Michael Koryta — [Lincoln Perry] 01 Descoperiri uimitoare

MICHAEL KORYTA 


Seria: Lincoln Perry 
Volumul 1 


DESCOPERIRI UIMITOARE 


Original: Tonight I Said Goodbye (2004) 


„Traducere de: 
CATALINA HARCEAG 


virtual-project.eu 


© 


Editura: ORIZONTURI 
2006 


VP - 


1. 


John Weston și-a văzut fiul în viață pentru ultima dată într-o 
după-amiază friguroasă, în prima săptămână a lunii martie. 
Nepoata lui făcea un om de zăpadă, iar cei doi bărbaţi au stat 
de vorbă în stradă. Înainte de a pleca, John și-a bătut fiul 
părintește pe umăr și i-a promis că se vor revedea curând. Și a 
avut dreptate - l-a revăzut după mai puţin de patruzeci și opt de 
ore, zăcând pe o targă, la morgă, împușcat în cap, cu o armă de 
calibru mic. Din fericire, n-a fost nevoit să-și vadă și nepoata în 
aceeași postură, însă acest lucru nu-i oferea nicio consolare: 
micuța Betsy, în vârstă de cinci ani, și mama sa dispăruseră. 

John Weston mi-a povestit toate acestea în casa sa din North 
Olmsted, o suburbie situată în partea de vest a orașului 
Cleveland, cinci zile mai târziu. Sufrageria lui Weston era curată 
și frumos mobilată, însă întunecoasă, din cauza jaluzelelor trase 
și plină de fum de ţigară. În timp ce vorbea, bătrânul mă fixa cu 
o expresie furioasă ce nu trăda nici urmă de suferinţă, ci numai 
hotărâre. 

— Domnule Perry, începu el, suflând un nor de fum spre mine, 
îmi cunosc bine fiul. Nu s-a sinucis și, cu siguranţă, nu ar fi făcut 
vreun rău familiei lui. Aţi urmărit știrile? Ați auzit ce pretind 
nemernicii ăia? Afirmă că fiul meu și-a ucis soţia și fetița, după 
care s-a sinucis. Bătu cu pumnul în masă, suficient de tare ca 
să-mi verse cafeaua. Nu pot tolera așa ceva. Vreau să știu ce s-a 
întâmplat şi vreau ca dumneavoastră și partenerul 
dumneavoastră să mă ajutați să aflu. 

Weston ședea în fața mea, pe o canapea uriașă, din piele, iar 
eu eram așezat pe un scaun ciudat, din lemn, cu o pernă mare. 
Când m-am lăsat pe spate am alunecat și am ajuns cu capul la 
nivelul braţelor scaunului. Simţindu-mă ridicol în această poziţie, 
am încercat să stau altfel până când, cedând legii gravitaţiei și, 
incomodat de pernă, am ajuns să șed pe marginea scaunului, 
aplecat în faţă, cu coatele sprijinite pe genunchi. In poziţia 
aceea păream mai implicat decât eram, însă nu aveam de ales. 

— Am urmărit buletinele de știri la televizor, am răspuns. Însă 
poliţia nu a dat nicio declaraţie în sprijinul acestei teorii, 


VP-3 


domnule Weston. Sunt doar povești vehiculate de reporteri, în 
încercarea de a-și mări audiența cu știri de senzaţie. 

Weston rămase la fel de încruntat. Deși se apropia de optzeci 
de ani, se ţinea bine și probabil că în tinerețe fusese un tip 
masiv. Acum picioarele îi erau subţiri și făcuse burtă, însă 
pieptul și umerii largi arătau că fusese un bărbat puternic. Avea 
părul cărunt, încă des, cu un nas ce părea prea mic pentru faţa 
lui și o privire tăioasă ce părea să caute în permanenţă un motiv 
de ceartă. La mâna dreaptă îi lipseau degetul mic și o falangă 
din inelar. In timp ce luam o gură de cafea, se întoarse și îmi 
arătă două tablouri înrămate, agățate pe peretele din spatele 
lui. 

— Vezi tablourile astea? întrebă el. 

Păreau scene din al Doilea Război Mondial. Nu era nimic 
exagerat, artistul redând cu precizie ceea ce văzuse. Era genul 
meu de pictură - cel pe care-l poţi aprecia chiar dacă nu ai făcut 
masteratul în arte plastice. 

— Sunt pictate de un prieten, spuse el, și tuși zgomotos. 
Bune, nu-i așa? 

— Foarte frumoase. 

Mi-am terminat cafeaua și am lăsat cana pe masă, lângă 
cartea de vizită pe care i-o dădusem lui Weston: PERRY ȘI 
PRITCHARD, INVESTIGAȚII. Eu sunt Lincoln Perry, iar Joe 
Pritchard este asociatul meu. Intrasem în afaceri abia de șase 
luni și deja reușisem să adunăm datorii impresionante. Incercam 
să nu ne lăudăm prea des cu asta, mai ales în faţa clienţilor. 
Inainte să devenim detectivi particulari, eu și Joe fusesem 
parteneri la Departamentul de Poliţie din Cleveland, Secția 
Narcotice. Eu am fost obligat să demisionez, iar Joe a ieșit la 
pensie, un an mai târziu. Joe reușise să mă convingă să mă 
întâlnesc singur cu John Weston, în timp ce el se ocupa de un 
interviu de rutină. Acum regretam că acceptasem. 

— In tablourile alea vezi un planor și un avion-remorcă, spuse 
Weston, privind din nou picturile. Eu zburam pe planoare. 

— O experienţă unică, bănuiesc. 

— Așa e. Nu mai folosiseră așa ceva și nici nu le-au mai folosit 
după aceea. Când a început războiul din Vietnam aveau deja 
elicoptere, dar în războiul meu luptam cu planoare. 

M-am gândit cum e să plutești deasupra câmpului de luptă în 
liniște, fără un motor care să te propulseze. 


VP -4 


— Cum te simţeai când zburai cu planorul? l-am întrebat. 

Zâmbi. 

— Ca și cum aș fi stat pe verandă, și zbura casa. Am zburat în 
două misiuni de luptă și în multe altele de aprovizionare. In a 
doua misiune de luptă am avut o aterizare forţată și mi-am 
pierdut două degete, dar în noaptea aceea a trebuit să lupt în 
continuare. Fusesem pregătiţi să folosim armament de luptă la 
fel ca trupele de comando și era misiunea noastră, a 
planoriștilor, să apărăm orice teritoriu pe care aterizam. M-am 
luptat toată noaptea cu naziștii, fără să iau măcar un calmant. 
Până la urmă am scăpat. Două alte planoare s-au prăbușit la 
aterizare, iar câteva au fost doborâte. La naiba, l-au ciuruit și 
pe-al meu. 

— N-a lipsit mult s-o termini, nu? Nu știam unde o să ajungă 
discuţia asta, dar eram hotărât s-o las să curgă. 

— Nu. Cel mai aproape de moarte am fost într-o misiune în 
care nu am zburat. Trebuia să ajung într-o fortăreață germană 
din Franța, iar șansele de supravieţuire erau atât de mici, încât 
părea o misiune sinucigașă. Eram gata de plecare și ne luasem 
deja adio de la viaţă, pentru că eram convinși că nu ne vom 
întoarce. Chiar înainte să decolăm, ne-au anunţat că misiunea 
fusese anulată pentru că Patton cucerise fortăreaţa. Işi aprinse o 
țigară cu o brichetă Zippo din oțel și trase adânc în piept. Toată 
lumea îl vorbește de rău pe Patton, dar eu o să-l consider pe 
nemernic prietenul meu câte zile oi mai avea. 

Întotdeauna îl apreciasem pe Patton, pentru geniul lui militar 
și pentru eficiență, însă bănuiam că Weston nu dă doi bani pe 
opinia unuia care nu a luptat în război, așa că mi-am ţinut gura. 
Timp de un minut rămase tăcut, fumând, privind tablourile, 
pierdut în amintiri. Apoi se întoarse spre mine, și mă privi cu 
ochii mijiţi: 

— Vă mulțumesc că aţi acceptat această întâlnire, spuse el. 
După prima discuţie telefonică, am crezut că mă veți refuza. 

— Domnule Weston, faptul că sunt aici nu înseamnă că vom 
accepta cazul, am răspuns eu. Cei mai buni polițiști din oraș 
lucrează deja la el și, din câte am auzit, chiar cei de la FBI îi 
ajută. 

— Îi ajută să bată câmpii și să piardă timpul! strigă el. 

— Nu cred că pierd timpul, domnule. 


VP-5 


— Nu? Și-atunci unde sunt rezultatele? Poliţiştii ăia nu știu 
decât să vină aici în fiecare zi și să-mi spună la ce concluzii au 
ajuns. Știi ce-au făcut până acum? Un rahat, băiete. În cinci zile 
n-au fost în stare de nimic. Suflă cu putere un nor gros de fum. 

— O investigaţie de amploare ca aceasta durează, domnule. 

— Ştii ceva, spuse el, încercând să-și ţină furia în frâu, aici 
vorbim despre fiul meu. Despre fiul meu și despre familia lui. 
Trebuie să fac ceva, însă am destulă minte încât să-mi dau 
seama că nu pot singur. Am nevoie de cineva care să lucreze 
pentru mine. Cineva care să investigheze agresiv. 

Am oftat. John Weston era convins că fiul lui fusese ucis, deși 
niciun poliţist nu părea să îi împărtășească opinia. Teoria cel mai 
des vehiculată în presă, provenind din „surse ale poliţiei”, era că 
Wayne Weston își omorâse familia și apoi se sinucisese. Nu 
fusese găsit niciun cadavru și nu exista nicio explicaţie pentru 
dispariţia familiei lui. Nu se găsise niciun semn de efracţie; totul 
părea normal în casă, cu excepţia cadavrului lui Wayne Weston. 

— De ce noi, domnule Weston? De ce credeţi că aveţi nevoie 
de noi, când poliţia depune toate eforturile pentru rezolvarea 
cazului? 

— L-ai cunoscut pe fiul meu. 

Am ridicat mâna pentru a-l opri. 

— L-am întâlnit doar. 

— Cum zici. L-ai cunoscut, iar el te cunoștea și te respecta. 
Atunci când aţi început pe cont propriu mi-a spus că, după el, tu 
și partenerul tău o să faceți carieră. 

ÎI întâlnisem pe Wayne Weston la o conferinţă a detectivilor 
particulari, în Dayton, cu două luni în urmă. Era unul dintre acele 
seminarii de două zile, în care în timpul zilei se discuta pe 
diverse teme, iar seara urmau lungi sesiuni de băutură și 
distracţie, în restaurantul hotelului. Joe hotărâse că trebuie să 
participăm pentru că astfel aveam ocazia să cunoaștem alţi 
detectivi, să stabilim contacte și, poate, legături de afaceri. 

Wayne Weston stătuse la aceeași masă cu mine, într-una 
dintre seri. Era un tip care atrăgea atenţia - purta costume 
scumpe, conducea o mașină de ultimă oră, era prietenos și 
charismatic. Și, din câte auzisem, un detectiv foarte bun. 
Lucrase la Pinkerton câţiva ani înainte de a se întoarce la 
Cleveland, pentru a-și deschide propria firmă și era evident că 
făcea bani frumoși. Nu vorbisem cu el decât câteva clipe, cât să 


VP-6 


facem cunoștință, așa că am fost surprins să aud că vorbise cu 
tatăl lui despre mine și Joe. 

— Fiul meu nu s-a sinucis și nici nu și-a ucis familia, spuse 
Weston. Asta-i cea mai mare prostie pe care am auzit-o 
vreodată. Au vorbit despre asta la știri, ieri, și eram cât pe ce să 
mă duc acolo să îi iau la șuturi. Vreau să știu ce s-a întâmplat cu 
nora și nepoata mea, ca să pot sta liniștit și să le închid gura 
reporterilor. 

Bătrânul avea privirea încărcată de furie și încerca să se 
calmeze trăgând din ţigară. O clipă am crezut că o s-o fumeze 
până la filtru dintr-un singur fum. 

— Ce anume doriţi de la noi? am întrebat. Vreți să aflăm dacă 
fiul dumneavoastră a fost ucis sau să-i găsim soţia și fiica? 

— Amândouă, spuse el, suflând un nor de fum spre mine. Mi 
se pare că totul se leagă. 

Aici avea dreptate. Totuși, nu-mi plăcea ideea. Poliţiștilor n-o 
să le convină că ne amestecăm și, cu siguranţă, nu voiam să fiu 
prins într-un scandal mediatic. 

— Uite ce e, am bani destui, continuă Weston. Am o pensie 
frumoasă și ceva pus deoparte. Imi pot permite să vă plătesc 
oricât cereţi. 

— Nu este vorba despre bani, domnule Weston. 

— Nu? Atunci despre ce? 

— Poliţia a desemnat o grămadă de investigatori pentru cazul 
ăsta. Au resurse și posibilităţi pe care noi nu le avem; și mai au 
și o săptămână avans. Sfatul meu ar fi să așteptați să vedeţi 
rezultatele lor. Dacă în câteva săptămâni ancheta nu 
avansează, sunaţi-ne din nou și poate ne răzgândim. N-aveam 
deloc această intenţie, dar speram să-i închid gura. 

— Ştii de ce ţi-am arătat tablourile? De ce ţi-am povestit ce 
am păţit la mână? 

— Nu, domnule. 

Stinse ţigara în scrumieră și mă privi dispreţuitor. Apoi 
scutură din cap. 

— Wayne era de-al vostru, spuse el. Același oraș, același 
domeniu, și nu sunt mulți implicați în meseria asta. Pe vremuri, 
asta însemna ceva. În timpul războiului am luptat pentru ţară. 
Inainte de luptă, totul era patriotism, voiam să salvăm lumea, să 
protejăm libertatea celor de-acasă. Dar știi ceva? Când începea 
lupta nimeni nu se mai gândea la asta. Luptai pentru băieții de 


VP -7 


lângă tine, pentru camarazii tăi. Mă privi trist. Poate că 
generaţia mea a fost ultima care înțelegea genul ăsta de 
loialitate. 

Mă prinsese în capcană. N-am răspuns imediat, însă cuvintele 
lui avuseseră efectul scontat. Nu-l cunoscusem pe Wayne 
Weston și, cu toate că lucrasem în același domeniu, nu 
luptasem umăr la umăr, dar stând în faţa acestui bărbat, cu 
tablourile lui din al Doilea Război Mondial, cu mâna ologită, fiul 
mort și familia dispărută, mi se părea că argumentele mele sunt 
false. 

— De ce faci asta? mă întrebă. De ce lucrezi în branșa asta? 
Vrei să te îmbogăţțești vânând bărbaţi care-și înșală nevestele? 
Crezi că impresionezi femeile când le spui că ești detectiv 
particular? 

Am coborât privirea străduindu-mă să nu ripostez dur. 

— Nu, am răspuns calm. Niciunul dintre motivele astea, 
domnule. 

— Serios? Atunci de ce naiba? 

Nu i-am răspuns la întrebare. 

— Ei, bine? insistă el. Ai de gând să-mi răspunzi, fiule? 

Am ridicat capul și l-am privit. 

— Fac asta pentru că sunt al naibii de bun. 

— Asta crezi tu, nu? 

— Nu este vorba despre ceea ce cred. Știu că sunt. La fel și 
partenerul meu. 

Zâmbi, dar fără să pară amuzat. 

— Atunci demonstrați. 

L-am privit în ochi un timp, apoi am aprobat dând din cap. 

— Foarte bine, am spus. O vom face. 


VP-8 


2. 


Este pentru ultima dată când te duci singur la o întâlnire cu 
un posibil client, spuse Joe Pritchard. Parcă stabilisem că nu ne 
vom implica în nebunia asta. 

Era a doua zi, dimineaţa, și ne aflam la birou. Joe tocmai 
alergase vreo șapte kilometri și încă respira greu, leoarcă de 
transpiraţie. Mi se păruse momentul potrivit să-i comunic 
vestea, sperând că o să fie prea obosit ca să-i mai pese de 
altceva. Ghinion; era nevoie de mult mai mult ca să fie 
extenuat. 

— Și de ce să nu încercăm, Joe? Nu câștigăm atât de mult 
încât să ne permitem să refuzăm o ofertă. 

— Pentru că banii nu merită efortul. Oftă și își șterse faţa cu 
un prosop. Purta echipament sportiv și, dacă ai fi întrebat zece 
străini ce vârstă îi dau, toţi ar fi răspuns cu cel puţin zece ani 
mai puţin. Pur și simplu nu-mi place ideea de a lucra în coasta 
celor de la poliţie, Lincoln. 

Asta înţelegeam. Joe se pensionase doar cu șase luni în urmă 
și știam că o să i se pară ciudat să ancheteze din exterior un caz 
de care se ocupa poliţia, însă era prea târziu; semnasem un 
contract cu John Weston și aveam în buzunar un cec de două mii 
de dolari. 

— Haide, Joe, știi foarte bine că te interesează cazul ăsta și că 
nu suntem tocmai ocupați cu altele. 

Se încruntă, dar nu spuse nimic, ci privi în gol, de parcă ar fi 
așteptat un răspuns de la mobila din jur. Sediul nostru era situat 
în partea de vest a orașului, la al doilea etaj al unei clădiri vechi, 
o fostă bancă. Avea un parchet prăpădit, două birouri, o baie 
mică și încă o încăpere, iar pereţii proaspăt zugrăviți distonau 
teribil cu clădirea veche. Contribuţia mea la mobilierul biroului 
consta într-un set de scaune din lemn, ce proveneau de la 
vechiul stadion din Cleveland. Stadionul fusese demolat la 
începutul anilor '90 și unele obiecte fuseseră scoase la licitaţie. 
Cumpărasem scaunele, le restaurasem și consideram că arată 
destul de bine, chiar dacă nu prea aveau ce căuta acolo. Joe 
folosea tot felul de apelative vulgare pentru scaunele mele și 


VP-9 


refuza cu încăpățânare să se așeze pe ele. Greu de crezut că era 
fan Indians. N-avea simțul nostalgiei. 

— Oricum, deja i-am zis lui Weston că luăm cazul, așa că n- 
are sens să mai discutăm dacă trebuia să-l acceptăm sau nu. 
Mai bine hai să stabilim cu ce începem. 

— Am putea începe cu un sandviș, răspunse Joe. Mor de 
foame. 

Joe mănâncă cu o poftă incredibilă, foarte rar bea altceva 
decât apă și aleargă zilnic câţiva kilometri buni, așa că era încă 
în formă, deși trecuse de cincizeci de ani. 

— Nu am fost foarte atent la detaliile cazului, am continuat 
ignorându-l, așa că poate ar fi bine să revedem articolele din 
ziare înainte să sunăm la poliţie. Știi că nu-mi place să par 
neinformat. 

— Cauţi o scuză ca să o implici pe Lois Lane, spuse el oftând. 
Tocmai mă gândeam că mai rău de-atât nu se poate. 

Am rânjit. 

— Sunt sigur că Amy ar fi încântată să ne dea o mână de 
ajutor. 

— Minunat! exclamă el. Am o propunere: tu cauţi orice 
informaţie disponibilă, timp în care eu mă duc să mănânc ceva. 
Apoi, când mă întorc, îmi prezinţi totul pe scurt, iar eu mă voi 
putea concentra fără să-mi mai aud matele chiorăind, zise el 
ridicându-se de la birou. 

— Bine, am răspuns, în timp ce ieșea pe ușă. Numai eu 
muncesc aici. Voi, moșii, nu mai sunteţi în stare. 

Amy Ambrose a fost de acord să vină în pauza de prânz cu 
toate articolele referitoare la caz. La ora stabilită intră în birou, 
strâmbând din nas. 

— Pute îngrozitor pe scări. lar dorm beţivi pe-aici? 

— Salutare și ţie. 

— Da, sigur. Își scoase haina și se trânti pe unul dintre 
scaunele mele. Arăta bine, ca întotdeauna. Avea părul puţin mai 
lung decât în vară, când ne cunoscusem, dar tot blond-cenușiu 
și ușor ondulat. 

Amy era reporter la Cleveland Daily Journal și vara trecută 
fusese desemnată să scrie despre investigarea unei crime. 
Victima fusese unul dintre patronii sălii mele de sport, iar Amy 
apăruse la ușa mea în căutare de informaţii. Cu farmecul meu 
cunoscut, am trimis-o la dracu'. A doua zi s-a întors, cu mai 


VP - 10 


multe date despre caz și despre mine decât ar fi putut găsi orice 
alt reporter într-un timp atât de scurt. Imi câștigase respectul, 
sprijinul și, curând, am devenit prieteni. Era directă, curioasă și 
plină de tupeu, însă în același timp sinceră. Asta ne apropiase - 
eram doi singuratici independenţi, care aveau încredere doar în 
forţele proprii când erau puși la încercare. În afară de Joe, o 
consideram cel mai apropiat prieten și, trebuie să recunosc, nici 
când îmi vedeam sora nu mă bucuram atât de mult ca atunci 
când mă întâlneam cu Amy. 

— Deci, tu și Pritchard credeţi că o să reușiţi ce n-a reușit o 
armată de polițiști, plus agenții FBI, da? 

— Nu suntem atât de încrezuţi, am răspuns. Cred că o să ne 
ia două, poate chiar trei zile. 

Amy zâmbi. 

— Sigur. Păi, se pare că aveţi ceva de lucru. Am citit mai toate 
materialele până să ajung aici și, dacă polițiștii au vreo pistă, e 
clar că nu au dat-o publicităţii. 

— Nu lucrezi la cazul ăsta? 

— Nu, l-au dat altui reporter, un tip pe nume Steve. Scrie 
bine, dar nu știu cât fler are pentru investigaţii. Observă o cută 
la pantaloni și se încruntă, încercând să o netezească. 
Întotdeauna o deranjau mărunţișurile. Puțin îi pasă că bancheta 
din spate a mașinii ei arăta ca un tomberon, dar nu suportă 
cutele. 

— Ai vreo informaţie? am întrebat. 

— Ai aici tot ce-a scris Steve despre cazul ăsta, spuse ea, 
întinzându-mi un teanc de foi. Asta-i tot ce-am găsit. 

Le-am răsfoit. O grămadă de articole pentru un interval de 
cinci zile, dar niciunul nu spunea mai mult decât știam deja. 
Miercuri dimineața, menajera găsise cadavrul lui Weston. Murise 
în urma unei împușcături în tâmpla dreaptă și se stabilise că el 
trăsese. Arma, Smith & Wesson, calibrul 38, se afla în mâna lui 
dreaptă și era înregistrată pe numele lui. Fusese chemată poliţia 
și tot restul zilei anchetatorii încercaseră, fără succes, să afle 
unde erau soţia și fiica lui Weston. Miercuri seara, polițiștii 
întocmiseră un raport în care cele două erau considerate 
dispărute. Nu exista nicio dovadă care să sugereze răpirea lor, 
ceea ce ar fi justificat implicarea FBI în rezolvarea cazului, dar 
cu toate acestea câţiva agenţi de la biroul din Cleveland îi 
„ajutau” pe polițiști. Articolul menţiona că vecinii și apropiații 


VP -11 


victimei bănuiau că evenimentul are legătură cu un caz la care 
lucra Weston, însă poliţia nu confirmase această teorie. Probabil 
că oamenii făceau legătura cu meseria lui de detectiv particular. 
Poliţiștii percheziționaseră casa și biroul lui Weston și 
„investigau activ cazul”, însă detectivul care se ocupa de el, 
Rick Swanders, declarase că nu există suspiciuni că soţia și fiica 
victimei ar fi fost vizate de vreuna dintre persoanele investigate 
de Weston. 

— Ei bine, am spus când am terminat de citit, încă nu am aflat 
nimic relevant. Cred că va trebui să pun și eu câteva întrebări. 

— Mă așteptam să rezolvi cazul pe baza informaţiilor din 
articole, spuse Amy, prefăcându-se dezamăgită. 

— Există vreo șansă ca amicul Steve să aibă informaţii pe 
care nu le-a prezentat cititorilor? 

— S-ar putea, dar nu prea cred. Știi și tu cât de precauţi sunt 
polițiștii cu declaraţiile la începutul unei astfel de anchete. Dacă 
n-a găsit vreo sursă minune, m-aș mira să știe ceva în plus față 
de ce ai citit deja. 

Am încuviinţat dând din cap. Nu mai eram poliţist, dar nu 
uitasem de cât de puţină încredere se bucurau reprezentanţii 
mass-media. 

— Care-i următorul pas? întrebă Amy. 

— Când se întoarce Joe, mergem la tatăl lui Weston. O să 
discutăm cu el, să aflăm mai multe despre fiul lui și despre viața 
acestuia în ultimele luni. Apoi o să vorbim cu cei de la poliţie, să 
vedem cât putem conta pe colaborarea cu ei. După ce-am 
terminat cu asta, bănuiesc că o să ne concentrăm asupra 
cazurilor la care lucra, să stabilim dacă a supărat pe cine nu 
trebuia. 

Amy dădu din cap: 

— Crezi că a fost ucis? 

— Din câte am auzit și am citit, nu cred că a fost ucis. Cred că 
s-a sinucis. Însă tatăl lui vrea să demonstrăm altceva, așa că o 
să abordez cazul pornind de la premisa că nu s-a sinucis. In plus, 
dacă familia lui e încă în viaţă, pare mai plauzibilă ipoteza 
crimei. Așa că, până când nu se demonstrează că sunt moarte, 
voi considera că polițiștii anchetează o pistă falsă. 

— Nu pari prea entuziast. 

— Nici nu sunt. Am sentimentul neplăcut că o să luăm banii 
omului, ca să ne băgăm nasul în povestea asta încâlcită, după 


VP - 12 


care, peste o săptămână sau două, poliţia o să organizeze o 
conferință de presă în care o să comunice că au găsit cadavrul 
soţiei și al copilului acolo unde le-a abandonat Weston. Sper că 
nu va fi așa, dar nu pot să nu iau în calcul posibilitatea asta. 

— Și-atunci de ce ai acceptat cazul? 

— Când cineva are nevoie de mine așa cum are bătrânul ăsta, 
nu pot să nu încerc să-l ajut. 

Amy se încruntă. 

— Meseria pe care o avea face ca lucrurile să pară și mai 
dubioase, nu crezi? 

— Puțin. M-am lăsat pe spate și mi-am pus picioarele pe birou. 

— Deci, spuse ea, schimbând subiectul, ce mai face Angela? 

— De ce îi pronunţi așa numele? De parcă ai râde de mine? 

Ridică din sprâncene și adoptă un aer inocent. 

— Să râd de tine? Deloc. Nu mai fi atât de prudent. Care-i 
situaţia cu voi doi? 

— Ne-am despărțit. 

— Serios? Îmi pare rău, spuse ea, dar era evident că minte. Aș 
putea întreba de ce? 

— Suntem foarte diferiţi, am mormăit eu. Ea era, ăă, puţin... 

— Nebună? sugeră Amy. 

M-am încruntat. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Aha! Rânji. Greșeala mea. 

— Nu era nebună. De altfel, ai întâlnit-o o singură dată, așa că 
nu ești în măsură să o judeci. 

— O dată a fost de-ajuns, Lincoln. 

— Și viaţa ta personală cum mai e? Ce face noul tău prieten, 
bomba-sexy, domnul Jacob Terry? am întrebat, coborând vocea. 

— Suntem bine. 

Am zâmbit. 

— Ce te atrage cel mai mult la el? Parfumul sau tona de gel cu 
care-și dă ca să arate impecabil când transmite în direct și adie 
vântul? 

— Eşti gelos, răspunse ea, asta e! 

— Aproape că nu mă mai pot controla. Nu reușesc să dorm 
noaptea. 

— N-ai decât să râzi cât vrei, Lincoln, dar știu care este 
adevăratul motiv pentru care te-ai despărțit de Angela. Numai la 
mine te gândești. 


VP - 13 


l-am arătat ușa. 

— Cară-te. Am treabă. 

Zâmbi și se ridică. 

— Și eu. Aștept un telefon zilele astea să-mi spui ce-ai aflat. 

— O să te sun. 

După o jumătate de oră s-a întors și Joe și am plecat spre John 
Weston. Pe drum, i-am povestit pe scurt ce aflasem din articole 
- practic nimic. 

— Sper că bătrânul nu e atât de fioros pe cât mi l-ai descris, 
spuse Joe. Nu mă înţeleg bine cu oamenii de genul ăsta. 

— Vrei să spui oameni ca tine? 

— Liniște, băiețel. 

Weston ne-a întâmpinat fumând. Le-am făcut cunoștință și și- 
au strâns mâinile. 

— Sper că nu pierzi timpul ca partenerul tău, îi spuse Weston. 
Evident, deja mă îndrăgise. 

— Niciunul dintre noi nu va face așa ceva după ce am 
acceptat să preluăm cazul, replică Joe. Dar ţineţi cont că el este 
cel care m-a convins, domnule. 

— Asta nu mă mai interesează acum. Treceţi la treabă. 

Ne-a condus în camera de zi. M-am așezat repede pe scaunul 
rabatabil de lângă perete și l-am lăsat pe Joe să se lupte cu 
scaunul de tortură. 

Weston s-a așezat pe canapea și a luat o agendă. 

— Lucrez la asta de ieri, de când ai plecat, spuse el privindu- 
mă. Am scris tot ce mi-am amintit despre Wayne. Am încercat 
să mă concentrez asupra evenimentelor recente, desigur, dar 
am adăugat și niște informaţii generale. M-am gândit că ar 
putea fi utile. 

M-am uitat la Joe și mi-am dat seama că gândeam același 
lucru. Poate că Weston deplângea moartea fiului său, poate că 
era un tip temperamental, însă era clar că nu-l interesa decât 
rezolvarea cazului. De multe ori este dificil pentru membrii 
familiei victimei să lase emoțiile deoparte și să-ţi dea informaţii, 
ceea ce nu era cazul acum. 

— Haide, citiţi, să vedem dacă am uitat ceva, spuse Weston. 

Am luat agenda și pot să spun că m-a impresionat. Douăzeci 
de pagini, scrise citeț, cu litere de tipar. Totul împărţit pe 
categorii: „Afaceri”, „Cunoștinţe” și așa mai departe. Pe unele 
pagini atașase chiar și fotografii, însoţite de legende în care 


VP - 14 


descria persoanele respective. Era exact raportul pe care 
sperasem să reușim să-l punem cap la cap după discuţia cu John 
Weston. 

— E foarte minuţios, am spus. Vă mulţumim, domnule 
Weston. Exact informaţiile de care avem nevoie dacă vrem să 
ne mișcăm rapid de la început. 

Işi aprinse încă o ţigară. 

— M-am gândit eu. Poliţiştii m-au întrebat deja despre 
majoritatea celor scrise aici, așa că știam ce v-ar putea interesa. 
M-am gândit că scutim ceva timp dacă le scriu. 

M-am oprit din răsfoit când am văzut o fotografie a lui Wayne 
Weston în uniformă. 

— Fiul dumneavoastră a fost în armată? 

— Exact. Opt ani, la Marină. Force Recon, rosti el mândru. 
Știam de ce se laudă cu asta; Force Recon era unitatea de elită 
pentru operaţiuni speciale a Marinei, echivalentul Beretelor 
Verzi din cadrul armatei sau al trupelor SEAL. 

— Câţi ani avea când a ieșit din armată? 

— Douăzeci și opt. S-a întors aici, apoi s-a angajat la 
Pinkerton. | s-a părut că e un domeniu interesant și că n-o să 
refuze un veteran al unităţii Recon. Și a avut dreptate. A lucrat 
câţiva ani pentru ei, apoi a cunoscut-o pe Julie și s-a căsătorit. 
Când lucra la Pinkerton trebuia să călătorească destul de mult, 
așa că a hotărât să înceapă pe cont propriu. 

— Cât a lucrat independent? am întrebat. 

— Nouă ani, răspunse Weston fără să stea pe gânduri. Și a 
câștigat bine. Avea o casă frumoasă, mașini trăsnet și pentru el 
și pentru Julie, tot ce voia. Dincolo de norul de fum, ochii lui 
Weston erau sumbri. 

— Mi-ai spus că nu știi să fi avut probleme - certuri în familie 
sau dificultăți financiare. 

— Exact. Am vorbit cu el cel puţin o dată săptămâna trecută 
și totul părea în regulă. Mă rog, aproape în regulă. Era ceva mai 
serios în ultimele luni, glumea mai puţin. Trase din ţigară și 
ridică din umeri. Dar poate că asta era din cauza iernii și a 
oboselii. Ştii cât de grele sunt iernile în Cleveland. 

— A pomenit vreodată de vreo problemă profesională? 
interveni Joe. Vreun caz mai greu, vreun client mai dificil, ceva 
în sensul ăsta? 


VP -15 


— Nu, absolut nimic. Mi s-a părut că îi era greu să spună asta, 
nu pentru că ar fi minţit, ci pentru că nu știa pe ce să dea vina. 

— Lucra singur? 

— Da. Îl apucă un acces de tuse și hârâi ca un motor diesel 
vechi. Își reveni, înjură, mai trase un fum lung și continuă: La 
început, a avut un partener, dar tipu' s-a mutat la Sandusky, și 
Wayne a continuat de unul singur. Cred că avea... âă, cum să-i 
zic, un asistent căruia îi cerea uneori ajutorul, când era foarte 
prins. 

— Știţi cum îl cheamă? întrebă Joe. 

— Cum o cheamă, răspunse Weston. April Sortigan. Am notat 
în agendă. 

Am încetat răsfoitul și m-am concentrat asupra fotografiilor pe 
care le atașase Weston, cu nora lui, Julie și cu Elizabeth, 
nepoata. Mai văzusem poze de-ale lor la știri și în ziare, însă 
John Weston inclusese instantanee din diferite activități de 
familie. Julie Weston era cu adevărat frumoasă. Avea tenul 
specific italiencelor, un corp la care orice bărbat ar fi visat, și un 
zâmbet atât de strălucitor și de sincer încât mă făcea să-mi 
întorc privirea. 

Elizabeth Weston era copia în miniatură a mamei sale. Avea 
același ten măsliniu, părul și ochii mamei sale, și un zâmbet 
chiar mai radios. Într-una dintre fotografii purta o rochiţă bleu și 
ținea un buchet de flori în mână; părea să râdă de ceva ce-i 
spusese fotograful. Conform legendei, poza fusese făcută cu un 
an în urmă, de Paște. În altă fotografie, Elizabeth purta o pălărie 
caraghioasă, ţinea în mână un hotdog și avea puţin ketchup în 
colțul buzelor. 

Am închis agenda, dorindu-mi să fi ales imagini mai puţin 
personale, într-un fel mai apropiate de fotografiile la minut, reci, 
fără zâmbete, ca cele cu care sunt obișnuiți polițiștii. 

Am mai stat puţin de vorbă, dar era prea devreme pentru 
întrebări la obiect, iar informaţiile generale ne așteptau în 
agendă. 

— Mai vorbim peste câteva zile, promise Joe, în timp ce ne 
îndreptam spre ușă. Când vom avea o pistă, probabil, o să vă 
sunăm pentru a vă mai pune întrebări. 

— Foarte bine, spuse Weston. Faceţi tot ce puteți. Banii nu 
contează. Vreau doar să dovedesc că fiul meu a fost omorât și 
să-mi găsiți nepoata și nora. 


VP - 16 


Joe rămase pe gânduri, privind catargul din mijlocul pajiștii. 

— Domnule Weston, vom face tot posibilul să aflăm adevărul. 
Vreau însă să știți că, dacă în urma cercetărilor ajungem la 
concluzia că fiul dumneavoastră s-a sinucis, nu o să vă inducem 
în eroare. Vă vom spune care este adevărul, în opinia noastră, 
iar apoi vom pune capăt investigaţiei. 

Weston își încleștă mâna pe clanța ușii. 

— Apreciez un om care nu mă duce de nas, răspunse el. Fac 
umbră pământului de atâţia ani și nu mă las dus cu vorba. Dacă 
sunteți într-adevăr buni, o să descoperiţi că fiul meu a fost ucis. 
Bag mâna-n foc pentru asta. 


VP - 17 


3. 


Joe se lăsă pe spate și aruncă cu boltă un ghemotoc de hârtie, 
peste picioarele pe care și le cocoțase pe birou. Hârtia ateriză în 
coș, peste o grămadă de alte hârtii. 

— Cel mai tare moment din istoria baseballului, spuse el. Zi tu 
primul. 

Am aruncat și eu un ghemotoc în coș, gândindu-mă. 

— Bill Mazeroski, în al șaptelea meci al Seriei Mondiale, 
împotriva celor de la Yankees. Pentru fler și spectacol, deși nu 
poţi să-l uiţi pe Ruth. 

— Nu, spuse Joe. Cel mai tare moment trebuie să fie cel în 
care Kirk Gibson a marcat, deși era accidentat. Și, pentru intuiţie 
și spectacol, ca să te citez, Fisk, fugind spre bază, pe drum spre 
primul eseu. 

— Și ce legătură are asta cu spectacolul? Asta-i doar 
entuziasm copilăresc. Nici nu se compară cu Ruth. Și Gibson, 
mai scutește-mă, cu lovitura aia a câștigat doar un joc, nu Seria. 

— Cum crezi. Mai mototoli o foaie și o aruncă la coș. Cocoloșul 
se lovi de margine și ateriză pe jos. 

Cam asta era tot ce reușisem să facem în ultima jumătate de 
oră. Ne plăcea să o numim ședință de lucru. 

Tocmai mă pregăteam să-l întreb care sunt cele mai tari 
momente din istoria baschetului, când ne-am trezit că se 
deschide ușa și intră doi bărbați. 

— Chiar ar fi cazul să montăm o sonerie, am zis eu. Se pare 
că nimeni nu mai știe că e cazul să baţi la ușă înainte să intri. 

— Salut, Rick, i se adresă Joe unuia dintre vizitatori. 

Rick Swanders, detectivul însărcinat cu rezolvarea cazului 
Weston, era un bărbat scund, solid, cu fălcile lăsate și faţa roșie. 
Partenerul său, mai înalt și mai slab, cu mărul lui Adam 
proeminent și părul blond, de culoarea nisipului, purta blugi și 
un hanorac cu Cleveland Indians. Swanders avea un costum 
șifonat. 

— Salut, Pritchard. Swanders îmi aruncă o privire. 

Swanders arătă cu degetul spre colegul lui: 


VP-18 


— El e Jim Kraus de la Poliţia din Brecksville. Am fost informați 
în dimineaţa aceasta că John Weston v-a angajat și ne-am 
gândit că ar fi bine să vă facem o vizită, să stăm puţin de vorbă. 
Se uită la grămada de hârtii din coș și de pe jos. Sper că n-am 
întrerupt nimic important. 

— Luaţi loc, îi invită Joe. Swanders își trase unul dintre 
scaunele pentru clienţi, dar Kraus se așeză pe unul dintre 
scaunele mele. L-am plăcut imediat pentru asta. 

— Deci, cam ce puneţi voi la cale? întrebă Swanders. Faceţi 
valuri, apăreţi la ziar, dispăreţi în amurg? 

— Nu chiar în ordinea asta, am răspuns. Il cunoșteam vag pe 
Swanders, de pe vremea când lucram în poliție, însă nu 
avusesem de-a face cu Kraus. Brecksville era o suburbie mică, 
iar poliţia ei nu era suficient dotată pentru a rezolva un caz de 
amploare, ca acesta, așa că departamentul de poliţie din 
Cleveland intervenise pentru a-i ajuta. Totuși, Kraus nu părea 
foarte implicat; și, în orice caz, părea mai calm decât Swanders. 

Swanders mă fixă cu privirea și își mușcă buza. 

— Căutaţi soția și copilul sau încercaţi să dovediţi că n-a fost 
sinucidere? 

— Încercăm să aflăm ce s-a întâmplat, am răspuns. Cred că 
asta acoperă ambele aspecte. 

— Sunteţi plătiţi indiferent că rezolvaţi sau nu cazul, nu-i așa? 

— Da. Și tu la fel. 

— Este adevărat, dar nu familia victimei îmi taie chitanţa. 

Tocmai voiam să spun că nu e chiar așa, din moment ce John 
Weston plătește impozite, dar mi-am dat seama că este o 
discuţie fără sens, așa că mi-am ţinut gura. 

— Ai vreun motiv serios pentru care ai venit încoace, Rick, sau 
vrei doar să vezi dacă mai poţi afla câte ceva? întrebă Joe. Nu 
ne interesează să vă facem de râs, să vă dăm bătăi de cap, să 
vă concurăm sau altele de genul ăsta. Meseria noastră este să 
investigăm. John Weston ne-a angajat să facem cercetări în 
cazul ăsta, iar noi ne respectăm contractul. 

Dacă îi putea convinge cineva că suntem inofensivi, Joe era 
acela, nu eu. Promovarea mea rapidă nu fusese deloc pe placul 
unora dintre polițiștii mai în vârstă, însă cu sprijinul lui Joe 
trecusem peste această ostilitate. Joe era fiu de poliţist, a patra 
generaţie în poliţia din Cleveland. Întotdeauna existase un 
Pritchard în forțele polițienești. Tatăl lui Joe fusese detectiv la 


VP -19 


secţia de omucideri, iar unchiul lui murise la datorie. Nu exista 
poliţist care să nu fi auzit de familia Pritchard, iar în această 
familie părea de neconceput ca un bărbat să aibă altă meserie. 
Joe era ultimul; la treizeci de ani se însurase cu o femeie cu 
aproape douăzeci de ani mai mare, ceea ce redusese șansele de 
a avea un fiu care să-i calce pe urme. Fusese o adevărată 
lovitură pentru tatăl lui Joe, pentru care trecerea ștafetei de la o 
generaţie la alta însemna foarte mult. Cu toate acestea, Joe și 
Ruth fuseseră fericiţi, cel mai fericit cuplu pe care l-am văzut 
vreodată. Când ea a murit, cu câţiva ani în urmă, ceva s-a stins 
în el. Munca - întotdeauna importantă pentru Joe - devenise 
totul pentru el. Cum nu putea să stea degeaba după ce s-a 
pensionat, a hotărât să devină detectiv particular. Nimic altceva 
nu-i oferea vreo satisfacție. 

Swanders și Kraus se priviră, nemulțumiți, dar Swanders dădu 
din cap, acordându-i lui Joe respectul pe care și-l câștigase pe 
parcursul anilor. 

— Bine, Pritchard. Nu am fost deloc încântat să aud că sunteți 
și voi implicaţi, deoarece cazul este deja destul de complicat. 
Dar, dacă jucaţi corect, vom proceda și noi la fel. Oftă și își 
scărpină bărbia, acoperită de o barbă aspră. Nu ne este deloc 
ușor, toată presa stă cu privirile aţintite asupra noastră. Rugatţi- 
vă să nu vă treziţi și voi cu o armată de reporteri pe urme. 

— E neplăcut, nu? am întrebat. 

— Te-ai prins. Swanders se aplecă în faţă, cuprinzându-și 
genunchii cu brațele. Mânecile i se ridicară, lăsând să se vadă 
un ceas de aur prea mic pentru încheietura lui. Deci, dacă tot 
suntem în aceeași oală, ce-ar fi să ne spuneţi ce-aţi făcut până 
acum? 

Joe îi arătă grămada de ghemotoace de hârtie. 

— Aia. 

Kraus rânji: 

— Deja v-aţi împotmolit? 

— Hei, i-o tăie Joe, e prima zi de lucru. 

— Și, dacă ţineţi să știți, am intervenit eu, cele mai multe 
hârtii de pe jos sunt ale lui Joe. Ale mele sunt în coș. 

— Credeţi că Weston s-a sinucis? întrebă Joe. 

— Da, răspunse Kraus, iar Swanders confirmă, dând din cap 
afirmativ. După dovezile de la fața locului e greu să crezi 
altceva. 


VP - 20 


— Dar profilul psihologic? am insistat eu. Există motive să 
credeţi că ar fi avut probleme, ceva care să indice că Weston 
era labil? 

Kraus se încruntă. Swanders îi făcu semn că poate să 
vorbească. 

— Da și nu, spuse el. Unii dintre cunoscuţii lui susțin că, de 
obicei, era încordat, morocănos. In general, nu prea am 
încredere în poveștile astea, pentru că, după ce ziarele scriu că 
un om s-a sinucis, cei care l-au cunoscut încep să-și imagineze 
tot felul de lucruri, încercând să-și explice gestul. 

— Dar puteți specifica vreun motiv care să-l fi determinat să- 
și omoare familia și apoi să-și ia viaţa? Nu-l înșela nevasta, nu 
era alcoolic sau afemeiat, nu? 

Kraus și Swanders ezitară, consultându-se din priviri dacă să 
ne răspundă sau nu. 

— Îi plăcea să joace, spuse Kraus, după ce Swanders îi făcu un 
semn aprobator. Se pare că pe sume mari. Mergea frecvent la 
Windsor și paria mult pe rezultate sportive. 

Windsor era cel mai mare cazino din Canada. Informaţia asta 
nu mi se părea deloc surprinzătoare; se potrivea foarte bine 
părerii pe care mi-o formasem despre Weston. 

— Foarte mulţi sunt înnebuniţi după pariuri, spuse Joe. Asta 
nu înseamnă că sunt sinucigași, ci doar nesăbuiţi. 

— Conturile lui au fost lichidate, spuse Swanders. Ne 
așteptăm să aflăm și că avea datorii mari. 

— Aveţi idee faţă de cine? 

Dădu din cap: 

— Încă nu. Asta încercăm să aflăm. 

— Dacă așa stau lucrurile, cred că ar fi un punct de plecare, 
spuse Joe. Aș putea înţelege că datoriile constituie un bun motiv 
de sinucidere, dar ce s-a întâmplat cu familia lui? Este posibil ca 
cei cărora le datora bani să îi fi răpit soţia și fiica, poate chiar să 
le fi ucis? 

Swanders și Kraus se încruntară. 

— S-ar putea, răspunse Swanders. Dar, în clipa de faţă, orice 
pare posibil. Nu există niciun indiciu la faţa locului care să 
sugereze o intrare prin efracţie sau vreo violenţă. Vecinii declară 
că atât doamna Weston, cât și fetița erau acasă marţi-seara, dar 
nimeni nu le-a văzut miercuri-dimineața. Weston a murit între 
miezul nopţii și ora patru, în dimineaţa zilei de miercuri, conform 


VP -21 


raportului medicilor legiști. Asta înseamnă că orice s-ar fi 
întâmplat, s-a întâmplat marţi-noaptea, însă vecinii nu au văzut 
și nici nu au auzit nimic neobișnuit. Pare puţin probabilă ipoteza 
existenţei unor răpitori, doar dacă n-au fost cei de la Delta 
Force! 

— Dar focul de armă? întrebă Joe. 

— Nimeni nu a auzit nimic, însă nu mă surprinde, răspunse 
Swanders. Contrar părerii generale, un foc de armă la trei 
dimineața nu prea te trezește. Și, să nu uităm, vorbim despre 
Brecksville. Oamenii de-acolo aud un foc de armă și cred că e un 
rateu de motor. 

— Am putea să vedem și noi raportul de la locul crimei? 
insistă Joe. 

Swanders dădu din umeri. 

— Numai de-al naibii v-aș refuza, dar raportul ăla tot n-o să vă 
ajute prea mult așa că, de ce nu? Aveţi fax? întrebă, uitându-se 
în jur de parcă s-ar fi îndoit că avem măcar un telefon. 

— Da, zise Joe, și îi dictă numărul. 

— În regulă. Swanders se ridică. Ținem legătura, băieţi, sper 
că și voi veți face același lucru. 

— Desigur, răspunse Joe. 

— Hei, am intervenit eu pe când se îndreptau către ușă, ați 
discutat cu April Sortigan? O studentă care lucra cu Weston? 

Kraus dădu din mână a lehamite. 

— Da, pierdere de timp. O puștoaică, l-a cunoscut pe când 
lucra la un proiect pentru școală. Weston a plăcut-o și, din când 
în când, o lăsa să facă cercetări mărunte prin dosarele 
tribunalului, ca să aibă ce să scrie în CV. Am vorbit la telefon cu 
ea, nu merită să-ţi baţi capul. 

Cei doi au ieșit, iar eu și Joe am rămas tăcuţi, privind ușa. 

— Ei bine, spuse Joe, cred că ar fi cazul să ne apucăm de 
treabă. 

— Probabil. 

— Ipoteza cu jocurile de noroc pare interesantă, continuă el. 
Depinde cui îi datora bani sau pe cine a călcat pe coadă. 

— Nu-mi place. E prea simplă și atrăgătoare. 

— Perfect, zise Joe. Eu sunt atrăgător, tu ești simplu. Cazul 
potrivit pentru oameni potriviţi. 

— Cunoști pe cineva în Windsor? 


VP - 22 


— Încă nu, dar dă-mi o oră sau două și un telefon la dispoziţie 
și o să am prieteni, nu doar cunoștințe. 

— Foarte bine. Trebuie să mă întâlnesc cu fata asta, April, 
cam într-o jumătate de oră, așa că putem stabili o întâlnire ceva 
mai târziu, după-amiază, dacă mai ești treaz. 

Mimă un căscat. 

— Kraus a zis că e o pierdere de timp, chiar ai de gând să 
vorbești cu ea? 

— Două lucruri trebuie să știi despre polițiști: în primul rând, li 
s-a mai întâmplat să ignore o pistă și, în al doilea rând, se știe 
că mint când e vorba să lucreze cu detectivi particulari care le 
stau ca un ghimpe-n coastă. Așa că, da, o să vorbesc cu ea. 

April Sortigan locuia într-un apartament micut, la aproximativ 
zece minute de mers de biroul nostru. Stătea singură, dar avea 
șapte pisici. In sufrageria minusculă, aveai impresia că ies din 
pereţi. La început, mi s-a părut că sunt cel puţin trei duzini. 

Sortigan era o fată înaltă, zveltă, cu părul roșcat, nasul subţire 
și ușor coroiat și purta ochelari cu rame negre, pătrate. Trupul 
suplu și ferm nu era lipsit de farmec, însă nici genul după care 
să fluieri pe stradă. Cât am discutat a stat turcește și a bătut 
darabana pe braţul canapelei. După câteva minute de întrebări, 
m-a asigurat că nu știe nimic despre viaţa și afacerile lui 
Weston. Poate Kraus avusese dreptate. Părea o pierdere de 
timp, din păcate una vorbăreaţă. Nici asta n-ar fi fost rău, însă 
subiectul vorbăriei ei nesfârșite era chiar ea, nu Weston. Am 
încercat să fiu atent, în timp ce-i număram inelele de pe degete. 
Ajunsesem la nouă și încă nu terminasem când am constatat că 
tăcuse. 

— L-ai cunoscut pe Wayne Weston când erai studentă? am 
întrebat-o, încercând să readuc discuţia la subiectul iniţial, 
înainte să înceapă să-mi înșire recomandările primite și 
activităţile extracurriculare. 

— Exact. Lucram la un proiect despre accidentele structurale 
și am aflat că investigase unul. l-am luat un interviu, mi s-a 
părut un domeniu interesant și am păstrat legătura. 

O pisică mare, tigrată, se repezi în mijlocul camerei și atacă 
un ziar aruncat pe jos. Se pare că era convinsă că hârtia e gata 
să devină agresivă. April Sortigan nici n-o băgă în seamă. 

— Cât ai lucrat cu el? am mai întrebat-o. 


VP - 23 


— Nu prea mult. Mi-a arătat câte ceva prin tribunal: biroul 
grefierului, biroul auditorului, chestii de genul ăsta. Aproape în 
fiecare lună, verificam câte ceva pentru el. Lucruri minore. 

— Ceva recent? 

— De fapt, da. Cam cu două săptămâni în urmă mi-a trimis o 
listă cu trei nume și mi-a cerut să efectuez o verificare de rutină 
prin baza de date și prin dosarele grefierului. A zis că nu se 
poate ocupa el de asta pentru că urma să plece din oraș și mi-a 
cerut să-i trimit rezultatele prin fax. 

— Ştii unde a plecat? 

— Nu, dar încă am numărul de fax. 

— Pot să-l văd? 

— Sigur. 

O pisică cenușie, imensă, se iţi din spatele scaunului meu și, 
cu un efort considerabil, absolut necesar pentru a-și deplasa 
greutatea, sări pe canapea lângă Sortigan, miorlăind zgomotos. 
Nu era chiar un mieunat, semăna mai mult cu o sirenă anunțând 
un raid aerian. Sortigan o mângâie și o scărpină sub bărbie. 

Mi-am dres vocea pentru a-i atrage atenția. 

— Mai ai și numele acelea? 

— Sigur. De fapt, am și informaţiile pe care le-am obţinut 
despre ei. Sinceră să fiu, cam dubioși tipii. 

— Poliţiștii te-au întrebat despre toate astea? 

— Da. Insă, după cum am mai spus, habar n-am ce-i cu cazul 
respectiv. Și apoi nu-i nimic neobișnuit ca cei pe care-i verificăm 
să aibă cazier, știi asta. 

— Evident. Pot să văd și eu numele și numărul de fax? 

— Categoric. Stai așa, mă duc să iau dosarul. Lăsă pisica cea 
grasă jos. Aceasta scoase un zgomot slab de protest, se tolăni 
pe podea, hotărând că este la fel de confortabil ca orice alt loc și 
adormi. Viaţă de pisică. 

După o clipă, Sortigan se întoarse cu un dosar. Cuprindea trei 
foi cu date despre cei trei bărbaţi. Era genul de verificare de 
rutină pe care o făceam și noi destul de des. Se părea că fata 
făcuse treabă bună. Domnii în cauză erau de naţionalitate 
sovietică și toți aveau cazier. Probabil că, sosiți într-o ţară nouă, 
nu înţeleseseră prea bine obiceiurile și legile, cel puţin nu de la 
început. 

— Pot să fac copii după ele? 


VP - 24 


— Poţi să le păstrezi. Mie nu-mi mai trebuie. Șefii morţi nu te 
plătesc. 


VP -25 


4. 


Vladimir Rakic, Ivan Malaknik, Alexei Krashakov, toţi în jur de 
treizeci de ani, născuţi în Uniunea Sovietică. Toţi au cazier și au 
fost cercetaţi de Wayne Weston cu câteva săptămâni înainte de 
a fi omorât. 

Joe ridică o sprânceană. 

— Omorât? Am stabilit deja asta? 

Am dat din umeri: 

— Așa sună mai dramatic. 

— Pentru ce au fost condamnați? 

— În general, mărunţișuri. Câteva bătăi, ultraj de două ori, o 
acuzaţie de tâlhărie în care au fost implicaţi toţi trei și până la 
urmă achitaţi, câteva acuzaţii de beţie în locuri publice, o 
acuzaţie că ar fi bătut un poliţist, o tentativă de intimidare. 

— Aha! Par băieţi buni, comentă Joe. De fapt, niște neînțeleși. 

Am încuviințat. 

— Barbarii ăștia de polițiști din Cleveland nu sunt în stare să 
aprecieze subtilele diferenţe culturale și valorice pe care 
prietenii noștri sovietici se așteaptă să le găsească la autorităţile 
americane. 

— Cu certitudine, mă aprobă Joe. Ai vreun plan în ce-i 
privește? 

— Ce-ar fi să le batem la ușă și să le spunem că am pornit în 
căutarea unei mame dispărute și a fiicei acesteia? 

— Poate că ar fi o abordare cam directă. 

— Ah, am exclamat. În cazul ăsta, nu mai am nicio idee. 

— Asta nu mă miră, replică Joe. Din fericire, eu am fost mult 
mai eficient decât tine. Am dat câteva telefoane la Windsor, dar 
trebuie să-ţi mărturisesc că norocul n-a fost de partea mea. 
Totuși nu m-am dat bătut, am schimbat planul și l-am sunat pe 
John Weston. l-am cerut să-și sune avocatul, să-i ceară să ia 
legătura cu cei de la banca la care avea fiul său conturi și să-i 
bată la cap până când ne dau niște informaţii. Ceea ce au și 
făcut și încă rapid. Swanders și Kraus aveau dreptate - Wayne 
Weston era, practic, pe zero. Două mii în conturi curente și cam 
cinci sute de dolari economii. 


VP - 26 


— Poate că ar trebui să dăm atenţie poveștii cu jocurile de 
noroc. 

— Înâm. Am mai cerut detalii și despre cecurile încasate 
recent în contul firmei lui. Cinci cecuri în ultimele două luni, de 
la cinci clienţi. Aruncă o privire în agendă. Două companii 
imobiliare, două firme de construcţii și o firmă de avocatură. 

M-am încruntat. 

— Firmă de avocatură, înţeleg, dar mă întreb ce putea face 
pentru companii imobiliare sau firme de construcții? 

— Poate că a verificat să vadă dacă nu au microfoane 
ascunse sau le-a instalat dispozitive electronice de 
supraveghere, fu de părere Joe. Sunt firme care se ocupă cu așa 
ceva. 

— Poate, dar de ce ar solicita astfel de servicii compania 
imobiliară și nu proprietarul? Mi se pare ciudat. 

Dădu din mână cu indiferenţă. 

— Orice persoană sau companie poate angaja un detectiv 
particular. 

— Bine. Totuși, poate ar trebui să îi verificăm cazurile, să 
vedem ce putem afla. Există posibilitatea să fi dat peste ce nu 
trebuie în cursul unei cercetări; ar fi logic să vedem care au fost 
ultimele cazuri. 

— Presupun că ai dreptate. Nu părea prea entuziasmat. 

— Ai tu vreo idee mai bună? 

Scutură din cap. 

— Nu prea. Hai să-i vedem cazurile și să-i verificăm și pe rușii 
ăia. 

— La ce te gândești? 

— Că nu s-a sinucis, răspunse el. Dacă ar fi vorba numai de 
Wayne Weston, aș fi zis s-o lăsăm baltă, însă povestea asta cu 
familia lui nu-mi dă pace. Una e un tip care face niște datorii și 
își trage un glonţ în cap, alegând astfel soluţia cea mai ușoară. 
Dar cu totul altceva este când își omoară familia. Și, dacă le-a 
ucis, cum a făcut-o? Când? Unde sunt cadavrele? In majoritatea 
cazurilor de crimă-sinucidere, cele două fapte sunt comise cam 
în același spaţiu? 

— Mda. 

— Și, continuă el, ambalându-se, dacă le-a omorât, evident s- 
a străduit să ascundă corpurile neînsufleţite, ceea ce nu se 
potrivește cu gândirea unuia care plănuiește să se sinucidă. La 


VP - 27 


ce bun să se mai deranjeze să le ascundă când oricum n-o să 
mai fie prin preajmă și nu mai are de ce să-și facă griji? 

— Deci, crezi că trebuie să pornim de la premisa că a fost 
omorât. 

Rânji. 

— Nu știu. Dar asta contează mai puţin. Nu Weston mă 
preocupă. S-a sinucis sau a fost omorât. Perfect. Avem cadavrul 
lui, nu? Dar ce naiba s-a întâmplat cu femeia aia și cu fetița? 

— Asta trebuie să aflăm, bătrâne. 

— Știu. Imi arătă un teanc de foi. Swanders s-a ţinut de 
cuvânt și mi-a trimis raportul de la fața locului. 

— Și? 

— Dovezile fizice sprijină teoria sinuciderii. Au verificat toată 
casa și nu au găsit niciun indiciu că ar fi existat vreun intrus sau 
vreo luptă. Weston a fost omorât cu arma lui, s-a tras în tâmplă, 
din unghi mort. 

— Nu există nici cea mai mică posibilitate să fi tras altcineva, 
apoi să fi șters amprentele de pe armă și să i-o pună lui în 
mână? 

Scutură din cap. 

— Nu avea urme de praf de pușcă pe mână, nu există dovezi 
cu adevărat convingătoare că s-ar fi împușcat. Dar astfel de 
dovezi nu apar întotdeauna în cazurile de sinucidere, așa că 
varianta asta este posibilă, dar puţin probabilă. Totuși, vorbim 
despre un profesionist, corect? Un veteran al Force Recon, 
detectiv. Este greu de conceput un scenariu în care cineva îi ia 
arma cu atâta ușurință, îl împușcă din unghiul respectiv și apoi 
se ocupă de familia lui, fără să facă destul zgomot încât să 
atragă atenţia vecinilor. Nu crezi că soţia și copilul ar fi ţipat 
măcar? 

— Poate că întâi le-a omorât pe ele. 

— In timp ce Weston își rodea liniștit unghiile? Glumești? 

Am oftat. 

— Când au fost văzute ultima dată? 

— Vecinii spun că pe la șapte seara erau în curte. 

— Deci au plecat de-acasă, au dat de belea, după care tipul 
sau tipii respectivi s-au întors și l-au eliminat pe Weston. 

— Weston a fost omorât după miezul nopţii. Probabil, pe la 
trei sau patru dimineața. Crezi că ar fi stat liniștit dacă soția și 
fetița lui ar fi dispărut? 


VP - 28 


— Poate că adormise și nu și-a dat seama că nu s-au întors 
acasă. 

— ÎI vezi tu dormind în cămașă, cu cravata la gât? 

Nu mai știam ce să spun. 

— Cred că se impune puţină muncă de teren. 

— Deprimant, nu ţi se pare? Până la urmă nu suntem chiar 
atât de buni. 

In următoarea oră am stabilit un prim plan de acţiune. Ne-am 
gândit că ar fi mai eficient să lucrăm separat în etapa iniţială a 
investigaţiei, astfel încât să putem aborda cât mai multe 
variante. El putea să analizeze ultimele cazuri ale lui Weston și 
să vadă unde duce ipoteza cu jocurile de noroc. Eu urma să îi 
verific pe cei trei ruși și să vorbesc cu prietenii apropiaţi ai lui 
Weston, ale căror nume le aveam, notate de John Weston. 
Speram că măcar unul dintre ei o să mă lămurească în privinţa 
presupusei pasiuni a lui Weston pentru jocuri de noroc. 

Apoi sună Amy, ca să întrebe dacă avem noutăți despre caz. 
Răbdarea nu fusese niciodată punctul ei forte. l-am povestit 
despre întâlnirea cu Swanders și Kraus, apoi i-am explicat 
întrebările care îl chinuiau pe Joe. Nici ea nu avea vreo soluție. 

— Pot să vă ajut cu ceva? se oferi ea. 

— Nu vreau să-ţi servesc un subiect fierbinte, Amy. 

— Nici nu mă interesează, Lincoln, întrebam doar dacă aveţi 
nevoie de ajutorul meu. 

— Bine, dacă ești atât de dornică să te faci utilă, caută 
numele celor trei prieteni ruși prin arhivele voastre, poate o să 
găsești ceva. Acuzaţia de tâlhărie trebuie să-i fi adus în atenţia 
presei. 

— Spune-mi numele. 

| le-am dictat și mi-a promis că va verifica și îmi va transmite 
rezultatele. După aceea am început să telefonez prietenilor lui 
Weston. 

John Weston enumerase șase nume la categoria „prieteni” și 
menţionase numerele de telefon pentru cinci dintre aceștia, 
care locuiau în același stat. Al șaselea era un fost camarad care 
trăia în Florida. M-am gândit să încerc să îl contactez mai târziu, 
dacă nu reușeam să aflu nimic interesant de la ceilalţi. Bănuiam 
că polițiștii au discutat deja cu toţi, dar trebuia să încep de 
undeva. 


VP - 29 


După patru ore, vorbisem deja cu cinci persoane. Trei dintre 
„prietenii” indicaţi de John Weston nu fuseseră, de fapt, atât de 
apropiaţi de Wayne; erau mai mult cunoștințe cu care juca golf 
din când în când. Când i-am întrebat dacă era pasionat de 
jocurile de noroc, toți au răspuns că nu știu prea multe despre 
așa ceva. 

— Obișnuia să parieze pe rezultatele jocurilor de golf, mi-a 
spus unul dintre ei. Niciodată sume mari, miza zece sau 
douăzeci de dolari pe o rundă, uneori, cinci sau zece pe o gaură. 
Făcea asta doar ca să se distreze, ca jocul să aibă miză. 

Ceilalţi doi au confirmat că fuseseră prieteni buni, dar niciunul 
nu credea că ar fi putut avea datorii serioase. Amândoi au spus 
că pariurile erau doar o distracţie pentru Weston, un mod de 
recreere, nu o pasiune. Am stat ceva mai mult de vorbă cu ei, 
încercând să aflu alte posibile probleme, dar degeaba. Am 
încheiat după-amiaza fără să găsesc o pistă serioasă, dar cu o 
lungă listă de întrebări despre Wayne Weston. Tatăl lui îmi 
dăduse numele celor pe care îi considerase prietenii apropiaţi ai 
fiului său, însă niciunul dintre ei nu părea să-l fi cunoscut 
îndeaproape. Chiar și cei care susțineau că i-au fost „prieteni” îl 
cunoșteau destul de puţin. Toţi l-au descris ca pe un om retras, 
nu foarte sociabil, care nu vorbea despre problemele personale. 
Răspunsurile nu erau cele la care speram. 

Joe a ieșit din birou, în timp ce susțineam ultima discuţie. Se 
pare că telefoanele pe care le dăduse la Windsor nu fuseseră 
prea utile. 

Când am terminat de vorbit, afară se întuneca, iar Amy încă 
nu sunase să-mi dea informaţii despre ruși. Am hotărât să 
renunţ și să mă duc la sală, să-mi limpezesc mintea, astfel ca 
mâine dimineaţă să fiu mai odihnit și să găsesc idei mai bune. 

Sunt proprietarul unei săli de fitness, aflată la câteva blocuri 
distanţă de birou. După ce am fost dat afară din poliţie, am 
investit mica moștenire lăsată de tatăl meu în această sală și 
am încercat să fac din ea o mică afacere. Apoi, am hotărât să o 
las pe Grace, angajata mea, o femeie între două vârste, cu 
limba ascuţită, să o conducă, dar mă duceam și eu pe-acolo, 
aproape în fiecare seară. 

Când am ajuns, parcarea era destul de plină. Trebuie să admit 
că Grace se descurca mult mai bine decât mine. Incepuse să 
organizeze programe speciale pentru persoane cu probleme 


VP - 30 


cardiovasculare și obținuse un profit frumos cu ele, după o 
campanie de promovare având ca grup ţintă persoanele de 
vârsta a treia din zonă. Sala aducea acum mai mulţi bani ca 
niciodată și era înțesată de bătrânei burtoși și bunicuţe cu părul 
alb. 

Era trecut de cinci. Grace plecase, și biroul era închis. Am 
folosit cardul de acces pentru a intra, apoi mi-am făcut 
încălzirea și am început să lucrez cu greutăți. Un negru, pe 
nume Alan Belle, trăgea de haltere. Ne-am salutat dând din cap. 
Tocmai îmi începeam programul când mi-am amintit că lucrase 
în marină. 

— Hei, Alan, l-am strigat după ce și-a terminat setul de 
exerciții. 

— Da? Se întoarse spre mine, ștergându-și sudoarea de pe 
faţă cu un prosop. 

Veneau aici o grămadă de tipi masivi sau într-o formă fizică 
excelentă, dar și bărbaţi ca Alan Belle. Nu părea foarte puternic, 
însă era bine făcut, suplu și cu o musculatură de atlet. Fusese 
un star atât la fotbal, cât și la baschet, în echipa liceului Sf. 
Ignatius, din Cleveland. 

— Ai fost la marină, nu? 

— Șase ani, Corpul Expediţionar al Marinei, răspunse el. 

— Exact ca tata. Mi-a pus numele după un camarad de-al lui. 
I-a salvat viaţa în Vietnam. Ştii ceva despre Force Recon? 

— Recon, zâmbi el. Da, am auzit de Force Recon. Băieţii ăia 
sunt niște nebuni cu care n-ai vrea să ai de-a face, asta-i tot ce 
pot să-ți spun. Am fost recrutat pentru unitatea asta, dar nu 
intenţionam să fac carieră, așa că am refuzat. 

— Au niște programe de instrucţie destul de dure, nu? 

— Toate unităţile de marină au programe de instrucţie dure. 
Băieţii de la Force Recon au programe specializate de instrucţie. 
Sunt învăţaţi de toate, tehnici pentru operaţiuni speciale. Asta și 
sunt: o unitate pentru operaţiuni speciale. Vezi tu, noi, cei din 
Corpul Expediţionar eram consideraţi capabili să desfășurăm 
operaţiuni speciale. E o diferență. Din punctul de vedere al 
instrucției, da, erau bine instruiți, pentru orice: misiuni 
aeropurtate, luptă subacvatică, scufundări, pregătire pentru 
situaţia în care ar trebui să evadeze, luptă corp la corp - tot 
tacâmul. 

— Înţeleg. 


VP - 31 


— De ce te interesează? întrebă el. 

— Am cunoscut un tip care a făcut parte din unitatea asta și 
eram curios. 

Belle râse. _ 

— Da, sigur, Perry. In cazul ăsta, sper că te consideră de 
partea lui. Nu-ţi doresc să calci pe bătături pe unul din Recon. 

M-am întors la exerciţiile mele, concentrându-mă să respir 
regulat și să repet fiecare mișcare, cu efort constant, ca un 
motor. Simţeam că îmi curge sudoarea pe faţă și că încep să mă 
doară mușchii. Totuși, nu era o senzaţie neplăcută. 

După ce am terminat cu greutăţile, am ieșit să alerg. Aerul 
era rece; în Cleveland luna martie e ca un sfârșit de iarnă, 
primăvara abia începe. In parcări mai exista zăpadă, dar 
trotuarele erau uscate. Obișnuiam să alerg, indiferent de vreme, 
dar evitam porțiunile de asfalt acoperite cu gheață, mai ales pe 
întuneric. 

Am alergat șase kilometri, simțind cum transpir, în ciuda 
frigului. Când m-am întors la sală am rămas afară până când am 
început să respir normal și abia apoi am urcat. Locuiesc într-un 
apartament deasupra sălii și, uneori, noaptea târziu, aud 
zgomotul înfundat al greutăților trântite de câte-un tip care 
suferă de insomnie și n-are nimic mai bun de făcut. 

Am făcut un duș și apoi am stat un timp în fața frigiderului 
deschis, gândindu-mă ce aș putea să mănânc. Încă nu mă 
hotărâsem, deși nu aveam prea multe opţiuni, când am auzit 
telefonul sunând. Am ridicat receptorul, sperând să-l aud pe Joe 
și nu pe Angela, care mă mai suna să mă întrebe încă o dată 
dacă eram sigur că vreau să pun capăt scurtei noastre relaţii. 

— Alo? 

— Lincoln, am nevoie de tine. Era Amy, și nu părea deloc 
fericită. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. Liniște. Amy? Ce-i cu tine? 

— Vino încoace. O să-ţi explic când ajungi aici. 

inchise, iar eu am oftat și-am trântit ușa frigiderului. Îmi 
trecuse foamea. Am luat din mers cheile și am plecat. 

Până de curând condusesem un Jeep, dar l-am vândut și am 
cumpărat o camionetă Chevy Silverado, veche de patru ani. Îmi 
plac mașinile mari. Cu asta puteam să mă deplasez indiferent 
de vreme, deși Amy și Joe râdeau mereu de ea. Pe de altă parte, 


VP - 32 


când voiam să conduc cu viteză, ca acum de exemplu, toată 
lumea se dădea din calea mea. 

Primul lucru care mi-a atras atenţia când am parcat în fața 
blocului lui Amy a fost mașina ei. Era parcată pe locul ei, dar 
ăsta era singurul lucru normal. Portierele și portbagajul erau 
acoperite de zgârieturi urâte, geamurile fuseseră sparte, iar 
parbrizul crăpat arăta ca o pânză de păianjen. 

