Joseph Finder — Instinct ucigas

JOSEPH FINDER 


INSTINCT 
UCIGAȘ 


Pentru Emma, pasionata mea de baseball 


Când elevul este gata, maestrul apare. 
Proverb budist 


Prolog 


Nu mai trăsesem cu o armă în viaţa mea. 

De fapt, până în acea seară nici măcar nu atinsesem 
vreuna. Era un revolver Colt de calibrul 45 semiautomat, 
greoi și mă simțeam ciudat cu el în mână. Avea un mâner 
dur. Nu-l puteam ţine drept. Oricum, eram destul de 
aproape de el încât să îi descarc un glonţ direct în piept. 
Dacă nu o făceam - dacă nu îl omoram în acel moment - cu 
siguranţă m-ar fi omorât el pe mine. Nu eram un rival 
demn de el și amândoi știam acest lucru. 

Era miezul nopţii și la etajul douăzeci nu se mai afla 
nimeni altcineva în afară de noi, probabil nici în restul 
clădirii. Labirintul de birouri separate printr-un paravan 
era cufundat în întuneric. Probabil nu îi voi mai revedea 
niciodată pe toţi acei oameni care lucrau cu și pentru 
mine. 

Mâna îmi tremura, însă am apăsat pe trăgaci. 


Doar cu câteva zile în urmă, oricine s-ar fi uitat la mine 
ar fi văzut un director de succes al unei corporaţii. Un tip 
cu o slujbă de top, căsătorit cu o femeie frumoasă. Un 
bărbat pentru care totul părea să meargă ca pe roate. Cel 
mai periculos lucru pe care îl făcusem vreodată fusese să 
merg la culcare fără să mă spăl pe dinti. 

Acum nici nu mai speram să apuc să mai văd zorii zilei 
de mâine. N 

Deci când am luat-o razna? Când a început totul? In 
clasa întâi, când l-am lovit pe puştiul Sean Herlihy cu un 
bulgăre de zăpadă? În clasa a patra, când am fost ales 
printre ultimii în echipa de kickball’? 

Nici vorbă, pot să vă spun exact care a fost momentul. 

Totul a debutat acum zece luni. 


1 Joc cu mingea, asemănător cu baseballul, apărut în S.U.A., în care 
mingea se loveşte cu piciorul în loc să fie lovită cu bâta. (n.tr.). 


Partea întâi 


1 


OK, recunosc că sunt un idiot. 

Am intrat cu automobilul Honda Acura într-un șanț 
fiindcă încercasem să fac prea multe lucruri în același 
timp. Ascultam The Bends a lui Radiohead, cu volumul la 
maximum, în timp ce conduceam spre casă, cu o viteză 
mult prea mare, fiind în întârziere, ca de obicei. Ţineam 
volanul cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta îmi butonam 
Blackberry-ul, să îmi verific adresa de e-mail, sperând că 
am bătut palma cu vreun nou client important. Cele mai 
multe dintre e-mailuri erau de la plecarea 
vicepreședintelui departamentului nostru, Crawford, care 
se mutase la Sony. Apoi mi-a sunat mobilul. Am aruncat 
Blackberry-ul pe scaunul mașinii și am răspuns la celălalt 
telefon. 

Ştiam după tonul de apel că era soţia mea, Kate, așa că 
nu m-am obosit să dau mai încet muzica m-am gândit că 
mă suna doar să mă întrebe când ajung acasă de la lucru, 
să mă aștepte cu cina pregătită. Făcuse o obsesie pentru 
tofu? în ultimele luni - tofu, orez brun și napi, chestii de 
genul acesta. Probabil că erau foarte benefice pentru 
sănătate, din moment ce aveau un gust atât de neplăcut. 
Dar niciodată nu i-aș fi spus asta. 

Totuși, nu de asta sunase. Mi-am dat seama imediat 
după vocea ei că plânsese și știam și de ce, înainte să îmi 
spună ea ceva. 

— A sunat DiMarco, zise ea. 

DiMarco era doctorul nostru de la Boston IVF? care 
încercase în ultimii doi ani sau mai bine să o trateze pe 


2 Aliment natural tradiţional în China, cu un aspect asemănător 
brânzei, având în compoziție boabe de soia, apă și produse de 
coagulare (n.tr.) 


Kate pentru a rămâne însărcinată. Nu îmi făceam speranţe 
prea mari și, în plus, nu cunoscusem pe nimeni care să fi 
conceput un copil într-o eprubetă, așa că eram foarte 
sceptic față de întregul proces. Eram de părere că 
tehnologia avansată era pentru monitoare cu plasmă, nu 
pentru făcut copii. Chiar și așa, mă simțeam ca și cum aș fi 
încasat un pumn în stomac. 

Cel mai neplăcut lucru era efectul pe care vestea o va 
avea asupra lui Kate. Oricum, din cauza injecţiilor cu 
hormoni, nu era în apele ei zilele acestea. Asta o va face să 
își piardă minţile. 

— Îmi pare foarte rău, i-am spus eu. 

— Ştii, nu ne vor lăsa să încercăm la nesfârșit, îmi 
răspunse ea. Nu le pasă de nimic altceva decât de 
statisticile lor, iar noi nu dăm bine în ele. 

— Katie, e doar a treia noastră încercare cu chestiile de 
ta IVF. Oricum, avem o șansă de aproximativ zece la sută 
la un ciclu, nu-i așa? Vom continua să încercăm, iubito. 
Asta este tot. 

— Ideea e ce vom face dacă nu funcţionează așa? Vocea 
lui Kate, înecată de lacrimi, îmi frânse inima. Să mergem 
în California, să facem chestia aceea cu donatorul unui ou? 
Nu pot să fac asta. Să adoptăm? Jason, nu te mai aud 
aproape deloc. 

Eu nu aveam nimic împotriva adopţiei. Sau poate că da. 
Dar nu sunt chiar picat de pe altă planetă, așa că m-am 
concentrat să dau muzica mai încet. E un buton mic pe 
volan pe care nu am știut niciodată să îl folosesc, așa că 
am început să apăs butoane la nimereală cu degetul mare, 
dar nu am reușit decât să dau și mai tare volumul până 
când Radiohead a început pur și simplu să urle. 

— Kate, am spus eu, dar în acel moment am realizat că 
pierdusem controlul mașinii și că ieșisem de pe șosea. Am 
aruncat telefonul din mână și am tras tare de volan cu 


3 Una dintre cele mai prestigioase clinici pentru tratarea infertilităţii 
din S.U.A. (n.tr.). 


ambele mâini, dar prea târziu. 

S-a auzit un zgomot puternic. Am învârtit volanul cât am 
putut și am frânat brusc. Un scârțâit metalic mi-a făcut 
pielea de găină. Am fost aruncat înspre volan, zdruncinat 
din toate încheieturile, apoi am fost propulsat înapoi. 
Dintr-odată, mașina se răsturnă pe o parte. Motorul încă 
mergea, iar roţile se învârteau în gol. 

Am știut imediat că nu fusesem rănit grav, dar probabil 
mă alesesem cu vreo două coaste rupte. Ciudat e faptul că 
imediat am început să mă gândesc la acele filme macabre 
alb-negru pentru șoferi, care rulau în anii 1950 și 1960, cu 
niște titluri lugubre precum The Last Prom* și Mechanized 
Death”, de pe vremea când toţi polițiștii erau tunși periuţă 
și purtau pălării cu boruri largi, ca ale polițiștilor 
canadieni. Un tip de la frăţia colegiului la care am studiat 
avea o casetă video cu filmuleţele acestea educative. Te 
speriai de moarte când te uitai la așa ceva. Nu îmi puteam 
imagina cum o persoană care învăţa să conducă și se uita 
la The Last Prom mai avea curajul să se urce la volan. 

Am întors cheia în contact, am oprit muzica și am stat 
câteva secunde în liniște înainte să ridic mobilul și să 
formez numărul celor de la Triple AS. Dar încă era cineva 
pe fir, și am auzit-o dintr-odată pe Kate ţipând. 

— Hei, am spus eu. 

— Jason, ești bine? Se panicase. Ce s-a întâmplat? 

— Nu am nimic, iubito. 

— Dumnezeule, Jason, ai avut un accident? 

— Nu-ţi face griji, scumpo. Sunt întreg - sunt bine. Totul 
e în regulă. Nu-ţi face nicio grijă. 


Patruzeci și cinci de minute mai târziu, un camion de 


4 Ultimul Bal (n.tr.) 

> Moarte mecanizată; cele două erau filme de propagandă împotriva 
condusului cu viteză mare. (n.tr.) 

e€ Asociaţia Americană de Automobilism (The American Automobile 
Association), care oferă anumite servicii membrilor săi, precum 
asistenţă de urgenţă în cazul unui accident. (n.tr.) 


tractare a ajuns în locul unde eram, un camion roșu aprins, 
având pe una din părțile laterale inscripţia M.E. WALSH 
TOW. Şoferul veni înspre mine, cu o tablă metalică de scris 
în mână. Era un tip înalt, cu umeri laţi, cu un cioc 
neîngrijit, purta pe cap o bandană înnodată la spate și avea 
părul brunet, cu smocuri cărunte, și părea să-și fi lăsat un 
fel de coadă la spate. Purta o geacă neagră de piele 
Harley-Davidson. 

— Foarte nasoală treaba, spuse tipul. 

— Mulţumesc că ai venit, i-am zis eu. 

— Nicio problemă, îmi răspunse Harley. Lăsaţi-mă să 
ghicesc. Vorbeaţi la telefonul mobil. 

Am clipit, apoi am ezitat o milisecundă înainte să îi 
răspund cu jumătate de glas: 

— Mda. 

— Drăciile alea sunt un pericol public. 

— Da, clar, i-am spus eu. De parcă aș fi putut supravieţui 
fără telefoanele mobile. Dar el nu părea să fie genul care 
să se dea în vânt după celulare. Conducea un camion de 
tractare și o motocicletă. Avea înăuntru o staţie CB”, tutun 
de mestecat Red Man și CD-uri cu formaţia de muzică rock 
Allman Brothers. Și un sul de hârtie igienică în bord. Părea 
genul de om care își tunde peluza și găsește o mașină. 
Care crede că ultimele trei cuvinte ale imnului național 
sunt: „Domnilor, porniţi motoarele”. 

— Sunteţi bine? mă întrebă el. 

— Da, sunt în regulă. 

Se apropie cu spatele camionului de mașina mea, lăsă în 
jos rampa și prinse automobilul Acura cu cârligul. Dădu 
drumul scripetelui electric și începu să îmi scoată mașina 
din șanț. Din fericire, eram pe o porţiune de drum pe care 
se circula foarte puţin - întotdeauna o luam pe scurtătura 
asta când mergeam de la biroul din Framingham la Mass 
Pike - așa că nu treceau prea multe mașini pe lângă noi. 


7 Sistem de comunicare prin radio pe distanţe scurte, care utilizează o 
frecvenţă liberă, fiind accesibil unui număr mare de persoane. (n.tr.) 


Am observat că avea pe una dintre părţile laterale ale 
mașinii un abţibild cu fundă galbenă pe care scria Support 
Our Troops, iar pe parbriz, unul alb-negru cu POW/MIAS. 
Mi-am propus să nu cumva să critic războiul din Irak, dacă 
nu voiam ca individul să îmi strivească laringele cu mâinile 
goale. 

— Urcaţi, spuse el. 

Cabina camionului mirosea a stătut de fum de ţigară și a 
benzină. Un alt abţibild cu Forţele Speciale era lipit pe 
bord. Începură să se nască în mine sentimente calde și 
nesigure faţă de război. 

— Aveţi un atelier mecanic unde mergeţi de obicei? 

Abia îl auzeam din pricina zgomotului făcut de 
mecanismul hidraulic de tractare. Aveam un prieten care 
se pricepea foarte bine la treburile acestea, însă eu nu 
eram în stare să fac deosebirea între un carburator și un 
ren karibu. 

— Nu sunt implicat prea frecvent în accidente, am zis 
eu. 

— Ei bine, nici nu păreţi genul care se bagă prea des sub 
capotă ca să schimbe uleiul, spuse Harley. Știu eu un 
atelier mecanic, continuă acesta. Nu departe de aici. 
Suntem gata de plecare. 


Am parcurs în tăcere cea mai mare parte a drumului. 
Am făcut câteva încercări să leg o conversaţie cu Harley, 
însă era ca și cum aș fi încercat să aprind un chibrit ud. 

De obicei puteam vorbi cu oricine despre orice - chiar 
orice, sporturi, copii, câini, programe TV, nu conta. Eram 
manager de vânzări pentru una dintre cele mai mari 


8 Fiţi alături de soldații noștri, slogan folosit adesea în S.U.A. și Canada, 
mai ales în timpul conflictelor armate (n.tr.) 

? Abrevierea POW se referă la prizonieri de război (prisoners of war), 
iar MIA - la cei dispăruți în acţiune (missing in action); POW/MIA este 
o imagine alb-negru care reprezintă un simbol al faptului că 
cetățenilor americani le pasă atât de prizonierii de război, cât și de cei 
dispăruţi în acţiune. (n.tr.) 


companii de electronice din lume, la același nivel cu Sony 
și Panasonic. Divizia pentru care lucrez face televizoarele 
și monitoarele acelea mari și frumoase LED sau cu plasmă 
la care visează atâţia oameni. Niște produse foarte 
interesante. Constatasem că reprezentanţii de vânzări cu 
adevărat buni, cei care o au în sânge, pot începe o 
conversaţie cu oricine. Așa sunt și eu. 

Dar tipul acesta nu voia deloc să vorbească, astfel încât 
am renunţat la idee în scurt timp. Nu mă simţeam chiar în 
largul meu stând acolo, pe locul din faţă al unui camion de 
tractare, având drept șofer un membru al Hells Angel, eu 
fiind într-un costum negru, scump, și încercând să evit 
guma de mestecat, sau smoala, sau ce naiba mai era pe 
tapiţeria de vinilin. Mi-am pipăit cutia toracică, ca să mă 
asigur că nu se rupsese nimic. De fapt, nici măcar nu mă 
durea prea tare. 

M-am trezit holbându-mă la colecţia de abţibilduri de pe 
bord - un autocolant cu Forţele Speciale, un altul cu 
steagul cu These Colors Don't Run!! și încă unul cu Special 
Forces - I'm the Man Tour Mother Warned You About”. 
După puţin timp, l-am întrebat: 

— E al tău camionul acesta? 

— Nu, proprietarul companiei de remorcări e amicul 
meu și eu îl ajut câteodată. 

Tipului începea să i se dezlege limba. Așa că l-am 
întrebat: 

— E în Forţele Speciale? 

Urmă o lungă tăcere. Nu știam dacă era bine să întrebi 
pe cineva dacă e în Forţele Speciale sau ceva de genul 
acesta. Adică îmi poate răspunde, dar apoi trebuie să mă 


10 Înger al iadului, denumire dată membrilor unei găști de 


motocicliști foarte cunoscute datorită delictelor pe care le comiteau; 
fiecare membru avea un Harley-Davidson. (n.tr.) 

11 Culorile acestea nu dispar, metaforă care reprezintă determinarea și 
curajul cetăţenilor americani. (n.tr.) 

12 Forţele Speciale - Eu sunt bărbatul în legătură cu care mama ta te-a 
avertizat. (n.tr.) 


ucidă? 

Eram pe punctul de a repeta întrebarea când îmi 
răspunse: 

— Amândoi am fost. 

— Aha, am făcut eu, și din nou se așternu liniștea între 
noi. A dat drumul la radio. Era un meci de baseball. Red 
Sox jucau cu Seattle Mariners pe Fenway Park și era un 
meci foarte strâns, se lupta pe viaţă și pe moarte și se 
înscrisese puţin. Imi place la nebunie să ascult meciurile 
de baseball la radio. Am acasă un televizor cu plasmă 
uriaș, pe care l-am luat de unde lucrez cu reducerea pe 
care o am pentru prieteni și familie, și baseballul văzut în 
format high-definition e grozav. Dar nimic nu se compară 
cu un meci transmis la radio - pocnetul bâtei, foșnetul 
mulţimii agitate, chiar și reclamele stupide la geamuri 
pentru mașini. E clasic. Comentatorii meciului se aud la fel 
ca atunci când eram copii și eu și răposatul meu tată. 
Vocile lor plate, nazale sunt ca o pereche veche de pantofi 
sport rupti, dar confortabili și familiari. Folosesc aceleași 
cuvinte care îmi sunt foarte cunoscute, precum „înaltă - în 
aer - înscrie”, „jucătorii aleargă spre colţurile terenului” și 
„ezită și ratează”. Imi place felul în care se înflăcărează 
dintr-odată și vorbesc din ce în ce mai tare, urlând chestii 
ca: „Nu așa în spate! Nu așa în spate!” 

Unul dintre crainici făcea comentarii referitoare la 
aruncătorul celor de la Sox, spunând: „... dar chiar și aflat 
într-o formă de zile mari, nu va atinge nici de departe 
viteza de o sută șaizeci și doi de kilometri pe oră, record 
înregistrat de către...? Jerry, trebuie să știi răspunsul la 
asta”. 

Iar tipul celălalt îi răspunse: 

— Nolan Ryan. 

— Nolan Ryan, repetă primul tip, foarte bine. Pe 
Anaheim Stadium, în 20 august, 1974. 

Probabil citea toate astea de pe prompter, niște date 
furnizate de vreunul dintre producători. 

— Greșit, am spus eu. 


Şoferul se întoarse spre mine. 

— Ce? 

Apoi am continuat: 

— Acești tipi habar n-au despre ce vorbesc. Cea mai 
rapidă aruncare înregistrată a fost a lui Mark Wohlers. 

— Foarte bine, spuse Harley dând din cap. Mark 
Wohlers. O sută șaizeci și cinci. 

— Corect, i-am răspuns surprins. O sută șaizeci și cinci 
de kilometri pe oră, în 1995. 

În timpul unuia dintre antrenamentele din primăvară al 
celor de la Atlanta Braves. Apoi zâmbi, afișă un soi de 
rânjet, care îi descoperi dinţii albi și egali. 

— Nu credeam că mai știe cineva asta, spuse el. 

— Bineînţeles, cel mai rapid aruncător din toate 
timpurile, care însă nu a jucat în liga întâi... 

— Steve Dalkowski, spuse Harley. O sută șaptezeci și 
șapte de kilometri pe oră. 

— A mișcat din loc casca unuia dintre arbitri, i-am 
răspuns dând din cap. Deci și tu ai fost un împătimit al 
baseball-ului când erai mic? Aveai o colecţie de mii de 
cartonașe cu baseball? 

Zâmbi din nou. 

— Te-ai prins. Pachetele alea de gumă Topps, în care îţi 
rămâneau dinţii. 

— Care întotdeauna mânjea unul dintre cartonașele din 
pachet, nu-i așa? 

Râse înfundat. 

— Te duceai cu tatăl tău adesea pe Fenway? îl întrebai 
eu. 

— Nu am crescut în zona asta, răspunse el. Michigan. 
Iar tatăl meu nu stătea cu noi. În plus, nu ne permiteam să 
mergem la meciuri. 

— Nici noi, de aceea ascultam o grămadă de meciuri la 
radio, i-am răspuns eu. 

— La fel și eu. 

— Jucai baseball în curtea din spate? l-am întrebat. 
Spărgeai ferestre tot timpul? 


— Nu aveam o curte în spatele casei. 

— Nici eu. Mă jucam împreună cu prietenii mei într-un 
parc de pe strada noastră. 

Încuviinţă din cap și zâmbi. 

Simțeam că îl cunoșteam pe tipul acesta. Amândoi 
proveneam probabil din același mediu - fără bani, fără o 
curte în spatele casei, tot tacâmul. Doar că eu urmasem o 
facultate și eram îmbrăcat la costum, pe când el se 
înrolase în armată, la fel cum făcuseră mulţi dintre 
prietenii mei din liceu. 

Mai ascultarăm meciul o scurtă bucată de timp. Cel care 
fusese desemnat să lovească din partea celor de la Seattle 
era pregătit. Își pivotă corpul și lovi la prima aruncare. Se 
auzi pocnitura bâtei de baseball. 

— Este o minge înaltă care va ajunge în partea stângă a 
terenului! urlă unul dintre comentatori. Fusese 
direcţionată exact spre mănușa unuia dintre cei mai buni 
prinzători de la Red Sox, care era de altfel și un jucător de 
câmp lipsit de îndemânare. Şi mai și dispărea din partea 
stângă a terenului, chiar în mijlocul meciului, și lăsa partea 
descoperită. Asta când nu greșea mingea. 

— O va prinde, spuse comentatorul. Se îndreaptă direct 
spre mănușa lui. 

— O s-o scape, am zis eu. 

Harley râse. 

— Tu ai spus-o. 

— Chiar acum, am continuat eu. 

Harley râse chiar și mai tare. 

— E dureros, spuse el. 

Se auzi un val de dezamăgire în tribune. 

— Mingea a atins dosul mănușii, zise comentatorul, în 
timp ce jucătorul încerca s-o prindă. A făcut o greșeală 
uriașă pentru un jucător profesionist. 

Am scos amândoi un sunet de nemulţumire în același 
timp. 

Harley opri radioul. 

— Nu mai suport, spuse el. 


— Mulţumesc, i-am zis eu, în momentul în care ne-am 
oprit în parcarea atelierului auto. 


Era un loc destul de murdar care arăta ca o fostă 
benzinărie. ATELIERUL MECANIC WILKIE scria pe firmă. 
Cel care era de serviciu se numea Abdul și probabil că nu 
i-ar fi fost ușor să treacă de paza de la aeroport în perioada 
asta. Credeam că Harley va da jos din camion caroseria 
bietei mele mașini Acura, dar în loc să facă asta, a venit în 
sala de așteptare urmărindu-l pe Abdul în timp ce acesta 
îmi lua datele de pe asigurare. Am observat și aici pe 
perete un abţibild cu Support Our Troops și un altul cu 
Forţele Speciale. 

Harley întrebă: 

— E acas” Jeremiah? 

— O, da, răspunse Abdul. Sigur. E acasă cu copiii. 

— Acesta e un prieten de-al meu. Ocupaţi-vă de el, 
băieţi. 

M-am uitat în jurul meu și mi-am dat seama că eu eram 
cel despre care vorbea șoferul camionului de tractări. 

— Desigur, Kurt, spuse Abdul. 

— Spune-i lui Jerry că am trecut pe aici, zise Harley. 

Am citit un număr vechi din Maxim până când șoferul 
camionului de remorcat și Abdul au mers la atelier. S-au 
întors după câteva minute. 

— Abdul va folosi tehnologie de ultimă oră ca să îţi 
aranjeze mașina, spuse Harley. Fac treabă bună aici. Au un 
sistem computerizat de amestecare a vopselelor. Un 
atelier drăguţ și curat. De ce nu terminaţi voi hârțogăria și 
duc eu mașina în atelier? 

— Mulţumesc, prietene, i-am zis eu. 

— OK, Kurt, ne vedem, spuse Abdul. 

Am ieșit și eu după câteva minute și l-am văzut pe 
Harley în camionul lui de tractat, cu motorul pornit, 
ascultând meciul. 

— Hei, spuse el, unde locuiești? Te duc eu. 

— E destul de departe. Belmont. 


— Ia-ţi lucrurile din mașină și urcă. 

— Nu te încurc? 

— Sunt plătit pe oră, amice, nu pentru munca pe care o 
fac. 

Mi-am luat CD-urile de pe podeaua mașinii, servieta și 
mănușa de baseball de pe bancheta din spate. 

— Ai lucrat într-un atelier mecanic? l-am întrebat eu 
când m-am întors în camion. 

Staţia de emisie-receptie începu să bârâie și el o opri. 

— Am făcut de toate. 

— Şi îţi place să faci remorcări? 

Se întoarse spre mine și îmi aruncă o privire care părea 
să mă întrebe dacă mi-am pierdut minţile. 

— Lucrez orice găsesc. 

— Nu le mai place oamenilor să angajeze soldaţi? 

— Oamenii adoră să angajeze soldaţi, spuse el. Însă nu 
pe cei eliberaţi din serviciul militar în CD. 

— Ce înseamnă ieșiţi în CD? 

— Condiţii dezonorante. Trebuie să menţionezi asta 
oricând aplici pentru o slujbă, și imediat ce observă, ești 
poftit pe ușă afară. i 

— Oh, am spus eu. Îmi pare rău că am întrebat. Nu e 
treaba mea. 

— Nu e mare lucru. Pur și simplu mă enervează. Dacă 
eşti eliberat astfel, nu mai primeşti niciun beneficiu ca 
veteran sau la pensie. E o mare porcărie. 

— Cum s-a întâmplat? Dacă nu te deranjează că întreb. 

Urmă un alt moment de tăcere. Apăsă semnalizarea și 
schimbă banda. 

— Nu, nu mă deranjează. 

Făcu din nou o pauză, și nu eram sigur că îmi va 
răspunde. 

— Comandantul detașamentului A, cel în care mă aflam 
și eu, de la Forţele Speciale, ne-a ordonat ca jumătate 
dintre noi să meargă într-o misiune practic sinucigașă, o 
misiune de recunoaștere de căcat în Tikrit. l-am spus 
comandantului că erau nouăzeci și nouă la sută șanse să 


fim prinși într-o ambuscadă, și ghici ce? Așa s-a și 
întâmplat. Am fost atacați cu aruncătoare de grenade. 
Prietenul meu Jimmy Donadio a fost ucis atunci. 

Tăcu din nou. Avea privirea fixată asupra drumului în 
timp ce conducea. 

— Un tip de treabă, continuă el, aproape își terminase 
stagiul în armată, avea un bebeluș pe care nu îl văzuse 
niciodată. Pur și simplu îl iubeam pe acest tip. Așa că mi- 
am pierdut cumpătul. Am mers după comandant - și i-am 
tras un cap în gură nenorocitului. I-am spart nasul. 

— Uau! am spus eu. Iisuse, nu te condamn pentru asta. 
Deci ai ajuns la Curtea Marţială sau ceva de genul acesta? 

Ridică din umeri. 

— Am avut noroc că nu m-au trimis la Leavenworth!5. 
Dar nimeni de la comandament nu a vrut să se facă prea 
mare caz de ceea ce s-a întâmplat în acea noapte, și sunt 
cât se poate de sigur că cei de la DIC!“ nu voiau să se facă 
prea multă vâlvă în jurul cazului. Nu dădea bine pentru 
moralul armatei. Și, mai important, era reclamă proastă. 
Așa că înţelegerea a fost să fiu eliberat din armată, în 
condiţii dezonorante, cât mai repede. 

— Uau! am spus eu din nou. Nu eram sigur că știu ce 
este DIC, dar nici nu aveam de gând să întreb. 

— Deci ești avocat sau ceva asemănător? 

— Mă ocup de vânzări. 

— Unde? 

— Entronics. În Framingham. 

— Mișto. Poţi să îmi obţii un preţ bun pentru un 
televizor cu plasmă? 

Am ezitat o clipă. 

— Nu mă ocup de vânzări directe, dar s-ar putea să 
rezolv ceva. 

Zâmbi. 

13 Cea mai mare închisoare federală de maximă securitate din SUA, din 
1903 până în 2005 (n.tr.) 


1 Departamentul pentru Investigaţii Criminale în cadrul Forţelor 
Armate ale SUA (n.tr.) 


— Glumesc. Nu mi-aș permite unul oricum, chiar și cu 
reducere. Deci ţi-am observat mănușa pe care o ai acolo. E 
super. Mănușă de Aur Rawlings Inima Ascunsă. La fel ca 
acelea folosite de profesioniști. Pare nou-nouţă, proaspăt 
scoasă din cutie. O ai de puţin timp? 

— A, de aproape doi ani, i-am răspuns eu. Cadou de la 
soţia mea. 

— Am înţeles. Joci? 

— Nu prea des. Mai mult în echipa companiei mele. 
Softball!*, nu baseball, dar soţia mea nu știe diferenţa 
dintre ele. Echipa noastră e de toată jena. Am pierdut pe 
linie, încât semănăm cu cei de la Baltimore Orioles în acel 
jalnic sezon din 1988. Tu joci? 

El ridică din umeri. 

— Jucam. 

Urmă o altă perioadă lungă de tăcere. 

— La școală sau ceva de genu'? am întrebat eu. 

— Am fost selectat de către cei de la Detroit Tigers, dar 
nu am semnat niciodată contractul. 

— Serios? 

— Viteza mea de aruncare a fost cronometrată la o sută 
cincizeci și unu, o sută cincizeci și doi de kilometri pe oră. 

— Iisuse, nu se poate! 

M-am întors să îl privesc. 

— Dar nu era ceea ce îmi doream în acel moment. M-am 
înrolat în armată, în loc să joc baseball. Apropo, eu sunt 
Kurt. 

Își luă mâna dreaptă de pe volan și o strânse ferm pe-a 
mea. 

— Kurt Semko. 

— Jason Steadman. 

Urmă din nou un moment prelungit de tăcere, iar apoi 
mi-a venit o idee. 

— Ne-ar fi de folos un aruncător, am spus eu. 


15 Sport înrudit cu baseball-ul, existând câteva diferențe semnificative 
între acestea, ca de exemplu faptul că mingea este mai mare decât cea 
de baseball, terenul e mai mic etc. (n.tr.) 


— Cui? 

— Echipei companiei mele. Avem un meci mâine-seară și 
chiar ne-ar ajuta să avem un aruncător mai bun. Nu ai vrea 
să joci în echipa noastră mâine? 

Urmă o altă pauză lungă. Apoi întrebă: 

— Nu ar trebui să lucrez pentru companie ca să pot 
juca? 

— Tipii cu care jucăm nu au nici cea mai mică idee cine 
lucrează pentru noi și cine nu. 

Kurt tăcu din nou. 

După un minut, l-am întrebat: 

— Deci, ce zici? 

Ridică din umeri. 

— Nu știu ce să spun. 

Se uita fix la șosea, și un zâmbet vag îi apăruse pe buze. 
Acel moment mi se părea o idee foarte nostimă. 


Îmi iubesc soţia. 

Câteodată nu îmi vine să cred că o femeie atât de 
inteligentă și sofisticată, ca să nu mai spun incredibil de 
frumoasă, s-a uitat la unul ca mine. li place să spună în 
glumă că faptul că suntem împreună e cea mai bună 
afacere care mi-a ieșit vreodată. Nu pot să o contrazic. Am 
reușit să închei afacerea, la urma urmei. 

Când am intrat în casă, Kate stătea pe canapea și se uita 
la televizor. Tinea în poală un castron plin cu popcorn, iar 
pe măsuţa de cafea din faţa ei era un pahar cu vin alb. 
Purta niște pantaloni scurți vechi, pe care îi avea de pe 
vremea când era în liceu și care îi scoteau în evidenţă 
picioarele lungi, tonifiate. Cum m-a văzut intrând pe ușă, s- 
a ridicat de pe canapea și s-a repezit spre mine să mă 
îmbrăţișeze. 

— Dumnezeule, zise ea, am fost atât de îngrijorată! 

— Sunt bine, ţi-am spus. Singurul lucru care mi-a fost 
rănit e orgoliul. Deși șoferul camionului de tractat probabil 
o fi crezut că sunt un idiot. 

— Ești sigur că ești absolut în regulă, Jase? Aveai pusă 
centura de siguranţă, da? Făcu un pas în spate să mă 
studieze. Avea ochii căprui-verzui, un păr negru, bogat, și 
niște pomeţi bine definiţi. Părea a fi o sosie brunetă a lui 
Katherine Hepburn, de pe vremea când aceasta era tânără. 
Culmea era că ea nu era mulțumită de felul în care arăta, 
avea impresia că trăsăturile feţei îi erau prea ascuţite și 
exagerate. Totuși, în seara aceea, ochii îi erau injectaţi și 
umflaţi. Se vedea că plânsese mult. 

— Pur și simplu mașina a deraiat de pe șosea, i-am spus. 
Eu sunt bine, dar mașina e făcută praf. 

— Mașina, rosti ea cu un gest dispreţuitor, de parcă 
Acura TL a mea era un sul de hârtie igienică. Cred că 
moștenise aceste gesturi aristocratice de la părinţii ei. 


Vedeţi dumneavoastră, Kate provine dintr-o familie de 
bogătași. Adică în trecut aveau o grămadă de bani, însă 
aceștia nu au ajuns până la generaţia ei. Averea familiei 
Spencer a scăzut considerabil în 1929, când străbunicul ei 
a făcut niște investiţii cât se poate de proaste în timpul 
crizei financiare, și a fost tocată complet de către tatăl ei 
care era alcoolic și nu se pricepea decât să cheltuie bani, 
nu și să îi administreze. 

Kate a avut parte de o educaţie costisitoare, de o voce 
cultivată, de o mulţime de prieteni din familii bogate, care 
acum o compătimeau, și o casă plină de antichităţi. Pe 
multe dintre acestea le îngrămădise în trei camere din 
casa noastră în stil colonial, întinsă pe o mie de metri 
pătraţi din Belmont. 

— Cum ai reușit să ajungi acasă? mă întrebă ea. 

— Cu șoferul unui camion de tractat. Un tip interesant - 
a făcut parte din Forţele Speciale. 

— Hmm, făcu ea, pe un ton pe care i-l știam foarte bine, 
încercând să pară interesată, deși nu era. 

— Asta e cina noastră? am întrebat eu, arătând spre 
castronul cu popcorn de pe măsuţa de cafea. 

— Dragule, îmi pare rău. Pur și simplu nu am avut 
dispoziția necesară să gătesc în seara asta. Vrei să îţi 
pregătesc ceva? 

Vedeam deja în faţa ochilor bucata de tofu din frigider și 
aproape m-a trecut un fior. 

— Nu-ţi face griji. lau eu ceva de prin frigider. Vino aici. 

Am îmbrăţișat-o din nou. Am înfruntat durerea fără să 
crâcnesc de data asta. 

— Dă-o-ncolo de mașină. Sunt îngrijorată pentru tine. 

Dintr-odată începu să plângă în braţele mele. Am simţit 
cum se strânge tot mai tare la pieptul meu. Pieptul începu 
să îi tresalte și lacrimile ei fierbinţi îmi udară cămașa. Am 
strâns-o la piept cu și mai multă forţă. 

— Chiar am crezut... că de data asta va funcţiona, spuse 
ea. 

— Poate data viitoare. Trebuie doar să avem răbdare, 


da? 

— Tu chiar nu îţi faci griji pentru absolut nimic? 

— Doar pentru lucruri în privinţa cărora pot face ceva, i- 
am răspuns. 


După puţin timp, ne-am așezat împreună pe canapea, 
care nu era deloc confortabilă, însă era o piesă de mobilier 
englezesc de colecţie, fără îndoială valoroasă, și ne-am 
uitat pe Discovery la un documentar despre bonobo, o 
specie de maimuțe care aparent sunt mai inteligente și mai 
evoluate decât noi. Se pare că societatea maimuţelor 
bonobo e dominată de femele. Se prezentau imagini cu o 
femelă bonobo care încerca să seducă un mascul, 
desfăcându-și picioarele și punându-și fundul pe faţa 
masculului. Naratorul documentarului numea asta 
„prezentare”. M-am abținut de la un comentariu legat de 
relaţiile noastre conjugale, care deveniseră aproape 
inexistente. Nu ştiu dacă era din cauza tratamentelor 
pentru infertilitate, dar viața noastră sexuală devenise, în 
ultima vreme, un fel de agonie. Nici nu-mi aduceam aminte 
ultima dată când Kate „prezentase”. 

Am luat un pumn de popcorn. Nu erau făcuți la 
microunde, și erau ușor presărați cu Nu Pot Să Cred Că 
Nu E Unt!S. Aveau gust de polistiren. Nu puteam să îi scuip 
fără să par bădăran, așa că i-am mestecat și înghiţit. 

Femela bonobo nu părea să aibă prea mult succes, însă 
încerca în continuare. Își întinse un braţ și îi făcu semn 
masculului cu degetele ca într-un film mut în care juca o 
vampă. Dar tipul era un cretin. Așa că se duse la el și îl 
apucă de boașe cu putere. 

— Au, am spus eu. Nu cred că a citit Nu E Chiar Atât de 
Atras de Tine”. 

Kate dădu din cap și se strădui să nu zâmbească. 


16 înlocuitor pentru unt, produs de către Becel, introdus în SUA în 
1986 (n.tr.) 

17 Carte din categoria așa-numită self help, de autoajutorare, scrisă de 
către Greg Behrendt și Liz Tuccillo, foarte bine vândută în SUA (n.tr.) 


M-am ridicat, am mers la baie și am înghiţit vreo două 
Advil. Apoi m-am dus la bucătărie și mi-am pus un bol 
mare de îngheţată Brigham's Oreo. Nu m-am deranjat să o 
întreb și pe Kate dacă vrea, din simplul motiv că ea nu 
mânca îngheţată niciodată. Nu mânca niciodată ceva care 
îngrășa. 

M-am așezat înapoi și am împlântat lingura în îngheţată 
în timp ce naratorul spunea: „Femelele se sărută și se 
îmbrățișează, și își freacă organele genitale împreună cu 
prietenii lor speciali”. 

— Şi totuși, ce fac în tot acest timp masculii bonobo? am 
întrebat eu. Stau pe canapea cu telecomanda în mână? 

Se uită la mine cum mă înfruptam din îngheţată. 

— Ce e aceea, iubitule? 

— Asta? am spus eu. Înlocuitor de îngheţată din tofu, 
fără grăsimi. 

— Dragule, știi, poate ar fi bine să renunti la îngheţată 
seara. 

— Nu mi-e poftă de ea la micul dejun. 

— Ştii ce vreau să spun, insistă Kate, atingându-și 
abdomenul perfect plat. 

Eu, pe de altă parte, la treizeci de ani, începusem deja 
să fac burtică. Kate putea să mănânce orice și nu se 
îngrășa. Avea un metabolism incredibil. Celelalte femei o 
urau pentru asta. Mă cam enerva și pe mine, drept să 
spun. Dacă aș fi avut metabolismul ei, nu aș fi mâncat 
bulgur!8 și tempeh!?. 

— Putem să ne uităm la altceva? am întrebat-o eu. Mă 
înfierbântă prea tare chestia asta. 

— Jason, ești dezgustător. 

Luă telecomanda și începu să schimbe mai multe canale 
până se opri la un show care îmi părea cunoscut. Am 
recunoscut actorii care-i jucau pe cei doi liceeni frumoși, 
frate și soră, și pe tatăl lor avocat specializat în divorțuri, 


18 Mâncare făcută din grâu fiert (n.tr.) 
19 Mâncare tradiţională din Indonezia, făcută din boabe de soia (n.tr.) 


divorţat la rândul său. Era serialul acela Fox, S.B. Cu 
liceeni frumoși și bogaţi și familiile lor destrămate din 
Santa Barbara - baluri, accidente de mașină, divorţuri, 
droguri, mame înșelate. Devenise cel mai tare show TV al 
sezonului. Și era creat de către cumnatul meu, Craig 
Glazer, producătorul TV în vogă, care era însurat cu sora 
mai mare a lui Kate, Susie. Eu și cu Craig ne prefăceam că 
ne înțelegem bine. 

— Cum poţi să te uiţi la prostia asta? am întrebat-o eu, 
smulgându-i telecomanda din mână și schimbând canalul 
pe un documentar în vechiul stil al celor de la National 
Geographic, despre un trib primitiv amazonian numit 
Yanomamo. 

— Ai face bine să renunti la atitudinea asta ostilă până 
săptămâna viitoare, când vin în vizită Craig și Susie. 

— Dacă îmi iei și ostilitatea, ce îmi mai rămâne? Oricum, 
ei nu știu care e părerea mea despre el. 

— O, Susie o cunoaște. 

— Probabil și ea are aceeași părere despre el. 

Kate ridică o sprânceană în mod provocator, dar nu 
spuse nimic. 

Ne-am mai uitat puţin la documentar, fără prea mult 
interes. Naratorul declara, cu un accent britanic afectat, 
că Yanomami erau societatea cea mai violentă și agresivă 
din lume. Erau cunoscuţi drept Fiarele. Intotdeauna 
porneau războaie împotriva altor triburi, de obicei din 
cauza femeilor, al căror număr era foarte redus. 

— Fac pariu că îţi place asta, nu-i așa? am spus eu. Să se 
bată pentru femei? 

Ea scutură din cap în semn de dezaprobare. 

— l-am studiat la unul dintre cursurile mele despre 
feminism. Bărbaţii își și bat soțiile. Acestea sunt de părere 
că soţii lor le iubesc cu atât mai mult, cu cât au mai multe 
cicatrice de macetă. 

Exista întotdeauna o carte despre feminism pe noptiera 
lui Kate. Cea pe care o citea acum se numea ceva de genul 


Acest sex, care nu este unicul". Nu înţelegeam titlul, dar 
din fericire nu urma să îmi dea nimeni un test din așa ceva. 

În ultimii ani, Kate devenise interesată de niște culturi 
obscure din Africa și America de Sud, cred că din cauza 
slujbei pe care o avea. Lucra la Meyer Foundation for Folk 
and Outsider Art din Boston. Le dădeau bani oamenilor 
străzii și celor săraci care făceau picturi și sculpturi pe 
care ar fi putut să le realizeze și nepotul meu de opt ani. În 
schimb nu le dădeau prea mulţi bani angajaţilor. Kate 
primea de la fundaţie opt mii de dolari pe an și avea 
impresia că, pentru privilegiul de a lucra acolo, ea ar 
trebui să îi plătească. Cred că soţia mea cheltuia pe 
benzină și parcare mai mult decât câștiga. 

Ne-am uitat în continuare la show. Kate mânca popcorn, 
iar eu mâncam îngheţată Oreo. Naratorul spunea că băieţii 
Yanomami își dovedeau bărbăţia „însângerându-și sulița”, 
adică omorând pe cineva. Foloseau topoare, sulițe, arcuri 
și săgeți. Şi arme făcute din lemn cu care suflau săgeți 
otrăvitoare. 

— Foarte tare, am spus eu. 

Membrii tribului Yanomami își incinerau morții, 
amestecau cenușa în supă de pătlagină și apoi o beau. 

Poate nu era totuși atât de mișto. 

Când s-a terminat documentarul, am pus-o la curent cu 
ultimele noutăți, anume faptul că vicepreședintele 
departamentului, Crawford, tocmai a părăsit compania, ca 
să plece la Sony, și, pe deasupra, a luat cu el și șase dintre 
cei mai buni angajaţi. Ceea ce lăsase o mare gaură în 
departamentul meu. 

— E foarte nasol, am zis eu. E o mare harababură acum. 

— Tu ai idee ce vorbeşti? spuse Kate, devenind brusc 
interesată. E minunat. 

— Nu înţelegi. Entronics tocmai a anunţat că preia 
afacerea din SUA a unei companii olandeze numite 


20 Colecţie de eseuri feministe scrisă de Luce Irigaray, publicată în 
1977 (n.tr.) 


Meister. 

— Am auzit de Meister, spuse ea, părând ușor enervată. 
Şi? 

Royal Meister Electronics N.V este un conglomerat 
imens de afaceri cu electronice, unul dintre principalii 
noștri rivali. Aveau o filială în Dallas care comercializa 
aceleași produse pe care le vindeam și noi - LED-urile, 
ecranele cu plasmă, proiectoarele și toate tipurile de 
aparatură. 

— Deci Crawford s-a cărat de la Dodge. Probabil că știe 
el ceva. 

Kate se ridică în capul oaselor și își trase genunchii spre 
piept. 

— Ascultă-mă, Jase, nu îţi dai scama înseamnă asta? E 
șansa ta. 

— Şansa mea? 

— Stai blocat de ani de zile în postul ăsta de manager de 
vânzări la nivel regional. Parcă ai fi îngheţat în chihlimbar. 

Mă întrebam dacă încerca să treacă peste vestea 
proastă legată de sarcină băgându-și nasul în cariera mea. 

— Nu e nicio poziţie liberă. 

— Fii serios, Jase, gândește-te doar un pic. Acum că a 
plecat Crawford împreună cu șase dintre oamenii lui cei 
mai buni, departamentul de vânzări nu are altă soluţie 
decât să umple golurile cu oameni din interiorul 
companiei, nu-i așa? Asta e șansa ta să ajungi într-o poziţie 
de conducere. Să îţi începi cu adevărat ascensiunea 
profesională. 

— Mai degrabă ar însemna să profit de circumstanţe. 
Katie, îmi place ceea ce fac. Nu vreau să fiu 
vicepreședinte. 

— Dar salariul tău practic s-a plafonat acum, nu-i așa? 
Niciodată nu vei câștiga cu mult mai mult decât în acest 
moment. 

— Ce vrei să spui? Mă descurc destul de bine. Îţi aduci 
aminte ce mult am câștigat acum trei ani? 

Încuviință din cap, cu privirea fixată asupra mea, 


cântărind dacă e cazul să spună mai multe. Apoi zise: 

— Iubitule, acum trei ani a fost o situaţie excepţională. 
Apăruseră ecranele cu plasmă și Entronics monopolizase 
piaţa, nu-i așa? Asta nu se va mai repeta vreodată. 

— Kate, uite cum stă treaba. Există această mașină 
corporatistă de sortat ouă pentru tipii de vârsta mea, OK? 
Pune ouăle în cofraje după dimensiuni: Mare, Foarte Mare 
și Gigant, da? 

— Şi tu unde intri? 

— Nu intru la Gigant. Sunt doar un agent de vânzări. 
Sunt ceea ce sunt. 

— Dar dacă ajungi într-o poziție de conducere, iubitule, 
abia atunci începi cu adevărat să faci bani. 

Cu vreo doi ani în urmă, Kate îmi tot vorbise despre cum 
ar trebui să mă concentrez să avansez în interiorul 
corporației, dar credeam că renunţase la idee. 

— Tipii aceia care au funcţii de conducere stau toată 
ziua închiși în birou, îi spusesem. Nu se mișcă de pe 
scaune. Sunt mereu palizi, pentru că își petrec mai tot 
timpul în ședințe. Prea mult pupat în fund, prea multă 
politică. Nu e de mine. De ce vorbim totuși despre asta? 

— Ascultă-mă. Devii manager regional, apoi 
vicepreședinte adjunct, mai apoi vicepreședinte și 
manager general, iar nu peste mult timp poţi ajunge să 
conduci compania. În câţiva ani, poţi să ajungi să câștigi o 
avere. 

Am tras adânc aer în piept, având intenţia să o 
contrazic, dar nu avea rost. Când se ambala așa, devenea 
ca un terrier care nu voia să renunţe la osul său. 

Adevărul era că eu și Kate aveam păreri foarte diferite 
în legătură cu ceea ce înseamnă „o avere”. Tatăl meu 
lucrase la o uzină metalurgică din Worcester care 
producea conducte și ţevi pentru aparatele de aer 
condiționat și sistemele de ventilaţie. Cea mai înaltă 
poziţie la care ajunsese fusese cea de maistru, fiind și un 
membru foarte activ al sindicatului din care făcea parte. 
Nu a fost un tip foarte ambițios - cred că a acceptat prima 


slujbă care i s-a oferit, a devenit bun în ceea ce făcea și cu 
slujba asta a și rămas până la sfârșit. Dar a muncit foarte 
mult, făcea schimburi și ore suplimentare de câte ori era 
posibil. Seara ajungea acasă complet epuizat, incapabil să 
facă ceva mai mult decât să stea în faţa televizorului ca un 
zombi și să bea Budweiser. li lipseau buricele de la două 
dintre degetele de la mâna dreaptă, ceea ce îmi amintea 
întotdeauna ce slujbă periculoasă avea. Când îmi spusese 
că voia să merg la facultate, să nu fiu nevoit să fac ceea ce 
făcea el, vorbise cât se putea de serios. 

Locuisem în Worcester, pe Providence Street, la unul 
dintre cele trei etaje ale unei clădiri care avea pereţii 
placați cu azbest și un gard de sârmă în jurul curţii 
betonate. Plecând de acolo și ajungând să am propria mea 
casă în stil colonial în Belmont, ei bine, mă descurcasem 
destul de bine, mă gândeam eu. 

În timp ce casa în care crescuse Kate, în Wellesley, era 
mai mare decât o întreagă clădire cu dormitoare pentru 
studenţi de la Harvard. O dată trecusem cu mașina pe 
lângă casa ei. Era o vilă uriașă din cărămidă, cu un gard 
înalt de fier forjat și cu un teren cât vedeai cu ochii în jurul 
ei. Chiar și după ce alcoolicul de taică-su pierduse tot ce 
mai rămăsese din averea familiei în urma unor investiţii 
complet neinspirate, pentru care a trebuit să își vândă 
casa de vacanţă din Osterville, pe cea din Cape Cod, iar în 
cele din urmă și pe cea din Wellesley, locul în care s-au 
mutat tot era de vreo două ori mai mare decât casa în care 
locuim noi acum. 

Făcu o pauză, apoi se bosumflă și-mi zise: 

— Jason, nu vrei să ajungi precum Cal Taylor, nu-i așa? 

— Asta e o lovitură sub centură. 

Cal Taylor avea în jur de șaizeci de ani și toată viaţa a 
fost agent de vânzări pentru Entronics, de pe vremea când 
vindeau aparate de radio cu tranzistori și televizoare color 
la mâna a doua și încercau să concureze cu Emerson și 
Kenwood. Era un fel de baubau. Mă înfioram de fiecare 
dată când îl vedeam, fiindcă reprezenta ceea ce știam în 


sinea mea că eram în pericol să devin și eu. Cu părul 
cărunt și mustaţa îngălbenită de nicotină, cu respiraţia 
care îi duhnea a Jack Daniel's, cu horcăiturile provocate de 
fumat și repertoriul nesfârșit de glume răsuflate, el era pur 
și simplu coșmarul meu. Ajunsese într-un punct mort, era 
un lingău care reușise cumva să reziste în companie 
datorită câtorva relaţii pe care reușise să și le facă de-a 
lungul anilor, cel puţin pe acelea pe care nu le neglijase. 
Divorţase, locuia singur, lua cina în faţa televizorului și își 
petrecea aproape fiecare noapte într-un bar din cartierul 
unde locuia. 

Apoi faţa lui Kate păru să se însenineze și își atinse ușor 
capul. 

— Iubitule, spuse ea cu blândeţe, aproape mieros, uită- 
te și tu la casa asta. 

— Ce-i cu ea? 

— Nu putem să creștem copii într-un loc ca acesta, 
spuse ea. Își ţinu respiraţia pentru o clipă. Dintr-odată, 
păru să se întristeze. Nu avem nicio cameră de joacă. Iar 
curtea e foarte mică. 

— Urăsc să tund gazonul. Oricum, nu am avut o curte 
când eram copil. 

Kate făcu o pauză și se uită în altă parte. Mă întrebam la 
ce se gândește. Dacă se aștepta să aibă o casă la fel ca 
aceea în care copilărise, cu siguranţă nu se căsătorise cu 
persoana potrivită. 

— Hai, Jason, unde s-a dus toată ambiția ta? Când te-am 
cunoscut, erai pus pe fapte mari. Îţi aduci aminte? 

— Asta a fost numai ca să te fac să te căsătorești cu 
mine. 

— Știu că glumești. Ai ambiţie în tine, știi că așa e. Pur 
și simplu ai devenit... avea de gând să spună „gras și 
fericit”, fac pariu, dar în loc de asta a spus „prea comod”. 
Asta e șansa ta. Acum e momentul să iei taurul de coarne. 

Mă tot gândeam la documentarul acela cu Fiarele. Când 
s-a căsătorit cu mine, Kate probabil crezuse că sunt un 
războinic Yanomami pe care îl va putea transforma într-o 


căpetenie, însă i-am spus: 

— Voi vorbi cu Gordy. 

Kent Gordon era vicepreședintele care conducea 
întregul departament de vânzări. 

— Bine, spuse ea. Zi-i că ceri să fii intervievat pentru 
promovare. 

— „Să cer” nu e chiar stilul meu. 

— Ei bine, surprinde-l. Fii puţin agresiv. Îi va plăcea la 
nebunie. Ucizi sau ești ucis. Trebuie să îi arăţi că ești un 
asasin. 

— Da, sigur, i-am spus eu. Crezi că îmi pot lua una 
dintre acele arme de suflat ale războinicilor Yanomami de 
pe ebay? 


3 


— Am dat de dracu', spuse Ricky Festino. Chiar am dat 
de dracu. 

Ricky Festino era un membru a ceea ce noi numeam 
Gașca Fraţilor, un coleg de-al nostru, agent de vânzări la 
Departamentul de sisteme vizuale al Entronics SUA. 
Agenţii de vânzări se presupune că sunt deschiși și 
amabili, prietenoși, entuziaști, dar nu și Festino. Nu se 
integra deloc în peisaj. Era morocănos, cinic, de o ironie 
mușcătoare. Singurul lucru care părea să îi facă plăcere 
era semnarea unui contract - renunţase la facultatea de 
Drept de la Boston College după primul an, iar cursul de 
contracte fusese singurul care îi plăcuse acolo. Asta ar 
trebui să spună câte ceva despre el. 

Din câte reușisem să îmi dau seama, își ura slujba și nu 
îi agrea prea mult nici pe nevastă-sa și nici pe cei doi copii 
mici ai lor. Îl ducea în fiecare dimineaţă pe fiul lui cel mic 
cu mașina la o școală privată și antrena echipa de baseball 
a fiului său cel mare, ceea ce teoretic l-ar fi făcut un tată 
bun, dacă nu s-ar fi plâns tot timpul că făcea lucrurile 
acestea. 

Nu-mi puteam da seama nici de ce mă plăcea așa de 
mult. Pentru Ricky Festino, eram enervant de optimist. Ar 
fi trebuit să mă dispreţuiască profund. În loc de asta, mă 
trata ca pe un fel de animal de companie, singura ființă 
care îl înțelegea cu adevărat, un golden retriever lipsit de 
orice griji, căruia i se putea plânge ori de câte ori îl scotea 
la plimbare. Câteodată îmi spunea Tigrilă, făcând referire 
la prietenul lui Winnie Ursuleţul, cel plin de energie, dar 
practic retardat. Dacă eu eram Tigrilă, el era Aiurel?!. 

— Şi de ce zici că am dat de dracu’? l-am întrebat. 


21 Personaje create de către scriitorul englez A. A. Milne. Spre 
deosebire de Tigrilă, măgărușul Aiurel e morocănos, deprimat și 
pesimist. (n.tr.) 


— Din cauza achiziţiei, de ce altceva? Rahat, mormăi el 
în timp ce stoarse o picătură de gel antibacterian dintr-o 
sticluță mică pe care o purta cu el peste tot. Își frecă 
violent mâinile una de cealaltă și am simţit mirosul de 
alcool. Festino avea o fobie față de microbi. 

— Tocmai am dat mâna cu tipu’ ăla de la CompuMax și 
tot strănuta pe mine. 

CompuMax crea sisteme, era o companie care asambla 
și vindea societăţilor computere de o calitate îndoielnică. 
Era un client jalnic, mai ales fiindcă nu cheltuia bani pe 
componente create de către firme de renume, iar 
Entronics avea un renume prea bun pentru cei de-acolo. 
Festino încerca să le vândă niște monitoare LED pe care 
Entronics nici măcar nu le făcea, pe care le luasem de la o 
firmă coreeană de mâna a doua și pe care doar pusesem 
logoul companiei noastre. Încerca să îi convingă că dacă 
vor avea numele Entronics pe cel puţin una dintre 
componente, sistemele lor vor da impresia că au clasă și 
vor fi mai dorite de către cumpărători. O idee bună, însă 
CompuMax nu mușca momeala. Aveam impresia că Festino 
nu știa exact cum să pună problema, însă nu mă puteam 
implica prea mult - era afacerea lui. 

— Încep să înţeleg de ce cred japonezii că cei din Vest 
sunt așa de murdari, continuă Festino. Tot strănuta în 
palme, apoi a vrut să dea mâna cu mine. Ce era să fac, să 
refuz să îi strâng mâna aia împuţită? Tipul era un focar de 
infecție. Vrei și tu? Îmi întinse sticluţa de plastic. 

— Nu, mulţumesc, sunt OK. 

— Mi se pare mie sau biroul tău e mult mai mic decât al 
meu? 

— ȚŢi se pare, din cauza decorului, i-am răspuns eu. Au 
exact aceeași dimensiune. De fapt, biroul meu părea să fie 
din ce în ce mai mic. Departamentul de vânzări al 
Sistemelor Vizuale Entronics SUA ocupa ultimul etaj al 
clădirii Entronics din Framingham, aflat la o distanţă de 
aproximativ treizeci de kilometri vest față de Boston. Este 
de departe cea mai înaltă clădire din oraș, înconjurată de 


clădiri joase cu birouri. Acum zece ani sau mai bine, 
înainte să înceapă lucrările, localnicii au luptat cu îndârjire 
împotriva construirii ei. E o clădire frumoasă, însă toată 
lumea în Framingham o consideră a fi un afront. Unii au 
poreclit-o Falusul Framingham. Alţii au numit-o Erecţia 
Entronics. 

Se cufundă înapoi în scaunul din faţa biroului. 

— Hai să-ţi spun câte ceva despre afacerea asta cu Royal 
Meister. Japonezii întotdeauna au un plan cu care să dea 
lovitura. Niciodată nu îţi spun despre ce e vorba, însă au 
mereu un plan bine pus la punct. Suntem doar niște piese 
mici și rotunde - cum se numește jocul de strategie pe care 
îl joacă japonezii? 

— Go? 

— Go, exact. Du-te%?. Du-te și aruncă-te undeva. Du-te 
naibii. Vedeam pete de sudoare la subsuoara cămășii 
albastre deschise la gât a lui Ricky. Birourile de la 
Entronics aveau o temperatură constantă de douăzeci de 
grade, fie vară, fie iarnă, câteodată era chiar cam rece, 
însă Ricky transpira mult. Era cu câţiva ani mai în vârstă 
decât mine și începuse să dea semne clare de îmbătrânire. 
Făcuse o burtă mai mare decât a mea, care îi atârna 
deasupra curelei pantalonilor, iar un strat de grăsime de la 
baza gâtului i se revărsa peste gulerul prea strâmt al 
cămășii. Începuse să își vopsească părul cu vreo doi ani în 
urmă, și vopseaua Just For Men pe care o folosea era prea 
închisă la culoare. 

Am aruncat o privire la ceas pe ecranul computerului 
meu. Îi spusesem tipului de la Lockwood Hotel and Resorts 
că îl voi suna înainte de prânz, și era doisprezece și cinci 
deja. 

— Hei, Rick... 7 

— Vezi, tu nu înţelegi. Fiindcă ești prea de treabă. În 
timp ce spuse asta, buzele i se încreţiră într-un mod 


22 În original, jocul de cuvinte se bazează pe omonimia cuvântului go, 
care reprezintă atât denumirea unui joc de strategie care provine din 
China antică, cât și verbul a se duce. (n.tr.) 


ciudat. Entronics achiziţionează operaţiunile lui Royal 
Meister SUA, da? Dar de ce? Crezi că ecranele lor cu 
plasmă sunt mai bune decât ale noastre? 

— Nu, i-am răspuns eu, încercând să nu îl încurajez. 

Îi spusesem tipului de la Lockwood că tocmai 
încheiasem o afacere de proporţii, de aceea nu putusem să 
îl sun mai devreme. Nu voiam să îl mint, dar i-am dat de 
înţeles că un alt lanţ hotelier de cinci stele al cărui nume 
nu îl puteam divulga punea ecrane cu plasmă în toate 
camerele. Dacă făceam aluzia cum trebuie, poate îl 
determinam să creadă că era vorba de Four Seasons sau o 
altă rețea hotelieră asemănătoare. Poate l-ar fi făcut să 
stea ca pe ace. Sau poate că nu. 

— Exact, spuse Ricky. E vorba de forța lor de vânzare. 
Le înghițim praful. Băieţii din Tokio stau pe tatami-urile lor 
în Megatower, frecându-și mâinile de nerăbdare la gândul 
achiziţionării unei forțe de cumpărare mai mari decât a 
noastră. Deci ce înseamnă asta? Înseamnă că scapă de toţi, 
cu excepţia a zece la sută dintre cei mai buni, poate, și îi 
mută în Dallas. Consolidează. Proprietăţile în Dallas sunt 
mult mai ieftine decât în Boston. Vând clădirea asta și pe 
noi ne aruncă sub roţile unui autobuz. Este atât de evident, 
Jason. De ce crezi că a plecat Crawford la Sony, omule? 

Festino era atât de mândru de mintea sa machiavelică, 
încât nu am vrut să îi spun că mă gândisem deja la teoria 
asta. Așa că am dat din cap, încercând să par de-a dreptul 
intrigat de ceea ce spunea. 

Am observat un japonez suplu care trecea pe lângă 
biroul meu și i-am făcut cu mâna nonșalant. 

— Hei, Yoshi, i-am spus eu. 

Yoshi Tanaka, un tip fără pic de personalitate, cu 
ochelari cu rame groase, stilul aviator, era un funin-sha, un 
japonez expatriat, transferat în S.U.A. Să înveţe cum se 
mișcă lucrurile. Dar de fapt era mai mult decât atât. 
Oficial, avea funcţia de manager pentru planificarea 
afacerilor, dar toată lumea știa că era de fapt un spion al 
celor de la conducerea Entronics din Tokio, care stătea în 


biroul său până noaptea târziu raportând totul la telefon 
sau prin e-mail. Era ochii și urechile celor din Tokio aici. 
Totuși, nu vorbea engleză mai deloc, ceea ce putea să îl 
cam încurce în munca lui de spionaj. 

Băgase în sperieţi pe toată lumea, dar eu nu îi dădeam 
prea multă importanţă. Îmi părea rău de el. Să fii expediat 
într-o ţară a cărei limbă nu o știi, fără familie - cel puţin, 
eu presupuneam că avea o familie în Tokio - nu putea fi un 
lucru ușor. Nu îmi puteam imagina cum ar fi fost să lucrez 
în Japonia fără să vorbesc deloc japoneza. Întotdeauna să 
rămân în urmă cu toate. Niciodată să nu înţeleg nimic cu 
exactitate. Era izolat, ostracizat de către colegii săi, fiindcă 
nimeni nu avea încredere în el. Nu era o situaţie ușoară 
pentru el. Chiar dimpotrivă. Nu m-am alăturat niciodată 
celorlalţi în aruncarea cu noroi în Yoshi. 

Ricky se întoarse, îi aruncă lui Yoshi un zâmbet și îi făcu 
cu mâna, apoi, de îndată ce acesta dispăru din raza 
noastră vizuală, murmură: 

— Spionu' naibii. 

— Crezi că te-a auzit? l-am întrebat eu. 

— Nici vorbă. Chiar dacă m-ar fi auzit, nu ar fi înţeles ce 
am zis. 

— Ascultă, Rick, trebuia să îl sun pe Lockwood și am 
întârziat deja. Ş 

— Distracţia nu se termină niciodată. Incă te mai fac să 
pierzi vremea cu asta? 

Am dat din cap cu părere de rău. 

— S-a terminat, omule. Las-o baltă. Nu îi mai hărțui. 

— O afacere de patruzeci de milioane de dolari, și tu îmi 
spui să o las baltă? 

— Tipul vrea doar bilete la Super Bowl”. Orice afacere a 
cărei încheiere ia atât de mult timp e moartă din fașă. 

Am oftat. Festino era expert la afaceri moarte de la bun 
început. 


23 În fotbalul american profesionist, este finala campionatului în cadrul 
Ligii Naţionale de Fotbal. (n.tr.) 


— Trebuie să îl sun. 

— Eşti ca un hamster care aleargă pe rotiţa lui, omule. 
Toţi suntem hamsteri, în cele din urmă. În orice moment 
poate veni tipul în halat alb de la laborator să ne 
eutanasieze, iar tu încă alergi în jurul rotiţei. Las-o baltă, 
omule. 

M-am ridicat ca să îl determin să facă același lucru. 

— Joci în seara asta? 

Se ridică și el. 

— Da, sigur. Carol face deja ca toţi dracii că am ieșit cu 
niște clienţi noaptea trecută. Ce mai contează încă o 
noapte petrecută în cușca câinelui? Cu cine jucăm în seara 
asta, cu Charles River? 

Am dat din cap în semn de aprobare. 

— Va fi o nouă înfrângere rușinoasă pentru Gașca 
Fraţilor. Nu avem aruncător. Trevor e varză. 

Am zâmbit, amintindu-mi de șoferul camionului de 
tractări de seara trecută. 

— Am găsit eu un aruncător. 

— Tu? Nici tu nu ești în stare să arunci cum trebuie. 

— Nu eu. Un tip care aproape a ajuns în liga 
profesionistă. 

— Despre ce vorbești? 

L-am pus repede la curent cu noutăţile. 

Ochii lui Rick se micșorară și îi apăru un zâmbet pe 
buze, pentru prima dată în ziua aceea. 

— Le spunem băieţilor de la Charles River că e noul 
angajat de la aprovizionare sau ceva de genul acesta? 

Am dat din cap. 

— Deci va juca pe șest, zise Rich. 

— Exact. 

Ezită. 

— Nu e același lucru să arunci la baseball sau la softball. 

— Tipul e evident un atlet incredibil, Rick. Sunt sigur că 
se descurcă foarte bine și la softball. 

Își lăsă capul pe o parte și îmi aruncă o privire plină de 
admiraţie. 


— Ştii, Tigger, sub aparenţa asta de om naiv, ai rezerve 
nebănuite de viclenie. Nu m-aș fi așteptat niciodată la asta. 
Sunt absolut impresionat. 


4 


Lockwood Hotel and Resort Group era unul dintre cele 
mai mari lanţuri de hoteluri de lux din lume. Proprietăţile 
lor păreau ușor neîngrijite totuși și aveau nevoie de niște 
reparaţii generale. Pentru a rivaliza cu The Four Seasons 
și The Ritz-Carlton, unul dintre planurile conducerii era să 
pună în fiecare cameră aparate de radio Bose Wave? și 
ecrane cu plasmă cu diagonala de un metru și șase 
centimetri. Ştiam că sunt în tratative și cu cei de la NEC și 
de la Toshiba. 

Eu fusesem cel care aranjase să fie trimise unul dintre 
ecranele noastre la Lockwood din White Plains New York, 
pentru ca cei de acolo să poată face o comparaţie cu NEC 
și Toshiba. Ştiam că produsul nostru era cel puţin la fel de 
bun ca al celorlalți competitori, fiindcă era încă foarte 
căutat. Dar vicepreședintele însărcinat cu managementul 
proprietăţilor de la Lockwood, Brian Borgque, nu se putuse 
hotări încă. 

Mă întrebam dacă Ricky Festino avusese dreptate, iar 
Borque mă folosea doar pentru biletele de la Super Bowl și 
World Series H sau pentru cinele de la Alain Ducasse în 
New York. Îmi doream să pună o dată capăt agoniei mele. 

— Bună, Brian, i-am zis în căști. 

— În sfârșit! spuse Brian Borque. Întotdeauna părea 
fericit că îi telefonam. N 

— Trebuia să te fi sunat mai devreme. Imi cer scuze. Era 
cât pe ce să-i spun minciuna cu celălalt lanț de hoteluri, 
dar nu m-a lăsat inima să merg până la capăt. Şedința a 
durat mai mult decât mă aşteptam. 

— Nu-ţi face griji, omule. Hei, am citit ceva despre voi în 
Journal în dimineaţa asta. Sunteţi preluaţi de către 
Meister? 


24 Aparate de radio de ultimă generaţie, echipate cu un sistem care 
permite propagarea mult mai clară a sunetului. (n.tr.) 


— E exact invers. Entronics preia Meister SUA. 

— Interesant. Am vorbit și cu ei, să știi. 

Nu știam asta. Super, un alt factor în negocierile acestea 
nesfârșite. Toată situația îmi amintea de un film de acum 
mulţi ani pe care îl văzusem în timpul facultăţii, numit 
They Shoot Horses, Don't They?5, cu niște dansatori care 
intrau într-o competiţie-maraton și dansau până ce cădeau 
lati. 

— Ei bine, asta înseamnă un rival în minus, cred, i-am 
spus eu, încercând să menţin un ton de glumă. Cum a fost 
de ziua Marthei? Ai dus-o la Vienna, cum își dorea? 

— Vienna, Virginia, tot aia e. Hei, trebuie să ajung în 
Boston săptămâna viitoare - ai chef să vedem un meci al 
celor de la Sox? 

— Sigur. 

— Voi încă primiţi locurile acelea incredibile? 

— Voi face tot ce îmi stă în putere. Am ezitat o clipă. 
Deci, ascultă-mă, Brian. 

A simţit schimbarea din tonul meu și mi-a tăiat-o scurt. 

— Aș vrea să îţi pot da un răspuns, amice, dar, sincer, nu 
pot. Crede-mă, eu vreau să bat palma cu voi. 

— Problema e, Brian, că sunt foarte presat de către 
conducere. Afacerea asta e anticipată... 

— Eşti culmea, omule, niciodată nu am spus că 
încheierea afacerii e sigură. 

— Știu, știu. Gordy e cel care pune presiune asupra mea. 
Vrea să aranjez o întâlnire cu președintele vostru. 

— Gordy, rosti Brian dezgustat. 

Kent Gordon era vicepreședintele și managerul general 
al departamentului de vânzări al Entronics SUA, avea 
centura neagră și era cel mai agresiv om pe care l-am 
cunoscut vreodată. Nu avea niciun fel de scrupul, nu se 
dădea înapoi de la nimic, și întotdeauna conspira împotriva 
cuiva - nu că era ceva rău în asta, iar întreaga mea carieră 


25 Și caii se împușcă, nu-i așa?, film regizat de Sydney Pollack în 1969 
(n.tr.). 


era în mâinile lui. Gordy conta foarte mult pe mine să 
închei afacerea asta. De fapt, se aștepta tot timpul ca albii 
din jurul lui să facă toată munca. Așa că era plauzibil 
faptul că voia să îi stabilesc o întâlnire cu președintele de 
la Lockwood Hotels. Numai că nu era adevărat. Gordy nu 
îmi ceruse asta. Poate că era doar o chestiune de timp 
până să o fi făcut, dar încă nu se întâmplase. Era un bluf 
de-al meu. 

— Ştiu, i-am spus eu, însă nu pot controla ceea ce face 
el. 

— Nici nu îţi recomand să faci asta. 

— Șefii mei chiar vor să încheie afacerea asta, care nu 
pare să ducă niciunde și... 

— Jason, când aveam același statut pe care îl ai tu acum, 
am încercat și eu de multe ori trucul acesta vechi, spuse 
Brian, fără răutate. 

— Poftim? am spus eu, însă nu m-a lăsat inima să merg 
cu bluful până la capăt. Mi-am atins coasta lovită. Aproape 
nu mă mai durea deloc. 

— Uite care e treaba, aș vrea să îţi pot spune ce se va 
întâmpla cu afacerea asta, dar nici eu nu știu prea multe. 
Oferta voastră e foarte competitivă, preţul e bun. Probabil 
nu ar trebui să spun asta, însă preţul e chiar foarte bun. 
Evident, există niște interese mai sus în conducerea 
companiei în culise la care eu nu am acces. 

— Cineva din conducere are vreun preferat sau ceva 
asemănător? 

— Ceva de genul acesta, exact. Jason, dacă aș ști 
întreaga poveste, ţi-aș spune-o. Eşti un tip pe cinste, și știu 
că ai muncit pe brânci pentru afacerea asta, iar dacă 
produsul vostru nu ar corespunde standardelor noastre, ți- 
aș spune în faţă asta. Sau dacă nu ne-ar conveni preţul. 
Dar nu e cazul. Nu știu care e adevăratul motiv. 

Se lăsă un moment de liniște. 

— Îţi apreciez sinceritatea, Brian, i-am spus eu. M-am 
trezit că mă gândeam din nou la mașina de sortat ouă și 
mă întrebam cum funcţionează exact. In ce zi vii aici 


săptămâna viitoare? 


Șeful meu direct era o femeie, ceea ce era neobișnuit în 
domeniul în care lucram. Numele ei era Joan Tureck și era 
director regional pe toată zona New England. Nu știam 
prea multe despre viața ei personală, auzisem doar că era 
lesbiană și locuia cu o femeie în Cambridge, dar niciodată 
nu vorbea despre partenera ei și nici nu o aducea la 
evenimentele organizate în cadrul companiei. Era cam 
ștearsă, însă ne înţelegeam bine și întotdeauna mă 
sprijinise, în felul ei. 

__Vorbea la telefon când eu am intrat în biroul ei. 
Intotdeauna vorbea la telefon. Avea handsfree-ul și 
zâmbea. Toate birourile de la Entronics au ferestre înguste 
de-o parte și de cealaltă a ușii, în așa fel încât toată lumea 
să poată vedea înăuntru. Nu există niciun pic de intimitate. 

Joan mă văzu în cele din urmă stând în faţa ușii biroului 
și îmi făcu semn cu degetul să aștept un minut. Am 
așteptat afară până mi-a făcut semn să intru. 

— Ai vorbit cu cei de la Lockwood Hotels în dimineaţa 
asta? mă întrebă Joan. Avea un păr brunet, scurt și creţ, cu 
câteva șuvițe albe în zona tâmplelor. Nu se machia 
niciodată. 

Am dat din cap în semn de confirmare în timp ce m-am 
așezat. 

— Şi nimic încă? 

— Nimic. 

— Crezi că e timpul să chemăm întăriri? 

— Poate că da. Nu reușesc să înscriu cu ei. 

Imediat am regretat folosirea metaforei cu conotaţii 
sexuale, până când mi-am amintit că termenul provenea 
din sport, de fapt. 

— Avem nevoie de afacerea asta. Dacă te pot ajuta cu 
ceva... 

Am observat că părea neobișnuit de obosită, aproape 
epuizată. Avea cearcăne adânci. Luă o gură zdravănă de 
cafea dintr-o ceașcă cu o pisică desenată pe ea. 


— Despre asta voiai să vorbim? 

— Nu, despre altceva, i-am spus eu. Ai câteva minute la 
dispoziţie acum? 

Aruncă o privire pe ceasul ei minuscul. 

— Am o întâlnire pentru prânz în curând, însă putem 
discuta până apare cel cu care voi merge să mănânc. 

— Mulţumesc. Deci Crawford a plecat de aici, am spus 
eu. 

Ea doar clipi, ceea ce nu îmi era de niciun ajutor. 

— Împreună cu toată gașca lui, am continuat eu. Tu 
probabil vei fi vicepreședinte acum, nu-i așa? 

Ea clipi din nou și ezită înainte să spună: 

— Nu uita că acum, cu preluarea celor de la Meister, se 
vor face reduceri de personal. Va zbura oricine nu dă un 
randament foarte bun. 

Gândindu-mă la asta, mi-am mușcat buza de jos. 

— Ar trebui să încep să îmi adun lucrurile din birou? 

— Tu nu ai niciun motiv de îngrijorare, Jason. Ai ajuns în 
club patru ani la rând. 

Clubul, sau Clubul 101, era format din acei 
reprezentanţi de vânzări care făcuseră o treabă foarte 
bună, și obţinuseră 101 la sută din veniturile firmei. 

— Ai fost ales chiar și agentul anului. 

— Nu și anul trecut, am subliniat eu. Anul trecut 
unsurosul de Trevor Allard a luat premiul, a primit și o 
excursie în Italia. A luat-o pe nevastă-sa cu el, iar acolo a 
înșelat-o cu o pipiță pe care a cunoscut-o la Harry’s Bar în 
Veneţia. 

— Nu a fost cea mai bună perioadă a ta. Oricum, ideea e 
că oamenii cumpără de la cei pe care îi plac, iar pe tine te 
agreează toată lumea. Dar nu despre asta ai venit să 
vorbim. 

— Joan, am vreo șansă să obţin postul de manager 
regional? 

Mă privi surprinsă. 

— Tu vorbești serios? 

— Da, vorbesc serios. 


— Trevor ţintește deja la postul ăsta, să știi. Şi e foarte 
insistent. 

Unii dintre colegi îl porecliseră Trevor Teflon, pentru că 
întotdeauna scăpa cu faţa curată din orice. Imi cam 
amintea de slinosul de Eddie Haskell din serialul acela 
vechi de televiziune Leave It to Beaver. Adevărul e că am 
pierdut o grămadă de timp uitându-mă la seriale redifuzate 
la televizor. 

— Trevor ar fi potrivit pentru post. Dar la fel de potrivit 
aș fi și eu. Pot conta pe sprijinul tău? 

— Eu... eu nu iau partea nimănui, spuse ea nemulțumită. 
Dacă vrei să îţi pun o vorbă bună la Gordy, voi fi bucuroasă 
să fac asta; însă nu știu cât de multă atenţie acordă el 
recomandărilor mele. 

— Doar atât îţi cer. Pune o vorbă bună pentru mine. 
Spune-i că vreau să îmi ia interviu pentru post. 

— Așa voi face. Însă cred că Trevor e mai pe gustul lui 
Gordy. 

— E mai agresiv? 

— Cred că e ceea ce Gordy numește un carnivor. 

Alţii spuneau despre el lucruri mult mai puţin drăguţe. 

— Şi eu mănânc friptură. 

— O să pun o vorbă bună pentru tine. Dar nu am de 
gând să iau partea nici unuia. O să rămân complet neutră 
în toată afacerea asta. 

Cineva bătu la ușa biroului. Ea făcu din nou semnul 
acela cu degetele. 

Ușa se deschise și intră un tip înalt, chipeș, cu un păr 
negru ciufulit și niște ochi căprui somnoroși, care îi aruncă 
un zâmbet larg perfect. Trevor Allard era înalt și suplu, 
musculos și arogant, și încă arăta ca atletul numărul unu 
de la școala catolică St. Lawrence, ceea ce și fusese până 
nu demult. 

— Ești gata pentru prânz, Joan? o întrebă el. 

— O, bună, Jason. Nu te văzusem. 


5 


Kate se întorsese deja de la lucru când am ajuns eu 
acasă. Stătea întinsă pe canapeaua de la bunica Spencer, 
deloc confortabilă, citind o colecţie de povestiri de-ale lui 
Alice Adams. Era pentru clubul ei de lectură, nouă doamne 
care fuseseră colege de școală și care se întâlneau o dată 
pe lună să discute „literatură” scrisă exclusiv de către 
femei. 

— Am meci în seara asta, i-am spus eu după ce ne-am 
sărutat. 

— Da, bineînţeles. E marţi. Aveam de gând să încerc 
reţeta asta cu tofu din cartea de bucate Moosewood, dar 
bănuiesc că nu ai timp, nu-i așa? 

— O să înfulec ceva în drum spre teren, i-am spus grăbit. 

— Ce zici de un Boca Burger?%? 

— Nu, sunt bine. Serios. Nu te deranja. 

Kate nu era o bucătăreasă grozavă, iar noua ei obsesie 
cu tofu chiar nu mă încânta, dar o admiram că măcar se 
străduia să gătească. Răposata ei mamă nu avea deloc 
habar să gătească. Avusese un bucătar angajat cu normă 
întreagă până au rămas fără niciun ban. Mama mea venea 
acasă după o zi lungă de lucru ca recepţioneră la biroul 
unui doctor și pregătea întotdeauna o masă copioasă 
pentru mine și tatăl meu - de obicei făcea American chop 
suey - adică macaroane cu carne tocată și sos de roșii. Nu 
mai cunoscusem pe cineva care să aibă bucătar, în afară 
de filme. 

— Deci i-am spus lui Joan că vreau să candidez pentru 
post, i-am zis. 

— Iubitule, e minunat. Şi când e interviul? 

— Ei bine, nu știu nici măcar dacă Gordy mă va 
intervieva. Sunt sigur că vrea să îi dea postul lui Trevor. 


26 Burger vegetarian făcut din proteine de soia și gluten din grâu 
(n.tr.) 


— Trebuie măcar să-ți ia interviul, nu-i așa? 

— Gordy nu e obligat să facă nimic pentru mine. 

— Te va primi pentru interviu, rosti ea cu convingere. Și 
atunci îi vei spune cât de mult îţi dorești postul acesta și 
cât de bine te vei descurca. 

— De fapt, i-am spus eu, chiar încep să mi-l doresc. 
Chiar dacă singurul motiv ar fi acela de a-l împiedica pe 
Trevor să devină șeful meu. 

— Nu sunt sigură că acesta e cel mai bun motiv, iubitule. 
Pot să îţi arăt ceva? 

— Sigur. 

Ştiam deja ce voia să îmi arate. Cu siguranţă o operă de 
artă naivă pe care o descoperise la serviciu, a vreunui 
artist ajuns la sapă de lemn. Asta se întâmpla cel puţin o 
dată pe lună. Ea era fascinată, iar eu nu înţelegeam de ce. 

Se duse în hol și se întoarse cu un pachet mare din 
carton, din care scoase o bucată de pânză. Mi-o arătă, cu 
ochii strălucind de încântare. 

— Nu-i așa că-i uimitoare? 

Părea să fie o imagine a unei clădiri uriașe de locuinţe, 
iar niște omuleţi erau striviți sub aceasta. Unul dintre 
acești omuleţi se transforma într-o minge de flăcări 
albastre. Altuia îi ieșea o bulă din gura în care scria: „Sunt 
strivit de datoria societăţii capitaliste”. 

Apăreau și bancnote uriașe de o sută de dolari, care 
aveau aripi și pluteau pe un cer senin, și deasupra de tot 
cuvintele „Dumnezeu să binecuvânteze America!” 

— Îţi dai seama ce genială este această creaţie? Cu 
acest „Dumnezeu să binecuvânteze America” scris ironic? 
Și clădirea aceasta falică reprezentând îndatorarea, care îi 
strivește pe toţi oamenii mărunți? 

— Asta ţi se pare ţie a fi un falus? 

— Hai, Jase. Prezenţa aceea masivă, actul acela 
ingineresc de sfidare. 

— Da, așa e, am spus eu, încercând să par că vorbeam 
serios. 

— Asta e o cuvertură pe care e pictată o poveste, creată 


de către o artistă din Haiti, pe nume Marie Bastien. Era o 
mare celebritate în Haiti și tocmai s-a mutat în Dorchester 
împreună cu cei cinci copii ai ei. Îi crește de una singură. 
Cred că ar putea fi o nouă Faith Ringgold”. 

— Chiar așa? am întrebat eu, deși nu aveam nici cea mai 
mică idee despre cine vorbea. 

— Luminozitatea culorilor îmi amintește de Bonnard%. 
Dar cu stilul modernist, simplu, al pictorului american 
Jacob Lawrence. 

— Hmm, am făcut eu, aruncând o privire la ceas. Am 
luat factura de la American Express de pe măsuţa de cafea 
și am deschis-o. Foarte drăguţ, am spus eu. M-am uitat la 
factură și dintr-odată am făcut ochii cât cepele. Iisuse! 

— E de rău, nu-i așa? zise ea. 

— Sunt strivit de datoria societăţii capitaliste, i-am 
răspuns eu. 

— Cât de rău? continuă Kate. 

— Rău, i-am spus eu. Dar nu o să mă vezi 
transformându-mă într-o flacără albastră. 


27 Artistă afro-americană, renumită pentru cuverturile ci care 


ilustrează câte o poveste. (n.tr.). 
28 Pierre Bonnard (1867-1947), pictor și litograf francez, celebru 
pentru folosirea unor culori intense (n.tr.) 


6 


Cu greu se putea aduna o gașcă mai competitivă decât 
cea a băieţilor de la departamentul de vânzări al companiei 
Entronics SUA. Toţi fuseserăm recrutaţi pentru spiritul 
nostru de competiţie, la fel cum unele specii de pitbulli 
sunt crescute ca să fie agresive. Pe cei din conducerea 
companiei nu-i interesa ca reprezentanţii lor de la vânzări 
să fie deosebit de deștepţi - în mod sigur nu erau membri 
Phi Beta Kappa” printre noi. Le plăcea să angajeze sportivi 
deoarece considerau că aceștia erau perseverenţi și aveau 
spirit de competiţie. Poate erau obișnuiți și cu pedepsele și 
abuzurile. Aceia dintre noi care nu eram atleți eram genul 
de tipi sociabili, binevoitori din fire, cei mai populari tipi ai 
colegiului și membri ai frăţiilor. Acesta eram eu. Vinovat 
pentru toate capetele de acuzare. Fusesem în Comitetul 
Vesel al Universităţii Massachussets, pe care o numeam 
Zoo Massarhussets*. S-ar fi zis că datorită tuturor tipilor 
atletici din departamentul de vânzări, echipa noastră de 
softball era una formidabilă. 

De fapt, eram de râsul curcilor. 

Majoritatea eram într-o formă jalnică. Mereu mergeam 
cu clienţii la prânz sau la cină, mâncam bine, beam multă 
bere și nu aveam timp să facem exerciţii fizice. Singurii 
care se menţinuseră în formă erau Trevor Allard, 
aruncătorul nostru, și Brett Gleason, interul, care era 
genul clasic de sportiv solid și prostovan. Allard și Gleason 
erau prieteni buni, petreceau mult timp împreună și jucau 
baschet în fiecare seară de joi. 

Nu luam prea în serios meciurile de softball. Nu aveam 
uniforme, dacă nu se pun la socoteală tricourile cu 
ENTRONICS GAȘCA FRAŢILOR pe care le făcuse cineva și 
pe care de-abia ne aminteam să le purtăm. Toţi puneam 


29 Cea mai veche organizaţie studențească americană (n.tr.) 
30 În original joc de cuvinte între U.Mass și Zoo-Mass (n.tr.) 


bani să îl plătim cu cincizeci de dolari pe un arbitru, care 
era disponibil oricând. Erau certuri ocazionale legate ori 
de poziţia liberă în teren, ori de faulturi, dar se terminau 
repede și noi continuam să jucăm. 

Totuși, nimănui nu-i place să piardă, mai ales unor 
animale de pradă ca noi. 

Meciul din seara aceea era împotriva campionilor en 
titre ai ligii noastre corporatiste, Charles River Financial, 
uriașa companie de fonduri mutuale. Echipa lor era 
alcătuită doar din afaceriști, proaspeţi absolvenţi de 
colegiu, toţi aveau douăzeci și doi de ani și peste un metru 
nouăzeci înălţime, iar majoritatea jucaseră în echipa de 
baseball a câte unui colegiu din Ivy League:!. Charles 
River îi angaja de tineri, îi exploata la maximum și apoi, 
când împlineau treizeci de ani, îi scotea din schemă. Dar 
între timp ei își trăgeau o echipă de softball pe cinste. 

Întrebarea nu era dacă aveam să pierdem, ci cât de rău 
aveau să șteargă pe jos cu noi. Jucam în fiecare seară de 
marţi pe terenul Stonington College, care era bine îngrijit, 
mult mai bine decât aveam nevoie sau meritam noi. 
Semăna cu cel de la Fenway. Iarba deasă din jurul 
terenului era turcoaz și bogată, perfect tunsă; pământul 
roșu din interiorul terenului, un fel de amestec de argilă și 
nisip, era bine greblat; liniile care demarcau terenul erau 
albe și clare. 

Tinerii armăsari de la Charles River sosiră toţi în același 
timp, în Porsche-urile, BMW-urile și Mercedesurile lor 
decapotabile. Purtau echipamente adevărate, jerseuri albe 
cu dungi fine, ca New York Yankees, cu cuvintele 
CHARLES RIVER FINANCIAL cusute pe partea din față cu 
litere în cerc. Aveau bâte identice, Vexxum-3 Long Barrel, 
din aliaj de aluminiu, mănuși Wilson, chiar și genţi pentru 
echipament DeMarini identice.  Arătau ca nişte 
profesioniști. Simţeam faţă de ei ura pe care un fan Sox o 


31 Reţea de opt universităţi din SUA Brown, Columbia, Cornell, 


Dartmouth, Harvard, Princeton, Pennsylvania și Yale (n.tr.) 


simte față de Yankees, o ură profundă, iremediabilă și 
iraţională. 

Când a început meciul, uitasem deja de șoferul 
camionului de tractări. Aparent, și el uitase de mine. 

Treaba a devenit repede urâtă. Allard a permis să se 
înscrie de șapte ori, de patru ori reușind să facă asta 
căpitanului echipei Charles River, un tip pe nume Mike 
Welch, care semăna cu Derek Jeter“?. Oamenii noștri erau 
vizibil încordaţi, se străduiau prea tare, așa că în loc să 
ţintească spre bază, încercau să obţină home run-uri 
pentru ca mingea să înconjoare terenul și se alegeau doar 
cu pop-up-uri“. În plus, era și parada obișnuită de greșeli - 
Festino s-a ciocnit cu un jucător de teren, ceea ce însemna 
un out, iar câteva aruncări ale lui Allard au fost declarate 
neregulamentare pentru că nu avea piciorul pe suprafaţa 
de cauciuc. 

Potrivit regulilor noastre, dacă o echipă avea un avantaj 
de zece înscrieri după patru reprize complete, câștiga. La 
sfârșitul reprizei a treia, armăsarii de la Charles River 
conduceau cu 10-0. Eram nervoși și demoralizați. 

Managerul nostru, Cal Taylor, stătea acolo și bea dintr-o 
sticlă mică de Jack Daniel's, ascunsă într-o pungă uzată de 
hârtie, fuma Marlboro și clătina din cap. Cred că era pe 
postul de manager doar ca să aibă companie în timp ce 
bea. Huruitul unei motociclete s-a auzit în apropiere, 
îndreptându-se spre noi, dar nu i-am dat prea multă 
atenţie. Apoi, în lumina slabă, am observat intrând pe 
teren un tip înalt cu o geacă de piele și chică. Mi-au trebuit 
câteva minute să-l recunosc pe șoferul camionului de 
tractare din seara anterioară. A stat acolo câteva minute și 
ne-a urmărit cum mâncam bătaie, apoi, în timpul pauzei, 
m-am dus la el. 

— Salut, Kurt, am zis. 

— Salut. 


32 Jucător celebru al celor de la New York Yankees, echipă pentru care 
a jucat șaptesprezece ani. (n.tr.) 
33 Minge lovită tare care rămâne în interiorul terenului. (n.tr.) 


— Ai venit să joci? 
— Se pare că v-ar prinde bine încă un jucător. 


Toţi au fost de acord, bineînţeles cu excepţia lui Trevor 
Allard. Am cerut time-out și ne-am îngrămădit cu toţii în 
jurul lui Cal Taylor, în vreme ce Kurt păstră o anumită 
distanţă. 

— Nu e angajat la Entronics, zise Trevor. Nu poţi să joci 
fără un număr de angajat valabil. Așa sunt regulile. 

Nu eram sigur dacă Trevor se purta pur și simplu ca un 
dobitoc, ca de obicei, sau dacă auzise că mă băgasem în 
față pentru promovarea pe care probabil credea că scrie 
numele lui. 

Festino, căruia-i plăcea să-l tachineze pe Trevor, zise: 

— Şi? Dacă-l întreabă cineva, zice că-i angajat cu 
contract de colaborare și nu știa că nu este eligibil. Profită 
de pauză ca să-și scoată discret sticla de Purell din 
buzunar și să-și curețe mâinile. 

— Cu contract de colaborare? spuse Trevor cu dezgust. 
Asta? De parcă un vagabond, puţind a băutură ieftină și 
nespălat de șase luni, nimerise din întâmplare din stradă 
pe teren. Trevor purta pantaloni cargo trei sferturi și o 
șapcă decolorată cu Red Sox, din aia pre-decolorată, pe 
care, desigur, o purta invers. Avea un colier din scoici și un 
ceas Rolex, același model pe care îl avea și Gordy, și un 
tricou pe care scria VIAŢA E FRUMOASĂ. 

— Le ceri vreodată cărţile de identitate tipilor de la 
Charles River? întrebă Festino. De unde știm că n-au și ei 
oameni introduși fraudulos în joc, din echipa-pepinieră a 
celor de la Yankees? 

— Sau pe vreun tip pe nume Vinny de la corespondenţă, 
zise Taminek, un tip înalt și slăbănog care se ocupa de 
vânzări interne. Oricum cei de la Hewlett-Packard folosesc 
mereu oameni din aceștia. 

— Băi, Trevor, tu nu te superi din cauză că tipu' acesta e 
aruncător, nu-i așa, amice? își tachină Gleason prietenul. 
Era un tolomac masiv cu urechi ca ale lui Dumbo, obrajii 


scofâlciţi, părul blond tuns periuţă și dinţi albi strălucitori 
ce erau mult prea mari pentru gura lui. Își lăsase recent un 
cioc care arăta ca părul pubian. 

Trevor se încruntă și clătină din cap, dar înainte să mai 
poată adăuga ceva, Cal Taylor spuse: 

— Bagă-l în joc. Trevor, tu treci secund. Și trase un gât 
din punga de hârtie. 


Tot ce s-a spus a fost „angajat nou” și nimeni n-a pus 
întrebări. Kurt nu arăta ca un membru al Găștii, dar putea 
fi inginer de software sau ceva de genul acesta, din câte 
știa echipa Charles River. Sau un tip de la corespondenţă. 

Lui Kurt îi veni rândul să lovească al treilea nu al 
patrulea, ca într-o echipă de baseball, ci al treilea 
deoarece, chiar așa îmbibat de Jack Daniel's cum era, Cal 
Taylor voia să-i dea tipului nou ocazia să arate de ce e în 
stare. Și poate să ne salveze pielea. 

Taminek era la prima bază și fu declarat un out când 
veni rândul lui Kurt să lovească cu bâta. Am observat că nu 
se încălzise, ci stătuse pe loc în liniște privindu-l pe Mike 
Welch, căpitanul și aruncătorul echipei Charles River, cum 
se descurcă. Parcă s-ar fi uitat la casete video în club. 

leși pe platou, lovi de câteva ori în aer cu bâta lui veche 
de aluminiu ca să exerseze, apoi lovi cu putere, ţintind 
spre centru-stânga. Mingea trecu peste gardul din spate. 
În timp ce Taminek, apoi Kurt fugeau spre bază, băieţii 
aclamau. 

Lovitura lui Kurt fu ca un șoc electric de la aparatul de 
resuscitare. Dintr-odată, am început să înscriem. La finalul 
reprizei a patra aveam cinci puncte. Apoi, Kurt alergă pe 
teren să-i arunce unui tip mare și musculos de la Charles 
River, pe nume Jarvis, unul din cei mai puternici dintre cei 
care loveau din echipa lor. Kurt se dezlănțui cu o minge 
lovită tare, rapidă ca un glonţ, iar Jarvis lovi și rată, cu 
ochii măriţi de uimire. Nimeni nu s-ar fi gândit că o minge 
de softball putea zbura atât de repede. 

Kurt aruncă o minge care o luă uimitor în sus, apoi 


schimbă direcţia, iar Jarvis fu eliminat. 

Festino îmi atrase atenţia. Avea un zâmbet până la 
urechi. 

Kurt mai elimină doi tipi cu o serie uluitoare de aruncări 
în sus și în curbă descendentă, imposibil de lovit. 

În repriza a cincea am reușit să asigurăm bazele și din 
nou a venit rândul lui Kurt să lovească. Lovi de data asta 
cu stânga și trimise din nou mingea undeva în următorul 
oraș, reducând avantajul celor de la Charles River la un 
punct. 

Kurt elimină unu, doi, trei, jucători din echipa adversă în 
repriza a șasea, apoi veni rândul nostru să lovim. Am 
observat că Trevor Allard nu se mai plângea de intrusul 
nostru. Înscrisese o dublă, apoi Festino a înscris și el o 
dată, iar după ce eu am eliminat un om, conduceam cu 
două puncte. Până la urmă, la începutul reprizei a șaptea, 
Kurt îl eliminase deja pe cel care lovea din echipa lor și 
ratase două lovituri din cauza poziţiilor noastre aiurea pe 
teren. În acel moment, omul lor, Welch, lovi ușor și fără 
boltă mingea. Kurt o luă de jos, o aruncă spre a doua bază, 
unde Allard o prinse, alergă și o aruncă spre prima bază. 
Taminek o prinse și o ţinu sus pentru al treilea out. Dublu 
play și chiar câștigaserăm primul nostru joc din preistorie 
încoace. 

Toţi băieţii făcură coadă în jurul lui Kurt, care dădu 
modest din umeri și zâmbi ușor fără să spună prea multe. 
Toţi vorbeau și râdeau tare, exuberant, rememorând faze 
din meci, retrăind dublul play care pusese capăt meciului. 

Tradiţia era ca după fiecare meci adversarii să ni se 
alăture la masă, la o bere și la un shot de tequila la un bar 
sau restaurant din apropiere. Dar am observat că aceștia 
se îndreptau posomorâţi spre mașinile lor germane. l-am 
strigat, dar Welch, fără să se întoarcă, zise: 

— O să vă refuzăm. 

— Cred că s-au ofticat, zise Cal Taylor. 

— Cred că sunt în stare de șoc, fu de părere Festino. 


— Şoc și groază, spuse Cal Taylor. Unde-i MVP*-ul 
nostru? 

M-am uitat în jur și l-am văzut pe Kurt strecurându-se 
spre parcare. Am alergat după el și l-am invitat să vină cu 
noi. 

— Nu, poate vreţi să fiți doar voi, spuse el. 

Îl vedeam pe Trevor cum stă în jeepul lui Wrangler 
Sahara decapotat. 

— Nu-i așa, am zis. E chiar în regulă. Crede-mă, băieţilor 
le-ar face mare plăcere să bea ceva cu tine. 

— Eu nu mai pun gura pe alcool, omule. Îmi pare rău. 

— Ei bine, ce-o fi, Cola dietetică. Haide. 

Ridică din nou din umeri. 

— Sigur nu vă deranjez? 


34 Most Valuable Player, cel mai bun jucător al meciului (n.tr.) 


7 


Mă simțeam de parcă aș fi adus-o pe Julia Roberts să 
dea o probă pentru piesa liceului. Brusc, eram Domnul 
Popularitate și mă scăldam în glorie. Ne-am strâns cu toții 
în jurul unei mese mari la restaurantul Outback, la cinci 
minute de mers cu mașina, cu toţii extaziaţi de victoria 
noastră miraculoasă. Unii comandară bere, iar Trevor ceru 
un whisky single malt Talisker, dar chelneriţa nu știa 
despre ce vorbește, așa că el se mulțumi cu un Dewar's. 
Kurt îmi aruncă o privire ce-mi comunica în secret faptul 
că era amuzat de cât de cretin era Trevor. Sau poate că 
doar îmi închipuiam asta. Kurt nu știa că și Gordy bea 
whisky single malt, că Trevor nu făcea decât să-și pupe în 
fund șeful, chiar dacă acesta nu era acolo. 

Kurt comandă apă cu gheaţă. Eu am ezitat, apoi i-am 
urmat exemplul. Cineva comandă două Bloomin’ Onions* 
și niște aripi Kookaburra. Festino se duse la WC și se 
întoarse, ștergându-și mâinile de cămașă. 

— Dumnezeule, ce mă enervează prosoapele acelea de la 
toaletă, spuse tremurând de nervi. Cercul acela nesfârșit 
de bacterii fecale. Cic-ar trebui să credem că prosopul 
acela e de unică folosinţă! 

Brett Gleason ridică ceașca sa de Foster și propuse un 
toast pentru omul meciului, spunând: 

— Nu mai trebuie să cumperi niciodată de băut în orașul 
ăsta. 

Taminek întrebă: 

— De unde vii? 

— Michigan, răspunse Kurt cu un zâmbet viclean. 

— Adică, vreau să zic, ai jucat în facultate sau ceva 
asemănător? 


35 Fel de mâncare tipic american constând în ceapă prăjită și dată prin 
ou, tăiată în formă de floare (n.tr.) 
36 Aripi de pui cu garnitură de ţelină și brânză cu mucegai (n.tr.) 


— N-am fost niciodată la facultate, spuse Kurt. Am intrat 
în schimb în armată, iar soldaţii nu joacă softball acolo. Cel 
puţin nu în Irak. 

— Ai fost în Irak? întrebă unul din oamenii noștri de 
bază, Doug Forsythe, un tip înalt și slab, cu o coamă de păr 
castaniu cu vârtej. g 

— Da, spuse Kurt aprobând din cap. Şi-n Afganistan. In 
toate destinațiile acestea turistice. Am fost în Forțele 
Speciale. 

— Adică ai fost să omori oameni? întrebă Gleason. 

— Doar personajele negative, zise Kurt. 

— Şi chiar ai omorât pe careva? întrebă Forsythe. 

— Doar pe vreo doi care puneau prea multe întrebări, 
spuse Kurt. Toți râseră, în afară de Forsythe, apoi începu 
și el să râdă. 

— Ce tare! zise Festino, trăgând de firul unei cepe 
prăjite, apoi înmuindu-l în sosul roz piperat înainte de a-l 
înghiţi pe nemestecate. 

— Nu chiar, spuse Kurt. Privi în jos spre paharul său cu 
apă și tăcu. 

Trevor își scosese Blackberry-ul și începu să își verifice 
mesajele în timp ce își sorbea Dewar's-ul. Apoi privi în sus 
și spuse: 

— Şi de unde vă știți voi? 

Am  tresărit. Telefonul mobil, autoturismul Acura 
lunecând în șanț - adevărata poveste putea să aducă 
prejudicii de durată reputației mele. 

Kurt spuse: 

— Ne interesează pe amândoi automobilele. 

Îmi plăcea din ce în ce mai tare de tipul acesta. 

— Mașinile? întrebă Trevor, dar în acel moment Cal 
Taylor ridică ochii din paharul de Jack Daniel's proaspăt 
turnat de la bar și spuse: 

— În Vietnam vă ziceam mâncători de șerpi. 

— Voi v-aţi apropiat cel mai mult de ce-a fost în Vietnam 
la Fort Dix, New Jersey, zise Gleason. 

— Te bag undeva, mârâi Taylor terminându-și paharul 


de Jack Daniel's. Mi-au crescut furunculi. 

— Aceia sunt la fel ca pușcașii marini? întrebă Forsythe. 
Fu întâmpinat de un cor de râsete batjocoritoare, iar Cal 
Taylor începu să cânte, rar și cu triluri de tenor, Balada 
Beretelor Verzi. 

— O sută de oameni azi vom încerca... Dar unuia singur 
Bereta Verde i-o vom da. 

— Ba la trei, îl corectă Gleason. 

— Stai jos, Cal, spuse Trevor. Cred că e timpul să 
mergem acasă. 

