Lawrence Block — Umbland printre morminte

LAWRENCE BLOCK 
Aa 


f 


tual. -p zofect, eu 


VLT 


“UMBLÂND PRINTRE 
MORMINTE 


LAWRENCE BLOCK 


UMBLÂND PRINTRE 
MORMINTE 


Original: A Walk Among the Tombstones (1992) 


Traducere din engleză de: 
RADU PRICAJAN 


m Să 
a 
© 
e 


virtual-project.eu 


Editura: CRIME SCENE PRESS 
2017 


VP - 


MULȚUNMIRI 


Sunt recunoscător pentru substanţialul ajutor primit din 
partea Writers Room, unde am depus bună parte din munca 
preliminară la această carte, precum și a Ragdale Foundation, 
unde am scris romanul. Mulţumesc, de asemenea, lui George 
Cabanas și lui Eddie Lama, dar și lui Jack Hitt și lui Paul Tough, 
care m-au familiarizat cu Kongii. Și, în cele din urmă, lui Sarah 
Elizabeth Miles, care jură că ar fi în stare să facă orice - chiar 
orice! - ca să-i apară numele într-o carte. 


VP-3 


Puiule, pui mic și rău, 

Nu mai plânge, nu striga! 
Taci odat’, c-acuma, Zău, 
Vine Bonaparte să te ia. 


Puiul meu, el e un zmeu 


'Nalt și negru ca o turlă 
Și-i mănâncă, dragul meu, 
Pe copiii care urlă. 


De-ti aude-a tale larme, 


În galop trecând pe-aici, 
Intre fălci o să te sfarme, 
Bucățele mici, mici, Mici. 


Te va bate tare-tare, 


Nemilos ca un satrap, 
Si te-nghite, n-ai scăpare, 
Cât ai zice hap, hap, hap. 


Cântec de leagăn englez 


VP -4 


Capitolul 1 


În ultima joi din luna martie, cândva între zece treizeci și 
unsprezece dimineaţa, Francine Khoury i-a spus soţului său că 
dă o fugă în oraș, că are ceva de cumpărat. 

— la mașina mea, i-a sugerat el. N-am de mers nicăieri. 

— E prea mare, a zis ea. Ultima dată, parcă aș fi condus un 
vapor. 

— Cum vrei, a spus el. 

Cele două mașini, a lui, un Buick Park Avenue, și a ei, o 
Toyota Camry, împărțeau garajul din spatele casei, o imitație de 
stil Tudor cu stucaturi din lemn situată pe Colonial Road între 
Seventy-eight și Seventy-ninth Street, în porţiunea Bay Ridge 
din Brooklyn. Francine a pornit motorul Toyotei, a dat cu spatele 
din garaj și a mers în marșarier până în stradă. La primul 
semafor pe roșu, a pus în casetofon o casetă cu muzică clasică. 
Beethoven, unul dintre ultimele lui cvartete. Acasă asculta jazz, 
genul preferat al lui Kenan, dar când se afla la volan punea 
muzică de cameră. 

Era o femeie atrăgătoare, unu șaptezeci, 52 kilograme, lată în 
umeri, subțire la mijloc, șolduri bine șlefuite. Păr negru, 
luxuriant și buclat, pieptănat pe spate, care îi lăsa faţa liberă. 
Ochi negri și nas acvilin, gură generoasă, cu buze pline. 

În fotografii, are mereu gura închisă. Am înțeles că avea 
incisivi superiori proeminenți, că dinţii de sus călcau mult peste 
cei de jos și că, din cauza aceasta, nu zâmbea prea des. In 
pozele de la nuntă, deși radiază prin toţi porii, dinţii îi rămân 
nevăzuţi. 

Avea un ten măsliniu, care se bronza repede și în profunzime. 
Soarele verii lăsase urme deja; ea și Kenan petrecuseră ultima 
săptămână din februarie pe plaja din Negril, în Jamaica. S-ar fi 
înnegrit și mai tare, dar Kenan o pusese să se dea cu loţiune de 
protecţie și îi limitase orele de expunere la soare. „Nu te 
avantajează”, îi spusese. „Pielea prea bronzată nu e 
atrăgătoare. Un bob de strugure care stă prea mult la soare se 
transformă în stafidă”. Și ce era așa atrăgător la boabele de 
strugure, voise ea să știe. Sunt ferme și zemoase, îi spusese el. 


VP-5 


După ce a parcurs o jumătate de cvartal, cam pe când era la 
colțul lui Seventy-eight cu Colonial, cineva a pornit motorul unei 
dube albastre. A mai lăsat-o să prindă avans o jumătate de 
cvartal, după care a tras de la bordură și a pornit după ea. 

La Bay Ridge Avenue, ea a făcut dreapta, apoi iar stânga, pe 
Fourth Avenue, pe direcția nord. Când a ajuns la D'Agostino, la 
colțul Sixty-third Street, a încetinit și a manevrat Camry-ul într- 
un loc de parcare aflat o jumătate de stradă mai încolo. 

Duba albastră a trecut pe lângă Camry, a dat ocol cvartalului 
și a parcat lângă un hidrant fix în fața supermagazinului. 

e 

Când Francine Khoury pleca de acasă, eu încă îmi luam micul 
dejun. 

Stătusem treaz până târziu. Luasem cina cu Elaine la unul 
dintre restaurantele indiene de pe East Sixth Street, apoi ne 
duseserăm să vedem o nouă montare a piesei Mother Courage 
la Public Theater de pe Lafayette. Nu aveam locuri grozave, aşa 
că ne-a fost greu să auzim toate replicile. Am fi vrut să plecăm 
la antract, dar unul dintre actori era iubitul unei vecine de-ale lui 
Elaine și voiam să mergem în culise la final, să-i spunem că a 
jucat fenomenal. Am ajuns să bem cu el la un bar de după colț. 
Dintr-un motiv care îmi scapă, localul era pur și simplu ticsit. 

— M-am simţit super, i-am spus când am ieșit la aer. Trei ore 
nu am auzit o iotă din ce a spus pe scenă, iar în ultima oră nu l- 
am auzit deși era în fața mea. Sunt curios dacă totuși are voce. 

— Piesa n-a ţinut trei ore, a spus ea. Mai degrabă două 
jumate. 

— Mie mi s-au părut trei. 

— Mie cinci, a zis ea. Hai acasă. 

Ne-am dus la ea. A făcut cafea pentru mine și o cană de ceai 
pentru ea și ne-am uitat la CNN o jumătate de oră, iar în timpul 
reclamelor am stat la povești. Apoi ne-am dus la culcare. După 
cam o oră, m-am ridicat și m-am îmbrăcat pe întuneric. Dădeam 
să ies din dormitor, când ea m-a întrebat unde plec. 

— Scuze, am zis. Nu voiam să te trezesc. 

— Nu face nimic. Nu ai somn? 

— Se pare că nu. Sunt încordat. Nu știu de ce. 

— Du-te să citeşti ceva în living. Sau deschide televizorul, nu 
mă deranjează. 


VP-6 


— Nu, am răspuns. Sunt prea agitat. S-ar putea să mă calmez 
dacă fac o plimbare prin oraș. 

Apartamentul lui Elaine este pe Fifty-first între First și Second. 
Hotelul meu, Northwestern, este pe Fifty-seventh între Eighth și 
Ninth. Afară era suficient de rece încât să mă gândesc prima 
dată să iau un taxi, dar după ce am mers pe jos un cvartal, n-am 
mai simţit frigul. 

Când așteptam să se schimbe un semafor, am zărit 
întâmplător luna printre două clădiri înalte. Era aproape plină, 
dar asta nu mă mira. Noaptea însăși avea ceva de lună plină, 
punea sângele în mișcare. Aveam chef să fac ceva și nu știam 
ce. 

Dacă Mick Ballou ar fi fost în oraș, m-aș fi putut duce să-l caut 
la birtul lui. Dar era plecat din ţară, iar un birt, de orice fel, nu 
era bun pentru mine, așa fără astâmpăr cum mă simțeam. M- 
am dus acasă și am luat o carte și, cândva în jurul orei patru, 
am stins lumina și am adormit. 

La zece, eram după colţ, la Flame. Am luat un mic-dejun 
frugal și am citit un ziar, dând mai mult atenţie știrilor despre 
fărădelegile locale și paginilor sportive. La nivel global ne aflam 
între crize, așa că nu mă prea interesa imaginea de ansamblu. E 
nevoie ca lucrurile s-o ia serios razna ca să mă intereseze 
problemele naţionale și internaţionale. În rest, acestea mi se par 
prea îndepărtate și mintea mea refuză să le ia în seamă. 

Și, Doamne, chiar aveam timp pentru toate știrile, plus mica 
publicitate și anunţurile de angajare. Cu o săptămână înainte 
prestasem trei zile de muncă la Reliable, o mare agenție de 
detectivi cu birouri în Flatiron Building, dar de atunci nu mai 
avuseseră nimic pentru mine și trecuseră ani buni de când nu 
mai lucrasem pe cont propriu. Stăteam destul de bine cu banii 
ca să nu fiu nevoit să muncesc, dar nu m-aș fi codit dacă aș fi 
primit ceva de făcut. Sentimentul de neastâmpăr din noaptea 
anterioară nu trecuse odată cu ivirea zorilor, încă nu-mi dădea 
pace, era ca o ușoară febră a sângelui, o mâncărime adânc sub 
piele, unde nu te poţi scărpina. 

a 

Francine Khoury a stat o jumătate de oră la D'Agostino, 
ocupată să umple coşul de cumpărături. A plătit cu banii jos. Un 
angajat tinerel i-a pus cele trei pungi în cărucior și a însoțit-o 
afară din magazin, până la locul unde-și lăsase mașina. 


VP -7 


Duba albastră încă era parcată lângă hidrant. Ușile din spate 
erau deschise și din ea coborâseră doi bărbaţi, care acum 
stăteau pe trotuar, aparent analizând ce scria pe o foaie prinsă 
pe mapa cu clemă aflată în mâna unuia dintre ei. Când Francine 
a trecut pe lângă ei, însoțită de angajatul magazinului, bărbaţii 
au măsurat-o din priviri. Pe când ea deschidea portbagajul 
Camry-ului, ei urcaseră înapoi în mașină și închiseseră ușile. 

Tânărul i-a pus pungile în portbagaj. Francine i-a dat doi 
dolari, adică dublu faţă de cât îi dădeau cei mai mulți, ce să mai 
vorbim despre surprinzător de marele procent al celor care nu 
lăsau niciun bacșiș. Kenan o învățase să dea bacșișuri grase; nu 
exagerate, ci generoase. „Ne permitem oricând să fim 
generoși”, îi spusese el. 

Tânărul a dus căruciorul înapoi la magazin. Francine a urcat la 
volan, a pornit motorul și a luat-o spre nord pe Forth Avenue. 

Duba albastră s-a ţinut după ea la distanţă de o jumătate de 
cvartal. 

Nu cunosc exact ruta pe care urmat-o Francine de la 
D'Agostino până la magazinul cu bunuri de import de pe Atlantic 
Avenue. Ar fi putut să rămână pe Fourth Avenue până la 
Altantic, ar fi putut să intre în South Brooklyn pe drumul expres 
Gowanus. Nu ai de unde să știi, plus că nici nu are importanţă. 
În orice caz, ideea e că a ajuns la locul unde Atlantic Avenue se 
intersectează cu Clinton Street. Acolo, pe colţul sud-vestic, este 
un restaurant sirian numit Alep și lângă el, pe Atlantic, este o 
piaţă alimentară, de fapt un magazin mare de delicatese numit 
The Arabian Gourmet (Francine nu-i spunea așa niciodată; ca 
majoritatea clienţilor, spunea că se duce la Ayoub, după numele 
fostului proprietar, care vânduse afacerea și se mutase în San 
Diego cu zece ani în urmă). 

Francine a parcat într-un loc cu taxă pe partea de nord a 
Atlantic Avenue, oarecum vizavi de The Arabian Gourmet. S-a 
dus pe jos la colţ, a așteptat să se schimbe semaforul, a 
traversat strada. Când ea intra în magazinul alimentar, duba 
albastră era parcată în zona de deservire din fața restaurantului 
Alep, imediat lângă The Arabian Gourmet. 

Nu a stat mult în magazin. A cumpărat doar câteva lucruri și 
n-a avut nevoie de ajutor să le transporte. A ieșit de acolo la 
aproximativ 12:20. Purta o haină din păr de cămilă peste niște 
pantaloni largi gri-cărbune și două pulovere, un cardigan bej 


VP-8 


croșetat din fir gros peste o helancă ciocolatie. Avea poșeta pe 
umăr și într-o mână ducea punga de plastic cu cumpărături, iar 
în cealaltă avea cheile de la mașină. 

Ușile din spate ale dubei erau deschise și cei doi bărbați care 
coborâseră pe acolo înainte erau iarăși pe trotuar. Când 
Francine a părăsit magazinul, aceștia s-au apropiat de ea, din 
ambele părţi. În același timp, un al treilea bărbat, șoferul, a 
pornit motorul. 

Unul dintre bărbaţi a spus: 

— Doamna Khoury? 

Ea s-a întors și el și-a deschis și închis portmoneul dintr-o 
mișcare iute, doar cât ea să vadă insigna scânteind, sau poate 
nici măcar asta. Al doilea bărbat a spus: 

— Trebuie să veniţi cu noi. 

— Cine sunteţi? a întrebat ea. Despre ce e vorba, ce vreţi? 

Au apucat-o fiecare de un braţ. Inainte ca ea să își dea seama 
ce se întâmplă, bărbaţii au grăbit-o pe trotuar și au urcat-o în 
spatele dubei. În câteva secunde erau înăuntru cu ea și ușile 
erau închise iar mașina se desprindea de la bordură, înscriindu- 
se în trafic. 

Deși era în toiul zilei și deși răpirea a avut loc pe o arteră 
comercială aglomerată, aproape nimeni nu s-a aflat într-o 
poziţie bună pentru a vedea cele întâmplare, iar puţinele 
persoane care au fost, totuși, martore habar n-au avut la ce 
anume asistau. Totul trebuie să se fi petrecut foarte repede. 

Dacă Francine a fi făcut un pas în spate și ar fi strigat când ei 
s-au apropiat de ea... 

Dar n-a făcut-o. Înainte să poată face ceva, era deja în 
mașină, cu ușile închise. Poate că a strigat atunci sau poate că 
s-a zbătut - ori măcar a încercat. Însă era, deja, prea târziu. 

(J 

Ştiu precis unde eram când femeia a fost răpită. M-am dus la 
ședința de prânz a grupului Fireside, care în timpul săptămânii 
se reunește între 12:30 și 1:30 la Y pe West Sixty-third Street. 
Am ajuns acolo devreme, aşa că aproape sigur stăteam pe 
scaun cu o ceașcă de cafea în mână când cei doi au înșfăcat-o 
pe Francine de pe trotuar și au tras-o pe ușile din spate ale 
dubei lor. 

Nu îmi amintesc nimic clar de la ședință. Merg deja de mai 
mulţi ani la ședințele Alcoolicilor Anonimi, într-un ritm 


VP-9 


surprinzător de susţinut. Nu mai merg chiar la atâtea ca la 
început, dar tot ajung la o medie de să zicem, cinci pe 
săptămână. Intâlnirea aceasta trebuie să fi respectat formatul 
obișnuit al grupului, un vorbitor care își spune povestea vreme 
de cincisprezece sau douăzeci de minute și restul orei rămânând 
pentru discuţii generale. Nu cred că am luat cuvântul în cursul 
discuţiilor. Mi-aș aminti, dacă ar fi așa. Sunt sigur că s-au spus 
lucruri interesante și amuzante. Așa este mereu, însă nu-mi 
aduc aminte nimic în mod special. 

Când s-a terminat, m-am dus undeva să iau prânzul, iar după 
aceea am sunat-o pe Elaine. Mi-a răspuns robotul, ceea ce 
însemna fie că ieșise, fie că avea companie. Elaine este damă 
de companie, deci ea cu asta se ocupă. 

Am cunoscut-o pe Elaine acum vreo două vieţi, pe când eram 
polițist și beam de stingeam. Aveam în buzunar o insignă nou- 
nouţă și acasă, în Long Island, mă așteptau soţia și cei doi fii. 
Timp de vreo doi ani am avut o aventură care ne-a prins foarte 
bine amândurora. Eram prietenul ei din forțele de ordine, o 
ajutam să scape de neplăceri, iar într-un rând mă chemase să îi 
iau din pat clientul mort și să-l duc pe o alee în districtul 
financiar. Era o amantă de vis: frumoasă, deșteaptă, amuzantă, 
cu simţ de răspundere și, una peste alta, înţelegătoare și fără 
mofturi cum numai o curvă poate fi. Cine își poate dori mai 
mult? 

După ce mi-am abandonat casă, familia și serviciul, am cam 
pierdut contactul cu Elaine. Apoi, a apărut un monstru din 
trecutul nostru comun ca să ne amenințe pe amândoi, așa că 
împrejurările ne-au mijlocit reîntâlnirea. Și, ce să vezi, am rămas 
nedespărțiți. 

Ea avea apartamentul ei și eu aveam camera mea de hotel. 
Ne vedeam două sau trei sau patru seri pe săptămână. In 
general, acele seri se încheiau la apartamentul ei și, de cele mai 
multe ori, rămâneam acolo până dimineaţa. Uneori plecam din 
oraș împreună o săptămână sau un weekend. In zilele când nu 
ne vedeam, aproape întotdeauna vorbeam la telefon, uneori nu 
numai o dată. 

Deși nu făcuserăm vreun legământ de fidelitate, în linii mari 
ne comportam ca și când l-am fi făcut. Eu nu mă vedeam cu 
altcineva și nici ea - cu excepţia inevitabilă a clienţilor. Periodic, 
se prezenta la o cameră de hotel sau venea cineva la ea acasă. 


VP - 10 


Chestia asta, în zorii relaţiei noastre, nu mă deranja niciodată - 
sincer să fiu, chiar mă atrăsese într-un fel - motiv pentru care 
nu înțelegeam de ce m-ar fi deranjat acum. 

Dacă m-ar fi deranjat cu adevărat, îi puteam cere oricând să 
renunţe. Făcuse bani frumoși de-a lungul anilor și pe cei mai 
mulți îi economisise, investindu-i în imobiliare aducătoare de 
venit. Își permitea să iasă din branșă fără a fi nevoită să își 
schimbe stilul de viaţă. 

Ceva mă împiedica să îi cer asta. Presupun că nu îmi surâdea 
ideea de a recunoaște faţă de noi că mă deranja. Plus că îmi 
surâdea la fel de puţin ideea de a face ceva care să schimbe în 
vreun fel elementele relaţiei noastre. Dacă nu scârţâia, n-avea 
rost să mă bag la reparații. 

Numai că lucrurile se schimbă. Nu se poate altfel. Dacă nu 
altceva, le modifică simplul fapt al neschimbării lor. 

Ne feream de cuvântul cu „i”, cu toate că iubire simțeam, 
categoric, pentru ea - și ea, pentru mine. Evitam să discutăm 
eventualitatea căsătoriei, sau a locuitului împreună, deși știu că 
m-am gândit la asta și nu mă îndoiam că se gândise și ea. Insă 
nu vorbeam despre asta. Era un subiect interzis, exceptând 
dăţile când nu vorbeam despre iubire sau despre ocupaţia ei 
profesională. 

Mai devreme sau mai târziu, urma să ne gândim și la aceste 
lucruri și să le discutăm și, poate, chiar să le rezolvăm. Între 
timp, ne ocupam de viaţă de la o zi la alta, adică așa cum 
fusesem învăţat că se face încă de când încetasem să beau 
whisky mai repede decât reușea distileria să-l producă. După 
cum a spus cineva odată, poate e mai bine să iei totul de la o zi 
la alta. În definitiv, așa îţi și sunt oferite lucrurile. 

La patru fără un sfert, în aceeași după-amiază de joi, la 
reședința Khoury de pe Colonial Road a sunat telefonul. Când 
Kenan Khoury a răspuns, o voce masculină a spus: 

— Salut, Khoury! Nu s-a mai întors, așa-i? 

— Cine sunteți? 

— Asta nu-i treaba ta, futu-i. O avem pe nevastă-ta, arab 
împuţit. O vrei înapoi sau nu? 

— Unde este? Vreau să vorbesc cu ea. 

— Du-te dracu' de bou, Khoury, a zis omul și a întrerupt 
legătura. 


VP -11 


Khoury a rămas blocat o clipă, strigând „alo” în receptorul 
mort și încercând să-și dea seama ce să facă mai departe. A dat 
fuga afară, s-a dus la garaj, s-a convins că Buick-ul lui era acolo, 
iar Camry-ul ei, nu. A străbătut toată aleea în fugă, până la 
stradă; s-a uitat în ambele direcţii, s-a întors în casă și a luat 
telefonul. A ascultat ţiuitul tonului și s-a gândit pe cine să sune. 

— lisuse Hristoase, a spus cu voce tare. 

A pus telefonul jos și a ţipat: 

— Francey! 

A dat fuga la etaj și a intrat valvârtej în dormitor, strigându-i 
numele. Sigur că nu era acolo, dar nu se putea abţine, trebuia 
să verifice în toate camerele. Casa era mare și el a intrat și a 
ieșit în grabă din fiecare cameră, strigând-o, deopotrivă 
spectator și participant la propria sa panică. Intr-un final, a ajuns 
înapoi în living și a observat că lăsase receptorul scos din furcă. 
Genial. Dacă încercau să dea de el, nu aveau cum. A închis 
telefonul și l-a îndemnat să sune și, aproape imediat, exact asta 
a făcut. 

De data aceasta era vocea altui bărbat, mai calmă, mai 
cultivată. A spus: 

— Domnule Khoury, am încercat să vă sun și era ocupat. Cu 
cine vorbeaţi? 

— Cu nimeni. Era receptorul scos din furcă. 

— Sper că nu aţi sunat la poliţie. 

— N-am sunat pe nimeni, a spus Khoury. Am făcut o greșeală, 
mi s-a părut că am închis telefonul, dar l-am pus de fapt lângă 
aparat. Unde e soţia mea? Daţi-mi-o să vorbesc cu ea. 

— Nu trebuia să lăsaţi receptorul scos din furcă. Și nu ar 
trebui să sunați pe nimeni. 

— N-am sunat. 

— Cu siguranţă, nu la poliţie. 

— Ce vreţi? 

— Vreau să vă ajut să vă recuperaţi soţia. Asta dacă o vreți 
înapoi. O vreţi? 

— lisuse, ce tot vor... 

— Răspundeţi la întrebare, domnule Khoury. 

— Da, o vreau înapoi. Sigur că o vreau înapoi. 

— Și eu vreau să vă ajut. Țineţi linia liberă, domnule Khoury. 
O să vă sun. 

— Alo? a spus. Alo? 


VP - 12 


Dar conexiunea se întrerupsese. 

Vreme de zece minute doar s-a plimbat, așteptând să sune 
telefonul. Apoi l-a copleșit un calm de gheaţă și s-a abandonat în 
braţele lui. S-a oprit locului, s-a așezat pe scaunul de lângă 
telefon. Când s-a auzit ţârâitul, a luat receptorul, dar n-a spus 
nimic. 

— Khoury? 

Primul bărbat din nou, necioplitul. 

— Ce vreţi? 

— Ce vreau? Tu ce pizda mă-tii crezi că vrem? 

Nu a răspuns. 

— Bani, a zis omul după o clipă. Vrem bani. 

— Câţi? 

— De când dracu’ pui tu întrebările, cioroi de deșert borât, ia 
zi? 

A așteptat. 

— Un milion de dolari. Cum îţi sună asta, poponarule? 

— E absurd, a spus. Uite, nu pot să vorbesc cu tine. Cere-i 
prietenului tău să mă sune, poate mă înțeleg cu el. 

— Hei, gioarsă puturoasă, ce crezi tu că fa... 

De data aceasta, cel care a întrerupt legătura a fost Khoury. 

e 

| se părea că este o chestiune de control. Încercarea de a 
controla o situaţie ca aceasta te scotea din minţi. Pentru că era 
imposibil. Toate cărţile erau la ei. 

Dar, dacă te dezbărai de nevoia de control, puteai cel puţin să 
nu mai dansezi după muzica lor, să nu te mai bâţăi ca un urs 
dresat la circul bulgăresc. 

S-a dus în bucătărie și și-a făcut o cafea tare și dulce în ibricul 
de alamă cu mâner lung. Așteptând să se răcească, a scos din 
congelator o sticlă de votcă și și-a turnat două degete, pe care 
le-a dat peste cap dintr-o înghiţitură. S-a simţit cuprins pe de-a 
întregul de acel calm de gheaţă. S-a dus cu cafeaua în cealaltă 
cameră și tocmai o termina, când telefonul a sunat din nou. 

Era al doilea bărbat, cel politicos. 

— L-aţi supărat pe prietenul meu, domnule Khoury, a zis. E 
greu de raționat cu el când e supărat. 

— Cred că ar fi mai bine să daţi dumneavoastră telefon de aici 
înainte. 

— Nu pricep cum... 


VP - 13 


— Pentru că așa putem rezolva lucrurile frumos, fără să ne 
încurcăm în detalii, a explicat. Zicea ceva de un milion de dolari. 
Asta iese din discuţie. 

— Nu credeţi că merită atât? 

— Merită oricât, a spus el, dar... 

— Ce greutate are, domnule Khoury? O sută zece, o sută 
douăzeci de livre, undeva pe acolo? 

— Nu... 

— În jur de cincizeci de kilograme, am putea spune. 

Frumos din partea lui. 

— Cincizeci de kilograme la câte douăzeci kilogramul, ei, 
faceţi dumneavoastră socoteala, bine, domnule Khoury? Ajunge 
la un milion, nu? 

— Care e ideea? 

— Ideea e că aţi da un milion de dolari pe ea dacă ar fi o 
marfă, domnule Khoury. Aţi scoate banii ăștia dacă ar fi praf. Nu 
valorează la fel de mult în carne și oase? 

— Nu pot să dau ceea ce nu am. 

— Aveţi destul. 

— Nu am un milion. 

— Cât aveți? 

Avusese timp să îţi gândească răspunsul. 

— Patru sute. 

— Patru sute de mii. 

— Da. 

— E mai puţin de jumătate. 

— Sunt patru sute de mii, a spus el. E mai puţin decât ceva și 
mai mult decât altceva. Doar atât am. 

— Aţi putea face rost de restul. 

— Nu văd cum. Probabil că aș putea face unele promisiuni, aș 
putea cere niște favoruri și aș mai strânge ceva, dar nu așa 
mult. Și ar dura cel puţin câteva zile, probabil spre o săptămână. 

— Presupuneți că ne grăbim? 

— Eu mă grăbesc, a zis. Imi vreau soţia înapoi și vreau ca voi 
să dispăreţi din viaţa mea. Astea două lucruri mă pun pe grabă. 

— Cinci sute de mii. 

Vezi? Putea totuși să controleze unele elemente. 

— Nu, a spus. Nu mă târguiesc aici, nu când e vorba de viaţa 
soției mele. V-am spus suma finală din prima. Patru. 

Pauză, apoi un oftat. 


VP - 14 


— Ei, asta-i. Nu știu de ce mă așteptam să ies în câștig 
târguindu-mă cu unul dintre cei mai buni dintre voi. Voi jucaţi 
jocul ăsta de mulţi ani, așa-i? Sunteţi mai răi ca evreii. 

Nu știa cum să răspundă la asta, așa că a trecut peste. 

— Patru să fie, a zis omul. De cât timp aveţi nevoie ca să-i 
pregătiţi? 

Cincisprezece minute, și-a spus el. 

— De vreo două ore, a zis cu voce tare. 

— Putem face tranzacţia diseară. 

— Bine. 

— Să fiţi pregătit. Nu sunaţi pe nimeni. 

— Pe cine aș putea să sun? 

e 

O jumătate de oră mai târziu, stătea la masa din bucătărie cu 
patru sute de mii de dolari în faţa sa. Avea un seif în beci, un 
Mosler mare și vechi care cântărea peste o tonă. Era încastrat în 
zid, mascat de lambriuri de pin și protejat cu o alarmă antifurt 
pe lângă sistemul propriu de blocare. Toate bancnotele erau de 
o sută, câte cincizeci în fiecare teanc legat cu elastic, optzeci de 
teancuri conţinând fiecare cinci mii de dolari. li numărase și 
aruncase câte trei sau patru teancuri odată într-un coș din 
împletitură de plastic pe care Francine îl folosea la rufe. 

Pentru numele lui Dumnezeu, doar nu era nevoită să spele 
hainele cu mâna ei! Putea plăti câte ajutoare avea nevoie, îi 
spusese asta de nenumărate ori. Dar ei îi făcea plăcere, era de 
modă veche, îi plăcea să gătească și să deretice și să ţină casa. 

A ridicat receptorul, l-a întins la distanţă de un braţ, după care 
l-a pus înapoi în furcă. Nu sunaţi pe nimeni, îi spusese bărbatul. 
Pe cine aș putea să spun? întrebase el. 

Cine îi făcuse asta? Cine-l păcălise și-i furase soţia de sub 
nas? Cine să facă una ca asta? 

Ei, poate că mulți oameni. Poate că oricine ar fi făcut-o, dacă 
ar fi crezut că poate scăpa basma curată. 

A ridicat iarăși telefonul. Era curat, neascultat. Din câte știa, 
nu avea microfoane nicăieri în casă. Avea două dispozitive, 
ambele de ultimă generaţie, chipurile, și așa trebuia să fie, la 
cât costaseră. Unul era un sistem de alertă pentru ascultarea 
telefonului montat chiar pe firul telefonic. Depista orice 
schimbare de voltaj, rezistenţă sau sarcină de oriunde de pe fir. 
Celălalt era un TrackLock, scana automat întregul spectru radio 


VP -15 


căutând microfoane ascunse. Cinci-șase mii scosese din buzunar 
pentru cele două unităţi, ca așa ceva, dar investiţia merita dacă 
reușea să aibă convorbiri cu adevărat particulare. 

Era aproape păcat că în ultimele două ore polițiștii nu îi 
ascultaseră telefonul. Agenţi care să dea de urma apelantului, 
să îi prindă pe răpitori, să i-o înapoieze pe Francey... 

Nu, numai de asta nu avea nevoie. Gaborii erau în stare să 
dea serios cu oiștea în gard. Avea banii. Urma să îi predea și 
atunci fie o primea înapoi, fie nu. Lucruri pe care le poţi controla 
și lucruri pe care nu le poţi - predatul banilor îl putea controla, 
putea controla într-o anumită măsură și cum evoluau lucrurile în 
sensul acesta, dar nu putea controla ce se întâmpla după aceea. 

Nu sunati pe nimeni. 

Pe cine aș putea să sun? 

A mai luat o dată receptorul și a format un număr pe care nu 
trebuia să-l caute în agendă. Fratele lui i-a răspuns la al treilea 
țârâit. 

A spus: 

— Petey, am nevoie de tine aici. Sari într-un taxi, îţi dau eu 
banii, dar treci aici imediat, mă auzi? 

O pauză. Apoi: 

— Dragule, știi că aș face orice pentru tine... 

— Doar urcă-te într-un taxi, omule! 

— ... dar nu mă pot amesteca în treburile tale. Pur și simplu 
nu pot, dragule. 

— Nu e chestiune de afaceri. 

— Dar ce este? 

— Este Francine. 

— lisuse, ce s-a întâmplat? Lasă, îmi spui când ajung. Eşti 
acasă, da? 

— Da, sunt acasă. 

— Caut un taxi. Vin imediat. 

e 

În timp ce Peter Khoury căuta un taximetrist dispus să îl ducă 
la casa fratelui său din Brooklyn, eu priveam cum un grup de 
reporteri discutau la ESPN eventualitatea plafonării salariilor 
jucătorilor. Sunetul telefonului nu m-a scos din pepeni. Era Mick 
Ballou, mă suna din oraşul Castlebar, din comitatul irlandez 
Mayo. Se auzea extraordinar de limpede; putea la fel de bine să 
mă sune din magazia de la Grogan. 


VP - 16 


— E super aici, a spus. Dacă crezi că în New York irlandezii îs 
duși cu pluta, ar trebui să-i vezi în mediul lor. Tot la două case e 
un pub și nu iese unul pe ușă până la ora de închidere. 

— Și se închide devreme, nu? 

— Mult prea devreme. Dar la hotel sunt obligaţi să servească 
băuturi la orice oră oricărui client. Ei, ăsta e semn de civilizaţie, 
nu crezi? 

— Absolut! 

— Dar fumează toți. Aprind ţigări fără încetare și le oferă și 
altora. La francezi e și mai rău. Când am fost acolo, în vizită la ai 
lui taică-meu, erau șucăriţi pe mine că nu fumez. Cred că 
americanii sunt singurul popor din lume căruia i-a venit mintea 
la cap și s-a lăsat de fumat. 

— Mai găsești, totuși, câţiva fumători și la noi, Mick. 

— Le ţin pumnii, atunci, să-ndure toate călătoriile cu avionul și 
filmele la cinema și toate regulile care interzic fumatul în 
locurile publice. 

Mi-a spus o poveste lungă despre un bărbat și o femeie cu 
care se cunoscuse în urmă cu câteva seri. Era haioasă și am râs 
amândoi, după care m-a întrebat cum sunt și i-am spus că bine. 

— Așa o fi, a spus. 

— Sunt puţin agitat, poate. N-am avut ocupaţie în ultima 
vreme. Și e lună plină. 

— Așa e, a zis. Și aici. 

— Ce întâmplare. 

— Dar deasupra Irlandei e tot timpul plină. Bine că măcar 
plouă mereu, așa nu trebuie să te uiţi tot timpul la ea. Matt, am 
o idee. Urcă-n avion și vino aici. 

— Poftim? 

— Fac pariu că n-ai fost niciodată în Irlanda. 

— N-am ieșit niciodată din ţară, am spus. Stai o clipă, nu-i 
așa, am fost în Canada de vreo două ori și o dată în Mexic, dar... 

— N-ai fost niciodată în Europa? 

— Nu. 

— Ei, pentru numele lui Dumnezeu, atunci urcă în avion și 
treci aici. Adu-o și pe ea, dacă vrei - se referea la Elaine - sau 
vino Singur, nici nu contează. Am vorbit cu Rosenstein și el 
spune că-i mai bine ca o vreme să nu stau în ţară. Promite că 
poate rezolva el treaba, dar că s-a activat nu știu ce forță 
operativă federală și nu vrea să calc pe pământ american până 


VP - 17 


nu îmi dă undă verde. S-ar putea să mai rămân blocat în 
haznaua asta o lună sau mai mult. Ce-i așa comic? 

— Credeam că o să te îndrăgostești de locul ăla, iar acum îi 
spui hazna. 

— Orice loc e o hazna când nu ai prietenii aproape. Haide și 
tu, moșule. Ce spui? 

e 

Peter Khoury a ajuns acasă la fratele său imediat după ce 
Kenan mai purtase o discuție cu răpitorul cel politicos. De data 
aceasta, bărbatul nu mai păruse la fel de politicos, mai ales spre 
sfârșitul conversației, când Khoury încercase să ceară dovada că 
Francine este teafără și nevătămată. Schimbul de replici a sunat 
cam așa: 


KHOURY: Vreau să vorbesc cu soţia mea. 


RĂPITOR: Imposibil. E într-o ascunzătoare. Eu sunt la un 
telefon public. 

KHOURY: De unde să știu că e teafără? 

RĂPITOR: Pentru că am avut toate motivele să ne îngrijim de 
ea. Uite cât valorează pentru noi. 

KHOURY: lisuse, de unde știu că e la voi, până la urmă? 

RĂPITOR: Sunteţi familiarizat cu sânii ei? 

KHOURY: Hă? 

RĂPITOR: Aţi recunoaște unul dintre ei? Asta ar fi cea mai 
simplă metodă. O să-i tai o țâță și o să v-o las în prag, și aşa o 
să puteți fi liniștit. 

KHOURY: lisuse, nu vorbi așa. Nici să nu spui asta. 

RĂPITOR: Atunci haideţi să nu vorbim despre dovezi, bine? 
Trebuie să avem încredere unul în celălalt, domnule Khoury. 
Credeți-mă, în branşa asta încrederea e totul. 


Asta era tot, i-a spus Kenan lui Peter. Trebuia să aibă 
încredere în ei, dar cum să facă asta? Nici nu știa unde erau. 

— Am încercat să mă gândesc pe cine să sun, a spus. Ştii tu, 
oameni din branșă. Cineva care să-mi fie alături, să-mi ţină 
spatele. Cei la care îmi zboară mintea, din câte știu, ar putea fi 
complici. Cum să mă conving de contrariu? Cineva a organizat 
treaba asta. 

— Cum au... 


VP-18 


— Nu știu. Nu știu nimic, știu doar că s-a dus la cumpărături și 
nu a mai venit acasă. A ieșit, a luat mașina și, cinci ore mai 
târziu, a sunat telefonul. 

— Cinci ore? 

— Știu și eu, așa ceva. Petey, n-am habar ce să fac, nu am 
experiență în căcaturi de astea. 

— Dar tu faci înţelegeri tot timpul, dragule. 

— Traficul cu droguri e cu totul altceva. Aranjezi totul astfel ca 
nimeni să nu aibă de suferit, toţi să fie acoperiţi. În cazul ăsta... 

— Și în afacerea cu droguri se lasă cu morți. 

— Așa-i, dar există în general un motiv. Numărul unu, când 
faci trafic cu oameni pe care nu îi știi. Așa ajungi în mormânt. 
Totul arată bine, dar se dovedește a fi o înșelătorie. Numărul 
doi, sau poate că e numărul unu și jumătate, când faci trafic cu 
oameni pe care crezi că îi cunoști, dar te înșeli. Și celălalt lucru, 
indiferent ce număr vrei să îi dai, oamenii dau de bucluc pentru 
că încearcă să fenteze. Încearcă să facă târgul fără bani, se 
gândesc că o scot ei cumva la capăt după aceea. Li se urcă la 
cap, le iese figura, dar apoi vine momentul când li se înfundă. În 
nouă cazuri din zece știi de unde se trage beleaua, oameni care 
consumă din propriul produs și li se întunecă judecata. 

— Sau fac totul ca la carte și atunci șase jamaicani dau ușa de 
perete și îi ciuruiesc pe toți. 

— Da, se întâmplă și asta, a spus Kenan. Și nu-i musai să fie 
jamaicani. Alaltăieri citeam despre laoiștii din San Francisco. În 
fiecare săptămână apare câte un grup etnic nou chitit să îţi 
pună pielea pe băț. 

A clătinat din cap. 

— Chestia e că, atunci când afacerea cu droguri e corectă, 
poți da înapoi oricând ceva ţi se pare dubios. Nu ești obligat să 
faci târgul. Dacă ai banii, îi poţi cheltui în altă parte. Dacă ai 
produsul, îl poţi vinde altcuiva. Te implici în poveste numai cât 
timp e corectă și poţi bate în retragere, îți poţi lua măsuri de 
siguranţă pe parcurs și din start îi știi pe oameni și, ca atare, știi 
dacă poţi sau nu să ai încredere în ei. 

— Pe când aici... 

— Pe când aici nu știm nimic. Știm doar că am sfeclit-o rău. 
Am spus că o să aduc banii și ei o să-mi aducă soţia, dar au 
refuzat. Au spus că nu așa merge treaba. Ce să le spun, 


VP-19 


păstraţi-o pe nevastă-mea? Vindeţi-o altcuiva, dacă nu vă place 
cum fac eu afaceri? Nu pot să fac asta. 

— Nu. 

— Însă am putut El a spus un milion, eu am spus patru sute 
de mii. Am spus du-te-n mă-ta, asta e tot ce am, și ela mușcat- 
o. Să presupunem că aș spune... 

A sunat telefonul. Kenan a vorbit câteva minute, și-a luat 
notițe pe un carnetel. 

— Nu vin singur, a zis la un moment dat. E fratele mele cu 
mine aici, o să vină cu mine. Fără discuţie. 

A mai ascultat puțin și voia să mai sună ceva, când difuzorul 
receptorului e emis un clic. 

— Tre' să ne mișcăm, a spus. Vor banii în doi saci de plastic. 
Asta nu-i greu. Dar mă întreb de ce. Poate nu știu cât înseamnă 
patru sute de bătrâne, cât loc ocupă. 

— Poate le-a interzis doctorul să ridice greutăți. 

— Poate. Trebuie să ne ducem la colţul lui Ocean Avenue cu 
Farragut Road. 

— Asta-i în Flatbush, nu? 

— Așa cred. 

— Sigur, Farragut Road, ăsta e la vreo două cvartale de 
Brooklyn College. Ce e acolo? 

— O cabină telefonică. 

După ce au împărțit banii și i-au pus în cele două pungi de 
plastic, Kenan i-a înmânat lui Peter un pistol, unul automat de 9 
mm. 

— la-l, a insistat. Nu e bine să ne ducem neînarmați. 

— Nu e bine că ne ducem. La ce o să mă ajute un pistol? 

— Nu știu. Dar tu ia-l. 

Când să iasă pe ușă, Peter l-a prins pe fratele său de braţ. 

— Ai uitat să setezi alarma, a spus. 

— Și? Francey e la ei și banii sunt la noi. Ce-a mai rămas de 
furat? 

— Dacă tot ai alarmă, mai bine seteaz-o. Nu poate fi mai 
nefolositoare decât armele astea blestemate. 

— Mda, ai dreptate, a spus și s-a întors în casă. 

Când a venit înapoi, a spus: 


— Sistem de securitate ultraperformant. N-ai cum să pătrunzi 
prin efracţie în casa mea, nu-mi poţi asculta telefoanele, nu poți 


VP - 20 


pune microfoane. Poţi doar să-mi răpești soţia și să mă faci să 
dau fuga prin oraș cu două pungi de plastic pline cu bancnote 
de o sută de dolari. 

— Care-i cea mai bună rută, dragule? Mă gândeam la Bay 
Ridge Parkway și apoi pe Kings Highway spre Ocean. 

— Da, probabil. Sunt o mulţime de rute, dar asta-i destul de 
bună. Vrei să conduci tu, Petey? 

— Vrei tu? 

— Mai bine nu. La ce stare am, probabil că aș buși o mașină 
de poliție. Sau aș lua o măicuţă sub roți. 

e 

Trebuiau să fie la telefonul public de pe Farragut Road la opt 
treizeci. Au ajuns acolo cu trei minute mai devreme, judecând 
după ceasul de la mâna lui Peter. El a rămas în mașină până ce 
Kenan s-a apropiat de cabină și a stat acolo, așteptând să sune 
telefonul. Mai devreme, Peter își îndesase pistolul sub curea, la 
spate. Cât condusese, fusese conștient de presiunea armei, iar 
acum o scosese și o ținea în poală. 

Telefonul a sunat și Kenan a răspuns. Opt treizeci, anunţa 
ceasul lui Peter. Oare tipii chiar cronometrau sau plantaseră pe 
unul să supravegheze întreaga operaţiune, de la geamul uneia 
dintre clădirile de vizavi? 

Kenan s-a înapoiat la mașină cu pași apăsaţi și s-a aplecat 
înăuntru. 

— Veterans Avenue, a spus. 

— N-am mai auzit de asta. 

— E undeva între Flatlands și Mill Basin, în zona aia. Mi-a spus 
pe unde să merg, de la Farragut la Flatbush și de la Flatbush la 
Avenue N, iar de acolo ajungi direct în Veterans Avenue. 

— Și după aia? 

— Un alt telefon public la colţul lui Veterans cu East Sixty- 
sixth Street. 

— Ce-atâta alergătură, ai idee? 

— Să ne scoată din minţi. Să se asigure că nu avem coadă. Nu 
știu, Petey. Poate vor doar să ne pună nervii la încercare. 

— Le iese. 

Kenan a dat ocol pe partea pasagerului și a urcat. 

— De la Farragut la Flatbush, de la Flatbush la N, a spus 
Peter. Înseamnă că facem dreapta pe Flatbush și apoi cred că 
stânga pe N? 


VP -21 


— Corect. Dreapta pe Flatbush și stânga pe N. 

— Cât timp avem? 

— N-au spus. Nu cred că ne-au dat o oră. A zis să mă grăbesc. 

— Deci nu ne oprim la o cafea. 

— Nu, a spus Kenan. Nu ne oprim. 

e 

La colţul lui Veterans cu Sixty-sixth, lucrurile au decurs la fel. 
Peter a așteptat în mașină. Kenan s-a dus la telefon, care a 
sunat aproape instantaneu. 

— Foarte bine, a zis răpitorul. N-aţi frecat menta. 

— Și acum? 

— Unde sunt banii? 

— Pe bancheta din spate. În două pungi de plastic, așa cum 
aţi cerut. 

— Bun. Acum vreau să te duci cu fratele tău, pe jos, pe Sixty- 
sixth Street până la Avenue M. 

— Să mergem pe jos? 

— Da. 

— Cu banii? 

— Nu, lasă banii unde sunt. 

— Pe bancheta mașinii. 

— Da. Și lasă mașina descuiată. 

— Lăsăm banii în mașina descuiată și mergem pe jos un 
cvartal... 

— De fapt, două cvartale. 

— Și după aia? 

— Așteptaţi la colţul cu Avenue M cinci minute. După care 
urcați în mașină și vă duceți acasă. 

— Și soţia mea? 

— Soţia e bine. 

— De unde... 

— Va fi în mașină când te întorci. 

— Așa să fie, că dacă nu... 

— Ce aţi spus? 

— Nimic. Uite, ceva nu-mi miroase bine aici, chestia cu lăsatul 
banilor nesupravegheaţi într-o mașină descuiată. Dacă îi ia 
cineva înainte să ajungeţi voi? 

— Nu vă faceți griji, a zis omul. E un cartier de oameni corecți. 


VP - 22 


Au lăsat mașina descuiată, cu banii în ea, au străbătut la pas 
o stradă scurtă și apoi una mai lungă până la Avenue M. Au 
așteptat acolo cinci minute, după ceasul lui Peter. Apoi s-au 
întors la Buick. 

Cred că nu le-am făcut încă descrierea, nu? Lui Kenan și 
Peter. Semănau ca fraţii. Kenan avea unu cincizeci și cinci, mai 
înalt cu un deget față de fratele lui. Amândoi aveau constituţia 
zveltă a unor boxeri de categorie mijlocie, chit că Peter începuse 
deja să pună niţică osânză pe la mijloc. Ambii aveau tenul 
măsliniu și păr negru drept, pieptănat cu cărare pe stânga și dat 
pe spate. La treizeci și trei de ani, lui Kenan începea să i se 
alungească fruntea, din cauză că-i cădea părul. Peter, cu doi ani 
mai mare, nu avea încă această problemă. 

Erau bărbaţi chipeși, cu nas lung și drept și ochi negri afundaţi 
sub sprâncene proeminente. Peter purta o mustață bine 
îngrijită. Kenan era proaspăt ras. 

Dacă te luai după aparente, și dacă trebuia să te iei la bătaie 
cu ei, l-ai fi atacat pe Kenan primul. Sau ai fi încercat. El avea 
ceva care sugera că e cel mai periculos dintre ei, că reacţiile lui 
ar fi mai prompte și mai sigure. 

Așa arătau atunci, pășind repede, dar nu prea repede, înapoi 
spre colțul unde era parcată mașina lui Kenan. Tot acolo era - și 
tot descuiată. Pungile cu bani lipseau de pe bancheta din spate. 
La fel și Francine Khoury, de altfel. 

— Băga-mi-aș! a făcut Kenan. 

— Portbagajul? 

A deschis torpedoul, a apăsat butonul care deschidea 
portbagajul. S-a dus în spate și a ridicat capacul. Nu era nimic 
înăuntru, în afara roții de rezervă și a cricului. Tocmai trântise 
capacul la loc, când telefonul public a sunat la doisprezece pași 
distanță. 

A alergat la el, a smucit receptorul. 

— Duceţi-vă acasă, a zis omul. Probabil că ea o să ajungă 
înaintea voastră. 

e 

M-am prezentat la ședința de seară unde merg frecvent, după 
colțul hotelului meu, la St. Paul's, dar am plecat la pauză. M-am 
întors în cameră și am sunat-o pe Elaine și i-am relatat discuția 
purtată cu Mick. 


VP - 23 


— Cred că ar trebui să te duci, a spus ea. Mi se pare o idee 
excelentă. 

— N-am putea merge amândoi? 

— O, nu știu ce să spun, Matt. Aș pierde cursul. 

În serile de joi, participa la un curs ţinut la Hunter College. De 
fapt, chiar de acolo se întorsese când am sunat-o. „Arta și 
arhitectura indiană în timpul Imperiului Mogul”. 

— Am lipsi doar o săptămână sau zece zile, am spus. Ai pierde 
doar o lecţie. 

— O lecţie nu e mare brânză. 

— Exact, deci... 

— Deci presupun că mai am ca argument doar faptul că nu 
prea am chef să merg. Aș fi a cincea roată la căruţă, nu ţi se 
pare? Vă și văd, pe tine și pe Mick, cum faceţi turul satelor și-i 
învăţaţi pe irlandezi cum să petreacă. 

— Ai imaginaţie. 

— Ce vreau să spun e că povestea seamănă cu o ieșire cu 
băieţii, așa mie se pare mie, și cine are nevoie de-o fată care să 
se ţină scai? Serios, nu simt neapărat nevoia să merg, și știu că 
tu fierbi pe dinăuntru și cred că escapada asta ţi-ar face foarte 
bine. N-ai fost niciodată în Europa? 

— Niciodată. 

— De când e plecat Mick? De o lună? 

— Cam așa. 

— Cred că ar trebui să te duci. 

— Mda, am spus. O să mă gândesc. 

e 

Nu era acolo. 

Nu era nicăieri în toată casa. Kenan a fugit ca un nebun dintr- 
o cameră în alta, știind că era degeaba, știind că ea nu ar fi 
putut trece de sistemul de alarmă fără să-l declanșeze sau să-l 
dezactiveze. Când nu i-au mai rămas camere, s-a întors în 
bucătărie, unde Peter făcea cafea. 

— Petey, treaba asta-i de căcat, a spus. 

— Știu, dragule. 

— Faci cafea? Eu nu cred că vreau. Te deranjează dacă-mi 
torn ceva tare? 

— Mă deranjează dacă îmi torn eu. Nu tu. 

— Mă gândeam... nu contează. Nici măcar nu-mi trebuie. 

— Aici nu ne mai asemănăm, dragule. 


VP - 24 


— Mda, așa se pare. 

S-a întors pe călcâie. 

— De ce mama dracului se joacă așa cu mine, Petey? Au spus 
că va fi în mașină și n-a fost. Au spus că va fi aici și nu e. Ce 
dracu' se-ntâmplă? 

— Poate au rămas blocaţi în trafic. 

— Fir-ar să fie, și acum ce se întâmplă? Stăm aici în cur și 
aşteptăm? Nici nu știu ce așteptăm. Ei și-au luat banii, iar noi ce 
am luat? Am luat țeapă, asta am luat! Nu știu cine sunt și nici 
unde sunt. Nu știu nimic-nimic și... Petey, ce facem? 

— Nu știu. 

— Cred că e moartă, azis el. 

Peter a rămas tăcut. 

— De ce să n-o fi omorât? Căcănarii... îi putea identifica. E 
mai sigur s-o omori decât s-o trimiţi înapoi. O omori, o îngropi și 
cu asta, basta. Caz închis. Eu așa aș face în locul lor. 

— Ba n-ai face. 

— În locul lor, am spus. Dar nu-s în locul lor, eu n-aș fi răpit o 
femeie de la bun început, o doamnă nevinovată și firavă care n- 
a făcut niciodată rău nimănui, care n-a avut niciodată măcar un 
gând rău... 

— Ușor, dragule. 

Se lăsau învăluiţi de tăcere și apoi discuţia se relua, pentru că 
ce altceva mai puteau face? După ce s-a scurs o jumătate de 
oră în felul acesta, telefonul a sunat și Kenan a sărit după el. 

— Domnule Khoury. 

— Unde e soţia mea? 

— Îmi cer iertare. A intervenit o mică modificare de plan. 

— Unde este? 

— Imediat după colţul străzii dumneavoastră, ăă, pe Seventy- 
ninth Street, cred că e partea sudică a străzii, la trei sau patru 
case de la colț... 

— Poftim? 

— E acolo o mașină parcată ilegal în faţa unui hidrant. Un 
Ford Tempo gri. Soţia dumneavoastră este în el. 

— Este în mașină? 

— În portbagaj. 

— Ai băgat-o în portbagaj? 

— Este aer destul. Dar e răcoare în seara asta, așa că ar fi 
bine s-o luați de acolo cât mai repede posibil. 


VP -25 


— Cheie este? Cum o să pot... 

— Încuietoarea e stricată. Nu vă trebuie cheie. 

Alergând de-a lungul străzii și apoi pe după colţ, i-a spus lui 
Peter: 

— Cum adică, încuietoarea e stricată? Dacă nu e încuiat 
portbagajul, de ce nu poate ieși singură? Ce tot vorbea acolo? 

— Nu știu, dragule. 

— Poate e legată. Cu bandă adezivă, cu cătușe, cu ceva ca să 
nu se poată mișca. 

— Poate. 

— O, lisuse, Pete... 

Mașina era parcată unde trebuia, un Tempo rablagit și vechi, 
cu parbrizul pișcat și portiera pasagerului înfundată bine. 
Portbagajului îi lipsea încuietoarea cu totul. Kenan a ridicat 
capacul cu furie. 

Nu era nimeni înăuntru. Erau doar pachete, un fel de legături. 
Colete de mărimi diferite înfășurate în plastic negru și lipite cu 
bandă de zugrav. 

— Nu, a zis Kenan. 

A rămas încremenit locului, repetând „Nu, nu, nu”. După o 
clipă, Peter a scos unul dintre pachete din portbagaj, a luat din 
buzunar un briceag și a tăiat banda. A desfășurat folia de plastic 
negru - nu era diferită de pungile în care livraseră banii - și a 
scos la lumină un picior de om, retezat la câţiva centimetri 
deasupra gleznei. Pe trei unghii se vedeau cercuri de ojă roșie. 
Celelalte două lipseau cu tot cu degete. 

Kenan a lăsat capul pe spate și a urlat ca un câine. 


VP - 26 


Capitolul 2 


Asta a fost joi. Luni m-am întors de la masa de prânz și am 
găsit un mesaj pentru mine la recepţie. Sună-l pe Peter Curry, 
spunea, și urma un număr cu prefixul 718, ceea ce însemna că 
era din Brooklyn sau Queens. Nu cred că știam vreun Peter 
Curry în Brooklyn sau Queens și, la o adică, nici în vreo altă 
parte, însă nu e ceva ieșit din comun să primesc apeluri de la 
necunoscuţi. Am urcat în cameră și am format numărul de pe 
bilet, iar când mi-a răspuns un bărbat, am spus: 

— Domnul Curry? 

— Da? 

— Mă numesc Matthew Scudder, mi-a fost lăsat mesaj să vă 
sun. 

— V-a fost lăsat mesaj să mă sunati? 

— Exact. Aici scrie că aţi sunat la doisprezece și 
cincisprezece. 

— Cum ziceaţi că vă numiţi? 

l-am repetat numele și el a urmat: 

— O, staţi așa, sunteți detectivul, corect? V-a sunat fratele 
meu, fratele meu Peter. 

— Așa și scrie, Peter Curry. 

— Așteptaţi. 

Am așteptat și, după scurt timp, o altă voce, asemănătoare cu 
prima, dar cu o notă mai groasă, ceva mai blândă, a zis: 

— Matt, aici Pete. 

— Pete, am zis. Te cunosc cumva, Pete? 

— Mda, ne cunoaștem, deși numele meu probabil nu-ţi sună 
cunoscut. Vin destul de des la St. Paul's, am luat cuvântul la o 
ședință de acolo acum, ăă, cinci sau șase săptămâni. 

— Peter Curry, am spus. 

— E Khoury, de fapt, a zis. Am origini libaneze. Stai să-ncerc o 
autodescriere. N-am mai băut de vreun an și jumătate, stau la o 
pensiune departe în vest, pe Fifty-fifth Street, lucrez de o vreme 
ca mesager și curier, deși meseria meu este editarea de film, 
însă nu știu dacă o voi mai putea practica vreodată... 

— In branșa ta e plin de droguri. 


VP - 27 


— Așa e, dar până la urmă alcoolul mi-a venit de hac. Acuma 
știi de unde să mă iei? 

— Aha. Eram prezent în seara când ai vorbit. Doar că nu-ți 
știam numele de familie. 

— Ei, așa e gândit programul. 

— Cu ce te pot ajuta, Pete? 

— M-aș bucura dacă ai putea veni să schimbăm o vorbă. Tu 
ești detectiv și cred că noi de asta avem nevoie. 

— Poţi să-mi spui în mare despre ce e vorba? 

— Păi... 

— Nu la telefon? 

— Poate ar fi mai bine să nu, Matt. E muncă de detectiv și e 
ceva important, și te vom plăti cu cât ne ceri. 

— Păi, am zis, nu știu dacă sunt liber să lucrez acum, Pete. De 
fapt, am plănuită o excursie, plec peste Ocean la sfârșitul 
săptămânii. 

— Unde? 

— Irlanda. 

— Sună grozav, a spus. Totuși, Matt, n-ai putea să vii și să ne 
asculți puţin? După aia, dacă vei decide că nu ne poți ajuta, nu 
se supără nimeni. Te vom plăti pentru ședință, plus pentru taxi 
dus-întors. 

Pe fundal, fratele a spus ceva ce n-am deslușit, iar Pete a zis: 

— li spun. Matt, Kenan spune că putem veni noi cu mașina să 
te luăm, dar va trebui să ne întoarcem aici și cred că e mai rapid 
dacă iei tu un taxi. 

M-am gândit că aud prea des cuvântul „taxi” din partea cuiva 
care făcea muncă de mesager și curier, și atunci numele fratelui 
său mi-a aprins un beculeț. 

— Ai cumva doi fraţi, Pete? am spus. 

— Nu, doar unul. 

— Mi se pare că ai amintit de el în timpul monologului, 
spuneai ceva de ocupaţia lui. 

O pauză. După care: 

— Matt, te rog doar să vii să ne asculți. 

— Unde sunteţi? 

— Cunoști Brooklyn-ul? 

— Ar trebui să fiu mort pentru asta. 

— Cum așa? 


VP - 28 


— Nimic, gândeam cu voce tare. E o povestire celebră, 
„Numai morţii cunosc Brooklyn-ul”!. Cunoșteam destul de bine 
unele părţi ale cartierului. Unde anume în Brooklyn sunteţi voi? 

— Bay Ridge. Colonial Road. 

— Ușor de găsit. 

Mi-a dictat adresa completă și eu mi-am notat-o. 

e 

Trenul R, cunoscut și ca linia Broadway a reţelei BMT, circulă 
de la 179th Street în Jamaica până la câteva cvartale de podul 
Verranzano, în colțul sud-vestic al Brooklyn-ului. Eu l-am luat din 
stația de pe Fifty-seventh și Seventh și am coborât la două staţii 
de capătul liniei. 

Sunt persoane care susțin că, odată ce ieși din Manhattan, ai 
ieșit de fapt din oraș. Se înșală, ajungi doar în altă parte a 
orașului, însă nu încape îndoială că o diferenţă palpabilă există. 
O vezi și cu ochii închiși. Nivelul de energie este diferit, aerul nu 
mai freamătă cu aceeași intensitate. 

Am făcut pe jos un cvartal din Fourth Avenue, trecând prin 
faţa unui restaurant chinezesc, a unui aprozar coreean, a unui 
salon de pariuri și a doua baruri irlandeze, apoi am traversat 
spre Colonial Road, unde am găsit casa lui Kenan Khoury. Era 
una dintre acele construcţii unifamiliale decomandate, numai 
unghiuri drepte, care păreau construite cândva între războaie. O 
peluză mică, apoi câteva trepte de lemn ducând spre intrarea 
principală. Le-am urcat și am sunat la ușă. 

Mi-a deschis Pete și m-a condus în bucătărie. Mi-a făcut 
cunoștință cu fratele lui, care s-a ridicat în picioare ca să ne 
strângem mâinile, după care mi-a făcut semn să iau loc. Ela 
rămas în picioare, s-a dus la mașina de gătit, unde s-a întors cu 
faţa la mine. 

— Apreciez că ai venit, a spus. Te deranjează dacă îţi punem 
câteva întrebări, domnule Scudder? Inainte să începem... 

— Nicidecum. 

— Ceva de băut înainte? Nu o băutură băutură, știu că l-ai 
cunoscut pe Petey la Alcoolicii Anonimi, dar este cafea făcută 
sau îţi pot oferi ceva răcoritor. Cafeaua e în stil libanez, care e în 
principiu cafea turcească sau armeană, foarte densă și tare. Sau 
avem un borcan de nes Yuban, dacă preferi așa. 


1 Only the Dead Know Brooklyn, povestire a prozatorului american Thomas Wolfe 
(1900 - 1938), publicată iniţial în revista The New Yorker (1935) (n.tr.). 


VP - 29 


— Cafeaua libaneză sună bine. 

Și avea și gust bun. Am sorbit o dată și el a spus: 

— Ești detectiv, nu? 

— Fără licenţă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Că nu am statut oficial. Mai lucrez cu ziua pentru una dintre 
marile agenţii, iar atunci operez sub licenţa lor, dar altfel 
acţionez în calitate particulară, neoficial. 

— Și ai fost poliţist. 

— Așa este. Până acum câţiva ani. 

— Aha. În uniformă, civil sau cum? 

— Am fost detectiv. 

— Aveai insignă aurie, a? 

— Exact. Am fost detașat la Secţia 6 în Village mai mulți ani, 
iar înainte am lucrat pentru scurt timp în Brooklyn. Anume la 
Secţia 78, adică deserveam Park Slope și o parte din zona 
nordică, cea căreia i se spune Boerum Hill. 

— Da, știu unde vine. Am copilărit în jurisdicţia Secţiei 78. Știi 
strada Bergen? între Bon și Nevis? 

— Sigur. _ 

— Acolo am crescut noi, eu și Petey. In cartierul acela găsești 
mulți oameni veniţi din Orientul Mijlociu, ocupă câteva cvartale 
pe Court și Atlantic. Libanezi, sirieni, yemeniţi, palestinieni. Soţia 
mea a fost palestiniană, părinţii ei locuiau pe President Street, 
cum vii de pe Henry. Asta e în sudul Brooklyn-ului, dar acum 
presupun că i se spune Carroll Gardens. E bună cafeaua? 

— Bună. 

— Dacă mai vrei, spune. 

A dat să mai zică ceva, dar s-a întors spre fratele lui. 

— Nu știu, omule, i-a spus. Nu cred că treaba asta o să 
meargă. 

— Spune-i cum stau lucrurile, dragule. 

— Pur și simplu nu știu. 

S-a răsucit spre mine, a tras un scaun și s-a așezat pe el 
călare. 

— Uite care e treaba, Matt. Îţi pot spune așa? (Am zis că da.) 
Uite care e treaba. Vreau să știu dacă îţi pot spune ceva fără să- 
mi fac griji că o să dai pe goarnă mai departe. Cred că 
întrebarea mea e în ce măsură mai ești poliţist. 


VP - 30 


Era o întrebare pertinentă, meditasem și eu deseori la ea. Am 
spus: 

— Am fost polițist mulţi ani. De când nu mai sunt, m-am 
îndepărtat pe an ce trece tot mai mult de ce înseamnă asta. Ce 
vrei tu să știi este dacă ceea ce îmi vei spune va rămâne 
confidenţial. Nu am statutul legal al unui avocat. Ce îmi spui nu 
reprezintă informaţie privilegiată. În același timp, nu sunt nici 
executor judecătoresc, așa încât nu sunt obligat mai mult decât 
orice persoană privată să raportez chestiuni care ajung la 
cunoștința mea. 

— Trăgând linie? 

— Nu știu unde se trage linia. Întotdeauna pare să fie nevoie 
de ea în alt loc. Nu vă pot oferi prea multe garanţii care să vă 
liniștească, pentru că nu știu ce aveți de gând să îmi spuneți. 
Am venit până aici pentru că Pete nu voia să spună nimic la 
telefon, iar acum mi se pare că n-aţi vrea să spuneţi nimic nici 
faţă-n faţă. Poate ar trebui să plec acasă. 

— Da, poate, a spus el. 

— Dragule... 

— Ba nu, a spus, ridicându-se în picioare. A fost o idee bună, 
omule, dar nu merge. O să-i găsim singuri. 

A scos un sul de bancnote din buzunar, a smuls din el o sută 
și mi-a întins-o peste masă. _ 

— Pentru taxi și pentru timpul acordat, domnule Scudder. Imi 
pare rău că te-am făcut să vii până aici degeaba. 

Când a văzut că nu iau banii, a spus: 

— Poate că timpul tău face mai mult decât mă gândeam. 
Poftim, ca să fie bine, da? 

A mai pus o bancnotă lângă prima și eu tot n-am întins mâna 
s-o iau. În schimb, am împins scaunul în spate și m-am ridicat. 

— Nu-mi datorezi nimic, am spus. Nici eu nu știu cât 
valorează timpul meu. Să spunem că suntem chit datorită 
cafelei. 

— la banii. Pentru numele lui Hristos, numai taxiul tre’ să fi 
fost douășcinci și tot atât o să fie și la întors. 

— Am luat metroul. 

S-a uitat fix la mine. 

— Ai venit aici cu metroul? Nu ţi-a spus fratele meu să iei un 
taxi? De ce să-ţi mănânci de sub unghii, când eu dau banul? 


VP - 31 


— la-ţi banii de-aici, am zis. Am preferat metroul pentru că e 
mai simplu și mai rapid. Modul în care mă deplasez este treaba 
mea, domnule Khoury, și tot treaba mea e cum fac afaceri. Dacă 
tu nu-mi spui cum să mă plimb prin oraș, nu-ţi spun nici eu cum 
să vinzi droguri școlarilor, ce zici de aranjamentul ăsta? 

— lisuse, a făcut el. 

Lui Pete i-am spus: 

— Îmi pare rău că am pierdut amândoi timpul. Mersi că te-ai 
gândit la mine. 

M-a întrebat dacă nu vreau să mă ducă el în oraș cu mașina 
sau măcar până la staţia de metrou. 

— Nu, am răspuns. Cred c-o să mă plimb puţin prin Bay Ridge. 
Sunt ani buni de când n-am mai fost pe aici. Am avut un caz 
datorită căruia am ajuns la câteva cvartale de locul ăsta, exact 
pe Colonial Road, dar puţin mai la nord. Vizavi de parc. Parcul 
Owl's Head, adică. 

— Asta e la opt, zece cvartale de aici, a zis Kenan Khoury. 

— Așa ceva. Tipul care mă angajase fusese acuzat că și-a ucis 
soția, dar cu ajutorul meu a reușit să scape de acuzaţie. 

— Și era nevinovat? 

— Nu, el o omorâse, am spus, amintindu-mi toată povestea. 
Nu știam asta atunci. Am aflat mai târziu. 

— Când nu mai aveai ce să faci. 

— Ba sigur c-am avut, am spus. Tommy Tillary, așa-l chema 
pe tip. Numele soţiei l-am uitat, dar iubita lui era Carolyn 
Cheatham. Când a murit aceasta, Tommy a înfundat pușcăria. 

— A omorât-o și pe ea? 

— Nu, femeia s-a sinucis. Dar am aranjat eu să semene a 
crimă și am aranjat ca să pice el de vinovat. L-am ajutat să iasă 
dintr-o mizerie din care nu merita să iasă, așa că mi s-a părut 
corect să-l bag într-alta. 

— Câţi ani a luat? 

— Toţi. A murit în închisoare. Cineva a înfipt cuțitul în el. 

Am oftat. 

— Mă gândeam să merg la o plimbare prin preajma casei lui, 
să văd dacă îmi trezește amintiri, dar se pare că s-au trezit deja 
singure. 

— Te deranjează? 

— Că-mi amintesc, adică? Nu neapărat. În amintesc multe alte 
lucruri care mă deranjează mai tare. 


VP - 32 


M-am uitat în jur după haină, apoi mi-am amintit că nu 
venisem cu ea. Afară era primăvară, vreme de sacou sport, 
chiar dacă spre seară temperatura avea să scadă spre cinci 
grade. 

Am pornit spre ușă și el a spus: 

— Stai puţin, dacă poţi, domnule Scudder. 

M-am uitat la el. 

— Am sărit calul, a spus. Îmi cer scuze. 

— Nu e nevoie de asta. 

— Ba este. Mi-am ieșit din țâțâni. Și asta nu-i nimic. Mai 
devreme am spart un telefon. A sunat ocupat și mi s-a întunecat 
vederea și am dat cu receptorul de perete până i s-a spart 
carcasa. 

A clătinat din cap. 

— N-am ajuns așa niciodată. Sunt încordat de la un timp. 

— Plutește ceva în aer. 

— Mda, presupun că așa o fi. Acum câteva zile niște ticăloși 
mi-au răpit soţia, au făcut-o bucățele, pe care le-au învelit în 
folie de plastic și mi le-au trimis în portbagajul unei mașini. 
Poate că asta plutește în aer, știu și eu?! 

— Ușor, dragule... a spus Pete. 

— Nu, sunt bine, a zis Kenan. Matt, stai puţin jos. Hai să îţi 
spun care-i treaba, de la un capăt la altul, și o să decizi tu apoi 
dacă pleci sau nu. Uită ce am spus înainte. Nu-mi fac griji dacă o 
să spui ceva cuiva sau nu. Chestia e că pur și simplu nu vreau 
să spun cuvintele cu voce tare, pentru că atunci totul pare real, 
deși oricum e real deja, nu? 

Mi-a prezentat faptele, relatând povestea în linii mari așa cum 
am spus-o și eu mai devreme. Unele detalii pe care le-am 
amintit au ieșit la iveală doar mai târziu în cursul investigaţiei, 
dar fraţii Khoury dezgropaseră deja singuri mai multe informaţii. 
Vineri găsiseră Toyota Camry unde o parcase ea pe Atlantic 
Avenue, iar asta îi duseseră la The Arabian Gourmet, în vreme 
ce pungile cu legume din portbagaj le indicaseră că ea se oprise 
la D'Agostino. 

Când a terminat de vorbit, mi-a oferit încă o ceașcă de cafea, 
dar am refuzat oferta și am acceptat un pahar de sifon. 

— Am câteva întrebări, am spus. 

— Ascult. 

— Ce aţi făcut cu cadavrul? 


VP - 33 


Fraţii s-au privit unul pe celălalt și Pete i-a făcut semn lui 
Kenan să vorbească. Acesta a inspirat adânc și a spus: 

— Am un văr care e veterinar, ţine un spital de animale pe... 
ei, nu contează unde este, e în vechiul cartier. L-am sunat și i- 
am spus că am nevoie de acces privat la locul său de muncă. 

— Când era asta? 

— L-am sunat vineri după-masă și vineri seară am luat cheia 
de la el și ne-am dus acolo. Are un agregat, cred că i s-ar putea 
spune cuptor, pe care îl folosește la incinerarea animalelor pe 
care le eutanasiază. Am dus, ăă, am dus... 

— Ușor, dragule. 

A clătinat sâcâit din cap. 

— Mi-e bine, doar că nu știu cum s-o spun. Cum îi zice? Am 
dus bucățile din din Francine, și am incinerat-o. 

— Aţi desfăcut toate, ăâă... 

— Nu, la ce bun? Banda și plasticul au ars împreună cu toate 
celelalte. 

— Și ești sigur că ea era. 

— Da. Mda, am desfăcut destul ca să âă, fim siguri. 

— Trebuie să pun întrebările astea. 

— Înţeleg. 

— Ideea e că nu a mai rămas nimic din cadavru, da? 

A încuviinţat fără cuvinte. 

— Numai cenușă. Cenușă și așchii de os, doar asta mai este. 
Când te gândești la incinerare, crezi că rămâi doar cu niște 
pulbere cenușie, cum e cea care iese pe coș, dar nu așa stau 
lucrurile. Există un echipament auxiliar, special pentru 
pulverizarea fragmentelor osoase, ca să nu se vadă așa bine ce 
e acolo. (A ridicat ochii spre ai mei.) In liceu, lucram după- 
amiaza la cabinetul lui Lou. Nu voiam să-i amintesc numele. Ei, 
asta e, ce mai contează? Tata voia să mă fac doctor, credea că 
asta va fi o pregătire bună. Nu știu dacă așa a fost, însă locul și 
echipamentul îmi erau cunoscute. 

— Vărul tău știe ce voiai să faceţi acolo? 

— Fiecare știe ce vrea să știe. Nu cred că s-a gândit că vreau 
să intru acolo noaptea pe furiș ca să-mi administrez un vaccin 
antirabic. Am stat acolo toată noaptea. Cuptorul acela e mic, 
pentru animale, așa că a trebuit să lucrăm în reprize și să lăsăm 
cuptorul să se răcească între ele. lisuse, discuţia asta îmi 
întoarce stomacul pe dos. 


VP - 34 


— Îmi pare rău. 

— Nu-i vina ta. Dacă Lou a știut că am folosit cuptorul? Mă 
gândesc că nu avea cum să nu. Probabil are măcar o vagă idee 
despre afacerile pe care le fac eu. Se poate să-și fi spus că am 
ucis un competitor și că voiam să scap de probe. Vezi mereu 
prostii de astea la televizor și e ușor să crezi că așa e și în 
realitate. 

— Și nu s-a opus? 

— Suntem rude. Ştia că e urgent și știa că nu e bine să 
deschidă subiectul. Plus că i-am pasat niște bani. N-a vrut să-i 
ia, dar are și el doi copii la facultate, așa că până la urmă n-a 
făcut mofturi. Oricum nu era cine știe ce. 

— Cât? 

— Două mii. Un buget mic pentru o înmormântare, nu crezi? 
Adică, te costă mai mult și numai un sicriu. 

A clătinat din cap. 

— Am cenușa într-o cutie de tablă, în seiful de jos. Nu știu ce 
să fac cu ea. Habar nu am ce și-ar fi dorit ea. N-am discutat 
niciodată subiectul. lisuse, nu avea decât patruzeci și doi de ani. 
Cu nouă mai puţin ca mine, nouă fără o lună. Eram căsătoriți de 
doi ani. 

— Fără copii. 

— Fără. Voiam să mai așteptăm un an și apoi... o, lisuse, ce 
oribil! Te deranjează dacă beau ceva? 

— Nu. 

— Așa spune și Petey. Ducă-se, nu beau nimic. Am dat un 
pahar pe gât joi după-masă, după ce am vorbit la telefon cu ei, 
dar de atunci n-am mai pus nimic în gură. Simt dorinţa și mi-o 
reprim. Ştii de ce? 