Am oprit motorul și am ieșit holbându-mă uluit la mașina ei. 
Stăteam lângă ea, trecându-mi degetele peste zgârieturi, când 
Amy ieși din casă. 

— Drăguţ, nu? spuse ea. Purta blugi și un tricou și își 
cuprinsese mijlocul cu braţele, parcă mai mult să se liniștească 
decât să se încălzească. Era calmă, dar am simţit-o încordată și 
speriată, cum n-o mai văzusem niciodată. Intotdeauna brava, 
întotdeauna afișa o atitudine de încredere în sine. M-a surprins 
să o văd atât de răvășită. 

— Ce s-a întâmplat? 

Amy zâmbi. 

— Cred că am cam exagerat cu ajutorul. 

— Poftim? 

— Când mi-ai dat numele acelea, azi după-amiază, am căutat 
prin arhive, dar nu am găsit mare lucru. Era un articol despre 
jaful în care au fost implicaţi, dar nimic mai mult. Nu voiam să te 
sun să-ți spun că n-am găsit nimic, așa că am hotărât să fac 
singură câteva investigaţii. Am găsit adresele a doi dintre ei și 
m-am dus să discut cu vecinii. Zâmbi amar. Se pare că n-a fost 
o decizie înțeleaptă. 

Am privit-o în ochi: 

— Ei au făcut asta? Tipii de pe listă? 

— Da. Vecinii nu prea mi-au fost de ajutor, păreau speriaţi. 
Am plecat fără nicio informaţie, m-am întors la birou și, după 
vreo oră, am plecat spre acasă. Când am ajuns în parcare, mă 
așteptau patru bărbaţi. Trei dintre ei aveau bâte și au început 
să-mi zdrobească mașina. Am început să ţip și am încercat să 
scot telefonul să sun la poliţie, însă al patrulea, un tip masiv, 
blond, s-a aplecat spre portieră și mi-a zâmbit. Scrâșni din dinţi 
și se încruntă furioasă. Toată lumea ţipa, cineva urla că ar trebui 
chemată poliţia, iar ăla zâmbea cu nonșalanţă. Mi-a întins cartea 
mea de vizită prin geamul spart și a zis: „cred că ar fi o idee 


VP - 33 


bună să uitaţi de noi, doamnă”. Apoi au plecat. S-au urcat într- 
un SUV elegant și au dispărut. 

M-am uitat din nou la mașină, m-am gândit la paguba de 
câteva mii de dolari făcută cu atâta ușurință și am respirat 
adânc de câteva ori, încercând să-mi domolesc furia. 

— De ce ești atât de sigură că au fost cei de pe lista mea? Nu 
puteau fi alţii, implicaţi în procesul despre care scrii acum sau în 
cine știe ce alt caz? 

Amy negă vehement. 

— Nu, Lincoln, nu putea fi altcineva. Am lăsat tuturor vecinilor 
lor cărţi de vizită, probabil, așa a obținut-o nemernicul ăla pe- 
asta. Și vorbea cu accent. Engleza lui era impecabilă, dar 
pronunţa rar, cu atenţie. Evident, nu-i limba lui maternă, aș 
putea să fac pariu că e rus. 

— A venit poliţia? 

— Da. Au făcut un raport de vandalism, care ar trebui să îmi 
fie util pentru compania de asigurări, dar le-am spus că habar n- 
am cine sunt ăia. Sunt sigură că nu m-au crezut, dar nu 
contează. Am vrut să vorbesc întâi cu tine. Ridică ochii și mă 
privi întrebător. Cine sunt ăștia, Lincoln? 

— Nu știu, am răspuns. Știu că au comis infracţiuni și că 
Weston s-a interesat de ei, cu puţin înainte să moară. Asta-i tot 
ce știu, deocamdată. Imi pare foarte rău, Amy. 

Dădu din cap. 

— Nu e cazul, Lincoln, n-a fost vina ta. Tu mi-ai cerut doar să 
verific baza de date și arhiva. Eu sunt de vină că m-am dus și 
am început să pun întrebări fără să știu în ce mă bag, dar asta 
mi-e meseria, a fost o reacţie oarecum normală. 

— Cred că ai putea să faci plângere, dacă au fost într-adevăr 
ei, însă ar fi mai bine să mă lași pe mine să văd despre cee 
vorba. 

— În niciun caz nu voi depune o plângere. Uite ce mi-au făcut, 
și n-am pus decât câteva întrebări. Făcu un semn spre mașină. 
Cred că nu ar fi deloc înţelept să-i înfurii mai tare. 

Intimidarea este o armă urâtă, dar eficientă. Avea efect chiar 
și asupra lui Amy, deși nu mi se păruse vreodată că ar cădea 
ușor victimă unor astfel de tactici. Aparent, asta era și părerea 
ei. 

— Sunt obișnuită cu durităţile, spuse ea încet. Am de-a face 
cu condamnaţi, ucigași, hoţi, violatori. Scriu despre ei, îi aduc în 


VP - 34 


atenţia publicului, cu toate poveștile lor personale, îi zgândăr, 
dar nu mi-am făcut niciodată griji. Cu ăștia însă... Sunt total 
diferiți, știi? Cel care mi-a vorbit, era... nu știu... gol. Am avut 
impresia că ar fi putut să mă violeze, să mă omoare sau 
dimpotrivă să-mi ofere trandafiri; pentru el ar fi fost același 
lucru. Respiră adânc. Cine sunt oamenii ăștia, Lincoln? întrebă 
ea din nou. 

Tocmai mă pregăteam să îi repet că nu știu, când un Lexus 
alb, coupé, frână chiar în spatele mașinii mele. Ne-am întors să 
vedem cine este, și Amy își puse mâinile în cap. 

— Jacob! exclamă ea. Am uitat cu totul de el. 

Jacob Terry cobori din Lexus, privindu-ne zâmbitor. Era un 
bărbat înalt, frumos, cu dantură perfectă. Sprâncenele, unghiile 
și tunsoarea impecabile îţi lăsau impresia că tocmai a ieșit de la 
salonul de înfrumusețare. Era considerat cel mai popular 
reporter de știri din oraș, dar și Pee Wee Herman sau Geraldo 
Rivera fuseseră vedete de televiziune, așa că asta nu însemna 
mare lucru. 

— Bună, iubito, îi spuse el lui Amy. Dumneavoastră sunteţi 
Lincoln Perry, corect? 

— Înâm. 

Îmi zâmbi cuceritor și îmi întinse mâna, aparent de-a dreptul 
încântat și plăcut surprins să mă vadă. 

— Mă bucur să vă întâlnesc din nou, domnule Perry. 

— Și eu, domnule Terry, am răspuns, dându-mi seama pentru 
prima dată, cu scârbă, că numele noastre rimează. Ar fi putut să 
mi se alăture, în caz că se retrăgea Joe. Perry și Terry, detectivi 
particulari. Dezgustător. 

Terry încă zâmbea, căci nu observase mașina lui Amy, care 
arăta ca o grămadă de fier vechi. 

— Cărui fapt îi datorăm plăcerea? întrebă el. 

— Vehiculul făcut zob e la doi metri de tine, am răspuns eu. 
Pentru un ziarist profesionist stai cam prost cu simţul 
observaţiei. 

Amy se strădui să își ascundă zâmbetul, în vreme ce Terry 
lupta să și-l păstreze pe buze. 

— Se pare că ai dreptate, răspunse el, trecând pe lângă mine 
și ducându-se să se uite la mașină. Amy, ce dracu' s-a 
întâmplat? Ai făcut un accident? 


VP - 35 


M-am mai uitat o dată la mașină, studiind-o și încercând să 
înţeleg cum ar putea cineva să creadă că a ajuns așa în urma 
unui accident. Poate își închipuia că Amy dăduse cu spatele 
până intrase într-un camion care-și vărsase încărcătura peste 
mașina ei. 

— Nu, n-a fost un accident. Mașina mea a fost vandalizată. 

— Ce? Teribil. Știi cine a făcut asta? 

Amy îmi aruncă o privire și dădu din cap. 

— Nu. Poate au fost niște puști care s-au îmbătat și au zis că 
se distrează. 

— Îmi pare rău, iubito, spuse el, luând-o în braţe și mângâind- 
o pe spate. Eu mi-am întors privirile către mașina distrusă. 

— E-n regulă, spuse Amy. Sunt bine. 

— Mai ieșim pentru cină? întrebă el. 

— Sigur. Lincoln, vrei să vii și tu? 

l-am privit, încercând să aleg dintre multele replici care îmi 
treceau prin cap, una care să nu sune ironic. A durat un timp, 
dar în cele din urmă am spus: 

— Nu, mersi. 

— Bine. Mulţumesc că ai venit. Și, te rog, anunţă-mă dacă afli 
ceva, bine? 

— Sigur. M-am întors spre Terry: Mă bucur că te-am revăzut, 
Jake. 

— Jacob, mă corectă Amy. Nu suportă să-i spui Jake. 

Terry roși, însă nu zise nimic. Mi-am plecat capul în semn de 
scuză: 

— Greșeala mea, Jacob. Nu se va repeta. 

M-am urcat în mașină și am plecat, observând în oglinda 
retrovizoare că Terry încă o mai ţinea în brațe. Nu mă deranja. 
Oare? Nu. De ce mi-ar păsa? N-am niciun motiv. Am dat muzica 
mai tare. 

Ajuns acasă, l-am sunat pe Joe și i-am povestit totul. 

— Amy e bine? întrebă el. 

— Cred că da. Era puţin șocată, dar e tare. Și apoi, Jacob Terry 
e acum acolo, ca s-o aline. 

— Nu e nevoie să fii sarcastic. 

— N-am fost. 

— Sigur. Ei bine, am și eu noutăţi. Am verificat agenţiile 
imobiliare, companiile de construcţii și firma de avocatură. 
Avocaţii au refuzat să discute cu mine. Mi-au zis că, dacă 


VP - 36 


doresc, mă va suna vineri un alt avocat, cu care sunt asociaţi. 
Foarte cooperanţi. Cei de la agenţiile imobiliare, ca și cei de la 
companiile de construcţii, păreau uimiţi de întrebările mele. Au 
susținut că am fost greșit informat și când am insistat spunând 
că informaţiile mele sunt exacte, au zis că habar n-au despre ce 
vorbesc, și că din câte știu, nimeni de la ei nu a angajat vreun 
detectiv particular. 

— Mint. 

— Nu cred, spuse el. Iniţial, asta a fost și impresia mea, dar 
când am văzut că toţi spun același lucru am luat o pauză, m-am 
gândit puţin și am hotărât să verific mai bine companiile 
respective. Presupunând că nu directorii acestora i-au semnat 
cecurile lui Weston, cine altcineva putea s-o facă? 

— Dacă nu președintele sau directorul companiei, poate 
contabilul? 

— Sau? 

— Sau..., m-am gândit ce-aș putea răspunde. Cine altcineva, 
Joe? Director, contabil, proprietar. Acestea ar trebui să fie 
singurele persoane cu acces la conturi. 

— Exact, spuse el. Proprietarul. Așa am aflat că atât agenţiile 
imobiliare, cât și companiile de construcţii au același proprietar. 
Și nici prin cap nu-ți trece cine e. 

— Nu, am recunoscut eu. Spune-mi. 

— Jeremiah Hubbard. 

— Glumești! 

— Deloc. 

Jeremiah Hubbard era unul dintre cei mai bogaţi oameni din 
oraș și devenise multimilionar făcând tranzacţii imobiliare - un 
Donald Trump al  Clevelandului. De asemenea, deloc 
surprinzător, era unul dintre cei mai influenţi cetăţeni ai 
orașului. Se spunea că are mare trecere la cei din administraţia 
locală. 

— Crezi că Weston lucra pentru Hubbard. 

— Până acum este singura ipoteză logică, răspunse Joe. Cu 
puţin efort, mi s-a confirmat bănuiala că cei de la firma de 
avocatură îl reprezintă pe Hubbard. 

— Totuși, de ce-l plătea prin intermediul companiilor? De ce 
nu-i semna personal cecurile? 

— Poate că dorea să fie discret. 


VP - 37 


Un timp am tăcut ascultând respiraţia lui Joe și zgomotul 
televizorului. 

— Un detectiv mort, familia acestuia dispărută, mafioţi ruși și 
unul dintre cei mai bogaţi oameni din oraș, am rezumat eu în 
cele din urmă. Cam complicat, nu? 

Joe oftă. 

— i se pare că aici e vorba doar de jocuri de noroc? 

— Nu, am răspuns. Chiar nu mi se pare. 


VP - 38 


5. 


Nişte duri înarmaţi cu bâte pot să o intimideze pe Amy, dar nu 
s-o ţină deoparte mult timp. A doua zi dimineaţă, când am ajuns 
la birou, tăviţa pentru foi de la fax era plină cu câpii ale 
articolelor despre ruși, însoţite de un îndemn al lui Amy: „Când îi 
găsești, trage-le una și din partea mea”. 

Am citit articolele cu atenţie, după care le-am pus deoparte, 
dezamăgit. Cele mai multe acuzaţii erau minore, lucruri, în 
general, ignorate de reporteri. Cea mai gravă era cea de jaf 
armat, dar cazul fusese clasat, fără să se ajungă la proces. 

Mă gândeam să mă duc la judecătorie, în speranţa că voi afla 
mai multe informaţii despre cazul respectiv, dar își făcu apariţia 
Joe. Când și-a scos haina am văzut că purta un pistol calibrul 
357. M-am uitat la el și am ridicat din sprâncene. 

— Eşti paranoic sau speri să moștenești tronul lui Charlton 
Heston? 

— N-ai decât să mă consideri paranoic, dacă asta te face să te 
simţi mai bine. Nu-mi place cum evoluează cazul ăsta. Și, dacă 
dăm peste cretinii ăia de ruși, aș fi încântat să-mi exprim 
nemulțumirea față de modul în care i-au tratat pe asociaţii 
noștri. 

Am zâmbit. 

— Ştiam eu c-o iubeşti pe Amy. 

— Înî. Se așeză la birou lângă mine și făcu semn spre faxuri. 
Ce-ai aici? 

| le-am dat și am stat liniștit cât timp le-a citit, gândindu-mă la 
pistolul pe care-l purta. Când lucram cu el pe străzi, avea un al 
șaselea simţ, care-l avertiza de existenţa unui pericol. Dacă el 
considera că e cazul să poarte armă, probabil că ar trebui să-i 
urmez exemplul. Sau să-mi iau un concediu prelungit. 

— Nu prea ne ajută, spuse el înapoindu-mi articolele. Mă ocup 
de Hubbard. Aseară l-am sunat pe Aaron Kinkaid. Cel care a fost 
partenerul lui Weston câţiva ani și s-a mutat apoi la Sandusky. 

— Da. 

— Zice că Weston a lucrat la un caz în care era implicat 
Hubbard, însă nu pentru Hubbard. 


VP - 39 


— la mai zi o dată?!? 

Joe dădu din umeri. 

— Nici eu n-am înțeles. Am cerut detalii, însă tipul era pe 
picior de plecare și a zis că nu poate vorbi. Totuși, a fost de 
acord să ne întâlnim azi după-amiază. 

— La Sandusky? 

— Mda. 

— Cale lungă. 

— S-ar putea să merite. 

— În momentul ăsta trebuie să ne agăţăm de orice. 

Mă privi și dădu din cap aprobator. 

— Vrei să mergi cu mine, să-l lucrăm în echipă? 

— Pot să vin, dacă vrei, dar cred că ar fi mai util să păstrăm 
planul iniţial - să lucrăm separat la ipoteze diferite - măcar la 
început. 

— De-asta am vrut un partener, spuse el. Scutim timp, lucrăm 
mai eficient și putem identifica pistele false fără să pierdem o 
săptămână lucrând degeaba. 

— lar mie îmi permite să îi vânez pe ruși prin oraș, în timp ce 
tu stai liniștit de vorbă în Sandusky. 

Joe plecă spre Sandusky, iar eu - înarmat cu un carneţel și un 
creion - am pornit spre centrul orașului. M-am dus la biroul 
grefierului, am căutat pe calculator numărul cazului de jaf armat 
și apoi am cerut dosarul. L-am parcurs repede. Nu mi-a trebuit 
prea mult să aflu ce voiam. Un procuror adjunct pe nume James 
Sellers se ocupase de caz. l-am scris numele pe o foaie și m-am 
întors la birou. 

James Sellers mai era încă procuror. Am obţinut fără probleme 
legătura telefonică cu el și i-am explicat cine sunt. 

— Este vorba despre un caz în derulare? a întrebat el. Nu pot 
discuta cu dumneavoastră despre cazuri. Codul de etică îmi 
interzice acest lucru. 

Cod de etică? Etică, printre avocați? lată o noţiune 
interesantă. 

— Nu este vorba despre un caz de actualitate, am continuat 
eu. l-am povestit rapid ce caz mă interesa, sperând să nu-mi 
închidă telefonul înainte să apuc să-i spun ce vreau. S-a dovedit 
că îmi făcusem probleme degeaba. 


VP - 40 


— La naiba, sigur, vreau să stăm de vorbă despre nemernicii 
ăia, spuse el. Am foarte multe de spus despre ei. În ce s-au mai 
băgat acum? 

Luasem hotărârea să nu implic numele lui Weston în discuție. 
Bârfele se răspândesc imediat, indiferent de loc, iar biroul 
procurorului nu făcea excepţie de la regulă. l-am spus că lucrez 
la un caz în care rușii și-au făcut simțită prezența, dar nu am 
precizat despre ce e vorba. 

— Eram aici de șase luni când mi s-a dat cazul respectiv, 
spuse el. N-aveam probe solide, doar un martor ocular. Asta 
sună minunat până când ajungi în sala de judecată, fără ca cei 
de la laborator să fi găsit vreo probă, iar avocatul apărării 
descoperă că martorul tău este dependent de heroină, dar 
încearcă să se lase. Eram începător, așa că am întrebat niște 
colegi mai experimentați ce șanse îmi dau. 

— Și? 

— Și mi-au râs în nas. Mi-au spus că n-am nicio șansă să 
câștig în faţa lui Benson cu dovezile pe care le am. Își drese 
vocea. Ai auzit vreodată de Dainius Belov? 

— Puteți repeta numele? 

L-a repetat, dar îmi era total necunoscut. 

— Nu, nu cred, am spus. 

— Mă gândeam că poate ţi-e cunoscut, dacă ai fost poliţist. Se 
pare că este capul mafiei ruse. Cel puțin așa am fost informat. 

— Tipii ăia lucrează cu el? 

— Unul dintre procurorii noștri mai vechi - o femeie pe nume 
Winters mi-a spus că cei de la FBI i-au identificat pe cei trei ca 
fiind trepădușii lui Belov. Și ghici cine este avocatul preferat al 
acestuia? 

— Adam Benson. 

— Indicii care s-ar putea să nu fie luate în considerare de 
judecător, dar mie mi se par convingătoare. 

Știam câte ceva despre mafia rusă, dar nu prea multe. Mafia 
italiană, chiar dacă era ridicată-n slăvi în filme de genul Clanul 
Soprano, pierduse serios teren nu numai în New York, ci în toată 
țara. Familiile din Cleveland, destul de puternice în anii '80 și 
'90, aproape că dispăruseră. De la dezmembrarea Uniunii 
Sovietice, mafia rusă devenise o forță mult mai puternică în 
crima organizată americană. Știam că departamentul local al FBI 
organizase o unitate pentru crima organizată care lucra cu unii 


VP - 41 


dintre detectivii Poliţiei din Cleveland, însă nu mă numărasem 
niciodată printre aceștia. Chiar dacă am auzit vreodată numele 
lui Dainius Belov, nu l-am reținut. 

— Știţi ceva despre ei? l-am întrebat. Când au venit aici, cu 
cine lucrează, lucruri de genul ăsta? 

— Nu prea. A trecut ceva timp de când m-am ocupat de caz 
și, după cum spuneam, am retras rapid acuzațiile. 

Am ezitat, gândindu-mă ce aș mai putea scoate de la Sellers. 
Voiam să-l întreb dacă a auzit vreodată de vreo legătură între 
Jeremiah Hubbard și Belov, dar nu doream să dau naștere unui 
asemenea zvon pe culoarele primăriei. Dacă nu mă omorau 
rușii, mă sufoca Hubbard cu un teanc de bancnote de o sută de 
dolari. l-am mulţumit lui Sellers și am închis. 

Puțin înainte de a semna contractul cu Weston, eu și Joe 
lucrasem la un caz de fraudă pentru o companie de asigurări. 
Am petrecut toată după-amiaza finalizând raportul și trimițându- 
|, împreună cu factura. Voiam să rezolvăm totul, ca să ne putem 
ocupa exclusiv de cazul Weston. 

Joe s-a întors seara târziu și a venit pe la mine ca să stăm de 
vorbă. Se pare că drumul până la Sandusky nu fusese chiar o 
pierdere de timp. 

— A reieșit că Kinkaid nu a plecat de bunăvoie, spuse Joe 
privind în jur și încruntându-se, ca și cum nu i-ar fi plăcut mobila 
mea. Ştiam că nu e asta. O aranjasem altfel, iar Joe simţise 
schimbarea și încerca s-o identifice. Așa e Joe - un bun 
observator, care se enervează incredibil de tare când ceva nu 
corespunde așteptărilor și amintirilor lui. Odată ce a observat că 
ceva nu se potrivește, nu se lasă până când nu își dă seama ce 
s-a schimbat. 

— L-a concediat Weston? am întrebat, încercând să-i captez 
din nou atenţia. 

— Nu știu dacă poţi s-o numești concediere atunci când un 
partener îi cere celuilalt să plece, dar, da, Weston i-a făcut vânt. 
După ce au lucrat trei ani împreună, Weston a decis că vrea să 
continue drumul singur. Lui Kinkaid nu i-a convenit, pentru că 
aveau mulți clienţi și făceau bani buni. Weston a cumpărat 
partea lui și l-a lăsat să preia toţi clienţii de care se putea ocupa. 
Acum Kinkaid nu se mai ocupă de investigaţii, s-a axat pe 
securitate. Are o companie de pază și protecţie în Sandusky, 
însă tot păstrează resentimente faţă de Weston. 


VP - 42 


— Probabil că nu s-a opus prea mult. 

— Tu chiar te-ai agăța de un partener care nu mai vrea să 
lucreze cu tine? Joe fixa cu privirea o veioză metalică și o 
măsuță rotundă din sticlă, de lângă canapea. 

— Ai dreptate, am zis eu. 

— Am început să-i pun întrebări despre Weston, chestii simple 
despre relaţia dintre ei, cât timp au lucrat împreună... Se opri în 
mijlocul frazei și îmi arătă veioza: ai mutat aia, nu? 

De la ultima lui vizită întorsesem puţin veioza, o mutasem 
doar cât să nu mai bată lumina în ecranul televizorului. 

— Da, am mutat-o, cam acum un an, am minţit. Imbătrânești, 
Joe. Te lasă memoria. 

Îmi aruncă o privire care spunea că nu-l pot păcăli și continuă: 

— În orice caz, după un timp m-am hotărât să-l întreb de 
jocurile de noroc și de ruși. 

— Ştie ceva? 

— N-a auzit niciodată de ruși și zice că dacă polițiștii cred 
chestia cu jocurile de noroc înseamnă că gândesc cu fundul. 
După el, Weston nu a fost niciodată un împătimit al jocurilor de 
noroc. Îi plăcea să se ducă la Windsor pentru spectacol și pentru 
atmosfera de la cazinou, dar nu miza niciodată mult. Făcea 
pariuri sportive pentru că era fan. Susţinea că ar fi trebuit să se 
facă comentator sau reporter sportiv, știi, genul de expert din 
fotoliu. Kinkaid zice că era destul de bun când trebuia să 
ghicească un câștigător, dar niciodată nu băga prea mulți bani. 

— Poate că în ultimii ani l-a luat valul. 

Joe scutură din cap. 

— Asta am zis și eu, dar Kinkaid m-a contrazis. A spus că 
Weston era foarte atent cu banii, foarte strict cu bugetul, că își 
verifica zilnic conturile și săptămânal registrele contabile. Se 
pare că niciodată nu era mai conștient de ce face cu banii ca 
atunci când juca. Aloca întotdeauna o sumă fixă, pe care o 


numea „bani pentru nebunii” - pariuri, concedii, chestii de- 
astea. 
— Am înţeles. 


Mi-am pus picioarele pe vechea măsuţă pentru cafea și mi-am 
privit pantofii sport. Era cazul să-mi cumpăr unii noi, dar asta 
însemna să mă duc la magazin și să suport ca un puștan 
îmbrăcat în antrenor să mă bată la cap încercând să mă 


VP - 43 


convingă să cumpăr modelul nou. Poate c-aș mai putea să trag 
câteva luni de ăștia. 

— Faptul că juca foarte ponderat acum șase ani nu înseamnă 
că la fel proceda și acum șase luni. Oricine joacă regulat riscă să 
fie luat de val, am continuat eu. 

— S-ar putea. 

— A mai zis ceva Kinkaid? 

Joe dădu din cap, zâmbind. 

— L-am întrebat despre Jeremiah Hubbard. Se pare că Weston 
a lucrat la un caz în care era implicat și Hubbard chiar înainte 
să-i facă vânt lui Kinkaid. 

— Poate că Hubbard l-a vrut ca angajat personal, însă nu 
dorea să-l plătească și pe Kinkaid, am sugerat eu, gândindu-mă 
la numeroasele cecuri primite de Weston de la Hubbard. 

— Asta ar fi o întorsătură ciudată, dacă ţii cont că Hubbard nu 
era clientul, ci ţinta lor. 

— Ținta? 

— Te-ai prins. Weston a avut de-a face prima dată cu bătrânul 
Hubbard, când lucra pentru mama Hubbard. 

— Vorbește engleză, Esop. 

— Esop nu a scris despre mama Hubbard. A scris fabule, nu 
poezioare pentru copii. 

Am oftat. 

— Păstrează-ţi cultura generală pentru „Ştii și câştigi”, Joe. 
Mie spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Weston și Kinkaid au lucrat pentru doamna Rita Hubbard, 
preaiubita soţie a lui Jeremiah Hubbard. Îl suspecta că ar avea o 
relaţie și voia să dovedească asta. Lui Weston și Kinkaid nu le 
plăceau cazurile de bărbaţi care-și înșală nevestele, dar cine ar 
fi refuzat atâţia bani? Au acceptat cazul, iar Weston s-a cam 
ocupat de toate. Kinkaid mi-a povestit că a înregistrat angajaţi 
ai hotelului care declarau că l-au văzut pe Hubbard cu amanta 
lui, aveau fotografii, îl filmaseră chiar, ceea ce înseamnă o 
adevărată ameninţare. Servicii profesioniste, frumos lucrat. 
Bineînţeles, pe bani frumoși, plătiți de doamna Hubbard. 

— Fosta doamnă Hubbard, bănuiesc? 

— Nu. Aparent, părea pregătită să-l amenințe cu divorțul, dar 
n-a făcut-o. Nici nu mă mir. Jeremiah ar accepta orice, atât timp 
cât nu este obligat să piardă jumătate din avere printr-un partaj, 
iar ea nu era prea grăbită să-și piardă statutul social. Știi și tu 


VP - 44 


cum sunt cuplurile astea bogate - urăsc ideea unui scandal 
public. Mai bine să trăiască nefericiţi, dar să o știe doar ei, decât 
să fie pe prima pagină a ziarelor. 

— Există posibilitatea ca Weston să fi continuat să lucreze 
pentru ea? 

— Puțin probabil. Aici intervine însă partea interesantă: se 
pare că Hubbard l-a sunat pe Weston cam la o lună după 
finalizarea cazului. Jeremiah Hubbard, nu nevastă-sa. 

— Evident, furios. 

— S-o crezi tu. Weston s-a întâlnit cu el și apoi i-a povestit lui 
Kinkaid că Hubbard l-a ameninţat că îl scoate de pe piață dacă 
se mai amestecă vreodată în viaţa lui. Bănuiesc că nevastă-sa i- 
a povestit de Weston sau a aflat singur. 

— Ăsta-i praf în ochi. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. Adică întâi îl ameninţă că-l distruge și pe urmă îl 
angajează? Nici vorbă. Ori soţia lui Hubbard încă se folosea de 
serviciile lui, ori Weston l-a minţit pe Kinkaid. 

— De ce și-ar fi minţit partenerul? 

Am dat din umeri. 

— Oricum, intenţiona să scape de el, așa că, de ce nu? 
Probabil că Hubbard i-a oferit o slujbă bine plătită și nu voia să 
împartă banii. 

Joe își masă ușor tâmplele. 

— Adică Hubbard a fost atât de impresionat de rezultatele lui 
Weston încât a hotărât să-l angajeze personal, chiar dacă tipul i- 
a ruinat căsnicia și, probabil, și aventura extraconjugală? 

— De ce nu? Hubbard n-a câștigat milioane ţinând cont de 
sentimente personale; ci pentru că a fost diabolic de deștept și 
nemilos. Dacă avea nevoie de un detectiv și i-a plăcut cum a 
lucrat Weston, cred că l-ar fi angajat. Poate că dorea să-l elimine 
din echipa nevestei sale, ca să poată să-și vadă liniștit de alte 
relații. 

— Posibil. Oricum, nu cred că Weston a continuat să lucreze 
pentru soţia lui. N-avea cum să-l convingă pe avocatul soţului ei 
să îi semneze cecurile. 

M-am ridicat de pe canapea și m-am dus la bucătărie să fac 
cafea. Am pus cafeaua în filtru și m-am întors cu un pahar cu 
apă pentru Joe. 


VP - 45 


— Când ai făcut curăţenie ultima dată în haznaua asta? 
întrebă el, plimbându-și degetul pe măsuţă și apoi ridicând 
mâna să-mi arate praful. 

— Scoate-ți șorțul și lasă-l acasă când vii la mine, am replicat. 

— Ai aflat ceva despre ruși? 

Se auzea filtrul bolborosind și se simţea aroma de cafea din 
bucătărie. 

— Dainius Belov, am răspuns. Îţi spune ceva numele ăsta? 

— Normal. 

M-am încruntat. 

— Sunt singurul din oraș care n-a auzit de el? 

— Nu-l știi pe Dainius? LP, glumești? Cum ai reușit să lucrezi 
doi ani cu mine și să rămâi atât de prost? 

— Cine este? 

— Dainius este cel mai autentic șef de clan mafiot din orașul 
ăsta. Desigur, nu-i un don, ăștia sunt în mafia italiană, ci 
echivalentul rus. E aici de vreo cincisprezece ani, poate chiar 
mai mult. Îţi amintești cazul de pe Chester Avenue? 

— Nu. 

Gemu și își dădu ochii peste cap, ca și cum ar fi implorat cerul 
să-l ajute să se descurce cu partenerul lui cel idiot. 

— LP, mi-e rușine că lucrez cu tine. Cazul de pe Chester 
Avenue, cu furturile de mașini, a fost cel mai mare succes al 
departamentului din ultimul deceniu. 

— Nu m-am ocupat de mașini furate, lucram la narcotice. 

— Și eu, dar asta nu înseamnă că eram pe dinafară. Au găsit 
un depozit vechi, în partea de est a orașului, după Chester 
Avenue, în care erau vreo douăzeci de mașini furate. Au arestat 
doi dintre acoliţii lui Dainius, dar nu s-au putut atinge de el, 
pentru că nimeni n-a vrut să depună mărturie împotriva lui. Cu 
toate acestea, a fost un succes de zile mari, a ţinut prima 
pagină în ziare, ne-a făcut imagine bună. 

Îmi aminteam vag că se recuperaseră niște mașini furate, dar 
cu siguranță nu-mi aminteam de Belov. Totul se întâmplase în 
primii mei ani în poliţie, când munceam în tura de noapte și nu 
cunoșteam prea mulți detectivi. 

— Mai e implicat în afaceri cu mașini furate? 

— Din câte știu, da, însă cu siguranţă nu se limitează la asta. 
Și-a organizat o adevărată armată și are bani cu carul, pot să-ți 
garantez. Bău puţină apă și rămase privind ţintă fundul 


VP - 46 


paharului, ca și cum ar fi văzut ceva îngrijorător acolo. Vrei să 
spui că există vreo legătură între Dainius și nenorocițţii ăia care 
i-au făcut mașina praf lui Ambrose? 

— Asta mi s-a spus. l-am relatat discuţia mea cu Sellers, apoi 
m-am dus la bucătărie să-mi torn cafea. Când m-am întors, 
părea îngândurat. 

— Nu-mi place deloc combinaţia asta, spuse el. Jeremiah 
Hubbard și Dainius Belov? Nu poate ieși nimic bun de-aici. 

— Crezi că sunt mână-n mână? 

— Precis. Consider că îi leagă multe. 

— De exemplu? 

— Cadavrul lui Weston, spuse el, privindu-mă cu atenţie. 

Încuviinţai din cap. 

— Crezi că rușii i-au răpit soţia și fetița? 

— E posibil, deși nu văd ce motiv ar avea să le ţină în viaţă. 
Bineînţeles, în momentul de față nu-mi dă prin cap niciun motiv 
pentru că nu știm nimic. Dacă-mi amintesc bine - nu mă-nșală 
niciodată memoria - unii dintre băieţii lui Belov au făcut parte 
din Spețnat. Știi, varianta sovietică a forţelor noastre speciale și 
a unităţilor de operaţiuni sub acoperire. 

— Sună a gașcă periculoasă. 

— Mda. Joe rânji. Dar măcar noi știm cine ne sunt adversarii, 
spre deosebire de ei. 


VP - 47 


6. 


Casa lui Wayne Weston din Brecksville avea un aer de 
eleganţă modestă. Clădirea mare, din cărămidă, era 
impresionantă și, evident, scumpă, însă nu extravagantă. Aleea 
de acces era încadrată de un șir de molizi. Sub copaci, unde nu 
ajunseseră razele soarelui, încă mai existau petice de zăpadă. 

In spatele casei era un garaj pentru două mașini. Totul în jur 
dădea impresia de liniște și pace. Poliţia percheziţionase 
proprietatea centimetru cu centimetru, dar hotărâsem să o 
vedem și noi, să încercăm să înțelegem mai bine cine fusese 
Wayne Weston și ce viaţă ducea cu familia lui. 

De îndată ce răsări soarele și oamenii normali începură să 
plece spre serviciu, eu și Joe ne înfiinţarăm în casa unui mort, 
încercând să ne familiarizăm mai bine cu decedatul. Un mod 
minunat de a începe ziua. 

Buick-ul lui John Weston era parcat în faţa garajului. Am oprit 
lângă el. În spatele casei era un spaţiu amenajat pentru grătar și 
o masă de picnic. L-am găsit pe John Weston la masă, privind 
rămășițele omului de zăpadă din curte. 

— Nepoata mea l-a făcut, spuse el cu o voce tristă. Cu o zi 
înainte... înainte să dispară. 

Omul de zăpadă se topise încet și abia dacă mai avea vreo 
șaizeci de centimetri. Morcovul pus pe post de nas alunecase și 
zăcea în iarbă. Pe cap avea o căciuliță roz. Ochii, care 
rămăseseră la locul lor, se holbau la John Weston, parcă 
provocându-l. Părea să spună: „Eu sunt încă aici, dar ea nu mai 
este”. 

Weston își desprinse cu greu privirea și ne dădu o cheie: 

— Este de la ușa din faţă. Intraţi, staţi cât vreți. Scotociţi tot, 
nu-mi pasă. Eu nu mai pot intra acolo. 

Acolo. Se purta ca un copil căruia îi e frică să coboare în beci. 
Unui copil i-ar fi fost teamă de ce ar putea găsi în beci. Lui John 
Weston îi era teamă de ce nu va găsi în casă. 

Joe luă cheia, descuie și intrarăm în casă. Ușa din faţă dădea 
într-un hol cu pereţii lambrisaţi. În stânga, era o cameră micuță, 
cu o canapea, un balansoar din lemn și o mașină veche de 


VP - 48 


cusut. Câteva tablouri pe pereţi, o măsuţă cu numere vechi din 
Time și cam atât. Am luat-o la dreapta și am intrat în bucătărie. 
Ne-am uitat prin dulapuri și sertare. Frigiderul era plin cu 
mâncare. Totul era atât de ordonat și bine organizat încât aveai 
impresia că locatarii urmau să se întoarcă din clipă-n clipă. 

Lângă bucătărie era sufrageria, cu o masă de stejar la care 
puteau sta douăzeci de persoane. Urma camera de zi, cu 
mobilier bine întreţinut și confortabil. Aici fusese găsit cadavrul 
lui Weston, dar acum nu se mai vedea nicio urmă. Am cercetat 
încăperea cu atenţie, întorcând pernele și scoțând casetele 
video din carcase. Era doar o formalitate, căci polițiștilor nu le-ar 
fi scăpat nimic. Oricum, era mai bine decât să ne uităm în jur și 
să simţim cât de pustie este casa. După ce am terminat, ne-am 
întors de unde plecasem și am luat-o la stânga. Nu scosesem o 
vorbă de când intrasem. Era o liniște apăsătoare. Casa păstra 
acea atmosferă de familie; aveai impresia că în secunda 
următoare se va deschide ușa și vei auzi vocea femeii și râsul 
copilului. 

Din hol se putea intra în patru încăperi. Prima era o baie, iara 
doua o cameră de lucru cu un birou mare, un fișet și două rafturi 
pentru cărţi. Biroul era gol, și pe jos se vedeau câteva cabluri 
electrice. Probabil, acolo fusese computerul lui Weston, pe care-l 
luaseră polițiștii. Pe rafturi erau fotografii de familie, un program 
înrămat de la Seria Mondială din '53 și câteva romane de John 
Grisham și Dean Koontz. 

Am început cu sertarele biroului și cu fișetul. Două dintre ele 
erau goale. În celelalte erau pliante cu instrucțiuni de utilizare a 
aparaturii casnice, dosare de la asigurări, anuare vechi de liceu, 
cataloage de echipamente și tot felul de alte lucruri fără nicio 
legătură cu munca lui Weston. Singurul dosar interesant 
conţinea documentele lui militare. Foaia de trecere în rezervă 
descria  instrucția de specialitate pe care o făcuse; era 
impresionantă. Weston era calificat ca scafandru de luptă, 
specialist în misiuni aeropurtate, specialist în misiuni de 
recunoaștere, specialist în demolări. Era expert în tir cu pistolul 
și cu pușca. Te lăsa pur și simplu cu gura căscată. Tatăl meu se 
lăuda adesea cu instrucția din cadrul corpului expediționar, dar 
nu se compara cu cea a lui Weston. 

— Ai găsit ceva? întrebă Joe, uitându-se peste umărul meu. 


VP - 49 


— Doar asta. l-am întins dosarul și apoi l-am parcurs 
împreună. Weston fusese decorat, dar nu se dădeau detalii 
despre misiuni. Așa e procedura cu soldaţii de la operaţiuni 
speciale. Fusese trecut în rezervă cu onoruri. 

— Impresionant, spuse Joe. Dar nu prea ne ajută. Nimic 
interesant nici în birou, doar dacă ai nevoie de scotch sau de 
creioane. Am găsit însă cartea asta de vizită. Fii atent la iniţiale. 

Îmi dădu un plic alb, cu adresa lui Weston pe el. Ștampila 
poștei era de la începutul lui februarie, cu câteva săptămâni 
înainte de moartea lui Weston. Nu exista adresa expeditorului. 
În plic era o carte de vizită simplă, dar elegantă, cu margine 
aurie. Cineva scrisese cu un stilou cu cerneală neagră: 
„Mulţumiri pentru încă o misiune bine îndeplinită. A avut efectul 
scontat”. Nicio explicaţie despre misiune sau despre efectul 
acesteia. Mesajul era semnat J.E.H. 

— Hubbard? 

Joe ridică din umeri. 

— Habar n-am de la ce vine inițială din mijloc, dar este posibil. 
Vom lua scrisoarea. Poate reuşim să verificăm scrisul. 

— Şi dacă este scrisul lui Hubbard? 

— Tot n-are nicio valoare, dar cel puțin vom ști pe cine să 
dăm vina. 

Am continuat căutările în camerele următoare. Joe a intrat în 
dormitorul mare, iar eu m-am dus în camera lui Elizabeth 
Weston. Era o încăpere luminoasă, cu pereţii vopsiți în roz și o 
grămadă de jucării din pluș risipite pe jos. O casă de păpuși 
mare, din plastic, trona într-un colț. Totul exprima inocenţă și 
fericire. Fereastra dădea în curte, unde John Weston încă mai 
privea omul de zăpadă pe care-l făcuse nepoata lui. Soarele 
strălucea puternic și omul de zăpadă sclipea în bătaia razelor, 
topindu-se încet. Weston îl privea și el și mi-am zis că are măcar 
satisfacția de a-l vedea dispărând încet. Poate că, în momentul 
ăsta, însemna ceva pentru el. 

De galerie era prins un fir de gută, de care atârna o prismă de 
cristal, în formă de inimă, care reflecta razele de soare, 
distorsionând lumina și scăldând perdelele albe în curcubeie. 
Am luat-o și mi-am plimbat degetul pe suprafaţa șlefuită, apoi 
am scos firul și am pus-o în buzunar. Fusese o decizie spontană 
și nu-mi explicam ce m-a determinat să fac asta. Voiam să fiu 
sigur că nu voi uita niciodată camera asta și fetița. 


VP - 50 


Am scotocit prin dulapuri și sertare, mișcându-mă rapid, 
răscolind printre haine, jocuri, jucării. Am închis ultimul sertar 
fără să fi găsit nimic și m-am așezat pe marginea patului, 
respirând greu. Nu-mi dădusem seama că-mi ţineam respiraţia. 
Nu voiam să respir în camera fetiţei. Dacă nu respiram, poate 
voi putea ieși spunându-mi că n-am intrat niciodată acolo, că nu 
s-a întâmplat nimic, că acest copil de cinci ani nu a dispărut, iar 
tatăl ei nu a murit. 

Am simțit o apăsare care nu era oboseală, ci doar conștiința 
faptului că trăiesc într-o lume în care copiii pot dispărea fără 
urmă din camere frumoase, pline de nevinovăție, ca asta. M-am 
aplecat și am început să mă uit la animalele din pluș. Erau zeci - 
de la ursuleţi la iepuraşi, dar în special pisoi. Am răsucit câteva, 
le-am strâns, am simţit cât sunt de moi și m-am uitat în ochii lor 
de plastic, de parcă ar fi putut să-mi spună ceva. Câteva purtau 
hăinuțe, altele mișcau lăbuţele. Un ursuleţ cu mutră studioasă 
purta ochelari din plastic și avea o bucăţică de cretă, tot din 
plastic, într-o lăbuţă, și o tablă la subrat. L-am tras mai aproape 
și am văzut că sub tablă era un carnet micuţ, care se închidea 
cu un pocnet. L-am scos, l-am deschis și am descoperit că nu 
mă înșelasem. Pe prima pagină, o mână de femeie scrisese: 
„Crăciun fericit, Betsy! Cu dragoste, mama și tata”. L-am răsfoit 
în grabă. Paginile erau acoperite cu desene și cu un scris de 
copil. Tot felul de abţibilduri, o grămadă de inimioare și numele 
Betsy, scris în culori diferite. Din când în când, câteva propoziţii 
stângace. „Mama mi-a făcut supă” scria pe o pagină. In fiecare 
lună fetița scrisese cinci-șase pagini. Pe fiecare pagină, era 
consemnată data. „Aprilie” era scris perfect, dar „februarie” îi 
dăduse ceva de lucru. Am dat paginile, până am ajuns la ultima 
scrisă: era 4 martie, cu o zi înainte ca descoperirea cadavrului 
lui Weston și ca investigaţiile pentru a da de urma lui Betsy 
Weston și a mamei sale să devină știrea-bombă a presei. 

Joe băgă capul pe ușă. 

— N-am găsit nimic în dormitor. Ceva interesant? 

— Sunt în viaţă, Joe, am zis fără să mă întorc. 

— Poftim? 

— În noaptea în care a dispărut, Betsy Weston a scris asta în 
jurnal. 

Joe traversă camera și îngenunche lângă mine, apoi citi 
propoziţia scrisă stângaci, cu un creion verde: 


VP -51 


În seara asta mi-am luat la revedere. 


VP - 52 


7. 


„În seara asta mi-am luat la revedere”. Joe citi cu voce tare, 
apoi își ridică privirea spre mine. Ce dracu' înseamnă asta? 

— Înseamnă că știa că o să plece. 

— Foarte frumos gândit, spuse el. Dar nu prea ai probe care 
să confirme. 

— A notat sau a desenat ceva în jurnalul ăsta în fiecare zi, iar 
în noaptea în care a dispărut, împreună cu mama ei, a scris 
asta. Tu consideri că nu înseamnă nimic? 

Citi din nou, apoi oftă, îngândurat. 

— N-am spus că nu înseamnă nimic. Mă întreb doar cum 
putea să scrie asta. Și-a luat la revedere de la ce? De la casă 
sau de la tatăl ei? 

— Poate de la amândoi. 

— Păstrează jurnalul, spuse Joe, dar nu i-l arăta bătrânului. Nu 
e nevoie să-l convingem că sunt în viață. 

Am ieșit din casă și ne-am dus la garaj. Rămăseseră două 
mașini, o Toyota sport și un Lexus. Julie Weston și fiica ei nu 
plecaseră cu una dintre mașinile familiei, dar asta nu însemna 
că nu erau în viaţă. 

Ne-am întors la John Weston și i-am înapoiat cheia. 

— Aţi găsit ceva util? întrebă el. 

După un scurt schimb de priviri între noi, Joe răspunse: 

— Am văzut casa și asta e util, domnule Weston. 

Bătrânul se uită la el cu o privire inexpresivă și rămase tăcut. 
Am plecat, promițând să ţinem legătura. Când am ieșit de pe 
alee, încă stătea la masă. M-am întrebat dacă are de gând să 
rămână acolo toată ziua. 

— Ei bine, începu Joe pe când conduceam, n-a ajutat prea 
mult. Tu ești convins că sunt în viaţă, după ce ai citit o 
propoziţie în jurnalul unei fetițe. Nu te contrazic, dar asta nu ne 
ajută să le găsim. 

— Nu, am recunoscut eu, deloc. 

Am intrat pe Brecksville Road și am luat-o spre nord, spre 
oraș, urmând calea șerpuită a râului Cuyahoga, către centru, 
apoi către Flats. Soarele strălucea, iar termometrul digital indica 


VP-53 


zece grade. Nu era destul de cald pentru mine, dar însemna cea 
mai ridicată temperatură din ultimele luni. larna se încăpăţâna 
să nu cedeze locul primăverii. Fusese o iarnă lungă, grea, cu 
zăpezi de aproape patruzeci de centimetri și temperaturi 
scăzute din cauza vântului rece ce bătea dinspre lac. In jur de 1 
martie, am început să nu mai suport. Mă enervau resturile de 
zăpadă, mă înfuria fiecare prognoză ce anunţa încă o furtună și 
aerul rece care îmi tăia respiraţia de câte ori ieșeam să alerg. 

— Următorul pas? întrebă Joe, întrerupându-mi şirul 
gândurilor. Mi-am luat ochii de pe camioneta din fața noastră și 
l-am privit fără să înţeleg. 

— Ești aici? Ce crezi că ar trebui să facem în continuare? 

Mi-am întors privirea spre drum și am ridicat din umeri. 

— Nu știu. Acum avem câteva posibilităţi, dar nu fapte și nicio 
probă serioasă. Se pare că trebuie să facem valuri, să vedem ce 
provocăm. 

— Corect, aprobă Joe. Întotdeauna ai fost pentru abordarea 
directă. 

Am zâmbit. 

— Nu-ţi merge mintea, folosește arma! 

— Extraordinar! Dădu din cap. Deci, cu cine începem? Vrei să 
îi găsim pe ruși și să ne încercăm bâtele pe mașina lor? 

— Trebuie să rămână ceva și pe mâine, am răspuns. Mă 
gândeam să începem cu Jeremiah Hubbard. 

— Să-i facem mașina praf? 

— Doar dacă refuză să discute cu noi. 

Joe se întoarse spre mine ca să vadă dacă vorbesc serios. 

— Chiar vrei să vorbim azi cu Hubbard? 

— De ce nu? Până de curând, el - sau asociaţii lui, dacă vrei 
să fim hipercorecţi - îl plăteau pe Weston pentru anumite 
servicii. Este singurul lucru pe care putem să-l demonstrăm 
până acum. Am putea să-l facem public. 

— Și crezi că va fi atât de impresionat de abilităţile noastre 
încât va mărturisi că are legături cu mafia rusă și ne va lăsa să-l 
arestâăm? 

— Greu de anticipat reacţia lui, am răspuns. Dar e și mai greu 
să-ți imaginezi că există cineva care nu ar fi uluit de abilităţile 
noastre. 

Joe își trecu mâna prin părul scurt și își masă ceafa, ca și cum 
ar fi încercat să alunge durerea care-l sâcâia. 


VP - 54 


— La naiba, exclamă el în cele din urmă. N-am nicio idee mai 
bună. Și, în afară de asta, întotdeauna mi-am dorit să-l cunosc 
pe Hubbard. 

— Ştii unde e biroul lui? 

— Chiar în centru. Terminal Tower, ceva de genul ăsta. 

— Minunat. Sunt sigur că ar fi încântat să ne arate peisajul. 

— Unul cu averea lui? 

Am verificat în cartea de telefon și am constatat din nou că 
memoria lui Joe nu dădea greș: birourile lui Hubbard erau în 
clădirea Terminal Tower, indiscutabil, cea mai renumită clădire 
din oraș. Pe vremuri fusese cea mai înaltă, a doua ca înălţime în 
lume, dar acum este depășită de Key Building. Totuși, Terminal 
Tower are ceva în plus față de ceilalți zgârie-nori, indiferent de 
dimensiunile acestora. Birourile din această clădire se închiriază 
pe sume exorbitante și pariez că al lui Hubbard era printre cele 
mai scumpe. 

Ajunși în centru, am parcat în garajul de la Tower City, într-un 
loc care fusese proiectat pentru mașini gen Geo Metro sau 
Honda Civic, nu pentru camionete. Apoi am intrat în clădire. În 
hol am găsit un registru din care am aflat că birourile lui 
Jeremiah Hubbard erau situate la etajele treizeci și doi și 
cincizeci și doi. 

— Mamă, exclamă Joe, ce-ar fi s-o luăm în sus pe scări? 

Ușa liftului se deschise cu un clinchet. Am ridicat din umeri: 

— Dacă tot e liftul aici, am putea să-l luăm. 

Am urcat, apoi am mers de-a lungul coridorului până când am 
ajuns la biroul lui Hubbard. Am deschis ușa și am intrat într-o 
încăpere cu covoare de pluș, mobilier de nuc și corpuri metalice 
de iluminat, ornamentale. Pe pereţi erau câteva tablouri. O 
fântână arteziană în miniatură bolborosea încet în stânga 
camerei. Probabil că numai mobila și decorațiunile interioare 
costaseră chiria noastră pe zece ani, iar acesta era doar biroul 
secretarei. 

O femeie atrăgătoare, între două vârste, ridică privirile de pe 
monitor și ne zâmbi. Vorbea la telefon, stabilind niște 
programări și, în același timp, scria ceva cu o viteză 
impresionantă. Atenţie distributivă excelentă, mi-am zis. Ridică 
o mână de pe tastatură pentru a ne asigura prin gesturi că se va 
ocupa imediat de noi, apoi a revenit la discuţia telefonică și la 
documentul ei. 


VP -55 


Ne-am așezat pe niște fotolii din piele care se asortau de 
minune cu mobilierul. 

— Nu e rău, am comentat. Bineînţeles că nu are aerul 
nostalgic al biroului nostru, cu scaunele de colecţie, dar arată 
destul de decent. 

— Poate că ar fi cazul să ne gândim să mutăm sediul, spuse 
Joe. 

— Poate. 

Secretara termină convorbirea, apăsă un buton ca să 
întrerupă legătura și ne privi din nou. 

— Îmi cer scuze că a trebuit să așteptați, spuse ea. Aveţi o 
întâlnire programată? 

— Nu, răspunse Joe. Sperăm să putem obţine o scurtă 
întâlnire neanunţată. Nu durează mult. 

— Înţeleg. Și cu cine doriţi să vă întâlniți? 

— Jeremiah Hubbard, preciză Joe. 

Ne zâmbi amabil, politicos. Era genul de zâmbet cu care 
răspunzi unui copil de patru ani când îţi spune că vrea să 
piloteze un avion. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Domnul Hubbard nu acceptă nicio 
întâlnire neprogramată. Este o persoană foarte ocupată. 

— Haideţi, intervenii eu, la un moment dat obosește să-și tot 
numere banii. Poate că i-ar prinde bine o mică schimbare de 
program. 

— Domnul Hubbard nu acceptă schimbări neprogramate, 
insistă secretara, cu același zâmbet. Avea o gură foarte 
frumoasă, buzele pline, dar nu exagerat de mari, și dinți albi, 
frumoși. 

— Aţi putea măcar să îl întrebaţi. Cred că dorește să discute 
cu noi, mai mult decât vă imaginaţi dumneavoastră. Spuneţi-i că 
dorim să vorbim despre Wayne Weston. 

Ridică ușor sprâncenele. De câteva zile, povestea lui Weston 
era știrea principală, deci nu se putea ca numele lui să nu 
atragă imediat atenţia. Femeia formă un număr de telefon și 
vorbi încet câteva secunde, după care închise. 

— Domnul Hubbard este încântat să vă primească, ne anunţă 
ea. Vă rog să mă urmați. 

L-am privit pe Joe, ridicând din sprâncene. Nu mă așteptasem 
să fie chiar atât de ușor. 


VP - 56 


Secretara se ridică de la birou și ne conduse de-a lungul altui 
coridor, în timp ce eu îi admiram jocul coapselor sub rochia 
albastră, elegantă, pe care o purta. Am încercat să mă păcălesc, 
să pretind că pentru mine se mișcă așa. 

La capătul coridorului, ne-am oprit în faţa unei uși duble, fără 
plăcuță cu nume. Biroul lui Hubbard. Numai el putea avea uși 
duble, numai el era atât de important încât să nu aibă nevoie de 
nume pe ușă. 

Secretara deschise și intră, făcându-ne loc și nouă. 

Am trecut pe lângă ea și am pășit într-un birou care-ţi tăia 
respiraţia. Nu era atât de spaţios pe cât mă așteptam, dar era 
destul de mare încât să joci liniștit o partidă de tenis. Mobilierul 
din lemn de nuc era decorat cu gust, dar atenţia ţi-o atrăgea 
fereastra uriașă, ovală, cu vedere spre oraș. Vedeam, treizeci și 
două de etaje mai jos, fântâna-monument dedicată amintirii 
eroilor, sclipind în soare. Am vrut să mă duc la geam, să mă 
aplec și să admir peisajul pentru câteva minute, dar Jeremiah 
Hubbard se ridică de la birou. Era evident că nu e momentul să 
admir peisajul. 

— Domnilor, spuse el, îndreptându-se spre noi și întinzându- 
ne mâna, pe când secretara închidea ușor ușa în urma noastră. 

Hubbard purta un costum albastru, își ţinea spatele drept, 
umerii trași, bărbia ridicată, dar era evident că, sub hainele 
atent croite, corpul lui era mai puţin ferm decât părea. Părul alb, 
cârlionţat, îmi amintea de o perucă pudrată. Avea pielea întinsă 
și buzele subţiri, ușor trase. Chirurgie plastică, probabil, ca să nu 
dezvolte o bărbie dublă în viitorul apropiat. Nu era un bărbat de 
o frumuseţe izbitoare, dar se făcea ușor remarcat datorită 
aerului de absolută încredere în sine, care răzbătea din fiecare 
gest și din expresia ochilor. 

— Lincoln Perry, m-am prezentat, strângându-i mâna. Este o 
plăcere să vă cunosc, domnule. Partenerul meu, Joe Pritchard. 

Dădu din cap, fără să spună nimic și îi strânse mâna lui Joe. 
Apoi se întoarse și se așeză la birou cu un oftat. O clipă am avut 
senzația că urmează să fim aruncaţi afară pentru că am 
îndrăznit să dăm buzna în biroul lui și să-i irosim timpul preţios. 
Timpul este bani, așa se spune, iar Jeremiah Hubbard ţinea la 
banii lui. 

— Ei bine, spuse el, scoțându-și ochelarii și punându-i pe 
birou, ce doriți? 


VP - 57 


Joe mă privi și eu îi făcui semn să înceapă. 

— Am vrea să discutăm cu dumneavoastră în legătură cu 
Wayne Weston, spuse el. 

Hubbard își plimbă vârful limbii peste buzele subţiri și se 
încruntă. 

— Este acel Weston despre care se tot vorbește la știri în 
ultimul timp? 

— Exact, confirmă Joe. 

Hubbard încuviință din cap, apoi se sprijini de spătar și ne 
privi în tăcere vreo zece secunde, după care ridică din 
sprâncene și făcu un gest cu mâna, invitându-l pe Joe să 
continue. 

— L-aţi cunoscut pe domnul Weston? întrebă Joe. 

— De ce vă interesează? 

— Avem motive să credem că lucra pentru dumneavoastră, 
domnule Hubbard, răspunse Joe. Speram să ne spuneţi câte 
ceva despre asta. 

— De ce credeți că lucra pentru mine? 

— Pentru că, recent, a încasat cinci cecuri de la companii la 
care sunteţi asociat, iar directorii respectivelor companii susţin 
că nu au avut de-a face cu el. 

— Sunt asociat la multe companii, domnule Pritchard. 

— Înţeleg, domnule. Întrebarea mea este dacă l-aţi angajat 
vreodată pe Wayne Weston, atacă Joe direct. 

Hubbard își puse mâinile pe birou, își încrucișă degetele, apoi 
se aplecă în faţă. 

— În cazul în care aș fi angajat o persoană ca domnul Weston, 
aș fi făcut-o pentru o chestiune confidențială, potenţial delicată, 
de acord? 

— Nu intenţionăm să ne amestecăm în viața dumneavoastră 
personală. Am fost solicitați să investigăm posibilitatea ca 
domnul Weston să fi fost ucis și, pentru a face acest lucru, 
trebuie să analizăm ultimele cazuri de care s-a ocupat. Trebuie 
să știm la ce lucra. 

— Cine v-a angajat pentru asta? 

— Tatăl lui Weston. 

Expresia lui Hubbard se schimbă puţin. Era o relaxare 
aproape imperceptibilă, o ușoară destindere a ridurilor de pe 
fața lui. Părea mai liniștit. M-am întrebat pentru cine crezuse că 


VP - 58 


lucram și de ce prefera să audă că suntem angajaţi de tatăl lui 
Wayne Weston. 

— Domnilor, spuse el, mă tem că nu pot să vă fiu de niciun 
folos. 

Joe dădu aprobator din cap. 

— Respectăm alegerea dumneavoastră, domnule Hubbard. 
Totuși, vreau să mă asigur că realizaţi faptul că vom continua 
investigaţiile pentru elucidarea acestei ipoteze, chiar dacă nu 
doriți să cooperați. 

Relaxarea de pe faţa lui Hubbard dispăru brusc. 

— Cât de mult câștigați din cazul ăsta? întrebă el. Cât 
câștigați pentru a mă hărțui, pe mine și pe asociaţii mei? 

Joe se încruntă. 

— Nu avem deloc intenţia de a hărțui pe cineva, domnule. Am 
fost angajaţi pentru a cerceta ultimele cazuri ale lui Wayne 
Weston și, dacă descoperim că eraţi implicat, va trebui să 
investigăm această informaţie. 

— Cât? repetă Hubbard. 

— Nu știu, răspunse Joe. Depinde de cât de mult va dura 
soluționarea cazului. Ce importanţă are? 

— Mai mult de douăzeci de mii? 

Joe mă privi și zâmbi ușor. 

— Nu, nu cred că vom depăși această sumă. 

— Atunci vă dau douăzeci de mii, spuse Hubbard. Douăzeci de 
mii de dolari doar ca să păstraţi distanța faţă de mine și de 
asociaţii mei. 

L-am privit atent. Eram în biroul lui cam de două minute, 
pusesem doar câteva întrebări și era dispus să ne plătească 
douăzeci de mii de dolari ca să-l lăsăm în pace. 

— Cu tot respectul cuvenit, domnule, interveni Joe, nu înţeleg 
motivul pentru care ne faceţi această ofertă. 

Hubbard dădu din mână, ca și cum n-ar fi contat. 

— Sunt un om foarte ocupat cu probleme mai importante 
decât voi și întrebările voastre. Sunt destul de stresat și fără 
asta. Merită să vă ţin la distanţă. Pentru mine, douăzeci de mii 
de dolari sunt echivalentul a zece dolari pentru voi. Făcu o 
pauză și ne privi dispreţuitor. Sau poate zece cenți. 

Am izbucnit în râs, iar Joe dădu din cap dezaprobator. 

— N-a mai încercat nimeni să ne mituiască pentru a abandona 
un caz, spuse el, însă mă tem că va trebui să vă refuzăm oferta. 


VP - 59 


Avem deja un client și am promis să facem tot ce putem pentru 
a-l ajuta. Dacă acceptăm oferta dumneavoastră îl lăsăm pe el 
baltă și nu am deloc intenţia să fac așa ceva. 

Hubbard zâmbi disprețuitor, dar dădu din umeri, ca și cum nu 
i-ar fi păsat, ca și cum ne-ar fi oferit o cafea și l-am fi refuzat 
pentru că nu consumăm produse care conţin cafeină. 

M-am uitat la Joe și apoi la Hubbard. 

— Domnule Hubbard, am început, meseria noastră este să 
descoperim tot felul de lucruri. Dacă Weston a lucrat pentru 
dumneavoastră, vom afla. Vom mai afla ce anume, când și de 
ce. Puteţi să scutiți pe toată lumea de bătăi de cap și să ne 
spuneţi acum sau să ne expediaţi. Dar să nu credeţi nicio clipă 
că refuzul de a coopera cu noi ne va opri. Ne va întârzia doar. 

Era prima dată când vorbeam, după ce ne prezentasem, iar 
Hubbard se întoarse spre mine cu un aer nemulţumit, agresiv. 
Era genul de privire schimbată pe vremuri în baruri și urmată, 
de obicei, de un pumn în faţă sau de un tac de biliard rupt pe 
spatele cuiva. Era o privire de bătăuș care, în biroul ăsta 
elegant, în ochii unui bărbat cu maniere atât de rafinate, părea 
total deplasată. 

— Mă dezgustaţi, spuse el, pe o voce joasă, scrâșnind din 
dinţi. Vă petreceţi toată viața în mizerie. Vă faceți o carieră din 
asta, scotocind, trăgând cu ochiul prin gaura cheii, răscolind prin 
viaţa personală. Nu aveţi simţul onoarei, deoarece meseria vă 
impune să uitaţi de onoarea voastră, pentru a-i putea împroșca 
cu noroi pe alţii. Și vi se pare normal. Nu câștigați prea mult, dar 
asta nu vă deranjează pentru că munca în sine vă aduce 
satisfacţii. Vă place să întoarceţi pe dos vieţile altora, doar 
pentru că știți foarte bine cum să provocaţi, cum să hărțuiţi. Mi- 
e scârbă de voi, mai adăugă el, cu vocea tremurând de furie. 

Am fluierat ușor, m-am uitat la Joe și am dat din cap. 

— Ştiam că suntem doar niște nenorociţi, dar nu mi-am dat 
seama că suntem atât de răi. 

— leșiţi din biroul meu, strigă Hubbard. 

— Aţi auzit vreodată de un tip pe nume Dainius Belov? am 
întrebat. 

Tresări, apoi respiră adânc și își desfăcu puţin nodul cravatei, 
încruntându-se de parcă ar fi fost surprins și dezamăgit de 
propria-i reacţie, de parcă întrebarea mea ar fi atins o parte a 


VP - 60 


minţii pe care hotărâse să o păstreze inactivă în timpul discuţiei 
cu noi. 

— Dacă mai aveţi întrebări, luaţi legătura cu avocatul meu, 
domnul Richard Douglass, spuse el pe un ton calm. 

— Dicky D., am comentat. Ce mai face vulpea bătrână? 

— Afară, spuse Hubbard pe un ton apăsat. 

— Dicky D.? întrebă Joe. 

— Încercam să nu par intimidat, am răspuns teatral. A mers? 

— Nu. 

Ne-am ridicat. Joe s-a întors cu spatele la el. 

— O să vă las numărul nostru de telefon. Poate vă răzgândiți, 
spuse el. 

— Nicio șansă, răspunse Hubbard. 

— Pentru orice eventualitate, insistă Joe, mă simt mai bine 
dacă știu că îl aveţi. Aveţi vreo foaie pe care să-l notez? 

— Am eu cartea de vizită, m-am oferit. 

Joe dădu din cap, enervat. 

— Vreau să-i las domnului Hubbard numărul meu de acasă. 
Este important. 

— V-am cerut să plecaţi, spuse Hubbard. Este nevoie să chem 
agenţii de pază? 

— Domnule, vreau doar o foaie pe care să vă scriu numărul 
meu de telefon, după care nu vă mai deranjăm, insistă Joe, 
ducându-se la birou și luând o foaie albă, pe care o îndoi și o 
rupse în două. Își notă numele și numărul de telefon, apoi îi 
întinse hârtia: în caz că vă răzgândiţi. 

— leșiţi, ne ordonă Hubbard. 

Am plecat. Pe când pășeam în hol, Hubbard urlă după noi să 
închidem ușa. Am lăsat-o deschisă și l-am urmat pe Joe. 

Secretara cea drăguță ne zâmbi. 

— N-a durat mult, spuse ea. 

— Avem chestiuni importante de rezolvat, am răspuns. Nu ne 
puteam permite să pierdem prea mult timp cu Hubbard. 

Ajunsesem lângă ușă, când Joe se opri brusc și se întoarse 
spre ea: 

— Scuzaţi-mă, spuse el, știți cumva celălalt prenume al 
domnului Hubbard? 

— Elisha, răspunse ea. 

— Jeremiah Elisha, repetă el, închizând ușa în urma noastră. 
Sonor. 


VP - 61 


Ajunși în lift, am comentat: 

— Ce întrebare vicleană! Aș zice că Hubbard a scris biletul 
respectiv, nu? 

Joe îmi întinse jumătatea de foaie pe care o rupsese. Era 
aceeași hârtie pe care o găsisem în casa lui Weston. 

— Frumos, ce să zic. Ai ochi buni. 

— Ar fi frumos dacă ar demonstra ceva. Din păcate, nu este 
cazul. Biletul nu spune nimic și, de altfel, bânuiam că este de la 
Hubbard. 

Am mers în tăcere până la mașină. Cred că ne așteptam 
amândoi ca Hubbard să își trimită agenţii de pază după noi, să 
ne pună cătușe și să ne târască până în biroul lui ca să-i închid 
ușa. 

— Un tip prietenos, spuse Joe. Mă așteptam să fie mai gomos, 
la banii lui, dar e un om cu picioarele pe pământ. 

— Cu picioarele, da, am convenit eu. Desigur, noi suntem 
doar niște gunoaie, ne bălăcim în noroi. 

Joe izbucni în râs. 

— Frumos discurs. Ce tevatură, cât de mult îl dezgustăm... 
Unic! 

— Se pare că am reuşim să-i tulburăm calmul. Cam ciudat, un 
om care nu are nimic de ascuns să-și piardă cumpătul în halul 
asta. 

— Aproape la fel de ciudat ca și oferta pe care ne-a făcut-o. 

— Douăzeci de mii de dolari, o grămadă de bani, am spus, 
deschizând portiera. Poate că am fost nebuni să nu o acceptăm. 
De fapt, nu-mi place că ai refuzat fără să mă consulți. 

— Foarte nepoliticos, de acord, răspunse Joe, așezându-se 
mai bine, în timp ce eu porneam motorul. Nu știu cum îmi 
permiţi să iau astfel de decizii de unul singur. Dar, dacă te 
consolează cu ceva, probabil că riscăm să fim împușcați dacă 
insistăm să investigăm cazul ăsta. 

— Mă simt mai bine acum. Douăzeci de mii sună bine, dar nici 
nu se compară cu plăcerea de a înfrunta mafia rusă. Trecem pe 
la ei acum? 

— O să-i căutăm. Nu ţin să discut acum cu ei. 

— Sună bine, tataie. Nu vreau să te grăbesc. 

Mi-au trebuit vreo cinci minute să ies din parcare. Spaţiul era 
mic și în spate era parcată o dubiţă, asta ca să-mi facă viaţa mai 
ușoară. Am dat în spate câţiva centimetri, am tras de volan, am 


VP - 62 


înaintat, am tras de volan din nou, apoi am mers în marșarier ca 
să mai câștig câţiva centimetri. 

Joe oftă. 

— Locuim într-un oraș, începu el. Întotdeauna ai stat la oraș. 
De ce simţi nevoia să conduci monstruozitatea asta? Treci prin 
vreo criză de identitate? Te crezi cowboy? Vrei să-ţi cumpăr 
cizme și pălărie? Eventual și niște pinteni? 

— Joe, tu conduci un Taurus, așa că ţine-ţi gura, scoate capul 
pe geam și spune-mi dacă am loc în spate. 


VP - 63 


8. 


Vladimir Rakic și Alexei Krashakov locuiau chiar în zona în 
care copilărisem. Eu stătusem pe o stradă îngustă care dădea în 
Clark Avenue, iar ei împărțeau o căsuţă, la vreo douăsprezece 
blocuri distanţă, spre sud. Nu știam să fi fost vreodată locuită, 
însă treceam des pe-acolo în copilărie. Intr-un fel, faptul că 
locuiau pe teritoriul meu făcea să-mi displacă și mai mult. 

Am trecut de câteva ori pe lângă clădire înainte să găsim un 
loc bun de parcare. Soarele strălucea și ne bătea drept în ochi, 
dar era cea mai bună variantă. Joe insistase să luăm mașina lui, 
susținând că a mea ar fi atras atenţia. Am încercat să-i explic că 
un Taurus mirosea de la un kilometru a „poliţist sub acoperire”, 
dar n-am avut cu cine să mă-nțeleg. 

Am parcat și ne-am pus pe așteptat. Nu erau mașini pe șosea 
și nici vreuna parcată în faţa casei. Se părea că inșii lipseau. 

Casa era vopsită într-un albastru-deschis, care devenise gri cu 
timpul, dar arăta mai bine decât majoritatea celor din jur. Era 
construită în același stil cu celelalte și îmi aminteam, din vizite 
făcute în trecut în astfel de case, că la fiecare etaj existau două 
dormitoare, o bucătărie micuță, o sufragerie, o baie și o cameră 
de zi. Probabil, aveau și beci și o mansardă joasă. 

Joe privi în jur prost dispus: 

— S-a dus naibii zona asta. Pe vremea când eram eu boboc, 
nu era o stradă așa de urâtă. Nimănui nu-i mai pasă de strada 
pe care stă. 

— Pe-aici am crescut, am spus eu. 

— Exact! Uitasem asta. Cunoști vreun vecin? Pe cineva care 
ar putea să ne spună câte ceva despre ruși? 

— Nu, am stat mult mai departe. 

Am continuat să așteptăm. Eram bucuros că temperatura mai 
crescuse puţin în ultimele zile și puteam opri motorul, ca să nu 
atragem atenţia. 

Strada era liniștită. În spatele nostru, pe bulevardul Clark, 
traficul era aglomerat, dar pe aici treceau rar mașini. Un bărbat 
cu hanorac de camuflaj, nebărbierit, trecu clătinându-se, se 
holbă la noi, mormăi ceva și apoi traversă. Avea o pungă de 


VP - 64 


hârtie în mâna stângă și l-am văzut ducând-o la gură în timp ce 
se apropia de colţul străzii. 