— Nu mi-am terminat cina, mârâi Cal. 

— Hai, moșule, zise Forsythe, iar el împreună cu restul 
grupului îl târâră pe Cal afară spre parcare, acesta urlând 
în semn de protest în tot acest timp. Îi chemară un taxi și-i 
promiseră că avea să-i ducă cineva mașina acasă în 
Winchester. 

În timp ce plecau, Kurt se întoarse spre mine și mă 
întrebă: 

— De ce vise zice Gașca Fraţilor? Unii dintre voi sunt 
veterani? 

— Veterani? i-am zis. Noi? Tu glumești? Nu, e doar o 
poreclă. Nici măcar nu-i foarte inspirată. Nici nu mai știu 
cine a scornit-o. 

— Toți sunteţi agenţi de vânzări? 

— Da. 

— Te pricepi la ce faci? 

— Cine, eu? 

— Tu. 

— Sunt bunicel, am spus. 

— Cred că ești mai mult decât bunicel, îmi zise Kurt. 

Am ridicat cu modestie din umeri, în felul în care el 
părea că ridică din umeri fără a zice nimic. Am tendinţa de 
a imita inconștient pe oricine se află în jurul meu. Atunci l- 
am auzit pe Trevor spunând: 

— E bun Steadman. Doar că nu prea mai știe să încheie 
afaceri. Se așeză înapoi la masă. Așa-i, Steadman? Cum 
decurge afacerea cu Lockwood? Am intrat în al treilea an? 


Ar putea fi cele mai lungi negocieri de la Tratatul de Pace 
de la Paris încoace. 

— Arată bine, am minţit. Cum merge cu grupul Pavilion? 

Grupul Pavilion avea un lanţ de cinematografe care 
voiau să introducă LED-uri în holuri ca să difuzeze trailere 
și reclame. Trevor zâmbi satisfăcut. 

— Șnur, spuse. Am făcut un test ROI?” pentru ei, care 
indica o creștere de șaptesprezece la sută la vânzările de 
băuturi răcoritoare Slushies de lămâie. 

Am încuviinţat, încercând să nu-mi dau ochii peste cap. 
Slushies de lămâie. 

— Mâine am o întâlnire cu președintele consiliului lor de 
administraţie, dar e doar o formalitate. Vrea să-mi strângă 
mâna înainte să semneze înţelegerea. Dar e oficial. 

— Bine, am spus. 

Trevor se întoarse spre Kurt: 

— Deci, Kurt, voi săreaţi cu parașuta și alte chestii de 
genul acesta? 

— Cu parașuta? repetă Kurt cu o nuanţă ușoară de 
sarcasm în glas. Se poate spune și așa, cred. Săream, 
sigur. 

— Ce tare e asta! zise Trevor. Am sărit de câteva ori cu 
parașuta. Eu și niște tipi din frăția mea am fost într-o 
tabără de parașutism în Brittany, în vara de după 
absolvire, și a fost așa de palpitant! 

— Palpitant. Kurt rosti cuvântul de parcă îi lăsa un gust 
amar în gură. 

— Nimic nu se compară cu asta, nu-i așa? zise Trevor. 
Ce senzaţie tare! 

Kurt se lăsă pe spate în scaun și se întoarse cu faţa spre 
Trevor. 

— Când ești aruncat de la o înălțime de zece mii șase 
sute de metri dintr-un avion C-141 Starlifter direct în 
mijlocul teritoriului inamic, și invadezi o zonă aflată la 
șaptezeci și cinci de kilometri est-nord-est de Mosul, nu e 


37 Return of Investment - rentabilitatea capitalului investit (n.tr.) 


chiar așa tare. Cari în spate șaptezeci și nouă de kilograme 
de echipament destinat  telecomunicațţiilor, arme și 
muniţie, ai pe faţă o mască de oxigen care te împiedică să 
vezi ceva, și te îndrepţi spre sol cu două sute patruzeci și 
unu de kilometri la oră. Luă o gură de apă. E atât de frig la 
altitudinea aceea că pot să-ţi îngheţe ochelarii și să-ţi pice. 
Ţi se pot închide ochii. Poţi să faci hipoxie și să-ţi pierzi 
cunoștința în câteva minute. Trauma reducerii bruște a 
vitezei. Mori la impact. Dacă nu-ţi ţii braţele și picioarele 
cum trebuie, poţi să cazi brusc, să te rostogolești, să te 
învârţi și să te faci praf. Sau ţi se strică parașuta. Chiar și 
soldaţii realmente experimentați își rup gâturile și mor. 
Asta dacă nu te atacă rachetele sol-aer sau artileria 
antiaeriană. Faci în pantaloni de frică, iar cel care zice că 
nu-i așa e un mincinos. 

Trevor roși; privindu-l, ai fi zis că tocmai îl pălmuise 
cineva. Festino se uită la mine chiorâș cu o plăcere 
imensă. 

— Cum ziceam, zise Kurt dându-și paharul cu apă pe 
gât, sunt sigur că v-aţi distrat pe cinste în Brittany. 


Kurt avu un succes foarte mare. 

Forsythe spuse: 

— Hei, mai poţi veni și săptămâna viitoare? 

— Nu știu, zise Kurt. 

— Nu suntem suficient de buni pentru tine, nu-i așa? 

— Nu e vorba de asta. Doar că lucrez mult noaptea. 

— Cu ce te ocupi? întrebă Forsythe. 

M-am pregătit - camionul cu remorcă, automobilul 
Acura din șanț... Dar el răspunse: 

— Sunt șoferul unui prieten care are un magazin de 
piese auto. 

— Trebuie să-i facem rost acestui tip de o slujbă la 
Entronics, spuse Taminek. 

Kurt râse și spuse: 

— Da, sigur. 

Până la urmă restul băieţilor plecară acasă, lăsându-ne 


acolo doar pe mine și pe Kurt. 

— Deci, zise el. Gașca Fraţilor. 

Am încuviințat. 

— Prieteni buni? 

Am ridicat din umeri. 

— Unii dintre ei. 

— Par destul de competitivi. 

Nu-mi dădeam seama dacă glumește. 

— Pot fi, am spus. Cel puţin la serviciu. 

— Frumușelul acela care stătea vizavi de mine cum îl 
cheamă, Trevor? - pare un mare tâmpit. 

— Cred că da. 

— L-am văzut venind încoace cu Porsche-ul lui. Deci a 
fost și șeful vostru aici în seara asta? 

— Nu. Majoritatea tipilor care sunt aici în seara asta 
sunt contributori individuali. 

— Contributori individuali? 

— Sunt agenţi de vânzări. Eu sunt MD, manager 
districtual, la fel și Trevor, doar că răspundem de regiuni 
diferite. 

— Dar concurează cu tine. 

— Da, păi e complicată treaba. Amândoi vrem să 
promovăm pe același post. I-am explicat despre scandalul 
recent de la Entronics, despre postul care tocmai rămăsese 
liber și despre problemele pe care le aveam cu cei de la 
Lockwood. 

El mă ascultă fără să spună nimic. Când am terminat, 
zise: 

— Nu-i ușor să aveţi coeziune în interiorul companiei 
dacă vă luptaţi toţi între voi. 

— Coeziune în companie? 

— Vezi tu, în Forţele Speciale lucram în echipe de 
doisprezece oameni. Detașamente operaţionale le zice. 
Echipe de elită. Fiecare are rolul lui - al meu era cel de 
sergent genist. Expert în demolări. Și trebuia să lucrăm 
toţi în echipă, altfel nu eram niciodată gata de luptă. 

— Gata de luptă, zici? am zâmbit, imaginându-mi 


corporaţia ca pe un câmp de luptă. 

— Ştii adevăratul motiv pentru care soldaţii sunt gata să 
moară în război? Crezi că-i patriotismul? Familia? Ţara? 
Nici vorbă, frățioare. Totul ţine de echipă. Nimeni nu vrea 
să fie primul care-o șterge. Așa că rămânem toţi împreună. 

— Cred că suntem ca scorpionii într-o sticlă. 

Aprobă din cap. 

— Fii atent. Eram într-o misiune armată de recunoaștere 
lângă Musa Qalay, în Afganistan, da? Urmăream un grup 
de luptători anti coaliție. O echipă împărțită, deci eu eram 
șeful. Aveam vreo două VNTI-uri. Vehicule non-tactice, 
despre asta vorbesc. _ 

— VNT-uri? Cei din armată vorbesc altă limbă. Itți 
trebuie un traducător simultan câteodată ca să vorbești cu 
ei. 

— Humvee-uri modificate. Transportoare blindate. 

— În regulă. 

— Brusc, transportorul meu e lovit în plin de focuri de 
mitralieră şi de AG-uri. Făcu o grimasă ușoară. 
Aruncătoare de grenade, OK? Arme antitanc cu care tragi 
de pe umăr. Era o ambuscadă. Vehiculul meu era lovit. 
Eram prinși într-o capcană mortală. Deci i-am ordonat 
șoferului, amicului meu Jimmy Donadio s-o calce. Nu 
departe de ambuscadă, ci direct spre mitralieră. l-am zis 
tipului de deasupra să tragă cu arma de calibrul cincizeci 
în ei, s-o descarce în ei pur și simplu. Se vedea cum stau 
inamicii ghemuiţi pe mitralieră. Apoi, vehiculul a fost lovit 
de un alt AG. L-a terminat. A luat foc, OK? Deci am sărit 
din el cu mitraliera M16 în mână și am început să trag în ei 
până am rămas fără muniţie. l-am omorât pe toţi. Cred că 
erau vreo șase. 

Mă holbam la Kurt, fascinat. Cel mai înfricoșător lucru 
cu care mă confruntasem vreodată în domeniul meu era un 
raport de performanţă. 

— Deci să te întreb ceva, zise Kurt. I-ai face asta lui 
Trevor? 

— Să trag cu mitraliera în el? am întrebat. Am fantezii 


din astea câteodată. 

— Dar înţelegi ce vreau să zic, nu-i așa? 

Nu eram sigur că înţeleg. Am înțepat Bloomin’ Onion-ul 
cu furculiţa, dar n-am mâncat. Îmi era deja rău de la atâta 
grăsime. 

Kurt părea că se pregătea să plece. 

— Te superi dacă te întreb ceva? 

— Dă-i înainte. 

— Deci, când eram pe teren, cea mai importantă armă 
pe care o aveam erau de departe informaţiile. Ceea ce 
știam despre inamici, corect? Puterea unităţilor, 
amplasamentul taberelor, toate acestea. Voi ce fel de 
informaţii adunaţi despre potenţialii clienţi? 

Era deștept tipul. Foarte deștept. 

— Ei nu sunt inamici, am spus, amuzat. 

— Bun. Afișă un zâmbet timid. Dar înţelegi ce vreau să 
Zic. 

— Cred că da. Adunăm chestiile de bază... M-am oprit 
câteva secunde. Sincer, nu prea multe. Mergem pe risc, 
aşa mi se pare uneori. 

Aprobă din cap. 

— Nu v-ar ajuta dacă ați săpa mai adânc? Să nu pătțitți ca 
şi cu cei de la Lockwood Hotels, care vă prostesc cum vor 
ei - ce se întâmplă de fapt acolo? 

— Dacă ar ajuta? Sigur. Dar n-avem de unde să știm. 
Asta e treaba. Nu e bine, dar așa e. 

Kurt tot dădea din cap, privind fix în faţă. 

— Cunosc un tip care a lucrat în securitate pentru lanţul 
hotelier Lockwood. S-ar putea să mai fie acolo. 

— Paznic? 

Kurt zâmbi. 

— E destul de bine înfipt în securitatea corporatistă, la 
sediul lor central - New York sau New Jersey, unde o fi. 

— White Plains, New York. 

— Mulţi tipi de la Forţele Speciale merg să lucreze în 
securitate corporatistă. Așa că de ce nu-mi dai niște nume, 
niște informaţii? Zi-mi cu cine lucrezi. O să văd dacă pot să 


aflu ceva pentru tine, unele informaţii, bine? 

Kurt Semko mă surprinsese deja de vreo câteva ori, deci 
poate nu era chiar așa de greu de crezut. M-am gândit că 
șoferul acesta, dat afară din Forţele Speciale, ar putea să 
afle câte ceva despre Brian Borque, vicepreședinte la 
Serviciul de management al proprietăţii la Lockwood. Era 
plauzibil să existe o reţea a foștilor membri ai Forţelor 
Speciale care să lucreze în sectorul privat. De ce naiba nu? 
I-am dat niște informaţii și i-am scris numele lui Brian 
Borque pe un șerveţel. Kurt avea și adresă de e-mail - cred 
că toată lumea are în ziua de azi - și am notat-o. 

— İn regulă, omule, spuse Kurt ridicându-se și punându- 
mi mâna lui mare pe umăr. Nu-ţi face probleme. Te sun 
dacă aflu ceva. 


Era destul de târziu când am ajuns acasă, cu Geo Metro- 
ul pe care firma de închiriat mașini Enterprise îl adusese 
de dimineaţă. Kate dormea. 

M-am așezat la calculatorul din biroul mic pe care-l 
foloseam amândoi ca să-mi verific e-mailurile de la birou, 
după cum obișnuiam să fac înainte să mă culc. Internet 
Explorer era deschis, ceea ce însemna că Kate folosise 
calculatorul, și din pură curiozitate am dat clic pe „Go” ca 
să văd pe unde navigase. Mă întrebam dacă Kate se uita 
vreodată la site-uri porno, deși nu era deloc probabil. Nu. 
Ultimul site pe care fusese era unul imobiliar, Realtor.com, 
unde căutase case din Cambridge. Nu dintr-acelea ieftine. 
De un milion de dolari, de două milioane de dolari, în zona 
Brattle Street. 

Porno imobiliar. 

Se uita la case pe care nu ni le permiteam în veci, cel 
puţin cu veniturile mele. Mă simţeam prost faţă de ea și de 
mine. 

Când am intrat pe e-mailul meu de la birou am găsit 
informaţiile pe care le aveam despre Lockwood și i le-am 
trimis lui Kurt. Apoi am răsfoit rapid ce era de șters - 
notificări pentru asigurările de sănătate, liste de joburi, 


liste nesfârșite de personal, și am găsit un e-mail de la 
Gordy pe care-l trimisese după program. 

Voia să „trec” pe la biroul lui a doua zi dimineaţă la ora 
opt. 


8 


Alarma porni la ora cinci dimineaţa, cu două ore mai 
devreme decât de obicei. Kate mormăi și se întoarse pe 
partea cealaltă, punându-și perna pe cap. M-am ridicat cât 
de încet am putut, am coborât scările, am pus de cafea și, 
până să fiarbă, am făcut un duș rapid. Voiam să intru în 
birou cu vreo oră înainte de întrevederea cu Gordy, ca să 
pot să-mi verific conturile și să fac ordine în cifre. Când am 
ieșit de la duș, am văzut că lumina era aprinsă în dormitor. 
Kate era jos în bucătărie în halatul ei roz și bea cafea. 

— Te-ai trezit devreme, îmi zise. 

I-am dat un sărut. 

— Şi tu. Scuze dacă te-am trezit. 

— Ai ajuns târziu. 

— Am avut meciul de softball, nu îţi amintești? 

— Aţi ieșit la o băută după? 

— Da. 

— V-aţi înecat amarul? 

— Îţi vine să crezi sau nu, am câștigat. 

— Asta da premieră! 

— Da, păi a jucat tipul acela, Kurt, cu noi. Ne-a dat pe 
spate pe toţi. 

— Kurt? 

— Şoferul camionului de tractări. 

— Poftim? 

— Ştii că ţi-am zis de tipul acela care m-a adus acasă 
când a intrat automobilul Acura în șanț? A intrat singur, nu 
i-am făcut eu nimic, să știi. 

— Pușcașul marin. 

— Tipul de la Forţele Speciale, dar e tot pe-acolo. Tipul 
acesta însă e chiar pe bune. El este ceea ce Gordy și 
ceilalţi așa-ziși duri se prefac a fi. Stând în scaunele lor 
ergonomice Aeron și vorbind despre „canibali” și despre 
„uciderea concurenţei”. Numai că el este adevărat. El 


chiar a ucis oameni. 

Mi-am dat seama că-i ziceam tot cu excepţia singurului 
lucru care mă stresa: interviul cu Gordy de peste câteva 
ore. Nici nu eram hotărât să-i spun. Probabil că ea m-ar fi 
făcut să mă simt și mai agitat. 

— Nu uita, Craig și Susie vin la cină în seara asta. 

— In seara asta? 

— Ti-am zis doar de o mie de ori. 

Am lăsat să-mi scape un oftat mârâit. 

— Cât stau? 

— Doar două nopţi. 

— De ce? 

— De ce ce? De ce doar două nopţi? 

— De ce vin la Boston? Credeam că L.A. e Raiul pe 
pământ. Așa zicea Craig tot timpul. 

— A fost ales în consiliul de administraţie de la Harvard, 
și mâine are prima ședință. 

— Cum poate fi în consiliul de administraţie de la 
Harvard? E un șmecher de Hollywood acum. Probabil că 
nu mai are nicio cravată prin dulap. 

— Nu-i doar un absolvent de top, ci și un contribuabil 
important. Lumea pune preț pe asta. 


Când Susie îl cunoscuse pe Craig, acesta era un 
scriitoraș muritor de foame. Publicase câteva povestiri în 
reviste cu nume ca TriQuarterly și Ploughshares, și preda 
cursuri de scriere academică la Harvard. El era cam snob, 
iar lui Susie probabil că-i plăcea, dar asta nu însemna 
nicidecum că avea să trăiască într-o sărăcie lucie, și cred 
că el și-a dat seama rapid că nu-și va putea câștiga pâinea 
cu literatura. 

Așa că s-au mutat în L.A., unde colegul de cameră de la 
Harvard al lui Craig i-a făcut lipeala, iar el a început să 
scrie sitcomuri“?. Până la urmă, a primit un contract să 
scrie pentru serialul de comedie Dragul de Raymond și a 


38 Gen de serial TV de comedie (n.tr.) 


început să facă bani grei. Apoi, a creat un serial de succes 
și a devenit incredibil de bogat. 

Acum el și Susie mergeau în vacanţă în St. Barths cu 
Brad și Angelina, iar Susie îi furniza regulat lui Katie bârfe 
despre orientările homosexuale secrete ale unor actori sau 
despre ședințele de dezintoxicare ale altora. Aveau o casă 
mare în Holmby Hills și ieșeau mereu la cină cu 
celebrităţile. Iar el ţinea să îmi aducă mereu aminte de 
asta. 

Se ridică și-și mai turnă o ceașcă de cafea. 

— Susie îl duce pe Ethan într-un tur prin Boston - 
Freedom Trail”, și tot restul. 

— Ea chiar nu pricepe, nu-i așa? Lui Ethan nu-i place 
luptătorul în Revoluţia Americană Paul Revere. Poate 
Salem Witch Museum“, dar nu cred că au chestiile 
bolnave care-i plac lui acolo. 

— Tot ce-ţi cer e să te porţi frumos cu ei. Tu și Ethan 
sunteţi foarte apropiaţi - o legătură pe care nu prea o 
înţeleg. Dar o apreciez. 

— Cum de stau la noi? am întrebat. 

— Pentru că ea este soră-mea. 

— Ştii că o să comenteze întruna despre baie și 
perdeaua de la duș și că apa de la duș curge pe pardoseală 
și că n-avem filtrul de cafea care trebuie și de ce nu avem 
cafea Peet's Sumatra. 

— N-ai ce să le reproșezi, Jason. Sunt obișnuiți cu un 
nivel de trai ridicat. 

— Atunci ar trebui să se ducă să stea la Four Seasons. 

— Vor să stea la noi, spuse ea ferm. 

— Probabil Craig vrea să ţină legătura cu muritorii de 
rând din când în când. 

— Foarte amuzant. 

M-am dus la dulapul cu cereale și i-am inspectat 


3 Cărarea libertăţii, alee de cărămidă roșie din Massachusetts care 
duce la 16 locuri și monumente istorice. (n.tr.) 

4 Muzeul Vrăjitoarelor din Salem. Orașul Salem este celebru pentru 
procesele de vrăjitorie din secolul al XVII-lea. (n.tr.) 


conţinutul deprimant, bogat în fibre și sărac în calorii. 
Fiber One și Kashi Go-Lean și alte cutii sinistre de ramuri 
și fâșii de iută. 

— Iubito? am spus, cu spatele către ea. Tu te-ai uitat la 
imobiliare? 

— Despre ce vorbești? 

— Pe calculator. Am observat că ai urmărit un anumit 
site imobiliar. 

Nu îmi răspunse. Am scos cutia cu cel mai puţin 
dezgustător aspect, alegere grea, și am dus-o șovăind la 
masă. În frigider nu mai aveam decât lapte degresat, cu 
nici măcar unu la sută grăsime. Urăsc laptele degresat. 
Laptele n-ar trebui să fie albastru. Am dus și cutia de lapte 
la masă. 

Kate se uita în ceașca de cafea, amestecând cafeaua cu 
linguriţa, deși nu pusese nimic în ea. 

— O fată are dreptul să viseze, nu-i așa? întrebă ea în 
sfârșit cu vocea ei senzuală ca a Veronicăi Lakef!. 

Îmi părea rău pentru ea, dar nu i-am dat apă la moară. 
Adică ce puteam să-i zic? Probabil se aștepta la mai mult 
când s-a căsătorit cu mine. 

Ne-am cunoscut la nunta unui prieten comun, când 
amândoi eram destul de beţi. Un tip pe care-l știam din 
Delta Kappa Epsilon, frăția mea, se căsătorea cu o fată 
care fusese colegă cu Kate la Exeter. Kate fusese nevoită 
să plece din Exeter în anul întâi de facultate, când familia 
ei ajunsese falită. A mers la Harvard, dar cu bursă. Familia 
ei a încercat să ţină totul secret, cum făceau de regulă 
elitiștiit?, dar toată lumea și-a dat seama de adevăr. Sunt 
clădiri în Boston cu numele familiei ei pe ele, iar ea a 
trebuit să sufere umilinţa de a merge la o școală publică în 
Wellesley în ultimii doi ani. (În timp ce eu eram un băiat 
din Worcester, primul din familie care mergea la facultate, 


11 Actriţă și fotomodel american (1922 -1973) 

42 În original WASPs (White Anglo Saxon Protestante), termen 
peiorativ folosit la adresa bogaţilor din America, văzuţi ca fiind 
protestanți albi (n.tr.) 


al cărui tată lucra la o uzină metalurgică, și habar n-am 
avut ce era aceea școală privată până când am ajuns la 
facultate.) 

La nuntă stăteam unul lângă celălalt și imediat mi-a sărit 
în ochi; era o tipă tare, foarte sexy. Părea a fi un pic cu 
nasul pe sus: se specializase în literatură comparată la 
Harvard, citise toate cărţile feministe franţuzești - desigur, 
în franceză. Mi se părea clar că nu-i de nasul meu. Poate 
dacă nu am fi fost amândoi beti nu m-ar fi băgat în seamă, 
deși mai târziu mi-a spus că după părerea ei eram cel mai 
arătos tip de-acolo, și eram și amuzant și fermecător. Cine 
putea să o condamne? Părea amuzată de toate întâmplările 
mele de la serviciu - tocmai debutasem ca agent de 
vânzări la Entronics și încă nu obosisem. Îi plăcea faptul că 
eram atât de dedicat muncii mele. Zicea că sunt ca o gură 
de aer proaspăt, că ieșeam în evidenţă faţă de toţi prietenii 
ei de sex masculin, cinici și fumători de ţigări de foi. 

Probabil că am impresionat-o cu planul meu măreț, 
despre câţi bani aveam să câștig în cinci, în zece ani. lar 
ea a fost fascinată. Mi-a spus că mă credea mai „autentic” 
decât tipii cu care ieșea de obicei. 

Nu păreau s-o deranjeze greșelile mele tâmpite, faptul 
că am băut din greșeală din paharul ei cu apă. Mi-a 
explicat regula „de la uscat la ud” de așezat masa, cu apa 
și vinul la dreapta farfuriei și pâinea și uscăturile la 
stânga. Nici faptul că eram un dansator penibil n-o 
deranjase - zicea că-s simpatic. La a treia întâlnire a 
noastră am pus Boleroui compozitorului francez Ravel și ea 
a râs, a crezut că era doar o ironie de-a mea. Ce știam eu? 
Eu credeam că Bolero e coloana sonoră ideală pentru 
sărutat, ca și muzica lui Barry White“. 

Deci nu m-am născut sub o stea norocoasă. Evident, 
Kate nu s-a căsătorit cu mine pentru bani - cunoștea destui 
tipi bogaţi din anturajul ei -, dar cred că se așteptase ca eu 


43 Cântăreț și compozitor american de muzică soul, punk și disco 
(1944-2003) (n.tr.) 


să am grijă de ea. Când am cunoscut-o, tocmai pusese 
capăt unei relaţii pe care o avusese cu un profesor de 
franceză din facultate, imediat după absolvire. Era genul 
acela de profesor plin de sine, dar chipeș și distins. Preda 
literatură franceză la Harvard. S-au despărțit fiindcă îl 
prinsese că se culca și cu alte două femei. Mi-a spus mai 
târziu că eram „cu picioarele pe pământ și nu eram cu 
„nasul pe sus”, exact opusul profesorului ei de franceză 
cărunt, care purta beretă, se purta cu ea ca un tată și ieșea 
cu trei femei. Eram un om de afaceri charismatic, care era 
nebun după ea și avea s-o facă să se simtă în siguranţă, 
măcar să-i dea stabilitatea financiară pe care și-o dorea. 
Putea să-și întemeieze astfel o familie și să facă ceva cu 
tentă artistică, de genul grădinăritului decorativ sau al 
predatului literaturii la Colegiul Emerson. Așa stătea 
treaba. Visam să avem trei copii și o casă mare în Newton, 
Brookline sau Cambridge. 

Planul nu era ca ea să locuiască într-o casă în stil 
colonial de cinci sute de metri pătraţi în partea săracă a 
Belmontului. 

— Auzi, Kate, am zis în sfârșit după un moment de 
tăcere. Am un interviu cu Gordy în dimineaţa asta. 

I se lumină faţa. N-o mai văzusem de săptămâni întregi 
zâmbind așa. 

— Deja? O, Jason. E foarte tare! 

— Dar cred că o să ia Trevor postul. 

— Jason, aceasta este o mostră de gândire negativă. 

— Ba e o gândire realistă. Trevor și-a tot făcut reclamă. 
Și-a pus oamenii să-l sune pe Gordy și să-i zică cât de tare 
vor ca Trevor să ia postul. 

— Dar Gordy ar trebui să vadă dincolo de asta. 

— Poate. Dar îi place să fie periat. Nu se mai satură de 
asta. 

— Şi tu de ce nu faci același lucru? 

— Pur și simplu urăsc asta. E penibil. Şi nu ar fi cinstit. 

Aprobă din cap. 

— Nu trebuie să faci asta. Doar arată-i cât de mult îţi 


dorești slujba. Vrei omletă? 

— Omletă? 

Exista omletă cu tofu? Probabil că da. Cu brânză tofu și 
ouă jumări probabil, puteam să pun pariu. Asta putea ieși 
nasol. 

— Da. Ai nevoie de proteine. Îţi pun bacon canadian în 
ea. Lui Gordy îi plac carnivorii, nu-i așa? 


9 


În drum spre serviciu, am pus un CD în CD-player-ul din 
bordul automobilului închiriat. Era unul din vasta mea 
colecţie de casete și CD-uri cu discursuri motivaţionale ale 
zeului venerat de toți agenţii de vânzări, marele speaker 
motivaţional și guru al trainingului Mark Simkins. 

Ascultasem probabil CD-ul acesta - Fii un câștigător - de 
cinci sute de ori. Puteam spune pe de rost porțiuni lungi, 
cuvânt cu cuvânt, imitând vocea cântată, care accentua 
fiecare cuvânt, a lui Mark Simkins, accentul lui nazal de 
Midwest“, stilul ciudat, întrerupt de a vorbi. El m-a învăţat 
să nu folosesc niciodată cuvântul „cost” sau „preţ” în faţa 
unui client. Termenul corect era „investiţie totală”. De 
asemenea, „contract” era un cuvânt de speriat; trebuia să 
spunem „document” sau „acord”. Şi niciodată nu trebuia 
să cerem unui client să „semneze” un acord - se 
„oficializau” exemplarele sau se „dădea OK-ul” pentru 
acord. Dar cel mai mult insista pe ideea că trebuie să crezi 
în tine. 

Uneori ascultam discurile doar ca să mă motivez, să 
prind curaj, să-mi iau porţia de încredere. Parcă Mark 
Simkins ar fi fost antrenorul meu personal, care mă 
încuraja în intimitatea mașinii mele, și aveam nevoie de 
toată încrederea pe care o puteam căpăta pentru interviul 
cu Gordy. 

Când am ajuns în Framingham, înotam în cofeină - 
dusesem cu mine termosul mare pentru drum - și eram 
foarte bine pregătit. Am ieșit din parcare recitând ca pe o 
poezie câteva dintre replicile mele favorite spuse de Mark 
Simkins. 

„Crede în tine sută la sută și toţi cei din jur nu vor avea 
de ales decât să te urmeze. ” 


« Grupare de 12 state din partea nord-centrală și nord-estică a SUA 
(n.tr.) 


„Așteaptă-te să se întâmple lucruri bune.” 

Și „Tot ce contează e de câte ori reușești. De fiecare 
dată când eșuezi și continui să încerci, îţi cresc șansele de 
reușită”. Aceea era ca o învăţătură zen“ pentru mine. Mi-o 
repetam în cap iar și iar, încercând să-i pătrund esenţa. 
Încă nu eram sigur ce însemna, dar mi-o repetam de 
fiecare dată când mă enerva câte un apel legat de vânzări, 
și mă simțeam mai bine. 

Sunt bune și acestea la ceva. 


Gordy mă făcu să aștept la ușa biroului vreo douăzeci, 
douăzeci și cinci de minute bune. Mereu făcea lumea să 
aștepte. Era o chestie care-i conferea putere și până la 
urmă te obișnuiai cu ea, pur și simplu. Îl vedeam prin 
geam plimbându-se înainte și înapoi, cu căștile în urechi, 
gesticulând nebunește. M-am așezat la un birou neocupat, 
lângă secretara lui, Melanie, care era o femeie drăguță, 
înaltă, cu părul lung și șaten, cu câţiva ani mai în vârstă ca 
mine. Își ceru repetat scuze - asta părea să fie principala 
cerinţă în fișa postului ei, să-și ceară scuze celor pe care el 
îi făcea să aștepte - și se oferi să-mi aducă o cafea. Am 
refuzat-o. Dacă mai luam multă cofeină ajungeam pe o 
orbită spaţială. 

Melanie m-a întrebat cum decursese meciul de seara 
trecută și i-am spus cum câștigasem, fără să intru în detalii 
despre omul nostru. M-a întrebat ce făcea Kate, iar eu m- 
am interesat de soţul ei Bob și de cei trei copii drăguţi pe 
care-i aveau. Am făcut conversaţie câteva minute până 
când i-a sunat telefonul. 

Aproape de opt și jumătate, ușa lui Gordy se deschise, 
iar el ieși ca din pușcă. Ambele lui braţe scurte și îndesate 
erau întinse în semn de bun venit, parcă voia să mă prindă 
într-o îmbrăţișare ca de urs. Gordy, care seamănă oarecum 
cu un pui de urs, doar că nu e atât de simpatic, e un om 
căruia îi plac foarte mult îmbrăţișările. Dacă nu te 


45 Sectă budistă din China (n.tr.) 


îmbrățișează, îţi pune mâna pe umăr. 

— Steadman, îmi spuse. Ce faci, amice? 

— Salut, Gordy, i-am răspuns. 

— Melanie, adu-i prietenului meu Steadman o cafea, 
vrei? 

— l-am oferit deja, Kent, spuse Melanie, întorcându-se 
cu spatele la birou. Era singura de la birou care-i spunea 
pe numele mic. Noi ceilalţi uitaserăm că are și un nume 
mic. 

— Apă? întrebă el. Cola? Whisky? Dădu capul pe spate și 
râse, un râs zgomotos, cu gura larg deschisă. 

— Whisky cu gheață sună bine, i-am zis. Micul dejun al 
campionilor. 

Râse din nou, îmi puse mâna pe umăr și mă trase după 
el în biroul lui spaţios. Prin ferestrele uriașe până în tavan 
se vedeau oceanul turcoaz și palmierii, și valurile care se 
loveau de nisipul de un alb perfect. Priveliștea era cu 
adevărat minunată, te făcea să uiţi că ești în Framingham. 

Gordy se afundă în scaunul lui ergonomic și se lăsă pe 
spate, iar eu m-am așezat pe scaunul de vizavi de el. Biroul 
lui era ridicol de mare și alungit, făcut din marmură 
neagră, iar el îl păstra în perfectă ordine. Singurele lucruri 
de pe el erau un monitor Entronics LED uriaș, cu 
diagonala de 78,6 cm cu ecran plat și un dosar albastru, în 
care bănuiam că se afla fișa mea personală. 

— Deci, omule, vrei o promovare? mă întrebă cu un oftat 
lung și mulțumit. 

— Da, vreau, i-am spus, și cred că i-aș rupe pe toţi. 

„Crede sută la sută în tine și ceilalţi nu vor avea de ales 
decât să te urmeze”, mi-am repetat în gând. 

— Pariez că așa ai face, spuse el, fără ironie în voce. 
Părea că vorbește serios, iar asta m-a surprins. Mă fixă cu 
ochii lui mici și căprui. Unii dintre noi, cei din Frăţie - în 
afară de Trevor și Gleason, lingăii notorii -, ziceam că ochii 
lui Gordy sunt „ca mărgelele” sau „de dihor”, dar în 
momentul de faţă, păreau calzi, umezi și sinceri. Erau 
înfundaţi adânc în orbite, sub o frunte joasă de om 


preistoric de Cro-Magnon. Avea capul mare, bărbia dublă, 
iar fața lui îmbujorată, cu urme adânci de acnee pe obraji, 
îmi amintea de o felie de șuncă. Părul castaniu-închis altă 
victimă a vopselei de păr Just For Men, bănuiam, era tuns 
pompadour“s în scări. Câteodată îmi închipuiam ce grăsuţț 
trebuia să fi fost când era în școala primară. 

Se aplecă în față şi-mi examină dosarul. Buzele i se 
mișcau un pic când citea. În timp ce întorcea paginile cu 
mâna lui scurtă și groasă, se vedea strălucirea butonului 
marcat cu monogramă. Tot ce purta el avea monograma 
KG scrisă cu litere mari. 

N-avea alt motiv să-mi citească dosarul de față cu mine 
decât ca să mă neliniștească. Ştiam asta. Așa că mi-am 
repetat în gând, „Așteaptă-te să se întâmple lucruri bune”. 

M-am uitat prin încăpere. Într-un colţ avea o crosă de 
golf pe un suport de mahon, lângă un mic petic din 
material artificial care imita porțiunea cu gaură a unui 
teren. Pe un raft în bufetul său scund era o sticlă de 
Talisker de optsprezece ani, single malt, cu care-i plăcea 
să se laude că e singurul soi de whisky pe care îl bea. Dacă 
era așa, asta însemna că făcuse o gaură destul de mare în 
rezervele mondiale pentru că bea foarte mult. 

— Rapoartele tale anuale nu sunt rele deloc, spuse el. 

Din partea lui Gordy, asta însemna enorm. 

— Mersi, i-am spus. Am privit valurile lovindu-se de 
nisipul alb-strălucitor, palmierii legănându-se în briza 
blândă, pescărușii zburând în cercuri și plonjând în apa 
azurie. Gordy își instalase ultimul prototip de monitor 
PictureScreen QD-OLED de la Entronics, iar rezoluţia și 
culorile erau perfecte. Montajul de imagini de înaltă 
definiție avea douăsprezece scene, toate mai frumoase 
decât priveliștea parcării. Gordy iubea oceanul - avea un 
catamaran’ Slipstream de 13,4 metri pe care-l ţinea în 


46 Coafură voluminoasă făcută celebră de Jeanne Antoinette Poisson, 
marchiză de Pompadour, dar purtată și de bărbaţi precum Elvis 
Presley (n.tr.) 

+7 Ambarcaţiune cu pânze alcătuită din două părţi (n.tr.) 


portul de agrement Quincy, deci pe fundal avea mereu 
imagini din Oceanul Atlantic, Pacific sau din Caraibe. 
PictureScreen era o adevărată inovaţie în tehnologia video, 
iar noi îl deţineam. Putea fi fabricat în orice dimensiune, 
iar ecranul era flexibil, putând fi rulat ca un poster, și nu 
exista imagine mai bună și mai clară altundeva. Clienţii și 
potenţialii clienţi care intrau în biroul lui Gordy rămâneau 
cu gura căscată, și nu doar din cauza atitudinii lui de 
nesimtit arogant. Era ciudat să vezi lumina soarelui din 
Caraibe la miezul zilei când intrai în biroul lui Gordy la 
șapte sau opt dimineaţa. 

— Ai fost Agentul Anului acum trei ani, Steadman, 
spuse. Clubul e deschis de patru ani. Fluieră ușor. Îţi place 
Grand Cayman%? 

Insulele Cayman erau una din destinațiile de vacanţă 
unde era trimis Agentul Anului. 

— E un loc grozav pentru scufundări, am spus. 

— Ne scufundăm pentru dolari. Dădu capul pe spate, 
deschise gura și râse ușor. Sunt impresionat că ai reușit să 
vinzi acele proiectoare la UPS. Voiau tehnologie de 
compresie, iar noi nu facem așa ceva. 

— Le-am vândut pe baza compatibilităţii viitoare. 

— Exact, spuse el dând din cap. 

Acesta era felul lui Gordy de a felicita oamenii. Era prea 
amabil, ceea ce mă făcea să devin nervos. Mă așteptam la 
obișnuitul lui atac direct. 

— Morgan Stanley? întrebă el. 

— Au lansat o cerere de propunere, dar nu vor să 
vorbească cu mine. Cred că-i o chestie din interior. Eu sunt 
doar un cobai. 

— Așa s-ar părea, spuse el. Speculează competiţia. 
Trimite-le înapoi propunerea lor aiurită. 

li apăru un zâmbet în colțul gurii, care îi dădea un aer 
diabolic. 


48 Cea mai mare insulă din arhipelagul Cayman, din vestul Mării 
Caraibilor (n.tr.) 


— Şi se pare că Fed-Ex nu s-au hotărât, nu-i așa? 

— Fed-Ex vor niște proiectoare LED pentru centrul lor 
de logistică, să arate vremea și toate celelalte non-stop. 
Le-am făcut o demonstraţie în Memphis. 

— Şi? 

— Își bat joc de mine. Analizează Sony, Fujitsu, NEC și 
pe noi. Fac o analiză paralelă. 

— Decid în funcţie de preţ, în mod sigur. 

— Încerc să le vând pe baza calităţii și a fiabilităţii. E o 
investiţie mai bună pe termen lung. Aș spune că avem 
șanse de treizeci la sută să câștigăm. 

Era numai o aberaţie de-a mea. 

— Așa mari? 

— Asta e părerea mea. Nu sunt sigur totuși. 

— Nu ne-am înţeles cu Albertson's, spuse el dând trist 
din cap. Albertson's este al doilea ca mărime dintre 
lanțurile de supermarketuri din ţară. Au mii de 
supermarketuri, farmacii și benzinării, și voiau să pună 
indicatoare digitale la câteva magazine. Asta ar fi însemnat 
LED-uri cu ecran plat de 38 cm la fiecare casă - probabil 
ca să nu fii nevoit să citești tabloidul Național Enquirer și 
să-l pui la loc pe stand - și plasme cu diagonala de 106 cm 
prin tot magazinul. Ziceau că vor să creeze o rețea de 
plasme în cadrul magazinului, care să „ofere clienţilor 
informaţii relevante și soluţii practice în timpul petrecut în 
magazin”. Adică reclame. Idee genială - nici nu trebuia să 
plătească pentru echipament. Urma să fie instalat de un 
intermediar, o companie numită SignNetwork, care 
cumpără și instalează chestiile acestea în magazine. Pe 
ecrane urmau să ruleze reclame la casetele video Walt 
Disney, la Kodak și la scutece Huggies. Negociasem și cu 
Albertson's și cu SignNetwork, încercând să le explic 
avantajele pe care le-ar fi avut dacă ar fi plătit puţin mai 
mult pentru calitate și toate celelalte. N-a mers. 

— Au semnat cu NEC, am spus. 

— De ce? 

— Vrei să-ţi zic adevărul? Jim Letasky. El e cel mai bun 


agent de vânzări de la NEC, și practic deţine contul 
SignNetwork. Ei nu vor să aibă de-a face cu altcineva. Le 
place tipul acesta. 

— Il știu pe Letasky. 

— E de treabă, am spus. Din păcate, îmi doream să îl 
urăsc pe acest individ, fiindcă pierdeam contracte din 
cauza lui, dar îl cunoscusem la show-ul Consumer 
Electronics în urmă cu câţiva ani, și trebuie să recunosc că 
era foarte bun în ceea ce făcea. Se zice că lumea cumpără 
de la oamenii pe care-i place, după un pahar de băutură 
împreună, eu eram gata să cumpăr câteva plasme NEC de 
la Jim Letasky. 

Tăcu din nou. 

— Şi Lockwood se ţine ca râia de tine. Și acolo ești 
cobai? 

— Nu știu. 

— Nu o să renunti la acest control totuși, nu-i așa? 

— Să renunţ? Eu? 

Zâmbi. 

— Nu îţi stă în caracter, nu-i așa? 

— Nu. 

— Să te întreb ceva, Steadman. Sper să nu te superi 
dacă întrebările sunt prea personale. Ai probleme în 
căsnicie? 

— Eu? am dat din cap, roșind, deși mă străduiam să nu o 
fac. Suntem în regulă. 

— Nevastă-ta este bolnavă sau ceva? 

— Nu are nimic. Ca și cum aș fi zis: „ce dracu?” 

— Poate că ai cancer? 

Am zâmbit forțat și i-am spus încet: 

— Sunt sănătos, Gordy, dar mersi de întrebare. 

— Atunci care dracu’ este problema ta? 

Am tăcut, gândindu-mă ce să răspund ca să nu mă 
concedieze. 

— Patru ani la rând ești în clubul de elită. Apoi, cine 
ești? Ești Festino. 

— Ce vrei să zici? 


— Nu poţi să închei înţelegeri. 

— Nu așa stau lucrurile, Gordy. Am fost Agentul Anului. 

— Pe o piață foarte bună a plasmelor și LED-urilor. 
Fluxul în creștere ajută toate bărcile să plutească. 

— A mea a plutit mai puternic. 

— Barca ta mai e bună de dus la apă? Asta este 
întrebarea. Uită-te la ultimul an. Incep să mă întreb dacă 
nu cumva te lovești de un obstacol. Se întâmplă cu agenţii 
de vânzări în această etapă a carierei. Pierd scânteia 
aceea. Tu mai ai focul acela în tine? 

Se numește acid la stomac, și-l simţeam chiar în acel 
moment. 

— Da, încă îl am, am spus. Ştii cum se zice, singurul 
lucru care contează este de câte ori ai reușit. Cu cât eșuezi 
și continui să încerci, îţi cresc șansele de reușită. 

— Să nu te-aud cu rahaturile acelea ale lui Mark Simkins 
aici, spuse el. L-am auzit și eu. Vorbește doar porcării. De 
fiecare dată când eșuezi pierzi bani. 

— Nu cred că la asta se referă, Gordy, am început eu. 

— „Așteaptă-te să se întâmple lucruri bune în viaţa ta”, 
zise el imitându-l neașteptat de bine pe Mark Simkins, 
undeva între domnul Rogers“ și reverendul neoprotestant 
Billy Graham, dacă vă puteţi închipui așa ceva. În viaţa 
reală, mă aștept oricând la o situaţie de rahat, așa că vin 
cu pelerine mexicane poncho și cizme de cauciuc, pricepi? 
Așa stă treaba în lumea reală, nu în Tara Dulcegăriilor. 
Deci vrei să facem o paralelă între tine, Trevor Allard și 
Brett Gleason, să vedem cine scoate bani mai mulţi? Să 
vedem cine-i pe val și cine-i pe ducă? 

„Pe ducă.” 

— Trevor a avut noroc anul trecut. Lanţul hotelier Hyatt 
a început să cumpere masiv. 

— Steadman, ascultă-mă bine: norocul ţi-l faci singur. 

— Gordy, i-am spus, tu i-ai dat lui clienţii mai buni în 
anul care a trecut, da? I-ai dat lui Trevor toate bomboanele 


2 Fred Rogers, prezentator american de emisiuni pentru copii (n.tr.) 


de ciocolată bune și mi le-ai lăsat mie pe acelea umplute 
CU Cocos roz. 

Mă privi brusc, cu ochii de dihor sclipindu-i. 

— Şi e o gaură în stratul de ozon și te-au schimbat la 
naștere și mai ai și alte scuze, dacă tot ţi-ai dat drumul? 
Vocea i se ridică treptat, până când începu să ţipe: Să-ţi zic 
ceva. O să plouă cu rahat din Tokio peste noi, și nici nu 
știm ce soi de rahat e acela! Și dacă promovez pe cine nu 
trebuie, pielea mea e-n joc! 

Am vrut să-i spun: „Nici nu vreau slujba asta tâmpită. 
Vreau doar să merg acasă să mănânc o friptură și să fac 
dragoste cu nevastă-mea”. Dar brusc mi-am dat seama că, 
de fapt, chiar îmi doream slujba asta, la naiba. Poate că nu 
voiam atât slujba, cât urmăream să o obțin. 

— Nu ai să greșești, am spus. 

Zâmbi iar, și chiar începeam să urăsc zâmbetele acelea 
abia schițate și malefice. 

— Aici supraviețuiește cel mai puternic, știi asta. 

— Da, la naiba. 

— Dar uneori evoluţia are nevoie de puţin ajutor. Asta 
este treaba mea. Promovarea celor mai puternici. Uciderea 
celor slabi. Iar dacă obţii slujba asta, trebuie să fii în stare 
să concediezi oameni. Să tai uscăturile. Să arunci balastul 
peste bord până nu ne scufundă. Ai putea să-l concediezi 
pe Festino? 

— I-aș trasa întâi un plan. 

Un plan de performanţă era felul în care compania îţi 
spunea să îţi intri în formă sau să te cari. De regulă era un 
mod diplomat de a crea un motiv ca să te dea afară, dar 
uneori situaţia se putea schimba. 

— Deja are trasat un plan, Steadman. El este o uscătură, 
și știi asta. Dacă ai primi slujba, l-ai putea da afară în 
șuturi? 

— Dacă ar trebui, da, am spus. 

— Dacă vreun membru al echipei nu lucrează, tu nu faci 
bani. O verigă slabă ne face pe toţi să suferim pierderi. 
Inclusiv pe mine. Tine minte: nu există „eu” în „echipă”. 


M-am gândit: „Ei bine, există i în «idiot». Şi un u în 
«stupid»”. 

Dar am dat doar din cap, dus pe gânduri. 

— Vezi tu, Steadman, nu-ţi poţi permite să fii 
sentimental. Ca să faci bani, trebuie să fii în stare s-o 
împingi pe bunică-ta sub autobuz. Allard ar face-o. E în 
stare de asta. Şi Gleason la fel. Dar tu? 

Sigur, aș fi în stare s-o împing pe bunica lui Allard sub 
autobuz. Şi pe Allard la fel. Şi pe Gleason. 

— Bunică-mea este moartă, i-am spus eu. 

— Ştii tu ce vreau să zic. A motiva oamenii să urce 
dealul pentru tine nu-i același lucru cu a căra o geantă. 

„A căra o geantă” acesta era jargonul pentru a vinde. 

— Știu. 

— Chiar așa? Ai foc în tine? Ai instinct de ucigaș? Poţi 
să-ţi stabilești un nivel? Poţi să motivezi oameni? 

— Ştiu să fac ce trebuie, am spus. 

— Să te întreb ceva: cu ce mașină ai venit la lucru azi, 
Steadman? 

— Păi, e închiriată... 

— Răspunde la întrebare. Ce mașină? 

— Un Geo Metro, dar asta pentru că... 

— Un Geo Metro, spuse el. Un Geo Metro. 

— Gordy... 

— Vreau s-o zici cu voce tare, Steadman. Spune: „Am 
venit cu un Geo Metro azi la lucru”. 

— Bine. 

— Spune, Steadman. 

Am expirat zgomotos. 

— Am venit cu un Geo Metro azi la lucru, pentru că... 

— Bun. Acum spune: „lar Gordy a venit cu un Hummer”. 
Pricepi? 

— Gordy... 

— Spune, Steadman. 

— Gordy a venit cu un Hummer. 

— Corect. Bagi ceva la cap? la arată-mi ceasul, 
Steadman. 


Fără să vreau, m-am uitat la el. Era un Fossil decent, 
care costase o sută de dolari la chioșcul de la Prudential 
Mall. Mi-am întins timid mâna stângă. 

— Uită-te la al meu, Steadman. Făcu o mișcare rapidă 
din încheietura mâinii stângi, își desfăcu butonul și-mi 
arătă un Rolex enorm, grosolan, din aur incrustat cu 
diamante, cu trei subcadrane. Mi-am zis în gând că arăta 
vulgar. 

— Fain ceas, am zis. 

— Acum uită-te la pantofii mei, Steadman. 

— Cred că înţeleg care e ideea, Gordy. 

Am observat că se uita la ușă. Făcu un semn cu degetul 
mare persoanei de afară. M-am întors și l-am văzut pe 
Trevor trecând. Îmi zâmbi, iar eu i-am răspuns tot cu un 
zâmbet. 

— Nu prea sunt sigur că m-ai înţeles, spuse el. Şaizeci la 
sută dintre cei mai buni agenţi își ating targeturile. Apoi 
sunt cei care fac prea mult, OK? Clubul. Apoi vine elita, cei 
mai tari. Carnivorii. Ca Trevor Allard. Ca Brett Gleason. Tu 
ești carnivor, Steadman? 

— Mănânc friptură în sânge, i-am spus. 

— Ai instinct ucigaș? 

— Chiar mai e nevoie să întrebi? 

Mă privi fix. 

— Demonstrează-mi, spuse Gordy. Data viitoare când ne 
vedem vreau să aud cum ai încheiat una dintre afacerile 
mari. 

Am dat din cap. 

Vocea îi deveni liniștită, încrezătoare. 

— Vezi tu, Steadman, eu am numai SMGT-un în cap. 
Pronunţă „semegeteuri”. Venea de la Scopuri Mari, Greu 
de atins și Tupeiste*. Citise undeva un articol care avea un 
citat din nu știu ce carte. Ești în stare să vii cu un SMGT? 

— Foarte mare și foarte greu de atins, am spus doar ca 
să-i arăt că știam ce înseamnă. Bineînţeles. 


5 Big Hairy Audacious Goals (BHAG) (în 1b. eng. în orig.) 


— Joci de dragul jocului sau ca să câștigi? 

— Să câștig. 

— Care-i mottoul companiei noastre, Steadman? 

— „Inventăm viitorul”. 

Cine naiba știa ce înseamnă asta? De parcă noi, agenţii 
de vânzări, trebuia să inventăm viitorul? Cei din Tokio 
inventau chestii în secret pe care ni le trimiteau să le 
vindem. 

Se ridică, pentru a-mi da de înţeles că mica noastră 
întâlnire luase sfârșit, iar eu m-am ridicat la rândul meu. 
Dădu ocol biroului și-mi puse mâna pe umăr. 

— Eşti un băiat bun, Jason. Foarte bun. 

— Mulţumesc. 

— Dar ești suficient de bun ca să fii în echipa G? 

Am avut nevoie de câteva secunde ca să-mi dau seama 
că G venea de la Gordy. 

— Ştii că da, am spus. 

— Arată-mi acel instinct de ucigaș, spuse el. Ucide, 
puiule, ucide. 


Melanie îmi zâmbi înţelegător când am ieșit din biroul 
lui Gordy în lumina naturală a zilei. Ei bine, de fapt, cerul 
era întunecat și înnorat și părea că va începe în curând să 
plouă. Era mai frumos în Caraibe, dar mie-mi plăcea lumea 
reală. 

În drum spre biroul meu mi-am pornit telefonul mobil. A 
început să sune cu tonul de alarmă care indica primirea 
unui mesaj. Am verificat apelurile primite și n-am 
recunoscut numărul. Am sunat la căsuţa vocală și am auzit 
un mesaj de la cineva a cărui voce n-am recunoscut-o din 
prima. 

— Salutare, Jason, spuse o voce răgușită. Am niște 
informaţii pentru tine despre tipul de la hotelurile 
Lockwood. 

Kurt Semko. 

Când am ajuns la birou l-am sunat. 


10 


— Pe tip îl cheamă Brian Borque, nu-i așa? întrebă Kurt. 

— Da. Încă resimţeam bătaia pe care-o încasasem cu 
bastonul de cauciuc imaginar al lui Gordy. 

— Prietenul meu încă lucrează în securitate corporatistă 
la Lockwood și l-am rugat să facă niște săpături, zise Kurt. 
Deci fii atent. Omul tău, Brian Borque, și logodnica lui 
tocmai s-au întors din insula caraibiană Aruba, nu-i așa? 

— Da. Îmi aminteam vag că spusese că urma să 
lipsească de la birou o săptămână sau zece zile. A spus că 
și-a dus soţia în Vienna, Virginia, ţin minte. 

— Bilete dus-întors la clasa întâi, hotel de cinci stele, 
toate cheltuielile plătite, ghici de cine? 

— De cine? 

— De Hitachi. 

Am tăcut câteva momente în timp ce îmi dădeam seama 
de situaţie. 

— Fir-ar să fie! am spus. 

Kurt răspunse cu un râs rar și răgușit. 

— Poate asta explică de ce te tot ia pe ocolite. 

— Asta zic și eu. Şi a tot tras de mine un an cu 
contractul acesta. Băi, ce mă seacă chestia asta! 

— E un nehalit, așa-i? 

— Trebuia să-mi dau seama. Trăgea de mine pentru 
bilete la Super Bowl și tot ce mai putea scoate de la mine, 
și în tot timpul acesta eu eram omul lui de rezervă, el fiind 
aliat cu Hitachi. N-ar fi cumpărat oricum de la noi. În 
regulă. Mersi, omule. Măcar acum știu. 

— Stai liniștit. Deci... ce o să faci în legătură cu asta? 

— Încheie afacerea sau las-o moartă, aceasta este e 
regula aici. O s-o las moartă și o să îmi văd de treabă. 

— Nu cred. Nu înţeleg de ce trebuie s-o lași moartă. Vezi 
tu, există ceva ce s-ar putea să nu știi. 

— Adică? 


— Se pare că hotelurile Lockwood au o politică de a nu 
accepta cadouri mai scumpe de o sută de dolari de la un 
client sau de la un vânzător. 

— Au o astfel de politică? 

— lată de ce știe amicul meu de la securitate 
corporatistă de ea. 

— Adică Borque a intrat în belea, asta vrei să spui? 

— Încă nu. S-a deschis un dosar. Mica lui excursie în 
Aruba a costat cam cinci-șase mii bune de dolari. Aș zice 
că a cam încălcat politica companiei, tu nu crezi asta? 

— Şi ce să-i fac eu? Să-l șantajez? 

— Nu, omule. Să-l ajuţi să iasă din dilema etică în care s- 
a băgat. Să-l ţii departe de ispite. Să-l... întorci pe 
Borque:!. Apoi totul va fi în regulă. 

— Cum? am întrebat. 


L-am sunat pe Brian Borque, dar mi-a răspuns căsuţa 
vocală, așa că l-am rugat să mă sune cât de repede poate. 

Între timp mi-am verificat e-mailul și am aruncat o 
privire rapidă peste rahaturile fără sens tipice pentru 
companie, dar un subiect mi-a sărit în ochi. De regulă nu 
bag în seamă anunţurile pentru joburi - până la urmă am 
deja unul, și aud orice se întâmplă în departamentul meu 
înainte de a fi postat. Dar acesta era un anunţ pentru un 
ofițer de securitate corporatistă care tocmai fusese postat. 
L-am răsfoit rapid. 

„Să se ocupe de diverse sarcini, cum ar fi siguranţa 
fizică a instituţiei și acţionarea în caz de urgenţă, 
incluzând atentate la siguranţa clădirii, urgenţe medicale, 
bombe și incendii, scria acolo. „Candidaţii trebuie să aibă 
diploma de absolvire a liceului sau GED-ul”, abilităţi de 
comunicare şi experienţă fizică în securitate”. In 
continuare scria: „de preferat: experienţă militară recentă, 


51 În original, joc de cuvinte: „you torque Borque” (n.tr.) 

2 General Educaţional Development - serie de teste folosite in Statele 
Unite și Canada pentru a verifica nivelul de pregătire al elevilor de 
liceu. (n.tr.) 


cum ar fi poliția militară... Abilităţile de lider și experienţa 
cu armele constituie un avantaj”. 

Mi-am amintit ce zisese Taminek la Outback: „Trebuie 
să-i găsim omului acestuia o slujbă la Entronics”. 

Interesantă idee. 

Am salvat anunţul. În timp ce așteptam ca Brian să mă 
sune, am început să devin cam agitat, așa că m-am ridicat 
ca să îmi dezmorţesc picioarele. Am străbătut rapid holul 
ca să vorbesc cu Phil Rifkin, inginerul pentru marketing 
tehnic, despre o demonstraţie pe care urma s-o am în 
câteva zile. 

Phil Rifkin era genul clasic de obsedat de audiovizual, 
Tocilarul Suprem al diviziei noastre. Era de profesie 
inginer, cunoștea foarte bine toate proiectoarele, LED-urile 
și plasmele Entronics. Ajuta departamentul de vânzări, 
răspundea la întrebări tâmpite, ne prezenta caracteristicile 
ultimelor produse și avea grijă ca variantele demonstrative 
să nu trebuiască să fie reparate de noi. Uneori însoțea câte 
un agent de vânzări la o demonstraţie dacă acesta nu era 
sigur cum să umble cu vreunul dintre produsele noastre 
sau clientul era de elită. Tot el era și gurul nostru tehnic 
când clienţii aveau întrebări la care nu puteam răspunde. 

Rifkin lucra în ceea ce noi numeam Laboratorul 
Plasmelor, deși nu era doar pentru plasme. Era o încăpere 
lungă, îngustă, fără ferestre. Pereţii erau plini de plasme și 
LED-uri. Podeaua colcăia de cabluri și mosoare de care 
toată lumea se împiedica. Am bătut la ușă, iar el mi-a 
deschis-o repede, ca și cum mă aștepta tocmai pe mine. 

— A, salut, Jason. 

— Salut, Phil. Am o demonstraţie cu 42MP5-ul vineri 
dimineaţă în Revere. 

— Şi? Clipi ca o bufniţă. 

Rifkin era un ins mărunţel, slab, cu o claie de păr șaten 
ciufulit ca o figurină Chia. Purta ochelari cu ramă de baga 
și cămăși cu mânecă scurtă, de culoare albă, cu buzunare 
duble. Avea obiceiuri ciudate, tindea să lucreze noaptea și 
trăia din produsele oferite de tonomate. 


Phil nu avea deloc abilităţi sociale. Din fericire, nu avea 
nevoie de ele în slujba lui. În mica sa lume, el era extrem 
de puternic, un adevărat ţar al tuturor plasmelor. Dacă nu 
îl avea la suflet pe vreunul dintre noi, pur și simplu nu îi 
punea la dispoziţie plasma pe care trebuia să o prezinte 
noilor clienţi. Sau n-o avea pregătită la timp. Trebuia să te 
porţi frumos cu tipul acesta, iar eu așa făceam mereu. Nu 
sunt idiot. 

— Poţi să te asiguri că ajung și toate cablurile? 

— Cablurile componente sau RGB-urile, sau ambele 
feluri? 

— Doar cele componente. 

— Vezi să încălzești unitatea câteva minute mai întâi. 

— Sigur. Crezi că poţi reajusta totul la standardele tale? 

Dădu din umeri, mulțumit, dar nu lăsă să i se vadă 
mulțumirea. Se întoarse, iar eu l-am urmat înăuntru. Se 
opri în fața unui ecran cu o diagonală de 106 cm montat pe 
perete. 

— Nu înţeleg ce-i atât de greu, spuse el. Lasă claritatea 
la 50%. Îmi place să cresc nuanțele de roșu și albastru și 
să le scad pe cele de verde. Contrast la 80%. Luminozitate 
la 25%. Tentă la 35%. 

— Am înţeles. 

— Vezi să arăţi că funcția de zoom este mult superioara 
altor plasme. Mult mai clară. La ce-ţi trebuie asta totuși. 

— La pista de ogari din Revere. Tara Minunilor. 

— De ce mă faci să pierd vremea cu așa ceva? 

— Nu las nimic la voia întâmplării. 

— Dar o pistă de câini, Jason? Ogari care fug după un 
iepuraș mecanic? 

— Chiar și cei care abuzează de animale vor monitoare 
bune, cred. Mersi. Poţi să pregătești toate acestea și să le 
pui în camion până vineri la ora opt dimineaţa? 

— Jason, e adevărat că o să ne facem bagajele și o să ne 
mutăm în Orașul Urii? 

— Poftim? 

— Dallas. Nu asta se întâmplă de fapt cu achiziţiile celor 


de la Royal Meister? 

Am scuturat din cap. 

— Nimeni nu mi-a zis nimic. 

— Nici n-ar face-o, nu-i așa? Nimeni nu spune nimic 
celor de nivelul nostru. Mereu aflăm când e prea târziu. 


Când m-am întors la birou, suna telefonul. Numele 
apelantului era Hotelurile Lockwood. 

— Salut, Brian, am zis. 

— l-auzi cine e, spuse Brian, părând ca de obicei, plin de 
viață. Ai luat biletele la Sox, nu-i așa? 

— Nu de aceea am sunat, i-am zis. Voiam să vorbesc cu 
tine în legătură cu propunerea. 

— Ştii că fac tot ce pot, spuse el cu o voce imediat 
schimbată și fără inflexiuni. Sunt mulţi factori care mă 
depășesc aici. 

— Înţeleg perfect, am spus. Inima începu să-mi bată 
tare. Știu că faci tot ce poţi ca lucrurile să fie în favoarea 
mea. 

— Fii sigur de asta, zise Brian. 

— Şi știi că Entronics vă va face o ofertă mai bună decât 
a altora. 

— Fără niciun dubiu. 

Inima îmi bubuia puternic, iar gura-mi era uscată. Am 
luat o sticlă aproape goală de apă Poland Spring și am dat- 
o pe gât. Apa era caldă. 

— Desigur că nu am putea să vă punem la dispoziţie 
unele avantaje pe care alţii ar putea să le ofere, am 
continuat. Cum ar fi excursia în Aruba pe care ai făcut-o cu 
Martha. 

Tăcea. Așa că am continuat: 

— Nu poţi să concurezi cu cei care oferă chestii gratis, 
nu-i așa? 

Încă tăcea. Pentru o clipă am crezut că se întrerupsese 
legătura. 

Apoi Brian spuse: 

— Trimite-mi documentele. O să le semnez și o să ţi le 


trimit până vineri la sfârșitul zilei. 

Eram uluit. 

— Mersi, Bri... e grozav. Ești cel mai tare. 

— N-ai de ce, spuse el liniștit. 

— Apreciez tot ceea ce ai făcut... 

— Serios, spuse el, cu o nuanţă de ostilitate în voce. Pe 
bune. N-ai de ce. 


Telefonul sună din nou. Era un număr privat, ceea ce 
însemna că putea fi Kate. Am răspuns. 

— Aici sunt călătoriile navei spaţiale Enterprise, spuse o 
voce pe care am recunoscut-o imediat. 

— Graham! am exclamat. Ce faci? 

— J-man. Pe unde umbli? 

Graham Runkel era un drogat notoriu care locuia în 
Central Square, Cambridge, într-un apartament la etajul 
întâi care mirosea a apă de bong*. Fuseserăm colegi în 
liceu, iar când eram tânăr și iresponsabil, cumpăram din 
când în când un săculeţ de marijuana de la el. Treceam pe 
la el - lucru pe care în ultimii ani nu prea l-am mai făcut - 
în Bârlogul Pierzaniei, așa își numea apartamentul, și 
fumam o ţigara cu el. Kate nu era de acord, desigur, zicea 
că mă comport infantil, ceea ce era adevărat. Ganja** îţi 
afecta creierul. În urmă cu câţiva ani, Graham își anulase 
abonamentul la High Times” pentru că era convins că 
revista era de fapt condusă de Agenţia Naţională Anti-Drog 
ca să îi atragă și să-i prindă pe drogaţii care nu bănuiau 
nimic din ceea ce li se întâmpla. O dată mi-a mărturisit 
după câteva fumuri trase că Agenţia punea un mic 
dispozitiv digital de urmărire în legătura fiecărei reviste, 
pe care îl localizau printr-un sistem complex de sateliți. 

Graham era un om care avea multe talente. Mereu 


55 Dispozitiv cu ajutorul căruia se consumă marijuana, asemănător cu o 
pipă cu apă. (nitr.) 

5 Nume jamaican pentru marijuana (n.tr.) 

5 Revistă americană dedicată pasionaţilor de marijuana și legalizării 
acesteia (n.tr.) 


reconstruia motoare și meșterea la Volkswagen Beettle-ul 
său din 1971 în curtea din spatele blocului. El lucra la un 
magazin de discuri care vindea doar viniluri. De asemenea, 
era Trekker, fan al serialului original Star Trek, care 
pentru el reprezenta apogeul culturii. Doar serialul 
original - Trekul Clasic, așa cum îi ziceau ei; orice altceva 
era o prostie totală. Știa toate episoadele pe de rost și 
toate numele personajelor, chiar și ale celor lipsite de 
orice importanţă, care nu apăreau în fiecare episod. O dată 
mi-a spus că prima oară se îndrăgostise nebunește de 
locotenentul Uhura. Mergea la o grămadă de convenţii 
Star Trek și-și făcuse un bong dintr-o machetă a navei 
Enterprise. 

Graham făcuse și pușcărie, ca și unii dintre prietenii mei 
din vechiul cartier unde locuisem. Pe la douăzeci de ani, 
avusese o perioadă grea și spărsese câteva case ca să facă 
rost de bani pentru marijuana, dar fusese prins. 

Practic, Graham ajunsese unde m-aș fi aflat eu dacă 
părinţii mei n-ar fi fost atât de insistenţi în privinţa 
facultăţii. Părinţii lui considerau facultatea o risipă de bani 
și refuzaseră să i-o plătească. El se supărase și se lăsase 
de liceu în anul terminal. 

— Scuze, omule, am spus. E o nebunie totală la serviciu. 

— De săptămâni întregi nu mai știu nimic de tine, omule. 
Săptămâni întregi. Hai în Bârlogul Pierzaniei, facem niște 
cuie, le fumăm, și-ți arăt ce am mai făcut cu Gândacul 
Dragostei. El Huevito”. 

— Îmi pare tare rău, Graham. Altădată, bine? 

Pe la prânz, Festino apăru în ușa biroului meu. 

— Ai auzit de Trevor Teflon? Avea o expresie 
inconfundabilă de veselie pe chip. 

— Ce? 

Chicoti. 


5 Personaj principal feminin din serialul Star Trek, interpretat de 
actrița de culoare Michelle Nichols (n.tr.) 
57 Oușorul, în spaniolă (n.tr.) 


— Avea programată o întâlnire cu preşedintele 
consiliului de administraţie de la Pavilion Group în Natick, 
o chestie legată de un acord, să-și strângă mâna și să 
semneze contractul. Președintele este genul acela de om 
pe care nu-l faci să te aștepte nici cinci secunde, știi? E 
obsedat de control. Și ce crezi că s-a întâmplat? Lui Trevor 
i s-a spart un cauciuc de la Porsche. A pierdut întâlnirea, 
iar președintele s-a enervat foarte tare. 

— Și? Toţi am avut probleme cu mașina. Putea să-i sune 
pe cei de la Pavilion să le spună, și ei reprogramau. Mare 
chestie! Se mai întâmplă. 

— Asta-i partea tare, Tigger. l-a murit bateria de la 
telefon. Nu avea cum să sune. Deci, practic, șeful și toţi 
ceilalți stăteau și îl așteptau pe Trevor, iar el n-a mai 
ajuns. 

Scoase niște soluţie de curăţat mâinile și se uită 
zâmbind la mine. 

— E nasol când păţești așa, am spus. l-am povestit 
despre cum întorsesem afacerea cu Lockwood în favoarea 
noastră și despre trucul cu Aruba. Îl puteai vedea pe 
Festino că mă privește cu totul altfel. 

— Ai făcut tu așa ceva, Tigger? întrebă el. 

— Asta ce mai vrea să însemne? 

— A, nimic, doar că - uau, sunt impresionat, asta-i tot. 
Nu știam că ești în stare de asta. 

— Sunt multe lucruri pe care nu le știi despre mine, i-am 
șoptit eu pe un ton misterios. 

După plecarea lui Festino, l-am sunat pe Kurt. 

— Bună treabă, spuse el. 

— Mersi, omule, i-am zis. 

— Stai liniștit. 

Am dat clic pe inboxul meu de la Entronics. 

— Auzi, i-am spus. E o slujbă disponibilă aici, de ofiţer 
de securitate corporatistă. Cică preferă să ai experienţă 
militară recentă. Experienţă cu armele de foc. Ai o astfel 
de experienţă, nu-i așa? 

— Ba bine că nu, zise el. 


— Te interesează? Salariul e bunicel. Mai bun decât cel 
de șofer pe camion de tractări, fac pariu. 

— Ce zice de cazier? 

M-am uitat pe ecran. 

— Scrie că nu ai voie să ai cazier, să te droghezi sau să 
fii șomer. 

— Asta e, zise el. Dacă văd că am fost eliberat în condiţii 
dezonorante din armată, nu mai citesc scrisoarea de 
aplicaţie. 

— Nu și dacă le explici circumstanţele. 

— Nu obţii asta, zise Kurt. Dar apreciez faptul că te-ai 
gândit la mine, omule. 

— Îl cunosc pe directorul pe probleme de securitate 
corporatistă, am spus. Dennis Scanlon. E de treabă. Mă 
place. Aș putea să-i zic de tine. 

— Nu-i așa ușor, amice. 

— Merită încercat, nu crezi? Stai să-i zic de meciul de 
softball. Trebuie să te angajăm legal la Entronics. O să 
înţeleagă. 

— Caută un ofiţer de securitate, nu un aruncător. 

— Adică nu ești calificat? 

— Nu-i chestia de calificare, amice. 

— Lasă-mă să sun să te recomand, am zis. Chiar în 
momentul ăsta voi și suna. 

— Apreciez gestul tău. 

— Măcar atât pot face, i-am răspuns eu. 

Am ridicat receptorul și l-am sunat pe Dennis Scanlon, 
directorul pe probleme de securitate. I-am spus pe scurt 
despre Kurt. Că lucrase în Forţele Speciale, că părea un 
tip deștept și de treabă, că fusese dat afară din armată, 
dar nu din motive grave. 

Scanlon se arătă interesat imediat. Zise că-i plac 
militarii. 


11 


Nu mă interesau lingăul de cumnatu-meu, Craig Glazer, 
și parvenita aceea de nevastă-sa, Susie; dar mi se rupea 
sufletul când mă gândeam la bietul lor fiu de opt ani, un 
geniu neadaptat, Ethan. 

Să începem cu numele puștiului. Ethan e numele pe care 
l-ai da unui copil de la care te aștepți, încă dinainte de a se 
naște, s-o încaseze pe terenul de joacă, să-i fie furaţi banii 
de prânz, să-i fie rupţi ochelarii în două și să fie împins cu 
faţa în noroi. Mai e și faptul că, în același timp, Susie și 
Craig erau prea protectori, în felul acela arogant al lor și 
total dezinteresaţi faţă de fiul lor. Nu-și petreceau mai 
deloc timpul cu el. Când Ethan nu o încasa la școala aceea 
privată de fiţe sau nu i se întâmpla una dintre chestiile 
obișnuite pe care le păţesc tocilarii în școlile private, era 
crescut acasă, izolat de alți copii care l-ar fi putut ajuta să 
intre într-o lume normală, de o bonă filipineză pe nume 
Corazon. În consecinţă, creșteau un copil deștept, creativ 
și dereglat și îmi părea rău de el. Nu-mi plăcea când alţii 
se luau de asemenea copii. 

Se zice că viaţa e ca o școală cu bani, nu-i așa? Probabil 
aţi cunoscut tipi ca mine. Nu am fost niciodată nesimţitul 
care să-i bată pe alţii și să le ia banii de prânz. Nici 
fundașul echipei de fotbal care fugea cu fata altuia. Nu 
eram suficient de atletic ca să joc în vreo echipă de 
colegiu. Nu eram deșteptul care le făcea altora temele și în 
mod sigur nu eram vreun fiu de bogătaș. Dar mai exista un 
alt soi, vă mai amintiţi? 

Dacă erai genul de tocilar cu pantofi sport demodaţi și 
cu blugi mulaţi care juca Dungeons Dragons“ nu aveai 
șanse să fii prietenul meu. Dar spre deosebire de colegii 
care te batjocoreau, eu te salutam și-ţi zâmbeam când 


58 Celebru joc de strategie american, cu personaje aparținând genului 
fantasy (n.tr.) 


treceai pe hol. Dacă te agresau bătăușii, eu eram cel care 
încerca să rezolve situația spunându-le că ar trebui să se 
poarte frumos, căci peste zece ani, când vei fonda o 
companie uriașă de software, toţi vor lucra pentru tine. 

Deci în ciuda sentimentelor mele faţă de Craig Glazer, 
m-am atașat de fiul lui. Preferam să discut cu Ethan, să 
intru în ciudata lui lume a camerelor de tortură medievale 
- obsesia lui din prezent - decât să-l ascult pe Craig 
lăudându-se cum episodul lui pilot îi dăduse pe toţi pe 
spate la avanpremiera din New York. 

În drum spre casă am oprit la o librărie Borders Books, 
aflată într-un mall care avea și un magazin cu discount 
Kmart și un Sports Authority. Voiam să-i iau bietului Ethan 
un cadou. Am parcat mașina și am încercat din nou s-o sun 
pe Kate. Ultimele trei încercări eșuaseră; îmi răspunsese 
căsuţa vocală. Ştiam că azi ea plecase mai devreme de la 
serviciu ca să poată fi acasă când soseau sora ei și Craig. 
Nu-mi dădeam seama de ce nu răspunde la telefon, dar 
poate ieșise la cumpărături sau ceva de genul acesta. 

De data asta însă răspunse. 

— Bună, iubire, spuse ea cu vioiciune în glas. Eşti pe 
drum? Craig și Susie tocmai au ajuns. 

— O, ce bine, am spus cu mult sarcasm. Abia aştept. 

Se prinse, dar nu îmi mergea cu ea. 

— Şi ei abia așteaptă să te vadă. Auzeam râsete în 
fundal și clinchetul paharelor. Pregătim cina. 

— La plural? 

— Nu fi așa îngrijorat! spuse ea. Un hohot puternic care 
părea că vine de la Craig. Susie tocmai s-a specializat în 
resuscitare. 

Mai multe râsete în fundal. 

— Am luat o fleică de mușchi de vită Porterhouse de la 
John Dewar's, zise ea. De 4 centimetri grosime. 

— Mișto, am spus. Auzi, am vorbit cu Gordy. 


— Nu, o să sparg puţin boabele de piper. Au poivre”, 
spuse ea cuiva. Apoi către mine. A fost în regulă? 

— M-a făcut cu ou și cu oţet, i-am răspuns. 

— O, Doamne. 

— A fost un coșmar, Kate. Dar am aflat ceva despre tipul 
de la Lockwood...? 

— Nu pot vorbi acum, scumpule, îmi pare rău. Hai 
acasă. Toţi suntem morti de foame. Vorbim acasă. 

Enervat, am închis telefonul și am intrat în librărie. Am 
scanat rapid cu privirea secţiunea pentru copii, am trecut 
la cea pentru adolescenţi și am găsit două variante. Ca 
majoritatea băieţilor, Ethan trecuse prin faza dinozaurilor, 
apoi a planetelor, iar apoi, brusc, devenise obsedat de Evul 
Mediu. Și nu vorbesc de regele Arthur, Merlin și Cavalerii 
Mesei Rotunde și Sabia din Stâncă. Instrumentele 
medievale de tortură îi plăceau lui. Asta te punea pe 
gânduri în legătură cu căsnicia părinţilor săi. 

Deci acesta eram eu, unchiul Jason, furnizorul. Nu mă 
puteam hotărî între o carte despre Turnul Londrei și una 
despre azteci, însă în final m-am decis asupra celei despre 
azteci. Avea ilustraţii mai bune și mai înspăimântătoare. 

Pe drumul către casa de marcat, trecând pe lângă 
secţiunea de business și cărţi motivaţionale, mi-a atras 
atenţia o carte. Se numea Afacerile înseamnă război! 
Coperta avea o culoare verzuie, cu tentă de camuflaj. Mi- 
am amintit cum își bătea Gordy joc de Mark Simkins: 
„Dulcegării de rahat!” 

Asta nu era o dulcegărie. Cartea asta promitea să-l 
învețe pe omul de afaceri „secrete eficiente, demonstrate, 
de leadership militar”. Suna promiţător. 

M-am gândit la Kurt și la felul cum mă ajutase cu un 
singur apel telefonic să închei afacerea cu Lockwood. 

Apoi am mai găsit o carte, intitulată Secretele victoriei 


9 Friptura au poivre este condimentată cu piper negru și servită de 
obicei cu sos de coniac. (n.tr.) 


lui Attila Hunul, apoi încă una, cu titlul Patton“ despre 
leadership, şi încă una, Managerul Beretelor Verzi, și mi- 
am dat seama curând că aveam un teanc de cărți cartonate 
și CD-uri. 

La casă am înghiţit în sec - cărțile cartonate costau 
foarte mult, iar CD-urile și mai mult, dar m-am gândit că 
investesc în viitorul meu - și i-am rugat pe cei de-acolo să- 
mi împacheteze cartea despre azteci pentru Ethan. 


Adulții erau adunaţi în bucătăria noastră mică și 
înghesuită, iar tânărul Ethan nu era de găsit. Râdeau tare 
și beau Martini din pahare grotesc de mari, distrându-se 
atât de bine, încât nici nu mă observară intrând. Deși Susie 
era cu patru ani mai mare, ea și Katie semănau perfect. 
Pleoapele lui Susie erau puţin mai pronunţate, iar gura ei 
era un pic lăsată în jos. Trecerea timpului și viaţa de huzur 
păreau s-o fi schimbat puţin. Avea mai multe riduri fine în 
jurul ochilor și pe frunte decât Kate, fără îndoială datorită 
statului la plajă în insula Saint Barths. Părul îi arăta ca și 
cum ar fi fost tuns și șuvițat săptămânal la un salon din 
acela din Beverly Hills cu opt sute de dolari ședința. 

Cumnatul meu, Craig, gesticula cu mâna liberă. 

— Beton, zicea el. Lasă granitul. Granitul e expirat. 

— Beton? am întrebat când am intrat în bucătărie și mi- 
am sărutat nevasta. Șeful meu tot încearcă să mă zidească 
în beton. Nu îmi dau seama de ce. 

Chicoteli politicoase. Craig participase cândva la jocul 
de cultură generală /eopardy!, deci, oficial, le știa pe toate. 
Nu-i plăcea să vorbească despre cum o dăduse în bară la 
cea mai ușoară întrebare din istoria concursului - 
răspunsul era „cartof” - și câștigase doar ceară de mașină 
Turtle Wax pe un an de zile. 

— Salut, Jason, spuse Susie, sărutându-mă frăţește pe 
obraz și aproape îmbrăţișându-mă. Ethan de-abia așteaptă 


50 George S. Patton (1885-1945), celebru general american din al 
Doilea Război Mondial (n.tr.) 


să te vadă, cred că o să sară în sus de bucurie. 

— Jason! exclamă Craig, de ziceai că suntem prieteni la 
cataramă. Mă cuprinse cu braţele sale osoase. Parcă era 
mai slab de fiecare dată când îl vedeam. Purta o pereche 
de blugi ce păreau noi-nouţi, o cămașă înflorată hawaiiană 
nebăgată în pantaloni și teniși albi Converse All Stars. Am 
mai observat și că se răsese în cap. Evident, nu funcţiona 
soluția contra căderii părului minoxidil. Inainte avea o 
claie de păr creţ care se rărise în creștet și-l făcea să 
semene cu clovnul Bozof!. Avea și ochelari noi. Ani de zile, 
pe vremea când scria povestiri pentru reviste literare, 
purtase ochelari cu ramă de baga. Când se îmbogăţise, 
trecuse printr-o fază a lentilelor de contact până 
descoperise că i se uscau ochii. Apoi începuse să poarte 
orice gen de ochelari care erau „ultimul răcnet”. Câţiva ani 
la rând purtase ochelari cu ramă mare, de tocilar, în stilul 
anilor 1950. Acum revenise la rama de baga. 

— Ochelari noi, am spus. Sau nu? 

— Ba da. Johnny mi i-a ales. Ştiam din întâmplare că el 
și Susie fuseseră în vacanţă în Saint Vincent și Insulele 
Grenadine din Marea Caraibilor cu Johnny Depp. Kate 
decupase un articol din revista People și mi-l arătase. 

— Johnny? l-am întrebat, doar ca să-l fac să spună. 
CarsonS?? N-a murit? 

— Depp, preciză Craig, cu un ridicat din umeri plin de 
falsă modestie. Măi, îmi cam place viaţa bună, nu-i așa? 
Mă bătu ușor pe burtă, și-am crezut că mor. O săptămână 
într-un ashram și scapi numaidecât de burta asta. 
Drumetii, Bikram®, o mie două sute de calorii pe zi - e o 
tabără de instrucţie pentru vedete. O să-ţi placă la 
nebunie. 


$1 Personaj făcut celebru de Pinto Colvig (1892-1967) și de Larry 
Harmon (1925-2008), ambii comedianţi americani (n.tr.) 

2 Celebru om de televiziune american (1925-2005), cunoscut mai ales 
ca prezentator al bine-cunoscutului „Tonight Show“ preluat de Jay 
Leno (n.tr.) 

6 voga într-o cameră încălzită la 40 de grade Celsius.(n tr.) 


Kate văzu că mă pregăteam să-i zic ceva ce s-ar fi putut 
să regret, așa că mă întrerupse repede: 

— Să-ţi aduc un martini. Ridică un shaker argintiu 
pentru martini și turnă într-unul din paharele uriașe. 

— Nici nu știam că avem pahare de martini, am spus. De 
la bunica Spencer? 

— De la Craig și Susie. Nu-s deosebite? 

— Deosebite, am aprobat eu. 

— Sunt din Austria. Făcute la aceeași fabrică unde se fac 
paharele acelea uluitoare Bordeaux“. 

— Ai grijă, spuse Kate, dându-mi un pahar. Unul costă o 
sută de dolari. 

— A, mai sunt destule acolo de unde provin, spuse Craig. 

— Ai observat broșa lui Susie? întrebă Kate. 

Observasem o chestie mare, urâtă, vulgară și diformă pe 
bluza lui Susie, dar am considerat că nu era politicos s-o 
scot eu în evidenţă. 

— E o stea-de-mare? am întrebat. 

— Îţi place? se interesă Susie. 

Mda, stea-de-mare de aur și plină de safire și de rubine. 
Trebuia să fi costat o avere. N-am înţeles niciodată de ce 
femeilor le plac broșele atât de tare. Dar asta era o 
porcărie. 

— O, Suze, e superbă! zise Kate. De unde o ai? 

— Mi-a luat-o Craig, răspunse Susie. De la Harry 
Winston sau Tiffany? 

— Tiffany's, spuse Craig. Am văzut-o și mi-am spus că e 
atât de Susie că trebuie să ţi-o iau. 

— Jean Schlumberger®, spuse Susie. N-aș fi cheltuit 
atâţia bani pe o bijuterie. Mai ales că nici măcar nu era 
ziua mea sau aniversarea căsătoriei noastre, sau altă 
ocazie specială. 

— Fiecare zi în care îţi sunt soţ e specială pentru mine, 


6 Pahar înalt cu cupă largă special creată pentru cabernet sau merlot 
(n.tr.) 
6 Designer francez de bijuterii (1907 1987) (n.tr.) 


spuse Craig, cuprinzând-o cu braţul, iar ea îl sărută, în 
timp ce mie îmi venea să vărs. 

Trebuia să schimb subiectul, pentru că nu mai suportam 
mult, așa că am întrebat: 

— De ce vorbeaţi de beton? _ 

— Vor să ne punem blaturi noi, spuse Kate. Îmi aruncă 
rapid o privire complice. 

— Noi le-am dat jos pe acelea de granit la casa noastră 
din Marin County după ce am fost la Steven, zise Craig. 

Nu l-am mai întrebat dacă era vorba de Steven 
Spielberg sau de Steven Seagal. 

— Da, mereu am vrut ca bucătăria mea să arate ca un 
apartament comun al muncitorilor socialiști din Berlinul de 
Est, am spus. 

Craig îmi arătă zâmbetul lui de porțelan. Mă privi cu un 
dispreţ blând, de parcă eram vreun copil de la Fresh Air 
Funds. 

— Cum e lumea corporatistă? 

— E OK, am spus, dând din cap. Câteodată e cam 
agitată, dar e OK. 

— Șeful tău, Dick Hardy, m-a invitat anul trecut la 
turneul anual de golf Entronics Invitational de la Pebble 
Beach. Tare de treabă e tipul. Frate, am jucat golf cu Tiger 
Woods și cu Vijay Singh“ - a fost senzaţional! 

Am înţeles unde bătea. Era prieten cu președintele 
consiliului de administraţie al companiei mele, pe care nu-l 
întâlnisem niciodată și care socializa cu toate celebrităţile 
pentru că, ei bine, el însuși era o persoană renumită. Nu 
mi-l imaginam pe Craig jucând golf. 

— Tare, a fost tot ce am avut de comentat. 

— Aș putea să-ţi pun o vorbă bună la Dick, zise Craig. 

— Nu-ţi bate capul. Nici nu știe cine sunt. 

— E în regulă. li spun doar să se asigure că ești bine 
tratat. 

Organizaţie non-profit care organizează excursii gratuite la ţară 


pentru copiii săraci din New York (n.tr.) 
© Jucător de golf din Insulele Fiji, poreclit Marele Fijian (n.tr.) 


— Mersi, dar nu, Craig. Apreciez că te-ai gândit la asta 
totuși. 

— Muncești din greu, omule. Chiar te admir pentru asta. 
Eu sunt plătit cu o căruţă de bani doar ca să muncesc, pe 
când tu lucrezi până cazi lat. Nu-i așa, Kate? 

— Da, așa face, zise Kate. 

— Nu știu dacă aș putea să fac ce faci tu, continuă 
Craig. Trebuie să-nghiţi o tonă de măgării, nu-i așa? 

— Habar n-ai câte, am spus. 


Nu mai suportam, așa că le-am spus că vreau să mă 
schimb din hainele purtate la serviciu. In schimb l-am 
căutat pe Ethan și l-am găsit în camera de oaspeţi de sus, 
viitoarea cameră a bebelușului. Stătea pe burtă pe covorul 
albastru care se întindea de la un perete la altul și citea o 
carte. Când am intrat, a ridicat privirea. 

— Salut, unchiule Jason, zise el. Ethan era sâsâit - încă 
un motiv de batjocură din partea colegilor, de parcă ar mai 
fi avut nevoie și purta ochelari. 

— Salutare, amice, i-am spus, așezându-mă lângă el. I- 
am dat cartea împachetată. Probabil nu-ţi mai trebuie încă 
o carte, nu-i așa? 

— Mersi, zise el ridicându-se și desfăcând-o imediat. 
Asta e excelentă, spuse el. 

— Deci o ai deja. 

Dădu din cap cu gravitate. 

— Cred că e cea mai bună din serie. 

— Nu eram hotărât între asta și una despre Turnul 
Londrei. 

— Ai ales bine. Oricum îmi mai trebuia una pentru casa. 
Din Marin. 

— OK, bun. Dar spune-mi și mie un lucru, Ethan. De ce 
le plăceau atât de mult sacrificiile umane aztecilor? 

— E destul de complicat. 

— Sunt sigur că-mi poţi explica. 

— Păi, ca să ţină tot universul în mișcare. Credeau că în 
sângele omului era un fel de spirit, dar mai ales în inimă. 


Și trebuia să îl tot dai zeilor, altfel se oprea universul. 

— Înţeleg. Are logică. 

— Deci când se complicau lucrurile, ei făceau mai multe 
sacrificii umane. 

— Asta se întâmplă și la mine la serviciu. 

Își înclină capul. 

— Da? 

— Într-un fel. 

— Aztecii jupuiau, găteau și mâncau oameni. 

— Lucruri din acestea nu facem. 

— Vrei să vezi o poză cu Scaunul cu Ghimpi? 

— Bineînţeles, am spus, dar cred c-ar trebui să coborâm 
la cină, nu-i așa? 

Se strâmbă și scutură din cap. 

— Nu trebuie, să știi. Le zicem să ne aducă mâncare 
aici, sus. Eu așa fac foarte des. 

— Hai, i-am spus, săltându-mă și ridicându-l și pe el. 
Mergem amândoi. Ne ţinem de urât. 

— Eu rămân aici, zise Ethan. 


Adulții trecuseră pe vin roșu, un Bordeaux pe care-l 
adusese Craig. În mod sigur era extrem de scump, deși 
avea gust de pantofi sport murdari. Din cuptor venea miros 
de friptură. Susie vorbea despre o vedetă TV care era la 
dezintoxicare, dar Craig o întrerupse ca să mi se adreseze: 

— Te-a torturat suficient, nu-i așa? 

— E grozav, am spus. Mi-a zis că în vremurile de 
cumpănă aztecii făceau sacrificii umane. 

— Mda, zise el. Vorbește ca o moară stricată. Sper să nu 
vă descurajeze de la a face copii. Nu ies toţi ca Ethan. 

— E un copil bun, am zis. 

— Şi-l iubim la nebunie, spuse Craig pe o voce ștearsă, 
ca acelea din reclamele la medicamente. Vreau să aud 
despre munca ta. Serios. 

— A, e plictisitor, am zis eu. Fără vedete. 

— Vreau să aud, spuse Craig. Serios, trebuie să știu cum 
e munca oamenilor obișnuiți, mai ales dacă vreau să scriu 


despre asta. Consider că mă documentez. 

L-am privit și mi-au trecut prin minte câteva replici 
urâte și sarcastice, dar din fericire exact în acel moment 
îmi sună telefonul. Uitasem că îl aveam prins la curea. 

— Uite, zise Craig. Acest apel trebuie să fie de la birou, 
nu-i așa? Se uită de la nevasta lui la Kate. Șeful sau ceva 
de genul acesta. Ceva trebuie făcut chiar acum. Doamne, 
ce-mi place cum se impun acești tipi din lumea 
corporatistă! 

M-am ridicat și am mers în sufragerie să răspund la 
telefon. 

— Salut, se auzi o voce. L-am recunoscut imediat pe 
Kurt. 

— Ce faci? am spus, bucuros că scăpasem de lămpile 
Klieg® ale lui Craig. 

— Te-am deranjat de la cină? 

— Da’ de unde! am spus. 

— Mersi că ai vorbit cu tipul de la departamentul de 
securitate  corporatistă. Am descărcat scrisoarea de 
aplicaţie, am completat-o, am trimis-o pe mail, și m-a sunat 
tipul. Mi-a zis că vrea să vin mâine după-amiază la un 
interviu. 

— E în regulă, am zis. Se pare că este interesat de tine. 

— Sau disperat, cred. Auzi, putem să ne vedem mâine- 
dimineaţă timp de câteva minute? Să mă informezi în 
legătură cu Entronics și problemele de securitate. Imi 
place să fiu pregătit. 

— Ce zici dacă aș veni chiar acum? am întrebat. 


6 lampă folosită în industria filmului, caracterizată de intensitatea 
mare (n.tr.) 


12 


Ne-am întâlnit în Harvard Square, într-un local numit 
Charlie's Kitchen, unde aveau un cheeseburger dublu 
excelent. Nu mâncasem mult la cină: Craig îmi stricase 
pofta de mâncare, iar Kate prăjise prea tare carnea. 
Băusem prea mult martini. La început nu-i prea convenise 
că plecam de la mica ei serată, dar i-am spus că aveam o 
problemă urgentă la serviciu, și asta păru să-i ajungă. De 
fapt, părea ușurată, pentru că vedea direcţia în care 
mergea cina, și nu era una plăcută. 

Nu l-am recunoscut la început, pentru că renunţase la 
cioc și la chică. Părul grizonant îi era tuns scurt, dar nu 
periuţă. Avea cărare pe o parte, arăta mişto. Mi-am dat 
seama că era un tip arătos, iar acum arăta ca un om de 
afaceri de succes, doar că purta blugi și tricou cu mâneci 
lungi. 

Kurt comandă ce-și lua de obicei, un pahar de apă cu 
gheaţă, îmi zise că atunci când fusese în Irak și în 
Afganistan, apa proaspătă, curată și rece era un lux. Dacă 
beai apa de-acolo, spunea el, făceai diaree zile în șir. Acum 
bea această apă de câte ori putea. 

Zise că luase deja cina. Când sosi platoul meu, un 
cheeseburger dublu, mare, un munte de cartofi prăjiți și o 
doză de bere apoasă, Kurt aruncă un ochi și se strâmbă. 

— N-ar trebui să mănânci porcăria aia, spuse el. 

— Vorbești ca nevastă-mea. 

— Să nu mi-o iei în nume de rău, dar ar trebui să te 
gândești să slăbești un pic. O să te simţi mai bine. 

Şi el începea? 

— Mă simt bine. 

— Nu faci mișcare, nu-i așa? 

— Cine are timp? 

— Îţi faci timp. 

— Eu îmi fac timp să dorm până târziu, am spus. 


— Trebuie să mergem la o sală, să facem niște exerciţii 
și să ridicăm greutăţi. Tu n-ai abonament la nicio sală? 

— Ba da, am spus. Plătesc cam o sută de dolari pe lună 
pe un abonament la CorpFit, deci cred că nu trebuie 
neapărat să merg. 

— CorpFit? Acesta este unul din locurile acelea pentru 
fătălăi, la care servesc apă Evian, nu-i așa? 

— Din moment ce n-am fost, nu am de unde să știu. 

— Nuu. Te duc eu la o sală adevărată. Unde merg și eu. 

— Sigur, am spus, sperând să uite că am vorbit vreodată 
de antrenamente, dar el nu părea să fie genul de om care 
să uite ceva. Am aruncat o privire în halba de bere și am 
chemat chelnerul să comand o Cola dietetică. 

— Tot cu mașina aceea închiriată mergi? întrebă Kurt. 

— Da. 

— Când îţi primești mașina înapoi? 

— Cred că au zis că la mijlocul săptămânii viitoare. 

— Prea mult. Ii sun eu. 

— Ar fi foarte bine. 

— Ai cardul de membru Entronics la tine? 

L-am scos și l-am pus pe masă. El îl examină atent. 

— Frate, tu știi ce ușor poţi să falsifici unul din-ăsta? 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Mă întreb dacă șeful vostru de la securitate s-a gândit 
vreodată la asta. 

— Nu vrei să-l scoţi din sărite, i-am spus, apucându-mă 
să mănânc burgerul. Ai un CV? 

— Pot să fac unul. 

— În formatul care trebuie și tot tacâmul? 

— Nu știu. 

— Uite care-i treaba. Trimite-mi pe mail ce ai, șieuo să 
verific să văd dacă este bun. 

— Măi, ar fi foarte tare. 

— Nicio problemă. Dacă ar fi să fac predicții, aș zice că 
Scanlon e exigent la interviuri. Deși probabil că o să te 
întrebe chestiile standard, cum ar fi care e punctul tău cel 
mai slab sau când ai luat iniţiativa ca să rezolvi o 


problemă. Ceva de genul acesta. Cum lucrezi în echipă. 

— Cred că o să mă descurc, zise el. 

— Vezi să ajungi la timp. De fapt, chiar mai devreme. 

— Sunt militar, ai uitat? Punctualitatea este esenţială 
pentru noi. 

— Nu te îmbraci așa la interviu, nu-i așa? 

— Ai idee câte inspecții de uniformă a trebuit să îndur? 
întrebă el. Nu-ţi face griji pentru mine. Nu există 
corporație mai a dracului în întreaga lume decât Armata 
Statelor Unite. Dar vreau să știu niște detalii despre 
sistemul vostru de acces. 

— Ştiu doar că fluturi cardul acesta lângă unul dintre 
aparate și intri. 

Mă mai întrebă câteva lucruri și i-am răspuns atât cât 
știam. 

— Nevastă-ta nu se supără că ești plecat atâta timp? vru 
el să știe. 

— Eu sunt șefu-n casă, i-am zis, cu fața lipsită de 
expresie. De fapt cred că s-a bucurat să scape de mine. 

— Tot te mai lupţi cu tipul acela Trevor pentru 
promovare? 

— Da. l-am spus de „interviul” cu Gordy. Nu mă 
promovează, pot să fac pariu. Face mișto de mine. 

— De ce zici asta? 

— Zice că n-am instinct ucigaș. lar Trevor e un 
superstar. Mereu îi ies calculele, dar anul acesta i-a mers 
bine de tot. E un agent de vânzări dat dracului de bun. Mai 
e și Brett Gleason. Cam prostălău, dar are agresivitatea 
aceea de animal, care îi place lui Gordy. Gordy zice că unul 
dintre noi trei va fi promovat, dar eu pariez pe Trevor. Luni 
are o mare demonstraţie cu mahării de la Fidelity 
Investment și, dacă monitoarele noastre câștigă analiza și 
o vor face -, el doboară Fidelity. Ceea ce înseamnă enorm. 
El câștigă. Iar eu mă duc dracului. 

— Uite, eu nu știu nimic despre cum merg afacerile, dar 
crede-mă că am fost în multe situaţii care păreau fără 
scăpare. Şi ce știu sigur e că războiul este imprevizibil. E 


aprins. E complex. Cauzează confuzie. De aceea vorbesc 
toți despre „ceața războiului”. Nu-ţi vine să crezi ce vezi de 
multe ori și nu poţi să fii sigur de ce planuri și abilităţi are 
inamicul. 

— Şi ce legătură are asta cu promovarea? 

— Ce vreau să zic e că singura garanţie a înfrângerii e 
neparticiparea la luptă. Trebuie să intri în fiecare luptă 
sigur de victorie. Luă un gât zdravăn de apă. Pricepi? 


13 


Dimineaţă m-am ridicat în liniște din pat la ora șase, 
înainte să pornească deșteptătorul. După mai mulţi ani în 
care mă tot trezisem la șase, corpul mi-era programat. 
Auzeam respiraţia grea a lui Kate, de la prea multă 
băutură consumată în seara precedentă. Am coborât în 
bucătărie să fac cafea, pregătindu-mă sufletește pentru 
întâlnirea cu Craig, în cazul în care era genul matinal. Apoi 
mi-am amintit că ora șase însemna ora trei dimineaţa în 
California, iar el probabil dormea încă, mai ales că se 
culcase târziu. 

Bucătăria și sufrageria erau pline de resturi de la cină, 
farfurii, platouri și tacâmuri peste tot. Kate și Susie 
crescuseră cu menajere care strângeau totul după ele, iar 
Susie încă avea pe cineva care gătea și făcea curat după 
aceea. Kate... ei bine, Kate se purta uneori ca și cum ar fi 
fost așa. Nu că aș avea eu dreptul să mă plâng, pentru că 
n-am motive. Nu-mi place să spăl vasele și sunt un leneș 
din fire. O scuză diferită. 

Pahare de vin, cele de martini și paharele decorative ale 
bunicii Spencer erau împrăștiate peste tot în bucătărie și 
nu găseam filtrul. În sfârșit l-am găsit şi am pus niște cafea 
în el, vărsând din greșeală niște boabe măcinate pe 
marmura Corian verde. Beton, peste cadavrul meu! 

Am auzit un clinchet și m-am întors. La masa din 
bucătărie, ascuns după un teanc de oale și tigăi, era micul 
Ethan. Părea mic și firav ca un băiat cu vârsta de opt ani, 
nu copilul precoce care era în mod normal. Mânca cereale 
Froot Loop dintr-un castron mare cu o lingură din argint 
pentru supă. 

— 'Neaţa Ethan, am spus încet, ca să nu trezesc 
petrecăreţii. 

Însă Ethan nu a răspuns. 

— Hei amice, am spus puţin mai tare. 


— Îmi pare rău unchiule Jason, nu sunt o persoană 
matinală. 

— Da, ei bine, nici eu. 

Am vrut să-i ciufulesc părul, dar mi-am adus aminte că-i 
displăcea gestul. Dacă stăteam bine să mă gândesc, nici 
mie nu-mi plăcea asta. L-am bătut pe spate și am dat la o 
parte un teanc de farfurii din porțelan albastru Spode, care 
fuseseră ale bunicii Spencer, pline de unsoare de la 
friptura de aseară. 

— Te deranjează dacă împărţțim aceste cereale Froot 
Loop? 

— Nu-mi pasă, sunt ale tale oricum. 

Kate trebuie să le fi cumpărat pentru Ethan, când a fost 
ieri la cumpărături. Pentru soțul ei a adus ramuri și fâșii de 
iută. Mi-am notat să mă plâng ulterior. Am luat un castron 
normal pentru cereale din dulap și am pus o porție 
generoasă de cereale peste care am turnat lapte din cutia 
lui Ethan. Am sperat că o să mai rămână ceva după ce 
oaspetii noştrii vor pleca. 

Am ieşit pe verandă pentru a ridica ziarele de dimineață. 
Erau două - Boston Globe pentru Kate și Boston Herald 
pentru mine, ziarul pe care tatăl meu îl citea întotdeauna. 

— Mama a spus că ai ieșit noaptea trecută ca să-l eviţi 
pe tata! a spus Ethan când m-am întors în bucătărie. 

— A trebuit să merg în interes de serviciu, am răspuns 
râzând. 

A dat din cap ca și cum ar fi văzut direct prin mine și a 
înfulecat o lingură mare de cereale. 