— De ce? 

— Pentru că vreau să simt totul. Crezi că am procedat greșit? 
Ducând-o la Lou, incinerând-o? Crezi că am greșit? 

— Cred că a fost ilegal. 

— Mda, păi, aspectul ăsta nu m-a preocupat cine știe cât. 

— Știu asta. Incercai să faci doar ceea ce era de bun simţ. Dar 
făcând asta, ai distrus probe. Cadavrele pot dezvălui multe 
informaţii celor care știu ce să caute. Când transformi un 
cadavru în cenușă și așchii de os, toate informaţiile se fac 
scrum. 

— Contează? 


VP - 35 


— Ar fi util să știm cum a murit. 

— Nu-mi pasă cum. Vreau să știu doar cine a ucis-o. 

— De la una poţi ajunge la alta. 

— Deci crezi că am procedat greșit, lisuse, nu puteam chema 
poliţia, să le pun în braţe un sac de carne tranșată, să le zis: 
„Asta e soţia mea, aveţi mare grijă de ea”. Eu nu sun niciodată 
poliția, fac afaceri într-o branșă unde asta nu se face, dar dacă 
aș fi deschis portbagajul Tempo-ului și aș fi găsit-o acolo 
întreagă, moartă, dar intactă, poate, poate că aș fi raportat. Insă 
așa... 

— Înţeleg. 

— Dar crezi că am acţionat greșit. 

— Ai făcut ce trebuia să faci, a zis Peter. 

Nu asta spun de fiecare dată toți? 

Cu voce tare, am zis: 

— Nu sunt mare expert în ce e rău și ce e bine. Probabil că aș 
fi făcut la fel, dacă aș fi avut un văr care să aibă un crematoriu 
în camera din spate. Dar ce-aș fi făcut eu e în afara chestiunii. 
Tu ai făcut ce ai făcut. Întrebarea este: ce faci mai departe? 

— Ce? 

— Asta e întrebarea. 

(J 

Și nu era singura întrebare. Am pus o mulțime de alte 
întrebări și pe cele mai multe le-am pus nu numai o dată. l-am 
purtat înainte și înapoi prin poveste și mi-am notat o mulțime de 
lucruri în carnețel. Începea să pară că rămășițele îmbucătăţite 
ale lui Francine Khoury constituiau singura dovadă palpabilă a 
întregii tărășenii, iar de acestea se alesese praful. 

Când în sfârșit am închis carnețelul, cei doi fraţi Khoury au 
rămas tăcuţi, așteptând o vorbă din partea mea. 

— Din câte se pare, am zis, răpitorii stau bine mersi. Și-au 
făcut jocul și l-au pus în aplicare fără să vă dea vreun indiciu 
despre cine sunt. Dacă au lăsat urme pe undeva, acestea nu au 
fost descoperite încă. E posibil ca cineva de la supermarket sau 
de la localul de pe Atlantic Avenue să-l fi recunoscut pe unul 
dintre ei sau să fi reţinut un număr de înmatriculare, și merită 
tot efortul unei anchete serioase pentru a încerca să-l găsiţi pe 
acest martor, chit că în acest moment discutăm despre el doar 
ipotetic. Sunt șanse ca el să nici nu existe sau ca tot ce a văzut 
să nu ducă nicăieri. 


VP - 36 


— Spui că nu avem nicio șansă. 

— Ba nu, am zis. Nu asta spun deloc. Spun că o anchetă 
înseamnă mai mult decât descoperirea indiciilor lăsate de ei în 
urmă. Un punct de pornire este faptul că au plecat nestingheriţi 
cu o jumătate milion de dolari. De aici au două lucruri pe care le 
pot face și ambele i-ar da de gol. 

Kenan s-a gândit la asta. 

— Să-i cheltuiască, ăsta e unul, a spus. Care e celălalt? 

— Să se laude cu ei. Escrocii își dau drumul la gură mereu, 
mai ales când au motiv să se fudulească, și uneori ciripesc în 
prezenţa unora care i-ar da în gât fără nicio tresărire. Șmecheria 
e să dai sfoară-n ţară, astfel încât oamenii aceia să știe cui pot 
vinde informaţia. 

— Ai vreo idee despre cum se face asta? 

— Am o mulţime de idei, am recunoscut. Mai devreme voiai 
să știi în ce măsură mai sunt poliţist. Nu știu asta, dar aș aborda 
o problemă ca aceasta așa cum făceam când purtam insignă, 
întorcând-o pe toate feţele până găsesc de unde s-o apuc. Într- 
un asemenea caz, găsesc de regulă imediat mai multe direcţii 
pe care poate merge ancheta. Se prea poate ca niciuna să nu 
ducă nicăieri, totuși sunt toate abordări care merită încercate. 

— Așadar, vrei să faci o încercare? 

M-am uitat în carneţel, am spus: 

— Păi, am două probleme. Prima cred că i-am pomenit-o lui 
Pete la telefon. La sfârșitul săptămânii trebuie să plec în Irlanda. 

— Cu treburi? 

— De plăcere. Tocmai ce am făcut aranjamentele în 
dimineaţa asta. 

— Ai putea să anulezi. 

— Aș putea. 

— Dacă pierzi bani anulând, trece-i pe factura mea. Care este 
cealaltă problemă? 

— Cealaltă problemă este la ce-ţi vor folosi lucrurile pe care 
le-aș putea descoperi. 

— Păi, răspunsul acesta îl cunoști. 

Am încuviinţat din cap. 

— Asta e problema. 

— Pentru că nu se poate construi un caz împotriva lor, în baza 
căruia să fie trimiși în judecată pentru răpire și omucidere. Nu 


VP - 37 


există dovezi ale crimei comise, există doar o femeie care a 
dispărut. 

— Asta așa e. 

— Prin urmare, probabil știi unde bat, care e ideea aici. Vrei 
să o spun cu voce tare? 

— Poate ar fi mai bine. 

— Vreau ca jigodiile alea să moară. Vreau să fiu de faţă, vreau 
să o fac cu mâna mea, vreau să-i văd cum își dau duhul. 

A spus asta cu calm, stăpânit, pe o voce lipsită complet de 
orice emoție. 

— Asta vreau, a continuat. În clipa asta o vreau atât de tare, 
că nu mai vreau nimic altceva pe lume. Nu-mi pot imagina cum 
e să îţi dorești altceva. Cam la asta te gândeai? 

— Exact la asta. 

— Oamenii capabili de așa ceva, să ia o femeie nevinovată și 
s-o tranșeze în cotlete... chiar te interesează ce soartă au 
oamenii ăștia? 

M-am gândit la întrebare, dar nu foarte mult. 

— Nu, am răspuns. 

— Vom face noi ce trebuie făcut, eu și fratele meu. Tu nu vei 
fi implicat în asta. 

— Cu alte cuvinte, eu doar i-aș condamna la moarte. 

A clătinat din cap. 

— S-au condamnat singuri la moarte, a spus. Prin ceea ce au 
făcut. Tu ne ajuţi doar să întoarcem cărțile în favoarea noastră. 
Ce spui? 

Am pregetat. 

— Dar mai ai o problemă, nu-i așa? a spus. Profesia mea. 

— Este un factor, am zis. 

— Replica aia a ta, că le vând droguri școlarilor. Să știi că eu 
nu îmi, ăăă, întind taraba în curtea școlii. 

— Nu mă gândeam că faci asta. 

— La drept vorbind, eu nu sunt dealer. Sunt ceea ce se 
cheamă traficant. Înţelegi deosebirea? 

— Sigur, am spus. Tu ești peștele mare care reușește să nu 
fie prins în năvoade. 

A râs. 

— Nu știu dacă sunt neapărat mare. În anumite privinţe, 
distribuitorii de nivel mijlociu sunt cei mai mari, au volumul cel 
mai mare. Pe mine mă interesează cantitatea, adică fie aduc 


VP - 38 


produsul vrac, fie îl cumpăr de la cineva care îl aduce și îl dau 
mai departe cuiva care îl vinde în cantităţi mai mici. Clientul 
meu probabil că face o afacere mai bună decât mine, pentru că 
el cumpără și vinde tot timpul, pe când eu fac numai două sau 
trei tranzacţii pe an. 

— Dar te descurci binișor. 

— Mă descurc. E periculos, trăiesc sub ameninţarea legii, plus 
că mai sunt cei care caută să te tragă pe sfoară. Acolo unde 
riscurile sunt mari, în general și recompensele sunt mari. Și 
afacerea prosperă. Produsul are căutare. 

— Produsul însemnând cocaină. 

— De fapt, nu mă prea ocup cu coca. Cel mai adesea trafichez 
heroină. Puțin haşiş, dar în ultimii vreo doi ani mai mult heroină. 
Uite, îţi spun verde-n față: nu mă scuz pentru ce fac. Oamenii 
cumpără, devin dependenţi, atentează la pușculița mamei, dau 
spargeri, fac supradoză și mor cu acele înfipte în braţ, se 
înțeapă la comun cu același ac și fac SIDA. Știu toată povestea. 
Sunt oameni care fabrică arme, oameni care distilează băutură, 
oameni care cultivă tutun. Câţi mor într-un an din consumul de 
alcool și tutun comparativ cu victimele drogurilor? 

— Alcoolul și tutunul sunt legale. 

— Și care e diferența? 

— O diferenţă tot este. Nu știu însă care. 

— O fi. Eu, unul, n-o văd. În ambele cazuri, produsul e murdar. 
Ucide oameni, sau e substanţa pe care ei o folosesc să-și ia 
singuri viaţa sau să-și ia viața unii altora. In favoarea mea e 
doar faptul că nu fac reclamă mărfii, eu nu am lobbyiști în 
Congres, nu angajez experți în PR care să le spună oamenilor că 
rahatul pe care Ii-l vând le face bine. In ziua în care oamenii vor 
întoarce spatele drogurilor, eu îmi voi găsi imediat altceva de 
cumpărat și vândut, și n-o să mă vezi plângându-mă de asta și 
nici cerând guvernului subvenţii federale. 

— Totuși, tu nu vinzi acadele, dragule, a spus Peter. 

— Nu, așa e. E un produs murdar. N-am spus că n-ar fi. Dar 
ceea ce fac, fac într-un mod curat. Nu păcălesc oamenii, nu 
omor pe nimeni. Fac un târg cinstit și am grijă cu cine fac târgul. 
De aceea încă mai respir și de aceea nu sunt la răcoare. 

— Ai fost vreodată? 


VP - 39 


— Nu. N-am fost arestat niciodată. Așa că, dacă te reţine că n- 
ar da prea prea frumos să știe lumea că lucrezi pentru un 
cunoscut dealer de droguri... 

— Nu asta mă reţine. 

— Ei bine, din punct de vedere oficial, nu sunt cunoscut ca 
dealer. Nu spun că nu o fi cineva la Narcotice sau la Brigada 
Antidrog care să știe cine sunt, însă nu am cazier. Din câte știu, 
n-am fost niciodată subiectul unei anchete oficiale. Nu am casa 
înțesată de microfoane și nici telefonul nu-mi este ascultat. Aș 
ști dacă ar fi altfel, ţi-am spus. 

— Da. 

— Așteaptă un minut, vreau să îţi arăt ceva. 

S-a dus într-o altă cameră și s-a întors cu o fotografie, un 
instantaneu color de 13 x18 într-o ramă argintie. 

— Asta e de la nunta noastră, a spus. Au trecut doi ani de 
atunci, nu sunt încă doi ani, se vor face doi în mai. 

El purta frac și ea rochie complet albă. El zâmbea larg, în 
vreme ce ea nu zâmbea deloc, cum cred că am spus deja. Insă 
ea radia și se vedea cu ochiul liber că nu-și mai încăpea în piele 
de fericire. 

N-am știut ce să spun. 

— Nu știu ce i-au făcut, a zis. Acesta-i un alt lucru la care nu- 
mi dau voie să mă gândesc. Dar au omorât-o și au măcelărit-o, 
și-au bătut joc de ea într-un fel murdar, iar eu trebuie să fac 
ceva în privinţa asta, altfel am să mor. Aș face-o singur, dacă aș 
putea. De fapt, am încercat, eu și cu Petey, dar nu știm ce să 
facem, nu avem cunoștințele necesare, nu știm pașii. Întrebările 
pe care le-ai pus înainte, abordarea pe care ai avut-o, dacă nu 
altceva, mi-a arătat că aceasta e o zonă în care merg orbește. 
Așa că vreau ajutorul tău și te pot plăti cu oricât e nevoie, nu 
banii sunt o problemă, am destui bani și sunt dispus să 
cheltuiesc oricât este necesar. lar dacă vei refuza, fie voi găsi pe 
altcineva, fie voi încerca să mă descurc singur, pentru că 
altceva ce-mi rămâne de făcut? 

S-a întins peste masă, a luat fotografia de la mine și a rămas 
cu ochii la ea. 

— lisuse, a fost o zi întru totul perfectă, a spus, la fel cum a 
fost toate zilele de atunci încoace, până acum, când lumea s-a 
întors cu susul în jos. 

S-a uitat la mine, a spus: 


VP - 40 


— Da, sunt traficant, dealer de droguri, zi-mi cum vrei tu, și 
da, am intenţia să le iau scalpul scursorilor ălora. Uite, am pus 
cărţile pe masă. Ce spui? Te bagi sau nu? 

Cel mai bun prieten al meu, omul cu care aveam de gând să 
mă întâlnesc în Irlanda, era criminal de profesie. Conform 
legendei, într-o noapte se plimba pe străzile din Hell's Kitchen 
cu o geantă de bowling în care purta ţeasta retezată a unui 
dușman. N-aș putea jura că e adevărat, dar mai de curând 
fusesem lângă el într-o pivniţă din Maspeth când retezase mâna 
unui om dintr-o singură lovitură de satâr. Aveam pistolul în 
mână în noaptea aceea - și îl folosisem. 

Așa că, dacă în unele privinţe rămâneam totuși poliţist, în 
altele mă schimbasem într-un fel colosal. Depășisem limite mai 
dihai; de ce să strâmb din nas acum? 

— Mă bag, am spus. 


VP - 41 


Capitolul 3 


M-am întors la hotel puţin după nouă. Avusesem o ședință 
lungă cu Kenan Khoury, umplusem pagini întregi din carnețel cu 
nume ale prietenilor și asociaților și membrilor de familie. Mă 
dusese în garaj să inspectez Toyota și găsisem caseta cu 
Beethoven încă în fanta casetofonului. Dacă mai erau alte indicii 
în mașina lui Francine, mi-au scăpat. 

Cealaltă mașină, Tempo-ul gri folosit la livrarea rămășițelor ei 
tranșate, nu era disponibilă pentru inspecţie. Răpitorii o 
parcaseră într-un loc nepermis și la un moment dat, în cursul 
weekendului o mașină de remorcări de la Trafic venise și o 
ridicase. Aș fi putut încerca să îi dau de urmă, dar ce rost avea? 
în mod sigur fusese furată și, dată fiind starea în care se afla, 
probabil că înainte de asta fusese abandonată. O echipă de la 
laboratorul poliţiei ar fi putut depista ceva în portbagaj sau în 
habitaclu, pete sau fibre sau urme de-un fel sau altul, care ar fi 
deschis o pistă generoasă de anchetă. Însă eu nu aveam 
resursele necesare pentru acest gen de inspecţie. Mi-aș fi 
pierdut vremea scotocind prin Brooklyn după o mașină care nu 
avea să-mi spună nimic. 

Toţi trei în Buick, am refăcut un traseu lung și ocolit, pe lângă 
D'Agostino și piaţa arabă de pe Atlantic Avenue, apoi spre sud, 
la primul telefon public de pe Ocean și Farragut, și mai departe 
pe Flatbush, după care spre est pe N, la a doua cabină 
telefonică de pe Veterans Avenue. Nu era neapărat nevoie să 
văd locurile acestea, nu prea poţi aduna nu știu câte informații 
uitându-te la un telefon public, dar am descoperit că merită 
întotdeauna să ajungi la locul faptei, să atingi cu piciorul 
trotuarul și să urci scările și să vezi totul cu ochii tăi. Te ajută să 
simţi realitatea faptei. 

În același timp, așa am avut ocazia să mai recapitulez odată 
cu frații Khoury întreaga întâmplare. Într-o anchetă 
polițienească, martorii se plâng aproape mereu că trebuie să 
relateze aceeași poveste iar și iar pentru tot felul de indivizi. Lor 
li se pare inutil, însă există o rațiune. Dacă o spui de destule ori 
unor oameni diferiți, poate îţi vei aminti ceva ce înainte ai trecut 


VP - 42 


cu vederea sau poate că o persoană va auzi ceva care altora nu 
le-a spus nimic. 

La un moment dat, în acea plimbare, am oprit la Apollo, o 
cafenea de pe Flatbush. Am comandat toţi souvlaki. Era bun, dar 
Kenan abia s-a atins de al său. Inapoi în mașină, a spus: 

— Trebuia să fi comandat ouă sau altceva. De câteva seri 
încoace nu mai am poftă de carne. N-o pot înghiţi, mi se 
întoarce stomacul pe dos. Sunt sigur că-mi va trece, dar 
deocamdată va trebui să-mi amintesc să comand altceva. N-are 
niciun rost să ceri ceva și apoi să nu fii în stare să iei măcar o 
îmbucătură. 

e 

Peter m-a dus acasă cu Camry-ul. El avea să rămână pe 
Colonial Road, era acolo încă de la răpire, dormea pe canapeaua 
din living, așa că trebuia să treacă pe acasă după niște haine. 

Altfel aș fi sunat după un taxi. Nu mă deranjează să merg cu 
metroul, rareori mă simt în pericol acolo, dar mi se părea o falsă 
economie să ţin la ciorap banii de taxi când aveam zece mii de 
dolari în buzunar. Dacă mă întâlneam cu un hoţ, aș fi râs și cu 
fundul. 

Acesta era avansul meu, două suluri de hârtii de o sută legate 
cu bandă, cu cincizeci de bancnote în fiecare, două suluri 
insignifiante față de cele optzeci plătite ca răscumpărare pentru 
Francine Khoury. Întotdeauna mi-a venit greu să estimez preţul 
serviciilor mele, dar în acest caz scăpasem de povara deciziei. 
Kenan lăsase cele două suluri să cadă pe masă și mă întrebase 
dacă e bine pentru început, i-am spus că e mai mult decât bine. 

— Îmi pot permite, a spus. Am destui bani. Nu m-au lăsat falit, 
nici pe departe. 

— Ai fi putut plăti un milion? 

— Nu fără să părăsesc ţara. Am un cont în insulele Cayman, e 
o jumătate de milion în el. În seiful de aici aveam puţin sub 
șapte sute de mii. De fapt, probabil că aș fi putut aduna 
celelalte trei sute din oraș, dacă aș fi dat niște telefoane. Dar 
mă întreb... 

— Ce? 

— O, e un gând aiurea. Dacă aș fi dat milionul, mi-ar fi dat-o 
înapoi în viață? Dacă nu negociam la telefon, dacă eram 
politicos, îi pupam în dos și așa mai departe... 

— Oricum ar fi ucis-o. 


VP - 43 


— Asta îmi spun și eu, dar mai știi? Nu pot să nu mă întreb 
dacă n-aș fi putut face ceva. Dacă făceam pe durul până la 
capăt, dacă nu le dădeam un sfant până nu-mi dovedeau că 
este în viață? 

— Probabil era deja moartă când te-au sunat. 

— Mă rog să ai dreptate, a spus, dar nu sunt sigur. Mă tot 
gândesc că trebuie să fi existat un mod de-a o salva. Îmi tot 
spun că este numai vina mea. 

e 

Ne-am întors în Manhattan pe drumurile expres, apoi am 
intrat în tunel venind de pe Shore Parkway și Gowanus. Nu era 
trafic la ora aceea, dar Pete a condus încet, rareori accelerând la 
peste șaizeci și cinci la oră. La început nu am vorbit mult și 
tăcerea avea tendinţa să se prelungească. 

— Au fost două zile de coșmar, a spus într-un final. 

L-am întrebat dacă rezistă bine. 

— O, eu n-am nimic, a zis. 

— Ai mai fost la ședințele AA? 

— Merg destul de des. După un moment, a continuat: De când 
a început nenorocirea, n-am mai mers. Am fost, știi, cam 


ocupat. 
— Nu-i ești de ajutor fratelui tău decât dacă ești treaz. 
— Știu asta. 


— Se ţin ședințe și în Bay Ridge. Nu-i musai să vii în oraș. 

— Știu. Aseară am avut de gând să merg ia una, dar n-am mai 
ajuns. 

Bătea darabana cu degetele pe volan. 

— Mă gândeam că ne întoarcem azi la timp pentru ședința de 
seară la St. Paul's, dar am pierdut-o deja. Până ajungem, o să fie 
trecut de nouă. 

— Mai este una la zece pe Houston Street. 

— O, știu și eu, a făcut. Până să ajung la mine-n cameră, 
până-mi iau ce am nevoie... 

— Dacă o pierzi pe cea de la zece, mai este una la miezul 
nopţii. In același loc, pe Houston între Sixth și Varick. 

— Știu unde e. 

Ceva din tonul vocii lui nu încuraja alte sugestii. După un 
moment, a spus: 


VP - 44 


— Știu că n-ar trebui să neglijez ședințele. O să încerc să 
ajung la cea de la zece. Aia de la miezul nopţii, nu știu ce să 
spun. Nu vreau să-l las pe Kenan singur așa mult. 

— Poate o să prinzi o ședință în Brooklyn mâine, în cursul 
zilei. 

— Poate. 

— Dar serviciul? Nu-l neglijezi? 

— Pentru moment. Vineri și azi am anunţat că sunt bolnav, 
dar nu-i mare scofală dacă mă pun pe liber. Nu-i greu să găsești 
un serviciu ca ăsta. 

— Cu ce te ocupi, ești curier? 

— Fac catering, de fapt. Pentru restaurantul de pe Fifty- 
seventh și Ninth. 

— Trebuie că e greu să ai un serviciu prost plătit ca ăsta în 
timp ce fratele tău întoarce banii cu lopata. 

A păstrat tăcerea un moment, după care a spus: 

— Trebuie să ţin totul separat, știi? Kenan a vrut să lucrez 
pentru el, cu el, cum vrei să spui. Dar nu pot acţiona în branșa 
aceea și să rămân treaz. Problema nu e că ești tot timpul în 
preajma drogurilor, pentru că de fapt nu ești, nu ai cine știe ce 
contact fizic cu marfa. Problema este atitudinea, starea psihică, 
știi ce spun? 

— Sigur. 

— Aveai dreptate în privința ședințelor. Simt nevoia să beau 
de când am aflat de Francey. Adică de răpirea ei, înainte să-i 
facă ceea ce i-au făcut. N-am fost în pericol de-a ceda, dar mi-e 
greu să-mi iau gândul de la asta. Îl îndepărtez și el se tot 
întoarce. 

— Ai luat legătura cu îndrumătorul tău? 

— Nu am așa ceva. Mi-au dat un îndrumător provizoriu atunci 
când am renunţat prima dată la băutură și la început îl sunam 
destul de des, dar apoi am cam pierdut legătura. Și, oricum, e 
greu să te destăinui la telefon. Ar trebui să-mi găsesc un 
îndrumător normal, însă până acum, nu știu de ce, n-am ajuns s- 
o fac. 

— La un moment dat... 

— Exact. Tu ai îndrumător? 

Am aprobat cu o mișcare din cap. 

— Ne-am întâlnit chiar aseară. Luăm cina de obicei duminica, 
trecem în revistă săptămâna care s-a încheiat. 


VP - 45 


— Îți dă sfaturi? 
— Uneori, am spus. Și apoi fac oricum ce vreau eu. 
e 

Când am ajuns în camera de hotel, primul telefon i l-am dat 
lui Jim Faber. 

— Tocmai te-am pomenit, i-am spus. Un tip m-a întrebat dacă 
îndrumătorul meu îmi dă sfaturi și i-am spus că îţi respect 
întotdeauna sugestiile la virgulă. 

— Ai noroc că nu te-a trăsnit Dumnezeu acolo pe loc. 

— Așa-i. Dar m-am hotărât să nu plec în Irlanda. 

— Oh? Aseară păreai decis să mergi. Ţi-ai schimbat părerea 
după un somn bun? 

— Nu, am recunoscut. M-am trezit cu aceeași părere și m-am 
dus direct la o agenţie de voiaj, de unde am reușit să iau un 
bilet ieftin la zborul care pleacă vineri seară. 

— Oh? 

— Dar apoi, după-amiaza asta cineva mi-a oferit de lucru și 
am acceptat. Nu vrei să te duci tu trei săptămâni în Irlanda? Nu 
cred că îmi pot recupera banii pe bilet. 

— Eşti sigur? E păcat să-i pierzi. 

— Păi, mi-au spus că biletul e nerambursabil, iar eu l-am 
achitat deja. Nu face nimic, câștig destul cu treaba asta ca să 
mă pot lipsi de două sute. Dar ţineam să te informez că nu mai 
plec în ţinutul roșcovanilor pistruiaţi. 

— Mi se părea că te ambalai, a spus. De aceea îmi făceam 
griji. Ai reușit să stai cu prietenul tău la barul lui și să nu te 
îmbeți... 

— Bea el pentru amândoi. 

— Păi, oricum ar fi fost, părea să funcţioneze. Totuși, de 
cealaltă parte a Oceanului, la mii de kilometri depărtare de 
obișnuitul tău colac de salvare și nerăbdător fiind să începi să... 

— Știu. Dar acum poţi sta liniștit. 

— Chiar dacă meritul nu-i al meu. : 

— O, nu știu, am zis. Poate e realizarea ta. Incurcate sunt 
căile Domnului spre a făptui minuni. 

— Mda, a spus el. Chiar așa. 

e 

Lui Elaine i-a părut rău că până la urmă nu mai plec în Irlanda. 

— Presupun că nu ai cum să amâni lucrarea asta, a spus. 

— Nu. 


VP - 46 


— Sau să o termini până vineri. 

— Vineri abia o încep. 

— Păcat, deși tu nu pari dezamăgit. 

— Cred că nici nu sunt. Măcar nu l-am sunat pe Mick, așa că 
nu mai trebuie să-l sun din nou și să-l anunţ că m-am răzgândit. 
Sincer să fiu, mă bucur că am de lucru. 

— Ai o ocupaţie. 

— Exact. De asta am nevoie, de fapt, mai mult decât de o 
vacanţă. 

— Și e un caz bun? 

Nu-i spusesem nimic despre el. M-am gândit un moment, 
apoi: 

— E un caz groaznic. 

— Oh? 

— lisuse, ce-s în stare oamenii să-și facă unii altora! Ai crede 
că m-am obișnuit deja, dar mi-e imposibil. 

— Vrei să discutăm despre asta? 

— Când ne vedem. Rămâne valabil pe mâine seară? 

— Da, dacă nu intervine ceva la tine. 

— Nu văd ce-ar putea să intervină. Trec să te iau pe la șapte. 
Dacă voi fi nevoit să întârzii, te sun. 

e 

Am făcut o baie fierbinte și am dormit buștean toată noaptea, 
iar dimineaţă m-am dus la bancă și am adăugat șaptezeci de 
bancnote de 100 de dolari la teancul din caseta mea de valori. 
Am depus două mii de dolari în contul de cecuri și mia rămasă 
am băgat-o în buzunarul de la șold. 

A fost un timp când m-aș fi grăbit să-i împrăștii în cele patru 
zări. Obișnuiam să petrec mult timp în biserici goale, fără să fac 
nimic acolo, doar donându-le bani cu religiozitate, ca să spun 
așa, îndesând exact zece la sută din câștiguri în prima cutie a 
milei care-mi ieșea în cale. Acest straniu obicei mă părăsise 
odată cu trezirea din lunga beţie. Nu știu de ce m-am oprit, însă, 
pe de altă parte, nici de ce-am început s-o fac n-aș putea să 
spun. 

Aș fi putut depune biletul Aer Linguș în cea mai apropiată 
cutie a milei, la cât de mult îmi mai era de folos. Am trecut pe la 
agenţia de voiaj și am primit confirmarea faptului pe care îl 
bănuiam deja, anume că biletul era, într-adevăr, nerambursabil. 


VP - 47 


— În mod normal, v-aș spune să cereţi de la un doctor o 
adeverinţă cum că a trebuit să renunţaţi din motive medicale, a 
zis agentul, dar asta nu v-ar fi de ajutor în cazul de faţă, pentru 
că nu compania aeriană v-a vândut biletul, ci o firmă care 
cumpără bilete angro de la companiile aeriene și le oferă cu 
reducere mare. 

S-a oferit să încerce să-l revândă, așa că i l-am lăsat lui și am 
luat-o spre metrou. 

Am stat toată ziua în Brooklyn. Luasem o fotografie a lui 
Francine Khoury când plecasem de la reședința de pe Colonial 
Road și am arătat-o la D'Agostino pe Fourth Avenue și la The 
Arabian Gourmet pe Atlantic Avenue. Mergeam pe o pistă mai 
nesigură decât mi-ar fi plăcut - era deja marţi, iar răpirea 
avusese loc joi - dar nu mai aveam ce să fac în privința asta. Ar 
fi fost bine dacă Pete m-ar fi sunat vineri în loc să aștepte până 
după weekend, numai că ei avuseseră altele pe cap. 

Impreună cu fotografia am mai arătat și un card de la Reliable 
pe care îmi era trecut numele. Anchetam un caz legat de o 
solicitare de despăgubire pe asigurare, am explicat. Mașina 
clientului meu fusese acroșată de un alt vehicul, care dispăruse 
fără să oprească, iar procedura de despăgubire ar fi fost mult 
grăbită dacă reușeam să identificăm cealaltă parte implicată. 

La D'Agostino, am vorbit cu o vânzătoare care își amintea că 
Francine era client fidel, că plătea mereu cu banii jos, o 
trăsătură rară în societatea noastră, chiar dacă obligatorie în 
cercurile celor care fac trafic cu droguri. 

— Și vă mai pot spune ceva despre ea, s-a oferit femeia. Fac 
pariu că-i o bucătăreasă super. 

Probabil că am făcut o figură nedumerită. 

_ — Fără mâncăruri gata făcute, fără congelături de tot felul. 
Intotdeauna ingrediente proaspete. La vârsta ei, nu multe se 
dedică gătitului. Dar în coșul ei nu vezi semipreparate. 

Și tânărul ajutor de magazin își amintea de ea și a venit de la 
sine cu informaţia că lăsa mereu doi dolari bacșiș. Am întrebat 
de mașină și el și-a amintit o dubă albastră, parcată în faţă 
atunci, care plecase după ea. Nu remarcase marca ei și nici 
plăcuțele de înmatriculare, dar era relativ sigur de culoare, și 
credea că pe lateral scria ceva despre depanări TV. 

Pe Atlantic Avenue își aminteau mai multe, pentru că acolo 
fuseseră mai multe de observat. Femeia de la tejghea a 


VP - 48 


recunoscut imediat fotografia și a putut să îmi spună exact ce 
cumpărase Francine - ulei de măsline, tahini de susan, ful 
medames? și încă ceva, un termen pe care nu l-am recunoscut. 
Nu asistase la actul răpirii în sine, pentru că se ocupa de alt 
client. Ştia că se petrecuse ceva ciudat, pentru că intrase un 
client care zicea ceva despre doi bărbaţi și o femeie care 
alergau dinspre magazin și care săriseră pe ușile din spate ale 
unei dube. Clientul se îngrijorase că, poate, jefuiseră magazinul 
și tocmai atunci fugeau. 

Am reușit să mai am câteva întrevederi înainte de ora 
prânzului, moment în care mă gândeam să merg peste drum să 
iau masa. În schimb, mi-am amintit sfatul pe care i-l dădusem 
cu atâta ușurință lui Peter Khoury. Nici eu nu mai fusesem la 
vreo ședință de sâmbătă și uite că era deja marţi și urma să 
petrec seara cu Elaine. Am sunat la biroul Intergroup și am aflat 
că era o ședință la douăsprezece treizeci la vreo zece minute 
distanţă, în Brooklyn Heights. Vorbitoarea era o bătrânică 
mignonă, pusă bine la patru ace, însă din povestea ei s-a înţeles 
perfect că nu se purtase întotdeauna cu atâta distincţie. Fusese 
om al străzii, evident, dormea prin intrânduri, nu se îmbăia 
niciodată și nici nu își schimba hainele, și tot repeta cât de 
mizerabilă fusese, ce urât mirosea pe atunci. O poveste despre 
care îţi venea greu să crezi că fusese trăită de persoana din 
capul mesei. 

e 

După ședință, m-am întors pe Atlantic Avenue și am continuat 
de unde rămăsesem. Mi-am cumpărat un sandviș și o doză de 
suc de la un restaurant și, dacă tot eram acolo, i-am pus câteva 
întrebări proprietarului. Am luat prânzul stând în picioare afară, 
după care am vorbit cu vânzătorul și vreo doi clienţi la debitul 
de presă de la colț. Am intrat în Alep și am discutat cu casierul și 
două chelnerițe. M-am întors la restaurantul lui Ayoub - 
începusem să identific The Arabian Gourmet cu numele acesta, 
dat fiind că oamenii cu care vorbeam îi spuneau întruna așa. M- 
am întors acolo și am aflat că femeia reușise să își amintească 
numele clientului care se temea că bărbaţii cu duba albastră 
jefuiseră localul. L-am găsit în cartea de telefoane, dar n-a 
răspuns nimeni când am sunat. 


2 Fel de mâncare specific orientală, asemănător cu iahnia de fasole, puternic 
condimentat cu usturoi și chimen. (n.tr.). 


VP - 49 


Când ajunsesem pe Atlantic Avenue, renunţasem deja la 
scorneala cu ancheta de asigurări, pentru că nu mi se părea că 
se potrivea cu ceea ce văzuseră oamenii. Pe de altă parte, nu 
voiam să las impresia că se petrecuse ceva de gravitatea unei 
răpiri și omucideri, altfel cuiva i-ar fi venit ideea că este datoria 
sa civilă să aducă problema la cunoștința poliţiei. Povestea pe 
care am inventat-o, și pe care am mai modificat-o în funcţie de 
publicul de care aveam parte la un moment sau altul, suna în 
linii mari cam așa: 

Clienta mea avea o soră care se gândea să accepte o 
căsătorie din interes cu un imigrant ilegal care spera ca în felul 
acesta să rămână în ţară. Presupusul mire avea o iubită a cărei 
familie se opunea cu încrâncenare căsătoriei. Doi bărbaţi, rude 
ale iubitei, îmi hărțuiau clienta deja de mai multe zile, încercând 
să obțină ajutorul ei pentru blocarea căsătoriei. Ea le înţelegea 
doleanţța, dar nu prea îi surâdea ideea de a se implica. 

Cei doi se ţinuseră scai după ea joi, urmărind-o până la 
Ayoub. Când ieșise de acolo, o făcuseră cumva să urce în duba 
lor și, plimbând-o fără ţintă pe străzi, încercaseră să-i câștige 
bunăvoința. Când au lăsat-o să coboare, clienta mea era 
semiisterică și, în nebunia aceea, își pierduse nu numai 
cumpărăturile (uleiul de măsline, tahiniul și așa mai departe), ci 
și poșeta, care conţinea la vremea aceea o brățară destul de 
valoroasă. Nu știa numele celor doi bărbaţi și nici cum să dea de 
ei, așa că... 

Nu cred că suna foarte credibil, însă nu încercam să vând 
povestea ca episod pilot vreunei televiziuni, o foloseam doar ca 
să asigur niște cetățeni cumsecade că ar fi un gest deopotrivă 
sigur și nobil să îmi acorde tot ajutorul posibil. Am primit o 
mulţime de sfaturi gratuite - „Căsătoriile alea nu-s a bună, ar 
trebui să-i spună surorii ei că nu merită”, de pildă. Dar am cules 
și destule informaţii utile. 

(J 

Am pus punct puțin după patru și am luat un tren până la 
Columbus Circle, fentând ora de vârf cu câteva minute. La 
recepție mă aștepta corespondența, în cea mai mare parte din 
aceea nesolicitată. Am comandat odată ceva dintr-un catalog și 
acum primesc cataloage cu zecile în fiecare lună. Locuiesc într-o 
cameră mică și n-aş avea loc nici pentru cataloage, darămite 
pentru produsele pe care vor ei să mi le vândă. 


VP - 50 


La etaj, am aruncat totul, mai puţin factura de telefon și două 
bileţele, din care eram informat că sunase „Ken Curry”, o dată la 
2:30 și din nou la 3:45. Nu l-am sunat imediat. Eram epuizat. 

Ziua aceea mă terminase. Nu făcusem mare lucru fizic, nu 
cărasem saci de ciment opt ore la rând, dar discuţiile cu toți 
oamenii aceia își spuneau cuvântul. Trebuie să te concentrezi 
tare, iar procesul e cu atât mai solicitant atunci când trebuie să 
ţii cont și de o poveste născocită. Dacă nu ești mitoman, ceva 
inventat e mai greu de rostit decât adevărul; pe principiul 
acesta funcţionează detectorul de minciuni, iar experienţa mea 
personală tinde să confirme mecanismul. O zi întreagă în care ai 
mințit și ai jucat roluri te stoarce ca pe o cârpă, mai ales dacă 
stai în picioare aproape tot timpul. 

Am făcut un duș și m-am ras, apoi am deschis televizorul pe 
știri și am ascultat cincisprezece minute cu picioarele sus și 
ochii închiși. Pe la cinci treizeci l-am sunat pe Kenan Khoury și i- 
am spus că am înregistrat ceva progrese, chit că nu am nimic 
special de raportat. A vrut să știe dacă îmi poate fi de folos cu 
ceva. 

— Incă nu, am spus. Mă întorc mâine pe Atlantic Avenue, să 
văd dacă se mai completează puţin imaginea. Când termin 
acolo, vin la tine. O să fii acasă? 

— Sigur, a zis. Nu am unde să plec. 

(J 

Am setat alarma și am închis iarăși ochii, și ceasul m-a smuls 
din somn la șase jumate. Am luat pe mine un costum cu cravată 
și m-am dus la Elaine. Mie mi-a turnat cafea și ei Perrier, după 
care am luat un taxi până în centru, la Asia Society, unde se 
deschisese de curând o expoziţie pe tema Taj Mahal-ului, iar 
asta se lega perfect de cursul pe care îl urma ea la Hunter. După 
ce am străbătut cele trei săli de expoziţie și am scos sunetele 
adecvate, am mers odată cu ceilalţi într-o altă încăpere, unde 
am stat pe niște scaune pliante și am ascultat un instrumentist 
care a executat un solo la sitar. Habar nu am dacă era bun sau 
nu. Nu știu cum poţi face diferenţa și nici cum el însuși și-ar fi 
dat seama dacă are instrumentul dezacordat. 

După aceea, a avut loc o recepţie la care s-au servit vin și 
brânzeturi. 

— Nu e nevoie să întârziem mult aici, a murmurat Elaine și, 
după câteva minute de zâmbete și gargară, am ieșit în stradă. 


VP -51 


— Ţi-a plăcut la nebunie totul, a spus ea. 

— A fost bine. 

— Vai, a făcut ea. Ce nu îndură un bărbat în speranţa că și-o 
va pune cu femeia lui! 

— Haide, am spus. N-a fost așa rău. E aceeași muzică pe care 
ţi-o pun la restaurantele indiene. 

— Doar că acolo nu ești obligat să o asculți. 

— Ce, acum am ascultat? 

Ne-am dus la un restaurant italian și, la un espresso, i-am 
povestit despre Kenan Khoury și ce se întâmplase cu soţia lui. 
Când am terminat, ea a rămas un moment cu privirea la faţa de 
masă, aţintită înainte, de parcă acolo ar fi fost ceva scris. Apoi a 
ridicat încet ochii spre ai mei. Este o femeie inteligentă și dârză, 
dar în clipa aceea afișa un aer sfâșietor de vulnerabil. 

— Dumnezeule mare! a spus. 

— De ce sunt oamenii în stare... 

— Chiar nu există limită, așa-i? Nu se sfârșește niciodată. 

A luat o gură de apă. 

— Câtă cruzime, cât sadism curat! De ce ar face cineva aș... 
Ei, e-o întrebare inutilă. 

— Mă gândesc că din plăcere, am spus. Cred că s-au simţit 
minunat - nu doar ucigând, ci și șicanându-l, alergându-l de 
colo-colo, spunându-i că va fi în mașină, că va fi acasă când el 
va ajunge acolo, apoi, în sfârșit, lăsându-l s-o găsească făcută 
bucățele în portbagajul Fordului. Nu trebuie să fie neapărat 
sadici pentru că au ucis-o în acest mod. Poate că au considerat 
că e mai sigur așa, decât să lase un martor care să îi poată 
identifica. Însă n-au avut niciun avantaj practic, răsucind cuțitul 
în rană așa cum au făcut-o. S-au chinuit mult să dezmembreze 
cadavrul. Scuze, nu-i un subiect de discutat la masă, știu. 

— Asta-i nimic! Da să vezi ce efect are dacă-l povestești la o 
cină romantică! 

— Îţi stimulează cheful la maximum, nu? 

— Îţi trezește libidoul ca nimic altceva. Nu, serios, nu mă 
deranjează. Adică, mă deranjează, sigur că mă deranjează, doar 
că nu sunt vreo gingașă. E o treabă scârboasă, asta, să 
hăcuiești pe cineva, însă nu e cel mai rău lucru, nu? Adevăratul 
șoc e că există genul ăsta de rău pe lume, care apare din senin 
și, zbang, te pocnește când ţi-e lumea mai dragă și fără niciun 


VP - 52 


motiv. Ăsta e cel mai cumplit lucru, și e la fel de greu de înghiţit 
pe stomacul gol pe cât este cu el plin. 
e 

Ne-am întors la apartamentul ei. A pus un album cu un solo 
de pian de Cedar Walton care ne plăcea amândurora și am stat 
împreună pe canapea fără să scoatem o vorbă. Când s-a 
terminat discul, l-a întors pe platan și, la jumătatea celei de-a 
doua părți, ne-am mutat în dormitor și am făcut dragoste cu o 
intensitate bizară. După care amândoi am tăcut mâlc multă 
vreme, până când ea a spus: 

— i-o zic pe șleau, tinere. Dacă o ținem tot așa, într-o bună zi 
o să începem s-o facem ca la carte. 

— Așa crezi tu, ă? 

— Nu aș fi surprinsă. Matt? Rămâi până dimineaţă. 

Am sărutat-o. 

— Asta și aveam de gând. 

— Mmm. Bun gând. Nu vreau să fiu singură. 

Nici eu nu voiam. 


VP-53 


Capitolul 4 


Am rămas la micul-dejun și până să ajung pe Atlantic Avenue 
se făcuse deja aproape unsprezece. Am zăbovit acolo cinci ore, 
cea mai mare parte a timpului pe stradă și în magazine, dar o 
altă parte de asemenea într-o bibliotecă și la telefon. Puțin după 
patru, am mers pe jos două cvartale și am luat autobuzul până 
la Bay Ridge. 

Ultima dată când îl văzusem era ciufulit și neras, dar acum 
Kenan Khoury avea un aer sigur pe sine în pantaloni de 
gabardină gri și o cămașă ecosez în tonuri calde. L-am urmat în 
bucătărie și el mi-a spus că fratele său se dusese dimineaţă la 
serviciu în Manhattan. 

— Petey a spus că va sta aici, că nu îi pasă de muncă, dar de 
câte ori putem purta aceeași discuţie? L-am convins să ia 
Toyota, să se poată deplasa mai ușor. Dar tu, Matt? Ai aflat 
ceva? 

— Doi bărbaţi cam de statura mea ţi-au săltat soția de pe 
stradă din faţă de la The Arabian Gourmet și au urcat-o cu forţa 
într-o camionetă sau dubiţă albastru-închis, am spus. O mașină 
asemănătoare, probabil aceeași, o urmărea când a plecat de la 
D'Agostino. Pe ușile ei era scris ceva, cu litere albe, după 
spusele unui martor. TV Sales & Services, numele companiei 
fiind compus din două iniţiale. B&L, H&M, fiecare a văzut 
altceva. Doi oameni și-au amintit o adresă din Queens și unul și- 
a adus aminte clar că era din Long Island City. 

— Există firma asta? 

— Descrierea este destul de vagă, încât să existe o duzină 
sau mai bine de firme pe modelul ăsta. Două iniţiale, depanaări 
TV, adresă din Queens. Am sunat la vreo șase sau opt ateliere și 
n-am găsit pe nimeni care să aibă camionete albastru-închis sau 
de la care să fi fost furat recent un vehicul. Nici nu mă așteptam 
să găsesc. 

— De ce? 

— Nu cred că mașina a fost furată. Bănuiala mea este că ţi-au 
supravegheat casa joi dimineaţă, sperând că soţia ta va pleca 
singură. Când s-a întâmplat așa, au urmărit-o. Probabil că nu era 


VP - 54 


prima dată când o urmăreau, așteptau doar o ocazie bună să 
acţioneze. N-ar fi furat o mașină de fiecare dată, nimeni nu vrea 
să umble toată ziua cu un vehicul care poate apărea în orice 
clipă în registrul mașinilor furate. 

— Crezi că era duba lor? 

— Cel mai probabil. Cred că au scris pe uși un nume de 
companie și o adresă false și, după ce au dat lovitura, au șters 
vechiul nume și au scris altul. Nu m-ar mira ca toată caroseria 
să fie vopsită deja în orice altă culoare în afară de albastru. 

— Și numărul de înmatriculare? 

— Probabil că au fost schimbate plăcuțele, însă nici nu 
contează, pentru că nimeni n-a reţinut numărul. Un martor a 
crezut că tocmai jefuiseră magazinul alimentar, toţi trei, că erau 
hoți, dar nu s-a gândit decât să intre în magazin și să se asigure 
că toată lumea e în regulă. Altui bărbat i s-a părut că se petrece 
ceva ciudat și s-a uitat într-adevăr la număr, însă nu își mai 
amintește decât că era „ceva cu nouă”. 

— Util. 

— Foarte. Bărbaţii erau îmbrăcaţi la fel, pantaloni negri și 
bluze asortate, hanorace albastre identice. Păreau în uniformă și 
asta, împreună cu vehiculul comercial pe care îl foloseau, le 
dădea legitimitate. Am aflat cu ani în urmă că poţi intra aproape 
oriunde dacă ai un dosar în mână, pentru că dai impresia că îţi 
faci treaba. l-a favorizat preconcepţia asta. Doi oameni mi-au 
spus că li s-a părut că văd doi agenţi de la lmigrări sub 
acoperire, căutând să curețe strada de un imigrant ilegal. 
Acesta-i unul dintre motivele pentru care nimeni nu a intervenit, 
acesta și faptul că totul s-a terminat înainte ca cineva să apuce 
să aibă o reacţie. 

— Lucrătură fină, a spus. 

— Ținuta uniformă a mai avut un efect. l-a făcut invizibili, 
pentru că oamenii nu le-au văzut decât hainele și nimeni nu și-a 
amintit decât că arătau la fel. Ți-am spus că purtau și șepci? 
Martorii au oferit descrierea șepcilor și a jachetelor, obiecte pe 
care ei le-au îmbrăcat special și de care s-au descotorosit după 
aceea. 

— Deci nu avem, de fapt, nimic. 

— Nu tocmai, am zis. Nu avem nimic care să ducă direct la ei, 
dar avem ceva. Știm ce au făcut și cum au făcut-o, știm că sunt 


VP-55 


inventivi, că și-au plănuit operaţiunea. Cum crezi că te-au ales 
pe tine? 

A ridicat din umeri. 

— Știau că sunt traficant. Au amintit-o. Asta te transformă 
într-o ţintă bună. Știu că ai bani și știu că nu te vei adresa 
poliţiei. 

— Ce mai știau despre tine? 

— Naţionalitatea mea. Unul dintre ei, primul individ, mi-a 
aruncat vorbe jignitoare. 

— Cred că ai pomenit de asta. 

— Gioarsă puturoasă, cioroi de deșert. Asta e bună, nu? Cioroi 
de deșert. A uitat de cămilar, pe asta o auzeam de la puștii 
italieni la St. Ignatius. „Hei, Khoury, cămilar jegos!” Singura 
cămilă pe care am văzut-o vreodată e cea de pe pachetul de 
țigări. 

— Crezi că descendența arabă te-a făcut să fii țintă? 

— Nu m-am gândit la asta. Există multe prejudecăţi, fără 
îndoială, dar de obicei nu le bag în seamă. Familia lui Francine e 
palestiniană, ţi-am mai spus? 

— Da. 

— Lor le este mai greu. Cunosc palestinieni care spun că sunt 
libanezi sau sirieni numai ca să scape de șicane. „O, ești 
palestinian, deci tre’ să fii terorist”. Genul ăsta de remarce 
ignorante. Și sunt unii cu idei radicale faţă de arabi în general. 

Și-a dat ochii peste cap. 

— Tata, de pildă. 

— Tatăl tău? 

— N-aș spune că era anti-arab, însă avea el o întreagă teorie 
cum să noi nu eram, de fapt, arabi. Știi, familia noastră e 
creștină. 

— Mă-ntrebam eu ce căutai la St. Ignatius. 

— Pe vremuri mă întrebam și eu. Nu, noi suntem creștini 
maroniți și, după spusele lui tătâne-miu, ne tragem din fenicieni. 
Ai auzit vreodată de fenicieni? 

— Sunt din timpurile biblice, nu? Neguţători și exploratori, 
ceva de genul? 

— Exact. Mari navigatori, au străbătut mările în jurul Africii, au 
colonizat Spania, probabil că au ajuns și în Britania. Au fondat 
Cartagina în Africa de Nord și în Anglia au fost dezgropate o 
mulțime de monede cartagineze. Sunt primii care au descoperit 


VP - 56 


Polarisul, adică Steaua Nordului, au descoperit, de fapt, că este 
mereu în același loc și că poate fi folosită în navigaţie. Au 
dezvoltat un alfabet care a stat la baza alfabetului grecesc. 

S-a întrerupt, puţin rușinat. 

— Babacul vorbea despre ei întruna. Presupun că ceva - ceva 
s-a prins de mine. 

— Așa se pare. 

— Nu era obsedat de subiect, dar știa multe despre asta. De 
acolo îmi vine și numele. Fenicienii își spuneau kena'ani sau 
canaaniţi. Numele meu ar trebui să se pronunțe Keh -nahn, dar 
toată lumea îl pronunţă Ki-nan. 

— În mesajul de ieri scria „Ken Curry”. 

— Mda, clasic. Am mai dat comenzi telefonice și le-am primit 
adresate lui Keane & Curry, sună ca un cuplu de avocați 
irlandezi. În orice caz, după spusele tatei, fenicienii erau un 
popor complet diferit de arabi. Ei erau canaaniţii, erau deja un 
popor în timpul lui Avraam. În vreme ce arabii sunt descendenţii 
lui Avraam. 

— Credeam că evreii descind din Avraam. 

— Așa e, prin Isaac, care a fost fiul legitim al lui Avraam și al 
Sarei. În vreme ce arabii sunt fii lui Ismail, care era fiul pe care l- 
a avut Avraam cu Hagar. lisuse, uite ceva la care nu m-am mai 
gândit de mult timp. In copilărie, tata avea o mică dispută cu 
băcanul de după colț, pe Dean Street, și obișnuia să se refere la 
el cu apelativul „ismaelitul ăla ticălos”. Doamne, ce mai 
personaj era! 

— Mai trăieşte? 

— Nu, a murit acum trei ani. Avea diabet și în timp asta i-a 
slăbit inima. Când sunt supărat pe mine, îmi spun că a murit cu 
inima sfâșiată din cauza sorții pe care au avut-o fiii lui. Spera să 
aibă un arhitect și un doctor și, în schimb, s-a procopsit cu un 
beţiv și un dealer de droguri. Dar nu din cauza asta a murit. L-a 
răpus dieta. Era diabetic și avea cu douăzeci și trei de kilograme 
peste greutatea normală. Eu și cu Petey puteam să ajungem și 


Jonas Salk și Frank Lloyd Wright: și tot nu l-ar fi ajutat cu nimic. 
* 


3Jonas Salk (1914-1995) - celebru cercetător medical și virusolog american, 
descoperitor al unuia dintre primele vaccinuri antipoliomielitice viabile. Frank Lloyd 
Wright (1867-1959) - celebru arhitect american, promotorul așa-numitei „arhitecturi 
organice”, care promova armonia dintre structurile arhitecturale și umanitatea 
mediului ambiant. (n.tr.). 


VP - 57 


Pe la șase, Kenan a dat primul dintr-o serie de telefoane după 
ce amândoi stabiliserăm o metodă de abordare. A format un 
număr, a așteptat tonul, apoi a introdus propriul număr și a 
închis. 

— Acum așteptăm, a spus, dar nu a trebuit să așteptăm 
foarte mult. 

În mai puţin de cinci minute, telefonul a sunat. 

— Hei, Phil, ce mai faci? a spus. Super. Uite care-i treaba. Nu 
știu dacă ai cunoscut-o pe soţia mea. Chestia e că am primit o 
ameninţare cu răpirea, a trebuit să o trimit din ţară. Nu știu 
despre ce e vorba, dar presupun că are legătura cu afacerea, 
mă înţelegi? Așa că am pus un tip să verifice lucrurile, știi, la 
nivel profesionist. Și voiam, înţelegi, să dau de veste, pentru că 
am impresia că oamenii ăștia nu se joacă, par ucigași cu sânge 
rece. Corect. Mda, chiar asta e, bătrâne, suntem toţi ţinte 
ușoare, avem un purcoi de bani și nu putem cere sprijinul 
poliţiei, iar asta face să fim ţinta perfectă pentru tot soiul de 
descreieraţi... Așa-i. Așa că-ţi spun doar să ai grijă, înţelegi, și să 
fii cu ochii în patru. Și dă vestea mai departe, știi tu, oricui crezi 
că trebuie să știe. Și dacă se întâmplă ceva nasol, sună-mă, 
bătrâne, ai înţeles? Corect. 

A închis și s-a întors spre mine. 

— Nu știu ce să spun, a bălmăijit. Cred că l-am convins doar că 
m-a apucat paranoia bătrâneţii. „De ce-ai trimis-o din țară, 
bătrâne? De ce n-ai cumpărat un câine, n-ai angajat un 
bodyguard?” Pentru că-i moartă, tâmpitule! Dar n-am vrut să-i 
spun asta. Dacă se află, se lasă rău. Căcat! 

— Care e problema? 

— Ce le spun rudelor lui Francine? De fiecare dată când sună 
telefonul, mă tem că e unul dintre verii ei. Părinţii s-au despărţit 
și mama ei s-a mutat înapoi în lordania, dar tatăl e și acum în 
vechiul cartier, plus că are rude în tot Brooklyn-ul. Ce să le spun 
lor? 

— Nu știu. 

— Mai devreme sau mai târziu va trebui să-i informez. Pentru 
moment, le spun că s-a dus într-o croazieră, ceva de genul. Știi 
ce-or să creadă? 

— Că aveţi probleme în căsnicie. 

— Exact. Abia ne-am întors din Negril, ce să caute într-o 
croazieră? Sigur au apărut scântei între soţii Khoury. Ei, n-au 


VP - 58 


decât să creadă ce vor. Adevărul e că nu ne-am spus niciodată o 
vorbă urâtă, n-am avut niciodată o zi rea. lisuse! 

A ridicat telefonul, a format un număr, și-a introdus propriul 
număr când a primit tonul. A închis și a început să bată imediat 
cu degetele în tăblia mesei, iar când telefonul a sunat, a ridicat 
receptorul și a spus: 

— Salut, bătrâne, ce mai faci? O, da? Nu zău! Hei, uite care-i 
treaba... 


VP -59 


Capitolul 5 


M-am prezentat la ședința de opt treizeci de la St. Paul's. Pe 
drum îmi trecuse prin minte că m-aș putea întâlni acolo cu Pete 
Khoury, dar n-a venit. La sfârșit am ajutat la strânsul scaunelor, 
apoi m-am dus cu ceilalţi la o cafea, la Flame. Totuși, nu am stat 
mult, pentru că la unsprezece eram deja la Poogan's Pub, pe 
West Seventy-second Street, unul dintre cele două localuri unde 
Danny Boy Bell putea fi găsit de regulă între orele 9 seara și 4 
dimineaţa. In restul timpului nu dădeai de el nici în gaură de 
șarpe. 

Celălalt local este un club de jazz numit Mother Goose, pe 
Amsterdam. Poogan's era mai aproape, așa că am încercat întâi 
acolo. Danny Boy era la masa lui obișnuită din spate, prins în 
discuţii cu un negru foarte negru, cu bărbie ascuţită și nas cât 
un nasture. Purta ochelari de soare mari, cu lentile stil oglindă, 
și un costum albastru-deschis, cu umeri mai umflaţi decât i-ar fi 
putut da natura sau oricât de mult ar fi tras de fiare la Gold's 
Gym. Pe cap avea o pălărie de pai maro-cacao, împodobită cu o 
bentiţă roz-flamingo. 

Am cerut o Cola la bar și am așteptat ca omul să-și termine 
treaba cu Danny Boy. După vreo cinci minute, s-a dezlipit de pe 
scaun, l-a bătut pe Danny Boy pe umăr, a râs sănătos și a luat-o 
spre ieșire. M-am întors să-mi iau restul de pe bar și când m-am 
rotit înapoi am văzut că locul lui fusese luat de un alb chel cu o 
mustață stufoasă și un burdihan care-i forța nasturii cămășii. Pe 
primul individ nu-l recunoscusem, îmi era doar vag familiar, dar 
pe acesta îl știam. Il chema Selig Wolf și era proprietarul a două 
parcări și încasa pariuri la diferite evenimente sportive. ÎI 
arestasem odată, cu secole în urmă, sub acuzaţia de ultraj, dar 
reclamantul se hotărâse să nu depună plângere. 

Când a plecat Wolf, mi-am luat a doua Cola cu mine și m-am 
așezat. 

— O seară plină, am spus. 


VP - 60 


— Știu, a zis Danny Boy. la-ţi număr și așteaptă, e mai rău ca 
la Zabar. Mă bucur să te văd, Matthew. Te-am zărit înainte, dar 
a trebuit să-l rabd pe Wolf. Probabil îl știi pe Selig. 

— Sigur, dar pe celălalt individ nu știu de unde să-l iau. Este 
responsabilul cu strângerea de fonduri la United Negro College 
Fund, nu? 

— Mare păcat să-ţi lași mintea să lâncezească, a zis el cu 
solemnitate. Când mă gândesc că tu ţi-o lași să lâncezească 
judecând după aparenţe... Domnul purta o costumaţie clasică, 
Matthew, i se spune costum zoot. Acela era un costum zoot, 
înţelegi, cu croială dreaptă și pliuri dese la mijloc. Avea și tata 
unul în dulap, amintire din tinereţea lui zbuciumată. Îl scotea din 
când în când și ameninţa că îl îmbracă, iar mama își dădea ochii 
peste cap. 

— Bravo ei. 

— Numele lui e Nicholson James, a zis Danny Boy. Trebuia să 
fie James Nicholson, dar i-au inversat numele la început pe niște 
documente oficiale și el a ajuns la concluzia că e mai cu stil așa. 
S-ar putea spune că se potrivește cu înclinația lui spre moda 
retro. Domnul James este codoș. 

— Nu, zău! N-aș fi ghicit niciodată. 

Danny Boy și-a turnat niște vodcă. Avea și el o înclinaţie spre 
moda retro, însă era marcată de o eleganţă subtilă, un costum 
închis la culoare croit pe măsură, cu cravată, o vestă roșu cu 
negru, cu modele îndrăzneţe. Este un afro-american albinos 
foarte scund, cu o constituţie firavă - n-ar fi deloc corect să-i 
spui negru, întrucât Danny Boy poate fi orice, numai negru, nu. 
Își petrece nopţile în saloane și preferă semiîntunericul și 
liniștea. Se ferește mai tare ca Dracula să iasă în lumina soarelui 
și rareori răspunde la telefon sau la ușă în timpul zilei. Noapte 
de noapte, însă, este la Poogan's sau la Mother Goose, ascultă 
păsul oamenilor și le spune tot felul de chestii. 

— Elaine nu e cu tine, a zis. 

— Nu-n seara asta. 

— Spune-i c-o iubesc. 

— Bine, am zis. Ti-am adus ceva, Danny Boy. 

— Oh? 


+ Zabar's e un foarte aglomerat magazin alimentar de pe Broadway, în Upper West 
Side din Manhattan, New York City. (n.tr.). 


VP -61 


l-am palmat două de o sută. S-a uitat la bani pe furiș, apoi m- 
a privit cu sprâncenele ridicate. 

— Am un client cu dare de mână, am spus. Mă pune să umblu 
cu taxiul. 

— Vrei să îţi chem unul? 

— Nu, dar m-am gândit să mai împrăștii din mălai. Tu nu 
trebuie să împrăștii decât vorba. 

— Ce vorbă, mai exact? 

l-am prezentat varianta oficială a poveștii, fără a pomeni 
numele lui Kenan Khoury. Danny Boy a ascultat, s-a încruntat 
din timp în timp, concentrându-se. Când am terminat, a scos o 
țigară, a privit-o un moment, apoi a pus-o la loc în pachet. 

— Se impune o întrebare, a spus. 

— Ascult. 

— Dacă soţia clientului tău e plecată din ţară, probabil nu are 
motiv să se teamă de cei care îi vor răul. Așa că el presupune că 
ei își vor îndrepta atenţia spre altcineva. 

— Corect. _ 

— Păi, de ce i-ar păsa lui de asta? Imi place ideea că un dealer 
de droguri ar putea avea conștiință socială, ca toți cultivatorii 
ăia de marijuana din Oregon care fac donaţii uriașe în bani 
lichizi către Earth First și eco-sabotori. Mda, în copilărie îmi 
plăcea de Robin Hood, dacă e să mergem până acolo. Dar de ce 
îl doare capul pe omul tău dacă tipii răi răpesc mândra altuia? 
Obţin recompensa și uite cum unul dintre competitorii lui ajunge 
cu fluxul de bani pe negativ, asta e tot. Sau tipii o feștelesc și s- 
a zis cu ei. Atâta timp cât nevasta lui e în afara discuţiei... 

— lisuse, era o poveste bunicică până să ţi-o spun ţie, Danny 
Boy. 

— Scuze. 

— Soţia lui n-a mai apucat să iasă din ţară. Au răpit-o și au 
omorât-o. 

— Omul tău a încercat să le ţină piept? N-a vrut să achite 
recompensa? 

— Le-a dat patru sute de miare. Ei tot au omorât-o. 

A făcut ochii mari. 

— Ți-o spun doar ţie, am adăugat. Asasinatul nu a fost 
raportat, așa că partea asta nu trebuie să se afle. 

— Înţeleg. Ei, așa e mai ușor de înţeles motivaţia lui. Vrea să 
fie chit. Ai vreo idee cine-s ucigașii? 


VP - 62 


— Nu. 

— Dar te aștepți să o facă din nou. 

— De ce să renunțe dacă le iese banul? 

— Nimeni nu renunţă în condiţiile astea. 

Și-a mai turnat vodcă. La ambele localuri pe care le 
frecventează i se aduce sticla într-o frapieră, iar el bea cantități 
considerabile fără a sta pe gânduri, o bea ca apa. Nu știu unde 
intră atât și nici cum o procesează corpul său. 

— Câţi băieţi răi sunt? a spus. 

— Minimum trei. : 

— Împart patru zecimi dintr-un milion. Ăștia cred că umblă 
des cu taxiul, tu ce zici? 

— M-am gândit și eu. 

— Așa că ar fi o informație utilă să știi dacă cineva aruncă 
mulți bani în stânga și în dreapta. 

— Ar fi. 

— lar dealerii de droguri, în special jucătorii mari, ar trebui să 
afle zvonul că sunt expuși riscului răpirii. Băieţii ar putea 
înșfăca, foarte ușor, și un dealer, nu crezi? Nu e nevoie să fie 
femeie. 

— De asta nu sunt singur. 

— Cum așa? 

— Cred că le place să omoare. Cred că îi excită. Cred că au 
abuzat-o sexual și cred că au torturat-o pe femeie, iar după ce 
și-au făcut mendrele, au ucis-o. 

— Pe corp erau urme de tortură? 

— Cadavrul a fost trimis înapoi în douăzeci sau treizeci de 
bucăţi, ambalate individual. Nici informaţia asta nu trebuie să 
ajungă la urechile oamenilor. Nu aveam de gând să o divulg. 

— Sincer să fiu, preferam să nici n-o faci. Matthew, e doar 
imaginația mea sau lumea se întoarce cu susul în jos? 

— Nu pare să se ţină prea bine pe picioare. 

— Așa-i? Ți-amintești Convergenţa Armonică, toate planetele 
care se aliniază ca soldaţii? Nu ăsta trebuia să fie semnul 
începerii unei Noi Ere? 

— Nu-mi pun mari speranţe. 

— Păi, se spune că înaintea zorilor e întotdeauna cel mai 
întuneric. Dar știu la ce te referi. Dacă omorul e parte din 
distracţie și dacă tipii se dedau la viol și tortură, ei bine, nu vor 


VP - 63 


alege cine știe ce dealer de droguri rupt în fund, neras și cu 
burtă umflată de bere. Băieţii ăștia nu au apucături pidosnice. 

— Nu. 

A meditat un moment. 

— Cu siguranţă vor acţiona din nou, a spus. N-au cum să 
renunţe după un asemenea succes. Dar mă întreb... 

— Dacă au mai făcut-o înainte? M-am întrebat și eu asta. 

— Și? 

— Au operat destul de profesionist, am spus. Am impresia că 
au oarece experienţă. 

e 

În dimineața următoare, imediat după micul-dejun, m-am dus 
la secția de pe West Fifty-fourth, în Midtown North. L-am găsit 
pe Joe Durkin la birou, iar el m-a luat prin surprindere 
complimentându-mă pentru cum arăt. 

— Te îmbraci mai bine acum, a spus. Cred că aici e mâna 
femeii tale. Elaine, nu? 

— Exact. 

— Ei, mi se pare că are o influenţă bună asupra ta. 

— Cu siguranţă e așa, am spus. Dar ce naiba te-a apucat? 

— Ai o jachetă frumoasă, doar asta spun. 

— Blazerul ăsta? Cred că are zece ani. 

— Păi, nu l-ai mai purtat niciodată. 

— ÎI port tot timpul. 

— Poate e cravata. 

— Ce-are așa special cravata? 

— lisuse Hristoase, a zis. Ţi-a mai spus cineva că ești tare 
dificil? Eu îţi zic că arăţi bine și tu mă iei de parcă aș fi în boxa 
martorilor. Hai s-o luăm de la capăt, ce spui? „Bună, Matt, mă 
bucur să te văd. Arăţi ca dracu'. la loc”. E mai bine așa? 

— Mult mai bine. 

— Mă bucur. la loc. Ce vânt te aduce pe aici? 

— Am simțit dorinţa de-a comite o crimă. 

— Cunosc sentimentul. Nu trece o zi fără să mă încerce și pe 
mine. Te-ai gândit la o crimă anume? 

— Mă gândeam la o crimă de clasa D. 

— Ei, de astea avem multe. Posesie ilegală de dispozitive 
pentru comiterea de falsuri este o crimă de clasa D, iar tu 
probabil că ești în situaţia asta chiar în timp ce vorbim. Ai în 
buzunar un pix? 


VP - 64 


— Două pixuri și un creion. 

— Vai, se pare că trebuie să-ţi citesc drepturile, apoi să te 
trimit să ţi se facă dosar și să ţi se ia amprentele. Deși nu cred 
că la crima asta de clasa D te gândeai. 

Am clătinat din cap. 

— Mă gândeam să încalc articolul două sute virgulă zero zero 
din Codul Penal. 

— Două sute virgulă zero zero. Vrei să-l caut în hârţoage, aşa- 
i? 

— De ce nu? 

Mi-a aruncat o privire cu subînțeles, după care s-a întins în 
spate după un biblioraft și a început să-l frunzărească. 

— Numărul mi-e cunoscut, a spus. O, da, asta e. „Două sute 
virgulă zero zero. Mită de gradul trei. O persoană se face 
vinovată de mită de gradul trei atunci când oferă sau e de acord 
să ofere un beneficiu de orice natură unui funcţionar public cu 
scopul influenţării votului, opiniei, judecății, acţiunii, deciziei 
acelui funcționar public sau pentru a primi de la acesta 
informaţii confidenţiale. Mita de gradul trei este o crimă de clasa 
D”. 

A continuat să mai citească pentru sine un moment, apoi a 
spus: 

— Ești sigur că nu preferi să încalci articolul două sute virgulă 
zero trei? 

— Ala care e? 

— Ăla cu mita de gradul doi. E la fel ca celălalt, numai că este 
vorba despre crime din clasa C. Ca să te califici la Mită Gradul 
Doi, beneficiul pe care îl oferi sau accepţi să îl oferi - lisuse, ce- 
mi place cum sunt formulate chestiile astea! - beneficiul, 
așadar, trebuie să depășească zece mii de dolari. 

— Ah, am făcut. Cred că mă limitez la clasa D. _ 

— De asta mă temeam. Pot să te întreb ceva? Inainte să 
comiţi crima aia de clasă D? Câţi ani au trecut de când te-ai 
retras? 

— Au trecut câţiva. 

— Și cum ţi-ai amintit clasa crimei, ca să nu mai spun de 
numărul articolului? 

— Am memorie bună la de astea. 


VP - 65 


— Prostii. De-a lungul anilor, articolele au fost renumerotate, 
jumătate din Cod a fost schimbat la un moment dat. Vreau să 
știu doar cum ai făcut. 

— Chiar vrei să știi? 

— Da. 

— Înainte să urc aici, m-am uitat în codul lui Andreotti. 

— Numai ca să mă iei peste picior, nu? 

— Numai ca să te pun pe jar. 

— Te animă doar cele mai bune interese. 

— Absolut, am spus. 

Mai devreme pusesem deoparte o bancnotă în buzunarul de 
la jachetă, iar acum am palmat-o și-am trecut-o în buzunarul în 
care el își ţine ţigările, exceptând acele intervale când se lasă 
de fumat și ia ţigări de la alţii. 

— Cumpără-ţi un costum, i-am spus. 

Eram singuri în birou, așa că a scos bancnota și a examinat-o. 

— Va trebui să actualizăm terminologia. O pălărie face 
douăzeci și cinci de dolari, un costum, o sută. Nu știu cât costă o 
căciulă mai de Doamne-ajută în ultima vreme, nu-mi amintesc 
când mi-am cumpărat-o pe ultima. Dar habar nu am de unde-cţi 
iei un costum cu o sută, în afara unui magazin second-hand. 
„Ține o sută de dolari, scoate-o pe doamna la cină”. Pentru ce 
sunt ăștia, totuși? 

— Am nevoie de un serviciu. 

— Oh? 

— Am citit despre un caz, am zis. Cred că a fost acum șanse 
luni, dar e posibil să fi fost și acum un an. Doi tipi au răpito 
femeie de pe stradă, au fugit cu ea într-o dubă. A apărut după 
câteva zile în parc. 

— Moartă, presupun. 

— Moartă. 

— „Poliţia suspectează un asasinat”. Nu pot spune că-mi sună 
cunoscut. N-a fost un caz de-ale noastre, nu? 

— N-a fost nici măcar în Manhattan. Mi se pare că a apărut pe 
un teren de golf din Queens, dar la fel de bine putea să fi fost 
undeva în Brooklyn. N-am fost atent la momentul respectiv, am 
citit știrea cum le citesc pe toate la a doua ceașcă de cafea. 

— Și acum ce vrei? 

— Vreau să-mi împrospătez memoria. 

S-a uitat la mine. 


VP - 66 


— Nu prea ai ce să faci cu banii, nu? De ce-mi faci donaţii 
pentru garderobă când te-ai putea duce la bibliotecă să cauţi 
singur în arhiva revistei Times? 

— La ce secțiune? Nu știu unde sau când s-a întâmplat și nici 
măcar vreun nume. Ar trebui să trec prin toate numerele din 
ultimul an, plus că nici nu știu în ce ziar am citit știrea. Poate 
nici n-a ajuns în Times. 

— Ti-ar fi mai ușor dacă aș da eu câteva telefoane. 

— La asta mă gândeam. 

— Ce-ar fi să te duci la o plimbare? Bea o ceașcă de cafea. 
Ocupă o masă la localul grecesc de pe Eighth Avenue. Probabil 
c-o să vin și eu cam peste o oră, să beau și eu o cafea și să 
înfulec o bucată de prăjitură. 

Patruzeci de minute mai târziu, a venit la masa mea din 
cafeneaua de pe Eighth și Fifty-third. 

— A fost acum puţin peste un an, a spus. O femeie pe nume 
Marie Gotteskind. Ce-nseamnă asta, „God is kind”, Dumnezeu e 
blând? 

— Cred că înseamnă „copilul lui Dumnezeu”. 

— Mai bine așa, pentru că Dumnezeu n-a fost blând cu Marie. 
Raportul spune că a fost răpită ziua în amiaza mare, pe când își 
făcea cumpărăturile pe Jamaica Avenue, în Woodhaven. Doi 
bărbaţi au luat-o cu o dubă și trei zile mai târziu doi puști care 
traversau pe jos traseul de golf Forest Park i-au descoperit 
cadavrul. Molestare sexuală, multiple plăgi prin înjunghiere. Cei 
de la 104 au preluat cazul și l-au pasat către 112 imediat ce au 
identificat-o, pentru că acolo s-a produs răpirea. 

— Au ajuns la vreun rezultat? 

A clătinat din cap. 

— Tipul cu care am stat de vorbă își amintea destul de bine 
cazul. Oamenii din cartier au fost șocați câteva săptămâni bune. 
O femeie respectabilă merge pe stradă și o saltă doi măscărici, 
e ca o lovitură de trăsnet, știi ce zic? Dacă a păţit-o ea, o poate 
păţi oricine, nu mai ești în siguranţă nici în casa ta. Se temeau 
că nenorocirea se va repeta, viol în grup pe roți, toată treaba aia 
cu ucigașii în serie. Care a fost cazul ăla din L.A. după care au 
făcut serial? 

— Nu știu. 

— Doi italieni, cred că erau veri. Le făceau felul prostituatelor 
și le lăsau sus, printre dealuri. Hillside Strangler, Strangulatorul 


VP - 67 


din deal, așa l-au botezat. Strangulatori, trebuia să fie, dar cred 
că ziarele au botezat cazul înainte să știe că nu era vorba de o 
singură persoană. 

— Femeia din Woodhaven, am spus. 