— Ți-am zis că mașina asta atrage atenţia, am spus. A crezut 
că suntem polițiști. 

— Ăla? Probabil, crede că una din trei mașini e cu polițiști. 

— Ce crezi că avea în pungă? Sirop de tuse? 

— Băutură, spuse Joe. Fără îndoială. 

Mai trecu o oră și monotonia fu întreruptă de apariţia 
poștașului, care înainta cu greu, parcă apăsat de ani și de 
greutatea genţii cu corespondență. 

— Crezi că ar trebui să vedem ce-au primit? întrebă Joe. Poate 
e o scrisoare de la Hubbard în cutie? 

— N-ar fi rău. 

— Ar fi rău dacă e vreunul dintre ei în casă sau dacă apar și te 
prind. 

— Îmi place de tine când faci asta. 

— Când fac ce? întrebă Joe, privindu-mă cu nevinovăție. 

— Când mă pui pe mine să mă duc. 

Zâmbi și își deschise larg braţele. 

— Tu ești cel care abia așteaptă să se confrunte cu ei. Nu 
vreau să-ți stau în cale. 

Am ieșit din mașină și am pornit-o pe trotuar cu capul plecat 
și cu mâinile în buzunare - un tip oarecare, ieșit la plimbare. Ar 
fi fost bună o sticlă într-o pungă de hârtie, ar fi părut mai 
veridic. 

Casa lor se afla la vreo sută de metri de locul în care 
parcasem. Nimeni nu părea să mă bage în seamă, iar singura 
mașină, care m-a depășit, nu a încetinit. M-am îndreptat spre 
verandă. Cele două ferestre care dădeau spre stradă erau 
prăfuite și nu lăsau să se vadă vreo lumină. O ușă din oțel o 
proteja pe cea din lemn. Cutia poștală metalică era fixată de zid, 
lângă ușă. Am ridicat capacul cu un deget și am scos 
corespondenţa. Patru plicuri-promoţii. Pierdere de timp. Le-am 
dat drumul înapoi în cutie și am apăsat pe clanţa ușii metalice. 
Era încuiată. M-am dus la fereastră și am încercat să mă uit 
înăuntru, făcându-mi umbră cu palmele. Am auzit zgomot de 
frâne în spate și, când m-am întors, am văzut un Lincoln 
Navigator, negru, intrând pe alee. În mașină erau doi bărbaţi, și 
niciunul nu părea prea prietenos. Au deschis ușile și au coborât 
din mașină, fără să mă scape din ochi. Şoferul era cu câţiva 


VP - 65 


centimetri mai scund decât mine, dar bine făcut, brunet și cu 
maxilare proeminente. Purta o haină albastră, groasă, și, în timp 
ce trecea pe lângă mașină, își desfăcu fermoarul, astfel încât să- 
și poată strecura cu ușurință mâna înăuntru. Pasagerul era mai 
înalt, avea umerii foarte laţi și părul blond. Nasul mare, ușor 
coroiat, pomeţii și maxilarele proeminente îi dădeau un aer dur. 

Am rămas lângă verandă, zâmbind, fără să scot o vorbă. S-au 
apropiat încet de mine, apoi au urcat treptele și s-au postat în 
fața mea, blocându-mi trecerea. 

— Mor copii, am spus. 

S-au privit, neștiind ce să creadă. Cel mai scund întrebă: 

— Ce tot spui acolo? Vorbea cu accent. 

— SIDA, am răspuns. Chiar în clipa de faţă, domnilor, mor 
copii. Nu numai adulți. Copii. Gândiţi-vă la asta. Și mai gândiţi- 
vă la ce aţi făcut pentru a evita această nenorocire. l-am privit 
calm, în vreme ce ei se holbau la mine. E în regulă, domnilor. Nu 
sunt mulţi care fac ceva pentru combaterea acestei boli. Asta nu 
înseamnă că este prea târziu pentru a interveni și a vă face 
datoria. 

Fu rândul blondului să vorbească: 

— Vrei bani? Accentul lui era mult mai bun decât al celuilalt, 
dar pronunţa rar, cu grijă. Evident, engleza era a doua limbă 
pentru el. 

Am dat din cap. 

— Nu vrem bani. Vrem un remediu. 

— Din ce grup faci parte? 

Mi-am dres vocea. 

— Sunt, ă, un reprezentant al ESA. 

Se încruntă. 

— ESA? 

— Exact. Eliminaţi SIDA Azi. Acesta este obiectivul nostru, 
domnilor. Sunt sigur că și dumneavoastră îl consideraţi 
important. 

Mă studie atent, mijind ochii. 

— Aveţi pliante? O broșură? Modul atent în care pronunța 
cuvintele îmi amintea de un automat. 

Am negat dând din cap. 

— Nu vin la dumneavoastră cu o ofertă, vin ca să sprijin o 
cauză. Nu sunteți conștient de pericolul pe care-l reprezintă 
SIDA, domnule? Chiar aveţi nevoie de o foaie cu statistici pentru 


VP - 66 


ca acest pericol să vi se pară real? Am încercat să vorbesc pe un 
ton puţin ostil, să-l fac să dea înapoi, să nu pună prea multe 
întrebări. 

Mă privi cu ochi reci, care mă cântăreau, de parcă alegea o 
bucată de carne la măcelărie. l-am susţinut privirea, convins că 
nu crede o iotă din povestea mea. 

— Sunt inofensiv, am adăugat. 

— Vrei bani? repetă el întrebarea. 

Am zâmbit. 

— Dacă doriţi să oferiţi ceva, nu voi refuza. Fiecare dolar este 
un pas în descoperirea unui tratament adecvat. Fiecare pas mic 
făcut pentru descoperirea unui tratament eficient înseamnă încă 
o viaţă salvată. Poate o viaţă de copil. 

Individul băgă mâna în buzunarul din spate și scoase un teanc 
de bancnote, prinse cu o agrafă pentru bani. Avea un însemn 
militar, dar n-am putut să-l văd, pentru că îl acoperea cu mâna. 
Scoase o bancnotă de douăzeci și mi-o întinse. 

— Ai aici douăzeci de pași mici, spuse el, și celălalt râse. 

— Vă mulțumesc, domnule. Nu există scop mai bun pentru 
care să folosiţi acești bani. 

— Sigur, mormăi el, și se dădu la o parte ca să pot trece. 

Am coborât treptele și am pornit-o pe trotuar, fluierând, 
încercând să nu mă uit în spate, și să nu par neliniștit că mă 
urmărea cu privirea până am dispărut din raza lor vizuală. 

Mașina lui Joe se evaporase. Am mers în continuare de-a 
lungul străzii, îndreptându-mă spre colț. Probabil că se întrebau 
de ce nu bat și la alte uși. Ce-ar fi să vină după mine să mă 
întrebe. Sau să-mi rupă picioarele. Am auzit o mașină încetinind 
în spatele meu. Era Joe. Am coborât de pe trotuar, am deschis 
ușa, m-am aruncat pe scaun și am spus: 

— Dă-i drumul. Stăm în mașină două ore și nu se întorc acasă. 
După care mă duc pe verandă și în douăzeci de secunde își fac 
apariția! 

— Am vrut să claxonez, dar mi-am dat seama că ar fi inutil, 
spuse Joe. Oricum, n-ai fi avut timp să dispari și ai fi atras 
atenţia asupra mea. Intră în parcarea unei benzinării și opri 
motorul. Deci, ce s-a întâmplat? 

l-am povestit totul și, când am terminat, râdea atât de tare, 
încât fu nevoit să-și sprijine fruntea pe volan, încercând să se 
potolească. 


VP - 67 


— Le-ai luat douăzeci de dolari, hohoti el, luptându-se să 
respire. Incredibil, LP. Mor copii? Asta-i primul lucru care ţi-a 
trecut prin cap? 

— Important e că a ţinut. 

— Mda, cred că da. 

— Totuși, nu cred că ăla mai înalt m-a crezut. Mi-am amintit 
privirea lui rece și am dat din cap. Sunt sigur că nu m-a crezut. 
Știa că mint, dar nu știa de ce, așa că m-a lăsat să plec. 

— Nu e cel care ţi-a dat banii? 

— Da, dar tot nu cred că l-am păcălit. 

Joe își șterse ochii și inspiră profund. 

— Asta da aventură. Am crezut că te-apuci să-i iei la întrebări 
despre mașina lui Ambrose și că va trebui să-ţi salvez pielea. In 
schimb, tu le-ai ţinut un discurs despre copiii bolnavi și le-ai 
umflat douăzeci de dolari. Râse din nou, porni motorul și se 
întoarse pe strada de unde venisem. Trebuie să-ți arăt ceva, 
spuse el. Am vrut să-ți aud povestea întâi și m-am gândit că ar fi 
mai bine să te scot de-aici, dar o să te intereseze ce-ţi voi 
spune. 

Făcu stânga, pe strada rușilor, și conduse încet de-a lungul ei. 

— Fii atent la Oldsmobilul verde de pe partea ta. Când 
trecurăm pe lângă mașină am privit-o cu atenție, străduindu-mă 
să nu las impresia că mă interesează. Joe întoarse la colț și 
începu să facă din nou înconjurul clădirii. 

— L-ai văzut? 

— Da. Tipul care stătea în faţă părea să supravegheze aceeași 
casă ca și noi. 

— Exact. A venit odată cu rușii, dar a rămas puţin în urma lor. 
A facut un tur și a ales un loc de parcare de unde să poată ţine 
casa sub observaţie, așa cum am făcut și noi. Se pare că nu 
suntem singurii admiratori secreţi. 

— Ai notat numărul de înmatriculare? 

Se uită urât la mine. 

— Dacă am notat numărul de înmatriculare? Cu cine crezi că 
vorbești? Am numărul, plus vreo șase fotografii ale mașinii, ca și 
ale rușilor și ale mașinii lor. 

— Îmi cer scuze. 

— Înâm. Bun, avem doi ruși și o mașină. Cine lipsește? 

— Malaknik, cred. Amy zicea că locuiește în partea de est. 


VP - 68 


— Vrei să-l verificăm și pe el sau crezi că ar trebui să-i mai 
urmărim un timp pe ăștia doi? Se pare că dau un spectacol mai 
bun decât credeam, din moment ce nu suntem singurii fani. 

M-am uitat la ceas și am constatat că era aproape cinci. 

— Zici că ai fotografii cu mașina lor? Joe dădu din cap 
aprobator. Atunci ne întoarcem la birou. Vreau să-i trimit lui Amy 
fotografia prin e-mail, să-mi spună dacă este aceeași mașină pe 
care a văzut-o ea. Apoi dăm o fugă la Brecksville să-i întrebăm și 
pe vecinii lui Weston dacă au văzut-o. Îl lăsăm pe Malaknik 
pentru mâine. 

La birou, Joe descărcă imaginile de pe camera digitală în 
computer. Erau niște instantanee luate dintr-un unghi bun, dar 
și imagini de aproape, cu numerele de înmatriculare. 
Oldsmobilul verde avea număr de Carolina de Sud. 

— Vine de departe ca să-i urmărească pe ruși, i-am spus lui 
Joe. Trebuie să fie ceva important. 

— Mașina vine de departe, dar asta nu înseamnă că și șoferul. 

După ce am salvat imaginile, i le-am trimis lui Amy, iar Joe le- 
a listat în mai multe exemplare. Apoi ne-am întors la Brecksville, 
unde am petrecut o jumătate de oră întrebând din casă în casă. 
Toată lumea ne privea cu suspiciune. Nimeni nu văzuse mașina 
rușilor. La a patra casă, Joe a scos și poza Oldsmobilului. 

— De ce nu? zise el. Dacă tot le avem, nu strică să întrebăm. 

Și n-a stricat. După alte cinci case, o femeie, care locuia vizavi 
de familia Weston, a recunoscut imediat Oldsmobilul. 

— Păi, sigur, spuse ea. Da, mi-amintesc, e poliţist. 

— Poliţist? întrebă Joe mirat. 

Femeia zâmbi. 

— Da. A venit ieri pe-aici și punea cam aceleași întrebări ca și 
voi. Voia să știe ce mașini am văzut, chestii de genul ăsta. Nu 
prea am avut ce să-i spunem. Ne privi întristată: e o tragedie. 
Fetița era atât de dulce... 

— Polițistul ăsta, am insistat eu, v-a spus cum îl cheamă? 

Se încruntă, încercând să-și amintească. 

— Davis, poate? Davidson? Cam așa ceva. Dar avea insignă. 
Mi-a arătat-o. 

l-am mulţumit și ne-am văzut de drum. 

— Niciun poliţist din Cleveland nu conduce un Oldsmobil, 
spuse Joe. E un Alero, ce naiba! Nu e o mașină a 
departamentului. 


VP - 69 


— Cunoști vreun detectiv Davis sau Davidson? 

— Nu. 

— Nici eu. Se pare că avem de-a face cu un impostor. 

Mă aprobă și se uită peste drum, la casa lui Weston. 

— Avem de-a face cu încă o parte interesată de caz. Poate fi 
important. 

Am terminat cu casele din zonă și am mai vorbit cu doi vecini 
care fuseseră vizitaţi de „detectivul Davis” cu o zi în urmă. Toţi 
văzuseră insigna, dar tipul nu purta uniformă și nu era unul 
dintre polițiștii cu care discutaseră în primele zile ale anchetei. 

Când am plecat se întunecase deja. Joe voia să mănânce, dar 
l-am convins să trecem întâi pe la birou. Voiam să o sun pe 
Amy, să aflu dacă a văzut imaginile. Era târziu, dar obișnuia să 
întârzie dimineaţa și stătea mai mult seara. Am prins-o la 
muncă. 

— Asta-i mașina, zise ea imediat. 

— Eşti sigură? 

— Categoric. Roţile alea ies în evidență. Auzeam tastele, în 
timp ce bătea ceva, repede. Aveţi idee ce legătură aveau cu 
Weston? 

— Nu, dar vreau să te mai rog ceva. 

— Nu știu, Lincoln. Mașina mea e încă la reparat după ultima 
ta rugăminte. 

— Bine, am răspuns calm. Ai dreptate. Nu pot să-ţi reproșez 
nimic. E timpul să plec, mulțumesc pentru verificare. 

— Stai, stai, stai, se repezi ea, iar eu am rânjit. Voiam doar să 
te fierb puţin, Perry, n-o lua de bună. Ce vrei să fac? 

— Ştii cine este Jeremiah Hubbard? 

— Normal. 

— Bine. Vreau să știu tot ce a făcut în ultimele șase luni. 
Apare destul de des în ziare, dar vreau să știu de ce, când și cu 
cine a avut de-a face. 

Zgomotul tastaturii încetă. 

— Crezi că Hubbard are vreo legătură cu Weston? 

— S-ar putea. 

— Lincoln, spuse ea, trebuie să-mi dai povestea asta. 

Am oftat. 

— Amy, am discutat asta de mii de ori. Ar fi foarte dăunător 
pentru afacerea noastră să-ţi tot servesc cazuri confidenţiale. 
Știu că vrei o știre de senzaţie, dar nu pot face asta. 


VP - 70 


— Nemernicule! Bine. Dar măcar ţine-mă la curent. Începu din 
nou să scrie. Verific și îți spun. 

Am închis telefonul tocmai când se auzi o bătaie ușoară în 
ușă. Ne-am uitat unul la altul, încruntați. Nu eram obișnuiți să ne 
vină clienţii la ușă, și în plus era destul de târziu. 

— Intră, spuse Joe. Ușa se deschise și apărură detectivii 
Swanders și Kraus, însoţiţi de un bărbat pe care nu-l cunoșteam. 
Era de înălțime medie, slab, cu părul îngrijit, atent despărțit într- 
o cărare dreaptă, lucru ce părea să-i înghită destul de mult timp 
dimineaţa. Avea haine bine croite și dunga pantalonilor 
impecabilă. Nu-mi trebuia mai mult ca să știu că nu e poliţist. 
Servieta din mâna lui stângă confirma asta. 

— Băieți, ne salută Swanders. Era unul dintre cei care puteau 
să ţi se adreseze astfel fără să te umfle râsul. 

— Salut, spuse Joe. Ce mai faceţi, băieți? 

— Bine, zise Kraus, așezându-se pe unul dintre scaunele mele, 
fără să-l invite nimeni. Swanders îi urmă exemplul, însă străinul 
traversă biroul cu un aer sigur de sine, care mă făcu să mă 
gândesc că e obișnuit să domine. Apropiindu-se de birou, 
individul băgă mâna în buzunar, scoase o port-legitimaţie din 
piele, o deschise și ne-o arătă. În stânga era o insignă, iar în 
dreapta un card de identificare plastifiat. Joe se întinse să vadă 
mai bine, dar rămase cu picioarele pe birou. 

— FBI, spuse el. Doamne. Ne-am calificat în etapa superioară. 

Străinul întoarse insigna în direcţia mea, astfel că i-am putut 
citi numele de pe card: THADDEUS CODY, AGENT SPECIAL, 
BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAȚII. 

— Thaddeus? Nu zău? Cred că îţi iubeşti părinţii pentru 
numele pe care ţi l-au ales, nu? 

Zâmbi rece. 

— Poţi să-mi spui Thad, zise el. Sau agent Cody. 

Își puse legitimaţia la loc în buzunar și ne privi de parcă 
aștepta o reacție de la noi. Văzând că n-o să primească niciuna, 
dădu din cap și se așeză. 

— Sunteţi de mult în domeniu, domnilor? întrebă el 
încrucișându-și picioarele, cu grijă, ca să nu-și șifoneze 
pantalonii. 

— În același birou, timp de nouăsprezece ani, răspunse Joe. 

Cody ridică o sprânceană. 

— Serios? 


VP -71 


Îl privi pe Swanders, apoi continuă: 

— Ce sens are să mă minţiţi, domnule Pritchard? Nu este un 
început tocmai bun. 

Joe își lăsă picioarele pe podea și își trase scaunul mai 
aproape de birou. 

— Ce sens are să puneţi întrebări la care știți deja răspunsul, 
agent Cody? Și nu-mi pasă cum începem, din moment ce nu eu 
v-am invitat aici. Dacă aveţi ceva de discutat cu noi, dați-i 
drumul. Altfel, plec la masă. Este târziu, iar eu sunt un moș 
morocănos căruia îi place să mănânce la timp. 

Swanders pufni în râs și se întoarse spre Cody: 

— Te-am avertizat. 

— L-ai avertizat despre ce? am intervenit eu. 

— Că puteţi fi dificili doar fiindcă așa aveţi chef. 

l-am rânjit. 

— Asta-i partea frumoasă când lucrezi pe cont propriu. 

Cody își drese vocea și ne privi îndurerat, de parcă i-ar fi 
intrat o așchie de la scaun în fund. 

— Imi cer scuze, domnilor. Dădu din cap spre Joe. Nu era 
nevoie să vă întreb ceea ce știu deja. Și, într-adevăr, vreau să 
discut cu dumneavoastră. 

— Tarifele noastre sunt rezonabile, am spus. Dar, dacă vreţi 
să ne ocupăm de un caz care vă dă bătăi de cap, o să vă coste. 
Riscăm să ne prejudiciem reputaţia afișându-ne cu unii de la FBI. 

Cody ridică un deget și deschise gura, gata să-mi servească o 
replică, dar se abţinu. Işi lăsă mâna în poală, apoi ridică privirile 
și respiră adânc, de parcă se elibera de tensiune și se împăca cu 
sine însuși, înainte să adopte o poziţie de yoga. O clipă am 
crezut că o să se ridice și o să stea în cap, sau poate în poziţia 
lotus. Rămase cu ochii-n tavan câteva secunde, apoi își cobori 
privirea și zâmbi. 

— Să vă spun ceva, începu el. Ce-aţi zice să aducem un 
reflector și să vă lăsăm zece, poate cincisprezece minute, să 
spuneţi toate glumele pe care le știți? Puteţi să vă legaţi de 
șeful meu, de nevastă-mea, de maică-mea, de cine vreţi. După 
ce terminaţi, vă voi aplauda politicos, apoi poate vom reuși să 
stăm de vorbă. 

Kraus râse. Joe ridică din umeri. 

— Să trecem la subiect. 


VP- 72 


Cody dădu aprobator din cap, se aplecă, deschise servieta și 
scoase un dosar din care luă niște fotografii alb-negru, 8x10, și 
le împrăștie pe birou. l-am recunoscut imediat pe Rakic și 
Krashakov, rușii cu care vorbisem mai devreme. Pe ceilalţi doi 
nu-i știam. Unul era un bărbat solid, cu o mustață deasă, o 
bărbie rotundă și ochi mici, de culoare închisă. Celălalt era mai 
tânăr, avea părul negru, cioc și o cicatrice urâtă la tâmpla 
dreaptă. 

— Îi recunoașteți? întrebă Cody. 

— Pe ăștia doi, am zis, arătându-i pe Rakic și pe Krashakov, 
pe ceilalți nu. 

Cody se lăsă pe spate și ne studie. 

— Ce legătură credeţi că au cu Wayne Weston? 

— Cine a zis așa ceva? 

Cody oftă. 

— Domnilor, credeam că am trecut de etapa asta. 

M-am uitat la Joe, iar acesta mi-a făcut semn că pot vorbi. 
Eram plătiți să soluţionăm cazul, iar cei de la FBI dispuneau de 
resurse care ne-ar fi putut ajuta. N-avea sens să le ascundem 
informaţii sau să ne comportăm de parcă a fi fost concurenţa. 

— April Sortigan, am răspuns, privindu-l pe Kraus. Se pare că 
n-a fost chiar o pierdere de timp. Sortigan mi-a spus că Weston 
îi ceruse să verifice trei persoane. Din câte ne-am dat seama 
până acum, fac parte din mafia rusă. 

— Cine v-a spus asta? întrebă Cody. 

— Suntem detectivi, am răspuns. Am investigat. Și acum, vrei 
să ne spui pentru ce ai venit? 

— Atât în orașul ăsta, cât și în restul lumii, mafia rusă 
cucerește teren. Este cel mai puternic sindicat al crimei 
organizate din lume; nimeni nu se compară cu ei. Au relații în 
optzeci la sută din băncile din Rusia, așa că spălarea banilor nu 
reprezintă o problemă, iar acum își întind tentaculele pe tot 
globul. Cleveland este doar una dintre noile destinaţii. 

Arătă spre poza unui bătrân cu mustață. 

— Dainius Belov. Este capul mafiei ruse în acest oraș și nu vă 
sfătuiesc să-i subestimaţi puterea. Are o influenţă mai mare în 
orașul ăsta decât ar fi visat orice gangster italian. Îl arătă apoi 
pe Krashakov. Alexei Krashakov este unul dintre locotenenţii lui 
Belov. Rakic și Malaknik lucrează cu el. Sunt puţin cam duri 
pentru gusturile lui Belov, așa că puterea lor este limitată, dar 


VP-73 


sunt implicaţi în traficul de heroină, cocaină, arme, în prostituție 
și în orice-ți mai trece prin cap. Vocea lui Cody trăda oboseală, 
și m-am gândit că a petrecut prea multe ore în faţa acelor 
fotografii, gândindu-se cum ar putea să-i prindă pe indivizi. 

— Ne interesează în primul rând traficul de arme, spuse el. 
Tipii ăștia au pus pe picioare un sistem serios de contrabandă cu 
arme în oraș, iar noi intenţionăm să-i punem capăt. Puști, 
mitraliere, chiar și rachete. Sunt foarte buni. Sunt profesioniști. 
Jumătate dintre băieţii lui Belov au făcut parte din forțele 
speciale, au lupta în Afganistan în anii '80. Unii au făcut parte 
chiar din KGB. Am organizat o unitate specială compusă din 
agenți FBI și detectivi de la poliţia din Cleveland. Oftă. Trebuie 
să recunosc că până acum n-am prea avut succes. 

— Ce legătură are Wayne Weston cu toate astea? întrebă Joe. 

Cody adună fotografiile, le făcu teanc și le îndreptă colţurile 
înainte să le pună la loc, în dosar. 

— Îi urmărim de luni de zile, spuse el. Pe unii chiar de ani de 
zile. Le înregistrăm convorbirile telefonice. Cu o săptămână 
înainte de a fi omorât, numele lui Weston a figurat într-una 
dintre aceste convorbiri. Rușii sunt precauţi când vorbesc la 
telefon, iar contextul remarcii respective nu era clar. Oricum, se 
pare că îl considerau pe Weston un obstacol. După câteva zile a 
fost găsit mort, iar familia lui a dispărut. 

— Credeţi că ei au făcut-o? întrebă Joe. 

Cody făcu un gest de aprobare. 

— Suntem aproape siguri. Trebuie doar să dovedim. 

— Ai idee de ce le stătea în cale? am întrebat. 

Cody negă dând din cap. 

— Încă nu. Ne pregăteam să începem o investigaţie 
preliminară vizându-l pe domnul Weston, după ce i-a apărut 
numele în înregistrările noastre. Apoi a fost omorât, și problema 
a devenit stringentă. 

— Apoi a fost omorât, am repetat eu, uitându-mă la Swanders 
și la Kraus. Deci nu mai sunteţi convinși că Weston s-a sinucis? 
Nu mi-au răspuns, așa că am continuat: Aţi crezut vreo clipă că 
s-a sinucis? 

— Nu-i acuza pe ei, zise Cody. Iniţial, probele de la fața locului 
au confirmat ipoteza sinuciderii. Apoi am aflat de caz și am 
intervenit să ajutăm ancheta. Le-am cerut polițiștilor ca în 


VP - 74 


declarații să rămână la varianta sinuciderii, pentru că doream ca 
rușii să stea liniștiți. 

M-am întors spre Swanders: 

— Chestia cu jocurile de noroc a fost praf în ochi de la bun 
început, nu? 

Swanders dădu din umeri, iar Kraus rânji. 

— Sper că n-aţi pierdut prea mult timp cu asta. 

— Am pierdut destul, răspunse Joe sec. Și acum, de ce ne 
băgaţi în combinaţie? Pentru că nu suntem atât de proști pe cât 
ați sperat? 

Cody zâmbi. 

— N-aș formula-o chiar așa, dar, în esenţă, ai dreptate. Am 
fost mulţumiţi să vă lăsăm să urmaţi orice ipoteză, atât timp cât 
nu ne stăteaţi în cale. Dar când aţi apărut la ușa lui Rakic, în 
după-amiaza aceasta, ne-am dat seama că nu putem lăsa 
lucrurile să continue. 

— Țineţi casa sub observaţie? Oldsmobilul verde, nu? Cu 
număr de Carolina de Sud? 

Cody îl privi surprins. 

— Nu avem nicio mașină care-i ţine sub supraveghere. 

— Haide, fii serios. 

— Nu, nu avem. Nu vreau să dezvălui unde este plasată 
echipa noastră de supraveghere, dar nu avem pe nimeni care 
să-i urmărească din mașină. 

M-am uitat la Joe. 

— Asta înseamnă că au închiriat o casă, am spus. Rușii ăștia 
sunt mai importanţi decât credeam. 

— Ce-i cu mașina despre care vorbeaţi? întrebă Swanders. 
Mai urmărește cineva casa? 

— Da. Și discută cu vecinii. Le bagă o insignă sub nas și 
pretinde că e poliţist. Se recomandă drept detectivul Davis. 

— Râzi de mine? Swanders se ridică în picioare, indignat. Vrei 
să spui că a apărut un idiot care vorbește cu vecinii și pretinde 
că e poliţist? Cine dracu' e? 

— Dacă nu e nici de la poliţie nici de la FBI, probabil că merită 
să aflăm cine e. 

— Aţi văzut mașina? întrebă Cody. 

— Am numărul de înmatriculare și am făcut și câteva 
fotografii. Bănuiesc că a fost observat și de echipa voastră de 
supraveghere. 


VP -75 


— O să întreb, spuse Cody. Pot să dau un telefon? 

Joe îi întinse telefonul, și Cody sună pe cineva și întrebă de 
mașina verde. Mormăi nemulţumit și închise. 

— Au văzut-o, dar au zis că a plecat. Au notat numărul de 
înmatriculare și le-am spus să îl verifice. Se pare că a staționat 
pe stradă vreo oră, după care a plecat. N-a coborât nimeni din 
mașină. Nu-mi place chestia asta. 

Am tăcut câteva clipe, apoi el își reveni, luându-și gândul de 
la pretinsul poliţist și revenind la noi. 

— Domnule Perry, vreţi să ne povestiţi ce s-a întâmplat între 
dumneavoastră, Rakic și Krashakov în această după-amiază? 

Când am terminat povestea, Cody l-a privit pe Swanders 
întrebător, de parcă spera că nu vorbesc serios. Swanders dădu 
din cap și oftă. 

— Ai pretins că umbli din ușă-n ușă ca să strângi fonduri? 
întrebă Cody. 

— Le-ai luat douăzeci de dolari? zise Swanders. 

— Pentru cercetări în domeniul SIDA? completă Kraus. 

— Da. 

— Bănuiesc că se putea termina mult mai rău, zise Cody în 
cele din urmă. Era genul de afirmaţie pe care o face un om 
căruia tocmai i s-a spus că tumoarea de care suferă este fatală 
doar în nouăzeci la sută dintre cazuri. Nu sunt încântat de 
eveniment, dar putea ieși mai rău. 

— Putea fi evitat, am spus. Dacă Swanders și Kraus ne 
spuneau de la început adevărul, n-am mai purta acum discuţia 
asta. 

— Hei, interveni Kraus, cei de la FBI fac regula jocului. Ne-au 
spus să vă fraierim și asta am făcut. N-a fost nimic personal. 

— Nici nu este, aprobă Cody, însă trebuie să păstrăm tăcerea. 
Acum, că sunteţi și voi implicaţi, nu putem permite să ne puneţi 
în pericol ancheta. 

— Deci ne cereţi să renunţăm la caz? întrebă Joe. 

Cody se încruntă. 

— Nici vorbă. Vă rog doar să evitați orice contact cu oamenii 
ăștia. Vrem să fie liniștiți. Cu cât sunt mai liniștiți, cu atât crește 
probabilitatea de a face o greșeală. Și atunci îi prindem. 

— Nu vreau să te dezamăgesc, spuse Joe, dar mi se pare că n- 
aveţi nicio dovadă. 


VP - 76 


— Nu prea avem, recunoscu Cody, dar intenţionăm să 
schimbăm situaţia. Deocamdată ne preocupă cazul lui Wayne 
Weston. Anchetatorii noștri nu au gasit nimic care să confirme 
că lucra ca detectiv particular în mod legitim. Avea licență, 
desigur, dar nu există nicio dovadă că ar fi acceptat vreodată 
clienţi. Am găsit multe persoane care au apelat la alte firme 
după ce au fost refuzați de Weston. 

— Aveţi idee pentru cine lucra? întrebă Joe. 

— Nu. Voi? 

Joe îmi aruncă o privire, apoi încuviinţă: 

— Jeremiah Hubbard. 

— Jeremiah Hubbard? repetă Cody, uluit. 

Joe îi relată ce aflasem, inclusiv detalii despre vizita noastră la 
Hubbard, ca și despre cecurile încasate de Weston de la 
diferitele companii ale acestuia. Cody ascultă atent și puteam să 
jur că ideea potrivit căreia Hubbard ar avea legături cu mafia 
rusă nu era pe placul lui. 

— Avem sute de nume ale unor persoane suspectate că 
lucrează cu Belov, spuse el, dar nici numele lui Hubbard, nici al 
vreunui angajat de-al lui nu a apărut niciodată pe listă. 

— Dacă face afaceri cu Belov, în mod sigur nu se afișează în 
public, spuse Joe. Hubbard este o persoană foarte importantă în 
orașul ăsta. 

— Nu zău, replică Cody. Este versiunea legală a lui Belov. 

Am tăcut toţi, ascultând zgomotul vântului, ce făcea 
geamurile să tremure. Incă un front de aer rece mătura urmele 
timide ale primăverii din timpul zilei. 

— De când îi ţineţi sub observaţie pe Rakic și pe Krashakov? 
am întrebat. 

— De câteva luni. 

— In noaptea în care a fost omorât Weston...? Am lăsat 
nerostit restul întrebării. 

— Erau acasă, răspunse Cody. Asta nu înseamnă că n-au 
comandat crima, ci că nu au comis-o cu mâna lor. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu soţia și copilul lui Weston? am 
mai întrebat. 

Cody se lăsă pe spate, și privi în jos. 

— Acum câţiva ani, când cei de la FBI încercau să-l prindă pe 
John Gotti, la New York, au înregistrat o convorbire telefonică în 
care una dintre gorilele lui Gotti ameninţa un asociat. Îl avertiza 


VP - 77 


și despre mafia rusă, care era aparent implicată. A zis: Noi, 
italienii, o să te omorâm, dar rușii sunt nebuni - ei o să-ți 
omoare toată familia. 

— Deci tu crezi că sunt moarte, spuse Joe. 

— Da, răspunse Cody, cred că sunt moarte. 


VP - 78 


9. 


În cele șase luni care precedaseră moartea lui Wayne Weston, 
Jeremiah Hubbard fusese foarte ocupat. La sfârșitul toamnei 
începuse să achiziţioneze proprietăţi în zona riverană cunoscută 
sub numele de Flats și anunţase că intenţionează să deschidă 
un „complex de distracții” care să rivalizeze cu cele din New 
Orleans. Complexul urma să includă un restaurant de cinci stele, 
două cluburi de noapte, în care să fie invitaţi cei mai buni soliști 
ai momentului, și o bază sportivă, totul de-a lungul unei 
frumoase promenade, pe marginea râului. Hubbard susținea că 
va fi cel mai atrăgător punct al orașului. Singura problemă era 
că îi venise această idee genială cu zece ani prea târziu. 
Preţurile tranzacţiilor imobiliare în Florida crescuseră enorm, pe 
măsură ce zona fusese reconstruită, iar acum Hubbard trebuia 
să plătească mult mai mult. 

În februarie, făcuse un pas mare spre împlinirea visului său, 
cumpărând trei loturi de la un anume Dan Beckley, care deținea 
un restaurant mic, un magazin de cadouri și o parcare în Flats. 
Inițial, refuzase să îi vândă lui Hubbard, însă după câteva luni se 
răzgândise, aparent pentru un preţ mult mai mic decât ceruse la 
început. Hubbard deținea deja proprietăţi învecinate, așa că 
tranzacţia fusese un pas important pentru atingerea 
obiectivului. Următoarea mișcare consta în a obţine proprietăţi 
lângă cele pe care le deţinea deja. In partea de nord, 
proprietatea lui se învecina cu un restaurant cu specific 
pescăresc, destul de scump, dar foarte frecventat. Ar fi fost 
dificil pentru oricine, chiar și pentru Hubbard, să-l achiziţioneze. 
Spre sud, era un bar de striptease numit The River Wild. Fusese 
deschis în urmă cu șase ani, iar proprietarul avea profituri mari 
și nu intenţiona să-l vândă. În urmă cu câţiva ani, avusese o 
publicitate negativă, când un puști drogat se rătăcise de colegii 
lui, căzuse de pe punte și se înecase în râu, dar asta nu-i 
afectase afacerea. Se pare că nimic nu e mai profitabil decât 
dansul din buric. 

În februarie, ziarele relataseră despre discuţii purtate între 
Hubbard și proprietarii celor două localuri, însă negocierile nu 


VP - 79 


avuseseră rezultatul dorit. Hubbard îi acuzase pe cei doi că cer 
prețuri exorbitante, iar aceștia afirmaseră că, dacă Hubbard nu 
le dă cât cer, n-au de gând să vândă. La sfârșitul lunii, situaţia 
încă nu se schimbase. 

Eu am aflat toate astea citind faxurile trimise de Amy, a doua 
zi dimineaţa. Vizita lui Cody, cu o zi în urmă, ne determinase să 
renunțăm la urmărirea rușilor, dar asta nu însemna că îl 
abandonăm pe Hubbard. Deocamdată hotărâsem să discutăm 
cu Dan Beckley. 

Am dat câteva telefoane și am aflat că Beckley cumpărase o 
spălătorie în Middleburgh Heights, după ce îi vânduse terenul lui 
Hubbard. În consecinţă, ne-am dus până acolo. 

Magazinul lui Beckley, E-Zee Kleen, era situat într-un mall 
mic, în partea de vest a Pearl Road, chiar după intersecţia cu 
Bagley Road. Am parcat, în timp ce Joe se holba la firmă, 
clătinând din cap. 

— Ce dracu' au oamenii ăștia? întrebă el. 

— Ce? 

— E-Zee-Kleen? Poţi să-mi spui și mie logica? De ce nu poate 
să scrie normal? 

— E mai șmecher așa. Atrage atenția. 

— Mă scutești? 

Am coborât din mașină și am intrat în magazin. Două femei 
băgau haine în mașinile de spălat, iar la tejghea era un chinez 
mărunţel, care vorbea agitat cu casiera, o femeie între două 
vârste, cu un aer plictisit. Eu și Joe stăteam în spatele lui, 
așteptând. Bătea câmpii despre un costum pe care îl lăsase la 
curățat și fusese rupt. Casiera îi explica cu calm că nu îl poate 
ajuta dacă nu are chitanța și că paguba se produsese, după 
spusele lui, cu șase luni în urmă. Evident, nu era răspunsul pe 
care îl dorea, și i-a tot repetat asta vreo cinci minute, timp în 
care noi ne-am pierdut răbdarea. Joe își drese vocea și vorbi, 
acoperindu-l: 

— Vrem să discutăm cu Dan Beckley. Unde îl putem găsi? 

Femeia îi arătă ușa din spatele ei. _ 

— E în birou, dar s-ar putea să vorbească la telefon. Incercaţi, 
totuși. 

Chinezul se întoarse spre noi și îl fixă pe Joe. 

— Scuză-te pentru întrerupere. Vorbeam. 

Joe îl privi scurt: 


VP - 80 


— Nu, spuse el, băteai câmpii. Apoi ocoli tejgheaua și 
deschise ușa. 

M-am uitat la omulețul indignat și am dat din umeri. 

— Nu e prea sociabil dimineaţa. Dar nici după-amiaza sau 
seara. 

L-am urmat pe Joe în birou. Era o încăpere mică, pătrată, 
ocupată de un birou vechi și de fișet pe care stătea un televizor, 
care transmitea o emisiune matinală. Camera mirosea a bere și 
a transpiraţie. În spatele biroului se afla un bărbat gras, cu 
obraji durdulii și ochi mici, înfundaţi. Purta o cămașă ecosez, 
desfăcută la gât. Un lănţișor de aur se pierdea în smocul de păr 
cărunt de pe piept. 

— Aţi venit pentru mașina de curățat? întrebă el. 

— Nu, îi răspunse Joe. 

Omul oftă. 

— Clar. Nenorociţii ăia mă duc cu vorba de câteva zile. Nu 
funcţionează decât patru mașini. Nasol! 

Joe îl privi calm și nu spuse nimic. Omul adăugă: 

— Atunci ce vreţi? 

— Eşti Dan Beckley? 

— Exact. Cine întreabă? 

L-am privit pe Joe. Cine întreabă? Unele replici sună bine când 
sunt spuse de Robert DeNiro, dar absolut ridicol în gura altcuiva. 
Joe îi întinse cartea noastră de vizită. Omul o aruncă pe birou. 

— Am simțit eu că o să am o zi proastă, spuse el. Care e 
problema? 

— Nicio problemă, răspunse Joe. Vrem să vă vorbim. 

— Despre? 

— Despre Jeremiah Hubbard. 

Beckley se strâmbă de parcă înghiţise ceva amar. 

— N-am nimic de spus despre Hubbard. 

— l-aţi vândut o proprietate de curând, am intervenit. Iniţial, 
ați spus că nu vă interesează oferta lui. Apoi v-aţi răzgândit și, 
din câte am auzit, n-aţi câștigat prea mult din afacerea asta. Ce 
s-a întâmplat? 

— Ce s-a întâmplat? Nimic. Își încrucișă braţele peste burta 
bombată. Am hotărât să vând, asta-i tot. 

— Înţeleg. Aţi auzit vreodată de un tip Wayne Weston? 

Omul se încruntă. 

— Nu. 


VP - 81 


— Lucrează pentru Hubbard, am zis. Detectiv particular, ca și 
noi. A fost omorât acum o săptămână. 

Expresia lui Beckley se schimbase, nu când am pomenit de 
crimă, ci cu o clipă înainte, când i-am spus că Weston era 
detectiv. 

— Nu prea urmăresc știrile, zise el. Nu vreau să aud de crime, 
droguri și alte tâmpenii. Şi n-am auzit niciodată de Weston. 
Ridică bărbia sfidător. 

— De ce v-aţi răzgândit în privinţa acelei proprietăţi? întrebă 
Joe. Trebuie să fi avut un motiv. Hubbard are o grămadă de 
bani. Aţi fi putut obţine un preţ mult mai bun. 

— A fost o afacere bună. Am obţinut ce voiam și m-am mișcat 
mai departe. Nu văd de ce vă interesează. 

Uneori, pur și simplu simţi. Spuneţi-i bănuială, intuiţie, instinct 
sau indiferent cum, dar e greu să explici cum; e doar un imbold 
ascuns în subconștient, care-ţi spune că ceva nu e în regulă. 
Cum stăteam acolo, în biroul lui Beckley, privindu-l am simţit 
acest imbold. 

— Cu ce te avea Hubbard la mână? am întrebat încet. 

Tresări, de parcă i-aș fi tras un pumn în faţă. 

— Ce-ai spus? 

— Cu ce te avea Hubbard la mână? am repetat. Reacţia lui, 
când i-am spus care era meseria lui Weston, mă făcuse să-l 
întreb. Cumva, în mintea lui se făcuse o conexiune; reușise să 
înţeleagă ceva ce nu realizase până atunci. 

— Nu știu despre ce vorbești, spuse el. 

joe făcu jumătate de pas înapoi, o mișcare aproape 
imperceptibilă, dar îmi eliberă calea, simțind că acţionez în baza 
unei intuiţii pe care nu o înțelegea. 

— Dan, am continuat, fă-ne amândurora o favoare și nu mă 
minţi. 

— Vreau să plecaţi. Acum. Ne arătă ușa. 

— Nu plecăm, Dan, l-am asigurat pe același ton calm. Nu i-ai 
vândut lui Hubbard de bunăvoie. Ești prea deștept. Te uiţi la 
Hubbard, îţi dai seama că are buzunarele pline și storci fiecare 
cent pe care poți să-l obţii de la el. Fiecare cent. De ce n-ai 
făcut-o? 

— Du-te dracului. 

L-am ignorat și m-am aplecat peste birou, apropiindu-mi fața 
de a lui. 


VP - 82 


— Ascultă-mă cu atenţie, Dan. Sunt două moduri de a rezolva 
această problemă. Ori îmi spui cu ce te avea Hubbard la mână, 
ori mă lași să aflu singur. Oricum, eu tot obţin informaţia asta. Și 
nu-mi place să fiu minţit. Acum mă minţi și n-am de gând să mă 
las până nu aflu ce-mi ascunzi. O să devii obsesia mea, Dan. N- 
am să-ţi dau pace. 

Se uita la mine și atitudinea sfidătoare începu să-i dispară. 
Respiră adânc și își frânse mâinile, furios. Apoi trase unul dintre 
sertarele biroului, scoase un plic și mi-l aruncă. Plicul mă lovi în 
piept și căzu pe jos. 

— Haide, mă îndemnă el, scuipând cuvintele. Uită-te. 

Am luat plicul de jos și l-am deschis. Înăuntru erau fotografii. 
M-am uitat la ele: Joe le privea peste umărul meu. In prima, Dan 
Beckley era în mașină și stătea de vorbă cu o femeie de pe 
trotuar, care purta pantofi cu toc cui, o fustă roșie scurtă și 
ciorapi negri din plasă. În următoarea, îi dădea bani; apoi tipa 
era în mașină, cu capul în poala lui. În ultima fotografie, 
coborâse din mașină, iar Beckley era pe scaunul șoferului. 

Am pus fotografiile la loc în plic. 

— Deci așa a procedat. Hubbard ţi-a trimis fotografiile cu 
prostituata, iar tu ai bătut palma? 

Dădu din cap. 

— Nu pot dovedi că a fost el. N-am primit decât fotografiile și 
un bilețel pe care notase prețul pe care mi-l oferise. Dar mesajul 
era clar. Plecă privirea. Am soţie și un băiețel. N-am vrut să 
vadă așa ceva. 

— Apoi ai mai negociat cu Hubbard sau ai acceptat și gata? 

— Nu. Amândoi știam despre ce e vorba. 

Am lăsat plicul pe birou. 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, Dan. Și nu-ţi face 
probleme, n-o să spunem nimănui. 

Îmi făcu un semn din mână, fără să ridice ochii. Am plecat. 
Chinezul încă dădea din gură, iar casiera părea pe punctul de a-l 
strânge de gât. A tăcut când a trecut Joe pe lângă el, dar, cum 
am ajuns la ușă, a luat-o de la capăt. 

Am intrat în mașină, am pornit motorul, dar n-am demarat. 

— Deci asta făcea Weston pentru el, am spus. Nu e de mirare 
că tipul a avut atâta „noroc” în afaceri. 


VP - 83 


— Ceea ce explică și de ce Weston nu lucra ca detectiv, 
adăugă Joe. Nu era decât un șantajist bine plătit. Probabil că 
Hubbard îi dădea din plin de lucru. 

— lar dacă făcea asta de mult timp, lista celor care l-ar fi 
omorât cu plăcere se lungește. 

— Dar rușii? întrebă Joe. 

— Corect. Dar rușii? 

Am stat acolo un timp, apoi am spus: 

— Am putea să ne întoarcem la Hubbard, să-i povestim ce am 
aflat și să vedem ce ne spune. 

Joe scutură din cap. 

— Nu-mi place ideea. Cel puţin, nu încă. 

— Bine. Ce facem acum? 

— Ne întoarcem la birou și mai citim o dată faxurile de la 
Amy, să vedem pe cine ar mai fi putut forța Hubbard să vândă. 
Apoi îl sunăm pe Cody. 

Am ieșit din parcare și am pornit la drum. Mi-am dat seama că 
Joe se uita fix la mine. 

— Ce? am întrebat. 

— Mă gândeam cum l-ai încolțit pe Beckley mai devreme. Ai 
instincte bune, LP. 

— Noroc chior, am răspuns. 

Ajunși la birou am văzut că aveam mesaje telefonice. Joe 
verifică mesageria vocală, în timp ce eu parcurgeam rapid 
faxurile, notând toate numele asociate cu Hubbard în ultimele 
luni. Am obținut o listă de șapte nume. Joe terminase cu 
mesajele și părea dus pe gânduri. 

— Cine era? 

— Cody. Colegii lui au verificat numărul de înmatriculare al 
Oldsmobilului verde de ieri. 

— Și? 

— Numărul nu este înregistrat pentru mașina respectivă. 

— Ar fi fost prea frumos să fie. Poate că ar trebui să-i întreb 
pe ruși. Până acum au fost cooperanți. 

— Nu cred că este de-al lor. De ce i-ar urmări din umbră? 
Dacă mă întrebi pe mine tipul este în tabăra adversă, nu de 
partea lor. Și, categoric, îl interesează Weston. 

— Curios, nu? 


VP - 84 


— Înâm. Bătu cu creionul în birou privind în gol. Plăcuța cu 
numărul a fost furată din California de Sud. Acum două zile, în 
Myrtle Beach. Departe rău. 

— Dacă a condus. Putea să fure plăcuţa, să se urce în avion, 
să închirieze o mașină și să schimbe numerele, ca să-și piardă 
urma. 

— De ce ar veni cineva tocmai din Myrtle Beach la Cleveland, 
cu o insignă falsă, să-i ia pe vecinii lui Weston la întrebări? Și de 
unde dracu’ știe de ruși? Chiar dacă a venit cu avionul, plăcuța 
ne spune clar că nu e aici de mai mult de două zile. Putem 
presupune că știa deja de ruși. 

— Știa ce? 

Dădu din umeri. 

— Ceva, nu știu ce. Întreabă vecinii despre moartea lui 
Weston. De ce? 

— Alt detectiv? 

— Care pentru cine lucrează? 

Am oftat, clătinând din cap. N-aveam niciun răspuns. 
Simţeam o durere surdă în umeri, așa că m-am mișcat, 
încercând să elimin tensiunea. Aveam nevoie de câteva 
exerciţii, poate chiar de un masaj. 

— Ce părere ai despre agentul Cody? întrebă Joe. 

— Agent FBI tipic, sută la sută, am răspuns. Deștept, îmbrăcat 
la patru ace, tupeist. Și, probabil, un cretin. 

— Asta cred și eu. Nu știu dacă ne-a minţit aseară, dar sunt 
sigur că nu ne-a spus tot ce știe. Zice că cei de la FBI au preluat 
cazul doar pentru că numele lui Weston apare pe o înregistrare? 
Prostii. E altceva la mijloc. 

— Crezi că ar trebui să-i spunem despre Dan Beckley? 

— Nu știu. Noi avem contract cu John Weston. Cei de la FBI 
pot să ne pună bețe-n roate dacă nu le place cum conducem 
investigația. Și nu vreau asta. 

— Putem presupune că Weston lucra pentru Hubbard, îi 
asigura material pentru șantaj, ca să poată obţine ce vrea la 
negocieri. Și are influenţă și la nivelul autorităţilor orașului. Cine 
știe câte secrete i-a furnizat Weston de-a lungul anilor! 

— Destule încât să îi determine pe unii să-l omoare. 

— Clar. Dar ce rol are aici mafia rusă? Înţeleg că sunt mulţi 
care ar fi vrut să-l înfunde pe Weston pentru șantaj, dacă l-ar fi 


VP - 85 


prins, dar nu știu câţi s-ar lega de familia lui. Sună mai mult ca o 
tactică mafiotă. 

— Și mai e și tipul cu Oldsmobilul verde, adăugă Joe. Poate că 
e de la FBI. 

— Cody zice că nu e, iar Swanders era de-a dreptul furios, 
când i-am povestit că există un tip care flutură o insignă și se dă 
polițist. 

— Mda, conveni Joe. Cred că Swanders nu știe nimic, dar în 
ce-l privește pe Cody, n-aș băga mâna-n foc. Știi cum își 
protejează Biroul agenţii, mai ales când lucrează sub acoperire. 
Dacă nu vrea să recunoască că e de-al lor, n-ar ezita să ne 
mintă-n faţă. Și nu Swanders ne-a lăsat mesajul despre plăcuţa 
de înmatriculare furată din Myrtle Beach, ci Cody. 

— Vrei să spui că a minţit și în privinţa asta. 

— Spun doar că este posibil. 

Puteam să stăm încă o oră, două, să ne punem întrebări și să 
ne văităm în legătură cu cazul, dar n-ajungeam nicăieri. Joe îmi 
ceru faxurile de la Amy ca să le mai citească o dată. l-am dat 
dosarul cazului, iar el a început să îl răsfoiască. Conţinutul nu 
era nemaipomenit: agenda cu informaţiile lui John Weston, 
dosarul cu date despre ruși pe care îl luasem de la April Sortigan 
și notele de la discuția mea cu procurorul adjunct James Sellers. 
Le-am recitit, căutând ceva ce-mi scăpase sau care ar fi putut fi 
altfel interpretat, ţinând cont de ultimele informaţii dobândite. 
N-am găsit mare lucru. Dosarul lui Sortigan nu era prea util, 
doar date de bază din arhiva tribunalului. Nu cuprindea nimic în 
plus față de ceea ce nu știam deja. Apoi, mi-au căzut ochii pe 
numărul de telefon scris pe un bilețel galben și introdus în 
dosar. Am încercat să-mi amintesc dacă avea legătură cu cazul 
sau era doar o însemnare personală pe care uitase să o scoată 
atunci când mi-a dat dosarul. Brusc, mi-am amintit. Sortigan 
zicea că Weston îi ceruse că trimită informaţiile despre ruși prin 
fax la numărul respectiv, deoarece el urma să plece din oraș. 

Am deschis calculatorul și m-am conectat la internet. Există 
câteva baze de date foarte utile, introduci numărul de telefon și 
îți caută adresa sau invers. Am accesat site-ul meu preferat, am 
scris numărul și am apăsat pe butonul de căutare. După câteva 
secunde, aveam rezultatul: calculatorul nu găsise nimic. Nu mă 
surprindea. Bazele de date cuprind numai numerele de telefon 
înregistrate, iar majoritatea numerelor de fax nu există. 


VP - 86 


Am rămas o vreme cu ochii la monitor, încercând să găsesc 
altă opţiune. Puteam trimite un fax la numărul respectiv, sub un 
pretext sau altul, în speranţa că îmi va răspunde cineva, însă 
nu-mi dădea prin cap niciun pretext plauzibil. Poate că ar trebui 
să fiu cinstit, să trimit o scrisoare cu antetul firmei și să încerc 
să-i intimidez, însă când sunt intimidaţi, oamenii au tendința de 
a-și ține gura, nu de a-ţi da informaţii. M-am uitat din nou la 
număr și am încercat altă bază de date. Puteam să aflu măcar 
ce orașe corespundeau prefixului. Am introdus cele trei cifre în 
motorul de căutare și mi-a trimis imediat rezultatul. Prefixul 
aparținea de California de Sud, zonă care includea Myrtle Beach. 

— Hei, Joseph! Când Weston i-a cerut lui Sortigan să îi verifice 
pe ruși, i-a zis să-i trimită informaţiile prin fax. Nu găsesc adresa 
pentru numărul de telefon, dar am verificat prefixul și ghici ce 
oraș include? 

— Myrtle Beach. 

L-am privit dezaprobator. 

— Chiar trebuie să fii atât de deștept? Speram să fac un 
anunț-bombă. 

Joe se aplecă să se uite la monitor. 

— Interesant, totuși. Poate Cody n-a minţit când a spus că 
plăcuţa a fost furată. 

— Oare ce căuta Weston la Myrtle Beach cu câteva zile 
înainte de a fi omorât? 

— Cunoștea pe cineva acolo? 

— Nu știu. 

Joe se uită la monitor, masându-și maxilarul. 

— Sună-l pe John și întreabă-l. 

Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe John Weston. A 
răspuns imediat și când m-am prezentat, m-a întrebat: de ce îl 
sun? cu o voce atât de încărcată de speranţă, încât mi-a venit să 
mă bag sub birou. Ultimele zile trecuseră repede pentru mine și 
Joe, dar pentru Weston era evident că se scurgeau cu o lentoare 
agonizantă. 

l-am explicat că progresam, dar că nu putem să-i dăm detalii 
până când nu coroborăm teoriile cu faptele. A cam bombiănit, 
dar am rămas tare pe poziție. N-aveam de gând să-i spun că fiul 
lui fusese un șantajist care intrase în conflict cu mafia rusă, dar 
știam că tot va trebui să îi spun odată și-odată, însă nu era cazul 
să mă grăbesc până nu aveam certitudinea. 


VP - 87 


— Am găsit ceva legat de Myrtle Beach, California de Sud. Se 
pare că Wayne a fost acolo cu puţin timp înainte să moară. Ne 
întrebam dacă știți să fi avut prieteni sau cunoscuţi acolo? 

— S-a dus în Carolina de Sud? Mie nu mi-a zis nimic despre 
asta. Sunteţi siguri? 

— Avea prieteni sau cunoștințe acolo? am repetat întrebarea 
cu răbdare. Mă îndoiam că Weston îi povestea tatălui său totul, 
dar bătrânul păru surprins. 

— Păi, da, sigur, răspunse el. Randy Hartwick. Ti-am zis deja 
de el. 

— Da? 

— Ai totul în agenda aia nenorocită! se înfurie Weston. De-aia 
am stat să scriu, ca să aveţi informaţiile sub nas și să nu mai 
pierdeţi timpul sunându-mă pentru orice întrebare vă trece prin 
cap! 

Am luat agenda și m-am uitat rapid peste pagini. Era un 
Randy Hartwick, la categoria „prieteni”. Fusese camaradul lui 
Wayne la marină, dar în agendă scria că locuiește în Florida. 

— Văd aici numele, am răspuns, dar aţi scris că locuiește în 
Florida. 

— E Myrtle Beach, continuă Weston enervat, poate mai 
degrabă de faptul că greșise decât de mine. Toate stațiunile 
alea de doi bani sună la fel pentru mine. 

— Nu e de mirare. Aţi mai auzit ceva de domnul Hartwick în 
ultimul timp? 

— Nu. L-am sunat și i-am lăsat un mesaj în legătură cu 
înmormântarea, pentru că... ei bine, mi se părea că nu se cuvine 
să-l bag pe Wayne în pământ fără să fie și Randy de faţă. Nu mi- 
a răspuns. Spuse asta cu grijă, parcă străduindu-se să elimine 
orice urmă de resentiment din voce, însă nu reuși. 

— Bine. Fiul dumneavoastră și domnul Hartwick au ramas 
prieteni buni după armată? 

— Foarte buni. Wayne mergea cu el în excursii și la pescuit, în 
fiecare an. Wayne zicea că, în afară de familia lui, desigur, 
singurul om în care avea încredere oarbă era Randy Hartwick. A 
zis că și-ar încredința viața în mâinile lui fără să ezite. Așa e în 
luptă, știi. Se dezvoltă genul ăsta de loialitate. 

— Da, domnule, am răspuns, sperând să scap de discursul 
despre loialitate. Ar fi trebuit să rămână în armată. Ar fi fost 
perfect ca general. In agendă aţi menţionat că domnul Hartwick 


VP - 88 


lucrează pentru un hotel, într-o staţiune. Știţi cu ce anume se 
ocupă? 

— Avea contractul de pază și protecţie pentru unul dintre 
hotelurile mari. Știi, instala camere de supraveghere, alarme, 
asigura agenţi de pază, tot tacâmul. Era una dintre staţiunile 
alea de șmecheri. 

— Vă amintiţi numele? 

— Rahat. Mormăi ceva, apoi tăcu, încercând să-și aducă 
aminte. Golden Palms? Nu, nu asta. Nu Palms. La dracu'. Cum 
naiba îi zicea? Golden Beaches, Golden Palms, ceva de genul 
ăsta. 

— O să verific, să văd dacă găsesc ceva care seamănă. 

— Bine. 

— Asta e tot ce voiam să știu, domnule. Acum voi încerca să 
dau de domnul Hartwick. Păstrăm legătura. 

— Sper, răspunse el încet. Sper. 

Am pus receptorul în furcă și l-am privit pe Joe. 

— Am găsit persoana din Myrtle Beach. 

— Cine este? 

— Randy Hartwick. A fost în același batalion cu Wayne 
Weston, în Force Recon. Se pare că au fost împreună de când au 
început ca recruți, până au trecut de faza de instrucţie pentru 
Recon, și apoi au nimerit în aceeași unitate. Cel puţin asta scrie 
în agendă. La telefon, John Weston mi-a spus că Hartwick este 
singurul om în care fiul său avea încredere. A zis că Weston și-ar 
fi încredinţat viaţa în mâinile lui fără să ezite. 

— Și Weston l-a vizitat pe Hartwick chiar înainte să moară, 
comentă Joe. 

— Posibil. Nu știm sigur asta, dar se pare că da. John Weston 
spunea că Hartwick răspundea de pază și protecţie la un hotel, 
într-o staţiune din Myrtle Beach. N-a mai auzit nimic de el, deși |- 
a sunat ca să-i spună ce s-a întâmplat și să-l anunţe de 
înmormântare. 

— Crezi că tipul din Oldsmobile este Hartwick? 

— Ar putea fi. 

— Și ce caută aici, pretinzând că e polițist? 

— După John Weston, exista o loialitate deplină între Hartwick 
și fiul lui. Poate că Hartwick a venit încoace să afle cine i-a 
omorât camaradul sau ce s-a întâmplat cu soţia și fiica acestuia. 


VP - 89 


— Vine încoace să investigheze toate astea, dar nu se 
deranjează să îl contacteze pe Weston și nu apare la 
înmormântare? 

Am închis agenda și am aruncat-o pe birou. 

— Și mie mi se pare ciudat. 

— Caută hotelul, spuse Joe. Vreau să ne mișcăm repede. Dacă 
el este cel care i-a chestionat pe vecinii lui Weston și care îi 
urmărea pe ruși, s-ar putea să deţină informații preţioase. 

M-am întors la calculator și am încercat câteva variante 
simple de căutare pentru „Myrtle Beach”, „hotel” și „Golden”. A 
durat mai puţin de cinci minute să aflu răspunsul. Staţiunea 
Golden Breakers din Myrtle Beach se lăuda cu apartamente 
luxoase, de cinci stele, un restaurant pe acoperiș, piscine, sală 
de sport, saună, chiar și un minirâu pentru copii. Am găsit 
numărul de telefon și am sunat. 

— Bună, am zis când am auzit vocea prietenoasă a unei 
recepţionere. Voiam să vă trimit un fax, dar am pierdut numărul. 
Puteţi să mi-l spuneţi? 

Recepţionera mi-l dictă imediat, iar eu l-am comparat cu cel 
de la Sortigan. Era același număr. l-am mulțumit femeii, am 
închis și m-am întors spre Joe. 

— Golden Breakers, am spus. Sortigan i-a trimis lui Weston 
informaţiile la numărul de-acolo. Sunt sigur că vom descoperi că 
tot acolo lucrează și Rick Hartwick. 

— Mai sună o dată și cere cu Rick, zise Joe. 

M-am conformat. 

— Îmi pare rău, domnul Hartwick este plecat din oraș, m-a 
informat recepţionera după ce m-a rugat să aştept puţin. 

— Plecat din oraș? repetai eu. Joe mă privi încântat. Ştiţi 
cumva unde a plecat sau când se întoarce? 

— Din păcate, nu. 

— La naiba, am spus, prefăcându-mă dezamăgit. Trebuie 
neapărat să vorbesc astăzi cu el. A murit un prieten care-i era 
foarte apropiat și știu sigur că ar vrea să fie anunţat cât mai 
repede. Există vreun mod în care aș putea lua legătura cu el? 

— Vai, este îngrozitor, spuse ea pe un ton atât de sincer încât 
mi-a părut și mie rău. Domnul Hartwick are un telefon mobil. Nu 
știu numărul, dar dacă îmi daţi zece minute cred că pot să îl 
aflu. 


VP - 90 


— Ar fi minunat. l-am indicat numărul nostru și a promis să 
mă sune. 

Am închis și m-am întors spre Joe, gata să-i povestesc ce 
vorbisem, când am auzit o bătaie în ușă. Ne-am uitat într-acolo, 
așteptându-ne să apară iar Swanders și Kraus sau, poate, Cody. 

— Intră, spuse Joe. 

Nu era nici Swanders, nici Kraus sau Cody, ci un bărbat pe 
care Joe, spre deosebire de mine, părea să-l cunoască. 

— Ce vă aduce aici, domnule Kinkaid? întrebă Joe, ridicându- 
se și întinzându-i mâna. Acesta este partenerul meu, Lincoln 
Perry. Lincoln, domnul este Aaron Kinkaid. A lucrat cu Wayne 
Weston. 

Am dat mâna cu vizitatorul, un bărbat înalt, slab, cu părul 
roșcat. Cei câţiva pistrui de pe nas subliniau contrastul dintre 
părul roșcat și ochii verzi. Avea mâini enorme, care ar fi putut 
cuprinde o minge de baschet așa cum majoritatea oamenilor ţin 
una de fotbal. Felul în care arăta îmi sugera un puști fermier, 
deși avea în jur de patruzeci de ani. 

— Mă bucur să vă cunosc, spuse el. Vorbea ușor tărăgănat, 
ceea ce întărea imaginea de fermier. Se așeză și tăcu o clipă 
privind în podea. 

— Mă tem că n-o să vă placă ce urmează să vă spun, domnule 
Pritchard, zise el. Vedeţi, nu v-am spus tot adevărul atunci când 
aţi venit la Sandusky să discutaţi cu mine. Aș vrea să o fac 
acum. Asta dacă doriţi să lucraţi cu mine. 

— Să lucrăm împreună? întrebă Joe. 

Kinkaid dădu din cap. 

— Da, domnule. Să lucraţi cu mine la cazul Weston. Cred că 
aș putea fi de ajutor și vreau să vă ajut. 

— De ce? am întrebat, și el ridică privirile pentru prima oară. 
De ce, după ce îl minţi pe Joe, te răzgândești brusc și vrei să 
ajuţi la elucidarea cazului? 

Mă privi în ochi o clipă, apoi se concentră din nou asupra 
pantofilor. 

— Pentru că sunt îndrăgostit de soţia lui Wayne Weston. 


VP - 91 


10. 


Am rămas o vreme tăcuţi, apoi Aaron Kinkaid ne spuse 
povestea lui. Îl minţise pe Joe doar când îi explicase motivele 
pentru care se despărţise de Wayne Weston. li spusese că 
Weston era un om necomunicativ și că hotărâse să pună capăt 
parteneriatului cu el din motive necunoscute. In realitate, 
Weston avusese un motiv foarte întemeiat - Kinkaid o abordase 
pe Julie Weston,  declarându-și sentimentele care se 
dezvoltaseră în luni de zile. 

— Ştiam că și ea ținea la mine, spuse el. A recunoscut asta. 
Dar trebuia să se gândească la copil. Mi-a cerut să uit totul. 
Câteva săptămâni, nu s-a întâmplat nimic. Apoi s-a simţit 
vinovată și i-a mărturisit totul lui Wayne. 

M-am uitat la Joe, care îl privea pe Kinkaid cu un dispreţ 
evident, parcă scârbit de un bărbat care se dă la soţia 
partenerului său. Ruth, soţia lui Joe, murise în urmă cu câţiva ani 
și aveam impresia că acum căsătoria i se părea cu adevărat 
sacră. 

— Atunci mi-am dat seama că nu am nicio șansă, continuă 
Kinkaid. Nu am fi reușit niciodată să mai lucrăm împreună. 
Wayne nu mai avea încredere în mine, am înţeles asta și nu l- 
am condamnat. Dacă nu poţi avea încredere în partenerul tău, 
trebuie să faci ceva. Așa că ne-am despărţit. Își trecu mâna 
uriașă, osoasă, prin păr. Trebuie să înţelegeţi că încă ţin la Julie. 
Văd cum mă priviţi și știu la ce vă gândiţi - că sunt un nemernic 
de primă clasă, un tip care o dorește pe soţia partenerului său 
doar pentru că nu poate ajunge la ea sau pentru simplul fapt că 
e o femeie frumoasă. Dar nu e numai asta. Julie este o femeie 
extraordinară. 

Mă privi ca și cum eu aș fi putut înțelege ceea ce Joe nu 
reușea. 

— E unică. Da, e superbă, dar după câteva luni nu mă mai 
impresiona frumuseţea, ci inteligenţa și bunătatea ei. Scutură 
din cap. Parcă te citește, te înțelege mai bine decât te înţelegi 
tu însuți. Am încercat să nu mă mai gândesc la ea, să păstrez 
distanţa, dar nu a mers. Nimic nu mă poate ajuta. Știu că vă 


VP - 92 


uitaţi la mine și nu vedeţi decât o jigodie care a încercat să fure 
nevasta partenerului său, dar vă rog să mă credeţi că o iubesc 
cum n-am mai iubit pe nimeni vreodată. 

Am rămas tăcuți. Uneori, suntem buni la asta. Dacă ceva ne 
iese mai bine decât replicile în echipă, aceea este tăcerea în 
echipă. 

— Ascultaţi, zise Kinkaid în cele din urmă, am auzit că Wayne 
a murit, iar Julie și Betsy au dispărut și n-am vrut să am niciun 
amestec. N-am vrut nici măcar să mă gândesc la asta, pentru că 
știam că făcând acest lucru voi deplânge mai puţin moartea 
partenerului meu și dorinţa de a o revedea pe soția lui va 
renaște. Acum nu-mi mai fac griji din cauza asta. Trebuie să aflu 
unde sunt Julie și fetița. E singurul lucru care mă interesează. 
Dacă aș putea afla ce s-a întâmplat cu ele, aș pleca fără să mai 
privesc în urmă. Dar trebuie să știu. Trebuie să știu. 

Joe își drese vocea. 

— Impresionant, Kinkaid. Îţi respect dorinţa de a ajuta, dar mă 
tem că noi nu lucrăm așa. Nu facem gașcă cu nimeni, clar? Dacă 
tot vrei să ajuţi, îţi dau numărul de telefon al detectivilor care se 
ocupă de caz. Poate că ei vor aprecia oferta ta mai mult decât 
noi. 

— Înţeleg de ce reacționaţi așa, spuse Kinkaid, frângându-și 
mâinile, dar vreau să vă reamintesc că nu sunt un novice. Știu 
ce fac. De fapt, am mai multă experienţă ca detectiv particular 
decât oricare dintre voi. Da, aţi fost polițiști, dar situaţia se 
schimbă când nu mai porţi insigna. Este o altă lume, iar eu știu 
cum să mă mișc în ea, știu cum să mă descurc rapid. 

— Orbecăim foarte bine și singuri, mulțumesc, am replicat eu. 

Joe dădu din cap. 

— Trebuie să-l ţin de mână de multe ori, dar până acum ne- 
am descurcat. Cred că vom reuși și de acum încolo. 

Kinkaid se ridică. 

— Bine, spuse el, n-o să mă rog de voi. Dar faceţi o greșeală. 
Îl cunosc pe Wayne Weston mai bine ca oricine. Îi știu povestea 
vieții, modul de gândire, obiceiurile. Și o să aflu ce dracu’ s-a 
întâmplat în casa aia. Puteţi conta pe asta, domnilor. 

Sună telefonul. Întâi, l-am ignorat, gândindu-mă că o să 
răspundă robotul, dar apoi mi-am amintit de recepţionera de la 
Golden Breakers, care promisese să revină cu un telefon, așa că 
am răspuns. 


VP - 93 


— Alo? 

— Bună ziua, sunt Rebecca, de la Golden Breakers. 

Myrtle Beach, mă anunţă vocea voioasă a unei tinere. Am 
vorbit mai devreme cu dumneavoastră despre Randy Hartwick? 

— Da. 

— Am găsit numărul de mobil al domnului Hartwick. Fata îmi 
dictă numărul; Kinkaid stătea lângă ușă, cu mâna pe clanță. l- 
am mulțumit recepţionerei și am închis, dorindu-mi să nu fi 
vorbit atât de tare. Speram ca Kinkaid să nu o fi auzit 
pronunţând numele lui Hartwick. Ghinion. 

— Randy Hartwick, da? spuse el. 

L-am privit pe Joe, dar el dădu din umeri, lăsându-mă pe mine 
să răspund. 

— Ce știi despre el? am întrebat. 

— Randy Hartwick este poate cel mai periculos om pe care l- 
am întâlnit vreodată. Ezită, plimbându-și privirea de la Joe la 
mine. Ar fi bine să aveţi grijă. Păcat că nu faceţi gașcă, îl înţepă 
el pe Joe. Dacă vă legaţi de Hartwick, veţi avea nevoie de tot 
ajutorul pe care îl puteţi obţine. 

Deschise ușa și făcu un pas afară, apoi se opri, pentru a ne 
mai da o șansă. Joe se uită la mine și apoi oftă. 

— Mișcă-ţi fundul înapoi și stai jos, spuse el. 

Kinkaid rânji, închise ușa și își reluă locul pe scaun. 

— În regulă, spuse el. Acum să trecem la treabă. 

Kinkaid îl cunoștea pe Hartwick încă de când începuse să 
lucreze cu Wayne. Hartwick îl vizita uneori, iar Wayne le făcuse 
cunoștință. 

