Joseph Finder — Paranoia

Joseph Finder 


PARANOIA 


Traducere din limba engleză şi note 
GABRIEL STOIAN 


Joseph Finder - Paranoia 
St. Martin's Press, 2004 


Editura RAO 
2005 


ISBN 973-576-781-3 


CUPRINS 


Partea întâi. ŢINTA 

Partea a doua. LEGENDA 

Partea a treia. ÎNZESTRARE 

Partea a patra. COMPROMITEREA 
Partea a cincea. DECONSPIRAT 
Partea a şasea. CĂSUŢA POŞTALĂ 
Partea a şaptea. CONTROL 

Partea a opta. EFRACŢIE ÎNSCENATĂ 
Partea a noua. MĂSURI ACTIVE 


Mulţumiri 


Pentru Henry: frate şi sfătuitor şi, ca întotdeauna, 
pentru cele două fete din viața mea: Michele, soția 
mea, şi Emma, fiica mea. 


Partea întâi. 
TINTA 


Ţintă: Termen folosit de CIA în cursul Războiului 
Rece, care se referă la o persoană care urmează a fi 
compromisă sau şantajată pentru a acționa după cum i 
se comandă. 

Dictionar de spionaj 


Până la întâmplarea aceea n-am crezut niciodată zicala 
potrivit căreia trebuie să fii atent la dorințele pe care ţi le 
pui, fiindcă s-ar putea să ți se împlinească. 

M-am convins că aşa e. 

Acum dau crezare tuturor proverbelor care Încearcă să 
ne avertizeze. Cred că trufia e trâmbiţa prăbuşirii. Cred că 
aşchia nu sare departe de trunchi, că necazurile nu vin 
niciodată singure, că nu tot ce zboară se mănâncă şi că 
minciuna are picioare scurte. Lista rămâne deschisă. Le 
cred pe toate. 


Aş putea încerca să vă spun că totul s-a născut dintr-un 
gest de mărinimie, dar afirmaţia n-ar descrie întru totul 
adevărul. A fost mai curând o neghiobie. Să spunem că a 
reprezentat un strigăt de ajutor. Sau poate, mai degrabă, 
un deget mijlociu ridicat sfidător. În fine, am greşit. Mi-am 
închipuit că voi scăpa nepedepsit sau că, în cel mai rău caz, 
voi fi concediat. Recunosc, acum, când îmi aduc aminte 
cum am stârnit evenimentele, că rămân uimit de aroganţa 
mea nemăsurată de atunci. Nu pot nega: am primit ceea ce 
meritam. N-a ieşit exact cum anticipasem - dar cine s-ar fi 
aşteptat chiar la ceea ce a urmat? 

Eu, unul, n-am făcut mare lucru, ci am dat câteva 
telefoane. Am pretins că sunt vicepreşedinte pentru 
evenimentele corporației şi am sunat firma de catering care 
asigura aprovizionarea pentru toate petrecerile de la Wyatt 
Telecom. Le-am solicitat să repete comanda pe care o 
primiseră cu o săptămână în urmă, pentru recepţia în 
cadrul căreia se acordase titlul de Cel Mai Bun Agent de 
Vânzări al Anului. (Sigur, habar n-aveam cât de bogată 
fusese masa atunci.) Le-am transmis numerele corecte ale 
conturilor pentru efectuarea plăţii şi am aprobat transferul 
sumelor în avans. Totul a decurs cu o uşurinţă 
surprinzătoare. 

Patronul firmei Mese Sclipitoare mi-a spus că nu mai 
organizase petreceri la platforma de încărcare a vreunei 
companii, că asta prezenta „dificultăţi de decor”, însă eu 
ştiam că nu era în stare să refuze o sumă grasă de la Wyatt 
Telecom. 

În sinea mea mă îndoiam şi că firma aceea mai asigurase 
hrana pentru festivitatea de pensionare a vreunui adjunct 
de şef de echipă. 

Cred că asta i-a deranjat cel mai rău pe şefii de la Wyatt. 
Finanţarea petrecerii de pensionare a lui Jonesie - Auzi, un 
hamal oarecare, ce Dumnezeu! - însemna o răsturnare a 


ordinii fireşti. A, dacă aş fi folosit banii drept avans pentru 
un Ferrari 360 Modena decapotabil, poate că Nicholas 
Wyatt ar fi fost mai înţelegător. Ar fi calificat lăcomia mea 
drept trăsătură de caracter comună, precum slăbiciunea 
faţă de băutură sau faţă de „gagici”, după cum numea el 
femeile. 

Dacă mi-aş fi imaginat cum avea să se sfârşească totul, 
aş mai fi procedat la fel? Nu, Doamne fereşte! 

Şi totuşi, trebuie să recunosc, a fost o petrecere grozavă. 
Însă doar eu ştiam că distracţia se plătise dintr-un fond 
destinat, printre altele, unei „ieşiri” pentru directorul 
general executiv şi  vicepreşedinţii lui la stațiunea 
Guanahani de pe insula St. Barthelemy. 

Pe de altă parte, mi-a făcut plăcere să-i văd pe salahori 
gustând din bunătăţile de care aveau parte doar şefii cei 
mari. Majoritatea lucrătorilor şi soțiile lor, pentru care 
noţiunea de destrăbălare însemna să mănânce creveţi 
conservaţi la Homarul Roşu sau costiţă la grătar la un 
restaurant de mâna a şaptea, nu aveau idee cum se 
mâncau anumite feluri mai ciudate, precum caviar osetra şi 
file de vițel à la Provençal, în schimb au devorat fileul de 
vită en croûte, friptura de miel sau homarul cu ravioli. 
Sculpturile în gheaţă s-au bucurat de un succes enorm. 
Şampania Dom Perignon a curs gârlă, deşi nu la fel de iute 
ca berea Budweisser. (De amănuntul acesta aveam 
cunoştinţă, fiindcă vinerea după-amiaza obişnuiam să trec 
fumând pe la rampa de încărcare şi atunci vedeam pe câte 
cineva, de obicei Jonesie sau Jimmy Connolly, şeful de 
echipă, aducând un bax de bere de la rece pentru a 
sărbători încheierea săptămânii de muncă.) 

Jonesie, un tip în vârstă, cu faţa blândă şi asprită de 
vreme, care îi făcea pe oameni să-l placă instantaneu, a 
fost toată noaptea în al nouălea cer. Soţia lui de patruzeci şi 
doi de ani, Esther, mi-a făcut impresia că ar fi cam distantă, 
dar apoi s-a arătat o dansatoare neîntrecută. Angajasem un 


grup jamaican de reggae şi toţi s-au lăsat furaţi de muzică, 
până şi unii pe care nu-i bănuiam în stare să danseze. 

Asta s-a întâmplat după marele „dezgheţ” tehnic, 
bineînţeles, iar companiile de pretutindeni au început să 
disponibilizeze oameni şi să introducă politici de 
„austeritate”, ceea ce însemna că trebuia să-ţi plăteşti 
cafeaua proastă şi să te lingi pe bot de băuturi răcoritoare 
gratis la bufet şi alte chestii asemenea. Jonesie urma să-şi 
termine activitatea într-o zi de vineri, să omoare câteva 
ceasuri la Departamentul de resurse umane semnând 
formulare, iar apoi să stea acasă tot restul vieţii, fără 
petreceri, fără nimic. În acest timp, cei din conducerea 
executivă de la Wyatt Telecom plănuiau să dea o fugă până 
la St. Bart cu avioanele personale Learjet, să-şi satisfacă 
nevestele sau prietenele în vilele lor private, să-şi ungă 
şuncile de pe burtă cu ulei de cocos şi să discute despre 
extinderea politicilor de austeritate, iar asta, având în faţă 
dejunuri obscen de copioase din papaia şi limbi de colibri. 
Jonesie şi amicii lui n-au ţinut să afle în amănunt cine plătea 
pentru petrecerea aceea. Însă asta mi-a oferit o plăcere 
secretă şi perversă. 

Asta până la ora unu şi jumătate dimineaţa, când sunetul 
chitarelor electrice şi răcnetele câtorva dintre tinerii 
participanţi, care îşi ieşiseră uşor din minţi, trebuie să fi 
atras atenţia unui agent de securitate, unul destul de 
proaspăt în slujbă (salariul e de mizerie, iar schimbările de 
personal, permanente), care nu ne cunoştea pe niciunul 
dintre noi şi nici nu părea dispus să tolereze o asemenea 
debandadă. 

Era un tip grăsuţ, cu o faţă uşor porcină, care nu avea 
nici treizeci de ani. A strâns între degete staţia de parcă ar 
fi fost cel puţin un pistol Glock şi a zis: 

— Ce naiba se petrece aici? 

lar viaţa mea aşa cum o ştiam a devenit ceva de 
domeniul trecutului. 


Când am ajuns târziu la slujbă, ca de obicei, mă aştepta 
un mesaj vocal. 

Dacă-mi amintesc bine, ajunsesem mai târziu decât de 
obicei. Aveam o stare de greață, capul îmi duduia şi inima 
îmi bătea prea grăbită, după cana uriaşă de cafea proastă 
pe care o dădusem pe gât în drum spre metrou. Simţea 
clipoceala acidității din stomac. Mă gândisem să telefonez 
pentru a anunţa că sunt bolnav, însă glasul pierit al 
bunului-simţ parcă-mi şoptise că, după întâmplările din 
noaptea precedentă, era mai înţelept să apar la serviciu 
pentru a suporta consecinţele. 

Adevărat, aveam deplina convingere că mă vor concedia 
- şi aproape că savuram clipa aceea, aşa cum te cutreieră 
teama şi speranţa înainte de a ţi se poliza vreun dinte. 
După ce am ieşit din lift şi am pornit pe drumul interminabil 
presărat cu vreo patruzeci de cubiculumuri până la staţia 
mea de lucru, am văzut cum unii îşi ridicau capetele, cam 
aşa cum procedează câinii de prerie, ca să mă măsoare din 
ochi. Devenisem o celebritate, se dusese vestea. Pesemne 
că devenisem subiectul unor e-mailuri care zburaseră de 
colo-colo. 

Ochii mi-erau injectaţi, părul, vâlvoi şi arătam ca un afiş 
cu un personaj dat ca exemplu negativ, faţă de care 
publicul trebuia să ia atitudine şi să spună NU. 

Pe micul afişaj cu cristale lichide al telefonului meu 
apăruse anunţul: „Ai primit unsprezece mesaje vocale”. Am 
comutat pe audio şi le-am parcurs repede. Doar auzind 
mesajele, unele disperate, altele sincere şi linguşitoare, am 
ajuns să simt cum îmi creşte tensiunea. Am scos flaconul 
de Advil din sertarul de jos al biroului şi am înghiţit două 
pastile, fără apă. În felul acesta, ajunsesem la şase pastile 


în dimineaţa aceea, ceea ce depăşea doza maximă 
recomandată. Ei, ce mi se putea întâmpla? Din cauza unei 
supradoze de ibuprofen, să mor cu doar câteva clipe înainte 
de a fi concediat? 

Eram manager adjunct pentru produse din gama rutere 
din cadrul Departamentului producţie. Sper că nu vreţi şi o 
explicaţie amănunţită, fiindcă v-aş zăpăci de tot. Imi 
petreceam zilele ascultând exprimări de genul „serviciu de 
emulare a circuitului dinamic de lărgime de bandă”, sau 
„dispozitiv integrat de acces”, sau „coloana vertebrală a 
dispozitivului de efectuare operațiuni bancare”, sau 
„protocol de asigurare a securităţii protocolului Internet” şi 
jur că nu ştiam nici parţial ce însemnau toate bălmăjelile 
acelea. 

Într-un mesaj, un tip de la Vânzări, pe nume Griffin, care 
mă considera „măreţ”, se lăuda că tocmai vânduse vreo 
douăzeci de rutere de care mă ocupam eu doar asigurându- 
| pe client că ele au o caracteristică deosebită - protocoale 
suplimentare multi-transmisie pentru imagini video pe viu 
-, ştiind totuşi prea bine că produsul nu mergea atât de 
departe. Însă ar fi fost bine dacă respectiva caracteristică s- 
ar introduce acelui produs, să zicem în următoarele două 
săptămâni, înainte de livrarea lui. Mda, continuă să visezi, 
băiete. 

Un apel la cinci minute după aceea, din partea şefului lui 
Griffin, pentru a se interesa de „progresele înregistrate la 
protocolul multitransmisie de care am aflat că vă ocupați”, 
de parcă tot eu aş fi răspuns şi de concepţia tehnică. 

Apoi glasul sec şi plin de importanţă al unui bărbat pe 
nume Arnold Meacham, care s-a prezentat drept director al 
Securităţii corporației şi care îmi cerea să „trec” pe la biroul 
lui imediat ce soseam în clădire. 

În afară de funcţie, habar n-aveam cine era Arnold 
Meacham. Nu mai auzisem numele acela până atunci. Nu 
ştiam nici măcar unde-şi avea biroul Securitatea 


corporației. 

Ciudat lucru: când am ascultat mesajul, inima n-a pornit 
să-mi bată conform aşteptărilor dumneavoastră. În 
realitate, şi-a încetinit ritmul, ca şi cum trupul meu îşi 
dăduse seama că se terminase cu joaca. Se întâmpla ceva 
ieşit din comun, adică se înstăpânise acea seninătate 
interioară care apare când îţi dai seama că nu mai e nimic 
de făcut. Aproape că savuram momentul acela. 

Vreme de câteva clipe am rămas cu ochii holbaţi la 
pereţii cubiculumului meu, la țesătura neagră ca tăciunele 
care arăta ca mocheta din apartamentul tatei. Păstrasem 
pereţii fără niciun semn al existenţei umane în acel spaţiu - 
nici fotografii ale soţiei şi ale copiilor (lucru lesne de 
realizat, fiindcă n-am nici una,nici alta), nici desene 
umoristice, nici altă urmă de şmecherie sau ironie care să 
comunice că sunt un protestatar, fiindcă depăşisem de mult 
toate astea. Aveam un raft pe care se afla un îndrumar de 
protocoale de rutere şi patru dosare groase, cu coperte 
negre, care cuprindeau „lista de caracteristici” ale ruterului 
MG-50K. N-aveam să duc dorul acelui cubiculum. 

Pe de altă parte, se părea că nu voi fi împuşcat. Fusesem 
deja împuşcat, mi-am închipuit eu. Acum se mai punea 
problema de a scăpa de cadavru şi de a îndepărta urmele 
de sânge. Ţin minte că în colegiu am citit despre utilizarea 
ghilotinei de-a lungul istoriei Franţei şi despre un călău, 
medic, de altfel, care a făcut un experiment înspăimântător 
(trăieşti senzaţii tari când şi cum poţi, bănuiesc). La câteva 
secunde după ce capul se separa de corp, el urmărea 
tresărirea ochilor şi a buzelor, precum şi ultimul spasm, 
după care pleoapele se închideau şi totul înceta. Apoi striga 
numele mortului, iar ochii din capul decapitat se 
deschideau şi priveau direct spre călău. După alte câteva 
secunde, ochii se închideau, iar doctorul striga din nou 
numele individului, iar aceştia se deschideau, privind în gol. 
Interesant. Aşadar, la treizeci de secunde după ce era 


separat de corp, capul încă reacţiona. Aşa m-am simţit şi 
eu. Lama căzuse deja, iar ei mă strigau pe nume. 

Am ridicat receptorul şi am apelat numărul de la biroul lui 
Arnold Meacham. l-am comunicat secretarei lui că tocmai 
plecam spre ea şi doream să ştiu cum să ajung acolo. 

Am simţit o uscăciune în gâtlej, aşa că m-am oprit la 
bufet să beau un pahar cu apă minerală de cincizeci de 
cenți, care înainte era gratis. Bufetul se afla undeva la 
mijlocul etajului, în apropierea grupurilor de lifturi, şi, cum 
mă îndreptam spre el, într-o stare ciudată, care amintea de 
o fugă simfonică, alţi câţiva colegi m-au zărit şi, jenaţi, au 
făcut cale întoarsă. 

Am trecut în revistă vitrina frigorifică în care se găseau 
cutii aburite, cu apă minerală, şi am hotărât să renunţ la 
obişnuitul Diet Pepsi - în acele momente chiar că nu mai 
aveam nevoie de un surplus de cafeină - şi am ales o cutie 
cu Sprite. Ca să-mi duc revolta până la capăt, n-am lăsat 
niciun bănuţ în tăviţă. Aşa, ca să ţineţi minte. Am desfăcut 
cutia şi am pornit spre lift. 

Îmi uram slujba, ba chiar o dispreţuiam, astfel că ideea 
de a mi-o pierde nu mă dădea gata cu totul. Pe de altă 
parte, nici nu trăiam ca un rentier, fiindcă aveam mare 
nevoie de bani. Asta era singura problemă, înţelegeţi? Mă 
angajasem acolo în primul rând ca să pot achita costurile 
ratat. În Manhattan, ca barman, câştigam jumătate din 
banii de acum, dar o duceam mai bine. Şi locuiam în 
Manhattan! Acum locuiam într-un apartament prăpădit, 
situat la parter, pe Pearl Street, care puţea a gaze de 
eşapament şi ale cărui ferestre zăngăneau când, pe la cinci 
dimineaţa, pe stradă treceau camioane. De acord, puteam 
să ies undeva de câteva ori pe săptămână cu prietenii, dar, 
cu o săptămână înainte de apariţia miraculoasă a salariului, 
mai precis pe cincisprezece ale lunii, mă trezeam că 
extrăsesem mai mult decât aveam în cont. 


N-aş putea spune că îmi rupeam fundul muncind. Mă 
descurcam. Lucram numărul minim de ore cerut, ajungeam 
târziu la slujbă şi plecam devreme, dar îmi făceam treaba. 
Fişele mele de evaluare a performanţei nu sunau grozav - 
eram „un lucrător de bază”, undeva la mijloc, la un pas de 
„contribuţie scăzută”, calificativ pe care, când îl primeşti, 
trebuie imediat să începi să-ţi pregăteşti bagajele. 

Am intrat în lift, m-am controlat să văd cum sunt 
îmbrăcat - blugi negri, o bluză gri, adidaşi - şi am regretat 
că nu-mi pusesem cravată. 


Când munceşti la o corporație mare, nu ştii ce să mai 
crezi. Auzi neîncetat cuvinte dure, bărbăteşti, care te bagă 
în răcori. Eşti tot timpul îndemnat „să ucizi concurenţii” şi 
„să le vâri o ţepuşă prin inimă”. Ţi se spune „să ucizi, altfel 
eşti mort”, „să-i mănânci pe alţii, altfel eşti înghiţit”, „să le 
iei caşcavalul de la gură”, dar şi „să-ţi mănânci de sub 
unghii” sau „să-ţi devorezi copiii”. 

Tu eşti doar un prăpădit de inginer programator sau 
manager de produs sau vânzător asociat, însă, după o 
vreme, începi să crezi că, nu se ştie cum, ai devenit 
membru al vreunui trib de aborigeni din Papua Noua 
Guinee, care poartă colţi de mistreţ trecuţi prin cartilajul 
nasului sau tigve în jurul penisului. In realitate, dacă 
transmiţi prin e-mail vreo glumă nevinovată, dar nepotrivită 
din punct de vedere politic unui prieten care lucrează la 
Departamentul de tehnologie informaţică, iar el o transmite 
cuiva mai departe, la câteva cubiculumuri mai încolo, eşti 
convocat imediat într-o sală de şedinţe urât mirositoare de 


la Resurse umane pentru a-ţi petrece o săptămână 
chinuitoare de instruire în Chestiuni de Diversitate. 
Şterpeleşte agrafe şi te trezeşti plesnit peste degete cu 
rigla aspră a vieţii. 

Problema era că făcusem ceva mai grav decât să dau 
iama prin dulapul cu rechizite de birou. 

M-au lăsat să stau într-o anticameră vreme de jumătate 
de oră, apoi patruzeci şi cinci de minute, dar aşteptarea mi 
s-a părut mai lungă. N-am găsit nimic de citit - doar 
Organizarea măsurilor de securitate şi alte chestii de 
acelaşi gen. Secretara îşi ţinea părul blond-cenuşiu strâns 
într-un coc şi avea sub ochi cearcăne gălbui, specifice 
fumătorilor. Răspundea la telefon, scria ceva la computer 
şi-şi arunca din când în când privirea spre mine, aşa cum 
procedezi când te străduieşti să zăreşti mai clar vreun 
accident cumplit de circulaţie în vreme ce încerci să nu-ți 
dezlipeşti ochii de la drum, ca să nu păţeşti la fel. 

Am zăcut acolo atât de mult, încât încrederea mea a 
început să se subţieze. Pesemne că asta îşi puseseră în 
gând cei care mă chemaseră acolo. Acum ideea salariului 
lunar începea să pară ispititoare. Probabil că sfidarea nu 
reprezenta cea mai bună cale de a rezolva problema. Poate 
că trebuia să mă umilesc. Sau poate că nici asta nu mi-ar fi 
slujit la nimic. 

Arnold Meacham nu s-a ridicat de pe scaun când 
secretara m-a condus în biroul lui. A rămas la biroul uriaş, 
întunecat, care părea făcut din granit lustruit. Avea în jur de 
patruzeci de ani, zvelt şi lat în umeri, cu o constituţie de 
păpuşă Gumby!, cu capul pătrăţos şi lunguieţ, nas subţire şi 
lipsit de buze. Păr cărunt rărit, semne de calviţie 


1 Serie de personaje de desene animate create în 1955, după care s- 
au creat jucării. Iniţial din lut, în prezent sunt confecţionate din 
materiale plastice gumate, iar unele companii le folosesc, în cadrul unor 
seminarii sau campanii de vânzări, pentru a sugera cât de „flexibilă” 
este politica lor de afaceri, (n. tr.) 


prematură. Purta un blazer bleumarin la două rânduri şi o 
cravată albastră, amintind de preşedintele unui club de 
iahting. S-a holbat la mine prin ochelarii supradimensionaţi, 
cu rame din oţel, ca de aviator. Oricine şi-ar fi dat seama că 
n-avea pic de umor. Pe scaunul din dreapta lui stătea o 
femeie cu câţiva ani mai în vârstă decât mine, care părea 
să ia notițe. Biroul era spaţios, având agăţate pe pereţi tot 
felul de diplome înrămate. La un capăt al încăperii, uşa 
întredeschisă dădea spre o sală de conferinţe cufundată în 
întuneric. 

— Aşadar, tu eşti Adam Cassidy, a început el. Avea un stil 
precis şi mironosit de a vorbi. S-a terminat petrecerea, 
amice? 

Apoi a strâns din buze, sugerând un zâmbet răutăcios. 

Of, Doamne! Nu începusem deloc bine. 

— Ce pot face pentru tine? am întrebat eu. Am încercat 
să mimez perplexitatea şi dorinţa de a-i fi de folos. 

— Ce poţi face pentru mine? Ce-ar fi să începi prin a 
spune adevărul? Asta poţi face. 

Am detectat în glasul lui o urmă de accent tipic pentru 
sudul Americii. 

În general, oamenii mă plac. Mă pricep foarte bine să-i 
cuceresc - fie că e vreun profesor de matematică 
morocănos, fie vreun client căruia nu i s-a livrat comanda 
nici după şase săptămâni, şi nu numai. Însă mi-am dat 
seama imediat că nu mă aflam într-o situaţie în care 
puteam face uz de sfaturile lui Dale Carnegie?. Şansa de a- 
mi salva respingătoarea slujbă se diminua de la o clipă la 
alta. 

— Bineînţeles, l-am aprobat. Adevărul, despre ce? 

A pufnit, vădit amuzat. 

— Despre evenimentul din noaptea trecută, să zicem. 

Am tăcut o clipă şi m-am gândit. 


? Aluzie la ideile promovate de Dale Carnegie în Secretele succesului 
şi Lasă grijile, începe să trăieşti (n.tr.). 


— Te referi la mica petrecere de pensionare? am făcut 
eu. 

Nu aveam idee cât de multe ştiau, fiindcă fusesem 
extrem de precaut şi ascunsesem calea pe care o urmaseră 
banii. Trebuia să fiu atent la ce afirmam. Femeia cu 
carneţelul, slăbuţă, cu părul roşcat proaspăt coafat şi ochi 
mari şi verzi, probabil se afla acolo ca martor. Apoi am 
adăugat: 

— Aceea a reprezentat o susţinere a moralului şi a fost 
bine-venită. Te rog să mă crezi, domnule, asta va face 
minuni în ceea ce priveşte productivitatea. 

Şi-a arcuit ceea ce numea el buze. 

— Susţinere a moralului, zici. lar amprentele tale apar în 
fondul acela doar pentru atâta lucru... 

— Fond? 

— Hai, termină cu prostiile, Cassidy. 

— Stai puţin, domnule, că nu înţeleg. 

— Mă iei drept tâmpit? 

Deşi mă aflam la aproape doi metri de biroul acela din 
imitație de granit, am simţit câteva picături de salivă pe 
faţă. 

— Mă gândeam... A, nu, domnule. 

În colţul gurii mi-a apărut umbra unui zâmbet. Nu m-am 
putu abţine: trufia celui care a stârnit o asemenea reacţie. 
Mare greşeală. 

Chipul incolor al lui Meacham s-a congestionat. 

— Îţi închipui că e amuzant să pătrunzi ilegal în bazele de 
date ale companiei pentru a obţine numere de conturi? 
Crezi că asta e o distracţie, că e inteligent? Că nu 
contează? 

— Nu, domnule. 

— Mincinos nenorocit, neisprăvitule, e ca şi cum i-ai fi 
furat geanta unei bătrâne în îngrămădeala din metrou. 

M-am gândit să adopt o atitudine spăşită, dar pricepusem 
deja încotro se îndrepta discuţia şi mi s-a părut inutil să fac 


acest efort. 

— Ai furat şaptezeci şi opt de mii de dolari din contul 
pentru evenimente ca să organizezi o petrecere nenorocită 
pentru amicii tăi de la p/atforma de încărcare? 

Am înghițit în sec. Drace. Şaptezeci şi opt de mii? 
Bănuisem eu că fusese cam costisitoare, dar nu-mi 
dădusem seama că se ridicase chiar la o asemenea sumă. 

— Tipul e implicat în chestia asta? 

— La cine faci aluzie? Poate ai încurcat lucrurile... 

— La Jonesie. Bătrânul al cărui nume a apărut pe tort. 

— Jonesie n-are nimic de a face cu asta, m-am grăbit eu 
să răspund. 

Meacham s-a rezemat de spătar cu un aer triumfător, 
fiindcă acum avea un punct sigur de sprijin. 

— Dacă vrei să mă concediezi, n-ai decât, dar Jonesie e 
complet nevinovat. 

— Să te concediem? Meacham m-a privit de parcă i-aş fi 
vorbit în sârbo-croată. Crezi că aici e vorba de a te 
concedia? Eşti un tip deştept, te pricepi la computere şi la 
matematică, ştii să faci socoteli, aşa e? Atunci, adună 
următoarele numere. Deturnare de fonduri, pentru asta 
capeţi cinci ani de închisoare şi o amendă de două sute 
cincizeci de mii. Fraudă electronică şi prin corespondenţă, 
astea-ţi aduc alţi cinci ani de închisoare, dar, stai puţin - 
dacă frauda afectează o instituţie financiară -, şi, norocosul 
de tine, ai dezinformat şi banca noastră şi banca de 
destinaţie, aceea a fost ziua ta norocoasă, netotule - cu 
asta ajungi la treizeci de ani închisoare şi o amendă de un 
milion de dolari. Mă urmăreşti? Cum adică, treizeci şi cinci 
de ani în închisoare? Şi încă n-am ajuns la fals intelectual şi 
infracţiuni prin computer, culegere de informaţii dintr-un 
computer protejat pentru a fura date, iar asta îţi mai aduce 
o pedeapsă între unu şi douăzeci de ani, plus amenzile de 
rigoare. Şi-atunci la cât ajungem, patruzeci, cincizeci, 
cincizeci şi cinci de ani de închisoare? Acum ai douăzeci şi 


şase de ani, şi-o să ai, ia să vedem, optzeci şi unu când te 
liberează. 

Transpiraţia mi-a răzbătut prin bluză şi m-am simţit 
lipicios şi cuprins de frig. Îmi tremurau picioarele. 

— Păi, am început eu pe un ton răguşit, apoi mi-am dres 
glasul: Şaptezeci şi opt de mii de dolari înseamnă doar o 
eroare de rotunjire pentru o corporație de treizeci de 
miliarde. 

— lţi recomand să-ţi ţii gura, a zis Meacham fără să ridice 
vocea. Ne-am consultat cu avocaţii noştri, iar ei sunt 
convinşi că pot susţine acuzaţia de deturnare de fonduri în 
faţa oricărui tribunal. Pe de altă parte, se vede clar că 
puteai face mai multe infracţiuni şi considerăm că asta a 
reprezentat doar o etapă în intenţia ta de a frauda Wyatt 
Telecommunications, o părticică dintr-un plan ce cuprinde 
retrageri multiple şi alte diversiuni. Asta-i doar vârful 
aisbergului. Am observat că femeia tăcută ca un şoricel se 
apucase abia acum să-şi noteze ceva. Procurorul general al 
SUA a fost coleg de cameră la colegiu cu consilierul nostru, 
domnule Cassidy, şi avem toată certitudinea că îşi va folosi 
influenţa ca să fii condamnat. Ca să nu mai vorbim de 
procuratură, care, poate ai băgat şi singur de seamă, a 
pornit o campanie împotriva criminalităţii informaţice şi 
tocmai caută pe cineva ca să dea un exemplu. Au nevoie 
de cineva care să devină model, Cassidy. 

Am rămas cu ochii căscaţi la el. Imi revenise şi durerea 
de cap. Am simţit o picătură de sudoare rostogolindu-se pe 
sub bluză, pornind de la subsuoară şi ajungând la talie. 

— Avem de partea noastră şi statul, şi autorităţile 
federale. Te-am prins, pur şi simplu. Acum se mai pune 
problema cât de tare te lovim, cât de distrugători vrem să 
fim. Şi să nu-ţi închipui cumva că o să mergi la vreun club. 
Tinerii deştepţi de teapa ta îşi ispăşesc pedeapsa într-o 
celulă de la Penitenciarul Federal Marion. Când o să ieşi, o 
să fii un bătrân ştirb şi nevolnic. lar în caz că nu eşti la 


curent cu sistemul juridic, pentru infracţiuni federale nu se 
mai acordă eliberare condiţionată. Din clipa asta, viaţa ta a 
luat altă cale. Eşti terminat, amice. S-a uitat spre femeia cu 
carneţelul. Acum revenim la discuţia oficială. Să auzim ce ai 
de spus, şi ai face bine să fii sincer. 

Am înghiţit, dar am constatat că mi se uscase gura de 
tot. La marginea câmpului meu vizual am perceput sclipiri 
albicioase. Omul nu glumea defel. 

Pe vremea liceului şi a colegiului am fost oprit destul de 
des pentru exces de viteză şi eram recunoscut drept un 
virtuoz în arta de a scăpa de amenzi. Şmecheria era să-l 
faci pe poliţist să-ţi înţeleagă durerile. E un război 
psihologic. Tocmai de aceea poartă ei ochelari de soare cu 
oglindă, ca să nu-i poţi privi direct în ochi în timp ce te 
văicăreşti. Până şi poliţiştii sunt oameni. Ţineam pe scaunul 
din dreapta câteva cărţi de legislaţie şi le spuneam că 
studiam pentru a deveni poliţist şi că speram ca amenda 
aceea să nu-mi afecteze şansele de a intra la academie. 
Sau le arătam un flacon şi o reţetă şi le spuneam că mă 
grăbisem ca să-i duc mamei medicamentul contra crizelor 
de epilepsie. In esenţă, am învăţat că, dacă porneşti pe o 
cale anume, trebuie să mergi până la capăt; trebuie să pui 
tot sufletul în ceea ce spui. 

Mi-era clar că nici nu se mai punea problema de a-mi 
păstra slujba. Nu-mi dispărea din minte imaginea patului 
îngust de la Penitenciarul Federal Marion. Eram 
înspăimântat de moarte. 

Aşadar, nu sunt mândru de ceea ce a trebuit să fac, dar, 
vedeţi dumneavoastră, n-am avut de ales. Ori îmi 
scormoneam sufletul ca să  înjghebez cea mai 
impresionantă poveste cu care să-l dau gata pe ticălosul 
acela care se ocupa de securitatea companiei, ori 
ajungeam să înfund puşcăria. 

Am respirat adânc. 

— Ascultă, am început eu. O să fiu cinstit cu tine. 


— Era şi timpul. 

— Uite care-i treaba. Jonesie - da, Jonesie are cancer. 

Meacham a surâs vag şi s-a rezemat de spătar, de parcă 
ar fi vrut să spună: „Bine, spune-mi povestea”. 

Am suspinat, mi-am supt obrazul ca şi cum urma să spun 
ceva ce aş fi vrut să păstrez pentru mine. 

— Cancer la pancreas. Inoperabil. Meacham s-a mulţumit 
să mă fixeze, cu chipul împietrit. | s-a pus diagnosticul 
acum trei săptămâni. Cu alte cuvinte, nu se poate face 
nimic - tipul are să moară. Dar Jonesie, ştii - ba nu, nu-l 
cunoşti, dar el întotdeauna a bravat. De aceea l-a şi 
întrebat pe medicul oncolog: „Adică pot să nu mai folosesc 
aţa dentară?” Am surâs cu tristeţe. Cam ăsta-i Jonesie. 

Femeia s-a oprit o clipă din scris; pe faţa ei a apărut o 
expresie de amărăciune, apoi şi-a reluat ocupaţia. 

Meacham şi-a lins buzele. Oare  reuşisem să-l 
impresionez? Încă nu-mi dădeam seama. Mai trebuiau 
subliniate anumite amănunte, asta era sigur. 

— N-aveţi niciun motiv să ştiţi toate astea, am continuat 
eu. Asta e, Jonesie nu-i chiar atât de important pentru 
companie. Nu e nici vicepreşedinte, nici altceva, ci doar un 
lucrător oarecare. Dar pentru mine contează, deoarece... 
Am închis ochii câteva clipe şi am tras adânc aer în piept. 
Adevărul e că... deşi n-am vrut să spun nimănui până 
acum, fiindcă acesta era secretul nostru, dar Jonesie e tatăl 
meu. _ 

Scaunul lui Meacham s-a mişcat uşor în faţă. Incepuse să 
fie atent. 

— Avea alt nume, normal - mama mi-a pus numele ei 
când l-a părăsit acum douăzeci de ani şi m-a luat cu ea. 
Eram mic, ce ştiam eu?! Dar tata... Mi-am muşcat buza de 
jos. Acum îmi răsăriseră lacrimi în ochi. A continuat să ne 
ajute, avea două, ba uneori chiar trei slujbe. N-a cerut 
niciodată nimic. Mama nu voia să-l vadă în ochi, dar de 
Crăciun... O respiraţie precipitată, aproape un sughiţ. Tata 


a trecut pe la noi la fiecare Crăciun, uneori suna şi câte o 
oră, stând în frig, până mama se milostivea de el şi-i 
deschidea uşa. Avea întotdeauna câte un cadou pentru 
mine, vreun obiect mare şi scump pe care nu şi-l putea 
permite. Mai târziu, când mama mi-a spus că nu are bani să 
mă ţină la colegiu cu salariul ei de asistentă medicală, tata 
a început să trimită bani. Spunea că, hmm, că nu voia ca eu 
să duc viaţa pe care o avusese el. Mama nu i-a arătat nicio 
consideraţie şi, într-un fel, mă învrăjbise împotriva lui, 
înţelegi? Aşa se face că nu i-am mulţumit niciodată. Nici 
măcar nu l-am invitat la festivitatea de absolvire, fiindcă 
ştiam că mama nu s-ar fi simţit bine ştiindu-l în preajmă, 
însă el a apărut, l-am văzut umblând stingherit, purtând un 
costum vechi şi dizgraţios - până atunci nu-l mai văzusem 
în costum sau cu cravată, parcă le primise de la Armata 
Salvării, asta pentru că dorea cu adevărat să mă vadă 
absolvent de colegiu şi nu voia să mă simt prost din cauza 
lui. 

Lui Meacham i se umeziseră ochii. Femeia încetase să 
mai scrie şi mă urmărea, clipind des ca să-şi reţină 
lacrimile. 

Mi-era imposibil să mă opresc. Meacham merita să-i ofer 
tot ce eram în stare şi exact asta făceam. 

— Când am început să lucrez aici, la Wyatt, nu mă 
aşteptam să-l găsesc pe tata muncind la rampa de 
încărcare. Mi s-a părut de nesuportat. Mama a murit în 
urmă cu câţiva ani şi eu m-am trezit legat numai de tata, 
acest individ simpatic şi agreabil, care nu-mi ceruse 
niciodată nimic, muncise pe deşelate, ajutându-şi fiul 
nerecunoscător pe care nu-l vedea mai deloc. Asta-i soarta 
unora, înţelegi? Pentru ca apoi să primească vestea aceea, 
că are cancer de pancreas care nu poate fi operat, şi să 
înceapă să spună că se va sinucide înainte de a-l răpune 
boala, adică... 

Femeia care lua notițe şi-a căutat o batistă de hârtie şi și- 


a suflat nasul. Aproape că-l fulgera cu privirea pe şeful 
securităţii. lar Meacham parcă a încercat să se facă mai 
mic. 

Am continuat în şoaptă: 

— Trebuia să-i arăt ce înseamnă pentru mine - ce a 
reprezentat pentru noi. Cred că a fost ceva care avea rolul 
de a-i îndeplini ultima dorință. l-am spus... i-am zis că 
dădusem lovitura la curse, n-am vrut să ştie adevărul, ca să 
nu-şi facă probleme. Serios, crede-mă, ştiu că am procedat 
greşit, total greşit. Am greşit de o mie de ori, recunosc asta. 
Dar poate că într-un fel, chiar dacă nu eşti de acord, am 
procedat corect. 

Femeia şi-a căutat altă batistă şi s-a uitat la Meacham ca 
la ultimul gunoi. Îmbujorat şi incapabil să se uite fix în ochii 
mei, Meacham a lăsat privirea în jos. Până şi eu aveam 
frisoane. 

Apoi, dinspre capătul întunecat al biroului, am auzit 
deschizându-se uşa şi un sunet care amintea de aplauze. 
Rare, dar puternice. 

Era Nicholas Wyatt, fondatorul şi directorul general 
executiv la Wyatt Communications. In timp ce bătea din 
palme, s-a apropiat zâmbind generos. 

— Minunată interpretare, a zis el. De-a dreptul magnifică. 

Uimit, am ridicat ochii, apoi am clătinat din cap plin de 
amărăciune. Wyatt era un bărbat înalt, de peste doi metri şi 
zece centimetri, având constituţia unui luptător. Pe măsură 
ce s-a apropiat, a devenit tot mai mare, până când, 
oprindu-se la câţiva paşi de mine, mi s-a părut pur şi simplu 
uriaş. Ştiam că Wyatt ţinea foarte mult la îmbrăcăminte şi, 
bineînţeles, purta un costum din stofă cenuşie cu dungi 
extrem de discrete, care părea croit de Armâni. Nu era doar 
puternic, ci emana forţă. 

— Domnule Cassidy, vreau să-ţi pun o întrebare. 

N-am ştiut cum să reacţionez, de aceea m-am ridicat şi 
am întins mâna. 


El a ignorat mâna mea întinsă. 

— Care e numele mic al lui Jonesie? 

Am şovăit, doar o clipă mai mult decât s-ar fi cuvenit. 

— Al, am zis eu într-un târziu. 

— Al? Ca în... ce? 

— Al... Alan, am răspuns. Albert. La naiba. 

Meacham s-a holbat la mine. 

— Vreau amănunte, domnule Cassidy, a spus Wyatt. 
Astea trebuie să-ţi dea mereu de gândit. Dar, trebuie să 
recunosc, m-ai dat gata - serios. Partea aceea, cu costumul 
de la Armata Salvării, m-a atins exact aici - şi s-a bătut uşor 
cu pumnul în piept. Extraordinar. 

Am surâs ruşinat, simţindu-mă ca un idiot, şi am spus: 

— Omul tău mi-a zis să fiu sincer. 

Wyatt a zâmbit. 

— Cassidy, eşti un tânăr extrem de dotat. O adevărată 
Şeherezada. Şi cred că trebuie să purtăm o discuţie. 


Nicholas Wyatt era un om care putea băga groaza în 
tine. Nu-l mai întâlnisem, dar îl văzusem la televizor, pe 
CNBC şi pe site-ul corporației, în mesaje video înregistrate. 
În cei trei ani cât lucrasem pentru compania pe care o 
înființase, îl zărisem de câteva ori. Dar văzut de aproape te 
intimida şi mai mult. Era bine bronzat, avea părul de un 
negru-intens, dat cu gel şi pieptănat drept peste cap. Dinţii 
îi erau de o regularitate neomenească şi de un alb orbitor. 

Avea cincizeci şi şase de ani, dar nu arăta de acea 
vârstă, chiar dacă ar există vreun standard în privinţa asta. 


În sfârşit, sigur nu arăta ca tatăl meu la cincizeci şi şase de 
ani: un bătrân burtos, pe cale de a cheli, chiar dacă mai era 
în ceea ce se cheamă floarea vâr- stei. Aici era vorba de alt 
mod de a număra anii. 

N-aveam habar de ce apăruse. Directorul general 
executiv al companiei îmi putea adresa alte ameninţări 
decât cele expuse deja de Meacham? Cu ce mă mai putea 
speria: cu moartea, după ce mi s-ar fi făcut o mie de 
crestături cu cuțitul de deschis scrisori? Sau că voi fi 
mâncat de viu de mistreți? 

Pentru o clipă, prin minte mi-a trecut ideea, pe care n-aş 
fi  mărturisit-o nicicum, că avea să mă aprecieze, 
felicitându-mă pentru faptul că reuşisem ceva ieşit din 
comun, că îi plăcuse ideea, spiritul de iniţiativă. Insă 
nălucirea aceea s-a risipit de îndată ce mi s-a născut în 
minte. Nicholas Wyatt nu era un preot care joacă baschet. 
Era un ticălos răzbunător. 

Auzisem multe despre el. Ştiam că, dacă aveai cât de cât 
minte, merita să faci orice efort ca să-l eviţi. Trebuia să stai 
cu capul plecat umil, ca să nu atragi atenţia asupra ta. Era 
renumit pentru ieşirile lui de furie, pentru capriciile şi 
disputele răcnite din care nu aveai cum să ieşi câştigător. 
Se ştia că îi concedia pe unii fără multă vorbă, punându-i 
chiar pe cei de la serviciul de pază să îi împacheteze 
lucrurile nefericitului, pe care apoi îl escortau până la 
ieşirea din clădire. La şedinţele cu conducerea executivă, îi 
căşuna mereu pe câte cineva, pe care îl umilea tot timpul. 
Nu era recomandabil să te duci la el cu vreo veste proastă 
şi nici nu trebuia să-i răpeşti vreo secundă din preţiosul 
timp. Dacă aveai ghinionul să-i faci o prezentare în Power 
Point, trebuia să repeţi totul până îţi ieşea perfect, dar dacă 
făceai chiar şi cea mai mică eroare, te întrerupea, urlând: 
„Nu înghit aşa ceva!!” 

Se spunea că omul se înmuiase mult faţă de anii de 
început, dar atunci cum fusese? Avea concurenţa în sânge, 


ca un viciu, şi practica halterele şi triatlonul. Cei care se 
mențineau în formă la sala de forţă a companiei susțineau 
că Wyatt îi provoca mereu la întrecere pe cei mai bine 
pregătiţi fizic. Nu pierdea niciodată, iar când adversarul se 
dădea bătut, avea obiceiul să-l zgândărească, întrebându-l 
ironic: „Vrei să vezi cât mai pot eu?” Se mai zicea că avea 
corpul lui Arnold Schwarzenegger, fiind comparat cu un 
prezervativ îndesat cu nuci. 

Dorinţa dementă de a câştiga era dublată de plăcerea de 
a-şi ridiculiza adversarul. Odată, la o petrecere de Crăciun 
organizată de companie, a scris numele principalului 
concurent, Trion Systems, pe o sticlă de vin şi a spart-o 
trântind-o de perete, iar gestul lui a fost însoţit de uralele şi 
strigătele celor care se afumaseră binişor. 

Ţinea să aibă o companie în care bărbăţia, testosteronul 
era la mare preţ. Cei din conducerea superioară se 
îmbrăcau la fel ca el, cu alte cuvinte, aveau costume de 
şapte mii de dolari purtând marca Armâni, Prada, Brioni, 
Kiton sau a altor designeri de care nici nu auzisem. lar 
oamenii îndurau porcăria asta pentru că erau dezgustător 
de bine plătiţi. În ultima vreme circula chiar o glumă care-l 
avea pe Wyatt ca personaj: Care e diferenţa dintre 
Dumnezeu şi Nicholas Wyatt? Dumnezeu nu se crede 
Nicholas Wyatt. 

Dormea trei ore pe noapte, la dejun şi prânz părea să 
mănânce doar cereale cu vitamine, radia energie ca un 
reactor nuclear şi transpira abundent. Oamenii îl numeau 
„Exterminatorul”. Conducea provocând spaimă şi nu uita 
niciodată vreo greşeală comisă de cineva. Când un fost 
prieten a fost detronat din funcţia de director general 
executiv al unei mari companii tehnice, i-a trimis o coroană 
de trandafiri negri - secretara lui ştia de unde să cumpere 
astfel de flori. Citatul care îl făcuse celebru şi pe care îl 
repeta atât de frecvent încât ar fi trebuit gravat pe o placă 
de granit plasată deasupra intrării principale sau 


transformat într-un screen saver de pe computerul fiecărui 
angajat suna: „Sigur că sunt paranoic. Vreau ca toţi care 
muncesc pentru mine să fie paranoici. Succesul impune 
paranoia”. 


Am ieşit din biroul şefului securităţii corporației şi l-am 
urmat pe Wyatt spre apartamentul lui, fiindu-mi greu să ţin 
ritmul cu el - păşea ca un robot. Aproape că m-am văzut 
silit să alerg. În spatele meu venea Meacham, care vântura 
o mapă din piele neagră de parcă era un baston. Când ne- 
am apropiat de zona rezervată birourilor conducerii, 
zugrăveala albă a pereţilor a făcut loc lambriurilor din 
mahon, iar mocheta a devenit moale şi groasă. Am ajuns la 
biroul sau, mai bine zis, la bârlogul lui Wyatt. 

Când am trecut prin dreptul secretarelor, acestea au 
ridicat ochii spre el şi i-au zâmbit elegant. Una blondă, 
cealaltă, de culoare. El a rostit: „Linda, Yvette”, de parcă le- 
ar fi marcat. Nici nu m-am mirat că amândouă erau 
frumoase ca nişte manechine care prezintă modă - aici, 
totul era la superlativ, la fel ca pereţii, mocheta sau 
mobilierul. M-am întrebat dacă fişele lor de post includeau 
răspunderi ce nu ţineau de secretariat, precum sex oral. 
Oricum, aşa se zvonea. 

Biroul lui Wyatt era uriaş. Acolo ar fi putut trăi comod 
întreaga suflare a unui sat bosniac. Doi pereţi erau din 
sticlă, de la podea şi până în tavan, iar panorama oraşului 
mi s-a părut incredibilă. Ceilalţi pereţi erau lambrisaţi cu 
lemn de culoare închisă şi acoperiţi cu tot felul de chestii 
înrămate; coperte de revistă pe care apărea mutra lui, 
Fortune, Forbes, Business Week. Holbând ochii cât cepele, 
le-am privit în revistă, în timp ce am trecut mai mult în fugă 
pe lângă ele. 

Am văzut şi o fotografie a lui împreună cu nişte bărbaţi şi 
prinţesa Diana. Apoi el, alături de cei doi George Bush. 

Ne-a condus spre un „colţ intim”, alcătuit din câteva 


scaune îmbrăcate în piele neagră şi o canapea, toate 
arătând de parcă ar fi fost aduse de la Muzeul de Artă 
Modernă. S-a aşezat pe un capăt al canapelei enorme, 
făcând pernele să se scufunde. 

Am avut senzaţia că se învârte pământul cu mine. Am 
ameţit, ca şi cum mă aflam în altă lume. Nu-mi puteam 
imagina ce căutam acolo, în biroul lui Nicholas Wyatt. 
Pesemne că în copilărie îi plăcuse să smulgă picioarele 
insectelor, unul câte unul, cu penseta, dându-le apoi foc cu 
ajutorul unei lupe. 

— Aşadar, ai pus la cale o escrocherie destul de 
complicată, a constatat el. M-ai dat gata. 

Am surâs şi am confirmat părerea lui printr-o înclinare 
uşoară a capului. N-avea niciun rost să neg. „Slavă 
Cerului”, am gândit. Se părea că urma să luăm ceaiul 
împreună, ca altădată. 

— Deşi cred că ştii asta, ţin să te anunţ că încă nu s-a 
născut omul care să mă lovească unde mă doare mai tare 
şi să scape cu una, cu două. Ai priceput? 

Işi scosese deja penseta şi lupa. 

— Bun, să vedem ce-avem aici: eşti în aceeaşi funcţie de 
trei ani, calificativele anuale put, n-ai primit nicio creştere 
de salariu sau vreo gradaţie de când te-am angajat; te faci 
că munceşti, întârzii. N-aş spune că eşti un tip foarte 
ambițios, aşa e? 

Mi-a expus toate astea în câteva clipe, vorbind precipitat, 
ceea ce m-a făcut să devin şi mai agitat. 

Am zâmbit din nou. 

— Cred că nu. Să spunem că am alte priorităţi. 

— Şi care sunt acelea? 

Am şovăit. Mă prinsese. Am ridicat din umeri. 

— Fiecare trebuie să fie atras de ceva, altfel nu valorează 
nici cât o ceapă degerată. Se vede de la o poştă că nu te 
interesează munca pe care o faci, dar atunci ce te 
pasionează? 


Aproape niciodată nu rămân fără replică, dar de data 
asta nu mi-a venit nimic inteligent în minte ca să-i răspund. 
Şi Meacham stătea cu ochii pe mine, având un surâs 
răutăcios şi sadic pe mutra ascuţită ca o lamă de cuţit. Mi- 
am adus aminte că ştiam câţiva tipi din cadrul companiei, 
chiar din departamentul meu, care plănuiau mereu cum să 
prindă treizeci de secunde ca să discute cu Wyatt, măcar în 
lift sau la lansarea vreunui produs sau cu cine ştie ce 
ocazie. Oamenii aceia îşi pregătiseră până şi replicile pe 
care să le rostească. lar eu, aflându-mă chiar în biroul lui, 
tăceam ca o momâie. 

— În timpul liber faci pe actorul sau ceva de genul ăsta? 

Am clătinat din cap. 

— Ei, atunci eşti bun, să ştii. Un adevărat Marion Brando. 
S-ar putea să nu te pricepi de nicio culoare să le vinzi 
rutere clienţilor industriali, însă pentru actorie poţi participa 
chiar la o Olimpiadă. 

— Dacă e vorba de un compliment, mulţumesc, domnule. 

— Am auzit că mă poţi imita de minune - adevărat? la să 
te vedem! 

Am roşit şi am negat cu un gest din cap. 

— În fine, ca să tragem linia, m-ai jefuit şi s-ar părea că-i 
imaginezi că o să scapi basma curată. 

L-am privit îngrozit. 

— Nu, domnule, nu cred că voi scăpa basma curată. 

— Scuteşte-mă! N-am nevoie de încă o demonstraţie. Ţi- 
am urmărit scena finală. Apoi a făcut un semn cu mâna, ca 
un împărat roman, iar Meacham i-a întins un dosar. Wyatt a 
aruncat o privire prin el. Calificativele pentru aptitudini 
tehnice sunt dintre cele mai bune. La colegiu ai urmat 
cursuri avansate de tehnologie, dar ce specialitate? 

— Electronică. 

— Pe vremea aceea doreai să te faci inginer? 

— Tatăl meu a vrut să termin o facultate care să-mi 
asigure o slujbă. Eu, unul, aş fi preferat să fiu chitarist solist 


în grupul Pearl Jam. 

— Aşa de bun eşti? 

— Nu, am recunoscut. 

Pe faţa lui a apărut o umbră de zâmbet. 

— Văd c-ai făcut colegiul în cinci ani. Ce s-a întâmplat? 

— Am fost exmatriculat un an. 

— Îți apreciez sinceritatea. Bine măcar că nu-mi serveşti 
povestea aceea cum că ai fi făcut primul an în străinătate. 
Ce-ai făcut? 

— Am făcut o glumă neroadă. Aveam rezultate slabe, de 
aceea am pătruns în sistemul informatic al colegiului şi mi- 
am modificat calificativele. Dar şi pe ale colegilor de 
cameră. 

— Deci isprava asta nu e nouă. Şi-a privit ceasul, a 
aruncat o privire spre Meacham, apoi spre mine. Adam, îţi 
propun ceva. Nu mi-a plăcut felul în care mi-a rostit numele 
mic; mi-a dat fiori. O propunere excelentă. De fapt, oferta e 
extrem de generoasă. 

— Mulţumesc, domnule. 

Habar nu avea la ce se referea, dar am priceput că nu 
putea fi nici bună, nici generoasă. 

— Voi nega total că am rostit ceea ce-ţi voi spune în 
continuare. La o adică, nu numai că o să neg, dar o să te 
dau în judecată pentru defăimare dacă îţi scapă vreo vorbă, 
e clar? Te fac zob. 

Indiferent despre ce era vorba, sigur avea puterea să şi 
pună în aplicare. Era miliardar, cam al treilea sau al 
patrulea în topul celor mai bogaţi oameni din America, dar 
fusese o dată chiar al doilea, asta înainte de prăbuşirea 
cursului acţiunilor companiei. Voia să fie cel mai bogat - 
pornise pe urmele lui Bill Gates -, dar nu prea avea şanse. 

Am simţit că-mi bubuie capul. 

— Sigur. 

— Ţi-e limpede situaţia ta? Pentru ce-ai făcut poţi avea 
certitudinea - repet, certitudinea - că te alegi cu cel puţin 


douăzeci de ani de puşcărie. Prin urmare, alegi închisoarea 
sau ceea ce încă nu ştii. Eşti dispus să accepţi un târg? 

Am înghiţit în sec. 

— Sigur. 

— Atunci să-ţi spun ce nu ştii, Adam. Un viitor foarte 
frumos pentru un inginer electronist ca tine, numai că 
trebuie să joci cum ţi se cere. Adică, eu fac regulile jocului. 
Faţa i-a luat foc. Vreau să te ocupi de un proiect special. 

Am aprobat din cap. 

— Vreau să fii angajat la Trion. 

— La... la Trion Systems? Nu pricepeam. 

— La Departamentul de marketing pentru produse noi. În 
cadrul companiei există câteva posturi libere. 

— Dar n-am nicio şansă să fiu angajat acolo. 

— Adevărat, nu te-ar angaja. Mai ales un trântor de talia 
ta. Însă ar lua într-o clipită un superstar de la Wyatt, un 
tânăr extrem de inteligent, care e pe cale să uimească pe 
toată lumea. 

— Nu înţeleg. 

— Un tip isteţ şi uns cu toate alifiile, ca tine? Tocmai ți- 
am scăzut câteva puncte din coeficientul de inteligenţă. 
Lucid - de el te ocupai, nu? 

Se referea la produsul reprezentativ al companiei, acel 
PDA (Personal Data Assistant) compact, un soi de Palm Pilot 
îndopat cu steroizi. O jucărie incredibilă. Eu n-aveam nicio 
legătură cu asta. Nici măcar nu-mi cumpărasem aşa ceva. 

— N-o să mă creadă nimeni, am spus eu. 

— Ascultă bine, Adam. Eu iau cele mai importante 
hotărâri de afaceri folosindu-mi instinctul, iar instinctul îmi 
spune acum că tu ai priceperea, inteligenţa şi talentul de a 
reuşi. Intri în joc sau nu? 

— Adică vrei să-ţi transmit informaţii, dacă am înţeles 
bine. 

M-a fixat cu o privire glacială. 

— Ba chiar mai mult. Vreau să-mi aduci informaţii utile. 


— Cu alte cuvinte, să devin spion? Cârtiţă, sau cum s-o fi 
chemând?! 

Şi-a răsucit mâinile cu palmele în sus, de parcă ar fi vrut 
să spună: „Chiar atât de idiot eşti sau te prefaci?” 

— N-are importanţă cum o numeşti. Vreau să pun mâna 
pe ceva de valoare, hmm, adică o proprietate intelectuală 
de la Trion, iar măsurile lor de securitate sunt de netrecut. 
Doar cineva dinăuntru poate obţine ce doresc, dar nu orice 
individ de acolo. Imi trebuie o persoană importantă. Ori 
recrutezi pe cineva, ori îl cumperi, ori îl vâri acolo pe uşa 
din faţă. Şi vom avea un tânăr simpatic, deştept, cu 
recomandări deosebite - cred că putem încerca asta, cu 
şanse reale. 

— Şi dacă sunt prins? 

— N-o să fii, a zis Wyatt. 

— Dar dacă...? 

— Dacă primeşti slujba potrivită, a intervenit Meacham, 
nu te prinde nimeni. lar dac-o dai în bară şi eşti prins - ei, 
atunci te protejăm noi. 

Aveam îndoieli serioase. 

— Vor fi foarte suspicioşi. 

— Din ce motiv? a întrebat Wyatt. În domeniul nostru, 
oamenii trec permanent de la o companie la alta. Oamenii 
de talent sunt vânaţi. Ca fructele coapte la care ajungi. Tu 
tocmai ai înregistrat un mare succes la Wyatt, nu obţii 
susţinerea pe care crezi că o meriţi, vrei să faci lucruri mai 
măreţe, cauţi şanse mai mari, mai mulţi bani - chestiile 
care se poartă. 

— Mă vor citi imediat. 

— Ba nu, dacă-ţi faci treaba cum se cuvine, m-a contrazis 
Wyatt. Trebuie să înveţi cum se face marketingul, trebuie 
să devii sclipitor, să munceşti mai serios decât ai făcut-o în 
viaţa ta demnă de milă. O să-ţi rupi fundul trudind. Doar un 
tip ambițios poate obţine ce vreau eu. Încearcă la Trion 
şmecheria pe care ai reuşit-o aici şi-o să te trezeşti 


împuşcat sau trecut pe linie moartă şi cu asta ai terminat 
cu experienţele. Şi te alegi cu prima variantă: închisoarea. 

— Ştiam că tipii care se ocupă de produse noi au toţi 
masterate. 

— O, nu! Goddard e de părere că toate masteratele astea 
sunt nişte rahaturi - o chestie cu care sunt şi eu de acord. 
Nici el n-are aşa ceva. Consideră că asta îţi limitează 
viziunea. Şi, fiindcă am adus vorba de limite... A pocnit din 
degete, iar Meacham i-a întins ceva, o cutiuţă din metal, ce 
mi s-a părut cunoscută. Un flacon cu Altoid. A deschis-o cu 
un pocnet. Înăuntru erau câteva pastile care arătau ca 
aspirinele, dar nu erau aşa ceva. Imaginea mi se părea tot 
mai cunoscută. O să termini cu porcăriile astea, Ecstasy, 
sau cum le spui tu. Ţineam cutia cu pastile acasă, pe 
măsuţa de cafea; m-am întrebat când şi cum puseseră 
gheara pe ea, dar eram prea ameţit ca să protestez. A dat 
drumul flaconului într-un coş de gunoi îmbrăcat în piele 
neagră, aflat alături de canapea. Am auzit un bufnet 
înfundat. A, la fel şi cu alte droguri, băutura şi alte 
prostioare. Trebuie să renunţi la toate ca să simţi că poţi 
zbura, ai priceput, domnule? 

Asta mi se părea a fi cea mai neînsemnată dintre 
problemele mele. 

— Şi ce se întâmplă dacă nu mă angajează? 

— Puşcăria. Mi-a zâmbit diabolic. Şi-n cazul ăsta, nu 
cumva să-ţi pregăteşti pantofi de golf. Mai curând saboţi. 

— Chiar dacă fac toate eforturile? 

— Treaba ta e să nu dai greş. [Ţinând seama de 
calificativele pe care o să ţi le acordăm şi cu un antrenor ca 
mine, n-o să ai nicio scuză dacă dai greş. 

— Şi despre ce sumă va fi vorba? 

— Ce sumă? De unde dracu' să ştiu? Cu mult mai mult 
decât primeşti la noi, crede-mă. Ceva cu şase cifre, asta-i 
clar. 

M-am străduit să nu-mi dau de gol emoția. 


— Plus salariul pe care-l am în prezent. 

Şi-a întors faţa spre mine şi m-a fixat cu o privire ca de 
mort. În ochi nu i-a licărit nicio expresie. „O fi luat Botox?”, 
m-am întrebat eu. 

— Îţi baţi joc de mine! 

— Îmi asum un risc enorm. 

— Poftim? Eu risc, nu tu. Tu eşti doar un ratat, un mare 
semn de întrebare. 

— Dacă ai fi crezut asta cu adevărat, nu mi-ai fi cerut aşa 
ceva. 

S-a întors către Meacham. 

— Ce spune căcăciosul ăsta? 

Meacham arăta de parcă tocmai ar fi înghiţit ceva pe 
nemestecate. 

— Măi puţoiule, a zis el, ar trebui să dau un telefon şi... 

Wyatt a ridicat din nou braţul cu un gest imperial: 

— Gata, gata. Face pe grozavul. Îmi pac tipii care se dau 
mari. Bun, dacă te angajează şi-ţi faci treaba, primeşti din 
ambele părţi. Dar dacă nu-ţi iese... 

— Mi-e clar, am continuat eu. Puşcăria. Aş vrea un timp 
de gândire şi vă dau răspunsul mâine dimineaţă. 

Wyatt a rămas cu gura căscată, fără nicio expresie în 
ochi. A stat o clipă pe gânduri, apoi a zis, cât se poate de 
rece: 

— Te las până mâine la nouă. Ora la care procurorul 
general ajunge la birou. 

Nici Meacham nu s-a lăsat mai prejos: 

— Te sfătuiesc să nu scoţi o vorbă despre discuţia asta 
faţă de amici, taică-tău sau oricine altcineva. Altfel, nici n-o 
să apuci să vezi ce te-a lovit. 

— Am înţeles, l-am asigurat eu. Nu-i nevoie să mă 
ameninţaţi. 

— He-he, asta nu-i ameninţare, a zis Nicholas Wyatt. E o 
promisiune. 


Am considerat că nu mai avea niciun haz să mă duc la 
lucru, aşa că am plecat direct acasă. Mi se părea ciudat să 
călătoresc cu metroul la ora unu, alături de bătrâni, 
studenţi şi mame cu copii. Prin minte mi se învârtejeau 
atâtea gânduri încât mi s-a făcut greață. 

Apartamentul meu se găsea la mai bine de zece minute 
depărtare de staţia de metrou. Era o zi însorită, sfidător de 
veselă. 

Cămaşa mi-era încă umedă şi emana un damf neplăcut 
de sudoare. Câteva fete îmbrăcate cu salopete, având 
nenumărate inele pe unde se putea, trăgeau după ele o 
grup de copii care se ţineau de o funie lungă. Puştii făceau 
o gălăgie de mama focului. Nişte negri, în bustul gol, jucau 
baschet pe un teren betonat, marcat doar de un gard de 
plasă. Dalele trotuarului stăteau strâmb şi am fost cât pe ce 
se mă împiedic, după care am simţit ceva alunecos sub 
talpă, semn că tocmai călcasem în ceva făcut de un câine. 
Simbolism care venea să sublinieze situaţia mea. 

Intrarea în apartamentul meu puţea a urină, fie de pisică, 
fie de la vreun boschetar. Poşta încă nu-mi sosise. In timp 
ce umblam la una dintre cele trei încuietori, cheile de pe 
inel au zăngănit. Bătrâna din apartamentul de vizavi a 
crăpat uşa, atât cât îi permitea lanţul de siguranţă, după 
care a închis-o cu o bufnitură: era prea scundă ca să ajungă 
la vizor. l-am făcut un semn amical cu mâna. 

Încăperea era cufundată în semiobscuritate, cu toate că 
storurile erau ridicate. Aerul dinăuntru părea sufocant, 
mirosind apăsat a fum stătut de ţigară. Cum apartamentul 
era situat la nivelul trotuarului, în cursul zilei nu puteam 
lăsa ferestrele deschise ca să aerisesc. 

Mobilierul arăta de-a dreptul jalnic: unica încăpere era 


dominată de canapeaua care-mi slujea şi de pat, având 
spătar înalt şi îmbrăcată în stofă de culoare verzuie, cu fire 
aurii, însă acum pătată de bere. În faţa ei se găsea un 
televizor Sanyo, cu diagonala de 49 de centimetri, căruia îi 
lipsea telecomanda. Un corp de bibliotecă înalt, din lemn de 
pin nefinisat, stătea stingher într-un colţ. M-am aşezat pe 
canapea, ridicând un nor de praf în aer. Am simţit o durere, 
semn că mă aşezasem pe bara din metal de sub perne. Mi- 
am adus aminte de canapeaua îmbrăcată în piele a lui 
Nicholas Wyatt şi m-am întrebat dacă el ar fi trăit într-o 
asemenea gaură. Se spunea că pornise de jos, dar eu nu 
credeam aşa ceva; mi se părea imposibil ca el să fi locuit 
vreodată într-o grotă ca a mea. Am găsit bricheta Bic sub 
măsuţa de cafea, cu tăblia din sticlă, apoi am trecut în 
revistă mormanul de note de plată de pe masă. Nici nu mă 
mai deranjasem să desfac plicurile. Aveam două cărţi de 
credit Mastercard şi trei Visa, toate cu solduri ca vai de 
lume, aşa că abia dacă puteam achita câteva dintre facturi. 
Dar, bineînţeles, făcusem deja alegerea. 


— Te-au pus pe liber? 

Seth Marcus, cel mai bun amic al meu de pe vremea 
liceului, făcea pe barmanul trei seri pe săptămână la o 
bombă cu pretenţii ce se numea Alley Cat?. În cursul zilei 
era jurist la o firmă de avocatură din zona comercială a 
oraşului. Zicea că avea nevoie de bani, dar eu eram convins 
că, în sinea lui, îşi luase slujba de barman ca să-şi păstreze 
o vagă detaşare şi să nu devină robotul corporat de care 


3 „Pisica de pripas” (nitr.). 


amândurora ne plăcea să facem haz. 

— Pe liber, pentru ce? 

Oare cât mă destăinuisem? îi povestisem cumva despre 
telefonul lui Meacham, directorul pentru securitate? 
Speram că nu făcusem prostia asta. lar acum nu-i puteam 
sufla nicio vorbă despre cleştele în care mă prinseseră. 

— Pentru petrecerea aceea. Era gălăgie şi nu l-am auzit 
prea bine, iar de la celălalt capăt al barului cineva, ţinându- 
şi două degete în gură, a fluierat puternic şi strident. Tipul 
acela fluieră /a mine? Da' ce, eu sunt câine? Şi l-a ignorat 
pe client. 

Am clătinat din cap. 

— Aşadar, ai scăpat? Eşti mare dacă până la urmă ţi-a 
ieşit şmecheria. Ce să-ţi ofer pentru a sărbători isprava? 

— Brooklin Brown? 

A respins ideea cu un gest, adăugând: 

— Nuu. 

— Newcastle? Guinness? 

— Nu vrei o bere de la dozator? La astea nu se ţine 
socoteala. 

Am ridicat indiferent din umeri. 

— Bun şi aşa. 

Mi-a turnat o bere, gălbuie şi având spuma ca nişte 
clăbuci de săpun; se vedea că nu avea încă îndemânarea 
necesară. O parte din lichid s-a scurs pe tăblia zgâriată a 
barului. Seth era înalt, simpatic, cu părul negru - atrăgând 
femeile ca un magnet - şi avea o bărbuţă ridicolă şi un 
cercel într-o ureche. Pe jumătate evreu, ar fi vrut să fie 
negru. Cânta într-o trupă pe nume Slither, despre care 
auzisem în câteva rânduri; nu erau prea grozavi, dar se 
lăudau mereu că „vor semna un contract”. Mai avea vreo 
alte zece mici afaceri, iar asta doar ca să nu recunoască 
faţă de nimeni că se omora cu munca. 

Seth era singura mea cunoştinţă care dovedea mai mult 
cinism decât mine. Tocmai de aceea cred că rămăsesem 


prieteni. Pe de altă parte, fiindcă nu-l lăuda pe taică-meu, 
cu toate că jucase în echipa de fotbal antrenată (şi 
tiranizată) de Frank Cassidy. In clasa a şaptea, când ne 
făceam temele în aceeaşi încăpere, ne-am simţit atraşi unul 
de celălalt instantaneu fiindcă fuseserăm aleşi ţinte ale 
batjocurii de către profesorul de matematică, domnul 
Pasquale. Într-a noua, m-am mutat de la şcoala de stat şi 
m-am înscris la Bartholomew Browning & Knightley, o 
şcoală particulară cu ştaif, unde tata tocmai fusese angajat 
ca antrenor de fotbal şi de hochei, iar eu beneficiam de 
scutire de taxe. Numai că tata a fost concediat pentru îi 
rupsese unui puşti antebraţul drept în două locuri şi 
antebraţul stâng într-un loc. Mama copilului era şefa 
comitetului de supraveghere de la Bartholomew Browning. 
Şi uite-aşa s-a terminat cu scutirea de taxe şi am revenit la 
vechea şcoală de stat. După concedierea de la 
Bartholomew Browning, tata s-a angajat la aceeaşi şcoală 
la care mergeam eu. 

Apoi, cât eram în liceu, am lucrat amândoi la aceeaşi 
benzinărie Gulf până când Seth s-a săturat de atâtea jafuri 
armate şi s-a angajat în schimbul de noapte la Dunkin’ 
Donuts ca să facă gogoşi. Câteva veri la rând, am muncit 
amândoi ca spălători de geamuri la o companie din zona 
comercială, care avea contracte cu mulţi zgârie-nori, până 
când am socotit amândoi că atârnatul în corzi la etajul 
douăzeci şi şapte era pasionant doar teoretic. Nu numai că 
ne plictisiserăm, dar era şi înspăimântător, o combinaţie 
total nefericită. Poate unii îşi închipuie că legănarea în corzi 
pe faţada unei clădiri, la mai bine de o sută de metri 
deasupra străzii, înseamnă sport extrem, dar mie îmi suna 
mai degrabă a încercare de sinucidere filmată cu 
încetinitorul. 

Fluieratul s-a repetat, mai intens şi sfredelitor. Lumea a 
început să se uite la cel care fluierase, un tip durduliu şi cu 
un început de chelie, îmbrăcat în costum, iar câţiva au 


început să chicotească. 

— Mă duc să-i spun câteva, a făcut Seth. 

— Abţine-te, l-am sfătuit, dar ratasem momentul, fiindcă 
el pornise deja către celălalt capăt al barului. 

Mi-am scos o ţigară şi am aprins-o, timp în care l-am 
urmărit cum se apropie peste bar, fulgerându-l cu privirea 
pe individ şi dând impresia că o să-l ia de guler, dar apoi 
oprindu-se brusc. Omul a zis ceva. Cei din jurul lui au 
început să râdă. Cu un aer calm şi detaşat, Seth a revenit. 
A zăbovit câteva clipe să schimbe câteva cuvinte cu două 
femei frumoase, una blondă, cealaltă brunetă, apoi le-a 
zâmbit. 

— Gata. Nu-mi vine să cred că mai fumezi, a constatat el. 
Mare tâmpenie, când îl ai pe taică-tău ca exemplu. 

A luat o ţigară din pachetul meu, a aprins-o, a tras un 
fum, după care a aşezat-o în scrumieră. 

— Mulţumesc pentru că nu-mi eşti recunoscător că încă 
mai fumez, altfel ce te făceai acum? am zis eu. Dar tu ce 
scuză îţi găseşti? 

A scos fumul pe nări. A 

— Fraiere, mie-mi place să fac de toate. In altă ordine de 
idei, de familia mea nu se prinde cancerul. Doar nebunia. 

— Dar n-are cancer. 

— Emfizem, tot aia. Cum se simte bătrânul? 

— Bine, am răspuns, ridicând din umeri. 

Nu ţineam să discut despre asta, şi nici Seth. 

— Doamne, una dintre tipele alea vrea un Cosmopolitan, 
iar cealaltă, „o băutură cu multă gheaţă”. Ce silă mi-e... 

— De ce? 

— Prea mult chin, şi-o să-mi dea bacşiş vreo monedă de 
douăşcinci de cenți. Femeile nu-s generoase, am învăţat pe 
pielea mea. Isuse, uneori desfaci două Budweiser şi te alegi 
cu doi dolari. Auzi, băutură cu gheaţă! A scuturat iritat din 
cap. Ce oameni... 

A dispărut vreme de câteva minute, amestecând băuturi 


şi alte ingrediente, după care s-a auzit mugetul mixerului. 
Apoi le-a servit pe tipe, aruncându-le un surâs să le dea 
gata. Amândouă s-au întors şi mi-au zâmbit mie. 

După ce a revenit, Seth m-a întrebat: 

— Ce faci mai târziu? 

— Mai târziu? 

Era deja aproape zece, iar la şapte şi jumătate dimineaţa 
trebuia să mă întâlnesc cu un inginer de la Wyatt. Omul, 
mare sculă în cadrul proiectului Lucid, trebuia să mă 
instruiască, după care, în următoarele zile, treceam la un 
director de vânzări de produse noi, plus şedinţe de rutină 
cu un om specializat în probleme executive, îmi alcătuiseră 
un program demenţial. Tabără de instrucţie în toată regula, 
aşa vedeam eu lucrurile. Se terminase cu trândăveala, cu 
sosirea la slujbă la nouă sau zece. Dar nu-i puteam spune 
toate astea lui Seth; trebuia să-mi ţin gura faţă de toată 
lumea. 

— Termin la ora unu, a spus el. Tipele de colo m-au 
întrebat dacă vreau să merg cu ele la Nighterawler. Le-am 
spus că am şi un prieten. Tocmai te-au măsurat din ochi şi 
eşti acceptat. 

— Nu pot, am zis eu. 

— Ce? 

— Trebuie să ajung la slujbă devreme. La timp, mai 
precis. 

Seth m-a privit speriat, nevenindu-i să creadă. 

— Hei? Dar ce-ai păţit? 

— S-a terminat cu joaca. Mâine încep devreme de tot. Un 
mare proiect. 

— Glumeşti, nu? 

— Din păcate, nu. Tu nu trebuie să te duci la muncă de 
dimineaţă? 

— Ai devenit unul dintre ăia? Un carierist? 

Am surâs strâmb. 

— A venit vremea să mai cresc. Gata cu joaca! 


Seth m-a privit cu dezgust. 
— Fraiere, niciodată nu-i prea târziu să-ţi faci copilăria 
fericită. 


După zece zile chinuitoare de dădăceală şi îndoctrinare 
sub îndrumarea inginerilor şi a directorilor de marketing 
produse care se ocupaseră de jucăria portabilă numită 
Lucid, capul mi-era doldora de tot soiul de informaţii inutile. 
Mi s-a pus la dispoziţie un „birou” minuscul, situat în 
apartamentul prezidenţial, care slujea drept cămară, cu 
toate că n-am stat mai deloc acolo. Cuminte, m-am 
prezentat la toate instructajele, n-am creat probleme 
nimănui. Nu ştiam cât o să fiu în stare să suport 
tratamentul fără să dau bir cu fugiţii, dar perspectiva 
patului de închisoare de la Marion m-a ajutat să fiu motivat. 

Apoi, într-o dimineaţă, am fost chemat într-un birou la 
două uşi mai departe de bârlogul lui Nicholas Wyatt. Placa 
de alamă de pe uşă preciza că aparţine cuiva pe nume 
JUDITH BOLTON. Înăuntru, totul era alb - covorul, tapiţeria 
mobilierului, tăblia biroului, până şi florile erau albe. 

Nicholas Wyatt şedea pe o canapea albă, alături de o 
femeie atrăgătoare, deşi bătea spre patruzeci de ani, care 
flecărea cu el cu un aer familiar, ba atingându-l pe braţ, ba 
râzând. Păr arămiu, picior peste picior, un trup zvelt pentru 
care trăgea din greu la sală, îmbrăcată într-un taior 
bleumarin. Avea ochii albaştri, buzele bine rujate, arcuite în 
formă de inimioară, sprâncenele ridicate provocator. Se 
vedea că fusese o mare frumuseţe, dar se mai băbise puţin. 

Mi-am dat seama că o mai zărisem, cu vreo săptămână 


înainte, alături de Wyatt, într-una dintre scurtele lui 
inspecții la şedinţele mele de instruire cu tipi de la 
marketing şi ingineri. Stând cu ochii pe mine, ea îi şoptise 
mereu ceva la ureche, dar nu s-au făcut prezentări şi chiar 
mă întrebasem cine era. 

Când m-am apropiat, mi-a întins mâna, fără să se ridice 
de pe canapea - degete lungi, ojă roşie -, şi mi-a strâns-o 
ferm, aproape bărbăteşte. 

— Judith Bolton. 

— Adam Cassidy. 

— Ai întârziat, a zis ea. 

— M-am rătăcit, am explicat, încercând să mai înveselesc 
atmosfera. 

A clătinat din cap, a surâs şi a strâns din buze. 

— Ai un defect: lipsa punctualităţii. Te rog să nu mai 
întârzii, clar? 

l-am întors surâsul, acelaşi pe care îl folosesc faţă de 
poliţişti când mă întreabă dacă ştiu cu cât goneam. „Dură 
această doamnă”, mi-am zis. 

— Bineînţeles, am spus, apoi m-am aşezat pe scaunul din 
faţa ei. 

Wyatt a urmărit schimbul de replici cu o mină amuzată. 

— Judith e una dintre cele mai apropiate colaboratoare, a 
precizat el. „Antrenorul” meu pe probleme executive. 
Consigliere, dar şi manipulatoarea ta. Te sfătuiesc să asculţi 
fiece cuvânt de-al ei. Eu aşa procedez. 

S-a ridicat şi a plecat, motivând că are treabă. Când a 
ieşit, ea i-a făcut un semn cu mâna. _ 

Devenisem de nerecunoscut. Mă schimbasem total. Imi 
luasem adio de la rabla mea: acum conduceam un Audi A6 
argintiu, închiriat de companie. Aveam şi o garderobă nouă. 
Într-o zi, una dintre asistentele lui Wyatt, despre care am 
aflat apoi că fusese model la British West Indies, m-a dus la 
cumpărături într-un magazin scump, căruia nu îndrăznisem 
să-i trec pragul până atunci, şi m-a lămurit că de acolo îi lua 


hainele lui Wyatt. A ales câteva costume, cămăşi, cravate şi 
pantofi şi le-a achitat cu o carte de credit a companiei. Mi-a 
luat până şi ceea ce ea numea ciorapi, adică şosete. Şi nici 
acestea nu erau ieftine, cum purtasem mereu, ci Armâni 
sau Emenegildo Zegna. Păreau să radieze ceva: puteai 
spune că fuseseră tricotate de italience văduve, în timp ce 
ascultau vreo operă de Verdi. 

Tot ea a hotărât că perciunii - sau „favoriţii”, după cum îi 
numea ea - trebuiau să dispară. La fel şi aspectul ciufulit, 
de parcă aş fi dormit prost. M-a dus la un salon modern de 
coafură şi am ieşit semănând cu un model Ralph Lauren, 
numai că nu la fel de apetisant. M-am îngrozit la gândul 
următoarei mele întâlniri cu Seth; ştiam că o să-mi vină să- 
mi astup urechile. 

S-a însăilat şi o întreagă legendă. Colaboratorii şi 
managerii mei de la Diviziunea Producţie/Rutere au fost 
anunţaţi că fusesem „detaşat”. S-au pus în mişcare zvonuri 
cum că urma să fiu trimis în Siberia, fiindcă directorul 
diviziunii mele se săturase de atitudinea mea. Un alt zvon 
susţinea că primul vicepreşedinte al lui Wyatt fusese 
cucerit de un raport alcătuit de mine şi-i „plăcuse 
atitudinea” mea, drept care mi se încredinţaseră răspunderi 
sporite, nu invers. Nimeni nu ştia adevărul. Tot ce 
pricepuseră era că dispărusem subit din cubiculumul pe 
care îl ocupasem până atunci. 

Dacă cineva s-ar fi deranjat să verifice organigrama, care 
se găsea pe site-ul corporației, ar fi observat că funcţia mea 
era acum aceea de director Proiecte speciale, la biroul 
directorului general executiv. 

Mi se fabricase o adevărată biografie electronică şi 
birocratică. 

Judith s-a întors către mine şi a continuat de parcă Wyatt 
nici nu trecuse pe acolo: 

— Dacă te angajează cei de la Trion, trebuie să ajungi la 
locul de muncă cu patruzeci şi cinci de minute înaintea 


tuturor. Nu mai bei la prânz sau după orele de program sub 
nicio formă. S-a terminat cu distracţia, cocteilurile, şuetele 
cu „amici” de la serviciu. Gata cu petrecerile. Dacă trebuie 
să participi la vreo recepţie în cadrul companiei, bei doar 
apă minerală. 

— Mă faci să cred că am devenit membru al Alcoolicilor 
Anonimi. 

— Consumul de alcool e un semn de slăbiciune. 

— Atunci, presupun că şi fumatul trebuie eliminat. 

— Greşit, a spus ea. E un obicei respingător, dezgustător 
şi indică lipsa autocontrolului, dar mai există şi alte 
aspecte. Prezenţa în locurile de fumat reprezintă un mod 
excelent de a trage cu urechea, de a cunoaşte oameni din 
diferite locuri de muncă şi de a afla informaţii utile. A, să nu 
uităm de felul în care strângi mâna. A clătinat din cap. Aici 
ai fost lamentabil mai devreme. Hotărârea de a angaja pe 
cineva se ia în primele cinci secunde - cât durează o 
strângere de mână. Cine-ţi spune altceva, minte. Primeşti 
slujba după cum dai mâna cu cel cu care ai interviul, iar în 
cursul discuţiei, te zbaţi să păstrezi impresia, să nu o 
schimbi. Mi-ai oferit o strângere moale, fiindcă sunt femeie. 
Să nu mai procedezi aşa. Fă-o cu fermitate, forţă şi reţine 
mâna celuilalt... 

Am surâs ironic şi am întrerupt-o: 

— Ultima femeie care mi-a spus asta... Am observat că 
trăsăturile feţei îi îngheţaseră odată cu întreruperea mea. 
lartă-mă. 

După aceea, cu capul înclinat într-o parte, ca un pisoi 
mângâiat, mi-a zâmbit. 

— Mulţumesc. A făcut o pauză, după care a continuat: 
Reţine-mi mâna încă o secundă sau două. Priveşte-mă în 
ochi şi zâmbeşte-mi. Indreaptă-ţi inima spre mine. Mai 
încercăm o dată. 

M-am ridicat şi i-am strâns din nou mâna. 

— Ceva mai bine, a zis ea. Înveţi repede. Oamenii care te 


întâlnesc vor gândi: „Tipul ăsta are ceva ce-mi place, nu-mi 
dau seama de ce”. Şi aşa îi câştigi. S-a uitat la mine cu un 
aer cercetător. Ai avut cumva nasul spart? 

Am confirmat cu un gest. 

— Dă-mi voie să ghicesc: la fotbal. 

— La hochei, de fapt. 

— Interesant. Adam, faci atletism? 

— Am făcut, am răspuns şi m-am aşezat. 

S-a aplecat în faţă, către mine, cu bărbia prinsă în palma 
făcută căuş, examinându-mă. 

— Mi-am dat seama. După cum mergi, după felul în care 
îţi mişti corpul. Îmi place. Dar nu te sincronizezi. 

— Poftim? 

— Trebuie să te sincronizezi. Se devii ca o oglindă. Dacă 
mă aplec în faţă, procedezi la fel. Dacă mă las pe spătar, 
mă imiţi. Dacă stau picior peste picior, tu, la fel. Urmăreşte- 
mă cum aplec capul şi imită-mă. Trebuie să-ţi potriveşti 
chiar şi respirația cu a mea. Numai s-o faci cu subtilitate, nu 
ostentativ. Aşa intri în legătură cu oamenii la nivelul 
subconştientului, îi faci să se simtă în siguranţă lângă tine. 
Oamenilor le plac cei care le seamănă. Ne-am înţeles? 

Am surâs dezarmant sau, oricum, aşa mi-am închipuit. 

— Şi încă ceva. S-a aplecat şi mai aproape, încât faţa ei a 
ajuns la câţiva centimetri de a mea. A şoptit: Ai folosit prea 
multă loţiune după ras. 

De jenă, am simţit că-mi ia foc faţa. 

— Dă-mi voie să ghicesc: Drakkar Noir. N-a mai aşteptat 
confirmarea mea, fiindcă ştia că avusese dreptate. 
Şmecherie din liceu. Pariez că aşa le făceai pe majorete să 
li se înmoaie genunchii. 

Ulterior, am aflat cine era Judith Bolton. Vicepreşedinte, 
adusă la Wyatt Telecom în urmă cu câţiva ani în calitate de 
consultant special pentru Me Kinsey & Company, pentru a-l 
sfătui personal pe Nicholas Wyatt în chestiuni delicate de 
personal, „rezolvarea conflictelor” de la eşaloanele cele mai 


de sus ale companiei, anumite aspecte psihologice ale 
contractărilor, ale negocierilor şi ale achiziţiilor. Avea 
diplomă în psihologie comportamentală, motiv pentru care i 
se spunea „doctor Bolton”. Indiferent dacă o numeai 
„antrenor pentru directori” sau „strateg în probleme de 
conducere”, ea devenise instructorul personal al lui Wyatt. 
Ea îi spunea dacă cineva era croit sau nu pentru a deveni 
director, dacă altcineva trebuia concediat sau dacă cineva îl 
lucra pe la spate. Radiografia din ochi orice umbră de lipsă 
de loialitate. Nici nu era de mirare că o convinsese să plece 
de la Mekinsey şi o angajase cu un salariu corespunzător. 
Sigură pe sine, ea avea tăria să-l contrazică vehement sau 
să-i spună lucruri pe care Wyatt nu le-ar fi acceptat din 
partea altcuiva. 

— Aşa, în prima noastră lecţie trebuie să înveţi cum să te 
porţi la interviu, a zis ea. 

— Păi, aici am fost angajat, am spus eu fără vlagă. 

— Adam, acum jucăm la alt nivel, mi-a replicat ea 
zâmbind. Eşti un tânăr de viitor şi trebuie să te porţi ca 
atare, dovedindu-te o persoană pentru care cei de la Trion 
ar fi în stare să se dea peste cap pentru a o fura altei 
companii. Îţi place munca la Wyatt? 

Am  privit-o lung, având senzaţia că sunt handicapat, 
pentru că nu pricepeam rostul întrebării: 

— Păi, tocmai încerc să plec de aici, nu? 

Şi-a rostogolit ochii cu un aer disperat şi a tras scurt aer 
în piept. 

— Ba nu. Vorbeşti la modul pozitiv despre asta. A întors 
capul într-o parte şi m-a uimit prin fidelitatea cu care mi-a 
imitat vocea: Sunt mort după ceea ce fac! Mă inspiră! 
Colaboratorii mei sunt extraordinari! 

Interpretarea fusese atât de bună, încât m-a speriat; 
parcă mi-aş fi auzit propriul glas pe banda robotului 
telefonic. 

— Şi atunci de ce mă prezint la interviu la Trion? 


— Pentru oportunități, Adam. Nu ai motive să te plângi 
de actuala slujbă de la Wyatt. Wu eşti nemulţumit. Pur şi 
simplu, faci un nou pas în carieră şi crezi că la Trion există 
şanse mai mari de a face lucruri mai bune, mai importante. 
Adam, care-i cea mai gravă slăbiciune a ta? 

Am rămas o clipă pe gânduri. 

— N-am niciuna, serios, am răspuns. Nu-i bine să-ți 
recunoşti slăbiciunile. 

S-a strâmbat. 

— Vai, pentru numele lui Dumnezeu. O să creadă că te 
autoamăgeşti sau că eşti de-a dreptul prost. 

— E o întrebare încuietoare. 

— Bineînţeles. Interviurile pentru angajare sunt ca nişte 
câmpuri minate, amice. Trebuie să-ţi recunoşti slăbiciunile, 
dar niciodată să nu declari ceva care să te acuze. Şi atunci, 
recunoşti că eşti un soț prea credincios sau un tată prea 
iubitor. Apoi şi-a asumat din nou şi vocea mea: Uneori sunt 
atât de satisfăcut de o aplicaţie software, că nu mai încerc 
şi altele”. Sau: „Uneori, când mă sâcâie lucruri minore, nu 
le menţionez cuiva cu glas apăsat, fiindcă îmi închipui că 
ele se vor rezolva de la sine”. Nu te plângi suficient! Sau, ce 
zici de asta: „Sunt înclinat să mă /as absorbit de câte-un 
proiect, motiv pentru care muncesc prea mult, uit să mai 
plec acasă, iar asta pentru că-mi place să rezolv totul, până 
la ultimul amănunt. Poate muncesc mai mult decât e 
nevoie”. Ai priceput? Adam, abia atunci vor începe să te 
vrea cu adevărat. 

Am surâs, gest însoţit de o încuviinţare din cap. Mamă, 
Doamne, în ce mă vârâsem?! 

— Care-i cea mai mare greşeală pe care ai făcut-o în 
activitate? 

— E clar că trebuie să recunosc ceva, am spus eu, destul 
de neliniştit. 

— Văd că înveţi repede, a zis ea, sec. 

— Poate mi-am asumat prea multe sarcini o dată şi... 


— Şi ai dat rasol? Deci nu-ţi cunoşti limitele şi 
incompetenţa? Nu cred că-i bine. O să spui: „A, nu mare 
lucru. Odată, pregăteam un raport pentru şeful meu şi am 
uitat să-mi fac o copie de rezervă, iar computerul meu s-a 
buşit, aşa că am pierdut totul. M-am văzut silit să stau până 
a doua zi la trei dimineaţă, ca să refac tot ce pierdusem. 
Da, dar m-am învăţat minte - de atunci, întotdeauna fac 
copii”. Ai priceput? Cea mai mare greşeală a ta nu ţi se 
poate pune în cârcă, mai ales că ai făcut totul cum trebuia. 

— Am priceput. 

Am simţit că mă strânge gulerul cămăşii şi aş fi vrut să o 
şterg din biroul ei. 

— Adam, din câte văd, te adaptezi din mers, a conchis 
ea. O să reuşeşti de minune. 


In seara dinaintea primului meu interviu la Trion, m-am 
dus să-l văd pe tata. Făceam asta cel puţin o dată pe 
săptămână, uneori de mai multe ori, asta dacă îmi telefona 
el ca să mă cheme. Şi o făcea des, pe de o parte fiindcă era 
singur (mama a murit acum şase ani), pe de alta, fiindcă 
devenise paranoic din cauza steroizilor pe care îi lua şi era 
convins că îngrijitoarele încercau să-l omoare. Din cauza 
asta, niciodată nu telefona din curtoazie, ca să mai 
schimbăm şi noi o vorbă; auzeam numai reclamaţii, 
mârâieli şi acuzaţii. Dispăruseră analgezicele, susţinea el, 
convins că asistenta, pe nume Caryn, le şterpelea. Oxigenul 
furnizat de nu ştiu ce companie avea o calitate îndoielnică. 
Sau Rhonda, altă îngrijitoare, călca mereu pe furtunul cu 
aer, smulgându-i tuburile sau canulele din nas, aproape 


rupându-i urechile. 

Dacă aş spune că îmi venea greu să păstrez femeile care 
aveau grijă de el, aş face o glumă de care n-ar râde nimeni. 
Rareori rămâneau mai mult de câteva săptămâni. Francis X. 
Cassidy era un tip irascibil - nici nu mi-l aminteam altfel -, 
iar, pe măsură ce îmbătrânea şi boala se agrava, furia lui 
căpăta noi proporţii. De când îl ştiu a fumat câteva pachete 
de ţigări pe zi şi avea o tuse răsunătoare şi plină, făcând 
mereu bronşită. Aşadar, n-am fost deloc surprins când a 
fost diagnosticat cu emfizem pulmonar. La ce altceva ar fi 
putut să se aştepte? Ani la rând nu reuşise să stingă nici 
lumânările de pe tortul aniversar. Acum, emfizemul 
ajunsese în fază terminală, ceea ce însemna că putea muri 
peste câteva săptămâni, luni sau chiar ani. Nimeni nu putea 
preciza un termen. 

Din nefericire, toată povara de a mă ocupa de îngrijirea 
lui îmi revenise mie, singura lui progenitură. Locuia tot în 
apartamentul de la parter al unei clădiri cu trei etaje în care 
crescusem şi nu clintise niciun lucruşor de când murise 
mama - acelaşi frigider prăpădit care nu funcţiona bine, 
aceeaşi canapea cu arcurile slăbite într-o latură, aceleaşi 
perdele din dantelă, care se îngălbeniseră cu vremea. Nu-şi 
pusese niciun ban deoparte, iar pensia îi era demnă de 
milă; abia acoperea plata medicamentelor. Asta însemna că 
o parte din salariul meu se ducea pe chirie, salariul femeii 
care îl îngrijea şi câte altele. Nu mă aşteptam la mulţumiri 
şi nici nu m-am ales cu vreuna. Puteam să aştept un milion 
de ani până să-mi ceară el vreun ban. Ne prefăceam 
amândoi că banii pentru toate cheltuielile lui proveneau din 
vreo rentă sau ceva de genul ăsta. 

Când am ajuns la el, stătea pe fotoliul extensibil preferat, 
în faţa televizorului cu ecran uriaş, asta fiind principala lui 
ocupaţie. Cu tuburile în nas (ajunsese să aibă permanent 
nevoie de oxigen), urmărea nu ştiu ce prezentare 
comercială difuzată de televiziunea prin cablu. 


— Bună, tată, am zis eu. 

Mai bine de un minut nu m-a luat în seamă, atât era de 
hipnotizat de reclama aceea, de parcă ar fi urmărit scena 
duşului din Psycho. Slăbise, deşi avea pieptul cât un butoi, 
iar părul tuns scurt îi albise tot. Când a ridicat privirea spre 
mine, a zis: 

— Javra aia pleacă, ştiai? 

„Javra” în chestiune era cea care îl îngrijea, o irlandeză 
capricioasă, cu faţa suptă şi părul vopsit într-un roşu-aprins, 
trecută de cincizeci de ani, pe nume Maureen. Ca şi cum 
abia ar fi aşteptat sosirea mea, şchiopătând, fiindcă avea 
probleme cu un şold, femeia a apărut aproape imediat în 
camera de zi, ducând în braţe un coş de rufe din plastic, în 
care aşezase în ordine tricouri şi chiloţi cu picior, bogata 
garderobă a tatei. Nu mă surprindea că voia să renunţe la 
slujbă, ci faptul că îi trebuise atât de mult până să ia 
hotărârea asta. Tata ţinea pe capătul măsuţei din 
apropierea fotoliului o mică sonerie de uşă, fără fir, pe care 
o folosea pentru a o chema pe Maureen ori de câte ori avea 
nevoie de ceva, adică tot timpul. Ba nu-i funcţiona bine 
tubul de oxigen, ba tuburile din nas îi uscau mucoasa, ba 
avea nevoie de sprijin pentru a merge la baie să facă pipi. 
Când şi când, ea îl ducea la „plimbare” cu căruciorul 
electric, pentru ca el să se învârtă prin supermagazinul din 
zonă, să se plângă de „dobitoci” şi să-i mai aducă jigniri. O 
acuza că încerca să-l otrăvească. Asta ar fi făcut pe oricine 
să turbeze, iar Maureen părea şi aşa destul de uşor de scos 
din sărite. 

— De ce nu-i spui motivul pentru care m-ai chemat? a zis 
ea, în timp ce a aşezat coşul cu rufe pe canapea. 

— Of, pentru Dumnezeu, a făcut tata. Vorbea în propoziţii 
scurte, rostind cuvintele sacadat, fiindcă nu mai avea suflu. 
Imi pui antigel în cafea. Simt gustul. Asta se numeşte 
crimă, ucidere de bătrâni. 

— Dacă aş vrea să te omor, aş folosi ceva mai bun decât 


antigel, l-a pus ea la punct. (Maureen îşi păstrase încă 
accentul irlandez, cu toate că era în America de peste 
douăzeci de ani. Tata le acuza permanent pe îngrijitoare că 
încearcă să-l omoare. lar dacă ar fi fost adevărat, cum să le 
găseşti vină?) M-a făcut... nici nu vreau să repet cuvântul. 

— Ce mama păcatelor, i-am zis că e o gaură. Şi încă am 
fost prea politicos faţă de cum se poartă. M-a atacat. Eu 
stau țintuit aici cu tuburile astea împuţite, iar târfa asta 
sare să mă pălmuiască. 

— l-am smuls ţigara din mână, a precizat Maureen. A 
încercat să fumeze pe furiş, cât am coborât să mă ocup de 
rufe. De parcă n-ar mirosi a fum în toată casa. Apoi m-a 
privit. Avea un uşor strabism şi un ochi îi fugea. N-are voie 
să fumeze! Nici nu ştiu unde-şi ascunde ţigările - le ţine 
pitite undeva, ştiu sigur! Tata a surâs triumfător, dar n-a 
scos o vorbă. Şi, oricum, ce-mi pasă mie? a continuat ea cu 
amărăciune. Azi e ultima mea zi aici. Nu mai suport. 

Cei care alcătuiau publicul de studio şi erau plătiţi să 
participe la reclamă au scos un chiot şi au început să 
aplaude frenetic. 

— Să nu-ți închipui c-o să-mi lipseşti, a zis tata. Nu face 
nici pe dracu’. Uită-te ce praf e aici. Ce naiba face muierea 
asta toată ziua? 

Maureen a ridicat coşul cu rufe. 

— Trebuia să plec acum o lună. Nici n-ar fi trebuit să 
accept slujba asta. 

Şi a ieşit din cameră şontâcăind ca un ponei la trap 
mărunt. 

— Trebuia s-o concediez din clipa când am văzut-o, a 
bombănit tata. Mi-am dat seama imediat că e o ucigaşă de 
bătrâni. 

Apoi a respirat printre buzele strânse, de parcă ar fi tras 
aer printr-un pai. 

Nu aveam idee ce să fac. Tata nu putea sta singur - nici 
la baie nu ajungea fără ajutor. Refuza să-l duc la un cămin 


de bătrâni; zicea că mai curând se sinucide. 

Mi-am lăsat palma pe mâna lui stângă, la care degetul 
arătător era conectat la un aparat cu un led care clipea, 
cred că se numeşte oximetru de puls. Cifrele de pe ecranul 
monitorului arătau 88 la sută. 

— Lasă, tată, că găsim noi pe cineva, l-am liniştit eu. 

A ridicat mâna, repezindu-mi-o iritat pe a mea. 

— Ce fel de asistentă e asta? a perorat el. Nu-i pasă nici 
cât negru sub unghie de alţii. A izbucnit într-o criză de tuse, 
a hârâit şi apoi a scuipat într-o batistă mototolită pe care a 
scos-o nu ştiu de unde. Nu înţeleg de ce dracu' nu te muţi 
înapoi aici. Şi-aşa n-o să ajungi nicăieri cu slujba aia. 

Am clătinat din cap şi am spus pe un ton răbdător: 

— Nu pot, tată. Am de achitat împrumuturile făcute 
pentru studii. 

Nu ţineam să-i amintesc că cineva trebuia să facă bani 
pentru a plăti femeile care nici nu veneau bine, că şi doreau 
să plece. 

— Şi la ce ţi-a slujit colegiul? m-a luat el la rost. O risipă 
de bani, asta a fost. Ţi-ai omorât timpul distrându-te cu 
prietenii tăi din lumea bună; nu trebuia să cheltuiesc eu 
douăzeci de mii de dolari pe an ca să-ţi faci tu de cap. Te 
descurcai şi fără. 

Am surâs, ca să-l fac să priceapă că nu mă simţeam 
jignit. Nu-mi dădeam seama dacă ieşirile acelea tembele se 
datorau steroizilor, Prednisonului pe care îl lua pentru a-i 
menţine căile respiratorii deschise sau era vorba doar de 
caracterul lui obişnuit. 

— Maică-ta, odihnească-se în pace, te-a răsfăţat la 
culme. Te-a transformat într-un fătălău. A tras aer cu un 
şuierat. Îți risipeşti viaţa. Când mama dracului o să-ți 
găseşti şi tu o slujbă ca lumea? 

Tata se pricepea ca nimeni altul să te zgândărească unde 
te durea mai tare. Am făcut un nou efort ca sănu mă 
enervez. Dacă l-aş fi luat în serios, aş fi înnebunit. Avea 


temperamentul unui câine ţinut în lanţ. Mereu am avut 
sentimentul că izbucnirile lui de furie aduceau cu turbarea - 
nu se mai controla, aşa că nu avea rost să-l învinuieşti de 
ceva. Când eram mic, adică suficient de prăpădit ca să nu 
mă zbat, îşi scotea cureaua de la brâu şi, pentru nimica 
toată, mă bătea de mă lăsa fără suflare. După ce-mi 
administra bătaia, bolborosea în mod invariabil: „Vezi ce m- 
ai silit să fac?” 

— Caut în continuare, am zis eu. 

— Aştia te miros de la o poştă că eşti un neisprăvit, să 
ştii. 

— Care ăştia? 

— Companiile. Nimeni nu vrea fraieri. Toţi vor oameni de 
succes. Adu-mi o Cola, te rog. 

Asta era laitmotivul lui şi îl dobândise pe vremea când 
fusese antrenor - acela că eram un neisprăvit, că singurul 
lucru care conta era victoria, cine sosea al doilea era un 
ratat. Existase chiar o vreme când vorba asta mă irita. De- 
acum mă obişnuisem, îmi intra pe o ureche şi-mi ieşea pe 
alta. 

M-am dus în bucătărie, gândindu-mă în acest timp la ce 
urma să facem. Avea nevoie de asistenţă zi şi noapte, 
problema nici nu se putea pune altfel. Numai că agenţiile 
nu voiau să mai trimită pe nimeni. La început, am angajat 
asistente medicale de spital, care mai făceau câte o tură 
pentru bani. După ce le-am epuizat pe astea, am reuşit să 
găsim o serie de persoane a căror calificare medicală se 
realizase la vreun curs de două săptămâni, după încheierea 
căruia primeau o diplomă care le dădea dreptul să 
îngrijească bolnavi. După aceea, luam pe cine mai puteam 
găsi la mica publicitate. 

Maureen făcuse în frigider o ordine care mi-a amintit de 
cea dintr-un laborator medical. Cutiile de Cola stăteau 
aliniate pe un raft pe care îl aşezase la înălţimea potrivită. 
Până şi paharele din dulap, de obicei prăfuite şi pătate cu 


de toate, sticleau. Am umplut două cu gheaţă, apoi am 
turnat din cutie în fiecare. Trebuia să o domolesc pe 
Maureen, să-mi cer iertare în numele tatei, să mă milogesc 
şi să mă umilesc, chiar să o mituiesc, dacă trebuia. Să 
rămână măcar până-i găseam înlocuitor. Poate reuşeam să 
fac apel la sentimentul ei de răspundere faţă de bătrâni şi 
bolnavi, deşi eram conştient că acel sentiment, atâta cât 
fusese, se risipise din cauza crizelor de isterie ale tatei. 
Adevărul era că mă cuprinsese disperarea. Dacă aş fi ratat 
interviurile de a doua zi, aş fi avut tot timpul din lume, dar 
m-aş fi aflat într-o celulă din Illinois. Şi n-ar mai fi folosit la 
nimic. 

M-am întors cu paharele, făcând cuburile de gheaţă să 
scoată clinchete în ritmul paşilor. Emisiunea de reclamă cu 
public încă nu se încheiase. Cât Dumnezeu avea să mai 
ţină? ŞI, la o adică, cine se uita la ele? In afară de oameni 
ca taică-meu, bineînţeles. 

— Tată, să nu-ți faci probleme, am zis, însă el adormise 
deja. 

Am rămas în faţa lui câteva secunde, urmărindu-l, ca să 
văd dacă mai trăia. Respira. Stătea cu capul căzut în 
bărbie, înclinat într-o poziţie ciudată. Oxigenul scotea un 
susur uşor. Undeva la subsol, Maureen trântea tot felul de 
lucruri, pesemne repetându-şi replicile dinaintea plecării. 
Am aşezat paharele pe capătul măsuţei pe care stăteau 
îngrămădite medicamentele şi telecomenzile. 

Apoi m-am aplecat şi l-am sărutat pe bătrân pe fruntea 
roşie şi pătată de puncte maronii. 

— O să găsim noi pe cineva, am zis eu încet. 


Sediul corporației Trion Systems arăta ca un Pentagon 
din crom lustruit. Fiecare dintre cele cinci laturi era o 
„aripă” de câte cinci etaje. Clădirea fusese proiectată de nu 
ştiu ce arhitect renumit. Dedesubt se afla parcarea, plină 
de automobile BMW şi Range Rover, plus Volkswagen- 
broscuţă şi câte altele, dar, din câte mi-am dat seama, nu 
existau locuri rezervate. 

Ajuns la Aripa B, m-am prezentat la „ambasadorul de 
recepţie”, numele fistichiu dat recepţionerei. Ea mi-a tipărit 
un ecuson de identificare, pe care scria „VIZITATOR”. L-am 
lipit pe buzunarul de la piept al costumului meu cenuşiu, 
marca Armâni, şi am aşteptat în hol sosirea unei femei, pe 
nume Stephanie, care trebuia să mă conducă. 

Această Stephanie era asistenta vicepreşedintelui care 
se ocupa de angajări, Tom Lundgren. Am încercat să mă 
orientez, să meditez şi să mă calmez. Am ţinut să-mi 
reamintesc că îmi surâsese norocul. Cei de la Trion doreau 
să completeze postul de director de marketing pentru 
produs - tocmai le plecase cineva, iar eu fusesem pregătit 
exact pentru slujba asta, instruit din punct de vedere 
genetic şi tehnic şi renovat din temelii. În ultimele câteva 
săptămâni, li se povestise câtorva dintre cei mai tari 
căutători de talente despre un tânăr uimitor de la Wyatt, 
care putea fi racolat imediat. Ca fructul copt, care atârnă la 
îndemână. Vestea s-a răspândit la o şuetă, la câte-o 
conferinţă din domeniu, din gură-n gură. Pe mesageria 
vocală a telefonului am început să primesc tot soiul de 
mesaje de la recrutori. 

Nici nu mai e nevoie să spun că îmi învăţasem bine lecţia 
în ceea ce privea Trion Systems. Am aflat astfel că gigantul 
producător de aparatură electronică de larg consum fusese 
înfiinţat la începutul anilor şaptezeci de legendarul 
Augustine Goddard, a cărui poreclă nu era Gus, ci Jock. 
Omul devenise o figură legendară. Absolvise Institutul 


Tehnic din California, îşi satisfăcuse stagiul militar la 
marină, lucrase la Fairchild Semiconductor, apoi la 
Lockheed şi inventase o tehnologie foarte avansată de 
producere a tuburilor cinescop pentru televizoare. In 
general, era considerat un geniu, dar, spre deosebire de alţi 
tirani geniali care  înfiinţaseră corporaţii multinaționale, 
despre el se afirma că nu se purta ca un ticălos. Oamenii 
ţineau la el, fiindu-i devotați orbeşte. Constituia o prezenţă 
distantă, paternă. Cei care îl zăreau când şi când pe Jock 
Goddard se considerau norocoşi, de parcă ar fi reuşit să 
fotografieze vreun OZN. 

Chiar dacă Trion nu mai producea cinescoape color, 
licenţa pentru tub fusese vândută companiilor Sony şi 
Mitsubishi şi celorlalte firme japoneze care fac televizoare 
pentru America. Ulterior, propulsat de faimosul modem 
Goddard, Trion se profilase pe comunicaţii electronice. In 
prezent, compania se ocupa de telefoane celulare şi 
pagere, componente de computer, imprimante laser color, 
asistenţi digitali personali şi alte chestii de genul ăsta. 

Pe una dintre uşile ce dădea spre hol a apărut o femeie 
uscăţivă, cu păr castaniu, elegant coafat. 

— Cred că tu eşti Adam. 

l-am strâns mâna cu fermitate. 

— Mă bucur să te cunosc. 

— Sunt Stephanie, a precizat ea. Asistenta lui Tom 
Lundgren. 

Apoi m-a condus spre şirul de lifturi. Am schimbat câteva 
banalităţi. M-am străduit să mă arăt entuziasmat, dar nu 
copleşit, iar ea mi s-a părut cu mintea în altă parte. La 
etajul şase se găseau cubiculumurile obişnuite, doar 
cubiculumuri cât vedeai cu ochii, despărțite prin pereţi 
înalţi. Drumul pe care m-a dus mi-a dat impresia unui 
labirint; n-aş fi reuşit să regăsesc drumul până la lift decât 
dacă aş fi presărat firimituri ca în nu ştiu ce basm. Aici, 
totul era standardizat, cu excepţia unui monitor, al cărui 


screen saver era o imagine tridimensională a lui Jock 
Goddard zâmbind şi rotindu-se, de parcă ar fi fost capul 
actriţei Linda Blair în Exorcistul. Încearcă să faci asta la 
Wyatt - cu capul lui Nick Wyatt, adică - şi s-ar putea ca 
hienele corporației să-ţi spargă rotulele. 

Am ajuns la o sală de şedinţe ce avea pe uşă o placă pe 
care scria „STUDEBAKER”. 

— Studebaker, nu? 

— Da, toate sălile de şedinţă poartă nume de maşini 
clasice americane. Mustang, Thunderbird, Corvette, 
Camaro. Jock e mort după maşinile americane. A rostit 
„Jock” cu oarecare stângăcie, de parcă i-ar fi pus şi 
semnele citării, ceea ce arăta că nu i se adresa directorului 
general executiv pe numele mic, dar că toată lumea îi 
spunea aşa. Vrei ceva de băut? 

Judith Bolton îmi recomandase să accept întotdeauna, 
fiindcă oamenilor le place să le facă servicii altora, şi mă 
avertizase că toţi cei care m-au văzut, până şi cei de la 
recepţie, vor fi invitaţi să emită o părere în privinţa mea. 

— Da, Cola, Pepsi, orice, am spus eu. N-aş fi vrut să par 
pretenţios. Mulţumesc. 

M-am aşezat pe o latură a mesei, cea de unde puteam 
privi spre uşă, nu spre capătul ei. Câteva minute mai târziu, 
un bărbat masiv cu pantaloni kaki şi o bluză bleumarin de 
golf, având semnul companiei pe ea, a intrat furtunos în 
cameră. Tom Lundgren: l-am recunoscut instantaneu, 
pentru că-i văzusem figura în dosarul pe care doctorul 
Bolton îl pregătise pentru mine. Vicepreşedintele pentru 
Sectorul comunicaţii personale. Patruzeci şi trei de ani, cinci 
copii, jucător pasionat de golf. In spatele lui a apărut şi 
Stephanie, care aducea o Cola şi o sticlă de apă Aquafina. 

Lundgren mi-a strâns mâna gata să mi-o strivească. 

— Adam, sunt Tom Lundgren. 

— Încântat de cunoştinţă. 

— Ba eu sunt încântat. Am auzit lucruri mari despre tine. 


Ridicând cu modestie din umeri, am zâmbit. „Lundgren 
nu poartă nici măcar cravată, m-am gândit, iar eu arăt ca 
un antreprenor de pompe funebre.” Judith Bolton mă 
prevenise că s-ar putea întâmpla aşa ceva, dar a adăugat 
că era preferabil să exagerez cu îmbrăcămintea decât să 
apar acolo îmbrăcat prea sport. Semn de respect şi alte 
baliverne. 

Lundgren s-a aşezat alături şi s-a întors cu faţa spre 
mine. La plecare, Stephanie a închis uşa cu delicateţe în 
urma ei. 

— Aşadar, se munceşte intens la Wyatt, pariez. 

Avea buze subţiri de tot şi un zâmbet care se stingea şi 
aprindea una-două. Faţa îi era aspră, roşiatică, semn că 
juca prea mult golf ori avea o acnee rozacee. Piciorul drept 
îi tresălta ca un piston. Deborda de energie; părea să fi 
băut mai multă cafea decât ar fi trebuit, iar asta m-a făcut 
să vorbesc repede. Apoi mi-am adus aminte că era 
mormon, deci nu bea cafea. N-aş fi vrut să-l văd după ce ar 
fi băut un ibric întreg. Pesemne că ar fi ţâşnit pe o orbită 
intergalactică. 

— Imi place şi să muncesc intens, am spus. 

— Mă încântă să aud asta. Şi la noi e la fel. Mi-a zâmbit 
scurt, apoi a redevenit sobru. Cred că aici sunt mai mulţi 
oameni cu grupa de sânge A decât la oricare altă 
companie. Tuturor le merg mai iute ceasurile. A desfăcut 
capacul sticlei de apă şi a luat o gură. Am afirmat mereu că 
e grozav să lucrezi la Trion - dar asta în concediu. Poţi 
răspunde la poşta electronică, la mesaje vocale, să faci tot 
felul de lucruri, dar, Dumnezeule, pentru vacanţa asta 
plăteşti cu vârf şi îndesat. Când revii, căsuţa vocală e plină 
şi te trezeşti strivit de atâta muncă. 

Am aprobat cu un gest din cap şi am surâs, ca unul care 
cunoştea secretul ăsta. La marile corporaţii, până şi celor 
de la marketing le place să vorbească de parcă ar fi 
ingineri, de aceea i-am ţinut hangul. 


— Ştiu prea bine cum e, am zis eu. Ai la dispoziţie doar o 
anumită perioadă, de aceea trebuie să hotărăşti cum îţi 
cheltuieşti timpul. 

Am afirmat asta repetând în oglindă mişcările lui, 
aproape maimuţărindu-l, dar se părea că nu observă. 

— Bineînţeles. Aşa, în perioada de faţă nu prea ţineam să 
angajăm personal nou - mai nimeni nu face asta. Numai că 
unul dintre managerii de produs a fost transferat peste 
noapte. 

Am dat din cap. 

— Produsul acesta - Lucid - s-a vădit genial şi l-a ajutat 
foarte mult pe Wyatt să rămână pe un segment de piaţă 
care este destul de agitat. De el te-ai ocupat, nu? 

— Mai mult echipa mea. Eu doar am făcut parte din 
echipă. N-am rezolvat totul chiar singur. 

Am avut impresia că i-a plăcut răspunsul meu. 

— Da, dar din câte-am auzit, ai fost pionul principal. 

— N-aş zice chiar aşa. Muncesc din greu şi-mi place mult 
ce fac, apoi s-a întâmplat să mă aflu în locul potrivit la 
momentul potrivit. 

— Eşti prea modest. 

— Tot ce se poate. 

Am surâs. Se lăsase păcălit, înghiţise, cu fir cu tot, nada 
cu modestia şi sinceritatea. 

— Cum reuşeşti? Care e secretul? 

Am expirat lung printre buzele strânse, de parcă mi-aş fi 
amintit cum alergasem într-o cursă de maraton. 

— Niciun secret. Munca de echipă. Realizarea 
consensului, motivarea oamenilor din echipă. 

— Mai precis. 

— Sincer să fiu, ideea de la care s-a pornit a fost să 
realizăm ceva care să bată Palm Pilot-ul. (Mă refeream la 
PDA, cel care bătea de departe Palm Pilot-ul.) La primele 
şedinţe pentru stabilirea conceptului, am înfiinţat un grup 
funcţional mixt - ingineri, oameni de la marketing, de la DI, 


dar şi o firmă externă de DI, (DI e expresia celor din 
companie pentru a denumi designul industrial. Dădeam pe 
afară. Ştiam răspunsul pe de rost.) Am analizat studiile de 
piaţă, am văzut care sunt minusurile produselor Trion, 
Palm, Handspring sau Blackberry. 

— Şi care a fost minusul produsului nostru? 

— Viteza. Legătura fără fir e slabă, dar sunt convins că 
ştii asta deja. 

Afirmația această fusese planificată cu multă migală: 
Judith tocmai luase de pe Net nişte declaraţii sincere pe 
care Lundgren le făcuse la câteva conferinţe, unde 
recunoscuse slăbiciunea produsului. Devenea un critic 
înverşunat când eforturile celor de la Trion nu dădeau 
rezultatele dorite. Menţionarea adevărului de către mine 
constituia un risc pe care Judith îl calculase. După ce-i 
analizase stilul managerial, ea ajunsese la concluzia că 
Lundgren dispreţuia servilismul şi aprecia adevărul spus în 
faţă. 

— Corect, a recunoscut el. 

Mi-a aruncat unul dintre acele surâsuri de o milisecundă. 

— În orice caz, am studiat toate scenariile posibile. Ce şi- 
ar dori o mamă de fotbalist, un director de companie, un 
şef de echipă din domeniul construcţiilor. Am discutat 
despre setul de caracteristici, formă şi câte altele. 
Consultările au avut un caracter foarte liber, fără 
formalităţi. Ideea mea a fost să îmbin eleganța designului 
cu simplitatea. 

— Mă întreb dacă nu cumva ai greşit acordând prea mare 
importanţă designului,  sacrificând funcţionalitatea, a 
sugerat Lundgren. 

— La ce te referi? 

— l-ar fi trebuit şi o intrare pentru legătură instantanee. 
Singurul punct slab al produsului, din câte mi-am dat eu 
seama. 

Asta reprezenta o provocare deosebită şi am profitat de 


ea. 

— Sunt perfect de acord. (Ce Dumnezeu, doar mă 
înarmasem cu o sumedenie de poveşti privind succesele 
„mele”, iar în privinţa aşa-ziselor mele eşecuri mă 
descurcam atât de bine, încât ele ar fi fost interpretate 
drept victorii pe câmpul de luptă.) Da, a fost o eroare 
monumentală. Sigur, aceea a fost cea mai importantă 
caracteristică la care s-a renunţat - ea figura în conceptul 
iniţial al produsului, dar făcea ca forma să se modifice 
dincolo de limitele pe care le doream, de aceea s-a 
renunţat la ea pe parcurs. (Ei, de asta ce mai zici?) 

— Şi o să se rezolve problema asta la următoarea 
generaţie de produse? 

Am clătinat din cap: 

— Îmi pare rău, nu-ţi pot spune asta. Asta o decide doar 
Wyatt Telecommunications. Nu e vorba doar de o chestiune 
juridică, ci de o îndatorire morală pentru mine - când îţi dai 
cuvântul, trebuie să procedezi întocmai. Dacă te deranjează 
asta... 

Mi-a aruncat o privire în care, după părerea mea, se 
vedea o sinceră apreciere. Punct ochit, punct lovit. 

— Nu, deloc. Respect acest principiu. Cel care ar 
transmite informaţii secrete de la ultimul loc de muncă va 
proceda la fel şi cu mine. 

Nu mi-a scăpat formularea „ultimul loc de muncă”: 
Lundgren mă alesese deja şi se dăduse de gol. 

Şi-a scos pagerul şi a verificat lista de apeluri. Cât durase 
discuţia dintre noi, primise câteva mesaje, aparatul fiind 
dat pe modul silențios. 

— N-aş vrea să-ţi mai răpesc din timp, Adam. Aş dori ca 
acum să o cunoşti pe Nora. 