— Tati poate fi enervant, dacă aș avea carnet nu aș sta 
pe acasă prea mult nici eu. 


Ricky Festino m-a interceptat la intrarea în biroul meu. 

— Sunt aici! 

— Cine? 

— Curăţătorii. Mr. Wolf din Pulp Fiction. 

— Ricky, este prea devreme și nu am nicio idee despre 
ce vorbești. 


Am aprins luminile în birou. 

Festino m-a apucat de umăr. 

— Echipa japoneză de la compania cu care am fuzionat, 
tâmpitule. Consultanţii care vor tăia în carne vie. Sunt aici 
dinainte de a ajunge eu. Şase tipi - patru de la McKinsey și 
doi tipi de la Tokio. Au planșe, calculatoare și camere 
digitale. Tocmai ce au venit de la sediul Royal Meister din 
Texas și vreau să-ţi spun că au lăsat o grămadă de cadavre 
în urmă - o știu de la un amic de acolo care m-a sunat 
aseară ca să mă avertizeze. 

— Ia-o mai încet, probabil sunt aici pentru fuziunea celor 
două companii. 

— Cred că visezi. 

Am observat că era leoarcă la subrat. 

— Caută redundante, omule. Identifică activități care 
scad din profit, frate. Adică eu. Și nevastă-mea zice că n- 
aduc niciun profit. 

— Ricky. 

— Ei hotărăsc cine rămâne și cine pleacă. E ca un 
realityshow Survivor corporatist, dar cine pierde nu merge 
la Jay Leno. Scoase sticla de soluţie pentru mâini din 
buzunar și începu să se joace agitat cu ea. 

— Cât stau aici? am întrebat. 

— Nu știu, probabil o săptămână. Amicul meu din Dallas 
mi-a zis că s-au uitat mult peste rapoartele de 
performanţă. Cei mai buni douăzeci la sută dintre angajaţi 
și-au păstrat slujbele. Restul e format din uscături gata să 
fie aruncate. 

Am închis ușa biroului. 

— O să fac tot ce pot să te protejez, am spus. 

— Dacă ești aici, spuse el. 

— De ce să nu fiu? am întrebat. 

— Pentru că Gordy te urăște. 

— Gordy îi urăște pe toţi. 

— În afară de lingăul acela de Trevor. Dacă mai lucrez 
aici și ajunge gunoiul ăla să-mi fie șef, jur că fac ca elevii 


de la Columbine“. Iau un pistol-mitralieră Uzi, intru aici și 
le arăt eu „raport de performanţă”. 
— Cred că ai exagerat cu cofeina, am spus. 


Fu o zi lungă și obositoare. Zvonuri despre un dezastru 
iminent începură să curgă pe holuri. La sfârșitul zilei, pe 
când coboram cu liftul spre hol, eu și ceilalți pasageri ne- 
am uitat la monitorul cu ecran plat de pe perete. Difuza 
știri din sport (Red Sox îi conduceau detașat pe cei de la 
Yankees în Liga Estică), principalele știri ale zilei (alt 
atentat cu bombă sinucigaș în Irak) și fragmente de știri 
despre bursă (Entronics scăzuse cu un dolar). Cuvântul 
zilei era „sapient”. Celebrităţile sărbătorite ale zilei erau 
Cher și Honore de Balzac. Mulţi cred că televizorul în lift e 
enervant, dar pe mine nu mă deranjează, îmi ia gândul de 
la faptul că sunt într-un sicriu sigilat din oţel, cu cabluri 
care se pot rupe în orice clipă. 

Când se deschiseră ușile liftului, am fost surprins să-l 
văd pe Kurt stând în hol și vorbind cu directorul 
departamentului de securitate, Dennis Scanlon. Kurt purta 
un costum albastru-deschis, o cămașă albă și o cravată cu 
dungi argintii și arăta ca un vicepreședinte. Pe partea 
stângă a reverului avea o insignă albastră de vizitator 
Entronics. Centrul de securitate corporatistă era în capătul 
holului clădirii - cred că pentru că acolo era și centrul de 
comandă și toate celelalte secţii de securitate. 

— Salut, omule, i-am spus. De ce mai ești încă aici? 
Credeam că ai avut interviu de dimineaţă. 

— Păi, am avut, spuse el și zâmbi. 

— Ţi-l prezint pe noul nostru ofițer de securitate, 
interveni Scanlon. 

Acesta era un om scund, ca o broască, fără gât și cu un 
corp îndesat. 

— Serios? am întrebat. Asta-i foarte bine. Ai făcut bine 


6© Liceu cunoscut pentru masacrul cauzat în 1999 de doi elevi în an 
terminal (n.tr.) 


că l-ai angajat. 

— Toţi suntem încântați să-l avem printre noi, spuse 
Scanlon. Kurt a făcut niște propuneri isteţe pentru 
îmbunătăţirea securităţii - chiar cunoaște tehnologia. 

Kurt ridică din umeri cu modestie. 

Scanlon plecă, iar eu și Kurt am stat câteva momente 
acolo. 

— Deci ţi-ai găsit repede de lucru, am zis. 

— Încep luni. Sunt chestii orientative și o căruţă de 
hârțoage de completat, toate porcăriile acelea. Dar e o 
slujbă adevărată. 

— Mă bucur mult, am spus. 

— Auzi, omule, îţi mulţumesc. 

— Pentru ce? 

— Îţi sunt dator. Nu mă cunoști tu prea bine, dar ai să 
vezi că eu nu uit când cineva îmi face o favoare. 


M-am băgat în pat cu Kate după ce mi-am verificat e- 
mailul ultima oară înainte de culcare. Purta îmbrăcămintea 
ei obișnuită de noapte - pantaloni foarte largi și un tricou 
foarte mare - și se uita la televizor. Intr-o pauză 
publicitară îmi spuse: 

— Îmi pare rău că n-am avut ocazia să te întreb de 
interviul cu Gordy aseară. 

— E în regulă. A fost OK. Pe cât de OK poate fi un 
interviu cu Gordy. Practic și-a bătut joc de mine, m-a 
amenințat și a încercat să mă motiveze și să mă 
demoralizeze în același timp. 

Își dădu ochii peste cap. 

— Ce tâmpit! Crezi că o să fii promovat? 

— Cine știe? Probabil că nu. Ţi-am zis că Trevor e mai pe 
gustul lui Gordy - agresiv și nemilos. Gordy crede că sunt 
un pămpălău. Un tip de treabă, dar un pămpălău. 

O reclamă foarte enervantă apăru pe ecran, iar ea opri 
sonorul televizorului. 

— Dacă nu o să fii, asta e. Măcar ai încercat. 

— Așa zic și eu. 


— Atâta timp cât i-ai dat de înţeles că vrei slujba, e bine. 

— l-am dat. 

— Dar o vrei cu adevărat? 

— Dacă o vreau? Da, cred că da. E mai mult de lucru și 
mai mult stres, dar cred că dacă ţii capul plecat nu ajungi 
nicăieri. 

— Cred că așa este. 

— Tata zicea mereu vorba aceea: „Capul plecat sabia nu- 
l taie”. 

— Tu nu ești taică-tău. 

— Nu. El lucra zilnic într-o fabrică și ura chestia asta. M- 
am pierdut în gânduri un moment, amintindu-mi de umerii 
aplecaţi ai tatălui meu când stătea la masă, de buricele 
degetelor mâinii drepte care-i lipseau. De perioadele lui 
lungi de tăcere și de privirea resemnată din ochii lui, de 
parcă era gata să accepte orice rahat i-ar fi aruncat soarta- 
n față. Uneori îmi aducea aminte de un câine al cărui 
stăpân îl bătea zilnic, iar el se retrăgea de fiecare dată 
când se apropia cineva de el, vrând să fie lăsat în pace. 
Dar era un tip de treabă taică-meu. Niciodată nu mă lăsa 
să chiulesc de la școală și se asigura întotdeauna că îmi fac 
temele și nu voia să trăiesc în același fel ca el, iar eu abia 
acum îmi dădeam seama cât de mult îi datoram bătrânului. 

— Jason? Ştii, ești foarte bun cu Ethan. Imi place la 
nebunie cum te porţi cu el. Cred că ești singurul adult 
care-l bagă în seamă. Şi chiar apreciez asta. 

— Îmi place săracul copil. Chiar îmi place. E cam 
dereglat, știu, dar în adâncul sufletului, cred că știe că 
părinţii lui sunt niște dobitoci. 

Dădu din cap și zâmbi trist. 

— Poate te regăsești în felul lui de-a fi? 

— Eu? El e total opusul copilului care am fost eu. Eu am 
fost Domnul de Gașcă. 

— Adică, vreau să zic că și tu ai fost singur la părinţi, iar 
ei nu petreceau prea mult timp cu tine. 

— Asta din cauză că părinţii mei munceau de-i lua naiba. 
Craig și Susie sunt prea ocupați să meargă în Majorca cu 


Bobby De Niro. Nu vor să fie în preajma fiului lor. 

— Știu. Nu-i corect. 

— Nu-i corect? M-am uitat la ea. 

Avea lacrimi în ochi. 

— Noi am da orice să avem un copil, iar ei au unul pe 
care-l ignoră sau îl tratează ca pe... Clătină din cap. Ce 
ironie, nu-i așa? 

— Pot să le spun ce cred eu despre cum îl cresc ei pe 
Ethan? 

— Nu. N-o să faci decât să-i scoţi din sărite, o să zică că 
tu nu știi nimic despre asta, că n-ai copii. Și oricum n-o să 
conteze, în plus, legătura ta cu Ethan va face diferenţa în 
viața puștiului. 

— Dar tot ar fi distractiv să-i zic lui Craig vreo două. 

Zâmbi, dar își scutură iar capul. 

— A, am zis, i-am găsit de lucru lui Kurt la Entronics. 

— Kurt? 

— Kurt Semko. Tipul acela din Forţele Speciale pe care 
l-am cunoscut. 

— Da, Kurt. Şoferul de camion de tractări. Ce slujbă are? 

— La departamentul de securitate corporatistă. 

— E paznic? 

— Nu, paznicii din clădire sunt polițiști care lucrează 
aici cu contracte de colaborare. El se ocupă de chestiile 
din interior: depistează eventualele probleme, verifică cine 
intră și iese, și așa mai departe. 

— Nu prea știi tu ce fac ei, nu-i așa? 

— N-am idee. Dar directorul securităţii s-a arătat 
încântat să-l angajeze. 

— Păi atunci înseamnă că a fost bine pentru toţi. Toată 
lumea a ieșit în câștig, nu-i așa? 

— Da, am spus. Toată lumea. 


14 


În dimineaţa următoare am despachetat setul de CD-uri 
cu Afacerile înseamnă război! Şi am băgat primul CD în 
CD-player-ul din Geo Metro. Ai fi zis că naratorul e George 
C. Scott” în rolul lui Patton. Dădea ordine răstite legate de 
„planul de luptă” și zicea că „unităţile bine antrenate și 
care dau dovadă de coeziune suferă cele mai mici daune”. 

Eram atât de băgat în priză după ce îl ascultasem pe 
Bătrânul Blood and Guts”!, după cum mi-l imaginam pe 
narator - deși probabil era un tocilar idiot, scund și burtos, 
care nu avusese șansa să prindă o slujbă la un matinal de 
la un radio - că eram gata să dau buzna în biroul lui Gordy 
și să-i ordon să mă promoveze. Eram gata să-i rup în bătaie 
pe toţi. _ 

Dar până când am ajuns la birou, mi-am revenit. În plus, 
trebuia să merg până la Revere să fac o demonstraţie cu 
un ecran cu o diagonală de 91,6 cm pentru Parcul de Ogari 
Wonderland - pista de curse. Deși nu cred că tipilor care 
merg la curse de câini le-ar fi păsat de diferenţa dintre un 
ecran obișnuit de televizor și o plasmă cu ecran plat. M-am 
întors din Revere abia pe la mijlocul după-amiezii, ceea ce 
era bine. Gordy este de obicei într-o dispoziție mai bună 
după prânz. 

L-am târât pe Festino în biroul meu și i-am dat să 
citească câteva contracte la care lucrasem. Nimeni nu era 
mai bun decât Festino la partea teoretică a unui contract. 
Partea proastă era că nu semna aproape niciunul. Imi 
amintea de felul în care Ethan, când avea câţiva anișori, 
memorase DVD-ul care-l învăţa să facă la oliță pe care i-l 
puneau în mod constant părinţii. Memorase fiecare cuvânt 


70 Actor american (1927-1999) cunoscut pentru rolul din filmul 
biografic „Patton“ (1970) (n.tr.) 

71 În original, Old Blood and Guts, poreclă dată generalului George S. 
Patton (n.tr.) 


și cântecel. Devenise expert în teoria oliţei. Dar refuzase 
ani de zile s-o folosească. Așa era Festino. Era un geniu al 
contractelor, dar nu putea să le încheie. 

— A, Houston, avem o problemă, spuse Festino. Pe 
contract scrie „destinaţie FOB”, dar ei vor ca marfa să fie 
dusă în Florida, nu-i așa? Nu există nicio șansă să ajungă 
echipamentul în portul lor până se închide firma. 

— Ce porcărie! Ai dreptate. 

— În plus, nu cred că ar fi o idee bună să ne asumăm 
responsabilitatea pentru echipamentul aflat în tranzit. 

— În niciun caz. Dar își vor schimba atitudinea dacă le 
spun să modifice documentele. 

— Nicio problemă.  Sună-i, zi-le să autorizeze o 
modificare, schimbă în „origine FOB”. Astfel, primesc 
echipamentul cu şase săptămâni mai devreme - 
reamintește-le că pachetele cu „origine FOB” pleacă 
primele. 

— Exact, am zis. Ai făcut o treabă bună, omule. Eşti un 
as. 

Mergeam să mă întâlnesc cu Gordy când l-am observat 
pe Trevor ieșind din biroul lui Joan Tureck. Părea 
neobișnuit de abătut. 

— Cum îţi merge, Trevor? l-am întrebat. 

— Grozav, răspunse el cu o voce seacă. De-a dreptul 
grozav. 

Înainte să-i transmit condoleanţele mele sincere pentru 
că o dăduse-n bară cu președintele consiliului de 
administrație al unuia dintre cele mai mari lanţuri de 
cinematografe din America, dispăru, fără să-mi dea șansa 
asta, iar Joan mă chemă în biroul ei cu un gest făcut cu 
mâna. 

Am intrat imediat în alertă. Trevor îmi lăsase impresia 
că a primit un șut în bijuteriile familiei. Bănuiam că Joan îi 
dăduse o veste proastă și mă gândeam că eu urmez. 

72 Free On Board, clauză potrivit căreia vânzătorul și-a îndeplinit 


obligaţia de livrare doar când marfa a trecut balustrada vasului în 
portul convenit. (n.tr.) 


— Ia loc, Jason, îmi spuse ea. Felicitări pentru afacerea 
cu Lockwood. Nu m-am gândit niciodată că o s-o închei, 
dar cred că nu trebuia să te subestimez. 

Am dat din cap și am zâmbit modest. 

— Uneori trebuie doar să rostești cuvintele potrivite, și 
totul merge de la sine, am spus. Cred că asta ar trebui să-i 
demonstreze lui Gordy abilităţile mele de carnivor. 

— Dick Hardy a dat deja un comunicat de presă în 
legătură cu afacerea Lockwood, spuse ea. Credeam că știi. 

— Încă nu. 

Joan se ridică și închise ușa biroului. Se întoarse cu faţa 
spre mine. Oftă lung și greu. Nu era semn bun. Cearcănele 
din jurul ochilor ei erau mai negre decât le văzusem 
vreodată. Se întoarse la birou. 

— Gordy nu o să mă pună pe poziţia lui Crawford, spuse 
ea anevoie. 

— Ce vrei să zici? 

— E ceva ce nu-i place la mine. 

— E ceva ce nu-i place la toți. Mai e și faptul că ești 
femeie. 

— Şi nu sunt una cu care să vrea să se culce. 

— O să zici că sunt naiv, dar nu e ilegal? 

— Da, ești naiv, Jason. E o tradiţie veche de când lumea 
să te folosești de fuziune pe post de scuză ca să scapi de 
angajaţii pe care nu-i placi. 

— N-are cum să fie atât de ostentativ. 

— Sigur că nu. Gordy e deștept. Mereu există o cale de-a 
justifica  disponibilizarea cuiva. Nu mi-au ieșit cifrele 
pentru că voi nu v-aţi realizat planul în ultimul trimestru. 
Echipa de fuziune crede că eu sunt doar o cantitate 
neglijabilă în management. De aruncat. Deci Gordy o să 
umple golul lăsat de Crawford cu altcineva. Cu tine, Trevor 
sau Brett. Ceea ce înseamnă că oricine ia postul va fi supus 
unei presiuni foarte mari. E o slujbă foarte importantă. 

— Vrea să te dea afară? Acum chiar mă simțeam prost. 
Eu căutam o promovare, iar ea era pe cale să-și piardă 
slujba, îmi pare foarte rău să aud asta! Apoi, îmi trecu prin 


minte un gând care mă făcu să îmi fie rușine de mine - eu 
tocmai o rugasem să pună o vorbă bună pentru mine, iar 
ea purta ghinion. Oare avea să mi se transmită și mie? 

— E în regulă, chiar e-n regulă, zise ea. Tot negociez cu 
Foodmark de o vreme. 

— Asta este compania aia care are restaurante fast-food 
în malluri? am încercat s-o zic pe un ton neutru, dar cred 
că n-am reușit să ascund ceea ce gândeam. 

Zâmbi slab și cu o ușoară jenă. 

— Nu e rău locul și e mult mai puţină presiune decât 
aici. Plus că eu și Sheila am tot vrut să ieșim mai mult prin 
lume. Să ne bucurăm de viaţă împreună. E la fel totul, 
până la urmă. Plasme sau burritos”, ce contează? 

N-am vrut să-mi exprim regretele, dar nici felicitările nu 
erau la locul lor în acel context. Ce naiba se putea spune? 

— Păi, cred că e totul bine atunci. 

— Ei, făcu ea. Ti-am zis vreodată că sunt vegetariană? 

— Poate acesta este adevăratul motiv atunci, am spus 
eu, cu o tentativă slabă de umor negru. M-am gândit la 
friptura lui Kate din urmă cu câteva seri, o grămadă de 
carne arsă, iar imaginea era de ajuns cât să devii 
vegetarian. 

— Poate, spuse ea cu un zâmbet trist. Dar fii blând cu 
Trevor Allard. Îi e greu. 

— Ce-a păţit? 

— A pierdut cea mai mare afacere a vieţii lui. 

— Cea cu Pavilion? 

Aprobă din cap strângându-și buzele. 

— Pentru că a lipsit de la o întâlnire fiindcă a avut pană 
de cauciuc? 

— Ar fi fost acceptabil dacă era o dată. Dar a doua oară 
nu. 

— A doua oară? 

— Azi-dimineaţă se ducea la întâlnirea reprogramată cu 


75 Fel de mâncare tipic mexican, asemănător cu shaorma și 


comercializat masiv și în America (n.tr.) 


Watkins, președintele consiliului de administraţie al 
companiei Pavilion. Ei bine, ghici ce s-a întâmplat? I-a 
murit Porsche-ul pe drum iarăși. 

— Glumești. 

— Aș vrea eu. I s-a defectat sistemul electric. A naibii 
coincidenţă, să-i moară mașina în două zile consecutiv. 
Nici nu și-a înlocuit telefonul mobil, deci n-a putut să sune 
la birou la Watkins la timp. Și asta a fost tot. Au semnat cu 
Toshiba. 

— Iisuse! am spus. Pur și simplu? 

— Înțelegerea era deja trecută ca și încheiată în 
registrele ultimului trimestru. Ceea ce înseamnă dezastru 
pentru noi toţi, acum că echipa de integrare umblă peste 
tot. Adică pentru voi toţi, ar trebui să spun, pentru că eu 
nu mai lucrez aici. Deși sunt convinsă că tu te concentrezi 
mai mult pe cum îţi afectează asta șansele la promovare. 

— Nu, deloc, am protestat slab. 

— Se pare că s-a întors roata. Acum tu ești mai valoros 
decât oricare dintre ei. 

— Chestie temporară, da. 

— Gordy se lasă influenţat de chestii de moment, iar 
acum norocul e de partea ta. Să-ţi zic un lucru totuși. Știu 
cât vrei slujba asta. Dar ai grijă ce-ţi dorești. Nu poţi să știi 
niciodată în ce te bagi. 


Zece minute mai târziu, îmi verificam e-mailul, încă 
năucit, când l-am văzut pe Brett Gleason stând în pragul 
biroului meu. 

Asta nu era de bine. 

— Salut, Brett, am spus. Credeam că ai o prezentare la 
Banca Americii. 

— M-am rătăcit, zise el. 

— Nu știi unde-i Banca Americii? Pe Federal Street, știi 
asta. 

— Multe etaje. Multe birouri. 

— Nu poţi să-ţi suni omul de legătură? 

— Tipu-i nou și nu-i listat pe site, și oricum nu îi mai știu 


numele de familie. 

— N-ai numărul lui? 

Oare ce căuta în biroul meu? Gleason vorbea foarte 
puţin cu mine și nu-mi cerea niciodată ajutorul. 

— Şi acela s-a dus. 

— Cum adică s-a dus? 

— Ti se pare amuzant? 

— Nu râd, Brett. Ce tot vorbești acolo? 

— Ecranul Albastru al Morţii”?. 

— Ti-a picat hardul sau ceva? 

— Eroare fatală și permanentă. Cineva și-a băgat nasul 
în computerul meu. M-a privit pieziș. Acea persoană mi-a 
șters și Palm Pilot-ul'”* când am încercat să-l conectez la 
net de dimineaţă. Toate contactele, toate înregistrările - s- 
a dus tot. Tocilarii ăia de la IT zic că-i irecuperabil. Ce mai 
farsă, nu? Se întoarse să plece. 

M-am gândit, dar n-am mai zis nimic, că dacă Brett și-ar 
fi printat programul, n-ar mai fi avut problema asta, dar m- 
am abținut. 

— Doar nu crezi că cineva ţi-a făcut asta, nu-i așa, Brett? 
m-am adresat eu spatelui lui Gleason. 

Dar el nu se opri. 

Un mesaj instant apăru pe ecranul calculatorului meu. 
Era Gordy și voia să mă vadă imediat. 


74 Mesaj care anunţă o eroare gravă de sistem în majoritatea 
sistemelor de operare. (n.tr.) 
75 Model de asistent digital personal (n.tr.) 


15 


Gordy purta o cămașă albă apretată cu o monogramă KG 
mare și albastră pe buzunar. Nu mi-a întins mâna când am 
intrat. A rămas așezat în spatele biroului. 

— Ai bătut palma cu Lockwood. 

— Așa e. 

— Felicitări. 

— Mersi. 

— Nu îmi dau seama totuși cum i-ai făcut să semneze, 
dar sunt impresionat. Aveam nevoie de contractul acesta. 
Cu disperare. Mai ales după toate rateurile lui Allard și ale 
lui Gleason. E 

— Nu le-au ieșit afacerile? Imi pare rău să aud asta. 

— Te rog, spuse Gordy. lisuse. Nu încerca să îmi vinzi 
mie rahaturi din acestea. Gleason a dat-o în bară cu o 
prezentare la Banca Americii. Le-a și băgat o scuză jalnică 
cum că i-au fost șterse niște date din computer sau ceva de 
genul acesta. E sărit din schemă, în ceea ce mă privește. Şi 
acum și Trevor. Dădu din cap. Adevărul e că și mie îmi 
place golful - făcu un gest către crosa sa -, dar nu dai cu 
piciorul unui client de șaptezeci de milioane de dolari 
pentru nouă găuri la Myopia Hunt Club. 

— Glumești, i-am spus eu, realmente surprins gândindu- 
mă că nu îi stătea în fire lui Trevor să facă așa ceva. 

— Aș vrea eu. Nu știe că eu știu, dar eu am fost informat 
de Watkins de la Pavilion Group. Am încercat să o dau la 
întors, dar Watkins n-a mușcat momeala. 

— Trevor juca golt ? 

— Credea că o să scape basma curată. I-a tras ţeapă lui 
Watkins două zile la rând, pretinzând că are probleme cu 
mașina. Într-o zi a zis că a avut pană, a doua zi căi s-a 
stricat alternatorul sau ceva de genul acesta, și în ambele 
zile a spus că nu i-a mers telefonul mobil. 

— Da, dar toate acestea chiar s-au întâmplat, i-am spus 


eu. 

— Da, da. Ştii de unde a sunat idiotul la biroul lui 
Watkins? Chiar de pe terenul de golf. A apărut ID-ul pe 
ecranul telefonului secretarei. A dat din cap cu dezgust. 
Nu îl pot apăra în aceste condiţii. Bineînţeles că el neagă 
toate acestea, dar... Ei bine, oricum cred că o să îi mai dau 
o șansă lui Allard. E un adevărat carnivor. Dar am ceva 
pentru tine. 

— Spune-mi. 

— Cine e tipul acela de la NEC pe care îl place toată 
lumea? 

— Te referi la Jim Letasky? Cel care a semnat cu 
SignNetwork? 

— Da, exact. Vreau să pun mâna pe SignNetwork. Și se 
pare că singura modalitate e să îl aduc pe Letasky în 
echipa noastră. Crezi că ești destul de versat încât să îl 
recrutezi? Să îl furi? 

— De la NEC? Locuiește în Chicago, are soţie și copii și 
în plus, probabil câștigă deja o sumă frumușică. 

— Mi se pare că te dai bătut înainte ca măcar să fi 
încercat, spuse Gordy. Credeam că vrei slujba lui 
Crawford. 

— Nu, doar că... nu va fi ușor. Dar voi încerca. 

— Vei încerca? Ce ai zice de „s-a făcut, Gordy”? 

— S-a făcut, Gordy, i-am răspuns eu. 


N-am pierdut prea mult timp încercând să dau de James 
Letasky. I-am găsit numărul de la birou pe site-ul NEC, dar 
am vrut să îl sun acasă - mi s-a părut mai discret așa. 
Numărul de acasă al lui Letasky nu era însă în cartea de 
telefoane, din păcate. Am așteptat până când Gordy a 
plecat la o întâlnire și m-am dus la secretară. Avea o bază 
de date enormă plină cu nume și contacte și m-am gândit 
că poate știe cum aș putea obţine numărul de acasă al lui 
Letasky. 

— Jim Letasky? spuse Melanie. Sigur. Imediat. 

— Vorbești de parcă l-ai cunoaște. 


A dat din cap că nu. A strâmbat puţin din buza de jos în 
timp ce scria la tastatură cu viteza luminii. 

— Poftim. 

— Cum ai reușit să faci asta? 

— Prin magie. 

— Ai numerele de acasă ale tuturor agenţilor de vânzări 
de la NEC? 

— Nuuu. Kent încearcă să îl recruteze pe Letasky de ani 
buni. Îi tot trimit soţiei sale flori. Părea inocentă. Habar n- 
avea că șeful ei se prefăcea că nu știe cine era Letasky. 
Dar Letasky se ţine tare. Vrei numărul florăresei ei 
preferate? Îl am și pe acela. 

— Nu, mulțumesc, Mel, am spus. N-am de gând să-i 
trimit flori. 


16 


După orele de lucru am condus până la service-ul auto 
Wilkie să-mi ridic Acura. Pe drum, l-am mai ascultat pe 
Bătrânul Blood and Guts. Răgea ceva despre cum 
„Singurul mod de a supravieţui într-o ambuscadă este să 
întorci focul și să fugi printre inamici, forţându-i să se 
adăpostească”. 

Am lăsat Geo Metro-ul la service-ul auto ca să îl ridice o 
firmă de închiriat mașini. Am avut norocul să mă uit prin 
portbagaj unde era să uit un sac plin de cărți de 
autoajutorare în lumea corporatistă. 

Există și un avantaj când vine vorba de accidentele de 
mașini: când îţi iei mașina înapoi de la service arată ca 
nouă. Acura arăta ca scoasă din cutie. Când l-am băgat pe 
general în CD-player, el suna chiar mai bine cu sistemul 
surround al mașinii. 

După aceea l-am sunat pe Kurt Semko pe celular și l-am 
anunţat că sunt la vreo opt kilometri de casa lui - îmi 
spusese că a închiriat o casă în Holliston - și că aveam un 
cadou pentru el. A zis că nu e nicio problemă, că pot să 
trec pe la el. 

I-am găsit fără probleme locuinţa. Trăia în suburbii, într- 
o fermă mică și construită recent, din cărămizi roșii, 
șindrile albe, jaluzele negre, așa cum vezi în fiecare 
suburbie din America. Era foarte mică, dar foarte îngrijită, 
proaspăt vopsită. La ce era să mă aștept, la o veche colibă 
Quonset'€, poate? 

Am parcat pe șosea, care era neagră ca smoala, evident 
proaspăt turnată. Am luat maldărul de cărți din portbagaj 
și am sunat la ușa lui Kurt. Le terminasem de citit și, pe 
lângă asta, am crezut că el avea mai multă nevoie de ele 
decât mine. 

A apărut la ușă îmbrăcat într-un tricou alb. 


76 Structură de oţel având o formă semicirculară (n.tr.) 


— Bine ai venit în Fortăreaţa Solitudinii, a zis și mi-a 
deschis ușa de la intrare. Îmbunătăţesc serviciul electric. 

— Faci asta de unul singur? 

A dat din cap că da. 

— E închiriată, dar m-am săturat să tot sară siguranţa. O 
sută de amperi nu ajung. Plus că firele sunt vechi. Așa că 
pun o cutie de patru sute de amperi. M-am gândit că dacă 
tot fac asta, poate ar fi cazul să scap și de firele vechi de 
aluminiu. 

Observase cărţile pe care le ţineam în braţe. 

— Acelea sunt pentru mine? 

— Ei bine, da, am spus. 

A privit rapid coperţile. 

— Peștele mare îl mănâncă pe cel mic: Cum să 
supraviețuiești în lumea afacerilor, a citit. Cum să nu iei 
prizonieri în corporații. Ce-i cu toate astea? 

— Nişte cărţi care m-am gândit că o să îţi folosească, am 
spus, așezându-le pe masă. Acum că lucrezi într-o 
corporație. 

— Secretele unei echipe SEAL Principiile forței militare 
de elită în lumea afacerilor, a spus. Părea amuzat. 
Războinicul corporatist. Toate par de armată, șefu'. N-am 
nevoie să le citesc. Am văzut destule. 

M-am simţit ca un idiot. Aveam în faţă un tip care știa 
toate chestiile acestea din experienţa reală, iar eu voiam 
să îi dau o groază de cărţi pentru războinici corporatiști. În 
plus, dacă era genul acela de om care nu citea cărți? 

— Da, dar, vezi, sunt despre cum poţi să aplici ceea ce 
știi într-o lume despre care nu știi. 

A dat din cap și a spus: 

— Înţeleg. M-am prins. 

— Vezi și tu ce e cu ele, am spus. Poate o să îţi placă. 

— Da, șefu', să trăiţi. Sunt fanul autoajutorării. 

— Mișto. Hei, ascultă aici. Am nevoie de o favoare. 

— Orice. Hai înăuntru. Îţi aduc și ceva de băut. Îţi arăt și 
niște trofee din războaie. 

Pe dinăuntru casa lui era la fel ca pe dinafară. Curată, 


ordonată și banală. Dădea impresia că se locuia acolo 
temporar. În frigider nu avea decât sticle de apă Poland 
Spring, niște Gatorade” și ceva shake-uri proteice. Era 
clar că nu o să îmi dea o bere. 

— Gatorade? 

— Apă ar fi OK, am spus. 

Mi-a aruncat o sticlă de jumate de apă, și-a luat și el una 
și am mers în sufrageria lui - o canapea, un fotoliu și un 
televizor vechi - și ne-am așezat. 

I-am povestit câte ceva despre cursa pentru postul de 
vicepreședinte, despre cum Gleason a lăsat baltă o 
prezentare importantă la Banca Americii și cum Trevor a 
ratat afacerea Pavilion. Dar Trevor face și un demo la 
Fidelity luni, i-am spus. Asta urma să încheie afacerea. O 
să reintre în grațiile lui Gordy. 

După asta i-am spus cum Gordy voia să îl recrutez pe Jim 
Letasky de la NEC. 

— E ca și cum m-ar fi trimis după cai verzi pe pereţi, am 
zis. 

— Adică? 

— E o sarcină imposibilă. Vrea să dau greș. Ca să poată 
să îl promoveze pe Trevor. 

— De ce ești atât de sigur că nu o să reușești? 

— Pentru că am aflat de la secretara lui Gordy că ela 
mai încercat asta de o groază de ori, și că tipul trăiește în 
Chicago cu nevasta și copiii, și că nu are niciun motiv să se 
mute în Boston și să înceapă un nou job la Entronics. 

— Ai o poziţie suficient de avansată încât să îl poţi 
recruta? 

— Teoretic, da, cred. Sunt manager local. Dar l-am 
întâlnit pe tip și ne simpatizăm. 

— ÎI și cunoști bine? 

— Nu, asta-i faza. Absolut deloc. Am făcut investigația 
de rutină, am dat o groază de telefoane, dar nu am dat de 


77 Băutură consumată mai ales de către sportivi, bogată în săruri 
minerale (n.tr.) 


nimic pe care să mă bazez. Se întâmplă să cunoști pe 
cineva care lucrează la securitate la NEC? 

— Îmi pare rău. Zâmbea. De ce, vrei să îl verifici? 

— Poţi să faci așa ceva? 

— Tot secretul e să știi unde să cauti. 

— Crezi că poţi să afli ce pachet salarial are la NEC? 

— Pun pariu că pot să fac chiar mai mult. 

— Ar fi super! 

— Așteaptă câteva zile. O să văd ce pot să încropesc. 
„Informaţii pe baza cărora se poate acţiona” așa obișnuiam 
să îi spunem. 

— Mulţumesc, omule. 

A ridicat din umeri. 

— Pentru nimic. Și tu te-ai pus la bătaie pentru mine, 
frate. 

— Eu? 

— Atunci, cu Scanlon. Ai garantat pentru mine. 

— La chestia aceea te referi? O nimica toată. 

— Nu e nimic, Jason, zise. Nu e o nimica toată. 

— Bine, atunci a fost plăcerea mea. Deci ce trofee de 
război ai? 

S-a ridicat și a deschis ușa către ceea ce părea a fi o 
cameră de oaspeţi. Mirosea a praf de pușcă și alte chestii, 
a acru și mucegăit în același timp. Niște arme care arătau 
ciudat erau aranjate pe o bancă lungă în rânduri ordonate. 
A luat o pușcă veche cu un pat de lemn fin. 

— Ia uită-te la asta. Un Mauser K98 din al Doilea Război 
Mondial. Arma standard în infanteria Wehrmacht. Am 
cumpărat-o de la un fermier irakian care susținea că a 
doborât cu ea unul dintre elicopterele noastre Apache. 
Zâmbi. Elicopterul nu avea nicio zgârietură. 

— Şi funcţionează? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Nici nu aș vrea să o 
încerc. A luat un pistol și mi l-a arătat. Părea că vrea să mi- 
l dea, dar eu doar mă uitam la el. Arată ca modelul Beretta 
din 1934, nu-i așa? 

— Absolut, am spus. Fără îndoială. 


— Dar uită-te pe margini. A tinut-o aproape de mine. E 
făcută în Pakistan, vezi? În atelierele din Darra Adam Khel. 

— Unde? 

— E un oraș între Peshawar și Kohat. Faimos pentru că 
acolo se imită toate tipurile de arme din lume. Ei le produc 
pentru paștuni - triburile de talibani războinici din Stan. 

— Stan? 

— Așa numim noi Afganistanul. Poţi să îţi dai seama că e 
făcut la Darra după cât de prost sunt aliniate urmele de pe 
margini. Vezi? 

— E o imitație? 

— E uimitor câte lucruri poţi să faci când ai timp 
nelimitat, o cutie plină cu dosare și nouă fii. Şi uită-te la 
asta. Mi-a arătat un dreptunghi negru cu o gaură de glonţ 
în mijloc. Aceasta e o placă SAPI. Se introduce în vesta 
antiglonţ. 

— Ori e folosită, ori e stricată. 

— Mi-a salvat viaţa. Stăteam pe turela unui tanc pe 
autostrada unu din Irak și, dintr-odată, sunt aruncat în 
față. M-a nimerit lunetistul. Am avut noroc că am pus asta 
în vestă. Poţi să vezi ce gaură a lăsat glonţul. Mi-a trecut și 
prin haine. Mi-a lăsat o vânătaie urâtă. Mi-a ratat coloana 
totuși. 

— Şi aţi avut voie să le luaţi cu voi? 

— Majoritatea au făcut asta. 

— Legal? 

A pufnit în râs. 

— Mai funcţionează ceva? 

— Majoritatea sunt copii. Falsuri. Nu sunt de încredere. 
Nu ar trebui să le foloseşti. Ti-ar putea exploda în faţă. 

Am observat niște tuburi care semănau cu cele cu 
vopsea folosite de pictori. Am ridicat unul. Pe el scria 
Agent metalic lichid pentru fragilizare (AMLF) Amestec de 
mercur și indiu. Mai scria „ARMATA SUA” pe el. Voiam să 
îl întreb ce era, când mi-a spus: 

— Ştii să folosești o armă? 

— Ochești și tragi, nu-i așa? 


— A, nu e chiar așa simplu. Lunetiștii studiază asta ani 
de zile. 

— Dobitoci care stau în rulote și sunt căsătoriţi cu 
verișoarele lor le folosesc fără probleme fără a avea cine 
știe ce antrenament. 

— Ştii ce e acela recul? 

— Sigur. Arma te împinge în spate. Am văzut Băieți răi 
de vreo douăzeci de ori. Tot ce știu am învăţat din filme. 

— Vrei să înveţi să tragi cu arma? Știu pe cineva care 
are un poligon și nu e foarte departe. 

— Nu e pentru mine. 

— Ar trebui, să știi. Orice bărbat ar trebui să înveţe cum 
să tragă cu arma. În zilele noastre... Ai o soţie de protejat. 

— Când vor veni teroriștii, te sun. 

— Serios acum. 

— Nu, mulțumesc. Nu mă interesează. Mă cam sperie 
armele. Fără supărare. 

— Nu mă supăr. 

— De ce am senzaţia că ţi-e dor de Forţele Speciale? 

— Mi-au schimbat viaţa, frăţioare. 

— Cum așa? 

— Am avut o copilărie jalnică. 

— Unde ai crescut? 

— Grand Rapids, Michigan. 

— Un oraș fain. Am făcut afaceri cu Steelcase. 

— Nu în partea faină a Grand Rapids. În partea cealaltă. 

— Parcă ai vorbi despre cartierul meu din Worcester. 

El încuviinţă. 

— Eu totdeauna eram implicat în ceva aiurea. Nu 
credeam că o să ajung să fac ceva cu viaţa mea. Chiar și 
când am fost recrutat de Tigers, am crezut că nu o să 
ajung niciodată printre primii. Că nu sunt destul de bun. 
După aceea m-am înscris în armată și în sfârșit eram și eu 
bun la ceva. Mulţi bărbaţi se oferă voluntari pentru Forţele 
Speciale, dar majoritatea nu rezistă. Când am promovat 
cursul C, am știut că sunt potrivit pentru asta. Două treimi 
din grupă au picat examenul. 


— Care curs? 

— Cursul C. Cursul de calificare. Acolo se face trierea 
celor nepotriviţi - e o tortură constantă, douăzeci și patru 
de ore pe zi. Te lasă să dormi o oră, apoi te trezesc la două 
dimineaţa și te trimit la groapa de lupte. De fiecare dată 
când cineva renunţă, pun melodia formaţiei Queen - 
Another One Bites the Dust să se audă în boxe, indiferent 
dacă e zi sau noapte. 

— Acum știu de unde își ia Gordy tehnicile de 
management. 

— N-ai idee, omule. Ultima parte a cursului se cheamă 
Robin Sage, și te aruncă în mijlocul a opt mii de kilometri 
pătraţi de pădure, în Carolina de Nord, și unde trebuie să 
te ghidezi după teren. N-ai voie să mergi pe drumuri. 
Trebuie să te hrănești cu nuci și mure, iar la început îţi 
dau și ceva carne de iepure sau de pui - și acelea îţi sunt 
proteinele. La sfârșitul săptămânii, trebuie să le înapoiezi 
labele. Cei care rezistă până la final sunt cei care nu 
renunţă. Așa ca mine. 

— Sună ca și Outward Bound. 

Scoase un sunet gen pffft. 

— Şi dacă ești norocos, ajungi într-una din veritabilele 
gropi de rahat ale universului, gen Afganistan sau Irak. Și 
dacă ești cu adevărat norocos, așa ca mine, în ambele. 

— Amuzant. 

— Aha. Ești în Irak, în mijlocul unei furtuni de nisip care 
pur și simplu nu se mai termină, deșertul e al naibii de 
rece noaptea, ceea ce nu te aștepți să fie, iar mâinile îţi 
sunt atât de amorţite că nici cafea nu poţi să faci. Raţiile ti- 
au fost reduse la o masă pe zi. Nu ai destulă apă să te speli 
sau să te bărbierești. Sau ești într-o nenorocită de tabără 
în Basra, cu tot felul de muște în jurul tău târându-se și 
pișcând, și mai sunt și țânțari cu malarie, și ai tot felul de 
urme roșii pe piele, și indiferent cu cât de mult insecticid 
78 Organizaţie internaţională cu aproximativ patruzeci de școli în 


lumea întreagă, care ajută oamenii să își descopere potenţialul și să 
aibă grijă de ei înșiși. (n.tr.) 


dai pe tine și în aer, tot nu are un efect. 

Am dat din cap și nu am mai zis nimic câteva momente. 

— Omule, am zis în cele din urmă. O să ţi se pară teribil 
de plictisitoare slujba. 

A ridicat din umeri. 

— Hei, e bine să am și eu o slujbă adecvată, în sfârșit. Să 
fac niște bani. Pot să cumpăr o mașină acum. Scanlon vrea 
să îmi iau una, pentru întâlniri cu clienţii și altele 
asemenea. Poate îmi iau și o motocicletă Harley nouă. 
Strâng suficient încât să îmi cumpăr o casă. Și poate într-o 
bună zi o să întâlnesc o gagică și o să mă hotărăsc să mă 
căsătoresc din nou. 

— Cu cea dinainte nu a mers? 

— Nu a durat nici măcar un an. Nu cred că sunt făcut 
pentru căsnicie. Majoritatea băieţilor din Forţele Speciale 
sunt divorțaţi. Dacă vrei o familie, Forţele Speciale nu sunt 
pentru tine. Deci tu ce vrei? 

— Ce vreau eu? 

— În viaţă, vreau să zic. La serviciu. 

Bilete la meciurile Red Sox. Pace pe pământ. 

— Vrei copii? 

— Sigur. 

— Când? 

Am ridicat din umeri, schițând un zâmbet. 

— O să vedem. 

— Ah, a zis. O problemă delicată pentru tine. 

— Nu e o problemă. 

— Ba da. Tu și soţia ta nu vă puneţi de acord pe tema 
asta. Sau încercaţi și nu se întâmplă. Pot să îmi dau seama 
după fața pe care o faci. 

— Ai și un glob de cristal în camera aceea? 

— Serios acum. Nu vrei să vorbești despre asta e în 
regulă dar pot să o citesc pe faţa ta, e ceva care te 
trădează. Ştii la ce mă refer, nu-i așa? 

— Ca la poker, nu? Mici semnale după care îţi dai seama 
dacă cineva e sincer sau nu. 

— Exact. Majoritatea oamenilor nu se simt confortabil 


minţind. Deci atunci când nu spun adevărul, zâmbesc. Sau 
rămân împietriţi. Sau se scarpină la nas. Unii dintre noi, 
din Forţele Speciale, am făcut cursuri cu un psiholog 
celebru, despre expresii faciale și evaluare a pericolului. 
Să înveţi cum să detectezi înșelăciunea. De multe ori vrei 
să știi dacă tipul urmează să scoată o armă sau doar un 
pachet de Wrigley's. 

— Eu pot să îmi dau seama întotdeauna când Gordy 
minte, am spus. 

— Da? 

— Da. Strâmbă din buze. 

— Da, da. Nu râde. Deci vrei copii. Vrei o casă mai mare, 
o mașină mai tare. Mai multe jucării. 

— Nu uita de pacea în lume. Și de biletele la meciurile 
Red Sox. 

— Vrei să ajungi șef la Entronics? 

— Ultima oară când am verificat, nu eram japonez. 

— Dar vrei să ajungi șeful unei companii, nu-i așa? 

— Mi-a trecut prin minte. De obicei după ce am băut cel 
puţin trei beri. 

A dat din cap. 

— Eşti un tip ambițios. 

— Nevastă-mea crede că sunt la fel de ambițios ca o 
țestoasă. 

— Te subestimează. 

— Poate. 

— Omule, eu nu te subestimez. Am spus-o înainte și o 
mai zic încă o dată. Nu uit niciodată o favoare. O să vezi. 


17 


Sâmbătă dimineaţă l-am sunat pe Jim Letasky la el 
acasă. A fost surprins să mă audă la telefon. Am vorbit 
puţin. L-am felicitat pentru că a reușit să ne sustragă 
afacerea Albertson, după care am trecut direct la subiect. 

— Gordy te-a pus să faci asta? m-a întrebat Letasky. 

— Am pus ochii pe tine de ceva vreme, am zis. 

— Nevastă-mea iubește orașul Chicago. 

— O să iubească Bostonul și mai mult. 

— Sunt flatat, a spus. Pe bune. Dar am refuzat deja de 
două ori o ofertă de-a lui Gordy. De trei ori, dacă stau să 
mă gândesc. Fără supărare, dar îmi place aici. Și îmi place 
locul unde lucrez. 

— Ai fost vreodată la Boston cu afaceri? l-am întrebat. 

— Tot timpul, a spus. O dată pe săptămână. Face parte 
din teritoriul meu. 

Ne-am înțeles să ne întâlnim peste câteva zile când avea 
să vină în Boston. Nu a vrut să ne întâlnim la sediul 
Entronics, unde putea da peste oameni pe care îi cunoștea, 
riscând să se audă la NEC. Am hotărât să ne întâlnim 
pentru micul dejun la el la hotel. 


Luni dimineața Kurt m-a dus la sală în Somerville. Nu 
erau femei în costume lycra mulate exersând pe aparate de 
ultimă generaţie. Nu erau nici baruri de fiţe cu apă din Fiji. 

Asta era o sală serioasă unde se ridicau greutăţi care 
miroseau a transpiraţie, a piele și adrenalină. Podeaua era 
veche și crăpată. Erau locuri pentru mingi-viteză, erau și 
saci grei și mingi medicinale și saci cu prize duble, și mai 
era și un ring de box în mijlocul camerei. Băieţii săreau 
coarda. Toţi păreau că îl cunosc pe Kurt și că îl plac. 
Toaleta avea o cisternă din lemn de modă veche deasupra 
și, ca să tragi apa, trebuia să tragi de lanţ. Era și un semn 
cu NU SCUIPAŢI. Vestiarul era scârbos. 


Dar îmi plăcea. Era pe bune, mult mai real decât CorpFit 
sau orice alt club de fitness unde avusesem abonament, 
dar unde nu prea mersesem. 

Eram amândoi pe bicicletă și ne făceam încălzirea, eu și 
Kurt, la cinci și jumătate dimineaţa. Zece sau 
cincisprezece minute de pedalat din greu ca să ne punem 
sângele în mișcare, insistă Kurt, înainte să ne facem 
exerciţiile la podea. Kurt purta tricou de sport mulat, 
negru. Tipul avea niște bicepși imenși și niște deltoizi care 
îi ieșeau din tricoul fără mâneci ca niște grepfruturi. 

Am schimbat câteva vorbe în timp ce exersam. Mi-a spus 
că urmează să îmbunătăţească sistemul de supraveghere 
cu circuit închis cu unul digital. 

— Toate înregistrările vor fi digitale, a spus. Şi conectate 
la internet. După care trebuie să fac din nou ceva legat de 
accesul la sistemul de control. 

— Dar toţi avem acele ecusoane de proximitate, am zis. 

— Şi cei care fac curat au aceste ecusoane. Pot să intre 
în orice birou. Și cât de mult crezi că te costă să-l mituiești 
pe unul dintre imigranții aceia și să îi iei cardul? O sută de 
dolari, poate? Trebuie să trecem pe biometric. Cititoare de 
amprente. 

— Şi chiar crezi că Scanlon o să fie de acord cu asta? 

— Nu încă. În principiu vrea, dar costă prea mult. 

— Scanlon a vorbit și cu Gordy despre asta? 

— Cu Gordy? Nu, Scanlon spune că așa ceva trebuie 
aprobat la nivelul lui Dick Hardy. Vrea să aștepte câteva 
luni. Vezi, nimeni nu vrea să cheltuie pe securitate până nu 
apare o problemă. Banii încep să vină abia după ce a curs 
sânge. 

— Tu ești nou, am spus. Nu ar trebui să îl presezi prea 
mult pe Scanlon. 

— Nu am de gând să îl presez deloc. Trebuie să știi când 
să lupţi și când să te retragi. A zâmbit. Unul din primele 
lucruri pe care le înveţi la cutie. Apare și în cărțile acelea 
pe care mi le-ai dat. 

— Cutie? 


— Scuză-mă. Ţară. 

— Aha. Pare logic. Nu prea mai aveam aer și încercam 
să nu folosesc multe cuvinte. 

— Hei, îmi plac cărţile acelea de război corporatist. Le 
pricep, omule. Chiar le înţeleg. 

— Da, am spus. Probabil într-un fel... majoritatea 
directorilor executivi nu le înţeleg. 

— Am priceput. Toate aceste aiureli despre războinici 
corporatiști cu toate cretinismele lor despre anihilarea 
competiției. E amuzant. A sărit de pe bicicletă. Eşti 
pregătit pentru niște abdomene? 


După ce am făcut duș și ne-am schimbat, Kurt mi-a dat 
un dosar. Am stat afară în stradă în lumina dimineţii, cu 
mașini trecând pe lângă noi, și l-am citit. 

Nu aveam nici cea mai mică idee ce făcuse, dar reușise 
să obţină venitul exact până la virgule al lui Jim Letasky pe 
ultimii patru ani - salariu, comisioane și bonusuri. Avea 
până și suma ipotecii lui Letasky, valoarea ratei lunare și 
ce mai rămânea, plus cât a plătit pentru casă, în Evanston, 
și cât valorează acum. 

Ratele la mașină. Numele soţiei și al celor trei copii. 
Faptul că Letasky s-a născut și a crescut în Amarillo, 
Texas. Kurt notase că soţia lui Letasky nu lucrează - nu în 
afara casei, cum s-ar spune - că cei trei copii ai săi merg la 
școli private, și cât îl costă. Extrasul de cont, cât de mulţi 
bani ţine pe card și care sunt cheltuielile lui majore. Era de 
speriat cât de multe descoperise Kurt. 

— Cum ai obţinut toate informaţiile acestea? am întrebat 
în timp ce mergea spre motocicletă. 

Kurt zâmbi. 

— Asta e CTST, omule. 

— Poftim? 

— Cât trebuie să știi. Şi ceea ce tu trebuie să ţii minte 
întotdeauna este că tot timpul vrei să ai informaţii mai 
bune ca dușmanul. 


Fiindcă era prima zi a lui Kurt la lucru, m-am oferit să 
mergem împreună la prânz și să sărbătorim. Dar era prins 
în tot felul de hârțogării și sesiuni de orientare și lucruri 
de acest fel. Când Trevor Allard s-a întors la birou de la 
Fidelity, pe la prânz - mai devreme decât mă așteptam -, 
m-am dus până la el și am zis cât am putut de normal: 

— Cum ţi-a mers? 

Nu ne prea plăceam, dar ne pricepeam să ne citim 
reciproc, cam în felul în care se măsoară din priviri doi lupi 
în câteva secunde. Nu era nimic fățiș competitiv în ceea ce 
spusesem, dar a priceput ce întrebam eu de fapt - „Ai 
reușit să obţii afacerea? O să devii șeful meu acum?” 

S-a uitat la mine cu un chip lipsit de orice expresie. 

— Prezentarea, i-am zis. Din această dimineaţă. De la 
Fidelity... 

— Da, răspunse el. 

— Trebuia să prezinţi varianta de 155 de centimetri, nu-i 
așa? 

A dat din cap că da, uitându-se la mine tot timpul, cu 
nările lărgindu-se. 

— Prezentarea s-a dus. 

— S-a dus? 

— Mhm. Monitorul nici măcar nu a pornit. Aiureală 
totală. 

— Tu glumești. 

— Nu, Jason, nu glumesc. Vocea lui era rece și dură. Nu 
glumesc deloc. 

— Desigur. La naiba, îmi pare rău. Deci ce s-a întâmplat 
- ai ratat afacerea Fidelity? 

A dat din cap din nou, uitându-se la mine atent. 

— Evident. Nimeni nu vrea să dea zece mii de dolari pe 
bucată pentru niște plasme a căror calitate poate fi pusă la 
îndoială. Deci da, am ratat afacerea Fidelity. 

— Rahat. Şi ai zis că afacerea Fidelity e ca și încheiată... 
Cam garantase că o să o obţină. 

Și-a strâns buzele. 

— Deci așa stă treaba, Jason. Eu și cu Brett am avut 


numai ghinioane în ultima vreme. Mi s-a dezumflat o roată 
la mașină, după care a apărut nu știu ce problemă 
electrică. Toate informaţiile de pe computerul lui Brett au 
fost șterse. Acum am un monitor prost, după ce l-am testat. 
Drept urmare, amândoi am ratat afaceri importante. 

— Da? 

— Ce am eu și cu Brett în comun? Ambii ţinteam postul 
lui Crawford. Împotriva ta. Şi ţie nu ţi se întâmplă nimic. 
Așa că nu pot să nu mă întreb cum și de ce s-au întâmplat 
toate lucrurile acestea. N 

— Cauţi un motiv? O explicație? Imi pare rău, e cam 
aiurea, dar amândoi ați avut ghinion în ultimul timp. Atâta 
tot. 

Poate nu era doar o problemă de noroc. Doi tipi 
competitivi, Gleason și Allard. Rivali pentru un post mult 
mai bine plătit, și de acolo spre managementul de top. E 
posibil să se fi sabotat reciproc? Tipii își mai fac lucruri din 
astea unii altora. Chiar dacă sunt amici ca aceştia doi. 
Scorpioni într-o sticlă. Poate era ca un test într-o frăție? Se 
pot produce lucruri foarte ciudate în companii unde se 
pune atât de multă presiune asupra angajaților, cum se 
întâmplă în firma noastră. Mi-am pus în gând să nu uit să 
îmi copiez toate fișierele și să iau copiile acasă. 

— A fost pur și simplu ghinion, a repetat el. Nările i s-au 
dilatat din nou. Vezi tu, eu întotdeauna am fost un om 
norocos. 

— Aha, înțeleg acum ce vrei să spui. Ai ratat afacerea, și 
acum e vina mea. Imi pare rău să aud că tu crezi așa ceva. 
Ascultă-mă, Trevor. Norocul ţi-l faci singur. 

Mai aveam puţin și izbucneam - eram deja sătul - când 
am auzit un țipăt de pe coridor. Ne-am uitat unul la celălalt 
surprinși. 

Încă un țipăt, de femeie de data aceasta, după care a 
mai strigat cineva, și am mers amândoi să vedem ce se 
întâmplă. 

Un mic grup se adunase lângă Plasma Lab. Femeia care 
țipase, un administrator tânăr, urla acum și mai tare și 


strângea clanţa ca și cum încerca să nu se cufunde în 
podea. 

— Ce este? am întrebat. Ce s-a întâmplat? 

— Meryl a tot bătut la ușă, iar Phil nu a răspuns, așa că 
a deschis ușa să vadă dacă e înăuntru, a spus Kevin 
Taminek, managerul de la vânzări. Adică, el e întotdeauna 
acolo, și e deja sfârșitul dimineţii. Și, o, Doamne! 

Gordy a venit sus, cu respiraţia tăiată și strigând: 

— Ce se întâmplă aici? 

— Să cheme cineva paza, a spus un altul care se ocupa 
de vânzări interne cu Taminek. Sau poliţia. Sau amândouă. 

— Oh, Doamne, spuse Gordy, cu o voce puternică însă 
tremurândă. 

M-am apropiat ca să pot vedea la ce se uitau toţi și mi s- 
a tăiat respiraţia. Philip Rifkin se balansa în aer, atârnând 
de tavan. 

Ochii îi erau larg deschiși și îi ieșeau din orbite. Nu avea 
ochelarii puși. Gura îi era parţial deschisă și vârful limbii îi 
ieșea afară. Faţa îi era de un negru-albăstrui. O funie 
neagră îi era înfășurată în jurul gâtului, înnodată la ceafă. 
Am recunoscut-o ca fiind un cablu, unul dintre cele pe care 
el le ţinea în grămezi. Un scaun era trântit la pământ puţin 
mai încolo. Dăduse jos unul dintre panourile de pe tavan și 
legase cablul de o bârnă de oţel. 

— Dumnezeule, a spus Trevor, fugind și gâfâind. 

— Iisuse, am spus, s-a spânzurat. 

— Chemaţi paza! A ţipat Gordy. A apucat clanţa și a 
închis ușa. Și plecaţi naibii de aici, toţi. Inapoi la muncă. 


18 


Mușchii îmi ardeau, dar Kurt nu voia să mă lase să mă 
opresc. Mă făcea să fug în sus și în jos pe scările de la 
stadionul Harvard. Le numea „Scările spre Rai”. 

— E timpul să mă odihnesc, am spus. 

— Nu. Continuă. Cu corpul relaxat. Dă-ţi braţele în 
spate, îndreaptă-ţi umerii. 

— Mor. Îmi simt mușchii în flăcări. 

— Acid lactic. Senzaţional. 

— Şi nu e de rău? 

— Continuă. 

— Tu nici măcar nu ai obosit. 

— E nevoie de mai mult de atât ca să obosesc eu. 

— Gata, am spus, ai câștigat. Mă predau. Mărturisesc. 

— Încă două. 

Când am terminat, am început să ne plimbăm în pas vioi 
pe malul râului Charles ca să ne mai tragem suflul. Mie mi 
se părea că un frappuccino de la Starbucks ar fi mers mai 
bine. 

— A fost la fel de bine pentru tine cum a fost și pentru 
mine? Am întrebat, încă gâfâind. 

— Durerea e doar slăbiciunea care părăsește corpul, a 
spus Kurt, lovindu-mă ușor cu pumnul peste umăr. Aţi avut 
un incident urât ieri, din câte am auzit. Cineva s-a 
spânzurat? 

— Oribil, am spus, dând din cap. 

— Scanlon mi-a zis că a folosit un cablu sau ceva de 
genu”. 

— Da. Unul din cablurile din tavan. 

— Trist. 

— Ţi-a spus Scanlon și dacă Rifkin a lăsat vreun bilet? 

Kurt ridică din umeri. 

— Nu am idee. 

Am mai mers câteva minute până am putut să vorbesc 


aproape normal. 

— Trevor crede că eu încerc să îl sabotez. Să îi trag 
țeapă. Ții minte prezentarea aceea importantă pe care a 
avut-o? In faţa celor de la Fidelity - una dintre plasmele 
noastre cu o diagonală de 155 de centimetri? Nu a pornit 
când a încercat să îi dea drumul. Evident, a ratat afacerea. 

— Rău pentru el, bine pentru tine. 

— Poate. Dar el crede că i-am sabotat monitorul. 

— Şi ai făcut-o? i 

— Fii serios, nu e stilul meu. În plus, nu aș ști cum să o 
fac nici dacă aș vrea. 

— Nu putea monitorul să se strice în camion? 

— Ba da. Sunt tot felul de moduri în care un monitor cu 
plasmă se poate strica. Acum câteva luni Circuit City au 
spus că șase dintre televizoarele noastre cu ecran plat au 
ajuns defecte. Se pare că un dobitoc de îngrijitor de la 
depozitul din Rochester curăţase toaletele cu un amestec 
toxic de detergent de WC și Clorox. Nu știa că eliberase 
clor sub formă de gaz. Care distruge microcipurile sau 
circuitele sau așa ceva - și a prăjit monitoarele. Deci, 
practic, putea fi de la orice. 

— Nu poţi decât să îl ignori pe tip. Nimeni nu o să îi ia 
acuzaţiile în serios, nu-i așa? Încearcă doar să iasă basma 
curată. 

Am dat din cap aprobator. Ne-am mai plimbat o vreme. 

— O să ratez antrenamentul nostru de joi dimineaţă, am 
spus. O să iau micul dejun cu Letasky. 

— Ai de gând să îi faci o ofertă de nerefuzat? 

— O să fac tot ce pot. Mulțumită ţie. 

— Îmi pare bine că ţi-am fost de ajutor. Dacă mai pot 
face ceva, spune-mi. 

Am rămas pe loc. 

— Ascultă, m-am uitat prin dosarul pe care mi l-ai dat. 
Acele informaţii o să mă ajute enorm. Imens. 

A ridicat din umeri cu modestie. 

— Şi apreciez toată munca pe care ai depus-o ca să mi-l 
obţii. O parte din el - bine, nu vreau să știu cum le-ai 


obţinut dar trebuie să ai mare grijă cu lucrurile acestea. O 
parte din ele depășesc limita legalului. Și dacă vreunul din 
noi este prins cu ele, putem avea probleme serioase. 

A rămas tăcut. Se încălzea afară și tricoul lui începea să 
fie ud. Al meu la fel. 

Un minut nu a spus niciunul nimic. Un stol de gâște a 
trecut pe lângă noi în timp ce traversam podul Lars 
Anderson. La fel și un cuplu care făcea jogging, un bărbat 
și o femeie. 

— Tu ai fost cel care mi-a cerut să obţin informaţii 
despre Letasky, a spus, sunând aproape defensiv. 

— Știu că eu ţi-am cerut. Ai dreptate. Nu ar fi trebuit. 
Dar nu mă simt în largul meu cu toate informaţiile astea. 

Încă un minut de tăcere. O mașină a trecut în viteză pe 
Storrow Drive. 

— Deci să presupun că nu ești interesat de niște 
informaţii suplimentare despre James Letasky pe care 
tocmai le-am obţinut. 

Mă uitam la trotuar. Am expirat încet. Am vrut să spun 
da, însă pur și simplu nu reușeam să o fac. Kurt a 
continuat, fără să aștepte vreun răspuns. 

— În ultimii câţiva ani familia Letasky și-a petrecut 
vacanţa cu cortul. Wisconsin, Indiana, Michigan, locuri de 
genul acesta. Dar locul în care le-a plăcut cel mai mult lui 
James și soţiei sale a fost Martha's Vineyard. Acolo au fost 
în luna de miere. Tot vor să se întoarcă, dar e mult prea 
departe de Chicago. 

— Interesant, am spus. 

Martha's Vineyard era mult mai aproape de Boston 
decât de Chicago. 

— Şi cum... Am văzut expresia de pe faţa lui Kurt și m- 
am oprit. Da. CTST. 

Kurt s-a uitat la ceas. 

— Amândoi trebuie să ajungem la serviciu, a spus. 

— Joci softball deseară? 

— Nu l-aș rata pentru nimic în lume, spuse Kurt. 


19 


Vedeta de la NEC, Jim Letasky, era un tip rotofei de vreo 
treizeci și ceva de ani, cu faţa rotundă și părul blond tuns 
în stilul călugărilor franciscani. Avea un zâmbet forţat și 
nu putea fi mai charismatic și victorios decât atât. Era 
direct și dintr-o bucată fără jocuri ale minţii, fără reţineri 
și îmi plăcea asta. Ştia că vrem să îl angajăm, și știa și de 
ce, și nu a făcut niciun secret din faptul că nu îl interesa. 
Cu toate acestea, nu a închis ușa de tot, fiindcă era totuși 
cu mine la Hyatt Regency, pe Memorial Drive în 
Cambridge, și luam micul dejun împreună. 

Am schimbat obișnuitele păreri despre afaceri, l-am 
felicitat din nou pentru că reușise să încheie afacerea 
Alberson's, iar el se arătă destul de modest. l-am pus 
câteva întrebări indiscrete despre legăturile sale la acea 
companie de intermediari, SignNetwork, dar a devenit 
dintr-odată evaziv. Secrete comerciale și chestii de genul 
acesta. Am discutat despre Amarillo, 'Texas, orașul în care 
a crescut, și i-am spus despre slăbiciunea mea pentru 
sucul Big Red care îi plăcea și lui. 

Când am terminat a treia ceașcă de cafea, Letasky mi-a 
Zis: 

— Jason, mă bucur întotdeauna să te văd, dar putem să 
vorbim pe șleau? Entronics nu își permite să mă angajeze. 

— Oamenii de valoare costă, am spus. 

— Habar n-ai cât câștig. 

Am încercat să nu zâmbesc. 

— Pachetul de bază e doar o mică parte din ceea ce îţi 
putem oferi, am spus. 

A râs. 

— Sper că nu prea mică, a replicat. 

I-am spus cât aveam de gând să îi oferim. Era cu exact 
douăzeci și cinci la sută mai mult decât câștiga la NEC și 
nici nu trebuia să își toace nervii în halul acela. Ştiam din 


plângerile pe care le făcea regulat către șeful său - dosarul 
de la Kurt conţinea și unele e-mailuri private de-ale lui 
Letasky că el încerca să mai reducă din călătorii, să stea 
mai mult timp cu copiii. Ţinând cont de asta și de primele 
pe care i le-am fi oferit, Entronics era în avantaj. 

— Vezi, noi vrem ca agenţii noștri de vânzări să aibă și o 
viață personală, am spus. Era atât de aiurea ce spuneam, 
încât îmi venea greu să cred ce îmi ieșea pe gură. După 
cum e structurat pachetul, poţi să câștigi mai mult decât 
acum fără să muncești atât de mult. Ceea ce vreau să spun 
este că tot o să ai de călătorit, dar cel puţin în felul acesta 
o să îți vezi și copiii crescând. O să poţi merge și la 
antrenamentul de hochei al lui Kenny și la recitalurile de 
balet ale gemenelor. 

— Dar de unde știi...? a început el. 

— Mi-am făcut temele. Îţi spun, ordinele mele sunt să nu 
te las să pleci de la masa asta până nu spui da. 

A clipit, rămânând tăcut pentru un moment. 

— Aceștia sunt ani preţioși din viaţa copiilor tăi, am 
spus. Repetam aproape cuvânt cu cuvânt ce scrisese în 
mailul către șeful său. Și trec mult prea repede. Sigur, tu 
aduci pâinea în casă, dar chiar vrei să ajungi în fiecare 
seară atât de târziu, când ei dorm deja? Vreau să te 
gândești la ce ratezi. 

— M-am gândit la asta, a recunoscut cu o voce slabă. 

— Vezi, poţi să câștigi mai mult și să și stai mai mult cu 
nevasta și copiii. Nu ar fi bine să poţi petrece trei 
săptămâni la Grand Tetons, și nu doar una? Asta sigur și-a 
nimerit ţinta, am știut. Și asta îi scrisese și șefului în e- 
mail. 

— Da, a spus, ridicând din sprâncene, și dispărându-i 
zâmbetul de pe faţă. Ar fi. 

— Şi de ce să îţi ia patruzeci și cinci de minute să ajungi 
la serviciu? Poţi să petreci acel timp cu copiii. Să îi ajuţi cu 
temele. 

— Avem o casă frumoasă. 

— Ai văzut vreodată Wellesley? l-am întrebat. Nu a fost 


Gail acolo la școală? Gail era soţia lui și făcuse facultatea 
la Wellesley. Îţi ia cincisprezece minute să ajungi acolo de 
pe Framingham, mergând drept de pe 135th Street. 

— E atât de aproape? 

— Cu banii pe care îi poţi obţine vânzând casa din 
Evanston poţi să cumperi o casă acolo. Am scos o 
fotografie pe care o printasem de pe un site de imobiliare 
din Wellesley în dimineaţa aceea. Are peste două sute de 
ani. O fermă veche iniţial, care s-a extins în timp. Arată 
bine, nu-i așa? 

Se holba la fotografie. 

— Omule... 

— Cliff Road e cel mai exclusivist cartier din Wellesley. 
Vezi mărimea proprietăţii? Copiii tăi se pot juca în grădină, 
iar tu și Gail nu trebuie să vă faceţi griji în legătură cu 
mașinile. E o școală Montessori extraordinară nu foarte 
departe - gemenele lui merg deja la o școală Montessori? 

Își eliberă aerul din plămâni... 

— E cam aiurea să te muţi așa, dintr-odată, începu el. 

I-am mai arătat o altă bucată de hârtie. 

— Acestea sunt bonusul pentru relocare și bonusul la 
semnătură pe care suntem pregătiţi să ţi le oferim. 

A citit cifrele și a clipit de două ori. 

— Scrie că oferta expiră astăzi. 

— Vreau să îţi las timp să discuţi asta cu Gail. Dar nu 
vreau să ai suficient timp să te folosești de asta ca să 
negociezi un pachet salarial mai bun cu cei de la NEC. 

— Nu ar fi în stare să îmi ofere atât, a spus. 

Mi-a plăcut sinceritatea lui. Îmi dădea o stare de bine. 

— Nu mi-ar folosi la nimic. 

— Nu ești cel mai bun agent de vânzări de acolo. Aici, ai 
fi. Deci suntem dispuși să plătim pentru asta. 

— Şi am timp până azi la ora cinci să iau o decizie? 

— După ceasul din Boston, am spus. Asta înseamnă ora 
patru la Chicago. 

— Uau, omule. Nu pot să... asta e atât de brusc. 

— Te-ai tot gândit la asta de ceva timp, am spus. Știam 


că tocmai refuzase o ofertă de la Panasonic. Uneori trebuie 
pur și simplu să închizi ochii și să sari. 

Se uita la mine, dar ochii lui erau aţintiţi în nu știu ce 
punct nu foarte departe. Vedeam că se dădea o luptă în 
mintea lui. 

— În plus, știi cât de aproape suntem de Vineyard? am 
zis. Un hop, un pas și-o săritură. Ai fost vreodată acolo? 
Familiei tale sigur o să îi placă. 

I-am sugerat să se întoarcă în camera de hotel și să își 
sune soţia. I-am spus că îl aştept în hol, iar între timp voi 
da niște telefoane și voi trimite e-mailuri de pe Blackberry. 
I-am spus că are tot timpul din lume să se hotărască, ceea 
ce nu era adevărat. 

După patruzeci și cinci de minute s-a întors în hol. 


Lui Gordy i-a picat fața. Adică auzim tot timpul expresia 
asta, dar cât de des chiar vedem cum îi pică faţa cuiva? 
Gordy a rămas cu gura căscată și pentru câteva secunde a 
amuţit. 

— Fir-ar să fie! a spus. Se uita fix la semnătura lui Jim 
Letasky de pe contract, după care la fața mea. Cum naiba 
ai reușit asta? 

— Ai aprobat pachetul salarial, am zis. 

— I-am mai oferit pachete al naibii de bune și înainte. Tu 
ce i-ai promis? a întrebat suspicios. 

— Nimic din ce tu să nu știi. Presupun că până la urma 
nu a mai opus rezistenţă. 

— Ei bine, a zis el, ai făcut o treabă bună. Şi-a pus 
ambele mâini pe umerii mei și a strâns tare. Nu știu cum ai 
reușit asta, dar sunt impresionat. 

Totuși, nu părea fericit. 


20 


Când m-am întors la firmă după prânzul de vineri, aveam 
un mesaj vocal de la Gordy. Voia să trec pe la biroul lui la 
ora trei. 

L-am sunat imediat, am vorbit cu Melanie și am 
confirmat. 

În următoarea oră și jumătate am vorbit la telefon și m- 
am ocupat de hârțogărie, iar în acest timp îmi tot derulam 
mesajul lui Gordy în minte, încercând să îmi dau seama 
dacă urma să primesc vești bune sau proaste. 

Cu câteva minute înainte de ora trei m-am dus în biroul 
său. 


— Intră, a spus Gordy cu entuziasm. Chiar era în 
picioare când am intrat în birou. Lângă el stătea Yoshi 
Tanaka, cu ochii împietriţi în spatele unor lentile groase. 
Cel mai bun a câștigat. Noul nostru vicepreședinte de la 
vânzări. Felicitări. 

Gordy mi-a întins mâna și mi-a strâns-o într-un fel care 
mie mi s-a părut că îi trăda resentimentele. Manșetele 
uriașe cu monogramă aurie îi străluceau. Yoshi nu mi-a 
strâns mâna. S-a aplecat ușor spre mine. Nu știa cum se dă 
mâna, dar nici eu nu știam cum să fac plecăciuni. Niciunul 
din ei nu zâmbea. Yoshi nu părea să știe să facă nici asta, 
dar Gordy mi s-a părut neobișnuit de supus, de parcă 
cineva îl ameninţa cu un pistol de la spate. 

— Mulţumesc, am spus. 

— Stai jos, m-a îndemnat Gordy. Ne-am așezat toţi trei. 

— Aș vrea să pot spune că asta se datorează doar 
succesului tău, a spus Gordy, dar e doar parțial adevărat. 
Ai avut câteva realizări bune. Unele foarte bune. Chiar ai 
început să îţi dai seama cum merge treaba. Că l-ai adus 
aici pe Letasky a fost o lovitură importantă și, sincer să fiu, 
nu credeam că o să reușești. Dar esenţial este faptul că nu 


pot avea pe oricine pe postul acesta. Am nevoie de cineva 
de încredere. Nu ca Gleason, care tot amână programările. 
Nici măcar ca Trevor, care a dat-o în bară cu Fidelity. Juca 
golf și a ratat afacerea Pavilion. 

— Ei bine, abia aștept provocările, am spus eu, și când 
mi-am auzit propriile cuvinte ieșind din gură, parcă mi-a 
venit să vomit. 

— Și vor fi o mulţime de provocări, a zis Gordy. N-ai 
idee. De acum înainte o să faci și treaba lui Joan și pe cea a 
lui Crawford. Și cred că și Yoshi-san vrea să spună câteva 
cuvinte. 

Tanaka și-a plecat capul în mod solemn. 

— Sincere felicitări sincere... către tine. 

— Mulţumesc. 

— Ai o treabă foarte... impota... de făcut. 

— Ce fel de treabă? 

— Impota... impo... ntă. 

— Importantă, da. 

— Nu vremuri bune pentru... afacerea noastră. 

Am dat din cap în semn de aprobare. 

— Vremuri... foarte grele. 

— Înţeleg. 

— Cred că nu știi ce vreme grele, rosti Tanaka aproape 
în șoaptă. 

— Mulţumesc, Yoshi-san, spuse Gordy. Acum aș vrea să 
discut despre salariu cu Steadman. Yoshi-san, poate poţi să 
ne lași puţin singuri. 

Tanaka se ridică, își aplecă capul în semn de despărțire 
și plecă. 

— Poţi să închizi ușa? strigă Gordy. Mulţumesc, Yoshi- 
san. 

Eram hotărât să preiau inițiativa, să nu îl las pe Gordy să 
mă vadă ca pe un pămpălău. Kurt ar fi fost mândru. 

— Am o idee destul de clară legată de pretenţiile mele 
financiare... am început. 

— Pretenţiile tale, a spus Gordy cu scârbă. la mai 
scutește-mă. Noi nu negociem aici. Pachetul tău salarial 


ori îl accepti, ori îl refuzi. Am zis asta ca să scap de 
japonez. 

M-am uitat în ochii lui și am dat din cap, așteptând. S-a 
terminat cu Tipul De Treabă, se pare. 

Mi-a comunicat valoarea pachetului salarial și am 
încercat să nu zâmbesc. Era mai mult decât mă așteptam. 
Mult mai mult. 

— Nu ai fost prima mea alegere și cred că și tu știi asta, 
a precizat Gordy. 

Acum înţelegeam de ce fusese Yoshi aici: ca să se 
asigure că se întâmplă ce s-a decis la Tokio, sau cel puţin 
că Gordy nu a uitat cine trage sforile. Gordy sigur ura asta 
- un tip care lucra pentru el, care abia vorbea engleza și 
care îi spunea ce să facă. 

— Sper să îţi demonstrez că te-ai înșelat, i-am zis. 

Se holbă la mine cu răutate. 

— Ti-am spus deja că plouă cu rahat pe noi de la 
Megatower din Tokio. Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun și cine 
produce rahatul acesta. Ai auzit numele lui Hideo 
Nakamura, presupun. 

— Sigur că da. 

Cu câteva săptămâni în urmă se dăduse un comunicat de 
presă care informa că președintele consiliului de 
administraţie de la Entronics, un tip numit cumva lkehara, 
a fost „promovat” și înlocuit de tipul acesta Nakamura. 
Nimeni nu știa nimic despre Nakamura, ceea ce era foarte 
ciudat, de parcă tipul s-ar fi aflat în stratosferă. Dar se 
spune că bătrânul, Ikehara, devenise ceea ce japonezii 
numesc un madogiwa-zoku, „unul care se uită pe geam”. 
Practic, asta înseamnă că ai fost trimis la plimbare. În 
Japonia, nimeni nu e concediat, în schimb, ești supus 
umilinţei de a fi pus pe liber, nedându-ţi-se altceva de făcut 
decât să te holbezi pe geam. Primești la propriu un birou 
lângă geam, ceea ce în Japonia nu reprezintă un lucru bun, 
cum e aici. În Japonia, un birou pe colţ înseamnă că îţi 
aștepți rândul să fii executat în stil corporatist. 

— Am zburat până la Santa Clara ca să mă întâlnesc cu 


Nakamura ăsta și e foarte cizelat. Foarte fin. Vorbește 
engleza bine. Îi plac golful și scotch-ul. Dar tipul acesta e 
un călău. Ar putea la fel de bine să poarte glugă neagră și 
să aibă o coasă. L-au adus pentru că tipii de la vârf din 
Megatower sunt foarte nemulţumiţi. Nu le plac cifrele 
noastre. De aceea au cumpărat afacerea din State a celor 
de la Royal Meister - pentru că vor să se extindă pe piaţa 
din Statele Unite. 

— Înţeleg. 

— Deci trebuie să îi arătăm lui Nakamura din ce suntem 
făcuţi. Poţi să faci asta? 

— Pot. 

— Poţi să îi determini pe băieţi să muncească mai mult? 
Să îi stimulezi cu biciul? 

— Pot. 

— Poţi să scoţi un iepure din joben? 

Aproape că mi-a ieșit pe gură: „Voi face tot ce îmi stă în 
putinţă”. Sau: „Cu siguranţă voi încerca.” Dar în loc de 
asta, am spus: 

— Ştii că pot. 

— O să aștept multe de la tine. O să te storc fără milă. 
Acum pleacă de aici. Trebuie să ne pregătim pentru 
teleconferința săptămânală. 

M-am ridicat. 

Și-a întins mâna. 

— Sper că nu am făcut o greșeală, a zis el. 

Am încercat să nu zâmbesc. 

— Nu ai făcut, i-am răspuns eu. 


Melanie mi-a zâmbit în timp ce plecam. 

— Salută-l pe Bob din partea mea, am spus. 

— Mulţumesc. Salut-o și tu pe Kate. 

M-am îndreptat către biroul meu. Cal Taylor tocmai 
ieșea de la toaletă. Mi-a aruncat un rânjet și s-a șters la 
gură cu dosul palmei. Ştiam că avusese parte de niște 
încurajări la mijlocul zilei - biroul lui era mult prea expus. 

— Salut, a spus Cal, făcându-mi cu mâna. 


— Salut, Cal, am răspuns cu veselie și am continuat să 
merg. 

— Arăţi ca șoarecele care a ajuns la caşcaval, a spus. 
Chiar și în situaţia lui, aproape permanentă de altfel, tot 
era înspăimântător de perspicace. 

Am râs politicos și i-am făcut cu mâna prietenește, 
zâmbind până am ajuns în biroul meu. Acolo am închis ușa 
și am dat cu pumnii în aer. 

Am sunat-o pe Kate pe celular. 

— Ce faci, iubito? am întrebat-o eu. Ești la lucru? 

— Sunt la Starbucks și beau niște cafea cu Claudia. 

Claudia și Kate au fost colege de școală generală și de 
facultate, Claudia avea un cont în bancă enorm și nu făcea 
altceva decât să iasă în oraș cu prietenii. Nu înţelegea de 
ce Kate insista să muncească la fundaţie. 

— Tocmai vin de la Gordy, am spus cu o voce neutră. 

— Şi? Nu pari foarte încântat. Nu ai obţinut postul? 

— Ba da. 

— Poftim? 

— Am obţinut promovarea, am spus, ridicând tonul. 
Vorbești cu noul vicepreședinte. Merit puţin respect. 

A scos un țipăt puternic. 

— Oh, Dumnezeule. Jason! E minunat! 

— Ştii ce înseamnă asta? O creștere enormă a salariului. 
Și o primă serioasă. 

— Trebuie să sărbătorim, a spus ea. Hai să ieșim în oraș 
la cină. Fac eu rezervările la Hamersley's. 

— Sunt cam frânt, am zis. A fost o zi lungă. 

— Bine, scumpule. Pregătim ceva acasă. 


Zvonul s-a răspândit destul de repede. Reacţia celor din 
Gașca Fraţilor a fost interesantă și nu total neașteptată. 
Ricky Festino nu putea fi mai fericit de atât pentru mine. 
Se purta de parcă aș fi fost ales drept președinte al 
Statelor Unite, și nu vicepreședinte la vânzări. Brett 
Gleason a făcut ceva total neobișnuit pentru el, a 
recunoscut faptul că exist spunând: 


— Să ai un weekend plăcut. 

Ceea ce era o mare realizare pentru el, ţinând cont de 
faptul că tocmai pierduse postul pe care îl voia. Trevor 
Allard m-a ignorat, ceea ce mă și așteptam să facă, lucru 
care mi-a dat o imensă satisfacţie pentru că părea 
incredibil de enervat de situaţie. Totul părea în regulă 
acum. În lift, pe ecran, vorba zilei era „felicitări”, ceea ce 
părea un lucru pozitiv. Acţiunile de la Entronics 
crescuseră. Toţi cei din lift arătau bine și miroseau bine. 
M-am oprit la cei de la pază când am coborât în hol și l-am 
găsit pe Kurt acolo. I-am dat vestea cea bună. 

— Hai pe bune, a spus el. Tu ești acum? Tu ești omul 
zilei? 

— Da. 

S-a ridicat și m-a îmbrățișat bărbătește. 

— Ești tare. Acum ai dungile, omule. Bravo, Zulu. 

— Poftim? 

— Cuvinte folosite în armată. Felicitări, frate. 


21 


Pe drumul spre mallul Atrium de pe Chestnut Hill l-am 
ascultat din nou în mașină pe Bătrânul Patton. „Când ești 
la pământ și ești atacat, răgea, o să trebuiască să acţionezi 
imediat. Inamicul te poate împușca în spate atunci când 
fugi de el la fel de ușor ca atunci când te împușcă în faţă în 
timp ce fugi spre el. În timpul în care tu citești acest 
paragraf, unul dintre membrii echipei tale va muri. Așa că 
trebuie să dai un ordin, și repede. Nu ezita. Dar ia naibii o 
dată o decizie!” 

Pe jumătate ascultam, pe jumătate visam la noua mea 
slujbă. Cât de fericită urma să fie Kate, acum că în sfârșit 
câștigam și eu bani frumoși. Ne puteam muta. Puteam să 
cumpărăm o casă așa cum visa ea. 

Am urcat pe scara rulantă ce ducea la Tiffany's și am 
cerut să văd broșele. Nu mai fusesem până acum la 
Tiffany's, dacă îţi vine să crezi, și am descoperit că 
bijuteriile lor nu sunt organizate pe categorii, coliere într-o 
parte, cercei în alta, ci pe categorii de preţ. Într-o parte a 
magazinului se aflau lucrurile pe care și le permit oamenii 
care o duc bine de obicei, argint și pietre semiprețioase. În 
cealaltă parte a magazinului se aflau cele din aur și 
diamante, unde nu îndrăznești să pășești dacă nu 
administrezi un fond de investiţii. 

Când i-am descris ce fel de broșă caut, vânzătoarea m-a 
condus într-o altă parte a magazinului, la cele scumpe. Mi 
s-a blocat respiraţia. După care s-a dus în spatele vitrinei 
și a scos dintr-o cutie de sticlă o bijuterie în formă de stea, 
a pus-o pe pânza neagră și s-a uitat la ea. 

— Asta e, am spus. Am întors-o pe cealaltă parte, 
pretinzând că mă uit la spate, când de fapt căutam să văd 
preţul, iar când l-am observat, iarăși mi s-a blocat 
respiraţia. Era mai mult decât dădusem pe inelul ei de 
logodnă. Dar mi-am reamintit că tocmai primisem o mărire 


considerabilă de salariu și că voi încasa și o primă mare, 
așa că am scos cardul Visa și i-am spus că poate să o 
împacheteze. 

Când am ajuns acasă, eram mulţumit de viaţă. Tocmai 
fusesem promovat, iar pe scaunul de lângă mine se afla o 
punguţă albastră de la Tiffany's. E adevărat, mașina era o 
Acura, și nu una nouă, dar totuși. Eram bun, ce naiba, și 
lucram pentru o companie mare. Eram un carnivor. 

Kate a venit să mă întâmpine la ușă. Purta un tricou alb 
și niște jeanși, arăta și mirosea minunat. Și-a aruncat 
braţele în jurul meu, m-a sărutat direct pe buze și eu am 
sărutat-o la rândul meu, și am tot continuat. M-am excitat 
imediat. 

Când ești căsătorit de ceva timp, genul acesta de 
combustie internă nu se întâmplă foarte des, dar am simţit 
dintr-odată fluxul acela de testosteron. M-am simţit ca 
eroul cuceritor care se întoarce acasă pentru niște 
tăvăleală. Eu eram Og, omul CroMagnon, întorcându-se în 
grotă la femeia lui, după ce a doborât cu sulița un mamut 
blănos. 

Am scăpat geanta și punguta albastră de la Tiffany's pe 
covor și mi-am vârât mâinile pe sub cureaua de la blugii ei. 
I-am simţit pielea caldă și fină ca mătasea și am început să 
o mângâi pe fund. 

A zâmbit și s-a lăsat puţin pe spate. 

— Care e ocazia specială? m-a întrebat ea. 

— Fiecare zi în care sunt căsătorit cu tine e o ocazie 
specială, i-am răspuns, și am continuat să o sărut. 

Ne-am dus în sufragerie și am împins-o pe canapeaua de 
la bunica Spencer, tare ca piatra. Până și podeaua ar fi fost 
mai confortabilă. 

— Jase, a zis. Uau! 

— Putem să facem asta și fără prezervativ, știi, am spus 
în timp ce îi dădeam jos tricoul. 

— Stai, a spus. Așteaptă. S-a eliberat din braţele mele și 
s-a dus să tragă draperiile ca să nu beneficieze vecinii de 
un spectacol gratuit și să nu aibă copiii lor nevoie de 


terapie pentru următoarele decenii. 

Când s-a întors, i-am dat jos tricoul. Nu mă mai uitasem 
atât de atent la sânii ei de mult timp, așa că am fost pe 
dată la fel de excitat ca atunci când am făcut-o prima dată. 

— Eşti o femeie frumoasă, ţi-a spus vreodată cineva 
asta? am întrebat-o în timp ce îi deschideam fermoarul de 
la blugi. Era deja excitată și am fost surprins să văd asta. 

— Ar trebui - crezi că ar trebui să mergem în dormitor? 
a vrut ea să știe. 

— Nu, am spus eu, mângâind-o acolo jos. 

Chiar în acel moment mi-a sunat Blackberry-ul - era 
legat de cureaua mea, undeva în grămada de pe podea -, 
dar l-am ignorat. M-am pus deasupra ei și, fără niciun 
preludiu, am penetrat-o cu o ușurință delicioasă. 

— Jase, a spus. Uau. 


— Nu te mișca de acolo, a spus ea după consumarea 
actului sexual. 

A fugit până la baie, după care s-a dus în bucătărie, 
unde am auzit că a deschis frigiderul, apoi clinchetul unor 
pahare și după câteva minute s-a întors cu o tavă. S-a 
întins peste canapea, goală, și a așezat-o pe măsuţa de 
cafea. Pe ea se afla o sticlă de șampanie Krug, două pahare 
și niște caviar negru într-un vas de argint unde erau și 
două linguriţe și un bol mic și rotund. De asemenea, era și 
un pachet dreptunghiular învelit în hârtie elegantă. 

Urăsc caviarul, dar cum nu mâncam foarte des așa ceva, 
probabil a și uitat. Am spus-o, cu toată bucuria pe care am 
putut-o simula: 

— Caviar! 

— Vrei să faci tu onorurile? 

Mi-a dat sticla rece de șampanie. Obișnuiam să cred că 
atunci când deschizi o sticlă de șampanie vrei să se audă 
pocnitura aceea festivă și să curgă pe lângă. Kate m-a 
învăţat că nu așa se face. Am dat jos învelitoarea și cușca 
de metal de pe dop și am scos dopul ca un expert, 
întorcând sticla. Dopul a ieșit doar cu un pocnet discret. 


Fără să curgă pe lângă. Am turnat încet în pahare, am 
lăsat bulele să se așeze, apoi am turnat din nou, după care 
i-am dat și ei un pahar și am ciocnit. 

— Așteaptă, m-a oprit ea când am dus paharul spre 
buze. Un toast. 

— Pentru lucruri clasice, am zis eu. Șampanie, caviar și 
sex. 

— Nu, a spus ea râzând. „Pentru dragoste și dorinţă - 
aripile spiritului spre fapte măreţe.” Goethe. 

— Dar eu nu am făcut cine știe ce fapte măreţe. 

— După cum spunea Balzac: „Nu există un talent 
extraordinar fără o voinţă extraordinară”. 

Am ciocnit paharele din nou și am adăugat: 

— În spatele fiecărui bărbat extraordinar se află o 
femeie extraordinară. 

— Dându-și ochii peste cap, a spus Kate. Și scoțând 
limba. A zâmbit. Dragă, tu îţi dai seama ce ai realizat? Cum 
ai reușit să îţi întorci cariera la o sută optzeci de grade? 

Am dat din cap, dar nu am putut să mă uit la ea. Tata a 
avut un serviciu. Eu am o carieră. Și dacă ar fi știut ce fel 
de ajutor primeam. 

— Vicepreședinte. Sunt atât de mândră de tine! 

— Ei lasă, am spus eu. 

— Tu chiar rupi gura târgului când îţi pui mintea la 
contribuţie. 

— Da, dar tu ești cea care mă tot împinge de la spate. 
Care m-a determinat să fac primul pas. 

— Eşti un dulce. A luat pachetul de pe tavă și mi l-a 
întins. Un petit cadeau. 

— Moi? am spus. Stai puţin. M-am ridicat și m-am dus să 
iau punga de la Tiffany's de unde o scăpasem. I-am întins- 
o. Facem schimb. 

— De la Tiffany's? Jason, ești atât de rău. 

— Hai. Tu prima. 

— Nu, tu. E doar o mică atenţie. 

Am rupt hârtia în care era împachetat în timp ce ea 
spunea: 


— Ceva nou să asculţi în timp ce mergi la serviciu. 

Era un audio-book numit Acum tu ești șeful - Acum ce 
faci? Un plan în 10 pași. 

— O, ce mişto! am zis. A și sunat convingător. 
Mulţumesc. Nu aveam de gând să îi spun că am ajuns să 
ascult lucruri mult mai tari, bunăoară pe generalul cu 
patru stele. 

Ştiam că lumea mea i se părea plictisitoare și că nu o 
prea înțelegea. Dar dacă tot era căsătorită cu un războinic 
Yanomami, de ce să nu fie măcar o căpetenie? Așa că se 
asigurase că o să am fața pictată cel puţin. Nu prea 
pricepea ce făceam eu toată ziua, dar, la naiba, avea de 
gând să se asigure că îmi stau drept penele pe cap. 

— Lovește pământul în fugă, a spus. Şi ceva în care să îl 
cari. S-a întins sub canapea și a scos o cutie mult mai 
mare. 

— Stai, știu ce e înăuntru, am spus. 

— Nu știi. 

— Ştiu. E una dintre acele suflători Yanomami. Dintre 
acelea cu săgeți otrăvite. Nu-i așa? 

Mi-a aruncat unul dintre acele zâmbete ale ei, îngrozitor 
de sexi. lubeam zâmbetul acela. Intotdeauna mă făcea să 
mă topesc. 

Am desfăcut cutia. Era o servietă frumoasă de piele de 
culoare castanie cu fitinguri de aramă. Trebuie să fi costat 
o avere. 

— Iisuse, am spus eu. E uimitoare. 

— A fost făcută pe St James Street din Londra de către 
Swaine Adeney Briggs and Sons. M-a ajutat Claudia să o 
aleg. Spune că e un fel de Rolls-Royce al servietelor. 

— Şi poate într-o zi vom avea și un Rolls-Royce în care 
să punem asta, am spus. lubito, e un gest incredibil de 
dulce din partea ta. E rândul tău. 

Ochii îi străluceau larg deschişi de emoția așteptării, în 
timp ce desfăcea cu grijă hârtia albastră și deschidea 
cutia. Apoi am văzut cum strălucirea din ochi i-a dispărut. 

— Care e problema? 


A întors cu suspiciune steaua de aur încrustată cu 
nestemate, căutând preţul la fel cum am făcut eu în 
magazine. 

— Nu îmi vine să cred, a spus, pe un ton sec. 
Dumnezeule! 

— Nu o recunoști? 

— Ba da. Doar că... 

— Pe Susie nu o să o deranjeze dacă o să ai și tu una. 

— Nu, nu cred... Jason, cât a costat asta? 

— Ne-o putem permite. 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur, am spus. Tocmai mi-am obținut dungile. 
Dungile? 

— Termeni militari, am spus. 

A luat o gură de șampanie și s-a întors la măsuţa de ca 
ea. A întins o parte din icrele acelea negre uleioase pe un 
biscuit și mi l-a oferit cu un zâmbet larg. 

— Sevruga? 


Partea a doua 


22 


Două săptămâni mai târziu am aflat că soţia mea 
rămăsese însărcinată. Mersese la clinica IVF cu o și mai 
mare hotărâre decât de obicei să treacă din nou prin 
procesul acela oribil, cu toate injectiile, termometrele, 
aparatele reci și speranţele care urmau să ne fie probabil 
din nou distruse. I-au făcut aceleași analize de sânge ca de 
fiecare dată, și toate chestiile acelea pe care nu le-am prea 
înţeles niciodată legate de nivelul unui hormon care le 
indica doctorilor când avea să aibă următoarea ovulatie. 
Dar nu era necesar ca eu să pricep. Pur și simplu am făcut 
ce m-au pus ei să fac, am intrat când mi-au spus ei și mi- 
am făcut datoria patriotică. A doua zi doctorul DiMarco a 
sunat-o pe Kate să îi spună că apăruse o complicaţie 
interesantă și că s-ar putea să nu mai fie nevoie de 
intervenţia IVF în cele din urmă. Nu părea foarte încântat, 
mi-a zis Kate. Concepuserăm un copil prin metoda 
tradițională. Nu trebuia să se întâmple asta. 

Aveam eu teoria mea secretă, pe care nu i-aș fi spus-o 
niciodată lui Kate. Cred că rămăsese însărcinată pentru că 
lucrurile începuseră să îmi iasă așa cum voiam. Puteţi să 
spuneţi că sunt nebun, dar știți că unii părinţi încearcă ani 
la rând să aibă un copil, apoi imediat după ce adoptă unul, 
soția rămâne însărcinată? Blocajul lor biologic este 
spulberat de simpla decizie de a adopta. Ușurarea, poate. 
Există și studii care arată faptul că bărbaţii care au un 
nivel ridicat al stimei de sine tind să fie mai fertili. Sau cel 
puţin cred că am citit ceva despre asta. 

Și totuși, e posibil să fi rămas însărcinată din simplul 
motiv ca am făcut în sfârșit sex adevărat, după ce luni de 
zile am făcut-o numai într-un pahar de plastic într-un 
laborator. 

Oricare ar fi fost motivul, amândoi eram în culmea 
fericirii. Kate a insistat să nu spunem nimănui până nu îi 


auzim mima cum bate, la șapte sau opt săptămâni. Doar 
după aceea avea de gând să le spună tatălui ei - mama îi 
murise cu mult timp înainte să o cunosc pe Kate - și surorii 
ei, și tuturor prietenilor. Părinţii mei muriseră - fuseseră 
fumători, deci s-au stins devreme - și nu aveam fraţi sau 
surori cărora să le dau vestea, oricum. 

Intotdeauna am avut mulţi prieteni, însă apoi m-am 
însurat, am început să ieșim doar cu alte cupluri 
căsătorite, și bărbaţii nu au voie să iasă fără soțiile lor 
decât dacă poartă o brățară electronică la gleznă, și apoi 
fac copii și după un timp te trezești că nu mai ai chiar atât 
de mulţi prieteni. Păstrasem legătura cu câţiva prieteni din 
liceu. Câţiva dintre cei din frăţie. Dar nu aveam de gând să 
spun nimănui nimic până nu îi auzeam bătăile inimii. 

Oricum, nu era cel mai important lucru pentru mine să 
dau sfoară-n ţară. Ce era cu adevărat important era faptul 
că eram îndrăgostit de cea mai frumoasă femeie din lume 
și urma sa avem un copil și începeam să am încredere în 
perspectivele de viitor legate de munca mea. Totul mergea 
ca pe roate. 

După douăsprezece săptămâni, am început să le spun 
celor de la serviciu. Lui Gordy nici că ar fi putut să îi pese 
mai puţin. Avea patru copii și îi evita cât de mult putea. 
Chiar îi plăcea să se laude cât de puţin timp petrecea 
împreună cu familia. I se părea că e un adevărat macho. 

Festino mi-a strâns mâna și părea să fi uitat pentru 
moment de Purell. 

— Felicitări pentru moartea vieţii tale sexuale, Tigger, 
îmi spuse el. 

— Nu e complet moartă încă, i-am zis. 

— Da, bine, așteaptă numai să vezi. Bebelușii înșiși sunt 
cea mai bună metodă contraceptivă. Așteaptă și-o să vezi. 

— Dacă spui tu... 

— O, da. Eu și soţia mea o facem câinește”*. Eu stau în 
două labe și cerșesc, ea se întoarce pe partea cealaltă și 


7? Doggie-style (în lb. eng. în orig.) 


face pe moarta. 

Am mimat că băteam o tobă. 

— Vă mulţumesc, sunteţi un public minunat. Sunt aici 
toată săptămâna, am zis eu. Încercaţi cotletul de vita, e 
delicios. 

— Așteaptă până nu îţi mai poţi scoate din minte 
cântecul lui Barney“, spuse Festino. Un cântec diabolic. 
Sau până ce singurul show TV pe care mai ai voie să îl 
urmărești e The Wigglest!. Şi mai ieși la cină doar la Chuck 
E. Cheese% la ora cinci. Și când mergeţi să faceţi o 
amniocenteză? 

— Amniocenteză? 

— Ştii tu, testul acela pentru boli congenitale. 

— Măi, tu chiar vezi numai partea întunecată a 
lucrurilor, nu-i așa? l-am întrebat eu. Kate nu e nici măcar 
pe aproape de vârsta de treizeci și cinci de ani. 

— E așa cum spun doctorii întotdeauna. Pregătește-te 
pentru ce e mai rău și toate celelalte. 

Era o întrebare personală, dar eram mai ales surprins că 
lui Festino îi păsa. 

— Speră că va fi bine și așteaptă-te la ce e mai rău, am 
zis eu. Ai omis prima parte. 

— Am trecut direct la subiect, a spus Festino. 


Sarcina a fost cel mai important lucru care ni s-a 
întâmplat în primele luni după promovarea mea, dar nu a 
fost singurul. Ne-am mutat din micuța noastră casă din 
Belmont într-una mai mare în Cambridge. Tot nu ne 
puteam permite una dintre acele case de pe Brattle Street 
la care visa ea, dar am cumpărat una frumoasă în stil 
victorian pe Hilliard Street, mai jos de Brattle, care fusese 
renovată acum câţiva ani de către un profesor de la 


5 Dinozaur-mascotă dintr-o emisiune din S.U.A. pentru copii cu vârste 
cuprinse între 1 și 8 ani (n.tr.) 

5 Show TV având drept protagoniști un grup de copii din Australia 
(n.tr.) 

8 Lant de spaţii de divertisment pentru întreaga familie (n.tr.) 


Harvard care tocmai primise o ofertă mai bună de la cei de 
la Princeton. Erau unele obiecte pe care voiam să le 
schimbăm - carpeta de pe treptele care duceau la al doilea 
etaj era foarte uzată, de exemplu dar ne gândeam că vom 
ajunge să le facem pe toate până la urmă. 

Probabil am vândut la un preț prea mic casa din 
Belmont, deoarece Kate nu mai avea răbdare să se mute 
odată în Cambridge. Am reușit să o vindem chiar după 
două zile de la scoaterea ei pe piață. Nu o mai văzusem 
atât de fericită de ani de zile, iar asta mă făcea și pe mine 
fericit. 

Pe aleea din faţa casei nu existau garaje în partea asta 
de lux a Cambridge-ului dacă vă vine să credeţi - erau cele 
două mașini noi-nouţe ale noastre. Îmi schimbasem Acura 
mea complet reparată cu un Mercedes SLK 55 AMG 
Roadster nou și Kate renunţase cu greu la vechiul ei 
Nissan Maxima pentru un Lexus SUV hibrid, doar fiindcă 
mașina consuma mai puţin și nu polua atât de mult. Eu 
mi-am luat Mercedesul pur și simplu fiindcă era deosebit. 

Totul se întâmplase repede - poate prea repede. 


Acum, cam în fiecare dimineaţă, mă antrenam cu Kurt la 
sala lui de forță sau la Stadionul Harvard, sau făceam 
jogging pe malul râului Charles. Kurt devenise antrenorul 
meu personal. Mi-a spus că trebuie să scap de burtă, 
trebuia să devin suplu și al naibii, și o dată ce voi începe 
să mă simt mai bine în pielea mea, fizic vorbind, toate 
celelalte vor urma. 