— E un vechi camarad al lui Wayne, spuse Kinkaid. Au rămas 
prieteni și după ce el a plecat din marină, deși nu a fost o idee 
prea bună. 

— De ce? am intervenit. 

Kinkaid zâmbi. 

— Ăștia doi au fost împreună în Force Recon. Cei mai răi 
dintre cei răi, nu? Ei erau băieţii care purtau războaiele secrete. 
Au făcut tot ce trebuia făcut, dar își ţineau gura. Operațiunile 
sub acoperire erau viaţa lor, iar Hartwick n-a putut niciodată să 
uite asta. Îi plăceau pericolele, era mort după adrenalină. Și 
Weston avea microbul ăsta, dar nu atât de grav. După ce pleca 
Randy, obișnuia să-mi povestească despre ei și i se luminau 


VP - 94 


ochii. Rămânea o vreme pierdut în lumea lui, dar apoi se uita la 
fotografia lui Julie și a fetiţei și revenea cu picioarele pe pământ. 

— Hartwick a plecat din armată la doi ani după Wayne. A 
încercat să intre în afaceri - pază și securitate - dar s-a plictisit 
repede. 

— Totuși cu asta se ocupă acum, am spus eu, iar Kinkaid îmi 
zâmbi așa cum zâmbești unuia care spune că banii plătiţi pe 
impozite sunt folosiţi așa cum trebuie. 

— Este doar de faţadă, explică el. Unde e acum? Asigură paza 
vreunui club? A unui aeroport privat? 

Dădu ușor din cap, pentru a-i confirma că este aproape de 
adevăr. 

— Mda, așa mă gândeam și eu. Este o slujbă care-i permite să 
se miște. Are timp berechet să își vadă de celelalte afaceri. 

— Și anume? 

— Trafic de arme, spuse el. Și e al naibii de bun. 

Am vrut să-l privesc pe Joe, dar am rămas cu ochii pe Kinkaid, 
încercând să nu reacţionez în niciun fel. Cody spusese că rușii 
transportau ilegal arme. Acum, Kinkaid susținea că cel mai 
apropiat prieten al lui Weston se ocupa cu același lucru. 

— Cu cine lucrează? întrebă Joe. Sau mai bine zis pentru cine? 

Kinkaid se încruntă. 

— Asta nu știu. Hartwick n-a avut niciodată prea multă 
încredere în mine, ia Wayne... ce să zic, au trecut ani de zile de 
când am vorbit cu Wayne despre asta. Nu știu nume, știu doar 
că erau implicaţi niște sovietici. Tipi care s-au retras din 
Spetnaţ, echivalentul sovietic al lui Force Recon. 

De data asta m-am uitat la Joe. Dintr-o privire, mi-am dat 
seama la ce se gândea: poate că n-am greșit când l-am întors 
pe Kinkaid de la ușă. 

Kinkaid îmi urmări privirea. 

— Ce? Așteptă o clipă răspunsul, apoi reluă: Ce te uiţi așa la 
el? 

Joe se foi pe scaun și se sprijini de spătar, încrucișându-și 
mâinile la ceafă. 

— Weston tocmai făcea niște investigaţii privind mafia rusă 
din Cleveland, înainte să moară. Am început și noi să-i verificăm, 
dar ieri, un agent FBI și niște polițiști ne-au vizitat să ne ceară să 
stăm deoparte. 

— V-au dat vreo explicaţie? 


VP - 95 


Joe dădu din cap. 

— Ei cred că un grup de ruși care lucrează pentru Dainius 
Belov l-a omorât pe Weston. Aparent, numele lui Weston a 
apărut pe înregistrarea unei convorbiri telefonice. Nu știu ce 
avea de-a face cu oamenii ăștia sau cel puţin așa pretind. 
Oricum, au spus și ei că rușii sunt implicaţi în traficul de arme. 

Kinkaid își întinse picioarele lungi și înclină capul într-o parte. 

— N-au zis nimic despre Hartwick? 

— Niciun cuvânt. 

— Și-atunci de ce vă interesează tipul? 

Joe îi povesti despre Oldsmobilul verde și plăcuţa de 
înmatriculare cu număr de Carolina de Sud și îi explică cum am 
aflat unde lucrează Hartwick. Kinkaid ascultă vizibil interesat. 

— Când aţi venit la mine, în Sandusky, m-aţi întrebat de 
Jeremiah Hubbard, zise el. Ce amestec are în toate astea? 

— Bună întrebare, am intervenit eu. Sperăm să aflăm și 
raspunsul. l-am relatat discuţia noastră cu Hubbard și vizita la 
Dan Beckley. Dădu încet din cap ascultându-mă, dar nu păru 
surprins. 

— De asta mi-am dat și eu seama, zise el când am terminat. 
După ce eu și Wayne ne-am despărțit, am mai ţinut legătura cu 
unii dintre cei pentru care lucrasem în trecut. Pe măsură ce 
trecea timpul, auzeam tot mai des zvonuri că nu mai acceptă 
clienţi și că se ocupă de un caz absolut confidenţial, foarte bine 
plătit, despre care nu suflă o vorbă nimănui. La naiba, doar i-aţi 
văzut casă, știți că făcea o grămadă de bani. Dacă îi întrebaţi pe 
cei din branșă, o să auziţi o grămadă de bârfe despre el. Toţi 
sunt de părere că nu lucra legal. 

— Se pare că îi asigura lui Hubbard material pentru șantaj, am 
spus. Dar ce legătură are cu Belov? Habar n-avem încă. lar 
acum a apărut și fostul lui camarad. Asta adaugă o grămadă de 
întrebări, dar prea puţine din ele au un răspuns. 

— Aţi spus că Hartwick dă târcoale pe-aici, pretinzând că este 
polițist? Mă întreb ce urmărește. Dacă Wayne s-a amestecat cu 
Belov și cu ai lui, pot să fac pariu că Hartwick l-a împins la asta. 
Dar ce caută Hartwick aici? 

— Poate exact același lucru ca și noi, am sugerat eu. Poate că 
încearcă să afle ce s-a întâmplat cu Weston și cu familia lui. 

Kinkaid se strâmbă. 


VP - 96 


— E posibil. Dar, cu unu' ca Hartwick, tind să cred că e vorba 
de bani. Și, dacă am dreptate, va face tot ce poate ca să-i 
obțină. 

— Crezi că e destul de prost încât să încerce să îi fenteze pe 
mafioţi? 

Kinkaid rânji sumbru. 

— Destul de prost? Randy Hartwick ar fi încântat să încerce. E 
o provocare pe care n-ar refuza-o. Hartwick se crede cel mai dur 
și mai periculos om din lume. Și, categoric, cel mai deștept. 

— Ce crezi că încearcă să facă? 

— Nu știu, răspunse Kinkaid. Aveţi numărul lui de telefon, nu? 

— Da. 

— Ce-ar fi să-l întrebăm? 

Joe mă privi și ridică din umeri. 

— De ce nu? Dacă nu răspunde sau ne închide telefonul, vom 
vedea atunci ce e de făcut însă dacă e dispus să stea de vorbă, 
ne-ar putea scuti de multă bătaie de cap. 

— În regulă. Am luat telefonul și am format numărul pe care 
mi-l dăduse recepţționera de la Golden Breakers. Imi răspunse o 
voce dură de bărbat: 

— Hartwick. 

— Domnule Hartwick, am spus, mă numesc Lincoln Perry. 

— Da? 

— Sunt detectiv particular și lucrez pentru John Weston. Eu și 
partenerul meu speram să fiţi de acord să ne răspundeţi la 
câteva întrebări legate de relația dumneavoastră cu fiul lui John. 

Timp de câteva secunde i-am auzit doar respiraţia. 

— Mă tem că nu vă pot fi de folos, spuse el, cu o urmă de 
precauţie în voce. 

— Încă folosiţi Oldsmobilul verde? am întrebat. 

Liniște. 

— Sunteţi tipii din Taurus, zise el. 

— Exact. 

— Ziceai că lucraţi pentru John? După ce i-am confirmat, 
adăugă: Bine, atunci putem sta de vorbă. 

— Credeţi că aţi putea să veniţi la biroul nostru în după- 
amiaza asta? Nu e greu de găsit. 

— In niciun caz, spuse el. N-am nimic cu voi, dar prefer să ne 
întâlnim pe teren neutru, până când știu sigur în ce mă bag. 
Unde sunteți? 


VP - 97 


l-am explicat. 

— În regulă, uite cum facem. O să mă plimb puţin prin jur, să 
văd dacă găsesc un loc de întâlnire care să-mi convină. Apoi vă 
sun și veniţi să ne întâlnim. 

— Foarte bine, am spus, gândindu-mă la ce spusese Kinkaid 
despre Hartwick, cum că ar fi cel mai periculos om pe care l-a 
întâlnit vreodată. Riscam să intrăm în capcană, dar măcar eram 
cât de cât pregătiţi. Eram bucuros că hotărâse să vină la 
Cleveland. Dacă nu ar fi făcut-o, eu și Joe l-am fi abordat cu 
precauţiile pe care ni le luam de obicei, însă s-ar fi putut să nu 
fie de-ajuns. l-am dat numărul de la birou și am închis. Joe și 
Kinkaid mă priveau curioși. 

— A fost de acord să ne întâlnim, dar în condiţiile stabilite de 
el. A zis că o să aleagă un loc de întâlnire și o să ne sune. 

— La dracu’. Kinkaid se încruntă și apoi dădu din cap în semn 
de protest. Nu-mi place asta. Miroase a capcană. Deţine 
controlul în tot scenariul ăsta. 

M-am întors spre Joe. Ascultase calm avertismentul lui 
Kinkaid. 

— Ei bine, tataie? am întrebat eu. 

— Hartwick ăsta pare să aibă o grămadă de răspunsuri, spuse 
Joe. Dacă numai așa e de acord să discute cu noi, atunci ne vom 
conforma. El e singur, noi suntem trei. Ar trebui să fim în 
siguranţă. 

— Te gândești să ne despărțim și unul dintre noi să păstreze 
distanța pentru orice eventualitate? 

— Nu mă aștept să se întâmple nimic rău, răspunse Joe, dar 
ideea nu e rea. Indiferent de situaţie, nu cred că ar trebui să fii 
cu noi la întâlnire. 

— Ce? De ce? Kinkaid se aplecă și lovi cu pumnul în masă. 
Asta-i o prostie, Pritchard. Vrei ajutorul meu sau nu? Il cunosc pe 
tipul ăsta mai bine decât voi. Trebuie să fiu acolo când îi puneţi 
întrebările. 

— Nu, nu trebuie, zise Joe. Știu că ai mai multă experienţă în 
ce-l privește, dar asta nu este neapărat și util. Dacă te vede, ar 
putea fi mai precaut decât ar fi față de mine și de Lincoln. 
Probabil, presupune că știi câte ceva despre el, iar asta poate fi 
în detrimentul nostru. Deocamdată, ești asul nostru din mânecă. 
Încă nu-i momentul să te aruncăm pe masă. 


VP - 98 


Kinkaid își strânse buzele și expiră furios, ca un copil care 
încearcă să fluiere, dar nu poate. 

— Joe are dreptate, am intervenit. În momentul de față, 
Hartwick nu știe nimic. Și, chiar dacă nu e mare lucru, avem 
câteva informaţii date de tine. Cu cât este mai liniștit, 
considerând că el controlează situaţia, cu atât mai multe șanse 
avem să ne dăm seama ce urmărește. 

Aproape credeam ce-i spuneam. Într-un fel, nu minţeam, dar 
nu acesta era motivul real pentru care doream să-l ţin pe 
Kinkaid la distanţă. Până acum fusese sincer cu noi, trebuia să 
admit asta, dar nu eram obișnuiți să lucrăm cu el. Intervievasem 
sute de oameni împreună cu Joe, știam cum să lucrăm în echipă 
și nu voiam ca prezenţa lui Kinkaid să tulbure acest echilibru. În 
plus, habar n-aveam cum ar reacţiona la greu sau la neprevăzut. 
Dacă Hartwick avea de gând să ne atragă într-o capcană, 
Kinkaid ar fi putut deveni o povară. 

— Vă deranjează dacă fumez? întrebă Kinkaid după vreo zece 
minute, rupând tăcerea care se instalase în așteptarea 
telefonului lui Hartwick. 

— Aș prefera să nu o faci, răspunse Joe. Nu suport duhoarea 
de fum stătut și e prea frig ca să deschidem geamurile. 

— Nicio problemă. O să ies câteva minute. 

După ce plecă, mă întorsei spre Joe, bucuros că am ocazia să 
vorbesc cu el în lipsa lui Kinkaid. 

— Ce crezi despre el? 

— Kinkaid? Joe ridică din umeri. M-a minţit o dată și s-a dat la 
soția partenerului său, ceea ce înseamnă că e un nemernic, 
corect? Totuși vrea sincer să ne ajute și, indiferent de ce credem 
despre el, deja s-a dovedit util în privinţa lui Hartwick. Propun 
să-l lăsăm să încerce. Cazul este foarte dificil și nu strică o mână 
de ajutor. 

— Asta zic și eu. Dacă ne poate ajuta, nu-mi pasă cu cine vrea 
să se culce. In cazul că o găsim pe Julie Weston, n-are decât să 
și-o păstreze. 

— Tot mai crezi că sunt în viață? 

— Trebuie să cred asta. Cealaltă opţiune este prea 
deprimantă. 


VP - 99 


11. 


După ce se despărţise de Wayne Weston, Aaron Kinkaid se 
mutase la Sandusky pentru a lucra ca detectiv principal la o 
companie. După câţiva ani devenise acţionar, iar acum 
conducea singur toată afacerea, deoarece partenerul îi lăsase 
lui puterea de decizie. Ne-a povestit toate astea în timp ce 
așteptam cu nerăbdare să ne sune Hartwick. 

— Cum ai ajuns să lucrezi în branșă? întrebă Joe. Ai fost 
poliţist? 

— Nu, niciodată. Kinkaid rânji. Ştiu cât de patetic sună, dar 
mi-a plăcut imaginea detectivului în filme. Știţi, Bogart, în rolul 
lui Sam Spade sau Philip Marlowe, ori Nicholson în Chinatown. 
Visam la asta. Eram la colegiu, studiam marketingul și anticipam 
că îmi voi petrece toată viaţa făcând reclamă la dizolvant de 
vopsea sau altă tâmpenie de genul ăsta. Noaptea urmăream 
filmele alea vechi la televizor și mă gândeam cât de mult mi-ar 
plăcea să am o astfel de slujbă. Mă atrăgea senzaţia de 
permanentă schimbare, ideea că oricând ar putea intra în birou 
un client misterios, care să mă atragă în cine știe ce aventură... 

Lăsă fraza neterminată, pierdut în amintiri. Apoi își scutură 
capul, revenind la realitate. 

— Ciudat, zise el, am intrat în branșă din dorinţa de aventură, 
iar acum conduc o companie de securitate și mă ocup mai mult 
de tehnici de promovare și de cifre decât de investigaţii. In cele 
din urmă, am ajuns să fac exact ceea ce am încercat să evit. 

— Uneori, așa se întâmplă. Joe mă privi înţelegător. După ce 
am fost obligat să plec din poliţie, am încercat să rup orice 
legătură cu viața de până atunci. Am rupt relaţiile cu foștii mei 
colegi, am cumpărat sala de fitness și am intrat în afaceri ca mic 
întreprinzător. Au trecut luni de zile până să apară Amy și să mă 
convingă să investighez asasinarea unuia dintre clienţii care 
veneau la sala mea, împingându-mă înapoi, spre viaţa pe care 
încercasem să o abandonez. La un moment dat, am 
conștientizat ce greșeală făcusem. Nu puteam fi fericit în lumea 
afacerilor. Investigaţiile erau viaţa mea, întrebările și găsirea 
răspunsurilor, necunoscutele și probele. Numai asta mă făcea să 


VP - 100 


mă simt întreg, numai asta îmi dădea un scop în viaţă. N-aș mai 
încerca vreodată să renunţ. 

— Imi amintesc de Bogart în rolul lui Spade, spuse Joe, 
întrerupându-mi șirul gândurilor. Eram puști când l-am văzut, și 
sunt mult mai în vârstă decât voi doi. Un film foarte bun. Cine a 
scris cartea? 

— Dashiell Hammett, am răspuns eu și Kinkaid în același 
timp, și am izbucnit cu toții în râs. 

— Oare ce-a avut povestea asta de a prins atât de mult la 
public? m-am întrebat eu cu voce tare. Adică, știu, a fost un film 
bine făcut, iar Bogart, un actor fenomenal, dar ce ziceţi de 
poveste în sine? Cum de a rezistat atât? Incă se reeditează, 
după șaptezeci de ani. 

— Finalul e totul, zise Kinkaid. Ideea că devotamentul lui 
Spade faţă de partenerul său înseamnă pentru el mai mult decât 
banii sau dragostea. Nici măcar nu-și aprecia foarte mult 
partenerul - chiar se culcase cu nevastă-sa - dar avea totuși 
acel tip de loialitate... 

S-a oprit brusc, dându-și seama ce spune. Ne-am ferit privirile 
și, pentru prima dată de când intrase în birou, Kinkaid păru 
nesigur. Știam de ce - nu voia să se implice în rezolvarea 
cazului din devotament pentru partenerul său. O făcea pentru 
că încă o iubea pe nevasta acestuia. Pentru el, dispariţia lui 
Weston era o șansă. _ 

— Deci, continuă el stângaci... In clipa aceea sună telefonul, 
scutindu-l de alte comentarii, răspunse Joe: 

— Pritchard și Perry. Da, sunt Joe Pritchard. Aţi vorbit mai 
devreme cu Lincoln, partenerul meu. Preferaţi să îi ascultați din 
nou vocea suavă sau vreți să discutaţi cu mine? Aha. Bine. 

Spre deosebire de recepţionera de la Golden Breakers, 
interlocutorul lui Joe vorbea încet, așa că nu auzeam decât ce 
spune Joe, însă nu mă îndoiam că era Hartwick. Am așteptat. Joe 
mai spuse câteva cuvinte înainte de a închide, dar n-am reușit 
să ne dăm seama despre ce e vorba. 

— O să se întâlnească cu noi, zise el. Dar știu că și-a ales 
locul! 

— Unde? am întrebat. 

— Pe bulevard. Ştii șirul de mese de picnic din spatele 
restaurantului chinezesc? 

M-am gândit o clipă, apoi am dat din cap. 


VP - 101 


— Da, pot să vizualizez locul. 

— Acolo vrea să ne întâlnim. Pare o alegere ciudată. 

— Mie mi se pare logic. 

— De ce? 

— Gândește-te, Joe. Dacă stai la una dintre mesele alea vezi 
clar tot ce se petrece în faţa ta, iar gardul cimitirului îți 
protejează spatele. Restaurantul chinezesc este înconjurat de 
trei parcări. Dacă își lasă mașina acolo, la nevoie poate ieși 
repede, poate face la dreapta pe străduța laterală spre 
Chatfield, ca să ajungă la autostradă. 

— M-am gândit și eu la asta, zise el. E o alegere bună pentru 
cineva care se așteaptă la o capcană, dar credeam că noi ne 
temem de asta. 

Avea dreptate. Mă gândisem instinctiv la locul respectiv din 
perspectiva unei persoane care încearcă să evite un pericol. 
Dacă intenţiona însă să-l stârnească, atunci locul nu era deloc 
potrivit, din cauza spaţiului deschis și a vizibilităţii excelente. 

— Ei bine, n-ar trebui să fim atât de dezamăgiţi de alegerea 
lui. Înseamnă că nu intenţionează să ne omoare. 

— Încă, interveni Kinkaid. 

Joe se strâmbă. 

— Eşti întruchiparea optimismului, nu? 

Kinkaid se încruntă. 

— În general, da. Însă, v-am mai spus asta, îl cunosc pe 
Hartwick mai bine decât voi. Dacă e implicat în ceva necurat, și 
se pare că este, va încerca să elimine orice ameninţare. După 
mine, exact asta o să reprezentaţi voi pentru el. 

— A fost ideea ta să-l sunăm. 

— Știu. Dar nu eu am cerut să mă excludeţi de la întâlnire. Și 
n-am de gând să vă las să bântuiţi pe-acolo singuri. 

— Am mai discutat asta, începu Joe, însă Kinkaid îl întrerupse: 

— Înţeleg că nu vreţi să mă vadă și, chiar dacă nu-mi place 
asta, trebuie să accept. Vreau doar să spun că aveţi nevoie de 
ajutor. Există vreun loc unde aș putea sta ca să vă observ de la 
distanță? 

— Nicăieri în apropiere, răspunse Joe. De aceea este o alegere 
bună pentru el. Dacă stai prin preajmă, o să te vadă. 

— Se întunecă. 


VP - 102 


— Fii serios, Kinkaid. Tipul a participat la operaţiuni speciale. 
Pentru asta a fost instruit. Cred că ai putea să stai pe partea 
cealaltă a străzii, dar este riscant. 

— Cimitirul! am intervenit eu. Putem să-l plasăm acolo. Ar 
putea ocupa o poziţie chiar în spatele nostru. 

— Dar gardul este înalt, obiectă Joe. N-o să vadă nimic. 

— Este din plasă, așa că asta n-ar fi o problemă, însă nu vreau 
să stea aproape de el și nici pe capul nostru, ci undeva de unde 
poate observa orice eventuală ameninţare în ce ne privește, 
corect? 

— Corect. 

— Bun. Cimitirul este plasat pe o pantă destul de lină, dar 
dacă ajunge în vârf poate să ne vadă clar, pe noi și restul 
parcării. 

Kinkaid se uita când la mine când la Joe, în timp ce urmărea 
discuţia. Joe se mai gândi puţin, după care dădu din cap 
aprobator. 

— În vârful dealului este cel mai bine. O să fie destul de 
departe, dar va putea să vadă totul foarte bine, iar ăsta-i cel mai 
important lucru. Îi va fi mai ușor să ajungă acolo neobservat 
decât vizavi sau în parcare. 

— Bine că Hartwick nu e din oraș, am spus. Va trebui să se 
descurce din mers, în vreme ce noi cunoaștem terenul. 

— Exact. Joe se uită la ceas. Ar fi cazul să ne mișcăm. A zis că 
e prin preajmă și că ne așteaptă. Îl privi pe Kinkaid: ai armă și 
telefon mobil? 

— Da. 

— Bine. Dacă vezi ceva suspect, apelează numărul meu, lasă-l 
să sune o dată, apoi închide. La semnalul tău, o vom șterge. 
Dacă situaţia devine periculoasă, cheamă poliţia. 

Joe îi dictă lui Kinkaid numărul lui de mobil și îi explică cum să 
intre în cimitir. Am deschis sertarul biroului și am scos pistolul 
meu, un Glock. L-am verificat, pentru a fi sigur că pot să trag 
imediat. Mi-am prins hamul și am introdus pistolul în toc. Inima 
a început să-mi bată mai repede și simţurile îmi deveniră mai 
ascuțite. Eram gata de luptă. 

Kinkaid plecă. Eu și Joe am mai stat câteva minute, pentru a-i 
da timp să ajungă în cimitir. Joe își verifică pistolul Smith & 
Wesson, îl puse în toc și lăsă catarama deschisă. 

— Cum te simţi? întrebă el. 


VP - 103 


— Cât se poate de bine. Tu? 

Era calm, dar îl simţeam tensionat. 

— Nu știu, LP. Ceva nu e-n regulă cu tipul ăsta. 

— Kinkaid e de vină. A insistat că Hartwick e periculos și a 
reușit să te influenţeze. 

— Probabil. Se ridică și își puse geaca, lăsând fermoarul pe 
jumătate deschis, ca să poată ajunge ușor la armă. Să-i dăm 
bătaie. 

Am luat mașina lui Joe. Restaurantul chinezesc se afla la 
aproximativ un kilometru distanță de birou. Uneori, cumpăram 
de-acolo mâncare pentru acasă. Nu găteau rău, doar că 
exagerau cu usturoiul, însă supa wonton era minunată. 

Traficul era încă aglomerat. Joe conducea, iar eu mă uitam cu 
atenţie în jur, exact cum mai făcusem de mii de ori, doar că 
acum nu mai aveam insigne și niciun dispecer să ne trimită 
unde era nevoie de noi. _ 

Joe trase în parcarea restaurantului și opri mașina. In colț, 
lângă gardul cimitirului, era un Dumpster. În dreapta parcarea 
se prelungea, spațiul aparţinând unei farmacii. In stânga era o 
reprezentanţă Ford, puternic iluminată, plină cu mașini 
strălucitoare. Lângă parcarea restaurantului chinezesc erau cinci 
mese de picnic rotunde, acum libere. La una dintre ele se 
așezase un bărbat. Stătea cu spatele la parcarea farmaciei, nu 
la cimitir, așa cum ne așteptasem. Oldsmobilul verde era parcat 
în faţa mesei, cu botul spre reprezentanța Ford. 

— El este, am zis. Stă cu spatele la parcare. Se pare că are 
mai multă încredere în noi decât am crezut. 

Joe scutură din cap. 

— Nici vorbă. E mai deștept decât am crezut. A parcat mașina 
astfel încât să poată privi drept înainte și, în același timp, să 
supravegheze parcarea uitându-se în oglinzile retrovizoare. 
Consideră că cimitirul este mai periculos decât parcarea, fiind 
un spaţiu deschis și neluminat, așa că vrea să îl poată 
supraveghea mai atent. 

Am coborât din mașină și ne-am îndreptat spre masa lui. 
Hartwick întorsese puţin capul, așteptând să ne apropiem. Ținea 
mâinile sub masă. Mi-am dus mâna dreaptă la șold. Nu-mi 
plăcea deloc că nu îi pot vedea mâinile. 

Am ajuns la masă fără probleme și am respirat ușurat. 
Hartwick ne făcu semn din cap să luăm loc. Era un tip bine 


VP - 104 


făcut, de înălţime medie, ras în cap și bronzat de soarele din 
California de Sud. Mușchii reliefaţi ai gâtului demonstrau că este 
în formă. Era ca mulţi alți tipi din marină pe care îi cunoscusem, 
nici masiv, nici impunător, dar cu o musculatură bine dezvoltată. 

— Perry și Pritchard, spuse el cu un zâmbet de circumstanţă. 
Luaţi loc, domnilor. Perry, pot să te rog ceva? 

— Ce anume? 

— Lasă arma aia în pace. 

Am luat mâna de la șold și, după ce m-am așezat, mi-am pus 
palmele pe masă. M-am convins că Hartwick era bun. Imi citise 
cu ușurință mișcările, chiar dacă nu fuseseră evidente. 

— Mă bucur să vă cunosc, băieţi, spuse el. În cazul în care te 
întrebi de unde știam că tu ești Perry, nu a fost greu să ghicesc. 
Pritchard mi s-a părut mai în vârstă când am vorbit la telefon. 

— E destul de bătrâior, am răspuns. 

— Înâm. V-aţi mișcat bine, aţi dat de mine imediat. Trebuie să 
recunosc că nu mă așteptam. leri, când aţi trecut pe lângă mine 
a doua oară, știam că m-aţi observat, dar am crezut că o să 
dureze câteva zile până să mă identificați, fiindcă am folosit 
plăcuţa de înmatriculare furată. 

— Nu e rău, interveni Joe. Doar că noi suntem al naibii de 
deștepţi. Acum, ce-ar fi să ne spui ce cauţi aici? 

— Îi supraveghez pe ruși, răspunse Hartwick. La fel ca voi, 
numai că eu nu am simțit nevoia să le vorbesc personal. Dădu 
din cap spre mine. Care-a fost treaba? 

— Mi-am ales prost momentul. 

Își îndreptă privirile spre cimitir, scrutând întunericul, ca și 
cum ar fi auzit sau ar fi văzut ceva ce nu-i plăcea. Nu se auzea 
nimic, dar știam că Kinkaid este sus pe deal. Hartwick rămase 
câteva secunde cu ochii aţintiţi asupra umbrelor, apoi se săltă 
puţin în scaun și se întoarse spre noi. 

— Deci, lucraţi pentru John? 

— Corect. Joe se aplecă spre el. Tot ce vrem este să-i oferim 
niște răspunsuri, Hartwick. Puțin ne pasă ce faci tu aici, vrem 
doar răspunsurile astea. 

Ceva păru să sclipească lângă umărul lui Hartwick. M-am uitat 
cu atenţie, dar dispăruse. Purta o bluză neagră, iar mâna 
dreaptă îi era ascunsă în întuneric. Mi-am concentrat atenţia 
asupra punctului în care văzusem lumina, întrebându-mă dacă 


VP - 105 


nu cumva are un pistol sau un cuţit ascuns sub braţ, care 
reflectase o clipă lumina ce venea din stradă. 

— Vreţi răspunsuri, repetă Hartwick, zâmbind. Ei bine, atunci 
poate facem schimb, Pritchard. Cred că am reuși. Am venit aici 
să reglez niște conturi și n-am de gând să vă las pe voi sau pe 
oricine altcineva să îmi stea în cale. 

Luminiţa apăru din nou și de data asta am văzut-o clar. Nu 
era o reflectare a luminii, ci un punctuleţ roșu, cum sunt cele 
produse de un laser sau de... 

— Jos, am urlat, sărind de pe scaun și scoțând arma. 

Punctul roșu dispăru la fel de repede cum apăruse, dar se auzi 
un zgomot înfundat, ca o lovitură de pumn în stomac, și în 
pieptul lui Randy Hartwick apăru o gaură întunecată. Noi ne-am 
aruncat la pământ, iar Hartwick s-a prăvălit pe masă, și de acolo 
pe jos. Sângele curgea din rana aflată în dreptul inimii. 

M-am rostogolit într-o parte, sub bancă, în timp ce îmi 
scoteam arma. Ştiam că Joe se afla undeva în stânga mea, nu 
era nevoie să-l văd. Hartwick zăcea în faţa mea, cu gura pe 
jumătate deschisă și ochii goi. Am rămas la pământ câteva 
secunde, așteptând o altă împușcătură. In spatele meu, Joe urla 
la telefon, indicându-i dispecerului de la poliţie locul în care ne 
aflam. M-am rostogolit spre dreapta, m-am ghemuit, am tras 
siguranţa pistolului și mi-am ridicat capul deasupra mesei. 

Parcarea din dreapta noastră era pustie, iar în stânga, 
reprezentanța Ford, puternic iluminată, părea sigură. Nu se 
vedea nimeni printre șirurile de mașini. Asasinul folosise un 
amortizor și se pare că nimeni nu observase incidentul. M-am 
ridicat în genunchi și m-am uitat din nou la Hartwick. N-avea 
sens să mai pierdem timpul cu el. Murise înainte să atingă 
pământul. 

Văzusem luminita roșie a laserului pe umărul lui, înainte să-i 
țintească pieptul. Asta însemna că se trăsese ori din cimitir, ori, 
mai plauzibil, de undeva din apropierea reprezentanţei Ford. Am 
luat-o la goană spre șirurile de mașini parcate. 

— Lincoln, unde naiba te duci? urlă Joe în urma mea. L-am 
ignorat și am continuat să alerg, cu arma în mână. Am dat 
repede turul parcării, dar nu am văzut pe nimeni. Totuși, exista 
cale liberă de acces, atât spre bulevard, cât și spre o stradă 
laterală. Dacă fusese într-o mașină, avusese timp să dispară cu 
mult înainte ca eu să mă ridic. M-am întors la masă. 


VP - 106 


— E mort, spuse Joe, care îngenunchease lângă cadavrul lui 
Hartwick. 

— Zău? 

— Probabil, a fost împușcat de undeva din parcare. 

— Am verificat. Nu e nimeni. Putea trage din cimitir. Nu avea 
un unghi bun, dar o putea face. 

Joe ridică privirea spre mine. 

— Unde dracu' e Kinkaid? 

Ne-am uitat amândoi spre cimitir și am început să-l strigăm. 
N-am primit niciun răspuns. 

— Nu-i a bună, zise Joe, și am știut că se întreabă dacă 
Kinkaid o mai fi sau nu în viață. M-am îndreptat spre gard, în 
timp ce sirenele se auzeau deja în depărtare. Înainte să ajung 
lângă gard, Kinkaid apăru din întuneric, palid și confuz. 

— Ce se întâmplă? întrebă el, ridicându-se în mâini ca să 
escaladeze gardul. Făcu câţiva pași spre noi și abia atunci 
observă cadavrul. 

— La dracu'! Ce s-a întâmplat? 

— Cineva l-a eliminat pe Hartwick, am răspuns eu. Unde-ai 
fost? Ai văzut ceva suspect în cimitir? 

— Nu. Am ajuns în cimitir în urmă cu un minut. Nu mi-aţi zis 
că sunt încuiate porțile. A trebuit să las mașina afară, să sar 
gardul și să fug până sus. E ditamai cimitirul. 

— Nu era nimeni înăuntru? 

— Eu n-am văzut pe nimeni. 

Işi scoase arma, un Colt Python uriaș și privi nervos în jur. 

— De unde s-a tras? 

— Ori din cimitir, ori de undeva din apropierea reprezentantei 
auto. Speram că ai văzut tu pe cineva. 

— Nu. Se ghemui și privi rana din pieptul lui Hartwick. 
Distanţa a fost mare. Probabil că s-a tras cu o pușcă. 

— Categoric a fost o pușcă, am intervenit eu. Și avea 
amortizor. Au folosit sistemul cu laser pentru a ţinti. Am văzut 
luminița cu o jumătate de secundă înainte ca Hartwick să fie 
lovit. 

O mașină a poliţiei cu girofarul pornit și sirena urlând opri în 
parcare. Girofarul scăldă trupul lui Hartwick în lumini colorate. 
Doi polițiști în uniformă, cu armele pregătite se apropiară și ne 
strigară să ne îndepărtăm de masă și să ridicăm mâinile. Am 
procedat în consecință. 


VP - 107 


— Avem cu toţii arme, spuse Joe calm. Luaţi-le, dar încercați 
să nu faceţi prea mare caz din asta. 

Polițistul mai înalt, care avea un nas lung, coroiat ca un cioc și 
umerii atât de înguști încât îi flutura uniforma pe el, se încruntă 
la Joe. ' 

— Nu-mi spune! exclamă el. Asta e Pritchard? 

— Mda, Pritchard e, răspunse partenerul lui, mai scund și mai 
rotofei. 

L-am recunoscut imediat. Se numea Baggerly, însă nu-mi 
aminteam prenumele. Ne-au luat armele, apoi s-au apropiat de 
cadavru pentru a-l examina. 

— Aha, spuse cel înalt. Împușcat în inimă. Cine e? îl întrebă pe 
Joe. 

— Se numește Randy Hartwick. Va trebui să trimiteţi aici pe 
cineva de la departamentul detectivilor și asta cât se poate de 
repede. 

— Se pare că da. Se uită la noi, apoi îi șopti ceva lui Baggerly, 
care făcu câţiva pași în spate și vorbi în microfon. După un 
minut se întoarse. 

— Detectivii sunt deja pe drum, zise el. Până când ajung aici, 
rămâneţi pe loc. Trebuie să apară și medicul legist ca să se 
ocupe de cadavru. 

Ne-am conformat. Apăru încă o mașină de poliție, și Baggerly 
își instrui colegii cerându-le să delimiteze perimetrul crimei și să 
țină la distanţă curioșii care începuseră să se adune, atrași de 
mașinile poliției. După câteva minute sosiră și detectivii. l-am 
urmărit cum coborau din mașină și am mormâit nemulţumit. 
Erau Janet Scott și partenerul ei, Tim Eggers. Eggers era un tip 
decent, însă Scott era o adevărată scârbă. Nu ne înţelesesem 
niciodată pe vremea când lucram în poliţie și știam că nici pe 
Joe nu-l are la inimă. 

Janet Scott purta blugi, o haină de piele, iar la gât insigna, 
atârnată de un șnur din nailon. Avea părul blond, tuns scurt, 
probabil ultima modă. Cred că dăduse cincizeci de dolari pe 
tunsoarea aia, deși puteam să fac și eu același lucru, cu o 
mașină de tuns iarba. Scott era o femeie micuță, cochetă și știu 
că mulţi dintre colegii ei o considerau foarte sexy. In ce mă 
privește, nu reușisem niciodată să trec peste personalitatea ei 
dură și lipsa evidentă de inteligenţă. Lucrasem doar de câteva 
ori împreună, și se dovedise o adevărată pacoste. Avea abilități 


VP - 108 


foarte limitate, ca să mă exprim elegant, dar o încredere în sine 
nelimitată. O combinaţie dezastruoasă. Eggers era partenerul ei 
de câţiva ani și, chiar dacă firea lui blândă îl determina să stea 
în umbră, toți știau că el era creierul echipei. 

— Lincoln Perry și Joe Pritchard, spuse Scott îndreptându-se 
spre noi. A naibii să fiu. Pe vremuri eraţi de partea băieţilor buni. 
Se uită spre cadavru. Se pare că lucrurile s-au schimbat. 

— Din păcate, nu l-am omorât noi, răspunse Joe. 

— Asta spun toţi criminalii. 

Se lăsă pe vine lângă cadavru, așa cum făcusem și eu, și îl 
studie cu atenţie, scuturând din cap și plescăind, ca o mamă 
dojenitoare. În cele din urmă se ridică și se uită la mine. 

— A trecut ceva timp, Perry, nu-i așa? 

— Chiar prea mult, am răspuns mimând sinceritatea. Mi-a fost 
dor de tine, Janet. 

— Fac pariu. Oare când te-am văzut ultima dată? Se încruntă 
și privi spre cer, mimând că încearcă să-și amintească. Aha, 
exact, chiar înainte să-l iei la bătaie pe unul dintre cei mai 
apreciaţi avocaţi din oraș și să fii dat afară pentru prostia de 
care ai dat dovadă. Imi zâmbi dulce. Cum am putut să uit asta? 

— Mi se pare ciudat să uiţi atât de ușor unele lucruri, am 
răspuns. Avocatul respectiv avea o relaţie cu logodnica mea, eu 
eram beat când l-am lovit. 

— Și ce-ai mai făcut de-atunci, Perry? 

— Am lucrat ca maseur în Belgia. Azi m-am întors în State. 

Mă privi cu răceală. 

— Nu încerca să fii prea simpatic, Perry. Am toată noaptea la 
dispoziţie. Și, mulţumită prietenului tău care zace aici, se pare 
că va trece ceva timp până să ajungi să dormi. 

Imi întoarse spatele, pentru a se consulta cu Eggers. Sosise și 
medicul legist. M-am uitat la Hartwick și am înjurat printre dinți. 
Fusese gata să vorbească. Gata să facem schimb de informaţii, 
după cum se exprimase el. Acum nu mai putea vorbi cu nimeni. 


VP - 109 


12. 


A fost nevoie de douăsprezece ore ca să scăpăm de Scott. Ne- 
a mai ţinut la locul faptei un timp, apoi le-a cerut colegilor ei să 
ne ducă la secţie și să o așteptăm acolo pentru interogatoriu. A 
durat toată noaptea. Scott ne tot presa să-i dăm mai multe 
detalii despre Hartwick, însă nu prea aveam ce să-i spunem. 
Kinkaid i-a explicat că l-a cunoscut pe Hartwick doar în calitate 
de prieten al lui Wayne Weston, însă nu a menţionat că s-ar fi 
ocupat cu traficul de arme. Eu și Joe am recunoscut că l-am 
cunoscut pe Hartwick în timp ce investigam cazul Weston. Am 
văzut cum se luminează la faţă auzind asta și mi-am dat seama 
că deja visează la titluri uriașe pe prima pagină în ziare și la 
prestigiul pe care l-ar putea câștiga. Dar știam și că n-o să fie 
așa. Cei de la FBI făceau regula jocului. Chiar dacă asasinarea 
lui Hartwick fusese comisă în jurisdicţia poliţiei din Cleveland, 
vor face tot posibilul să o ţină pe Scott la distanţă de cazul 
Weston, indiferent de legătura ce părea evidentă între cele două 
cazuri. 

Un timp, Scott a încercat să se joace cu noi, pretinzând că ne 
consideră suspecți. Își închipuia că ne poate speria suficient de 
mult ca să-i dăm amănunte despre Hartwick. Era un plan stupid 
din moment ce Hartwick fusese doborât de la distanţă, cu o 
pușcă. Ne-au interogat separat, apoi din nou împreună, 
încercând să ne prindă pe picior greșit. După această sesiune, 
Kinkaid se duse la toaletă, iar Scott plecă să dea un telefon, 
lăsându-ne pe mine și pe Joe singuri cu Eggers. 

— Hei, Tim, poate că vrei să-l verifici pe Kinkaid, am spus eu. 

Tim se încruntă. 

— Crezi că el l-a împușcat? 

Joe mă privi mirat, ridicând din sprâncene. Am scuturat din 
cap. 

— Nu cred că el l-a împușcat pe Hartwick, dar sunt convins că 
merită să încerci. Kinkaid ar fi putut să-l împuște de acolo de 
unde se afla și adevărul este că nu știm prea multe despre el. 
Iniţial l-a minţit pe Joe, după care a apărut la noi în birou, 
oferindu-se să ne ajute. A fost un gest frumos, dar nu am avut 


VP - 110 


timp să-l verificăm. Este posibil să se fi temut de ce ar fi putut 
să ne spună Hartwick. Poate îndeajuns de mult încât să-l 
omoare. 

— De ce i-ar păsa de ce ne putea spune Hartwick? întrebă Joe. 
Tipul ăsta nu mai lucra cu Weston de ani de zile. Ce dracu', doar 
s-a mutat din oraș de atâta timp! 

— Nu spun că așa stau lucrurile, ci doar că merită să-l 
examinăm mai atent. 

Eggers dădu din cap. 

— Sunt sigur că Hartwick a fost omorât de un glonţ de pușcă. 
Kinkaid avea un revolver Colt Python. E o armă mare, de acord, 
însă nu cred că este cea cu care s-a tras. 

— Are un Colt Python, dar asta nu înseamnă că n-a avut nicio 
altă armă la el. 

— Vrei să spui că este posibil să fi folosit pușca în cimitir, ca 
apoi să o arunce în mașină și să fugă să vă întâlnească? Dădu 
din umeri. Vom verifica toate mașinile, fii sigur de asta, însă mă 
îndoiesc că așa s-au petrecut lucrurile. Avea cam mult de 
alergat ca să traverseze tot cimitirul. 

Joe dădu din cap aprobator. 

— Nu a făcut-o Kinkaid, zise el. Ar fi fost absolut impresionant 
să acopere toată distanţa aia ca să apară lângă noi imediat 
după împușcătură; și nici măcar nu gâfâia. In afară de asta, 
dacă a aruncat pușca în cimitir, polițiștii o vor găsi. 

Kinkaid reveni în cameră, negru de furie. 

— Mulţumesc pentru votul de încredere, Pritchard, spuse el. 
Apoi se întoarse spre mine. lar tu, Perry, ești un nemernic. 

Am simțit cum roșesc. 

— Îmi pare rău, Kinkaid. N-am spus că te suspectez de crimă, 
însă nu știm prea multe despre tine. 

Dădu din cap, privindu-mă dispreţuitor. 

— Cum zici tu, Perry. Se întoarse spre Eggers. Unde este 
toaleta pentru bărbaţi? N-am reușit s-o găsesc din prima. Într-un 
fel a fost bine, deoarece n-am ratat discuţia voastră. 

În cele din urmă, ne-au lăsat să plecăm pe la cinci dimineaţa. 
Eram epuizați cu toţii și a trebuit să chemăm un taxi, pentru că 
polițiștii reţinuseră mașina lui Joe și pe cea a lui Kinkaid. 

— Aaron, Îmi cer scuze, am spus în timp ce așteptam taxiul. 
N-a fost nimic personal, ci doar reacţia unui detectiv cu 


VP - 111 


experiență, care încerca să stabilească cine ar fi putut fi în 
poziţie de tragere. 

Dădu din cap fără să mă privească. 

— E-n regulă, Perry. inţeleg. N-am de gând să mint, să pretind 
că nu-mi pasă, pentru că m-a înfuriat rău ce-am auzit, dar nu 
vreau ca asta să ne stea în cale. Vreau să o găsesc pe Julie 
Weston și pentru asta va trebui să lucrăm împreună. 

— Ţi-ai rezervat cameră la hotel? întrebă Joe. 

— Mda, am rezervat-o înainte să vin la voi. Plănuiam să 
rămân câteva zile în oraș. 

— Atunci du-te și dormi, iar când te trezești, vino la birou s-o 
luăm de la capăt. Cineva l-a omorât pe Hartwick pentru că nu 
voia ca el să vorbească cu noi, așa că trebuie să aflăm cine a 
făcut-o. 

— Mâine o să discutăm și cu Cody, am anticipat eu. Fac pariu 
că o să aibă o grămadă de întrebări când o să afle despre toate 
astea. 

— Cu siguranţă, zise Joe. 

— Am început să agităm apele. Este evident. Cineva se simte 
deranjat de investigația noastră. 

— Și atunci de ce nu v-ar elimina și pe voi? întrebă Kinkaid. 
Sau măcar să încerce s-o facă. 

Joe dădu din cap. 

— Nu știu. Dar propun să nu ne plângem că n-a făcut-o. 

Kinkaid se urcă în primul taxi, iar eu și Joe am rămas pe 
trotuar, așteptându-l pe următorul. Am urmărit stopurile mașinii 
micșorându-se pe măsură ce mașina se îndepărta. Văzusem 
destule puncte roșii pe ziua de azi. 

Când m-am trezit, în aceeași dimineață, durerea care îmi 
cuprinsese gâtul și umerii era mai intensă și am gemut la prima 
mișcare. Spatele meu era ca o coardă de chitară după un solo al 
lui Jimi Hendrix. Mi-am aruncat ochii spre ceas și am constatat 
că era aproape unsprezece, ceea ce însemna că dormisem patru 
ore. Aveam nevoie de un duș lung și fierbinte, dar știam că Joe 
se afla deja la birou și nu voiam să întârzii. M-am îmbrăcat, m- 
am spălat pe faţă cu apă rece, m-am pieptănat și am plecat. 

Bineînţeles că Joe era deja la birou și vorbea la telefon. Purta 
o cămașă impecabilă, cravată, și arăta proaspăt și revigorat de 
parcă se întorsese la muncă după o săptămână de concediu. Am 
dat din cap. Era uimitor. Pe când lucram cu el, în secţia de 


VP - 112 


narcotice, aflasem cât poate să muncească fără să doarmă. 
Capacitatea lui de a evita - sau ignora - oboseala fizică era 
incredibilă. 

M-am trântit pe scaun lângă el și am tras cu urechea la 
convorbire. Părea că stă de vorbă cu un poliţist, despre 
Hartwick. Poate cu Eggers, deoarece Scott era cu siguranţă încă 
în pat după o noapte nedormită. Stilul ei de lucru era la fel de 
renumit ca și al lui Joe, deși pentru motive total opuse. 

Joe închise și îmi zâmbi larg. 

— 'Neaţa, LP. Ai petrecut bine aseară? 

M-am uitat urât la el. 

— Te urăsc pentru energia asta inepuizabilă. 

— Sunt de două ori mai în vârstă decât tine, puștiule. Nu mă 
lua cu prostii de-astea. 

M-am încruntat și am luat o gură din cafeaua pe care o 
cumpărasem în drum. 

— Cu cine vorbeai? 

— Eggers. 

— Eram sigur. Ce-a avut de zis? 

— N-a spus că partenera lui e o idioată, deși am încercat să-l 
fac să admită asta. Au aflat la ce hotel stătea Hartwick. 

— Au găsit ceva în cameră? 

— Nu prea. Cel puţin nimic care să indice ce căuta în 
Cleveland. În schimb, au găsit muniţie, încă două pistoale și o 
grenadă. Se pare că Hartwick pornise la război. 

Am ridicat din sprâncene. 

— O grenadă? Îţi baţi joc de mine? 

— Așa a spus Eggers. Bine că a lăsat-o în cameră, altfel putea 
să explodeze aseară și să arunce în aer jumătate de stradă, cu 
tot cu noi. Și, da, va trebui să revenim în după-amiaza asta să 
mai stăm puţin de vorbă cu Scott și cu Eggers. 

— Nu reușesc să-i dea de cap, nu? Dacă ar fi găsit vreo pistă, 
n-ar mai avea timp de pierdut cu noi. 

— Ai dreptate. În ce mă privește, cred că asasinul a fost unul 
dintre ruși. Tu nu? 

Cafeaua se răcise suficient ca s-o pot bea, așa că am luat 
câteva înghiţituri bune înainte de a răspunde. 

— Cred că e mai corect să spun că presupun că a fost unul 
dintre ei. Evident, nu pot dovedi, dar pare logic. Știm că unii 
dintre ei au făcut parte din trupele pentru operaţiuni speciale, 


VP - 113 


iar cel care a tras se pricepea la treaba asta. Ca să nu mai 
vorbim de tehnica folosită. 

— Corect. Apropo, Cody trebuie să apară din clipă în clipă. l- 
am spus să-ţi dea timp până la unsprezece. Kinkaid va veni și el 
curând. 

— De când ești tu aici? 

Se uită la ceas. 

— De pe la opt. 

— Ai dormit vreun pic, Joe? 

— Sunt bine, n-am nimic. 

N-am insistat. 

— Am o întrebare pentru tine. 

— Da? 

— După tot haosul de ieri, discuția noastră cu Dan Beckley 
pare insignifiantă, însă a clarificat câteva aspecte importante 
despre relaţia profesională dintre Weston și Hubbard. Ne 
concentrăm asupra ipotezei ăsteia sau asupra lui Hartwick și a 
rușilor? 

Joe își sprijini bărbia pe mâini. Așa cum stătea cu coatele pe 
masă, părea că se roagă. 

— Nu știu, răspunse el. Cred că ambele sunt importante și 
mai cred că s-ar putea să aibă legătură. Dar nu vreau să afle 
Cody despre asta. 

— Despre Dan Beckley? am întrebat, iar el aprobă dând din 
cap. De ce nu? Deja i-am spus despre Hubbard. 

— Așa este, dar acum știm mai clar cum stăteau lucrurile 
între Weston și Hubbard și vreau să păstrăm tăcerea o vreme. 
Hubbard este un tip al naibii de influent, poate cel mai puternic 
om din orașul acesta și nu am încredere totală în Cody. Ne-a 
mai servit niște piste false și asta nu-mi place. 

— Vrei să spui că este posibil ca Hubbard să-i influenţeze pe 
cei de la FBI? Acum cine este prea suspicios, Joseph? 

Se auzi o bătaie în ușă, și în cameră intră Aaron Kinkaid. 

— 'Neaţa, spuse el. 

Am constatat cu plăcere că arăta chiar mai dărâmat decât 
mine. 

— A fost o noapte lungă, zise el și se așeză epuizat. 

— Un tip pe nume Thad Cody va fi aici curând, spuse Joe. 
Probabil, însoţit de câţiva polițiști. Cody lucrează pentru FBI și 


VP - 114 


conduce investigația în cazul Weston. Este posibil să aibă câteva 
întrebări pentru tine. 

De parcă l-ar fi auzit, ușa se deschise și intră Cody, urmat de 
Swanders. De data asta Kraus nu-i însoțea. 

Bine că mă grăbisem să ajung mai devreme, altfel aș fi fost 
luat pe sus din pat de un agent FBI nervos. 

— Ăsta-i Kinkaid? întrebă Cody, arătând spre oaspetele nostru 
roșcat. 

— Sunt Aaron Kinkaid. 

— Bine. Înseamnă că suntem toţi aici. Cody își trase un scaun; 
Swanders rămase în picioare, rezemat de perete. Cody purta 
costum și avea din nou servieta la el. La prima noastră întâlnire 
fusese puțin cam arogant, dar asta nu însemna nimic în 
comparaţie cu atitudinea lui de acum - era de-a dreptul furios. 

— În regulă, domnilor, spuse el. Să auzim ce aveţi de spus. Vă 
previn că ar fi cazul să-mi spuneţi adevărul, cu toate detaliile. 
Dacă mi-aţi compromis investigația, o să am grijă să regretați. 

Era un mod minunat de a începe discuţia. Joe i-a relatat cum 
venise Kinkaid la noi la birou cu o zi în urmă, precum și modul în 
care reușisem să aflăm identitatea lui Randy Hartwick. De data 
asta, n-a mai omis traficul cu arme. Cody se încruntă, apoi se 
aplecă în faţă, concentrat. 

— Pentru cine transporta arme? 

— Nu știu, răspunse Kinkaid. 

— Nici măcar o bănuială? N-ai auzit niciodată un nume? Ştii 
măcar ce fel de arme? Orice! 

Kinkaid negă dând din cap. 

— Nimic. Nu știu decât ce mi-a spus Wayne Weston. Nu mi-a 
dat detalii, iar eu nu am pus întrebări. 

— Înţeleg. Deci, ce vă aduce aici, domnule Kinkaid? 

Kinkaid privi în jos, așa cum făcuse cu o zi în urmă când 
vorbise cu noi. 

— Păi, ăă, Julie Kinkaid, răspunse el. Am fost destul de 
apropiaţi, știți? Și, ei bine, aș vrea să fac tot ce pot ca să ajut. 

Am discutat mai mult de o oră. Din când în când, mai punea și 
Swanders câte o întrebare, dar era evident că șeful e Cody. 
Nimeni nu ne-a spus unde este Kraus sau de ce nu i-a însoțit. 

— Trebuie să vă spun, nemernicilor, că într-adevăr vă 
pricepeţi să complicaţi totul, spuse Cody. Tipul ăsta, Hartwick, 
putea fi veriga necesară pentru a rezolva cazul. lar voi? Mă 


VP - 115 


sunaţi să mă informaţi? Nu, nici vorbă. În schimb, vă jucaţi 
singuri și vă ardeţi. lar între timp, mă ard și eu, pentru că omul 
cu care trebuia să stau de vorbă este mort. Dădu din cap 
dezgustat. V-am spus că vreau să colaborăm, dar mi-aţi 
demonstrat că nu vă interesează. 

Mă simțeam ca un școlar certat de director - conștient de 
consecințele faptelor mele, dar în același timp ușor amuzat de 
tot ce se petrecea. Cody nu intenţionase niciodată să colaboreze 
cu noi. O dovedise când îi pusese pe Kraus și Swanders să ne 
inducă în eroare cu aiureala aia despre jocurile de noroc. Și, 
dacă ar fi fost mai deștept, ar fi putut da de Hartwick înaintea 
noastră. Dacă l-ar fi găsit el primul sunt sigur că nu s-ar fi 
deranjat să ne anunţe. Se părea că ancheta lui ajunsese într-un 
punct mort. Nu voia să lucreze cu noi, dar văzuse că 
progresasem mai mult decât el, iar asta îl călca pe nervi. 

— Am încercat să lucrăm cu tine, obiectă Joe. Ti-am spus să-l 
verifici pe Hubbard. Ai făcut-o? 

— Da, ne ocupăm. Dar o zi nu este de ajuns, de acord? 

— Nouă ne-a ajuns să-l găsim pe Hartwick, am intervenit eu. 

— Și a fost de-ajuns să și moară, idioţilor. Cody oftă și își 
aranjă cravata. Sunt furios pe voi pentru ce s-a întâmplat, dar 
acum nu mai are rost să mă plâng. E mort și nu ne mai poate 
spune nimic. Totuși, trebuie să găsim pe cineva care să ne 
ajute. Aveţi idee cu cine ar fi putut lucra Hartwick? 

Joe și cu mine am ridicat din umeri, iar Cody se întoarse spre 
Kinkaid. 

— Nu știu, răspunse acesta. După cum am mai spus era doar 
un tip din alt stat, pe care l-am întâlnit de câteva ori. Asta-i tot. 
După mine, îţi pierzi timpul cu Jeremiah Hubbard. E clar că aici e 
mâna rușilor. Nu este obligatoriu ca activităţile lui Weston în 
slujba lui Hubbard să aibă legătură cu asta. De fapt, este mai 
plauzibil ca legătura lui cu rușii să fie Hartwick, nu Hubbard. 

Cody păru să cântărească ideea. 

— Ai dreptate. Hubbard este om de afaceri. Hartwick era un 
bătăuș profesionist. 

Mi se părea că și Wayne Weston fusese un șantajist 
profesionist. M-am uitat la Joe, gândindu-mă la Dan Beckley și 
mi-a făcut un semn cu capul, aproape imperceptibil. 

— Uite ce vă propun, zise Cody. O să văd ce putem afla 
despre Hartwick ăsta. Intre timp, staţi deoparte, aţi înțeles? Am 


VP - 116 


acceptat să vă ocupați de caz crezând că veţi coopera, însă este 
evident că nu așa stau lucrurile. Dacă îmi mai puneţi o dată 
ancheta în pericol, voi avea grijă să vi se retragă autorizaţiile. 
Clar? 

— Asta să crezi tu! A naibii propunere, Cody! 

Îmi zâmbi glacial. 

— Bine, nu este o propunere. Este un ordin, Perry. Și ar fi 
înţelept din partea voastră să nu mă puneţi la încercare. 
Păstrăm legătura, zise el și se ridică. 

După ce Cody și Swanders ieșiră, Kinkaid se uită la noi. 

— Asta-i o tâmpenie, zise el. Voi doi aveţi o afacere legală. Nu 
vă poate impune ce cazuri să investigaţi, decât dacă vă poate 
acuza de ceva. 

— Nu, nu poate, răspunse Joe. Dar poate să ne facă viaţa 
foarte grea. 

— Sper că nu aveţi de gând să-l ascultați? Ce naiba, Pritchard, 
nu puteți renunţa! 

Joe îl privi dezgustat, de parcă Kinkaid i-ar fi sugerat să 
renunțe la meseria de detectiv particular și să se apuce de 
patinaj artistic. 

— N-am de gând să renunţ. Spun doar că de-acum încolo va fi 
mai dificil. Trebuie să lucrăm oarecum din umbră. 

— Și-atunci, ce facem? Cum avansăm? 

— După mine, avem două lucruri de făcut, zise Joe. Trebuie să 
aflăm mult mai multe despre ruși - cu cine fac tranzacţii, în ce 
sunt implicaţi orice care îi poate lega de Weston sau de 
Hartwick. Sau de Hubbard. În principiu, trebuie să efectuăm 
investigaţii minuţioase despre oricine are legătură cu acest caz. 

— O să fie greu în ce-l privește pe Hartwick, am intervenit eu. 
Locuia în Carolina de Sud, nu în Cleveland. Din câte știu, aici 
venea doar în vizită. 

— Înseamnă că unul dintre noi va trebui să plece în Carolina 
de Sud, zise Joe. 

Kinkaid se încruntă. 

— Să lucrăm separat? Nu-mi place asta. 

— Nici aseară nu ţi-a plăcut, Kinkaid, însă așa cum ţi-am 
ignorat părerea ieri, o vom ignora și acum, spuse Pritchard pe 
un ton neutru, pentru a nu-l enerva din nou. Dacă plecăm toți 
spre Carolina, Cody o să facă o criză. 


VP - 117 


— Cody o să facă pe nebunul indiferent dacă plecăm toţi sau 
doar unul, am spus eu. 

— Presupun că îţi vor fi de-ajuns câteva zile acolo, zise Joe. 
Până atunci, voi încerca să-i distrag atenţia lui Cody, ca să nu 
remarce absenţa ta. lar dacă află, o să-i spun că ai plecat pentru 
alt caz, care nu are legătură cu Wayne Weston. Nu ne poate 
împiedica să lucrăm, deși sunt sigur că i-ar plăcea să încerce. 

— Presupui că îmi vor ajunge câteva zile? Vrei să spui că eu 
sunt cel pentru Carolina de Sud? 

Joe încuviinţă din cap. 

— Exact. Cred că Scott și Eggers își vor concentra atenţia 
asupra lui Kinkaid și mai puţin asupra noastră. Mă gândesc că el 
și cu mine putem rămâne în oraș încercând să aflăm câte ceva 
despre ruși. În afară de asta, rușii reprezintă ameninţarea 
principală, așa că n-ar strica să fim doi aici. _ 

— Scott și Eggers, am mormăit. La dracu’, de ei am uitat. In 
niciun caz nu o să-mi permită să părăsesc orașul după ce am 
asistat la o crimă. 

— Vai, exclamă Joe, privindu-mă cu nevinovăție, poate că nu 
ar trebui să le spunem că pleci. 


VP - 118 


13. 


A doua zi dimineață, când am coborât din avion în Myrtle 
Beach, am închis ochii și am respirat profund. Erau treizeci și 
cinci de grade și soarele strălucea nemilos. Cu câteva ore în 
urmă, când plecasem din Cleveland, erau aproximativ 
cincisprezece grade și zăpada care mai rămăsese era 
împrăștiată de vântul tăios dinspre lac. Pentru prima dată de 
când îi auzisem numele i-am fost recunoscător lui Randy 
Hartwick pentru faptul că locuise în Carolina de Sud. 

Am condus de-a lungul plajei mașina Ford Contour pe care o 
închiriasem, cu gândul de a trece în revistă hotelurile, pentru a-l 
găsi pe cel pe care îl căutam - Golden Breakers. Curând mi-am 
dat seama că va fi mai greu decât îmi închipuisem. Hotelurile 
păreau să se înșiruie unul după altul, la nesfârșit. 

Am condus încet pe bulevardul Ocean vreo cincisprezece 
minute, și n-am văzut nimic în afară de hoteluri. Cele mai multe 
hoteluri amplasate pe partea cu plaja erau clădiri înalte, 
elegante, în vreme ce clădirile aflate pe cealaltă parte erau în 
general micute, cu unul sau două etaje, foarte diferite de 
vecinele lor de-a dreptul impresionante. La o distanţă de numai 
cincizeci de metri, diferența de calitate și, fără îndoială, de preț, 
era uimitoare. 

După ce am trecut pe lângă zeci de hoteluri, fără să reușesc 
să localizez Golden Breakers, am renunţat și am ieșit de pe 
bulevardul Ocean în căutarea unei staţii de benzină. Paralel cu 
bulevardul, la câteva sute de metri spre centrul orașului, era 
strada comercială. Aici existau doar câteva hoteluri, însă foarte 
multe magazine de îmbrăcăminte și restaurante. Am parcat la 
prima benzinărie și am intrat să cer informații. 

Casiera, o fată cu un aer plictisit, îmi spuse că sunt doar la opt 
blocuri distanţă de obiectivul meu, după care adăugă: 

— Toate hotelurile au hărți pe pliante sau pe rezervări. 

Deșteaptă! Uite că nu aveam nici pliant, nici rezervare. 

Am găsit hotelul la opt blocuri distanţă, spre nord, așa cum 
îmi spusese. Era o clădire de-a dreptul impresionantă. Holul se 
afla la parter, dar în dreapta și-n stânga lui se înălţau două 


VP - 119 


clădiri turn, de șaisprezece etaje, în care erau camerele și 
apartamentele. Pe terasă, deasupra holului, era piscina. 

Minunat! Am parcat și am intrat. Semnul arăta că au camere 
libere, așa că m-am hotărât să stau acolo. Am întrebat de prețul 
camerelor; chiar dacă mi s-a părut mare, era mult mai ieftin 
acum, comparativ cu cel din următoarele luni, când urma să fie 
vârf de sezon. Oricum, John Weston deconta. Am rezervat o 
cameră pentru două nopți și am plătit cu cartea de credit, luând 
și o chitanţă pentru evidenţa contabilă. 

După ce am rezolvat cu cazarea, m-am întors la mașină și am 
parcat-o în garajul hotelului. Pentru prima dată am fost bucuros 
că am o mașină mică. Garajul avea cel mai coborât plafon pe 
care-l văzusem vreodată. Poate că toată lumea de-aici conducea 
mașini sport. 

Am găsit un loc liber, apoi mi-am luat valiza din portbagaj și 
am intrat în hotel. Camera mea era la etajul doi, în turnul din 
nord. Am luat liftul, am găsit camera, am intrat și am rămas 
surprins: „Camera” era, de fapt, un apartament compus dintr-un 
living, un dormitor și o bucătărie mică, dar bine dotată. Livingul 
și dormitorul aveau uși glisante, de sticlă, care dădeau într-un 
balcon mare, cu vedere spre plajă. Mi-am aruncat bagajele pe 
canapea și am ieșit pe balcon. 

Razele soarelui se reflectau în apă și făceau valurile să 
scânteieze. Câţiva oameni se bronzau întinși pe pături, pe nisip, 
iar un grup de copii pasau o minge de fotbal de la unul la altul. 
Era încă prea frig ca să înoate. O barcă, cu o pânză albastră cu 
galben, plutea pe valuri, la câteva sute de metri de țărm. Nu 
sosise vremea concediilor cu familia, iar până la vacanţa de 
primăvară, când urmau să vină studenţii, mai era o săptămână. 

Am lăsat ușa de la balcon deschisă, ca să intre briza caldă. 
Era o zi frumoasă și aveam o cameră de hotel minunată, însă 
mă găseam acolo ca să muncesc. Am dezbrăcat cămașa cu 
mânecă lungă și mi-am luat un tricou subțire, apoi am strecurat 
pistolul în toc, la spate. Nu mă așteptam să am probleme, însă 
Randy Hartwick o păţise în Cleveland, așa că n-aveam de gând 
să-i caut colegii nepregătit. 

Am băgat cardul de acces în buzunar și m-am îndreptat spre 
lift. Recepţionera mă întâmpină cu un zâmbet. 

— Vă place camera? 


VP - 120 


— Este incredibilă, am răspuns, și zâmbetul i se lăţi, de parcă 
îi dădusem vestea zilei. Dar mai am o întrebare. 

— Vă rog. 

— Speram să pot vorbi cu proprietarul. Știţi unde l-aș putea 
găsi? 

După o clipă de ezitare, recepţionera îmi răspunse: 

— Domnul Burks nu este aici. Credeţi că v-ar putea ajuta unul 
dintre manageri? Pot să vă întreb de ce doriţi să vorbiţi cu 
proprietarul? 

— Pentru că vreau să știu cine răspunde de mizeria asta, am 
spus, arătând spre hol. Zâmbetul ei dispăru instantaneu, așa că 
am adăugat repede: Glumesc. 

— Oh. Surâse din nou, ușurată. 

— Trebuie să îi vorbesc în legătură cu o cunoștință comună, 
cineva care, din păcate, a murit. 

Işi duse mâna la piept. 

— Oh, nu! Se pare că în ultimul timp aflu numai vești proaste. 
Acum două zile a mai sunat cineva pentru a-l anunţa pe șeful 
pazei că unul dintre prietenii săi apropiaţi a decedat. 

Deci, femeia era cea cu care vorbisem la telefon. Probabil, 
cea mai drăguță persoană din lume, și eu reușisem, pentru a 
doua oară, să o întristez. 

— Da, este deprimant. Totuși, aveţi idee unde l-aș putea găsi 
pe proprietar? Domnul Burks, nu-i așa? 

— Da, Lamar Burks. După cum v-am spus, nu este aici și nu 
cred că mai vine astăzi, dar îi pot transmite un mesaj. 

— Speram să îl întâlnesc astăzi. 

Se încruntă. 

— Cred că joacă golf, însă nu știu unde. 

— Bănuiesc că aș putea întreba. 

Femeia îmi zâmbi. 

— Nu prea. Sunt aproximativ o sută de terenuri de golf la 
distanţă de o oră de aici. 

— Aha. Am stat puţin pe gânduri. Pe ecusonul ei scria 
REBECCA. Un nume frumos. Și ea era frumușică. Probabil că 
avea picioare trăsnet. Oare ce voiam? A, da, să-l găsesc pe 
proprietar. 

— Hotelul acesta are și teren de golf? am întrebat. 

— Da. 

— Ei bine, poate că domnul Burks joacă aici. 


VP - 121 


— Ce idee bună, spuse ea impresionată de perspicacitatea 
mea. La naiba, mi-am zis. Sunt plin de idei măreţe, Rebecca. De 
fapt, am câteva și în ceea ce te privește. 

Rebecca traversă camera și scoase o broșură din raftul de pe 
perete. Nu greșisem - chiar avea niște picioare superbe. 

— Se pare că există cinci locuri diferite, zise ea. Puteţi începe 
cu asta. 

Am luat broșura. 

— Pot folosi telefonul dumneavoastră? 

— Nu am voie să vă permit, dar n-o să spun nimănui dacă nu 
spuneţi nici dumneavoastră. 

— S-a făcut. 

A pus telefonul lângă mine, iar eu am început să sun, 
întrebând dacă Lamar Burks este acolo. Vorbeam ca și cum mă 
aşteptam să îl găsesc acolo, astfel încât să nu trezesc 
suspiciuni. La al patrulea apel, l-am găsit, la Sweetwater Bay. 

— Da, Lamar este aici, mi-a confirmat cel care a răspuns. La 
naiba, a fost aici toată ziua. De câteva ore încercăm să-l 
aruncăm afară. Râse zgomotos. Îmi închipuiam niște tipi fumând 
trabuc și discutând despre golf toată ziua, în timp ce alţii 
munceau din greu. Acum nu-l văd, dar următorul joc trebuie să 
înceapă cam peste o oră. 

— Mulţumesc, voi încerca să ajung. 

Am închis și am zâmbit. 

— Succes, Rebecca. Mulţumesc pentru ajutor. 

Părea să-i facă plăcere că îi spun pe nume. 

— Cu plăcere. Dacă mai aveţi nevoie de ceva, sper că nu veţi 
ezita să mă solicitaţi. 

— Probabil, va trebui să ezit, am răspuns. Femeile frumoase și 
elegante ca tine nu ar trebui corupte de bărbaţi ca mine. 

Zâmbi și își trecu vârful limbii peste buza de jos. 

— Puţină corupţie nu strică niciodată. 

Era momentul s-o șterg, altfel aș uita complet de Lamar Burks 
sau de Randy Hartwick. 

— Trebuie să plec, Rebecca. Promite-mi că o să-ţi fie dor de 
mine. 

— Promit, zise ea râzând. 

Am ieșit din hotel. Chiar începea să-mi placă în Carolina de 
Sud. 


VP - 122 


Sweetwater Bay era la un sfert de oră distanţă de hotel. 
Broșura avea și o hartă, așa că am găsit terenul fără probleme. 
Clădirea administraţiei, micuță, era înconjurată de palmieri. 
După ce ai petrecut o iarnă în Cleveland, palmierii se numărau 
printre cele mai plăcute imagini din lume. Indicatoarele te 
orientau spre terenuri. Am parcat și am intrat în clădire. La 
recepţie stătea un bărbat supraponderal, îmbrăcat cu pantaloni 
scurți, kaki și un tricou Nike. L-am întrebat dacă l-a văzut pe 
Lamar Burks. 

— Tu ai sunat mai devreme? întrebă el, fără să-și ia ochii de la 
televizorul micuţ suspendat. Era pe canalul de golf, unde un tip 
tocmai demonstra tehnica loviturilor tăiate. Fascinant. 

— Da, am sunat mai devreme. Lamar e pe-aici? 

— lhâm. Imi făcu semn cu capul spre partea din faţă a clădirii, 
fără să mă privească. E pe teren. 

M-am uitat afară, în direcţia indicată. Erau doar șase persoane 
acolo, dintre care trei femei. Doi albi tineri și un bărbat de 
culoare, între două vârste. 

— Unde găsesc un set de mingi? 

— la din raft, spuse el. Cinci dolari. 

— Bine. Crose pot închiria? 

In cele din urmă, renunţă să se uite la ecran și se holbă la 
mine de parcă i-aș fi cerut să-mi închirieze chiloţii. 

— Nu aveți crose? 

— Nu sunt de aici. N-am venit să joc golf. 

Dădu din cap, ca și cum nu-i venea să creadă. 