10 


La cincizeci de ani, Nora Sommers era blondă şi avea 
ochi mari, destul de depărtaţi de nas, care te ţineau tot 
timpul sub observaţie. Mi-a amintit de aspectul feroce al 
unui animal de haită. Poate mă influenţase dosarul ei, care 
o descria drept nemiloasă şi tiranică. Era directoare, şefa 
proiectului Maestro, un fel de aparat ca al celor de la 
Blackberry, dar de mai mici dimensiuni, care îşi cam trăise 
traiul. Era recunoscută pentru faptul că organiza şedinţe cu 
personalul chiar la şapte dimineaţa. Nimeni nu voia să fie 
inclus în echipa ei, motiv pentru care compania întâmpina 
dificultăţi pentru ocuparea posturilor. 

— Aşadar, nu-i o plăcere extraordinară să lucrezi pentru 
Nick Wyatt, adevărat? a început ea. 

Nu mai aveam nevoie de Judith Bolton care să-mi spună 
că nu trebuie niciodată să te plângi de fostul şef. 

— Dacă vrei părerea mea sinceră, am zis eu, e exigent, 
dar m-a făcut să dau din mine tot ce aveam mai bun. E un 
perfecţionist. Nu pot decât să-l admir pentru asta. 

A aprobat din cap cu gravitate, de parcă aş fi ales 
răspunsul potrivit la un examen grilă. 

— Te ţine mereu în priză, nu? 

Oare se aştepta să-i spun adevărul despre Nick Wyatt? 
Că era un nesuferit şi un înfumurat? Cred că nu. Am întins 
coarda ceva mai mult: 

— Când lucrezi la Wyatt e ca şi cum ai dobândi 
experienţa de zece ani într-unul - în loc să capeţi treptat 
experienţă. ` 

— Frumos ai spus-o, a recunoscut ea. Imi plac oamenii de 
la marketing care vor să mă îmbrobodească. Asta e o 
calitate esenţială în meseria noastră. Dacă mă poţi măguli 
pe mine, vei fi în stare să faci acelaşi lucru şi cu cei de la 
Journal. 

Am mirosit primejdia: Will Robinson. Trebuia să devin 
precaut. Aproape că zărisem colții ascuţiţi ai capcanei. De 


aceea am privit-o pe Nora cu un aer nedumerit. 

— Da, a continuat ea, s-a dus vestea despre tine. Care a 
fost cea mai grea luptă pe care a trebuit s-o duci în cadrul 
proiectului Lucid? 

Am reformulat povestea pe care i-o servisem lui Tom 
Lundgren, iar ea nu s-a arătat impresionată. 

— Nu mi se pare că s-a purtat chiar o bătălie, m-a 
contrazis ea. Aş spune mai curând că a fost un compromis. 

— Poate că trebuia să vezi totul, am zis. Mă atinsese. Mi- 
am derulat prin minte toate anecdotele referitoare la 
elaborarea proiectului Lucid şi am continuat: A, aproape că 
a ieşit o păruială în legătură cu designul pad-ului. E vorba 
de un pad pe care se lucrează în cinci direcţii şi are şi 
difuzor încorporat. 

— Da, cunosc produsul. Şi la ce se referea neînţelegerea? 

— Păi, cei de la design industrial considerau asta punctul 
esenţial al produsului, fiindcă îţi atrăgea imediat atenţia. 
Insă eu eram presat destul de mult de ingineri, care 
susțineau că e aproape imposibil şi riscant; ei voiau să 
separe difuzorul de pad-ul direcţional. Oamenii de la design 
erau convinşi că, dacă se separau cele două funcţii, 
aspectul va fi asimetric şi aglomerat. Asta a creat tensiuni. 
De aceea a trebuit să pun piciorul în prag. Am zis că 
rezolvarea acestei probleme era primordială. Designul nu 
se adresa numai ochiului, ci constituia o caracteristică 
tehnologică - arăta concurenţei că noi putem realiza ceva 
ce nu se mai făcuse până atunci. 

Işi aţintise ochii ca nişte lasere asupra mea de parcă 
devenisem un pui olog. 

— Of, inginerii ăştia, a zis ea şi s-a cutremurat înfiorată. 
Uneori se dovedesc de-a dreptul imposibili. N-au deloc 
simţul afacerilor. 

Colţii metalici ai capcanei sclipeau de stropi de sânge. 

— Dacă mă gândesc bine, n-am avut probleme cu 
inginerii, am zis eu. Consider că ei sunt inima unei 


companii. Niciodată nu-i contrazic definitiv; prefer să îi 
inspir, sau măcar mă străduiesc s-o fac. Ideea directoare şi 
intuiţia, cam astea ar fi armele secrete. Acestea ar fi câteva 
dintre lucrurile care mă atrag la Trion - aici, inginerii sunt la 
mare cinste, lucru absolut normal. E vorba de o cultură a 
inovației. 

„De ajuns”, mi-am zis, pentru că începusem să repet 
papagaliceşte dintr-un interviu acordat cândva de Jock 
Goddard revistei Fast Company, dar am avut impresia că a 
dat roade. Se ştia cât de mult îl iubeau inginerii pe 
Goddard, fiindcă şi el făcea parte din aceeaşi tagmă. 
Inginerii considerau că e o plăcere să lucreze la Trion, 
fiindcă Departamentul de cercetare-dezvoltare beneficia de 
fonduri substanţiale. 

Nora Sommers a rămas mută preţ de o clipă. Apoi a zis: 

— În ultimă analiză, inovaţia se dovedeşte esenţială. 

Isuse, crezusem că îmi jucasem prost rolul, dar femeia 
aceea folosea clişeele verbale ca pe o a doua natură. Ca şi 
cum le-ar fi învăţat dintr-un manual de conversaţie. 

— Evident, am aprobat-o eu. 

— la spune-mi, Adam, care ar fi cea mai mare slăbiciune 
a ta? 

Am surâs, înclinând din cap, iar în minte am rostit o 
rugăciune de recunoştinţă pentru sfaturile primite de la 
Judith Bolton. 

Mi-am intrat din nou în rol. 

Dumnezeule, totul se dovedise mult prea uşor. 


11 


Am primit vestea direct de la Nick Wyatt. Când, condus 


de Yvette, am intrat în biroul lui, l-am găsit stând pe un 
aparat de fitness tip Precor, plasat într-un colţ. Purta un 
tricou îmbibat de sudoare şi un şort de culoare roşie şi 
părea în mare formă. M-am întrebat dacă lua steroizi. Avea 
pe cap un dispozitiv telefonic cu microfon şi cască şi tocmai 
răcnea nişte ordine. 

Trecuse mai bine de o săptămână de la interviurile pe 
care le dădusem la Trion şi, de atunci, linişte totală. Ştiam 
că totul mersese strună şi nu aveam nicio îndoială că 
recomandările mele sunau spectaculos, însă, cine ştie, se 
putea întâmpla orice. 

Îmi închipuisem, cu totul greşit, că după interviuri mi se 
va da liber de la şcoala de spioni, dar n-am avut parte de 
un asemenea noroc. Pregătirea a continuat, inclusiv ceea 
ce ei numeau „secretele meseriei” - cum să fur materiale 
fără să fiu prins, cum să copiez documente şi fâşiere, cum 
să cercetez baza de date Trion, cum să-i contactez pe 
stăpânii mei dacă apărea ceva care nu suferea amânare 
până la întâlnirea programată. Meacham şi un alt veteran 
din serviciul de securitate de la Wyatt, care lucrase vreo 
douăzeci de ani la FBI, m-au învăţat cum să iau legătura cu 
ei prin poşta electronică, folosind un sistem care te făcea 
anonim, adică un server de e-mailuri aflat în Finlanda, care 
îţi ascunde numele şi adresa; cum să codific mesajele cu 
ajutorul unui program elaborat, prin încălcarea legilor SUA, 
undeva, în străinătate. M-au instruit în legătură cu chestii 
tradiţionale din spionaj, cum ar fi căsuțe poştale şi semnale, 
cum să le dau de ştire că aveam de transmis documente. 
M-am mai învăţat cum să copiez ecusoanele de identificare 
folosite de majoritatea corporațiilor, cele care-ţi deschid uşi 
când le fluturi prin faţa unui senzor. O parte dintre chestiile 
astea mi s-au părut extrem de interesante. Incepeam să mă 
simt ca un adevărat spion. În momentele acelea, asta şi 
eram. Altceva nici nu puteam face. 

Însă după câteva zile de aşteptare zadarnică fără să aud 


ştiri de la Trion, m-am speriat de moarte. Meacham şi 
Wyatt îmi spuseseră fără ocolişuri ce mă aştepta dacă nu 
primeam slujba. 

Nick Wyatt nici măcar n-a catadicsit să se uite la mine. 

— Felicitări! Am primit telefon de la vânătorul de capete. 
Te eliberăm condiţionat. 

— Am primit oferta? 

— Pentru început, o sută şaptezeci şi cinci de mii, drept 
de opţiune la acţiunile companiei, tot tacâmul. Te 
angajează pe post de consultant la nivel managerial, dar 
fără să primeşti rapoarte personale. 

M-am simţit uşurat, dar m-a uimit salariul. Era de trei ori 
mai mare decât primeam în prezent. Dacă adăugam şi 
salariul de la Wyatt, asta însemna două sute treizeci şi cinci 
de mii. Mamă, Doamne! 

— Frumos, am zis eu. Şi-acum ce facem, negociem? 

— Despre ce dracu' vorbeşti? Au primit la interviu alţi opt 
tipi pentru slujba asta. Dacă are cineva vreun candidat 
preferat, vreo rubedenie sau ceva? Te sfătuiesc să nu rişti, 
măcar o vreme. Important e să ajungi acolo, să le arăţi de 
ce eşti în stare. 

— Adică... 

— Arată-le ce grozav eşti. l-ai făcut deja să saliveze doar 
după câteva aperitive. Acum trebuie să-i dai gata. Dacă nu 
reuşeşti asta după ce te-am şcolit atât, după ce eu şi Judith 
ţi-am şoptit atâtea secrete, înseamnă că eşti un ratat mai 
mare decât mi-am închipuit. 

— Corect. 

Mi-am dat seama că tocmai îmi încolţise în minte ideea 
bolnavă de a-i spune câteva lui Wyatt la ieşirea pe uşă, dar 
mi-am adus aminte nu numai că-mi rămăsese şef, dar şi că 
mă avea la mână. 

Încă scăldat în sudoare, Wyatt a coborât de pe aparatul 
de fitness, a înşfăcat un prosop de pe mâner şi şi-a şters 
faţa, braţele şi subsuorile. S-a apropiat atât de mult de 


mine că mi-a fost imposibil să nu-i simt mirosul tare al 
transpiraţiei şi răsuflarea uşor acră. 

— Acum te rog să asculţi cu atenţie, m-a avertizat el, cu 
nota inconfundabilă de ameninţare. In urmă cu şaisprezece 
luni, consiliul de conducere de la Trion a aprobat fonduri de 
aproape de cinci sute de milioane pentru a finanța nu ştiu 
ce porcărie. 

— Ce anume? 

A pufnit. 

— Un proiect ultrasecret. În orice caz, e ieşit din comun 
ca un consiliu de administraţie să aprobe o asemenea 
investiţie fără să deţină informaţiile necesare. In cazul de 
faţă, l-au aprobat orbeşte, exclusiv pe baza asigurărilor 
date de directorul general executiv. Goddard e fondatorul 
companiei, astfel că au avut încredere în el. Pe de altă 
parte, el i-a asigurat că tehnologia pe care o au în vedere, 
care naiba o fi asta, reprezintă un progres epocal. Şi, când 
spun asta, înseamnă că e vorba de ceva uriaş, care va 
schimba multe, un adevărat salt cuantic. Care va răsturna 
tot ce cunoaştem acum. l-a asigurat că va fi cea mai mare 
chestie de la descoperirea tranzistorului încoace, iar cine nu 
prinde trenul e aproape terminat. 

— Ce anume? 

— Dacă aş şti, n-ai mai fi aici, nătărăule! Sursele mele m- 
au asigurat că proiectul lor va transforma industria 
telecomunicaţiilor, va întoarce totul pe dos. lar eu n-am de 
gând să rămân de căruţă, ai priceput? 

N-am priceput, dar am încuviinţat din cap. 

— Am investit prea mult în firma asta ca să dispar ca 
pasărea dodo sau ca mastodonţii. Prin urmare, amice, 
misiunea ta este să afli tot ce poţi despre proiectul acesta, 
ce-o să facă, ce se elaborează. Vreau să ştiu, chiar dacă e 
vorba de un băț electronic de scobit în urechi, pentru că nu 
vreau să risc. Limpede? 

— Dar cum? 


— Asta-i treaba ta. S-a răsucit pe călcâie şi a traversat 
biroul, către o ieşire pe care n-o observasem până atunci. A 
deschis uşa şi am zărit marmura sclipitoare a unei săli de 
baie cu duş. Am rămas locului ca trăsnit, neştiind dacă e 
cazul să-l aştept, să plec sau ce altceva trebuia să fac. O să 
fii anunţat în dimineaţa asta, a adăugat Wyatt, fără să se 
întoarcă spre mine. Să te arăţi surprins. 


Partea a doua. 
LEGENDA 


Legenda: O serie de documente inventate pentru 
acoperire, care pot rezista unor investigaţii extrem de 
amănunțite, ce se emit pentru un agent operativ. 

Dicţionar de spionaj 


12 


Dădusem anunţ în trei ziare pentru a găsi o persoană 
care să îngrijească un bătrân - pe tata. Textul arăta clar că 
era bine-venită orice persoană, cerinţele nefiind foarte 
severe. Mă îndoiam că voi găsi vreun amator - anunţul meu 
apăruse de prea multe ori. 

Am primit exact şapte răspunsuri. Trei veneau din partea 
unor oameni care nu prea înţeleseseră despre ce era vorba, 
ba chiar erau ei înşişi în căutarea unei îngrijitoare. Alte 
două mesaje mi-au fost transmise de persoane care aveau 
un accent atât de ciudat că nici nu m-am lămurit dacă 
vorbeau engleză sau altă limbă. lar unul era al unui bărbat 
cu o voce plăcută, făcându-mi o ofertă destul de rezonabilă, 


care a precizat că îl chema Antwoine Leonard. 

Nu prea aveam timp liber, dar am reuşit să-l întâlnesc pe 
acest Antwoine la o cafea. Nu ţineam să-l pun faţă în faţă 
cu tata decât la momentul potrivit - voiam ca mai întâi să-l 
angajez, înainte de a descoperi ce-l aştepta, ca să nu mai 
poată da înapoi. 

Am descoperit că Antwoine era un negru uriaş, cu un 
chip înfricoşător, care avea pe corp tatuajele obişnuite ale 
celor care trec prin puşcărie, iar părul îi era împletit în 
codițe. Nu mă înşelasem: imediat ce a avut prilejul, mi-a 
spus că abia ieşise din închisoare, unde executase o 
sentinţă pentru furt de maşini, şi că asta nu era prima lui 
cunoştinţă cu sistemul penitenciar. Mi-a dat, drept 
referinţă, numele ofițerului de poliţie la care trebuia să se 
prezinte periodic. Mi-a plăcut că fusese atât de sincer şi că 
nici măcar nu încercase să-şi ascundă trecutul. În realitate, 
mi-a plăcut tipul. Era disperat, dar mă şi gândeam că doar 
unul ca el îl putea ţine la respect pe tata, de aceea l-am 
angajat fără a sta prea mult la discuţie. 

— Ascultă, Antwoine, am zis, în timp ce mă pregăteam să 
plec. In legătură cu detenţia. 

— Te deranjează, nu? a întrebat şi m-a privit direct în 
ochi. 

— Nu, nu-i vorba de asta. Mi-a plăcut că ai fost cinstit. 

A ridicat din umeri. 

— Da, şi... 

— Cred că nu trebuie să fii la fel de cinstit şi cu tatăl 
meu. 

In seara dinaintea zilei în care începeam munca la Trion 
m-am culcat devreme. Seth îmi lăsase un mesaj prin care 
mă invita să ieşim cu nişte prieteni comuni, fiindcă în 
noaptea aceea nu lucra, dar i-am comunicat că nu pot. 

Deşteptătorul a sunat la cinci şi jumătate şi am avut 
impresia că se stricase, fiindcă era încă întuneric beznă. 
Când mi-am adus aminte, m-am simţit străpuns de un fior, 


un amestec ciudat de groază şi emoție. Intram în marele 
joc, acesta era adevărul, se terminase cu joaca. Am făcut 
duş şi m-am bărbierit folosind o rezervă nouă, având mare 
grijă să nu mă tai. Îmi pregătisem hainele încă de cu seară, 
când îmi alesesem costumul şi cravata şi-mi lustruisem 
atent pantofii. Mă gândisem că era bine să apar în prima zi 
acolo în costum, indiferent cât de nelalocul meu aş fi fost; 
la o adică, puteam oricând să-mi scot haina şi cravata. 

Bizar lucru - era pentru prima oară în viaţă când aveam 
un salariu de şase cifre, chiar dacă nu primisem încă nimic, 
dar continuam să locuiesc în grota aceea. Ei, curând aveam 
să mă mut de acolo. 

Când m-am suit în Audi-ul 6 argintiu, care încă mirosea a 
nou, m-am simţit şi mai exaltat, iar pentru a sărbători noul 
meu statut, m-am oprit la Starbucks şi am cumpărat o 
cafea cu lapte. Aproape patru dolari pentru o cană 
prăpădită de cafea, dar, ce Dumnezeu, de-acum eram în 
bani. Când i-am auzit pe cei de la Rage Against the 
Machine, am dat volumul radioului la maximum, iar când 
am ajuns la Trion, Zack de la Rocha tocmai cânta Bullet în 
the Head’, iar eu răcneam: „Nu-i scăpare de violul 
împotriva gândirii” împreună cu el, iar asta îmbrăcat în 
costum şi cravată Zegna şi purtând pantofi Cole-Haan. 
Ajunsesem în culmea excitaţiei. 

Uimitor, în garajul subteran se găseau destul de multe 
maşini, chiar dacă nu se făcuse nici şapte şi jumătate. Am 
parcat la nivelul doi. 

Ambasadoarea de recepţie de la Aripa B nu mi-a găsit 
numele pe lista vizitatorilor sau a noilor angajaţi. Eram un 
nimeni. Am rugat-o s-o caute pe Stephanie, asistenta lui 
Tom Lundgren, dar ea nu sosise încă. Până la urmă, a dat 


4 Un glonț în cap, piesă din albumul de debut al grupului Rage 
Against the Machine (1992), fuziune de hip-hop şi heavy metal. 
Versurile exprimă protestul împotriva societăţii de consum, a 
televiziunii şi a marilor corporaţii, (n.tr.). 


de cineva de la Resurse umane, care i-a comunicat să mă 
trimită la etajul trei din Aripa E, ceea ce a însemnat o 
plimbare sănătoasă pe jos. 

Mi-am petrecut următoarele două ore în recepţia de la 
Resurse umane cu un dosar, ca să completez fişă după fişă: 
W-4, W-9, cont de credit sindical, asigurare, depunere 
automată în contul meu bancar, dreptul de opţiune la 
acţiuni ale companiei, conturi de pensie, contracte de 
confidenţialitate... m-au fotografiat şi mi-au dat un ecuson 
de identificare, precum şi alte câteva cartele din plastic pe 
care le-am anexat la suportul pentru ecuson. Pe ele erau 
imprimate chestii precum: „TRION - SCHIMBA LUMEA”, 
„COMUNICARE NEÎNGRĂDITĂ” sau „AMUZAMENT”, sau 
„CUMPĂTARE”, îmi amintea de birocraţia sovietică, dar nu 
m-a deranjat în mod deosebit. 

O doamnă de la Departamentul de resurse umane m-a 
dus într-un mic tur al companiei, care m-a impresionat. Un 
uriaş centru de fitness, bancomate, un loc în care-ţi puteai 
aduce lenjeria, curăţătorie chimică, camere de odihnă unde 
aveai gratuit apă minerală la sticlă, floricele de porumb sau 
cappuccino. 

Tot acolo am văzut mari afişe color care înfăţişau un grup 
de femei şi bărbaţi cu umeri pătrăţoşi (asiatici, negri şi albi) 
stând triumfători pe planeta Pământ, având deasupra 
capetelor cuvintele:  „BEŢI CU RASPUNDERE! BEŢI 
CUMPĂTAT!” „în general fiecare angajat Trion consumă 
cinci băuturi pe zi” scria pe afiş. „Prin reducerea 
consumului cu o băutură, Trion ar putea economisi 2,4 
milioane dolari pe an!” 

Tot în cadrul companiei îţi puteai spăla şi curăța maşina; 
beneficiai de bilete cu preţ redus la filme, concerte şi 
meciuri de baseball; aveau şi un program de premiere 
pentru fiecare nou-născut („un cadou pentru fiecare 
familie, la fiecare nou-născut”). Am observat că liftul din 
Aripa D nu oprea la etajul cinci - „Proiecte speciale”, mi-a 


explicat însoţitoarea mea. Nu avem acces. M-am străduit să 
nu las impresia că mi-ar păsa în mod deosebit. M-am 
întrebat dacă acolo se afla ceea ce îl interesa atât de mult 
pe Wyatt. 

Într-un târziu, a apărut şi Stephanie ca să mă ducă la 
etajul şase al Aripii B. Când am ajuns, Tom vorbea la 
telefon, dar mi-a făcut semn să intru. Biroul era plin cu 
fotografii ale puştilor lui - cinci băieţi, am observat eu -, 
surprinşi fie singuri, fie în grupuri, precum şi desene de-ale 
lor şi alte asemenea chestii. Cărţile de pe raftul din spatele 
lui era cele la care te puteai aştepta într-un asemenea loc - 
Cine mi-a luat caşcavalul?; Întâi încalcă toate regulile; Cum 
să devii director general. Mişca dezlănţuit din picioare, iar 
faţa lui arăta de parcă ar fi fost frecată cu praf de curăţat. 

— Steph, a zis el, vrei s-o chemi pe Nora până aici? 

Câteva minute mai târziu a trântit receptorul în furcă şi a 
sărit în picioare ca să-mi strângă mâna. Am remarcat că 
verigheta lui era lată şi sclipitoare. 

— Hei, Adam, bun venit în echipă! a zis el. Domnule, nici 
nu ştii ce bucuros sunt că te-am angajat! Stai jos, stai. Am 
procedat întocmai. Avem mare nevoie de tine, amice. Rău 
de tot. Am ajuns aproape fără oameni, au rămas doar 
câţiva. Ne ocupăm de douăzeci şi trei de produse, am 
pierdut oameni de nădejde şi nu mai facem faţă. Fata pe 
care ai înlocuit-o a fost transferată. O să faci parte din 
echipa Norei, pentru a da lustru liniei Maestro, care, după 
cum vei afla, a cam intrat în impas. Sunt o serie de lucruri 
care ard, aşa că trebuie rezolvate cât mai repede, şi... a, 
uite-o! 

Apărută la uşă, Nora Sommers stătea rezemată cu o 
mână de canatul ei, într-o poziţie de manechin. Mi-a întins 


5 Cărţi care se adresează managerilor şi celor care doresc să aibă 
succes în carieră. Cine mi-a luat caşcavalul?, Spencer Johnson, Kenneth 
H. Blanchard; Întâi; încalcă toate regulile, Marcus Buckingham, Curt 
Coffman; Cum să devii director general, Jeffrey J. Fox. (n.tr.). 


delicat cealaltă mână. 

— Bună, Adam, bun venit! Încântată să te ştiu printre noi. 

— Mă bucur că am ajuns aici. 

— Nu ne-a fost uşor să facem alegerea, îţi spun cu toată 
sinceritatea. Au existat o mulţime de candidaţi tari. Dar, 
cum se spune, crema iese la suprafaţă. Bun, trecem direct 
la subiect? 

Glasul ei, care până atunci amintea de al unei fetiţe, a 
părut că se îngroaşă imediat ce a ieşit din biroul lui Tom 
Lundgren. A început să vorbească repede, parcă scuipând 
cuvintele. 

— Aici e cubiculumul tău, a spus, împungând spre el cu 
degetul arătător. Aici folosim telefoane prin Web - 
presupun că te descurci. 

— Nicio grijă. 

— Computer, telefon - ai tot ce-ţi trebuie. Dacă mai ai 
nevoie de ceva, îi chemi pe cei de la Asigurări servicii. Încă 
ceva, Adam, cred că e cazul să te previn, nu avem timp de 
dădăceală. Trebuie să înveţi din mers, şi încă repede, dar 
sunt convinsă că o să faci faţă. Noi te aruncăm în apă, te 
duci la fund sau înoţi, a încheiat ea şi m-a privit provocator. 

— Prefer să înot, am zis eu cu un zâmbet şiret. 

— Mă bucur, a spus ea. Imi place atitudinea ta. 


13 


Nora m-a băgat în răcori. Era tipul de femeie în stare să- 
ţi toarne cizme din beton, să te îngrămădească în 
portbagajul vreunei maşini, pentru ca apoi să-ţi facă vânt în 
East River. La fel o să-mi spună şi atunci: „înoată sau te 
duci la fund”. 


M-a lăsat la cubiculumul meu ca să termin de citit 
regulamentele interne, numele de cod al tuturor proiectelor 
şi altele. Fiecare companie mare îşi botează produsele; la 
Trion, ele căpătau nume de furtuni - Tornadă, Taifun, 
Tsunami şi aşa mai departe. Numele de cod pentru Maestro 
era Vârtej. Era ameţitor să învăţ atâtea nume şi, colac 
peste pupăză, încercam să fac şi o recunoaştere în numele 
lui Wyatt. Pe la amiază, când începuse să mi se facă foame, 
la biroul meu a apărut un tip masiv, peste patruzeci de ani, 
cu părul negru înspicat cu alb strâns într-o coadă şi purtând 
o cămaşă înflorată de colecţie şi ochelari rotunzi, cu rame 
groase şi negre. 

— Cred că tu eşti ultima victimă, a făcut el. Carne 
proaspătă azvârnlită în cuşca leilor. 

— Şi voi păreţi din cale afară de prietenoşi, am răspuns 
eu. Sunt Adam Cassidy. 

— Ştiam. Noah Mordden. Inginer specialist la Trion. Aşa e 
în prima zi, nu ştii în cine să ai încredere, cu cine să te 
aliezi... Cine vrea să se joace cu tine şi cine ţine să te vadă 
cu mutra în ţărână. Bun, mă aflu aici ca să-ţi dau răspuns la 
toate întrebările. Ce-ai zice să mergem să mâncăm ceva la 
bufetul subvenţionat? _ 

Ciudat individul, dar m-a făcut curios. In timp ce ne 
îndreptam spre lift, mi-a zis: 

— Aşadar ţi-au dat ţie slujba pe care n-o voia nimeni, nu? 

— Chiar aşa? „Grozav”, m-am gândit eu. 

— Nora a ţinut să completeze schema cu cineva din 
companie, dar niciunul dintre cei eligibili n-a vrut să lucreze 
cu ea. Alana, fata care a avut postul înaintea ta, s-a rugat 
cu cerul şi pământul să scape de sub papucul ei, de aceea 
au transferat-o. Din câte se aude, e mare fierbere cu 
Maestro. (Abia îl auzeam; mormăia mai mult pentru sine, în 
timp ce mergeam spre lift.) Aici întotdeauna se declanşează 
o criză de nedescris când nu merge ceva. Numai să răceşti 
puţin, şi încep să-ţi ia măsurile pentru sicriu. 


Am încuviinţat din cap şi am zis: 

— Produsul e cam în plus. 

— O prostie. N-are nicio şansă. Trion scoate şi un mobil 
integrat, care are acelaşi pachet de mesaje text, şi atunci, 
ce rost mai are? Decât atâta chin, mai bine ar renunţa cu 
totul la el şi gata. Ca să nu mai spunem că Nora a devenit o 
scorpie. 

— Serios? 

— Dacă nu ţi-ai dat seama de asta după primele zece 
secunde petrecute cu ea, înseamnă că nu eşti chiar atât de 
tare cum ţi-a mers vestea. Dar să n-o subestimezi: e 
superspecializată în politica de aici şi are şi susţinători, aşa 
că fii cu ochii în patru. 

— Mulţumesc. 

— Goddard se dă în vânt după automobilele americane 
clasice, aşa că ea s-a aliniat. Are câteva maşini vechi, cu 
motoare puternice, pe care le-a recondiționat, dar n-am 
văzut-o conducând niciuna dintre ele. Cred că vrea să-i dea 
de înţeles lui Jock Goddard că e croită din acelaşi aluat cu 
el. Cam perfidă, Nora asta. 

Liftul s-a umplut cu angajaţi care mergeau la bufetul de 
la etajul trei. Mulţi purtau bluze cu însemnele Trion. Liftul a 
oprit la fiecare etaj, iar cineva din spatele meu a aruncat o 
glumă: „S-ar părea că am luat personalul”. Sunt convins că 
în fiecare companie se găseşte câte cineva care să spună 
gluma asta. 

Bufetul, sau sala de mese a angajaţilor, cum i se spunea 
oficial, era imens, parcă vibrând de energia debordantă a 
sute, poate chiar mii de oameni de la Trion. Aducea cu un 
restaurant dintr-un centru comercial elegant - bar cu sushi, 
având doi specialişti în aşa ceva; o secţiune în care îţi 
alegeai singur ingredientele pentru pizza; un bar burrito; 
mâncare chinezească; fripturi şi burgeri; un galantar cu o 
uimitoare varietate de salate; până şi un sector cu mâncare 
exclusiv vegetariană. 


— Dumnezeule, mi-a scăpat. 

— Oferă-le oamenilor pâine şi circ, a zis Noah. Asta-i din 
Juvenal. Hrăneşte-i bine pe ţărani şi nici n-o să bage de 
seamă că sunt sclavi. 

— De acord. 

— Văcuţele fericite dau cel mai bun lapte. 

— Orice dă roade, am zis eu privind în jur. Deci asta se 
înţelege prin cumpătare, nu? 

— Sigur. Uită-te numai la automatele din camerele 
pentru pauze - douăzeci şi cinci de cenți un sandviş cu pui 
şi unt de arahide, dar un dolar un baton de îngheţată 
glazurată Klondike. Răcoritoarele şi substanţele cu cafeină 
sunt gratis. Anul trecut, contabilul-şef, un tip pe nume Paul 
Camilletti,_ a încercat să elimine micile petreceri 
săptămânale cu bere, dar după aceea directorii au început 
să cumpere berea din banii lor, iar cineva a trimis mai 
tuturor un e-mail care a făcut o chestiune de afaceri din 
păstrarea obiceiului. Berea costă x bani pe an, în vreme ce 
angajarea şi instruirea personalului nou costă y, aşa că, 
având în vedere creşterea moralului, costurile pentru 
păstrarea personalului, randamentul investiţiei şi aşa mai 
departe, ce să-ţi mai zic. Camilletti, care nu visează decât 
cifre, a cedat. Cu toate astea, campania lui în favoarea 
cumpătării e la mare trecere. 

— Aceeaşi istorie şi la Wyatt, am spus eu. 

— Chiar şi când pleacă în străinătate, angajaţilor li se 
cere să zboare la clasa turist. Până şi Camilletti trage la un 
motel când călătoreşte prin ţară. Trion nu are avion cu 
reacţie - dar, să ne fie clar, soţia lui Jock Goddard i-a 
cumpărat unul, cadou de ziua lui, aşa că nu e cazul să-l 
căinăm şi pe el. 

Mi-am luat un burger şi un Pepsi fără zahăr, iar el, o 
chestie prăjită, specific asiatică. Era ridicol de ieftină. 
Rămaşi cu tăvile în braţe, am aruncat o privire prin 
încăpere, dar Mordden n-a găsit pe nimeni cu care să vrea 


să împartă o masă, aşa că ne-am aşezat singuri. Trăiam 
senzaţia specifică primei zile de şcoală, când nu cunoşti pe 
nimeni din jur. Asta mi-a adus aminte de experienţa trăită 
când m-am mutat la Bartholomew Browning. 

— Dar Goddard nu stă la moteluri, aşa e? 

— Mă îndoiesc. Numai că el nu este atât de ostentativ în 
privinţa banilor. Nu umblă cu limuzina. Îşi conduce propria 
maşină - deşi trebuie să recunoaştem că are cel puţin o 
duzină, toate nişte antichităţi pe care le-a restaurat singur. 
De asemenea, le oferă celor cinci directori executivi 
maşinile de lux pe care şi le doresc şi toţi au bani cu carul - 
de-a dreptul scandalos ce salarii primesc. Goddard e 
deştept - ştie că trebuie să-i plătească bine pe cei talentaţi, 
altfel îi pierde. 

— Şi ce-i cu voi, inginerii specialişti? 

— A, şi eu am câştigat aici bani de mi-e ruşine. Le-aş 
putea spune tuturor să se ducă dracului şi tot mi-ar ajunge 
ce am pentru educaţia copiilor şi altele, asta dacă aş avea 
copii. 

— Şi totuşi munceşti. 

A suspinat. 

— Când am dat de bine, adică după câţiva ani petrecuţi 
aici, mi-am dat demisia şi am pornit într-o călătorie în jurul 
lumii, luându-mi doar nişte haine şi câteva geamantane 
pline cu înţelepciune occidentală. 

— Asta ce-i? 

— Tot ce-i mai bun în literatura occidentală. 

— Cum ar fi Louis L'Amour’? 

— Mai curând Herodot, Tucidide, Sofocle, Shakespeare, 
Cervantes, Montaigne, Kafka, Freud, Dante, Milton, Burke... 

— Mamă, la orele astea am cam dormit, am recunoscut 
eu. 

Mi-a zâmbit din nou. Se vedea că mă considera un idiot. 

— În fine, a continuat el, după ce am citit tot, mi-am dat 


€ Louis L'Amour, scriitor de literatură western (n.tr.). 


seama că nu-s făcut să stau degeaba şi m-am întors la 
Trion. Ai citit Discurs despre servitutea voluntară” de 
Etienne de la Boetie? 

— Asta ar fi cea care a atârnat cel mai mult? 

— Singura putere pe care o au tiranii e cea la care 
renunţă victimele lor. 

— Asta, şi puterea de a oferi Pepsi pe gratis, am zis eu, 
ridicând cutia spre el, în semn de salut. Deci eşti inginer? 

Mi-a aruncat un zâmbet politicos care aducea mai mult a 
grimasă. 

— Nu doar inginer, bagă de seamă, ci, aşa cum am spus, 
inginer specialist. Asta înseamnă că sunt mai sus pe scară 
şi pot face aproape tot ce-mi trece prin cap. Dacă prin asta 
înţeleg să devin un ghimpe în coasta Norei Sommers, 
atunci asta sunt. lar acum, câteva cuvinte despre 
personajele care se ocupă de partea de marketing în 
departamentul tău. Să vedem, pe otrăvită Nora ai 
cunoscut-o deja. Şi pe Tom Lundgren, vicepreşedintele cel 
exaltat care, în esenţă, merge numai pe chestii sigure şi 
trăieşte pentru biserică, familie şi golf. Apoi, Phil Bohjalian, 
bătrân ca Matusalem şi aproape la fel de priceput la 
tehnologia de azi, care a început la Lockheed Martin pe 
vremea când se numea altfel, iar computerele erau mari 
cât casa şi funcționau cu cartele perforate, tip IBM. Zilele lui 
sunt numărate. Şi - priveşte şi minunează-te, uite-l şi pe 
Elvis în persoană, aventurându-se în mijlocul nostru! 

Am întors capul în direcţia în care privea el. Lângă vitrina 
cu salată se găsea un tip cu părul alb şi adus de spate, cu 
faţa profund ridată, sprâncene stufoase şi albe, urechi mari 
şi cu o expresie de spiriduş. Purta un pulover negru. Am 
simţit imediat că atmosfera se electrizase, toate energiile 
se îndreptau în valuri spre el, fiindcă cei prezenţi acolo se 


7 Scriere critică despre psihologia şi corupţia iminentă pe care o 
presupune puterea politică şi socială a lui Etienne de la Boetie (1530- 
1563). (n.tr.). 


întorseseră să vadă, şoptind unii către alţii, străduindu-se 
să se arate nepăsători sau distinşi. 

Augustine Goddard, fondatorul şi directorul general 
executiv în carne şi oase. 

Părea mai în vârstă decât în fotografiile în care îl 
văzusem. Alături de el stătea un bărbat mai tânăr şi ceva 
mai înalt, care îi spunea ceva. În jur de patruzeci de ani, 
acesta era subţirel şi vioi, cu părul negru puţin înspicat. Cu 
un aspect de italian, atrăgător ca o stea din filme de 
acţiune care îmbătrânea frumos, însă având obrajii ciupiţi 
ca de vărsat. Lăsând deoparte tenul nesănătos, îmi amintea 
de Al Pacino din primele serii din Nașul. Individul purta un 
costum de culoare cenușie ce bătea în negru. 

— Acela e Camilletti? am întrebat eu. 

— Temutul  Camilletti, a precizat Mordden, înfigând 
beţişoarele în friptură. Marele şef al finanţelor. Ţarul 
cumpătării. Aştia doi stau cam mult împreună. Mi-a spus 
astea printre înghiţituri. Îi vezi faţa, cicatricele de la acne 
vulgaris? Se spune că în Braille înseamnă „înghite orice şi 
apoi mori”. Oricum ar fi, Goddard îl consideră un al doilea 
Hristos, omul care va reduce drastic cheltuielile de 
funcţionare, va spori marjele de profit, relansând acţiunile 
Trion până în stratosferă. Unii susţin că a devenit alter ego- 
ul lui Goddard, un fel de Jock cel rău. Un soi de lago. 
Drăcuşorul pe care-l poartă pe umăr şi care-i şopteşte la 
ureche. Eu aş spune mai curând că e polițistul rău care îl 
lasă pe Jock să fie poliţist bun. 

Tocmai terminasem de mâncat burgerul. Am observat că, 
aflaţi la rând, directorul general şi finanţistul lui îşi plăteau 
salatele. N-ar fi putut pleca fără să plătească? Sau să se 
vâre în faţă? 

— Camilletti a lansat moda de a lua masa alături de 
angajaţi, a continuat Mordden, pentru a le demonstra 
maselor hotărârea lui de a reduce serios cheltuielile. Nu le 
reduce, le demolează. La Trion nu există bufet pentru 


conducere. Şi nici bucătari speciali. Nici nu li se duce 
mâncarea la nas, a, în niciun caz. işi împart pâinea cu 
ţăranii. A luat apoi o înghiţitură de Dr Pepper. A, unde 
rămăsesem cu micuțul program de sală şi cu distribuţia de 
aici? Aşa, da. Mai e Chad Pierson, băiatul cu păr de aur şi 
protejat al Norei, copil minune şi lingău desăvârşit. Şi-a luat 
masteratul la Universitatea Tuck, o şcoală de mâna a doua, 
şi a ajuns să facă marketing de produs la Trion, iar recent a 
urmat un curs de perfecţionare în domeniu, aşa că, 
neîndoielnic, te va considera o ameninţare care trebuie 
îndepărtată. Şi-ar mai fi Audrey Bethune, singura negresă 
din... 

Nah a amuţit brusc şi şi-a îndesat în gură încă o bucată 
de friptură. Am văzut un tip blond şi atrăgător, cam de 
vârsta mea, strecurându-se rapid către masa noastră, ca un 
rechin prin apă. Cămaşa albastră încheiată la toţi nasturii, 
supermanierat, din lumea bună. Arăta ca oricare dintre 
tinerii cu păr blond spre alb pe care îi poţi vedea prin 
reclamele din reviste elegante, care stau alături de alte 
exemplare ale rasei stăpânilor la câte-un cocteil, pe peluza 
proprietăţii lor regeşti. 

Noah Mordden s-a grăbit să ia o gură de Dr Pepper şi s-a 
ridicat. Pe cămaşa lui înflorată se vedeau câteva pete 
maronii de la friptură. 

— lartă-mă, a spus el jenat. Am întâlnire cu cineva, 
uitasem. 

Şi-a lăsat farfuriile împrăştiate pe masă şi s-a îndepărtat 
exact când tipul blond a ajuns la masă, cu mâna întinsă 
către mine. 

— Hei, domnule, cum îţi merge? m-a luat el imediat. 
Chad Pierson. 

Am dat să-i strâng mâna, iar el a mi-a şters doar palma 
cu a lui, ca un cântăreţ de hip-hop, căruia i se pare că n-ar 
avea farmec să procedăm ca toată lumea. Am avut 
impresia că avea unghiile făcute. 


— Domnule, a zis el. Am auzit că eşti ce mai grozav, 
serios! 

— Prostii, l-am contrazis. Chestie de marketing, înţelegi? 

A râs cu un aer conspirativ. 

— Ba nu, chiar trebuie să fii omul potrivit. O să stau prin 
preajmă, poate prind şi eu câte ceva. 

— O să am mare nevoie de sprijin. Mi s-a spus că politica 
pe aici e „înoată sau te duci la fund”, şi s-ar părea că mă 
aflu la capătul bazinului unde apa e adâncă. 

— Deci Mordden ţi-a servit câteva dintre părerile lui 
cinice? 

Am surâs cu un aer neutru. 

— Mi-a împărtăşit părerile lui. 

— Toate negative. Consideră că joacă într-o telenovelă 
sau e prins în vreo înţelegere machiavelică. Poate că o fi el, 
dar eu nu i-aş acorda prea multă atenţie. 

Mi-am dat seama că mă apropiasem de cel mai hulit 
dintre puşti, chiar din prima zi de şcoală, dar asta m-a făcut 
să-i iau partea lui Mordden. 

— Mi-a plăcut tipul, am zis. 

— E inginer. Toţi sunt nişte trăsniţi. Joci squash? 

— Da, o idee. 

— In fiecare marţi şi joi la prânz, la sală se face câte un 
joc, aşa că trebuie să văd cum te mişti. După aceea, poate 
mergem la un bar sau la vreun meci, cine ştie? 

— Grozav, am făcut eu. 

— Ţi-a povestit cineva despre meciurile pe bere? 

— Încă nu. 

— Cred că nu intră în domeniul lui Mordden. În orice caz, 
e ceva nemaipomenit. A mai făcut câteva mişcări, 
răsucindu-şi corpul dintr-o parte în alta, ca un baschetbalist 
care-şi caută loc spre panou pentru a trece mingea prin coş 
cu ambele mâini. Bun, amice, ne vedem la două, de acord? 

— N-aş vrea să ratez ocazia. 

— Excelent. Mă bucur că vei face parte din echipă. Noi 


doi o să facem o partidă mare. 
Apoi mi-a aruncat un zâmbet până la urechi. 


14 


Chad Pierson stătea în picioare lângă o tablă pe care 
scria cu roşu şi albastru subiectele care urmau a fi 
discutate. Tocmai intrasem în Corvette; o sală de şedinţe la 
fel cu toate celelalte pe care le văzusem - masa mare (deşi 
doar din lemn obişnuit, negru, nu din lemn de nuc), o 
consolă cu microfon aşezată în mijlocul tăbliei, ca o văduvă 
neagră, un coş cu fructe şi vasul cu gheaţă pentru 
răcoritoare şi sucuri. 

Când m-am aşezat la un capăt al mesei lungi, mi-a făcut 
un semn scurt din ochi. În încăpere mai erau şi alţii. Nora 
Sommers stătea în capul mesei şi purta ochelari de citit cu 
rame negre, legaţi cu un lănţişor petrecut pe după gât; 
citea un dosar şi când şi când murmura ceva către Chad, 
scribul ei. N-a dat impresia că mă văzuse intrând. 

Alături de mine s-a aşezat un bărbat cu păr cărunt, cu o 
bluză având pe ea însemnele Trion, care s-a apucat imediat 
să-şi facă de lucru cu un Maestro, pesemne îşi rezolva e- 
mailurile. Era slab, dar avea burtă, iar din mânecile scurte 
ale bluzei îi ieşeau la iveală braţele subţiri şi coatele 
noduroase. Avea perciunii încărunţiţi uimitor de lungi şi 
urechile mari şi împurpurate. Purta ochelari bifocali. Dacă 
ar fi avut pe el altă bluză sau cămaşă, probabil că şi-ar fi 
pus vreo apărătoare de plastic la buzunar. Arăta ca un 
inginer de stil vechi cu aer de geniu de pe vremea 
calculatoarelor Packard. Dinţii îi erau mici şi negricioşi, de 
parcă ar fi mestecat tutun. 


Acela trebuia să fie Phil Bohjalian, veteranul, deşi, după 
cum vorbise Mordden despre el, mă aşteptasem să apară 
cu pană, călimară la cingătoare şi pergament. Arunca 
mereu priviri agitate şi furişe spre mine. 

Noah Mordden s-a strecurat discret în sală, n-a lăsat de 
înţeles că ar fi recunoscut pe cineva sau pe mine, apoi, 
alegându-şi un loc la capătul îndepărtat al mesei, şi-a 
deschis computerul. Râzând şi discutând, au mai sosit şi 
alţii. Acum, în încăpere erau vreo doisprezece oameni. 
Chad a terminat de scris pe tabla albă şi şi-a aşezat 
lucrurile pe scaunul gol de lângă mine. M-a bătut cu palma 
pe umăr. 

— Mă bucur că te afli printre noi, mi-a zis el. 

Nora Sommers şi-a dres glasul, s-a ridicat şi s-a apropiat 
de tablă. 

— Bun, ce-ar fi să începem? Mai întâi însă, aş dori să-l 
prezint pe noul membru al echipei celor care încă n-aţi avut 
onoarea de a-l cunoaşte. Bun venit, Adam Cassidy. 

Şi-a fluturat degetele cu unghii roşii spre mine şi toţi au 
întors capetele. Am surâs cu modestie şi am plecat capul în 
semn de salut. 

— Am avut norocul de a-l fura pe Adam de la Wyatt, unde 
a fost unul dintre oamenii importanţi pentru proiectul Lucid. 
Sper să facă o minune şi cu Maestro. 

După care a zâmbit ca o cadră. Apoi, privind când într-o 
parte, când în cealaltă, ca şi când ar fi împărtăşit un secret, 
Chad a spus: 

— Acest băiat rău e un geniu, am stat de vorbă cu el, aşa 
că tot ce aţi auzit e adevărat. 

S-a răsucit spre mine, m-a privit cu ochii lui albaştri, ca 
de bebeluş, şi mi-a strâns mâna. 

Nora a continuat: 

— După cum ştim cu toţii prea bine, suntem presaţi 
serios în legătură cu Maestro. Toată lumea din Trion e cu 
ochii pe noi, şi nu cred că e nevoie să dau nume. S-au auzit 


câteva râsete înfundate. Avem un termen ameninţător, 
care ne pândeşte - o prezentare chiar în faţa domnului 
Goddard, unde trebuie să oferim argumente privind 
menţinerea liniei de produse Maestro. Asta înseamnă mai 
mult decât o expunere în faţa conducerii, mai mult decât o 
discuţie de referinţă. E o chestiune de viaţă şi de moarte. 
Duşmanii noştri vor să ne vadă pe scaunul electric; noi 
cerem o amânare a execuţiei. Este clar acest aspect? 

A privit ameninţător în jur şi a luat aminte de 
încuviințarea tăcută a tuturor. Apoi s-a răsucit şi a tăiat 
primul punct de pe ordinea de zi cu un marker purpuriu, 
făcând asta cu un gest mai violent decât ar fi fost nevoie. 
Revenind cu faţa spre noi, i-a întins un teanc de hârtii 
capsate lui Chad, care a început să le distribuie celor din 
dreapta şi din stânga lui. Păreau nişte specificaţii, 
prezentarea, protocolul produsului sau cam aşa ceva, însă 
numele acestuia, care ar fi trebuit să apară pe prima 
pagină, fusese şters. 

— Acum, a zis ea, aş dori să facem un exerciţiu sau o 
demonstraţie, dacă vreţi. S-ar putea ca unii dintre voi să 
recunoaşteţi protocolul acestui produs, iar, dacă nu 
greşesc, vă rog să nu comentaţi. Dacă tot lucrăm pentru a-i 
da lui Maestro o faţă nouă, aş vrea ca preţ de câteva 
minute să vă gândiţi şi la altceva, şi ţin să îl rog pe noul 
nostru coleg să arunce o privire pe document şi să ne 
împărtăşească părerea lui. 

A spus acest lucru cu ochii aţintiţi asupra mea. 

Am dus mâna la piept şi am întrebat: 

— Eu? 

A zâmbit: 

— Da, tu. 

— Părerea... mea? 

— Exact. Merge sau nu. Dacă dăm undă verde proiectului 
sau nu. Adam, tu eşti paznicul acestui produs care se 
lansează. Spune-ne ce crezi despre el. Continuăm sau nu? 


Am avut o senzaţie de gol în stomac. Inima mi-a luat-o 
razna. Am încercat să-mi controlez respiraţia, dar am simţit 
cum, în timp ce răsfoiam paginile, faţa mi s-a împurpurat. 
Mi se părea de nedescifrat. Nu-mi dădeam seama la ce 
slujea jucăria aceea. Am auzit câteva sunete produse de 
agitația celorlalţi - Nora scoțând şi punând la loc capacul 
markerului şi răsucind capacul, care scotea un scârţâit 
enervant. Cineva se juca cu paiul de la o cutie cu suc de 
mere, împingându-l înăuntru şi scoţându-l, ceea ce 
producea un ţiuit slab. 

Trecându-mi privirea peste document, am dat încet din 
cap, cu un aer înţelept, străduindu-mă să nu arăt ca o 
căprioară surprinsă de faruri în mijlocul drumului, deşi 
exact aşa mă simţeam. Am remarcat o formulare 
alambicată referitoare la „analiza segmentului de piaţă” şi 
„estimare aproximativă a dimensiunii şanselor de piaţă”. 
Mamă, Doamne. Acordurile enervante ale muzicii de la 
Jeopardy? îmi răsunau obsedant în minte. 

Hâr-hâr. Scârţ-scârţ. 

— la spune, Adam. Mergem sau nu? 

Am înclinat încă o dată din cap, încercând să par în 
acelaşi timp fascinat şi amuzat. 

— Imi place, am spus. Isteţ. 

— Hmm, a făcut ea. 

Am auzit şi câteva râsete reţinute. Mi se pregătea ceva. 
Mi-am dat seamă că răspunsesem greşit, dar acum nu mai 
puteam schimba mare lucru. 

— Ascultă, am zis, sigur, pornind exclusiv de la definirea 
produsului, nu poţi afirma decât că... 

— Asta-i tot ce avem în acest moment, m-a întrerupt ea. 
Înţelegi? Plusăm sau nu? 

Am încercat să cânt pe aceeaşi strună. 

— Mi-am impus mereu să fiu îndrăzneţ, am replicat. 


8 joc de testare a cunoştinţelor de cultură generală, de genul Vrei să 
fii miliardar, popular în SUA, care se poate juca şi online (n.tr.). 


Acum mă intrigă ceva. Îmi place forma, specificaţia de 
recunoaştere a scrisului de mână... Dat fiind modelul 
preponderent şi şansele pe piaţă, aş continua, bineînţeles, 
măcar o etapă. 

— Aha, a pufnit ea. Un colţ al gurii i s-a înălţat într-un 
surâs răutăcios. Şi când te gândeşti că amicii noştri de la 
Cupertino n-au avut nevoie de înţelepciunea lui Adam ca să 
aprobe bomba asta urât mirositoare. Adam, acestea sunt 
specificaţiile pentru Apple Newton. Una dintre cele mai 
răsunătoare eşecuri înregistrate de Cupertino. l-a costat 
mai bine de o sută de milioane ca să-l creeze, iar apoi, când 
l-au lansat, au pierdut şaizeci de milioane de dolari pe an. 
Am auzit alte câteva chicoteli. Sigur, asta le-a oferit celor 
de la Doonesbury şi Jay Leno un material grozav în 1993. 

Cei prezenţi şi-au mutat privirile de la mine. Cu un aer 
grav, Chad şi-a supt obrazul, parcă vrând să şi-l muşte. 
Mordden părea să se afle în cu totul altă lume. Mi-a venit 
să-i sfârtec faţa Norei Sommers, însă am jucat rolul celui 
care pierde cu graţie. 

Cu sprâncenele ridicate, Nora s-a uitat în jur, trecându-şi 
privirea de la unul la altul. 

— Asta e o lecţie utilă. Trebuie să pătrundem cât mai 
adânc, să mergem dincolo de excesele marketingului şi să 
privim şi ce se află sub capotă. Credeţi-mă, când facem 
prezentarea în faţa lui Jock Goddard, adică peste două 
săptămâni, el sigur o să ridice capota. Să nu uităm nicio 
clipă acest lucru. 

Toată lumea a zâmbit politicos: se ştia prea bine că 
Goddard era un perfecţionist, înnebunit după maşini. 

— In regulă, a zis ea. Cred că m-am făcut înţeleasă. Să 
ne apucăm de treabă. 

Da, m-am gândit eu. La treabă. Bun venit la Trion. Te-ai 
făcut înţeles. Am simţi un gol în capul pieptului. 

In ce dracu’ mă vârâsem? 


15 


Întâlnirea dintre tata şi Antwoine Leonard n-a mers chiar 
strună. Dimpotrivă, a fost un dezastru total, ireparabil. 
Altfel spus, Antwoine s-a confruntat cu o opoziţie 
considerabilă. Nici urmă de înţelegere. Nici vorbă de o criză 
de formă. 

Am sosit la apartamentul tatei imediat după ce mi-am 
terminat prima zi la Trion. Am parcat Audi-ul ceva mai 
departe, fiindcă ştiam că, atunci când nu stă cu ochii lipiţi 
de ecranul uriaş al televizorului, bătrânul se uită pe 
fereastră şi n-aş fi vrut să aud cine ştie ce proteste în 
legătură cu noua mea maşină. Chiar dacă i-aş fi spus că am 
primit o creştere mare, tot ar fi găsit ceva ca să-şi verse 
răutatea. 

Am ajuns exact la vreme ca să o văd pe Maureen ducând 
o valiză din nailon, mare şi neagră, pe rotile, spre un taxi 
care aştepta. Trăgea căruciorul cu buzele strânse şi era 
îmbrăcată în costumaţia ei „de zile mari”, un taior cu 
pantaloni, verde-deschis, cu o explozie de flori tropicale şi 
cu nişte pantofi de un alb orbitor. Am reuşit să o prind 
exact în clipa în care striga la şofer să-i pună valiza în 
portbagaj şi să-i înmânez ultimul cec (inclusiv o primă 
substanţială pentru durerea şi suferinţele îndurate), i-am 
mulţumit din inimă pentru devotament, ba chiar am 
încercat să o sărut ceremonios pe obraz, însă ea s-a ferit cu 
un aer demn. Apoi a trântit portiera, iar taxiul a demarat. 

Sărmana femeie. Nu-mi plăcuse mai deloc, dar nu 
puteam să n-o compătimesc pentru chinurile la care o 
supusese tatăl meu. 

Când am intrat, tata se uita la o emisiune cu Dan 


Rather’, răcnind la amfitrion. Tata îi dispreţuia deopotrivă 
pe toţi realizatorii de dezbateri şi nu era cazul să-l stârneşti 
ca să-i auzi părerile despre „fraierii” care aveau televiziune 
prin cablu. Singurele emisiuni care îl atrăgeau erau cele în 
care gazdele cu aere de vedete şi cu păreri de dreapta îşi 
momeau oaspeţii, încercând să-i scoată din sărite, ba chiar 
să facă spume la gură. Cam ăsta era sportul pe care îl mai 
aprecia acum. 

Era îmbrăcat cu o cămaşă de corp, albă şi fără mâneci. 
Când vedeam asemenea obiecte de lenjerie, mă apucau 
sudorile. Le asociam cu ceva neplăcut - ori de câte ori mă 
„pusese la punct” când eram mic, părea să poarte câte o 
asemenea cămaşă. Încă ţin minte, cu limpezimea unei 
fotografii, momentul în care, când aveam opt ani, am 
vărsat fără să vreau Kool Aid peste fotoliul lui, iar el a şi pus 
cureaua pe mine, dominându-mă - cu acea bluză pătată şi 
cu faţa înroşită şi năpădită de sudoare -, urlând: „Vezi ce 
m-ai silit să fac?” Nu e o amintire dintre cele mai plăcute. 

— Când vine tipul ăla? m-a luat tata de cum am intrat. 
Întârzie din prima zi, nu? 

— Incă nu. (Maureen refuzase să mai stea câteva minute 
ca să-i spună ce are de făcut, aşa că nu avea să se 
petreacă nicio predare de ştafetă.) 

— Şi ce te-ai împopoţonat aşa? Arăţi ca un antreprenor 
de pompe funebre - mă bagi în boală. 

— Doar ţi-am spus, de azi am altă slujbă. 

S-a răsucit spre Rather, clătinând dezgustat din cap. 

— Te-au concediat, nu? 

— De la Wyatt? Nu, am plecat eu. 

— Ai încercat să faci pe grozavul, ca întotdeauna, şi te-au 
dat afară. Ştiu eu cum se întâmplă chestiile astea. Te-au 


 Prezentator la postul de televiziune CBS şi jurnalist, care are şi o 
emisiune intitulată 60 de minute. Între altele, i-a luat un interviu în 
exclusivitate lui Saddam Hussein în 2003 şi a prezentat abuzurile 
comise de militarii americani în închisoarea Abu Ghraib din Irak. (n.tr.). 


mirosit de la o poştă că eşti un fraier. Apoi a respirat adânc 
de câteva ori. Mereu te-a cocoloşit maică-ta. La fel şi cu 
hocheiul - puteai ajunge profesionist dacă te ţineai de 
treabă. 

— Tată, nu eram chiar atât de bun. 

— Ţi-e la îndemână să spui asta acum, nu? E mai uşor 
decât să recunoşti adevărul. Atunci te-am scăpat din mână 
- te-am trimis la colegiul acela scump ca să-ţi omori 
vremea în petreceri cu amicii tăi cu nasul pe sus. Avea 
dreptate doar în parte, desigur: învăţasem şi lucrasem în 
acelaşi timp ca să mă întreţin pe perioada colegiului. Cu 
toate astea, l-am lăsat să-şi aducă aminte ce voia el. S-a 
întors să mă privească, iar atunci i-am observat ochii umezi 
şi iritaţi. Şi-acum unde-ţi sunt prietenii cei eleganţi, ia 
spune? 

— O duc bine, tată, am răspuns eu. 

lar îl apucase o criză, dar, din fericire, tocmai atunci s-a 
auzit soneria şi aproape că am alergat până la uşă ca s-o 
deschid. 

Antwoine sosise la fix. Era îmbrăcat cu o uniformă de 
spital, de un albastru-pal, care îl făcea să arate a 
brancardier sau asistent medical. M-am întrebat de unde 
găsise uniforma aceea, fiindcă, din câte ştiam, nu lucrase 
niciodată într-un spital. 

— Cine-i ăsta? a exclamat tata cu glas răguşit. 

— Antwoine, am răspuns. 

— Antwoine? Ce nume mai e şi ăsta? Mi-ai angajat un 
homosexual francez? N-am apucat să-i explic, pentru că s-a 
întors să-l vadă pe Antwoine stând la uşă, iar faţa i s-a 
împurpurat. Cu gura căscată de groază, clipea des din ochi, 
nevenindu-i să creadă? Isuse mare! a exclamat el, abia 
gâfâind. 

— Cum merge treaba? m-a întrebat  Antwoine, 
strângându-mi mâna de să mi-o sfărâme. Deci el este 
faimosul Francis Cassidy, a zis el, apropiindu-se de fotoliu. 


Sunt Antwoine Leonard. Încântat să te cunosc, domnule. 

A spus toate acestea cu glas grav, baritonal. _ 

Tata a continuat să se holbeze la el, respirând greu. Intr- 
un târziu, a zis: 

— Adam, vreau să-ţi vorbesc, imediat. 

— Sigur, tată. 

— A, nu - spune-i lui An-twoine sau cum dracu’ zici că-l 
cheamă să iasă afară, ca să vorbim numai noi doi. 

Mirat, Antwoine s-a uitat la mine, neştiind cum să 
procedeze. 

— Ce-ar fi să-ţi duci lucrurile în camera ta? i-am sugerat. 
A doua uşă pe dreapta. Poţi începe să despachetezi. 

Şi-a dus pe hol cele două genţi de voiaj din nailon. Tata 
nici n-a aşteptat ca el să iasă din cameră, că s-a şi pornit: 

— În primul rând, nu vreau să se ocupe de mine un 
bărbat, ai priceput? Găseşte-mi o femeie. În al doilea rând, 
să nu văd picior de negru aici. Sunt neserioşi. Dar ce 
credeai? Că o să mă laşi singur cu Leroy? La o adică, uită-te 
numai la el, cu tatuaje, codițe... N-are ce să caute în casa 
mea. Sau îţi cer prea mult? începuse să respire tot mai 
precipitat. Cum poţi să-mi aduci un negru în casă, după ce 
am avut atâtea necazuri cu puştii din cartier care au 
încercat să-mi spargă apartamentul? 

— Da, şi pleacă imediat de unde-au venit, când îşi dau 
seama că n-au ce să fure. N-am ridicat deloc glasul, deşi 
eram furios. Unu, tată, nu prea avem de ales, fiindcă 
agenţiile nici nu vor să mai discute cu noi, după ce le-ai 
făcut atâtea infirmiere să plece, clar? Doi, eu nu pot sta cu 
tine, fiindcă am o slujbă, înţelegi? Şi, trei, nici măcar nu ai 
văzut de ce-i în stare. 

Antwoine a revenit de pe hol. A ajuns lângă tata, 
ameninţător de aproape, dar i s-a adresat cu glas blând, 
delicat: 

— Domnule Cassidy, dacă vrei să plec, nicio problemă. 
Plec imediat, nu mă deranjează deloc. Nu rămân unde nu-s 


dorit. Nu sunt disperat să capăt slujba asta. Atâta vreme 
cât ofiţerul pentru eliberări condiţionate află că am încercat 
cu adevărat să obţin o slujbă, îmi convine. 

Tata privea concentrat la televizor, o reclamă pentru 
Depends, iar o venă i se zbătea sub ochiul stâng. Mai 
văzusem expresia aceea, de obicei când i-o cocea cuiva, şi 
faţa lui te băga în sperieţi. Obişnuia să-şi pună jucătorii să 
alerge până când vreunul se prăbuşea, iar dacă ceilalţi 
refuzau să continue alergarea, erau priviţi în acel fel. Insă 
tata folosise de atâtea ori trucul acela împotriva mea, încât 
îşi pierduse orice putere de convingere. Acum s-a răsucit cu 
totul către Antwoine care, nu mă îndoiam, văzuse altele şi 
mai şi în închisoare. 

— Ai zis ofițerul pentru eliberări condiționate? 

— Aşa am zis. 

— Cum, eşti puşcăriaş? 

— Fost puşcăriaş. 

— Ce dracu' ai cu mine? s-a răstit el, fulgerându-mă cu 
privirea, încerci să mă omori înainte să mă termine boala? 
Uită-te la mine, abia mă mişc, şi tu mă laşi singur în casă cu 
un puşcăriaş? 

Antwoine n-a lăsat impresia că asta l-ar deranja. 

— Aşa cum zice fiul tău, chiar dacă mi-ar veni ideea, nu 
văd ceva care merită să fie furat, a zis el calm, cu un aer 
somnoros. Măcar crede-mă că, dacă aş vrea să fac vreo 
măgărie, nu mi-aş lua o asemenea slujbă. 

— Ai auzit? a pufnit tata, plin de furie. Auzi ce spune? 

— Plus că, dacă o să rămân, noi doi trebuie să ne 
înţelegem asupra câtorva lucruri. Antwoine a adulmecat 
aerul. Simt iz de tutun şi o să termini cu prostia asta 
imediat. A întins palma uriaşă spre fotoliu şi a atins un braţ. 
S-a deschis un mic compartiment pe care nu-l ştiam acolo, 
iar dinăuntru, ca un Hopa Mitică, a apărut, roşu cu alb, un 
pachet de Marlboro. Ştiam eu. Acolo şi le ascundea şi taică- 
meu. 


— Hei! a răcnit tata. Uite ce îndrăzneală! 

— Şi o să începi să faci mişcare. Ţi se atrofiază muşchii. 
Nu-i vorba de plămâni, ci de muşchi. 

— Ţi-ai ieşit din minţi? a făcut bătrânul. 

— Dacă ai probleme respiratorii, trebuie să te mişti. Cu 
plămânii e clar, s-au dus, dar trebuie să facem ceva în 
privinţa muşchilor. O să începem cu mişcarea picioarelor, 
stând pe fotoliu, să-ţi pui muşchii în mişcare din nou, iar 
după aceea o să ne plimbăm puţin. Bătrânul meu a avut tot 
emfizem, iar eu şi fratele meu... 

— Spune-i negrului ăstuia... tatuat, a zis tata printre 
icnete, să-şi ia calabalăcul - din camera aceea... şi să se 
ducă dracului din casa mea! 

Eram pe punctul de a pierde totul. Avusesem o zi 
nenorocită şi mă simţeam gata să plesnesc, plus că luni şi 
luni de zile mă chinuisem să găsesc pe cineva care să-l 
suporte pe bătrân, căutând înlocuitor pentru fiecare dintre 
infirmierele care plecau, alcătuind un şir lung şi pierzându- 
mi o groază de vreme. lar acum, îl alunga pe ultimul care, 
de acord, poate n-o fi fost candidatul ideal, dar rămânea 
singurul pe care îl aveam. Imi venea să mă reped la el şi să- 
mi vărs amarul, dar nu m-a lăsat inima. Nu puteam răcni la 
tatăl meu, acel bătrân muribund de emfizem în ultimul 
stadiu. De aceea, cu riscul de a exploda mai târziu, m-am 
abținut. 

N-am apucat să răspund, fiindcă Antwoine s-a întors spre 
mine. 

— Din câte ştiu, fiul tău m-a angajat, aşa că doar el mă 
poate concedia. 

Am clătinat din cap. 

— N-ai tu aşa noroc, Antwoine. Nu pleci tu de aici chiar 
cu una, cu două. Hai să începem! 


16 


Simţeam nevoia să mă răcoresc. Trecusem prin prea 
multe - Nora Sommers, care mă făcuse de râsul lumii şi 
căreia nu-i puteam spune răspicat să se ducă dracului, 
imposibilitatea de a supravieţui la Trion nici cât să apuca 
fura măcar o cană de cafea, senzaţia generală că mă 
băgasem în ceva ce mă depăşea. Apoi, colac peste pupăză, 
tata. Faptul că trebuia să-mi stăpânesc furia, că trebuia să 
mă abţin să-i răcnesc în faţă - „Ticălos bătrân şi 
nerecunoscător, mori odată!” - mă rodea cumplit. 

Din aceste motive, ştiind că Seth lucra în noaptea aceea, 
am apărut la Alley Cat. Voiam doar să stau la bar şi să mă 
fac praf cu băutură pe gratis. 

— Hei, frumosule, a făcut Seth, încântat să mă vadă, asta 
a fost prima zi la noua slujbă, nu? 

— Mda. 

— Chiar aşa de rău a fost? 

— Nici nu vreau să discut despre asta. 

— Atunci e grav. Mamă... Mi-a turnat un whisky de parcă 
aş fi fost vreun beţivan bătrân, unul cu vechi state de plată 
în localul acela. Îmi place tunsoarea, amice. Să nu-mi spui 
că te-ai îmbătat şi când te-ai trezit erai tuns aşa. 

Nu l-am luat în seamă. Băutura mi s-a urcat imediat la 
cap. Sărisem peste masa de seară şi eram frânt. Am avut o 
senzaţie grozavă. 

— Păi, cât de rău a fost, domnule? Doar a fost prima zi, 
când ţi se arată doar unde e veceul, nu? 

A ridicat ochii spre ecranul pe care se desfăşura un meci 
de baschet, apoi şi-a mutat privirea spre mine. 

l-am povestit despre Nora Sommers şi despre păcăleala 
ei şmecheroasă cu Apple Newton. 

— Ce javră... Ce i-a venit să se dea aşa la tine? La ce se 


aştepta, abia ai fost angajat, de unde să ştii tu? 

Am clătinat din cap. 

— Ba nu, ea... 

Brusc, mi-am dat seama că eliminasem o parte esenţială 
din toată povestea, aceea că aş fi fost cel mai tare de la 
Wyatt Telecom. Drace! Intâmplarea putea fi explicată doar 
dacă ştiai că balaurul acela de femeie încercase să-mi mai 
taie nasul. Mă simţeam lovit mortal. Depăşirea acelui 
moment de slăbiciune mi se părea o încercare de netrecut, 
ca aceea de a urca pe Everest sau de a traversa Atlanticul 
înot. Fusesem deja prins cu minciuna. Simţeam o sfârşeală 
interioară şi o oboseală cumplită. Din fericire, cineva l-a 
atenţionat pe Seth, făcându-i un semn. 

— Imi pare rău, domnule, în seara asta doar hamburgerii 
sunt la jumătate de preţ, a anunţat el şi s-a dus să ia două 
beri pentru cineva. 

M-am trezit gândindu-mă la cei pe care îi cunoscusem în 
cursul zilei, „personajele”, după cum se referise la ei 
ciudatul acela de Noah Mordden, care acum îmi defilau prin 
minte, devenind tot mai groteşti. Simţeam nevoia să mă 
sfătuiesc cu cineva, dar nu puteam. Întâi de toate, voiam să 
mă descarc, să vorbesc despre Chad şi Phil-Nu-Ştiu-Cum, 
veteranul. Doream să povestesc cuiva despre Trion şi cum 
era acolo, despre cum îl zărisem pe Jock Goddard în bufet. 
Dar nu se putea, fiindcă nici eu nu ştiam câte lucruri mi se 
interziseseră, ce anume puteau să afle şi alţii. 

Ameţeala de la whisky a început să se risipească, iar un 
sunet grav şi continuu de nelinişte, ca o notă susţinută prin 
pedală, creştea în intensitate, devenind treptat tot mai 
ascuţit, aducând cu fenomenul de microfonie, ţiuitor şi 
asurzitor. Până să revină, Seth a uitat despre ce 
discutasem. Ca mai toată lumea, pe Seth îl interesează mai 
curând propriile probleme decât ale altora. Şi astfel 
fusesem salvat de narcisismul lui masculin. 

— Dumnezeule, femeile îi iubesc pe barmani, a zis el. 


Oare de ce? 

— Habar n-am, Seth. Poate e vorba numai de tine, am zis 
şi am ridicat uşor paharul gol spre el. 

— Sigur. Fără îndoială. Apoi a mai lăsat să picure câteva 
guri de scotch şi a adăugat bucăţi de gheaţă. Cu glas 
scăzut, cu care se fac de obicei confidenţele, şi abia 
perceptibil în vacarmul creat de cei din bar şi de 
prezentatorul meciului de baschet, a zis: Şefului nu-i place 
cum torn în pahare. Ţine să folosesc o măsură, pe care ar 
trebui să o aplic tot timpul. În ultima vreme mă supune la 
teste. Cică: „Toarnă-mi! Prea mult! Mă ruinezi!” 

— După mine, torni excelent, am zis eu. 

— Să ştii că de data asta chiar trebuie să fac un bon. 

— Nicio problemă. Acum câştig o groază de bani. 

— A, nu, ne dau voie să dăm pe gratis patru pahare pe 
seară, aşa că nu-i nicio problemă. Şi, cum spuneai, ai avut o 
zi proastă la serviciu. Şeful de la firmă îmi face un scandal 
monstru dacă întârzii zece minute. 

Am clătinat din cap. 

— Serios, Shapiro nu ştie să folosească nici copiatorul. N- 
are habar să trimită un fax. Nu ştie nici măcar cum să facă 
o căutare pe Internet. Fără mine ar fi pierdut cu totul. 

— Poate vrea ca alţii să facă treburile mărunte. 

Seth n-a lăsat impresia că m-ar fi auzit. 

— A, ţi-am povestit ultima mea aventură? 

— la zi. 

— Fii atent - o să dau lovitura! 

— Zău? 

— Serios! Aşa, pur şi simplu! A arătat cu degetul spre 
televizor, unde se prezenta o reclamă de două parale 
pentru saltelele unei companii, însoţită de o melodie 
tâmpită, cum se întâmplă mereu. Am cunoscut un tip de la 
o firmă de avocatură care lucrează pentru o companie de 
publicitate şi mi-a spus totul. Mi-a promis că poate să-mi 
obţină o audiție la una dintre companiile tari, ca Megamusic 


sau Crushing, sau Rocket. Tot el a zis că poţi pătrunde mult 
mai uşor dacă scrii vreo melodie ca asta. 

— Seth, tu nici măcar nu ştii să pui notele pe portativ. 

— Nici Stevie Wonder nu-i în stare. Bine, dar mai toţi tipii 
cu talent nu-s în stare să citească pe note. Cum să-ţi spun, 
cât timp îţi trebuie să înveţi un cântecel de treizeci de 
secunde? Omu’ spune că fata asta, care face toate 
reclamele pentru JEPenney, abia dacă ştie notele, în schimb 
are voce! 

O femeie aflată alături de mine la bar i s-a adresat lui 
Seth: 

— Ce fel de vinuri aveţi? 

— Roşu, alb şi roze, i-a răspuns el. De care vreţi? 

Ea a zis că alb, iar el i-a turnat într-un pahar. 

Apoi a revenit în dreptul meu: 

— Banii se fac din cântat, totuşi. Trebuie să fac o 
înregistrare, s-o pun pe CD, şi curând intru în atenţia lor; 
important e pe cine cunoşti. Pricepi? Muncă ioc, bani, gârlă! 

— Sună frumos, am zis eu, nu tocmai entuziasmat. 

— Nu te vări şi tu? 

— Nu, cu toate că pare grozav, serios, am răspuns eu, 
reuşind să mimez puţin entuziasm. Bună şmecheria. 

In ultimii ani, eu şi Seth am discutat mereu cum să facem 
bani, iar asta fără prea multă muncă. ÎI încânta să audă 
poveştile mele despre chiulul pe care-l trăgeam la Wyatt, 
cum stăteam ore în şir pe Internet să vizionez The Onion, 
pe site-uri precum Boredatwork.com, llovebacon.com sau 
Fuckedcompany.com. Cel mai mult îmi plăceau site-urile 
care aveau un buton numit „şef”, pe care puteai da un clic 
dacă în apropiere apărea şeful, iar aşa chestia amuzantă 
dispărea, lăsând în schimb vreo foaie de calcul Excel la 
care, chipurile, lucrai. Amândoi ne mândream nevoie mare 
cât de puţin efort făceam la slujbă, scăpând fără a fi prinşi. 
Tocmai de aceea îi plăcea lui Seth să lucreze la o firmă de 
avocaţi - fiindcă asta îi permitea să retras, de cele mai 


multe ori nesupravegheat, cinic, prea puţin legat de lumea 
muncii. 

M-am ridicat ca să mă duc la toaletă şi, la întoarcere, 
trecând pe la automat, am cumpărat un pachet de Camei 
normal. 

— lar ai început cu prostiile? m-a întâmpinat el, când s-a 
prins că tocmai desfăceam banda de protecţie a pachetului. 

— Da, daa, am făcut eu, pe un ton prin care îl invitam să 
mă lase în pace. 

— Să nu vii la mine să mă rogi să-ţi aduc butelia de 
oxigen la nas. A scos un pahar de Martini din congelator şi 
a turnat puţin vermut în el. Fii atent. A azvârlit vermutul din 
pahar peste umăr, apoi a turnat în el Bombay Saphire. Uite, 
ăsta e un Martini ca la mama lui. 

Am luat o înghiţitură mare de whisky, timp în care el s-a 
dus să marcheze Martini-ul şi să-l dea celui care îl 
comandase, şi mi-a plăcut arsura pe care am simţit-o în 
gâtlej. Acum începusem să mă încălzesc cu adevărat. M-am 
simţit puţin nesigur pe scaunul înalt de bar. Trăgeam la 
măsea ca un adevărat miner în ziua de salariu. Nora 
Sommers, Chad Pierson şi tot neamul lor începuseră să se 
tragă înapoi, făcându-se parcă mici, căpătând un aer 
nevinovat, comic, de personaje de desene animate. Bun, 
avusesem o primă zi de toată lauda, ce, era ceva 
neobişnuit? Oricine s-ar fi simţit puţin nelalocul lui în prima 
zi la o nouă slujbă. Numai că eu eram bun, nu trebuia să-mi 
iasă din minte acest lucru. Dacă n-aş fi fost atât de grozav, 
Wyatt nu m-ar fi ales pentru acea misiune. Evident, el şi 
Judith, consiliera lui, nu şi-ar fi pierdut vremea cu mine 
dacă n-ar fi crezut că voi reuşi să mă descurc. M-ar fi dat 
pur şi simplu afară şi m-ar fi lăsat la mila sistemului juridic, 
să mă apăr singur. lar acum aş fi stat chircit pe patul îngust 
de la închisoarea Marion. 

Am început să simt o vână de încredere, alimentată de 
alcool, foarte plăcută, dar vecină cu megalomania. Mă 


trezisem paraşutat în Germania nazistă, având la mine doar 
câteva concentrate de alimente şi un aparat pe unde 
scurte, iar succesul aliaţilor, ba chiar şi soarta civilizaţiei 
occidentale, depindeau în totalitate de mine. 

— L-am văzut azi în centru pe Elliot Krause, m-a anunţat 
Seth. 

M-am uitat la el uimit, nepricepând imediat. 

— Elliot Krause. Nu mai ţii minte? Elliot Port-O-San!%? 

Viteza mea de reacţie scăzuse considerabil; mi-au trebuit 
câteva clipe să-mi aduc aminte, apoi am izbucnit în râs. Nu 
mai auzisem de ani de zile numele lui Elliot Krause. 

— E partener la vreo firmă de avocatură, pariez. 

— Şi s-a specializat în dreptul mediului, nu? am spus eu, 
înecându-mă de râs şi scuipând o gură de whisky. 

— Mai ţii minte ce faţă avea? 

— Cum să uit, dar tu ţii mine ce pantaloni purta? 

De aceea îmi plăcea să-mi petrec vremea cu Seth. 
Discutam în codul Morse; ne cunoşteam unul altuia reperele 
şi toate glumele şi aluziile. Trecutul nostru comun ne oferea 
un limbaj secret, la fel ca al gemenilor când sunt mici. Intr-o 
vară, când eram la liceu, Seth lucra la un club exclusivist de 
tenis, unde îngrijea terenurile în cursul unui mare meci 
internaţional, şi m-a lăsat să mă strecor înăuntru fără să 
plătesc. Închiriaseră şi instalaseră nişte „toalete portabile 
ecologice” pentru a face faţă numărului mare de spectatori 
- erau botezate Handy Houses sau Port-O-Sans, sau nu mai 
ştiu ce nume nostime le dăduseră -, iar chestiile acelea 
arătau ca nişte frigidere uriaşe. După două sau trei zile, se 
umpluseră, fiindcă oamenii de la Handy House nu se 
deranjaseră să vină pentru a le goli, aşa că puţeau. 

Şi se găsise puştiul acela, Elliot Krause, care urmase o 
şcoală pregătitoare şi pe care amândoi îl detestam, 
deoarece, pe de o parte, îi furase prietena lui Seth, iar pe 


10 Port-O-San, cabină sanitară ecologică ce poartă numele firmei 
producătoare, Portosan Company. (n.tr.). 


de alta, ne dispreţuia că proveneam din familii mai simple. 
A apărut şi el la turneu, purtând o bluză de tenis la modă şi 
pantaloni albi, cu prietena lui Seth la braţ, dar a făcut 
greşeala să se ducă la una dintre toaletele acelea ca să se 
uşureze. Seth, care în momentele acelea culegea resturi de 
pe jos cu o ţepuşă, l-a văzut şi mi-a aruncat un surâs parşiv. 
A dat fuga la toaletă, iar cu mânerul din lemn al ţepuşei a 
blocat clanţa, după care eu şi un amic de-al nostru, Flash 
Flaherty, am început să balansăm toaleta într-o parte şi în 
alta. Îl puteai auzi pe Elliot cum zbiera dinăuntru: „Hei! Hei! 
Ce faceţi acolo?”, la care se adăuga clipocitul mizeriei din 
rezervor, după care am răsturnat cabina cu totul, 
prinzându-l pe Elliot înăuntru. Nici nu vreau să mă gândesc 
în ce zoaie se zbătea acolo. Seth şi-a pierdut slujba, dar 
susţinea sus şi tare că meritase - ar fi dat orice doar să i se 
ofere privilegiul de a-l vedea pe Elliot Krause ieşind vărsând 
şi cu hainele, care fuseseră de un alb imaculat, acoperite 
de excremente şi îmbibate cu urină. 

lar acum, amintindu-mi cum îşi pusese Elliot Krause 
ochelarii pe faţa şi nasul mânjite cu scârnă imediat ce ieşise 
din toaleta portabilă, am râs atât de nestăpânit, încât mi- 
am pierdut echilibrul, am lunecat de pe scaun şi am căzut 
cât eram de lung pe podea. Imediat am fost înconjurat de 
câţiva oameni care, aplecându-se deasupra mea, m-au 
întrebat dacă păţisem ceva. Se vedea că mă turmentasem 
rău de tot. Vedeam ca prin ceaţă. Fără niciun motiv, prin 
faţa ochilor mi-a trecut, fugitiv, imaginea tatei şi a lui 
Antwoine Leonard, iar ideea mi s-a părut hilară la culme, 
aşa că nu mă mai puteam opri din râs. 

Am simţit cum cineva m-a înşfăcat de un umăr, iar 
altcineva de cot. Seth şi încă un individ m-au ajutat să ies 
din bar. Toată lumea părea să stea cu ochii pe mine. 

— Îmi pare rău, prietene, am spus, simţindu-mă cuprins 
de un val de jenă. Mulţumesc. Maşina mi-e acolo. 

— Doar n-ai de gând să pleci aşa, amice. 


— Dar e aici, am insistat eu, neconvingător. 

— Nu-i aia maşina ta. Nu vezi că e un Audi sau nu ştiu 
ce? 

— Ba e a mea, am rostit eu apăsat, întărindu-mi afirmaţia 
cu un gest viguros din cap. Audi... A6, cred. 

— Dar ce s-a întâmplat cu hârbul tău? 

Am scuturat din cap. 

— Am una nouă. 

— Mamă, la slujba asta nouă te plătesc chiar aşa de 
bine? 

— Daa, am zis, apoi am adăugat, tărăgănat, nu chiar atât 
de mult. 

A fluierat după un taxi, iar celălalt tip m-a îngrămădit 
înăuntru. 

— Mai ţii minte unde stai? m-a întrebat Seth. 

— Asta-i bună, am făcut eu. Sigur că ţin minte. 

— Vrei să bei o cafea până ajungi acasă, ca să te trezeşti 
niţel? 

— Nuu, am răspuns. Trebuie să dorm. Mâine, la slujbă. 

Seth a pufnit în râs. 

— Dom'le, nu te invidiez, a zis el. 


17 


La miezul nopţii, telefonul mobil a sunat, asurzitor de 
tare, numai că nu mai era de mult miezul nopţii. Printre 
jaluzele, am văzut o rază de lumină. lar ceasul arăta cinci şi 
jumătate - dimineaţa sau seara? Eram atât de confuz că nu 
mi-am dat seama. Am răspuns la apel şi mi-am dorit să-l fi 
închis de cu seară. 

— Da. 


— Încă dormi? m-a întrebat o voce, oarecum mirată. 

— Cine e? 

— Ai lăsat Audi-ul într-o zonă de unde cele parcate 
neregulamentar sunt ridicate. Era Arnold Meacham, mi-am 
dat seama imediat: nazistul care se ocupa de securitate la 
Wyatt. Wu e maşina ta, a fost închiriată de Wyatt 
Telecommunications, şi-ai putea măcar să te porţi frumos 
cu ea - nu s-o abandonezi ca pe-un prezervativ care nu-ţi 
mai trebuie. 

Atunci mi-am amintit totul: noaptea trecută mă făcusem 
criţă la Alley Cat, ajunsesem cumva acasă, uitasem să pun 
şi ceasul să sune... Trion! 

— Uf, drace! am făcut eu, ridicându-mă în capul oaselor 
şi simţindu-mi stomacul tresăltând. Aveam o pulsaţie în 
cap, pe care mi-l simţeam uriaş, ca al unuia dintre mutanţii 
din Star Trek. 

— Am stabilit reguli destul de clare, a continuat 
Meacham. Gata cu distracţiile. Fără petreceri. Trebuie să 
funcţionezi la capacitate maximă. 

Oare vorbea mai repede şi mai tare decât de obicei? Aşa 
se părea. Abia reuşeam să pricep vorbele lui. 

— Ştiu, am îngăimat eu moale. 

— N-ai început sub cele mai bune auspicii. 

— Am avut - am avut o zi cumplită ieri. Prima zi acolo, 
plus tata... 

— Mă doare undeva. Avem o înţelegere clară, pe care 
trebuie să o respecţi. Şi tu, ce-ai reuşit să afli din cele ce se 
pun la cale acolo? 

— La cale? 

Mi-am coborât picioarele pe podea, m-am lăsat pe 
marginea patului şi mi-am masat tâmplele cu mâna liberă. 

— Secrete, proiecte codificate. De ce dracu’ crezi că ai 
ajuns acolo? 

— Păi, e prea devreme, am zis eu. Prea curând, m-am 
corectat, încetul cu încetul, creierul începea să-mi 


funcţioneze. leri am fost dus peste tot de mână. N-am avut 
nicio clipă liberă la dispoziţie. Ar fi fost prea riscant să fac 
vreo măgărie. Doar nu vreţi să ratez totul chiar din prima zi. 
Meacham a rămas tăcut câteva clipe. 
— Mda, ai dreptate, a recunoscut. Dar trebuie să-ţi creezi 
posibilitatea cât de curând şi te rog să profiţi de ea. Vreau 
un raport astăzi, până la sfârşitul zilei, m-ai înţeles? 


18 


Pe la prânz a început să-mi treacă senzaţia că sunt 
invalid şi am decis să urc până la sala de gimnastică - 
pardon, „centrul de întreţinere” - ca să fac câteva exerciţii. 
Acesta era pe acoperişul Aripii E, într-un soi de capsulă, 
având terenuri de tenis, tot felul de instrumente pentru 
măsurarea tensiunii şi a ritmului cardiac, aparate de mers 
şi de urcat şi alte maşinării, toate dotate cu ecrane 
TV/video. Vestiarul avea o cameră de aburi şi saună şi arăta 
la fel de spaţios ca orice altă sală dintr-un club modern. 

Mă schimbasem şi tocmai mă pregăteam să trec la 
aparate şi greutăţi, când în vestiar a apărut Chad Pierson. 

— la te uită, a făcut el. Cum îţi merge, domnule? A 
deschis dulapul alăturat celui în care îmi pusesem hainele. 
Ai venit să faci un joc? 

— Nu, voiam doar să... 

— Păi, dacă se joacă, nu vrei să participi? 

Am şovăit o clipă. 

— Ba da. 

Pe terenul de baschet nu mai era nimeni, aşa că am 
aşteptat câteva minute, făcând driblinguri şi aruncând la 
coş. Într-un târziu, Chad a zis: 


— Facem un unu contra unu? 

— Sigur. 

— Până la unsprezece coşuri. Cine marchează începe, 
bun? 

— În regulă. 

— Ascultă, ce-ar fi să facem un pariu? Nu sunt prea 
competitiv - poate că în felul ăsta mă mobilizez mai bine. 

„Da, de ce nu? m-am gândit. Deci susţii că nu eşti bun?” 

— Ceva de genul, un bax de bere sau cam aşa ceva? 

— Fii serios, dom'le. Un sutar? O sută de dolari? 

„O sută? Păi ce, suntem în Las Vegas, puşi pe ars bani?” 
Cam fără chef, am răspuns: 

— Bine, cum vrei. 

Mare greşeală. Chad era bun, juca agresiv, iar eu eram 
mahmur. S-a apropiat de linia de la care coşul valorează 
trei puncte, a aruncat şi a nimerit. Apoi, arătând satisfăcut 
de sine, a îndreptat spre mine degetul arătător ca pe ţeava 
unui pistol, s-a făcut că suflă fumul de la gura ţevii şi a zis: 

— Lovit! 

Forţându-mă să mă retrag, a reuşit câteva coşuri cu 
panoul şi a preluat conducerea. Când şi când, făcea nişte 
figuri ca Alonzo Mourning”, mişcându-şi palmele înainte şi 
înapoi, la fel ca un ţintaş care îşi roteşte pistoalele înainte 
sau după o împuşcătură. 

— S-ar spune că nu eşti în cea mai bună formă, aşa-i? a 
constatat el. 

Expresia de pe faţa lui sugera bunăvoință, ba chiar 
îngrijorare, însă ochii îi sclipeau cu un dispreţ abia ascuns. 

— Aşa s-ar părea, am răspuns. 

Incercam să rămân un băiat de treabă, să particip cu 
plăcere la joc, nu să mă ţin de el ca o lipitoare, însă 
începuse deja să mă calce pe nervi. Am ratat câteva coşuri, 
iar el a reuşit să blocheze câteva aruncări de-ale mele. 
După aceea am marcat, reducând din diferenţă, iar curând 


"1 jucător de baschet la echipa Miami Heat (n. tr.). 


era şase la trei pentru el. Am băgat de seamă că făcea 
mereu fenta spre dreapta. 

A strâns din nou mâna pumn, făcând iarăşi gestul acela 
ridicol cu degetul arătător îndreptat spre mine ca un pistol. 
A făcut fenta spre dreapta, a aruncat la coş, nimerind. 

— Pregăteşte banii! a cârâit el. 

În acea clipă am avut senzaţia că în mintea mea s-a 
conectat ceva, pesemne spiritul competitiv. Nu mi-a scăpat 
că individul continua să facă fente spre dreapta, pentru a 
arunca cu aceeaşi mână. Mi-era limpede că nu ştia să 
dribleze spre stânga, fiindcă nu putea arunca grozav cu 
stânga. De aceea am început să-l blochez spre dreapta, 
forțându-l să meargă în stânga, după care am blocat o 
încercare de coş. 

Nu mă înşelasem. Mâna lui stângă era ca şi moartă. Dacă 
îl împingeam spre stânga, rata, iar în câteva rânduri i-am 
şterpelit mingea în timp ce încerca să mă dribleze prin 
stânga. M-am aşezat în faţa lui, apoi am sărit brusc înapoi şi 
spre dreapta, silindu-l să schimbe rapid direcţia de atac. 
Mai important era că, pe măsură ce mă chinuiam să prind 
ritmul jocului, nu făcusem decât să plimb mingea, de aceea 
Chad îşi închipuise că nu ştiam să arunc din săritură. A 
rămas stupefiat când am început să arunc din săritură. 

— Ai jucat teatru până acum, a zis el, printre dinţii 
încleştaţi. Te pricepi să dai la coş din săritură - dar o să-ți 
pun capac. 

Am început să mă joc cu mintea lui. l-am dat impresia că 
încerc să arunc din săritură, silindu-l să sară, iar în clipa 
aceea am driblat pe lângă el. Trucul a mers atât de bine, 
încât am mai încercat o dată; Chad şi-a pierdut cumpătul în 
aşa măsură, că am reuşit şi a doua oară. Curând am egalat. 

Îi descoperisem punctul slab. Am mimat câţiva paşi, doar 
o mişcare uşoară, fentă la stânga, iar el a sărit în acea 
direcţie, lăsându-mi astfel spaţiu pentru a-l dribla prin 
dreapta. După fiecare coş, se vedea că se înfurie tot mai 


tare. 

Am ţâşnit apoi în faţă şi am dat din aruncare cu panoul, 
marcând. Preluasem conducerea, iar Chad se 
congestionase la faţă, abia respirând. Se terminase cu 
replicile provocatoare. 

Eram în avantaj, zece la nouă, când am pornit în viteză, 
apoi m-am oprit brusc. Chad şi-a pierdut echilibrul şi a 
căzut în fund. Nu m-am grăbit, m-am aşezat bine pe 
picioare şi am aruncat de pe loc - direct în coş, fără să 
ating inelul. Am mimat un pistol din arătător şi degetul 
mare, am suflat fumul imaginar şi, cu un zâmbet generos, 
am zis: 

— Lovit. 

Retrăgându-se împleticit şi rezemându-se de peretele 
căptuşit al sălii, Chad a spus printre gâfâieli: 

— Da, m-ai uimit, dom'le. Te pricepi mai bine decât am 
crezut. A tras apoi o gură de aer. A fost frumos. Foarte 
interesant. Dar data viitoare te bat la scor, amice - acum 
m-am prins cum joci. A rânjit, vrând să dea impresia că 
glumea, a întins mâna transpirată şi a pus-o pe umărul 
meu. Îţi sunt dator un sutar. 

— Las-o baltă. Oricum nu-mi place să joc pe bani. 

— Ba nu, serios. Insist. Îţi cumperi o cravată sau mai ştiu 
eu ce. 

— Nu, Chad. Nu-i iau. 

— Dar trebuie... 

— Nu trebuie deloc, domnule. Apoi m-am gândit o clipă. 
Oamenilor le place nespus de mult să-ţi dea sfaturi. De 
aceea am spus: Poate-mi dai nişte ponturi în ce-o priveşte 
pe Nora. 

Ochii i s-au luminat; de data asta jucam în aceeaşi 
echipă. 

— A, aşa le face tuturor nou-veniţilor. Obiceiul ei de a te 
ameţi, nimic altceva. Nu-i vorba de ceva personal, crede- 
mă - am fost tratat la fel când am început să lucrez aici. 


Nu mi-a scăpat sugestia: „lar acum uită-te la mine ce-am 
ajuns”. A avut grijă să nu o critice pe Nora; ştia cum să se 
ferească de mine, să nu spună chiar tot. 

— Sunt băiat mare, am zis. Nu mă las eu doborât. 

— Eu spun că nu-i cazul să-ţi faci griji. A ţinut să pună 
lucrurile la punct - nu-ți pierde capul - şi-o să te lase în 
pace. N-ar fi procedat aşa dacă nu considera că ai un pot 
considerabil. (Prin asta voia să spună potenţial mare.) Te 
place. Altfel nu s-ar fi zbătut să te ia în echipa ei. 

— In regulă, am spus eu. 

Nu aveam cum să-mi dau seama dacă-mi ascundea ceva. 

— Incă ceva, dacă vrei... cum să spun... după-amiază 
avem o discuţie - vine şi Tom Lundgren, ca să analizăm 
specificaţiile produselor, bine? Ne chinuim deja de câteva 
săptămâni, dar ne-am împotmolit într-o dispută neroadă, 
neştiind dacă să adăugăm funcţionalităţi de Golddust. Şi-a 
dat ochii peste cap. Ceva de genul: ia mai lasă-mă. Să nu-i 
permiţi Norei să înceapă discuţia. In orice caz, ar fi bine 
dacă ai avea o idee, indiferent ce în legătură cu Golddust - 
nu-i obligatoriu să fii de acord cu Nora că treaba e o prostie 
monumentală şi o uriaşă risipă de bani. Important e să-ţi 
faci o părere despre chestie. li plac părerile susţinute cu 
argumente. 

Din câte ştiam, Golddust era ultimul răcnet în materie de 
produse electronice de larg consum. Produsul, cu un nume 
de comercializare găsit de un comitet de ingineri cu idei 
trăsnite, reprezenta o tehnologie de transmisie fără fir la 
mică distanţă, având cu un consum redus, care permitea 
conectarea la un computer de tip Palm sau Blackberry, sau 
Lucid, la un telefon sau la laptop, sau chiar la o imprimantă 
sau altceva. Orice se afla pe o rază de şase-şapte metri. 
Computerul putea comunica cu imprimanta, toate 
comunicau între ele, fără cabluri dizgraţioase în care să te 
împiedici tot timpul. Asta avea să ne elibereze din lanţuri, 
de fire, cabluri, conectori. Desigur, geniile care inventaseră 


Golddust nu anticipaseră explozia din domeniul Wifi, 802.11 
fără fir. Ştiam de Wifi încă înainte ca Wyatt să mă supună la 
instrucţia aceea demenţială. De Golddust vorbeau şi 
inginerii de la Wyatt, iar ei îl făceau de două parale. 

— Mda, mereu se găsea câte cineva de la Wyatt care 
încerca să ne vâre chestia asta pe gât, dar noi am rezistat 
cu succes. 

Chad a clătinat din cap. 

— Inginerii vor să vâre tot ce se poate într-un produs, 
indiferent de costuri. Ce le pasă lor dacă preţul creşte 
binişor peste cinci sute de dolari? În sfârşit, se va discuta şi 
acest aspect - pariez că o să te descurci. 

— Nu ştiu decât ceea ce citesc, înţelegi? 

— O să-ţi pasez dosarul când ne întâlnim, ca să treci prin 
el. Aşa o să poţi servi câteva idei deştepte ca să fii bine 
văzut de şefi, asta nu strică, nu? 

Chad îmi amintea de hârtia de calc; era străveziu; îţi 
puteai da seama de motivaţia lui. Era ca un şarpe şi mi-am 
dat seama că nu mă pot încrede în el, însă încerca să 
încheie o alianţă cu mine, în ideea că era preferabil să stea 
alături de marele talent, să-mi fie amic, decât să pară că s- 
ar simţi ameninţat de mine, lucru cu totul real. 

— Bine, dom'le. Îţi mulţumesc, am spus eu. 

— Fac şi eu ce pot. 

Când am ajuns înapoi la cubiculumul meu, mai rămăsese 
jumătate de oră până la şedinţă, de aceea am intrat pe 
Internet şi am căutat repede câteva păreri critice despre 
Golddust, astfel încât să las impresia că ştiam despre ce 
era vorba. Am trecut prin câteva zeci de site-uri mai mult 
sau mai puţin deştepte, începând cu cele de promovare şi 
terminând cu unele (precum Goddustgeek.com) făcute de 
indivizi obsedaţi de porcăria aceea, după care am remarcat 
că cineva stătea în spatele meu, urmărindu-mă. Era Phil 
Bohjalian. 

— Curios nevoie mare, nu? a făcut el. Apoi s-a prezentat. 


Abia a doua zi a ta aici şi te-ai şi implicat. A clătinat din cap 
a mirare. Nu te omori atât, o să te consumi de tot. Plus că o 
să ne faci pe toţi de ruşine. A scos un soi de râs, de parcă 
ar fi fost o replică din Producătorii! sau mai ştiu eu ce, apoi 
a ieşit din scenă prin partea stângă. 


19 


Membrii grupului de marketing pentru Maestro s-au 
întrunit din nou în sala Corvette, aşezându-se cam în 
aceleaşi poziţii, de parcă locurile ar fi fost repartizate. 

De data asta însă, venise şi Tom Lundgren, care s-a 
aşezat pe un scaun lipit de perete, în fundul încăperii, nu la 
masă. Apoi, cu puţin înainte ca Nora să dea semnalul de 
începere, a sosit şi Paul Camilletti, directorul executiv 
economic de la Trion, dichisit la patru ace, ca un idol din 
serialul matinal Dragoste în stil italian, cu un sacou cenușiu- 
închis, din stofă cu carouri din țesătură, îmbrăcat peste o 
bluză pe gât. S-a aşezat alături de Tom Lundgren, moment 
în care am simţit cum toată suflarea din sală a încremenit, 
încărcată electrostatic, de parcă cineva ar fi apăsat un 
comutator. 

Până şi Nora mi s-a părut puţin tulburată. 

— Bun, a zis ea, ce-ar fi să începem? Sunt încântată să-l 
avem printre noi pe Paul Camilletti, directorul nostru 
economic - bun venit, Paul. 

El a dat din cap, cu gestul acela de confirmare care vrea 
să spună: „Nu mă băgaţi în seamă - mă aflu aici incognito, 
un anonim, ca un elefant în camera asta”. 


12 Comedie regizată de Mel Brooks (1968), apoi muzical de succes pe 
Broadway, care a câştigat 12 premii Tony. (n.tr.). 


— Cine mai e azi în legătură cu noi? Cu cine suntem în 
teleconferinţă? 

Prin intercom s-a auzit: 

— Ken Hsiao, Singapore. 

Apoi: 

— Mike Matera, Bruxelles. 

— Bine, a zis ea, deci avem toată echipa. Părea 
emoţionată, surescitată, dar mi s-a părut greu de spus cât 
anume din purtarea ei era un efort demonstrativ de 
entuziasm pe care-l făcea pentru Tom Lundgren şi Paul 
Camilletti. Cred că e un moment destul de potrivit ca să 
analizăm prognozele, să le adâncim şi să vedem mai precis 
cum stăm. Nimeni dintre noi n-ar vrea să audă vechiul 
clişeu - „produs muribund”, am dreptate? Maestro nu e pe 
moarte. Nu vom pune bețe în roate valorii numelui de 
marcă pe care Trion a investit-o în această linie de produse 
doar de dragul de a introduce o noutate. Cred că în această 
privinţă avem cu toţii aceeaşi părere. 

— Nora, sunt Ken din Singapore. 

— Da, Ken. 

— Hmm, aici simţim o oarecare presiune, trebuie s-o 
spun, din partea Palm, Sony şi Blackberry, în special în 
spaţiul Enterprise. Comenzile care vin din zona pacifică a 
Asiei pentru Maestro Gold sunt cam slăbuţe. 

— Mulţumim, Ken, a zis ea grăbită, întrerupându-l. 
Kimberly, tu ce semnale ai de pe piaţa comunitară? 

Kimberley Ziegler, palid şi agitat, cu o claie de păr 
cârlionţat şi ochelari cu rame groase şi negre, a ridicat 
privirea spre ea. 

— Trebuie să spun că informaţiile mele diferă de cele ale 
lui Ken. 

— Serios? În ce sens? 

— Consider că, în realitate, diferenţierea produselor ne 
pune într-o situaţie avantajoasă. Avem un preţ mai bun 
decât la dispozitivele de editare avansată de tip Blackberry 


sau Sony. Adevărat, se înregistrează o uşoară uzură a 
mărcii, dar îmbunătăţirea puterii procesorului şi a memoriei 
flash aduc o valoare sporită produsului. De aceea, eu cred 
că stăm bine acolo, mai ales pe pieţele verticale. 

„S-o crezi tu”, am gândit. 

— Excelent, a jubilat Nora. Mă bucur să aud asta. Aş vrea 
să aflu orice alte informaţii mai aveţi despre Golddust - 
apoi l-a observat pe Chad, care ridicase degetul arătător în 
sus: Da, Chad? 

— Mă gândeam că Adam ar putea emite o idee, două 
despre Golddust. 

Nora s-a întors către mine. 

— Grozav, ia să auzim, a zis ea, de parcă m-aş fi oferit să 
dau un recital de pian. 

— Golddust? am rostit eu, cu un surâs atoatecunoscător. 
Să vedem, cât de mult aduce cu ceva din 1999? Echivalent 
cu Betamax al comunicaţiilor fără fir. Alături de New Coke, 
fuziunea la rece, fotbalul de ligă superioară şi Yugo. 

Am auzit câteva exclamaţii de apreciere. Nora mă 
urmărea cu mare atenţie. 

— Problemele de compatibilitate sunt atât de mari, am 
continuat eu, că nici n-am vrea să intrăm în amănunte - mă 
refer la felul în care dispozitivele activate de Golddust 
funcţionează numai cu componente provenite de la acelaşi 
producător, la lipsa de coduri standardizate. Cei de la 
Phillips afirmă că vor scoate o versiune nouă, standardizată 
de Golddust - da, corect, poate când vom vorbi cu toţii 
esperanto. 

Am auzit alt hohot de râs, deşi, plimbându-mi privirea în 
jur, am remarcat că probabil jumătate dintre feţe 
rămăseseră împietrite. Tom Lundgren mă fixase cu un 
surâs ciudat, strâmb, timp în care îşi legăna piciorul drept. 

Mă simţeam deja în elementul meu, intrasem mai adânc 
în problemă. 

— Şi altceva, rata de transfer este, aşa, mai puţin de un 


mega pe secundă? Jalnic. Mai puţin de o zecime din 
capacitatea Wifi. Ne întoarcem la căruţa cu cai. Ce să mai 
vorbim de uşurinţa de a intercepta - nu prezintă niciun 
sistem de securitate. 

— Corect, a rostit cineva destul de moale, deşi n-am 
reuşit să descopăr cine fusese. 

Mordden jubila de-a dreptul. Phil Bohjalian mă urmărea 
printre gene, cu o expresie încifrată, de neînțeles. Apoi am 
ridicat privirea şi am văzut-o pe Nora. Începuse să 
roşească. Serios, se cunoştea cum i se ridică sângele 
dinspre gât spre ochii aşezaţi departe de nas. 

— Ai isprăvit? s-a răstit ea. 

Dintr-odată, am simţit un val de greață şi de slăbiciune. 
Nu mă aşteptasem la o asemenea reacţie. Cum adică, 
mersesem prea departe? 

— Sigur, am răspuns eu cu glas prudent. 

Un tip cu aspect de indian, care stătea vizavi de mine, a 
ZIS: 

— De ce mai analizăm toate astea? Nora, credeam că am 
luat decizia finală săptămână trecută. Am înţeles că erai 
foarte convinsă că funcţiile suplimentare justificau 
costurile. Şi atunci, de ce reveniţi voi, cei de la marketing, 
la vechea dispută? Nu s-a stabilit totul? 

Chad, care păruse până acum să cerceteze desenul din 
lemnul tăbliei, a spus: 

— Staţi puţin, domnilor, daţi-i o şansă noului nostru 
coleg. Doar n-aţi vrea să ştie totul - nici măcar nu ştie bine 
unde se află automatul de cafea, ce Dumnezeu. 

— Cred că nu mai e nevoie să ne pierdem timpul cu 
discuţii, a conchis Nora. Chestiunea e închisă. Adăugăm 
Golddust, aşa cum e. Şi mi-a aruncat o privire întunecată, 
plină de furie. 

Douăzeci de minute mai târziu, timp în care mi-am simţit 
stomacul întors pe dos, după ce şedinţa s-a încheiat şi 
lumea a început să iasă pe rând din sală, Mordden m-a 


bătut scurt şi furiş pe umăr, ceea ce m-a lămurit pe deplin. 
O zbârcisem, şi încă rău de tot. Oamenii îmi aruncau priviri, 
care de care mai curioase. 

— A, Nora, a zis Paul Camilletti, ridicând un deget în aer, 
mai rămâi puţin, dacă nu te superi. Aş vrea să verific 
câteva lucruri. 

Când am ieşit, Chad a venit spre mine şi mi-a spus cu 
glas scăzut: 

— S-ar părea că nu i-a prea priit, dar ai depistat câteva 
lucruri importante, amice. 

„Da, bineînţeles, jigodie nenorocită ce eşti.” 


20 


La vreo douăzeci de minute de la încheierea şedinţei, 
Mordden s-a oprit în dreptul cubiculumului meu. 

— Ei, am rămas impresionat, a zis el. 

— Nu mai spune, am făcut eu, lipsit de entuziasm. 

— Serios. Ai mai mult curaj decât mi-aş fi închipuit. Să te 
dai la directorul tău, înfiorătoarea Nora, la proiectul ei 
preferat... A clătinat din cap. Asta zic şi eu tensiune 
creatoare. Numai că trebuie să fii conştient de consecinţe. 
Nora nu uită nicio jignire. Ţine minte că paznicii cei mai 
nemiloşi din lagărele de concentrare naziste erau femei. 

— Mulţumesc de sfat, am replicat. 

— Trebuie să fii atent la orice semn, cât de neînsemnat, 
de nemulţumire pe care îl arată. De exemplu, cutii goale 
stivuite în faţa cubiculumului tău. Sau dacă nu reuşeşti să 
te loghezi imediat la computerul tău. Sau dacă, cine ştie, 
cei de la Resurse umane îţi cer să le predai ecusonul. Dar 
nu te speria, o să-ţi dea recomandări bune, iar serviciile de 


plasare ale Trion se oferă gratuit. 

— Am înţeles. Mulţumesc. 

Am observat că primisem un mesaj vocal. După plecarea 
lui Mordden, am ridicat receptorul. 

Era un mesaj de la Nora Sommers, cerându-mi - ba nu, 
ordonându-mi - să mă prezint imediat în biroul ei. 

Când am ajuns, scria ceva la computer. Mi-a aruncat 
rapid o privire din lateral, ca o şopârlă, apoi şi-a îndreptat 
din nou atenţia asupra tastaturii. M-a ignorat în felul acesta 
vreme de vreo două minute. Am rămas locului, neştiind 
cum să procedez. Incepuse din nou să se împurpureze la 
faţă - am simţit o jenă dându-mi seama că tenul o trăda 
atât de uşor. 

Într-un târziu, a ridicat din nou privirea şi s-a rotit cu 
scaunul ca să mă aibă drept în faţa ei. Ochii îi sclipeau 
umed, dar nu de tristeţe. Era altceva, aproape animalic. 

— Ascultă, Nora, am zis eu calm. Vreau să-mi cer scuze 
pentru... 

M-a întrerupt cu un glas atât de scăzut, că abia am auzit 
ce a spus: 

— Te sfătuiesc să asculţi bine, Adam. Ai vorbit suficient 
pe ziua de azi. 

— Am fost un dobitoc... am început eu. 

— Să faci asemenea aprecieri în faţa lui Camilletti, 
Domnul-Preţ,  Domnul-Marjă-de-Profit... acum, datorită 
intervenţiei tale, trebuie să repar lucrurile ca să-l îmbunez. 

— Trebuia să-mi ţin gura... 

— Încerci să mă subminezi, a zis ea, şi nu ştii în ce te-ai 
băgat. 

— Dac-aş fi ştiut... am încercat să intervin. 

— Nici să nu te gândeşti. Phil Bohjalian mi-a spus că a 
trecut pe la biroul tău şi te-a văzut agitându-te să cauţi 
referinţe despre Golddust, înainte de şedinţă, înainte ca tu 
să respingi cu „nonşalanţă” această tehnologie vitală. Ţin 
să te asigur de un lucru, domnule Cassidy. Te crezi mare şi 


tare graţie faimei pe care ţi-ai câştigat-o la Wyatt, dar aici, 
la Trion, în locul tău, nu m-aş simţi prea în largul meu. Dacă 
nu mergi cu echipa, o să te calce în picioare. Şi ţine minte 
ce-ţi spun: eu conduc echipa asta. 

Am stat acolo câteva secunde, timp în care ea m-a 
sfredelit cu ochii aceia ca de fiară. Am rămas cu ochii în 
podea, apoi am ridicat privirea. 

— Am dat-o-n bară cum nu se poate mai rău, am spus, şi- 
ţi sunt dator cu mii de scuze. Mi-e clar, am apreciat greşit 
situaţia, şi pesemne că am venit cu unele prejudecăţi de la 
Wyatt Telecom, dar asta nu mă scuză. Nu se va mai repeta. 

— N-o să mai ai prilejul să repeţi figura de astăzi, a zis ea 
cu glas reţinut. 

Era mai dură decât orice poliţist de circulaţie care mă 
trăsese vreodată pe dreapta. 

— Am înţeles, am zis eu. lar dacă mi-ar fi spus cineva că 
hotărârea se luase deja, mi-aş fi ţinut gura asta mare. Cred 
că am pornit de la presupunerea că cei de la Trion au auzit 
despre Sony, asta e. Greşeala mea. 

— Sony? a tresărit ea. Ce vrei să spui, „că au auzit 
despre Sony”? 

Cei de la serviciul de informaţii privind competitorii îi 
vânduseră pontul lui Wyatt, care mi-l încredinţase pentru a- 
| folosi în vreun moment strategic. Am considerat că tocmai 
sosise un asemenea moment strategic: trebuia să-mi salvez 
pielea. 

— Nu ştiai? Cei de la Sony îşi refac planurile care 
prevedeau încorporarea  Golddust în toate aparatele 
portabile. 

— De ce? m-a întrebat ea, cu un aer bănuitor. 

— Ultima versiune de Microsoft Office nu va suporta 
această caracteristică. Cei de la Sony s-au gândit că, dacă 
încorporează Golddust, vor pierde milioane de dolari la 
vânzări, de aceea vor scoate Black Hawk, protocolul local 
fără fir pe care Office-ul îl suportă. 


— Serios? 

— Bineînţeles. 

— Şi eşti sigur de asta? Ştii asta din surse absolut sigure? 

— Bineînţeles, sută la sută. Pe viaţa mea. 

— Ţi-ai risca şi cariera pentru asta? Şi m-a fulgerat cu o 
privire sfredelitoare. 

— Cred că tocmai am făcut-o. 

— Foarte interesant, a zis ea. Extrem de interesant, 
Adam. Mulţumesc. 


21 


În ziua aceea am rămas până târziu. 

Pe la şapte şi jumătate sau opt, clădirea se golise. Până şi 
recunoscuţii ca împătimiţi de muncă lucrau de acasă în 
cursul serii, conectându-se la reţeaua Trion, astfel că nu 
mai era nevoie să rămână la birou până târziu. Pe la nouă, 
nu mai era ţipenie de om. Luminile fluorescente 
rămăseseră aprinse, pâlpâind uşor. Ferestrele de la podea 
până la tavan păreau întunecate când le priveai dintr-un 
anumit unghi; din alte unghiuri, puteai vedea oraşul 
desfăşurat în faţa ta, cu lumini licărind şi fascicule de faruri 
care săgetau străzile fără niciun sunet. 

M-am aşezat la biroul meu şi am început să navighez prin 
site-ul intern Trion. 

Dacă Wyatt dorea să ştie cine fusese angajat pentru a 
participa la proiecte secrete ce demaraseră în ultimii doi 
ani, mi-am închipuit că ar fi trebuit să aflu pe cine angajase 
compania în perioada respectivă. Reprezenta un început ca 
oricare altul. Existau multe moduri de a căuta în baza de 
date cu angajaţii, dar problema era că nu ştiam exact pe 


cine sau ce anume trebuia să caut. 

După o vreme, mi-am dat seama: numărul angajatului. 
Fiecare om de la Trion primeşte un număr. Dacă e mic, 
înseamnă că a fost angajat mai de mult. De aceea, după ce 
am verificat o serie de biografii, alese la întâmplare, am 
început să pricep câţi oameni începuseră să muncească la 
Trion în urmă cu doi ani. Din fericire (ceea ce slujea 
scopului meu), Trion traversase o perioadă foarte anostă, 
aşa că nu fuseseră mulţi angajaţi noi. Am alcătuit o listă de 
câteva sute de persoane nou angajate - adică în ultimii doi 
ani - şi am descărcat toate numele, precum şi biografiile 
lor, pe un CD. Cum, necum, reuşisem ceva. 

Trion avea propriul serviciu de mesaje instantanee, 
denumit Instamail. Funcţiona exact ca Yahoo Messenger 
sau Instant Messenger de la America Online - puteai păstra 
o listă cu amici, care te anunţa când sunt şi ei online şi 
când nu. Am observat că Nora Sommers era logată. Nu se 
afla la birou, dar era online, ceea ce însemna că lucra de la 
domiciliu. 

Asta îmi convenea, însemnând că acum puteam încerca 
să pătrund în biroul ei fără a risca apariţia sa neaşteptată. 

Gândul că aveam să fac aşa ceva mi-a dat o senzaţie de 
nod în stomac, dar ştiam că nu am de ales. Arnold 
Meacham voia rezultate palpabile, şi asta ieri. Ştiam că 
Nora Sommers deţinea informaţii despre produsele sau 
tehnologiile noi pe care Trion le pregătea în secret. Merita 
cel puţin să arunc o privire. 

Locul cel mai probabil în care putea ţine astfel de 
informaţii era computerul din biroul ei. 

Placa de pe uşă anunţa: „N. SOMMERS”. Mi-am făcut 
curaj pentru a atinge clanţa. Uşa era încuiată. Asta nu m-a 
surprins chiar cu totul, fiindcă păstra documente secrete de 
personal. Am văzut prin geam în interiorul biroului, doar trei 
metri pe trei. Nu conţinea multe lucruri, însă toate erau 
aranjate într-o ordine de fanatic. 


Ştiam că trebuie să existe o cheie undeva, în biroul 
secretarei ei. La drept vorbind, asistenta ei - o femeie 
masivă, cu umeri largi şi cu un aer dur, în jur de treizeci de 
ani, pe nume Lisa Meauliffe - nu lucra exclusiv pentru Nora. 
Practic, Lisa lucra pentru întregul serviciu al Norei, inclusiv 
pentru mine. Doar vicepreşedinţii aveau  secretare 
personale; asta era politica de la Trion. Era însă doar o 
formalitate. Imi dădusem seama deja că Lisa Meauliffe o 
slujea pe Nora şi nu voia să vadă pe nimeni stându-i în cale. 

Lisa îşi purta părul tăiat foarte scurt, aproape milităreşte, 
şi se îmbrăca în salopetă şi pantaloni de pictor. Nici nu ţi-ai 
fi închipuit că Nora, care era în pas cu moda şi foarte 
feminină, putea să aibă o asistentă ca Lisa Meauliffe. Însă 
Lisa îi era credincioasă până la cer Norei; dacă Norei îi mai 
zâmbea din când în când, pe ceilalţi îi băga în sperieţi cu 
căutătura ei. 

Lisa se dădea în vânt după pisici. Cubiculumul îi era plin 
de tot felul de accesorii şi lucruri ce aminteau de pisici: 
păpuşi Garfield, figurine Catbert şi alte asemenea. Am 
aruncat o privire în jur, n-am văzut pe nimeni şi am început 
să deschid pe rând sertarele biroului ei. După câteva clipe, 
am găsit inelul cu chei ascuns pe pământul plantei care 
suporta lumina fluorescentă, într-o cutie goală de agrafe. 
Am respirat adânc, am ridicat inelul cu chei - cred că erau 
douăzeci pe el - şi m-am apucat să le încerc, una după alta. 
La a şasea încercare, am deschis uşa. 

Am aprins lumina, m-am aşezat la biroul Norei şi am 
pornit computerul. 

Eram pregătit pentru cazul în care s-ar fi întâmplat să 
apară cineva. Arnold Meacham îmi umpluse capul cu idei 
strategice - treci la ofensivă, pune-le tu întrebări -, dar ce 
şanse erau ca vreo femeie de serviciu, care vorbea numai 
portugheză sau spaniolă, în niciun caz engleză, să-şi dea 
seama că mă aflam în biroul altcuiva? De aceea, m-am 
apucat de treabă. 


Treaba, din nefericire, nu era chiar uşoară. Pe ecran a 
apărut: „USER NAME/PASSWORD”. Drace! Era protejat cu 
parolă: trebuia să mă aştept la aşa ceva. Am tastat: 
„NSOMMERS”; ideea standard. Apoi am tastat acelaşi lucru 
în spaţiul pentru parolă. Şaptezeci la sută din oameni, aşa 
mi se spusese, au aceeaşi parolă ca numele de utilizator. 

Nu era cazul Norei. 

Am avut senzaţia că Nora nu era tipul de femeie care-şi 
notează parola pe un bilet autoadeziv şi-l ţine în vreun 
sertar, dar trebuia să mă conving. Am verificat locurile 
obişnuite - sub pad-ul de mouse, sub tastatură, în spatele 
computerului, în sertare, dar nimic. Trebuia să mă descurc 
singur. 

Am încercat SOMMERS; apoi ziua ei de naştere, primele şi 
ultimele şapte cifre ale numărului ei de asigurare socială, 
numărul de angajat. După a zecea încercare, m-am oprit. 
Făcusem destule combinaţii. 

_ ACCES INTERZIS. Zece încercări însemna deja prea mult. 
In general, oamenii se opresc la două sau trei. 

Nu-mi plăcea deloc. 