A avut dreptate, bineînţeles. Am slăbit vreo patru 
kilograme și jumătate în câteva săptămâni, iar după câteva 
luni slăbisem deja aproape paisprezece kilograme. A 
trebuit să îmi cumpăr haine noi, ceea ce a încântat-o pe 
Kate. A privit-o ca pe o ocazie să îmi reînnoiască 
garderoba, să mă facă să scap de costumele Men's 
Warehouse și să îmi iau altele de la magazinul de lux Louis 


53 Lean and mean (în lb. eng. în orig.) 


Boston, cu măsuri europene care mă induceau în eroare și 
cu etichete cu numele imposibil de pronunţat ale unor 
designeri italieni. 

Kurt protesta vehement împotriva alimentaţiei mele - 
zicea că era otravă curată - și mă punea să mănânc doar 
alimente bogate în proteine, cu conţinut scăzut de grăsimi 
și doar carbohidrați „buni”. Mult pește, multe legume și 
chestii de genul acesta. Renunţasem deja la sendvișurile 
cu vinete și parmezan și la cele făcute cu franzelă cu 
măsline de la prânz. Am încetat să îl mai vizitez pe 
Graham, prietenul meu care fuma iarbă, de fapt am 
renunţat complet la obiceiul de a fuma așa ceva, deoarece 
Kurt mă convinsese că era dăunător, că trebuia să îmi 
păstrez toate simţurile ascuţite. Minte sănătoasă în corp 
sănătos, despre asta era vorba. 

A insistat ca la serviciu să merg pe scări cel puţin o dată 
pe săptămână, în loc să iau liftul. „Douăzeci de etaje?” am 
protestat eu. „Cred că ești nebun!” Într-o dimineaţă am 
încercat sugestia lui și a trebuit să îmi schimb cămașa de 
îndată ce am ajuns în birou. Dar după un timp nu îmi mai 
era așa de greu să urc sau să cobor douăzeci de etaje. 
Când ai o fobie legată de Lift, suporţi multă durere doar ca 
să eviţi riscul de a rămâne blocat într-un sicriu pe 
verticală. 

Kate era încântată de ceea ce numea Schimbarea mea 
Extremă. Era hotărâtă să mănânce sănătos pe durata 
sarcinii, iar acum eram și eu alături de ea în această 
inițiativă. Niciodată nu îl cunoscuse pe tipul acesta Kurt, 
dar îi plăcea ceea ce făcea el pentru mine. 

Nu știa nici jumătate din cele întâmplate, bineînţeles. 


În noul meu birou, mai mare decât cel anterior, am 
înrămat și pus pe pereţi postere motivaţionale corporatiste 
cu imagini din lumea armatei. O poză era cu un lunetist în 
haine de camuflaj și pictat pe faţă, întins pe sol, ţintind cu 
arma spre noi. Scria, cu litere mari, CURAJ, și apoi „Doar o 
persoană extraordinară poate înfrunta pericolul și își poate 


păstra sângele-rece”. Într-o altă poză erau niște tipi pe un 
tanc şi cuvintele „AUTORITATE: cel mai puternic 
supraviețuiește”. Aveam și „TĂRIE DE CARACTER și 
RABDARE”. Ușor penibile? Desigur. Dar simplul fapt că mă 
uitam la ele mă motiva. 

Mai ales la serviciu, totul părea să se așeze la locul 
potrivit pentru mine. De parcă fiecare aruncare devenea 
un home run, fiecare minge intra în gaură, fiecare coș era 
de trei puncte, totul era așa cum trebuia să fie. Aveam o 
mână de aur. Înregistram succes după succes. 

Chiar și faptul că am cumpărat Mercedesul a dus la o 
lovitură majoră în vânzări. 

Într-o dimineaţă ședeam în sala luxoasă de așteptare a 
reprezentanţei Harry Belkin Mercedes în Allston, 
aşteptând să fie gata noua mea maşină. Am stat acolo mai 
mult de o oră pe o canapea de piele, bând un cappuccino 
luat de la un tonomat și urmărind spectacolul TV Live with 
Regis and Kelly la televizorul lor cu sunet surround. 

Și în acel moment m-am gândit: cum de nu au plasme 
Entronics aici, pe care să apară clipuri și reclame ale celor 
mai recente modele Mercedes? Ştiţi, prim-planuri. 
Mercedes ar plăti pentru asta. Apoi am început să reflectez 
asupra ideii. Compania Harry Belkin era cel mai mare 
dealer auto din New England. Vindeau BMW-uri, Porsche- 
uri și Maybach-uri. Și multe alte mărci de automobile pe 
lângă acestea. De ce să nu le sugerez ideea? Ce naiba, 
supermarketurile fac asta - de ce să nu procedeze la fel și 
comercianții de automobile de primă clasă? 

Am căutat pe internet și am identificat persoana cu care 
trebuia să vorbesc. Era vicepreședintele departamentului 
de marketing, iar numele lui era Fred Naseem. L-am sunat, 
i-am expus ideea mea și a fost imediat interesat de ea. 
Bineînţeles, preţul era o problemă, dar nu e întotdeauna 
așa? Mi-am pus la bătaie întregul arsenal de trucuri de 
marketing. l-am spus cât venit suplimentar adunau 
lanţurile de supermarketuri folosind ecranele cu plasmă 
pentru a-și face reclamă, în zona unde se fac cozile la casă. 


Sălile de așteptare sunt exact ca și cozile de la casă, i-am 
zis eu. Toată lumea urăște să aștepte. Este o risipă de 
timp. Dar oamenilor le place să primească tot timpul 
informaţii noi. Și să aibă parte de divertisment. Așa că 
oferiţi-le divertisment și educaţi-i și vindeţi-le cele mai 
interesante îmbunătăţiri și accesorii ale noilor voastre 
modele de mașini. 

Apoi i-am detaliat costurile, deși bineînţeles că nu am 
folosit denumirea de „cost” sau „preț, ci i-am spus 
„investiţie”. I-am calculat câţi dolari ar trebui „să 
investească” în fiecare zi și câţi bani ar câștiga. Era la 
mintea cocoșului. Apoi am făcut schema clasică cu setul de 
întrebări la care nu putea răspunde decât cu „da”. Clienţii 
dumneavoastră știu să facă diferenţa, nu-i așa? Fac pariu 
că apreciază toate facilităţile pe care li le puneţi la 
dispoziţie în sala de așteptare, precum cafeaua și brioșele, 
nu-i așa? Nu credeţi că li s-ar părea că ar arăta deosebit 
niște ecrane Entronics pe perete? Bum bum bum. Da da 
da. Apoi: e adevărat că șeful dumneavoastră, Harry Belkin, 
ar dori o creștere a încasărilor în fiecare dintre 
reprezentanțe? Ei bine, ce era să spună? Că nu? Apoi 
lovitura fatală. I-am pus Marea întrebare: Sunteţi gata să 
începeţi să realizaţi încasările suplimentare pe care 
ecranele Entronics cu siguranţă le vor genera? 

Apoi Marele Da. 

Când păru să ezite spre sfârșitul conversaţiei, cum fac 
de obicei toţi clienţii, l-am lovit cu o serie de trucuri 
legendare pe care le furasem de pe CD-urile mele cu Mark 
Simkins. Cred că era setul numit The Mark Simkins 
College of Advanced Closing**. Strângerea lor cu ușa, când 
îi manipulezi să facă o cerere pe care știi că o poţi 
satisface. 

I-am spus că pentru o comandă atât de mare, livrarea va 
dura probabil în jur de șase luni. Ei bine, după ce s-a 
perpelit să primească ecranele cu plasmă în 


8 Scoala pentru încheieri Avansate a lui Mark Simkins (n.tr.) 


reprezentanţele lui, voia totul chiar în acel moment. Voia 
ca livrarea să aibă loc în jumătate din acest interval de 
timp. Trei luni. 

Puteam să fac asta. Aș fi putut chiar și în două luni dacă 
ar fi insistat. Dar voiam ca el să îmi ceară ceva ce puteam 
face. De îndată ce am fost de acord, am știut că afacerea 
fusese încheiată. 

Apoi am aruncat în joc și vechiul truc final cu „concluzia 
greșită”. Spui ceva ce știi din start că e greșit, ca ei să 
trebuiască să te corecteze. 

— Deci șase sute de monitoare cu diagonala de nouăzeci 
și unu de centimetri și încă o sută douăzeci de monitoare 
cu diagonala de o sută cincizeci de centimetri? 

— Nu, nu, nu, spuse Freddy Naseem. Invers. Şase sute 
de o sută cincizeci de centimetri și o sută douăzeci de 
nouăzeci și unu de centimetri. 

— Aha, am spus eu. Greșeala mea. Am înţeles acum. 

Picase în plasă. Îmi plăcea la nebunie ironia faptului că 
vindeau unui tip care lucra în vânzări auto. Nimeni nu era 
în siguranţă. 

Era entuziasmat la culme. De fapt, devenise ideea lui - 
așa știam că aveam succes. A vorbit cu domnul Harry 
Belkin însuși, m-a sunat și mi-a spus că domnul Belkin era 
încântat de idee și că mai rămânea doar să negociem 
preţul. 

Câteodată mă uimesc pe mine însumi. 

M-a sunat iar după o zi. 

— Jason, începu el, plin de entuziasm. Am pus pe hârtie 
niște cifre, și sper că și tu ai făcut același lucru. Mi-a spus 
câte plasme voiau - din cele uriașe pentru pereţii celor 
patruzeci și șase de reprezentanţe, și din cele mai mici 
pentru a le atârna de tavan. Nu m-am prins care era faza. 
Comanda era mult mai mare. Şi apoi mi-a explicat: nu voia 
plasme doar pentru reprezentanţele BMW și Mercedes. 
Voia și pentru cele Hyundai și Kia. Și Cadillac. Şi Dodge. 
Pentru toate. 

Aproape rămăsesem mut de uimire. Și asta nu mi se 


întâmpla prea des. 

Când mi-am revenit, i-am spus: 

— Pun niște cifre pe hârtie și vă contactez eu mâine. Nu 
vă fac să pierdeţi vremea. Vă voi oferi cel mai bun preţ pe 
care îl pot obţine. 

Totul părea să îmi meargă ca pe roate. 

Cu excepţia lui Gordy. Nu se schimbase deloc. El era cea 
mai mare nemulțumire a mea legată de noul job. Mă punea 
sa vin la ora șapte dimineaţa și dădea buzna în biroul meu 
în mod regulat, cu tot felul de plângeri. Imi trimitea mesaje 
pe messenger, care sunau ca și cum ar fi fost vreo urgenţă, 
mă chema de îndată în biroul lui și în cele din urmă reieșea 
că nu era nicio urgenţa. Schema unei prezentări la care 
voia să mă uit. Foi de calcul. Orice prostie care lui i se 
părea importantă în acel moment. 

Mă tot plângeam lui Kate în legătură cu el. Ea mă 
asculta cu răbdare. Într-o noapte când m-am întors de la 
serviciu mi-a dat o punga albă de plastic de la o librărie. 
Erau CD-uri pe care sa le ascult pe drum spre slujbă și 
înapoi spre casă: Cum să lucrezi pentru oameni agresivi și 
tiranici la birou și Strângerea de gât nu e o soluție. 

— Gordy nu pleacă niciunde, dragule, zise ea. Pur și 
simplu va trebui să înveţi să te descurci cu el. 

— Să-l strâng de gât, am spus eu. Asta da idee bună. 

— Iubitule, cum se face că niciodată nu mă întrebi ce am 
făcut eu toată ziua? 

Avea dreptate; rareori o făceam și acum mă simțeam 
foarte vinovat. 

— Pentru că sunt bărbat? 

— Jason! 

— Îmi pare rău. Ce ai făcut toată ziua? 


Când afacerea cu Harry Belkin părea să fie aproape 
încheiată, m-am oprit pe la biroul lui Gordy să îi dau vestea 
cea bună. A dat din cap, mi-a pus câteva întrebări, nu a 
părut foarte interesat. Mi-a înmânat rapoartele cu 
cheltuielile lunare și mi-a spus să arunc o privire pe ele. 


— Două luni, spuse el. Două luni până la finalul celui de- 
al doilea trimestru. 

Entronics lucra după anul fiscal japonez, ceea ce ne 
făcea să fim confuzi uneori. 

Am aruncat o privire asupra raportului de cheltuieli și 
am spus: 

— lisuse, Gașca Fraţilor cheltuie o grămadă de bani pe 
CD, nu-i așa? Mă refeream la Călătorii și Distracţie - 
hoteluri, călătorii, dejunuri. 

— Vezi? zise el. E o nebunie. Am vrut să pun capăt 
acestor abuzuri față de cărțile de credit ale companiei. Dar 
acum că am pe cine mă baza, vreau ca tu să creezi o nouă 
politică a firmei pentru CD. 

Voia ca eu să devin lupul cel rău. „De ce să nu faci tu 
asta? Mă gândeam eu. Oricum toată lumea te urăște. 

— Am înţeles, i-am spus eu. 

— Încă un lucru. E vremea să separăm grâul de neghină. 

Ştiam ce voia să spună - să le evaluăm performanţele 
tuturor angajaţilor și să îi concediem pe cei cu 
performanţe mai slabe dar îmi sugera să fac eu asta? 

— Glumești. 

— Nimeni nu a spus că va fi ușor. Noi doi trebuie să le 
dăm note pe o scară de la unu la cinci, apoi tu o să scapi 
de cei cu performanţe slabe. Afară cu ei. 

— Cei cu performanţe slabe? l-am întrebat eu, vrând să 
îl aud cum o spune cu voce tare. 

— Da, trebuie concediati. 

— Cei mai slabi zece la sută? 

— Nu, spuse el cu un licăr de cruzime în privire. O 
treime din ei. 

— O treime? 

— Nu ne mai permitem să îi păstrăm. Este o luptă în 
lanţul trofic. Doar cei mai puternici supraviețuiesc. Vreau 
ca la Tokio să se vadă o schimbare imediată a cifrelor 
noastre. 

— Cât de urgent e? 

S-a holbat la mine pentru câteva secunde, apoi s-a 


ridicat și a închis ușa biroului. S-a lăsat pe spate în scaun 
și și-a încrucișat braţele. 

— Deci fii atent cum stau lucrurile, Steadman, și să nu 
cumva să sufli un cuvânt despre asta cuiva din Gașca 
Fraţilor aceea a ta. Până la sfârșitul celui de-al doilea 
trimestru - care va fi abia peste două luni - Dick Hardy și 
băieţii care lucrează în Megalower vor lua o decizie. Vom 
rămâne ori noi, ori cei de la departamentul de vânzări de 
la Royal Meister. Framingham sau Dallas. In niciun caz 
amândouă. 

— Vor elimina pe toată lumea în afară de cei cu 
performanţe excelente în vânzări, am spus eu, dând din 
cap. Consolidare. Supravieţuirea celui mai puternic. 

Mi-a aruncat zâmbetul lui de rechin. 

— Tot nu pricepi, nu-i așa? Tipii aceștia sunt lipsiţi de 
milă. Unul trăiește, celălalt moare. Aici nu culegem cireșe. 
Cel care are cele mai bune cifre de vânzări 
supraviețuiește. Celălalt birou se închide. Nu mai poate fi 
tolerat un trimestru „blând”. Ar fi o afurisită de 
condamnare la moarte. Dacă vom mai avea un trimestru ca 
acesta, toată lumea din clădirea asta zboară. Acum ești 
pregătit pentru veștile proaste? 

— Astea vrei să zici că au fost veștile bune? 

— Toate atârnă de tine, amice. Trebuie să scoţi un 
afurisit de iepure din pălărie în următoarele două luni sau 
toţi cei de la Entronics Framingham, inclusiv tu și aşa- 
numita Gașca a Fraţilor, suntem eliminaţi. Totul depinde 
de tine. Nu-ţi poţi permite să faci un singur pas greșit. 

— Nu crezi că ar trebui să le spunem și celorlalţi care e 
miza? L-am întrebat. 

— În niciun caz, Steadman. Agenţii de vânzări speriaţi 
nu pot să vândă. Clienţii le citesc starea. Le simt panica. 
Oricum situaţia e destul de gravă cu toate zvonurile 
acestea care circulă, cu toată starea de neliniște creată 
printre angajaţi. Deci rămâne micul nostru secret. Noi doi. 
Lucrezi direct pentru mine acum. Şi dacă o dai în bară, va 
trebui să îmi caut și eu un nou loc de muncă. Diferenţa 


dintre noi doi e că pentru mine s-ar bate angajatorii. Tu, în 
schimb, nu îţi vei mai găsi vreun loc de muncă de aici până 
la Tokio. Mă voi ocupa personal de asta. 

Îmi stătea pe limbă să îi spun ceva și despre faptul că 
panica nu era bună nici în cazul managerilor, dar am tăcut. 

— Ştii, îmi spuse Gordy, nu am vrut să îţi dau jobul 
acesta la început. Dar acum mă bucur că am făcut-o. Şi știi 
de ce? 

Am încercat să înghit, dar gura mi se uscase. 

— De ce, Gordy? 

— Pentru că îl plac pe Trevor mult mai mult decât pe 
tine și nu aș fi vrut să îl pun pe el într-o situaţie ca asta. 

Pe drumul înspre biroul meu, am trecut pe lângă Cal 
Taylor. Venea de la toaletă și părea să fie puţin cam 
distrat. Ora zece dimineaţa, bietul de el. 

— Bună, șefu', zise el. S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic. 

— Arăţi de parcă ai mâncat ceva stricat, spuse Cal. 

„Nici nu-ţi imaginezi”, m-am gândit eu. 


23 


Restul dimineţii mi l-am petrecut analizând cheltuielile 
cu CD și am început să schițez noua politică mai dură 
legată de acestea, pe care o dorea Gordy. Eram conștient 
că reputaţia mea de „Tip Simpatic” se va duce de râpă. 
Prevederile erau destul de drastice, trebuie să recunosc. 
Se terminase cu zborurile la clasa business: economie 
până la ultimul bănuţ, asta dacă nu erai dispus să îţi 
folosești propriile reduceri la biletele de avion. Fără 
hoteluri de fiţe: acum limita era de o sută șaptezeci de 
dolari pe noapte. Toate călătoriile de afaceri trebuiau 
planificate cu cel puţin șapte zile înainte, pentru că era 
mai ieftin așa; orice călătorie de ultim moment trebuia să 
primească autorizaţie dinainte din partea mea. A trebuit să 
scad diurna la cincizeci de dolari pe zi, ceea ce era destul 
de mult, dar tot se puteau descurca, mă gândeam eu. Nu li 
se mai decontau alte mese decât cele la care mergeau cu 
clienţii. Și fără ieșiri la un pahar cu clienţii, decât dacă se 
servea și mâncare. Se cheltuia prea mult cu întâlniri în 
afara biroului, așa că am redus bugetul și pentru acelea, 
de asemenea. O grămadă de bani erau aruncaţi pe 
catering pentru ședințele de la prânz care aveau loc la 
birou, dar se terminase și cu asta. Acum trebuia să îţi 
aduci prânzul de acasă. 

Am tot făcut calcule și m-am tot gândit în ce măsură ar 
putea această politica noua să salveze compania și i-am 
trimis un memo lui Gordy pe adresa de mail. 

Imediat după prânz m-a sunat și mi-a spus: „Imi place la 
nebunie”. 

Am luat o pauză, am dat o mulţime de telefoane, apoi am 
citit din nou memo-ul. Am încercat să mai înmoi limbajul, 
să nu mai sune atât de dur. Apoi i l-am trimis pe mail lui 
Franny să arunce o privire și să corecteze eventualele 
greșeli de scriere. 


Franny - Frances Barber - era secretara care îmi fusese 
dată de către conducere. Lucra pentru companie de mai 
bine de douăzeci de ani, iar singurul ei defect era faptul că 
ieșea în pauză de ţigară la fiecare jumătate de oră. Lucra 
într-o încăpere minusculă de lângă noul meu birou. Franny 
părea foarte serioasă, avea o gură mică, încreţită, cu riduri 
fine deasupra buzei de sus. Avea patruzeci și cinci de ani, 
dar părea cu zece ani mai bătrână, se dădea cu un parfum 
puternic, neplăcut, care mirosea ca spray-ul pentru 
gândaci și era destul de intimidantă pentru cei care nu o 
cunoșteau. Dar eu m-am înţeles bine cu ea chiar din prima 
zi. A început chiar să-și dezvăluie un simţ al umorului sec, 
deși i-a luat o vreme să facă asta. 

M-a sunat și mi-a spus: 

— Vă caută un domn Sulu? Nu părea foarte sigură de 
ceea ce spunea. Din cauza ţigărilor, vocea ei era mai 
groasă decât a mea. Deși vocea nu îi sună ca aceea a unui 
japonez. Sună mai degrabă ca a unui surfer. 

Evident că nu auzise de Classic Trek%. 

— Graham, i-am spus eu, imediat ce am ridicat 
receptorul. A trecut mult timp de când nu te-am mai auzit. 

— Nu pari a fi în apele tale. 

— E o nebunie pe aici. 

— M-ai cam evitat în ultima vreme, J-man? Încep să mă 
simt ca un klingonians. 

— Îmi pare rău, Graham, sunt - ei bine, sunt absorbit de 
alte chestii în momentul de faţă. 

— Alte chestii? E vorba de Kate, nu-i așa? a reușit, în 
cele din urmă. 

— E vorba și despre altele. Kate e însărcinată, ai aflat 
vestea cea bună? 

— Hei, felicitări! Nu? Sau condoleanţe. Ce să-ți 
transmit? 

— Voi accepta felicitările. 


5 Comunitate de fani a serialului Star Trek (n.tr.) 
86 Specie războinică din Star Trek (n.tr.) 


— Un bebe Steadman. Mi se pare incredibil. Mult prea 
ciudat. Un urmaș al unui Tribble”, nu-i așa? 

— Un Tribble nu poate avea urmași, i-am spus eu. 

— M-ai prins, zise Graham. Şi eu care ziceam că sunt un 
fan adevărat. Ei bine, hai să trec la subiect. Am niște marfă 
a-ntâia. Am Văduva Albă. 

— Acesta e un tip de heroină? 

Răspunse cu accent jamaican: 

— Ganja, omule. Singurele chestii care merită sunt cele 
care cresc în pământ. Apoi adăugă: Şi nu e orice ganja, 
omule. Vorbim despre câștigătoarea cupei cannabisurilor. 
Un amestec de Indica și Sativa, mai mult Sativa însă. Te 
umple de energie. E de legendă, J-man. 

— Nu prea cred. 

— Vino numai în Central Square. Pregătesc un cui și 
mergem la o tură cu Love Bug“. 

— Ti-am spus doar, Graham, nu mă mai ocup cu lucruri 
din astea, i-am răspuns eu cu o voce fermă. 

— Omule, nu ai încercat niciodată Văduva Albă. 

— Îmi pare rău, Graham. Pur și simplu lucrurile s-au 
schimbat. 

— Asta din cauza micului Jason care e pe drum? Ai ajuns 
în lesă? 

— Ești culmea, omule. Nu e vorba de asta. 

Tonul vocii îi deveni mai slab. 

— OK, omule, cred că m-am prins. Ești vicepreședinte 
acum, nu-i așa? Scrie pe site-ul companiei tale. Ai propria 
secretară și o casă mare și mișto. Cred că trebuie să pui o 
anumită distanţă între locul de unde ai plecat și locul în 
care te afli acum, nu-i așa? 

— Așa mă știi tu pe mine, Graham? 

— Nu știu, spuse el. Nu sunt sigur că mai știu cine ești. 

— Hai că e prea de tot. Nu încerca să mă faci să mă simt 


87 Specie de animale asexuate din Star Trek. (n.tr.) 

88 Specii de cannabis (n.tr.) 

5% Maşină dintr-o serie de filme de comedie făcute de către Walt Disney 
în anii 1960 (n.tr.) 


vinovat, că nu ţine. 

— Îţi spun doar ceea ce gândesc, omule. Ştii că 
întotdeauna am fost așa. 

— Scutește-mă de chestiile astea, bine? Nu îmi mai văd 
capul de cât de mult am de lucru. leșim de îndată ce voi fi 
mai liber. Fac eu cinste cu cina. În regulă. 

— Mda, spuse Graham cu jumătate de glas. Aștept să mă 
suni. 

— Graham, i-am zis eu, dar închisese și am început să 
mă simt prost. 

Franny intră în birou. 

— Ăă, Jason, spuse ea, în timp ce balansa ușa într-un 
mod ciudat și își aranja ochelarii. Ești sigur că vrei să faci 
publică chestia asta? 

— De ce nu? 

— Fiindcă am început să te agreez și nu știu dacă îl voi 
plăcea la fel de mult pe cel care te va înlocui. 

Eu am zâmbit. 

— Gordy a aprobat modificările, am zis. 

— Bineînţeles că le-a aprobat, spuse Franny apoi râse cu 
o oarecare nervozitate. Te-a făcut să îţi asumi tu toate 
acestea, ca să pice capul tău, nu al lui. 

— E o treabă murdară, dar cineva trebuie să le facă și pe 
astea, i-am răspuns eu, întorcându-mă spre computer. 

— Scuză-mă, trebuie să ies la o ţigară și să îmi cumpăr o 
vestă antiglont, spuse Franny și se întoarse în biroul ei. 

M-am uitat încă o dată peste memo. Măsurile erau dure. 
Cu siguranţă că nu vor fi deloc bine primite, ceea ce 
însemna că și autorul lor își va pierde popularitatea. Gordy 
însuși ar fi trebuit să se ocupe de asta, nu eu. Lucrurile nu 
puteau să sfârșească decât prost. 

Am dat click pe „trimite”. 

Și așa informaţiile neplăcute au ajuns la toată lumea. 


După nici cinci minute, Ricky Festino intră în biroul meu 
cu o falcă-n cer și cu una-n pământ. 
— Ce naiba e asta? spuse el. Nu avea nimic în mână și 


nici nu arăta spre ceva. 

— Care asta? am spus eu făcând pe prostul. 

— Ştii al dracului de bine despre ce vorbesc. Rahatul 
ăsta cu C&D. 

— Acum și tu, Rick. Ştii bine că toată lumea abuzează de 
sistem, așa că încercăm să reducem costurile... 

— Jason. Trezirea! Ai uitat cu cine vorbești. Mie nu ai de 
ce să îmi vinzi gogoși. Suntem prieteni. 

— Nu îţi vând gogoși, Rick. 

— Tocmai ai bătut în cuie cele Nouăzeci și Şase de 
Teze”. Asta îmi pare a fi mâna lui Gordy, nu a lui Jason 
Steadman. Ce naiba ai de gând să faci? 

— Întotdeauna am avut impresia că sunt doar Nouăzeci 
și Cinci de Teze, am zis eu. 

Se holbă la mine. 

— Te-a obligat Gordy să îţi pui numele pe chestia asta? 

Am scuturat din cap în semn de dezaprobare. 

— El le-a aprobat, dar munca a fost a mea. 

— Vrei să fii linșat? Nu ești în siguranţă. 

— Așa stau lucrurile de azi înainte, i-am spus eu. Așa e și 
normal. 

— Bătăile vor continua până când oamenii își revizuiesc 
atitudinea, nu-i așa? Acestea sunt idei demne de căpitanul 
Queeg!. 

— Care căpitan? 

— Nu ai văzut Revolta de pe Caine? 

— Am văzut doar Revolta de pe Bounty. 

— Da, bine, nu contează. Cu asta te vei confrunta. Crezi 
că Trevor și Gleason și toţi ceilalţi se vor conforma să stea 
la Motel Six și să meargă cu clienţii la Applebee's%? 

— Nu am spus nimic despre Motel Six sau Applebee's. 


% Cele Nouăzeci și Cinci de Teze elaborate de Martin Luther în cadrul 
Reformei protestante și afișate pe ușa bisericii din Wittenberg (n.tr.) 

91 Personaj fictiv din romanul Revolta de pe Caine (1951), scris de către 
Herman Wouk; cartea a fost ecranizată în anul 1954. (n.tr.) 

% Lant american naţional de restaurante accesibile clasei de mijloc a 
societăţii (n.tr.) 


Fii serios. 
Exagera, dar nu foarte mult. 
— Băieţii nu vor tolera asta. 
— Nu vor avea de ales. 
— Nu fi așa de sigur, puștiule, spuse Festino. 


Mă pregăteam de plecare - Kate voia să mergem să 
cumpărăm lucruri pentru copil, ceea ce nu aveam deloc 
chef să fac - când Trevor Allard mă opri în mijlocul 
drumului în timp ce mă pregăteam să ies. 

— Mișto memo, spuse el. 

Am dat din cap în semn de aprobare. 

— Ai pus la punct o strategie strălucită, să ne lași fără 
niciun fel de privilegii. Trebuie să recunosc că ţi-ai folosit 
din plin talentul. 

— Ai de gând să îţi cauţi o altă slujbă? l-am întrebat eu. 

— Nu e nevoie. E suficient să aștept să te duci la fund. 
Ceea ce pare să se întâmple chiar mai repede decât 
speram. 

— Nu există „eu” în echipă, Trevor, am zis. 

— Mda. Dar există un „Me” în Mesia. 


În drum spre BabyWorld, eram frământat de gânduri 
legate de afurisitul acela de memo pe care îl trimisesem. 
Toată lumea îi spunea Memo-ul lui Queeg. Oameni care 
nici nu știau cine e Queeg îi spuneau Memo-ul lui Queeg. 
Mă întrebam dacă Gordy se așteptase la o reacţie imediată 
de genul acesta. Nu era de mirare că voise ca eu să fiu 
tipul cel rău. 

— Jason, spuse Kate, întrerupându-mi șirul gândurilor. 

M-am uitat înspre ea. Avea un aer grav. Părul îi era dat 
pe spate și avea o cordeluţă elastică. Faţa ei ascuţită 
începuse să devină mai cărnoasă, tenul căpătase o culoare 
rozalie. Îi prindea bine sarcina. 

— Ce s-a întâmplat, iubito? 

— M-am împiedicat pe scări din nou. 

— Ești bine? 


— Sunt bine, dar sunt însărcinată, îți aduci aminte, nu-i 
așa? Trebuie să am mare grijă. 

— Exact. 

— Carpetele sunt foarte uzate. E o adevărată aventură 
să cobor scările. 

— OK. 

Nu aveam starea de spirit necesară să vorbesc despre 
modificările care trebuiau făcute prin casă. Simţțeam 
nevoia să vorbesc despre Gordy, despre Trevor și despre 
Memo-ul Queeg, dar știam că nu o interesau toate acestea. 

— Ce înseamnă „OK”? Poţi să faci ceva în privinţa asta? 

— Am eu faţă de tipul din This Old House"? Cheamă pe 
cineva, Kate. 

— Pe cine? 

— Kate, i-am răspuns, de unde naiba să știu eu? 

Se holbă la mine câteva secunde, cu răceală în privire. 
Eu mă holbam la drum la rândul meu, însă puteam să îi 
simt privirea aţintită asupra mea. Apoi dădu din cap cu 
tristeţe. 

— Mulţumesc pentru ajutor, spuse ea. 

— Uite, îmi pare rău. Sunt pur și simplu preocupat de... 

— Lucruri mai importante. Știu. 

— Mă gândesc la Gordy iar. 

— Sunt șocată, ce să mai zic. Ei bine, sper că poţi să nu 
te mai gândești la el atât cât să alegi pătuţul copilului tău. 

Câteodată nu o înțelegeam deloc pe soţia mea. Într-o zi 
voia să fiu Napoleon Bonaparte. Ziua următoare voia să fiu 
Domnul Mămică. 

Cu siguranţă era din cauza hormonilor. Dar nu aveam de 
gând să scot vreun cuvânt legat de asta. 


BabyWorld era din cale-afară de enervant. Era un 
depozit uriaș, cu o lumină fluorescentă, plin cu lucruri 
pentru copii, de la A la Z. Sloganul lor era: „Nu merită 


% Casa asta veche, emisiune TV care prezintă diverse idei pentru 
amenajări interioare (n.tr.) 


copilul vostru tot ce e mai bun?” Pentru mine ar fi fost un 
motiv destul de bun să plec din locul acela, dar Kate era 
pornită să aranjeze camera copilului. În plus, o muzică ce 
îti dădea fiori se auzea încontinuu, melodia companiei 
respective, vocile unor copilași și un xilofon. Începea să mă 
doară capul. 

Trecea dintr-un sector în altul ca un tanc, alegând o 
măsuţă de schimbat copilul, un suport pentru schimbat 
scutecele și o jucărie de pus deasupra pătuţului de care 
atârnau animale domestice și care cânta muzică clasică, 
pentru a ajuta la dezvoltarea abilităților cognitive. 

Între timp, îmi tot verificam pe ascuns Blackberry-ul și 
mobilul. Telefonul mobil nu avea semnal - un alt motiv să 
urăsc BabyWorld - în timp ce pe Blackberry îmi tot intrau 
mesaje. Erau furnizori diferiți, probabil acesta era motivul. 
Aveam multe mailuri pe Blackberry din partea unora care 
se plângeau de Memo-ul Queeg. 

Kate îmi arăta un pătuţ Bellini”. 

— Sally Wynter a cumpărat unul pentru Anderson, spuse 
ea, și crede că e cel mai bun. A auzit vibraţiile Blackberry- 
ului și mi-a aruncat o privire exasperată. Ești aici sau ești 
la lucru? 

Aș fi preferat să fiu oriunde altundeva. 

— Îmi pare rău, i-am răspuns eu, și l-am pus pe silențios, 
ca să nu îl mai audă. Il putem cumpăra direct asamblat? 

— Scrie că trebuie să mai facem și noi niște asamblări. 
Nu cred că e foarte complicat. 

— Dacă ai terminat MIT-ul%, am spus eu. 

Ne-am mutat apoi într-un raion plin de scutece, cu munţi 
de Huggies și Pampers de la podea până în tavan, care te 
zăpăceau pur și simplu. Deveneam și mai confuz decât 
fusesem atunci la sectorul de șerveţele igienice de la 
farmaciile CVS, unde mă trimisese Kate o dată. leșisem de 


” Firmă care creează mobilier de designer pentru copii, la preţuri 
foarte ridicate. (n.tr.) 

3 Massachusetts Institute of Technology, una dintre cele mai bine 
cotate universităţi la nivel mondial (n.tr.) 


acolo urlând de groază. 

— Nu pot să mă hotărăsc între scutece Genie și scutece 
Champ, spuse ea. Acesta folosește pungi de gunoi normale. 

— Dar aceștia se leagă și se fac ca un cârnat, am zis eu. 
Mi se pare mișto ideea. 

Ne-am mutat la aparate electronice de mici dimensiuni. 
Kate luă o cutie de pe raft și o aruncă în căruciorul de 
cumpărături. 

— E genial, spuse ea. E un monitor pentru scaunul din 
spate al copilului. 

— Pentru mașină? 

— Îl conectezi la brichetă, camera video merge în 
spatele scaunului meu, iar monitorul vine pe bord. Așa că 
poţi fi cu ochii pe bebe fără să te mai tot întorci în spate. 

„Exact de asta aveam nevoie, mă gândeam eu. Și mai 
multe chestii care să îmi distragă atenţia în timp ce 
conduc.” 

— Mișto, am spus eu. 

— Uite un sistem de monitorizare video, spuse ea, luând 
o altă cutie de pe raft și arătându-mi-o. Vezi monitorul 
acela mic portabil pe care îl poţi lua peste tot cu tine? În 
felul acesta niciodată nu scapi bebelușul din priviri. În 
plus, are infraroșu pentru a-l vedea și în timpul nopții. 

„lisuse, mă gândeam eu, copilul ăsta va fi mai 
supravegheat decât Patrick Megoohan în serialul acela TV 
vechi, The Prisoner.” 

— E o idee foarte bună, i-am zis eu. 

— O, am ajuns, spuse Kate. Cea mai bună parte a 
magazinului. Am urmat-o în sectorul cu cărucioare pentru 
bebeluși, unde s-a repezit imediat asupra unui cărucior 
negru, mare și înfricoșător, cu roţi mari, având un aspect 
antic. Părea scos din filmul Rosemary's Baby%*. 

— Dumnezeule, Jason, uită-te și tu la acest. Silver Cross 


% Copilul lui Rosemary, film horror regizat în 1968 de către Roman 
Polanski, după romanul omonim al lui Ira Levin (n.tr.) 


Balmoral”, spuse ea. Este incredibil de elegant, nu-i așa? 

— Care era filmul acela în care căruciorul copilului o ia 
la vale pe trepte? 

— Potemkin, îmi răspunse Kate, cu un gest care trăda 
enervarea. 

M-am uitat la etichetă. 

— Scrie 2800 sau am deja nevoie de ochelari de citit? 

— Așa mult costă? 

— Poate e în lire italiene. 

— Nu mai folosesc lire. Folosesc euro acum. 

— Două mii opt sute de dolari? _ 

— Las-o baltă, spuse Kate. E prea de tot. Imi pare rău. 

— Cum vrei tu, Kate. 

— Putem lua mult mai ieftin Stokke Xplory spuse ea. 
Bebelușul va fi la o înălțime mai mare faţă de pământ. Se 
dezvoltă legătura părinte copil. Totuși, nu e prea mult 
spaţiu de depozitare dedesubt. Dar arată destul de macho, 
nu-i așa? Cu mânerul acela telescopic? 

Am surprins-o aruncând o privire întristată căruciorului 
Silver Cross Balmoral când credea că mă uit în altă parte. 

— E destul de macho, clar, i-am zis eu. Am aruncat o 
privire pe furiș Blackberry-ului meu și am văzut un e-mail 
de la Gordy. Scria că e URGENT! 

— Bineînţeles, putem lua și un Bugaboo Frog*. 

Am accesat e-mailul și am citit: 

„Am încercat să te sun pe mobil, dar nu ai răspuns. 
Sună-mă IMEDIAT.” 

— Nu ţi se pare că seamănă cu o bicicletă? întrebă Kate. 

— Poftim? Cu o bicicletă? 

— Am tot auzit despre căruciorul Bebe Confort Lite 
Chassis, zise Kate. Costă puţin mai mult decât Bugaboo, 
dar tot e doar un sfert din preţul lui Silver Cross. 

— Trebuie să dau un telefon, i-am spus eu. 

— Nu poate să aștepte? 


97 Cel mai scump model de cărucior pentru bebeluși (n.tr.) 
% Model de cărucior accesibil ca preţ, ușor de folosit (n.tr.) 


— E important. 

— Şi ce facem noi e important. 

— Gordy a tot încercat să dea de mine și zice căe 
urgent, îmi pare rău. Nu ar trebui să dureze mai mult de 
un minut. 

M-am grăbit pe culoare spre parcare, unde am prins 
semnal la telefon. Am căutat numărul lui Gordy, am format 
un număr greșit, apoi am încercat din nou. 

— Ce naiba faci? lătră Gordy când răspunse la telefon. 

— Cumpărături pentru bebe. 

— Afurisitul acesta de memo cu C&D al tău. Despre ce 
naiba e vorba? 

— Gordy, l-ai aprobat înainte să îl fac public. 

Ezită doar o secundă. 

— Nu am intrat în detalii. Te-am lăsat pe tine să te 
ocupi. 

— E vreo problemă? 

— Mă întrebi dacă e vreo problemă? Trevor tocmai a 
fost în biroul meu și mi-a spus cum întreg departamentul 
de vânzări este pe punctul de a începe o revoltă. 

— Trevor? l-am întrebat eu. Nenorocitul de Trevor 
vorbea cu Gordy pe la spatele meu. Trevor nu vorbește în 
numele întregului departament de vânzări, i-am zis eu. 

— Ei bine, am să-ţi dau o veste. Tocmai l-am pierdut pe 
Forsythe din cauza asta. 

— Cum adică, l-am „pierdut” pe Forsythe? 

— A fost picătura care a umplut paharul în ceea ce îl 
privește. Se pare că avea o ofertă de la vechiul nostru 
prieten Crawford de la Sony și ghici ce? În după-amiaza 
asta l-a sunat și le-a acceptat oferta. Și știi de ce? Din 
cauza atitudinii tale tiranice. Îi faci pe băieţi să mănânce la 
Deny's și să stea în moteluri de doi bani, și acum tocmai l- 
am pierdut pe cel mai bun agent al nostru. 

Atitudinea mea? 

— Acum cine mai urmează? Gleason? Allard? Și toate 
acestea din cauza acelui Memo Queeg. 

— Şi ce ai vrea să fac? 


— M-am ocupat eu de asta, spuse Gordy. Tocmai am 
trimis un e-mail prin care ţi-am revocat noile măsuri. Le- 
am spus că totul se datorase unei erori de comunicare. 

Am strâns din dinţi. „Naiba să-l ia.” 

— Şi cum rămâne cu Forsythe? Nu s-a răzgândit în 
privința plecării? l-am întrebat. 

Dar Gordy îmi închisese deja. 

Am intrat înapoi în BabyWorld, unde afurisitul de xilofon 
și vocile copiilor mă zgâriau pe nervi, ca o unghie pe o 
tablă. Kate se holba la mine în timp ce mă îndreptam spre 
ea. 

— Totul e în regulă? mă întrebă ea. Arăţi de parcă 
tocmai ai fi primit una în stomac. 

— În boașe, mai degrabă. Kate, e foarte nasol ce se 
întâmplă la serviciu. 

— Ei bine, oricum mă pregăteam să merg la casă. Nu ar 
fi trebuit să vii în seara asta. Trebuia să fi stat la serviciu. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Eşti complet distras din cauza slujbei. Nu ești obligat 
să vii la cumpărături cu mine, Jase. 

— Am vrut să fac asta, i-am zis eu. 

— O spui de parcă ar fi o sarcină care ţi s-a trasat. 

— Nu e corect. Cumpărăm lucruri pentru copilul nostru. 
Cred că e important să facem asta împreună. 

— Da, dar tu nu prea ești cu mintea aici, nu-i așa? 
Mintea ta e la serviciu. 

— Şi eu care întotdeauna am crezut că mă iubești pentru 
corpul meu. 

— Jason! 

Împinse căruciorul spre casa de marcat, iar eu am 
urmat-o. Niciunul din noi nu zicea nimic, fiecare fierbea în 
suc propriu. Stăteam la coadă. În cele din urmă, i-am spus: 

— De ce nu te duci să iei modelul acela de cărucior ca și 
cel din Copilul lui Rosemary? 

— Silver Cross Balmoral? întrebă Kate. Dar e ridicol de 
scump. 

— Pe acesta îl vrei. Pe acesta îl luăm. 


— Jason, nu e nevoie să cheltuim o groază de bani pe un 
cărucior. 

— Hai, Kate. Ar fi de-a dreptul iresponsabil din partea 
noastră să ne punem bebelușul într-un cărucior care nu 
are antișoc sau bare laterale anti impact. M-am oprit 
pentru o secundă. Uite, chiar vreau să facem lucrurile ca 
la carte. Bebelușul Steadman va avea un cărucior stilat. 
Are și servodirecţie, nu-i așa? 

Când casierul a făcut totalul, m-am holbat la bon pentru 
câteva secunde. Dacă tatăl meu ar fi văzut cât de mult 
cheltuiam pe niște lucruri pentru un bebeluș, ar fi făcut un 
atac de cord în fotoliul său chiar în faţa televizorului. 

Am scos MasterCardul meu auriu strângând din dinţi. 

— Sunt oprimat de datoria societăţii capitaliste, am spus 
eu. 


24 


De îndată ce Doug Forsythe a ajuns la lucru în dimineaţa 
următoare, m-am dus la el în birou și l-am bătut ușor pe 
umăr. 

— Ai un minut? l-am întrebat eu. 

S-a uitat la mine și mi-a răspuns: 

— Sigur, șefu'. 

Ştia despre ce era vorba și nici măcar nu se străduia să 
disimuleze ceva. 

M-a urmat în biroul meu. 

— Doug, aș vrea să te întreb ceva. E adevărat că tocmai 
ai acceptat o ofertă pe care ţi-au făcut-o cei de la Sony? 

Nu zise nimic preţ de o secundă. 

— Verbal, da, spuse el. Nu vreau să te mint. Crawford 
mi-a făcut o ofertă de nerefuzat. 

„Verbal”, avusese grijă să menţioneze. Ceea ce însemna 
că încerca să lase o cale de întoarcere. 

— Lucrezi aici de opt ani. Nu ești mulţumit cu ce 
primești aici? 

— Nemulțumit? Nu, nici nu se pune problema de așa 
ceva. Sigur că sunt mulțumit. 

— Atunci de ce ai negociat cu Crawford? 

A ridicat din umeri și și-a deschis palmele. 

— Fiindcă mi-a făcut o ofertă. 

— Nu ţi-ar fi făcut o ofertă dacă nu ar fi știut că te 
gândești să îţi schimbi locul de muncă. 

Forsythe făcu din nou o pauză. 

— Uite care e treaba, Jason, nu știu dacă anul viitor voi 
mai fi aici. 

— Ești nebun, Doug. Nu se atinge nimeni de tine. Cu 
cifrele tale de vânzări, nu trebuie să îţi faci nici cea mai 
mica grija. 

— Nu vorbesc despre mine în special. Mă refer la noi 
toţi. 


— Nu înţeleg la ce te referi. 

— Ei bine, acel memo cu reducerea cheltuielilor chiar a 
băgat frica-n oase în mulţi dintre noi. Entronics probabil că 
e într-o situaţie foarte dificilă. N 

— Nu suntem într-o situație dificilă, am replicat. Insă 
trebuie să fim mai competitivi. Să reducem costurile. 
Sincer sa fiu, multe dintre cheltuielile noastre cu 
călătoriile sunt exagerate. Oricum, Gordy a zis că nu va 
rămâne valabil. Eram tentat să îi spun adevărul - că Gordy 
voise să fiu eu țapul ispăşitor, ca îmi spusese să lansez acel 
memo și apoi dăduse înapoi când a văzut ce efecte a avut 
asupra angajaţilor dar am decis sa tac și să înghit în sec. 

— Ştiu, spuse Forsythe. Dar am sentimentul că e doar 
vârful bătrânului iceberg. 

— Cum adică? 

Cobori tonul vocii. 

— Am auzit niște zvonuri, atâta tot. 

— Ce fel de zvonuri? 

— Cum că Entronics plănuiește să se descotorosească de 
întreaga divizie de vânzări a sistemelor vizuale. Acum că îi 
au pe cei de la Royal Meister, nu mai au nevoie de noi. 

— De la cine ai auzit așa ceva? 

— Am auzit, pur și simplu. 

— Dar e absolut ridicol. 

— Nu e adevărat? Mă privi drept în ochi de data asta. 

Am scuturat din cap. Minţeam ca un copil prins cu mâna 
în borcanul cu dulciuri. 

— E o mare minciună, i-am spus eu. 

— Pe bune? Părea de-a dreptul nedumerit. 

— Nu vrei să te muţi în New Jersey, i-am spus eu. 

— Am fost născut și crescut în Rutherford. 

— Nu am spus-o în sensul acesta, i-am tăiat eu vorba 
repede. Bineînţeles, îţi vom face o ofertă mai bună decât 
orice ofertă îţi fac cei de la Sony. Nu vrem să te pierdem, o 
știi bine. 

— Știu. 

— Hai, Doug, i-am zis. Avem nevoie de tine aici. 


Entronics este casa ta. 

Nu mai spuse nimic. 

— Așa că uită toate acele zvonuri. Nu poţi să apleci 
urechea la orice prostie. 

Clipi și dădu din cap încet. 

— Ne vedem la meci diseară, nu-i așa? i-am spus. 


Eram pe cale să plec de la birou pe la ora șase, când 
dintr-odată mi-a sunat telefonul. Apelurile de după ora 
cinci vin de obicei din partea celor care nu vor să 
vorbească cu o ființă umană, ci vor să le răspundă căsuţa 
vocală. Noi numim asta dodgeball”. De fapt, e tot mai greu 
să joci dodgeball în zilele noastre, când există mobile și 
adrese de e-mail, așa că atunci când cineva încearcă să 
facă asta, e bătător la ochi. 

Franny nu plecase încă și am auzit-o spunând la telefon: 

— Un moment, domnule Naseem. Aveţi noroc. Tocmai 
voia să plece. 

Am spus: 

— Răspund eu. M-am întors la birou. 

„Asta ar putea să fie șansa mea”, m-am gândit. Tot 
ezitase din cauza preţurilor, iar ultima dată când am 
vorbit, Freddy Naseem îmi spusese că era pe punctul să 
primească undă verde de la însuși domnul Belkin. Ar fi fost 
cea mai importantă afacere pe care aș fi încheiat-o în 
ultimele șase luni. 

— Hei, Freddy, i-am zis eu. Cum merge treaba? 

— Jason, spuse el, și după tonul lui mi-am dat seama că 
nu avea să îmi dea vești bune. Au apărut niște complicaţii. 

— Nu-ţi face griji, i-am răspuns eu. Le rezolvăm noi. 

Tăcu un moment. 

— Nu, vezi tu... Tocmai am primit niște vești foarte 
proaste. 

— OK... 


% Joc în care încerci să îţi lovești cu mingea adversarul și eviţi să fii 
lovit, la rândul tău. (n.tr.) 


Nu era ceea ce mă așteptasem să aud. 

— Tocmai am fost informat că vom cumpăra plasmele de 
la Panasonic. 

— Ce? am izbucnit eu. Apoi mai calm: Dar nici măcar nu 
erati în negocieri cu cei de la Panasonic. 

— Mi-e teamă că nu am avut de ales. Domnului Belkin i- 
a plăcut așa mult ideea ta, încât s-a hotărât să nu mai 
aștepte, ci să instaleze plasmele în trei sau patru dintre 
reprezentanţe în două săptămâni. 

— Două săptămâni? Dar am căzut de acord asupra a trei 
luni... 

— Şi cei de la Panasonic au în stoc suficientă marfa încât 
să le livreze săptămâna viitoare. Așa că nu am avut de 
ales. 

Nu aveam de unde să scoatem sute de plasme nici 
măcar într-o lună, ce să mai vorbim de o săptămână. Cei 
de la Panasonic probabil că aveau un stoc mare în 
depozitul lor din nord-est. _ 

— Dar... dar a fost ideea mea! am răbufnit eu. In 
secunda imediat următoare mi-a părut rău că am spus 
asta. Parcă eram un puști de zece ani, răsfățat. Imi dai 
măcar ocazia să verific cât de multă marfa avem în stoc? 

— Cred că lucrurile au progresat dincolo de acest punct. 
Vocea lui suna rigidă și formală. 

— Freddy, trebuie să îmi dai ocazia să văd ce pot să 
rezolv. Dat fiind faptul că eu am fost cel care v-a sugerat 
ideea asta. 

— Nu pot face nimic. Uneori domnul Belkin ia decizii 
fără să mă consulte. El este șeful. Şi știi vorba aceea: 
„Șeful nu are mereu dreptate, dar întotdeauna e șef'. Apoi 
râse sec. 

— Freddy... ŞI 

— Îmi pare rău, Jason. Imi pare extrem de rău. 


M-am dus să vorbesc cu Gordy, să văd dacă poate să 
intervină în vreun fel, să facă unele combinaţii și să putem 
livra câteva sute de plasme imediat. 


Melanie plecase acasă deja, dar Gordy era încă în birou, 
vorbea la telefon. Stătea în picioare și se holba la ecranul 
cu imagini al computerului său. Valurile oceanului se 
spărgeau de nisipul cristalin. Era ciudat: prin geamul de la 
biroul lui Melanie vedeam cum pălea lumina zilei de vară 
și imediat lângă era apusul de soare artificial de pe ecranul 
lui Gordy. Lumea lui imaginară. 

Am așteptat câteva minute în faţa biroului. S-a întors cu 
faţa și m-a văzut. Totuși, continua să se poarte ca și cum 
nu aș fi fost acolo. Începu să râdă, făcu gesturi ample cu 
mâinile. În cele din urmă, închise telefonul, iar eu am 
intrat în biroul lui. 

Avea o privire triumfătoare. 

— O, da, Steadman. O da! Era Hardy. Mi-a trimis o 
Hardygramă și m-a și sunat. Și m-a invitat la o plimbare cu 
noul lui iaht. 

— Cu ce ocazie? 

— A fost încântat când i-am spus despre ideea mea 
legată de Harry Belkin, Steadman. Să punem plasma în 
patruzeci și șase de reprezentanțe auto - îmi place la 
nebunie. 

Am dat din cap. Nu i-am mulţumit, fiindcă nu mie îmi 
făcea complimente. Se felicita pe el însuși, întrucât 
devenise cumva ideea lui. A arătat cu degetul spre mine: 

— Vezi, asta e ceea ce Hardy numește poziţionarea pe 
pista de bowling, OK? Poziţionează cum trebuie bila de 
bowling și primul popic le doboară și pe celelalte. 

— Nu înţeleg. 

— Acesta e primul pas. O dată ce Harry Belkin 
semnează, fiecare reprezentanţă auto din ţară va spune: 
„Oare cum de nu ne-am gândit la asta înainte? Daţi-ne și 
nouă”. Doamne, e genial. 

— Genial, am repetat eu. Voiam să ies din biroul acela și 
să plec acasă. 

— Care sunt ultimele noutăţi legate de afacerea asta? 

— Încă mai sunt detalii de pus la punct, i-am spus eu. 

— Pentru numele Domnului, încheie o dată afacerea, 


omule. Încheie-o. Nu vreau să o pierd. Pune-o la punct pe 
asta, mai fă rost de câteva contracte importante și suntem 
în siguranţă. Cum stăm cu afacerea cu Chicago 
Presbyterian? 

— Sunt pe punctul de a o încheia și pe aceea. 

— Şi cea cu aeroportul din Atlanta? Bagă-ţi bine în cap, 
e uriașă. Uriașă! 

— Lucrez și la asta. 

Cei de la aeroportul din Atlanta voiau să schimbe toate 
monitoarele folosite pentru afișarea informaţiile legate de 
zboruri, ceea ce însemna sute și sute de ecrane. 

— Şi? 

— Încă nu știu nimic sigur. E prea devreme. 

— Vreau să faci orice e nevoie ca să închei afacerea din 
Atlanta, m-ai înţeles? 

— Am înţeles, i-am răspuns eu. Fac tot posibilul. Ascultă, 
vreau... 

— Ai vorbit cu Doug Forsythe? își aranjă gulerul sacoului 
și își îndreptă cravata. 

— Cred că e o cauză pierdută, Gordy. Deja are o 
înţelegere verbală... 

— O ce? O cauză pierdută? Poţi să îmi traduci asta, te 
rog? Nu cunosc limbajul acesta. Nu există așa ceva în 
vocabularul meu. Deci, dacă ești în Echipa G, nu accepţi 
nicio înfrângere. Ai face bine să te asiguri că Forsythe nu 
pleacă niciunde. Ne-am înţeles? 

— Da, Gordy. 

— Eşti sau nu ești în Echipa G? 

— Da, Gordy, i-am spus eu. Sunt în Echipa G. 


25 


Am condus spre casă cu viteză foarte mare, înfuriat la 
culme și confuz. Freddy Naseem îmi trăsese ţeapă, Gordy 
făcuse la fel, iar acum afacerea al cărei succes și-l 
revendica se dusese naibii. Poate că era o ironie a sorții, 
dar nu eram capabil să o gust în acel moment. Eram prea 
nervos. 

La  CD-player, generalul Patton vorbea despre 
„mentalitatea prădătorului”. Începu să mârâie: „Este exact 
ca în regatul animalelor. Nouăzeci la sută dintre noi 
reprezentăm prada. Ceilalţi zece la sută sunt prădătorii. Tu 
în ce categorie te afli?” 

Când am ajuns acasă, am observat un Mustang negru 
care arăta aproape ca nou parcat pe aleea noastră îngustă 
pavată. Era al lui Kurt. Îl cumpărase de la prietenul său, 
proprietarul atelierului auto. 

Am intrat repede în casă, întrebându-mă ce căuta acolo. 

Kurt stătea în sufrageria noastră, pe care nu o foloseam 
niciodată, și vorbea cu Kate. Amândoi râdeau. Kate îi 
adusese o tavă pe care erau prăjiturele cu unt. 

— Bună, i-am salutat. Îmi pare rău că am întârziat, i-am 
spus eu lui Kate. S-au întâmplat o grămadă de chestii la 
birou. 

— Jason, zise Kate, nu mi-ai spus niciodată ce meșter 
priceput e Kurt. 

— Sunt doar un amator, spuse Kurt. 

— Salut, Kurt. Ce surpriză! 

— Salut, frate. A trebuit să mă întâlnesc cu un furnizor 
din Cambridge. Am primit în cele din urmă aprobarea 
pentru sistemul de verificare cu amprentă biometrică și a 
trebuit să pun la punct ultimele detalii. M-am gândit că 
dacă tot sunt prin zonă, să te duc cu mașina la meciul de 
softball. 

— OK, sigur, i-am spus eu. 


— Deși ţi-am văzut noul Mercedes în faţa casei. Faine 
roţi. O bijuterie demnă de un rege, nu-i așa? 

— Uită-te puţin la scări, îmi zise Kate. Uită-te ce a reușit 
să facă Kurt. 

— Acum și tu, spuse Kurt. Nu e mare brânză. 

Am urmat-o spre scările care duceau la al doilea etaj. 
Covorul vechi, de culoarea ovăzului dispăruse și se vedea 
lemnul lucios. Covorul era acum tăiat în bucăţi 
dreptunghiulare, care erau aranjate într-o grămăjoară, 
alături de niște fâșii de lemn care rămăseseră, aranjate de 
asemenea cu grijă. O rangă de fier și un cuţit se aflau 
lângă ele, pe podea. 

— Îţi vine să crezi ce frumos e lemnul acesta? spuse 
Kate. Nici nu ne-am fi dat seama cu covorul acela gros 
deasupra. 

— Nu erati în siguranţă, zise Kurt. Puteaţi să vă rupeţi 
gâtul. Trebuie să aveţi mare grijă cu așa ceva, mai ales că 
acum Kate e însărcinată. 

— Foarte drăguţ din partea ta, i-am spus eu. 

— Mă gândesc că ar trebui să vă puneţi un covoraș pe 
trepte, de sus până jos, zise Kurt. 

— O, dar îmi place la nebunie lemnul, îi spuse Kate. 

— Oricum se va vedea și lemnul, de ambele părți ale 
treptelor, rosti Kurt. Poate un covoraș oriental Axminster. 
Cu căptușeală groasă dedesubt. E mai sigur așa. 

— Şi ce zici de tije de alamă pentru fixarea covorului de 
pe trepte? spuse Kate entuziasmată. 

— Floare la ureche, îi răspunse Kurt. 

— Vorbește în numele tău, i-am spus eu, cu o ușoară 
iritare în glas. Habar nu aveam că te pricepi la toate astea. 
Ești capabil să ucizi oameni și să scapi de covoare vechi. 

Kurt îmi ignoră comentariul răutăcios. Sau poate nici 
măcar nu îl percepuse ca atare. 

— Demolările sunt cea mai ușoară treabă, spuse el și 
râse cu modestie. Am lucrat pentru un antreprenor după 
ce am terminat liceul, am făcut o grămadă de chestii 
ciudate. 


— Crezi că ai putea să te ocupi de toate astea? îl întrebă 
Kate. De covor și de tije și de tot ce trebuie? O să te 
plătim, bineînţeles. Insistăm. 

— Nici nu se pune problema. Soţul tău mi-a făcut rost de 
slujba asta. Ii sunt dator. 

— Nu îmi datorezi nimic, i-am zis eu. 

— Kurt e de părere că avem prea multe lucruri băgate în 
priza din sufragerie. 

— Accident electric, spuse Kurt. Mai aveţi nevoie de o 
altă priză pe peretele ăla. Nu e greu de montat. 

— Eşti și electrician? îl întrebă Kate. 

— Nu trebuie să fii maestru electrician ca să montezi o 
priză. E foarte simplu. 

— Tocmai și-a făcut instalaţia electrică în toată casa, am 
spus eu, și nici măcar nu e casa lui. 

— Doamne, îi zise Kate lui Kurt, există ceva pe lumea 
asta ce nu poţi face? 


Kurt își conduse Mustangul cu viteză și măiestrie. Eram 
de-a dreptul impresionat. Cei mai mulţi oameni care nu 
crescuseră în împrejurimile Bostonului erau intimidaţi de 
agresivitatea şoferilor din această zonă. Kurt, care 
crescuse în Michigan, se descurca în trafic ca unul de aici. 

Nu am scos niciunul vreun cuvânt preţ de vreo zece 
minute, însă apoi Kurt m-a întrebat: 

— Hei, omule, te-am călcat pe nervi? 

— Să mă calci pe nervi? De ce spui asta? 

— Acasă la tine. Mi s-a părut că te-a deranjat să mă vezi 
acolo când ai ajuns acasă. 

— Nu, i-am spus eu pe acel ton care făcea mai mult 
decât o mie de cuvinte - despre ce naiba vorbești? 

— Incercam doar să te ajut, amice. Cu scările. M-am 
gândit că dacă tot știu să repar chestii, și cum tu ești un 
director ocupat... 

— Nu-ţi face griji, i-am zis eu. Vreau să spun că apreciez 
ceea ce faci. Şi Kate la fel. Ai avut dreptate - e însărcinată, 
așa că trebuie să fim atenţi la chestii de genul acesta. 


— În regulă. Atâta timp cât nu e nicio supărare. 

— Da, nicio problemă. Pur și simplu am avut o zi proastă 
la lucru. l-am spus despre ideea mea legată de 
reprezentanța auto și cum Gordy își însușise ideea, și cum 
Harry Belkin hotărâse să lucreze cu cei de la Panasonic. 

— E ca un șarpe, spuse Kurt. 

— Cine, Gordy? 

— Amândoi tipii aceia. Despre Gordy știam deja. Dar 
despre Harry Belkin dacă are de gând să schimbe termenii 
înţelegerii, nu ar trebui măcar să îţi dea șansa să le faci o 
ofertă mai bună? De vreme ce a fost ideea ta? 

— Așa ar fi trebuit. Dar i-am spus deja că nu îi putem 
livra marfa decât în vreo două luni. Asta e procedura. 
Panasonic probabil că avea marfă în exces. Ştii, e ca și 
atunci când îi faci un test auto unei mașini, ajunge să îţi 
placă la nebunie, și apoi vânzătorul îți spune că îi pare rău, 
că trebuie să aștepți două luni să o poţi cumpăra. Și apoi 
tu îi spui: „Două luni? O vreau azi!” Ei bine, cei de la 
Panasonic probabil că i-au spus: „Asta e ziua voastră 
norocoasă. Întâmplarea face să avem câteva chiar în 
depozit. Le puteţi avea chiar azi!” 

— Nu e corect. E chiar nasol. 

— Da, așa e. 

— Trebuie să faci ceva în legătură cu asta, omule. 

— Nu e nimic de făcut. Asta e problema. Cel puţin o lună 
- trebuie să aducem marfă din 'Tokio. 

— Nu închide ochii la așa ceva, frate. Acţionează. 

— Cum? Ce ar trebui să fac, să iau unul dintre pistoalele 
tale de jucărie și să i-l pun la tâmplă lui Freddy Naseem? 

— Ceea ce vreau să spun este că uneori cel mai bine 
este să acţionezi din umbră. Ca atunci când eram în Stan și 
am găsit o bază aeriană lângă Kandahar, cu un elicopter 
rusesc mare și vechi. Unul dintre informatorii noștri locali 
ne-a spus că unul dintre liderii talibani folosea elicopterul 
pentru a ajunge în bazele lor secrete din munţi. Și atunci 
ne-am gândit noi că am putea distruge drăcia aceea sau 
am putea fi isteţi. Așa că am așteptat până la patru 


dimineaţa, când mai rămăsese doar o santinelă TB în rond. 

— TB? 

— Taliban, îmi pare rău. M-am strecurat în spatele lui și 
l-am strangulat ca să nu facă niciun fel de zgomot. Apoi am 
intrat în bază și am pus niște FML pe coadă lângă motor și 
pe palele rotorului. Complet invizibil. 

— FML? 

— Agent de topire sub formă de metal lichid. Îţi aduci 
aminte de tubul acela la care te uitai din colecția mea de 
trofee de război? 

— Cred că da. 

— E foarte tare. Tehnologie secretă. Un amestec de un 
metal lichid, la fel ca și mercurul, cu alt metal. Pudră de 
cupru sau indiu sau așa ceva. Pune-l pe oțel și formează o 
reacție chimică. Oțelul devine fragil ca un biscuit. 

— Tare. 

— Aşa că talibanii probabil au făcut controlul de rutină 
înainte de zbor, s-au uitat să nu fie bombe sau rahaturi de- 
astea, dar nu au văzut nimic, nu-i aşa? În noaptea 
respectivă, a avut loc un accident și elicopterul pur și 
simplu s-a dezintegrat în aer. Şase generali talibani au fost 
făcuți terci. A fost mai bine decât să aruncăm în aer un 
elicopter gol, nu-i așa? 

— Şi ce are asta de-a face cu Entronics? 

— Ceea ce voiam să spun e că uneori ceea ce se face din 
umbră reprezintă adevărata forță. Asta aduce victoria într- 
o luptă. Nu armele, bombele sau munitia. 

— Aș prefera totuşi să nu îl strangulezi pe Freddy 
Naseem. Nu ar da bine la imaginea corporației. 

— Uită de Freddy Naseem. Spun doar că vine o vreme 
când sunt necesare acțiuni făcute din umbră. 

— Precum? 

— Nu știu. Aș avea nevoie să știu mai multe detalii. Doar 
sunt aici să te ajut cu orice e nevoie. 

Mi-am scuturat capul. 

— Nu fac chestii pe la spate. 

— Şi cum rămâne cu faptul că ai vrut să obţin informaţii 


confidentiale despre Brian Borque de la Lockwood Hotels? 
Sau despre Jim Letasky? 

Am ezitat. 

— Nu mă simt foarte bine din cauza a ceea ce am făcut, 
sincer să fiu. 

— Şi nu crezi că Panasonic... te-a lucrat pe la spate, așa 
cum zici tu, prin faptul că ţi-au furat afacerea cu Harry 
Belkin? 

— Ba da, așa a făcut, dar nu cred în ochi pentru ochi și 
dinte pentru dinte. Nu vreau să devin și eu un șarpe. 

— Hai să te întreb ceva: dacă omori un tip pe o alee 
undeva, e considerată o crimă, da? Dar dacă omori un tip 
în mijlocul câmpului de luptă e considerat eroism. Care e 
diferența? 

— E simplu, am spus eu. Într-o situaţie e război, în 
cealaltă nu. 

— Credeam că afacerile înseamnă război, rânji Kurt. Așa 
scrie în toate cărțile acelea pe care mi le-ai dat. Le-am citit 
din scoarță-n scoarță. 

— E o figură de stil. 

— Ciudat, spuse el. Nu mi-am dat seama. 


În seara aceea am jucat împotriva celor de la EMC, o 
companie uriașă care producea componente de stocare de 
date pentru computere, cu sediul în Hopkinton, și am 
câștigat din nou. Tipii de la EMC probabil că aflaseră că 
eram o echipă complet schimbată, așa că veniseră la meci 
ca și cum ar fi avut un antrenament înainte. Eram mai 
puţini cu un jucător, din păcate. Doug Forsythe nu mai 
apăruse, ceea ce nu era un semn bun. 

Chiar și felul în care jucam eu se îmbunătăţise, fără să- 
mi dau seama care era motivul. Când am ajuns pe teren, 
nu mi-a mai tresărit niciun mușchi. M-am balansat mai tare 
și cu mai multă încredere. Eram mai relaxat și am lovit 
mult mai bine. Și jocul de câmp mi se îmbunătăţise. 

Dar de câteva ori Trevor Allard a aruncat intenţionat 
mingea spre mine sau în zona în care mă aflam eu și de 


mai multe ori mi-a luat faţa, de parcă nu se putea avea 
încredere în mine când venea vorba de minge. Singura 
dată când a aruncat mingea înspre mine a fost când nu 
eram pregătit - eram pe jumătate întors cu spatele - și 
aproape că mi-a ras urechea. 

După meci, eu și Kurt am mers împreună spre parcare. 
Trevor era în Porsche-ul lui, ascultând un cântec de-al lui 
Kanye West, Gold Digger™, în timp ce treceam pe lângă el 
- „Are ambiţie în el, iubito, uită-te în ochii lui” - și nu părea 
să fie o coincidenţă. 

I-am spus lui Kurt că voiam să merg direct acasă, dacă 
nu îl deranja să mă ducă. 

— Deci nu vrei să ieși cu băieţii? întrebă Kurt 

— Nu. Am avut o zi lungă. În plus, i-am promis lui Kate 
că merg acasă imediat după meci. Nu prea îi place să fiu 
plecat până târziu în perioada asta. 

— Femeile însărcinate au nevoie să se simtă protejate, 
spuse Kurt. Instinct primar. Ascultă-mă, știu ce vorbesc. E 
o tipă de treabă. Și arată bine, pe lângă asta. 

— Şi e a mea. 

— Totul merge bine pe frontul de acasă? 

— Binişor, i-am mărturisit eu. 

— Căsătoria asta e o mare responsabilitate. 

Am dat din cap în semn de aprobare. 

— E important să ai grijă de frontul de acasă, spuse el. 
Dacă acesta nu e într-o formă bună, toate celelalte aspecte 
ale vieții au de suferit. 

— Mda. 

— Hei, ce s-a întâmplat cu Doug Forsythe în seara asta? 

— Cred că e pe cale să plece la Sony. 

— Din cauza memo-ului tău dur? 

— Memo-ul s-ar putea să fi fost picătura care a umplut 
paharul. Gordy e obsedat ca eu să încerc să îl păstrez în 
companie. I-am forțat mâna, am încercat să îl conving și cu 
vorba bună, dar nu am obţinut niciun rezultat. Mai mult de 


1% Căutător de aur (n.tr.) 


atât nu pot să fac. E evident că tipul vrea să plece. Și nu 
pot să îl învinovăţesc. Nu e foarte distractiv să lucrezi 
pentru Gordy. 

— Fac pariu că există un Gordy în fiecare companie. 

— Nu aș vrea să cred asta, i-am spus eu. Dar ce știu eu? 
Am lucrat pentru o singură companie. 

— Ascultă, spuse Kurt. Nu e treaba mea, însă nu poţi să 
îi permiţi lui Trevor să fie lipsit de respect faţă de tine. 

— E doar un joc. 

— Nimic nu e doar un joc, ripostă Kurt. Dacă el crede că 
poate da dovadă de o asemenea lipsă de respect pe teren 
fără să i se întâmplă nimic, o să aibă atitudinea asta și la 
locul de muncă. 

— Nu e mare brânză. 

— Ba este, spuse Kurt. E o problemă mare. Și pe mine, 
unul, mă deranjează. 


26 


Era șapte și jumătate dimineaţa și Gordy era deja la a 
treia ceașcă uriașă de cafea. Gordy cu o supradoză de 
cofeină nu reprezenta o priveliște foarte plăcută. Părea că 
îi vine să sară pe pereți. 

— Trebuie să îţi spun că rapoartele de performanţă pe 
care le-ai făcut unora dintre acești tipi au fost îngrozitor de 
generoase. Nu uita că îi cunosc destul de bine. Își întoarse 
încet capul spre mine. 

Nu am spus nimic. Avea dreptate. Fusesem generos cu 
evaluările. Mai și băgasem de la mine în cazul unora cu 
performanţe mai modeste, precum Festino sau Taylor. Nu 
voiam să îi ofer lui Gordy carne de tun. 

— E timpul ca Taylor și Festino să-și facă bagajele, zise 
el. 

Atunci care fusese scopul „rapoartelor de performanţă” 
pe care mă pusese să le fac? Să îi notez pe o scară de la 
unu la cinci pe fiecare pentru tot felul de chestii, când de 
fapt un singur lucru conta? 

— Cal Taylor mai are doi ani până la pensie, i-am zis eu. 

— S-a pensionat demult, doar că nu a spus nimănui. 

— Festino pur și simplu are nevoie de mai multă 
îndrumare. 

— Festino e deja băiat mare. O ţine tot așa de ani de 
zile. Dă-i omului ore în particular după școală. Tine-l de 
mână. 

— Ce-ai zice dacă l-am muta la vânzări interne? 

— De ce, ca să o dea în bară și acolo? Taminek s-a 
descurcat foarte bine la vânzări interne până acum. 
Festino a avut parte de asistenţă socială prea mult timp 
deja. Ar fi trebuit să termine facultatea de drept. E 
momentul să îl deconectăm de la aparate. Zboară-l de aici. 

— Gordy, i-am spus eu, omul are familie, rată la bancă și 
un copil într-o școală privată. 


— Nu înţelegi. Nu îţi ceream sfatul. 

— Nu pot să fac asta, Gordy. 

Se holbă la mine. 

— Oare de ce nu mă surprinde? De ce am senzaţia că nu 
ești făcut pentru echipa G? 

Nu mai concediasem în viaţa mea pe cineva și trebuia să 
încep cu un bătrânel de șaizeci și trei de ani. 

Cal Taylor începu să plângă în biroul meu. 


Nu știam cum să reacţionez. l-am întins o cutie de 
șerveţele și l-am asigurat că nu era nimic personal. Deși, 
într-un fel, era strict personal. Totul se datora neputinței 
sale de a lăsa deoparte sticla de Jack Daniel's suficient de 
mult cât să pună mâna pe telefon și să facă ceva în privinţa 
refuzurilor constante cu care noi, agenţii de vânzări, ne 
confruntam în fiecare zi. 

Nu voi pretinde că a fost mai dificil pentru mine decât a 
fost pentru el. Dar nici bine nu mi-a picat. Stătea în faţa 
mea în costumul lui gri ieftin pe care îl purta tot timpul și 
pe care îl cumpărase probabil într-un acces de optimism în 
timpul administraţiei Lyndon Johnson. Gulerul cămășii 
arăta foarte uzat. Părul lui cărunt era dat pe spate cu gel, 
iar mustata îngălbenită din cauza nicotinei era aranjată cu 
grijă. Tusea lui tabagică părea mai urâtă ca niciodată. 

Şi nu se mai oprea din bocit. 

Entronics avea un „scenariu de concediere” care trebuia 
folosit de câte ori cineva era dat afară. Nu era permisă 
adăugarea nici unui cuvânt în plus. După ce pleca de aici, 
trebuia să meargă la resurse umane și apoi la serviciul de 
consiliere. I se vor da explicaţii despre asigurarea 
medicală și despre cât timp va mai primi salariu. Apoi un 
ofiţer de la pază îl va escorta afară din clădire. Asta era 
umilinţa finală. După patruzeci de ani în slujba acestei 
companii erai gonit ca un hoţ. 


Şi după ce am încheiat ce aveam de spus, s-a ridicat și a 
Zis: 


— Şi cum rămâne cu tine? 

— Cu mine? 

S-a uitat la mine cu o privire tristă. 

— Eşti fericit? Acum că ești mâna dreaptă a lui Gordy? 
Când ești călăul-șef? 

Era o întrebare retorică, deci nu i-am răspuns. Mă 
simţeam ca și cum mi s-ar fi tras una în punctul sensibil. 
Îmi imaginam cum se simţea. Am închis ușa, m-am 
cufundat în scaun și l-am privit în timp ce se îndrepta cu 
umerii aplecaţi în faţă spre micul său birou. 

Prin jaluzele, l-am văzut vorbind cu Forsythe și cu 
Harnett. Mi-a sunat telefonul, însă am lăsat-o pe Franny să 
răspundă. M-a întrebat apoi dacă vreau să vorbesc cu 
Barry Ulasewiez de la Spitalul Prezbiterian din Chicago, și 
i-am spus că eram într-o ședință. Ştia că nu vorbesc la 
telefon și că nu am pe nimeni în birou, așa că m-a întrebat: 

— Ești în regulă? 

— Îmi voi reveni, mulțumesc. Am doar nevoie de câteva 
minute. 

Cineva adusese câteva cutii de carton ca să aibă Taylor 
în ce să își pună lucrurile. Câţiva s-au adunat în jurul 
biroului lui în timp ce acesta își aranja obiectele personale. 
Trevor îmi arunca niște priviri ucigătoare. 

Părea un spectacol de pantomimă: puteam să văd ce se 
întâmpla, dar nu puteam să aud nimic. Vestea se 
răspândise cu viteza luminii. Oamenii veneau la el și îi 
spuneau câteva cuvinte în încercarea de a-l consola, apoi 
plecau repede. Alţii treceau pe lângă birou și făceau 
gesturi ample, însă nu se opreau. Este ciudat felul în care 
oamenii reacționează în preajma unei persoane care a fost 
concediată. Să fii dat afară e ca și cum ai avea o boală 
serioasă care se transmite prin vorbe; pentru fiecare 
persoană care se oprea să îi împărtășească supărarea, 
erau alte două care nu voiau să se apropie prea mult și să 
se molipsească. Sau nu voiau să pară că sunt de partea 
bietului Cal Taylor și complotează împreună cu el. Voiau să 
își demonstreze neutralitatea. 


În timp ce ridicam receptorul să îl rog pe Festino să 
intre, se auzi o bătaie în ușă. 
Era Festino. 


27 


— Steadman, spuse Festino, spune-mi că nu i-ai dat un 
șut în fund lui Cal Taylor. 

— Stai jos, Ricky, am spus. 

—Nu pot să cred. Cioclii aceia sunt în spatele 
concedierii? Echipa care coordonează fuziunea? Ei au dat 
ordinele astea? 

— Am vrut să îi spun: „Nu a fost ideea mea”, dar era o 
lașitate prea mare din partea mea. Deși era adevărat. 

— Ia loc, Ricky. 

Se așeză. 

— Cum de nu a făcut asta Gordy însuși? Mă gândeam că 
nu va rata plăcerea. Îi plac la nebunie genul ăsta de 
chestii. 

Nu i-am răspuns nimic. 

— Trebuie să îţi spun, în calitate de prieten, că nu îmi 
place ce se întâmplă cu tine. Tot timpul ai fost un om 
corect, și acum ai ajuns în tabăra întunecată. 

— Ricky, am încercat eu să îl întrerup. 

Dar își dăduse drumul. 

— Întâi acel ridicol Queeg Memo. Acum ești călăul lui 
Gordy. Nu e deloc bine. Îţi spun asta ca prieten. 

— Ricky, taci o secundă. 

— Deci Taylor e primul care s-a dus la fund, nu-i așa? 
Primul votat să plece de pe insulă? Cine urmează, eu? 

L-am privit fix câteva secunde, înainte să îmi întorc 
privirea în altă parte. 

— Glumești, nu-i așa? Nu vinde castraveți grădinarului, 
Jason. 

— Treizeci la sută dintre angajaţi sunt concediaţi, cei 
care au cele mai slabe cifre de vânzări, Ricky, i-am spus eu 
încet. A 

Vedeam cum începea să devină palid. Işi scutură capul: 

— Cine o să se uite peste contractele tale dacă eu plec? 


spuse el cu o voce pierită. 

— Chiar îmi pare rău. 

— Jason, spuse el, cu o nuanţă de lingușeală în glas, am 
o familie de hrănit. 

— Știu. Urăsc că trebuie să fac asta. 

— Nu, nu ai de unde să știi. Entronics acoperă 
asigurările de sănătate ale soţiei și ale copiilor mei. 

— Nu ţi se vor tăia brusc toate beneficiile, Ricky. Te vei 
bucura de ele cam încă optsprezece luni. 

— Am o taxă de școlarizare de plătit, Jason. Ştii cât mă 
costă școala aceea? Vreo treizeci de mii de dolari pe an. 

— Poţi să... 

— Nu oferă ajutor financiar. Nu unora ca mine, oricum. 

— Școlile de stat sunt foarte bune în zona în care 
locuiești tu, Ricky. 

— Nu și pentru un copil cu sindromul Down, Steadman. 
Avea o privire înverșunată, și ochii i se umeziseră deja. 

Nu am fost în stare să mai zic nimic câteva secunde. 

— Habar n-am avut de asta, Ricky. 

— Tu ai luat decizia asta, Jason? 

— Nu eu, Gordy, i-am spus în cele din urmă, simţindu- 
mă ca lașul care de altfel eram. 

— Şi tu doar urmezi niște ordine. Ca la Nurnberg. 

— Cam așa ceva, i-am spus eu. Îmi pare rău, știu ce 
nasoală e situaţia. 

— Şi cu cine să vorbesc despre asta? Cu Gordy? Vorbesc 
cu el dacă tu crezi că mă ajută cu ceva. 

— Nu te va ajuta cu nimic. A luat deja decizia. 

— Poţi să vorbești tu pentru mine, atunci. Nu-i așa? Ești 
favoritul lui acum. Pe tine te va asculta. 

Nu i-am răspuns nimic. 

— Jason, te rog. 

Tăceam în continuare. Muream pe dinăuntru. 

— Chiar tu să îmi faci asta, dintre toţi oamenii, spuse el. 
Se ridică încet și se îndreptă spre ușă. 

— Ricky, așteaptă. 

Se opri, cu spatele spre mine și mâna pe clanţă. 


— Lasă-mă să vorbesc cu Gordy, i-am zis. 


Melanie m-a oprit în faţa biroului lui Gordy. 

— Vorbește la telefon cu Hardy, mă anunţă ea. 

— Mă întorc. 

Aruncă o privire prin jaluzelele lui Gordy. 

— Gesturile lui îmi dau de înţeles că aproape a terminat 
convorbirea. 

Am vorbit puţin cu Melanie despre planul soţului ei, 
Bob, de a se asocia cu niște tipi ca să cumpere o franciză 
pentru un fast-food chilean din centrul Bostonului care era 
foarte popular. Nu îmi dădeam seama cum reușise să 
adune bani. Bob lucra pentru o companie de asigurări. 

În cele din urmă, Gordy termină de vorbit la telefon și 
am intrat la el în birou. 

— Trebuie să vorbim despre Festino, i-am spus eu. 

— Dacă se comportă urât, chemi paza. S-ar putea să facă 
asta. Să încerce să recurgă la orice. Mi se pare că ar fi 
genul acela de om. 

— Nu, nu e vorba despre asta. 

I-am spus atunci despre copilul lui Festino și despre 
școala specială la care mergea, despre care toţi 
presupuseserăm că era o școală de fiţe, unde băieţii purtau 
sacouri albastre cu blazon. 

Gordy făcu ochii cât cepele. M-am uitat la frizura lui 
pentru că nu puteam să îl privesc în ochi. Părea mai 
înfoiată decât de obicei. Arăta ca și cum și-ar fi vopsit 
părul de curând. 

— Mă doare în cot de ce îmi spui, îmi zise el. 

— Nu-i putem face asta. 

— Crezi că asta e o fundaţie caritabilă? O afurisită de 
agenţie care se ocupă de servicii sociale? 

— Nu o voi face, i-am spus eu. Nu-l voi concedia pe 
Festino. Nu-i pot face asta bietului om. 

Își lăsă capul într-o parte, într-un mod ciudat. 

— Adică refuzi? 

Am înghiţit în sec, sperând că nu se auzise. Aveam 


senzaţia că tocmai încălcăm niște reguli de bază ale 
companiei. 

— Da, i-am zis. 

Se lăsă o tăcere lungă, lungă. Privirea lui nu mă slăbea. 
Apoi spuse încet: 

— OK. O lăsăm așa pentru moment. Dar după 
TechComm, noi doi trebuie să avem o discuţie serioasă. 

TechComm era un târg uriaș cu vânzare de produse, 
unde întotdeauna organizam o cină de fiţe pentru cei mai 
importanţi clienţi ai noștri. Anul trecut avusese loc în Las 
Vegas. Anul acesta era organizată în Miami. Gordy era 
întotdeauna maestru de ceremonii și îi plăcea să ţină 
secretă tematica petrecerii până în momentul în care 
ajungeam acolo. 

— Nu vreau să îmi fie distrasă atenţia înainte de 
TechComm. 

— Sigur, i-am spus eu. 

— Ştii ceva? Nu cred că ai calitățile necesare. 

De data asta nu i-am mai răspuns nimic. 


28 


Îmi propusesem să nu stau azi peste program la birou. 
Kurt luase bilete la meciul celor de la Red Sox. Trebuia să 
ajung acasă, să mă schimb, să o sărut pe Kate și să ajung 
la Fenway Park până la ora șapte. 

Îmi închideam servieta elegantă de piele, când l-am 
văzut pe Doug Forsythe stând în ușa biroului meu. 

— Salut, Doug, i-am spus eu. Intră. 

— Sigur. 

Se așeză încet, cu o privire suspicioasă. 

— Îţi aduci aminte ce mi-ai spus ieri? Nu pot să afirm că 
nu m-a afectat. 

Am dat din cap. Habar n-aveam unde voia să ajungă. 

— M-am tot gândit. Și ai dreptate. Entronics este casa 
mea. 

Eram absolut uimit. 

— Serios? Hei, e minunat. 

Chiar atunci pe ecranul computerului meu apăru un 
mesaj. Era din partea lui Gordy. „SUNĂ-MĂ ACUM”, scria 
în mesaj. 

— Da, spuse el. Pur și simplu cred că acesta e cel mai 
bun lucru pe care pot să îl fac. 

— Doug, sunt atât de fericit să aud asta! Toată lumea va 
fi încântată că ai decis să rămâi. 

Un alt mesaj instant: „UNDE NAIBA EȘTI? MIȘCĂ-TE 
LA MINE ÎN BIROU! ” 

M-am răsucit spre tastatură și i-am scris: „ÎNTR-O 
ÎNTÂLNIRE, VIN ÎNTR-UN MINUT”. 

— Ei bine, da, spuse el. Nu părea fericit, ceea ce era 
foarte ciudat. Cred că așa e cel mai bine. 

— Doug, te rog să spui asta ca și cum ai crede-o cu 
adevărat. 

— Chiar cred asta. Este ceea ce trebuie să fac. Așa că... 
Așa că... asta e. 


— Vrei să îţi înaintăm o ofertă pe măsura celor de la 
Sony, i-am spus eu direct. Şi așa vom și face. Trimite-mi e- 
mailul de la ei sau scrisoarea, și mă voi ocupa imediat de 
asta. 

Trase aer în piept încet și adânc. 

— Nu e nevoie să faci asta, spuse el. Nu vreau să îmi 
daţi mai mulţi bani. 

Niciun agent de vânzări în istoria civilizaţiei occidentale 
nu spusese vreodată așa ceva. Sau cel puţin o spusese și 
chiar vorbise serios. Am început imediat să îmi fac griji. Ce 
se întâmpla? 

— Doug, ţi-am făcut o promisiune. Nu mă face să te rog. 

Forsythe se ridică în picioare. 

— Pe bune, e în regulă, spuse el. Aici sunt și aici voi 
rămâne. Mi-e bine așa. Chiar mi-e bine. 

Plecă și timp de câteva secunde nu am reușit să îmi 
revin din uimire. M-am întors înapoi spre ecran și am văzut 
un alt mesaj de la Gordy care spunea: „ACUM! CE 
NAIBA??!!” 

I-am scris înapoi: „ACUM VIN”. 

În timp ce îl conduceam pe Forsythe afară din birou, am 
observat că Trevor Allard mă urmărea cu o privire 
întunecată. Fundalul de pe ecranul computerului său era o 
poză cu adoratul său Porsche Carrera. Mă întrebam cât de 
multe știa Trevor despre oferta pe care o primise Forsythe 
și cât se străduise să îl convingă să plece, turnându-i vorbe 
otrăvite în urechi. Şi ce știa despre decizia lui Forsythe de 
a rămâne. 


Gordy era întins pe spate în scaunul de la birou, cu 
braţele la spate, rânjind ca un nebun. 

— De ce ţi-a trebuit atâta timp până să vii? întrebă el. 

— Doug Forsythe tocmai a fost la mine în birou, i-am 
spus eu. Nu mai pleacă. 

— O, chiar așa? rosti el cu o doză de ironie. Ei bine, mă 
întreb de ce. 

— Despre ce vorbești, Gordy? 


— Dintr-odată Forsythe și-a pierdut interesul faţă de 
oferta celor de la Sony? Adică așa dintr-odată? 

— Într-adevăr, e ciudat, i-am răspuns eu. 

— Mă întreb cum s-a putut întâmpla așa ceva. Ce naiba 
l-ar fi putut face pe un tip atât de competitiv precum Doug 
Forsythe să renunţe la un loc de muncă unde i se oferea cu 
cel puţin treizeci la sută mai mult decât aici, ia zi? 

— Poate că nu voia să se mute la New Jersey? 

— Ţi-a cerut să îi faci o ofertă mai bună decât a celor de 
la Sony? 

— De fapt, nu mi-a cerut asta. 

— Şi nu ţi s-a părut ciudat? 

— Ba da, chiar mi s-a părut. 

— I-ai spus să îţi arate oferta primită de la Sony? 

— Ce insinuezi, că Forsythe a inventat totul sau ceva de 
acest gen? 

— O, nu. Nu e dus cu pluta. 

— Atunci? 

Veni cu scaunul în faţă, își puse coatele pe birou și îmi 
spuse triumfător: 

— Afurisita aia de ofertă a expirat. 

— Cum adică a expirat? 

— Sony a retras-o. 

— Imposibil. 

— Nu fac mișto. Tocmai am primit un telefon de la un 
amic de-al meu de la Sony. Ceva s-a întâmplat. Cineva din 
conducere s-a răzgândit în privinţa lui Doug Forsythe. Un 
superior de-al lui Crawford, bănuiesc. A fost anunţat în 
după-amiaza asta că oferta e revocată. 

— Dar de ce? 

Scutură din cap. 

— Nu am nici cea mai mică idee. Nimeni nu știe. Ceva 
trebuie să fi intervenit. Nu îmi pot da seama ce. Dar s-a 
terminat povestea. Forsythe se întoarce la vasul-mamă. 

Râse înfundat. 

— Îmi place la nebunie când se întâmplă rahaturi din 
astea. 


În drum spre casă, pusesem CD-ul cu generalul Patton, 
intitulat Afacerile înseamnă război!, dar nu prea ascultam 
ceea ce spunea. Imi venea în minte imaginea lui Cal 
Taylor, în timp ce era escortat afară din clădire de către un 
tip de la pază, altul decât Kurt. Îmi veneau în minte 
Festino și Doug Forsythe, în legătură cu care mă întrebam 
de ce își retrăseseră oferta cei de la Sony, situaţie de care 
nu mai auzisem până atunci. 

Naratorul spunea: „Un rechin-tigru de obicei face un 
singur pui în timpul sezonului de împerechere. De ce? 
Fiindcă în pântecele mamei, rechinul cel mai mare își 
devorează fraţii și surorile. Sau să luăm exemplul hienei cu 
pete. Au caninii complet dezvoltați la naștere, iar dacă doi 
pui sunt de același sex, unul îl va omori pe celălalt imediat 
după naștere. Acvila de munte face două ouă, dar adeseori 
puiul mai puternic îl mănâncă pe cel mai slab în primele 
săptămâni după ce ies din ou. De ce? Supraviețuirea celui 
mai puternic!” 

L-am închis. 

Până am ajuns acasă mă calmasem deja. Am intrat fără 
să fac zgomot. Kate se hotărâse să vină acasă mai devreme 
și să doarmă un pic după-amiaza, în camera de zi. Nu mai 
avea grețuri dimineaţa, dar obosea foarte repede. 

Podeaua din holul de la intrare era din travertin antic și 
se auzea ecoul pașilor atunci când călcai pe ea. Așa că mi- 
am dat jos pantofii și am traversat sufrageria în șosete. 
Aerul condiţionat era dat la maximum. 

— Ai ajuns acasă devreme azi. 

Kate stătea pe canapeaua incomodă de la bunica 
Spencer. În sfârșit, mobila bunicii Spencer părea să își fi 
găsit locul potrivit. 

M-am apropiat de ea și am sărutat-o. Citea o carte, o 
ediție cu copertă neagră a povestirilor lui Alice Munro. 

— Bună, scumpo, cum te simţi? Se schimbase din ţinuta 
de serviciu în hainele de casă. 

Mi-am strecurat mâna pe sub tricoul ei și am mângâiat-o 


pe burtică. 

— Nu știu. Puțin ciudat. 

— Ciudat? am întrebat-o eu alarmat. 

— Nu, mi-e doar puţin greață. De la stomac. Nimic ieșit 
din comun. 

— O, OK. 

— Hei, Jason, putem să stăm de vorbă? 

— Da, sigur. Putem să stăm de vorbă, alături de am 
depistat un nodul sunt cuvintele care bagă cel mai repede 
un om în sperieţi. 

Îmi făcu semn să mă așez pe canapea lângă ea. 

— Nu vrei să stai jos? 

M-am conformat. 

— Ce s-a întâmplat? Am aruncat o privire la ceas. M-am 
gândit că aveam maximum zece minute să îmi iau blugii și 
jerseul cu Red Sox ca să ajung la Fenway la timp. 

— Ascultă-mă, iubitule, vreau să îmi cer scuze. Te-am tot 
bătut la cap cu faptul că lucrezi prea mult și cred că nu am 
fost dreaptă cu tine. N 

— Nu-ţi face griji, i-am spus eu. Iți accept scuzele. Nu 
voiam să pară că mă grăbeam undeva, dar nici nu puteam 
începe o discuţie interminabilă. 

— Știu cât de mult te pune Gordy să muncești și vreau 
doar să știi cât de mult îţi apreciez toate eforturile. M-am 
purtat aiurea la BabyWorld. 

— Nu-ţi face griji, i-am zis eu. 

— Să nu-mi fac griji? repetă ea. De când spui tu așa 
ceva? 

— Cine știe? _ 

— Adică, uită-te la locul acesta. Își desfăcu larg braţele. 
Avem o casă superbă și asta doar datorită ţie. Datorită 
faptului că ai muncit atât de mult. Numai și numai datorită 
ție. Şi să știi că nu uit o clipă asta. 

— Mulţumesc, i-am spus eu. M-am ridicat și am sărutat- 
o. Trebuie să plec. 

— Unde mergi? 

— La Fenway. Ti-am spus deja. 


— Da? 

— Cel puţin așa am impresia. Sunt destul de sigur că ți- 
am spus. 

— Cu Kurt? 

— Da, i-am spus eu. Trebuie să urc să mă schimb. 

Când m-am întors jos, Kate era în bucătărie și își 
pregătea un burger Boca și niște broccoli. Am sărutat-o de 
rămas-bun, iar ea mi-a zis: 

— Nu mă întrebi cum mi-am petrecut ziua? 

— Îmi pare rău. Cum ti-ai petrecut ziua? 

— Am avut o zi incredibilă. Marie a inaugurat o galerie 
din South End, iar eu am mers în calitate de reprezentantă 
a fundaţiei. Și a venit cu trei dintre copiii ei - nu are nicio 
dădacă sau rude pe aici. Așa că m-am oferit să am grijă de 
copii în timp ce ea vorbea cu criticul de artă de la Boston 
Globe. 

— Tu ai avut grijă de trei copii? 

Dădu din cap. 

— Timp de o oră. 

— O, Doamne! 

— Ştiu la ce te gândești. Că trebuie să fi fost un 
dezastru, nu-i așa? 

— Şi nu a fost? 

— La început doar. În primele zece minute am crezut că 
o să înnebunesc cu ei. Dar apoi - nu știu, am reușit. Și 
chiar a fost bine. Am fost chiar bună. Și mi-am dat seama, 
știi - că pot să fac asta, Jase. Chiar pot să o fac. 

Avea lacrimi în ochi, și eu la fel. Am sărutat-o și i-am 
spus: 

— Îmi pare rău că trebuie să plec. 

— Du-te, zise ea. 


29 


Fenway Park era la fel de aglomerat ca de obicei, cu 
bișnițari care mă întrebau dacă am nevoie de bilet sau 
dacă nu am vreunul în plus și cu vânzători de cârnaţi, 
hotdogi sau programe. Kurt stătea lângă bariera de la 
poarta A, după cum ne înţeleseserăm. Am fost surprins să 
văd că mâna lui era în jurul taliei unei femei. 

Avea un păr roșu ca arama, care cădea într-o cascadă de 
bucle, și purta un top de culoarea piersicii mulat pe sânii ei 
enormi. Avea o talie subţire și un fund mișto, care era scos 
în evidenţă de o pereche de pantaloni scurţi minusculi. Era 
fardată strident, avea niște gene mari și ruj de un roșu- 
aprins pe buze. 

Imediat ce am depășit momentul animalic la vederea 
gagicii, am fost dezamăgit. Nu era genul de femeie cu care 
mă aşteptam să iasă Kurt. Nu menţionase vreodată să aibă 
vreo prietenă, și nu aduci pe oricine la un meci al celor de 
la Red Sox. Biletele sunt mult prea greu de obţinut. 

— Salut, șefu', spuse el, întinzând spre mine mâna 
stângă și atingându-mă pe umăr. 

— Îmi cer scuze pentru întârziere, am zis. 

— Nu a început încă meciul, spuse el. Jason, fă 
cunoștință cu Leslie. 

— Bună, Leslie, am zis eu. Ne-am strâns mâna unul 
celuilalt. Avea niște unghii roșii foarte lungi. Mi-a zâmbit, 
eu i-am zâmbit înapoi și ne-am uitat unul la celălalt preţ de 
câteva secunde, neștiind ce să spunem. 

— Să-i dăm bice, spuse Kurt. 

Mergeam alături de ei, căutând sectorul unde aveam noi 
bilete. Mă simțeam ca a cincea roată la căruţă. 

Când am ajuns în dreptul scărilor în sectorul unde 
trebuia să stăm, Leslie ne-a anunţat că trebuia să meargă 
la „încăperea fetiţelor”. Așa îi spunea ea. Cu siguranţă 
aveam să ratăm începutul meciului. 


— E drăguță, i-am spus lui Kurt, după ce Leslie plecase 
la „încăperea fetițelor”. 

— Da. 

— Care e numele de familie al lui Leslie? 

Ridică nedumerit din umeri. 

— Întreab-o pe ea. 

— De cât timp ieși cu ea? 

Aruncă o privire la ceas. 

— De aproximativ optsprezece ore. Am cunoscut-o într- 
un bar aseară. 

— Cred că o să îmi iau un sendviș cu carne și brânză. 
Vrei și tu unul? 

— Nu vrei să mănânci porcăria aceea, spuse Kurt. Uită- 
te și tu la toate progresele pe care le-ai făcut. Nu vrei toate 
mizeriile acelea în corpul tău. 

— Ce zici de un Fenway Frank? 

Aceștia sunt hotdogi pe care îi vând pe stadion. Unul 
dintre secretele pe care le afli dacă mergi des la Fenway 
este că dacă vrei să fie pregătit bine hotdogul, nu îl iei de 
la standuri, unde adeseori ţi-l dau călduţ sau chiar rece. 
Oribil. 

— Nu, mulţumesc. 

M-a făcut să îmi piară pofta de mâncare. 

— Cum îţi merge la lucru? 

— Bine, spuse el. Am făcut niște investigaţii despre 
trecutul unor persoane și am înlocuit niște ecusoane. A 
trebuit să conduc până la Westwood azi. Chestii de rutină. 
Deși a trebuit să încep o investigaţie asupra cuiva. 

— Da? Asupra cui? 

— Nu pot să-ți spun. Nu îl cunoști. Tipul fură monitoare 
LED și le vinde pe ebay. A trebuit să mai pun o cameră 
video în plus și să verific hardul tipului. 

— O să-l prinzi? 

— Mă bazez pe asta. Şi am început să folosim aparatura 
biometrică pentru că citește amprentele, așa că toată 
lumea va trebui să se oprească pe la departamentul de 
securitate în următoarele zile, să luăm amprentele. 


Se uită la mine. 

— Nu dormi. Ce se întâmplă? 

— Ba da, dorm. 

— Nu destul. Probleme acasă? 

— Nu chiar. Gordy îmi tot face probleme, am zis eu. 

— Tipul acela e un dobitoc sinistru, spuse el. Parcă ar fi 
instructor la un curs de calificare pentru Forţele Speciale. 

— Da, singura diferenţă e că Gordy nu încearcă să mă 
transforme într-un soldat mai bun. 

— Așa e. Încearcă să te elimine definitiv. I s-a pus pata 
pe tine. Trebuie să faci ceva în privinţa asta. 

— Cum adică i s-a pus pata pe mine? Ai aflat ceva ce eu 
nu știu? 

Făcu o pauză suficient de lungă încât să îmi dau seama 
că într-adevăr știa ceva. 

— Una dintre responsabilităţile mele este să monitorizez 
e-mailurile. 

— Faceţi așa ceva? 

— Trebuie. Scanăm cuvinte-cheie și chestii de acest gen. 

— Dar tu îi verificai e-mailurile din alte motive, am zis 
eu. 

Clipi involuntar. 

— Nu ar fi trebuit să faci asta. 

— Face parte din îndatoririle mele, explică el. 

— Ce spune despre mine? 

— Eşti evident o ameninţare pentru el. Trebuie să facem 
ceva în privinţa lui. 

— Nu îmi răspunzi la întrebare. 

— Clar. Vezi tu, ceea ce nu înţelege Gordy e că slujba lui 
nu e chiar așa de sigură cum crede el. 

— Ce înseamnă asta? 

— Japonezilor nu le place stilul lui. Felul în care ia în 
batjocură orice. Grosolănia lui. 

— Nu știu ce să zic despre asta, i-am spus eu. Atâta 
vreme cât obţine rezultate, sunt mulţumiţi. Și are rezultate 
foarte bune. Așa că e în siguranţă. 

Işi scutură capul. 


— E rasist. Urăște japonezii. Și japonezilor nu le place 
asta. Am citit câte ceva despre asta. Japonezii admiră stilul 
hotărât al managerului american. Dar nu tolerează 
rasismul anti japonez. Crede-mă, în secunda imediat 
următoare după ce și-a manifestat rasismul în public, a 
dispărut. Cât ai bate din palme. 

— E prea deștept pentru asta. 

— Poate, spuse Kurt. 

Apoi Leslie se întoarse, învăluită într-un nor toxic de 
parfum ieftin. Își trecu braţul pe după Kurt, prinzându-l de 
fund. 

— Haideţi să ne găsim locurile, spuse el. 


Fusesem la Fenway de nenumărate ori, poate de vreo 
sută de ori, dar întotdeauna mă trecea un fior când urcam 
scările și terenul apărea dintr-odată în fața mea, de un 
verde care strălucea în lumina soarelui, cu toate acele 
lumini, pământ roșu și înghesuială. 