— Așa. Se temeau că ea a fost prima dintr-o serie, dar n-a mai 
fost nimic după aceea și toată lumea s-a relaxat. Și-au dat, 
totuși, silinţa să rezolve cazul, dar n-au ajuns nicăieri. Dosarul e 
deschis acum, se gândesc că singurul mod de a-l rezolva ar fi ca 
ucigașii să fie prinși când o fac din nou. M-au întrebat dacă 
avem ceva legat de asta. Avem? 

— Nu. Ce a făcut soţul femeii, n-ai reţinut cumva? 

— Nu cred că era căsătorită. Mi se pare că era profesoară. De 
ce? 

— Locuia singură? 

— Ce importanţă are? 

— Mi-ar plăcea să văd dosarul, Joe. 

— Nu-i așa? De ce nu te duci la secţia 112 să le ceri să ţi-l 
arate? 

— Nu cred că ar merge. 

— Nu crezi că ar merge, serios? Adică în orașul ăsta sunt 
polițiști care nu s-ar da peste cap să facă un serviciu unui 
detectiv particular? lisuse, sunt șocat. 

— AŞ aprecia gestul. 

— Un telefon sau două e una, a zis. N-a trebuit să comit o 
încălcare flagrantă a regulamentului intern, cum n-a făcut-o nici 
tipul de serviciu din Queens. Dar îmi ceri să divulg materiale 
confidenţiale. Dosarul acela nu are voie să plece din secție. 

— Nici nu trebuie să plece. Trebuie doar să-și ia cinci minute 
ca să-l trimită prin fax. 

— Vrei tot dosarul? O anchetă completă de omucidere, 
trebuie să fie douăzeci, treizeci de pagini în dosarul ăla. 

— Departamentul își permite taxele de fax. 

— Știu și eu, a zis. Primarul ne tot spune că orașul e falit. De 
ce te interesează, totuși? 

— Nu pot spune. 

— Ei, lisuse Hristoase, Matt. Vrei doar să primești, nu? 

— E o chestiune confidențială. 

— Nu zău. E confidențială, iar dosarele departamentului sunt 
la liber, așa merge treaba? 

Și-a aprins o ţigară și a tușit. A spus: 


VP - 68 


— Treaba asta n-are nicio legătură cu vreun prieten de-ai tăi, 
nu? 

— Nu înțeleg. 

— Amicul tău Ballou. Are vreun amestec în asta? 

— Sigur că nu. 

— Ești sigur? 

— E plecat din ţară, am spus. Lipsește de peste o lună și nu 
știu când se întoarce. Plus că nu i-a plăcut niciodată să violeze 
femei și să le abandoneze în văzul lumii. 

— Știu, el e un gentleman, nu face nefăcute. Se caută 
construirea unui dosar RICO” împotriva lui, dar presupun că știi 
asta deja. 

— Parcă am auzit ceva. 

— Sper să găsească probe, să-l trimită într-o o închisoare 
federală pentru următorii douăzeci de ani. Însă tu cred că ești 
de altă părere. 

— Îmi este prieten. 

— Mada, așa am auzit și eu. 

— In orice caz, el nu are nicio legătură cu povestea asta. 

S-a uitat la mine fără nicio vorbă și eu am spus: 

— Am un client a cărui soţie a dispărut. Modul de operare 
pare similar cu incidentul din Woodhaven. 

— A fost răpită? 

— Așa pare. 

— Soţul a anunţat poliţia? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Presupun că are motivele lui. 

— Asta nu-i suficient, Matt. 

— Să presupunem că a intrat ilegal în ţară. 

— Jumătate dintre locuitorii orașului sunt veniţi ilegal. Crezi că 
atunci când rezolvăm un caz de răpire, primul lucru pe care îl 
facem e să predăm victima la Imigrări? Și cine-i tipul, nu e-n 
stare să obţină cartea verde, dar are bani pentru un detectiv 
particular? Am impresia că face afaceri murdare. 

— Cum spui tu. 

— Cum spun eu, ha? 


5 Acronim de la Racketeer Influenced and Corrupt Organizations Act, lege federală în 
SUA gândită pentru combaterea criminalităţii organizate, în special de tip mafiot, 
aprobată în 1970, în timpul Administraţiei Nixon. (n.tr.). 


VP - 69 


Și-a stins ţigara și s-a încruntat la mine. 

— E moartă femeia? 

— Așa începe să pară. Dacă-s aceiași făptași... 

— Mda, dar de ce-ar fi aceiași? Care e legătura, modul de 
operare în cazul răpirii? 

Când n-am spus nimic, a luat nota de plată, a privit-o și mi-a 
aruncat-o peste masă. 

— Ține, a spus. Faci cinste. Tot numărul ăla îl ai? Te sun după- 
masă. 

— Mersi, Joe. 

— Ba nu-mi mulţumi. Trebuie să mă hotărăsc dacă treaba 
asta are cum să se întoarcă împotriva mea. Dacă n-are, dau un 
telefon. Altfel, pa și pusi! 

e 

M-am dus la ședința de prânz de la Fireside, apoi m-am întors 
în cameră. Nu primisem nicio veste de la Durkin, dar pe un bilet 
era notat mesajul că trebuie să-l sun pe TJ. Doar atât - fără 
număr, fără altă informaţie. Am mototolit hârtia și am aruncat-o. 

TJ e un adolescent de culoare pe care l-am cunoscut acum 
vreun an jumate în Times Square. Așa i se spune în cartier, dacă 
are un alt nume, mie nu mi i-a spus. Mi se păruse o persoană 
slobodă la gură, neobrăzată și lipsită de respect, adică o gură de 
aer proaspăt în mlaștina fetidă de pe Forty-second Street, și ne 
înţeleseserăm reciproc la marele fix. Ceva mai târziu, îi 
dădusem să facă niște mici comisioane legate de un caz, o 
poveste din Times Square, și de atunci ţineam cât de cât 
legătura. O dată la două săptămâni primeam un telefon sau mai 
multe telefoane de la el. Nu-mi lăsa niciodată un număr și nu 
aveam cum să iau legătura cu el, așa că mesajele lui erau doar 
o modalitatea de a mă informa că se gândește la mine. Dacă 
voia cu adevărat să vorbim, suna până dădea de mine. 

În cazurile acelea, vorbeam uneori până îi expira timpul sau 
alteori ne întâlneam în cartierul lui ori al meu și îl cinsteam cu o 
masă. De două ori îi dădusem mici misiuni în legătură cu 
cazurile la care lucram. Părea că munca aceasta îl bucura într- 
un fel care nu putea fi explicat de sumele modice cu care îl 
plăteam. 

Am urcat în cameră și am sunat-o pe Elaine. 

— Danny Boy te salută, am zis. lar Joe Durkin spune că ești o 
influenţă pozitivă asupra mea. 


VP - 70 


— Sigur că sunt, a zis. Dar de unde știe el? 

— Spune că sunt mai bine îmbrăcat de când am început să ne 
ținem tovărășie. 

— Ti-am spus eu că te prinde bine costumul cel nou. 

— Nu eram îmbrăcat cu el. 

— Oh. 

— Purtam blazerul. Am blestemăţia aia de o veșnicie. 

— Păi, încă arată bine. Aveai pantaloni gri la el? Ce cămașă și 
cravată? 

l-am spus, iar ea a răspuns: 

— Ei, da, era o ţinută frumoasă. 

— Dar cam banală. Seara trecută am văzut un costum zoot. 

— Serios? 

— Cu croi drept și pantaloni bufanţi cu pliuri la brâu, după 
spusele lui Danny Boy. 

— Nu Danny Boy purta costumul zoot. 

— Nu, ci un asociat al lui pe nume... ei, nu contează cum îl 
chema. Mai purta și o pălărie de pai cu o bentiţă șocant de roz. 
Dacă apăream eu în așa ceva la biroul lui Durkin... 

— Ar fi fost impresionat. Poate e ceva în ţinuta ta, iubițel, 
poate că ce a remarcat Durkin ţine de atitudine. Îţi porţi hainele 
cu mai multă autoritate. 

— Pentru că am sufletul curat. 

— Asta trebuie să fie. 

Am mai pălăvrăgit puţin. Avea curs în seara aceea și am 
discutat să ne vedem după, dar am decis să nu. 

— Mâine e mai bine, a spus. Poate un film? Numai că nu-mi 
place să merg în weekend, e înghesuială la toate filmele bune. 
Știu, poate o proiecție de după-amiază și cină după aia, dacă nu 
cumva lucrezi. 

l-am spus că sună bine. 

Am închis și recepţionerul a sunat să-mi spună că am primit 
un telefon în timp ce vorbeam cu Elaine. De când eram la 
Northwestern, schimbaseră sistemul de câteva ori. La început, 
toate apelurile trebuiau să treacă prin centrală. Apoi au aranjat 
astfel încât să poţi suna direct, dar apelurile primite erau în 
continuare intermediate de la recepţie. Acum am linie directă 
pentru apeluri trimise și primite, dar dacă nu ridică după patru 
semnale, apelul este transferat la recepţie. Am propria factură 


VP -71 


de la NYNEX®, hotelul nu-mi cere niciun comision și mă mai și 
aleg cu serviciul de mesagerie telefonică gratuită. 

Apelul era de la Durkin, așa că l-am sunat înapoi. 

— Ai lăsat ceva aici, a spus. Vii să iei tu sau ţi-l aduc eu? 

Am zis că vin imediat. 

Era la telefon când am ajuns la secţie. Își lăsase scaunul pe 
spate și fuma o ţigară în vreme ce o alta fumega în scrumieră. 
La biroul de lângă, un detectiv pe nume Bellamy se uita pe 
deasupra ochelarilor la monitorul computerului său. 

Joe a acoperit receptorul și a spus: 

— Cred că acela de acolo e plicul tău, e numele tău pe el. L-ai 
uitat înainte, când ai fost pe aici. 

Fără să aștepte un răspuns, s-a întors la convorbirea sa. M-am 
întins peste umărul lui și am luat plicul gros A4, cu clemă, pe 
care scria numele meu. In spate, Bellamy i-a spus computerului: 

— Păi, asta n-are absolut nicio logică, futu-i! 

Nu l-am contrazis. 


6 NYNEX a fost o companie de telefonie care a activat în cinci state din New England, 
precum și în cea mai mare parte a statului New York, în perioada 1984-1997. (n. 
red.). 


VP- 72 


Capitolul 6 


Când m-am întors în cameră, am întins pe pat un snop de foi 
de fax rulate. Evident, trimiseseră tot dosarul, treizeci și șase de 
pagini în total. Pe unele erau doar câteva rânduri, dar altele 
musteau de informaţii. 

Frunzărindu-le, m-a izbit cât de diferit s-ar fi întâmplat totul 
pe vremea când eram eu poliţist. Pe atunci nu aveam 
copiatoare, darămite faxuri. Singurul mod de a vedea dosarul lui 
Marie Gotteskind ar fi implicat să te trambalezi până în Queens 
și să-l consulți la faţa locului, cu cine știe ce ofițer uitându-se 
încruntat peste umărul tău, sugerându-ţi că ar fi bine să te 
zorești. 

Acum, introduci totul într-un transmiţător fax și paginile ies ca 
prin magie la distanţă de zece sau cincisprezece kilometri - sau 
de cealaltă parte a lumii, la o adică. Dosarul original nici n-a 
părăsit biroul unde era păstrat și nicio persoană neautorizată nu 
s-a furișat să arunce o privire în el, așa că nimeni n-a trebuit să 
își facă griji că au apărut probleme de securitate. 

lar eu aveam tot timpul din lume să inspectez dosarul 
Gotteskind. 

Și bine că era așa, pentru că habar n-aveam ce căutam. Un 
lucru care nu s-a schimbat deloc de când am ieșit de pe băncile 
Academiei de Poliţie este cantitatea de hârtii pe care o cere 
meseria asta. Indiferent ce tip de poliţist ești, îți ia mai puţin 
timp să acţionezi propriu-zis decât să scrii raportul despre ceea 
ce ai făcut. In parte este vorba despre obișnuita birocraţie de 
rahat și în parte despre nevoia de a-ţi acoperi curul, dar în mare 
măsură probabil că sunt lucruri inevitabile. Munca de poliţie este 
un efort colectiv, o sumedenie de oameni contribuie până și la 
cea mai simplă anchetă și, dacă nu este totul consemnat, 
nimeni nu poate avea o imagine a cazului, nimeni nu-și poate da 
seama ce înseamnă totul. 

Am citit tot și, când am ajuns la sfârșit, am luat-o de la capăt 
și am scos câteva foi de hârtie pentru o a doua inspecţie. Un 
lucru care mi-a fost limpede de la început era extraordinara 
asemănare dintre răpirea lui Gotteskind și felul în care fusese 


VP-73 


săltată Francine Khoury în Brooklyn. Am notat următoarele 
similitudini: 


1. Ambele femei au fost răpite de pe artere comerciale. 


2. Ambele femei își parcaseră mașina în apropiere și mergeau 
pe jos la cumpărături. 

3. Ambele au fost luate de doi bărbați. 

4. În ambele cazuri, bărbaţii erau descriși ca fiind de înălțime 
și greutate similare și erau îmbrăcați la fel. Răpitorii din cazul 
Gotteskind  purtaseră pantaloni kaki și haine de ploaie 
bleumarin. 

5. Ambele femei au fost băgate într-o dubă. Mașina folosită în 
Woodhaven a fost descrisă de mai mulți martori drept o dubă 
albastru-deschis. Un martor a identificat-o ca având marca Ford 
și a oferit un număr de înmatriculare parțial, dar asta nu a dus 
nicăieri. 

6. Mai mulți martori au căzut de acord asupra faptului că pe 
caroseria masinii era trecut numele unei firme de 
electrocasnice. Aceștia au identificat firma ca P J Home 
Appliance, B & J Household Appliance și alte variante ale 
acestora. Pe un alt rând scria „vânzare și service”. Adresa nu 
era trecută, dar martorii au spus că exista un număr de telefon, 
însă nimeni nu l-a putut reproduce. Nici în urma unei anchete 
complexe nu se putuse dovedi legătura dintre dubă și vreuna 
dintre nenumăratele companii din cartier care vindeau și 
reparau electrocasnice, așa încât concluzia firească era că 
numele firmei, la fel ca numărul de înmatriculare, era fals. 

7. Marie Gotteskind avea douăzeci și opt de ani și era 
angajată ca profesor suplinitor la școlile primare din New York 
City. De trei zile, inclusiv în ziua răpirii ei, ținea locul unui 
profesor de clasa a IV-a, din Ridgewood. Avea cam aceeași 
înălțime ca Francine Khoury și cântărea cu câteva kilograme mai 
puțin ca ea, era blondă și cu ten deschis, în vreme ce Francine 
avea păr negru și era tuciurie. Nu exista nicio fotografie la 
dosar, cu excepția celor făcute la locul faptei, în Forest Park, 
dar, după spusele cunoștințelor, era considerată o prezență 
atrăgătoare. 


Existau și diferențe. Marie Gotteskind era necăsătorită. leșise 
de câteva ori cu un profesor pe care îl cunoscuse la o altă școală 


VP - 74 


unde fusese suplinitoare, dar nu pare să se fi ales mare lucru de 
relația lor, iar alibiul lui pentru ora morţii la care se stabilise că 
murise ea era, în orice caz, de necontestat. 

Marie locuia cu părinţii. Tatăl ei, fost instalator ieșit la pensie 
pe caz de boală în urma unui accident de muncă, avea o mică 
afacere de comenzi prin poștă de care se ocupa de acasă. Mama 
ei îl ajuta, fiind în același timp contabil cu jumătate de normă la 
mai multe firme din cartier. Nici Marie, nici părinţii ei nu aveau 
vreo legătură demonstrabilă cu subcultura drogurilor. Și nu erau 
nici arabi, nici fenicieni. 

La rândul său, examenul medical fusese amănunţit, desigur, 
și erau multe de raportat. Moartea survenise în urma multiplelor 
plăgi prin înjunghiere la nivelul pieptului și al abdomenului, 
oricare dintre ele putând fi fatală. Erau dovezi de molestare 
sexuală repetată, găsindu-se urme de spermă în anusul, în 
vaginul și în gura ei, precum și într-una dintre rănile de cuţit. 
Măsurătorile legiștilor indicau că fuseseră folosite cel puţin două 
tipuri diferite de cuţit asupra ei și sugerau că ambele puteau să 
fi fost cuțite de bucătărie, unul având lama mai lungă și mai lată 
decât celălalt. La analiza spermei, s-a descoperit prezenţa a cel 
puţin doi atacatori. 

Pe lângă rănile de cuţit, pe corpul gol apăreau multiple 
vânătăi, dovadă a faptului că victima fusese supusă bătăii. 

In cele din urmă, iar aceasta mi-a scăpat la prima lectură, în 
raportul medicului legist apărea informaţia că degetul mare și 
arătătorul de la mâna stângă a victimei fuseseră tăiate. Cele 
două degete fuseseră găsite, totuși: arătătorul în vagin, policarul 
în rect. 

Elegant. 

e 

Lectura dosarului a reuşit să mă amorțească, m-a 
desensibilizat. Foarte probabil, din această cauză îmi scăpase 
prima dată detaliul cu degetele. Raportul despre rănile femeii și 
imaginea pe care mi-au trezit-o acestea despre ultimele ei clipe 
de viață, depășeau puterea de înțelegere a minţii mele. Alte 
piese din dosar, interviuri cu părinţii și colegii de muncă, 
zugrăviseră o imagine a Mariei Gotteskind în viață, iar raportul 
medical a luat acea persoană vie și a transformat-o într-o 
bucată de carne moartă și sever mutilată. 


VP -75 


Stăteam pe loc, mă simţeam stors de puteri, secătuit de ceea 
ce citisem, când a sunat telefonul. Am răspuns și o voce 
cunoscută a spus: 

— Deci, care-i cioaca, Matt? 

— Salut, TJ! 

— Cum merge treaba? Ești greu de găsit. Nu prea stai pe 
acasă, ai drumuri de făcut, chestii de rezolvat. 

— Am primit mesajul tău, dar nu mi-ai lăsat niciun număr. 

— N-am număr. Dac-aș fi dealer de droguri, poate că aș avea 
un pager. i-ar plăcea asta? 

— Dacă ai fi dealer, ai avea un telefon mobil. 

— Așa mai vii de acasă. Aș avea o mașină lungă cu telefon în 
ea ș-aș sta toată ziua-n ea, eu și gândurile mele, fără să mișc un 
deget. Moșule, tre’ s-o repet, ești greu de găsit. 

— De câte ori ai sunat, TJ? Eu am primit un singur mesaj. 

— Păi, vezi tu, nu-mi place-ntotdeauna să arunc banii pe 
telefoane. 

— Adică? 

— Păi, știi tu, ţi-am bunghit telefonul. E ceva ca mesageriile 
alea care cuplează după trei sau patru ţărâieli, cum i-o fi zicând? 
Tipu' de la recepţie lasă mereu telefonul tău să sune de patru 
ori înainte să ridice el. lar tu n-ai decât o cameră, așa că nu-ți ia 
mai mult de trei sonerii ca să ajungi la aparat, decât dacă ești la 
baie sau știu eu ce. 

— Așa că închizi după trei țârâieli. 

— Şi-mi primesc banii înapoi. Decât dacă vreau să las un 
mesaj, da' de ce să las un mesaj când deja am lăsat unu? Când 
vii acasă și găsești un teanc de mesaje, îţi spui: „TJ ăsta cred c-a 
spart un automat de parcare, la câte fise are și nu știe ce să 
facă cu ele”. 

Am râs. 

— Deci lucrezi? 

— Că tot veni vorba, da. 

— Ceva important? 

— Relativ important. 

— E rost de ceva și pentru TJ? 

— Din câte-mi dau seama, nu. 

— Moșule, nu-ţi dai tu bine seama! Sigur e ceva ce-aș putea 
să fac, să-mi recuperez și eu banii pierduţi sunându-te. Zi, 
totuși, ce fel de treabă e? Sper că nu te pui cu Mafia, nu? 


VP - 76 


— Mă tem că nu. 

— Mă bucur s-aud asta, pen’ că tipii âia-s nasoi, nasoi cu 
puroi. Ai văzut Băieți buni? Oau, n-au pic de milă. O, fir-ar mi se 
termină timpul. 

A intervenit o voce de robot, cerând cinci cenți pentru încă un 
minut. 

— Dă-mi numărul și te sun eu, am spus. 

— Nu pot. 

— Numărul telefonului de la care vorbești. 

— Nu pot, a repetat. Nu-i trecut niciun număr pe el. Le iau de 
pe toate telefoanele publice ca să nu poţi fi sunat înapoi la ele. 
Nu-i problemă, am mărunt. 

Am auzit un clinchet când a introdus o monedă. 

— Dealerii au telefoanele lor publice cărora le știu numărul, 
chiar dacă nu-i trecut pe ele. Deci nu sare nimic în ochi, doar că 
atunci când unu ca tine vrea să-l sune înapoi pe unu ca mine, n- 
are cum. 

— Excelent sistem. 

— E-n regulă. Încă vorbim, doar, nu? Nu ne-oprește nimeni să 
facem ce vrem noi să facem. Doar că ne forțează să fim 
descurcaăreţi. 

— Dându-le încă o fisă? 

— Te-ai prins, Matt. Recurg la rezervele mele. Asta-nseamnă 
să fii descurcăreţ. 

— Unde o să fii mâine, TJ? 

— Unde-o să fiu? A, știu și eu... Poate-o să zbor la Paris cu un 
Concorde. Nu m-am hotărât încă. 

M-am gândit, atunci, că-i puteam da lui biletul de Irlanda, însă 
era puţin probabil să aibă pașaport. La fel de puţin probabil cum 
mi se părea că Irlanda ar fi pregătită pentru el. Sau el pentru 
Irlanda. 

— Unde-o să fiu, a zis apăsat. O să fiu pe Deuce’, moșule. 
Unde crezi tu c-aș putea fi? 

— Mă gândeam să mâncăm ceva împreună. 

— La ce oră? 

— O, nu știu. Să zicem pe la doișpe-doișpe treizeci? 

— Care dintre ele? 


7 Supranumele 42nd Street, arteră cu importanţă culturală în zona Times Square din 
New York, celebră între anii '50 și '80 datorită faptului că aici se aflau multe 
cinematografe unde rulau filme de categoria B. (n. tr.). 


VP - 77 


— Doișpe treizeci. 

— Doișpe treizeci ziua sau noaptea? 

— Ziua. Luăm prânzul. 

— Prânzu-l poţi lua la orice oră din zi sau din noapte, a spus. 
Vrei să trec eu pe la tine la hotel? 

— Nu, am zis, pentru că s-ar putea să trebuiască să anulez și 
n-aș avea cum să te anunţ. Așa că nu vreau să te încurc. Alege 
un loc de pe Deuce și, dacă nu apar, rămâne pe altă dată. 

— Bun așa, a spus. Știi galeria de jocuri? În partea de sus a 
străzii, la două, trei uși de Eighth Avenue? E-acolo magazinul cu 
bricege în vitrină, nu știu cum de-i lasă, moșule... 

— Le vând demontate. 

— Mda, și sunt folosite ca test de inteligență. Dacă nu reușești 
să le montezi, tre' s-o iei de la capăt cu clasa întâi. Știi ce 
magazin zic. 

— Sigur. 

— Imediat lângă el e intrarea la metrou și-nainte să cobori 
scările e intrarea la galeria de jocuri video. Știi unde zic? 

— Ceva îmi spune c-o voi găsi. 

— Doișpe treizeci, ziceai? 

— Suntem pe-o felie. 

— Hei, a zis. Vrei să știi ceva? începi să te prinzi. 

* 

Când am terminat de vorbit cu TJ, deja mă simțeam mai bine. 
De obicei avea acest efect asupra mea. Mi-am notat prânzul de 
a doua zi, apoi am luat iarăşi dosarul Gotteskind. 

Erau aceiași făptași. Nu se putea altfel. Asemănarea dintre 
modurile de operare era prea mare ca să fie întâmplătoare, iar 
amputarea și introducerea degetelor în corp semăna cu o 
repetiție pentru actul mult mai extrem al măcelăririi lui Francine 
Khoury. 

Dar ce făceau, intrau în hibernare? Se dădeau la fund un an? 

Părea improbabil. Violenţa legată de sex - violul în serie, 
crima carnală - pare să dea dependență, ca orice drog puternic 
care îţi eliberează mintea din închisoarea sinelui. Ucigașii Mariei 
Gotteskind reușiseră o răpire perfect orchestrată, doar pentru a 
o repeta un an mai târziu cu foarte mici variațiuni și, desigur, cu 
un profit substanţial. De ce așteptaseră atât? Ce făceau între 
timp? 


VP - 78 


Era posibil să mai fi fost alte răpiri fără ca cineva să facă 
legătura cu cazul Gotteskind? Era posibil. Rata omuciderilor în 
cele cinci cartiere este acum de peste șapte pe zi și cele mai 
multe nu sunt reflectate cine știe cât în mass media. Totuși, 
dacă iei o femeie de pe stradă de sub nasul unui grup de 
martori, asta ajunge în ziare. Dacă ai un caz asemănător într-un 
dosar deschis, probabil ţi se aprinde o luminiţă. Și e aproape 
obligatoriu să faci legătura. 

Pe de altă parte, Francine Khoury fusese răpită de pe stradă 
în fața martorilor și nimeni din presă sau de la Secţia 112 nu știa 
nimic despre asta. 

Poate că, într-adevăr, se dăduseră la fund timp de un an. 
Poate că unu sau mai mulți dintre ei fuseseră la închisoare tot 
acel an, sau o parte din el, poate că predilecţia pentru viol și 
crimă dusese la fărădelegi și mai grave, cum ar fi plata cu cecuri 
fără acoperire. 

Sau poate că fuseseră activi, dar într-un fel care nu atrăsese 
pic de atenție. 

In orice caz, acum știam ceva ce înainte doar bănuisem. Mai 
făcuseră asta înainte - de plăcere, chiar dacă nu pentru profit. 
Aceasta reducea șansele de a nu-i găsi și, în același timp, ridica 
miza. 

Pentru că aveau să o facă din nou. 


VP - 79 


Capitolul 7 


Vineri, am stat toată dimineaţa la bibliotecă, apoi am mers pe 
jos până pe Forty-second Street ca să mă întâlnesc cu TJ la 
galeria de jocuri video. Impreună, ne-am uitat la un puști cu 
coadă de cal și mustață blondă subţire care a depășit recordul la 
un joc numit Freeze!!! Avea aceeași premisă ca majoritatea 
jocurilor - anume că în univers sunt forțe ostile care pot sări 
asupra ta din senin, fără avertizare, în orice clipă, hotărâte să îţi 
facă rău. Dacă erai destul de rapid, puteai supraviețui un timp 
dar, mai devreme sau mai târziu, una dintre arătări tot îţi venea 
de hac. Nu puteam combate asta. 

Am plecat când băiatul a pierdut în sfârșit partida. Pe stradă, 
TJ mi-a spus că pe jucător îl chema Socks, șosete, pentru că nu 
le avea niciodată asortate. Nu observasem. După TJ, Socks era, 
probabil, cel mai bun de pe Deuce la chestia asta, fiind capabil 
deseori să joace cu orele pe o singură fisă. Mai fuseseră alţi 
jucători la fel de buni sau chiar mai buni, dar acum nu se mai 
arătau la faţă. Un moment, m-a luat ameţeala când mi-a trecut 
prin cap un motiv până atunci necunoscut pentru crime în serie: 
jucători excelenți, scoși din circulație de proprietarul galeriei 
pentru că îl păgubeau. Dar nu asta era. Ajungeai la un anumit 
nivel, mi-a explicat el, și de acolo nu mai puteai avansa, așa că 
până la urmă îţi pierdeai interesul. 

Am prânzit la un restaurant cu specific mexican de pe Ninth 
Avenue. TJ a încercat să mă tragă de limbă despre cazul la care 
lucram. Deși am omis detaliile, probabil am ajuns să îi spun mai 
mult decât aveam de gând. 

— Ce-ai tu nevoie, a zis, e ajutorul meu. 

— Să faci ce? 

— Orice spui! Nu-ţi pică bine să te flenduri prin oraș, să vezi 
aia, să verifici aialaltă. Mă poţi trimite-n schimb pe mine. Crezi 
că eu nu știu să aflu lucruri? Moșule, să-mi trag una, aflu lucruri 
aici pe Deuce în fiecare zi. Cu asta mă ocup. 


— Așa că i-am dat o sarcină, i-am spus lui Elaine. 


VP - 80 


Ne întâlniserăm la Baronet, pe Third Avenue, să vedem un 
film la ora patru, apoi ne duseserăm la un local nou despre care 
auzise ea că servește ceai englezesc cu biscuiţi și smântână 
groasă. 

— Înainte de asta, spusese ceva care adăugase încă un punct 
pe lista mea de chestii pe care trebuie să le descopăr, așa că m- 
am gândit că ar fi corect să-l las pe el să îl afle. 

— Ce anume? 

— Despre telefoanele publice, am spus. Când Kenan și fratele 
lui au livrat recompensa, au fost trimiși la un telefon public. Au 
primit un apel acolo și apelantul i-a trimis la un alt telefon 
public, unde au primit un alt apel cu indicaţii să lase banii și s-o 
ia la picior. 

— Îmi amintesc. 

— Ei bine, ieri m-a sunat TJ și a vorbit până ce aparatul i-a 
înghiţit fisa, iar când am vrut să îl sun înapoi, n-am putut, pentru 
că numărul nu era scris pe telefonul de la care vorbea. In drum 
spre bibliotecă, dimineaţă, m-am plimba prin cartier și am văzut 
că majoritatea telefoanelor sunt așa. 

— Adică le lipsesc foiţele acelea? Ştiam că se fură absolut 
orice, dar ceva mai stupid de atât n-am auzit. 

— Le ia compania de telefonie, am spus, pentru a-i descuraja 
pe dealerii de droguri. Își dădeau bipuri unii altora de la 
telefoanele publice, știi cum merge, iar acum nu mai pot face 
asta. 

— Și de aceea toţi dealerii de droguri dau faliment, a spus ea. 

— Păi, sunt sigur că teoretic părea o idee bună. În orice caz, 
am început să mă gândesc la telefoanele alea publice din 
Brooklyn, eram curios dacă pe ele apărea numărul de telefon. 

— Ce importanţă are? 

— Nu știu, am spus. Probabil nu mare sau chiar deloc, motiv 
pentru care nu m-am dus personal în Brooklyn să verific. Dar nu 
văd la ce-ar strica să am informaţia, așa că i-am dat lui TJ doi 
dolari și l-am trimis în Brooklyn. 

— Știe să se descurce pe acolo? 

— Până se întoarce, va ști. Primul telefon e la câteva cvartale 
de ultima staţie a cursei IRT de Flatbush, așa că e relativ ușor de 
găsit, însă nu știu cum naiba va ajunge pe Veterans Avenue. Cu 
un autobuz de la Flatbush, presupun, și apoi mult mers pe jos. 

— Ce fel de cartier e? 


VP - 81 


— Mi s-a părut decent când am trecut prin el cu mașina, cu 
cei doi Khoury. N-am fost foarte atent. Un cartier normal de 
oameni ai muncii albi, din câte mi-am dat seama. De ce? 

— Ca Bensonhurst sau Howard Beach? Voiam să întreb dacă 
TJ nu va ieși prea tare în evidenţă. 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Pentru că sunt părţi în Brooklyn unde oamenii se comportă 
ciudat când văd un puști de culoare pe strada lor, chiar dacă e 
îmbrăcat conservator cu teniși înalţi și jachetă Raiders. În plus, 
mă gândesc că are o frizură de-aia specială. 

— Are un fel de model geometric ras în părul de la spate. 

— Cum ziceam... Sper să se întoarcă în viaţă. 

— O să se descurce. 

Mai târziu, a spus: 

— Matt, tu doar i-ai inventat ceva de făcut, așa-i? Lui TJ, 
adică. 

— Nu, mă scutește de un drum. Ar fi trebuit să merg personal 
mai devreme sau mai târziu, sau să mă ducă cu mașina unul 
dintre fraţii Khoury. 

— De ce? Nu puteai folosi vechile trucuri de poliţist ca să afli 
numărului de la operator? Sau să-l cauţi într-un registru 
telefonic invers? 

— Ca să îl cauţi acolo trebuie să știi numărul. Genul ăsta de 
registru listează telefoanele numeric. Cauţi numărul și afli locul. 

— Oh. 

— Dar da, există un registru în care sunt listate telefoanele 
publice după amplasare. Și da, aș putea suna la un operator și 
să mă dau drept ofiţer de poliţie ca să obţin un număr. 

— Așadar, ai fost doar drăguţ cu TJ. 

— Drăguţ? Mai înainte spuneai că l-am trimis la moarte 
sigură. Nu, n-am fost doar drăguţ. Dacă mă uit în registru sau 
trag de limbă operatorul, obţin numărul telefonului public, dar 
nu știu dacă numărul apare pe aparat. Eu asta încerc să aflu. 

— Oh, a făcut din nou. 

Și, câteva minute mai târziu: 

— De ce? 

— De ce, ce? 

— De ce te interesează dacă numărul este afișat pe aparat? 
Ce importanţă are? 


VP - 82 


— Nu știu dacă are importanță. Dar răpitorii știau cum să 
sune la acele telefoane. Dacă numărul este afișat, bine, atunci 
faptul că ei îl știau nu e ieșit din comun. Dar dacă nu, înseamnă 
că l-au aflat într-un fel sau altul. 

— Trăgând de limbă operatorul sau consultând registrul. 

— Ceea ce ar însemna că știau cum să tragă de limbă un 
operator sau unde să găsească o listă a telefoanelor publice. 
Nici asta nu știu ce ar însemna. Probabil nimic. Poate vreau să 
obţin informaţia pentru că este singurul lucru pe care îl pot afla 
despre telefoane. 

— Cum adică? 

— Mă cam sâcâie asta, am spus. Nu treaba pentru care l-am 
trimis pe TJ, aceea e destul de ușor de aflat cu sau fără ajutorul 
lui. Dar azi-noapte stăteam treaz și m-a lovit faptul că singurul 
contact cu răpitorii a fost prin telefon. A fost singura urmă pe 
care au lăsat-o. Răpirea în sine a mers șnur. l-au văzut câţiva 
oameni și au fost și mai mulți cei care i-au văzut când au săltat- 
o pe profesoară, pe Jamaica Avenue, dar nu au lăsat nimic cu 
care să poată fi agăţaţi. Totuși, au dat câteva telefoane. Au 
efectuat patru sau cinci apeluri către reședința Khoury din Bay 
Ridge. 

— Nu ai cum să le găsești sursa, nu? După ce conexiunea a 
fost întreruptă? 

— Ar trebui să se poată, am spus. Am stat la telefon ieri peste 
o oră cu diferiţi oameni de la compania de telefonie. Am aflat 
multe despre cum funcţionează telefoanele. Se înregistrează 
coordonatele tuturor apelurilor efectuate. 

— Chiar și ale celor locale? 

— Aha. Așa știu ei câte unităţi de mesaj folosești în fiecare 
perioadă de facturare. Nu e ca un contor de gaz, unde se ţine 
socoteala totalului. Fiecare apel este înregistrat și decontat pe 
contul tău. 

— Cât timp se păstrează datele astea? 

— Șaizeci de zile. 

— Deci ai putea obţine o listă... 

— A apelurilor efectuate de la un anumit număr de telefon. 
Așa sunt organizate datele. Să spunem că eu sunt Kenan 
Khoury. Sun, spun că vreau să știu ce apeluri au fost efectuate 
de la postul meu telefonic într-o zi anume și ei îmi trimit o listare 
cu data, ora și durata tuturor apelurilor efectuate de mine. 


VP - 83 


— Dar tu nu asta vrei. 

— Nu, nu asta. Eu vreau apelurile efectuate către postul 
telefonic al lui Khoury, însă nu așa sunt înregistrate, pentru că 
nu are sens să fie așa. Există tehnica necesară pentru a ști ce 
număr te sună înainte ca tu să ridici măcar receptorul. Se poate 
monta un mic dispozitiv cu LED pe aparat care afișează numărul 
apelantului și poţi decide dacă să răspunzi sau nu. 

— Dar tehnica asta încă nu e disponibilă, nu? 

— Nu, nu în New York, plus că e controversată. Probabil că ar 
duce la scăderea numărului de apeluri sâcâitoare și ar scoate pe 
tușă mulți obsedați care-și exhiba obsesiile prin telefon, dar 
poliția se teme că ar scădea și numărul celor care dau telefoane 
anonime să ne ofere indicii, pentru că dintr-odată identitatea lor 
n-ar mai fi la fel de anonimă. 

— Dacă ar fi disponibilă acum și dacă Khoury ar fi avut 
telefonul dotat cu așa ceva... 

— Atunci am ști de la ce telefoane au sunat răpitorii. Probabil 
au folosit telefoane publice. In toate celelalte au acţionat ca 
niște profesioniști, dar măcar în cazul ăsta am ști de la care 
telefoane publice au vorbit. 

— E important asta? 

— Nu știu, am recunoscut. Nu știu ce este important. Dar nu 
contează, pentru că nu pot ajunge la informaţia asta. Aș spune 
că, dacă datele apelurilor sunt memorate într-un computer 
undeva, ar trebui să le poţi sorta după numărul apelat, dar toți 
cei cu care am stat de vorbă au spus că asta e imposibil. Nu în 
felul acesta sunt memorate și nu pot fi accesate astfel. 

— Nu mă pricep la computere. 

— Nici eu, și mă sâcâie treaba asta. Când vorbesc cu 
specialiști, nu cunosc nici jumătate dintre cuvintele pe care le 
folosesc. 

— Știu sentimentul, a zis. Asta simt eu când mă uit la fotbal. 

(J 

Am rămas până dimineață. În zori, când ea era la sală, i-am 
folosit o parte din creditul telefonic. Am sunat mulți ofiţeri de 
poliție, cărora le-am spus multe minciuni. 

De cele mai multe ori am pretins că sunt jurnalist și că scriu 
un articol general despre răpirile soldate cu crime, pentru o 
revistă de profil. Mulţi polițiști n-au avut nimic de declarat sau 
erau prea ocupați ca să stea la taclale cu mine, iar alţii ar fi 


VP - 84 


cooperat cu drag, dar voiau să vorbească despre cazuri vechi de 
mai mulţi ani sau despre unele în care făptașii dăduseră dovadă 
de-o prostie monumentală ori fuseseră deja prinși graţie 
istețimii exemplare a unor polițiști. Ce voiam eu... ei bine, asta 
era și problema, că nu prea știam ce voiam. Mergeam la 
plesneală. 

Sigur că mi-ar fi prins bine să agăţ ceva baban, o persoană 
care fusese răpită și supraviețuise. Era de presupus că 
ajunseseră la omor cu timpul, că la început tatonaseră terenul, 
împreună sau individual, eliberând victima în viaţă. Era, de 
asemenea, posibil ca victima să fi scăpat cine știe cum. Totuși, 
era o diferenţă ca de la cer la pământ între enunțarea unor 
astfel de ipoteze și confirmarea lor. 

Personalitatea mea falsă de reporter liber profesionist în 
domeniul crimei nu mă putea ajuta foarte mult în găsirea unei 
martore în viaţă. Sistemul e bine pus la punct când vine vorba 
de protejarea victimelor violului - cel puţin până se ajunge la 
judecată, unde avocatul apărării are mână liberă să le mai 
violeze o dată în fața lui Dumnezeu și a lumii întregi. Nimeni nu 
avea să îmi spună la telefon numele unor victime ale violului. 

Așa că mi-am schimbat abordarea și am trecut la unităţile 
care se ocupau de crime sexuale. Am redevenit detectivul 
particular Matthew Scudder, angajat de un producător de film 
care turna o peliculă pentru televiziune despre răpire și viol. 
Actriţa aleasă pentru rolul titular - nu aveam permisiunea să îi 
divulg numele în acest moment - voia să se poată documenta la 
firul ierbii, în special întâlnindu-se față în faţă cu femei care 
trecuseră ele însele prin această tramă. Voia, pe scurt, să afle 
tot ce se poate afla despre subiect fără a experimenta ea însăși 
nenorocirea, iar femeile care urmau să o ajute urmau să fie 
răsplătite în calitate de consiliere pe probleme tehnice, existând 
posibilitatea de a fi menţionate astfel pe generic, sau nu, în 
funcţie de preferinţele fiecăreia. 

Sigur că nu voiam nume sau numere și nu aveam deloc 
intenţia de-a încerca să stabilesc eu însumi contactul cu ele. 
Ideea mea era că poate cineva de la unitate, posibil o femeie 
care să le fi consiliat psihologic pe victime, ar lua legătura cu 
cele care i se păreau că ar fi deschise acestei propuneri. Femeia 
din scenariul nostru, i-am explicat, a fost răpită de doi violatori 
sadici care au urcat-o într-o dubă, au bruscat-o și au amenințat- 


VP - 85 


o cu grave vătămări corporale, în special că o vor desfigura prin 
amputare. Evident că o persoană care a trecut prin ceva 
asemănător cu povestea noastră fictivă ar fi exact ce ne trebuia. 
Dacă o astfel de femeie ar fi interesată să ne dea o mână de 
ajutor, ajutând poate, astfel, într-un mod cât de mic, alte femei 
care ar putea fi supuse unui atare tratament în viitor, sau care 
trecuseră deja prin asta, și ar găsi ca expiatoare, ba chiar 
terapeutică, experienţa de a consilia o actriță de Hollywood 
pentru ceea ce ar putea fi un rol de manual... 

Totul a decurs surprinzător de bine. Chiar și în New York, unde 
dai peste echipe de filmare la fiecare colț de stradă, simpla 
menţiune a lumii cinematografice stârnește imediat interesul 
oamenilor. 

— Rugaţi pe oricine e interesat să-mi dea un telefon, am 
încheiat, lăsându-mi numele și numărul. Nu e nevoie să-și 
decline identitatea. Pot rămâne anonime pe toată durata 
colaborării, dacă doresc. 

Elaine a intrat exact când terminam de vorbit cu o femeie de 
la Unitatea Crime Sexuale din Manhattan. Când am pus 
receptorul în furcă, a spus: 

— Cum crezi că vei primi toate telefoanele astea la tine la 
hotel? Nu ești acolo niciodată. 

— Imi preiau mesajele la recepţie. 

— De la persoane care nu vor să-și lase numele sau numărul 
de telefon? Uite, le poţi da numărul meu. Eu sunt aici, de obicei, 
iar când nu sunt, măcar le va răspunde robotul cu o voce de 
femeie. Voi fi asistenta ta, știu să triez apelurile și să notez 
numele și adresele celor care vor să și le divulge. E vreo 
problemă cu asta? 

— Nu, am spus. Ești sigură că vrei s-o faci? 

— Da. 

— Bun, sunt încântat. Adineauri vorbeam cu unitatea din 
Manhattan, iar înainte de asta am vorbit la Bronx. Pe cele din 
Brooklyn și Queens le-am lăsat la urmă, întrucât știm că ei au 
operat acolo. Voiam să scap de lest înainte să-i sun pe ei. 

— Gata cu lestul acum? Nu vreau să fiu pisăloagă, dar ai ceva 
de câștigat din toate telefoanele astea? Te-am ascultat și erai 
calm și cât se poate de înţelegător la telefon, dar ori de câte ori 
un bărbat vorbește despre viol mie mi se pare că, pe undeva, 
există vaga bănuială că subiectul îl excită. 


VP - 86 


— Știu. 

— Adică, trebuie să spui doar „peliculă de televiziune” și o 
femeie subințelege că o surată de-ale ei va fi violată din nou, 
profitându-se la modul ostentativ de drama sa. Pe când dacă o 
spun eu, mesajul subliminal este că toată tărășenia se află sub 
imperativul momentului prezent. 

— Ai dreptate. Cred că totul a decurs rezonabil, mai ales 
convorbirea cu Manhattan-ul, dar am simţit o mare reticenţă. 

— Te-ai descurcat de milioane, scumpule. Dar aș putea să 
încerc și eu? 

Înainte am reiterat premisa, ca să fiu sigur că a înţeles-o bine, 
după care am stabilit legătura cu Unitatea Crime Sexuale de la 
biroul Procurorului Districtual al Districtului Queens și i-am pasat 
ei telefonul. A vorbit aproape zece minute, din prima secundă 
serioasă și elocventă și profesionistă, iar când a închis îmi venea 
să o aplaud. 

— Cum ţi s-a părut? a întrebat. Tonul cam prea sincer? 

— Mi s-a părut că te-ai descurcat perfect. 

— Serios? 

— Aha. Aproape mă sperie să văd ce bine știi să minţi. 

— Știu. Ascultându-te pe tine, mi-am spus: e un om așa 
sincer... de unde a învăţat să mintă cu nerușinare? 

— Nu cunosc poliţist bun care să nu fie și-un mincinos bun, 
am spus. Joci teatru tot timpul, adopţi o atitudine în funcţie de 
persoana cu care ai de-a face. Abilitatea asta e chiar mai 
importantă atunci când lucrezi pe cont propriu, pentru că soliciţi 
tot timpul informaţii la care nu ai niciun drept legal. Așa că, dacă 
mă pricep la minciună, poţi spune că face parte din descrierea 
postului. 

— La fel și la mine, a spus. Acum, că stau să mă gândesc, joc 
mereu un rol. Asta fac eu. 

— Apropo, aseară ai jucat ca o vedetă. 

Mi-a aruncat o privire piezișă. 

— Dar e obositor, nu? Să minţi, la asta mă refer. 

— Vrei să te lași? 

— Nici pomeneală, abia m-am încălzit. La cine să mai sun, la 
Brooklyn sau la Staten Island? 

— Staten Island n-are rost. 

— De ce? În Staten Island nu se comit crime sexuale? 

— Tot ce e legat de sex în Staten Island e o crimă. 


VP - 87 


— Nostim, ce să zic! 

— Nu, s-ar putea să aibă o unitate specială, ce știu eu, deși 
rata de incidență acolo e zero în comparaţie cu celelalte 
cartiere. Dar nu mi-i imaginez pe cei trei oameni ai noștri gonind 
cu duba până peste podul Verrazano, puși pe violat și masacrat 
femei. 

— Deci mai am de dat un singur telefon? 

— Păi, am făcut eu, mai există unităţi de crime sexuale în 
cadrul diverselor centre de comandă ale departamentelor 
teritoriale de poliţie, iar la secţii sunt deseori angajaţi specialiști 
în domeniu. Trebuie doar să-i ceri ofițerului de la recepţie să 
direcționeze apelul persoanei potrivite. Aș putea întocmi o listă, 
dar nu știu cât timp ai pentru treaba asta. 

Mi-a aruncat o privire cu vino-ncoace. 

— Dacă tu ai bani, scumpete, a zis cu o sprânceană ridicată, 
eu am tot timpul din lume. 

— La drept vorbind, nu văd de ce n-ai fi remunerată pentru 
munca depusă. Ai tot dreptul să fii pe statul de plată al lui 
Khoury. 

— O, te rog, a spus. De câte ori găsesc ceva ce îmi place, 
cineva încearcă să mă convingă s-o fac contra cost. Nu, serios, 
nu vreau să fiu plătită. Când toate astea se vor fi terminat, mă 
poţi scoate la o cină exagerat de generoasă, undeva, bine? 

— Cum spui tu. 

— Și după aceea, a completat, îmi poţi strecura o sută, bani 
de taxi. 


VP - 88 


Capitolul 8 


Am mai stat cât s-o aud cum îl farmecă pe un funcţionar de la 
procuratura districtuală din Brooklyn, apoi am plecat, lăsându-i 
o listă cu oamenii pe care să-i sune, și m-am dus la bibliotecă. 
Nu aveam de ce să stau cu ochii pe ea. Parcă pentru asta s-ar fi 
născut. 

La bibliotecă, am făcut ceea ce începusem dimineața 
anterioară, am studiat pas cu pas ediţiile New York Times dintr- 
un interval de șase luni, trase pe microfilm. Nu căutam răpiri, 
pentru că nu mă așteptam să găsesc vreun caz anunţat ca 
atare. În schimb, presupuneam că făptașii înhăţaseră când și 
când pe cineva de pe stradă, fără niciun martor sau fără ca 
vreunul să depună mărturie. Căutam victime care să apară 
moarte în parcuri sau pe alei, îndeosebi persoane care fuseseră 
molestate sexual și mutilate, mai ales dezmembrate. 

O problemă era faptul că informaţii de această natură era 
puţin probabil să ajungă în ziare. Politica polițienească standard 
este să nu fie făcute publice detalii legate de mutilare, și asta 
pentru a scăpa de o multitudine de neplăceri: mărturisiri 
mincinoase, criminali imitatori, martori falși. Din partea lor, 
ziarele tind să își cruţe cititorii, neaducându-le la cunoștință 
detaliile mai sordide. lar când știrea ajunge la cititor, e greu de 
spus ce s-a întâmplat cu adevărat. 

Cu mai mulţi ani în urmă era un criminal sexual care ucidea 
băieţi în Lower East Side. Îi ispitea pe acoperișuri, îi înjunghia 
sau îi strangula, după care le amputa penisul și pleca cu el. A 
făcut asta destul de mult încât agenţii responsabili cu cazul au 
avut timp să-i găsească o poreclă. L-au botezat Charlie Briceag. 

Normal că în rapoartele poliţiei era numit astfel - nu însă și în 
presă. Era de neconceput ca vreun ziar newyorkez să le 
furnizeze acest mic detaliu cititorilor și era imposibil de folosit 
porecla fără ca cititorul să știe cât de cât la ce anume era folosit 
briceagul. Așa că nu i s-a spus în niciun fel, s-a anunţat doar că 
ucigașul își mutilase sau desfigurase victimele, ceea ce putea 
însemna orice, de la eviscerare rituală la o frizură nereușită. 

În zilele noastre n-ar mai fi așa reţinuţi. 


VP - 89 


După ce am înţeles cum merge treaba, am putut trece peste 
săptămâni întregi destul de repede. Nu mai trebuia să scanez 
tot ziarul, ci doar secţiunea Metropolitan, acolo unde erau 
concentrate știrile despre criminalitatea locală. Cel mai mult 
timp am pierdut din același motiv din care l-am pierdut 
întotdeauna la bibliotecă, anume tendința de a mă lăsa distras 
de ceva interesant care nu are absolut nicio legătură cu scopul 
activităţii mele de acolo. Din fericire, Times nu publica benzi 
desenate. Atunci, ar fi trebuit să mă lupt cu tentaţia de-a 
consuma Doonesbury la greu, toate ediţiile din șase luni odată. 

Când am ieșit de-acolo, aveam notate în carneţel o jumătate 
de duzină de cazuri. Unul, în special, părea relevant, victima era 
absolventă de Contabilitate la Brooklyn College, dispăruse deja 
de trei zile când un pasionat de ornitologie a dat peste ea într-o 
dimineaţă în cimitirul Green-Wood. În articol se spune că femeia 
fusese abuzată sexual și că prezenta semne de mutilare 
sexuală, ceea ce îmi sugera că cineva o mângâiase tandru cu 
cuțitul de măcelar. Dovezile de la locul faptei indicau că fusese 
ucisă în altă parte și abandonată în cimitir, iar poliţia trăsese o 
concluzie similară despre Marie Gotteskind, anume că era deja 
moartă atunci când ucigașii îi abandonaseră corpul pe terenul 
de golf din Forest Park. 

Am ajuns înapoi la hotel în jur de șase. Mă așteptau mesaje 
de la Elaine, dar și de la fraţii Khoury, plus trei bileţele prin care 
eram anunţat că mă sunase Tj. 

Prima dată am sunat-o pe Elaine. Mi-a raportat că dăduse 
toate telefoanele. 

— La sfârșit aproape că și eu credeam povestea de acoperire, 
a spus. Îmi ziceam: Ce tare e, dar o să fie și mai tare când o să 
facem filmul. Numai că n-o să existe niciun film. 

— Cred că a fost deja făcut de cineva. 

— Crezi că vom primi vreun telefon? 

L-am sunat apoi pe Kenan Khoury. Voia să știe cum merge 
treaba, i-am spus că am reușit să deschid mai multe piste de 
investigaţie, dar am completat că nu mă aștept la rezultate 
rapide. 

— Dar crezi că avem o șansă, a spus. 

— Categoric. 


VP - 90 


— Bun, a zis. Ascultă, te-am sunat ca să-ţi spun că voi fi 
plecat din ţară cu afaceri vreo două zile. Trebuie să plec în 
Europa. Zbor mâine de la JFK și mă întorc joi sau vineri. Dacă 
apare ceva, sună-l pe fratele meu. Ai numărul lui de telefon, nu? 

Il aveam pe un bileţel chiar în fața ochilor și l-am format de 
îndată ce am terminat convorbirea cu Kenan. Când mi-a 
răspuns, Peter părea morocănos și mi-am cerut scuze că l-am 
trezit. 

— Nu, e-n regulă, mă bucur că ai făcut-o, a zis. Mă uitam la 
baschet și m-a furat somnul la televizor. Nu-mi place când 
pățesc așa, mă trezesc de fiecare dată cu gâtul înţepenit. Te-am 
sunat pentru că voiam să văd dacă ai de gând să mergi la 
ședința din seara asta. 

— Da, mă gândeam să merg. 

— Păi, ce zici să trec pe la tine și să mergem împreună? În 
Chelsea se ţin ședințe sâmbăta seara și mi-am făcut obiceiul să 
merg acolo, e-un grup restrâns de oameni simpatici, se reunește 
la opt în biserica spaniolă de pe 19th Street. 

— Nu cred că o știu. 

— E cam peste mână, dar când m-am lăsat prima oară de 
droguri, am urmat un program de reabilitare în zona aia și am 
început să particip regulat la ședințele astea de sâmbăta. Nu am 
mai fost pe acolo de mult, dar dacă acum am mașină și așa mai 
departe, știi, Toyota lui Francine... 

— Da. 

— Deci te iau din fața hotelului pe la șapte treizeci? Sună 
bine? 

Am zis că sună bine și, când am ieșit din hotel, la șapte 
treizeci, mașina lui era parcată în față. Mai bine, fiindcă nu 
aveam chef să merg pe jos nicăieri. Toată după-amiaza 
burnițase cu intermitențe, iar acum ploua de-a dreptul. 

In drum spre ședință am discutat despre sport. Echipele de 
baseball începuseră de o lună antrenamentul de primăvară. 
Deschiderea sezonului era peste mai puţin de o lună. Sezonul 
acesta nu prea reușisem să-mi găsesc entuziasmul, deși 
probabil că microbul avea să mă prindă imediat ce lucrurile 
aveau să se încingă pe bune. Pentru moment, însă, majoritatea 
știrilor erau despre negocierile pe marginea contractelor, 
jucătorul X trăgând clapa pentru că știa că anul acesta valora 
mai mult de 83 de milioane de dolari. Știu și eu, poate că o fi 


VP - 91 


valorând, poate că toți fac mai mult de atât, dar asta mie îmi 
taie cheful și ajung să nu-mi mai pese cine câștigă și cine 
pierde. 

— Cred că Darryl e în sfârșit pregătit să dea tot ce are pe 
teren, a spus Peter. În ultimele săptămâni a recuperat mult. 

— Acum, că nu mai e la noi. 

— Așa e mereu, nu? Câţi ani am așteptat să-și atingă 
potenţialul, și acum îl vedem dându-și măsura în uniforma 
Dodger. 

Am parcat pe 20th Street și am mers pe jos până la biserică. 
Era penticostală și slujbele se ţineau deopotrivă în spaniolă și 
engleză. Şedinţa era la subsol, participau în jur de patruzeci de 
persoane. Am văzut câteva feţe cunoscute de la alte ședințe din 
oraș, iar Pete a salutat câţiva oameni și o doamnă i-a răspuns, 
zicându-i că nu-l mai văzuse de multicel. El a zis că s-a dus la 
alte ședințe. 

Era un format peste care nu dai des în New York. După ce 
vorbitorul își spunea povestea, ședința se spărgea în grupuri 
mai mici, între șapte și zece persoane așezate la una dintre cele 
cinci mese. Exista o masă a începătorilor, una pentru discuții 
generale, una pentru discuţii despre cei Doisprezece Pași și-am 
uitat ce altceva. Eu și Pete am ajuns la masa discuţiilor 
generale, unde oamenii erau înclinați să vorbească despre ce se 
întâmpla în viața lor în acel moment și cum reușeau să nu pună 
alcool în gură. De obicei, din astfel de discuţii mi se pare că 
învăţ mai multe decât din cea care se învârte în jurul unui singur 
subiect sau chiar din cea care tratează fundamentul filosofic al 
programului. 

O doamnă începuse de puțin timp activitatea de consilier pe 
problema alcoolismului și a vorbit despre cât de dificil îi este să 
își păstreze entuziasmul la ședințe după ce opt ore are de-a face 
cu aceleași probleme la serviciu. 

— E greu să le ţii separat, a spus. 

Un bărbat a vorbit despre faptul că fusese diagnosticat pozitiv 
cu HIV și a povestit cum face faţă situaţiei. Eu am vorbit despre 
natura ciclică a muncii mele și despre cât de agitat sunt atunci 
când nu am de lucru prea mult timp și cât de tare mă stresez 
când în sfârșit primesc de lucru. 

— Era mai ușor să păstrez echilibrul când beam, am spus, dar 
acum nu mai pot să fac asta. Ședinţele mă ajută. 


VP - 92 


Pete a vorbit când i-a venit rândul, comentând mai mult 
asupra celor spuse de antevorbitorii săi. Despre el n-a zis mare 
lucru. 

La ora zece ne-am așezat într-un cerc mare, ţinându-ne de 
mână, și am rostit rugăciunea. Afară, ploaia se mai potolise. Am 
mers până la mașină pe jos și el m-a întrebat dacă îmi este 
foame. Mi-am dat seama că-mi este. Nu luasem cina, mâncasem 
doar o felie de pizza în drum de la bibliotecă. 

— Îţi place mâncarea din Orientul Mijlociu, Matt? Nu chestiile 
alea banale de la standul falafel, ci bucătăria adevărată. Pentru 
că e un restaurant foarte bun în Village. 

Am zis că sună minunat. 

— Sau știi ce am putea face, am putea da o fugă în vechiul 
cartier. Doar dacă nu ţi s-a acrit de el, la cât stai pe Atlantic 
Avenue. 

— Nu e cam peste mână? 

— Hei, doar avem mașină, nu? Dacă tot o avem, măcar să ne 
folosim de ea. 

Am traversat podul Brooklyn. Mi-am spus că arată frumos în 
ploaie, iar el a zis cu voce tare: 

— Ador podul ăsta. Citeam acum niște zile că toate podurile 
se deteriorează. Nu poţi lăsa un pod de izbeliște, trebuie să îl 
întreţii, iar municipalitatea face asta, dar nu destul. 

— Nu sunt bani. 

— Cum e posibil? Ani la rând municipalitatea și-a permis să 
facă tot ce trebuia făcut, iar acum nu auzi decât că nu sunt bani. 
Cum asta, știi ceva? 

Am clătinat din cap. 

— Nu cred că doar la New York e așa. Povestea se repetă 
peste tot. 

— Da? Eu văd doar New York-ul și mi se pare că orașul se 
prăbușește. Problema e, cum îi spune - infrastructura? Așa-i 
zice? 

— Cred că da. 

— Se duce dracului infrastructura. Luna trecută s-a mai spart 
o magistrală de apă. Chestia e că sistemul e învechit și pușcă pe 
la încheieturi. Cine-a mai auzit să se spargă o magistrală de apă 
acum zece, douăzeci de ani? Ți-amintești să se fi vorbit de așa 
ceva? 


VP - 93 


— Nu, dar asta nu înseamnă că nu se întâmpla. S-au 
întâmplat multe lucruri pe care eu nu le-am băgat în seamă. 

— Mda, bine, ai dreptate. E valabil și pentru mine. Și acum se 
întâmplă multe care mie-mi scapă. 

Restaurantul pe care l-a ales se găsea în Court, la jumătate de 
cvartal de Atlantic. La sugestia lui, am comandat ca apetitiv 
plăcintă cu spanac, despre care m-a asigurat că va fi cu totul 
altă poveste faţă de spanokopita care se servea la cafenelele 
grecești. A avut dreptate. Felul principal, o tocăniţă de grâu 
încolţit cu carne tocată călită și ceapă, a fost și el excelent, dar 
prea generos ca să îl pot termina. 

— Poţi lua la pachet, a spus. Îţi place localul? Nu-i cine știe ce, 
dar mâncarea face toți banii. 

— Mă miră că ţin deschis la ora asta. 

— Sâmbătă seara? Or să închidă la miezul nopţii, poate și mai 
târziu. 

Și-a lăsat scaunul pe spate. 

— Acum să încununăm masa așa cum se cuvine. Ai auzit 
vreodată de arak? 

— E-un fel de ouzo? _ 

— Așa ceva. E puţin diferit, dar da, seamănă. Iți place ouzo? 

— N-aș spune că-mi place. La colțul lui Fifty-seventh cu Ninth 
era un local pe nume Antares și Spiro, cu specific grecesc... 

— Fugi de-aici, cu numele ăsta? 

— ... și uneori treceam pe acolo după o noapte lungă îmbibată 
în bourbon la Jimmy Armstrong și dădeam pe gât un pahar sau 
două de ouzo, pe post de desert. 

— Ouzo după bourbon, ă? 

— Ca digestiv, am spus. Să-mi liniștesc stomacul. 

— Să-l liniștești odată pentru totdeauna, aș spune. 

l-a făcut semn chelnerului că ne mai trebuie cafea. 

— leri am simţit o mare nevoie de a bea, a spus. 

— Dar n-ai băut. 

— Nu. 

— Asta e important, Pete. E normal să simţi nevoia. Și nu-i 
prima oară când ai simţit-o de când te-ai lăsat, așa-i? 

— Așa-i, a recunoscut. 

Chelnerul a venit și ne-a umplut ceștile. Când s-a îndepărtat, 
Pete a continuat: 

— Dar acum m-am gândit prima dată să-i dau curs. 


VP - 94 


— Te-ai gândit serios? 

— Da, serios, aș spune. Chiar serios. 

— Dar n-ai făcut-o. 

— Nu, a spus cu ochii în ceașca de cafea. Dara fost cât pe ce 
să iau o doză. 

— Droguri? 

A aprobat din cap. 

— Heroină, a spus. Ai luat vreodată? 

— Nu. 

— Nici n-ai încercat? 

— Nici nu mi-a trecut prin cap ideea. Nici n-am cunoscut 
vreodată pe cineva care s-o folosească, nu în zilele mele de 
alcoolism. În afara celor pe care îi arestam. 

— Pe-atunci, heroina era strict pentru scursorile societății. 

— Eu așa am considerat-o întotdeauna. 

A zâmbit timid. 

— Probabil că aveai cunoscuţi care o foloseau. Doar că nu s- 
au dat de gol. 

— Posibil. 

— Mie mi-a plăcut mereu, a spus. Nu am băgat niciodată în 
venă, o trăgeam pe nas. Mi-era frică de ace, și ăsta mi-a fost 
norocul, pentru că altfel probabil c-aș fi murit de SIDA demult. 
Știi, nu e nevoie să ţi-o injectezi ca să devii dependent. 

— Am auzit. 

— Mi s-a făcut rău de la ea de câteva ori și m-am speriat. Mi-a 
trecut cu ajutorul alcoolului, iar apoi, păi, cunoști restul poveștii. 
Am scăpat de droguri prin forțe proprii, dar ca să mă las de 
băutură am avut nevoie de ajutor specializat. Așadar, am 
încasat-o cel mai rău de la alcool, deși în sinea mea sunt 
dependent de droguri la fel de tare cât sunt de băutură. 

A luat o gură de cafea. 

— Chestia e, a spus, că atunci când privești prin ochii unui 
drogat, orașul e cu totul altul. Adică, tu ai fost poliţist și așa mai 
departe, și știi cum merg lucrurile pe stradă, dar dac-ar fi să 
ieșim împreună pe-orice alee tot eu aș vedea mai mulţi dealeri. 
Eu i-aș vedea și ei m-ar vedea pe mine și ne-am recunoaște 
reciproc. Oriunde m-aș duce în oraș, nu mi-ar lua mai mult de 
cinci minute să găsesc pe cineva dispus să-mi vândă o doză. 

— Și? Eu trec pe lângă baruri în fiecare zi, la fel ca tine. E 
același lucru, nu? 


VP - 95 


— Probabil. În ultima vreme, heroina îmi surâde tot mai mult. 

— N-a spus nimeni că va fi ușor, Pete. 

— A fost ușor o vreme. Acum e mai greu. 

În mașină, a reluat subiectul. 

— Mă întreb: de ce-mi bat capul? Sau merg la o ședință și 
simt că mă doare în cot de oamenii ăia. De unde vin ei? Turuie 
întruna baliverne despre încrederea pe care ne-o punem în 
divinitate, pentru că apoi totul e floare la ureche. Tu crezi asta? 

— Că viaţa e floare la ureche? Nu prea. 

— E mai degrabă ca un sandviș cu căcat. Bun, dar crezi în 
Dumnezeu? 

— Depinde când mă întrebi. 

— Păi, azi. Azi te întreb. Crezi în Dumnezeu? 

La început nu am spus nimic, așa că a zis el: 

— Nu contează, n-am dreptul să-mi bag nasul. Scuze. 

— Ba nu, încercam doar să găsesc un răspuns. Cred că-mi 
vine greu să zic ceva pentru că întrebare nu mi se pare 
importantă. 

— Nu e important dacă Dumnezeu există sau nu? 

— Păi, care-ar fi diferența? În ambele cazuri, trebuie să trec 
cumva peste zi. Cu sau fără Dumnezeu, sunt un alcoolic care nu 
se poate bucura de un pahar. Care-i diferenţa? 

— Divinitatea e-n centrul programului de reabilitare. 

— Da, dar efectul e același, indiferent dacă El există sau nu, și 
indiferent dacă eu cred în El sau nu. 

— Cum îţi poţi pune încrederea în ceva în ce nu crezi? 

— Renunţând. Neîncercând să controlezi lucrurile. Acţionând 
așa cum se cuvine și lăsând lucrurile să evolueze așa cum vrea 
Dumnezeu. 

— Fie că El există, fie că nu. 

— Corect. 

S-a gândit la acestea un moment. 

— Știu și eu, a zis. Am fost crescut cu credinţă în Dumnezeu. 
Am urmat școala parohială, mi-am însușit învăţăturile lor. Nu le- 
am pus niciodată la îndoială. M-am lăsat de băut, mi s-a spus să 
accept divinitatea, bine, nicio problemă. Apoi, când jigodiile alea 
au trimis-o pe Francey înapoi făcută bucăţi, moșule, ce soi de 
Dumnezeu îngăduie așa ceva? 

— Nu te poţi feri de nenorociri. 


VP - 96 


— Tu n-ai cunoscut-o, bătrâne. Era o femeie cu adevărat 
bună. Amabilă, cumsecade, inocentă. Un om frumos. Când erai 
în preajma ei simţeai că vrei să fii și tu un om mai bun. Mai mult 
de atât. Simţeai că și poţi! 

A frânat la lumina roșie a unui semafor, s-a uitat în ambele 
direcţii, a mers mai departe. 

— Am mușcat o amendă odată, făcând asta. Era-n crucea 
nopţii, am oprit, nu venea nimeni de la kilometri întregi din nicio 
direcţie... Ce idiot stă așa și așteaptă să se schimbe semaforul? 
La jumătatea străzii, un gabor stătea la pândă cu farurile stinse. 
M-a amendat. 

— Cred că de data asta am scăpat. 

— Așa se pare. Kenan ia și el heroină din când în când. Nu știu 
dacă știai. 

— De unde să știu? 

— Mă gândeam eu. Poate o punguță pe lună. Poate mai puţin. 
O face la nivel recreaţional, se mai duce la un club de jazz și 
trage pe nas o punguţă, la budă, ca să îl prindă muzica mai 
bine. Chestia e că se ascundea de Francey. Era sigur că l-ar 
blama și nu voia să facă ceva ce l-ar cobori în ochii ei. 

— Ea știa că el face trafic cu heroină? 

— Asta era altceva. Erau afaceri, ocupaţia lui. Plus că nu voia 
să facă asta la nesfârșit. Câţiva ani și gata, ăsta era planul lui. 

— Asta e planul tuturor. 

— Știu ce spui. Oricum, pe ea n-o deranja. Era doar ocupaţia 
lui, afacerea lui, era ceva separat, dintr-o altă lume. Dar el nu 
voia ca ea să știe că și consuma uneori. 

O fracțiune de secundă, a tăcut. Apoi a spus: 

— Alaltăieri era dus. l-am reproșat că a prizat și a negat. Futu- 
i, e aiurea, cum să minţi un drogat când e vorba de droguri? Era 
evident cu minţile praf și se jura că nu-i așa. Probabil pentru că 
eu m-am lăsat, voia să nu mă ispitească. Dar putea naibii să nu 
mă ia de prost, nu? 

— Te deranjează că el se poate droga, iar tu, nu? 

— Dacă mă deranjează? Sigur că da, futu-i. Mâine, el pleacă 
în Europa. 

— Mi-a spus. 5 

— Parc-are de făcut o tranzacție urgentă, s-adune mălai. Asta- 
i un bun mod de a ajunge la pârnaie, făcând tranzacții pe fugă. 
Sau mai rău decât la pârnaie. 


VP - 97 


— Îţi faci griji pentru el? 
— lisuse, a zis. Îmi fac griji pentru noi toți. 
e 

Când traversam podul înapoi spre Manhattan, a spus: 

— În copilărie, îmi plăceau tare mult podurile. Făceam colecție 
de fotografii cu poduri. Lui tata îi intrase în cap că trebuie să mă 
fac arhitect. 

— Încă mai poţi, să știi. 

A râs. 

— Ce, să mă apuc iar de școală? Nu. Vezi tu, eu nu mi-am 
dorit asta niciodată. Nu aveam înclinaţie spre construit poduri. 
Îmi plăcea doar să mă uit la ele. Dacă-mi iau inima în dinţi, 
poate că o să sar de pe podul Brooklyn într-o zi. Ar fi ceva să mă 
răzgândesc la jumătatea distanţei, nu crezi? 

— Am auzit că unuia i s-a întâmplat ceva de genul. Și-a 
revenit din leșin pe unul dintre poduri, cred că era chiar ăsta, și 
era de cealaltă parte a balustradei cu un picior deasupra hăului. 

— Serios? 

— Așa mi s-a părut când mi-a zis. Nu-și amintea deloc cum a 
ajuns acolo. Așa, brusc, s-a trezit cu o mână pe balustradă și un 
picior în aer. A trecut pe trotuar și a plecat acasă. 

— Și probabil și-a turnat un pahar. 

— Probabil. Dar gândește-te dacă își revenea cu cinci secunde 
mai târziu. 

— Adică după ce mai făcea un pas? Ar fi un sentiment oribil, 
cu siguranţă. Bine măcar că n-ar fi durat mult. O, fir-ar a naibii, 
trebuia să mă încadrez pe cealaltă bandă. Asta e, mai ocolim pe 
câteva străzi, îmi place aici, oricum. Vii des pe-aici, Matt? 

Străbăteam cartierul South Street Seaport, o zonă restaurată 
din jurul pieţei de pește de pe Fulton Street. 

— Vara trecută, am spus, am petrecut aici o după-amiază cu 
iubita mea, ne-am plimbat pe la magazine, am luat masa la un 
restaurant. 

— Cam multă agitaţie, dar îmi place. Nu și vara. Știi când e 
cel mai frumos? Într-o seară ca asta, când e răcoare și pustiu și 
cade o ploaie ușoară. Atunci e chiar frumos aici. 


A râs. 
— Ascultă la mine, bătrâne, a zis, vorbesc ca un drogat 
înveterat. li arăţi Grădina Raiului și el zice că vrea să fie 


întuneric și frig și mizerie. Și că vrea să fie singur acolo. 


VP - 98 


În faţa hotelului meu, a spus: 

— Mersi, Matt. 

— Pentru ce? Aveam de gând să merg la o ședință. Eu ar 
trebui să-ți mulțumesc că m-ai dus cu mașina. 

— Mda, bine, atunci mersi de companie. Inainte să ne 
despărțim, voiam să te întreb ceva de când te-am luat de aici. 
Despre treaba asta pe care o faci pentru Kenan. Crezi că ai vreo 
șansă să ajungă la un rezultat? 

— Nu mă prefac că muncesc. 

— Nu, îmi dau seama că faci tot ce poţi. Mă întrebam doar 
dacă crezi că sunt șanse să-i dai de cap. 

— Există o șansă, am spus. Nu știu cât e de bună. N-am prea 
avut pe ce să mă bazez de la bun început. 

— Îmi dau seama. Mie mi s-a părut că ai început aproape cu 
mâna goală. Sigur că tu privești lucrurile din perspectiva unui 
profesionist, tu vezi altfel totul. 

— Contează mult dacă acţiunile mele duc undeva, Pete. Și 
acţiunile lor viitoare sunt, la rândul lor, un factor, și sunt 
imposibil de prevăzut. Dacă sunt optimist? Depinde când mă 
întrebi. 

— Ca-n cazul divinității, nu? Chestia e că, dacă ajungi la 
concluzia că n-are rost să mai continui, nu te grăbi să-i spui 
fratelui meu, bine? Mai fă-ţi de lucru o săptămână, două. Ca să 
fie el liniștit că a făcut tot ce era posibil. 

N-am spus nimic. 

— Vreau să zic... 

— Știu ce vrei să zici, l-am întrerupt. Chestia e că nu-i nevoie 
să mi se spună asta. Am fost întotdeauna un încăpățânat 
nesuferit. Când mă apuc de ceva, mi-e greu ca naiba să mă las. 
Sincer să fiu, cred că ăsta e principalul mod în care rezolv 
mistere. N-o fac pentru că aș fi sclipitor. Stau cu colții înfipți și 
scutur ca un buldog până cade ceva. 

— Și mai devreme sau mai târziu, ceva cade? Știu ce se zicea, 
că nimeni nu scapă nepedepsit după o crimă. 

— Așa se zicea? Acum nu se mai zice așa des. Oamenii scapă 
basma curată tot timpul. 

Am coborât din mașină, apoi m-am aplecat ca să termin 
gândul. 

— Asta într-un sens, am zis, dar în alt sens, nu scapă. Sincer, 
cred că nimeni nu scapă basma curată după un lucru rău. 