Existau însă alte modalităţi de a sparge o parolă. 
Făcusem ore şi ore de pregătire în domeniu şi mi se 
puseseră la dispoziţie echipamente pe care şi un prost le 
putea folosi. Nu eram nici pe departe hacker - şi aşa 
avusesem destule belele la Wyatt, nu? -, iar aparatul pe 
care mi-l dăduseră era ridicol de uşor de instalat. 

In esenţă, era un dispozitiv denumit „detector de 
tastare”. Chestiile astea înregistrează în secret toate 
tastările pe care le face utilizatorul. 

Acestea pot fi programe soft, precum cele de computer, 
sau chiar părţi de hardware. Numai că trebuie să fii precaut 
la instalarea versiunilor software, fiindcă n-ai cum să ştii cât 
de atent sunt controlate sistemele de reţea ale corporației; 
le-ar putea detecta. De aceea, Arnold Meacham mă sfătuise 
să utilizez echipamente. 


Îmi dăduse o serie de jucării. Una dintre ele era un 
conector care se instala între tastatură şi computer. Nici nu- 
| băgai de seamă. Avea încorporat un cip care înregistra şi 
stoca până la două milioane de tastări. Veneai mai târziu şi 
scoteai jucăria din computerul-ţintă şi aveai înregistrat tot 
ce scrisese utilizatorul respectiv. 

In maximum zece secunde am deconectat tastatura 
Norei, am ataşat-o la Keyghost, cum se numea jucărioara, 
apoi am reconectat-o la unitate. Nu avea cum s-o vadă, iar 
peste câteva zile urma să revin pentru a o scoate. 

Dar n-aveam de gând să plec din biroul ei cu mâna goală. 
Am răsfoit câteva dintre dosarele de pe birou. Nu mare 
brânză. Am găsit o ciornă de e-mail către echipa Maestro, 
pe care încă nu-l trimisese. „Ultimele cercetări de piaţă, 
scria ea, arată că, deşi Golddust e neîndoielnic superior, 
Microsoft Office va suporta în schimb tehnologia fără fir 
Blackhawk. Cu toate că acest lucru ar însemna o 
dezamăgire pentru excelenţii noştri ingineri, sunt convinsă 
că e preferabil să nu mergem împotriva curentului stabilit 
de Microsoft...” 

„Nora s-a pus imediat pe treabă”, m-am gândit. Speram 
ca Wyatt să fi avut dreptate. 

Mai aveam de cotrobăit prin fişete. Chiar într-un loc 
supermodern ca Trion, dosarele importante se păstrau tot 
pe hârtie, fie ca originale, fie ca rezervă. Acesta e marele 
adevăr despre biroul în care nu găseşti hârtii: s-ar părea că, 
pe măsură ce folosim tot mai mult computerele, cu atât se 
adună mai multe maldăre de hârtii prin care trebuie să 
scotocim. De ce păstra aici dosare, ascunse vederii? m-am 
întrebat eu. Apoi m-am uitat mai atent la titluri şi am 
izbucnit în râs. 

Avea şiruri întregi de cărţi ale căror titluri sunau cam aşa: 
Femei care se simt bine între lupi şi Seriozitatea femeilor, şi 
Acţionează ca un bărbat, învinge ca o femeie. Alte titluri: 
De ce fetele bune nu sunt promovate... iar cele curajoase, 


da sau Şapte secrete ale unor femei de succes, sau Cele 
unsprezece porunci ale femeii de succes. 

„Nora, Nora, m-am trezit gândindu-mă. Deci aşa urci tu.” 

Patru dintre fişete erau descuiate şi l-am ales pe primul, 
am răsfoit conţinutul plicticos de moarte: analize ale unor 
operaţiuni, specificaţii de produse, dosare de elaborare a 
unor produse, chestii financiare... Se părea că păstra orice 
document, probabil că imprima fiecare e-mail trimis sau 
primit. Chestiile de interes, ştiam, erau sigur în dulapurile 
încuiate. De ce altceva ar sta închise? 

Am identificat foarte curând cheia de la fişetul mic, aflată 
pe inelul Lisei. În sertarele închise am găsit o mulţime de 
dosare de personal ale subordonaţilor ei, care ar fi 
constituit o lectură interesantă, asta dacă aş fi avut vreme. 
Evidenţele financiare personale demonstrau că se afla la 
Trion de mult timp, multe dintre opţiunile de acţiuni 
fuseseră investite şi că tranzacţiona intens, aşadar averea 
ei se ridica la ceva cu cel puţin şapte cifre. Mi-am găsit 
propriul dosar, care era subţirel şi nu cuprindea lucruri de 
care să mă sperii. Nimic interesant. 

Apoi m-am uitat mai atent şi am descoperit câteva hârtii, 
e-mailuri tipărite, pe care Nora le primise de la cineva mare 
din Trion. Din câte îmi dădeam seama, femeia, pe nume 
Alana Jennings, care deținuse postul meu, fusese 
transferată brusc în alt departament din cadrul companiei. 
lar Nora era iritată - dar atât de tare, că-şi adresase 
plângerile până sus, la nivelul vicepreşedintelui companiei, 
o acţiune cam îndrăzneață: 


SUBIECT: Ref: Transfer Alana Jennings 
DATA: marţi, 8 aprilie, 8:42:19 a.m. 
DIN PARTEA: GAlired 

CĂTRE: NSommers 


Nora, 


Am primit cele câteva e-mailuri prin care protestezi 
împotriva transferului ALANEIJENNINGS la alt departament 
al companiei. ţi înţeleg iritarea, întrucât Alana e angajatul 
cu funcţia cea mai mare, dar şi elementul cel mai valoros al 
echipei. 

Cu regret, dar obiecțiile tale au fost ignorate din ordin 
primit de sus. Aptitudinile Alanei sunt necesare urgent în 
cadrul proiectului AURORA. Te asigur că nu vei rămâne fără 
oameni. Ţi s-a aprobat să completezi postul, astfel că poţi 
lua pe cineva: o persoană dornică şi calificată din cadrul 
companiei. Te rog să mă informezi dacă te pot ajuta cu 
ceva. 


Cele mai bune urări, 

Gregalired 

Vicepreşedinte, Departamentul de cercetări avansate 
Trion Systems 

Alături de voi pentru un viitor mai bun 


lar apoi, două zile mai târziu, un alt mesaj: 


SUBIECT: Ref: Transfer Alana Jennings 
DATA: joi, 10 aprilie, 2:13:07 p.m. 

DIN PARTEA: GAlired 

CĂTRE: NSommers 


Nora, 

În ceea ce priveşte AURORA, îmi cer mii de scuze, dar nu 
am dreptul să divulg caracterul exact al acestui proiect, 
decât că este esenţial pentru viitorul companiei. Întrucât 
AURORA este un proiect secret de cercetare-dezvoltare de 
cea mai mare importanţă, te rog respectuos să nu mai 
insişti. Spunând acestea, înţeleg că-ţi este greu să găseşti 
pe plan intern un înlocuitor care să fie la fel de bun. Prin 
urmare, îmi face plăcere să te anunţ că, în această privinţă, 


ţi se permite să încâlci interdicţia generală de a angaja pe 
cineva din afară. Acest post poate fi numit o poziţie 
privilegiată de start, ceea ce îţi permite să angajezi pe 
cineva din afara companiei. Sunt convins şi sper că acest 
lucru te va ajuta să-ţi risipeşti îngrijorarea. Dacă ai 
nelămuriri, nu ezita să mă suni sau să mi te adresezi în 
scris. 


Cele mai bune urări, 

Greg Alired 

Vicepreşedinte, Departamentul de cercetări avansate 
Trion Systems 

Alături de voi pentru un viitor mai bun 


Mamă... Dintr-odată, lucrurile începeau să se lege. 
Fusesem angajat ca s-o înlocuiesc pe această Alana, care 
fusese transferată la ceea ce se numea Proiectul AURORA. 

Aşadar, AURORA reprezenta clar o activitate strict 
secretă - ceva ieşit din comun. Bine că aflasem. 

Nu mi s-a părut o idee fericită să scot mesajele 
electronice şi să le xeroxez, aşa că am luat un carneţel cu 
pagini detaşabile din teancul aflat în dulăpiorul cu rechizite 
şi am început să notez frazele esenţiale. 

Nu ştiu de câtă vreme stăteam acolo, pe podeaua 
mochetată a biroului ei, dar probabil că trecuseră patru- 
cinci minute. Deodată, mi-am dat seama că vederea mea 
periferică percepe ceva. Am ridicat privirea şi am văzut un 
paznic rămas în pragul uşii deschise, care mă urmărea. 

Trion nu avea contract cu nicio firmă de securitate; avea 
propriul personal de pază, iar aceştia purtau bluze 
bleumarin şi cămăşi albe şi semănau cu poliţiştii sau cu 
uşierii de la biserică. Tipul care mă surprinsese era înalt, 
negru, cu păr cărunt şi avea nenumărate aluniţe pe faţă, ca 
nişte pistrui, pe ambii obraji. Avea ochi mari, cu pleoape 
grele, ca de câine baset, şi purta ochelari cu rama din 


sârmă. Rămăsese acolo, privindu-mă lung. 

Cu toate că repetasem în gând ceea ce avea să spun 
dacă aş fi fost surprins, am uitat tot ce ştiam. 

— Văd ce ai acolo, a spus el. 

Nu se uita la mine, ci la biroul Norei. La computer - să fi 
văzut Keyghost? Nu, Dumnezeule, nu, nu, nu. 

— Poftim? am făcut eu. 

— Văd ce-ai acolo. Serios. Știu. 

M-am speriat, iar inima mi-a luat-o razna. „lsuse 
Hristoase, am gândit, m-a prins.” 


22 


Continuând să privească fix spre mine, a clipit. Mă 
văzuse instalând conectorul? Apoi m-a cotropit alt gând, la 
fel de înnebunitor: văzuse numele Norei pe uşă? Oare nu-şi 
putea pune întrebarea ce căuta un bărbat în biroul 
acesteia, scotocind prin dosarele ei? 

Am aruncat o privire spre placa de pe uşă, aflată exact în 
spatele paznicului. Scria: N. SOMMERS. N. SONMERS putea 
fi oricine, bărbat sau femeie. Apoi, mi-am seama că el 
patrula de cine ştie când pe coridoare şi că până atunci, o 
văzuse doar pe Nora în birou. 

Paznicul rămăsese încă în prag, blocându-mi orice 
încercare de ieşire. Ce naiba ar fi trebuit să fac în situaţia 
asta? Puteam încerca să forţez ieşirea, dar întâi trebuia să 
trec pe lângă el, ceea ce însemna să mă arunc asupra lui, 
să-l dobor la podea, pentru a-l da la o parte. Era masiv, dar 
în vârstă, pesemne nu mai avea reflexe şi viteză; poate aş 
fi reuşit. Şi, în acest caz, despre ce era vorba: atac şi 
folosirea forţei, nu? Şi asta împotriva unui vârstnic? /suse. 


M-am gândit imediat: să spun că eram nou angajat? Am 
căutat o serie de explicaţii: eram noul asistent al Norei. 
Trebuia să pregătesc un raport - păi, chiar asta făceam - şi 
lucrasem până la ora aceea la cererea ei. Ce naiba ştia tipul 
din uşă? Era doar un amărât de paznic. 

A făcut câţiva paşi în birou şi a clătinat din cap. 

— Domnule, credeam că am văzut de toate. 

— Stai, domnule, am de pregătit un proiect cât casa până 
mâine dimineaţă, am început eu să spun, destul de 
indignat. 

— Uite un Bullitt. Acela e un Bullitt autentic. 

Abia atunci mi-am dat seama la ce se uita în timp ce 
păşea înăuntru. O fotografie color de dimensiuni mari, într-o 
ramă argintie, agăţată pe perete. Imaginea unei maşini de 
epocă, restaurată cu multă pricepere. Se apropia de ea de 
parcă era hipnotizat, ca şi cum ar fi văzut sfintele moaşte. 

— Dumnezeule, ăsta e un Mustang GT din 1968 de trei 
nouăzeci, a spus el şoptit, de parcă l-ar fi văzut pe 
Dumnezeu. 

M-am simţit năpădit de un val de adrenalină, iar uşurarea 
m-a făcut să transpir. Isuse! 

— Da, am zis cu mândrie. Foarte bun. 

— Domnule, ia te uită la Mustangul ăsta. E un GT de 
fabrică? 

De unde naiba să ştiu? N-aş fi fost în stare să deosebesc 
un Mustang de un Dodge Dart. După mine, putea fi şi 
imaginea unui AMC Gremlin. 

— Bineînţeles, i-am răspuns eu. 

— Sunt o mulţime de falsuri, să ştii. Te-ai uitat vreodată 
sub bancheta din spate, ca să vezi dacă are plăcile acelea 
suplimentare,  ranforsările pentru ţeava dublă de 
eşapament? 

— A, sigur, am zis eu ca prin vis. M-am ridicat, şi i-am 
întins mâna. Nick Sommers. 

Avea palma uscată, masivă, cuprinzând-o cu totul pe a 


mea. 

— Luther Stanford, s-a prezentat el. Nu te-am mai văzut 
pe aici. 

— Mda, nu prea stau seara. Proiectul acesta... mereu 
auzi: „Îl vrem până la ora nouă”, şi atunci te agiţi, şi după 
aceea aştepţi, aştepţi... M-am străduit să spun asta pe un 
ton nepăsător. Mă bucur să constat că nu sunt singurul care 
lucrează până târziu. 

Însă el avea chef să vorbească despre maşini. 

— Dom'le, nu cred c-am văzut un Mustang cu spatele 
tăiat aşa prin Highland Green. Doar în filme, vreau să zic. 
Asta arată exact ca aceea cu care Steve Mequeen a urmărit 
un Dodge Charger, făcând-o să iasă de pe şosea şi să 
lovească o staţie de benzină. Capacele i-au zburat care 
încotro. A scos apoi un chicotit gros, plin, de băutor şi 
fumător. Bullitt. Filmul meu preferat. Cred că l-am văzut de 
o mie de ori. 

— Exact, am zis. Aceeaşi maşină. 

S-a apropiat şi mai mult. Brusc, mi-am dat seama că pe 
un raft, alături de fotografia încadrată de rama argintie, se 
găsea o statuetă aurită. Pe soclul ei, cu litere mari şi negre, 
scria: „FEMEIA ANULUI 1999. SE OFERA NOREI SOMMERS”. 
Grăbit, am mers în spatele biroului, acoperind statueta cu 
propriul corp, prefăcându-mă totuşi că priveam atent 
fotografia. 

— Are şi spoilerul din spate, şi tot ce-i trebuie, a 
continuat el. Cu două ţevi de eşapament, nu? 

— A, da. 

— Cu marginile rulate şi tot restul? 

— Păi, bineînţeles. 

A clătinat iarăşi din cap. 

— Mamă, doamne. Singur ai refăcut-o? 

— Nuu, aş fi vrut eu să am atâta timp. 

A râs din nou, gros şi răsunător. 

— Inţeleg ce vrei să spui. 


— Am luat-o de la un tip care-o ţinea într-un hambar. 

— Şi are trei sute douăzeci de cai, jucăria asta? 

— Exact, am spus cu aer de cunoscător. 

— Uite ce semnalizator are pe capotă, o minune. Am avut 
şi eu una din '68, nedecapotabilă, dar a trebuit să scap de 
ea. M-a silit nevastă-mea, după ce a venit pe lume primul 
nostru copil. De atunci tot tânjesc după aşa ceva. Dar nu 
mai apuc eu să văd un Mustang GT Bullitt aproape nou, 
asta-i sigur. 

Am clătinat din cap. 

— Asta cam aşa.-i. 

Nu-mi dădeam seama la ce făcea referire. Oare toată 
lumea din companie era obsedată de maşini? 

— Corectează-mă dacă greşesc, dar se pare că ai 
cauciucuri GR de şaptezeci pe cincisprezece cu şapte, cu 
jante American Torque Thrust, adevărat? 

Isuse, oare nu mai scăpăm de subiectul acesta? 

— Luther, crede-mă pe cuvânt că nu mă pricep deloc la 
maşinile Mustang. Nici măcar nu merit să am una. Soţia mi- 
a făcut-o cadou de ziua mea. Sigur, eu va trebui să plătesc 
împrumutul în următorii şaptezeci şi cinci de ani. 

A chicotit din nou. 

— Am auzit. Am trecut şi eu prin asta. Am remarcat că 
priveşte spre birou, iar apoi mi-am dat seama exact la ce se 
uita. 

Era un plic mare cu numele Norei scris mare, cu 
majuscule îngroşate, cu un marker roşu. NORA SOMMERS. 
Am aruncat privirea împrejur ca să pun ceva deasupra lui 
pentru a-l ascunde, în eventualitatea că omul nu văzuse 
deja numele, însă Nora îşi ţinea biroul curat lună. 
Străduindu-mă să mă port cât mai firesc, am smuls fără 
grabă o filă din blocnotesul cu file detaşabile, după care am 
lăsat-o să cadă pe suprafaţa biroului şi am strecurat-o 
peste plic cu mâna stângă. Frumos lucrat, Adam. Hârtia 
respectivă avea câteva notițe cu scrisul meu, dar ele 


rămâneau de neînțeles pentru cine nu se pricepea. 

— Cine e Nora Sommers? a întrebat el. 

— A, soţia mea. 

— Nick şi Nora, da? a făcut el pe un ton glumet. 

— Da, mereu primim aşa ceva. Apoi am zâmbit cuceritor. 
De aceea m-am însurat cu ea. Ei, şi-acum aş face bine să 
mă-ntorc la dosarele mele, altfel o să stau aici toată 
noaptea. Mă bucur că te-am cunoscut, Luther. 

— Şi eu, Nick. 

După plecarea paznicului, m-am simţit atât de agitat 
încât n-am reuşit altceva decât să termin de copiat 
mesajele, apoi am stins lumina şi am încuiat uşa biroului. 
Când m-am răsucit pentru a duce inelul cu chei în cubicului 
Lisei Meauliffe, am observat pe cineva mergând pe coridor. 
„lar vine Luther”, m-am gândit. Ce mai voia tipul, să 
continuăm discuţia despre Mustang? Nu doream decât să 
pun cheile la loc fără să mă vadă cineva, apoi să dispar. 

Însă nu era Luther, ci un tip cu burtă, care purta ochelari 
cu rame groase şi avea o coadă de cal. 

Era ultima persoană pe care mă aşteptam să o văd la 
birou la ora zece seara, dar nu trebuia să uit că inginerii 
lucrau la ore ciudate. 

Noah Mordden. 

Mă văzuse încuind uşa biroului Norei sau chiar mă zărise 
înăuntru? Ori nu avea vederea atât de bună? Poate că nici 
nu fusese atent; poate visa în lumea lui - dar ce căuta aici? 

N-a zis nimic, nici măcar nu m-a recunoscut. Nici nu eram 
convins că mă remarcase. Cu toate astea, era singura 
persoană de pe hol, şi sigur nu orbise de tot. 

A cotit pe următoarea alee şi a lăsat un dosar în 
cubiculumul cuiva. Mimând nepăsarea, am trecut prin 
dreptul cubiculumului Lisei şi am aşezat inelul cu chei în 
ghiveci, exact în poziţia în care îl găsisem; asta mi-a luat 
doar o clipă, apoi am continuat să merg. 

Mă aflam în drum spre lifturi, când am auzit: 


— Cassidy. 

M-am întors. 

— Şi eu, care credeam că doar inginerii sunt fiinţe 
nocturne. 

— Încerc să mă prind de anumite chestii, am răspuns eu 
moale. 

— Înţeleg, a zis el. Dar modul în care a rostit cuvântul m- 
a făcut să simt un fior rece pe şira spinării. După aceea m-a 
întrebat: Anume? 

— Poftim? 

— În ce eşti prins? 

— Nu pricep, am spus eu, iar inima a început să-mi 
duduie. 

— Încearcă să ţii minte asta. 

— Vii? 

Dar Mordden pornise deja spre lift şi nu mi-a răspuns. 


Partea a treia. 
INZESTRARE 


Înzestrare: Termen specific pentru diferite 
elemente de sprijin, precum case conspirative, legături 
impersonale şi altele, folosite de un serviciu secret de 
informatii. 

Dictionar international de spionaj 


23 


Când am ajuns acasă, mă simțeam terminat, chiar mai 
rău decât dimineață. Nu eram făcut pentru o asemenea 
activitate. Mi-a trecut prin minte să ies şi să mă fac din nou 
pulbere, dar trebuia să mă culc, să recuperez o parte din 
somnul pierdut. 

Apartamentul mi se părea mai mic şi mai mizer ca 
niciodată. Aveam un salariu mai mult decât îndestulător, 
deci mi-aş fi permis să închiriez un apartament în vreunul 
dintre noii zgârie-nori de lângă port. Nu mai aveam niciun 
motiv să rămân în grota aceea, numai că ea era grota mea, 
care să-mi amintească mereu ce neisprăvit eram cu 


adevărat, nu poseurul bine îmbrăcat şi nesuferit care 
devenisem în ultima vreme. Pe de altă parte, nici nu aveam 
timp să caut o nouă locuinţă. 

Am apăsat comutatorul de lângă uşă, dar camera a 
rămas în întuneric. Ducă-se. Asta însemna că becul lămpii 
mari şi dizgraţioase din apropierea canapelei, principala 
sursă de lumină din cameră, se arsese. Ţin lampa aprinsă 
tot timpul pentru a putea să o închid sau să o deschid de la 
uşă. Acum a trebuit să bâjbâi prin beznă până la dulapul în 
care ţin becurile şi alte nimicuri. Din fericire, cunoşteam 
fiece colţişor al apartamentului, chiar cu ochii închişi. Am 
pipăit în cutia de carton după un bec, sperând să dau peste 
unul de o sută de waţi, nu de douăzeci şi cinci sau cine ştie 
cât, apoi m-am dus pe pipăite către măsuţa aflată alături 
de canapea, am deşurubat chestia care ţine abajurul, am 
scos becul şi l-am înşurubat pe cel nou. Cu toate astea, 
lumina nu s-a aprins. La naiba! Terminam ziua la fel de 
prost precum începusem. Am găsit micul comutator de pe 
soclul lămpii, l-am răsucit, iar camera s-a luminat. 

In drum spre baie, m-a fulgerat un gând: „Cum de se 
decomutase lampa? Eu n-o închideam niciodată - dar 
niciodată. Îmi pierdusem minţile?” 

Intrase cineva în apartamentul meu? 

Am avut o senzaţie stranie, ceva ce aducea a paranoia. 
Sigur intrase cineva. Cum altfel s-ar fi stins lumina de la 
comutatorul lămpii? 

Nu împărţeam apartamentul cu nimeni, nu aveam 
prietenă şi nu dădusem cheia altcuiva. Trândava companie 
care administra clădirea în numele proprietarului la fel de 
leneş nu intra niciodată în apartamente. Nici măcar dacă îi 
rugai să trimită pe cineva pentru a repara caloriferele. 
Inăuntru nu pătrundea niciodată altcineva în afară de mine. 

Când am privit la telefonul aflat exact sub lumina lămpii, 
un aparat Panasonic cu robot, pe care nu-l mai foloseam de 
multă vreme, mai ales că aveam mesagerie vocală pe 


mobil, am remarcat ceva care nu se potrivea. Cablul negru 
al telefonului stătea peste tastatură, exact pe ea, în loc să 
stea cuminte, încolăcit alături de telefon, ca întotdeauna. 
De acord, era vorba de amănunte neînsemnate, dar când 
locuieşti singur le bagi de seamă imediat. Am încercat să- 
mi amintesc când dădusem ultima oară telefon, unde 
fusesem, ce făcusem. Fusesem atât de tulburat să pun 
receptorul aiurea? Eram însă sigur că nu-l lăsasem aşa 
dimineaţă, înainte de plecare. 

Era clar, cineva intrase în apartament. 

Privirea mi-a revenit asupra aparatului telefonic şi mi-am 
dat seama de altceva anapoda, iar de data asta nu era 
ceva de subtilitate. Robotul, pe care nu-l folosisem deloc, 
avea un sistem dublu de înregistrare a mesajelor, o casetă 
pentru mesaje transmise şi alta pentru cele primite. 

Caseta pe care se înregistrau mesajele primite dispăruse. 
Cineva o scosese. 

Cineva care voise probabil să ştie ce mesaje primisem. 

Sau - iar ideea mi-a venit pe neaşteptate - care voia să 
se asigure că nu folosisem robotul pentru a înregistra 
apelurile primite. Aşa stăteau lucrurile. M-am ridicat şi m- 
am apucat să caut celălalt casetofon pe care-l aveam, o 
chestie cu microcasete pe care o cumpărasem când eram 
la colegiu din motive pe care le uitasem între timp. Mi-am 
adus aminte că-l văzusem cu câteva săptămâni înainte pe 
fundul unui sertar, când căutasem o brichetă. Am deschis 
sertarul, am cotrobăit înăuntru, dar nu mai era acolo. Nici în 
celelalte sertare nu l-am găsit. Cu cât căutam, cu atât eram 
mai convins că-l văzusem în sertarul acela. Când m-am 
uitat mai bine, am descoperit alimentatorul lui de reţea, 
ceea ce confirma bănuielile mele. Aşadar, şi casetofonul 
acela dispăruse. 

Acum eram convins: cel care-mi percheziţionase 
apartamentul căutase înregistrări pe care le-aş fi putut 
face. Insă întrebarea era: Cine mi-o făcuse? Dacă era vorba 


de Wyatt şi oamenii lui Meacham, asta îmi dădea motive de 
furie şi de revoltă. 

Dar dacă nu fuseseră de la Wyatt? Dacă îi trimiseseră cei 
de la Trion? Ideea m-a înspăimântat şi nici n-am vrut să mă 
gândesc la asta. Mi-am amintit întrebarea adresată de 
Mordden, pe chipul căruia nu distinsesem nicio expresie: 
„În ce eşti prins?” 


24 


Casa lui Nick Wyatt se afla în suburbia cea mai 
exclusivistă, de care ştia toată lumea, atât de bogată încât 
se făceau şi glume pe seama ei. Era de departe în cea mai 
mare, cea mai elegantă, cea mai scandalos de scumpă 
zonă a oraşului, recunoscută pentru proprietăţile mari, 
moderne şi revoltător de scumpe. Fără îndoială că era 
important pentru Waytt să locuiască într-o casă despre care 
vorbea toată lumea, pe care Architectural Digest o plasa pe 
prima copertă, astfel ca ziariştii locali să găsească mereu 
câte-un motiv pentru a pătrunde acolo şi să aibă ce scrie. 
Le plăcea la nebunie să facă fotografii ameţitoare, care să 
te lase cu gura căscată, ale acestei catedrale din epoca 
Silicon Valley. Se dădeau în vânt după aerul japonez - falsa 
seninătate Zen, sobrietatea şi simplitatea care contrastau 
izbitor cu parcul auto al lui Wyatt, alcătuit din automobile 
Bentley decapotabile, şi cu stridenţa lui, total nepotrivită cu 
filosofia Zen. 

La Departamentul de relaţii publice de la Wyatt 
Telecommunications, un tip se ocupa exclusiv de 
publicitatea personală a lui Nick Wyatt, plasând articole şi 
ştiri în reviste precum People, sau UȘA Today, sau altele 


asemenea. Din când în când strecura şi câte-un articol 
despre proprietatea Wyatt, fiindcă aşa aflasem şi eu că 
valora cincizeci de milioane de dolari, că era mai mare şi 
mai elegantă decât casa de pe malul lacului din apropierea 
oraşului Seattle, care îi aparţinea lui Bill Gates, că 
reprezenta o copie a unui palat japonez din secolul 
paisprezece pe care Wyatt îl construise în Osaka şi-l 
transportase bucăţi în State. Era înconjurat de aproape 14 
hectare de grădini japoneze pline de specii rare de flori, 
grădini cu stânci, o cascadă artificială, un iaz, poduri vechi 
din lemn, aduse tot din Japonia. Până şi pietrele tăiate în fel 
şi fel de forme ce pavau aleea de acces pentru automobile 
fusese livrată din Japonia. 

Bineînţeles că n-am zărit niciuna dintre aceste minuni 
când am rulat cu maşina pe aleea din piatră ce mi s-a părut 
nesfârşită. Am văzut cabina portarului şi o poartă înaltă din 
fier care s-a deschis automat, kilometri întregi de bambuşi, 
o parcare în care se găseau şase Bentley decapotabile, 
fiecare de altă culoare, amintind de un parc de ambulanţe 
(tipul nu ţinea la maşinile americane puternice) şi o casă 
scundă din lemn înconjurată de un zid impunător din piatră. 

Primisem ordin să mă prezint la această întâlnire din 
partea lui Meacham printr-un e-mail protejat - un mesaj pe 
contul meu Hushmail venit din partea lui „Arthur”, transmis 
printr-un server finlandez, care îl făcea să rămână anonim 
şi imposibil de depistat ca sursă. Era formulat într-un limbaj 
codificat, care îl făcea să pară o confirmare a unei comenzi 
pe care o făcusem unui comerciant online, însă, de fapt, îmi 
comunica unde şi când şi toate celelalte. 

Meacham îmi transmisese instrucţiuni precise pentru a 
ajunge acolo cu maşina. A trebuit să merg până lao 
parcare numită Denny's, să aştept sosirea unui Lincoln 
albastru-închis, pe care să-l urmez până la reşedinţa lui 
Wyatt. Cred că tot planul acela avea rostul de a ne asigura 
că eu nu eram urmărit. Asta dovedea o grijă oarecum 


paranoică, dar cine eram eu ca să ridic obiecţiuni? La urma 
urmelor, eram cel aşezat pe scaunul electric. 

Imediat ce am coborât din maşină, Lincolnul s-a 
îndepărtat. Un filipinez mi-a deschis uşa şi mi-a cerut să-mi 
scot pantofii. M-a condus într-o sală de aşteptare mobilată 
cu paravane shoji, tatami, o măsuţă scundă, de culoare 
închisă şi lăcuită, o canapea joasă, de culoare albă, ce 
amintea de un futon. Nu tocmai comodă. Am răsfoit câteva 
dintre revistele expuse artistic pe măsuţa de cafea - Robb 
Report, Architectural Digest (inclusiv numărul cu casa lui 
Wyatt pe copertă, bineînţeles) şi un catalog de la galeriile 
Sotheby's. 

Într-un târziu, intendentul sau cum s-o fi numit individul, 
a reapărut şi mi-a făcut un gest din cap. L-am urmat pe un 
hol lung şi am mers către o altă încăpere aproape pustie, 
unde l-am văzut pe Wyatt aşezat în capul unei mese lungi 
şi joase, de culoare neagră. 

Când ne-am apropiat de intrarea în acea sufragerie, am 
auzit brusc o alarmă pe un ton ascuţit, pătrunzător, 
înfiorător de tare. Am privit uimit în jur, dar, până să mă 
dezmeticesc, am fost înşfăcat de filipinez şi de un alt tip, 
apărut ca din senin, iar amândoi m-au forţat să mă întind la 
pământ. 

— Ce mama dracului! am exclamat eu şi m-am zbătut 
puţin, numai că indivizii erau puternici ca nişte luptători de 
sumo. 

Cel de-al doilea m-a imobilizat, iar filipinezul m-a 
percheziţionat. Ce căutau, arme? Filipinezul a găsit la mine 
MP3-playerul şi mi l-a smuls din geantă. S-a uitat la el, a zis 
ceva în limba lui de acasă, i l-a întins celuilalt individ, care l- 
a măsurat din ochi, l-a răsucit şi, cu voce guturală, a rostit 
ceva de neînțeles. 

M-am adunat de jos. 

— Aşa îi primiţi pe toţi oaspeţii domnului Wyatt? 

Intendentul a luat jucăria şi, intrând în încăpere, i-a 


predat-o lui Wyatt, care urmărise toată scena. Wyatt i-a 
înapoiat-o filipinezului fără ca măcar s-o învrednicească cu 
o privire. 

M-am ridicat în picioare. 

— Ce, n-aţi mai văzut aşa ceva? Ori muzica din afară nu 
e permisă aici? 

— Îşi fac meseria, m-a lămurit Wyatt. 

Purta o cămaşă neagră şi strâmtă, cu mânecă lungă, 
părând a fi făcută din ceva fin, costând probabil cât 
câştigam eu pe lună, chiar dacă lucram la Trion. Arăta mai 
bronzat decât ar fi fost firesc. „Pesemne că are aparatură 
specială”, m-am gândit eu. 

— Te temeai că o să înregistrez? l-am întrebat. 

— Eu nu mă „tem” de nimic, Cassidy. Vreau ca toată 
lumea să respecte regulile jocului. Dacă eşti deştept şi nu 
încerci să mă tragi pe sfoară, totul va fi bine. Nici măcar să 
nu-ţi treacă prin minte să-ţi procuri vreo „poliţă de 
asigurare”, fiindcă ţi-am luat-o înainte. 

Ciudat, ideea asta nu-mi venise decât acum, când 
adusese el vorba de aşa ceva. 

— Nu pricep. 

— Spuneam că dacă ai de gând să faci prostia de a 
încerca să înregistrezi discuţiile dintre noi sau telefoanele 
pe care le primeşti de la mine sau de la vreo legătură de-a 
mea, n-o să-ţi meargă prea bine. Adam, n-ai nevoie de 
asigurări. Eu sunt asigurarea ta. 

A apărut o japoneză frumoasă, îmbrăcată cu chimono, 
purtând o tavă de pe care, folosindu-se de un cleşte din 
argint, i-a oferit un prosop fierbinte. Wyatt şi-a şters 
palmele şi i l-a înapoiat. Privindu-l de aproape, mi-am dat 
seama că Wyatt suferise o operaţie de chirurgie facială. 
Pielea îi stătea prea întinsă, făcând ochii să-i semene cu ai 
unui eschimos. 

— Telefonul de acasă nu e sigur, a continuat el. Nici 
mesageria vocală sau computerul sau mobilul. Trebuie să 


iei legătura cu noi doar în caz de urgenţă, cu excepţia 
situaţiei când trebuie să răspunzi unui apel de-al nostru. In 
rest, vom ţine legătura cu tine prin e-mail criptat. Şi-acum 
aş vrea să văd ce ai reuşit. 

l-am dat CD-ul cuprinzând lista cu ultimii angajaţi de la 
Trion, pe care o descărcasem de pe Web, plus câteva foi, 
pe care făcusem o serie de notații. Cât a citit adnotările 
mele, japoneza a revenit cu o altă tavă şi a început să 
aşeze în faţa lui un şir de cutiuţe din mahon lăcuit, pe care 
se găseau bucățele de sushi şi sashimi, parcă sculptate, 
plus mici grămăjoare de orez, wasabi de un verde-deschis 
şi feliuţe rozalii de ghimber murat. Wyatt n-a ridicat 
privirea; era prea absorbit de ceea ce-i adusesem. După 
câteva minute, a ridicat receptorul, de dimensiuni mici, pe 
care nici nu-l observasem până atunci, şi a spus ceva cu 
glas scăzut. Mi s-a părut că aud cuvântul „fax”. 

După aceea s-a uitat la mine. 

— Bună treabă, a zis. Foarte interesant. 

A sosit apoi altă femeie, între două vârste, cu faţa ridată, 
părul cărunt, ochelari de citit prinşi pe un lanţ purtat pe 
după gât. A surâs, a luat teancul de foi de la el şi a ieşit fără 
să spună o vorbă. Oare ţinea o secretară la dispoziţie toată 
noaptea? 

Wyatt a luat beţişoarele de mâncat şi a dus o îmbucătură 
de peşte crud la gură, a mestecat gânditor, fără să mă 
slăbească din ochi. 

— Înţelegi superioritatea bucătăriei japoneze? a întrebat 
el. 

Am ridicat din umeri. 

— Îmi plac tempura şi alte chestii de astea. 

S-a strâmbat şi a clătinat din cap. 

— Eu nu mă refer la tempura. De ce-ţi închipui că 
japonezii conduc în ceea ce priveşte longevitatea? Hrana 
fără grăsimi, cu multe proteine, bogată în legume şi 
puternic antioxidantă. Mănâncă de patruzeci de ori mai 


multă soia decât noi. Au refuzat vreme de secole să 
mănânce carne provenită de la patrupede. 

— De acord, am afirmat eu, zicându-mi în gând: „Şi unde 
vrei să ajungi cu asta?” 

A mai luat o îmbucătură de peşte. 

— Ar trebui să te gândeşti serios să-ţi îmbunătăţeşti 
calitatea vieţii. Câţi ani ai, douăzeci şi patru? 

— Douăzeci şi şase. 

— Mai ai decenii bune înainte. Îngrijeşte-ţi organismul! 
Fumatul, băutura, hamburgerii şi alte porcării - căcaturile 
astea trebuie să înceteze. Eu dorm trei ore pe noapte. Nici 
nu-mi trebuie mai mult. Te distrezi, Adam? 

— Nu. 

— Foarte bine. Nu te afli acolo ca să te distrezi. Te simţi 
bine la Trion în noul tău rol? 

— Învăţ să mă descurc. Şefa mea e o scorpie... 

— Nu vorbesc de acoperirea ta. Eu am în vedere 
adevărata ta misiune - să pătrunzi. 

— Bine? Nu, încă nu. 

— Miza e mare. Ştiu ce înseamnă. Te mai vezi cu vechii 
prieteni? 

— Sigur. 

— Nici nu-ţi recomand să-i abandonezi. Asta ar putea 
naşte bănuieli. Dar e preferabil să-ţi ţii gura, altfel dai de 
dracu’. 

— S-a înțeles. 

— Presupun că nu mai trebuie să-ți amintesc ce te 
aşteaptă dacă dai greş. 

— Nu-i nevoie să mi se spună. 

— Bun. Ai de rezolvat o treabă dificilă, dar eşecul ar fi 
mult mai dureros. 

— Cinstit să fiu, îmi place la Trion. 

Spuneam adevărul, dar ştiam că Wyatt va lua asta ca pe 
un afront. A ridicat privirea şi, continuând să mestece, a 
surâs. 


— Sunt încântat să aud asta. 

— Curând, echipa mea o să facă o prezentare în faţa lui 
Augustine Goddard. 

— Bătrânul Jock Goddard, he-he. Ei, o să te convingi 
imediat că e un individ preţios şi plin de aere. Am impresia 
că dă cu totul crezare prezentărilor slugarnice, prostiilor 
referitoare la „superioritatea conştiinţei tehnice” pe care le 
fac cei de la Fortune. Işi închipuie că a ajuns un sfânt. 

Am dat aprobator din cap; ce-aş fi putut spune? Nu-l 
cunoşteam pe Goddard, aşa că nu aveam motive să aprob 
sau să dezaprob spusele lui Wyatt, însă invidia lui se simţea 
indiscutabil. 

— Şi când faceţi prezentarea în faţa bătrânului băşinos? 

— Peste câteva săptămâni. 

— Posibil să-ţi vând vreun pont. 

— Accept orice idee care mă poate ajuta. 

Apoi a sunat telefonul, iar el a răspuns imediat. 

— Da. A ascultat atent câteva clipe. Bine, a zis, şi a 
închis. Ai descoperit ceva interesant. Peste o săptămână 
sau două o să-ţi dau informaţii complete despre această 
Alana Jennings. 

— Sigur, aşa cum mi-aţi dat şi despre Lundgren şi 
Sommers. 

— A, nu, asta prezintă mai multă importanţă. 

— De ce? 

— Fiindcă va trebui să te apropii de ea. Ea îţi va deschide 
uşile. Acum, dacă ai un nume codificat, trebuie să obţii 
toate numele celor care au o legătură cât de neînsemnată 
cu AURORA. Incepând de la directorul de proiect şi 
terminând cu femeia de serviciu. 

— Cum? 

Nici n-am rostit bine cuvântul, că mi-a şi părut rău că nu 
mă stăpânisem. 

— Găseşti tu o soluţie. Asta-i treaba ta, domnule. ŞI 
vreau un răspuns chiar mâine. 


— Mâine? 

— Cum ai auzit. 

— Bine, am zis, simțind că în glas mi se strecoară o undă 
de sfidare, însă după aceea, nu mai ai nevoie de mine, 
corect? Şi suntem chit. 

— A, nu, mi-a răspuns Wyatt şi a zâmbit, arătându-mi 
dinţii mari şi sclipitori. Nu, amice, ăsta nu-i decât începutul. 
Mai e mult până departe. 


25 


Am ajuns să muncesc zi-lumină, de aceea eram 
permanent obosit. În afară de programul normal de birou la 
Trion, petreceam ore în şir, până la miez de noapte, făcând 
cercetare pe Internet sau citind dosarele cu informaţii pe 
care mi le trimiteau Meacham şi Wyatt, cele care mă 
făceau să fiu cel mai isteţ din echipă. In câteva rânduri, în 
timpul deplasării lungi, prin traficul aglomerat, era cât pe 
ce să adorm la volan. Deschisesem ochii brusc, mă 
trezisem şi oprisem exact în ultima clipă, când eram gata 
să intru pe contrasens sau să lovesc maşina din faţa mea. 
Începeam să-mi pierd vioiciunea cam după prânz, şi-mi 
trebuiau cantităţi considerabile de cafea ca să nu mă simt 
ispitit să-mi încrucişez braţele la piept şi să aţipesc în 
cubiculumul meu. Incepusem să visez că o să ajung 
devreme acasă şi că, odată vârât în aşternut în bârlogul 
meu întunecos, o să dorm în miezul zilei. Trăiam cu cafea şi 
Diet Pepsi, plus Red Bull. Mi-au apărut cearcăne. Cei 
împătimiţi de muncă măcar se aleg cu o bucurie din asta; 
eu însă mă simţeam doar biciuit, ca un cal de povară din 
vreun roman rusesc. 


Însă consumul de stimulente nu constituia cea mai mare 
problemă a mea. În realitate, nu mai ştiam să deosebesc 
adevărata „misiune” de cea „acoperită”. Eram atât de 
ocupat participând la şedinţă după şedinţă, străduindu-mă 
să fiu la curent cu toate aspectele pentru ca Nora să nu 
miroasă ceva şi să mă pună sub urmărire, încât abia aveam 
timp să mai fac investigaţii şi să culeg informaţii despre 
AURORA. 

Din când în când îl vedeam pe Mordden, la câte o 
discuţie despre Maestro sau la bufetul angajaţilor, când el 
se oprea ca să mai schimbe câteva cuvinte cu mine. Cu 
toate acestea, n-a adus deloc vorba de noaptea în care se 
putea să mă fi văzut ieşind din biroul Norei. Pesemne că nu 
mă văzuse în biroul ei. Ori poate că da, însă, din anumite 
motive, prefera să evite subiectul. 

În plus, o dată la câteva zile, primeam câte-un e-mail de 
la „Arthur”, prin care eram întrebat ce mai obţinusem, cum 
mergeau lucrurile şi de ce naiba îmi trebuia atât de mult 
timp. 

Aproape în fiecare zi stăteam până târziu la birou, astfel 
că nu prea eram de găsit pe acasă. Seth mi-a lăsat o 
grămadă de mesaje telefonice, dar, după o săptămână sau 
cam aşa ceva, a renunţat. La fel au procedat şi majoritatea 
celorlalţi prieteni. Din când în când, reuşeam să-mi mai scot 
câte-o jumătate de oră ca să mai trec pe la tata pentru a 
vedea cum se simte, însă de fiecare dată când apăream era 
atât de iritat pe motiv că-l evit încât abia dacă mă 
învrednicea cu o privire. Între el şi Antwoine se crease un 
soi de armistițiu, ceva asemănător Războiului Rece. Bine 
măcar că Antwoine nu ameninţa că pleacă. Deocamdată. 

Într-o noapte am revenit în biroul Norei şi am extras 
jucăria care înregistra ce se tastase pe computerul ei, de 
astă dată rapid şi fără incidente nedorite. Rondul îl aducea 
pe paznicul amator de maşini Mustang între zece şi zece şi 
douăzeci, de aceea am făcut treaba înainte de sosirea lui. 


Asta mi-a răpit mai puţin de zece minute, iar Noah Mordden 
n-a apărut. 

Cablul acela neînsemnat stocase sute de mii de tastări 
ale Norei, inclusiv toate parolele folosite. Acum nu-mi 
rămânea decât să conectez dispozitivul la computerul meu 
şi să descarc textul. Cu toate astea, n-am îndrăznit să fac 
asta chiar acolo, în cubiculumul meu. Cine ştie ce programe 
de detecție se foloseau în reţeaua Trion! Nu merita să risc. 

În schimb, m-am conectat la site-ul corporației. În 
ferestruica de căutare am tastat AURORA, dar n-am obţinut 
nimic. Surpriză, surpriză. Mi-a venit o altă idee, de aceea 
am tastat numele Alanei Jennings şi am descărcat pagina 
ei. Nu avea fotografia - majoritatea şi le puseseră, deşi 
erau şi unii care n-o făcuseră - şi n-am găsit decât 
informaţii de bază, precum numărul de telefon pe interior, 
funcţia (director de marketing, Grupul de cercetare 
tehnologii revoluţionare), numărul departamentului, care 
era acelaşi ca adresa de mail. 

Acel număr mic, ştiam eu, constituia o informaţie extrem 
de folositoare. La Trion, la fel ca la Wyatt, ţi se atribuia 
acelaşi număr ca şi celorlalţi care lucrau în acelaşi sector al 
companiei. Trebuia doar să tastez numărul acela în baza de 
date şi obţineam o listă a celor care colaborau direct cu 
Alana Jennings - ceea ce însemna că toţi lucrau la proiectul 
AURORA. 

Asta nu însemna că deţineam lista completă a angajaţilor 
prinşi în proiect, care puteau să se afle în departamente 
separate de la acelaşi etaj, dar măcar aveam o bună parte 
dintre ei: patruzeci şi şapte de oameni. Am imprimat pagina 
web a fiecăruia şi am strecurat foile de hârtie într-un dosar 
din geanta mea. Cu asta, speram eu, îi mai linişteam o 
vreme pe cei de la Wyatt. 

In jur de zece seara, când am ajuns acasă, cu intenţia să 
mă aşez la computer ca să descarc toate tastările Norei, 
altceva mi-a atras atenţia. In mijlocul mesei din „bucătărie” 


- o chestie cu tăblia dintr-un material imitând marmura, pe 
care o cumpărasem de la un magazin de mobilă folosită cu 
patruzeci şi cinci de dolari - trona un plic foşnitor, destul de 
gros şi sigilat. 

Dimineaţă nu fusese acolo. Cei de la Wyatt se 
strecuraseră din nou în apartamentul meu, de parcă ar fi 
vrut să-mi demonstreze că puteau pătrunde oriunde. Bun, 
am priceput mesajul. Poate îşi închipuiau că acela era 
modul cel mai sigur de a-mi transmite ceva fără să atragă 
atenţia asupra mea. Mie asta îmi suna însă aproape ca o 
ameninţare. 

Plicul conţinea un dosar cuprinzător despre Alana 
Jennings, aşa cum îmi promisese Nick Wyatt. L-am deschis, 
am văzut un maldăr de fotografii ale tipei şi, brusc, mi-a 
pierit orice interes faţă de tastările Norei Sommers. Această 
Alana Jennings era, ca să nu spun mai multe, o apariţie de 
zile mari. 


M-am aşezat pe scaunul de lectură şi am răsfoit dosarul. 

Era evident că alcătuirea lui ceruse mulţi bani şi eforturi 
deosebite. Fusese urmărită de detectivi particulari, care îşi 
notaseră cu minuţiozitate deplasările ei, obiceiurile, vizitele 
pe care le făcea. Erau şi două fotografii care o înfăţişau 
intrând în clădirea Trion, la restaurant cu câteva prietene, 
la un fel de club de tenis, lucrând la o sală de fitness 
exclusiv pentru femei, coborând din automobilul ei Mazda 
Miata, de culoare albastră. Avea păr negru şi bogat, ochi 
albaştri, un corp zvelt (asta se vedea fără efort din poza în 
care apărea în costumul de gimnastică din lycra). Uneori 
purta ochelari negri cu rame groase, de felul celor adoptați 
de femeile frumoase pentru a da de înţeles că sunt 
inteligente şi serioase, şi totuşi atât de frumoase încât pot 
purta şi ochelari urâţi. Aceştia o făceau să arate şi mai 
atrăgătoare. Poate că acela era şi scopul. 

După o oră de lectură a dosarului, ştiam mai multe 


despre ea decât am reuşit vreodată să aflu despre oricare 
dintre prietenele pe care le avusesem. Nu era doar 
frumoasă, ci şi bogată - asta reprezentând o dublă 
ameninţare.  Crescuse în Darien, Connecticut, unde 
terminase Facultatea de Engleză, specializându-se în 
literatura americană. Urmase şi cursuri de informatică şi 
electronică. Potrivit foii matricole din colegiu, obținuse 
numai A-uri şi câteva A-uri minus şi fusese aleasă în Phi 
Beta Kappa în primul an de studii. Bravo, deci era şi 
deşteaptă; asta însemna o triplă ameninţare. 

Oamenii lui Meacham obţinuseră şi tot felul de informaţii 
financiare despre ea şi restul familiei. Ea deţinea un fond 
personal de câteva milioane de dolari, iar tatăl ei, director 
executiv al unei mici companii din Stamford, avea un 
portofoliu cu o valoare impresionantă. Avea două surori mai 
mici, una încă la colegiul Wesleyan, iar cealaltă lucra la 
Sotheby's, în Manhattan. 

Cum le telefona părinţilor aproape în fiecare zi, era 
simplu de presupus că se simţea foarte apropiată de ei. 
(Am găsit şi notele de plată ale telefonului pe un an de zile, 
dar, din fericire pentru mine, cineva analizase informaţiile 
în locul meu şi făcuse o listă a persoanelor cu care lua 
legătura mai des.) Era necăsătorită, nu părea să iasă cu 
cineva în mod regulat şi avea propriul apartament într-un 
cartier foarte exclusivist, nu departe de sediul Trion. 

Işi făcea cumpărăturile în fiecare duminică la un 
supermarket şi părea să fie vegetariană, deoarece 
niciodată nu cumpăra carne, nici măcar pui sau peşte. Se 
hrănea ca o pasăre, una din pădurea tropicală - numai 
fructe, nuci, seminţe. Nu frecventa baruri şi nici nu stătea în 
oraş până spre dimineaţă, în schimb primea comenzi de la 
un magazin de băuturi din apropierea apartamentului, 
astfel că avea totuşi un viciu. Votca preferată părea a fi 
Grey Goose; ginul preferat, Tangueray Malacca. Se ducea la 
restaurant o dată sau de două ori pe lună, dar nu la cele 


precum Denny's, Applebee's sau Hooters; lăsa impresia că 
îi plăceau cele de înaltă clasă, cu bucătar-şef renumit, cu 
alte cuvinte Chakra şi Alto, sau Buzz şi Om. De asemenea, 
mergea des la restaurante cu profil thailandez. 

La film se ducea cel puţin o dată pe săptămână şi de 
obicei îşi rezerva biletele prin programul Fandango; doar 
când şi când vedea câte un film cu poliţişti şi fete, preferind 
filmele străine. Evident, era o femeie care prefera să vadă 
Arborele de saboti? decât Porky's. In fine. Cumpăra o 
mulţime de cărţi folosind sistemul online, de la Amazon, 
Barnes şi Noble, preponderent literatură serioasă, unele 
romane sud-americane şi un număr considerabil de cărţi 
despre film. De asemenea, recent cumpărase nişte cărţi 
despre budism şi înţelepciunea orientală şi prostii de genul 
ăsta. Îşi mai luase şi filme pe DVD, inclusiv setul complet 
din Naşul, precum şi câteva clasice, în alb-negru, ca Double 
Indemnity. La o adică, cumpărase Double Indemnity de 
două ori, o dată ca video, în urmă cu câţiva ani, şi, mai 
recent, versiunea pe DVD. Evident, îşi cumpărase un DVD- 
player în cursul ultimilor doi ani, şi ţinea în mod deosebit la 
cuplul acela de odinioară, Fred  Macmurray/Barbara 
Stanwyck. Părea să fi cumpărat toate discurile lansate de 
Ani Difranco şi Alanis Morisette. _ 

Am memorat toate acele amănunte. Imi formasem o 
imagine mai mult decât generală în legătură cu Alana 
Jennings. Şi îmi schiţasem chiar şi un plan. 


26 


'3 Film al lui Ermanno Ohui, câştigător în 1978 al premiului Palme 
D'Or de la Cannes (n. red.). 


Sâmbătă după-amiază, îmbrăcat în costum alb de tenis 
(pe care îl cumpărasem în dimineaţa aceea - pentru că, în 
mod obişnuit, jucam într-un şort obţinut prin tăierea crăcilor 
unor blugi zdrenţăroşi şi într-o bluză oarecare) şi purtând la 
mână un ceas italienesc de scufundător, ridicol de scump, 
pe care mi-l luasem recent, am sosit la Tennis and Racquet 
Club, un loc tare şic şi foarte exclusivist. Alana Jennings era 
membră şi, potrivit informațiilor din dosar, juca acolo 
aproape în fiecare sâmbătă. Aflasem ora la care se 
programase după ce telefonasem cu o zi înainte şi 
susținusem că urma să joc a doua zi cu ea, uitasem ora şi 
nu reuşeam să o găsesc, „vreţi să repetaţi, vă rog?” Simplu 
ca bună ziua. Avea un meci de dublu la patru şi jumătate. 

Cu jumătate de ceas înainte de ora programării ei, m-am 
întâlnit cu directorul care se ocupa de noii membri şi m-am 
ales cu un tur al clubului. Asta a impus ceva intervenţii, 
deoarece era un club privat; nu puteai pătrunde acolo 
oricum. Arnold Meacham îl rugase pe Wyatt să-l pună pe un 
tip bogat, membru al clubului - un amic al unui amic şi aşa 
mai departe, ca să nu se facă legătura cu Wyatt - să 
discute cu cineva de la club şi să garanteze pentru mine. 
Tipul făcea parte din comisia de aprobare a noilor membri, 
iar numele lui avea greutate acolo, deoarece directorul 
acela, Josh, s-a arătat entuziasmat să mă însoţească în 
vizita de prezentare. Mi-a dat chiar şi o legitimaţie de o zi, 
ca să verific terenurile (zgură, sală şi în aer liber) şi, poate, 
să prind vreun joc undeva. 

Clădirea ocupa o suprafaţă mare, având acoperişul făcut 
din ceva ce aducea a şindrilă şi arăta ca una dintre 
„căsuţele” de la Newport. Se găsea în mijlocul unei peluze 
de un verde-smarald care parcă nu se mai termina şi era 
tunsă perfect. În cele din urmă, am scăpat de Josh la 
cafenea, prefăcându-mă că fac semn cu mâna către o 
persoană pe care, chipurile, o cunoşteam. S-a oferit să-mi 


aranjeze o partidă pe vreun teren, dar i-am spus că nu era 
nicio problemă, cunoşteam lume pe acolo şi mă voi 
descurca. 

Câteva minute mai târziu, am văzut-o pe Alana. Nici nu 
aveai cum să nu observi o asemenea fată. Purta o bluză 
Fred Perry şi avea (din anumite motive, fotografiile nu 
surprinseseră aspectul) nişte picioare strigătoare la cer. 
Ochii ei albaştri erau ameţitori. A sosit în cafenea împreună 
cu altă tipă cam de vârsta ei şi au comandat amândouă 
Pellegrino. Mi-am găsit o masă în apropiere de a lor, dar nu 
foarte apropiată, şi în spatele ei, ca să nu mă aflu în câmpul 
său vizual. Ideea era să observ, să urmăresc, să trag cu 
urechea şi, mult mai important, să nu fiu zărit. Dacă m-ar fi 
remarcat, data următoare sigur aş fi avut probleme când aş 
fi încercat să mă apropii de ea. Nu arăt chiar ca Brad Pitt, 
dar nici spaima ciorilor nu sunt; femeile mă observă de 
multe ori. Trebuia să fiu prudent. 

Nu mi-am dat seama dacă femeia care venise împreună 
cu Alana Jenning era vreo vecină sau colegă sau altceva, 
dar se vedea că nu discută treburi de serviciu. Nu greşeam 
dacă presupuneam că nu erau colege în echipa AURORA. 
Păcat, nu aveam să aflu nimic interesant. 

Apoi a fost sunată pe mobil. 

— Alana, a zis ea. Avea o voce de suavitatea catifelei, de 
fată care urmase o şcoală particulară şi cultivată, dar fără a 
fi prea afectată. Serios? a făcut ea. Bravo, s-ar părea că ai 
rezolvat problema. Am ciulit urechile. Keith, asta înseamnă 
că am redus la jumătate timpul până la data intrării în 
producţie, e incredibil. 

Se vedea că discuta probleme de serviciu. M-am apropiat 
ceva mai mult, ca să aud mai bine. În jur era destul zgomot 
de tacâmuri şi farfurii, hohote de râs, plus bufnetul surd al 
loviturilor de rachetă, ceea ce îmi îngreuna şi mai tare 
încercarea de a surprinde mai mult din ceea ce spunea. 
Cineva s-a strecurat pe lângă masa mea, un tip masiv cu o 


burtă enormă, care a fost cât pe ce să-mi răstoarne paharul 
cu Cola. Mai şi râdea hăhăit, acoperind şi frânturile pe care 
le puteam prinde din zbor. Mişcă-te, dobitocule! 

Până la urmă omul a trecut şi am mai auzit o porţiune de 
discuţie. Acum vorbea cu glas reţinut şi n-am putut 
surprinde decât fragmente, dar tot era ceva: „Da, asta e 
întrebarea de şaizeci şi patru de miliarde de dolari, nu? 
Tare-aş vrea să ştiu”. Apoi, ceva mai tare: „Mulţumesc că 
m-ai anunţat - grozavă veste”. După care, convorbirea s-a 
întrerupt cu un bip. „Treburi de serviciu”, s-a scuzat ea faţă 
de cealaltă femeie. „lartă-mă. Mi-aş dori să ţin telefonul 
închis, dar în perioada asta trebuie să fiu disponibilă la 
orice oră. A, uite-l pe Drew!” Un tip înalt, mascul bine, s-a 
apropiat de ea - avea puţin peste treizeci de ani, bronzat, 
cu trup de vâslaş - şi a sărutat-o pe obraz. Am observat că 
pe cealaltă n-a sărutat-o. 

— Bună, scumpo, a zis el. 

„Grozav, am gândit eu. Deci informatorii lui Wyatt n-au 
aflat că ea avea totuşi pe cineva.” 

— Bună, Drew, a spus ea. Unde-i George? 

— Nu te-a sunat? a răspuns el. Ce aiurit! A uitat că e 
săptămână în care are dreptul să-şi vadă fiica. 

— Aşadar, nu avem al doilea om de dublu? a făcut 
cealaltă fată. 

— Găsim noi pe cineva, a replicat Drew. Nu-mi vine să 
cred că nu ţi-a telefonat. Ce uituc! 

Mi s-a aprins un beculeţ în minte. Azvârlind peste bord 
planul meu atât de bine conceput să rămân un observator 
nevăzut, am luat o hotărâre în acea fracțiune de secundă. 
M-am ridicat şi am spus: 

— Scuzaţi-mă. 

Au întors capetele spre mine. 

— Aveţi cumva nevoie de un al patrulea? am întrebat eu. 


M-am prezentat pe numele adevărat, le-am spus că am 


încercat şi eu acel club, dar n-am adus vorba de Trion. Au 
răsuflat uşuraţi că mă oferisem. Cred că, văzându-mi 
racheta profesională Yonex Titanium, au presupus că eram 
tare la tenis, deşi i-am asigurat că jucam mulţumitor şi că 
nu mai jucasem de mult. In mare, era adevărat. 

Aveau rezervare pentru un teren în aer liber. Era soare, 
cald şi vântul adia. Am făcut echipele: Alana şi Drew contra 
mea şi a celeilalte fete, pe care o chema Jody. Amândouă 
jucau la fel de bine, dar Alana era de departe mai graţioasă. 
Nu juca deosebit de agresiv, dar avea un rever bun, scotea 
întotdeauna serviciile, ajungea mereu la minge fără să se 
agite inutil. Servea simplu şi precis: nu rata aproape deloc. 
Juca la fel de firesc precum respira. 

Din nefericire, l-am subapreciat pe Făt-Frumos. Era 
jucător serios. Am început nesigur, aproape stângaci şi, 
spre iritarea vizibilă a lui Jody, am comis o dublă greşeală la 
primul serviciu. Curând totuşi, mi-am revenit. Între timp, 
Drew începuse să joace de parcă se credea la Wimbledon. 
Cu cât îi scoteam loviturile, cu atât mai agresiv răspundea, 
până a devenit ridicol. A început să pândească lângă fileu, 
traversând tot terenul pentru a lovi mingi care mergeau 
spre Alana, ceea ce strica plăcerea jocului. Am surprins 
câteva strâmbături ale Alanei. Am perceput că între ei era 
ceva - se vedea că exista o anumită încordare. 

Se părea că meciul se transformase în altceva - o bătălie 
între masculii dominanţi. Drew s-a apucat să servească 
drept în mine, lovind foarte puternic, trimițând uneori mingi 
prea lungi. Deşi serviciile aveau o viteză teribilă, nu 
mergeau prea precis, aşa că el şi Alana au început să 
piardă puncte. Apoi, după o vreme, m-am dat puţin la el, 
anticipând că voia să vină la fileu, şi-l păcăleam trimițând 
mingi în spatele lui. Făt-Frumos declanşase acelaşi spirit de 
competiţie în mine. Ţineam să-i dau o lecţie. Eu vreau 
femeia celuilalt om al cavernelor. Curând m-au trecut 
sudorile agitându-mă. Mi-am dat seama că luam totul prea 


în serios, dovedindu-mă prea agresiv pentru acel joc mai 
mult de societate; nu se făcea. De aceea m-am potolit şi m- 
am mulţumit să joc mai răbdător fiecare punct, menţinând 
mingea în joc şi lăsându-l pe el să greşească. 

La sfârşit, Drew a venit la fileu şi mi-a strâns mâna. Apoi 
m-a bătut pe umăr. 

— Eşti un jucător de bază într-un dublu, a zis el pe un ton 
ce se voia amical. 

— Şi tu la fel, nu m-am lăsat eu mai prejos. 

A ridicat din umeri. 

— A trebuit să acopăr mult teren. 

Alana a auzit acea remarcă şi în ochi i-a apărut o sclipire 
de iritare. S-a întors către mine. 

— Ai timp să bei ceva? 

Aşa am ajuns eu şi Alana în „pridvor”, cum i se spunea 
terasei uriaşe care era acoperită cu şindrilă şi care dădea 
spre terenuri. Jody s-a scuzat, percepând cu acel simţ 
ciudat al femeilor că Alana nu voia să mai rămână în grup, 
şi s-a retras. Apoi Drew a văzut ce se întâmpla, s-a scuzat şi 
el, deşi nu la fel de elegant. 

A apărut şi chelneriţa, iar Alana a spus să comand eu 
primul, pentru că ea nu era încă hotărâtă ce să aleagă. Am 
cerut un pahar de Tanqueray Malacca G&T. Ea mi-a aruncat 
o privire oarecum mirată, foarte scurt, apoi trăsăturile i s-au 
relaxat. 

— O să comand şi eu acelaşi lucru, a spus ea. 

— Permiteţi-mi să verific dacă avem aşa ceva, a spus 
chelneriţa, o liceancă blondă, cu aspect de cal. 

Câteva minute mai târziu ne-a adus băuturile. 

Am discutat despre club, membri („cu pretenţii”, a zis 
ea), terenuri (de departe cele mai bune), însă ea era prea 
bine-crescută şi educată ca să înceapă plicticoasa rutină 
care presupune comentarii despre slujbă. N-a adus vorba 
de Trion, aşa că nici eu n-am făcut-o. Am început să mă 
tem de o discuţie pe tema asta, fiindcă nu eram sigur cum 


ar reacţiona la bizara coincidenţă că amândoi lucram la 
Trion şi, ia te uită, tu ai avut postul pe care îl ocup eu în 
prezent! Nu-mi venea să cred că mă oferisem să fiu al 
patrulea la partida lor, pătrunsesem pe orbita ei, în loc să 
rămân discret în umbră. Norocul meu că nu ne întâlnisem la 
serviciu. M-am întrebat dacă nu cumva cei din echipa 
AURORA foloseau o intrare separată. Cu toate astea, ginul 
mi s-a suit la cap destul de repede şi era şi o zi însorită, iar 
conversaţia mergea ca unsă. 

— Îmi pare rău că Drew s-a dezlănţuit chiar aşa, a spus 
ea. 

— Joacă bine. 

— Dar se dovedeşte şi  bădăran. Reprezentai o 
ameninţare. Cred că a fost o răbufnire a masculinităţii lui. 
Lupta cu rachetele. 

Am surâs. 

— Mi-aduce aminte de un vers din Ani Difranco, înţelegi? 
„Şi, orice instrument, de-i mânuit corect, ce armă poate să 
devină...” 

Ochii i s-au aprins. 

— Exact! Eşti admirator al lui Ani? Am ridicat din umeri. 

— „Ştiinţa bani visează, iar banii, bani vânează...” 

— „lar tinerii cu minte curând se conformează”, a 
încheiat ea. N-am auzit ca Ani să placă multor bărbaţi. 

— Poate eu sunt mai sensibil, am trântit-o eu. 

— Aşa cred. N-ar fi rău să ieşim într-o seară, a zis ea. 
Auzeam bine? Se întâmplase cumva ca ea să mă invite? 

— Nu-i rea ideea, am răspuns. Serios, mâncare 
thailandeză îţi convine? 


27 


Am ajuns la tata atât de încântat de miniîntâlnirea mea 
cu Alana Jennings, încât mă simţeam de parcă aş fi purtat o 
armură. Orice ar fi făcut sau spus, nimic nu m-ar fi putut 
atinge. 

Când am urcat scările din lemn, crăpate şi nesigure, i-am 
auzit răstindu-se unul la altul - vocea tatei, piţigăiată, un 
băzâit nazal, aducând tot mai mult cu cârâitul unei păsări, 
şi replicile lui Antwoine, pe o voce adâncă, plină şi 
răsunătoare. l-am găsit în baia de la etajul întâi, care era 
plină de aburi care ieşeau ca dintr-un ceainic uriaş. Tata 
stătea cu faţa în jos pe o băncuţă, cu câteva perne sub cap 
şi piept, fiind astfel puţin înălţat. Antwoine, cu uniforma de 
un albastru-deschis udă leoarcă, duduia cu palmele lui 
uriaşe pe spinarea tatei. Când am deschis uşa, a ridicat 
capul spre mine. 

— Salut, Adam. 

— Ticălosul ăsta încearcă să mă omoare, a cârâit tata. 

— În felul ăsta o să scoţi mizeriile din plămâni, a zis 
Antwoine. Tot rahatul acela acumulat pentru că ţi-au fost 
afectaţi cilii. 

A continuat operaţiunea, lovind cu palma şi producând 
un duduit ce suna a gol. Spatele tatei avea o culoare 
bolnăvicioasă, amintind de cea a hârtiei, atârnând moale şi 
flasc. Părea să nu aibă deloc tonus muscular. Mi-am adus 
aminte cum arăta spinarea lui când eram puşti: parcă 
traversată de funii, plină de relief, aproape 
înspăimântătoare. Acum aveam în faţă o piele de bătrân şi 
îmi părea rău că asistam la acea scenă. 

— Ticălosul m-a minţit, a zis tata, cu glasul înfundat din 
cauza pernelor. Mi-a promis că o să stau doar puţin în abur. 
N-a suflat o vorbă că vrea să-mi facă praf coastele. Isuse, 
iau steroizi, am oasele fragile, negru nenorocit ce eşti! 

— Hei, tată, am strigat, ajunge! 

— Nu sunt jagardeaua ta din închisoare, cioară! a zis el. 


Antwoine n-a reacţionat. A continuat să-l lovească 
insistent şi ritmic pe spate. 

— Tată, am zis eu, omul e mult mai mare şi mai puternic 
decât tine. Nu cred c-ar fi o mişcare bună să ţi-l faci 
duşman. 

Antwoine a ridicat capul şi m-a privit cu ochi amuzaţi, 
parcă somnoroşi. 

— Lasă, domnule, m-am bătut cu națiunea ariană tot 
timpul cât am stat la răcoare. N-o să mă sperie acum un 
infirm bătrân şi rău de gură. 

M-am crispat. 

— Ticălos nenorocit ce eşti! a chelălăit tata. 

Am observat că de data aceea nu mai făcuse aluzie la 
culoarea pielii. 


Ceva mai târziu, tata a fost depus în faţa televizorului, 
conectat la aparatul de respirat, cu tubul în nas. 

— Chestia asta nu-mi place, a spus el, holbându-se 
încruntat la ecran. Ai văzut ce căcaturi pentru iepuri îmi dă 
să mănânc? 

— Se cheamă fructe şi legume, l-a corectat Antwoine, 
care stătea pe un scaun la vreun metru de el. Ştiu eu ce-i 
place - am văzut ce are în cămară. Carne de vită în suc 
propriu, cârnăciori de Viena în saramură şi cârnaţi cu 
bucățele de ficat. Cât sunt aici, gata cu astea. Ai nevoie de 
mâncare sănătoasă, Frank, pentru a-ţi păstra imunitatea. 
Altfel, răceşti, faci pneumonie şi te trezeşti la spital, şi, 
după aia, eu ce fac? Dacă ajungi la spital, n-o să mai ai 
nevoie de mine. 

— Isuse. 

— Plus, s-a terminat şi cu băuturile stimulente, Cola şi 
alte porcării. Ai nevoie de lichide, ca să elimini mizeriile, dar 
nimic cu cafeină. Ai nevoie de potasiu, de calciu, asta din 
cauza steroizilor. 

Înşirând toate astea, Antwoine împungea cu arătătorul în 


palma celeilalte mâini, de parcă l-ar fi antrenat pe tata să 
devină campion mondial la box. 

— Poţi să faci mâncare dintr-aia pentru iepuri cât 
pofteşti, că eu tot nu bag în gură aşa ceva, a tinut-o tata pe 
a lui. 

— Înseamnă că vrei să mori. Consumi de zece ori mai 
multă energie decât un om sănătos doar ca să respiri, de 
aceea trebuie să mănânci, să-ţi refaci puterile, masa 
musculară şi toate celelalte. lţi dai duhul pe timpul meu, şi 
eu nu-mi iau răspunderea pentru asta. 

— Că mult îţi pasă ţie de mine, a zis tata. 

— Da’ ce-ţi închipui, c-am venit să te ajut să mori? 

— Eu aşa am impresia. 

— Dacă aş vrea neapărat, de ce aş face-o atât de încet? 
a spus Antwoine. lţi închipui că mă distrează situaţia, nu? 
Chiar crezi că găsesc vreo plăcere în slujba asta? 

— Hai, că te-a desfiinţat, nu? am zis eu. 

— Hei, ia te uită ce sculă de ceas are domnu', a remarcat 
Antwoine pe neaşteptate. (Uitasem să-mi scot acel Panerai 
de la mână. Poate că, în subconştient, crezusem că va trece 
neobservat pentru el sau tata.) la să-l vedem mai de 
aproape. S-a apropiat de mine, l-a examinat, minunându- 
se. Mamă, Doamne, ăsta e vreo cinci mii de dolari. Nu 
greşea prea mult. M-am simţit jenat - era mai mult decât 
câştiga el în două luni. E dintr-acela italian, pentru 
scufundători? 

— Da, m-am grăbit eu să răspund. 

— Vă bateţi joc de mine, a intervenit tata, cu un glas care 
suna ca o balama ruginită. Cum dracu' pot să cred aşa 
ceva... S-a uitat şi el la ceas. Ai dat cinci mii pe un 
nenorocit de ceas? Ce fraier! Ai idee cât a trebuit să-mi rup 
eu curul pentru cinci mii de dolari când te ţineam pe tine la 
facultate? lar tu ai dat atâţia bani pe un căcat de ceas? 

— Sunt banii mei, tată. Apoi am adăugat, ceva mai 
spăşit: E o investiţie. 


— Hai, lasă-te, crezi că m-am tâmpit de tot? Ce 
investiție? 

— Ascultă, tată, am fost promovat. Lucrez la Trion 
Systems şi am un salariu, să zicem, dublu faţă de cel de la 
Wyatt, înţelegi? 

M-a privit cu subînţeles. 

— Păi cât îţi dau, dacă-ţi permiţi să arunci cinci mii? 
Isuse, nici nu vreau să mă gândesc. 

— Sunt plătit bine, tată. lar dacă vreau să dau cu ei de-a 
azvârlita, aşa o să fac. Eu îi câştig. 

— Îi câştigi, pe mă-sa, a repetat el cu sarcasm. Când o să 
fii dispus să-mi dai înapoi cei - a respirat adânc - cele nici 
nu mai ştiu câte mii pe care le-am aruncat ca să te ţin la 
şcoală, eşti invitatul meu. 

Era cât pe ce să-i spun câţi bani aruncam eu pentru 
întreţinerea lui, dar m-am abținut la vreme. Victoria de 
moment nu-mi aducea niciun avantaj. În schimb, mi-am zis 
în minte de câteva ori că acela din faţa mea nu e tata. E o 
versiune răutăcioasă, de desen animat, creat de cuplul 
Hanna-Barbera, care a ajuns de nerecunoscut din cauza 
Prednisonului şi a altor nu ştiu câte medicamente care 
produc schimbări de comportament. Ştiam însă că nu era 
întru totul adevărat, rămăsese aceeaşi jigodie, doar că 
răutatea căpătase ceva mai multă consistenţă. 

— Trăieşti într-o lume a fanteziei, a continuat tata, apoi a 
trebuit să facă o pauză, pentru a respira. lţi închipui că, 
dacă îţi cumperi costume de două mii de dolari şi pantofi de 
cinci sute şi ceasuri de cinci mii, o să devii unul dintre â/a? 
A respirat din nou. Ei, atunci să-ţi spun eu ceva. Porţi un 
costum de Halloween, ascultă la mine. Te deghizezi. Iţi zic 
asta fiindcă eşti fiul meu şi nimeni n-o să ţi-o spună de la 
obraz la obraz. Nu eşti decât o maimuţă nenorocită 
îmbrăcată cu frac şi papion. 

— Şi ce vrei să spui cu asta? am bolborosit eu. 

Am observat că, plin de tact, Antwoine se retrăgea din 


cameră. Mă înroşisem la faţă. 

„E bolnav, mi-am zis eu. Are emfizem în fază terminală. E 
pe moarte. Nu ştie ce vorbeşte.” 

— Crezi că o să ajungi ca vreunul dintre ăştia bogaţi? Ai 
vrea tu, băiete. Îţi închipui că o să te invite să devii membru 
al vreunui club privat, ca să le razi fetele şi să joci polo cu 
ei? A tras în piept un firicel de aer. Măi, ei ştiu cine eşti şi 
de unde-ai pornit. Poate o să te lase să te joci prin preajma 
lor o vreme, dar, imediat ce-o să începi să uiţi cine eşti cu 
adevărat, n-o să întârzie să ţi-o spună în faţă. 

Nu m-am mai putut abţine. Mă călca pe nervi. 

— În lumea afacerilor lucrurile nu stau chiar aşa, tată, am 
spus eu apăsat şi răbdător. Nu e ca la cluburi. E vorba de 
produs bani. Dacă-i ajuţi să câştige bani, le satisfaci o 
nevoie. Am ajuns unde sunt pentru că eí au nevoie de 
mine. 

— Aha, au nevoie de tine? a repetat tata, apăsând fiecare 
cuvânt şi dând din cap. Asta-i bună! Au nevoie de tine aşa 
cum unuia care se cacă îi trebuie hârtie, mă-nţelegi? După 
ce se şterg cu tine la cur, trag apa, asta e. Hai să-ţi spun 
eu, nu-i interesează decât oamenii de succes şi îşi dau 
seama că eşti un ratat, aşa că n-o să te lase să uiţi asta. 

Mi-am dat ochii peste cap, am clătinat din cap şi n-am 
mai răspuns. Am simţit cum îmi pulsează sângele în 
tâmple. 

A respirat iar. 

— Da' tu eşti prea prost şi plin de fiţe ca să-ţi dai seama. 
Trăieşti într-o lume de iluzii, la fel ca maică-ta. Tot timpul s- 
a considerat prea bună pentru mine, dar era de rahat. Se 
amăgea. Numai că tu nu eşti un rahat. Vreme de câţiva ani, 
ai mers la o şcoală generală scumpă şi ţi-ai luat diploma la 
un colegiu scump şi de nimic, dar încă n-ai ajuns un rahat. 
A mai respirat o dată adânc, iar vocea parcă i s-a mai 
înmuiat: îţi spun asta fiindcă nu vreau să te doboare cum 
m-au doborât pe mine, fiule. Cum era la şcoala aia de 


fătălăi, unde părinţii bogaţi se uitau la mine ca la un 
nimeni, fiindcă nu eram de-ai lor. Ei, fii atent. Mi-a trebuit 
ceva timp până să-mi dau seama de asta, dar aveau 
dreptate. Nu eram din tagma lor. Nici tu nu eşti şi, cu cât 
mai repede înţelegi asta, cu atât mai bine o să-ţi fie. 

— Mai bine, la fel cum ţi-a mers ţie, am zis eu. 

Asta mi-a scăpat fără voie. M-a măsurat cu ochi aproape 
înlăcrimaţi. 

— Măcar eu ştiu cine sunt, a spus. Pe când tu, amărâtule, 
habar n-ai. 


28 


A doua zi era duminică, singura mea şansă de a dormi 
până târziu şi, ca un făcut, Arnold Meacham a insistat să ne 
întâlnim devreme. Îi răspunsesem la e-mailul lui folosind 
numele „Donnie”, care reprezenta semnalul că aveam ceva 
de livrat. Mi-a răspuns imediat, cerându-mi să mă prezint în 
parcarea unui magazin numit Depozitul pentru Acasă, la 
ora nouă fix. 

Locul acela mişuna deja de lume - nu toată lumea 
lenevea duminica - dornică să cumpere cherestea, gresie, 
scule electrice, saci cu seminţe de gazon sau îngrăşăminte. 
Am aşteptat în maşină mai bine de jumătate de ceas. 

Apoi, un BW 745i a tras în spaţiul gol de alături, părând 
cam nelalocul lui între camionete şi utilitare. Arnold 
Meacham purta un pulover tricotat din lână albastru- 
deschis şi arăta de parcă s-ar fi pregătit să meargă la o 
partidă de golf. Mi-a făcut semn să urc în maşina lui, lucru 
pe care l-am făcut, şi i-am predat un CD şi un dosar. 

— Ce avem aici? a întrebat el. 


— Lista angajaţilor care lucrează la proiectul AURORA, i- 
am răspuns. 

— Toţi? 

— Nu ştiu. Dar măcar o parte. 

— De ce nu-s toţi? 

— Ai patruzeci şi şapte de nume, am zis. Tot e ceva. 

— Avem nevoie de lista completă. 

Am oftat. 

— Să văd ce pot face. 

Am tăcut o clipă, oscilând între dorinţa de a-i ascunde ce 
nu ştiam încă - întrucât, cu cât îi ofeream mai mult, cu atât 
mă va mâna mai nemilos - şi cea de a mă lăuda cu 
progresele făcute. Apoi am zis: 

— Am făcut rost de parolele şefului. 

— Care dintre ei? Lundgren? 

— Nora Sommers. 

A dat aprobator din cap. 

— Ai folosit programul nostru? 

— Nu, Keyghost. 

— Şi ce faci cu ele? 

— Scotocesc prin e-mailurile mai vechi. Poate pătrund în 
programul Meetingmaker şi descopăr cu cine se întâlneşte. 

— Asta-i treabă de doi bani, a spus Meacham. Cred c-a 
venit vremea să penetrezi în AURORA. 

— Deocamdată e prea riscant, am zis, clătinând din cap. 

— De ce? 

Un bărbat care împingea un cărucior încărcat cu nişte 
saci verzi de îngrăşământ a apărut în dreptului lui 
Meacham, care l-a văzut şi a apăsat pe butonul de 
închidere automată a geamului, după care s-a întors spre 
mine. 

— De ce? a repetat el. 

— Au ecusoane speciale. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, intră odată cu cineva, 
fură un ecuson, fă ceva. Trebuie să iau instruirea de la 


început? 

— Orice persoană este trecută într-un jurnal şi fiecare 
intrare are câte o poartă rotativă, aşa că nu te poţi strecura 
înăuntru. 

— Dar echipele de curăţenie? 

— Am văzut şi camere video cu circuit închis, îndreptate 
spre fiecare punct de intrare. Nu-i uşor. Doar nu vreţi să mă 
prindă tocmai acum. 

S-a mai înmuiat. 

— Mda, se apără bine. 

— Poate învăţaţi şi voi ceva nou. 

— Du-te-n mă-ta, m-a repezit el. Ce-i cu fişele de 
personal? 

— Şi acolo se aplică măsuri speciale de securitate, am zis 
eu. 

— Doar n-o fi ca la AURORA. Acolo ar trebui să fie destul 
de uşor. Dă-ne dosarul fiecărei persoane care are vreo 
legătură cu AURORA. Cel puţin a oamenilor de pe lista asta. 

A făcut un semn cu CD-ul. 

— Aş putea încerca săptămână viitoare. 

— Fă-o-n noaptea asta! Duminica e momentul cel mai 
potrivit. 

— Mâine am o zi mare. Facem o prezentare în faţa lui 
Goddard. 

M-a fulgerat cu un aer dezgustat. 

— Cum adică, te preocupă prea mult acoperirea? Sper că 
n-ai uitat pentru cine lucrezi de fapt. 

— Trebuie să mă ridic la înălţimea aşteptărilor, ca să 
grăbesc lucrurile. Şi asta e important. 

— Atunci ai motive foarte întemeiate să lucrezi diseară, a 
zis el şi a pornit motorul. 


29 


Spre seară m-am dus la sediul Trion. Garajul era aproape 
pustiu, singurii oameni din clădire fiind probabil doar cei din 
corpul de pază, oamenii care asigurau funcţionarea 
centrelor operative permanente şi câţiva angajaţi nebuni 
după muncă, aşa cum mă prefăceam a fi şi eu. N-am 
recunoscut-o pe ambasadoarea de recepţie, o tipă de 
origine hispanică, judecând după trăsături, care nu părea 
deloc încântată că se afla acolo. Abia dacă m-a învrednicit 
cu o privire când am intrat, dar am ţinut să o salut, 
prefăcându-mă că sunt presat şi timid. M-am dus la 
cubiculumul meu şi am lucrat ceva pe bune, nişte 
centralizatoare contabile privind vânzările la Maestro în 
zona denumită EOMA, adică Europa/Orientul Mijlociu/Asia. 
Graficul privind mersul vânzărilor nu arăta prea grozav, dar 
Nora îmi ceruse să mai jonglez puţin cu cifrele, pentru a 
scoate nişte date cât de cât încurajatoare. 

Mai tot etajul era cufundat în întuneric. A trebuit să 
aprind lumina în zona mea de lucru. Asta m-a iritat. 

Meacham şi Wyatt voiau dosarele de personal ale tuturor 
oamenilor prinşi în proiectul AURORA. Voiau să deţină 
trecutul fiecărui angajat, ceea ce le-ar fi spus de la ce 
companii veniseră şi cu ce se ocupaseră la ultimul loc de 
muncă. Asta era o pistă utilă, care i-ar fi ajutat să afle care 
era obiectul proiectului. 

Dar nu era totuna cu a intra în Departamentul de resurse 
umane şi a deschide câteva dulapuri, ca să-mi aleg eu 
dosarele, cum voiam. Spre deosebire de alte departamente 
de la Trion, Departamentul de resurse umane îşi luase 
măsuri speciale de protecţie. În primul rând, la computerele 
lor nu aveai acces direct din baza principală de date a 
companiei; erau conectate la o reţea separată. Cred că asta 
reprezenta o măsură inteligentă - evidenţele de personal 
cuprindeau tot felul de informaţii confidenţiale, cum ar fi 
fişele de notare, valoarea declaraţiilor fiscale şi drepturile 


preferenţiale de subscriere la acţiuni ale companiei şi altele 
la fel. Poate că şefii departamentului se temeau că angajaţii 
de rând vor afla ce salarii scandaloase aveau oamenii din 
conducerea Trion, ceea ce ar fi dat naştere unor proteste ce 
se puteau extinde. 

Departamentul era situat la etajul trei al Aripii E, departe 
de Departamentul marketing produse, unde lucram eu. 
Până acolo existau o mulţime de uşi încuiate, dar probabil 
că le puteam deschide pe majoritatea cu ecusonul meu. 

Apoi mi-am adus aminte că undeva se înregistra cine 
intra şi pe la ce punct de acces, plus ora. Informaţiile se 
stocau, ceea ce nu însemna neapărat că erau şi verificate 
de cineva. Însă dacă ieşea vreo belea ulterior, nu avea să 
treacă neobservat faptul că, din motive nu tocmai clare, 
într-o duminică seara plecasem tocmai de la Produse noi 
până la Personal, lăsând urme digitale pe parcursul 
traseului. 

De aceea, am părăsit clădirea, coborând cu liftul, şi am 
pătruns pe o intrare laterală. Avantajul pe care-l prezintă 
sistemele astea de securitate este că ţin evidenţa intrărilor 
în clădire, nu şi a ieşirilor. Poate că era vorba de vreo 
reglementare a pompierilor, nu aveam de unde să ştiu. 
Asta însemna însă că puteam ieşi din clădire fără ştirea 
nimănui. 

Afară se întunecase. Clădirea Trion era iluminată, astfel 
că faţada cu aspect cromat strălucea, iar ferestrele din 
sticlă aveau o culoare ultramarin. În liniştea nopţii se auzea 
doar fâşâitul de pneuri ale automobilelor care, din când în 
când, treceau pe autostradă. 

Am dat roată Aripii E, unde păreau să se afle o mulţime 
de servicii administrative - Achiziţii, Gestiunea sistemelor, 
chestii dintr-astea - şi am văzut pe cineva ieşind pe o uşă 
de serviciu. 

— Hei, ţine puţin uşa, te rog, am strigat eu. Mi-am 
fluturat ecusonul către tip, care părea să facă parte dintr-o 


echipă de oameni de serviciu. Ecusonul meu mai dă erori. 

Omul mi-a ţinut uşa, nici nu s-a uitat la mine şi aşa am 
pătruns. Nu se înregistrase nimic. În ceea ce privea 
sistemul central de evidenţă, eu mă aflam tot sus, în cutia 
mea. 

Am pornit pe scări până la etajul trei. Uşa de acces pe 
etaj era descuiată. Şi asta era din cauza vreunei 
reglementări privitoare la incendii: în clădirile care 
depăşeau o anumită înălţime, trebuia să se asigure 
trecerea de la un etaj la altul pe scări, în caz de urgenţă. 
Probabil că unele etaje aveau cititoare de ecuson chiar la 
ieşirea de pe palier, însă la trei nu se montase aşa ceva. 
Am intrat direct în recepţia Departamentului de resurse 
umane. 

Zona de aşteptare avea aspectul potrivit pentru un 
asemenea departament - numai mahon, care crea un aer 
de demnitate, care să-ţi spună clar că lucrurile se iau în 
serios şi că e vorba de cariera vizitatorilor, cărora li se 
puseseră la dispoziție scaune colorate, primitoare, 
capitonate. Asta îţi mai sugera că dacă ai intrat acolo, aveai 
să stai pe noadă cine ştie cât. 

M-am uitat în jur, încercând să reperez camerele TV cu 
circuit închis, dar n-am zărit niciuna. Nici nu mă aşteptam; 
doar nu ne aflam într-o bancă - şi nici în laboratoare de 
cercetare -, dar am vrut să mă asigur. Adică, în măsura în 
care se putea. 

Luminile stăteau aprinse, ceea ce făcea încăperea să 
devină şi mai impresionantă. Sau înspăimântătoare, dar era 
greu de spus. 

Am rămas câteva secunde pe loc şi m-am gândit. Prin 
zonă nu am văzut nicio echipă de curăţenie care să-mi dea 
drumul înăuntru; pesemne că veneau noaptea târziu sau la 
primele ore ale dimineţii. Atunci se putea intra cel mai uşor. 
De aceea am decis să mă slujesc de aceeaşi şmecherie cu 
ecusonul care dădea erori, cu ajutorul căreia ajunsesem 


până acolo. Am coborât un etaj şi m-am îndreptat spre sala 
de aşteptare prin spate, unde ambasadoarea de recepţie, o 
femeie cu părul lung, de un roşu-arămiu, urmărea o reluare 
a filmului Burlacul pe unul dintre monitoarele de securitate. 

— Şi eu credeam că sunt singurul care trebuie să 
muncească duminica, i-am zis de cum am văzut-o. 

Ea a ridicat privirea, a râs din politeţe şi a revenit la 
filmul ei. Arătam ca un om al locului, având ecusonul prins 
la centură, şi veneam, chipurile, dinăuntru, deci prezenţa 
mea era justificată, nu? Ea nu părea prea vorbăreaţă, dar 
asta venea în ajutorul meu - voia să fie lăsată să-şi vadă 
comedia. Era în stare să facă orice, numai să scape de 
mine. 

— Uite, am început eu, iartă-mă că te deranjez, nu ai 
cumva un dispozitiv care repară ecusoanele? Nu ţin cu 
orice preţ să vin la birou, dar mă sileşte viaţa, altfel aş 
rămâne fără slujbă, şi ticălosul acela de cititor de ecusoane 
nu mă lasă să intru. Parc-ar şti că ar trebui să mă aflu în 
faţa televizorului de acasă, la vreun meci de fotbal, 
înţelegi? 

A zâmbit. Probabil se învățase ca angajaţii de la Trion să 
n-o bage în seamă. 

— Înţeleg foarte bine, a zis ea. Da-mi pare rău, pe 
doamna care se ocupă de ecusoane o găseşti doar mâine. 

— Uf, ce ghinion. Şi cum pot intra? Nu pot aştepta până 
mâine. Am ceva de predat dimineaţă. 

Femeia a dat din cap şi a ridicat receptorul. 

— Stan, a spus, poţi să ne ajuţi? 

Stan, un tip de la pază, a apărut după câteva minute. Era 
un individ scund, musculos şi bine făcut, trecut de cincizeci 
de ani, care purta o perucă neagră ca pana corbului, ce 
sărea în ochi, pentru că dunga de păr ce se vedea pe 
dedesubt era căruntă. N-o să înţeleg niciodată de ce te mai 
deranjezi să porţi perucă dacă nu ţi-o aranjezi cât de cât ca 
să faci lumea să creadă că mai ai păr. Am luat liftul până la 


etajul trei. l-am servit o explicaţie alambicată cum că la 
Resurse umane exista un sistem aparte de ecusoane, dar 
pe el nu-l durea chestia asta. A preferat să discute despre 
sport şi am reuşit să-i ţin hangul fără nicio problemă. Era 
mort după cei de la Denver Broncos, de aceea m-am 
prefăcut că şi eu ţineam cu aceeaşi echipă. Când am ajuns 
la Resurse umane, şi-a scos ecusonul, care probabil îi 
permitea accesul în orice parte a clădirii în care lucra. A 
fluturat-o prin faţa cititorului de ecusoane. 

— Nu te omori cu munca, mi-a zis la plecare. 

— Mulţumesc de sfat, frăţioare. 

S-a întors şi m-a privit. 

— Să nu uiţi să-ţi rezolvi problema cu ecusonul, m-a 
sfătuit el. 

Şi uite aşa am pătruns. 


30 


După ce treceai de recepţie, Departamentul de resurse 
umane arăta ca oricare altul de la Trion, acelaşi sistem de 
cubiculumuri părând proiectat la infinit. Erau aprinse doar 
becurile de urgenţă, nu şi lămpile cu neon de pe tavan. Din 
câte mi-am dat seama trecând pe intervale, sala aceea de 
cubiculumuri era pustie, la fel ca birourile. Nu mi-a trebuit 
mult până să descopăr unde se păstrau evidenţele, în 
centrul sălii trona o reţea uriaşă alcătuită din rafturi cu 
dosare aşezate pe orizontală. 

Mă gândisem să încerc spionarea online, dar nu aveam 
nicio şansă fără să ştiu parola de la acel departament. Dacă 
tot pătrunsesem acolo, mi-a venit mie ideea, puteam 
instala un dispozitiv de detectare a tastărilor. Puteam veni 


cu altă ocazie să îl recuperez. Doar Wyatt Telecom plătea 
jucăriile acelea, nu eu. Am găsit un cubiculum şi am plasat 
dispozitivul. 

Acum însă trebuia să-mi fac de lucru prin dreptul 
sertarelor cu dosare, să le găsesc pe acelea ale oamenilor 
din proiectul AURORA. Şi trebuia să mă mişc repede - cu 
cât zăboveam mai mult, cu atât creştea riscul de a fi prins. 

Toate bune, dar cum erau aşezate dosarele? Alfabetic, pe 
nume? |n ordinea numărului de identificare al angajaţilor? 
Cu cât citeam inscripţiile de pe sertare, cu atât îmi pierea 
curajul. Păi, ce-mi închipuisem, c-o să intru ca un paşă, trag 
un sertar şi iau dintr-o mişcare toate dosarele dorite? 
Existau şiruri de sertare pe care scria: „BENEFICII 
ADMINISTRAŢIA Şi PENSII/RENTE/PENSIONĂRI”, apoi 
„EVIDENȚE CONCEDII DE BOALA/LEG ALE/ALTE TIPURI”; 
după aceea sertare intitulate: „RECLAMAŢII, DESPĂGUBIRI 
LUCRATORI şi RECLAMAŢII, REZOLVATE”; o zonă se numea: 
„EVIDENȚE IMIGRARE ŞI NATURALIZARE...” şi aşa mai 
departe. Mi se învârtea mintea. 

Nu ştiu de ce, dar în cap mi se derula o melodie veche, 
siropoasă, din epoca de aur - Band on the Run, de Paul 
Mecartney, din nefericita lui perioadă împreună cu grupul 
Wings. Un cântec pe care îl urăsc din tot sufletul, mai mult 
decât pe oricare altul de pe vreun disc de Celine Dion. Linia 
melodică e supărătoare, dar ţi se întipăreşte în minte cu o 
persistenţă care-ţi aduce aminte de ochii roşii din pozele 
scoase cu unele aparatele foto cu bliţ, iar versurile sunt 
absurde. Auzi: „în piaţa satului, sunet de clopot în dungă, 
pentru toţi iepurii puşi de fugă!” Mda, în fine. 

Am încercat unul dintre sertare şi, bineînţeles, era 
încuiat; la fel şi celelalte. Fiecare dulap cu sertare avea o 
încuietoare în partea superioară şi, probabil, toate erau la 
fel. M-am uitat în jur, sperând să descopăr pupitrul 
administratorului şi, în tot acest timp, cântecul acela tâmpit 
îmi suna mereu în minte... „Judecătorul de ţinut, care ne 


poartă sâmbetele”!* ... iar asta, în timp ce căutam din ochi 
biroul acela nenorocit şi, bineînţeles, cheia se afla acolo, pe 
un inel în sertarul din mijloc, neîncuiat. Dumnezeule, avea 
dreptate Meacham; întotdeauna e uşor să găseşti cheia. 

M-am dus la dulapul cu dosarele angajaţilor, în ordine 
alfabetică. 

Am ales un nume din lista proiectului AURORA - Yonah 
Oren - şi m-am uitat la O. Nimic. Am căutat altul - Sanjay 
Kumar - şi nici acolo n-am găsit nimic. Am încercat Peter 
Dout: zero. Ciudat. Ca să nu las nimic la voia întâmplării, 
am verificat aceleaşi nume la sertarele 
ASIGURARI/POLIŢE/ACCIDENTE. Niciun rezultat. Acelaşi 
lucru şi în dosarele privind pensiile. Mai precis, nimic, în 
niciun dosar, aşa că mă uitam ca prostul în gol. 

„Temnicerul şi marinarul Sam...”!> Totul părea ca o 
metodă de tortură chinezească - ce înţeles aveau versurile 
acelea insipide? Imi putea spune cineva? 

Ciudat era că în locurile în care ar fi trebuit să se afle 
dosarele, uneori părea să apară nişte porţiuni libere, ca 
nişte mici găuri, de parcă dosarele ar fi fost extrase de 
acolo. Ori doar mi se năzărise mie? Pe punctul de a 
renunţa, am mai dat o roată şirurilor de dulapuri, şi atunci 
am observat un intrând - o încăpere separată, deschisă, 
lipită de reţeaua aceea de dulapuri cu dosare. Un anunţ 
plasat chiar la intrare te prevenea: 


EVIDENȚE SECRETE DE PERSONAL - 


14 Versuri din Band on the Run, o piesă compusă practic din mai 
multe cântece, lansată în 1971: „Judecătorul de ţinut, care ne poartă 
sâmbetele / Va căuta la nesfârşit / Trupa pe fugă, trupa pe fugă...” (n. 
tr.), 

15 Versuri din strofa precedentă a cântecului Band on the Run: „lar 
temnicerul şi marinarul Sam percheziţionau toată lumea / Căutând 
trupa pe fugă, pe fugă... / Şi noaptea venea, în timp ce lumea deşertului 
începuse să se liniştească / |n oraşul în care suntem căutaţi 
pretutindeni, dar noi nu vom fi găsiţi / Trupa pe fugă, pe fugă...” (n. tr.). 


ACCES AUTORIZAT DIRECT DE 
JAMES SPERLING SAU LUCY CELANO. 


Am pătruns în spaţiul acela şi am respirat uşurat văzând 
că lucrurile se simplificaseră: sertarele erau organizate în 
funcţie de numărul departamentului. James Sperling era 
directorul Resurselor umane, iar Lucy Celano, ştiam deja, 
asistenta lui. Mi-au trebuit două minute să găsesc biroul lui 
Lucy Celano şi probabil treizeci de secunde ca să dau de 
inelul cu chei (sertar dreapta jos). 

Am revenit apoi la dulapurile din zona interzisă şi am 
găsit sertarul în care se aflau numerele departamentelor, 
inclusiv de la proiectul AURORA. Am descuiat dulapul şi l- 
am deschis. A scos un bufnet metalic, ca şi cum de la 
fundul lui ar fi căzut o rotiţă, ceva. M-am întrebat cât de des 
erau folosite acele sertare. Oare evidenţele se prelucrau 
mai mult online, păstrându-se dosare pe hârtie doar din 
motive legale şi de audit? 

Şi atunci am văzut ceva cu adevărat bizar: toate dosarele 
departamentului AURORA dispăruseră. Adică exista un 
spaţiu gol de aproape patruzeci de centimetri, poate mai 
mult, între un număr şi următorul. Sertarul era pe jumătate 
gol. 

Dosarele AURORA fuseseră scoase. 

Preţ de o clipă, am simţit că-mi stă inima în loc. Parcă mi 
se golise şi mie mintea. 

Din colţul ochiului, am observat o lumină puternică 
începând să pulseze. Era un reflector stroboscopic cu 
xenon, care pornea în caz de pericol, montat sus pe perete, 
puţin în afara spaţiului unde se găseau dosarele. La ce 
dracu' slujea? Câteva secunde după aceea s-a pornit şi 
urletul incredibil de tare şi de gutural, oaa-oaa-oaa, al 
sirenei. 

Declanşasem cine ştie ce sistem de detecție care, fără 
îndoială, proteja dosarele secrete. 


Sirena vuia atât de tare încât probabil că se auzea în 
întreaga aripă. 


31 


Cei de la securitate aveau să ajungă acolo în orice 
moment. Pesemne că nu apăruseră deja pentru că la sfârșit 
de săptămână aveau oameni mai puțini pe perimetru. 

Am fugit la uşă, m-am izbit cu şoldul de bara de protecție 
a geamului, dar ea nici nu s-a clintit. Izbitura mi-a produs o 
durere cumplită. 

Am încercat din nou; era încuiată. Of, Doamne. Am 
încercat alta, dar şi aceea se blocase pe dinăuntru. 

Abia atunci mi-am dat seama ce semnificaţie avusese 
bufnetul de mai devreme - prin deschiderea sertarului 
activasem un soi de mecanism care încuia automat uşile de 
ieşire din sala aceea. M-am repezit la capătul celălalt al 
etajului, dar nici uşile de evacuare de acolo n-au vrut să se 
deschidă. Până şi cea de ieşire pentru cazuri de incendiu, 
care dădea spre palier, se blocase, iar asta sigur era 
împotriva reglementărilor stabilite de pompieri. 

Eram prins ca un şoarece într-un labirint. La sosire, 
paznicii vor verifica tot etajul. 

Mintea îmi luase foc. Aveam vreo şansă dacă încercam să 
inventez ceva? A, era Stan, paznicul care mă adusese 
înăuntru - poate îl convingeam că am pătruns din greşeală 
într-o zonă protejată şi am deschis alt sertar decât trebuia. 
Aveam impresia că mă simpatizase şi mă puteam sluji de 
asta. Da, dar dacă îşi făcea meseria ca lumea, îmi cerea 
ecusonul şi constata că nu aveam ce căuta în acel 
departament? 


Nu, nu puteam risca. Nu aveam de ales, trebuia să mă 
ascund. 

Rămăsesem prizonier. 

„Blocat între patru ziduri”, se văieta, bolnăvicios, grupul 
Wings în mintea mea. Doamne! 

Reflectorul stroboscopic pulsa orbitor, iar alarma urla 
asurzitor, de parcă ar fi anunţat topirea miezului unui 
reactor nuclear. 

Dar unde să mă ascund? M-am gândit totuşi că în primul 
rând ar trebui să creez o diversiune, ceva nevinovat şi 
plauzibil care să explice declanşarea alarmei. Drace, şi nu 
mai aveam timp! 

Dacă mă prindeau acolo, eram terminat. Definitiv. Nu 
numai că-mi pierdeam slujba de la Trion. Mult mai rău. Era 
un dezastru, un coşmar de neînchipuit. 

Am înşfăcat primul coş metalic pentru hârtii pe care l-am 
găsit. Era gol, aşa că am smuls o foaie de hârtie de pe un 
birou apropiat, am făcut-o ghemotoc, am scos bricheta şi i- 
am dat foc. Am dat fuga în spaţiul rezervat dosarelor 
secrete şi am aşezat coşul lângă perete. După aceea, am 
scos o ţigară din pachet şi am aruncat-o în coş. Hârtia a ars, 
scoțând curând flacără şi ridicând un nor respectabil de 
fum. Poate că, descoperind ţigara pe jumătate arsă, vor da 
vina pe ea pentru declanşarea alarmei. Aşa speram. 

Am auzit tropăit de paşi şi voci care păreau să se apropie 
dinspre palierul din spate. 

Nu, Doamne. S-a terminat. S-a terminat. 

Am observat un dulap care nu era încuiat. În spatele lui 
se găsea un altul, pentru rechizite, nu prea lat, dar adânc 
de peste trei metri, cu şiruri de rafturi ticsite cu pachete de 
hârtie şi alte lucruri. 

N-am îndrăznit să aprind lumina, aşa că mi-a fost greu să 
văd, dar am distins totuşi un spaţiu între două rafturi din 
spate unde m-aş fi putut ascunde. 

După ce am închis uşa pe dinăuntru, am auzit o altă uşă 


deschizându-se, apoi strigăte înfundate. 

Am îngheţat. Alarma continua să vuiască. Oamenii 
alergau de colo-colo, răcnind tot mai tare, mai aproape. 

— Aici, aici! a strigat cineva. 

Inima îmi bătea de să-mi sară din piept. Mi-am ţinut 
suflarea. Când mă mişcăm cât de puţin, raftul din spinarea 
mea scotea un scârţâit. Mi-am schimbat poziţia, iar umărul 
s-a frecat de o cutie, scoțând un foşnet. Mă îndoiam că 
cineva aflat în trecere pe acolo ar fi putut auzi zgomote atât 
de neînsemnate, mai ales în hărmălaia stârnită, în urletele 
şi vaietele sirenei. Cu toate acestea, m-am forţat să rămân 
total nemişcat. 

— ...A dracului de țigară! am auzit, spre uşurarea mea. 

— „„„Stingătorul... a răspuns cineva. 

Multă vreme - probabil zece minute, dar putea să fi fost 
şi jumătate de oră, pentru că nu aveam cum să-mi dau 
seama şi nu puteam să-mi mişc braţul ca să mă uit la ceas 
- am rămas aşa, foindu-mă chinuit, înfierbântat şi 
transpirat, într-o stare comatoasă, simțind cum îmi 
amorţesc picioarele din cauza poziţiei ciudate în care 
stăteam. 

Am rămas astfel, aşteptându-mă dintr-o clipă în alta ca 
uşa să se deschidă, să fiu orbit de lumină şi să înceapă 
tevatura. 

Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, nu ştiu ce aş fi putut 
îngăima. Nimic, de fapt. Aş fi fost prins şi nu vedeam nicio 
explicaţie plauzibilă a prezenţei mele acolo. Concedierea 
era cea mai fericită soluţie. Dar, sigur, cei de la Trion m-ar 
fi dat în judecată - nu aveam ce căuta în acel departament. 
Nici nu voiam să mă gândesc la ce aveau să-mi facă şi cei 
de la Wyatt. 

Şi, după atâta caznă, ce reuşisem să aflu? Nimic. Toate 
documentele referitoare la AURORA dispăruseră. 

Am auzit fâsâitul produs de ţâşnirea unui lichid, evident 
un stingător folosit de cineva, după care ţipetele s-au mai 


domolit. M-am întrebat dacă paznicii îi chemaseră pe 
pompierii din clădire sau chiar pe unii din afară. Şi dacă 
acel coş cu hârtia şi ţigara arsă explicau pornirea alarmei. 
Ori urmau să verifice toată sala? 

Am rămas acolo, simțind cum picioarele îmi îngheaţă, în 
vreme ce sudoarea îmi curgea pe faţă, iar umerii şi spatele 
păreau să-mi fie cuprinse de cârcei. 

Şi am aşteptat... 

Am mai perceput din când în când voci, dar păreau mai 
calme, chiar relaxate. Zgomot de paşi, dar nu precipitaţi. 

După o veşnicie, s-a lăsat o linişte deplină. Am încercat 
să-mi ridic braţul, ca să văd ce oră era, dar îmi amorţise. M- 
am foit cât să-mi fac loc, am întins mâna dreaptă ca să 
apuc încheietura celei stângi şi aşa am reuşit să o duc spre 
faţă şi să mă uit la cadranul fosforescent. Zece şi câteva 
minute, deşi timpul se târâse atât de greu încât îmi 
închipuisem că era trecut de miezul nopţii. 

Incet-încet, m-am deznodat din poziţia aceea de circar 
contorsionist, mişcându-mă totuşi fără să fac zgomot spre 
uşa dulapului. Ajuns acolo, am rămas neclintit câteva 
momente, cu urechile ciulite. N-am auzit nimic. Nu greşeam 
socotind că plecaseră - la o adică, stinseseră focul şi se 
convinseseră că nu se produsese o efracţie. Fiinţele umane, 
îndeosebi paznicii care, într-un fel ajung să poarte pică 
tuturor computerelor care nu au făcut decât să le ia pâinea 
de la gură, nu au încredere în dispozitive şi maşinării. Sigur 
aveau să dea vina pe vreo eroare a sistemului de alarmă. 
Poate că, dacă eram norocos, nimeni nu se va întreba de ce 
detectorul de prezență  declanşase alarma /na;ntea 
detectorului de incendiu. 

Apoi am respirat adânc şi, încet, am deschis uşa. 

M-am uitat în stânga, în dreapta, şi în faţă, iar sala părea 
pustie. Nu rămăsese nimeni acolo. Am făcut câţiva paşi, 
după care m-am oprit şi am privit din nou în jur. 

Nimeni. 


Mirosea destul de tare a fum şi chimicale, pesemne de la 
lichidul din stingător. 

Cu fereală, m-am strecurat de-a lungul peretelui, departe 
de ferestrele ce dădeau spre exterior sau de uşile din sticlă, 
până am ajuns la altă pereche de uşi de ieşire. Nu cele ce 
duceau spre recepţia principală şi nici acelea dinspre scara 
din spate, pe unde pătrunseseră paznicii. 

Şi acelea erau blocate. 

Tot încuiate. 

Isuse, nu. 

Paznicii nu  dezactivaseră sistemul de autoblocare. 
Mişcându-mă ceva mai vioi, îndemnat de impulsul de 
adrenalină, am revenit la uşile dinspre recepţie şi am 
împins în bara de protecţie, dar n-am avut noroc. 

Rămăsesem încuiat înăuntru. 

Şi acum? 

N-aveam de ales. Nu puteam descuia dinăuntru sau, în 
orice caz, nu cu metodele care-mi fuseseră predate. Şi, 
având în vedere cele întâmplate, nu puteam chema nici 
paznicii să mă elibereze. 

Asta era. Trebuia să rămân acolo până când cineva avea 
să deschidă uşile. Până dimineaţă, când soseau echipele 
pentru curăţenie. Sau, mai rău, când începeau să sosească 
angajaţii Departamentului de resurse umane. lar atunci 
urma să dau explicaţii, lucru deloc plăcut. 

Eram epuizat. Mi-am găsit un cubiculumul departe de 
orice uşă sau fereastră şi m-am aşezat. Mă simţeam la 
capătul puterilor. Trebuia neapărat să dorm. De aceea, mi- 
am încrucişat braţele la piept şi, ca un student surmenat 
aflat într-o sală de lectură, am căzut într-un somn fără vise. 


32 


Pe la ora cinci m-au trezit nişte zdrăngănituri. Am sărit 
imediat în capul oaselor. Sosise echipa de curăţenie, cu 
găleți mari din plastic pe roţi şi mopuri, şi cu aspiratoare 
portabile care, cu ajutorul unei barete, se ţin pe umăr. Erau 
doi bărbaţi şi o femeie, care sporovăiau repede în 
portugheză.  Prinsesem limba: în cartierul în care 
crescusem, erau o mulţime de brazilieni. 

Cât dormisem, din gură mi se scursese puţină salivă pe 
biroul acela. Am şters-o uşor cu mâneca, apoi m-am ridicat 
şi m-am îndreptat spre uşile de ieşire, pe care ei le 
proptiseră cu un opritor din cauciuc, să rămână deschise. 

— Bom dia, como vai? am făcut eu. Am clătinat din cap, 
arătându-mă jenat, şi mi-am privit ceasul. 

— Bem, obrigado eo senhor mi-a răspuns femeia. A 
zâmbit şi şi-a arătat câţiva dinţi îmbrăcaţi în aur. Părea să fi 
priceput - sărmanul băiat, a lucrat toată noaptea sau poate 
a venit cumplit de devreme, nu avea cum să ştie şi nici nu-i 
păsa. 

Unul dintre bărbaţi se uita la coşul de gunoi afumat şi-i 
spunea ceva celuilalt. De genul, ce dracu' s-a întâmplat 
aici? 

— Cançado, i-am spus femeii: Sunt obosit, adică; şi chiar 
eram. Bom, ate logo, pe curând, cu alte cuvinte. 

— Até logo, senhor, mi-a răspuns femeia în timp ce 
ieşeam pe uşă. 

M-am gândit în treacăt să dau o tură pe acasă, să mă 
schimb şi să revin. Dar nu mă simţeam în stare, de aceea 
am ieşit din Aripa E - deja oamenii începuseră să sosească 
- şi am reintrat în Aripa B, ducându-mă la cubiculumul meu. 
În regulă, dacă verifica cineva evidenţa intrărilor, avea să 
vadă că venisem duminică în jur de şapte, apoi revenisem 
luni la cinci şi jumătate. Harnic nevoie mare. Speram să nu 
dau de cineva cunoscut aşa cum arătam, de parcă 
adormisem îmbrăcat, lucru perfect adevărat. Din fericire, 


am avut noroc. Mi-am luat imediat o Cola dietetică cu 
vanilie de la un automat din camera de pauză şi am tras un 
gât bun. La ora aceea neomenească, avea un gust scârbos, 
de aceea mi-am făcut cafea şi m-am dus la baie să mă spăl. 
Cămaşa era puţin boţită, dar, în rest, arătam destul de 
prezentabil, chiar dacă mă simţeam ca dracu'. Azi era ziua 
cea mare şi trebuia să dau cei mai bun din mine. 

Cu o oră înainte de marea întâlnire cu Augustine 
Goddard, ne-am adunat toţi în Packard, una dintre sălile de 
şedinţe mai încăpătoare, pentru o repetiţie generală. Nora 
se îmbrăcase cu un minunat taior albastru şi arăta de parcă 
se şi coafase special pentru acea ocazie. Era spirt; aproape 
că radia energie nervoasă. Zâmbea mereu şi privea totul 
încrezătoare, cu ochi mari. 

In timp ce noi ceilalţi ne strângeam, ea şi Chad 
începuseră deja repetiţia. Chad juca rolul lui Jock. Tocmai 
interpretau sceneta ca un cuplu îndărătnic şi hârşit care se 
ceartă mereu pe aceeaşi temă, când, brusc, lui Chad i-a 
sunat telefonul. Avea un Motorola din acelea cu clapetă, şi 
am rămas cu convingerea că alesese modelul acela ca să 
aibă satisfacția de a-l închide cu un pocnet la încheierea 
convorbirilor. 

— Chad, a răspuns el. Imediat după aceea, tonul vocii a 
devenit mai cald: Salut, Tony. 

A ridicat în acelaşi timp un deget în aer spre Nora, 
rugându-o astfel să aştepte, după care s-a îndreptat către 
un colţ al încăperii. Un minut-două mai târziu, am auzit 
pocnetul închiderii telefonului şi Chad s-a apropiat de Nora, 
căreia i-a vorbit repede şi cu glas scăzut. Îl urmăream şi-l 
ascultam şi noi; apoi ei doi au ajuns în centrul scenei. 

— Un amic de la contabilitate, a zis el încet şi cu o 
expresie sumbră. S-a luat deja hotărârea pentru Maestro. 

— De unde ştii? a întrebat Nora. 

— Revizorul contabil tocmai a transmis un ordin de 
reducere cu cincizeci de milioane pentru proiectul Maestro. 


Hotărârea s-a luat la vârf. Prezentarea în faţa lui Goddard e 
doar o formalitate. 

Nora s-a făcut cărămizie la faţă şi s-a îndepărtat. S-a dus 
la fereastră şi a privit afară, apoi, preţ de un minut, n-a scos 
o vorbă. 


33 


Centrul directorial de informare era la etajul şapte al 
Aripii A, în apropierea biroului lui Goddard. Am mers până 
acolo ca nişte soldăţei, cu un moral cam dărâmat. Nora a 
zis că ne va urma după câteva minute. 

— Vin şi morţii vii!* mi-a cântat Chad în timp ce 
mergeam. Vin şi morţii vii! 

Am dat aprobator din cap. Mordden a aruncat o privire 
spre Chad, care păşea lângă mine, şi a rămas la distanţă, 
gândind fără îndoială cine ştie ce răutăţi despre mine, 
încercând să descopere de ce nu-l tratam cu răceală pe 
Chad şi ce pe puneam la cale. Din noaptea în care mă 
strecurasem în biroul Norei nu se mai apropiase de 
cubiculumul meu. Mi-era greu să spun dacă se comporta 
straniu, fiindcă ciudăţenia îl caracteriza din fabricaţie. Pe de 
altă parte, nici nu aveam poftă să mă las cuprins de 
paranoia generală a situaţiei - pentru faptul că doar se uita 
mai ciudat la mine. Dar nu puteam să nu mă întreb dacă nu 
cumva ratasem toată misiunea prin acea neglijenţă sau 
dacă Mordden avea să-mi facă necazuri serioase. 

— Aşa, felul în care ne aşezăm este esenţial, băiatu', a 
mormăit Chad către mine. Goddard se aşază întotdeauna în 


16 Aluzie la banda sonoră a unui joc de strategie denumit Dead Men 
Walking (n.tr.). 


centru, pe latura mesei din apropierea uşii. Dacă vrei să 
rămâi invizibil, stai în dreapta lui. Dacă vrei să-ţi acorde 
atenţie, stai în stânga lui sau vizavi de el. 

— Păi, vreau să-mi acorde atenţie? 

— N-am răspuns la asta. £E/e şeful. 

— Ai mai fost la şedinţe de-astea cu el? 

— Nu prea, a zis ridicând din umeri. Vreo două. 

Mi-am propus să mă aşez în orice alt loc decât cele 
recomandate de Chad; de exemplu, spre dreapta lui 
Goddard. Dacă mă prostea de data asta, să-i fie ruşine, şi 
gata. 

Sala arăta cu adevărat impunătoare. O uriaşă masă de 
conferinţe, dintr-un lemn cu aspect exotic, ocupa cea mai 
mare parte a încăperii. La un capăt, un ecran pentru 
prezentări. Am observat şi storuri acustice, masive, care 
erau coborâte electric din tavan, nu doar pentru a bloca 
lumina, ci şi pentru a împiedica pe oricine din exterior să 
intercepteze ce se discuta în interior. În tăblie erau fixate 
microfoane şi difuzoare, precum şi mici ecrane în faţa 
fiecărui scaun; acestea se ridicau dacă apăsai pe cine ştie 
ce buton. 

Au urmat şuşoteli, râsete agitate şi glume spuse în 
şoaptă. Eu aşteptam cu nerăbdare să-l văd de aproape pe 
faimosul Jock Goddard, chiar dacă nu voi avea prilejul să 
dau mâna cu el. Nu eram programat să vorbesc şi nici să 
particip la vreo parte a prezentării, dar şi eu mă lăsasem 
puţin cuprins de emoția generală. 

Se făcuse zece fără cinci, iar Nora încă nu apăruse. Se 
aruncase pe fereastră? Dădea telefoane, încercând să 
mobilizeze oameni, într-un efort disperat de a-şi salva 
preţiosul produs, trăgând sfori doar de ea ştiute? 

— Crezi că s-o fi rătăcit? a glumit Phil. 

La fără două minute, Nora a intrat în sală, părând calmă, 
radioasă, mai atrăgătoare. Arăta ca şi cum ar mai fi 
adăugat nişte machiaj, puţin creion de buze şi alte 


şmecherii femeieşti. Poate găsise o soluţie, fiindcă arăta de 
parcă suferise o transformare. 

Apoi, la fix, în sală au intrat Jock Goddard şi Paul 
Camilletti şi noi am amuţit. Camilletti „Ucigaşul”, într-un 
blazer negru şi bluză din mătase de culoare oliv, îşi 
pieptănase părul peste cap şi arăta ca Gordon Gekko din 
Wall Street!”. S-a aşezat la un colţ al imensei mese. 
Goddard, în obişnuitul pulover negru pe gât, peste care 
avea o haină sport de culoare maro, s-a apropiat de Nora şi 
i-a şoptit ceva care a făcut-o să râdă. Apoi şi-a lăsat mâna 
pe umărul ei; ea şi-a aşezat palma peste mâna lui şi au 
rămas aşa vreme de câteva secunde. Se purta ca o fetiţă, 
parcă flirta cu el; asta era o latură a Norei pe care n-o mai 
văzusem. 

Goddard s-a aşezat apoi în dreapta, în capul mesei, cu 
faţa spre ecran. Mulţumesc, Chad. Stăteam de cealaltă 
parte a mesei, spre dreapta lui. Îl vedeam foarte bine şi 
sigur nu mă simţeam /nvizibi/. Avea umerii rotunzi, puţin 
căzuţi. Părul alb, pieptănat cu cărare, stătea cam în 
neorânduială. Sprâncenele, stufoase, albe, arătau fiecare 
ca un pisc înzăpezit. Fruntea îi era ridată adânc, iar în ochi 
avea o licărire şăgalnică. 