Aveam niște locuri foarte bune, chiar în spatele băncii 
celor de la Red Sox, la două rânduri distanţă faţă de teren. 
Puteam să vedem cum schimba obiectivele cameramanul 
de la ESPN!” și cum se ruja reporteriţa lor blondă. 

Leslie nu știa prea multe despre baseball și voia să îi 
explice Kurt regulile. I-a spus că îi va explica mai târziu. 

— Totuși, e și o veste bună pe ziua de azi. Doug Forsythe 
s-a decis să rămână. 

— A, da? 

Asta e o chestie faină legată de baseball: există 
numeroase momente când poţi să vorbești cu cei de lângă 
tine. 

— Da. Ceva s-a întâmplat cu oferta din partea celor de la 
Sony. Cineva a dat înapoi - oferta a fost retrasă. Nu am 
mai auzit vreodată să se fi întâmplat așa ceva. 

— Kurt, spuse Leslie, nu știu nici măcar în ce zodie ești. 


101 Entertainment and Sports Programming Network, televiziune prin 
cablu care transmite evenimente legate de lumea sportului. (n.tr.) 


— Sunt în zodia lui NU MĂ DERANJA, îi spuse Kurt 
întorcându-se spre ea. 

Am vorbit atât de mult, încât am ratat un meci grozav, 
așa că amândoi ne-am uitat la tabela electronică uriașă 
unde era afișat scorul și unde dădeau reluări ale unor faze 
din meci. 

— Nici nu pot să văd ce s-a întâmplat, se plânse Kurt. 

— E un ecran de doi bani, am spus eu. 

— Trebuie să avem ceva mai bun decât ăsta. Se referea 
la Entronics și era ciudat că deja se includea și pe el prin 
folosirea acelui „noi”. 

— O, Doamne, da. Ăsta e un model vechi RGB LED cu 
display video. E de acum șase sau șapte ani, dar tehnologia 
avansează repede. Avem un ecran video HD în format 
mare la care se vede cât se poate de clar. 

— Ei bine? 

— Ei bine ce? 

— Îl ştiu pe asistentul managerului care se ocupă cu 
echipamentul. Poţi discuta cu el. Va ști cu cine trebuie să 
vorbească mai departe. 

— În legătură cu înlocuirea tabelei de marcaj? 
Interesant. 

— Exact. 

— Ce idee bună, omule! 

— Am vreun milion de idei. 

Deodată cei de la Sox marcară și toată lumea sări în 
picioare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Leslie. E bine sau rău? 


30 


Am ajuns la birou chiar la ora șapte, revigorat și ușor 
ameţit după o sesiune destul de dură de exerciţii fizice la 
sala lui Kurt. Mi-am făcut loc printre dosare și rapoarte, 
am jucat puţin dodgeball, eu însumi lăsând mesaje pe 
robot unor tipi cu care nu voiam să vorbesc. Din cele 
treizeci și ceva de afaceri în care eram implicat, de 
departe cele mai importante - acum că Freddy Naseem îmi 
trăsese ţeapă în afacerea cu Harry Belkin - erau proiectul 
cu Spitalul Prezbiterian din Chicago și, cel mai 
semnificativ dintre toate, aeroportul din Atlanta. Am trimis 
câteva e-mailuri legate de aceste investiţii. Apoi am căutat 
informaţii legate de alte reprezentanţe auto mari din ţară. 
Și chiar erau câteva foarte mari. Autonation, la ieșire din 
Fort Lauderdale, și United Auto Group, la ieșire din 
Secaucus, ambele îl făceau pe Harry Belkin să arate ca un 
magazin de cartier. Belkin era abia numărul paisprezece 
pe lista marilor dealeri. Ce mă râcâia pe mine era că 
lucrasem atât de mult pentru afacerea aceea și ajunsesem 
atât de aproape. 

Și tabela de marcaj pentru Red Sox îmi ocupa tot mai 
mult gândurile. Pe măsură ce mă gândeam mai mult la ea, 
deveneam tot mai curios. Tabela de la Fenway era practic 
un ecran video de șapte pe nouă metri care folosea o 
tehnologie ce emitea lumina pe baza unei diode 
semiconductoare - adică LED. O grămadă de pixeli mici 
aranjaţi cam la doi centimetri distanţă, fiecare pixel fiind 
format dintr-o grămadă de LED-uri mici care conţin un 
compus chimic ce capătă culori diferite atunci când trece 
curentul electric prin el. Toată chestia e manevrată de un 
driver video digital. De la distanță arată grozav, ca un 
ecran TV uriaș. Doar de la distanţă. 

Au aceste semnale electronice digitale prin toată lumea 
în momentul de faţă. Cercetarea mea online mi-a indicat 


faptul că cel mai mare era în Berlin, pe Kurfurstendamm. 
Apoi sigla mare Coca-Cola din Times Square, și sigla 
NASDAQ, și mai e unul mare în vârful clădirii Reuters în 
Londra și în Piccadily Circus, și bineînţeles că se află peste 
tot în Las Vegas. 

Remarcabil în legătură cu aceste semnale e că apăsând 
câteva taste ale unui computer poţi schimba întregul 
display. Nu ca în trecut, când trebuiau să urce niște tipi ca 
să smulgă posterele vechi și să le lipească pe cele noi. 
Acum toată treaba asta se făcea în câteva secunde. 

Sunt deosebite, dar sunt și cam aspre, cam grosolan 
lucrate. Se pot vedea punctele mici colorate. Tehnologia 
asta fusese dezvoltată acum zece ani. Entronics nu crease 
aceste ecrane uriașe pentru exterior. Tehnologia era prea 
specializată și, pe de altă parte, LED-urile și plasmele 
noastre nu avuseseră niciodată culori suficient de deschise 
pentru a fi folosite în exterior. 

Dar acum situaţia se schimbase. Acum aveam ceva și 
mai deschis la culoare, de o calitate superioară. Aveam 
prototipul noului OLED PictureScreen, mult mai flexibil, ca 
și cele din ferestrele biroului lui Gordy. Era high-definition, 
reflecta foarte puţin lumina, cu protecţie împotriva 
oricărui tip de vreme și era mult mai bun decât orice 
altceva exista pe piaţă. 

Fenway Park era doar începutul. Fenway era primul 
popic care avea să cadă. O dată ce instalam un 
PictureScreen Entronics deasupra stadionului central din 
Boston, puteam să încep să le instalez și în alte locuri cu 
terenuri de baseball, și apoi în stadioane unde se joacă 
fotbal. Apoi în Times Square și în Piccadily Circus și în 
Kurfurstendamm și în Las Vegas. Trailere din filme vor 
rula pe panouri exterioare. Și concerte rock. Turul Franţei. 
Formula Unu. Și Festivalul de Film de la Cannes. 

Vaticanul. Aveau acele proiecţii uriașe în jurul Pieței 
Sfântul Petru să îl poată urmări oamenii pe papă în timp ce 
oficiază slujba, sau când are loc înmormântarea acestuia, 
sau orice alt eveniment. Nu ar trebui ca Vaticanul, cu tot 


aurul pe care îl deţine, să aibă cea mai bună tehnologie 
care există? 

Cum se face că nimeni de la conducerea Entronics din 
Tokio nu se gândise la așa ceva? Ar fi revoluţionar. Ar fi 
uriaș. 

Și de ce să ne oprim la semne exterioare? De ce nu și 
panouri exterioare în aeroporturi, malluri, magazine mari, 
holurile companiilor... 

Câteodată mă uimesc pe mine însumi. 

Intr-o stare de delir total, am scris un plan de afaceri, o 
schemă a modului în care Entronics PictureScreens ar 
putea cuceri lumea. Am făcut o cercetare rapidă asupra 
problemelor pe care le aveau tehnologiile existente 
momentan pe piață. Am aflat care erau cele mai mari 
companii care ofereau semnale digitale în oricare parte a 
lumii, întrucât trebuia să facem un parteneriat cu acestea - 
nu aveam infrastructura necesară să facem totul singuri. 
Era o aplicaţie mortală. 

Până la ora nouă, schițasem un plan despre care eram 
convins că va transforma Entronics, ne va salva divizia și 
mă va catapulta direct în fruntea companiei. Ei bine, nu 
chiar în fruntea ei. Nu în Tokio - întrucât nu eram japonez. 
Dar aproape în frunte, oricum. 

Şi acum? Și acum ce ar trebui să fac cu ideea mea? Să i- 
o spun lui Gordy ca să mi-o fure și să zică apoi că a fost 
ideea lui? Dar nu puteam pur și simplu să o trimit pe mail 
la Megatower în Tokio. Compania nu funcţiona în felul 
acesta. 

M-am uitat cum trecea cineva pe lângă biroul meu, un 
japonez slab cu ochelari de aviator. 

Yoshi Tanaka. 

Spionul, ambasadorul, omul de legătură al conducerii de 
la Tokio. 

Yoshi era lozul meu câștigător. Cu el trebuia să vorbesc. 
I-am făcut cu mâna, invitându-l în biroul meu. 

— Jason-san, spuse el. Bună. 

— Yoshi, am ideea asta mortală despre care vreau să 


discut cu tine, să văd ce crezi. 

Își ridică sprâncenele. l-am spus despre memo-ul pe 
care îl scrisesem. Despre cât venit credeam că putea 
aduce companiei. Deja dezvoltasem tehnologia necesară - 
eventualele pierderi fuseseră deja calculate. Nu mai 
existau cheltuieli cu CD adiționale. 

— Vezi tu, nu mai trebuie să prindem panouri mici unul 
de celălalt ca să facem unul uriaș, i-am spus eu. 
PictureScreen-urile noastre vor face tehnologia LED 
existentă pe piaţă să pară complet demodată. Profiturile pe 
care le-am putea obţine sunt imense. 

Pe măsură ce mă auzeam vorbind, suna tot mai bine. 

Apoi l-am privit pe Yoshi cum se holba la mine, cu faţa 
lipsită de expresie. Omul nu înţelesese un cuvânt din ceea 
ce îi spusesem. Tocmai risipisem cinci minute dând din 
gură degeaba. 

Puteam la fel de bine să îi vorbesc în... ei bine, în 
engleză. 


După prânz m-am oprit unde erau cei de la securitatea 
corporatistă și am petrecut aproximativ treizeci de 
secunde cu degetul într-un aparat biometric care citea 
amprentele. Când m-am întors sus, am mers la biroul lui 
Gordy și i-am spus că aveam nevoie să îmi acorde câteva 
minute să vorbesc cu el despre o idee care îmi venise. 

Mi-am dat seama că trebuia să primesc undă verde din 
partea lui Gordy pentru ideea mea cu panourile electronice 
uriașe, fie că acest lucru îmi plăcea, fie că nu. Fără 
aprobarea lui, nimic nu se putea materializa. 

Se lăsă pe spate în scaun, cu braţele duse la spate, 
luându-și postura aceea de „impresionează-mă”. 

I-am expus ideea mea. l-am și dat o copie a planului de 
dezvoltare a acestei afaceri. 

— O, deci acum te ocupi și de marketingul produselor, 
spuse el. Noi ne ocupăm de vânzări, îți aduci aminte? Vrei 
să te muţi în Santa Clara? Sau în Tokio? 

— Avem voie să prezentăm idei originale. 


— Nu-ţi pierde vremea. 

M-am dezumflat imediat. 

— Şi de ce ar fi o pierdere de vreme? 

— Crede-mă, ideea e cât se poate de veche. A fost 
discutată la ultima întâlnire de la Tokio legată de 
planificarea produselor, iar inginerii japonezi au spus că 
nu are nicio șansă de reușită. 

— De ce nu? 

— Nu are ce îi trebuie pentru a fi folosit în exterior. 

— M-am uitat peste specificațiile tehnice ale 
PictureScreen-urilor și au la fel de multă luminozitate ca și 
un LED. 

— Strălucesc prea tare. 

— Chiar nu strălucesc deloc. Chiar asta e și inovaţia. 

— Uite ce e, Jason, las-o moartă, bine? Nu sunt inginer, 
dar pur și simplu nu va funcţiona. 

— Nu crezi că merită să le scriem un e-mail celor de la 
Tokio? A 

— Jason, rosti el cu răbdare în glas. Incepu să bată cu 
degetele pe planul meu de afaceri. Sunt un agent al 
schimbării. Am centura neagră Six Sigma. Am fost școlit în 
mijlocul unui proces accelerat de schimbare, OK? Dar știu 
când e cazul să renunţ la luptă, și tu trebuie să înveţi acest 
lucru. 

Am ezitat, îmi tăiase tot elanul. 

— OK, i-am spus eu. M-am ridicat și am vrut să îmi iau 
planul de afaceri, dar Gordy a fost mai rapid, l-a luat de pe 
birou, l-a mototolit și l-a aruncat direct la coșul de gunoi. 

— Vreau să te concentrezi asupra TechComm. Din 
secunda în care ajungem în Miami, peste câteva zile, vreau 
să te ocupi de cei care vând marfa noastră și de partenerii 
noștri. Și nu uita, în prima seară la TechComm e marea 
cină Entronics pentru toţi agenţii de vânzări și pentru cei 
mai mari clienţi ai noștri și eu sunt maestrul de ceremonii. 
Așa că te vreau în formă maximă, pregătit de luptă. OK? 
Vezi-ţi tu de ale tale. Avem o divizie de vânzări de salvat. 


31 


Mustangul negru al lui Kurt era parcat pe aleea din faţa 
casei mele. 

Am intrat încet. Deși eram suspicios, mă încerca 
totodată și un sentiment de vinovăţie. Kate și Kurt stăteau 
de vorbă în camera de zi. Nu m-au auzit intrând. 

— E prea mult, zicea ea. Îl macină continuu. Doar despre 
asta vorbește fără oprire, despre Gordy și Gașca Fraţilor. 

Kurt bombăni ceva, dar Kate zise: 

— Gordy îi va sta în cale, nu crezi? Dacă e să avanseze în 
compania aceea, nu va fi datorită ajutorului dat de Gordy. 

— Îmi ard urechile, am spus eu. 

Amândoi erau surprinși să mă vadă. 

— Jason! exclamă Kate. 

— Îmi pare rău că v-am întrerupt discuţia. 

Kurt se întoarse în fotoliu. Fotoliul tapițat cu stambă al 
bunicii Spencer. Mult mai confortabil decât canapeaua în 
stil victorian pe care stătea Kate. 

— Observi ceva? întrebă Kate. 

— În afară de faptul că soţia şi prietenul meu par să aibă 
o aventură? 

— Pereţii, prostuţule. 

M-am uitat pe pereţii camerei de zi și nu am văzut decât 
tablourile înrămate ale lui Kate, pe care le strânsese de-a 
lungul anilor de la artiști sponsorizaţi de Meyer 
Foundation. 

— Ai cumpărat un tablou nou? 

Pentru mine, toate păreau la fel. 

— Nu vezi că în sfârșit toate sunt agăţate și stau drept 
pe perete? 

— Bine. Într-adevăr, stau drept. 

— Kurt e responsabil! anunţă ea. 

Kurt dădu din cap cu modestie. 

— Prefer întotdeauna să folosesc câte două agăţători 


pentru fiecare ramă - din acelea de alamă cu trei cârlige. 

— Şi eu prefer la fel, am zis. 

— Şi am folosit un boloboc. E greu să le așezi drept fără 
boloboc. 

— La fel cred și eu, am zis. 

— Kurt a reparat și robinetul din baie care tot picura și 
care ne scotea din sărite, zise Kate. 

— Pe mine nu m-a deranjat niciodată. 

Kurt a făcut asta și cealaltă. Imi venea să vărs. 

— Era nevoie de o șaibă și de o garnitură inelară, zise 
Kurt. De puţină vaselină și de o cheie franceză. 

— Foarte amabil din partea ta, Kurt, am spus. Se 
întâmplă să ai în servieta ta vaselină, o cheie franceză și 
garnituri inelare cu tine tot timpul? 

— Jason! zise Kate. 

— Îmi ţin tot felul de scule într-o magazie din spatele 
unui service auto al unui prieten de-al meu, zise Kurt. M- 
am oprit acolo pe drum încoace. N-a fost mare lucru. 

— A trebuit să te întâlnești din nou cu un vânzător în 
Cambridge? 

A dat din cap că da. 

— M-am gândit să mă opresc să vă salut, dar Kate m-a 
pus la treabă. 

M-am uitat urât la Kate. 

— Kate, mai mergem diseară la un film? am întrebat-o. 

Kurt înţelese mesajul și își luă la revedere. Apoi, Kate 
începu procesul complicat și nespus de lung de a se 
pregăti să iasă în oraș - mereu era vorba de „un duș 
rapid”, urmat de patruzeci și cinci de minute de uscat 
părul, apoi machiajul, de parcă se pregătea să pășească pe 
covorul roșu de la Teatrul Kodak pentru a primi un Oscar. 
Apoi, cursa contracronometru și inevitabilă pentru a 
ajunge la film la timp. Bineînţeles că cu cât strigam mai 
mult să se grăbească, cu atât se mișca mai încet. 

Prin urmare, am așteptat nerăbdător în dormitor și am 
privit-o cum se machiază. 

— Kate! i-am zis eu. 


— Mm? 

Își făcea conturul buzelor cu chestia aceea ce semăna cu 
un creion. 

— Nu mai vreau să-l exploatezi pe Kurt. 

— Să-l exploatez? Despre ce vorbeşti? Se opri pe 
jumătate şocată și se întoarse spre mine. 

— İl tratezi ca pe servitorul tău. De fiecare dată când 
trece pe aici, îl pui la lucru, îi ceri să repare ceva. 

— Mai scutește-mă, Jason, el se oferă voluntar. Şi 
oricum, ţi se pare că detestă să facă asta? Eu cred că se 
simte folositor. Util. 

— Aha. Ei bine, mă miră puţin... nu știu cum să spun, mi 
se pare că te simţi îndreptăţită. 

— Indreptățită? 

— De parcă tu ai fi stăpâna conacului și el ţăranul. 

— Sau poate sunt Lady Chatterley!” și el e paznicul 
vânatului, zise pe un ton sarcastic. 

Am ridicat din umeri. Nu am înţeles aluzia. 

— Mi se pare mie sau ești gelos? 

— Fii serioasă, am spus. Nu fi absurdă. 

— Ești gelos, nu-i așa? 

— Dumnezeule, Kate, pe ce anume? 

— Nu știu. Poate ești gelos că e așa un tip îndemânatic, 
un tip atât de normal. 

— Un tip normal, am repetat. Şi eu - ce sunt? Thurston 
Howell al III-lea'%? Pentru numele lui Dumnezeu, tatăl 
meu a lucrat într-o fabrică de tablă. 

Dădu din cap, oftând ușor. 

— Când mi-ai spus că a fost în Forţele Speciale, mă 
așteptam, nu știu, la ceva diferit. Poate nemilos. Violent. 
Dar e foarte atent cu cei din jur. Chicoti puţin. E și 
atrăgător. 

— E atrăgător? Adică? 


102 Titlul unuia dintre romanele lui D.H. Lawrence, scris în perioada 
interbelică (n.tr.) 

103 Actor de origine americană, cunoscut pentru rolul său din franciza 
„Gillian's Island“, difuzat pe CBS, între anii 1964 și 1967 (n.tr.) 


— Vai, știi ce am vrut să zic. Nu e... nu e cum mă 
aşteptam eu să fie, atâta tot. lubitule, nu fi gelos. Tu ești 
soţul meu. 

— Mda, și el ce e? Acum el e un fel de... războinicul tău 
Yohimbe cu armă de suflat și macetă? 

— Yanomami. 

— În fine. 

— Ei bine, uneori, o macetă este unealta de care ai 
nevoie, zise ea. 


Am stat îmbufnat o vreme pe drum, dar m-am calmat 
până am ajuns la destinaţie. 

Soţiei mele îi plac filmele care au subtitrări. Mie îmi plac 
cele care au mașini care trec prin geamuri de sticlă. Filmul 
ei preferat e Closely Watched Trains!*. Îi plac cele în care 
acţiunea se derulează încet și la care poţi medita, de 
preferat în cehă sau poloneză, cu generic sârbo-croat. 

În timp ce filmul meu preferat e Terminator 2. Îmi plac 
filmele, nu peliculele. Cerinţele mele sunt banale: explozii 
de proporţii, urmărire cu mașina, violență gratuită, 
secvenţe inutile cu femei goale. 

Evident, în acea seară am mers la un cinematograf 
străin, în Kendall Square din Cambridge, să vedem un film 
turnat în Argentina, despre un preot tânăr, în comă, care 
era îndrăgostit de o dansatoare ce suferea de tetraplegie. 
Sau, mai bine zis, ea se uita la film, în timp ce eu aruncam 
pe furiș câte o privire la Blackberry-ul meu, și pe care-l 
ascundeam de Kate în spatele pungii cu floricele. 
Asistentul vicepreședintelui companiei Chicago 
Presbyterian responsabil pe partea cu comunicațiile și cu 
care făceam afaceri iar își schimbase părerea cu privire la 
ecranele cu plasmă pe care le voia în cele o sută de săli de 
conferinţă ale lor, și voiau ca eu să refac oferta și întregul 
preţ al tranzacţiei. Managerul responsabil de 


104 Film de origine cehă turnat în 1966, despre ocupaţia germană a 
Cehoslovaciei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (n.tr.) 


infrastructură de la Aeroportul Internaţional Hartsfield- 
Jackson din Atlanta mă sunase să îmi spună că tocmai i se 
spusese că ecranele cu plasmă produse de compania 
Pioneer aveau o rezoluţie mai mare și o paletă de nuanţe 
alb-negru mai bună decât a celor de la Entronics și voia să 
știe dacă e adevărat. Al naibii să fiu dacă aveam eu de 
gând să las afacerea să ajungă în mâinile celor de la 
Pioneer. 

Și aveam un e-mail de la Freedy Naseem. Voia să îl sun. 

Despre ce dracu' putea fi vorba? 

— Ţi-a plăcut? întrebă Kate în timp ce mergeam la 
mașină. 

Cu tichetul de parcare trebuia să mergi într-un anumit 
loc să-l validezi și în alt loc ca să îl plătești. Se pare că era 
un sistem adoptat în Uniunea Sovietică. 

— Mda, am zis eu. A fost emotionant. 

Credeam că se va mulţumi cu atât, dar m-a întrebat: 

— Care parte? 

— Cea mai mare parte, realmente, am spus. 

— Despre ce era vorba? 

— Cum despre ce era vorba? 

— Filmul. Care a fost subiectul? 

— Ăsta e un test? 

— Da, zise. Care a fost tema filmului? 

— Fii serioasă, Kate. Am apăsat pe buton să deblochez 
Mercedesul, după care am mers să-i deschid ușa. 

— Nu, vorbesc serios, zise Kate. Cred că nu ai văzut 
nimic din el. Tot timpul ai butonat Blackberry-ul. Lucru 
care a scos pe toată lumea din sărite, ca să știi și tu. 

— De două ori mi-am aruncat ochii la telefon, Kate. 

Stătea acolo și refuza să intre în mașină. 

— Au fost lucruri de care chiar a trebuit să mă ocup. 

— Asta era seara ta liberă. Trebuie să încetezi cu toate 
lucrurile astea. 

— Credeam că ai înţeles că asta vine la pachet cu slujba. 
Nu am discutat despre asta? Hai, urcă. 

Stătea acolo, cu mâinile încrucișate. Sarcina începea să i 


se vadă. Puteai vedea burtica sub rochia de bumbac. 

— Ai nevoie de ajutor. Îţi pierzi controlul. 

— Nu o să duci viaţa pe care ai dus-o cât ai fost copil, să 
știi. Nu atâta vreme cât ești măritată cu mine. 

— Ajunge, Jason. Se uită în jur să vadă dacă cineva 
trăgea cu urechea la noi. Dumnezeule, mă simt de parcă aș 
fi creat un monstru. 


32 


Dimineaţă, la ora opt și jumătate fix, l-am sunat pe 
Freddy Naseem, când știam că ajunge la birou. 

— Jason! zise acesta părând neobișnuit de fericit să mă 
audă. Ştii să îmi spui cam în cât timp ne-ai putea aduce 
monitoarele cu plasmă? 

— Dar credeam că aveaţi o înțelegere cu cei de la 
Panasonic. Ziceai că ei vă pot aduce monitoarele într-o 
săptămână. S-a schimbat ceva? 

Nu zise nimic câteva clipe. 

— Ne-au adus ieri toate monitoarele. Dar e o mică 
problemă. Niciunul dintre ele nu funcţionează. 

— Niciunul? 

— Nici măcar unul - moarte de-a binelea. Panasonic dă 
vina pe o anumită defecţiune produsă la depozitul lor din 
Westwood. Ziceau că a avut loc o scurgere de gaze - gaz 
clorhidric, cred. Se pare că gazul clorhidric distruge 
microcipurile sau ceva de genul acesta. Şi sute de 
televizoare și monitoare cu ecran plat din depozit au fost 
distruse. Problema e că nu pot înlocui monitoarele cu 
altele decât în câteva luni de zile cel mai devreme, iar 
Harry Belkin are nevoie urgentă de ele. 

I-am răspuns cu întârziere: 

— Ei bine. Ai venit în locul potrivit. 

L-am găsit pe Kurt la centrul de comandă al companiei 
de la parter, de lângă intrarea principală. Îl sunasem, iar 
după ce i-am zis că vreau să-l văd, mi-a zis să vin să ne 
întâlnim aici. 

Centrul de comandă era ticsit cu monitoare Entronics cu 
circuit închis și cu o consolă rotundă și mare de jur 
împrejurul camerei, unde angajaţii purtau pulovere din 
lână - era frig aici din cauza atâtor calculatoare -, stăteau 
și tastau sau discutau unul cu celălalt. Pe monitoare, 
puteai vedea pe oricine intra în clădire, orice birou și 


spaţiu comun al angajaţilor; puteai vedea oamenii intrând 
și ieșind și plimbându-se oriunde. Era uimitor, dar și puţin 
înfricoșător știind cât de mult poţi vedea din acea cameră. 

Kurt, cu mâinile încrucișate, stătea de vorbă cu unul 
dintre tipii îmbrăcaţi în pulover de lână. Purta o cămașă 
albastră, o cravată elegantă și arăta ca un șef. Ştiam că 
tipii cu pulovere de lână erau ofițeri angajaţi pe bază de 
contract de colaborare în cadrul serviciului de pază și 
protecţie, așadar, Kurt chiar era șeful lor. 

— Frate, zise, când m-a văzut. Părea îngrijorat. Care-i 
treaba? 

— Trebuie să vorbim, i-am zis, punându-mi mâna pe 
umărul lui. 

Ochii i se măriră treptat. 

— Să vorbim. 

— Între patru ochi, i-am spus. Am luat-o înainte și am 
ieșit din centrul de comandă pe hol, unde am găsit o sală 
de mese liberă. Acolo erau aruncate exemplare vechi din 
ziarul Boston Herald, o cutie de Dunkin’ Donuts!% și 
pahare de cafea din carton și mirosea de parcă cineva 
tocmai fumase pe furiș. 

— Tocmai am primit un telefon de la Freddy Naseem. 

— Tipul care lucrează pentru Harry Belkin. 

— Exact. Mi-a spus că toate monitoarele Panasonic pe 
care le-au primit sunt defecte și vor să facă afaceri cu noi. 

— Păi, acestea sunt vești grozave. O să ai parte de un 
profit pe măsură. 

L-am fixat cu privirea. 

— A avut loc o scurgere de gaz clorhidric la depozitul 
celor de la Panasonic din Westwood. Toate circuitele 
monitoarelor s-au ars. 

— Şi vrei să te ajut cu ceva? 

— Cred că deja m-ai ajutat, am zis încet. 


1% Dunkin’ Donuts este o reţea de peste 9000 de magazine în Statele 
Unite și alte 31 de ţări, care comercializează în special gogoși cu 
diferite toppinguri, dar și băuturi răcoritoare, cafea și prăjituri în 
locaţii de genul unor mini-restaurante. (n.tr.) 


Clipi. Pe faţa să nu se putea citi nimic. Își întoarse 
privirea și începu să studieze cutia de la Dunkin' Donuts. 
Apoi spuse: 

— Ţi-ai recâștigat afacerea, corect? 

Mi s-au înmuiat picioarele. El făcuse totul. 

Dacă el era responsabil, atunci mai încape îndoială că el 
făcuse toate lucrurile de care mă acuza Trevor? 
Problemele lui Trevor cu mașina. Ecranul cu plasmă care 
s-a stricat la prezentarea lui Trevor pentru compania 
Fidelity. Datele șterse din computerul lui Gleason. Oferta 
de lucru a lui Doug Forsythe care s-a dus pe apa sâmbetei. 

Ce altceva mai făcuse? 

— Nu am vrut așa ceva, Kurt. 

— Cei de la Panasonic te-au tras pe sfoară. Era de 
neacceptat. 

— Îţi dai seama cât de împroșcaţi de noroi am fi noi doi 
dacă își va da cineva seama că suntem implicaţi? 

Acum, părea enervat. 

— Știu cum să-mi acopăr urmele, frate. 

— Nu poţi face așa ceva, i-am spus. Poate că în Forţele 
Speciale e acceptat sabotajul, dar nu și în lumea afacerilor. 

Mă fixă cu privirea. 

— Mă aşteptam la puţină recunoștință. 

— Nu, Kurt. Să nu mai faci așa ceva niciodată. Ne-am 
înţeles? Nu mai am nevoie de ajutorul tău. 

A ridicat din umeri, dar avea o privire rece. 

— Nu înţelegi, nu-i așa? Eu le port de grijă prietenilor 
mei. Asta fac. Asta sunt. Vorba pușcașilor marini, nici 
prieten mai bun, nici dușman mai de temut. 

— Mda, bine, i-am zis. Mă bucur că nu-ţi sunt dușman. 


33 


Aveam de dimineaţă un zbor către Miami, așa că nu m- 
am dus la lucru. Am rămas să dorm până târziu. Relativ 
până târziu. Kate s-a cuibărit lângă mine în pat, ceea cea 
fost bine, până când am realizat cât era ora. Era aproape 
opt. Am sărit din pat să-mi termin bagajul început cu o 
seară înainte. 

— Hei, Kate, nu mergi la serviciu? 

Bombăni ceva cu capul în pernă. 

— Ce anume? 

— Am spus că nu mă simt prea bine. 

— Ce se întâmplă? 

— Am crampe. 

Panicat, am mers la ea, lângă pat. 

— Acolo jos? 

— Da. 

— E normal? 

— Nu știu. Nu am mai fost însărcinată. 

— Sună-l pe doctorul DiMarco. 

— Nu e mare lucru. 

— Sună-l oricum. 

L-a sunat în timp ce eu, grăbit și nervos, mi-am făcut 
bagajul, m-am spălat pe dinţi, am făcut un duș, m-am 
bărbierit. Când am ieșit din baie, ea dormea. 

— A sunat înapoi? 

S-a întors pe partea cealaltă. 

— A zis să nu îmi fac griji. Să îl sun în caz că încep să 
sângerez. 

— O să mă suni pe telefonul mobil? 

— Iubitule, nu îţi face griji. O să te sun dacă apare ceva. 
Cât timp o să lipsești? 

— TechComm durează trei zile. Gândește-te câte filme 
străine poţi vedea pe Bravo cât timp sunt plecat. 


Aproape toţi băieţii din Gașca Fraţilor au plecat cu 
compania Delta înspre Miami. Toată lumea, cu excepţia lui 
Gordy, zbura la clasa a doua. Gordy la clasa business. 
Faptul că nu zbura la clasa întâi era gestul prin care arăta 
că făcea economie la bani. 

Aveam un scaun chiar pe aripa avionului, la câteva 
rânduri depărtare de ceilalți și mă bucuram de faptul că în 
jurul meu scaunele erau libere. Asta, până când o femeie 
cu mersul clătinat trecu pe lângă mine, cu un bebeluș care 
urla în braţe, începuse să-i vorbească micuţului în 
spaniolă, dar acesta nu se oprea din plâns. Apoi își vâri un 
deget în scutecul bebelușului, îl desfăcu și începu să 
schimbe pampersul creaturii care se zvârcolea continuu, 
acolo la ea pe picior. Mirosul de excremente de bebeluș 
era copleșitor. 

Mă gândeam: „Doamne Dumnezeule, asta mă așteaptă? 
Să schimb scutece în avioane?” 

După ce mama schimbă scutecul, îl adună pe cel 
murdar, îi lipi din nou capetele ca nu cumva excrementele 
să iasă, apoi îl îndesă în compartimentul scaunului din faţa 
ei. 

În spatele meu, niște tipi de la Entronics deveneau tot 
mai gălăgioși, comportându-se ca niște veritabili huligani. 
M-am întors și am aruncat o privire. Râdeau de ceva ce le 
arăta un tip într-o revistă, a cărui faţă nu am reușit să o 
văd. Trevor i-a făcut tipului cu mâna, i-a spus ceva, după 
care amândoi au izbucnit în hohote de râs. Tipul i-a tras 
una în glumă lui Trevor peste umăr, după care s-a întors și 
am reușit să văd că era Kurt. 

În acel moment m-a văzut și el și a venit la mine. 

— E liber scaunul acesta? mă întrebă el. 

— Salut, Kurt, am răspuns oarecum precaut. Ce cauţi 
aici? 

— Îmi fac meseria. Asigur protecţia. Te superi dacă iau 
loc? 

— Sigur că nu. Doar că ar putea fi scaunul cuiva. 

— Este deja. E al meu, spuse el, împingându-se în mine. 


S-a uitat către spaniola cu bebeluș. 

— Buenos dias, señora, îi spuse cu ceea ce eu 
consideram a fi un accent spaniol al naibii de bun. 

Ea i-a răspuns. Apoi el s-a uitat din nou la mine. 

— E cubaneză, șopti el. Apoi inspiră și simţi mirosul de 
scutec murdar. De la tine vine mirosul? 

Încercă să facă o glumă ca să mai reducă tensiunea 
dintre noi. 

I-am zâmbit ca să vadă că am înţeles, dar nu mi se părea 
amuzant. 

— Deci tot nu ai nevoie de ajutorul meu? 

Am dat din cap. 

— Inclusiv niște informaţii care te privesc? 

Am ezitat o clipă. Am inspirat încet și am expirat și mai 
încet. Nu îl puteam lăsa să mai facă din astea. Era greșit și 
eram conștient de treaba asta. 

Dar tentaţia era prea mare. 

— Bine, i-am zis. Să auzim ce ai de spus. 

Desfăcu un portofoliu de plastic din care scoase un 
dosar maro pe care mi-l înmână. 

— Ce-i ăsta? am întrebat. 

Vorbi încet. 

— Ții minte ideea ta genială pe care ai avut-o în legătură 
cu Fenway? 

— Cea cu panourile publicitare? 

— Aruncă o privire aici. 

Am ezitat din nou, după care am deschis dosarul. 
Conţinea mailuri tipărite cu discuţiile dintre Gordy și Dick 
Hardy, directorul general al Entronics SUA. 

— Se pare că directorul nostru general a fost plecat la 
Tokio pentru ședința globală a directorilor executivi. Dar 
vine totuși la TechComm. 

— Nu lipsește niciodată. 

Am citit din mailuri. Gordy era foarte încrezător cu 
privire la „o idee de proporții” care-i venise, cu o aplicaţie 
„disruptivă” a tehnologiei existente, care ar putea duce la 
o schimbare esenţială a locului ocupat de Entronics pe 


piaţa internaţională. Panourile digitale. Folosise chiar și 
unele dintre propoziţiile pe care le utilizasem eu: 
„eventualele pierderi fuseseră deja calculate”. Și 
„Entronics va face istorie în industria panourilor digitale”. 
Şi „PictureScreen-urile noastre vor face tehnologia LED 
existentă pe piaţă să pară complet demodată”. 

— Asta chiar mă scoate din sărite, am zis. 

— M-am gândit eu că s-ar putea să fie așa. Idiotul acela 
nu va scăpa cu una cu două, săpându-te din nou pe la 
spate. 

— Despre ce vorbești? 

— Nu vorbesc despre nimic. 

— Ce te gândești să faci? 

— Nimic. Când te afli pe câmpul de luptă, nu ai timp să 
stai să te gândești. Pur și simplu acţionezi. 

— Nu, i-am spus. Fără favoruri. 

Nu zise nimic. 

— Pe bune, Kurt. Încetează. Te rog. 


34 


Hotelul era unul mare și elegant, din lanţul de hoteluri 
Westin, în apropiere de centrul de conferințe. Toate 
camerele noastre aveau balcoane cu vedere către Miami și 
golful Biscayne. Uitasem cât de mult îmi plăcea Miami, în 
ciuda căldurii cumplite din timpul verii, și mă întrebam de 
ce nu locuiam aici. 

M-am antrenat în centrul de fitness al hotelului și am 
luat prânzul în cameră, în timp ce scriam e-mailuri și 
răspundeam la apeluri. Am sunat acasă și am întrebat-o pe 
Kate cum se simte, iar ea mi-a spus că îi dispăruseră 
crampele și era mult mai bine. 

Ar trebui să explic că TechComm este marea expoziţie 
cu vânzare de produse din industria audiovizualului care 
își merită pe deplin numele. Participau douăzeci și cinci de 
mii de oameni din optzeci de ţări, cu toţii conectaţi într-un 
fel sau altul la o industrie de miliarde de dolari populată de 
băieţii care făcuseră parte din clubul Dungeons Dragons în 
timpul liceului. E esenţial să înțelegeţi că momentul serii 
nu îl constituie decernarea premiilor cu cina aferentă, ci 
„Proiectoarele în acţiune”, o mare demonstraţie cu 
proiectoare LED, OK? 

La ora cinci, m-am îmbrăcat în ţinuta lejeră tipică pentru 
Miami, adică o cămașă mișto de golf și o pereche de 
pantaloni perfect călcaţi, și am coborât la marea 
deschidere din sălile B și C. Era deschiderea conferinţei. 

Când am ajuns acolo, am văzut că Gordy și toţi cei din 
Gașca Fraţilor erau îmbrăcaţi cam la fel ca mine. Muzica 
era nasoală, dar aperitivele și băuturile erau decente. 
Oamenii își luau insignele și programele și se hotărau la 
care seminar voiau să meargă atunci când nu erau ocupați 
la standuri. „Principiile designului audiovizual”? 
„Elementele de bază ale conferinţelor video”? Cel mai 
căutat părea să fie „Viitorul cinematografiei digitale”. 


Câteva fragmente din conversații la care-am tras cu 
urechea: 

— Rezoluţia naturală de o mie nouă sute douăzeci pe o 
sută optzeci... patru milioane de pixeli fac videoclipurile 
HD să pară slabe... zone cu semnal instabil... redare video 
absolut perfectă... 

Festino îmi spuse că NEC oferea ca premiu un Corvette 
și se întrebă dacă puteam participa la tombolă. Apoi spuse: 

— Ia uite-l pe Marele Șef. 

Dick Hardy își făcu intrarea la petrecere în stilul lui Jay 
Gatsby!%. Era un bărbat solid, cu capul mare, roșu la faţă 
și cu maxilar proeminent. Arăta ca un președinte al 
consiliului de administraţie de la Central Casting, și 
probabil că de aceea îl puseseră șefii noștri japonezi în 
funcţie. Purta un sacou albastru peste o cămașă albă de in. 

Gordy îl zări și se grăbi spre el, îmbrăţișându-l strâns. 
Cum Hardy era cu mult mai înalt decât Gordy, imaginea mi 
s-a părut amuzantă - braţele lui Gordy înconjurau burta lui 
Hardy. 


C-o fi, că n-o fi pentru tocilari, TechComm e destul de 
tare. În dimineaţa următoare, se vedeau peste tot ecrane 
uriașe, spectacole multimedia de lumină și sunet. Pe 
pereţii înalţi de aproape patru metri și căptușiți cu ecrane 
video se difuzau reclame și trailere de film. Intr-un stand 
se putea viziona o simulare virtuală a unui palat 
renascentist în care se putea intra, totul fiind realizat prin 
hologramă. Era magic. Viitorul era expus în faţa noastră. 
Cei care lucrau în industria închirierilor și a scenografiei 
se uitau la cele mai noi console de mixaj audio. O 
companie își expunea sistemul de transmisie video digitală 
fără fir pentru acasă. Altă companie invita lumea să 
încerce sistemul lor de conferinţe prin telefon fără fir. Alta 
avea ecrane tactile digitale pentru exterior. 


106 Personajul principal din romanul Marele Gatsby de F. Scott 
Fitzgerald (n.tr) 


Noi aveam expus PictureScreen-ul, montat într-o 
fereastră mare cu imagini, alături de cele mai noi și mai 
performante plasme și LED-uri și șase dintre cele mai 
bune, ușoare și luminoase proiectoare LED pentru școli și 
firme. M-am ocupat puţin de cabină, salutând trecătorii, 
dar în cea mai mare parte a timpului am avut întâlniri cu 
clienţii importanţi. Am avut două dejunuri de afaceri. Kurt 
și vreo doi tipi de la departamentul de facilităţi veniseră 
mai devreme să monteze standul și cablurile și să mute 
cutiile, iar Kurt petrecuse o mare parte din zi plimbându-se 
prin apropiere, stând cu ochii pe echipament și mai ales pe 
zona nepăzită din spatele standului. Am observat că 
devenise destul de popular în Gașca Fraţilor. 

Nu prea l-am văzut pe Gordy. El și Dick Hardy au avuto 
întâlnire lungă cu niște tipi de la Banca Americii. M-am 
purtat absolut civilizat cu el, desigur. Era un gunoi. Ce 
altceva era nou? Într-o pauză dintre întâlniri, Gordy trecu 
pe la standul nostru, strânse câteva mâini și mă luă 
deoparte. 

— Felicitări pentru afacerea încheiată cu Belkin, spuse 
el, punându-mi mâna pe umăr. Ai văzut comunicatul de 
presă pe care tocmai l-a lansat Dick Hardy? 

— Deja? 

— Hardy nu pierde vremea. Acţiunile Entronics sunt 
deja mai bine cotate la bursa din New York. 

— Doar din cauza acelei afaceri? Asta nu cred că 
reprezintă mare lucru pentru Entronics. 

— Totul ţine de moment. Cine-i pe val și cine nu e. 
Momentul e bun, Entronics anunţă încheierea înţelegerii la 
TechComm. Îmi place. La nebunie! 

— Bun moment, l-am aprobat. 

— Știi ceva, Steadman? Încep să cred că până la urmă 
chiar te-am subestimat. Când ne întoarcem, ar trebui să ne 
întâlnim într-o seară, tu cu mine și cu doamnele, ce zici? 

— Sună foarte bine, am spus, cu faţa lipsită de expresie. 

Mai târziu, am trecut pe la alte standuri, să studiez 
concurenţa. Lumea lua lucruri gratuite de peste tot, 


diverse chestii cum ar fi genţi de curier, prosoape și 
discuri frisbee. M-am oprit la standul unei companii care 
avea ecrane rotative și sisteme de afișaj pentru exterior, cu 
LED, rezistente la ploaie, care se roteau la trei sute șaizeci 
de grade. Îmi scosesem insigna ca să mă creadă un simplu 
client. La standul unei companii care vindea ecrane LED 
uriașe pentru interior și exterior, asamblate din panouri 
modulare mai mici, m-am arătat extrem de interesat, 
punând câteva întrebări despre modularea pixelilor și 
corectarea culorilor. Întrebări care probabil îmi dădeau un 
aer de tip deștept, cum ar fi despre numărul de niţi, care e 
o unitate pentru intensitatea luminoasă, și despre 
tehnologia de uniformizare a pixelilor. Dar nu încercam să- 
i impresionez. Chiar voiam să știu ce avea de gând 
concurenţa. Mă informară că ecranele lor fuseseră folosite 
la concertele lui Sting, Metallica și Red Hot Chilli Peppers. 

M-am uitat la standul unei companii numite AirView 
Systems, care vindea sisteme de afișare a informațiilor pe 
timpul zborului în aeroporturi. Erau printre marii noștri 
rivali pentru contractul cu aeroportul din Atlanta, deci 
voiam să văd ce fac. AirView nu era o companie mare, deci 
toți oamenii lor de vârf erau acolo și se băgau în seamă. 
Am dat mâna cu Steve Bingham, directorul financiar, un 
tip chipeș, de vreo cincizeci de ani, cu părul grizonant ca al 
unui prezentator de știri, faţa alungită și ochii afundaţi în 
orbite. 

Apoi m-am oprit la standul Royal Meister, care era mai 
mare decât al nostru și chiar mai încărcat cu plasme, LCD- 
uri și proiectoare. Tânărul care se ocupa de stand se agita 
întruna în jurul meu, crezând că sunt un potenţial client. 
Imi oferi cartea lui de vizită, vrând să-mi arate cele mai noi 
și mai bune produse ale lor. Eu, cel de acum cinci ani, 
puteam fi în locul lui. Imi ceru cartea de vizită, mi-am 
pipăit buzunarele și i-am zis că probabil o uitasem în 
camera de hotel și m-am întors să plec naibii de acolo, 
sperând să nu mă observe la standul Entronics când va 
studia ei concurenţa. 


— Hai să-ţi fac cunoștință cu noul nostru vicepreședinte 
senior de vânzări, zise el. 

— Mersi, dar trebuie să merg la un seminar. 

— Sigur? întrebă o femeie. Mie-mi place să-mi salut 
viitorii clienți. 

N-am recunoscut-o inițial. Părul ei șaten șters avea 
culoarea mierii. Se și șuvițase. Unde mai pui că o vedeam 
pentru prima dată machiată. 

— Joan, am spus, surprins. Mă bucur să te văd aici. 

— Jason, spuse Joan Tureck, întinzând mâna ca să dea 
mâna cu mine. Nu văd nicio insignă de expozant - nu mai 
lucrezi la Entronics? 

— Nu, eu... cred că mi-am lăsat insigna pe undeva. 

— Ca și cartea de vizită, interveni tânărul agent de 
vânzări, acum vizibil iritat. 

— Dar credeam că lucrezi la Foodmark. 

— S-a ivit postul acesta și n-am putut să-i rezist. Cei de 
la Meister voiau pe cineva care să cunoască îndeaproape 
lumea sistemelor vizuale și s-a întâmplat să fiu disponibilă. 
A fi carnivor nu făcea parte din fișa postului. 

Angajarea lui Joan Tureck la Royal Meister era perfect 
logică. În marea luptă dintre divizii, cu două mega 
corporaţii care se înfruntau în legătură cu cine pleacă și 
cine rămâne, prezenţa ei era un mare avantaj. Cunoștea 
toate secretele de la Entronics. Toate defectele, toate 
slăbiciunile noastre. 

— A... arăţi bine, am spus. 

— Dallasul e de vină, ridică ea din umeri. 

— Deci tu ești acum un fel de omolog al lui Gordy, am 
spus. 

— Mi-aș dori să fie doar atât. Mare parte din slujba mea 
din ziua de azi e legată de planificarea pentru integrare. 

— Adică ești responsabilă cu echipa ta de vânzări? 

Zâmbi din nou. 

— Mai degrabă cu echipa ta. 

— Parc-ai fi mâţa la furat de smântână, Joan. Vorba 
bătrânului Cal Taylor. 


— Doar cu doi la sută grăsime. Doar mă știi. 

— Credeam că nu-ţi place Dallasul. 

— Să știi că Sheila a crescut în Austin. Deci nu e chiar 
atât de rău. Au inventat o chestie numită aer condiţionat. 

— Se mănâncă fripturi bune în Dallas. 

— Încă sunt vegană!”. Zâmbetul îi dispăru. Am auzit de 
Phil Rifkin. A fost un șoc. 

Am aprobat din cap. 

— Era un tip așa de treabă. Genial. Desigur, un pic 
ciudat, dar niciodată nu mi s-a părut c-ar fi în stare să se 
sinucidă. 

— Nici mie. 

— Foarte ciudat. Şi foarte trist. 

— Am văzut comunicatul de presă lansat de Dick Hardy. 
Cred că Gordy a reușit să încheie o înţelegere importantă 
cu dealerii de mașini de la firma Harry Belkin. 

Am aprobat din nou din cap. 

— Nici nu știam asta, am spus. Credeam că eu am dat 
lovitura, dar ce știu eu? 

Se trase mai aproape și plecă împreună cu mine de la 
stand. 

— Jason, pot să-ţi dau un sfat, chiar dacă nu mi-ai cerut 
vreunul? 

— Sigur. 

— Intotdeauna mi-a plăcut de tine. Ştii asta. 

Am dat din cap. 

— Pleacă acum, cât mai poţi. Până nu ajungeţi și tu, și 
restul colegilor tăi pe stradă. E mult mai ușor să-ţi cauţi o 
slujbă când ai deja una. 

— Nu e sigur, Joan, am spus neconvingător. 

— Ţi-o spun ca prietenă, Jason. Poate o să zici că-s lașă, 
dar recunosc o navă care se scufundă atunci când o văd. 

N-am răspuns, ci doar am privit-o câteva secunde. 

— Păstrăm legătura, spuse ea. 


107 Dietă și stil de viață ce exclude folosirea animalelor pentru 


mâncare, îmbrăcăminte sau orice alt scop (n.tr.) 


35 


Înainte de închiderea expoziţiei în ziua respectivă, m-am 
oprit să văd ce fac băieţii mei și cu cine intraseră în 
legătură. Festino scosese Purell-ul și încerca frenetic să 
ucidă microbii luaţi de pe mâinile sutelor de clienţi. 

Kurt se ocupa cu securizarea echipamentului pentru 
noapte. 

— Vii la marea cină? l-am întrebat pe Kurt, în timp ce 
aranja echipamentul. 

— O, n-aș rata-o pentru nimic în lume, răspunse el. 

Când mă întorceam spre camera mea să fac un duș și să 
mă schimb la costum, l-am văzut pe Trevor Allard 
așteptând liftul. 

— Cum îţi merge, Trevor? am întrebat. 

Se întoarse spre mine. _ 

— Interesant, răspunse el. Întotdeauna e plăcut când dai 
de prieteni vechi. 

— Cu cine te-ai întâlnit? 

Din lift se auzi un „bing”, iar noi am intrat, fiind singurii 
care ne aflam în el. 

— Cu un prieten de la Panasonic, îmi răspunse. 

— A, da? 

— Mm-hmm. 

Uşile liftului se închiseră. 

— Mi-a zis că ai obținut contractul cu Harry Belkin doar 
pentru că un set întreg de plasme Panasonic s-au defectat 
la livrare. 

Am aprobat din cap. Mă simțeam neliniștit, ca de obicei, 
fiind închis în coșciugul de oțel, dar acum mă încerca un 
altfel de groază. 

— E ciudat, am spus. 

— Foarte ciudat. E nasol pentru Panasonic. Dar este 
bine pentru tine. 

— Şi pentru Entronics. 


— Sigur. E contractul tău, bineînţeles. E un mare 
avantaj pentru tine. Ce noroc ai, nu-i așa? 

Am ridicat din umeri. 

— Hei, am zis, norocul ţi-l faci singur. 

„Sau ţi-l face cineva”, m-am gândit. 

— Chiar m-a pus pe gânduri, spuse Trevor cu grijă. 

Amândoi priveam butoanele liftului. Din păcate nu era 
niciun televizor în lift. Care ar fi cuvântul zilei? Imputare? 
Insinuare? 

— Mi-am adus aminte de Fidelity. Și eu am avut 
monitorul stricat, mai știi? 

— Am vorbit despre asta, Trevor. 

— Da. Am pierdut contractul cu Fidelity din cauza asta. 
Apoi am avut probleme cu mașina acum câteva luni - am 
pierdut contractul cu Pavillion -, ţii minte? După aceea lui 
Brett i-a apărut Ecranul Albastru al Morţii. 

— Tot o mai ţii cu prostiile astea? 

— Adversarilor tăi li se întâmplă chestii nasoale, nu-i 
așa? Pare a fi un fel de schemă la mijloc. 

Liftul sună din nou, iar noi am ajuns la etajul nostru. 

— Sigur, am spus. Chiar și paranoicii au inamici. 

— Nu renunţ la asta, Jason, spuse el, în timp ce o lua 
spre dreapta, iar eu spre stânga, ca să ajungem la 
camerele noastre. Eu și Brett o să cercetăm atent 
problema. Știu că tu ești în spatele tuturor chestiilor 
acestora și o să aflu adevărul. Îți promit. 


36 


Am sunat-o pe Kate, am făcut un duș și m-am schimbat 
la costum și cravată pentru cină. Entronics închisese una 
din sălile de bal de la Westin. Ca de obicei, Gordy păstrase 
secretă tema cinei. 

Cinele de la TechComm erau întotdeauna foarte 
extravagante. Anul precedent, tema fusese Ucenicul%, iar 
el, bineînţeles, avusese ocazia să intre în pielea lui Donald 
Trump. În anul dinainte de asta fusese Supravietuitorul. 
Toată lumea purtase bandane și fusese obligată să 
mănânce o farfurie de „noroi” făcut din biscuiţi Oreo și 
jeleuri sub formă de viermi. Mereu ţinea un discurs 
excentric, aproape nebunesc, o combinaţie între gurul 
motivațional Tony Robbins și Mr. Pink din Profesioniștii 
crimei!. Cu toţii ne întrebam ce avea să ne rezerve anul 
acesta. 

Când am intrat, am văzut că toată încăperea fusese 
decorată, probabil cu cheltuieli foarte mari, ca să semene 
cu o arenă de box. Pe pereţi erau proiectate - cu 
tehnologie Entronics, desigur - tot felul de afișe vintage cu 
meciuri de box, din acelea de culoarea muștarului, cu 
litere albe și roșii scrise apăsat, și poze alb-negru cu 
boxerii. Erau postere cu JERSEY JOE WALCOTT VS. 
ROCKY MARCIANO, CASSIUS CLAY VS. DONNIE 
FLEEMAN și SUGAR RAY FORSYTHE VS. HENRY 
ARMSTRONG. În mijlocul sălii era un ring de box. Vorbesc 
serios. Gordy chiar adusese un ring de box - probabil îl 
închiriase de undeva din Miami - un cadru de oţel și stâlpi 
în colţuri, corzi acoperite, podea de pânză de cort, trepte 
de lemn pentru a urca în ring, și chiar și scaune așezate în 


108 Celebru reality-show care oferea concurenţilor șansa de a lucra 
pentru magnatul american Donald Trump. (n.tr). 
109 Debutul lui Quentin Tarantino, lansat în 1992. Personajul menţionat 
este interpretat de actorul Steve Buscemi. (n.tr). 


colțuri opuse. Pe un suport de lemn din apropiere era 
montat un gong negru din oţel. Totul se afla în mijlocul 
sălii, înconjurat de mese. 

Arăta incredibil de penibil. 

Kurt m-a văzut intrând și a venit direct spre mine. 

— Cred că asta a costat ceva bani, nu-i așa? 

— Ce se întâmplă? 

— O să vezi. Gordy mi-a cerut sfatul. Ar trebui să mă 
simt flatat. 

— În legătură cu ce? 

— O să vezi. 

— Unde-i Gordy? 

— Probabil în spate, prinde un ultim strop de curaj. Mi-a 
zis să-i duc sticla de whisky. 

Am găsit locul care-mi era rezervat, la o masă situată 
aproape de ringul de box. Cei din Gașca Fraţilor stăteau 
unul sau doi la o masă, cu clienţi importanți. 

Am apucat doar să mă prezint unui tip de la 
SignNetwork înainte ca luminile să se stingă și o pereche 
de reflectoare să se aprindă și să se oprească asupra 
cortinei albastre de catifea din partea frontală a sălii. O 
fanfară zgomotoasă răsună din boxe: melodia din filmul 
Rocky. 

Cortina se deschise și apărură doi tipi solizi care cărau 
un tron. Pe tron stătea Gordy, care purta un halat de box 
roșu lucios, cu marginea aurie și cu glugă, și mănuși de 
box roșii. Purta pantofi sport Converse cu vârf ascuţit. Pe 
tron scria CAMPION. 

O tânără care arunca petale de trandafiri dintr-un coș 
alerga prin faţa lor. Gordy radia de fericire și lovea prin 
aer cu pumnii. Tipii solizi îl cărară pe Gordy pe un traseu 
făcut printre mese, în timp ce tânăra arunca petale de 
trandafiri în faţa lor. „Gonna Fly Now” răsuna din boxe. Se 
auziră chicoteli și câteva râsete puternice de la mese. 
Lumea nu știa ce să creadă despre toată chestia asta. 

Băieţii așezară tronul lângă ringul de box, iar Gordy se 
ridică în picioare, cu mănușile în aer, în timp ce muzica se 


opri. 

— Yo, Adrian!!! strigă el. Domnișoara cu petalele îi fixa 
o lavalieră de halat. 

Se auziră râsete. Invitaţilor începea să le placă 
spectacolul. Încă nu-mi venea să cred că Gordy făcea 
chestia asta, dar era cunoscut pentru trăsnăile de la 
festivitățile noastre anuale. 

Se întoarse să-și arate spatele halatului. Pe el scria 
ARMĂSAR ITALIAN cu litere mari aurii. 

Avea chiar și un petic alb cusut în partea de sus, pe care 
scria SHAMROCK MEATS INC., ca în primul film Rocky. 
Se întoarse din nou și-și ridică cochet halatul ca să ne 
arate șortul lui de box cu dungi și stele. 

— Ai greșit filmul, strigă Trevor de la masa lui din 
lateral. Acela este din Rocky III! 

— Da, da, zise Gordy, radiind. 

— Credeam că ești irlandez, strigă Forsythe, intrând în 
joc. 

— Cetăţean de onoare italian, spuse el. Nevasta-mea e 
italiancă. Unde mi-e băutura? Își găsi sticla de Talisker 18 
pe o măsuţă de lângă ring, turnă whisky în pahar și luă o 
gură înainte să intre în ring. Făcu un gest cu mâna, iar 
domnișoara cu petalele lovi gongul cu un ciocan. Gordy se 
înclină și se auziră aplauze. 

— Bravo! strigă el. 

— Bravo, răspunseră unii dintre băieţi. 

— Bravo! urlă el mai tare. 

— Bravo! răspunseră toți. 

Își trase gluga de pe cap, dar își păstră halatul pe el - 
probabil o decizie bună dat fiindu-i fizicul prea puţin 
atrăgător. 

— Noi, cei de la Entronics, vom merge până la capăt 
pentru voi, strigă el. Se auzi un țipăt ascuţit de încurajare. 

— Da! răspunse Trevor și câţiva dintre ceilalţi băieţi îi 


110 Yọ, Adrian, I dit it! (Adrian, am reușit!), replică rostită de un Rocky 
bătut măr la finalul filmului (n.tr.) 


ţinură isonul. Am aplaudat, încercând să nu-mi dau ochii 
peste cap. 

— Luptăm în toate cele cincisprezece runde! strigă 
Gordy. 

Domnișoara cu petalele stătea la o masă lungă de lângă 
ring și spărgea ouă în pahare. Era o grămadă de cofraje de 
ouă pe masă. Ştiam ce urmează. 

Erau vreo douăzeci și opt de pahare aliniate și ea 
spărgea câte trei ouă în fiecare pahar. 

Gordy mai trase un gât de whisky. 

— Când ești pus la zid și nu ai de ales, cauţi în adâncul 
sufletului tău spiritul unui erou, spuse el. Ca și Rocky 
Balboa, ne considerăm în dezavantaj. Rocky a luptat cu 
Apollo Creed!!!. Ei bine, noi luptăm cu NEC și Mitsubishi. 
Rocky a luptat cu Mr. T!!? noi luptăm cu Hitachi. Rocky a 
luptat cu Tommy Gunn!!5 - noi luptăm cu Panasonic. Rocky 
a luptat cu Ivan Drago! - noi luptăm cu Sony! 

Se auziră strigăte răgușite de încurajare din partea 
Găștii Fraţilor și de la unele dintre firmele partenere și de 
distribuitori. 

— Noi spunem: „Gândește, nu te ţine de prostii!” zise 
Gordy. Suntem aici să vă transformăm visele în realitate! 
Acum n-o să mă întind pe jos să fac flotări într-o mână. 

— Hai, măi! strigă Taminek. Fă-o! 

— Hai, Gordy! strigă Trevor. 

— Vă voi scuti de asta, spuse Gordy. Căci aici nu e vorba 
despre Gordy. Ci despre echipă. Cuvintele lui păreau cam 
poticnite. Echipa G! Toţi lucrăm în echipă! Şi o să vă 
demonstrăm ce spunem. Jason, unde ești? 


111 Primul adversar al lui Rocky, interpretat de actorul de culoare Carl 
Weathers (n.tr.) 

112 Numele de scenă al lui Laurence Tureaud, actor de culoare celebru 
și pentru rolul din Rocky III (n.tr.) 

113 Al cincilea adversar al lui Rocky, interpretat de boxerul Tommy 
Monsson (n.tr.) 

114 Adversarul din al patrulea film, cel mai dificil de înfrânt, interpretat 
de Dolph Lundgren (n.tr.) 


— Aici, am zis, simțind că-mi vine rău. 

— Vino aici, partenere de antrenament! 

M-am ridicat. Avea de gând să-mi ceară să boxez cu el în 
ring? Dumnezeule mare! Scoate-mă naibii de aici! 

— Salut, Gordy, am spus. 

— Haide, îmi spuse el, făcându-mi semn cu mănușa 
dreaptă să mă apropii de el. 

M-am apropiat de ring, iar fata cu petalele veni la mine 
cu un pahar cu ouă crude. 

— Dă-l pe gât, Jason, zise Gordy. 

Auzeam strigăte și râsete. Am ţinut paharul cu ouă, l-am 
privit și am zâmbit ca un băiat bun. L-am ridicat să-l vadă 
toţi și am clătinat din cap. 

— Am colesterolul mare, am spus. 

— Huoo, zise Trevor, iar Forsythe, Taminek și ceilalţi îi 
ținură isonul. 

— Hai, Tigger, spuse Festino. 

— Sunteţi concediati toţi, am spus. 

— Bea-l pe tot, ordonă Gordy. 

Am dus paharul la gură, l-am turnat pe gât și am început 
să înghit. Ouăle îmi alunecau la vale, într-un șir lipicios, 
vâscos. Simțeam că mi se face rău, dar nu m-am oprit. 
Când i-am dat paharul gol fetei cu petalele, se auziră 
strigăte. 

— Bine! spuse Gordy. Cine urmează? Unde-i Forsythe? 
Unde-i Festino? 

— Nu vreau să iau salmonella, spuse Festino. 

M-am întors la masa mea, căutând cu privirea cea mai 
apropiată toaletă în caz că îmi venea să vărs. 

— Fătălăule, spuse Gordy, împleticit. Trevor, arată-i tu 
cine este bărbat adevărat. 

Gordy începu să se miște greoi prin ring, ca un luptător 
ametit de lovituri și mi-am dat seama că nu se prefăcea. 
Era beat. 

— Vedeţi care-i chestia, vreţi să știți de ce v-am chemat 
aici pe toţi? întrebă el. Pe toţi clienţii? Credeţi că v-am 
invitat pentru că ne place să stăm cu voi? Pe dracu’! 


Se auziră râsete. Trevor se așeză, bucuros că trecuse 
momentul. 

— Vrem ca fiecare dintre voi să se obișnuiască cu 
standardele Entronics, spuse Gordy. Ştiţi de ce? Ridică 
mănușile și lovi prin aer. Pentru că vreau ca toţi membrii 
echipei G să fie la fel de bogaţi ca mine. 

Unii dintre cei din Gașca Fraţilor râseră tare. La fel și 
unii dintre clienţi, dar nu chiar așa de tare. Totuși, unii nu 
zâmbeau. 

— Ştiţi ce mașină conduce Gordy? întrebă el. Un 
Hummer. Nu un Geo Metro. Nu o nenorocită de Toyota. 
Nu o mașină japoneză. Ştiţi ce ceas poartă Gordy? Un 
Rolex. Nu un rahat de Seiko. Nu-i făcut în Japonia. Unde-i 
Yoshi Tanaka? 

— Nu e aici, răspunse cineva. 

— Yoshi-san, spuse Gordy cu o nuanţă de sarcasm. Nu-i 
aici. Bun. De fapt cred că niciun expatriat japonez nu-i aici. 
Sunt ocupați să facă rapoarte secrete despre noi. Trimit 
micro puncte la Tokio. Spioni afurisiţi! 

Se auziră râsete, dar acum acestea erau forțate. 

— Japonezii n-au încredere în noi, continuă Gordy, dar 
le-arătăm noi! Așa-i? Așa-i, băieţi? 

Se auziră foșnete, clinchetul furculițelor în timp ce 
invitaţii își mâncau în liniște salatele. 

— Te omoară încet japonezii aceștia, spuse el. Pasiv- 
agresivi. Lasă mizeria să se adune. Niciodată nu-ţi spun ce 
dracului le trece prin cap - japonezii aceștia. Ticăloși 
secretoși. 

— Gordy, strigă Trevor. Ia un loc. 

Gordy se sprijinea de corzile ringului. 

— Credeţi că-i ușor să lucrezi pentru niște gălbejiți care 
vor s-o dai în bară doar pentru că ești alb? întrebă el. 
Cuvintele îi erau din ce în ce mai neclare. 

— Echipa G, spuse el. 

Trevor se ridică, la fel și eu. 

— Haide, Gordy, strigă el. Iisuse, murmură Trevor, e 
beat criţă. 


Am mers spre ring, ca și Kurt și Forsythe. Gordy se 
sprijinea pe corzi, lăsat de tot pe spate. 

Se uită în sus și văzu că ne apropiem. Ochii îi erau 
înceţoșaţi și injectaţi. 

— Lăsaţi-mă dracu-n pace, spuse el. 

L-am apucat și s-a zbătut câteva secunde, dar nu foarte 
tare. L-am auzit bombănind: 

— Ce se-ntâmplă-n Miami rămâne în... Miami... înainte 
de a leșina. 

În timp ce-l scoteam pe Gordy din sala de banchet, l-am 
văzut pe Dick Hardy sprijinindu-se de un perete, cu braţele 
încrucișate și cu faţa care semăna cu o mască întunecată 
de furie. 


Partea a treia 


37 


Primul lucru pe care l-am făcut a fost să scap de 
imaginile din Caraibe. Am pus să fie scoase toate imaginile 
de fundal din noul meu birou. Voiam să mă pot uita pe 
fereastră, chiar dacă nu vedeam decât parcarea. 

Voiam să fac opusul a tot ceea ce făcuse Gordy înainte. 
Până la urmă, eu eram anti-Gordy. De aceea mă numise 
Dick Hardy noul vicepreședinte responsabil cu vânzările. 

Și din acest motiv, și pentru că firma Entronics căuta cu 
disperare să umple cât mai repede locul rămas liber. Voiau 
să lase scandalul cu Gordy în urmă. 

Declaraţiile furibunde ale lui Gordy făcute la beţie erau 
peste tot pe internet a doua zi. Forumurile Yahoo erau 
pline de relatări despre show-ul Rocky''%, despre paharele 
cu ouă crude, despre Rolex și Hummer și mai ales despre 
declaraţiile anti-japoneze. Gordy, care era bine cunoscut în 
micul univers al vânzărilor high-tech, devenise o 
celebritate. 

Iar la Tokio, cei din conducerea Entronics erau mai mult 
decât jenaţi. Erau indignati. Fuseseră dispuși să accepte 
bigotismul lui Gordy în privat, dar în momentul în care 
începuse să-și scuipe nemulţumirea în public a trebuit să 
fie pus la zid. 

Managerul de relaţii publice de la Entronics din Santa 
Clara a făcut publică o declaraţie conform căreia „Kent 
Gordon a plecat de la Entronics din motive personale și 
familiale”. 

Am primit o grămadă de telefoane și e-mailuri de 
felicitare - de la prieteni de care nu mai știam nimic de ani 
de zile, de la oameni care probabil își doreau un serviciu la 
Entronics, fără să știe că în curând s-ar putea să nu mai 
existe slujbe. Joan Tureck mi-a trimis un e-mail foarte 


115 Rocky Horror Show, celebru musical rock britanic scris de Richard 
O'Brien, care a avut premiera în 1973. (n.tr.) 


drăguţ în care mă felicita și adăuga, ca o prevestire rea: 
„Multă baftă. Mai presus de orice. O să ai nevoie”. 

Al doilea lucru pe care l-am făcut a fost să-l chem la 
mine în birou pe Yoshi Tanaka și să-i spun că lucrurile vor 
sta altfel de acum încolo. Spre deosebire de predecesorul 
meu, chiar voiam să lucrez cu el. Doream să-i aflu părerea. 
Voiam să știu ce credea că gândesc tipii din Tokio. Am 
vorbit rar, folosind cuvinte simple. 

N-am să spun că Yoshi mi-a zâmbit - se pare că mușchii 
feţei lui nu aveau abilitatea asta dar a aprobat solemn din 
cap și mi-a mulţumit. Cred c-a înţeles ce-i spuneam, dar n- 
aș putea fi sigur. 

Al treilea lucru pe care l-am făcut a fost să-l rog pe Dick 
Hardy să se oprească la Boston în drumul său de la New 
York către Santa Clara. Mi-am adunat toate trupele în sala 
de conferinţă să îl cunoască pe Domnul Șef și le-am ţinut 
un discurs înălţător, care avea rolul să îi inspire. Le-am zis 
că ușa mea e mereu deschisă. Le-am spus să vină la mine 
cu orice fel de reclamaţii ar avea, că nu aveam de gând să-i 
desfiinţez dacă îmi spuneau când ceva nu mergea, deși mă 
așteptam sa se străduiască pe cât posibil, că eram acolo 
să-i ajut. 

Am anunţat o ușoară creștere a primelor și a 
bonusurilor. Până la urmă decizia s-a dovedit a fi mai 
populară printre membrii Găștii Fraţilor decât Queeg 
Memo. 

Dick Hardy stătea lângă mine în partea din față a 
încăperii, purtând un costum de un albastru-închis, o 
cămașă albă și o cravată albastră cu dungi argintii, 
semănând foarte bine cu un președinte al consiliului de 
administraţie, ceea ce și era, cu falca lui pătrățoasă, cu 
părul grizonant pieptănat peste cap și cu cearcăne mari și 
negre sub ochii lui de un albastru intens, reci ca gheaţa. 
Dădu mâna cu toţi care intrau, spunând: „Mă bucur să vă 
cunosc”, fiecăruia, pe un ton sincer. Le spuse că ei erau 
„seva” Entronics Visual Systems și că avea „încredere 


JAA 


totală” în mine. 


Hardy mă bătu pe ambii umeri când am stat câteva 
momente împreună după întâlnirea cu personalul. 

— A fost greu, spuse el însufleţit. Dar dacă există un om 
care să poată prelua cârma, acela ești tu. 

Îi plăceau metaforele legate de navigaţie. Mă privi fix în 
ochi și spuse: E 

— Ţine minte: nu poţi stăpâni vântul. Iti poţi stăpâni 
doar barca. 

— Da, domnule. 

— Mă bucur foarte mult de șirul tău de succese. 

— Am avut noroc, am spus. 

Clătină solemn din cap. 

— Ca vicepreședinte al firmei mele, o să te saturi sa auzi 
chestia asta, dar eu cred cu tărie că norocul ţi-l faci singur. 

Și al patrulea lucru pe care l-am făcut a fost să-l 
promovez pe Trevor pe fostul meu post. De ce E 
complicată treaba. Într-un fel, cred că am vrut să mă 
revanșez. Nu-mi plăcea tipul, dar fără Kurt, poate Trevor 
ar fi fost în biroul lui Gordy, nu eu. 

Pe de o parte, știam că avea să fie bun în ceea ce face, 
indiferent că-mi plăcea sau nu. Şi pe de altă parte, 
recunosc, mi-am amintit zicala: „[ine-ţi prietenii aproape 
și dușmanii și mai aproape”. Deci acum trebuia să lucrez 
cu el. Nu știu cui îi pica mai prost, lui sau mie. l-am 
repartizat-o pe Melanie, fosta asistentă a lui Gordy, lui 
Trevor, ceea ce putea fi considerată lipsă de respect 
pentru ea - îi scădea mult din prestigiu, dar știam că pot 
avea încredere că avea să-l urmărească, pentru că mă 
plăcea. În plus, era obișnuită să lucreze pentru cretini. Am 
păstrat-o pe Franny, care era acolo de când lumea și știa 
cum merg treburile mai bine decât oricine altcineva. 

Și, în sfârșit, i-am spus lui Kurt că nu mai aveam nevoie 
de ajutorul lui. Nu mai voiam informaţiile lui din interior; 
nu voiam să abuzeze în halul acela de securitatea 
corporatistă. În mod clar nu voiam să afle cineva cu ce se 
ocupa el. 

Kurt rămase mut. Era clar că era supărat, deși nu era 


genul care s-o spună vreodată. 

l-am dat vestea într-o dimineaţă, devreme, la sala de 
forță din Sommerville, când eu ridicam greutăţi mari și el 
mă ajuta. 

— Nu pot să risc, am spus. 

La al treilea set de ridicări, am renunţat după a șasea 
ridicare, cu braţele tremurând și mușchii cedându-mi, și 
pentru prima oară el nu m-a ajutat să termin. De 
asemenea, a renunţat să mai stea lângă mine. M-a urmărit 
chinuindu-mă să ridic bara suficient de sus, încât s-o pun 
la loc în suport. N-am reușit, iar bara mi-a căzut pe piept 
cu putere. Am icnit. Apoi, el a ridicat-o și pus-o la loc. 

— Ţi-e frică că te prinde careva? întrebă el. Asta e? 

— Nu, am răspuns. Nu e bine ceea ce facem. Mă bagă-n 
sperieți. 

— Ia uite în cine-a dat evlavia. 

— Haide, i-am spus, ridicându-mă și simțind un junghi 
dureros în cutia toracică atunci când am răsuflat. Mereu 
mi s-a părut... în neregulă. 

— Dar nu m-ai oprit. 

— Parcă aș fi putut. 

— Nu când ai avut nevoie cu adevărat de ajutorul meu. 
N-ai refuzat să citești e-mailurile lui Gordy către Hardy, 
nu-i așa? Şi crede-mă că vor fi perioade când o să ai iar 
nevoie de mine. 

— Poate, am spus. Dar o să trebuiască să încerc să mă 
descurc fără ajutorul tău. 

— Acum ai nevoie de mine mai mult ca oricând. Conduci 
departamentul de vânzări al unei divizii importante a 
companiei Entronics. Nu-ţi permiţi să faci o mișcare 
greșită. Trebuie să știi tot ce mișcă. DAI, așa-i zicem noi. 

— DAI? 

— Deosebirea Aliaților de Inamici. Procedură de baza. 
Să tragi în inamici, nu în aliaţi. E una din chestiile pe care 
le înveţi pe câmpul de luptă. Uneori când ești în afara liniei 
oficiale de luptă, e greu să deosebești băieţii buni de cei 
răi. Multe companii angajează firme de spionaj, să știi. 


— Nu în felul acesta. 

— Nu, recunoscu el. Nu sunt la fel de buni. Nu sunt la 
fel de atenţi. De exemplu, trebuie să știi ce pune de fapt la 
cale Yoshi Tanaka. El e jucătorul principal aici. E foarte 
puternic. Trebuie să ai grijă cum te porti cu el. 

— Presupun că lucrează pentru superiori, nu pentru 
mine. E loial celor din Tokio. Cât timp ţin minte asta, e în 
regulă. 

— Crezi că asta este tot ce trebuie să știi despre Yoshi? 
Dacă ţi-aș zice că am interceptat câteva e-mailuri pe care 
le-a trimis la Tokio în ultimele câteva zile? Criptate, 
desigur - criptare asimetrică de 512 biţi, dar cei de la 
securitatea corporatistă trebuie să aibă unul din coduri. E 
scris în japoneză, dar cunosc eu o tipă japoneză. Zi-mi că 
nu vrei să știi ce zice despre tine. 

Am ezitat, dar doar o secundă. 

— Nu, am spus. Chiar nu vreau. 

— Şi amicul tău Trevor? 

Am clătinat din cap. Eram tentat să-i spun despre 
suspiciunile lui Trevor, dar am decis să nu o fac. 

— Nu, am spus. Ajunge. 

Zâmbetul lui îmi păru puţin sardonic. 

— Cum ziceţi, șefu'. 


Dick Hardy mă verifica destul de des, prin telefon sau 
prin e-mail. Mă simţeam la fel ca un adolescent care 
tocmai își luase permisul de conducere și primise cheile de 
la mașina lui taică-său, pe care o verifica în fiecare seară 
să vadă dacă este puţin lovită. 

Trecu în revistă proiectele mele pentru al treilea 
trimestru, vrând sa vadă dacă pot să avansez puţin cu ele, 
să verifice starea fiecărei afaceri importante. Voia să se 
asigure că sunt suficient de exigent cu oamenii mei. 

— Nu-ţi permiţi să-i scapi din ochi, nicio secundă, îmi 
spuse de câteva ori la telefon. Asta e. Acesta este marele 
moment. Totul depinde de asta. 7otul. 

I-am spus că înţeleg. l-am spus că apreciez încrederea 


lui și că n-aveam să-l dezamăgesc. 

Nu eram sigur că și credeam ceea ce spuneam. 

Eram la toaletă și mă ușuram când intră Trevor Allard. 
Mă salută din cap și merse la pisoarul din capăt. 

Aștepta ca eu să deschid discuţia, iar eu așteptam ca el 
să facă asta. li eram șef direct. 

Chiar îmi doream să mă port civilizat cu omul acesta, 
dar nu aveam de gând să întind eu mâna primul. Să îndure 
puţin. Doar asta era treaba lui. Să mă pupe în fund puţin. 

Amândoi priveam fix pereţii, ceea ce fac bărbaţii când 
urinează. Asta ne face animale. 

Când am terminat, am mers la chiuvetă să mă spăl pe 
mâini, iar după ce m-am uscat și am cocoloșit prosopul de 
hârtie, Trevor vorbi: 

— Cum îți merge, Jason? Vocea îi răsună puternic. 

— Bine, Trevor, am spus. ie? 

— Bine. 

Acum eram Jason, nu mai eram Steadman. Era și acesta 
un început. 

Își trase fermoarul, se spălă pe mâini, și le uscă, apoi se 
întoarse cu faţa spre mine. Îmi vorbi pe un ton scăzut, 
repede: 

— Brett Gleason s-a dus la departamentul de securitate 
ca să ceară copii ale casetelor camerelor de luat vederi - 
de fapt, fișierele AVI din noaptea și din ziua când i-au fost 
șterse datele din calculator. Și ghici ce s-a întâmplat cu 
ele? 

— De ce mai vorbim despre asta? am întrebat. 

— Au dispărut, Jason. Au fost șterse. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu știu nimic despre asta. 

— Ghici cine a fost ultimul care-a accesat fișierele alea? 
Cu câteva săptămâni în urmă! Al cui nume crezi că era 
trecut pe listă? 

N-am răspuns. 

— Al unui tip de la securitate corporatistă pe nume Kurt 
Semko. Aruncătorul nostru. Prietenul acela nenorocit al 


tău. 

Am ridicat din umeri și am clătinat din cap. 

— Deci știi ce cred eu? Că tu abuzezi de securitatea 
corporatistă ca să te răzbuni pe oamenii care îţi stau în 
cale. Te foloseşti de acest om ca să-ţi facă treburile 
murdare, Jason. 

— Prostii. Kurt nici nu cred că lucra aici când s-a stricat 
calculatorul lui Brett. Și eu habar n-am să şterg date dintr- 
un calculator. Vorbești aiurea. 

— Da, fac pariu că a fost foarte greu să-l aduci aici pe 
Kurt înainte să aibă insigna de angajat. Dacă crezi că poţi 
să folosești securitatea corporatistă în scopuri personale 
înseamnă că nu gândești cu capul. 

— E ridicol. 

— Mulţi oameni se lasă păcăliţi de tine și de atitudinea 
ta de tip de treabă. Dar eu te citesc ca pe o carte deschisă. 
Ca atunci când am avut probleme cu mașina două zile la 
rând și am pierdut afacerea cu Pavilion. Crezi că n-am 
verificat? Crezi că n-am sunat să-mi cer scuze și să le 
explic ce s-a întâmplat? Și știi ce mi-au zis? 

N-am răspuns. 

— Au zis că i-am sunat de la un club de golf. Parcă 
jucam golf și nu-mi păsa de ei. Ei bine, știu pe cineva care 
e membru la Myopia!!! și am întrebat. Și doamna care se 
ocupă de magazinul cu echipament pentru profesioniști mi- 
a zis că un tip cu o geacă de piele Harley a intrat în 
dimineața aceea acolo și a cerut voie să folosească 
telefonul. Chiar în intervalul când cei de la Pavilion au 
primit apelul acela. Își amintește de el pentru că nu părea 
să fie membru al clubului. 

— Trevor, nu știu despre ce vorbești. 

— Normal că nu știi. Cum îi zice negare plauzibilă? Fii 
pe fază, Jason. Mai urmează multe. Foarte multe. 


116 Club din Massachusetts fondat în 1870, dedicat printre altele si 
golfului (n.tr.) 


38 


Kate dorea să sărbătorească cea mai recentă promovare 
a mea, dar voia să organizeze o cină festivă cu această 
ocazie. Angajase un furnizor de mâncare, același care se 
ocupase și de petrecerile câtorva dintre prietenii ei. 

Nu voiam să sărbătoresc promovarea asta. 
Circumstanţele erau prea neplăcute. Dar pentru Kate 
părea ceva important. Cred că voia să se laude prietenilor 
ei că în sfârșit aveam și eu succes. Așa că am acceptat. 

Dacă un furnizor ar fi intrat în fosta noastră casă să ne 
livreze cina, ar fi fugit urlând după ce ne-ar fi văzut 
bucătăria. Dar bucătăria din casa noastră de pe Hilliard 
Street era spațioasă și proaspăt renovată - nu cu beton, ci 
cu blaturi cu dale franțuzești, cu dotări destul de moderne. 
Furnizoarea și personalul ei exclusiv feminin se puseră pe 
treabă la bucătărie, pregătind fileul de vită la grătar cu 
crustă de ierburi aromatice, cu sos de gălbiori și vin de 
Madeira și morcovi glazuraţi cu zahăr Muscovado!!”. Sau 
poate era vită la grătar cu sos Muscovado și morcovi 
glazuraţi cu Madeira? Cine mai știe? 

Între timp, eu și Kate eram sus și ne îmbrăcam. Îi 
adusesem jumătate de pahar de vin alb rece. Îi plăcea să 
bea un pic de vin înainte să primească musafiri, iar 
ginecologul îi spusese că puţin vin nu îi făcea rău. Până la 
urmă, spunea el, uitaţi-vă la franțuzoaicele și italiencele 
care beau vin pe toată perioada sarcinii. Copiii francezi și 
italieni ies chiar în regulă. Asta dacă nu pui la socoteală că 
nu știu engleză. 

Stătea pe șezlongul bunicii Spencer și mă privea cum 
mă dezbrac. 

— Să știi că ai un corp grozav. 

— Femeie, tu te dai la mine? 

— Chiar așa e. Uite ce frumos ai slăbit. Ai pectorali și 


17 Zahăr brun nerafinat, de culoare închisă (n.tr.) 


deltoizi și toate acelea. Ești un tip foarte sexy. 

— Mersi. 

— Şi să nu-mi spui că și eu arăt bine. Sunt grasă. Am 
gleznele groase. 

— Îţi stă bine așa. Eşti frumoasă. Și da, chiar ai gleznele 
groase, dar e în regulă. Niciodată nu m-am uitat eu la 
gleznele unei femei. 

— Ai emoţii în legătură cu bebelușul? 

Mă întreba asta la fiecare patruzeci și opt de ore. 

— Sigur că am emoții. 

Îmi era teamă. Eram absolut înspăimântat. Când 
bebelușul era doar o ipoteză, eu eram cel mai entuziasmat. 
Dar acum eram vicepreședintele departamentului de 
vânzări al Entronics SUA și în câteva luni urma să am un 
nou-născut și să nu mai pot dormi deloc, și nu știam cum o 
să mă descurc. Sau urma să nu mai am slujbă, și pe urmă 
se producea restul? 

— Mi-e frică, spuse ea. Mi-e foarte frică. 

M-am dus la ea și am sărutat-o. 

— Normal. Și mie îmi e frică. E ca și când ai avea o 
creatură mică în tine, care crește, iar când iese preia 
controlul asupra noastră. Ca-n Alien. 

— Mai bine nu spuneai asta. 

— Scuze. Poate că e ca... atunci când sari dintr-un C-141 
Starlifter!!? pe deasupra Irakului. Nu știi dacă o să ţi se 
defecteze parașuta sau o să tragă careva în tine în picaj. 

— Da, tipic pentru Kurt, spuse ea. 

Am ridicat din umeri, jenat. 

— Are niște povești grozave. A făcut lucruri uimitoare. 

— Lucruri pe care tu nu ţi-ai dori să le faci. 

— Şi din acelea. Şi... niște chestii pe care n-ar fi trebuit 
să le facă. 

— Hmm? 

— Citește e-mailurile altora, în primul rând. 


118 Avion de transport strategic masiv, utilizat de SUA din 1965 până în 
2006 (n.tr.). 


— Ale cui, ale tale? 

— Ale lui Gordy. 

— Bine. Oricum se spune că nu trebuie să trimiţi într-un 
e-mail nimic din ce nu ai scrie pe o carte poștală. 
Securitatea corporatistă n-ar trebui să monitorizeze e- 
mailuri? 

Am dat din cap. 

— Presupun că da. _ 

— ţi e un amic apropiat, Jason. Iti e un prieten foarte 
bun. 

— Poate prea bun. 

— Asta ce vrea să însemne? Ar face orice pentru tine! 

Am tăcut câteva secunde. Da, bine zis „orice”. „Chestiile 
de bază” - informaţiile pe care mi le găsise despre Brian 
Borque de la Hotelurile Lockwood și despre Jim Letasky - 
erau la limita acceptabilului. Nu mă simţeam confortabil 
cu ideea. Dar ceea ce făcuse cu toate monitoarele 
Panasonic: aceea era nebunie curată. Era probabil 
infracţiune, dată fiind valoarea echipamentului pe care-l 
distrusese. Și, mai rău, era dovada unui comportament 
violent bizar, a faptului că era capabil de orice. Era 
periculos. 

Și tirada de la beţie a lui Gordy? Gordy îi ceruse lui Kurt 
să îi aducă sticla de Talisker. Oare îi pusese Kurt ceva în 
ea? „Licălosul ăla n-o să te mai tragă în piept și să scape 
basma curată”, spusese el. Ei bine, Kurt avusese dreptate. 
Acela fusese sfârșitul lui Gordy. 

Kurt mă ajutase să avansez pe scara corporatistă, ceea 
ce nu voiam să-i spun lui Kate. Dar acum își pierduse 
controlul. Trebuia oprit. 

Trevor făcea săpături și, cu timpul, urma să găsească 
dovezi cum că fusese Kurt cel care făcuse câteva dintre 
acele lucruri ilegale. Şi urma să fiu și eu implicat. Mă voi 
duce la fund. Va însemna sfârșitul carierei mele. 

Și asta nu puteam să-mi permit. Nu în condiţiile în care 
aveam o casă, o ipotecă, rate la mașină și aşteptam un 
copil. 


Făcusem o mare greșeală când îi oferisem o slujbă, de la 
bun început. Acum trebuia să îndrept lucrurile. Trebuia să 
discut cu Dennis Scanlon, șeful lui Kurt, și să lămuresc 
întreaga problemă. Kurt trebuia concediat. Chiar nu aveam 
altă opţiune. 

Am respirat adânc, gândindu-mă cât de mult din toate 
acestea să-i spun lui Kate. Dar apoi își întoarse capul. 

— Mi se pare că aud soneria. Cobori tu să deschizi? 


39 


De dimineață am zburat spre Chicago cu unul dintre 
agenţii noștri de vânzări debutanţi, Wayne Fallon, pentru o 
ședință scurtă, să încercăm să încheiem contractul cu 
spitalul. 

M-am întâlnit în sala de conferinţe a spitalului Chicago 
Presbyterian cu vicepreşedintele adjunct de la 
Comunicare, un tip pe nume Barry Ulasewiez. Era un 
administrator de top care se ocupa de serviciile media ale 
spitalului - care includea totul, de la fotografie la 
teleconferințele prin satelit şi la studioul lor TV. 
Negociaserăm încontinuu prețuri și date de livrare timp de 
câteva luni. Voia plasme cu o diagonală de o sută douăzeci 
și șapte de centimetri pentru cele o sută de săli de 
operaţie, plasme și proiectoare pentru peste o sută de săli 
de conferinţă și încă vreo câteva pentru săli de așteptare și 
holuri. Wayne era acolo ca observator și urmărea fascinat 
confruntarea dintre mine și Ulasewiez. 

Nu-mi plăcea tipul, dar nu conta, atât timp cât el mă 
agrea pe mine. Și părea să mă placă. Am început la zece 
dimineața și am avut întâlniri cu o grămadă de 
administratori și de tehnicieni. L-a adus chiar și pe 
directorul executiv al spitalului pentru o întâlnire 
neoficială. 

Pe la unu după-amiaza, când mă simţeam stors ca o 
lămâie și aveam nevoie disperată de prânz și de o cafea, 
Ulasewiez scoase brusc o propunere pe care o primise de 
la Royal Meister, identică cu cealaltă în toate aspectele, 
mai puţin în cazul preţurilor, care erau cam cu zece la sută 
mai scăzute. li propusesem cel mai mic preţ pe care i-l 
puteam oferi scăzut până sub nivelul mării și asta mă 
scotea din pepeni. Scoase propunerea cu un gest teatral, 
ca un actoraș jalnic dintr-o piesa de teatru proastă, care-l 
imita pe detectivul belgian Hercule Poirot sau ceva de 


genul acesta. 

Şi se aștepta să cedez. Pentru că investisem luni de zile 
și venisem cu avionul la Chicago și credeam că afacerea e 
încheiată. Aproape  prinsesem  iepurașul mecanic. 
Ulasewiez se gândea că în momentul de față aveam să fac 
orice ca sa închei înțelegerea. 

Dar nu-și dădea seama că aveam „flux”. Am citit o dată 
un articol pe internet al unui tip cu un nume imposibil de 
pronunţat, despre ceva ce el numea „flux”. Se întâmpla 
atunci când un pictor e atât de absorbit de șevalet, încât 
pierde noţiunea timpului. Când o muziciană se pierde în 
ceea ce cântă. Se întâmplă sportivilor și chirurgilor și 
șahiștilor. Intri într-o stare de extaz în care totul se leagă, 
ești stăpân pe tine, ești în apele tale. Neurotransmiţătorii 
benefici îţi inundă sinapsele. 

Asta se întâmpla cu mine. Eram în apele mele. Eram 
într-o stare de siguranță maximă. Şi reușeam asta fără 
trucurile murdare ale lui Kurt. 

M-am uitat calm peste propunerea de la Royal Meister. 
Era plină de clauze îmbârligate și ascunse, tot felul de 
chestii obscure. Datele de livrare erau estimative. Preţurile 
se puteau schimba datorită fluctuaţiei cursului monedei 
euro. Nu știu cine redactase contractul, dar era genial. 

I-am arătat lui Ulasewiez toate aceste elemente, iar el a 
început să mă contrazică. 

Apoi m-am ridicat, i-am strâns mâna și mi-am adunat 
dosarul de piele. 

— Barry, am spus, nu o să te mai facem să-ţi pierzi 
timpul de pomana. Știu unde vrei să ajungi cu asta. E clar 
că preferi nesiguranța celor de la Meister și nu te 
deranjează că au rata eșecului mai mare. Nu te deranjează 
că probabil o să plătești mai mult pentru un produs 
inferior pe care nu o să-l primești când vrei și care n-o să 
fie înlocuit dacă ceva nu merge bine. Și e în regulă. Așa că 
îți mulțumesc că ai luat în considerare firma Entronics și-ţi 
urez mult succes. 

Am luat contractele în mână și am ieșit din cameră. Am 


văzut cu coada ochiului expresia uluită a lui Barry 
Ulasewiez, care aproape că a făcut să merite toată chestia 
asta. Wayne mă prinse din urmă în lift și spuse cu un ton 
panicat: 

— Am pierdut-o. Am pierdut înțelegerea, Jason. Nu crezi 
că ar fi trebuit să negociezi? Cred că asta voia el să facă. 

Am clătinat din cap. 

— Ai puţină răbdare, i-am spus. 

Când am ajuns jos la garaj, mobilul a început să-mi sune. 

M-am uitat la Wayne și i-am zâmbit. Expresia lui 
panicată se schimbase într-una admirativă, cu ochii 
căscaţi. 

M-am întors acasă cu copii ale contractului semnat. 


40 


De la aeroport m-am dus direct la birou. 

În e-mail, mă aștepta o Hardygramă. „Felicitări pentru 
Chicago!” scria Dick Hardy. Și Joan Tureck m-a felicitat, 
ceea ce era frumos din partea ei, având în vedere că o 
depășisem la vânzări. „Poate prea frumos, mă gândeam eu. 
Era probabil amabilitatea învingătorului.” 

M-am gândit, apoi m-am răzgândit, să-i trimit un e-mail 
lui Dennis Scanlon. Ştiam că Kurt putea citi e-mailurile 
mele și pe ale celorlalţi. Nu voiam să risc. În schimb, l-am 
sunat pe Scanlon. Mi-a răspuns dintr-a doua încercare. L- 
am chemat în biroul meu. 


Dennis Scanlon mă ducea mereu cu gândul la domnul 
Broscoi din Casa Broscoi!!%. Cămașa și cravata îi erau atât 
de strânse în jurul gâtului încât aveam impresia că o să i se 
oprească fluxul sangvin și o să cadă lat în faţa mea. 
Transpira mult și era un om care voia să fie pe placul 
tuturor și avea un defect de vorbire amuzant. 

I-am spus că vreau să-i vorbesc strict confidenţial, apoi i- 
am împărtășit îngrijorarea mea cu privire la unul dintre 
angajaţii lui, Kurt Semko. 

— Dar... nu tu l-ai recomandat? întrebă el. 

— Sincer, cred că am făcut o greșeală, am răspuns. Nu-l 
cunoșteam destul de bine. 

Își șterse fața umedă cu mâna. 

— Poţi să-mi dai detalii? În legătură cu motivele de 
îngrijorare, vreau să zic. A provocat unele probleme? 

Mi-am împreunat mâinile și m-am aplecat în faţă. 

— Am tot auzit reclamaţii despre Kurt de la unii dintre 
angajaţii mei. Legate de farse pe care le-a făcut. Și de 


19 În original „Toad of Toad Hall” - personaj în romanul clasic pentru 
copii Vântul prin sălcii al scriitorului scoțian Kenneth Grahame (1859- 
1932) (n.tr.) 


hărțuire. 

— Farse? Nu farse de bun-simt, bănuiesc. 

— Chestii periculoase. Distructive. 

— Poţi să-mi dai detalii? 

Puteam să-i dau tot felul de detalii. Multe fiind doar 
bănuieli. Dar chiar voiam ca Scanlon să afle dacă Kurt 
umblase în calculatorul lui Brett Gleason? Cât de departe 
voiam să ajung cu asta? Să-i spun lui Scanlon despre e- 
mailurile pe care le accesase Kurt? 

Nu. Toată treaba asta se putea întoarce urât de tot 
împotriva mea. Kurt avea să se opună. Putea spune chiar 
că eu îi cerusem informaţii - la urma urmei erau doar în 
interesul meu, nu al lui. Nu puteam să-mi asum riscul 
acesta. 

— Nu știu toate detaliile, am spus. Dar sunt ferm 
convins - și repet, e esenţial ca discuţia asta să rămână 
strict confidențială - că trebuie să îl dăm afară pe Kurt. 

Scanlon aprobă din cap. 

— Eşti dispus să faci o plângere oficială? 

Am ezitat, însă doar pentru o secundă. 

— Nu, nu cu numele meu pe ea. Cred că s-ar complica 
prea mult lucrurile. Mai ales că eu l-am recomandat, fără 
să îmi dau seama că fac o greșeală. 

Continuă să dea din cap. 

— Nu pot să-l dau afară fără motiv. Știi asta. Trebuie să 
scrii plângerea. Angajaţii tăi sunt dispuși să depună 
plângeri? A 

— Nu le-aș cere să facă asta. În plus, nimeni n-ar vrea 
să-și pună capul la bătaie. Sunt sigur că înţelegi. 

— Vorbești de parcă ai ști ceva. 

— Am auzit unele lucruri, într-adevăr. 

— Zice că voi doi sunteţi prieteni buni. 

— E complicat. 

— Ascultă-mă, Jason. Kurt e unul dintre cei mai buni 
oameni pe care i-am angajat vreodată. Tipul acesta poate 
face orice. 

— Înţeleg. 


— Nu vreau să-l pierd. Dar nu vreau nici ca vreun 
angajat al meu să facă probleme aici. Deci o să 
investighez. 

— Atât îţi cer, am spus. 


Am sunat-o pe Kate la serviciu și mi s-a spus că-și luase 
liber. Am sunat acasă și am trezit-o. 

— Mai ai crampe? am întrebat. 

— Da. M-am gândit să rămân acasă. 

— Ce-a zis DiMarco? 

— Să mă întind până trec. 

— E vreo problema? E ceva grav? 

— Nu. A zis că-i normal. Stai liniștit. 

— Bună idee. Voiam să-ți reamintesc că am o cină de 
afaceri diseară. 

— Cu membrii conducerii spitalului? 

— Cu conducerea aeroportului. A aeroportului din 
Atlanta. Dar nu contează. 

— Aeroportul Atlanta în Boston? Nu pricep. 

— E plictisitor, am spus. Expoziţie cu vânzare. 

Era marea expoziție cu vânzare Information Display de 
la Centrul Bayside Expo. Nu trebuia să mă ocup eu de 
expoziţie - aș fi fost de râsul curcilor, sunt sigur -, ci câţiva 
dintre oamenii mei. Când am aflat că tipii de la Atlanta 
urmau să fie prezenţi în oraș pentru eveniment, i-am 
invitat pe toţi la cina, spunându-le că e o ocazie excelentă 
de a „sărbători” înţelegerea. În traducere: voiam să încerc 
să semnez odată contractul cu aeroportul din Atlanta. 

Omul are dreptul să spere cel putin. 

— Unde-i duci? 

— Nu știu numele localului. Un restaurant de fiţe din 
South End care-i place lui Franny. Dacă vrei să vorbim o să 
am mobilul la mine. 

— Nu o să te deranjez. 

— În caz că e vreo problemă. Să nu eziţi, iubito. 

Am închis telefonul, apoi l-am observat pe Kurt stând în 
pragul biroului meu. 


— Ţi-am simţit lipsa la sală, spuse Kurt. 

— A trebuit să plec la Chicago devreme. 

— Deci ai vorbit cu Scanlon. 

Am dat din cap. 

— O verificare pe care cei de la resurse umane par să n- 
o poată face. 

— Poţi să apelezi oricând la mine, doar știi. 

— M-am gândit că ar fi mai bine să separ afacerile de 
treburile personale. 

— Asta-i o idee bună după părerea mea, zise el închizând 
ușa. Deci dacă ai probleme cu felul în care-mi fac treaba, 
spune-mi-le mie, nu șefului meu. 

Am înghiţit în sec. 

— Nu am nicio problemă cu modul în care lucrezi. 

— Pe bune? Atunci de ce încerci să scapi de mine? 

L-am privit câteva secunde. 

— Ce te face să spui asta? 

Intră în biroul meu. Se opri drept în fața mea. 

— Sugestia mea pentru tine - convingerea mea fermă - 
sprâncenele i se ridicară, ca și tonul și, din nou, este 
„esenţial ca discuţia asta să rămână strict confidențială...” 
Zâmbi... E ca în cazul în care ai probleme cu mine, să le 
discuţi cu mine. Mano a mano!%. Dar nu te ascunde. Nu 
face lucrurile pe la spatele meu. Pentru c-o să aflu. Iar tu o 
să regreți. Privirea-i era de gheaţă. Clar? 


Eram speriat la culme: știa ce-i spusesem lui Scanlon, 
cuvânt cu cuvânt. 

Nu știam cum, dar trebuia să fi fost vreun dispozitiv de 
supraveghere pe care mi-l pusese în birou. În mod sigur 
avea tehnologia necesară. 

Acum mă întrebam ce mă mai auzise vorbind în birou. 
Eram îngrijorat că lui Scanlon ar fi putut să-i scape ceva 
faţă de Kurt. Dar mi-am dat seama că el nu avea nevoie să 


120 În spaniolă, faţă în față (n.tr.) 


afle de la alţii. 

În mașină, pe drum spre South End, îmi sună telefonul. 
Revenisem la prostul obicei de-a vorbi la telefon în mașină, 
dar n-aveam de ales. Trebuia să fiu disponibil oricând. 

Era Dick Hardy. 

— Ce părere ai de afacerea cu aeroportul Atlanta? 
întrebă el. 

— Sunt optimist, am spus. 

— Atunci și eu sunt optimist. Dacă reușești, s-ar putea să 
dăm lovitura. Să salvăm divizia. 

— Tot ce pot face e să dau ce-i mai bun din mine. 

— Contez pe asta, Jason. Totul depinde de asta. Totul. 

I-am dat cheile mele valetului și am intrat în restaurant 
cu un zâmbet nonșalant întipărit pe faţă. Din nefericire era 
un restaurant cu bucătărie deschisă, ceea ce-mi dădea 
mereu emoţii, poate pentru că aveam în subconștient 
teama de a spăla vasele după ce mâncam. 

Jim Letasky era deja la masă, studiind un dosar. 
Veniserăm cu cincisprezece minute mai devreme. Eu îl 
invitasem la cină. Voiam să-l am ca asociat în cel mai mare 
contract pe care urma să-l închei. Aveam nevoie de 
experienţa lui. Ne rezervase o masă departe de alți oameni 
și îi dăduse bacșiș chelnerului ca să ne lase singuri cât mai 
mult posibil, pentru că era o cină de afaceri. 

Aveam și alt motiv, dar el era un tip deștept și și-a dat 
seama. 

— Ştiu de ce ai vrut să fiu aici, spuse el. 