VP - 99 


Capitolul 9 


Am stat treaz până târziu în noaptea aceea. Am încercat să 
dorm, dar n-am putut; am încercat să citesc, dar n-am putut; și 
am ajuns să stau pe întuneric la geam, să mă uit la ploaie cum 
cădea prin lumina felinarelor de pe stradă. Am stat și m-au 
apăsat gânduri grele. „Gândurile tinereţii sunt gânduri tare 
grele”. Am citit versul acesta într-o poezie, odată, dar poţi avea 
gânduri grele la orice vârstă, dacă nu ai somn și afară plouă 
molcom. 

In jur de zece, când a sunat telefonul, eram încă în pat. 

— Ai cu ce scrie, păpădie? a spus TJ. la ceva și notează asta. 

A turuit două numere de câte șapte cifre. 

— Notează mai bine și șapte unu opt, pen’ că tre’ să formezi 
asta înainte. 

— Și cine-mi va răspunde? 

— AȘ fi răspuns eu, dacă erai acasă când te-am sunat prima 
dată. Da greu ești de găsit, moșule! Te-am sunat vineri după- 
masă, te-am sunat vineri seară, te-am sunat ieri toată ziua și 
toată noaptea, până la 12. Ești greu de găsit. 

— Am fost plecat. 

— Păi, de asta mi-am cam dat seama. Să-mi bag ceva, da 
chiar că m-ai pus să umblu. Bătrânu' Brooklyn e-al naibii de 
mare. 

— E mare, am aprobat. 

— Mai mare decât e cazu'. Prima dată m-am dus până la 
capătul liniei. Trenul a urcat deasupra pământului și-am putut să 
văd câteva case frumușele. Arăta ca un oraș vechi dintr-un film, 
deloc ca New York. M-am dus la primul telefon, te-am sunat. 
Nimeni acasă. Am luat-o la fugă spre următorul telefon și, vai de 
capul meu, ce drum a fost. Am trecut pe niște străzi unde 
oamenii se uitau la mine de parc-ar fi vrut să zică: Hei, cioară, 
ce cauţi p-acilea? N-a zis nimeni nimic cu voce tare, da’ nici nu 
trebuia să ciulești urechile prea tare ca să le auzi gândurile. 

— Dar n-ai avut probleme. 

— Hei, eu n-am probleme niciodată. Am grijă să văd 
problemele înainte ca ele să mă vadă pe mine. Am găsit al 


VP - 100 


doilea telefon, te-am sunat a doua oară. Nu te-am prins, pentru 
că nu erai disponibil să fii prins. Și-atunci mi-am zis: hei, poate-s 
mai aproape de-un alt metrou, dacă tot sunt la un știu câți 
kilometri depărtare de unde am coborât din ultimul. Așa că am 
intrat într-o cofetărie și-am întrebat ceva de genu’: „Îmi puteţi 
spune unde se află cea mai apropiată staţie de metrou?” Așa 
am și spus, știi, de parc-aș fi fost prezentator TV. Tipu' s-a uitat 
la mine și-a zis: „Metrou?” De parc-ar fi fost nu numa” un cuvânt 
necunoscut, ci chiar o idee pe care mintea lui nu putea să o 
conceapă. Așa că m-am dus înapoi de unde am venit, știi, la 
capătul liniei Flatbush, pen' că asta măcar știam unde e. 

— Cred că aia era oricum cea mai apropiată staţie. 

— Și eu cred, pen' că m-am uitat mai târziu peste-o hartă a 
rețelei și n-am găsit niciuna mai aproape. Uite înc-un motiv să 
stai în Manhattan, moșule. Nu ești niciodată departe de metrou. 

— O să ţin minte asta. 

— Da' m-aș fi bucurat să răspunzi când te-am sunat. Totul era 
pe felie, te sunam, îţi ziceam: „Formează chiar acum”. Tu 
formai, eu ridicam, ziceam: „Aicea-s”. Că-ţi povestesc asta acum 
nu mai pare așa mare brânză, da' io abia așteptam s-o fi făcut. 

— Inţeleg că numerele erau afișate pe aparat. 

— O, da! Asta uitasem. Al doilea, ăla de la naiba-n praznic pe 
Veterans Avenue? Acolo unde toţi se uitau chiorâș la mine? Pe 
telefonul ăla era într-adevăr afișat numărul. Pe celălalt, de la 
Flatbush colț cu Farragut, nu. 

— Atunci, de unde îl știi? 

— Păi, sunt descurcăreț. Ți-am mai spus asta, nu? 

— Nu o singură dată. 

— Am sunat la Informaţii, asta am făcut. Am zis: „Hei, fată, 
cineva a făcut-o de oaie, nu-i trecut numărul pe telefonu' ăsta, 
eu de un' să știu de unde sun?” lar ea a zis că n-are cum să-mi 
spună numărul telefonului de la care sun, așa că nu mă poate 
ajuta. 

— Puțin probabil. 

— Așa mi-am zis și eu. La câte scule au ei pe-acolo, că dacă le 
ceri un număr la Informaţii îl primești aproape pe loc, atunci 
cum să nu-ţi poată da numărul telefonului de la care suni? Și mi- 
am zis: TJ, ești prost, au dat jos numerele ca să-i fută pe dealerii 
de droguri, iar tu nu faci decât să vorbești fix ca unu de ăla. Așa 
c-am format iar 0, pentru că poţi suna la Informații toată ziua 


VP - 101 


fără să dai un ban, sunt apeluri netaxabile. Și știi că, de fiecare 
dată când suni, îţi răspunde altcineva. Deci mi-a răspuns altă 
tipă și, articulând perfect cuvintele, am spus: „Poate mă puteți 
ajuta, domnişoară. Sunt la un telefon public și trebuie să dau 
numărul la birou ca să mă sune ei, dar cineva a mâzgălit 
telefonul cu graffiti atât de tare, încât mi-e imposibil să 
deslușesc cifrele. Aș vrea să știu dacă îmi puteţi da 
dumneavoastră această informaţie”. Nici n-am terminat bine de 
vorbit, că ea mi-a și dictat numărul. Matt? O, căcat. 

Robotul intervenise ca să-i mai ceară bani. 

— S-a terminat fisa, a zis. Tre’ să mai bag una. 

— Dă-mi numărul și te sun eu. 

— Nu pot. Nu mai sunt în Brooklyn și nu m-am gândit să aflu 
numărul aparatului la care sunt acum. 

S-a auzit un clinchet când fisa a căzut în telefon. 

— Gata, acum e bine. Da am fost șmecher, nu, cum am aflat 
celălalt număr. Mai ești? De ce nu zici nimic? 

— Sunt uimit, am zis. Nu știam că știi să vorbești așa. 

— Cum, normal? Sigur că știu. Numa’ pen’ că stau pe străzi 
nu-nseamnă că-s neinstruit. Sunt două limbi diferite, omule, iar 
tu ai de-a face c-un vagabond bilingv. 

— Ei, m-ai impresionat. 

— Da? M-așteptam să fii impresionat fiindc-am fost până-n 
Brooklyn și m-am și întors. Ce-mi dai să fac mai departe? 

— Nimic pe moment. 

— Nimic? Vaaai, sigur tre’ să pot face ceva și eu. M-am 
descurcat cu asta, nu? 

— De minune. 

— Sigur, nu tre' să fii geniu ca să te duci până-n Brooklyn și 
să vii înapoi. Da am fost tare la cum am scos numărul de la 
centralista aia, nu? 

— Categoric. 

— Am fost descurcăreţ. 

— Foarte descurcăreț. 

— Da tot n-ai ce să-mi dai să fac azi. 

— Mă tem că nu, am spus. Sună-mă peste-o zi sau două. 

— Să te sun, a zis. Moșule, te-aș suna oricând zici tu, numa” 
să fii acolo să ridici. Ştii cui i-ar prinde bine un pager? Bătrâne, 
tie i-ar prinde bine un pager. Ți-aș putea da bip și tu ţi-ai zice: 


VP - 102 


„Precis TJ vrea să dea de mine, sigur e important”. Ce-i așa 
comic? 

— Nimic. 

— Și-atunci de ce râzi? Te-aș suna în fiecare zi, prietene, și 
asta pentru că știu că ai nevoie de ajutorul meu. Și cu asta am 
încheiat, te-am pupat. 

— Hei, îmi place rima. 

— Mă aşteptam, a spus. E cu dedicație specială. 

(J 

Toată duminica a plouat, așa că am stat aproape toată ziua în 
cameră. Am ţinut televizorul deschis și am comutat frecvent 
între tenis pe ESPN și golf pe unul dintre posturile de reţea. În 
unele zile sunt în stare să mă uit numai la tenis, dar aceasta nu 
a fost una dintre ele. Golful nu mă pasionează așa tare, dar 
peisajul e frumos și prezentatorii nu au limbuţia celor care 
comentează alte sporturi, așa că îmi pică bine să dau televizorul 
pe asta în timp ce mă gândesc la ale mele. 

Jim Faber a sunat în toiul după-amiezii pentru a anula 
întâlnirea programată la cină. Un văr al soţiei sale murise și 
trebuiau să facă act de prezenţă. 

— Ne-am putea întâlni undeva acum, la o cafea, a spus, 
numai că-i o vreme câinească afară. 

În schimb, am stat zece minute la telefon, i-am spus că mă 
cam îngrijorează Peter Khoury, că poate să recadă în patima 
alcoolului sau a drogurilor. 

— La cum a vorbit despre heroină, am zis, mai că mi-a făcut și 
mie poftă. 

— Am observat și eu asta la dependenţi, a zis el. Vorbesc cu o 
nostalgie contagioasă, ca un bătrân care își povestește tinerețea 
pierdută. Nu ai cum să-l împiedici să cadă în păcat, știi asta. 

— Știu. 

— Nu tu ești îndrumătorul lui, așa-i? 

— Nu, nici nu are unul. Dar aseară s-a comportat cu mine ca 
și când aș fi fost. 

— Ar fi mai bine să nici nu îţi ceară în mod oficial să-i fii 
îndrumător. Tu ai deja o relaţie profesională cu fratele lui și, într- 
o anumită masură, chiar și cu el. 

— M-am gândit la asta. 

— Dar, chiar dacă ţi-ar cere, tot nu ar fi responsabilitatea ta. 
Știi ce te face să fii un îndrumător bun? Să nu bei nici tu. 


VP - 103 


— Parcă am mai auzit asta. 

— De la mine, probabil. Dar nimeni nu poate împiedica pe 
cineva să bea. Eu sunt îndrumătorul tău. Mă abțţin eu de la 
alcool? 

— Nu, am spus. Eu mă abţin în ciuda ta. 

— In ciuda mea sau ca să-mi faci ciudă? 

— Poate câte puţin din fiecare. 

— Ce problemă are Peter, totuși? Își plânge de milă fiindcă nu 
poate să bea sau nu poate să-și tragă în venă? 

— Trage pe nas. 

— Hă? 

— Se fereşte de ace. Dar da, cam asta e. Și e șucărit pe 
Dumnezeu. 

— Căcat, cine nu e? 

— Nu înţelege ce fel de Dumnezeu permite să se întâmple o 
asemenea oroare unei persoane minunate cum era cumnata lui! 

— Dumnezeu face mereu căcaturi de astea. 

— Știu. 

— Și poate a avut motivul Lui. Poate că lisus vrea să fie raza 
lui de soare. Ți-amintești cântecul ăsta?8 

— Nu cred că l-am ascultat. 

— Păi, sper sincer că nu l-ai auzit de la mine, pentru că ar 
trebui să fiu beat criță ca să-l cânt. Crezi că se dădea în bărci cu 
ea? 

— Cine cu care să se dea? 

— Cine cu cine. Crezi că Peter se dădea în bărci cu 
cumnăţica? 

— lisuse, am spus. De ce aș crede asta? Ai o minte tare 
sucită, știi? 

— E din vina anturajului. 

— Așa tre' să fie. Nu, nu cred asta. Cred că e doar trist și mai 
cred că vrea să bea sau să se drogheze, dar sper să n-o facă. 
Asta e tot. 

Am sunat-o pe Elaine și i-am spus că sunt liber la cină, dar ea 
își făcuse deja planuri cu prietena ei Monica, venea la ea. A spus 


8 „Jesus Wants Me For a Sunbeam” (1987), piesă compusă de formaţia scoțiană The 
Vaselines, ca parodie la adresa unui imn creștin, și reluată de Nirvana în legendarul 
concert acustic din seria MTV Umplugged (1993), lansat un an mai târziu ca disc. 
(n.tr.). 


VP - 104 


că vor comanda mâncare chinezească și că mă primesc cu drag 
și pe mine, măcar așa pot comanda mai multe feluri. Am zis pas. 

— Te temi că toată seara vom vorbi numai chestii de fete, a 
spus. Și probabil că ai dreptate. 

Mick Ballou a sunat când mă uitam la 60 Minutes și am stat la 
povești vreo zece sau douăsprezece minute. l-am spus dintr-o 
suflare că îmi rezervasem biletele spre Irlanda și că trebuise să 
anulez călătoria. Și-a exprimat părerea de rău, dar a zis că e 
bucuros că mi-am găsit ceva cu care să-mi ocup timpul. 

l-am spus câteva cuvinte despre ce fac, dar nu și despre ce fel 
de om este cel pentru care lucrez. Nu avea pic de înţelegere 
faţă de dealerii de droguri, uneori își completa veniturile intrând 
în casele lor pe furiș și luându-le banii. 

M-a întrebat despre vreme și i-am spus că plouase toată ziua. 
A zis că acolo plouă mereu, că aproape uitase cum arată 
soarele. Oh, da, și am aflat ultima descoperire? S-au găsit 
dovezi că Domnul Dumnezeul nostru este irlandez. 

— Nu zăul! 

— Ba zău, a zis. Gândește-te numai. A locuit cu părinţii până 
la douăzeci și nouă de ani. A ieșit la o băută cu băieții în ultima 
noapte a vieţii Sale. Credea că maică-Sa e fecioară, iar ea, 
femeie evlavioasă, credea că El este Dumnezeu. 

e 

Săptămâna a început lent. M-am muncit cu cazul Khoury, 
dacă îi pot spune așa. Am reușit să aflu numele unuia dintre 
ofițerii care se ocupaseră de uciderea Leilei Alvarez. Aşa o 
chema pe studenta de la Brooklyn College care fusese 
abandonată în cimitirul Green-Wood, iar cazul căzuse în sarcina 
Secţiei 72, nu a brigăzii Omucideri Brooklyn. Un anume detectiv 
John Kelly condusese ancheta, dar n-am reușit să dau de el și 
nici nu voiam să-mi las numele și numărul de telefon. 

Luni m-am văzut cu Elaine. Era dezamăgită că nu îi sunase 
telefonul deloc, niciun semn de la vreuna dintre victimele 
violului. l-am spus că e posibil să nu obţină nicio reacţie, că 
uneori așa se întâmplă, că trebuie să arunci multe momeli în 
apă și că uneori nu trăgea nimic mult timp. Plus că era devreme, 
i-am spus. Puțin probabil ca oamenii cu care vorbise să fi dat 
vreun telefon, la rândul lor, peste weekend. 

— Dar azi e luni, mi-a amintit. 


VP - 105 


l-am spus că, dacă într-adevăr au sunat pe cineva, era posibil 
să nu fi dat din prima de persoanele acelea, iar victimelor le 
putea lua câteva zile să se hotărască să sune. 

— Sau să nu sune, a completat ea. 

A fost și mai descurajată când și ziua de marţi a trecut fără 
niciun telefon. Miercuri seară, când am vorbit cu ea, era 
surescitată. Vestea bună era că o sunaseră trei femei. Vestea 
proastă era că niciunul dintre apeluri nu părea să aibă vreo 
legătură cu cei care o omorâseră pe Francine Khoury. 

Una era o femeie care fusese luată prin surprindere de un 
singur atacator, pe holul blocului ei. O violase și îi furase poșeta. 
Alta acceptase să fie dusă acasă de la școală cu mașina de 
cineva despre care ea crezuse că e tot student; tânărul îi 
arătase un cuțit și îi poruncise să treacă pe bancheta din spate, 
dar ea reușise să fugă. 

— Era un tip costeliv și era singur, a spus Elaine, așa că m-am 
gândit că nu se potrivește descrierii. lar al treilea apel a fost 
despre un viol amoros. Sau viol conjunctural, nu știu cum îi 
spune. Ea zice că a agăţat împreună cu prietena ei doi tipi într- 
un bar din Sunnyside. S-au dus la o plimbare cu mașina băieţilor 
și prietenei ei i s-a făcut rău, așa că au oprit să coboare și să 
verse. Și n-au mai așteptat-o, au abandonat-o acolo. Îți vine să 
crezi? 

— Păi, nu e un gest foarte frumos, am zis, dar nu l-aș numi 
tocmai viol. 

— Haios. Oricum, s-au plimbat o vreme, după care au dus-o 
acasă și au vrut să facă sex cu ea, iar ea a spus nici poveste, ce 
fel de fată credeţi că sunt, bla-bla-bla, dar până la urmă a 
acceptat să și-o tragă cu unul dintre ei, cel cu care se lipise mai 
mult sau mai puţin, iar celălalt avea să aștepte în living. Numai 
că n-a așteptat, a intrat în timp ce ei se simțeau bine și a 
asistat, dar asta, îţi dai seama, nu i-a prea potolit neastâmpărul. 

— Şi? 

— Și după aia el a spus hai te rog te rog frumos, iar ea a spus 
nu nu nu, dar până la urmă i-a făcut o muie, pentru că numai 
așa putea să scape de el. 

— Ţi-a spus ea asta? 

— A folosit cuvinte mai blânde, dar da, asta s-a întâmplat. 
După care fata s-a spălat pe dinţi și a sunat la poliţie. 

— Și a declarat că a fost viol? 


VP - 106 


— Păi, eu așa i-aș spune. Situaţia a escaladat de la „hai te rog 
te rog frumos” la „ia-mi-o în gură că-ţi sparg dinţii”, deci aș 
spune că poate fi catalogat drept viol. 

— O, sigur, dacă a fost împotriva voinţei ei. 

— Dar nu para fi oamenii noștri. 

— Nu, chiar deloc. 

— Am numerele lor, în caz să vrei să mergi pe pista asta. Le- 
am spus că le vom suna dacă producătorul vrea să treacă la 
fapte, că proiectul e încă o nebuloasă. Am făcut bine? 

— Absolut. 

— Deci n-am descoperit nimic folositor, dar e încurajator că 
am primit trei apeluri, nu crezi? lar mâine probabil vor mai fi. 

Joi a primit un singur telefon. A părut promiţător la început. O 
femeie la treizeci și ceva de ani care urma cursuri de masterat 
la Universitatea St. John, răpită sub ameninţarea cuţitului de trei 
bărbaţi în timp ce își descuia mașina într-una dintre parcările din 
campus. S-au urcat toţi în mașină cu ea și au mers în parcul 
Cunningham, unde au întreţinut relații sexuale orale și vaginale 
cu ea, au mai ameninţat-o cu unul sau mai multe cuțite, au zis 
că o vor mutila în fel și chip, și au tăiat-o într-adevăr la un braţ, 
chit că rana se putea să fi fost produsă și accidental. După ce au 
terminat cu ea, au lăsat-o acolo și au fugit cu mașina ei, care 
încă nu fusese recuperată, la șapte luni de la incident. 

— Dar nu pot fi ei, a spus Elaine, pentru că aceștia erau negri. 
Cei de pe Atlantic Avenue erau albi, nu-i așa? 

— Da, toţi martorii au confirmat asta. 

— Ei, aceștia erau negri. Am insistat pe detaliul ăsta, știi, și ea 
probabil a crezut că sunt rasistă sau ceva, sau că o bănuiesc pe 
ea de rasism, sau mai știu eu ce. Altfel de ce aș fi tot adus în 
discuţie culoarea pielii lor? Dar sigur că, în ce mă privea, era 
foarte important, înseamnă că nu se potrivește cu ce ne 
interesează pe noi. Doar dacă, din august trecut și până acum, 
n-au descoperit un mod de a-și schimba culoarea. 

— Dacă le-ar fi ieșit schema asta, am spus, ar fi cerut mai 
mult de patru sute de mii de dolari recompensă. 

— Frumos. În orice caz, m-am simţit ca o idioată, dar i-am luat 
numele și numărul și am spus că o vom suna dacă proiectul 
primește undă verde. Vrei să-ţi spun ceva interesant? A zis că, 
indiferent dacă iese ceva din asta sau nu, se bucură că a sunat, 
pentru că i-a picat bine discuţia. După eveniment, a vorbit mult 


VP - 107 


despre asta și a avut parte și de câteva ședințe de consiliere, 
însă nu mai deschisese subiectul în ultima vreme și a ajutat-o. 

— Asta cred că te-a făcut să te simţi bine. 

— Chiar așa, pentru că până atunci mă simţisem vinovată 
fiindcă o puneam să-și zgândărească rana, minţind-o cu privire 
la motivele mele. A spus că i-a fost ușor să-și deschidă sufletul 
faţă de mine. 

— Ei bine, pe mine nu mă miră asta. 

— A crezut că sunt terapeut. Cred că se pregătea să mă 
întrebe dacă poate veni o dată pe săptămână la terapie, i-am 
spus că sunt asistent de producător și că pentru asta ai nevoie 
cam de aceleași aptitudini. 

e 

În aceeași zi, am reușit în sfârșit să dau de detectivul John 
Kelly de la Brigada de Omucideri Brooklyn. Își amintea de cazul 
Leila Alvarez și a spus că fusese o grozăvie. Fusese o fată 
frumușică, după declaraţiile tuturor cunoscuţilor, o copilă 
simpatică și o studentă silitoare. 

l-am spus că scriu o lucrare despre victimele abandonate în 
locuri neobișnuite și l-am întrebat dacă era ceva ciudat în 
privinţa cadavrului când fusese descoperit. A zis că prezenta 
unele semne de mutilare, iar eu l-am întrebat dacă îmi poate 
furniza mai mult detalii, dar el a spus că mai bine nu. In parte 
pentru că unele aspecte ale cazului sunt confidenţiale și în parte 
din respect pentru familia fetei. 

— Sunt sigur că înţelegeţi, a completat. 

Am mai încercat câteva metode de abordare, dar cu același 
rezultat. l-am mulţumit și tocmai urma să închid, când nu știu ce 
m-a făcut să întreb dacă lucrase vreodată în jurisdicţia Secţiei 
78. M-a întrebat de ce vreau să știu. 

— Pentru că mă știam cu John Kelly care lucra acolo, am spus, 
deși nu văd cum aţi putea fi el, pentru că acel Kelly trebuie să fi 
ieșit deja la pensie. 

— Era tata, a spus. Spuneţi că vă cheamă Scudder? Cu ce vă 
ocupați, erați reporter? 

— Nu, eram în poliție și eu. La 78 pentru o vreme, după care, 
când am avansat la gradul de detectiv, m-am mutat la 6, în 
Manhattan. 

— O, aţi fost promovat detectiv? Și-acum sunteţi scriitor? Și el 
tot spunea că vrea să scrie o carte, dar nu s-a ales nimic de 


VP - 108 


asta, au rămas doar vorbe. S-a pensionat, ăă, cred că sunt deja 
opt ani de atunci. E în Florida momentan, cultivă grepfrut în 
grădină. Mulţi dintre polițiștii pe care îi cunosc lucrează la câte o 
carte - sau așa spun ei. Sau spun că se gândesc să scrie, dar 
dumneavoastră chiar o faceţi, nu? 

Era timpul să schimb foaia. 

— Nu, am spus. 

— Poftim? 

— Am minţit, am recunoscut. Lucrez ca detectiv particular, cu 
asta mă ocup de când am plecat din poliţie. 

— Și ce vreţi să știți despre Alvarez? 

— Vreau să știu cum a fost mutilată. 

— De ce? 

— Vreau să știu dacă era vorba de amputare. 

A tăcut atunci un timp destul de lung încât să pot regreta 
direcția pe care adusesem discuţia. Apoi a spus: 

— Știţi ce vreau eu să știu, domnule? Vreau să știu ce dracu’ 
vă mână-n luptă. 

— Acum ceva mai mult de un an, a fost un caz în Queens, am 
explicat. Trei bărbaţi au săltat o femeie de pe Jamaica Avenue, 
în Woodhaven, și au abandonat-o pe un teren de golf din Forest 
Park. Pe lângă o mulţime de semne de agresiune, i-au tăiat două 
degete și i le-au vârât în ăă, diverse orificii ale corpului. 

— Aveţi motiv să credeţi că făptașii sunt aceiași în ambele 
cazuri? 

— Nu, dar am motiv să cred că cei care au ucis-o pe 
Gotteskind nu s-au mulțumit cu o singură victimă. 

— Așa o chema pe femeia din Queens? Gotteskind? 

— Marie Gotteskind, da. Am încercat să-i recunosc ucigașii în 
alte cazuri, iar Alvarez părea o posibilitate, dar nu știu despre 
asta decât ce a apărut în ziare. 

— Alvarez avea un deget îndesat în fund. 

— Şi Gotteskind, la fel. Mai avea unul în față. 

— În... 

— Da. 

— Sunteţi ca mine, nu vă place să spuneți lucrurilor pe nume 
când e vorba de morți. Nu știu, aţi avut de-a face cu legiștii? Nu 
cunosc oameni mai necuviincioși ca ei. Presupun că o fac pentru 
a se păzi de sentimente. 

— Probabil. 


VP - 109 


— Dar mie mi se pare o lipsă de respect. Bieţii oameni, după 
ce mor, la ce mai pot spera, dacă nu la un dram de respect? Cei 
care le-au luat viaţa numai asta nu le-au arătat! 

— Așa e. 

— li lipsea un sân. 

— Poftim? 

— Lui Alvarez. l-au retezat un sân. După sângerare, legiștii au 
spus că era în viață când s-a întâmplat. 

— Dumnezeule! 

— Vreau să pun mâna pe jivinele astea, știți? Când lucrezi la 
Omucideri vrei să-i prinzi pe toţi, pentru că toate asasinatele 
sunt odioase, dar unele cazuri te afectează mai tare, iar acesta 
clar m-a afectat puternic. Am muncit mult la el, am reconstituit 
mișcările victimei, am stat de vorbă cu toți cunoscuții ei, dar știți 
cum e. Atunci când nu există nicio legătură între victimă și 
ucigaș și nici nu ai cine știe ce dovezi fizice, nu te poţi aștepta la 
minuni. N-au fost găsite prea multe dovezi la locul faptei, pentru 
că au ucis-o, de fapt, în altă parte, în cimitir doar au abandonat- 
O. 

— Asta scria în ziar. 

— La fel a fost și cu Gotteskind? 

— Da. 

— Dacă aș fi știut de Gotteskind... Spuneţi că a fost acum un 
an și ceva? 

l-am zis data. 

— Deci dosarul e îngropat în Queens, de unde era să știu de 
el? Două cadavre cu degete, ăă, retezate și reintroduse în corp, 
iar eu stau ca un idiot cu degetu-n fund - n-am vrut să spun 
asta. lisuse. 

— Sper să vă ajute. 

— Speraţi să mă ajute. Ce mai știți? 

— Nimic. 

— Dacă tăinuiţi informaţii... 

— Știu despre Gotteskind doar ce apare în dosar. Și despre 
Alvarez știu doar ce mi-aţi spus acum. 

— Și care e legătura dumneavoastră? Legătura personală? 

— Tocmai v-am spus... 

— Nu, nu, nu. Care e motivaţia? 

— Informaţie confidențială. 

— Ba pe dracu’. Nu aveţi dreptul să ascundeţi informaţii. 


VP - 110 


— Nu ascund. 

— Păi, cum îi spuneţi, atunci? 

Am tras aer în piept. Am zis: 

— Cred că am spus tot ce trebuia. Nu cunosc bine niciun caz, 
nici  Gotteskind, nici Alvarez. Am citit dosarul unuia și 
dumneavoastră mi-aţi vorbit despre celălalt și asta e tot ce știu. 

— Ce v-a împins să citiţi dosarul? 

— O știre dintr-un ziar de anul trecut, iar pe dumneavoastră v- 
am sunat tot din cauza unei știri de presă. Asta e tot. 

— Aveţi vreun client pe care îl acoperiți. 

— Dacă am un client, în mod sigur nu e vinovat de ceva, plus 
că nu văd de ce ar privi asta pe altcineva în afară de mine. Nu 
credeţi că ar fi mai bine să comparaţi singur cele două cazuri, să 
vedeţi dacă nu prindeţi cumva o pistă, ceva? 

— Da, sigur că o să fac asta, dar mi-ar plăcea să știu 
perspectiva dumneavoastră. 

— Nu e importantă. 

— V-aș putea cere să veniţi la secţie. Sau să trimit după 
dumneavoastră, dacă preferaţi să jucaţi dur. 

— Aţi putea, am aprobat. Dar nu aţi afla absolut nimic în plus 
faţă de ce știți deja. Aș pierde un timp preţios, dar și 
dumneavoastră vi l-aţi irosi. 

— Trebuie să recunosc că aveţi tupeu cu carul. 

— Hei, nu vorbiţi așa, am apus. Acum știți ceva ce nu știați 
înainte să vă sun. Dacă vreţi, puteţi căuta rost de sfadă, dar ce 
sens ar avea? 

— Ce-ar trebui să spun, mulţumesc? 

N-ar strica, mi-am spus, dar am tăcut. 

— Ducă-se dracului, a zis. Dar cred c-ar fi bine să-mi lăsați 
adresa și numărul de telefon, în caz că trebuie să iau legătura 
cu dumneavoastră. ă 

Greșeala mea fusese că îmi declinasem identitatea. li puteam 
pune la încercare aptitudinile de detectiv, lăsându-l să mă caute 
în cartea de telefon a Manhattan-ului, dar de ce să fac asta? l- 
am dat adresa și numărul meu de telefon și i-am spus că îmi 
pare rău fiindcă nu-i pot răspunde la toate întrebările, însă 
aveam unele responsabilităţi faţă de un client. 

— Când eram activ, chestia asta m-ar fi scos din sărite, i-am 
spus, așadar înţeleg de ce poate avea același efect asupra 
dumneavoastră, însă nu am ce să fac. 


VP - 111 


— Mda, am mai auzit replica asta. Păi, poate sunt aceiași 
făptași în ambele cazuri și poate că, dacă le comparăm, ceva tot 
o să iasă. Mi-ar plăcea asta. 

Un „mulţumesc” mai clar exprimat nu aveam să aud, așa că 
m-am mulțumit cu asta. l-am spus că mi-ar plăcea și mie foarte 
mult și i-am urat baftă. L-am rugat să-i amintească tatălui său 
de mine. 


VP - 112 


Capitolul 10 


În seara aceea, eu m-am dus la o ședință și Elaine s-a dus la 
curs, iar după aceea am luat amândoi câte un taxi și ne-am 
întâlnit la Mother Goose și am ascultat muzică. Danny Boy și-a 
făcut apariţia pe la șapte treizeci și a venit la noi. Era însoţit de 
o fată foarte înaltă, foarte slabă, foarte neagră și foarte ciudată. 
A prezentat-o drept Kali. Fata a înclinat doar din cap, fără să 
scoată o vorbă și fără să pară că, timp de o jumătate de oră 
bună, înţelege ceva din ce vorbeam noi. Apoi s-a aplecat în faţă, 
a fixat-o pe Elaine cu privirea și a spus: 

— Aura ta este turcoaz și foarte pură, foarte frumoasă. 

— Mersi, a spus Elaine. 

— Ai un suflet foarte bătrân, a zis Kali, după care n-a mai spus 
nimic și nici n-a dat vreun semn că ar fi fost conștientă de 
prezenţa noastră. 

Danny Boy nu avea mare lucru de raportat, așa că mai mult 
am ascultat ce se cânta și am schimbat câteva cuvinte între 
piese. Când am plecat, se făcuse cam târziu. In taxi, mergând 
spre locuinţa ei, am spus: 

— Ai un suflet foarte bătrân și o aură turcoaz și un funduleţ 
simpatic. 

— E foarte perspicace, a zis Elaine. Cei mai mulţi nu-mi 
observă aura turcoaz decât la a doua sau a treia întâlnire. 

— Ca să nu mai vorbim de sufletul bătrân. 

— Sincer, ar fi mai bine să nu aducem vorba despre sufletul 
meu bătrân. Dar tu poţi spune ce vrei despre fundulețul meu 
simpatic. Unde le-o fi găsind? 

— Nu știu. 

— Ar fi ceva dacă le-ar alege din rezerva federală de 
gâsculițe, dar fetele astea nu seamănă între ele. Kali asta... cu 
ce crezi că s-a drogat? 

— Habar n-am. 

— Pentru că numai cu picioarele pe pământ nu mi se părea că 
e. Se mai folosesc psihedelicele? Eu zic că a consumat ciuperci 
magice sau cine știe ce alte ciuperci halucinogene cresc 


VP-113 


exclusiv pe hainele de piele vechi. Un lucru îți pot spune: ar 
putea scoate bani frumoși ca dominatrix. 

— Nu și cu hainele ei de piele vechi. Și nici dacă nu-i în stare 
să se concentreze la ce are de făcut. 

— Ştii ce vreau să zic. Are aspectul potrivit pentru asta și o 
ajută și atitudinea. Nu te poţi imagina zvârcolindu-te la 
picioarele ei și savurând fiecare clipă? 

— Nu. 

— Ei, și tu, a zis. Marchizul de Suave în persoană. Nu-ţi mai 
amintești când te-am legat? 

Şoferul se străduia din răsputeri să își ascundă zâmbetul. 

— Nu vrei mai bine să taci? am spus. 

— Ți-amintești? Te-a furat somnul. 

— Asta demonstrează că-n prezenţa ta mă simt în siguranţă, 
am zis. Acum, vrei, te rog, să taci? 

— Bine, o să mă închid în aura mea turcoaz, a spus, și n-o să 
mai zic nimic. 

e 

Înainte să plec în dimineaţa următoare, mi-a spus că discuţiile 
cu victimele violurilor o umpleau de speranţă. 

— Azi e ziua cea mare, a spus. 

Insă, cu sau fără aură turcoaz, până la urmă s-a văzut că se 
înșelase. Nu a mai primit niciun telefon. Când am vorbit cu ea în 
seara aceea, era descumpănită total. 

— Se pare că asta a fost tot, a zis. Trei miercuri, unul ieri și 
acum nimic. Mă gândeam că o să fiu eroină, că o să descopăr 
ceva important. 

— Nouăzeci și opt la sută dintr-o anchetă n-are pic de 
importanţă, am zis. Faci tot ce te duce capul pentru că nu știi ce 
o să-ţi folosească. Cred că ai fost senzaţională la telefon, de 
aceea ai avut reacţii atât de impresionante, dar nu are rost să 
deznădăjduiești fiindcă n-ai găsit o victimă în viaţă a celor trei 
dezaxați. Căutai acul în carul cu fân, plus că e foarte probabil ca 
acul ăla să nici nu existe în acel car cu fân. 

— Cum adică? 

— Adică probabil nici n-au lăsat martori în viață. Probabil le-au 
ucis pe toate femeile pe care le-au prins, așa încât probabil 
încercai să găsești o femeie care nu există. 

— Păi, bine, dacă nu există, a zis, atunci îmi bag piciorul. 


VP - 114 


TJ mă contacta zilnic, uneori de mai multe ori pe zi. Îi 
dădusem cincizeci de dolari ca să verifice cele două telefoane 
din Brooklyn, dar nu se putea să fi făcut o mare afacere cu asta, 
întrucât ce nu cheltuise pe bilete de metrou și autobuz dădea pe 
telefoane. Timpul lui ar fi fost mai bine răsplătit dacă-i i-ar fi 
ajutat pe dealerii de alba-neagra să-i fraierească pe jucători sau 
dacă ar fi fost mâna dreaptă a micilor traficanţi la colțul străzii 
sau dacă ar fi făcut orice alt comision îi aducea lui un ban în 
buzunar. Cu toate astea, continua să mă sâcâie să-i dau de 
lucru. 

Sâmbătă am completat un cec pentru chirie și am achitat 
celelalte facturi lunare care-mi veniseră - telefonul, cardul de 
credit. Privind factura de telefon m-am gândit din nou la 
apelurile efectuate către numărul lui Kenan Khoury. Cu câteva 
zile înainte mai făcusem o încercare de a găsi un centralist care 
să-mi poată da soluţia pentru recuperarea acelor informaţii și mi 
se spusese iarăși că așa ceva este imposibil. 

Așa că la asta îmi stătea mintea când m-a sunat TJ, în jur de 
zece jumate. 

— Mai dă-mi niște telefoane pe care să le verific, a implorat. 
În Bronx, în Staten Island, oriunde. 

— Îți spun eu cu ce mă poţi ajuta, am zis. Îți dau un număr și 
tu îmi spui cine l-a apelat. 

— Ce? 

— Ei, nimic. 

— Ba nu, ai zis tu ceva, moșule. Mai zi o dată. 

— Poate ţie îţi iese, am spus. Mai știi cum ai îmbrobodit-o pe 
centralistă să-ţi dea numărul telefonului de pe Farragut Road? 

— Atunci când am imitat vocea Fraţilor Brooks? 

— Exact. Poate reușești, folosind aceeași voce, să găsești 
vreun vice-președinte de companie de telefonie care să știe cum 
se poate obţine o listă cu apelurile efectuate către un număr din 
Bay Ridge. 

Mi-a mai pus câteva întrebări și eu i-am explicat ce mă 
interesează și de ce nu sunt în stare să mă descurc singur. 

— Stai așa, a zis. Adică nu-ți dau lista? 

— Nu au ce să îmi dea. Se înregistrează informaţiile tuturor 
apelurilor, dar nimeni nu știe cum le poţi sorta. 


VP - 115 


— Căcat, a zis. Și prima centralistă cu care am vorbit mi-a zis 
că n-are de unde să știe numărul de la care sun. Nu poți avea 
încredere în tot ce-ţi spun ei, moșule. 

— Nu, dar... 

— Eşti culmea! a zis. Eu te sun în fiecare zi, te-ntreb ce ai 
pentru TJ și tu n-ai niciodată nimic. Cum de nu mi-ai zis până 
acuma de asta? Eşti un mufli! 

— Cum adică? 

— Adică, dacă nu-mi spui ce vrei, cum aș putea să te ajut? ŢI- 
am zis-o când ne-am cunoscut, când te plimbai pe Deuce 
cufundat într-o liniște mormântală. T-am zis atunci, am zis: zi-mi 
ce urmărești și eu te-ajut să-l găsești. 

— Îmi amintesc. 

— Ș-atunci de ce ţi-ai pierdut vremea cu compania de 
telefonie, când puteai veni la TJ? 

— Vrei să spui că știi cum să obţii numerele de le centrală? 

— Nu, moșule. Dar îi știu pe Kongi. 

e 

— Kongii, a zis. Jimmy și David. 

— Sunt fraţi? 

— Nu prea seamănă între ei, din câte-mi dau eu seama. 
Jimmy Hong e chinez și David King e evreu. Cel puţin, taică-su e 
evreu. Cred că maică-sa-i portoricană. 

— Și de ce li se zice Kongii? 

— Lui Jimmy Hong și David King? Hong Kong și King Kong? 

— Oh! 

— Plus că jocul lor preferat era Donkey Kong. 

— Asta ce-i, joc video? 

A aprobat din cap. 

— Unu chiar mișto. 

Eram la un snack bar din staţia de autobuz, locul unde 
insistase să ne întâlnim. Eu beam o cafea proastă și el mânca un 
hot-dog și bea un Pepsi. 

— II mai știi pe Socks, tipul pe care l-am văzut la sala de 
jocuri? a zis. E unul dintre cei mai tari, dă-i mic copil pe lângă 
Kongi. Marea încercare pentru un jucător e să-l bată pe 
computer, știi? Ei, Kongii, n-au problema asta. Ei bat computerul 
cu ochii închiși. 

— M-ai adus aici ca să fac cunoștință cu doi jucători maniaci 
de pinball? 


VP - 116 


— E-o mare diferenţă între pinball și jocurile video, moșule. 

— Mda, așa o fi, dar... 

— Da-i nimic în comparaţie cu diferenţa dintre jocurile video și 
nivelul la care-s Kongii acum. Ti-am zis ce se-ntâmplă cu cei 
care-și fac veacul pe la sala de jocuri, că ajungi atât de bun, 
încât nu mai ai concurent. Și atunci îţi pierzi interesul. 

— Da, așa ai zis. 

— Ei, unii fac pasul următor, încep să-i intereseze 
computerele. Din ce-am auzit, pe Kongi i-au pasionat 
computerele dintotdeauna, de fapt cu ajutorul unui computer au 
reușit să câștige la jocuri video, știau dinainte ce mutare urma. 
Tu joci șah? 

— Cunosc regulile. 

— O să jucăm o partidă cândva, să vedem cât ești de bun. Știi 
mesele alea de piatră din Washington Square? Acolo vin oamenii 
să joace, își aduc cronometre și studiază cărți despre șah cât 
așteaptă să le vină rândul la mutare. Joc și eu acolo uneori. 

— Presupun că ești bun. 

A clătinat din cap. 

— Cu unii dintre tipii ăia, a continuat, când joci cu ei, parc-ai 
participa la un maraton stând în apă până la brâu. Nu ajungi 
nicăieri, pentru că ei îs întotdeauna cu cinci sau șase mutări 
înaintea ta. 

— Uneori asta e și impresia mea în ceea ce fac. 

— Da? Ei, așa sunt jocurile video pentru Kongi, erau cu cinci 
sau șase mutări în avans. Așa că acu se ocupă de computere, 
sunt hackeri, cum ar veni. Știi ce înseamnă asta? 

— Am mai auzit cuvântul. 

— Moșule, când vrei ceva de la compania de telefonie, nu suni 
la informaţii. Și nici nu te legi la cap cu nu știu ce vice. Îi suni pe 
Kongi. Ei intră în centrală și scotocesc pe acolo. Ca și cum 
compania aia ar fi un monstru și ei ar înota prin venele lui. Știi 
filmul ăla, cum îi zice, Călătorie fantastică? Ei pornesc în 
călătorie prin centrală. 

— Nu știu ce să zic, am răspuns. Dacă un director de la 
companie nu știe cum să scoată informaţia... 

— Omule, tu nu auzi? 

A oftat, apoi a tras tare din pai, golindu-și Pepsiul. 


VP - 117 


— Când vrei să știi cum merge treaba pe străzi, care-i șopârla 
pe Deuce sau în Barrio sau în Harlem, la cin’ te duci să întrebi? 
La imbecilu' de primar? 

— Ah, am făcut. 

— Pricepi ce spun? Ei știu tot ce mișcă pe străzile companiei 
de telefonie. Știi Ma Bell?* Kongii i se uită pe sub fustă. 

— Și unde dăm de ei? La galeria de jocuri? 

— Ti-am spus. Și-au pierdut interesul acu’ ceva vreme. Mai 
trec pe acolo doar ca să vadă care-i mișcarea, da' nu-și mai fac 
veacul acolo. N-o să-i găsim noi. O să ne găsească ei. Le-am 
spus c-o să fim aici. 

— Cum ai luat legătura cu ei? 

— Tu cum crezi? l-am sunat. Kongii nu-s niciodată de negăsit 
la telefon. Să știi că hot-dogul ăla a fost super. N-ai crede că-ntr- 
un loc ca ăsta poţi găsi ceva comestibil, da’ hot-dogul l-au 
nimerit. 

— Asta înseamnă că mai vrei unul? 

— N-ar strica. O să le ia ceva să ajungă aici, și-apoi or să vrea 
să te studieze niţel înainte să faceţi cunoștință. Să se convingă 
că ești singur și c-o pot șterge iute, dacă nu le miroși bine. 

— De ce nu le-aș mirosi bine? 

— Pen' c-ai putea fi știu eu ce gabor angajat de compania de 
telefonie. Moșule, Kongii lucrează în afara legii! Dacă Ma Bell 
pune laba pe ei, le face curul praștie. 

e 

— Chestia e, a zis Jimmy Hong, că trebuie să avem grijă. 
Purtătorii de costum sunt convinși că hackerii sunt cea mai mare 
ameninţare la adresa corporațiilor americane de la Pericolul 
Galben încoace. 

— Distrugerea datelor, a spus David King. Modificarea 
cazierelor. Arderea circuitelor. 

— Povestea e bună, dar se pierde din vedere faptul că noi nu 
facem rahaturi d-astea. Ei cred că o să punem dinamită pe 
șinele de tren, când noi, de fapt, doar călătorim clandestin. 

— Da, din an în Paști apare câte-un deștept care lansează un 
virus... 


? Ma Bell (Mother Bell), termen colocvial pentru Bell System, consorţiu de companii de 
telecomunicaţii condus de Bell Telephone Company și, ulterior, de AT&T, între 1877 și 
1984, uneori având statut de monopol. (n.tr.). 


VP - 118 


— Dar de cele mai multe ori nu-i vorba de un hacker, ci de un 
pizmos care are ceva de împărțit cu o companie sau alta sau de 
cineva care bagă un glitch într-un sistem folosind software-uri 
bootleg. 

— Ideea e, a continuat David, că Jimmy e prea bătrân ca să 
mai rişte. 

— Luna trecută am făcut op'șpe ani, a zis Jimmy Hong. 

— Aşa că, dacă ne prind, el o să fie judecat ca adult. Asta 
dacă se iau după vârsta biologică, că dacă s-ar ține cont de 
maturitatea emoțională... 

— Atunci David ar scăpa basma curată, a spus Jimmy, pentru 
că el încă n-a ajuns la vârsta rațiunii. 

— Care a apărut între Epoca de Piatră și Epoca de Fier. 

Odată ce s-au convins că pot avea încredere în tine, nu-i mai 
puteai face să tacă. Jimmy Hong avea în jur de unu nouăzeci, un 
pălug cu păr negru lins și o faţă lungă, întunecată. Purta ochelari 
de soare de aviator, cu lentile aurii și, după ce-am stat la 
aceeași masă vreo zece sau cincisprezece minute, și i-a 
schimbat cu niște ochelari cu rame de baga, cu lentile rotunde, 
transparente, trecând brusc de la un stil hip la unul pretenţios. 

David King nu avea mai mult de unu șaptezeci, cu o faţă 
rotundă și păr roșcat și o puzderie de pistrui. Amândoi purtau 
geci matlasate cu Mets, pantaloni de pânză și teniși Reebok, dar 
îmbrăcămintea la fel nu reușea să-i facă să treacă drept gemeni. 

Totuși, dacă închideai ochii te puteai păcăli. Vocile lor erau 
asemănătoare, cadenţa vorbirii era aproape identică, plus că își 
terminau unul altuia frazele. 

Le surâdea ideea de a fi implicaţi într-o investigaţie 
criminalistică - nu intrasem în detalii cu privire la asta - și îi 
amuza răspunsul pe care îl primisem de la centraliști. 

— Ce frumos, a zis Jimmy Hong. Să spună că nu se poate. 
Ceea ce vrea să-nsemne, cel mai probabil, că ei n-au habar cum 
se face. 

— E sistemul lor, a spus David King, și te-ai aștepta ca măcar 
să-l înțeleagă. 

— Dar nu-i așa. 

— Și ne urăsc pe noi, pentru că noi îl înțelegem mai bine 
decât ei. 

— Și cred că suntem în stare să-l distrugem... 


VP - 119 


— ... când, de fapt, noi iubim sistemul. Pentru că, dacă ai de 
gând să faci hacking pe bune, NYNEX e locul ideal. 

— E-un sistem frumos. 

— Incredibil de complex. 

— Rotiţe peste rotiţe. 

— Labirinturi peste labirinturi. 

— Jocul video total, și un Dungeons and Dragons total, totul 
laolaltă. 

— Cosmic. 

Am spus: 

— Dar este posibil? 

— Ce să se poată? O, numerele. Apeluri efectuate într-o zi 
anume către un număr anume? 

— Exact. 

— Ar fi o problemă, a zis David King. 

— O problemă interesantă, vrea să spună. 

— Așa-i, foarte interesantă. O problemă care are o soluție, o 
problemă rezolvabilă. 

— Dar una dificilă. 

— Din cauza cantităţii de informaţii. 

— Munţi de informaţii, a zis Jimmy Kong. Milioane și milioane 
de informații. 

— Prin informaţii se referă la apeluri telefonice. 

— Miliarde de apeluri telefonice. Catralioane de apeluri 
telefonice. 

— Care trebuie procesate. 

— Dar înainte de-a te apuca măcar de asta... 

— Trebuie să obţii accesul. 

— Ceea ce înainte era ușor. 

— Înainte era o nimica toată. 

— Ușa era deschisă. 

— Acum au închis-o. 

— Au bătut-o în cuie, s-ar putea spune. 

Am zis: 

— Dacă trebuie să cumpăraţi aparatură specială... 

— O, nu. Nu neapărat. 

— Deja avem tot ce ne trebuie. 

— Nu-i nevoie de mare lucru. Un laptop cât de cât bun, un 
modem, un coupler acustic... 

— Totul nu face mai mult de o mie două sute de dolari. 


VP - 120 


— Decât dacă îţi faci de cap și cumperi un laptop baban, dar 
nu-i obligatoriu. 

— Cel pe care-l folosim noi costă șapte sute cincizeci și are tot 
ce-i trebuie. 

— Deci aţi putea s-o faceţi? 

S-au privit între ei, apoi s-au uitat la mine. Jimmy Hong a 
spus: 

— Sigur că am putea. 

— Ar fi chiar interesant. 

— Am face o noapte albă. 

— Dar nu putem în noaptea asta. 

— Nu, iese din discuţie. Cât de repede ai nevoie? 

— Păi... 

— Mâine e duminică. Duminică noapte îţi convine, Matt? 

— Mie-mi convine. 

— ie, domnule King? 

— Pentru mine e bine, domnule Hong. 

— TJ? Crezi c-ai putea și tu? 

— Mâine noapte? 

Era prima dată când spunea ceva, după ce îmi făcuse 
cunoștință cu Kongii. 

— Să vedem, mâine noapte. Ce-aveam planificat pentru 
mâine noapte? Oare recepţia pentru presă la Gracie Mansion 
sau trebuia să iau cina cu Henry Kissinger la Windows on the 
World? 

A mimat frunzărirea unei agende, apoi a ridicat privire, 
străluminat. 

— Ce să vezi? Sunt liber. 

— Vor apărea niște costuri, Matt, a zis Jimmy Hong. O să 
avem nevoie de o cameră de hotel. 

— Am eu o cameră. 

— Adică unde locuiești tu? 

S-au strâmbat unul la celălalt, amuzați de naivitatea mea. 

— Nu, ne trebuie un loc anonim. O să intrăm până-n miezul 
NYNEX, înţelegi tu... 

— O să ne târâm prin pântecele bestiei, s-ar putea spune... 

— ... Şi s-ar putea să lăsăm urme. 

— Sau amprente, dacă preferi. 

— Ba chiar ecouri, metaforic vorbind, desigur. 


VP - 121 


— Deci nu vreţi să lucraţi de la un telefon care poate fi legat 
de o persoană anume. Vreţi să închiriaţi o cameră de hotel sub 
un nume fals și să o plătiţi cu banii jos. 

— Una cât de cât comodă. 

— Nu-i nevoie de lux. 

— Numai să aibă telefon cu fir direct. 

— Și majoritatea au acum așa ceva. Și cu butoane, trebuie să 
fie cu butoane. 

— Nu din cele vechi, cu disc. 

— Păi, asta nu-i așa de greu, am spus. Așa procedați de 
obicei? închiriați o cameră de hotel? 

S-au privit iarăși unul pe altul. 

— Pentru că, dacă preferaţi un hotel anume... 

David a spus: 

— Matt, chestia e că, atunci când avem chef de hacking nu 
dispunem de o sută sau o sută cincizeci de dolari ca să-i 
spargem pe o cameră de hotel frumușică. 

— Și nici măcar de șaptezeci și cinci pentru una ca vai de ea. 

— Sau de cincizeci pentru una deplorabilă. Așa că... 

— Căutăm un loc puţin circulat cu mai multe telefoane 
publice, cum e sala de așteptare de la Grand Central, unde 
opresc legăturile externe... 

— ... pentru că-n toiul nopţii nu circulă multe trenuri de 
navetiști... 

— ... sau într-o clădire de birouri, ceva de genul ăsta. 

— Sau, odată, am pătruns într-un birou... 

— Ceea ce a fost o prostie, prietene, și n-am de gând s-o 
repet. 

— Am făcut-o doar ca să folosim telefonul. 

— Dar îţi dai seama cum ar suna scuza asta în faţa gaborilor? 
„Nu suntem spărgători, dom’ ofiţer, am intrat doar ca să folosim 
telefoanele”. 

— Bine, a fost palpitant, dar n-am mai face vreodată așa 
ceva. Chestia, vezi tu, e că probabil o să stăm cu orele pe 
treaba asta... 

— Și nu ne dorim să ne deranjeze cineva sau să trebuiască să 
trecem la alt telefon când o să fim gata conectaţi. 

— Nicio problemă, am spus. O să luăm o cameră de hotel 
frumoasă. Altceva? 

— Cola. 


VP - 122 


— Sau Pepsi. 

— Cola-i mai bună. 

— Sau Jolt. „Tot atâta zahăr și dublu cafeină”. 

— Poate niște junk food. Poate niște Doritos. 

— Să fie cu smântână și mărar, nu cu barbecue. 

— Chips de cartofi, Cheez Doodles... 

— O, nu, nu Cheez Doodles! 

— Dar îmi plac Cheez Doodles! 

— Aoleo, asta cred că-i cel mai nesănătos junk food din câte 
există. Te provoc să-mi spui ceva comestibil mai prost ca Cheez 
Doodles. 

— Pringles. 

— Nu-i corect! Pringles nu-s mâncare. Matt, fii tu arbitru. Tu 
ce spui? Pringles sunt mâncare? 

— Păi... 

— Nu-s! Hong, baţi câmpii. Pringles sunt mici discuri frisbee 
deformate, nimic altceva. Nu sunt mâncare. 

e 

Când Kenan Khoury nu a răspuns, am încercat la fratele lui. 
Pete vorbea greu. Mi-am cerut iertare că l-am trezit din somn. 

— Fac asta mereu, am spus. Scuze. 

— Eu sunt de vină, că am aţipit în toiul după-amiezii. Mi-am 
stricat complet programul de somn în ultima vreme. Care-i 
treaba? 

— Nimic important. Încercam să dau de Kenan. 

— Tot în Europa. M-a sunat aseară. 

— Oh. 

— Se întoarce marţi. De ce, ai vești bune de dat? 

— Nu încă. Am de luat niște taxiuri. 

— Ha? 

— Cheltuieli, am explicat. Am de decartat vreo două mii de 
dolari mâine. Voiam să primesc undă verde de la el. 

— Hei, nicio problemă. Sunt sigur că va spune da. Doar a spus 
că-ți decontează cheltuielile, nu? 

— Da. 

— Așa că dă-i drumul. O să-i primești înapoi de la el. 

— Asta-i problema, am spus. Banii mei sunt la bancă și acum 
e duminică. 

— Nu poţi scoate de la un bancomat? 


VP - 123 


— Nu dintr-o casetă de valori. Și în contul personal n-am atât, 
pentru că abia mi-am achitat facturile. 

— Atunci, completează un cec și luni îl acoperi. 

— Nu-i vorba de genul ăla de cheltuială pe care o poţi face cu 
cecul. 

— O, am înțeles. 

A tăcut o clipă. 

— Nu știu ce să-ţi spun, Matt. Aș putea să strâng vreo două 
sute, dar două mii... mi-e peste mână. 

— Nu are Kenan în seif? 

— Probabil are mult mai mult de atât, dar nu pot să ajung la 
ei. Nu-i dai unui narcoman combinaţia de la seif nici chiar dacă e 
vorba despre fratele tău. Poate numai dacă ești nebun. 

N-am dat nicio replică. 

— N-o spun cu amăreală, a zis. Pur și simplu asta e situaţia. 
Nu văd cum aș putea avea combinaţia de la seif. Și-ţi spun 
sincer că mă bucur că n-o am. N-aș avea încredere în mine, 
dacă aș avea-o. 

— Dar acum ești „curat”, Pete. Cât a trecut, un an jumate? 

— Tot beţiv și narcoman sunt, bătrâne. Ştii care-i diferența 
dintre cei doi? Un beţiv e-n stare să-ţi fure portmoneul. 

— Și un narcoman? 

— O, și un narcoman îţi fură portmoneul. Și după aia te ajută 
să-l cauţi. 

e 

A fost cât pe ce să-l întreb pe Pete dacă nu vrea să vină din 
nou la ședința din Chelsea, dar ceva m-a făcut să renunţ. Poate 
mi-am amintit că nu eu sunt îndrumătorul lui - și nici nu aveam 
de gând să mă ofer să ocup această poziţie. 

Am sunat-o pe Elaine și am întrebat-o cum stă cu banii. 

— Treci pe la mine, a spus. Întorc banii cu furca. 

Avea o mie cinci sute în bancnote de cincizeci și de o sută și a 
zis că mai poate să scoată de la bancomat, dar nu mai mult de 
500 pe zi. Am luat o mie două sute, ca să n-o las falită. Pe lângă 
ce aveam în portmoneu și ce puteam scoate și eu de la 
bancomat, aceștia îmi ajungeau. 

l-am spus pentru ce am nevoie de bani și i s-a părut o chestie 
fascinantă. 

— Dar e sigură? a vrut să afle. E clar că-i ilegală, dar cât e de 
ilegală? 


VP - 124 


— E mai rău decât traversatul pe roșu. Să spargi 
calculatoarele altora este o infracţiune, la fel și falsificarea 
informaţiilor, și am sentimentul că cei doi Kongi le vor comite pe 
amândouă mâine seară. lar eu le voi fi complice, plus că deja 
am comis instigare la infracţiune. Îți spun sincer: în ultima 
vreme, orice ai face calci pe bec, dacă te iei după codul penal. 

— Dar tu crezi că merită? 

— Da. 

— Fiindcă sunt niște puștani. Sigur nu vrei să-i bagi în bucluc. 

— Nici eu nu vreau să intru în bucluc. Plus că ei sunt expuși 
acestui risc tot timpul. Măcar acum vor fi plătiţi pentru ce fac. 

— Cât ai de gând să le dai? 

— Cinci sute de căciulă. 

A fluierat. 

— Nu-i rău pentru o noapte. 

— Nu-i deloc. Dacă ar fi avansat ei o cifră, probabil că ar fi 
fost mult mai mică. Au rămas muţi când i-am întrebat cât vor, 
așa că le-am propus cinci sute. Mie așa mi se părea echitabil. 
Sunt copii din pătura de mijloc, nu cred că își mănâncă de sub 
unghii. Am sentimentul că i-aș fi putut convinge să o facă gratis. 

— Făcând apel la spiritul lor nobil. 

— Și la dorinţa de a lua parte la ceva palpitant. Dar nu am 
vrut să fac asta. De ce să nu primească mălaiul? Eram dispus să 
plătesc mai mult de-atât vreunui angajat de la compania de 
telefonie, dacă aflam cui anume trebuia să-i dau şpaga. Dar n- 
am găsit pe nimeni care să spună că ceea ce-mi doresc eu este 
tehnic posibil. De ce să nu-i răsplătesc pe Kongi? Nu-s banii mei, 
iar Kenan Khoury spune că întotdeauna îţi permiţi să fii generos. 

— Și dacă el se va face că plouă? 

— Puțin probabil. 

— Sigur, exceptând cazul în care este arestat la vamă pentru 
posesie ilegală de droguri. 

— Presupun că așa ceva e posibil, am spus, dar asta ar 
însemna doar că aș rămâne cu vreo două miare mai puţin în 
buzunare, iar abia acum două săptămâni am primit zece mii ca 
avans de la el. Aproape atât a trecut de atunci. Lunea viitoare 
vor fi două săptămâni. 

— Care-i problema? 


VP-125 


— Păi, n-am făcut mare lucru între timp. Am impresia că... ei, 
să-mi bag piciorul, fac tot posibilul. Oricum, ideea e că îmi 
permit să risc să nu mi se deconteze cheltuiala. 

— Așa o fi. 

S-a încruntat. 

— De unde ai ajuns la două mii de dolari? Să spunem o sută 
cincizeci pe camera de hotel și o mie pentru Kongi. Dar câtă 
Coca-Cola pot să bea doi puștani? 

— Și eu beau Cola. Și să nu uităm de TJ. 

— Și el bea multă Cola? 

— Câtă vrea. Și primește cinci sute de dolari. 

— Pentru că ţi i-a prezentat pe Kongi. Nici nu m-am gândit la 
asta. 

— Pentru că mi i-a prezentat pe Kongi și pentru că s-a gândit 
să mi-i prezinte. Sunt singurii care pot afla informaţii de la 
compania de telefonie. Nu m-aș fi gândit niciodată să-i caut pe 
unii ca ei. 

— Mda, tot auzi vorbindu-se despre hackeri, a zis, dar cum 
faci să dai de unul? Nu-și fac reclamă în Paginile Aurii. Matt, ce 
vârstă are TJ? 

— Nu știu. 

— Nu l-ai întrebat? 

— Nu mi-a răspuns niciodată pe șleau. Aș spune că 
cincisprezece sau șaisprezece ani și nu cred că aș greși cu mai 
mult de un an. 

— Și trăiește pe stradă? Unde doarme? 

— Spune că are un loc al lui. Nu mi-a zis unde sau împreună 
cu cine. Unul dintre lucrurile pe care le înveţi când ești 
vagabond e să nu sari să dai pe goarnă altora chestiile tale. 

— Și nici chiar numele. El știe cât va primi? 

Am clătinat din cap. 

— N-am discutat despre asta. 

— Nu se așteaptă la atâta, nu? 

— Nu, dar de ce să nu primească atât? 

— Nu te contrazic. Mă întreb doar ce o să facă el cu cinci sute 
de dolari. 

— Orice vrea. La un sfert de dolar apelul, m-ar putea suna de 
două mii de ori. 


VP - 126 


— Așa o fi, a zis. Doamne, când mă gândesc la ce oameni 
cunoaștem. Danny Boy, Kali. Mick. TJ, Kongii. Matt? Hai să nu 
plecăm niciodată din New York, vrei? 


VP - 127 


Capitolul 11 


Duminica, eu și Jim Faber obișnuim să luăm cina la un 
restaurant chinezesc, deși uneori mergem în altă parte. M-am 
întâlnit cu el la șase treizeci în locul cunoscut și la câteva minute 
după șapte m-a întrebat dacă am de prins vreun tren. 

— Pentru că-i a treia oară în ultimul sfert de oră când te uiţi la 
ceas. 

— Îmi pare rău, am spus. Nu mi-am dat seama. 

— Te neliniștește ceva? 

— Păi, am ceva de făcut mai târziu, am zis, dar este timp 
berechet. Nu trebuie să ajung decât la opt treizeci. 

— La opt treizeci mă duc și eu la o ședință, deși presupun că 
nu asta ai în program. 

— Nu. Am fost la una după-amiază pentru că știam că spre 
seară nu voi mai putea. 

— Întâlnirea asta a ta, a zis. Nu eşti agitat pentru că urmează 
să ai băutură la îndemână, nu? 

— Dumnezeule, nu. Cea mai tare băutură va fi Coca-Cola. Cu 
condiția să nu aducă cineva Jolt. 

— Asta-i vreun drog nou despre care eu n-am aflat? 

— E-o băutură pe bază de cola. Seamănă, dar conţine de două 
ori mai multă cafeină. 

— Nu știu dacă o să faci față. 

— Nici eu nu știu dacă o s-o încerc. Vrei să știi unde merg 
după ce plec de aici? Mă voi caza la un hotel sub un nume fals, 
după care voi chema trei băieți în camera mea. 

— Nu-mi spune mai mult. 

— Nu-ţi spun, pentru că nu vreau să ai cunoștință despre o 
infracţiune. 

— Ai de gând să comiţi o infracţiune cu băieţii ăia? 

— Ei o vor comite. Eu doar voi asista. 

— Mai ia niște biban de mare, a spus. În seara asta e deosebit 
de gustos. 

e 

La ora nouă eram deja toţi patru strânși într-o cameră pe colț, 

la 160 de dolari pe noapte, la Frontenac, un hotel de 1200 de 


VP - 128 


camere construit cu câţiva ani în urmă cu fonduri provenite din 
Japonia și vândut între timp unui consorțiu olandez. Se afla la 
colţul Seventh Avenue cu Fifty-third Street și din camera noastră 
de la etajul douăzeci și nouă puteai admira fluviul Hudson. Sau 
ai fi putut, dacă n-am fi tras draperiile. 

Pe tăblia scrinului erau împrăștiate snack-uri de tot felul, 
inclusiv Cheez Doodles, însă fără Pringles. In micul frigider erau 
trei sortimente de cola, din fiecare câte șase. Telefonul fusese 
mutat de pe noptieră pe masa de scris și la receptorul lui fusese 
atașat un așa-numit coupler acustic, iar altă drăcovenie, numită 
modem, fusese conectată la partea din spate. Impărţea masa cu 
laptopul Kongilor. 

Semnasem la recepţie cu numele John J. Gunderman și le 
dădusem o adresă de pe Hillcrest Avenue, în Skokie, Illinois. 
Plătisem cu bani peșin și mai lăsasem cincizeci de dolari 
garanţie pentru accesul la telefon și mini-bar. Mini-barul nu mă 
interesa, dar de telefon aveam nevoie ca de aer. Doar de aceea 
ocupam camera. 

Jimmy Hong şedea la masă. Degetele îi zburau peste 
tastatura computerului, apoi apăsa cifre pe telefon. David King 
își trăsese și el un scaun, dar stătea în picioare și se uita peste 
umărul lui Jimmy la ecranul laptopului. Mai devreme încercase 
să îmi explice că modemul permitea computerului să se 
conecteze la alte computere prin intermediul liniilor telefonice, 
dar strădania lui semăna puţin cu încercarea de a explica 
elementele geometriei non-euclidiene unui șoarece de câmp. 
Chiar și atunci când înţelegeam cuvintele pe care le rostea, tot 
nu aveam habar despre ce dracu' vorbește. 

Kongii veniseră îmbrăcaţi la costum și la cravată, dar asta 
numai ca să treacă prin lobby-ul hotelului; acum, sacourile și 
cravatele lor zăceau aruncate pe pat și ei își suflecaseră 
mânecile de la cămașă. TJ purta hainele lui normale, dar nu se 
legase nimeni de el la recepţie. Venise încărcat cu două pungi 
de cumpărături, deghizat în băiat de la livrări. 

— Am intrat, a anunţat Jimmy. 

— Perfect! 

— Da, am intrat în NYNEX, dar asta e ca și cum am fi intrat în 
lobby-ul hotelului, când noi vrem să ajungem într-o cameră la 
etajul patruzeci. Bun, hai să încercăm ceva. 


VP - 129 


A început un dans din degete și pe ecran au apărut combinaţii 
de cifre și litere. După un timp, a spus: 

— Jigodiile schimbă mereu parola. Ştii cât muncesc ăștia 
numai ca să încerce să le blocheze accesul celor ca noi? 

— De parcă ar putea. 

— Dacă ar consuma tot atâta energie și pentru îmbunătăţirea 
sistemului... 

— Proști. 

Mai multe litere, mai multe cifre. 

— Să-mi bag! a făcut Jimmy și a întins mâna după doza de 
cola. Știi ce? 

— E timpul să demarăm programul nostru de interacţiune 
directă. 

— Asta mă gândeam și eu. Ai chef să îţi perfecționezi talentul 
de relaționare umană? 

David a aprobat din cap și a luat receptorul. 

— Unii numesc asta „inginerie socială”, mi-a explicat. Cel mai 
greu e cu NYNEX pentru că angajaţii lor sunt avertizaţi cu privire 
la cei ca noi. Norocul nostru că majoritatea celor care lucrează 
acolo sunt bătuți în cap. 

A format un număr și, după o clipă, a spus: 

— Salut, aici Ralph Wilkes. Mă ocup de depanarea liniei tale. 
Nu reușești să intri în COSMOS, așa-i? 

— Li se întâmplă tot timpul, a murmurat Jimmy Hong. Deci eo 
întrebare beton. 

— Da, exact, spunea David. 

A vorbit apoi folosind mulţi termeni tehnici care mi-au scăpat, 
după care: 

— Bun, cum te autentifici? Care-i codul tău de acces? Nu, 
sigur, nu-mi spune, n-ai voie să mi-l spui, e secret. 

Și-a dat ochii peste cap. 

— Da, știu, și pe noi ne seacă cu asta. Uite, nu-mi spune 
codul, ajunge să-l introduci de la tastatură. 

Pe ecran au apărut cifre și litere și Jimmy s-a grăbit să le 
tasteze pe laptopul său. 

— Bine, a zis David. Acum poţi să faci la fel cu parola ta de 
COSMOS? Nu-mi spune care este, doar introdu-o. Aha. 

— Frumos, a spus Jimmy încet în timp ce cifrele începeau să 
apară pe ecran. 

Le-a introdus și el. 


VP - 130 


— Cred că ajunge atât, i-a spus David celui cu care vorbea. 
De aici înainte nu cred că o să mai ai probleme. 

A întrerupt legătura și a oftat prelung. 

— Cred că nici noi n-o să mai aveam probleme. „Nu-mi spune 
numărul, doar introdu-l. Nu-mi spune mie, scumpo, spune-i 
computerului meu”. 

— Să-mi trag una, a făcut Jimmy. 

— Am intrat? 

— Am intrat. 

— Ura! 

— Matt, ce număr de telefon ai? 

— Să nu mă suni, am spus. Nu-s acasă. 

— Nu vreau să te sun. Vreau să-ţi verific linia. Care-i numărul? 
Nu contează, nu-mi spune, stai să vezi. „Scudder, Matthew”. 
West Fifty-seventh Street, corect? Ţi se pare cunoscut? 

M-am uitat la ecran. 

— Ala e numărul meu de telefon, am spus. 

— Aha. Eşti mulțumit de el? Vrei să-l schimb, vrei unul mai 
ușor de memorat? 

— Dacă suni la centrală să-ţi schimbi numărul, a spus David, 
durează o săptămână sau mai bine până se respectă protocolul. 
Dar noi o rezolvăm pe loc. 

— Cred că o să-mi păstrez numărul de acum, am zis. 

— Cum vrei. Aha. Ai abonamentul standard, nu? Fără 
redirecţionarea apelurilor, fără apel în așteptare. Stai la un 
hotel, te ajută centrala de acolo, așa că poate nu-ţi trebuie apel 
în așteptare, dar redirecţionarea apelurilor ţi-ar prinde bine. Să 
presupunem că rămâi peste noapte la cineva? Ai putea să-ți 
redirecționezi automat apelurile acolo. 

— Nu știu dacă l-aș folosi destul ca să merite. 

— Nu te costă nimic. 

— Credeam că e o taxă lunară pentru serviciul ăsta. 

A surâs mânzește și a început să tasteze cu viteză. 

— Pe tine nu te costă nimic, a spus, pentru că ai prieteni 
influenţi. Din acest moment, beneficiezi de redirecţionarea 
apelurilor, cadou din partea Kongilor. Suntem în COSMOS acum, 
asta-i sistemul pe care l-am invadat, așa că aici introduc 
modificările la contul tău. Sistemul care îţi socotește factura nu 
va ști de modificare, așa că n-o să te taxeze suplimentar. 

— Cum spui tu. 


VP - 131 


— Văd că foloseşti rețeaua AT&T pentru apelurile interurbane. 
Nu ai selectat Sprint sau MCI. 

— Da, nu mă gândeam c-o să fac vreo mare economie. 

— Ei bine, îţi ofer Sprint, a spus. O să economisești o avere. 

— Serios? 

— Aha, pentru că NYNEX îţi va transfera apelurile interurbane 
către Sprint, doar că Sprint nu va ști asta. 

— Și n-o să fii taxat, a completat David. 

— Știu și eu, am zis. 

— Ai încredere în ce spun. 

— O, nu mă îndoiesc de ce spui. Doar că nu știu ce să cred 
despre asta. E utilizare frauduloasă a unui serviciu. 

Jimmy mi-a aruncat o ocheadă. 

— Aici e vorba despre compania de telefonie, a spus. 

— Știu asta. 

— Crezi că o să simtă gaura în buget? 

— Nu, dar... 

— Matt, când foloseşti un telefon public și se realizează 
legătura, iar aparatul îţi dă totuși fisa înapoi, tu ce faci? O ţii sau 
o bagi înapoi în aparat? 

— Sau le trimiti flori, în schimb, a sugerat David. 

— Înţeleg unde baţi, am zis. 

— Pentru că știm cu toţi ce se întâmplă când telefonul îţi 
înghite fisa, deși nu face legătura. Recunoaște că niciunul nu 
suntem în avantaj atunci când vine vorba de Ma Bell. 

— Așa o fi. 

— Așadar, ai apeluri interurbane gratuite și redirecționarea 
gratuită a apelurilor. Ca să redirecționezi apelurile trebuie să 
introduci un cod, dar ca să-l afli trebuie doar să-i suni și să le 
spui că ai pierdut hârtiuţa și ţi-l vor comunica ei. Nu-i mare 
scofală. TJ, tu ce număr de telefon ai? 

— N-am. 

— Bine, care-i telefonul tău public preferat. 

— Preferat? Nu știu. Oricum, nu știu numărul de la niciunu'. 

— Ei, atunci alege unul și zi-mi unde îl găsesc. 

— Sunt vreo trei în Port Authority pe care le folosesc mai des. 

— Nu-i bine. Acolo-s prea multe, e imposibil să știm dacă 
vorbim despre același. Ce zici de unul de la un colţ de stradă? 

A ridicat din umeri. 

— Să zicem Wight cu Forty-third. 


VP - 132 


— La margine, în centru? 

— La margine, capătul estic al străzii. 

— Bine, stai să... gata, l-am gasit. Vrei să-ţi notezi numărul? 

— Schimbă-l și basta, a sugerat David. 

— Bună idee. Pune unul ușor deţinut minte. Ce zici de TJ-5- 
4321? 

— Ca și când ar fi numărul meu personal? Hei, îmi place asta! 

— Să vedem dacă se poate. Mnu, e luat deja de cineva. 
Încercăm în celălalt sens? TJ-5-6789. Nicio problemă, să facem 
să fie numai al tău. Comandă plasată. 

— Poţi să faci asta? am întrebat. Numele cu prefix din trei 
cifre nu sunt legate în mod expres de unele zone? 

— Așa era înainte. Și încă se mai fac schimburi, dar asta e 
valabil pentru numerele cu linii dedicate, iar asta n-are nicio 
legătură cu ce formează fiecare. Vezi, numărul pe care Îl 
formezi, cum e cel pe care tocmai i l-am dat lui TJ, este identic 
cu codul PIN pe care îl folosești ca să scoţi bani de la bancomat. 
Este doar un cod de recunoaștere, la drept vorbind. 