Au urmat câteva secunde de tăcere jenată, iar el a privit 
roată spre cei de la masă. 

— Ce agitaţi păreţi! a remarcat el. Calmaţi-vă! Nu muşc 
pe nimeni. Vocea îi era plăcută şi uşor glumeaţă, 
baritonală, dar nu aspră. A făcut un semn din ochi spre 
Nora. Nu prea des, adică. 

Ea a râs; alţi câţiva au chicotit politicos. Eu am zâmbit, 
parcă mai mult pentru a spune că apreciam faptul că 
încerca să ne liniştească. 


Y Filmul Wall Street, având ca subiect criza financiară din 1987, a 
fost premiat cu Academy Award, iar interpretul lui Gekko, Michael 
Douglas, a primit premiul pentru de cea mai bună interpretare a unui 
rol principal, (n. tr.). 


— Doar când eşti ameninţat, a comentat Nora. El a 
zâmbit şi buzele au format un V. Jock, te deranjează dacă 
încep de aici? 

— Te rog. 

— Jock, am muncit atât de mult ca să aducem elemente 
noi la Maestro, încât uneori cred că ne e greu să ne 
detaşăm de ceea ce facem şi să vedem totul dintr-o 
perspectivă reală. In ultimele zile doar la asta m-am gândit. 
Şi mi-e limpede că există câteva aspecte importante unde 
am putea aduce modificări, îmbunătăţiri la Mestro, ca să-l 
facem mai atrăgător, să obţinem un segment de piaţă mai 
mare, poate chiar în mod spectaculos. 

Goddard a dat din cap, a alcătuit o piramidă din degetele 
împreunate ale ambelor mâini şi şi-a consultat notițele. 

Nora a bătut uşor cu palma caietul de prezentare legat şi 
laminat. 

— Am ajuns la o strategie, chiar foarte bună, adăugând 
douăsprezece noi funcţii, modernizând Maestro. Dar trebuie 
să-ţi spun foarte cinstit că, dacă aş fi în locul tău, aş sista 
producţia. 

Goddard s-a întors brusc să o privească, cu sprâncenele 
ridicate a mirare. Noi, ceilalţi, ne-am holbat la ea uimiţi. Nu- 
mi credeam urechilor. Işi măcelărea întreaga echipă. 

— Jock, a continuat ea, m-ai învăţat un lucru, anume că 
un lider adevărat trebuie să sacrifice lucrurile la care ţine 
cel mai mult. Mă doare să spun asta. Dar, pur şi simplu, nu 
pot ignora realitatea. Maestro a fost grozav la vremea lui. 
Dar, asemenea vremii, se duce. Asta e Regula Goddard: 
dacă produsul nu poate deveni numărul unu sau doi de pe 
piaţă, îl scoţi din producţie. 

Goddard a rămas tăcut câteva clipe. Părea surprins, 
impresionat şi, după alte câteva secunde, a dat din cap şia 
surâs ca semn că-i plăcea ce vedea şi auzea. 

— Suntem - pardon, e toată lumea de acord cu asta? a 
întrebat el rar. 


Treptat, oamenii au început să dea aprobator din cap, 
prinzând ideea până nu se răcea. Chad a dat din cap, 
muşcându-şi buza cam în genul în care obişnuia Bill Clinton; 
Mordden a dat din cap cu convingere, ca şi cum, în sfârşit, i 
se oferea prilejul să-şi declare adevărata părere. Ceilalţi 
ingineri au mormăit „Da” şi „Sunt de acord.” 

— Sunt surprins să aud asta, recunosc, a zis Goddard. Nu 
mă aşteptam să aud aşa ceva. Anticipam o bătălie ca aceea 
de la Gettysburg. Sunt impresionat. 

— Ceea ce ne prieşte nouă pe termen scurt ca indivizi, a 
adăugat Nora, nu este în mod obligatoriu bun şi pentru 
Trion. 

Nu-mi imaginasem o asemenea părere demolatoare din 
partea Norei, dar m-am văzut silit să-i admir şiretenia, 
duplicitatea machiavelică. 

— Mda, a făcut Goddard, dar, înainte de apăsa pe 
trăgaci, staţi puţin. Tu - nu te-am văzut aprobând. 

Părea să se uite direct la mine. 

Am privit în jur, apoi spre el. Sigur pe mine mă fixase. 

— Tu, a repetat. Tinere, nu te-am văzut aprobând din cap 
la fel ca toţi ceilalţi. 

— E nou, s-a grăbit Nora să mă scuze. E abia la început. 

— Cum te cheamă, tinere? 

— Adam, am răspuns. Adam Cassidy. 

Inima a început să-mi bubuie. Drace. Era ca la şcoală, 
când te ridică profesorul în picioare. M-am simţit ca un 
şcolar din clasa a doua. 

— Ai vreo rezervă faţă de hotărârea pe care o luăm aici, 
ăă, Adam? a întrebat Goddard. 

— Poftim? Nu. 

— Deci eşti de acord să sistăm proiectul. 

Am ridicat din umeri. 

— Eşti sau nu de acord? 

— Îmi dau seama care e punctul de vedere al Norei, am 
spus. 


— lar dacă ai sta pe scaunul meu? m-a îmboldit Goddard. 

Am inspirat adânc. 

— Dacă aş sta acolo, n-aş sista proiectul. 

— Nu? 

— Şi nici n-aş adăuga cele douăsprezece funcţii. 

— Nu? 

— Nu, doar una. 

— Şi care ar fi asta? 

Am privit cu coada ochiului spre Nora şi am văzut că era 
roşie ca focul. Se holba la mine de parcă din piept îmi ieşea 
un extraterestru. M-am întors spre Goddard. 

— Un protocol de protecţie a datelor. 

Sprâncenele lui au coborât, aproape acoperindu-i ochii. 

— Protecţia datelor? De ce dracu' i-ar atrage asta pe 
clienţi? 

Chad şi-a dres glasul şi a zis: 

— Hai, Adam, n-ai văzut studiul de piaţă? E pe locul 
şaptezeci şi cinci pe lista caracteristicilor pe care le caută 
consumatorii. A rânjit scurt. Doar dacă ai în vedere 
consumatori de genul lui Austin Powers, bărbatul 
misterios!8. 

De la celălalt capăt al mesei s-au auzit chicoteli. 

Am surâs netulburat. 

— Nu, Chad, ai dreptate, pe consumatorul de rând nu-l 
interesează protecţia datelor. Dar eu nu mă refer la el. Am 
în vedere armata. 

— Armata. Goddard a ridicat o sprânceană. 

— Adam... a intervenit Nora pe un ton fără inflexiuni, 
avertizându-mă. 

Goddard a făcut un semn cu mâna spre Nora. 

— Nu. Vreau să aud tot. Armata, spui tu? 


18 Austin Powers: International Man of Mysteries (1987), primul dintr- 
o serie de filme gen James Bond, având o tentă satirică la adresa 
prejudecăţilor privind superspionii şi un umor deşucheat. Cu Mike 
Myers, Michael York şi Elizabeth Hurley. (n. tr.). 


Am tras aer în piept şi am încercat să nu arăt cât de 
panicat eram. 

— Păi, armata, forţele aeriene, canadienii, britanicii - tot 
ce înseamnă apărare în SUA, Marea Britanie şi Canada - şi- 
au reorganizat sistemul global de comunicaţii, nu? Am scos 
nişte articole extrase din Defense News, Federal Computer 
Week - reviste pe care le am mereu acasă, desigur, şi le- 
am fluturat. Am simţit că-mi tremură mâna uşor şi am 
sperat că n-a băgat nimeni de seamă asta. Wyatt mă 
pregătise pentru un asemenea moment şi nădăjduiam că 
reţinusem corect amănuntele. Se numeşte Sistem de 
Mesaje pentru Apărare - adică sistemul de mesagerie 
protejat pentru milioane de militari din întreaga lume. Se 
face prin intermediul computerelor, iar Pentagonul vrea cu 
disperare să treacă la sistemul fără fir. Imaginaţi-vă ce 
progres - acces sigur de la distanţă la date şi comunicaţii 
secrete, cu confirmarea expeditorilor şi a destinatarilor, 
criptare totală, protecţie a datelor, integritatea mesajelor. 
Nimeni nu e tare pe piaţa asta! 

Goddard şi-a lăsat capul într-o parte, ascultând cu 
atenţie. 

— lar Maestro ar fi produsul perfect pentru nişa asta. E 
mic, rezistent - practic, indestructibil - şi sigur sută la sută. 
În felul acesta, transformăm pierderea în câştig: faptul că 
Maestro reprezintă o tehnologie verificată, este un avantaj 
pentru armată, fiindcă este perfect compatibil cu 
protocoalele de transfer fără fir, vechi de cinci ani. Nu e 
nevoie decât să adăugăm protecţia datelor. Costul e minor, 
iar potenţialul pieţei este uriaş - da, uriaş! 

Goddard a rămas cu ochii la mine, dar mi-a fost imposibil 
să-mi dau seama dacă îl impresionasem sau credea că 
înnebunisem. 

Am continuat: 

— Deci, în loc să fardăm produsul ăsta, care, cinstit 
vorbind, e vechi şi inferior, îl reorientăm. Trântim acolo o 


carcasă din plastic armat, vârâm dispozitivul de securizare 
a datelor şi l-am făcut de aur. Dacă ne mişcăm repede, o să 
deţinem exclusivitate pe segmentul acesta de piaţă. Să 
uităm de cele cincizeci de milioane - acum vorbim de sute 
de milioane de dolari venit pe an. _ 

— Isuse, a făcut Camilletti, de la capătul mesei. Işi nota 
de zor în agendă. 

Goddard şi-a plecat capul, încet, drept aprobare, apoi a 
făcut-o cu hotărâre. 

— Foarte interesant, a zis el. S-a întors către Nora. Cum 
zicea că-l cheamă - Elijah!%? 

— Adam, a răspuns Nora cu jumătate de gură. 

— Mulţumesc, Adam, a zis el. N-a fost deloc rău. 

„Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti, am gândit eu, ci lui 
Wyatt.” 

Apoi am surprins privirea Norei, care se uita la mine cu o 
expresie de ură nedisimulată. 


34 


Răspunsul oficial a venit prin e-mail înainte de prânz: 
Goddard dăduse ordin să se stopeze continuarea 
proiectului vechi. Echipa trebuia să prezinte în cel mai scurt 
timp o propunere privind reutilarea şi noul aspect care să 
corespundă cerinţelor armatei. Intre timp, personalul de la 
Relaţii cu guvernul avea să înceapă negocierea unui 
contract cu Departamentul de achiziţii şi logistică al 
Agenţiei de Sisteme de Informaţii pentru Apărare din cadrul 
Pentagonului. 


19 În versiunea românească a Bibliei, Ilie, Cartea Regilor 4, profet 
evreu (n.tr.). 


În traducere liberă, aruncare de deasupra coşului, cu 
ambele mâini. Vechiului produs i s-au tăiat aerul şi 
sistemele de supravieţuire, dar i se făcuse un transplant de 
inimă şi o masivă transfuzie de sânge. 

Şi aşa a început şi scandalul. 

Eram în grupul sanitar, în faţa pisoarului, şi-mi trăgeam 
fermoarul, când Chad a apărut cu pas hotărât. Chad, 
remarcasem eu, părea să aibă un al nu ştiu câtelea simţ, 
fiindcă descoperise că nu-mi plăcea să urinez în prezenţa 
cuiva. Şi, de aceea, mereu mă urmărea la toaletă ca să-mi 
vorbească despre chestii de muncă sau sport, făcându-mă 
să mă blochez. De data asta, a venit chiar lângă pisoar şi 
am observat mutra fericită pe care a făcut-o văzându-mă. 
L-am auzit cum îşi trage fermoarul. Mi s-a blocat băşica. Mi- 
am plecat privirea asupra plăcii de faianţă de deasupra 
pisoarului. 

— Hei, a zis el. Bună treabă, domnule. Aşa se procedează 
dacă vrei să urci! 

A clătinat încet din cap şi a scos un sunet de parcă ar fi 
vrut să scuipe. jetul lui de urină a făcut pleosc, lovind 
pastila de deodorant din vas. Isuse. Dădea pe afară de 
sarcasm. Depăşise măsura - şi nici măcar nu se mai 
prefăcea. 

„Ce-ar fi să te cari, ca să mă pot uşura şi eu?” l-am 
întrebat în gând, apoi, cu voce tare, am zis: 

— Am salvat produsul. 

— Da, şi cu ocazia asta ai ras-o pe Nora. Merita, doar ca 
să te dai mare în faţa şefului celui mare şi să-ţi vezi mutra 
la panoul de onoare? Amice, aici nu se procedează aşa. 
Mare greşeală ai făcut. 

Apoi s-a scuturat, şi-a ridicat fermoarul şi a ieşit din 
toaletă fără să se spele pe mâini. 

Când m-am întors în cubiculumul, mă aştepta un mesaj 
vocal de la Nora. 


— Nora, am spus de cum am intrat în biroul ei. y 

— Adam, a răspuns ea moale. Stai jos, te rog. Imi 
zâmbea, trist, cu blândeţe. Amenințarea era iminentă. 

— Nora, aş vrea să... 

— Adam, după cum ştii, un lucru cu care ne mândrim la 
Trion este că ne străduim să găsim omul potrivit pentru 
fiecare sarcină - ca să fim siguri că oamenilor celor mai 
dotați li se încredințează răspunderile corespunzătoare. A 
zâmbit din nou, iar ochii i-au sticlit. Tocmai de aceea am 
solicitat un formular de transfer la cererea angajatului şi l- 
am rugat pe Tom să mi-l aducă în cel mai scurt timp. 

— Transfer? 

— Am rămas cu toții extrem de impresionați de talentul, 
orientarea şi profunzimea cunoştinţelor tale. Şedinţa din 
dimineaţa asta a ilustrat asta foarte convingător. 
Considerăm că o persoană de calibrul tău poate face 
minuni la unitatea noastră, CTP. Serviciul de organizare a 
lanţului de aprovizionare ar avea mare nevoie de un om de 
echipă ca tine. 

— CTP? 

— Biroul-satelit de Cercetări Triangle Park. În Raleigh- 
Durham, Carolina de Nord. 

— In Carolina de Nora? (Oare auzeam bine?) Vrei să mă 
transferi tocmai în Carolina de Nord? 

— Adam, nu e în Siberia. Ai fost vreodată la Raleigh- 
Durham? E o zonă atât de atrăgătoare... 

— Da, dar nu mă pot muta, am responsabilităţi, am... 

— Cei de la Personal vor coordona toate problemele care 
te privesc. Ţi se acoperă toate cheltuielile de mutare - 
totul, dar în limite rezonabile, desigur. Am vorbit deja la 
Resurse umane. Orice mutare te scoate din matcă, evident, 
dar cei de acolo vor rezolva problemele tale fără dureri. 
Zâmbetul i s-a lăţit pe faţă. O să-ţi placă acolo şi toţi se vor 
îndrăgosti de tine! 

— Nora, am zis, Goddard mi-a cerut părerea sinceră, iar 


eu apreciez absolut tot ce ai făcut pentru linia Maestro. Nici 
prin cap nu mi-a trecut să te ofensez. 

— Să mă ofensezi? s-a mirat ea. Adam, ba dimpotrivă - 
ţi-am fost recunoscătoare pentru idee. Numai că trebuia să- 
ţi împărtăşeşti părerile şi cu mine, înainte de şedinţă. Dar a 
zburat cioara cu aţa. Noi o să trecem la lucruri mai mari şi 
mai bune. lar tu, la fel! 


Transferul urma să aibă loc în următoarele trei 
săptămâni. Eram distrus. Serviciul din Carolina de Nord era 
strict pentru chestii de nimic. Mă trimitea la un milion de 
kilometri depărtare de cei de la Cercetare-Dezvoltare. Dacă 
mă azvârleau acolo, nu le mai eram de niciun folos celor de 
la Wyatt. Şi pe mine mă vor învinovăţi că stricasem totul. 
Aproape că puteam auzi alunecarea ghilotinei pe ghidaje. 

Ciudat lucru: abia după ce am ieşit din birou m-am gândit 
la tata, şi asta m-a doborât cu adevărat. Wu puteam să mă 
mut. Imposibil să-l las pe bătrân aici. Şi totuşi, cum să refuz 
locul în care mă expedia Nora? Doar urcând în funcţie - 
trecând peste ea sau cel puţin încercând, lucru ce avea să 
mă lovească tot pe mine - ce şansă mai aveam? Dacă 
refuzam să plec, trebuia să-mi dau demisia de la Trion, iar 
atunci se dezlănţuiau ceilalţi dulăi. 

Am simţit că toată clădirea se învârte cu mine; a trebuit 
să mă aşez, să mă gândesc. Când am trecut prin dreptul 
biroului lui Noah Mordden, el mi-a făcut un semn cu degetul 
să intru. 

— Of, Cassidy, a zis el. Ai devenit Julien Sorel-ul de la 
Trion. Te rog să te porţi frumos cu Madame de Renal. 

— Poftim? am exclamat eu. Nu mi-am dat seama la ce 
făcea referire. 

Cu cămaşa lui înflorată şi cu ochelarii negri şi rotunzi, 
arăta mai mult ca o caricatură a propriei imagini. Atunci i-a 
sunat şi telefonul, şi, bineînţeles, nu era un ton normal de 
sonerie. Era, de fapt, un fâşier-sunet din cântecul Oraşul 


Sufragetelor de David Bowie: „Unu' scurt, mersi, madam!”% 

— Presupun că l-ai dat gata pe Goddard, a spus el. In 
acelaşi timp totuşi, trebuie să ai grijă să nu-ţi pui în cap 
superiorul nemijlocit. Să-l lăsăm deoparte pe Stendhal. 
Poate-ar fi cazul să treci la Sun Tzu. S-a strâmbat. Fundul 
pe care trebuie să-l salvezi e a chiar al tău. 

Biroul lui Mordden era decorat cu tot felul de obiecte 
stranii. O tablă de şah cu un joc aşezat minuţios în 
desfăşurare, un afiş cu H.P. Lovecraft?!, o păpuşă mare cu 
păr blond şi ondulat. Cu o expresie întrebătoare, am făcut 
un semn spre tabla de şah. 

— Tal-Botvinnik, 1960, a zis el, ca şi cum asta mi-ar fi 
spus ceva. Una dintre cele mai mari mutări din istoria 
şahului. În orice caz, nu e nevoie să asediezi oraşe 
fortificate dacă poţi să eviţi asta. Pe de altă parte, iar asta e 
o zicere înţeleaptă, dar nu din Sun Tzu, ci de la împăratul 
roman Domițian, dacă ataci un rege, trebuie să-l ucizi. Tu 
însă ai lansat un atac împotriva Norei fără să fi avut 
asigurat sprijinul aviaţiei. 

— N-am vrut s-o atac. 

— Indiferent de intenţie, ai făcut o greşeală de calcul 
impardonabilă, prietene. Sigur te va distruge. Ţine minte, 
Adam. Puterea corupe. Puterea, punct?, corupe în mod 
absolut. 

— Mă transferă la Triangle. 

M-a privit ridicând o sprânceană. _ 

— Să ştii că putea fi mult mai rău. In Jackson, Mississippi, 


2 În original Wham bam, thank you ma'am, expresie ce denotă un 
act sexual pe fugă şi cu o persoană necunoscută. Piesa face parte din 
albumul The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars, 
lansat în 1972. (n.tr.). 

* Howard Phillips Lovecraft (1890-1937), scriitor, poet, eseist 
american, cunoscut pentru romane horror, fantasy (n.tr.). 

22 În original, joc de cuvinte intraductibil, folosindu-se cuvântul Power 
Point, program pentru crearea, editarea şi prezentarea de diapozitive, 
(n.tr.). 


ai fost vreodată? 

Fusesem şi-mi plăcuse acolo, dar acum eram sictirit şi n- 
aveam poftă să mă antrenez într-o discuţie la nesfârşit cu 
tipul acela ciudat. Mă speria. Am arătat către păpuşa aceea 
urâtă de pe raft şi l-am întrebat: 

— Ea ta? 

— lubeşte-mă, Lucille, a spus el. Un eşec răsunător, 
despre care pot spune că a fost opera mea. 

— Ai făcut... păpuşi? 

A întins degetele şi a strâns de mână păpuşa, care a 
căpătat viaţă, ochii înspăimântător de reali deschizându-se 
şi clipind cu interesul pe care îl manifestă oamenii. Gura ca 
o inimioară s-a deschis şi pe buze a apărut o strâmbătură 
urâtă de tot. 

— N-ai mai văzut o asemenea păpuşă. 

— Şi nici n-aş vrea să mai văd, am spus eu. 

Morden şi-a îngăduit o umbră de surâs. 

— Lucille posedă o gamă aproape completă de expresii 
faciale. E complet robotizată şi, tehnic, e impresionantă. 
Scânceşte, se alintă şi devine supărătoare, ca un bebeluş 
adevărat. Trebuie să râgâie. Gângureşte, îngână, ba chiar 
se scapă în scutece. Evidenţiază semne alarmante de colici. 
Face de toate, mai puţin iritaţii de la scutece. Posedă un 
sistem de localizare a vocii, ceea ce înseamnă că priveşte 
spre cel care îi vorbeşte. O poţi învăţa să vorbească. 

— N-am ştiut că ai făcut şi păpuşi. 

— Hei, aici pot face tot ce-mi trece prin cap. Sunt Inginer 
Superspecialist la Trion. Am inventat-o pentru nepoţica 
mea, care a refuzat să se joace cu ea. A spus că o 
înspăimântă. 

— Chiar are o faţă urâţică, am zis eu. 

— Da, desenul feţei n-a fost prea fericit. A întors păpuşa 
spre el şi i-a vorbit rar: Lucille? Salută-l pe şeful cel mare. 

Lucille şi-a întors capul încet spre Mordden. Am auzit 
nişte mecanisme băzâind discret. A clipit, s-a strâmbat din 


nou şi a început să vorbească imitând glasul lui James Earl 
Jones, iar buzele au format cuvintele: 

— Să-mi mănânci chiloţii, Goddard. 

— Isuse, am exclamat eu. 

Lucille s-a întors către mine, a clipit din nou şi mi-a 
zâmbit dulce. 

— Măţăraia tehnologică din burta gagicii a depăşit tot ce 
se cunoştea la vremea creării ei, a precizat Mordden. Am 
elaborat un sistem de operare multifir, care funcţionează cu 
un procesor pe opt biţi. Inteligență artificială de cea mai 
bună calitate cu un cod compilat foarte bine. Arhitectura 
sistemului e foarte isteaţă. Trei ASIC, separate, în burtica 
asta grasă a ei, pe care le-am proiectat singur. 

ASIC era, din câte ştiam, limbajul specialiştilor pentru a 
desemna un cip de computer proiectat conform cerinţelor 
clientului, o chestie care face o grămadă de lucruri. 

— Lucille? a făcut Mordden, iar păpuşa s-a întors să-l 
privească şi a clipit. Să te ia dracu’, Lucille. Ochii păpuşii s-a 
îngustat încet, colţurile gurii s-au lăsat în jos, apoi s-a auzit 
un sunet care semăna foarte bine a plâns îndurerat, uaa, 
uaa. Pe obraz i s-a scurs o singură lacrimă. Mordden i-a 
ridicat bluza de la pijama, roz, cu rujuleţ, lăsând la vedere 
un mic ecran cu cristale lichide. Părinţii o pot programa şi 
pot vedea setările pe acest ecran care a fost creat la Trion. 
Unul dintre cipurile ASIC acţionează ecranul, un altul, 
motoarele, un altul se ocupă de exprimarea vocală. 

— Incredibil, am spus. Şi toate astea, doar pentru o 
păpuşă. 

— Corect. Compania de jucării cu care aveam contract a 
ratat lansarea. Ambalajul arăta îngrozitor. N-au făcut 
livrările decât în ultima săptămână din noiembrie, opt 
săptămâni prea târziu, cu alte cuvinte, data la care 
mămicile şi tăticii îşi întocmiseră deja lista de cumpărături 
pentru Crăciun. Pe de altă parte, preţul era revoltător - în 
situaţia de atunci mami şi tati nu-şi pot permite să dea mai 


bine o sută de dolari pe o păpuşă nenorocită. Sigur, geniile 
marketing de la Produse de larg consum şi educative şi-au 
închipuit că inventasem un alt Beanie Baby, aşa că am 
rămas pe stoc cu câteva sute de mii de cipuri dintr-astea, 
care au fost produse în China cu nişte cheltuieli enorme şi 
nici nu se pot folosi la altceva. Ceea ce înseamnă că Trion 
s-a ales cu aproape jumătate de milion de păpuşi urâte pe 
care nu le voia nimeni, împreună cu alte piese ce aşteaptă 
să devină trei sute de mii de păpuşi, care stau şi azi într-un 
depozit din Van Nuys. 

— Mamă... 

— Nu-i nimic. Nimeni nu se poate atinge de mine. Sufăr 
de kryptonită?”. 

Nu mi-a explicat ce însemna asta, dar aşa era Mordden, 
aproape nebun, de aceea n-am insistat. M-am întors la locul 
meu, unde am constatat că primisem mai multe mesaje 
vocale. Când l-am rulat pe al doilea, cu o tresărire, am 
recunoscut vocea înainte ca vorbitorul să se prezinte. 

— Domnule Cassidy, a rostit vocea puţin iritantă, aş 
vrea... A, sunt Jock Goddard. M-au impresionat foarte mult 
observaţiile tale de la şedinţa de astăzi şi te-aş ruga să treci 
pe la biroul meu, dacă poţi. Vrei să iei legătura cu asistenta 
mea, Flo, şi să stabileşti o oră? 


23 Kryptonită, boală imaginară, provocată de elementul cu acelaşi 
nume, lansat într-o serie de benzi desenate cu Superman, născut pe 
planeta Krypton. A nu se confunda cu gazul inert şi nobil krypton. 
(n.tr.). 


Partea a patra. 
COMPROMITEREA 


Compromitere: Detectare a unui agent, a unei case 
conspirative sau a unei tehnici operative de culegere 
de informaţii de către o persoană din cealaltă tabără. 

Dicţionar de spionaj 


35 


Biroul lui Jock Goddard nu era mai mare decât cel al lui 
Tom Lundgren sau al Norei Sommers. Când am constatat 
asta, mi-a stat mintea în loc. Biroul directorului general 
executiv avea poate cu vreun metru pătrat în plus faţă de 
amărâtul meu de cubiculum. Am rămas convins că 
trecusem de el sau că mă rătăcisem. Însă numele lui se 
vedea clar - AUGUSTE GODDARD - pe o placă din alamă 
fixată pe uşă, iar el stătea în faţa biroului şi discuta cu 
asistenta. Purta un pulover negru pe gât, nu avea haină, şi 
pe nas îşi ţinea ochelarii de citit, cu rame negre. Femeia cu 
care stătea de vorbă, Florence am presupus eu, era o 
negresă masivă, îmbrăcată cu un taior impresionant de 


culoare cenuşie cu reflexe argintii. Părul din dreptul 
tâmplelor avea şuviţe cărunte, amintind de un bursuc, şi 
ea, în general, arăta extraordinar. 

Când m-am apropiat, amândoi au ridicat ochii spre mine. 
Ea nu mă ştia, iar lui Goddard i-a trebuit o secundă să mă 
recunoască - doar eram la o zi după marea şedinţă - şi mi 
s-a adresat: 

— A, domnule Cassidy, grozav, îţi mulţumesc că ai venit. 
Să-ţi ofer ceva de băut. 

— Am rezolvat problema, mulţumesc, am spus. Apoi mi- 
am amintit însă recomandarea doctorului Bolton şi am 
adăugat: Da, poate un pahar cu apă. 

De aproape, Goddard părea şi mai scund, cu umerii şi 
mai căzuţi. Bine cunoscuta faţă ca de spiriduş, cu buze 
subţiri, ochi sclipitori - arăta exact ca mâăştile de Halloween 
cu chipul lui, pe care una dintre serviciile companiei le 
făcuse pentru petrecerea de Halloween din anul precedent. 
Văzusem una atârnată într-un cui, pe peretele din 
cubiculumul cuiva. Fiecare avea câte una şi jucase o un 
scenetă imitându-şi şeful cel mare. 

Flo i-a întins un dosar - mi-am dat seama că era dosarul 
meu de la Resurse umane -, iar Goddard i-a spus să reţină 
orice apel, după care m-a invitat în birou. N-aveam idee ce 
voia, astfel că a început să mă frământe conştiinţa, fiindcă 
mă ştiam vinovat de multe. Vreau să zic, cotrobăisem prin 
corporaţia lui, făcând spionaj în favoarea unui competitor. 
Dovedisem precauţie, bineînţeles, dar făcusem şi vreo două 
gafe de toată frumuseţea. 

Cu toate acestea, putea fi chiar atât de rău? Un director 
general nu se ocupă personal de concedieri, are oricând la 
dispoziţie călăi pregătiţi pentru asta. Însă mi-era imposibil 
să nu-mi pun întrebarea. Eram agitat şi penibil şi nici nu 
prea reuşeam să-mi ascund starea de încordare. 

Goddard a deschis un mic frigider încorporat într-un 
dulap şi mi-a întins o sticlă de a Aquafina. Apoi s-a aşezat la 


birou şi s-a rezemat de spătarul fotoliului înalt, din piele. Eu 
am luat loc pe unul din cele două scaune aflate în faţa lui. 
Am privit în jur, am văzut fotografia unei femei deloc 
atrăgătoare, despre care am presupus că era soţia lui, 
fiindcă părea să aibă cam aceeaşi vârstă cu el. Avea părul 
alb, necoafat şi faţa uimitor de ridată (Mordden afirmase că 
era shar-pei?%) şi purta un colier din trei şiruri de perle, în 
stilul Barbarei Bush, probabil pentru a-şi ascunde pielea 
căzută de sub bărbie. M-am întrebat dacă Nick Wyatt, atât 
de pătimaş din cauza invidiei bolnăvicioase faţă de Jock 
Goddard, avea idee pentru cine se grăbea să ajungă acasă 
în fiecare seară. Partenerele de pat ale lui Wyatt se 
schimbau sau se roteau la fiecare câteva nopţi şi toate 
aveau nişte sâni ca nişte manechine; asta era o cerinţă a 
fişei de post. 

Un raft întreg era ocupat de modele miniaturale de 
automobile vechi, decapotabile, cu aripi lungi şi linii arcuite, 
şi câteva camioane-cisternă Divco, pentru transportul 
laptelui. Toate reprezentau automobile din anii patruzeci şi 
cincizeci, când probabil că Jock Goddard era puşti sau 
adolescent. 

M-a văzut uitându-mă la ele şi a întrebat: 

— Ce maşină conduci? 

— Conduc? Preţ de o clipă nu mi-am dat seama la ce se 
referea. A, un Audi A6. 

— Audi, a repetat el, de parcă era vreun cuvânt din altă 
limbă. De acord, poate că era. Şi-ţi place? 

— E bună. 

— Mă gândeam că ai un Porsche 911 sau cel puţin un 
Boxter, sau ceva de genul ăsta. Un tânăr ca tine... 

— Nu mă omor după motoare, am zis. 

Era un răspuns calculat, recunosc, gândit în mod 
deliberat să contrarieze. Consiliera de la Wyatt, Judith 
Bolton, îşi rezervase o parte a unei şedinţe pentru a discuta 


24 Rasă de câine din China (n. red.). 


despre maşini, ca să mă încadrez în cultura corporată de la 
Trion. Instinctul îmi spunea acum că, faţă în faţă cu şeful 
cel mare, nu aveam şanse să câştig. 

— Credeam că toată lumea de la Trion e pasionată de 
automobile, a zis Goddard. Mi-am dat seama că era 
răutăcios. Lovea fără milă în ploconeala cu care 
subordonații îl urmau orbeşte, luându-l drept model. Mi-a 
plăcut atitudinea lui. 

— Mai precis, cei ambiţioşi, am spus eu cu un zâmbet. 

— Mda, să ştii că singura mea extravaganţă a rămas asta 
cu automobilele, dar există şi un motiv. Pe la începutul 
anilor şaptezeci, după ce Trion a fost cotată la bursă şi am 
început să câştig mai mulţi bani decât puteam cheltui, m- 
am dus într-o zi şi mi-am cumpărat un iaht, lung de 
douăzeci de metri. Am fost mândru nevoie mare cu el până 
am văzut în port unul de douăzeci şi trei de metri. Auzi, cu 
trei metri mai lung. Şi atunci am simţit o împunsătură de 
invidie, înţelegi?  Instinctul meu competitiv fusese 
zgândărit. Brusc, am simţit - o, ştiu că e o copilărie, dar nu 
m-am putut abţine, că-mi trebuia un iaht şi mai mare. ŞI 
ghici ce-am făcut? 

— Ai cumpărat altul, mai mare. 

— Nici gând. Puteam s-o fac fără probleme, dar s-ar fi 
găsit oricând nu ştiu ce prostovan care să apară cu altul şi 
mai mare. Şi-atunci, cine e mai mare prostovan? În felul 
ăsta nu câştigi nimic. 

Am dat aprobator din cap. 

— L-am vândut. Chiar a doua zi. Doar fibra de sticlă şi 
gelozia făceau vasul acela să plutească. A chicotit. De 
aceea prefer să am un birou mic. M-am gândit că, dacă 
biroul şefului e la fel ca al oricăruia din conducere, măcar 
nu va mai exista atâta invidie în cadrul companiei. Oamenii 
au tendinţa să se ia mereu la întrecere, cine are ceva mai 
mare, mai tare... mai bine să se concentreze asupra altor 
lucruri. Aşadar, Elijah, eşti proaspăt angajat, nu? 


— Adam, dacă nu te superi. 

— Uf, drace. Mereu greşesc. Scuze. Adam, Adam. Gata, 
am reţinut. S-a aplecat puţin în faţă, şi-a pus ochelarii şi a 
răsfoit rapid dosarul meu. Te-am furat de la Wyatt, unde ai 
salvat produsul acela, Lucid. 

— „Salvat” e mult spus, domnule. 

— Nu e nevoie să faci pe modestul. 

— Nu-i vorba de modestie, ci de realitate. 

A zâmbit, ca şi cum asta l-ar fi amuzat. 

— Cum e la Trion în comparaţie cu Wyatt? Ei, consideră 
că nu te-am întrebat asta. Oricum n-aş vrea să-mi răspunzi. 

— Nicio problemă, răspund cu plăcere, am zis eu, fără 
nicio reţinere. Îmi place. E interesant. Şi oamenii îmi plac. 
Am rămas o clipă pe gânduri, mi-am dat seama ce 
pupincurist suna totul, ce idiot, de aceea am adăugat: 
Adică, majoritatea, nu toţi. 

Ochii lui de spiriduş au licărit. 

— Ai acceptat prima ofertă de salariu care ţi s-a făcut, a 
spus el. Tinere, având în vedere cartea ta de vizită, 
rezultatele avute înainte, puteai negocia, ca să primeşti mai 
mult. 

Am ridicat din umeri. 

— M-au interesat mai mult şansele. 

— Poate, dar asta mi-a sugerat cât de mult doreai să o 
ştergi de la Wyatt. 

Discuţia atingea un punct care-mi dădea fiori şi, în orice 
caz, ştiam că Goddard voia să constate cât de discret 
puteam fi. 

— Cred că Trion mi se potriveşte mai bine. 

— Şi ai găsit şansele de care aminteai? 

— Sigur. 

— Paul, directorul meu financiar, mi-a povestit de 
intervenţia ta în problema Golddust. Se vede că ai surse de 
informare. 

— Păstrez legătura cu diverşi amici. 


— Adam, îmi place ideea de reorientare la Maestro, dar 
mă îngrijorează timpul necesar pentru a adăuga protocolul 
de criptare de securitate. Pentagonul o să vrea prototipuri 
funcţionale începând de ieri. 

— Nu e nicio problemă, am spus. Detaliile îmi 
rămăseseră încă proaspete în minte, aşa cum memorasem 
odată, în facultate, un întreg curs de chimie organică 
pentru un examen. Kasten Chase a elaborat deja protocolul 
de acces pentru securitatea datelor, RASP. Cei de acolo au 
cartela de criptate Fortezza, modemul Palladium - soluţiile 
pentru hardware şi soft sunt deja elaborate. Ar însemna 
maxim două luni pentru încorporarea în Maestro. O să fim 
gata să livrăm cu două luni înainte de semnarea 
contractului. 

Goddard a clătinat din cap şi a părut descumpănit. 

— Piaţa asta a suferit modificări colosale. Totul a devenit 
interschimbabil sau mai ştiu eu cum şi toată tehnologia 
tinde spre convergenţă. Am intrat în epoca totul-în-unul. 
Consumatorii nu mai vor un televizor simplu, sau un video, 
sau un fax sau un computer şi un sistem stereo, sau un 
telefon, fiecare separat. M-a privit cu coada ochiului. Se 
vedea că lansase ideea ca să vadă ce părere aveam. 
Convergenţa ne aşteaptă. Nu crezi? 

Am luat o faţă sceptică, am inspirat adânc şi am spus: 

— Dacă mă gândesc bine... Nu. 

După câteva momente de tăcere, a surâs. Răspunsesem 
conform aşteptărilor. Citisem o transcriere a unor remarci 
neoficiale pe care Goddard le făcuse la una dintre 
conferințele pe tema viitorului tehnologiei, de la Palo Alto, 
în urmă cu un an. Se pornise atunci împotriva „goanei 
delirante după cât mai multe funcţii”, după cum se 
exprimase el, iar eu reţinusem asta, gândindu-mă că 
puteam să apelez la idee în cadrul vreunei şedinţe de la 
Trion. 

— Cum asta? 


— Asta-i doar delirofuncţie. Înseamnă să tot încarci 
produsul în dauna uşurinţei şi a simplităţii, a eleganţei. 
Cred că ne-am săturat cu toţii să apăsăm treizeci şi nu ştiu 
câte butoane pe douăzeci şi două de telecomenzi doar ca 
să urmărim o emisiune de ştiri. Consider că mulţi oameni s- 
au săturat deja să vadă pe computerul de bord 
instrucţiunea: „VERIFICAŢI MOTORUL” când, de fapt, nu poţi 
verifica nimic, fiindcă, dacă ridici capota, te uiţi ca prostul - 
şi trebuie să te duci la un mecanic specializat, care are 
computer de diagnosticare şi diplomă obţinută la Institutul 
de Tehnologie din Massachussetts. 

— Chiar dacă te pricepi la motoare, a spus Goddard cu 
un zâmbet sardonic. 

— Chiar dacă. Plus că toată chestia asta cu convergenţa 
e oricum un mit, o idee fixă, care devine periculoasă dacă o 
iei în serios. Şi e proastă pentru afaceri. Telefaxul Canon a 
fost un eşec - un fax mediocru şi un telefon jalnic. Nu văd 
maşina de spălat combinată cu uscătorul şi nici cuptorul cu 
microunde în combinaţie cu aragazul. Nu am nevoie deo 
combinaţie cuptor cu microunde - plită electrică - televizor 
dacă eu vreau doar să-mi ţin cutiile de Cola la rece. La 
cincizeci de ani după inventarea computerului, nu s-a făcut 
nicio combinaţie de felul acesta - nu? Nimic. După cum văd 
eu lucrurile, prostia asta cu convergenţa seamănă cu 
antiloiepurele. 

— Ce anume? 

— Antiloiepure - o creaţie mitică a unui taxidermist 
extravagant, care a combinat un iepure de talie mare cu 
antilopa. Am văzut asta pe cărţi poştale care se vând pe 
Coasta de Vest. 

— Văd că spui lucrurilor pe nume, aşa e? 

— Exact, domnule, dacă sunt convins că am dreptate. 

A lăsat deoparte dosarul de cadre şi s-a rezemat din nou 
de spătar. 

— Şi care e părerea ta de ansamblu? 


— Poftim? 

— Despre Trion, în ansamblu. Tot aşa opinii tranşante ai? 

— Unele, da. 

— la să auzim. 

Wyatt comandase mereu analize de competitivitate 
privind Trion şi reţinusem câteva consideraţii. 

— Mda, Sistemele Medicale Trion reprezintă un portofoliu 
foarte serios, tehnologiile cele mai bune de rezonanţă 
magnetică, medicină nucleară şi ultrasunete, dar cam 
slăbuţ în ceea ce priveşte serviciile, cum ar fi organizarea 
informării pacienţilor şi gestionarea activelor. 

A zâmbit şi a dat aprobator din cap. 

— De acord. Continuă. 

— Serviciul de Soluţii de Afaceri se târâie - şi nu este 
nevoie să îţi spun eu asta -, însă în domeniul acesta există 
deja mai toate posibilităţile pentru o penetrare mai bună pe 
piaţă, în special în privinţa serviciilor de date şi ethernet cu 
comutare vocală a circuitului şi pe bază de protocoale de 
identificare. Da, ştiu că în prezent fibra optică e cuvântul de 
ordine, însă serviciile de bandă largă reprezintă viitorul, de 
aceea trebuie să ţinem aproape. Diviziunea pentru 
aerospaţiale a traversat câţiva ani mai grei, dar are un 
portofoliu extraordinar de produse de calcul. 

— Dar ce crezi despre Produse electronice de larg 
consum? 

— Evident, la asta ne pricepem cel mai bine, şi acesta e 
motivul pentru care am venit la Trion. Adică, DVD-urile bat 
de departe playerele Sony. Telefoanele fără fir sunt tari, ca 
întotdeauna. Telefoanele mobile sunt criminale - dominăm 
piaţa. Până şi numele companiei este asociat cu mobilul - 
putem creşte preţurile cu până la treizeci la sută doar 
pentru că pe eticheta lor scrie Trion. Dar mai sunt şi puncte 
slabe. 

— Cum ar fi? 

— Păi, e o greşeală să nu avem un produs care să bată 


Blackberry. Dispozitivele de comunicaţie fără fir ar trebui să 
fie la degetul nostru mic. Şi, cu toate astea, noi parcă am 
pierdut teren faţă de RIM, Handspring şi Palm. Trebuie să 
ieşim cu nişte produse tari de acest fel. 

— Ne ocupăm de asta. Avem un produs foarte interesant 
pe ţeavă. 

— Mă bucur că aud asta, am spus eu. Eu cred că pierdem 
teren la tehnologie şi produse pentru transmiterea de 
muzică şi imagini video în formă digitală pe Internet. 
Trebuie să ne concentrăm asupra Departamentului 
cercetare-dezvoltare, poate realizarea de cooperări. Asta 
înseamnă un potenţial uriaş pentru obţinerea de venituri. 

— Cred că ai dreptate. 

— Şi, să mă ierţi că o spun, dar cred că se face o 
greşeală pentru că nu există o linie de produse adresate 
adolescenților. Uită-te la Sony - peste câţiva ani, puştiul 
care nu va avea o consolă de jocuri Playstation nu mai e 
acceptat de ceilalţi. S-ar părea că cererea de computere şi 
produse electronice de uz casnic scade o dată la fiecare 
câţiva ani, nu? Ne luptăm cu producătorii de electronice din 
Coreea de Sud şi Taiwan, ducem războaie ale preţurilor 
pentru monitoarele cu cristale lichide şi dispozitive video 
digitale şi telefoane mobile - asta e realitatea. De aceea ar 
trebui să le vindem puştilor - fiindcă pe ei îi doare undeva 
de recesiunea economică. Sony are Playstation, Microsoft 
are Xbox, Nintendo are Gamecube, iar noi ce avem pentru 
jocurile video pe ecran TV? Nimic. Aici e marea slăbiciune a 
liniei produselor de larg consum. 

Am observat că stătea din nou drept pe fotoliu şi mă 
măsura cu un zâmbet enigmatic pe faţa ridată. 

— Ce-ai spune dacă te-ai ocupa de reutilare la Maestro? 

— Asta e problema Norei. Sincer să fiu, nu m-aş simţi în 
apele mele dacă mi s-ar da mie. 

— Ai raporta direct către ea. 

— Nu sunt convins că i-ar conveni. 


A zâmbit strâmb. 

— l-ar trece supărarea. Nora ştie ce-i prieşte şi ce nu. 

— Evident, n-aş vrea să te contrazic cu orice preţ, 
domnule, dar cred că asta ar dăuna moralului. 

— Bine, atunci vrei să vii să lucrezi direct pentru mine? 

— Păi n-o fac deja? 

— Vreau să spun, aici, la etajul şapte. Asistent special 
pentru strategie la produsele noi. Să răspunzi de Sectorul 
de tehnologie avansată. [i-aş da un birou, pe acelaşi hol. 
Dar nu mai mare decât al meu, sper că înţelegi. Te 
interesează? 

Am crezut că nu aud bine. Am simţit că explodez de 
emoție şi agitaţie. 

— Da, sigur. În directă subordonare a directorului 
executiv? 

— Exact. Aşadar, facem târgul? 

Am zâmbit serafic. „Dacă am întrat în horă, trebuie să 
joc”, mi-am zis în gând. 

— Dar cred că o răspundere sporită presupune şi o 
creştere de salariu, domnule, nu? 

A râs. 

— A, serios? 

— Aş vrea cei cincizeci de mii pe care nu i-am cerut când 
am început activitatea aici. Şi aş mai vrea încă patruzeci de 
mii în opţiuni de cumpărare acţiuni. 

A râs din nou, sănătos, ca un Moş Crăciun, iho-ho. 

— Eşti tare, tinere! 

— Mulţumesc. 

— Să-ţi spun ceva. N-o să-ţi dau cincizeci de mii în plus. 
Nu cred în creşteri treptate. O să-ţi dublez salariul. Plus 
patruzeci de mii în opţiuni. În felul ăsta o să simţi că-ţi arde 
fundul să munceşti pentru mine. 

Ca să nu-mi scape o exclamaţie de uimire, mi-am muşcat 
buzele. /suse. 

— Unde locuieşti? 


l-am spus. 

A clătinat din cap. 

— Nu prea se potriveşte pentru cineva la un asemenea 
nivel. Pe de altă parte, la cât o să ai de lucru, n-aş vrea să 
fii silit să conduci trei sferturi de oră dimineaţa şi la fel şi 
seara. O să stai aici până noaptea, de aceea vreau să 
locuieşti aproape. Ce-ar fi să-ţi iei un apartament în zona 
Harbor? Acum îţi poţi permite. Avem o doamnă care 
lucrează la Personal şi e specialistă în probleme de locuinţe. 
Îţi aranjează ea ceva frumos. 

Am înghiţit în sec. 

— De acord, am zis, încercând să-mi rețin râsul nervos. 

— Aşa, ţin minte ce ai spus, că nu te omori după 
motoare, dar Audi-ul acela... Sunt convins că e o maşină 
bună, dar de ce să nu-ți iei ceva mai deosebit? Cred 
bărbaţilor le plac maşinile tari. Ce-ar fi să încerci şi tu? 
Adică, nu e cazul să sari calul, dar să-ţi cumperi ceva mai 
bun. Flo te poate ajuta în privinţa asta. 

Mă anunţa cumva că mi se punea o maşină la dispoziţie? 
Doamne Dumnezeule. 

S-a ridicat. 

— Deci, îmbarcarea, da? 

Mi-a întins mâna. l-am strâns-o. 

— Aş fi un prost să refuz, am zis eu pe un ton degajat. 

— Şi nu eşti, asta e clar. Mda, bun venit în echipă, Adam. 
Abia aştept să lucrez cu tine. 

Am ieşit din birou şi, clătinându-mă pe picioare, m-am 
îndreptat spre grupul de lifturi, simțind că plutesc. Abia 
dacă-mi dădeam seama pe unde călcam. 

După aceea m-am trezit, mi-am adus aminte ce căutam 
acolo, care mi-era misiunea - ba chiar şi cum am ajuns în 
biroul lui Goddard. Tocmai fusesem promovat mai mult 
decât mă ţineau balamalele. 

lar acum nici nu mai ştiam încotro să o apuc. 


36 


N-a fost nevoie să fac publică vestea: e-mailul şi 
mesajele instantanee îmi rezolvaseră deja problema ca prin 
minune. Până să ajung în pătrăţelul meu, toată lumea din 
departament era la curent. Evident, Goddard era omul 
acţiunii care nu suporta întârziere. 

Nici n-am ajuns bine la toaletă pentru a mă elibera de 
presiune, că la pisoarul alăturat s-a şi înfiinţat Chad, care s- 
a grăbit să-şi tragă fermoatrul. 

— Hei, amice, sunt adevărate zvonurile? 

Am privit fix şi nerăbdător spre peretele faianţat. Trebuia 
să-mi dau drumul, nu mai rezistam. 

— Care zvonuri? 

— Sper că accepţi felicitările mele. 

— A, nu ştiam despre ce vorbeşti. Nu, felicitările ar fi 
premature. Dar, oricum, îţi mulţumesc. 

Am rămas cu ochii pe butonul acela care porneşte apa şi 
care e anexat oricărui pisoar standard din State. M-am 
întrebat cine o fi inventat chestia aceea, dacă s-a îmbogăţit 
din asta, iar familia o fi făcut glume pe seama ideii că 
bunăstarea familiei provine de la toaletă. Voiam să-l văd pe 
Chad plecat cât mai curând de acolo. 

— Te-am subestimat, a zis el, slobozind un jet puternic. 

Între timp, eu simţeam că nivelul presiunii depăşeşte 
cota de alarmă. 

— A, chiar aşa? 

— Da, chiar aşa. Ştiam că eşti bun, dar n-am ştiut cât de 
bun. Nu te-am luat în calcul. 

— Ce noroc pe mine, am zis. Ori poate mă ia gura pe 
dinainte şi, din anumite motive, lui Goddard i-a plăcut asta. 

— Nu, nu cred. Reuşeşti un soi de comunicare mintală cu 
bătrânul. Parcă ai şti pe ce buton să apeşi. Pariez că nici nu 


trebuie să vorbiţi prea mult ca să vă înţelegeţi. Aşa de tare 
eşti. M-ai dat gata, tipule. Nu ştiu cum de-ai reuşit, dar m-ai 
dat pe spate, pe bune. 

Şi-a închis fermoarul, apoi m-a bătut pe umăr. 

— Să-mi vinzi şi mie pontul, bine? a făcut el, dar n-a mai 
aşteptat răspunsul meu. 

Când m-am întors la locul meu, Noah Mordden stătea în 
dreptul intrării trecând în revistă cărţile mele de pe dulap. 
Ţinea în mână un pachet ambalat în hârtie de cadouri, care 
părea a fi o carte. 

— Cassidy, a zis el. Widmerpool al nostru, prea tare ca să 
mai treacă prin şcoală”. 

— Poftim? (Doamne ce mort era tipul ăsta după aluzii 
neinteligibile...) 

— Te rog să primeşti asta, a zis el. 

l-am mulţumit şi am desfăcut pachetul. Într-adevăr, o 
carte, dar veche, şi mirosea a mucegai. Pe coperta pânzată 
stătea scris Sun Tzu despre arta războiului. 

— E traducerea din 1910 a lui Lionel Giles, a precizat el. 
Cea mai bună, după părerea mea. Nu e o primă ediţie, care 
ar fi imposibil de găsit, dar, oricum o ediţie rară. 

M-am simţit mişcat. 

— Când ai avut vreme să cumperi asta? 

— De fapt, am cumpărat-o săptămână trecută, la o 
licitaţie online. N-am vrut să fie un cadou de despărţire, dar 
asta e. Cel puţin acum nu mai ai nicio scuză. 

— Îţi mulţumesc, am spus. O s-o citesc. 

— Chiar te rog. Presupun că vei avea nevoie de ea din ce 
în ce mai mult. Să nu uiţi de expresia kotowaza, „Cuiul care 
nu intră-n lemn se bate îndoit”. Ai fost norocos să ieşi din 


25 Aluzie la personajul Windmerpool, un student nu tocmai iubit la 
Eton, remarcabil prin hotărâre, tenacitate şi lipsă de scrupule din O 
chestiune de educație, primul din cele 12 romane care alcătuiesc ciclul 
Dans după muzica timpului (1951-1975) de Anthony Powell, scriitor 
britanic (1905-2000). (n. tr.). 


orbita Norei, dar există şi pericole mai mari când urci prea 
repede în cadrul unei companii. Şoimii pot zbura, dar 
veveriţele nu se trezesc aspirate de motoarele avioanelor 
cu reacţie. 

Am dat din cap. 

— O să ţin minte asta, l-am asigurat eu. 

— Ambiţia e o calitate utilă, dar trebuie să verifici mereu 
să nu laşi urme, a spus el. 

Făcea o aluzie voalată la ceva - sigur mă văzuse ieşind 
din biroul Norei -, iar asta m-a speriat de m-a trecut din nou 
dorul de pisoar. Sadic, se juca cu mine, aşa cum face pisica 
cu un şoarece. 

Nora m-a convocat în biroul ei prin e-mail şi mi-am făcut 
curaj, ca pentru un cutremur de gradul nouă. 

— Adam! a exclamat ea când m-am apropiat. Tocmai am 
aflat vestea. 

Era numai un zâmbet. 

— Stai jos, stai. Nici nu ştii ce mă bucur pentru tine. Și 
poate n-ar trebui să mă dau de gol, dar sunt încântată că 
am luat în serios entuziasmul meu în ceea ce te priveşte. 
Fiindcă, ştii doar, cei de sus nu te cred întotdeauna. 

— Ştiu. 

— Dar i-am asigurat, dacă faceţi asta, n-o să vă pară rău. 
Adam are stofă, aşa le-am spus, va merge până la capăt. 
Aveţi cuvântul meu că aşa va fi. Îl cunosc. 

„Mda, mi-am zis, îţi închipui că mă cunoşti. Habar n-ai.” 

— Mi-am dat seama că te speria gândul mutării, de 
aceea am dat câteva telefoane, a continuat ea. Mă bucur că 
lucrurile s-au rezolvat în favoarea ta. 

N-am răspuns la asta. Mă preocupa prea mult cum va 
reacţiona Wyatt când va afla vestea. 


37 


— Fugi de-aici, a fost reacţia lui Nicholas Wyatt. 

Pentru o fracțiune de secundă, poleiala de stăpânire de 
sine, de clasă şi eleganţă s-a mistuit. Mi-a aruncat o privire 
care părea a fi aproape respect. Aproape. În orice caz, 
aveam în faţă un alt Wyatt şi mă bucuram să asist la o 
asemenea schimbare. 

— lţi baţi joc de mine. A continuat să mă fixeze. Te 
sfătuiesc să nu faci glume din astea cu mine. Într-un târziu, 
şi-a mutat privirea, iar eu m-am simţit oarecum uşurat. E 
absolut incredibil. 

Ne aflam în avionul lui personal, dar nu zburam nicăieri. 
O aşteptam pe ultima lui prietenă, care urma să sosească 
pentru a pleca împreună cu el spre Hawaii, unde avea o 
casă în staţiunea Hualalai. Eram doar eu, Wyat şi Arnold 
Meacham. Nu mai pusesem piciorul până atunci într-un 
avion particular, iar acela era grozav, un Gulfstream G-IV, a 
cărui cabină avea aproape patru metri lăţime şi 
optsprezece metri lungime. Practic, puteai juca fotbal 
înăuntru. Şi nu avea decât vreo zece locuri, o sală de 
discuţii, plus două băi cu duşuri. 

Credeţi-mă, nu zburam spre marea insulă. Totul nu avea 
rostul decât să mă stârnească. Eu şi Meacham urma să 
coborâm înainte de decolare. Wyatt purta o cămaşă din 
mătase neagră. l-am dorit să facă un cancer al pielii de la 
soare. 

Meacham i-a zâmbit lui Wyatt şi a rostit încet: 

— O idee sclipitoare, Nick. 

— Trebuie să o felicit pe Judith, a spus Wyatt. Ea a venit 
cu ideea asta. Apoi a clătinat din cap. Dar am îndoieli că ar 
fi reuşit să vadă atât de departe, a zis, apoi a scos mobilul 
şi a tastat ceva. 

— Judith, a spus el. Băiatul nostru lucrează direct pentru 
Marele Şef în persoană. Asistent special al directorului 
general executiv. A făcut o pauză şi i-a aruncat un zâmbet 


lui Meacham. Nu te iau în balon. Încă o pauză. Judith, 
scumpa mea, vreau să faci un curs intensiv cu tânărul. 
Pauză. Aşa, foarte bine, bineînţeles că e prioritar. Vreau ca 
Adam să-l cunoască pe tip ca pe propriul buzunar. Vreau să 
devină cel mai bun asistent special pe care tipul l-a angajat 
vreodată, ce mama dracilor. Corect. Apoi, cu un ţiuit, 
convorbirea s-a încheiat. Privind spre mine, a spus: Tocmai 
ţi-ai salvat fundul. Arnie? 

Meacham a ridicat ochii de parcă abia ar fi aşteptat 
semnalul acela pentru a intra în scenă. 

— Am analizat toate numele oamenilor care lucrează la 
AURORA, aşa cum ni le-ai dat, a zis el pe un ton sumbru. 
Niciunul nu se potriveşte. 

— Ce înseamnă asta? am întrebat eu. 

Dumnezeule, cât îl detestam pe individ... 

— Nu apar numere de la asigurări sociale, nimic. Să nu-ţi 
baţi joc de noi, amice. 

— Ce tot vorbeşti acolo? Le-am descărcat direct de pe 
directorul Trion al site-ului. 

— Da, dar nu sunt numele lor adevărate, netotule. 
Numele celor de la administrativ sunt reale, dar ale celor de 
la diviziunea cercetare sunt false. N-am mai pomenit aşa 
ceva. 

— Ceva e în neregulă, am spus, clătinând din cap. 

— Joci cinstit cu noi? m-a întrebat Meacham. Dacă faci alt 
joc, te zdrobim, să nu apuc ziua de mâine. L-a privit pe 
Wyatt. A balamucit de tot evidenţele de personal - parcă a 
fost drogat. 

— Evidenţele dispăruseră, Arnold, l-am repezit eu. 
Extrase. Au devenit superprecauţi. 

— Şi despre gagică ce-ai aflat? m-a luat Wyatt. 

Am surâs. 

— Cu „gagica” am întâlnire săptămână viitoare. 

— Ca posibil prieten, şi alte chestii? 

Am făcut un gest din umeri. 


— Pe fată o interesează persoana mea. Lucrează la 
AURORA. Ea rămâne legătura directă cu cercetarea. 

Spre uimirea mea, Wyatt a dat din cap. 

— Bravo. 

Cam târziu, dar Meacham a simţit dincotro bătea vântul. 
El rămăsese blocat pe ideea că ratasem operaţiunea de la 
Resurse umane, numele celor prinşi în proiectul AURORA 
erau, din anumite motive, false, dar şeful lui avea în vedere 
ceea ce mersese bine, pe uimitoarea răsturnare de situaţie, 
aşa că n-ar fi vrut să rămână de căruţă, de aceea a zis: 

— Acum ai acces la biroul lui Goddard. Ai putea plasa o 
serie de dispozitive. 

— Mi se pare incredibil, a ţinut să accentueze Wyatt. 

— Eu cred că nu mai trebuie să-i plătim salariul pe care l- 
a avut, a spus Meacham. Mai ales când primeşte atâţia bani 
de la Trion. Isuse, zmeul ăsta câştigă chiar mai mult decât 
mine. 

Wyatt părea amuzat de situaţie. 

— Nuuu, doar am convenit. 

— Cum mi-ai spus? l-am întrebat eu pe Meacham. 

— Există riscuri de securitate dacă trebuie să transferăm 
fonduri ale companiei în contul puştiului, indiferent prin 
câte conturi trec banii, i-a spus Meacham lui Wyatt. 

— Nu, ai zis că sunt zmeu, am insistat eu. Ce înseamnă 
asta? 

— Eu credeam că nu se poate depista sursa plăţii, a zis 
Wyatt, adresându-i-se lui Meacham. 

— Ce acela un „zmeu?” nu m-am lăsat eu. 

Parcă eram un câine cu un os în gură; nu-i dădeam 
drumul, indiferent de cât îl irita asta pe Meacham. 

Însă el nici nu mă auzise, de aceea Wyatt s-a uitat la 
mine şi a murmurat: 

— E limbaj specializat de spionaj industrial. Un zmeu e 
„consultant special”, care culege informaţii prin orice 
mijloace posibile şi, în acelaşi timp, îşi face treaba. 


— Zmeu? m-am mirat eu. 

— Dacă ridici un zmeu şi sfoara se agaţă de ramurile unui 
copac, o tai, mi-a explicat Wyatt. Ai auzit vreodată de 
disculpare plauzibilă? 

— Să tai aţa, am repetat eu, ca un idiot. 

Pe de o parte, nu m-ar fi deranjat deloc, pentru că sfoara 
era, de fapt, o lesă. Ştiam însă că, vorbind despre tăierea 
sforii, ei aveau de fapt în vedere să mă distrugă. 

— Dacă lucrurile merg prost, a precizat Wyatt. Ai grijă să 
iasă bine şi nimeni n-o să-ţi taie sfoara. Hei, dar unde-o fi 
gagica asta a mea? Dacă nu soseşte în două minute, plec 
fără ea. 


38 


ŞI după aceea am făcut ceva ce era total nebunesc, dar 
sentimentul a fost de neuitat. M-am dus şi mi-am cumpărat 
un Porsche de nouăzeci de mii de dolari. 

Altădată aş fi sărbătorit o asemenea veste cu vreo 
partidă grozavă de sex, poate făcându-mă pulbere cu 
şampanie sau cumpărându-mi două-trei CD-uri. Acum însă 
făceam parte din altă lume. Mă încânta ideea de a-mi tăia 
ombilicul care mă ţinea legat de Wyatt prin schimbarea 
Audi-ului cu un Porsche, graţie facilităţilor de leasing oferite 
de Trion. 

Aţi călcat vreodată într-un salon Porsche? Nu e la fel ca 
atunci când îţi cumperi o Honda Accord, clar? Nu intri direct 
din stradă şi ceri să faci o cursă de testare. Trebuie să 
participi la un întreg preludiu. Completezi un formular, 
dealerii vor să ştie ce te aduce la ei, cu ce te ocupi, în ce 
zodie te-ai născut şi altele. 


În plus, ai la dispoziţie atâtea opţiuni că ai putea să 
ameţeşti. Vrei faruri bixenon? Sau bord de culoare Arctic 
Silver? Vrei piele sau piele suplă? Vrei jante sport, ori sport 
clasic II, ori turbo I? 

Eu voiam doar un Porsche şi n-aveam chef să aştept între 
patru şi şase luni până era echipat la Stuttgart- 
Zuffenhausen conform specificaţiei mele. Voiam să ies de 
acolo la volan. Îl doream atunci, pe loc. Nu aveau în salon 
decât două cupeuri 911 Carrera, unul roşu-aprins, iar 
celălalt, negru-bazalt. Totul se reducea la cusăturile pielii. 
Cea roşie avea piele care părea a fi de căprioară, cusută cu 
aţă roşie, ceea ce-mi sugera ceva de cowboy şi de prost 
gust. În vreme ce modelul negru-bazalt avea o piele suplă 
extraordinară de un maro natural, cu schimbătorul de 
viteze şi volanul îmbrăcate în piele. Am coborât după turul 
de testare şi am zis: „Gata, facem târgul”. Poate mă 
consideraseră tipul de cumpărător care doar se uită sau 
care, la sfârşit, nu are curajul să spună da, însă eu am spus- 
o, iar dealerul m-a asigurat că luasem o decizie înţeleaptă. 
S-a oferit chiar să pună pe cineva să înapoieze Audi-ul la 
dealerul Audi - fără nicio cheltuială din partea mea. 

Mă simţeam ca şi cum aş fi condus un avion cu reacţie; 
când apăsai pedala de acceleraţie până la fund, suna chiar 
ca un Boeing 767. Trei sute douăzeci de cai, suta de 
kilometri pe oră în cinci secunde, incredibil de puternică. 
Vibra şi urla. Am băgat în aparatul de la bord ultimele CD- 
uri copiate şi, în drum spre locul de muncă, am dat la 
maxim volumul ca să ascult Clash, Pearl Jam şi Guns 
N'Roses. Asta m-a făcut să simt că totul mergea pe calea 
cea bună. 


Chiar înainte de a mă instala în noul birou, Goddard a 
ţinut să-mi găsesc o nouă locuinţă, mai aproape de sediul 
Trion. Nu aveam de gând să comentez; trecuse vremea 
aceea. 


Oamenii lui m-au ajutat să renunţ la văgăuna în care 
stătusem atâta timp şi să mă mut într-un apartament nou 
de la etajul douăzeci şi nouă din turnul de la sud de la 
Harbor. Fiecare din cele două turnuri avea în jur de o sută 
cincizeci de apartamente pe treizeci şi opt de etaje, 
începând cu camere studio şi terminând cu apartamente de 
trei camere. Turnurile erau construite deasupra celui mai 
tare hotel din zonă, al cărui restaurant era apreciat drept 
excelent de degustătorii de la Zagat's. 

Apartamentul arăta de parcă ar fi fost scos din revista 
Style. Avea o suprafaţă de vreo două sute de metri pătraţi, 
cu tavane înalte, de peste trei metri şi jumătate, parchet şi 
gresie. Exista apartamentul principal şi o „bibliotecă”, 
aceasta putând sluji şi drept dormitor de oaspeţi, o 
sufragerie şi o cameră de zi uriaşă. 

Ferestrele de la podea până în tavan ofereau priveliştea 
cea mai impresionantă pe care o văzusem vreodată. Într-o 
latură, camera de zi dădea spre oraşul răsfirat la picioarele 
mele, în alta, spre ocean. 

Bucătăria cu dotare pentru servirea mesei părea ceva 
dintr-o expoziţie de prezentare a unei firme renumite, fiind 
înzestrată numai cu aparatură de clasă: frigider Sub-Zero, 
maşina de spălat vase Miele, plită electrică/gaz Viking, 
dulapuri făcute de Poggenpohl, blaturi ce imitau granitul, 
până şi un soi de grotă pentru păstrarea vinurilor. 

Dar nici nu aveam nevoie de bucătăria aceea. Dacă 
doream să mănânc în cameră, nu trebuia decât să pun 
mâna pe telefonul din bucătărie şi să apăs un buton pentru 
a comanda serviciul la cameră asigurat de hotel, ba chiar 
să cer un bucătar de la restaurantul de jos, care venea 
imediat şi pregătea masa pentru mine şi oricâţi oaspeţi aş fi 
vrut. 

In clădiri exista un club de întreţinere, cu aparatură de 
ultimă oră, cu o suprafaţă de nouă mii de metri pătraţi, 
unde bogaţii care nu locuiau acolo puteau face gimnastică 


sau juca squash, sau face yoga, după care treceau la saună 
şi la mese pline de proteine în cafenea. 

Nici nu era nevoie să-ţi parchezi singur maşina. Opreai în 
faţa clădirii, iar valetul ţi-o ducea undeva scutindu-te de 
efort, iar ca să ţi-o recuperezi era suficient să dai un 
telefon. 

Lifturile se deplasau cu o viteză atât de mare, încât îţi 
pocneau urechile. Aveau pereţii din lemn de mahon şi 
podele din marmură şi aveau dimensiuni comparabile cu 
ale fostului meu apartament. 

Securitatea clădirii era cu mult mai bună, desigur. 
Brutele lui Wyatt nu mai puteau să pătrundă atât de uşor 
ca să-mi scotocească prin lucruri. Asta îmi plăcea. 

Niciunul dintre apartamentele de la Harbor nu costa sub 
un milion, iar acela al meu era două, dar venea pe gratis - 
cu mobilier cu tot - prin amabilitatea celor de la Trion, 
drept primă. 

M-am mutat fără niciun efort, deoarece n-am păstrat 
aproape nimic din vechiul apartament. Cei de la Goodwill şi 
Armata Salvării au venit şi au luat canapeaua mare şi urâtă, 
masa de bucătărie cu tăblia din marmură, patul cu arcuri şi 
salteaua, toate  boarfele însoţitoare, până şi biroul 
respingător. Când au târât canapeaua afară, din ea au 
căzut tot felul de scame şi gunoaie - ziare Zigzag, gândaci 
de bucătărie, tot soiul de chestii de pe vremea când 
consumam droguri. Mi-am păstrat computerul, hainele şi 
tigaia înnegrită din fontă care îi aparținuse mamei (din 
motive sentimentale - nu pentru că aş fi folosit-o vreodată). 
Am îngrămădit restul lucrurilor în Porsche, ceea ce arată ce 
puţine erau, fiindcă într-o asemenea maşină spaţiul pentru 
bagaje e aproape inexistent. Am comandat mobilierul de la 
un magazin foarte şic, numit Domicile (la sugestia 
agentului) - canapele mari, pufoase şi moi, în care erai 
înghiţit cu totul, fotolii asortate, o masă de bucătărie şi 
scaune care arătau de parcă ar fi sosit de la Versailles, un 


pat uriaş, cu capete din fier, covoare persane. O saltea Dux, 
scumpă până la cer. Totul. O căruţă de bani, dar ce conta - 
doar nu plăteam eu. 

Cei de la Domicile tocmai îmi livrau mobilierul când 
portarul, Carlos, mi-a telefonat să mă anunţe că aveam un 
vizitator, un anume domn Seth Marcus. l-am spus să-l 
trimită imediat sus. 

Uşa de intrare era deja deschisă ca să se mişte cărăuşii 
de mobilă în voie, dar Seth a sunat şi a rămas în hol. Purta 
un tricou cu trupa Sonic Youth şi nişte blugi zdrenţăroşi 
Diesel. Ochii lui, de obicei vioi, chiar demenţial de agitaţi, 
păreau acum ca de mort. Era timorat - nu mi-am dat seama 
dacă se simţea intimidat, gelos sau iritat că dispărusem de 
pe ecranul lui radar sau dacă era vorba de o combinaţie a 
celor trei. 

— Salut, domnule, a zis el. În sfârşit, am dat de tine. 

— Salut, am răspuns şi l-am îmbrăţişat. Bine-ai venit în 
umila mea colibă. 

Nu ştiam ce altceva aş putea spune. Din anumite motive, 
mă simţeam stingherit. N-aş fi vrut ca Seth să vadă 
apartamentul. 

A rămas în hol. 

— Nu aveai de gând să mă anunţi că te-ai mutat? 

— Totul s-a întâmplat peste noapte, am explicat eu. 
Voiam să te sun. 

A scos o sticlă ieftină de şampanie New York State din 
geanta de curier care face livrări cu bicicleta şi mi-a întins- 
O. 

— Am venit să sărbătorim. Mi-am închipuit că berea nu 
mai e de nasul tău. 

— Excelent! am spus, apucând sticla şi neluând în seamă 
aluzia. Hai înăuntru. 

— Te-ai ajuns. E grozav, a zis el cu glas moale, lipsit de 
entuziasm. Uriaş, dom'le. 

— Două sute de metri pătraţi. Vino să te uiţi. 


Am făcut un tur de apartament. A spus câteva chestii 
care se voiau amuzante, de genul: „Dacă asta e biblioteca, 
n-ai avea nevoie şi de nişte cărţi?” Sau: „Acum trebuie să-ţi 
mai  mobilezi dormitorul cu o gagică”. A afirmat că 
apartamentul era „bolnav” şi „tâmpit”, ceea ce în limbajul 
hip-hop însemna că-i plăcea. 

M-a ajutat să scot folia protectoare din plastic de pe una 
dintre canapelele enorme, ca să putem sta jos. Canapeaua 
fusese aşezată în mijlocul camerei de zi, parcă plutea acolo, 
cu faţa spre ocean. 

— Drăguţ, a zis şi s-a scufundat între perne. Părea că ar 
vrea să-şi pună picioarele pe ceva, însă măsuţele de cafea 
încă nu sosiseră, asta, din fericire, fiindcă n-aş fi vrut să-şi 
proptească ghetele Doc Martens, pline de noroi, pe vreuna 
dintre ele. 

— Acum trebuie să-ţi faci şi manichiura, nu? a întrebat el 
bănuitor. 

— Din când în când, am recunoscut eu cu glas domol. Nu- 
mi venea să cred că observase deja un asemenea detaliu la 
degetele mele. Trebuie să arăt ca un director. 

— Şi ce-i cu tunsoarea asta? Serios vorbesc. 

— Ce-i cu ea? 

— Nu ţi se pare, cum să spun, uşchită? 

— Uşchită? 

— Ca de homo. Cu ce rahat îţi dai părul, gel sau spumă? 

— Puțin gel, am spus eu, bătând în retragere. Şi ce-i cu 
asta? 

M-a privit printre gene şi a clătinat din cap. 

— Te dai şi cu colonie? 

Ţineam să schimb subiectul. 

— Credeam că lucrezi în seara asta, am spus eu. 

— A, te referi la joaca aceea de-a barmanul? Nee, m-am 
lăsat. Era de-a dreptul scârbos. 

— Mie mi s-a părut un loc plăcut. 

— Nu şi dacă lucrezi acolo, dom'le. Toţi te tratează de 


parcă ai fi nu ştiu ce chelner. 

Aproape c-am izbucnit în râs. 

— Acum am o şmecherie mai bună, a spus el. Fac parte 
din „echipa mobilă de energie” pentru Red Bull. Ţi se dă o 
maşină mişto, să te plimbi peste tot şi, practic, dai mostre 
puştimii şi stai de vorbă cu ei. Orele de muncă sunt la 
latitudinea mea. Pot s-o fac şi după ce termin cu biroul de 
avocatură. 

— Mi se pare perfect. 

— Normal. Am vreme gârlă să lucrez la imnul corporației. 

— Imn? 

— Orice companie are unul - ceva ritmat sau nu, să sune, 
acolo. Apoi a cântat, cu falsuri: Trion! Noi schimbăm lumea! 
Dacă Trion nu are aşa ceva, poate pui o vorbă bună pe 
lângă tipul care se ocupă de asta. Pariez că o să primesc 
redevenţe ori de câte ori o să-l cântaţi la vreun picnic al 
companiei, cine ştie? 

— O să întreb, am promis. Ei, să ştii că n-am pahare. 
Aşteptam să mi le aducă, dar încă n-au sosit. Se spune că 
sunt lucrate manual în Italia, prin suflare - mă-ntreb dacă o 
să miroasă a usturoi. 

— Nu-ţi face griji. Oricum şampania asta-i proastă. 

— Mai lucrezi şi la firma de avocatură? 

M-a privit jenat. 

— E singura mea slujbă de unde scot un venit fix. 

— Păi, asta contează. 

— Crede-mă, dom'le, muncesc cât pot de puţin. Suficient 
cât să nu mă bârâie Shapiro - faxuri, copii, cercetare, orice 
- şi tot îmi rămâne timp destul să navighez pe Internet. 

— Bravo. 

— Câştig douăzeci de dolari pe oră jucându-mă pe Net, 
copiind CD-uri cu muzică şi prefăcându-mă că muncesc. 

— Grozav, am spus. Tot tu ieşi în câştig. 

Era patetic, dacă mă gândeam mai bine. 

— Ai priceput perfect. 


lar atunci nu ştiu ce m-a apucat, dar nu m-am putut 
stăpâni: 

— Şi pe cine crezi că tragi pe sfoară mai mult, nu cumva 
pe tine însuţi? 

Seth mi-a aruncat o privire ciudată. 

— La ce te referi? 

— La faptul că te prefaci că munceşti la firmă, 
strecurându-te, făcând cât mai puţin - te-ai întrebat 
vreodată de ce faci asta? Adică, ce rost are? 

Seth m-a privit cu ochii îngustaţi, ostili: 

— Ce te-a apucat? 

— La un moment dat, trebuie să te apuci de ceva serios, 
înţelegi? 

A rămas puţin pe gânduri. 

— Probabil. Hei, n-ai vrea să ieşim undeva? Locul ăsta e 
prea serios pentru mine, îmi dă fiori. 

— Sigur. 

Chiar mă gândisem să telefonez la restaurant ca să cer 
un bucătar să ne facă ceva de mâncare, socotind că asta |- 
ar fi impresionat pe Seth, apoi mi-am venit în fire. Asta l-ar 
fi doborât cu totul pe Seth. Uşurat, am telefonat valetului şi 
am cerut să-mi scoată maşina. 

Când am ajuns jos, maşina ne aştepta. 

— Asta-i a ta? a exclamat Seth. Hai, lasă gluma! 

— Las-o, am zise eu. 

Atitudinea cinică şi de detaşare superioară a dispărut. 

— Păi maşinuţa asta costă vreo sută de mii! 

— Mai puţin, am spus. Mult mai puţin. ŞI, oricum, 
compania plăteşte ratele de leasing. 

A păşit până lângă Porsche încet, cu un aer religios, cam 
la fel ca maimuţele care se apropie de monolit în filmul 
2001: Odisee spaţială şi a mângâiat uşa strălucitoare. 

— Bine, amice, a făcut el, care-i mânăria? Vâră-mă şi pe 
mine în afacere. 

— Nu-i nicio mânărie, am spus destul de reţinut, în timp 


ce urcam în maşină. Am cam nimerit din întâmplare în 
chestia asta. 

— Hai, lasă-mă! Ai uitat cu cine vorbeşti - sunt Seth. Mă 
mai ţii minte? Te-ai apucat de vândut droguri sau ce? 
Fiindcă dacă de asta-i vorba, ai face bine să mă vâri şi pe 
mine. 

Am râs în hohote. Pe drum, nu departe de hotel, am 
văzut o maşină cu un aspect ridicol parcată pe stradă şi mi- 
am dat seama că era a lui. O cutie uriaşă de Red Bull, în 
albastru, argintiu şi roşu, era montată în partea din spate a 
maşinii de doi bani. O glumă. 

— Ata e? 

— Da. Mişto, nu? Nu mai părea atât de entuziasmat. 

— Simpatică, am zis eu. Era ridicolă. 

— Ştii cât m-a costat? Nada?€. Nu trebuie decât s-o 
conduc. 

— Bună afacere. 

S-a rezemat de spătarul scaunului din piele. 

— Călătorie plăcută, a zis el. A inspirat, semn că maşina 
mirosea a nou. Tipule, eşti tare! Cred c-aş vrea să trăiesc 
ca tine. Nu vrei să facem schimb? 


39 


Desigur, era cu totul exclus să mă întâlnesc din nou cu 
doctorul Judith Bolton la sediul Wyatt, fiindcă puteam fi 
văzut la intrare sau la ieşire. Dar acum intrasem în haita 
felinelor mari şi aveam nevoie de o şedinţă de instruire. Cei 
de la Wyatt insistaseră, iar eu nu mă puteam opune. 

Ne-am întâlnit la Marriott în sâmbătă următoare, într-un 


2 „Nimic” (Ib. span., n. tr.). 


apartament utilat pentru discuţii de afaceri. Primisem prin 
e-mail numărul camerei. Când am sosit, ea era deja acolo, 
cu laptopul conectat la un monitor. Ciudat, doamna aceea 
mă făcea să devin agitat. În drum spre hotel, m-am oprit 
undeva să mă tund cu o sută de dolari şi mă îmbrăcasem 
elegant, renunțând la boarfele mele de duminică. 

Uitasem cât de pătrunzătoare era - ochii albaştri ca 
gheaţa, părul arămiu, buzele bine desenate cu ruj roşu şi 
unghiile la fel - şi cât de dură în întrebări. l-am strâns mâna 
cu fermitate. 

— Ai sosit la fix, a zis ea zâmbind. 

Am ridicat din umeri, surâzând pentru a-i da de înţeles că 
am priceput aluzia, dar remarca ei nu reuşise să mă amuze. 

— Arăţi bine. S-ar părea că-ţi prieşte viaţa de succes. 

Ne-am aşezat la o masă de conferinţe - elegantă şi care 
părea că şi-ar fi aflat locul într-o sufragerie, poate a mea, 
nu? -, apoi m-a întrebat cum îmi mergea. l-am povestit, cu 
bune şi rele, inclusiv despre Chad şi Nora. 

— Vei avea duşmani, a zis ea. E de anticipat. Dar acestea 
sunt ameninţări - arunci un chiştoc încă aprins în pădure, 
iar dacă nu îl stingi, declanşezi un incendiu. 

— Şi cum îl sting? 

— Vom discuta despre asta. Acum însă, trebuie să ne 
concentrăm asupra lui Jock Goddard. lar dacă după lecţia 
de astăzi n-o să pleci cu mare lucru, insist să ţii minte doar 
atât: omul este bo/năvicios de cinstit. 

Mi-a fost imposibil să-mi rețin un zâmbet. Asta venea de 
la consiliera-şefă a lui Wyatt, un tip atât de ticăloşit încât ar 
fi fost în stare să trişeze şi la examinarea propriei prostate. 

Aplecându-se în faţă, Judith m-a fulgerat cu privirea: 

— Eu nu glumesc. Te-a ales nu doar pentru că i-a plăcut 
cum gândeşti, pentru ideile tale - care nici măcar nu sunt 
ale tale -, ci şi pentru că te consideră cinstit şi plin de 
prospeţime. Spui ce gândeşti. Asta îi place. 

— Şi asta înseamnă că e ceva patologic? 


— Cinstea reprezintă, practic, un fetiş pentru el. Cu cât 
vorbeşti mai direct, cu cât pari mai calculat, cu atât îţi va 
merge mai bine. 

M-am întrebat în treacăt dacă Judith percepea ironia a 
ceea ce făcea - sfătuindu-mă cum să-i trag fesul pe ochi lui 
Jock Goddard prin mimarea cinstei. O cinste sută la sută 
sintetică, fără pic de fibre naturale. 

— Dacă va începe să depisteze ceva ascuns, şiret sau 
vreo meschinărie calculată în purtarea ta - dacă va 
considera că încerci să-l tragi pe sfoară sau să-i faci doar pe 
plac -, îşi va schimba imediat atitudinea. Şi dacă pierzi 
încrederea lui, s-ar putea să n-o mai recâştigi. 

— Am înţeles, am spus eu, nerăbdător. Deci, de acum 
înainte, nu mai joc dublu. 

— lubitule, pe ce planetă te crezi? m-a pus ea la punct. 
Sigur că-l jucăm pe bătrânul şmecher. Asta e lecţia a doua 
în arta „organizării jocului”. O să-l exploatezi în continuare, 
dar trebuie să fii artist desăvârşit. Nimic să sară în ochi, 
nimic detectabil. Aşa cum câinele te simte că ţi-e teamă de 
el, Goddard miroase imediat când îi serveşti prostii. De 
aceea, trebuie să te dovedeşti un vizionar care vede drept 
înainte. Îi spui toate veştile proaste pe care ceilalţi încearcă 
să le minimalizeze. Îi prezinţi un plan care să-i placă, apoi 
tot tu îi evidenţiezi punctele slabe. Integritatea e un articol 
de lux în lumea noastră - după ce-ţi dai seama cum să o 
mimezi, te-ai instalat definitiv pe arca fericirii. 

— Unde vreau să şi ajung, am spus eu sec. 

Nu avea chef să-mi răspundă la sarcasm. 

— Toţi susţin că nu le place să fie pupaţi în fund, dar 
adevărul e că majoritatea directorilor adoră asta, chiar şi 
când sunt conştienţi că tocmai aşa sunt trataţi. Asta îi face 
să se simtă puternici, îi convinge, le întăreşte buna părere 
despre ei înşişi, mai ales dacă ea e fragilă. Pe de altă parte, 
Jock Goddard nu are nevoie de aşa ceva. Crede-mă, are 
deja o părere foarte bună despre sine. Dar nu e orbit de 


vanitate. Nu seamănă cu Mussolini, care simţea nevoia să 
fie înconjurat doar de oameni supuşi. (Ca o persoană pe 
care o cunoaştem amândoi? Am vrut eu să întreb.) Uite cu 
ce persoane se înconjoară - oameni sclipitori, inteligenţi, 
care pot fi corozivi şi deschişi. 

Am dat din cap. 

— Vrei să spui că nu-i place să fie măgulit. 

— Nu, n-am afirmat asta. Tuturor ne place să fim gâdilaţi 
în amorul propriu. Numai că trebuie să simtă că e lăudat cu 
sinceritate. O  istorioară: Odată, Napoleon s-a dus la 
vânătoare în Bois de Boulogne împreună cu Talleyrand?, 
care ţinea cu disperare să-l impresioneze plăcut pe general. 
Pădurea gemea de iepuri şi Napoleon a jubilat după ce a 
ucis vreo cincizeci. Dar când a aflat că aceia nu erau iepuri 
de câmp, că Talleyrand îşi trimisese un servitor să cumpere 
zeci de iepuri de la piaţă, pe care apoi îi lăsase liberi prin 
pădure - ei, Napoleon s-a înfuriat cumplit. N-a mai avut 
încredere în el după aceea. 

— O să ţin seama de asta data viitoare când mă invită 
Goddard la vânătoare de iepuri. 

— Ideea este că, m-a redus ea la tăcere, atunci când îl 
măguleşti, trebuie să o faci indirect. 

— Bine, dar nu stau printre iepuraşi, Judith, ci mai mult 
printre lupi. 

— Hop şi tu. Ştii multe despre lupi? 

Am suspinat. 

— Hai să vedem! _ 

— Lucrurile sunt clare acolo. Intotdeauna există un 
mascul alfa, bineînţeles, dar interesant e să ţii minte că 
acolo ierarhia este testată tot timpul. E foarte fragilă. 
Uneori vezi un mascul alfa care lasă din colţi o bucată de 


27 Charles Maurice de Talleyrand Périgord (1754-1838), politician şi 
diplomat, ministru de externe al Franţei în vremea Directoratului şi sub 
Napoleon - 1799-1807, care a reprezentat Franţa la Congresul de la 
Viena 1814-1815. (n. tr.). 


carne pe pământ în faţa celorlalţi şi se îndepărtează, 
mulţumindu-se să privească. Practic, îi sfidează pe ceilalţi, 
care nici măcar nu trebuie să o miroasă. 

— lar dacă o fac, s-au ars. 

— Greşit. De obicei, alfa nu trebuie decât să se uite mai 
furios. Poate adoptă şi o atitudine oarecare. Işi înalţă coada 
şi urechile, se zbârleşte, se dă mare şi fioros. lar dacă se 
ajunge la luptă, lupul alfa va ataca cele mai puţin 
vulnerabile părţi ale păcătosului. Nu vrea să rănească grav 
un membru al haitei lui, şi nici să ucidă vreunul. Înţelegi tu, 
acel alfa are nevoie de ceilalţi. Lupii sunt animale de pradă 
mici, iar un lup singur n-ar putea dobori vreun elan, vreun 
cerb sau vreun caribu fără ajutorul haitei. Prin urmare, ei 
doar îşi pun semenii la încercare. 

— Ceea ce înseamnă că voi fi mereu pus la încercare. 

Da, nu aveam nevoie de cursuri MBA ca să lucrez pentru 
Goddard. Imi trebuia o diplomă de veterinar. 

M-a privit lung. 

— Adam, problema este că punerea la încercare se face 
foarte subtil. În acelaşi timp însă, liderul haitei vrea ca 
echipa să-i fie puternică. De aceea, reacţiile de agresivitate 
sunt acceptate - ele demonstrează curajul, forţa, vitalitatea 
întregii haite. Asta e importanţa onestităţii, a canaorii 
strategice. Când flatezi pe cineva, fă-o în mod subtil şi 
indirect, şi asigură-te că Goddard crede că din partea ta se 
poate aştepta doar la adevăr netrucat. Jock Goddard îşi dă 
seama de lucruri pe care alţii ca el nu le văd - candoarea 
asistenţilor este vitală dacă vrea să ştie cu adevărat ce se 
întâmplă în interiorul companiei. Fiindcă, dacă pierde 
contactul cu realitatea, e terminat. Şi să-ţi mai spun ceva 
ce trebuie să ştii. In cadrul fiecărei relaţii bărbăteşti de 
mentor şi protejat, apare mereu elementul tată-fiu, dar 
cred că în cazul de faţă elementul acesta este mai evident. 
S-ar părea că îi aduci aminte de fiul lui, Elijah. 

Aşa mi se adresase Goddard de vreo două ori, din 


greşeală, mi-am adus eu aminte. 

— Era de vârsta mea? 

— Cam aşa. A murit acum doi ani, şi avea douăzeci şi 
unu de ani. Unii consideră că, după tragedia aceea, 
Goddard n-a mai fost acelaşi dinainte, că s-a mai înmuiat. 
Problema e că, aşa cum şi tu s-ar putea să-l idealizezi drept 
tată pe care ţi l-ai fi dorit - a surâs, aşadar, știa de tata -, s- 
ar putea să îi aduci aminte de fiul pe care şi-ar dori să-l mai 
aibă în viaţă. Trebuie să fii conştient de asta, deoarece s-ar 
putea să-ţi slujească. Şi, în acelaşi timp, e ceva care trebuie 
să te facă precaut - uneori, s-ar putea să-ţi tolereze unele 
greşeli de neiertat, iar alteori - să-ţi ceară lucruri absurde. 

A revenit la laptop şi a tastat ceva. 

— Acum, te rog să te concentrezi la maximum. O să 
urmărim nişte interviuri televizate pe care Goddard le-a 
acordat de-a lungul anilor - unul din emisiunea Wall Street 
cu Louis Rukeyser, câteva de la CNBC, unul cu Katie Couric 
la Show-ul de astă-seară. 

Pe ecran a apărut o imagine statică a unui Jock Goddard 
mult mai tânăr, dar tot sugerând aerul acela de spiriduş. 
Judith s-a rotit cu scaunul ca să stea cu faţa spre mine. 

— Adam, ţi s-a oferit o şansă extraordinară. Dar e şi 
situaţia cea mai periculoasă de când te afli la Trion, fiindcă 
o să fii mai constrâns, mai puţin capabil să te mişti prin 
companie fără să treci neobservat sau să „stai la o bârfă” 
cu unii cunoscuţi, sau să ţii legătura prin reţea cu ei. 
Paradoxal, misiunea ta de culegere de informaţii a devenit 
infinit mai dificilă. O să ai nevoie de toată muniţia pe care o 
poţi găsi, ca să spun aşa. Vreau să-l cunoşti pe tip pe de 
rost, ai înţeles ce spun? 

— Am înţeles. 

— Bun, a zis ea şi mi-a aruncat zâmbetul acela care mă 
făcea să mă cutremur. Știu că ai înţeles. Apoi a coborât 
vocea, până a ajuns o şoaptă. Ascultă, Adam, trebuie să-ţi 
spun - spre binele tău - că Nick aşteaptă cu încordare nişte 


rezultate. Eşti la Trion de... de câte săptămâni? - şi tu încă 
nu ştii ce se întâmplă la Cercetare-Dezvoltare. 

— Există o limită, am dat eu să mă apăr, dincolo de care 
agresivitatea... 

— Adam, m-a întrerupt ea calm, dar cu un ton evident 
ameninţător. Nu te sfătuiesc să te joci cu el. 


40 


Alana Jennings locuia într-un apartament duplex dintr-o 
casă care nu se afla departe de sediul Trion. Am 
recunoscut-o imediat după fotografie. 

Ştiţi cum e când începi să ieşi cu o fată şi remarci orice, 
unde locuieşte şi cum se îmbracă, ce parfum foloseşte, şi 
totul pare diferit şi proaspăt. Ei bine, ciudăţenia era că 
ştiam atât de multe despre ea, chiar mai multe decât ştiu 
unii soţi despre soțiile lor, şi, cu toate astea, nu-mi 
petrecusem decât o oră sau două în compania ei. 

Am oprit în faţa casei - nu pentru asta sunt făcute 
maşinile astea, Porsche, ca să dai gata gagicile? -, am urcat 
scările şi am sunat la interfon. Am auzit vocea ei ciripind şi 
promițând că va cobori imediat. 

Imbrăcase o bluză ţărănească albă şi brodată şi pantaloni 
strânşi pe picior, îşi prinsese părul şi renunţase la ochelarii 
aceia negri care mă speriaseră. M-am întrebat dacă 
ţărăncuţele chiar purtau asemenea bluze, dacă mai existau 
ţărăncuţe adevărate în lumea asta, şi dacă ele se 
considerau  ţărăncuţe. Alana arăta spectaculos de 
frumoasă. Mirosea grozav, mult diferit faţă de fetele cu care 
ieşeam de obicei. Un parfum floral, numit Fleurissimo; mi- 
am amintit că citisem că şi-l alesese dintr-un loc numit 


Casa Credinței, atunci când ajungea la Paris. 

— Bună, am zis eu. 

— Salut, Adam. 

Buzele îi erau date cu un ruj roşu şi strălucitor, iar pe 
umăr avea o poşetuţă pătrată. 

— Am maşina aici, am zis eu, încercând să fiu subtil în 
legătură cu automobilul nou-nouţ şi sclipitor care torcea 
delicat chiar în faţa noastră. 

l-a aruncat o privire apreciativă, dar n-a comentat. 
Probabil făcea o adunare în minte, haina şi pantalonii 
Zegna şi cămaşa neagră, simplă, desfăcută la gât, poate şi 
ceasul meu italian, de cinci mii de dolari. Ea, cu bluză de 
ţărăncuţă; eu, cu Ermegildo Zegna. Bravo. Ea se prefăcea a 
fi săracă, iar eu mă străduiam să par bogat şi, poate, 
întreceam puţin măsura. 

l-am deschis portiera ca să urce. Trăsesem deja de pe 
drum scaunul mai în spate, ca să aibă loc suficient pentru 
picioare. In interior, aerul era saturat de mirosul de piele 
nouă. Pe latura stângă din spate a maşinii aveam lipit un 
abţibild cu Trion, pe care încă nu avusese cum să-l observe. 
Nici din maşină nu-l putea vedea, însă avea să-l vadă 
curând, când coboram la restaurant, iar asta îmi convenea. 
Oricum va afla destul de repede că şi eu lucram la Trion şi 
că fusesem angajat pe postul ocupat de ea înainte. O 
situaţie cam stranie, acea coincidenţă, dat fiind că nu ne 
cunoscuserăm la slujbă şi, cu cât mai curând se întâmpla, 
cu atât mai bine. De fapt, îmi şi pregătisem expresia de 
uimire. Ceva de genul: îţi baţi joc de mine. Şi tu? Şi eu! Ce 
bizar! 

Au urmat câteva momente de tăcere stângace în timp ce 
conduceam spre restaurantul thailandez pe care îl prefera. 
A aruncat o privire la vitezometru, apoi spre drum. 

— Cred c-ar trebui să fii atent prin zona asta, a zis ea. 
Aici se instalează radarul de obicei. Poliţiştii abia aşteaptă 
să depăşeşti optzeci, şi după aceea te agaţă. 


Am zâmbit şi mi-am adus aminte o scenă din filmul ei 
preferat, Double Indemnity, pe care îl închiriasem şi îl 
văzusem cu o seară înainte: 

— Păi, cât de repede mergeam, domnule poliţist? am 
rostit imitând glasul din film al lui Fred Macmurray. 

S-a prins imediat. Fată deşteaptă. A surâs. 

— Eu aş zice că peste sută. 

A imitat perfect vocea de vampă a Barbarei Sanwyck. 

— Să presupunem că pentru a mă amenda va trebui să 
cobori de pe motocicletă. 

— Să presupunem că de data asta doar te avertizez, a 
răspuns ea, jucând perfect rolul şi în ochi aprinzându-i-se o 
luminiţă, semn că era pusă pe şotii. 

Am ezitat doar câteva secunde, după care mi-am adus 
aminte replica: 

— Să presupunem că nu merge. 

— Să presupunem că te lovesc peste mână. 

Am zâmbit. Era bună şi se simţea pătrunsă de rol. 

— Să presupunem că aş izbucni în plâns şi mi-aş lăsa 
capul pe umărul tău. 

— Ce-ar fi să-l pui pe umărul soţului meu? 

— Asta iese din cadru, am zis. (Sfârşitul scenei. Stop, 
editaţi, să vedem ce-a ieşit.) 

Ea a râs încântată. 

— De unde ştii asta? 

— Mi-am pierdut mult timp urmărind filme alb-negru. 

— Şi eu! lar Double Indemnity e unul dintre preferatele 
mele. 

— E la fel de bun ca Sunset Boulevard. (Un alt film 
preferat de ea.) 

— Exact! Ce mare sunt! Doar filmele au devenit mai 
mărunte. 

Am vrut să schimb subiectul cât mai eram în avantaj, 
fiindcă îmi cam isprăvisem rezerva de fraze memorate din 
filme. Am sărit la tenis, unde mă simţeam mai în siguranţă. 


Am oprit în faţa restaurantului, iar ochii i s-a luminat din 
nou. 

— Ştii restaurantul? E cel mai bun! 

— Pentru mâncarea thailandeză e singurul care merită, 
dacă nu greşesc. 

Un valet mi-a parcat maşina - nu-mi venea să cred că 
predam cheile Porsche-ului meu nou-nouţ unui puşti de 
optsprezece ani care, probabil, va pleca cu ea la o plimbare 
de plăcere când nu vor mai fi clienţi - aşa că ea nu va mai 
apuca să vadă abţibildul cu Trion. 

Deocamdată, întâlnirea decurgea cum nu se putea mai 
bine. Chestia cu Double Indemnity părea să o fi liniştit, 
făcând-o să simtă că avea alături un spirit pereche. Plus un 
tip care citeşte Ani Difranco; ce altceva îşi putea dori? 
Poate puţină profunzime - se pare că femeile preferă 
întotdeauna puţină profunzime la un bărbat ori, cel puţin, 
momente trecătoare de reflecţie, dar eu trecusem 
examenul ăsta. 

Am comandat salată verde de papaya şi chifle 
vegetariene de primăvară. M-am gândit să-i spun că eram 
vegetarian, ca ea, apoi am socotit că aş împinge lucrurile 
prea departe şi, pe de altă parte, nu ştiam dacă voi putea 
face jocul şi cu alte ocazii. De aceea, am comandat puli şi 
curry Masaman, iar ea, un curry vegetarian, fără lapte de 
cocos - mi-am amintit că citisem despre alergia ei la creveţi 
- şi am băut amândoi bere thailandeză. 

Am trecut de la tenis la Clubul Tennis şi Racquet, dar am 
cârmit-o repede din zona aceea, pentru că putea să întrebe 
ce căutam acolo exact în acea zi, apoi am vorbit despre 
golf, iar după aceea despre concediile de vară. Şi-a dat 
destul de uşor seama că proveneam din clase diferite, dar 
nu o deranja acest lucru. Doar nu avea să se mărite cu 
mine sau să mă prezinte tatălui ei, aşa că nici eu nu trebuia 
să inventez nu ştiu ce despre familia mea, ceea ce mi-ar fi 
cerut multă imaginaţie. Şi, pe de altă parte, nu părea 


necesar - se apropiase şi aşa de mine. l-am povestit câteva 
întâmplări de pe vremea când lucram la un club de tenis şi 
despre munca în schimbul de noapte la o benzinărie. Cred 
că s-a simţit puţin jenată de viaţa ei privilegiată, deoarece 
mi-a spus o mică minciună despre faptul că părinţii o 
obligau să-şi petreacă o parte a vacanţelor de vară făcând 
muncă de birou „la compania unde e tata”, uitând să 
menţioneze că acesta era director executiv. In plus, ştiam 
că nici nu călcase în compania tatei. Işi petrecuse verile la o 
fermă superbă din Wyoming, în safari prin Tanzania, cu 
nişte prietene într-un apartament plătit de tăticu' la Paris, 
ca internă la Peggy Guggenheim pe Gran Canale din 
Veneţia. Sigur nu avusese treabă cu pompele de benzină. 

Când a adus vorba de compania la care „lucra” tatăl ei, 
mi-am făcut curaj pentru inevitabilul subiect al serviciului. 
Dar asta nu s-a întâmplat decât mult mai târziu. Am rămas 
uimit că ea a dus vorba despre slujbă într-un mod ciudat, 
mai mult transformând totul într-o joacă. A oftat. 

— Ei, presupun că acum o să vorbim despre slujbe, nu? 

— Păi... 

— O să vorbim la nesfârşit despre ce facem toată ziua, 
nu? Eu lucrez la o companie tehnică, bine? lar tu - stai aşa, 
ştiu, nu-mi povesti. Am simţit un nod în stomac. Eşti fermier 
şi creşti găini. 

Am pufnit în râs. 

— Cum de-ai ghicit? 

— Da. Un fermier care conduce Porsche şi poartă Fendi. 

— Pardon, Zenga. 

— Cum spui. Imi pare rău, eşti bărbat, aşa că probabil 
vrei să vorbeşti numai despre asta. 

— Cinstit, nu. Mi-am dres vocea, astfel încât să sune cât 
mai sincer. Prefer să trăiesc în prezent, să simt fiecare clipă 
aşa cum merită. Ştii, e un călugăr budist de origine 
vietnameză, care trăieşte în Franţa, pe nume Thich Nhat 
Nanh, care spune... 


— Of, Doamne, a zis ea, ce ciudat! Nu-mi pot închipui că-l 
ştii pe Thich Nhat Nanh! 

Nu citisem nicio pagină din scrierile acelui călugăr, dar, 
după ce văzusem o parte din titlurile comandate de ea la 
Amazon, am căutat şi eu pe site-urile budiste. 

— Sigur, am spus eu, de parcă toată lumea ar fi citit 
operele complete ale lui Thich Nhat Nanh. „Miracolul nu 
este să calci pe apă, ci să păşeşti pe pământul verde.” 
Eram convins că reţinusem corect fraza aceea, dar în 
aceeaşi clipă telefonul meu a început să vibreze în 
buzunarul hainei. lartă-mă, am spus, scoțând aparatul din 
buzunar, ca să văd cine mă căuta. Doar o clipă. Mi-am cerut 
scuze din nou şi am răspuns. 

— Adam, am auzit glasul baritonal al lui Antwoine. Fă 
bine şi vino aici. E vorba de tatăl tău. 


41 


Am lăsat jumătate din mâncare pe masă. Am condus-o 
acasă, cerându-mi scuze aproape tot drumul. A fost cum nu 
se poate mai înțelegătoare. S-a oferit chiar să meargă la 
spital cu mine, dar nu o puteam duce în fața tatei, cel puțin 
nu deocamdată: ar fi fost prea de tot. 

După ce am lăsat-o în faţa casei, am mers cu peste o 
sută până la spital şi am ajuns acolo în cincisprezece 
minute - din fericire, fără să fiu tras pe dreapta. Am alergat 
până în sala de urgenţe de parcă suferisem o iluminare 
interioară: alert, speriat, cu sentimentul morții. Voiam să 
ajung la tata, să-l văd înainte de a muri. Fiecare secundă 
cât am aşteptat la recepţie am trăit cu convingerea că era 
cea în care tata murea şi n-o să mai apuc să-mi iau rămas- 


bun de la el. Aproape că am strigat numele lui către sora de 
la triaj, iar când mi-a spus unde se afla, am pornit în goană. 
Ţin minte că m-am gândit că dacă ar fi murit deja, mi-ar fi 
spus chiar ea, deci sigur era încă în viaţă. 

L-am văzut întâi pe Antwoine, stând în faţa perdelelor de 
culoare verde. Era zgâriat şi însângerat pe faţă şi părea 
speriat. 

— Ce s-a întâmplat? Am întrebat eu aproape strigând. 
Unde e? 

Antwoine a făcut un semn către perdele, în spatele 
cărora se auzeau voci. 

— Dintr-odată, a început să respire foarte greu. Apoi s-a 
înnegrit la faţă, aproape albăstrui. | s-au înnegrit şi 
degetele. Atunci am chemat ambulanţa. Părea că spune 
asta ca să se scuze. 

— Este...? 

— Da, trăieşte. Dom'le, pentru un invalid, s-a zbătut ca o 
fiară. 

— El te-a aranjat aşa? am întrebat, făcând un semn spre 
faţa lui. A dat din cap, zâmbind cu modestie. 

— A refuzat să urce în ambulanţă. Spunea că se simte 
bine. Jumătate de oră m-am luptat cu el, când, de fapt, 
trebuia să-l arunc ca pe un pachet în maşină. Sper că n-am 
aşteptat prea mult până am chemat-o. 

Un tânăr mărunt, cu ten măsliniu, îmbrăcat în costum 
verde de medic, s-a apropiat de mine. 

— Eşti fiul? 

— Da, am răspuns. 

— Sunt doctor Patel. Probabil că era de vârsta mea, 
rezident sau intern, ceva de genul ăsta. 

— A, bună seara. Am tăcut o clipă. O să trăiască? 

— Se pare că da. A răcit, atâta tot. Dar nu are rezervă 
respiratorie. De aceea, orice răceală, cât de minoră, îi pune 
viaţa în pericol. 

— Îl pot vedea? 


— Desigur, a zis şi a făcut un pas către perdea, pe care a 
tras-o deoparte. 

O asistentă fixa o pungă cu ser intravenos pe braţul tatei. 
El avea o mască transparentă din plastic peste gură şi nas 
şi se holba la mine. Arăta practic la fel, doar mai sfrijit, cu 
chipul mai palid decât de obicei. Era conectat la o serie de 
monitoare. A dus mâna la mască şi şi-a scos-o. 

— Ce atâta agitaţie? a spus el cu voce slabă. 

— Cum e, domnule Cassidy? l-a întrebat doctorul Patel. 

— A, grozav, i-a răspuns tata, cu sarcasm nedisimulat. Nu 
se vede? 

— Cred că arăţi mai bine decât persoana care te 
îngrijeşte. Antwoine îşi făcuse loc să se uite la tata, pe faţa 
căruia a apărut o expresie de vinovăţie. 

— A, de asta era vorba. Imi pare rău de faţa ta, Antwoine. 
Antwoine, care sigur şi-a dat seama că aceea era o scuză 
cum nu avea să mai primească din partea tatei, a părut 
uşurat. 

— Mi-am primit lecţia. Data viitoare o să ripostez şi eu. 
Tata a zâmbit ca un campion de box la categoria grea. 

— Acest domn ţi-a salvat viaţa, a zis doctorul Patel. 

— Serios? a îngăimat tata. 

— Sigur. 

Tata a întors capul încet ca să se uite spre Antwoine. 

— De ce te-ai chinuit atâta cu mine? a întrebat el. 

— Ca să nu fiu silit să-mi caut prea curând altă slujbă, i-a 
răspuns Antwoine fără să stea pe gânduri. 

Doctorul Patel mi s-a adresat cu glas coborât: 

— Radiografia pulmonară a fost normală, în situaţia lui, 
leucocitele sunt la opt virgulă cinci, tot normal. Analiza 
gazelor din sânge a indicat că a trecut printr-o insuficienţă 
respiratorie, dar acum s-a stabilizat. l-am administrat 
intravenos antibiotice, oxigen şi steroizi, tot intravenos. 

— Şi cu masca ce e? am întrebat. Oxigen? 

— Acela e un pulverizator. | s-au administrat Albuteral şi 


Atrovent, care sunt bronhodilaltatori. S-a aplecat spre tata 
şi i-a pus masca la loc pe faţă. Domnule Cassidy, eşti un 
mare luptător. 

Tata a clipit. 

— Asta e puţin spus, a zis Antwoine, râzând gutural. 

— lertaţi-mă. 

Doctorul Patel a tras perdeaua la loc şi s-a îndepărtat 
câţiva paşi. L-am urmat, iar Antwoine a rămas în apropierea 
tatei. 

— Încă fumează? m-a întrebat doctorul pe un ton tăios. 

Am ridicat din umeri. 

— Am observat pete de nicotină pe degetele lui. Asta eo 
nebunie, ştii foarte bine. 

— Ştiu. 

— Se sinucide. 

— De ceva tot trebuie să moară. 

— Da, dar grăbeşte procesul. 

— Poate că asta şi vrea, am zis eu. 


42 


Mi-am început prima zi oficială de muncă pentru 
Goddard fără să fi dormit deloc. 

De la spital am ajuns la apartament în jur de patru, m-am 
gândit să dorm o oră-două, apoi am abandonat ideea, 
fiindcă ştiam că n-o să mă trezesc la vreme. N-ar fi fost cel 
mai fericit început în noua mea slujbă. De aceea, am făcut 
duş, m-am ras şi am navigat pe Internet, ca să citesc 
despre concurenţii companiei, trecând în revistă News.com 
şi Slashdot, ca să aflu ultimele noutăţi tehnice. M-am 
îmbrăcat cu un pulover negru şi subţire (cel mai 


asemănător lucru pe care-l aveam ca să amintească de 
puloverul pe gât al lui Jock Goddard), o pereche de 
pantaloni kaki, şi o haină maro, unul dintre articolele de 
îmbrăcăminte sport pe care mi-l alesese administratoarea 
exotică a lui Wyatt. Acum arătam ca un membru cu 
vechime al camarilei lui Goddard. Apoi i-am telefonat 
valetului şi i-am cerut să-mi scoată Porsche-ul. 

Portarul care părea a fi de serviciu dimineaţa devreme şi 
seara, la orele la care de obicei veneam sau plecam, era un 
tip de origine hispanică trecut de patruzeci şi cinci de ani, 
pe nume Carlos Avila. Avea o voce stranie, gâtuită, de 
parcă i-ar fi rămas în gâtlej un obiect ascuţit şi nu-l putea 
înghiţi de tot. Mă plăcea - în principal pentru că nu-l 
ignoram, aşa cum procedau majoritatea locatarilor din 
clădire. 

— Munceşti din greu, Carlos? l-am întrebat când am 
trecut pe lângă el. Asta era replica pe care mi-o servise 
când venisem acasă ridicol de târziu, arătând aproape 
dărâmat. 

— Mă spetesc stând, domnule Cassidy, a răspuns el cu 
un zâmbet larg şi s-a întors la ştirile TV. 

Am mers câteva intersecţii, până la Starbucks, care 
tocmai se deschidea, şi mi-am cumpărat un /atte triplu şi, 
cât am aşteptat ca feţişoara devenită victimă a modei 
piercingului, care visa probabil să devină prietena vreunul 
cântăreţ dintr-un grup grunge, să încălzească laptele cu doi 
la sută grăsime, am deschis un Wall Street Journal şi am 
simţit un nod mare în stomac. 

Chiar pe prima pagină se lăfăia un articol despre Trion. 
Sau, după cum suna titlul, „Dureri la Tion”. Articolul era 
însoţit de un fotografie a lui Goddard, parcă gravată, 
arătând nepotrivit de binedispus, ca şi cum ar fi fost total 
rupt de realitate şi n-ar fi priceput ce se întâmpla. „Sunt 
numărate zilele fondatorului Augustine Goddard?” A trebuit 
să citesc totul de două ori. Mintea nu-mi mergea la 


capacitate maximă şi simţeam nevoia cănii de /atte, cu 
care puştoaica aceea se tot chinuia. Reportajul, scris foarte 
tăios şi pătrunzător, semnat de William Bulkeley, un 
cunoscut analist al ziarului, demonstra că omul avea 
legături foarte bune cu cineva de la Trion. Ideea de bază 
era că preţul acţiunilor Trion înregistra o scădere, produsele 
întârziau să apară, compania („în general considerată a fi 
lider în ceea ce priveşte produsele de larg consum pe profil 
de telecomunicaţii”) întâmpina greutăţi, iar Jock Goddard, 
fondatorul Trion, părea să fi pierdut legătura cu ceea ce se 
întâmpla în jur. Sufletul lui era în altă parte. Urma un pasaj 
lung despre „îndelungata tradiţie” a fondatorilor de mari 
companii din domeniul tehnologic care fuseseră înlocuiţi 
când firmele lor ajunseseră la o anumită dimensiune. 
Autorul se întreba dacă Goddard era persoana potrivită să 
rămână la cârmă în perioada de stabilitate care urma uneia 
de dezvoltare explozivă. Mai erau multe consideraţii despre 
actele filantropice ale lui Goddard, eforturile lui caritabile, 
pasiunea lui de a colecţiona şi repara maşini americane de 
epocă, modul în care reconstruise complet un Buick 
Roadmaster decapotabil din 1949, cu care se mânadrea. 
Articolul afirma că Jock Goddard avea să pice. 

„Grozav, m-am gândit. Dacă pică el, ia ghici cine se duce 
la vale odată cu el.” 

Apoi mi-am adus aminte: „Stai puţin, nu Goddard e 
patronul meu adevărat. El e linia. Lucrez de fapt pentru 
Nick Wyatt”. Având în vedere emoția primei zile în noua 
funcţie, îmi era uşor să uit faţă de cine trebuia să rămân 
credincios. 

Într-un târziu, mi-a fost adusă şi cafeaua cu lapte, în care 
am pus câteva pacheţele de zahăr, după care am luat o 
gură sănătoasă, opărindu-mi astfel gâtlejul, iar apoi am pus 
capacul la loc. M-am aşezat la o masă ca să termin de citit 
articolul. Se părea că jurnalistul era foarte bine informat 
despre Goddard. Oamenii de la Trion îi făcuseră confesiuni. 


Bătrânul era atacat. 

În drum spre birou, am încercat să ascult o parte din CD- 
ul cu Ani Difranco pe care-l cumpărasem de la Tower drept 
componentă a proiectului meu de cercetare care se numea 
Alana, dar, după vreo două melodii, l-am scos din aparat. 
Cele câteva cântece nu prea aduceau a muzică, fiind mai 
mult piese vorbite. Dacă voiam aşa ceva, mai bine 
ascultam Jay-Z sau Eminem. Mulţumesc, azi nu. 

M-am gândit la articolul din ziar şi am încercat să-mi 
formulez un răspuns pentru cazul în care m-ar fi întrebat 
cineva despre el. Să afirm că e o măgărie plasată de 
vreunul dintre concurenţi pentru a ne submina? Să spun că 
autorului îi scăpase esenţa (care o fi fost aceea)? Sau că 
ridicase câteva aspecte care trebuiau rezolvate? Am decis 
să adopt o versiune modificată a acestui ultim răspuns - că, 
indiferent dacă afirmaţiile erau adevărate sau nu, important 
era ce gândeau acţionarii, iar ei sigur citeau Wall Street 
Journal, aşa că, de reflecta realitatea sau nu, trebuia să 
luăm articolul în serios. 

În sinea mea, m-am întrebat cine îl ura atât de mult pe 
Jock Goddard ca să stârnească un asemenea scandal, dacă 
el era într-adevăr în pericol, iar eu tocmai mă îmbarcasem 
pe o corabie care se scufunda. Ori, ca să mă exprim mai 
precis, dacă Nick Wyatt mă aruncase pe un vas în derivă. 
Apoi m-am gândit: „Bătrânul ştie că are necazuri - de aceea 
m-a angajat, nu?” 

Am luat o gură de cafea, însă capacul nu era perfect 
închis, iar lichidul cafeniu-deschis a curs frumuşel în poala 
mea. Arătam de parcă avusesem o „scăpare”. Nici nu se 
putea concepe un debut mai glorios în noua mea funcţie. 
Trebuia să iau asta drept un semn. 


43 


După ce am ieşit din baia pentru bărbaţi, unde-mi 
dădusem silinţa să curăţ pata de cafea, dar rămăsesem cu 
pantalonii kaki umezi şi boţiţi, am trecut pe lângă micul 
stand de ziare din holul Aripii A, din clădirea principală, 
unde se vindeau publicaţiile locale, plus UȘA Today, New 
York Times, Financial Times, de culoarea somonului, şi 
Journal. Maldărul de obicei înalt de Wa// Street Journal se 
înjumătăţise, şi nu era decât şapte. Evident, toată lumea de 
la Trion îl citea acum. Mi-am închipuit că exemplare ale 
articolului de pe pagina Web a ziarului circulau deja prin e- 
mail. Am salutat când am trecut pe la recepţie şi am luat 
liftul până la etajul şapte. 

Flo, asistenta-şefă a lui Goddard, îmi transmisese deja 
prin e-mail amănunte privind noul meu birou. Corect, birou, 
nu cubiculum, ba chiar o încăpere adevărată, la fel de mare 
ca a lui Jock Goddard (şi, fiindcă veni vorba, a Norei şi a lui 
Tom Lundgren). Aşezat la câteva uşi mai departe de biroul 
lui Goddard, unde era întuneric, la fel ca în ale celorlalți 
directori. Cu toate acestea, în al meu lumina era aprinsă. 

La pupitrul din camera aflată în faţa biroului stătea noua 
mea asistentă administrativă, Jocelyn Chang, o americancă 
de origine chineză, în jur de patruzeci de ani, îmbrăcată cu 
un taior de un alb imaculat. Avea sprâncenele perfect 
arcuite, părul negru tuns scurt şi gura mică, de forma unei 
inimioare, proaspăt dată cu ruj de culoarea piersicii, ce 
arăta permanent umed. Işi făcea de lucru cu un sortator de 
corespondenţă. Când m-am apropiat, a ridicat ochii, 
rămânând cu buzele strânse, şi mi-a întins mâna. 

— Eşti domnul Cassidy, adevărat? 

— Adam, m-am prezentat eu. Nu mi-am dat seama, să fi 
făcut deja o greşeală? Trebuia să păstrez distanţa, să fiu 
oficial? Mi se părea ridicol şi inutil. La urma urmelor, toată 
lumea i se adresa directorului general executiv cu „Jock”. 
lar eu eram de două ori mai tânăr decât ea. 


— Jocelyn, a spus ea. Avea un accent nazal, tipic celor 
din zona Boston-ului, ceea ce m-a mirat puţin. Incântată să 
te cunosc. 

— La fel. Flo mi-a zis că lucrezi aici de o veşnicie, şi mă 
bucur că-i aşa. (Hop! Femeilor nu le place să li se vorbească 
aşa.) 

— De cincisprezece ani, a spus ea pe un ton reţinut. 
Ultimii trei, pentru Michael Gilmore, predecesorul tău. A fost 
transferat în urmă cu câteva săptămâni, aşa că de atunci 
am fost mai liberă. 

— Cincisprezece ani... Excelent. Sper să mă ajuţi cu 
experienţa ta. 

A dat din cap fără să zâmbească. Apoi a observat ziarul 
de sub braţul meu. 

— Sper că nu vrei să-i arăţi domnului Goddard acel 
articol. 

— Sincer să fiu, voiam să te rog să-l înrămezi ca să i-l 
ofer cadou. Ca să-şi decoreze biroul. 

M-a privit fix, cu ochi îngroziţi. Apoi, treptat, a surâs. 

— Glumeşti, a zis ea. Adevărat? 

— Adevărat. 

— Scuze. Domnul Gilmore nu era recunoscut pentru 
simţul umorului. 

— În regulă, nici eu. 

A făcut un gest din cap, neştiind cum să ia replica. 

— Bine. A aruncat o privire la ceasul de la mână. Ai o 
şedinţă cu domnul Goddard la şapte şi jumătate. 

— Încă n-a sosit. 

Şi-a privit din nou ceasul. 

— Va sosi. Cred că este deja în clădire. E foarte punctual. 
A, numai puţin, a adăugat ea şi mi-a întins un document 
foarte arătos, de cel puţin o sută de pagini, legat într-un soi 
de imitație de piele albăstruie, iar pe copertă stătea scris: 
„BAIN & COMPANY”. Flo mi-a spus că domnul Goddard te-a 
rugat să analizezi dosarul înainte de şedinţă. 


— Şedinţa asta... care e peste două minute şi jumătate?! 
Ea a făcut un gest din umeri. 