— Sunt unele în raft, lângă perete. Alege-ţi de-acolo. 

l-am plătit și am luat câteva crose. Erau mai bune decât orice 
avusesem eu vreodată. 

Am ieșit și m-am îndreptat spre teren. Albii plecaseră și 
rămăseseră femeile și negrul. În timp ce mă apropiam, una 
dintre ele exclamă: 

— Frumoasă lovitură, Lamar! 

Lamar Burks își aranja mingea. Am lăsat și eu câteva mingi 
alături, iar el mi-a zâmbit. Avea în jur de patruzeci de ani, era 
scund și solid. Purta o cămașă albă și pantaloni scurţi, albi, care 
îi puneau în evidență coapsele puternice. 

Am găsit un suport în iarbă și am plasat o minge pe el, apoi 
am luat poziția de lovire. N-am fost niciodată un jucător bun. 
Jocul mi se părea prea lent și prea puţin solicitant fizic pentru a 


VP - 123 


compensa un antrenament zdravăn sau un meci de baschet. 
Jucam din când în când, dar mi se părea un sport pentru 
pensionari. Trecuse aproape un an de când pusesem ultima 
dată mâna pe o crosă. Am încercat câteva lovituri de încălzire, 
apoi m-am apropiat de suport. 

Prima minge a zburat la aproximativ șaptezeci de metri 
distanţă, razant cu iarba, dar a căzut în teren. Am pus o altă 
minge pe suport și am lovit. De data asta s-a ridicat, însă 
lovitura a fost groaznică. La fel și următoarea. 

In spatele meu, Lamar râse prietenos. 

— Cred că ar trebui să mă mut, să ies din raza de tragere. 

— Nu e nevoie să fii sarcastic, Lamar. Am cam ruginit. 

Ridică din sprâncene. 

— Aha. Îmi știi numele. 

l-am întins mâna: 

— Lincoln Perry, m-am prezentat. Speram să îţi vorbesc 
despre unul dintre angajaţii tăi. 

— Care anume? 

— Randy Hartwick. 

Miji ochii. 

— Cine sunteți dumneavoastră, domnule Perry? 

Am scos portofelul și i-am arătat legitimaţia. A studiat-o cu 
atenție. 

— În regulă. Putem vorbi. Dar mai întâi vreau să îmi termin 
jocul. 

— Corect. 

— Continuă și tu, o să încerc să nu râd, însă nu-mi va fi ușor. 
Cred că ai cel mai urât stil care s-a văzut vreodată în zona asta. 

Am ales altă crosă. 

— Ştii ce, Lamar? Fac pariu cu tine pe cincizeci de dolari că 
pot trimite mingea mai departe decât tine. 

— Cred că glumești, tinere! Dar de ce nu? Singurul lucru care 
îmi place mai mult decât un parior este un parior fraier, spuse 
el, și râse zgomotos. Din câte încercări? 

— Tu hotărăști. 

— Bine, din trei. 

— S-a făcut. A 

Nu mă preocupa prea tare că aș putea pierde banii. Il 
văzusem lovind și, chiar dacă o făcea cu precizie, nu trimitea 
mingea la distanțe mari. Avea braţele scurte și controla foarte 


VP - 124 


bine lovitura. Când lovise, nu trimisese mingea la mai mult de 
două sute de metri. Mai avea o crosă, cu capul enorm, genul 
preferat de jucătorii care se străduiau să lovească la distanțe 
mari. Nu prea mă pricepeam la golf, dar eram înalt și puternic, 
ceea ce îmi permitea să fiu bun la loviturile la distanţă. 

Burks scoase altă crosă și lovi de câteva ori de probă. M-am 
liniștit când am văzut cum lovește. 

— Sunt primul, anunţă el. Prima minge lovită chiar în mijloc 
zbură la vreo sută patruzeci de metri. O lovitură frumoasă, dar 
nu prea lungă. 

— La naiba, zise el. Lovesc ca bunica. 

La a doua lovitură răsuci încheietura ceva mai repede și mai 
câștigă vreo cincisprezece metri, deși mingea se abătuse spre 
dreapta. 

— O sută cincizeci și cinci, anunţă el victorios. Destul de mult 
pentru crosa aia; majoritatea jucătorilor ar fi fost mulțumiți. Lovi 
și a treia oară, dar nu depăși o sută patruzeci. 

— Trebuie să depășești o sută cincizeci și cinci, spuse el, 
pășind în spate, însă n-ai să reușești. 

— O să vedem. 

Am poziționat mingea cu vârful crosei și am lovit. Mingea a 
zburat la aproximativ o sută douăzeci de metri, mult spre 
dreapta. Burks râse tare. Am pregătit altă minge și mi-am rotit 
braţele, încercând să mă relaxez. Cu cât voi lovi mai ușor, cu 
atât va fi mai eficient. De data asta am ţinut capul plecat și am 
calculat forța loviturii. A fost cât de cât directă, deși ușor tăiată 
și s-a apropiat de marcajul de o sută șaptezeci de metri. M-am 
întors spre Burks și am zâmbit. 

— La dracu', o lovitură oribilă. Categoric oribilă. Am început să 
râd. 

— N-am pariat pe calitatea loviturii, ci pe distanţă. Îmi 
datorezi cincizeci, dar pot să uit asta, dacă cooperezi. 

— O să-ţi spun numai ce consider că ar fi necesar. Sunt un om 
cinstit, dar nu încurajez belelele. Dacă ai de gând să îi faci 
probleme lui Randy, n-ai dat peste omul potrivit. 

— Nu îi voi face nicio problemă. Nici eu, nici altcineva. 
Domnul Hartwick a fost ucis ieri în Cleveland. 

Exersa lovituri, dar când auzi ce-i spusesem, scăpă crosa din 
mână și se întoarse spre mine, surprins. 

— Vorbești serios? 


VP-125 


— Da. 

Rămase privind în gol, dar i-am citit în ochi o tristeţe sinceră. 
Era clar că îl apreciase pe Randy Hartwick. În cele din urmă 
ridică crosa și o puse în husă. 

— Hai să bem ceva, propuse el. 

Ne-am dus la club și ne-am așezat la o masă în curtea 
interioară care dădea spre parcarea pentru mașinile de teren. 
Burks comandă o bere, iar eu o limonadă. Aveam un adevărat 
talent să le stric ziua oamenilor. 

— Nu bei? întrebă el. 

— Nu în timpul programului. Am făcut-o lată într-o noapte și 
mi-am pierdut slujba din cauza asta. 

— Ce slujbă? 

— Am fost poliţist. N-am continuat, însă el aștepta, sperând 
să-i dau mai multe detalii. Am mai băut puţină limonadă și i-am 
povestit. 

— Eram logodit cu o femeie pe care chiar o iubeam. Mai mult 
decât mă iubea ea. Am aflat că se culca cu un avocat tare, așa 
că m-am dus la bar să-mi înec amarul în băutură. La un moment 
dat, între a zecea și a unșpea bere, am hotărât că ar fi o idee 
bună să dau de tipul ăsta și să discut problema cu el. Secretara 
lui, foarte amabilă, mi-a spus că lua cina la un club, așa că m- 
am urcat beat la volan și m-am dus după el. L-am găsit în 
parcare și n-a ieșit nimic bun din asta. Îmi tot zâmbea, de parcă 
situaţia ar fi fost amuzantă, și mi-a zis „campionule” de prea 
multe ori. 

Burks mă privea cu interes, dar fără să mă judece. 

— L-am lovit o singură dată, am continuat, dar a fost un pumn 
bine ţintit. Când am plecat zăcea pe jos, în parcare, cu nasul 
rupt. După aproximativ zece minute, m-a oprit o mașină de 
patrulare - fusesem dat în urmărire. M-au arestat pentru 
conducere în stare de ebrietate și ultraj. Am fost găsit vinovat 
pentru ambele capete de acuzare și m-au dat afară. Șeful mi-a 
spus că sunt o rușine pentru departament. 

Mi-am terminat limonada și am împins paharul deoparte. 

— Măcar ai satisfacția că i-ai spart nasul nemernicului, spuse 
Burks. 

— N-am simţit-o deloc. 

Dădu din cap. 

— Deci, Randy e mort? 


VP - 126 


— A murit acum două nopţi, din păcate. Eram cu el când s-a 
întâmplat. Cineva l-a doborât cu un foc tras de la distanţă. 

— În ce era implicat? 

Am desfăcut larg brațele. 

— Asta încerc și eu să aflu. A fost omorât înainte să apuce să- 
mi spună ceva. Eu și partenerul meu încercăm să găsim o 
femeie dispărută împreună cu fiica ei. Soțul femeii era un 
personaj destul de dubios; e posibil să fi avut legături cu mafia 
rusă. S-ar putea că și Hartwick să fi avut de-a face cu rușii. A 
apărut în Cleveland acum câteva zile. 

— Randy Hartwick și mafia rusă? repetă Burks, de parcă nu-i 
venea să creadă. 

— Asta am auzit. 

Scutură din cap. 

— Bănuiesc că orice e posibil, și totuși sunt teribil de surprins 
să aud așa ceva. Era un tip foarte de treabă. 

— De când lucra pentru tine? 

— De vreo zece ani. Am cumpărat hotelul acum doisprezece 
ani. Voiam să îmbunătăţesc sistemul de securitate, ca să evit 
eventualele reclamaţii, așa că am început să mă interesez de 
companii de pază și protecţie. Unul dintre cei cu care am 
discutat mi-a sugerat să lucrez cu Randy, zicea că abia se 
retrăsese din Marină și avea nevoie de o slujbă. L-am sunat și 
am aranjat totul. A făcut treabă bună pentru mine. 

— Un tip din Cleveland mi-a sugerat că Hartwick folosea 
slujba asta drept paravan pentru traficul de arme. Călătorea 
mult? 

— Din când în când își lua concediu, dar în cea mai mare 
parte a timpului era aici. Nu mi-a dat niciodată vreun motiv să-i 
reproșez ceva. Ne întâlneam o dată la câteva săptămâni ca să 
discutăm. Intotdeauna și-a tratat munca cu seriozitate. 

— Cine ţi l-a recomandat pe Hartwick? 

— Un tip pe nume John Brewster. Este managerul unuia dintre 
hoteluri. A fost în marină, ca și Randy. Ştii cum se ajută foștii 
camarazi? E ca o frăţie, doar că cei din marină nu sunt niște 
băieţi de bani gata, răsfăţaţi. 

— Crezi că el mi-ar putea spune mai multe despre Hartwick? 

— Cu siguranță mai multe decât mine. 

Am mai stat de vorbă vreo jumătate de oră. Burks nu știa 
prea multe despre viața personală a lui Hartwick; îl cunoștea 


VP - 127 


doar ca pe un angajat de încredere. S-a oferit să îmi dea dosarul 
lui de angajare, să-l analizez, în speranţa că aș putea găsi date 
noi. De asemenea, mi-a dat numărul de telefon al lui John 
Brewster. 

— Imi pare rău că nu te pot ajuta mai mult. Și la fel de rău îmi 
pare pentru ceea ce i s-a întâmplat lui Randy. 

— E-n regulă, am spus. M-ai ajutat cât ai putut și apreciez 
asta. In plus, a fost amuzant să-ți iau banii. 

A izbucnit în râs. 

— Fiule, merita să dau câţiva dolari ca să văd lovitura aia 
urâtă. 

Ne-am despărţit și am plecat spre Golden Breakers. L-am 
sunat pe John Brewster din cameră, dar nu mi-a răspuns nimeni. 
Burks promisese să-mi trimită dosarul lui Hartwick a doua zi 
dimineaţă, așa că nu aveam ce face. Am ieșit din cameră și am 
găsit doi dintre agenţii de pază, dar niciunul nu mi-a putut 
spune nimic despre Hartwick. Se pare că era un tip retras. Pe la 
cinci am renunţat și m-am dus să iau cina. 

Am mâncat la un restaurant cu specific pescăresc care oferea, 
la un preţ rezonabil, o varietate de feluri. Nu mâncasem nimic la 
prânz, așa că am avut grijă să-mi fac plinul. Când n-am mai 
putut înghiţi nimic, m-am întors la hotel și apoi am ieșit să mă 
plimb, pentru că nu eram în stare să alerg cu burta plină. 
Trecătorii erau, în general, cupluri în vârstă, femei între două 
vârste cărând pungi cu cumpărături, în timp ce soţii lor se 
gândeau la jocul de golf de mai devreme. Vara predominau, 
probabil, familiile cu copii mici și studenţii în căutare de 
distracţii, dar acum, la mijlocul lui martie, orașul era liniștit. 
Aveam senzaţia că mi-ar plăcea mai puţin dacă l-aș vedea vara. 

Am mers câţiva kilometri spre sud și apoi m-am întors. De 
data asta am luat-o prin spatele hotelurilor, pe nisip, la câţiva 
pași distanţă de linia unde valurile se spărgeau de țărm. Fluxul 
creștea, iar dimineaţa fâșia aceea de plajă urma să fie acoperită 
de apă. Se înnoptase și luna plină arunca o lumină palidă peste 
apa întunecată, scăldând crestele valurilor într-un auriu 
strălucitor. 

Ajuns în cameră, am căutat pe toate canalele de televiziune 
până când am hotărât că nu e nimic de văzut. Apoi am încercat 
să vorbesc cu Joe. La birou n-a răspuns nimeni, iar la telefonul 
mobil a intrat direct mesageria vocală, ceea ce însemna că este 


VP - 128 


închis. Am stat un timp pe balcon, privind marea, după care am 
încercat din nou să-l sun, dar rezultatul a fost același. 

La zece am îmbrăcat o pereche de pantaloni scurți și am 
coborât. Nu-mi luasem slipul, pentru că plecasem la muncă, nu 
la distracție, însă cum tot eram aici, intenţionam să profit de 
ocazie și să încerc piscina. 

Era o noapte minunată. Aerul era cald și mirosea a apă sărată 
și a zambile. Am pornit jeturile de apă în piscină și am intrat în 
apa fierbinte. Dinspre ocean bătea o briză răcoroasă, iar 
contrastul cu apa fierbinte îmi dădea o senzație stranie și 
revigorantă. Mi-am lăsat capul pe spate și am privit luna; apoi 
am închis ochii și am ascultat zgomotul surd al valurilor 
spărgându-se de țărm. M-am întrebat ce-o face Joe în Cleveland, 
dacă el și Kinkaid au reușit să mai afle ceva despre ruși sau 
despre Hubbard. M-am întrebat, de asemenea, dacă vor fi 
dezamăgiţi de rezultatele mele de azi. Probabil. M-am gândit la 
John Weston și la Randy Hartwick, apoi prin faţa ochilor mi-au 
trecut imagini cu figura zâmbitoare a lui Betsy Weston și cu 
frumoasa ei mamă. Era ușor să uit de toate astea, stând în 
piscină, în adierea ușoară a brizei, cu sunetul valurilor răsunând 
aproape. Nu voiam să mă mai gândesc la nimic. Era prea 
frumoasă noaptea. 

Eram în piscină de vreo douăzeci de minute, când am auzit 
ușa hotelului deschizându-se și apoi închizându-se. Am deschis 
ochii și am văzut o femeie brunetă, desfăcându-și prosopul legat 
în jurul taliei și lăsându-l pe un șezlong. Chiar dacă o vedeam 
din profil, era evident că are un trup superb. O clipă, mi s-a 
părut vag cunoscută, și m-am întrebat dacă nu cumva este 
Rebecca, recepţionera. Apoi mi-am dat seama că are părul prea 
ondulat. Am închis ochii, dezamăgit. Poate că o voi găsi pe 
Rebecca la recepţie, mâine-dimineaţă. 

Vântul dinspre ocean bătea mai puternic acum, răcorindu-mi 
fața și gâtul, înfiorându-mă, în ciuda apei calde din piscină. 
Undeva, la distanţă, cineva asculta muzică de jazz pe balcon. 
Era exact ce lipsea. Am auzit zgomotul apei în spatele meu, 
când femeia intră în piscină și am deschis ochii să o privesc. Mi- 
a zâmbit timid, apoi s-a lăsat pe spate și a început să plutească 
ținându-și ochii închiși. Am continuat să o privesc. Acum știam 
de ce mi se păruse cunoscută. Era Julie Weston. 


VP - 129 


14. 


Muzica de jazz continua să se audă, valurile se spărgeau pe 
țărm și vântul bătea. Julie Weston stătea cu ochii închiși, iar eu 
continuam s-o privesc. Nu știu cât timp a trecut. Creierul meu 
înregistrase că Julie Weston - o femeie căutată de poliţie în 
toată ţară, o femeie pe care mulţi o credeau moartă - era la 
câţiva pași de mine, însă nu putea procesa informaţia. In cele 
din urmă, am respirat adânc și am privit în depărtare marea. Am 
închis ochii, am mai respirat de câteva ori, apoi i-am deschis din 
nou. Se afla tot acolo. Nu era un miraj. Acum chiar trebuia să fac 
ceva. 

M-am cufundat mai mult în apă, pentru că briza devenise 
rece. Julie Weston părea hotărâtă să mai stea un timp în piscină, 
așa că nu aveam niciun motiv să mă grăbesc să acţionez. Asta 
era o ușurare, deoarece nu hotărâsem cum să procedez. Incă 
mai analizam datele problemei. 

Julie Weston era la Myrtle Beach, la hotelul unde lucrase 
Randy Hartwick. Hartwick era la morgă, în Cleveland. Stătuse în 
Cleveland câteva zile, apoi cineva îl omorâse. Unde era Julie 
Weston în perioada asta? Aici? Atunci de ce plecase Hartwick? Și 
unde era Betsy Weston? Încercasem să abordez cazul fără să fiu 
influențat de ideile preconcepute despre ce se întâmplase în 
noaptea morţii lui Wayne Weston, dar undeva, în adâncul 
sufletului, crezusem întotdeauna că fusese ucis, iar soţia și fetița 
lui, răpite sau omorâte. Jurnalul lui Betsy Weston îmi dăduse 
motive să sper că ar fi încă în viață, dar mă aşteptam să fie în 
pericol, într-o situaţie de criză. Nu crezusem nicio clipă că o voi 
găsi pe una dintre ele aici, relaxându-se într-o piscină. Pentru 
prima dată m-am întrebat dacă nu cumva Julie Weston își 
asasinase soţul. Dar de ce? Ca să fugă cu Hartwick, care apoi a 
plecat la Cleveland? Și care era rolul rușilor în toată povestea 
asta? N-avea sens. Și totuși, o găsisem în sfârșit pe femeia care 
ar fi putut lămuri lucrurile. 

Ca și cum ar fi intuit că mă gândesc la ea, Julie Weston 
deschise ochii și mă privi. Credeam că este imposibil să-mi 
distragă cineva atenţia de la vârtejul de întrebări care mă 


VP - 130 


copleșeau, dar ea reuși s-o facă cu un simplu zâmbet. Femeia 
asta îţi tăia răsuflarea. Avea un chip perfect proporţionat, ochi 
negri, scânteietori și pielea măslinie; buzele roșii, pline, păreau 
să alunge orice preocupare printr-o simplă atingere tandră. 
Părul ei părea aproape negru, așa cum îi cădea în șuvițe lungi, 
ondulate, acoperindu-i umerii dezgoliţi. Apa îi ascundea trupul, 
însă deja îl văzusem, și acea privire fugară fusese suficientă 
pentru a mi-l întipări în memorie. 

— Ce noapte frumoasă, spuse ea. Nu i-am răspuns. Îmi zâmbi 
din nou, parcă ușor jenată acum, și mi-am dat seama cu 
întârziere că jena era din cauza tăcerii mele. 

— Superbă, am răspuns, făcând un efort să-mi desprind 
privirile și să mă uit la lună, care părea să atârne aproape de 
vârful palmierilor, la îndemână, ca și cum ar fi fost de-ajuns să 
te urci în unul dintre ei, să o apuci și să o tragi în jos. 

Îmi urmări privirea și oftă încet. 

— Luna este minunată, nu-i așa? Pare atât de diferită aici. 

— Atât de diferită faţă de...? am întrebat eu, dar a fost de- 
ajuns pentru ca atitudinea ei relaxată să dispară. Miji ușor ochii, 
umerii i se încordară și își schimbă poziţia. 

— Chicago, răspunse ea, pe un ton rece. Sunt din Chicago. 

Arăta la fel; nu se schimbase de când plecase din Cleveland. 
Nu își schimbase nici tunsoarea, nici culoarea părului sau a 
tenului cu ajutorul machiajului. Poate că asta mă surprinsese cel 
mai tare. Dispăruse de mai bine de o săptămână din Cleveland, 
iar acum era aici, aparent în siguranţă. Dacă voia să se ascundă, 
de ce nu încercase să își schimbe înfățișarea? Și, dacă nu făcuse 
asta, cum reușise să treacă neobservată? Figura ei apăruse în 
toate buletinele de știri. Cineva ar fi trebuit să o recunoască 
până acum. 

— Chicago, am repetat, iar ea dădu din cap. Frumos oraș, am 
continuat. Și eu sunt dintr-un oraș cu lacuri. 

— Serios? Vocea ei plictisită îmi sugera că n-o interesează 
deloc ce spun; alunecă în apă și își lăsă din nou capul pe spate, 
închizând ochii. De data asta însă o făcea ca să pună capăt 
discuţiei. 

— Înâm, am confirmat, pretinzând că nu am înţeles mesajul. 
Un oraș asemănător, dar alt lac. Sunt din Cleveland. 

Rămase nemișcată, de parcă încetase să respire. După câteva 
secunde, mi-am dat seama că într-adevăr își ţinea respiraţia, 


VP - 131 


indiferent că o făcea conștient sau nu. O clipă m-am gândit să 
păstrez tăcerea și s-o las să se gândească la comentariul meu 
despre Cleveland, timp în care să găsesc o modalitate mai bună 
de abordare. Apoi am renunțat. Nu exista nicio abordare ușoară. 
N-avea sens să mai fac pe neștiutorul. 

— Ce cauţi aici, Julie? am întrebat-o cu blândeţe. 

A deschis brusc ochii și i-am citit spaima în privire. leși din 
apă și se întinse după geanta pe care o lăsase la marginea 
piscinei. M-am repezit după ea, dar greutatea îmi încetinea 
mișcările. Era deja cu mâna în geantă și m-am scufundat, 
înaintând spre ea, conștient că își caută probabil arma. Am 
întins mâna stângă și i-am cuprins talia, apoi am căzut înapoi în 
apă, trăgând-o după mine. Avea ceva în mâna dreaptă: un 
recipient micuţ, un spray iritant. l-am înșfăcat încheietura, mai 
tare decât aș fi vrut, pentru a mă asigura că nu va putea să-l 
folosească. l-a dat drumul în apă și s-a întors spre mine, 
încercând să mă lovească cu genunchiul în vintre. Apa îi încetini 
mișcarea, iar lovitura trecu pe lângă coapsa mea. l-am prins 
antebraţul și i-am sucit mâna la spate, imobilizând-o, în timp ce 
încerca din nou să mă lovească. Deschise gura să ţipe, dar i-am 
acoperit-o cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta îi ţineam 
încheieturile subțiri. 

— Calmează-te naibii, i-am spus, lipindu-i trupul de al meu, ca 
să nu mai fie tentată să-și folosească genunchii. Nu vreau să-ţi 
fac rău. Lucrez pentru John Weston, pentru tatăl soţului tău. 

Continuă să se zbată, dar expresia din ochi i se schimbase și 
nu mai încercă să ţipe, ci să mă muște de mână. l-am eliberat 
gura, dar n-a profitat de ocazie ca să strige după ajutor. 

— Calmează-te, am repetat. Dacă aș fi intenţionat să te omor, 
doamnă Weston, ai fi deja moartă. 

l-am dat drumul și m-am îndreptat spre centrul piscinei, 
căutând cu talpa sprayul pe care-l scăpase. L-am găsit, m-am 
aplecat și l-am ridicat, fără să-mi iau ochii de la ea. Se retrăsese 
la marginea piscinei și își cuprinsese trupul cu brațele, ca un 
copil neajutorat. Părul ud îi atârna pe faţă, respira greu și mă 
privea cu ochii speriaţi ai unui animal obișnuit să fie victimă, nu 
vânător. 

— Ai mai multe alternative, i-am spus, revenind lângă ea și 
ridicându-mă din apă, pentru a mă așeza pe marginea din beton 
a piscinei. Poţi să ieși din apă și să o iei la goană, dar te voi 


VP - 132 


prinde. Nu pentru că vreau să-ţi fac vreun rău, ci pentru că asta 
mi-e datoria. Poţi să începi să ţipi ca disperata și să atragi 
atenția tuturor. Dar oare vrei asta? Toată lumea te caută. Sau, 
am continuat, poţi să ai încredere în mine. Doamnă Weston, îţi 
recomand cea de-a treia opţiune. 

Se retrase spre marginea opusă a piscinei și se așeză pe 
margine la fel ca și mine. În bătaia vântului rece arăta ca o 
femeie care se simte foarte vulnerabilă. Și se simte de mult timp 
astfel. Își frecă braţele privindu-mă fix. 

— Spui că te-a angajat John? 

— Exact. 

— Vorbește-mi despre el. 

M-am încruntat, dar apoi mi-am dat seama că mă testa, voia 
să vadă dacă nu cumva mint. 

— Este un soldat cu gura mare și convingeri puternice, am 
răspuns. Probabil că pe mulţi îi intimidează. E un om singuratic, 
iar acum este mai singur ca niciodată. 

Cuvintele mele o făcură să se înfioare. 

— Își iubește fiul, își iubește nepoata și te iubește și pe tine, 
am continuat. Și-a pus toate economiile la dispoziţia mea și a 
partenerului meu, în speranţa că vom reuși să vă găsim sau 
măcar să aflăm ce s-a întâmplat cu voi. In momentul de față, 
acesta este singurul său scop în viaţă. Ultima dată când l-am 
văzut stătea pe terasa din spatele casei voastre, holbându-se la 
un om de zăpadă făcut de fiica ta, de parcă ascundea tot ce-a 
mai rămas din sufletul lui. 

Nu intenţionasem să o întristez sau să o fac să se simtă 
vinovată. Pur și simplu i-l descrisesem pe John Weston cu 
primele imagini care-mi veniseră în minte. Totuși, când am 
pomenit de omul de zăpadă, Julie Weston a început să plângă 
încetișor. Își ţinea mâinile încleștate, iar lacrimile îi alunecau pe 
obraji, înainte de a-i cădea pe coapse. Aș fi vrut să traversez 
piscina, să o iau în braţe și să-i spun că totul se va termina cu 
bine, dar știam că nu vrea asta și habar n-aveam cum se va 
termina totul. 

A plâns câteva minute, iar eu mi-am ţinut gura. Dacă era să 
aibă încredere în mine, trebuia să hotărască singură. Dacă nu, 
aveam de gând să îl sun pe Cody și să-i cer să trimită un grup 
de agenţi pentru a o însoţi înapoi la Cleveland. Asta ar fi trebuit 
să fac. Datoria mea era să o găsesc și reușisem s-o fac. Acum 


VP - 133 


era cazul să o predau agenţilor federali și să-i las pe ei să se 
distreze în continuare. Cu toate acestea, n-am făcut nicio 
mișcare. Voiam să aud ce are de spus. În cele din urmă s-a oprit 
din plâns și a respirat adânc, suspinând. Apoi și-a ridicat capul și 
m-a privit din nou printre șuviţele de păr care îi acopereau faţa. 
Mă privea ţintă, cercetător, de parcă ar fi vrut să îmi pătrundă în 
suflet înainte să se hotărască ce face. Când vorbi, vocea îi era 
blândă ca foșnetul frunzelor în adierea vântului. 

— Am nevoie de ajutor, spuse ea. 

Am așteptat să continue, dar n-a făcut-o. 

— Atunci, e bine că am apărut. 

Mi-a cerut să-i arăt un act de identitate și autorizaţia de 
detectiv. Era o precauţie inutilă - actele se pot falsifica foarte 
ușor și în plus hotărâse să aibă încredere în mine. Probabil că 
gesturile astea mărunte o făceau să se simtă mai bine. 

Ne-am întors în apartamentul ei și am așteptat în sufragerie 
până s-a șters și a îmbrăcat un tricou peste costumul de baie. 

Era un apartament cu trei camere; ușa celui de-al doilea 
dormitor era închisă. Când ieși din baie, observă că privesc în 
direcția dormitorului. 

— E aici, spuse ea, anticipându-mi întrebarea. Ezită o clipă, 
apoi trecu pe lângă mine și deschise ușa. Lumina din baie era 
suficientă ca să văd fetița care dormea sub pături, cu părul 
întunecat împrăștiat pe pernă. Am privit-o câteva secunde. 

— Mă bucur că este în siguranţă, am spus cu o voce ușor 
răgușită. 

Julie Weston stătea în ușă, lăsându-mi loc să văd în cameră, 
dar blocându-mi calea, în caz că aș fi încercat să trec pe lângă 
ea. M-am întors, iar ea a închis încet ușa și m-a condus pe 
balcon. 

— Ar trebui să stăm aici de vorbă, spuse ea. Nu vreau s-o 
trezim. Se aplecă peste balustradă și privi piscina de sub noi. N- 
ar fi trebuit să cobor, spuse ea. Mi-a fost teamă s-o las singură, 
dar simţeam nevoia să ies. Trebuia să scap din camera asta 
blestemată. Parc-ar fi o închisoare. 

M-am așezat pe un scaun de plastic și am privit-o: stătea cu 
spatele la mine și se uita la piscină. Tricoul îi acoperea slipul, 
dar îi distingeam în umbră picioarele frumoase. Se întoarse spre 
mine, dar rămase în picioare, sprijinită de balustradă. Mă privi o 
clipă și începu să povestească. 


VP - 134 


Fuseseră o familie perfectă - fericiţi, sănătoși și bogaţi. ÎI 
cunoscuse pe Wayne pe vremea când lucra la Pinkerton. Fusese 
o întâlnire aranjată de una dintre prietenele ei. leșiseră 
împreună și i se păruse puţin prea arogant, prea abil, prea sigur 
de sine. Dar era atrăgător, inteligent și fermecător. Când o 
sunase din nou, cerându-i să se mai întâlnească o dată, îi venise 
greu să refuze. Urmase o a doua întâlnire, o a treia, și apoi au 
petrecut o săptămână împreună în Elveţia, unde el i-a cerut 
mâna. După șase luni erau căsătoriți. Wayne s-a hotărât să riște, 
să lase în urmă siguranţa de la Pinkerton și să înceapă să 
lucreze pe cont propriu. 

Și reușise. Chiar foarte bine, din câte știa ea. Iniţial, avusese 
un partener, Aaron Kinkaid, dar se despărţiseră, iar de atunci 
soțul ei lucrase singur. Am privit-o atent atunci când a 
menţionat numele lui Kinkaid; dacă o încercase vreo emoție, 
atunci o ascunsese foarte bine. 

Fericita căsnicie continuase, afacerea lui înflorea și familia se 
mărise odată cu nașterea fetiţei. Wayne câștiga bine, de fapt, 
foarte bine. Spunea că afacerea merge excelent, că în fiecare zi 
îi vin clienţi noi. La a zecea aniversare a căsătoriei îi făcuse 
cadou un Lexus nou-nouț. Frumos, fermecător, făcându-i cadouri 
extravagante, Wayne părea soţul perfect. Fusese soțul perfect, 
precizase Julie Weston. Până într-o zi de februarie. Zâmbi, 
amintindu-și, dar nu era un zâmbet fericit. Era dur, rece, amar - 
nu zâmbea amintirii, ci la adresa naivităţii ei, a sorții care se 
dovedise atât de vitregă. 

— S-a întors devreme acasă și mi-am dat seama imediat că 
ceva nu e-n regulă, zise ea. Betsy îl întâmpina întotdeauna la 
ușă, sărindu-i în braţe, iar el se juca cu ea. În seara aceea, însă 
părea să-l enerveze. A îmbrăţișat-o automat și a trimis-o să se 
joace în camera ei până la cină, explicându-i că îl durea capul. L- 
a ascultat. Eu m-am uitat bine la el și am știut imediat că nu 
durerea de cap îl sâcâia. Mâinile i se încleștară pe balustradă. 
Mi-a spus că trebuie să îmi mărturisească ceva. Stăteam în 
bucătărie, ţinând încă în mână cuțitul de tăiat carne, și mi-am 
zis: Orice-ar fi, putem trece peste. Dacă are o altă relaţie, dacă 
are cancer, vom trece și peste asta. Apoi mi-a mărturisit. Nu era 
vorba despre altă femeie și nici nu avea cancer. Mi-a povestit că 
lucrează pentru un om de afaceri, pe care-l ajută să încheie 


VP-135 


tranzacţii și să obţină cele mai bune prețuri. l-am răspuns că nu 
înțeleg ce e rău în asta. Și atunci mi-a explicat. 

Zâmbi cu amărăciune. 

— Scotocea în viaţa personală a oamenilor și îi furniza 
informaţii. Filmase bărbaţi căsătoriţi făcând sex cu amantele, 
găsise informaţii din trecutul lor, fie că fuseseră dependenţi de 
droguri, fie că avuseseră probleme psihice - orice lucru de care 
le era teamă să îl dezvăluie cuiva. Apoi preda toate aceste 
informaţii șefului său, iar acesta transforma temerile oamenilor 
în profituri. Soţul meu, spuse ea pe un ton calm, nu era decâtun 
șantajist. Asta îi era meseria. Să ruineze viaţa altora sau să îi 
amenințe cu asta, astfel încât patronul lui să poată câștiga mai 
mult din tranzacţii sau să aibă mai multă influenţă asupra 
administraţiei locale. 

Am tăcut. Nu voiam să-i spun că nu-i nimic neobișnuit în asta. 
Nu voiam să-i spun că secretele înseamnă bani în lumea 
afacerilor, că teama este o pârghie, iar informaţia înseamnă 
putere. 

— Nu i-am pus niciodată întrebări în legătură cu munca lui, 
continuă ea. Ştiam că este confidențială și, în rarele ocazii când 
l-am întrebat ceva, ăsta a fost răspunsul lui. Îmi imaginasem 
întotdeauna că soluţionează cazuri pe care poliţia nu le-a putut 
rezolva, că îi ajută pe avocaţi să găsească dovezi pentru 
procese. Ştiam că există adulter, că sunt și cazuri mai puţin 
plăcute... În realitate, nu făcea decât să găsească modalităţi de 
a le face rău altora. Asta-i tot. Se ducea la muncă în fiecare zi 
hotărât să mai descopere vreun secret murdar, pentru ca altul 
să obțină profituri mai mari. 

Oftă și clătină din cap, apoi își desprinse mâinile de pe 
balustradă și începu să își frece braţele de parcă i se făcuse frig. 

— Făcea asta de ani de zile. Lucra pentru un singur om. 

— Jeremiah Hubbard, am completat eu, vorbind pentru prima 
dată de când începuse să povestească. Mă privi și îmi zâmbi. 

— Foarte bine. Ţi-ai făcut treaba cum trebuie, domnule Perry. 
Poliţia știe? 

Am ridicat din umeri. 

— Le-am spus, însă nu știu în ce măsură ne-au luat în serios. 

— Am înţeles. Într-adevăr, despre domnul Hubbard este 
vorba. Apoi, într-o bună zi, această minunată înţelegere s-a 
destrămat. Wayne mi-a povestit că în timpul unei investigații în 


VP - 136 


care se folosise de camere video de supraveghere - instalate 
ilegal, desigur - acestea înregistraseră o crimă. 

— O crimă? 

— Da. 

— Știi cine a fost victima? Sau ucigașul? 

— Nu știu nume. Wayne nu a vrut să-mi spună. 

— E în ordine. Continuă te rog. 

Respiră adânc și făcu o pauză, pentru a-și aminti unde 
rămăsese. 

— A filmat o crimă. Mi-a spus asta, iar eu m-am uitat la el și |- 
am întrebat: Și? Care-i problema? Sună la poliţie. Mi-a răspuns 
că nu poate, că indivizii implicaţi sunt prea periculoși. A mai 
spus că sunt ruși, că făceau parte din sindicatul crimei 
organizate și că ar trebui să intrăm în programul de protecţie a 
martorilor dacă predă caseta. A spus că ne-ar urmări pe toţi, pe 
el, pe mine, chiar și pe Betsy. Nu-mi venea să cred. Protecţia 
martorilor. Ar fi însemnat să ne schimbăm total viața. L-am 
rugat să sune la FBI, a continuat ea. Asta faci în asemenea 
situaţii, nu? Când cazul este prea complex pentru poliţie, te duci 
la FBI. Mi-a spus că nu poate face asta, deoarece camera fusese 
instalată ilegal, iar asta însemna o infracţiune. Mi s-a părut 
absurd; celor de la poliţie nu le-ar fi păsat de un aspect minor, 
dacă i-ar fi ajutat să soluţioneze un caz de crimă. l-am spus ce 
gândeam, dar a zis că nu are încredere nici în FBI, nici în poliţie, 
deoarece cei implicaţi în crimă erau prea puternici, prea 
periculoși. Și, continuă ea cu vocea încărcată de furie și dezgust, 
mi-a mai spus că domnului Hubbard nu i-ar plăcea asta. Ridică 
privirea spre mine. „Domnului Hubbard nu i-ar plăcea asta”. 
Exact asta mi-a spus. Poţi să crezi? Soțul meu vine acasă şi-mi 
mărturisește că eu și fiica mea suntem în pericol din cauza 
prostiei și lăcomiei lui și că nu putem merge la poliţie, fiindcă 
nemernicului ăluia bogat, care l-a plătit pentru asta, nu i-ar 
plăcea. Lui nu i-ar plăcea. Scuipă cuvintele de parcă ar fi avut 
ceva amar în gură. 

Am înţepenit locului, uitându-mă la el. Încă aveam cuțitul în 
mână și stăteam în bucătărie, ascultând cum soțul meu îmi 
explică de ce s-a dus naibii toată viața noastră. Intr-un târziu, l- 
am întrebat ce vom face. 

Mă privi cu ironie. 


VP - 137 


— Fac pariu că abia aștepți să auzi asta, nu? Să auzi planul 
magic. 

— Da, aș vrea să aflu. 

— Minunat! exclamă ea. Abia aştept să-ţi spun. Era atât de 
bine pus la punct totul! Sarcasmul din vocea ei putea rivaliza cu 
orice replică a lui Jerry Seinfeld sau George Carlin. Mi-a zis că s- 
ar putea ca rușii să fi aflat deja de casetă. 

— De unde? 

— Habar n-am. L-am întrebat, dar nu mi-a răspuns. A spus că 
suntem în pericol și că trebuie să plecăm. Că Hubbard o să-i dea 
suficienți bani ca să putem fugi. Totul se petrecea mult prea 
repede! Abia mă întorsesem de la magazin. Cumpărasem 
mâncare pentru o săptămână, iar acum îmi spunea că trebuie să 
fug ca să-mi salvez viaţa. 

— Așa că ai venit încoace? 

Aprobă dând din cap. 

— Ideea era să ne refugiem aici temporar. Wayne a zis să o 
iau pe Betsy și să plecăm. El urma să mai stea o zi, să aranjeze 
să-și ia banii de la Hubbard, să discute cu tatăl lui și apoi să ia 
avionul și să vină încoace. Urma să plecăm în America de Sud. 
Își găsise deja de lucru acolo - instructor de scufundări într-o 
staţiune. M-a asigurat că va fi totul minunat, un adevărat 
paradis, că ne vom plimba pe plajă... un adevărat paradis. 

— Deci asta e tot ce ţi-a povestit, iar voi aţi plecat în aceeași 
noapte? 

— Nu. Asta se întâmpla cu o zi înainte de a pleca. A crezut că 
mai avem timp. Am luat cina, am culcat-o pe Betsy, și am rămas 
toată noaptea treji, discutând. Oricât de speriată aș fi fost, 
părea cea mai bună soluţie. Dacă rămâneam în Cleveland, 
muream toți. Dacă intram în programul de protecţie a 
martorilor, viaţa noastră ar fi depins total de autorităţi. Ei ne-ar 
fi spus unde să trăim; Wayne ar fi trebuit să lucreze la Wal-Mart 
sau ceva de genul ăsta. Dacă acţionam cum spunea el, Hubbard 
ne plătea să plecăm. Ne-ar fi dat destui bani încât să începem o 
nouă viaţă. 

— Dar familia ta? am întrebat, gândindu-mă la John Weston și 
la disperarea prin care trecea el. _ 

— Am fost singură la părinţi, ca și Wayne. Ai mei au murit. Imi 
lăsam în urmă prietenii, desigur, dar singura mea familie era 
Wayne și câţiva veri. Wayne urma să-i explice totul tatălui său. 


VP - 138 


N-a mai apucat. Cineva l-a omorât. Vocea îi tremură și mi-am 
dat seama că, în ciuda șocului și a dezamăgirii, încă îl iubea. 

— Ce s-a întâmplat în noaptea aceea? am întrebat. Noaptea în 
care a fost omorât Wayne. 

Işi masă tâmplele, încercând să alunge durerea de cap sau, 
poate, amintirile chinuitoare. 

— S-a întors acasă nervos. Era cu adevărat speriat, și m-a luat 
deoparte în dormitor. A zis că eu și Betsy trebuie să plecăm 
chiar în seara aceea. Urma să plece și el de-acasă, dar mai 
rămânea în oraș, să discute cu tatăl lui și să finalizeze 
aranjamentele cu Hubbard. Inchiriase o mașină folosind acte 
false. Ne-a urcat în mașină și ne-a zis să plecăm la Columbus. 
Nu voia să luăm avionul de la aeroportul din Cleveland, așa că 
aranjase să plecăm spre Myrtle Beach de pe aeroportul din 
Columbus. A spus că Randy știe despre ce e vorba și că va avea 
el grijă de noi. Randy era cel mai bun prieten al lui Wayne. 
Singurul în care avea încredere. Vocea ei devenise monotonă și 
făcea eforturi vizibile să-și ascundă emoția. 

Randy ne aștepta la aeroport. Mi-a spus să nu-mi fac 
probleme, că va avea el grijă de noi până vine Wayne și putem 
pleca. In după-amiaza care a urmat n-am primit nicio veste de la 
Wayne și m-am speriat. Apoi Randy a venit în camera noastră și 
mi-a spus că Wayne fusese ucis. Citise despre asta pe web site- 
ul unui ziar din Cleveland. 

Făcu o pauză. 

— ȘI? 

— Și ce? 

— Și ce dracu' aţi făcut atâtea zile? 

— Primul impuls a fost să sun imediat la poliţie. M-am gândit 
că le-aș putea spune totul și n-am mai fi în pericol, dar Randy m- 
a oprit. A spus că rușii ne vor căuta în continuare, pentru că 
știau că suntem în viaţă și că putem depune mărturie împotriva 
lor. Nu avea încredere nici în poliţie, nici în FBI, din aceleași 
motive ca și Wayne - se temea că sunt mână în mână cu 
Hubbard. Așa că am rămas aici, așteptând să vedem la ce 
rezultate ajung polițiștii. Când a devenit evident că nu sunt în 
stare de nimic, Randy a hotărât să plece la Cleveland să pună 
lucrurile la punct. 

— Cum? 

Se încruntă. 


VP - 139 


— Poate să-i omoare pe ruși? Sau pe Hubbard? Să omoare pe 
oricine era implicat în povestea asta? Sunt sigură că asta 
intenţiona. Randy este un om foarte periculos, domnule Perry. ÎI 
cunosc de ani de zile și trebuie să recunosc că încă mi-e teamă 
de el. Știu că nu s-ar atinge niciodată de mine sau de Betsy, dar 
tot nu mă simt în largul meu lângă el. După ce am aflat că 
Wayne a fost omorât, Randy mi-a zis clar că de-acum încolo se 
va ocupa el de toate. Nu l-am contrazis. Eram speriată, singură, 
n-aveam la cine să apelez. M-a anunțat că pleacă la Cleveland 
pentru câteva zile. 

— Așa că l-ai lăsat să plece. 

Își dădu părul după urechi. 

— Și ce-ai fi vrut să fac? Să-l opresc? Să mă cert cu el? 
Scutură din cap. E evident că nu l-ai cunoscut pe Randy 
Hartwick. 

— Ba da, am răspuns. Am stat de vorbă vreo zece secunde, 
până când l-a amuţit cineva cu un glonţ în piept. 

Își duse mâna la gură și încremeni, cu ochii măriţi de uimire. 

— Randy este mort? 

— Da. Asta m-a adus aici. Nu mă așteptam să te găsesc. 
Încercam doar să aflu mai multe despre el. 

Se lăsă încet pe un scaun de lângă mine, ca și cum vestea îi 
consumase ultima fărâmă de energie. 

— Deci rușii ţi-au omorât soțul? am insistat, conștient că nu 
mai este în stare să răspundă la întrebări, dar încercând să aflu 
toate detaliile. 

Dădu din cap și mă privi în ochi: 

— Nu. Nu au fost rușii. Cine l-a ucis a făcut totul ca să para o 
sinucidere, domnule Perry. 

— Lincoln. 

— Oricine l-a ucis pe soţul meu, a făcut totul ca să pară o 
sinucidere, Lincoln. Rușii n-ar fi reușit niciodată să pătrundă la 
noi în casă și să facă așa ceva. Wayne era prea deștept. 

— Și-atunci, cine crezi că l-a omorât? 

— Jeremiah Hubbard, spuse ea pe un ton calm, ca și cum nu 
ar fi avut nici cea mai mică îndoială. 

Nu eram prea sigur de asta, dar nu am contrazis-o. Părea 
logic ca Hubbard să fi fost implicat în asasinarea lui Weston, 
însă nu mi-l puteam imagina pe marele mogul al tranzacţiilor 
imobiliare omorând cu mâna lui. 


VP - 140 


— lar tu ai stat aici, ascunsă, am reluat eu, pentru că Hartwick 
ţi-a zis să nu te duci la poliţie? 

— Asta a fost decizia mea, răspunse ea cu convingere. Știu că 
viaţa mea, așa cum era s-a terminat. Ințeleg și trebuie să accept 
asta. Soţul meu a reușit să se pună rău cu cei mai periculoși 
oameni din ţară, iar ei o să ne omoare, pe mine și pe fiica mea, 
dacă ne găsesc. La fel ar face și Jeremiah Hubbard. Dacă m-aș 
duce la poliţie, am intra în programul de protecţia a martorilor și 
va trebui să trăim așa cum ne dictează ei. Nu vreau asta pentru 
fiica mea, însă nici nu pot lăsa lumea să creadă că Wayne ne-a 
omorât, cum am auzit la știri. Nu-l pot lăsa pe Jeremiah Hubbard 
să scape. 

— Și ce ai de gând să faci? 

Întoarse privirea. 

— Nu știu. Randy mi-a zis să aștept aici, și exact asta am 
făcut. Acum știu că nu suntem în siguranţă. Ai demonstrat asta 
găsindu-ne. 

Am rămas tăcuţi un timp. Apoi am întrebat: 

— Deci, asta-i toată povestea? Acum știu tot ce ar trebui să 
știu? 

— Da, răspunse ea. Adică, aproape tot. Mai trebuie să-ţi spun 
ceva. 

— Și anume? 

— Ți-amintești de caseta pe care a înregistrat-o Wayne? Cea 
cu crima. 

— Da. 

— E la mine. 


VP - 141 


15. 


Am mai stat cam o oră pe balcon, dar era atât de obosită, 
încât pe la miezul nopţii i-am spus că ar fi cazul să plec, să o las 
să se odihnească. Ajunsesem deja la ușă când m-a oprit și m-a 
rugat să dorm acolo, pe canapea. 

— Pot să rămân, i-am spus eu surprins, dar deloc nemulțumit 
de dorința ei. Intr-un fel mă temeam că dimineaţa aș putea să 
descopăr că au dispărut. Apoi aș fi avut „plăcerea” să-l sun pe 
Joe ca să-i dau veștile bune: Da, Pritchard, am niște vești 
incredibile. Le-am găsit pe Julie și Betsy Weston. Unde sunt 
acum? Aă, da. Bună întrebare. Știi, mă tem că au fugit noaptea 
trecută, în timp ce dormeam. 

I-am promis Juliei că mă întorc repede și m-am dus în camera 
mea. Aveam nevoie de câteva clipe de singurătate. Trecuseră 
doar câteva ore, dar aveam impresia că fuseseră câteva zile. 
Am închis ușa de la balcon și mi-am luat geanta. Arma era 
acolo, încărcată. Am verificat-o și am pus-o la loc. Era un Glock 
26 sau „Glock junior”, cum i se spunea, din cauză că avea ţeava 
scurtă. Putea trage zece focuri la rând, era destul de mică ca să 
poată fi ascunsă, dar destul de puternică pentru a face ravagii 
într-un timp foarte scurt. Era primul pistol pe care îl 
cumpărasem. Nu aveam niciun motiv să cred că o să am nevoie 
de armă, dar mă simţeam mai bine dacă o știam la locul ei. 
Randy Hartwick fusese ultimul om care încercase să o ajute pe 
Julie Weston, și-l văzusem murind. Înainte de asta, cineva îi 
omorâse soțul. N-aveam de gând să continui seria. 

Inainte de a mă întoarce la Julie, am încercat din nou să-l sun 
pe Joe, de pe mobil. De data asta am sunat acasă, știind că ar 
trebui să fie acolo, poate deja în pat. Joe nu avea robot telefonic 
așa că l-am lăsat să sune, convins că, la un moment dat, o să-l 
enerveze destul de tare ca să se ridice și să răspundă. 

— Alo? l-am auzit în cele din urmă, evident nervos. 

— Salutări de pe frumoasele plaje din Carolina de Sud, am 
răspuns. Sper că petreceţi o seară minunată, domnule Pritchard! 

— Ce dracu' vrei? 


VP - 142 


— Le-am găsit pe Julie și Betsy Weston. Sunt la hotelul unde a 
lucrat Hartwick. De două ore stau de vorbă cu Julie. Auzeam că 
respiră mai greu, dar nu m-a întrerupt. 

l-am relatat pe scurt tot ce-mi spusese Julie, dar nu i-am 
menţionat că are caseta. Când a început să vorbească, era 
complet treaz, iar iritarea din voce îi dispăruse. 

— De ce a filmat crima aia? 

— Habar n-am. 

— Ea are idee? 

— Poate. N-am întrebat-o. 

— Întreab-o. 

— În regulă. 

Respiră adânc. 

— Ai făcut treabă bună, Lincoln. Cred că am rezolvat cazul, 
nu? 

— Cred că da, am răspuns eu încet. Dar ce facem în 
continuare? 

— Ea ce vrea? 

— Nu e sigură. A spus că Hartwick a plecat la Cleveland să 
pună lucrurile la punct. Nu știe ce a vrut să spună cu asta, dar 
crede că intenţiona să omoare pe cineva. A zis că nu poate să Îi 
lase pe toți să creadă că Wayne le-a omorât, așa cum vuiește 
presa, dar îi este teamă să intre în programul de protecţie a 
martorilor. 

— Se teme că nu vor putea s-o protejeze împotriva rușilor? De 
ce s-ar mai deranja să o elimine dacă Weston e mort? 

— Ar fi mai multe motive. În primul rând, după cum spunea și 
Cody, sunt nebuni. În al doilea rând, cu siguranţă presupun că 
soțul ei i-a spus lucruri care ar putea să îi incrimineze, dacă ar 
depune mărturie. În al treilea rând, s-ar putea să creadă că are 
caseta. 

— De ce ar crede una ca asta? 

— Pentru că o are. 

— Glumești! 

— Deloc. 

— Ai văzut-o? 

— Încă nu. Sper să reușesc mâine. 

— Deci ea apare cu caseta, depune mărturie, dacă i se cere, 
iar ei înfundă pușcăria, rezumă Joe. Și gata. Doar că mafia nu 
procedează așa. Dacă depune mărturie și îi bagă în închisoare, 


VP - 143 


prietenii lor o vor urmări și-n gaură de șarpe și o vor omori doar 
ca să se răzbune. Oftă din nou. Chiar că i-am stricat noaptea, 
mi-am zis. 

— Cred că asta nu mai e problema noastră. Nu tineam 
neapărat să le predau pe Julie și Betsy celor de la FBI, dar părea 
singura opţiune logică. 

— Ai de gând să le predai poliţiei? 

— Trebuie, am răspuns eu. Ai altă părere? 

— Nu m-aș grăbi să fac asta și să-ţi spun și de ce: în timp ce 
tu te relaxai azi pe marginea piscinei, eu și Kinkaid munceam 
din greu. Ne-am petrecut toată ziua tocindu-ne pingelele, 
intervievând pe oricine ar fi putut ști ceva despre prietenii noștri 
sovietici. Ce crezi că am aflat? 

— Habar n-am. 

— Se pare că Dainius Belov este partenerul din umbră al 
multor companii de-aici. Știi, paravanul necesar pentru a spăla 
banii. Una dintre aceste „firme” este în Flats. Un local 
încântător, numit The River Wild. 

— Asta nu e clubul de striptease pe care încearcă Hubbard să 
îl cumpere? 

— Ba da. 

Am stat o clipă pe gânduri, privind afară. Dacă Wayne Weston 
filmase ce era pe caseta aia în scopul de a-i șantaja, și reușise 
să-i stârnească pe ruși, probabil că era vorba despre River Wild. 
Totul se potrivea. Ştiam că Hubbard vrea neapărat să cumpere 
localul acela. 

— La ce te gândești? întrebă Joe. 

— Acum totul se leagă. Ai auzit de vreo crimă comisă acolo de 
curând? 

— Nu, dar asta nu înseamnă nimic. O să verific. 

— Foarte bine. Am trecut telefonul în mâna stângă și m-am 
sprijinit de perete, privind crestele valurilor cum sclipeau în 
lumina lunii. Cu un minut în urmă ai ezitat când am spus să le 
predăm pe Julie și Betsy poliţiei. Nu te contrazic, dar nu înţeleg 
de ce. 

— Pentru că nu m-ai lăsat să termin ce aveam de spus. După 
cum ziceam, eu și Kinkaid am avut o zi foarte productivă. Faptul 
că Belov deţine o parte din acţiunile de la River Wild este doar 
una dintre noutăţi. Am mai hotărât să-l verific și pe prietenul 
nostru Cody, pentru că întotdeauna am avut suspiciuni în 


VP - 144 


privinţa lui. Nu mi-a plăcut cum ne-a indus în eroare la început, 
și nici cum a ignorat total ce i-am zis despre Hubbard. 

— Corect. 

— In consecinţă, l-am verificat minuţios. Am aflat că domnul 
Cody a absolvit Facultatea de Drept, acum zece ani. 

— Și? Ce te surprinde? Mulţi agenţi FBI sunt licenţiaţi în drept. 
Cea mai bună modalitate de a ajunge să lucrezi pentru ei, dacă 
nu ai făcut Academia de Poliţie, este să fi absolvit dreptul sau 
științele economice. 

— Pe când era student, Cody a făcut un stagiu de practică la 
Cleveland. Pun pariu că nu ghicești unde. 

— Compania imobiliară a lui Hubbard? 

— Nu, dar ești pe-aproape. O să-ţi dau un indiciu: Dicky D., 
avocatul lui Hubbard! 

— Cody a lucrat pentru Richard Douglass? 

— Exact. Trei veri la rând, pentru domnul Douglass și asociaţii 
acestuia. Apoi, după ce a terminat facultatea, s-a întors și a 
lucrat acolo un an și jumătate, înainte să fie admis la Academia 
FBI. 

— La dracu'! Vrei să spui că Hubbard dictează în ancheta 
asta? 

— Incă nu afirm asta, dar când știm ceea ce știm despre 
Hubbard și Weston, ca și despre Cody, mai vrei să-l suni ca să-i 
spui unde sunt cele două? 

— Nu. 

— Corect. 

Mi-am trecut mâna prin păr și am închis ochii. Totul începuse 
ca o seară plăcută, de relaxare, dar se transformase în cu totul 
altceva. 

— Și-atunci ce dracu' ar trebui să facem, Joe? Nu putem să le 
urcăm în cursa spre Belize sau alt loc asemănător și să-i lăsăm 
pe toţi să creadă că au murit. Avem o datorie faţă de John 
Weston, măcar atât! 

— O să vedem, spuse Joe. Deocamdată, singurul lucru 
important este să ai grijă să fie în siguranţă. Asta ai de făcut. 

Minunat! Acum eram protectorul unei femei care atrăgea 
moartea așa cum atrăgea privirile bărbaţilor. 

— Deci rămân aici? Stau în hotel cu ele și am grijă să nu 
pățească nimic? Până când? Pentru că, în cele din urmă, vom 
atrage atenţia. 


VP - 145 


— Știu. Dă-mi o zi să pun lucrurile la punct. 

„Să pun lucrurile la punct”. Asta intenţionase și Randy 
Hartwick. Și nu prea avusese succes. 

— Care-i planul? am întrebat. 

— Trebuie să aflăm mai multe despre crima asta. Odată ce 
știm ce s-a întâmplat acolo, putem stabili ce opţiuni avem. 
Mâine te vei uita la casetă. Vezi ce poţi afla; vezi dacă recunoști 
pe cineva, orice. Între timp, eu și Kinkaid vom face aici același 
lucru. Sună-mă din nou mâine după-amiază și vom vedea ce 
noutăţi avem. 

— Bine. 

— ȘI... LP? 

— Da? 

— Ai grijă să nu moară nimeni între timp, bine? 

A închis înainte să apuc să răspund. Am lăsat telefonul, am 
tras draperiile la ușa de la balcon, mi-am luat bagajul, am 
încuiat ușa și am urcat. Am ciocănit ușor în ușă și Julie îmi 
deschise imediat. A 

— A durat cam mult, spuse ea. Incepusem să intru în panică. 
Purta un tricou uriaș, prin care îi puteam distinge conturul 
sânilor. Am încercat să nu mă holbez. Era întuneric în cameră, 
dar stătea foarte aproape de mine. 

— Îmi pare rău, am răspuns. L-am sunat pe partenerul meu. 

Făcu un pas înapoi, încruntându-se. 

— Ştie că suntem aici? 

— Julie, am rostit cu blândeţe, dacă ai încredere în mine, ai 
încredere și în el. Îți garantez că nu există în lumea asta o 
persoană mai de încredere decât Joe Pritchard. Ultimul lucru pe 
care mi l-a spus înainte să închidă a fost să am grijă de voi. 

Mă privi gânditoare, apoi dădu din cap: 

— Bine. Bine. Probabil că ai dreptate. Acum mă duc la culcare. 

— Noapte bună, i-am urat, lăsându-mi bagajul lângă ușă și 
îndreptându-mă spre canapea. 

— Noapte bună. Porni spre dormitor, apoi se opri și se răsuci 
pe călcâie. Făcu repede trei pași spre mine și îmi strânse ușor 
mâna. Mă bucur că ești aici, șopti ea, după care dispăru în 
dormitor, închizând ușa în urma ei. 

Am rămas cu ochii la ușă, simțind furnicături unde mă 
atinsese și am știut că mă bucur și eu că sunt acolo. Poate puţin 
prea mult. 


VP - 146 


16. 


O femeie incredibil de frumoasă, la câţiva pași de mine, cu un 
cuţit în mână. 

Acesta a fost primul lucru pe care l-am văzut a doua zi 
dimineaţă, când am deschis ochii. Mi-au trebuit câteva secunde 
să scutur ceața somnului și a viselor și să-mi amintesc cum și de 
ce am ajuns în situația asta. Femeia era Julie Weston, iar în 
mână ţinea o farfurie, nu un cuţit. Mă privi și îmi zâmbi timid, 
așa cum făcuse cu o seară înainte, la piscină. 

— Bună dimineaţa, spuse ea. Pregăteam micul dejun. 

— Minunat! Mulţumesc. 

Am luat ceasul de pe podea, unde îl lăsasem - era aproape 
nouă. Surprinzător cât de bine dormisem. M-am întins și m-am 
ridicat din pat, înţepenit după noaptea petrecută pe canapeaua 
prea scurtă. Julie se întoarse rapid și plecă să pună feliile de 
pâine la prăjit. In momentul acela mi-am dat seama că sunt gol 
până la brâu. Crezusem că mă voi trezi primul. La urma urmei, 
mi-am zis, sunt femei cărora le-ar plăcea să găsească un bărbat 
dezbrăcat pe canapea, dimineaţa. N-avea sens să mă simt 
vinovat. 

M-am dus să fac un duș. Am simţit apa rece cum se 
încălzește, și am lăsat-o să-mi șiroiască pe faţă, pentru a alunga 
ultimele urme de somn. Incă mă durea tot corpul, după ce 
dormisem pe canapeaua aia, dar eram treaz de-a binelea. Am 
ieșit de sub duș, m-am șters și m-am îmbrăcat. Când am deschis 
ușa băii, aproape că m-am împiedicat de Betsy Weston. Stătea 
exact în faţa ușii și purta o pijama roz cu pisicuţe și papuci 
uriași, tot roz. Părul lung și negru îi era încâlcit. Se uita la mine 
somnoroasă, dar nu părea speriată, ceea ce m-a făcut să cred 
că mama ei o avertizase de prezenţa mea. M-am întrebat ce îi 
spusese despre mine, cine eram pentru ea. Probabil că nu 
detectivul care încerca să afle cine l-a omorât pe tati. 

— Mami a zis că ai venit să stai cu noi, spuse ea. Imi întinse 
mânuţa: eu sunt Elizabeth. Dacă vrei, poţi să-mi spui Betsy. 

Am îngenuncheat ca să fiu la fel de înalt ca și ea și i-am strâns 
mâna. 


VP - 147 


— Mă bucur să te cunosc, Betsy. Eu sunt Lincoln. 

— Ca președintele? Pronunţase de fapt „preșdintele”. 

— Da, ca el. De fapt, nu-mi puseseră numele după el, ci după 
Percy Lincoln, un soldat care îi salvase viața tatălui meu în 
Vietnam. Tata încercase să onoreze amintirea lui, dar nu putuse 
să mă condamne să port toată viaţa un nume ca Perry Percy, 
așa că alesese cealaltă variantă. 

— Eu mă duc să mănânc, anunţă Betsy, și porni spre 
bucătărie. Am rămas acolo, în genunchi. Era doar o fetiță. 
Interesant, mi-am zis. Copiii nu erau specialitatea mea. Nu că nu 
mi-ar fi plăcut; însă nu eram obișnuit și nu mă simţeam în largul 
meu. Eram incapabil să le vorbesc pe tonul acela specific 
desenelor animate, pe care majoritatea adulţilor îl adoptă. li 
tratam ca pe oricine altcineva, doar că eram mai atent la ce 
spun. Părea cea mai bună soluţie. 

Am intrat în bucătărie. Julie mi-a întins o farfurie de carton cu 
pâine prăjită. 

— Doar asta am avut pentru micul dejun. Poţi cobori să 
mănânci la restaurant, dar numai până la ora nouă, așa că mă 
tem că ai ratat posibilitatea asta. 

— Mulţumesc. 

— Am făcut cafea și, dacă vrei, e suc de mere în frigider, mai 
spuse ea, întinzând margarină pe o felie de pâine pe care i-o 
dădu lui Betsy. 

Julie purta pantaloni scurţi și o cămașă albă, strâmtă, din 
bumbac. Era la fel de frumoasă ca și în costumul de baie, dar 
am încercat să fac abstracţie de asta. Lincoln Perry, garda de 
corp, la dispoziția dumneavoastră. Nu pot să mă atașez 
emoţional de clienţii mei și, categoric, nu pot accepta ideea unei 
atracţii între noi. Sub nicio formă. _ 

— Cafeaua este suficientă, mulţumesc. Imi întinse o cană cu 
un palmier și numele unei stațiunii. Am luat o gură și am privit-o 
impresionat: asta nu poate fi cafea de hotel am spus. 

Râse și dădu din cap. 

— Evident. Nu pot să beau porcăria lor. Am găsit în apropiere 
un magazin cu tot felul de sortimente de cafea. Am cumpărat-o 
și mi-au măcinat-o ei. 

La naiba. Nu era destul că nu-i puteam ignora frumusețea, 
mai făcea și cafea bună. Era din ce în ce mai rău. 


VP - 148 


Am băut cafeaua în liniște, privindu-le. În ce naiba mă 
băgasem? 

— Care e planul pentru azi? am întrebat. Nu știam dacă se 
simt în siguranţă ca să iasă din hotel în timpul zilei, dar nu-mi 
puteam imagina să petrec douăsprezece ore închis într-o 
cameră de hotel, oricât de frumoasă ar fi fost. 

— Planul pentru azi? repetă Julie. Păi, nu știu. Crezi că e 
sigur... Se uită la fiica ei și reformulă: Crezi că am putea ieși la 
plimbare pe plajă? 

— Aţi mai făcut asta? 

Încuviinţă dând din cap, ca și cum i-ar fi fost rușine, ca și cum 
s-ar fi temut că încălcase o regulă importantă. 

— Da. Purtăm ochelari de soare, șepci de baseball și nu stăm 
prea mult pe-afară. Se uită din nou la fiica ei, dar Betsy nu 
băgase de seamă nimic și își mânca liniștită felia de pâine. E 
greu să stai tot timpul în cameră, adăugă ea. 

— Înţeleg. Nu știam sigur ce vrei. 

— Atunci, crezi că putem ieși? 

— De ce nu? Păstrăm regula cu ochelarii de soare. Oricum e 
destul de aglomerat aici. Sunt mii de necunoscuți în jur, nimeni 
nu se uită atent la tine. Nu eram convins că am dreptate, dar 
nici mie nu-mi surâdea ideea de a sta în hotel toată ziua. 

— Perfect, exclamă ea ușurată. Păi, o îmbrac pe Betsy și ieșim 
la plimbare pe plajă. Ce zici, iubito? 

Fetița zâmbi. 

— Superrr! mormăi ea, ca tigrul Tony. 

— Încă ceva, am adăugat, iar Julie mă privi surprinsă. Vreau 
să văd caseta despre care am vorbit aseară. 

— Caseta. 

— Da. Ai spus că se află la tine, nu? 

Lăsă ochii în jos. 

— Da, dar nu am văzut-o. Sinceră să fiu, prefer să n-o văd. 

— Foarte bine. Dar eu trebuie să o văd. 

— O aduc imediat. Poţi să te uiţi, în timp ce eu și Betsy facem 
ordine în dormitor. 

Se duse în dormitor împreună cu fetița. După un minut, se 
întoarse cu o casetă VHS. 

— Asta e, zise ea, întinzându-mi-o cu teamă, de parcă ar fi 
ținut în mână un scorpion adormit. 

— Mulţumesc. 


VP - 149 


Lângă televizor era și un aparat video - doar nu degeaba era 
un hotel de cinci stele. Julie se întoarse să plece, dar am prins-o 
ușor de mână. 

— M-am gândit la alte câteva întrebări. 

— Zi. 

— În primul rând, ai idee când a fost înregistrată? În ce zi, 
săptămână sau lună? 

Își mușcă buza de jos și scutură din cap. 

— Nu cred. Nu, sunt sigură că Wayne nu mi-a spus asta. 
Totuși, bănuiesc că e ceva recent. Nu pare genul de situaţie 
care să dureze prea mult. 

— Am înțeles. Și încă ceva..., am coborât puţin tonul și m-am 
aplecat spre ea. Fiica ta știe că tatăl ei a murit? 

Mă privi în ochi și i-am văzut lacrimile. 

— Nu, răspunse ea în șoaptă. Nu-i pot spune aici. Nu pot. Nu 
știu ce o să se întâmple cu noi și... până aflu, vreau să fie 
fericită. Dădu din cap. N-aș putea rezista. 

— Sigur. Nu te critic, nici nu-ţi sugerez să o iei în braţe și să-i 
spui în clipa asta, dar trebuia să știu. Acum, ultima întrebare, ce 
este între tine și Aaron Kinkaid? 

Se încruntă și mă privi uluită. 

— Aaron? A fost partenerul lui Wayne. 

— Știu asta. Ne ajută să investigăm cazul și pretinde că este 
îndrăgostit de tine. Zice că s-a despărțit de Wayne pentru că 
acesta a fost furios când a aflat de sentimentele lui pentru tine. 

Începu să râdă. 

— Aaron s-a dat la mine, la o petrecere de Crăciun. Era beat și 
s-a purtat prostește. Wayne nu a fost încântat, dar n-a făcut caz 
de asta. 

Am privit-o, conștient de frumusețea ei, și m-am gândit că 
ceea ce ea considerase niște avansuri făcute la beţie ar fi putut 
însemna mult mai mult pentru un om ca Aaron Kinkaid. Julie se 
întoarse în dormitor. Eu m-am uitat la caseta pe care o ţineam 
în mână și am constatat cu surprindere că era o casetă Sony 
VHS normală, cu opt ore de înregistrare. M-aș fi așteptat ca 
Weston să utilizeze o tehnologie mai avansată. Am pus caseta în 
aparat, am dat drumul la televizor și am apăsat butonul „Play”. 

Timp de un minut nu s-a văzut decât ecranul albastru, apoi a 
apărut o cameră abia luminată. M-am aplecat, concentrându-mă 
asupra imaginilor. Distingeam o masă rotundă, pentru jucat 


VP - 150 


cărţi, lambriuri din lemn, dar nimic altceva. N-am recunoscut 
locul. La masă stătea un bărbat, singur. | se vedea numai partea 
de sus a corpului. Era un bărbat incredibil de gras, chelios, cu 
sprâncene cărunte, stufoase. Ridică ochii spre ceva ce nu fusese 
filmat, dădu din cap, apoi se sculă în picioare și ieși din cameră. 
Apărură apoi trei bărbaţi. l-am recunoscut pe doi dintre ei - 
Alexei Krashakov și Ivan Malaknik. Krashakov era rusul înalt, 
blond, care îmi dăduse douăzeci de dolari. Pe Malaknik nu îl 
întâlnisem, dar Cody ne arătase fotografia lui. Pe cel de-al 
treilea bărbat, mai scund decât Krashakov, dar musculos, 
îmbrăcat într-o cămașă neagră, nu-l mai văzusem niciodată. Era 
proaspăt bărbierit și purta un lănţișor de argint la gât. Avea 
părul scurt și creț. 

Cei trei se așezară la masă și începură să discute. Am încercat 
să dau mai tare, dar nu avea niciun rost, se înregistraseră doar 
imagini, nu și sunet. Wayne Weston părea mai puţin eficient 
decât mă așteptasem. Nu știu de ce, îmi venea greu să cred 
asta. Probabil că exista pe undeva și o casetă audio. 

Au trecut alte două minute de discuţii. Mă așteptasem la 
scene violente, dar cu toate acestea m-a luat prin surprindere 
ceea ce am văzut. Toţi trei păreau să râdă copios, când, brusc, 
Krashakov scoase pistolul și îl împușcă pe cel de-al treilea 
bărbat în piept. Am tresărit puternic. Fusese ceva total 
neașteptat. Necunoscutul căzu pe masă, sângerând puternic. 
Krashakov și Malaknik se ridicară și răsturnară corpul de pe 
scaun. Apoi Malaknik deschise o ușă laterală, care părea să dea 
afară - se vedea o ușoară strălucire, de la lumina reflectată pe 
trotuar. Malaknik ieși și apoi se întoarse cu o prelată din plastic. 
Krashakov îl ajută să rostogolească trupul pe ea. Apoi îi 
înfășurară ca să nu mai sângereze și să-i murdărească și pe ei 
și-l duseră afară. Mai trecură câteva minute, apoi Malaknik se 
întoarse însoţit de alt bărbat. L-am recunoscut: Vladimir Rakic, 
cel care locuia cu Krashakov. Rakic avea o găleată și un mop, și 
se apucară să curețe podeaua. Krashakov nu se mai întoarse în 
cameră. Probabil că era ocupat să scape de cadavru. Rakic și 
Malaknik spălară un timp pe jos. Le auzeam pe Julie și Betsy 
râzând în dormitor și știam că nu mai am prea mult timp la 
dispoziție. Am derulat rapid banda, să văd ce se mai întâmplă. 
Au terminat de spălat pe jos și au plecat. N-a mai apărut nimeni. 
Înregistrarea se terminase. 