— Păi, este un cod de acces, a zis David. Doar că accesează 
linia și de acolo apelul este redirecționat. 

— Hai să rezolvăm cu telefonul tău, TJ. E-un telefon public, 
da? 

— Da. 

— Greșit. Era un telefon public. Acum este și public, și gratis. 

— Așa simplu? 

— Așa simplu. Probabil că se va găsi vreun idiot care să-l 
raporteze peste o săptămână sau două, dar până atunci faci 
economie la câteva fise. Ți-amintești când am făcut pe Robin 
Hood? 

— O, ce ne-am mai distrat, a zis David. Eram într-o seară la 
World Trade Center, dădeam telefoane de la un aparat public, și 
sigur că prima dată l-am lucrat, l-am făcut să fie gratuit... 

— ... fiindcă altfel am fi băgat fise toată noaptea, ceea ce-i 
cam aiurea... 

— ... și Hong zice că telefoanele publice ar trebui să fie 
gratuite pentru toată lumea, la fel cum ar trebui să fie și 
metroul, că ar trebui scoase turnichetele... 

— ... sau făcute să se rotească indiferent dacă bagi sau nu 
jetonul, iar asta ai putea-o face dacă ar fi computerizate, doar 
că sunt mecanice... 


VP - 133 


— ... și asta-i o chestie cam primitivă, când stai să te 
gândești... 

— ... dar în privinţa telefoanelor publice avem posibilitatea să 
facem ceva, așa că vreme de vreo două ore, cred... 

— ... mai degrabă o oră jumate... 

— ... ne-am tot vânturat prin COSMOS, sau poate că era 
MIZAR... 

— ... nu, era COSMOS... 

— ... și am luat la rând telefoanele publice, modificându-le, 
eliberându-le, făcându-le gratuite... 

— ... iar pe Hong îl prinsese febra, voia să dea putere pentru 
popor și toate alea... 

— ... și nici nu știu câte telefoane am schimbat până la urmă. 

A ridicat privirea. 

— Ştii ceva? Uneori înţeleg de ce vrea NYNEX să ne jupoaie de 
vii. Dacă privești lucrurile într-un anume fel, suntem o mare 
pacoste pe capul lor. 

— Și? 

— Și trebuie să vezi lucrurile și din perspectiva lor, asta e tot. 

— Ba nu trebuie, a sărit David King. Ultimul lucru pe care 
trebuie să-l faci e să te pui în locul lor. Asta-i ca și cum ai jucat 
PacMan și ţi s-ar face milă de ăia albaștri și răi. 

Jimmy Hong și-a sustinut punctul de vedere și, cât timp s-au 
ciondănit ei, eu am mai desfăcut o Cola. Când m-am întors la 
locul acţiunii, Jimmy a spus: 

— Bun, suntem în circuitele din Brooklyn. Mai zi-mi numărul o 
dată. 

L-am căutat și l-am citit și el l-a introdus în computer. Alte 
litere și cifre, fără sens pentru mine, au apărut pe ecran. 
Degetele i-au dansat pe taste și imediat s-au afișat numele și 
adresa clientului meu. 

— El e prietenul tău? a vrut să știe Jimmy. 

Am confirmat. 

— Acum nu vorbește la telefon, a spus. 

— Îţi poţi da seama de asta? 

— Sigur. Am putea trage cu urechea, dac-ar vorbi. Poţi asculta 
în felul ăsta pe oricine. 

— Doar că mori de plictiseală. 

— Mda, obișnuiam s-o mai facem. Te aștepți să surprinzi o 
discuţie erotică sau ceva despre o crimă sau chestii de spionaj. 


VP - 134 


Dar n-apuci să auzi decât porcării extraordinar de anoste. „la o 
sticlă de lapte când vii acasă, scumpule”. Moartea pasiunii. 

— Plus că așa mulţi sunt vai de capul lor. Se bâlbâie și 
stâlcesc întruna cuvintele, de-ţi vine să le spui să-și dea dracului 
drumu' odată sau s-o lase baltă. 

— Sigur că ai întotdeauna linia erotică. 

— Nu-mi aduce aminte. 

— Asta e preferata lui King. Trei dolari pe minut trecuţi pe 
factura postului telefonic de acasă, dar dacă ai un telefon public 
pe care l-ai transformat în telefon gratuit, te-ai scos. 

— Ai totuși o senzaţie ciudată. Odată, am interceptat câteva 
astfel de linii fierbinţi și am tras cu urechea. 

— După care am intervenit cu niște comentarii și asta l-a 
speriat de moarte pe tipul care sunase. Plătea ca să discute 
intim cu o femeie cu o voce extraordinar de senzuală... 

— ... care probabil că la faţă semăna cu Godzilla, deși n-aveai 
cum să știi asta... 

— ... și hop! 

— King, care îl întrerupe în mijlocul propoziției și-i spulberă 
fantezia. 

— Și fata s-a speriat de-a făcut pe ea. 

— Fată? Probabil era bunică. 

— A zis: „Cine a vorbit? Unde ești? Cum ai ajuns pe fir?” 

Cât a durat acest schimb de replici, Jimmy Hong mai luase 
parte la un dialog, cu computerul. Acum a ridicat o mână să se 
facă liniște și cu cealaltă a apăsat niște taste. 

— Bun, a zis. Dă-mi data. A fost în martie, da? 

— Pe douăzeci și opt. 

— Luna trei, ziua doi opt. Și vrem apelurile către 04-053-904. 

— Ba nu, numărul lui este... 

— Ăsta-i numărul liniei lui, Matt. Ti-am explicat diferenţa. Of, 
cum mă așteptam. Data nu-i disponibilă. 

— Ce-nseamnă asta? : 

— Înseamnă c-am făcut bine să luăm multă mâncare. Îmi 
aduce cineva nişte Doritos? O să ne ia mai mult, atâta tot. Te 
interesează și apelurile efectuate de el, dacă tot suntem în 
partea asta de sistem? Păcat să nu profităm. 

— Sigur, de ce nu? 

— Să vedem ce avem. la te uită, nu vrea să-mi spună nimic. 
Bun, să încercăm asta. Nt! Bun, acum... 


VP-135 


Și atunci din sistem a început să curgă un șuvoi de informaţii 
despre apeluri, înșiruite cronologic, începând de la câteva 
minute după miezul nopţii. Erau două înainte de unu dimineața, 
dar nimic până după 8:47, când sistemul înregistrase un apel de 
treizeci de secunde la un număr cu 212. Mai era un apel 
efectuat dimineaţă și mai multe în primele ore ale după-amiezii, 
dar niciunul între 2:51 și 5:18, când vorbise la telefon un minut 
și jumătate cu fratele lui. Recunoșteam numărul lui Peter 
Khoury. 

Apoi nimic altceva toată seara. 

— Vrei să-ţi copiez ceva, Matt? 

— Nu. 

— Bine, a zis. Acum, partea grea. 

e 

Nu aş putea descrie ce au făcut. Puțin după unsprezece, au 
făcut schimb de locuri. David a preluat comanda și Jimmy s-a 
fâțâit de colo-colo, a căscat și s-a întins, s-a dus la baie și s-a 
întors și-a ras un pachet de brioșe Hostess. La douăsprezece 
treizeci s-au înlocuit și David s-a dus la baie să facă un duș. În 
timpul acela TJ dormea buștean deja, lungit pe patul nedesfăcut, 
cu hainele pe el și pantofii în picioare, și strângea o pernă de 
parcă cineva ar fi încercat să i-o smulgă din braţe. 

La unu treizeci, Jimmy a spus: 

— Să-mi bag picioru', nu-mi vine să cred că n-am cum să intru 
în NPSN. 

— Dă-mi telefonul, a zis David. 

A format un număr, a mârâit, a întrerupt legătura, a format 
din nou și abia la a treia încercare a intrat pe fir cu cineva. 

— Sal’, a făcut. Cu cine vorbesc? Super. Ascultă, Rita, aici 
Taylor Fielding de la NICNAC Central și-am o urgenţă Cod Cinci. 
Îmi trebuie codul de acces și parola ta de NPSN, până nu află 
șefii. E Cod Cinci, m-ai auzit? 

A ascultat atent, apoi a întins o mână spre tastatura 
computerului. 

— Rita, a spus, ești frumoasă. Mi-ai salvat viaţa, nu glumesc, 
îți vine să crezi c-am dat peste doi oameni, înaintea ta, care 
habar n-aveau că la un Cod Cinci e de rău? Mda, păi, da, pentru 
că tu știi să asculți. Uite, dacă te beștelește cineva pentru asta, 
îmi asum toată răspunderea. Mda, și ţie. Pa! 


VP - 136 


— Îţi asumi toată răspunderea, a spus Jimmy. Mi-a plăcut 
asta. 

— Păi, așa mi s-a părut corect. 

— Ce dracu-i Cod Cinci, dacă nu te deranjează să-mi spui? 

— Nu știu. Habar n-am nici ce-i NICNAC Central. Și nici Taylor 
Feldman nu știu cine-i! 

— Ai spus Fielding. 

— Da, dar îl chema Feldman înainte să-și schimbe numele. Nu 
știu, moșule. Am inventat și eu, dar pe Rita clar am impresionat- 
O. 

— Păreai disperat pe bune. 

— Chiar eram, ce crezi? E unu jumate dimineaţa și încă nici n- 
am intrat în NPSN. 

— Acum am intrat. 

— Și ce bine e! Să știi un lucru, Hong. Codul Cinci le bate pe 
toate. Te scapă de tot rahatul birocratic, știi ce zic? „Am o 
urgenţă de Cod Cinci.” Vai, asta a-ntors-o cu roţile în sus. 

— „Rita, ești frumoasă”. 

— Îţi zic sincer, începusem să mă îndrăgostesc. Plus că, până 
să terminăm, aproape aveam o relaţie. 

— O s-o mai suni? 

— Fac pariu că pot să scot o parolă de la ea oricând, 
exceptând cazul în care cineva o pune în gardă că a mușcat-o. 
Dacă nu se-ntâmplă asta, data viitoare când o sun o să fim 
vechi prieteni. 

— S-o mai suni, l-am sfătuit, și nu ca să obţii o parolă sau un 
cod de acces sau știu eu ce altceva. 

— Adică numai ca să discutăm? 

— Asta zic. Poate-i dai tu niște informaţii, doar să nu încerci 
să obţii ceva de la ea. 

— Genial, a zis David. 

— Și mai târziu, poate... 

— Gata, m-am prins, a spus Jimmy. Matt, nu știu dacă ai 
dexteritatea necesară sau dacă-ți poţi coordona privirea și 
mișcările de mână, plus că ești cam în plop cu tehnologia, dar 
simt nevoia să-ţi spun ceva: ai suflet de hacker. 

După spusele Kongilor, toată treaba asta a început să fie cu 
adevărat interesantă abia după ce au intrat în NPSN, indiferent 
ce-o fi însemnat asta. 


VP - 137 


— Asta-i partea fascinantă din punct de vedere tehnic, mi-a 
explicat David, pentru că aici încercăm noi să ajungem la 
informaţiile despre care cei de la NYNEX spun că nu-s 
disponibile. Spun asta doar ca să scape de tine, deși unii dintre 
ei spuneau adevărul, sau ceea ce credeau ei că este adevărul, 
deoarece ideea-i că habar n-au cum să ajungă la ele. Deci, e 
aproape ca și când noi ar trebui să inventăm propriul program și 
să-l instalăm în sistemul lor, ca să ne furnizeze apoi datele de 
care avem nevoie. 

— Dar, a intervenit Jimmy, dacă nu te prind chestiile tehnice, 
chiar n-ai cum să te entuziasmezi pentru asta. 

TJ, acum treaz, stătea lângă scaunul lui David și se uita ca 
hipnotizat la monitorul computerului. Jimmy s-a dus la frigider 
după o doză de Jolt. Eu m-am trântit în singurul fotoliu de acolo. 
David avea dreptate, chiar nu puteam să mă entuziasmez. M-am 
afundat între perne și următorul lucru pe care mi-l amintesc 
este că TJ mă zgâlţâia încet de umăr, rostindu-mi numele. 

Am deschis ochii. 

— Cred că am adormit. 

— Mda, dormeai dus. Mai devreme sforăiai, chiar. 

— Cât e ora? 

— Aproape patru. Au început să curgă apelurile. 

— Nu se pot scoate la imprimantă? 

TJ s-a întors și a transmis întrebarea mea, iar Kongii au 
început să chicotească. David și-a recăpătat controlul și mi-a 
amintit că nu aveam imprimantă. „Îndrumătorul meu e 
tipograf”, aproape c-am scos pe gură. În schimb, am spus: 

— Nu, sigur că n-avem. Imi pare rău, încă sunt pe jumătate 
adormit. 

— Tu stai acolo. O să le notăm noi pe toate. 

— Eu mă duc după niște Jolt, s-a oferit TJ. 

l-am spus să nu se obosească, dar tot mi-a adus și mie o 
doză. Am sorbit o dată din ea și mi-am dat seama că nu asta îmi 
trebuie, fără a ști însă prea bine ce anume îmi trebuia. M-am 
ridicat și m-am întins, încercând să-mi dezmorțesc spatele și 
umerii, apoi m-am dus la masa unde David King lucra la 
computer în vreme ce Jimmy Hong copia pe hârtie informaţiile 
de pe monitor. 

— la uite-le, am spus. 


VP - 138 


Apăreau toate pe ecran, începând cu primul apel de la 3:38 
prin care îi spuseseră lui Kenan Khoury că soţia lui a fost răpită. 
Apoi trei apeluri la interval de aproximativ douăzeci de minute, 
ultimul înregistrat la 4:54. Kenan își sunase fratele la 5:18, iar 
următorul apel primit fusese la 6:04, adică probabil înainte ca 
Peter să ajungă la reședința de pe Colonial Road. 

Un al șaselea apel era la 8:01. Acesta trebuie să fi fost cel 
când îi trimiseseră pe Farragut Road, unde primiseră altul cu 
indicaţii să ajungă pe Veterans Avenue. După care se 
întorseseră acasă, asiguraţi că Francine va fi livrată acolo, și 
acolo așteptaseră, în casa goală, până la 10:04, când venise 
ultimul apel, cel prin care fuseseră trimiși la colţul străzii, la 
Fordul Tempo în portbagajul căruia se aflau pacheţelele. 

— Oau! a făcut David. Treaba asta ne-a educat într-un mod 
senzaţional. Pentru că a trebuit să nu cedăm, știi? Aveai nevoie 
de datele astea, așa că nu puteam renunţa. Când faci hacking 
normal și ajungi să te plictisești, o lași baltă și te apuci de 
altceva, dar acum a trebuit tragem cu dinţii până ne-a trecut 
plictiseala și am ajuns la ce ne interesa. 

— lar acolo ne-am plictisit din nou, a zis Jimmy. 

— Da, dar înveţi multe, sincer. Dac-ar mai trebui să facem 
treaba asta o dată... 

— Doamne, ferește! 

— Da, dar dacă ar trebui, am putea-o face în jumătate din 
timp. Mai puţin, chiar, pentru că viteza de căutare se dublează 
atunci când repeți procedeul... 

Ce a spus după aceea a fost și mai greu de înţeles pentru 
mine, așa că nici n-am mai fost atent, pentru că Jimmy Hong 
tocmai îmi dădea o foaie conţinând toate apelurile efectuate 
către reședința Khoury pe data de douăzeci și opt martie. 

— Trebuia să vă spun, am zis. Mă interesau doar apelurile 
începând cu trei treizeci și opt, nu și alea de mai devreme. 

Am studiat lista. Jimmy copiase totul: ora apelului, numărul de 
linie al apelantului, numărul de telefon pe care îl formezi ca să 
suni la acel post telefonic și durata apelului. Nici informaţiile 
astea nu-mi erau toate de folos, dar n-avea niciun rost să-i spun. 

— Șapte apeluri, fiecare de la alt telefon, am spus. Ba nu, 
greșesc. Au folosit un telefon de două ori, pentru apelurile 
numărul doi și șapte. 

— Asta căutai? 


VP - 139 


Am aprobat din cap. 

— Cu ce rămân din asta e însă altă poveste. Ar putea fi mult 
sau puțin. N-o să aflu decât după ce pun mâna pe un registru 
telefonic invers, ca să aflu ale cui sunt telefoanele astea. 

M-au fixat cu privirea, dar eu nu m-am prins până când Jimmy 
Hong nu și-a dat ochelarii jos și mi-a clipit în faţă. 

— Ce registru telefonic? Suntem noi doi aici, avem acces la 
NPSN, unde găsești de toate, și tu încă mai crezi că-ţi trebuie o 
carte de telefon de aia? 

— Asta e joacă de copii, Matt, a zis David King. 

S-a așezat înapoi la tastatură. 

— OK, a zis. Dă-mi primul număr. 

e 

Toate erau telefoane publice. 

Mă temeam de asta. Fuseseră precauţi la modul profesionist 
tot timpul și aveam toate motivele să presupun că n-ar fi putut 
face asta folosind altceva decât telefoane care să nu le trădeze 
identitatea. 

Dar câte un telefon public pentru fiecare apel? Asta era mai 
greu de descâlcit. Insă unul dintre Kongi a venit cu o teorie care 
părea plauzibilă. Făptașii se temeau că Kenan Khoury ar putea 
să apeleze la cineva care să le intercepteze convorbirea și să 
identifice telefonul de la care sunau. Limitând durata legăturii 
puteau fi siguri că dispăreau din zonă înainte ca oricine le-ar fi 
interceptat apelul să poată ajunge la faţa locului; neîntorcându- 
se niciodată la același telefon, erau acoperiţi chiar dacă Khoury 
punea să fie interceptată convorbirea și telefonul era depistat. 

— Pentru că urmărirea unui apel se face instant acum, mi-a 
zis Jimmy. Nici n-o urmărești pe bune, mai ales dacă folosești un 
sistem ca acesta. Te uiţi doar pe monitor și citești ce scrie. 

De ce riscaseră cu ultimul apel? Atunci știau clar că nu mai 
aveau de ce să se lege la cap. Khoury făcuse totul conform 
indicaţiilor, nu încercase să saboteze preluarea recompensei, 
drept care nu merita să mai pună în operă măsuri de precauţie 
atât de complexe. Acela era momentul când s-ar fi putut simţi 
destul de la adăpost ca să folosească telefonul de acasă - iar 
dacă ar fi făcut asta, aș fi pus mâna pe ei. Dacă ar fi început să 
plouă, dacă ar fi avut vreun motiv serios să rămână înăuntru. 
Dacă niciunul n-ar fi vrut să-i lase pe ceilalţi doi cu banii de 
recompensă. 


VP - 140 


Păcat. Mi-ar fi plăcut să am noroc măcar de data asta. 

Pe de altă parte, munca depusă peste noapte și cei o mie 
șapte sute și ceva de dolari, cât mă costa ea, nu erau câtuși de 
puţin irosiţi. Aflasem ceva, și nu numai faptul că cei trei pe care 
îi urmăream își planificaseră foarte atent acțiunea, prea atent 
pentru un trio de ucigași sexuali psihopați. 

Toate adresele erau din Brooklyn. Și erau toate dintr-o zonă 
mult mai restrânsă decât acoperea tot cazul Khoury. Răpirea și 
livrarea recompensei începuseră în Bay Ridge, se mutaseră pe 
Atlantic Avenue în Cobble Hill, se extinseseră pe Flatbush și 
Farragut și apoi hăt, pe Veterans Avenue, după care reveniseră 
în Bay Ridge, unde fuseseră abandonate rămășițele pământești. 
Astfel, era acoperită o bună bucată din cartier, în timp ce 
activităţile lor anterioare erau împrăștiate prin tot Brooklyn-ul și 
Queens-ul. Baza lor putea să fie oriunde. 

Însă telefoanele publice nu erau atât de risipite în teren. 
Trebuia să mă așez cu lista și o hartă în faţă ca să le identific 
exact poziţia, dar deja îmi dădeam seama că se găseau toate în 
aceeași zonă, pe partea de vest a Brooklyn-ului, la nord de 
reședința Khoury în Bay Ridge și la sud de cimitirul Green-Wood. 

Unde aruncaseră cadavrul Leilei Alvarez. 

Un telefon era pe Sixtieth Street, altul pe New Utrecht colț cu 
Forty-first, drept care nu erau chiar la o distanţă ușor de parcurs 
pe jos. Plecaseră de acasă și merseseră cu mașina ca să dea 
acele apeluri. Dar era cât se poate de logic că baza se afla 
undeva în acel cartier, și probabil nu foarte departe de singurul 
telefon pe care îl folosiseră a doua oară. Totul se terminase, 
puseseră punct poveștii, mai rămânea doar să pună sare pe 
rănile lui Kenan Khoury, așa că de ce să bată zece străzi cu 
mașina dacă se putea altfel? De ce să nu folosească cel mai 
apropiat telefon? 

Care se afla întâmplător pe Fifth Avenue, între Forty-ninth și 
Fiftieth Street. 

e 

N-am intrat în toate aceste amănunte cu băieții, plus că mai 
aveam mult de meditat de unul singur, mai târziu. Le-am dat 
Kongilor cei cinci sute de dolari de căciulă și le-am spus că 
apreciez enorm ce au făcut. Ei au insistat că s-au distrat, chiar și 
atunci când se plictiseau. Jimmy a zis că-l doare capul și că i s-a 


VP - 141 


înțepenit încheietura mâinii, defect profesional al hackerilor, dar 
că a meritat. 

— Voi doi coborâţi primii, am spus. Puneţi-vă sacoul și cravata 
și ieșiți liniștiți pe ușa din faţă. Eu o să mă asigur că nu rămâne 
nicio urmă în cameră și o să trec pe la recepţie ca să le dau cât 
datorez pentru telefon. Am lăsat cincizeci de dolari garanţie, dar 
am stat pe el peste șapte ore și habar n-am cât înseamnă asta 
în bani. 

— O, vai, a făcut David. Tipu’ chiar e tare de cap. 

— Stă mintea-n loc, a zis Jimmy. 

— Ha? Ce-mi scapă? 

— N-ai de plătit nimic pe telefon, a spus Jimmy. După ce ne- 
am conectat, primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot din 
circuit recepţia. Am fi putut să vorbim cu Shanghaiul și tot nu s- 
ar fi înregistrat nimic la recepţie. 

A rânjit. 

— Dar avansul li-l poţi lăsa. King a băgat deja în el nuci 
Macadamia de vreo treizeci de dolari, din minibar. 

— Asta înseamnă treizeci de nuci Macadamia la un dolar 
bucata, a spus David. 

— Dar în locul tău, a continuat Jimmy, m-aș duce direct acasă. 

e 

După ce au plecat, l-am plătit pe TJ. A frunzărit teancul de 
bancnote pe care i l-am înmânat, s-a uitat la mine, s-a uitat din 
nou la ele, iar la mine și a spus: 

— Astea-s pentru mine? 

— Fără tine eram pe nicăieri. Tu ai pus lucrurile în mișcare. 

— Mă gândeam la o sută, a zis. N-am făcut mare brânză, doar 
am stat, da te-am văzut decartând la greu și m-am gândit că n-o 
să mă lași cu ochii-n soare. Cât e aici? 

— Cinci, am spus. 

— Ştiam eu că-mi scot pârleala cu asta, a zis. Și io, da’ și tu. 
Îmi place treaba asta cu detectivii. Sunt descurcăreţ, mă pricep 
bine, plus că-mi place. 

— De obicei nu pică așa mulţi bani. 

— N-are importanţă. Moșule, cu ce altceva m-aș putea ocupa 
ca să folosesc toate bazaconiile pe care le știu? 

— Deci vrei să fii detectiv când o să te faci mare, TJ? 

— N-aștept eu atâta, a spus. Mă fac chiar acu. Nici nu stau pe 
gânduri, Matt. 


VP - 142 


l-am spus că prima lui misiune este să iasă din hotel fără să 
atragă atenţia personalului într-un mod nedorit. 

— Ar fi mai ușor dacă am fi îmbrăcaţi ca Kongii, am spus, dar 
ne descurcăm cu ce avem. Cred că ar trebui să plecăm deodată. 

— Un alb de vârsta ta și un adolescent negru? Știi la ce-o să le 
zboare gândul. 

— Aha, și n-au decât să dea din cap cât vor. Dar dacă ieși de 
aici singur, vor crede că ai șterpelit ceva din camere și s-ar 
putea să nu te lase să pleci. 

— Da, ai dreptate, a spus, da nu ţii cont de toate lucrurile. 
Camera-i deja plătită, da? Trebuie eliberată cândva pe la prânz. 
Ș-am văzut unde locuiești, bătrâne, și nu vreau să te supăr, da 
camera ta nu-i așa frumoasă. 

— Nu-i, adevărat. Dar nici nu mă costă o sută șaizeci de dolari 
pe noapte. 

— Păi, pe mine camera asta nu mă costă un sfant, dragule, ș- 
am să fac un duș fierbinte ș-o să mă șterg cu trei prosoape și-o 
să mă trântesc în pat și-o să dorm șase sau șapte ore. Pen'că 
aici nu doar că-i mai bine decât un locuiești tu, e de zece ori mai 
bine decât un locuiesc eu. 

— Oh! 

— Așa c-o să agăţ de clanţă cartonașul cu „Nu deranjaţi” și-o 
să mă lăfăi fără să mă bată nimeni la cap. lar la prânz, am șters- 
o și nimeni n-o să ridice din sprâncene văzându-mă, un tânăr 
așa fercheș ca mine sigur a venit să livreze cuiva prânzul. Auzi, 
Matt? Crezi că pot suna la recepţie să-i rog să mă trezească c-un 
telefon la unșpe făr-un sfert? 

— Cred că ai tot dreptul, am spus. 


VP - 143 


Capitolul 12 


Am trecut pe la o cafenea deschisă toată noaptea pe 
Broadway. Cineva lăsase ziarul Times în separeu, prima ediţie a 
zilei, și l-am citit în timp ce am mâncat ouă și am băut cafea, 
fără să rețin însă mare lucrul. Eram prea ametit și puţina atenţie 
de care eram în stare mă făcea să mă întorc la locul celor șase 
telefoane publice din Sunset Park. Scoteam întruna lista din 
buzunar și o studiam, de parcă ordinea și locul exact al 
telefoanelor ar fi ascuns un mesaj secret pe care, dacă găseam 
cheia, l-aș fi putut descifra. Precis puteam suna pe cineva și să 
invoc o urgență Cod Cinci. „Dă-mi codul tău de acces”, i-aș fi 
cerut. „Spune-mi parola”. 

Când am ajuns înapoi la hotel, zorii luminau deja cerul. Am 
făcut duș și m-am vârât în pat, dar după cam o oră am renunţat 
și am deschis televizorul. Am urmărit programul matinal de știri 
transmis de una dintre reţele. Secretarul de stat tocmai se 
întorsese din Orientul Mijlociu, au dat imagini cu el, după care 
un purtător de cuvânt palestinian a vorbit despre posibilitatea 
unei păci de durată în regiune. 

Asta m-a dus cu gândul la clientul meu, dacă pot spune că nu 
mă gândeam deja la el, iar când am văzut că următorul interviu 
este cu un câștigător recent al premiului Oscar, am apăsat 
butonul „mute” și l-am sunat pe Kenan Khoury. 

N-a răspuns, dar am insistat, am sunat din jumătate în 
jumătate de oră, sau așa ceva, până am dat de el, pe la zece 
treizeci. 

— Tocmai am intrat pe ușă, a spus. Cea mai înspăimântătoare 
parte a călătoriei a fost chiar acum, în taxiul care m-a adus de la 
JFK. Șoferul era un maniac din Ghana cu un diamant montat pe 
dinte și cicatrice tribale pe ambii obraji. Conducea de parcă 
moartea într-un accident rutier ţi-ar fi garantat accesul prioritar 
în rai, cu carte verde cu tot. 

— Cred că am fost și eu cu el odată. 

— Tu? Nu știam că mergi cu taxiul. Credeam că preferi 
metroul. 


VP - 144 


— Noaptea trecută numai cu taxiul m-am plimbat, am spus. 
Am spart bani frumoși. 

— Oh? 

— E un fel de a spune. Am găsit doi informaticieni infractori 
care au descoperit un mod de a scoate din înregistrările 
companiei de telefonie niște date despre care compania spunea 
că nu există. 

l-am rezumat ce făcuserăm și ce aflasem din asta. 

— N-am dat de tine ca să autorizezi treaba și nu voiam să trag 
de timp, așa că am făcut-o. 

A întrebat cât a costat și i-am spus. 

— Nicio problemă, a zis. Cum ai procedat, ai pus banii de la 
tine? Trebuia să i-i ceri lui Pete. 

— Nu m-a deranjat să-i pun. Și chiar am vorbit cu fratele tău, 
pentru că nu aveam acces la banii mei peste weekend. Dar nu 
avea nici el disponibil. 

— Nu? 

— M-a îndemnat să trec la treabă însă, mi-a zis că n-ai vrea să 
aștept. 

— Ei, cu asta a avut dreptate. Când ai vorbit cu el? L-am 
sunat imediat ce am intrat pe ușă, dar n-a răspuns. 

— Sâmbătă, am zis. Sâmbătă după-amiază. 

— Eu l-am sunat înainte să urc în avion, voiam să mă aștepte 
la aeroport, m-ar fi scutit de cursa groazei cu ghanezul 
vitezoman. N-am dat de el. Și ce-ai făcut, le-ai promis tipilor că-i 
plătești mai târziu? 

— Am împrumutat cât îmi mai trebuia de la o prietenă. 

— Bun, vrei să vii să-ţi dau mălaiul? Sunt frânt, am umblat 
ultima săptămână cu mai multe avioane decât... cum îl cheamă, 
băiatul ăla care tocmai s-a întors, și el, din Orientul Mijlociu. 
Secretarul de stat. 

— Tocmai a vorbit la televizor. 

— Ne-am vânturat prin cam aceleași aeroporturi, dar nu pot 
spune că drumurile ni s-au întâlnit. Sunt curios ce-o fi făcând cu 
bonusul pentru călătorii dese. Probabil că-i eligibil deja pentru 
un drum gratuit până pe Lună. Vrei să vii pe aici? Sunt stors și 
încă funcţionez după alt fus orar, dar oricum n-o să fiu în stare 
să adorm. 


VP - 145 


— Cred că aș putea să vin, am zis. De fapt, cred că așa ar fi 
bine. Nu-s obișnuit să fac nopţi albe, cum le spun complicii mei. 
Ei au rezistat eroic, dar sunt cu câţiva ani mai tineri decât mine. 

— Vârsta își spune cuvântul. N-am crezut niciodată că există 
oboseala provocată de diferenţa de fus orar, dar acum aș putea 
fi vocea întâi într-o eventuală campanie naţională de luptă 
împotriva fenomenului. Cred că o să încerc să dorm și eu puţin, 
poate iau și o pastilă care să mă ajute. Sunset Park zici? Incerc 
să-mi dau seama pe cine cunosc acolo. 

— Nu cred că e vorba de cineva cunoscut. 

— Nu crezi, nu? 

— Au mai făcut asta, am zis. Dar strict ca amatori. Știu despre 
ei câteva lucruri pe care nu le știam săptămâna trecută. 

— Ne apropiem de ei, Matt? 

— Nu știu cât de tare ne apropiem, am spus. Dar facem 
progrese. 

e 

Am sunat la recepție și i-am spus lui Jacob că scot receptorul 
din furcă. 

— Nu vreau să fiu deranjat, am zis. Spune-le celor care mă 
caută să revină după cinci. 

Am pus ceasul să sune la patru și m-am băgat în pat. Am 
închis ochii și am încercat să vizualizez harta Brooklynului, dar 
m-a furat somnul când încă nici nu apucasem să mă concentrez 
asupra lui Sunset Park. 

La un moment dat, zgomotul traficului aproape m-a trezit și 
mi-am spus că pot deschide ochii să văd cât e ceasul, în schimb 
am alunecat înapoi într-un vis complicat în care apăreau ceasuri 
și computere și telefoane. Nu era foarte greu de ghicit sursa lui. 
Eram într-o cameră de hotel și cineva bătea cu forță în ușă. In 
vis, m-am dus și am deschis. Nu era nimeni, dar bubuitul 
continua, și apoi m-am trezit și cineva chiar bătea zdravăn la 
ușa mea. 

Era Jacob, spunea că domnișoara Mardell e la telefon și insista 
că e urgent. 

— Știu că voiai să dormi până la cinci, a spus, și i-am zis și ei 
asta, dar a zis să te trezesc indiferent de indicaţiile tale. Părea 
foarte hotărâtă. 

Am pus receptorul la loc și el a coborât înapoi la recepție și 
mi-a făcut legătura. Așteptând să sune, m-au năpădit emoţiile. 


VP - 146 


Ultima dată când sunase și spusese că este urgent, apăruse un 
individ care-și pusese în cap să ne omoare pe amândoi. Am 
smuls receptorul la primul țârâit și i-am auzit vocea: 

— Matt, nu-mi place că a trebuit să te trezesc, dar chiar nu 
putea să aștepte. 

— Care e problema? 

— Se pare că totuși exista un ac în carul cu fân. Tocmai am 
terminat de vorbit la telefon cu o femeie pe nume Pam. A pornit 
deja încoace. 

— Și? 

— E persoana pe care o căutăm. l-a întâlnit pe criminali, a 
urcat în dubă cu ei. 

— Și a scăpat cu viață? 

— Cu greu. A sunat-o în secunda doi unul dintre consilierii 
cărora le-am turnat povestea cu filmul și femeii i-a trebuit o 
săptămână ca să-și adune curajul să mă contacteze. Mi-a spus 
la telefon destul cât să știu că pe aceasta n-o pot lăsa să scape. 
l-am zis că dau garantat o mie de dolari dacă vine să-mi spună 
povestea în persoană. Am făcut bine? 

— Sigur. 

— Dar nu am atâţia bani. Ți i-am dat pe toţi sâmbătă. 

M-am uitat la ceasul de la mână. Aveam timp să trec pe la 
bancă dacă mă grăbeam. 

— Aduc eu banii, i-am spus. Plec chiar acum. 


VP - 147 


Capitolul 13 


— Intră, a zis Elaine. E deja aici. Pam, el este domnul Scudder, 
Matthew Scudder. Matt, aș vrea să ţi-o prezint pe Pam. 

Stătea pe canapea și s-a ridicat când ne-am apropiat, o 
femeie suplă, cam de unu șaizeci, cu păr negru scurt și ochi de 
un albastru-intens. Purta o fustă gri-închis și un pulover 
albastru-deschis de angora. Ruj, fard de ochi. Pantofi cu toc 
înalt. Intuiţia îmi spunea că își alesese ţinuta special pentru 
întâlnirea noastră și că nu era sigură dacă făcuse alegerile 
corecte. 

Elaine, cu un aer degajat și competent, în pantaloni largi și 
bluză de mătase, a spus: 

— Stai jos, Matt. la un scaun. 

Ea s-a așezat lângă Pam pe canapea și a continuat: 

— Tocmai i-am spus lui Pam că am adus-o aici cu un motiv 
fals. Nu se va întâlni cu Debra Winger. 

— Am întrebat cine va fi vedeta, a zis Pam, și ea mi-a spus că 
Debra Winger, iar mie nu-mi venea să cred, oau, Debra Winger 
va face un film al săptămânii? Nu știam că joacă și în producţii 
pentru televiziune. 

A ridicat din umeri. 

— Dar înţeleg că nu se va face niciun film, așa că ce 
importanţă mai are cine e vedeta? 

— Dar mia de dolari este reală, a asigurat-o Elaine. 

— Mda, sigur, asta e bine, a zis Pam, pentru că nu mă dau 
banii afară din casă. Dar nu pentru ei am venit. 

— Știu, draga mea. 

— Nu doar pentru bani. 

Banii erau la mine, o mie de dolari pentru ea și cei o mie două 
sute pe care i-i datoram lui Elaine, plus ceva bani de buzunar 
pentru mine, trei mii de dolari în total scoși din caseta mea de 
valori. 

— Mi-a spus că ești detectiv, a zis Pam. 

— Corect. 

— Și că îi urmărești pe oamenii ăia. Am vorbit mult cu 
polițiștii, cred că am vorbit cu vreo trei sau patru... 


VP - 148 


— Când a fost asta? 

— Imediat după ce s-a întâmplat. 

— Și asta a fost...? 

— O, nu mi-am dat seama că nu știi. A fost în iulie, chiar anul 
ăsta. 

— Şi ai reclamat la poliție? 

— lisuse, a zis ea. Aveam de ales? A trebuit să merg la spital, 
nu? Și doctorii s-au mirat, au zis, oau, cine ţi-a făcut asta, iar eu 
ce era să le zic, că am alunecat? Că m-am tăiat singură? Așa că, 
normal, au sunat ei la poliţie. Adică, ar fi sunat chiar dacă nu 
spuneam nimic. 

Mi-am deschis carnețelul și am spus: 

— Pam, cred că nu ţi-am reţinut numele de familie. 

— Nici nu ţi l-am spus. Și nu văd de ce n-aş face-o. E Cassidy. 

— Și câţi ani ai? 

— Douăzeci și patru. 

— Aveai douăzeci și trei când s-a produs incidentul? 

— Nu, douăzeci și patru. Ziua mea de naștere e la sfârșitul lui 
mai. 

— Și cu ce te ocupi tu, Pam? 

— Sunt recepţioneră. Dar momentan nu lucrez, de aceea 
spuneam că nu mă dau banii afară din casă. Sigur, presupun că 
nimănui nu-i pică rău o mie de dolari, dar mai ales, fiind 
șomeră... 

— Unde locuiești? 

— Pe Twenty-seventh între Third și Lex. 

— Acolo locuiai și la momentul incidentului? 

— Incident, a repetat ea, de parcă ar fi vrut să înveţe 
cuvântul. O, da, locuiesc acolo deja de vreo trei ani. De când m- 
am mutat în New York. 

— De unde ai venit? 

— Din Canton, Ohio. Dac-ai auzit vreodată de orașul ăsta, aș 
putea ghici motivul. Galeria  Celebrităţilor din fotbalul 
profesionist. 

— A fost cât pe ce să ajung o dată în vizită, am spus. Eram în 
Massillon în interes de serviciu. 

— Massillon! O, sigur, mergeam acolo tot timpul. Cunoșteam 
o groază de oameni în Massillon. 

— Ei, probabil că eu nu i-am întâlnit niciodată, am spus. La ce 
număr pe Twenty-seventh Street, Pam? 


VP - 149 


— O sută cincizeci și unu. 

— E-o zonă frumoasă, a zis Elaine. 

— Da, îmi place, e okay. Singura chestie cam aiurea la cartier 
e că n-are nume. E la vest de Kips Bay, e mai jos de Murray 
Hills, e mai sus de Gramercy și, sigur, e departe la vest de 
Chelsea. Unii au început să-i spună Curry Hill, știi, din cauză că 
sunt multe restaurante cu specific indian. 

— Eşti necăsătorită, Pam? 

A aprobat din cap. 

— Locuiești singură? 

— Doar cu cățelul meu. E un biet cățeluș, dar mulţi se feresc 
să spargă apartamente în care sunt câini, mărimea lor nu 
contează. Câinii îi sperie și asta e de ajuns. 

— Vrei să îmi spui ce s-a întâmplat, Pam? 

— Adică incidentul. 

— Corect. 

— Da, a zis. Presupun că da. Doar de aia mă aflu aici, nu? 

Era o seară de vară, în mijlocul săptămânii. Ea era la două 
cvartale de casă, stătea la colțul lui Park cu Twenty-sixth, 
aștepta să se schimbe lumina semaforului, când o dubă a oprit 
și din ea a strigat un tip, cerându-i indicaţii să ajungă nu știu 
unde, ea spune că nu a auzit bine numele. 

Bărbatul a coborât din mașină, spunea că poate greșise el 
numele locului, că era trecut pe factură, iar ea l-a însoţit spre 
partea din spate a dubei. El a deschis ușa și în mașină mai era 
un bărbat, și amândoi aveau cuțite. Au forţat-o să urce lângă cel 
de-al doilea bărbat, iar șoferul a urcat înapoi la volan și a 
demarat. 

e 

Când a ajuns aici, am întrerupt-o. Voiam să știu de ce 
acceptase așa ușor să urce în mașină. Nu erau oameni în jur? 
Fuseseră martori la răpire? 

— Nu-mi sunt foarte clare detaliile, a spus. 

— Nu-i nimic. 

— S-a întâmplat foarte repede. 

— Pam, pot să îţi pun o întrebare? a zis Elaine. 

— Sigur. 

— Ești de meserie, așa-i, draga mea? 

Mi-am zis: Doamne, cum de mi-a scăpat asta? 

— Nu știu la ce te referi, a spus Pam. 


VP - 150 


— În seara aia munceai, nu-i așa? 

— De unde știi? 

Elaine a luat-o de mână. 

— E-n regulă, a spus. N-o să pățești nimic, aici nu te judecă 
nimeni. E-n regulă. 

— Dar de unde... 

— Păi, porţiunea aia de Park Avenue South e cu vad bun, nu? 
Nu-mi răspunde, știu deja chestia asta. Scumpo, eu n-am lucrat 
niciodată pe stradă, dar sunt în branșă de aproape douăzeci de 
ani. 

— Nu! 

— Pe bune. Chiar în apartamentul ăsta, pe care l-am 
cumpărat când proprietarul a scos locuinţele la vânzare. M-am 
învăţat să-i numesc clienţi în loc de futangii, iar când sunt în 
companii scorțoase mă prezint ca istoric de artă, și am avut 
mare grijă să pun bani deoparte de-a lungul anilor, însă practic 
aceeași meserie ca tine, draga mea. Așa că ne poţi spune cum 
s-au întâmplat lucrurile de-adevăratelea. 

— Doamne, a spus ea. De fapt, știi ceva? Asta-i o ușurare. 
Pentru că n-am vrut să vin aici să vă spun o poveste născocită, 
știi? Dar nu credeam că am de ales. 

— Pentru că te-ai gândit că te vom privi cu ochi răi? 

— Cred că da. Și din cauza a ceea ce le-am spus polițiștilor. 

— Ei nu știau că ieșiseși la produs? am întrebat. 

— Nu. 

— Nici n-au avansat ideea? Răpirea a avut loc chiar în zona de 
prostituție! 

— Erau polițiști din Queens, a zis. 

— De ce-a încăput cazul pe mâinile polițiștilor din Queens? 

— Din cauza locului unde am ajuns. Eram la spitalul general 
Elmhurst, care e în Queens, deci de acolo erau și polițiștii. Ce 
știu ei despre Park Avenue South? 

— Cum de ai ajuns la spitalul Elmhurst? Lasă, o să ne spui și 
asta. Nu vrei mai bine să începi cu începutul? 

— Ba da, a zis. 

e 

Era o seară de vară, în mijlocul săptămânii. Ea era la două 
cvartale de casă, stătea la colțul lui Park cu Twenty-sixth, 
aștepta să o agațe cineva, când a oprit o dubă și un tip i-a făcut 
semn să se apropie. Ea s-a dus și a urcat pe locul pasagerului și 


VP - 151 


individul a condus cale de un cvartal sau două, a întors pe una 
dintre străzile secundare și a parcat lângă un hidrant. 

Ea s-a gândit că va fi vorba despre o felaţie scurtă, cu el la 
volan, douăzeci sau douăzeci și cinci de dolari pentru, poate, 
cinci minute de muncă. Tipii cu mașini aproape întotdeauna 
voiau asta și o voiau chiar acolo, în mașina lor. Uneori o voiau în 
timp ce mașina se deplasa, ceea ce ei i se părea o nebunie, dar 
treaba lor. Cei care veneau pe jos alegeau în general o cameră 
de hotel, iar Elton de pe Twenty-sixth și Park era destul de bun 
pentru asta. Exista întotdeauna varianta cu apartamentul ei, 
însă nu ducea aproape niciodată clienţii acolo, decât dacă era 
disperată, pentru că nu credea că este sigur. În plus, cine și-ar 
dori să și-o tragă pe bani în patul în care doarme? 

Nu l-a văzut pe tipul din spate decât după ce duba era 
parcată. Nici n-a știut că e acolo până să n-o cuprindă el cu 
braţul pe după gât și să-i pună mâna peste gură. 

Individul a spus: 

— Surpriză, Pammy! 

Doamne, ce speriată a fost! A încremenit în timp ce șoferul 
râdea și își vâra mâinile pe sub bluza ei și începea să-i pipăie 
țâţele. Avea ţâţe mari și învățase să se îmbrace astfel încât să și 
le afișeze în public, să poarte un top elastic sau o bluză cu 
decolteu, pentru că bărbaţii cărora le plăceau ţâţele erau atrași 
ca un magnet, așa că e mai bine să arăţi ce marfă ai. Şoferul a 
prins-o direct de sfârc și i l-a răsucit și a durut-o și a știut atunci 
că cei doi o vor trata cu brutalitate. 

— O să ne mutăm toți în spate, a zis șoferul. E mai intim, 
avem loc să ne întindem. Păcat să nu ne facem comozi, nu, 
Pammy? 

Nu-i plăcea deloc felul în care îi rosteau numele. Se 
prezentase ca Pam, nu Pammy, iar ei îl spuneau într-un mod 
batjocoritor, într-un mod foarte scârbos. 

Când tipul din spate i-a luat mâna de la gură, ea a spus: 

— Băieți, fără bătaie, bine? ziceţi ce vreţi și vă fac să vă 
simţiţi bine, dar fără bătaie, da? 

— Eşti drogată, Pammy? 

Ea a spus că nu, pentru că ăsta era adevărul. N-o prea 
interesau pe ea drogurile. Dacă-i dădea cineva un cui, îl fuma, 
primea și puțină coca, dar încă nu cumpărase nimic din banii ei. 
Uneori, clienţii îi ofereau să tragă o line, două, și se simțeau 


VP - 152 


insultaţi dacă nu te arătai interesată iar ei oricum îi plăcea cât 
de cât. Poate ei credeau că o excită mai tare, că o face să se 
umezească suplimentar. Uneori apărea câte unul care-și presăra 
coca pe sculă, ca și când asta ar fi fost vreun mare cadou pentru 
tine atunci când te aplecai să i-o sugi, de parcă s-ar fi așteptat 
să i-o sugi mai cu suflet din cauza asta. 

— Ești o drogată, Pammy? Cum te rezolvi, tragi pe nas? Te 
injectezi între degetele de la picioare? Știi vreun mare dealer de 
droguri? Ai, poate, vreun iubit care distribuie junk? 

Intrebări stupide rău. De parcă erau puse fără vreun scop 
anume, de parcă se excitau cumva numai punându-le. Unul, cel 
puţin, chiar se excita. Şoferul. Pe el îl interesa cel mai tare 
subiectul drogurilor. Celuilalt îi plăcea mai mult să o facă în fel și 
chip. „Târfă mizerabilă ce ești, curvă idioată de doi bani”, genul 
ăsta. Scârbos, dacă te lăsai afectată, dar la drept vorbind o 
mulţime de bărbaţi erau așa, mai ales când se turau. Un tip 
anume, unul pe care îl rezolvase, poate, de patru, cinci ori, 
întotdeauna în mașina lui, era întotdeauna foarte politicos 
înainte și după, foarte atent, n-o brusca niciodată, dar mereu 
făcea așa când ea îi molfăia cariciul și tipul era gata să 
ejaculeze. „O, pizdă, pizdă, vedea-te-aș moartă. O, aș vrea să 
mori, aș vrea să fii moartă, târfă proastă ce ești”. Oribil, pur și 
simplu oribil, dar, exceptând asta, era un gentleman de nota 
zece și plătea cincizeci de dolari de fiecare dată și nu-i lua 
niciodată mult să ejaculeze, deci ce așa mare scofală că vorbea 
infect? Poţi să mai închizi un ochi, corect? 

S-au dus în partea din spate a dubei unde erau deja întinse 
saltele, așa că era comod, la drept vorbind, sau ar fi fost comod 
dacă ea s-ar fi putut relaxa, dar nu putea, nu alături de tipii ăia, 
pentru că erau prea ciudaţi. Cum să te poţi relaxa? 

Au făcut-o să se dezbrace complet, să dea jos totul de pe ea, 
iar asta nu i-a convenit, dar știa că nu trebuie să crâcnească. Și 
apoi, ei bine, i-au tras-o cu rândul, primul șoferul, după care 
celălalt. In mare, asta era rutina obișnuită doar că, desigur, 
acum erau doi, iar când al doilea bărbat se înfigea în ea, șoferul 
o ciupea de sfârcuri. Asta o durea, dar știa că nu trebuie să 
spună nici pâs, plus că era clar că tipul știa cât o doare. De aia o 
ciupea. 

l-au tras-o amândoi și amândoi au ejaculat, lucru încurajator, 
pentru că abia atunci când unui tip nu i se scula sau când nu 


VP - 153 


reușea să termine erai uneori în pericol, pentru că se înfuriau pe 
tine, de parcă tu ai fi fost de vină. După ce a gemut și al doilea 
și s-a rostogolit de pe ea, Pam a spus: 

— Hei, a fost super. Sunteţi doi tipi de treabă. Acum pot să 
mă îmbrac? 

În clipa aia i-au arătat cuțitul. 

Un briceag, unul mare, foarte șmecher. Al doilea bărbat, cel 
cu gura spurcată, el ţinea cuțitul, și a spus: 

— Nu pleci nicăieri, curvă proastă! 

Și Ray a spus: 

— Plecăm toţi undeva, plecăm la o plimbărică, Pammy. 

Așa îl chema, Ray. Celălalt îi spunea Ray, de aia știa ea. 
Numele celuilalt, dacă-l auzise atunci, nu-l reţinuse, fiindcă 
habar n-avea care putea să fie. Dar șoferul era Ray. 

Doar că au făcut schimb, așa că nu mai era șoferul acum. 
Celălalt s-a căţărat peste scaun și a ajuns la volan și Ray a 
rămas în spate cu ea, și el a ţinut cuțitul, și sigur că nu i-a dat 
voie să-și ia hainele pe ea. 

De-aici încolo lucrurile începeau să fie foarte greu de 
reconstituit în memorie. Era în partea din spate a mașinii și era 
întuneric și nu putea să vadă afară și ei au tot condus și ea nu 
avea deloc idee unde erau sau unde se duceau. Ray a întrebat-o 
iarăși despre droguri, subiectul îl electriza, i-a spus că drogaţii 
sunt doar niște sinucigași, că se aruncă singuri în brațele morţii 
și că ar trebui să obţină toți ceea ce caută. 

A făcut-o să i-o ia în gură. Așa era mai bine, măcar individul 
avea să tacă, iar ea măcar făcea ceva, cum arveni. 

Apoi au parcat iar undeva, Dumnezeu știe unde, și au urmat 
noi runde de sex. Au muncit-o cu rândul și mult timp i-au făcut 
chestii și atât, iar ea își pierdea și își recăpăta cunoștința, de 
parcă nu ar fi fost cu adevărat acolo, sută la sută, tot timpul. Era 
aproape sigură că niciunul dintre ei nu ejaculase. Prima dată, pe 
Twenty-fourth Street sau unde o fi fost, reușiseră amândoi, dar 
acum era ca și când nici n-ar fi vrut să termine, pentru că în felul 
ăsta s-ar fi spart petrecerea. Și-au băgat-o în ea în, ei bine, toate 
locurile obișnuite și au mai băgat și alte chestii în ea, în afara 
diferitelor părţi ale corpului lor. Nu-i era foarte clar ce 
instrumente folosiseră. Uneori o duruse și alteori nu, și fusese 
groaznic, totul fusese cumplit, iar apoi își aminti ceva - nu-și mai 


VP - 154 


amintise asta înainte de discuţia cu noi - că ajunsese ca la un 
moment să fie foarte liniștită. 

Pentru că, vedeţi voi, știa că urmează să moară. Și nu e ca și 
când ar fi vrut să moară, pentru că nu era așa, în mod sigur nu 
voia, dar i-a venit de undeva ideea că exact asta urmează să se 
întâmple, și că doar asta urmează să se întâmple, și și-a spus, ei 
bine, mă pot împăca cu asta. Aproape cum ai spune „pot trăi cu 
gândul ăsta”, ceea ce era ridicol, fiindcă exact asta era, că nu 
putea trăi, nu în caz că murea. 

„Bine, mă pot împăca cu asta”. 

Fix așa, de fapt. 

Și apoi, exact când se împăcase cu adevărat cu gândul, exact 
când se bucura de acest sentiment de liniște și pace, Ray a 
spus: 

— Ştii ce, Pammy? O să mai primeşti o șansă. O să te lăsăm 
să trăiești. 

Bărbaţii s-au certat atunci, pentru că cel de-al doilea voia să o 
omoare, dar Ray a spus că îi pot da drumul, că era o curvă, că 
nimănui nu-i pasă de curve. 

Dar ea nu-i o curvă ca oricare, a spus el. Avea cele mai faine 
țâţe de pe stradă. A zis: 

— Îţi place de ele, Pammy? Eşti mândră de ele? 

Pam nu știa ce ar fi trebuit să spună. 

— Care-i preferata ta? Haide, ăla, bala, portocala, alege una. 
Pammy. Pam-miii... (Lălăit, ca un copil care-și bate joc.) Alege o 
țâţișoară, Pammy. Care-i preferata ta? 

Și avea ceva în mână, un fel de buclă de sârmă, părea arămie 
în lumina slabă. 

— Alege una pe care vrei s-o păstrezi, Pammy. Una pentru 
tine și una pentru mine, așa-i corect, nu, Pam-miii? Tu poţi să 
păstrezi una și eu o iau pe cealaltă, și alegerea îţi aparţine, Pam- 
miii, tu trebuie să alegi, curviștină sexoasă, tu trebuie să alegi 
una. Este alegerea lui Pammy, mai știi Alegerea Sofiei, doar că 
acolo-i vorba de copii și aici de tâte, Pam-miii, ș-ai face bine să 
alegi una, altfel ţi le iau pe amândouă. 

Doamne, îi lipseau atâtea doage! Ce ar fi trebuit să facă, cum 
putea să aleagă un sân? Trebuia să existe un mod de a câștiga 
acest joc, însă nu-și dădea seama care era acela. 

— la uite, ia uite, le ating și sfârcurile se întăresc, te exciţi 
chiar și când ești speriată, chiar și când plângi, pizdulice ce ești. 


VP - 155 


Alege una, Pammy. Care să fie? Asta? Asta? Ce mai aștepți, 
Pammy? Încerci să tragi de timp? Încerci să mă enervezi? Haide, 
Pammy. Haide. Atinge ţâţa pe care vrei s-o păstrezi. 

Doamne, ce ar fi putut să facă? 

— Aia? Eşti sigură, Pammy? 

Doamne... 

— Ei, da, cred că-i o alegere bună, o alegere excelentă, deci 
aia-i a ta și asta-i a mea și târgul e-ncheiat și nimeni nu mai 
poate da înapoi, Pam-miii. 

Sârma forma un cerc în jurul sânului ei și la ambele capete ale 
sârmei erau montate mânere de lemn, ca acelea care se pun 
sub sfoara cu care sunt legate pachetele, ca să le poți 
transporta, și el a ţinut de mânere și a tras mâinile în direcţii 
opuse și... 

Și ea a ieșit din propriul corp, uite așa, plutea fără corp, era 
sus în aer, deasupra dubei, și se uita în jos și putea să vadă prin 
acoperiș, vedea, vedea cum sârma trece prin carne ca printr-un 
lichid, vedea cum sânul aluneca încet de pe corpul ei, vedea 
sângele curgând. 

A privit până când sângele i-a umplut tot câmpul vizual și apoi 
imaginea s-a tot întunecat, până când lumea s-a cufundat în 
beznă. 


VP - 156 


Capitolul 14 


Kelly nu era la birou. Bărbatul care a răspuns la telefonul lui, 
de la Brigada Omucideri din Brooklyn, a spus că ar putea încerca 
să-i trimită un semn pe pager, dacă era important. l-am spus că 
e important. 

Când a sunat telefonul, a răspuns Elaine, a spus „Numai o 
clipă” și a dat încet din cap. Am preluat receptorul și am salutat. 

— Tata vă ţine minte, a spus el. Zice că erați tare zelos. 

— Mda, a trecut mult de atunci. 

— A spus și asta. Ce-i așa important încât să mă caute de la 
serviciu în toiul mesei? 

— Am o întrebare legată de Leila Alvarez. 

— Aveţi o întrebare. Credeam că aveţi ceva pentru mine. 

— Despre intervenţia pe care a suferit-o. 

— „Intervenţie”. Așa vreţi să-i spunem? 

— Ştii cumva cu ce anume i-a tăiat sânul? 

— Mda, cu o nenorocită de ghilotină. Unde vreţi să ajungeţi cu 
întrebările astea, Scudder? 

— E posibil să fi folosit o bucată de sârmă? O coardă de pian, 
să zicem, pe care a folosit-o aproape ca pe-un zbilț? 

A urmat o pauză lungă. M-am gândit că poate am spus greșit 
cuvântul și el n-a înțeles la ce mă refeream. Apoi a zis cu vocea 
gâtuită: 

— De unde dracu' v-a venit asta? 

— Mă gândesc la asta de zece minute, iar cinci dintre ele le- 
am pierdut așteptând să mă suni înapoi. 

— Să-mi trag una! Ce-aţi aflat, domnu’ meu? 

— Alvarez n-a fost singura lor victimă. 

— Asta ați mai spus-o. Mai este Gotteskind. Am consultat 
dosarul și cred că aveţi dreptate, dar cum ați ajuns la coarda de 
pian de la Gotteskind? 

— Mai există o victimă, am spus. Violată, torturată, un sân 
tăiat. Diferenţa e că ea trăiește. Mă gândeam că ai vrea să 
vorbești cu ea. 


Drew Kaplan a spus: 


VP - 157 


— Pro bono, ă? Ştii să-mi spui de ce astea-s singurele cuvinte 
latinești pe care toată lumea le cunoaște? La absolvirea 
Facultăţii de Drept Brooklyn știam destulă latină cât să-mi 
întemeiez propria biserică. Res gestae, corpus juris, lex talionis. 
Nimeni nu-mi adresează cuvintele astea. Ci doar pro bono. Ştii 
ce înseamnă pro bono? 

— Sunt sigur c-o să-mi spui tu. 

— Expresia completă e pro bono publico. Pentru binele 
general. Motiv pentru care marile firme de avocatură folosesc 
expresia pentru a desemna acele minuscule munci avocăţești 
pe care se îndură să le presteze pentru cauze în care cred, ca 
pansament pentru conștiința lor care este, pe bună dreptate, 
chinuită din cauză că își dedică până la nouăzeci la sută din timp 
dând de pământ cu cei oropsiţi și facturând pentru asta până la 
două sute de dolari pe oră. De ce te uiţi așa la mine? 

— E cea mai lungă frază pe care o aud de la tine. 

— Serios? Domnișoară Cassidy, în calitate de avocat este 
datoria mea să te avertizez că nu e bine să te asociezi cu 
oameni ca acest domn. Matt, serios, domnișoara Cassidy 
locuiește în Manhattan și este victima unui abuz care a avut loc 
acum nouă luni într-o suburbie a Queens. Eu sunt un avocat 
mărunt cu un birou modest pe Court Street, în zona Brooklyn. 
Dacă nu te deranjează, pot să te întreb unde vezi tu legătura? 

Eram în biroul lui modest și felul lui zeflemitor de a aborda 
problema reprezenta doar un mod de a sparge gheaţa, pentru 
că știa de ce Pam Cassidy avea nevoie ca un avocat din 
Brooklyn să o asiste pe durata interogatoriului condus de un 
detectiv de la omucideri din Brooklyn. Discutasem situația cu el 
destul de amănunțit la telefon. 

— O să-ţi spun Pam, a zis el acum. Te deranjează? 

— O, deloc. 

— Sau preferi Pammy? 

— Nu, Pam e bine. Numai Pammy să nu fie. 

Kaplan sigur n-a prins sensul aparte al acestei replici. 

— Pam să fie, atunci, a zis el. Pam, înainte să mergem 
împreună la ofițerul Kelly... este ofițer, Matt? Sau detectiv? 

— Detectivul John Kelly. 

— Inainte să ne vedem cu bunul detectiv, hai să ne stabilim 
semnalele. Tu ești clienta mea. Asta înseamnă că nu vreau să 
răspunzi la nicio întrebare când nu sunt și eu de faţă. Ai înţeles? 


VP - 158 


— Sigur. 

— Nu contează cine întreabă, polițiști, ziariști, reporteri de 
televiziune care-ţi pun microfoane în faţă. „Va trebui să vorbiţi 
cu avocatul meu”. Să te aud cum o spui. 

— Va trebui să vorbiţi cu avocatul meu. 

— Perfect. Dacă te caută cineva la telefon și te întreabă cum 
e vremea, tu ce spui? 

— Va trebui să vorbiţi cu avocatul meu. 

— Cred că a înțeles fata. Încă una. Te sună un tip, îţi spune că 
ai câștigat o excursie gratuită pe Insula Paradis din Bahamas în 
cadrul unei promoţii speciale pe care o derulează ei. Tu ce spui? 

— Va trebui să vorbiţi cu avocatul meu. 

— Ba nu, lui îi poţi spune să i-o tragă lu’ mă-sa. Dar tot restul 
suflării de pe planetă trebuie să vorbească cu avocatul tău. 
Acum o să discutăm niște detalii, deși în general vreau să 
răspunzi la întrebări numai cu mine de față și numai dacă se 
referă direct la scandaloasa crimă căreia i-ai căzut victimă. 
Trecutul tău, ce ai făcut înainte de incident, viaţa ta de atunci 
încoace, în nimic din toate astea nu trebuie să-și bage nimeni 
nasul. In cazul în care se merge la interogatoriu pe o pistă la 
care am obiecţii, o să intervin și o să te împiedic să răspunzi. 
Dacă nu spun nimic, dar dacă din cine știe ce motiv întrebarea 
te deranjează, nu răspunzi. Spui că vrei să te sfătuiești între 
patru ochi cu avocatul tău. „Vreau să mă sfătuiesc între patru 
ochi cu avocatul meu”. Să te aud c-o spui. 

— Vreau să mă sfătuiesc între patru ochi cu avocatul meu. 

— Excelent. Ideea e că nu ești acuzată de nimic și că nici nu 
vei fi acuzată de nimic, așa că să știi că le faci o favoare, iar 
asta ne oferă o poziţie foarte bună. Acum, dacă tot îl avem pe 
Matt aici, hai să reluăm toată povestea, după care ne putem 
duce amândoi la detectivul Kelly, Pam. Spune-mi cum s-a 
întâmplat de l-ai rugat pe Matthew Scudder să încerce să-i 
găsească pe cei care te-au răpit și abuzat. 

e 

Stabiliserăm detaliile înainte să-i sun pe John Kelly și pe Drew 
Kaplan. Pam avea nevoie de o poveste care să o transforme în 
declanșatorul anchetei în timp ce Kenan Khoury să rămână 
afară din peisaj. Ne-am pus toţi trei capul la contribuţie, eu cu 
ea și cu Elaine, și iată ce ne-a ieșit: 


VP - 159 


Pam, la nouă luni după incident, încerca să își vadă de viaţă. 
Nu-i era deloc ușor, pentru că o rodea spaima că va fi atacată 
din nou de aceiași oameni. Se gândise chiar să plece din New 
York, ca să scape de ei, dar se temea că tot nu va scăpa, oricât 
de departe s-ar fi dus. 

De puţin timp era în viaţa ei cu un bărbat căruia îi spusese 
cum se făcea de rămăsese fără un sân. Omul acesta, care era 
un tip respectabil, cu familie, și al cărui nume nu-l va divulga 
sub nicio formă, s-a arătat șocat și înțelegător. l-a zis că ea nu 
va avea pace până când făptașii nu vor fi prinși și că, chiar dacă 
ar fi imposibil să fie găsiţi, aproape sigur ar ajuta-o să-și 
recapete stabilitatea emoțională dacă ar întreprinde ea însăși 
ceva pentru descoperirea și prinderea lor. Cum poliţia avusese 
timp berechet să investigheze și-n mod evident nu rezolvase 
nimic, recomandarea lui era să apeleze la un anchetator 
particular care să-și poată dedica tot timpul acestui caz, în loc 
să stea după tărăgănelile inerente muncii de poliţie. 

De fapt, cunoștea chiar el un detectiv particular în care avea 
încredere, pentru că el, domnul fără nume, îmi fusese client la 
un moment dat. El o trimisese la mine și, în plus, se oferise să 
achite din buzunarul lui onorariul și cheltuielile care aveau să 
apară, cu condiţia ca rolul lui în toată povestea să nu fie divulgat 
nimănui, sub nicio formă. 

După câteva discuţii cu Pam, ajunsesem la concluzia că cel 
mai eficient mod de abordare a cazului era să presupun că ea 
nu fusese singura lor victimă. De fapt, la cum discutaseră 
făptașii despre uciderea ei, părea clar că omorâseră deja alte 
victime. Prin urmare, încercasem mai multe piste pentru a găsi 
dovezi ale crimelor comise de aceiași doi făptași înainte sau 
după ce o mutilaseră pe clienta mea. 

Făcusem muncă de cercetare la bibliotecă și aflasem despre 
două cazuri care mi se păreau că se leagă, Marie Gotteskind și 
Leila Alvarez. Cazul Gotteskind implica o răpire cu ajutorul unei 
dube și, reușind să ajung la dosarul cazului prin mijloace 
neconvenţionale, confirmasem și faptul că implica amputare. 
Cazul Alvarez părea și el unul de răpire și se asemăna cu 
situaţia ei prin aceea că victima fusese abandonată într-un 
cimitir. (Pam fusese lăsată în cimitirul Muntele Sion, în Queens.) 
Joi, când am aflat că mutilarea lui Alvarez, detaliu care nu 
apărea în relatarea de presă, era identică cu a lui Pam, mi s-a 


VP - 160 


părut limpede ca lumina zilei că discutăm despre aceeași 
făptași. 

Și atunci de ce nu i-am spus nimic lui Kelly la momentul 
respectiv? Cel mai important, nu era etic să o fac fără 
permisiunea clientei mele și tot weekendul nu făcusem decât să 
încerc să o conving și să o pregătesc pentru ceea ce ar fi urmat. 
În plus, voiam să văd dacă nu mai mușcă ceva la vreunul dintre 
celelalte cârlige pe care le lansasem în apă. 

Unul dintre acestea era treaba cu filmul săptămânii, cu care o 
însărcinasem pe Elaine, punând-o să încerce la mai multe unităţi 
din oraș specializate în crime sexuale, în speranța că vom găsi o 
victimă în viaţă. Sunaserăm mai multe femei și, deși niciuna nu 
păruse nici pe departe să fie ce căutam, am vrut să aștept până 
după weekend ca să renunţ la această pistă. 

Ironia sorții, Pam însăși primise un telefon de la o agentă care 
lucra la unitatea din Queens și care i-a sugerat că ar fi, poate, 
indicat să ia legătura cu domnișoara Mardell, să vadă despre ce 
e vorba. La momentul respectiv, Pam habar nu avea că noi 
încercam și pe partea asta, așa că fusese foarte reticentă la 
propunere, dar apoi am râs cu toţii bine de tot când mi-a 
povestit întâmplarea și a aflat cine era, de fapt, acel producător 
de film. 

Așa se face că, în această după-amiază de luni, am ajuns să 
nu mai am niciun motiv să nu informăm poliţia, întrucât asta ar 
împiedica  fără-ndoială anchetarea oficială a celor două 
omucideri. Plus că nici eu nu mai aveam vreo pistă valabilă pe 
care să merg. Reușisem să o conving pe Pam de acest 
argument, deși ideea de a fi interogată din nou de poliţie nu-i 
surâdea deloc, dar când i-am spus că va avea sprijinul unui 
avocat, i-a mai revenit curajul. 

Astfel că ei doi urmau să se vadă cu Kelly, iar eu scăpăm de 
problema găsirii unor ucigași perverși - și cu asta, basta. 

e 

— Cred că va ține, i-am spus lui Elaine. Cred că acoperă totul, 
tot ce am făcut de când am primit primul telefon și până acum, 
exceptând ceea ce are legătură cu Khoury. Nu văd cum orice din 
ce le-ar spune Pam i-ar conduce la ancheta mea de pe Atlantic 
Avenue sau la jocurile pe computer cu care s-au distrat Kongii 
azi-noapte sub ochii mei. Pam nu știe nimic despre toate astea, 
așa că nu m-ar putea demasca nici dacă ar vrea, n-a auzit 


VP - 161 


niciodată de Francine sau Kenan Khoury. Dacă mă gândesc mai 
bine, nu știe nici de ce m-am implicat în caz. Cred că știe doar 
povestea pe care i-am croșetat-o noi. 

— Poate o și crede. 

— Probabil așa va fi după ce o va termina de povestit. Lui 
Kaplan i s-a părut că sună bine. 

— Lui i-ai spus povestea adevărată? 

— Nu, n-aveam de ce s-o fac. Ştie că nu are toate datele 
problemei, dar asta nu-l deranjează. Important este să nu-i lase 
pe polițiști să sară pe ea și să fie mai atenţi la rolul meu aici 
decât la cine sunt făptașii. 

— Ar face ei asta? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu știu ce ar face. Avem o echipă de ucigași în serie care 
își fac mendrele deja de peste un an, iar NYPD nici nu știe de 
existenţa lor. Mulţi ar strâmba serios din nas dacă s-ar afla că un 
detectiv particular a descoperit ceea ce le-a scăpat tuturor. 

— Deci vor ucide mesagerul. 

— N-ar fi prima oară. De fapt, polițiștilor nu le-a scăpat nimic 
evident. E foarte ușor să nu observi crimele în serie, mai ales 
când cazurile sunt risipite la secţii din cartiere diferite, iar 
elementele de legătură sunt dintre cele care nu ajung în ziare. 
Însă este posibil, într-adevăr, să o pizmuiască pe Pam pentru că 
li le-a evidenţiat, mai ales fiindcă e prostituată și fiindcă a omis 
acest mic detaliu la vremea primei anchete. 

— Acum o să le spună? 

— Acum o să le spună că obișnuia să iasă de la strâmtoare 
vânzându-se când și când. Știm că are cazier, a fost săltată de 
vreo două ori pentru prostituție și tentativă de prostituție. N-au 
descoperit asta când i-au anchetat cazul pentru că ea era 
victima, deci nu exista motiv întemeiat să se verifice dacă are 
cazier. 

— Dar tu crezi că ar fi trebuit să verifice. 

— Păi, n-au fost foarte atenţi, am spus. Prostituatele sunt ţinte 
predilecte, pentru că sunt ușor accesibile. Puteau să verifice. 
Trebuia să fie un gest reflex. 

— Dar ea le va spune că a renunţat la prostituție după ce s-a 
externat din spital. Că i-a fost frică să revină pe stradă. 

Am aprobat din cap. Chiar renunţase o vreme, o speria de 
moarte gândul de a urca într-o mașină cu un străin, dar lupul își 


VP - 162 


schimbă părul, dar năravul, ba, așa că se reapucase de treabă. 
La început se limitase la partide în mașină. Nu voia să riște să-și 
dezamăgească sau să-și dezguste clienţii, dându-și jos bluza. 
Dar descoperise că pe cei mai mulţi nu-i deranja așa tare 
sluțenia ei. Unii găseau că este o ciudățenie interesantă, în 
vreme ce o mică minoritate erau extrem de excitaţi datorită ei - 
și îi deveniseră clienți frecvenți. 

Dar asta nu avea de ce să ajungă la urechile altcuiva. De 
aceea, Pam urma să le spună că lucrase pe ici, pe colo ca 
ospătar, fusese angajată fără forme legale în cartier, și că 
binefăcătorul care o îndrumase spre mine n-o mai întreținea 
aproape deloc. 

— Și tu? a vrut să știe Elaine. Tu nu va trebui să te duci la 
Kelly pentru o declaraţie? 

— Ba cred că va trebui, dar nu e grabă. O să vorbesc cu el 
mâine să văd dacă are nevoie de ceva oficial din partea mea. S- 
ar putea să nu aibă. Nici nu am ce să-i spun, de fapt, pentru că 
n-am descoperit nicio probă. Am depistat doar câteva legături 
invizibile între trei cazuri existente. 

— Zeci bendru dine răzvoiul e îngheiat, mein Kapitân? 

— Așa se pare. 

— Fac pariu că ești rupt de oboseală. Vrei să te duci dincolo 
să te întinzi puţin? 

— Prefer să rămân treaz ca să-mi revin la programul normal. 

— Logic. Ți-e foame? O, Doamne, n-ai pus nimic în gură de la 
micul-dejun, așa-i? Stai jos acolo, îţi fac eu ceva. 

e 

Am mâncat amândoi o salată mixtă cu un bol mare de farfalle 
cu ulei și usturoi. Am mâncat la masa din bucătărie și după 
aceea ei și-a făcut ceai și mie cafea și ne-am mutat în living, 
unde am stat amândoi pe canapea. La un moment dat, a spus 
ceva neașteptat de dur; când am început să râd, m-a întrebat 
ce-i așa comic. 

— Mor când vorbești șmecherește, am spus. 

— Crezi că mă prefac, ă? Crezi că-s vreo crizantemă crescută- 
n seră, așa? 

— Nu, cred că ești un trandafir din Harlemul spaniol. 

— Mă-ntreb dacă m-aș fi descurcat pe stradă, a zis ea pe un 
ton meditativ. Mă bucur că n-a trebuit să aflu. Dar îţi spun un 
lucru. Când o să se termine povestea asta, domnișorica noastră 


VP - 163 


nu mai are ce căuta pe bulevard. N-are decât să-și acopere 
sânul rămas și să lase dracului trotuarele. 

— Ai de gând s-o adopti? 

— Nu, și categoric n-o să fim colege de cameră și nici n-o să 
ne împletim una alteia părul. Dar îi pot obţine un loc într-o casă 
normală sau îi pot arăta cum se găsește clientelă pentru a lucra 
de acasă. Dacă e deșteaptă, știi ce o să facă? O să dea niște 
anunțuri în revista Screw prin care o să-i ispitească pe obsedaţii 
de ţăâţe spunându-le că acum pot primi una la preţ de două. lar 
râzi, iar am vorbit șmecherește? 

— Nu, a fost comic. 

— Atunci ai voie să râzi. Nu știu, poate ar fi mai bine să-mi 
văd de treabă și s-o las să-și trăiască viaţa. Dar mi-a plăcut de 
ea. 

— Și mie. 

— Cred că merită mai mult decât să se vândă la colţ de 
stradă. 