Era prima punere la încercare? Nu aveam cum să citesc 
nici măcar o pagină din vorbăria aceea de neînțeles până la 
ora şedinţei şi nu aveam de gând să întârzii. Bain & 
Company e o firmă de consultanţă şi management de 
renume mondial, care practică nişte tarife foarte mari şi 
angajează oameni de vârsta mea, mai neştiutori decât 
mine, cu care fac instrucţie până când se îndobitocesc şi 
vorbesc în dodii, apoi îi pun să viziteze companii pentru a 
întocmi rapoarte despre ele, iar la urmă prezintă nişte note 
de plată de sute de mii de dolari pentru înţelepciunea 
strâmbă ce dă pe afară din documente ca acela pe care-l 
aveam în mână. lar acesta mai era şi catalogat drept TRION 
SECRET. Am trecut prin el repede, şi m-au frapat imediat 
clişeele şi frazele ameţitoare, dar sonore precum 
„organizare flexibilă a circulaţiei informaţiilor”, „avantaj 
competitiv”, „excelența operaţiunilor”,  „ineficienţe ale 
costurilor”, „ne-economii de scară”, „reducerea activităţilor 
care nu contribuie la valoarea adăugată”, bla-bla-bla - şi 
mi-am dat seama că nici nu era nevoie să citesc toată 
bazaconia ca să ştiu despre ce era vorba. 

Reduceri de personal. Reducerea numărului de angajaţi 
din zona cubiculumurilor. 

„Minunat, m-am gândit eu. Frumos început de viaţă în 
vârful piramidei.” 


44 


Când Flo m-a introdus în birou, Goddard se afla deja la 


masă împreună cu Paul Camilletti şi cu încă un tip. Acesta 
din urmă era trecut bine de cincizeci şi cinci de ani, chel, 
având totuşi nişte rămăşiţe de păr ca un breton pe ceafă, şi 
îmbrăcat cu un costum cenuşiu depăşit, cămaşă şi cravată, 
toate luate parcă dintr-un magazin oarecare, iar pe un 
deget al mâinii drepte purta un inel masiv cu sigiliu. L-am 
recunoscut: Jim Colvin, directorul general pentru operaţiuni. 

Incăperea avea aceleaşi dimensiuni ca biroul principal al 
lui Goddard, trei şi jumătate pe trei şi jumătate şi, din cauza 
mesei mari şi a celor patru câţi eram, părea aglomerată. M- 
am întrebat de ce discuţia aceea nu se ţinea într-o sală de 
şedinţe sau într-un loc mai spaţios, mai potrivit pentru 
asemenea oameni importanţi. Am salutat, am zâmbit nu 
tocmai în largul meu, m-am aşezat pe un scaun aproape de 
Goddard şi am lăsat pe masă documentul Bain şi cana cu 
cafea, inscripționată cu Trion, pe care Flo mi-o pusese în 
mână la intrare. Am scos un blocnotes cu file gălbui şi m- 
am pregătit să iau notițe. Goddard şi Camilletti erau în 
cămaşă, fără haine - fără pulovere negre pe gât. Goddard 
părea chiar mai bătrân şi mai obosit decât la ultima noastră 
întâlnire. Avea pe nas nişte ochelari de citit cu rame negre, 
prinşi pe după gât cu un şnur. Pe masă stăteau împrăştiate 
câteva exemplare ale articolului din Wall Street Journal, 
unul dintre ele marcat pe alocuri cu marker galben şi verde. 
Când m-am aşezat, Camilletti s-a strâmbat la mine. - EI 
cine e? a întrebat. Nu era tocmai un „Bun venit”. 

— Îl mai ţii minte pe domnul Cassidy, nu? 

— Nu. 

— De la discuţia despre Maestro. Chestia cu armata... 

— A, noul tău asistent, a zis el fără niciun entuziasm. 
Bun. Bine ai venit la centrul de evaluare a daunelor, 
Cassidy. 

— Jim, el e Adam Cassidy, a spus Goddard. Adam, Jim 
Colvin, directorul pentru operaţiuni. 

Colvin m-a salutat din cap. 


— Bună, Adam. 

— Tocmai discutam despre articolul ăsta nenorocit din 
Journal, a precizat Goddard, şi despre modul cum să tratăm 
problema. 

— Mda, am început cu un aer înţelept, e doar un articol. 
Fără îndoială că ecoul lui se va stinge peste câteva zile. 

— Prostii, m-a repezit Camilletti, holbându-se la mine cu 
nişte ochi atât de fioroşi încât am crezut că o să împietresc. 
E vorba de Wall Street Journal. Şi de prima pagină. Toată 
lumea îl citeşte. Membrii consiliului de administraţie, 
investitori, analişti, cine vrei şi nu vrei. E ca un accident 
feroviar. 

— Ştiu că nu e bine, l-am aprobat. 

Mi-am făcut în minte recomandarea de a-mi ţine gura de 
acum încolo. Goddard a oftat zgomotos. 

— Am comite cea mai mare greşeală dacă am supralicita 
lovitura de răspuns, a spus Colvin. N-aş vrea să transmitem 
semnale de panică spre industrie. 

Mi-a plăcut acea expresie, „să supralicităm lovitura”. Se 
vedea că Jim Colvin era mare amator de golf. 

— Vreau să-i chemăm imediat pe cei de la Relaţii cu 
investitorii, de la Comunicaţii cu corporaţiile şi să redactăm 
un proiect de răspuns, plus o scrisoare către editor, a spus 
Camilletti. 

— Lasă-l naibii de ziar, a sărit Goddard. Cred că mai 
curând le-aş acorda un interviu în exclusivitate celor de la 
New York Times. E o ocazie de a discuta chestiuni de larg 
interes pentru întreaga industrie, aş zice. Vor pricepe ei. 

— Indiferent, a aprobat Camilletti. În orice caz, să nu 
protestăm prea zgomotos. Nu-i nevoie să-i stârnim pe cei 
de la Wall Street Journal să scrie o continuare la articolul 
ăsta, ca să agite spiritele şi mai mult. 

— Mie-mi face impresia că ziaristul a discutat cu 
persoane din interior, am zis eu, uitând de promisiunea de 
a-mi ţine pliscul. Avem idee cine ar fi putut strecura 


anumite informaţii? 

— Eu am primit un mesaj vocal de la reporter acum 
câteva zile, dar eram plecat din ţară, a spus Goddard. De 
aceea scrie acolo că „nu a fost disponibil să dea un 


răspuns”. 
— S-ar putea ca individul să mă fi căutat şi pe mine - nu 
ştiu, să-mi verific întâi mesajele -, dar sigur nu i-am 


telefonat eu, a spus Camilletti. 

— Nu-mi pot imagina că cineva de la Trion ar fi făcut aşa 
ceva în mod deliberat, a spus Goddard. 

— Vreunul dintre concurenţii noştri, a spus Camilletiti, 
poate cei de la Wyatt. 

Nimeni nu s-a uitat spre mine. M-am întrebat dacă ceilalţi 
doi aveau idee că eu venisem de la Wyatt. 

Camiletti a continuat: 

— În material apar o mulţime de elemente care fac 
referire la afirmaţiile unora dintre revânzătorii noştri - 
British Tel, Vodafone, Docomo - despre faptul că noile 
telefoane celulare nu se prea vând. Niciuna dintre 
companiile astea nu şi-ar tăia craca de sub picioare. Şi de 
unde ştie despre Docomo din Japonia un reporter care nu 
iese din New York? Sigur cineva de la Motorola, Wyatt sau 
Nokia i-a strecurat informaţiile acelea. 

— Oricum ar fi, faptul e consumat, a spus Goddard. 
Treaba mea nu e să liniştesc presa, ci să conduc 
blestemata asta de companie. lar articolul ăsta idiot, 
indiferent cât de tendenţios şi de nedrept ar fi - ei, bine, cât 
de groaznic e în realitate? În afară de titlul care parcă 
anunţă o înmormântare, ce alte elemente cuprinde care să 
reprezinte o noutate atât de spectaculoasă? Ştiu că am 
obţinut cifrele propuse în fiecare trimestru, o dată n-am 
greşit, deşi, poate chiar le-am depăşit cu un cent-doi, acolo. 
Am fost preferaţii celor de pe Wall Street. Bun, creşterea 
veniturilor a înregistrat o stagnare, dar, Dumnezeule mare, 
toată industria e în suferinţă! Mi-e imposibil să nu descopăr 


o idee de Schadenfreude?5. Marele Homer a dat din cap. 

— Homer? a făcut Colvin, nedumerit. 

— Dar toată prostia asta că după cincisprezece ani 
înregistrăm prima pierdere trimestrială, a spus Goddard, e 
o minciună grosolană... 

Camilletti a clătinat din cap. 

— Ba nu, l-a contrazis el încet. E chiar mai rău de atât. 

— Ce tot spui acolo? a întrebat Goddard. Tocmai m-am 
întors de la şedinţa noastră de vânzări din Japonia, la care 
s-a afirmat că totul merge perfect! 

— Seara trecută, când am primit informarea despre 
articolul ăsta, a spus Camilletti, am transmis nişte e-mailuri 
către vicepreşedinţi pentru finanţe din Europa şi din 
Asia/Pacific şi le-am cerut să-mi trimită toate cifrele privind 
veniturile din săptămână care a trecut şi veniturile din 
vânzările ultimului trimestru defalcate pe clienţi. 

— Şi? l-a îmboldit Goddard. 

— Covington din Bruxelles mi-a răspuns acum o oră, 
Brody, din Singapore, la miezul nopţii, iar cifrele sunt de 
rahat. Vânzarea directă a mers bine, dar vânzarea în 
detaliu a mers groaznic. Împreună, pentru Asia/Pacific şi 
Europa/Orientul Mijlociu, asta înseamnă şaizeci la sută din 
veniturile noastre, aşa că ne prăbuşim. Jock, realitatea este 
că trimestrul ăsta n-o să ne iasă cifrele, şi încă la o 
diferenţă foarte mare. E de-a dreptul dezastruos. 

Goddard a aruncat o privire spre mine. 

— Ţi-e limpede că ai acces la informaţii confidenţiale, 
care nu sunt destinate publicului, Adam, deci să ne fie 
limpede, nicio vorbă... 

— Desigur. 

— Avem, totuşi... a început Goddard, a ezitat, apoi a 
continuat: Pentru numele lui Dumnezeu, avem AURORA... 

— Veniturile de la AURORA vor veni abia peste câteva 


28 În limba germană, bucurie răutăcioasă faţă de nenorocirea altuia 
(n. tr.). 


trimestre, a zis Camilletti. Trebuie să gestionăm criza 
actuală. Pentru operaţiunile curente. Şi, dă-mi voie să-ţi 
spun, când se vor afla cifrele astea, acţiunile vor suferi o 
lovitură, a continuat Camilletti. A spus apoi cu voce 
reţinută: Veniturile noastre pentru trimestrul patru vor 
scădea cu douăzeci şi cinci la sută. Va trebui să suportăm 
costuri mari pentru un inventar excedentar. Camilletti a 
tăcut şi l-a privit pe Goddard cu subinţeles. Estimez o 
pierdere înainte de plata taxelor de circa jumătate de 
miliard de dolari. 

Goddard a tresărit. 

— Doamne! 

Camilletti a mers mai departe: 

— Intâmplător, ştiu că CS First Boston e deja pe punctul 
de a ne declasa de la „excelent cotat” la „ponderat 
conform pieţei”. Asta înseamnă o trecere de la „ordin de 
cumpărare” la „ordin de aşteptare”. lar asta, înainte să 
apară articolul. 

— Doamne, a făcut Goddard, gemând şi clătinând din 
cap. E atât de absurd, când știm ce avem în pregătire. 

— Tocmai de aceea trebuie să mai consultăm ăsta, a zis 
Camilletti, împungând cu arătătorul spre documentul Bain 
pe care îl avea în faţă. 

Goddard a bătut darabana cu degetele pe studiul Bain. 
Aşa am observat că avea degetele boante, iar dosul 
palmelor era pătat, trădând unele probleme de ficat. 

— Şi ce raport frumos legat, a remarcat el. Nu mi-ai spus 
cât ne-a costat. 

— Nu cred că vrei să ştii, a spus Camilletti. 

— Serios? S-a strâmbat, ca şi cum şi-ar fi expus decizia 
definitivă: Paul, am jurat că n-o să fac niciodată asta. Mi-am 
dat cuvântul. 

— Isuse, dacă e vorba de orgoliul tău, Jock, de vanitatea 
ta... 

— E vorba de a-mi respecta cuvântul. Şi de credibilitate. 


— Ei, nu trebuia să faci o astfel de promisiune. Să nu 
promiţi niciodată imposibilul. În orice caz, când ai făcut 
afirmaţia respectivă, ne aflam în altfel de economie - 
vorbim de preistorie. De era mezozoică, pentru numele lui 
Dumnezeu. Racheta Trion, care se dezvoltă cu viteza 
luminii. Suntem una dintre companiile din domeniul tehnicii 
avansate care nu a recurs încă la nicio reducere de 
personal. 

— Adam, a zis Goddard, răsucindu-se spre mine şi privind 
peste marginea ochelarilor, ai reuşit să treci prin raportul 
ăsta ameţitor de bombastic? 

Am scuturat din cap. 

— L-am primit cu câteva minute înainte de şedinţă. Doar 
l-am răsfoit. 

— Te rog să te uiţi atent la proiecţiile privind produsele 
electronice de larg consum. Pagina optzeci şi ceva. 
Domeniul ţi-e destul de familiar. 

— Chiar acum? am întrebat. 

— Chiar acum. Şi spune-mi dacă ţi se par realiste. 

— Jock, a intervenit Jim Colvin, e pur şi simplu imposibil 
să obţii proiecţii nepărtinitoare de la vreunul dintre şefii de 
divizie. Toţi îşi protejează subordonații, îşi apără teritoriul. 

— De aceea îl avem pe Adam, a răspuns Goddard. El n- 
are niciun teritoriu de apărat. 

Am căutat cu disperare prin raportul Bain, încercând să 
las impresia că ştiu ce fac. 

— Paul, a zis Goddard, am mai discutat problema asta. O 
să-mi spui că va trebui să renunţăm la opt mii de slujbe 
dacă vrem să rămânem tari pe poziţie. 

— Ba nu, Jock, dacă vrem să rămânem so/vabili. Şi e 
vorba de peste zece mii de slujbe. 

— Aşa e. Atunci, spune-mi altceva. Tratatul ăsta pompos 
nu spune nicăieri că o companie care îşi reduce personalul 
sau îşi ajustează, sau cum dracu' îi spun ăştia, o duce mai 
bine pe termen lung. Nu vezi decât măsuri pe termen scurt. 


Camilletti a lăsat impresia că ar dori să răspundă, numai că 
Goddard nu s-a limitat la atât: A, ştiu, toată lumea 
procedează aşa. E reacţia normală, ca reflexul 
genunchiului. Nu merg afacerile? Scapă de unii oameni. 
Azvârle balastul peste bord. Dar disponibilizările astea duc 
vreodată la o creştere susținută a preţului acţiunilor sau a 
cotei de piaţă? Ce dracu', Paul, ştii la fel de bine ca mine 
că, după ce situaţia se clarifică, o să sfârşim prin a-i 
reangaja pe majoritatea. Merită să creăm acum o 
asemenea debandadă? 

— Jock, a spus Jim Colvin, e vorba de regula aceea 
optzeci cu douăzeci - douăzeci la sută din oameni fac 
optzeci la sută din treabă. Renunţăm doar la acest exces. 

— Prin excesul ăsta te referi la angajaţi devotați ai 
companiei, a ripostat Goddard. Cărora le distribuim 
ecusoanele acelea care vorbesc despre devotament şi 
loialitate. Păi, nu trebuie să existe şi reciprocitate? Noi 
aşteptăm loialitate din partea lor, dar ei nu merită 
loialitatea noastră? În ce mă priveşte, dacă o apucăm pe 
calea asta, nu pierdem doar nişte oameni. Pierdem un 
sentiment de încredere, care e fundamental. Dacă angajaţii 
şi-au respectat partea lor de contract, cum se face că noi o 
călcăm în picioare? Asta nu-i nerespectare de contract? 

— Jock, a spus Colvin, adevărul e că în ultimii zece ani ai 
îmbogăţit o mulţime de angajaţi de la Trion. 

In acest timp, eu treceam cu viteză prin diagramele 
câştigurilor proiectate, încercând să le compar cu cifrele pe 
care le consultasem în ultimele două săptămâni. 

— Nu e momentul să fii generos, Jock, a spus Camilletti. 
Nu ne putem permite un asemenea lux. 

— Ei, nu-i vorba de generozitate, a zis Goddard, bătând 
darabana pe tăblia mesei. Sunt practic până la brutalitate. 
N-am nimic împotrivă să scăpăm de leneşi, plimbăreţi sau 
trândavi în costum. Să se ducă unde vor. Dar 
disponibilizarea de asemenea anvergură duce la o creştere 


a  absenteismului, a  concediilor medicale, la pauze 
prelungite ale oamenilor lângă automatul de apă sau cafea 
ca să mai afle ultimele zvonuri. Asta ne paralizează. 
Exprimat într-un cuvânt pe care tu îl înţelegi mai bine, Paul, 
asta se numeşte scădere a productivităţii. 

— Jock... a intervenit Colvin. 

— Să vă spun eu ce înseamnă regula aceea cu optzeci- 
douăzeci, a zis Goddard. Dacă procedăm aşa, optzeci la 
sută dintre angajaţii mei nu-şi vor dedica activităţii de aici 
decât maximum douăzeci la sută din capacităţile lor 
mintale. Adam, cum ţi se par prognozele astea? 

— Domnule Goddard... 

— Pe ultimul tip care mi s-a adresat aşa l-am concediat. 

Am zâmbit. 

— Jock. Uite, n-o să mă ascund după deget. Nu știu multe 
dintre cifre şi de aceea nu pot da o soluţie din burtă. Mai 
ales că e vorba de ceva atât de important. Cunosc însă 
cifrele de la Maestro şi-ţi pot spune că acestea de aici sunt 
clar optimiste, serios. Până vom începe livrările către 
Pentagon - presupunând că semnăm contractul - cifrele de 
aici sunt umflate. 

— Ceea ce înseamnă că situaţia ar putea fi şi mai gravă 
decât a perceput-o consultantul nostru de sute de mii. 

— Da. Cel puţin dacă cifrele de la Maestro reprezintă un 
reper cât de cât. 

M-a aprobat din cap. 

— Jock, hai să-ţi explic situaţia în alte cuvinte, a spus 
Camilletti. Tata a fost profesor, înţelegi? A ţinut şase copii 
la facultate cu un salariu de profesor, nu mă întreba cum, 
dar a reuşit. Acum, el şi mama trăiesc din economiile lui de 
o viaţă, mai toate fiind băgate în acţiuni Trion, pentru că eu 
l-am asigurat că e o companie grozavă. La veniturile 
noastre, nu e vorba de o sumă mare, dar pierde deja 
douăzeci şi şase la sută din economii şi va pierde chiar mai 


mult de atât. Să lăsăm deoparte Fidelity şi TIAA-CREF”. 
Majoritatea acţionarilor noştri sunt la fel ca Tony Camilletti, 
şi /or ce le spunem? 

Am avut senzaţia foarte pregnantă că Paul Camilletti 
inventase pe loc toată istorioara aceea şi că, în realitate, 
tatăl lui, bancher din domeniul investiţiilor, locuia în Boca, 
într-o comunitate cu acces restricţionat riveranilor, şi că 
juca golf pe săturate, dar ochii lui Goddard au părut a se 
umezi puţin. 

— Adam, a spus Goddard, tu întelegi punctul meu de 
vedere, nu? 

Preţ de o clipă, m-am simţit ca o căprioară surprinsă pe 
şosea, în lumina farurilor. Era evident ce voia Goddard să 
audă din gura mea. După câteva secunde, am clătinat din 
cap. 

— Pentru mine, am rostit eu rar, s-ar părea că, dacă nu o 
facem imediat, probabil că va trebui să faci reduceri mai 
drastice anul viitor. De aceea, trebuie să spun că îl aprob 
pe domnul... pe Paul. 

Camilletti a întins mâna şi m-a bătut pe umăr. Am avut o 
uşoară reacţie de recul. Nu voiam să se creadă că trecusem 
în tabăra cuiva - dezertând din tabăra şefului meu. Nu era 
un început prea fericit în acea funcţie. 

— Şi ce condiţii propui? a întrebat Goddard oftând. 

Camilletti a zâmbit: 

— Patru săptămâni de plăţi compensatorii. 

— Indiferent de când lucrează la noi? Nu. Două 
săptămâni de plăţi compensatorii pentru fiecare an cât au 
fost angajaţi, plus două săptămâni suplimentar pentru 
fiecare an ce depăşeşte zece ani de serviciu. 

— Asta-i o nebunie, Jock! In unele cazuri, vom face plăţi 
compensatorii pe un an, poate mai mult. 

— Astea nu-s plăţi compensatorii, a murmurat Colvin, ci 
asigurări sociale. 


2% Fonduri private de pensii şi investiţii (n.tr.). 


Goddard a ridicat din umeri. 

— Ori îi disponibilizăm în condiţiile astea, ori deloc. Mi-a 
aruncat o privire amărâtă. Adam, dacă ieşi vreodată la 
masă cu Paul, să nu-l laşi să aleagă vinul. Apoi s-a întors 
către directorul financiar. Vrei ca disponibilizările să intre în 
vigoare pe 1 iunie, corect? 

Camilletti a dat din cap, încă nesigur. 

— Parcă ţin minte, a spus Goddard, dar nu sunt chiar 
sigur, că am semnat un contract de plăţi compensatorii de 
un an cu diviziunea Cablesign, pe care am achiziţionat-o 
anul trecut, şi contractul expiră la treizeci şi unu mai. Cu o 
zi înainte. 

Camilletti a ridicat nepăsător din umeri. 

— Păi, bine, Paul, e vorba de o mie de lucrători care vor 
primi salariul pe o lună, plus un salariu lunar pentru fiecare 
an de serviciu - asta dacă îi punem pe liber cu o zi mai 
devreme. Un pachet de disponibilizare corect. O zi ar 
însemna enorm pentru acei oameni. Astfel îşi vor primi doar 
salariul pe două săptămâni amărâte. 

— Întâi iunie e început de trimestru... 

— N-o să le fac asta. Să stabilim treizeci mai. Şi pentru 
angajaţii ale căror opţiuni de cumpărare acţiuni au scăzut, 
le oferim douăsprezece luni ca să-şi exercite drepturile. lar 
eu o să accept o reducere de salariu - la un dolar. Paul, tu 
ce salariu îţi propui? 

Descumpănit, Camilletti a surâs. 

— Tu ai mai multe opţiuni de cumpărare acţiuni decât 
mine. 

— Facem asta o singură dată, a zis Goddard. O dată şi 
atunci să o facem cum se cuvine. N-o să tai de două ori. 

— S-a înţeles, a aprobat Camilletti. 

— Bine, a spus Goddard şi a oftat. Aşa cum vă spuneam 
mereu, uneori trebuie să accepţi realitatea şi să aplici 
programul. Dar întâi vreau să discutăm problema cu 
întreaga echipă de conducere, să aducem cât mai mulţi se 


poate. Vreau, de altfel, să discut şi cu băncile de investiţii. 
Dacă răsuflă ceva, şi mă tem că aşa se va întâmpla, o să 
fac un anunţ către companie prin Web, a spus Goddard, şi o 
să-l difuzăm mâine, după încheierea zilei de tranzacţii 
bursiere. Şi, în acelaşi timp, o să dau şi o declaraţie publică. 
Dar până atunci nu vreau să se sufle o vorbă despre asta - 
e demoralizant. 

— Dacă vrei, fac eu anunţul, a propus Camilletti. În felul 
acesta, rămâi cu mâinile curate. 

Goddard l-a fulgerat cu privirea. 

— N-o să-ţi pun ţie în spinare aşa ceva. Refuz. E 
hotărârea mea - eu am fost cu credibilitatea şi gloria, eu - 
pe coperta revistelor, de aceea tot eu o să duc şi crucea 
asta. Aşa e cinstit. 

— Am propus doar pentru că în trecut ai făcut multe 
anunţuri în favoarea oamenilor. Te vor pune în frigare... 

Cu un aer mohorât, Goddard a făcut un gest din umeri. 

— Acum cred că toţi o să-mi spună Goddard-Drujbă sau 
cine ştie cum. 

— Cred că Jock-Bomba-cu-Neutroni ar suna mai bine, am 
zis, şi, pentru prima oară în cursul acelei şedinţe, Goddard 
a zâmbit sincer. 


45 


Am ieşit din birou cu un sentiment de uşurare, dar şi 
apăsat de gânduri. 

Supravieţuisem primei şedinţe alături de şef şi nu mă 
făcusem chiar de râs. Eram însă în posesia unui mare 
secret al companiei, o informaţie destinată doar celor din 
conducere, care avea să schimbe viaţa multor oameni. 


Asta era: hotărâsem să nu le transmit informaţia asta lui 
Wyatt şi celorlalţi. Nu făcea parte din misiunea mea, nu 
intra în obligaţiile fişei de post. Nu avea nicio legătură cu 
chestia de cercetare. Nu era nevoie să-mi informez 
mânuitorii. Oricum nu aveau idee că ştiam aşa ceva. Să afle 
despre concedierile de la Trion odată cu toată lumea. 

Muncit de gânduri, am coborât din lift la etajul trei din 
Aripa A ca să iau masa de prânz, ceva mai târziu, când am 
văzut o figură familiară venind spre mine. Un tip tânăr, 
înalt, slab, spre treizeci de ani, tuns fără gust, m-a strigat: 
„Hei, Adam!”, în clipa când se urca în lift. 

Chiar în fracțiunea de secundă în care încercam să-mi 
amintesc numele lui, am simţit un gol în stomac. Instinctiv, 
detectasem pericolul înainte ca mintea mea să perceapă 
ceva. 

Am dat din cap şi mi-am văzut de drum. Simţeam că-mi 
arde faţa. 

Îl chema Kevin Griffin, un tip agreabil, chiar dacă arăta ca 
naiba, şi un jucător bun de baschet. Când eram la Wyatt, 
făceam cu el concursuri de aruncare la coş. Lucra la 
Diviziunea întreprinderi şi se ocupa de vânzarea de rutere. 
Mi-am adus aminte că era foarte inteligent şi, în ciuda 
aspectului de lasă-mă-să-te-las, era foarte ambițios. 

Întotdeauna depăşea cifra de vânzări şi obişnuia să 
glumească, fără să devină jignitor, în legătură cu atitudinea 
mea nepăsătoare faţă de munca pe care o făceam. 

Cu alte cuvinte, ştia ce fusesem în realitate. 

— Adam! a insistat el. Adam Cassidy! Hei, ce faci tu aici? 

Nu-l mai puteam ignora, aşa că m-am întors. [inea o 
mână între uşile liftului, ca să nu se închidă. 

— A, salut, Kevin, am făcut eu. Acum lucrezi aici? 

— Da, la Vânzări. Părea încântat peste măsură, de parcă 
ar fi fost vreo întâlnire de nu ştiu câţi ani de la absolvirea 
vreunei şcoli. Şi-a coborât glasul: Nu te-au dat afară de la 
Wyatt din cauza acelei petreceri? A pufnit într-un râs 


reţinut, fără nicio răutate, ci doar cu un aer de conspirator. 

— Nuu, după ce am şovăit o clipă, încercând să par 
degajat şi binedispus. A fost o mare neînțelegere. 

— Mdaa, a zis el neîncrezător. Şi aici, ce lucrezi? 

— Acelaşi lucru, acelaşi, am răspuns. Hei, mă bucur că 
te-am revăzut, amice. lartă-mă, trebuie să ajung undeva. 

În timp ce uşile liftului se închideau, m-a privit cu un aer 
curios. 

Nu suna a bine. 


Partea a cincea. 
DECONSPIRAT 


Deconspirat: Expunerea personalului, a instalaţiilor 
(cum ar fi case conspirative) sau a altor elemente ale 
unei activităţi sau organizaţii clandestine. Un agent 
deconspirat este acela a cărui identitate este 
cunoscută adversarului. 

Manualul spionului: Enciclopedia spionajului 


46 


Eram distrus. 

Kevin Griffin ştia că nu lucrasem la proiectul Lucid de la 
Wyatt, ştia şi că nu eram un tip strălucit. Cunoştea 
realitatea. Probabil că revenise deja în pătrăţelul lui şi mă 
căuta pe reţeaua internă, uimit să mă găsească drept 
asistent executiv al preşedintelui şi al directorului executiv. 
Cât va dura până va începe să se intereseze, să 
povestească şi să pună întrebări? Cinci minute? Cinci 
secunde? 

Cum dracu' se întâmplase asta după alcătuirea unor 


planuri minuţioase, pregătirea terenului de către oamenii 
lui Wyatt? Cum de-au permis angajarea de către Trion a 
unui om care putea sabota întregul eşafodaj? 

Ameţit, m-am uitat în jur şi am constatat că ajunsesem la 
raionul de delicatese al bufetului. Brusc, mi-a pierit pofta de 
mâncare. Mi-am luat totuşi un sandviş cu şuncă şi caşcaval, 
pentru că aveam nevoie de proteine, un Pepsi dietetic şi m- 
am întors la birou. 

Jock Goddard era în apropierea uşii mele şi stătea de 
vorbă cu un alt director. Mi-a surprins privirea şi a ridicat 
arătătorul unei mâini ca să-mi dea de ştire că voia să 
discute cu mine, de aceea am rămas stângaci, la o 
oarecare depărtare, aşteptând să-şi termine discuţia. 

După două minute, Jock şi-a lăsat palma pe umărul 
celuilalt, a luat un aer solemn, apoi a intrat în biroul meu. 

— Tu, a zis el şi s-a aşezat pe scaunul destinat 
vizitatorilor. 

Singurul loc unde mă puteam aşeza era la birou, ceea ce 
mi s-a părut pe dos - doar era directorul general executiv! 
-, dar nu aveam altă soluţie. M-am liniştit, am zâmbit 
ezitant, deoarece nu ştiam la ce să mă aştept. 

— AŞ zică că ai trecut cu succes examenul, m-a anunţat 
Goddard. Felicitări! 

— Serios? Am crezut că m-am făcut de râs, am răspuns. 
Nu m-am simţit tocmai bine că a trebuit să iau partea 
altcuiva. 

— De aceea te-am angajat. A, nu ca să mi te opui, ci ca 
să spui adevărului pe nume, ca să mă exprim aşa. 

— Nu era adevărul, am protestat, ci doar opinia cuiva. 

Poate că insistam prea mult pe tema asta. 

Goddard s-a frecat la ochi cu degetele lui boante. 

— Pentru un director executiv, lucrul cel mai uşor - dar şi 
cel mai periculos - e să piardă contactul. Nimeni nu e 
dispus să-mi prezinte adevărul netrucat. Toţi vor să mă 
aburească. Fiecare are propriul scop. Îţi place istoria? 


Nu considerasem niciodată istoria ceva care să-ţi „placă”, 
de aceea am ridicat din umeri. 

— Oarecum. 

— În cel de-al Doilea Război Mondial, Winston Chruchill a 
înfiinţat un serviciu în afara lanţului obişnuit de comandă, a 
cărui sarcină era să-i prezinte adevărul curat, fără 
înflorituri. Cred că se chema Serviciul statistic, sau cam aşa 
ceva. In fine, ideea era că nimănui nu-i plăcea să-i dea veşti 
proaste, dar el ştia că trebuie să le afle şi pe acelea, ca să- 
şi poată face treaba. Am dat din cap. Înfiinţezi o companie, 
soarta îţi zâmbeşte de câteva ori şi poţi ajungi o figură 
aproape legendară pentru oameni care nu ştiu decât să te 
laude, a continuat Goddard. Eu n-am nevoie să-mi sărute 
cineva... ăă, inelele de pe mână. Eu vreau cinste. Acum, 
mai mult ca niciodată. Există o axiomă în lumea afacerilor, 
care susţine că firmele mari din domeniul tehnologiei îşi 
depăşesc fondatorii. Aşa s-a întâmplat cu Rod Canion de la 
Compag, Al Shugart de la Seagate. Cei de la Apple 
Computers chiar l-au înlăturat pe Steve Jobs, cred că mai ţii 
minte, după care el a revenit călare pe un cal alb şi a salvat 
compania. Necazul e că nu există fondatori bătrâni şi 
îndrăzneţi. 

Consiliul meu de administraţie a avut mereu încredere în 
mine, dar cred că rezervele lor de încredere au început să 
sece. 

— De ce spui asta, domnule? 

— Te rog să încetezi cu acest „domnule”, m-a repezit 
Goddard. Articolul din Wa// Street Jorunal a fost o lovitură 
sub centură. Nu m-ar mira să aflu că ideea aparţine unor 
nemulţumiţi din consiliul de administraţie, care consideră 
că ar fi cazul să cedez locul, să mă retrag la casa mea de la 
ţară şi să peticesc tot timpul la maşinile mele de epocă. 

— Şi nu vrei să se întâmple aşa ceva, nu? 

S-a strâmbat. 

— O să procedez cum e mai bine pentru Trion. Compania 


asta reprezintă viaţa mea. Oricum, maşinile sunt doar un 
hobby - dacă transformi un hobby într-o preocupare 
permanentă, nu mai găseşti niciun pic de plăcere în el. Mi-a 
întins un dosar gros. În e-mail ai un document în format 
PDF, care e copia dosarului. Planul nostru strategic pe 
următoarele optsprezece luni - produse noi, actualizări, 
toate chestiile. Vreau să-mi prezinţi părerea ta sinceră, fără 
înflorituri - o prezentare, cum vrei s-o numeşti, o analiză 
generală, ca o vedere din avion. 

— Şi când vrei să-ţi prezint situaţia? 

— Cât de curând. lar dacă există vreun proiect în care 
vrei să te implici, ca reprezentant al meu, eşti liber. O să 
vezi că sunt multe lucruri interesante în pregătire. Unele 
dintre ele sunt păstrate în secret. A, Doamne, mai avem 
ceva în pregătire, codificat AURORA, care ne poate schimba 
soarta. 

— AURORA? am întrebat, simțind că mi se usucă gâtlejul. 
Cred că ai adus vorba de el şi la şedinţă, nu? 

— | l-am încredinţat spre organizare lui Paul. O chestie 
epocală. Mai sunt câteva chichiţe ale prototipului care 
trebuie rezolvate, dar produsul e pe cale de a fi lansat. 

— Pare foarte interesant, am spus, străduindu-mă să nu- 
mi trădez interesul. Aş fi dispus să dau o mână de ajutor şi 
la acest proiect. 

— A, sigur că vrei, nici nu mă îndoiesc. Dar toate la 
vremea lor. N-aş vrea să te distrag de la unele aspecte 
legate de acţiunea de disponibilizare, pentru că, odată prins 
în AURORA... înţelegi, n-aş vrea să te apuci de prea multe, 
pentru că aşa n-o să duci nicio sarcină la bun sfârşit. S-a 
ridicat, şi-a împreunat palmele. Acum trebuie să mă duc la 
studio, să înregistrez anunţul care se va transmite pe 
reţeaua noastră, lucru care nu mă încântă câtuşi de puţin, 
ca să-ţi spun drept. Am zâmbit înţelegător. In orice caz, a 
adăugat Goddard înainte de plecare, îmi pare rău că-ţi pun 
prea multe în braţe, dar am sentimentul că o să te descurci. 


47 


Am ajuns la casa lui Wyatt în acelaşi timp cu Meacham, 
care a făcut câteva glume în legătură cu Porsche-ul meu. 
Am fost conduşi în sala de forţă, dotată cu tot felul de 
aparate şi amplasată la subsol, dar, datorită structurii 
terenului, se afla la nivelul solului. Wyatt tocmai ridica 
greutăţi stând pe o banchetă înclinată - aproape şaptezeci 
de kilograme. Purta doar un şort de gimnastică, destul de 
sumar, fără tricou şi părea mai bine clădit decât îmi 
închipuisem. Tipul semăna cu fratele lui Godzila. 

Şi-a terminat seria, apoi, fără să scoată o vorbă, s-a 
ridicat şi s-a şters de transpiraţie cu un prosop. 

— Te-a concediat? m-a întrebat el. 

— Încă nu. 

— Normal, Goddard are alte lucruri pe cap. Mai ales 
acum, când compania i se destramă. S-a uitat la Meacham 
şi au chicotit amândoi. Ce are de spus sfântul Augustin 
despre asta? 

Întrebarea era destul de firească, dar venise atât de 
brusc încât m-a luat pe nepregătite. 

— Nu prea multe. 

— Prostii, a zis Wyatt, venind mai aproape de mine şi 
privindu-mă fix, încercând să mă intimideze cu simpla 
prezenţă fizică. 

Corpul lui emana o căldură umedă, mirosind neplăcut a 
amoniac: mirosul specific halterofililor, care bagă în ei prea 
multe proteine. 

— N-am prea asistat la discuţii pe tema asta, m-am 
corectat eu. Vreau să spun că articolul i-a speriat straşnic - 
pentru că a fost agitaţie mare după aceea. Ceva mai multă 
nebunie decât de obicei. 

— De unde ştii ce înseamnă „de obicei”? a făcut 


Meacham. Doar e prima ta zi la etajul şapte. 

— Aşa am avut senzaţia, am răspuns eu neconvingător. 

— Cât din articol e adevărat? m-a întrebat Wyatt. 

— Cum, vrei să spui că nu l-ai comandat tu? m-am mirat 
eu. 

Wyatt m-a privit pătrunzător. 

— O să le iasă planul pe trimestrul ăsta sau nu? 

— Habar n-am, am minţit eu. Doar n-am stat în biroul lui 
Goddard toată ziua. 

Nu-mi dau seama de ce mă încăpăţânam să nu dezvălui 
cifrele dezastruoase pentru acel trimestru sau vestea 
privind  iminentele disponibilizări. Poate simţeam că 
Goddard îmi încredinţase un secret şi aş fi comis un păcat 
înşelându-i încrederea. Dumnezeule, eram un spion 
nenorocit, o cârtiţă - de când devenisem atât de idealist? 
De ce trasasem o graniţă: asta vă spun, asta nu? A doua zi, 
când ştirea privind concedierile avea să se facă publică, 
Wyatt o să facă spume că nu l-am anunţat. Nu va crede că 
nu am avut habar de asta. De aceea, am mai dres-o puţin: 

— Dar se pregăteşte ceva, am continuat eu. Ceva mare. 
Un soi de anunţ, în curând. 

Apoi i-am întins lui Wyatt un dosar conţinând o copie a 
planului strategic pe care Goddard mi-l dăduse spre studiu. 

— Ce-i ăsta? a întrebat Wyatt. L-a aşezat pe bancheta 
aparatului, şi-a tras un tricou peste cap, apoi a început să 
răsfoiască dosarul. 

— Planul strategic al celor de la Trion pe următoarele 
optsprezece luni. Inclusiv descrieri amănunțite ale noilor 
produse aflate în pregătire. 

— Inclusiv AURORA? 

Am clătinat din cap. 

— Oricum, Goddard a adus vorba de el. 

— În ce context? 

— A zis că există un proiect mare, codificat AURORA, 
care va constitui o cotitură pentru companie. Şi că i l-a 


încredinţat lui Camilletti. 

— Aha. Camilletti se ocupă de toate achiziţiile, iar sursele 
mele susţin că proiectul AURORA a fost asamblat cu 
ajutorul câtorva companii pe care Trion le-a achiziţionat în 
secret în ultimii ani. Goddard a spus despre ce e vorba? 

— Nu. 

— Şi n-ai întrebat? 

— Sigur că am întrebat. l-am spus că m-ar interesa să 
particip la ceva atât de important. 

Răsfoind planul strategic, Wyatt a devenit brusc tăcut. 
Ochii săi examinau paginile cu rapiditate, într-o stare 
febrilă. 

În acest timp, i-am întins lui Meacham o bucată de hârtie. 

— Numărul personal de mobil al lui Jock. 

— Jock? a făcut el cu dezgust. 

— Toată lumea îi spune aşa. Asta nu înseamnă că 
suntem amici la cataramă. În orice caz, asta te-ar putea 
ajuta să verifici multe dintre cele mai importante discuţii 
ale lui. 

Meacham a luat hârtia fără să-mi mulţumească. 

— Mai e ceva, i-am spus eu lui Meacham, în vreme ce 
Wyatt continua să citească, fascinat. Am o problemă. 

— Termină cu prostiile! 

— La Trion e un nou angajat, un tip pe nume Kevin 
Griffin, la Vânzări. L-au furat de la voi - de la Wyatt. 

— Şi? 

— Am fost amici. 

— Prieteni? 

— Cam aşa ceva. Jucam baschet împreună. 

— Te-a cunoscut în cadrul companiei? 

— Exact. 

— Drace! a exclamat Meacham. Asta chiar e o problemă. 

Wyatt a ridicat ochii din hârtii. 

— Fă-l praf! a zis el. 

Meacham a dat aprobator din cap. 


— Ce înseamnă asta? am vrut să ştiu. 

— Inseamnă că o să ne ocupăm de el, m-a lămurit 
Meacham. 

— Astea sunt informaţii de valoare, a recunoscut Wyatt în 
cele din urmă. Foarte, foarte folositoare. Ce vrea să faci cu 
ele? 

— Să-i dau o părere globală privind portofoliul de 
produse. Ce promite, ce nu, ce probleme ar putea să apară. 
Orice. 

— Nu e prea clar. 

— A zis că vrea o privire din avion a problemelor. 

— lar avionul să fie pilotat de Adam Cassidy, geniu în 
marketing, a spus Wyatt, vădit amuzat. Atunci, ia un 
blocnotes şi ceva de scris şi notează-ţi. O să te fac o mare 
stea. 


48 


Am stat treaz mai toată noaptea: din nefericire, 
începusem să mă obişnuiesc. 

Mai bine de o oră, respingătorul Nick Wyatt mi-a 
prezentat o vedere generală a liniei de produse Trion, 
inclusiv tot felul de informaţii secrete, lucruri ştiute de 
foarte puţine persoane. Era ca şi cum Rommel se 
documenta în privinţa poziţiilor ocupate de Montgomery. 
Evident, ştia extraordinar de multe lucruri despre piaţă, 
pentru că era unul dintre concurenţii principali ai companiei 
Trion şi deţinea tot felul de informaţii importante, pe care 
era dispus să mi le încredinţeze în scopul exclusiv de a-l 
impresiona pe Goddard. Pierderea lui pe termen scurt îi 
aducea un câştig strategic pe termen lung. 


La miezul nopţii am ajuns într-o goană la Harbor şi m-am 
apucat să lucrez în Power Point, asamblând diapozitivele 
pentru prezentarea pe care urma să i-o fac lui Goddard. 
Cinstit să fiu, mă cam ambalasem. Ştiam că nu-mi puteam 
bate joc; trebuia să funcţionez la capacitate maximă. Atâta 
vreme cât beneficiam de informaţii secrete de la Wyatt, 
aveam să-l impresionez pe Goddard, dar ce avea să se 
întâmple când voi da de fundul sacului? Dacă-mi cerea 
părerea despre ceva şi atunci îmi dădeam de gol totala 
ignoranță? Ce mă făceam? 

Când am simţit că nu mai pot lucra, am făcut o pauză ca 
să-mi verific mesajele pe Yahoo, Hotmail şi Hushmail. 
Obişnuitele gunoaie şi spam-uri, - „Viagra online 
CUMPĂRAŢI DE LA NOI VIAGRA FĂRĂ REȚETĂ”, sau „CEL 
MAI BUN SITE XXX”, sau „Cum să obţii aprobarea pentru 
ipotecă”. Nimic de la „Arthur”. Apoi am intrat pe site-ul 
Trion. 

Mi-a sărit în ochi un e-mail. Era de la 
KGriffinQtrionsystems.com. Am dat clic pe el. 


SUBJ: Tu 
FROM: KGriffin 
TO: ACassidy 


Amice! Grozavă revedere! M-am bucur să te văd atât de 
dichisit şi să aflu că-ţi merge atât de bine - eşti mare! Mă 
impresionează cariera ta de aici. Pluteşte ceva în aer? 
Pasează-mi şi mie! Vreau să cunosc şi eu o serie de oameni 
la Trion şi te-aş invita la masă. Dă-mi de ştire! 


Kev 
N-am răspuns - trebuia să concep un plan de acţiune. 


Tipul se interesase de mine, văzuse noua mea funcţie şi nu 
ştia ce să creadă. Nu mi-am dat seama dacă voia să ne 


întâlnim din curiozitate sau ca să mă perie, aici era buba. 
Meacham şi Wyatt spuseseră că se vor ocupa de el, nu-mi 
era clar ce însemna asta, dar, până atunci, trebuia să fiu 
extrem de prudent. Kevin Griffin reprezenta o bombă cu 
ceas care abia aştepta să explodeze. Nu voiam să mă 
apropii de el. 

Apoi am ieşit şi am reintrat folosind identitatea şi parola 
Norei. Era două dimineaţa şi mi-am închipuit că nu era pe 
Net. Era o oră potrivită să-i văd mesajele arhivate şi să 
descarc tot ce avea legătură cu AURORA, dacă exista aşa 
ceva. , 

Tot ce-am reuşit a fost: „PAROLA INCORECTA”. 

Am tastat din nou parola ei, de data asta mai atent, şi am 
obţinut acelaşi rezultat. De data asta eram convins că nu 
greşisem. 

Îşi schimbase parola. 

De ce? 

Când am căzut lat în pat, prin minte îmi vuiau tot felul de 
gânduri, încercând să-mi explic de ce-şi schimbase parola. 
Poate că paznicul acela, Luther, venise într-o noapte când 
Nora rămăsese mai târziu decât de obicei, şi se aşteptase 
să mă găsească pe mine, ca să mai discutăm despre maşini 
Mustang, dar o găsise în schimb pe Nora. Poate se 
întrebase ce căuta în biroul acela, poate chiar - lucru total 
improbabil - o luase la întrebări. Apoi îi făcuse o descriere a 
mea, iar ea îşi dăduse imediat seama; nu ar fi fost nevoie 
să se chinuiască prea mult. 

Dar dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa, nu şi-ar fi schimbat 
doar parola, nu? Nu s-ar fi oprit aici. Ar fi vrut să ştie ce 
căutam în biroul ei, pentru că nu primisem permisiunea de 
a scotoci. Nici nu voiam să mă gândesc la ce putea să 
urmeze... 

Ori poate explicaţia era cât se poate de simplă. Poate-şi 
schimbase parola din obişnuinţă, aşa cum se recomanda 
fiecărui angajat Trion să procedeze la fiecare şaizeci de zile. 


Pesemne că asta era. 

N-am dormit deloc bine şi, după două ore de vânzoleală 
şi încercări eşuate, m-am hotărât să mă scol, am făcut duş 
şi m-am îmbrăcat, după care am plecat la slujbă. Lucrarea 
pentru Goddard era terminată; cu cealaltă activitate, cea 
de spionaj în favoarea lui Wyatt, rămăsesem în urmă. 

Când am ieşit, am aruncat o privire în oglindă. 

— Te-ai trezit deja? m-a întâmpinat Carlos, portarul, când 
mi-a sosit şi Porsche-ul în faţa clădirii. Nu-i bun deloc 
programul ăsta, domnule Cassidy. O să te-mbolnăveşti. 

— Ba nu, am spus eu. Mă face să rămân cinstit. 


49 


Puţin după ora cinci dimineaţă, garajul de la Trion era 
aproape gol. Am avut o senzaţie stranie aflându-mă acolo, 
în spaţiul acela pustiu. Lămpile fluorescente bâzâiau şi 
scăldau totul într-un soi de ceaţă verzuie, iar aerul mirosea 
a benzină, a ulei de motor şi a orice mai picura din maşini: 
lichid de frână, antigel şi, probabil, Mountain Dew ce se 
vărsase pe jos. Paşii mei răsunau cu ecou. 

Am luat liftul din spate până la etajul şapte, care era, de 
asemenea, pustiu, şi am mers pe coridorul directorilor, prin 
dreptul birourilor lui Colvin, Camilletti şi ale altora, pe care 
încă nu-i întâlnisem, până am ajuns la al meu. Toate erau 
cufundate în întuneric şi închise; încă nu sosise nimeni. 

Biroul meu reprezenta doar ceva potenţial - nimic 
altceva decât masa de lucru goală, scaune şi computer, un 
mouse pad cu inscripţia Trion, un fişet în care nu apucasem 
să pun nimic, o bibliotecă în care stăteau câteva cărţi. 
Arăta ca biroul unui nomad, al unui rătăcitor, al cuiva care 


se putea ridica în orice clipă şi pleca, fie şi la miez de 
noapte. Trebuia să i se dea puţină personalitate - fotografii 
înrămate, nişte obiecte sportive pentru colecționari, ceva 
haios, ceva grav, capabil să inspire la muncă. Avea nevoie 
de o amprentă personală. Poate că aveam să mă ocup şi de 
asta, dar după ce recuperam orele nedormite. 

Mi-am introdus parola, m-am conectat şi am verificat 
mesajele. După miezul nopţii, se transmisese un e-mail 
către toţi angajaţii Trion din întreaga lume, prin care erau 
rugaţi să intre pe site-ul companiei ceva mai târziu în cursul 
zilei, la ora 17 după fusul orar, pentru a citi un „anunţ 
important făcut de directorul general executiv Augustine 
Goddard”. Asta avea să dea naştere unui val de zvonuri. 
Toată lumea va transmite mesaje în stânga şi în dreapta. 
M-am întrebat câţi oameni de la vârf - un grup din care 
acum făceam şi eu parte - ştiau adevărul. Nu mulţi, puteam 
băga mâna în foc. 

Goddard menţionase că AURORA, mirobolantul proiect 
despre care refuzase să vorbească, era feuda lui Paul 
Camilletti. M-am întrebat dacă în biografia acestuia exista 
ceva care să arunce cât de cât lumină asupra acelui 
proiect, de aceea am tastat numele lui în lista persoanelor 
din companie. 

Mi-a apărut fotografia lui, severă şi copleşitoare, şi totuşi 
arătându-l mai atrăgător decât în realitate. O biografie în 
câteva cuvinte: născut la Genesceo, New York, educat la 
şcoli publice în nordul statului New York - traducere, 
probabil nu crescuse într-o familie bogată - Swarthmore, 
Harvard Business School, o ascensiune meteorică la o 
companie de produse electronice de larg consum care 
fusese cândva în concurenţă cu Trion, dar fusese 
achiziționată ulterior de Trion. Vicepreşedinte la Trion de 
ceva mai puţin de un an, după care fusese numit director 
financiar. Un om mereu în mişcare. Am dat clic pe 
hyperlink-uri privind ierarhia şi mi-a apărut o mică 


diagramă ce indica toate unităţile şi diviziunile aflate sub 
conducerea lui. 

Una dintre ele era Unitatea de cercetări tehnologice 
avansate, care îi era subordonată direct. Alana Jennings era 
director de marketing. 

Paul Camilletti conducea direct proiectul AURORA. Dintr- 
odată, devenise foarte, foarte important. 


Am trecut prin dreptul biroului său, simțind că inima îmi 
bate parcă în tâmple, şi n-am văzut, desigur, nici urmă de 
el. Abia trecuse de cinci. Am observat că echipa de 
curăţenie trecuse deja pe acolo: în coşul de hârtii se pusese 
un sac de plastic curat, se vedeau încă dungile făcute de 
peria aspiratorului, iar totul mirosea a lichide de curăţare. 

Pe coridor nu se zărea nimeni, probabil că nu era nimeni 
pe tot etajul. 

Eram pe punctul de a depăşi o graniţă şi de a iniţia ceva 
riscant la un nivel cu totul diferit. 

Nu mă speria sosirea vreunui paznic. Îi puteam spune că 
sunt noul asistent al lui Camilletti - el de unde naiba să 
ştie? 

Dar dacă venea asistenta lui foarte devreme, ca să 
rezolve cine ştie ce? Sau, ceea ce nu era imposibil, dacă 
apărea chiar el, ca să înceapă ceva la prima oră? Având în 
vedere marele anunţ, poate voia să dea telefoane, să scrie 
e-mailuri, faxuri către birourile Trion din Europa, care erau 
cu şase şi şapte ore înainte faţă de noi. Cinci şi jumătate în 
New York însemna prânzul în Europa. Sigur, putea 
transmite mesajele de acasă, dar îl vedeam în stare să 
apară neobişnuit de devreme în ziua aceea. 

De aceea, mi-am dat eu seama, dacă încercam să 
pătrund în biroul lui chiar în ziua aceea, îmi asumam un risc 
nebunesc. 

Cu toate astea, din motive pe care nu mi le-am putut 
explica, am hotărât să o fac, indiferent de pericole. 


50 


Da, dar cheia de la biroul lui era de negăsit. 

Am verificat toate locurile posibile - am scotocit în 
fiecare sertar din biroul asistentei lui, în ghivece şi în cutia 
de agrafe, chiar şi în dulapurile cu dosare. Masa ei de lucru 
dădea direct în hol, fiind total expusă, de aceea am început 
să tremur tot căutând prin ea, fiindcă se vedea de departe 
că nu acolo mi-era locul. M-am uitat sub tastatură, sub 
computer. Să fi fost ascunsă pe dosul sertarelor? Nu. Sub 
tăblia mesei? Nu. În apropierea mesei ei de lucru se găsea 
o mică sală de aşteptare - doar o canapea, o măsuţă de 
cafea şi două scaune. M-am uitat şi acolo, dar nimic. Nici 
urmă de cheie. 

Nu era chiar de neconceput ca şeful departamentul 
financiar al companiei să-şi ia nişte măsuri de prevedere, 
îngreunând sarcina cuiva care ar fi încercat să pătrundă în 
biroul lui. Trebuia să admiri asta, nu? 

După zece minute cumplite, cât mi-a luat să verific peste 
tot, am socotit că aşa trebuia să fie, când, brusc, mi-am 
amintit un mic amănunt, destul de ciudat, privind biroul 
meu. Ca toate încăperile de la etajul directorilor, şi aceasta 
trebuia să fie dotată cu un detector de mişcare, care nu 
este chiar atât de sigur pe cât se laudă. De fapt, e o măsură 
obişnuită de securitate pentru birouri de şefi - pentru ca 
nimeni să nu rămână încuiat în respectiva cameră. Atâta 
vreme cât detectorul percepe mişcare în interior, uşile nu 
se blochează. (O dovadă în plus că birourile de la etajul 
şapte erau ceva „mai egale” decât altele.) 

Dacă mă mişcăm repede, puteam profita de asta... 

Uşa biroului era din mahon, foarte bine lustruită şi grea. 
Între uşă şi mocheta groasă nu exista niciun spaţiu, cât de 
mic; nu aş fi putut strecura o foaie de hârtie pe sub ea. Asta 


putea complica puţin lucrurile, dar nu era imposibil. 

Aveam nevoie de un scaun, dar nu de cel al asistentei lui, 
care era pe rotile şi putea deveni nesigur. Am găsit unul cu 
spătar în zona de aşteptare şi l-am aşezat lângă peretele 
din sticlă al biroului. După aceea, am revenit în sala de 
aşteptare. Pe măsuţa de cafea se găseau ziarele şi revistele 
obişnuite într-un asemenea loc - Financial Times, 
Institutional Investor, CFO, Forbes, Fortune, Business 2. O, 
Barron's... 

Barron's. Da. Era cel mai potrivit. Avea dimensiunile, 
forma şi greutatea unui ziar de scandal. L-am luat, apoi - 
privind încă o dată în jur, ca să mă asigur că nu eram 
surprins făcând ceva ce nu aş fi putut în veci să explic - am 
urcat pe scaun şi am împins în sus unul dintre panourile 
care constituiau tavanul fals. 

Am băgat mâna pe pipăite în spaţiul acela gol de 
deasupra tavanului fals, care era întunecos şi sufocat de 
fire, cabluri şi câte altele, şi am bâjbâit să găsesc următorul 
panou, cel de deasupra mesei de lucru a lui Camilletti; l-am 
ridicat şi pe acela şi l-am proptit de cadrul metalic. 

Am luat ziarul, m-am întins, l-am coborât încet şi l-am 
fluturat. L-am lăsat cât am putut mai jos, trebuind să mă 
întind pentru asta, şi l-am mai agitat puţin - dar nu s-a 
întâmplat nimic. Poate că detectorii de mişcare nu băteau 
până acolo. În cele din urmă, m-am ridicat pe vârfuri, mi- 
am îndoit braţul din cot cât am putut de mult şi am reuşit 
să cobor ziarul încă vreo treizeci de centimetri, răsucindu-l 
nebuneşte, până am început să simt că mă apucă o crampă 
musculară. 

Şi atunci am auzit un declic. 

Un clic slab, dar care nu fusese o iluzie auditivă. 

Am scos ziarul prin deschizătură, am împins la loc placa 
din tavanul fals, aşezând-o aşa cum stătuse până atunci. 
Apoi am coborât de pe scaun şi l-am dus la locul lui. 

După aceea am încercat clanţa. 


Uşa s-a deschis. 

În geantă îmi pusesem câteva scule, inclusiv o lanternă. 
Am tras jaluzelele, am închis uşa, după care am aprins 
lanterna. 

Biroul nu făcea excepţie de la regulă, fiind lipsit de 
personalitate - colecţia reprezentativă de fotografii de 
familie, înrămate, câteva plachete şi diplome, aceeaşi 
aliniere milităroasă de bine-cunoscute cărţi de afaceri pe 
care toţi şefii pretindeau că le citesc. Biroul nu era situat pe 
colţ şi nu avea ferestre de la podea până în tavan, ca la 
Wyatt Telecomm. Nu vedeai nimic afară. M-am întrebat 
dacă lui Camilletti nu-i displăcea să-şi primească oaspeţii 
importanţi într-un birou atât de umil. Acela ar fi fost mai 
curând stilul lui Goddard, dar nu i se potrivea lui Camilletti. 
Individ de duzină sau nu, părea să-i placă să se dea mare. 
Auzisem că, la ultimul etaj al clădirii directorilor din Aripa A, 
exista un apartament ultraelegant, dar niciunul din cei pe 
care îi ştiam nu-l văzuse. Poate că acolo îi primea Camilletti 
pe marii mahări. 

Computerul fusese lăsat pornit, dar, după ce am atins 
tasta de blanc de pe tastatura neagră, foarte şic, şi 
monitorul s-a luminat, a apărut fereastra cu INTRODUCEŢI 
PAROLA, în dreptul căreia clipea cursorul. Fără parola lui, 
era clar că nu puteam accesa fâşierele din computer. 

Chiar dacă-şi scrisese parola undeva, n-am reuşit s-o 
găsesc nicicum în sertare, sub tastatură sau pe vreun 
bileţel lipit pe partea din spate a monitorului. Nicăieri. Doar 
de-al dracului, am tastat numele lui de utilizator 
(PCamillettiQtrion.systems.com), apoi aceeaşi parolă, 
PCamilletti. 

Nici aşa. Se dovedise mai precaut şi, după câteva 
încercări, am renunţat. 

Puteam obţine parola prin vechiul mijloc: furt. M-am 
gândit că n-ar observa dacă aş fi schimbat cablul dintre 
tastatură şi procesor cu un Keyghost. Şi aşa am procedat. 


Recunosc, am tremurat mai mult în biroul lui decât în al 
Norei. Se putea crede că ajunsesem un profesionist în 
pătrunderi secrete, dar adevărul era altul, iar biroul lui 
Camilletti degaja un aer care mă speria de moarte. Până şi 
el, ca individ, era înspăimântător, iar dacă aş fi fost prins, 
nici nu îndrăzneam să mă gândesc la urmări. Pe de altă 
parte, trebuia să presupun că măsurile de securitate la 
birourile de la nivelul directorilor erau mai severe decât în 
restul companiei. Trebuiau să fie. Sigur, fusesem instruit să 
trec de măsurile de securitate standard. Existau însă 
sisteme de detectare care nu porneau alarme sonore sau 
luminoase. Posibilitatea asta mă îngrozea. 

Am privit în jur, sperând să-mi vină vreo idee inspirată. 
Din anumite motive, biroul părea mai ordonat, mai spaţios 
decât altele în care intrasem. Apoi mi-am dat seama de ce: 
acolo nu era niciun dulap pentru dosare. De aceea nu arăta 
prea aglomerat. Bun, dar unde erau dosarele? 

Când mi-am dat seama de locul destinat dosarelor, m-am 
simţit ca un dobitoc. Bineînţeles. Nu se găseau acolo, 
pentru că nu era spaţiu suficient, şi nici în camera 
asistentului, deoarece ar fi fost prea expuse şi nu s-ar fi 
putut lua măsuri eficiente de asigurare a lor. 

Prin urmare, în camera din spate. La fel ca Goddard, 
directorii de la Trion aveau birouri duble, a doua încăpere, 
de aceleaşi dimensiuni, slujind drept sală de conferinţe. Aşa 
se rezolva problema egalităţii spaţiilor destinate birourilor. 
Da, toate birourile aveau aceeaşi suprafaţă, numai că tipii 
de la vârf aveau dovă. 

Uşa de la sala de discuţii nu era încuiată. Am plimbat 
fasciculul lanternei prin încăpere, am văzut un copiator şi 
am remarcat că pe toţi pereţii se aflau dulapuri din mahon, 
pline cu dosare. In mijloc, o masă rotundă, ca a lui 
Goddard, dar mai mică. Fiecare sertar era inscripţionat cu 
meticulozitate, trădând scrisul unui arhitect. Majoritatea 
păreau să conţină evidențe financiare şi contabile, care ar fi 


prezentat interes dacă aş fi ştiut precis ce anume să caut. 

După aceea am văzut sertarele notate cu „TRION - 
DEZVOLTARE CORPORAȚIE” şi mi-a pierit interesul pentru 
altceva. „Dezvoltare corporație” e doar o formulare 
neroadă pentru fuziuni şi achiziţii. Trion era cunoscută 
pentru faptul că înfulecase pe nemestecate companii abia 
înfiinţate sau de dimensiuni medii. Asta se petrecuse mai 
mult în anii de avânt din deceniul nouă decât recent, dar şi 
acum erau achiziţionate măcar câteva companii pe an. Am 
bănuit că dosarele se aflau acolo pentru că Paul Camilletti 
se ocupa de achiziţii, concentrându-se în principal pe 
probleme de costuri, eficienţa investiţiei şi altele 
asemenea. 

lar dacă Wyatt avea dreptate afirmând că proiectul 
AURORA era alcătuit din câteva companii pe care Trion le 
achiziţionase în secret, atunci soluţia misterului AUROREI se 
găsea în faţa mea. 

Existau o mulţime de dosare privind companii pe care 
Trion le cumpărase cu totul, altele din care luase doar o 
parte sau pe care le studiase şi în care hotărâse să nu se 
amestece. Am recunoscut unele nume de companii, dar 
restul îmi erau străine. M-am uitat printr-un dosar la fiecare 
companie şi am încercat să desluşesc cu ce se ocupa. 
Aceasta presupunea timp şi nici măcar nu ştiam exact ce să 
caut. Cum Dumnezeu să-mi dau seama dacă vreo firmă în 
dezvoltare făcea parte din AURORA, când eu nu aveam idee 
ce reprezenta acest proiect? Mi s-a părut o sarcină 
imposibilă. 

Brusc, toate problemele mele s-au rezolvat. 

Unul dintre sertarele din Sectorul dezvoltare corporație 
era denumit PROIECT AURORA. 

Acolo se găsea tot. Nici nu se putea mai simplu. 


51 


Abia respirând, am tras sertarul afară. Aproape că mă 
aşteptam să fie gol, la fel ca dosarele AURORA de la 
Departamentul de resurse umane. Insă acesta era doldora 
de dosare, aranjate pe culori într-un sistem pe care nu l-am 
înţeles, fiecare purtând o ştampilă pe care scria „TRION - 
CONFIDENŢIAL”. Se vedea că dădusem peste adevărata 
comoară. 

Din câte mi-am dat seama, dosarele de acolo se refereau 
la o serie de firme înfiinţate recent - două în Silicon Valley, 
California, şi alte câteva în Cambridge, Massachussetts - 
care fuseseră achiziţionate de curând de Trion în condiţiile 
cele mai stricte de confidenţialitate. Pe dosare scria „Mod 
de lucru invizibil”. 

Am priceput imediat că era vorba de ceva ieşit din 
comun, ceva important, iar pulsul meu s-a accelerat brusc. 
Fiecare pagină era  ştampilată: fie SECRET, fie 
CONFIDENŢIAL. Chiar şi în cazul dosarelor strict secrete 
păstrate în biroul directorului executiv financiar, limbajul 
era neclar, ascuns. Apăreau fraze şi expresii precum: „Se 
recomandă achiziţionarea în regim de urgenţă” sau 
„Trebuie păstrate sub raza de acţiune a radarului”. 

Prin urmare, secretul AUROREI se afla în faţa mea. 

Oricât de mult am răsfoit aceste dosare, nu prea am 
reuşit să mă lămuresc. Se părea că una dintre companii 
elaborase o modalitate de a combina componente 
electronice cu elemente optice în cadrul unui circuit 
integrat. Nu am înţeles ce semnifica asta. O însemnare din 
dosar spunea că respectiva companie rezolvase problema 
legată de „randamentul scăzut al tabletelor de la 
semiconductoare”. 

O altă companie găsise o modalitate de a realiza circuite 


fotonice în cantităţi de masă. Bine, dar ce însemna asta? 
Alte câteva erau firme de software şi nu aveam nicio idee 
cu ce se ocupau. 

O companie numită Delphos Inc. - aceasta chiar părea 
interesantă - concepuse un proces pentru rafinarea şi 
producerea unui compus chimic numit fosfură de indiu, 
alcătuit din „cristale binare ale unor elemente metalice şi 
nemetalice”, dar nu aveam habar ce însemna asta. 
Materialul obţinut deţinea „proprietăţi unice de absorbţie şi 
transmisie optică”, se spunea în declaraţia de intenţie. 
După toate probabilitățile, se folosea pentru construirea 
unui anumit tip de laser. Din câte înţelegeam, Delphos Inc. 
stăpânea piaţa de fosfură de indiu. Eram convins că nişte 
minţi mai luminate decât a mea îşi puteau da seama la ce 
slujeau cantităţile mari din acest compus. Tare-aş fi vrut să 
aflu cui îi trebuiau atâtea lasere. 

Aici apărea însă un aspect interesant: dosarul Delphos 
purta o ştampilă pe care scria: „IN CURS DE ACHIZIȚIE”. 
Prin urmare, Trion desfăşura negocieri pentru cumpărarea 
acelei companii. Dosarul gemea de analize financiare, care 
mă ameţeau pur şi simplu. Exista un document de zece sau 
douăsprezece pagini, un plan pentru achiziţia respectivă. 
Ideea de bază era că Trion oferea cinci sute de milioane de 
dolari pentru acea companie. Se părea că directorii 
companiei, un grup de oameni de ştiinţă de la Palo Alto, 
precum şi o firmă cu capital mixt cu sediul la Londra, care 
deţineau aproape toată compania, acceptaseră condiţiile. 
Da, jumătate de miliard de dolari poate cu siguranţă să 
rezolve orice problemă. Se planificase chiar şi un comunicat 
care urma, teoretic, să fie dat publicităţii peste o 
săptămână. 

Dar cum să copiez toate acele dosare? Mi-ar fi trebuit o 
veşnicie - ore întregi de stat la un copiator. Se făcuse deja 
şase, iar dacă Jock venea la şapte şi jumătate, era de 
bănuit că Paul Camilletti sosea înainte de acea oră. Prin 


urmare, trebuia să o şterg urgent din birou. Nu aveam timp 
să copiez nimic. 

Nu vedeam altă modalitate decât să le iau cu mine. Să 
mut câteva dosare din alte sertare pentru a umple spaţiul 
rămas gol şi apoi... 

lar asta ar declanşa o alarmă generală în clipa în care 
Camilletti sau asistenta lui ar încerca să consulte vreun 
dosar din proiectul AURORA. 

Nu. Ideea era nefericită. 

Ca să realizez ceva, am scos câte o pagină importantă 
din cele opt dosare privind companiile, am pornit copiatorul 
şi am făcut treaba. In mai puţin de cinci minute am pus 
paginile respective înapoi în dosare, iar copiile le-am băgat 
în geanta mea. 

Terminasem şi sosise momentul să plec de acolo. După 
ce am ridicat o stinghie de la storul aflat în fereastra ce 
dădea spre coridor, m-am uitat atent ca să mă asigur că nu 
mă va surprinde nimeni ieşind din birou. 

La ora şase şi un sfert mă aflam la masa mea de lucru. 
Trebuia să car după mine toate filele acelea copiate din 
dosarele strict secrete ce făceau parte din AURORA, dar era 
mai bine aşa decât să le las în vreun sertar şi să le 
descopere Jocelyn. Ştiu că părea o nebunie, dar trebuia să 
pornesc de la presupunerea că exista riscul ca ea să-mi 
scotocească prin birou. O fi fost ea asistenta „mea”, dar 
salariul îi era plătit de Trion Systems. 

La şapte fix, Jocelyn a apărut. A vârât capul în biroul 
meu, a ridicat sprâncenele a mirare şi a zis cu o inflexiune 
surprinsă şi plină de subinţeles: 

— Bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa, Jocelyn. 

— Ai venit devreme. 

— Da, am mormăit eu. 

Apoi m-a măsurat printre gene. 

— Eşti aici de mult? 


Am oftat adânc şi am spus: 
— Nici nu vreau să mă gândesc de când. 


52 


Marea mea prezentare în faţa lui Goddard s-a tot 
amânat. Trebuia să fie la opt şi jumătate, dar cu zece 
minute înainte de acea oră am primit un mesaj de la Flo, 
care mă anunţa că discuţiile cu personalul de la 
Departamentul economic încă nu se terminaseră şi a 
propus ora nouă. Apoi, un alt mesaj de la ea: nu se 
întrevedeau semne că şedinţa se va termina curând, de 
aceea sugera amânarea pentru nouă şi jumătate. 

Mi-am închipuit că toţi şefii se eschivau, dorind ca alţii să 
suporte greul reducerilor de personal. Pesemne că 
majoritatea se pronunţau în favoarea disponibilizărilor, în 
sens foarte general, dar nu din propria ogradă. Trion nu se 
deosebea de alte corporaţii: cu cât aveai mai mulţi oameni 
în subordine, cu atât erai mai puternic. Nimeni nu voia să 
piardă oameni. 

Muream de foame, de aceea am mâncat un baton cu 
proteine. Mă simţeam epuizat, dar prea agitat ca să 
reuşesc altceva decât să lucrez în continuare la 
prezentarea mea în Power Point, pentru a o face mai simplă 
şi mai convingătoare. Am plasat câte o tranziţie animată 
între diapozitive. Am introdus un desen reprezentând un tip 
care se scarpină în cap şi are deasupra creştetului un semn 
de întrebare, asta ca să creez momente de respiro cât de 
cât comice. Am tot umblat la text, făcându-l mai scurt: 
citisem undeva despre Regula lui Şapte - adică, doar şapte 
cuvinte pe rând şi şapte rânduri pe fiecare pagină. Ori o fi 


fost Regula lui Cinci? Cred că voi ştiţi mai bine. Mi-am 
imaginat că, având în vedere evenimentele la care 
participa, 

Jock nu va mai avea răbdare şi putere de concentrare, de 
aceea am scurtat totul, făcând textul mai percutant. 

Cu cât aşteptam mai mult, cu atât eram mai agitat, iar 
diapozitivele mele tindeau să devină mai minimaliste. Însă 
efectele speciale au devenit tot mai grozave. M-am gândit 
cum să fac pentru ca graficele cu bare să se micşoreze şi să 
crească în faţa ochilor. Goddard avea să fie impresionat. 

In cele din urmă, la unsprezece şi jumătate am primit 
încă un mesaj de la Flo care mi-a spus că pot porni spre 
centrul de informare, pentru că şedinţa era pe sfârşite. 

Când am ajuns acolo, lumea tocmai pleca. Pe unii i-am 
recunoscut - Jim Colvin, director pentru operaţiuni; Tom 
Lundgren; Jim Sperling, şeful de la Resurse umane; apoi, 
două femei cu înfăţişare de şefe. Nimeni nu arăta prea 
fericit. Goddard era înconjurat de o serie de persoane mai 
înalte decât el. Până în acel moment nu realizasem cât de 
scund era. Şi el arăta groaznic - cu pleoapele vârstate cu 
roşu, ochii injectaţi, pungile de sub ochi mai pregnante 
decât de obicei. Camilletti stătea alături de el şi mi-a lăsat 
impresia că se certau. Am reuşit să surprind doar frânturi. 

— „..Trebuie să îmbunătăţim metabolismul în companie, 
tocmai spunea Camilletti. 

— ...Toate tipurile de opoziţie, demoralizare, a mormăit 
Goddard. 

— Cea mai bună soluţie pentru a înfrânge opoziţia e 
securea, a continuat Camilletti. 

— Eu aş prefera convingerea cu vorba bună, a spus 
Goddard moale. 

Ceilalţi, care formau un cerc în jurul lor, îi urmăreau 
împungându-se. 

— Aşa cum spunea Al Capone, obţii mai multe cu o vorbă 
bună şi un pistol decât cu vorbele bune, a zis Camilletti, 


apoi a zâmbit. 

— Presupun că acum o să-mi spui că trebuie să spargi 
ouăle ca să faci omleta. 

— Mi-ai luat-o înainte, a spus Camilletti, bătându-l amical 
pe spate pe Goddard, după care s-a îndepărtat. 

Imediat după aceea, m-am apucat să conectez laptopul 
la proiectorul montat în masa de conferinţe. Am apăsat 
butonul care cobora automat storurile. 

Acum, în încăperea cufundată în semiobscuritate, 
rămăseserăm doar eu şi Goddard. 

— Ce-ai pus la cale - un matineu? 

— Regret, o prezentare cu diapozitive, am precizat eu. 

— Nu cred că e bună ideea să stingi lumina. S-ar putea 
să adorm imediat, a zis Goddard. Am stat treaz mai toată 
noaptea, chinuit de gânduri în legătură cu şedinţa asta. 
Consider disponibilizările astea un eşec personal. 

— Nu este cazul, am zis eu, apoi m-am cutremurat. Cine 
naiba mă credeam de încercam să-l calmez pe şeful cel 
mare? În orice caz, m-am grăbit să adaug, voi fi foarte 
scurt. 

Am început cu o grafică foarte bine animată a produsului 
Trion Maestro, în care toate componentele zburau din afara 
ecranului şi se asamblau perfect. Imaginea asta a fost 
urmată de tipul care se scărpina în cap şi avea semnul de 
întrebare ce plutea desupra lui. 

— În ziua de azi singurul lucru mai periculos decât 
prezenţa pe piaţa produselor electronice de larg consum 
este să nu fii deloc pe această piaţă, am zis eu. (Acum ne 
aflam într-un automobil de Formula Unu, deplasându-ne cu 
o viteză ameţitoare.) Fiindcă, dacă nu eşti pilotul maşinii, e 
posibil ca ea să te calce. (Apoi a apărut un diapozitiv care 
suna: „PRODUSE ELECTRONICE DE LARG CONSUM TRION- 
CEI BUNI, CEI RĂI ŞI CEI URÂŢI”.) 

— Adam. 

M-am răsucit spre el. 


— Da, domnule. 

— Ce dracu' e asta? 

Am simţit că mă ia cu sudori pe ceafă. 

— Aceasta a fost doar introducerea, am spus eu. (Se 
părea că fusese prea lungă.) Trecem imediat la treabă. 

— l-ai spus cumva lui Flo că doreai să realizezi chestia 
asta în, cum naiba se numeşte programul, Power... Power 
Point? 

— Nu... 

S-a ridicat, a mers spre comutator şi a aprins lumina. 

— Flo trebuia să-ţi fi spus - detest porcăria aceea de 
program. 

Am simţit că-mi ia foc faţa. 

— Îmi pare rău, nu mi-a spus nimeni. 

— Doamne, Dumnezeule, Adam, eşti un tânăr inteligent, 
creativ, cu o gândire originală. Crezi că ţin să-ţi pierzi 
vremea ca să hotărăşti dacă să foloseşti caractere Arial de 
optsprezece sau Times New Roman de douăzeci şi patru? 
N-ar fi mai bine să-mi spui direct ce părere ai? Doar nu-s 
copil. N-am nevoie să mi se dea pasta asta de cereale cu 
linguriţa. 

— Îmi pare rău, am repetat eu, neştiind ce să mai spun. 

— Ba nu, mie îmi pare rău. N-ar fi trebuit să mă reped la 
tine. Pesemne că mi-a scăzut glicemia. E ora prânzului şi mi 
s-a făcut foame. 

— Mă duc până jos, să aduc nişte sandvişuri. 

— Am o idee mai bună, a zis Goddard. 


53 


Automobilul lui Goddard era un Buick Roadmaster 


decapotabil din 1949, restaurat perfect, de o culoare între 
cea a fildeşului şi a cremei de ou, cu forme aerodinamice 
minunate, cu un grilaj de aerisire a motorului care arăta ca 
o gură de crocodil. Avea anvelopele cu flancurile vopsite în 
alb şi un interior din piele roşie, sclipind aşa cum vezi doar 
în filme. Înainte de a ieşi din garaj direct în soare, a coborât 
acoperişul din pânză. 

— Dar maşina asta chiar are viaţă în ea, am spus eu, 
uimit, când Goddard a accelerat după ce intrasem pe 
autostradă. 

— 376 de centimetri cubi, cu opt cilindri în linie, a spus 
el. 

— Doamne, e o frumuseţe. 

— Am botezat-o Corabia lui Tezeu. 

— Aha, am făcut eu, chicotind, de parcă aş fi înţeles la ce 
făcea aluzie. 

— Trebuia s-o vezi cum arăta când am cumpărat-o - o 
grămadă de fiare, brr. Soţia mea a crezut că-mi pierdusem 
minţile. Mi-am petrecut toate weekendurile şi serile vreme 
de mai bine de cinci ani ca să refac maşina, pornind de la 
zero - adică, am înlocuit tot. Cu piese autentice, desigur, 
dar nu cred că a mai rămas vreo componentă din cea pe 
care o cumpărasem. 

Goddard nu era un colecţionar care nu se uita la bani, ca 
Wyatt, cu avioanele şi iahturile lui şi cu automobilele 
Bentley. Şi nici ca Nora, cu Mustangul ei, sau ca alt imitator 
al lui Goddard, care cumpăra maşini de colecţie de la 
casele de licitaţie. Era un pasionat demodat, care chiar se 
mânjea cu vaselină pe mâini. 

— Ai citit cumva Vietile de Plutarh? 

— Nu cred că am terminat nici Să ucizi o pasăre 
cântătoare, am răspuns eu. 

— Înseamnă că nu ştii la ce m-am referit când am spus 
că mi-am botezat maşina Corabia lui Tezeu, aşa e? 

— Nu, domnule, nu ştiu. 


— Păi, e vorba de o bine-cunoscută şaradă legată de 
identitate, pe care grecii antici au analizat-o cu pasiune. Ea 
apare pentru prima oară în Plutarh. Poate numele de Tezeu 
îţi sună familiar, marele erou care a ucis Minotaurul în 
Labirint. 

— Sigur. Mi-am adus aminte ceva despre labirint. 

— Atenienii au hotărât să păstreze corabia lui Tezeu 
drept monument. De-a lungul anilor, a început să se 
degradeze, bineînţeles, şi s-au apucat să înlocuiască fiecare 
piesă din lemn cu alta, şi aşa mai departe. In felul ăsta, au 
schimbat toată lemnăria corăbiei. lar întrebarea pe care şi-o 
puneau grecii - asta fiind un soi de ghicitoare filosofică - 
era: „Mai e aceasta corabia lui Tezeu?” 

— Sau doar o upgradare? am zis eu. 

Dar Goddard nu avea chef de glume. Părea să fi devenit 
foarte serios. 

— Adam, sunt convins că ştii oameni care sunt exact ca 
acea corabie, aşa e? A aruncat o privire spre mine, apoi şi-a 
întors ochii spre şosea. Oamenii care sunt mereu în 
ascensiune şi încep să schimbe totul în jurul lor, până nu 
mai recunoşti originalul, înţelegi? 

Am simţit un fior nefiresc. Isuse. Acum nu mai discutam 
despre Buick. 

— Adică, treci de la blugi şi adidaşi la costum şi pantofi 
scumpi. Devii mai rafinat, mai înclinat să întreţii relaţii 
sociale, îţi modifici şi comportamentul. Ţi se schimbă şi felul 
de a vorbi. Îți faci noi prieteni. Înainte te delectai cu 
Budweiser, acum nu bei decât Pauillac original. Înainte, 
cumpărai Big Mac din mersul maşinii, acum comanzi biban 
de mare gătit special. Ţi-ai schimbat şi modul de a vedea 
lucrurile, până şi modul de a gândi. Goddard vorbea cu o 
patimă înspăimântătoare, continuând să privească înainte, 
iar, când se uita la mine în treacăt, ochii lui mă scrutau 
pătrunzător. lar la un anumit moment, Adam, trebuie să te 
întrebi: „Mai eşti aceeaşi persoană sau nu?” Costumaţia s-a 


transformat, podoabele, la fel, conduci o maşină luxoasă, 
locuieşti într-o casă scumpă, ai amici cu pretenţii. Dar dacă 
îţi păstrezi integritatea, în adâncul sufletului ştii că ai rămas 
aceeaşi corabie dinainte. 

Am simţit un nod chinuitor în stomac. Vorbea despre 
mine; am avut o senzaţie nesfârşită de ruşine, de 
stinghereală, ca şi cum aş fi fost prins făcând ceva nedemn. 
Vedea prin mine ca prin sticlă. Ori mă înşelam eu? Ce 
anume percepuse? Cât de mult ştia? 

— Omul trebuie să respecte persoana care a fost. 
Trecutul propriu - nu poţi rămâne prizonierul lui, dar nici 
nu-i poţi da cu piciorul. E o părticică din tine. 

Tocmai mă chinuiam să găsesc un răspuns, când ela 
anunţat plin de vioiciune: 

— Ei, uite c-am ajuns. 

Se referea la un vagon-restaurant vechi, cu forme 
aerodinamice, din oţel, care aparținuse unui tren de 
pasageri, având o firmă din tuburi de neon albastru pe care 
scria: „LINGURA ALBASTRA”. Dedesubt, alte litere din neon 
proclamau: „AER CONDIŢIONAT”. lar alt panou te vestea: 
„DESCHIS” şi „DEJUN TOATA ZIUA”. 

A parcat maşina şi am coborât amândoi. 

— N-ai mai fost aici? 

— Nu. 

— A, o să-ţi placă. E ceva autentic. Nu seamănă nici pe 
departe cu localurile acelea care încearcă să imite chestii 
de epocă. (Uşa restaurantului s-a închis cu un bufnet precis, 
semn că era bine întreţinută.) Arată la fel ca în 1952. 


Ne-am aşezat într-un separeu care era tapisat cu piele 
roşie. Tăblia mesei era din ceva ce imita marmura, având o 
margine întărită cu o bandă din inox. Am văzut şi 
tonomatul. Apoi, o tejghea lungă, cu scaune rotative fixate 
în podea, şi clopote de sticlă, în care se găseau torturi şi 
plăcinte. Din fericire, localul nu se lăuda cu obiecte din anii 


cincizeci; iar tonomatul nu avea discuri cu twist sau alte 
chestii dintr-astea. In vagon mai era un automat de vândut 
ţigări, de tipul celor cu un mâner de care tragi ca să pice 
pachetul. Micul dejun se servea de dimineaţă până seara 
(Dejun popular - două ouă, cartofi prăjiţi simplu, cârnaţi sau 
costiţă sau şuncă şi chifle calde, la 4,85 dolari), dar 
Goddard a comandat un sloppy joe? cu un corn unei 
chelneriţe care îl cunoştea, pentru că i s-a adresat cu Jock. 
Eu am cerut un burger cu caşcaval şi cartofi prăjiţi, plus o 
Cola dietetică. 

Mâncarea era puţin cam grasă, dar omenească. 
Mâncasem mai bine în alte părţi, dar m-am arătat încântat, 
aşa cum se cuvenea. Alături de mine, pe bancheta 
îmbrăcată în piele, stătea geanta mea de lucru cu extrasele 
din dosarele pe care le şterpelisem din biroul lui Paul 
Camilletti. Simpla lor existenţă mă făcea să mă simt agitat, 
ca şi cum ar fi emanat raze gamma prin pereţii din piele ai 
genţii. 

— Şi-acum să auzim ce gândeşti, a zis Goddard, în timp 
ce mesteca. Să nu spui că nu eşti în stare fără computer şi 
un proiector. 

Am zâmbit şi am luat o gură de Cola. 

— Mda, în primul rând, cred că livrăm mult prea puţine 
televizoare cu ecran plat de dimensiuni mari, am spus eu. 

— Prea puţine? În situaţia în care se află economia? 

— Am un prieten care lucrează la Sony, iar el se mai 
scapă când au probleme serioase. În esenţă, NEC, 
producătorul de ecrane cu plasmă pentru Sony, se 
confruntă cu nişte necazuri. Noi avem un avantaj mare faţă 
de ei. Şase, până la opt luni, ne va merge bine. 

A abandonat mâncarea şi şi-a îndreptat toată atenţia 


SL: uLy A Y 


cu suc de roşii, ardei verde, ciuperci şi ceapă, timp de 20 de minute. Se 
pot adăuga şi alte ingrediente, precum piper şi usturoi. Se serveşte 
fierbinte, aşezată în chifle sau cu orez, ca fel principal. (n. tr.). 


asupra mea. 

— Ai încredere în acest amic? 

— Deplină. 

— Să ştii că n-o să iau o decizie importantă privind 
producţia doar pe baza unor zvonuri. 

— Nicio supărare, am spus. Dar ştirea va deveni publică 
peste vreo săptămână. Dar poate că ar fi bine să încheiem 
un contract cu un alt producător de echipamente originale 
înainte ca preţul la ecranele acelea cu plasmă să 
explodeze. Pentru că sigur asta se va întâmpla. 

A ridicat din sprâncene. 

— Pe de altă parte, am continuat eu, Guru mi se pare 
grozav. 

Jock a clătinat din cap şi a revenit la mâncare. 

— Ei bine, clar, nu suntem singurii care vin cu un nou 
comunicator ultra. Cei de la Nokia au de gând să şteargă 
podeaua cu noi. 

— Să lăsăm Nokia, am propus eu. Asta nu e decât o 
perdea de fum şi praf în ochi. Aparatul lor e atât de 
amestecat în bătălii interne, încât n-o să vedem pe piaţă 
nicio noutate de la ei în următorul an şi jumătate, asta dacă 
au noroc. 

— Şi asta o ştii... tot de la acelaşi amic? Sau de la altul? 

M-a privit cu scepticism. 

— Informaţii de la competiţie, am minţit eu. 

Nick Wyatt, cine altul? Însă el îmi pusese la dispoziţie şi 
legenda: 

— Îţi pot arăta raportul, dacă ţii neapărat. 

— Nu acum. Ar trebui să ştii că la Guru am dat de o 
problemă de producţie atât de gravă, încât s-ar putea nici 
să nu fim în stare să facem livrări. 

— Ce fel de problemă? 

A oftat. 

— E prea complicat să intru în detalii acum. Deşi poate c- 
ar fi bine să participi la câteva discuţii ale echipei care se 


ocupă de Guru, să vezi dacă-ţi vine vreo idee. 

— Sigur. (M-am gândit să mă ofer şi pentru AURORA, dar 
mi-am reprimat impulsul - era prea periculos.) 

— A, şi încă ceva. Sâmbătă organizez serbarea anuală la 
casa mea de lângă lac. Nu invit toată compania, desigur - 
doar şaptezeci şi cinci, maxim o sută de persoane. Pe 
vremuri, participa toată lumea, dar acum ar fi imposibil. Vor 
veni unii dintre cei mai vechi şi şefii cu soțiile. Crezi că poţi 
lăsa culegerea de informaţii de la competiţie şi să-ţi faci 
timp şi pentru asta? 

— Cu plăcere. 

Am încercat să par detaşat, dar invitaţia ieşea din tipare. 
Cei care participau la petrecerea lui Goddard erau oamenii 
cei mai apropiaţi lui. Având în vedere numărul redus de 
invitaţi, petrecerea acesta avea să devină motiv de 
mândrie în cadrul companiei, aşa că sigur aveam să aud: 
„Doamne, Fred, iartă-mă, nu pot sâmbătă, am o... cum să 
spun, merg la un grătar. Inţelegi tu, da?” 

— A, să nu te aştepţi la caras de mare sau Pauillac, a zis 
Goddard. Mai curând burgeri, hotdogi, salate - nimic 
extraordinar. Să-ţi iei slipul. lar acum, să trecem la treburi 
mai importante. Cei de aici fac cea mai bună plăcintă cu 
stafide pe care ai mâncat-o vreodată. Şi cea cu mere e 
grozavă. Totul, de casă. Deşi preferata mea rămâne 
mereng cu ciocolată. A chemat-o din ochi pe chelneriţă, 
care pândise pe lângă masa noastră. Debby, a zis el, adu-i 
tânărului o plăcintă cu mere, iar mie, ca de obicei. S-a 
întors spre mine: Dacă nu te superi, să nu le povesteşti 
amicilor tăi despre locul ăsta. Să rămână micul nostru 
secret. Şi-a arcuit sprâncenele. Sper că ştii să păstrezi un 
secret. 


54 


Montat după masa cu Goddard, m-am întors la Trion 
într-o stare de surescitare, iar asta nu din cauza mâncării 
mediocre. Nici măcar pentru că ideile mele se dezvoltaseră 
atât de bine. Nu, din simplul motiv că individul îmi acordase 
toată atenţia, poate chiar şi admiraţia lui. De acord, poate 
vedeam eu situaţia mai în roz decât se cuvenea. Dar mă 
luase în serios. Dispreţul lui Nick Wyatt faţă de mine era 
total. Mă făcea să mă simt ca o gâză neînsemnată. Cu 
Goddard, aveam senzaţia că decizia lui de a mă alege ca 
asistent executiv era pe deplin justificată, iar asta mă 
determina să muncesc ca un dement pentru el. Ciudată 
situaţie. 

Camilletti era în biroul lui, cu uşa închisă, deoarece avea 
o întâlnire cu cineva care părea important. L-am zărit pe 
fereastră, aplecat în faţă şi concentrat. M-am întrebat dacă 
îşi va nota ceva în computer după plecarea vizitatorului. 
Curând, urma să am acces la computerul lui, cu parolă şi 
tot ce trebuia. Inclusiv la proiectul AURORA. 

Şi abia atunci am simţit prima împunsătură de... de ce 
anume? De vinovăţie, pesemne. Legendarul Jock Goddard, 
o fiinţă umană de o decenţă impresionantă, mă dusese la 
restaurantul acela de doi bani, îmi ascultase ideile (în 
mintea mea, ele nu mai veneau de la Wyatt), iar eu 
bântuiam prin birourile directorilor şi plasam dispozitive de 
interceptare în beneficiul jigodiei de Nick Wyatt. 

Situaţia asta era cu totul anapoda. 

Jocelyn a ridicat privirea din hârtiile la care lucra. 

— Ai mâncat bine? m-a întrebat ea. 

Nici nu mă îndoiam că reţeaua de bârfe a celor din 
administraţie aflase deja că tocmai luasem masa cu 
directorul general. 

Am dat din cap. 

— Da, mulţumesc. Şi tu? 

— Doar un sandviş, fără să mă ridic de aici. Am atâtea de 


făcut... 

Tocmai mă îndreptam spre biroul meu, când ea şi-a adus 
aminte: 

— A, a trecut pe-aici un tip care voia să te vadă. 

— A lăsat vreun nume? 

— Nu. A zis că ţi-e prieten. De fapt, în cuvintele lui, 
„amic” de-al tău. Blond, simpatic. 

— Cred că ştiu la cine te referi. (Oare ce Dumnezeu voise 
Chad?) 

— A spus că ai lăsat ceva pentru el pe birou, dar nu i-am 
permis să intre - pentru că nu ai lăsat instrucţiuni. Sper că 
nu te superi. Mi s-a părut că l-a cam deranjat. 

— Nu-i nicio problemă, Jocelyn. Mulţumesc. 

Era vorba de Chad, dar de ce încercase să-mi spioneze 
biroul? 

Am pornit computerul şi mi-am extras e-mailurile. Mi-a 
sărit în ochi unul anume - o înştiinţare din partea Securităţii 
corporate transmisă către şefi şi personal: 


ALERTĂ DE SECURITATE 

La sfârşitul săptămânii trecute, după un incendiu 
izbucnit la Departamentul de resurse umane de la 
Trion, o verificare de rutină a evidenţiat prezenţa unui 
dispozitiv de supraveghere plasat ilegal. O astfel de 
încălcare a măsurilor de securitate într-un 
departament cu informaţii secrete ne îngrijorează pe 
toţi cei de la Trion. Prin urmare, Serviciul de securitate 
a declanşat o verificare preventivă a tuturor locurilor 
unde sunt păstrate documente secrete în cadrul 
corporației, inclusiv birouri şi staţii de lucru, pentru a 
descoperi orice semn de intervenţie sau plasare a unor 
dispozitive de interceptare. Veţi fi contactaţi curând. 
Vă mulţumim pentru cooperare în acest efort deosebit 
pentru întărirea măsurilor de securitate. 


M-am simţit imediat cotropit de sudoare pe frunte, la 
subsuori... 

Descoperiseră dispozitivul pe care îl plasasem fără să 
stau prea mult pe gânduri în cursul primei mele încercări 
eşuate de a pătrunde în Departamentul de resurse umane. 

Of, Doamne. Acum cei de la Serviciul de securitate aveau 
să controleze birourile şi computerele din toate sectoarele 
care deţineau date secrete, ceea ce sigur cuprindea şi 
etajul şapte. 

Cât avea să dureze până să descopere drăcia pe care o 
legasem la computerul lui Camilletti? 

La o adică - oare nu existau cumva camere de 
supraveghere pe holul din faţa biroului lui Camilletti, care 
să fi înregistrat pătrunderea mea acolo? 

Totuşi, ceva nu se potrivea. Cum descoperiseră oamenii 
de la Serviciul de protecţie dispozitivul de logare? 

Cablul trucat nu ar fi fost descoperit printr-o „verificare 
de rutină”. Lipsea ceva; un anumit element nu fusese făcut 
public. 

Am ieşit din birou şi am întrebat-o pe Jocelyn: 

— Hei, ai văzut e-mailul acela de la Serviciul de 
securitate? 

— lnâmm, a răspuns ea, ridicând ochii de pe ecran. 

— Va trebui să încuiem totul pe-aici? Şi, mă rog, care e 
realitatea? 

A clătinat din cap, nu prea interesată de subiect. 

— Credeam că ştii pe cineva de la Securitate. Nu? 

— Scumpule, a zis ea, ştiu lume din toate 
departamentele acestei companii. 

— Hmm, am făcut eu, ridicând din umeri şi plecând spre 
bufet. 

Când m-am întors, Jocelyn vorbea la telefon folosind 
casca fixată pe cap. Mi-a surprins privirea, a surâs şi a dat 
din cap, semn că voia să-mi comunice ceva: 

— Cred că o să le luăm rămas-bun de la Greg, i-a spus ea 


persoanei cu care vorbea la telefon. Scumpo, trebuie să 
închid. Mă bucur c-am schimbat câteva cuvinte cu tine. 

Apoi s-a uitat la mine. 

— Prostii de-ale ăstora de la protecţie, a spus ea cu o 
strâmbătură atotştiutoare. Te asigur, sunt în stare să 
susţină că tot ei au descoperit soarele şi ploaia, dacă ar fi 
să le dea cineva crezare. S-a întâmplat aşa cum bănuiam - 
se laudă cu o chestie care a fost descoperită absolut 
întâmplător. Unul dintre computerele de la Resurse umane 
nu funcţiona bine după incendiu, de aceea, i-au chemat pe 
cei de la întreţinere tehnică şi unul dintre ingineri a 
observat ceva ciudat legat la tastatură, un soi de fir, nu mă 
pricep. Crede-mă, tipii de la Protecţie nu sunt cei mai 
deştepţi indivizi de pe lumea asta. 

— Şi-atunci chestia asta cu „încălcarea măsurilor de 
securitate” e o farsă? 

— Ei, Caitlin, prietena mea, zice că au găsit o chestie 
care se foloseşte în spionaj, dar cred că marii detectivi de la 
Protecţie n-ar fi găsit niciodată aşa ceva dacă nu aveau un 
noroc chior. 

Am pufnit amuzat şi m-am întors în birou. Dar m-au 
trecut fiori de gheaţă. Chiar dacă bănuielile mele se 
adeveriseră - cei de la Securitate fuseseră norocoşi -, 
treaba sigură era că descoperise acel Keyghost. Trebuia să 
pătrund cât mai curând în biroul lui Camilletti ca să scot 
cablul pe care îl plasasem, iar asta înainte de a fi depistat. 

În timp ce fusesem plecat, pe ecranul meu apăruse o 
casetă cu un mesaj: 


Către: Adam Cassidy 

De la: ChadP 

Salut Adam - am luat un prânz interesant cu un vechi 
prieten de-al tău de la Wyatttel. 

Poate vrei să-mi dai un telefon. 

— C 


De data asta am simţit că-mi cade tavanul în cap. Pe de 
o parte, Serviciul de securitate de la Trion făcea o verificare 
în clădire şi, pe de alta, apăruse şi acest Chad. 

Chad, al cărui ton fusese clar ameninţător, de parcă ar fi 
aflat ceea ce n-aş fi vrut să ştie. Aspectul „foarte 
interesant” era de rău, la fel ca treaba cu „vechi prieten”, 
dar cea mai gravă chestie era cea cu „poate vrei să-mi dai 
un telefon”, care părea să-mi transmită: „Te-am prins, 
fraiere”. N-avea de gând să mă sune; nu, ţinea să mă 
frământ, să transpir, să-l caut de frică... şi totuşi cum aş fi 
putut evita asta? Nu era normal să-l caut din pură 
curiozitate în legătură cu un „vechi prieten”? Trebuia s-o 
fac. 

Acum însă, trebuia să fac puţină mişcare. Nu neapărat 
pentru că îmi permitea timpul, dar aveam nevoie de o 
minte limpede ca să caut o soluţie în privinţa ultimelor 
evenimente apărute. Când am ieşit din birou, Jocelyn mi-a 
ZIS: 

— M-ai rugat să-ţi aduc aminte de transmisia prin reţea a 
lui Goddard de la cinci. 

— Da, ai dreptate. Mulţumesc. 

Am aruncat o privire la ceas. 

Mai aveam douăzeci de minute. Nu voiam s-o pierd, dar 
puteam s-o văd în timp ce lucram la aparate, pe unul dintre 
monitoarele de pe echipamentul cardiovascular. Aşa, 
reuşeam să rezolv două lucruri în acelaşi timp. 

Apoi mi-am amintit de geanta mea şi de conţinutul ei 
radioactiv. Rămăsese pe podea, lângă biroul meu, 
neîncuiată. Putea s-o deschidă oricine, având astfel prilejul 
să vadă documentele secrete furate din biroul lui Camilletti. 
Cum să procedez? Să le încui într-un setar? Dar Jocelyn 
avea cheia. De fapt, nu exista niciun loc în care s-o las unde 
ea să nu aibă acces. 

Revenind grăbit în birou, m-am aşezat la masa de lucru, 


am scos documentele din geantă, le-am vârât într-un plic şi 
le-am luat cu mine la sala de gimnastică. Trebuia să car 
după mine blestematele acelea de hârtii până ajungeam 
acasă. De unde le puteam transmite prin fax, după care 
trebuia să le distrug. Nu i-am spus lui Jocelyn unde mă 
duceam şi, cum ea avea acces şi la programarea discuţiilor 
mele, ştia că nu am nimic aranjat pentru următoarele ore. 
lar ea era prea politicoasă ca să mă întrebe unde plec. 


55 


Cu câteva minute înainte de cinci, sala de gimnastică 
încă nu se aglomerase. M-am aşezat la un aparat şi mi-am 
pus casca pe urechi, în timp ce mă încălzeam, am trecut pe 
câteva canale - MSNBC, CSPAN, CNN, CNBC - şi am mai 
prins ştirile de la închiderea zilei bursiere. Indicii NASDAQ şi 
Dow scăzuseră: încă o zi scârboasă. La cinci fix, am trecut 
pe canalul Trion, care, de obicei, difuza chestii plicticoase, 
precum prezentări, reclame şi altele la fel. 

Apoi a apărut sigla Trion, după care imaginea nemişcată 
a lui Goddard, aflat în studioul companiei - purtând o 
cămaşă de un albastru-închis, cu gulerul desfăcut, şi având 
părul, de obicei în neorânduială, foarte atent pieptănat. 
Fundalul era negru cu puncte albastre şi semăna cu decorul 
folosit de Larry King pe CNN, cu deosebirea că sigla Trion 
era plasată clar puţin deasupra umărului drept al lui 
Goddard. Am constatat că eram destul de agitat, dar de ce 
oare? Nu era o transmisiune în direct, ci fusese înregistrată 
cu o zi în urmă, şi ştiam exact cum avea să sune. Numai că 
îmi doream ca totul să decurgă bine. Ţineam să explice 
toate disponibilizările în mod ferm şi convingător, fiindcă 


ştiam că mulţi oameni din cadrul companiei aveau să fie 
afectaţi. 

Nu era nevoie să-mi fac griji. N-a fost doar bun, ci 
uimitor. În cuvântarea aceea de cinci minute, n-a apărut 
nicio notă falsă. A început simplu: „Bună ziua, sunt 
Augustine Goddard, preşedinte şi director general executiv 
al Trion Systems, iar astăzi îmi revine dificila sarcină de a 
anunţa nişte ştiri neplăcute”. S-a referit la industrie şi la 
problemele recente întâmpinate de Trion. Mai precis: „Nu 
am intenţia de a ocoli adevărul. Nu voi numi aceste 
disponibilizări «măsuri involuntare de reducere» sau 
«concediere voluntară» “. Apoi a continuat: „în domeniul 
nostru, nimănui nu-i face plăcere să recunoască atunci 
când lucrurile nu merg bine sau când conducerea unei 
companii a făcut aprecieri eronate, a gafat sau a comis 
greşeli. Ei bine, declar acum că am gafat. Am comis greşeli. 
lar în calitate de director general executiv, şi eu am făcut 
greşeli”. Apoi, a spus: „Consider că pierderea unor angajaţi 
de valoare, membri ai familiei noastre, reprezintă semnul 
unui eşec regretabil”. După care: „Disponibilizările sunt ca 
o rană îngrozitoare - provoacă dureri în tot organismul”. Imi 
venea să-l strâng în braţe pe tip şi să-i spun că nu era 
nimic, nu se făcea vinovat, îl iertam cu toţii. A continuat: 
„Vreau să vă asigur că îmi asum întreaga răspundere 
pentru acest pas înapoi şi voi face tot ce-mi stă în puteri să 
repun compania pe o poziţie puternică”. A mai zis că uneori 
asemăna compania cu o sanie trasă de câini, la care el era 
doar cel care se află în frunte, nu cel care stă în sanie şi 
foloseşte biciul. Că se opusese concedierilor ani la rând, aşa 
cum Ştia fiecare, dar, asta e, uneori trebuie să iei şi o 
decizie de acest fel şi să mergi mai departe. S-a angajat că 
echipa de conducere se va îngriji de toate persoanele 
afectate de acea măsură; de asemenea, socotea că salariile 
compensatorii oferite erau cele mai bune din domeniu - şi 
gestul reprezenta un minimum pe care compania îl putea 


face pentru a-i ajuta pe angajaţii fideli. A încheiat vorbind 
despre înfiinţarea companiei, cum veteranii din domeniu 
anticipaseră mereu dispariţia ei, însă ea ieşise mai 
puternică după fiecare criză. Până să încheie, aveam 
lacrimi în ochi şi uitasem chiar să-mi mai mişc picioarele. 
Rămăsesem acolo, lipit de aparat, uitându-mă la ecranul 
minuscul ca un idiot. Am auzit câteva comentarii cu voce 
tare, am privit în jur şi am văzut oameni strângându-se în 
grupuri, discutând înflăcăraţi, părând stupefiaţi. Apoi mi-am 
pus căştile pe urechi şi am reînceput să lucrez la aparat, 
timp în care sala s-a umplut. 

Câteva minute mai târziu, cineva s-a aşezat la aparatul 
alăturat, o femeie cu costum din lycra, şi am remarcat în 
treacăt fundul apetisant. 

Şi-a conectat şi ea căştile la monitor, şi-a făcut de lucru 
cu ele, după care m-a bătut pe umăr: 

— Ai regulator de volum la căşti? m-a întrebat ea. Am 
recunoscut vocea încă înainte de a-i vedea faţa. M-a privit 
cu ochi uimiţi. Ce cauţi aici? m-a întrebat, pe un ton parţial 
acuzator, parţial mirat la culme. 

— Of, Doamne, am zis eu. Şi eu eram cât se poate de 
surprins; nici nu ar fi fost nevoie să mă prefac. Aici lucrez. 

— Serios? Şi eu. E absolut uimitor. 

— Chiar aşa. 

— Nu mi-ai spus - a, dar nici eu nu te-am întrebat, 
corect? 

— Incredibil, am zis eu. 

Acum jucam teatru şi, probabil, nu îmi folosisem tot 
talentul actoricesc. 

Mă luase totuşi prin surprindere, cu toate că eram 
conştient că asta se putea întâmpla şi, ironie a sorții, 
rămăsesem prea uluit ca să mai apuc să mimez o emoție 
credibilă. 

— Ce coincidenţă, a spus ea. De necrezut. 


56 


— De când... de când lucrezi aici? m-a întrebat ea, 
coborând de pe aparat. 

N-am reuşit să interpretez expresia de pe faţa ei. Părea 
uşor amuzată. 

— Abia am început. De vreo câteva săptămâni. Dar tu? 

— De ani... cinci ani. Unde eşti? 

Nu crezusem că senzaţia de gol din stomac putea deveni 
mai acută, dar exact asta s-a întâmplat. 

— Păi, am fost angajat la Diviziunea de produse de larg 
consum - marketing produse noi. 

— Glumeşti, a exclamat ea şi m-a fixat ca trăsnită. 

— Să nu-mi spui că lucrezi în aceeaşi diviziune ca mine. 
Ar trebui să știu - trebuia să te fi văzut măcar o dată. 

— Am lucrat. 

— Ai lucrat? Şi-acum unde te-ai mutat? 

— Fac marketing pentru ceva care se cheamă 
„Tehnologii revoluţionare”, a răspuns ea cam cu jumătate 
de gură. 

— Serios? Grozav. Şi ce înseamnă asta? 

— O chestie plicticoasă, a spus ea, dar pe un ton 
neconvingător. Probleme complicate, destul de speculative. 

— Hm. Nu voiam să mă arăt prea curios. Ai prins 
cuvântarea lui Goddard? 

A dat din cap. 

— Cam greu de digerat. Nu ştiam că ne aflăm într-o 
situaţie atât de proastă. Adică, disponibilizări - îţi închipui 
că asemenea lucruri se pot întâmpla numai altora, nu la 
Trion. 

— Cum ţi s-a părut prezenţa lui? 

Voiam să o pregătesc pentru momentul inevitabil când 
avea să mă caute pe reţeaua internă şi va descoperi cu ce 


anume mă ocupam în prezent. La o adică, mai târziu aş fi 
putut susţine că nu îi ascunsesem nimic; încercam să câştig 
simpatie pentru şeful meu - ca şi cum aş fi avut vreo 
legătură cu cuvântarea lui Goddard. 

— Am rămas şocată, bineînţeles. Dar a prezentat situaţia 
cu bun-simt. Sigur, mi-e uşor să vorbesc, pentru că, 
probabil, sunt oarecum sigură pe postul meu. Tu, pe de altă 
parte, ca proaspăt angajat... 

— N-o să păţesc nimic, dar cine ştie. Acum chiar voiam 
să nu deschis subiectul privind postul pe care-l aveam, de 
aceea am zis: A spus lucrurilor pe nume. 

— Aşa e stilul lui. Un tip deosebit. 

— Se comportă firesc. Am făcut o pauză. Apropo, îmi 
pare rău de felul în care s-a terminat întâlnirea noastră. 

— Îţi pare rău? Nu ai pentru ce. Apoi vocea i s-a mai 
înmuiat: Şi cum se mai simte tatăl tău? (Îi lăsasem un 
mesaj vocal a doua zi dimineaţă ca să o anunţ că situaţia 
tatei se stabilizase.) 

— Se agaţă de viaţă. La spital şi-a găsit o mulţime de 
personaje pe care să le terorizeze şi să le intimideze, aşa că 
are un motiv în plus să mai trăiască. 

Mi-a zâmbit politicos, nedorind să râdă pe seama unui 
muribund. 

— Da, dacă eşti dispusă, aş dori să-mi mai acorzi o 
şansă. 

— Şi eu aş dori asta. S-a aşezat din nou la aparat şi a 
început să pedaleze, timp în care a programat computerul. 
Mai ai numărul meu? (Apoi mi-a zâmbit cu sinceritate, 
moment în care chipul i-a suferit o transformare. Era 
frumoasă. Cu adevărat uimitoare.) Dar ce mi-o fi venit? Mă 
poţi găsi pe site-ul Trion. 


Chiar dacă trecuse de şapte, Camilletti era încă la birou. 
Evident, toată lumea lucra din răsputeri, dar aş fi vrut ca 
individul să plece ca să pot pătrunde în biroul lui înaintea 


celor de la Serviciul de securitate. Pe de altă parte, doream 
să ajung acasă ca să dorm, deoarece simţeam că mă 
prăbuşesc şi-mi ardea tot corpul. 

Tocmai încercam să găsesc o soluţie pentru a-l include 
pe Camilletti pe lista mea de „prieteni”, fără acordul lui, ca 
să ştiu când era online şi când nu, când, brusc, pe ecranul 
computerului mi-a apărut un mesaj de la Chad. 


ChadP: Văd că nici nu telefonezi, nici nu-mi scrii. Să nu- 
mi spui că ai ajuns prea important ca să te mai intereseze 
vechii amici. 


Am scris: „Scuze, Chad, a fost o zi infernală”. 

A urmat o pauză de vreo jumătate de minut, apoi Chad a 
revenit: 

„Pesemne ştiai dinainte despre concedieri, nu? Ce noroc 
pe tine că eşti imun.” 

Nu ştiam ce să-i răspund; am aşteptat un minut sau 
două, apoi a sunat telefonul. Jocelyn plecase, aşa că toate 
apelurile erau dirijate la mine. Identitatea celui care mă 
apelase a apărut pe ecran, dar era un nume pe care nu l- 
am recunoscut. Am ridicat receptorul. 

— Cassidy. 

— Ştiu asta, am auzit glasul lui Chad, încărcat de 
sarcasm. Doar că nu ştiam dacă eşti acasă ori la birou. 
Trebuia să-mi imaginez că un tip ambițios ca tine vine 
devreme şi stă până târziu, aşa cum te sfătuiesc toate 
cărţile alea despre oameni de succes. 

— Cum îţi merge, Chad? 

— Sunt plin de admiraţie, Adam. Pentru tine. Mai mult ca 
niciodată, dacă vrei să ştii. 

— Frumos din partea ta. 

— Mai ales după ce am luat prânzul cu vechiul tău 
prieten, Kevin Griffin. 

— Nu l-am cunoscut prea bine. 


— El spunea altceva. Ştii ceva, interesant lucru - 
activitatea ta de la Wyatt nu l-a impresionat mai deloc. A 
afirmat că erai tare la petreceri. 

— Când eram tânăr şi iresponsabil, se poate, am spus eu, 
dând un răspuns care să îi facă cinste şi lui George Bush cel 
tânăr. 

— Pe de altă parte, nu-şi aminteşte ca tu să fi lucrat la 
proiectul Lucid. 

— Păi, el e - parcă-i la vânzări, nu? am zis eu, socotind 
că, dacă sugeram că Griffin era neinformat, se cuvenea 
măcar să o fac cu subtilitate. 

— A fost. De azi nu mai e. Asta, în caz că n-ai aflat. 

— N-a mers? 

Am rostit acele vorbe cu un uşor tremur, pe care l-am 
disimulat dregându-mi glasul, apoi tuşind. 

— A prins trei zile la Trion. Apoi cineva de la Wyatt a 
informat telefonic Serviciul de securitate că bietul Kevin are 
prostul obicei de a „aranja” rapoartele de transport şi 
cheltuieli. Li s-au servit dovezi şi tot ce trebuia, prin fax. S- 
au gândit că cei de la Trion ar trebui să cunoască acest 
amănunt. Bineînţeles, Trion s-a debarasat imediat de el. 
Degeaba a respins el acuzaţiile, fiindcă ştii cum se întâmplă 
în asemenea cazuri - doar nu apari în faţa unui tribunal, 
corect? 

— Isuse, am făcut eu. Incredibil. N-am ştiut. 

— N-ai avut idee că se va da acel telefon? 

— N-am avut idee ce face Kevin. Adică, aşa cum ţi-am 
spus, nu l-am cunoscut prea bine, dar mi s-a părut un tip de 
treabă. Doamne. Păi, nu cred că poţi face asemenea chestii 
prea des şi să speri că nu vei fi prins. 

A izbucnit într-un hohot de râs atât de puternic, încât a 
trebuit să îndepărtez receptorul de ureche. 

— Oho, asta-i bună. Eşti mare de tot, tipule! A continuat 
să râdă cu poftă, de parcă ar fi auzit cea mai bună poantă 
din lume. Ai dreptate până la cer. Nu poţi face asemenea 


chestii prea des şi să speri să scapi neprins. 

Apoi a închis. 

Cu cinci minute mai devreme voisem să mă las pe 
spătarul fotoliului şi să adorm, însă acum nu mai eram în 
stare, eram mult prea speriat. Mi se uscase gura, de aceea 
m-am dus până la bufet şi am luat o sticlă de apă. Am ales 
drumul cel mai lung, prin dreptul biroului lui Camilletti. 
Plecase, deoarece în biroul lui era lumina stinsă, dar 
asistenta lui mai rămăsese. O jumătate de oră mai târziu, 
când m-am întors, plecase şi ea. 

Trecuse puţin de opt. De data asta, după ce-mi 
perfecţionasem tehnica, am pătruns rapid şi fără probleme. 
Se părea că nu mai era nimeni pe etaj. Am tras storurile, 
am extras cablul Keyghost şi am ridicat o stinghie ca să mă 
uit în jur. N-am văzut pe nimeni, deşi cred că n-am fost din 
cale afară de precaut. Am ridicat storurile, apoi am deschis 
uşa încet, privind întâi în dreapta, apoi în stânga. 

In anticamera lui Camilletti, rezemat de perete şi 
ţinându-şi braţele încrucişate, stătea un bărbat masiv, cu o 
cămaşă înflorată şi purtând ochelari cu rame groase. 

Noah Mordden. 

Avea un zâmbet ciudat pe faţă. 

— Cassidy, a zis el. Uite-l şi Phinneas Finn al nostru şi 
cablul conector cu treizeci şi patru de pini?!. 

— A, salut, Noah, am spus eu. M-am simţit cuprins de 
panică, dar am reuşit să abordez o expresie de blazare. Nu 
aveam nici cea mai vagă idee la ce se referea, doar că 
părea a fi o aluzie literară obscură, specialitatea lui. Ce pui 
la cale? 

— Ţi-aş pune aceeaşi întrebare. 


31 Aluzie complicată la personajul din romanul cu acelaşi nume 
(Phinneas Finn, 1867) de Anthony Trollope - prototip al tânărului 
politician care vrea să parvină şi social prin căsătorie, dar este respins 
de înalta societate şi revine în Irlanda natală. Conectorul cu 34 de pini 
este folosit de regulă la cabluri video. (n. tr.). 


— Ai venit în vizită? 

— Inseamnă c-am greşit biroul. Eu mă dusesem la cel pe 
uşa căruia scrie: „Adam Cassidy”. Ce greşeală! 

— M-au pus să lucrez pentru toată lumea de aici, am zis. 

Altceva mai bun nu-mi venise în minte şi mi-am dat 
seama că era o minciună grosolană. Chiar îmi închipuisem 
că va crede că trebuia să intru în biroul lui Camilletti? La 
ora opt seara? Mordden era prea deştept şi prea bănuitor 
ca să înghită aşa ceva. 

— Ai cam mulţi stăpâni, a remarcat el. Cred că ai uitat 
pentru cine lucrezi în realitate. 

Am zâmbit cam strâmb. În sinea mea simţeam că mor. 
Mă văzuse în biroul Norei, iar acum în cel lui Camilletti, deci 
ştia. 

Se terminase. Mordden mă putea da de gol. Ce urma? 
Cui îi va spune? Imediat ce Camilletti ar fi aflat că 
pătrunsesem în biroul lui, m-ar fi concediat fără a sta la 
discuţii, iar Goddard nu s-ar fi opus deloc. 

— Noah, am spus. 

Apoi am inspirat adânc, dar mintea mi se golise de orice 
gând şi n-am găsit replica potrivită. 

— Voiam să te felicit pentru ţinută, a zis el. În ultima 
vreme arăţi deosebit de elegant, în stilul superiorilor noştri. 

— Mulţumesc. Aşa gândeam şi eu. 

— Flanelă neagră şi sacoul din tweed - aminteşti de 
Goddard. Semeni tot mai mult cu neînfricatul nostru lider. O 
variantă mai rapidă, mai aerodinamică. Cu o mulţime de 
caracteristici noi, care deocamdată nu funcţionează 
perfect. A surâs. Am observat că ai şi un Porsche nou. 

— Da. 

— Greu să scapi de pasiunea pentru maşini care bântuie 
în compania asta, nu? Dar, în vreme ce goneşti pe 
autostrada vieţii, ar trebui să te mai opreşti din când în 
când ca să şi gândeşti puţin, Adam. Dacă toate vin spre 
tine, s-ar putea să fi greşit banda de circulaţie. 


— O să ţin minte. 

— Interesante ştirile privind disponibilizările. 

— Da, totuşi tu n-ai probleme. 

— Asta-i o întrebare sau o propunere? Ceva din 
comportarea mea părea să îl amuze. Să lăsăm asta. Ţi-am 
spus că am kriptonită. 

— Ce înseamnă asta? 

— Să spunem că n-am primit titlul de „inginer 
superspecialist” doar datorită distinsei mele cariere. 

— Şi despre ce fel de kryptonit*? vorbim în cazul de faţă? 
Auriu? Verde? Sau Roşu? 

— În sfârşit, un subiect la care te pricepi şi tu cât de cât. 
Dar, dacă ţi-aş arăta, Cassidy, şi-ar pierde puterea, nu 
crezi? 

— Serios? 

— Mai bine fii atent pe unde calci şi păzeşte-ţi fundul, 
Cassidy, a zis el şi a dispărut pe hol. 


3? Element chimic fictiv, preluat dintr-o serie de benzi desenate cu 
Superman, originar de pe planeta Krypton care a explodat şi s-a 
transformat în kryptonit de diferite tipuri, fiecare având anumite puteri. 
De exemplu, K auriu afectează superputerile kryptonienilor, cel verde 
provoacă dureri şi ucide kryptonienii, iar cel roşu provoacă transformări 
fizice, (n. tr.). 


Partea a şasea. 
CASUȚŢA POŞTALA 


Căsuţă poştală: Loc secret destinat transmiterii de 
mesaje sau informaţii, ascunzătoare. Expresie din 
jargonul profesioniştilor desemnând un loc fizic ascuns 
şi folosit ca legătură impersonală dintre un agent şi un 
curier, ofiţer de caz sau alt agent într-o reţea de 
informaţii sau o operaţiune secretă. 