VP - 151 


Am derulat și am urmărit din nou primele cinci minute, 
uitându-mă foarte atent la bărbatul care fusese iniţial în cameră 
și la victimă. Nu îi cunoșteam, dar voiam să îi pot descrie exact. 
Nu știam prea multe despre supravegherea video, dar bânuiam 
că Weston folosise un sistem fără cablu. li spusese soţiei lui că 
instalase ilegal camera de filmat, deci trebuia să fie una mică și 
bine ascunsă. O cameră cu circuit închis nu intra în discuţie, 
pentru că ar fi însemnat aparat de filmat, de înregistrat, casetă, 
toate la faţa locului. Ar fi fost mult mai greu de ascuns decât o 
cameră video fără cablu. Aveam cataloage în care erau niște 
camere de filmat color extrem de mici, care transmiteau 
semnalul la distanță de câţiva metri. Unele dintre acestea, 
foarte scumpe, foloseau transmisia prin satelit, ca un telefon 
mobil, și puteau trimite semnalul la orice distanță. Hubbard își 
putea permite așa ceva, dacă ar vrea. 

Am auzit-o pe Betsy râzând mai tare și mi-am dat seama că 
ieșiseră din dormitor. Am scos caseta, am pus-o la loc în cutia ei 
și am strecurat-o sub canapea. Apoi m-am întors spre ele. Julie 
mă privea cu atenție, încercând să-și dea seama ce am văzut. 
Am rămas impasibil. 

— Gata camera? 

— Am făcut patul foarte frumos, spuse Betsy. Vrei să vezi? 

Julie râse. 

— Nu cred că domnul Perry vrea să-ţi vadă patul, draga mea. 

— Poate să-mi spună Lincoln, am zis eu. Sunteţi gata de 
plecare? 

— Da! strigă Betsy, bătând din palme. Abia aştept să merg la 
plajă! 

— Minunat! Ai puţină răbdare, vreau să mă spăl pe dinţi. Am 
intrat în baie, cu tot cu geantă, și am scos pistolul. 

Mi-am prins tocul la curea, în spate. Intra la fix sub betelia 
pantalonilor, și l-am prins în două cleme, ca să nu fiu nevoit să 
scot cureaua de fiecare dată când scoteam tocul. Arma stătea 
bine, nu se vedea și puteam să o scot repede. Nu mă 
așteptasem să fiu nevoit să o port, dar planul se schimbase. Poţi 
da ochii cu moartea când te aștepți mai puţin. Caseta tocmai îmi 
amintise asta. 


VP - 152 


17. 


Era o zi superbă și caldă. Razele soarelui se reflectau pe nisip 
și în apă, făcând plaja să scânteieze. Dinspre mare bătea o briză 
ușoară. Betsy mergea foarte aproape de apă, sărind într-o parte 
când se apropia vreun val și ţipând printre hohote de râs atunci 
când apa îi ajungea la picioare. 

— E rece, zise ea. Prea rece ca să înot. Nu-i corect. Voiam să 
înot. 

Era destul de bronzată, deci stătuse la soare în ultimele 
câteva zile. Ca și Julie. Încercam să nu mă uit prea mult la pielea 
ei. „E de-ajuns o privire, apoi nu-ţi mai dezlipești ochii. Ar fi mai 
bine să mă feresc”, mi-am zis. 

— Nu te mai văita atât, spuse Julie. Dacă te mai plângi că-i 
rece apa, Lincoln o să se plictisească să te asculte și o să te 
arunce în ocean. 

— Ba nu, ţipă Betsy, privindu-mă cu ochi mari. 

— Nu pot să-ți promit nimic. 

— Mami! scânci ea. Nu-l lăsa să mă arunce în ocean! 

— Pare destul de puternic, zise Julie, prefăcându-se serioasă. 
Nu știu dacă l-aș putea împiedica. 

Zeci de oameni stăteau întinși la soare, pe pături sau pe 
șezlonguri, relaxaţi, dar știam că nu se compară cu atmosfera 
din timpul verii, din plin sezon turistic. 

Ne-am plimbat pe plajă cam un kilometru. N-am văzut în 
drum decât hoteluri. Incredibil, câte puteau fi în orașul ăsta? 

Apoi am luat-o înapoi. Betsy încă ţopăia, încercând să nu se 
ude, ţinând-o de mână pe Julie. M-am întrebat cum ar fi arătat 
Wayne Weston împreună cu ele, cum ar fi exclamat cei de pe 
plajă, văzându-i: „Ce familie frumoasă!” Poate că le păream 
ciudat celorlalţi, plimbându-mă lângă ele. Poate că ar fi trebuit 
să o iau de mână pe Julie, am fi arătat ca o familie. 

— Deci, Lincoln? întrebă Julie. 

— Ce? 

— Nu erai atent? 

— Scuze. Mă gândeam la altceva. 

Zâmbi. 


VP - 153 


— Betsy vorbea cu tine. 

— Îmi pare rău, am repetat, privind-o pe micuță. Ce ziceai? 

— Am zis că știam că n-o să mă arunci în apă, spuse ea foarte 
sigură de sine. Și am avut dreptate. Am ajuns deja la hotel fără 
să mă arunci în apă! 

Am pocnit din degete, ca și cum tocmai îmi amintisem ce 
trebuie să fac. 

— Ştiam eu că am uitat ceva! 

Scutură din cap. 

— Nuuu! N-o să mă arunci! 

— Cine-a zis? 

— lo, răspunse ea chicotind. 

M-am uitat spre Julie, i-am văzut zâmbetul și mi-am dat 
seama că o amuză replicile noastre. M-am oprit și m-am 
descălțat. Am simţit nisipul cald sub picioare. 

— Bineee! Acum chiar că te duci la fund! 

— Nu! ţipă Betsy, încercând să se ascundă după mama ei. Am 
prins-o și am luat-o la goană spre apă, ţinând-o sus, deasupra 
capului. Era incredibil de ușoară. Ținusem în braţe pisici mai 
grele decât ea. Betsy pe jumătate ţipa, pe jumătate râdea, în 
timp ce intram în apă. Avusese dreptate, chiar era rece! Am 
intrat până la genunchi, apoi m-a lovit un val, udându-mă până 
la șolduri. Am ţinut-o pe Betsy deasupra capului, asigurându-mă 
că nu mi se ridică tricoul, să se vadă arma, și am început să 
număr. 

— Unu... doi... trei..., m-am prefăcut că o las tot mai jos spre 
apă, dar nu i-am dat drumul. Bine, am zis în cele din urmă. Cred 
că azi sunt mai drăguţ decât de obicei. N-o să te arunc în apă 
până după-amiază. 

Am dus-o înapoi, întrebându-mă dacă nu făcusem o prostie 
jucându-mă așa, dacă nu cumva Julie se supărase. Dar nu. 
Râdea, așteptându-ne să ajungem lângă ea și nu părea deloc 
supărată. 

— Trebuia să-i dai drumul, zise ea. Nu te-aș fi certat. 

— Chiar am crezut că o să mă arunce! zise Betsy gâfâind. 

Julie se uită la picioarele mele și surâse: 

— Rece? întrebă ea. 

— Un pic, am răspuns, și ea râse din nou. 

Apoi am plecat la cumpărături, și am bântuit prin magazine 
vreo două ore. Am văzut mai multe variante de tricouri pe care 


VP - 154 


scria MYRTLE BEACH decât mi-aș fi imaginat că pot exista și 
niște chestii ciudate, făcute din scoici, dar nimic nu m-a convins 
să-mi scot portofelul. Julie și Betsy păreau că se distrează de 
minime. Am mâncat de prânz, apoi ne-am întors la hotel. l-am 
spus lui Julie că mă duc până la mine în cameră să dau un 
telefon. 

L-am sunat pe Joe. 

— Ai văzut caseta? mă întrebă el imediat ce îmi auzi vocea. 

— Da. Cineva a fost omorât, asta-i clar, dar habar n-am cine 
este. Am recunoscut însă ucigașul. 

— Cine? 

— Krashakov. 

— Nemernicul mare și blond? 

— Te-ai prins. l-am povestit în detaliu ce văzusem. 

— Nu ţi-ai dat seama unde s-a întâmplat? 

— Nu prea, dar cred că este camera din spate a unui bar, 
poate chiar River Wild. Pare logic. Deja știm ce legătură are 
locul ăla cu rușii și avem și motivul logic pentru care Weston 
supraveghea localul. 

— Un singur lucru nu-mi place. 

— Și anume? 

— Weston a filmat cu o cameră ascunsă, corect? Un dispozitiv 
fără cablu, după tine. Evident, rușii nu știau nimic despre asta și 
totuși Weston i-a spus nevesti-sii că rușii îl vor urmări. 

— Așa e. 

— De unde știau de casetă? 

— Poate că au găsit camera de filmat înainte să apuce să o ia 
de-acolo. 

— Și crezi că avea o etichetă cu nume și adresă pe ea? iniţiale 
încrustate într-o parte? Camerele astea sunt concepute să fie de 
neobservat. Nu sunt prea multe în circulaţie, dar tot ar fi dificil 
să dai de urma proprietarului uneia. 

— Ai dreptate. Nu știam ce să-i răspund, așa că am schimbat 
subiectul. Ai aflat cine ar putea fi victima? 

— Incă nu. Am sunat câţiva prieteni de la omucideri și au zis 
că o să mă caute ei când vor avea un răspuns. 

— Bine. Mă gândeam să o sunăm pe Amy, să încerce și ea. 

— Ai grijă ce-i spui. 

— Putem avea încredere în ea, Joe. 


VP - 155 


— Știu asta, dar nu vreau să aibă iarăși probleme. Oi fi tu 
îndrăgostit de ea, dar asta nu înseamnă să o suni imediat ce 
apare cel mai mic pretext. 

— Nu sunt îndrăgostit de ea. 

— Aha. Apropo de dragoste, cum arată văduva Weston în 
carne și oase? R 

— Ca o gospodină cumsecade. E incredibil de fotogenică. In 
realitate, arată mai mult ca mătușa Nedra. 

— Sigur că da. 

— Unde e Kinkaid? 

— Chiar aici, în fața mea. 

— Jucaţi dame? 

— Gura, puștiulică. Ne pregătim să dăm totul în vileag. 

— Destul de greu, cu fundul pe scaun. 

— Știu. De-aia suntem pe picior de plecare. Vrem să-i 
verificăm din nou pe tovarășii ruși, să vedem ce pun la cale. 

— Ai grijă ce faci, Joe. 

— Întotdeauna, fiule. Te sun pe mobil diseară, după ce 
vorbesc cu băieţii de la omucideri. 

Am închis și am sunat-o pe Amy la birou. A răspuns imediat, 
ceea ce se întâmplă foarte rar. Părea foarte prost dispusă, dar 
asta nu era nimic nou. 

— Ți-e dor de mine? am întrebat-o când a răspuns. 

— Nu, deloc. Eşti unul dintre ia. 

— Aia? 

— Bărbat! zise ea sec. Știi, persoane purtătoare de penis? 
Cred că ai și tu, nu? 

— Care-i problema ta? 

— Bărbaţii. 

— Aha. N-are nicio legătură cu domnul Terry, sper. 

— Domnul Terry poate să mă pupe-n fund, replică ea. 
Prietena mea, Rochelle, l-a văzut aseară într-un restaurant, de 
mână cu o pipiţă, bând vin. Rochelle zice că era un vin scump. 
Pe mine mă duce numai în localuri ieftine, nenorocitul! 

— Îmi pare rău, Amy. Nu eram un fan al lui Jacob Terry, dar 
îmi plăcea prea mult de Amy și nu voiam s-o văd că suferă. 

— Să-l ia dracu'! exclamă ea. Oricum, nu puteam rămâne cu 
un bărbat care folosește atâta gel de păr. Relaţia noastră a fost 
de la început compromisă. 

— Am încercat să-ţi spun asta. 


VP - 156 


— Da, da, tu și sfaturile tale. Nu te-am ascultat niciodată, nu 
văd de ce aș face-o acum. Doar pentru că ai avut dreptate în 
legătură cu Terry? Asta nu înseamnă că nu ești un cretin. Ce 
dracu’ vrei de la mine? 

Nu plănuisem să-i dau prea multe detalii, dar știam că o să 
mă piseze cu întrebări, așa că am hotărât să-i ofer o temă de 
gândire. 

— Sunt în Carolina de Sud. 

— Nu, zău? Și ce cauţi acolo? Parcă auzisem că ai fi martor 
într-o crimă comisă zilele astea? Te-am sunat, dar nu erai acasă. 
Dacă mă gândesc bine, nu cumva tipul era din Carolina de Sud? 

— Amy, am întrerupt-o eu, vrei să auzi ce am de spus sau nu? 

— Da. 

— Le-am găsit pe Julie și Betsy Weston. 

O vreme n-am mai auzit decât murmur de voci pe fundal. 
Când vorbi din nou, era calmă și serioasă. 

— Sper că nu te joci cu mine, Lincoln. N-am chef de glume. 

— Bineînţeles! Sunt în Carolina de Sud, de când a murit 
Weston. Dar nimeni, auzi, nimeni nu trebuie să știe. 
Deocamdată sunt prea multe lucruri de lămurit. Femeia asta are 
pe urme niște criminali de primă clasă, care ar putea avea 
legături cu poliţia. 

— Ce caută acolo? șopti ea. Nu știu că sunt căutate de FBI? 

— Julie știe, am răspuns. Fetiţa, evident, habar n-are. Sunt aici 
pentru că Wayne Weston a intrat în bucluc cu cei din mafia rusă. 
A filmat ce nu trebuia și, într-un fel sau altul, băieții au aflat. 

— Așa că l-au omorât. 

— Julie crede că nu. Ea susţine că Hubbard l-a omorât sau a 
pus pe cineva s-o facă. 

— Asta-i chiar o știre de senzație, Lincoln! 

— Bineînţeles, am spus, gândindu-mă la Hubbard, la Cody și 
la ruși. Categoric era senzaţional. Și periculos. 

— N-o să scot o vorbă despre asta, promise Amy, dar trebuie 
să mă ţii la curent. 

— De acord. Acum, poți să-mi faci un serviciu? 

— Sigur. 

— După cum spuneam, Weston a filmat cum a fost omorât un 
amărât de către ruși. Nu știu cine este. Am vizionat caseta, dar 
nu l-am recunoscut. Un tip scund, puternic, brunet cu părul creţ; 
avea un lănţișor de argint la gât. Vreau să verifici și să-mi spui 


VP - 157 


dacă ai idee cine ar putea fi. Trebuie să aibă legătură cu Belov și 
cu ceilalți. 

— Mă ocup. 

— Mulţumesc. Te sun după-amiază și facem reconstituirea. 

Incepu să râdă. 

— Și ce? 

— Reconstituirea. Mă amuză cuvântul, sună absolut ridicol. N- 
ar fi mai normal să faci întâi constituirea și apoi reconstituirea? 

— La revedere, Amy. Am închis, oftând. Halal prieteni. Ce să 
mai comentezi? 

Am urcat și am ciocănit la ușa lui Julie. A deschis imediat și m- 
a anunţat zâmbind: 

— Veşti bune. Betsy a hotărât ce vrea să facă după-amiază. 

— Ce? 

— Să joace golf, pe terenul mic, spuse Julie. Stătea pe 
canapea, cu picioarele atârnând, pentru că era prea mică să 
ajungă la podea. Cred că pentru un părinte nu e cine știe ce, dar 
pentru un adult care nu petrece prea mult timp cu copiii, eo 
imagine cât se poate de amuzantă. 

— Golf, am repetat eu. Incredibil cât de solicitantă este 
munca de detectiv particular. 

— Exact. Însă cred că mai întâi trebuie să dormim puţin. Îmi 
făcu cu ochiul. Trebuie să fii odihnit ca să reziști toată după- 
amiaza cu noi. 

M-am așezat pe canapea lângă Betsy și ne-am uitat împreună 
la desene animate, vreo douăzeci de minute. Apoi mi-a sunat 
telefonul și am ieșit pe balcon să vorbesc. 

— Alo? 

— De data asta chiar ai încurcat-o, amice, spuse Amy. 

— Parcă stabilisem că te sun eu? Nu mai rezistai fără să-mi 
auzi acum vocea? 

— Ba da, dar trebuia să-ţi spun în ce te-ai băgat. 

Cam știam, dar am lăsat-o să-mi explice. 

— Cred că am identificat victima, continuă ea. Ai zis că era un 
tip scund, musculos, brunet cu părul cret? 

— Exact. 

— Sută la sută tipul la care mă uit acum. De fapt, poartă și un 
lănțişor de argint. Incă nu i-au descoperit cadavrul, dar a fost 
dat dispărut acum trei săptămâni și, categoric, are legătură cu 
mafia rusă. 


VP - 158 


— Cine este? 
— Yuri Belov. Fiul lui Dainius Belov. 


VP - 159 


18. 


Fiul lui, am spus eu, uluit. Îmi dispăruse orice urmă de energie 
și simţeam fiori reci pe șira spinării, în ciuda soarelui puternic. 
Mă uitam prin ușa de sticlă, dar nu vedeam nimic. In cele din 
urmă, am observat că Betsy îmi făcea cu mâna. M-am străduit 
să-i zâmbesc și i-am făcut și eu semn, apoi m-am întors cu 
spatele la cameră. 

— Ce ai de gând să faci, Lincoln? întrebă Amy. 

— Nu știu. Acum încep să înțeleg. Poate se simplifică situaţia. 
Sau devine mai dificilă? 

— Cum ar putea să o simplifice? 

— Dacă rușii l-au omorât pe Yuri Belov, cu siguranţă că tatăl 
lui n-a știut. Probabil că a fost un conflict intern, între 
subordonații lui Belov și fiul acestuia. Asta înseamnă că Julie și 
Betsy nu mai au de ce să se teamă de mafioţii ruși, în general, ci 
doar de câţiva. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse ea pe un ton neîncrezător, 
dar acei câțiva par foarte periculoși. 

Presupunând că îl omorâseră nu numai pe Yuri Belov, ci și pe 
Wayne Weston și pe Randy Hartwick, da, erau periculoși. Și mai 
era și Jeremiah Hubbard la mijloc. Mărturia lui Julie Weston l-ar fi 
distrus. Dar, dacă Julie avea dreptate și Hubbard era responsabil 
de moartea soţului ei? Ar fi la fel de grav, deoarece 
demonstrase că este gata să ucidă pentru a se proteja. 

— Sunt câteva crime destul de urâte, toate nerezolvate, și par 
să aibă legătură. Se petrec lucruri dubioase, iar femeia asta știe 
destule încât să le pună cap la cap. Există oameni influenţi care 
ar face orice ca ea să păstreze tăcerea. Dacă asta presupune 
încă vreo câteva cadavre pe listă, nu cred că i-ar deranja. 

— Știi care-i soluţia, Lincoln? Să faci lumină. 

M-am încruntat. 

— Ce vrei să spui? 

— Lasă-mă să public toată povestea. 

— Amy, am început eu, furios pentru că se gândea numai la 
ea. 


VP - 160 


— Vorbesc serios, Lincoln, ascultă-mă. Nu mă gândesc doar la 
știrea mea de senzație, deși recunosc că aș fi încântată să dau 
lovitura, ci și la femeia aia și la fetiţa ei. Sunt oameni care vor să 
le omoare pentru că Julie Weston are informaţii și o casetă care 
i-ar putea înfunda, corect? Ei bine, dacă fac publice toate astea, 
nu le-ar mai ajuta la nimic să le omoare, exceptând cazul că vor 
să se răzbune. Și, dacă publicul ia cunoștință de cele întâmplate, 
orice astfel de încercare n-ar face decât să le creeze și mai 
multe probleme. 

— Rușii nu gândesc așa, Amy. N-ar ezita să se răzbune, 
indiferent de consecinţe. Însă ideea mi se părea interesantă. 
Putea fi cea mai bună modalitate de a-l ţine măcar pe Hubbard 
la distanţă. Nu spun că n-ai dreptate. O să discut diseară cu 
Julie, să văd ce părere are și ea. 

— Bine, Lincoln. Dar ţine minte un lucru - știi la fel de multe 
ca și Weston și Hartwick, iar ei sunt morţi. Pentru ei și tu 
reprezinţi o ameninţare, la fel ca Julie Weston. 

Foarte încurajator. Am închis și am intrat în cameră. Julie 
ședea pe canapea lângă Betsy și se uitau amândouă la desene 
animate. Mă privi și se încruntă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, am răspuns, surprins că mă citise atât de repede. M- 
a enervat semnalul. Este slab pe balcon. 

— Aha, acceptă ea explicaţia, dar știam că nu mă crede. 
Trebuie să cobori să mai dai un telefon? 

— Nu, cel puțin deocamdată. 

Am pus telefonul în buzunar și am dus mâna la spate, la 
pistol. Era încă acolo. M-am simţit mai sigur pe mine, chiar dacă 
nu și în siguranță. 

— Credeam că ne ducem la golf, am spus, încercând să adopt 
un ton relaxat. Puteam să-mi petrec tot restul după amiezii 
gândindu-mă la ce-mi spusese Amy, dar n-aș fi câștigat nimic; 
aș fi reușit doar să o stresez mai tare pe Julie. Dacă le puteam 
face să se distreze, poate reușeam să discut cu ea mai târziu, 
după ce adormea Betsy. 

— Hai să ne jucăm, strigă Betsy, sărind de pe canapea. O să 
te bat! 

— Ba nu, am răspuns. Eu o să te bat! 

— Fac pariu pe-o înghețată că o să câștig, zise fetița. 


VP - 161 


Am acceptat râzând și am văzut o umbră de tristețe pe faţa 
lui Julie. A durat doar o clipă, apoi a zâmbit din nou. M-am gândit 
la pariu și mi-am dat seama că era probabil un obicei stabilit 
între Betsy și tatăl ei. 

— Întotdeauna îl bat pe tati și câștig o înghețată, zise Betsy, 
confirmându-mi bănuiala. Zice că sunt scurtă la jocurile bune. 

— La jocurile scurte, o corectă Julie blând. Zice că ești bună la 
jocurile scurte. 

Cu câte aveam pe cap, gândindu-mă la Belov și la amintirile 
lui Julie despre soțul ei, mă temusem că va fi o după-amiază 
ciudată. Dar nici vorbă de așa ceva. Când am ajuns în holul 
hotelului, Betsy deja ne făcuse să râdem în hohote și uitasem de 
toate problemele. Erau câteva terenuri de golf în miniatură 
destul de aproape, dar se pare că Betsy văzuse unul cu aligatori 
uriași din plastic, cu câteva zile în urmă, și voia să meargă 
acolo. 

Julie nu închiriase mașină, așa că a trebuit să conduc eu. Când 
ajunseseră aici, luaseră un taxi de la aeroport, iar Hartwick le 
condusese de câteva ori când ieșiseră. In rest, se plimbaseră pe 
jos. 

— E prea mică pentru tine, zise Betsy după ce urcă în mașină 
și se așeză în spate. 

Am închis ușa și am privit-o prin oglinda retrovizoare. 

— De acord. E mult prea mică pentru mine. 

— Dar pentru mine e bună, zise ea. 

— Vrei să conduci? am întrebat-o serios. 

— Sunt prea mică, n-am voie să conduc, răspunse ea la fel de 
serios. 

— Bine. Atunci ne descurcăm așa. 

Am condus până la terenul cu aligatori uriași. Era doar la 
câţiva kilometri distanţă spre sud, iar ciudăţenia decorului nu se 
limita la aligatori. Pe lângă aceștia mai erau corăbii de pirați, o 
caracatiţă și manechine-piraţi, cu ochii acoperiţi cu bandaje 
negre. Terenul se afla lângă un pârâu micuţ și era străjuit de 
palmieri. 

Am jucat aproape două ore. Întâi a jucat Betsy și am încercat 
să menţin scorul cât mai apropiat, ca să fie mai amuzant. Părea 
să meargă, pentru că la ultima gaură era cu adevărat 
concentrată. A potrivit mingea pe gazonul din plastic și s-a dat 
puţin în spate; apoi s-a aplecat, balansând crosa. 


VP - 162 


— Îl imită pe taică-său, spuse Julie, amuzată. 

Betsy reuși să marcheze la a patra încercare, iar eu am ratat, 
spre marea ei bucurie. 

— Îmi ești dator o îngheţată, îmi aminti ea. 

— Nu e corect, am spus, arătându-i aligatorul din plastic de 
lângă gaură, care se tot holba la mine. M-a speriat. 

Am dat crosele înapoi și am plecat. Era încă devreme, dar 
Betsy ne anunţă că îi e foame. Cum nouă nu ne era foame, ne- 
am mai plimbat puţin cu mașina, ca să treacă timpul până la 
cină. Am condus spre sud, pe Business 17 și am ieșit din Myrtle 
Beach. Am văzut câteva indicatoare care anunțau un loc numit 
Murrells Inlet; Julie și-a amintit că-l văzuse în pliante. 

— Au și bărci de pescuit acolo, spuse ea. Vrei să mergem să 
ne uităm la bărci, iubito? apoi ne ducem la masă. 

— Putem să ne uităm și la bărci. Dar mie tot o să-mi fie 
foame. Nu-i displăcea ideea, dar nici n-o încânta. 

Am condus spre Murrells Inlet și ne-am plimbat până la 
docuri. leșisem adesea cu barca pe lacul Erie, dar niciodată în 
largul mării. Majoritatea erau șalupe cu motor, mari. Mi-am 
amintit de o bărcuță cu pânze pe care o văzusem ceva mai 
devreme și m-am întrebat cum o fi să plutești în ceva atât de 
mic pe un ocean atât de întins. 

— Îmi place apa la nebunie, spuse Julie, ţinându-se de 
balustradă și lăsându-se pe spate, cu privirea pierdută undeva 
la linia orizontului. Oceanul este incredibil de mare. Am putea 
urca într-o barcă și, dacă vremea e frumoasă și avem destul 
combustibil, l-am putea traversa. Pur și simplu mergem drept 
înainte până dăm de pământ. Vorbea de parcă într-adevăr și-ar 
fi dorit asta. Am privit-o fără să spun o vorbă. Din păcate, nu 
putem, continuă ea. Trebuie să stăm aici și să ne asumăm 
situaţia, așa cum este. Nu mi-a pasat niciodată. Dar pe urmă 
totul a luat-o razna. lar acum nu știu ce să fac. Să fugim, să ne 
ascundem, să ne întoarcem? 

— Totul va fi în regulă, Julie. O să te ajut să treci peste asta. 

Îmi zâmbi, dar ochelarii de soare îi ascundeau ochii și nu 
puteam să-mi dau seama ce gândește de fapt. Se aplecă și îmi 
strânse ușor mâna. 

— Știu asta. Și sper că îţi dai seama cât de mult înseamnă 
pentru mine. 


VP - 163 


Am mâncat la un restaurant cu specific pescăresc, în Murrells 
Inlet. Am comandat ce mâncasem și cu o seară înainte; dacă 
atunci îmi plăcuse, n-aveam de ce să caut altceva. Betsy m-a 
urmărit cu mult interes cum desfăceam crabul ca să scot 
carnea. 

— Sunt înfricoșători, zise ea. 

— Doar la suprafaţă, am zis eu. Pe dinăuntru sunt buni. 

— Pot să încerc? Dorinţa ei m-a impresionat. Majoritatea 
copiilor de vârsta ei se feresc de o mâncare cu care nu sunt 
obișnuiți, mai ales când arată precum crabii. M-am uitat la Julie, 
dar ea n-a reacționat. Am luat o bucăţică de carne și am pus-o 
pe farfuria lui Betsy. O luă cu furculita și o duse la gură fără 
nicio ezitare. 

— E bun! exclamă ea după o clipă. Hai să mai luăm! 

Am repetat comanda și m-a uimit cât a mâncat. Cred că nu 
exagerase deloc când a zis că-i e foame. Am terminat împreună 
două porţii. Julie nu ne-a prea ajutat preferând creveţi. 

— Cred că a mâncat greutatea ei în crabi, am spus eu, iar 
Julie a început să râdă. 

— Mănâncă cât un adolescent, dar tot mică rămâne. 

— Du-o la laborator și zi-le să-i multiplice metabolismul în 
pastile sau ceva de genul ăsta. Ai putea câștiga o avere! 

Când am ajuns la hotel, soarele apunea, plaja era aproape 
goală și doar câţiva oameni se mai plimbau. Era cald, deși 
începuse să se întunece. 

Am urcat în apartament. Julie și Betsy s-au jucat cât am citit 
eu ziarul. Apoi l-am sunat pe Joe. Am încercat de mai multe ori, 
dar nu a răspuns. Era absolut enervant. Avea telefon mobil, dar 
pur și simplu nu se deranja să-l ia cu el și nu-și amintea să-l 
încarce. Poţi învăţa un poliţist bătrân cum să folosească 
tehnologia de ultimă oră, dar întotdeauna o să uite la ce e bună. 

Pe la nouă, Betsy se duse la culcare. Eram pe balcon și tocmai 
îmi scosesem arma. Betsy apăru din senin, luându-mă prin 
surprindere. Am ascuns repede pistolul, înainte să apuce să-l 
vadă. Ea veni spre mine cu brațele întinse. 

— la-mă-n braţe de noapte bună, spuse ea. M-a îmbrățișat, iar 
au am bătut-o ușurel pe spate, simţindu-mă foarte ciudat. 
Trebuie însă să recunosc că eram încântat de gestul ei. 

— Să nu uiţi de îngheţata mea, zise ea intrând în cameră. Te- 
am bătut. 


VP - 164 


— Nu uit, am asigurat-o. 

După douăzeci de minute a venit și Julie lângă mine. A văzut 
arma, dar nu a comentat. 

— Trebuie să stăm de vorbă, a zis ea. 

— Da, ar fi cazul. 

— Ce crezi că ar trebui să fac, Lincoln? Sunt atât de speriată, 
atât de confuză. Totuși nu putem continua așa. Trebuie să 
facem ceva, nu mai putem amâna. 

l-am povestit ce aflasem de la Amy și despre Yuri Belov. 

— Amy crede că ar trebui să-i permiţi să publice toată 
povestea, am continuat eu. Crede că odată ce intră în atenţia 
publicului sunt eliminate câteva dintre ameninţări. 

— Tu ce părere ai? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu cred că le va rezolva pe toate. Pentru ruși, s-ar putea să 
fie un motiv în plus să te vâneze. L-ar putea opri însă pe 
Jeremiah Hubbard. Este o persoană publică influentă, și îi pasă 
de imaginea lui. Am oftat. Niciuna dintre variante nu părea prea 
promițătoare. În mod normal, te-aș sfătui să te duci direct la 
poliţie, însă partenerul meu crede că Hubbard are legături acolo. 
Dacă ne grăbim, ar putea ieși rău. 

— Și atunci ce-mi sugerezi? 

— Tot poliţia, dar trebuie să procedăm cu precauţie, să 
alegem pe cineva de la nivel înalt și de încredere și să-i spunem 
toată povestea. Trebuie să vorbim și despre bănuielile noastre 
în legătură cu influenţa și relaţiile lui Hubbard. 

— Nu vreau să intru în programul de protecţie a martorilor, 
spuse ea încet. 

— Știu asta și te pot ajuta să dispari, dacă asta este decizia 
ta. De fapt, cred că pot găsi niște oameni foarte pricepuţi la așa 
ceva. Dar nu programul de protecţie a martorilor este problema 
aici, Julie. Soţul tău a fost ucis, la fel și Randy Hartwick, iar 
vinovaţii trebuie să răspundă în faţa justiţiei pentru asta. De 
asemenea, nu-i poţi lasa pe toți să creadă că aţi murit, și mai 
ales că aţi fost omorâte de soţul tău. Nu pot permite să i se 
întâmple așa ceva lui John Weston. 

Nu mă așteptasem să-i servesc un asemenea discurs, dar 
chiar credeam ce-i spusesem. Noaptea trecută fusesem atât de 
uluit că am găsit-o și atât de enervat de ideea legăturii dintre 
Hubbard și Cody, încât nu reușisem să văd clar situaţia. Evident, 


VP - 165 


nu exista decât o soluție, și anume să ne folosim de mărturia și 
informaţiile lui Julie pentru a face dreptate. Asta era obligaţia 
mea. Și mai trebuia să mă asigur că ea și fiica ei sunt în 
siguranţă. 

— Am fost angajat de socrul tău. Am faţă de el obligaţia de a-i 
explica ce s-a întâmplat cu familia lui în noaptea în care i-a fost 
ucis fiul și intenţionez să-mi onorez această obligaţie. Dar mi-am 
mai asumat o datorie, și anume să mă asigur că tu și Betsy 
sunteți în siguranţă. Și voi avea grijă de asta, am spus luându-i 
mâna. 

Zâmbi și mi-o strânse ușor, înainte să-i dau drumul. 

— A trecut ceva timp de când nu mă mai simt cu adevărat în 
siguranţă, însă înclin să te cred. Ai dreptate. Trebuie să mă duc 
la poliție sau la FBI, dar ar trebui să ne întoarcem la Cleveland 
pentru asta? Nu-mi place ideea de a mă duce la poliţie aici, în 
Carolina de Sud, unde nimeni nu știe nimic despre toate astea. 

— Și eu voiam să-ţi sugerez să ne întoarcem la Cleveland. 
Numai de-acolo putem începe. 

Mă așteptam să mai vorbească despre interviurile sau 
mărturiile pe care va trebui să le depună, dar oftă și rămase cu 
ochii aţintiţi spre cer. 

— E atât de frumoasă luna. În general, noaptea e frumoasă 
aici. Ştii cum ar putea fi acum în Cleveland? 

— Cam la fel. Poate doar cu chiciură pe palmieri. 

Râse și se uită în jos, spre piscină. 

— Oh, cât de bine arată. Chiar m-aș duce să fac o baie. 

— Du-te. Rămân eu să am grijă de Betsy. 

— Nu e nevoie. Doarme adânc. Ai putea să tragi cu tunul și 
nici n-ar mișca. Se ridică, se sprijini de balustradă și mă privi. 
Hai să mergem, măcar o jumătate de oră. 

Tocmai voiam să spun că nu e bine s-o lăsăm pe micuță 
singură, când cuvintele îmi pieriră, la gândul că o să o văd din 
nou pe Julie în costum de baie. 

— De ce nu? m-am auzit spunând. Doar o jumătate de oră. 

După cinci minute coboram. Julie purta același costum în două 
piese pe care-l avusese și noaptea trecută. Arăta superb. 

Am dat drumul la jeturile de apă, am lăsat prosoapele și am 
intrat în piscină. Adia o briză ușoară, exact ca aseară, luna arăta 
la fel, totul părea identic. Mental însă mi se părea că trecuseră 
luni de-atunci. 


VP - 166 


— Ce bine e, spuse Julie, stând cu spatele într-un jet de apă. 
Dacă aș avea așa ceva acasă, n-aș mai ieși niciodată din apă. 

Am mai pălăvrăgit puţin, apoi am tăcut, fiecare pierdut în 
gândurile sale. Lăsasem telefonul la marginea piscinei și m-am 
surprins uitându-mă spre el, sperând că o să mă sune Joe. 
Plănuise să încerce, împreună cu Kinkaid, să afle mai multe 
informaţii despre ruși, dar nu mai reușisem să vorbesc cu el. Nu- 
mi plăcea asta. Și apoi voiam să-i spun despre Yuri Belov. 

In timp ce mă gândeam la toate astea, am auzit brusc un 
suspin ușor lângă mine. M-am uitat la Julie și mi-am dat seama 
că plânge. 

— Julie, am spus, și, fără să mai stau pe gânduri, m-am 
îndreptat spre ea și am cuprins-o în braţe. Totul va fi bine. Se 
întoarse spre mine și își sprijini capul de pieptul meu, plângând 
și mai tare. La început am fost surprins, dar mi-am dat seama că 
nu am de ce: femeia încerca să-și salveze viaţa, iar soţul ei 
fusese ucis. Reușise toată ziua să se ţină tare, dar nu trebuia să 
mă aștept la asta și acum. Nu era corect. 

N-am spus nimic, pentru că știam că nu există cuvinte care 
să-i aline durerea. În schimb, am tinut-o în braţe. Uneori nu poţi 
face mai mult. 

Au trecut așa câteva minute; apoi m-a privit încercând să-mi 
zâmbească. 

— Imi pare rău, șopti ea. N-am vrut să te fac să suporţi așa 
ceva. 

— Nu trebuie să-ți ceri scuze. Nu se retrăsese, încă mă ţinea 
în braţe, iar eu nu aveam nici cea mai mică intenţie să mă mișc. 

— A fost greu, zise ea. A fost atât de greu, dar în faţa lui Betsy 
a trebuit să zâmbesc, să par fericită. Nu trebuie să vadă cât îmi 
e de frică. Nu-mi pot permite așa ceva. 

— Înţeleg. 

Respiră adânc și își sprijini din nou capul de pieptul meu. 

— Sper că știi cât îţi sunt de recunoscătoare că ești aici. Sper 
că îţi dai seama cât de mult m-ai ajutat azi, cât de bine mă simt 
când ești cu noi. |și ridică capul și mă privi drept în ochi, cu fața 
foarte aproape de a mea; îi simţeam sânii apăsându-mi pieptul. 
Am fost atât de speriată, atât de singură, șopti ea, agățându-se 
de gâtul meu. Atât de singură. 

Preţ de o clipă am rămas nemișcaţi, privindu-ne în ochi, apoi 
ea se aplecă și își apăsă ușor buzele peste ale mele. Probabil că 


VP - 167 


era doar un gest de mulţumire, într-un moment emoţional. l-am 
răspuns și am sărutat-o la rândul meu. Pur și simplu n-am putut 
să mă abtin. 

A fost un sărut lung, minunat. Când s-a desprins, zâmbea, iar 
eu mă simţeam foarte mic. M-am gândit la John Weston, la fiul 
lui mort, la nepoţica lui, care dormea sus, și mi s-a făcut rușine. 

— N-ar fi trebuit să fac asta, am început, dar ea s-a aplecat și 
m-a sărutat din nou. Am vrut să mă împotrivesc, am vrut, dar nu 
am putut. Atracția era prea puternică. Am sărutat-o din nou, iar 
ea s-a mișcat în apă, trecându-și coapsele peste ale mele, 
așezându-se la mine în poală, încă agăţată de gâtul meu, 
sărutându-mă. li simţeam pieptul ridicându-se și coborând, în 
timp ce mâinile mele alunecau ușor pe spatele ei. 

Cred că n-am fost niciodată atât de excitat. Dar chiar 
simţindu-i trupul lipit de al meu și sărutul, prin minte îmi treceau 
tot felul de imagini. Am revăzut fotografiile de la locul crimei, 
cadavrul lui Wayne Weston, l-am văzut pe tatăl lui, privind cu 
tristețe omul de zăpadă. De data asta m-am desprins eu. 

— Nu putem, am spus, respirând greu. 

— Sstt, făcu ea, punându-și palma pe gura mea. 

— Am o obligaţie faţă de John, am șoptit. Nu că nu aș vrea, 
dar nu pot... Am lăsat cuvintele să plutească, în timp ce ea mă 
săruta pe gât. N-am mai rezistat. li dădusem ocazia să se 
răzgândească, dar n-o făcuse, iar eu o doream incredibil de 
intens. Am tras-o spre mine și am sărutat-o din nou. 

Și-a trecut degetele prin părul meu, apoi peste umeri, în timp 
ce ne sărutam; mi-am lăsat mâinile să îi alunece pe spate, spre 
bareta sutienului. Imi simţi degetele încercând să-l desfacă și 
mă sărută mai apăsat. Apoi își încolăci picioarele în jurul meu, 
încurajându-mă. Am tras de șnur și i-am dezgolit sânii. Eram 
singuri în piscină, dar oricine ar fi putut intra în orice clipă. Însă 
nu mă mai gândeam la asta. Nu mă interesa decât Julie. 

Se lăsă să alunece la mine în braţe, ridicându-și ușor pieptul 
deasupra apei și își strecură palma printre coapsele mele. În 
clipa aceea sună telefonul. 

— La dracu’, am exclamat printre sărutări. Nu-mi venea să 
cred. Nu acum. 

— Lasă-l să sune, mă îndemnă ea, plimbându-și vârful limbii 
pe bărbia mea. 


VP - 168 


Am răsucit puţin capul și m-am aplecat să văd cine sună. Era 
Joe. 

— Trebuie să răspund, am spus, este partenerul meu. 

— Ba nu, șopti ea, sărutându-mă pe gât. Sună-l tu mai târziu. 

Am luptat cu dorința de a o asculta și m-am întins după 
telefon. Gemu încet și mă mușcă ușor de lobul urechii. Am pus 
mâna pe telefon și l-am deschis. Oftă și îmi dădu drumul, 
căutându-și sutienul în apă. Am apăsat pe tasta de apel ca să 
răspund. Imi venea să urlu la Joe să dispară și să mă sune peste 
o oră. Sau peste șase. 

— Incredibil. Suni exact în momentul cel mai nepotrivit. 

— Nu-mi pasă, zise el, și i-am simţit încordarea din voce. 
Lincoln, e de rău. 

— Ce s-a întâmplat? Julie mă privi cu atenţie, auzindu-mi tonul 
îngrijorat. 

— Azi după-amiază n-am reușit să dăm de ruși, zise el. Am 
avut o presimţire urâtă, așa că m-am dus la aeroport și le-am 
arătat celor de-acolo niște fotografii. Krashakov și Rakic au luat 
deja avionul, Lincoln. Sunt în drum spre Carolina de Sud. Vin 
după voi. 


VP - 169 


19. 


M-am întors cu spatele la Julie, pentru că nu voiam să vadă ce 
impact avusese vestea lui Joe asupra mea. 

— Ești sigur? am insistat, deși știam că este. Joe nu era genul 
care să bată câmpii. 

— Absolut. Astăzi am fost cu Kinkaid la ei acasă. Intenţionam 
să-i ținem toată ziua sub observaţie. Mașina lor era în parcare, 
dar casa părea pustie. M-am plimbat puţin prin jur, am vorbit cu 
o vecină, o cucoană în vârstă care hrănea pisicile de pe stradă. 
Mi-a zis că îi văzuse plecând cu un taxi, cu vreo oră înainte să 
ajungem noi acolo. Nu mi-a plăcut chestia asta. De ce să ia un 
taxi când aveau mașină? M-am întors și am discutat cu Kinkaid. 
El a zis că poate n-au vrut să folosească mașina lor, fiindcă s-au 
dus undeva unde nu doreau să atragă atenţia, dar l-am 
contrazis. M-am gândit imediat la aeroport. Ne-am dus acolo și 
am început să punem întrebări. Până la urmă am găsit pe cineva 
care i-a recunoscut. 

— La cât au decolat? leșisem deja din bazin și nu-mi luam 
ochii de la fereastra camerei în care dormea Betsy. 

— Patru treizeci, zise el. Au făcut o escală, așa că avionul 
trebuia să aterizeze în Myrtle Beach pe la nouă. 

— Și-acum cât e? 

— Nouă și jumătate. 

— La dracu’, Joe. De ce ţi-a luat atâta timp să mă suni? 

— Am tot încercat, LP. Îmi tot zicea că telefonul este închis 
sau că nu ai semnal. 

Telefonia mobilă. O tâmpenie, nu altceva. 

— Trebuie să plecaţi, spuse Joe. Repede. Însoţitoarea de zbor 
cu care am vorbit zicea că mai erau însoţiţi de doi bărbați. 

— Sunt patru, am zis eu pe un ton neutru. Minunat. 

— Eşti cu doamna Weston și cu fetița? 

Părea ciudat acum să mă gândesc la Julie ca la doamna 
Weston. 

— Sunt cu Julie, am răspuns. Suntem afară. Betsy doarme în 
cameră. 


VP - 170 


— Atunci mișcaţi-vă, luaţi-o și plecaţi. Când ajungeţi într-un 
loc sigur și aveți timp să opriţi, sună-mă. 

— În regulă. Am închis. Inima îmi bătea încă puternic, dar nu 
din cauza lui Julie. M-am întors spre ea și am văzut-o la 
marginea piscinei, strângându-și prosopul în jurul corpului. 

— Îmi pare rău, spuse ea, în timp ce mă apropiam. Îmi evită 
privirea. Nu pot să cred că am făcut asta. N-ar fi trebuit. 

— E vina mea, nu trebuie să te scuzi. Dar acum nu asta e 
important, nu avem timp de discuţii. 

— Ce s-a întâmplat? 

Nu voiam să-i spun, dar nu aveam de ales. 

— Partenerul meu a fost la aeroportul din Cleveland. A aflat 
că rușii au plecat azi după-amiază încoace. 

Işi duse mâna la gură. 

— Betsy, exclamă ea. Nu! Mă împinse și o luă la fugă spre 
ușă. Am urmat-o, dorindu-mi să-mi fi luat și arma cu mine. Joe 
spusese că ar trebui să ajungă pe la nouă. Era nouă și jumătate. 
Avuseseră tot timpul să închirieze o mașină. 

Liftul era la parter și ușa s-a deschis de îndată ce Julie a 
apăsat pe buton. Am urcat, apoi am luat-o de umeri și am 
sprijinit-o de perete. 

— Trebuie să fii tare, am spus. Știu că ești speriată, dar 
trebuie să-ţi păstrezi calmul. Nu vreau s-o apuce isteria pe 
Betsy, și nici pe tine. Dacă simte că ţi-e frică, o să se sperie și 
ea. Trebuie să-ţi iei lucrurile și să o pregătești de plecare, dar cu 
calm. 

— Și ce să-i spun? 

— Spune-i că s-a făcut o greșeală și că vine altcineva în 
cameră. Spune-i că te-ai plictisit aici. Orice, nu-mi pasă, atâta 
timp cât te crede și nu intră-n panică. 

Ușa liftului se deschise din nou și am pășit la etajul șapte. Am 
auzit-o pe Julie respirând ușurată când văzu că ușa era tot 
închisă și părea neatinsă. Am folosit cardul de acces ca să o 
deschid și am intrat înaintea ei, pentru eventualitatea că ne 
aștepta cineva. Eram dezbrăcat, în picioarele goale și fără armă. 
Nu erau tocmai condiții ideale de luptă. Am aprins lumina și m- 
am uitat prin cameră. Totul părea în ordine. Ușa de la balcon era 
închisă. Julie trecu în grabă pe lângă mine, fugi la ușa 
dormitorului, o deschise și se uită înăuntru. 

— Doarme. 


VP - 171 


— Trezește-o și pregătiţi-vă de plecare. Trebuie să ne mișcăm 
foarte repede. 

M-am dus în baie să-mi iau geanta. Lăsasem arma în ea când 
plecasem la piscină. Am luat-o, am verificat-o și am lăsat-o pe 
chiuvetă. Zece gloanţe în încărcător și unul pe ţeavă. 
Unsprezece posibilități de a omori. Și totuși, prezența ei mă 
relaxa. M-am întrebat ce spunea asta despre viaţa mea. Mi-am 
pus tricoul și blugii, am prins tocul la curea și m-am încălțat. 
Eram încă ud, dar nu aveam timp de pierdut. Am tras fermoarul 
genţii și m-am întors în sufragerie. 7 

Betsy stătea în mijlocul camerei, cu ochii cârpiți de somn. In 
mâna dreaptă ţinea o pisică de pluș și își sugea degetul mare de 
la mâna stângă. Părea pe jumătate adormită, dar era îmbrăcată 
cu niște pantaloni scurți și un tricou. l-am zâmbit, încercând s-o 
fac să se simtă mai bine. 

— Bună, micuţo! Îmi pare rău că a trebuit să te trezești, dar 
plecăm la alt hotel. Poţi să adormi din nou când ajungem în 
mașină. 

Dădu din cap somnoroasă. 

— Să nu uiți de îngheţata mea. 

— Sigur că nu. Am intrat în dormitor. Julie îngrămădea grăbită 
hainele în valiză. Era încă în costum de baie. M-am dus lângă ea 
și i-am atins ușor umărul. 

— Relaxează-te. Și nu intra în panică. la ceva pe tine, altfel 
Betsy o să-și dea seama că ceva nu e în regulă și o să se sperie. 

Se întoarse spre mine și mă luă de mână. 

— Trebuie să ai grijă de ea. 

— Voi avea. 

— Trebuie. 

— Julie, am rostit cu blândețe, o să am grijă de amândouă. 
Veti fi în siguranţă. Mi-aș da viaţa pentru tine dacă este nevoie, 
înţelegi? 

— Nu-ţi cer să mori pentru mine, zise ea, privindu-mă cu 
atenţie. Nu mă ajuţi cu nimic dacă mori. Va trebui să ucizi 
pentru noi. Poţi să ucizi pentru fiica mea, Lincoln? Poţi să ucizi 
ca să îmi salvezi fiica? 

Îmi strângea mâna cu putere și, în mod ciudat, în timp ce o 
priveam în ochi, am avut senzaţia că mai întrebase asta și că 
fusese dezamăgită de răspuns. Poate că își întrebase soțul sau 


VP - 172 


chiar pe Hartwick. Amândoi reușiseră doar să moară pentru ea 
și Betsy. 

— Pot omori ca să vă salvez, am răspuns și mi-a dat drumul. 

— Bine. Acum hai să plecăm. 

M-am întors în cameră și m-am așezat pe canapea, cu ochii la 
ușă. Totul părea în regulă. Nu putea intra nimeni fără să auzim 
și eram pregătit să trag la cel mai mic zgomot și abia apoi să 
pun întrebări. 

— Sunt obosită, spuse Betsy, așezându-se pe jos la picioarele 
mele. Visam ceva frumos. Călăream un delfin. 

— Îmi pare rău. Te lăsăm să stai în spate și să te întorci la 
delfinul tău. Promit. 

Julie ieși din dormitor, cu câte o valiză mică în fiecare mână. 
În primul moment, m-am mirat cât de puţine lucruri are, dar 
apoi mi-am amintit în ce condiţii plecase de-acasă. Fuseseră 
obligate să plece, ca și cum nu aveau să stea mult, iar asta 
însemna bagaje puţine. 

— Gata? 

— Da. 

Am vrut să iau eu valizele, dar m-am răzgândit. N-aveam timp 
de politețuri; dacă dădeam de belea, trebuia să am mâinile 
libere. 

— la-le tu, am zis, și păru să înţeleagă de ce. Mai ai nevoie de 
ceva? 

— Nu. 

— Atunci, să mergem. 

Julie purta pantaloni scurţi și un tricou peste costumul de 
baie, iar părul îi atârna ud pe spate. Am luat liftul și am coborât 
în hol. Rebecca, recepţionera cu care flirtasem cu o zi în urmă, 
ne privi zâmbind. Apoi o văzu pe Betsy și rămase puţin uimită. 

— Bună, zise ea. Nu v-am văzut în după-amiaza aceasta. Azi 
lucrez de noapte. 

— Îmi pare rău că nu ne-am întâlnit, am răspuns, fără să mă 
opresc. Puțin îmi păsa dacă se supăra. 

— O clipă, spuse ea. M-am uitat peste umăr, în timp ce 
împingeam ușa ca s-o deschid. Am ceva pentru dumneavoastră. 
Flutura un plic. 

Le-am spus lui Julie și lui Betsy să mă aștepte la ușă, m-am 
întors și am luat plicul. 


VP - 173 


— Este de la Lamar, zise ea, uitându-se peste umărul meu la 
Julie și la Betsy, de parcă ar fi simţit că ceva nu era în regulă. 
Zicea că v-a promis să vă dea asta. Și a mai zis că n-a văzut 
vreodată o lovitură mai urâtă. 

Dosarul lui Hartwick. După întâlnirea cu Julie de aseară, 
uitasem cu totul de el. 

— Mulţumesc. Acum trebuie să plecăm. Micuța nu se simte 
prea bine, trebuie să o ducem la un doctor. Nu era cea mai bună 
scuză, dar altceva nu găsisem. 

Am pășit în stradă încordat, pregătit pentru orice, dar totul 
era calm și strada aproape pustie. Am traversat în grabă spre 
parcare. Mașina era la primul nivel, aproape de ieșire. Am 
deschis portbagajul și am aruncat bagajele înăuntru. Apoi am 
ajutat-o pe Betsy să urce în mașină și m-am așezat la volan. Am 
pornit motorul, am ieșit din parcare și am ajuns pe stradă. 
Reușisem. 

Am condus încet spre nord, gândindu-mă ce să fac. Puteam 
merge la aeroport, dar nu era recomandabil. Când o să vadă că 
am plecat, rușii vor verifica, în primul rând, la aeroport, ca să 
vadă ce avion am luat. În plus, există întotdeauna riscul ca 
avionul să întârzie și să dăm nas în nas cu ei. M-am înfiorat la 
gândul ăsta. Puteam s-o iau spre Charleston sau Columbia ca să 
luăm de-acolo avionul, dar nici asta nu mi se părea o soluţie. Am 
hotărât să conduc în continuare. N-aveam suficienţi bani pentru 
bilete de avion și bănuiam că rușii puteau să afle unde suntem 
dacă îmi foloseam cardul de credit. Ar afla când ne întoarcem la 
Cleveland și asta nu-mi convenea. 

— Cred că o să mai mergem un timp cu mașina. 

— Unde mergem? întrebă Betsy. 

— Surpriză, i-am răspuns, dar promit că o să-ţi placă. De ce 
nu încerci să mai dormi puţin? 

Am oprit la un semafor. M-am uitat la mașinile din jur, dar 
șoferii nu erau deloc interesaţi de noi - „Simpli străini în 
noapte”, ca în cântecul lui Sinatra. S-a făcut verde și am mutat 
piciorul pe pedala de acceleraţie. Apoi m-am oprit. Aveam 
senzaţia că am uitat ceva. Mi se întâmpla asta adesea când 
plecam dintr-un hotel. Acum nu aveam timp de asta, dar nu 
puteam să scap de senzaţie. Am apăsat pe accelerator când m-a 
claxonat cineva din spate. Am pornit, dar tot simțeam că ceva 
nu e în regulă. 


VP - 174 


— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Julie. 

— Nimic. Am dat din cap. Nu puteam uita nimic important, 
nu? Nu predasem camera, ceea ce însemna că o să pierd banii 
pe încă o zi, dar nu-mi păsa de asta. lar Julie nici măcar nu se 
înregistrase la sosire. Aveam arma, Julie și Betsy erau cu mine. 
Asta era tot ce conta. 

Caseta, mi-am adus brusc aminte. 

— Nu, la dracu'! Am dat cu pumnul în volan. Am văzut ochii 
speriaţi ai lui Betsy în oglinda retrovizoare. Julie mă apucă de 
mână. 

— Ce este? 

— Caseta, i-am șoptit, ca să nu mă audă Betsy. Am lăsat-o în 
cameră. 

— Unde? 

— Am ascuns-o sub canapea azi-dimineaţă când v-aţi întors în 
cameră. Am plecat atât de repede, încât am uitat cu totul de ea. 
Mă simţeam ca un prost. Este întotdeauna jenant să uiţi ceva 
important, însă acum era de-a dreptul grav. Ar fi fost periculos 
să ne întoarcem la hotel, însă nici nu puteam lăsa caseta acolo. 
Ar fi fost prea de tot. 

— Trebuie să ne întoarcem. Caseta este mult prea 
importantă. 

Am întors la următoarea parcare. Nu ajunsesem prea departe 
de hotel, dar la întoarcere distanţa mi s-a părut mult mai mare. 
Am tras în parcarea de vizavi, înainte cu un bloc de hotel și am 
lăsat cheile în contact. 

— Mă duc să o iau. Rămâneţi în mașină și aveţi grijă să nu vă 
vadă nimeni. Dacă nu mă întorc în zece minute, plecaţi fără 
mine. Apoi opriţi-vă în primul loc public, cu cât mai multă lume, 
și sunaţi la poliţie. Poate că n-or să înțeleagă toate amănuntele, 
dar veţi fi în siguranţă. Poate mai în siguranță decât cu mine, 
mi-am spus. 

Am ieșit din mașină și m-am îndreptat în grabă spre hotel. 

În faţă erau parcate trei mașini. Nu-mi aminteam dacă le 
văzusem mai devreme. Am intrat, m-am îndreptat spre lift, dar 
m-am oprit la jumătatea drumului. 

La recepţie nu era nimeni. Nici urmă de Rebecca. Oare cât 
trecuse? Cel mult zece minute. Poate se dusese la baie sau să 
fumeze o ţigară. Instinctul îmi spunea însă că s-a întâmplat 
ceva. 


VP - 175 


Am pășit în spatele ghișeului. Zăcea întinsă pe jos, cu o 
vânătaie urâtă pe obrazul drept. Am îngenuncheat lângă ea și 
am răsucit-o. Când am atins-o, a deschis ochii și s-a tras 
speriată, de parcă ar fi văzut o fantomă în faţa ochilor. 

— Stai liniștită, i-am spus. Avea privirea înceţoșată. Îmi 
amintea de ochii dependenţilor de droguri sau ai alcoolicilor cu 
care avusesem de-a face pe vremuri, ochi care vedeau o altă 
lume decât cea reală. Işi lăsă capul înapoi pe podea. | l-am 
ridicat și am forţat-o să mă privească. Unde sunt? am întrebat-o. 
Clipi de câteva ori, încercând să își revină. Din rana de la obraz, 
picură sânge pe mâna mea. L-am privit, i-am simţit căldura și m- 
a cuprins brusc o furie cumplită, de necontrolat. Ea n-avea nicio 
legătură cu toate astea, și totuși o răniseră. Am scos arma și i- 
am tras piedica. Julie mă întrebase dacă aș omori pentru a-i 
proteja fiica. Bineînţeles că aș fi făcut-o. 

— Unde sunt? am întrebat din nou, mângâind-o ușor pe obraz, 
încercând s-o ţin conștientă. 

— l-am trimis... camera ta, articulă ea cu greu, gata să leșine 
din nou. Am scuturat-o ușor și parcă și-a mai revenit puțin. l-am 
trimis în camera ta. Mi-au luat cardul universal de acces. Fiecare 
cuvânt însemna un efort pentru ea. N-am vrut... dar m-au lovit, 
spuse ea, de parcă nu mai vorbea cu mine, parcă își spunea 
toate astea și era surprinsă. M-au lovit. Niște străini au intrat în 
hotel și m-au lovit. 

l-am lăsat ușor capul pe podea și m-am uitat în jur. Avea 
nevoie de un doctor, iar eu aveam nevoie de casetă. Rușii erau 
acum la etajul doi. Probabil își dăduseră seama că am plecat, 
așa că se vor întoarce să-i mai pună întrebări. Și vor fi furioși. N- 
o puteam lăsa acolo. 

Am lăsat arma, am luat-o în braţe și am intrat în biroul 
directorului, aflat în spatele recepţiei. Nu era prea mare, avea 
doar o masă și două dulapuri, dar ușa se putea încuia. Am lăsat- 
o jos, am luat telefonul și am sunat la 911. Am lăsat receptorul 
pe birou, știind că o să trimita oricum un poliţist să verifice 
apelul dacă nu vorbea nimeni. N-aveam timp de pierdut. Am 
împins butonul care bloca ușa pe dinăuntru, am ieșit, am închis- 
o și am încercat s-o deschid. Era încuiată. N-ar fi rezistat dacă 
încercau să o forţeze, dar măcar o luasem de-acolo și urma să 
primească ajutor cât de curând. Am renunţat la lift și am luat-o 
la fugă pe scări. 


VP - 176 


Când am ajuns la etajul șapte, inima îmi bătea să-mi spargă 
pieptul și eram leoarcă de transpiraţie. Am deschis ușa și am 
intrat pe hol, cu arma pregătită. Am dat peste un grup de patru 
femei între două vârste, care au început să ţipe când au văzut 
pistolul. O clipă am încremenit, apoi am trecut pe lângă ele și m- 
am repezit spre camera lui Julie, căutând în buzunar cardul de 
acces. Femeile încă ţipau când am intrat și am trântit ușa după 
mine. 

Camera era goală. Am lăsat lumina stinsă și m-am îndreptat 
spre canapea. Am îngenuncheat și am căutat. Nimic. Am 
strecurat mâna mai în spate și am pipăit de la un capăt la altul. 
Nimic. Am simţit că mi se usucă gura. Unde dracu’ putea fi? Am 
lăsat arma, am tras canapeaua și apoi am ridicat-o. Caseta se 
afla într-un colţ. Am luat-o și am ascuns-o sub cămașă. 

Afară ţipetele se înteţiseră. M-am răsucit spre ușă și am luat 
pistolul în mâna dreaptă. Am văzut lumina roșie a încuietorii 
electronice, ceea ce însemna că ușa era închisă. 

Când Randy Hartwick murise chiar în fața mea, văzusem un 
punctuleț roșu clipindu-i pe piept, apărând și apoi dispărând. La 
fel și-acum, luminiţa roșie dispăru, apoi se făcu verde. Cineva 
folosise cardul de acces. 

M-am lăsat pe un genunchi și am îndreptat arma spre ușă. 
Primul lucru pe care l-am văzut a fost ţeava unei arme, apoi 
camera explodă într-o serie de împușcături. Am reușit să trag și 
eu de două ori, apoi m-am aruncat la podea, rostogolindu-mă în 
spatele canapelei, în timp ce gloanţele zburau pe lângă mine. 

Am scos încet capul pe lângă canapea și m-am uitat spre ușă, 
surprins să o văd din nou închisă. Poate că unul dintre gloanţele 
mele îl doborâse pe cel care deschisese ușa. Am mai tras de 
două ori prin ușă, și tirul de-afară încetă. Am tras încă patru 
gloanţe, mai calm de data asta, apoi m-am ridicat și am ieșit pe 
balcon. Cei de pe hol se regrupau și cu siguranţă aveau să reia 
atacul. Nu aveam timp de ezitări: ori ieșeam acum, ori muream. 
Am pus arma în toc, lângă casetă, și m-am prins cu ambele 
mâini de balustradă. Erau doar șapte etaje, dar ţi se pare o 
distanţă enormă când se pune problema să sari peste balcon. 
Tirul reîncepuse. N-am mai stat pe gânduri și am încălecat 
balustrada. 

M-am lăsat în jos, până am rămas suspendat în mâini de bara 
de jos. Atârnam deasupra betonului care înconjura bazinul. 


VP - 177 


Câteva gloanţe loviră balustrada deasupra mea, periculos de 
aproape. M-am împins cu picioarele și am sărit. Am aterizat în 
balconul de dedesubt, peste scaunele din plastic. În cădere, 
caseta zburase, dar era aproape de mine și, din fericire, nu mi 
se descărcase pistolul, să-mi ciuruiască fundul. Am luat caseta și 
am intrat în cameră. Era întuneric. Ușa de sticlă a balconului era 
deschisă, dar cea de ieșire nu. Am încercat să o forțez. 
Deasupra mea am auzit ușa izbindu-se de perete, apoi alte 
împușcături. Intraseră în cameră. Asta însemna că, în câteva 
secunde, își vor da seama că sărisem de la balcon. Cum nu-mi 
vor vedea cadavrul făcut zob pe ciment, nu le va fi prea greu să- 
și dea seama unde aș putea fi. Am reușit să deschid ușa și am 
luat-o la goană pe hol. 

Am vrut să cobor pe scări, dar liftul era chiar în faţa mea, cu 
ușile deschise, așa că am sărit înăuntru. Dacă lăsaseră pe 
cineva de pază în hol, m-ar fi așteptat acolo, indiferent pe unde 
coboram. Am luat poziţia de tragere și am așteptat să se 
deschidă ușile. Holul era pustiu. În spatele recepţiei, ușa biroului 
era încă încuiată. Rebecca se afla în siguranţă deocamdată. In 
timp ce ieșeam din hotel, am auzit o ușă dinspre scări trântindu- 
se, și zgomot de pași. Cu siguranţă se așteptau să mă vadă 
luând-o la goană pe stradă. M-am ghemuit și am luat-o pe lângă 
clădire, către plajă, și am dat peste doi bărbaţi înarmați. Unul 
era Rakic, iar celălalt, un blond gras, cu pielea unsuroasă. Nu-l 
mai văzusem până atunci. Erau cu spatele la mine și priveau 
spre balcoane. M-au auzit și s-au întors. 

Rakic a spus ceva, dar n-am înțeles nimic, iar grăsanul s-a 
repezit spre mine, ridicând arma. L-am împușcat de două ori în 
faţă și s-a prăbușit. Rakic s-a trezit acoperit de o spumă 
roșiatică. A scăpat arma și a căzut în genunchi, ţipând și 
ducându-și mâna la față, convins că l-am împușcat. M-am întors 
și am luat-o la goană pe stradă, în timp ce cineva încerca să 
tragă în mine de la balcon. Am continuat să fug, simțind cum 
gloanţele împroașcă iarbă și pământ în urma mea. 

Am luat-o la goană pe trotuar, mai repede decât fugisem 
vreodată, conștient că mai am trei pe urmele mele și un singur 
glonț. 

Am ieșit în stradă, claxonat de mai multe mașini, care m-au 
evitat cu greu. Am găsit parcarea în care le lăsasem pe Julie și 


VP - 178 


Betsy. Îi spusesem să aștepte zece minute. Oare cât trecuse? 
Speram să le mai găsesc acolo. 

Nu plecaseră. M-am uitat peste umăr, dar n-am văzut decât 
trotuarul pustiu. Am pus arma în toc, mi-am șters fața și am 
bătut în geamul șoferului. Julie se aplecă și-mi deschise ușa; m- 
am urcat în mașină. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Eram leoarcă de sudoare și 
abia mai respiram, iar câteva picături de sânge ajunseseră pe 
tricoul meu. Betsy se trezise de-a binelea și mă privea cu ochii 
cât cepele. 

— Nimic. Dar trebuie să plecăm. Betsy, draga mea, vrei să-mi 
faci o favoare? Te rog, întinde-te pe banchetă. Avem mult de 
mers și vreau să dormi puţin. Dacă mă asculţi, mâine primești o 
îngheţată în plus. 

Se întinse ascultătoare, dar părea speriată, căci strângea mai 
tare pisica de pluș la piept. Era doar un copil, însă nu unul idiot, 
își dăduse seama că ceva nu era în regulă. 

Parcarea avea două ieșiri: spre Business 17 și spre bulevard. 
Am întors și am luat-o spre sud, privind cu atenţie în oglinda 
retrovizoare. Trecu pe lângă noi o mașină a poliţiei, cu girofarul 
în funcţiune și sirenele urlând, îndreptându-se spre hotel. 
Curând vor începe să mă caute. Rebecca le va spune numele 
meu și mă vor da în urmărire. Aveau și numărul mașinii, pentru 
că fusesem nevoit să-l trec în formularul de înregistrare la hotel. 
Nu mă temeam de polițiști, dar nu voiam să mă opresc. Trebuia 
să mă întorc la Cleveland. Și la Joe. Împreună vom hotărî ce 
avem de făcut. 


VP - 179 


20. 


Am mers spre sud aproximativ o oră, deși era în direcţia 
opusă celei spre care voiam să mă îndrept. M-am gândit că, cu 
cât traseul meu va fi mai aiuristic, cu atât le va fi mai greu să ne 
urmărească. Aveam cam o oră la dispoziţie, înainte să se 
transmită numărul meu de înmatriculare și să mă trezesc cu toți 
polițiștii din Carolina de Sud pe urmele mele. Și aveau de ce, 
tocmai omorâsem un om. Acum mă gândeam la asta cu 
detaşare, ca și cum nu eu aș fi apăsat pe trăgaci, ci altcineva. 

Cât fusesem poliţist mai scosesem arma, dar nu trăsesem 
niciodată cu intenţia să omor. M-am gândit că incidentul acesta 
mă va afecta mai puternic atunci când mă voi mai liniști. Fusese 
legitimă apărare, cât se poate de clar, dar tot omorâsem un om; 
sperasem că nu voi face niciodată asta, indiferent de 
circumstanţe. Julie mă întrebase dacă aș omori pentru fiica ei, și 
răspunsesem că da. Chiar crezusem și se pare că mă crezuse și 
ea, dar nu mă așteptasem să fiu nevoit s-o și demonstrez. 

Am ajuns la Charleston și am luat-o pe autostrada interstatală 
spre nord. Cleveland se afla la aproximativ paisprezece ore de 
mers de Charleston, ceea ce însemna o noapte lungă, plus 
dimineața următoare petrecute la volan. Când am ieșit din 
Charleston abia trecuse de unsprezece și nu-mi era somn. 
Adrenalina care-mi invadase sângele făcea să mă simt în stare 
să alerg până la Cleveland cu Betsy în spate, dacă ar fi fost 
nevoie. 

N-am vorbit deloc cu Julie. Betsy a rămas trează până când 
am ajuns la Charleston. Apoi a doborât-o oboseala și a adormit, 
uitând de teamă. După vreo douăzeci de minute, Julie se 
întoarse, o mângâie ușor pe mână ca să se convingă că a 
adormit și se întoarse spre mine. 

— Acum Îmi spui ce s-a întâmplat? 

— Am luat caseta. Rușii erau deja la hotel. Camera ta s-a 
transformat în câmp de luptă câteva minute, apoi am sărit în 
balconul de dedesubt și am luat-o la fugă. Am dat peste doi 
dintre ei. Unul a ridicat arma să mă împuște și l-am omorât. Am 


VP - 180 


spus totul pe un ton egal, ca și când aș fi fost cu Joe. Detașat. 
Fără emoție. Tonul calm al unui ucigaș cu sânge rece. 

Au trecut șapte minute înainte să vorbească din nou. M-am 
uitat la ceasul de bord. 

— Imi pare rău, spuse ea. 

— De ce? Nu e vina ta. 

— Ba da. Nu veniseră după tine. Pe mine mă urmăreau. 

— S-ar putea ca eu să-i fi condus spre tine. Am plătit biletul 
de avion și camera de hotel cu cardul. Cred că au pe cineva care 
poate urmări asta. Ar fi trebuit să mă gândesc înainte. Așa că 
este și vina mea. Nu știam sigur cum de se gândiseră rușii să 
mă urmărească, dar cred că asta era explicaţia. 

— Nu, zise ea, dând din cap. Nu este vina ta și nicia mea. Noi 
n-am făcut nimic rău, suportăm doar consecinţele. Este vina 
soțului meu și a lui Jeremiah Hubbard. 

Am condus mai departe în tăcere. 

— Ai de gând să conduci până în Ohio? întrebă ea după 
câteva minute. 

— Vreau să încerc. 

— Nu e deloc sigur. Vei fi epuizat. 

— Julie, ar trebui să iau un flacon de somnifere ca să mă 
liniștesc. 

— Bine. 

— În afară de asta, cu cât ajungem mai departe, cu atât mai 
bine. Poliţia va da mașina în urmărire. 

— Asta-i o problemă? 

— Am stabilit că nu vrem să avem de-a face cu autorităţile 
locale, dar nu sunt prea îngrijorat. Dacă mă opresc, eu ajung la 
închisoare, iar tu poţi cere sprijinul celor de la FBI. Poliţiștii nu 
vor fi încântați, fiindcă habar n-au ce să facă cu voi. 

Cody era de la FBI, dar nu avea ce să le mai facă dacă 
ajungeau în mâna autorităţilor din alt stat. Cu toate acestea, mă 
străduiam să le ţin departe de autorităţi. 