— E valabil pentru toţi, am spus. Are șanse să iasă bine din 
toate astea. Dacă vinovaţii vor fi prinși și va avea loc procesul, 
va putea beneficia de cele cincisprezece minute de celebritate. 
Plus că are un avocat care se va asigura că nimeni nu-i va 
prelua povestea fără să-i dea bani pe ea. 

— Poate se va face și un film de televiziune. 

— Mi se pare plauzibil, deși nu cred că Debra Winger va putea 
juca rolul prietenei noastre. 

— Nu, probabil că nu. Ah, gata, știu! Ești atent la mine? Pui 
să-i joace rolul o actriţă care a trecut pe bune printr-o 
mastectomie. Nu că-i o idee măreaţă? Tu îţi dai seama ce 
manifest ar fi? 

A făcut cu ochiul. 

— Aici a ieșit la suprafaţă agentul de show-biz din mine. Fac 
pariu că-ţi place mai mult latura mea șmecheroasă. 

— AŞ zice că e balotaj. 

— Corect. Matt? Nu te deranjează să ai un caz ca ăsta și să-l 
pui apoi în braţele poliţiei? 

— Nu. 

— Sincer? 

— De ce m-ar deranja? N-am niciun motiv să-l ţin doar pentru 
mine. NYPD are resurse și personal, iar eu n-am. Am mers cu el 
cât am putut de departe, măcar în direcţia asta. Totuși, o să 


VP - 164 


urmăresc pista pe care am prins-o azi-noapte, să văd ce pot să 
aflu în Sunset Park. 

— Nu le spui polițiștilor despre Sunset Park. 

— N-am cum s-o fac. 

— Nu. Matt? Am o întrebare. 

— Ascult. 

— Nu știu dacă vrei să o auzi, dar trebuie să ţi-o pun. Eşti 
sigur că sunt aceiași ucigași? 

— Altfel nu văd cum. Un sân amputat cu o sârmă? Odată cu 
Leila Alvarez, a doua oară cu Pam Cassidy? Ambele victime 
abandonate în cimitir? Să fim serioși. 

— Bănuiam și eu că cei care au răpit-o pe Pam au ucis-o și pe 
Alvarez. Și pe femeia din Forest Park, profesoara. 

— Marie Gotteskind. 

— Dar Francine Khoury? Ea n-a fost abandonată într-un 
cimitir, ei nu i-a fost neapărat amputat sânul cu un zbilț și 
martorii spun că a fost răpită de trei bărbaţi. Unul dintre 
lucrurile de care Pam era foarte sigură este că echipa era 
formată doar din doi. Din Ray și celălalt. 

— Și la Khoury e posibil să fi fost doar doi. 

— Ai spus... 

— Știu ce am spus. Pama mai spus că și-au tot schimbat locul 
de pe scaunul șoferului în spatele mașinii și viceversa. Poate 
doar a părut că sunt trei persoane, pentru că atunci când doi tipi 
intră prin spatele dubei și aceasta o taie din loc presupui că 
cineva era deja la volan. 

— Poate. 

— Știm că ei au ucis-o pe Gotteskind. Gotteskind și Alvarez 
sunt conectate de treaba cu degetele, amputare și introducere, 
iar lui Alvarez și lui Cassidy le-a fost tăiat sânul, deci asta 
înseamnă... 

— Că sunt toate trei la fel. Bine, asta am înţeles. 

— Ei, dar și martorii din cazul Gotteskind au spus că erau trei 
bărbaţi, doi care au răpit-o și unul la volan. Asta se poate să fi 
fost o iluzie. Sau e posibil să fi fost trei în ziua aceea și iarăși în 
ziua când au răpit-o pe Francine, dar unul era acasă, răcit, în 
seara când au luat-o pe Pam. 

— Era acasă și și-o freca la rece, a zis ea. 


VP - 165 


— Indiferent. Am putea-o întreba pe Pam dacă s-a pomenit 
ceva despre un alt bărbat. „Lui Mike i-ar plăcea curul ei”, ceva 
de genul ăsta. 

— Poate că sânul l-au luat ca să i-l ducă acasă lui Mike. 

— „Hei, dacă-l vedea Mike pe cel care a rămas”. 

— Scutește-mă, te rog! Crezi că vor obţine de la ea o 
descriere valabilă? 

— Eu n-aș fi în stare. 

Pam spusese că nu își amintește cum arătau cei doi, apoi, 
când încercase să-i vizualizeze, îi apăruseră doar fețe neclare, 
ca și când făptașii ar fi purtat măști din ciorapi de nailon. Asta 
spulberase toate șansele primei anchete, atunci când îi 
dăduseră să se uite prin albumele cu portrete ale criminalilor 
sexuali. Nu știa ce fețe să caute. Au încercat și cu un desenator 
Identi-Kit, dar nici asta nu ajutase la nimic. 

— Când a fost aici, a zis ea, mă tot gândeam la Ray Galindez. 

Acesta era poliţist și desenator la NYPD și avea o abilitate 
supraumană de a intra în comuniune cu martorul pentru a 
realiza cel mai exact portret posibil. Două dintre schițele lui, 
finisate și înrămate, atârnau pe un perete în baia lui Elaine. 

— La el m-am gândit și eu, am spus, dar nu știu ce ar putea 
să scoată de la ea. Poate că ar fi ieșit ceva dacă lucra cu ea o zi 
sau două imediat după ce s-a întâmplat. Acum e prea târziu. 

— Dar cu hipnoză? 

— Se poate. Probabil și-a blocat memoria și un hipnotizator ar 
putea să i-o deblocheze. Nu știu mare lucru despre asta. Juraţii 
nu au mare încredere în procedeul ăsta - și nici eu nu știu dacă 
am. 

— De ce nu? 

— Cred că martorii sub hipnoză pot fabrica amintiri din simplă 
bunăvoință. Nu-mi sună bine multe dintre amintirile cu incesturi 
despre care aud la ședințe, amintiri care ies deodată la 
suprafaţă după douăzeci sau treizeci de ani de la momentul 
faptei. Sunt sigur că unele sunt reale, dar am impresia că foarte 
multe sunt biete închipuiri izvorâte din dorinţa pacientului de a- 
și mulțumi terapeutul. 

— Uneori e pe bune. 

— Fără îndoială. Dar alteori, nu. 

— Poate. Recunosc că este trauma du jour în ultimul timp. Nu 
peste mult timp, femeile cărora le lipsesc amintirile cu incesturi 


VP - 166 


vor începe să-și facă griji că taţii lor le credeau hâde. Vrei să ne 
jucăm de-a fetiţa neascultătoare și tăticul? 

— Nu prea. 

— Nu ești de gașcă. Vrei să ne jucăm de-a curva fatală și 
șoferul? 

— Trebuie să închiriez o mașină? 

— Ne putem preface că mașina e canapeaua, deși ar fi cam 
greu. Ce putem face să păstrăm viu focul pasiunii în cuplu? Te- 
aș lega, dar știu cum ești. Ai adormi din prima. 

— Mai ales acum. 

— Aha. Ne-am putea preface că-ţi plac diformităţile și că mie- 
mi lipsește un sân. 

— Doamne, feri! 

— Mda, că bine zici. Nu vreau să beshrei, cum spunea mama. 
Știi ce-i beshrei? Cred că-i echivalentul idiș al cobirii. „Nici să nu 
spui așa ceva, poate-l dai idei lui Dumnezeu”. 

— Atunci, n-o face. 

— Nu. Dragule? Vrei să ne ducem direct la culcare? 

— Așa mai vii de-acasă. 


VP - 167 


Capitolul 15 


Marţi am dormit mai mult, așa că Elaine era plecată când m- 
am trezit. Îmi lăsase un bilet pe masa din bucătărie, spunea să 
rămân până când vreau. Mi-am făcut singur ceva la micul-dejun 
și m-am uitat la CNN pentru o vreme. După care am ieșit și m- 
am plimbat vreo oră, ajungând într-un final la Citicorp Building, 
la timp pentru ședința de prânz. Apoi m-am dus la un film pe 
Third Avenue, am vizitat Frick Collection, unde am admirat 
tablouri, am luat un autobuz pe Lexington și am prins o ședință, 
la cinci treizeci, la un cvartal de gara Grand Central, unde 
navetiștii în tranzit își făceau curaj să ia cuvântul. 

Ședinţa era la pasul al unsprezecelea, cel despre căutarea de 
a cunoaște voia Domnului prin rugăciune și meditaţie, și bună 
parte din discuţie s-a purta cu obstinaţie la nivel spiritual. Când 
am ieșit, am hotărât să-mi fac cinste cu un taxi. Două au trecut 
pe lângă mine și când a venit al treilea o femeie în taior și 
lavalieră cu volane mi-a tras un cot și mi l-a furat. Nu mă 
rugasem și nici nu meditasem, însă nu-mi era deloc greu să-mi 
dau seama care era voia Domului în clipa aceea. Voia să merg 
acasă cu metroul. 

Mă așteptau mesaje să-i sun pe John Kelly, Drew Kaplan și 
Kenan Khoury. M-a lovit atunci că-s cam mulţi cu aceeași iniţială 
a numelui de familie, și încă nici nu mă contactaseră Kongii. 
Aveam un al patrulea mesaj de la cineva care nu-și declinase 
identitatea, lăsase doar un număr; numai de-al naibii, prima 
dată am sunat la acel număr. 

L-am format și, în loc de ţărâit, am primit un ton. M-am gândit 
că fusesem deconectat și am pus receptorul jos. Apoi l-am luat 
iar și am mai format o dată, iar când s-a auzit tonul, mi-am 
introdus propriul număr de telefon și am închis. 

În cinci minute, a sunat telefonul. Am ridicat și TJ a zis: 

— Hei, Matt, bătrâne. Care-i treaba? 

— Ai pager. 

— Te miri, ă? Moșule, m-am trezit cu cinci sute de dolari în 
mână. Ce te-așteptai să fac, să cumpăr obligaţiuni? Aveau 
ofertă, pagerul și primele trei luni de abonament la o sută nouă 


VP - 168 


și cinci de dolari. Dacă vrei și tu, vin cu tine la magazin, să fiu 
sigur că nu te păcălesc. Ş 

— Nu mă grăbesc. Ce se întâmplă după trei luni? lţi iau 
pagerul înapoi? 

— Nu, e-al meu, bătrâne. Am de plătit atâta numa” ca să am 
semnal. Când nu mai plătesc, tot al meu e, da' mă suni 
degeaba. 

— Atunci nu prea mai sens să-l ai. 

— Mulţi ţipi au d-astea. Le poartă peste tot și nu le sună 
niciodată, pen' că nu dă nimeni banu' pe abonament. 

— Cât e pe lună? 

— Mi-au zis, da am uitat. Nu contează. După socoteala mea, 
pân’ să treacă astea trei luni o să-mi achiţi tu abonamentul 
numa’ ca să mă poţi suna când ai nevoie de mine. 

— De ce aș face asta? 

— Pen că-s indispensabil, moșule. Sunt un element-cheie în 
activitatea ta. 

— Pentru că ești descurcăreţ. 

— Vezi? începi să te prinzi. 

e 

Am încercat la Drew, dar nu era la birou și nu voiam să îl 
deranjez acasă. Pe Kenan Khoury sau pe John Kelly nu i-am 
sunat, gândindu-mă că puteau să aștepte. M-am dus după colţ 
să îmbuc o felie de pizza și să dau peste cap o Cola, după care 
am plecat la St. Paul's pentru a treia ședință pe ziua aceea. Nu- 
mi aminteam când fusesem ultima dată la atât de multe, dar cu 
siguranţă trecuse o vreme. 

Problema nu era că mă simţeam slab în faţa alcoolului. Nu-mi 
stătuse niciodată mintea mai puţin la băutură. Și nici nu mă 
simţeam asaltat de probleme sau incapabil să iau o decizie. 

Îmi dădeam, totuși, seama că mă încerca un sentiment de 
golire, de epuizare. Noaptea pierdută la Frontenac își spunea 
cuvântul, dar efectele ei fuseseră eliminate destul de eficient de 
câteva mese bune și de nouă ore de somn neîntrerupt. Eram 
însă foarte puternic sub efectul cazului însuși. Lucrasem din 
greu la el, mă lăsasem absorbit complet de acesta, iar acum se 
terminase. 

Doar că nu era așa, desigur. Ucigașii nu fuseseră nici măcar 
identificaţi, darămite prinși. Depusesem ceea ce consideram a fi 
o muncă de detectiv excelentă și avusesem rezultate 


VP - 169 


importante, dar cazul însuși nu fusese nicidecum rezolvat. 
Așadar, oboseala pe care o resimţțeam nu ţinea de gloriosul 
sentiment al finalităţii. Istovit sau nu, aveam niște promisiuni de 
respectat. Și încă mai aveam cale lungă de bătut. ` 

Deci eram la o altă ședință, într-un loc sigur și liniștitor. In 
pauză am vorbit cu Jim Faber și la sfârșit am ieșit odată cu el. 
Nu avea timp pentru o cană de cafea, dar l-am însoțit aproape 
tot drumul până la locuinţa sa și am ajuns să stăm la un colț de 
stradă, discutând câteva minute. Apoi m-am dus acasă și nici de 
data aceasta nu l-am sunat pe Kenan Khoury, dar l-am sunat pe 
frate-su. Venise vorba de el în timp ce discutam cu Jim și 
niciunul nu ne aminteam să-l mai fi văzut de-o săptămână. Așa 
că am format numărul lui Peter, dar n-a răspuns. Am sunat-o pe 
Elaine și am sporovăit câteva minute. Mi-a spus că Pam Cassidy 
o sunase ca să-i spună că nu va suna - adică Drew îi spusese să 
nu ia pe moment legătura cu mine și cu Elaine și voia să o 
anunţe pe Elaine, ca să nu-și facă griji. 

L-am sunat pe Drew la prima oră, în dimineaţa următoare, și 
el mi-a spus că totul a mers destul de bine și că Kelly i se păruse 
dur, dar nu insensibil. 

— Dacă vrei să-ţi pui o dorinţă, mi-a sugerat el, dorește-ţi ca 
tipul ăsta să se îmbogăţească. 

— Cine, Kelly? La Omucideri nu te îmbogăţești. Acolo nu-i rost 
de șpagă. 

— Nu Kelly, pentru Dumnezeu. Ray. 

— Cine? 

— Ucigașul, a zis. Ăla cu sârma, pentru Dumnezeu. Tu nu auzi 
ce spune propria ta clientă? 

Nu era clienta mea, dar el nu știa asta. L-am întrebat de ce 
naiba și-ar dori ca Ray să ajungă bogat. 

— Ca să-l putem da dracului în judecată. 

— Speram să-l văd trimis la răcoare pentru tot restul vieții lui. 

— Mda, și eu sper asta, a zis, dar știm amândoi ce se poate 
întâmpla la Curtea Penală. Dar un lucru pe care-l știu bine de tot 
e că, chiar și numai dacă-l pun sub acuzaţie pe ticălosul ăla, pot 
obține câte o hotărâre civilă pentru fiecare sfanț pe care-l are. 
Dar asta înseamnă ceva numai dacă are ceva biștari. 

— Nu se știe niciodată, am spus. 

Ce știam sigur e că în Sunset Park nu locuiau prea mulți 
milionari, dar nu voiam să-i spun lui Kaplan de Sunset Park și 


VP - 170 


oricum nu aveam niciun motiv să presupun că amândoi făptașii, 
sau tustrei, dacă din trei era format grupul, chiar locuiau acolo. 
După câte știam eu, Ray putea să ţină un apartament la Pierre. 

— Știu că mi-ar plăcea să găsesc pe cineva de dat în 
judecată, a spus. Poate jigodiile au folosit o mașină de firmă. Mi- 
ar plăcea să găsesc vreun complice colateral ca să-i pot obţine 
femeii măcar o înţelegere profitabilă. O merită, după ceea ce a 
trăit. 

— Şi-n felul ăsta munca ta pro bono ar scoate și un profit, nu? 

— Și? Asta nu-i ceva rău, dar ţin să te anunţ că principala mea 
grijă nu e cu ce mă aleg eu. Serios. 

— Bine. 

— E-o fată tare de treabă, a spus. Dură și tupeistă, dar are în 
ea un miez de inocenţă, dacă știi ce vreau să spun. 

— Știu. 

— Și scursorile alea și-au bătut joc de ea. Ţi-a arătat ce i-au 
făcut? 

— Mi-a spus. 

— Mi-a spus și mie, dar mi-a și arătat. Crezi că dacă știi ești 
pregătit, dar crede-mă că impactul vizual e cutremurător. 

— Nu zău, am făcut. Ţi-a arătat cumva și ce i-a rămas, ca să 
poți înțelege importanța pierderii? 

— Să știi că ai o minte murdară. 

— Știu, am spus. Cel puţin, așa îmi spune toată lumea. 

e 

Am sunat la biroul lui John Kelly și mi s-a spus că e la tribunal. 
Când i-am spus numele meu polițistului cu care vorbeam, el a 
ZIS: 

— O, vrea să discute cu dumneavoastră. Daţi-mi numărul și îi 
las un semn pe pager să vă sune. 

Nu peste mult timp m-a sunat Kelly și am stabilit să ne 
întâlnim la un local numit The Docket, după colț de Borough 
Hall. Nu-mi era cunoscut locul, dar avea exact atmosfera celor 
pe care le știam din centrul Manhattan-ului, baruri-restaurante 
cu o clientelă formată de la polițiști la avocați și decorate cu 
mult crom și piele și lemn închis la culoare. 

Eu și Kelly nu ne văzuserăm niciodată, un detaliu peste care 
trecuserăm amândoi cu vederea când stabiliserăm întâlnirea, 
dar întâmplarea a făcut să nu-mi fie greu să-l recunosc. Arăta 
exact ca taică-su. 


VP - 171 


— Aud asta de când mă știu, a zis. 

Și-a luat berea de la bar și am ocupat o masă în spate. 
Chelnerița noastră avea nasul cârn și un umor molipsitor, și îl 
cunoștea pe tovarășul meu. Când a întrebat-o de păstramă, ea i- 
a spus: 

— Are prea multă grăsime pentru tine, Kelly, la mai bine 
rosbiful. 

Am comandat amândoi sandvișuri din pâine de secară cu 
rosbif. Carnea era tăiată subţire și pusă într-un morman 
generos, iar lângă aveam cartofi prăjiţi și un sos de hrean care 
ar fi făcut și o statuie să plângă. 

— Fain loc, am spus. 

— Nu-i altul mai fain. Aici mănânc tot timpul. 

El a mai cerut o bere Molson's pentru a o bea cu sanavișul. Eu 
am cerut o cream soda, dar când chelneriţa mi-a răspuns 
clătinând din cap, am schimbat cu o Cola. Am văzut că lui Kelly 
nu i-a scăpat asta, deși n-a făcut niciun comentariu pe marginea 
întâmplării. Dar când ne-au fost aduse băuturile, a spus: 

— Obișnuiaţi să beţi. 

— Ţi-a spus taică-tu? Când ne știam nici nu le stingeam așa 
tare. 

— Nu de la el am aflat. Am dat niște telefoane, am pus 
întrebări. Am aflat că de la asta vi s-au tras problemele și că 
apoi v-aţi lăsat. 

— Se poate spune și așa. 

— Mergeţi la AA, am auzit. Mi-au ajuns la urechi doar lucruri 
grozave despre organizaţia asta. 

— Are punctele ei forte. Dar n-ai ce să cauţi acolo dacă vrei 
un pahar de ceva de calitate. 

l-a trebuit o secundă să-și dea seama că glumesc. A râs, apoi 
a spus: 

— De acolo îl cunoașteţi? Pe prietenul misterios? 

— N-am să răspund la asta. 

— Nu sunteţi pregătit să-mi spuneţi nimic despre el. 

— Nu. 

— Nu-i nimic, n-am de gând să vă sâcâi prea tare pe subiectul 
ăsta. Aţi convins-o să vină la mine, aveţi meritul ăsta. Nu sunt 
tocmai entuziasmat când un martor se prezintă la secţie de 
mână cu avocatul, dar date fiind împrejurările trebuie să 
recunosc că asta e mișcarea corectă pentru ea. lar Kaplan nu-i 


VP - 172 


un pișicher așa mare. Sigur, dacă are ocazia, nu ezită să te facă 
de rușine în sala de judecată, dar fir-ar, asta-i meseria lui și 
oricum toţi sunt așa. Ce să facem, să atârnăm de gât toţi 
avocaţii? 

— Unii ar spune că nu-i o idee așa rea. 

— vă referiţi la jumătate din oamenii din sala asta, a zis, iar 
cealaltă jumătate sunt ei înșiși avocați. Dar ce naiba! Eu și 
Kaplan suntem hotărâți să nu suflăm o vorbă presei despre asta. 
A zis că-n mod sigur o să fiţi și dumneavoastră de acord. 

— Sigur că da. 

— Dacă am avea niște portrete bune cu cei doi atacatori, 
altfel ar sta lucrurile, dar i-am adus un desenator și a reieșit că 
avem de-a face cu doi oameni care au doi ochi, un nas și o gură. 
Nu-i foarte sigură de urechi, crede că aveau câte două fiecare, 
dar nu bagă mâna în foc. Ar fi ca și când am publica un smiley 
pe pagina cinci a Daily News: „L-aţi văzut pe acest bărbat?” 
Avem însă legături cu alte trei cazuri pe care le tratăm acum 
oficial ca omucidere în serie, dar vedeţi vreun avantaj în 
aducerea informaţiei ăsteia în spaţiul public? In afară de-a 
speria oamenii de moarte, ce altceva am putea obține? 

e 

Nu am tras de timp la prânz. El trebuia să fie înapoi la două ca 
să depună mărturie într-un proces de omucidere în care erau 
implicate și droguri, adică genul de activitate care îl împiedica 
mereu să-și facă ordine pe masa de lucru. 

— Și e greu să îţi mai pese dacă se omoară între ei, a spus, 
sau să te mai spetești încercând să-i prinzi pentru asta. Mi-aș 
dori, jur, să se legalizeze căcatul ăla, deși pentru nimic în lume 
n-aș fi crezut vreodată că mă voi auzi spunând asta. 

— Nici eu n-am crezut că voi auzi asta de la un poliţist 
vreodată. 

— Acum o auzi tot timpul. De la polițiști, de la procurori, de la 
toată lumea. Cei de la Narcotice pun aceeași placă 
dintotdeauna. „Câștigăm războiul împotriva drogurilor. Daţi-ne 
instrumentele necesare și vom duce treaba la capăt”. Nu știu, 
poate ei cred asta, dar noi am fi mai câștigați dacă am crede în 
Zâna Măseluţă. Măcar așa ne-am putem trezi cu un bănuţ sub 
pernă. 

— Îţi poţi imagina cum ar fi să intre crack-ul în legalitate? 


VP - 173 


— Știu, e de căcat. Preferatul meu dintotdeauna e praful 
îngerilor. Un tip altminteri liniștit începe să tragă pe nas și 
deodată uită de el și începe să se comporte violent. Apoi, peste 
câteva ore, revine la realitate și cineva e mort, iar el nu-și mai 
amintește nimic, nu-ţi poate spune nici dacă i-a plăcut senzația 
de plutire. Dacă mi-ar plăcea să-i văd cum vând praf la cofetăria 
din colț? lisuse, nu pot spune că da, dar credeți că s-ar pune în 
circulație mai mult în felul ăla decât se pune acum, când îl vând 
pe stradă, în faţa cofetăriei? 

— Nu știu. 

— Nimeni nu știe. De fapt, în ultima vreme nici nu se mai 
vinde așa multă cocaină, dar asta nu pentru că s-ar fi lăsat 
lumea de ea. Mare parte din piaţa prafurilor e dominată de 
crack. Așa că avem vești bune din lumea drogurilor, dragi 
microbiști. Crack-ul ne ajută să câștigăm acest război. 

Am împărţit nota de plată și ne-am strâns mâna pe trotuar. Eu 
am fost de acord să îl contactez dacă mă gândeam la ceva ce ar 
fi trebuit să știe și el, iar el a spus că mă va ţine la curent în caz 
că vor face vreo descoperire în acest caz. 

— Vă pot spune că vor fi alocate resurse umane bunicele, a 
spus. Tipii ăștia sunt dintre cei de care chiar vrem să curăţăm 
străzile. 

e 

Îi spusesem lui Kenan Khoury că voi ieși mai târziu în după- 
amiaza aceea, așa că am luat-o în direcția lui. The Docket este 
pe Joralemon Street, unde Brooklyn Heights lovește în coasta 
Cobble Hill. Am mers spre răsărit spre Court Street și de-a lungul 
lui Court spre Atlantic, trecând prin fața biroului de avocatură al 
lui Drew Kaplan și a restaurantului sirian unde fusesem cu Peter 
Khoury. Am cotit pe Atlantic ca să pot trece pe lângă Ayoub's și 
să vizualizez răpirea in situ. Aceasta este o altă expresie 
latinească pe care Drew o putea pune în aceeași oală cu pro 
bono. M-am gândit să iau un autobuz spre sud, dar când am 
ajuns pe Fourth Avenue un autobuz tocmai pleca de la bordură 
și oricum era o zi frumoasă de primăvară iar plimbarea îmi făcea 
plăcere. 

Am mers la pas vreo două ore. Nicio clipă nu mi-am propus la 
nivel conştient să merg pe jos taman până la Bay Ridge, dar 
exact asta am ajuns să fac. La început mi-am spus că voi merge 
doar opt sau zece cvartale și apoi voi urca în primul autobuz 


VP - 174 


care venea. Pe când am ajuns la prima dintre străzile 
numerotate mi-am dat seama că mai am doar cam un kilometru 
jumate până la cimitirul Green-Wood. Am tăiat-o spre Fifth 
Avenue și am mers spre cimitir și am intrat. Am umblat printre 
morminte vreo zece, cincisprezece minute. larba avea o culoare 
aprinsă, așa cum are doar la începutul primăverii, și printre 
lespezile funerare am văzut o mulţime de plante perene 
înflorite, pe lângă alte flori care fuseseră puse în urne. 

Cimitirul acoperă o suprafaţă întinsă și habar nu aveam în ce 
porţiune fusese găsită Leila Alvarez, deși poate că în articolul 
din ziar existau unele indicii. Dacă era așa, le uitasem de mult. 
Și oricum ce importanţă avea? Nu aveam să descopăr nimic prin 
puterea minţii, captând vibraţiile bucății de pământ pe care 
zăcuse corpul ei. Sunt dispus să cred că unii oameni 
funcţionează în felul acesta, că pot folosi rămurele de salcie ca 
să descopere obiecte pierdute și copii rătăciţi, ba chiar că pot să 
vadă aure care scapă ochilor mei (chit că nu eram deloc convins 
că iubita actuală a lui Danny Boy deținea astfel de puteri). Dar 
eu nu puteam. 

Cu toate astea, simpla prezenţă într-un loc poate declanșa un 
gând anume, poate facilita realizarea unei conexiuni mentale 
care în alte împrejurări poate nu ar fi fost posibilă. Cine știe cum 
funcţionează mecanismul? 

Poate că m-am dus acolo în căutarea vreunei legături cu 
tânăra Alvarez. Poate că voiam doar să mă plimb câteva minute 
pe iarba verde și să admir florile. 

Am intrat în cimitir de pe Twenty-fifth Street și l-am părăsit la 
vreo opt sute de metri mai spre sud, pe Thirty-fourth. În acel 
moment străbătusem complet Park Slope și mă aflam pe 
marginea nordică a secţiunii Sunset Park, la doar două cvartale 
de părculețul care dădea numele cartierului. 

M-am apropiat de parc și l-am traversat. Apoi, unul după altul, 
am verificat toate cele șase telefoane publice de la care se 
sunase la reședința Khoury, începând cu cel de pe New Utrecht 
Avenue dinspre Forty-first Street. Cel care mă interesa cel mai 
mult era pe Fifth Avenue între Forty-ninth și Fiftieth. Era 
telefonul pe care îl folosiseră de două ori, cel care, de aceea, se 
afla probabil mai aproape de baza lor de operaţiuni. Spre 
deosebire de celelalte telefoane, acesta nu se afla pe stradă, ci 
imediat după ce intrai într-o spălătorie deschisă nonstop. 


VP-175 


înăuntru erau două femei, ambele grase. Una împăturea 
lenjerie de pat, în vreme ce a doua stătea pe un scaun lăsat pe 
spate până la zidul din blocuri de beton și citea revista People 
pe coperta căreia era poza Sandrei Dee. Niciuna nu era 
interesată de cealaltă - sau de mine. Am introdus o fisă în 
telefon și am sunat-o pe Elaine. Când a răspuns, am spus: 

— În toate spălătoriile sunt telefoane? Adică e ceva normal, 
găsești întotdeauna telefon într-o spălătorie? 

— Ai habar de câţi ani aștept să-mi pui întrebarea asta? 

— Și? 

— Mă măgulești crezând că le știu pe toate, dar simt nevoia 
să îţi spun ceva. N-am mai călcat într-o spălătorie de ani buni. 
De fapt, nici nu știu bine dacă am fost vreodată întruna. Avem 
mașini de spălat la subsol. Așa că nu îţi pot răspunde la 
întrebare, dar îţi pot pune eu una. De ce? 

— Două dintre apelurile către Khoury în noaptea răpirii au fost 
date de la un telefon public dintr-o spălătorie din Sunset Park. 

— Și tu ești acolo în clipa asta. Mă suni exact de la acel 
telefon. 

— Corect. 

— Și? Ce importanţă are dacă la alte spălătorii sunt telefoane 
sau nu? Nu-mi spune, o să mă dumiresc singură. Nu mă pot 
dumiri singură. De ce? 

— M-am gândit că ar trebui să locuiască foarte aproape ca să 
le vină ideea de a folosi telefonul ăsta. Nu îl poţi vedea din 
stradă, așa că, dacă nu locuiești la distanţă de unu sau două 
cvartale de el, nu ţi-ar trece prin cap să vii aici când ai avea 
nevoie să dai un telefon. Decât dacă în toate spălătoriile din 
lume găsești câte un telefon. 

— Păi, nu știu cum e cu spălătoriile. Dar în subsolul nostru nu 
este telefon. Tu ce faci cu rufele tale? 

— Eu? Am o spălătorie după colţ. 

— Este telefon acolo? 

— Nu știu. Mi le las dimineaţa și le ridic seara, dacă-mi aduc 
aminte. Ei fac totul. Le dau murdare și le primesc înapoi curate. 

— Pariez că nu le separă pe culori. 

— Hă? 

— Lasă. 


VP - 176 


Am ieșit din spălătorie și am băut o cafe con leche la localul 
cubanez de la colţ. Japiţele vorbiseră la telefonul ăla. Eram 
foarte aproape de ei. 

Sigur locuiau în zonă. Și nu pe o rază mare, ci aproape sigur la 
distanţă de o stradă sau două de spălătorie. Nu-mi era greu să 
încep să cred că le pot simţi prezenţa la câteva sute de metri de 
locul unde ședeam. Dar asta era aiurea de tot. N-aveam nevoie 
să captez vibrații, trebuia doar să descopăr ce se întâmplase. 

Au ales-o când ieșise din casă, a urmărit-o la D'Agostino's, s- 
au retras când ajutorul de magazin a condus-o la mașină, au 
urmărit-o din nou până pe Atlantic Avenue. Au săltat-o când a 
ieșit din Ayoub's și au plecat cu ea în mașină. Și unde s-au dus? 

In oricare dintre zecile de locuri posibile. Pe vreo stradă 
secundară din Red Hook. Pe o alee din spatele vreunui depozit. 
Într-un garaj. 

Exista un gol de mai multe ore între momentul răpirii și primul 
apel telefonic și mă gândeam că petrecuseră o bună bucată din 
acel timp făcându-i ceea ce îi făcuseră lui Pam Cassidy. După ce 
murise, probabil se duseseră acasă, parcaseră în locul lor de 
parcare, dacă nu erau deja acolo. Duba, pe care era un înscris 
care spunea că aparţine unui magazin de televizoare din 
Queens, urma să primească un tratament cosmetic. Puteau să 
dea cu vopsea peste litere - sau chiar să le spele, dacă le 
aplicaseră din start cu vopsea lavabilă. Dacă aveau tot ce le 
trebuia în garaj, puteau chiar să schimbe complet culoarea 
mașinii. 

Și apoi? Un curs intensiv de tranșat carnea pentru începători? 
Ar fi putut să facă asta atunci, ar fi putut să aștepte până după. 
Nu avea importanţă. 

Apoi, la 3:38, primul apel. La 4:01, al doilea apel - primul apel 
al lui Ray - de la spălătorie. Alte apeluri, până când la 8:01 al 
șaselea apel i-a trimis pe fraţii Khoury să livreze banii. După cea 
dat telefonul, Ray sau celălalt bărbat trebuie să fi intrat pe 
poziţie să supravegheze telefonul public de pe Flatbush colț cu 
Farragut, ca să-i formeze numărul la apropierea lui Kenan. 

Dar mai era necesar lucrul ăsta? li spuseseră lui Kenan să fie 
acolo la opt treizeci. Ar fi putut să sune la intervale de un minut, 
cu câteva minute înainte de ora stabilită; atunci când Khoury ar 
fi ajuns și ar fi răspuns, ar fi avut impresia că sunaseră doar 
când el și fratele lui apăruseră. 


VP - 177 


Neconcludent. Oricum ar fi făcut-o, dăduseră acel telefon și 
Kenan răspunsese și merseseră mai departe pe Veterans 
Avenue, unde unul sau doi sau trei dintre răpitori erau probabil 
deja pe poziţie. Alt apel, acesta coordonat probabil cu sosirea 
fraţilor Khoury, deoarece răpitorii și-ar fi dorit acum să fie de 
faţă pentru a-i putea vedea cum lasă banii în urmă. 

După aceasta, după ce fraţii au dispărut din peisaj, după ce a 
fost clar că nu rămăsese nimeni să supravegheze mașina, Ray și 
prietenul sau prietenii lui au luat banii și duși au fost. 

Ba nu. 

Măcar unul dintre ei a mai rămas în zonă și i-a văzut pe fraţii 
Khoury căutând în mașină și negăsind-o pe Francine. Apoi un 
apel la telefonul public să le spună să se ducă acasă, că ea va fi 
acolo înainte să ajungă ei. Și apoi, în timp ce fraţii se întorceau 
cuminţi pe Colonial Road, răpitorii au revenit la bază. Au parcat 
mașina și... 

Nu. Nu, duba rămăsese tot timpul în garaj. Încă nu o 
camuflaseră complet, iar cadavrul lui Francine Khoury era 
probabil tot în spate. Folosiseră alt vehicul pentru a ajunge pe 
Veterans Avenue. 

Fordul Tempo, furat cu această ocazie? Posibil. Sau o a treia 
mașină, Tempoul fiind deja furat și pus la păstrare, pentru a fi 
folosit numai cu un singur scop, livrarea rămășițelor. 

Atâtea posibilităţi... 

Totuși, într-un fel sau altul, atunci au reușit să plaseze 
Tempoul cu corpul măcelărit al lui Francine. Au tranșat cadavrul, 
au ambalat bucăţile în plastic, au legat fiecare pachet cu bandă. 
Au spart încuietoarea portbagajului, au burdușit spaţiul acela ca 
o combină frigorifică pentru carne, s-au dus cu două mașini pe 
Colonial Road și au dat colţul la un loc de parcare. Au parcat 
Tempoul și cel care îl condusese a urcat în mașina amicului său 
și împreună s-au dus acasă. 

La cei 400.000 de dolari, cu satisfacția de a fi reușit o crimă 
fără cusur. 

Mai rămânea un singur lucru de făcut. Un telefon pentru a-l 
trimite pe Khoury la Fordul parcat după colţ. Ai isprăvit ce aveai 
de făcut, ești îmbătat de glorie, dar simţi nevoia să-i scoţi ochii 
cu asta. Ce tentant trebuie să fi fost să folosească propriul 
telefon, cel aflat la-ndemână pe masă. Khoury nu anunţase 
poliția, nu ceruse niciun fel de întărire, se despărţise fără 


VP - 178 


probleme de bani, așa că de unde ar fi putut să știe de la ce 
telefon era dat acest ultim apel? 

Ce mama mă-sii... 

Dar nu, stai o clipă, ai făcut totul corect până acum, te-ai 
comportat cu un profesionalism exemplar, de ce s-o zbârcești 
acum? Ce rost are? 

Pe de altă parte, nu e nevoie să exagerezi. Până acum ai 
folosit mereu alt telefon pentru fiecare apel în parte și te-ai 
asigurat că fiecare aparat se afla la minimum șase străzi 
distanţă de toate celelalte. Asta ca acoperire suplimentară, în 
caz că erai ascultat, în caz că vreunul dintre acele telefoane era 
ținut sub supraveghere. 

Dar n-au făcut asta. E clar acum, n-au făcut nimic de genul 
ăsta, deci n-are niciun rost să fii mai precaut decât o cer 
împrejurările. Folosește un telefon public, da, asta poţi face, dar 
folosește-l pe cel mai convenabil, cel pe care l-ai ales prima 
dată, că doar de aceea ai dat primul apel de la el. 

Și dacă tot ești acolo, spalăcţi rufele. Ai făcut munci 
sângeroase, ţi s-au murdărit hainele, așa că de ce să n-arunci o 
tură în mașină? 

Ba nu, asta iese din discuţie. Mai ales când te așteaptă patru 
sute de miare pe masa din bucătărie. N-ai mai spăla hainele 
alea. Le-ai arunca la gunoi și ţi-ai cumpăra altele. 

e 

Am luat la pas toate străzile pe o distanță de două cvartale în 
jurul spălătoriei, în limitele dreptunghiului format de bulevardele 
Fourth și Sixth și de străzile Forty-eighth și Fifty-second. Nu știu 
dacă mă uitam după ceva în mod special, deși probabil că mi-ar 
fi sărit mai tare în ochi o dubă albastră pe care să scrie ceva. 
Ce-mi doream cel mai mult era să mă îmbib de atmosfera 
cartierului și să văd dacă nu-mi atrage atenţia ceva. 

Cartierul avea o mare diversitate socială și etnică, ici-colo 
întâlneai case care se prăbușeau din neglijenţă și altele care 
erau renovate și transformate în locuinţe unifamiliale de noii lor 
proprietari cu dare de mână. Erau sectoare de case înșiruite cu 
calcani comuni, unele încă placate aiuristic cu aluminiu și carton 
asfaltat, altele cu acest înveliș dat jos și cu zidăria finisată. Erau 
și sectoare de case de lemn individuale, cu mici peluze în față. 
Unele peluze erau folosite ca parcare, în vreme ce unele case 
aveau deja parcări și garaje. Străzile erau în mare măsură 


VP - 179 


animate, multe mame cu copii mici, o mulţime de copilași 
debordând de energie, mulți bărbaţi lucrând la mașinile lor sau 
stând pe prispă și bând din cutii ascunse în pungi de hârtie 
maro. 

La finalul acestei plimbări, nu-mi dădeam seama dacă 
rezolvasem ceva. Dar eram cât de cât sigur că trecusem prin 
fața casei în care se întâmplase totul. 

e 

Puțin mai târziu, stăteam în faţa unei alte case unde avusese 
loc o crimă. 

După ce am fost la telefonul public de la colţul Sixtieth cu 
Fifth, cel mai la sud dintre toate, m-am dus pe Fourth Avenue și, 
trecând pe dinaintea lui D'Agostino's, am intrat în Bay Ridge. 
Când am ajuns pe Senator Street mi-am dat brusc seama că mă 
aflam la doar câteva cvartale de locul unde Tommy Tillary își 
ucisese nevasta. Mă întrebam dacă aș mai putea-o găsi după 
atâţia ani și la început mi-a fost greu, am căutat-o în cvartalul 
greșit. Dar, odată ce mi-am recunoscut greșeala, am zărit-o din 
prima. 

Era ceva mai mică decât îmi aminteam, cum se întâmplă cu 
sălile de clasă din vechea școală gimnazială, dar în afară de asta 
era exact așa cum tineam minte. M-am oprit în faţa ei și am 
ridicat ochii spre geamul mansardei de la etajul al doilea. Acolo 
își închisese Tillary soția, apoi o adusese la parter și o omorâse, 
făcând ca scena să semene cu fapta sângeroasă a unor 
spărgători de locuinţe. 

Margaret, așa o chema. Îmi amintisem numele. Margaret, dar 
Tommy îi zicea Peg. E 

O omorâse pentru bani. Asta mi s-a părut întotdeauna un 
motiv neîntemeiat pentru o crimă, dar poate că eu pun prea 
puţin preţ pe bani și prea mult pe viaţă. Recunosc, totuși, că e 
un motiv mult mai bun decât să omori de plăcere. 

Îl cunoscusem pe Drew Kaplan cu ocazia acelui caz. Era 
avocatul lui Tommy Tillary, acuzat de crimă cu premeditare. 
Ulterior, după ce l-au pus în libertate și l-au prins din nou când 
și-a omorât și iubita, Kaplan l-a sfătuit să-și caute alt avocat. 

Casa era bine îngrijită. Mă întrebam cine era proprietarul 
actual și dacă știa trecutul ei. Dacă, de-a lungul anilor, avusese 
mai mulţi proprietari, era posibil ca aceluia de acum să nu-i fi 


VP - 180 


ajuns povestea la urechi. Însă acesta era un cartier destul de 
liniștit. Oamenii aveau tendinţa să-și vadă de ale lor. 

Am rămas acolo câteva minute, cu gândul la zilele de atunci, 
când beam de stingeam. M-am gândit la oamenii pe care i-am 
cunoscut, la viaţa pe care am avut-o. 

Mult de atunci. Sau prea puţin, în funcție de cum socotești. 


VP - 181 


Capitolul 16 


— Nu mă aşteptam să procedezi așa, a zis Kenan. Să mergi 
până la un punct, apoi să te speli pe mâini și să le faci loc 
gaborilor. 

Am început să-i explic din nou că decizia fusese foarte 
evidentă pentru mine, că nu vedeam cum aș fi putut avea vreo 
mare putere de decizie. Lucrurile ajunseseră la un nivel de la 
care poliţia putea desfășura ancheta pe piste mult mai 
generoase decât puteam eu, plus că reușisem să le ofer 
majoritatea informaţiilor pe care le aflasem fără a-i aduce în 
discuție pe clientul meu și pe soția lui moartă. 

— Nu, asta am priceput, a zis. Inţeleg de ce ai făcut asta. De 
ce să nu le dai și lor ceva de lucru? Doar pentru asta sunt plătiţi, 
nu? Numai că nu mă așteptam, asta e tot. Mi-am imaginat că 
dăm de ei, apoi încheiem totul cu o urmărire de mașini și un 
schimb de focuri sau altă nebunie de felul ăsta. Nu știu, poate 
stau prea mult în fața televizorului. 

Arăta ca și când ar fi stat prea mult prin avioane, prea mult 
înăuntru, prea mult bând prea multă cafea în camere din spate 
și în bucătării. Era neras și avea părul ciufulit și prea lung. 
Slăbise și era mai vlăguit decât ultima dată când îl văzusem, și 
avea chipul frumușel supt, cu cearcăne sub ochi. Purta pantaloni 
de bumbac deschiși la culoare și o cămașă de mătase de 
culoarea bronzului și șlapi fără ciorapi, genul de ţinută care, în 
general, în cazul lui, exprima o eleganţă subtilă. Dar astăzi arăta 
șifonat și deloc în apele sale. 

— Să zicem că-i găbjesc gaborii, a zis. Apoi ce se întâmplă? 

— Depinde ce caz vor reuși să construiască. La modul ideal, 
se vor găsi o mulţime de probe fizice solide care să-i lege de 
una sau de mai multe dintre crime. Dacă ele lipsesc, ai putea 
vedea cum unul dintre criminali depune mărturie împotriva 
celorlalți în schimbul posibilităţii de a primi o condamnare mai 
blândă. 

— Îi dă în gât, cu alte cuvinte. 

— Exact. 


VP - 182 


— De ce i se dă o astfel de ocazie unuia dintre ei? Fata e 
martor, nu? 

— Numai la crima căreia i-a fost victimă, iar asta e o acuzaţie 
mai blândă decât aceea de omor. Violul și sodomia forțată sunt 
crime de clasă B, care aduc o condamnare nedeterminată de la 
șase la douăzeci și cinci de ani. Dacă se trece la ucidere din 
culpă, îi paşte condamnarea pe viață. 

— Cum rămâne cu sânul tăiat? 

— Asta înseamnă doar ultraj de gradul doi și se pedepsește 
mai blând decât violul și sodomia. Cred că sentinţa maximă 
pentru asta e de cincisprezece ani. 

— Mi se pare deplasat, a zis. Aș spune că ce i-au făcut ei e 
mai grav decât omorul. Când o persoană omoară altă persoană, 
ei bine, poate nu s-a abținut, poate avea un motiv. Dar să 
rănești o persoană în felul ăla doar de plăcere... Ce fel de 
oameni fac asta? 

— Aia bolnavi la cap sau ăia cu dracu-n ei, alege tu. 

— Ştii ce mă scoate din minţi? Gândul la ce i-au făcut lui 
Francey. 

Era în picioare, se plimba de colo-colo și acum a traversat 
camera și a rămas cu ochii pe geam afară. Cu spatele la mine, a 
spus: p 

— Incerc să nu mă gândesc la asta. Incerc să-mi spun că au 
omorât-o la început, s-a împotrivit și ei au lovit-o ca să o facă să 
tacă, au lovit-o prea tare și ea a murit. Așa, pur și simplu, buf, 
moartă. 

S-a întors pe călcâie, avea umerii căzuți. 

— Băga-mi-aş ce importanţă mai are? Nu contează ce i-au 
făcut, acum s-a terminat. Francey nu mai suferă. Nu mai există, 
e doar cenușă. Și tot ce nu-i cenușă e cu Dumnezeu, dacă așa 
merg lucrurile. Sau e împăcat, sau a renăscut ca pasăre sau 
floare sau naiba știe ce. Sau pur și simplu a dispărut. Nu știu 
cum merge, ce se întâmplă cu noi după moarte. Nimeni nu știe. 

— Așa-i. 

— Auzi tot soiul de rahaturi, experienţe în preajma morţii, că 
treci printr-un tunel și la capătul lui te așteaptă lisus sau unchiul 
preferat, și că vezi în faţa ochilor derulându-se toată viața ta. 
Poate că așa o fi. Nu știu. Poate că e așa doar cu experienţele în 
preajma morții. Poate că moartea adevărată e altfel. Cine știe? 

— Eu nu. 


VP - 183 


— Nu, și cui mă-sa îi pasă? O să vedem când o să ni se 
întâmple nouă. Care e pedeapsa maximă pentru viol? Douăzeci 
și cinci de ani, spuneai? 

— După lege, da. 

— Și sodomie, spuneai. Ce înseamnă asta din punct de vedere 
legal, sexul anal? 

— Anal sau oral. 

S-a încruntat. 

— Tre’ să mă opresc aici. Orice discutăm mut imediat în cazul 
lui Francine și nu mai pot, mă scot singur din minţi. Poţi lua 
două și cinci de ani pentru că fuţi o femeie în cur și maxim 
cinșpe pen’ că-i tai țâțele jos. Ceva nu-i normal aici. 

— Schimbarea legii s-ar face greu. 

— Nu, caut numai un mod de a pune vina în cârca sistemului, 
atâta tot. Două și cinci de ani nu-s de-ajuns, oricum. Nici pe 
viață nu-i de ajuns. Sunt animale, ar trebui stârpite dracului. 

— Legea nu permite asta. 

— Nu, a zis. E-n regulă așa. Tot ce tre' să facă legea e să-i 
găsească. După aia se poate întâmpla orice. Dacă ajung la 
închisoare, ei bine, nu-i așa greu să te răzbuni pe cineva acolo. 
Sunt mulţi tipi la răcoare dispuși să facă un ban cinstit. Sau să 
zicem că iese cum vor ei la tribunal sau obţin eliberarea pe 
cauțiune tot așteptând procesul, ajung în libertate unde-s ușor 
de prins. 

A clătinat din cap. 

— Ascultă cum vorbesc! De parcă aș fi Nașul care stă tolănit 
în fotoliu și spune cine să fie ras. Cine știe ce-o să se întâmple? 
Poate că până atunci o să-mi mai pierd din năduf, poate că două 
și cinci de ani în temniţă o să mi se pară suficient. Cine știe? 

— Am putea avea noroc și să-i găsim înaintea poliţiei, am 
spus. 

— Cum? Plimbându-te prin Sunset Park neștiind după cine să 
te uiţi? 

— Și folosind o parte din ceea ce descoperă poliţia. Cu 
siguranţă or să trimită tot ce au la FBI, la biroul unde se fac 
portretele robot ale ucigașilor în serie. Poate că martora noastră 
își va împrospătat puţin memoria și eu voi avea o imagine cu 
care să lucrez, sau măcar o descriere fizică ceva mai clară. 

— Deci vrei să mergi mai departe. 

— Categoric. 


VP - 184 


S-a gândit la asta, a dat din cap. 

— Mai spune-mi o dată cât îţi datorez. 

— l-am dat fetei o mie. Avocatul nu-i ia nimic. Computeriștii 
care au spart înregistrările companiei de telefoane au luat o mie 
cinci sute, iar camera din care am operat a costat o sută șaizeci, 
plus cincizeci garanţie pentru telefon, pe care nu i-am mai 
recuperat. Să zicem două mii șapte sute, rotunjit. 

— Aha. 

— Am mai avut niște cheltuieli, dar mi s-a părut normal să le 
fac din banii mei. E vorba de cheltuieli neobișnuite și n-am vrut 
să întârzii cerându-ţi aprobarea. Dacă ţi se pare ceva ieșit din 
comun, sunt pregătit să explic. 

— Ce vrei să explici? 

— Am impresia că te supără ceva. 

A oftat din rărunchi. 

— Serios? Alaltăieri, când am vorbit prima dată, mi se pare că 
ziceai că i-ai cerut de la frate-miu. 

— Exact. Nu avea, așa că i-am adunat pe cont propriu. De ce? 

— Nu avea sau a zis să aștepți să primeşti aprobarea mea? 

— Nu avea. De fapt, a spus limpede că în mod sigur vei 
deconta cheltuielile, dar că el nu are absolut nimic în buzunare. 

— Ești sigur? 

— Sută la sută. De ce? Care e problema? 

— Nu ţi-a spus că îţi dă o parte din mălai? Nimic de felul ăsta? 

— Nu. Că tot a venit vorba... 

— Da? Că tot a venit vorba ce? 

— A spus că sigur aveai bani în casă, dar că el nu are acces la 
ei. A zis ceva ironic cum că nu i-ai spune unui narcoman 
combinaţia de la seif, nici dacă ar fi vorba de frate-tău. 

— Asta a spus, ă? 

— Nu știu dacă se referea exact la tine, am zis. Ideea era că 
niciun om sănătos la cap n-ar încredința o astfel de informaţie 
unui dependent de droguri, pentru că nu-i o persoană de 
încredere. 

— Deci vorbea la modul general. 

— Mie așa mi s-a părut. 

— Putea să fie personal, a spus. Și se poate să fi avut 
dreptate. N-aș avea încredere să-i las pe mână atâta bănet. Mi- 
aș încredința viaţa fratelui meu mai mare, dar sute de mii de 
dolari în bani lichizi? Nu, asta n-aș face. 


VP-185 


Nu am spus nimic. 

— Am vorbit alaltăieri cu Petey, a zis. Trebuia să vină aici. N-a 
mai apărut. 

— Oh. 

— Încă ceva. Când am plecat, m-a dus el la aeroport. l-am dat 
cinci mii de dolari. În caz că apar urgenţe. Așa că atunci când i- 
ai cerut tu două mii șapte sute... 

— Mai puţin de atât. Am vorbit cu el sâmbătă după-amiază și 
asta era înainte să am nevoie de mia pentru tânăra Cassidy. Nu 
mai știu ce sumă i-am spus. O mie cinci sute sau două mii, cel 
mai probabil. 

A clătinat din cap. : 

— Tu înţelegi ceva din asta? Pentru că eu nu. Il suni sâmbătă 
și îți spune că nu mă întorc până luni, dar pune banii de la tine 
și-o să-i primești înapoi de la mine. Asta a spus? 

— Da. 

— De ce ar face asta? Îmi pot imagina că n-ar vrea să dea din 
bani dacă ar crede că eu m-aș opune. Și în loc să te refuze și să 
facă pe durul, ar spune că pur și simplu nu are. Dar el aprobă 
de-a dreptul cheltuiala și-n același timp ţine de bani. Spun bine? 

— Da. 

— Ai lăsat tu impresia că înoţi în bani? 

— Nu. 

— Pentru că mi-l pot imagina spunându-și că, dacă ai tu, să 
pui de la tine. Dar altfel... Matt, nu-mi place s-o spun, dar ceva 
nu-mi miroase bine aici. 

— Nici mie. 

— Cred că se droghează. 

— Așa pare. 

— Păstrează distanţa, spune că o să vină și nu apare, îl sun și 
nu dau de el. ie cum ţi se pare asta? 

— Nu l-am văzut la ședințe de o săptămână jumate. Sigur, nu 
mergem întotdeauna în aceleași locuri, dar... 

— Dar te aștepți să dai din când în când peste el. 

— Da. 

— l-am lăsat cinci miare în caz că apare ceva, iar în clipa când 
ceva chiar apare, el zice că n-are bani. Pe ce i-o fi spart? Sau, 
dacă minte, pentru ce îi păstrează? Două întrebări și un singur 
răspuns, mie așa mi se pare. Droguri. Ce altceva? 

— Poate există altă explicație. 


VP - 186 


— Sunt dispus să o aud. 

A luat un telefon, a format un număr și, cât timp a sunat, a 
stat acolo cu o expresie forțat impasibilă pe chip. Cred că a 
sunat de zece ori înainte ca el să închidă. 

— Niciun răspuns, dar asta nu înseamnă nimic. Când se 
împrietenea cu câte o sticlă, nu-mi răspundea la telefon cu 
zilele. L-am întrebat o dată de ce nu lua măcar receptorul din 
furcă. Pentru că atunci aș ști că este acolo, a zis. Fratele meu e- 
un ticălos prefăcut. 

— Boala e de vină. 

— Năravul, adică. 

— Noi îi spunem în general boală. Deși cred că tot aia e. 

— A renunţat la junk, să știi. Îl prinsese rău și a renunţat, dar 
atunci s-a apucat de alcool. 

— Mi-a povestit. 

— Cât nu s-a atins de el? Mai mult de un an. 

— Un an jumate. 

— Crezi că, dacă reușești atât, reușești la infinit. 

— Aproape nimeni nu reușește mai mult de o zi. 

— Da, a zis el pripit. Câte o zi o dată. Știu asta, am auzit toate 
sloganurile. La începutul perioadei de renunțare, Petey venea 
aici tot timpul. Eu și Francey stăteam cu el și îi dădeam cafea și 
îl ascultam cum nu-i mai tace gura. Ne împuia capul cu tot ce 
auzea la ședințe, dar pe noi nu ne deranja pentru că începea să- 
și reclădească viaţa. Apoi, într-o zi, mi-a spus că nu mai poate 
veni așa des pe la mine, pentru că întâlnirile noastre îi pot 
sabota efortul de a nu bea. Acum e cine știe pe unde cu o pungă 
de droguri și o sticlă de whisky și efortul lui s-a dus dracu'! 

— N-ai de unde să știi asta, Kenan. 

S-a întors spre mine. 

— Ce altceva poate să fie, pentru Dumnezeu? Ce face cu cinci 
miare, cumpără bilete la loterie? Nu trebuia să-i dau atâţia bani. 
Tentaţia e prea mare. Orice o să se întâmple cu el, numai vina 
mea o să fie. 

— Ba nu, am spus. Dacă i-ai fi dat o cutie de trabucuri plină cu 
heroină și ai fi spus „Ai grijă de asta până mă întorc”, atunci ar fi 
vina ta. Asta-i o tentaţie mai mare decât ar trebui să îndure 
cineva. Dar el e pe uscat de un an și jumătate și știe cum să fie 
responsabil ca să nu calce strâmb. Dacă banii i-au dat emoții, îi 
putea depune la bancă sau să roage pe cineva din program să-i 


VP - 187 


păstreze în locul lui. Poate că a călcat pe bec sau poate că nu, 
nu știm încă, dar orice ar fi făcut, nu tu l-ai împins să facă. 

— Eu am uns rotiţele. 

— Rotiţelor nu le lipsește niciodată unsoarea. Nu știu cât face 
o pungă de drog în ultima vreme, dar o tărie tot poţi lua cu doi 
dolari - și de mai mult nici nu-i nevoie. 

— Da, dar una nu te ţine foarte mult. Pe de altă parte, cinci 
mii de dolari ar trebui să-i ajungă pentru o beţie strașnică și 
îndelungată. Cât poţi cheltui pe alcool, douăzeci de dolari pe zi 
dacă bei acasă? De două, trei ori mai mult dacă bei la bar? 
Heroina e o variantă mai scumpă, dar chiar și așa e greu să-ți 
bagi mai mult de două sute de dolari pe zi în venă, plus că i-ar 
lua un timp să-și reintre în mână. Chiar dacă se face muci, tot i- 
ar trebui o lună ca să spargă cinci miare. 

— Nu se injecta. 

— Ţi-a spus el, â? 

— Nu-i așa? 

A clătinat din cap. 

— Asta le spunea tuturor și a fost într-adevăr o perioadă când 
a tras doar pe nas, dar o vreme s-a și injectat. Minciuna a făcut 
ca obiceiul să pară mai puţin grav. Plus că se temea că, dacă 
femeile aflau că obișnuia să se injecteze, nu vor mai vrea să se 
culce cu el. Nu că le-ar fi dat pe spate ca pe niște piese de 
domino în ultimul timp, dar nimeni nu vrea să își îngreuneze 
situaţia. Se gândea că vor crede că nu folosește ace sterile și că 
este seropozitiv. 

— Dar folosea ace sterile? 

— Așa spune. Și și-a făcut testul și n-are virusul. 

— Care e problema? 

— Păi, mă gândeam și eu. Poate că chiar nu folosea ace 
sterile, poate nici nu și-a făcut testul HIV. Ar putea să mintă și 
despre asta. 

— Dar tu? 

— Ce-i cu mine? 

— Tu te injectezi? Sau doar tragi pe nas? 

— Eu nu folosesc droguri. 

— Peter mi-a spus că tragi pe nas o punguţă de drog o dată 
pe lună. 

— Când a spus? La telefon, sâmbătă? 


VP - 188 


— Cu o săptămână înainte. Am mers la o ședință, apoi am 
luat masa și am stat la povești. 

— Și ţi-a spus el asta, ă? 

— A spus că era aici, la tine acasă, cu câteva zile înainte și că 
erai drogat. A spus că te-a întrebat despre asta și că tu ai negat. 

Și-a lăsat ochii în pământ un moment și a coborât și vocea 
când a vorbit: 

— Da, e adevărat, a zis. M-a întrebat, într-adevăr, și eu am 
negat. Am crezut că a mușcat momeala. 

— N-a mușcat-o. 

— Nu, așa se pare. Nu mi-a făcut plăcere să-l mint. Mi-a făcut 
plăcere, în schimb, să iau drogul. N-aș face-o în faţa lui și n-aș fi 
făcut-o nici atunci dacă știam că vine în vizită, dar nu face rău 
nimănui, cel puţin nu mie, dacă trag o punguţă de praf din an în 
Paști. 

— Dacă spui tu. 

— A zis o dată pe lună? Sincer să fiu, mă îndoiesc că e așa 
des. Eu aș spune că folosesc de șapte, opt, zece ori pe an. 
Niciodată n-am făcut-o mai des. Nu trebuia să-l mint. Trebuia să- 
i spun: „Da, m-am simţit de rahat, așa că m-am relaxat, și ce 
dacă?” Pentru că pot să o fac de câteva ori pe an fără să devină 
mai mult de atât, pe când dacă el îi prinde din nou gustul, 
obiceiul revine și iar se trezește că i se fură pantofii în timp ce 
moţăie în metrou. Asta chiar i s-a întâmplat, s-a trezit în vagon 
doar în șosete. 

— Asta li s-a întâmplat multor oameni. 

— Inclusiv ţie? 

— Nu, dar putea să mi se întâmple. 

— Tu ești alcoolic, așa-i? Am golit un pahar înainte să ajungi 
tu. Dacă mă întrebi, îţi spun sincer, nu te mint. De ce l-oi fi 
minţit pe frate-miu? 

— E fratele tău. 

— Da, asta e-o parte a explicaţiei. La dracu’, asta e. Îmi fac 
griji pentru el. 

— Nu ai ce să faci în momentul ăsta. 

— N-am, ce aș putea să fac, să umblu cu mașina pe strazi, 
căutându-l? O să mergem împreună. Tu te uiţi pe o parte a 
străzii după jegurile care mi-au omorât soţia și eu mă uit pe 
cealaltă parte după frate-miu. Ce zici de planul ăsta? 

S-a strâmbat. 


VP - 189 


— Până atunci, îţi datorez niște bani. Cât spuneai, două mii 
șapte sute? 

Avea un sul de hârtii de o sută în buzunar. A scos din el 
douăzeci și șapte, rămânând mai cu nimic. Mi-a întins banii și eu 
am căutat un loc unde să-i pun. 

— Și acum? a zis. 

— Nu renunţ, am spus. O parte din ce-o să încerc va depinde 
de unde duce investigația poliţiei, dar... 

— Nu, a intervenit el, nu la asta mă refeream. Ce faci acum? 
Ai vreo întâlnire la cină, ai vreo treabă în oraș, ce? 

— Oh. 

A trebuit să mă gândesc. 

— Probabil o să merg înapoi la hotelul meu. Sunt în picioare 
de dimineaţă, vreau să fac un duș și să-mi schimb hainele. 

— Ai de gând să mergi pe jos? Sau iei metroul? 

— Păi, n-o să merg pe jos. 

— Să zicem că te duc eu cu mașina. 

— Nu e nevoie să faci asta. 

A ridicat din umeri. 

— Am o treabă de făcut, a zis. 

e 

În mașină m-a întrebat unde este celebra spălătorie și a spus 
că vrea să arunce o privire. Am mers acolo și el a parcat Buick- 
ul vizavi și a oprit motorul. 

— Deci suntem într-o misiune de supraveghere, a spus. Aşa i 
se spune, nu? Sau asta e doar la TV? 

— O misiune de supraveghere durează de regulă ore în șir, 
am zis. Așa că sper să nu fie genul ăla de misiune. 

— Nu, voiam doar să stau aici un minut. Mă întreb de câte ori 
am trecut pe lângă locul ăsta. Nici măcar o dată nu mi-a dat prin 
cap să mă opresc și să sun pe cineva. Matt, ești sigur că indivizii 
ăștia sunt aceiași care le-au omorât pe cele două femei și care 
au tăiat-o pe fata aia? 

— Da. 

— Pentru că în cazul meu au făcut-o pentru bani, iar în 
celelalte cazuri a fost strict, ăă, cum să spun? De plăcere? Cu 
scop recreaţional? 

— Știu. Dar asemănările sunt prea individualizate și prea 
ieșite din comun. În mod sigur sunt aceiași oameni. 

— De ce eu? 


VP - 190 


— Cum adică? 

— Adică de ce eu? 

— Pentru că un dealer de droguri este ţinta ideală, are o 
mulțime de bani și un motiv să nu apeleze la poliţie. Am discutat 
asta deja. Plus că unul dintre ucigași are o slăbiciune pentru 
droguri. O tot întreba pe Pam dacă știe vreun dealer, dacă se 
droghează. In mod clar era obsedat de subiect. 

— Asta explică de ce un dealer de droguri. Dar nu explică de 
ce eu. 

S-a aplecat înainte, și-a sprijinit braţele de volan. 

— Cine să știe că-s dealer? N-am fost arestat, nu mi-a apărut 
numele în ziare. Nu am telefonul ascultat și n-am microfoane 
prin casă. Sunt sigur că vecinii mei n-au habar cum îmi câștig 
banii. Brigada Antidrog m-a anchetat acum un an jumate și au 
renunţat la acțiune pentru că nu ajungeau nicăieri. NYPD nici nu 
cred că știu de existenţa mea. Dacă ești un descreierat căruia îi 
place să omoare femei și vrea să împuște francul pe seama unui 
dealer de droguri, de unde să știi de existenţa mea? Eu asta 
vreau să aflu. De ce eu? 

— Inţeleg ce spui. 

— La început am crezut că eu sunt ţinta. Știi, că totul a pornit 
de la dorința cuiva de a-mi face rău și de a mă scoate din 
schemă. Dar nu e așa, judecând după ce spui tu. Totul pornește 
de la niște nebuni pe care îi excită violul și omorul. Și care s-au 
hotărât, la un moment dat, să scoată un ban din asta, și mai 
departe s-au hotărât să ia-n cătare un dealer de droguri, și uite 
așa m-au ales pe mine. Deci nu pot să ajung nicăieri mergând 
pe urmele oamenilor pe care îi cunosc din branșă, cineva care 
să creadă că l-am fentat la o tranzacție și găsește că ăsta-i un 
mod bun de a se răzbuna pe mine. Nu spun că nu sunt nebuni și 
printre traficanţi, dar... 

— Nu, știu ce spui. Și ai dreptate. Tu ești ţintă doar 
accidental. Căutau un dealer de droguri și întâmplător știau de 
tine. 

— Dar cum? 

A ezitat. 

— M-am tot gândit la un lucru. 

— la să aud. 

— Păi, nu cred că are vreo logică. Dar înţeleg că fratele meu 
își spune povestea vieţii la ședințele Alcoolicilor Anonimi, nu? 


VP-191 


lese în faţă și le vorbește tuturor despre ce a făcut și ce răua 
ajuns din cauza asta. Și presupun că amintește modul în care 
fratele lui își câștigă pâinea. Am dreptate? 

— Păi, eu știam că Pete are un frate care face trafic de 
droguri, dar nu știam cum te cheamă sau unde locuiești. Nici 
numele de familie al lui Pete nu-i știam. 

— Dacă-l întrebai, îţi spunea. Și cât de greu ar fi să afli restul? 
„Cred că-l cunosc pe fratele tău. Locuiește în Bushwick?” „Nu, în 
Bay Ridge”. „Oh, da? Pe ce stradă?” Nu știu. Poate e cusut cu 
aţă albă. 

— Mie mi se pare credibil, am zis. De acord că găsești oameni 
de toate felurile la ședințele AA și nici n-ai cum să oprești un 
ucigaș în serie să participe. Dumnezeule, e clar că mulţi dintre 
cei mai faimoși erau alcoolici și că erau întotdeauna beți când își 
comiteau crimele. Dar nu știu despre niciunul care să fi scăpat 
de patima băuturii participând la program. 

— Dar este posibil? 

— Presupun că da. Multe sunt posibile. Totuși, dacă prietenii 
noștri locuiesc aici, în Sunset Park, și Peter s-a dus la ședințe în 
Manhattan... 

— Da, ai dreptate. Locuiesc la doi kilometri casa mea și eu îi 
fac să bată drumul hăt până-n Manhattan ca să afle de mine. 
Sigur că atunci când am spus ce-am spus nu știam că-s din 
Brooklyn. 

— Când ai spus ce? 

M-a țintuit cu privirea, încruntându-se de durere. 

— Când i-am spus lui Petey c-ar trebui să nu-și mai dea 
drumul la gură despre afacerea mea la ședințe. Când am spus 
că poate așa au ajuns ei la mine, că așa au ales-o pe Francine. 

S-a întors ca să se uite pe geam la spălătorie. 

— S-a întâmplat când mă ducea la aeroport. M-am inflamat 
repede și mi-a trecut la fel de repede. Mă călca pe bătături cu 
ceva, am uitat cu ce, și eu i-am aruncat asta în faţă. Pentru o 
clipă a arătat ca și când i-aș fi tras un picior în stomac. Apoi a 
spus ceva, știi, ca să arate că nu l-a afectat, că nu mă va lua în 
serios, că știa că doar îmi vărsăm furia pe el. 

A rotit cheia în contact. 

— Imi bag picioru-n spălătoria asta, a zis. Nu văd pe nimeni 
stând la coadă să dea un telefon. Hai să plecăm de aici, da? 

— Sigur. 


VP - 192 


Și, un cvartal sau două mai departe: 

— Și dacă nu și-a putut-o scoate din cap, dacă l-a obsedat? 
Dacă l-a bântuit gândul? Dacă a început să se întrebe dacă nu 
cumva așa este? 

Mi-a aruncat o privire rapidă. 

— Crezi că asta l-a împins înapoi în braţele drogurilor și 
alcoolului? Fiindcă-ţi spun sincer, dac-aș fi Petey, exact asta aș 
face. 


Înapoi în Manhattan, a spus: 

— Vreau să trec pe la el, să-i bat la ușă. Vrei să vii cu mine? 

Încuietoarea era stricată la ușa de intrare în clădire. Kenan a 
deschis-o și a spus: 

— Securitate maximă aici. Și clădirea e super! 

Am intrat și am urcat pe scări două etaje prin mirosul acela 
stătut de șoareci și lenjerie murdară. Kenan s-a apropiat de o 
ușă și a tras cu urechea o clipă, a ciocănit, a strigat numele 
fratelui său. N-a răspuns nimeni. A repetat mișcările cu același 
rezultat, a încercat ușa și a descoperit că era încuiată. 

— Mă tem de ce voi găsi înăuntru, a spus, și-n același timp 
mă tem să plec. 

Am găsit în portmoneul meu un card Visa expirat și am 
descuiat ușa cu el. Kenan m-a privit cu o nouă doză de respect. 

Încăperea era goală - și vraiște. Lenjeria de pat era aruncată 
jumătate pe podea și hainele stăteau grămadă, în dezordine, pe 
un scaun de lemn. Am observat Cartea de căpătâi și două 
pliante AA pe un birou de stejar. Nu vedeam nicio sticluţă sau 
alte obiecte care să amintească de droguri, dar pe noptieră era 
un pahar de apă. Kenan l-a luat și l-a mirosit. 

— Nu știu, a zis. Tu ce crezi? 

Paharul era uscat, dar mi s-a părut că simt iz de alcool. Totuși, 
putea fi și numai autosugestia. N-ar fi fost prima dată când 
simțeam miros de alcool acolo unde el nu exista. 

— Nu-mi place să-mi bag nasul printre lucrurile lui, a spus 
Kenan. N-are multe, dar are dreptul la intimitate. Doar că mi-a 
apărut în fața ochilor imaginea lui făcându-se albastru la față cu 
acul încă înfipt în venă, știi ce zic? 

Afară, în stradă, a spus: 

— Ei bine, are bani. N-o să trebuiască să fure. Decât dacă 
trece la cocaină. Asta e scumpă ca dracu'. Dar lui nu i-a plăcut 


VP - 193 


niciodată cocaina. Lui Petey îi plac chestiile grele, îi place să se 
scufunde cât se poate de adânc. 

— Pot empatiza cu asta. 

— Da. Dacă rămâne fără mălai, poate oricând să vândă 
Camry-ul lui Francey. Nu-i pe numele lui, dar e evaluată la opt 
sau nouă mii, așa c-o să găsească pe cineva să-i dea câteva 
sute fără să aibă și actele. În gândirea economică a drogaţilor, 
asta e întru totul logic. 

l-am spus gluma lui Pete despre diferenţa dintre un beţiv și un 
drogat. Amândoi îţi fură portmoneul, dar drogatul te mai și ajută 
să-l cauţi. 

— Da, a zis, înclinând din cap. Asta spune tot. 


VP - 194 


Capitolul 17 


În cursul următoarei săptămâni, sau cam așa ceva, s-au 
întâmplat mai multe lucruri. 

Am făcut trei drumuri în Sunset Park, două singur, al treilea 
împreună cu TJ. Neștiind ce să fac într-o după-amiază, i-am dat 
bip pe pager și el m-a sunat înapoi aproape pe loc. Ne-am 
întâlnit la staţia de metrou din Times Square și am luat trenul 
spre Brooklyn împreună. Am mâncat de prânz la un restaurant și 
am băut café con leche la localul cubanez, după care ne-am 
plimbat un pic. Am discutat îndelung și, deși eu n-am aflat mare 
lucru despre el, el a aflat câte ceva despre mine, presupunând 
că era atent. 

În timp ce așteptam trenul care avea să ne ducă înapoi în 
city, a spus: 

— Să știi că nu tre' să-mi dai nimic pentru azi. Că oricum n-am 
făcut nimic. 

— Timpul tău sigur valorează ceva. 

— Dacă lucrez, da' azi numa’ m-am plimbat. Moșule, fac asta 
gratis de când mă știu. 

Într-o altă seară, eram pe cale să ies din casă ca să merg lao 
ședință, când un telefon de la Danny Boy m-a trimis aţă la un 
restaurant italian în Corona, unde trei terchea-berchea rupţi în 
fund începuseră de puţin timp să arunce cu bani în stânga și-n 
dreapta. Nu prea cadra - Corona este în nordul Queens, la ani 
lumină de Sunset Park - dar tot m-am dus și am băut o apă San 
Pellegrino la bar, așteptând să apară trei tipi în costume de 
mătase care să înceapă dezmățul. 

Televizorul era deschis și la buletinul de știri de la ora zece 
transmis pe Channel 5 a apărut o imagine cu trei bărbaţi care 
tocmai fuseseră arestaţi pentru că jefuiseră și loviseră cu 
pistolul un comerciant de diamante pe Forty-seventh Street. 
Barmanul a spus: 

— Hei, ia te uită! Javrele alea or fost aici în ultimele trei seri, 
au spart la bani de parcă nici nu le-ar fi păsat de ei. Ceva îmi 
spunea că nu i-au câștigat cu sudoarea frunţii. 


VP-195 


— Au pus mâna pe ei cum se făcea odinioară, a zis bărbatul 
de lângă mine. l-au furat. 

Eram doar la câteva cvartale de Shea Stadium, dar asta 
însemna că tot mă despărțeau sute de kilometri de Mets, care 
pierduseră un meci strâns cu Cubs în după-amiaza aceea, la 
Wrigley. Yankees erau gazde împotriva Indians. M-am dus pe jos 
la metrou și am luat-o spre casă. 

e 

Altă dată am primit un telefon de la Drew Kaplan, care a spus 
că detectivul Kelly și colegii lui de la Brigada Omucideri voiau ca 
Pam să facă un drum la Washington ca să treacă pe la Centrul 
Național pentru Analiza Crimelor Violente al FBI, de la Quantico. 
Am întrebat când va pleca. 

— Nu pleacă, a spus. 

— A refuzat? 

— La sugestia avocatului ei. 