Dicţionar internațional de spionaj 


57 


In sfârşit, terminasem mai devreme - am ajuns acasă pe 
la nouă şi jumătate, o epavă cu nervii la pământ, care ar fi 
avut nevoie de trei zile de somn neîntrerupt ca să se 
refacă. În timp ce conduceam spre casă, am derulat în 
minte scena cu Mordden de câteva ori, încercând să înţeleg 
semnificaţiile discuţiei. M-am întrebat dacă plănuia să 
spună cuiva, pentru a mă da în gât. lar dacă nu, de ce n-ar 
fi făcut-o? Mă va ţine în şah cu ceea ce ştia? Habar n- 
aveam cum să rezolv problema; asta era partea cea mai 


neplăcută. 

Apoi m-am trezit gândindu-mă la noul şi uriaşul meu pat 
cu saltea Dux şi la felul în care mă voi prăbuşi să dorm 
chiar în clipa în care voi păşi pe uşă. Ce se alesese de viaţa 
mea? Ajunsesem să visez un pic de somn. De toată mila. 

În orice caz, nu puteam să mă culc imediat, pentru că 
mai aveam de lucru. Trebuia să scap de foile acelea extrase 
din dosarele lui Camilletti, care parcă-mi ardeau degetele, 
şi să le transmit lui Wyatt şi lui Meacham. Nu voiam să le 
mai păstrez asupra mea nicio clipă. 

Aşadar, am folosit scanerul cu care mă înzestrase 
Meacham, am transformat foile în documente PDF, le-am 
criptat şi le-am transmis prin e-mail prin serviciul de 
ascundere a identităţii. 

După ce am făcut asta, am scos manualul de la 
Keyghost, am montat dispozitivul la computer şi am început 
să descarc. Când am deschis primul document, am simţit 
un spasm de nervozitate - aveam în faţă un amestec de 
date total neinteligibil. Evident, făcusem totul varză. M-am 
uitat apoi mai atent şi am constatat că exista o anumită 
structură; nu făcusem chiar o treabă proastă. Am distins 
numele lui Camilletti, o serie de cifre şi litere, apoi 
propoziţii întregi. 

Pagini întregi de text. Tot ce tastase tipul în ziua aceea, 
şi erau o grămadă. 

Am început cu ce era mai important: am descoperit 
parola lui. Şase numere, terminate în 82 - poate erau 
datele de naştere ale vreunuia dintre copii; sau data 
căsătoriei. Ceva de genul ăsta. 

Dar mai interesante mi s-au părut e-mailurile lui. Multe 
dintre ele conțineau informaţii  confidenţiale despre 
companie, despre achiziţia unei companii de care se ocupa 
personal. Compania aceea, Delphos, despre care citisem în 
dosare. Cea pentru care erau pregătiţi să plătească o 
căruţă de bani, atât în numerar, cât şi în acţiuni. 


Mai era un schimb de e-mailuri, marcate toate cu „TRION 
CONFIDENŢIAL”, despre o metodă nouă şi secretă de 
control al inventarului, care se pusese în practică în urmă 
cu câteva luni, pentru combaterea falsificării şi a pirateriei, 
îndeosebi în Asia. Unele componente ale fiecărui produs 
Trion, fie el telefon, palmtop sau scaner medical, erau 
marcate acum cu sigla Trion şi o serie, realizate prin 
folosirea laserului. Aceste marcaje de identificare puteau fi 
văzute doar la microscop - nu puteau fi falsificate şi 
dovedeau că obiectul respectiv era produs de Trion. 

Am găsit multe informaţii despre producători de cipuri 
din Singapore, firme cumpărate de Trion sau în care se 
investise mult. Interesant - Trion se apucase de producerea 
cipurilor sau, cel puţin, cumpărase pachetele majoritare ale 
altor firme. 

Tot citind materialele acelea, am avut o senzaţie stranie. 
Ca şi cum aş fi pătruns în jurnalul personal al cuiva. Mă 
simţeam vinovat - nu pentru că dădeam dovadă de 
neloialitate faţă de Camilletti, evident, ci faţă de Goddard. 
Aproape că vedeam capul de pitic al lui Goddard, plutind 
într-o bulă de aer, urmărindu-mă dezaprobator cum 
treceam prin corespondenţa, e-mailurile şi notele personale 
ale lui Camilletti. Poate că asta se datora faptului că mă 
simţeam atât de epuizat, dar oricum aveam o senzaţie 
cumplită. Pare ciudat, ştiu - nu comiteam niciun păcat că 
furam materiale despre proiectul AURORA ca să le transmit 
către Wyatt, dar obţinerea unor chestii care nu mi se 
ceruseră mă făcea să simt că sunt un trădător dezgustător 
al noilor mei patroni. 

Apoi mi-au sărit în ochi literele WSJ. Am socotit că erau 
prescurtarea de la Wall Street Journal. Am vrut să văd care 
fusese reacţia lui faţă de articolul apărut în Journal, de 
aceea am citit şirul de cuvinte şi am fost cât pe ce să cad 
de pe scaun. 

Din câte îmi dădeam seama, Camilletti folosea o serie de 


conturi diferite de e-mail în afara celui de la Trion - Hotmail, 
Yahoo şi la o companie locală de acces la Internet. Acestea 
din urmă păreau să slujească rezolvării unor chestiuni 
personale, cum ar fi contactarea unor agenţi de bursă, 
mesaje către fratele, sora şi tatăl lui, şi altele asemenea. 
Însă e-mailurile transmise prin Hotmail mi-au atras 


atenţia. Unul dintre ele era adresat către 
BulkeleyWEWS|J.com. Suna aşa: 
Bill- 


Aici s-a dezlănțuit iadul. Se vor exercita presiuni mari 
asupra ta ca să-ți divulgi sursa - ţine-te tare. Sună-mă 
acasă în seara asta la 21.30. 

Paul 


Deci, aşa stăteau lucrurile. Paul Camilletti era - nu se 
putea altfel - cel care divulgase secrete. El furnizase către 
Journal informațiile care  provocaseră atâtea daune 
companiei şi lui Goddard. 

Acum, toate se legau într-un scenariu de spaimă. 
Camilletti ajuta Wa// Street Journal să-l distrugă pe Jock 
Goddard, descriindu-l pe bătrân drept depăşit, terminat ca 
director. Goddard trebuia să-şi facă bagajele. Consiliul 
director, precum şi orice analist sau bancher de investiţii 
aveau să înţeleagă asta din lectura articolului. lar consiliul 
director pe cine va numi în locul lui Goddard? 

Era la mintea cocoşului, nu? 


Deşi eram epuizat, mi-a trebuit multă vreme, răsucindu- 
mă şi foindu-mă, până să adorm. lar somnul mi-a fost pe 
măsură de chinuit. În vis l-am văzut pe bătrânul Augustine 
Goddard, cu umerii căzuţi, aflat în acel restaurant amărât 
mâncând plăcintă, sau arătând doborât şi bătut, pe măsură 
ce oamenii de la Departamentul economic ieşeau din sala 
de şedinţe unul câte unul. l-am visat şi pe Wyatt şi 


Meacham, terorizându-mă, ameninţându-mă cu 
închisoarea; în vis, îi înfruntam, le spuneam să se ducă 
dracului, mă dădeam la ei, dar pierdeam. Am visat şi 
despre pătrunderea în biroul lui Camilletti şi că fusesem 
prins de Chad şi Nora, care se aliaseră. 

lar când deşteptătorul a sunat la ora şase şi am ridicat 
capul de pe pernă, mi-am dat seama că trebuia să-l anunţ 
pe Goddard în legătură cu Camilletti. 

Apoi am înţeles că mă aflam într-o postură imposibilă. 
Cum naiba să-i spun lui Goddard despre Camiletti când eu 
obţinusem acele informaţii pătrunzând hoţeşte în biroul lui? 

Ce era de făcut? 


58 


Faptul că Ucigaşul Camilletti - ticălosul care se 
prefăcuse a fi atât de furios în legătură cu articolul din Wall 
Street Journal - dăduse naştere întregii situaţii mă irita la 
culme. Tipul era mai mult decât un nemernic: se dovedise 
neloial faţă de Goddard. 

Poate că, după săptămâni în care mă simţisem ca un jeg 
demn de tot disprețul, era o uşurare pentru mine să am o 
convingere morală în legătură cu ceva. Poate faptul că 
simţeam nevoia să-l protejez pe Goddard mă făcea să am 
sentimente ceva mai generoase faţă de mine însumi. Poate 
că manifestându-mi furia faţă de neloialitatea lui Camilletti 
puteam să o ignor pe a mea fără să mă mustre conştiinţa 
prea tare. Sau poate mă arâtam recunoscător faţă de 
Goddard pentru că mă alesese exact pe mine, recunoscând 
în persoana mea ceva ieşit din comun, calităţi mai 
deosebite decât ale altora. Greu de spus dacă furia mea 


faţă de Camilletti pornea chiar din altruism. Uneori simţeam 
o împunsătură cumplit de dureroasă, chinuitoare că, în 
realitate, nu eram cu nimic mai presus de Camilletti. Adică, 
fusesem angajat la Trion, un nimeni care se dădea drept 
profet, când, de fapt, pătrundeam mişeleşte în birouri ca să 
fur documente şi să încerc să distrug însăşi sufletul 
corporației lui Jock Goddard, iar asta în timp ce călătoream 
cu Buick-ul lui de epocă. 

Depăşisem cu mult orice măsură. lar chinurile, 
transpiraţia de la ora patru dimineaţa, toate mă doborau. 
Insumate, îmi primejduiau sănătatea mintală. Era preferabil 
să nu mai gândesc deloc şi, în schimb, să acţionez ca un 
robot programat. 

Poate chiar aveam conştiinţa unui boa constrictor. Încă 
voiam să-l dau de gol pe ticălosul ăla de Camilletti. 

Eu măcar nu avusesem de ales şi fusesem nevoit să 
accept acel rol. Fusesem silit să-l accept. În vreme ce 
trădarea lui Camilletti pornea din cu totul alte motivații. 
Complotase clar împotriva lui Goddard, omul care îl 
adusese la companie şi-i acordase toată încrederea. Şi cine 
ştie ce altceva mai punea el la cale? 

Goddard trebuia să afle. Numai că trebuia să am o 
acoperire - o explicaţie plauzibilă care să nu dea de bănuit 
că pătrunsesem în biroul lui Camilletti. 

În drum spre Trion, în vreme ce m-am bucurat cu toată 
fiinţa de forţa şi vuietul motorului maşinii, am analizat toate 
posibilităţile de rezolvare a acelei probleme, iar când am 
ajuns la destinaţie, îmi formulasem un plan satisfăcător. 

Faptul că lucram ca asistent al directorului general îmi 
conferea nişte puteri neînchipuite. Dacă telefonam cuiva 
necunoscut şi-i spuneam că sunt un oarecare Adam 
Cassidy, aveam toate şansele să fiu plimbat de la unul la 
altul. Insă Adam Cassidy, „de la biroul directorului general” 
sau „biroul lui Jock Goddard” - de parcă aş fi stat în birou 
alături de şef, iar nu la o sută de paşi depărtare - făcea ca 


toate apelurile mele să primească răspuns cu viteza 
fulgerului. 

De aceea, când am telefonat la Departamentul de 
tehnologie informaţică şi le-am spus că „noi” doream copii 
ale tuturor e-mailurilor arhivate, transmise de la şi către 
biroul directorului economic în ultimele treizeci de zile, am 
primit ajutor instantaneu. Nu voiam să arăt cu degetul spre 
Camilletti, de aceea am dat de înţeles că Goddard se temea 
că se scurg informaţii din serviciul directorului economic. 

Am descoperit o chestie care m-a intrigat, anume că 
omul îşi făcuse obiceiul de a şterge anumite e-mailuri 
periculoase, indiferent dacă le trimitea sau le primea. 
Evident, nu voia ca acestea să-i rămână stocate în 
computer. Sigur ştiuse, pentru că era un tip deştept, că 
toate copiile e-mailurilor se păstrau undeva în baza de date 
a companiei. De aceea, pentru corespondenţa mai delicată 
- inclusiv cea cu Wall Street Journal - prefera să apeleze la 
servicii de e-mail din afara companiei. M-am întrebat dacă 
avea ştiinţă că la Trion computerele reţineau toate e- 
mailurile care treceau prin cablurile cu fibră optică, 
indiferent dacă erau pe Yahoo, Hotmail sau pe cine ştie ce 
alt serviciu. 

Proaspătul meu amic de la Departamentul de tehnologie 
informaţică, care şi-a închipuit că îi face un serviciu 
personal chiar lui Goddard, mi-a dat şi câteva înregistrări 
ale unor discuţii telefonice date sau primite la biroul 
directorului economic. „Nicio problemă”, a zis el. Compania 
nu înregistra convorbirile, dar se ţinea evidenţa tuturor 
numerelor de telefon apelate sau de la care se primiseră 
apeluri; aceasta era o practică normală în cadrul unei 
corporaţii. Putea să-mi pună la dispoziţie chiar şi copii după 
mesaje vocale, însă asta ar fi cerut ceva mai mult timp. 

Rezultatele mi-au parvenit în mai puţin de o oră. Aveam 
totul. În ultimele zece zile, Camilletti primise o serie de 
telefoane de la individul de la Journal. Dar ceea ce îl 


incrimina şi mai rău era faptul că şi el îi telefonase tipului 
de câteva ori. Pentru un apel sau două putea susţine că 
făcuse încercări de a răspunde la telefoanele ziaristului - 
chiar dacă el insistase asupra faptului că nu schimbase 
nicio vorbă cu acesta. 

Insă douăsprezece convorbiri, dintre care unele duraseră 
cinci sau şapte minute? Asta nu mirosea deloc a bine. 

Apoi mi-au sosit copii după e-mailuri. „De acum înainte, 
scria Camilletti, sună-mă doar acasă. Nu, repet, NU mă mai 
suna la Trion. lar e-mailurile trebuie să fie transmise la 
următoarea adresă Hotmail.” 

la să te văd cum o să explici asta, Ucigaşule. 


59 


Doamne, abia aşteptam să-i prezint lui Goddard micul 
meu dosar, însă el avusese şedinţă după şedinţă, de 
dimineaţă până spre sfârşitul după-amiezii - iar acelea erau 
şedinţe la care nu mă convocase. 

Abia după ce l-am văzut pe Camilletti ieşind din biroul lui 
Goddard am socotit că trebuia să-mi încerc norocul. 

În timp ce se îndepărta, Camilletti m-a văzut, dar nu m-a 
băgat în seamă; puteam prea bine să fiu o piesă de 
mobilier. Goddard mi-a surprins privirea şi sprâncenele i s- 
au arcuit întrebător. Flo a început să-i vorbească, iar eu am 
făcut un semn cu degetul arătător în aer, gest tipic al lui, 
dându-i de înţeles că voiam să-i răpesc un minut. El i-a 
făcut imediat un semn lui Flo, după care m-a chemat 
înăuntru. 

— Cum m-am descurcat? a întrebat el. 

— Poftim? 


— Mica mea cuvântare către companie. 

Chiar îl interesa părerea mea. 

— Ai fost grozav, am spus. 

A zâmbit, părând uşurat. 

— Întotdeauna simt că trebuie să-i fiu recunoscător 
profesorului de teatru din colegiu. M-a ajutat enorm în 
carieră, interviuri, discursuri publice şi câte altele. Adam, tu 
ai jucat vreodată teatru? 

M-a trecut un val de căldură. Da, în fiecare zi. Isuse, la ce 
făcea aluzie? 

— Nu, deloc. 

— Actoria te calmează. Of, Doamne, nu c-aş fi un Cicero 
sau mai ştiu eu cine, dar... În fine, te frământă ceva? 

— E vorba de articolul din Wall Street Journal, am spus 
eu. 

— Chiar aşa? a făcut el, nedumerit. 

— Am descoperit cine a transmis informaţiile. 

M-a privit de parcă nu ar fi înţeles, de aceea am 
continuat: 

— Nu uita, am considerat că persoana care transmisese 
informaţii pentru raportul din Journal, nu putea fi decât din 
cadrul companiei... 

— Da, da, a spus el nerăbdător să scape de mine. 

— Da, cum să spun, e Paul. Camilletti. 

— Ce vorbeşti? 

— Ştiu că e greu de crezut. Dar am totul aici, şi nu încape 
niciun dubiu. Am împins foile tipărite către el. Uită-te la 
primul e-mail! 

Şi-a scos ochelarii de citit de pe lănţişorul purtat în jurul 
gâtului şi i-a pus pe nas. Strâmbându-se, a verificat hârtiile. 
Când a ridicat capul spre mine, avea chipul întunecat. 

— De unde ai astea? 

Am zâmbit. 

— De la Departamentul informaţic. Am ezitat o clipă, apoi 
am continuat: Am cerut evidenţa tuturor discuţiilor 


telefonice purtate cu Wall Street Journal. Apoi, când am 
văzut atâtea apeluri de la telefonul lui Paul, am crezut că e 
vreun asistent sau altcineva, de aceea am cerut copii ale e- 
mailurilor lui. Goddard nu părea prea încântat, lucru lesne 
de înţeles. În realitate, se supărase serios, de aceea m-am 
grăbit să adaug: îmi pare rău. Ştiu că asta vine ca un şoc. 
Apoi mi-a scăpat imediat un clişeu monumental: Nici eu nu 
înţeleg. 

— Bun, sper că eşti încântat de tine, a spus Goddard. 

Am clătinat din cap. 

— Încântat? Nu, am vrut doar să descopăr care e... 

— Fiindcă eu sunt dezgustat, a spus el. li tremura glasul. 
De ce dracu' ai făcut asta? Unde crezi că ne aflăm, la Casa 
Albă pe vremea lui Nixon? 

Ajunsese să strige şi, în timp ce vorbea, scuipase de 
câteva ori. 

Am simţit că se scufundă încăperea cu mine: eram doar 
noi doi, despărțiți de tăblia mesei. Am simţit cum îmi 
bubuie sângele în urechi. Rămăsesem prea şocat ca să mai 
am vreo replică. 

— Te-ai apucat să încâlci dreptul la intimitate al 
oamenilor, să dezgropi morţii, să pui mâna pe evidențe 
personale de telefoane şi e-mailuri şi, poate, să violezi 
corespondenţa! Acţiunea ta mi se pare respingătoare şi te 
rog să nu mai faci aşa ceva vreodată. Acum, te rog să 
dispari de aici. 

M-am ridicat clătinându-mă, ameţit, şocat. Când am 
ajuns la uşă, m-am întors către el: 

— Vreau să-mi cer scuze, am spus cu glas gâtuit. 
Credeam că aşa o să-mi aduc contribuţia. O să mă... mă 
duc să golesc birou. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, vino înapoi. Furtuna 
părea că trecuse. Nu ai timp să-ţi goleşti biroul. Mai am 
multe treburi să-ţi dau. Acum vorbea mai calm. Înţeleg că 
ai vrut să mă protejezi. Am înţeles, Adam, şi apreciez asta. 


Şi nu o să-ţi ascund că sunt stupefiat de ceea ce a făcut 
Paul. Dar lucrurile se pot face corect şi incorect, iar eu 
prefer calea corectă. Începi prin a monitoriza e-mailuri şi 
evidențe, iar după aceea te apuci să interceptezi convorbiri 
telefonice şi sfârşeşti prin a crea un stat polițienesc, nu o 
corporație. lar o companie nu poate funcţiona în acest fel. 
Nu ştiu cum se proceda la Wyatt, dar aici nu facem aşa 
ceva. 

Am dat din cap. 

— Înţeleg. Îmi pare rău. 

A ridicat palmele în semn că voia să tac. 

— Să considerăm că nici nu s-a întâmplat. Uită totul. lar 
eu o să-ţi zic altceva - până la urmă, nicio companie nu s-a 
prăbuşit pentru că unul dintre directori a scăpat presei ce 
nu trebuia. Din indiferent ce motiv ar fi făcut-o. Lasă, o să 
găsesc eu o cale de a trata problema. În felul meu. 

Şi-a împreunat palmele, dând de înţeles că subiectul 
acela se făcea uitat. 

— Nu trebuie să dăm naştere unor certuri, mai ales în 
momentele astea. Avem ceva mult mai important în 
desfăşurare. O să-ţi cer părerea într-o chestiune 
ultrasecretă. S-a aşezat mai bine pe scaun, şi-a pus 
ochelarii pe nas şi a scos o agendă uzată, îmbrăcată în 
piele. S-a uitat la mine pe deasupra ochelarilor. Să nu spui 
nimănui că fondatorul şi directorul general al Trion Systems 
nu-şi aminteşte parolele de pe propriul computer. Şi, ma; 
ales, să nu scapi nimănui ce dispozitiv specific foloseşte 
pentru a păstra parolele. Privind atent în agendă, a tastat 
ceva. 

Peste un minut imprimanta a căpătat viaţă şi a scos 
câteva pagini. A întins mâna, a scos paginile şi mi le-a 
înmânat. 

— Am ajuns în faza finală a unei achiziţii mari, mari de 
tot, a spus el. Probabil cea mai costisitoare din istoria 
companiei. Dar s-ar putea să fie cea mai bună investiţie pe 


care am făcut-o vreodată. Încă nu-ţi pot da amănunte, dar, 
dacă negocierile pe care le desfăşoară Paul se încheie cu 
succes, la sfârşitul săptămânii vom putea anunţa semnarea 
contractului. Am dat din cap. Vreau ca totul să meargă 
perfect. Aici sunt specificaţiile de bază ale noii companii - 
număr de angajaţi, necesar de spaţiu şi aşa mai departe. 
Se vor integra imediat la Trion şi vor avea sediul tot în 
clădirea asta. Evident, asta înseamnă că trebuie să le 
facem loc. Una dintre diviziuni trebuie să se mute din sediu, 
tocmai pe campusul Yarborough sau la Research Triangle. 
Vreau să analizezi care divizie sau divizii, dacă e cazul, 
poate fi mutată cu deranj minim, pentru a face loc... noii 
achiziţii. înţelegi? Studiezi ce-i aici, apoi, după ce termini, te 
rog să toci foile. Şi să mă anunţi cât de curând ce părere ai. 

— În regulă. 

— Adam, ştiu că-ţi pun totul în braţe, dar n-am încotro. 
Te rog să mă anunţi imediat ce ţi-ai format o idee. Contez 
pe inteligenţa ta strategică. A întins mâna şi m-a strâns 
amical de umăr. Şi mai contez pe onestitatea ta. 


60 


Slavă Cerului, cu trecerea timpului, Jocelyn părea să facă 
mai multe pauze de cafea şi de discuţii cu prietenele la 
bufet. Cu prima ocazie când a plecat din birou, am luat 
hârtiile despre Delphos, pe care mi le dăduse Goddard - 
eram convins că se refereau la Delphos, deşi numele 
companiei nu apărea scris nicăieri -, şi am făcut o copie 
după ele la copiatorul din spatele mesei ei de lucru. Apoi 
am strecurat copiile într-un plic. 

Am transmis rapid un e-mail către „Arthur”, anunţându-l, 


în limbaj codificat, că aveam de transmis un material nou - 
adică voiam „să înapoiez articolele de îmbrăcăminte” pe 
care le cumpărasem online. 

Ştiam că riscam transmițând acel e-mail de la serviciu. 
Chiar dacă foloseam Hushmail, care codifica totul. Dar nu 
aveam timp. Nu voiam să aştept până ajungeam acasă, 
pentru ca, după aceea, să plec din nou. 

Răspunsul lui Meacham mi-a parvenit aproape imediat. 
Mi-a spus să nu trimit articolele la adresa de căsuţă poştală, 
ci la cea normală. În traducere, nu voia ca eu să scanez 
documentele şi să i le transmit prin e-mail, ci să le vadă aşa 
cum erau, deşi nu a precizat motivele. Oare voia să fie 
sigur că-i dădeam originalele? Trebuia să înţeleg că nu 
avea încredere în mine? 

Plus că le voia imediat şi, din anumite motive, nu ţinea să 
ne întâlnim personal. De ce? m-am întrebat eu. Se temea 
că voi fi urmărit? 

Indiferent de argumentele lui, îmi cerea să las 
documentele într-una dintre căsuţele poştale pe care le 
stabilisem cu săptămâni în urmă. 

Puțin după ora şase, am plecat de la birou şi am mers 
până la un McDonald's aflat la vreo trei kilometri de sediul 
Trion. Toaleta pentru bărbaţi era mică, în ea nu putea intra 
decât o persoană şi se putea încuia uşa. Aşa am şi făcut, 
am deschis aparatul în care se afla prosopul de hârtie şi am 
pus înăuntru plicul făcut sul, după care am pus capacul la 
loc. Până în momentul în care trebuia schimbat prosopul, 
nu avea să se uite nimeni înăuntru - cu excepţia lui 
Meacham. 

Înainte de a ieşi din restaurant, mi-am luat un Quarter 
Pounder - nu pentru că simţeam nevoia, ci pentru că 
fusesem instruit. La vreun kilometru şi jumătate, era un alt 
restaurant, 7-Eleven, care avea un zid scund de jur 
împrejurul parcării. Am lăsat maşina acolo, am intrat şi mi- 
am cumpărat un Pepsi dietetic, apoi am băut din cutie cât 


am putut. Restul l-am turnat într-o canalizare aflată în 
apropiere. Am pus apoi în cutie o greutate din acelea 
folosite la undiţă, din care aveam o mulţime în torpedou, 
după care am lăsat recipientul pe marginea zidului din 
beton. 

Cutia de Pepsi era un semnal pentru Meacham, care 
trecea în mod obişnuit pe lângă acel restaurant, că 
folosisem „căsuţa poştală” numărul trei, adică McDonald's. 
Acea mică stratagemă de spion îi permitea lui Meacham să 
ridice documentul fără să mă întâlnească. 

Din câte îmi dădeam seama, predarea materialelor avea 
să meargă strună. Nu aveam motive să cred altceva. _ 

Toate bune, dar ceea ce făcusem mă sleise de puteri. In 
acelaşi timp, mi-era imposibil să nu mă simt puţin mândru: 
mă perfecţionam în activitatea de spionaj. 


61 


Când am ajuns acasă, pe contul meu de Hushmail am 
găsit un e-mail de la „Arthur”. Meacham îmi cerea să merg 
imediat la un restaurant la naiba în praznic, la mai bine de 
jumătate de oră de mers cu maşina. Evident, îmi cerea să 
ajung urgent acolo. 

Localul s-a dovedit a fi un restaurant elegant, recunoscut 
pentru mâncarea bună, un soi de Mecca pentru pelerini 
gurmanzi, care se numea Auberge. Pereţii holului de intrare 
erau împodobiţi cu articole publicate despre restaurant în 
Gourmet şi alte reviste de acelaşi gen. 

Mi -am dat seama de ce Wyatt voise să ne vedem acolo, 
pentru că nu era vorba doar de mâncare. Localul asigura o 
discreţie maximă - fiind destinat întâlnirilor private, 


legăturilor extraconjugale şi altora de acelaşi fel. Pe lângă 
salonul principal, existau separeuri mici pentru cine intime, 
în care puteai intra şi ieşi direct din parcare, fără a mai 
trebui să defilezi prin zona principală a restaurantului. Asta 
mi-a adus aminte de un motel de clasă. 

Intr-un asemenea separeu, Wyatt stătea la o masă cu 
Judith Bolton. Judith m-a primit cu un aer cordial şi până şi 
Wyatt s-a arătat mai puţin ostil decât de obicei. Asta, 
probabil, pentru că reuşisem să-i dau ceea ce dorise. Poate 
trecuse deja la al doilea pahar de vin sau poate era vorba 
de Judith, care părea să exercite o influenţă misterioasă 
asupra lui. Eram convins, cel puţin judecând după limbajul 
trupurilor, că între Judith şi Wyatt nu exista o relaţie 
amoroasă. Se vedea însă că erau foarte apropiaţi, iar el o 
respecta ca pe nimeni altcineva. 

Un chelner mi-a adus un pahar de sauvignon alb. Wyatt i- 
a spus apoi să ne lase singuri şi să revină peste un sfert de 
oră, când va da şi comanda. Am rămas singuri: eu, Wyatt şi 
Judith. 

— Adam, a început Wyatt, în timp ce mesteca o bucată 
de focaccia”, dosarele acelea pe care le-ai adus de la 
directorul tău general au fost foarte utile. 

— Bine, am spus. 

Acum devenisem Adam? Şi primisem chiar felicitări. Asta 
m-a uimit peste măsură. 

— Mai ales fişa privind condiţiile în legătură cu Delphos, a 
continuat el. Evident e o lovitură, o achiziţie crucială pentru 
Trion. Nici nu-i de mirare că pentru ea e dispus să plătească 
cinci sute de milioane de dolari în acţiuni. În orice caz, prin 
asta s-a rezolvat misterul. Avem imaginea completă a 
întregii situaţii. Ne-am dat seama ce reprezintă AURORA. M- 
am uitat la el fără să-mi trădez nicio emoție, ca şi cum nu 


33 Specialitate italienească, un fel de turtă din făină integrală, la 
pregătirea căreia se folosesc ingrediente precum rozmarin, piper, ulei 
de măsline, care se serveşte caldă, (n.tr.). 


m-aş fi sinchisit, şi apoi am dat din cap. A meritat să facem 
toate eforturile, am justificat toţi banii cheltuiţi, a mai zis el. 
Tot chinul de a te strecura la Trion, instruirea, măsurile de 
securitate. Cheltuielile, riscurile enorme - abia acum se 
justifică. A ridicat paharul şi l-a înclinat uşor spre Judith, 
care a zâmbit măgulită. lţi rămân dator, i-a spus el lui 
Judith. 

„lar eu ce sunt, carne de tun?” m-am întrebat în gând. 

— Acum, te rog să mă asculţi foarte atent, a zis Wyatt, 
pentru că miza este imensă şi vreau să înţelegi importanţa 
problemei. Trion Systems pare să fi elaborat cea mai 
importantă tehnologie de la inventarea circuitului integrat. 
A rezolvat o problemă la care noi, ceilalţi, lucrăm de 
decenii. Prin asta schimbă istoria. 

— Chiar asta vrei să-mi spui? 

— A, te-aş ruga să iei şi notițe. Eşti băiat deştept. Fii 
foarte atent. Epoca cipului siliconic s-a încheiat. Nu ştiu 
cum, dar Trion a reuşit să creeze un cip optic. 

— Şi? 

S-a holbat la mine cu un dispreţ neţărmurit. Judith a 
intervenit imediat, cu dăruire, de parcă ar fi dorit să facă 
uitată gafa mea. 

— Intel a cheltuit miliarde în încercarea de a rezolva 
problema asta, dar n-a reuşit. Pentagonul face cercetări în 
domeniu de mai bine de un deceniu. Toată lumea ştie că 
astfel se  revoluţionează sistemele de navigaţie ale 
aeronavelor şi ale proiectilelor, de aceea sunt pregătiţi să 
plătească oricât ca să pună mâna pe un cip optic. 

— Optocipul, a completat-o Wyatt, prelucrează semnalele 
optice - adică lumina - în locul celor electronice, folosind o 
substanţă care se numeşte fosfură de indiu. 

Mi-am amintit că citisem ceva despre fosfura de indiu în 
dosarele lui Camilletti. 

— Substanţa asta se foloseşte pentru producerea 
laserelor. 


— Trion a speriat piaţa cu cererea asta de fosfură. Aşa 
ne-am dat seama. Au nevoie de ea pentru semiconductorul 
din cip - poate oferi o viteză de transfer mult mai mare 
decât arseniura de galiu. 

— Sunt depăşit, am spus eu. Ce calităţi atât de deosebite 
are? 

— Optocipul are un modulator capabil să transmită 
semnalele cu viteza de o sută de gigabiţi pe secundă. 

Am clipit de mirare. Parcă vorbea altă limbă. Judith îl 
urmărea parcă în transă. M-am întrebat dacă ea chiar 
pricepea toată chestia aceea. 

— Asta reprezintă un adevărat Pocal Sfânt. Hai să 
explicăm asta în termeni mai simpli. O singură particulă a 
optocipului, cu diametru cât o sutime din grosimea firului 
de păr, va putea rezolva în acelaşi timp tot traficul 
telefonic, informaţic, de satelit şi de televiziune al unei 
companii. Sau poate pricepi dacă exprim asta pe înţelesul 
tău, amice: cu optocipul, poţi descărca un film de două ore 
în format digital în a douăzecea parte dintr-o secundă, clar? 
Asta înseamnă un salt cuantic pentru industrie, computere, 
agende cu computer şi telefon, sateliți, transmisii TV prin 
cablu şi câte altele. Optocipul va permite ca lucruşoare ca 
ăsta - şi a ridicat în sus telefonul cu computer Lucid - să 
recepţioneze imagini TV fără efecte de scintilaţie. 
Depăşeşte de departe orice tehnologie existentă - e capabil 
de viteze superioare, necesitând o tensiune de alimentare 
mai mică, având o pierdere redusă de semnal, nivel scăzut 
de încălzire... E uimitor. Asta da afacere. 

— Excelent, am spus eu încet. Incepusem să-mi dau 
seama de importanţa activităţii mele şi asta mă făcuse să 
mă simt un trădător faţă de Trion - un adevărat Benedict 
Arnold: pentru Jock Goddard. Tocmai îi  oferisem 


3 Benedict Arnold (1741-1801) este cel mai faimos erou şi trădător 
din istoria Americii. Ca general al Armatei Continentale, în cursul 
Războiului de Independenţă a câştigat o serie de bătălii, pentru ca apoi 


dezgustătorului Nick Wyatt cea mai valoroasă şi 
revoluţionară tehnologie de la televiziunea color încoace. 
Mă bucur că am putut fi de folos. 

— Vreau toate specificaţiile, a spus Wyatt. Vreau 
prototipul. Vreau cererile de patent, observaţiile de 
laborator, tot ce poţi găsi. 

— Nu ştiu cât de multe mai pot procura, am protestat. 
Adică, doar dacă pătrund cu forţa la etajul cinci... 

— A, păi o faci şi pe asta, amice. Şi asta. Doar te-am 
plasat în postul cel mai avantajos. Lucrezi direct pentru 
Goddard, eşti unul dintre principalii lui asistenţi, ai acces la 
aproape tot ce vrei. 

— Nu-i chiar atât de simplu. Doar ştii asta. 

— Ocupi o poziţie de încredere, Adam, a intervenit Judith. 
Poţi avea acces la o serie de proiecte. 

Wyatt a întrerupt-o: 

— Nu vreau să-mi ascunzi absolut nimic. 

— Nu ascund... 

— Deci, disponibilizările au constituit o surpriză pentru 
tine, aşa-i? 

— Ţi-am spus că urma să se dea un comunicat important. 
La momentul respectiv nu am ştiut mai mult de atât. 

— La momentul respectiv, m-a îngânat el pe un ton 
răutăcios. Ai ştiut de concedieri înaintea CNN-ului, 
deşteptule. De ce nu mi-ai dat şi informaţia asta? A trebuit 
să urmăresc CNBC ca să aflu de disponibilizările de la Trion, 
când eu aveam o cârtiţă exact în biroul directorului general. 

— Dar n-am... 

— Spuneai c-ai plasat ceva în biroul directorului 
economic. Ce s-a întâmplat cu chestia de acolo? 

Faţa lui, bronzată, era mai întunecată decât de obicei, iar 
ochii i se injectaseră. Am simţit pe faţă o adiere umedă de 


să comploteze cu armata britanică pentru a preda fortul West Point, 
care ar fi permis britanicilor să controleze fluviul Hudson şi să despartă 
coloniile în două. Ulterior a devenit general în armata britanică (n. tr.). 


la stropii de scuipat ce zburaseră din gura lui când mi se 
adresase. 

— A trebuit să-l scot. 

— Să-l scoţi? a sărit el, nevenindu-i să creadă. De ce? 

— Serviciul de securitate al corporației a găsit chestia pe 
care am plasat-o la Departamentul de resurse umane şi s- 
au apucat să verifice peste tot, aşa că a trebuit să o retrag. 
Puteam primejdui totul. 

— Şi cât a stat şmecheria în biroul lui? m-a mitraliat el. 

— Doar o zi. 

— Într-o zi ai fi obţinut o grămadă de informaţii. 

— Nu - cum să spun, cred că a fost defectă, am minţit 
eu. Nu ştiu ce s-a întâmplat. 

Cinstit să fiu, nu-mi dădeam seama de ce păstram 
informaţiile pentru mine. Cred că o făceam doar pentru că 
Paul Camilletti fusese acela care transmisese informaţii 
către Wall Street Journal şi nu voiam ca Wyatt să ştie tot ce 
se întâmpla în ograda lui Goddard. Nu analizasem toate 
implicaţiile. 

— S-a stricat? Mă cam îndoiesc. Vreau să-i dai lui Arnie 
Meacham dispozitivul cel târziu mâine, ca să fie examinat 
de oamenii lui. Şi, crede-mă, tipii pot spune imediat dacă s- 
a jucat cineva cu el. Sau dacă nu l-ai plasat în biroul 
directorului economic. lar dacă mă minţi, eşti un om mort, 
jigodie. 

— Adam, a spus Judith, este extrem de important să fim 
total deschişi şi cinstiţi unii faţă de alţii. Nu ne ascunde 
nimic, altfel se pot întâmpla multe lucruri nedorite. Tu nu 
eşti în stare să ai o imagine de ansamblu. 

Am clătinat din cap. 

— Dar nu-l mai am. A trebuit să scap de dispozitiv. 

— Să scapi de el? a repetat Wyatt. 

— Eram... am nimerit într-o încurcătură, tipii de Serviciul 
de securitate verificau birourile şi m-am gândit că e 
preferabil să-l arunc într-o pubelă aflată la câteva străzi 


depărtare de sediu. N-am vrut să stric totul doar pentru un 
dispozitiv defect. 

Wyatt m-a fixat cu privirea câteva secunde. 

— Să nu ne ascunzi nimic, ai înţeles? Niciodată. Acum 
cască urechile! Avem nişte informatori buni, care ne-au 
spus că oamenii lui Goddard pregătesc o conferinţă de 
presă la sediul Trion peste două săptămâni. O chestie 
mare, pentru un comunicat deosebit. Traficul de e-mailuri 
pe care mi l-ai dat sugerează că se pregătesc să facă 
publică treaba cu cipul optic. 

— N-o să facă anunţul dacă nu rezolvă problema 
patentului, corect? am zis eu. (Aflasem şi eu de pe Internet 
cum se obţin patentele.) Sunt convins că ţi-ai pus oamenii 
să verifice toate cererile de patent depuse de Trion la 
Oficiul de Invenţii şi Patente. 

— Ce, te-ai apucat să studiezi dreptul în timpul liber? a 
întrebat Wyatt, cu un zâmbet ironic. Cererea la oficiu se 
depune în ultima clipă, deşteptule, ca să eviţi divulgarea 
prematură sau încălcarea patentului. Nu vor face cererea 
decât cu puţin timp înainte de a transmite comunicatul. 
Până atunci, proprietatea intelectuală este păstrată ca 
secret profesional. Ceea ce înseamnă că, până la 
depunerea cererii - care se poate întâmpla oricând în 
următoarele două săptămâni - avem mână liberă să punem 
mâna pe el. A început numărătoarea inversă. N-o să te las 
să dormi, să stai nicio secundă până nu-mi vii cu toate 
detaliile şi specificaţiile privind cipul ăsta, ne-am înţeles? 

Am dat din cap abătut. 

— Acum, dacă nu te superi, am vrea să comandăm. 

Eu m-am ridicat de la masă şi, înainte de a pleca, m-am 
dus până la toaletă. Când am ieşit din sala cu separeuri, un 
tip în trecere pe acolo mi-a aruncat o privire. 

M-am panicat. 

M-am răsucit şi am trecut prin salonul privat spre 
parcare. 


În acele clipe nu eram absolut sigur, dar tipul din hol 
semăna tare mult cu Paul Camilletti. 


62 


A doua zi, când am ajuns la muncă, în biroul meu era 
forfotă. 

l-am văzut când eram încă pe hol - doi bărbaţi, unul 
tânăr, celălalt mai în vârstă - şi am îngheţat. Era şapte şi 
jumătate şi, din anumite motive necunoscute mie, Jocelyn 
nu se afla la masa ei de lucru. În aceeaşi clipă, prin minte 
mi s-au derulat o serie de variante, una mai cumplită decât 
cealaltă: cei de la securitate găsiseră ceva în biroul meu. 
Sau fusesem concediat, iar acum făceau curat. Sau urma să 
fiu arestat. 

In timp ce m-am apropiat, am încercat să-mi ascund 
neliniştea. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, adoptând o atitudine de 
parcă indivizii ar fi fost nişte amici sosiți în vizită. 

Cel în vârstă îşi nota ceva, iar cel tânăr stătea aplecat 
asupra computerului meu. Cel în vârstă, cu părul cărunt şi o 
mustață ca de morsă şi ochelari fără rame, mi-a răspuns: 

— Verificare, domnule. Secretara, domnişoara Chang, ne- 
a permis să intrăm. 

— Şi, care-i treaba? 

— Facem o inspecţie a tuturor birourilor de la etajul 
şapte. Cred că aţi primit înştiinţarea privind încălcarea 
măsurilor de securitate de la Departamentul de resurse 
umane, nu? 

Despre asta să fi fost vorba? M-am simţit uşurat. Dar 
numai câteva clipe. Dacă descoperiseră ceva în birou? Nu 


uitasem vreun dispozitiv de spionat încuiat în vreun sertar 
sau în dulap? Mă obişnuisem să nu las nimic acolo. Dar 
dacă îmi scăpase ceva? In ultima vreme, fusesem atât de 
încordat încât se putea să fi făcut o asemenea greşeală. 

— Foarte bine, am zis eu. Mă bucur c-aţi venit. Sper că n- 
aţi găsit nimic. 

A urmat un moment de tăcere. Cel tânăr a ridicat ochii 
de la computer şi nu mi-a răspuns. 

— Deocamdată, nu, domnule, a zis celălalt. 

— Nu credeam că aş putea fi o ţintă, am adăugat. La o 
adică, nu-s chiar atât de important. Aţi găsit ceva pe etajul 
ăsta, în birourile şefilor? 

— N-ar trebui să discutăm pe tema asta, domnule, dar n- 
am găsit nimic. Asta nu înseamnă însă că nu există 
posibilitatea. 

— Mi-aţi verificat deja computerul? m-am adresat eu 
celui tânăr. 

— Deocamdată n-am găsit dispozitive sau componente 
care să ne atragă atenţia, a răspuns el. Dar trebuie să 
rulăm nişte programe de diagnosticare. Ne conectaţi şi pe 
noi? 

— Da, sigur. 

Din câte ţineam minte, de pe computerul acela nu 
transmisesem niciun e-mail care să mă acuze cu ceva. 

Ba da. Îi trimisesem unul lui Meacham prin contul de 
Hushmail. Insă, chiar dacă mesajul n-ar fi fost codificat, tot 
nu le-ar fi sugerat ceva celor doi. Eram convins că nu 
salvasem pe computer niciun fâşier la care să nu am drept 
de acces. De asta eram sigur. Am trecut la birou şi am 
tastat parola. Plini de tact, până m-am conectat, ambii şi-au 
mutat privirea în altă parte. 

— Cine are acces în acest birou? a întrebat cel în vârstă. 

— Doar eu. Şi Jocelyn. 

— Plus echipa de curăţenie, a ţinut el să mă corecteze. 

— Cred că da, dar nu i-am văzut niciodată. 


— Nu i-aţi văzut? a întrebat el cu un aer sceptic. Dar 
lucraţi până târziu, corect? 

— Da, dar ei îşi încep treaba şi mai târziu. 

— Ceva probleme cu poşta internă? Aveţi idee dacă a 
venit vreun curier în timp ce eraţi plecat? 

Am clătinat din cap. 

— Toată corespondenţa ajunge la Jocelyn. Mie nu mi se 
predă nimic direct. 

— A venit cineva de la Tehnică informaţică pentru 
întreţinerea computerului sau a telefonului? 

— Nu am cunoştinţă de aşa ceva. 

— Aţi primit ceva e-mailuri mai ciudate? m-a întrebat cel 
tânăr. 

— Ciudate...? 

— Adică de la persoane pe care nu le cunoaşteţi, care să 
aibă fâşiere ataşate sau alte chestii dintr-astea. 

— Nu ţin minte. 

— Dar folosiţi alt serviciu de e-mail, nu? Adică, altul decât 
al companiei. 

— Sigur. 

— Le-aţi accesat de pe acest computer? 

— Da, cred că da. 

— Şi pe conturile acelea n-aţi primit niciun e-mail mai 
ciudat? 

— Păi, primesc mereu mesaje de tip spam, ca toată 
lumea, de altfel. Le ştii, nu, „Cumpăraţi Viagra” sau „Vrei să 
fii mai mare cu zece centimetri” sau din acelea cu fete. 
(Dar cei doi păreau lipsiţi de simţul umorului.) Dar pe 
acelea le şterg. 

— O să mai dureze cinci sau zece minute, domnule, a 
spus cel tânăr şi a băgat un disc în CD-ROM. Puteţi să vă 
duceţi la o cafea. 


De fapt, aveam o întâlnire, aşa că i-am lăsat pe cei doi în 
birou, deşi nu mă simţeam chiar în largul meu, şi m-am 


îndreptat către P/ymouth, una dintre sălile de şedinţă de 
dimensiuni mai mici. 

Nu-mi plăcuse că mă întrebaseră despre conturi de e- 
mail din afara companiei. Asta era de rău. Sincer să fiu, mă 
speriasem de moarte. Dacă se apucau să-mi umble prin e- 
mailuri? Doar văzusem ce uşor se face aşa ceva. Dacă 
descopereau că solicitasem copii ale mesajelor e-mail de pe 
computerul lui Camilletti? Asta mă făcea să devin suspect? 

Când am trecut prin dreptul biroului lui Goddard, am 
observat că atât el, cât şi Flo erau plecaţi - Jock, la o 
discuţie, din câte ştiam. Apoi am dat nas în nas cu Jocelyn, 
care venea cu cafea într-o cană pe care am remarcat 
inscripţia: „IEȘIT DIN MINŢI - REVINE PESTE CINCI MINUTE”. 

— Mai sunt tipii ăia de la securitate în biroul meu? m-a 
întrebat ea. 

— Acum sunt la mine, i-am răspuns eu şi mi-am 
continuat drumul. 

Ea mi-a făcut un semn discret cu mâna. 


63 


Goddard şi Camilletti stăteau în jurul unei măsuţe 
rotunde împreună cu Jim Colvin, directorul pentru 
Operaţiuni, şi cu un alt Jim, directorul de la Resurse umane, 
Jim Sperling, plus câteva femei pe care nu le cunoşteam. 
Sperling, un tip de culoare cu o barbă tunsă scurt şi 
ochelari de dimensiuni mari cu rame subţiri, discuta despre 
„ţinte de oportunitate”, prin care cred că se referea la 
personalul de care se puteau lipsi. Sperling nu-l imitase 
perfect pe Jock la îmbrăcăminte, dar era pe aproape - purta 
un sacou şi o bluză sport închisă la culoare. Doar Jim Colvin 


adoptase ţinuta oficială cu costum şi cravată. 

Tânăra şi blonda asistentă a lui Sperling a împins spre 
mine nişte foi pe care erau trecute departamentele şi 
sărmanii oameni care deveniseră candidaţi la 
disponibilizare. Mi-am trecut repede ochii peste listă şi am 
observat că nimeni din echipa Maestro nu figura acolo. Deci 
îi ajutasem să-şi păstreze scaunele. 

Apoi am remarcat o listă de la Serviciul de marketing 
produse noi, între care apărea şi numele lui Phil Bohjalian. 
Bătrânul urma să fie pus pe liber. Pe listă nu erau nici Chad, 
nici Nora, dar Phil nu scăpase. l-o făcuse Nora. Fiecărui 
director şi fiecărei persoane importante i se ceruse să 
analizeze schema de încadrare şi să o reducă cu cel puţin 
un angajat din zece. Era clar că Nora îl trecuse pe Phil pe 
lista condamnaților. 

Şedinţa părea a avea ca scop doar parafarea situaţiei. 
Sperling a prezentat lista, vorbind despre acele posturi pe 
care dorea să le elimine, iar ceilalţi nu prea aveau ce 
comenta. Goddard era întunecat la faţă; Camilletti avea un 
aer hotărât, chiar mai vioi decât s-ar fi cuvenit. 

Când Sperling a ajuns la cei de la Marketing produse noi, 
Goddard s-a întors către mine şi, cu un gest, mi-a cerut 
părerea. 

— Imi permiteţi să spun ceva? am intervenit eu. 

— Mda, de ce nu? a aprobat Sperling. 

— Văd un nume aici, Phil Bohjalian. Lucrează la companie 
de vreo douăzeci, douăzeci şi unu de ani. 

— Dar are şi calificativele cele mai slabe, a zis Camilletti. 
(M-am întrebat dacă Goddard vorbise cu el despre 
transmiterea de informaţii către Wall Street Journal. Din 
purtarea lui Camilletti nu mi-am putut dat seama, pentru că 
mă trata la fel de ţepos ca până atunci.) Plus că, având în 
vedere vechimea lui, drepturile de care beneficiază ne 
costă o groază în cazul lui. 

— Eu aş pune sub semnul întrebării punctajul de notare, 


am spus eu. Ştiu cum lucrează şi cred că punctajul ar putea 
fi mai curând o chestiune de stil interpersonal. 

— Stil? a mormăit Camilletti. 

— Nora Sommers nu-l place ca personalitate. 

De acord, Phil nu-mi era amic, dar nu reprezenta niciun 
pericol pentru mine şi îmi părea rău pentru el. 

— Bine, dar dacă e vorba de o confruntare între 
personalităţi, înseamnă că s-a făcut un abuz în sistemul de 
notare, a zis Sperling. Vrei să sugerezi că Nora Sommers 
foloseşte sistemul în mod abuziv? _ 

Mi-am dat seama unde se putea ajunge. Il salvam pe Phil 
Bohjalian şi îi făceam vânt Norei, dintr-o lovitură. M-am 
simţit foarte ispitit să mai spun ceva ca să o rad pe Nora. 
Nici unuia dintre cei aflaţi în jurul mesei nu-i păsa pe cine 
vor pune pe liber. Apoi, vestea avea să ajungă la Tom 
Lundgren, pe care nu-l vedeam dispus să se lupte pentru a 
o salva. De fapt, dacă Goddard nu m-ar fi scăpat din 
ghearele Norei, eu m-aş fi aflat pe lista neagră, nu Phil. 

Goddard mă urmărea cu interes, la fel şi Sperling. Cei din 
jurul mesei se pregăteau să noteze. 

— Nu, am spus eu în cele din urmă. Nu cred că foloseşte 
sistemul în mod abuziv. E o problemă de nepotrivire de 
caracter. Cred că amândoi încearcă să-şi impună punctul de 
vedere. 

— Bun, a zis Sperling. Putem continua? 

— Uitaţi ce e, a intervenit Camilletti, facem o reducere de 
patru mii de oameni. Nu putem să analizăm situaţia 
fiecăruia. 

Am dat aprobator din cap. 

— Bineînţeles. 

— Adam, mi-a spus Goddard, fă-mi un serviciu. Flo e 
liberă în dimineaţa asta - n-ai vrea să... să mi-aduci 
telefonul-agendă din birou? Mi se pare că l-am uitat. 

Am surprins o licărire în ochii lui. Se referea la agenda lui 
cu coperte din piele neagră şi cred că făcuse gluma doar 


pentru amuzamentul meu. 

— Sigur, am zis şi am simţit un nod în gât. Mă întorc 
imediat. 

Biroul lui avea uşa închisă, dar descuiată. Pe birou, foarte 
ordonat şi aproape gol, agenda stătea alături de computer. 

M-am aşezat pe fotoliul de la masa de lucru şi m-am uitat 
în jur la lucrurile cu aer personal, fotografiile înrămate ale 
soţiei, Margaret, cu păr alb şi cu aspect de bunică; o 
imagine a casei de lângă lac. N-am remarcat nicio 
fotografie a fiului, Elijah; ar fi fost probabil o amintire prea 
dureroasă. 

Eram singur în biroul lui Jock Goddard, iar Flo avea liber 
în acea dimineaţă. Cât timp puteam rămâne acolo fără ca 
el să devină bănuitor? Dacă apărea Flo în timp ce eu aş fi 
stat acolo? 

Nu. Aş fi riscat enorm. Era biroul directorului general, la 
care oamenii veneau tot timpul. lar eu nu puteam să-mi 
permit mai mult de două-trei minute de întârziere; Goddard 
se va întreba unde am stat atât. Poate profitasem ca să 
merg la toaletă înainte de a trece prin biroul lui: aşa 
puteam explica cinci minute, dar nu mai mult. 

Dar probabil că nu voi mai avea o asemenea ocazie. 

Rapid, am deschis agenda uzată şi am văzut numere de 
telefoane, mâăzgăleli în creion pe anumite date din 
calendar... şi, pe pagina de sub copertă, scria frumos de 
mână: „GODDARD” şi, dedesubt, „62858”. 

Aceea trebuia să fie parola. 

Deasupra celor cinci cifre, barat, scria: „JUN2858”. Am 
privit ambele serii de cifre şi mi-am dat seama că 
reprezentau nişte date, dar reprezentau aceeaşi dată: 28 
iunie 1958. Evident ceva important pentru Goddard. Nu 
ştiam ce anume. Poate ziua căsătoriei. lar ambele variante 
erau clar parole. 

Am pus mâna pe un pix şi un bileţel de hârtie şi am 
copiat ID-ul şi parola. 


Dar de ce să nu copiez întreaga agendă? În ea se găseau 
şi alte informaţii importante. 

După ce am închis uşa camerei lui Goddard, m-am dus la 
copiatorul din spatele mesei de lucru a lui Flo. 

— Hei, Adam, îmi faci treaba? am auzit vocea ei. 

M-am răsucit şi am văzut-o pe Flo cu o sacoşă de la 
magazinul Saks, din Fifth Avenue. Mă fulgera cu o expresie 
supărată. 

— Neaţa, Flo. Am răspuns eu imediat. Nu, nu te teme. 
Tocmai am luat ceva pentru Jock. 

— Foarte bine. Pentru că sunt la companie de mai multă 
vreme decât tine şi n-aş fi vrut să-mi folosesc autoritatea 
faţă de tine. Expresia i s-a mai înmuiat, iar pe faţă i-a 
apărut un surâs dulce. 


64 


Când şedinţa s-a terminat, Goddard s-a apropiat de mine 
şi şi-a petrecut braţul pe după umărul meu. 

— Mi-a plăcut cum ai procedat, a spus el încet. 

— La ce te referi? 

Am ieşit pe coridor, îndreptându-ne spre biroul lui. 

— La faptul că te-ai abținut în cazul Norei Sommers. Ştiu 
ce sentimente ai faţă de ea. Şi mai ştiu şi sentimentele ei 
faţă de tine. Ar fi fost cel mai uşor lucru din lume să îi 
pecetluieşti soarta. Şi, sincer să fiu, nu m-aş fi bătut prea 
tare pentru ea. 

M-am simţit cam jenat de afecțiunea pe care mi-o arăta 
Goddard, dar am zâmbit şi am plecat capul. 

— Mi s-a părut că aşa era corect, am spus. 

— „Cei ce-ar putea răni, dar nu-ţi fac rană, a spus 


Goddard, primesc pe drept cereasca moştenire.”* Asta-i 
din Shakespeare. Cu alte cuvinte, când ai puterea de a-i 
dobori pe oameni şi n-o faci, ei bine, atunci arăţi cu 
adevărat cine eşti. 

— Cred că aşa e. 

— Şi cine e tipul acela în vârstă pe care l-ai salvat? 

— Un tip de la marketing. 

— Amic de-al tău? 

— Nu. Şi cred că nici el nu mă simpatizează. Am socotit 
doar că e un angajat fidel. 

— Frumos din partea ta. 

Goddard m-a strâns mai tare de umăr. M-a condus spre 
biroul lui, apoi s-a oprit la masa lui Flo. 

— Bună dimineaţa, scumpo, a zis el. Vreau să văd rochia 
aceea pentru confirmare. 

Flo a zâmbit, a desfăcut sacoşa de la Saks şi a scos afară 
o rochie din mătase albă pentru o fetiţă, pe care a ridicat-o 
mândră în aer. 

— Minunată, a zis Jock. Pur şi simplu minunată. 

După aceea, am intrat în biroul lui. 

— N-am discutat cu Paul, a spus Goddard după ce a 
închis uşa şi s-a aşezat la masă, şi încă nu-s hotărât dacă s- 
o fac sau nu. Sper că nu ai vorbit cu altcineva despre asta, 
bine? Despre afacerea cu Journal. 

— Nu. 

— Aşa să rămână. Ascultă, eu şi Paul am avut unele 
opinii contradictorii şi poate că asta a fost calea aleasă de 
el ca să mă pună puţin la punct. S-o fi gândit că ajută 
compania. Nu-mi dau seama. Apoi a oftat lung. Dacă discut 
chestiunea asta cu el, nu aş vrea să se ducă vestea. N-am 
nevoie de resentimente. În prezent, avem lucruri mult mai 
importante de rezolvat. 

— Am înţeles. 

Mi-a aruncat o privire lungă. 


35 Shakespeare, Sonet 94, trad. de Neculai Chirie, (n.tr.). 


— N-am călcat niciodată la Auberge, dar am auzit că e 
grozav. Ce părere ai? 

M-am simţit de parcă aş fi primit un pumn în plex. Am 
roşit. Deci avusesem ghinionul să fiu văzut de Camilletti cu 
o seară în urmă. 

— Am fost acolo doar la un pahar de vin. 

— Ghici cine s-a întâmplat să ia masa aseară în acelaşi 
restaurant, m-a întrebat Goddard, având pe chip o expresie 
impenetrabilă. Nicholas Wyatt. 

Se vede treaba că Paul Camilletti se interesase. Simpla 
încercare de a nega faptul că mă întâlnisem cu Wyatt ar fi 
fost sinucigaşă. 

— A, despre asta e vorba, am zis, încercând să par 
plictisit. De când m-am angajat la Trion, Wyatt nu mă 
slăbeşte cu... 

— A, chiar aşa? m-a întrerupt Goddard. Deci n-ai avut 
încotro şi ai acceptat invitaţia la cină, nu? 

— Nu, domnule, n-a fost chiar aşa, am zis, înghiţindu-mi 
nodul din gât. 

— Faptul că ţi-ai schimbat locul de muncă nu înseamnă 
că trebuie să renunţi la vechii prieteni, presupun, a zis el. 

Am clătinat din cap şi m-am încruntat. Cred că mă 
înroşisem la faţă. 

— De fapt, nu e vorba de prietenie... 

— Da, ştiu cum se procedează, a spus Goddard. Eşti silit 
să te întâlneşti cu el, doar de dragul trecutului, şi nu vrei să 
fii bădăran, apoi el începe să te perie... 

— Să ştii că n-am avut intenţia să... 

— Sigur că nu, sigur, a murmurat Goddard. Nu eşti genul 
de omul care să facă aşa ceva. Te rog. Mă pricep la oameni. 
Îmi place să cred că ăsta e unul dintre punctele mele forte. 


Revenit în biroul meu, m-am aşezat la masa de lucru, 
simţindu-mă zdruncinat. 
Faptul că Paul Camilletti îl informase pe Goddard că mă 


văzuse la Auberge în acelaşi timp cât era şi Wyatt acolo 
însemna că Paul devenise bănuitor în privinţa mea. Sigur 
credea că mă lăsam cel puţin curtat de fostul meu şef. Dar, 
având în vedere felul lui de a fi, Camilletti nutrea gânduri 
care depăşeau simplele bănuieli. 

Era un adevărat dezastru. M-am întrebat dacă Goddard 
socotea că întâlnirea aceea fusese chiar atât de 
nevinovată. „Mă pricep la oameni” spusese el. Să fie chiar 
atât de naiv? Mi-era limpede că din acel moment trebuia să 
acţionez cu mai multă prudenţă. 

Am inspirat adânc, mi-am apăsat vârfurile degetelor pe 
ochii închişi. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, trebuia să merg 
până la capăt. 

După câteva minute, am căutat pe site-ul Trion şi am 
găsit numele celui care conducea Diviziunea de proprietate 
intelectuală din cadrul Departamentului juridic. Îl chema 
Bob Frankenheimer, avea cincizeci şi patru de ani şi lucra la 
Trion de opt ani. Anterior, fusese consilier general la Oracle, 
iar înainte de asta, la Wilson, Sonsini, o mare firmă de 
avocaţi din Silicon Valley. judecând după fotografie, părea 
supraponderal, avea părul negru şi cârlionţat, pungi sub 
ochi şi purta ochelari cu multe dioptrii. Părea prototipul 
tocilarului. 

L-am sunat de la biroul meu, pentru că voiam să îmi vadă 
identitatea, să fie convins că-i telefona cineva din preajma 
directorului general. A răspuns direct, şi m-a surprins vocea 
lui caldă, amintind de un DJ de la un post care transmite 
soft rock toată noaptea. 

— Domnule Frankenheimer, sunt Adam Cassidy, de la 
cabinetul directorului general. 

— Cu ce te pot ajuta? a întrebat el, părând sincer 
încântat să-mi fie de folos. 

— Am dori să revizuim toate cererile de patente pentru 
departamentul trei douăzeci şi doi. 

Era o mişcare îndrăzneață şi extrem de riscantă. Dacă 


aducea vorba de acest telefon faţă de Goddard? N-aş fi 
avut nicio justificare. 

A urmat o pauză lungă. 

— Proiectul AURORA. 

— Exact, am spus cu calm. Ştiu că ar trebui să deţinem 
aici toate copiile dosarului, dar am pierdut două ore 
căutându-le peste tot şi nu le pot găsi, iar Jock e de-a 
dreptul şucărit. Am coborât glasul: Sunt nou în funcţie şi n- 
aş dori s-o dau în bară de la început. 

Încă o pauză. Apoi, brusc, de parcă aş fi apăsat nu ştiu ce 
buton, glasul lui Frankenheimer s-a răcit, sugerându-mi că 
nu mai e dispus să mă ajute. 

— De ce m-ai sunat pe mine? 

N-am prins sensul întrebării, dar era limpede că o 
făcusem lată. 

— Deoarece îmi închipui că tu eşti cel care mă poate 
scoate din situaţia asta jenantă care mă poate costa slujba, 
am zis cu un chicotit răutăcios. 

— Crezi că am copiile aici? a întrebat el sec. 

— Bun, atunci ştii unde ar putea fi copiile cererilor? 

— Domnule Cassidy, am aici o echipă de şase avocaţi 
experţi în probleme de proprietate intelectuală, care pot 
rezolva aproape orice li se pune în braţe. Dar cererile de la 
AURORA? A, nu. De acelea se ocupă un avocat din afară. De 
ce? Se presupune că din motive de „securitate”. Glasul i-a 
crescut treptat în intensitate, trădând enervarea reală. 
„Securitate corporată.” Poate pentru că un avocat din afară 
aplică măsuri de securitate mai eficiente decât oamenii de 
la Trion. De aceea, te întreb: Ce să înţeleg eu din treaba 
asta? 

De data asta nu mai părea deloc calm. 

— Nu-i corect, am zis eu. Aşadar, cine se ocupă de 
cererile astea? 

Frankenheimer a  pufnit. Devenise un om furios, 
înfierbântat, un candidat perfect pentru un atac de inimă. 


— Şi eu aş vrea să ştiu asta. Dar se vede treaba că nu ni 
s-au putut încredința nici asemenea informaţii. lar pe 
ecusoanele noastre scrie: „Comunicare deschisă”. Imi place 
la nebunie. Cred c-o să imprim cuvintele astea pe tricourile 
noastre când o să participăm la Jocurile Sportive ale 
Companiei. 

După ce am închis, în drum spre toaletă, am trecut prin 
dreptul biroului lui Camilletti şi am tresărit. 

În birou, cu o mutră gravă, se afla Chad Pierson, vechiul 
meu amic. 


Mi-am iuţit paşii, pentru că nu voiam să fiu văzut de 
niciunul din ei prin geam. Deşi nu aveam idee de ceţineam 
să rămân nevăzut. Începusem să fug instinctiv de toate. 

Isuse, oare Chad îl cunoştea pe Camilletti? Nu spusese 
niciodată aşa ceva şi, având în vedere purtarea modestă şi 
fără aere a lui Chad, ar fi fost un aspect cu care s-ar fi 
lăudat faţă de mine. Nu găseam niciun motiv valabil - sau 
nevinovat - care să explice discuţia pe care o purtau. ŞI 
sigur nu era vorba de ceva amical: Camilletti nu şi-ar fi 
pierdut timpul cu un vierme ca Chad. 

Singura explicaţie plauzibilă era cea de care mă temeam 
cel mai mult: Chad îşi prezenta suspiciunile în legătură cu 
mine cuiva din conducere, cât mai aproape de vârf. Dar de 
ce îl alesese chiar pe Camilletti? 

Fără îndoială că mi-o copsese şi, imediat ce auzise de un 
angajat nou care lucrase înainte la Wyatt, probabil că-l 
cooptase pe Kevin Griffin în efortul de a strânge informaţii 
compromiţătoare despre mine. Şi avusese noroc. 

Chiar aşa? 

Cât de multe ştia Kevin Griffin despre mine? Avea 
cunoştinţă de zvonuri şi bârfe: putea susţine că ştie câte 
ceva despre trecutul meu de la Wyatt. Şi totuşi era vorba 
de un tip a cărui reputaţie era îndoielnică. Indiferent ce ar fi 
comunicat Serviciul de securitate de la Wyatt, cei de la 


Trion luaseră totul de bun - altfel nu l-ar fi concediat atât de 
repede. 

Aşadar, Camilletti va da crezare acuzațiilor nu tocmai 
pertinente care veneau din gura lui Kevin Griffin, adică a 
cuiva care nu prezenta mare încredere? 

Pe de altă parte... după ce mă văzuse la masă cu Wyatt, 
la un restaurant izolat, pesemne că avea să creadă. 

A început să mă roadă stomacul. M-am întrebat dacă nu 
cumva mă pregăteam de un ulcer. 


65 


Chiar dacă aş fi avut ulcer, asta ar fi fost cea mai 
neînsemnată dintre problemele mele. 

În ziua următoare, adică sâmbătă, a avut loc petrecerea 
dată de Goddard. Mi-a trebuit o oră şi jumătate să ajung la 
casa de lângă lac a lui Goddard, mergând mult pe drumuri 
lăturalnice şi înguste. Pe drum, l-am sunat pe tata, ceea ce 
s-a dovedit a fi o mare greşeală. Am vorbit puţin cu 
Antwoine, apoi, gâfâind şi pufnind şi  servindu-mi 
drăgălăşeniile lui obişnuite, tata s-a băgat peste noi şi a 
cerut să mă duc la el imediat. 

— Nu pot, tată, am zis. Am ceva de rezolvat. 

Nu am vrut să-i spun că mă duceam la o petrecere la 
casa de la ţară a directorului general executiv. Mi se 
învârtea mintea gândindu-mă ce reacţie ar fi avut dacă i-aş 
fi spus adevărul. M-aş fi ales cu o predică despre directori 
corupți, alta despre Adam, care devine patetic atunci când 
încearcă să parvină, alta despre faptul că nu-mi cunosc 
lungul nasului, alta cu bogaţii care încearcă să te 
impresioneze cu averea lor, alta cu ce-ai păţit de nu mai 


vrei să stai cu taică-tău care e pe moarte... 

— Ai nevoie de ceva? am adăugat eu, ştiind că nu va 
recunoaşte niciodată că ar avea nevoie de ceva de la mine. 

— N-am nevoie, a zis el, nu tocmai convins. Nu, dacă eşti 
prea ocupat. 

— Vin mâine dimineaţă, bine? 

Tata a tăcut, dându-mi de înţeles că-l supărasem, apoi mi 
l-a dat pe Antwoine. Aşa am aflat că bătrânul se purta tot 
cum ştia el. 

Am terminat discuţia când am ajuns la destinaţie. 
Proprietatea era anunţată de o placă de lemn fixată pe un 
stâlp, pe care scria simplu GODDARD şi un număr. Urma un 
drum neamenajat printr-o pădure, lung şi presărat de gropi, 
care se lărgea brusc într-o alee circulară, acoperită cu 
cochilii de scoici, sparte. Un puşti cu o cămaşă verde făcea 
pe valetul. Cu oarecare rezerve, i-am dat cheile de la 
Porsche. 

Casa, cu un aspect confortabil, acoperită cu şindrilă de 
culoare cenuşie şi ocupând o suprafaţă mare, arăta de 
parcă ar fi fost construită la sfârşitul secolului 
nouăsprezece. Era aşezată pe o ridicătură de unde se 
vedea lacul, având patru hornuri groase şi iederă care se 
căţărase până pe acoperiş. In faţa ei se afla o peluză uriaşă, 
vălurită, care mirosea ca şi cum fusese proaspăt cosită şi ici 
şi colo se găseau stejari bătrâni şi pini noduroşi. 

Pe peluză am văzut douăzeci-treizeci de persoane, toţi în 
şorturi şi tricouri, cu pahare de băutură în mână. Câţiva 
copii se fugăreau, strigând şi aruncând cu mingea sau 
jucându-se. La o masă în faţa verandei stătea o fată blondă 
şi atrăgătoare, care verifica numele invitaţilor. Mi-a zâmbit 
şi mi-a întins ecusonul cu numele meu. 

Petrecerea propriu-zisă se desfăşura în partea opusă a 
casei, pe peluza din spate, care cobora uşor către un doc 
de pe malul apei. Acolo se strânseseră majoritatea 
invitaţilor. M-am uitat să descopăr vreo figură cunoscută, 


dar n-am văzut pe nimeni. Apoi, de mine s-a apropiat o 
femeie corpolentă, în vârstă de aproape şaizeci de ani, 
purtând o rochie lungă amintind de un caftan, cu chipul 
foarte ridat şi părul alb ca zăpada. 

— S-ar zice că te-ai rătăcit, a zis ea cu amabilitate. 

Avea glasul profund şi puţin răguşit, iar faţa îi era trecută 
şi pitorească, cum era şi casa. 

Mi-am dat seama imediat că era soţia lui Goddard. Era 
urâtă aşa cum mi se spusese. Mordden avusese dreptate: 
chiar arăta ca un puiandru de câine din rasa shar-pei. 

— Sunt Margaret Goddard. Cred că tu eşti Adam. 

Măgulit că cineva mă recunoscuse, i-am întins mâna, 
apoi mi-am adus aminte că numele meu era scris pe 
ecusonul prins de tricou. 

— Sunt încântat să vă cunosc, doamnă Goddard. 

Nu m-a corectat, în sensul de a-mi sugera să mă adresez 
cu Margaret. 

— Jock mi-a povestit destul de multe despre tine. Mi-a 
reţinut mâna mai mult şi a dat aprobator din cap, 
măsurându-mă cu ochi mari. Părea impresionată, asta dacă 
nu cumva mă iluzionam eu. S-a apropiat mai mult de mine. 
Soţul meu e un aiurit plin de cinism şi nu se lasă 
impresionat atât de uşor. Asta înseamnă că ești bun. 

O verandă închisă ţinea cât toată partea din spate a 
casei. Am trecut prin dreptul câtorva grătare mari cu 
cărbuni încinşi, din care se ridicau fuioare de fum. Două 
fete în uniforme albe se ocupau de cârnaţii, cotletele de 
porc şi friptura de pui care sfârâiau. In apropiere se 
improviza un bar lung, acoperit cu o faţă de masă albă, 
unde doi tipi care păreau studenţi de colegiu amestecau şi 
turnau băuturi, răcoritoare şi bere în pahare transparente 
din plastic. La o altă masă, un individ desfăcea stridii şi le 
aşeza pe un strat de gheaţă. 

Când m-am apropiat de verandă, am început să recunosc 
o parte dintre invitaţi, majoritatea directori de la Trion, 


veniţi cu soțiile şi copiii. Nancy Schwartz, vicepreşedinte al 
Unităţii de soluţii de afaceri, o femeie scundă, cu părul 
negru şi cu o veşnică expresie de preocupare pe faţă, 
purtând un tricou oranj păstrat de la jocurile sportive Trion 
din anul precedent, juca crochet cu Rick Durant, şeful de la 
Marketing, un individ înalt şi subţirel, bronzat şi cu părul 
negru pieptănat peste cap. Amândoi păreau mohorâţi. Flo, 
asistenta lui Goddard, îmbrăcată cu o rochie lălâie din 
mătase înflorată de tip hawaian, care arăta impresionant, 
se agita de colo-colo de parcă ea ar fi fost adevărata gazdă. 

Apoi am zărit-o pe Alana, al cărei şort alb contrasta cu 
picioarele ei lungi şi bronzate. Ea m-a văzut în aceeaşi clipă 
şi ochii parcă i s-au luminat. Părea surprinsă. M-a salutat cu 
o fluturare discretă a mâinii şi cu un zâmbet, apoi s-a întors 
cu spatele. Nu mi-am dat seama ce însemna gestul acela. 
Probabil că dorea să păstreze discreţia în legătură cu relaţia 
dintre noi, respectând acel principiu care spunea: „Nu te 
combina cu cineva din cadrul companiei”. 

Am trecut pe lângă fostul meu şef, Tom Lundgren, care 
purta un tricou hidos de golf, cu dungi cenușii şi roz orbitor. 
Ţinea în mână o sticlă de apă şi, parcă simțindu-se 
nelalocul lui, dezlipea eticheta de pe ea, făcând-o să devină 
o panglică lungă, asta în timp ce asculta, cu un zâmbet 
parcă lipit de faţă, ce-i spunea o negresă atrăgătoare care 
era probabil Audrey Bethune, vicepreşedinte şi şefa echipei 
Guru. Undeva în spatele lui stătea o femeie care, după 
părerea mea, era soţia, îmbrăcată cu un tricou similar de 
golf, şi având faţa la fel de împurpurată şi ţâfnoasă ca a lui. 
Un băieţel deşirat se agăţase de cotul ei şi se milogea de ea 
cu voce scârţâită. 

La vreo cincisprezece metri depărtare de acest grup l-am 
văzut pe Goddard râzând alături de câţiva tipi care mi s-au 
părut cunoscuţi. Goddard bea bere dintr-o sticlă şi purta o 
cămaşă albastră cu nasturi, cu mânecile suflecate, 
pantaloni cu manşetă călcaţi cu dungă, o curea bleumarin 


din bumbac având imprimate balene pe ea şi pantofi maro, 
uşori, dar uzaţi. Imaginea perfectă a baronului educat de la 
tară. O fetiţă s-a apropiat în goană, iar el s-a aplecat spre 
ea şi, cu o mişcare pricepută, s-a prefăcut că-i scoate o 
monedă din ureche. Fetiţa a chiut de uimire. Goddard i-a 
înmânat moneda, iar ea a rupt-o la fugă, ţipând de 
încântare. 

Apoi a mai zis ceva, iar ceilalţi au râs de parcă ar fi fost 
Jay Leno, Eddie Murphy şi Rodney Dangerfield puşi laolaltă. 
Într-o parte era flancat de Paul Camilletti, îmbrăcat cu blugi 
decoloraţi şi călcaţi atent şi cu o cămaşă albă, încheiată la 
toţi nasturii, de asemenea cu mânecile suflecate. El primise 
circulara privind ţinuta corespunzătoare, chiar dacă la mine 
nu ajunsese, pentru că eu venisem într-un şort kaki şi o 
bluză polo. 

În faţa lui stătea Jim Colvin, directorul pentru operaţiuni, 
ale cărui picioare, subţiri ca de pasăre, aveau o culoare 
albă nesănătoasă, atât cât se vedeau sub şortul cenușiu tip 
bermude. Asistam la o adevărată paradă a modei. Goddard 
a ridicat privirea, m-a văzut şi mi-a făcut semn să mă 
apropii. 

Când am pornit spre el, cineva a apărut ca din senin şi m- 
a prins de mână. Nora Sommers, cu o bluză roz şi gulerul 
ridicat şi cu un şort kaki cu câteva măsuri mai mare, s-a 
arătat superîncântată să mă vadă. 

— Adam! a exclamat ea. Ce plăcere să te văd aici! Ai 
observat ce frumoasă e casa şi vecinătatea? 

Am dat din cap şi am zâmbit politicos. 

— A venit şi fiica ta? 

Pe faţă i-a apărut brusc o expresie de jenă. 

— Megan traversează o etapă dificilă, sărmana. Nu vrea 
să mai stea cu mine. „Ciudat, am gândit, şi eu sufăr de 
aceeaşi meteahnă.” Preferă să călărească alături cu tatăl ei 
decât să-şi piardă o după-amiază cu mama şi prietenii ei de 
serviciu. 


Am dat din cap. 

— lartă-mă puţin... 

— Ai avut prilejul să vezi colecţia de maşini a lui Jock? E 
în garajul de acolo, şi a arătat cu degetul spre o clădire ce 
amintea de un hambar, situată la vreo sută de metri de 
partea cealaltă a peluzei. Neapărat să vezi maşinile. Sunt 
superbe! 

— Aşa o să fac, mulţumesc, am zis şi am făcut un pas 
spre grupul patronat de Goddard. 

Nora m-a prins mai strâns de braţ. 

— Adam, voiam să-ţi spun că mă bucur de ascensiunea 
ta. Arată clar că Jock ţi-a dat o şansă mare, nu? Să aibă 
încredere în tine. Sunt încântată de tine! 

l-am mulţumit călduros şi mi-am desprins braţul din 
ghearele ei. 

Am ajuns lângă Goddard şi am rămas politicos în 
apropiere, până m-a văzut din nou şi mi-a făcut semn. M-a 
prezentat lui Stuart Lurie, directorul care răspundea de 
Soluţii de întreprindere, care mi s-a adresat: 

— Cum îţi merge, domnule? şi mi-a strâns mâna cu multă 
căldură. Era un tip atrăgător în jur de patruzeci de ani, cu o 
chelie prematură, motiv pentru care se tunsese foarte scurt 
pe lateral ca să arate că nu-i pasă. 

— Adam reprezintă viitorul companiei Trion, a spus 
Goddard. 

— Ei, atunci mă bucur să cunosc viitorul! a zis Lurie, cu o 
uşoară undă de sarcasm. Jock, sper că n-ai de gând să scoţi 
o monedă şi din urechea lui. 

— Nu-i nevoie, a răspuns el. Adam scoate iepuri din 
pălărie, adevărat, Adam? Apoi şi-a petrecut braţul pe după 
umărul meu, un gest nu tocmai potrivit, pentru că eram 
mult mai înalt decât el. Vino cu mine, mi-a spus încet. 

M-a îndrumat spre veranda închisă. 

— Peste puţin timp o să organizez ceremonia mea 
tradiţională, a precizat el în timp ce urcam treptele. Am 


ţinut uşa ca să intre. Trebuie să ofer mici cadouri, nişte 
prostioare haioase. 

Am zâmbit, mirat că-mi povestea toate astea. 

Am trecut de veranda unde se afla mobilă veche din 
răchită, ajungând într-o încăpere de trecere, după care am 
intrat în casa propriu-zisă. Podelele erau acoperite cu 
duşumea din lemn de pin, care erau vechi şi scârţâiau la 
fiecare pas. Pereţii erau zugrăviți într-un alb-crem şi totul 
părea strălucitor, vesel şi intim. Predomina un miros 
indescriptibil de casă veche. Am avut senzaţia de confort, 
realitate, de spaţiu în care trăiau oameni. „Mă aflu în casa 
unui om bogat lipsit de orice pretenţii”, mi-am zis în gând. 
Am mers apoi pe un coridor lung, prin dreptul unei camere 
de zi cu un şemineu masiv din piatră, apoi am luat-o pe un 
hol îngust, cu gresie pe jos. De o parte şi de alta a holului 
erau rafturi cu tot felul de trofee, diplome şi alte lucruri. 
Apoi am intrat într-o încăpere cu o masă mare în mijloc, un 
computer şi o imprimantă, alături de câteva cutii foarte 
mari din carton. Se vedea că acela era biroul lui Goddard. 

— lar mă chinuieşte bursita, s-a scuzat el, făcând semn 
către cutiile de pe masă, care erau pline vârf cu ceea ce 
păreau cadouri ambalate în hârtie specială. Eşti tânăr şi 
puternic. Sper că nu te superi dacă te rog să le duci acolo 
unde s-a ridicat podiumul, în apropierea barului... 

— Nicio problemă, am spus, oarecum dezumflat, dar fără 
a lăsa să mi se citească dezamăgirea. 

Am ridicat una dintre lăzile enorme, care nu era doar 
grea, ci şi greu de manevrat, mai grea într-o parte şi mare, 
încât, în timp ce mergeam înainte, abia dacă puteam vedea 
ceva. 

— Te conduc eu ca să poţi ieşi de aici, a zis Goddard. 

L-am urmat pe holul îngust. Cutia atingea rafturile de pe 
ambele părţi, de aceea a trebuit să o răsucesc într-o parte 
şi să o ridic pentru a reuşi să mă strecor cu ea în braţe. Am 
simţit cum ea loveşte ceva. S-a auzit un zgomot puternic şi 


clinchet de cioburi. 

Of, la naiba, mi-a scăpat. 

Am răsucit cutia ca să văd ce se întâmplase. Am căscat 
ochii: pesemne dărâmasem vreun trofeu de pe un raft. 
Acum zăcea, numai cioburi aurii, împrăştiate pe toată 
pardoseala cu gresie. Fusese un soi de amintire care părea 
din aur, fiind însă doar din ceramică poleită. 

— Of, Dumnezeule, îmi pare rău, am spus, aşezând jos 
cutia şi aplecându-mă să adun cioburile. 

Avusesem mare grijă cu cutia aceea, dar nu ştiu cum, un 
colţ al ei atinsese acel obiect de pe raft. 

Goddard a privit în jur şi s-a albit la faţă. 

— Lasă, a spus el şi am perceput o notă de încordare în 
glasul lui. 

Am adunat cioburile aşa cum am putut. Era - adică, 
fusese - o statuetă aurită a unui fotbalist alergând. Mai 
rămăsese din ea un fragment de cască, un pumn şi o 
minge. Soclul era din lemn, cu o plachetă din alamă pe care 
scria: 

„CAMPIONI 1995 - ŞCOALA LAKEWOOD - ELIJAH 
GODDARD - MIJLOCAŞ”. 

Din câte aflasem de la Judith Bolton, Elijah Goddard era 
fiul care murise. 

— Jock, am spus. Imi pare foarte rău. 

Unul dintre cioburi mi-a făcut o tăietură dureroasă în 
palmă. 

— Am spus, lasă, a repetat Goddard, de astă dată cu glas 
rece. Nu-i nimic. Acum hai, să mergem! 

Nu ştiam ce să fac, mă simţeam extrem de prost că 
distrusesem ceva legat de fiul lui. Aş fi vrut să curâţ totul, 
dar, în acelaşi timp, nu tineam să-l înfurii şi mai mult. Toată 
relaţia construită atât de greu cu bătrânul se dusese pe apa 
sâmbetei. lar tăietura din palmă sângera. 

— Doamna Walsh o să strângă aici, a spus el cu glas care 
mi s-a părut tăios. Hai, du cadourile afară mai repede! 


A plecat pe hol şi a dispărut. În acest timp, am ridicat 
cutia şi am dus-o cu precauţie maximă de-a lungul 
coridorului îngust, apoi am ieşit din casă. Am simţit că pe 
cutie se lăţise o pată de sânge. 

Când m-am întors să iau a doua cutie, l-am văzut pe 
Goddard stând pe un scaun într-un colţ al biroului. Era 
ghemuit, capul îi era în umbră şi ţinea soclul din lemn al 
statuetei în mâini. Am şovăit, neştiind cum să mă port, 
dacă era cazul să ies imediat, să-l las singur, sau dacă să- 
mi văd de cutii şi să mă prefac că nu l-am observat. 

— A fost un băiat dulce, a spus Goddard pe neaşteptate, 
atât de încet, încât la început am crezut că mi se păruse. 
Am rămas nemişcat. Glasul îi era slab, răguşit, pierit, 
amintind mai mult de o şoaptă. Un atlet, înalt şi lat în spate, 
la fel ca tine. Şi aducea... fericire pe unde mergea. Imediat 
ce intra într-o încăpere, simţeai pur şi simplu că toată 
lumea era mai binedispusă. li făcea pe toţi să se simtă bine. 
Era frumos, era bun şi mai avea ceva - o stră/ucire în ochi. 
A ridicat încet capul şi a privit în faţă. Când era mic, 
aproape că niciodată nu plângea şi nu făcea nazuri sau... 

Glasul i s-a stins, iar eu am rămas în mijlocul camerei, ca 
îngheţat, capabil doar să-l ascult. Făcusem ghem un 
şerveţel de hârtie, ca să absoarbă sângele, şi am simţit 
cum se îmbibă. 

— Ţi-ar fi plăcut şi ţie, a spus Goddard. Se uita la mine, 
dar de fapt nu exact la mine, ca şi cum în locul meu l-ar fi 
văzut pe fiul lui. E adevărat. Voi aţi fi fost prieteni. 

— Îmi pare rău că nu l-am cunoscut. 

— Toată lumea îl iubea. A fost un tânăr care venise pe 
pământ ca să-i facă fericiţi pe toţi... Scânteia... avea cel 
mai frumos zâm... Vocea i s-a sugrumat. Cel mai frumos 
zâmbet. Goddard a lăsat capul în jos, iar umerii i s-au 
zguduit. După o clipă a continuat: într-o zi am primit telefon 
de la Margaret. Urla... îl găsise în dormitorul lui. Am fugit 
acasă, nici nu eram în stare să gândesc... Elijah, student la 


Havenford, abandonase din primul an - de fapt, l-au dat 
afară, rezultatele erau dezastruoase, nu se mai dusese la 
cursuri. Dar n-am putut scoate nimic de la el. M-am gândit 
imediat că devenise consumator de droguri, bineînţeles, şi 
am încercat să discut cu el, dar parcă vorbeam cu pereţii. 
S-a mutat din nou acasă şi a început să-şi petreacă timpul 
încuiat în cameră sau cu tineri pe care nu-i cunoşteam. Mai 
târziu, am aflat de la unul dintre prietenii lui că începuse să 
ia heroină la începutul primului an. Şi nu fusese un 
delincvent juvenil oarecare, era un tânăr dotat, cu un 
caracter plăcut, un băiat bun... Dar, la un anumit moment a 
început... cum se spune, să devieze. lar asta l-a 
transformat. Lumina din ochi i-a dispărut. Minţea tot timpul. 
De parcă ar fi încercat să distrugă ceea ce era. Înţelegi ce 
vreau să spun? 

Goddard a ridicat din nou privirea spre mine. Pe faţă îi 
curgeau lacrimi. 

Am dat din cap în tăcere. 

După câteva secunde, a continuat: 

— Căuta ceva, cred eu. Avea nevoie de ceva ce lumea 
nu-i putea oferi. Ori poate că suferea prea mult şi a decis să 
ucidă acea parte din el. Vocea i-a devenit guturală. Şi, prin 
asta, şi pe el. 

— Jock, am spus eu, vrând să-l opresc. 

— Legistul a constatat că luase o supradoză. A zis că o 
făcuse în mod deliberat, că Elijah ştia ce face. Şi-a acoperit 
faţa cu palma plinuţă. Şi atunci te întrebi, cum ar fi trebuit 
să procedez? Unde am greşit? O dată chiar l-am ameninţat 
că o să cer arestarea lui. Am încercat să-l includem într-un 
program de dezintoxicare. Am fost cât pe ce să-l duc legat 
acolo, doar ca să-l determin să meargă, dar n-am apucat. ŞI 
m-am întrebat mereu: am fost prea dur, prea sever cu el? 
Ori n-am fost îndeajuns de dur? Eram prea prins de muncă? 
Cred că asta a fost. Pe vremea aceea, eram prea împătimit 
de slujbă. Eram prea ocupat să construiesc Trion ca să-i fiu 


un tată adevărat. 

Apoi m-a privit direct şi i-am văzut durerea din ochi. Am 
simţit asta ca o împunsătură de cuţit. Mi s-au umezit şi mie 
ochii. 

— Te duci la muncă pentru a-ţi construi micul imperiu şi 
pierzi legătura cu ceea ce contează mai mult, a zis el, după 
care a clipit ca să-şi revină. N-aş vrea ca şi tu să pierzi 
esenţialul din vedere, Adam. Niciodată. 

Acum părea şi mai scund, mai zbârcit la faţă, de parcă ar 
fi avut o sută de ani. 

— Zăcea în pat, acoperit de vărsătură şi urină, iar eu l-am 
luat în braţe de parcă ar fi fost un sugar. Ştii ce înseamnă 
să-ţi vezi copilul în sicriu? a întrebat el şoptit. Am simţit că 
mă înfior şi a trebuit să privesc în altă parte. Am crezut că 
nu voi mai lucra niciodată. Nu credeam că o să-mi revin. 
Margaret spune că n-am reuşit să trec peste asta. Vreme 
de două luni, am stat acasă. Nu înţelegeam ce rost mai 
avea să trăiesc. Când ţi se întâmplă aşa ceva, pui sub 
semnul întrebării valoarea oricărui lucru. 

A părut că-şi aminteşte de batista din buzunar, fiindcă şi- 
a scos-o şi s-a şters la ochi. 

— Of, uită-te la mine, a zis el oftând adânc, apoi, pe 
neaşteptate, a dat să râdă. Priveşte-l pe bătrânul clovn! 
Când eram de vârstă ta, îmi imaginam că la bătrâneţe o să 
descopăr sensul vieţii. A surâs amar. lar acum nu sunt nici 
pe departe capabil să înţeleg ce sens are viaţa. BA nu, am 
aflat care nu e sensul vieţii. Dar printr-un proces de 
eliminare. A trebuit să-mi pierd fiul ca să aflu asta. Îți 
cumperi o casă mare, o maşină grozavă, şi poate ţi se 
publică fotografia pe coperta revistei Fortune şi-ţi închipui 
că ai rezolvat totul, nu? Asta până când Dumnezeu îţi 
trimite o scurtă telegramă: „O, am uitat să-ţi spun, nimic 
din astea nu înseamnă mare lucru. Şi toţi cei pe care-i 
iubeşti pe acest pământ... ţi-s daţi cu împrumut, înţelegi? Ai 
face bine să-i iubeşti cât mai poţi”. Pe obraz i s-a rostogolit 


o lacrimă. Până în ziua de azi mă întreb: l-am cunoscut cu 
adevărat pe Elijah? Poate că nu. Doar mi-am închipuit asta. 
Ştiu că l-a iubit, mai mult decât am crezut că pot iubi pe 
cineva. Dar mi-am cunoscut băiatul cu adevărat? Asta n-aş 
putea să-ţi spun. A clătinat încet din cap şi am văzut că 
începuse să-şi revină. Tatăl tău trebuie să se considere al 
naibii de fericit, da, foarte fericit, şi nici măcar nu-şi dă 
seama. Are un fiu ca tine, un fiu care e încă alături de el. 
Ştiu că trebuie să fie mândru de tine. 

— Nu-s prea sigur de asta, am spus eu cu glas stăpânit. 

— Ba eu sunt, a replicat Goddard. Fiindcă ştiu că eu aş fi. 


Partea a şaptea. 
CONTROL 


Control: Putere exercitată asupra unui agent sau 
agent dublu pentru a-l împiedica să treacă în tabăra 
cealaltă sau transformarea lui într-un agent triplu (aşa- 
numita „triplare”). 

Dicţionar internațional de spionaj 


66 


A doua zi dimineaţă mi-am verificat e-mailurile de acasă 
şi am găsit un mesaj de la „Arthur”: 


Şeful e foarte impresionat de prezentarea ta şi vrea şi 
altele cât de curând. 


Am privit lung cuvintele de pe ecran şi am hotărât să nu 
răspund. 


Ceva mai târziu, fără să mai telefonez, am apărut acasă 
la tata cu o cutie de gogoşi Krispy Kreme. Am parcat într-un 


spaţiu pe care l-am găsit exact în faţa apartamentului. 
Ştiam că, atunci când nu se uita la televizor, tata îşi 
petrecea timpul la fereastră. Nu-i scăpa nimic din ceea ce 
se întâmpla pe stradă. 

Tocmai trecusem pe la spălătorie, aşa că maşina sclipea 
ca o lespede din obsidian, o minune. Tata încă n-o văzuse. 
Fiul lui, „ratatul”, care nu mai era un ratat, sosea cu 
eleganţă - într-un bidiviu de 450 de cai putere. 

Tata era însă postat la locul lui obişnuit, în faţa 
televizorului, urmărind nu ştiu ce emisiune de investigaţii 
despre scandalurile din cadrul marilor corporaţii. Antwoine 
stătea alături de el, într-un scaun mai puţin confortabil, 
citind unul dintre ziarele de scandal în culori care seamănă 
unul cu altul până la confuzie; cred că acela era Star. 

Tata a ridicat privirea, a văzut cutia cu gogoşi pe care o 
fluturam spre el şi a clătinat din cap. 

— Nuuu, a zis el. 

— Sunt convins că e şi una cu glazură de ciocolată. 
Preferata ta. 

— Nu mai pot mânca porcării dintr-alea. Mandingo ăsta 
stă cu pistolul la tâmpla mea. De ce nu-i dai lui una? 

Şi Antwoine m-a refuzat cu un gest din cap. 

— Nu, mulţumesc, încerc să mai dau jos câteva 
kilograme. Eşti Satana în persoană. 

— Dar ce s-a întâmplat, am nimerit cumva la sediul Jenny 
Craig*6? 

Am pus cutia pe măsuţa de cafea cu tăblie din imitație de 
arțar, care se găsea alături de Antwoine. Tata încă nu 
scosese nicio vorbă despre maşină, dar mi-am închipuit că 
fusese prea absorbit de acea emisiune. Plus că nici nu mai 
vedea prea bine. 

— Imediat ce-o să pleci, individul ăsta o să înceapă să 


3 Lant de peste 600 de companii pe plan mondial, iniţiat de Jenny 
Craig în anii 1980 în Australia, care oferă consultanţă şi hrană 
sănătoasă, pregătită special pentru persoanele supraponderale. (n.tr.). 


pocnească din bici, silindu-mă să fac ture în jurul camerei, 
s-a plâns tata. 

— Nu se potoleşte, aşa-i? am întrebat eu. 

Faţa tatei era mai mult amuzată decât furioasă. 

— Nu ştiu ce-l mână, a zis el. Dar nimic nu-l satisface mai 
mult decât să mă oprească din fumat. 

Încordarea dintre ei părea să se fi transformat într-un soi 
de armistițiu resemnat. 

— Hei, tată, arăţi mult mai bine, am minţit eu. 

— Vorbeşti prostii, a zis el, fără să-şi dezlipească ochii de 
la relatarea care se dorea a fi o investigaţie. Mai ai slujba 
aceea nouă? 

— Da, am zis. Apoi am zâmbit ruşinat, pentru mă 
gândisem să-i dau vestea cea mare. De fapt... 

— Ascultă la mine, a zis el, întorcându-şi în sfârşit capul 
de la televizor şi aruncându-mi o privire înlăcrimată. Apoi a 
arătat spre ecran fără să se mai uite la el. Ticăloşii ăştia - 
nemernicii ăştia - te storc şi de ultimul bănuţ dacă te laşi. 

— Cine, corporaţiile? 

— Corporaţiile, directorii generali executivi, cu opţiunile 
lor de cumpărare acţiuni, cu pensiile lor grase şi contractele 
lor aranjate. Numai la ei se gândesc, toţi, fără excepţie, să 
nu uiţi asta. 

Am lăsat privirea în pământ. 

— Ei, nici chiar aşa, am spus încet, nu toţi fac aşa. 

— A, nu te amăgi. 

— Ascultă-l pe tatăl tău, a zis Antwoine, fără să-şi ridice 
ochii din Star. Aproape apăruse o notă de afecţiune în 
glasul lui. Bătrânul e un adevărat izvor de înţelepciune. 

— Ca să-ţi spun adevărul, am aflat şi eu câte ceva despre 
directorii generali. Tocmai am fost promovat sus de tot - 
sunt asistentul directorului de la Trion. 

S-a lăsat tăcere. Am crezut că nu mă auzise, pentru că se 
holba din nou la televizor. M-am gândit că spusele mele 
sunaseră cam arogant, de aceea m-am exprimat mai 


delicat: 

— E o chestie grozavă, tată. 

Aceeaşi tăcere. 

Eram cât pe ce să repet, când, deodată, tata a întrebat: 

— Asistent? Ce înseamnă asta, un fel de secretară? 

— Nu, nu. E, cum să zic, chestii la nivel înalt. Furtuna 
creierelor şi altele. 

— Şi ce anume faci toată ziua? 

Omul avea emfizem, dar ştia cum să mă dezumfle. 

— Să lăsăm asta, tată. lartă-mă că am adus vorba. (ŞI 
chiar îmi părea rău. De ce trebuia să mă sinchisesc de 
părerea lui?) 

— Nu, serios. Sunt curios ce faci ca să-ţi poţi permite 
maşina aia hoaţă de afară. 

Deci o observase, totuşi. Am zâmbit. 

— Frumoasă, nu? 

— Cât te-a costat vehiculul acela? 

— De fapt... 

— Pe lună, mai precis. 

Apoi a luato gură de oxigen. 

— Nimic. 

— Nimic, a repetat el, semn că nu pricepea. 

— Nimic, Trion plăteşte tot contractul de leasing. E o 
primă care vine odată cu noua mea slujbă. 

A inspirat din nou. 

— O primă? 

— Ca şi apartamentul. 

— Te-ai mutat? 

— Credeam că ţi-am spus. Două sute de metri pătraţi în 
clădirea aceea nouă din Harbor. Şi Trion plăteşte tot. 

Încă o gură de oxigen. 

— Şi eşti mândru de asta? a întrebat el. 

Am rămas împietrit. Nu-l auzisem niciodată folosind acel 
cuvânt, cel puţin aşa credeam. 

— Da, am răspuns eu, roşind. 


— Mândru că acum eşti sclavul lor? 

Ar fi trebuit să simt mai devreme atacul acela. 

— Nu sunt sclavul nimănui, tată, am răspuns eu grăbit. 
Cred că se numeşte mai curând „reuşită”. Poţi să cauţi 
cuvântul. Il găseşti în dicţionar, alături de „viaţa la vârf 
„apartament directorial” şi „persoane de mare valoare”. 

Nici nu-mi venea să cred ce-mi ieşea din gură. Şi până 
atunci protestasem că nu vreau să fiu o păpuşă pe sârmă. 
Acum ajunsesem să mă laud cu înzestrările mele. „Ai văzut 
ce m-ai silit să fac?” 

Antwoine a lăsat ziarul jos, s-a scuzat plin de tact şi s-a 
prefăcut că are ceva de făcut în bucătărie. 

Tata a râs hârâit şi s-a întors să mă vadă mai bine. 

— Hai să ne lămurim. A mai supt o gură de oxigen. 
Maşina sau apartamentul nu sunt ale tale, corect? Şi spui 
că asta-i o primă? încă o respiraţie şuierătoare. Să-ţi spun 
eu ce înseamnă asta. Tot ce ţi se dă poate fi luat înapoi şi 
aşa se va întâmpla. Conduci o maşină de firmă, stai într-un 
apartament de firmă, porţi uniforma companiei şi nimic din 
toate astea nu-ţi aparţine. Nici viaţa nu mai e a ta. 

Mi-am muşcat buza. Nu-mi era de niciun folos dacă mă 
dezlănţuiam împotriva lui. Bătrânul era pe moarte. Mi-am 
spus asta pentru a nu ştiu câta oară. Face tratament cu 
steroizi. E un individ nefericit, caustic. Până la urmă însă, 
nu m-am putut stăpâni: 

— Ştii ceva, tată, unii părinţi ar fi mândri de succesul 
copiilor, înţelegi? 

A tras oxigen în piept şi ochii mici i-au sclipit: 

— Asta numeşti tu succes, nu? Vezi tu, Adam, mi-aduci 
aminte din ce în ce mai mult de maică-ta. 

— Chiar aşa? 

Apoi mi-am zis: „Abţine-te, înghite-ţi furia, nu te porni, 
altfel câştigă el”. 

— Exact. Arăţi ca ea. Ai aceeaşi personalitate sociabilă - 
toată lumea o plăcea, se potrivea oriunde, s-ar fi putut 


mărita cu un tip mai bogat, ar fi putut trăi mai bine. Şi să 
nu-ţi închipui că nu mi-a spus-o. Toate acele seri ale 
părinţilor de la Bartholomew Browning - să vezi ce se 
împrietenise cu ticăloşii ăia bogaţi, se îmbrăca şic, să vezi 
ce îşi băga ţâţele în nasul lor. Crezi că n-am băgat de 
seamă? 

— A, atunci e bine, tată. Chiar foarte bine. Ce păcat că nu 
semăn cu tine, nu? 

S-a mulţumit să mă privească. 

— Ştii, amar şi răutăcios. Sictirit cu toată lumea. Vrei să 
ajung la fel ca tine, adevărat? 

A pufnit, împurpurându-se la faţă. 

Nu m-am putut opri. Simţeam că ritmul inimii se 
accelerează, că vocea îmi devine tot mai puternică, 
ajungând aproape să strig. 

— Când eram aproape lefter şi mergeam dintr-o 
petrecere în alta, m-ai considerat un ratat. In regulă, acum 
mă bucur de succes, după cum ar spune-o oricine, iar tu nu 
găseşti de cuviinţă decât să mă dispreţuieşti. Poate că 
există vreun motiv pentru care nu poţi fi mândru de mine, 
indiferent ce aş face. 

M-a țintuit cu privirea, a pufnit şi a zis: 

— A, da? 

— Uită-te la tine! Uită-te ce s-a ales de viaţa ta! Acum 
eram ca un tren de marfă rămas fără frâne, imposibil de 
oprit, scăpat de sub control. Spui mereu că lumea se 
împarte în câştigători şi perdanţi. Şi atunci, dă-mi voie să te 
întreb ceva, tată. Tu ce eşti, tată? Ce eşti? 

A inspirat oxigen, ochii i s-au injectat şi păreau gata să-i 
sară din orbite. A început să bolborosească mai mult pentru 
sine. Am auzit doar vorbe disparate, majoritatea înjurături. 

— Da, tată, am spus, întorcându-mă cu spatele. Vreau să 
fiu ca tine. 

Apoi am pornit spre uşă, parcă propulsat de propria furie. 
Cuvintele fuseseră spuse şi nu puteau fi retrase şi de aceea 


m-am simţit mai cumplit ca niciodată. Am părăsit 
apartamentul înainte de a face mai mult rău. Ultimul lucru 
pe care l-am văzut, practic, imaginea de despărţire de tata, 
a fost faţa lui purpurie, pufnind şi bolborosind, ochii sticloşi 
şi holbaţi de uimire, furie sau durere, dar în acele clipe mi-a 
fost greu să discern care dintre sentimente predomina. 


67 


— ŞI chiar lucrezi pentru Jock Goddard? m-a întrebat 
Alana. Doamne, sper că n-am rostit nimic rău despre el. Ori 
am făcut-o? 

Urcam cu liftul spre apartamentul meu. După slujbă, 
trecuse pe acasă pentru a se schimba şi arăta 
nemaipomenit - o bluză cu mânecă scurtă şi decolteu- 
bărcuţă, pantaloni strâmţi negri şi pantofi negri. Se dăduse 
tot cu acelaşi parfum cu miros floral pe care îl folosise şi la 
ultima noastră întâlnire. Părul negru, lung şi strălucitor 
contrasta plăcut cu ochii albaştri şi sclipitori. 

— Da, ai cam dat de pământ cu el, chestie pe care i-am 
transmis-o imediat. 

A zâmbit, arătându-şi dinţii perfecţi. 

— Liftul ăsta e aproape la fel de mare ca apartamentul 
meu. 

Ştiam că nu era adevărat, dar oricum m-a făcut să râd. 

— Liftul e într-adevăr mai mare decât ultima mea 
locuinţă, am zis eu. 

Când adusesem vorba că tocmai mă mutasem în Harbor, 
a spus că auzise despre apartamentele de acolo şi a părut 
curioasă, de aceea am invitat-o să treacă pe la mine ca să 
vadă cum arătau. Puteam lua cina la restaurantul hotelului 


de la parter, unde încă nu apucasem să intru. 

— Mamă, ce privelişte! a exclamat imediat ce a intrat în 
apartament. Tocmai se auzea delicat un disc cu Alanis 
Morissette. Fantastic, a zis ea. S-a uitat în jur şi a văzut una 
dintre canapele şi un scaun, încă învelite în husele de 
protecţie din plastic, şi m-a întrebat scurt: Şi când te muţi 
definitiv? 

— Imediat ce voi avea câteva ore libere. Pot să-ţi ofer 
ceva de băut? 

— Hmm. Sigur, n-ar fi rău. 

— Cosmopolitan? Ştiu să prepar şi gin cu apă tonică. 

— Gin e perfect, mulţumesc. Deci, abia ai început să 
lucrezi pentru el, aşa e? 

Se documentase. M-am apropiat de dulăpiorul cu băuturi, 
proaspăt aprovizionat, aflat într-un spaţiu special, aflat 
alături de bucătărie, şi am scos o sticlă de gin Tanqueray 
Malacca. 

— Doar de o săptămână. 

Alana m-a urmat în bucătărie. Am luat câteva lămâi din 
frigiderul aproape gol şi m-am apucat să le tai în două. 

— Dar lucrezi la Trion de o lună. Şi-a înclinat capul într-o 
parte, parcă încercând să înţeleagă motivele promovării 
mele atât de rapide. Frumoasă bucătărie. Găteşti aici? 

— Toată aparatura e doar de decor, am spus. Am început 
să apăs jumătăţile de lămâie în storcătorul de fructe. A, am 
fost angajat la Serviciul de marketing produse noi, dar s-a 
întâmplat ca proiectul la care lucram să prezinte interes şi 
pentru Goddard şi cred că i-a plăcut modul meu de 
abordare a problemelor, ideile mele, şi gata. 

— Ai avut mare noroc, a zis ea, ridicând puţin glasul, ca 
să domine bâzâitul storcătorului de fructe. 

Am ridicat din umeri. 

— Vom vedea dacă am avut sau nu. 

Am umplut două pahare înalte cu gheaţă, puţin gin şi apă 
tonică din frigider, apoi o porţie serioasă de lămâie. l-am 


întins paharul. 

— Deci Tom Lundgren te-a preluat din echipa Norei 
Sommers. Bravo, a ieşit delicios! Ce mult îi schimbă gustul 
lămâia asta. 

— Mulţumesc. Ai dreptate, Tom Lundgren m-a angajat, 
am spus eu, prefăcându-mă surprins că ştia asta. 

— Ştii că ai ocupat postul meu? 

— Ce vrei să spui? 

— Postul rămas vacant după ce eu am fost mutată la 
AURORA. 

— Chiar aşa? am sărit eu mirat. 

Ea a dat din cap. 

— De necrezut. 

— Mamă, ce mică-i lumea! Dar ce e AURORA? 

— A, credeam că ştii. 

Pe deasupra marginii paharului mi-a aruncat o privire 
care mi s-a părut mai nepăsătoare decât era de aşteptat. 

Am făcut un gest nevinovat din cap. 

— Nu €...? 

— Am crezut că m-ai căutat şi tu. Am fost numită la 
Marketing în grupul de Tehnologii revoluţionare. 

— Asta înseamnă AURORA? 

— Nu, AURORA e proiectul la care lucrez eu. A ezitat o 
clipă. Mi-am închipuit că, dacă lucrezi pentru Goddard, ştii 
ce se întâmplă aproape peste tot. 

Asta fusese o greşeală tactică din partea mea. Voiam să 
cred că vom putea discuta nestingheriţi în legătură cu ceea 
ce făcea. 

— Teoretic, am acces la orice. Dar deocamdată, ştii cum 
se spune, abia dacă ştiu unde se află copiatorul. 

M-a aprobat cu o mişcare din cap. 

— lţi place Goddard? 

Ce să-i spun, că nu? 

— E un tip care m-a impresionat. 

— La petrecere am avut impresia că sunteţi foarte 


apropiaţi. Am observat că te-a chemat să faci cunoştinţă cu 
prietenii lui apropiaţi şi că ai cărat cutiile acelea. 

— Da, foarte apropiaţi, am spus cu sarcasm. Sunt omul 
lui. Omul cu muşchi. Ţi-a plăcut petrecerea? 

— Am avut o senzaţie cam ciudată să mă aflu printre 
atâţia şefi, dar după câteva beri mi-a fost mai uşor. Nu mai 
călcasem pe acolo până atunci. 

„Asta pentru că fusese transferată la proiectul preferat al 
lui Goddard”, am socotit eu. Însă voiam să acţionez cu 
subtilitate, de aceea am abandonat subiectul. 

— Stai să telefonez la restaurant ca să ne pregătească 
masa. 

— Ştii ceva, credeam că Trion nu angajează oameni din 
afară, a zis ea, în timp ce studia meniul. Cred că te-au vrut 
foarte mult dacă au încălcat regulile astea. 

— Şi-au închipuit că mă fură de unde lucram. Nu eram 
chiar nemaipomenit. 

Trecuserăm de la gin cu apă tonică la Sancerre, 
deoarece, din bonurile ei de la cumpărături, ştiam că acela 
era vinul preferat. A părut surprinsă şi încântată când am 
dat comanda. Era o reacţie cu care mă obişnuisem deja. 

— Mă îndoiesc, a zis ea. La Wyatt cu ce te-ai ocupat? 

l-am servit versiunea pe care o învăţasem pe de rost 
pentru interviul dat înainte de obţinerea postului, dar nu s-a 
mulţumit cu atât. A vrut să-i dau amănunte despre 
proiectul Lucid. 

— Nu se cuvine să discut despre ceea ce am făcut la 
Wyatt, dacă nu te superi, am spus eu. Am încercat să nu 
afirm asta pe un ton prea tăios. 

Alana a părut jenată. 

— Of, Doamne, sigur, înţeleg perfect, a zis ea. 

A apărut chelnerul: 

— Doriţi să comandati? 

— Alege tu întâi, a spus Alana şi a mai analizat meniul, 
timp în care eu am comandat paella. 


— Mă gândeam să comand şi eu acelaşi lucru, a zis ea. 
(A, deci nu era chiar vegetariană.) 

— Să ştii că avem voie să comandăm acelaşi lucru, am 
spus. 

— Vreau paella, a spus ea chelnerului. Dar, dacă e făcută 
cu carne sau cârnaţi, se poate scoate? 

— Bineînţeles, a asigurat-o chelnerul, notându-şi în 
carneţel. 

— Ador paella, a spus ea. Acasă nu mănânc mai 
niciodată peşte sau fructe de mare. Acum e un răsfăţ. 

— Şi rămânem la Sancerre? am întrebat-o. 

— Sigur. 

Când chelnerul s-a întors să plece, mi-am amintit brusc 
de alergia Alanei la creveţi, de aceea am intervenit: 

— Stai puţin, paella conţine şi creveţi? 

— A, da, a răspuns chelnerul. 

— Atunci nu merge, am spus. 

Alana m-a privit cu ochi mari. 

— De unde ştiai...? a început ea, îngustându-şi privirea. 

A urmat un moment de tăcere chinuitoare, timp în care 
mi-am stors creierii ca să găsesc o ieşire. Mi se părea 
scandalos că făcusem o asemenea gafă. Mi-am înghiţit 
nodul din gât şi am pălit. În cele din urmă, am îngăimat: 

— Vrei să spui că şi tu eşti alergică? 

A tăcut o clipă. 

— Sunt. Ce ciudat! 

Umbra de suspiciune a părut să se risipească. Apoi am 
schimbat comanda şi am ales amândoi scoici fripte. 

— In fine, am spus eu, am vorbit suficient despre mine. 
Vreau să aud ce e cu această AURORA. 

— Păi, e ceva ţinut în secret, s-a scuzat ea. Am surâs cu 
subiînţeles. Nu, jur, nu e un subiect de stat la taclale, a 
protestat ea. Serios! 

— Cum vrei, am spus cu un aer sceptic. Dar acum, dacă 
mi-ai stârnit curiozitatea, chiar vrei să fac cercetări ca să 


aflu şi singur? 

— Nu e chiar atât de interesant. 

— Nu te cred. Nu-mi poţi da măcar o idee? 

A ridicat ochii spre tavan, apoi a oftat. 

— Păi, uite cum stau lucrurile. Ai auzit vreodată de Haloid 
Company? 

— Nu, am zis eu încet. 

— Bineînţeles. Nici nu ai vreun motiv. Dar Haloid 
Company, o afacere mică, producea hârtie fotografică, dar, 
prin anii patruzeci, a cumpărat drepturile pentru o nouă 
tehnologie care fusese respinsă de toate marile companii - 
IBM, REA, GE. Invenţia era ceva care se chema xerografie, 
înţelegi? Aşa se face că, după zece sau cincisprezece ani, 
Haloid Company a devenit Xerox Corporation, 
transformându-se dintr-o afacere de familie într-o 
corporație gigantică. lar asta deoarece au riscat să 
cumpere o tehnologie care nu interesa pe nimeni. 

— Clar. 

— Ori modul în care Galvin Manufacturing Corporation 
din Chicago, care a devenit Motorola, cu aparate de radio 
pentru automobile, a trecut apoi la semiconductori şi 
telefoane celulare. Sau, o mică firmă de prospectare a 
titeiului, numită Geophysical Service, a început să se 
diversifice şi s-a apucat de produs tranzistori şi circuite 
integrate, devenind Texas Instruments. Cred că ai priceput 
ideea. Istoria tehnologiei este plină de exemple de 
companii care s-au transformat adoptând tehnologii 
avansate la momentul oportun, lăsându-și astfel 
competitorii mult în urmă. Asta încearcă şi Jock Goddard să 
facă în cazul AURORA. Crede că acest proiect va schimba 
lumea, dar şi afacerile din America, ca şi în cazul 
tranzistorului, a  semiconductorilor sau a tehnologiei 
fotocopierii. 

— Tehnologie revoluţionară. 

— Exact. 


— Numai că Wall Street Journal consideră că Jock e un 
om terminat. 

— Ştim amândoi că nu-i aşa. A luat-o înaintea tuturor. 
Gândeşte-te doar la istoria companiei. Au existat trei sau 
patru situaţii când toată lumea a considerat că Trion fusese 
prinsă în corzi, în pragul falimentului, apoi, brusc, a uimit pe 
toată lumea devenind mai tare ca niciodată. 

— Şi crezi că asistăm la o asemenea cotitură acum? 

— Când AURORA va fi gata de lansare, Jock va da 
semnalul. Să vedem ce va mai scrie atunci Wall Street 
Journal. AURORA face ca toate celelalte probleme să devină 
practic nimicuri. 

— Uimitor. Am privit visător în pahar şi am întrebat, 
aproape nepăsător: Şi care e tehnologia asta? 

Ea a surâs şi a clătinat din cap. 

— Pesemne că nu trebuia să-ţi spun atâtea. Apoi şi-a 
aplecat capul într-o parte şi a spus glumeţ: Sau faci o 
verificare a modul cum respect eu toate măsurile de 
securitate? 


68 


Incă din clipa în care spusese că voia să mâncăm la 
restaurantul de la Harbor Suites am ştiut că vom petrece 
noaptea aceea împreună. Mai avusesem întâlniri în cadrul 
cărora încărcătura erotică provenea din întrebarea: „Da sau 
nu?” De data asta a fost cu totul altceva, desigur, iar 
încărcătura a fost mai puternică. Intre noi existase tot 
timpul o graniţă invizibilă pe care amândoi ştiam că va 
trebui să o depăşim, acea linie care despărţea prietenia de 
ceva mai intim; problema care se punea era când şi cum 


aveam să o traversăm, cine va face prima mişcare şi ce va 
însemna acel pas. După cină, ne-am întors în apartament, 
amândoi puţin nesiguri pe picioare după vin şi gin tonic. Mi- 
am strecurat braţul în jurul taliei subţiri. Am vrut să-i simt 
moliciunea pielii de pe pântec, pe sub sâni, pe fese. Am 
vrut să-i văd părţile cele mai intime. Am vrut să asist la 
momentul în care cochilia atât de rezistentă ce o proteja pe 
Alana, femeia imposibil de frumoasă şi complicată, se va 
desface; când se va înfiora, cedând, când ochii aceia 
limpezi şi albaştri aveau să se piardă de plăcere. 

Am umblat prin apartament, delectându-ne cu priveliştea 
apei, apoi eu am pregătit două martini, de care era clar că 
nu mai aveam nevoie. 

— Nici nu-mi vine să cred că mâine trebuie să merg la 
Palo Alto, a zis ea. 

— Dar ce se întâmplă acolo? 

A clătinat din cap. 

— Nimic interesant. 

Şi ea îşi ţinea braţul în jurul taliei mele, dar jumătate 
întâmplător, jumătate dinadins, şi-a lăsat palma să alunece 
pe fesele mele, strângându-mă ritmic, apoi a făcut o glumă, 
întrebându-mă dacă scosesem ambalajul de pe pat. 

În clipa următoare am sărutat-o, degetele au început să-i 
caute sânii, iar ea şi-a strecurat palma caldă spre zona mea 
inghinală. Ne-am excitat amândoi imediat şi ne-am clătinat 
până la canapea, cea de pe care apucasem să scot husa 
din plastic. Ne-am sărutat şi ne-am unit pelvisurile. A 
gemut. M-a dezbrăcat de pantaloni. Pe sub bluza neagră 
purta un sutien alb din mătase. Sânii îi erau mari, rotunzi, 
perfecţi. 

A terminat cu un țipăt, abandonându-se complet. 

Eu am răsturnat paharul de martini. Ne-am îndreptat pe 
coridorul cel lung ce ducea în dormitor, iar acolo am făcut-o 
din nou, de astă dată mai stăpânit. 

— Alana, am spus eu ţinând-o în braţe. 


— Ihî? 

— Alana, am repetat. Asta înseamnă „frumoasă” în 
gaelică sau o limbă din asta mai veche, nu? 

— Cred că în celtă. 

M-a mângâiat pe piept, iar eu i-am mângâiat un sân. 

— Alana, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. 

A scos un geamăt. 

— Eşti căsătorit. 

— Nu... 

S-a întors spre mine şi m-a fulgerat cu o privire iritată. 

— Ai o relaţie cu altcineva. 

— Nu, te asigur. Trebuie să mărturisesc - nu-mi place Ani 
Difranco. 

— Dar n-ai... n-ai citat din ea...? 

Părea nedumerită. 

— Am avut o prietenă care o asculta mereu, iar acum 
legătura între una şi alta e nepotrivită. 

— Şi atunci de ce ai la vedere unul dintre CD-urile ei? 

Văzuse blestematul de disc lână sistemul hi-fi. 

— Încercam să mă determin să-mi palcă. 

— De ce? 

— Pentru tine. 

S-a încruntat şi a stat un moment pe gânduri. 

— Nu-i nevoie să-ţi placă tot ce-mi place mie. De 
exemplu, mie nu-mi plac maşinile Porsche. 

— Serios? am întrebat surprins şi m-am întors spre ea. 

— Par nişte falusuri pe roţi. 

— Adevărat. 

— Poate că unii bărbaţi au nevoie de asta, dar nu tu. 

— Nimeni nu „are nevoie” de un Porsche. M-am gândit că 
dă bine la imagine. 

— Atunci mă surprinde că nu ţi-ai luat una roşie. 

— Nici aşa. Ar sări în ochi - poliţiştii văd imediat maşinile 
Porsche roşii şi pornesc aparatele radar. 

— Tatăl tău a avut Porsche? Fiindcă al meu a avut. Şi-a 


dat ochii peste cap. Ridicol. Cum să zic, maşina crizei de la 
o anumită vârstă, menopauza masculină. 

— Dacă mă gândesc bine, în copilărie noi nici măcar n- 
am avut maşină. 