— De ce să te închidă? 

— Am omorât un om, Julie. A fost absolut justificat, dar va 
trebui să demonstrez asta la tribunal. Toţi polițiștii știu că am 
tras și am omorât un om. N-o să mă lase să plec liniștit acasă. 

Se întinse și mă luă de mână. 

— Am nevoie de tine. Dacă te arestează, ne vor despărți. 


VP - 181 


— Știu, de aceea nu mă duc acum la poliţie, însă dacă ne 
opresc, asta se va întâmpla. 

Julie își întoarse capul și privi pe geam. 

— Știu că acum pare lipsit de importanţă, dar trebuie să 
vorbim despre ce s-a întâmplat la piscină în seara asta. Trebuie 
să-mi cer scuze. 

— E-n regulă, Julie. 

Dădu din cap. 

— Nu, nu este. Nu-mi vine să cred că am făcut așa ceva. Soţul 
meu abia a murit acum zece zile, Lincoln. Zece zile. Și eu sar pe 
tine într-o piscină de hotel. Foarte elegant. Mă privi și își dădu 
părul din ochi. A fost o reacţie emoţională la o stare de teamă și 
confuzie. Asta-i tot. 

— Desigur. N-am crezut nicio clipă că m-ai considerat 
atrăgător. Era un răspuns infantil și mi-a părut rău de cum l-am 
rostit. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Știu. Îmi pare rău. 

Râse încetișor și apoi oftă. 

— Lincoln, problema este că într-adevăr te consider atrăgător. 
În multe privinţe. În toate privinţele. Te cunosc doar de o zi și 
totuși sunt incredibil de atrasă de tine. Simt că e o greșeală. 
Ținând cont de circumstanţe. Dar nu mă pot abţine. Ai apărut 
atunci când aveam nevoie de cineva și ai toate calităţile pe 
care... pe care am crezut că le are soţul meu. Ultimele cuvinte le 
rosti în șoaptă. 

Am tăcut, neștiind ce-aș putea spune. După câteva minute 
mi-am dat seama că plânge, dar de data asta nu am mai făcut 
niciun gest. Învăţasem lecţia. În cele din urmă, mi-a cuprins 
mâna cu mâinile ei și mi-a sărutat ușor vârfurile degetelor. 
Buzele ei calde îmi ardeau pielea. Câteva lacrimi mi se 
rostogoliră în palmă. Era combinaţia perfectă. Imi puse la loc 
mâna pe volan, respiră adânc, se rezemă de spătar și închise 
ochii. 

Traficul era aproape inexistent și am rămas pe banda din 
stânga, mergând cu o sută douăzeci de kilometri pe oră. Destul 
de repede ca să avansăm, dar fără să depășesc limita de viteză, 
pentru a nu atrage atenţia polițiștilor. La un moment dat, am 
văzut o mașină de poliţie care venea din sens opus, dar nu am 
încetinit. 


VP - 182 


Ceasul arăta aproape miezul nopţii. Mi-a trecut prin minte un 
fragment dintr-un cântec: șoferi singuratici, în miez de noapte, 
gonind spre mare. Cum se numea melodia? Nu-mi aminteam 
decât versul acela. Ciudat. 

Am trecut granița dimineața devreme și am condus timp de 
două ore prin Carolina de Nord, înainte să intrăm în Virginia. 
Întreaga Coastă de Est într-o noapte. Poliţiştii au trecut pe lângă 
noi, dar nu ne-au băgat în seamă. Julie și Betsy dormeau duse. 
Am oprit o dată să alimentez și l-am sunat pe Joe. A răspuns 
imediat și mi-am dat seama că nu dormise deloc, așteptând 
telefonul meu. l-am povestit ce se întâmplase și i-am zis că sper 
să ajung la Cleveland în câteva ore. Am plecat iarăși, un șofer 
singuratic în miez de noapte gonind spre... spre ce? O soluţie 
rapidă, simplă, m-am gândit cu optimism, deși nu credeam asta 
nici măcar o clipă. 

Când a ieșit soarele traversam munţii din Virginia de Vest. 
Dealurile răsăreau din ceaţă, din ce în ce mai clar, conturându- 
se tot mai bine cu fiecare minut ce trecea. Mintea îmi era încă 
trează, dar începuse să mă doară tot corpul, după atâtea ore 
înghesuit în mașina aceea mică. Nu-mi doream decât un pat și 
câteva ore de somn. 

Julie se trezi pe la șase, se întinse și îmi zâmbi somnoroasă. 

— Nu-mi vine să cred că am dormit atâta, zise ea. Imi pare 
rău. Trebuia să rămân trează, să-ţi treacă timpul mai ușor. 

— Oricum, nu aveam chef de conversaţie, am răspuns. 
Creierul meu nu mai reacţiona decât la drumul din faţă. Mă mir 
totuși că nu te-ai trezit când am oprit la benzinărie. 

— Ai oprit? întrebă ea și apoi râse. Betsy s-a trezit? 

— Deloc. 

Am mai mers un timp și apoi am observat că indicatorul de 
benzină cobora spre zero. De ani de zile nu mai condusesem 
atâta și mă surprindea cât de repede se consumă benzina. Am 
oprit la o ieșire care anunţa câteva benzinării și un restaurant 
Cracker Barrel. Mi-ar fi prins bine o cafea după atâtea ore pe 
drum. 

Betsy ieși morocănoasă din mașină. Stătea în parcare, 
frecându-se la ochi cu pumnii ei micuţi. 

— Unde este? întrebă ea. 


VP - 183 


— Unde suntem, o corectă Julie, iar mie îmi veni să râd. 
Goneam prin munţi, ascunzându-ne de criminali și de polițiști, 
iar pe Julie o preocupa corectitudinea gramaticală. 

— Suntem în Virginia de Vest, am răspuns. Știi unde e asta? 

— Normal, zise Betsy, de parcă aș fi întrebat-o cum o cheamă. 

Aha! Niciodată să nu subestimezi un copil. 

— Mergem acasă? întrebă ea. 

— Nu chiar acasă, dar aproape, îi spuse Julie. 

— Și o să-l văd pe tati? 

Julie schimbă vorba. 

— Hai să mâncăm ceva, iubito. Mă obosești cu toate 
întrebările astea. E prea devreme. 

Betsy ridică din umeri și o porni spre restaurant. Brusc se opri 
și se uită fix la mine. l-am urmărit privirea și am constatat că se 
uita la tricoul meu pătat de sânge. 

— Ce-ai păţit? întrebă ea. 

— Mi-a curs sânge din nas când dormeai. Nu-ţi face griji. Mi- 
am întors privirea. Dacă există ceva mai rău pe lumea asta 
decât să minţi, este să minţi un copil. Am intrat în restaurant, 
simțindu-mi picioarele ca de plumb. Da, stătusem prea mult în 
mașinuţa aia nenorocită. 

Am mâncat ochiuri cu pâine prăjită, șuncă și am băut șase 
cești de cafea. Era bună și tare. M-a revigorat, mi-a limpezit 
mintea și m-a făcut să simt că ziua abia începe, nu că e 
continuarea unei lungi nopţi epuizante. 

Julie a mâncat omletă, iar Betsy a vrut clătite, înecate în sirop. 
N-a mai întrebat de tatăl ei, ceea ce m-a surprins. Majoritatea 
copiilor mici pe care îi cunoscusem puteau repeta la nesfârșit 
aceeași întrebare, până auzeau ce voiau. Poate că simţise un 
avertisment în vocea lui Julie, sau poate că întrebase de atâtea 
ori în ultimele zile, încât acum renunţase să mai insiste. 

— lubito, vrei să te duci la baie? întrebă Julie când Betsy 
termină de mâncat. Mai avem mult de mers cu mașina. 

Betsy se duse la baie, iar Julie se întoarse spre mine. 

— Care-i planul pentru azi? 

— Ne întâlnim cu partenerul meu în afara orașului. Apoi vom 
sta de vorbă. 

— Dar prietena ta, reportera? 

Am fost surprins s-o aud că întreabă de Amy. 

— Pot s-o chem și pe ea, am zis. Vrei ceva anume? 


VP - 184 


— Da. Da, categoric vreau ceva. 

Am sorbit din cafea. 

— Te superi dacă-mi spui ce anume? 

— De ce vreau să vină și ea? Ca asigurare, bănuiesc. 

— Asigurare? 

— Da. De exemplu, dacă mi se întâmplă ceva, Doamne 
fereşte, dacă polițiștii o fac de oaie sau îi mituiește Hubbard, 
lumea trebuie să afle. Vreau să fiu sigură că așa se va întâmpla. 

— Ți-e mai frică de Hubbard decât de ruși, nu? 

O clipă mă privi și apoi dădu aprobator din cap. 

— Da. El mi-a omorât soțul, Lincoln. Știu că nu mă crezi, dar 
sunt sigură că așa s-a întâmplat. Lui Wayne îi era teamă de el. 
Curajosul meu soț, care întotdeauna s-a crezut invincibil, 
tremura în faţa lui Jeremiah Hubbard. Era atât de speriat, încât a 
preferat să lase totul în urmă, inclusiv viața noastră, doar ca să 
nu-l supere. Crezi că Wayne se ferea de poliţie pentru că îi era 
teamă de ruși? În niciun caz. Evident, îl preocupau, însă singurul 
om de care se temea era Jeremiah Hubbard. 

M-am gândit la Cody și la insigna lui de agent FBI, la Richard 
Douglass, cel mai tare avocat din oraș și parcă mi s-a făcut și 
mie teamă de Hubbard. Rușii foloseau metode pe care le 
înțelegeam, le cunoșteam, dar Hubbard lucra cu totul altfel - 
controla situaţia cu cecuri, nu cu arma. Or carnetul lui de cecuri 
se dovedise mai puternic decât orice armă. 

Betsy se întoarse de la baie și cu asta discuţia noastră încetă. 
Am plătit, m-am dus și eu la toaletă să las o parte din cafea și 
ne-am întors la mașină. Trecuseră aproape douăzeci și patru de 
ore de când nu dormisem, dar rezistam. _ 

Am ieșit din Virginia de Vest și am ajuns în Ohio. În timp ce 
mergeam spre nord, Julie a ţinut-o pe Betsy ocupată cu tot felul 
de jocuri, de exemplu, cine putea găsi toate literele alfabetului 
pe indicatoare. Pe la unsprezece, pe când ne apropiam de 
Akron, Betsy adormi din nou. 

— Casă, dulce casă, zise Julie, când am luat-o pe l-77 spre 
Cleveland. Într-un fel, mă simt mai în siguranţă acum. 

După câteva minute, am oprit într-o parcare. Julie s-a dus la 
toaletă, dar Betsy nu s-a trezit. M-am rezemat de mașină și l-am 
sunat pe Joe. 

— Unde ești? întrebă el. 

— La sud de oraș. Tu? 


VP-185 


— La cabana lui Don Gellino, de lângă lac. Ți-amintești? 

Don Gellino era un poliţist pensionat și avea o căbănuțţă în 
Medina County. Îi spunea cabana de lângă lac, deși apa aia abia 
dacă forma un heleșteu. Totuși, era un loc bun de pescuit, cel 
puţin așa susținea. 

— Cum de-ai ajuns acolo? 

— Don e în New Mexico iarna asta, cu copiii. Mi-a lăsat cheile 
și m-a rugat să mai trec pe-acolo din când în când. Mi se pare un 
loc foarte bun pentru noi. 

— Nu te pot contrazice. Kinkaid e cu tine? 

— Încă nu. Dar o să-l sun și pe el. Am zis că n-ar fi o idee prea 
bună să se întâlnească acum cu doamna Weston, are ea destule 
pe cap. 

— Foarte bine. Nici eu nu voiam ca Julie să-l întâlnească pe 
Kinkaid. Indiferent că era vorba de binele ei sau de sentimentele 
mele. N-aveam acum chef să mă gândesc la asta. Julie vrea să 
vină și Amy, i-am spus. 

— De ce? 

l-am explicat cum m-am priceput mai bine. 

— E logic, Joe. Singura armă împotriva lui Hubbard este opinia 
publică. 

— Nu văd de ce ar trebui să luptăm împotriva lui Hubbard. 
Femeia asta trebuie să ajungă la poliţie. 

— Hai să facem cum zice ea, Joe. 

— Bine. 

Am închis și am sunat-o pe Amy la birou. Mi-a răspuns 
robotul, așa că am contactat-o pe mobil. 

— Lincoln, am așteptat toată ziua să mă suni. Habar n-ai cât 
de aproape am fost să mă duc la poliţie să spun totul. 

— Ce? 

— Totul, idiotule! Când am văzut azi știrile venite prin fax 
aproape că am leșinat. 

— Știri? 

— Da! Spune-mi povestea cu hotelul Golden Breakers. Să nu 
îndrăznești să susţii că n-ai fost implicat. Nu sunt atât de fraieră. 

— Am fost implicat. Mi-au menţionat numele? 

— Nu, niciun nume, în afară de cel al poliţistului pe care l-au 
intervievat și al proprietarului hotelului, un anume Burks. 

— Da, Lamar Burks. Și ce-au zis? 


VP - 186 


— Doar că a avut loc un schimb de focuri la hotel noaptea 
trecută și că nu a fost arestat nimeni. Se pare că a fost bătută o 
recepţioneră, dar acum e bine. 

— Nimic despre o persoană ucisă? 

— Nu. Ar fi trebuit? 

M-am încruntat. 

— Da, ar fi trebuit. Dacă era un cadavru acolo, ce crezi, 
reporterii ar fi aflat sau polițiștii ar fi putut să ascundă asta? 

— Presa ar fi aflat până acum, spuse ea cu convingere. Noi n- 
avem decât știrea pe scurt. Am sunat biroul din Carolina de Sud 
al Associated Press pentru detalii, dar mi-au spus că asta e tot 
ce au. Nimeni nu a fost rănit și nu s-au făcut arestări. 

Nimeni nu a fost rănit. Mi se păruse mie că-l împușcasem? Nu, 
n-aveam cum să mă înșel. Îl omorâsem. Dacă nu-i găsiseră 
cadavrul, înseamnă că rușii îl luaseră cu ei. Acum, că mă 
gândeam mai bine, părea logic. Dacă lăsau corpul în urmă, 
însemna că fuseseră implicaţi în schimbul de focuri și probabil 
că voiau să evite asta la fel de mult ca și mine. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Amy. 

— Nu pot să-ţi spun acum. 

— La naiba, Lincoln... 

— Ştii ceva, am o știre mult mai tare pentru tine. După ce auzi 
asta, o să-mi cazi la picioare. 

— Ce? 

— Sunt în Ohio, împreună cu Julie Weston și, dacă vrei, ai un 
interviu în exclusivitate cu ea. Dacă nu, îl sun pe amicul Jacob 
Terry, poate pe el îl interesează. 

— Gura. 

— Bine. 

— Unde și când? 

l-am explicat cum să ajungă la cabana lui Gellino. Mi-a spus 
că va ajunge într-o oră, iar eu i-am sugerat să aducă și o cameră 
video și un set pentru luat amprente. Dacă voiam ca interviul cu 
Julie să aibă impact, trebuia să i se poată verifica identitatea, și 
m-am gândit că amprentele sunt cea mai sigură metodă. 

— Ne vedem curând, zise ea. După o noapte ca asta, cred că 
te simţi ușurat să fii mai aproape de casă și de prieteni. 

Am închis telefonul și m-am uitat pe autostradă, la șirul 
nesfârșit de mașini, întrebându-mă cât o să dureze iluzia asta că 
suntem în siguranţă. 


VP - 187 


21. 


Cabana lui Don Gellino se afla lângă Hinckley, un orășel de 
provincie, la sud de Cleveland. Mai fusesem acolo de două ori, 
cu câţiva ani în urmă, când Gellino ne invitase la un grătar. Mi 
se păruse un loc frumos. Heleșteul era străjuit de pini înalţi, 
deși, iar într-o parte se înălța o stâncă cu creasta zimţată. 
Cabana era micuță, dar plăcută. Gellino petrecuse o lună 
întreagă de vară construind puntea de lemn masiv de lângă apă. 
Am ieșit de pe autostradă și am luat-o pe drumul cu pietriș care 
ducea la căbănuță. 

— A cui e asta? întrebă Julie pe când treceam printre pini. 

— A unui poliţist care s-a pensionat în urmă cu patru sau cinci 
ani și își petrece iernile în New Mexico, cu copiii lui. Joe are 
cheile. | s-a părut locul potrivit pentru întâlnirea de azi. 

Betsy se trezise și stătea pe bancheta din spate, cântând 
încet, doar pentru ea. Eram impresionat de copilul ăsta. In 
ultimele zile plecase în grabă de acasă, ca să se ascundă într-un 
hotel, apoi fusese trezită în mijlocul nopţii și petrecuse 
paisprezece ore în mașină, cu un străin. Acum habar n-avea 
unde mergem, dar nu se plângea de nimic. Era un copil cuminte. 

Aleea cu pietriș urma o pantă ușoară, printre copaci; apoi se 
văzu apa și, în sfârșit, cabana. Mașina lui Joe era parcată în faţă. 
Amy nu sosise încă. Pe sub copaci se mai vedeau petice de 
zăpadă. Vântul călduţ din Carolina de Sud era o amintire 
îndepărtată. 

— E drăguţ, zise Betsy, cu fața lipită de geam. O să stăm aici? 
Ceva în întrebarea ei sugera că se obișnuia deja cu ideea de 
locuință temporară. M-am uitat la Julie și am văzut-o cum se 
încruntă ușor, însă nu răspunse. 

— S-ar putea să rămâneţi aici puţin, am zis eu. 

Am oprit mașina și am coborât. Joe ne privea de pe punte. 
Fusese în casă, dar încă avea haina pe el, ceea ce însemna că 
poartă armă. Părea obosit. 

— Mă bucur să te văd, îmi spuse. Dacă mi-ar fi păsat câtuși de 
puţin de pielea ta, aș fi fost cam îngrijorat zilele astea. 


VP - 188 


— Mda. Am făcut prezentările. Betsy s-a ascuns după mama 
ei. Era prima dată când lăsa impresia că e timidă, însă Joe avea 
efectul ăsta asupra oamenilor. 

— Mă bucur să vă cunosc, doamnă, zise el. Chiar mă bucur. 
Un timp am crezut că n-o să am ocazia asta. Se uită spre alee. 
Lois Lane întârzie, ceea ce nu mă surprinde. Mai bine intrăm să 
stăm de vorbă. 

— Sună bine. 

Am intrat și ne-am așezat în sufragerie. Pereţii erau acoperiţi 
cu lambriuri din lemn, cum vezi adesea în casele de vacanţă. Pe 
un perete era fixată o pereche de coarne de cerb și o aplică ce 
semăna cu un cap de taur. Fermecător. Bătrânul Gellino era un 
maestru al decoraţiunilor interioare. Covorul, un amestec de 
nuanțe nedefinite, îmi amintea de blana unui motan bătrân. O 
alegere bună; majoritatea petelor treceau neobservate. 
Mobilierul era vechi, dar bine întreţinut și confortabil. 

Înăuntru era frig și Betsy tremura deja. Era cazul să schimbăm 
hainele de vară. Am întrebat-o pe Julie dacă are pulovere sau 
niște jachete în mașină și mi-a spus că are. Am ieșit și le-am 
adus bagajele în casă. După ce s-au dus în altă cameră ca să se 
schimbe, Joe se întoarse spre mine. 

— Nu-mi vine să cred. Încă sunt știrea principală și ele se află 
aici, cu mine. Se uita la tricoul meu, examinând petele de sânge 
de lângă guler. A fost o noapte grea, nu? 

— N-a fost cea mai frumoasă din viaţa mea, fii sigur de asta. 

— Crezi că polițiștii din Cleveland au aflat deja? 

— E posibil. Am vorbit cu Amy. A zis că cei din Myrtle Beach 
investighează un schimb de focuri care s-a petrecut noaptea 
trecută la hotel. 

— Nu mă mir. 

— Dar există o surpriză. N-au găsit niciun cadavru. 

Se încruntă. 

— Eşti sigur că l-ai omorât? 

L-am revăzut pe gras dispărând în ceața roșiatică. 

— Da, Joe, sunt sigur. 

— Înseamnă că au luat cadavrul și au fugit. Oricum, asta-i 
bine pentru tine. Acum ești urmărit doar pentru câteva 
infracţiuni minore. 

Afară se auzi un zgomot de cauciucuri pe pietriș. Ne-am 
apropiat de fereastră. Amy parcă mașina lângă ale noastre. O 


VP - 189 


reparase și o vopsise. Cobori din mașină și începu să urce 
treptele, cu câte o geantă în fiecare mână. 

Am ieșit s-o întâmpinăm și gestul ei m-a surprins: lăsă 
bagajele jos și mă îmbrăţișă strâns. 

— N-ai murit, zise ea și făcu un pas în spate, puţin jenată 
când văzu zâmbetul lui Joe. 

— N-ai tu norocul ăsta, i-am răspuns. 

— Foarte bine. Asta înseamnă că mai am o șansă să te omor 
cu mâna mea. Cum termin cu Jacob Terry, ești primul pe listă. 
Trecu pe lângă mine și se uită înăuntru. Lincoln, parcă trebuia 
să fii însoţit? 

— Nu se poate! Știam eu că am uitat pe cineva la benzinărie 
în Virginia! 

— Serios, unde sunt? În clipa aceea se deschise ușa de la 
dormitor și apăru Betsy. Julie era chiar în spatele ei. Amy șopti: 
Nemernicule, chiar sunt! 

— Doamnă Weston, spuse ea întinzându-i mâna lui Julie, sunt 
Amy Ambrose. Apoi îngenunche lângă Betsy și îi strânse și ei 
mâna. Tu trebuie să fii Betsy. 

Micuta o privi descumpănită, dar nu se mai ascunse în spatele 
lui Julie. 

— Amy Ambrose, repetă Betsy. Ai un nume drăguţ. 

— Îți place aliteraţia, nu-i așa, copile? zise Amy. 

Betsy mă privi zăpăcită. 


— Alte... ce? 
— Alte rațe, care vin pe lac. 
— Ce? 


— Nu-l băga în seamă, dragă, zise Amy. Foarte rar înţelegi 
ceva din ce spune. 

— Ai un păr frumos, continuă Betsy. Pot să..., se opri, 
rușinată. 

— Dacă poţi să-l atingi? Fetiţa dădu din cap și chicoti. Sigur, 
zise Amy, lăsând capul mai jos, pentru ca Betsy să ajungă să-și 
treacă degetele prin buclele blonde. 

Julie râse. 

— Un nume frumos și un păr frumos. Aţi fost acceptată, 
domnișoară Ambrose. 

Amy se ridică în picioare. 

— Asta-i bine. Mi-a luat destul timp să-l aranjez azi-dimineaţă, 
ca să fiu sigură că va corespunde exigenţelor. 


VP - 190 


Joe își drese vocea. 

— Îmi pare rău că vă întrerup, doamnelor, dar înainte să 
începem să ne facem codițe și să ne dăm cu ojă, mai avem 
câteva lucruri de făcut. 

— Da, spuse Julie, deloc ofensată. Aveţi dreptate, însă Betsy 
nu trebuie să asiste. 

Mă temeam că Joe va sugera să o încuiem într-un dulap, dar 
se pare că era bine dispus, fiindcă se mulțumi să dea din umeri, 
lăsând-o pe Julie să hotărască. 

— Apropo de ojă, interveni Amy, am câteva sticluţe în geantă. 
Se uită la Betsy. Ce-ar fi să-ţi faci unghiile? Poţi să alegi ce 
culoare vrei. Betsy dădu din cap, iar Amy o luă în dormitor și îi 
lăsă la îndemână oja. Joe mă privi și oftă. 

Amy se întoarse, iar Julie închise ușa și se așeză pe canapea. 
Din perne se înălță un norișor de praf. Respiră adânc, își masă 
tâmplele și se strădui să zâmbească. 

— Bun. De unde începem? 

— Începem cu un plan de acţiune, zise Joe. Doamnă Weston, 
înţeleg că vă este teamă, înţeleg și de ce nu aţi vrut să vă 
adresaţi poliţiei, dar este momentul să punem punct. Aveţi o 
casetă care poate băga la închisoare mai mulţi oameni. 

Julie dădu din cap. 

— Am înțeles. Dar am înţeles și ce se va întâmpla cu mine 
dacă mă duc la poliţie, domnule Pritchard. Vor fi niște procese, 
nu? Procese pentru asasinii ruși, pentru Jeremiah Hubbard și 
pentru cel care l-a ucis pe Randy Hartwick. Procesele astea pot 
dura luni de zile, iar eu va trebui să depun mărturie în toate, nu? 
În absolut toate. Și, între timp, ce se întâmplă cu fiica mea? Nu 
va putea merge la școală, pentru că cineva poate încerca să o 
răpească sau să o omoare. Nu va putea să locuiască în casa 
noastră, din aceleași motive. Va petrece următoarele șase luni, 
poate un an, ascunsă undeva, păzită de gărzi de corp? lar la 
vară, când ar trebui să se ducă la piscină sau să se joace cu 
prietenii, va sta ascunsă? N-am de gând să permit așa ceva, 
domnule Pritchard. 

— Cu tot respectul, doamnă Weston, nu-mi pasă, răspunse 
Joe. Aveţi informaţii despre mai multe crime. Trebuie să le 
declaraţi. 

— Ce informaţii, izbucni ea, deschizând larg mâinile. Am o 
casetă cu o crimă. N-am văzut-o niciodată. N-aveţi decât să le 


VP-191 


daţi caseta asta. Singurul lucru pe care pot să-l declar este că 
soțul meu a lucrat pentru Jeremiah Hubbard. Nu știu nimic 
despre ruși. El nu mi-a spus nimic, iar eu nu am întrebat. Am 
însă caseta aceea, iar dacă o predau poliţiei, rușii mă vor ucide. 
Dacă nu o predau, tot vor încerca să mă omoare. Zâmbi amar. 
Nu sunt prea populară. 

— Și ce vreți să faceţi? spuse Joe, străduindu-se să-și ascundă 
exasperarea din voce. 

— Vreau să le spun oamenilor adevărul, zise ea, și ceva din 
tonul ei îmi aminti de noaptea de la piscină, de trupul ei lipit de 
al meu. Vreau să fie clar că suntem în viaţă, că soțul meu nu a 
fost un ucigaș, iar apoi vreau să plec. Aici nu pot să rămân. 
Wayne știa asta, de aceea a încercat să fugă. Acum el n-o mai 
poate face, dar eu pot. Și pot să îmi iau și fiica cu mine. 

— Și unde veți merge? întrebă Joe. 

Julie zâmbi. 

— Vă rog să nu o luați drept lipsă de încredere, dar prefer să 
ţin informația asta pentru mine. 

Joe ridică din umeri. 

— Cum doriţi. Trebuie însă să spun că mi se pare cea mai 
mare prostie pe care am auzit-o vreodată. 

— De ce? 

— Vă temeţi că vă vor urmări ca să se răzbune, da? Ei bine, 
dacă așa stau lucrurile, de ce nu intraţi în programul de 
protecţie a martorilor, de ce nu lăsaţi profesioniștii să vă ajute 
să dispăreţi? E mult mai sigur decât să fugiţi pe cont propriu. 

— Aici are dreptate, am intervenit eu. 

— Dacă fac asta, cineva o să știe unde sunt. Cineva, undeva, 
o să aibă documentaţia despre mine. Credeţi că Jeremiah 
Hubbard nu poate cumpăra informaţia asta? Credeţi că există 
vreun funcţionar care să refuze cinci, zece, cincisprezece 
milioane de dolari în schimbul unei adrese? 

Joe se încruntă. 

— Credeam că rușii vă îngrijorează, dar constat că e vorba de 
Hubbard. 

— Despre oricine, domnule Pritchard. Soțul meu era foarte 
bun în meseria lui. Plănuise... dispariţia noastră și am mai multă 
încredere în priceperea lui decât în orice agenție 
guvernamentală. 


VP - 192 


— S-ar putea să nu fie nevoie ca Julie să depună mărturie, am 
spus eu. Ar putea discuta cu procurorul și apoi să dea o 
declaraţie și să plece. Toţi vor mărturia ei. E mai bine să le dea 
totuși ceva. Asta s-ar putea aranja mult mai repede. Apoi, ea și 
Betsy pot pleca. 

Joe se întoarse spre mine furios, invitându-mă din priviri să-mi 
ţin gura. 

— O să vă rog să-l ignoraţi pe partenerul meu, se pare că e 
cam obosit. Nu mă interesează declaraţii sau procuri. Spun doar 
că ideea de a dispărea pe cont propriu nu e deloc bună. Oamenii 
pot fi găsiţi, doamnă Weston. Noi v-am găsit. Chiar credeți că vă 
puteţi ascunde, dacă sunt hotărâți să vă găsească? 

Julie se aplecă și îl privi drept în ochii, înfruntându-l. 

— Oricum, trebuie să plecăm de-aici, spuse ea. Viaţa noastră 
de până acum nu mai există. Soţul meu este mort. Betsy e tot 
ce mi-a rămas și voi avea grijă de ea așa cum cred eu de 
cuviință. Arătă spre Amy: o să-i acord un interviu, iar ea va 
proceda astfel încât să se afle adevărul. Dacă insistaţi să depun 
o declaraţie la poliţie, foarte bine, o voi face, dar după aceea 
plec și îmi iau și fiica cu mine. Nu am încălcat nicio lege, nimeni 
nu mă poate obliga să rămân. 

Joe tăcu, fixând-o cu privirea. Apoi oftă și se sprijini de spătar. 

— Foarte bine, doamnă Weston. Dacă doriţi să dispăreți din 
nou, nu vă putem opri, în schimb putem să vă ajutăm. 

Julie se relaxă și îi spuse zâmbind: 

— Mulţumesc. 

Joe îi făcu semn lui Amy. 

— Dă-i drumul, Lois Lane. Aia e o cameră video? 

— Da. Lincoln mi-a zis să o aduc, plus un set pentru 
amprente. 

— Nu e întotdeauna prost, zise Joe. Vă lăsăm singure să 
lucraţi. Se uită la mine și-mi făcu semn din cap spre punte. LP, 
aș vrea să discut puţin cu tine. 

Am ieșit, în timp ce Amy trecuse deja la treabă și începuse să 
instaleze camera video. Imi dădeam seama cât este de 
încântată și nu puteam s-o condamn: era șansa carierei ei. 
Oricum, o să am grijă să-i aduc aminte de asta în viitor, când o 
să mai am nevoie de ea. 

Am ieșit împreună cu Joe și ne-am sprijinit de balustradă, 
privindu-le prin geam cum discută. 


VP - 193 


— Nu-ţi place deloc situaţia, nu-i așa? l-am întrebat. 

Se rezemă și scuipă în iarbă. 

— Nu, LP, absolut deloc. Nu avem de-a face cu un grup de 
adolescenţi teribiliști, ci cu cea mai puternică organizaţie 
criminală din lume. Plus unul dintre cei mai bogaţi și, aparent, 
mai corupți oameni din statul ăsta. N-o să fie ușor să se ascundă 
de ei. 

— După ce o să publice Amy totul, Hubbard va fi în lumina 
reflectoarelor. O să aibă probleme mai mari pe cap decât Julie și 
Betsy. 

— Crezi? S-ar putea să fie suficient de furios încât să 
considere o prioritate găsirea lor. Deocamdată mă îngrijorează 
rușii mai mult, cel puțin în viitorul foarte apropiat. Caseta aia 
poate băga destui dintre ei în închisoare și o să provoace o 
adevărată răscoală internă când Belov va afla cine i-a ucis fiul. 
Asta este un motiv în plus pentru ruși de-a o găsi pe Julie șiao 
elimina. Chiar și după ce predă caseta, tot or să vrea să o 
omoare. Știi cum sunt oamenii ăștia; pentru ei, răzbunarea este 
întotdeauna o prioritate absolută. Asasinarea fiului lui Belov nu a 
fost o hotărâre de moment, luată de unul singur. Pentru fiecare 
tip care intră-n pușcărie pe baza probelor de pe casetă sunt alţi 
trei implicaţi, care vor vrea moartea lui Julie Weston. 

— Cât de puternic este Belov? 

— Tot ce am aflat despre el în ultimele două zile sugerează că 
este foarte puternic. 

— Perfect. Ne putem folosi de asta. Cred că Belov va fi cât se 
poate de interesat de casetă. Poate atât de interesat, încât să 
ordone tuturor să nu se atingă de Julie și Betsy. Până la urmă, 
este ceva ce vrea să vadă. 

Joe mă privi gânditor. 

— Corect. Dar cei de care trebuie să se ascundă ele nu prea 
țin cont de dorinţele lui Belov. l-au omorât fiul, LP. 

— Cred că după ce va vedea caseta, va rezolva problema în 
stilul lui. Cred că va face curățenie. 

Joe dădu gânditor din cap. 

— Se pare că vor muri câţiva. 

— La naiba, oricum o să moară. Dacă predăm caseta poliției, 
în câteva zile Belov va afla ce conţine, însă dacă așteptăm până 
atunci, pierdem un avantaj. 


VP - 194 


— Deci tu propui să ne folosim de mafioţii ruși pentru a le 
proteja pe Julie și Betsy Weston împotriva altor mafioţi ruși? 

— Complicat, am răspuns eu, dar probabil eficient. 

Joe oftă și își trecu mâna prin păr. 

— Asta înseamnă că trebuie să discutăm cu Belov, nu? 

— Chiar în gura lupului. 

— Ştii, LP, viața este mult mai calmă când tu ești plecat din 
oraș. 

— Și mie mi-a fost dor de tine. 


VP-195 


22 


Amy o intervievă pe Julie cam o oră și jumătate. Pe la mijlocul 
interviului, Betsy ieși afară și veni lângă noi. Avea unghiile 
colorate în cinci-șase culori. Amy avea întotdeauna tot felul de 
nuanţe în geanta aia enormă. 

Joe găsi un disc în cabană și ne-am jucat amândoi cu Betsy. 
Aerul era rece față de cel din Carolina de Sud, dar nici pe 
departe cum fusese când am plecat din oraș. Pe la unu, Amy ieși 
și îmi făcu semn că vrea să stăm de vorbă. Am aruncat discul 
spre Joe și am urcat treptele în fugă. 

— Incredibil, Lincoln, zise Amy, când am ajuns lângă ea. 
Absolut incredibil. Povestea visurilor mele. Zâmbea cu gura 
până la urechi. 

— Mă bucur că te-am putut ajuta, Ace. Singura problemă este 
că n-o poţi publica mâine. 

Se încruntă. 

— Cât trebuie să aştept? 

— Cel puţin încă o zi. Trebuie, mai întâi, să rezolvăm ceva. Să 
nu sufli vreun cuvânt despre asta, nici măcar șefilor tăi. 

— Ce vreţi să rezolvațţi? 

— Vrem să discutăm cu Dainius Belov. 

Ridică din sprâncene și își încrucișă braţele la piept. 

— Spune-mi că glumești! Sau vrei să te sinucizi? 

— Nu cred că avem de ce ne teme din partea lui Belov. 
Trebuie să ţii cont că i-au omorât fiul. Eu și Joe presupunem că 
Dainius trebuie să fie foarte curios să afle cine i-a omorât unicul 
copil. Și ne așteptăm să fie destul de cooperant, în schimbul 
unei cOpii a casetei. 

— Ai de gând să-i dai o copie? 

— Da. lar aici intervii tu. Aveţi aparatură pentru asta? 

— Sigur. 

— Bun. O să avem nevoie de o copie; poate că ar trebui să 
faci una și după caseta cu interviul. Ascunde-l într-un loc sigur, 
iar mie adu-mi caseta cu crima - originalul și o copie. 


VP - 196 


— S-a făcut, șefu'! Tipii de la tehnic n-o să mă lase să le 
copiez singură, dar nimic nu stă în calea farmecului meu 
irezistibil. 

— Farmec, ăăâă, sigur. 

Îmi făcu cu ochiul. 

— Nimic nu e mai amuzant decât atunci când faci tu pe 
deșteptul. 

Julie ieși din casă și îmi zâmbi. 

— Fiica mea a reușit să-l înnebunească pe domnul Pritchard? 

— E nebun de ani de zile, Julie. Nu prea mai are ce să-i facă. 

Amy mă bătu pe umăr. 

— În regulă, eu am plecat, dar am nevoie de casetă dacă vrei 
s-o copiez. 

M-am dus la mașină, am luat caseta de sub scaunul șoferului 
și i-am întins-o. Nu-mi plăcea deloc. Caseta aia atrăgea moartea 
mai ceva ca mașina lui James Bond, însă aveam nevoie deo 
copie. 

— Ai grijă să n-o vadă nimeni, i-am atras atenția. Poţi să-mi 
aduci astăzi casetele? 

— Cam mult de condus, dar o voi face. Când deschise portiera 
mai întrebă: De când n-ai mai dormit, Lincoln? 

— De câteva ore. 

— Fugi la culcare, șmechere. O să ai nevoie de energie când 
te arestează. 

Plecă, iar eu am urcat treptele. Joe încă se juca cu Betsy în 
curte. M-am așezat la masa de picnic lângă Julie. 

— Arată ca un bunic grijuliu. Uimitor. 

Julie râse. 

— Pare să o placă mai mult pe fiica mea decât pe mine. 

— Nu trebuie să te deranjeze atitudinea lui. De fapt, vrea să 
rezolve situația așa cum consideră el că este mai bine. 

Se întoarse spre mine. 

— Lincoln, crezi că sunt nebună? 

— Pentru că vrei să fugi pe cont propriu? Nu știu, Julie. Mi-ar 
plăcea să rezolv totul astfel încât să nu fie nevoie să plecaţi, dar 
nu cred că este posibil. Dacă rămâi în oraș, îţi asumi un risc 
uriaş. În general, sfatul meu ar fi să lași profesioniștii să te ajute, 
dar și Wayne era profesionist și, din câte spui tu, planificase 
totul în detaliu. 

— Așa este. 


VP - 197 


— Ai destui bani? 

Zâmbi. 

— Avem o grămadă de bani. Wayne a pus tot ce avea într-un 
cont separat, în care au intrat și o parte din banii de la Hubbard. 
Răsplata pentru ca Wayne să-și ţină gura. 

N-am întrebat ce sumă. Probabil că era destul de mare. Am 
căscat, și Julie m-a privit încruntată. 

— Încă n-ai reușit să dormi, nu-i așa? 

Am confirmat dând din cap. 

— Intră să te întinzi puţin, mă îndemnă ea. Partenerul tău este 
aici și va avea grijă de noi. Trebuie să dormi. 

Am vrut să obiectez, dar m-am răzgândit. Chiar aveam nevoie 
de somn și, atâta timp cât Joe era aici, n-avea sens să mai trag 
de mine. l-am promis lui Julie că o să mă culc și m-am dus să 
vorbesc cu Joe. 

— Vreau să dorm câteva ore. Crezi că te descurci cu ele? 

— Mai rău decât tine e greu. Du-te. Când te trezești, voi pleca 
în oraș să aranjez întâlnirea cu Belov. 

Am intrat și m-am întins pe un pat îngust și rece. Ușa era 
închisă și, pe când adormeam, le-am auzit pe Julie și Betsy 
râzând. 

Când m-am trezit era întuneric. M-am răsucit și m-am uitat pe 
geam, dar n-am văzut nimic afară. M-am uitat la ceas. Era 
aproape șapte. Dormisem cam șase ore. M-am dat jos din pat, 
mi-am tras pantalonii și tricoul și m-am dus în camera de zi. 

Joe, Julie și Betsy stăteau în jurul măsutei pătrate din 
bucătărie și jucau cărți. 

— Bună, Lincoln, strigă Betsy. Joci și tu? 

— Cărţi? M-am uitat surprins la Joe. 

— E mai palpitant decât credeam, mormăi el. 

— L-am bătut tot timpul, zise Betsy, iar Joe o privi încruntat, 
ceea ce o făcu să izbucnească în râs. M-am uitat la Julie și am 
rânjit: Joe Pritchard și prietena lui cea mai bună, Betsy. Adorabil. 

După ce terminară jocul, Joe veni lângă mine. 

— Era și timpul să-ţi faci apariţia, frumoasa din pădurea 
adormită. Nu mai știam ce să mai joc cu ea. Dacă mai dormeai 
puţin, aveam de gând să o învăţ cum să curețe o armă. 

— Minunat. 


VP - 198 


— Acum voi pleca în oraș. O să-mi trebuiască ceva timp să iau 
legătura cu Belov. Când dau de el, s-ar putea să vrea să ne 
întâlnim imediat sau cel târziu mâine. 

— Încearcă s-o lași pe mâine. Nu vreau ca Julie și Betsy să 
rămână singure. 

— Bine. Dar cu oameni ca Belov nu prea poți să negociezi. 
Dacă el zice să ne întâlnim la miezul nopţii, în Jacobs Field, ne 
conformăm. Ai înţeles? 

— Da. Auzi, Gellino a lăsat ceva de mâncare în văgăuna asta? 
Creierul meu a luat pauză șase ore, dar stomacul nu, iar ultima 
dată am mâncat cam acum zece ore. 

— Nu prea multă, dar aduce Lois Lane. 

— Da? 

— Mda, a sunat în timp ce dormeai și am răspuns eu. A zis că 
a făcut copiile și că va fi aici cam în douăzeci de minute. l-am 
spus să se asigure că n-o urmărește nimeni. Nu mă aștept să se 
întâmple, dar nu strică să fie prevăzătoare. 

Joe plecă, iar la scurt timp după aceea își făcu apariţia Amy. 
Spre încântarea lui Betsy, adusese pizza. Am făcut focul și am 
stat toţi patru lângă șemineu, mâncând pizza și jucând tot felul 
de jocuri. Cu o noapte în urmă, îmi riscam viaţa, atârnând de o 
balustradă la etajul șapte, vânat de asasini profesioniști; acum 
aveam grijă de fete, la o petrecere în pijama. Viaţa plină de 
neprevăzut a unui detectiv particular. Și când te gândești că unii 
sunt agenți de vânzări sau contabili. Ce plictiseală. 

Pe la nouă, Amy plecă. l-am promis că o s-o sun a doua zi 
dimineaţă să-i dau informaţii despre planurile noastre și să-i 
spun când poate publica toată povestea. La zece mă sună Joe. 

— Dacă ai copia casetei, ne putem întâlni cu Belov. 

— Mi le-a adus Amy. Când și unde ne întâlnim? 

— Mâine-dimineaţă. O să-ţi placă la nebunie locul. 

— Unde? 

— La mall, lângă fântâna arteziană. 

— Râzi de mine! Adică cel mai periculos gangster din oraș 
vrea să ne întâlnim la mall? 

— Înâm. Dar cred că nu vom sta prea mult acolo. Probabil că 
vrea să ne vedem într-un loc public, să se asigure că nu e vreo 
capcană. După ce ne facem apariţia, bănuiesc că gorilele lui o 
să ne conducă în altă parte, unde ne vom întâlni cu el. 


VP - 199 


— Minunat. Ştii că ultima noastră întâlnire de genul ăsta nu a 
ieșit prea bine. Am închis ochii, amintindu-mi luminiţa roșie de 
pe pieptul lui Hartwick. 

— Mda. Numai că de data asta dacă moare cineva, probabil 
că vom fi noi. 

— Chiar te pricepi să îmi ridici moralul. 

— Apropo, tocmai m-a sunat Tim Eggers. Poliţia din Carolina 
de Sud vrea să te interogheze. Foștii noștri colegi de-aici ţin să 
aveţi o mică discuţie. 

— N-au decât să aștepte. 

— Mda. Vestea bună este că rușii au luat probabil cadavrul cu 
ei, pentru că polițiștii de-acolo habar n-au că ar fi fost ucis 
cineva. 

— Asta chiar e o veste bună. 

— M-am gândit eu că o să-ţi placă. Trebuie să ne întâlnim cu 
Belov la nouă. Vrei să le lași singure sau îl sun pe Kinkaid? 

M-am gândit o clipă. 

— Am o idee mai bună. De ce nu-l aduci aici pe John Weston? 

— Weston? De ce dracu' aș face asta? 

— Pentru că încă lucrăm pentru el, i-am amintit, deși cu tot 
haosul din jurul nostru e ușor să uiţi de asta. Julie vrea să-l vadă 
înainte să dispară pentru totdeauna. Ar fi o ocazie foarte bună. 

— Bine, o să-l sun mâine pe Weston și-o să-l aduc acolo. 
Bătrânul o să fie în al nouălea cer. După ce ne întâlnim cu Belov 
trebuie să o ducem pe Julie la poliţie să dea o declaraţie. Ai idee 
cu cine am putea vorbi? 

— Da. James Sellers mi-a spus de un procuror care s-a ocupat 
de mai multe cazuri în care erau implicați mafioţi ruși. Cred că 
ar fi cea mai bună alegere. După Belov, luăm legătura cu ea. 

— Bine. Vin să te iau mâine pe la opt și sper că mă va însoți și 
bunicul Weston. 

— Era partenerul tău? întrebă Julie apropiindu-se de mine. 

— Da. l-am explicat de ce vrem să ne întâlnim cu Belov și ce 
sperăm să obţinem. Este un tip periculos și puternic. Ar putea să 
le ordone subordonaților lui să vă lase în pace. 

— Oricum, intenţionez să plec departe, foarte departe de ei. 

— Știu, Julie, dar nu strică să-l avem pe Belov de partea 
noastră. El este cel care trage sforile. 

Se așeză la masa de picnic și îmi făcu semn să iau loc lângă 
ea. Purta un tricou prea mare pentru ea, pe care scria Myrtle 


VP - 200 


Beach, și își trăsese mânecile lungi peste mâini, ca să nu-i 
îngheţe. Îmi luasem și eu o haină peste tricou. Aerul nopţii era 
rece, curat și mirosea a pin. 

— Mâine voi vorbi cu cei de la poliție? 

— Da. După ce ne întâlnim cu Belov o să iau legătura cu un 
procuror care are experienţă în astfel de cazuri. Mă aştept să îţi 
înțeleagă mai bine decât alţii reticența și spaima. 

— Bine. 

— l-am spus partenerului meu să îl aducă mâine pe socrul 
tău. E în regulă? 

— John? Respiră adânc și închise ochii. Sigur, e în regulă. 
Oricum, trebuia să îl văd înainte de a pleca. Nici măcar nu știe 
că suntem în viaţă, nu-i așa? 

Incredibil cum poţi ignora total lucruri care pentru alţii sunt 
esențiale. 

— Nu, Julie, nu știe. 

Am rămas tăcuţi un timp, apoi mă întrebă: 

— Tu și Amy sunteti foarte apropiaţi, nu-i așa? 

— Ce te face să crezi asta? 

— E ceva în modul în care îi vorbești. Atât cu ea, cât și cu 
partenerul tău... parcă lași garda jos cu ei. E prima dată când te- 
am văzut făcând asta. E clar că ești foarte apropiat de 
partenerul tău, din moment ce lucraţi împreună, iar dacă te porți 
la fel și cu Amy, înseamnă că și de ea ești atașat. 

M-am uitat la heleșteul întunecat. Apa era încă acoperită de 
un strat subţire de gheaţă. Era neagră și netedă, ca o fâșie abia 
turnată de asfalt. 

— Poate că suntem mai apropiaţi decât își dă ea seama, am 
răspuns. Vara trecută, când rătăceam fără sens, destul de 
încântat să-mi plâng de milă, ea m-a obligat să-mi revin. 

Julie își ridică puţin capul. Faţa îi era ascunsă pe jumătate în 
umbră. 

— Povestește-mi. 

l-am relatat pe scurt cum fusesem dat afară din poliţie. 

— După aceea am fost cam dezorientat. La dracu”, mă 
simţeam pierdut. Viaţa mea însemnase două lucruri: munca și 
Karen, logodnica mea. Apoi, dintr-odată, le-am pierdut pe 
amândouă. Am investit puţinii bani pe care-i aveam ca să 
cumpăr o sală de fitness în partea de vest a orașului și am 
încercat să uit de vechea mea viaţă. N-am mai păstrat legătura 


VP - 201 


cu nimeni din departament, în afară de Joe, care nu mi-a permis 
să-l evit. Ziua lucram la sală, seara mă antrenam, iar în rest 
stăteam în casă și îmi plângeam de milă. Eram amorţit. Apoi, un 
tip care venea la sală a fost asasinat. Amy a apărut într-o bună 
zi la ușa mea, punând întrebări și insistând să o ajut să facă 
lumină în cazul respectiv. Era o pacoste, dar nu am putut scăpa 
de ea. În cele din urmă am cedat. Apoi, în timp ce lucram cu ea, 
m-am regăsit. Joe a observat că mă schimbasem, a văzut cum 
mă revitalizase simplul fapt că aveam din nou un caz, și mi-a 
cerut să lucrez cu el. Am fost de acord. El s-a pensionat, și iată- 
ne. Amy m-a ajutat mult să-mi revin, deși nu eram decât un 
străin pentru ea. Și, trebuie să recunosc, unul destul de dificil la 
început. 

— Înţeleg, zise Julie. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Mă 
bucur că te-am întrebat, Lincoln. Am aflat mult mai multe 
despre tine. 

— Destul de urâtă povestea, nu? 

— Nu chiar. Îmi pare rău de tot ce s-a întâmplat, de modul în 
care ţi-ai pierdut slujba. Se pare că femeia aia, Karen, te-a 
dezamăgit teribil. Colțul gurii îi zvăcni într-un rictus amar. Știu 
ce înseamnă. 

— Nu, am răspuns, scuturând din cap. Ce mi s-a întâmplat 
mie li se întâmplă altor mii de oameni în fiecare zi, doar că alţii 
reacţionează mai bine. Ceea ce ţi s-a întâmplat ţie este cu totul 
altceva. Nu poţi compara situaţiile. 

— Bine. 

M-am întors spre ea. 

— Mă uimești, știi? Este incredibil cum reușești să faci față la 
toate astea. Cred că ești îngrozită de ideea de a-ţi lăsa toată 
viața în urmă, dar ești hotărâtă să faci asta pentru Betsy. 

— Mă îngrozește, spuse ea, aproape șoptit. Sunt speriată de 
moarte, Lincoln. Și n-am fost niciodată atât de singură. 

Mi-am pus mâna pe braţul ei. 

— Nu ești singură, Julie. Atâta timp cât pot să te ajut, voi fi 
lângă tine. 

— Promiţi? 

— Promit. 

Se aplecă și mă privi în ochi. Era atât de frumoasă încât m-am 
înfiorat când s-a apropiat de mine. 

— Atunci vino cu noi, Lincoln. 


VP - 202 


M-am uitat la ea uimit. 

— Să vin cu voi? 

Râse, roșind ușor. 

— Este absurd să-ţi cer asta. Știu că nu poţi accepta, dar am 
făcut-o, așa că tu poţi să spui nu, însă noi vom merge înainte. 
Vino cu noi, Lincoln. Am un loc frumos și sigur în care să îmi 
cresc fiica și o grămadă de bani. Dar nu vreau să o cresc 
singură. Nu vreau să fiu singură. 

— Julie, mă cunoști de trei zile! 

Dădu din cap. 

— Și totuși îți cer să vii cu mine. Asta nu-ţi spune nimic? 

Ba ar trebui să-mi spună, m-am gândit eu. Dar ce? 

Ședeam acolo pe bancă, ca un prost, căutând un răspuns. Ar 
fi trebuit să îi spun că este nebună, dar n-am făcut-o. 

— Imi pare rău, zise ea. N-ar fi trebuit să îţi propun așa ceva. 
E absurd și cu siguranță nedrept faţă de tine. 

— Nu-ţi face probleme. 

— lţi amintești când ţi-am spus în mașină că ceea ce se 
petrecuse între noi la piscină a fost o greșeală? 

— Da. 

— Ei bine, n-a fost. Se aplecă, mă sărută ușor pe gură și apoi 
se îndepărtă. Oricât de atras m-aș fi simţit cu o noapte în urmă, 
nu se putea compara cu ce simţeam acum. 

După un timp ne-am ridicat și ne-am mutat pe un șezlong. Nu 
era cea mai confortabilă alegere, dar măcar ne puteam întinde. 
Julie se cuibări lângă mine, iar eu am ţinut-o în braţe, lăsând 
timpul să curgă. Se făcuse târziu, era frig, dar am rămas acolo, 
refuzând să plecăm câtă vreme nu eram obligați. 


VP - 203 


23. 


M-am trezit puţin înainte de opt, m-am întors și m-am întins 
după armă. Deja pusesem mâna pe pistol, când m-am oprit și 
mi-am dat seama unde sunt. In cabană domnea liniștea și nu 
aveam niciun motiv să mă îngrijorez. Nu-mi aminteam să fi visat 
nimic violent sau ameninţător, dar cu toate acestea primul meu 
gest fusese să mă întind după armă. Un mod optimist de a 
începe ziua. 

Am lăsat pistolul deoparte și m-am dus la baie, sperând să 
apuc să fac duș înainte să se trezească Julie și Betsy. Se pare că 
boilerul considera că este prea devreme pentru apă fierbinte, 
așa că a trebuit să mă mulțumesc cu un firicel călâu. Am ieșit 
repede de sub duș, m-am îmbrăcat în aceleași haine pe care le 
purtasem ieri și m-am întors în camera de zi. Julie se trezise și 
stătea la masă, în bucătărie. 

— Ai găsit cafea pe-aici? am întrebat-o. 

Se strâmbă la mine. 

— O cutie de cafea instant. Nu e cine știe ce, dar e mai bună 
decât nimic. 

— Crezi? 

— Când vine partenerul tău? 

— La opt. 

Se uită la ceas. 

— Nu mai avem prea mult timp. Ar fi cazul să o trezesc pe 
Betsy, ca să fie pregătită când ajunge John aici. 

Când reveni în bucătărie își făcu de lucru cu pregătirea 
cafelei. Niciunul dintre noi nu pomeni nimic despre seara trecută 
sau de propunerea ei. După câteva minute veni și Betsy. Apoi se 
auzi un zgomot de roţi pe aleea cu pietriș. Joe era întotdeauna 
punctual. M-am uitat pe geam și l-am văzut pe John Weston în 
spatele lui, parcând mașina, și urcând treptele, sprijinindu-se 
într-un baston din lemn, cu mâner metalic. Purta un hanorac 
kaki și pantaloni albaștri și se mișca cât putea de repede, deși 
scările îi dădeau de furcă. Intră în cabană înaintea lui Joe și se 
uită la Julie și la Betsy de parcă ar fi fost arhanghelii din ceruri. 


VP - 204 


— Bunicu'! ţipă Betsy, sărind de pe scaun și fugind spre el. Îi 
înconjură picioarele cu brațele ei micuțe și îl îmbrăţișă strâns. 
Bastonul îi căzu pe podea când o luă în brațe și o ridică. Julie se 
alătură celor doi și abia atunci am observat că Joe rămăsese 
afară. Am ieșit și l-am găsit la masa de picnic. 

— 'Neaţa. 

Dădu din cap. 

— Mă gândeam să stau puţin aici. E familia lor, momentul lor. 
N-am ce căuta acolo. 

— Bătrânul John pare destul de fericit. Cum a reacţionat când 
i-ai spus? 

— Mi-a zis că sunt un mincinos nenorocit și că o să-mi rupă 
picioarele. 

M-am uitat la el, neîncrezător. 

— Glumești. 

Dădu din cap și rânji. 

— Nu, exact asta a zis bătrânul ăsta nemernic. L-am sunat 
azi-dimineață și i-am spus că vreau să vină cu mine și că am 
vești. Ajung acolo, iese la ușă să mă întâmpine, îi spun că, dacă 
vrea, poate să-și vadă nepoata. M-a ameninţat că, dacă mint, 
îmi rupe picioarele. 

— Aha! Dacă minţi. Asta-i cu totul altceva. Bătrânul își 
exprima recunoștinţa, în felul lui. 

— Cred că da. 

Ușa se deschise și John ieși. Avea din nou bastonul și își 
ștergea lacrimile cu mâneca. Veni spre noi. Julie și Betsy 
rămaseră în casă. 

— Sunt gata să vă dau oricâţi bani cereţi. Și, indiferent cât v- 
aș da, tot nu ar fi de-ajuns. 

— Vom aplica tariful standard, am răspuns eu. Spre deosebire 
de dumneavoastră, domnule Weston, noi am fost siguri că vom 
reuși. 

Zâmbi. 

— Da. Cred că da. Îmi întinse mâna. Mai ţii minte când mi-ai 
spus de ce lucrezi în domeniul ăsta? Până la urmă, ai avut 
dreptate, sunteți al dracu' de buni. 

— Suntem. 

— Dar partenerul tău n-a vrut să-mi explice nimic. 

Joe ridică din umeri. 


VP - 205 


— M-am gândit că preferaţi să auziţi povestea de la doamna 
Weston. Noi doar am găsit-o. Ea vă poate explica totul. 

— Trebuie să lămurim niște lucruri, am spus eu. Nora ta este 
încă în pericol, așa că vrem să stai aici cu ele, cât lipsim noi. 
Nimeni nu trebuie să știe unde se află, cel puţin câteva ore. Așa 
că o să ai tot timpul să stai de vorbă cu Julie. 

— Bine. Dar vreau să discut și cu voi. Vreau să știu cum le-aţi 
găsit și ce s-a întâmplat. 

— Ajungem și acolo, dar acum trebuie să punem ceva la 
punct. 

Se uită la Joe, apoi la mine, și păru să înțeleagă la ce mă 
refer. 

— Bine. Succes. Și mulțumesc. 

Betsy îl strigă din casă, iar el se întoarse și se grăbi să intre, 
șchiopătând. Julie mă strigă, dar m-am prefăcut că nu aud. Nu 
aveam chef de vorbă acum. 

— Trebuie să ne grăbim, am spus, uitându-mă la ceas. 

— O să ajungem la timp, mă asigură Joe. Totuși, îţi sugerez să 
mergem fiecare cu mașina lui. Deja pusesem mâna pe portieră, 
dar am dat din cap și m-am întors la Contour. 

— Să mergem. Nu se face să-i lăsăm pe mafioţi să ne aștepte. 

— Ai luat caseta? 

M-am bătut pe buzunar. 

— Este. 

Am plecat spre oraș pe l-71, am depășit Cuyahoga, și ne-am 
îndreptat spre centru. Joe o luă pe strada Ontario, iar eu l-am 
urmat. Am oprit la semafor, în fața Terminal Tower. Jacobs Field 
era pe dreapta, așteptând să se încălzească afară, înainte să 
redevină centrul atenţiei. Am făcut stânga și am urmărit drumul 
șerpuit, în josul dealului, aproape de râu. Pe marginea podului, 
mai mulţi pescăruși păreau că privesc apa. Am traversat fluviul 
și am trecut de Northern Ohio Lumber și de clădirea Companiei 
Timber, o construcţie veche, din cărămidă, cu uși roșii din lemn. 
Am condus în continuare și am văzut zgârie-nori înălțându-se în 
jurul meu. Mi-a plăcut întotdeauna curba asta, unde se 
întâlnește vechea zonă comercială cu noile clădiri moderne 
pentru birouri. Am făcut dreapta, urmând indicatoarele către 
parcarea de la Tower City. Joe opri la unul dintre nivelurile 
inferioare. Am găsit cu ușurință un loc liber, la câteva mașini 


VP - 206 


mai încolo. Nu trecuse prea mult de când parcasem aici, înainte 
de întâlnirea cu Jeremiah Hubbard. 

— Ştii, spuse Joe, când am ajuns lângă el, asta este cu 
siguranţă cea mai tâmpită idee pe care am avut-o vreodată. 

— Ar trebui să fie amuzant. 

— Da, sigur. 

Nu l-am întrebat cum reușise să dea de Belov. Uneori e mai 
bine să nu le știi pe toate. Poate că Joe avea legături strânse cu 
lumea interlopă. 

Am urcat pe scara rulantă până la intrarea în mall. De obicei, 
la capătul scării te întâmpina rumoarea din zona restaurantelor, 
dar în dimineaţa asta toate erau închise. În hol se înălța o 
fântână arteziană, iar angajaţii magazinului forfoteau de colo- 
colo, pregătindu-se pentru puhoiul de oameni ce urmau să vină. 

Nu sunt un fan al mallurilor, dar îmi place să trec pe-aici când 
sunt în zonă. E o clădire frumoasă, cu geamuri uriașe ce dau 
spre clădirile comerciale înșirate de-a lungul râului, dar astăzi nu 
aveam timp să admir peisajul; eram prea ocupat să mă uit după 
Belov și ai lui. Mallul nu era prea aglomerat, dar existau destui 
oameni în jur, încât să-mi dea un sentiment de siguranţă. Din 
păcate, acesta dispăru în clipa în care am simţit cum cineva 
pășește în spatele meu și îmi îndeasă ţeava pistolului în spate. 

Lângă mine, Joe spuse: 

— Bună dimineaţa, domnilor. N-am riscat să întorc capul, dar 
eram sigur că și Joe are un pistol în coaste. 

— Bună dimineaţa, se auzi în spatele meu o voce cu un vag 
accent european. Acum o să mergem la parcare, după care ne 
întâlnim cu domnul Belov. Asta doriţi, nu-i așa? 

— Da, asta dorim. 

— Excelent. Simţii o mână alunecând sub cămașa mea și 
luându-mi pistolul. Caseta era în buzunar. Acum puteţi să vă 
întoarceți. 

M-am conformat și m-am trezit faţă în faţă cu un bărbat care 
avea cei mai spălăciţi ochi albaștri pe care-i văzusem vreodată. 
Păreau niște globuri de gheață. Era puţin mai înalt decât mine, 
avea părul blond și umerii largi. Când m-am întors, mi-a zâmbit. 

— Suntem prieteni vechi, nu-i așa? spuse el. Sau, cel puţin, 
așa ar trebui să părem. 

Am înțeles mesajul. 


VP - 207 


Partenerul blondului cu ochi de gheaţă era mult mai scund și 
mai gras. Părul negru îi era nepieptănat și arăta de parcă nu se 
bărbierise de-o săptămână. Amândoi purtau blugi și geci de fâș, 
deschise, ca să li se vadă armele. 

L-am privit pe Joe. 

— Crezi că ne mai recuperăm armele? 

Ridică din umeri. 

— O să vedem. 

l-am urmat pe scara rulantă, în jos, apoi în parcare. Cel cu 
ochi albaștri ne conduse către un Lincoln Town și urcă la volan. 
Eu și Joe ne-am așezat în spate, cu bărbosul lângă noi. 

— O mașină Town, am comentat eu. Bună alegere. Foarte la 
modă în lumea crimei organizate. Nu râse nimeni. Duri băieţii. 

Am ieșit din parcare și ne-am îndreptat spre râu. Mă 
străduiam să respir normal și băteam relaxat darabana pe 
marginea portierei. Nu am de ce să-mi fac probleme, nu? Totuși, 
ne-am fi simţit mai bine dacă ne lăsau armele. 

Blondul trecu peste pod, pe Cleveland Memorial Shoreway, și 
se întoarse pe Lake Avenue. Bogătașii se mutau acum la 
periferie, dar tot mai rămăseseră câteva case frumoase pe 
strada aceea. Am parcat în faţa uneia dintre ele, o construcţie 
masivă, în stil victorian. 

— Una dintre locuinţele domnului Belov, spuse blondul. 

Una dintre ele. Cred că costa mai mult decât aș fi câștigat eu 
în zece ani, iar pentru Belov nu era decât unul dintre locurile de 
relaxare lângă lac. 

Am ieșit din mașină. Bărbosul a scos din nou arma și ne-a 
făcut semn spre intrarea laterală. 

Am deschis ușa și am pășit înăuntru, cu Joe și rușii după mine. 
Eram în hol. O scară cu patru trepte ducea spre bucătărie, iar 
alta spre o ușă închisă. 

— Jos, zise bărbosul. 

Am coborât și am deschis ușa. Camera fusese transformată în 
birou - o masă neagră, acoperită cu geam, o măsuţă de cafea 
din sticlă, un bar în care se vedea o sticlă de scotch, un televizor 
cu ecran mare și mai multe scaune. Bărbosul mă împinse pe un 
scaun. La birou stătea un bărbat scund, cu mustaţa căruntă. 
Purta cămașă albă și o cravată maro, iar faţa îi era brăzdată de 
riduri adânci. Avea ochii căprui, încercănaţi, ceea ce-i dădea un 
aer obosit. Dacă ai fi trecut pe lângă el pe stradă, l-ai fi luat 


VP - 208 


drept contabilul unei companii oarecare, un tip care lucra în 
același birou de patruzeci de ani și spera să se pensioneze și să 
se mute într-un apartament cu trei camere în Parma. 

— Ei sunt, domnule Belov, zise bărbosul. Se duse în spatele 
biroului și puse armele noastre pe podea, la picioarele lui Belov. 
Blondul se rezemă de perete, ţinându-și mâna la câţiva 
centimetri de pistol. 

— Care dintre dumneavoastră este domnul Pritchard? întrebă 
Belov. Avea vocea calmă, dar se simţea o anume duritate, ca și 
cum ar fi putut trece imediat la urlete. 

— Eu, răspunse Joe. 

— Aţi ales un mod interesant de a încerca să vorbiţi cu mine, 
domnule. 

— N-am știut care ar putea fi cea mai bună modalitate. Sper 
că nu v-am jignit. 

— Deloc. Menajera mea s-a bucurat pentru cei cincizeci de 
dolari. 

M-am uitat la Joe. 

— l-ai dat menajerei cincizeci de dolari? 

— Și un bilet, adăugă Belov. L-a asigurat că va ajunge la 
mine. Apoi m-a sunat. 

Deci astea erau legăturile lui Joe cu lumea interlopă. 

— Dumneavoastră cine sunteţi? întrebă Belov privindu-mă cu 
ochii lui căprui inexpresivi. 

— Lincoln Perry, am zis. Sunt partenerul lui. 

Se uită în ochii mei preț de o clipă, apoi ridică mâna și arătă 
spre bărbos: 

— El este Alexander. Apoi arătă spre cel cu ochi albaștri. lar 
el, Thor. Thor este un om imprevizibil, periculos. Ar fi înțelept să 
nu-l supăraţi. 

M-am uitat la Thor peste umăr, dar ochii lui de gheaţă fixau 
peretele din faţă. Părea să nu mă vadă, însă eram sigur că nu-i 
scapă nicio mișcare. 

— Acum, că am făcut prezentările, putem începe, spuse 
Belov, de parcă prezida un seminar. Îşi sprijini mâinile de birou; 
degetele i se odihneau pe suprafaţa din sticlă, cu palma ușor 
arcuită, ca și cum ar fi cântat la pian. 

— Aţi spus că aveţi o casetă care m-ar putea interesa. 

— Exact, confirmă Joe. Sunt sigur că o să vă intereseze. 


VP - 209 


— Și vreţi ceva în schimbul acestei casete, continuă Belov, 
bătând ușor cu palmele pe sticlă. Era o afirmaţie, nu o întrebare. 

— Da, zise Joe. 

— Ce anume? 

Joe îmi făcu semn din cap. 

— Există o femeie și o fetiță care deţin informații periculoase 
despre anumiţi membri ai organizaţiei dumneavoastră, am 
început eu. 

— Organizaţiei mele, repetă el. 

— Da. Acești oameni au încercat deja să le omoare și mă tem 
că vor încerca din nou. Am vrea să ne asigurăm că nu se va 
întâmpla asta. 

— Nu știu nimic despre această femeie, nici despre fetiţă. 

— Nu, am răspuns, probabil că nu. Însă unii dintre asociaţii 
dumneavoastră știu și ei sunt cei care ne îngrijorează. 

— Ce a făcut femeia respectivă pentru a provoca asemenea 
reacţii? 

— Nimic, am zis. Soţul ei era detectiv particular, ca și noi. A 
filmat ce nu ar fi trebuit. Asociaţii dumneavoastră au descoperit 
asta, iar acum vor caseta. De asemenea, vor să omoare femeia, 
fiindcă sunt convinși că a văzut caseta. Dar ea nu a văzut-o. 

— Și soţul ei? Detectivul? 

— E mort. 

Încetă să mai bată în masă; absenţa bruscă a oricărei mișcări 
semăna cu momentul dinaintea unei erupții, cu scurta pauză 
care apare când fitilul a ars, dar încă nu a explodat încărcătura. 

— Ce cuprinde caseta? 

M-am uitat la Joe, apoi la Belov. 

— Informaţii despre moartea fiului dumneavoastră. 

— Ce fel de informaţii? 

— Ne asiguraţi că femeia și fetiţa nu vor păţi nimic? 

— Ce fel de informaţii? repetă el, de parcă nu m-ar fi auzit. 
Tonul i se schimbase, iar în spatele meu Thor stătea drept, 
concentrat. Comentariul despre fiul lui Belov avusese efectul 
scontat. 

— Există un bărbat pe nume Jeremiah Hubbard, am continuat 
eu. Sunt sigur că aţi auzit de el. Soţul acestei femei lucra pentru 
el, încercând să-i furnizeze material de șantaj, pe care să-l 
folosească la achiziționarea de proprietăţi. Proprietatea care-i 


VP - 210 


interesa este The River Wild, un bar care vă aparţine, din câte 
am înţeles. 

Nu răspunse, dar îmi făcu semn să continui. 

— Fiul dumneavoastră a fost ucis. Probabil, chiar la River 
Wild, deoarece bănuim că acolo și-a instalat acest detectiv 
camerele de supraveghere. Avem caseta pe care s-a filmat 
moartea fiului dumneavoastră. 

Se lăsă pe spate în scaun și se uită la Thor, apoi la mine. 
Expresia nu i se schimbase, dar respira puţin mai precipitat. 

— Aveţi caseta. 

— Da. Am scos-o din buzunar și am pus-o pe birou. 

Belov i-o dădu lui Alexander, iar acesta o introduse într-un 
aparat VCR aflat deasupra televizorului. Belov își întoarse 
scaunul ca să stea cu fața la ecran, iar Alexander apăsă Play. 
Am privit ecranul albastru, până apăru camera. Lângă mine, Joe 
se uita atent. Uitasem că era prima dată când o vedea. 

Am urmărit totul în tăcere: cum râdeau, apoi împușcătura, 
îndepărtarea cadavrului, curățarea camerei. Belov nu scoase o 
vorbă. Rămase tot timpul nemișcat, cu ochii la ecran, fără să 
reacționeze la ceea ce vedea. Când se termină înregistrarea, 
Alexander se duse și închise televizorul. Se mișca încet, de 
parcă s-ar fi temut că orice gest l-ar fi putut înfuria pe Belov. 
Acesta rămase mult timp cu ochii la ecranul televizorului. În cele 
din urmă, întrebă, stând tot cu spatele la noi: 

— Femeia și fetița. Cum se numesc? 

— Julie și Betsy Weston, am răspuns. Tatăl era Wayne 
Weston. Probabil că aţi auzit multe despre ei la știri. 

— Domnul Weston este mort? 

— Da. 

— Știţi cine l-a omorât? 

— Nu. Ar fi putut fi cei de pe casetă sau cineva care lucrează 
pentru Jeremiah Hubbard. Nu suntem siguri. 

— Și unii dintre oamenii ăștia le-au urmărit pe femeie și 
fetiță? întrebă el, continuând să stea cu spatele la noi. 

— Da. Le-au urmărit în Carolina de Sud. Probabil și pe mine. L- 
am omorât pe unul dintre ei acum două zile. Nu era nevoie să-i 
spun asta, dar nu vedeam de ce ar fi trebuit să-i ascund acest 
lucru. 