— Nu știu ce să spun, am zis. Federalii au fost întotdeauna 
tari la capitolul relaţii cu publicul, însă am auzit lucruri foarte 
impresionante și despre divizia lor care face profilurile 
ucigașilor. Cred că ar trebui să meargă. 

— Ei, a zis, mare păcat că nu tu ești avocatul ei. Prietene, mi- 
am asumat misiunea de a-i proteja interesele. Și oricum, 
muntele vine la Mahomed. Mâine trimit ei un tip de acolo. 

— Să-mi spui cum merge, am zis. Asta în măsura în care vei 
considera că este în interesul clientei tale. 

A râs. 

— Nu face pe sensibilul, Matt. De ce să-și rupă ea pingelele 
până la DC? Lasă să vină ei la noi. 

După întâlnirea cu profi/lerul m-a sunat din nou ca să-mi spună 
că n-a fost extrem de impresionat. 

— Mi se pare puţin cam indiferent, a spus Drew. De parcă n-ar 
merita să-și piardă timpul cu niște oameni care au omorât doar 
două femei și au mutilat-o pe a treia. Din câte am înţeles, cu cât 
un ucigaș face mai multe victime, cu atât au ei mai multe 
elemente la dosar. 

— Elementar. 

— Da, dar asta nu le consolează cu nimic pe victime. Ar fi de 
dorit ca poliţia să-l prindă pe făptaș cât mai repede, în loc să-l 
lase să le ofere atâtea lucruri interesante pentru baza lor de 
date. Omul îi spunea lui Kelly că au reușit să alcătuiască un 


VP - 196 


profil foarte solid al unui tăntălău de pe Coasta de Vest. Îți 
puteau spune că-n copilărie colecţiona timbre și ce vârstă avea 
când își făcuse primul tatuaj. Dar încă nu-l umflaseră pe ticălos 
și cred că a zis că totalul actual e de patruzeci și două de 
victime, alte patru fiind doar probabile. 

— Atunci înţeleg de ce Ray și prietenul lui par niște plevuști. 

— Nu a căscat ochii nici când a aflat frecvenţa. A zis că 
ucigașii în serie manifestă în general un nivel ridicat de 
activitate. Asta înseamnă că nu așteaptă cu lunile până lovesc 
din nou. A spus că fie nu și-au reglat încă ritmul, fie vin la 
intervale neregulate în New York și activitatea principală și-o 
desfășoară în altă parte. 

— Nu, am spus. Cunosc orașul prea bine ca să fie așa. 

— De ce spui asta? 

— Hă? 

— De unde știi cât de bine cunosc ei orașul? 

Pentru că îi puseseră pe fraţii Khoury să fugă de colo-colo prin 
Brooklyn, dar nu-i puteam spune asta. 

— S-au folosit de două cimitire diferite, din afara orașului, ca 
să arunce cadavrele, am spus, plus Forest Park. De cine ai mai 
auzit tu din afara orașului care să ia o fată de pe Lexington 
Avenue și să ajungă într-un cimitir din Queens? 

— Asta ar putea face oricine, a spus, dacă ar lua fata greșită. 
Stai să mă gândesc ce a mai zis. A zis că au probabil treizeci și 
ceva de ani, că au fost abuzaţi în copilărie. A venit cu o mulţime 
de chestii generale. Dar a zis un lucru care mi-a dat fiori. 

— Ce anume? 

— Păi, omul ăsta face parte din divizie de douăzeci de ani, 
cam de când a și fost ea înființată. O să iasă la pensie nu peste 
mult și a zis că abia așteaptă. 

— Pentru că s-a săturat? 

— Nu doar asta. A zis că ritmul în care se petrec incidentele 
astea a crescut într-un fel ameninţător. Dar la cum arată 
lucrurile acum, ei cred că acest gen de cazuri va exploda pur și 
simplu până la sfârșitul secolului. Omor sportiv, așa i-a spus. 
Zice că preconizează să devină activitatea predilectă de 
agrement a anilor '90. 

e 

Nu se făcea asta când m-am înscris eu, dar în ultimul timp la 

ședințele AA nou-veniții care s-au lăsat de alcool de mai puțin 


VP - 197 


de nouăzeci de zile sunt invitaţi să se prezinte și să spună în a 
câta zi se găsesc. La majoritatea ședințelor, aceste anunţuri 
sunt întâmpinate cu ropot de aplauze. Nu și la St. Paul se însă, 
din cauza unui fost membru care venise două luni seară de 
seară și spunea înaintea fiecărei ședințe: „Numele meu este 
Kevin și sunt alcoolic și m-am lăsat de o zi. Am băut aseară, dar 
azi sunt treaz!” Oamenii s-au săturat să aplaude această 
afirmaţie și la următoarea ședință organizatorică am votat, după 
îndelungi discuţii, să renunțăm complet la aplauze. „Numele 
meu este Al”, spunea câte unul, „și m-am lăsat de unșpe zile”. 
„Salut, Al”, spuneam noi. 

Era o zi de miercuri când am făcut pe jos drumul de la 
Brooklyn Heights până la Bay Ridge și mi-am recuperat banii 
cheltuiţi de la Kenan Khoury, și marţea viitoare, la ședința de 
opt treizeci, am auzit o voce familiară spunând din fundul sălii: 

— Numele meu este Peter și sunt alcoolic și dependent de 
droguri și m-am lăsat de două zile. 

— Salut, Peter, au spus toți. 

Mă gândisem că îl voi agăța la pauză, dar am fost prins într-o 
discuţie cu femeia de lângă mine și, când m-am întors să mă uit 
după el, plecase. L-am sunat de la hotel după aceea, dar n-a 
răspuns. L-am sunat pe fratele lui, acasă. 

— Peter e treaz, am spus. Cel puţin așa era acum o oră. L-am 
văzut la o ședință. 

— Am vorbit cu el mai de dimineaţă. A spus că mai are destui 
din banii pe care i i-am dat și că mașina n-a păţit nimic. l-am zis 
că mă doare-n cur de bani sau de mașină, că pe mine el mă 
interesează, și a zis că e bine. Ție cum ţi s-a părut? 

— Nu l-am văzut. Doar l-am auzit vorbind și, când m-am dus 
să-l caut, nu mai era. Am sunat numai ca să-ţi spun că e teafăr. 

Mi-a zis că apreciază gestul. Două seri mai târziu, m-a sunat 
Kenan și a spus că e jos, la recepţie. 

— Am blocat pe cineva în parcare, a zis. Ai luat deja cina? 
Coboară, ne vedem afară. 

In mașină, a spus: 

— Tu cunoşti Manhattan-ul mai bine decât mine. Unde vrei să 
mergem? Alege un local. 

Ne-am dus la Paris Green pe Ninth Avenue. Bryce m-a salutat 
spunându-mi pe nume și ne-a dat o masă la fereastră, iar Gary a 


VP - 198 


făcut teatral cu mâna de la bar. Kenan a comandat un pahar de 
vin și eu am cerut o Perrier. 

— Frumos loc, a zis. 

După ce am comandat de mâncare, a zis: 

— Nu știu, prietene. N-am niciun motiv să fiu în oraș. Am 
urcat pur și simplu în mașină și m-am plimbat fără ţintă, nu 
știam unde să merg. Înainte făceam asta tot timpul, mă 
plimbam cu mașina, îmi aduceam contribuţia la poluarea aerului 
și diminuarea rezervei mondiale de ţiţei. Ai făcut asta vreodată? 
Oh, stai, n-aveai cum, tu nu conduci. Și dacă vrei să pleci 
undeva peste weekend? Cum procedezi? 

— Închiriez o mașină. 

— Da, sigur, a spus. Nu m-am gândit la asta. Și o faci des? 

— Destul de des când e vremea frumoasă. Merg cu iubita în 
nordul statului sau trecem dincolo, în Pennsylvania. 

— Oh, ai iubită, ă? Mă și întrebam. Sunteţi împreună de mult 
timp? 

— Nu foarte mult. 

— Cu ce se ocupă, dacă pot să întreb? 

— E istoric de artă. 

— Foarte bine, a spus. Precis e interesant. 

— Pentru ea chiar este, așa mi se pare. 

— Adică, și ea precis e interesantă. O persoană interesantă. 

— Foarte, am spus. 

Arăta mai bine în seara asta, se tunsese și se bărbierise, însă 
tot avea un aer rebegit, dincolo de care fremăta neliniștea. 

— Nu știu ce să fac, a spus. Stau în casă și asta mă scoate din 
minţi. Soţia mea e moartă, frate-miu Dumnezeu știe ce face, 
afacerea mea se duce pe copcă și habar n-am ce să fac. 

— Ce e cu afacerea? 

— Poate nimic, poate totul. Am organizat ceva cu ultimul 
drum făcut. Săptămâna viitoare, cândva, aștept un transport. 

— Poate n-ar trebui să-mi vorbești despre asta. 

— Ai încercat vreodată haşiş infuzat cu opiu? Dacă ai fost 
alcoolic înveterat, probabil că nu. 

— Nu. 

— Asta mi se livrează. Cultivat în estul Turciei, ajunge la noi 
prin Cipru - sau așa mi s-a spus. 

— Și care e problema? 


VP - 199 


— Problema e că trebuia să nu mă bag în afacere. Sunt 
implicaţi oameni în care știu că nu pot avea încredere, plus că 
m-am băgat din cel mai prost motiv posibil. Ca să am o 
ocupație. 

— Pot lucra pentru tine în chestiunea morţii soţiei tale, am 
spus. Pot face asta indiferent de cum îţi câștigi traiul, și pot 
chiar să încalc câteva legi pentru asta. Dar nu pot să lucrez 
pentru tine sau cu tine în ceea ce privește ocupaţia ta. 

— Petey mi-a spus că lucrând pentru mine va ajunge să 
consume din nou. Asta e și problema ta? 

— Nu. 

— E doar ceva de care nu vrei să te atingi. 

— Da, așa cred. 

A căzut o clipă pe gânduri, apoi a încuviinţat din cap. 

— Asta pot înțelege, a spus. Pot respecta. Pe de altă parte, aș 
vrea să te am alături pentru că așa aș avea încredere să-mi ţii 
spatele. E o treabă foarte avantajoasă. Știi asta. 

— Desigur. 

— Dar e murdară, așa-i? Știu asta. Cum ar putea să nu fie? E o 
afacere murdară. 

— Atunci renunţă la ea. 

— Mă gândesc. Niciodată n-am spus că voi face o carieră din 
asta. Intotdeauna mi-am zis că încă vreo doi ani, alte câteva 
transporturi, încă niște bani în contul offshore. Ai mai auzit asta, 
nu? Mi-aș dori să o legalizeze odată, ar fi mai simplu pentru 
toată lumea. 

— Același lucru mi i-a spus și un poliţist alaltăieri. 

— N-o să se întâmple. Sau poate că da. Îţi spun sincer, ar fi o 
binecuvântare. 

— Și atunci ce ai face? 

— AȘ vinde altceva. 

A râs. 

— Am cunoscut un tip în excursia asta, un libanez ca mine, 
am ieșit cu el și nevastă-sa în Paris. „Kenan”, îmi zice, „tre' să 
ieși din afacerea asta, îţi omoară sufletul”. Vrea să-i fiu partener. 
Ştii cu ce se ocupă? E traficant de arme, pentru Dumnezeu, 


vinde puști și pistoale. „Omule”, i-am zis, „clienţii mei se 
omoară pe ei înșiși cu produsul. Ai tăi îi omoară pe alţii”. „Nu-i 
același lucru”, a insistat. „Eu am de-a face cu oameni simpatici, 
cu oameni respectabili”. Și-mi dă ca exemplu o mulţime de 


VP - 200 


oameni importanţi pe care-i cunoaște, din CIA, din serviciile 
secrete ale altor țări. Așa că poate o să ies din treaba cu 
drogurile și-o să mă fac un mare neguțător de moarte. Iți place 
mai mult asta? 

— E singura variantă pe care o ai? 

— Serios? Nu, sigur că nu. Aș putea să cumpăr și să vând 
orice. Nu știu, poate că taică-meu aiura cu graţie apropo de 
chestia cu fenicienii, dar e clar că oamenii ca noi sunt negustori 
oriunde în lume. Când am dat cu piciorul facultății, primul lucru 
pe care l-am făcut a fost să călătoresc. M-am dus să-mi vizitez 
rudele. Libanezii sunt risipiţi pe tot globul, prietene. Am o 
mătușă și un unchi în Yucatan, am veri prin toată America 
Centrală și de Sud. Am ajuns până și în Africa, nu știu ce rude 
din partea lu' maică-mea stau într-o ţară numită Togo. Până să 
ajung acolo, nici nu auzisem de ea. Rudele mele se ocupă de 
piaţa neagră valutară în Lomé, care-i capitala ţării Togo. Au mai 
multe birouri într-o clădire din centrul Lomé. La intrare nu scrie 
nimic și ai de urcat un etaj, dar e cât se poate de la vedere. Cât 
e ziua de lungă vin oamenii să schimbe bani, dolari, lire sterline, 
franci, cecuri de călătorie. Aur, cumpără și vând aur, îl cântăresc 
și stabilesc prețul. 

Cât e ziua de lungă banii se plimbă dintr-o parte în alta a 
mesei lungi pe care o au ei acolo. Nu mi-a venit să cred câţi bani 
se învârt. Când eram mic, n-am văzut niciodată mulţi bani, iar 
atunci mi-au trecut prin faţa ochilor tone de bancnote. Ştii, ei iau 
doar unu sau doi la sută dintr-o tranzacție, dar volumul e uriaș. 

Locuiau într-un complex înconjurat de ziduri ca o fortăreață la 
marginea orașului. Trebuia să fie mare, ca să încapă toți 
servitorii. Eu am copilărit pe Bergen Street, am crescut 
împărțind camera cu frate-miu, iar rudele mele de acolo se 
lăfăiau, aveau ceva de genul a șase servitori pentru fiecare 
membru de familie. Inclusiv ăia micii. Fără exagerare. La început 
m-am simţit stânjenit, mi s-a părut o risipă, dar mi-au fost 
oferite explicaţii. Dacă erai bogat, aveai obligaţia să angajezi 
mulți oameni. Creai locuri de muncă, făceai ceva pentru popor. 

„Rămăi”, mi-au spus. Voiau să mă implice în afacere. Dacă 
nu-mi plăcea în Togo, aveau ei rude în Mali, se ocupau cu 
același lucru. „Dar în Togo e mai frumos”, au spus. 

— Ai mai putea să te muţi? 


VP - 201 


— Faci asta când ai douăzeci de ani, iei viaţa de la capăt într- 
o altă țară. 

— Și tu cât ai, treizeci și doi? 

— Treizeci și trei. Puțin cam mult pentru o poziţie de 
începător. 

— Poate că n-ar trebui s-o iei de jos. 

A ridicat din umeri. 

— Ciudat e că am discutat cu Francine despre asta. Ea nu era 
împăcată cu gândul pentru că îi era frică de negri. Ideea de a fi 
parte dintr-o minoritate de albi într-o țară de negri o 
înspăimânta. Dacă or să se răzvrătească? mă întreba. l-am zis, 
draga mea, de ce să facă asta? E țara lor. Deja le aparţine. Dar 
nu gândea complet raţional pe subiectul ăsta. 

| s-a îngroșat vocea. 

— Și uite cu cine a urcat în mașină, uite cine a omorât-o. Nişte 
albi. Toată viaţa te temi de un lucru și te trezești că-ţi face felul 
cu totul altceva. 

M-a privit drept în ochi. 

— E ca și când nu doar ar fi omorât-o, ci ar fi anulat-o 
complet. A încetat să mai existe. Nici măcar nu i-am văzut 
cadavrul, am văzut bucăţi, hălci. M-am dus la clinica vărului meu 
în toiul nopţii și-am transformat hălcile în cenușă. Francine a 
dispărut și în viaţa mea a apărut un gol pe care nu știu cu ce să- 
| umplu. 

— Se spune că timpul cere timp, am zis. 

— Poate să ceară din al meu. Am atâta, de nu știu ce să fac 
cu el. Stau singur în casă toată ziua și mă trezesc că vorbesc cu 
pereţii. Cu voce tare, adică. 

— Asta li se întâmplă des celor care erau obișnuiți să aibă pe 
cineva alături. O să depășești momentul. 

— Da, dar dacă nu, ce se întâmplă? Cine să mă audă dacă 
vorbesc singur, corect? 

A sorbit din paharul de apă. 

— Apoi mai este sexul, a spus. Nu știu ce dracu' să fac în 
privinţa asta. Simt dorinţa, știi? Sunt tânăr, e normal. 

— Acum un minut erai prea bătrân ca să iei viaţa de la capăt 
în Africa. 

— Ştii ce spun. Am dorinţe și nu doar că nu știu ce să fac în 
privinţa lor, dar nici nu simt că e corect să le am. Mi se pare că 
nu sunt loial dacă simt nevoia să mă culc cu o femeie - 


VP - 202 


indiferent dacă o fac sau nu. Și cu cine să mă culc, dacă totuși 
mi-aș dori asta? Cum procedez, vrăjesc vreo femeie la 
întâmplare într-un bar? Mă duc la un salon de masaj, plătesc o 
coreeană ceacâră să mă elibereze de presiune? Să ies în oraș, 
futu-i, să duc vreo femeie la film, să fac conversaţie cu ea? 
Încerc să îmi imaginez cum ar fi să fac asta și atunci îmi spun că 
mai bine rămân acasă și mă masturbez, doar că nu fac nici asta, 
pentru că până și asta mi se pare că-i o lipsă de loialitate. 

S-a lăsat brusc pe spătar, rușinat. 

— Îmi pare rău, a spus. Nu voiam să-ţi vărs tot rahatul ăsta în 
cap. Nu aveam de gând să spun nimic din toate astea. Nu știu 
de unde a venit. 

e 

Când am ajuns înapoi la hotel, mi-am sunat iubita istoric de 
artă. În seara aceea avea cursul și încă nu se întorsese. l-am 
lăsat un mesaj pe robot, neștiind dacă mă va suna înapoi sau 
nu. 

Nu ne avuseserăm bine cu câteva seri înainte. După cină 
închinaserăm un film pe care ea voia să-l vadă și eu, nu, și 
poate că o repezisem, știu și eu. Orice-ar fi fost, ceva nu mergea 
între noi. După ce s-a terminat filmul, ea a făcut o remarcă fără 
perdea și eu i-am spus c-ar putea încerca să nu mai vorbească 
așa, ca o curvă. În condiţii normale, asta ar fi fost o dojană 
acceptabilă, dar am spus-o cu convingere și ea mi-a replicat cu 
ceva la fel de usturător. 

Mi-am cerut scuze și și-a cerut și ea și am convenit că nu-i 
nimic, dar nu părea deloc așa, și când s-a făcut timpul de mers 
la culcare, ne-am cuibărit fiecare în altă parte a orașului. Când 
am vorbit a doua zi n-am scos o vorbă despre asta, și încă nu 
deschiseserăm subiectul, așa că norul negru plutea între noi de 
câte ori discutam, ba chiar și-atunci când nu. 

M-a sunat înapoi pe la unsprezece treizeci. 

— Tocmai am intrat, a zis. Ne-am dus câţiva la un pahar după 
curs. Cum ţi-a mers ziua? 

— Bine, am spus și am discutat despre asta câteva minute. 

Apoi am întrebat dacă e prea târziu să trec pe la ea. 

— O, vai, a zis. Și mie mi-ar plăcea să te văd. 

— Dar e prea târziu. 

— Așa cred și eu, dragule. Sunt terminată și vreau doar să fac 
un duș și să dorm. Te superi? 


VP - 203 


— Nicidecum. 

— Vorbim mâine? 

— Aha. Somn ușor. 

Am închis și am spus „Te iubesc”, deși vorbeam singur și 
auzeam cuvintele lovindu-se de pereţi. Ne intrase puţin în reflex 
să evităm această declaraţie atunci când ne vorbeam, dar m-am 
auzit spunând-o acum și m-am întrebat dacă era adevărată. 

Am simţit ceva, dar nu m-am dumirit ce era. Am făcut duș și 
am ieșit și m-am uscat și, stând acolo uitându-mă la chipul meu 
în oglinda de deasupra chiuvetei din baie, am înţeles ce anume 
simțeam. 

În fiecare zi sunt două ședințe la miez de noapte. Cea mai 
apropiată era pe West Forty-sixth Street și am ajuns acolo exact 
când începea. M-am servit singur cu o ceașcă de cafea și am 
luat loc, iar după câteva minute am auzit o voce care-mi era 
cunoscută: 

— Numele meu este Peter și sunt alcoolic și dependent de 
droguri. 

Bun, mi-am spus. 

— Și m-am lăsat de o zi, a zis. 

Asta nu era bine. Marţi se lăsase de două zile, azi doar de 
una. M-am gândit ce greu trebuie să-i fie să încerce să revină la 
linia de plutire și să nu izbutească. După care nu m-am mai 
gândit la Peter Khoury pentru că eram acolo pentru binele meu, 
nu al lui. 

Am ascultat cu atenţie monologul de „calificare”, deși n-aș 
putea să vă spun ce am auzit, iar când vorbitorul a terminat și 
ședința a fost declarată deschisă, am ridicat mâna din prima. 
Am fost chemat în faţă și am spus: 

— Numele meu este Matt și sunt alcoolic. Nu mai beau de doi 
ani și am făcut cale lungă de când am trecut pragul aici, iar 
uneori uit că, de fapt, sunt vai de capul meu. Trec printr-o fază 
dificilă în relaţia cu iubita mea și nici nu mi-am dat seama de 
asta până acum puţin timp. Înainte să vin aici, nu eram în apele 
mele și am stat sub duș cinci minute ca să mă curăț de ce 
simțeam. După care am înţeles că e vorba de teamă, că îmi este 
frică. 

Nici macar nu știu de ce-mi este frică. Am senzația că, dacă 
nu mă ţin în frâu, o să descopăr că mă tem de orice mizilic. Mă 
tem să fiu într-o relaţie și mă tem să nu fiu. Mă tem că o să mă 


VP - 204 


trezesc într-o zi și-o să mă uit în oglindă și o să văd că de acolo 
se holbează la mine un bătrân. Că o să mor singur în camera aia 
într-o zi și nimeni n-o să mă găsească până când mirosul o să- 
nceapă să răzbată prin pereţi. 

Așa că m-am îmbrăcat și am venit aici pentru că nu vreau să 
beau și nu vreau să mă simt așa și, după atâţia ani, încă nu știu 
de ce mă ajută să-mi dau drumul la gură în felul ăsta, dar mă 
ajută. Mulţumesc. 

M-am gândit să probabil am vorbit ca un nebun cu probleme 
sentimentale, dar înveți să te doară în cot de ce cred alţii, și pe 
mine fix acolo mă durea. Mi-a venit ușor să le spun pe toate în 
sala aceea în special pentru că nu cunoșteam acolo pe nimeni, 
în afară de Peter Khoury, iar el, dacă se lăsase doar de o zi, 
probabil că încă nu reușea să urmărească logica unei fraze, 
darămite să și le amintească cinci minute mai târziu. 

Și poate că totuși nu vorbisem așa prost. La sfârșit ne-am 
ridicat în picioare și am spus Rugăciunea Seninătăţii, după care 
un bărbat aflat cu două rânduri în faţa mea s-a apropiat și mi-a 
cerut numărul de telefon. l-am dat o carte de vizită. 

— Lipsesc mult de acasă, am spus, dar îmi poţi lăsa un mesaj. 

Am mai schimbat câteva vorbe un minut, apoi m-am dus să-l 
caut pe Peter Khoury, dar plecase. Nu știam dacă o făcuse 
înainte de încheierea ședinței sau dacă o ștersese imediat după 
aceea, dar în orice caz plecase. 

Ceva îmi spunea că nu vrea să ne întâlnim - și puteam să 
înțeleg asta. Îmi aminteam cât de greu îmi fusese mie la 
început, stăteam pe sec câteva zile, apoi beam, apoi luam totul 
de la capăt. El avea un dezavantaj în plus, căci fusese treaz o 
perioadă, iar acum se simţea rușinat fiindcă dăduse vrabia din 
mână. Din această cauză, probabil că urma să treacă un timp 
bunicel până să reușească să-și reclădească o brumă de stimă 
de sine. 

Între timp, era treaz. Reușise doar o zi, dar într-un fel doar cu 
asta te poţi lăuda întotdeauna. 

e 

Sâmbătă după-masă am întrerupt vizionarea unei emisiuni de 
sport la TV și am sunat la informaţii. l-am spus centralistei că 
mi-am pierdut cartonașul pe care scria cum să activez și să 
dezactivez redirecţionarea apelurilor. Mi-am imaginat cum caută 
în sistem, vede că nici n-am solicitat abonarea la acest serviciu 


VP - 205 


și sună la 911 ca să ceară poliţiei să încercuiască hotelul. „Pune 
telefonul jos, Scudder, și ieși cu mâinile sus!” 

Nici nu mi-am terminat gândul, că ea a derulat o înregistrare 
și o voce de robot a început să-mi explice ce am de făcut. La 
viteza cu care vorbea, n-am putut să-mi notez totul, așa că a 
trebuit să mai sun o dată și să repet procedura. 

Cu puţin înainte să ies din casă pentru a merge la Elaine, am 
urmat instrucţiunile, aranjând astfel încât toate apelurile să fie 
transferate automat la telefonul ei. Sau cel puţin asta era teoria. 
Nu-mi puneam prea multă bază în ea. 

Elaine cumpărase bilete la o piesă care se juca la Manhattan 
Theatre Club, o piesă sumbră și apăsătoare scrisă de un 
dramaturg iugoslav. Am avut impresia că multe dintre sensuri s- 
au pierdut la traducere, însă ceea ce rămăsese era de o mare 
intensitate. M-a purtat prin galeriile întunecate ale fiinţei fără a- 
mi lăsa răgaz să aprind lumina. 

Experienţa a fost cu atât mai chinuitoare decât ar fi fost în 
alte condiţii cu cât piesa a fost jucată fără pauză. Așa se face că 
am ieșit de acolo la zece fără un sfert, nicio clipă mai devreme, 
și ne-am extras cu greu. Actorii au venit la rampă să se încline, 
luminile s-au aprins și noi am pornit spre ieșire târșâindu-ne 
picioarele ca zombi. 

— Tare medicament, am spus. 

— Sau tare otravă. Îmi pare rău, în ultima vreme n-am avut 
mână bună, nu? Filmul ăla care ţi-a displăcut profund și acum 
asta. 

— Asta nu mi-a displăcut, am zis. Am doar impresia că a mers 
prea departe și m-a călcat prea mult pe bătături pe drum. 

— Care crezi că a fost mesajul? 

— Probabil că e mai limpede în sârbo-croată. Mesajul? Nu știu. 
Că lumea e putredă, cred. 

— Pentru asta nu e nevoie să mergi la teatru, a spus. Poţi să 
citești direct ziarul. 

— Ah, am făcut. Poate că lucrurile stau altfel în lugoslavia. 

Am luat cina în apropierea teatrului. Atmosfera piesei 
continua să ne învăluie. La jumătatea mesei, am spus: 

— Vreau să-ţi zic ceva. Vreau să-mi cer scuze pentru seara de 
alaltăieri. 

— A trecut, dragule. 


VP - 206 


— Nu știu dacă e așa. Am o dispoziţie ciudată în ultima 
vreme. În parte e din pricina cazului ăstuia. Am descoperit vreo 
două lucruri importante, aveam impresia că progresăm, și acum 
totul s-a împotmolit din nou și mă simt împotmolit și eu. Dar nu 
vreau ca asta să ne afecteze pe noi. Ești importantă pentru 
mine, relaţia noastră este importantă pentru mine. 

— Și pentru mine. 

Am mai discutat puţin și lucrurile au părut să se destindă, cu 
toate că senzaţia de apăsare a piesei nu s-a lăsat ușor dată 
deoparte. Apoi ne-am dus acasă la ea și ea și-a verificat 
mesajele cât eu am fost la baie. Când am ieșit, avea o expresie 
curioasă pe față. 

— Cine-i Walter? a spus. 

— Walter. 

— Tocmai a sunat să salute, nimic important, voia să-ţi dea de 
veste că e teafăr și că probabil o să te sune mai târziu. 

— Oh, am făcut. E un tip pe care l-am cunoscut la o ședință 
de acum două zile. S-a lăsat de băut de puţin timp. 

— Și i-ai dat numărul meu? 

— Nu, am spus. De ce aș fi făcut asta? 

— Asta mă întrebam și eu. 

— Oh, am zis, înțelegând. Ei, se pare că merge. 

— Ce ţi se pare că merge? 

— Redirecţionarea apelurilor. Ţi-am spus că m-am ales cu 
serviciul ăsta datorită Kongilor, atunci când se jucau cu 
compania de telefonie. L-am activat după-amiaza asta. 

— Deci apelurile tale ajung aici. 

— Exact. Nu eram foarte convins că va merge, dar uite că m- 
am înșelat. Care-i problema? 

— Niciuna. 

— Eşti sigură? 

— Sigură. Vrei să asculți mesajul? Ţi-l pot reda. 

— Nu, dacă n-a mai spus și altceva. 

— Deci pot să-l șterg? 

— Liniștită. 

L-a șters, apoi a spus: 

— Mă-ntreb ce s-a gândit când a format numărul tău și i-a 
răspuns robotul cu o voce de femeie. 

— Păi, în mod clar nu s-a gândit că a greșit numărul, altfel n- 
ar fi lăsat mesajul. 


VP - 207 


— Mă-ntreb cine a crezut că sunt. 

— O femeie misterioasă cu glas sexy. 

— Probabil și-a spus că locuim împreună. Dar dacă știa că 
locuiești singur? 

— Știe despre mine doar că nu mai beau și că mi-am pierdut 
minţile. 

— De ce să ţi le fi pierdut? 

— Pentru că la ședința la care l-am cunoscut am spus o 
grămadă de prostii. După știința lui, eu aș putea fi un preot, iar 
tu - menajera de la casa parohială. 

— Uite un joc pe care nu l-am încercat. Preotul și menajera. 
„Binecuvântează-mă, Părinte, căci am fost o fată foarte rea și 
probabil merit o bătăiță bună”. 

— Nu m-ar mira. 

A surâs larg și eu am întins mâna s-o cuprind, dar telefonul și- 
a ales exact acel moment să sune. 

— Răspunde tu, a spus. Probabil e Walter. 

Am ridicat receptorul și un bărbat cu voce groasă a cerut să 
vorbească cu domnișoara Mardell. l-am dat ei telefonul fără o 
vorbă și m-am dus în camera alăturată. Am stat la geam și m- 
am uitat la luminile care sclipeau de cealaltă parte a East River. 
După vreo două minute, a venit și ea și s-a așezat lângă mine. 
N-a amintit de telefon, n-am amintit nici eu. Apoi, zece minute 
mai târziu, telefonul a sunat din nou și ea a răspuns iar acum 
era pentru mine. Era Walter, făcea exact ce erau încurajați să 
facă novicii, sărea pe telefon cât de des simţea nevoia. N-am 
stat mult la povești cu el, iar când am închis, am spus: 

— Scuze. N-a fost o idee bună. 

— Păi, stai la mine mult. E normal ca oamenii să te poată găsi 
la telefon. 

Peste câteva minute, a spus: 

— Scoate-l din priză. In noaptea asta nu trebuie să ne 
deranjeze nimeni. 

e 

Dimineaţă, am trecut pe la Joe Durkin și am ajuns să iau 
prânzul cu el și doi prieteni de-ai lui din Brigada Crime Majore. 
M-am întors la hotel și am întrebat la recepţie dacă aveam 
mesaje, dar nu aveam. Am urcat în cameră și am luat o carte și, 
la trei și un sfert, a sunat telefonul. 


VP - 208 


— Ai uitat să dezactivezi redirecţionarea apelurilor, a spus 
Elaine. 

— Of, fir-ar a dracului, am spus. Nu mă mir că n-aveam 
mesaje. Abia am ajuns acasă, am fost plecat toată dimineata, 
mi-a ieșit complet din minte. Voiam să vin direct acasă și să 
rezolv, dar am uitat. Cred că te-a scos din minţi toată ziua. 

— Nu, dar... 

— Dar cum ai reușit să mă suni? N-ar fi trebuit să intri în buclă 
și să primeşti ton de ocupat? 

— Așa a fost când am încercat prima dată. Am sunat la 
recepţie și mi-au făcut ei legătura. 

— Oh. 

— Evident, apelurile nu sunt redirecţionate prin centrala 
hotelului. 

— Evident, nu. 

— A sunat TJ mai devreme. Dar nu asta e important. Matt, 
tocmai te-a căutat Kenan Khoury. Trebuie să-l suni imediat. A 
spus că e urgent. 

— Serios? 

— A spus că e de viaţă sau de moarte, probabil de moarte. Nu 
știu ce înseamnă asta, dar părea serios. 

Am sunat fără întârziere și Kenan a spus: 

— Matt, slavă Domnului. Nu pleca nicăieri, frate-miu e pe 
cealaltă linie. Ești acasă, da? Bun, rămâi pe recepţie, revin într-o 
clipă. 

S-a auzit un păcănit și peste un minut sau așa ceva s-a mai 
auzit un pacănit și atunci Kenan a revenit. 

— E pe drum, a spus. Merge la tine la hotel, o să te aștepte în 
faţă. 

— Ce problemă are? 

— Petey? Niciuna, e-n regulă. O să te aducă în Brighton 
Beach. Azi nu avem timp de pierdut cu metroul. 

— Ce-i în Brighton Beach? 

— O grămadă de ruși, a spus. Cum să mă exprim? Unul dintre 
ei tocmai a sunat să-mi spună că are probleme profesionale 
asemănătoare cu cele prin care am trecut eu. 

Asta nu putea însemna decât un lucru, dar voiam să mă 
asigur. 

— Soţia lui? 

— Mai rău. Tre’ să închid, ne vedem acolo. 


VP - 209 


Capitolul 18 


Spre sfârșitul lunii septembrie, eu și Elaine am petrecut o 
după-amiază idilică în Brighton Beach. Am luat metroul până la 
capătul liniei o și am mers pe jos de-a lungul Brighton Beach 
Avenue. Am intrat în pieţe alimentare, am admirat obiectele din 
vitrine, apoi am explorat străzile secundare cu casele lor de 
lemn modeste, dar și reţeaua de străduțe dosnice, pasarele și 
alei și pasaje mici. Majoritatea populaţiei era formată din evrei 
ruși, dintre care mulţi veniţi de curând, motiv pentru care 
cartierul părea dintr-o altă ţară, păstrându-și în același timp 
specificul newyorkez. Am luat masa la un restaurant georgian, 
apoi am mers pe pasarelă până la Coney Island și ne-am uitat la 
oamenii mai dârzi decât noi care făceau baie în ocean. Apoi am 
fost o oră la Acvariu, după care ne-am întors acasă. 

Dacă-n ziua aceea am fi trecut pe stradă pe lângă luri Landau, 
presupun că n-am fi întors capul după el. S-ar fi integrat perfect 
acolo, la fel cum se integrase odată pe străzile din Kiev sau 
Odessa. Era un om cu constituţie masivă, cu piept lat și o faţă 
care ar fi putut inspira imaginea idealizată a muncitorului dintr- 
una dintre acele picturi murale specifice realismului socialist. 
Frunte înaltă, pomeţi ridicaţi, trăsături faciale dăltuite în 
unghiuri drepte și maxilar proeminent. Avea părul de-un 
castaniu deschis și lins; era obișnuit să smucească din cap ca 
să-l dea pe spate. 

Se apropia de cincizeci de ani și era în America de zece ani. 
Venise împreună cu soţia și cu fiica lor de patru ani, Ludmilla. În 
Uniunea Sovietică făcuse comerț pe piața neagră, iar în 
Brooklyn ajunsese cu ușurință să participe la diferite activităţi 
marginale și, nu după mult timp, intrase în traficul cu narcotice. 
li mersese bine, dar până la urmă în branșa aceasta nimeni nu 
trăiește de azi pe mâine. lar câtă vreme nu te omoară nimeni și 
dacă nu ajungi la închisoare, în general îţi merge foarte bine. 

Cu patru ani în urmă soţia lui fusese diagnosticată cu cancer 
ovarian în metastază. Datorită chimioterapiei mai trăise încă doi 
ani și jumătate. Biata femeie sperase să mai apuce s-o vadă pe 
fiică-sa absolvind școala generală, dar murise în acea toamnă. 


VP - 210 


Ludmilla, care își spunea acum Lucia, absolvise în primăvară și 
era în primul an la Chichester Academy, un mic liceu particular 
pentru fete aflat în Brooklyn Heights. Taxa de școlarizare era 
mare, dar și cerințele profesorilor erau mari, iar Chichester se 
lăuda cu faptul că multe dintre elevele de acolo ajunseseră la 
facultăți din Ivy League, dar și la colegii pentru femei precum 
Bryn Mawr și Smith. 

Atunci când începuse să-și sune colegii din branșă pentru a-i 
avertiza cu privire la posibilitatea răpirii, Kenan fusese cât pe ce 
să nu-l sune pe luri Landau. Nu erau apropiaţi, abia dacă se 
cunoșteau, dar, mai mult decât atât, Kenan îl considera pe 
Landau invulnerabil. Soţia lui era deja moartă. 

Nici nu se gândise la fiica acestuia. Totuși, îi dăduse telefon și 
Landau îi luase avertizarea drept confirmare a măsurilor de 
precauţie pe care le adoptase atunci când Lucia începuse să 
meargă la Chichester. În loc să o lase să meargă cu metroul sau 
cu autobuzul, aranjase să fie luată de o mașină în fiecare 
dimineaţă la șapte treizeci și apoi după-masa, la trei fără un 
sfert, din faţa școlii. În caz că voia să meargă acasă la o 
prietenă, cei de la serviciul de transport o duceau acolo și fata 
era instruită să-i sune când voia să vină acasă. Dacă voia să 
meargă oriunde în cartier, de obicei lua cățelul cu ea. Acesta era 
un Rhodesian Ridgeback, de altfel foarte blând, dar cu un aspect 
suficient de feroce încât să fie un factor puternic de intimidare. 

La primele ore ale acelei dimineţi, telefonul a sunat la 
cancelaria Chichester Academy. Un domn care vorbea frumos a 
explicat că este asistentul domnului Landau și a cerut ca 
Ludmilla să fie învoită de la școală cu o jumătate de oră mai 
devreme, din cauza unei urgențe de familie. „Am vorbit cu cei 
de la serviciul de transport”, a asigurat-o pe femeia cu care 
vorbea, și vor trimite o mașină să o aștepte în faţa școlii la două 
și cincisprezece, deși probabil că nu vor fi aceeași mașină și 
același șofer ca dimineaţă”. În plus, adăugase, dacă erau 
întrebări, nu trebuia să sune la reședința domnului Landau; în 
schimb, puteau vorbi cu el, domnul Pettibone, la numărul pe 
care i-l va da chiar acum. 

Femeia n-a trebuit să sune la acel număr, pentru că n-au fost 
probleme cu respectarea cererii sale. A chemat-o pe Lucia 
(nimeni de la școală n-o știa că Ludmilla) la cancelarie și i-a spus 
că va putea să plece mai devreme. La două și zece minute, 


VP - 211 


femeia s-a uitat pe fereastră și a văzut o camionetă sau dubă 
verde-închis parcată direct în faţa intrării în școală, pe Pineapple 
Street. Nu semăna deloc cu limuzinele GM, cele mai recente 
modele, care o aduceau în mod normal dimineaţa și veneau să o 
ia după-amiaza, însă era evident vehiculul corect. Numele și 
adresa serviciului de transport se vedeau clar, scrise cu litere 
albe, pe lateral. Chaverim Livery Service, cu o adresă de pe 
Ocean Avenue. lar șoferul, care a dat ocol mașinii ca să-i poată 
ține Luciei portiera, purta un blazer albastru cum purta 
întotdeauna, și pe cap avea șapca regulamentară. 

Cât despre fată, Lucia a urcat în mașină fără ezitare. Șoferul a 
închis portiera, a dat ocol înapoi, a urcat la volan și a pornit spre 
colțul cu Willow Street, moment în care femeia n-a mai fost 
atentă. 

La trei fără un sfert, restul elevelor au fost lăsate să plece și 
câteva minute mai târziu șoferul obișnuit al Luciei și-a făcut 
apariţia în limuzina Oldsmobile Regency Brougham gri cu care o 
adusese la școală de dimineaţă. A așteptat cu răbdare la 
bordură, știind că Luciei îi luă în mod normal și un sfert de oră 
să iasă din clădire. Ar fi așteptat atât, ba chiar mai mult, fără să 
se plângă, dar una dintre colegele Luciei l-a recunoscut și i-a 
spus că probabil a făcut o greșeală. 

— Pentru că a fost lăsată să plece mai repede, a zis. A venit 
cineva după ea acum juma’ de oră. 

— Hai, serios, acuma, a zis el, crezând că fata îl lua peste 
picior. 

— Așa e! A sunat taică-su la cancelarie și a venit deja o 
mașină de la dumneavoastră și a luat-o. Intrebaţi-o pe 
domnișoara Severance, dacă nu mă credeți. 

Şoferul nu a intrat să-i confirme domnișoara Severance; dacă 
ar fi făcut-o, domnișoara în cauză aproape sigur ar fi sunat la 
reședința Landau și, cel mai probabil, la poliţie. In schimb, și-a 
folosit radioul din mașină ca să contacteze dispecera de pe 
Ocean Avenue și să o întrebe ce dracu' se întâmplă. 

— Dacă era nevoie să fie luată mai devreme, a zis, mă puteai 
trimite pe mine. Sau, dacă nu ai dat de mine, măcar să-mi fi 
spus să nu mai vin la ora obișnuită. 

Dispecera sigur că n-avea habar despre ce vorbea șoferul. 
Când a înţeles cât de cât, s-a gândit la singura explicaţie logică, 
că din cine știe ce motiv Landau sunase la alt serviciu de 


VP - 212 


transport. Ar fi putut accepta asta, și basta. Poate că toate liniile 
fuseseră ocupate, poate că omul se grăbise, poate că o luase pe 
fată chiar el și nu apucase să anunțe să nu mai vină mașina 
programată. Însă ceva o sâcâia în mod evident, pentru că a 
căutat numărul lui luri Landau și l-a sunat. 

La început luri n-a priceput care era problema. Bun, cineva de 
la Chaverim făcuse o greșeală și fuseseră trimise două mașini în 
loc de una, iar al doilea șofer a făcut drumul degeaba. De ce să 
fie sunat pentru așa ceva? Apoi a început să înțeleagă că se 
întâmpla ceva ieșit din comun. A cerut de la dispeceră cât de 
multe informații a putut, a spus că-i pare rău dacă a creat o 
încurcătură și a închis. 

Apoi a sunat la școală și când a vorbit cu domnișoara 
Severance și a aflat de telefonul de la asistentul său, domnul 
Pettibone, totul a fost clar. Cineva reușise să-i scoată fiica de la 
școală și să o urce într-o dubă. Cineva o răpise. 

Domnișoara Severance înţelesese și ea problema deja, dar 
Landau a convins-o să nu sune la poliţie. Cel mai bine era să se 
ocupe de ea personal, a spus, improvizând din mers. 

— Rudele din partea mamei ei sunt evrei ultraortodocși, niște 
fanatici religioși, s-ar putea spune. M-au tot bătut la cap să o 
scot de la Chichester și să o trimit la un știu ce școală cușer din 
Borough Park. Nu vă faceţi nicio grijă, sunt sigur că mâine se va 
întoarce la școala dumneavoastră. 

După care a închis și a început să tremure. 

Îi luaseră fiica. Ce voiau? Avea să le dea orice voiau ticăloșşii, 
avea să le dea tot ce avea. Dar cine erau ei? Și ce Dumnezeu 
voiau? 

Nu-i vorbise cineva despre răpire acum câteva săptămâni? 

Și-a amintit atunci și l-a sunat pe Kenan. Care m-a sunat pe 
mine. 

e 

luri Landau ocupa penthouse-ul unui bloc de locuințe de 
douăsprezece etaje din Brightwater Court. In antreul placat cu 
gresie, doi ruși tineri și masivi, în sacouri de tweed și cu șepci pe 
cap, ne-au acostat imediat ce am intrat pe ușă. Peter nici nu l-a 
băgat în seamă pe portarul în livrea și le-a spus celorlalţi doi că 
îl cheamă Khoury și că domnul Landau ne așteaptă. Unul dintre 
ei ne-a însoţit în lift. 


VP - 213 


Când am ajuns acolo, în jur de patru treizeci, luri tocmai 
primise primul telefon din partea răpitorilor. Incă fierbea. 

— Un milion de dolari, a strigat. De unde să scot eu un milion 
de dolari? Cine face asta, Kenan? Negroteii? Țăcăniţii ăia din 
Jamaica? 

— Sunt albi, a zis Kenan. 

— Lușka mea, a spus. Cum a fost posibil? Ce ţară e asta? 

S-a oprit când a dat cu ochii de noi. 

— Tu ești fratele, i-a spus lui Peter. Și tu? 

— Matthew Scudder. 

— Tu lucrezi pentru Kenan. Bun. Vă mulțumesc amândurora c- 
ați venit. Dar cum ați intrat? Aţi pășit pur și simplu înăuntru? Am 
pus doi oameni în antreu, trebuiau să... 

Atunci l-a zărit pe cel care urcase odată cu noi. 

— O, aici erai, Dani, bravo! Du-te înapoi jos și fii cu ochii în 
patru. 

Fără a se adresa cuiva în mod special, a spus: 

— Bine că pun gărzi acum. Calul a fost furat, iar eu înculi 
grajdul. La ce bun? Ce-mi mai pot lua acum? Dumnezeu, 
ticalosul ăla nenorocit, mi-a luat nevasta, iar ticăloșii ăștialalţi 
mi-au luat-o pe Luddy, pe Lușka mea. 

S-a întors spre Kenan. 

— Și la ce bun dacă am pus oameni la parter imediat după ce 
m-ai sunat? Au scos-o de la școală, au furat-o de sub nasul 
tuturor. Mi-aș dori să fi făcut ce ai făcut tu. Tu ai trimis-o afară 
din ţară, da? 

Eu și Kenan ne-am privit reciproc. 

— Ce-i asta? Mi-ai spus că ţi-ai trimis nevasta afară din ţară. 

— Asta-i povestea asupra căreia am convenit, luri, a spus 
Kenan. 

— Poveste? De ce aveai nevoie de-o poveste? Ce s-a 
întâmplat? 

— A fost răpită. 

— Nevastă-ta. 

— Da. 

— De cât te-au stors? 

— Au cerut un milion. Am negociat, ne-am înţeles la o sumă 
mai mică. 

— Cât? 

— Patru sute de mii. 


VP - 214 


— Şi i-ai plătit? Ti-au dat-o înapoi? 

— Am plătit. 

— Kenan, a zis și l-a luat de umeri. Spune-mi, te rog. Ai primit- 
o înapoi, da? 

— Moartă, a spus Kenan. 

— O, nu, a zis luri și s-a clătinat pe picioare ca și când ar fi 
primit un pumn în față, a ridicat un braţ ca pentru a se proteja. 
Nu, a spus. Nu-mi zice asta. 

— Domnule Landau... 

M-a ignorat, l-a luat pe Kenan de braț. 

— Dar ai plătit, a zis. Le-ai dat suma cerută? N-ai încercat să-i 
fentezi? 

— Am plătit, luri. Dar tot au omorât-o. 

luri s-a prăbușit în sine. 

— De ce? a întrebat, dar nu pe noi, ci pe acel Dumnezeu 
ticălos care-i luase soţia. De ce? 

Am intervenit, spunând: 

— Domnule Landau, oamenii ăștia sunt foarte periculoși, sunt 
depravaţi și imprevizibili. Pe lângă doamna Khoury, au mai ucis 
cel puţin două femei. La cum arată lucrurile, n-au nici cea mai 
mică intenţie să-ţi înapoieze fiica în viață. Mă tem că există o 
mare posibilitate ca ea să fie deja moartă. 

— Nu. 

— Dacă e-n viaţă, avem o șansă. Dar trebuie să te hotărăști 
cum vrei să procedăm. 

— Cum adică? 

— Ai putea să suni la poliţie. 

— Au zis că fără gabori. 

— Normal că au zis asta. 

— Numai de gabori n-am nevoie aici, să-și bage nasul în viaţa 
mea. Nici n-o să găsesc bine banii de recompensă, c-or să vrea 
să știe de unde-i am. Dar dacă așa-mi recapăt fiica... Tu ce 
crezi? Avem șanse mai bune dacă implicăm poliţia? 

— Ai putea avea șanse mai bune ca făptașii să fie prinși. 

— Mă piș pe asta. Eu o vreau pe Lușka înapoi! 

E moartă, mi-am spus, dar apoi mi-am zis că n-am de unde să 
știu asta și că el n-are de ce să-mi audă gândul. 

— Nu cred că implicarea poliţiei în momentul ăsta ar 
îmbunătăţi șansele de-a o recupera pe fiica ta în viaţă, am spus. 
Cred c-ar avea exact efectul contrar. Dacă intervine poliţia și 


VP - 215 


răpitorii prind de veste, n-or să riște nimic și-or să fugă. Și n-or 
s-o lase pe fată în viaţă. 

— Deci mă piş pe gabori. Ne descurcăm singuri. Acum ce 
facem? 

— Acum trebuie să dau un telefon. 

— Dă-i drumul. Stai, nu vreau să ţin linia ocupată. Au sunat, 
am vorbit cu el, aveam un milion de întrebări, dar mi-a închis în 
nas. „Să nu ţii linia ocupată. Te mai sunăm noi”. Folosește 
telefonul lu’ fiică-mea, mergi pe ușa aia. La cât vorbesc ăștia 
mici la telefon, întotdeauna e ocupat când vrei să suni acasă. 
Aveam și serviciul ăla, apel în așteptare, dar ne-a scos pe toți 
din minţi. Păcănea întruna în difuzor, trebuia să-i zici celui cu 
care vorbeai să aștepte, că trebuie să preiei alt apel. Oribil. Am 
renunţat la el, i-am instalat ei un telefon separat, să stea călare 
pe el cât poftește. Doamne, ia-mi tot ce am, numa’ dă-mi-o 
înapoi! 

e 

l-am dat bip lui TJ pe pager și am introdus numărul telefonului 
sub formă de Snoopy al fiicei lui Landau. Judecând după cum era 
decorată camera, Snoopy și Michael Jackson păreau să joace 
amândoi roluri cheie în mitologia ei personală. Așteptând să fiu 
sunat, am început să mă plimb pe acolo și am găsit pe măsuţa 
de toaletă din email alb o fotografie de familie, luri și o femeie 
cu păr negru și o fată cu păr la fel de negru, buclat, căzându-i în 
cascadă pe lângă umeri. Lucia părea cam de zece ani în poza 
aia. Alta, în care apărea singură și era mai mare, părea să fi fost 
făcută în iunie trecut, la absolvire. Avea părul mai scurt în poza 
mai recentă și pe chip i se citea o expresie serioasă și mai 
matură decât cerea vârsta. 

A sunat telefonul. Am ridicat și el a spus: 

— Sal'tare, cine-l caută pe TJ? 

— Sunt Matt, am zis. 

— Hei, moșule! Care-i treaba, zise baba? 

— E ceva serios, am răspuns. E o urgenţă și am nevoie de 
ajutorul tău. 

— S-a făcut. 

— Poţi lua legătura cu Kongii? 

— Adică fix acuma? Uneori îs greu de găsit. Jimmy Hong are 
pager, da' nu-l poartă întotdeauna la el. 

— Vezi dacă-l prinzi. Dă-i numărul ăsta. 


VP - 216 


— Sigur. Asta-i tot? 

— Nu, am spus. Ți-amintești spălătoria la care am fost 
săptămâna trecută. 

— Sigur. 

— Ştii să ajungi acolo? 

— Linia R până la Forty-fifth, un cvartal pe Fifth Avenue, 
patru, cinci cvartale pân' la spălătorie. 

— N-am crezut c-ai fost atent. 

— Căcat, a zis. Bătrâne, io-s întotdeauna atent. Așa-s io. 

— Nu doar descurcăreţ? 

— Atent și descurcăreţ. 

— Poţi să mergi acolo chiar acum? 

— Acuma? Sau îi sun pe Kongi înainte? 

— Sună-i, apoi du-te. Eşti pe lângă metrou? 

— Moșule, io-s întotdeauna lângă metrou. Vorbesc cu ţine de 
la telefonu’ pe care l-or rezolvat Kongii, Forty-third colţ cu 
Eighth. 

— Sună-mă imediat ce ajungi acolo. 

— Bine. Se-ntâmplă ceva baban, ă? 

— Foarte baban, am spus. 

e 

Am lăsat ușa camerei deschisă ca să aud dacă suna telefonul 
și m-am dus înapoi în living. Peter Khoury era la fereastra care 
dădea spre ocean. Nu discutaserăm mult pe drum încoace, dar 
îmi spusese fără să-l întreb că nu mai băuse și nu se mai 
dragase deloc de la ședința unde-l văzusem. 

— Așa că am cinci zile, a spus. 

— Asta-i super. 

— Asta-i replica standard, nu? O zi sau douăzeci de ani, îi spui 
cuiva cât ai adunat și el îţi spun că e super. „Eşti treaz azi și 
doar asta contează”. Sa-mi trag una dacă mai știu ce contează. 

M-am dus la Kenan și luri și am discutat. Telefonul din camera 
fetei n-a sunat, dar după vreo cincisprezece minute, poate, s-a 
trezit la viaţă cel din living și luri a răspuns. A zis: 

— Da, aici Landau - și s-a uitat cu subiînţeles la mine, apoi a 
dat din cap ca să-și arunce părul din ochi. Vreau să vorbesc cu 
fiică-mea, a spus. Tre’ să mă lăsaţi să vorbesc cu fiică-mea. 

M-am dus la el și el mi-a dat telefonul. 

— Sper că fata e-n viaţă, am spus. 

A urmat tăcere, apoi: 


VP - 217 


— Tu cine mă-ta ești? 

— Sunt cea mai bună șansă pe care o aveţi să faceți un 
schimb frumos și onest, fata contra bani. Dar ar fi bine să n-o 
răniţi, iar dacă vă ţineţi de jocuri, aţi face bine să renunțaţi la ele 
imediat. Pentru că ea trebuie să fie teafără și nevătămată ca să 
încheiem afacerea. 

— Rahat, a zis. 

A urmat o pauză și am crezut că va mai spune ceva, dara 
închis. 

Le-am reprodus conversaţia lui luri și Kenan. luri era agitat, își 
făcea griji că voi da cu bățul în baltă dacă îi iau tare. Kenan i-a 
spus că știu ce fac. Eu, unul, nu eram sigur de asta, dar mi-a 
prins bine încurajarea. 

— Acum e important să o ţinem în viaţă, am spus. Ei trebuie 
să știe că nu vor putea dicta termenii schimbului, că nu vom da 
răscumpărarea fără ca ei să demonstreze măcar că ostaticul 
este în viață. 

— Dar dacă-i înfurii... 

— Sunt deja nebuni de legat. Știu ce spui, nu vrei să le dăm 
motiv să o omoare, dar ei n-au nevoie de un motiv. Asta e deja 
în plan. Ce au nevoie, însă, e de un motiv ca s-o ţină în viaţă. 

Kenan mi-a venit în sprijin. 

— Eu am făcut totul cum mi-au cerut, a zis. Tot ce au vrut. Și 
mi-au trimis-o înapoi... _ 

A ezitat și i-am terminat eu propoziţia în gând: „In bucăţi”. 
Numai că el nu-i comunicase lui luri acest detaliu despre 
moartea lui Francine și n-a făcut-o nici acum. 

— ... moartă, a zis. 

— O să avem nevoie de bani lichizi, am spus. Tu cât ai? Cât 
poţi strânge? 

— Doamne, habar n-am, a zis. Am foarte puţini lichizi. Nu vor 
nenorociţii cocaină? Am cinșpe kile vrac la zece minute de aici. 

S-a uitat la Kenan. 

— Nu vrei s-o cumperi tu? Zi-mi cât îmi dai pe ea. 

Kenan a clătinat din cap. 

— Îţi împrumut cât am în seif, luri. Deja mă duc pe copcă; 
aștept un transport de hașiș care s-ar putea să nu mai vină. Am 
pus niște bani la bătaie și cred că am greșit. 

— Ce fel de hașiș? 


VP - 218 


— Din Turcia via Cipru. Din ăla infuzat cu opiu. Ce importanţă 
are? Oricum n-o să iasă treaba. Am poate o sută de mii în seif. 
Când vine timpul, dau fuga acasă și-i aduc. Ți-i dau fără 
probleme. 

— Ştii c-o să-i primeşti înapoi. 

— Nu-ţi face griji. 

Landau a clipit, dorind să-și reţină lacrimile, iar când a 
încercat să vorbească, avea vocea gâtuită. Abia a reușit să 
articuleze cuvintele. A spus: 

— Auzi ce zice. Abia-l cunosc și arabul ăsta nenorocit îmi dă o 
sută de mii de dolari. 

L-a cuprins pe Kenan în brațe și l-a strâns, suspinând. 

A sunat telefonul în camera Luciei. M-am dus să răspund. 

TJ, suna din Brooklyn. 

— La spălătorie, a spus. Ce să fac? Aştept s-apară o față 
palidă să folosească telefonul? 

— Exact. Ar trebui să ajungă acolo mai devreme sau mai 
târziu. Dacă ai putea să te muţi la restaurantul de vizavi și să 
stai cu ochii pe intrarea spălătoriei... 

— Pot mai mult de-atât, moșule. Stau chiar aci, în spălătorie, 
un client ca oricare altul, așteptând să-i fie gata rufele. Sunt 
destui negri prin cartier ca să nu ies prea tare-n evidență. Te-au 
sunat Kongii? 

— Nu. Ai dat de ei? 

— Le-am dat bip ș-am introdus număru' tău, da dacă Jimmy n- 
are pagerul la el, e ca și când nici n-ar bipui. 

— Ca treaba cu copacul în pădure. 

— Adică? 

— Lasă. 

— Tinem legătura, a spus. 

e 

Când a venit următorul apel, a răspuns luri, a spus „O clipă” și 
mi-a pasat receptorul. De data asta am auzit altă voce, era mai 
blândă, mai cultivată. Se simţea în ea o undă de răutate, dar îi 
lipsea mult din furia vorbitorului anterior. 

— Am înţeles că avem un jucător nou pe teren, a zis. Cred că 
n-am făcut cunoștință. 

— Sunt prieten cu domnul Landau. Numele meu nu-i 
important. 

— Frumos e să știi cine-i de cealaltă parte a firului. 


VP - 219 


— Într-un fel, am spus, suntem de aceeași parte, nu? Amândoi 
vrem ca schimbul să decurgă bine. 

— Atunci nu trebuie decât să respectați instrucțiunile. 

— Ba nu, nu-i așa simplu. 

— Ba sigur că e. Noi vă spunem ce să faceți și voi faceţi. Dacă 
vreţi s-o mai vedeţi pe fată. 

— Trebuie să mă convingeţi că e-n viaţă. 

— Îți dau cuvântul meu. 

— Pardon, am spus. 

— Nu-i suficient? 

— Ţi-ai cam pierdut credibilitatea când ai trimis-o înapoi pe 
doamna Khoury într-o stare deplorabilă. 

A urmat o clipă de tăcere. Apoi: 

— Ce interesant! Nu prea vorbești ca un rus, să știi. Și nici 
accent de Brooklyn nu simt în vorba ta. Cu doamna Khoury a 
fost o situaţie specială. Soţul ei a încercat să se tocmească, 
după cum stă-n firea rasei sale. A tăiat din preţ și-n schimb... ei 
bine, poţi termina singur propoziţia, nu? 

Și Pam Cassidy? mi-am spus. Ea ce-a făcut să vă provoace? în 
schimb, am spus: 

— Noi n-o să contestăm prețul. 

— O să plătiți un milion. 

— Pentru fată, teafără și nevătămată. 

— Te asigur că așa este. 

— lar mie, totuși, nu-mi ajunge cuvântul tău. Dă-o la telefon 
să vorbească taică-su cu ea. 

— Mă tem că asta nu se... a dat să spună și vocea metalizată 
a robotului NYNEX a intervenit, cerând mai mulţi bani. Te sun eu 
înapoi, a zis. 

— Ai ramas fără fise? Zi-mi numărul și te sun eu. 

A râs și a întrerupt legătura. 

e 

Eram singur în apartament cu luri când a venit următorul 
apel. Kenan și Peter erau plecaţi împreună cu unul dintre cei doi 
paznici de la parter, încercau să strângă cât de mulţi bani 
puteau. luri le dăduse o listă de nume și numere de telefon, plus 
că mai aveau ei niște surse. Ar fi fost mai simplu dacă am fi 
putut suna noi din penthouse, dar aveam numai cele două linii 
telefonice și voiam ca ambele să fie libere. 


VP - 220 


— Tu nu te ocupi cu drogurile, a zis luri. Ești poliţist sau ceva, 
da? 

— Particular. 

— Particular, deci ai lucrat pentru Kenan. Acum lucrezi pentru 
mine, corect? 

— Eu doar lucrez. Nu mă interesează să fiu în slujba nimănui, 
dacă la asta te referi. 

A fluturat din mână, renunțând la idee. 

— Asta e-o afacere bună, a spus, dar în același timp nu-i deloc 
bună. Înțelegi? 

— Așa cred. 

— Vreau să renunţ la ea. Asta-i unul dintre motivele pentru 
care n-am lichidităţi. Fac mulţi bani, dar nu-i vreau în mână și 
nu-i vreau în produse. Dețin parcări, deţin un restaurant, îi 
investesc, înţelegi? Nu peste mult o să ies cu totul din treaba cu 
drogurile. O mulțime de americani încep ca gangsteri, da? Și 
ajung apoi businessmeni legitimi. 

— Uneori. 

— Unii-s gangsteri pe viaţă. Da’ nu toţi. De nu era Devorah, 
deja aș fi renunţat. 

— Soţia? 

— Facturile de la spital, doctorii, Dumnezeule, ce costuri! Fără 
asigurare. Eram venetici, ce știam noi de Crucea Albastră, ăia cu 
asigurările de sănătate? Nu contează. Oricât a costat, am plătit. 
Am plătit fără întrebări. Aș fi plătit și mai mult ca să o ţin în 
viață, aș fi plătit orice. Mi-aș fi vândut și plombele din gură dacă 
așa i-aș mai fi asigurat încă o zi. Am plătit sute de mii de dolari 
și ea a trăit toate zilele pe care i le-au putut da doctorii, și ce 
zile au fost, biata femeie, cât a suferit! Dar a vrut toată viaţa 
care s-a putut, știi? 

Și-a trecut o mână lată peste frunte. Era pe cale să mai spună 
ceva, dar a sunat telefonul. Fără o vorbă, a arătat spre el. 

Am ridicat eu. 

Același om a spus: 

— Mai încercăm o dată? Mă tem că fata nu poate veni la 
telefon. Asta iese din discuţie. Cum altfel vă putem convinge că 
e teafără? 

Am acoperit receptorul. 

— Ceva ce ar ști fiica ta. 

A ridicat din umeri. 


VP - 221 


— Numele câinelui? 

În receptor, am spus: 

— Cere-i să-ţi spună... nu, stai o clipă. 

Am acoperit telefonul și am spus: 

— Asta ar putea să știe ei. O urmăresc de o săptămână sau 
mai bine, vă cunosc programul, fără-ndoială au văzut-o 
plimbând câinele, au auzit-o strigându-l pe nume. Gândește-te 
la altceva. 

— Am mai avut un căţel înainte de ăsta, a spus. Unul mic, alb 
cu negru, a fost lovit de-o mașină. Era mititică și ea când aveam 
câinele ăsta. 

— Dar și-l amintește? 

— Cum l-ar putea uita? L-a adorat. 

— Numele câinelui, am spus în receptor, și numele câinelui 
dinainte de ăsta. Cere-i să-i descrie pe amândoi și să-ţi spună 
numele lor. 

Omul era amuzat. 

— Un singur câine nu-i de ajuns. Trebuie să fie doi. 

— Da. 

— Ca să fii de două ori mai convins. Hai că-ţi fac pe plac, 
prietene. 


M-am întrebat ce va face. 

Trebuie că sunase de la un telefon public. Eram sigur de asta. 
Nu rămăsese pe fir destul cât să-i expire fisa, dar sigur n-ar fi 
schimbat placa acum, ţinând cont că funcţionase atât de bine 
înainte. Era la un telefon public și acum trebuia să afle numele și 
descrierea a doi câini, după care trebuia să mă sune înapoi. 

Să presupunem pentru o clipă că nu suna folosind telefonul 
de la spălătorie. Să presupunem că era la un telefon de pe 
stradă, unul aflat destul de departe de casă încât să fi venit 
acolo cu mașina. Acum trebuia să meargă înapoi acasă, să 
parcheze, să intre și să o întrebe pe Lucia Landau numele 
câinilor ei. lar apoi trebuia să meargă cu mașina la alt telefon ca 
să-mi transmită informaţiile. 

Așa aș proceda eu? 

Păi, poate. Dar poate că nu. Poate că aș pune la bătaie o fisă 
și-aș economisi puţin timp și alergatură și aș suna acasă, unde 
partenerul meu o păzeşte pe fată. l-aș cere să-i scoată călușul 
din gură pentru un minut și să-mi dea răspunsurile. 


VP - 222 


De i-am fi avut pe Kongi! 

Nu pentru prima dată, m-am gândit cât de ușor ar fi dacă 
Jimmy și David s-ar afla în camera Luciei, cu modernul lor 
conectat la telefonul ei Snoopy și cu laptopul așezat pe măsuta 
ei de toaletă. Ar putea folosi telefonul fetei ca să-l monitorizeze 
pe al tatălui ei și, oricând ar suna cineva, l-am putea urmări 
instantaneu. 

Dacă Ray ar suna acasă pentru a afla numele câinilor, noi am 
intercepta linia aceea și înainte ca el să știe cum le spunea 
câinilor, noi am ști unde o ţineau pe fată. Inainte să-mi 
transmită informaţiile, am putea avea mașini la ambele locuri, 
să-l salte pe el când închidea telefonul și să ia casa cu asalt. 

Dar nu-i aveam pe Kongi. Il aveam doar pe TJ, care stătea 
într-o spălătorie din Sunet Park și aștepta pe cineva care să 
folosească telefonul. Și dacă el n-ar fi avut inspiraţia să-și dea 
jumătate din bani pe un pager, nici măcar atât nu aveam. 

— Te scoate din minţi, a zis luri. Să stai, să te holbezi la 
telefon, să aștepți să sune. 

Și timpul se lungea. Evident că Ray - așa mă gândeam la el și 
fusesem periculos de aproape să-i și spun așa o dată - evident 
că nu sunase acasă, din cine știe ce motiv. Să zicem zece 
minute până acasă, zece minute ca să obţină răspunsurile de la 
fată, zece minute înapoi la telefon ca să ne sune. Mai puţin dacă 
se grăbea. Mai mult dacă se oprea să cumpere un pachet de 
țigări sau dacă fata era inconștientă și trebuiau să o readucă în 
simțiri. 

Să zicem o jumătate de oră. Poate mai mult, poate mai puţin, 
dar să zicem o jumătate de oră. 

Dacă fata era moartă, putea dura ceva mai mult. Să zicem că 
era. Să zicem că o omorâseră din prima, că o omorâseră înainte 
de primul telefon către tatăl ei. Asta era categoric cel mai 
simplu mod de acțiune. Pericolul evadării dispărea. Dispărea și 
grija de a o face să-și ţină gura. 

Și dacă era moartă? 

Răpitorii nu puteau să recunoască asta. Dacă o făceau, 
recompensa cădea. Nu erau nici pe departe lefteri, luaseră patru 
sute de mii de la Kenan în urmă cu mai puţin de o lună, dar asta 
nu însemna că nu voiau și mai mult. Oamenii vor întotdeauna și 
mai mulți bani, iar dacă nu ei n-ar fi vrut, n-ar fi sunat deloc și 
probabil nici n-ar fi răpit fata. Dacă nu te interesa decât emoția 


VP - 223 


faptei, nu era deloc greu să iei de pe stradă o femeie la 
întâmplare. Nu era nevoie să te complici. 

Și atunci ce ar face? 

M-am gândit că probabil ar încerca să ne ducă cu zăhărelul. 
să spună că fata e inconștientă, să spună că a fost drogată și că 
nu se poate concentra destul pentru a răspunde la întrebări. Sau 
să inventeze niște nume și să insiste că asta le spusese ea. 

Noi am ști că mint și am fi cam nouăzeci la sută siguri că 
Lucia e moartă. Însă crezi ceea ce vrei să crezi, iar noi am vrea 
să credem în palida posibilitate ca ea să fie în viaţă. Asta ne-ar 
face să achităm recompensa oricum, pentru că dacă n-am 
achitat-o, n-ar mai fi nicio șansă, absolut niciuna. 

A sunat telefonul. L-am înșfăcat și m-a abordat un mucea care 
greșise numărul. Am scăpat de el și treizeci de secunde mai 
târziu a sunat din nou. L-am întrebat ce număr formează și era 
numărul corect, doar că omul încerca, am aflat, să sune pe 
cineva din Manhattan, l-am amintit că trebuie să formeze 
prefixul înainte. 

— O, Doamne, a făcut, mi se întâmplă întotdeauna. Ce prost 
sunt! 

— Am primit telefoane ca ăsta și dimineaţă, a zis luri. Număr 
greșit. Enervant. 

Am aprobat din cap. Oare tipul sunase în timp ce încercam să 
scap de idiot? Dacă da, de ce n-a mai sunat o dată? Acum linia 
era liberă. Ce dracu' aștepta? 

Poate că greșisem, cerând o dovadă. Dacă fata era moartă de 
mult nu făceam decât să scot faptul la suprafaţă. In loc să 
încerce să ascundă adevărul, tipul s-ar fi putut hotărî să anuleze 
operaţiunea și să se retragă în ascunzătoare. 

Caz în care puteam aștepta o veșnicie să sune telefonul, 
pentru că nu aveam să mai primim vreun semn de la el 
niciodată. 

luri avea dreptate. Te scotea din minți să stai și să te holbezi 
la telefon. Să aștepți să sune. 

e 

Până la urmă, a mai durat numai douăsprezece minute peste 
cele treizeci pe care le socotisem ca medie. Telefonul a sunat și 
eu l-am înșfăcat. Am spus alo și Ray a spus: 

— Aş vrea totuși să știu cum te-ai prins de schemă. Precis ești 
dealer. Ești cumva vreun mare traficant? 


VP - 224 


— Tu trebuia să aduci răspuns la niște întrebări, i-am amintit. 

— Mi-aș dori sa-mi spui numele tău, a zis. Poate l-aș 
recunoaște. 

— Poate l-aș recunoaște eu pe al tău. 

A râs. 

— O, nu prea cred. De ce te grăbești așa tare, prietene? Te 
temi c-o să urmăresc apelul? s-a amuzat. 

În minte îl auzeam cum o tachina pe Pam. „Alege una, Pam- 
mee. Una pentru tine și una pentru mine, care să fie, Pam- 
mee?” 

— Vorbești pe banii tăi, am spus. 

— Întocmai. Ah, asta e. Numele câinelui, ă? la să vedem, care- 
s numele clasice? Fido, Towser, King. Rover, ăsta e întotdeauna 
printre preferate, nu? 

Mi-am spus, căcat, fata e moartă. , 

— Ce zici de Spot? „Fugi, Spot, fugi!” Asta nu-i un nume rău 
pentru un Rhodesian Ridgeback. 

Dar asta trebuia să știe după săptămânile în care o 
supraveghease. 

— Numele câinelui e Watson. 

— Watson, am spus. 

În cealaltă parte a camerei, câinele uriaș și-a schimbat 
poziția, a ciulit urechile. luri dădea din cap a aprobare. 

— Și celălalt câine? 

— Așa multe vrei, a zis. De câți câini ai nevoie? 

Am așteptat. 

— Nu mi-a putut spune ce rasă era celălalt câine. Era mică 
atunci când a murit. Au trebuit să-l adoarmă, așa a zis. Ce 
cuvânt caraghios, nu ţi se pare? Când omori ceva ar trebui să ai 
curaj să-i spui pe nume. Taci. Mai ești la aparat? 

— Aici sunt. 

— Aș zice că era metis. Așa sunt mulţi dintre noi. Ei, cu 
numele e-o mică problemă. E-un cuvânt rusesc și s-ar putea să 
nu-l fi reţinut corect. Cum stai cu rusa, prietene? 

— E puţin ruginită. 

— Ruginit, Rusty, uite un nume bun de căţel. Poate că era 
Rusty. Ești un partener de dialog dificil, prietene. Nu reușesc 
deloc să te fac să râzi. 

— Sunt un partener captiv, am spus. 


VP - 225 


— Ah, mi-ar plăcea mie să fie așa. Într-o atare situaţie, am 
putea avea un dialog foarte interesant. Ei, asta-i. Poate altă 
dată. 

— O să vedem. 

— Într-adevăr. Dar tu vrei numele câinelui, așa-i? Câinele e 
mort, prietene. La ce bun numele lui? Dai unui câine un nume 
mort, dai unui câine mort un prost renume... 

Am așteptat. 

— S-ar putea să nu pronunţ ca lumea. Balalaika. 

— Balalaika, am spus. 

— Cică e numele unui instrument muzical - sau așa mi-a spus 
ea. Ce zici? Sună cunoscut? 

M-am uitat la luri Landau. Gestul lui din cap a fost lipsit de 
echivoc. La telefon, Ray spunea ceva, dar cuvintele nu 
răzbăteau până la mine. Mă simţeam ameţit și a trebuit să mă 
sprijin de tejgheaua din bucătărie ca să nu cad. 

Fata era în viaţă. 


VP - 226 


Capitolul 19 


Imediat ce am încheiat convorbirea cu Ray, luri s-a năpustit 
asupra mea și m-a cuprins într-o îmbrăţișare disperată. 

— Balalaika, a spus, rostind numele ca și când ar fi fost o 
incantaţie. Este-n viaţă, Lușka mea e-n viaţă! 

Eram încă în brațele lui când s-a deschis ușa și au intrat frații 
Khoury, urmaţi de Dani, omul lui Landau. Kenan avea în mână o 
pungă de piele cum erau mai demult, cu fermoar la gură, iar 
Peter - o pungă de plastic alb, de cumpărături, cu logoul 
magazinului Kroger's. 

— E-n viaţă, le-a spus luri. 

— Ai vorbit cu ea? 

luri a clătinat din cap. 

— Mi-au spus numele câinelui. Și-a amintit de Balalaika. E-n 
viaţă. 