— N-aţi avut maşină? 

— Mergeam cu mijloacele de transport în comun. 

— Aha, a făcut ea, vizibil jenată. După o clipă, a adăugat: 
Deci toate astea cred că te ameţesc, şi a făcut un semn în 
jur către apartament şi rest. 

— Da. 

— Hmm. 

Am rămas tăcuţi câteva clipe. 

— Te pot vizita la serviciu? am întrebat eu. E 

— Nu se poate. Accesul la etajul cinci e limitat. In orice 
caz, cred c-ar fi mai bine dacă cei de la serviciu n-ar şti de 
noi, nu eşti de acord? 

— Mda, ai dreptate. 

Am rămas surprins când s-a lipit de mine şi a adormit. M- 
am gândit că va pleca acasă imediat, ca să se trezească în 
patul ei, dar se părea că vrea să-şi petreacă noapte cu 
mine. 

Când m-am trezit, deşteptătorul arăta patru fără 
douăzeci şi cinci. Ea dormea în continuare, respirând uşor. 
Am traversat dormitorul şi am închis uşa fără să fac 
zgomot. 

Am verificat mesajele pe computer şi am găsit mizeriile 
normale, reclame şi invitaţii, nişte lucrări care nu păreau 
urgente şi una pe Hushmail de la „Arthur”, cu titlul: 
„Dispozitive bunuri de larg consum”. Meacham părea 
supărat rău: 


Şeful extrem de dezamăgit că nu ai răspuns. Doreşte 
materiale suplimentare de prezentare până mâine la 6 
p.m.; în caz contrar afacerea e periclitată. 


Am dat reply şi am scris: „Nu am reuşit să localizez 
materialul suplimentar, regret” şi am semnat cu Donnie. 
Apoi am citit încă o dată şi am şters mesajul. Nu! Nu aveam 
de gând să răspund. Era simplu. Făcusem destule pentru ei. 

Am observat că poşetuţa neagră a Alanei rămăsese pe 
bar, acolo unde o lăsase. Nu-şi adusese computerul şi nici 
geanta de serviciu, pentru că trecuse pe acasă. 

In poşetă n-am găsit decât ecusonul, un ruj, nişte 
bomboane mentolate, un inel cu chei şi un aparat Trion 
Maestro. Cheile erau probabil de la apartament, maşină şi 
cutia poştală de acasă. Pe Maestro erau probabil numere de 
telefon şi adrese, dar şi programări de întâlniri. Şi asta le 
putea fi de folos lui Wyatt şi lui Meacham. 

Dar mai lucram pentru ei? 

Pesemne că nu. _ 

Ce avea să se întâmple dacă dezertam? Imi respectasem 
partea de înţelegere, le dădusem aproape tot ce doriseră 
despre AURORA - adică, mai tot. Exista şansa ca ei să 
considere că nu mai avea rost să mă sâcâie. Nu era în 
interesul lor să mă dea în vileag, mai ales atâta vreme cât 
le mai puteam fi de folos. Şi nici nu le puteau da un pont 
anonim celor de FBI, pentru că cercetările ar fi ajuns şi în 
curtea lor. 

Ce-mi puteau face? 

Atunci mi-am dat seama: încetasem deja să mai lucrez 
pentru ei. Luasem hotărârea în acea după-amiază petrecută 
în biroul lui Jock Goddard, la petrecere. Nu aveam de gând 
să-l mai trădez pe tip. Meacham şi Wyatt se puteau duce 
dracului. 

Mi-ar fi fost extrem de uşor să plasez Maestro-ul Alanei în 
suportul de reîncărcare de pe computerul meu şi să-l 
conectez. Sigur, exista şi riscul ca ea să se trezească, 
deoarece dormea într-un pat străin, mai ales dacă vedea că 
mă ridicasem, şi să vină să vadă ce fac. Caz în care m-ar fi 
surprins descărcând conţinutul din Maestro pe computerul 


meu. Poate n-ar fi băgat de seamă. Însă era deşteaptă şi 
avea spirit de observaţie, aşa că aproape sigur îşi putea da 
seama de adevăr. 

Şi, indiferent cât de iute aş fi gândit, indiferent cât de 
inteligent aş fi acţionat, tot ar fi înţeles ce puneam la cale. 
Aş fi fost dat de gol, relaţia dintre noi s-ar fi sfârşit, iar asta 
conta foarte mult pentru mine. Eram topit după ea, iar asta 
doar după câteva întâlniri şi o noapte cu ea. Abia 
începusem să-i descopăr latura pământească, exuberantă, 
puţin sălbatică. Imi plăcea râsul ei dezlănţuit, colorat, 
îndrăzneala ei, simţul umorului, cam sec, ce-i drept. Nu 
voiam să o pierd doar pentru că trebuia să mai fac nu ştiu 
ce pentru dezgustătorul Nick Wyatt. 

Îi transmisesem deja lui Wyatt tot felul de informaţii 
valoroase privind proiectul AURORA. Imi făcusem treaba. 
Trebuia să termin cu ticăloşii aceia. 

Nu-mi ieşea din minte Jock Goddard, ghemuit în colţul 
acela întunecat din birou, cu umerii cutremurându-i-se de 
plâns. Acela fusese momentul unei revelații. Increderea pe 
care şi-o pusese în mine. lar eu voiam să calc în picioare 
acea încredere pentru nenorocitul de Nick Wyatt? 

Nu, nu aveam de gând s-o fac. De ajuns! 

De aceea am pus Maestro-ul Alanei înapoi în poşetă. Mi- 
am turnat un pahar cu apă rece de la dispozitivul exterior 
de pe uşa frigiderului, l-am băut cu înghiţituri mari şi m-am 
întors în pat alături de Alana. Ea a mormăit ceva în somn, 
eu m-am ghemuit lângă ea şi, pentru prima oară în ultimele 
săptămâni, m-am simţit împăcat cu mine. 


69 


Goddard mergea cu paşi mărunți şi grăbiţi pe hol, 
îndreptându-se către Centrul de şedinţe directoriale, iar eu 
mă chinuiam să rămân alături de el fără să alerg. Doamne, 
bătrânul se mişca repede, parcă era o țestoasă care luase 
amfetamine. 

— Şedinţa asta blestemată o să fie un circ, a bolborosit 
el. Am convocat echipa Guru pentru o explicație imediat ce 
am aflat că n-o să poată respecta data de livrare, înainte de 
Crăciun. Ştiu cu toții că sunt nemulţumit şi o să-nceapă să 
facă piruete ca o trupă de balerine din Rusia care 
interpretează Dansul Zânelor Bune”. O să-mi vezi o latură 
a caracterului meu care nu e chiar atât de plăcută. 

N-am scos o vorbă - ce-aş fi putut spune? Mai văzusem 
accese de furie ale lui şi nici nu se comparau cu cele la care 
asistasem, unde protagonist fusese celălalt director 
general. Pe lângă Nick Wyatt, Goddard era un adevărat 
Mister Rogers”. Şi, în realitate, eram încă zguduit, mişcat 
de scena aceea petrecută în biroul de la casa de lângă lac - 
până atunci nu mai văzusem pe cineva mergând cu 
sinceritatea atât de departe. Până în acele momente mă 
mirasem de ce mă alesese Goddard, de ce se simţise atras 
de mine. Acum înţelegeam şi îmi schimbase lumea din 
temelii. Nu mai ţineam să-l impresionez pe bătrân, ci voiam 
să-l câştig de partea mea, să mă aprobe sau, poate, chiar 
mai mult. 

De ce mă chinuiam eu să înţeleg, de ce trebuia Goddard 
să sufere atât pentru că era un om de treabă? Şi fără 
această complicaţie îmi venise greu să lucrez pentru Wyatt. 
Acum acţionam împotriva tatălui pe care nu-l avusesem 
niciodată, iar asta mă tulbura. 


37 Dans din suita Spărgătorul de nuci, de Piotr Ceaikovski (n. tr.). 

38 Cartierul domnului Rogers, serial TV cu caracter educaţional 
pentru copii, difuzat între 1968 şi 2002, în 895 de episoade, iniţiat de 
Fred Rogers, decedat în 2003, la vârstă de 74 de ani. Aici, Mister 
Rogers este considerat model de blândeţe, calm şi înţelegere. (n. tr.). 


— Şefa de la Guru e o tânără deşteaptă, o cheamă 
Audrey Bethume, o femeie în ascensiune, a mormăit 
Goddard. Dar acest dezastru ar putea să-i distrugă cariera. 
Şi zău că n-am nevoie de greşeli de asemenea anvergură. 
Când ne-am apropiat de sală, a încetinit ritmul. Hei, dacă ai 
vreo părere, să nu eziţi. Dar te previn - grupul acesta e 
bine închegat şi are păreri de nezdruncinat şi n-o să fie 
amabili faţă de tine doar pentru că te-am adus eu la 
discuţie. 

Membrii echipei Guru se strânseseră în jurul mesei de 
conferinţe şi aşteptau înfriguraţi. Când am intrat, au ridicat 
privirea spre noi. Unii au zâmbit şi au spus: „Bună, Jock” 
sau „Bună ziua, domnule Goddard”. Arătau ca nişte iepuri 
speriaţi. Mi-am adus aminte că şi eu stătusem la aceeaşi 
masă nu cu mult timp în urmă. Unii s-au uitat nedumeriţi la 
mine şi au şopti între ei. Goddard s-a aşezat în capul mesei. 
Alături de el era o negresă cu puţin peste treizeci de ani, 
aceeaşi femeie pe care o văzusem discutând cu Tom 
Lundgren şi cu soţia lui la petrecere. El a bătut uşor cu 
palma în masă, semn să mă aşez lângă el. Telefonul meu 
vibra în buzunar de aproape zece minute, de aceea l-am 
scos pe furiş să văd cine mă căuta. Primisem mai multe 
apeluri de la un număr pe care nu-l cunoşteam. Am închis 
telefonul. 

— Bună ziua, a spus Goddard. El e asistentul meu, Adam 
Cassidy. 

Au urmat câteva zâmbete politicoase şi am observat că 
în grup se afla şi Nora Sommers, vechea mea prietenă. 
Drace, şi în Guru era vârâtă? Purta un taior negru cu dungi 
albe şi se machiase, nu glumă. Mi-a surprins privirea şi mi-a 
zâmbit de parcă aş fi fost vreun tovarăş de joacă pe care 
nu-l mai văzuse din copilărie. l-am surâs politicos, savurând 
acel moment. 

Audrey Bethune, managerul de program, era îmbrăcată 
frumos, cu un taior albastru-închis şi bluză albă, şi purta 


cercei mici şi rotunzi de aur. Avea pielea neagră, părul 
perfect coafat şi dat cu fixativ. 

Făcusem o mică investigaţie în ceea ce o privea şi 
aflasem că provenea dintr-o familie din clasa mijlocie, în 
ascensiune. Tatăl ei era medic, la fel ca bunicul, iar ea îşi 
petrecea fiecare vară la proprietatea familiei din Oak Bluffs 
de pe insula Martha's Vineyard. Mi-a zâmbit şi, cu ocazia 
asta, am observat că avea strungăreaţă între dinţii din faţă. 
A strecurat mâna pe la spatele lui Jock pentru a-mi strânge 
mâna. Palma îi era uscată şi rece. Am fost impresionat. 
Cariera îi atârna de un fir de păr. 

Guru - proiectul era codificat TSUNAMI - reprezenta un 
asistent digital portabil, o tehnologie uimitoare şi singurul 
dispozitiv de convergenţă de la Trion. Era în acelaşi timp 
PDA, telefon mobil şi dispozitiv de transmisie date. 
Comparabil cu un laptop, dar cântărind numai 240 de 
grame. Transmitea e-mailuri, mesaje instantanee, făcea foi 
de calcul, avea un browser Internet HTML şi un ecran color 
nemaipomenit de tip TFT. 

Goddard şi-a dres glasul. 

— Am înţeles că am dat de o mică problemă, a zis el. 

— E un fel de a spune, Jock, a rostit Audrey cu glas calm. 
leri am primit rezultatele auditului intern, ceea ce ne-a 
indicat că avem o componentă ce prezintă defecţiuni. 
Afişajul cu cristale lichide e total mort. 

— A-ha, a făcut Goddard şi am simţit că depusese un 
efort ca să-şi păstreze calmul. Un afişaj defect, zici? 

Audrey a dat din cap. 

— Se pare că driverul afişajului prezintă probleme. 

— La fiecare aparat? a întrebat Goddard. 

— Exact. 

— Aşadar, un sfert de milion de unităţi prezintă un driver 
defect, a zis Goddard. Inţeleg. Data livrării este... în cât 
suntem azi? - peste trei săptămâni. Hm. Dacă ţin minte 
bine, şi te rog să mă corectezi dacă mă înşel, planul tău era 


să livrezi totul înainte de sfârşitul trimestrului, ca să 
creştem încasările pe trimestrul trei, pentru ca în ultimele 
treisprezece săptămâni dinainte Crăciunului să scoatem şi 
noi un venit de care avem mare nevoie. 

Ea a aprobat cu un gest din cap. 

— Audrey, cred că am fost de acord când am spus că 
Guru reprezintă marea revelaţie a diviziunii. Şi, după cum 
ştim cu toţii, Trion întâmpină unele probleme pe piaţă. Asta 
înseamnă că este cu atât mai important ca Guru să 
reuşească livrarea la termen. 

Am observat că Goddard vorbea într-o manieră deliberat 
calmă, dar ştiam că făcea asta doar pentru a-şi ascunde 
iritarea. 

Directorul de marketing, elegantul Rick Durant, a 
intervenit pe un ton plângăreţ: 

— E o problemă extrem de supărătoare. Noi am şi lansat 
o campanie de stimulare, am pregătit reclamele. 
„Asistentul digital pentru următoarea generaţie.” 

Apoi şi-a dat ochii peste cap. 

— Mda, a murmurat Goddard. Şi s-ar părea că livrarea se 
va face tot pentru acea generaţie. S-a întors apoi spre 
Eddie Cabrai, un tip solid, cu o faţă rotundă şi cu o tunsoare 
demodată. E vreo problemă cu masca? 

— Aş vrea eu să fie aşa, a răspuns Cabrai. Nu, trebuie să 
refacem cipul acela nenorocit, domnule. 

— Producătorul este din Malaezia? a întrebat Goddard. 

— Am avut mereu noroc cu ei, a zis Cabrai. Toleranţele şi 
calitatea au fost întotdeauna foarte bune. Dar acesta e un 
ASIC? complicat. Trebuie să acţioneze ecranul cu cristale 
lichide care e tipic pentru Trion, iar modificările nu se pot 
face peste noapte... 

— Dar dacă aţi înlocui ecranul cu cristale lichide? l-a 


3 Prescurtare de la Application-Specific Integrated Circuit - circuit 
integrat cu destinaţie specifică, un cip proiectat pentru a îndeplini o 
anumită aplicaţie (n. tr.). 


întrerupt Goddard. 

— Nu se poate, domnule, a spus Cabrai. Asta ar însemna 
reutilarea întregii carcase, ceea ce ar însemna o întârziere 
de cel puţin şase luni. 

Brusc am devenit atent. Cuvântul acela tehnic îmi 
amintea de ceva. „ASIC... ecranul cu cristale lichide tipic 
pentru Trion...” 

— Aşa e cu ASIC-urile astea, a spus Goddard. Asemenea 
chestii se pot prăji oricând. Şi care e procentajul de reuşită, 
patruzeci, cincizeci la sută? 

Cabrai s-a înnegrit la faţă. 

— Zero. E o defecţiune la întreaga linie de asamblare. 

Goddard a strâns din buze. Părea că abia se mai putea 
stăpâni. 

— Şi cât ar dura să se reproiecteze aceste ASIC-uri? 

Cabrai a ezitat. 

— Trei luni. Asta, dacă avem puţin noroc. 

— Dacă avem noroc, a repetat Goddard. Da, dacă avem 
noroc. Glasul a început să-i capete putere. Trei luni 
înseamnă că livrarea e în decembrie. Nu merge nicicum, 
aşa e? 

— Nu, a recunoscut Cabrai. 

L-am bătut uşor pe braţ pe Goddard, dar el m-a ignorat. 

— Cei din Mexic nu le pot fabrica mai repede? 

Şeful producţiei, o femeie pe nume Kathy Gornick, a zis: 

— Poate cu o săptămână sau două, ceea ce nu ne ajută 
prea mult. Şi apoi, calitatea va fi în cel mai bun caz sub 
standardele cerute. 

— Ce porcărie! a exclamat Goddard. 

Nu-l mai auzisem vorbind astfel. 

Am ridicat specificaţia produsului şi l-am bătut din nou pe 
braţ pe Goddard. 

— V-aş ruga să mă scuzaţi puţin, am spus eu. 


Am ieşit grăbit din sală şi, de cum am ajuns în hol, am 


deschis telefonul. 

Noah Mordden nu se afla la biroul lui, de aceea am 
încercat pe mobil şi mi-a răspuns din prima: 

— Ce-i? 

— Sunt eu, Adam. 

— Doar ţi-am răspuns la telefon, nu? 

— Mai ştii păpuşa aia urâtă pe care-o ţii în birou? Cea 
care zice: „Să-mi mănânci chiloţii, Goddard”? 

— lubeşte-mă, Lucille. Nu ţi-o dau. Cumpără-ţi una, dacă 
vrei. 

— N-are un ecran cu cristale lichide în burtă? 

— Ce pui la cale, Cassidy? 

— Ascultă, vreau să te întreb ceva în legătură cu driverul 
pentru ecran. Acel ASIC. 

Câteva minute mai târziu, când am revenit în sala de 
conferinţe, şefii de la tehnologie şi producţie tocmai 
discutau cu aprindere despre un alt ecran cu cristale lichide 
care ar fi putut încăpea în carcasa mică a aparatului Guru. 
M-am aşezat discret şi am aşteptat o pauză în disputa celor 
doi. În cele din urmă am găsit momentul potrivit şi am 
intervenit: 

— lertaţi-mă, am zis, dar nimeni nu mi-a acordat atenţie. 

— Vedeţi, spunea Eddie Cabrai, tocmai de aceea trebuie 
să amânăm lansarea. 

— Da, dar nu ne putem permite să ratăm lansarea asta, 
l-a pus Goddard la punct. 

Mi-am dres glasul. 

— O clipă, vă rog. 

— Adam, a zis Goddard. 

— Ştiu că pare o nebunie, am spus eu, dar mai ţineţi 
minte păpuşa aceea robotică, Lucille? 

— Ce facem aici, a bombănit Rick Durant, trebuie să 
înghiţim orice porcărie? Nu vreau să-mi aduc aminte de 
păpuşa aceea. Am livrat jumătate de milion de asemenea 
hidoşenii şi le-am primit pe toate înapoi. 


— Exact, am spus. De aceea avem trei sute de mii de 
ASIC-uri, fabricate conform specificaţiei pentru ecranul tipic 
Trion, care stau într-un depozit din Van Nuys. 

Am auzit câteva chicoteli, apoi chiar hohote de râs. Unul 
dintre ingineri i-a spus altuia, destul de tare ca să audă mai 
toţi: 

— Are idee ce sunt aceia conectori? 

— E de tot hazul, a zis altcineva. 

Nora m-a privit, chircindu-se, chipurile de milă pentru 
mine, şi a ridicat din umeri. 

Eddie Cabrai a luat cuvântul: 

— Tare-aş vrea să fie atât de simplu, Adam. Dar ASIC- 
urile nu sunt interschimbabile. Trebuie să fie compatibile ca 
pini. 

Am dat din cap. 

— ASIC-ul folosit la Lucille are o dispunere a pinilor SOLC- 
68. Nu e aceeaşi aşezare ca la Guru? 

Goddard s-a holbat la mine. 

Au urmat câtva momente de tăcere, apoi foşnet de hârtii. 

— Pini tip SOLC-68, a zis unul dintre ingineri. Da, trebuie 
să meargă. 

Goddard s-a uitat în jur, apoi a bătut cu palma în masă. 

— Bine, atunci, a zis el. Ce mai aşteptăm? 

Nora a surâs impresionată şi mi-a făcut un semn de 
victorie cu degetele mari ridicate. 

În drum spre biroul meu, am scos din nou telefonul din 
buzunar. Aveam cinci mesaje, toate de la acelaşi număr, 
plus unul notat ca „Personal”. Am format numărul de la 
căsuţa vocală şi am auzit vocea  respingătoare, 
inconfundabilă a lui Meacham: „Sunt Arthur. N-am nicio 
veste de la tine de mai bine de trei zile. Inacceptabil. 
Transmite azi un e-mail, ori vei suferi consecinţele”. 

Am simţit un fior. Faptul că mă sunase el, ceea ce 
prezenta un risc, indiferent de circuitele prin care trecuse 
convorbirea, îmi demonstra cât de serioasă era chestiunea. 


Avea dreptate: nu păstrasem legătura. Dar nu aveam de 
gând să o reiau. Regret, amice. 

Următorul mesaj era de la Antwoine, care avea un glas 
piţigăiat şi încordat. „Adam, trebuie să vii imediat la spital”, 
suna primul mesaj. Al doilea, până la al cincilea - erau tot 
de la el. Tonul îi trăda disperarea crescândă. „Adam, unde 
naiba eşti? Vino, domnule! Vino la spital imediat!” 

Am trecut pe la biroul lui Goddard - încă stătea de vorbă 
cu câţiva membri ai echipei Guru - de aceea i-am spus lui 
Flo: 

— Anunţă-l pe Jock, te rog, că am o urgenţă. E vorba de 
tatăl meu. 


70 


Ştiam, bineînţeles, că se terminase încă înainte de a 
ajunge acolo, dar tot am condus ca un dement. Toate 
semafoarele, toate vehiculele care trebuiau să-mi ofere 
prioritate, toate indicatoarele de reducere a vitezei din 
dreptul şcolilor - toate se aliaseră ca să mă întârzie, să mă 
împiedice a ajunge la spital la vreme pentru a-l mai vedea 
pe tata înainte de a muri. 

Am parcat într-un loc nepermis, deoarece n-am mai vrut 
să pierd timpul să mă învârt prin parcarea spitalului pentru 
a găsi un loc, şi m-am îndreptat ca o furtună pe uşa spre 
camera de gardă, deschizând uşile în forţă, la fel cum 
făceau şi echipele de medici de urgenţă când împingeau 
vreo brancardă pe roţi şi se grăbeau spre sala de 
intervenţii. Asistenta de la ghişeu vorbea la telefon şi 
râdea, purtând, evident, o convorbire personală. 

— Frank Cassidy? am zis eu. 


Mi-a aruncat o privire şi a continuat să sporovăiască. 

— Francis Cassidy! am strigat eu. Unde e? 

Cu o expresie de nemulţumire, a lăsat telefonul şi a privit 
spre ecranul computerului. 

— Camera trei. 

Am gonit prin sala de aşteptare, am deschis uşile duble 
ale rezervei şi l-am văzut pe Antwoine stând pe un scaun 
alături de o perdea verde. Când a conştientizat prezenţa 
mea, m-a privit fără nicio expresie, n-a scos o vorbă şi am 
observat că avea ochii injectaţi. Apoi, când m-am apropiat, 
a dat încet din cap, spunând: 

— Îmi pare rău, Adam. 

Am tras perdeaua într-o parte şi l-am văzut pe tata lungit 
pe pat, cu ochii deschişi şi mi-am zis în gând: „Vezi tu, 
Antwoine, te-ai înşelat, e încă printre noi, amărâtul”, după 
care am perceput că faţa lui îşi schimbase culoarea, 
căpătând acea nuanţă gălbuie şi cerată, iar gura îi era 
deschisă, ceea ce m-a îngrozit. Din motive necunoscute, 
exact asta mi s-a imprimat în minte; gura lui stătea 
căscată, aşa cum nu rămâne niciodată când cineva trăieşte, 
îngheţată în acel gâfâit agonizant, acea ultimă respiraţie 
disperată, furioasă, aproape un rânjet sfidător. 

— A, nu se poate, m-am tânguit eu. 

Antwoine a apărut în spate şi şi-a lăsat o mână pe umărul 
meu. 

— Au stabilit decesul acum zece minute. 

Am atins faţa tatei, obrazul lucios şi am constatat că se 
răcise. Nici rece, nici cald. Cu câteva grade mai rece decât 
ar fi trebuit, o temperatură pe care nu o simţi niciodată la 
cineva în viaţă. Pielea mi s-a părut a avea consistenţa 
lutului de modelat, lipsită de viaţă. 

Am simţit că nu mai pot respira. Nu puteam; avea 
senzaţia că mă aflam în vid. Lumina a părut că tremură. 
Brusc, am strigat: 

— Tată! Nu! 


Am privit fix la el cu ochi înceţoşaţi de lacrimi, i-am atins 
fruntea, obrajii, pielea roşiatică şi aspră a nasului, cu fire de 
păr care răsăreau din pori, apoi m-am aplecat şi l-am 
sărutat pe faţa încă imobilizată într-o expresie furioasă. Ani 
de zile îl sărutasem pe frunte sau pe un obraz şi abia dacă 
reacţionase vreodată, dar eram aproape sigur că 
surprindeam o sclipire de plăcere ascunsă în ochii lui. Acum 
chiar că nu a tresărit, desigur, iar asta m-a făcut să mă simt 
ca împietrit. 

— Ţineam să mai ai şansa de a-ţi lua rămas-bun de la el, 
a spus Antwoine. l-am auzit glasul, am perceput vibrația 
baritonală, dar n-am fost în stare să mă răsucesc pentru a-l 
privi. A avut o nouă criză respiratorie, dar de data asta n- 
am mai pierdut vremea ca să mă cert cu el şi am chemat 
ambulanţa imediat. Gâfâia rău de tot. Au spus că avea 
pneumonie, probabil că de mai mult timp. Au purtat o 
discuţie pentru a decide dacă să-l pună pe respiraţie 
artificială, dar n-au mai apucat. lar eu te-am sunat mereu. 

— Ştiu, am zis eu. 

— Mai aveai vreme... Am vrut să-ţi iei rămas-bun. 

— Ştiu. Ce să fac? 

Am înghiţit cu greu. Nu voiam să-l privesc pe Antwoine, 
nu voiam să-i văd faţa, fiindcă aveam impresia că e pe cale 
să izbucnească în plâns şi n-aş fi suportat asta. Şi voiam ca 
nici el să nu mă vadă plângând, ceea ce era o prostie. Dacă 
nu verşi o lacrimă atunci când îţi moare tatăl, ceva nu e în 
regulă cu tine. 

— A spus... ceva? 

— Mai mult a înjurat. 

— Adică, a... 

— Nu, a răspuns Antwoine, foarte încet. N-a întrebat de 
tine. Însă, ştii, practic nu a zis nimic, numai... 

— Ştiu. 

Nu ţineam să aflu mai multe. 

— În primul rând îi blestema pe doctori, şi pe mine... 


— Da, am zis, nedezlipindu-mi ochii de la faţa tatei. Nu 
mă surprinde. Fruntea era numai riduri, ridicate de furie, 
împietrite aşa. Am întins mâna şi am atins ridurile, 
încercând să le netezesc, dar n-am putut. Tată, am rostit. 
lartă-mă. 

Nu ştiu ce voiam să spun prin asta. Pentru ce îmi ceream 
iertare? Oricum trăise mai mult decât era de aşteptat şi era 
mai bine că murise decât să trăiască într-o permanentă 
agonie. 

Perdeaua de pe cealaltă parte a patului s-a tras 
deoparte. S-a ivit un tip cu ten măsliniu, în uniformă de 
spital, cu un stetoscop atârnat la gât. L-am recunoscut pe 
doctorul Patel, pe care-l văzusem data trecută. 

— Adam, a zis el. Îmi pare rău. 

Părea sincer îndurerat. 

Am dat din cap. 

— A contractat o dublă pneumonie, m-a informat 
doctorul Patel. Suferea de ea mai de mult, deşi la ultima 
internare analiza globulelor albe nu a indicat nimic 
anormal. 

— Sigur, am zis. 

— În starea lui, n-a mai rezistat. A făcut un infarct 
miocardic înainte de a apuca să luăm hotărârea de a-l 
intuba. Organismul lui n-ar mai fi tolerat o asemenea 
intervenţie. 

Am dat din nou din cap. Nu aveam nevoie de amănunte, 
la ce mi-ar fi folosit? 

— E mai bine aşa. Ar fi trebuit să stea cu mască de 
oxigen luni de zile. Nu cred că ai fi vrut aşa ceva. 

— Ştiu. Mulţumesc. Sunt convins că aţi făcut tot ce se 
putea. 

— E doar... doar el, adevărat? Era singurul părinte în 
viaţă? Nu ai fraţi sau surori, aşa e? 

— Exact. 

— Cred că aţi fost foarte apropiaţi. 


„Chiar aşa? am gândit. Şi tu ştii asta... de unde până 
unde? Asta e părerea ta ca medic?” M-am mulţumit să 
aprob cu un gest mut. 

— Adam, ai vreun antreprenor de pompe funebre pe care 
vrei să-l sunăm? 

Am încercat să-mi aduc aminte de numele firmei care se 
ocupase de înmormântarea mamei. După câteva clipe, mi- 
am amintit. 

— Să ne anunţi dacă te mai putem ajuta cu ceva, mi-a zis 
doctorul Patel. 

Am privit la trupul tatei, pumnii strânşi, expresia furioasă, 
ochii înlăcrimaţi, gura căscată. Apoi am ridicat capul spre 
doctorul Patel şi am zis: 

— N-aţi putea să-i închideţi ochii? 


71 


Oamenii de la firma de pompe funebre au sosit în mai 
puţin de o oră, au băgat cadavrul într-un sac cu fermoar şi 
l-au dus pe o targă. Cei doi, solizi şi tunşi scurt, mi-au spus 
cu amabilitate că le pare rău pentru pierderea mea. Apoi 
am telefonat de pe mobil şi am vorbit cu directorul firmei 
despre ceea ce trebuia făcut. Mi-a zis şi el că-i pare rău 
pentru pierderea mea. A vrut să ştie dacă vor veni rude în 
vârstă din afara oraşului, data la care voiam să programez 
înmormântarea, dacă tatăl meu mergea la o anumită 
biserică unde aş dori să se oficieze serviciul religios. M-a 
mai întrebat dacă exista un loc de înmormântare care să 
aparţină familiei. l-am spus unde fusese înhumată mama, 
că eram convins că tata cumpărase două locuri, unul 
pentru mama şi unul pentru el. A zis că se va interesa la 


cimitir. M-a mai întrebat dacă doream să trec pe la firmă să 
rezolvăm ultimele amănunte. 

M-am aşezat în sala de aşteptare din preajma camerei de 
gardă şi am telefonat la birou. Jocelyn aflase deja că am 
probleme cu tata şi m-a întrebat: 

— Cum e? 

— S-a stins, am spus eu. 

Aşa se exprima şi tata: oamenii „se stingeau”, nu 
mureau. 

— Oh, a făcut Jocelyn. Îmi pare rău, Adam. 

Am rugat-o să anuleze toate întâlnirile programate 
pentru următoarele zile, apoi am rugat-o să-mi facă 
legătura cu Goddard. Flo a apărut pe fir şi mi-a zis: 

— Bună. Şeful a ieşit - se pregăteşte să plece la Tokio în 
seara asta. Apoi, cu glas schimbat, m-a întrebat: Ce face 
tatăl tău? 

— S-a stins. Şi am adăugat precipitat: Evident, o să 
lipsesc câteva zile şi voiam să mă scuzi anticipat faţă de 
Jock... 

— Bineînţeles, a zis ea. Bineînțeles. Condoleante. Sunt 
sigură că va mai telefona înainte de a se îmbarca, dar ştiu 
că va înţelege, nu-ţi face probleme. 

Antwoine a apărut în sala de aşteptare, părând nelalocul 
lui, pierdut. 

— Şi acum ce trebuie să fac? m-a întrebat cu jumătate de 
glas. 

— Nimic, Antwoine, am zis. 

A avut un moment de ezitare. 

— Să-mi iau calabalâcul? 

— Ei, asta-i bună. Stai liniştit. 

— Necazul e că s-a întâmplat pe neaşteptate şi n-am 
unde să mă duc. 

— Rămâi în apartament cât vrei, am zis. 

S-a foit de pe un picior pe celălalt. 

— Să ştii, a vorbit totuşi de tine, azisel. 


— Da, cred. Se vedea că se simţea vinovat pentru că-mi 
spusese că tata nu întrebase de mine în ultimele lui clipe. 
Ştiu asta. 

A râs moale, încet. 

— Nu întotdeauna de bine, dar cred că aşa ştia el să-şi 
arate dragostea, înţelegi? 


— Da. 

— A fost mare şmecher, tatăl ăsta al tău. 

— Da. 

— A trebuit să depun ceva efort ca să mă împac cu el, 
înţelegi? 


— S-a purtat urât cu tine. 

— Aşa-i era stilul. N-am pus la inimă. 

— L-ai îngrijit, am spus. Asta a însemnat mare lucru 
pentru el, chiar dacă n-a catadicsit să recunoască faţă de 
tine. 

— Ştiu, ştiu. Spre sfârşit eram mai legaţi. 

— A ţinut la tine. 

— Nu sunt convins, dar ne mai apropiaserăm oarecum. 

— Nu, sigur a ţinut la tine. Să nu mă contrazici! 

A făcut o pauză, apoi a zis: 

— A fost un om bun, să ştii. 

La asta n-am ştiu ce să-i răspund. 

— Te-ai purtat grozav cu el, Antwoine, am reuşit eu să 
găsesc replica potrivită. Ştiu că ai însemnat mult pentru el. 


Ciudat: după ce dădusem în plâns pentru prima oară 
lângă patul de spital al tatei, ceva s-a zăvorât în mine. N- 
am mai plâns, iar asta a ţinut ceva vreme. Simţeam ca şi 
cum mi-ar fi amorţit un braţ, parcă n-aveam vlagă în el şi 
percepeam doar nişte vagi înţepături, ca atunci când ai 
dormit pe el o noapte întreagă. 

În drum spre firma de pompe funebre, i-am telefonat 
Alanei la birou şi mi-a răspuns serviciul de mesaje vocale 
care m-a informat că era „plecată din birou”, dar că-şi va 


verifica mesajele primite. Mi-am amintit că se afla la Palo 
Alto. Am sunat-o pe mobil şi mi-a răspuns după primul apel. 

— Alana. 

Îmi plăcea vocea ei, plăcută şi catifelată, cu o uşoară 
notă de asprime. 

— Adam. 

— Bună, ticălosule. 

— Dar ce-am făcut? 

— N-ar trebui să telefonezi fetei a doua zi după ce te 
culci cu ea, ca s-o faci să se simtă mai puțin vinovată că s-a 
lăsat sedusă? 

— Dumnezeule, Alana, eu... 

— Unii trimit şi flori, a continuat ea, netulburată. Asta 
încă nu mi s-a întâmplat, dar am citi chestia asta în Cosmo. 

Avea dreptate, desigur: nu-i telefonasem, un act de 
impoliteţe. Dar ce-i puteam spune, adevărul? Că nu o 
sunasem pentru că înţepenisem ca o insectă prinsă în 
ambră şi nu ştiam cum să procedez? Că nu-mi venea să 
cred ce norocos fusesem să găsesc o femeie ca ea - era o 
durere de care nu voiam să scap - şi, cu toate acestea, mă 
simţeam un ticălos şi un mincinos desăvârşit? „Da, m-am 
gândit, ai citit în Cosmopolitan despre felul în care se 
folosesc bărbaţii de tine, scumpo, dar nu ştii nimic.” 

— Şi cum e la Palo Alto? 

— Frumos, dar tu încerci să schimbi subiectul. 

— Alana, ascultă. Vreau să-ţi spun - am veşti proaste. 
Tocmai a murit tatăl meu. 

— Vai, Adam. O, iartă-mă! Aş vrea să fiu lângă tine. 

— Şi eu. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Nu-ţi face griji, n-am nevoie de nimic. 

— Ştii... când are loc înmormântarea? 

— Peste două zile. 

— Eu mă întorc abia joi. Adam, îmi pare rău. 

L-am sunat pe Seth, care a spus cam aceleaşi lucruri: 


— Vai, domnule, îmi pare rău? Ce să fac? 

Oamenii spun întotdeauna aşa ceva şi e plăcut, dar 
începi să te întrebi: ce-ar fi de făcut, nu? Nu le ceream să- 
mi dea de pomană. Nici eu nu ştiam ce vreau. 

— Nimic, serios. 

— Lasă, domnule, de la firma asta de avocatură mă pot 
învoi. Nicio grijă. 

— Nu, omule, nu-i nevoie. 

— Şi-i organizezi înmormântarea şi toate celelalte? 

— Da, probabil. Te anunţ eu. 

— Ai grijă de tine, amice, bine? 

Apoi, în timp ce rămăsesem cu el în mână, telefonul a 
sunat. Meacham n-a spus nici măcar bună ziua. Primele lui 
cuvinte au fost: 

— Unde mama dracului ai fost? 

— A murit tata. Acum o oră. A urmat o tăcere lungă. 

— Isuse, a făcut el. Apoi a adăugat crispat, de parcă şi-ar 
fi adus aminte de ceva: îmi pare rău. 

— Da, am răspuns eu. 

— Ne presează timpul. 

— Da, am zis, simțind că iau foc. 

Doar i-am spus să aibă răbdare. Apoi am închis. 


72 


Directorul firmei de pompe funebre, care se ocupase şi 
de înmormântarea mamei, era un tip agreabil, amabil, cu 
părul ceva mai negru decât ar fi trebuit şi o mustață mare 
şi zbârlită. Îl chema Frank - „la fel ca pe tatăl tău”, a ţinut 
el să-mi spună. M-a condus în salonul mortuar, care arăta 
ca o casă de la periferie, nemobilată complet, cu covoare 


orientale şi mobilă de culoare închisă, câteva fişete vechi 
din oţel şi copii înrămate ale câtorva picturi înfăţişând 
corăbii şi peisaje. Individul nu juca teatru; chiar părea să 
mă compătimească. Mi-a povestit puţin despre moartea 
tatălui său, cu şase ani în urmă şi ce greu îi fusese. Mi-a 
oferit o cutie de şerveţele din hârtie, dar nu aveam nevoie 
de ele. Şi-a notat anunţul mortuar pentru ziar - m-am 
întrebat în gând cine avea să-l citească şi cui îi va păsa - şi 
am ajuns la formularea acestuia. M-am chinuit să-mi aduc 
aminte numele surorii mai în vârstă a tatei, care murise mai 
de mult, chiar şi numele părinţilor lui, pe care cred că i-am 
văzut de mai puţin de zece ori şi cărora le spuneam doar 
„Bunicul” şi „Bunica”. Tata avusese relaţii încordate cu 
părinţii lui, astfel că îi vedeam rareori. Eram prea confuz să- 
mi amintesc lunga şi întortocheata listă a şcolilor la care 
lucrase tata şi probabil că am sărit vreo două, dar mi le-am 
adus aminte pe cele importante. 

Frank m-a întrebat de trecutul militar al tatei, iar eu mi- 
am amintit că făcuse doar instrucţia obişnuită la o bază 
militară şi că nu luptase nicăieri, dar ura armata cu patimă. 
M-a întrebat dacă voiam să-i pun un drapel pe coşciug, la 
care tata avea dreptul ca veteran, dar eu am spus că nu, 
tata n-ar fi vrut un drapel deasupra lui. Şi-ar fi vărsat furia 
pe el, ar fi spus ceva de genul: „Cine dracu’ îţi închipui că 
sunt, John F. Kennedy?” M-a întrebat dacă voiam să i se 
cânte Stingerea, la care tata avea dreptul, şi mi-a explicat 
că în prezent nu se putea aduce un gornist, ci se rula o 
bandă lângă mormânt. Am refuzat, tata n-ar fi vrut nici 
Stingerea. l-am spus că voiam ca ceremonia să se 
desfăşoare cât mai curând posibil. Ţineam să termin cu 
toate şi să uit. 

Frank a telefonat la biserica catolică unde avusese loc 
serviciul religios pentru mama şi am programat o liturghie 
peste două zile. Din câte ştiam, nu existau rude din afara 
oraşului; singurii supraviețuitori erau doi veri şi o mătuşă cu 


care nu mai păstrase legătura. Mai erau câţiva care puteau 
fi consideraţi prieteni de-ai lui, cu toate că nu vorbise cu ei 
de ani de zile; toţi locuiau în oraş. M-a mai întrebat dacă 
tata avea vreun costum în care aş fi vrut să fie înhumat. Am 
zis că s-ar putea şi că voi căuta. 

Apoi Frank m-a dus la parter, unde se găseau câteva 
încăperi pline de coşciuge. Toate păreau mari şi înfiorător 
de urâte, exact lucrurile de care tata şi-ar fi bătut joc. Mi- 
aduc aminte că se pornise odată, cu puţin înainte de 
moartea mamei, contra industriei  înmormântărilor, 
susţinând că era vorba de un jaf de proporţii uriaşe, de 
preţuri ridicol de umflate pentru nişte sicrie care oricum 
erau vârâte în pământ, prin urmare, ce rost avea să dai 
atâţia bani pe ele; susţinea chiar că, dacă nu erai atent, de 
obicei se înlocuiau coşciugele scumpe cu unele din lemn de 
pin. Ştiam că nu era adevărat - văzusem coşciugul mamei 
coborât în groapă şi pământul aruncat cu lopata peste el - 
şi nu credeam că o asemenea măgărie se poate comite 
decât dacă venea cineva la miez de noapte ca să îl 
dezgroape, lucru de care mă îndoiam. 

Din cauza acestei suspiciuni - asta era scuza lui, în orice 
caz - tata alesese unul dintre cele mai ieftine coşciuge 
pentru mama, din scândură de pin vopsită ca să semene cu 
mahonul. „Crede-mă, îmi spusese el în casa mortuară, 
atunci când mama murise, iar eu nici nu ştiam de mine de 
durere, nici mama ta n-ar fi fost de acord să risipim banii.” 

Nu aveam de gând să-i fac asta, cu toate că era mort şi 
nu ar fi avut cum să-şi dea seama de diferenţă. Conduceam 
un Porsche, locuiam într-un apartament uriaş din Harbor şi- 
mi puteam permite să cumpăr un coşciug frumos pentru 
tata. Cu banii pe care-i făceam la slujba împotriva căreia 
tunase şi fulgerase. Am ales unul din mahon, cu aspect 
elegant, care avea înăuntru ceva ce se numea „seif al 
amintirilor”, un soi de sertar, unde se puteau pune lucruri 
care aparținuseră defunctului. 


Câteva ore mai târziu, am mers acasă, m-am târât în 
patul pe care nu-l făcusem niciodată şi am adormit. Ceva 
mai târziu m-am dus până la apartamentul tatei şi am 
scotocit prin dulapul lui de haine, despre care puteam jura 
că nu fusese deschis de multă vreme, şi am găsit un 
costum bleumarin, care părea destul de ieftin, în care nu-l 
văzusem îmbrăcat. Pe umerii hainei se vedea câte o dungă 
de praf. Am găsit şi o cămaşă, dar nici urmă de cravată - 
nu cred că purtase vreodată - de aceea am hotărât să 
folosesc una de-a mea. Am căutat prin apartament lucruri 
despre care credeam că le-ar vrea îngropate cu el. Poate 
vreun pachet de ţigări. 

Mă temusem că vizita acolo mă va dobori, că voi începe 
iar să plâng. Numai că m-a întristat profund să văd ce 
puţine lucruri lăsase bietul bătrân în urma lui - o duhoare 
stătută de fum de ţigară, scaunul cu rotile, tubul de 
respirat, fotoliul. După o jumătate de oră chinuitoare de 
cotrobăit prin lucrurile ce-i aparținuseră, am renunţat şi am 
decis să nu pun nimic în „seiful amintirilor”. În mod 
simbolic, aveam să-l las gol, la o adică, de ce nu? 

Când m-am întors acasă, am ales una dintre cravatele la 
care ţineam cel mai puţin, una cu albastru şi alb, care arăta 
suficient de sumbră şi de care mă puteam despărţi fără 
regrete. Nu aveam chef să mai merg din nou la casa 
mortuară, de aceea am dus-o jos, la portarul de serviciu, şi 
l-am rugat să o trimită el prin cineva. 

A doua zi a avut loc priveghiul. Am sosit la casa mortuară 
cu aproape douăzeci de minute înainte de începerea lui. În 
încăperea dotată cu aer condiţionat era aproape frig, iar 
aerul mirosea a deodorant. Frank m-a întrebat dacă voiam 
să „aduc un ultim omagiu” tatei, de unul singur, iar eu am 
acceptat imediat. Mi-a făcut semn să merg într-una dintre 
camerele de pe holul central. Când am intrat şi am văzut 
coşciugul descoperit, am avut un şoc enorm. Tata stătea 
întins înăuntru, cu costumul acela sărăcuţ şi cravata mea 


albastră în dungi şi cu mâinile încrucişate pe piept. Am 
simţit că mi se pune un nod în gât, dar mi-a trecut repede 
şi n-am simţit îndemnul de a plânge, lucru ce mi s-a părut 
straniu. Mă simţeam doar golit pe dinăuntru. 

Nu părea deloc real, dar morţii oricum nu mai arată 
astfel. Frank ori cel care se ocupase de tata nu făcuse o 
treabă proastă - nu pusese prea mult ruj sau ce se 
foloseşte pentru a mai da culoare -, dar tot arăta ca un 
exponat din Muzeul Madame Tussaud, dacă nu chiar mai 
bine decât oricare. Spiritul părăseşte trupul, iar 
antreprenorul de pompe funebre nu i-l poate readuce, 
indiferent ce ar face. Faţa lui avea o culoare ca a pielii 
normale, dar eram conştient că era un truc. Pe buze se 
vedeau urme de ruj. Părea mai puţin furios decât la spital, 
dar tot nu reuşiseră să-l facă să arate împăcat cu sine. Cred 
că mai mult nu se putea face pentru a-i netezi cutele de pe 
frunte. Pielea îi era rece acum şi mult mai ceroasă decât i-o 
simţisem la spital. Am şovăit înainte de a-l săruta pe obraz: 
mi s-a părut un gest nefiresc, straniu, nu tocmai curat. 

Am rămas acolo, cu privirea la acea găoace din carne, 
acea coajă părăsită de viaţă, acel înveliş care adăpostise 
până nu de mult misteriosul şi temutul suflet al tatălui meu. 
lar eu am început să-i vorbesc, aşa cum îmi închipui că 
vorbeşte orice fiu cu tatăl lui. „Da, tată, am zis, în sfârşit ai 
scăpat de aici. Dacă există cu adevărat o viaţă după, sper 
că eşti mai fericit acolo.” 

Apoi mi-a părut rău pentru el, ceva ce cred că nu am 
putut simţi cât fusese în viaţă. Mi-am amintit de puţinele 
ocazii când păruse să fie cu adevărat fericit, asta când 
eram mic şi obişnuia să mă ducă pe umeri. Odată, când una 
dintre echipele antrenate de el câştigase un campionat. 
Atunci când fusese angajat la Bartholomew Browning. 
Momente de acest fel. Cu toate astea, zâmbea rareori, asta 
dacă nu hohotea cu amărăciune. Poate că ar fi avut nevoie 
de medicamente antidepresive, poate că aşa îi era firea, 


dar mă îndoiam. „Nu te-am înţeles prea bine, tată! am 
spus. Dar zău că m-am străduit.” 

N-a apărut prea multă lume în cele trei ore de priveghi. 
Au sosit câţiva amici de-ai mei din liceu, câţiva cu soțiile, 
plus doi foşti prieteni din colegiu. lrene, mătuşa în vârstă a 
tatei, a stat o vreme şi mi-a zis: „Tatăl tău a fost norocos să 
aibă un asemenea fiu”. Avea un uşor accent irlandez şi se 
dăduse din belşug cu un parfum ce mirosea bătrâneşte. 
Seth a venit devreme şi a rămas până târziu, ca să-mi ţină 
tovărăşie. A povestit multe chestii despre tata, încercând să 
mă facă să râd, anecdote bine-cunoscute de pe vremea 
când tata era antrenor, poveşti ce deveniseră legende 
printre amicii mei şi cei de la Bartholomew Browning. La un 
moment dat luase un creion de marcat şi trăsese o linie pe 
mijlocul măştii unui jucător, un tip mare, pe nume Pelly, 
apoi dusese linia peste uniformă, până la pantofii puştiului, 
şi prin iarbă, drept de-a latul terenului, cu toate că acel 
creion nu lăsa urme pe iarbă, şi zisese: „In direcţia asta 
trebuie să alergi, Pelly, ai înţeles? Doar în direcţia aia”. 

Altădată, ceruse time-out şi se dusese la un jucător care 
se numea Steve, îl apucase de mască şi spusese: „Steve, 
eşti tâmpit?” Apoi, fără să mai aştepte răspunsul acestuia, 
trăsese de mască în sus şi în jos, făcându-l pe Steve să dea 
din cap ca o păpuşă. „Da, domnu' antrenor, sunt”, spusese 
tata, imitând vocea lui Steve. Ceilalţi jucătorilor socotiseră 
că incidentul fusese amuzant, de aceea majoritatea 
râseseră. „Da, sunt tâmpit.” 

Altă dată, ceruse time-out în timpul unui meci de hochei 
şi se apucase să răcnească la un puşti pe nume Resnick 
pentru că jucase prea dur. li luase crosa şi spusese: 
„Domnule Resnick, dacă te mai prind că împungi - şi-l 
izbise pe Resnick cu capătul mânerului în stomac, ceea ce l- 
a făcut pe jucător să verse imediat - sau mai loveşti cu 
capătul crosei - şi îl mai lovise o dată în stomac cu crosa - 
te distrug”. lar Resnick vomitase sânge, iar apoi fusese cât 


pe ce să-şi piardă suflarea. Nimeni nu râsese atunci. 

— Da, am spus eu. A fost un tip ciudat, nu? 

Voiam însă ca Seth să termine cu poveştile şi, din 
fericire, a tăcut. 

La înmormântarea de a doua zi dimineaţă Seth a stat 
alături de mine în strană, iar Antwoine, în partea cealaltă. 
Preotul, un bărbat cu un aer distins şi păr argintat, care 
arăta ca un pastor pe care-l văzusem odată la televizor, se 
numea părintele Joseph lannucci. Inainte de slujbă, m-a luat 
deoparte şi mi-a pus câteva întrebări despre tata, cu ce s-a 
ocupat, dacă avea pasiuni, chestii din astea. M-a cam prins 
pe picior greşit. 

În biserică se aflau probabil vreo douăzeci de oameni, 
unii dintre ei enoriaşi obişnuiţi, care veniseră pentru slujbă 
şi nu îl cunoscuseră pe tata. Ceilalţi erau prieteni de-ai mei 
din liceu şi colegiu, câţiva prieteni din cartier, o bătrână 
care locuia alături. Apăruse şi unul dintre „amicii” tatei, un 
tip care, în urmă cu mulţi ani, fusese cu el la Kiwanis“9, asta 
înainte ca tata să plece după o criză de furie în legătură cu 
ceva neînsemnat. Nici măcar nu ştiuse că tata fusese 
bolnav. Au mai fost prezenţi doi veri mai în vârstă pe care 
de-abia i-am recunoscut. 

Eu şi Seth am făcut pe cioclii, împreună cu alţi câţiva 
bărbaţi din biserică şi de la casa mortuară. In faţa bisericii 
era un mănunchi de flori - n-aveam habar de unde 
apăruseră, dacă le trimisese cineva sau fuseseră asigurate 
de firma pompe funebre. 

Slujba religioasă a fost incredibil de lungă, presupunând 
ridicarea în picioare de nenumărate ori, îngenuncherea, 
toate având pesemne rolul de a mai trezi asistenţa. M-am 
simţit stors de puteri, ameţit, de parcă aş fi scăpat chiar 
atunci dintr-un bombardament ucigător. Părintele lannucci 
l-a numit pe tata „Francis”, apoi, de câteva ori i-a folosit 


4 Organizaţie mondială de voluntari care are ca scop îmbunătăţirea 
vieţii comunităţilor şi a copiilor (n. tr.). 


numele complet „Francis Xavier”“!, de parcă ar fi vrut să 
sugereze că tata fusese un catolic fervent, nu un 
necredincios a cărui singură legătură cu Dumnezeu fusese 
să-i ia numele în deşert. 

Preotul a zis: 

— Ne  întristează nespus despărţirea de Francis, îi 
deplângem trecerea în neființă, dar nădăjduim că a ajuns în 
preajma lui Dumnezeu, că se găseşte într-un loc mai bun, 
că împărtăşeşte acum reînvierea lui lisus, trăind o nouă 
viaţă. A continuat: Moartea lui Francis nu înseamnă un 
sfârşit. Încă putem să fim uniţi cu el. Apoi ne-a întrebat: De 
ce a trebuit să sufere Francis atât de mult în ultimele luni 
de viaţă? şi a răspuns ceva privind suferinţele lui lisus, 
spunând: „lisus nu s-a lăsat copleşit sau înfrânt de 
suferinţă. N-am prea înţeles unde bătea, dar nu ascultam 
cu prea multă atenţie. Gândurile mele o luau razna din 
când în când. 

După ce s-a terminat totul, Seth m-a luat în braţe, iar 
apoi Antwoine mi-a strâns mâna de să mi-o frângă şi m-a 
luat şi el în braţe, şi am rămas surprins văzând o singură 
lacrimă  rostogolindu-se pe faţa lui de uriaş. Eu nu 
plânsesem cât ţinuse serviciul religios; nu vărsasem o 
lacrimă toată ziua. Mă simţeam ca anesteziat. Nu mai eram 
în stare de nimic. 

Mătuşa Irene s-a apropiat de mine cu paşi nesiguri şi mi- 
a luat o mână între palmele ei pătate de bătrâneţe. Când se 
rujase, îi tremuraseră degetele. Parfumul cu care se dăduse 
era atât de puternic, încât a trebuit să-mi ţin respiraţia. 

— Tatăl tău a fost un om bun, a spus ea. Se pare că a 
surprins ceva pe chipul meu, poate o undă de îndoială pe 
care nu voisem să o exteriorizez, pentru că a adăugat: Ştiu, 
nu a fost uşor cu un om atât de temperamental. Nu-i prea 


4 Francis Xavier (1506-1662) - misionar iezuit spaniol (Francisco 
Javier) care a înfiinţat o misiune creştină în Japonia, declarat sfânt în 
1622. (n. tr.). 


era la îndemână să-şi arate sentimentele. Dar ştiu că te-a 
iubit. 

„Bine, dacă aşa zici tu...”, am gândit, am surâs şi i-am 
mulţumit. Amicul tatei de la Kiwanis, un bătrân 
impresionant prin statură, care era de vârsta tatei, dar 
părea cu douăzeci de ani mai tânăr decât el, m-a luat de 
mână şi mi-a zis: 

— Îmi pare rău pentru pierderea suferită. 

A apărut până şi Jonesie, hamalul de la Wyatt Telecom, 
împreună cu soţia lui, Esther. Amândoi mi-au spus ce rău le 
părea de acea pierdere. 

Plecam de la biserică şi mă pregăteam să mă urc în 
limuzină ca să urmez automobilul mortuar până la cimitir, 
când am văzut un bărbat stând în ultimul rând de bănci din 
biserică. Sosise la câtva timp după începerea slujbei, dar de 
la distanţa aceea nu reuşisem să-i disting bine chipul, mai 
ales că biserica era cufundată în semiobscuritate. 

Bărbatul s-a întors şi m-a privit în ochi. 

Era Goddard. 

Nu-mi venea să cred. Uimit şi mişcat, m-am apropiat 
încet de el. Am surâs şi i-am mulţumit că venise. A clătinat 
din cap şi a refuzat mulţumirile mele cu un gest. 

— Ştiam că eşti la Tokio. 

— Ei, ce Dumnezeu, diviziunea Asia-Pacific nu m-a făcut 
să aştept de atâtea ori? 

— Dar nu... am bâiguit, incapabil să cred. i-ai 
reprogramat călătoria? 

— Unul dintre foarte puţinele lucruri pe care le-am 
învăţat în viaţă a fost să-mi ordonez priorităţile în funcţie de 
importanţa lor. 

Preţ de o clipă am rămas fără grai. 

— Păi, mă întorc la slujbă de mâine, am spus. S-ar putea 
să întârzii puţin, pentru că probabil voi mai avea de 
rezolvat câte ceva... 

— Ba nu, nu, a zis el. Nu te grăbi! la-o încet! 


— Nu-i nicio problemă. 

— Menajează-te, Adam! Într-un fel sau altul, cred că ne 
vom descurca şi fără tine o vreme. 

— Nu e... nu-i acelaşi lucru ca pierderea unui fiu, Jock. 
Tata a fost bolnav rău, a avut emfizem multă vreme şi... 
practic, a fost mai bine aşa. A vrut să moară. 

— Cunosc sentimentul, a zis el încet. 

— Şi, serios, nu am fost chiar atât de apropiaţi. Am privit 
în jur, la interiorul bisericii, şirurile de bănci din lemn, 
vopsitoria aurie şi roşu-aprins de pe ziduri. Câţiva prieteni 
aşteptau lângă uşă să mai discute cu mine. Probabil că nu 
s-ar cuveni să o spun chiar aici, înţelegi? Am zâmbit cu 
amărăciune. Dar a fost un tip dificil, un om încăpățânat, de 
aceea dispariţia lui pare mai uşor de suportat. Nu sunt chiar 
distrus, cum se zice. 

— A, nu, asta îngreunează situaţia, Adam. Vei vedea. 
Când sentimentele îţi sunt atât de complicate... 

Am suspinat. 

— Nu cred că sentimentele mele faţă de el sunt... adică 
au fost chiar atât de complicate. 

— O să te ajungă din urmă. O să regreţi şansele pierdute. 
Ceea ce ar fi putut să fie. Aş vrea să ţii însă minte un lucru: 
tatăl tău a fost norocos să aibă un asemenea fiu. 

— Nu cred că s-a considerat... 

— Serios. A fost un om norocos. 

— N-am de unde să ştiu, am zis şi, dintr-odată, fără 
niciun avertisment, supapa de siguranţă din mine a cedat, 
stăvilarul s-a frânt şi lacrimile m-au podidit. Am roşit de 
ruşine că lacrimile au început să mi se rostogolească pe 
faţă şi am reuşit să bâigui: lartă-mă, Jock. 

A întins ambele braţe şi le-a lăsat pe umerii mei. 

— Dacă nu poţi plânge, nu eşti viu, a zis el. 

Şi ochii lui se umeziseră. 

Acum plângeam ca un copilaş şi mă simţeam zdrobit de 
ruşine şi, în acelaşi timp, uşurat. Goddard m-a îmbrăţişat, 


m-a strâns la pieptul lui, iar eu bâiguiam ca un idiot. 
— Aş vrea să ştii ceva, fiule, a zis el foarte încet. Nu ai 
rămas singur. 


73 


A doua zi după înmormântare m-am întors la muncă. Ce 
altceva puteam face, să rămân acasă pentru a jeli? Nu 
eram deprimat în înţelesul deplin al cuvântului, dar mă 
simţeam sensibilizat, de parcă mi s-ar fi jupuit un rând de 
piele de pe trup. Aveam nevoie să stau între oameni. ŞI 
poate că acum, după ce tata murise, reuşeam să găsesc o 
oarecare consolare aflându-mă în preajma lui Goddard, 
care începuse să-mi devină persoana cea mai potrivită ca 
substitut de tată. Nu ţineam să văd lucrurile din punctul de 
vedere al unui psihiatru, dar ceva se schimbase în mine 
după ce apăruse şi el la înmormântare. Nu mai avea 
sentimente ambigue şi nu mai trăiam un conflict privind 
aşa-zisa mea misiune la Trion, privind „adevăratul motiv” 
pentru care mă găseam acolo - pentru că acela încetase a 
mai fi adevăratul motivul. 

După părerea mea cel puţin, îmi îndeplinisem sarcina, îmi 
plătisem datoriile, iar acum meritam să mi se acorde 
achitarea. Nu mai lucram pentru Nick Wyatt. Încetasem să 
mai răspund la telefoanele sau la e-mailurile lui Meacham. 
La un moment dat, am primit un mesaj vocal pe telefon 
chiar de la Judith Bolton. Nu s-a prezentat, dar i-am 
recunoscut vocea din prima clipă. „Adam, spusese ea, ştiu 
că treci prin clipe grele. Regretăm enorm că ţi-ai pierdut 
tatăl şi te rugăm să primeşti cele mai sincere condoleanţe.” 

Imi şi imaginam şedinţa de strategie dintre Judith, 


Meacham şi Wyatt, disperaţi şi înfuriaţi cu toţii pentru că 
zmeul ridicat de ei scăpase de sub control. Judith spunând 
că trebuia să fiu luat cu uşurelul, pentru că pierdusem un 
părinte, Wyatt folosind cuvinte urâte şi spunând că îl durea 
în cot, timpul îl presa, iar Meacham încercând să-şi întreacă 
şeful în legătură cu modul în care trebuiau să mă fiarbă şi 
să mă mâne înainte cu orice preţ; apoi Judith, protestând, în 
ideea că se impune o abordare mai umană, cerând să fie ea 
aceea care să realizeze apropierea de mine... 

Mesajul ei continua astfel: „Dar este extrem de 
important, chiar şi în această perioadă tulburată, să 
păstrăm legătura. Aş dori să rămânem deschişi şi cordiali, 
Adam, dar te rog să ne contactezi astăzi”. 

Am şters mesajul ei, precum şi pe cel transmis de 
Meacham. Aveau să priceapă. lar la momentul potrivit, 
urma să-i transmit un e-mail lui Meacham pentru a-l anunţa 
oficial că rupeam relaţiile, însă m-am gândit ca deocamdată 
să-i mai las nelămuriţi, până înțelegeau care era situaţia. 
Gata, nu mai voiam să fiu paiaţa lui Nick Wyatt. 

Îi dădusem tot ce dorise. Aveau să-şi dea seama că nu 
merita să se agaţe de mine. 

Exista posibilitatea să mă amenințe, dar nu puteau să mă 
silească să lucrez în continuare pentru ei. Atâta vreme cât 
tineam minte că nu aveau ce să-mi facă, puteam să le zic 
adio. 

Numai că trebuia să ţin minte asta. Şi atunci îmi vedeam 
de treabă. 


74 


A doua zi dimineaţă, telefonul mobil a sunat chiar înainte 


de a apuca să parchez în garajul Trion. Era Flo. 
— Jock vrea să discute cu tine, a zis ea, pe un ton 
precipitat. Imediat. 


Goddard era în biroul lui din spate, împreună cu 
Camilletti, Colvin şi Stuart Lurie, vicepreşedinte pentru 
dezvoltare  corporată, cel pe care-l cunoscusem la 
petrecerea lui Goddard. 

Când am intrat, Camilletti tocmai spunea: 

— Nu, din câte am auzit, ticălosul a sosit ieri la Palo Alto, 
cu fişa privind condiţiile gata pregătită. A luat masa cu 
Hillman, directorul general executiv, şi până la masa de 
seară semnaseră contractul. l-a oferit exact ceea ce am 
oferit şi noi - până la ultimul bănuț -, dar în numerar! 

— Cum dracu” de s-a putut întâmpla asta! a explodat 
Goddard. Nu-l mai văzusem atât de furios. Ce Dumnezeu, 
doar Delphos a semnat o prevedere că nu vinde altcuiva! 

— Prevederea aceasta are data de mâine - încă n-a fost 
semnată. De aceea s-a grăbit omul să ajungă acolo, ca să 
poată încheia afacerea înainte de a o parafa noi. 

— Despre cine vorbim? am întrebat încet, în timp ce mă 
aşezam. 

— De Nicholas Wyatt, m-a informat Stuart Lurie. Tocmai 
a cumpărat Delphos de sub nasul nostru cu cinci sute de 
milioane de dolari. 

Am simțit că mă scufund. Am recunoscut numele 
Delphos, dar mi-am adus aminte că trebuia să mă dau 
neştiutor. „Wyatt cumpărase Delphos?” am gândit cu 
groază. 

M-am întors către Goddard cu o privire întrebătoare. 

— Compania pe care eram pe cale să o achiziţionăm - ți- 
am vorbit despre ea, a zis el nerăbdător. Avocaţii noştri se 
pregăteau să redacteze forma finală a contractului de 
achiziţie... Vocea lui s-a stins, apoi a devenit mai puternică: 
Nu credeam că Wyatt are atâţia bani în numerar trecuţi în 


bilanţ! 

— Au avut aproape un miliard în numerar, a zis Jim 
Colvin. Opt sute de milioane, mai precis. Deci, prin plata 
asta, aproape c-au golit puşculiţa, fiindcă au datorii de trei 
miliarde, iar serviciul la datoria asta trebuie să fie de cel 
puţin două sute de milioane pe an. 

Goddard a lovit cu pumnul în tăblia mesei rotunde. 

— Mama dracilor! a bubuit el. La ce naiba în trebuie lui 
Wyatt o compania ca Delphos? Doar nu are AURORA... Nu 
văd ce sens are ca Wyatt să pună la bătaie tot ce are 
disponibil în cadrul companiei, decât dacă vrea să ne aibă 
pe noi la mână. 

— Ceea ce a şi reuşit să facă, a spus Camilletti. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fără AURORA, Delphos 
nu face nici două parale! a spus Goddard. 

— Dar fără Delphos, AURORA e distrusă, a zis Camilletti. 

— Poate ştie despre AURORA, a zis Colvin. 

— Imposibil! a protestat Goddard. lar dacă ştie despre 
asta, nu are AURORA. 

— Dar dacă o are? a sugerat Stuart Lurie. 

A urmat o tăcere apăsătoare, după care Camilletti a spus 
cu un aer pătimaş: 

— Păi  protejăm AURORA folosind aceleaşi măsuri 
federale de securitate pe care Departamentul Apărării le 
cere aplicate de către toţi contractorii guvernamentali în 
domeniul informaţiilor ultrasecrete. S-a uitat fioros la 
Goddard. Mă refer la protecţii de tip firewall, la verificări de 
personal, sisteme de protecţie a reţelei, acces verificat la 
toate nivelurile - toate măsurile de securitate cunoscute. 
Nimeni nu a vorbit de proiectul acestea. Imposibil să fi ştiut. 

— Asta e, a zis Goddard, cum, necum, Wyatt a aflat 
amănunte despre negocierile noastre... 

— Doar dacă, l-a întrerupt Camilletti, ar avea pe cineva 
infiltrat. A lăsat impresia că se gândeşte la ceva şi a privit 
spre mine, apoi a continuat: Parcă ai lucrat la Wyatt, nu? 


Am simţit că mi se urcă sângele la cap şi, ca să-mi 
maschez sentimentele, am mimat că sunt jignit: 

— Am lucrat la Wyatt, l-am repezit eu. 

— Mai ţii legătura cu el? m-a întrebat sfredelindu-mă cu 
privirea. 

— Ce vrei să insinuezi? am spus, ridicându-mă în 
picioare. 

— Eu ţi-am adresat o simplă întrebare - dacă mai ţii 
legătura cu Wyatt? a ripostat Camilletti. Acum câtva timp, 
ai luat masa cu el la Auberge, adevărat? 

— Paul, ajunge! a sărit Goddard. Adam, stai jos imediat! 
Adam n-a avut deloc acces la AURORA. Şi nici la 
amănuntele referitoare la negocierile privind Delphos. Cred 
că astăzi e prima oară când aude de numele acestei 
companii. Am confirmat cu o mişcare din cap. Să trecem 
mai departe, a propus Goddard. Părea să se mai fi răcorit. 
Paul, te-aş ruga să discuţi cu avocaţii, ca să vedem ce 
şanse de recurs avem. Vezi dacă-l poţi opri pe Wyatt. 
Anunţul privind AURORA e programat peste patru zile. 
Imediat ce lumea va afla ce am reuşit, toţi se vor îngrămădi 
să cumpere materialele şi producătorii pe întregul lanţ de 
producţie. Ori amânăm lansarea, ori... Eu nu vreau să fiu 
printre cei care vor alerga să cumpere materiale sau 
producători. Trebuie să ne punem mintea la lucru şi să 
găsim o achiziţie comparabilă... 

— Numai Delphos are o asemenea tehnologie! a spus 
Camilletti. 

_ — Suntem cu toţii oameni deştepţi, a replicat Goddard. 
Intotdeauna există o soluţie. Şi-a lăsat palmele pe braţele 
fotoliului şi s-a ridicat în picioare. Nu ştiu dacă aţi auzit, e 
vorba de o chestie pe care Ronald Reagan o spunea mereu 
despre un puşti care a găsit un morman de bălegar şi a zis: 
„Trebuie să fie şi vreun ponei prin preajmă”. A râs, iar 
ceilalţi i-au ţinut hangul, din politeţe. Păreau să aprecieze 
încercarea firavă de a alunga încordarea celor din încăpere. 


Bun, acum, la treabă. Găsiţi poneiul! 


75 


Ştiam ce se întâmplase. 

În noaptea aceea, în timp ce conduceam spre casă, m- 
am gândit febril şi, cu cât analizam mai profund, cu atât mă 
înfuriam mai tare, ceea ce m-a făcut să conduc tot mai 
repede şi mai neatent. 

Dacă n-ar fi fost fişa cu condiţii pe care o extrăsesem din 
dosarele lui Camilletti, Wyatt n-ar fi aflat despre Delphos, 
compania pe care Trion se pregătea să o cumpere. Şi, cum 
asta mă apăsa atât de mult, m-am simţit tot mai vinovat. 

La naiba, sosise momentul să-i spun lui Wyatt că totul se 
terminase. Nu mai lucram pentru el. 

Am descuiat uşa apartamentului şi, după ce am aprins 
luminile, am pornit spre computer ca să transmit un e-mail. 

N-am apucat. 

Arnold Meacham stătea în faţa computerului meu, iar doi 
indivizi tunşi milităreşte scotoceau peste tot. Lucrurile mele 
erau împrăştiate prin încăpere. Toate cărţile fuseseră 
scoase de pe rafturi, sistemul audio DC şi DVD-ul fuseseră 
desfăcute, până şi televizorul. Apartamentul arăta ca şi 
cum cineva se pornise pe distrugere, azvârlind lucrurile 
care încotro, distrugând tot ce se putea, străduindu-se să 
producă pagube cât mai mari. 

— Ce mama dracului? am sărit eu. 

Calm, Meacham a ridicat capul de la ecranul monitorului. 

— Să nu mă mai ignori altă dată, a zis el. 

Trebuia să dispar de acolo. M-am răsucit, am făcut un 
salt către uşă, însă una dintre brute a închis-o cu un bufnet 


şi s-a aşezat în faţa ei, fixându-mă cu precauţie. 

Nu aveam pe unde să fug, decât dacă încercam vreo 
fereastră, adică o cădere în gol de la etajul douăzeci şi 
şapte, ceea ce nu părea o idee prea înţeleaptă. 

— Ce vrei? l-am întrebat pe Meacham, mutându-mi 
privirea de la el la uşă. 

— Îţi închipuiai că te poţi ascunde de mine? a zis 
Meacham. Nu cred. N-ai găsit tu cutia de valori sau 
colțişorul care să ne scape. Văd c-ai păstrat toate e- 
mailurile de la mine. Nu credeam că te interesează atât de 
mult. 

— Sigur că mă interesează, am răspuns. Păstrez copii 
după orice. 

— Programul acela de criptare, pe care-l foloseşti pentru 
notițele din timpul şedinţelor cu Wyatt, Judith şi cu mine, a 
fost spart de mai bine de un an, să ştii. Au apărut altele şi 
mai tari. 

— Bine că m-ai informat, am spus eu cu sarcasm. Mă 
străduiam să par netulburat. Acum, ce-ar fi ca tu şi băieţii 
să o ştergeţi dracului de aici, altfel chem poliţia. 

Meacham a pufnit şi a făcut un semn cu mâna, care 
putea fi interpretat drept invitaţie ca să mă apropii de el. 

— Nu, am zis eu, clătinând din cap. Ti-am spus, tu şi 
oamenii tăi... 

Din colţul ochilor am perceput o mişcare bruscă, 
fulgerătoare, apoi ceva m-a izbit în ceafă. M-am prăbuşit în 
genunchi, având în acelaşi timp un gust ciudat, de sânge, în 
gură. Toate lucrurile din jur căpătaseră o nuanţă roşiatică. 
Am întins mâna în spate să-l prind pe cel care mă atacase 
şi, în timp ce bâjbâiam în gol, am primit un picior în zona 
rinichiului drept. Am simţit o durere cumplită în tot spatele 
şi m-am lăsat moale pe covor. 

— Nu, am spus eu, icnind de durere. 

Am mai primit o lovitură. De astă dată tot în ceafă, carea 
fost incredibil de dureroasă. Acum am văzut luminiţe 


scânteind în faţa ochilor. 

— la-i de pe mine, m-am tânguit eu. Fă-i pe... ăştia să... 
înceteze. Dacă ameţesc prea mult, s-ar putea să scap ce nu 
trebuie. 

Altceva nu-mi venise în minte. Pesemne că brutele 
acelea nu ştiau mare lucru din ceea ce se petrecuse între 
mine şi Meacham. Indivizii erau doar pe post de muşchi. 
Eram convins că Meacham nu-i informase despre ce era 
vorba şi nici n-ar fi vrut ca ei să aibă cunoştinţă de prea 
multe lucruri. Poate aveau idee de ceva, atât cât să ştie ce 
să caute. Însă era limpede că Meacham ar fi preferat ca 
amestecul lor să fie cât mai discret. 

M-am chircit şi mi-am încordat fiinţa în aşteptarea unei 
noi lovituri în cap, care a venit şi, de data aceasta, totul a 
devenit de un alb orbitor, cu steluțe, iar în gură am simţit 
un gust metalic. Vreme de câteva momente s-a lăsat 
linişte; se părea că Meacham le făcuse semn să înceteze. 

— Ce dracu” vrei de la mine? am întrebat eu. 

— Mergem la o plimbare, m-a informat Meacham. 


76 


Meacham şi gorilele lui m-au dus pe sus din apartament, 
am luat liftul până la garaj, după care m-au scos pe o ieşire 
de serviciu până în stradă. Eram înspăimântat de moarte. 
Lângă ieşire stătea parcat un automobil negru, tip 
Suburban, cu geamuri fumurii. Meacham a pornit înainte, 
iar cei doi tipi au rămas în apropierea mea, flancându-mă, 
ca să se asigure, probabil, că nu voi fugi sau nu voi încerca 
să mă arunc asupra lui Meacham. Unul din ei avea laptopul 
meu; un altul ducea computerul meu în braţe. 


Simţeam că-mi plesneşte capul, iar durerile din spate şi 
piept erau atroce. Cred că arătam cumplit, bătut şi plin de 
vânătăi. 

„Mergem la o plimbare” înseamnă, cel puţin în filmele 
despre Mafia, cimentarea picioarelor într-un bloc de beton 
şi azvârlirea în East River. Dar dacă ar fi vrut să mă ucidă, 
de ce n-o făcuseră în apartamentul meu? 

Namilele erau foşti poliţişti, mi-am dat eu seama după o 
vreme, angajaţi de Wyatt Corporate Security. Păreau să fi 
fost aleşi exclusiv pentru forţa şi brutalitatea lor. Erau nişte 
simple instrumente. 

Unul din ei a urcat la volan, iar Meacham s-a aşezat în 
dreapta lui, izolat de mine printr-un geam armat, şi a vorbit 
la telefon tot drumul. 

Se vedea cât de colo că-şi îndeplinise misiunea. Băgase 
spaima în mine, iar el şi şi slugile lui găsiseră dovezile pe 
care le ascunsesem faţă de Wyatt. 

După patruzeci şi cinci de minute, automobilul a intrat pe 
aleea pietruită ce ducea spre reşedinţa lui Wyatt. 

Doi dintre indivizi m-au percheziţionat, să nu am arme 
sau cine ştie ce asupra mea, de parcă de la apartamentul 
meu până acolo aş fi apucat să procur vreun pistol de mare 
calibru. Mi-au luat apoi telefonul şi m-au împins în casă. Am 
trecut prin dreptul detectorului de metale, care s-a 
declanşat, motiv pentru care mi-au luat ceasul, cureaua şi 
cheile. 

Wyatt stătea în faţa unui televizor uriaş cu ecran plat, 
aşezat într-o încăpere spațioasă şi mobilată spartan, 
urmărind CNBC fără sonor şi discutând pe mobil. Când am 
intrat, însoţit de gărzile tunse scurt, am reuşit să mă văd 
într-o oglindă. Arătam destul de rău. 

Am rămas cu toţii în aşteptare. 

După câteva minute, Wyatt a terminat discuţia, a lăsat 
telefonul jos şi m-a măsurat. 

— Nu te-am văzut cam de multişor, a zis el. 


— Aşa-i, i-am răspuns. 

— Vai, cum arăţi. Ai vrut să treci printr-o uşă, cumva? 
Sau te-ai dat de-a berbeleacul pe scări? 

— Ceva de genul ăsta. 

— Imi pare rău de tatăl tău. Dar, Dumnezeule, să respiri 
printr-un tub, să cari după tine butelia de oxigen şi toate 
căcaturile alea... Mai bine mă împuşti decât să ajung aşa. 

— Cu plăcere, am murmurat eu, dar nu cred că m-a 
auzit. 

— Mai bine c-a murit, nu? A scăpat de chinuri. 

Imi venea să mă arunc asupra lui şi să-l sugrum. 

— Iti mulţumesc pentru grijă, am spus eu. 

— Eu vreau să-ţi mulţumesc, a zis el, pentru informaţiile 
referitoare la Delphos. 

— S-ar părea că ţi-ai golit puşculiţa ca să o cumperi. 

— Intotdeauna trebuie să gândeşti cu trei mutări în 
avans. Cum crezi că am ajuns ceea ce sunt acum? Când 
vom anunţa că noi deţinem cipul optic, acţiunile noastre o 
să crească până la cer. 

— Foarte frumos, am spus eu. Ţi-au ieşit toate cum ai 
dorit. Acum nu mai ai nevoie de mine. 

— A, nici pe departe, amice. Poate după ce-mi faci rost 
de specificaţiile cipului. Şi de prototip. 

— Nu, am spus cu glas scăzut. Am terminat. 

— Crezi că s-a terminat? Domnule, cred că ai halucinaţii, 
a zis el şi a izbucnit în râs. 

Am respirat adânc. Am simţit sângele zvâcnindu-mi la 
baza gâtului. Mă durea capul. 

— Legea e clară cu privire la chestia asta, am spus eu, 
dregându-mi glasul. Consultasem o serie de site-uri în 
legătură cu aspectele legale. Eşti vârât mai adânc decât 
mine, fiindcă ai dirijat întreaga operaţiune. Eu n-am fost 
decât un pion. Tu ai tras sforile. 

— Legea, a făcut Wyatt cu un zâmbet mirat. Tu, îmi 
vorbeşte despre lege? De aia ai păstrat e-mailurile şi 


mesajele, ca să poti instrumenta un dosar împotriva mea? 
Vai, domnule, aproape că mi se frânge inima pentru tine. 
Crezi că o să-ţi dau pace până nu termini ce ai început? 

— Ai obţinut de la mine tot felul de informaţii de valoare, 
am spus. Ţi-a ieşit planul. S-a terminat. De acum înainte, să 
nu mă mai contactezi! Am încheiat relaţiile. Pentru restul 
lumii, nici nu ne cunoaştem. 

Groaza făcuse loc unei încrederi aproape demente: asta 
însemna că, în sfârşit, o rupsesem cu trecutul. Mă 
aruncasem de pe o stâncă înaltă, iar acum pluteam prin aer 
şi-mi plăcea acel zbor până când aveam să mă strivesc de 
pământ. 

— Gândeşte-te puţin, am continuat eu. Ai mult mai multe 
de pierdut decât mine. Compania. Averea. Eu sunt un 
amărât oarecare. Plevuşcă. Ba nu, nici măcar atât. 

Zâmbetul i s-a lăţit pe faţă. 

— Şi ce-ai de gând să faci? Te duci la Jock Goddard şi-i 
spui că nu eşti decât un soi de detectiv de nimic, ale cărui 
„idei” geniale i-au fost servite cu linguriţa de către 
principalul lui concurent? Şi atunci, cum crezi că va 
proceda? O să-ţi mulţumească, o să te invite să iei masa cu 
el la rulota aceea şi va toasta în cinstea ta cu un pahar de 
Ovaltine? Nu prea cred. 

Am clătinat din cap, simțind cum îmi bate inima de 
groază. 

— Eu sunt convins că nu vrei să ajungă la urechile lui 
Goddard cum ai aflat toate amănuntele privind negocierile 
lor cu Delphos. Sau îţi închipui că te poţi adresa FBl-ului? Le 
spui că ai spionat în favoarea lui Wyatt? Oho, are să le 
placă asta la nebunie. Ştii ce înțe/egători sunt cei de la FBI, 
nu? Te vor strivi ca pe un gândac sub picior, iar eu voi nega 
totul, aşa că nu vor avea încotro şi îmi vor da crezare, şi ştii 
de ce? Pentru că eşti o jigodie care se ţine numai de 
combinaţii. În documentele noastre eşti trecut ca infractor, 
amice. Te-am concediat atunci când ai comis acea 


deturnare de fonduri şi exist documente clare. 

— Atunci va trebui să explici de ce oamenii de la Wyatt 
mi-au dat recomandări atât de entuziaste. 

— Dar n-a făcut nimeni aşa ceva, nu pricepi? Doar n-am 
da scrisori de recomandare unui ticălos ca tine. Eşti un 
mincinos fără leac, de aceea ai falsificat antetul nostru 
pentru a-ţi scrie singur recomandarea atunci când te-ai 
angajat la Trion. Scrisorile acelea nu au fost emise de noi. 
Analiza hârtiei şi expertiza tehnică a documentului vor 
dovedi asta fără niciun dubiu. Ai folosit altă imprimantă, alt 
tip de cerneală. Ai falsificat semnăturile, amărâtule. A făcut 
o pauză. Chiar crezi că nu ştim să ne protejăm? 

Am încercat să-i întorc zâmbetul cinic, dar n-am reuşit 
să-mi mobilizez muşchii feţei. 

— Îmi pare rău, asta nu explică telefoanele date de 
directorii Wyatt către Trion, am spus eu. În orice caz, 
Goddard îşi va da seama de toate manevrele. Doar mă ştie. 

Wyatt a izbucnit într-un hohot care aducea a lătrat. 

— Te ştie. Asta e tare. Domnule, tu chiar nu-ţi dai seama 
cu cine ai de a face, înţelegi? Eşti băgat în rahat până peste 
cap. Îţi închipui că oamenii de la Departamentul de resurse 
umane ar fi telefonat la Trion pentru a face recomandări 
călduroase, iar asta după ce ţi-am dat un şut în fund? Bine, 
mai interesează-te puţin, isteţule, şi vei afla că toate 
convorbirile date de la Resurse umane au fost redirijate. 
Evidenţele telefonice arată clar că apelurile au fost făcute 
din apartamentul tău. Tu ai dat toate acele telefoane, 
imitând glasurile celor de la Wyatt şi făcând acele 
recomandări nemaipomenite. Eşti nebun de legat, domnule. 
Eşti bolnav. Ai însăilat singur toată povestea aceea cum că 
ai fost cel mai tare din proiectul Lucid, lucru ce se poate 
demonstra ca fals. O să vezi tu, deşteptule, cum serviciul 
nostru de securitate şi al lor se vor reuni ca să compare 
constatările făcute. 

Am simţit că se învârte pământul cu mine şi mi s-a făcut 


greață. 

— Şi poate c-ai face bine să verifici contul acela secret de 
care eşti atât de mândru - cel în care eşti atât de convins 
că am depus fonduri din vreun cont din străinătate. Ce-ar fi 
să descoperi adevărata sursă a acelor fonduri? 

Am rămas cu privirea ațintită la el. 

— Banii ăia, a explicat Wyatt, au fost transferați din 
câteva conturi discreţionare de la Trion. Şi ţi-ai lăsat 
amprentele acolo. Ai furat bani de acolo, la fel cum ai 
procedat şi la noi. A bulbucat ochii la mine. Eşti prins în 
cursă, fără nicio şansă de scăpare, amărâtule! Data viitoare 
când ne vedem, te-aş sfătui să ai la tine toate specificaţiile 
tehnice ale cipului optic, altfel viaţa ta nu mai valorează nici 
cât un găinaţ. lar acum ieşi dracului din casa mea! 


Partea a opta. 
EFRACŢIE INSCENATA 


Efracţie înscenată: Expresie de argou pentru a 
descrie pătrunderea secretă într-un birou sau domiciliu 
pentru a obţine în mod ilegal dosare sau alte 
materiale. 

Manualul spionului: Enciclopedia spionajului 


77 


— Sper că e vorba de ceva important, amice, mi-a spus 
Seth. Vezi c-a trecut de miezul nopţii. 

— Este, te asigur. 

— Mda, dar ai ajuns să mă cauţi doar când vrei câte 
ceva. Sau la moartea cuiva apropiat, ceva de genul ăsta. 

Glumea, dar eu vorbeam cât se poate de serios. Adevărul 
e că avea tot dreptul să fie supărat pe mine. Nu-l mai 
căutasem de când mă angajasem la Trion. lar el venise 
când murise tata şi rămăsese la înmormântare. Se dovedise 
un prieten mai fidel decât mine. 

Ne-am întâlnit peste o oră la Dunkin' Donuts, un local 


deschis toată noaptea, aflat lângă locuinţa lui Seth. Cu 
excepţia câtorva vagabonzi, locul era aproape pustiu. A 
venit îmbrăcat cu aceiaşi blugi vechi, Diesel, pe care-i 
ştiam, şi cu un tricou cu inscripţia Dr. Dre World Tour. 

M-a privit întrebător: 

— Ce naiba ai păţit? 

Nu i-am ascuns niciun amănunt, indiferent cât de josnic 
ar fi fost - ce rost mai avea? 

La început, a crezut că inventasem totul, dar treptat şi-a 
dat seama că spuneam adevărul, iar expresia de scepticism 
uşor amuzat s-a transformat într-o fascinaţie îngrozită, 
terminând cu milă nedisimulată. 

— Vai, bătrâne, a spus el după ce am terminat de 
povestit, în ce încurcătură te-ai vârât! 

Am surâs amărât şi am dat din cap. 

— Sunt terminat, am recunoscut. 

— Nu la asta mă refer. Părea încă să analizeze povestea 
mea. Singur ai acceptat să te bagi în raliatul ăsta. 

— N-am făcut-o pentru că aşa am vrut eu. 

— Ba nu, fraiere. Să ştii că aveai o şansă. ` 

— Şansă? m-am mirat eu. Ce puteam alege? Inchisoarea? 

— Ai acceptat ce ţi s-a oferit, dom'le. Aşa te-au prins de 
boaşe şi ai cedat. 

— Ce altceva puteam face? 

— Păi, pentru asta există avocaţi, deşteptule. Puteai să- 
mi spui, iar eu îţi găseam pe unul dintre cei cu care lucrez 
şi te scotea din belea. 

— Bine, dar cum? În primul rând, am luat banii aceia. 

— Puteai aduce un avocat la firmă şi-i speriai, 
amenințând că faci totul public. 

Am rămas tăcut. Mă îndoiam că totul ar fi fost chiar atât 
de simplu. s 

— Da, dar acum e prea târziu. In orice caz, cei de la 
Wyatt ar fi negat totul. Chiar dacă vreun avocat de la voi ar 
fi acceptat să mă reprezinte, Wyatt ar fi pus pe urmele 


mele tot baroul american. 

— Probabil. Sau poate c-ar fi vrut ca totul să fie trecut 
sub tăcere. Exista o şansă de scăpare. 

— Nu cred. 

— Înţeleg, a zis Seth, pe un ton sarcastic. Şi, în schimb, 
te-ai înmuiat şi ai acceptat. Ai susţinut planul lor ilegal, ai 
convenit să devii spion, ţi-ai asigurat o condamnare 
serioasă... 

— Cum adică mi-am asigurat o condamnare? 

— „„lar apoi, ca să-ţi satisfaci ambiția ta bolnăvicioasă, îl 
trădezi pe singurul om care ţi-a oferit o şansă. 

— Mulţumesc, am zis eu cu amărăciune, dându-mi seama 
că avea dreptate. 

— i-o meriţi cu vârf şi îndesat. 

— Îţi rămân recunoscător pentru ajutorul şi sprijinul 
moral, amice. 

— Hai să vedem lucrurile altfel, Adam - s-ar putea să mă 
consideri un ratat demn de milă, dar măcar sunt unul 
cinstit. Tu, în schimb, eşti un impostor. Îmi aduci aminte de 
Roşie Ruiz. 

— Poftim? 

— Fata care a câştigat Maratonul de la Boston?, acum 
vreo douăzeci de ani, stabilind un record la proba feminină, 
nu mai ţii minte? Dar n-a transpirat ca să stabilească 
recordul. S-a dovedit ulterior că intrase în cursă cu un 
kilometru înainte de sosire. Luase metroul ca să ajungă 
până acolo. Aşa şi tu, domnule. Eşti Rosie Ruiz a Americii 
corporate. 

Am rămas împietrit, roşind şi simţindu-mă ca un 

42 Maratonul de la Boston din 21 aprilie 1980. Ruiz a fost 
descalificată din cauza mărturiilor unor spectatori care o văzuseră 
intrând în cursă în ultima jumătate de milă şi a probelor de pe 
monitoare care nu au înregistrat prezenţa ei în cursă. Cu acea ocazie s- 
a stabilit că Ruiz trişase în acelaşi fel şi la Maratonul de la New York din 


anul precedent, obţinând un timp care îi permisese să participe la cel 
de la Boston (n. tr.). 


nenorocit. În cele din urmă, am zis: 

— Ai terminat? 

— Da, deocamdată. 

— Bun, am continuat, pentru că am nevoie de ajutorul 
tău. 


78 


Nu fusesem niciodată la firma de avocatură la care lucra 
sau se prefăcea că lucrează Seth. Ocupa patru etaje într- 
unul dintre zgârie-norii din zona comercială a oraşului şi se 
lăuda cu toate zorzoanele pe care lumea vrea să le vadă la 
o firmă cu pretenţii - lambriuri din mahon, covoare scumpe 
de Aubusson, obiecte de artă modernă sau tablouri uriaşe 
şi multă, multă sticlă. 

Ne-a programat o discuţie la prima oră cu şeful lui, unul 
dintre partenerii importanţi, pe nume Howard Shapiro, care 
era specialist în drept penal şi fusese procuror. Shapiro era 
un tip scund, cu obraji bucălaţi, pe cale de a cheli, purta 
ochelari şi avea o energie debordantă, vorbind de parcă 
mitralia cuvintele. M-a întrerupt tot timpul, îndemnându-mă 
să termin mai curând de povestit şi consultându-şi mereu 
ceasul de la mână. Şi-a luat notițe pe un carneţel cu foi 
galbene, detaşabile. Din când în când, mi-a aruncat priviri 
nedumerite şi viclene, de parcă ar fi încercat să-şi dea 
seama de anumite lucruri, însă în general şi-a stăpânit 
emoţiile. Seth, care ştia bine să-şi ascundă trăirile, a stat şi 
a urmărit totul cu un aer imperturbabil. 

— Cine te-a bătut? a întrebat Shapiro. 

— Angajaţii lui, din Serviciul de securitate. 

Şi-a notat acest lucru. 


— Când i-ai spus că renunţi să mai lucrezi pentru el? 

— Inainte. Incetasem să le mai răspund la telefoane şi la 
e-mailuri. 

— Ţi-au dat o lecţie, nu? 

— Aşa cred. 

— Vreau să te întreb ceva. Să-mi răspunzi cinstit. Să 
zicem că obţii ceea ce vrea Wyatt, cipul acela sau cum se 
cheamă. Crezi că te va lăsa în pace după aceea? 

— Mă îndoiesc. 

— Consideri că vor continua să exercite presiuni? 

— Probabil. 

— Nu ţi-e teamă că toată afacerea asta se poate îndrepta 
împotriva ta şi vei fi făcut ţap ispăşitor? 

— M-am gândit la asta. Ştiu că directorii de la Trion sunt 
foarte furioşi pentru că au ratat planurile de achiziţie. 
Probabil că vor cere investigaţii şi cine ştie ce se va 
întâmpla. 

— Atunci, să-ţi dau încă o veste proastă, Adam. Nu-mi 
face plăcere să ţi-o spun, dar eşti o unealtă în mâna lor. 

Seth a zâmbit. 

— Ştiu asta. 

— Înseamnă că trebuie să loveşti primul, altfel eşti 
pierdut. 

— Dar cum? 

— Să spunem că se sparge buba şi eşti prins. N-ar fi de 
mirare. Dacă nu cooperezi, rămâi la mila tribunalului şi 
ajungi la închisoare. Lucru garantat. 

M-am simţit de parcă aş fi primit un pumn în stomac. 
Seth s-a făcut mic. 

— Atunci cooperez. 

— Prea târziu. N-o să-ţi ofere nimeni circumstanţe 
atenuante. Pe de altă parte, singura dovadă împotriva lui 
Wyatt ar fi mărturia ta - în schimb, vor exista nenumărate 
probe împotriva ta, pariez. 

— Şi atunci, ce sugestie îmi dai? 


— Ori te găsesc ei, ori îi găseşti tu. Am un amic la 
Procuratura SUA şi am încredere în el. Wyatt e o pradă 
bogată. L-ai putea oferi procuraturii ca pe tavă. Cei de 
acolo ar manifesta un interes deosebit pentru aşa ceva. 

— Păi, de unde ştiu că nu voi fi arestat şi aruncat şi eu în 
puşcărie? 

— O să propun o înţelegere. Îl sun şi-i îi spun că am ceva 
ce l-ar putea interesa. N-o să menţionez niciun nume. Şi-i 
spun: „Dacă nu cazi la pace cu omul meu, n-o să-l mai vezi. 
Dacă vrei o înţelegere, îi oferi o „regină pentru o zi”%5. 

— Ce înseamnă „regină pentru o zi”? 

— Păi, ne aşezăm la discuţii cu procurorul şi cu un agent. 
Tot ce se discută în cadrul acelei întâlniri nu poate fi folosit 
direct împotriva ta. 

M-am uitat la Seth, am ridicat din sprâncene a mirare, 
apoi m-am întors din nou spre Shapiro. 

— Vrei să spui că aş putea scăpa? 

Shapiro a clătinat din cap. 

— Având în vedere acea năzbâtie pe care ai făcut-o la 
Wyatt, adică petrecerea de pensionare dată pentru 
salahorul acela, va trebui să formulăm o pledoarie de 
vinovăţie. Eşti un martor mânjit, iar procurorul trebuie să 
facă dovada că nu vei scăpa nepedepsit. N-ai cum să ieşi 
curat din chestia asta. 

— Şi la ce mă încadrează, la încălcarea intereselor 
private? 

— S-ar putea să însemne condamnare şi eliberare 
condiţionată, furt calificat şi eliberare condiţionată sau furt 
calificat şi şase luni. 

— Deci, tot închisoare, am zis eu. 

Shapiro a încuviinţat din cap. 

— Asta, dacă sunt dispuşi să negocieze, am tras eu 
concluzia. 


+3 Acord de înţelegere, în baza căruia declaraţiile persoanei nu se 
folosesc împotriva sa în cadrul procesului, (n.tr.). 


— Exact. Ascultă, ai intrat într-o mare belea, ca să vorbim 
cinstit. Legea privind spionajul economic din 1996 
încadrează furtul de secrete profesionale la infracţiuni 
federale. Te-ai putea alege cu zece ani de închisoare. 

— lar Wyatt? 

— Dacă îl prind? În baza metodologiei de procedură 
federală privind condamnările, judecătorul trebuie să ţină 
seama de rolul acuzatului în realizarea infracţiunii. Dacă 
eşti şef de bandă, nivelul infracţiunii creşte cu două trepte. 

— Deci pe el o să-l lovească mai rău. 

— Întocmai. Pe de altă parte, tu nu ai obţinut beneficii 
personale din actul de spionaj, aşa e? 

— Exact, am spus eu. Adică, am fost plătit. 

— Ai primit salariu de la Trion, pentru ceea ce lucrai 
acolo. 

Am ezitat. 

— Cum să spun, cei de la Wyatt au continuat să mă 
plătească, transferând banii într-un cont secret. 

Shapiro m-a fulgerat cu privirea. 

— Asta-i rău, nu? am întrebat eu. 

— E rău de tot, mi-a răspuns. 

— Nici nu mă miră că au fost de acord fără să cârtească, 
am spus eu aproape gemând. 

— Da, m-a aprobat Shapiro. Singur ţi-ai făcut-o. la zi, mai 
vrei să dau telefonul acela? 

M-am uitat la Seth, care a dat din cap încurajator. Se 
părea că nu aveam de ales. 

— Ce-ar fi să mă aşteptaţi amândoi afară, ne-a rugat 
Shapiro. 


79 


Tăcuţi, am stat în sala de aşteptare din faţa biroului. 
Nervii îmi erau întinşi la maxim. Am telefonat la birou şi am 
rugat-o să reprogrameze o serie de întâlniri. 

Apoi am rămas locului pentru câteva minute, gândindu- 
mă febril. 

— Ştii ceva, am spus, partea cea mai proastă e că i-am 
oferit lui Wyatt cheile şi aşa a putut să ne fure ca-n codru. A 
dat deja peste cap marea noastră achiziţie, iar acum o să 
ne aibă la mână - iar asta numai din vina mea. 

Seth m-a privit lung. 

— Despre care „noi” vorbeşti? 

— Trion. 

A clătinat din cap. 

— Tu nu reprezinţi Trion. Ce-o tot ţii cu „noi” şi „pe noi” 
când te referi la Trion? 

— M-a luat gura pe dinainte, am recunoscut. 

— Nu cred. Ai face bine să-ţi cumperi vreun săpun 
franțuzesc de zece dolari bucata, pentru că-mi închipui că 
numai din ăsta foloseşti acum, şi să te duci în baie să scrii 
pe oglindă: „Eu nu sunt Trion, iar Trion nu este Adam”. 

— Ajunge, i-am retezat-o eu. Acum vorbeşti ca taică- 
meu. 

— Ţi-a trecut vreodată prin minte că tatăl tău n-a greşit 
chiar de tot? Ceva de genul: un ceas care s-a oprit tot arată 
ora exactă de două ori pe zi, înţelegi? 

— la du-te dracului! 

În aceeaşi clipă s-a deschis uşa, şi în prag a apărut 
Howard Shapiro. 

— Stai jos, mi-a zis el. 

Mi-am dat seama după faţa lui că lucrurile nu merseseră 
cum trebuiau. 

— Ce-a spus prietenul tău? am întrebat. 

— Amicul meu a fost transferat la Justiţie, iar înlocuitorul 
lui e un tip imposibil. 


— Şi cât de gravă e situaţia? 

— Omul mi-a spus: „Ştii ceva, depune o cerere şi vedem 
noi ce se întâmplă”. 

— Şi ce să înţeleg din asta? 

— Că îţi recunoşti vinovăția la audiere şi nu va afla 
nimeni. 

— Tot nu pricep. 

— Dacă îi oferi un caz mare, e dispus să-ţi acorde un 
Cinci-K. Cinci-K reprezintă litera pe care procurorul o 
comunică judecătorului pe care îl roagă să se abată de la 
încadrările privind condamnarea. 

— lar judecătorul trebuie să procedeze aşa cum vrea 
procurorul? 

— Bineînţeles că nu. Pe de altă parte, nu ai nicio garanţie 
că ticălosul ăsta o să-ţi dea un Cinci-K. Sincer să fiu, n-am 
încredere în el. 

— Şi cum se defineşte un „caz mare”? a întrebat Seth. 

— Vrea ca Adam să introducă un agent secret. 

— Agent secret? am exclamat eu. Asta e nebunie curată! 
Wyatt nu va accepta asta nici în ruptul capului. Nu vrea să 
discute decât cu mine. Doar nu e tâmpit. 

— Ce-ar fi să aibă asupra lui un emiţător? a vrut Seth să 
ştie. Ar fi de acord? 

— Dar nu sunt eu de acord cu asta, am intervenit. De 
fiecare dată când ajung în prezenţa lui Wyatt sunt verificat 
la sânge. Ar descoperi imediat aparatul. 

— Nu-i nimic, a zis Shapiro. Nici amicul de la Procuratură 
nu ar aproba o asemenea acţiune. Omul nu se bagă decât 
dacă introduci un agent secret. 

— Nu vreau, am protestat. Wyatt nu ar accepta. Şi ce 
garanţii am că nu ajung la închisoare, chiar dacă procedăm 
aşa? 

— Niciuna, a recunoscut Shapiro. Niciun procuror federal 
nu-ţi poate promite că judecătorul te va condamna cu 
suspendare. S-ar putea ca judecătorul să nu accepte. Insă, 


indiferent ce ai alege, îţi oferă şaptezeci şi două de ore ca 
să te hotărăşti. 

— Altfel? 

— Altfel te lasă în voia sorții. N-are să-ţi ofere acea regină 
pentru o zi dacă nu joci după cum îţi cântă el. Ascultă aici, 
oamenii n-au încredere în tine. Nu sunt convinşi că poţi 
rezolva totul singur. Şi, trebuie să recunoşti, cei de acolo 
procedează cum vor. 

— N-am nevoie de cele şaptezeci şi două de ore, am 
spus, M-am decis. Nu joc după cum vor ei. 

Shapiro m-a privit ciudat. 

— Prin urmare, vei continua să lucrezi pentru Wyatt. 

— Nu. Rezolv problema în felul meu. 

Shapiro a zâmbit. 

— Cum? 

— Vreau să pun propriile condiţii. 

— Cum asta? s-a mirat Shapiro. 

— Să spunem că am dovezi concrete împotriva lui Wyatt. 
Dovezi clare, de netăgăduit, ale infracţiunii. Le putem 
prezenta direct FBl-ului ca să obţin o înţelegere mai 
avantajoasă? 

— Teoretic, da. 

— Bun, am spus. Cred că o să mă ocup singur de asta. 
Singurul care e în stare să mă scoată din situaţia asta sunt 
tot eu. 

Seth a mimat un zâmbet, a întins mâna şi şi-a lăsat-o pe 
umărul meu. 

— Prin „eu” să înţeleg chiar „eu” sau „noi”? 


80 


Am primit un e-mail de la Alana, care mă anunţa că 
revenise, şederea ei la Palo Alto se scurtase - nu-mi oferea 
explicaţii, dar eu ştiam de ce - şi ţinea să mă vadă. l-am 
telefonat acasă şi am discutat o vreme despre 
înmormântare, despre felul în care mă simţeam şi altele de 
genul ăsta. l-am spus că preferam să nu discut prea mult 
despre tata, iar ea m-a întrebat: 

— Ştii că cei de la Resurse umane ţi-ar putea face 
necazuri mari? 

Am rămas fără suflare. 

— Serios? 

— Of, Doamne. Manualul de ordine interioară al 
companiei interzice în mod expres relaţiile amoroase la 
locul de muncă. Comportamentul sexual necorespunzător 
la locul de muncă aduce daune eficienţei organizatorice din 
cauza influenţei negative asupra participanţilor şi a 
colaboratorilor. 

Am respirat uşurat. 

— Dar tu nu lucrezi în acelaşi departament cu mine. Şi, în 
orice caz, am avut senzaţia că, din punct de vedere 
organizatoric, am fost eficienţi. lar comportamentul nostru 
sexual a fost corespunzător. Am realizat integrarea pe 
orizontală. Alana a râs, iar eu am continuat: Ştiu că niciunul 
din noi nu are timp, dar nu crezi că am deveni angajaţi mai 
buni ai companiei dacă ne-am lua o noapte liberă? Adică, 
să fugim din oraş. Să acţionăm spontan. 

— Sună interesant, a zis ea. Da, cred că asta ar conduce 
la creşterea productivităţii. 

— Bun. Atunci o să fac o rezervare pentru o cameră pe 
mâine noapte. 

— Unde? 

— Vei vedea. 

— Hei, spune-mi unde! 

— Nici gând. Va fi o surpriză. Aşa cum îi place 


neînfricatului nostru şef să spună, uneori trebuie să te sui în 
maşină. 


Alana m-a luat cu maşina ei, o Mazda Miata decapotabilă 
albastră, şi am ieşit din oraş, conform indicaţiilor mele. 
Câtă vreme am rămas tăcuţi, m-au chinuit gânduri legate 
de felul în care urma să procedez. Depindeam de ea. lată 
că ajunsesem să mă folosesc de ea ca să-mi salvez pielea. 
Atât de mult mă ticăloşisem. 

Drumul a durat trei sferturi de oră pe o şosea cu o serie 
de semafoare în dreptul unor centre comerciale identice, 
benzinării şi restaurante fast-food, apoi pe un drum îngust 
şi foarte sinuos, ce străbătea o pădure. La un moment dat, 
ea s-a întors către mine, a observat vânătaia de la ochi şi 
m-a întrebat: 

— Ce-ai păţit, te-ai încăierat cu cineva? 

— La baschet, am răspuns. 

— Credeam că nu mai joci cu Chad. 

Am zâmbit şi n-am spus nimic. 

În cele din urmă, am ajuns la un han de ţară mare, 
acoperit cu şindrilă albă şi având obloanele vopsite într-un 
verde-închis. Aerul era răcoros şi proaspăt şi se auzeau 
păsărele ciripind, fără niciun zgomot de trafic. 

— Bravo, a zis ea, în timp ce-şi scotea ochelarii. Frumos. 
Cred că e excelent aici. 

Am dat aprobator din cap. 

— Aici vii cu toate prietenele? 

— N-am mai călcat aici, am zis eu. Am citit despre el şi 
mi s-a părut locul ideal pentru a scăpa de oraş. Mi-am 
petrecut braţul pe după talia ei subţire şi am sărutat-o. Dă- 
mi voie să-ţi duc bagajele. 

— N-am decât o geantă. Nu-mi iau toată garderoba cu 
mine. 

Am dus gentile de voiaj până la intrare. Înăuntru mirosea 
a lemn ars şi a sirop de arțar. Perechea care conducea acel 


han şi se ocupa de clienţi ne-a primit ca pe nişte vechi 
prieteni. 

Camera noastră era foarte plăcută, având cu adevărat 
atmosfera unui han de ţară. Era mobilată cu un pat enorm, 
cu baldachin, velinţe ţesute şi perdele din creton. Patul era 
aşezat cu faţa către şemineul vechi, din cărămidă, care se 
vedea că fusese folosit intens. Restul mobilierul era alcătuit 
din obiecte de anticariat, parcă abia ţinându-se laolaltă, 
ceea ce-mi dădea fiori. La picioarele patului trona un cufăr 
de marinar. Baia era enormă, cu o cadă veche din fontă şi 
cu picioare curbate, exact în mijlocul încăperii - arăta 
grozav, dar dacă voiai să faci duş, trebuia să ţii para în 
mână şi să te foloseşti de ea aşa cum procedezi când speli 
câinele, adică încercând să nu stropeşti toată podeaua. 
Baia dădea într-o cameră de zi, alăturată dormitorului, 
mobilată cu o birou din lemn de stejar şi cu un telefon 
aşezat pe o masă cam nesigură pe picioare. 

Patul scârţâia şi gemea, lucru pe care l-am aflat când, 
după plecarea hangiului, ne-am aruncat amândoi în el. 

— Doamne, îţi imaginezi prin câte a trecut patul ăsta? am 
zis eu. 

— Ce perdele din creton... s-a mirat Alana. Îmi aduc 
aminte de casa bunicii. 

— Casa ei este la fel de mare ca hanul? 

A confirmat cu o mişcare din cap. 

— E plăcut aici. Ai avut o idee grozavă, Adam. Şi-a 
strecurat mâna sub cămaşa mea, m-a mângâiat pe stomac, 
apoi palma ei a coborât. Ce spuneai despre integrarea pe 
orizontală? 


Când am coborât la cină, în sufrageria comună un foc 
ardea vesel în cămin. La alte mese erau vreo zece sau 
douăsprezece perechi, majoritatea mai în vârstă decât noi. 

Am comandat un vin roşu şi scump de Bordeaux şi parcă 
am auzit cuvintele lui Jock Goddard răsunându-mi în minte: 


„înainte te delectai cu Budweiser, acum nu bei decât 
Pauillac original”. 

Servirea mergea încet - se părea că există doar un 
chelner pentru toţi cei din sufragerie, un individ de origine 
asiatică, abia vorbind engleză - dar asta nu m-a deranjat. 
Amândoi ne simţeam fericiţi şi destinşi, ca oricine după o 
partidă de sex. 

— Am observat că ţi-ai adus computerul, am zis. A rămas 
în portbagaj. 

Ea a surâs oarecum ruşinată. 

— Nu plec nicăieri fără el. 

— Eşti legată cu cordon ombilical de birou? am întrebat- 
o. Pager, telefon celular, e-mail, toate după tine? 

— Tu nu faci la fel? 

— Când ai un singur şef, chestia avantajoasă e că mai 
poţi reduce din aparatura pe care o iei cu tine, am zis eu. 

— Da, eşti norocos. Eu am de făcut şase rapoarte şi de 
ţinut legătura cu un grup de ingineri de-a dreptul aroganţi. 
Ca să nu mai vorbesc de un termen foarte presant. 

— Ce termen? 

A avut o ezitare, dar asta a ţinut doar o clipă. 

— Evenimentul are loc săptămână viitoare. 

— Livrezi un produs nou? 

A scuturat din cap. 

— E o prezentare - un anunţ important şi o demonstraţie 
cu un prototip funcţional al unui produs pe care îl creăm. Te 
asigur, e o chestie deosebită. Nu ţi-a spus Goddard despre 
el? 

— S-ar putea, ştiu eu? îmi spune tot felul de lucruri. 

— Nu e ceva ce ai putea uita. In fine, îmi răpeşte mai tot 
timpul. Mă secătuieşte. Zi şi noapte. 

— Ei, nici chiar aşa, am spus eu. Tot ţi-ai găsit timp 
pentru două întâlniri cu mine, iar noaptea asta ţi-ai luat 
liber. 

— Şi-o să plătesc pentru asta lucrând mâine şi duminică. 


Chelnerul suprasolicitat a apărut, în cele din urmă, cu o 
sticlă de vin alb. L-am făcut atent că greşise, iar el s-a 
scuzat umil, după care ne-a adus ce comandasem. 

— De ce n-ai vrut să vorbeşti cu mine la petrecerea lui 
Goddard? am întrebat-o. 

M-a privit uimită, cu ochi mari de un albastru ca safirul. 

— Am vorbit serios despre manualul scos de cei de la 
Resurse umane, înţelegi? Relaţiile amoroase la locul de 
muncă sunt descurajate, de aceea trebuie să păstrăm 
discreţia. Lumea vorbeşte. Oamenilor le place să bârfească, 
să ştie cine cu care. lar apoi, dacă se întâmplă ceva... 

— O despărţire sau cine ştie ce... 

— Indiferent. Atunci e jenant pentru toţi. 

Conversaţia începuse să alunece într-o direcţie care nu 
îmi convenea. Am încercat să o readuc pe făgaşul dorit de 
mine. 

— Deci nu cred că te pot vizita într-o zi la locul de muncă. 
Să apar la etajul cinci cu un buchet de crini. 

— Ti-am mai spus, nici n-ai putea intra. 

— Credeam că ecusonul îmi permite accesul în toată 
clădirea. 

— Poate în rest, dar nu la etajul cinci. 

— Adică, tu poţi veni la etajul directorilor, dar eu nu am 
dreptul să intru la tine? 

A ridicat din umeri. 

— Ai ecusonul la tine? 

— M-au instruit să nu mă duc nici la baie fără el. L-a scos 
din poşetuţa neagră şi mi l-a arătat. Era legat de un inel pe 
care se aflau o serie de chei. 

În joacă, i l-am prins între degete. 

— Nu arată la fel de rău ca pozele din paşapoarte, dar n- 
aş prezenta-o la o agenţie de modeling, am spus eu. 

Apoi am examinat ecusonul. Avea aceleaşi inscripţii ca al 
meu, holograma tridimensională Trion care îşi schimba 
culoarea în funcţie de unghiul sub care cădea lumina, 


aceeaşi culoare neagră drept fundal, peste care era 
imprimat de mai multe ori TRION SYSTEMS. Diferenţa 
esenţială era că ecusonul ei avea o dungă roşu cu alb pe 
faţă. 

— ŢI-l arăt pe-al meu dacă mi-l arăţi şi tu, a spus ea. 

Am scos ecusonul meu din buzunar şi i l-am dat. Se 
deosebeau datorită cipurilor folosite. Acestea cuprindeau 
informaţii codificate care puteau deschide o uşă sau nu. Al 
ei, pe lângă intrările principale, garaj şi aşa mai departe, 
permitea accesul la etajul cinci. 

— Aici arăţi ca un iepuraş speriat, a constatat ea şi a 
chicotit. 

— Cred că aşa m-am simţit în prima zi. 

— Nu ştiam că numerele angajaţilor sunt atât de mari. 

Dunga roşie cu alb de pe cartela ei trebuie să fie pentru 
identificarea vizuală imediată. Asta însemna că mai exista 
un punct de control, în afara celui care citea cartelele. 
Pesemne că exista o persoană care-i verifica astfel pe cei 
care intrau. Asta îngreuna situaţia. 

— Cred că ai mari bătăi de cap când te duci la masă sau 
la sala de gimnastică, am zis eu. 

A ridicat din umeri, nepăsătoare. 

— Nu-i chiar atât de rău. Ajung să te cunoască. 

„Adevărat, am gândit. Asta e problema. Nu poţi trece de 
uşă decât dacă cipul din cartelă este codificat corect, iar 
după ce pătrunzi pe etaj, trebuie să treci prin faţa unui 
paznic, iar acesta te recunoaşte după faţă.” 

— Bine măcar că nu te silesc să treci prin chestia aceea 
biometrică, am spus eu. Noi a trebuit să procedăm aşa la 
Wyatt. Înţelegi, nu - chestia aceea care scanează 
amprentele. Un amic de-al meu de la Intel trebuia să treacă 
prin aparatul de scanat retina şi, dintr-odată, i-au trebuit 
ochelari. 

Asta era o minciună neruşinată, dar aşa i-am atras 
atenţia. S-a uitat la mine cu un surâs curios, nefiind sigură 


dacă glumeam. 

— Am glumit în legătură cu ochelarii, dar el era convins 
că scanările acelea repetate îi vor afecta ochii. 

— Da, există o zonă internă, unde treci prin scanere 
biometrice, dar acolo intră doar inginerii. Cei care lucrează 
la prototip. Eu trec doar prin faţa lui Barney sau a lui Chet, 
sărmanii paznici care trebuie să stea în ghereta aceea 
micuță. 

— Situația nu poate fi la fel de ilară ca la Wyatt, în 
etapele de început ale proiectului Lucid, am zis eu. Te 
puneau să faci un întreg ritual de schimb al ecusonului; 
trebuia să predai cartela de identificare paznicului, iar el îți 
dădea un al doilea ecuson, pe care să-l porţi pe etaj. 
Vorbeam prostii, repetând ca un papagal ceea ce îmi 
povestise Meacham. Dar să presupunem că-ți dai seama că 
ai uitat farurile maşinii aprinse, sau ai lăsat ceva în 
portbagaj, sau vrei să dai o fugă până la cafenea ca să-ți 
cumperi ceva de ronţăit... _ 

Alana a clătinat absentă din cap şi a pufnit uşor. Işi 
pierduse orice interes faţă de complicațiile sistemului de 
ecusoane de acces la locul de muncă. Eu voiam să mai scot 
ceva informaţii de la ea - adică, trebuia să-ţi laşi cartela de 
identificare la paznic sau doar i-o arătai? Dacă i-o predai, 
riscul era mai mare ca acesta să depisteze falsul. Sau 
verificarea nu era atât de strictă noaptea? Sau dimineaţa, 
devreme? 

— Hei, a spus ea, nici nu te-ai atins de vin. Nu-ţi place? 

Mi-am muiat câteva degete în pahar. 

— E delicios, am zis eu. 

Acel gest de nepăsare prostească şi juvenilă a făcut-o să 
râdă, tare şi în hohote, iar ochii i s-au îngustat, devenind 
aproape două linii. În acel moment, unele femei - adică, 
majoritatea femeilor - ar fi cerut să se facă nota de plată. 
Nu era cazul Alanei. 

Mă acceptase aşa cum eram. 


81 


După cină, amândoi ne-am simţit ghiftuiţi şi destul de 
nesiguri pe picioare după ce băusem prea mult vin. De fapt, 
Alana părea mai ameţită decât mine. S-a prăbuşit pe spate 
în patul scârţâitor, lăsându-şi braţele întinse în lături de 
parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze întreaga încăpere, hanul, 
noaptea şi orice altceva. Sosise momentul să o urmez în 
pat. Dar nu puteam, cel puţin nu deocamdată. 

— Hei, vrei să-ţi aduc laptopul din maşină? 

A gemut. 

— Uf, nu trebuia să-mi aduci aminte. Şi-aşa ai vorbit prea 
mult despre muncă. 

— De ce nu recunoşti că şi tu eşti împătimită după 
muncă, şi gata? Am mimat vocea ei cât de bine am putut: 
Bună, mă numesc Alana şi nu ştiu decât să muncesc. Bună, 
Alana! 

A clătinat din cap şi a privit spre tavan. 

— Primul pas e să recunoşti că nu te poţi înfrâna de la 
muncă. În orice caz, şi eu am uitat ceva în maşină, aşa că 
oricum trebuie să cobor. Am întins mâna. Cheile, te rog. 

S-a aşezat şi mai comod, părând că se simte prea bine ca 
să facă vreun efort. 

— Mda. Bine, uite, a zis ea cu jumătate de gură. 
Mulţumesc. S-a rostogolit până a ajuns să se aplece puţin 
peste marginea patului, a scos cheile maşinii din poşetă şi 
mi le-a înmânat cu un gest teatral. Să te întorci repede, ai 
înţeles? 

Parcarea era pustie şi cufundată în beznă. Am privit spre 
hanul aflat la vreo treizeci de metri şi m-am asigurat că 
ferestrele camerei noastre nu dădeau spre zona de parcare. 
Aşadar, nu mă putea vedea. 

Am deschis portbagajul maşini şi am găsit geanta cu 


computerul, un fel de husă din nailon cenuşiu, care avea o 
moliciune de mohair. Eu îmi lăsasem un mic rucsac în 
maşină. Altceva care să prezinte interes nu am găsit 
înăuntru. Am pus geanta cu laptopul şi rucsacul pe umăr şi 
m-am urcat în maşină. 

Am mai privit o dată către han. Nu se apropia nimeni. 

Cu toate astea, nu am aprins plafoniera şi mi-am obişnuit 
ochii cu întunericul. În acel fel, atrăgeam mai puţin atenţia. 

Mă simţeam ca un nemernic, dar trebuia să fiu realist în 
legătură cu situaţia mea. Chiar nu aveam de ales. Ea 
reprezenta cea mai bună cale de acces la AURORA, de 
aceea trebuia să procedez astfel. 

Rapid, am tras fermoarul genţii, am scos laptopul şi l-am 
pornit. Interiorul maşinii s-a luminat slab în pâlpâirea 
albăstruie a ecranului. Cât am aşteptat să se încarce, am 
desfăcut rucsacul şi am extras trusa de prim ajutor, aflată 
într-o cutie din plastic albastru. 

lnăuntru, în loc de bandaje şi alte asemenea lucruri, se 
găseau câteva cutii din plastic. Fiecare conţinea ceară de 
modelaj. 