— Cu excepţia faptului că ești foarte bun în ceea ce faci? 

— Pentru că te temi că principalul nostru rival este NEC. 

— Cine, eu? 

— Am petrecut nouă ani de zile spunând lumii că 
produsele NEC sunt mult mai bune decât ale altora, și 
acum... 

— L-ai regăsit pe Dumnezeu. 

— Să știi că mă simt prost. 

— Nu prea prost, sper. 

— Nu prea prost. Doar e război. 


— Așa te vreau. M-am uitat pe lista de vinuri, încercând 
să mă hotărăsc ce să comand. 

Memo-ul Queeg îi instruise deja pe toţi agenţii de 
vânzări să se asigure că ei comandau mereu vinul la o cină 
cu clienţii și nu îi lăsau pe aceștia s-o facă. 

— Dar, Jason, cred că te înșeli în legătură cu NEC. 

— Să nu-mi zici că iar ne confruntăm cu Royal Meister?! 

Clătină din cap și-și stoarse lămâie în apa minerală 
italiană Pellegrino. 

— Am făcut „săpături” în site-ul aeroportului Hartsfield 
Jackson Atlanta Internaţional. Există o companie numita 
AirView Systems, cu sediul în Atlanta. 

Am dat din cap. 

— L-am cunoscut pe directorul lor financiar la 
TechComm. Un tip pe nume Steve Bingham. Îmi aminteam 
de părul lui grizonant și de ochii afundaţi în orbite. 

— Cel mai mare furnizor de sisteme de afișare de 
informaţii în timpul zborului. Ultima oară au introdus 
sistemul pe aeroportul din Atlanta. Deci întrebarea mea e 
următoarea: de ce nu apelează aeroportul la serviciile lor 
din nou? De ce să schimbi barca atunci când aproape ai 
trecut râul? 

— Poate că barca este prea scumpă. 

— AirView tocmai le-a vândut niște indicatoare LED 
portabile. 

— Asta e o noutate pentru mine. Tot ce știu e că au 
negociat la greu. 

— Ai negociat direct cu Duffy, nu-i așa? 

— Eşti la curent, am spus. Tom Duffy era manager 
general de aviaţie la aeroport. Domnul Şef. Lorna Evers, 
cealaltă invitată la cină, era manager asistent de achiziţii 
în divizia aviaţie a orașului Atlanta. 

— Ziua de lucru începe în noaptea anterioară. 

Am zâmbit. 

— Duffy ia deciziile. Pe Lorna n-am cunoscut-o, dar 
practic ea e o marionetă care aprobă deciziile liderului. 

— Nu s-au băgat în chestia asta doar pentru o cină 


gratis, nu-i așa? 

— Cred că încearcă să încheie înțelegerea. 

— Nu sunt atât de sigur. 

— Puterea gândirii negative, am spus, după care i-am 
observat pe cei doi invitaţi intrând în restaurant. Să-i 
facem praf, Letasky. 


Lorna Evers era o blondă trupeșă aflată la acea vârstă 
nedeterminată care putea fi puţin trecută de cincizeci de 
ani sau patruzeci de ani munciţi din greu. In mod clar 
lucrase și la înfățișare. Ochii îi erau ușor migdalaţi, ca de 
asiatică. Avea buze mari, umflate cu Botox - bot de pește 
cred că le zice. Faţa îi era o mască puternic bronzată. 
Atunci când zâmbea, doar buzele umflate în exces i se 
mișcau. Cineva exagerase clar cu injecţiile cu Botox și 
colagen. 

— Deci tu ești noul Gordy, spuse ea, aranjându-și eșarfa 
aurie de mătase de la gât. 

— Poţi să spui și așa. 

— Nu-i daţi omului acestuia whisky, zise ea, dând capul 
pe spate și râzând răgușit cu gura deschisă. Ochii nu i se 
mișcară. 

Tom Duffy era un bărbat amabil, palid și rotund la faţă, 
robust, cu gușă și părul grizonant tuns periuţă. Purta 
papion și o jachetă largă de un albastru-închis. Râse încet. 

— Încântată de cunoștință, spuse ea întinzând mâna. 
Avea unghii roz și periculos de lungi. 

— Am auzit că s-au făcut ale naibii de multe schimbări la 
Entronics. 

— Eu tocmai am venit la Entronics de la NEC, spuse 
Letasky. M-am gândit că ar fi cazul să intru în echipa 
campioană. 

Un punct pentru Letasky. Omul acesta merita o primă. 

— Mă refer la concedieri, zise ea, așezându-se mai bine 
pe scaun. I l-am ţinut. Nu că aș fi vreun mare gentleman, 
dar voiam să fiu sigur că stă în așa fel încât să nu-l poată 
privi în ochi pe Duffy fără s-o vedem. E un truc de bază la 


întâlnirile între agenţii de vânzări. Duffy stătea și el unde 
voiam noi să stea. 

— Veţi mai fi acolo la anul? 

— Entronics a fost fondată în 1902, am spus eu. Pe 
atunci se numea Osaka Telephone and Telegraph. Cred că 
va mai rezista mult după ce noi nu vom mai fi. 

— E adevărat că s-a sinucis cineva acolo de curând? 

— O tragedie, am spus. Phil Rifkin era unul dintre cei 
mai buni angajaţi ai noștri. 

— Trebuie să fie foarte stresant să lucrezi la Entronics, 
zise ea. 

— Deloc, am minţit. Doar că nu știi niciodată ce se 
întâmplă în viaţa privată a unui om. 

— O să-ţi zic ce se întâmplă în viaţa mea privată. Mi-e 
sete. Îmi trebuie un pahar cu vin. 

— Să comandăm, am spus, întinzându-mă după lista 
lungă de vinuri acoperită cu piele. 

Dar Lorna fu mai rapidă. Luă meniul - era doar unul, din 
păcate - și-l deschise. 

— Într-o seară caldă ca asta, îmi place să beau un vin alb 
bun și răcoritor, anunţă Duffy. 

Lorna se uita pe listă prin ochelarii ei negri de citit. 

— Şi mă gândeam la un Pauillac!?!. Ce ziceţi de un Lafite 
Rothschild122? 

Am înghiţit în sec. Era patru sute de dolari sticla, iar 
femeia părea a fi o mare băutoare de vin. 

— Bună idee, spuse Letasky, aruncându-mi o privire 
fugara, care cred că spunea, având în vedere milioanele pe 
care aveam să le câștigăm, să uit de preţul vinului. 

Lorna chemă chelnerul și comandă Pauillac-ul și un 
Montrachet!?3 scump pentru Duffy și vreo două sticle de 
Pellegrino pentru masă. 

— Deci aeroportul din Atlanta e unul dintre cele mai 
aglomerate din ţară, începu Letasky. 


121 Vin foarte scump produs în regiunea franceză Bordeaux (n.tr.) 
122 Idem (n.tr.) 
123 Vin alb din Burgundia (n.tr.) 


— De fapt, este cel mai aglomerat din lume, spuse Duffy. 
Acela nu este O'Hare din Chicago? 

— Nu. Și avem registrele ca dovadă. Am avut 
treisprezece mii de zboruri în plus față de O'Hare anul 
acesta, din ianuarie până-n iunie. Avem cu trei milioane 
mai mulți pasageri. 

Mobilul Lornei sună, iar ea răspunse și începu să 
vorbească tare. Un chelner se apropie și-i șopti ceva la 
ureche, iar ea se uită urât la el și închise telefonul, vizibil 
enervată. 

— Se insistă ca toţi invitaţii să-și închidă telefoanele, 
anunţă ea. Parcă aude cineva vreun telefon sunând aici. 
Surzesc de-a dreptul. 

M-am întins și mi l-am închis pe-al meu încercând să fiu 
subtil. 

După cină - Lorna comandase o portie de homar cu 
trufe, cel mai scump fel de mâncare din meniu, normal, iar 
Duffy, pui Statler!” - m-am scuzat și m-am dus la toaletă. 

Letasky a venit cu un minut mai târziu decât mine. 

— Cu toate că e evident, spuse el, stând în picioare la 
celălalt pisoar, cred că lui Tom Duffy i-a fost tăiată 
macaroana. 

— Ştii ce-i acela „tell”!% la pocher? 

— Sigur. De ce? 

— Lumea urmează cursuri despre cum să interpreteze 
expresiile faciale, am spus. Şi știi ce? 

— Ce? 

— Nu-ţi trebuie elementele acelea să-ți dai seama că 
Duffy imită întocmai fiecare mișcare pe care o face ea. Ea 
ia deciziile, nu Duffy. 

— Crezi că se culcă cu ea? 

— Nici vorbă. Imi dau seama de asta. 

— Am văzut cupluri mai ciudate. Cina asta nu va avea un 
sfârșit pozitiv. 

124 Piept de pui dezosat care-și ia numele de la hotelul unde a fost 


servit prima dată. (n.tr.) 
125 Gest involuntar care poate da de gol jucătorul. (n.tr.) 


— Cei doi ne prostesc, am spus. Femeia asta schimbă 
toată ecuaţia, fir-ar să fie! Îl aveam pe Duffy de partea 
noastră până când a apărut ea. 

— Crezi că ea are alt candidat? 

— O să-ţi spun un lucru - n-a ascultat nimic din ce-am 
spus. 

— Aproba mult din cap când vorbeai. 

— Așa fac femeile. Trebuie să lase impresia că ascultă. 
Nu înseamnă nimic. 

— Ai dreptate. Crezi că-i timpul să punem niște 
presiune? 

Îi povestisem despre ce se întâmplase la Chicago. 

— Nu, am spus. Nu-i de partea noastră. Dacă ne ridicăm 
de la masă, afacerea merge la Hitachi sau la cine-o fi. 

— AirView Systems. 

Ușa de la toaletă se deschise și Duffy intră. 

— E total tău, am spus, mergând la chiuvetă. 


Până s-a terminat cina, conversaţia a luat-o în toate 
direcţiile, în afară de sistemele de afișare a informaţiilor 
din avioane. Băuserăm trei sticle de Pauillac, iar Lorna se 
simţea foarte bine. Am înjurat-o în gând, cu tot cu faţa ei 
imobilă. 

Ne-am urat noapte bună, mi-am luat mașina de la valet, 
am băgat telefonul în suportul hands-free și l-am pornit. 
Aveam șase mesaje pe căsuţa vocală. 

Vocea lui Kate abia se auzea: 

— Jason, eu... sângerez. 

Am îngheţat. 

Și următoarele patru mesaje erau tot de la Kate. Părea 
din ce în ce mai slăbită și mai disperată. Pierduse mult 
sânge, după cum spunea. Avea nevoie de ajutor. 

— Unde ești? întreba. Mă suni înapoi? Te rog! 

Al șaselea mesaj era o voce de bărbat. A lui Kurt. 

— Jason, spunea el. Sunt cu Kate în sala de urgenţe a 
spitalului de copii. Tocmai am adus-o aici cu mașina. Sună- 
mă pe telefonul mobil. Sau vino aici. Acum. 


41 


Am intrat valvârtej în sala de urgente și l-am văzut pe 
Kurt stând în sala de așteptare, cu fața împietrită. 

— Unde e? am întrebat. 

— În sala de travaliu. Arătă cu degetul. Pe undeva pe- 
acolo. E în regulă acum. A pierdut mult sânge. 

Cina copioasă îmi picase greu la stomac. Ameţeala 
provocată de vin dispăruse, fiind înlocuită de teamă și de 
adrenalină. 

— Am pierdut copilul? Nu-mi venea să cred că pun 
întrebarea asta. 

Clătină din cap. 

— Vorbeşte cu asistenta. Cred că e-n regulă. 

— Slavă Domnului! 

I se citea furia în ochi. 

— De ce dracului nu i-ai spus unde ești? 

— Eu... am început, nu știam numele restaurantului 
unde urma să merg. Are numărul meu de mobil. 

— Da, și trebuia să ţi-l lași deschis. Nevastă-ta e gravidă, 
pentru numele lui Dumnezeu! Și tu ești la cină și-ţi închizi 
telefonul pentru că nu vrei să o dai în bară cu o afacere? E 
o nebunie, omule. 

Clătină din cap. 

M-a cuprins atunci un potop de sentimente 
contradictorii. Recunoștinţă că o adusese aici. Mânie când 
îl vedeam așa indignat - cum își permitea să facă așa pe 
moralistul? Multă vinovăţie. Ușurare că lui Kate îi era bine. 
Ușurare că nu pierduserăm copilul. 

— A trebuit să-l închid. 

— Ai noroc că am fost eu acolo. 

— Te-a sunat? 

— Am sunat eu la voi. Bine c-am făcut-o. 

— Domnule Steadman? 

O asistentă de la urgenţe se apropie de Kurt. Purta un 


halat albastru, avea părul grizonant și ochii albaștri 
strălucitori. Părea trecută bine de cincizeci de ani și avea 
un aer de autoritate care inspira siguranţă. 

— Soţia dumneavoastră e bine. Când a venit, avea 
anemie, dar acum îi înlocuim sângele pierdut. 

— Eu sunt soţul, am spus. 

— A, spuse asistenta, întorcându-se spre mine. Scuze. 
Cât are, șaisprezece săptămâni de sarcină? 

— Da. Am observat că nu vorbise la trecut. Are 
șaisprezece săptămâni de sarcină, nu avea. 

— Aţi prefera să vorbim în particular, domnule 
Steadman? 

— Nu, e în regulă. l-am aruncat o privire fugară lui Kurt. 
El e un prieten. 

— Bun. Are ceva numit placenta previa, adică placenta îi 
acoperă colul uterin. Vreţi să vă explic? Vorbea cu o voce 
calmă, aproape hipnotică. Avea un accent de Boston care 
caracteriza clasa muncitoare, care semăna cu al mamei 
mele. 

— Cred că pricep, am spus. 

— Sarcina ei e considerată una cu risc mare. Va trebui 
să stea în spital câteva zile, în salonul pentru gravide cu 
risc obstetrical, apoi să stea în pat pe toată durata sarcinii. 
Să se odihnească. Asta înseamnă să stea întinsă pe o parte 
și să folosească plosca. După o vreme va putea să se ridice 
în șezut și să meargă ocazional cu mașina. Dar nu are voie 
să se suprasolicite. Există riscul de naștere prematură. În 
stadiul prezent al sarcinii, fetusul n-ar supravieţui. 

— Care e riscul în cazul soţiei mele? 

— Doar zece la sută dintre femeile diagnosticate cu 
placenta previa o mai au în momentul nașterii. Există 
șanse destul de mari ca placenta să înceapă să se 
deplaseze de pe col singură. Ar trebui să-i fie bine. 
Asistenta își încrucișa degetele arătându-mi că „îmi ţine 
pumnii”. 

Fetusul. Era un bebeluș, fir-ar să fie! 

— Cum se simte copilul? 


— Ritmul cardiac al fetusului este normal. Asta 
înseamnă că n-a fost afectat de pierderea de sânge. 

Am aprobat din cap. 

— A avut crampe înainte de acest incident? A avut 
hemoragie? 

— Nu cred să fi avut hemoragie. Dar crampe a avut. 

— A fost la obstetrician? 

— I-a spus doar să stea liniștită. 

— Înţeleg. Când aţi avut contact sexual ultima oară? 

E o prostie, dar mi-am dat seama că ochii lui Kurt erau 
aţintiți asupra mea. Dintre toate prostiile care te 
alarmează într-un moment ca acesta, exact asta mi-a venit. 

— Acum ceva vreme, am spus. Cred că vreo lună. Pot s-o 
văd? 


Kurt rămase în sala de așteptare, iar eu am intrat s-o 
văd pe Kate. 

Era palidă, avea cearcăne la ochi. Părea tristă. Avea 
două perfuzii, una cu sânge, cealaltă cu un lichid limpede, 
și era conectată la un monitor cardiac și unul care 
monitoriza fătul. 

— Iubito, i-am spus. l-am pus mâna pe frunte și am 
mângâiat-o pe faţă și pe păr. Cum te simţi? 

— Obosită. Aproape am leșinat. Era sânge peste tot. 

Am dat din cap. 

— Au zis c-o să fii bine. Bebelușul o să fie bine. 

— A fost un chirurg aici care-a zis că trebuie să rămân în 
spital o perioadă. 

— Doar câteva zile. 

— Trebuie să stau în pat până nasc. 

— Știu. Dar ești bine și copilul e bine. 

— Înseamnă că-mi iau concediu mai devreme. 

— Cei de la fundaţie se vor descurca și fără tine. 

— De-asta mă și tem. Zâmbi ușor, încerca să glumească. 

— Îmi pare rău că aveam telefonul închis. Cei de la 
restaurant m-au obligat să-l închid, dar trebuia să-l las 
deschis. Sau să te sun de pe numărul restaurantului. 


— E-n regulă. Am sunat-o pe Claudia, dar e la New York. 
Le-am sunat pe Sally și pe Amy, n-am putut să dau de 


niciuna din ele, apoi am vrut să chem o ambulanţă, dar a 
sunat Kurt, slavă Domnului. 


— Slavă Domnului. 
— Ce prieten bun e, nu-i așa? 


„Nu există prieten mai bun, spusese el. Nu există 
dușman mai rău.” 


Am aprobat din cap, dar n-am răspuns. 


42 


Am petrecut noaptea în salonul lui Kate, pe o canapea. 
Dimineaţa, extenuat și cu dureri peste tot, m-am dus 
acasă, am luat câteva lucruri pe care le voia și le-am adus 
la spital. Abia la prânz am ajuns la serviciu. 

Am găsit un mesaj pe telefonul mobil de la Jim Letasky, 
dar când l-am sunat, nu mi-a răspuns nici pe celular, nici 
pe telefonul de la birou. L-am sunat pe Festino și l-am 
rugat să dea de Letasky. Festino mi-a spus că Letasky era 
la o prezentare, dar voia să discute cu mine despre ceva 
important. 

Când am intrat în biroul meu, mi-am verificat e-mailul în 
timp ce-mi ascultam mesajele de pe căsuţa vocală pe 
difuzor, și am fost surprins să aud un mesaj de la Kurt. 

— Salut, spunea el. Să mă ţii la curent cu starea lui 
Kate, bine? 

Acum chiar mă simţeam ciudat, într-un conflict cu mine 
însumi, în legătură cu Kurt. Îi eram dator pentru că o 
dusese pe Kate la spital, dar asta nu schimba ceea ce 
credeam în mare despre el, sau despre ceea ce știam că 
trebuie să fac. Trebuia să plece din companie. Dar 
începeam să cred că merita mai mult decât să acţionez pe 
la spatele lui ca să fie concediat. Merita măcar s-o audă de 
la mine, să vorbesc cu el faţă-n faţă. Scanlon nu mai 
sunase și mă îndoiesc că „investigase ca să descopere ceva 
ca să-l concedieze pe Kurt”. 

Așa că am hotărât să îi spun lui Kurt, ca de la bărbat la 
bărbat, că trebuia să plece de la Entronics. Aveam să-l ajut 
să-și găsească o slujbă altundeva. Dar cariera lui la 
Entronics avea să ia sfârșit. 

În timp ce îmi luam telefonul să-l apelez pe Kurt, acesta 
sună. 

— Cum se simte? întrebă Kurt. 

— Mai bine. Tot în perfuzii, sub supravegherea 


personalului medical. 

— Nu trebuia să ţip la tine pentru că nu ai răspuns la 
telefonul mobil, spuse el. 

— Nu, aveai dreptate. Nu trebuia să-l ţin închis. Dă-l 
dracului de protocol. Și Kurt nu am apucat să-ți 
mulţumesc. 

— N-ai de ce. j 

— Mersi, omule. Îţi sunt dator. 

— Tii evidenţa? 


De câte ori aveam ocazia intram pe internet şi mă 
informam despre placenta previa. Unele site-uri spuneau 
că nu-i mare lucru. Altele informau că e foarte grav. Nu 
ştiam ce să cred. 

Letasky apăru în ușa biroului, îmbrăcat într-un costum 
cu cravată. 

— Ai browserul deschis? 

— Da. 

— Intră pe site-ul City of Atlanta. 

Am tastat adresa. 

— Acum du-te la departamente, apoi la achiziţii. Ai 
intrat? 

— Ce-i, Jim, vrei să mă torturezi? 

— Nu, vreau să vezi asta. Vezi „Propuneri/Licitaţii 
Aviaţie”? 

Mi-a apărut pe ecran: contractul despre care eu 
credeam că e al nostru. Cu litere roșii scria OFERTANT 
MINIM APARENT CORPORAŢIA AIR VIEW SYSTEMS și 
PREMIUL PENTRU CONTRACT E ÎN CURS DE LIVRARE. 
Numele de contact era Lorna Evers. Mi s-a făcut rău dintr- 
odată. 

— Rahat. Vrei să zici că nemernicii aceștia ne-au făcut 
să îi invităm la cină, și în tot timpul acesta chestia asta era 
pe site-ul lor? 

— A apărut de dimineaţă. 

M-am lăsat în scaun. 

— Rahat. Aveam nevoie de asta. Credeam că am reușit. 


— N-ai avut nicio șansă, spuse Letasky. N-am avut nicio 
șansă. Era deja aranjat. 

Era aranjat. Plângerea preferată a agenţilor de vânzări. 
Asta și Nu-mi răspund la apeluri. 

— N-ai habar câtă nevoie aveam de asta. Deci asta-i tot? 
Contractul e încheiat? 

— Oficial și formal e în fază de proiect. „Luat în 
considerare”, ceea ce înseamnă că trebuie semnat de 
oamenii din conducerea la nivel înalt. Dar da, se pare că e 
încheiat. 

— Am încercat, am spus. Am dat tot ce aveam mai bun. 

— Câteodată nu e destul, spuse Letasky. 

Un e-mail îmi apăru în inbox din partea lui Dick Hardy. 
La subiect era trecut ATLANTA. Mesajul conţinea doar un 
cuvânt: „Ei?” 

I-am răspuns pe loc pe mail: „Încă lucrez. Nu sunt deloc 
optimist”. 

Când ieși din birou, Letasky se opri un moment și se 
întoarse. 

— Auzi, m-a invitat Trevor să joc baschet cu el în fiecare 
joi seara și, dacă Gail e de acord, s-ar putea s-o fac. 

— Bun, am zis, nefiind sigur ce voia să spună. 

— Am vrut doar să te informez. Nu aleg tabere sau ceva 
de genul acesta. 

— Tabere? Trevor lucrează cu mine. Nu suntem în 
tabere opuse. 

— Bun. Letasky dădu din cap, aprobându-mă. Doar că - 
ei bine, vezi tu, poate nu-i treaba mea, și poate ar trebui 
să-mi ţin gura închisă, că sunt nou și toate astea. Dar ţie ți- 
a zis cineva vreodată că Trevor te vorbește pe la spate... 
uneori? 

— Îmi pare rău să aud asta. 

— Nu tot timpul de bine. Te cam denigrează, uneori. 
Zice că ești lipsit de scrupule - că pui beţe-n roate 
rivalilor. 

Am clătinat din cap și am zâmbit amar. 

— M-am gândit că ar trebui să știi. 


— Păcat că vorbește așa. Dar apreciez că mi-ai spus. 

După plecarea lui Letasky, am rămas multă vreme cu 
ochii aţintiţi asupra site-ului Atlantei. Apoi am luat 
telefonul și l-am sunat pe Kurt. 

— Am nevoie de ajutorul tău, i-am spus. 

„Doamne, mă gândeam, acum chiar complici lucrurile. ” 

— Pentru ultima oară. 


43 


În seara aceea la spital, am primit vestea că puteam s-o 
duc pe Kate acasă dimineaţa. Ceea ce-mi convenea, pentru 
că aveam mare nevoie de un kinetoterapeut după ce 
petrecusem nopţi la rând pe canapeaua din salonul ei. l-am 
spus lui Kate că vreau să-i angajez o asistentă personală 
care să o ajute acasă, întrucât trebuia să stea în pat cât 
mai mult posibil, dar ea îmi zise că sunt ridicol și că n-are 
nevoie de asistentă. 

Mă privi cu coada ochiului. 

— Susie vrea să mă viziteze. Să se asigure că sunt bine, 
știi tu. 

Am aprobat din cap. 

— Bun. Nu vreau să te las singură în casă. 

— Vine cu avionul din Nantucket. Craig și Susie 
închinaseră o casă în Nantucket pe durata lunilor august și 
septembrie, ca de obicei. 

— O să fie plăcut să-i revăd pe Susie și pe Ethan, am 
spus. De fapt, chiar mă bucuram că aveam să-l revăd pe 
Ethan. Faptul că vine și Craig nu prea mă încântă. „Iisuse, 
mă gândeam, nu există vreo limită legală a ocaziilor în 
care trebuia să-l văd pe Craig?” 

— Craig nu vine. S-a întors în L.A. Susie îl aduce pe 
Ethan. Chiar ar fi bine pentru Ethan să mai petreacă timp 
cu tine. 

— Ar fi bine pentru Ethan să le fie luat și dat spre 
adopţie. 

— Jason! 

— Oricum, știi că nu prea am timp să stau cu el. 

— Știu. 

— Mă bucur că vine. Fără Craig. 

Kurt mă sună pe mobil când eram pe cale să adorm. 

— Cât durează expoziţia asta? întrebă el. 

— Cea din Bayside? 


— Da. Cea la care merg prietenii tăi din Atlanta. 

— Încă două zile. De ce? 

— Am găsit ceva interesant. Am apelat la un tip de la 
Forţele Speciale, care stă în Marietta, Georgia, și cunoaște 
multă lume din Atlanta. 

— Cum adică interesant? 

— Vorbim dimineaţă, când o să am ceva mai concret. 


Dimineaţa următoare, cei de la spital îi făcură o 
amniocenteză lui Kate ca să se asigure că totul era bine. 
Asistenta ne întrebă dacă vrem să aflăm sexul copilului, iar 
Kate spuse repede că nu, așa că asistenta ne informă că va 
trimite rezultatele fără să menţioneze sexul. 

Apoi am semnat ieșirea lui Kate din spital, o asistentă a 
adus-o la intrarea principală, iar eu am dus-o acasă. Am 
sărit peste antrenamentul de dimineaţă și mi-am petrecut 
câteva ore făcând pe soţul bun, așezând-o în pat cu o oală 
de noapte lângă ea ca să nu trebuiască să se ridice ca să se 
ușureze. M-am asigurat că telefonul și telecomanda erau la 
îndemâna ei pe noptieră. Am instalat una dintre 
șmecheriile acelea de la aeroport, ceea ce n-a fost atât de 
greu pe cât credeam, ca să-și poată folosi laptopul în pat, 
întinsă pe o parte. 

Am pus și un teanc mare de cărţi pe masă. De Crăciunul 
trecut îi luasem un set de romane rusești cartonate în 
„traducere nouă-nouţă”, după cum spunea Kate. Anna 
Karenina, Fraţii Karamazov, Crimă și pedeapsă, Dublul, 
Jucătorul și încă vreo câteva. Una dintre ele fusese aleasă 
pentru Clubul de Carte al lui Oprah. 

A fost, desigur, ideea ei; după mine asta este mai rău 
decât să primești șosete de Crăciun. Adesea îmi spunea că- 
și dorește să aibă timp să citească toată opera lui 
Dostoievski. Acum avea ocazia. Începu Fraţii Karamazov și 
se cufundă în lectură. 

Am ajuns târziu la birou și printre multele mesaje din 
căsuţa mea vocală era unul de la Kurt, care mă invita la 
prânz. L-am sunat și i-am spus: 


— Mersi, omule, dar o să iau un sendviș și o sa lucrez la 
birou. Știi tu, fac firimituri pe tastatură, vorba aceea... 

— Am făcut rezervări la un restaurant japonez foarte 
mișto din Boston, mă întrerupse Kurt. La ora unu. 

Nici măcar nu știam că lui Kurt îi place mâncarea 
japoneză și nu înțelegeam de ce insistă. 

— Ar fi grozav altădată. 

— Nu ai de ales, zise Kurt. Avem noroc cu pauza asta. 
Ne vedem la Kansai la unu. Te duc eu. 

— Nu, e în regulă. Sunt deja în oraș. Nu m-am dus la 
lucru de dimineaţă. 


Lucrasem ani de zile pentru o companie deţinută de 
japonezi, dar niciodată nu-mi prea plăcuse mâncarea 
japoneză. Poate era prea sănătoasă. Prea minimalistă. 

— Deci despre ce-i vorba? am întrebat. 

— O să vezi. Ţi-e foame? 

— Nu prea. 

— Nici mie. Stai liniștit. 

Am fost conduși la o masă joasă, neagră, lăcuita, unde a 
trebuit să ne descălțăm și să ne așezăm pe saltele japoneze 
tatami pe podea. Pe masă era un platou fierbinte, cu un 
castron aburind, în care erau o grămadă de alge în apă 
tulbure. 

— Vrei la baie? întrebă el. 

— Nu, mersi, tati. 

— De ce nu te duci? 

— Va fi un prânz lung? 

— Toaleta bărbaţilor e în josul holului, pe stânga. Dar s- 
ar putea să vrei să mergi până la ultima cabină din 
dreapta. 

— Şi? 

— Du-te. 

Am ridicat din umeri și am mers spre ultima cabină din 
dreapta. Un paravan din hârtie de orez asigura o oarecare 
intimitate, dar am putut să-l dau cu câţiva centimetri mai 
încolo și să văd cu coada ochiului. Ce-am văzut aproape m- 


a dat pe spate. 

Lorna Evers, managerul asistent de achiziţii pentru 
orașul Atlanta se bucura de un prânz romantic cu un 
bărbat cu părul grizonant și ochii afundaţi în orbite. Steve 
Bingham, directorul financiar al AirView Systems. 
Compania care tocmai câștigase contractul cu aeroportul 
din Atlanta care ar fi trebuit să ne revină nouă. 

Stăteau unul lângă altul la masă, se sărutau cu foc, iar 
mâna Lornei umbla cu dibăcie în pantalonii bărbatului. Pe 
masa din fața lor, neatins, era un platou cu felii subţiri ca 
hârtia și roșii ca sângele de carne crudă de vită. 

Mi-a trebuit multă stăpânire de sine ca să nu dărâm 
paravanul shoji!?6 și să-i spun Lornei Evers ce credeam 
despre procesul ei de achiziție. M-am întors la masa 
noastră. 

Kurt mă urmărea cu sprâncenele ridicate cum mă 
apropii. 

— De unde-ai știut? am întrebat, împietrit. 

— Ti-am zis. Cunosc un tip din Marietta. Care știe un 
detectiv particular din Atlanta. Care se ocupă mult de 
orașul Atlanta. Deci am făcut un pic pe detectivul în 
camera de hotel a Lornei. 

— Fir-ar a dracului de treabă! E director adjunct de 
achiziţii, fir-ar ea să fie! Ar trebui să fie niște legi împotriva 
acestui gen de practici. 

— Codul etic, paragrafele 2-812 și 2-813, spuse Kurt. M- 
am gândit că vrei să afli niște detalii. Domnișoara Lorna nu 
riscă doar să-și piardă slujba, ci și să stea la răcoare șase 
luni. Și nu cred că soţul ei ar fi foarte încântat de chestia 
asta. 

— E căsătorită? 

— Şi Steve Bingham e. Steve are și cinci copii. 

M-am ridicat. 

— Scuză-mă. Vreau s-o salut pe Lorna. 

M-am dus înapoi în cabina ei și am dat buzna în spaţiul 


126 Uşă glisantă tipic japoneză, din hârtie (n.tr). 


gol dintre paravanele din hârtie de orez. Cei doi erau 
foarte ocupați și se uitară stânjeniţi în sus. 

— A, bună, Lorna, am spus. Mișto local, nu-i așa? 

— J-Jason? 

— Aud că prosoapele de hârtie sunt excelente. 

— Tu... ce? 

— Nu mă prezinţi prietenului tău? am întrebat. Steve, 
nu-i așa? Steve Bingham, de la AirView? Cred că ne-am 
întâlnit la TechComm. 

Roșeaţa evidentă din obrajii lui Steve contrasta într-un 
fel interesant cu părul lui grizonant. Își încrucișă picioarele 
ca să-și ascundă umflătura evidentă din pantaloni. 

— Ne-am mai întâlnit? întrebă el și-și drese vocea. 

— TechComm poate fi o adevărată grădină zoologică, am 
spus. Întâlnești atâţia oameni. Dar voi doi vă cunoașteţi 
evident foarte bine. 

— Jason... spuse Lorna pe un ton rugător. 

— Regret nespus că v-am întrerupt, am spus. Te sun mai 
încolo pe mobil. Și i-am făcut cu ochiul. 


Până la urmă n-a trebuit s-o sun pe Lorna. M-a sunat ea 
o oră mai târziu. Găsise niște „discrepanţe” în oferta 
AirView și hotărâse să-mi dea contractul mie, după cum 
spunea. Ar fi trebuit să fiu extaziat, dar mă simțeam 
murdar. Nu așa sperasem să câștig cel mai mare contract 
din cariera mea. Hardygrama veni la câteva minute după 
ce i-am trimis un e-mail cu vestea cea bună. Era trimisă de 
pe Blackberry-ul lui. Cu litere de tipar, îmi scria: 

AI REUȘIT! 

Mă sună câteva minute mai târziu, copleșit de 
entuziasm, să-mi spună că era aproape sigur că salvasem 
divizia noastră. 

— Grozav, am zis. Mă bucur. 

— Omule, cât de modest poti fi! spuse Hardy, cu vocea 
răsunându-i puternic. Ești modest din fire, nu-i așa? 

— Câteodată, am spus. 

— Comunicatul de presă va ajunge pe internet din clipă 


în clipă. Administratorii de fonduri de acoperire încep să 
privească acţiunile de la Entronics altfel acum. Își dau 
seama ce mare e afacerea asta. Chiar dacă tu nu realizezi 
încă asta. 


Am trecut pe acasă să mă schimb și să văd ce face Kate. 
Era în pat, întinsă pe o parte și scria de zor la laptop. Se 
informa și ea despre placenta previa, dar se părea că 
găsise doar site-uri care o alarmau. Am informat-o despre 
cele mai optimiste și despre faptul că asistenta spusese că 
dacă o lua ușor probabil că totul avea să fie bine. 

Aprobă din cap, gânditoare. 

— Nu sunt îngrijorată, spuse ea. Dacă e să te iei după 
statistici, voi fi bine. Își puse mâna pe burtă. Și copilul va fi 
bine. 

— Așa e, am spus. Am încercat să par vesel și sigur pe 
mine. 

— Deci nu trebuie să-mi fac griji. 

— Exact. 

— Îngrijorarea nu mi-ar face bine. 

— Așa este. 

— Exact.  Respiră.  Azi-dimineaţă am trimis nişte 
fotografii cu lucrările Mariei Bastien la galeria Franz 
Koerner din New York. 

Îmi luă un minut să-mi aduc aminte cine era Mane 
Bastien. 

— Cuverturile, am spus. 

— Directorul e prieten cu Claudia. 

— Avantajos. 

— Da, păi, când ai relaţii trebuie să profiţi, după părerea 
mea. N-o să-i suflu o vorbă Mariei, desigur. Dar dacă se 
arata interesaţi, asta ar putea fi marea șansă de care are 
nevoie. Mi se pare că ești plictisit. 

— Nu-s plictisit. ă 

— Nu te-am întrebat cum a fost azi. Imi pare rău. Cum a 
fost? 

I-am spus că probabil tocmai salvasem divizia câștigând 


contractul cu aeroportul din Atlanta, dar nu i-am zis cum. 
Imi răspunse cu o imitație destul de convingătoare de 
entuziasm. Apoi spuse: 

— Nu merge cablul. 

— Ce aiurea. Ai sunat la compania de cablu? 

— Normal, spuse ea pe un ton iritat. Au zis că avem 
semnal. Ceea ce e greșit. Au zis că dacă vrem să înlocuim 
panoul, pot aduce pe cineva aici în câteva zile. Chiar nu 
vreau să aștept. Sunt arestată la domiciliu aici. 

— Păi, măcar ai internet. Aveam internet de mare viteză 
DSL prin compania de telefonie. 

— Ştiu. Dar vreau să mă uit la TV. Cer prea mult? Te 
rog, te poţi uita la cablu? 

— Kate, nu am habar cum să repar un panou de cablu. 

— Poate sunt doar firele. 

— Nu sunt reparator de cablu. M-am oprit o secundă și 
n-am putut să mă abţin să adaug: De ce nu-l suni pe Kurt? 
El repară de toate. 

— Bună idee, zise ea, nepricepând aluzia. Sau poate că o 
înţelesese și nu voia să o „scoată-n evidenţă”, cum îi plăcea 
ei să spună. Nu că aluziile mele ar fi meritat să fie 
evidenţiate. Se reîntoarse la laptop. O știi pe actrița care-a 
jucat în filmul pe care l-am văzut aseară? Avea două 
conturi la o companie de închirieri de filme prin internet, 
deci putea să închirieze douăsprezece DVD-uri deodată. 
Inchiriase multe filme deja. Cred că toate erau cu Parker 
Posey!”. Ştiai că a jucat în Colegiul Ridgemont?! ? 

— Asta e o noutate pentru mine. 

— Şi știai că regizorul a copilărit în Malden? A fost 
scenaristul serialului de televiziune Major Dad. 

— Cred că stai prea mult pe internet, am spus eu. Am 
observat că semnul ei de carte din Frații Karamazov mai 
avansase cu încă vreun milimetru. Cum e Fratii 


127 Actriță americană celebră pentru rolurile ei din filmele pentru 
televiziune (n.tr.) 
128 Fast Times at Ridgemont High, comedie americană din 1982 (n.tr.) 


Karamazov? Foarte captivantă, din ce observ. N-o poţi lăsa 
din mână dacă n-o iei în mână. 

— Asta-i chestia cu statul la pat, spuse ea. Ai tot timpul 
din lume, dar nu mai ești în stare să te concentrezi. Așa că 
intru pe internet și caut ceva, care mă duce la altceva și 
altceva, și tot dau clic peste clic până mă afund în spaţiul 
cibernetic. Credeam că ai meci diseară. 

— Am, dar rămân aici cu tine. 

— Pentru ce? Nu te prosti. Dacă trebuie să dau de tine, 
știu cum. Dar ţine-ţi telefonul mobil deschis de data asta. 


Kurt chiar arunca senzaţional în seara aceea, cum zic 
comentatorii de la radio. Dar ceea ce era uluitor era 
numărul de mingi aruncate de la distanță mare pe care 
reușea să le lovească Trevor. Era bun și de obicei reușea 
câte un home run în fiecare meci. În seara asta, de fiecare 
dată când îi venea rândul, mingile ţâșneau din cauza 
loviturilor lui, fiecare ajungând cu ușurință la nouăzeci și 
unu de metri distanţă. Chiar și Trevor însuși era uimit de 
cât de bine juca. Mă gândeam că încrederea lui în sine era 
accentuată de posibilitatea de a mă dobori. Juca mai bine 
decât Kurt. 

Tipii de la Metadyne nu erau nici grozavi, nici groaznici. 
Era o companie care producea echipamente de testare 
pentru cipuri semiconductoare, ceea ce este la fel de 
palpitant pe cât suna, deci softballul era evenimentul 
săptămânii pentru ei, dar meciul acesta nu le plăcea. 

În repriza a patra, Trevor mai lovi o minge și bâta îi 
zbură din mână, lovindu-se de pământ cu un sunet metalic 
puternic, iar apoi se întâmplă ceva ciudat. Capătul bâtei i 
se  desprinsese. Se separase de restul bâtei și se 
rostogolise destul de mult în interiorul terenului. Câţiva 
jucători râseră, chiar și Trevor. Mingea dispăruse. Unul 
dintre jucătorii din afara terenului începuse deja să fugă 
după ea. Alt jucător de la Metadyne luă în mână capătul 
bâtei în timp ce Trevor fugea printre baze. Il privi atent, 
cântărindu-l în mână. 


— Frate, spuse el. Ce greu e. Uite-aici! 

O duse unui alt jucător de la Metadyne, despre care mi- 
am adus aminte că era inginer electrician. 

Inginerul o cântări în palmă, ca și celălalt. 

— Băi, frate, cineva a pus plumbi de pescuit și metal 
topit în capătul acesta. Incredibil. Apoi merse spre bâta de 
metal decapitată și o ridică. Se uită în interior, apoi le făcu 
semn câtorva coechipieri. 

— Hei, strigă unul dintre ei. Bâta asta este aranjată! 

Trevor, care alerga triumfător spre baza principală, fără 
să-și fi pierdut răsuflarea, se uită să vadă de ce se agita 
lumea. 

— Ţi-ai modificat bâta! strigă un alt tip de la Metadyne. 

— Poftim? întrebă Trevor, mergând cu pași mari spre 
locul unde toţi ceilalți îi verificau bâta. 

Și cei din echipa noastră se ridicaseră de pe bănci ca să 
vadă care era problema. 

— La bâta asta s-a umblat cu o mașinărie sau cu un 
strung. Poate cu una din uneltele acelea Dremel. Se văd 
așchiile - cred că-i grafit sau rășină. Și uită-te la banda 
asta de plumb dinăuntru. 

— Hei, n-am făcut eu asta! protestă Trevor. Nici nu știu 
cum să procedez. 

— Nu, spuse alt tip de la Metadyne, cu o voce nazală, 
fonfăită, a trimis-o la un „doctor de bâte”. 

— Nu se poate! strigă Trevor. 

— E blat. Jocul se încheie. Acestea sunt regulile. 

— Nici nu-i de mirare că cei de la Entronics tot câștigă, 
comentă tipul cu voce fonfăită. Trișează. 


Cei de la Metadyne insistară să ne verifice toate bâtele 
și găsiră doar zgârieturile și imperfecţiunile obișnuite. 
Doar bâta lui Trevor fusese modificată. Se pare că 
prelucrarea la strung o făcuse mai flexibilă, iar împreună 
cu greutatea din capăt accentuase ceea ce inginerul de la 
Metadyne numea „efect de trambulină”, care făcea bâta 
foarte puternică. 


Dar Trevor n-avea de gând să se dea bătut. Stătea acolo, 
îmbrăcat cu șortul de camuflaj, cu tricoul cu inscripţia 
VIAŢA E FRUMOASĂ, colierul mișto de scoici, adidașii noi- 
nouti și șapca decolorată cu Red Sox pusă invers, și 
protesta, spunând că în viaţa lui nu trișase la vreun sport, 
că n-ar proceda astfel și că oricum habar n-avea cum se 
face. 

Era greu de spus câţi dintre băieţi îl credeau. L-am auzit 
pe Festino spunându-i lui Letasky: 

— Pentru un meci de softball al companiei? Asta da 
competitivitate. 

Letasky, mereu diplomat, se prefăcu că nu aude. Juca 
baschet cu Trevor și Gleason joia, după cum îmi spusese. 
Avea grijă să nu ia partea nimănui, după cum declarase. 

— Ori așa a venit chestia aceea, spuse Trevor, ori... 

Îl privi pe Kurt. 

— Ticălosul acesta a făcut-o. Ridică tonul. Iar m-a tras în 
piept. Acum arăta spre mine, apoi arătă spre Kurt. 

— Aceștia doi. Parcă domnește teroarea aici, la dracu', 
voi ați observat? 

Kurt îi aruncă o privire mirată, ridică din umeri și se 
îndreptă spre parcare. L-am urmat. 

— De ce? l-am întrebat când am trecut de coechipieri și 
nu mai puteau să ne-audă. 

— Nu crezi că eu am făcut-o, nu-i așa? 

— Ba da, cred că tu ești autorul. 

Dar Trevor ne ajunsese din urmă și mergea pe lângă noi, 
vorbind repede și sacadat. 

— Ești un tip interesant, spuse el adresându-se lui Kurt. 
Un om cu multe secrete. 

— Pe bune? întrebă Kurt sec, fără să crească ritmul 
pașilor. 

Se însera, iar lămpile cu sodiu din parcare dădeau o 
lumină de un galben bolnăvicios. Umbrele mașinilor erau 
alungite. 

— Am făcut unele investigaţii despre tine, spuse Trevor. 
Am găsit un site al Forţelor Speciale și am postat o 


întrebare. Am întrebat dacă-l cunoaște cineva pe un tip 
numit Kurt Semko. 

Kurt îi aruncă lui Trevor o privire piezișă. 

— Ai descoperit că nu exist, nu-i așa? Că-s un miraj. Că 
sunt inclus în programul de protecţie a martorilor. 

Mă uitam de la unul la altul, urmărind confuz meciul de 
tenis verbal. 

— Şi cineva mi-a postat un răspuns a doua zi. Nu știam 
că ai fost dat afară din armată, Kurt. Tu știai asta, Jason? 
Ai garantat pentru el. L-ai recomandat. 

— Trevor, ajunge, am spus. 

— Dar știai de ce, Jason? 

N-am răspuns. 

— Cât de multe știi despre - cum i-au zis ei - „nebunia” 
prin care a trecut Kurt în Irak, Jason? 

Mi-am scuturat capul. 

— Acum înţeleg de ce amicul tău e atât de dispus să-ţi 
facă treburile murdare, spuse Trevor. De ce e atât de 
dispus să fie unealta ta în micul tău regim al terorii. Pentru 
că i-ai făcut rost de o slujbă pe care n-ar fi primit-o în veci, 
dacă ar fi făcut cineva puţină muncă de detectiv. Il privi pe 
Kurt. Poţi să mă ameninţi cât vrei. Poţi să încerci să mă 
sabotezi. Dar până la urmă amândoi o să vă duceţi 
dracului. A 

Kurt se opri și se apropie de Trevor. Îl apucă de tricou 
și-l trase aproape de el. Trevor trase aer în piept. 

— Hai, lovește-mă. O să mă asigur că nu mai ai slujba 
mâine-dimineaţă. 

— Kurt, am spus. 

Kurt își cobori capul, astfel încât feţele lor aproape li se 
atingeau. Era de aceeași înălțime ca și Trevor, dar mult 
mai solid și mai puternic. 

— Mai am un secret pe care vreau să ţi-l spun, rosti el cu 
o voce joasă și guturală. 

Trevor îl privi, închizând ochii, așteptând lovitura. 

— Spune. 

— Eu l-am omorât pe Kennedy, zise Kurt, dând brusc 


drumul tricoului lui Trevor. 

Acesta se cocoșă. Materialul tricoului său cu VIAŢA E 
FRUMOASĂ rămase mototolit. 

— Trevor, spuse Kurt, ești sigur? 

— Sigur de ce? 

— În legătură cu tricoul tău vreau să spun. Arătă spre 
tricoul lui Trevor. Făcu un cerc cu degetul arătător în jurul 
logoului VIAŢA E FRUMOASĂ. Eşti sigur că viaţa este 
frumoasă, Trevor? Pentru că eu, în locul tău, n-aș fi atât de 
sigur. 


44 


Când am ajuns acasă, Kate încă era trează. Dădea clic 
după clic pe laptop, navigând pe un tsunami de informaţii 
pe internet, căutând ecranizări după romanele lui Jane 
Austen. 

— Nu tu ai zis că dacă te uiţi la filme după romanele lui 
Jane Austen e ca și cum ai auzi o simfonie de Beethoven la 
muzicuță? am întrebat. 

— Noi am închiriat vreodată Liceenele din Beverly Hills? 
E realizat după Emma!” a lui Jane Austen, dar acţiunea se 
petrece într-un liceu din Beverly Hills și e cu Alicia 
Silverstone în rolul principal. 

— Ştii că se face un remake după Mândrie și 
prejudecată cu Vin Diesel în rolul tipului aceluia? 

— Domnul Darcy?'% Nu se poate! Era șocată. 

— Ba se poate. În prima scenă, Vin intră cu Hummerul 
prin geamul unui conac englezesc. 

Se uită urât la mine. 

— L-am rugat pe Kurt să vadă ce s-a întâmplat cu cablul, 
spuse ea. Cum mi-ai sugerat. 

— Asta este bine. 

— Vine mâine când se întoarce de la lucru. L-am invitat 
să rămână și la cină. 

— La cină? 

— Da, e vreo problemă? Tu tot spui că-l exploatez - m- 
am gândit că ar fi corect să îl invităm să rupem împreună 
din aceeași pâine. Sau cel puţin din același papadami!*!. Ai 
putea să iei niște mâncare indiană sau thailandeză. 

— Credeam că mâine vine sora ta. 

— M-am gândit că i-ar plăcea să-l cunoască pe Kurt, și 


129 Roman publicat în 1815 despre o tânără frumoasă și bogată, fără 
experienţă de viaţă (n.tr.) 

130 Personaj principal masculin în Mândrie și Prejudecată (n.tr.) 

131 Preparat asemănător cu pâinea, specific Indiei (n.tr) 


invers. Lui Ethan i-ar plăcea în mod sigur de Kurt. E în 
regula? 

— Sigur că da, am spus. De ce n-ar fi în regulă? 

Mi-au venit în minte câteva motive, cum ar fi că ea tot 
mai petrecea prea mult timp cu Kurt. Sau că nu vedeam ce 
putea vorbi Kurt cu Susie de pe insula St. Barth. 

Sau că mă speria. 

— Kate, trebuie să vorbim. 

— Nu eu trebuia să spun asta? 

— E vorba de Kurt. 

I-am spus ce trebuia să-i fi spus de mult timp. 


— Cum de nu mi-ai spus nimic până acum? întrebă ea. 

— Nu știu, am zis după o pauză lungă. Poate pentru că 
mi-a fost rușine. 

— Rusine? De ce? 

— Pentru că dacă nu era el, eu n-aș fi fost aici. 

— Nu cred asta. le-o fi ajutat el, dar tu ești cel care se 
descurcă extraordinar. 

— Cred că, dacă ţi-aș fi spus, poate ai fi vrut să-mi ţin 
gura și să merg mai departe. Să îndur. 

— De ce naibii să fi vrut eu așa ceva? 

— Din cauza asta, am spus. Am făcut un gest cu braţele, 
așa cum făcuse și ea cândva, arătându-i întreaga casă. 
Datorită ajutorului dat de Kurt, știam că vom putea ajunge 
să ne permitem casa asta. Și știu cât de mult înseamnă 
pentru tine. 

Ridică din umeri și clipi. Apoi am văzut că îi apăruseră 
lacrimi în ochi. 

După care i-am spus aproape în șoaptă: 

— La fel cum știam că, dacă mă întorc împotriva lui, risc 
să pierd totul. 

Își înclină capul și câteva lacrimi căzură pe cearșaf. 

— Cum și ce dacă? întrebă ea, cu vocea înăbușită. 

— Şi ce dacă? Ştiu cât de importantă e casa aceasta 
pentru tine. 

Clătină din cap. Lacrimile ei lăsau pete mari și umede. 


— Crezi că de casa asta îmi pasă mie? 

Am tăcut. 

Se uită înspre tavan. Avea ochii roșii. 

— Uite care-i treaba. Eu am crescut într-o casă enormă, 
cu servitori, piscină, lecţii de călărie, cursuri de balet, 
vacanțe de iarnă în Bermude, vacanțe de primăvară în 
Europa și vacanțe de vară pe plajă. Și brusc toate au 
dispărut, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Am pierdut 
casa în care locuiam, apoi casa din Cape, am fost nevoită 
să mă mut la altă școală... Mi-a fost foarte greu să mă 
obișnuiesc cu ideea că nu mai aveam nimic. Și da, îmi 
lipsesc toate acestea, nu o să te mint. Dar nu ele mă 
definesc ca persoană. 

— Corectează-mă dacă mă înșel, dar nu tu te uitai la 
case pe Realtor.com? 

— M-ai prins. E bine? Mi-am dorit ca pruncii noștri să 
crească într-o casă în care să aibă loc să alerge, și o curte, 
și toate celelalte? Normal. Mi-am dorit să fie atât de 
frumoasă? Normal că nu. N-o să neg că ador casa asta. Dar 
aș renunţa la ea imediat dacă ar trebui. 

— Te rog. 

— Nu m-am căsătorit cu tine gândindu-mă că o sa fiu 
bogată din nou. M-am căsătorit cu tine pentru că ești 
autentic. După toţi prefăcuţii aceia cu care am ieșit și care 
debitau toate prostiile cu Derrida!*? și Levi-Strauss!5% am 
cunoscut brusc un tip care nu era un încrezut și un 
prefăcut. 

— Levi-Strauss, am început. 

— Despre antropolog vorbesc, nu despre marca de blugi, 
spuse ea clătinând din cap, gândindu-se că probabil o voi 
lua peste picior. Și mi-a plăcut faptul că aveai atât de 
multă energie. Determinare, ambiţie, cum vrei să-i zici. 
Dar pe urma a început să dispară. 

Am dat din cap în semn de aprobare. 


132 Filosof francez (1930-2004), părintele deconstructivismului (n.tr) 
133 Claude Levi-Strauss (1908-2009), antropolog și etnolog francez 
(n.tr.) 


— Vezi și tu cât de mult te-ai schimbat, nu-i așa? Unde 
ţi-a dispărut toată încrederea în tine? Nu mai ai un 
moment de liniște. Te admir foarte mult, știi asta? 

Lacrimile îi curgeau pe obraji. Am clipit și am lăsat ochii 
în pământ. Mă simţeam ca un tâmpit. 

— Şi știi de ce? Pentru că încă de la naștere am primit 
totul pe tavă. În schimb, tu a trebuit să lupti pentru tot ce 
ai. 

— Poftim? 

— Eu am primit totul, toate legăturile, toate avantajele. 
Și ce-am făcut cu ele? Nimic. 

— Uită-te la ce faci pentru doamna cu cuverturile din 
Haiti, am zis eu. 

— Da, spuse ea cu amărăciune. Mai ajut și eu din când 
în când câte-un artist sărac. E adevărat. Dar tu... uită-te de 
unde vii. Uită-te ce-ai realizat pe cont propriu. 

— Cu ajutorul... 

— Nu, spuse ea cu hotărâre. Fără Kurt. Asta mă face 
fericită. Nu toate jucăriile pe care ni le permitem acum. 
Cum e steaua aceea de mare penibilă. 

— Cea de la Tiffany's? 

— Nu-mi place deloc. Scuze, dar e adevărat. 

Am mormăit. 

— Nu-i de mirare că n-o porţi. Ai idee cât... m-am oprit. 
Mersi că mi-ai zis acum. E cam târziu s-o duc înapoi. 

— Jason, nu-i pe gustul meu. E stridentă și ostentativă 
și... hidoasă. E pentru Susie, nu pentru mine. 

— Dar ţi-a plăcut la nebunie când ai văzut-o la ea. 

— Incercam să o fac să se simtă bine. Crezi că vreau să 
concurez în vreun fel cu Susie? Nu vreau un soț ca alei, un 
copil ca al ei, mă enervează cum îl tratează și nu vreau 
stilul ei de viaţă stupid, ostentativ și parvenit. Crezi că 
sunt ca sora mea? Ai observat vreodată că are cosmetice în 
valoare de mii de dolari în geantă? Eu folosesc produse de 
la farmaciile CVS. Suntem pur și simplu din lumi diferite. 
Așa am fost mereu. 

Poate că o subestimasem mai mult decât o făcuse ea 


vreodată. 

— Îmi pare rău, iartă-mă. Te-am jignit, zise ea. 

— Cu faptul că ţi-am cumpărat broșa? Cred că pot trece 
peste asta. De fapt, mă bucur că nu trebuie să mai văd 
chestia aceea oribilă. 

Râse ușurată printre lacrimi. 

— Chiar crezi că nu mai poate fi returnată? 

— N-o să le convină, dar lucrez în vânzări totuși. Sunt 
sigur că îi pot convinge s-o ia înapoi. 

— Ce pot să fac în legătură cu ziua de mâine? întrebă ea. 
Nu pot să-i zic lui Kurt să nu mai vină, nu-i așa? 

Mi-am scuturat capul. 

— Cred că ar fi bine să n-o faci. 

— Presupun că e mai bine să creadă că totul e normal. 

— Ce-o însemna „normal” la el. 

— Ei bine, spuse ea, până hotărăști ce faci în privinţa lui 
- și trebuie să faci ceva - cred că ar fi bine să nu-l calci pe 
coadă. 


45 


Joi după-amiază Kate m-a sunat și m-a rugat să cumpăr 
niște mâncare thailandeză pentru cină. 

— Susie adoră mâncarea thailandeză, spuse ea. 

— De ce n-o rogi pe Susie să ia? 

— N-are mașină, doar știi asta. 

— A, da. Kurt e acolo acum? 

— Tocmai a plecat. A reparat panoul pentru cablu, dar 
se întoarce la șapte. 

— Vin acasă la șase patruzeci și cinci, am spus. 


Pe drumul către casă, am cumpărat o carte despre 
tortura medievală pe care eram sigur că Ethan nu o avea. 
Trecusem de mult timp de faza în care mă simţeam vinovat 
că dezvolt și încurajez obsesiile ciudate ale lui Ethan. M- 
am oprit și la un magazin de telefoane mobile și mi-am 
cumpărat un telefon nou, păstrând același număr. Habar n- 
aveam dacă e posibil să pui un microfon într-un telefon, 
dar dacă e, trebuia să presupun că asta făcuse Kurt cu al 
meu. 

Am sărutat-o și am îmbrăţișat-o pe Susie, care îi 
pregătea lui Kate un ceai de plante în bucătărie. Era atât 
de puternic bronzată, încât parcă se dăduse cu esenţă din 
lemn de nuc. 

— Ţi-a priit Nantucket? am întrebat. Chiar ai stat la 
soare, nu glumă. 

— Eu? Pe naiba. M-am dat cu autobronzant Clarins. Nu 
pot să sufăr soarele. 

— Şi Ethan unde e? 

— Sus, citește. 

Observă cartea împachetată. 

— E pentru el? 

— Ultima apariţie de la Clubul Cărţilor despre Tortură 
ale Lunii. 


— A. Nu mai este interesat de tortură. 

— Astea sunt vești bune. 

— Ei bine, nu e cu adevărat o îmbunătăţire, începu să 
spună ea, dar Ethan apăruse deja în pragul ușii. 

M-am dus spre puști și l-am îmbrățișat. 

— "Ţi-am luat o carte, dar cred că nu mai sunt la curent. 
Am auzit că nu te mai interesează tortura medievală. 

— A început să mă intereseze canibalismul, mă anunţă 
el. 

— A, am spus. Păi, fac pariu că acesta este un subiect 
fascinant de discutat la cină. 

— I-am sugerat să se intereseze de vampiri, rosti Susie 
cu o nuanţă de isterie în glas. Sunt multe cărţi despre 
vampiri. Multe romane excelente. 

— Vampirii sunt pentru adolescente, spuse Ethan. Ştiai 
că membrii tribului Fore din Papua Noua Guinee mâncau 
creierul rudelor lor moarte, și din această cauză au făcut 
boala aceea mortală numită kurut? 

— Asta pățești dacă mănânci creierul rudelor, am spus, 
serios, făcându-i semn cu degetul. 

— Cine este prietenul tău care vine la cină? întrebă 
Susie. 

— E... e un tip interesant, am spus. M-am uitat la ceas. A 
întârziat. 

— Aceasta este cina? întrebă Ethan, observând pungile 
de hârtie pătate de ulei pe care tocmai le adusesem. 

— Da, am spus. Mâncare thailandeză. 

— Urăsc mâncarea thailandeză. Aveţi sushi? 

— Nu, nu avem, am spus. Îmi pare rău. 

— Mami, pot să mănânc Froot Loops la cină? 


— Kurt întârzie, i-am zis lui Kate. Să începem să 
mâncăm? 
— Hai să mai așteptăm un pic. 


134 Boală neurologică fatală declanșată în anii 1950 de consumul de 
creier uman (n.tr.) 


Am așezat mâncarea thailandeză pe o masă în 
sufragerie. Kate stătea pe spate pe canapeaua bunicii 
Spencer. Acum avea voie să stea în capul oaselor, chiar să 
se ridice din pat, atât timp cât stătea cât mai mult întinsă. 
Tasta la laptop. 

— Hei, n-o să-ţi vină să crezi, spuse ea. Am primit un e- 
mail de la directorul galeriei Koerner din New York. Adoră 
lucrările lui Marie, îţi zic, le adoră. Le compară cu ale 
artistei afro-americane Faith Ringgold, exact cum am zis și 
eu! Crede că lucrările ei vor fi expuse alături de cele ale 
artistului Romare Bearden și ale pictorului Jacob 
Lawrence, și folosește chiar nume precum Philome Obin! 
și Hector Hyppolite!5%! 

— Acesta e un lucru minunat, am spus. 

La șapte patruzeci și cinci, am încercat să-l sun pe Kurt 
pe mobil, dar n-am primit niciun răspuns. l-am scos cartea 
de vizită din portofel, am luat numărul de la birou și am 
încercat și acolo, dar n-a răspuns nimeni. Nu-l sunasem 
niciodată pe telefonul de acasă, ci doar pe mobil, dar m-am 
uitat în cartea de telefon pentru orice eventualitate. Nu 
apărea niciun Kurt Semko. 

Pe la opt, eu, Susie și Kate am început să mâncăm 
frigăruile de pui thailandeze satay. La opt și jumătate sună 
soneria. 

Kurt avea părul ud, mirosea a săpun și arăta de parcă 
tocmai ieșise de la duș. 

— Scuze, omule, spuse el. Cred că am adormit. 

— Ţi-ai închis telefonul mobil? După ce mi-ai făcut mie 
atâta morală? 

— Nu l-am avut la mine. Scuze. 

— Sper că nu te superi că am mâncat deja. 

— Nu-ţi face griji. Pot să stau cu voi la masă oricum? 

— Desigur. 

Ethan cobori din dormitor și salută. 


135 Pictor haitian (1892-1986), considerat cel mai mare artist haitian 
(n.tr.) 
136 Pictor haitian (1894-1948), considerat rivalul lui Obin (n.tr.) 


— Sunteţi soldat? întrebă el. 

— Am fost, răspunse Kurt. 

— Ştiaţi că atunci când armata lui Napoleon s-a retras 
din Rusia, soldaţii erau atât de flămânzi, încât și-au mâncat 
propriii cai? Și apoi au recurs la canibalism? 

Kurt îmi aruncă rapid o privire, apoi spuse: 

— Da, sigur. Asta s-a întâmplat și cu soldaţii germani la 
Stalingrad în al Doilea Război Mondial. Au rămas fără 
mâncare, așa că au început să-și mănânce camarazii de 
front. Pe cei morți, vreau să zic. Aia da nebunie în armată. 

— În cartea mea nu scria asta. O să trebuiască să mă 
interesez de chestia asta. Soldaţii și canibalismul. 

Intră după mine în camera de zi, unde Kurt o pupă pe 
Kate pe obraz. Nu știam că deja se sărută pe obraz, dar n- 
am spus nimic. Dădu mâna cu Susie. 

— Cum merge cu televiziunea prin cablu? o întrebă el pe 
Kate. 

— Ştii, răspunse Kate, am observat că semnalul e chiar 
mai bun decât înainte. Adică, e cablu digital și ar trebui să 
fie perfect, dar canalele analogice se vedeau mereu cu 
puţini purici. Acum se văd la fel de bine ca și cele digitale. 
A, mai este doar o frigăruie satay - scuze - dar a rămas 
destul de mult pad thai!”. 

Mi s-a părut că-mi aud telefonul mobil sunând în biroul 
de sus, dar l-am ignorat. 

Kurt luă o farfurie de hârtie și-și puse mult pad thai, 
legume în sos de usturoi, orez prăjit și salată boeuf. 

— Nu știu cine v-a instalat vouă cablul, dar am schimbat 
conexiunea Radio Frequency cu una Separate-Video și 
acum e mult mai bine. Acum profiți de faptul că ai plasmă. 

— Înţeleg, spuse Kate. Îţi mulţumesc. 

— În plus, am înlocuit vechiul cablu splitter cu patru 
ieșiri cu un amplificator de semnal cu curent - e o 
diferență mare. A, și piesele de conversie analog-digitală 
din receptor erau învechite - m-am dus la compania de 


137 Fel de mâncare thailandez ce are la bază tăieţei din orez. (n.tr.) 


cablu și l-am înlocuit cu un receptor nou. Niciodată nu-ţi 
spun chestia asta, dar acum au unul mult mai bun. Şi am 
pus niște cabluri video faine, cu argint. Imbunătăţesc 
foarte mult imaginea. 

— Incepi să vorbeşti ca Phil Rifkin, odihnească-se în 
pace, am zis eu. 

— De unde știi toate chestiile astea? se minună Susie. 

— Am lucrat mult cu echipamente electronice în Forţele 
Speciale. 

— Cum te descurci în PowerPoint? am vrut eu să știu. 

— Ai fost în Forţele Speciale? întrebă Susie. Adică în 
Beretele Verzi? 

— Nu li se mai spune așa, zise Kurt. 

— Tipii aceia care l-au căutat pe Osama Bin Laden în 
Afganistan? 

— Nu eu, dar unii din tipii de la Forţele Speciale l-au 
căutat. 

— E adevărat că l-aţi înconjurat în Tora Bora, dar n- 
aveaţi ordin să-l capturați și a trebuit să vă uitaţi la 
elicopterele rusești cum îl duceau în Pakistan? 

— Din câte știu eu, nu, zise Kurt. 

In mod clar era mobilul meu, și suna din nou, a doua sau 
a treia oară. 

— N-are nimic de băut, spuse Kate. Jason, te duci tu la 
bucătărie să-i aduci o bere? Avem bere Sam Adams, îţi 
place? 

— Vreau doar apă. E bună și de la robinet. 

Mă duceam pe hol către bucătărie, când telefonul de pe 
perete începu să sune. 

— Jason? Jason... sunt Jim Letasky. Părea că rămăsese 
fără suflu. 

— A, salut, Jim, am spus, puţin surprins că mă suna 
acasă. Tu m-ai sunat mai devreme pe telefonul mobil? 

— Jason... O, Iisuse! O, Doamne! 

— Ce e? 

— E... Doamne, Dumnezeule! Respira greu. 

— Ce e, Jim? Ești bine? 


— Am fost la... la sala de sport a liceului din Waltham, 
cred? Unde joacă Trevor și Brett baschet. Și... și... 

— Şi ce? S-a întâmplat ceva? E totul în regulă? 

— Hristoase, Jason, a avut loc un accident. Plângea. De 
mașină. Au murit. 

— Au murit? Cine a murit? 

— Trevor și Brett. El... Trevor conducea Porsche-ul cu 
viteză foarte mare, și cred c-a pierdut controlul... of, 
omule. Un tip a văzut când s-a întâmplat. Au ajuns pe 
marginea șoselei, au intrat într-un parapet și s-au dat 
peste cap. A venit poliţia și tot tacâmul și... 

Simţeam că pic din picioare. Genunchii mi s-au înmuiat 
și m-am scurs pe podeaua din bucătărie, iar receptorul 
telefonului mi-a căzut din mână, rămânând atârnat de fir. 
După aproximativ un minut în care am stat acolo într-o 
stare de șoc, m-am ridicat nesigur și am închis telefonul. 
M-am așezat pe un scaun de bucătărie, cu mintea răvășită. 
Cred că am zăcut așa vreo cinci, poate zece minute. 

Apoi am tresărit la auzul vocii lui Kurt. Stătea în pragul 
ușii de la bucătărie. 

— Hei, frate, zise el, privindu-mă curios. Ești bine? 

M-am uitat la el. 

— Trevor și Gleason au suferit un accident de mașină, 
am spus. Trevor a pierdut controlul mașinii. Am tăcut 
câteva secunde. Amândoi au murit pe loc. 

Kurt păru a procesa informaţia pentru câteva secunde. 

Apoi, ochii i se măriră. 

— Tu glumești. Tocmai s-a întâmplat? 

— Erau în drum spre meciul de baschet. Trevor 
conducea Porsche-ul. Mașina a intrat într-un parapet și s-a 
răsturnat. 

— La naiba! Incredibil! Mă ţintuia cu privirea. Nu privea 
în altă direcţie. 

Mă simţeam de parcă aș fi avut un cutit înfipt în stomac, 
în măruntaie. Mă cuprinse un fior. 

CD-ul acela pe care-l ascultasem în mașină despre 
comunicarea non-verbală. Kurt mi-l recomandase. Era 


vorba despre analizarea feţelor oamenilor pentru a găsi 
schimbări minuscule la mușchii faciali, mici gesturi 
involuntare pe care le facem cu toţii. Chiar și mincinoșii 
experimentați. 

Pe Kurt l-a dat de gol reacţia întârziată, încordarea 
rapidă a mușchilor din jurul ochilor. Felul în care și-a 
ridicat bărbia și și-a înclinat aproape imperceptibil capul. 
Clipi de câteva ori rapid. Ştia deja. 

— Ei, am spus. 

Kurt își încrucișă braţele. 

— Ce-i? 

Am zâmbit. Forţat, dar tot zâmbet era. 

— Nu erau chiar cei mai simpatici tipi din lume. 

Kurt îmi privi chipul, fără să aibă vreo reacţie. 

Am inspirat profund și am expirat. Mi-am păstrat 
zâmbetul pe buze. 

— Uneori soarta îți dă o mână de ajutor, am spus. 
Intervine chiar atunci când ai mai multă nevoie, în cele mai 
surprinzătoare moduri. 

Kurt nu reacţiona în niciun fel. 

— Accidentul acesta de mașină este cât se poate de 
convenabil. 

Kurt îmi privea faţa, observam lucrul acesta. Mă privea 
atent. Ochii i se îngustară foarte ușor. Mă „citea”. Mă 
studia, încerca să-și dea seama dacă chiar credeam ce 
spun. Dacă chiar aveam atâta stăpânire de sine. Dacă 
încercam să-l manipulez. 

Chipul mi se relaxă. Nu voiam să creadă că și eu încerc 
să îl analizez. M-am uitat în jos, mi-am șters fruntea cu 
mâna, mi-am dat părul pe spate. Ca și cum aș fi căzut pe 
gânduri. 

— Hai să recunoaștem, am spus. El era un gândac 
nenorocit, nu-i așa? Amândoi erau. 

Kurt mormăi. Genul de mormăit prin care arăţi că nu 
ești nici pro, nici contra. 

— Puteau să-mi facă mari probleme, am spus. 

După o pauză, Kurt răspunse: 


— E posibil. 

— Tu ai grijă de mine, am spus. Apreciez asta. 

— Nu înţeleg la ce te referi, zise Kurt. Nu i-am putut 
descifra expresia. 

— Ești absolut sigur, am întrebat foarte încet, că n-are 
cum să afle nimeni? 

Nu m-am uitat la el. M-am uitat în jos, studiind gresia. 
Am așteptat. 

— Ce să afle? întrebă el. 

M-am uitat prin bucătărie, ca și când aș fi vrut să mă 
asigur că nu ne auzea nimeni. M-am uitat în sus și i-am 
observat poziţia gurii, sclipirea din ochi. Nu era chiar 
zâmbet, nici rânjet. Dar era ceva. Era o satisfacţie mută. 
Poate ironie. 

— Cum ai reușit să faci asta? l-am întrebat eu în șoaptă. 
M-am uitat înspre podea, apoi din nou la el. 

Au trecut așa cinci, zece secunde. 

— I-ai făcut ceva la mașină, nu-i așa? am întrebat. Am 
simţit cum mi se întorcea stomacul pe dos. Aveam un gust 
amar în gură, un gust de fiere. 

— Nu știu despre ce vorbești, zise Kurt. 

M-am repezit la chiuveta din bucătărie și am vomitat. 

Am dat afară totul, până n-a mai rămas nimic și apoi am 
continuat. Simţeam un gust acru. Vedeam stele verzi. 
Eram pe punctul de a leșina. 

L-am văzut pe Kurt stând deasupra mea, i-am zărit în 
ceaţă faţa grotesc de mare. 

— Te simţi bine? 

Un alt val de greață mă lovi, propulsându-mi capul în 
faţă, în chiuvetă. Nu mai aveam nimic în stomac. Doar o 
senzaţie de uscăciune. 

Am apucat marginea blatului, am simţit gresia rece în 
mâini, încet, m-am întors către el, cu faţa arzându-mi, totul 
în jur strălucea prea tare, luminiţe îmi jucau în fața 
ochilor. Putoarea vomei mi-a asaltat nările. Îmi mirosea a 
pad thai nedigerat. 

— I-ai ucis, am spus. I-ai ucis, fir-ar a dracului de treabă! 


Ceva din expresia feţei lui Kurt se încordă. 

— Ești tulburat, spuse el. Multă presiune pe capul tău, 
evident. Acum mai e și asta. 

— L-ai omorât. Ai umblat la Porsche-ul lui Trevor. Ştiai 
că aveau să meargă amândoi la baschet. Ştiai că-i place să 
conducă cu viteză. Dumnezeule! 

Ochii lui Kurt erau seci ca ai unui mort. 

— Ajunge, spuse el. Ai sărit calul, amice. Arunci acuzaţii 
nefondate în halul ăsta. Singurii oameni care-mi vorbesc 
așa... 

— Negi? am strigat. 

— Vrei să te potolești, te rog? Vrei s-o lași moale? Și 
vorbește mai încet. Acum o să încetezi cu toate nebuniile 
astea. Nu-mi place să fiu acuzat de ceva ce n-am făcut. 
Tulburat sau nu, nu-mi pasă. Trebuie să te stăpânești. Să 
te calmezi. Să te potolești. Pentru că nu-ți dorești să-mi 
vorbești așa. Nu-mi place deloc. 

L-am privit pur și simplu, fără să știu ce să-i spun. 

— Prietenii mei nu-mi vorbesc așa, spuse el cu o privire 
opacă. Și nu vrei să mă ai ca dușman. Crede-mă. Chiar nu 
vrei să-mi fi dușman. 

Apoi se întoarse încet și, fără să mai spună un cuvânt, 
ieși din casă. 


46 


Trebuia să-i fi spus lui Kate în acel moment, chiar acolo? 

Poate că da. Dar știam cât de tare aveau s-o tulbure 
bănuielile mele. Niciunul din noi nu voia să pună sarcina în 
pericol. Poate că era prea târziu ca stresul s-o facă să 
piardă copilul nu știam asta -, dar nu voiam să risc. 
Bineînţeles, Kurt negase. Dar eu știam. Curând, trebuia să- 
i spun. Sau avea să afle singură. Dar voiam să mă adun, să- 
i dau vestea așa cum trebuia. Calm, raţional. După ce voi 
medita îndelung. Pe un ton stăpânit, protector. 

— Tu ai vomitat? întrebă ea. 

— Da. 

— Crezi că era stricată mâncarea? întrebă Susie. Puiul 
sau altceva? Mă gândeam să nu fi avut vreun gust ciudat. 

— Nu, mâncarea e bună, am spus. A fost o reacţie pe 
fond nervos, asta e tot. 

— De la stres, spuse Susie. Craig vomită de fiecare dată 
când are de prezentat un episod pilot directorilor executivi 
de la televiziune. 

— Da? am întrebat, dorindu-mi să plece o dată. 

— Unde-i Kurt? întrebă Kate. 

— A trebuit să plece. 

— V-aţi certat sau ceva de genul acesta? Mi s-a părut că 
aud o ceartă. Mă privi cu atenţie. 

— N-a fost mare lucru. Da, ne-am certat din cauza unor 
probleme apărute la serviciu. Nimic important. Pot să iau 
mâncarea? 

— Jason, pari foarte tulburat. Ce s-a întâmplat? Cine era 
la telefon? 

— Serios, am spus. Nu contează. 

— Uite, tocmai am sunat-o pe Marie și i-am spus de 
galerie. Ştii ce mi-a zis? Mi-a zis ceva în dialectul creol. Nu 
mai știu exact ce mi-a spus, dar bâiguia ceva de genul că 
trebuie să ţii minte ploaia care ţi-a făcut porumbul să 


crească. Era felul ei de a-mi spune că îmi e recunoscătoare 
pentru ce am făcut. 

— Sunt mândru de tine, iubito. Ai făcut un lucru bun. 

— Nu arăţi bine, Jason, zise ea. Ești sigur că totul e în 
regulă? 

— Totul e bine, am spus. 


Am dormit puţin în noaptea aceea. 

M-am trezit ca de obicei ridicol de devreme, la cinci, 
obișnuit să beau o ceașcă de cafea și să merg la sala unde 
se antrena Kurt. Dar apoi, când mă strecuram afară din 
pat fără să fac gălăgie, mi-am amintit. Mi-am preparat o 
cafea și mi-am verificat e-mailul. Am scris un e-mail către 
toţi angajaţii de la biroul din Framingham să le dau vestea. 

Să scriu „veste tristă” sau „tragică”? 

Până la urmă m-am hotărât să încep: „Regret profund că 
trebuie să vă aduc la cunoștință vestea tragică a mortii lui 
Trevor Allard și Brett Gleason...” 

Pe la șase, m-am dus să iau Herald și Globe de pe 
veranda din faţă. Le-am scanat rapid, căutând articole 
despre accident, dar n-am găsit nimic. 

Cei de la Herald trăiau din astfel de reportaje - varianta 
scrisă a telejurnalelor în care erau prezentate numai acte 
de violenţă: doi tineri angajaţi de top ai uneia dintre cele 
mai mari companii din lume. Un Porsche scăpat de sub 
control, atât șoferul, cât și pasagerul decedați. Dar știrea 
nu ajunsese încă în niciunul din ziare. 

Am condus spre birou în liniște - fără cărţi audio, fără 
generalul Patton, fără muzică, fără radio - și m-am tot 
gândit. 

Când am ajuns la birou - primul - am deschis browserul 
de internet și am căutat pe Google „Poliţia statului 
Massachusetts” și „omucidere” ca să văd dacă apar nume 
cunoscute. Primul lucru care mi-a apărut în faţa ochilor a 
fost pagina web a poliţiei statului Massachusetts cu un 
mesaj de la un tip fioros în uniforma completă a poliţiei 
statale, un colonel care cred că era superintendentul 


poliţiei. 

Pe dreapta era o coloană cu „Știri și noutăţi” și primul 
rând care mi-a sărit în ochi a fost ACCIDENT FATAL ÎN 
WALTHAM. Am dat clic pe link. Urma un comunicat de 
presă intitulat Reacţiile poliției la un accident de mașină în 
Waltham. 

Numele lui Trevor era scris îngroșat, ca și al lui Gleason. 
Câteva fraze: „declaraţi morţi la locul accidentului” și 
„mergeau spre nord pe autostrada 95 din Waltham, la sud 
de ieșirea 26”. 

Apoi continua: „Datele preliminare colectate în timpul 
investigaţiei de ofițerul Sean McAfee indică faptul că un 
Porsche 911 Carrera 4S din 2005 a derapat și a lovit un 
parapet și un suport înainte de a se prăbuși. Vehiculul a 
fost remorcat de compania J&A”. Mai scria: „Cauzele 
accidentului rămân sub investigație de către 
departamentul de analiză și reconstituire a accidentelor și 
departamentul de servicii pentru accidente al poliţiei 
statului. Și „Deși accidentul e încă sub investigaţie, se pare 
că viteza a fost cauza acestei nenorociri”. Şi „Nu mai 
există informaţii publice. Vă rugăm să nu luaţi legătura 
direct cu ofiţerii”. 

Frate, orice și oricine are site în ziua de azi. Am fost 
uluit să descopăr că știrea era deja publică. Când am 
tastat pe Google numele ofițerului McAfee, nu mi-a apărut 
nimic. Dar nu era greu să-i găsesc numărul de telefon 
sunând la poliția statului. 

Și apoi? Ce aveam în afară de bănuieli? Să-l sun pe 
ofițerul McAfee și să-i spun că bănuiesc că prietenul și 
colegul meu Kurt Semko umblase la automobilul Porsche, 
cauzând accidentul? 

M-ar întreba de ce cred asta, ce motive am să-l 
suspectez pe domnul Semko. Nu, ar fi o prostie. Accidentul 
era investigat. Poate găseau ceva pe sub bucăţile îndoite 
ale mașinii care să le indice ce se întâmplase cu adevărat. 
Până când n-aveam ceva concret, n-avea rost să-mi dau cu 
presupusul. 


Nu știam cum ar reacţiona Kurt dacă ar afla că îmi 
exprimasem suspiciunile în faţa polițiștilor, dar bănuiam că 
nu într-un mod plăcut. 

Totuși, trebuia să fac ceva. Îmi venisem în fire. Îmi luase 
prea mult timp să-mi dau seama că acest Kurt era un om 
periculos, că scăpase de sub control și că trebuia să-l 
opresc. Îmi oferise ajutor în orice fel de probleme, mici sau 
mari. Poate apelând la soluţii de care nu fusesem 
conștient. lar eu aprobasem în tăcere tot ce făcuse pentru 
mine, deși știam că nu era corect. 

Ambiţia mersese totuși prea departe. Trebuie, cel puţin, 
să aibă limite. Da, depășisem o limită. Voiam să fac ceea ce 
trebuia. Dar ce anume? 


47 


Băieţii începură să vină în biroul meu pe la ora nouă - 
întâi Letasky, apoi Festino și Forsythe, până când s-a 
adunat o mică mulţime. 

Fie că-i plăcuseră sau nu pe Trevor Allard și Brett 
Gleason, lucraseră cu cei doi, se tachinaseră cu ei în 
pauze, vorbiseră despre sport, mașini, femei și afaceri, și 
erau șocați cu toţii. Vorbeau încet, încercând să își dea 
seama ce se întâmplase. Letasky le povesti ce auzise de la 
alt membru al echipei de baschet care condusese în 
spatele Porsche-ului - cum se curba autostrada spre 
dreapta, dar Porsche-ul intrase drept în parapet, ulterior 
într-un pilon de susţinere al podului, din beton, iar apoi 
mașina se răsturnase. Medicii de la urgenţă care veniseră 
și-au dat seama că nu era nevoie de ambulanţă. Cei doi 
bărbaţi erau morţi. Partea stângă a autostrăzii a fost 
închisă ore întregi. 

— Trevor era cumva beat? întrebă Forsythe. Nu-mi aduc 
aminte să fi fost vreun mare betiv. 

Desigur, nimeni nu știa. 

— Patologul face de regulă teste pentru determinarea 
cantităţii de alcool în sânge, spuse Festino. Cel puţin așa 
arată în CSP, 

— Mă îndoiesc, spuse Letasky. Adică, eu nu l-am 
cunoscut pe Trevor la fel de bine ca voi și abia-l cunoșteam 
pe Gleason, dar mergeau să joace baschet. Mă îndoiesc că 
s-ar fi ametit înainte de meci. După, poate. Dar nu înainte. 

— Gleason le trăgea la măsea la greu, spuse Festino. 
Mare petrecăreţ. 

— Dar totuși, înainte de meci... obiectă Letasky. 

Toţi aprobau din cap. Allard n-avea cum să fi fost beat; 
nu era logic. 


138 Celebru serial american lansat în 2000, de mare succes și în 
România (n.tr.) 


— Ştiu că se deplasa cu viteză, spuse Forsythe. Cu viteza 
foarte mare. Dar știa să conducă. Cum să fi pierdut 
controlul mașinii? N-a plouat azi-noapte, nu-i așa? 

Letasky clătină din cap. 

— Pată de ulei sau altceva? întrebă Forsythe. 

— Eu am mers pe autostrada 95, spuse Letasky, și n-am 
văzut vreo pată de ulei. 

— Aţi cunoscut-o pe nevastă-sa? întrebă cel mai tânăr 
agent de vânzări, Detwiler. 

— O bucăţică bună, spuse Festino. Blondă, cu sâni mari. 
Exact genul cu care te-ai fi așteptat să se însoare Trevor. 
Se uită în jur și observă privirile pline de reproș. Îmi pare 
Tău. 

— Slavă Domnului că n-au avut copii, adăugă Letasky. 

— Slavă Domnului, am spus. Până atunci ascultasem, nu 
vorbisem. Nu voiam să risc ca ei să-mi afle suspiciunile. 

— A fost vreo defecţiune sau ceva de genul acesta? 
întrebă Detwiler. 

Letasky trase aer în piept. 

— Cred că orice e posibil. 

— Doamna Allard o să aibă un proces al naibii cu 
Porsche, fu de părere Festino. 

Câteva minute mai târziu, băieţii ieșiră - toţi aveau 
telefoane de dat dar Festino rămase în urmă. 

— Auzi, încercă el să se facă auzit. In legătură cu 
Trevor? 

— Da? i-am răspuns. 

— Ştiu că nu-i frumos să vorbeşti morții de rău, dar mă 
enerva la culme dobitocul acela. Ştii asta. Cred că și pe 
tine te scotea din sărite. 

N-am răspuns. 

— Dar - nu știu poate nu era chiar atât de rău. Ca și 
Gleason. Deși acela era și mai nesuferit. 

Am aprobat din cap, pur și simplu. 

— Şi, ei bine... poate nu este momentul potrivit, dar te-ai 
hotărât cui o să dai conturile lor? 


Știrile circulă repede în era e-mailului. Chiar înainte de 
prânz am primit un e-mail de la Joan Tureck din Dallas: 


Îmi pare foarte rău să aflu despre Trevor Allard 
și Brett Gleason. Nu pot să cred. Dac-aș fi 
superstițioasă, aș spune că firma Entronics este 
blestemată. 


Poate avea dreptate. 

La prânz, am găsit un telefon cu plată la cafeneaua 
angajaţilor. Era folosit foarte rar - era o clădire în care toţi 
au telefoane în birou și mobile. 

Mă hotărâsem să sun la poliţie. 

Ceea ce voiam de fapt să fac era să sun la un număr 
unde să las un apel anonim cu privire la o crimă. Dar, 
incredibil, se părea că poliția statului Massachusetts nu 
avea așa ceva. Pe site-ul lor am găsit numere pentru a 
raporta cazuri de terorism, incendiere premeditată, 
urmăriți general, furt de mașini, acte caritabile false. 
Exista chiar și un număr pentru abuzul de oxicontină!%. 
Dar pentru bătrâna și banala crimă, nimic. 

Așa că l-am sunat pe ofiţerul al cărui nume era trecut în 
comunicatul de presă de pe internet. Ofiţerul Sean 
McAfee, cel care se ocupa de investigarea accidentului își 
avea biroul în clădirea poliţiei statale din Concord. Aripa A. 
Deși mă îndoiesc că făcea mai mult decât să realizeze o 
investigaţie de formă. 

Totuși, nu voiam ca apelul să poată fi detectat. Poliţia, 
bănuiam eu, poate depista orice apel în ziua de azi, 
inclusiv pe cele de pe telefoanele mobile. Dacă voiau să 
detecteze apelul, măcar nu aveau să ajungă altundeva 
decât la un telefon cu plată din cafeneaua angajaţilor 
companiei Entronics din Framingham. 

— Sunt sergentul McAfee, spuse o voce aspră, cu accent 
sudist. 


139 Medicament analgezic derivat din opiu (n.tr.) 


Nu era nimeni în apropiere - asta era o nișă a cafenelei 
de lângă o ușă de serviciu -, dar tot nu îndrăzneam să 
vorbesc tare. Totuși, voiam să par încrezător, sigur pe 
mine. 

— Domnule sergent McAfee, am spus cu cea mai bună 
voce neutră pe care o aveam, investigaţi un accident care 
a avut loc azi-noapte pe autostrada 95 din Waltham? Cel 
cu Porsche-ul? 

Suspicios: 

— Da? 

— Am niște informaţii legate de el. 

— Cine sunteţi? 

Eram pregătit pentru asta. 

— Un prieten de-al șoferului. 

— Numele? 

Numele meu? Al șoferului? 

— Mă tem că nu-mi pot da numele. 

— Ce informaţii aveţi? 

— Cred că s-a umblat la mașină. 

Pauză lungă. 

— De ce credeţi asta? 

— Pentru că șoferul avea un dușman. 

— Un dușman? Credeţi că a fost împins de pe șosea, nu-i 
așa? 

— Nu. 

— Credeţi că a umblat cineva la automobil? 

— Așa cred. 

— Domnule, dacă aveţi informaţii care ar putea ajuta la 
investigaţie, faceţi-vă dumneavoastră și decedatului un 
bine și veniţi să vorbim. 

— Nu pot să fac asta. 

— Sunt dispus să vin în Framingham. 

El știa de unde provenea apelul. 

— Nu mă pot întâlni cu dumneavoastră. 

Polițistul începea să fie exasperat. Ridică tonul: 

— Domnule, fără mai multe informaţii, cum ar fi un 
nume al acestui „dușman” de care-mi vorbiţi, nu am 


suficiente probe. Echipa de la locul accidentului a 
investigat atent zona, toţi cei opt metri și doi centimetri. 
Nu sunt urme de cauciuc, de derapaj sau de viraj, nimic 
care să indice altceva decât că șoferul a intrat drept în 
parapet. Din câte știm noi, a fost un accident fatal cu o 
singură mașină, din neglijenţa șoferului. Dacă aveţi ceva 
care să ne schimbe părerea, oferiți-ne informaţiile 
respective. Dacă nu, lăsaţi-o baltă. 

Nu mă aşteptam ca polițistul să devină agresiv verbal. 
Mă întrebam dacă încerca să mă facă să mă simt vinovat și 
să cooperez sau pur și simplu nu îl interesa deloc acest 
eveniment rutier tragic. 

— Cred doar, am spus, foarte încet, că ar trebui să vă 
puneţi oamenii să cerceteze atent mașina. Pot să pariez că 
vor găsi urme de sabotaj. 

— Să se uite atent la automobil? îmi răspunse polițistul. 
Domnule, mașina a fost distrusă complet, apoi a luat foc. 
Nu a rămas mare lucru din ea, OK? Mă îndoiesc că va 
putea cineva să găsească ceva. 

— Numele lui este Kurt Semko, am spus repede și am 
închis telefonul. 

Când am ieșit din nișă și mergeam spre cafenea, l-am 
văzut pe Kurt stând cu vreo doi tipi de la departamentul de 
securitate corporatistă. Vorbeau tare și râdeau, dar Kurt 
mă urmărea din priviri. 


48 


Interfonul sună, iar Franny spuse: 

— E domnul Hardy. 

— Jason, se auzi vocea răsunătoare și mieroasă, te rog 
să mă scuzi pentru că te anunţ în ultimul moment, dar e 
nevoie să zbori până la L.A. Mâine. Am aranjat o întâlnire 
și vreau să fii acolo. 

Făcu o pauză. Am mormăit în gând, dar am spus: 

— Am înţeles. 

— Cu Nakamura-san, adăugă el. 

— Nakamura-san? Hideo Nakamura? 

Inţelesesem eu greşit? Hideo Nakamura era 
preşedintele consiliului de administrație al corporației 
Entronics. Era precum marele Oz. Nimeni nu-l văzuse 
vreodată. Cu excepția lui Gordy, cu o singură ocazie. 

— Așa-i. Marele șef. Vine de la New York, e în drum spre 
Tokio. L-am convins să facă o oprire scurtă în Santa Clara, 
să primească personal un raport de la cel mai bun om al 
meu. Să vadă cu ochii lui cum ai schimbat vânzările. 


— Doar... eu? 
— Tu și ceilalţi doi vicepreședinți. Vreau să-l dau pe 
spate. 


— Da, domnule, am spus. Se rezolvă. 

— A trebuit să duc multă muncă de lămurire cu el ca să-l 
conving să facă oprirea asta. Vine în America o dată sau de 
două ori pe an, dacă vine, știi asta. 

— Uau. 

— Cred că va fi impresionat de tine. Sunt sigur că va fi 
impresionat de ce-ai realizat. 

— Credeţi că ar trebui să pregătesc o prezentare? 

— Desigur. Nakamura-san adoră PowerPoint. Fă o 
scurtă prezentare în PowerPoint. Cinci sau șase idei, nu 
mai multe. Foarte generală. Vederea de ansamblu. 
Performanţa diviziei tale, realizările și problemele 


esenţiale. Îi place când angajaţii lui conștientizează că 
întâmpină dificultăţi. 

— Am priceput. 

— Trebuie să ajungi la Santa Clara la zece și jumătate. 
Voi arunca eu mai întâi o privire peste prezentarea ta. 
Nakamura-san și anturajul său vor sosi la ora unsprezece 
fix și vor pleca exact la ora douăsprezece. O oră. Să nu 
întârzii. Este vital să ajungi la timp. Esential. Nakamura- 
san este extraordinar de punctual. 

— Am înţeles. E prea târziu să prind un zbor de seară, 
dar sunt sigur că sunt multe dimineaţa devreme. 

— Nu uita să aduci cartea de vizită. Meishi, cum îi zic ei. 
I-o dai cu ambele mâini, ţinând-o de colțuri. Când el ţi-o dă 
pe a lui, ia-o cu ambele mâini și studiaz-o atent. N-o băga 
în buzunar sub nicio formă. 

— Nu-ţi face griji, am spus. Știu ritualurile. Voi fi acolo. 

— La fix, mă atenţionă Hardy. 

— Mai devreme, am spus. 

— Şi după, dacă ai timp, vino să navighezi cu mine pe 
Samurai. 

— Pe Samurai? 

— Noul meu iaht Lazzara cu o lungime de douăzeci și 
patru de metri. E o adevărată frumuseţe. O să-ţi placă la 
nebunie. 


În timp ce Franny se apucă să-mi caute un zbor, mi-am 
anulat întâlnirile din ziua următoare și am sunat-o pe Kate 
ca să-i spun de schimbarea planurilor. l-am zis că urma să 
mă întâlnesc acasă a doua zi, după marea prezentare. Apoi 
am început să fac calcule și să alcătuiesc o ciornă a 
prezentării în PowerPoint pe care Franny urma să o 
retușeze. 

Puțin mai târziu, Franny intră în birou. 

— E greu. E prea târziu să prinzi zborurile de la șase sau 
de la șapte. E un zbor la opt douăzeci spre San Jose, dar e 
plin. Până la refuz. La fel și cele spre San Francisco și 
Oakland. 


— Dar avionul companiei? 

— În visele tale, dragă. 

Avionul companiei era ori la New York, ori la Tokio și nu 
era de nasul meu. Ştia că glumesc. 

— Şi dacă iau un avion mâine-dimineaţă? 

— Există doar un zbor care să te ducă acolo și să-ţi lase 
destul timp. Cel cu US Air, de la șase și jumătate spre San 
Francisco. Ajunge la nouă cincizeci și două. Va fi la limită. 
Santa Clara e la cincizeci de kilometri, deci o să-ţi închiriez 
o mașină. Rolls-Royce, ca de obicei? 

Femeia începea să aibă simţul umorului. 

— Cred că de data asta vreau un Bentley. 

Se întoarse la birou să sune la agenţia noastră de voiaj, 
iar eu, vânător-culegător corporatist ce eram, am plecat în 
căutare de cifre. 


Când m-am întors, vreo douăzeci de minute mai târziu, 
Franny îmi spuse: 

— Kurt a fost aici. 

— Da? 

— Ti-a pus ceva pe birou. A zis că o să treacă pe-aici mai 
târziu. Cică ar avea ceva important de discutat cu tine. 

Am simţit tensiunea crescându-mi. Kurt nu avea vreun 
motiv legat de afaceri să treacă pe acolo. Nu avea cum să 
fie de bine. 

Nu aveam nimic pe birou. 

Îmi sună mobilul. L-am căutat prin birou, dar nu l-am 
găsit. Sună iar, îndepărtat și înăbușit. Suna din servieta 
mea englezească de fiţe. Nu-mi aminteam să-l fi lăsat în 
servietă, dar eram cam împrăștiat în ultima perioadă. 

Am ridicat servieta de la podea, lângă birou, am deschis- 
0... 

Și ceva explodă. 

Se auzi o pocnitură puternică, un vâjâit, și ceva mă lovi 
în faţă, împrăștiindu-se, împiedicându-mă să văd pentru un 
moment. M-am tras în spate și m-am dat la o parte. 

— Iisuse! am strigat. 


Mi-am înlăturat bucăţile mici și tari de pe faţă și din 
ochi. M-am uitat la ceea ce aveam pe mâini: bucățele 
colorate de plastic și de folie argintie în formă de 
umbreluţe și steluțe. Biroul era plin de ele. 

Confetti. 

Am auzit un râs încet, răgușit. Kurt stătea acolo și se 
prăpădea de râs. Franny fugise înăuntru, acoperindu-și 
faţa cu mâinile, îngrozită. 

— La mulţi ani, zise Kurt. Scuză-mă. 

O dădu pe Franny afară și închise ușa după ea. 

— Nu-i ziua mea, am spus. 

— Dacă era o urgenţă adevărată, erai mort. 

— Ce dracu' a fost chestia asta? 

— Uită-te și singur. O chestie artizanală. Motor de 
machetă de rachetă, pornit electric. Micro întrerupător de 
la magazinele de electronice Radioshack. Un cârlig de 
rufe, câteva piuneze, niște cositor și o baterie de nouă 
volti. Din fericire pentru tine, motorul de la macheta de 
rachetă era băgat într-o pungă de confetti. Dar să zicem 
că, în loc de un motor de machetă de rachetă, aș fi folosit 
un cartuș de explozibil. Și să mai zicem că, în loc deo 
pungă de confetti, aș fi folosit explozibil din plastic C-4. 
Bine, explozibil nu puteam să iau de la Radioshack, dar 
unii dintre noi știu de unde să facă rost, nu-i așa? Făcu cu 
ochiul. Înţelegi ce-ţi spun eu ţie acum? Într-o bună zi poate 
deschizi portbagajul mașinii și face bum. Și acelea nu vor fi 
confetti. 

— Ce vrei, Kurt? 

— Am vorbit cu un prieten de la poliţie. 

Am ridicat din umeri. 

— Mi-a zis că s-a primit un apel anonim. Despre moartea 
lui Trevor Allard. De la un telefon cu plată. Cel din 
cafenea. 

„Llisuse”. Am clipit și am ridicat iar din umeri. 

— Cel care a sunat mi-a pomenit numele. 

M-am rugat ca faţa să nu mă dea de gol. 

— Prietenul meu m-a întrebat: „Ce-i, Kurt, ai enervat pe 


careva? Încearcă cineva să te împroaște cu noroi?” 

— De ce-mi spui mie chestiile astea? 

Kurt se trase aproape de mine. 

— Să-ţi zic ceva, mi-a spus el, aproape în șoaptă. Am 
numeroși prieteni, în multe locuri. Cu oricine ai vorbi de la 
poliţie, aflu garantat într-o oră. Cu cine dracului crezi că te 
joci? 

Am încercat să mă uit drept în ochii lui, dar privirea lui 
era prea intensă, prea amenințătoare. M-am uitat în jos 
către birou și am clătinat din cap. 

— Nu vrei să-mi fi dușman, frate. N-ai înţeles încă treaba 
asta? 

— Pentru că tu-ţi ucizi dușmanii, nu-i așa? De ce nu m-ai 
omorât până acum? Nu înţeleg. 

— Nu ești dușmanul meu, Jason. Dacă ai fi fost dușmanul 
meu, nu mai erai aici. 

— Deci înseamnă că sunt prietenul tău. 

— A făcut cineva mai multe pentru tine decât mine? 

Am rămas fără cuvinte câteva secunde. 

— Tu chiar vorbeşti serios, nu-i așa? 

— Sper că nu crezi că ai ajuns unde te afli azi de unul 
singur. Îmi datorezi totul mie. Amândoi știm asta. 

— Mda, am spus. Eu chiar n-am talent sau inteligenţă. 
Sunt doar marioneta ta. 

— Talentul fără ambiţie nu te-ajută la nimic, prietene. Ti- 
am schimbat viaţa. 

— Tu ești dispus să joci doar murdar, Kurt. Trebuia să 
scap de tine demult timp, dar am fost slab. Acum nu mai 
sunt slab. 

— Pentru că ai impresia că nu mai ai nevoie de mine. 
Asta-i tot. Dar noi am fost o echipă. Uită-te cât de bine 
lucrăm împreună. Tot ce-ţi stătea în cale, toate obstacolele 
au dispărut, nu-i așa? 

— Ai depășit orice limită, i-am spus. 

— Iar tu n-ai habar ce pion ești. „Ai salvat divizia”? Mă 
faci să râd. Întreabă echipa de integrare de la McKinsey 
dacă e aici să salveze filiala din Framingham sau să vândă 


clădirea. E uimitor ce poţi să descoperi dacă te apuci să 
cauţi. Am găsit date despre siguranța slujbelor. Doar 
descoperind contul de Hushmail al lui Dick Hardy. Are 
chestii interesante acolo. 

Am clătinat din cap. Unde voia să ajungă? Ce informaţii 
avea despre Dick Hardy? 

— Gordy nu făcea decât să aștepte momentul potrivit ca 
să scape de tine. Erai un pericol pentru el. 

— Deci l-ai îmbătat, nu-i așa? 

— Dacă l-am îmbătat? Aceea n-a fost doar băutură, 
amice. Au fost și droguri la mijloc. 

— Droguri? 

— Rohypnol. Drogul uitării. Pariez că Gordy nu și-a mai 
amintit nimic a doua zi. Un cocteil. Un strop de DMI - 
dimetiltriptamină, un halucinogen puternic, un drog 
psihedelic. Și un mic stimulent. Şi a scăpat de inhibitii. Şi-a 
dat arama pe faţă. Cum zicea Napoleon „Să nu-ţi întrerupi 
niciodată inamicul când face o greșeală”. 

— Ești nebun, du-te dracului! 

— Asta înseamnă că nu mă faci nașul copilului tău? Să 
nu-mi spui că nu știai ce fac. Ai știut tot timpul, Ti-ai dorit 
să fac ceea ce făceam. Doar că n-ai vrut să recunoști. Nu 
întreba, nu spune. Unde ţi-e recunoștința? 

— Nu i-ai omorât pe Trevor și pe Gleason din cauza mea. 
I-ai omorât pentru că începeau să își dea seama ce ai făcut. 
Puteau să-ţi facă probleme foarte mari. 

— M-aș fi descurcat și fără să recurg la crimă, spuse 
Kurt. Am făcut totul doar pentru tine. Nu erai tu cel care 
vorbea mereu despre eliminarea concurenţei? Râse. Am 
procedat exact ca în cărţile acelea pe care le citești tu. 
Ghidul de afaceri fără prizonieri? Ce crezi că înseamnă 
„fără prizonieri”? Nu iei prizonieri dintre inamici pentru 
că-i omori de la bun început. Pe câmpul de luptă nu există 
capcane Havahart!*, Jason. Ce nu e clar? Deci ar fi mai 


14 Capcane care prind animale vii fără a le răni. Denumirea se bazează 
pe un joc de cuvinte: Havahart - have a heart (ai inimă/suflet). (n.tr.) 


bine să taci dracului din gură. Pentru că îţi urmăresc 
fiecare mișcare. Oriunde mergi. Pe oricine suni. E ca-n 
melodia aceea a trupei britanice Police Every Breath You 
Taket“. Ascult tot, te urmăresc peste tot. Nu există nimic - 
își arătă colții de animal de pradă, nimic din ceea ce faci 
despre care eu să nu pot să aflu. Ai mult prea multe de 
pierdut. Imi făcu cu ochiul. 