Belov tăcu și după un timp am continuat: 


VP - 211 


— Femeia va pleca curând. Îi e frică să rămână aici. Vrem să 
nu o urmărească nimeni, indiferent că e vorba de oamenii 
dumneavoastră sau de ai lui Hubbard. Sperăm să ne ajutați. 

— Cei de la poliţie au văzut caseta? 

— Nu. Am ezitat o clipă, apoi am hotărât că e mai bine să nu-l 
mint. Dar o vor vedea. Probabil chiar azi. 

Alexander mormăi ceva, nemulțumit să audă asta, dar Belov 
rămase impasibil. Am mai stat vreo cinci minute fără să vorbim. 
Nu mai aveam nimic de spus, iar Belov nu părea omul pe care 
să-l grăbești. În cele din urmă zise: 

— Femeia și fetița nu vor păți nimic. Acum puteţi pleca. 

Thor deschise ușa și rămase lângă ea. Alexander luă armele 
noastre de pe podea și ne urmă afară. Nu i-am spus nimic lui 
Belov când am ieșit. Rămăsese cu faţa la ecranul televizorului. 

Am urcat treptele și am ieșit. Thor ne duse înapoi în parcarea 
de la Tower City. După ce a oprit, Alexander ne-a dat armele 
înapoi. Am deschis portiera și am ieșit, apoi m-am întors și i-am 
făcut semn lui Thor să lase geamul în jos. 

— Putem avea încredere în el? 

Zâmbi ușor, amuzat de întrebarea mea. 

— Acum sunt mai în siguranţă decât au fost vreodată. 

Am rămas în parcare, uitându-mă după ei, rezemat de mașina 
de lângă mine. 

— Tare! 

— Belov pare cel mai puternic om din oraș, nu? mi se adresă 
Joe. 

— Sunt sigur că este. 

— Înâm. 

— ÎI crezi pe Thor? 

— Când a spus că doamna Weston și fetița sunt mai în 
siguranţă acum decât au fost vreodată? Da. Unul ca ăsta? Cine 
s-ar îndoi de el? 

Ne-am îndreptat spre mașinile noastre. Inainte să urce la 
volan, Joe spuse: 

— Ştii, mă aşteptam la urlete, la amenințări, la aluzii privind 
modul în care am arăta plutind în Cuyahoga. În schimb, s-a 
purtat de parcă eram agenţi de bursă. 

— Mda. 

— Într-un fel, continuă el, asta m-a speriat mai rău decât 
orice. 


VP - 212 


— Exact. Și pe mine la fel. 


VP - 213 


24. 


Am mers la apartamentul meu. Când am cotit pe bulevard, m- 
am simţit mai bine. Eram acasă. Totul părea să meargă bine, 
dar Julie va pleca. Gândul ăsta îmi strică buna dispoziţie. 

N-am intrat în casă, doar mi-am mutat lucrurile din Contour în 
camionetă. Mă săturasem de mașinuţa aia. Apoi am plecat spre 
birou. Am găsit numărul de telefon al lui Sellers și l-am sunat. Şi- 
a amintit de mine și când i-am spus ce vreau am crezut că face 
infarct. A promis că o va anunţa imediat pe Laura Winters și că 
mă va suna ea. Era procurorul care se ocupase de cazurile cu 
mafioţi ruși. Sellers a zis că probabil saliva la gândul că îl va 
înfunda și pe Jeremiah Hubbard. 

Într-adevăr, Winters m-a sunat după câteva minute. l-am 
povestit totul și mi-a plăcut că a tăcut și m-a ascultat fără să mă 
întrerupă, fără să urle la mine că ar fi trebuit să contactez 
autorităţile mai devreme, așa cum făcuse Sellers. 

— Domnule Perry, cazul este într-adevăr complex. Cât de 
repede credeţi că ar putea ajunge doamna Weston aici? 

— In după-amiaza aceasta. 

— Foarte bine. Vreau să fie aici la unu, împreună cu 
dumneavoastră și cu partenerul dumneavoastră. Am auzit că 
sunteți căutat de poliție, dar n-am de gând să vă denunțţ, pentru 
că nu vreau să se transforme totul în circ înainte să apuc să 
discut cu doamna Weston. Simţeam și în vocea ei ceva dur. 
Probabil era genul care făcea ravagii în sala de judecată. 

— Mulţumesc. Știam că n-o să-i placă ce urma să-i spun, dar 
poate că era mai bine să o pregătesc înainte de a ajunge față-n 
față cu ea. Încă ceva, doamnă Winters, un reporter de la Journal 
știe deja totul. Probabil va publica povestea mâine. 

Câteva clipe n-am auzit decât zgomotul de fond. 

— Domnule Perry, spuse ea în cele din urmă, cred că veţi fi o 
adevărată pacoste pe capul meu, nu-i așa? 

Mi-am permis să zâmbesc știind că nu mă poate vedea. 

— Sper că nu, doamnă. Știu că nu am început cu dreptul. 
Amintiţi-vă că o să v-o aduc pe Julie Weston și caseta. Asta ar 
trebui să reprezinte circumstanţe atenuante, nu? 


VP - 214 


— Ar trebui, dar nu garantez. Ne întâlnim la unu, mai zise 
înainte de a închide. 

Joe mă privi. 

— Deci? 

— Vrea să fim acolo la unu. 

M-am întors la cabană. Sosise și Amy. Le-am povestit despre 
vizita noastră la Belov și am avertizat-o pe Amy că nu poate 
folosi informaţia asta în articol. A zis că înţelege și am crezut-o. 
Aveam încredere deplină în Amy, exact cum observase și Julie, 
puţin mai devreme. 

În ciuda atmosferei vesele, eu eram încordat, ca atunci când 
mă trezisem dimineaţa și primul lucru pe care-l căutasem fusese 
arma. Belov nu mă liniștise destul. Krashakov și ceilalți erau încă 
în libertate, și ne mai găsiseră o dată. 

Joe o luă pe Betsy afară, la joacă. Eram surprins să constat cât 
de mult se atașase de fetiță. Din câte știam, Joe nu avusese 
niciodată vreo afinitate specială pentru copii. 

— Ești gata pentru întâlnirea cu Winters? am întrebat-o pe 
Julie în timp ce mâncam. 

Termină dumicatul, se încruntă și apoi dădu din cap: 

— Da, cred că sunt. Cred că trebuie să fiu. 

John se întinse și o bătu ușor pe mână: 

— O să fie bine. 

Tocmai voiam să mai spun ceva, când Joe apăru în ușă, 
încruntat. 

— Doamnă Weston, vă rog să veniţi puţin. 

Ceva din expresia lui o sperie, lăsă sandvișul pe farfurie și 
întrebă: 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? 

Instinctul de mamă îi spunea mai mult decât cuvintele lui Joe. 

— Ne jucam de-a v-aţi ascunselea, zise Joe. Nu reușesc s-o 
găsesc, nu răspunde când o strig. 

M-am ridicat înainte ca Julie să se miște și am dus mâna la 
armă cu un gest reflex. Asta era, m-am gândit. Presimţirea de 
care nu reușisem să scap toată ziua fusese îndreptăţită. Rușii 
veniseră și o găsiseră pe Betsy. 

Joe îmi puse mâna pe umăr și mă împinse. 

— Calmează-te, LP. Copilul se ascunde. Am fost tot timpul 
afară și nu am văzut pe nimeni. 

— Atunci hai s-o găsim. 


VP - 215 


Am ieșit cu toţii. Julie o strigă de câteva ori, în timp ce eu 
cercetam pădurea, atent la cea mai mică mișcare, cu mâna la 
șold, gata să scot arma. 

— Elizabeth Ann Weston, vino aici în clipa asta! ţipă Julie, iar 
în vocea ei ascuţită se simţea panica. 

Am așteptat să auzim un răspuns. Tăcerea deplină părea să-și 
bată joc de noi. 

— La dracu', am spus, fugind pe scări. Sunt aici. 

— Stai, spuse Amy apucându-mă de braţ. Ascultă. 

Am încremenit toți ascultând, și de data asta am auzit și eu o 
voce stinsă, de undeva de sub cabană. Am fugit într-acolo, John 
Weston șchiopătând în urma noastră, înjurând de toţi sfinţii 
picioarele lui neputincioase. Vocea lui Betsy se auzea mai 
puternic. 

— M-am înţepenit, ţipa ea. 

— E aici, spuse Joe, îngenunchind lângă zid. E un loc aici. 
Trase de o scândură scurtă, pătrată, de la baza zidului. Nu se 
mișca. Se încruntă, își încleștă degetele pe margine și trase cu 
putere. Placa alunecă, dezvăluind un spaţiu întunecos sub 
cabană și pe Betsy. 

— Îmi pare rău, spuse ea, cu ochii plini de lacrimi când văzu 
cât de speriaţi eram. M-am înţepenit. Am tras ușa ca să nu mă 
vadă și s-a înţepenit. Apoi începu să plângă de-a binelea. Joe o 
luă în braţe și o ridică ușor spre Julie, care o mângâie pe păr și îi 
șopti ceva blând la ureche. Joe o ţinea în braţe neobișnuit de 
strâns, așa cum ţii pe cineva drag, care tocmai a fost salvat 
dintr-o casă cuprinsă de flăcări. 

Am inspirat profund și m-am sprijinit de zid. Amy mă văzu și 
rânji. Am scuturat din cap și am început să râd și eu. 

— Ca ascunzătoare e cel mai bun loc, trebuie să recunosc, 
zise Joe, uitându-se înăuntru. Nu-mi vine să cred că a intrat 
acolo. Majoritatea fetițelor de vârsta ei nu ar intra fără lanternă 
nici pentru toate bomboanele din lume. 

Se terminase cu joaca. Am stat în casă și am pălăvrăgit. Betsy 
a terminat repede cu plânsul, iar noi am încercat să uităm 
sperietura prin care trecusem. Fără să-mi dau seama, m-am 
trezit că mă ridic o dată la câteva minute și mă uit pe geam, 
verificând șirurile de pomi. În acele câteva minute cât lipsise 
Betsy, fusesem convins că au venit rușii. După un timp, Joe mă 
bătu pe umăr și îmi făcu semn să-l însoțesc afară. 


VP - 216 


— Ce este? l-am întrebat după ce închise ușa în urma noastră. 

— Peste două ore trebuie să fim la Winters. Nu e cazul să 
amestecăm copilul în asta și nici pe John Weston. Winters a zis 
că vrea să venim noi doi și Julie. 

— Deci? 

— Deci, nu vreau să-i las pe Betsy și pe John singuri aici. 

— De acord. Mă tot încearcă o presimţire sumbră de când a 
rămas captivă în spaţiul ăla. Dar Julie nu o să accepte polițiști 
aici. 

— Știu. Cred că ar trebui să-l sunăm pe Kinkaid. 

M-am încruntat. 

— Julie are destule pe cap azi, Joe. 

— Atunci nu va avea de-a face cu el. Pleacă tu mai devreme 
împreună cu ea, iar eu rămân să-l aștept pe Kinkaid. Avem 
nevoie de cineva aici, LP, și el e omul potrivit. Dacă nu, 
înseamnă să lăsăm fetiţa singură cu un bătrân de șaptezeci de 
ani care n-o poate proteja. Tu hotărăști. 

M-am uitat pe geam la Betsy și John Weston, m-am gândit la 
Krashakov și Rakic și am cedat: 

— Sună-l. 

Joe scoase mobilul și apelă numărul. Am ascultat cum îi dădea 
indicaţii și mi-am amintit ce-mi spusese Julie despre el. „Doar 
avansurile unui om beat”, spusese ea, însă nu și Aaron Kinkaid. 
Știam cât de mult voia să o revadă și aproape că m-am simţit 
vinovat că vreau să plec cu ea mai devreme, tocmai pentru a 
evita întâlnirea. Însă nu prea vinovat. 

— Nu i-ai spus că Betsy este aici, am comentat după ce a 
închis. 

Dădu din cap. 

— li spun când ajunge aici. N-am vrut să fiu obligat să-i explic 
de ce Julie a plecat înainte să vină el. Pare cam aiurea. 

— O să supravieţuiască. 

— Mda. 

Curând după aceea am plecat împreună cu Julie. John Weston 
o îmbrăţișă, o sărută pe obraz, apoi se așeză înapoi pe canapea, 
fără să-și scape nepoata din ochi. Joe rămase să-l aștepte pe 
Kinkaid, iar Amy plecă și ea, să înceapă să scrie articolul. In timp 
ce conduceam, i-am spus lui Julie că urma să vină și Kinkaid, ca 
să supravegheze cabana. 


VP - 217 


— Sper că nu-și mai imaginează că e îndrăgostit de mine, nu? 
întrebă ea. 

— Dacă nu este, înseamnă că se preface foarte bine. 

— Hm. Groaznic. O să fie aici când ne întoarcem? 

— Da. Te deranjează? 

— Nu contează. 

Am condus încet, pentru a-i da timp lui Joe să ne prindă din 
urmă. Nu-mi plăcea că trebuise să las arma, însă nu aveam cum 
să trec de detectoarele de metal din clădirea procuraturii, așa 
că am ascuns-o în camionetă. 

Am intrat în clădire și l-am așteptat pe Joe. Au trecut 
cincisprezece minute, dar n-a apărut. Poate că întârziase 
Kinkaid. Poate că se întâmplase ceva. Incepusem să mă 
îngrijorez, când, în sfârșit, își făcu apariţia. 

— Îmi pare rău, spuse el, în timp ce ne îndreptam spre biroul 
lui Winters. Kinkaid a vrut explicaţii. Mai multe decât aveam eu 
timp să-i dau. O să mai aibă întrebări și când ne întoarcem. 

Ușa biroului se deschise înainte să apuc să-i răspund și ieși o 
femeie. Avea aproape cincizeci de ani, dar era încă atrăgătoare. 
Se uită la noi, insistând cu privirea asupra lui Julie, apoi zâmbi. 

— Ce surpriză! Planificasem să plec mai devreme azi. Care 
dintre voi este Lincoln Perry? 

— Eu sunt. l-am strâns mâna. 

— lată cum vom proceda, spuse ea. N-am de gând să vorbesc 
cu toţi deodată. Voi discuta pe rând cu voi și, pentru că 
dumneavoastră m-aţi sunat, intraţi primul, domnule Perry. 
Doamna Weston și domnul Pritchard pot aștepta. Julie și Joe se 
așezară pe scaune în sala de așteptare, iar eu am urmat-o pe 
Winters. Ea se așeză la birou și își împreună mâinile. 

— Trebuie să îmi fac o imagine despre ce urmează să aud de 
la această femeie, spuse ea. Te-am ales pe tine să mă ajuti, 
pentru că tu ai dorit să mă implici în toată nebunia asta. 

l-am povestit totul pe scurt. M-a ascultat cu atenţie și n-a pus 
nicio întrebare, ceea ce m-a impresionat. Foarte rar găsești un 
avocat care să fie în stare să asculte și să-și ţină gura. 

— Ce dezastru, comentă ea când am încheiat. Doamna 
Weston are caseta asupra ei? 

— Da, dar s-ar putea să fie prea târziu să mai condamnaţi pe 
cineva. 

— De ce? 


VP - 218 


— Dacă Dainius Belov a aflat cine i-a ucis fiul, s-ar putea să se 
fi ocupat deja de asta, pe căi mai puţin oficiale. 

Mă privi cu atenţie. 

— Există vreun motiv să credem că a aflat cine i-a ucis fiul? 

Am ridicat din umeri. 

— Vorbim aici de mafie, doamnă Winters. Au metodele lor de 
a afla. 

— Mda. Bătu din picior și mă fixă cu privirea. Știi ce-mi doresc 
când mă uit la tine? 

— Să fiţi cu douăzeci de ani mai tânără? 

Zâmbi ușor, apoi oftă și scutură din cap. 

— Îmi doresc să pot crede că-mi spui măcar jumătate din 
ceea ce știi. Acum îi voi cere doamnei Weston să ni se alăture. O 
să-l las pe partenerul tău să mai aștepte puţin. Mai sunt și alţii 
nerăbdători să discute cu tine și cu doamna Weston. 

— Să plec? 

— Nu, m-am răzgândit. Deocamdată rămâi, pentru că n-am 
terminat cu tine. Mă tem că nu știi ce te-așteaptă, domnule 
Perry, spuse ea deschizând ușa. 

— Nu? 

— Sunt una dintre ultimele scorpii de modă veche. 

— Am înţeles. 

Se întoarse. 

— Sau, mai bine zis, scârbe. 

Am izbucnit în râs. 

— O să fie o după-amiază lungă, nu-i așa? 

— Cu toată încurcătura asta? Cred că visezi dacă-ţi imaginezi 
că o să se termine totul într-o singură după-amiază. 

Apăru Swanders, împreună cu alt procuror și cu unul dintre 
mahării de la FBI, un tip micuţ, liniștit, care nu prea vorbea, dar 
care s-a întunecat vizibil la față când i-am spus că îl suspectez 
pe agentul Thaddeus Cody. Swanders a evitat tot timpul să mă 
privească. Nu-mi dădeam seama dacă este furios pe mine sau 
jenat că habar n-are ce se întâmplă. Probabil, câte puţin din 
amândouă. 

Când au terminat cu mine și cu Julie, Winters a deschis ușa ca 
să-l cheme pe Joe. Îmi părea rău că fusese nevoit să aștepte. 
După ce intră, Winters se întoarse și o întrebă pe Julie unde este 
Betsy. 

— Este cu bunicul ei, răspunse ea, într-un loc sigur. 


VP - 219 


— Doamnă Weston, nu pot accepta asta. Niciunul dintre voi 
nu-mi dezvăluie locul și, din păcate, mă tem că va trebui să vă 
asigur paza. O să solicit să fiți mutate într-un hotel în oraș, unde 
vi se poate asigura protecţia corespunzătoare. 

— Foarte bine, zise Julie, ca și cum nu ar fi pus la îndoială 
eficienţa poliţiei. Am încercat să nu par surprins. 

— Acum te rog să-mi spui unde este fiica ta, ca să pot trimite 
un polițist după ea. 

Julie se încruntă. 

— Cu tot respectul, nu-mi place ideea. Zilele următoare vor fi 
foarte solicitante pentru fiica mea și nu vreau să înceapă cu un 
poliţist care o ia de lângă bunicul ei. Dacă vreţi să stăm la hotel, 
lăsați-l pe Lincoln să mă conducă acolo și o aduc chiar eu. 

Winters nu agrea deloc varianta asta, dar nu se opuse. 

— Vreau să ajungă la Marriott, lângă aeroport, cât mai curând 
posibil, îmi spuse ea. Acolo vă vor aștepta agenţii, iar camera va 
fi deja rezervată. După ce vă instalaţi, discutăm din nou. 

— Nu-l așteptăm și pe Joe? am întrebat eu. 

Winters dădu ochii peste cap. 

— Perry, știu că este partenerul tău, dar cred că ești capabil 
să te urci într-un taxi și fără el. Du-te să iei fata și adu-le pe- 
amândouă la Marriott. Partenerul tău va fi în siguranţă cu mine. 

— Dacă sunteţi doar voi doi, lasă-mă cel puţin să-i mai aduc o 
armă. 

— Du-te și adu copilul, domnule Perry, zise ea și închise ușa. 

Ne-am întors la cabană. Pe drum, Julie mi-a cerut detalii 
despre întâlnirea cu Belov. l-am spus doar că promisese că nu 
vor păţi nimic. Nu am discutat ce metode ar putea folosi pentru 
a le garanta siguranţa. 

— Ai avut ocazia să vorbești cu John fără Betsy lângă voi? 

— Da. 

— Ştie că ai de gând să pleci? 

— Da. 

M-am uitat la ea: 

— Și când ai de gând să pleci, Julie? 

— Mâine. 

— Înţeleg. 

Am rămas tăcuţi restul drumului până la cabană. Am parcat în 
spatele mașinii lui Kinkaid, care ieși din casă, făcându-ne semn 
cu mâna. M-am întors spre Julie: 


VP - 220 


— O să vrea să vorbească cu tine, am prevenit-o. lar eu o să-i 
dau ocazia. Grăbește-te, pentru că trebuie să vă duc la hotel 
înainte să ne trezim cu cercetașii lui Winters pe cap. 

— În regulă. 

— Lincoln, mă bucur să te văd! exclamă Kinkaid. Imi strânse 
mina energic, fără să-și ia ochii de la Julie. La început m-am 
înfuriat pe tine și pe Joe pentru că m-aţi exclus, dar acum 
înţeleg ce s-a întâmplat. 

— Bună, Aaron, spuse Julie. Betsy sări de pe canapea și alergă 
să-și îmbrăţișeze mama. Fetiţa îl evită pe Kinkaid, când trecu pe 
lângă el. 

— Bună, Julie. Mă bucur mult să te văd, zise el, arătând ca un 
adolescent timid la prima întâlnire. Faţa lui pistruiată era roșie 
ca focul. 

Mi-am dres vocea și m-am uitat la John Weston, care stătea 
pe canapea. 

— John, vrei să ieșim câteva minute? 

Bătrânul m-a urmat. Nu voiam să o las pe Julie singură cu 
Kinkaid, dar nici n-aveam de gând să stau să-l ascult cum își 
expune sentimentele. l-am povestit lui John despre discuţia cu 
Winters și de pretenţia ei de a le duce pe Julie și Betsy la hotel, 
sub supravegherea poliţiei. 

— Probabil că este o alegere bună, zise el. 

N-a suflat o vorbă despre plecarea lui Julie. 

— Fiule, sunt bătrân și obosit, spuse el. Dacă zici că le duci tu 
înapoi în oraș, eu plec acasă. Roag-o pe Julie să mă sune de la 
hotel, bine? 

l-am promis că așa voi face, apoi mi-a strâns mâna și s-a 
îndreptat șchiopătând spre mașină. N-aveam chef să mă întorc 
în casă, așa că am urcat în camionetă și am început să fac 
ordine în lucrurile pe care le aruncasem de-a valma. Printre ele 
am găsit dosarul lui Hartwick. Nu-l deschisesem încă. L-am luat 
și l-am frunzărit absent; nu mai era cazul să îl cercetez, dar 
încercam să-mi omor timpul. Am ajuns la pagina cu recomandări 
și m-am oprit, cu ochii pironiţi asupra celui de-al treilea nume. 

— Nu degeaba n-am avut încredere în tine, nemernicule, am 
mormăit eu. Al treilea nume era Aaron Kinkaid. Dar și mai 
interesantă era funcţia ocupată de el, cu aproape zece ani în 
urmă: șef pază și protecţie, Richard Douglass și Asociaţii. 
Kinkaid lucrase pentru avocatul lui Jeremiah Hubbard. 


VP - 221 


M-am apropiat de casă și am privit înăuntru. În bucătărie, 
Kinkaid vorbea cu Julie, iar Betsy stătea la masă. Un timp i-am 
privit, întrebându-mă ce știa și de când. Venise timpul pentru o 
repriză de întrebări și răspunsuri. Abia când m-am îndreptat 
spre ușă mi-am dat seama că strânsesem pumnii. 

— Hei, Aaron, am spus pe când intram, îmi pare rău că vă 
întrerup, dar trebuie să-ţi explic câte ceva. Te superi? 

— La naiba, sigur că nu. Tu ești șeful. 

M-a urmat într-unul dintre dormitoare. Când am rămas 
singuri, a zâmbit larg și m-a bătut pe umăr. 

— Mă bucur să te văd, Perry. Am fost îngrijoraţi de ceea ce ţi 
s-ar fi putut întâmpla acolo, în sud. 

l-am zâmbit și eu și i-am tras un pumn în plină faţă. S-a dat 
înapoi, dar s-a repliat imediat. L-am pocnit în vintre, apoi i-am 
mai tras un pumn sănătos în spatele urechii. S-a prăbușit, în 
patru labe, apoi s-a întins la podea și s-a chircit, străduindu-se 
să respire. Am scos dosarul lui Hartwick și l-am aruncat pe jos, 
lângă capul lui. 

— Șef pază și protecţie la Richard Douglass și Asociaţii? 
Foarte frumos, Kinkaid. Nouă ne-ai spus că nu-l cunoști pe 
Jeremiah Hubbard. 

— Nu știu despre ce vorbeşti, șuieră el, încercând să-și 
strecoare mâna sub cămașă. l-am tras un șut în stomac, apoi 
am băgat mâna sub cămașă și i-am scos pistolul din toc. Se pare 
că renunțase la Colt Python pentru o armă mai discretă. Am 
aruncat pistolul în capătul celălalt al camerei, l-am ridicat în 
fund și l-am pocnit peste faţă. Nu voiam să fac zgomot ca să nu 
să le sperii pe Betsy și Julie, dar aveam nevoie de niște 
răspunsuri de la el. 

— Spune-mi adevărul, nenorocitule, am scrâșnit, apăsându-l 
cu degetul mare într-un punct nevralgic lângă gât, ceea ce-l 
făcu să se zvârcolească de durere. Tu le-ai spus rușilor că sunt 
în Carolina de Sud, nu? 

— Nu, spuse el încercând să-și scuture capul pentru a scăpa 
din strânsoarea mea. 

— Aaron, l-am prevenit, s-a terminat. Spune-mi adevărul. 

— Bine, zise el. Bine. 


VP - 222 


25. 


Când Wayne Weston și Aaron Kinkaid începuseră să lucreze 
împreună, Hubbard apelase la ei, în baza unei recomandări de la 
Richard Douglass. Fişa postului pe care îl propunea era simplă - 
trebuia să investigheze cât mai minuţios orice persoană indicată 
de Hubbard. Le oferea bani grei, iar ei au acceptat. Nu existase 
niciodată cazul soţiei bogate; asta fusese praf în ochi, ca să-l 
păcălească pe Joe și să-i ofere o explicaţie în privinţa legăturii 
dintre Weston și Hubbard. De asemenea, nu existase niciodată 
vreo ceartă între ei, legată de Julie Weston. 

— N-a fost nimic între mine și Julie. M-am dat o dată la ea, 
eram beat, dar după aceea am râs și am uitat totul. 

Lucraseră un timp pentru Hubbard, dar curând a devenit 
evident că Weston era mai bun la genul de investigaţii pe care 
le solicita Hubbard, așa că a ajuns să lucreze aproape numai el 
pentru multimilionar. Kinkaid și Weston au discutat problema și 
au hotărât că ar fi mai bine să se despartă. Hubbard a convenit 
să-i dea bani lui Kinkaid ca să-și deschidă o firmă în Sandusky. A 
plecat din oraș, iar Wayne Weston a preluat câteva cazuri de 
faţadă, dar a continuat să lucreze ca șantajist profesionist. Era 
bun la asta, iar Hubbard îl plătea foarte bine. 

Apoi a venit și iarna trecută, iar Hubbard a hotărât să-și 
dezvolte proiectul în Flats. Weston s-a apucat de treabă și a 
strâns informaţii despre Beckley și proprietarul de la River Wild. 
Atunci a dat peste ruși. 

— Wayne a aflat că proprietarul era mare mafiot și a vrut să 
se retragă, spuse Kinkaid, dar Hubbard dorea să profite cu orice 
preţ de ocazie. Plănuia să strângă dovezi împotriva lui, ca să-l 
poată ameninţa că-l aduce în fața justiţiei. Așa că Wayne a intrat 
prin efracţie în bar și a plasat camera ascunsă, ca să vadă ce se 
petrece acolo. 

Oricine altcineva n-ar fi acceptat să riște să-i amenințe pe 
oamenii lui Belov, dar Hubbard se obișnuise cu puterea, nu 
concepea că i-ar putea fi teamă de cineva, fie el și Belov. Când 
Weston a venit cu caseta, șeful lui cel arogant a hotărât s-o 
folosească și a trimis-o proprietarului clubului, fără să-i spună lui 


VP - 223 


Weston. A doua zi, Krashakov și-a făcut apariţia. Îl căuta pe 
Hubbard. Se pare că a reușit să pună mâna pe casetă înaintea 
lui Dainius Belov. 

— Au ajuns la o înţelegere, Hubbard își ţinea gura, dacă rușii îi 
vindeau proprietatea, continuă Kinkaid. 

— lar ei au acceptat? Nu-mi venea să cred. Rușii au căzut la 
înţelegere cu el? De ce nu l-au omorât? 

— Cred că intenționau să se folosească de el. Au văzut 
potenţialul. Hubbard este totuși cel mai bogat om din oraș. De 
ce l-ar fi omorât, când îl puteau folosi în perspectivă? 

Corect. 

— Și tu ce legătură ai cu toate astea? 

— L-am sunat pe Hubbard ca să-l avertizez în legătură cu voi 
când m-am trezit cu Pritchard la ușă. A doua zi, m-a sunat și a 
zis că v-aţi dus la el și l-aţi chestionat. Mi-a explicat tot ce se 
întâmplase cu Wayne și cu rușii și mi-a oferit o sumă mare dacă 
reușesc să mă lipesc de voi și să-l informez despre ce faceţi. l- 
am spus că nu accept sub nicio formă dacă nu vorbesc mai întâi 
cu rușii, pentru a mă asigura că nu mă consideră și pe mine o 
amenințare. M-am întâlnit cu Krashakov și i-am explicat 
avantajele, dacă intru și eu în joc. N-ar fi fost niciodată de acord, 
dar voia să o găsească pe Julie, voia caseta, așa că nu s-a opus. 
Mă privi ca și cum urma să-mi dezvăluie un secret și-mi spuse: 
Krashakov este absolut înfricoșător. 

Am vrut să-l pocnesc iar, dar m-am abținut. 

— Cine l-a atras în capcană pe fiul lui Belov? 

— Ştiu doar că Krashakov voia mai multă putere, iar fiul lui 
Belov îi stătea în cale. Cred că nu se înțelegeau de mult. Işi 
șterse sângele de pe bărbie. Și eu sunt într-o situaţie delicată, 
Perry. Wayne credea că rușii au de gând să-l omoare, iar acum i- 
am luat eu locul. Crezi că vreau să fiu implicat în asta? Ce 
dracu'?!? 

— Atunci de ce ești implicat, Kinkaid? 

— Crezi că am avut de ales? Hubbard este proprietarul 
afacerii mele. Hubbard este proprietarul meu. Nu poţi să-i întorci 
spatele pur și simplu unui om ca el. 

L-am lăsat și am început să mă plimb prin cameră. Mă privi 
temător. 

— Hubbard este și proprietarul lui Cody? 

— Nu știu, spuse el, plecându-și privirea. 


VP - 224 


M-am aplecat spre el. Încercă să-mi dea un pumn, dar l-am 
evitat cu ușurință, mi-am strecurat mâinile sub braţele lui, l-am 
ridicat și l-am izbit de perete de două ori, destul de tare încât să 
se zguduie ușa din balamale. Cu siguranţă că se auzise, dar 
eram prea furios ca să-mi pese. 

— Da, spuse el, da, la dracu’, îl plătește pe Cody. Acum lasă- 
mă-n pace, Perry. Ti-am spus adevărul. 

I-am dat drumul și m-am dat un pas înapoi. 

— Care-i rolul lui Cody? 

— Aproape legitim. A lucrat pentru echipa FBI care încerca să- 
| înfunde pe Belov și știa că Weston e băgat în asta, pentru că îl 
înregistrase. Hubbard l-a mituit ca să nu-l implice în anchetă. Nu 
trebuia să afecteze investigația, ci doar să o ţină la distanţă de 
Hubbard. 

— Ceea ce a și făcut. Deci, ca să înţeleg și eu, Krashakov a 
vrut să-l elimine pe fiul lui Belov, dar cine îi vinde clubul lui 
Hubbard? 

— Krashakov. El îl conduce, chiar dacă nu este proprietar pe 
hârtie. 

— Dainius nu știa despre înțelegerea privind River Wild? 

— Nu. Ăsta era planul lui Krashakov. Atâta timp cât Belov nu 
se opunea, avea împuternicire să vândă. 

— Tu i-ai trimis după mine în Carolina de Sud, nu-i așa? 

Se lipi de perete, ca și cum ar fi încercat să se ascundă, dar 
de data asta se dovedi suficient de deștept încât să nu mă mai 
mintă. 

— Da. 

M-am gândit la Rakic și la grăsanul palid, la arma pe care o 
îndreptase spre mine și am scrâșnit din dinţi. 

— Dar Hartwick? 

— Nu era traficant de arme. 

— Nu zău. Eu am întrebat de moartea lui, Kinkaid. Tot tu ai 
pus-o la cale? 

— Nu. 

— Kinkaid, s-a terminat. Înţelegi, laş nenorocit ce ești? Am dat 
un șut în perete, chiar lângă capul lui, și a sărit de parcă l-aș fi 
lovit. Acum spune-mi ce s-a întâmplat cu Hartwick. 

— Am minţit foarte puţin în cazul lui. Era într-adevăr cel mai 
periculos om pe care l-am cunoscut. Dinamită curată. Hubbard 
nu-și putea permite să-l aibă în preajmă, și nici Krashakov. Când 


VP - 225 


am auzit că e aici, am știut că o să iasă rău. Așa era Randy. Nu 
venise să investigheze, ci să omoare. 

— Rahat! Încerca să găsească o modalitate de-a le pune la 
adăpost pe Julie și Betsy, exact ca și noi. Dacă ar fi vrut să-l 
omoare pe Krashakov, ar fi făcut-o cu ușurință și s-ar fi întors 
acasă. 

— Nu știu. 

— Sunt sigur de asta, Kinkaid. Deci, Hartwick apare în oraș, 
iar tu îl informezi pe Krashakov unde îl poate găsi, nu? 

Se uita în jos, la picăturile de sânge care picurau pe podea. 

— Erau cu mine în cimitir. Când am spus că mă duc să fumez, 
de fapt am ieșit să-i sun, iar ei au parcat lângă biroul vostru și v- 
au așteptat. Au tras din cimitir și apoi au plecat. Am mai stat 
câteva minute, am sărit gardul și v-am auzit strigându-mă. 

— Cine a tras? 

— Krashakov. A fost trăgător de elită. 

— De ce l-a omorât doar pe Hartwick? De ce ne-a lăsat pe noi 
în viață? 

— l-am spus că progresaţi, că dacă-mi mai lasă câteva zile s- 
ar putea să aflu unde sunt Julie, Betsy și caseta. Hartwick era 
prea periculos... Vocea i se stinse, dar știam ce ar fi urmat: prea 
periculos ca să-l lase să trăiască. 

— Când am reușit să o găsesc pe Julie l-ai sunat pe Krashakov 
și i-ai spus unde ne găsește? M-am gândit la Betsy, singură în 
camera de hotel, doar cu câteva minute înainte să apară rușii și 
m-a cuprins furia. Kinkaid le spusese unde să ne găsească, apoi 
i-a lăsat să plece, să continue șirul crimelor. 

Am făcut trei pași spre el, gata să-l iau și să dau cu el de 
perete până-l scoteam prin zid, dar ușa se deschise brusc și 
intră Julie Weston. 

— Lincoln, spuse ea, holbându-se la fața plină de sânge a lui 
Kinkaid, ce se petrece? 

— leși afară, i-am spus, n-am terminat aici. 

Incercă să obiecteze, apoi văzu sângele de pe podea și ieși 
închizând ușa în urma ei. M-am întors la Kinkaid. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Nu, zău, Aaron. Ai avut destul timp să-mi spui. 

— E important. Krashakov știe unde suntem. 

— Ce? 


VP - 226 


— L-am sunat când am aflat că o să vă ducețţi la procuror. A 
înnebunit de tot și m-a somat să-i spun unde e fetița. 

— Nenorocitul! Când a fost asta? 

— Cam acum o oră. Am încercat să îl calmez, dar m-a 
amenințat că mă omoară. Nu voiam asta, dar acum, când am 
văzut-o... Mă privi. Trebuie să le iei de-aici, Perry. Krashakov o 
să le omoare. O să vă omoare pe toți. 

M-am îndepărtat de el și mi-au venit în minte cuvintele lui 
Cody despre mafioţii italieni: „Noi vă vom omori, dar rușii sunt 
nebuni, o să vă omoare toată familia”. Dacă Krashakov aflase că 
am discutat cu procurorul, va veni să ne omoare. N-avem prea 
mult timp. 

Am deschis ușa și am ieșit din dormitor, cu arma lui Kinkaid în 
mână. Betsy o văzu și se ascunse în spatele mamei sale. 

— Du-o pe Betsy în mașină, i-am spus. Plecăm. 

În timp ce vorbeam, am auzit zgomot de roţi. Am fugit înapoi 
în dormitor, ignorându-l pe Kinkaid, care se lăsase în jos, 
așteptându-se să-l lovesc din nou. M-am dus la fereastră și am 
privit afară. Pe alee apăruse mașina rușilor. 

Nu mai aveam timp să gândesc, ci doar să acţionez. Nu mai 
puteam fugi, iar căbănuţa nu ne proteja de armele rușilor. 
Puteam fugi în pădure, dar ne-ar fi văzut și până la urmă ne-ar fi 
prins. 

Am intrat în cameră și am pus pistolul lui Kinkaid în mâna lui 
Julie. 

— Au venit. la-o pe Betsy și mergeţi în ascunzătoarea unde 
am găsit-o mai devreme. Ai grijă să nu scoată un sunet. Dacă 
încearcă cineva să intre, folosește arma, dar nu irosi gloanţele. 

Se holbă la mine cu gura căscată, dar am împins-o pe ușă 
afară. O luă pe Betsy și coborâră în fugă scările. Rămăsesem cu 
Kinkaid și fără nicio armă. Pistolul meu era în mașină, și n-avea 
cum să ajung la el. 

— Ce facem? întrebă Kinkaid, arătând la fel de speriat ca și 
Julie. Ştiam că e speriat și că îi spusese lui Krashakov exact 
unde suntem. Am făcut un pas spre el și i-am trântit un upercut 
în maxilar, exact ca la carte. A dat capul pe spate și s-a 
prăbușit. L-am mai izbit o dată în ceafă, ca să fiu sigur că 
doarme. Acum nu va mai vorbi. 

M-am dus în bucătărie și am tras sertarele, căutând un cuțit. 
Înainte să găsesc ceva mai util decât un tirbușon, ușa se 


VP - 227 


deschise, Alexei Krashakov păși în cameră și aţinti un Beretta de 
9 mm spre pieptul meu. 


VP - 228 


26. 


Am rămas nemișcat și l-am urmărit cum intră în cameră, 
urmat de Rakic și Malaknik. Minunat. Se adunase toată gașca. 

Krashakov ţinea arma îndreptată spre mine. Ne întâlneam 
pentru prima dată faţă în față după episodul de la el de-acasă. 

— Îmi datorezi douăzeci de dolari, zise el zâmbind. 

— Îți dau cincizeci dacă te cari mai repede. 

— Mă tem că nu va fi atât de ușor. 

— Atunci o sută. 

Mă pocni cu patul pistolului, de văzui stele verzi. Când am 
redevenit conștient, stăteam în patru labe pe linoleum. Era 
puternic tipul. Nu mulţi mă puteau dobori dintr-o singură 
lovitură. Abia îl văzusem mișcându-se. 

Îmi tinu pistolul la tâmplă, în timp ce Rakic controlă fiecare 
cameră. 

— Nimeni, în afară de el, zise Rakic, arătând spre corpul inert 
al lui Kinkaid. 

— Ești bun, spuse Krashakov. Ai făcut treabă frumoasă la 
hotel. 

— Mă bucur că ești de acord. 

— Nu. Nu sunt. Mi-ai omorât un prieten. Mă lovi cu arma în 
spate, făcându-mă să mă înfior de durere. 

— Unde sunt? întrebă el. 

N-am răspuns. Rakic mă sfătui: 

— Cel mai bine ar fi să ne spui repede. Cu cât amâni, cu atât 
mai dureros va fi pentru tine. Avea o voce groasă, răgușită, de 
parcă suferea de bronșită cronică. Unde este doamna Weston? 

— Doamna cine? 

Proastă idee. Krashakov mă pocni din nou în cap, iar 
luminiţele începură să zburde prin faţa ochilor mei. De data asta 
mi-a luat mai mult să mă adun. Câmpul meu vizual începea să 
semene cu o furtună în Texas, noaptea. 

— Unde este femeia? repetă Krashakov. 

— S-a terminat, băieţi. Procurorul știe totul, la fel și ziarele. Ar 
fi cazul să fugiţi cât mai puteţi. Dacă mă omorâţi, vă veţi 


VP - 229 


înrăutăţi situaţia. Nu le-am spus că Belov știa totul. M-ar fi 
omorât direct, fără să mai stea la discuții. 

— Minte, spuse Rakic. 

— Unde este? repetă Krashakov. 

— La procuror, probabil că tocmai îi povestește totul. 

— Minţi. Arătă spre Kinkaid. Cu puţin timp în urmă erau 
amândouă aici, cu el. Acum el e leșinat, iar tu ești singur. 
Mașina ta e încă afară. 

— Ți-am spus, nu sunt aici. 

Krashakov mă ridică și mă aruncă peste masă. M-am lovit cu 
capul de marginea chiuvetei. A venit după mine și mi-a plasat 
un upercut în stomac. Am căzut în genunchi și m-am înecat. M-a 
lovit în cap și m-a ameninţat din nou cu arma îndreptată spre 
pieptul meu. 

— N-avem timp de jocuri. Ne vei spune unde sunt, pentru că 
pe tine vreau să te omor ultimul. 

— Sunt preferatul tău, nu? 

— Ține-l, urlă Krashakov, iar Rakic și Malaknik mă luară de 
mâini și mă târâră în cameră. 

În spatele meu, ușa dinspre curte era deschisă, și aerul rece 
mă mai trezi puţin. Krashakov îngenunche lângă mine, 
folosindu-și greutatea corpului pentru a-mi fixa glezna dreaptă 
de podea. Apăsă vârful pistolului pe rotula mea. 

— Ai o singură șansă, altfel îți zboară genunchiul. Apoi mai ai 
o șansă, înainte de a-ţi zbura și celălalt genunchi. După aceea, 
încep să devin creativ. Vorbea calm, monoton, pronunţând cu 
grijă cuvintele în engleză. 

M-am uitat la arma care îmi apăsa genunchiul. „Gata cu 
alergatul seara”, mi-am zis. Am închis ochii și le-am văzut pe 
Julie și pe Betsy râzând. Nu puteam să le dau pe mâna ăstora. 
Nici pentru un genunchi, nici măcar pentru amândoi. Nici dacă 
mă omorau. 

Am deschis din nou ochii, gata să-l rog pe Krashakov să se 
grăbească, dar zbură de lângă mine de parcă cineva l-ar fi tras 
cu lasoul. Urlă și încercă să tragă, dar arma îi zbură din mână. 
Thor intrase în cabană și aruncase un cuţit de vânătoare drept 
în coapsa lui. Krashakov începu să urle, dar mâna înmănușată a 
lui Thor îl strangulă. În cealaltă mână ţinea un pistol îndreptat 
spre Rakic. În spatele lui, Alexander îi ţintea cu o pușcă de asalt 
pe cei doi rămași în picioare. 


VP - 230 


Kinkaid se sprijini în mâini și în genunchi, încă ametit. Se uita 
la cuțitul de vânătoare din coapsa lui Krashakov și se prăbuși 
din nou la pământ, acoperindu-și capul cu mâinile. 

— Dă-i drumul, le spuse Alexander. Rakic și Malaknik mă 
eliberară, apoi se dădură încet în spate. Krashakov încă se 
străduia să scape din mâna lui Thor, dar fără succes. Îl strânse 
puţin, tăindu-i respiraţia, iar Krashakov aluneca la pământ, 
inconștient. Thor îl lăsă să cadă. 

— Dainius vrea să vă vadă, domnilor, le spuse el lui Rakic și 
Malaknik. Vom lua mașina voastră. 

Rakic începu să mormăie ceva, dar Alexander se apropie de el 
și îl lovi cu patul puștii până îl dobori. Apoi le luă celor doi 
armele și le făcu semn să iasă. l-am urmat și l-am văzut pe Thor 
coborând scările, târându-l după el pe Krashakov. Apoi deschise 
portiera mașinii, îndesă corpul lui Krashakov înăuntru, intră 
după el, scoase cuțitul și îi șterse cu grijă lama pe pantalonii lui 
Krashakov. Apoi se duse spre Malaknik, care aștepta la baza 
scărilor și-l lovi o singură dată în plină faţă. Acesta se prăbuși de 
parcă-l lovise un camion. Thor îl culese de pe jos ca pe un copil 
mic și-l aruncă în mașină peste Krashakov. Alexander îl pocni pe 
Rakic în ceafă cu patul puștii și îl înghesui între primii doi. Apoi 
scoase din buzunar cheile mașinii și închise portierele. 

Thor se întoarse spre mine, fixându-mă cu privirea lui de 
gheaţă. 

— Tu îi căutai pe ei, iar ei pe mine. Ai ajuns la fix - am spus 
eu. 

Dădu din cap, apoi trecu pe lângă mine și intră în cabană. L- 
am urmat. Se uită în jur și arătă spre Kinkaid, care încă zăcea pe 
jos. Avea o pată umedă, urâtă, pe tot turul pantalonilor. 

— ÎI vrei? mă întrebă. 

— Da. 

— Bine. Sper că înţelegi. N-ai văzut asta niciodată. Nu ne-ai 
văzut în viața ta. 

— Înţeleg. 

Se uită la Kinkaid. 

— Asigură-te că înţelege și el. 

— N-o să fie greu să-l conving. 

— Nu, cred că nu. 

Se întoarse și cobori treptele. Rakic era deja în mașină. Thor 
deschise ușa din faţă, dar nu intră. Am vrut să întreb de unde 


VP - 231 


apăruseră, dar știam că singurul răspuns va fi un zâmbet rece, 
așa că m-am abținut. Probabil că lăsaseră mașina mai sus, ca să 
nu fie auziţi venind. 

— Dainius îți mulțumește pentru ajutor. Dacă o să ai vreodată 
nevoie de el, speră că nu vei ezita să-l cauţi. 

— Bine. 

Se aplecă să intre în mașină, apoi se întoarse din nou. 

— Dainius este omul căruia poţi să-i ceri o favoare atunci 
când ai nevoie. 

M-am gândit la cuțitul din coapsa lui Krashakov. 

— Cred, am răspuns. 

Apoi au plecat. Am rămas uitându-mă după mașina care 
dispărea și am încercat să nu mă gândesc încotro se îndreaptă. 
Kinkaid stătea pe trepte și părea de-a dreptul terminat. M-am 
dus și am îngenuncheat lângă el. Cu zece minute în urmă, îl 
bătusem măr, dar acum nu mai puteam ridica mâna la nimeni, 
chiar dacă aș fi fost nevoit s-o fac. 

— Kinkaid, am zis, oamenii ăia te-ar fi omorât. Încă o mai pot 
face. Ai lucrat împotriva lor și nu a fost o alegere prea bună. 

Abia respira. M-am uitat la el și m-am gândit la Hartwick, la 
grăsanul palid, la arma de pe rotula mea. M-am gândit la tot și 
am încercat să mai găsesc o urmă de furie în mine. N-am reușit. 

— Întoarce-te la Sandusky, Kinkaid. 

Am stat acolo și am așteptat până a pornit motorul, cu 
mâinile tremurânde, și a plecat. Apoi m-am dus după Julie și 
Betsy. 

Am intrat în spaţiul îngust și am început să trag de panou. 
Apoi m-am răzgândit și mi-am strigat întâi numele, ca să nu mă 
trezesc cu un glonț în piept. 

Au ieșit și mi-au sărit în braţe, plângând. Am stat acolo, pe 
pământ, și le-am ţinut strâns. Betsy își îngropase faţa la pieptul 
meu, iar Julie încerca să-și revină. 

— Ce s-a întâmplat? Oh, Lincoln. Mi-a fost așa de frică! Au 
plecat? 

— Au plecat. Și nu se mai întorc. Doar asta contează. Am 
mângâiat-o pe Betsy pe păr și pe faţă. Gata, piciule, gata. Totul 
e-n regulă. Ești bine. 

Am mai stat acolo un timp, într-o îmbrăţișare care pentru 
mine însemna mai mult decât oricare alta. Când Betsy spuse că 
îi e frig, am luat-o pe sus și am dus-o în casă. 


VP - 232 


— Ești mai înalt decât tati, spuse ea pe când urcam scările. 

Am închis ochii și nu i-am răspuns. 

Și-au adunat lucrurile și le-am pus în mașină. 

— Urc-o pe Betsy în mașină, Julie. Vreau să vorbesc apoi cu 
tine. 

Mă privi câteva secunde și dădu din cap. l-am urmărit buzele, 
pe când se îndepărta: mâine. Urma să plece mâine. 

M-am dus lângă apă și am început să arunc cu pietricele pe 
gheață. Săreau la suprafață fără să spargă gheaţa de lângă mal, 
dar când am început să le arunc mai departe, au găsit zone cu 
gheața spartă și s-au scufundat. Efortul m-a făcut să simt din 
nou fiecare lovitură, dar am ignorat durerea. 

După câteva minute, Julie era lângă mine privindu-mă cum 
arunc pietricele. N-am încetat până nu i-am auzit vocea. 

— Betsy este în mașină. Suntem gata oricând ești și tu gata. 

— Bine. Am mai aruncat câteva pietricele. 

— Nu vreau să te părăsesc. 

Am dat drumul pietrei din mână. 

— Știu. 

— Nu poţi veni cu noi. 

— Nu. 

Oftă. 

— Dar nu mai pot rămâne aici, Lincoln. Nu-mi pot crește 
copilul aici. 

— Nu. Nu poți. 

Mă cuprinse în braţe. Se apropie de mine și își lipi corpul de al 
meu. Pentru o clipă, uitându-mă la faţa ei frumoasă, la ochii ei, 
cred că am uitat să mai respir. Mă strânse la piept, apoi mă privi 
și zâmbi. 

— La fel de aproape stăteai și de soțul tău când l-ai împușcat? 

Iniţial, fusese doar o ipoteză și mi se păruse absurdă. 
Revenise pe nesimţite, ca o bănuială sâcâitoare, apoi devenise o 
întrebare obsedantă și se transformase într-o suspiciune 
puternică. lar acum, când o priveam în ochi, devenise reală. 

— Nu, răspunse ea cu o voce răgușită. Nu chiar așa. Imi dădu 
drumul și se îndepărtă. Măcar nu încercase să mă mintă. N-ar fi 
trebuit să însemne prea mult, dar însemna ceva. 

— Când ai fost sigur că asta s-a întâmplat? 

— Bănuiam de mult. Wayne fusese profesionist și mi-era greu 
să cred că cineva s-ar fi putut apropia de el atât de mult, încât 


VP - 233 


să-l omoare dintr-o poziţie care să poată sugera sinuciderea. Cu 
siguranţă, nu i-ar fi permis niciunuia dintre ruși. Un timp am 
crezut povestea cu Hubbard, poate pentru că am vrut s-o cred. 
Stătea-n picioare, pentru că mi-ai zis că ai o grămadă de bani de 
la Hubbard ca să dispari. Și, dacă Hubbard iubește ceva pe 
lumea asta, iubește banii. Dacă plănuia să-l omoare pe Wayne, 
nu l-ar mai fi plătit. Apoi m-am gândit cât de hotărâtă ești să 
părăsești ţara și am devenit și mai curios. 

— Înţeleg. 

— În noaptea aceea, la piscină, am văzut o altă faţă a ta, și n- 
avea logică. N-a fost ușor să trec peste mândrie, dar când am 
reușit, am început să mă întreb dacă sunt într-adevăr atât de 
atrăgător, încât să determin o văduvă îndurerată să-și arunce 
hainele de pe ea în piscina unui hotel. 

Mă privi cu răceală. 

— Crezi că jucam teatru? Poate încercam să-ţi distrag atenţia, 
ca să nu te mai gândești la Wayne? 

Am ridicat din umeri. 

— Noaptea trecută m-am convins, tu m-ai convins. 

— Eu? Cum? 

— Când ai întrebat despre Amy. Ai zis că las garda jos când 
sunt cu ea și Joe, că este prima dată când mă vezi astfel. M-am 
gândit la asta și mi-am dat seama că s-ar putea să ai dreptate. 
Nu mă văzuseși niciodată cu garda jos și m-am întrebat de ce. 
M-am întrebat de ce mă feream când eram cu tine. Așa am 
început să caut motive. A urmat o listă destul de lungă, lucruri 
pe care le-ai spus și nu aveau sens... Am oftat și am dat din cap, 
apoi mi-am întors privirea spre apa îngheţată. 

— Și ce? întrebă ea. Stătea cu braţele încrucișate la piept și 
cu ochii ațintiţi în pământ. 

— Am văzut asta în ochii tăi, când am plecat din Carolina. 
Când m-ai oprit la hotel și m-ai întrebat dacă aș omori ca să-ți 
protejez fiica. A fost ceva în modul în care vorbeai. Am crezut că 
îl întrebaseși și pe Wayne și te dezamăgise, pentru că el doar 
murise pentru ea. Dar nu era asta. Tu omorâseși pentru ea și 
încercai să-mi spui asta fără cuvinte. Mă testai ca să-ţi dai 
seama dacă mă ridic la nivelul așteptărilor tale. 

Se apropie de mine și își puse mâinile pe brațele mele. 

— lar tu chiar ai făcut-o, ai omorât pentru a o proteja. Ca și 
mine. 


VP - 234 


— Nu, am răspuns, îndepărtându-mă de ea. Mi-ar plăcea să 
pot spune asta, sună mai nobil. Ca să fiu sincer, când l-am văzut 
că îndreaptă arma spre mine, am tras ca să-mi salvez viaţa. Nu 
m-am gândit nici la tine, nici la fiica ta. A fost doar instinctul de 
conservare. 

O porni pe mal, iar eu am urmat-o. 

— Spune-mi cum s-a întâmplat. 

— Nu am plănuit nimic. Nu-ţi cer să mă crezi, dar așa a fost. 
Eram îngrozită, Lincoln. Fugeam, trebuia să ne părăsim casa la 
miezul nopţii, pentru că cineva încerca să ne omoare. Betsy era 
în mașina închiriată, iar eu am intrat în casă cu Wayne. Mi-a 
arătat sufrageria și mi-a zis să mă uit în jur pentru ultima dată. 
Când a zis asta, mi-a trecut frica și m-a cuprins furia. N-o s-o 
mai văd niciodată. Casa mea. Se cutremură amintindu-și. Apoi 
mi-a pus arma în mână. A zis că vrea să o am în mașină, în caz 
că se întâmplă ceva. S-ar putea să-mi trebuiască, s-o protejez 
pe Betsy. Asta urma să fie viața mea, Lincoln - o viaţă în care 
soțul meu îmi pune arma în mână la miezul nopţii pentru a-mi 
proteja fiica. Și asta pentru că fusese atât de lacom. Trăisem o 
viață fericită, habar n-aveam de nimic, iar el ne pusese în 
pericol. Îmi pusese fetiţa în pericol. 

Mă privi. 

— Mi-a arătat cum să trag piedica, apoi mi-a pus arma în 
mână. Eu i-am dus-o la tâmplă și l-am împușcat. 

Un timp, nu se mai auzi decât șuieratul vântului printre porni 
și zgomotul gheții care crăpa. Soarele se ascunsese după nori, 
dar era destul de cald încât să se topească gheaţa. Trecură 
câteva minute fără să scot o vorbă. M-am întors și m-am 
îndreptat spre mașină. 

Julie mă urmă. 

— N-ai de gând să mă dai pe mâna poliţiei, sper! 

M-am oprit și am privit-o. 

— Nu lucrez pentru poliţie, Julie. Am fost angajat de socrul tău 
să aflu ce s-a întâmplat cu fiul lui. O să mă duc la el și o să-i 
spun. 

Am urcat în mașină și am pornit motorul. De pe bancheta din 
spate Betsy îmi zâmbi. 

— Mașina ta e înaltă, zise ea. Mami a trebuit să mă ridice. 

— Așa îmi plac, înalte, am zis. Vrei să conduci? Când am 
întrebat asta, mi s-a frânt vocea și am tăcut. Julie se urcă lângă 


VP - 235 


mine și își puse centura de siguranţă. În drum spre oraș n-am 
scos un cuvânt. Julie și Betsy vorbeau. Eu conduceam. 

Le-am dus la Marriott. Am parcat și am ajutat-o pe Betsy să 
coboare. M-a prins de gât când am pus-o pe trotuar și mi-a spus 
că o să ne vedem dimineața. 

l-am raspuns că abia aştept. 

— Încă îmi datorezi o îngheţată, zise ea. 

Julie cobori lângă mine. O privirăm pe Betsy mergând. 

— O să fie sănătoasă și fericită, zise ea. O să-i spun că Wayne 
a murit, dar asta când o să fim departe, în siguranţă. Voi avea 
grijă să crească așa cum trebuie, fericită, nu în pericol sau în 
umbra publicităţii. 

— O să-i spui vreodată adevărul? O să-i spui ce-ai făcut? 

— Nu știu. 

— Mami, vino, o strigă Betsy de lângă ușa hotelului. Julie se 
întoarse spre mine. 

— Te duci la poliție? 

— Ti-am mai spus. Mă duc la John. 

Mă privi în ochi, căutând un alt răspuns, apoi dădu din cap. 

— Bine, Lincoln. Se aplecă și mă sărută ușor pe obraz, 
ţinându-și faţa lipită de a mea câteva clipe. Îţi datorez viaţa mea 
și cea a fiicei mele. Poţi să mă urăști acum. Ai dreptul. Dar vreau 
să știi că îţi sunt recunoscătoare. 

Se întoarse și plecă, cu câte o valiză în fiecare mână. Betsy 
deschise ușa și intrară amândouă. M-am urcat în camionetă și 
am plecat spre John Weston. 


VP - 236 


27. 


Era întuneric, dar când am bătut la ușă, mi-a deschis imediat. 
Era în pijama și în halat, și părea epuizat. 

— Intră, spuse el, pășind într-o parte ca să-mi facă loc. 

— Îmi pare rău că te deranjez la ora asta. 

— Fiule, să nu-ţi mai ceri vreodată scuze de la mine, pentru 
nimic. Poţi să vii aici la două dimineaţa în fiecare zi, n-o să mă 
plâng. Îţi datorez mai mult decât o să-ţi pot plăti vreodată. 

Am intrat în cameră și ne-am așezat. Fumul de ţigară era mai 
gros ca altă dată. A mai aprins una și am așteptat să tragă 
câteva fumuri. 

— Te macină ceva, zise el. Și ai venit să te eliberezi. Să aud. 

— Ştii că pleacă. 

— Da, fiule, știu. Și, oricât de mult mi-aș dori să rămână, îi voi 
respecta decizia. Se gândește, în primul rând, la binele copilului. 
Cred asta din tot sufletul. 

— Și eu. 

Aprinse lumina, dar camera rămase tot întunecoasă. Fumul de 
țigară atârna greu în aer și era destul de cald ca să transpir. 
Stinse ţigara și mă invită să vorbesc. 

— M-ai angajat să aflu ce s-a întâmplat cu familia ta. 

— Da. Și ai făcut asta. 

Am dat din cap. 

— Ti-am spus ce s-a întâmplat cu nora și nepoata ta. Dar nu și 
cu fiul tău. 

El aşteptă, dar n-am mai putut să continui. Uneori, nu știi cu 
ce să începi. 

— Fiule, sunt bătrân și obosit. Spune ce-ai de spus. 

l-am spus totul: de la motivele iniţiale pentru care o 
suspectasem, până la ultima discuţie cu Julie. l-am mai spus că 
nu m-am dus la poliție. Când am terminat, a rămas o vreme 
tăcut. 

— Urăsc să aud asta, zise el în cele din urmă. Dar nu pot să o 
blamez. Știu că nici Wayne nu o blamează, oriunde ar fi. Wayne 
și-a pierdut familia. Și-a pierdut loialitatea, onoarea. Vocea îi era 
răgușită, gravă. 


VP - 237 


— Trebuia să anunţăm poliţia, am spus. Asta trebuie să 
facem. 

— Pentru cine lucrezi, domnule Perry? 

L-am privit. 

— Pentru tine. 

— Atunci cred că eu ar trebui să dau acest telefon, nu? 

L-am aprobat înclinând capul. 

— Este o infracţiune. A omorât un om. Nu o pot lăsa să plece. 

Suflă fumul spre mine. 

— Ai petrecut ceva timp cu nepoata mea, nu? 

— Da, domnule. 

— Ce crezi despre ea? 

— E o fetiță uimitoare. Deșteaptă, amuzantă și politicoasă. E 
un copil deosebit. 

— Aici ai dreptate. Își drese vocea, apoi stinse ţigara. Sunt 
bătrân și bolnav. Nu mai am mult de trăit. In afară de Julie, 
Betsy nu mai are pe nimeni. Poţi să-mi spui cine o să o crească, 
dacă mama ei intră la închisoare? 

Am ridicat din umeri. 

— Părinţii adoptivi, bănuiesc. Va fi în grija statului. 

— Exact. Acum, uită-te în ochii mei, băiete. 

Am ridicat capul și l-am privit. 

— Ești angajatul meu. O să te rog ceva și mă aștept să-mi 
respecţi rugămintea. 

— Bine. 

— la-ţi noaptea asta liber. Du-te acasă și dormi. Dimineaţă, fă 
ce îţi dictează inima și mintea. 

l-am promis că așa voi face, apoi m-am ridicat și m-am 
îndreptat spre ușă. La jumătatea drumului, mă opri. 

— Domnule Perry? 

M-am întors. 

— Da, domnule? 

— Te-am angajat ca să afli adevărul. Nu ţi-am cerut să-mi vii 
cu dulcegării ieftine. Am vrut adevărul și asta mi-ai oferit. li 
mulțumesc. 

— Cu plăcere. 

Am vrut să-l întreb dacă se simte mai puţin singur decât 
înainte, dar nu am făcut-o. Am ieșit și am închis încet ușa în 
urma mea. Îi oferisem adevărul. Suna ca o îndatorire nobilă și ar 


VP - 238 


fi trebuit să fiu mândru de mine. Dar nu eram. Uneori, adevărul 
nu este plăcut. 

M-am oprit la un restaurant în North Olmsted și am ales ceva 
la întâmplare. Apoi am hotărât că n-are sens să pretind că în 
viață totul este normal. După ce am mâncat, m-am întors acasă, 
m-am schimbat și m-am dus la sală. Din fericire Grace plecase. 
M-am bucurat pentru că n-aveam chef de amabilităţi. Mă durea 
capul de-mi plesnea, de la bătaia administrată de Krashakov, 
dar n-am luat niciun calmant. Aproape că mă bucuram de 
durere. Am lucrat furios. Trecuseră ceva zile de când o făcusem 
ultima dată și mușchii mei aveau nevoie de exercițiu. Durerea 
de cap deveni mai intensă, ca și efortul meu, pe când încercam 
să mă curăţ prin oboseală, sudoare și durere. Am continuat să 
lucrez aproape două ore, până când trupul meu a cedat. M-am 
întors în apartament. 

Abia ieșisem de la duș, când am auzit telefonul. 

— Unde este, domnule Perry? mă întrebă Laura Winters. 

— Unde este cine? 

— Julie Weston. Spune-mi că e cu tine. 

— Nu. Le-am lăsat la hotelul Marriott, în urmă cu câteva ore. 

— Rahat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A dispărut, asta s-a întâmplat. Erau supravegheate, dar a 
scăpat. A dus fetița la bazin și apoi au luat liftul ca să urce în 
cameră. Poliţiștii l-au așteptat pe celălalt, ca să nu sperie fetiţa. 
De-atunci nu le-au mai văzut. 

Ha! Wayne Weston ar fi fost mândru de ea. 

— Încercaţi la John Weston acasă. 

— Am trimis pe cineva acolo, dar se pare că și el a dispărut. 
Ceva mai devreme, în seara asta, vecinii l-au văzut punând 
două valize în mașină și plecând. 

Asta da surpriză. 

— A premeditat asta, nu? zise Winters. Prietena ta mi-a spus 
că Julie Weston plănuia să plece, deoarece nu avea încredere că 
poliția poate s-o protejeze. 

— Am auzit-o și eu spunând asta, dar nu a menţionat 
niciodată vreun plan. Și nu minţeam. 

— Ştiam că o să plece! Ar fi cazul să le găsim. 

— Ai povestea ei, am spus. E de-ajuns. 


VP - 239 


— Eu hotărăsc ce anume e de-ajuns, Perry. Și, indiferent că le 
găsim sau nu, vreau să fii mâine-dimineaţă la mine în birou. 
Sunt câțiva polițiști care abia așteaptă să-ţi vorbească despre un 
șir lung de crime. 

— Voi fi acolo. 

M-am așezat pe jos, cu luminile stinse. Julie plecase. l-ar fi fost 
mai ușor să fugă înainte de a se afla în custodia poliţiei. Probabil 
că voise să mă scutească de alte belele cu oficialităţile. Frumos. 
Acum era vina lor că dispăruse, nu a mea. Aș fi putut s-o 
împiedic, dacă aș fi sunat mai devreme la poliţie, dar John 
Weston mă rugase să nu fac asta. Bătrânul nu-mi spusese că o 
să plece cu ele. 

L-am sunat pe Joe și i-am povestit totul. N-a fost surprins, nici 
de dispariţia Juliei, nici de hotărârea lui John de a nu anunţa 
poliţia și de a pleca cu ele. S-a mirat însă când a auzit că Julie își 
omorâse soțul, dar n-a fost șocat. E greu să șochezi un poliţist 
bătrân. 

— Ești bine? m-a întrebat. 

— Da. 

Făcu o pauză, după care spuse: 

— Dormi puţin, LP. Meriţi. 

— Ne vedem mâine, Joe. 

Pe la unu noaptea, veni și Amy, fără să sune, însă nu m-a 
deranjat. Nu dormeam, iar ea știa asta. Ne-am așezat pe 
canapea și i-am spus ce știam. l-am spus tot, de la Thor și 
Krashakov până la discuţia mea cu Julie și rugămintea lui John 
Weston de a mă gândi o noapte. 

— Mamă! i-a omorât fiul, și pleacă cu ea. 

— l-a permis lui Betsy să-și păstreze mama. 

— Oricum, nu mai are mult de stat cu ele. Între șase luni și un 
an, nu? 

— Despre ce vorbești? 

— John Weston e pe moarte, Lincoln. N-ai știut? Mi-a zis Julie 
când i-a luat interviul. Cancer la plămâni în fază terminală. 

N-am știut ce să spun. Existau multe despre care nu știam ce 
să spun. 

— Ce se va întâmpla cu Hubbard și cu Cody? Întrebă Amy. 

— L-au dat în judecată pe Hubbard. Cred că cei de la FBI se 
vor ocupa de Cody. Va fi dificil să demonstreze exact cât știa și 
cât a influențat investigația și nu vor reuși să țină presa 


VP - 240 


deoparte. Probabil va sfârși completând declaraţii în biroul din 
Des Moines, până prin iunie. 

Dădu din cap. 

— A fost o zi lungă pentru tine, Lincoln. 

— Așa este. Cel mai periculos criminal din oraș mi-a multumit 
pentru cooperare, iar procurorul mă înjură. Se pare că m-am 
descurcat de minune, nu? 

— Destul de bine. Ești în viaţă și ele la fel. 

— Sunt în viaţă. Și departe. Bine că am încasat banii în avans 
de la Weston. 

— Articolul meu apare mâine, spuse ea. Câteva citate 
sugerează că Julie este încă speriată și a vrut să dispară ca să-și 
protejeze fiica. Nimic nu indică faptul că ea și-ar fi omorât soțul. 

— Și nici nu ar trebui. Să lăsăm poliţia să se descurce, Ace. 

Mă privi. 

— Totuși, te sâcâie, nu? Ai fi putut s-o duci la poliție, nu la 
hotel. Ai fi putut spune cuiva ce știi. Dar n-ai făcut-o. 

— Da, mă sâcâie că nu sunt deloc trist. Știu că și-a omorât 
soțul, știu că a fugit, dar nu sunt deloc dezamăgit. Asta voiam, 
de fapt. Nu s-o știu în închisoare. 

— Dara ucis. Și-a omorât soţul. 

— Asta e. 

Amy dădu din cap. 

— Și poţi să te gândești un pic, nu? Poţi analiza situaţia și îi 
poți justifica gestul sau măcar faptul că este în libertate. 

— Da. Dar n-ar trebui să pot. Crima e crimă. Nu e treaba mea 
s-o justific. A luat o viaţă, Amy. John poate trece peste asta, 
pentru că se gândește la nepoata lui, însă cel mai bine pentru 
ea ar fi fost să aibă ambii părinți, nu crezi? 

— Aproape că ai murit pentru ea, știi? 

— Da. 

— De două ori. 

— Da. 

— Regreţi? 

— Nu. 

Am rămas așa, cu ochii pe pereţi. Toate luminile erau stinse, 
și nu voiam să le aprind. Era bine pe întuneric. 

— Ai iubit-o, nu-i așa? întrebă Amy pe un ton blând. 

— Nu. Nu am iubit-o. O cunosc de trei zile, Amy. 

— Bine, n-ai iubit-o, dar poate că ai vrut o șansă. 


VP - 241 


Am ridicat din umeri. 

— S-o ia dracu’. 

Îmi zâmbi. 

— Eşti prea dur ca să suferi? 

— Nu. Prea deștept. 

Mă mângâie ușor pe frunte, atingând cucuiele provocate de 
loviturile lui Krashakov. 

— Oamenii vin și pleacă în viața noastră. Nu ne alegem când 
și cum și nici momentul în care ne părăsesc. Dar învăţăm din 
asta. Așa merg lucrurile. Asta trebuie să faci acum. 

— Profund, am replicat eu. Ar trebui să te faci scriitoare. 

Apăsă pe un cucui, cât să mă doară un pic. 

— lar tu ar trebui să devii un prost. A, dar stai un pic, deja 
ești. 

Am râs, apoi am oftat și mi-am lăsat capul pe spătarul 
canapelei. 

— Fac și eu ce pot. 

— Da, știu că faci. Și nu poţi cere mai mult de la tine însuţi, 
Lincoln. Acum te las să dormi. Va trebui să fii odihnit pentru 
interogatoriu. 

— Va fi un adevărat spectacol. Poliţiştii probabil că vând deja 
biletele. Trebuie să te grăbești dacă vrei să mă vezi. 

Am condus-o la mașină. M-a îmbrățișat cu căldură, înainte de 
a pleca. 

Am urcat și am scos jurnalul lui Betsy Watson din sertarul 
unde-l lăsasem. Am citit din nou ce scrisese, zâmbind la 
greșelile de ortografie; parcă o vedeam și o auzeam. Apoi l-am 
închis și l-am aruncat la gunoi. Prisma în formă de inimioară pe 
care o luasem din camera ei în acea după-amiază era în sertar, 
lângă jurnal. Am vrut s-o arunc, dar m-am răzgândit. Am dus-o 
în sală și am agăţat-o la geam, lângă birou. Când soarele va ieși 
de după perdele, prisma va străluci și poate că Grace o să 
zâmbească. 

Am încuiat biroul și m-am îndreptat spre parcare. Un avion 
zbura zgomotos deasupra capului meu, pregătindu-se de 
aterizare. Aeroportul era doar la câţiva kilometri distanţă. 
Zgomotul puternic mă copleși. M-am uitat spre cer și am urmărit 
cu privirea dârele de fum și luminile de poziție. M-am întrebat de 
unde vine și încotro se îndrepta. M-am întrebat dacă le va duce 
pe Julie și Betsy Weston cine știe unde. In cele din urmă, avionul 


VP - 242 


cobori și dispăru după clădirile înalte. Dâra pe care o lăsase în 
urmă începu să dispară încet până când nu mai rămase nimic, 
decât amintirea sunetului. 

Am urcat și m-am dus la culcare. 


VP - 243 


virtual-project.eu