În lumina albăstruie, am examinat cheile de pe inel. 
Câteva dintre ele păreau promițătoare. Poate vreuna dintre 
ele se potrivea la dulapurile în care se păstrau dosarele 
proiectului AURORA. 

Una după alta, le-am apăsat pe câte o bucată de ceară. 
Exersasem procedura cu unul dintre oamenii lui Meacham, 
iar acum mă bucuram că o făcusem; îmi luase ceva timp 
până să devin îndemânatic. Pe ecran a apărut fereastra 
care îmi cerea parola de acces. 

Drace. Nu toată lumea îşi proteja laptopul cu parole. Dar, 
în fine: cel puţin nu aveam să-mi pierd timpul degeaba. Am 
scos din rucsac un lector peprox miniatural pe care mi-l 
dăduse Meacham şi l-am conectat la minicomputerul meu. 
Am apăsat butonul de pornire, apoi am trecut ecusonul 
Alanei peste ecran. 


Micul meu dispozitiv a citit datele de pe cartela Alanei şi 
le-a stocat pe minicomputer. 

Poate era mai bine că îşi parolase laptopul. Nu puteam 
zăbovi prea mult în parcare fără să-i trezesc suspiciuni. 
Inainte de a închide computerul ei, doar din distracţie, am 
tastat câteva din posibilele parole - data ei de naştere, pe 
care o reţinusem; apoi primele şase cifre ale numărul ei de 
angajat. Niciun rezultat. Am tastat ALANA, iar fereastra 
pentru parolă a dispărut imediat, permiţându-mi accesul. 

Of, Doamne, ce uşor fusese. Reuşisem. 

Isuse. lar acum? Cât timp mai puteam întârzia fără a 
risca? Dar cum puteam lăsa să-mi scape o asemenea 
ocazie? Probabil că nu aveam să mai am o astfel de şansă. 

Alana era o persoană foarte metodică. Conţinutul 
computerului era organizat într-o ierarhie clară şi logică. Un 
director se numea AURORA. 

Totul se afla acolo. Ei, poate că nu chiar tot, dar 
reprezenta o mină de aur de specificaţii tehnice privind 
cipul optic, rapoarte de marketing, copii ale unor e-mailuri 
transmise şi primite, planificări de discuţii, liste de personal 
cu coduri de acces, până şi planuri ale etajului... 

Erau atât de multe, încât până şi lectura titlurilor mi-ar fi 
răpit foarte multă vreme. Din fericire, laptopul avea CD- 
writer, iar eu aveam la mine CD-uri neînregistrate. Am 
înşfăcat unul şi l-am introdus în computer. 

Chiar şi în cazul unui laptop extrem de rapid ca al ei, tot 
a durat cinci minute până să se înregistreze toate fâşierele 
acelea. Atât de multe erau. 


— Unde-ai stat atât? m-a întrebat ea botoasă când m-am 
întors. 

Se băgase sub pătură, dar sânii dezgoliţi rămăseseră 
puţin la vedere şi ea părea pe jumătate adormită. Din CD- 
playerul pe care şi-l adusese se auzea în surdină o baladă a 
lui Stevie Wonder - Love's în Need of Love Today. 


— Nu am găsit din prima cheia de la portbagaj. 

— Un tip priceput la maşini ca tine? Am crezut că te-ai 
îmbarcat şi ai şters-o, abandonându-mă aici. 

— Chiar aşa de prost mă crezi? 

— Aparenţele pot fi înşelătoare, a zis ea. Hai în pat! 

— Nu mi-aş fi închipuit că-ţi place atât Stevie Wonder. 

Chiar n-aş fi bănuit aşa ceva, mai ales având în vedere 
colecţia ei de cântărețe supărate. 

— Încă nu mă cunoşti cu adevărat, m-a pus ea la punct. 

— Aşa e, dar mai păsuieşte-mă, am spus eu. 

„Ştiu totul despre tine, am gândit, şi totuşi nu cunosc 
mare lucru. Nu sunt singurul care păstrează secrete.” Am 
aşezat laptopul pe biroul din stejar din apropierea băii. 

— Gata, am spus, revenind în dormitor, dezbrăcându-mă 
din mers. În cazul în care-ţi vine vreo inspiraţie subită, vreo 
idee nemaipomenită peste noapte. 

Gol, m-am apropiat de pat. Femeia aceea frumoasă mă 
aştepta în pat, jucând rolul seducătoarei, când, în realitate, 
eu eram seducătorul. Nu avea cum să ştie ce rol jucam şi 
am simţit un val de ruşine, amestecat, în mod ciudat, cu o 
undă de pasiune. 

— Hai odată, a zis ea cu o şoaptă încărcată de dramatism 
şi urmărindu-mă atent. Tocmai mi-a venit o idee. 


Ne-am trezit amândoi după ora opt, neobişnuit de târziu 
pentru nişte sclavi ai muncii ca noi supermotivaţi - şi am 
mai rămas în pat o vreme, după care am făcut duş şi am 
coborât să luăm un mic dejun ca la ţară. Am îndoieli 
serioase că oamenii de la ţară chiar mănâncă în halul acela, 
pentru că ar ajunge să cântărească două sute de 
kilograme: felioare de şuncă (numai la dejunul țărănesc 
şunca se oferă „felioare”), mormane de fulgi de grâu, 
brioşe cu afine abia scoase din cuptor, ouă, frigănele, cafea 
cu frişcă adevărată... Alana a mâncat cu poftă, ceea ce m-a 
surprins, având în vedere că era atât de suplă. M-am 


delectat urmărind-o cum mănâncă atât de zdravăn. Era o 
femeie cu apetit sănătos, lucru care mă încânta. 

Ne-am întors în cameră, unde am făcut dragoste, după 
care am stat de vorbă. Mi-am impus să nu încep vreo 
discuţie despre proceduri de securitate sau ecusoane. Ea a 
vrut să afle despre moartea şi înmormântarea tatei şi, deşi 
subiectul mă deprima, i-am povestit câte ceva. În jur de 
unsprezece, am plecat cu mare regret, şi aşa s-a încheiat 
întâlnirea noastră. 

Cred că amândoi am fi vrut să mai dureze, dar trebuia să 
ajungem şi pe la cuiburile proprii o vreme, să ne terminăm 
lucrările, să mai şi trudim după acea noapte încântătoare 
petrecută departe de masa de lucru. 

In timp ce rulam pe drumul de ţară, presărat de copaci 
scăldaţi în lumină, m-am trezit gândindu-mă că tocmai 
petrecusem o noapte împreună cu cea mai frumoasă, mai 
amuzantă şi mai sexy femeie pe care o întâlnisem 
vreodată. 

Doamne, ce se întâmpla cu mine? 


82 


La amiază, imediat ce am ajuns în apartamentul meu, l- 
am sunat pe Seth. 

— O să mai am nevoie de bani, m-a anunţat el. 

li dădusem deja câteva mii de dolari din contul alimentat 
de Wyatt sau indiferent de unde proveneau acei bani. Am 
fost uimit că îi terminase pe cei dinainte. 

— N-am vrut să-mi bat joc şi să iau chestii ieftine, a spus 
el. Am cumpărat numai echipamente profesionale. 

— Bănuiam că aşa vei face, am zis eu. Chiar dacă sunt de 


unică folosinţă. 

— Vrei să cumpăr şi uniforme? 

— Da. 

— Dar cu ecusoanele cum rezolvi? 

— Rezolv eu şi problema asta. 

— Şi n-ai emoţii? 

Am ezitat o clipă, apoi m-am gândit să-i trântesc o 
minciună ca să-l încurajez, dar n-am reuşit. 

— Şi încă cum, am spus. 

Nici nu voiam să mă gândesc ce se putea întâmpla dacă 
lucrurile luau o turnură urâtă. O zonă importantă din 
creierul meu era cotropită treptat de îngrijorare când 
reanalizam planul pe care îl concepusem după discuţia cu 
şeful lui Seth. 

Şi totuşi, exista încă un colţişor din mintea mea care voia 
să evadeze într-o himeră. Doream să rămân cu gândul la 
Alana. M-am gândit la ironia situaţiei - la modul cum acel 
plan deliberat de a o seduce mă împinsese pe un drum 
surprinzător, făcându-mă să mă simt recompensat pe 
nedrept pentru trădarea mea. 

Trăiam stări contradictorii, simţindu-mă pe de o parte 
josnic, chiar vinovat, pentru felul în care procedasem şi, pe 
de altă parte, copleşit de devotament faţă de ea, un 
sentiment pe care sigur nu-l mai încercasem până atunci. In 
minte îmi veneau o sumedenie de amănunte: cum se spăla 
pe dinţi, luând apă de la robinet în căuşul palmei, în loc să 
folosească un pahar; adâncitura plină de graţie de pe 
spate, acolo unde începea curbura fundului, modul 
apetisant în care se ruja... Îmi aminteam glasul ei catifelat, 
râsul dezlănţuit, simţul umorului, drăgălăşenia ei... 

Toate mă făceau să mă gândesc - iar acesta era aspectul 
cel mai straniu - la viitorul nostru împreună, o idee care de 
obicei îl înspăimântă pe oricare bărbat care nu a trecut de 
treizeci de ani, dar care, într-un fel, pe mine nu mă speria 
deloc. Nu voiam să o pierd pe femeia asta. Mă simţeam de 


parcă aş fi oprit la un magazin neînsemnat ca să-mi cumpăr 
un bax de bere şi un bilet la loterie şi câştigasem premiul 
cel mare. 

Şi, de aceea, nu doream cu niciun chip ca ea să afle ce 
eram de fapt. Asta mă îngrozea. Acel gând sumbru, 
îngrozitor apărea mereu la suprafaţă, întrerupându-mi 
fanteziile ridicole, ca un Hopa-Mitică, jucărioara aceea cu 
fundul rotunjit şi greu, care se ridică imediat ce o apleci 
într-o parte. 

În filmul color din imaginaţia mea se strecura o imagine 
mânjită, neclară, în alb şi negru - un cadru reţinut de 
camera de supraveghere: eu, stând în maşină în parcarea 
întunecată, descărcând conţinutul laptopului ei pe un CD, 
presând cheile ei pe ceară, copiindu-i ecusonul. 

După aceea mă vedeam azvârlind cât colo acel Hopa- 
Mitică, imaginându-mă în ziua nunţii noastre şi pe Alana 
păşind pe culoarul dintre bănci, splendidă şi proaspătă, 
însoţită de tatăl ei, un bărbat cu păr argintiu şi cu un chip 
impunător, îmbrăcat cu un costum deschis la culoare. 

Ceremonia era oficiată de Jock Goddard ca judecător de 
pace. Apoi, membrii familiei Alanei, mama semănând cu 
Diane Keaton din Tatl miresei, sora ei atrăgătoare, deşi nu 
la fel de frumoasă, şi toţi simțindu-se emoţionaţi - dar asta 
doar în imaginaţia mea, să nu uităm - de faptul că se 
mărită cu mine. 

Prima noastră casă, una adevărată, nu un apartament, ca 
decupată dintr-un oraş vechi şi înverzit din Vestul Mijlociu; 
îmi imaginam casa mare în care locuieşte familia lui Steve 
Martin din Tatăl miresei. La o adică, amândoi suntem 
bogaţi, directori de corporație. Undeva în fundal, Nina 
Simone cânta Familia care locuieşte pe deal. Eu o trec pe 
Alana fără niciun efort peste prag, iar ea râde de mine 
pentru că am devenit un sclav al clişeelor, iar apoi facem 
dragoste în fiecare încăpere, ca pentru a inaugura casa, 
chiar şi baia şi dulapul de rufe. Închiriem filme şi le urmărim 


din pat, mâncând cu beţişoare mâncare chinezească la 
pachet şi, din când în când, o privesc pe furiş şi nu-mi vine 
să cred că sunt căsătorit cu acea femeie incredibilă. 


Brutele lui Meacham mi-au înapoiat computerele, asta 
spre norocul meu, pentru că aveam nevoie de ele. 

Am introdus în computer CD-ul cu tot ce conţinea 
laptopul Alanei. Am găsit în special e-mailuri privind uriaşul 
potenţial de marketing al AUROREI. Privind şansele Trion de 
a deţine întregul „spaţiu”, după cum se exprimă cei din 
marketing. Progresul neînchipuit al puterii de calcul pe care 
îl promite produsul, apoi felul în care cipul AURORA va 
schimba lumea. 

Unul dintre documentele ceva mai interesante era 
planificarea demonstraţiei publice a produsului. Urma să 
aibă loc miercuri, adică peste patru zile, la Centrul pentru 
Vizitatori de la sediul Trion, o sală foarte modernă, de 
dimensiuni gigantice. Cu o zi înainte aveau să se transmită 
mesaje electronice de lansare, faxuri şi telefoane către 
toate mijloacele de informare. Evident, prezentarea trebuia 
să devină un eveniment public de importanţă imensă. Am 
tipărit acel program. 

Pe mine mă interesau, mai mult decât orice, planul 
etajului şi procedurile de securitate aplicate în cazul 
membrilor echipei AURORA. 

Apoi am deschis unul dintre sertarele dulapului din 
bucătărie, într-un sac de gunoi împachetasem câteva 
obiecte pe care le păstrasem în pungi care se puteau 
închide etanş. Într-una se găsea CD-ul cu Ani Difranco pe 
care îl lăsasem la vedere în apartament, sperând că va 
pune mâna pe el, ceea ce se şi întâmplase. În cealaltă 
aveam paharul de vin folosit de ea. 

Meacham îmi dăduse o trusă de amprentare, cuprinzând 
mici fiole cu pudră de recoltare a amprentelor latente, o 
bandă de ridicare a amprentelor şi o pensulă din fibră de 


sticlă. Am luat amprentele de pe CD şi pahar cu ajutorul 
unei pudre negre de grafit. 

De departe, cea mai bună amprentă s-a dovedit cea de 
pe CD. Am recoltat-o pe o fâşie de bandă şi am pus-o într-o 
cutie sterilă din plastic. 

Apoi i-am scris un e-mail lui Nick Wyatt. 

Adresat, fireşte, lui „Arthur”: 


Luni seară/marţi dimineaţă termin misiunea şi obţin 
mostrele. Marţi dimineaţa le predau la ora şi locul precizat 
de tine. După încheierea sarcinii, vom întrerupe orice 
legătură. 


Am ţinut să transmit tonul potrivit de nemulţumire. Nu 
voiam ca el să aibă vreo bănuială. 

Dar la întâlnire avea să vină chiar Wyatt în persoană? 

Cred că asta era marea întrebare rămasă nelămurită. Nu 
era esenţial să apară chiar Wyatt, deşi aş fi dorit să se 
întâmple aşa. Nu-l puteam obliga să vină. De fapt, probabil 
că insistența mea l-ar fi făcut să evite întâlnirea cu mine. 
Dar deja îl cunoşteam destul de bine din punct de vedere 
psihologic şi eram aproape sigur că nu va avea încredere în 
altcineva. 

Ca să vezi, eu aveam să dau lui Nick Wyatt ceea ce 
dorea. 

Adică prototipul cipului AURORA, pe care urma să-l fur, 
cu ajutorul lui Seth, de la etajul cinci al Aripii D. 

Trebuia să-i predau exemplarul autentic, adevăratul 
prototip AURORA. Din multe motive, acesta nu putea fi 
falsificat. Fiind inginer, Wyatt şi-ar da imediat seama dacă 
era real sau era un fals. 

Însă în primul rând, aşa cum aflasem din e-mailurile lui 
Camilletti şi din fâşierele Alanei, din motive de securitate, 
prototipul fusese marcat cu un semn de identificare 
microimprimat, cuprinzând numărul de serie şi emblema 


Trion, imprimate cu ajutorul laserului şi vizibile doar la 
microscop. 

Tocmai de aceea doream să intre în posesia cipului furat. 
A celui autentic. 

Pentru că în momentul în care Wyatt - sau Meacham, 
dacă se întâmpla aşa - prelua cipul şterpelit, îl aveam la 
mână. Urma să înştiinţez FBl-ul cu mult timp înainte pentru 
a se realiza coordonarea acţiunii cu o echipă de intervenţie 
SWAT, dar nu le comunicam numele persoanei, locul sau 
alte elemente decât în ultima clipă. Trebuia să am control 
total asupra acelei acţiuni. 

Howard Shapiro, şeful lui Seth, telefonase în numele 
meu. 

— Nici nu te gândi să mai tratezi cu şeful de birou de la 
Procuratura SUA, mi-a zis el. Pentru ceva atât de delicat, 
omul trebuie să ceară aprobare de la Washington, iar asta 
va dura o veşnicie. Las-o baltă. Ne adresăm direct FBl-ului - 
ei sunt cei care fac jocurile la acest nivel. 

Fără să dea niciun nume, el a încheiat un târg cu cei de 
la FBI. Dacă totul mergea strună, iar eu i-l ofeream pe tavă 
pe Nick Wyatt, obţineam eliberarea condiţionată, nimic 
altceva. 

În fine, aveam să-l predau pe Wyatt. Dar totul trebuia să 
se desfăşoare cum plănuisem eu. 


83 


Luni, am început treaba încă de dimineaţă, întrebându- 
mă dacă aceea avea să fie ultima mea zi la Trion. 

Sigur, dacă totul mergea bine, urma să semene cu 
oricare altă zi, ca o treaptă obişnuită dintr-o carieră 


îndelungată şi reuşită. 

Erau însă şanse reduse ca totul să iasă perfect în planul 
acela incredibil de complicat şi ştiam bine asta. 

Duminică, folosind datele extrase de pe ecusonul de 
identificare al  Alanei şi un echipament denumit 
Proxprogrammer, pe care mi-l dăduse Meacham, reuşisem 
să realizez câteva copii după ecusonul ei de proximitate. 

De asemenea, între fişierele ei găsisem un plan al 
etajului cinci din Aripa D. Aproape jumătate din suprafaţă 
era haşurată şi denumită „Zona Secretă C”. 

In acea zonă se testa prototipul. 

Din păcate, nu ştiam ce se afla în zona protejată şi unde 
anume se păstra prototipul. Odată intrat, trebuia să-l 
găsesc intuitiv. 

M-am dus până la apartamentul tatei ca să-mi iau mănuși 
de lucru rezistente - cele pe care le folosisem pe vremea 
când lucram împreună cu Seth ca spălător de geamuri. 
Sperasem să-l găsesc şi pe Antwoine, dar probabil că ieşise 
undeva. Cât am stat acolo am avut un sentiment ciudat, ca 
şi cum aş fi fost urmărit, dar am alungat ideea socotind că 
era vorba de o stare de nelinişte normală. 

În restul zilei de duminică, mă documentasem pe site-ul 
Trion. Era uimitor câte informaţii stăteau la dispoziţia 
angajaţilor companiei - începând cu planuri de etaj, până la 
procedurile privitoare la confecţionarea ecusoanelor şi chiar 
inventarul instalaţiilor de securitate instalate la etajul cinci 
al Aripii D. De la Meacham procurasem şi frecvenţa radio a 
aparatelor de emisie-recepţie folosite de paznici. 

Nu ştiam chiar tot ce trebuia despre procedurile de 
securitate - departe de aşa ceva -, dar am aflat câteva 
lucruri esenţiale. Aşa am avut confirmarea celor spuse de 
Alana la masa luată la hanul de ţară. 

Existau doar două căi de acces la etajul cinci, ambele cu 
paznici. Ca să treci de primul grup de uşi trebuia să-ţi 
prezinţi ecusonul în faţa unui cititor de cartele, dar apoi erai 


văzut de un paznic aşezat dincolo de un geam blindat, care 
compara numele şi fotografia cu ceea ce îi apărea pe ecran, 
după care îţi deschidea uşa spre etaj. 

Nici măcar aşa nu te aflai aproape de Zona Secretă C. 
Aveai de mers pe nişte coridoare dotate cu camere de 
televiziune cu circuit închis, după aceea pătrundeai în altă 
zonă înzestrată nu numai cu camere cu circuit închis, ci şi 
cu detectoare de prezenţă, apoi ajungeai la intrarea în zona 
protejată. Aici nu erau paznici, dar, ca să deschizi uşa, 
trebuia să activezi un senzor biometric. 

Aşadar, accesul la prototipul AURORA se dovedea grotesc 
de dificil, dacă nu chiar imposibil. Probabil că nu puteam 
trece nici de primul punct de intrare, cel cu paznic. Evident, 
nu puteam folosi cartela Alanei - nimeni nu m-ar fi 
confundat cu ea. Cu toate astea, cartela ei mi-ar fi fost utilă 
după ce aş fi pătruns la etajul cinci. 

Senzorul biometric era şi mai şi. Trion se situa pe o 
poziţie de frunte în ceea ce privea mai toate tehnologiile 
avansate, iar recunoaşterea după datele biometrice - 
scanere de amprente, cititoare palmare, identificare 
automată a geometriei faciale, identificarea vocii, scanarea 
irisului şi a retinei - erau cu un pas înainte în domeniul 
produselor destinate asigurării securităţii. Toate au puncte 
forte şi slabe, dar scanerele de amprente sunt în general 
considerate drept cele mai bune - sigure, simple şi uşor de 
instalat, dovedind un procentaj scăzut de identificări 
eronate. 

Un scaner de identificare a amprentelor digitale era 
montat pe peretele din faţa Zonei Secrete C. 

După-amiază târziu, i-am dat un telefon de pe mobil 
directorului adjunct al centrului de comandă pe probleme 
de securitate pentru Aripa D. 

— Salut, George, am început eu. Sunt Ken Romero de la 
Proiectare şi operaţiuni reţele, de la grupul de instalări. 

Numele Ken Romero era real, aparţinând unui director. 


Asta în caz că George se hotăra să facă o verificare. 

— Cu ce te pot ajuta? m-a întrebat omul, pe un ton de 
parcă tocmai ar fi descoperit o baligă în cutia de Cracker 
Jack“?. 

— Am sunat. Bob m-a rugat să vă anunţ că urmează să 
refacem un traseu al unui cablu cu fibră optică şi să 
introducem o modernizare, mâine dimineaţă, foarte 
devreme. 

— Înî. (Asta în loc de: „Şi de ce-mi spui mie?”) 

— Nu ştiu ce le-a venit să pună cablu optic de cincizeci 
de microni optimizat cu laser sau server Ultra Dense Blade, 
dar de, nu plătesc eu, înţelegi? Probabil că au acolo nişte 
aplicaţii de bandă largă, şi atunci... 

— Şi eu ce trebuie să fac, domnule...? 

— Romero. În fine, cred că oamenii de la etajul cinci nu 
vor să fie deranjaţi în timpul lucrului, de aceea au cerut ca 
treaba să se facă în primele ore ale dimineţii. Nu-i mare 
chestie, dar voiam să vă ţinem la curent şi pe voi, pentru că 
lucrarea presupune oprirea detectoarelor de proximitate şi 
prezenţă şi nu numai, undeva între patru şi şase dimineaţă. 

Adjunctul şefului securităţii a răsuflat aproape uşurat că 
el nu trebuia să facă nimic. 

— Te referi la tot etajul cinci? Nu pot opri toate 
detectoarele de acolo fără... 

— Nu, nu-nu, am zis eu. Ţinând seama cât de des fac 
pauze pentru cafea, cred că oamenii mei abia dacă vor 
reuşi să termine două sau trei tablouri de conexiuni. Nu, mă 
refeream la zonele, stai să văd, zonele 22 A şi B, bine? 
Exact secţiunile interne. În orice caz, becurile de pe 
panourile voastre de avertizare o să se aprindă ca nişte 
brazi de Crăciun, făcându-i pe paznici să se agite ca 
nebunii, de aceea voiam să te anunţ... 

George a oftat lung. 

— A, dacă-i vorba doar de 22 A şi B, cred că pot 


 Batoane crocante din porumb, melasă şi alune (n.tr.). 


dezactiva alarmele acelea... 

— Cum e mai bine. Sper că înţelegi, n-am vrea să 
speriem paznicii degeaba. 

— Îți las la dispoziţie trei ore, sper că rezolvi în timpul 
ăsta. 

— N-avem nevoie de trei ore, dar e preferabil să ne 
asigurăm decât să iasă cu scandal, înţelegi? Bine, îţi 
mulţumesc pentru ajutor. 


84 


In jur de şapte seara, ca de obicei, am părăsit clădirea 
Trion şi m-am dus acasă. Am dormit aproape neîntors. 

Puțin înainte de patru dimineaţa, m-am întors şi am 
parcat pe stradă, nu în garajul Trion, ca să nu existe 
dovada revenirii mele în clădire. Zece minute mai târziu, o 
camionetă pe care scria: „J.j. Rankenberg & Co - Unelte, 
echipamente şi produse chimice profesionale pentru 
curăţat ferestre, înfiinţată în 1963” a oprit în apropiere. La 
volan era Seth, îmbrăcat cu o uniformă albastră care avea 
înscris „J.J. Rankenberg” pe buzunarul stâng. 

— Cum merge, viteazule? m-a luat el. 

— Chiar J.J. ţi-a dat camioneta? 

— Bătrânul a murit, a spus Seth. Am observat că fuma, 
ceea ce însemna că era agitat. A trebuit să tratez cu 
juniorul. 

Apoi mi-a întins o salopetă albastră, încă împăturită, pe 
care mi-am tras-o peste blugi şi bluza polo, operaţiune nu 
tocmai uşor de realizat în cabina unei camionete Isuzu care 
puţea a benzină. 

— Credeam că juniorul nu te are la inimă deloc. 


Seth a ridicat mâna stângă şi şi-a frecat degetul mare de 
arătător, vrând să spună că plătise bine. 

O închiriere pe termen scurt, pentru o trebuşoară pe care 
să o fac în folosul companiei tatălui amicei mele. 

— Dar tu n-ai nicio amică. 

— Pe el nu l-a interesat decât că nu trebuie să declare 
venitul. Eşti pregătit de acţiune, şmechere? 

— Să-i dăm drumul, scumpule, am zis eu şi am făcut 
semn către intrarea de serviciu în garajul Aripii D, iar Seth a 
intrat. 

Aflat în ghereta lui, portarul de noapte a aruncat o privire 
pe o foaie şi a găsit numele companiei pe lista celor care 
aveau acces. 

Seth a tras camioneta lângă rampa de încărcare şi apoi 
am scos sacii mari din nailon, plini cu scule, ştergătoarele 
profesionale de geamuri şi găleţile mari de culoare verde, 
beţele extensibile de patru metri, bidoanele de patru litri 
din plastic în care se afla lichid de curăţare galben, parcă 
era urină, frânghiile şi cârligele, după care au urmat 
dispozitivul cu scripete Sky Genie, scaunul de nostrom şi 
carabinele Jumar. Uitasem cât de multe porcări; îţi trebuiau 
pentru slujba aceea. 

Am apăsat butonul mare din oţel amplasat alături de uşa 
metalică a garajului şi, câteva clipe mai târziu, ea a început 
să se ridice. Un paznic burtos, cu faţa lipsită de culoare şi 
cu o mustață zbârlită a apărut cu un carnet în mână. 

— Hei, băieţi, vreţi să vă ajut? a întrebat el, dar se vedea 
că nu vorbeşte serios. 

— Nu, ne descurcăm, i-am răspuns. Arată-ne doar drumul 
până la liftul de mărfuri care merge până pe acoperiş... 

— Nicio problemă, a zis el. A rămas cu carnetul acela în 
mână - nu-şi notase nimic, ci îl ţinea aşa, ca să ne arate că 
face şi el ceva - şi ne-a urmărit cum ne-am cărat 
calabalâcul. Apoi, în timp ce ne conducea spre lift, a 
întrebat: Chiar puteţi curăța ferestrele pe întuneric? 


— În jumătate din timp, ba chiar le curăţăm mai bine pe 
întuneric, a spus Seth. 

— Nu înţeleg de ce, dar oamenii ne privesc foarte crispaţi 
când sunt observați în timp ce lucrează, am intervenit eu. 

— Da, asta ne distrează grozav, a spus Seth. li sperie de 
moarte, îi face să le stea inima în loc. 

Paznicul a râs. 

— Apăsaţi pe R, a zis el. Dacă uşa de ieşire pe acoperiş e 
încuiată, găsiţi acolo pe cineva, parcă îl cheamă Oscar. 

— Excelent, am spus eu. 


Când am ajuns pe acoperiş, mi-am amintit de ce uram să 
spăl geamurile clădirilor foarte înalte. Sediul Trion avea 
doar opt etaje, deci vreo treizeci de metri înălţime, dar 
acolo sus şi la miez de noapte, parcă aş fi fost pe Empire 
State Building. Vântul bătea în rafale scurte, era frig, umed 
şi se auzea zgomotul traficului, până şi la ora aceea din 
noapte. 

Paznicul Oscar Fernandez (aşa scria pe ecusonul lui) era 
un tip scund, cu uniformă albastru-marin. Din aparatul de 
radiorecepţie prins la centură se auzeau paraziți şi voci 
transmițând mesaje aproape neinteligibile. Ne aştepta la 
uşa liftului şi, cât ne-am descărcat sculele şi tot ce aveam, 
s-a mutat stângaci de pe un picior pe altul, după care ne-a 
condus pe scara de acces spre acoperiş. 

L-am urmat pe palierele scurte. Când a descuiat uşa de 
ieşire, ne-a spus: 

— Mi s-a transmis că o să veniţi, dar am fost surprins, nu 
ştiam că începeţi munca atât de devreme. 

Nu părea bănuitor, ci doar ţinea să facă şi el conversaţie. 

Seth a repetat poezioara aceea cu „în jumătate de timp”, 
după care am reluat chestia cu oamenii din birouri gata să 
facă atac de inimă când ne văd agăţaţi la geamuri şi l-am 
făcut şi pe el să râdă. A zis că, după el, era de înţeles că 
oamenii nu voiau să le tulburăm activitatea în timpul orelor 


normale de serviciu. Echipaţi şi purtând uniforme, eu şi 
Seth arătam ca nişte adevăraţi spălători de geamuri, pentru 
că cine naiba ar fi fost atât de dement să se urce pe 
acoperişul unei clădiri târând după el toate chestiile acelea? 

— Eu am intrat în serviciul de noapte doar de vreo două 
săptămâni, a spus Fernandez. Aţi mai fost aici până acum? 
O să vă descurcaţi? 

Am spus că la Trion nu mai lucraserăm şi atunci ne-a 
arătat unde erau lucrurile esenţiale de care aveam nevoie - 
prize, robinete, ancore de siguranţă. În prezent, toate 
acoperişurile noilor construcţii trebuie să fie prevăzute cu 
ancore de siguranţă montate la intervale de doi metri, 
suficient de rezistente pentru a suporta o greutate de două 
mii cinci sute de kilograme. Ancorele ies de obicei în afară 
ca nişte ţevi de scurgere, numai că au un bolţ în formă de U 
în partea superioară. 

Numai că Oscar era prea curios în legătură cu felul în 
care ne pregăteam materialele. A rămas pe lângă noi, 
uitându-se cum am fixat carabinele de blocare din oţel. 
Acestea erau legate de frânghii speciale de alpinism, 
groase de un centimetru şi ceva, de culoare portocalie, şi 
se fixau de ancorele de siguranţă. 

— Frumos, s-a mirat el. Probabil că în timpul liber faceţi 
alpinism, nu? 

Seth s-a uitat la mine, apoi a zis: 

— Tu faci muncă de securitate şi în timpul liber? 

— Nuu, a zis el şi a pufnit în râs. Dar mă gândeam că vă 
place să vă căţăraţi în locuri înalte. Mie mi-ar fi frică de 
moarte. 

— Te înveţi şi cu asta, am zis eu. 

Fiecare din noi aveam două coarde separate, una pentru 
coborâre, cealaltă, de siguranţă, cu un dispozitiv de 
agăţare, în caz că prima se rupea. Am ţinut să procedez 
corect, nu doar de dragul aparenţelor. Niciunul din noi nu 
avea chef să moară căzând de pe clădirea Trion. În cele 


două veri neplăcute cât lucraserăm la o companie de spălat 
geamuri ni se spusese că în domeniul nostru de activitate 
media de accidente mortale era de zece pe an, darnu ni se 
spusese dacă acel procentaj se înregistrase în întreaga 
lume sau într-un stat, iar noi nu ceruserăm precizări. 

Ştiam că ceea ce făceam era periculos. Nu ştiam însă de 
unde venea primejdia. 

După vreo cinci minute, Oscar s-a plictisit, în primul rând 
pentru că n-am mai discutat cu el, aşa că s-a întors la 
postul lui. 

Coarda se fixa de ceva denumit Sky Genie%, un fel de tub 
lung din metal în care frânghia se rula pe un fus din 
aluminiu forjat. Sky Genie - frumos nume, recunosc - e un 
dispozitiv special care funcţionează prin frecare şi 
derulează coarda încet. Ei bine, minunile astea erau 
zgâriate şi păreau destul de uzate. L-am ridicat pe al meu şi 
am zis: 

— N-ai putut cumpăra unele noi? 

— Păi sunt din dotarea camionetei, ce-ai vrea? De ce-ţi 
faci griji? Chestiile astea suportă două mii cinci sute de 
kilograme. Apropo, s-ar părea că ai mai pus câteva 
kilograme pe tine în ultimele luni. 

— Du-te dracului! 

— Seara mănânci? Sper că nu. 

— Lasă glumele. Ai citit vreodată instrucţiunile de pe 
asta? 

— Ştiu, utilizarea  necorespunzătoare poate provoca 
vătămări grave sau chiar decesul. Nu te mai lua după 
astea! Cred c-ai ajuns să te sperii şi când citeşti 
instrucţiunile de pe saltele. 

— Mie-mi place reclama: „Sky Genie te aduce jos”. 

Seth n-a râs. 

— Opt etaje e o nimica toată, amice. Mai ţii minte când 
curăţăm clădirea Civic... 


45 În trad. „duhul cerului”. (n. tr.). 


— Încetează, l-am întrerupt eu. 

Nu ţineam să mă dau serios, dar nu apreciam umorul lui 
negru, mai ales stând pe acoperişul de la Trion. 

Sky Genie se fixa de un ham de siguranţă din nailon, 
legat de centură prins de un scăunel cu şezutul matlasat. 
Toate articolele folosite în domeniul spălării geamurilor 
purtau nume care cuprindeau şi cuvinte precum 
„Ssiguranţă” sau „prevenirea căderii”, ceea ce îţi aduce 
mereu aminte că, dacă ceva nu merge ca lumea, eşti 
terminat. 

Singurele lucruri neobişnuite folosite de noi erau două 
Jumar Ascenders, care permiteau urcarea cu ajutorul 
corzilor. De regulă, când speli ferestrele unei clădiri înalte, 
n-ai niciun motiv să te întorci pe acoperiş - lucrezi până 
ajungi la sol. 

Dar aceea era singura noastră cale de salvare. 

Intre timp, cu ajutorul unui inel în formă de D, Seth a 
fixat vinciul electric de una dintre ancorele de pe acoperiş, 
apoi l-a alimentat de la priză. Era un model care funcţiona 
la 215 V, cu un scripete capabil să ridice aproape cinci sute 
de kilograme. L-a legat de corzilor noastre, asigurându-se 
că exista joc suficient care să nu ne împiedice coborârea. 

Am tras tare de coardă, ca să mă conving că totul era 
bine fixat, apoi ne-am apropiat de marginea acoperişului şi 
a privit în jos. Ne-am uitat unul la celălalt, iar Seth a etalat 
un zâmbet de parcă m-ar fi întrebat ce naiba căutam noi 
acolo. 

— Ne mai arde de distracţie? m-a întrebat el. 

— A, sigur. 

— Eşti gata, amice? 

— Da, i-am răspuns. Ca Elliot Krause în Port-O-San. 

Niciunul din noi n-a râs la chestia asta. Am trecut cu 
atenţie peste balustradă şi apoi am început să coborâm. 


85 


Am avut de coborât doar două etaje, dar nu ne-a fost 
uşor. Ne cam lipsea practica, duceam cu noi câteva scule 
grele şi trebuia să fim foarte atenţi să nu ne aplecăm prea 
mult în afară. 

Pe faţada clădirii erau montate camere de supraveghere 
cu circuit închis. Din scheme, ştiam exact unde se aflau. 
Mai ştiam şi specificaţiile acelor camere, dimensiunea 
lentilelor, distanţa de focalizare şi câte altele. 

Cu alte cuvinte, ştiam unde se aflau zonele neacoperite 
de ele. 

lar noi coboram prin dreptul unei astfel de zone 
neacoperite. Nu mă îngrijora că vom fi văzuţi coborând de 
oamenii care răspundeau de securitatea clădirii, pentru că 
aveau cunoştinţă de prezenţa spălătorilor de geamuri în 
acea dimineaţă. Mă preocupa faptul că, dacă s-ar fi uitat 
mai atent, oricine şi-ar fi dat seama că noi nu curăţăm 
niciun geam. Ne-ar fi văzut cum coboram încet, spre etajul 
cinci. Şi că nici măcar nu ne aşezaserăm în dreptul 
geamurilor. 

Ne legănam uşure! în faţa unui grilaj de ventilaţie. 

Atâta vreme cât nu ne legănam prea mult într-o parte 
sau alta, nu intram în vizorul camerelor. Asta conta. 

Proptindu-ne picioarele de un pervaz, ne-am scos sculele 
şi ne-am apucat să desfacem bolţurile hexagonale. Erau 
bine înşurubate prin oţel, intrând în beton, şi, din nefericire, 
multe la număr. Tăcuţi, eu şi Seth am lucrat cu îndârjire şi 
curând sudoarea a început să ne curgă pe feţe. Era posibil 
ca cineva care ieşise să se plimbe pe afară, vreun paznic 
sau cine ştie, să observe că scoteam bolţurile care fixau 
grătarul de aerisire şi se putea întreba ce căutam acolo. 
Spălătorii de geamuri lucrează de obicei cu găleți şi altele 


de genul ăsta, nu cu şurubelniţe electrice cu acumulator. 

Dar la ora aceea, nu se găseau mulţi să se plimbe. lar cei 
care ar fi ridicat din întâmplare ochii spre clădire şi-ar fi 
închipuit că făceam lucrări de întreţinere. 

Cel puţin aşa speram. 

Ne-a trebuit mai bine de un sfert de oră ca să slăbim şi 
să scoatem toate bolţurile. Câteva dintre ele ruginiseră şi a 
trebuit să folosim un atomizor cu o soluţie specială ca să le 
desfacem. 

Apoi, la un semn al meu, Seth l-a scos pe ultimul şi, 
împreună, am îndepărtat grătarul de pe peretele clădirii. 
Era extrem de greu, o treabă pentru cel puţin doi oameni. A 
trebuit să-l ţinem de marginile tăioase - din fericire, 
adusesem mănuşi, chiar foarte bune, pentru amândoi - şi 
să-l înclinăm ca să rămână pe pervazul ferestrei. După 
aceea, prinzându-se de el şi folosindu-l ca punct de sprijin, 
Seth a reuşit să sară înăuntru cu picioarele înainte. Cu un 
icnet, a aterizat pe podeaua camerei tehnice. 

— E rândul tău, a zis. Fii atent! 

M-am prins de o margine a grătarului şi mi-am strecurat 
picioarele prin puţul de aerisire, apoi am căzut pe podea, 
aruncând o privire rapidă în jur. 

Camera tehnică era înţesată de echipamente imense, 
care făceau un zgomot infernal. Erau cufundate în 
întuneric, fiind vizibile numai datorită luminii difuze ce 
pătrundea de la reflectoarele montate pe acoperiş. Înăuntru 
se aflau instalaţiile de aer condiţionat - pompe de căldură, 
ventilatoare, răcitoare şi compresoare uriaşe, precum şi 
alte echipamente de filtrare şi condiţionare a aerului. 

Am rămas prinşi în hamuri, agăţaţi de corzile duble care 
se legănau prin căminul de ventilaţie. Apoi am desfăcut 
centurile hamurilor şi le-am dat drumul. 

Acum hamurile atârnau în aer. Evident, nu le puteam 
lăsa acolo, dar le fixasem de vinciul electric de pe acoperiş. 
Seth a scos din buzunar o telecomandă de garaj şi a apăsat 


un buton. Am auzit băzâitul şi scrâşnetul îndepărtat şi slab 
al motorului, iar hamurile şi corzile au început să urce încet 
în aer, trase de vinciul electric. 

— Sper că le putem cobori când vom avea nevoie de ele, 
a spus Seth, dar eu abia l-am auzit din cauza zgomotului 
asurzitor al instalaţiilor din cameră. 

Fără să vreau, m-am gândit că toată isprava aceea 
reprezenta cel mult un joc pentru Seth. Dacă era prins, nu 
păţea mare lucru. Scăpa uşor. Eu însă dădeam de naiba. 

Apoi am tras grătarul înăuntru şi l-am aşezat astfel încât, 
văzut din afară, părea că stă la locul lui. Am scos încă o 
bucată de coardă şi am petrecut-o prin capetele de 
prindere şi pe după o ţeavă verticală pentru a lega grătarul. 

În încăpere se făcuse din nou întuneric, de aceea am 
aprins lanterna. M-am apropiat de uşa masivă din oţel şi am 
încercat clanţa. 

S-a deschis. Ştiam că normele prevedeau ca uşile 
camerelor tehnice să se deschidă dinăuntru, pentru ca 
personalul de serviciu să nu rămână blocat, însă m-am 
simţit uşurat descoperind că puteam ieşi de acolo. 

În acest timp, Seth a scos două aparate de radiorecepţie 
Motorola, mi-a dat unul, iar după aceea a scos din husă un 
aparat de radio pe ultrascurte, un scaner din înzestrarea 
poliţiei, care avea trei sute de canale. 

— Mai ţii minte frecvenţa pe care lucrează cei din 
Serviciul de securitate? Ceva pe banda de patru sute UHF, 
nu? 

Mi-am scos agenda cu arc din buzunarul cămăşii şi i-am 
dictat frecvenţa. El s-a apucat să seteze aparatul, iar eu am 
desfăcut planul de etaj şi am studiat ruta pe care trebuia să 
o urmăm. 

Acum eram mai agitat decât la coborârea de-a lungul 
fațadei clădirii. Ne făcuserăm un plan precis, dar puteau 
apărea multe elemente neprevăzute. 

Pe de o parte, se putea să dăm peste angajaţi, chiar la 


ora aceea. AURORA era prioritatea numărul 1 pentru Trion, 
având termenul de finalizare fixat peste două zile. lar 
inginerii aveau obiceiul să lucreze la cele mai ciudate ore. 
La ora cinci probabil că nu era nimeni pe etaj, dar nu se 
ştia. Era mai bine să rămânem cu uniformele de spălători 
de geamuri, ducând cu noi câte o găleată şi ceva de şters - 
oamenii de serviciu treceau de obicei neobservaţi de restul 
lumii. Era puţin probabil ca cineva să ne oprească şi să ne 
întrebe ce făceam acolo. 

Dar mai exista posibilitatea, total înfiorătoare, să dau 
peste cineva care mă putea recunoaşte. Trion avea zeci de 
mii de angajaţi, iar eu întâlnisem, să spunem, maximum 
cincizeci, deci şansele erau în favoarea mea să rămân 
neremarcat. Mai ales la ora cinci. Cu toate astea... De 
aceea, îmi adusesem o cască de culoare galbenă, deşi 
spălătorii de geamuri nu purtau aşa ceva; mi-am îndesat-o 
pe cap şi mi-am pus şi ochelari de protecţie. 

Imediat ce ieşeam din camera întunecoasă trebuia să 
parcurg câteva zeci de metri prin dreptul camerelor de 
supraveghere. Sigur, în centrul de control din subsol erau 
cel puţin doi tipi de la securitatea clădirii, dar ei aveau de 
urmărit zeci de monitoare şi, în acelaşi timp, se uitau 
probabil la televizor, beau cafea şi jucau ceva. Am socotit 
că nimeni nu-mi va acorda atenţie. 

Asta până ajungeam la Zona Secretă C, unde măsurile de 
securitate erau, cu siguranţă, mai severe. 

— Am rezolvat, m-a anunţat Seth, privind afişajul digital 
al scanerului. Tocmai am prins ceva în legătură cu 
„Securitate Trion” apoi încă ceva despre companie. 

— Bravo, am spus eu. Trage cu urechea şi anunţă-mă 
imediat dacă apare ceva neobişnuit. 

— Cât timp crezi că-ţi trebuie? 

Mi-am ţinut răsuflarea. 

— Poate zece minute. Sau jumătate de oră. Depinde cum 
merg lucrurile. 


— Fii atent, Cas. 

Am dat din cap. 

— Stai puţin, ar mai fi ceva. Într-un colţ zărise o găleată 
de curăţenie pe roţi şi mi-a adus-o. la şi asta cu tine. 

— Bună idee. M-am uitat o clipă la vechiul meu prieten, 
aşteptând parcă să-mi ureze „noroc”, apoi am socotit că 
era un sentimentalism ieftin, care ar fi confirmat starea 
mea de agitaţie. De aceea am făcut semn că totul era în 
regulă şi că nu aveam nicio teamă. Ne vedem aici, am spus 
eu. 

— Hei, nu uita să porneşti chestia aia, a zis el, arătând 
spre radio-emiţătorul meu. 

Am clătinat din cap a mustrare faţă de neglijenţa mea şi 
i-am zâmbit. 

Am deschis uşa cu grijă, m-am uitat în jur şi, cum n-am 
văzut pe nimeni, am ieşit pe coridor, apoi am închis uşa. 


86 


La cincisprezece metri în faţa mea, sus pe perete, 
aproape de tavan, era montată o cameră a cărei luminiţă 
roşie clipea. 

Wyatt spusese că eram bun de actor, iar acum se 
impunea să o dovedesc. Trebuia să par degajat, puţin 
plictisit şi, în primul rând, deloc agitat. Asta cerea ceva 
talent actoricesc. 

„Continuaţi să urmăriţi starea vremii sau ce program 
nenorocit se dă la televizor, le-am poruncit în gând celor 
din centrul de supraveghere. Beţi-vă cafeaua şi mâncaţi-vă 
gogoşile! Discutaţi despre baschet sau fotbal! Nu-i daţi 
atenţie celui din spatele cortinei!” 


În timp ce împingeam căruciorul cu găleata de curăţenie, 
ghetele mele de lucru scârţâiau slab pe holul mochetat. În 
jur, nimeni. Asta venea ca o uşurare. 

„Ba nu, am gândit, la o adică, ar fi mai bine să trec pe 
lângă cineva. Asta ar distrage atenţia de la persoana mea.” 

Da, probabil. Mulţumeşte-te cu ce ai. Speră că nu te 
întreabă nimeni unde te duci. A 

Am dat colţul şi am ajuns într-o zonă de cubiculumuri. În 
afara câtorva becuri de siguranţă, restul era cufundat în 
întuneric. 

Conducând căruciorul pe culoarul din mijlocul încăperii, 
am remarcat şi alte camere de supraveghere. Semnele din 
cubiculumuri, afişele bizare, lipsite de haz, toate dovedeau 
că acolo lucrau ingineri. Pe un raft dintr-un cubicul stătea o 
păpuşă  „lubeşte-mă Lucille” care m-a fixat cu ochi 
răutăcioşi. 

„Îmi fac meseria”, am ţinut să-mi reamintesc. 

De cealaltă parte a acelei zone deschise, aşa cum ştiam 
din planul consultat, se găsea un coridor scurt care ducea 
direct către jumătatea securizată a etajului. Un afiş plasat 
pe perete („Zona Secretă C - Accesul permis exclusiv 
persoanelor autorizate şi o săgeată”) m-a convins. Eram 
aproape de ţintă. 

Până aici totul mersese mult mai uşor decât mă 
aşteptasem. Sigur, în jurul intrării în zona secretă existau 
detectori de prezenţă şi camere de supraveghere. 

Dar dacă telefonul pe care-l dădusem celui de la pază cu 
o zi în urmă îşi făcuse efectul, probabil că detectoarele de 
prezenţă erau dezactivate. 

A, nu puteam fi sigur. Aveam să aflu peste câteva 
secunde, când mă apropiam mai mult. 

Camerele erau sigur active, dar aveam un plan şi în 
privinţa lor. 

Brusc, un zgomot puternic m-a făcut să tresar: un ţiuit 
scos de aparatul de radiorecepţie. 


— Isuse, am mormăit eu, simțind că inima mi-o ia razna. 

— Adam, am auzit vocea lui Seth, precipitată şi fără nicio 
inflexiune. 

Am apăsat butonul aflat pe o latură. 

— Da. 

— Avem necazuri. 

— Cum adică? 

— Întoarce-te! 

— De ce? 

— Intoarce-te dracului! 

Uf, drace! 

M-am răsucit brusc, am abandonat găleata şi pornit în 
fugă, dar mi-am adus aminte că puteam fi observat. M-am 
silit să merg mai încet, cu paşi mari. Ce naiba se 
întâmplase? Ne dăduseră de gol corzile? Căzuse grătarul de 
ventilaţie? Sau cineva deschisese uşa camerei tehnice şi 
dăduse de Seth? 

Drumul de întoarcere mi s-a părut nesfârşit. În faţa mea, 
s-a deschis uşa unui birou din care a ieşit un bărbat de 
vârstă medie. Purta pantaloni din poliester şi o cămaşă 
galbenă cu mânecă scurtă şi arăta ca un inginer mecanic 
din vechea generaţie. Pesemne că începuse munca mult 
mai devreme sau rămăsese peste noapte acolo. Individul 
mi-a aruncat o privire, apoi a lăsat ochii spre podea, fără să 
spună nimic. 

Eram un om de serviciu venit pentru a face curăţenie. 
Adică invizibil. 

Imaginea fusese surprinsă de câteva zeci de camere de 
supraveghere, dar nu atrăgeam atenţia nimănui. Eram din 
echipa de curăţenie, un tip oarecare de la întreţinere. Nimic 
mai firesc decât să mă aflu acolo. Nimeni nu avea motive 
de mirare. 

Am ajuns în sfârşit la camera tehnică. M-am oprit în faţa 
uşii, încercând să surprind vreo voce şi pregătit să o şterg 
dacă cineva s-ar fi aflat acolo cu Seth, chiar dacă n-aş fi 


vrut să-l abandonez în acea situaţie. N-am auzit decât 
câteva sunete slabe emise de scaner, atâta tot. 

Am deschis uşa. Seth stătea lipit de uşă, cu aparatul de 
radiorecepţie la ureche. 

Părea panicat. 

— Trebuie s-o ştergem de-aici, mi-a şoptit. 

— Ce...? 

— Tipul de pe acoperiş. De la şapte, adică. Paznicul care 
ne-a dus sus. 

— Ce-i cu el? 

— Cred că s-a întors pe acoperiş. Din curiozitate, cine 
ştie. S-a uitat în jos şi n-a văzut decât corzile atârnând liber, 
niciun spălător de geamuri şi a dat alarma. N-am idee, 
pesemne s-a temut că ni s-a întâmplat ceva. 

— Poftim? 

— l-auzi! 

Scanerul a emis un scârţăit, apoi s-au auzit voci. Am 
surprins o frântură: „Etaj cu etaj, terminat!” Apoi: „Unitatea 
Bravo, recepţie.” 

— Bravo, terminat. 

— Bravo, pătrundere ilegală, aripa D de la David. S-ar 
părea că  spălătorii de geamuri şi-au abandonat 
echipamentul pe acoperiş, nici urmă de lucrători. Să se facă 
o verificare a clădirii, etaj cu etaj. Situaţie Cod 2. Bravo, 
oamenii tăi să se ocupe de etajul unu, terminat. 

— Recepţionat. 

M-am holbat la Seth. 

— Cod 2 cred că înseamnă urgenţă. 

— Cercetează clădirea, a spus Seth în şoaptă şi, din 
cauza zgomotului maşinilor, abia l-am auzit. Trebuie să 
ieşim dracului de aici. 

— Cum? am şuierat eu. Nu putem cobori corzile, chiar 
dacă sunt încă legate! Şi aproape sigur că nu putem ieşi din 
capcana etajului ăstuia! 

— Şi-atunci ce dracu’ facem? 


Am inspirat adânc, am oftat, încercând să gândesc 
limpede. Am simţit nevoia să fumez. 

— Uite. Găseşte un computer, indiferent de care. 
Loghează-l la serverul Trion. Caută pagina referitoare la 
procedurile de securitate, vezi care sunt punctele de ieşire 
în caz de urgenţă. Mă refer la lifturi de marfă, scări de 
incendiu, ce-o fi. Orice cale de ieşire, chiar dacă va trebui 
să sărim. 

— Eu? Şi tu ce faci în timpul ăsta? 

— Mă întorc acolo. 

— Ce? îţi baţi joc de mine? Clădirea geme de paznici, te- 
ai tâmpit? 

— Habar n-au unde suntem. Oamenii ştiu doar că undeva 
în aripa asta... şi sunt şapte etaje. 

— Adam, ţi-ai pierdut minţile! 

— N-o să mai am şansa asta, am spus şi am pornit în 
fugă spre uşă. l-am făcut semn cu aparatul Motorola. Să mă 
anunţi când găseşti o ieşire. Eu intru în Zona Secretă C. 
Vreau să iau ce mi-am propus. 


87 


„Nu alerga.” 

Trebuia să-mi impun asta. „Păstrează-ţi calmul.” Am 
mers pe coridor, străduindu-mă să par nepăsător, deşi 
simţeam că-mi plesneşte capul. „Nu te uita la camere.” 

Ajuns la jumătatea drumului spre zona de cubiculumuri, 
am auzit sunetul aparatului de radiorecepţie, două ţiuituri 
scurte. 

— Da? 

— Ascultă, domnule. Îmi cere să mă identific. Fereastra 


de intrare. 

— Of, drace, ai dreptate. 

— Vrei să folosesc numele tău? 

— Uf, Dumnezeule, nu. Foloseşte... Am scos imediat 
agenda cu arc. Uite, Pierson. l-am dictat apoi pe litere, fără 
să mă opresc din mers. 

— Şi parola? O ştii? 

— MJ 23, i-am dictat. 

— MJ...? 

— Cred că de la Michael Jordan. 

— Da, exact. Michael Jordan are tricoul cu numărul 23. 
Tipul ăsta o fi vreun jucător minune? 

De ce spunea Seth atâtea prostii? Pesemne era speriat 
de moarte. 

— Nu, am zis eu, gândindu-mă la altceva, şi am intrat în 
zona cubiculelor. Mi-am scos casca şi ochelarii de protecţie, 
deoarece nu-mi mai trebuiau, şi, în trecere, le-am ascuns 
sub un birou. E doar arogant, la fel ca Jordan. Amândoi se 
cred cei mai tari. Doar unul din ei are dreptul. 

— Gata, am intrat, m-a anunţat el. Pagina de securitate, 
zici? 

— Proceduri de securitate. Vezi dacă găseşti ceva despre 
rampa de încărcare, dacă putem ajunge acolo folosind un 
lift de marfă. Asta ar fi cea mai potrivită cale de ieşire. 
Acum te las. 

— Grăbeşte-te, m-a rugat el. 

Drept în faţa mea era o uşă din oţel, vopsită în gri, cuo 
fereastră în formă de romb şi întărită cu plasă de sârmă. Pe 
uşă scria: „Acces interzis persoanelor neautorizate”. 

Venind dintr-o parte, m-am apropiat încet de uşă şi am 
privit pe fereastră. Dincolo de ea era o sală de aşteptare de 
mici dimensiuni, cu podeaua din beton. Am observat două 
camere de televiziune cu circuit închis plasate sus pe 
perete, aproape de plafon, ale căror ochi roşii clipeau. 
Funcţionau. Am mai văzut şi sateliții mici şi albi aşezaţi în 


cele patru colţuri ale camerei: detectoarele de prezenţă cu 
raze infraroşii. 

Cu toate acestea, ledurile detectoarelor de prezenţă nu 
erau aprinse. Nu puteam fi sigur, dar păreau scoase din 
funcţiune. Pesemne cei de la Serviciul de securitate le 
dezactivaseră pentru câteva ore. 

Ca să am un aer oficial şi să las impresia că trebuia să 
respect nişte instrucţiuni, tineam un carnet în mână. Cu 
cealaltă mână am încercat clanţa. Uşa era încuiată. Pe zid, 
în stânga cadrului uşii, se afla un senzor de prezenţă, la fel 
ca atâtea altele plasate în clădire. Oare puteam deschide 
uşa folosind ecusonul Alanei? Am scos copia pe care o 
făcusem, am fluturat-o în faţa senzorului, comandându-i în 
gând să-mi deschidă. 

Şi atunci am auzit o voce: 

— Hei! Ce faci acolo? 

M-am întors încet. Un paznic alerga spre mine, urmat de 
un altul. 

— Stai! a strigat primul. 

Uf, drace. Am simţit că-mi sare inima din piept. 

M-au prins. 

Acum să te văd, Adam. 

Am privit mirat la paznici şi din uimire, am arborat o 
expresie arogantă. Am inspirat adânc, apoi, cu glas 
netulburat, i-am întrebat: 

— Nu l-aţi găsit încă? 

— Poftim? a făcut primul paznic, oprindu-se. 

— De intrusul acela blestemat vorbesc! am spus, ridicând 
glasul. Alarma a pornit acum cinci minute, iar voi alergaţi în 
jurul cozii, ca nişte proşti! („Vezi de ce eşti în stare? mi-am 
zis eu. Aşa trebuie să procedezi.”) 

— Da, domnule, a spus celălalt paznic. Amândoi 
împietriseră şi rămăseseră holbându-se la mine. 

— Nepricepuţilor, n-aveţi idee pe unde a pătruns? am 
strigat la ei ca un sergent instructor, făcându-i de două 


parale. Credeţi c-o să vă rezolvăm noi problemele? Pentru 
numele lui Dumnezeu, trebuia să controlaţi perimetrul 
exterior, ăsta e primul lucru. Aşa scrie la pagina 23 din 
nenorocitul acela de manual! Procedaţi aşa şi o să 
constataţi că un grătar de ventilaţie a fost scos. 

— Grătar de ventilaţie? a întrebat primul. 

— Ce, trebuie să vă marcăm urmele în culori 
fluorescente? Să vă dăm vouă, ăstora de la pază, anunţuri 
scrise cu litere aurite că efectuăm un control inopinat al 
capacităţii de reacție? Săptămână trecută am făcut 
exerciţiul ăsta în trei clădiri din zonă, dar voi sunteţi cei mai 
nevolnici pe care i-am văzut vreodată. Am ridicat carnetul 
şi am extras pixul ataşat şi am început să scriu. Hai, daţi-mi 
numele şi numerele de ecuson. Tu! încet, cei doi paznici au 
început să bată în retragere. Veniţi înapoi, ce mama 
dracului! Credeţi că securitatea companiei e doar o vorbă 
goală? O să pice câteva capete, vă promit, după ce 
încheiem raportul. 

— Menamara, a zis cel de-al doilea fără niciun chef. 

— Valenti, a zis primul. 

Le-am notat numele. 

— Numerele de ecuson? Of, Isuse, bine - deschideţi-mi 
uşa asta întâi şi după aceea vă puteţi duce învârtindu-vă. 

Primul din ei s-a apropiat de cititorul de cartele şi a 
fluturat ecusonul prin dreptul lui. S-a auzit un declic şi a 
licărit un bec vede. 

Am clătinat din cap cu o expresie de dezgust şi am 
deschis uşa. Paznicii s-au întors şi au pornit în fugă pe 
coridor. L-am auzit pe unul din ei spunându-i celuilalt: 

— O să verific asta imediat cu cei de la centrul de 
control. Nu-mi place chestia asta. 

Inima îmi bătea atât de tare încât cred că se auzea. 
Scăpasem cu faţa curată din acea situaţie, dar mi-am dat 
seama că reuşisem să câştig doar câteva minute. Paznicii 
aveau să comunice superiorilor întâmplarea şi să afle că nu 


se desfăşura niciun „control al capacităţii de reacţie”. lar 
după aceea se vor întoarce în forţă. 

M-am uitat atent la detectorul de prezenţă montat la 
înălţime pe peretele din spaţiul acela îngust, aşteptând să 
văd dacă se va aprinde becul, dar a rămas stins. 

Atunci când funcţionează, aceşti detectori transmit 
comenzi către camere, făcându-le să se rotească spre orice 
obiect în mişcare. 

Dar detectorii erau deconectaţi. Asta însemna că nici 
camerele nu se puteau roti. 

Ciudat, Meacham şi unul dintre oamenii lui mă învăţaseră 
să păcălesc sisteme de securitate care erau mai complicate 
decât acela. Poate că individul avea dreptate - nu te lua 
după filme, în realitate, sistemele din companii sunt 
întotdeauna destul de primitive. 

Acum puteam pătrunde în micul hol fără să fiu văzut de 
camere, care stăteau îndreptate spre uşa care dădea direct 
în Zona Secretă C. Am făcut câţiva paşi de probă în 
încăpere, lipindu-mă cu spatele de perete. M-am apropiat 
uşor de una dintre camere, venind din spatele ei. 
Ajunsesem în unghiul ei mort, eram convins. Nu mă avea în 
obiectiv. 

In aceeaşi clipă, aparatul de emisie-recepţie a ţiuit. 

— leşi naibii afară! am auzit vocea gâtuită a lui Seth. Toţi 
au primit ordin să vină la etajul cinci, auzi! 

— Nn... nu pot, tocmai am intrat! a strigat. 

— Mişcă-ţi-l! Isuse, ieşi de acolo! 

— Nu! încă puţin! 

— Cassidy... 

— Seth, ascultă. Trebuie să pleci de acolo - pe scări, cu 
liftul, indiferent cum. Mă aştepţi la camionetă. 

— Cassidy... 

— Du-te! am răcnit eu şi am închis. 

Un sunet exploziv m-a făcut să tresar - vuietul gutural şi 
mecanic al unei alarme, venind de undeva aproape. 


Şi acum? Nu mă puteam opri, la câţiva paşi de intrare. 
Mai ales că ajunsesem atât de aproape. 

Trebuia să continui. 

Alarma ţiuia asurzitor de tare, ca o sirenă anunțând un 
raid aerian. 

Am scos din buzunar un tub de spray - conţinând ulei de 
gătit sub presiune -, apoi am sărit în sus spre cameră şi am 
stropit lentila. Am văzut o dâră de ulei mânjind ochiul de 
sticlă. Gata. 

Sirena continua să urle. 

Acum camera era oarbă, sistemul optic dat peste cap - 
dar nu astfel încât să atragă atenţia asupra ei. Cine s-ar fi 
uitat la monitor ar fi văzut că imaginile au devenit brusc 
neclare. Probabil că vor pune asta pe seama lucrărilor de 
schimbare a cablajelor, aşa cum fuseseră preveniţi. Intre 
zeci de monitoare, o imagine neclară pe unul dintre ele nu 
avea să atragă atenţia. Cel puţin aşa speram. 

Acum însă toate planurile minuţios alcătuite păreau 
aproape fără sens, deoarece se apropiau, chiar îi auzeam. 
Aceiaşi paznici pe care îi dusesem de nas? Alţii? N-aveam 
idee, desigur, dar veneau spre acel sector. 

Se auzeau tropote, strigăte, dar păreau îndepărtate, ca 
un zgomot de fundal, din cauza urletului sirenei. 

Poate reuşeam să duc treaba la bun sfârşit. 

Asta dacă mă grăbeam. Odată pătruns în laboratorul 
AURORA, pesemne că nu puteau veni după mine sau, în 
orice caz, nu imediat. Decât dacă aveau posibilitatea de a 
anula sistemele de securitate, ceea ce mi se părea 
improbabil. 

Poate nici nu ştiau că pătrunsesem. 

Asta dacă pătrundeam. 

Am dat roată încăperii, rămânând în afara razei de 
acţiune a camerei, până am ajuns la următoarea. 

Stând în unghiul ei mort, am sărit, apăsând pe butonul 
atomizorului, şi am nimerit exact pe lentilă. 


Acum cei de la pază nu mă puteau vedea pe monitoare, 
aşa că nu ştiau ce voiam să încerc. 

Aproape pătrunsesem. Incă două-trei secunde - am 
sperat- şi voi ajunge la AURORA. 

leşirea era altă problemă. Ştiam că exista un lift de 
marfă, la care nu se putea ajunge din exterior. Oare 
ecusonul Alanei îl va activa? Speram că da. Era singura 
mea şansă. 

La naiba, abia dacă reuşeam să gândesc limpede din 
cauza răgetului sirenei, a glasurilor şi a paşilor care se 
auzeau tot mai tare şi mai aproape. Simţeam că-mi fierbe 
mintea. Paznicii ştiau de existența AUROREI? Cât de strict 
era păzit secretul acela? Dacă nu ştiau de proiect, probabil 
că nici nu aveau idee încotro mă îndreptam. Probabil că 
alergau pe culoarele de pe fiecare etaj căutând, fără a fi 
bine coordonaţi, cel de-al doilea intrus. 

Pe perete, în stânga unei uşi lucioase din oţel, era 
montată o cutie mică, vopsită în bej: scanerul de amprente 
Identix. 

Am scos o cutie din plastic translucid din buzunarul din 
faţă al salopetei. Apoi, cu degete tremurătoare, am 
desfăcut banda pe care aveam amprenta degetului mare al 
Alanei, imprimată pe particule de grafit. 

Am apăsat cu delicateţe banda pe scaner, exact acolo 
unde îţi aşezi de obicei degetul, şi am aşteptat ca ledul să- 
şi schimbe culoarea din roşu în verde. 

Dar nu s-a întâmplat nimic. 

„Nu, Doamne, te rog, am gândit eu cu disperare, simțind 
că-mi ia foc creierul de groază şi de insuportabilul vuiet al 
alarmei. Hai, fă-l să funcţioneze. Te implor, Doamne.” 

Lumina s-a încăpățânat să rămână roşie. 

Nu se întâmpla nimic. 

In cadrul unei şedinţe nesfârşite, Meacham mă învățase 
cum să păcălesc scanerele biometrice şi exersasem de 
nenumărate ori până am considerat că  prinsesem 


mişcarea. Unele cititoare de amprente erau mai greu de 
înşelat, asta în funcţie de tehnologia folosită. Acela era unul 
dintre cele mai simple, doar cu un senzor optic. Şi citea o 
amprentă ca aceea pe care o aveam în 98% din cazuri. Da, 
şmecheria funcţiona în 90% din cazuri. 

„Sigur, mai rămân 10% şanse”, am gândit, auzind 
bubuitul tot mai puternic al paşilor. Paznicii ajunseseră 
aproape, de asta eram sigur. Poate undeva în sala plină de 
cubiculumuri. 

Drace, nu aveam noroc! 

Ce alte trucuri mai învățasem? 

Ceva legat de o pungă din plastic plină cu apă... dar nu 
aveam aşa ceva la mine... Şi atunci? Amprentele vechi 
rămâneau pe suprafaţa senzorului ca nişte semne pe o 
oglindă, urme de grăsime lăsate de degetele celor care 
intraseră. Amprentele vechi se puteau reactiva prin 
umezire. 

Da, părea o nebunie, dar cu nimic mai prejos decât 
folosirea unei benzi cu o amprentă ridicată de pe un pahar. 
M-am aplecat, mi-am făcut palmele căuş deasupra 
micuţului senzor şi am suflat peste el. Răsuflarea mea a 
atins sticla şi s-a condensat imediat. A dispărut într-o 
fracțiune de secundă, dar fusese suficient. 

Am auzit un bip, care mi-a sunat ca un ciripit. Un sunet 
înviorător. 

S-a aprins becul verde. 

Trecusem. Aburii răsuflării mele activaseră amprenta. 

Prostisem senzorul. 

Uşa din oţel a Zonei Secrete C s-a dat uşor în lături pe 
şină în acelaşi timp cu o alta, din spatele meu, şi am auzit: 

— Rămâi pe loc! 

Apoi, încă o dată: 

— Stai acolo! 

Am privit spaţiul uriaş ocupat de Zona Secretă C şi nu mi- 
a venit să-mi cred ochilor. Nu pricepeam nimic. 


Sigur făcusem o greşeală. 

Nu era locul pe care îl căutasem. 

Aveam în faţă zona marcată drept Zona Secretă C. M-aş 
fi aşteptat să văd instrumente de laborator, şiruri de 
microscoape, curăţenie, supercomputere şi colaci de 
cabluri de fibră optică.. 

În schimb, admiram grinzi de oţel, planşeul din beton, 
nevopsit, urme de tencuială şi resturi de la lucrările de 
construcţii. 

Un spaţiu imens, pustiu. 

Aici nu era nimic. 

Unde se desfăşura Proiectul AURORA? Mă aflam la locul 
potrivit, dar era gol. 

Apoi mi-a venit un gând care m-a făcut să simt că 
podeaua de sub picioare se clatină şi începe să se 
încovoieze: De fapt nu exista niciun proiect AURORA. 

— Să nici nu te clinteşti! a strigat cineva din spatele meu. 

M-am supus. 

Nici nu m-am întors să-i văd pe paznici. Am înlemnit. 

N-aş fi reuşit să mă mişc nici dacă aş fi vrut. 


88 


Deprimat şi ameţit, m-am întors încet şi am văzut un 
grup de paznici, cred că vreo cinci sau şase şi, printre ei, 
câţiva ale căror feţe îmi erau cunoscute. Doi erau cei pe 
care-i băgasem în sperieţi şi reveniseră acum, plini de furie. 

Apoi, paznicul de culoare, care mă surprinsese în biroul 
Norei - cum îl chema? Tipul pasionat de maşini Mustang. 
Acum ţinea pistolul îndreptat spre mine. 

— Domnu... domnul Sommers? a exclamat el. 


Alături de el, în blugi şi cu un tricou care păreau trase în 
grabă şi cu părul blond ciufulit, stătea Chad. Avea mobilul 
în mână. Mi-am dat seama imediat de ce se afla acolo: 
încercase să-şi înregistreze intrarea, constatase că asta se 
întâmplase deja, şi atunci dăduse telefon... 

— E Cassidy. Chemaţi-l pe Goddard! a răcnit Chad către 
paznici. Chemaţi-l pe directorul general, ce naiba! 

— Nu, domnule, nu aşa se procedează, a spus paznicul, 
fără să clipească şi ţinând pistolul aţintit spre mine. Daţi-vă 
înapoi, a strigat el. Alţi doi s-au retras în lateral. Tot el i-a 
zis lui Chad: Nu chemi pe nimeni, domnule. Il sunăm pe 
directorul cu securitatea. După aceea aşteptăm poliţia. Eu 
ordon aici. 

— Telefonaţi-i directorului general! a urlat Chad, 
fluturând telefonul în aer. Am numărul lui Goddard. Nu mă 
interesează ce oră e. Vreau să afle ce a făcut ticălosul ăsta, 
care e asistentul lui! A tastat ceva la telefon şi l-a dus la 
ureche, apoi mi s-a adresat: Tâmpitule! Eşti terminat. 

A durat mult până a primit răspuns. 

— Domnule Goddard, a zis Chad, cu glas reţinut şi 
politicos. Cer scuze că vă telefonez la această oră, dar e 
vorba de ceva extrem de important. Mă numesc Chad 
Pierson şi lucrez la Trion. A vorbit câteva minute, apoi, 
treptat, rânjetul lui răutăcios a început să pălească. 

— Da, domnule, a zis el. A împins telefonul spre mine, 
părând foarte dezumflat: A spus că vrea să discute cu tine. 


Partea a noua. 
MASURI ACTIVE 


Măsuri active: Expresie folosită de serviciile de 
informaţii ruseşti pentru a descrie operaţiuni care 
afectează politicile sau acţiunile unei ţări. Acestea pot 
fi realizate în secret sau la vedere şi cuprind o largă 
diversitate de activităţi, inclusiv asasinatul. 

Cartea spionilor: Enciclopedia spionajului 


89 


Era aproape şase când paznicii m-au încuiat într-o sală 
de şedinţe de la etajul cinci, fără ferestre, cu o singură uşă. 
Masa era presărată de carneţele de notite pline de 
mâzgălituri şi sticle goale de suc de mere. Mai exista un 
proiector, o tablă ce rămăsese neştearsă şi, din fericire, un 
computer. 

Nu devenisem chiar prizonier. Eram „reţinut”. Mi s-a spus 
clar că, dacă nu cooperam, voi fi predat poliţiei, iar asta nu 
mi se părea o idee prea fericită. 

lar Goddard, care se arătase ciudat de calm - îmi 


spusese că voia să discute cu mine imediat ce va sosi. 
Altceva n-a ţinut să afle, ceea ce era bine, deoarece nici nu 
ştiam ce să-i zic. 

Mai târziu am aflat că Seth reuşise să o şteargă din 
clădire, dar fără camionetă. Am încercat să-i transmit un e- 
mail lui Jock. Încă nu aveam idee cum să justific acţiunea 
mea, de aceea am scris doar atât: 


Jock 
Trebuie să discutăm. Vreau să-ţi explic. 
Adam 


Dar n-am primit răspuns. 

Brusc, mi-am amintit că aveam încă telefonul mobil la 
mine - îl strecurasem într-un buzunar şi paznicii nu-l 
găsiseră. Primisem cinci mesaje, dar, până să-mi verific 
mesajele vocale, telefonul a sunat. 

— Da, am răspuns eu. 

— Adam. Vai de mine, domnule. Era Antwoine. Părea 
disperat, aproape isterizat. Mamă. Mamă, Doamne. Nu 
vreau să ajung din nou acolo. La naiba, nu vreau înapoi la 
zdup. 

— Antwoine, ce tot spui acolo? la-o de la început. 

— Nişte tipi au încercat să spargă apartamentul. Or fi 
crezut că e gol. 

Am simţit o undă de nervozitate. Puştii din cartier nu 
pricepuseră că în apartamentul tatei nu exista ceva care să 
merite furat? 

— Isuse! Şi ai păţit ceva? am întrebat. 

— A, n-am nimic. Doi au întins-o, dar l-am prins pe unul 
care n-a fost iute de picior - of, la dracu'. Mamă, nu vreau 
să dau iar de necazuri. Trebuie să mă ajuţi. 

Era o discuţie de care m-aş fi lipsit în acele momente. Am 
perceput nişte sunete animalice în fundal, un soi de gemete 
şi foială. 


— Calmează-te, omule, l-am sfătuit. Respiră adânc şi stai 
jos. 

— Păi stau, dar pe ticălosul pe care l-am prins. Ce mă 
enervează e că susţine că te cunoaşte. 

— Pe mine? Brusc, am avut o revelaţie. Descrie-l pe tip, 
te rog. 

— Cum să zic, e alb... 

— La faţă, te rog. 

Antwoine s-a fâstăcit. 

— Acum? Păi, e roşu şi l-am cam borşit. Vina mea. Cred 
că i-am spart nasul. 

Am oftat. 

— Uf, Antwoine, află cum îl cheamă. 

Antwoine a lăsat jos telefonul. Am auzit glasul lui 
bubuitor, urmat imediat de o văicăreală. Apoi, Antwoine a 
revenit: 

— Spune că-l cheamă Meacham. 

În minte mi-a apărut pentru o clipă Arnold Meacham, 
zdrobit şi sângerând, întins pe podeaua bucătăriei, strivit 
de cele o sută patruzeci de kilograme ale lui Antwoine 
Leonard, şi am simţit un fior binecuvântat de plăcere. 
Pesemne că fusesem urmărit când trecusem pe la 
apartamentul tatei. Meacham şi brutele lui îşi închipuiseră 
că ascunsesem ceva acolo. = 

— A, eu nu mi-aş face probleme, l-am asigurat. ţi promit 
că ticălosul acela n-o să-ţi dea bătăi de cap. 

„Dacă aş fi în locul lui, am gândit, aş cere să fiu inclus în 
programul de protecţie a martorilor.” 

Antwoine a răsuflat uşurat. 

— Ascultă, îmi pare rău de cele întâmplate. 

— Rău? Hei, lasă scuzele. Crede-mă că de mult n-am mai 
primit o veste atât de bună. 

Şi probabil că avea să fie şi ultima. 

Am socotit că aveam câteva ore de omorât până la 
venirea lui Goddard şi nu eram în stare să stau degeaba, 


ros de remuşcări pentru ceea ce făcusem sau anticipând ce 
aveam să păţesc. De aceea, am procedat ca întotdeauna 
când voiam să treacă timpul: am intrat pe Internet. 

Abia după aceea am început să pun lucrurile cap la cap. 


90 


Uşa sălii de şedinţe s-a deschis. Era unul dintre paznici. 

— Domnul Goddard e jos, la conferinţa de presă, mi-a zis 
el. Era înalt, în jur de patruzeci de ani şi purta ochelari cu 
rame se sârmă. Uniforma Trion îi stătea rău. A spus să 
cobori la Centrul pentru vizitatori. 

Am dat din cap. 

Holul principal din Clădirea A gemea de oameni care 
vorbeau tare, iar fotografii şi ziariştii forfoteau peste tot. 
Am coborât din lift şi, nimerind într-un asemenea haos, m- 
am simţit dezorientat. În vacarmul acela îmi era imposibil 
să înţeleg vorbele cuiva; pentru mine, totul rămânea un 
zgomot de fundal. Una dintre uşile care dădeau spre sala 
uriaşă şi cu o arhitectură futuristă se închidea şi se 
deschidea tot timpul. Am surprins imaginea gigantică a lui 
Jock Goddard proiectată pe un ecran şi i-am auzit vocea 
amplificată. 

Mi-am croit drum cu coatele prin mulţime. Mi s-a părut că 
cineva m-a strigat pe nume, dar am continuat să înaintez 
încet, ca un somnambul. 

Podeaua sălii cobora lin către scena sclipitoare, unde 
Goddard stătea în lumina reflectoarelor, îmbrăcat cu bine- 
cunoscutul pulover negru pe gât şi cu un sacou maro. Dacă 
treceai peste fardul portocaliu de pe faţă, arăta ca un 
profesor de literatură clasică de la vreun colegiu mărunt din 


New England. În spate avea un ecran impresionant, pe care 
capul lui apărea mare de un metru şi jumătate. 

Sala era înţesată de ziarişti şi lumina proiectată de 
camerele de televiziune te orbea. 

— „Această achiziție, tocmai spunea el, va dubla 
vânzările noastre, iar în cazul unor sectoare va dubla sau 
chiar va tripla segmentul nostru de piaţă. 

Nu mi-am dat seama despre ce vorbea. Am rămas în 
fundul sălii să-l ascult. 

— Prin fuziunea a două companii mari vom crea un lider 
mondial în domeniul tehnologic. Trion Systems a devenit 
acum în mod indiscutabil una dintre companiile cele mai 
mari în sectorul produselor electronice de larg consum. Şi 
aş dori să mai anunţ ceva, a continuat Goddard şi a clipit 
din ochi ca un spiriduş. Am crezut mereu că este important 
să restitui. De aceea, în această dimineaţă Trion are 
plăcerea să anunţe înfiinţarea unei noi fundaţii caritabile. 
Pornind cu un fond de cinci milioane de dolari, această 
nouă fundaţie speră ca în anii următori să doneze 
computere miilor de şcoli publice din Statele Unite, 
unităţilor şcolare care nu deţin resurse pentru a asigura 
computere tuturor elevilor. Cred că aceasta este cea mai 
bună cale de a elimina decalajele din domeniul digital. 
Vorbim de o acţiune pe care Trion o pregăteşte de multă 
vreme. O numim „AURORA” - de la Aurora, zeiţa greacă a 
zorilor. Considerăm că proiectul AURORA va aduce zorii 
unui viitor luminos pentru toţi cei care trăim în această ţară 
măreaţă. 

S-au auzit aplauze politicoase. 

— În încheiere, permiteţi-mi să urez bun venit celor 
aproape treizeci de mii de angajaţi harnici şi talentaţi de la 
Wyatt Communications în familia Trion. Vă mulţumesc 
pentru atenţie. Goddard şi-a aplecat capul uşor şi a coborât 
de pe scenă. 

Au urmat alte aplauze, care curând s-au transformat în 


ovaţii entuziaste. 

Proiecţia uriaşă a feţei lui Goddard a dispărut, făcând loc 
unei transmisiuni de ştiri TV - Squawk Box, programul 
financiar de dimineaţă, transmis de CNBC. 

Pe jumătate de ecran, Maria Bartiroma transmitea din 
sala Bursei din New York. Pe cealaltă jumătate, a apărut 
sigla Trion şi un grafic al preţului acţiunilor sale din ultimele 
minute - o linie care urca brusc. 

— „Întrucât tranzacţiile Trion System au atins un volum 
record, tocmai spunea reportera. Acţiunile Trion aproape că 
şi-au dublat valoarea şi nu prezintă semne că această 
tendinţă va scădea după anunţul făcut în această 
dimineaţă, înaintea declanşării tranzacţiilor, de Augustine 
Goddard, fondatorul şi directorul general executiv al Trion 
privind achiziţia unuia dintre marii săi concurenţi, Wyatt 
Telecommunications, care întâmpina unele probleme. 

Am simţit o atingere pe umăr. Era Flo, elegantă, cu o 
expresie gravă pe faţă. Avea pe cap o cască de recepţie 
pentru telefon mobil. 

— Adam, te-aş ruga să te duci la sala privată de 
conferinţe. Jock vrea să discute cu tine. 

Am dat din cap, dar am rămas să privesc în continuare. 
În acele clipe nu eram în stare să gândesc limpede. 

Pe ecranul mare apăruse Nick Wyatt, scos aproape pe 
sus din sediul Wyatt de doi paznici. Imaginea cu unghi larg 
surprinsese geamurile reflectorizante ale clădirii, peluza ca 
de smarald şi grupurile de ziarişti. Oricine îşi putea da 
seama din felul cum mergea că era atât furios, cât şi umilit. 

— Wyatt Telecommunications era afectată de datorii în 
valoare de aproximativ trei miliarde de dolari, când, ieri, a 
transpirat ştirea că Nicholas Wyatt, elegantul fondator al 
companiei, a semnat un contract secret şi ilegal, fără votul 
sau ştiinţa consiliului director, de a achiziţiona o mică firmă 
din California, numită Delphos, o companie nerentabilă, la 
preţul de cinci sute de milioane de dolari în numerar, 


anunţa Maria Bartiromo. 

Camera a surprins un prim-plan al lui Wyatt. Înalt şi solid, 
cu părul strălucind ca un lac negru, bronzat. Nick Wyatt în 
carne şi oase. Camera a prezentat o imagine şi mai de 
aproape. Cămaşa de mătase de culoare gri-deschis, bine 
mulată pe corp, era pătată de sudoare. Era condus către o 
limuzină. Pe faţă avea o expresie care părea să spună: „Ce 
dracu’ mi-aţi făcut?” Cunoşteam sentimentul. 

— Această acţiune a făcut ca Wyatt să nu îşi poată 
acoperi datoriile. leri după-amiază, consiliul de conducere al 
companiei s-a întrunit şi a anunţat concedierea domnului 
Wyatt pentru grave încălcări ale principiilor de 
management, iar asta s-a petrecut cu câteva momente 
înainte ca acţionarii să fie forţaţi să vândă compania către 
Trion Systems la preţul de zece cenți pe dolar. Domnul 
Wyatt a refuzat să dea declaraţii, însă un purtător de 
cuvânt a afirmat că el demisionează pentru a-şi putea 
petrece mai mult timp cu familia. Nick Wyatt e necăsătorit 
şi nu are copii. David? 

O nouă atingere pe umăr. 

— lartă-mă, Adam, dar vrea să discute cu tine imediat, 
m-a anunţat Flo. 


91 


In drum spre ultimul etaj al clădirii, liftul a oprit la cantină 
şi în el a urcat un bărbat cu o cămaşă înflorată şi părul prins 
într-o coadă de cal. 

— Cassidy, m-a salutat Mordden. Avea în mână un corn 
cu scorţişoară şi un pahar cu cafea şi n-a părut surprins să 


mă întâlnească. Uite-l şi pe Sammy Glick’ al microcipului. 
S-a dus vestea că aripile lui Ic ar s-am cam topit. 

Am încuviinţat cu un gest. 

El şi-a plecat capul. 

— Deci e adevărat ce se spune. Experienţa se capătă 
imediat ce nu ai nevoie de ea. 

— Mda. 

A apăsat un buton şi a rămas tăcut cât uşile s-au închis, 
iar cabina a început să urce. Eram doar noi doi. 

— Văd că te duci la ultimul etaj, în salonul directorial. 
Înţeleg că n-o să primeşti demnitari sau oameni de afaceri 
japonezi. 

M-am mulţumit să-l privesc. 

— Acum probabil c-ai înţeles adevărul despre neînfricatul 
nostru şef, a zis el. 

— Nu, nu cred. De fapt, nu te înţeleg nici pe tine. Din 
anumite motive, tu îl dispreţuieşti profund pe Goddard, 
toată lumea e la curent. Eşti bogat. Nu ai nevoie să 
munceşti. Şi totuşi ai rămas aici. 

A ridicat din umeri. 

— Eu am ales. Cum ţi-am spus, sunt imun la orice. 

— Ce dracu' înseamnă asta? Uite, curând o să dispar, aşa 
că-mi poţi spune. Plec. Sunt un om mort. 

— Da, victimă a unui accident de circulaţie, cred că ăsta-i 
termenul artistic folosit la noi. A clipit. O să-ţi duc dorul, 
crede-mă. Alte milioane de oameni, nu. 

Transformase totul în glumă, dar ştiam că încerca să-mi 
transmită ceva din suflet. Nu pricepeam de ce, dar de fapt 
ţinea la mine. Ori îi era milă. Cu un asemenea om, era greu 
de spus. 

— Ajunge cu şaradele, am spus eu. Vrei să-mi explici la 


46 Personaj al romanului Ce/ mînă pe Sammy Glick (1841) de Budd 
Schulberg, care descrie ascensiunea şi decăderea unui tânăr carierist. 
Romanul a devenit subiect pentru un film cu acelaşi nume, regizat de 
Ben Stiller. (n. tr.). 


ce faci aluzie? 

Mordden a rânjit, reuşind să-l imite onorabil pe Ernst 
Stavro Blofeld”. 

— Pentru că tot eşti pe ducă, domnule Bond... A, tare aş 
vrea să-ţi fac viaţa mai uşoară. Dar nu aş dori să încalc 
contractul de confidenţialitate pe care l-am semnat acum 
18 ani. 

— N-ai vrea să exprimi asta în nişte cuvinte pe care 
mintea mea de pământean neînsemnat să le priceapă? 

Liftul s-a oprit şi după deschiderea uşilor Mordden a 
coborât. Şi-a lăsat mâna pe una dintre uşi, împiedicând-o să 
se închidă. 

— Acel contract de confidenţialitate valorează acum zece 
milioane de dolari. Poate de două ori pe atât, având în 
vedere saltul de astăzi. Evident, n-ar fi în interesul meu să 
periclitez acea înţelegere încălcând regula obligatorie a 
tăcerii. 

— Ce fel de contract? 

— Cum ţi-am spus, nu ţin să-mi primejduiesc înţelegerea 
profitabilă cu Augustine Goddard spunându-ţi că faimosul 
modem Goddard n-a fost inventat de Jock Goddard, un 
inginer aproape mediocru, chiar dacă e un jucător sclipitor 
în materie de corporaţii, ci de al dumneavoastră cu respect. 
De ce să pun în pericol zece milioane dezvăluind că 
progresul tehnologic care a transformat această companie 
într-o locomotivă în domeniul comunicaţiilor nu a fost 
creaţia marelui creier corporat, ci a unuia dintre primii lui 
angajaţi, un modest inginer? Goddard îl putea primi gratis, 
aşa cum prevedea contractul meu de muncă, însă a vrut să 
deţină personal patentul. Asta însemna bani pentru el. De 
ce să vreau să scot la iveală aşa ceva şi astfel să pângăresc 
legenda, reputaţia nepătată a celui pe care parcă 
Newsweek l-a numit cândva „Omul de stat al Americii 


4 Duşmanul declarat al lui James Bond, care apare în aproape toate 
romanele lui lan Fleming, (n. tr.). 


corporate”? Bineînţeles că n-ar fi frumos din partea mea să 
evidenţiez goliciunea micului rol jucat de Jock Goddard care 
se crede Will Rogers“, imaginea aceea de cumsecădenie şi 
bunătate care îmbracă o asemenea lipsă de scrupule? 
Pentru numele lui Dumnezeu, asta ar însemna să-ţi spun că 
nu există Moş Crăciun. Cum să te deziluzionez, riscându-mi 
în acelaşi timp câştigul financiar? 

— Spui adevărul? am reuşit cu greu să-l întreb. 

— Dar eu nu ţi-am spus nimic, mi-a răspuns Mordden. N- 
ar fi deloc în interesul meu. Adio, Cassidy! 


92 


Nu văzusem ceva care să egaleze apartamentul de la 
ultimul etaj al Clădirii A din Trion. 

Nu semăna defel cu restul companiei - nici vorbă de 
birouri sufocante sau cubiculumuri îngrămădite, nici urmă 
de mochetă sau lumini fluorescente. 

Era un spaţiu deschis de dimensiuni uriaşe, cu ferestre 
de la podea până în tavan, care se bucura de lumina 
sclipitoare a soarelui. Pardoseli din granit negru, covoare 
orientale din loc în loc, pereţi lambrisaţi cu lemn tropical cu 
un luciu plăcut. Spaţiul era întrerupt de coloane de iederă, 
grupuri de scaune şi canapele cu un design deosebit, iar 
exact în centru, o cascadă gigantică - apa se prăbuşea 


48 Will Rogers (1979-1935) - de origine cherokee, iniţial cowboy 
specializat în aruncarea lasoului şi înscris în Cartea Recordurilor pentru 
performanţele sale, a devenit actor, jucând în 71 de filme, jurnalist, 
comentator radio şi scriitor. Considerat o adevărată legendă a Americii, 
în ciuda succesului de care s-a bucurat, a rămas un om simplu, 
preocupat de soarta altora, participând la numeroase acţiuni caritabile. 
(n. tr.). 


dintr-o fântână nevăzută peste pietre rozalii cu forme 
necizelate. 

Sala directorială de recepţie. Pentru discuţii cu vizitatori 
importanţi: miniştri din Cabinet, senatori şi congresmeni, 
directori executivi, şefi de state. N-o mai văzusem până 
atunci şi nu cunoşteam pe nimeni care să fi călcat acolo, şi 
nici nu era de mirare. Nu părea o parte a Trionului. Nici pe 
departe democratică. Era impunătoare, grandioasă, 
intimidând pe oricine. 

În mijlocul zonei cuprinse între cascada şi şemineul cu 
gaz şi buşteni din material ceramic era întinsă o masă mică 
şi rotundă, pregătită pentru micul dejun. Doi tineri de 
origine spaniolă, un bărbat şi o femeie cu uniforme maro, 
vorbeau calm în limba maternă şi aranjau cafetiere şi 
ceainice argintate, coşuri cu pateuri, carafe cu suc de 
portocale. O masă pentru trei persoane. 

Nedumerit, am privit în jur, dar n-am văzut pe altcineva. 
Nu mă aştepta nimeni. Brusc, s-a auzit un clinchet şi cele 
două uşi ale liftului din cealaltă parte a încăperii au lunecat 
în lături. 

Din el au coborât Jock Goddard şi Paul Camilletti. 

Râdeau zgomotos, amândoi ameţiţi de succes, exaltaţi 
cât cuprinde. Goddard m-a zărit, a încetat imediat să râdă 
şi a zis: 

— A, uite-l. Paul, scuză-ne, sper că înţelegi. 

Camilletti a surâs, l-a bătut pe umăr pe Goddard şi a 
rămas în lift, în vreme ce bătrânul a coborât, iar uşile s-au 
închis în urma lui. A traversat spaţiul acela deschis aproape 
în fugă. 

— Hai cu mine până la baie, mi-a spus. Vreau să-mi curăţ 
machiajul ăsta nenorocit. 

Tăcut, l-am urmat până la uşa neagră şi lucioasă pe care 
erau prinse silueta unui bărbat şi a unei femei. Lumina s-a 
aprins imediat ce am păşit înăuntru. O încăpere spațioasă. 
Elegantă, numai sticlă şi marmură neagră. 


Goddard s-a privit în oglindă. Părea mai înalt. Poate ţinea 
de postură: nu mai stătea încovoiat ca de obicei. 

— Isuse, arăt ca Liberace“%, a zis el în timp ce îşi săpunea 
palmele ca să-şi îndepărteze machiajul. N-ai fost niciodată 
aici, adevărat? 

Am clătinat din cap, urmărindu-l în oglindă cum îşi lasă 
capul spre lavoar. M-am simţit cuprins de sentimente 
amestecate - teamă, furie, uimire -, atât de complexe, 
încât nici nu ştiam ce atitudine să adopt. 

— Ei, acum vezi lumea afacerilor, a continuat el. Aproape 
că-şi cerea scuze. Importanţa decorurilor teatrale - 
zorzoane, pompă şi atmosferă, toate nişte rahaturi. N-aş 
putea primi pe preşedintele Rusiei sau pe prinţul 
moştenitor al Arabiei Saudite în birouaşul meu sărăcăcios 
de jos. 

— Felicitări, am spus eu încet. A fost o dimineaţă mare. 

Şi-a şters faţa cu un prosop. 

— Alt circ, a zis el, cu un gest de lehamite. 

— Ai ştiut că Wyatt va cumpăra Delphos, indiferent de 
preţ, am spus. Chiar dacă asta ar fi însemnat să devină 
falit. 

— N-a putut rezista tentaţiei, a zis Goddard. A aruncat 
prosopul, acum mânjit de fond de ten roz, pe placa de 
marmură. 

— Nu, am spus. Mi-am dat seama că ritmul inimii îmi 
creştea. Nu, atâta vreme cât a crezut că te pregăteai să 
anunţi marea invenţie: cipul optic. Dar acest cip nici nu a 
existat, adevărat? Goddard a arborat din nou zâmbetul de 
spiriduş. S-a întors, iar eu l-am urmat afară din baie. Am 
adăugat: De aceea nu s-au depus cereri de patent, nici nu 


+9 Valentino Liberace (1919-1987) - pianist american de origine 
poloneză, considerat unul dintre cei mai mari organizatori de 
spectacole fastuoase, citat în Cartea Recordurilor drept cel mai bine 
plătit pianist şi instrumentist, având două stele pe Aleea Stelelor de la 
Hollywood. (n. tr.). 


s-au deschis dosare la Resurse umane... 

— Cipul optic, a spus el, aproape repezindu-se către 
masa pregătită, există doar în minţile înfierbântate şi 
terfeloagele câtorva rataţi şi nefericiţi de la o companie 
minusculă, care nu are nicio şansă, de la Palo Alto. 
Realizarea unei fantasme, pe care s-ar putea să o prinzi. 
Eu, în niciun caz. 

S-a aşezat la masă şi mi-a făcut semn să stau alături. 

M-am supus, iar cei doi chelneri în uniforme, care 
rămăseseră până atunci la o distanţă respectuoasă în 
apropierea unui stand cu iederă, s-au apropiat şi ne-au 
turnat cafea. Eram mai mult decât înspăimântat şi derutat; 
mă simţeam epuizat. 

— S-ar putea să fie nişte rataţi, am zis, dar ai cumpărat 
compania lor în urmă cu mai bine de trei ani. 

Asta era o bănuială pe care o aveam după ce mă 
documentasem - investitorul principal la Delphos fusese, 
potrivit celor găsite pe Internet, un fond care manipula 
capital de risc, cu sediul la Londra, care primea bani printr- 
o firmă înmatriculată în Insulele Cayman. lar asta arăta că 
Delphos, prin intermediul câtorva companii fantomă, 
aparţinea unui investitor mare. 

— Eşti băiat deştept, a spus Goddard, luând o chiflă şi 
muşcând din ea cu poftă. Adevăratul lanţ al întregii afaceri 
e al naibii de greu de descâlcit. Serveşte-te cu nişte pateuri, 
Adam! Astea cu cremă de brânză şi zmeură sunt 
ucigătoare. 

Abia atunci am înţeles de ce Paul Camilletti, un om 
meticulos la sânge, se făcuse că „uită” să semneze 
termenul din clauza no shop”. Când Wyatt a observat acest 


50 Clauza îl împiedică pe vânzător să trateze cu alţi potenţiali 
cumpărători. Cumpărătorul are doar opţiunea, nu şi obligaţia de a 
cumpăra, în vreme ce vânzătorul este împiedicat să întreprindă orice 
acţiune, singurul remediu fiind stabilirea unui termen de valabilitate al 
clauzei. (n. tr.). 


lucru, şi-a dat seama că avea la dispoziţie mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore pentru a „sufla” compania de sub 
nasul lui Trion - deci nu avea timp să obţină aprobarea 
consiliului de conducere, chiar dacă acesta ar fi fost de 
acord. Lucru pe care consiliul nu l-ar fi acceptat. 

Am observat locul liber de la masă şi m-am întrebat care 
va fi celălalt oaspete. Nu aveam poftă de mâncare, nici 
măcar nu-mi ardea de cafea. 

— Dar singurul mod prin care l-ai făcut pe Wyatt să se 
prindă în cârlig, am zis eu, a fost să-i plasezi informaţia prin 
spionul pe care-şi închipuia că-l infiltrase. 

Vocea a început să-mi tremure, pentru că mă simţeam în 
primul rând furios. g 

— Nick Wyatt e un tip foarte suspicios, a spus Goddard. Il 
înţeleg - şi eu sufăr de asta. Seamănă cu cei de la CIA - 
ăştia niciodată nu iau în seamă informaţiile decât dacă le 
obţin prin mijloace secrete. 

Am luat o gură de apă de la gheaţă, care era atât de rece 
încât am simţit o arsură în gât. Singurele sunete din 
încăperea acea uriaşă erau plescăitul şi bolboroseala 
cascadei. Lumina puternică mă deranja la ochi. Mă simţeam 
înveselit, lucru straniu. Chelneriţa a adus un vas din cristal 
cu apă ca să-mi umple paharul, dar Goddard i-a făcut un 
semn cu mâna. 

— Muchas gracias. Puteţi pleca amândoi, cred că ne 
descurcăm şi singuri. Vreţi să-l invitaţi şi pe celălalt 
oaspete, vă rog? 

— Nu faci prima oară aşa ceva, adevărat? am spus. 

Cine îmi spusese că, de fiecare dată când Trion se aflase 
pe buza prăpăstiei, un concurent de-al lor făcuse câte o 
greşeală dezastruoasă, iar Trion revenise mai viabilă ca 
niciodată? 

Goodard mi-a aruncat o privire. 

— Nu devii meşter bun decât după multe lucrări. 

Mi se învârtea mintea. Memoriul de activitate şi biografia 


lui Paul Camilletti lămureau totul. Goodard îl angajase de la 
o companie pe nume Celadon Data care, la vremea 
respectivă, constituia cea mai mare ameninţare pentru 
Trion. Curând după aceea, Celadon a făcut o gafă 
tehnologică de pomină - un pas greşit, precum alegerea 
sistemului Betamax în defavoarea celui VHS - şi a intrat în 
restructurare, după care Trion a înglobat-o. 

— Înaintea mea a fost Camilletti, am afirmat eu. 

— Şi alţii, înainte de el. Goddard a luat o gură de cafea. 
Nu, n-ai fost primul. Dar, recunosc, te-ai dovedit cel mai 
bun. 

Complimentul m-a durut. 

— Nu înţeleg cum ai reuşit să-l convingi pe Wyatt că 
ideea cu cârtiţa putea da roade. 

Goddard a ridicat ochii, întrucât în acea clipă s-au deschis 
uşile liftului cu care urcase el. 

Judith Bolton. Mi-a stat inima în loc. 

La taiorul bleumarin purta o bluză albă, arăta proaspătă 
şi sigură pe ea. Avea unghiile şi buzele în culoarea 
coralului. S-a apropiat de Goddard şi l-a sărutat scurt pe 
buze. Apoi s-a întors spre mine şi mi-a luat mâna între 
palme. Emanau un parfum uşor floral şi erau reci. 

S-a aşezat tot alături de Goddard şi a desfăcut un şervet 
pe care şi l-a aşezat în poală. 

— Adam vrea să ştie cum l-ai convins pe Wyatt, a spus 
Goddard. 

— A, n-a trebuit să-l forţez, ca să fiu sinceră, a spus ea, 
râzând gutural. 

— Eşti mult prea subtilă ca să procedezi astfel, a spus 
Goddard. 

Am privit-o lung. 

— Dar de ce tocmai eu? am întrebat eu într-un târziu. 

— Mă mir că mai întrebi, a spus ea. Uită-te numai ce ai 
reuşit! Eşti născut pentru aşa ceva. 

— Asta şi faptul că m-aţi avut la mână din cauza banilor. 


— Adam, în cadrul corporațiilor, sunt mulţi oameni care 
nu respectă regulile, a spus ea, aplecându-se către mine. 
Avem de unde alege, însă tu ai ieşit mult în evidenţă. Erai 
de departe cel mai pregătit. O înzestrare perfectă pentru a 
duce oamenii de nas, plus problemele pe care le aveai cu 
tatăl tău. 

Am simţit cum mă înfurii peste măsură şi n-am mai fost 
în stare să mai ascult asemenea laude. M-am ridicat, 
aplecându-mă uşor deasupra lui Goddard, şi am întrebat: 

— Vreau să te întreb ceva. Dacă ar trăi, ce părere crezi 
că ar avea Elijah? 

Goddard m-a privit nedumerit. 

— Elijah, am repetat. Fiul tău. 

— A, da, ai dreptate, Elijah, a zis Goddard, iar treptat 
expresia de nedumerire s-a stins, înlocuită de una uşor 
ironică. Aşa e. Corect. Păi, asta a fost ideea lui Judith. 

Apoi a chicotit. 

Am simţit că se învârte lumea cu mine, lumina a părut că 
mă orbeşte, estompând tot ce mă înconjura. Goddard m-a 
privit şi a clipit. 

— Adam, a spus Judith, pe un ton atent, înţelegător. Stai 
jos, te rog. 

M-am aşezat, păstrând pe chip o expresie de uimire. 

— Ne-a îngrijorat faptul că s-ar putea să devii bănuitor 
dacă totul ar fi mers prea uşor, a spus ea. Eşti un tânăr 
extrem de inteligent şi de intuitiv. Totul trebuia să se lege, 
altfel se destrăma imediat. Nu puteam risca aşa ceva. 

În minte mi-a revenit imaginea biroului din casa de lângă 
lac a lui Goddard, trofeele despre care acum aflam că erau 
nişte făcături. Talentul de prestidigitator al lui Goddard, 
felul în care trofeul acela se spărsese căzând pe podea... 

— A, chestia aceea, a zis Goddard, „l-am impresionat pe 
bătrân, îi aduc aminte de fiul lui, care a murit”, şi alte 
prostii la fel? Se leagă, nu? 

— Da, nu se lasă asemenea lucruri la voia întâmplării, am 


spus, parcă de pe altă lume. 

— Exact, a întărit Goddard. 

— Foarte puţini oameni ar fi reuşit ca tine, a spus Judith. 
Apoi a surâs. Majoritatea n-ar fi fost în stare să îndure 
duplicitatea, pactizarea cu ambele tabere. Eşti un tip 
remarcabil, sper că eşti conştient de asta. Tocmai de aceea 
te-am ales. Şi ai dovedit că am avut dreptate. 

— Nu pot să cred, am spus eu în şoaptă. Mi s-au înmuiat 
picioarele, pe care le simţeam fără vlagă. Trebuia să fug de 
acolo cu orice chip. Nu-mi vine să cred! 

— Adam, ştiu ce greu îţi este, a spus Judith cu blândeţe. 

Sângele îmi pulsa în cap de parcă mi-ar fi fost crăpat. 

— Mă duc să-mi golesc biroul. 

— Nici să nu te gândeşti! a exclamat Goddard. Doar n-o 
să demisionezi. Nu-ţi permit. Nu găsesc pe toate drumurile 
tineri inteligenţi ca tine. Am nevoie de tine la etajul şapte. 

O rază de soare m-a orbit pe neaşteptate când am 
încercat să le văd feţele. 

— Şi o să ai încredere în mine? am întrebat cu 
amărăciune, dându-mă într-o parte, ca să scap de raza de 
soare. 

Goddard a oftat. 

— Băiete, spionajul industrial este în spiritul american, la 
fel ca plăcinta cu mere şi automobilul Chevrolet. Ce mama 
naibii, cum crezi că a devenit America o superputere 
economică? În 1811, un yankeu pe nume Francis Lowell 
Cabot s-a dus în Marea Britanie şi a furat cel mai preţios 
secret al Angliei - războiul de ţesut Cartright, piatra de 
temelie a întregii industrii textile. A adus revoluţia 
industrială în America şi ne-a transformat într-un colos. Şi 
totul, graţie unei simple acţiuni de spionaj industrial. 

M-am întors şi am păşit pe podeaua din granit. Tălpile din 
cauciuc ale ghetelor mele de lucru au scos un scârţăâit. 

— M-am săturat să fiu manipulat, am spus. 

— Adam, m-a  atenţionat Goddard.  Vorbeşti cu 


amărăciunea unui ratat. Ca tatăl tău. Şi ştii că nu e aşa - 
eşti un câştigător. Te-ai dovedit sclipitor. Ai toate calităţile 
necesare. 

Am zâmbit, apoi am râs tăcut. 

— Cu alte cuvinte, sunt o jigodie, de fapt. Un duplicitar. 
Un mincinos de clasă. 

— Crede-mă, ai făcut ceva ce se practică zilnic în marile 
companii din lume. Ascultă, ai un exemplar din Sun Tzu în 
birou - l-ai citit? „Toate războaiele se bazează pe 
înşelătorie”, aşa zice el. lar afacerile înseamnă război, 
oricine ştie asta. Afaceri/e, la nivel înalt, sunt o înşelătorie. 
Nimeni n-o să recunoască aşa ceva în public, dar acesta e 
adevărul. In glas i-a apărut o nuanţă de blândeţe. Peste tot 
se joacă la fel. Nu, nu eşti un mincinos, Adam. Eşti un 
strateg de mare clasă. 

Mi-am dat ochii peste cap, am clătinat din cap dezgustat 
şi am dat să plec spre lift. 

Foarte încet, Goddard mi-a zis: 

— Ştii câţi bani a câştigat Paul Camilletti anul trecut? 

Fără să mă uit înapoi, am răspuns: 

— Douăzeci şi opt de milioane. 

— Ai putea realiza suma asta în câţiva ani. Reprezinţi o 
valoare pentru mine, Adam. Ai o inteligenţă pătrunzătoare, 
găseşti întotdeauna soluţii, eşti sclipitor. Am pufnit uşor, 
dar probabil nu m-a auzit. Ţi-am spus cât de recunoscător 
am fost că ai salvat situaţia în proiectul Guru? Atunci şi în 
alte ocazii. Vreau să fiu mai clar în privinţa recunoştinţei. Îţi 
ofer o creştere de salariu... la un milion pe an. Plus 
posibilitatea de a primi acţiuni, având în vedere felul în care 
au început să urce, te-ai putea alege cu cinci sau şase 
milioane pe an. Dublează apoi suma pentru anul următor. O 
să ajungi multimilionar. 

Am rămas ca împietrit. Nu ştiam ce să spun, cum să 
reacţionez. Dacă mă întorceam, îşi puteau închipui că 
acceptam. Dacă îmi vedeam de drum, aveau să considere 


că refuzam. 

— Ai ajuns într-o zonă în care totul se plăteşte cu aur, a 
spus Judith. Ţi se oferă lucruri pentru care alţii sunt în stare 
să ucidă. Dar nu uita: totul ţi se oferă... pentru că meriți. 
Eşti croit pentru o asemenea muncă. N-am cunoscut pe 
nimeni mai bun. Ştii ce ai vândut în ultimele luni? Nu 
aparate de comunicare, telefoane mobile sau MP3-playere, 
ci pe tine însuţi. Ai vândut marca Adam Cassidy. lar noi 
suntem cumpărătorii. 

— Nu sunt de vânzare, m-am trezit spunând şi imediat 
am avut o senzaţie de jenă. 

— Adam, întoarce-te! a spus Goddard pe un ton furios. 
Întoarce-te, acum! 

Cu o expresie mohorâtă, m-am conformat. 

— Îţi este limpede ce te aşteaptă dacă pleci? 

Am surâs. 

— Sigur. Mă daţi în gât. Poliţiei, FBl-ului, cine ştie... 

— N-o să fac aşa ceva, a zis Goddard. Nu vreau să apară 
în public nici măcar o şoaptă din toate astea. Dar fără 
maşină, fără apartament, salariu - pierzi orice avantaj. Nu 
mai ai nimic. Ce viaţă ar fi asta pentru un tânăr talentat ca 
tine? 

„Eşti sclavul lor... Conduci o maşină de firmă, stai într-un 
apartament de firmă. Nici viaţa nu-ţi mai aparţine...” Tata, 
depăşit total de evenimente, avusese dreptate. 

Judith s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de mine. 

— Adam, îţi înţeleg sentimentele, a spus ea dintr-o 
suflare. Avea ochii umezi. Te simţi jignit, eşti furios. Ţi se 
pare că ai fost trădat, manipulat. Ai vrea să te refugiezi în 
dezlănţuirea sigură, calmantă şi protectoare a unui copilaş. 
Intru totul explicabil - uneori, toţi reacţionăm la fel. Dar a 
venit vremea să renunţi la toane copilăreşti. Inţelege, nu ai 
decăzut. Te-ai regăsit. Spre binele tău, Adam. E bine. 

Goddard s-a lăsat mai comod pe scaun, încrucişându-şi 
braţele la piept. Am zărit frânturi ale feţei lui reflectate de 


cafetiera şi zaharniţa de argint. Mi-a zâmbit binevoitor. 
— Nu da cu piciorul, fiule! Ştiu că vei face alegerea 
potrivită. 


93 


Bineînţeles, Porsche-ul meu fusese ridicat. În seara 
precedentă îl parcasem neregulamentar; la ce mă puteam 
aştepta? 

De aceea am ieşit pe jos din clădirea Trion şi am căutat 
din ochi un taxi, dar n-am zărit niciunul. Ar fi trebuit să dau 
telefon din hol ca să chem unul, dar simţeam nevoia 
copleşitoare, aproape fizică, de a pleca mai repede de 
acolo. Ducând cutia mică din carton pe care o umplusem cu 
puţinele lucruri ţinute în birou, am pornit la drum pe 
marginea autostrăzii. 

Câteva minute mai târziu, o maşină de un roşu-strălucitor 
s-a apropiat de trotuar şi a încetinit când a ajuns în dreptul 
meu. Era un Austin Mini Cooper, ce părea de mărimea unui 
cuptor cu microunde. Geamul din dreapta şoferului a 
coborât şi a simţit parfumul floral şi îmbătător al Alanei 
dispersându-se în aerul oraşului. 

A strigat spre mine: 

— Hei, ce părere ai? Abia l-am cumpărat. Nu e 
formidabih 

Am încuviinţat din cap şi am încercat să zâmbesc 
misterios. 

— Roşu atrage atenţia poliţiştilor, am spus. 

— Dar nu depăşesc niciodată viteza legală. 

Am dat din cap. 

— Ce-ar fi să cobori de pe motocicletă ca să mă 


amendezi? mi-a propus ea. 

Păşind mai departe, am mişcat din cap, nedorind să intru 
în acel joc. 

— Hei, ce s-a întâmplat cu maşina ta? 

— Mi-au ridicat-o. 

— Urât. Şi unde te duci? 

— Acasă. La Harbor Suites. 

Mi-am dat seama cu un fior că nu avea să mai fie casa 
mea multă vreme. Doar nu eram proprietar. 

— Păi doar n-o să mergi pe jos atâta drum. Mai ales cu 
cutia aceea în braţe. Hai, urcă, te duc eu. 

— Nu, mulţumesc. 

A condus alături de mine, mergând încet pe lângă 
trotuar. 

— Hai, Adam, nu mai fi supărat! 

M-am oprit, m-am apropiat de maşină şi, după ce am 
lăsat cutia jos, mi-am pus palmele pe acoperişul maşinii. Să 
nu fiu supărat? 

Mă torturase atâta vreme gândul că eu o manipulasem 
pe ea, când, în realitate, ea doar îşi îndeplinise misiunea. 

— ŞI... ei ţi-au spus să te culci cu mine, nu? 

— Adam, a spus ea pe un ton de bun-simţ. Vino-ţi în fire! 
Asta nu făcea parte din fişa postului. Cei de la Resurse 
umane ar numi-o beneficii suplimentare, adevărat? Apoi a 
râs sănătos, iar asta m-a făcut să îngheţ. Au vrut doar să te 
îndrum, să-ţi strecor indicii, cam aşa ceva. Dar apoi, tu te-ai 
ataşat de mine... 

— Deci au vrut doar să mă îndrumi, am repetat eu ca un 
ecou. Uf, Doamne! Doamne! Mi se face rău. 

Am ridicat cutia şi am pornit în continuare. 

— Adam, am procedat aşa cum mi-au spus. Chiar nu 
înţelegi? 

— Şi vom mai putea avea încredere unul în celălalt? 
Chiar şi acum - joci cum vor ei, nu? 

— Of, te rog, a spus Alana. Adam, dragul meu. Nu mai fi 


aşa paranoic. 

— Şi eu care credeam că ne-am apropiat, am zis. 

— A fost grozav. M-am simţit grozav. 

— Chiar aşa? 

— Dumnezeule, nu lua totul în tragic, Adam! A fost doar 
sex. Şi afaceri. Ce e rău în asta? Crede-mă, nu am jucat 
teatru! 

Am păşit mai departe, uitându-mă după vreun taxi, dar 
fără niciun rezultat. Nici măcar nu cunoşteam acea zonă a 
oraşului. Mă simţeam pierdut. 

— Hai, Adam, a zis Alana, mergând încet, alături de mine. 
Urcă în maşină! 

Am ignorat invitaţia. 

— Uf, hai odată, a spus ea, cu glas catifelat, sugerând 
totul, dar fără a promite nimic. Vrei, pur şi simplu, să urci în 
maşină? 


Mulţumiri 


lar acum, mulţumirile. Lista e întristător de lungă, însă 
această carte a fost gândită şi scrisă îndelung. 

Documentarea pentru alte romane m-a dus în jurul 
globului şi în locuri precum sediul KGB din Moscova, dar 
nimic din toate acestea nu m-a prevenit că viaţa în marile 
corporaţii americane poate fi atât de ciudată şi de 
fascinantă. În afară de vechiul meu prieten David Hsiao de 
la Cisco Systems, unde am fost ajutat enorm, şi de Tom 
Fallon, Dixie Garr, Pete Lang, Richard Henkus, Gene Choy, 
Katie Foster, Bill Lepage, Armen Hovanessian, Sue Zanner 
şi Molly Chang, nimeni nu mi-a deschis uşi, oferindu-mi cu 
generozitate din timpul său. La Apple Computer, Kate 
Lepow m-a ajutat foarte mult. La Nortel, prietenul meu 
Carter Kersh s-a dovedit un îndrumător inteligent (şi 
spiritual), organizând discuţii cu colegii lui, inclusiv cu 
Martin Menarney, Alyene Melennan, Matt Portoni, Raj 
Raman, Guyves Achtari şi Alison Steel. De asemenea, am 
purtat conversații interesante cu Matt Zanner de la Hewlett 
Packard, Ted Sprague de la Ciena, Rich Wyckoff de la 
Marimba, Rich Rothschild de la Ariba, Bob Scordino de la 
EMC, Adam Stein de la Juniper Networks şi Colin Angle de la 
irobot. 

Câţiva prieteni foarte inteligenţi m-au ajutat să imaginez 
combinaţiile financiare şi stratagemele secrete care 


constituie scheletul romanului. Între aceştia se numără 
Roger Menamee, Jeff Bone, Glover Lawrence şi, în special, 
prietenul meu Giles Menamee, care m-a pus în situaţia de a 
pătrunde gândirea unui adevărat conspirator, care scapă 
de acuzaţii. Nell Minow de la Corporate Library din 
Washington m-a ajutat să înţeleg politica de culise şi 
managementul unei corporaţii. 

În probleme de securitate şi sisteme de informaţii din 
cadrul corporațiilor am primit sprijin nepreţuit de la câţiva 
dintre cei mai buni în domeniu, inclusiv Leonard Fuld, 
Arthur Hulnick, George K. Campbell, Mark H. Beaudry, Dan 
Geer şi expertul în spionaj industrial Ira Winkler. Pentru 
partea juridică a romanului Paranoia am beneficiat de 
sfaturile bunului meu prieten Joe Teig; Jackie Nakamura de 
la Day Casebeer Madrid & Batchelder (şi îi mulţumesc pe 
această cale lui Alex Beam, care ne-a pus în legătură); şi 
Robert Stein de la Pryor Cashman Sherman & Flynn; 
precum şi colegii săi, Jeffrey Johnson şi, îndeosebi, Jay 
Shapiro. Cunoştinţele extinse ale lui Adam în domeniul 
noilor produse informaţice provin de la Jim Mann de la 
Compaq, proiectantul-şef al ipaq; Bert Keely de la Microsoft; 
Henry Holtzman de la Media Lab, MIT; Simson Garfinkel; 
Joel Evans de la Geek.com; Wes Salmon de la 
PDABuzz.com; şi, mai ales, Greg Joswiak, vicepreşedinte 
pentru Marketing produse hardware de la Apple Computer. 

Unele dintre isprăvile tinereşti ale lui Adam sunt inspirate 
din relatările lui Keith Megrath, ale lui Jim Galvin de la 
Poliţia din Boston şi ale lui Emily Bindinger. În ce priveşte 
problemele medicale ale lui Francis X. Cassidy, am primit 
sprijinul fratelui meu, dr. Jonathan Finder şi a doamnei 
Karen Heraty, o asistentă ca un înger. Jack Megeorge de la 
Public Safety Group m-a ajutat, ca întotdeauna, cu 
numeroase detalii tehnice. Prietenul meu Rick Weissbourd 
şi-a adus contribuţia în diverse moduri. Am avut norocul să 
fiu ajutat de excelenți asistenţi documentarişti, între care 


John H. Romero, Michael Lane şi nemaipomenitul Kevin 
Biehl. lar asistenta mea, Rachel Pomerantz, este cea mai 
bună. 

M-am simţit copleşit de enormul entuziasm şi sprijin al 
întregii echipe editoriale de la St. Martin's Press, între care 
John Sargent, Sally Richardson, Matthew Shear şi John 
Cunningham; pentru marketing, Matthew Baldacci, Jim 
Dimiero şi Nancy Trypuc; pentru publicitate, John Murphy şi 
Gregg Sullivan; Mike Storrings, 

Christina Harcar, Mary Beth Roche, Joe Meneely, Laura 
Wilson, Tom Siino, Tom Leigh şi Andy Lecount. Se întâmplă 
rar în viaţa unui scriitor să aibă în jurul lui întreaga editură, 
de aceea le mulţumesc tuturor din inimă. 

Howie Sanders de la United Talents Agency a sprijinit cu 
entuziasm cartea încă de la început. Agentul meu literar, 
Molly Friedrich, s-a dovedit extraordinară: fidelă până la 
capăt, inteligentă, înţeleaptă şi bună la suflet. 

Fratele meu, Henry Finder, director editorial la The New 
Yorker, este un editor de marcă. Din fericire, el a fost 
primul meu cititor, dar şi editor şi colaborator; contribuţia 
lui la acest roman a fost inegalabilă. lar Keith Kahla, de la 
St. Martin's Press, nu e doar un editor minunat, ci şi un fin 
diplomat, un susţinător, un sprijinitor neobosit şi un 
feldmareşal din culise, dovedind o răbdare de sfânt. Îi 
rămân recunoscător mai mult decât pot spune şi sigur mai 
mult decât mi-ar permite el să spun.