— Ştii la cine mă refer. 

Am văzut negru în faţa ochilor în acel moment. Ştiam că 
se referă la Kate. 

— Şi să știi că mă dezamăgești, după tot ce am făcut 
pentru tine. 


— Ai vreo idee când aș putea să încep să mă ocup de 
slide-urile tale în PowerPoint? întrebă Franny. Am trei fii 
adolescenţi care vor da foc la casă dacă nu le pun cina pe 
masă. 

— Zi-le să-și cumpere de mâncare, am spus. Ne așteaptă 
o noapte lungă. 

De-abia puteam să mă concentrez la ce aveam de făcut. 
Pe lângă ameninţarea lui Kurt, părea o distragere inutilă. 

Nu m-am ridicat de la birou decât pe la ora nouă, dar 
înainte să plec, am căutat site-ul Forţelor Speciale pe care- 
| pomenise Trevor. Cel pe care postase o întrebare despre 
Kurt, la care cineva răspunsese. Căutarea nu dură mult. 
Am căutat „Kurt Semko” și „Forţele Speciale” pe Google și 
l-am găsit imediat. Era un fel de „cazarmă” virtuală pentru 
Forţele Speciale, un fel de Listserv!” pentru foștii membri 
și prietenii și familiile lor. Într-o zonă a site-ului era 
„cartea de oaspeţi” unde Trevor își postase întrebarea, și 
am găsit răspunsul, de la cineva numit Scolaro, cu o 
adresă de Hotmail!%5. 


141 Melodie celebră a trupei Police, lansată în 1983 și preluată și de 
rapperul Puff Diddy cu titlul JJI be Watching You (n.tr.) 

142 Primul serviciu de e-mail lansat în 1986, de către Eric Thomas 
(n.tr.) 

143 Serviciul de e-mail al celor de la Microsoft, lansat în 1996 (n.tr.) 


Am dat clic pe adresă și i-am scris un e-mail lui Scolaro. 

„Ce fel de «nebunii» a făcut?” i-am scris. „Tipul mi-e 
vecin și vreau să știu.” Am scris o adresă de AOL pe care o 
foloseam rar, inițialele colegiului meu și anul absolvirii. 
Fără nume. 

Mă simțeam de parcă pusesem un mesaj într-o sticlă și 
aruncasem sticla în ocean. Cine știa ce răspuns aveam să 
primesc și când sau dacă aveam să-l primesc vreodată. 

Telefonul îmi tot sunase, dar am oprit soneria ca să mă 
pot concentra și am rugat-o pe Franny să răspundă și să- 
mi facă legătura doar dacă era Kate sau Dick Hardy. Nu 
mi-a făcut legătura cu nimeni. 

Am închis ușa de la birou și i-am spus noapte bună lui 
Franny, care mânca o salată Caesar cu carne de pui la 
grătar pe care o comandase. Pe monitorul ei mare de la 
Entronics era un slide PowerPoint. 

— Îţi place? întrebă ea. Pot să-i dau un Slide Teal Taffy 
double fade, dacă vrei. 

— Nu te complica. Fă strictul necesar. Probabil că 
Nakamura e genul de om interesat doar de date. 

— Ceva animații? 

— Nu, mersi. 

— A, te-a sunat cineva, dar nu te-am mai deranjat. De 
fapt te-au sunat mai mulţi, dar cred că doar un apele 
important. De la poliție. Un detectiv pe nume, stai să văd 
aici, Ray Kenyon. Voia să vorbească cu tine. A zis că-i 
important. I-am spus că ai plecat acasă. 

— Super. Mulţumesc. 

„Un detectiv.” 

— A spus cumva și ce treabă are cu mine? 

— Și-a lăsat doar numele și numărul. Îmi dădu un plic. 
Vrei să-ţi fac legătura? 

— Nu, mersi, am spus. Am băgat plicul în buzunar. 
Trebuie să ajung acasă. E târziu. 

— Așa-i, spuse Franny. Ai o nevastă gravidă pentru care 
trebuie să cumperi îngheţată și murături. O să-ţi trimit 
prezentarea prin e-mail când o termin. Mult noroc mâine. 


— O să am nevoie. 

— Tu? De ce crezi că te vrea Hardy acolo? Ești o vedetă. 

— Ti-am spus vreodată că-mi placi, Franny? 

— Nu, nu cred că mi-ai spus. 

— A. Franny? 

— Da? 

— Poţi să-mi faci o favoare? 

— Poate. 

— Poţi să dai jos toate posterele acelea militare de pe 
pereţii din biroul meu? M-am săturat să le tot văd în fața 
ochilor. 


49 


Am ajuns la aeroport la 4.45 a.m., aproape cu două ore 
înainte ca zborul meu să plece. Mi-am lăsat mașina în 
garajul Terminalului B și am mers la unul dintre ghișeele 
de bilete. Terminalul era întunecat, aproape pustiu. Am 
găsit singura cafenea deschisă, am luat o cafea mare și o 
chiflă și m-am așezat pe un scaun de plastic. Mi-am scos 
laptopul din vechea servietă de nailon - lăsasem servieta 
englezească, cea cu care se tot jucase Kurt, la birou -, am 
plătit cei opt dolari pentru accesul la internet WiFi și mi- 
am verificat e-mailurile. Am aruncat o privire peste 
prezentarea PowerPoint. Am repetat-o în liniște, deși cred 
că o femeie de serviciu s-a uitat ciudat la mine când m-a 
auzit vorbind singur. 

Am încercat să mă concentrez asupra a ceea ce aveam 
să prezint în faţa lui Nakamura-san, și nu asupra 
amenințărilor lui Kurt. Sau asupra detectivului care lăsase 
mesajul. Ceea ce, dacă mi-aș fi permis să reflectez, m-ar fi 
neliniștit mai mult decât faptul că mă întâlneam cu 
Nakamura-san. 

„Ai multe de pierdut.” 

„Ştii la cine mă refer.” 

Când am ajuns acasă azi-noapte, toţi cei din casă 
dormeau. 

Firește, cu toţii dormeau și când am plecat la ora patru 
și jumătate dimineaţa. Era un lucru bun; aș fi fost tentat să 
vorbesc cu Kate, să-i povestesc despre amenințările lui 
Kurt. Ceea ce, cu siguranţă, nu voiam să fac. 

Pentru că nu aveam nicio îndoială că amicul Kurt 
„aranjase” mașina lui Trevor ca să se răstoarne. 

Și știam că era un bărbat extrem de periculos. Care nu 
mai era prietenul meu. 

Mă avertizase să nu vorbesc nimănui despre suspiciunile 
pe care le aveam în legătură cu Trevor. Nu prin multe 


cuvinte, dar se făcuse înţeles. Ştia și că voiam să fie 
concediat. 

Nu, nu puteam să dovedesc nimic, însă amenințările lui 
mi-au dovedit că e vinovat. Pe deasupra, ce era să fac când 
detectivul mă întreba despre accident? Probabil singurul 
lucru sigur de făcut era să nu zic nimic. Să-i spun 
detectivului că nu știu nimic despre el. Cinstit vorbind, era 
adevărat. Aveam doar suspiciuni. Nu știam nimic. 

Pentru că nu mă îndoiam că dacă vorbeam cu polițiștii, 
Kurt va afla. 

„Am mulţi prieteni în numeroase locuri. ” 

O oră mai târziu mă aflam la controlul de securitate. 
Erau și alte persoane la rând, care doreau să meargă la 
San Francisco. Bărbaţi și femei de afaceri, care mergeau în 
Silicon Valley via San Francisco pentru că voiau să ajungă 
mai devreme decât cu zborurile către San Jose. Sau poate 
nu voiau să facă escală în Phoenix, Atlanta ori Houston. De 
când călătoream mult, devenise un reflex deja - 
Blackberry-ul și mobilul în servietă, pantofi fără cataramă, 
toate obiectele din metal într-un singur buzunar pentru a 
le scoate repede. 

Coada se mișca greu. Oricum, majoritatea oamenilor 
erau pe jumătate adormiţi. Mă simţeam ca o oaie mânată 
la stână. De la 11 septembrie 2001 încoace, călătoria cu 
avionul devenise un coșmar în care trebuia să te descalţi și 
să-ți pui diverse obiecte pe benzile rulante și să te lași 
percheziționat. Era o perioadă când îmi plăcea să 
călătoresc, dar acum nu mai era cazul, și nu doar din 
pricina oboselii. Era vorba de toate măsurile astea de 
securitate care nu ne făceau să fim cu mult mai în 
siguranţă. 

Mi-am scos laptopul din servietă și l-am pus pe banda 
rulantă, apoi am așezat servieta, mi-am scos din picioare 
pantofii - cei cu șireturi erau în geanta de voiaj, întrucât 
espadrilele nu erau destul de elegante pentru Nakamura- 
san - și i-am pus pe tavă. Am pus cheile și monedele pe 
tăvița pentru monede și mi-am târșâit picioarele prin 


detectorul de metale. Am trecut victorios și am zâmbit la 
tipul sumbru care stătea acolo. O femeie m-a rugat să-mi 
pornesc laptopul, și am făcut-o. 

M-am îndreptat apoi spre unul dintre noile detectoare de 
explozivi pe care tocmai le instalaseră. Am stat acolo în 
timp ce eram lovit de o rafală de vânt. O voce electronică 
mi-a spus să merg mai departe. 

Și apoi, după câteva secunde, s-a declanșat o alarmă. 

Unul dintre agenţii de securitate TSA mi-a înșfăcat 
geanta de voiaj de îndată ce s-a ivit din detectorul de 
explozivi. Dintr-un motiv anume, geanta mea de voiaj 
pornise alarma. Un alt agent m-a luat de braţ și a spus: 

— Domnule, veniţi, vă rog, cu mine. 

Mă trezisem de-a binelea. Adrenalina își făcuse efectul. 

— Ce se întâmplă? am spus. E vreo problemă aici? 

— Pe aici, domnule. 

Oamenii care stăteau la coadă se holbau la noi în timp 
ce eram tras la o parte, în spatele unui panou înalt. 

— Mâinile în faţă, domnule, a spus unul dintre ei. 

Mi-am întins mâinile. 

— Ce este? am întrebat. 

Nimeni nu răspunse. Celălalt agent trecu un detector de 
metale de-a lungul pieptului și între picioare. După ce a 
terminat, un al treilea tip un supraveghetor bănuiesc, un 
tâmpit cu o frizură penibilă și ochelari mult prea mari, a 
spus. 

— Veniţi după mine, domnule. 

— Trebuie să prind un zbor, am spus. 

M-a condus spre o cameră mică din sticlă, abia luminată. 

— Așezaţi-vă aici, vă rog. 

— Unde îmi este servieta? am întrebat. 

Mi-a cerut biletul și tichetul de îmbarcare. Voia să știe 
care era destinaţia mea finală și de ce zburam spre 
California și mă întorceam în aceeași zi. 

Ah. Poate era călătoria de o zi în California care ridicase 
semne de întrebare în creierele lor cât bobul de mazăre. 
Sau faptul că rezervasem zborul cu o noapte înainte. Ceva 


de genul acesta. 

— Sunt pe vreo listă cu cei care nu au voie să zboare? 
am întrebat. 

Agentul TSA nu răspunse. 

— V-aţi făcut singur bagajele? întrebă bărbatul, fără să 
răspundă exact la întrebarea mea. 

— Nu, valetul mi le-a făcut. Da, bineînţeles că eu le-am 
făcut. 

— A fost la un moment dat valiza în posesia altcuiva? 

— Geanta de voiaj? Ce vreţi să spuneţi, în posesia 
altcuiva? Aici, în aeroport, în această dimineaţă? La un 
moment dat? 

— La un moment dat. 

— O ţin în biroul meu. Călătoresc mult. Uneori plec de la 
birou pentru a merge acasă. Care este problema? Era ceva 
în ea? 

Nu mi-a răspuns. M-am uitat la ceas. 

— O să pierd zborul, am zis. Unde e mobilul meu? 

— Nu mi-aş face griji pentru el, a spus agentul de 
securitate TSA. Nu veti fi în avionul acela. 

Mă întrebam cât de des bărbatul acesta avea ocazia să 
bruscheze cu adevărat pasagerii din jur, să îi bage în 
sperieţi. Probabil avea din ce în ce mai puţine ocazii, 
întrucât isteria de după 11 septembrie 2001 începuse să 
dispară, când a călători în Statele Unite era ca și cum te-ai 
deplasa în Albania. 

— Uite, am o întâlnire de afaceri foarte importantă. Cu 
președintele departamentului corporației mele. Corporaţia 
Entronics. M-am uitat la ceas și mi-am amintit că Franny 
spusese că doar luând acest avion aș putea ajunge la timp 
pentru întâlnirea cu Nakamura-san. Am nevoie de mobilul 
meu. 

— Nu este posibil, domnule. Tot conţinutul servietei 
dumneavoastră este cercetat. 

— Cercetat? 

— Da, domnule. 

— Cercetat pentru ce? 


Nu răspunse nici de data asta. 

— O să mă urcați în următorul avion? 

— Noi nu avem nimic de-a face cu liniile aeriene, 
domnule. Nu știu ce zboruri mai există sau când pleacă sau 
care sunt valabile, dacă ar exista vreunul. 

— Atunci puteţi măcar să mă lăsaţi să folosesc un telefon 
pentru a-mi găsi singur următorul zbor. 

— Nu cred că veţi fi în următorul zbor, domnule. 

— Ce vrea să însemne asta? am spus ridicându-mi vocea. 

— Nu am terminat cu dumneavoastră. 

— Nu aţi terminat cu mine? Unde suntem, în Berlinul de 
Est? 

— Domnule, dacă nu vă păstraţi vocea calmă, aș putea 
să vă arestez. 

— Chiar și când ești arestat ai voie să dai un telefon. 

— Dacă vreţi să fiți arestat, aș fi bucuros să vă fac pe 
plac. 

S-a ridicat și a ieșit. A închis ușa în urma lui. L-am auzit 
încuind-o. Un gardian tuns periuță, corpolent și îmbrăcat 
într-o salopetă de camuflaj stătea acum de pază în faţa 
camerei. Ce naiba se întâmpla? 

Alte douăzeci de minute au trecut. Pierdusem cu 
siguranţă avionul. Mă întrebam dacă o altă linie aeriană 
avea vreun zbor care m-ar putea duce acolo până la ora 
unsprezece. Poate aș putea să rezolv și să ajung totuși la 
timp la Santa Clara. Sau doar puţin în întârziere. 

Am continuat să mă uit la ceas, am văzut minutele 
trecând. După alte douăzeci de minute, un cuplu de ofiţeri 
de poliţie din Boston, un bărbat și o femeie, au intrat în 
cameră, și-au arătat insignele și au cerut să-mi vadă biletul 
și tichetul de îmbarcare. 

— Care este problema, domnilor ofiţeri? am zis. În 
aparenţă eram calm, prietenos. Chibzuit. În sinea mea 
însă, voiam să le sfâșii feţele. 

— Unde  călătoriţi, domnule Steadman? a întrebat 
bărbatul. 

— Santa Clara. Tocmai am trecut prin acest 


interogatoriu cu agentul de securitate de la TSA. 

— O călătorie de o zi în California? s-a mirat femeia. 

— Soţia mea este însărcinată, am spus. Voiam să mă 
întorc acasă ca să nu fie singură. Trebuie să stea la pat. O 
sarcină cu risc crescut. 

„Inţelegeţi? Voiam să spun. Vicepreședinte executiv, om 
cu familie, căsătorit, soţie însărcinată. Nu tocmai profilul 
standard al unui terorist al-Qaeda.” 

— Domnule Steadman, a spus femeia, geamantanul 
dumneavoastră s-a dovedit pozitiv la C-4. Explozivi din 
plastic. 

— Poftim? Asta e clar o greșeală. Aparatul vostru este 
stricat. 

— Nu, domnule, a spus bărbatul ofiţer. Filtrele au 
confirmat-o printr-un alt test. Au luat un pămătuf și au 
șters servieta și au trecut-o printr-un alt aparat, și la acela 
a ieșit pozitiv, de asemenea. 

— Păi, e o greșeală, am spus. Nu am atins în viața mea 
un C-4. Aţi face bine să vă gândiţi să vă verificaţi 
aparatele. 

— Nu sunt aparatele noastre, a spus femeia. 

— Corect. Păi, eu sunt vicepreședinte executiv la o 
corporație importantă. Zbor la Santa Clara pentru o 
întâlnire cu președintele consiliului de administraţie. Cel 
puţin trebuia să zbor. Puteţi să verificaţi toate astea. Un 
simplu telefon și veţi putea să confirmaţi spusele mele. De 
ce nu faceţi asta chiar acum? 

Poliţiștii au rămas împietriţi. 

— Cred că știm cu toţii că este vorba de o greșeală. Am 
citit despre cum acele aparate de trei milioane de dolari 
pot fi dereglate de către particulele din substanţe precum 
detergentul, crema de mâini sau fertilizatorii. 

— Purtati vreun fertilizator la dumneavoastră? 

— Prezentarea mea PowerPoint se pune? 

Femeia s-a încruntat la mine. 

— Înţelegeţi ce vreau să spun. Aparatele fac greșeli. 
Acum, putem să fim cu toţii raționali aici? Aveţi numele 


meu, adresa mea și numărul de telefon. Dacă trebuie să 
mă contactaţi pentru ceva, știți unde locuiesc. Am o casă 
în Cambridge. Cu o soţie însărcinată și o ipotecă. 

— Mulţumim, domnule, a spus bărbatul, sunând ca și 
cum s-ar fi sfârșit interviul. Amândoi s-au ridicat și m-au 
lăsat acolo să aștept încă vreo jumătate de oră înainte ca 
supraveghetorul TSA cu frizura penibilă să intre și să-mi 
spună că sunt liber să plec. 

Era puţin trecut de opt dimineaţa. Am fugit spre poarta 
de îmbarcare, am găsit o angajată a U.S. Airways și am 
întrebat-o când este următorul zbor către San Francisco, 
sau San Jose, sau Oakland. 

Exista un zbor American Airlines la 9.10, am aflat de la 
ea. Care sosea la 12.23. Puteam să fiu în Santa Clara la 
1.00. Când extrem de punctualul și furiosul Nakamura-san 
avea să se afle la clasa business în drum spre Tokio. 

L-am sunat pe Dick Hardy. În California era puţin trecut 
de cinci dimineaţa, și știam că nu ar aprecia să fie trezit 
acasă. 

— Steadman, rosti el cu o voce groasă. 

— Îmi pare foarte rău să vă trezesc, domnule, am spus. 
Dar nu mă aflu în avionul spre San Francisco. Am fost 
reţinut pentru un interogatoriu. Un fel de încurcătură 
uriașă. 

— Păi, urcă-te în următorul avion, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

— Următorul ajunge la 12.23. 

— 12.23? E prea târziu. Nakamura-san va fi plecat de 
mult. Trebuie să existe un zbor mai devreme. El ajunge la 
unsprezece fix. 

— Știu, știu. Dar nu mai este un alt zbor. 

Acum era complet treaz. 

— ÎI sfidezi pe Hideo Nakamura? 

— Nu știu ce altceva să fac. Numai dacă puteţi să 
reprogramaţi... 

— Să-l reprogramez pe Nakamura-san? După felul în 
care l-am convins să-l aduc aici pentru o oră nenorocită? 


— Domnule, îmi pare teribil de rău. Dar toate măsurile 
acestea de precauţie antiteroriste ridicole... 

— Să te ia naiba, Steadman, a spus el, și a închis. 

Am mers înapoi la garajul cu parcare, uluit. Tocmai îi 
lăsasem baltă pe șeful meu și pe președintele consiliului de 
administraţie. 

Era ceva ireal, o experienţă în afara corpului meu. 

Am continuat să îmi  îndrept privirea către 
supraveghetorul TSA cu pieptănătura stupidă. 

„V-aţi făcut singur bagajele?” Și: „A fost vreun moment 
valiza în posesia altcuiva?” 

Fusese în posesia altcuiva la un moment dat. 

Franny spunând: 

— Kurt a fost aici. 

— Da? 

— A pus ceva pe biroul tău. 

Ştia că urma să plec la Santa Clara și fusese în biroul 
meu recent, montând în servieta mea mica lui bombă cu 
confetti de jucărie. Îmi tineam geanta de voiaj în dulapul 
din birou. 

Mi-a întins o cursă. 

La fel cum le făcuse și celorlalţi. Trevor Allard și Brett 
Gleason erau morți. 

Şi acum Kurt ajunsese la mine. 


50 


Toate programările din acea zi fuseseră anulate, așa că 
m-am dus direct acasă, fierbând de furie. Kate a fost 
uimită să mă vadă. Părea tristă, deprimată, izolată. Mi-a 
spus că sora ei l-a dus pe Ethan la Muzeul de Artă să se 
uite la mumii, iar eu i-am povestit pe scurt cum securitatea 
aeroportului mă reţinuse aproape două ore pentru o 
suspiciune neîntemeiată cum că aș fi transportat bombe. 

Ea abia mă asculta, deși acesta era genul de situaţie 
care de obicei o scotea din minţi. In mod normal ar fi 
ascultat cu ochii scăpărând și s-ar fi indignat alături de 
mine, rostind lucruri precum „Of, glumești” și „Ticăloșii”. 

În schimb, a bolborosit ceva doar de faţadă, mintea ei 
fiind altundeva, departe. Arăta trasă la față. Ochii îi erau 
injectaţi, în timp ce îi povesteam cum Dick Hardy practic 
explodase, ea m-a întrerupt: 

— Trebuie să fii atât de nefericit cu mine. 

— Acum ce mai e? am întrebat. Ce ar putea să te facă să 
spui asta? 

Sprâncenele i s-au unit. Faţa i s-a încreţit. Ochii i-au 
devenit oblici, iar lacrimile au început să curgă. 

— Stau toată ziua aici ca - ca o invalidă - și doar știu cât 
de frustrat sexual trebuie să fii. 

— Kate, am spus, de unde vine toată chestia asta? Eşti 
gravidă. Sarcină cu risc crescut. Amândoi înțelegem asta. 
Suntem împreună în această situaţie. 

Plângea și mai tare. Abia putea să vorbească. 

— Eşti vicepreşedinte executiv acum. O realizare 
importantă. Cuvintele îi veneau în fragmente inegale, 
printre gâfâiri: Femeile probabil te abordează tot timpul. 

M-am aplecat spre ea, i-am luat capul în mâini, i-am 
mângâiat părul. Sarcina ei, hormonii, tot timpul acesta 
petrecut în pat. O lua razna. 

— Nici măcar în visele mele umede, am încercat să 


glumesc. Nu-ţi face griji pentru asta. 

Dar ea s-a întins spre noptieră și a ridicat ceva, l-a 
îndreptat spre mine fără să mă privească. 

— De ce, Jason? Cum ai putut? 

M-am uitat. Era un prezervativ, încă în pachetul lui. Un 
prezervativ Durex. 

— Acela nu e prezervativul meu, am spus. 

Și-a clătinat încet capul. 

— Era în jacheta de la costum. 

— E imposibil. 

— Ai lăsat costumul pe pat azi-dimineaţă, în timp ce 
împachetai. Și când l-am ridicat, am simţit ceva într-unul 
din buzunare. Respirația ei era neregulată. Și eu... tu... of, 
Doamne, nu pot să te cred. 

— Iubito, nu e al meu. 

Şi-a rotit capul ca să mă privească. Faţa ei era toată 
roșie și plină de pete. 

— Te rog să nu mă minţi. Nu-mi spune că ai la tine 
prezervativul altcuiva. 

— Nu l-am pus eu acolo, Kate. Crede-mă. Nu e al meu. 

Și-a înclinat capul. Mi-a îndepărtat mâinile. 

— Cum poţi să faci asta? a spus. Cum poţi să faci asta? 

Furios acum, am înșfăcat Blackberry-ul din buzunarul 
jachetei de la costum și l-am azvârlit spre ea. A căzut pe 
perna de lângă capul ei. 

— Poftim, am strigat. E planificatorul meu personal. Dă-i 
drumul, uită-te prin el. Poate poţi să-ţi dai seama când 
naiba aș mai avea timp de o aventură, ia spune? Deci? 

S-a holbat la mine, surprinsă și confuză. 

— Să vedem, am spus. Ah, da. Ce spui de o furișare 
pentru o tăvăleală rapidă între convocarea pentru 
administrarea lanţului de aprovizionare de la ora opt și 
patruzeci și cinci și întâlnirea cu personalul pentru 
strategia pe termen lung de la ora nouă? Să strecor o mică 
mamba orizontală între ora zece, după întâlnirea cu 
personalul și întâlnirea de vânzări cu Detwiler de la ora 
zece și un sfert? O păsărică în cele două minute dintre 


întâlnirea cu integratorii de sisteme la Briefing Center și 
conferinţa de previziune economică? 

— Jason. 

— Sau poate un minut și jumătate de nebuneală între 
conferinţa telefonică inter funcţională de la ora unsprezece 
și patruzeci și cinci și întâlnirea cu administratorul de la 
ora douăsprezece și cincisprezece, apoi un joc rapid 
„ascunde salamul” în cele cincisprezece secunde pe care le 
am la dispoziție pentru a ajunge la un prânz de afaceri cu 
managerii districtuali? Kate, tu realizezi că e nebunie 
curată ce spui tu? Chiar dacă aș vrea, și nu vreau acest 
lucru, nu am nici măcar o secundă nenorocită liberă! Iar 
faptul că mă acuzi de așa ceva pur și simplu mă scoate din 
sărite. Nu pot să cred! 

— Mi-a spus, să știi. Mi-a zis că își face griji pentru noi. 

— Cine? 

— Kurt. A spus - a zis că probabil nu ar trebui să spună 
nimic... nu e treaba lui, a spus - dar se întreba dacă nu ai 
cumva o aventură. 

Cuvintele ei erau înăbușite și trebuia să o ascult cu mare 
atenţie ca să înţeleg. 

— Kurt, am spus. Kurt a zis asta. Când ţi-a spus asta? 

— Nu știu. Cu vreo două săptămâni în urmă. 

— Tu nu înţelegi ce face? Asta se potrivește la fix în 
tiparul celorlalte evenimente. 

Mi-a aruncat o privire, scuturându-și capul, cu o privire 
scârbită întipărită pe chip. 

— Nu e vorba despre Kurt, oricare ar fi defectele lui, a 
spus ea. Avem probleme mult mai mari decât Kurt. 

— Nu, Kate. Tu nu îl cunoști pe Kurt. Tu nu știi ce a 
făcut. 

— Mi-ai zis. 

— Nu, am spus. Mai sunt unele lucruri pe care nu le știi. 


Acum îi spusesem totul. 
Neîncrederea i s-a topit treptat. Poate e mai potrivit să 
spun că s-a transformat într-un altfel de neîncredere. 


— Ai uitat să-mi zici ceva? 

— Nimic. 

— Jason, trebuie să vorbești cu poliţia. Fără telefoane 
anonime. Deschis. Nu ai nimic de ascuns. Zi-le tot ce știi. 
Spune-le ce mi-ai spus mie. 

— Kurt va afla totul. 

— Haide, Jason. N 

— Cunoaște oameni de peste tot. In poliție, oriunde. O 
să afle. A gândit totul în detaliu. M-am oprit. Şi... m-a 
amenințat. Mi-a spus că îţi va face și ție ceva. 

— Nu ar face-o. Mă place. 

— Şi noi suntem prieteni, el și cu mine îţi amintești? Dar 
e un om nemilos. Ar face orice ca să se protejeze. 

— De aceea trebuie să-l oprești. Poţi s-o faci. Știu că 
poti. Pentru că trebuie. 

Am rămas amândoi tăcuți timp de câteva secunde. S-a 
uitat la mine. 

— Auzi un sunet ciudat? 

Am zâmbit. 

— Nu. 

— Sună ca un... maracas!*f. Nu chiar în momentul 
acesta, dar tot aud ceva. 

— Eu nu aud nimic. Ventilatorul din baie poate? 

— Ventilatorul din baie nu e pornit. Poate îmi pierd 
minţile. Dar vreau să suni poliția. Trebuie să fie arestat. 


Am prăjit niște ouă, am preparat o brioșă englezească, i- 
am dus la pat tava cu micul dejun. Apoi am mers în birou, 
am sunat-o pe Franny și am pus-o la curent cu toate 
evenimentele. 

— Detectivul a sunat din nou, a spus ea. Sergentul 
Kenyon. A cerut numărul tău de telefon, dar nu i l-am dat. 
Ai face bine să-l suni înapoi. 

— O voi face. 


14 Instrument muzical de percuție sud-american, alcătuit din nuci de 
cocos cu un mâner, umplute cu nisip sau grăunțe mici, care prin 
scuturare produc sunete asemănătoare cu ale castanietelor. (n.tr.) 


În timp ce vorbeam, tastam pe laptop. Am oprit pe site- 
ul acela al Forţelor Speciale pe care îl marcasem și am 
mers la „Cartea de oaspeţi” unde Trevor postase 
întrebarea despre Kurt. Niciun răspuns nu mai apăruse. 

— Voi veni curând, i-am spus lui Franny și am închis. 

Am intrat pe internet pe AOL, în contul pe care abia 
dacă-l folosisem vreodată. Şase mailuri în inbox. Cinci 
dintre ele erau spamuri. 

Unul era de pe o adresă de Hotmail. Scolaro. Tipul care 
îi răspunsese lui Trevor spunea că știa ceva despre Kurt. 

L-am deschis. 


Nu îl cunosc pe tipul acesta Semko personal. 
Unul dintre colegii mei din Forţele Speciale îl știe 
și l-am întrebat pe el. A spus că Semko a fost 
eliminat în CD pentru atacarea unui membru al 
echipei sale. 


CD, mi-am amintit, înseamnă „condiţii dezonorante”. Am 
apăsat „răspunde” și am tastat: 


Mulţumesc. 
Unde pot găsi dovada? 


Am apăsat „trimite” și eram pe punctul de a mă 
deconecta, când micul triunghi albastru AOL a început să 
pâlpâie. Mail nou. Era de la Scolaro. 


Dacă a fost lăsat la vatră în condiții 
dezonorante, înseamnă că a fost trimis în fața 
Curţii Marţiale. Documentele Curţii Marţiale sunt 
în arhivele publice. Intră pe site-ul Curţii Penale 
de Apel. Toate sunt disponibile online. 


Rapid am scris un răspuns. 


Care e numărul tău de telefon? Aș dori să te sun. 


Am așteptat un minut. Poșta electronică e ciudată - 
câteodată ajunge în câteva secunde; altădată, lunga 
conductă, oriunde ar fi ea, se înfundă, iar mail-ului îi ia o 
oră să ajungă. 

Sau poate pur și simplu el nu a vrut să răspundă. 

În timp ce așteptam, am căutat pe Google Curtea Penală 
de Apel. Motorul de căutare s-a fâstâcit și s-a răsucit, iar în 
final a apărut o căsuţă de avertizare. 

Accesul restricţionat Serviciului Militar Activ, 
Rezerviștilor sau Veteranilor. Vă rugăm să introduceţi un 
ID militar valid sau un număr de identificare de veteran. 

Nu puteam să accesez site-ul. 

Am rămas acolo câteva clipe, gândindu-mă. Care dintre 
cunoscuţii mei putea să aibă cumva un număr de 
identificare militară? 

Am luat telefonul în mână și l-am sunat pe Cal Taylor. 

— Cal, am spus, sunt Jason Steadman. 

O lungă, foarte lungă tăcere. Un televizor urla în fundal, 
probabil vreo emisiune-concurs. 

— Da, a spus într-un final. 

— Am nevoie de ajutorul tău, am spus. 

— Glumești. 


Am introdus numărul de identificare al lui Cal, iar site-ul 
s-a deschis. 

L-am scanat. Nu știam despre ce vorbea tipul ăla, 
Scolaro. N-am văzut niciun document al curţii. Pe bara de 
meniu din stânga, unul dintre articole era „Opinii despre 
armată publicate” și am apăsat „După nume”. 

A apărut imediat o listă. Fiecare rând începea cu un 
nume de familie. Apoi ARMATA și un număr format din 
șapte sau opt cifre - un număr de înregistrare al dosarului, 
poate? - și „Statele Unite vs” și rangul și numele unui 
soldat. Sergent major Smith sau colonelul Jones sau cum o 
fi. 

Numele erau aranjate în ordine alfabetică. Am rulat în 


jos atât de repede, încât lista a devenit neclară, apoi am 
încetinit puţin. Și am ajuns la SEMKO. 

„Statele Unite vs sergent KURT L. SEMKO. ” 

Inima îmi bătea cu putere. 

Triunghiul albastru AOL pâlpâia. Un alt mail de la 
Scolaro. Am apăsat de două ori pe el. 


În niciun caz. Nu mai vorbesc despre Semko. 
Am spus prea multe deja. Am o soţie și copii. Imi 
pare rău. Ești pe cont propriu. 


Am auzit vocea lui Kate venind din fundul holului. 
— Jason, iarăși sunetul ăla de maracas. 

— Bine, am strigat eu. Sunt acolo într-un minut. 
Un document PDF s-a deschis. 


CURTEA PENALĂ DE APEL 
A STATELOR UNITE STATELE UNITE, petent 
v. 
Sergent-Major KURT M. SEMKO 
Forțele Speciale ale Armatei Statelor Unite, 
Intimat 


Multe nume și numere și limbaj juridic. Apoi: 


O Curte Marţială Generală compusă din ofițeri 
și subofițeri au găsit vinovat, contrar declaraţiilor 
sale, de semnarea unui document oficial fals cu 
intenţia de a înșela (trei specificaţii), o specificaţie 
de jurământ fals și trei specificaţii de obstrucţie a 
justiţiei. Intimatul a pledat nevinovat și a fost 
achitat pentru omor premeditat... 


L-am răsfoit rapid. Kurt fusese acuzat de uciderea unui 
coleg din armată, sergentul-major James F. Donadio. 
Acesta fusese „altădată un prieten apropiat al apelatului”. 
Un „protejat”, confirmaseră câţiva dintre colegii lui Kurt. 


Până când Donadio raportase căpitanului lor că Kurt fura 
trofee de război „arme ilegale reținute” -, ceea ce era 
împotriva regulamentului. 

Apoi Kurt se întorsese împotriva fostului său protejat. 
Era totul acolo, sub „Antecedente și fapte”. Donadio găsise 
un cartuș îndesat în ţeava puștii sale M4. Arma ar fi 
explodat dacă el nu ar fi observat. Apoi o grenadă de 
mână, în mod normal folosită pentru a elibera o cameră, 
fusese montată pe patul lui Donadio pentru a exploda 
într-o noapte. Grenadele de mână aveau o explozie 
puternică, dar nu cauzau răni. 

Altădată, un instructor de parașutism a observat că 
parașuta cu deschidere automată a lui Donadio fusese 
sabotată. Dacă nu ar fi realizat că închizătoarea fusese 
schimbată cu o altă sfoară, Donadio ar fi fost grav rănit. 

Feste, presupun că aţi spune. 

Kurt a fost suspectat de toate aceste fapte, dar nu 
existau dovezi. Apoi, într-o dimineaţă, când Donadio a 
deschis ușa mașinii armatei, pe care o conducea 
întotdeauna, o grenadă cu fragmentare M-67 a explodat. 

Donadio a fost ucis. Nicio grenadă nu s-a dovedit că 
lipsea din echipamentul lui Kurt, dar lipsea una din dulapul 
cu arme al echipei. Toţi componenţii acesteia aveau 
combinaţia. 

Toţi în afară de unul din cei doisprezece membri ai 
echipei au depus mărturie împotriva lui Kurt. Dar din nou 
dovezile lipseau. Apărarea a susținut că Kurt Semko era un 
soldat decorat și foarte lăudat pentru curajul dovedit în 
luptă. Câștigase trei Inimi Purpurii!%5. 

Kurt a fost găsit nevinovat de ucidere premeditată, dar a 
fost găsit vinovat de mărturie mincinoasă în faţa 
anchetatorului penal. A fost demis în condiţii dezonorante, 
dar nu a fost condamnat. 

Deci povestea aceea pe care o spusese el despre 
confruntarea cu ofiţerul comandant în „misiunea de 


145 Una dintre cele mai înalte distincții militare americane (n.tr.) 


sinucidere” care l-a omorât pe Donadio era inventată. 
Adevărul era mai simplu. El ucisese un protejat care i se 
împotrivise. 

Cuvintele de pe laptop au început să zboare. Mă 
simţeam puţin ametit. 

— Jason, a strigat Kate. 

Eram năucit, dar nu surprins. Totul avea sens, perfect. 

Dar asta era exact ce aveam nevoie. Poliţia statală ar 
vedea cu cine are de-a face. 

Nu ar exista nicio îndoială că Kurt era capabil să 
„aranjeze” mașina lui Trevor, ca să-i ucidă pe el și pe 
Gleason. Absolut nicio îndoială. 

Am apăsat „printează”. Am scos cinci copii. 

Apoi am străbătut holul spre dormitor să văd ce voia 
Kate. Cum m-am apropiat de dormitor, Kate a început să 
urle. 


51 


Am dat fuga în dormitor. 

Kate era ghemuită pe pat, urlând, arătând spre baie. 

Mi-am întors privirea într-acolo și l-am văzut. 

Unduindu-se, târându-se de-a lungul pragului, mișcându- 
se încet din baie în dormitor. Trebuie să fi avut vreun 
metru optzeci lungime și să fi fost gros cât braţul meu. 
Solzii erau mari și aspri, însă decoraţi cu modele 
complicate, negru, bej, maro și alb cu un model în carouri. 
Zornăia și șuiera. 

Nu am văzut niciodată un șarpe cu clopoței, în afară de 
filme, dar am știut imediat ce este. 

Kate ţipă. 

— E un șarpe cu clopoței, am spus. 

— Of, Doamne, Jason, trebuie să-l omori, strigă ea. la o 
lopată sau ceva. 

— Atunci te mușcă. Când încerci să-i omori. 

— Scoate-l de aici! Of, Doamne! 

— Nu vreau să mă apropii de el, am spus. Eram poate la 
șase metri distanţă faţă de șarpe. Îngheţat pe loc, fix unde 
stăteam. Când aceștia atacă, pot să se miște cu vreo două 
sute de kilometri pe oră. 

— Jason, omoară-l! 

— Kate, am spus. Liniște. Nu ridica tonul. 

Șarpele nu mai avansa și începuse să se răsucească, 
formând o spirală. 

— La naiba. Asta fac ei atunci când atacă. 

M-am îndepărtat încet. 

Kate își trăgea cearșafurile și păturile peste cap. 

— Scoate-l de aici! ţipă ea de sub lenjeria de pat, cu 
vocea înăbușită. 

— Kate, taci! 

Șarpele se înălța acum, capul lui lat mișcându-se încet în 
faţă și în spate, jumătate de metru sau un metru în aer, 


expunând o burtă gri. Avea o limbă lungă, neagră și 
bifurcată și își zornăia coada. Suna ca un ventilator de baie 
vechi, devenind tot mai rapid, mai zgomotos. 

— Să nu scoţi niciun sunet, am spus. li e teamă. Când le 
e teamă, atacă. 

— Lui îi e teamă? Lui îi e teamă? 

— Liniște. Acum, vreau să te dai jos din pat. 

— Nu! 

— Haide. Jos din pat. În liniște. Vreau să te scot de aici, 
să te duc jos în birou, și o să sun pe cineva. 

— Pe cine? 

— Păi, am spus, nu pe Kurt. 


Din biroul meu am sunat o companie numită AAAA 
Serviciul de Control al Animalelor. Un tip cu o înfățișare 
profesorală a apărut o jumătate de oră mai târziu, purtând 
o pereche lungă de clești lati, o pereche de mănuși lungi 
până la coate și o cutie plată, albă, de carton, deschisă la 
ambele capete, pe care scria GARDA DE ȘERPI. Când a 
intrat în dormitorul nostru, a scos un fluierat discret. 

— Nu vezi prea multe creaturi din acestea pe aici, a spus 
el. 

— E un șarpe cu clopoței, nu-i așa? am spus. 

— Un crotal cu spate de diamant. La fel de periculos. 
Vezi șerpii din aceștia în Florida și Carolina de Nord. 
Câteodată în Louisiana. Însă nu în Massachusetts. 

— Atunci cum a ajuns aici? am întrebat. 

— Cine naiba știe? Cunosc oameni care cumpără șerpi 
exotici de pe internet în ziua de azi. 
Venomousreptiles.com, site-uri de genul acesta. 

Șarpele începuse din nou să se târască de-a lungul 
covorului din dormitor și se apropia de televizor. 

— Caută un loc unde să se ascundă, a spus tipul de la 
controlul animalelor. 

A mai privit un minut, apoi și-a pus mănușile lungi și 
roșii și s-a îndepărtat vreo trei metri de șarpe înainte să 
așeze cutia de carton, sprijinită chiar de perete și a împins- 


o mai aproape de șarpe cu cleștele de aluminiu lung și 
albastru. 

— Le plac spaţiile înguste. Caută adăpost. Câteva 
picături de momeală pentru șerpi înăuntru, dar mă 
îndoiesc că avem nevoie de ea. Ca să fim siguri, presupun. 
Creatura se blochează în lipiciul dinăuntru. 

Am privit cum șarpele cu clopoței, destul de hotărât, a 
început să se unduiască încet spre cutie, s-a oprit curios 
chiar în faţa ei, apoi și-a vârât capul într-un capăt. 

— Omule, a spus tipul, am văzut un șarpe din specia asta 
în Florida când eram copil. Dar niciodată aici. Niciodată. 
Uită-te la el. 

Se târa în cutie. 

— Bine că nu te-ai apropiat prea mult. Dacă specia asta 
te mușcă, mori. Cel mai periculos șarpe din America de 
Nord. Cel mai mare șarpe cu clopoței din lume, de fapt. 

Apoi vocea lui Kate: 

— Ce o să faci cu el? 

Ea stătea în pragul dormitorului, înfășurată într-o pătură 
ca o pelerină. 

Cutia albă a început să miște. Să se scuture în faţă și în 
spate. Mai mult de jumătate din corpul șarpelui se afla 
încă în afara capcanei și a început să bată în faţă și în 
spate, încercând să se elibereze. S-a răsucit și mai mult în 
capcană, iar acum aproape toată creatura părea să fie 
blocată. A. 

— Ce o să facem cu el? În mod legal, ar trebui să vă 
spun că scăpăm de el în condiţii umane. 

— Şi în realitate? întrebă Kate. 

— Depinde de definiţia fiecăruia a ceea ce înseamnă 
umane. A noastră sau a șarpelui. Am prins creatura, acesta 
e lucrul principal. 

A pășit până la cutia albă și a ridicat-o. 

— Frate, chiar nu vezi crotali-diamant pe aici. De fapt, 
nu pot să-mi amintesc nici când am văzut ultima oară un 
șarpe veninos în orașul acesta. Trebuie să mă întreb cum 
naiba a ajuns aici. 


— Da, spuse Kate, plină de sarcasm. Trebuie să ne 
întrebăm. 


Ea s-a întors în pat, dar numai după ce am verificat 
dormitorul și baia, chiar am ridicat și capacul rezervorului 
de la W.C. 

Apoi începu să citească raportul Curţii Marţiale pe care 
îl printasem. 

— Asta e de ajuns să fie Kurt arestat? 

— Mă îndoiesc. Dar va ajuta. Evident că este destul 
pentru a fi concediat, dar acela e doar primul pas. O 
jumătate de măsură. Și ce fac până atunci? Până când pot 
să conving poliția să îl aresteze? 

Ea a dat din cap. i 

— El e cât se poate de fermecător și seducător. li place 
să se simtă superior. Narcisiștii ca el au nevoie să fie 
adoraţi. Ei râvnesc la asta. Sunt ca și dependenţii de 
droguri. El are nevoie de adulaţia ta. 

— La fel cum a primit-o și pe a ta, permite-mi să-ţi 
amintesc. 

— Amândoi am picat în capcană. 

— Păi, asta s-a terminat și el o știe. Totul e clar între noi 
acum. El știe cum mă simt. 

— Păi, las-o să curgă din nou. Adulaţia. Tu ești bun la 
asta. Vinde-l. Lasă-l să creadă că mai există venerație 
eroică în rezervor, că ai o rezervă infinită. 

— De ce? 

— Ca să-l neutralizezi. Până îi faci pe polițiști să-l 
aresteze. 

— O faci să sune ușor, i-am spus. Nu o să fie deloc 
simplu. 

— Ai de ales? întrebă ea. 


M-am îndreptat direct spre departamentul de securitate 
corporatistă ca să îl caut pe Scanlon. 

Eram nervos și grăbit și nu aveam ecusonul la 
îndemână, așa că am folosit cititorul biometric de 


amprente pentru a intra. 

Mi-am amintit de ameninţarea lui Kurt: „... Orice faci, eu 
privesc. Oriunde mergi. Fiecare telefon pe care îl dai. E ca 
și melodia aceea a formaţiei britanice Police, corect?” 

În timp ce cititorul de amprente ticăia în semn că-mi 
permitea accesul, am realizat dintr-odată că întotdeauna 
Kurt știa unde mă aflu în clădire. Era atât de evident, încât 
m-am simţit ca un idiot. Ecusonul de acces, cititorul de 
amprente - de fiecare dată când accesam o altă parte a 
clădirii, el probabil știa imediat. 

Am găsit ușa cu placa pe care scria DIRECTORUL 
SECURITĂŢII CORPORATISTE. Era închisă. Am mers 
înainte, am pus mâna pe clanţă, dar am fost oprit de 
secretara lui Scanlon, care stătea la un birou 
perpendicular cu ușa. 

— Vorbește la telefon, mi-a zis secretara. 

— Bine, am spus, am răsucit clanţa și am dat buzna în 
biroul lui Scanlon. În lumina soarelui, directorul securităţii 
părea doar o siluetă. Vorbea la telefon, privind pe 
fereastră. 

— Bună, am spus. Într-o mână tineam o copie imprimată 
a raportului Curţii Marţiale asupra lui Kurt. 

El s-a rotit ușor. 

— ÎI cauţi pe director? a zis Kurt, punând jos telefonul. 

M-am holbat șocat. 

— Scanlon a optat pentru pensionare înainte de termen, 
a spus Kurt. Eu sunt noul director al securităţii 
corporatiste. Pot să te ajut? 


Când am ajuns înapoi, am văzut un bărbat stând în mica 
încăpere goală de lângă biroul lui Franny, pe care o 
foloseam drept sală de așteptare pentru cei care mă 
vizitau. Era negru, poate în vârstă de cincizeci de ani, cu 
urechi mici și un cap mare, în formă de glonţ. Purta 
pantaloni kaki și o jachetă albastră, o cămașă albastră și o 
cravată bleumarin-închis. 

— Jason, a spus Franny, rotindu-se în scaun. 


— Domnule Steadman, mi-a zis bărbatul, ridicându-se 
rapid. 

Am observat o pereche de cătușe prinsă la centură și un 
pistol. 

— Sunt sergentul Ray Kenyon, de la poliţia statului 
Massachusetts. Sunteţi greu de găsit. 


52 


Voia să vorbim în biroul meu, dar l-am condus într-o sală 
de conferinţe goală. 

— Investighez un accident în care au fost implicaţi doi 
dintre angajaţii dumneavoastră, Trevor Allard și Brett 
Gleason. 

Am încuviințat. 

— O tragedie groaznică. Amândoi erau prieteni de-ai 
mei. Vă ajut cu orice. 

El zâmbi. Pielea lui era foarte închisă, iar dinţii erau 
incredibil de albi. Privindu-l de aproape, s-ar fi putut să 
aibă între patruzeci și cincizeci de ani. Greu de spus. Capul 
lui era ca o bilă de biliard, atât de strălucitor încât părea 
ceruit. Vorbea rar, ca și cum nu ar fi cel mai deștept om, 
dar puteam să văd că nu-i scăpa nimic din ce se întâmpla 
în jur. 

— Cât de bine i-aţi cunoscut pe acești doi bărbaţi, 
domnul Allard și domnul Gleason? 

— Destul de bine. Au lucrat pentru mine. Nu pot să spun 
că eram prieteni apropiaţi, însă îi vedeam în fiecare zi. 

— Cu toţii v-aţi înţeles bine? 

— Sigur. 

— Nu exista animozitate între voi? 

— Animozitate? 

Mă întrebam cu cine vorbise el, ce știa despre cum 
ajunsesem să-i antipatizez pe cei doi. li trimisesem oare lui 
Trevor sau lui Gleason vreun mail ostil? Nu era genul meu, 
de obicei dacă voiam să fac vreo observaţie cuiva, o 
făceam în persoană. Din fericire. 

— Domnule sergent Kenyon, nu înţeleg de ce îmi puneţi 
toate aceste întrebări. Am crezut că Trevor și Brett au 
murit într-un accident de mașină. 

— Așa este. Vrem să aflăm de ce s-a întâmplat acest 
lucru. 


— Vreţi să spuneţi că nu a fost doar un accident? 

M-a privit atent timp de câteva secunde. 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

I-am susţinut privirea, dar am mijit ochii, ca și cum nu aș 
prea fi înţeles. 

Ştiam că orice aș zice în continuare ar schimba totul. 

Dacă spuneam că nu aveam nicio suspiciune în legătură 
cu accidentul - iar el aflase cumva că dădusem acel telefon 
„anonim”, atunci știa că mint. 

Dar cum putea cineva să dovedească faptul că eu am 
fost cel care folosise telefonul public de lângă cantină, și 
nu altcineva din companie? 

Evident că voiam ca poliţia să investigheze accidentul 
dar ca eu să îl acuz deschis pe Kurt... Ei bine, nu poţi să 
repari ceea ce ai făcut deja. Kurt ar afla. 

— M-am gândit la asta, am spus. Cum a fost posibil să se 
întâmple, știți? O fi umblat cineva la mașina lui Trevor? 

— Acela nu este departamentul meu. Acela este 
reconstrucția accidentelor. Unitatea MAȘINI. Analiza și 
Reconstituirea Coliziunilor. Ei sunt experţi în toate aceste 
chestii mecanice. Eu fac doar investigarea antecedentelor. 
Îi ajut. 

— Trebuie să fi găsit ceva, am spus. Dacă sunteţi aici. 

— Păi, acum, a spus el, și mi s-a părut al naibii de evaziv, 
noi lucrăm separat, înţelegeţi. Ei cercetează frânele și 
lucrurile de genul acesta, iar eu mă uit la oameni. 

— Deci în acest caz ar trebui să vorbiţi cu prietenii și 
cunoștințele lui Trevor și Brett. 

— Şi cu colegii de serviciu. Ceea ce mă face să revin la 
întrebarea mea. La care nu aţi răspuns. Dacă a existat vreo 
tensiune, o dușmănie între ei și dumneavoastră. 

Am clătinat din cap. 

— Nu, din câte îmi amintesc eu. 

Schiţă un zâmbet. 

— A existat sau nu? 

— Nu a existat, am spus. 

A dat din cap vreo jumătate de minut, expirând 


zgomotos pe nări. 

— Domnule Steadman, nu am niciun motiv să contest 
ceea ce ziceţi. Încerc doar să pun piesele cap la cap, știți? 
Dar ceea ce spuneţi nu prea se potrivește cu asta. 

A scos din buzunar o bucată de hârtie albă îndoită. A 
despăturit-o, a pus-o pe masa de conferinţă din faţa mea. 
Hârtia arăta de parcă ar fi fost împăturită și reîmpăturită 
de o grămadă de ori. Era fotocopia unui mail. 

De la mine către Trevor. Datată acum vreo săptămână. 


Nu voi mai tolera lipsa ta de respect și 
subminarea autorității mele. Există mijloace de a 
scăpa de tine care nu implică Resursele umane. 


— Nu eu am scris asta, am spus. Nici nu este concepută 
în stilul meu. 

— Nu? 

— Niciodată nu aș face o astfel de ameninţare. E ridicol. 
Și cu siguranţă nu aș face-o într-un mail. 

— Nu aţi fi vrut să rămână vreo dovadă scrisă, nu-i așa? 

Am închis frustrat ochii. 

— Nu l-am scris eu. Uitaţi, eu... 

— Domnule Steadman, v-aţi aflat vreodată în mașina 
domnului Allard? 

Am scuturat din cap. 

— Avea un loc de parcare exact aici, la serviciu? 

— Nu unul stabil. 

— Nu aţi atins niciodată mașina lui? Adică, nu aţi pus 
mâinile pe ea la un moment dat? 

— Să pun mâinile pe ea? Adică, teoretic, este posibil, dar 
nici nu îmi amintesc să fi atins vreodată mașina lui. E un 
Porsche și e foarte mofturos în legătură cu el. Era, vreau 
să spun. 

— Ce spuneţi de casa lui? Aţi fost vreodată acolo? 

— Nu, niciodată. Nu m-a invitat niciodată. Nu eram 
chiar prieteni apropiaţi. 

— Şi cu toate astea, îi cunoșteaţi „destul de bine”, aţi 


spus. 

— Da. Dar, de asemenea, am spus că nu eram prieteni 
apropiați. 

— Ştiţi unde locuiește? 

— Știu unde locuiește - locuia - în Wellesley. Dar nu am 
fost niciodată la el acasă. 

— Înţeleg. Şi garajul - lipit de casa lui. Aţi fost vreodată 
acolo? 

— Nu. Tocmai v-am spus, nu am fost niciodată la el 
acasă. 

A dat din cap. Kenyon părea că se gândește la ceva. 

— Deci doar mă întreb, știți, de ce amprentele 
dumneavoastră au fost găsite în garajul lui. 

— Amprentele mele? E imposibil. 

— Degetul arătător de la mana dreaptă, oricum. Nu pare 
să existe nicio îndoială în legătură cu asta. 

— Haideţi, am spus. Nici măcar nu aveţi amprentele 
mele ca să le comparati. 

Părea nedumerit. 

— Nu vi s-a luat amprenta degetului dumneavoastră 
arătător la departamentul de securitate? Pentru noul 
cititor biometric? 

— Da. Corect. Am uitat. Mi s-a luat - tuturor ni s-a luat, 
de fapt. A degetului arătător sau a degetului mare. Dar nu 
am mers niciodată în casa sau în garajul lui Trevor Allard. 

Ochii lui mă priveau neîntrerupt. Erau mari și puţin 
injectaţi, am observat eu. 

— Uitaţi, problema cu amprentele, a spus el încet, este 
că ele nu mint. 

— Şi nu vi se pare poate puţin prea convenabil? 

— Ce este prea convenabil, domnule Steadman? 

— Acea amprentă pe care aţi găsit-o în garajul lui Trevor 
este degetul meu arătător de la mâna dreaptă, da? Care 
este amprenta pe care departamentul de securitate o are 
în cititorul biometric, nu-i așa? 

— Deci? 

— Deci dumneavoastră să-mi spuneţi - nu există 


mijloace de a copia și de a transfera o amprentă? 
Dumneavoastră credeţi în coincidente? 

— Coincidenţe? 

— Ce aveţi aici? O amprentă a unui singur deget care se 
dovedește a fi aceeași cu cea pe care am dat-o securităţii 
corporatiste. Un mail pe care nu l-am scris eu... 

— Există tot felul de antete și de rute și de directorii în 
fiecare mail, domnule Steadman... 

— Care pot fi falsificate, am spus. 

— Nu atât de ușor. 

— Este ușor dacă lucrezi la departamentul de securitate 
al corporației. 

Asta i-a închis gura timp de o secundă. 

— Vedeţi, am spus, avem un angajat care a mai făcut 
genul acesta de lucruri înainte. 

— La serviciul de securitate? 

Am înghiţit în sec. Am încuviințat. M-am aplecat înainte, 
privind în ochii lui. 

— Vreau să vă arăt un document, am spus. Care ar 
trebui să vă convingă cu cine avem de-a face. 

I-am înmânat copia Curţii Marţiale. A citit-o. A luat o 
grămadă de notițe în caietul lui cu spirală. 

Şi după ce a terminat, a spus: 

— Iisuse Hristoase, compania dumneavoastră l-a angajat 
pe tipul acesta? 

Am încuviințat. 

— Nu efectuaţi verificarea antecedentelor? 

— Este vina mea, am spus. 

— Nu l-aţi angajat dumneavoastră pe tipul acesta, nu-i 
așa? Securitatea corporației l-a angajat pe nebunul acesta, 
nu-i așa? 

— Pentru că eu l-am recomandat. Nu îl cunoșteam prea 
bine pe vremea aceea. 

A scuturat din cap, arătând scârbit. Dar mi-am dat 
seama că mă privea diferit. Ceva în el se schimbase. Părea 
să mă ia în serios acum. 

— Tipul acesta, Semko, a spus el. Ce fel de motiv ar avea 


să însceneze toată povestea asta? 

— E o poveste lungă. Complicată. Noi doi eram prieteni. 
L-am adus în companie. Are un trecut militar și e destul de 
deștept. 

Expresia feţei lui Kenyon devenise imobilă. Mă privea 
îndeaproape. 

— Sunteţi prieteni, a spus el. 

— Eram, am spus. A făcut niște chestii ca să mă ajute. 
Unele lucruri pe care nu trebuia să le facă. 

— Cum ar fi? 

— Chestii necurate. Dar... Uitaţi, domnule detectiv... 

— Sergent Kenyon. 

— Sergent. Deja m-a ameninţat. Mi-a spus că dacă le 
spun ceva polițiștilor, o s-o ucidă pe soţia mea. 

Kenyon a ridicat din sprâncene. 

— Așa a spus? 

— Dacă află că am vorbit cu dumneavoastră - îl cunosc. 
O să-și ducă ameninţarea la bun sfârșit. O s-o facă să pară 
un accident. Cunoaște multe metode inteligente de a ucide 
oameni. 

— Vorbiţi cu mine acum. 

— Trebuie să am încredere în dumneavoastră. Pot? 

— Încredere în mine în ce fel? 

— Să nu spuneţi nimănui din poliţia statală că am vorbit 
cu dumneavoastră. 

— Nu pot să vă promit acest lucru. 

— Poftim? 

— Eu nu sunt un preot, domnule Steadman. Aceasta nu 
este o spovedanie. Sunt polițist. Dacă aţi comis o crimă... 

— Nu am comis nicio crimă. 

— Atunci nu aveţi de ce să vă faceţi griji. De asemenea, 
nu sunt un reporter al tabloidului Globe. Nu plănuiesc să 
public o dezvăluire. Ideea este că nu vreau să vă dau 
garanţii pe care nu pot să le respect. 

— El cunoaşte persoane în poliţia statului 
Massachusetts. Multe persoane. Are cunoștințe care îi 
spun ce se întâmplă. 


Kenyon a zâmbit misterios, a încuviinţat. 

— Ce este? am spus. Păreţi sceptic. 

— Nu. De fapt, nu sunt sceptic. Nu vă voi minţi. Aș vrea 
să vă spun că acest lucru nu se poate întâmpla, dar 
adevărul este că - păi, pot s-o cred. Nu suntem deloc buni 
la păstrat secrete. Oamenii din domeniul militar precum 
prietenul dumneavoastră cunosc multe persoane din 
rândul autorităţilor. 

— Grozav, am spus posomorât. Dacă află numai că am 
vorbit cu dumneavoastră îi va face ceva rău soţiei mele. El 
lucrează în securitatea corporației - știe numele fiecărei 
persoane care intră sau iese de aici. Probabil v-aţi 
înregistrat la recepţie, nu-i așa? Aţi scris Poliţia statului 
Massachusetts și numele dumneavoastră, nu-i așa? Să îl 
vedeţi pe Jason Steadman? 

— Nu e chiar așa. Sunt aici ca să vorbesc cu multe 
persoane. 

— Bine. 

— Va trebui să primesc detalii de la dumneavoastră. 
Cum ar fi câteva din „chestiile necurate” pe care acest 
Semko le-a făcut. A fost vreuna dintre ele destinată lui 
Allard sau lui Gleason? 

Am avut o senzaţie de ușurare. 

— Absolut. 

A întors o pagină din caietul lui. Mi-a pus întrebări. Eu 
vorbeam, iar el lua o grămadă de notițe. 

— Poate putem să ne ajutăm unul pe celălalt, a spus el. 
Mi-a înmânat cartea lui de vizită. A scris un alt număr pe 
spate. Linia mea directă și telefonul mobil. Dacă mă sunațţi 
la biroul procurorului, câteodată partenerul meu, Sanchez, 
răspunde la linia mea. Puteţi să aveţi încredere în el. 

Am scuturat din cap. 

— Dacă vă sun, nu vreau să-mi las numele. Ce spuneţi 
dacă folosesc un nume fals? Voi folosi - m-am gândit o 
clipă. Josh Gibson. 

Zâmbetul lui mare și alb i-a acoperit faţa. 

— Josh Gibson? Vă gândiţi la acei Josh Gibson? Liga 


Negrilor!4%? 

— Unul dintre cei mai buni aruncători din toate 
timpurile, am spus. 

— Voi ţine minte, a spus Kenyon. 


146 Asociaţia echipelor de jucători afro-americani de baseball, activă în 
mare măsură între 1920 și sfârșitul anilor 1940. (n.tr.) 


53 


Am avut un prânz de afaceri cu unul dintre dealerii 
noștri și cu Ricky Festino, încercând să salvez o afacere pe 
care acesta o pierdea. Nu am fost în apele mele - eram 
distras prea mult de către sergentul Kenyon - și probabil 
nu ar fi trebuit să mă duc. 

Imediat după prânz, în loc să mă întorc la birou, am 
mers cu mașina până la un Starbucks aflat la câţiva 
kilometri depărtare de clădirea Entronics. Am comandat 
un cappuccino mare - refuz să folosesc limbajul folosit de 
Starbucks cum ar fi „venti” sau „grande” am găsit un 
scaun confortabil într-un colţ și mi-am conectat laptopul. 
Am cumpărat o lună de acces la internet wireless și câteva 
minute mai târziu am creat mai multe adrese de e-mail. 

Nu aveam nicio îndoială că Kurt putea destul de ușor să 
afle orice făceam când eram la birou. Dar nu ar fi ușor 
pentru el să descopere acest cont de internet, și chiar dacă 
ar face-o, i-ar lua ceva timp. Şi la viteza cu care mergeau 
lucrurile acum, nu aveam nevoie de mai mult de vreo două 
zile. 

„Omule, nu știi ce marionetă ești”, spusese Kurt. 

„Întreabă echipa de fuziune și integrare de la McKinsey 
dacă sunt aici ca să salveze biroul din Framingham sau ca 
să vândă clădirea. Incredibil ce poţi să afli dacă verifici.” 

Asta însemna că Megatower plănuise toate acestea 
pentru a-mi închide divizia? Fusese acest lucru hotărât 
deja? Dacă da - atunci de ce ne presase Dick Hardy să 
încheiem noi contracte, să bifam afaceri noi? 

Nu înțelegeam. Care era logica? Entronics era la câteva 
săptămâni depărtare de a încheia o înţelegere imensă 
pentru a obţine afacerea lui Royal Meister din Statele 
Unite, cu plasme și LED. De ce naiba i-ar păsa cuiva din 
Tokio cum stă treaba cu filiala lor din Statele Unite, dacă 
ei erau pe punctul de a o închide? 


Ce piesă din puzzle îmi lipsea? 

Răspunsurile probabil stăteau în documentele 
confidentiale ale companiei Entronics cu planificarea 
strategică care constau în achiziţionarea firmei Meister și 
în dezvoltarea ei. Majoritatea acestor documente erau 
probabil în japoneză și depozitate în vreun intranet 
corporativ inaccesibil, compartimentat. 

Dar existau alte metode. 

Cum ar fi firma de consultanţă a lui McKinsey și echipa 
de fuziune și integrare care dăduseră recent târcoale 
companiei Entronics. 

Nu cunoșteam pe nici unul dintre ei, dar știam câteva 
nume. Şi după o scurtă cercetare pe site-ul lor, am găsit 
numele celui mai vechi partener în contul Entronics. Și 
apoi am găsit numele și adresa de e-mail ale asistentei sale 
executive. 

Apoi, Dick Hardy îi trimisese un mail. Folosise contul lui 
de Hushmail. 

Ei bine, de fapt, mail-ul venea de la 
[email protected]. 

Un cont pe care îl creasem eu. Dick Hardy trimitea 
mailul de pe iahtul lui. Pierduse ultima ciornă a raportului 
de fuziune și integrare și avea nevoie de o copie care să-i 
fie trimisă de îndată. La adresa lui privată, desigur. 

Mi-am terminat cappuccino-ul și am luat o altă cafea, 
neagră, iar în timp ce așteptam răspunsul lui McKinsey, m- 
am uitat din nou pe site-ul Curţii de Apel a Armatei și am 
găsit raportul Curţii Marţiale asupra cazului lui Kurt. Mi- 
am amintit că Divizia de Investigaţii Criminale a Armatei 
întocmise un raport pe tema crimei în care, desigur, 
anchetatorul lor îi interogase pe toţi componenţii echipei 
de Forțe Speciale a lui Kurt. 

Toţi membrii echipei, în afară de unul, au spus 
anchetatorului diviziei că ei credeau că Kurt comisese 
crima. Am notat numele complete ale fiecăruia dintre 
componenți echipei. Pe singurul apărător al lui îl chema 
Jeremiah Willkie. 


Mi-am adus aminte de noaptea în care l-am cunoscut pe 
Kurt, când m-a dus la acel service auto pe care îl deţinea 
un prieten și coleg din Forţele Speciale. Intrebase de 
proprietar, pe care îl chema Jeremiah. 

„Nu sunt prea mulţi Jeremiah în Forţele Speciale”, m-am 
gândit eu. 

La service-ul lui Willkie îmi reparasem automobilul 
Acura. Acela era locul în care Kurt menţionase că deţinea 
un spaţiu de depozitare pentru scule și tot felul de unelte. 

Am făcut o căutare rapidă pe Google a service-ului și am 
ajuns la un fapt interesant. Era trecut ca proprietate a unei 
companii de remorcări numite M.E. Walsh Tow. Aceea era 
compania de remorcări unde lucrase Kurt, mi-am amintit. 
Spusese că un amic de-al lui o deţinea. 

Apoi am început să introduc pe Google numele celorlalţi 
membri ai Detașamentului Operaţional al Forţelor Speciale 
Alfa 561. Câteva dintre nume, chiar și cu inițialele de la al 
doilea prenume, apăreau în diferite locuri de prin ţară. 
Acest lucru însemna doar că nu am căutat destul. Era oare 
James W. Kelly acum un dezvoltator software în 
Cambridge, Anglia? Nu cred. Un acordeonist și 
compozitor? Un chirurg? Un profesor de oceanografie și 
meteorologie? Un blogger cu normă întreagă? 

Însă unele nume erau destul de neobișnuite încât să fiu 
sigur că îl aveam pe omul potrivit, iar dintre ele, câteva 
aveau chiar și biografii online. Unul era pompier într-un 
orășel din Connecticut. Un altul lucra pentru o firmă de 
securitate în Cincinnati. Un altul preda istorie militară la o 
instituție de învățământ superior în nordul New Yorkului. 

Am găsit cu ușurință adresele de e-mail ale ultimilor doi. 
Am mai sorbit din cafea, încercând să-mi împing creierul 
într-o treaptă de viteză mai mare. Am socotit că nu îl 
plăceau pe Kurt, din moment ce amândoi fuseseră chemaţi 
ca martori la Curtea Marţială în procesul împotriva lui 
Kurt și depuseseră mărturie împotriva lui. Așa că am scris 
fiecăruia din ei. Folosind o a treia adresă de e-mail, cu un 
nume fals, le-am spus că Kurt Semko se mutase lângă mine 


și că petrecea mult timp alături de fiica mea adolescentă și 
voiam să fac o anchetă discretă pentru a afla dacă este 
adevărat că el ucisese un coleg ofițer în Irak. 

Unul din ei, cel care lucra pentru firma de securitate, a 
răspuns imediat. 

„Kurt Semko este o rușine pentru Forţele Speciale. Este 
un om periculos și dezechilibrat. Dacă ar fi fiica mea, aș 
tine-o departe de Semko. Nu, probabil m-aș muta. ” 

I-am mulțumit și l-am rugat să-mi dea detalii despre 
ceea ce făcuse Kurt. 

Am așteptat, însă nu am primit niciun răspuns. 

Apoi am verificat contul Hushmail al lui Dick Hardy. 
Asistentul executiv de la McKinsey răspunsese cu un 
atașament conţinând raportul echipei de fuziune și 
integrare. L-am descărcat. 

Raportul McKinsey nu se mai termina, însă totul se 
găsea în rezumatul de la început. 

Și toată esența problemei se afla acolo. 

Nu evaluau Dallas versus Framingham. Nu încercau să 
decidă care filială va fi închisă și care va supravieţui. 

Se dorea închiderea unităţii din Framingham. Era un 
plan de acţiune pentru a pune în practică acest lucru. 

Toată competiţia despre care Gordy și Hardy vorbiseră 
era un șiretlic. Raportul McKinsey nici măcar nu o 
menţionase vreodată. 

Cu toţii fuseserăm păcăliţi. 

Dar de ce? 

De ce competiția? De ce Framingham împotriva Dallas- 
ului? De ce să faci atâta uz de autoritate? 

Unul dintre apendicele raportului McKinsey era o fișă de 
evaluare a achiziției Entronics-Meister. Toate detaliile 
secrete erau acolo. Poate răspunsul se afla în fișa de 
evaluare. 

Dacă știai cum să-l citești. 

Eu nu știam să-l descifrez, dar cunoșteam pe cineva care 
putea să facă acest lucru. 

Cincisprezece minute mai târziu, Festino a intrat la 


Starbucks, s-a uitat în jur și m-a găsit în scaunul meu 
confortabil în colţul din spate. 

— Nu m-ai invitat aici pentru un lced Caramel 
Macchiato, presupun, a spus el bombănind. 

— Du-te și ia-ţi unul, am spus. Pe banii tăi. 

— Da, șefu'. Hei, mulţumesc pentru prânz, apropo. Am 
încheiat afacerea. 

— Mă bucur să aud asta, am spus, deși chiar nu îmi păsa 
în momentul acela. 

S-a întors după câteva minute cu băutura, apoi a tras un 
scaun lângă mine. 

— Iisuse, tu vezi perna asta? Poţi să-ţi imaginezi câte 
funduri murdare s-au așezat până acum pe ea? 

A inspectat-o cu suspiciune și s-a așezat încet, în silă. 

— Deci ce-i asta? 

I-am povestit despre competiţia frauduloasă. 

Gura i s-a deschis, iar faţa i s-a înroșit. 

— Ticăloșii aceia. Toată nebunia asta a fost doar o farsă? 

— Așa se pare. 

— Deci peste o lună voi sta deasupra unei fripteuze 
electrice, într-un McDonald's? Nu puteau să-mi spună asta 
în iunie, când McDonald's făcea angajări? Dă-mi laptopul 
tău. 

Și-a mijit ochii la ecran pentru o clipă. 

— Cum ai făcut rost de asta? 

— Cred că se numește „inginerie socială”. 

— De la însăși echipa de vârcolaci? 

— Echipa de fuziune și integrare? Așa ceva. 

— Hei, asta e fișa de evaluare a afacerii Meister. Mișto. 

— Da. 

— Asta ar trebui să fie ţinută sub lacăt și cheie. 
Verificare strict secretă. Tu chiar știi cum să faci rost de 
unele chestii secrete, nu-i așa? 

— Uneori. 

A rămas tăcut pentru mai mult timp. Apoi a început să 
mormăie cuvinte precum „cauză” și „raport de schimb” și 
„preţ de închidere” și a spus: 


— Frate, e o afacere complexă. Dar profitul este mai 
puţin de douăzeci la sută. Aceasta e standardul. 

— Profitul? 

— Banii. Limbaj de bancher investitor. Și este o captură 
delicată în afacere. 

— Acum e o captură? 

— Vezi, dacă preţul acţiunilor Entronics scade la data 
închiderii, ei trebuie să plătească mai mult lui Meister. 
Dacă stocul Entronics crește, ei plătesc mai puţin. Mult 
mai puţin, se pare. Bine, acum... am o teorie. Lasă-mă să... 

Intră pe internet și începu să caute. 

— Da. Începem. Uită-te la asta din ziua în care afacerea 
Meister a fost anunţată, Hardy a dat exact trei interviuri. 
În japoneză. 

— În japoneză? 

— Adică, pentru ziare japoneze. Unul în engleză, pentru 
Japan Times. Unul pentru Asahi Shimbun. Un altul pentru 
Nihon Keizai Shimbun. Toate vesele, lăudându-se cum 
afacerea cu televizoare cu ecran plat Entronics din Statele 
Unite dă lovitura. 

— Deci? 

— De ce crezi că a vorbit doar jurnaliştilor japonezi? 

— E simplu. Entronics este o companie japoneză. S-a 
gândit că șefii lui vor citi interviurile și vor fi impresionati. 

— Haide, Jason. Şefii lui cunoşteau rapoartele de vânzări 
înainte ca Nihon Keizai Shimbun să le știe. Vezi, când treci 
printr-o fuziune sau achiziție, comisia pentru securitate și 
schimb e întotdeauna pe capul tău în ceea ce privește 
vorbitul cu presa. Dar ei nu te pot opri să vorbeşti cu 
jurnaliștii străini în ţări străine. Şi cine citeşte ziare 
japoneze? În afară de vorbitorii de limbă japoneză? 

— Nu mai înţeleg ce îmi spui. 

— Birourile japoneze ale unora dintre cele mai mari 
fonduri de protecţie americane, da? Dau peste o știre mică 
despre Entronics, socotind că au făcut un salt în plus faţă 
de restul lumii, și încep să cumpere. Următorul lucru, 
comercianții de programe își fac intrarea. Destul de 


curând stocul de acţiuni Entronics va începe să crească la 
bursă. 

— Deci Dick Hardy ajuta Entronics să salveze o căruţă 
de bani din afacerea Meister. 

— Exact. 

— Deci ne face să muncim mai mult, ne determină să 
semnăm contracte peste tot ca să ne salvăm locul de 
muncă, dar în realitate tot ce facem noi este să ajutăm 
Entronics să cumpere niște chilipiruri. 

— Exact. Diabolic, nu-i așa? 

— Dar noi nu știm dacă Dick Hardy a făcut toată 
manevra asta din ordinul venit de la Megatower sau asta a 
fost propria lui idee. 

— Cui îi pasă? Oricum, va primi o bulină roșie, spuse 
Festino. 

A scos o sticlă minusculă nou-nouţă de gel dezinfectant 
pentru mâini, a desfăcut-o și a stors o grămăjoară mare în 
palma mâinii stângi. 

— Şi suntem terminati. 

— Aha. _ 

— Nu poţi să faci nimic în legătură cu asta, să știi. In 
cazul în care plănuiai ceva. Toată chestia asta este la un 
nivel mult, mult mai ridicat decât salariul tău. 

A început să își frece nervos mâinile. 

— Uită-te la petele de pe braţul acesta. E dezgustător. Și 
nici nu cred că sunt de cafea. 

— Poate ai dreptate. Poate nu aș putea face nimic. 

— Oricum, întotdeauna mi-au plăcut cartofii prăjiţi de la 
McDonald's. Chiar și după ce au încetat să îi prăjească în 
seu de vită. Vii mâine-seară? 

— Mâine-seară? 

— Meciul de softball. Îţi amintești? Nu ai mai jucat de 
două săptămâni. Şi acum că eu sunt antrenor, totul cade 
pe umerii mei. Avem doi jucători în minus. 

— Festino... 

— Scuze. Dar așa este. 

— Voi fi acolo, am spus. 


54 


Am tras în parcarea Entronics chiar înainte de cinci și 
jumătate. Un Mustang negru a oprit în spaţiul de lângă 
mine cu un scârţâit puternic de frâne, iar Kurt a sărit 
afară. N 

Am stat în mașină, așteptând ca el să plece. Însă a 
deschis ușa pasagerului din dreapta și a intrat. 

— Cum merge bătălia? a întrebat el. 

— O zi grea. Cel mai ciudat lucru s-a întâmplat acasă. 
Am găsit un șarpe cu clopoței în dormitorul nostru. 

— Ai dreptate, a spus el. Nici nu știam că există șerpi cu 
clopoței în Massachusetts. Omul cât trăiește învaţă. Dar 
credeam că pleci în California. 

— Am pierdut avionul, am spus. 

— Ce păcat. 

— Da, păi, se întâmplă. Deci felicitări pentru promovare. 

A dat din cap și a zâmbit. 

— E bine să fii rege. 

— Sunt impresionat. Dick Hardy trebuie să aibă o părere 
foarte bună despre tine. 

— Dick Hardy vrea ca eu să fiu fericit. A decis că sunt o 
comoară. 

— Ai găsit ceva împotriva lui, nu-i așa? Am zâmbit, dând 
din cap, ca și cum aș fi apreciat isteţimea lui. Ar fi putut să 
fie un angrosist care să mi se laude cu metodele șmechere 
prin care i-a escrocat pe cei de la Best Buy cu taxa de 
transport. 

— M-a invitat chiar și pe iahtul lui. Ai fost vreodată pe 
iahtul lui? 

— M-a invitat, am spus. Dar nu am putut să ajung. 

— Am citit că e un model Lazzara cu o lungime de 
douăzeci și patru de metri. Un chilipir de 2,3 milioane de 
dolari. Dar sigur nu arată de nasul lui, având în vedere 
salariul pe care îl are. Așa că am făcut niște săpături. Se 


pare că Hardy făcea niște tranzacţii cu acţiuni pe lângă 
activitatea lui curentă. A deschis un trust pe Insula 
Canalului având numele Trustul Samurai sau așa ceva, 
Samurai fiind numele iahtului, înţelegi. Și Trustul Samurai 
cumpăra și vindea opţiuni fără acoperire pe acţiunile 
Entronics la bursa australiană. Ori de câte ori apare o știre 
în presă despre Entronics, ori de câte ori apare un alt 
impuls de vești bune, Trustul Samurai încasează bani. Face 
o avere. Desigur, și dacă sunt vești proaste face bani. 
Foarte isteţ - aproape imposibil să fie prins. Și toate astea 
ca să poată să-și plătească iahtul. Omule, ar fi putut să 
cumpere zece iahturi până acum. 

În sfârșit, am înţeles. Dick Hardy ar fi încercat să ajute 
Entronics să economisească niște bani din afacerea Royal 
Meister, dar acela nu a fost singurul său motiv. Își umplea 
și propriile buzunare în același timp. 

— E un tip șmecher, am spus. 

— Destul de șmecher încât să-și rezolve afacerea 
bancară personală folosind un cont Hushmail codat. Nu 
destul de șmecher să realizeze că de fiecare dată când 
trimitea mailuri de pe computerul companiei, puteam să îi 
accesez hard-disk-ul de departe. 

— Uau. Foarte tare. 

— Toată lumea are un secret. Și tu ai secretele tale. Se 
întâmplă doar ca eu să le cunosc. Şi iată-te, tu și Gașca 
Fraţilor, muncind de vă rupeţi oasele încercând să vă 
salvaţi divizia. Când ceea ce faceţi de fapt e să îi plătiţi lui 
iahtul. Sau noua lui casă în sectorul Highland Park din 
Dallas. 

— Dallas? _ 

— Simte lovitura care urmează, amice. Întreabă-te de ce 
se mută în Dallas. 

— Ai dreptate. Am fost o marionetă. 

El a ridicat din umeri. 

Umerii mi s-au lăsat. Am privit în sus, scuturând din cap 
plin de regret. 

— Tu doar încercai să mă ajuţi. Şi eu te-am subapreciat. 


Ca un idiot. În timp ce Gordy și Hardy mă mutau încolo și 
încoace ca pe o piesă de șah. Tu ești singurul meu aliat. 

S-a întors ca să mă privească. Nu puteam să îi citesc 
chipul. 

Era ciudat să îmi amintesc cât de șters și lipsit de orice 
importanţă arăta când l-am cunoscut pentru prima oară, ca 
un hipiot bătrân, ca o persoană care dispăruse de pe 
suprafaţa pământului. Ciocul, bandana, tunsoarea, 
tricourile jalnice. Acum era bine îmbrăcat și arăta prosper, 
într-un costum bun, cravată și pantofi eleganti. 

— Vorbesc serios, am spus. Chiar nu-mi pasă de ceea ce 
le-ai făcut lui Trevor și lui Brett. M-am panicat, recunosc. 
Am sunat poliția nu o să te mint. A fost un lucru stupid s-o 
fac. 

Ceea ce spuneam suna atât de plin de căinţă, de 
veritabil, încât eu însumi începeam să cred ce ziceam. 

— Aș putea să spun că îmi pare rău, dar ar fi aiurea. Tu 
ai fost un prieten bun pentru mine. În tot acest timp. Doar 
că eu nu am văzut asta. 

El se holba drept înainte, prin parbriz. 

Am rămas tăcut. Vechiul guru al vânzărilor, Mark 
Simkins, ale cărui CD-uri obișnuiam să le ascult 
încontinuu, vorbea întotdeauna despre pauza strategică. 
Cea mai importantă abilitate pentru încheiere unei afaceri, 
spunea el, este tăcerea. 

Așa că nu am zis nimic. Și am așteptat ca tăcerea să-și 
croiască drumul. 

Doamne, speram ca teoria lui Kate să fie corectă, că lui 
Kurt îi plăcea să fie adulat. 

Ochii lui Kurt s-au îndreptat brusc spre mine, apoi înapoi 
spre parbriz. 

Mi-am strâns buzele. M-am holbat la volan. 

— Ai vorbit cu polițistul acela, a spus Kurt. Vocea lui era 
mai moale. Kenyon. Nu te-am avertizat să-ţi ţii gura 
închisă? 

— Ba da. Şi am făcut-o. Dar tipul a apărut la biroul meu. 
A spus că vorbește cu toţi cei care au lucrat cu Trevor și 


Brett. Așa că i-am îndrugat verzi și uscate. A întrebat de 
tine și i-am zis că din câte știu tu erai într-o relaţie bună cu 
cei doi. Că jucai softball cu ei și ei chiar te admirau. 

Kurt a încuviinţat. 

— Asta e bine, a spus el. 

„Funcţiona. Slavă Domnului.” M-am simţit ușurat. 

— Asta e foarte bine. Foarte abil. Văd de ce ești așa de 
bun când închei contracte. 

S-a întors, cu faţa la câţiva centimetri distanţă de a mea. 

— Pentru că ești un mincinos nenorocit! a strigat el. 

Vocea lui devenea asurzitoare. Saliva lui mi-a stropit 
faţa. 

— Știu fiecare cuvânt nenorocit pe care i l-ai spus 
polițistului aceluia. „Ştie multe metode inteligente de a 
ucide oameni”, ai spus. 

Nu. Vorbise Kenyon cu cineva care îl cunoștea pe Kurt? 

„Trebuie să am încredere în tine”, a continuat el. 
„Pot?” Nu, tâmpitule, nu poți să ai încredere în nimeni. 
Crezi că poţi să vorbești oriunde în clădire fără ca eu să 
știu? 

Bineînţeles. Cu toate resursele departamentului de 
securitate al corporației pe care le avea la dispoziţie, avea 
și sala de conferințe împânzită cu microfoane. 

— Acum, n-o s-o mai repet. Mai spui ceva pe la spate o 
singură dată - cuiva din companie, poliţiei, oricui, voi afla. 
Nu poti face nimic ce eu nu pot să știu. Nimic. Și dacă mai 
depășești linia - chiar și cu un singur milimetru... 

— Da? Inima îmi bătea ca o tobă, repede și zgomotos. 

— Un mic sfat prietenesc? Crezi că tu și soţia ta locuiţi 
într-un cartier sigur. Dar spargeri au loc tot timpul în 
partea aceea a orașului. Intrări prin efractie. Tipi răi fură 
diverse lucruri. Câteodată chiar omoară oameni 
nevinovati. Se întâmplă. Ai o soție și un copil care urmează 
să se nască, Jason. Ar trebui să ai mare grijă. 


55 


Apartamentul lui Graham Runkel încă mirosea a bong, 
iar broscuţa lui din 1971 era tot în curte. Părea că o 
repară. 

— Ce face Love Bug? întreb. „El Huevito.” 

— Încerc să o pun pe picioare. Să o refac instalându-i un 
motor Turbo. Așteaptă aici. Se întorsese cu o pungă cu 
sistem magnetic de închidere de tip Ziploc în care erau 
muguri de marijuana. E tot ce mai am din Văduva Albă. 
Oferta mea de pace. Bine ai revenit. 

— Mersi, dar eu nu vreau. i-am zis, nu mai iau. 

I-am întins un pachet. 

— Ce-i cu ăsta? 

— O ofrandă de pace. Pentru că sunt un nemernic. 

Rupse ambalajul. 

— Seria completă din The Prisoner pe DVD? 
Nemaipomenit, Steadman. Admiră poza cu protagonistul 
acestui serial, Patrick McGoohan, de pe carcasă. 

Pe vremea când locuiam în Worcester, Graham obișnuia 
să treacă pe la mine când părinţii mei erau la serviciu, ne 
drogăm și ne uitam la reluări vechi ale emisiunilor clasice 
cu spionul englez. 

— Cu ce ocazie? Este ziua mea? Că eu cam uit de ea. 

— Nu, am zis eu. Am venit să-ţi cer ajutorul, dar mă simt 
ca un măgar să-mi fac apariţia pur și simplu, după atâtea 
luni de zile, așa că m-am gândit că un cadou ar putea să îţi 
mai alunge supărarea. 

— Cu siguranţă ești pe drumul cel bun, zise el. Dar ceea 
ce ai într-adevăr nevoie este relaxarea pe care ţi-o dă 
Văduva Albă. Te-ai învârti mai tare decât un... decât orice 
se poate roti foarte tare. 

Părul lui Graham era lung până pe umeri și avea un 
aspect murdar. Purta tricoul lui vechi McDonald's, roșu cu 
arcuri galbene-aurii. Era inscripţionat MARIJUANA și MAI 


MULT DE UN MILIARD DE DROGAŢI pe el. 

— Dacă ai vrea să aranjezi mașina cuiva astfel încât să 
derapeze când o conduce, ce ai face? 

Mă privi ciudat. 

— Să-l aranjezi? 

— Să facă accident. 

— Să-i tai frânele? Acesta este un test? 

— Dacă tai frânele, atunci când ar porni mașina, nu și-ar 
da seama? 

— Despre ce e vorba, J-Man? 

I-am rezumat rapid evenimentele, i-am povestit de Kurt 
și despre ceea ce credeam că făcuse. Graham asculta cu 
ochii lui injectaţi, larg deschişi. Era un tip care avea 
convingerea că DEA pune emițătoare în fiecare exemplar 
al revistei High Times, așa că părea să-mi creadă teoria. 

— Era un Porsche? întrebă el. 

Am dat din cap că da. 

— Un Carrera 911. Nou-nouţ. Dacă avea un an, cel mult. 

— Şoferul era beat? 

Am scuturat din cap. 

— A pierdut controlul pur și simplu? Nicio altă mașină 
nu a fost implicată? 

— Întocmai. 

— Hm... Mda, nu ai tăia frânele pur și simplu. Şoferul şi- 
ar da seama imediat. Nu ai deșuruba nici prizoanele roţilor 
- mașina ar începe să se clatine o dată ce pornește la 
drum. Dar, uite cum stă treaba, omule, dacă nu cumva 
polițiștii sunt complet idioţi, acestea ar fi primele lucruri 
pe care le-ar căuta - prizoane lipsă, cauciucuri tăiate, un 
șurub lipsă de la fuzetă, frâne tăiate. Prostii din astea. 

— Acestea sunt ușor de depistat. 

— Bineînţeles că dacă cineva ar umbla la pivoţi... omule! 

— Poftim? 

— Şoferul ar pierde controlul mașinii pur și simplu. 

— Să umble la pivoţi? Cum? Să-i taie? Nu s-ar observa? 

— Nu și dacă nu au fost tăiaţi. Scoși sau montați greșit 
sau ceva de genul acesta. Slăbiţi într-un fel. Astfel încât 


atunci când mașina... 

— Slăbiţi? am întrebat. Cum poţi slăbi metalul? 

— Dracu' știe. Cred că sunt multe modalităţi. 

— Să slăbești metalul, am zis cu glas tare, dar de fapt 
gândeam cu voce tare. Mă gândeam la povestea aceea pe 
care Kurt mi-o spusese o dată, despre cum echipa lui a 
vărsat ceva dintr-un tub, topind părţi dintr-un elicopter al 
talibanilor, în Afganistan. Cred că știu cum a făcut. _ 

— OK, omule. Bine. Atunci, de ce să nu sărbătorim? Işi 
întinse mâna după punga cu marijuana. Ultima strigare, 
zise. 


Am ajuns acasă pe la șapte și jumătate. Susie și Ethan 
tocmai terminau o cină la pachet în bucătărie - bănuiesc 
că găsiseră un restaurant care livra sushi la domiciliu - iar 
Kate era în pat, lansându-se după fiecare clic tot mai mult 
în spaţiul virtual. 

— Kate, nu ai ieșit deloc afară azi? 

— Afară? mă privi ea nedumerită. 

— Puțin aer curat ţi-ar face bine. 

— Aer curat? Apoi mă văzu ducându-mi arătătorul la 
gură. E o idee bună, zise atunci. 

S-a dat jos din pat, iar eu am ridicat-o. A fost extrem de 
ușor, probabil datorită tuturor exerciţiilor pentru 
îmbunătăţirea condiţiei fizice făcute cu Kurt. Am coborât-o 
pe scări și am scos-o afară din casă. Ethan a ieșit din 
bucătărie și, văzând cum o duc pe Kate, și-a dat ochii peste 
cap. Am scos-o în curtea noastră micuță. 

— Regret, dar bănuiesc că Semko a pus microfoane în 
dormitorul nostru. 

Kate făcu ochii mari. 

— Nu se poate! 

— Nu știu. Pot doar să presupun. Ascultă, pe cât timp a 
închiriat Susie locuința din Nantucket? 

Își ridică capul. 

— Probabil până la sfârșitul lunii septembrie. De ce? Te 
gândești că am putea să o împrumutăm câteva zile? Nu 


sunt în cea mai bună formă pentru o vacanţă. 

— Nu la o vacanţă mă gândesc. Crezi că ai putea zbura 
până acolo? 

— Pot lua avionul. Atâta timp cât nu mă forţez. Despre 
ce e vorba? 

— Vreau ca Susie și Ethan să se întoarcă în Nantucket și 
să te ia cu ei. Cât mai curând posibil. Mâine-dimineaţă la 
prima oră. 

Mă privi lung. Pe chipul ei apărură pe rând o succesiune 
de emoţii: confuzie, scepticism, amuzament. 

Apoi își dădu seama. 

— E vorba de Kurt, nu-i așa? zise ea. 


În dimineaţa următoare, Susie, Kate și Ethan au urcat în 
taxi, îndreptându-se spre aeroportul Logan ca să ia avionul 
de Nantucket. Am mers la birou, iar în jurul orei nouă am 
luat o pauză între ședințe. L-am sunat pe președintele 
consiliului de administraţie al echipei Red Sox, care s-a 
dovedit a fi un tip foarte de treabă - probabil că eu mă 
aşteptam la George Steinbrenner!“” cu accent de Boston 
sau ceva asemănător și care voia să vadă cum funcționează 
PictureScreen și să vorbim despre preţ. Am stabilit să ne 
întâlnim peste o săptămână. 

De îndată ce am încheiat convorbirea, am luat liftul 
pentru a cobori în holul central. Am părăsit clădirea 
Entronics, am condus preţ de câteva străzi mai jos, am 
scos cartea de vizită a sergentului Kenyon și l-am sunat de 
pe mobil. La telefon răspunse o voce morocănoasă, cu 
accent spaniol - poliţia statală, detectiv Sanchez. 

În fundal se auzea gălăgie, telefoane care sunau, voci în 
birouri. 

— Aș dori cu sergentul Kenyon, vă rog. 

— Cine îl caută? 

Am ezitat o clipă. 


147 Om de afaceri american și finanţator al echipei de baseball New 
York Yankers (n.tr.) 


— Josh Gibson. 

Numaidecât, Kenyon luă receptorul. 

— Poftiti, domnule Gibson. Permiteţi-mi să preiau apelul 
din biroul meu. 

Mi-a pus apelul în așteptare, după care a răspuns câteva 
secunde mai târziu. 

— Ei bine, asta da sincronizare, spuse Kenyon. Eram pe 
punctul de a vă suna să vă dau veștile. 

— Veștile? 

— Cei de la Recon!“ nu au descoperit nimic. 

— N-au găsit nimic! 

Vestea m-a dat peste cap. 

— Intocmai. Nimic care să indice vreo crimă. Dacă nu 
există vreun indiciu, nu există crimă. Vor închide cazul. 

— Dar știu că Kurt - știu că el a umblat la mașină. 

— Din moment ce specialiștii spun că nu e nimic în 
neregulă, prea multe nu pot face. 

— Nu au căutat cu atenţie. 

— S-ar putea să aveţi dreptate. Nu știu. Sunt ocupați. Au 
multe de făcut. 

— Dovada e undeva acolo. El a făcut asta. Știu asta. A 
verificat cineva pivoţii? 

— Nu știu ce au verificat. Ştiu doar că nu au găsit nimic. 

— Unde e mașina? 

— Pun pariu că e la fier vechi deja. 

— Fier vechi? 

— Oricum, nu mai este în custodia noastră. Cu asta se 
ocupă de obicei. 

— Cine? 

— Firma de remorcare. Acum este proprietatea lor. De 
obicei întreabă familia decedatului dacă vor mașina, dar 
familia întotdeauna refuză și așa ajunge la fier vechi. De 
ce? 

— Trebuie să trimiteţi oamenii de la Recon acolo, să mai 


148 Firmă care se ocupă cu determinarea cauzelor accidentelor auto 
rutiere. (n.tr.) 


verifice o dată, până nu ajunge la fier vechi. 

— Nu depinde de mine. Nu mai e în custodia poliţiei. 

— Cum se numește firma de remorcare? 

A urmat o pauză. Kenyon râse. 

— Vai, vai! Uită de asta. 

Am încercat o altă abordare. 

— Dacă percheziționaţi apartamentul lui Kurt Semko, 
pun pariu că veţi găsi niște tuburi de ALM. Agent Lichid de 
topire a Metalului. Provenit de la Forţele Speciale ale 
Armatei SUA. 

— ALM  ziceţi? Ei, vedeţi dumneavoastră, aici e 
problema. Niciun fel de percheziţie nu va avea loc. Niciun 
indiciu înseamnă nicio investigaţie, deci niciun mandat de 
percheziţie. În lumea reală, așa merg lucrurile. 

— Are substanţa acolo. Am văzut-o. Asta este dovada 
dumneavoastră. 

— Permiteţi-mi să vă explic un lucru, domnule 
Steadman, deoarece e evident că nu aveţi idee despre cum 
funcționează sistemul. Dacă vrei să obţii un mandat de 
percheziţie, trebuie să obţii semnătura unui judecător. 
Judecătorul nu va semna decât dacă are motive întemeiate 
de suspiciune. 

— l-am văzut lucrurile din apartament. 

Urmă o pauză. 

— Nu știu ce anume aţi văzut, însă instinctul îmi spune 
că sunteţi un om cinstit. Sunteţi dispus să deveniți 
informator? 

— Bineînţeles, anonim. Nici în ruptul capului cunoscut. 
Kurt are relaţii pretutindeni. Ar afla. Kurt a pus microfoane 
în încăperea în care am vorbit noi din clădirea Entronics. A 
auzit fiecare cuvânt pe care l-am rostit.. 

— Iisuse Hristoase! 

— Tipul e periculos. Prin urmare, înțelegeţi de ce nu pot 
deveni informatorul vostru. 

— Lucrurile nu merg așa, domnule Steadman. 
Judecătorul folosește ceea ce este cunoscut sub numele de 


testul Aguilar-Spinelli!**. 

— Ce anume? 

Acesta oftă. 

— Practic, înseamnă că nu poţi emite un mandat de 
percheziție bazat pe zvonuri. Dacă solicitarea mandatului 
se bazează pe informaţia obţinută de la un informator, fie 
ești nevoit să-i faci public numele, fie să stabilești un șir 
lung de fapte pentru a fi credibil în faţa judecătorului. Dar 
asta în calitate de informator confidenţial. Statut pe care 
dumneavoastră evident nu îl aveţi. Acum, în cazul în care 
sunteţi dispus să vă treceţi numele pe mandatul de 
percheziţie... 

— Nici vorbă! Nu se va întâmpla așa ceva. 

— Atunci nu va fi niciun mandat. 

— Nu doriţi să rezolvaţi acest caz? 

— Uitaţi care e situaţia, domnule Steadman. Am mâinile 
legate. În ceea ce privește poliţia, nu mai există niciun caz. 
Îmi pare rău. 

— Şi atunci Kurt scapă basma curată? 

— Imi pare rău, domnule Steadman. 


Am sunat la informaţii și am obţinut numărul de telefon 
al J&A Towing - firma care remorcase mașina lui Trevor - 
și i-am apelat. 

— Aveţi Porsche-ul fratelui meu, i-am spus unei femei 
care a răspuns la telefon. 

— Da? 

— Numele proprietarului e Trevor Allard. 

— Așteptaţi. 

După ce a revenit pe fir, a zis: 

— Am verificat și se pare că am vorbit deja cu văduva 
fratelui dumneavoastră. A zis că nu vrea rabla. Ne-a dat 
permisiunea de a o vinde la fier vechi. 


149 Este o lege care prevede constituirea unui caz, acceptarea unei 
probe sau desfășurarea unei investigaţii pe baza zvonurilor, însă legea 
diferă de la un stat american la altul, nefiind acceptată pretutindeni. 
(n.tr.) 


— La dracu’! Aceea era mașina fratelui meu. 

— Soţia era cea care figura ca ruda cea mai apropiată. 
Probabil că deja a fost ridicată. Aș fi vrut să vă pot ajuta 
mai mult. 

— Puteţi afla dacă a fost deja ridicată? Îmi cer scuze 
pentru deranj - doar că... ei bine, este mașina fratelui meu. 
Şi dacă pot salva ceva din ea... ei bine, are valoare 
sentimentală. El a ţinut mult la mașina aceea. 

— Așteptaţi. 

Am așteptat. A răspuns un bărbat. 

— Ed la telefon. 

— Ed, numele meu este... 

Dar el continua să vorbească. 

— Am urmat toate procedurile standard, domnule. Am 
anunțat cea mai apropiată rudă, iar aceasta ne-a dat 
permisiunea să o trimitem la fier vechi. Rabla urmează să 
fie ridicată în această după-amiază de către firma de 
colectat vehicule Kuzma Auto Salvage... 

— Încă o aveţi? 

— După cum spuneam, urmează să fie ridicată. 

— Ascultă. Este foarte important pentru mine. Cât 
primiţi de la firmă pe mașină? 

— N-aș putea să spun. Acest lucru se stabilește între noi 
și ei la momentul respectiv. 

— Spuneţi o sumă. 

— Între o sută și două sute de dolari. 

— Îţi dau trei sute. 

— Chiar vreţi rabla? 

— Dacă aș putea salva ceva din ea - orice - de dragul 
fratelui meu... 

— Trei sute de dolari nu motivează pe nimeni, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. Avem un contract cu această 
firmă și am vândut deja o grămadă de automobile per 
greutate. 

— Ed, îţi aparţine firma asta de remorcare? 

— Sigur că da. 

— Trei sute de dolari pentru firma ta și alţi trei sute 


pentru tine, să grăbești tranzacţia. 

Chicoti. 

— Chiar atât de importantă este rabla asta pentru 
dumneavoastră? 

— Batem palma? Sau pun pariu că pot cumpăra mașina 
la un sfert de preţ de la cei de la Kuzma Auto Salvage. 

— Ştiţi, totuși e un Porsche. 

— Porsche sau Kia, tot morman de aluminiu și oțel e 
acum. 

— Plata cu banii jos? 

— Du-o în curtea mea din Cambridge și vei primi șase 
sute de dolari, bani lichizi. În cazul în care Porsche-ul nu e 
făcut din titan, te alegi cu o afacere chiar al naibii de bună. 

Chicoti din nou. 

— O să-l trimit pe unul dintre băieţii mei să v-o 
remorcheze mâine. 

— Azi. Până la ora două după-amiază. Înainte să mă 
răzgândesc. 


56 


Scaunul meu confortabil din colţ de la Starbucks era 
încă liber. 

Trimisesem un e-mail pe adresa personală a lui Yoshi 
Tanaka - adresa se afla pe spatele cărţii de vizită, pe care 
o păstrasem în portofel - de la Kurt Semkoyahoo.com. 

„Kurt” dorea să-i transmită lui Yoshi informaţii șocante 
despre Dick Hardy descoperite în timpul unei razii de 
rutină - contul lui Hardy de Hushmail, Trustul Samurai din 
Insulele Canalului, vinderea acţiunilor Entronics pe bursa 
de valori australiană. 

„Kurt” nu se simţea în apele lui raportând aceste 
informaţii din interiorul companiei, mai ales că nici măcar 
el, care era directorul responsabil de Securitatea 
corporatistă nu ar îndrăzni să-l înfrunte pe puternicul 
președinte al consiliului de administraţie al Entronics 
S.U.A. Dar considera de cuviinţă ca Yoshi să fie la curent 
cu lucrurile astea. „Kurt” a insistat ca niciuna dintre 
aceste probleme să nu fie discutată la telefon sau față în 
faţă. I-a spus lui Yoshi să nu îi scrie nici pe adresa de e- 
mail de la Entronics. 

Speram doar că Yoshi citea engleza mai bine decât o 
vorbea. 

Dacă Kurt îmi spusese adevărul - și nu aveam nicio 
îndoială că el chiar deţinea astfel de dovezi despre Hardy, 
din moment ce se pricepea la chestiile astea, atunci ceea 
ce făcuse Hardy nu era doar ilegal, ci de-a dreptul 
dezgustător. 

Eram convins că cei de la Tokio nu aveau nici cea mai 
vagă idee despre ceea ce făcea acesta. Japonezii erau mult 
prea precauţi, mult prea virtuoși, încât să se preteze unui 
joc atât de murdar și de joasă speţă. Jocurile pe care 
aceștia le practicau erau la un nivel mult mai înalt. Nu ar 
tolera asta niciodată. Ei ar clarifica situaţia, l-ar înfrunta 


pe Hardy și i-ar trage un șut în fund în stil japonez. 


Porsche-ul lui Trevor Allard arăta îngrozitor. 

Partea frontală era atât de avariată încât ajunsese de 
nerecunoscut. Capota stătea deschisă, ușa de pe partea 
șoferului era aproape smulsă din balamale, roţile din faţă 
erau dezumflate. Sașiul era făcut bucăţi. Privind mașina, îţi 
puteai da seama că nimeni nu putea supravieţui 
accidentului. 

Eu și Graham stăteam și o priveam cu toată seriozitatea. 

— Proprietarul meu își va cumpăra o vacă, spuse 
Graham. Am zis eu că le poţi zice să o aducă aici? 

— Mda. În dimineaţa asta. 

— Sigur încă dormeam. Mă gândeam - nu știu la ce m- 
am gândit. 

— De îndată ce găsești piesa deteriorată, voi pune să o 
remorcheze de aici. 

— Şi dacă nu găsesc nimic? 

Am ridicat nedumerit din umeri. 

— Va trebui să rămână aici până o găsești. 

Nu știa dacă glumesc sau nu. 

— Mai bine m-aș apuca de treabă. 

Și-a luat cutia cu scule și a început să demonteze 
mașina. După un timp a spus: 

— Nu e deloc distractiv. Nu mă mir că n-au găsit nimic. 

Demontă roata din față de pe partea stângă și începu să 
o scotocească până în cele mai mici și întunecate unghere. 

— Asta n-are nimic, spuse. Niciun prizon de aici nu e 
deteriorat. 

Apoi trecu la cealaltă roată, procedând la fel. După 
câteva minute, anunţă: 

— Nici asta nu are nimic. 

— Ce altceva ar putea fi? 

— Chiar îţi dă bătăi de cap. Deși urăsc să recunosc, 
poate i-am judecat prea dur pe polițai. Poate că într-adevăr 
au verificat. 

Preţ de o oră și jumătate am dat câteva telefoane la 


serviciu, în timp ce el continua să inspecteze rabla. 

Intr-un final, s-a ridicat. Mănusșile lui erau pline de ulei 
de mașină. 

— Nimic, spuse. Nu e nimic. Acum trebuie să plec la 
Cheepsters. 

Acesta era magazinul de CD-uri unde lucra Graham. 

— Încă puţin, l-am rugat eu. Încă o jumătate de oră. 

— Dă-mi telefonul mobil să văd dacă nu pot face schimb 
cu altcineva o oră acum, pentru una de sclavie mai încolo, 
zise Graham. 

L-am ajutat să desfacă capota - era atât de avariată, 
încât capacul de la motorul electric nu s-ar fi deschis nici 
dacă ar fi fost montată o baterie externă la panoul de 
siguranţă. 

Dar nici aici nu părea să fie ceva în neregulă. 

— La naiba! Deja e de-a dreptul frustrant, zise Graham. 
Deschise ușa laterală de pe partea șoferului și căută prin 
scaunul avariat. A rămas nemișcat un timp. Vitezometrul s- 
a blocat la nouăzeci de kilometri pe oră. Nici măcar nu 
avea viteză. 

Incercă frânele cu piciorul. 

— Merg bine. 

Întoarse volanul. 

— Asta-i! 

— Ce e? 

— Se rotește prea ușor. Roţile se mișcă? 

M-am dus în spate să mă uit. 

— Nu. 

— Asta ar putea fi problema. Conduci pe autostradă cu 
nouăzeci de kilometri pe oră, apare o curbă, tragi de volan, 
dar roţile continuă să meargă tot drept. Te izbești direct 
de parapet. 

— Care poate fi cauza? 

— Vreo două lucruri, zise el, apoi se aplecă și cercetă 
firele de sub tabloul de bord. 

Cu o cheie mare a scos două șuruburi ale airbagurilor 
din spatele volanului. lar pe partea laterală din spatele 


volanului, cu o șurubelniţă a scos unitatea în care era 
instalat airbagul central și apoi conectorul. 

— Airbagurile nu s-au deschis, zise el. Cu o cheie, a scos 
piulița și şurubul de la volan. 

Incercă să tragă volanul, dar acesta nu se clinti. Apoi, 
luă un ciocan de cauciuc din cutia cu scule și începu să 
lovească volanul de câteva ori în spate, după care îl trase 
în sus. 

Câteva clipe mai târziu, l-am auzit: 

— Dæ’ știu că-i ciudat! 

— Ce anume? 

— Uită-te aici. 

Scoase o bară subţire, de vreo treizeci de centimetri 
lungime, care avea la capăt un nod în formă de U. Era 
crestată la capătul celălalt. 

— Ce-i ăsta? 

— Arborele de direcţie. 

— E mai mic decât îmi închipuiam. 

— Din cauză că e doar jumătate de arbore de direcţie. 
Asta - și scoase o bucată care se potrivea cu prima - este 
jumătatea cealaltă. 

— Ruptă? 

— Piesele acestea sunt făcute să reziste la al naibii de 
mult cuplu de torsiune. Nu am mai văzut nimic de genul 
acesta. Oţelul n-a pocnit. Pare să fi fost într-un fel rupt. La 
fel ca o bucată de lemn dulce. Sau ceva asemănător. 

— Poliţist trebuia să te faci, i-am zis. 


Pe drum, întorcându-mă la serviciu, l-am sunat pe 
Kenyon. 

— Poliţia statală, agent Sanchez. 

Accent hispanic. Am întrebat de Kenyon. 

— Vă pot da numărul căsuţei vocale sau puteţi să-i lăsaţi 
acum un mesaj, spuse Sanchez cu accentul său hispanic 
grav. 

Nu aveam încredere în el pentru că nu-l cunoșteam, nu îl 
întâlnisem. Nu știam ce știe. Am luat numărul căsuţei 


vocale a lui Kenyon și i-am cerut acestuia să îl sune pe 
„Josh Gibson” pe celularul meu. Apoi am sunat-o pe Kate 
de pe telefonul meu. Mi-a spus că tocmai au ajuns acasă la 
Susie și că au călătorit bine. Kate o lua acum ușor. 

— Am avut un mesaj de la doctor pe căsuţa vocală de 
acasă, mi-a zis. Rezultatul amniocentezei e gata și totul 
este în regulă. 

— Ce vom avea? Fetiţă sau băiat? 

— Le-am zis să nu ne spună, ai uitat? 

— Da, așa e. 

— Ce se petrece acasă? Cu Kurt? 

I-am spus că o voi suna înapoi în câteva minute, dar de 
pe un alt telefon mobil și i-am explicat de ce. 


Ştiam că laboratorul cu plasme era gol. Mi-am pus 
degetul pe scannerul biometric. A ticăit, după care mi s-a 
permis accesul. Cumva, undeva, o alarma s-a declanșat 
probabil, iar Kurt a aflat unde erau. Am ridicat telefonul de 
pe biroul din colţ, care îi aparținuse lui Phil Rifkin, și am 
sunat-o pe Kate pe mobilul ei. 

— Hei, n-am vrut să te sun de la birou. Nu știu dacă e 
sigur. 

— Cum așa? 

— Iubito, ascultă-mă cu atenţie. M-am gândit mult. Și 
toată treaba asta cu Kurt... vreau să zic, dacă îmi ascultă 
convorbirile e o chestie. Dar treaba asta - chestia asta cu 
mașina lui Trevor, asta nu ar face-o niciodată. 

— Deci nu-l crezi capabil? 

Era o actriță desăvârșită și își juca rolul perfect. 

— Nu cred. Chiar nu îl cred capabil de așa ceva. 

— De ce nu? 

— E nebunie curată. Doar gândindu-mă la asta, dau deja 
în teoria conspirației. Poliţia statală a examinat rabla și nu 
a găsit nimic. 

— Cred că-i datorezi niște scuze. Vă veţi întâlni la meciul 
de softball de diseară, nu-i așa? I-ai putea spune că-ţi pare 
rău. 


— Mda, am răspuns eu fără tragere de inimă. Totuși, nu 
pot face asta. Îl voi supăra definitiv. 

Nu eram pregătit să-i cer scuze. Bănuiam că improviza, 
îmi închipuiam că niciodată Kurt nu s-ar lăsa păcălit dacă 
i-aș spune în faţă că acum nu-l mai cred vinovat. Dar aș fi 
surprins dacă Kurt nu ar fi ascultat această conversaţie. Și 
nu ar crede că am venit în partea asta de clădire decât 
dacă ar trage cu urechea. 

Eram dispus să fac orice era nevoie. 


Pe telefon, sergentul Kenyon îmi lăsase un mesaj. Am 
luat liftul, am coborât în holul principal, am condus câteva 
străzi mai departe și l-am sunat. De data aceasta, chiar ela 
răspuns la telefon. 

— Am întrebat în stânga și-n dreapta despre ALM, spuse 
Kenyon, fără să întrebe de ce-l sunasem. S-ar putea să fi 
descoperit ceva. Cu ALM nu e de joacă. Nu știu de unde s- 
ar putea cumpăra agentul acesta chimic - eventual de la 
un depozit de aprovizionare cu materiale pentru 
strungărie? 

— S-ar putea să-l fi luat de la un depozit cu provizii 
pentru armată. Vreau să vă pun o întrebare. Să 
presupunem că am reușit cumva să obţin o parte din 
mașina lui Trevor Allard care să indice faptul că s-a umblat 
la mașină, că a fost sabotată. Poate constitui probă pe care 
să o puteţi folosi în instanţă? 

— Dar v-am zis că mașina e acum fier vechi. 

— Să presupunem doar. 

— Ce aţi făcut? 

— Vă întreb dacă ar fi admisă ca probă. M-am uitat 
suficient de mult la serialul Lege și ordine la televizor. 
Ştiţi, lanţ de custodie sau cum s-o chema. 

— E complicat. Trebuie să mă documentez și apoi să vă 
anunţ. Să văd ce îmi zice procurorul districtual. 

— Cât mai repede cu putinţă. 

Sună după zece minute. 

— OK, zice Kenyon. Unul dintre procurorii de aici mi-a 


spus că în acest stat se poate obţine un mandat de arestare 
în funcţie de probele aduse, nu de admisibilitatea acestora. 

— Va trebui să vorbiţi pe înţelesul meu. 

Kenyon râse. 

— Speram ca dumneavoastră să-mi puteţi explica. 

— Regret că nu pot face asta. 

— Înseamnă că nu e mare lucru. Legal vorbind, nu 
trebuie să prezinţi fiecare verigă a lanţului. Un avocat al 
apărării priceput va ști să construiască tot felul de 
argumente, doar că și judecătorul trebuie să fie permisiv în 
privinţa asta. Deci... v-am răspuns la întrebare. Acum 
răspundeţi-mi și mie la vreo două întrebări. Aveţi acea 
piesă sau nu? 

— O am. 

— OK. Şi ziceţi că reprezintă o dovadă că mașina a fost 
sabotată. De unde știți? Fără supărare, dar sunteţi unul 
dintre conducătorii unei companii. Nu specialist în 
metalurgie. 

— Nu vă pot garanta sută la sută că piesa asta 
demonstrează sabotarea mașinii. Dar vă pot spune că arată 
ca un ambalaj de caramele Tootsie Roll mototolit și apoi 
rupt. Metalul nu poate fi rupt astfel în mod normal. 

— Care parte e? 

Am ezitat. 

— Arborele de direcţie. 

— Ei bine, să presupunem de dragul conversaţiei că 
aveţi dreptate. Ca fapt divers, asta nu îmi spune decât că 
s-a umblat la mașină. Dar tot mai am o problemă. O 
problemă majoră. 

— Care anume? 

— Să realizez conexiunea cu Kurt Semko. Trebuie să 
dovediţi că el a fost implicat în afacerea asta - cu acest 
Agent Lichid de topire a Metalului. Că a avut sau că încă 
mai are acces la acest agent chimic. 

— Își ţine lucrurile în apartament. Le-am văzut. Tot ce 
trebuie să faceţi este să căutaţi în apartamentul lui. 

— Iar am ajuns aici, zise Kenyon. După cum am spus și 


înainte, dacă nu sunteţi dispus să deveniți informator, nu 
vom avea niciun motiv pentru a căuta. De-ar exista o altă 
cale! Nu v-a dat niciodată vreo copie după cheia lui de la 
apartament? 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Presupun că nici nu v-ar chema să treceţi pe la el. 

— Nici în ruptul capului. 

— Atunci cum dracu' puteţi dovedi că are ALM? 

— Cum aș putea dovedi? 

— Ar putea fi singura modalitate. Așa cum aţi obţinut și 
arborele de direcţie pe cont propriu. 

— Poate există o altă cale, i-am spus. 

Bineînţeles că era. Graham Runkel se ocupa de asta. 

— Cum ar fi? 

— O sa revin cu un telefon să vă spun despre ce este 
vorba, am zis. 


57 


Kurt mă salută de la distanță cu o mișcare a mâinii și 
afișând un zâmbet prietenos. 

I-am zâmbit la rândul meu, la fel de prietenos: 

— Salut! i-am zis. 

Era deja pe deal, făcându-și încălzirea. Luminile de pe 
teren erau aprinse. Echipa adversă, o adunătură colorată 
de la compania Bear Stearns, firmă ce vindea produse en 
detail, ne inspecta deja bâtele. Vorba se răspândise. Ei nu 
și-au dat seama că, în afară de Kurt, restul membrilor 
echipei Entronics nu erau capabili să deosebească o bâtă 
aranjată de una bună. Dar își vor da seama de asta curând. 
Festino se consulta cu ceilalţi băieţi. 

Mi-a sunat telefonul mobil. Ştiam cine e, așa că m-am 
îndepărtat de restul grupului înainte să răspund, la al 
treilea ţârâit. 

— Sunt înăuntru, zise Runkel. 

— În casă? 

— M-ai auzit. 

Intrase prin efracţie în casa închiriată de Kurt în orașul 
Holliston. O puteam vizualiza în minte, deși fusesem o 
singură dată - totul curat și în ordine ca la spital. 

— Nicio problemă? am întrebat. 

— Ușile au fost închise de două ori, dar cea de deasupra 
garajului era deschisă. Ușa din garaj care dă înspre casă 
este întotdeauna veriga slabă. Ușor de deschis. 

— Nici o alarmă? : 

— O casă închiriată ca asta? Nici nu mă aşteptam. În 
schimb, fii convins că are cel mai bun sistem de alarmă în 
caz de incendiu. Proprietarul a avut grijă de asta. 

— Ştii unde să cauţi? 

— Mi-ai spus. Vocea parcă îi tresărea pe măsură ce se 
plimba prin casă. Dormitorul pentru oaspeţi vizavi de 
camera de zi, nu-i așa? 


— Da. 

— Vrei să știi ce folosesc pentru a declanșa sistemul de 
alarmă în caz de incendiu? Ce zici de o ţigară cu 
marijuana? 

Kurt îmi făcea din nou cu mâna, la fel și Festino. 

— Vino, Tigger, strigă Festino. Ziua de lucru s-a 
încheiat, începem. 

Am ridicat un deget arătător. 

Odată ce Graham va fi găsit ascunzătoarea lui Kurt cu 
arme furate și cu explozibil, va deschide ușa de la camera 
unde le ţinea și o va lăsa deschisă. 

Astfel, când pompierii vor sosi datorită declanșării 
sistemului de alarmă în caz de incendiu, vor vedea 
armamentul ilegal și vor telefona la poliţie. În această 
epocă a terorismului, vor avea în faţa ochilor locul crimei. 

Și atunci, îl vom prinde pe Kurt. Totul va fi perfect legal, 
fără să fie nevoie de mandat de percheziţie. 

— Ai găsit? am vrut să știu. 

— Nu, zise Runkel. 

— Cum adică nu? 

— Nu este nimic aici. 

— OK, am zis eu, dacă te uiţi la șemineul din camera de 
zi, după acesta, urmează o cameră, la dreapta ta. O ușă în 
care dacă baţi, răsună ecoul. Singura de pe peretele acela. 

— Aici sunt. Văd ușa de care vorbeşti. Dar nu e nicio 
ascunzătoare aici. 

— E acolo, i-am zis, disperarea începând să mă cuprindă 
tot mai mult. Kurt venea înspre mine. Am coborât vocea. 
Am văzut-o. 

— Sunt în cameră, zise Runkel. E un singur pat, nu e 
nimic pe el. Camera parcă miroase a praf de pușcă. Ca și 
cum era aici, ceva, o dată. Dar acum nu mai e nimic. 

— Înseamnă că a schimbat ascunzătoarea. Uită-te în 
pivniţă. Caută peste tot. Trebuie să fie acolo. 

— Hai să mergem, Jason, zise Kurt, aflat la o distanţă de 
trei metri. Toată lumea te așteaptă ca să înceapă jocul. 

— Nu te da bătut, i-am zis și am închis telefonul. 


„La dracu'!” 

— Eşti un tip ocupat, zise Kurt. Cu cine vorbeai? 

— Un contract. Tipul l-a lăsat pe undeva și nu îl mai 
găsește. 

— Asta trebuie să fie enervant. Deci joci la baza întâi. 
Faci faţă? _ 

— Desigur, am spus. În legătură cu - cu toate lucrurile 
de care te-am acuzat. În legătură cu mașina și cu toate 
celelalte. 

Dădu din cap. 

— Nu acum. 

— Nu, vreau să îmi cer scuze. Am întrecut măsura. 

— Nu-ţi face griji, zise. Totul aparţine trecutului. Hai, să 
mergem pe teren. 

Își puse mâna pe umărul meu, ca un camarad în armată, 
așa cum obișnuia să o facă și în trecut. 

Dar mi-am putut da seama că ceva se schimbase la el. 
Era dur, de neînduplecat și distant. 

Nu mă crezuse. 


Kurt și-a schimbat locul unde ţinea armamentul furat de 
la Forțele Speciale și trofeele de război. 

Totul se lega. Ancheta era în plină desfășurare și nu voia 
să riște vreo percheziţie. Dar unde le-a mutat? 

Răspunsul mi-a venit în timp ce jucam la baza întâi, și 
era atât de evident, încât nu-mi venea să cred că nu mă 
gândisem mai devreme. Willkie Auto Body. Atelierul 
deținut de prietenul și tovarășul lui Kurt din Forţele 
Speciale, Jeremiah Willkie, acolo unde Kurt mi-a dus 
mașina în seara în care l-am cunoscut. Acolo unde el își 
ţinea toate sculele și lucrurile, în magazia din spatele 
atelierului. 

Acolo trebuia eu să merg. 

Incercam să mă concentrez asupra meciului. Brokerii de 
la Bear Stearns nu erau prea grozavi. Bineînţeles că fără 
Kurt nu eram nici noi. Kurt i-a eliminat pe primii doi 
jucători, iar al treilea, care studiase loviturile lui Kurt, 


reuși să lovească mingea trimițând-o în partea dreaptă a 
terenului. Letasky încercă să prindă mingea, dar îi alunecă 
de pe mănușă. Kurt fugi să o recupereze și mi-o aruncă 
mie. O prinsesem, însă îmi alunecă din mână, iar 
runnerul!“ a ajuns primul la minge. 

— Dă-o dracului, omule! strigă Kurt enervat. 

Înainte să se întoarcă la locul lui, am alergat până la el, 
mimând o scuză și prefăcându-mă că-i dau mingea. Kurt 
mă fixase cu privirea cam bizar, dar se îndrepta spre pantă 
fără grabă. 

Mi-am reluat locul la baza întâi cu mingea ascunsă în 
mănușă. Runnerul, un tip cu ochelari, mic și îndesat, îmi 
aruncă o privire dispreţuitoare. Văzu cum Kurt era distras 
și nu se întorsese încă pe bucata lui de cauciuc. Totodată, 
întrezări șansa de a fura momentul de glorie, la cât de 
lacom părea. 

L-am prins de îndată ce se mișcă de la locul lui. A fost 
eliminat din joc. 

— Stai puţin, strigă antrenorul lor, intrând pe teren. E 
un balki5!! 

Festino și Letasky împreună cu ceilalți priveau cu 
uimire. 

Festino izbucni într-un râs răgușit, strigând: 

— Tigger! 

Arbitrul, cu un mers clătinat, intră pe teren. 

— E eliminat! Vechiul truc cu mingea ascunsă. 

— E un balk! zise antrenorul de la Bear Stearns. 

— Nu are nicio legătură cu asta, zise arbitrul. Nici 
măcar nu știți ce este un balk! 

— Nimeni nu știe ce este un balk, zise Festino. 

— Este trucul cu ascunderea mingii, explică arbitrul, și 
este perfect legal. Aruncătorul nu era pe pantă? Acum 
jucaţi cinstit! 


150 În baseball, cel care aleargă la una din bazele marcate după ce 
mingea e lovită, pentru a obţine un punct pentru echipă. (n.tr.) 

151 Truc folosit și acceptat în baseball pentru a obţine un avans în faţa 
echipei adverse. (n.tr.) 


— Astea sunt aiureli, protestă aruncătorul de la Bear 
Steans. De parcă am fi la un club de baseball profesionist. 

— Steadman, de unde ţi-a venit ideea? întrebă Letasky 
râzând. 

— Am văzut un tip de la formaţia americană Marlins 
făcând trucul ăsta împotriva canadienilor de la Expos, 
acum vreo doi ani, i-am spus. 

După ce am ieșit de pe teren, Kurt a venit după mine. 

— Sunt de-a dreptul dezamăgit, zise el. Nu te credeam 
capabil. 

Am aprobat dând din cap și ridicând din umeri. 

„Dă-i drumul, mă gândeam. Subestimează-mă. ” 

Mi-am ceruse scuze când am luat telefonul, m-am 
îndepărtat și l-am sunat pe Graham. Telefonul sună 
continuu, de vreo șase ori, apoi intră căsuţa vocală. 

Ciudat, mă gândeam. În casa și în jurul casei lui Kurt, 
semnalul era foarte bun. 

De ce nu răspundea Graham la telefon? Trebuia să aflu 
dacă descoperise ascunzătoarea cu arme a lui Kurt. 

Am încercat din nou. Sună iar de șase ori până când 
intră căsuţa vocală. Unde putea fi? 

Kurt venise spre mine. 

— Vino, Greieraș! Suntem gata. 

— O secundă, i-am răspuns. 

Am sunat din nou. niciun răspuns. „Unde dracu’ era 
Runkel?” 

— Jason! Striga Kurt. Vino! Să jucăm! Să le arătăm de ce 
suntem în stare! 


58 


În momentul în care s-a încheiat jocul - reușiserăm să 
obţinem o victorie - l-am luat deoparte pe Festino și i-am 
cerut să-i invite la un pahar atât pe Kurt, cât și pe restul 
băieţilor din Gașca Fraţilor. 

— Asigură-te că faci asta, i-am spus. Nu i-am oferit 
niciun fel de explicaţie și nici el nu a cerut. 

Apoi, în mașină, pe drum înspre Cambridge, l-am sunat 
pe Runkel pe mobil, apoi pe numărul de acasă. Încă nu 
știam nimic, ceea ce începea să mă sperie puţin. Nu-i 
stătea în fire să nu ţină legătura. Era el un consumator 
înrăit de droguri, însă era și cât de cât responsabil și 
fusese destul de meticulos în ceea ce privea intrarea prin 
efracţie în casa lui Kurt. 

Așa că de ce nu răspundea la telefon? 

Refuzam să mă gândesc la ceea ce era cel mai rău - căi 
se întâmplase ceva. În plus, știam că Semko nu-i putuse 
face nimic din moment ce fusesem cu el în tot acest timp. 

Era teafăr. Trebuia să fie. 


Fusesem de două ori la Willkie Auto Body - prima dată 
în noaptea în care l-am întâlnit pe Kurt și a doua oară când 
am mers să-mi iau mașina -, prin urmare, îmi aminteam 
vag drumul. Dar nu aveam nici cea mai mică idee despre 
ceea ce voi face o dată ajuns acolo. Eram destul de sigur 
că locul de depozitare al lui Kurt era în clădirea din spate, 
care era un fel de depozit pentru piese de mașini, vopseluri 
și pentru orice altceva era nevoie. Clădirea din faţă care 
semăna cu o benzinărie modernizată era locul unde 
aștepta clientul, unde era amenajat un birou destul de mic 
și unde se aflau zonele de lucru unde se îndreptau 
structurile mașinilor sau unde le vopseau - operaţiuni de 
genul acesta. 

Willkie Auto Body era un loc pustiu, situat la periferie. 


Era împrejmuit de un gard înalt, însă poarta din față era 
deschisă. Ştiam că service-ul era deschis până târziu, dar 
nu știam dacă „târziu” însemna douăzeci și patru de ore 
din douăzeci și patru sau doar până la miezul nopţii. 

Literele de tipar din plastic roșu ale firmei nu se vedeau, 
iar luminile care alcătuiau conturul firmei erau stinse, 
parcă pentru a descuraja pe oricine să-și aducă mașina. 
Clădirea din față din cărămidă era roșie în întuneric, 
luminată fiind doar zona de recepţie. 

După ce am intrat în incintă, mi-am stins farurile, am 
încetinit și am rămas pe partea dreaptă a parcării, 
gândindu-mă că nimeni nu mă poate vedea dinăuntru. 
Pavajul se termina la câţiva metri de intrarea în clădirea 
din faţă, lăsând loc unui strat bătătorit de praf. 

Clădirea din spate era cu jumătate de etaj mai înaltă 
decât cea din față. Avea ziduri din tablă ondulată, vopsită 
într-o culoare deschisă, semănând cu un patinoar. 

Aici în spate nu era nicio lumină. Singura sursă de 
lumină venea de la luna aproape plină. Am oprit motorul 
lângă un container de gunoi situat între cele două clădiri. 

Am stat în mașină și am ascultat câteva clipe. Nici aici în 
spate nu se auzea nicio mișcare. Nimeni nu avea nicio 
operaţiune de executat. Probabil că singurul angajat care 
lucra era acela din schimbul de noapte. 

Mi-am luat geanta pentru echipamentul sportiv de pe 
scaunul din faţă și m-am dat jos din mașină repede. Am 
trântit ușa. 

Apoi, am rămas acolo și am mai ascultat puţin. Nu se 
auzeau pași. Nimeni nu venea. niciun zgomot, cu excepţia 
mașinilor care treceau pe șosea din zece în zece secunde. 
Dacă tipul care era în schimbul de noapte stătea în 
clădirea din față, când m-a auzit intrând cu mașina și-a 
închipuit probabil că era doar traficul. 

Pe măsură ce ochii mi se adaptau la lumina slabă din jur 
am reușit să văd un Mercedes Clasa S, parcat pe o 
porțiune de asfalt, într-un carou marcat. Lucea ca un 


obsidian!*? șlefuit. Probabil era proaspăt vopsit. Şi 
terminat recent. Lângă ea, un Pontiac Firebird din anii 
1960, personalizat cu flăcări de jur împrejur. Nu reușeam 
să înţeleg de ce ar vrea cineva să facă așa ceva unei mașini 
sport extraordinare. 

Acum mă îndreptam încet spre clădirea din spate. Nu 
avea geamuri, doar niște uși din oţel, fiecare cu câte o 
inscripţie PIESE și AMESTEC DE VOPSELE. O grămadă de 
canistre de benzină, care presupun că erau goale, altfel ar 
fi fost puse înăuntru. O platformă de încărcare a mărfii era 
imediat după colţ, unde scria RECEPŢIE (MARFĂ). M-am 
apropiat. Vedeam o structură de beton la vreo doi metri de 
sol și o scară ruginită de fier. In altă parte, pe un paiet din 
lemn erau aruncate la nimereală mai multe cutii din 
carton. 

Graham Runkel, care era expert în intrarea prin efracţie 
până ce fusese prins, îmi zisese că platformele de 
încărcare erau întotdeauna o pradă ușoară. În special în 
timpul programului de lucru, când de cele mai multe ori nu 
se mai știa cine vine sau pleacă. Dar și în timpul nopţii de 
asemenea, povestea el. Platformele de încărcare erau 
construite pentru acces rapid și livrări rapide. Ușa de la 
platformă era situată deasupra, fiind construită probabil 
din oţel, dar pliantă. Rama ușii era confecţionată dintr-un 
fel de material care semăna cu cauciucul. Mă îndoiam că 
erau luate unele măsuri de protecţie în această clădire, din 
moment ce lucrurile de valoare - mașinile - se aflau în 
zonele de lucru din clădirea din faţă. Nu se punea 
problema să intre cineva prin efracţie ca să fure o bucată 
de panou nevopsit sau alte materiale de acest gen. 

Dar mai rămânea o problemă: cum voi intra? 

M-am întors și am încercat una din ușile din oţel, doar 
pentru a elimina posibilitatea de a mă simţi ca un prost 
descoperind că era de fapt descuiată. Dar totuși era 


152 Rocă vulcanică de culoare neagră sau brun-cenușie, semănând cu 
sticla topită (n.tr.) 


încuiată. Am încercat toate ușile, dar erau toate încuiate. 
OK, nu m-a surprins acest fapt. 

Ușa de deasupra avea un lacăt. M-am urcat pe scara 
ruginită și pe pontonul din beton și mi-am deschis geanta. 

Înăuntru aveam niște scule pe care le luasem de la 
Home Depot!*% pe drum încoace, printre care și o lanternă 
Maglite și o pereche de freze - o sculă cu carbură de 
wolfram de 35-40 de centimetri despre care Graham îmi 
garantase că poate tăia aproape orice fel de lacăt ca pe 
unt. M-am aplecat să mă uit mai atent la lacăt, când 
deodată m-am trezit orbit de o lumină puternică. 

Mi-am ridicat privirea. 

O lumină puternică ce venea de la o lanternă era 
îndreptată asupra mea la o distanţă de vreo șase metri. M- 
a străbătut un fior de spaimă, apoi am simţit o doză de 
adrenalină. 

Eram paralizat. 

M-am ridicat în timp ce-mi ţineam mâna la ochi. A 
tresărit ceva în mine, un fel de instinct primordial de 
supraviețuire. 

— Hei, pe unde dracu' ai umblat? am strigat. 

— Cine ești? se auzi o voce de bărbat cu accent specific 
Orientului Mijlociu. Vocea îmi părea familiară. 

— Nu m-ai auzit? am continuat. N-ai primit mesajul 
meu? 

— Cum te cheamă? întrebă bărbatul din Orientul 
Mijlociu. 

— Vai, pentru numele lui Dumnezeu! am zis. Nu ești tu 
Abdul sau ceva de genu’? 

— Ba da. Tu cine ești? 

Am coborât scara cu geanta pe umăr. 

— Nu ţi-a zis Kurt că voi trece pe aici? Nu ţi-a spus că 
vine Kenny în seara asta să ia niște lucruri din magazia 
lui? 


153 Cel mai mare lanţ de magazine din Statele Unite de produse pentru 
bricolaj (n.tr.) 


Totodată, încercam să-mi amintesc prenumele lui 
Willkie. Mi-am amintit numaidecât - cum să uit 
„Jeremiah”? 

— Iisuse Hristoase, credeam că Jeremiah și Kurt s-au 
ocupat de problema asta. 

— De ce problemă să se ocupe? 

Lanterna nu mai era îndreptată spre ochii mei, ci în 
pământ. El s-a apropiat. 

— La dracu’! Dă-mi telefonul tău și lasă-mă să merg la 
W.C., dacă nu te superi. Am băgat multe beri în mine în 
seara asta. 

— Baia este în faţă, zise Abdul. Vorbise Kurt cu 
Jeremiah? 

— Da, da. Prima dată arată-mi unde e W.C.-ul până nu- 
mi explodează vezica urinară. 

O luă înainte până la clădirea din faţă, scoase un 
mănunchi mare de chei și descuie ușa din spate. 

— Tot înainte pe hol, pe partea dreaptă. 

Am folosit W.C.-ul, după care am scos un pix și o carte 
de vizită de-a lui Kurt, din portofel. Pe dos am scris 
imitând întocmai scrisul lui Kurt „Willkie Auto Body” și 
adresa. Apoi „Abdul te va aștepta în spate. Dacă-ţi dă bătăi 
de cap, sună-mă! Mersi!” 

Am pus cartea de vizită în buzunar, am tras apa la WC. 
Și am ieșit. 

— Hm. Mersi. OK, acum pot gândi limpede. Uitasem că 
am telefonul la mine. Nu-mi mai trebuie al tău. Așteaptă 
puţin. 

Mi-am scos telefonul, l-am pornit și am format numărul 
de la biroul meu. 

— Sunt aici, îi ziceam mesajului meu de întâmpinare. 
OK, când vei termina? Dar ai lăsat aici un mesaj, nu-i așa? 
Bine, bine. Pe mai târziu. Am încheiat convorbirea, 
închizându-mi din nou telefonul. 

Mi-am scotocit buzunarul, am scos cartea de vizită a lui 
Kurt și i-am dat-o lui Abdul. 

— Despre tine e vorba pe spatele cărții de vizită? 


Întoarse cartea de vizită. Citi scrisul de mână. 
— Trebuia să intri în biroul din faţă, zise el. 


Pe peretele din spatele magaziei se găsea un rând de 
containere de depozitare, de trei metri în lungime și lățime 
și de șase metri grosime. Unele dintre ele erau deschise și 
goale, altele erau închise cu un lanţ vechi de fier care era 
trecut printr-un zăvor tot de fier, apoi ambele ferecate cu 
lacăte vechi și cromate. Abdul își scoase din nou 
mănunchiul cu chei și deschise unul din lacăte. 

— Dacă ai nevoie de ceva, caută-mă, zise, după care mă 
lăsă singur. 

Am deschis ușa de fier și am văzut totul aranjat în stive, 
cutii și lăzi. 

Mult mai multe decât remarcasem în apartamentul său 
în ziua respectivă. Mai multe, nu doar pusștile sale vechi și 
reproduceri ale unor modele de pistoale. Un întreg depozit 
de armament militar. 

Bobine colorate cu portocaliu și galben, culorile băuturii 
răcoritoare fără alcool pentru copii, sub denumirea: 
BOBINE CU FITIL DETONANI. O cutie cu fitiluri 
inflamabile modelul M60. O cutie de AMORSĂ ELECTRICĂ 
PENTRU EXPLOZIV DE TIP M6. Un teanc de cutii de vreo 
douăzeci și cinci de centimetri lungime, cinci centimetri 
lăţime și vreo patru centimetri grosime era învelit într-o 
folie de culoare kaki. Fiecare cutie avea pe capac scris: 
ÎNCĂRCĂTURĂ DE EXPLOZIVE MI 12. 

Ştiam ce era. Era exploziv plastic C4. 

Sculele de mașină ale lui Kurt erau de asemenea acolo, 
în două lăzi, dar nu le-am acordat atenţie. 

Găsisem o tavă pe care erau mai multe tuburi 
inscripţionate (ALM) - Mercur Indiu Amalgam. Am luat 
unul din tuburi. Dovada de care aveam nevoie. 

Apoi, m-am oprit și am aruncat o privire peste tot și mi- 
am dat seama că aș mai putea lua unele lucruri. 


59 


La jumătatea drumului spre Boston am tras pe dreapta 
pe acostamentul de pe autostradă și l-am sunat pe 
sergentul Kenyon pe telefonul mobil. 

— Am toate dovezile de care aveţi nevoie pentru a-l 
aresta, i-am zis, după ce l-am pus la curent cu noutăţile. 
Destule dovezi pentru a-l acuza de uciderea lui Allard și a 
lui Gleason. 

— Se poate, zise. 

— Se poate? Tu ești cel care mi-a zis că dacă obţin un 
tub de ALM, va fi îndeajuns. 

— Așa am spus. S-ar putea să fie. Sau să nu fie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Tu ești polițistul. Nu 
eu. De ce nu trimiţi niște băieţi la Willkie Auto Body chiar 
acum? E o magazie în spate în care Kurt ţine destul 
explozibil și muniţie încât să facă una cu pământul clădirea 
John Hancocki5. 

— Presupunerile dumneavoastră nu sunt suficiente. 

— Nu serios? i-am răspuns. Gândește în felul următor, 
Kenyon. Dacă nu vei face nimic cu privire la pontul ce ţi 1- 
am dat, o să trăiești într-o lume de rahat. E o greșeală ce 
poate să pună capăt carierei tale. Poate că mai bine aș 
suna la FBI, spunându-le că poliția din Massachusetts nu a 
fost interesată să investigheze o reclamaţie privind furtul 
de muniţie și armament? După 11 septembrie nu cred că 
vor ezita să verifice. 

Kenyon nu zise nimic. Am auzit ceva pe linie. 

— Aș putea trimite niște băieţi acolo, zise el. 

— Ar fi o mișcare înţeleaptă. 

— Să fie într-adevăr magazia lui Semko? 

— Vorbește cu Abdul. Pune-l la zid. Întreabă-l de Cartea 
Verde. Îl poţi întreba și de telefonul său mobil sau de 


154 Un zgârie-nori din Boston, cu o înălţime de 457 de metri, cu 60 de 
etaje (n.tr.) 


teroriști arabi. Ai fi surprins să vezi cât de cooperant 
devine. 

Îmi suna telefonul mobil. Apel în așteptare. M-am uitat 
să văd ce scrie, văzusem că nu era Graham; scria Kurt. 

— Te sun mai târziu. 

Am răspuns apelului de la Kurt. 

— Alo? 

În fundal se auzea un zgomot înăbușit, părea a fi într-un 
bar. Voci puternice și râsete. 

— Salut, frate. Tocmai am primit un telefon de la Abdul. 
Îl știi pe Abdul. 

Mi se întorsese stomacul pe dos. Nu i-am răspuns. 

— Credeam că ai început să te obișnuiești cu regimul. 

— Kurt, am început să zic. 

— Ştii, un lucru interesant s-a întâmplat azi în timpul 
meciului. Un tip a intrat la mine în apartament. 

— Serios? 

— Prieten de-al tău. 

— Nu din câte știu eu. 

— Hmmm... Graham și mai nu știu cum... Runkel? 
Neatent, aproape neglijent. Avea numărul tău salvat în 
telefonul mobil. Trebuie să-ţi fie prieten. 

Am simţit un fior. Ştia numele lui Graham, făcuse 
legătura. Ştia ce are pe telefonul mobil. 

— Ultimul număr pe care l-a apelat era al tău. Cu el 
vorbeai în timpul meciului? 

— E prima dată când aud de asta, am spus. 

— Nemernic băgăcios. A făcut greșeala de a se uita în 
containerul meu. O sută zece volţi conectaţi la lacăt, mica 
mea măsură de protecţie. L-a făcut praf pe loc. 

Mi-au dat lacrimile. Mi-am mușcat buza. 

— Unde e? 

— N-ar fi trebuit să faci asta. Ai întrecut de prea multe 
ori măsura. 

— Unde e, Kurt? 

— Jason, prietene, se odihnește confortabil. Legat și 
închis într-o ladă mai veche pe care o aveam la îndemână, 


până fac pregătirile necesare. Ei bine, poate nu stă prea 
comod. Nu e prea mult aer înăuntru. De fapt, cred că și-a 
consumat cam tot aerul până acum, știi că panica te face 
să respiri mai greu, nu-i așa? 

— E la tine acasă? 

— Nu, altundeva. Să-i zicem loc secret. 

— Am ceva ce îţi dorești, i-am zis brusc. 

— Serios? 

— O dovadă. Un arbore de direcţie avariat de la un 
Porsche Carrera. 

Râse. 

— Şi-acum vrei să ne jucăm de-a „Hai să facem o 
înţelegere”? Sau preferi: „Să fie ceea ce am în cutie sau 
după draperie”? 

— Dă-i drumul lui Graham și o să-ţi dau piesa. 

— O să îmi dai arborele, Jason? întrebă Kurt râzând din 
nou. 

— Un târg echitabil. Prietenul meu în schimbul unei 
sentinţe pe viaţă. Mie mi se pare o înţelegere chiar foarte 
bună. 

Ezită o clipă, gândindu-se. Ştiam că mintea i se învârtea 
ca un CD. Era de-a dreptul suspicios, cu mult mai suspicios 
decât aș fi putut fi eu în locul lui. Totul ar fi putut să nu fie 
mai mult decât un șiretlic, o simplă șmecherie. Trebuia să-l 
conving că într-adevăr vreau să fac o înțelegere cu el. Că 
nu era o capcană. 

Trebuia să îl conving să vadă că mă străduiesc. Că totul 
e ca o oglindă care se reflectă în altă oglindă. 

— Bineînţeles, zise într-un final. Nu am nimic împotrivă. 

Am accentuat și eu. 

— Bineînţeles că nu ai nimic împotrivă. Eu îţi dau piesa, 
tu mi-l dai pe Graham, apoi mergi pe Hilliard Street și o 
omori pe nevastă-mea, apoi pe mine. 

— De ce-aș face una ca asta? După ce mi-ai dărui un 
asemenea cadou? 

Dacă Kurt ar fi știut că soţia mea plecase de acasă, ar fi 
adus vorba. Mă întreb dacă știa că e plecată. 


— Vezi tu, Kurt, așa stă treaba. Nu mai iau nimic de bun 
acum. Piesa pe care o am - acest arbore de direcţie - în el 
constă puterea mea. E arma mea. E ca și cum aș fi unul 
dintre acei luptători primitivi din Amazonia și asta e bâta 
mea, știi? Fără bâtă, sunt slab și nu îmi place sentimentul 
acesta. 

Tăcu iar. Acum era total nedumerit. Mergeam înainte și 
înapoi, pedalând între suspiciune și ceea ce părea a fi 
credulitate. Nu știa care îmi era adevărata faţă. 

— Vrei să zici că nu ţi-e de-ajuns cuvântul meu? 

Am râs. 

— O dată era. Acum nu mai este. Acest arbore de 
direcţie e dovada fizică, palpabilă, a vinovăţiei tale. Fără 
ea, poliţia nu are niciun motiv să te aresteze. Nicio dovadă, 
niciun motiv să te acuze de ceva. Ești liber. Dar cum 
rămâne cu mine? 

— Ei bine, gândește-te, zise el. Fără bâtă n-ai nicio 
putere. Deci nu mai reprezinţi niciun pericol. 

Am zâmbit. Exact asta voiam să zică, exact la concluzia 
asta îmi doream să ajungă. Dar voiam ca ideea să fie a lui. 
Precum Freddy Naseem, precum Gordy. Lasă-l pe celălalt 
să-și asume responsabilitatea și astfel și-o și însușește. 

— Dar știu unele chestii. Lucruri despre tine. Le am în 
minte. De unde știi că nu mă întorc iar la poliţie? 

— Tu de unde știi că nu merg pe Hilliard Street? Să le 
fac o vizită soţioarei și bebelușului? Deci ne confruntăm cu 
o problemă. Se numește distrugerea reciprocă garantată. 
Doctrină militară adoptată în perioada Războiului Rece. 

Am zâmbit din nou. Întocmai. 

— Ai dreptate, i-am zis. Bine. Deci? 

— Deci ne întâlnim. 

— Unde? Trebuie să fie un loc neutru. Undeva în 
siguranţă. Nu loc public. Nici acasă la tine. Nici acasă la 
mine. 

Ştiam ce avea să zică. Vechea tehnică de intimidare. The 


Mark Simkins College of Advanced Closing'*. Manipularea 
clientului în a-l determina să facă o cerere pe care sigur o 
poţi satisface. 

— La lucru, zise. Clădirea Entronics. 

Unde se simţea în largul lui. Unde controla situaţia. 

— O oră. Adu-l pe Graham. N 

— Două. Şi nu eşti în postura de a negocia. Imi dai 
bucata de metal, iar eu îţi spun unde se află. Aceasta este 
înţelegerea. Nu-ţi convin condiţiile, găsește-ţi alt vânzător 
ambulant. 

— Bine. 

— Gândește-te. Nu te grăbi. Am tot timpul din lume. 
Dar, vai! Ai dreptate! Prietenul tău nu are. Mai are aer 
doar trei-patru ore. Dacă se calmează și respiră normal. 
Ceea ce e greu de făcut când ești legat și încuiat într-un 
container dintr-un loc necunoscut, nu-i așa? 


155 Ramură a Universităţii din Richmond, specializată în Științe 
Economice (n.tr.) 


60 


L-am sunat iar pe Kenyon. 

— Tocmai am făcut o înţelegere cu Kurt Semko, i-am zis, 
și i-am explicat despre ce era vorba. 

— Ţi-ai ieșit cu totul din minţi? 

— Ai o idee mai bună? 

— Ba bine că nu! O să trimit o unitate la acest service 
auto. De îndată ce găsesc explozibilul, vom avea destule 
probe cât să-l arestăm pe Semko. 

— De la a aduna o unitate și a cerceta până la a face rost 
de un mandat de arestare, de cât timp e nevoie? 

— Aș zice șase ore, dacă trezim un judecător cu noaptea- 
n cap. 

— Nu. Nesatisfăcător. Prietenul meu nu va supravieţui. 
Așa că mă voi întâlni cu Kurt, fie că-ţi place, fie că nu, și 
vreau să-mi pui un microfon. Montează-mi un aparat care 
nu poate fi depistat. Îl voi face să mărturisească. 

— Oprește-te, zise Kenyon. În primul rând, serviciile 
speciale nu lucrează la miezul nopţii. Nu am pe nimeni 
lângă mine care să-ţi pună cum trebuie un microfon, până 
mâine. 

— Vrei să îmi spui că nu ai un casetofon și un microfon 
ușor de ascuns? 

— Bineînţeles că am. Doar că va fi lucru de mântuială. 

— O să fie de ajuns. 

— În al doilea rând, dacă ai impresia că îl vei determina 
pe Semko să facă o mărturisire ca-n filme - de genul 
„Acum, că sunt pe punctul de a te omori, lasă-mă să-ţi 
spun totul despre planurile mele distructive, să îmi auzi 
râsul diabolic” - atunci trebuie să te uiţi la filme mai bune. 

— Bineînţeles că nu. Nu va „mărturisi” nimic. Dar tot 
ceea ce avem nevoie e un schimb de informaţii. De o 
pendulare a situaţiei, înainte și înapoi. Suficient cât să 
reias că el este vinovat. Şi dacă cineva îl poate face să 


vorbească, eu sunt acela. 

Urmă o pauză și mai lungă. Şi liniște. 

— Nu știu ce să zic. Te-aș pune în mare pericol. Nu este 
normal. 

— În mare pericol? Vrei să vorbim despre pericol mare? 
Un prieten de-al meu se sufocă încet închis undeva într-un 
container. Mă voi întâlni cu Kurt. Dacă trebuie să-mi 
folosesc vechitura de casetofon și să-mi lipesc un microfon 
de piept, o voi face. 

— Nu, mă întrerupse Kenyon. O să văd ce oameni pot 
aduna. 

— Bine. 

— Dar ești sigur că-l poţi face să mărturisească? 

— Sunt agent de vânzări. Asta mi-e meseria. 


61 


M-am oprit la o cafenea Starbucks să caut rapid ceva pe 
internet, chiar aproape de ora închiderii. Apoi, după 
aproximativ o jumătate de oră m-am întâlnit cu Kenyon la 
un restaurant Dunkin'-Donuts, deschis non-stop, aflat în 
apropiere de clădirea Entronics. Era puţin după ora 
douăzeci și trei. Înăuntru erau vreo doi tip beţi, cu șepci 
Red Sox, cu pantaloni scurţi largi, cu lenjeria intimă la 
vedere. Un cuplu se certa violent, dar cu voce joasă, la o 
altă masă. Un vagabond la o masă se înconjura cu plase de 
cumpărături pline de tot felul de gunoaie. Nimic nu se 
compara cu un Dunkin'-Donuts noaptea. 

Kenyon purta un pulover marinăresc, pantaloni largi de 
bumbac și arăta obosit. Amândoi ne-am luat două cafele 
mari, după care m-a dus afară, în spatele unei dubiţe noi, 
de culoare albă. Deschise ușile din spate și se urcă 
înăuntru. Aprinse lumina. 

— Asta e tot ce am putut face într-un timp așa de scurt, 
îmi zise, dându-mi o bobină cu fir. 

— Kurt știe fără îndoială cum să găsească microfoane 
ascunse și transmiţători. 

— Sigur că știe, zise Kenyon. Prin urmare, nu te apropia 
prea mult de el. 

— O să mă străduiesc. 

— Atunci, să te pregătim. Se uită la tricoul meu. Ai ceva 
cu mânecă lungă? 

— Nu la mine. 

Și-a dat puloverul jos. 

— Îmbracă-l pe ăsta. Dar să mi-l dai înapoi, OK? 

„Dacă supraviețuiesc, o să ţi-l dau bucuros înapoi.” 

Am încuviințat din cap. 

— Dă-ţi cămașa jos. 

Mi-am dat-o. El îmi lipi transmițătorul pe spate, iar peste 
piept lipi o bandă scotch lată. Era atât de lipicioasă încât 


nu mă îndoiam că-mi va smulge părul de pe piept când o 
voi da jos. 

— O să îţi poată vedea unitatea? Nu uita, e profesionist. 

— Şi eu sunt. Am inspirat adânc și am expirat încet. Va 
funcţiona? 

— Transmiţătorul va merge. Restul ei bine, depinde de 
tine. Dacă vei reuși să o scoţi la capăt. Și asta mă baga-n 
sperieţi! 

— Pot să o fac. Acesta e prevăzut cu vreun buton în caz 
de panică? 

— Vom monitoriza operaţiunea. Dacă ai nevoie de noi, 
doar spune ceva. Un nume de cod, ceva. Și vom veni cât ai 
clipi. 

— O propoziţie. Ce zici de „Nu văd bine toată treaba 
asta.” 

— E în regulă. Bine atunci. Putem începe. 


Mi-a mai luat încă patruzeci și cinci de minute să mă 
pregătesc pentru întâlnirea cu Kurt. Am parcat în spatele 
unui magazin deschis de la ora șapte la douăzeci și trei, 
care acum era închis, și mi-am făcut de lucru la 
portbagajul mașinii mele. 

Clădirea Entronics era aproape în beznă, doar câteva 
lumini risipite se vedeau în geamuri. Probabil oamenii de 
serviciu. Câţiva funcţionari care lucrau până târziu, cum 
obișnuia și Phil Rifkin. 

Am văzut că o parte din luminile de la mine din birou 
erau aprinse, acolo la etajul douăzeci. Când plecasem le 
stinsesem. Echipa de la curăţenie venea de obicei între 
nouă și zece, deci nu erau ei. Nu la ora unu dimineaţa. 

Cu siguranţă era Kurt. Așteptându-mă. 


62 


Cincisprezece minute până la ora unu dimineaţa. 

Am ajuns la birou cu un sfert de oră înainte de 
momentul în care stabiliserăm să ne întâlnim. Mi-am 
așezat geanta cu echipamentul sportiv și servieta imediat 
după ce am intrat. Luminile erau deja aprinse. La fel și 
computerul meu. 

Am presupus că îl folosise Kurt, dar cu ce scop? 

M-am dus după birou să mă uit la monitor și, dintr- 
odată, am auzit vocea lui Kurt. 

— Ai ceva pentru mine. 

M-am uitat spre el. Am dat din cap. 

— Hai să rezolvăm repede lucrurile. 

Nu m-am clintit și l-am privit fix în ochi. 

— Cine îmi garantează mie că Graham e acolo unde spui 
că e? 

— Nu există nicio garanţie în viața asta, spuse Kurt. 
Cred că va trebui pur și simplu să mă crezi pe cuvânt. 

— La ce-ţi folosește chestia asta, până la urmă? l-am 
întrebat eu. E doar o bucată de metal. 

— Nu îmi folosește la nimic. 

— Atunci cum de ești dispus să faci schimbul? 

O ezitare de ultim moment. Se întâmpla asta tot timpul 
în domeniul meu. Câte afaceri nu s-au dus de râpă chiar 
înaintea punerii semnăturii pe linia întreruptă? De obicei, 
când presimţeam că se va întâmpla asta, încercam să 
contracarez printr-un bonus neașteptat sau o surpriză 
plăcută. Aproape întotdeauna funcţiona. Dar trebuia să 
anticipezi mișcarea. 

— De ce? Fiindcă aș prefera să nu ajungă pe mâinile 
polițiștilor. Nu că nu m-aș descurca dacă ar fi nevoie... 
Amicii mei de la poliţie ar putea face „pierdută” o dovadă 
împotriva mea. Dar eu sunt un tip dintr-o bucată. 

— Cine spune că polițiștii și-ar da măcar seama ce e 


asta? 

Ridică din umeri. 

— S-ar putea să nu realizeze acest lucru. Ai dreptate. 

— S-ar putea nici măcar să nu își dea seama că provine 
de la un Porsche. 

— Măcar atât sunt și ei în stare să înţeleagă. E nevoie 
doar de un criminalist deștept ca să găsească urme de 
mercur sau ceva asemănător acolo. Sau felul în care au 
fost tăiate frânele. Nu-mi pasă oricum, dar de ce să risc? 
Când noi doi putem ajunge la o înţelegere. Și apoi să trăim 
amândoi fericiți până la adânci bătrâneţi. 

Am înţeles. 

L-am prins. 

Era suficient. Mai mult de atât nu aveam ce să obţin, era 
suficient ca să îl pot acuza. 

— Îmi asum un risc uriaș, i-am spus eu. 

— Viaţa însăși e un risc. Dă-l încoace. 

Nu am zis nimic o perioadă îndelungată. 

„Adevăraţii campioni în vânzări, spunea Mark Simkins, 
pot să stea acolo fără să zică nimic o zi întreagă dacă e 
nevoie. Nu e ușor. Îţi vine să spui ceva. Dar nu face asta! 
Ţine-ţi gura.” 

După ce trecu destul timp, am luat geanta cu care 
mergeam la sală și am deschis-o. Am scos bucata pe care o 
învelisem în plastic și bandă izolantă. I-am dat-o lui. 

— Foarte bine, spuse el. Începu să dea la o parte banda 
izolantă și straturile de plastic de pe arborele de direcţie. 
Aruncă plasticul pe podea, ridică axul de oţel cu o 
îmbinare în formă de U la unul din capete. Îl cântări în 
mână și îl privi cu admiraţie. Era greu. 

— În regulă, am spus. Unde e Graham? 

— Ştii unde e vechea fabrică de asamblare a concernului 
General Motors? 

— Pe Western Avenue, la aproape doi kilometri de aici? 

— Exact. Fabrica părăsită de acolo. Îmi întinse o cheie 
mică. De la portbagaj, am presupus eu. E ciudat cum viața 
unui om poate depinde de o bucăţică de metal, spuse el. 


Merse încet spre fereastra mare de sticlă. 

— La fel ca un glonţ. Îţi poate salva viaţa. 

Acum se uita pe fereastră. Se răsuci dintr-odată. 

— Sau te poate omori. 

După ce spuse asta, aruncă arborele de direcţie în geam. 

Geamul se sparse făcând un zgomot puternic și un 
milion de cioburi se împrăștiară pe covor. 

— Geam de doi bani, spuse el. Cei care au construit 
clădirea asta ar fi trebuit să se gândească totuși la niște 
geamuri securizate. 

— Nu văd bine toată treaba asta, am spus cu către 
microfonul ascuns. 

„Vino naibii sus acum, ” îmi venea să urlu. 

— lisuse! am strigat eu. Ce naiba faci? 

Un vânt rece intră în birou, și niște picături de ploaie. 

— OK, spuse el. Ai fost foarte stresat. Ai ajuns pe 
neașteptate în fruntea companiei. S-a exercitat o mare 
presiune asupra ta, în încercarea de a salva divizia - nu ai 
știut că totul era doar o șmecherie. Jocuri de culise la nivel 
înalt. Ai aflat adevărul și a fost pur și simplu mai mult 
decât puteai suporta. 

Nu-mi plăcea felul în care vorbea, dar știam ce avea de 
gând. 

— Acum, o sută cincizeci de oameni vor îngroșa 
rândurile şomerilor din cauza ta. Într-adevăr, multă 
presiune asupra ta. O să îţi pierzi și tu locul de muncă, și 
soţia ta e însărcinată. Așa că alegi singura posibilitate care 
îți mai rămâne, în situaţia disperată în care te afli. O să 
sari. E o zi bună ca să mori, nu crezi? 

Vântul sufla cu putere în birou, împrăștiind hârtiile peste 
tot, aruncând tablourile de pe biroul meu și de pe raftul de 
lângă perete. Simţeam deja ploaia rece pe piele. 

— Vorbește în numele tău, i-am spus eu. 

Am băgat mâna în geantă și am scos Coltul lui Kurt. O 
armă semiautomată folosită în armată, de calibrul 45. 

Kurt o văzu și zâmbi. Continuă să vorbească de parcă 
doar îl arătam cu degetul. 


— Ai lăsat un bilet în care le explici motivele sinuciderii, 
spuse el cu calm. Pe computer. Apar din ce în ce mai multe 
cazuri de sinucidere în zilele noastre. 

Arma era foarte grea și o simțeam foarte ciudată la mine 
în mână. Oţelul rece negru-albăstrui, mânerul aspru. Inima 
îmi bătea atât de tare încât mâna îmi zvâcnea. 

— Poliţiștii aud absolut fiecare cuvânt pe care îl spunem, 
i-am zis eu. Mi-au pus un microfon, prietene. $mecheria ta 
cu sinuciderea nu va funcţiona. Îmi pare rău. 

Kurt părea să mă ignore. 

— Ții pistolul cu o singură mână? spuse el surprins. Nu e 
ușor. 

Am apucat mânerul și cu cealaltă mână. Mi-am schimbat 
poziția, mi-am mișcat degetele, am încercat să ţin pistolul 
cu două mâini astfel încât să pară natural. 

— Ţi-ai cerut iertare soţiei tale și fiicei care urmează să 
se nască. Asta spune rezultatul testului, apropo. Fetiţă. 
Felicitări. 

Pentru o secundă aproape că a reușit să îmi paralizeze 
orice mișcare. Am îngheţat un moment. 

— La fel ca și sinuciderea înscenată a lui Phil Rifkin, am 
spus eu. Nu s-a sinucis. L-ai strangulat, apoi ai făcut să 
pară că s-a spânzurat. 

Kurt clipi. Acum nu mai zâmbea așa larg. 

— Pentru că te prinsese intrând în laboratorul unde erau 
plasmele. Ca să aranjezi ecranele pe care Trevor urma să 
le folosească în demonstraţia pe care trebuia să le-o facă 
celor de la Fidelity. Nu te așteptai să fie pe aici într-o zi de 
duminică. Nu știai ce obiceiuri ciudate avea. 

— Te rog spune-mi că nu ţi-a trebuit atâta timp ca să îţi 
dai seama. 

— Cred că știam asta de ceva timp, dar nu voiam să 
accept adevărul. 

Mâna stângă mi se lipi de încheietura mâinii drepte. N- 
aveam habar dacă asta era poziţia corectă a mâinilor. 
Probabil că nu. Ce naiba știam eu? Ţintește și trage. Apăs 
trăgaciul, dacă sunt cu câţiva pași mai departe decât 


trebuie dau greș, ţintesc din nou, strâng trăgaciul. În cele 
din urmă, îl voi nimeri. Un foc norocos, un foc cu ghinion, 
ar trebui să-l nimeresc în piept, poate chiar în cap. Mâinile 
îmi tremurau. 

— Ai încărcat arma, Jason? Ai măcar habar cum să faci 
asta? 

Kurt rânjea. Era ceva aproape patern în expresia lui, 
mândru și amuzat, privind stângăciile unui novice cu 
tupeu. 

— Omule, dacă încarci gloanţele în mod greșit, ești un 
om mort. Arma ţi-ar putea exploda în mâini. Te-ar omori pe 
tine, în loc să mă omoare pe mine. 

Ştiam că minţea. Măcar asta știam și eu. Dar unde era 
Kenyon? Nu mă auzea? Cât îi lua să ajungă aici? 

— Ai ales bine arma, Jason, spuse el. Făcu câţiva pași 
înspre mine. Modelul 1911 Al seria 70. O armă 
extraordinară. Îmi place chiar mai mult decât Glock. 

Se apropie. 

— Stai pe loc, Kurt. 

— Are niște mecanisme de siguranţă foarte bune. Mult 
mai bune decât cele pe care le primești în armată, Beretta 
M9, un rahat. O putere enormă de control. 

Veni și mai aproape. Poate la vreo trei metri de mine. 
Foarte aproape. 

— Oprește-te imediat sau îţi zbor creierii! am urlat eu. 

Am strâns mai tare trăgaciul. Părea surprinzător de 
lipsit de substanţă. 

— Ar fi trebuit să-mi fi acceptat oferta să îţi dau lecţii de 
tras cu arma, Jason. După cum spuneam, niciodată nu poţi 
ști când s-ar putea să ai nevoie. 

— Vorbesc serios, i-am spus eu. Mai faci un afurisit de 
pas și apăs pe trăgaci. 

„Unde naiba erau?” 

— Omule, după felul în care ţii arma aceea, va ricoșa și 
vei rămâne fără degetul mare. Trebuie să fii atent. 

Am ezitat, dar numai pentru o secundă. 

— Nu o să mă ucizi, Jason. Nu ai mai omorât niciodată 


pe cineva și nu vei începe acum. Unul ca tine niciodată nu 
va omori pe cineva. Vorbi în șoaptă, însă cu hotărâre în 
voce. E un coșmar cu care nu vrei să trăiești. De la 
distanţa asta, vei fi împroșcat cu sânge și bucăţi din creier, 
fragmente de oase. Imaginea te va bântui până la sfârșitul 
vieţii. 

— Privește-mă, i-am spus eu și am apăsat pe trăgaci. 

Nu s-a mișcat deloc. Asta era ciudat. Stătea pur și 
simplu acolo, cu braţele pe lângă el. 

Și nu se întâmplă nimic. 

Nu ieși niciun glonț din pistol. 

Am strâns din nou, am apăsat pe trăgaci până la capăt, 
dar nu se auzi niciun clic. 

Dintr-odată se repezi spre mine, prinse pistolul și mi-l 
smulse din mână cu o singură mișcare. 

— Amator de doi bani, spuse el. Se întoarse și aţinti 
pistolul asupra mea. 

— Ai încărcat-o, dar ai uitat să tragi piedica. 

M-am întors și am început să fug. 

O viteză nebună. Fugeam mâncând pământul. Ca și 
atunci când ne întreceam pe treptele stadionului Harvard 
sau ca atunci când făceam sprinturi pe malul râului 
Charles, dar de data asta fiecare fibră îmi era încordată la 
maximum în încercarea disperată de a-mi salva viaţa. 

L-am auzit strigând în spatele meu: 

— Un Colt nu e ușor de folosit de către un amator. 
Trebuie să tragi și piedica în timp ce apeși pe trăgaci. 

leșisem din birou și alergam prin labirintul de birouri. 

Kurt strigă: 

— Trebuia să mă lași să te învăţ. 

Lifturile erau chiar în faţă. Am sărit spre panou și am 
apăsat toate butoanele ca să chem liftul. 

— Nu ai unde să fugi, spuse Kurt, care părea să se 
apropie tot mai mult. 

„De ce nu încerca să mă împuște?” 

Sunetul unui lift care tocmai sosea. Slavă Domnului. Ușa 
liftului se deschise și eu am sărit înăuntru, am auzit pașii 


lui Kurt, am apăsat butonul pentru parter, am apăsat o 
dată și încă o dată până când ușile s-au închis în cele din 
urmă. 

Un moment de ezitare. Liftul nu se mișca. 

Nu, te rog. 

Apoi începu totuși să coboare. 

Ingrozitor de încet. Butoanele care indicau etajul 
începură să se aprindă, unul după celălalt, încet. 
Nouăsprezece... șaptesprezece. Ecranul de pe panou era 
întunecat, iar luminile din lift păreau foarte slabe. Mă 
uitam fix la numere, dorindu-mi să se schimbe mai repede. 

„Unde naiba era Kenyon?” 

Liftul se opri brusc. Butonul portocaliu care indica etajul 
nouă îngheţase. 

Am apăsat „P” din nou, dar nu se puse în mișcare. 

Apoi se făcu întuneric. Nu mai vedeam nimic. Era beznă. 

Cumva reușise să oprească liftul. Tăiase curentul. Am 
bâjbâit prin întuneric, încercând să găsesc butoanele. Am 
apăsat pe fiecare buton. Nimic. 

Butonul de urgenţă era jos de tot. Nu îl vedeam, dar îmi 
aminteam unde se afla. Era oare un buton sau un 
comutator? Am tot pipăit panoul, fără să văd nimic, până 
am simţit că am ajuns în partea de jos a panoului de oţel. 
Am dat de ceea ce părea a fi un comutator. Am pus mâna 
pe el și l-am dat în partea cealaltă. 

Nimic. Nicio alarmă, niciun sunet, nimic. 

Mai erau și alte butoane acolo. Să fi fost totuși un buton 
atunci? Am apăsat tot rândul de butoane, dar nimic. 
Liniște. 

Atunci m-a lovit un val de panică. Eram blocat într-un lift 
în care era întuneric beznă. Am atins ușile reci de oţel, iar 
palmele mi-au alunecat de-a lungul lor până când am găsit 
crăpătura unde se întâlneau cele două uși. 

Nu era suficient de mare încât să îmi pot strecura 
vârfurile degetelor prin ea. Şiroaie de sudoare îmi curgeau 
pe frunte și pe ceafă. 

Cuprins de frustrare, am început să lovesc în ușă. Să 


dau cu picioarele în ea. Oţelul era tare, rece și de neclintit. 

Mi-am găsit mobilul și l-am deschis ca să se facă puţină 
lumină cu ajutorul ecranului. Am format numărul de 
urgenţă 911. 

Mi-a intrat acel ton care îmi indica faptul că nu se făcuse 
conexiunea. 

Nu aveam semnal acolo. 

Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Sudoarea mi se 
prelingea pe obraji, în urechi, pe gât. Puncte luminoase îmi 
dansau în faţa ochilor, dar știam că nu era lumină 
adevărată. Erau doar neuronii mei care o luau razna. Am 
făcut un pas în spate și am atins pereţii liftului. 

Mă simţeam ca într-un coșciug. 

Am ridicat mâinile să ating tavanul, însă nu am reușit, a 
trebuit să sar. Ce era acolo? Niște șuruburi sau ceva de 
genul acesta? Oare puteau fi desfăcute? Era oare vreun 
panou, sau o trapă, sau o ieșire de urgenţă? 

Am simţit barele de oţel inoxidabil care se aflau în cele 
trei părţi ale cabinei ieșite puţin în afară. 

Am sărit din nou și am dat cu mâna de-a lungul 
plafonului liftului. Am simţit ceva rotund, o gaură. Mi-am 
amintit că plafonul avea spoturi încorporate în el. Niciun 
fel de șuruburi care să iasă în afară. Un plafon plat de oţel, 
cu spoturi cu halogen într-un model regulat. Care acum 
însă nu mai funcționau. 

Dar trebuia să existe și o ieșire de urgenţă. Nu-i așa? Nu 
era obligatoriu să existe? 

Şi dacă ar fi existat vreo trapă și aș fi reușit să o 
deschid, apoi ce s-ar fi întâmplat? Ce ar fi trebuit să fac? 
Să mă urc pe cabina liftului ca James Bond sau ceva 
asemănător? 

Eram leoarcă de sudoare acum. Trebuia să ies de acolo. 
Am încercat să mă caţăr pe bară, să ajung mai ușor la 
plafon, dar tot era prea sus. 

Eram prins în capcană. 

Spoturile se aprinseră din nou, dintr-odată. 

Apoi pe panou apăru albastru, apoi alb, apoi... 


Apăru faţa lui Kurt. 

Un prim-plan al feţei sale, ușor nefocalizat. Un zâmbet 
larg. Faţa lui ocupa acum întregul panou. 

— Cuvântul zilei este „răzbunare”, spuse Kurt. Un 
cuvânt bun, nu-i așa? 

M-am holbat la faţa lui care apăruse pe monitor. Cum 
naiba reușise să facă asta? 

— Măi să fie, ești ud leoarcă. E cam cald acolo, nu? 

M-am uitat în sus și am văzut o cameră de filmat neagră- 
argintie într-un colţ al plafonului. 

— Da, așa e, spuse Kurt. Eu sunt. Arăţi ca naiba. Nu te 
obosi să tot apeși butonul de alarmă. L-am scos din 
funcţiune și, pe deasupra, nu e nimeni în camera de 
control. Pe Eduardo l-am trimis acasă. l-am spus că mă 
ocup eu, că am de făcut niște verificări. 

— Ce ai de gând să faci, Kurt? Să mă lași aici peste 
noapte? 

— Nu, mă gândeam să te distrez cu un filmuleţ. Uită-te. 

Imaginea cu fața lui dispăru de pe ecran. Dintr-odată 
apăru o altă imagine, greu de distins, dar îmi luă doar 
câteva secunde să îmi recunosc propriul dormitor. 
Imaginea se focaliză brusc asupra patului. Kate stătea 
întinsă, cu capul pe pernă. 

O lumină albastră ciudată îi bătea pe faţă. 

— Uite-o și pe nevestica ta, spuse Kurt. Acum câteva 
nopţi. Cred că a adormit uitându-se la televizor în timp ce 
tu erai pe undeva prin oraș. Se uita la Neveste disperate, 
poate? Și ea e o nevastă disperată. 

Inima îmi bătea atât de tare, că simţeam că o să îmi 
explodeze pieptul. 

— Am avut o grămadă de ocazii să instalez camera aceea 
video. La naiba, tot timpul mă invita la voi. De parcă ar fi 
fost atrasă de mine. Un bărbat adevărat. Nu o imitație 
jalnică cum ești tu. Un novice. Ai fost întotdeauna un atlet 
și războinic din fotoliul de acasă. 

Apăru o altă scenă, cu Kate și cu mine în pat. Ea 
uitându-se la televizor, eu citind o revistă. 


— A, stai, spuse el. Uite una mai veche. Dinainte ca ea 
să ajungă la spital. 

Eu și Kate în pat, făcând dragoste. Imaginea era verzuie. 
Fusese luată în timpul nopţii. 

— No comment asupra tehnicilor tale sexuale, frate, 
rosti Kurt. Să spunem doar că v-am observat mult în ultima 
vreme. 

— Bănuiesc că nu vrei și cealaltă jumătate atunci, i-am 
Zis. 

— Cealaltă jumătate? Apăru din nou imaginea cu Kurt. 
Un prim-plan ameninţător. Avea o privire plină de 
curiozitate. 

— Arborele de direcție din Porsche Carrera are 
patruzeci și cinci de centimetri, i-am spus eu. Bucata pe 
care ţi-am dat-o are cel mult treizeci de centimetri? Trage 
tu concluziile. 

— A, spuse el râzând pe înfundate. Foarte bine. Văd că 
tot ai învăţat ceva, până la urmă. 

— Am învăţat de la cel mai bun, i-am spus eu. Tu m-ai 
învăţat să nu joc cinstit. O vrei, adu-mă înapoi la etajul 
douăzeci. Ín biroul meu. O iau din ascunzătoare și ţi-o dau. 
Şi apoi mă lași să plec. Il iau pe Graham și totul s-a 
terminat. 

Kurt se holba la mine. Clipi de câteva ori. 

— Ne-am înţeles? l-am întrebat eu. 

Zâmbi. Se dădu înapoi și am putut să-mi văd biroul. 
Stătuse la computerul meu. Probabil îi încorporase o 
cameră de luat vederi. Poate cea pe care o tot căutasem. 
Nu știam. Nici nu îmi păsa. 

Mă interesa doar faptul că părea să îmi iasă planul. 

Liftul se mai zdruncină o dată și apoi începu să se miște. 

M-am întors cu spatele la camera montată în plafon. M- 
am uitat la butoanele de pe panoul de control cum se 
aprindeau: 12... 13... 

Am apăsat pe mobil tasta pentru reapelare. De data asta 
se făcu conexiunea. Sună o dată, de două ori. 

— Apel de urgenţă. Vocea unui bărbat, cu un ton neutru. 


— Mă aflu într-un lift în clădirea Entronics din 
Framingham, i-am spus eu. Mă numesc Jason Steadman. 
Viaţa îmi este în pericol. La etajul douăzeci e un tip care 
vrea să mă omoare. 

— Așteptaţi, vă rog. 

— Trimiteţi pe cineva! am urlat eu. 

Butonul portocaliu cu numărul douăzeci se aprinse. Se 
auzi un „ding”. Ușile liftului se deschiseră. 

La telefon se auzi o altă voce. 

— Aici Sanchez. 

Nu înţelegeam. 

— Sanchez? Unde e Kenyon? 

— Cine e la telefon? întrebă Sanchez. 

În umbră, se vedea o siluetă în hol la etajul douăzeci. 
Sigur era Kurt. 

— Jason Steadman, am șoptit eu la telefon. Sunt - îl 
cunosc pe Kenyon. Sunt în clădirea Entronics - trebuie să 
îl anunţaţi și să trimiteţi pe cineva aici în momentul acesta. 
Grăbiţi-vă, pentru numele Domnului! 

— Steadman? spuse Sanchez. Rahatul ăla nenorocit? 
Accentul lui hispanic dispăruse. 

Două siluete ieșiră din umbră. Kurt ţinea un mobil la 
ureche. 

— Doriţi mesageria vocală a sergentului Kenyon, rosti 
Kurt cu vocea lui Sanchez, râzând batjocoritor. 

Un alt bărbat care ţinea în mână un pistol. 

Ray Kenyon. 

Kenyon aţinti pistolul asupra mea. 

— Să mergem, spuse el. Hai, hai, hai. Acum dă-mi și 
cealaltă jumătate. 

M-am uitat la ei șocat. Formasem 911. Nouă, unu, unu. 
Eram sigur. Nu apăsasem pe tasta de reapelare, nu îl 
sunasem pe Kenyon. 

— Jerry, se auzi vocea lui Kurt. Dă-mi arma, mă ocup eu 
de acum încolo. 

Jerry. Jeremiah. Jeremiah Willkie. Camaradul lui din 
Forţele Speciale. Cel care nu voise să depună mărturie 


împotriva lui. Cel care avea atelierul auto. Care fusese și 
„Ray Kenyon”. 

Jeremiah Willkie îi dădu lui Kurt arma. Părea a fi Coltul 
pe care i-l furasem lui Kurt, dar nu eram sigur. 

— Băieţilor nici n-o să le vină să creadă, spuse Willkie/ 
Kenyon. 

— Nu, ai dreptate, spuse Kurt, și aţinti pistolul spre 
Jeremiah Willkie și trase. Fiindcă nu vor afla ce s-a 
întâmplat. 

Willkie se prăbuși la pământ. Tâmpla stângă îi era 
scăldată în sânge. Ochii îi rămaseră deschiși. 

M-am uitat cu uimire la Kurt. E 

— Jeremiah are o problemă cu alcoolul, spuse Kurt. Li 
dai câteva pahare de votcă și începe să vorbească prea 
mult. Dar a fost foarte convingător în rol de poliţist, nu-i 
așa? Întotdeauna și-a dorit să fie poliţist. Unchiul lui a fost 
polițist. 

— Dar eu am sunat la 911. 

— Se numește manipularea telefonului. Ti-am clonat 
telefonul ca să îți pot asculta toate convorbirile. Și am 
redirecționat apelurile făcute de tine. Telefonul vechi, 
telefonul nou, nu există nicio diferenţă între ele. Hai să 
terminăm o dată. 

Aţinti pistolul asupra mea. 

— Se pare că ai ascuns cealaltă parte în biroul tău. 
Smecherule ce ești. Hai să mergem. 

Am mers spre biroul meu, iar el m-a urmat. Am intrat în 
birou și m-am oprit în mijlocul lui, încercând să-mi pun 
gândurile în ordine și să găsesc o soluţie. Vântul bătea cu 
atâta putere, încât părea să urle. Covorul era acoperit de 
hârtii și de grămezi de cioburi albicioase de sticlă. 

— Ei bine, știu că nu e la tine în birou, spuse Kurt. Sau 
în bibliotecă. Sau în oricare altul dintre locurile unde 
ascunzi lucruri de obicei. 

Ochii mi s-au îndreptat repede spre servietă, dar apoi 
imediat în altă parte. Era tot acolo. 

— Plafonul din tavan, i-am spus eu. 


Îmi văzuse privirea înainte. 

— Nu, nu prea cred. Dă-mi bucata aceea și ești liber să 
pleci. 

— Nu plec prin fereastra aceea, i-am spus eu. 

— Dă-mi cealaltă parte a arborelui de direcţie. 

Ochii mi s-au îndreptat din nou, aproape involuntar, spre 
servieta care se afla lângă birou. 

— O să am nevoie de ajutorul tău, i-am spus eu. Am 
nevoie de o scară sau de ceva asemănător ca să ajung la 
plafon. 

— O scară? întrebă el. Omule, sunt sigur că nu ai nevoie 
de o scară. Făcu un pas spre biroul meu și luă servieta de 
piele. 

— Nu eu te-am învăţat cum să citești feţele oamenilor? 
Să vezi toate acele mici semne care trădează emoţiile unei 
persoane? Te pricepi să citești semnele, dar nu te prea 
pricepi să le ascunzi. 

Am încercat să iau înapoi servieta, dar bineînţeles că era 
mult mai puternic și mi-a smuls-o. Avea ambele mâini 
încleștate pe servietă și, în timp ce încerca să o deschidă, 
am profitat de faptul că era absorbit de ceea ce făcea și m- 
am îndepărtat de el. 

— Nu ai unde să fugi, Jason, spuse Kurt, tare și răspicat. 
Am făcut încet câţiva pași în spate și, în timp ce el 
desfăcea curelele servietei, am ajuns lângă ușă. La vreo 
șase metri distanţă, poate. 

Se auzi un zgomot încet, ca o zgârietură. 

L-am văzut pe Kurt cu chipul schimonosit de furie, dar și 
de ceva ce nu mai remarcasem până atunci la el. 

Teamă. 

Dar numai o fracțiune de secundă, până ce explozia îl 
înghiţi, îl făcu bucățele, îi aruncă membrele în aer, o 
imagine oribilă de genul celor pe care le vezi doar într-un 
film de război. Explozia puternică mă aruncă pe spate, mă 
izbi de ceva tare și am simţit obiecte contondente lovindu- 
mă, bucăţi de lemn și plastic probabil, și mai știu eu ce 
altceva. 


M-am chinuit să mă ridic în picioare, urechile îmi ţiuiau, 
faţa îmi ardea. 

O bucată din explozivul plastic C-4 al lui Kurt, conectat 
la bomba cu confetti pe care mi-o pusese în servietă în 
acea zi. O lăsasem acolo și îmi folosisem vechea servietă. 

Scările. Să cobori douăzeci de etaje era floare la ureche, 
învățasem asta. Eram într-o formă de zile mari acum. 

Ei bine, nu chiar. Spatele mă durea, la fel și câteva 
coaste, probabil zdrobite, dacă nu chiar rupte. Sufeream 
din cauza durerii, dar eram în același timp injectat cu 
adrenalină. 

Am deschis ușa spre scări și am început să cobor cele 
douăzeci de etaje. Cu pas normal, nu alergând. 
Șchiopătam și fața mi se contorsiona din cauza durerii, dar 
știam că totul va fi bine acum. 

Nicio problemă. 

Ușor. 


Epilog 


Kurt avusese dreptate, bineînţeles. 

Era fetiță. Avea patru kilograme și jumătate. O micuță 
frumoasă și sănătoasă. De fapt, nu era chiar așa micuță. 
Era destul de mare, de fapt. Semăna oarecum cu Jack 
Nicholson, cu părul ei negru ciufulit. Și eu întotdeauna 
sperasem că dacă vom avea fetiță, va semăna cu Kate 
Hepburn. Cu mama ei. Ei bine, era pe aproape, oricum. 

Bebelușul - i-am pus numele Josephine: Josie - era atât 
de mare încât Kate a trebuit să o nască prin cezariană. Așa 
că nașterea a fost programată cu câteva zile înainte, ceea 
ce i-a dat, din nefericire, destul timp cumnatului meu să 
zboare din L.A. să ni se alăture cu soţia sa ca să ne 
bucurăm împreună de fericitul eveniment. 

Eram așa de fericit, încât nici nu îmi mai păsa că era și 
Craig acolo. 

Aveam destule pe cap, oricum. 

A durat câteva zile până am lămurit toată treaba cu 
poliţia. Împreună cu Graham Runkel am petrecut niște ore 
interminabile la sediul poliţiei, încercând să lămurim ceea 
ce se întâmplase în noaptea precedentă. Graham le-a spus 
cum Kurt l-a încuiat într-un container, unde s-ar fi sufocat 
dacă nu l-aș fi eliberat eu, aproape în ultimul moment. 

Voiau să știe cum învățasem să fac o bombă. Le-am spus 
că fusese Kurt cel care o făcuse în mare parte, iar restul 
citisem online. E uimitor ce poţi găsi pe internet. 

Acum că murise Kurt, nu era greu să fie convocati 
colegii lui din Forţele Speciale să povestească ce gen de 
persoană fusese. Portretul conturat de mărturiile lor nu 
era deloc unul pozitiv. Cam toţi polițiștii și detectivii care 
mă interogaseră mi-au spus că sunt norocos că scăpasem 
cu viaţă. 

Norocos. Da, sigur. 

La scurt timp după ce Yoshi le-a transmis celor de la 


Tokio informaţia legată de modul în care președintele 
consiliului de administraţie al Entronics SUA, Dick Hardy, 
reușise să își permită iahtul și casa din Dallas, Hardy a fost 
înlăturat complet de la conducere. 

Consiliul de administraţie a votat în unanimitate să-și 
instruiască consiliul general să informeze ramura 
executivă a comisiei de securitate în muncă, și aceasta a 
început să pună lucrurile în mișcare. Această comisie a 
adus apoi FBl-ul, ulterior Fiscul, și imediat după aceea 
Dick Hardy s-a trezit cu un potop de acuzaţii civile și 
penale de fraudă fiscală. Își scosese iahtul la vânzare chiar 
cu două zile înainte să îi fie confiscat de către cei de la 
Fisc. 

Am zburat la New York să mă întâlnesc cu președintele 
consiliului de administraţie, Hideo Nakamura, și cu încă 
vreo duzină de ștabi, atât japonezi, cât și americani, care 
m-au intervievat pentru a ocupa poziţia lui Dick Hardy. 
Concuram împotriva altor oameni din interiorul companiei, 
toți mai în vârstă decât mine, cu mai multă experienţă și 
mult mai bine pregătiţi. În loc să stau acolo și să mă 
perpelesc în așteptarea întrevederii, am decis să pregătesc 
o prezentare PowerPoint. Hardy îmi spusese cât de mult le 
plac prezentările PowerPoint. 

Prezentarea mea avea rolul să îmi susţină punctul de 
vedere cum că ar trebui să închidă sediul Entronics din 
Santa Clara, să vândă clădirea din Silicon Valley, care 
costa mult prea mult, și să mute sediul în minunatul 
Framingham, Massachusetts, unde Entronics avea deja o 
clădire. Trebuiau doar niște reparaţii la etajul douăzeci, 
unde o explozie îmi transformase biroul într-o peșteră 
carbonizată. 

I-am dat pe spate cu slide-ul în care le-am arătat cum s- 
ar fi putut obţine un profit imens în urma vânzării 
birourilor din Dallas ale companiei Royal Meister. 
Acţionarii echipei de fotbal Dallas Cowboys voiau să își 
construiască un stadion nou și erau dispuși să plătească cu 
vârf și îndesat pentru teren. 


Cred că asta i-a impresionat. 

Nu am menţionat că aveam și motivele mele personale. 
Ca, de exemplu, faptul că soţia mea refuza să se mute din 
Cambridge. Avea în cele din urmă casa ei de vis, aranjase 
deja și camera copilului și pur și simplu nu mai voia să 
plece de acolo. Așa că ori mă mutam în Santa Clara fără 
soţie și copil, ori refuzam oferta. Dar nu aveam de gând să 
le spun asta. Nu ar fi dat bine imaginii mele de carnivor. 

Interviurile decurseră bine, dacă ar fi fost să mă iau 
după expresiile de pe feţele japonezilor. Nu înţelegeam 
nimic din ce vorbeau. Yoshi Tanaka stătuse lângă mine tot 
timpul, de parcă era avocatul meu. 

La ultimul interviu păru să aibă loc un schimb aprins de 
replici. Yoshi vorbea cu Nakamura-san și cu alt membru al 
consiliului de administraţie într-o japoneză rapidă în timp 
ce eu stăteam acolo și zâmbeam ca un idiot. Păreau să se 
tot contrazică până când Yoshi le spuse ceva și toți dădură 
din cap în semn de aprobare. 

În cele din urmă, Yoshi se întoarse spre mine și spuse: 

— Iartă-mă, te rog, mă port foarte nepoliticos faţă de 
tine. 

M-am uitat la el uimit. Vorbea cu un accent britanic 
perfect. Vorbea ca Laurence Olivier sau poate ca Hugh 
Grant. 

— Ideea e că se tot referă la tine ca nonki, cuvânt pe 
care l-aș traduce ca „relaxat”, și gokurakutonbo, care e 
mai dificil de tradus, însă ar avea sensul de „degajat”. Mi-e 
teamă însă că niciunul din aceste cuvinte nu reprezintă un 
compliment în japoneză. A trebuit să le explic că oamenii 
tăi te consideră lipsit de scrupule. Că vorbesc despre tine 
cu teamă. Le-am spus că asta îmi place la tine. Că ai 
instinct ucigaș. 

Mai târziu, în timp ce eu și Yoshi așteptam hotărârea 
consiliului de administraţie, i-am spus: 

— Engleza ta e uimitoare. N-am avut nici cea mai mică 
idee. 

— Engleza mea? Dragul meu, este foarte amabil din 


partea ta să spui asta. Mi-am făcut disertaţia de masterat 
la Trinity College, Cambridge, pe ultimele romane ale lui 
Henry James. El a fost un adevărat maestru al limbajului. 

Atunci mi-a picat fisa. Bineînţeles. Cum altfel i-ar fi făcut 
pe oameni să vorbească cu atât de multă libertate în 
prezenţa lui? 

— Deci, atunci când ţi-am vorbit despre ideea pentru 
PictureScreen, și tu te uitai la mine fără nicio expresie... 

— Eram mut de admiraţie, Jason-san. În acel moment am 
realizat că ești de-a dreptul un vizionar. I-am spus imediat 
lui Nakamura-san și a insistat să vă întâlniți în Santa 
Clara. Dar, din păcate, nu a fost să fie în acel moment. 

În cele din urmă, am primit jobul lui Dick Hardy, şi după 
câteva săptămâni care ne-au mâncat nervii, când eu și 
Kate am decis să nu vorbim despre subiectul respectiv, au 
aprobat și sugestia mea ca sediul din SUA să rămână în 
Framingham. 

Și să îi mute pe cei mai buni de la Royal Meister în 
Framingham - cel puţin pe cei care voiau să plece din 
Dallas. Acum Joan Tureck lucra pentru mine și ea 
împreună cu partenera ei erau fericite să se afle din nou în 
Boston. Şi cum rămânea cu mine? 


A, da. La spital, Craig părea să mă trateze dintr-odată cu 
respect. Tot vorbea despre invitaţiile Entronics pe plaja 
Pebble, ce super fusese anul trecut când Dick Hardy îl 
invitase să se alăture celorlalte celebrităţi, ce tare fusese 
să joace golf cu Tiger Woods și cu Vijay Singh. Probabil că 
eram cu capul în nori din cauza nașterii copilului, dar mi-a 
luat ceva timp să mă prind că bătea apropouri să 
primească o invitaţie și anul acesta. Acum, că eram noul 
președinte al consiliului de administraţie al companiei 
Entronics, bietul Craig încerca să mă perie. 

Dar am fost cât de prietenos am putut. 

— Încercăm să fim mai exclusiviști anul acesta, i-am 
spus eu, dar sunt sigur că putem rezolva ceva. Contacteaz- 
o pe asistenta mea, Franny Barber. Sunt sigur că putem 


aranja. 

Nu pot să neg că mi-a făcut plăcere să rostesc cuvintele 
acestea. 

Stăteam toţi în camera lui Kate, privind cum o alăptează 
pe micuta Josie. În cele din urmă adormi și asistenta o luă 
și o puse în pătuţ. 

Am sărutat-o zgomotos pe Kate și i-am spus: 

— Sunt însurat cu cea mai grozavă femeie, am cel mai 
grozav copil și mă simt cel mai norocos bărbat din lume. 

Eram aproape copleșit de emotie. 

— Parcă spuneai că omul își face singur norocul, spuse 
ea, arcuindu-și sprâncenele. 

— Cred că mi-am schimbat părerea, i-am răspuns eu 
încet. Uneori norocul îl face pe om. 

Ethan stătea într-un colţ al camerei și citea o carte 
despre gafe militare importante de-a lungul istoriei. Asta 
era cea mai recentă obsesie a lui. Se pare că remarca lui 
Kurt Semko referitoare la bătălia de la Stalingrad îi dăduse 
lui Ethan de gândit. 

— Unchiule Jason, spuse el ridicându-și privirea din 
carte. Îţi dai seama că Primul Război Mondial a început 
fiindcă un șofer a luat-o pe o stradă greșită? 

— Ethan, îi spuse mama lui cu un ton de avertisment. 

— Ethan, spuse și Craig. Adulții stau de vorbă. 

— Pe o stradă greșită? i-am zis lui Ethan. 

— Exact. Şoferul arhiducelui Austro-Ungariei a luat-o 
din greșeală pe o altă stradă, unde un tip îl aștepta cu un 
pistol, și i-a împușcat pe arhiduce și pe soţia lui, și asta a 
provocat un întreg război mondial. 

— Nu, nu știam asta, i-am spus eu. Dar mă face să mă 
simt mai bine legat de felul în care conduc. 

Kate și Susie discutau despre bone. Kate spunea că 
găsise câteva candidate irlandeze promițătoare pe site-ul 
ziarului Irish Echo. Susie îi spunea să nu angajeze decât o 
dădacă din Filipine. S-au tot contrazis pe tema asta o 
vreme și bineînţeles că trebui să se bage și Craig în vorbă. 
Bineînţeles că nu îmi păsa de unde provenea bona. Mă tot 


gândeam la avertismentul lui Festino legat de cum îmi va 
rămâne imprimat în minte cântecul Barney, și cum voi fi 
forţat să mă uit la The Wiggles. 

Dar când începură să se contrazică în legătură cu ce fel 
de bonă era mai potrivită, una care să locuiască cu noi sau 
una care să vină doar în timpul zilei, am sărit ca ars. 

— Chiar nu vreau să trăiesc sub același acoperiș cu o 
străină, am spus. 

— Nu ar mai fi o străină o dată ce ajungem să o 
cunoaștem, tinu Kate să scoată în evidenţă. 

— Și mai rău, am zis. 

— Chiar vrei să ai cu cine lăsa copilul când voi doi veţi 
ieși în oraș, spuse Craig. Asta era grozav în ceea ce o 
privea pe Corazon. Îl puteam lăsa pe Ethan cu ea tot 
timpul. Abia îl vedeam. 

— Asta e minunat, i-am spus eu. 

Eu și Kate am făcut un schimb de priviri. Craig nu prinse 
sarcasmul din vocea mea. 

— De câte ori începea să plângă în toiul nopţii, spuse 
Craig, Corazon fugea și îi schimba scutecul, îl hrănea sau 
făcea orice era nevoie. 

— Laptele îl puneam la frigider și tot ce avea Corazon de 
făcut era să încălzească sticluţele la cuptorul cu 
microunde. Dar trebuie să le agiţi bine. Există de fapt un 
singur tip de pompiţă pentru lapte de cumpărat. 

— Știu, spuse Kate. M-am uitat pe toate site-urile cu 
produse pentru bebeluși. 

— Putem să nu vorbim acum despre pompiţe pentru 
lapte? am spus eu. Aș vrea să ne întoarcem la discuţia 
legată de locuitul bonei cu noi. 

— De ce? zise Kate. Hotărârea a fost luată. 

— Pe naiba. Nici să nu te gândești. 

Kate citi pe figura mea cât de hotărât eram. 

— O, abia am început, spuse ea cu acel zâmbet care mă 
topea de fiecare dată. 

— O-o, am spus eu. Tocmai mi-ai declarat război. 


Mulţumiri 


Corporaţia fictivă Entronics a fost constituită din 
fragmentele marilor concerne electronice pe care le-am 
vizitat și cercetat, dar niciuna nu a fost de mai mare ajutor 
și ospitalieră și interesantă ca NEC. Divizia ei Visual 
Display este unul dintre cei mai mari producători de 
ecrane cu plasmă din lume și totodată o companie mare și 
inovatoare. Ron Gillies, fostul vicepreședinte senior și 
manager general (în prezent la Iomega), a răspuns la cele 
mai neașteptate și provocatoare întrebări ale mele, 
permițându-mi să vorbesc cu numeroși oameni de acolo, 
atât din secțiunea vânzări, cât și din sectorul tehnic. Pe el 
și pe deosebitul, charismaticul său succesor Pierre Richer 
a fost o plăcere să îi cunosc. Le mulţumesc de asemenea 
lui Keith Yanke, manager de produs, Plasma Displays; 
Patrick Malone, manager de vânzări districtual; Ken 
Nishimura, manager general; Bill Whiteside, de la vânzări 
interne; Tim Dreyer, public relations manager; și în mod 
special Jennei Held. Nu m-am întâlnit cu Gordy aici, nici cu 
Dick Hardy, nici cu Festino, nici cu Trevor, nici cu Rifkin. 
În alte părţi, da. Nu la NEC. Și dacă unele dintre faptele pe 
care le-am relatat au fost greșite - ei bine, de aceea se 
numește ficţiune, nu-i așa? 

Alte surse excelente în lumea vânzărilor hich-tech care 
mi-au dat informaţii despre cultura, mizele și provocările 
existente sunt: Bob Scordino, manager zonal la Corporaţia 
EMC; Bill Scanell, vicepreședinte senior la The Americas, 
Corporaţia EMC; și Larry Roberts de la Plan View. Toţi au 
fost plăcuţi și generoși cu timpul acordat. 

Profesorul Vladimir Bulovic de la MIT mi-a dezvăluit 
unele dintre detaliile remarcabilelor realizări în tehnologia 
ecranelor plate OLED. Mi-am permis și unele contribuţii 
personale în această privinţă, bineînţeles. 

Cei mai valoroși băieţi răi au deseori nevoie de cele mai 


bune surse, iar pentru Kurt Semko, am avut șansa să am 
propria mea echipă a Forţelor Speciale, inclusiv sergentul- 
major în retragere Bill Combs de la William F. Buckley 
Memorial Chapter din cadrul Special Forces Association, 
care m-a prezentat membrilor echipei; sergentul (în 
retragere) Rick Parziale, fost sergent al unităţii ODA 2033; 
și în primul rând Kevin O'Brien, sergent First Class, care a 
luptat cu Grupul 20 de Forțe Speciale în Afganistan. Este 
evident pentru ei, dar eu trebuie să declar public Kurt 
Semko reprezintă indiscutabil ofițeri dedicați, bravi și 
geniali de la Forţele Speciale pe care i-am cunoscut, în 
privinţa procesului de la Curtea Marţială al lui Kurt, două 
surse din justiția militară m-au ajutat enorm: David 
Sheldon și Charles Gittens. Jim Dallas de la Securitatea din 
Dallas mi-a spus unele din secretele sale cu privire la 
descoperirea unor informaţii din arhivele militare. 
Excelenta carte a Lindei Robinson, Maeștrii Haosului, s-a 
dovedit a avea o mare importanţă prin prisma dezvăluirilor 
legate de Forțele Speciale. 

În privinţa securităţii corporatiste, le sunt îndatorat în 
special lui Roland Cloutier, director al securităţii 
informaţiei la EMC; lui Gary Palefsky, director la Global 
Security la EMC. Jon Chorey de la Fidelity mi-a fost de 
asemenea de ajutor. Jeff Dingle de la Lockmasters Security 
Institute a oferit numeroase detalii referitoare la 
securitatea clădirilor. 

În privinţa ingineriilor financiare de la Entronics, am 
primit mult sprijin de la redutabilul Etic Klein de la Katten 
Muchin Rosenman din L.A., expert în fuziuni și achiziţii. 
Încă o dată, vechiul meu prieten Giles McNamee, de la 
McNamee Lawrence Co din Boston, m-a ajutat cu unele 
dintre cele mai deosebite scheme rezultate din 
creativitatea sa obişnuită. Darrell K. Rigby de la Bain 
Company din Boston m-a ajutat să înțeleg echipele de 
integrare-management. Şi bunul meu prieten Bill Teuber, 
director financiar la Corporația EMC, m-a ajutat în multe 
feluri. 


Matthew Baldacci, vicepreşedinte şi director de 
marketing la St. Martin's Press, merită menţionat cu 
prisosinţă în cadrul acestor mulţumiri. Nu numai că a fost 
un suporter constant cu un rol esenţial la editorul meu, ci 
și un sfătuitor avizat în privinţa baseballului și softballului, 
elemente importante în cadrul acestei cărţi. Îi mulţumesc 
și lui Matt Dellinger de la The New Yorker, care, printre 
altele, este managerul echipei de softball a ziarului. Îi 
adresez mulțumiri speciale prietenului meu Kurt Cerulli, 
antrenor de softball și expert în baseball, pentru că mi-a 
sugerat numeroase stratageme de softball și a fost sigur că 
le-am înţeles. Daniel A. Russell, de la Departamentul de 
Știință și Matematică al Universităţii Kettering, mi-a oferit 
sfaturi cu privire la aranjarea unei bâte de softball. Dan 
Tolentino de la Easton Sports mi-a explicat construcţia 
bâtelor de softball. 

Gregory Vigilante, de la Centrul de Comandă, Cercetare, 
Dezvoltare și Inginerie al Armatei SUA, m-a ajutat să 
înţeleg cum stătea cu scăderea rezistenţei unui material 
metalic cauzată de contactul cu un material topit. Toby 
Gloekler, de la Compania de Reconstrucţia Coliziunilor, m- 
a ajutat în faza finală a cercetărilor mele, printr-un artificiu 
ingineresc, spunându-mi cum poate fi realizat un accident 
auto aproape de nedetectat. Le mulţumesc, de asemenea, 
investigatorului de accidente Robert W. Burns; sergentului 
Stephen J. Walsh de la Departamentul de analiză și 
reconstituire a Coliziunilor din cadrul Poliţiei statului 
Massachusetts; agentului Mike Banks de la Poliţia statului 
Massachusetts şi  sergentului Mike Hill de la 
Departamentul de Poliţie din Framingham, Massachusetts. 
Detectivul pensionar Kenneth Kooistra, care a lucrat la 
poliţia din Grand Rapids, m-a ajutat în privinţa unor detalii 
criminalistice. 

In ceea ce privește sarcina și placenta previa, adresez 
mulțumirile mele doctorului Alan Decherney, profesor de 
obstetrică și ginecologie la Şcoala de Medicină David 
Geffen, UCLA; și lui Mary Pat Lowe, asistentă la camera de 


urgenţă a Spitalului General Massachusetts. 

Le sunt recunoscător, ca întotdeauna, unor surse pe 
care le-am utilizat pe termen lung, în special lui Harry 
„Skip” Brandon, de la Smith Brandon din Washington D.C., 
și indispensabilului meu expert în arme Jack McGeorge de 
la Grupul de Siguranţă Publică din Woddbridge, statul 
Virginia. Fostul meu cercetător Kevin Biehl m-a ajutat din 
nou cu unele investigaţii întreprinse în ultimul moment. 

Aș dori să mulţumesc încă o dată editorului meu, St. 
Martin's Press. Continuă să creadă în mine și mă sprijină 
în procesul de concepere a cărţilor cu un entuziasm 
extraordinar, pe care mă pot baza. Cu riscul de a lăsa 
nemenţionaţi oameni importanţi, îi pomenesc în mod 
deosebit pe președintele și editorul Sally Richardson; John 
Sargent, președinte al consiliului de administraţie la 
Floltzbrinck UȘA; Matthew Shear, vicepreședinte și editor 
la diviziile SMP; directorul de marketing Matt Baldacci; 
Ronni  Stolzenberg de la marketing; directorul de 
publicitate John Murphy; Gregg Sullivan și Elizabeth Coxe 
de la publicitate; Brian Heller de la vânzări; George Witte; 
Christina Harcar; Nancy Trypuc; Alison Lazarus; Jeff 
Capshew; Andy Lecount; Ken Holland; Tom Siino; Rob 
Renzler; Jennifer Enderlin; Bob Williams; Sofrina Hinton; 
Anne Marie Tallberg; Mike Rohrig; și Gregory Gestner; iar 
de la Audio Renaissance, Mary Beth Roche, Joe Meneely și 
Laura Wilson. 

Keith Kahla, editorul meu, merită setul propriu de 
mulțumiri. Îţi mulţumesc, prietene, pentru tot ce ai făcut. 
Ești cu adevărat cel mai bun. 

Agentul meu, Molly Friedrich, de la Agenţia Aaron 
Priest, a fost la fel de minunată ca întotdeauna; ca 
suporter, protector și cititor incisiv. Îi adresez mulțumirile 
mele și lui Paul Cirone de la agenţie. 

Soţia mea, Michele Souda, a fost un cititor valoros și 
editor al manuscrisului. Nu numai că fiica noastră, Emma, 
a trebuit să se descurce cu absenţa aproape permanentă a 
tatălui său în timpul lunilor în care a scris /nstinctul 


ucigaș, dar obsesia ei pentru baseball a inspirat o parte 
importantă a acestei cărți. 

Și, în cele din urmă, fratelui meu, Henry Finder, director 
editorial la The New Yorker: mi-ai asigurat spatele, cum se 
spune (dar nu erai obligat să o faci). De la geneza cărţii 
până la publicare, ai fost de nepreţuit. Nu pot să-ți 
mulțumesc îndeajuns.