Nu știu cât au înţeles din asta fraţii Khoury, care erau plecaţi 
să strângă bani când stabiliserăm semnalele de recunoaștere, 
dar s-au prins care e treaba. 

— Acum nu-ţi mai trebuie decât un milion de dolari, i-a spus 
Kenan. 

— De bani poţi oricând să faci rost. 

— Așa e, a zis Kenan. Oamenii nu-s conștienți de asta, dar e 
sută la sută corect. 

A deschis punga de piele și a început să scoată din ea 
teancuri de bancnote, aranjându-le pe șiruri pe tăblia mesei de 
mahon. 

— Ai prieteni buni, luri. Și-n plus ai noroc că majoritatea nu 
cred în bănci. Oamenii habar n-au cât de mulţi bani se învârt în 
economie fără a trece prin bănci. Auzi bani lichizi, te gândești la 
droguri, te gândești la jocuri de noroc. 

— Vârful aisbergului, a spus Peter. 

— Exact. Nu te gândi doar la activităţi ilegale. Gândește-te la 
spălătorii, gândește-te la frizerii, saloane de înfrumusețare. 
Orice firmă care rulează mulți bani lichizi, astfel încât să poată 
ține o evidență contabilă paralelă și jumate din câștig să-l ia de 
sub nasul Fiscului. 


VP - 227 


— Gândește-te la cafenele, a spus Peter. luri, trebuia să fii 
grec. 

— Grec? De ce să fiu grec? 

— Găsești câte o cafenea la fiecare colț de stradă, nu? Omule, 
am lucrat odată la una. Zece angajaţi pe tura mea, șase eram 
fără contract de muncă, eram plătiţi cu banii jos. De ce? Pentru 
că existau sume mari nedeclarate și cheltuielile trebuiau ţinute 
la un nivel credibil. Dacă se raportează treizeci de cenți din 
fiecare dolar încasat, asta e mult. Și știi care-i cireașa de pe 
tort? Din fiecare vânzare, opt virgulă douăzeci și cinci la sută e 
adaosul comercial cerut de lege. Dar la cele șaptezeci de 
procente din vânzări neraportate adaosul comercial n-are de ce 
să ajungă la stat, nu? Așa că sunt și ăștia bani negri. Profit clar 
din taxe, până la ultimul bănuţ. 

— Nu numai grecii, a zis luri. 

— Nu, dar ei au perfecţionat metoda. Dacă erai grec, trebuia 
doar să mergi la douăzeci de cafenele. Crezi că n-are fiecare 
cincizeci de miare în seif, sau dosiţi la saltea, sau sub o 
scândură în debara? Douăzeci și ţi-ai făcut milionul. 

— Dar nu-s grec, a spus luri. 

Kenan l-a întrebat dacă nu cunoaște vreun negustor de 
diamante. 

— Aștia au mulți bani lichizi, a spus. 

Peter a zis că în afacerea cu bijuterii multe tranzacţii sunt 
doar scriptice, datorii transferate dintr-o parte în alta. Kenan a 
zis că totuși se învârt niște bani acolo, dar luri a zis că nu 
contează, că oricum nu cunoaște niciun bijutier. 

M-am dus în cealaltă cameră și i-am lăsat să discute. 

e 

Voiam să-l sun pe TJ și am scos foaia de hârtie cu toate 
apelurile pe care Kongii le identificaseră ca având legătură cu 
telefonul lui Kenan. Am găsit numărul de la spălătorie, dar am 
ezitat. Oare TJ va ști să răspundă la el? Și oare i-ar compromite 
asta poziţia, dacă era aglomeraţie acolo? Și dacă ar răspunde 
Ray? Mi se părea improbabil, dar... 

Apoi mi-am adus aminte că există o metodă mai simplă. Îi 
puteam da bip ca să mă sune el. Nu prea reușeam să mă 
adaptez la noua tehnologie. Incă aveam reflexul de a gândi în 
termeni primitivi. 


VP - 228 


Am găsit numărul pagerului său în carneţel, dar înainte să-l 
pot forma a sunat telefonul și era chiar TJ. 

— Omul tocma'a fo’ aici, a spus cu emoție maximă. Fix la 
telefonu' ăsta. 

— Trebuie să fi fost altcineva. 

— Nici pomeneală, moșule! Un tip rău, se vedea asta cum 
dădeai cu ochii de el. Nu tu ai vorbit cu el adineaori? M-a 
străfulgerat gându', mi-am zis că omu' meu Matt vorbește cu 
tipu’ ăla. 

— Ba da, dar am terminat de vorbit cu el de cel puțin zece 
minute. Poate chiar cinșpe. 

— Mda, cam atât. 

— Mă aşteptam să suni imediat. 

— N-am putut, bătrâne. A trebuit să-l urmăresc pe individ. 

— L-ai urmărit? 

— Ce credeai c-o să fac, doar nu era să spăl puţina când el 
tocma' venea! N-am mers la braț cu el, da’ tipu’ a ieșit și am 
lăsat să treac-un minut Înainte s-o iau pe urmele lui. 

— Asta-i periculos, TJ. Omul e-un ucigaș. 

— Moșule, crezi că mă dai pe spate cu asta? Sunt pe Deuce 
cam de când mă știu. N-ai cum să mergi pe stradă fără să fii în 
spatele unui ucigaș. 

— Unde s-a dus? 

— A făcut la stânga, s-a dus până la colţ. 

— Forty-ninth Street. 

— Apoi a traversat spre restaurantul de cealaltă parte a 
bulevardului. A intrat, a stat un minut sau două, a ieșit. Nu cred 
că le-a cerut să-i facă un sandviș, pen' că n-a stat acolo așa 
mult. Poate a luat un pachet de șase beri. Cam atât de mare era 
ce avea în mână. 

— De acolo unde s-a dus? 

— Înapoi de unde a venit. Prostovau' a trecut pe lângă mine, 
a traversat iar Fifth și-a luat-o înapoi spre spălătorie. Mi-am zis, 
căcat, nu pot intra după el, tre' să aștept afară până vorbește la 
telefon. 

— N-a mai sunat aici. 

— N-a mai sunat nicăieri, pen' că n-a intrat la spălătorie. A 
urcat în mașină și dus a fost. Nici n-am știut că are mașină, pân- 
a urcat în ea. Era parcată fix în faţa spălătoriei, unde n-o 
puteam vedea din locul unde stăteam. 


VP - 229 


— Maşină mică sau dubă? 

— Am zis mașină. Am încercat să o urmăresc, da' n-am avut 
cum. Eram în urmă c-un cvartal, nu voiam să-i suflu-n ceafă la 
drumul de întoarcere la spălătorie, iar el a urcat în mașină și-a 
șters-o înainte să pot face ceva. Pân s-ajung la colț, a virat și s-a 
făcut nevăzut. 

— Dar ai apucat să-l vezi bine. 

— Pe el? Da, l-am văzut. 

— L-ai putea recunoaște? 

— Bătrâne, ai recunoaște-o pe maică-ta? Ce întrebare-i asta? 
Omu are vreun metru cincizeci, sub optzeci de kile, păr castaniu 
foarte deschis, ochelari cu rame de plastic maro. Poartă pantofi 
de piele neagră, cu șireturi, pantaloni bleumarin și geacă 
albastră, cu fermoar. Plus un tricou sport cum n-ai văzut mai 
nașpa. Cu carouri în albastru și alb. Dacă l-aș recunoaște? 
Moșule, dac-aș ști să desenez, l-aș desena. Dacă-mi faci lipeala 
cu desenatorul ăla de care vorbeai, îţi dăm un portret care-i 
seamănă mai bine ca o poză. 

— Sunt impresionat. 

— Da? Mașina era Honda Civic, un gri albăstruit, cam 
rablagită, înainte să urce-n ea, mă gândeam să-l urmăresc până 
unde locuiește. A răpit pe cineva, nu? 

— Da. 

— Pe cine? 

— O fată de paișpe ani. 

— Labagiu' dracului, a zis. Nu știu, poate dacă-l urmăream 
mai de aproape, dacă fugeam niţel mai repede. 

— Te-ai descurcat bine. 

— Acu' mă gândesc să fac o raită prin cartier. Poate văd 
unde-a parcat mașina. 

— Dacă ești sigur că ai recunoaște-o... 

— Păi, am numărul de înmatriculare. Or să fie multe Honde, 
da' nu multe-or să aibă aceleași plăcuţe. 

Mi-a recitat numărul și eu l-am notat și am dat să-i spun cât 
de mulţumit sunt de ce a făcut. 

Nu m-a lăsat să termin. 

— Moșule, a zis, exasperat, cât o s-o mai ţinem așa, să te tot 
miri de fiecare dată când fac ceva bine? 


VP - 230 


— O să avem nevoie de câteva ore ca să strângem toți banii, 
i-am spus când a sunat din nou. N-are atâţia și va fi greu să-i 
adune la ora asta. 

— Sper să nu încerci să scazi preţul, nu? 

— Nu, dar dacă vrei toată suma, va trebui să ai răbdare. 

— Cât aveţi acum? 

— Nu am socoteala. 

— O să sun peste o oră, a spus. 

e 

— Poți folosi telefonul ăsta, i-am spus lui luri. Nu mai sună 
decât peste o oră. Cât avem acum? 

— Ceva peste patru, a zis Kenan. Mai puțin de jumate. 

— Nu-i de ajuns. 

— Știu și eu, a spus. Depinde cum privești lucrurile. Cui ar 
putea s-o mai vândă? Dacă-i spui că nu avem mai mult, dacă-i 
bine așa, bine, dacă nu, nu - el ce-o să facă? 

— Problema e că nu știi cum ar putea să reacționeze. 

— Da, uit mereu că-i nebun. 

— Vrea un motiv ca s-o omoare. 

Nu-mi plăcea să subliniez asta de faţă cu luri, dar trebuia s-o 
spun. 

— Asta i-a mânat în luptă de la început. Le place să omoare. 
Fata e în viață și or s-o ţină în viaţă cât timp asta le garantează 
că-și vor primi banii, dar o vor ucide în clipa-n care vor crede că 
pot scăpa basma curată sau că s-au lins pe bot de bani. Nu 
vreau să-i spun că n-avem decât jumate de sumă. Prefer să 
mergem direct cu juma de milion și să-i spun că sunt toţi acolo, 
și să sper că n-o să-i numere decât după ce ne-o predau pe fată. 

Kenan s-a gândit la asta. 

— Problema e că muistu’ dracului deja știe cum arată patru 
sute de mii, a spus. 

— Vezi dacă nu mai poţi aduna ceva, am spus și m-am dus să 
folosesc telefonul Snoopy. 

e 

Pe vremuri exista un număr la care puteai suna la 
Departamentul de Înmatriculări Auto. Îţi dădeai numărul de 
insignă și le spuneai ce plăcuță vrei să identifici și cineva căuta 
în sistem și îți spunea. Acum nu mai știam acel număr special și 
ceva îmi spunea că fusese scos din uz de mult. La numărul DIA 
din cartea de telefon n-a răspuns nimeni. 


VP - 231 


L-am sunat pe Durkin, dar nu era la secţie. Kelly nu era nici el 
la birou și n-avea niciun sens să-i dau bip pe pager, pentru că nu 
putea face ce-mi trebuia mie de la distanţă. Îmi aminteam când 
fusesem să iau dosarul Gotteskind și mi l-am imaginat pe 
Bellamy la masa de alături, ţinând un monolog în fața 
computerului său. 

Am sunat la Midtown North și l-am prins la telefon. 

— Matt Scudder, am spus. 

— O, salut, a zis el. Ce mai faci? Joe nu-i pe aici, îmi pare rău. 

— Nu-i nimic, am spus. Poate mă ajuţi tu cu ceva. Mă 
plimbam cu un prieten cu mașina și-un nenorocit cu o Honda 
Civic i-a lovit bara și-a șters-o. N-ai văzut ceva mai strigător la 
cer. 

— La naiba! Și eraţi în mașină când s-a întâmplat? Omu-i un 
tâmpit, cum să plece de la locul accidentului? Probabil era beat 
sau drogat. 

— Nu m-aș mira. Chestia e... 

— Ai reținut numărul? îl verific acum. 

— Ți-aș fi recunoscător. 

— Hei, nu-i cine știe ce. Doar întreb computerul. Așteaptă. 

Am așteptat. 

— Să-mi trag una, a spus. 

— Care-i problema? 

— Păi, au schimbat parola aia nenorocită cu care intri în baza 
de date a DIA. O introduc așa cum trebuie și nu-mi permite 
accesul. Imi spune „Parolă incorectă”. Dacă suni mâine sunt 
sigur că... 

— Aș vrea să acţionez în seara asta. Până nu apucă să se 
trezească, dacă mă-nţelegi. 

— O, categoric. Dacă te-aș putea ajuta... 

— Nu ai pe cine să suni? 

— Ba da, a zis cu ţâfnă. Pe scorpia aia de la Registratură, dar 
o să-mi spună că nu-mi poate oferi informaţiile. Nu ratează nicio 
șansă să-mi dea peste degete. 

— Spune-i că e-o urgenţă Cod Cinci. 

— Poftim? 

— Spune-i simplu că e o urgenţă Cod Cinci, am repetat, și c-ar 
fi bine să-ţi dea parola până nu află șefii. 

— Acum aud prima oară asta, a zis. Stai puţin, să văd ce iese. 


VP - 232 


M-a pus pe „hold”. De cealaltă parte a camerei, Michael 
Jackson îmi trăgea cu ochiul printre degetele învelite în mănuși 
albe. Bellamy a revenit la aparat și a spus: 

— Să-mi trag una, chiar a mers. „Urgenţă Cod Cinci”. l-a tăiat 
cheful de prostii. Mi-a dat parola imediat. Stai s-o introduc. Uite 
așa. Acum, care spuneai că-i numărul de înmatriculare? 

| l-am dat. 

— la să vedem ce avem aici. Bun, n-a durat mult. Vehiculul 
este o Honda Civic din 88, două uși, culoarea e cositor... 
Cositor? Mamă, de ce nu-i pot spune gri? Dar pe tine nu asta te 
interesează. Proprietarul este... ai cu ce scrie? Callander, 
Raymond Joseph. 

Mi-a spus numele de familie pe litere. 

— Adresa e Penelope Avenue nr. 44. Asta-i în Queens, dar 
unde în Queens? Ai auzit de Penelope Avenue? 

— Nu cred. 

— Mamă, eu chiar în Queens locuiesc și nici eu n-am auzit de 
el. Stai, uite codul poștal. Unu, unu, trei, șapte, nouă. Asta-i 
Middle Village, nu? Dar de Penelope Avenue tot n-am auzit. 

— Găsesc eu. 

— Da, păi, cred că tu ai și motiv, nu? Sper că n-a fost rănit 
niciun pasager. 

— Nu, doar fierul a avut de suferit. 

— Să-i vii de hac. Cum să fugă așa de la locul accidentului? Pe 
de altă parte, dacă faci raport, tariful poliţei de asigurare a 
prietenului tău o să crească. Cel mai bine ar fi să rezolvaţi 
cumva problema între voi, dar cred că la asta te gândeai și tu, 
nu? 

A chicotit. 

— Cod Cinci, a zis. Mamă, asta a pus-o pe jar pe fătucă. Îți 
rămân dator. 

— A fost o plăcere. 

— Nu, vorbesc serios. Am probleme de felul ăsta mai mereu. 
Ce m-ai învățat o să mă scutească de multe bătăi de cap. 

— Păi, dacă tot spui că-mi ești dator... 

— Te ascult. 

— Sunt doar curios dacă domnul Callander al nostru are 
cazier. 

— Ei, asta-i ușor de verificat. Nu-i nevoie de Cod Cinci, pentru 
că aici știu codul de acces. Așteaptă. Mnu. 


VP - 233 


— Nimic? 

— În statul New York, cel puţin, e-un cetăţean model. Cod 
Cinci. Ce-nseamnă, totuși? 

— Să spunem că e de nivel înalt. 

— Mă gândeam eu. 

— Dacă tot nu cedează, m-am auzit spunând, zi-le doar c-ar 
trebui să știe că un Cod Cinci anulează și înlocuiește 
instrucţiunile lor standard. 

— Anulează și înlocuiește? 

— Exact. 

— Anulează și înlocuiește instrucţiunile lor standard. 

— Ai prins-o. Dar n-o folosi în chestiuni de rutină. 

— Doamne, nu, a zis. N-am de gând s-o stric. 

[] 

Preţ de-o clipă am crezut că i-am luat-o un pas înainte. Aveam 
acum numele lui și aveam adresa, deși nu era adresa care îmi 
trebuia. Ei erau undeva în Sunset Park, în Brooklyn. Adresa era 
undeva în Middle Village, în Queens. 

Am sunat la Informaţii Queens și am format numărul primit de 
la ei. Telefonul a scos acel sunet ciudat, ceva între ton și măcăit, 
și o voce robotică mi-a spus că numărul la care sunasem nu mai 
este alocat. Am sunat iarăși la Informații și le-am comunicat 
aceasta, iar operatorul a verificat și mi-a spus că abonamentul 
fusese întrerupt de puţin timp și că de aceea numărul încă nu 
fusese șters din registru. Am întrebat dacă nu există un număr 
nou. Operatorul a zis că nu. Am întrebat dacă-mi poate spune 
când a fost întrerupt abonamentul, dar n-a putut. 

Am sunat la Informaţii Brooklyn și am încercat să aflu numărul 
unui anume Raymond Callander sau R ori RJ Callander. 
Operatorul mi-a spus că numele de familie poate fi scris și altfel, 
că apar câteva numere pentru R și unul pentru RJ, dar că 
adresele nu erau în zonă, una era pe Meserole în Greenpoint, 
alta taman în Brownsville și niciuna măcar aproape de Sunset 
Park. 

Enervant la culme. Dar, pe de altă parte, așa fusese cazul 
ăsta de la bun început. Eram plimbat cu zăhărelul, făceam mari 
descoperiri care nu duceau de fapt nicăieri. Descoperirea lui 
Pam Cassidy era cel mai bun exemplu. De unde înainte nu 
aveam nimic, reușiserăm să aflăm un martor în viață, dar 


VP - 234 


rezultatul era doar acela că poliţia luase trei cazuri închise fără 
soluţionare și le introdusese într-un singur caz deschis. 

Pam ne oferise prenumele. Acum aveam și numele de familie, 
ba chiar și numele mijlociu, totul graţie lui TJ și cu ajutorul lui 
Bellamy. Aveam și o adresă, care însă fusese probabil eliberată 
cam pe când abonamentul la telefon fusese întrerupt. 

Nu avea să fie atât de greu de găsit. E mai ușor când știi pe 
cine cauţi. lar eu știam acum destule ca să-l pot găsi, dacă 
reușeam să aștept până se crăpa de zi și dacă îmi permiteam 
alte câteva zile pentru a-l căuta. 

Dar asta nu mă mulțumea. Voiam să pun mâna pe el acum. 

În living, Kenan vorbea la telefon, Peter era la fereastră. Pe 
luri nu l-am văzut. M-am dus la Peter și el mi-a spus că luri 
plecase să caute bani. 

— N-am fost în stare să mă uit la bani, a zis. Mă păștea un 
atac de anxietate. Îmi bătea inima repede, mi se umeziseră 
mâinile de-o transpiraţie rece, tot tacâmul. 

— De ce îţi era teamă? 

— Teamă? Nu știu. Îmi dădeau poftă să iau niște droguri, asta 
e tot. Dacă mi-ai da acum un test de asociere de cuvinte, ţi-aș 
răspunde doar cu heroină. Un test Rorschach, toate petele de 
cerneală mi s-ar părea că reprezintă un drogat care-și umflă 
vena. 

— Dar tu nu te droghezi, Pete. 

— Și care-i diferenţa, omule? Știu c-o voi face. Singura 
întrebare e când. Ce frumos e afară! 

— Oceanul? 

A dat afirmativ din cap. 

— Numai că acum nu-l mai poţi vedea. Cred că e fain să 
locuiești într-un loc de unde te poţi uita la apă. Am avut odată o 
iubită pasionată de astrologie. Ea mi-a spus că ăsta e elementul 
meu, apa. Tu crezi în chestiile astea? 

— Nu mă prea pricep la ele. 

— Avea dreptate că e elementul meu. Celelalte nu-mi plac 
cine știe cât. Aerul, nu mi-a plăcut niciodată să zbor. Nu mi-aș 
dori să ard în flăcări sau să fiu îngropat în pământ. Dar marea, 
asta e mama noastră, a tuturor, nu așa se spune? 

— Presupun că da. 


VP - 235 


— lar acolo afară e oceanul. Nu un râu sau un golf. E doar apă 
cât cuprinde, până la orizont, cât vezi cu ochii. Mă simt curat 
numai uitându-mă la ea. 

L-am lovit ușor pe umăr și l-am lăsat să admire oceanul. 
Kenan terminase cu telefonul și m-am dus să-l întreb cum stăm 
cu socoteala banilor. 

— Ne mai trebuie puţin ca să ajungem la jumate, a spus. Am 
apelat la toţi cei care îmi erau datori și luri a procedat la fel. Îţi 
spun sincer, nu cred că vom mai găsi mare lucru. 

— Singura persoană care-mi vine mie în minte e în Irlanda. 
Așa că sper doar ca mormanul ăsta să semene cu un milion, 
atâta tot. Nu trebuie decât să-i convingă pe moment, la o 
numărătoare din ochi. 

— Și dacă-i înmulţim? Dacă din fiecare teanc de sute lipsesc 
cinci bancnote, obţii cu zece la sută mai multe teancuri. 

— Ceea ce-i bine dacă ei nu aleg un teanc la întâmplare ca să- 
| numere. 

— Bine punctat, a zis. La prima vedere vor părea mai mulţi 
bani decât le-am dat eu. Aceia erau toți de sută. Aici cam 
douăzeci și cinci la sută din total sunt de cincizeci. Știi că există 
un mod de a-i face să pară mai mulţi decât sunt, de fapt. 

— Să-i umflăm cu hârtii false. 

— Mă gândeam la bancnote de un dolar. Hârtia corespunde, 
culoarea la fel, totul în afară de valoare. Să zicem că ai un teanc 
care-ar trebui să conţină cincizeci de bancnote de o sută, în 
total cinci mii. Il aranjezi cu zece sute deasupra și zece jos și la 
mijloc îl umpli cu treizeci de un dolar. În loc de cinci mii ai puţin 
peste două mii care seamănă cu cinci. Dacă-l frunzărești, nu 
vezi decât verdele bancnotelor. 

— Aceeași problemă. Merge doar dacă nu inspectezi mai 
atent teancurile „lucrate”. Atunci vezi că nu e ce-ar trebui să fie 
și știi imediat, fără discuţie, că a fost aranjat așa ca să te tragă 
pe sfoară. lar dacă ești oricum nebun de legat și îţi mai lipsea 
doar o scuză ca să iei o viaţă... 

— Omori fata, pac, și gata. 

— Asta-i problema cu orice e cusut cu aţă albă. Dacă arată ca 
și când am încerca să le-o tragem... 

— O vor lua personal, a zis, dând din cap. Poate că n-or să 
numere teancurile. Dacă avem hârtii de cincizeci și de o sută 
amestecate, câte cinci mii pe teanc, din care jumătate într-un 


VP - 236 


teanc de cincizeci, de câte teancuri vorbim dacă strângem o 
jumătate de milion? O sută dacă-s numai de sută, așa că să 
zicem o sută douăzeci, treizeci, pe acolo? 

— Așa aș zice. 

— Nu știu, tu le-ai număra? Când vinzi droguri, numeri, dar 
atunci ai timp, stai relaxat și numeri banii și inspectezi marfa. E 
altă mâncare de pește. Chiar și așa, știi cum numără marii 
traficanţi? Cei care scot de la un milion în sus la o singură 
tranzacţie? 

— Știu că la bancă au automate care pot număra un teanc de 
bancnote la fel de repede cât ţie-ţi ia să le frunzărești. 

— Uneori folosesc așa ceva, a spus, dar cel mai des se iau 
după greutate. Ştii cât cântăresc banii, așa că trebuie doar să-i 
pui pe un cântar. 

— Așa procedau rudele tale din Togo? 

A surâs, aducându-și aminte. 

— Nu, acolo era diferit, a spus. Ei numărau fiecare bancnotă 
în parte. Dar nimeni nu se grăbea nicăieri. 

A sunat telefonul. Ne-am uitat unul la celălalt. Am ridicat eu. 
Era luri, vorbea de la telefonul din mașină, voia să ne anunțe că 
vine înapoi. Când am închis, Kenan a spus: 

— De fiecare dată când sună telefonul... 

— Știu. Mă aştept să fie el. Înainte, când erai plecat, a greșit 
cineva numărul, un individ care a sunat de două ori pentru că 
tot uita să formeze doi-unu-doi pentru Manhattan. 

— Enervant la culme, a zis. Când eram mic aveam un număr 
care diferea doar cu o cifră față de o pizzerie de pe Prospect și 
Flatbush. Îţi dai seama câţi sunau din greșeală la noi. 

— Cred că era foarte supărător. 

— Pentru părinţii mei. Mie și lui Petey ne plăcea mult. Noi 
preluam comanda. „jumate brânză și jumate salam? Fără 
anşoa? Da, domnule, o pregătim noi imediat.” Şi-i lăsam 
dracului să moară de foame. Eram îngrozitori. 

— Bietul proprietar al pizzeriei! 

— Da, știu. În ultima vreme nu mai primesc așa des telefoane 
de astea. Știi când am primit vreo două? În ziua când Francey a 
fost răpită. În dimineaţa aia, ca și când Dumnezeu mi-ar fi trimis 
un mesaj, încerca să mă avertizeze într-un fel. Doamne, când 
mă gândesc prin ce trebuie să fi trecut. Și prin ce trece în 
continuare fata asta. 


VP - 237 


— Știu cum îi cheamă, Kenan, am spus. 

— Pe cine? 

— Pe cel de la telefon. Nu pe ăla care vorbește spurcat. Pe 
celălalt, ăla care se ocupă cel mai mult de comunicare. 

— Mi-ai spus. Ray. 

— Ray Callander. Știu adresa la care a locuit în Queens. Știu 
ce număr de înmatriculare are la Honda. 

— Credeam că are dubă. 

— Are și o Honda cu două uși. O să punem mâna pe el, 
Kenan. Poate nu-n seara asta, dar o să punem mâna pe el. 

— Asta-i bine, a zis încet. Dar trebuie să îţi spun ceva. Ştii că 
am intrat în treaba asta din cauza a ce-a păţit soția mea. De aia 
te-am angajat, de aia sunt aici. Dar în clipa de față nimic din 
asta nu face nici cât o ceapă degerată. În clipa asta, pentru 
minte contează doar fata aia, Lucia, Lușka, Ludmilla, are atâtea 
nume, că nici nu știu cum să-i spun, și nici n-am văzut-o 
vreodată în viaţa mea. Dar acum mă interesează numai ca ea să 
se întoarcă acasă. 

Multumesc, mi-am spus. 

Pentru că, așa cum scrie pe tricouri, atunci când aligatorii au 
început deja să te muște de fund ţi-e ușor să uiţi că la început 
scopul tău era să asanezi mlaștina. Nu conta, în momentul de 
față, unde anume în Sunset Park stăteau pitiţi cei doi, nu conta 
dacă aflam răspunsul în seara asta sau mâine sau dacă nu-l 
aflam niciodată. Dimineaţă îi puteam pune lui John Kelly în braţe 
tot ce aveam și de acolo să-l las pe el să se descurce. Nu conta 
cine-l prindea pe Callander și nu conta dacă nenorocitul încasa 
cincisprezece ani sau douăzeci și cinci de ani sau închisoare pe 
viaţă, sau dacă murea pe o stradă dosnică de mâna lui Kenan 
Khoury sau a mea. Sau dacă le scăpa tuturor printre degete, cu 
sau fără bani. Asta poate că avea să conteze mâine. Sau poate 
că nu. Dar în seara asta sigur nu conta. 

Deodată, asta era foarte limpede, așa cum ar fi trebuit să fie 
de la bun început. Singurul lucru important era să o recuperăm 
pe fată. Nimic altceva nu conta câtuși de puţin. 

e 

luri și Dani s-au întors cu câteva minute înainte de opt. luri 
avea câte o geantă de voiaj în fiecare mână, ambele cu logoul 
unei companii aeriene care fusese înghițită de o companie mai 
mare. Dani ducea o geantă de cumpărături. 


VP - 238 


— Hei, am intrat în joc, a spus Kenan și fratele lui a bătut din 
palme. 

Eu n-am aplaudat, dar mă simţeam la fel de entuziasmat. De 
parcă banii ar fi fost pentru noi. 

— Kenan, vino aici puţin, a spus luri. Uită-te aici. 

A deschis una dintre genţile de voiaj și i-a vărsat conţinutul, 
teancuri de o sută legate cu bandă de hârtie. Pe fiecare fâșie 
apărea ștampila Chase Manhattan Bank. 

— Frumos, a spus el. Ce-ai făcut, luri, o retragere 
neautorizată? Ce bancă ai jefuit tu la ora asta târzie? 

luri i-a întins un teanc de bancnote. Kenan le-a scos din 
legătură, s-a uitat la cea de sus și a spus: 

— Sper că nu trebuie să verific, nu? Nu mi-ai cere asta dacă 
totul ar fi cușer. Sunt falși, așa-i? 

S-a uitat atent, a dat bancnota deoparte cu degetul mare și a 
examinat-o pe următoarea. 

— Falși, a confirmat. Dar foarte faini. Toţi au aceeași serie? 
Nu, hârtia asta-i diferită. 

— Trei serii diferite, a spus luri. 

— N-ai păcăli pe nimeni de la bancă cu ei, a spus Kenan. Au 
scanere, verifică totul electronic. In afară de asta, mie îmi par 
buni. 

A mototolit o bancnotă, a netezit-o la loc, a ridicat-o la lumină 
și a privit-o printre gene. 

— Hârtia e bună. Cerneala arată corect. Niște bancnote uzate, 
probabil că le-au muiat în zaț de cafea și-apoi le-au băgat în 
mașina de spălat. Fără înălbitor și fără balsam de rufe. Matt? 

Am luat o bancnotă adevărată - sau despre care eu bănuiam 
că e adevărată - din portmoneul meu și am ţinut-o lângă cea 
primită de la Kenan. Mi s-a părut că Benjamin Franklin părea 
puţin mai încrâncenat pe specimenul contrafăcut, avea un aer 
puţin mai pervers. Dar, dacă aș fi văzut bancnota în împrejurări 
normale, n-aș fi intrat la bănuieli. 

— Foarte frumos, a spus Kenan. Care e reducerea? 

— Șaizeci la sută din cantitate. Dai patruzeci de cenți la un 
dolar. 

— Mare. 

— Nu găsești marfă de calitate la preţ mic, a zis luri. 

— Adevărat. Și e-o afacere mai „curată” decât cea cu droguri. 
Pentru că, dacă stai să te gândești, cine are de suferit? 


VP - 239 


— Se devalorizează cursul de schimb, a zis Peter. 

— Pe bune? E-o picătură în ocean. Un singur fond de economii 
și împrumut pică-n cap și cursul de schimb e devalorizat mai 
tare decât ar face-o toţi banii falsificaţi în decurs de douăzeci de 
ani. 

— Ăștia-s cu împrumut, a spus luri. Nu costă nimic dacă îi 
recuperăm și-i dau înapoi. Altfel, scot banul. Patruzeci de cenți 
la dolar. 

— Foarte onest așa. 

— Omul îmi face o favoare. Ce vreau să știu e dacă ei or să se 
prindă? Și dacă da... 

— Nu se vor prinde, am spus. Vor arunca o privire rapidă într- 
o lumină slabă și nu cred c-or să se gândească la bani falși. 
Benzile cu ștampila băncii sunt excelente. Tot el le-a tipărit? 

— Da. 

— O să refacem puţin teancurile, am spus. O să folosim 
benzile Chase, dar o să scoatem câte șase bancnote din fiecare 
teanc și o să le înlocuim cu unele adevărate, trei sus și trei jos. 
Câţi ai acolo, luri? 

— Două sute cincizeci de mii în bani falși. Și Dani mai are 
șaizeci de mii, puţin peste. De la patru persoane diferite. 

Am făcut calculul. 

— Inseamnă că avem în jur de opt sute de mii. E destul. Cred 
că suntem în joc. 

— Slavă Cerului, a zis luri. 

Peter a scos banda de pe un teanc de bancnote false, a 
frunzărit hârtiile, a rămas cu ochii la ele, clătinând din cap. 
Kenan și-a tras un scaun și a început să scoată câte șase hârtii 
din fiecare teanc. 

A sunat telefonul. 


VP - 240 


Capitolul 20 


— Am început să obosesc, a spus el. 

— Și eu. 

— Poate că totuși nu merită atâta efort. Să știi că sunt o 
mulţime de dealeri de droguri pe aici și cei mai mulţi au soţie și 
copii. Poate ar trebui să ne băgăm piciorul și s-o tăiem, poate că 
următorul client va fi mai cooperant. 

Era a treia discuţie a noastră de când luri se întorsese cu cele 
două genţi de voiaj pline cu bani falsificaţi. Sunase la intervale 
de o jumătate de oră, prima oară ca să propună modul pe care îl 
dorea pentru realizarea transferului, apoi ca să caute nod în 
papură fiecărei propuneri ale mele. 

— Mai ales dacă va afla cum o tăiem când ne băgăm piciorul, 
a spus. O s-o tranșez pe Lucia ta feliuțe, prietene. Și mâine ies 
să caut altă pradă. 

— Vreau să cooperez, am spus. 

— Nu se vede după cum te comporți. 

— Trebuie să ne întâlnim faţă-n faţă, am zis. Trebuie să ai 
ocazia să inspectezi banii și noi trebuie să ne asigurăm că fata e 
teafără. 

— După care tăbărâţi pe noi. Aţi putea să înțesațţi locul de 
oameni înarmați, Dumnezeu știe câți sunteţi în stare să 
strângeţi. Noi avem resurse limitate. 

— Și totuși te poţi pregăti pe măsură, am spus. Vei avea fata 
ca acoperire. 

— Cu cuțitul la jugulară, a zis. 

— Dacă vrei. 

— Cu tăișul cuțitului lipit de pielea ei. 

— Atunci vă dăm banii, am continuat. Unul dintre voi o ţine pe 
fată până când celălalt se asigură de bani. Apoi unul dintre voi 
duce banii la mașină în timp ce celălalt continuă să o ţină pe 
fată. Între timp, al treilea om al vostru este poziţionat unde nu-l 
putem vedea, ţinându-ne în cătarea armei. 

— Cineva l-ar putea ataca prin spate. 

— Cum? am întrebat. Voi veţi ajunge acolo primii. Ne veţi 
vedea venind, toţi în același timp. Veţi avea acest avantaj 


VP - 241 


pentru a contrabalansa avantajul nostru numeric. Omul vostru 
înarmat vă va putea acoperi retragerea și oricum veți fi în 
siguranţă pentru că atunci noi o vom avea deja pe fată, iar banii 
vor fi în mașină cu partenerul tău, unde noi nu avem ce căuta. 

— Nu-mi place că e faţă-n faţă, a zis. 

Și nici nu se putea baza prea tare pe al treilea om, mi-am 
spus, cel care i-ar fi acoperit retragerea cu arma în mână. 
Pentru că eram aproape sigur că în echipa lor erau doar ei doi, 
drept care n-avea să existe niciun al treilea. Dar, dacă îi dădeam 
de înțeles că noi consideram că sunt trei la număr, asta putea 
să-i ofere ceva mai multă încredere. Importanţa celui de-al 
treilea bărbat nu era dată de puterea lui de-a deschide focul 
pentru a le acoperi retragerea, ci de faptul că noi credeam în 
existența lui. 

— Să zicem că ne oprim la distanţă de cincizeci de metri. Tu 
aduci banii până la jumătate, după care te retragi la oamenii tăi. 
Apoi aducem noi fata la jumătate și unul dintre noi rămâne 
acolo, cu cuțitul la gâtul ei, cum spuneai... 

Cum spuneai tu, m-am gândit. 

— ... în vreme ce celălalt se retrage cu banii. Apoi o eliberez 
pe fată, ea se întoarce la voi și eu îmi văd de drum. 

— Nu-i bine. Voi aveţi banii și fata în același timp și noi 
rămânem cu buzele umflate. 

In jurul cozii, iar și iar. Vocea robotică a operatorului a 
intervenit, cerând bani, și el a introdus o fisă fără stea pe 
gânduri. Nu-și făcea griji că este urmărit apelul, nu în faza 
aceasta. Telefoanele lui durau din ce în ce mai mult. 

Dacă aș fi reușit să dau de Kongi mai devreme, l-am fi putut 
sălta cât încă era cu receptorul la ureche. 

— Bine, să încercăm așa, am spus. Ne așezăm la distanţă de 
cincizeci de metri, exact cum ai spus. Voi veţi fi acolo primi, ne 
veţi vedea venind. O veţi arăta pe fată ca să vedem că aţi adus- 
o. Apoi eu mă voi apropia de voi cu banii. 

— Singur? 

— Da. Neînarmat. 

— Ai putea avea o armă ascunsă. 

— Voi avea câte o valiză plină cu mălai în fiecare mână. O 
armă ascunsă nu m-ar ajuta cine știe cât. 

— Te ascult. 


VP - 242 


— Tu verifici banii. Când ești mulţumit, dai drumul fetei. Ea se 
duce la taică-su și la ceilalţi ai noștri. Omul tău o șterge cu banii. 
Noi doi așteptăm. Apoi o ștergi și tu, iar eu plec acasă. 

— M-ai putea ataca. 

— Eu voi fi neînarmat și tu vei avea un cuţit, poate și un 
pistol, dacă vrei. Plus că lunetistul tău va fi pitit după un copac, 
ochindu-ne pe toţi prin cătare. Totul va merge cum zici tu. Nu 
văd ce ai putea avea de obiectat. 

— O să-mi vezi faţa. 

— Poartă mască. 

— Mi-ar reduce vizibilitatea. Și tot vei ști cum arat, chiar dacă 
nu-mi vei putea vedea bine fața. 

Mi-am zis, să-mi trag una, hai să aruncăm zarul. 

Am zis: 

— Dar deja știu cum arăţi, Ray. 

Am auzit cum a tras aer în piept, apoi o tăcere prelungă și, 
preț de un minut, m-am temut că l-am pierdut. 

— Ce știi? a zis. 

— Știu cum te cheamă. Știu cum arăţi. Știu despre unele 
dintre femeile pe care le-ai omorât. Și despre una pe care 
aproape ai omorât-o. 

— Curviștina aia, a zis. Ea mi-a auzit numele mic. 

— Îţi știu și numele de familie. 

— Dovedește. 

— De ce-aș face-o? Caută-l singur, îl găsești la loc vizibil în... 
calendar. 

— Cine ești? 

— Nu te duce mintea să afli singur? 

— Pari a fi un copoi. 

— Dacă-s copoi, de ce nu-i un cordon de ofițeri în uniformă în 
faţa casei tale? 

— Pentru că nu știi unde locuiesc. 

— Să zicem Middle Village. Penelope Avenue. 

Aproape că l-am simţit cum s-a relaxat. 

— Sunt impresionat, a spus. 

— Ce soi de poliţai joacă în felul ăsta, Ray? 

— Te are Landau la degetul mic. 

— Pe-aproape. Avem interese comune, suntem parteneri. 
Sunt căsătorit cu verișoara lui. 

— Nu-i de mirare că n-am putut... 


VP - 243 


— Ce n-aţi putut? 

— Nimic. Ar trebui să ies din joc acum, să-i iau gâtul târfei și 
să dispar. g 

— Dacă faci asta, eşti mort, am spus. In câteva ore te va 
căuta poliția din toată țara și le vei avea legate de coadă și pe 
Gotteskind și Alvarez. Fă târgul și îţi garantez că mai trag de 
timp o săptămână, mai mult chiar, dacă pot. Poate pentru 
totdeauna. 

— De ce? 

— Pentru că nu mi-aş dori să se afle, tu ce crezi? Te poţi muta 
cu căţel și cu purcel în cealaltă parte a ţării. Sunt o grămadă de 
dealeri de droguri în L.A. Sunt și o mulţime de femei frumușele. 
Le-ar plăcea să facă o tură cu o dubă nouă și arătoasă. 

A păstrat tăcerea un moment lung. Apoi a spus: 

— Mai spune o dată tot. Intregul scenariu, începând cu 
momentul când ajungem noi. 

l-am zis din nou povestea. Din când în când, m-a mai întrerupt 
cu câte o întrebare, iar eu i-am răspuns la toate. Într-un final, a 
zis: 

— Mi-aș dori să pot avea încredere în tine. 

— lisuse Hristoase, am spus. Increderea trebuie s-o am eu. Mă 
voi apropia de tine neînarmat, cu câte o geantă cu bani în 
fiecare mână. Dacă te hotărăști că nu poţi avea încredere în 
mine, poţi oricând să-mi iei piuitul. 

— Da, aș putea să fac asta, a spus. 

— Dar e mai bine pentru tine dacă n-o faci. E mai bine pentru 
amândoi dacă tranzacţia decurge exact cum am discutat. leșim 
amândoi câștigători. 

— Tu rămâi fără un milion de dolari. 

— Poate că asta am și prevăzut în planuri. 

— Oh? 

— Găsește tu sensul, am spus, lăsându-l să-mi descâlcească 
agenda secretă interfamilială, strategia pe care aș fi putut-o 
avea pentru a-i lua faţa partenerului meu. 

— Interesant, a spus. Unde vrei să facem schimbul? 

Eram pregătit pentru întrebare. Propusesem deja destule 
locuri în cursul celorlalte convorbiri telefonice, iar pe acesta ÎI 
păstrasem la urmă. 

— Cimitirul Green-Wood, am spus. 

— Cred că știu unde vine. 


VP - 244 


— Ar trebui să știi. Acolo ai aruncat-o pe Leila Alvarez. E 
departe de Middle Village, dar ai mai găsit drumul până acolo o 
dată. E nouă douăzeci. Sunt două intrări pe latura cu Fifth 
Avenue, una de pe Twenty-fifth Street, cealaltă la zece cvartale 
sud de acolo. Intră de pe Twenty-fifth Street și ia-o la sud cam 
douăzeci de metri după gard. Noi o să intrăm de pe Thirty-fifth și 
vom veni spre voi de la sud. 

l-am explicat totul pas cu pas, ca un tactician al jocurilor de 
război care reconstituie Bătălia de la Gettysburg. 

— Zece treizeci, am spus. Înseamnă că ai peste un ceas să 
ajungi acolo. La ora asta nu e trafic, deci n-ar trebui să fie greu. 
Sau îţi trebuie mai mult timp? 

Nu avea nevoie nici de o oră. Era în Sunset Park, la cinci 
minute cu mașina distanţă de cimitir. Dar nu era nevoie să știe 
că știu asta. 

— Ar trebui să-mi ajungă timpul. 

— Și-o să ai timp destul să te pregătești. Noi o să intrăm la 
zece cvartale spre sud, la zece patruzeci. Asta îţi lasă zece 
minute avans, plus cele zece minute cât ne va lua să ajungem 
pe jos la locul de întâlnire. 

— lar ei vor sta la cincizeci de metri în spate, a spus. 

— Corect. 

— Și tu vei face restul drumului singur. Cu banii. 

— Corect. 

— Mi-a plăcut mai mult de Khoury, a zis. Când i-am spus să 
sară, a sărit. 

— Înţeleg diferenţa. Dar de data asta sunt de două ori mai 
mulţi bani la bătaie. 

— Adevărat, a spus. Leila Alvarez. Nu m-am mai gândit la ea 
de mult. 

Vocea lui a adoptat o tonalitate aproape nostalgică. 

— Mi-a plăcut tare mult de ea. Bună alegere. 

N-am spus nimic. 

— Doamne, ce speriată era, a zis. Sărăcuța curviștină. Era 
tare, tare speriată. 

e 

Când în sfârșit am terminat de vorbit, a trebuit să stau jos. 
Kenan m-a întrebat dacă mă simt bine. Am spus că da. 

— Nu pari în apele tale, a zis. Arăţi de parcă ţi-ar prinde bine o 
tărie, deși presupun că fix de lucrul ăsta n-ai nevoie. 


VP - 245 


— Ai dreptate. _ 

— luri tocmai a făcut niște cafea. Iți aduc o ceașcă. 

Când mi-a adus-o, am spus: 

— Sunt bine. Discuţiile cu nenorocitul ăla te seacă de puteri. 

— Știu. 

— Am cam dat de la mine, i-am spus câte ceva din ce știu. A 
început să mi se pară că numai așa îl pot pune pe direcţia bună. 
Nu voia să se miște decât dacă el și numai el controla complet 
situația. Am decis să-i arăt că e într-o poziție mai slabă decât 
credea. 

luri a spus: 

— Ştii cine este? 

— Îi știu numele. Știu cum arată și ce număr de înmatriculare 
are la mașina pe care o conduce. 

Am închis ochii un moment, simţindu-i prezența la celălalt 
capăt al firului telefonic, intuindu-i modul de gândire. 

— Știu cine este, am spus. 

Le-am explicat ce stabilisem cu Callander, am început să fac 
un desen al zonei, apoi mi-am dat seama că ne trebuie, de fapt, 
o hartă. luri a spus că are undeva în apartament o hartă 
stradală a Brooklyn-ului, dar nu știa unde. Kenan a zis că 
Francine avea una în torpedoul Toyotei, iar Peter s-a dus jos 
după ea. 

Curăţaserăm masa. Toţi banii, reîmpachetaţi astfel încât 
bancnotele false să fie ascunse, erau puși în două valize. Am 
desfășurat harta pe masă și am trasat o rută către cimitir, 
indicând cele două intrări de pe latura vestică. Le-am explicat 
cum vom proceda, unde ne vom instala noi, cum se va derula 
schimbul. 

— Tu ești în prima linie, a observat Kenan. 

— O să mă descurc eu. 

— Dacă încearcă vreo șmecherie... 

— Nu cred c-o să încerce. 

Poţi oricând să-mi iei piuitul, îi spusesem. Da, aș putea să fac 
asta, spusese el. 

— Valizele ar trebui să le duc eu, a spus luri. 

— Nu-s atât de grele, am spus. Mă descurc singur. 

— Tu glumești, dar eu vorbesc serios. Este fiica mea. Eu ar 
trebui să fiu în faţă. 


VP - 246 


Am clătinat din cap. Dacă ajungea cumva atât de aproape de 
Callander, nu eram sigur că nu-și va pierde cumpătul și nu-l va 
ataca. Dar aveam să-i ofer un motiv mai bun. 

— Vreau ca Lucia să fugă într-un loc sigur. Dacă tu ești acolo, 
va dori să stea cu tine. Vreau să fii aici, am spus, arătând pe 
hartă, ca să o poţi chema. 

— O să ai un pistol ascuns la curea, a spus Kenan. 

— Probabil că da, dar nu știu la ce mi-ar folosi. Dacă încearcă 
ceva, nu voi avea timp să-l scot. Dacă nu încearcă, nu-mi va fi 
de niciun folos. Ce mi-aş dori să am este o vestă Kevlar. 

— Asta-i din aia antiglont? Am auzit că nu te păzeşte de cuțit. 

— Uneori da, alteori nu. Nici glonţul nu-l oprește întotdeauna, 
dar măcar îţi dă o șansă la viaţă. 

— Ştii de unde poţi lua una? 

— Nu la ora asta. Lasă, nu e important. 

— Nu? Mie mi se pare foarte important. 

— Nici măcar nu știu dacă vor avea arme. 

— Glumești? Credeam că nu e persoană în orașul ăsta care să 
nu deţină o armă de foc. Cum rămâne cu al treilea om, 
lunetistul, cel pitit după o lespede funerară pentru a le acoperi 
retragerea? Cu ce crezi că o să tragă el, cu o praștie, băga-mi- 
aș? 

— Asta dacă există un al treilea om. Eu l-am adus în discuţie 
și Callander a fost destul de isteț încât să-mi cânte în strună. 

— Crezi că fac manevra asta în doi? 

— Erau doar doi când au răpit-o pe fată în Park Avenue. Nu-i 
văd ieșind să recruteze o persoană în plus pentru o activitate ca 
asta. Aici e vorba despre omor carnal care a căpătat în timp și o 
latură lucrativă, nu e o activitate criminală profesionistă care să- 
ţi permită să faci racolări. E adevărat că unii martori par să 
vorbească despre existenţa unui al treilea făptaș în cazul celor 
două răpiri care au fost observate, dar este posibil doar să fi 
presupus că aveau un șofer, pentru că așa e de așteptat să 
opereze. Dar, dacă n-au fost decât doi oameni de la bun 
început, unul dintre ei trebuie să fi jucat și rolul de șofer. Și eu 
cred că asta s-a întâmplat. 

— Deci putem uita de al treilea om. 

— Nu, am spus. Asta-i partea neplăcută. Trebuie să 
presupunem că există. 


VP - 247 


M-am dus să-mi mai iau cafea din bucătărie. Când m-am 
întors, luri m-a întrebat de câţi oameni am nevoie. A spus: 

— Suntem eu, tu, Kenan, Peter, Dani și Pavel. Pavel e la 
parter, l-ai întâlnit când ai intrat în clădire. Mai am trei oameni 
gata să vină încoace, trebuie numai să le spun. 

— Eu mă gândesc la vreo duzină, a zis Kenan. Oamenii cu 
care am discutat, fie că au avut bani de dat, fie că nu, au spus 
toţi același lucru. „Dacă ai nevoie de-un om, spune-mi, vin într- 
un suflet”. 

S-a aplecat deasupra hărții. 

— Îi putem lăsa să-și ocupe poziţia, apoi să mai aducem o 
duzină de oameni în trei sau patru mașini. Blocăm ambele ieșiri, 
plus celelalte, aici și aici. Dai din cap. De ce nu? 

— Vreau să-i las să scape cu banii. 

— Nici măcar nu vrei să încercăm să-i recuperăm? După ce 
recuperăm fata? 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că e-o sminteală să intri într-un schimb de focuri 
într-un cimitir, noaptea, sau să tragi dintr-o mașină care face 
slalom prin Park Slope. O astfel de operaţiune nu ajută la nimic 
dacă nu o poţi controla și sunt prea multe moduri în care poate 
scăpa de sub control. Uite, mi-a ieșit organizarea pentru că am 
prezentat-o ca pe o confruntare, și m-am descurcat bine 
gândind-o în felul ăsta. Chiar este o confruntare. Noi luăm fata, 
ei iau banii - și toată lumea pleacă acasă. Acum câteva minute 
nici nu voiam altceva de la treaba asta. S-a schimbat ceva? 

luri a spus că nu. Kenan a zis: 

— Nu, sigur, eu doar asta mi-am dorit. Numai că nu suport să 
știu c-or să scape nepedepsiţi. 

— N-or să scape. Callander crede că are o săptămână să-și 
facă valiza și s-o șteargă din oraș. Nu are o săptămână. Nu-mi 
va lua atât ca să-l găsesc. Până atunci, de câţi oameni avem 
nevoie? Cred că suntem de ajuns noi. Să zicem trei mașini. Dani 
și luri întruna, Peter și... Pavel îl cheamă pe cel de jos? Peter și 
Pavel în Toyota, iar eu voi merge cu Kenan cu Buick-ul. Doar 
atât e nevoie. Șase oameni. 

A sunat telefonul în camera Luciei. Am răspuns și am vorbit cu 
TJ, care se întorsese la spălătorie după ce nu avusese noroc să 


VP - 248 


găsească Honda în nicio parcare și nici pe marginea vreunui 
drum. 

M-am întors în living. 

— Ba vom fi șapte, am spus. 


VP - 249 


Capitolul 21 


În mașină, Kenan a zis: 

— Mă gândesc s-o iau pe Shore Parkway și pe Gowanus. Cum 
ţi se pare? 

l-am zis că știe mai bine decât mine pe unde se merge. 

— Puștiul pe care urmează să-l luăm... Cum de-a apărut în 
peisaj? 

— E-un copil din ghetou care își face veacul prin Times 
Square. Dumnezeu știe unde locuiește. Îi știu doar inițialele 
numelui, presupunând că acelea chiar sunt inițialele lui și nu le- 
a ales dintr-un bol de supă alfabet. Mi-a fost de mare ajutor, nu 
știu dacă mă crezi. El mi-a facut lipeala cu hackerii și el l-a văzut 
pe Callander în seara asta și i-a luat numărul de la mașină. 

— Crezi c-o să ne ajute cu ceva la cimitir? 

— Sper să nu încerce, am spus. Il luăm pentru că nu vreau să- 
| știu teleleu prin Sunset Park, făcând pe descurcărețul, tocmai 
când Callander și prietenii lui vor fi în drum spre casă. Aș vrea 
să-l feresc de pericole. 

— Spuneai că-i un puști? 

Am aprobat din cap. 

— Cinșpe, șaișpe ani. 

— Ce vrea să fie când o să fie mare? Detectiv, ca tine? 

— Asta vrea să fie acum. Nu are de gând să aștepte până se 
face mare. Nu pot spune că-i găsesc vreo vină. Mulţi dintre ei nu 
mai apucă. 

— Ce nu mai apucă? 

— Să se facă mari. Un adolescent de culoare care trăiește pe 
stradă? Durata lor medie de viaţă e cât a unei musculițe de oțet. 
TJ e-un copil bun. Sper să fie o excepţie. 

— Și chiar nu-i știi numele de familie. 

— Nu. 

— Ştii ce-i ciudat? Adunați de pe la Alcoolicii Anonimi și de pe 
stradă, ai în jurul tău o grămadă de oameni fără nume de 
familie. 

Ceva mai târziu a spus: 

— Despre Dani știi ceva? E rudă cu luri sau ce? 


VP - 250 


— N-am idee. De ce? 

— Mă gândeam doar că-s amândoi în Lincoln-ul ăla cu un 
milion de dolari pe bancheta din spate. Știm că Dani are o armă. 
Dacă-l rezolvă pe luri și o șterge? Nici n-am ști pe cine să 
căutăm, e doar un rus căruia nu-i vine bine geaca. Și el e unul 
dintre cei fără nume de familie. Ar trebui să-ţi fie prieten, nu? 

— Cred că luri are încredere în el. 

— Probabil că-i e rudă. În cine-ai mai putea avea atâta 
încredere? 

— Oricum, nu-i vorba de-un milion. 

— Opt sute de mii. Mă faci mincinos pentru două sute de mii 
prăpădite? 

— Și aproape un sfert din ei sunt falși. 

— Ai dreptate, mai că nu merită furaţi. Vom avea noroc dacă 
ăia doi păcălici cu care urmează să ne întâlnim o să-i accepte. 
Dacă nu, îi punem la păstrare, îi ţinem pentru următoarea 
colectă a tinerilor cercetași. Vrei să-mi faci un serviciu? Când o 
să fii acolo cu câte o valiză în fiecare mână, vrei să le pui 
prietenilor noștri o întrebare? 

— Care? 

— Întreabă-i cum mă-sa m-au ales fix pe mine, da? Pentru că 
încă mă bântuie treaba asta. 

— Oh, am făcut. Cred că știu eu. 

— Serios? 

— Aha. Prima mea bănuială a fost că tipul s-a învârtit prin 
afacerile cu droguri, la un nivel sau altul. 

— Pare logic, dar... 

— Dar nu-i așa, sunt aproape sigur, pentru că am pus pe 
cineva să verifice și nu are cazier. 

— Nici eu n-am. 

— Tu ești o excepție. 

— Adevărat. Dar luri? 

— A fost arestat de câteva ori în Uniunea Sovietică, n-a fost 
încarcerat niciodată la modul serios. Aici a fost prins o dată 
pentru furt de bunuri, dar s-a renunţat la acuzație. 

— Însă nimic legat de narcotice. 

— Nimic. 

— Bine, Callander are cazierul curat. Deci nu lucrează cu 
drogurile, așa că... 


VP - 251 


— Cei de la Antidrog au încercat acum ceva timp să-ţi facă 
dosar. 

— Da, dar n-au ajuns nicăieri. 

— Am vorbit cu luri mai înainte. A spus că a ieșit anul trecut 
dintr-o afacere, pentru că a simţit că una dintre agenţii încerca 
să-l prindă cu o cârtiță. O agenţie federală, așa i s-a părut. 

S-a întors să se uite la mine, apoi s-a forţat să privească 
înainte și a ieșit în depășire. 

— lisuse Hristoase, a zis. Asta-i noua politică a agenţiilor 
naționale de aplicare a legii? Când nu-s în stare să ne facă 
dosar, încep să ne omoare soțiile și fiicele? 

— Cred că tipul nostru, Callander, a lucrat la Brigada Antidrog, 
am spus. Probabil nu foarte mult timp și aproape sigur nu ca 
agent acreditat. Poate l-au folosit o dată sau de două ori ca 
informator informal, poate că doar a dat o mână de ajutor ia 
birouri. N-avea cum să ajungă foarte departe și n-ar fi rezistat 
foarte mult. 

— De ce? 

— Pentru că e dus cu pluta. Probabil s-a amestecat în ciorbă 
din cauza unei obsesii refulate pentru dealerii de droguri. Asta-i 
un atu în meseria aia, dar nu și atunci când scapă de sub 
control. Uite ce-i, spun doar ce-mi dictează instinctul. Mi-a atras 
atenția ceva ce a zis la telefon când i-am spus că sunt 
partenerul lui luri. Era ca și când ar fi vrut să spună că asta 
explică de ce nu au reușit să-l agaţe pe luri. 

— lisuse. 

— Mă pot lămuri în privinţa asta mâine sau poimâine, dacă 
reușesc să dau de un prieten de la Antidrog care să-mi spună 
dacă numele lui sună cunoscut. Sau dacă pot arunca o privire pe 
furiș în arhiva lor, cu condiţia ca geniile mele informatice să mă 
ajute puţin. 

Kenan era puțin nedumerit. 

— Nu mi s-a părut că vorbește ca un gabor. 

— Așa-i. 

— Dar nici tipul pe care îl descrii tu n-ar fi tocmai gabor, nu? 

— Mai mult locţiitor. Dar unul la nivel federal și-n plus obsedat 
de narcotice. 

— Cunoștea preţul angro al unui kil de cocaină, a spus Kenan, 
dar nu știu ce dovedește asta. Probabil că și amicul tău TJ știe 
cât face un kil de coca angro. 


VP - 252 


— Nu m-ar mira. 

— Colegele de clasă ale Luciei... probabil că și ele știu. Așa-i 
lumea în care trăim. 

— Trebuia la te faci doctor. 

— Cum voia babacu'. Ba nu, eu nu cred că trebuia. Dar poate 
trebuia să mă fac falsificator. Întâlnești oameni mai de clasă. 
Măcar aș fi scăpat de nenorociţii de la Antidrog care-mi suflă-n 
ceafă. 

— Falsificator? Te-ar fi luat la ochi Serviciul Secret. 

— lisuse, a zis. Dacă ieși dracului din lac pici în put. 

e 

— Aia-i spălătoria? Acolo, pe dreapta? 

Am spus că da și Kenan a tras în faţă, dar n-a oprit motorul. 

— Cum stăm cu timpul? a întrebat, apoi s-a uitat la ceasul de 
la mână și la ceasul de la bord și și-a răspuns singur. Stăm bine. 
Avem puţin avans. 

Eu fixam cu privirea spălătoria, dar TJ n-a apărut de acolo, ci 
dintr-un intrând aflat de cealaltă parte a bulevardului, pe care l- 
a traversat și a urcat pe bancheta din spate. Le-am făcut 
cunoștință și ambii au afirmat că sunt încântați de întâlnire. TJ s- 
a ghemuit pe banchetă și Kenan a băgat în viteză. 

— Ei ajung acolo la zece treizeci, da? a spus. lar noi trebuie să 
ajungem zece minute mai târziu și ne ducem pe jos spre locul 
unde ne așteaptă. Am nimerit-o? 

Am spus că da. 

— Deci vom fi faţă-n faţă în pustiu pe la vreo unșpe fără zece, 
așa ai făcut socoteala? 

— Așa ceva. 

— Și cât va dura să facem schimbul și s-o tulim? O juma’ de 
oră? 

— Probabil mult mai puțin de-atât, dacă nu apar probleme. 
Dar, dacă se împute treaba, ei bine, atunci e altă poveste. 

— Mda, atunci să sperăm că nu va fi așa. Mă-ntrebam doar 
cum vom ieși, dar presupun că porţile nu se încuie până la 
miezul nopţii. 

— Să se încuie porţile? 

— Da, nu cred că o fac mai devreme, altfel ai fi ales alt loc. 

— lisuse, am spus. 

— Care-i problema? 


VP - 253 


— Nici nu m-am gândit la asta, am zis. De ce n-ai deschis gura 
mai devreme? 

— Și-atunci ce-ai fi făcut, l-ai fi sunat înapoi? 

— Nu, probabil că nu. Nu mi-a trecut prin cap că s-ar putea să 
închidă porțile. Cimitirele nu rămân deschise toată noaptea? De 
ce să le încui? 

— Ca să nu intre nimeni. 

— Da’ ce, se dau toţi de ceasul morţii să intre? lisuse, cred că 
am auzit asta în clasa a patra. „De ce au cimitirele garduri?” 

— Presupun că vin vandalii, a zis Kenan. Puști care doboară 
lespezile funerare, care se cacă în urnele pentru flori. 

— Crezi că ăștia nu-s în stare să sară peste gard? 

— Hei, omule, a spus. Nu eu fac regulile aici. De-ar fi după 
mine, toate cimitirele din oraș ar fi cu intrare liberă. Ce zici de 
asta? 

— Sper că n-am dat-o în bară. Dacă ajung acolo și găsesc 
porţile încuiate... 

— Da? Ce-or să facă, or s-o vândă negustorilor de sclavi albi 
din Argentina? Or să se cațăre peste gard, la fel ca noi. La drept 
vorbind, probabil că n-or să le încuie înainte de miezul nopții. 
Mai sunt oameni care vor să vină după serviciu să se reculeagă 
la căpătâiul celor dragi. 

— La unșpe seara? 

A ridicat din umeri. 

— Oamenii lucrează până târziu. Fac muncă de birou în 
Manhattan, se opresc la două pahare după serviciu, iau cina, 
apoi așteaptă juma de oră metroul, pentru că-s ca unii oameni 
pe care-i știu eu, prea zgărciţi ca să ia un taxi... 

— lisuse, am spus. 

— ... şi e târziu când ajung înapoi în Brooklyn și-și spun: „Hei, 
cred c-am chef să merg la Green-Wood, să văd dacă găsesc 
locul unde-i plantat Unchiu' Vic, nu l-am avut niciodată la inimă, 
cred c-o să mă piș pe mormântul lui”. 

— Ai emoții, Kenan? 

— Da, am emoţii. Tu ce mă-ta crezi? Tu ești ăla care-o să se 
apropie de doi ucigași cu sânge rece înarmat doar cu două 
valize cu bani. Cred că tu ai început să transpiri. 

— Poate doar puţin. Încetinește, ne apropiem de intrare. Cred 
că e deschis. 


VP - 254 


— Da, așa pare. Să știi că, deși poate au datoria să încuie, 
probabil se mai culcă pe o ureche. 

— Sau poate că nu. Hai să dăm o dată ocol cimitirului, bine? 
apoi căutăm un loc de parcare aproape de intrarea noastră. 

Am înconjurat cimitirul în liniște. Traficul aproape că nu 
exista, iar noaptea era atât de tăcută, încât aveai impresia că 
liniștea de mormânt de dincolo de gardul cimitirului s-ar fi putut 
întinde afară pentru a înăbuși orice sunet din apropiere. 

Când mai aveam puţin până să închidem cercul, TJ a spus: 

— Intrăm într-un cimitir? 

Kenan s-a întors ca să-și ascundă rânjetul. 

— Tu poţi să rămâi în mașină, dacă vrei. 

— Pentru ce? 

— Dacă așa te simţi mai bine. 

— Moșule, a zis. Nu mă sperie pe mine morții. Ast-ai crezut? 
Că mi-i frică? 

— Scuze. 

— Scuze acceptate, măi fârtate. Mă doare-n cot de oamenii 
morți. 

e 

Și pe mine mă durea-n cot de oamenii morți. Cu unii dintre cei 
în viață nu mă împăcăm eu. 

Ne-am întâlnit la poarta de pe Thirty-fifth Street și-am pătruns 
în cimitir fără întârziere, nedorindu-ne să atragem atenţia cuiva 
pe stradă. Deocamdată, banii erau la luri și Pavel. Eram șapte și 
aveam doar două lanterne. Kenan a luat una. Eu am luat-o pe 
cealaltă și am pornit în față să deschid drumul. 

N-am folosit mult lanterna, am aprins-o și am stins-o repede 
doar când aveam nevoie să văd încotro merg. Nu prea era 
nevoie de asta. Pe cer plutea o lună strălucitoare, iar felinarele 
de pe bulevard contribuiau și ele cât de cât. Lespezile funerare 
erau în bună parte din marmură albă și se vedeau bine odată ce 
ţi se obișnuiau ochii cu semiîntunericul. Mi-am croit drum printre 
ele, întrebându-mă peste oasele cui pășeam. Într-un ziar 
apăruse cândva în ultimul an un articol despre unde sunt 
îngropate diverse persoane, un inventar al mormintelor celor 
bogaţi și faimoși din cele cinci districte. Nu fusesem foarte 
atent, dar parcă îmi aminteam că relativ mulţi newyorkezi de 
seamă erau înhumați la Green-Wood. 


VP - 255 


Citisem că unii exaltați își făcuseră un hobby din vizitarea 
mormintelor. Unii făceau fotografii, alţii copiau inscripţiile de pe 
lespezi frecând hârtia așezată pe piatră cu bucăţi de grafit. Nu- 
mi dădeam seama cu ce se alegeau din asta, dar nu pare o 
activitate mai deplasată decât unele dintre lucrurile pe care le 
fac eu. Atât măcar că ei erau activi pe timp de zi. Nu se 
împleticeau pe întuneric, încercând să nu se împiedice în bucăţi 
de granit. 

Am mers dârz mai departe. Mă tineam destul de aproape de 
gard ca să văd indicatoarele stradale și, când am ajuns la 
Twenty-seventh Street, am încetinit pasul. Ceilalţi s-au adunat 
lângă mine și le-am făcut semn să se împrăștie dar fără să 
avanseze mai departe la nord. Apoi m-am întors spre locul unde 
trebuia să fie Raymond Callander și am îndreptat lanterna în 
fața mea. Am bliţat de trei ori, semnalul asupra căruia 
conveniserăm. 

Pentru un moment, nu mi-au răspuns decât întunericul și 
tăcerea. Apoi trei bliţuri au clipit spre mine, venind nu direct din 
față, ci puţin mai la dreapta. Am estimat că se aflau la vreo sută 
de metri de noi, poate mai mult. Nu părea așa departe atunci 
când alergai cu mingea de football la subsioară. Acum, însă, 
aveam impresia că e mult prea departe. 

— Rămâneţi pe loc, am strigat. O să ne mai apropiem puţin. 

— Nu prea mult! 

— Vreo cincizeci de metri, am spus. Așa cum am vorbit. 

Flancat de Kenan și de unul dintre oamenii lui luri, în timp ce 
restul echipei rămăsese nu departe în spate, am redus cam 
jumătate din distanţa care ne despărţea. 

— Ajunge atât, a strigat Callander la un moment dat, dar nu 
era de ajuns, așa că l-am ignorat și am continuat să pășesc. 

Trebuia să fim destul de aproape încât cineva să poată 
asigura transferul. Noi aveam o singură pușcă și aceasta îi 
fusese încredinţată lui Peter, întrucât se dovedise a fi un bun 
țintaș în cursul unui stagiu de șase luni făcut cu ceva timp în 
urmă la Garda Naţională. Sigur că intervenise de atunci o 
îndelungată perioadă de ucenicie ca dependent de alcool și 
droguri, însă tot părea să fie cel mai bun pușcaș din grup. Avea 
o pușcă bunicică prevăzută cu lunetă, însă aceasta nu era cu 
vedere în infraroșu, așa că avea să își ia mira la lumina lunii. 


VP - 256 


Voiam să reduc distanţa pe cât posibil pentru ca, dacă se 
ajungea la asta, glonţul lui să-și atingă ţinta. 

Deși mă întrebam ce importanţă avea asta pentru mine. 
Singurul motiv pentru care Peter ar fi deschis focul era acela că 
jucătorii din echipa adversă ar încerca ceva necurat, iar atunci 
eu aș fi fost prima lor victimă. Dacă Peter le răspundea la foc, eu 
n-aveam să mai fiu pe lumea asta ca să știu unde s-au dus 
gloanţele lui. 

Un gând liniștitor. 

Când am redus distanţa la jumătate, i-am făcut semn lui Peter 
și el s-a deplasat într-o parte și și-a ales un loc de tragere, 
sprijinind ţeava puștii pe o lespede funerară scundă, de 
marmură. M-am uitat după Ray și partenerul lui și n-am văzut 
decât siluete vagi. Se retrăseseră la adăpostul întunericului. 

— leșiți unde vă putem vedea, am spus. Și arătaţi-ne-o pe 
fată. 

Au avansat la loc vizibil. Două siluete și apoi, când lumina a 
mai crescut, s-a văzut că una dintre ele era alcătuită din două 
persoane, că unul dintre bărbaţi ţinea fata în faţă sa. L-am auzit 
pe luri trăgând adânc aer în piept și am sperat că își va păstra 
cumpătul. 

— Am un cuţit la gâtul ei, a strigat Callander. Dacă-mi alunecă 
mâna... 

— Ar fi bine să nu. 

— Atunci ar fi bine să aduci banii. Și să nu încerci nimic 
suspect. 


M-am întors, am ridicat valizele, am inspectat trupele. Nu l-am 
văzut pe TJ și l-am întrebat pe Kenan ce se întâmplase cu el. Mi- 
a spus că are impresia că s-a dus înapoi la mașină. 

— „O șterg, voi continuaţi”, a zis. Nu cred că-s pe gustul lui 
cimitirele noaptea. 

— Nici pe-al meu. 

— Ascultă, a spus, ce-ar fi să le zici că schimbăm regulile, că 
banii-s prea grei ca să-i ducă o singură persoană, și vin eu cu 
tine? 

— Nu. 

— Musai să faci pe eroul, nu? 

Nu pot spune că mă însuflețea vreau mare având eroic. 
Greutatea valizelor mă împiedica să plutesc de euforie. Părea că 


VP - 257 


unul dintre cei doi era înarmat, nu cel care o ţinea pe fată, și 
părea că arma era îndreptată asupra mea, dar nu mă simţeam 
în pericol de-a fi împușcat. Asta atâta timp cât nimeni din partea 
noastră nu intra în panică și nu scăpa un glonț, fiindcă atunci 
toţi ar fi luat-o razna. Dacă tot voiau să mă omoare, aveau 
măcar să aștepte până ce le duceam banii. Or fi fost nebuni, dar 
proști nu erau. 

— Nu încerca nimic, a zis Ray. Nu știu dacă-l vezi, dar cuțitul e 
exact la gâtul ei. 

— Îl văd. 

— E destul de aproape. Pune valizele jos. 

Ray era cel care o ţinea pe fată, cel care ţinea cuțitul. Îi știam 
vocea, dar l-aș fi recunoscut și după descrierea oferită de TJ, 
care era de-o exactitate matematică. Avea geaca cu fermoarul 
tras până sus, așa că nu i-am putut zări tricoul sport nașpa, însă 
eram dispus să-l cred pe TJ pe cuvânt. 

Celălalt individ era mai înalt, avea păr negru neîngrijit și ochi 
care, în semilumina aceea, semănau cu două găuri arse cu 
ţigara într-un cearșaf. Nu purta geacă, ci doar o cămașă de 
flanel și blugi. Nu i-am putut vedea privirea, dar simţeam furia 
din ea și m-am gândit ce naiba am putut face ca s-o merit. Îi 
aduceam un milion de dolari și el abia se ţinea să nu mă 
omoare. 

— Deschide gențţile. 

— Întâi dă drumul fetei. 

— Nu, întâi arăţi banii. 

Pistolul pe care Kenan insistase să mi-l dea era la spate, cu 
țeava apăsată de curea, forma lui fiind acoperită de jacheta mea 
sport. N-ai cum să-l scoţi iute din poziţia aceea, oricât ai fi de 
abil, însă acum aveam mâinile libere și aș fi putut încerca. 

In schimb, am îngenuncheat și am desfăcut clapele uneia 
dintre valize, i-am săltat capacul ca să se vadă banii. M-am 
ridicat în picioare. Individul cu pistol a avansat și eu am înălţat o 
mână. 

— Acum dă-i drumul, am spus. Apoi te las să-i inspectezi. Nu 
încerca să schimbi regulile jocului acum, Ray. 

— Ah, dulce Lucy, a zis. Ce rău îmi pare să te văd că pleci, 
copila mea. 

l-a dat drumul să plece. Abia reușisem să o zăresc până 
atunci, așa cum fusese pe jumătate ascunsă de corpul lui. Chiar 


VP - 258 


și în întuneric părea palidă și slăbită. Își ţinea mâinile strânse 
laolaltă ia mijloc, cu braţele lipite tare de corp, cu umerii căzuți. 
Arăta ca și când ar fi încercat să fie cea mai mică ţintă posibilă 
din lume. 

— Vino aici, Lucia, am spus. 

Fata nu s-a mișcat. 

— Tatăl tău e acolo, scumpo, am spus. Du-te la tatăl tău. 
Haide. 

A făcut un pas, apoi s-a oprit. Părea că abia se ţine pe 
picioare și își strângea tare o mână cu cealaltă. 

— Du-te, i-a spus Callander. Fugi! 

Fata s-a uitat la el, după aceea la mine. Era greu de spus ce 
vedea, pentru că privirea ei era nefocalizată, goală. Imi venea 
să o iau pe sus, să o arunc pe umăr, să dau fuga înapoi unde 
aștepta taică-su. 

Sau să trag jacheta deoparte cu o mână, să scot pistolul cu 
cealaltă și să-i secer pe ambii ticăloși exact unde erau. Dar arma 
individului întunecat era aţintită spre mine, iar Callander avea și 
el o armă în mână acum, pe lângă cuțitul cu lamă lungă de care 
nu se descotorosise. 

l-am strigat lui luri, i-am spus să o cheme. 

— Lușka! a ţipat el. Lușka, sunt Papa. Vino la Papa! 

Fata a recunoscut vocea. S-a încruntat, concentrându-se, de 
parcă s-ar fi străduit să deslușească sunetele. 

— În rusă, luri! am spus. 

luri a răspuns cu niște cuvinte pe care eu nu le-am înţeles, 
dar care au ajuns în mod evident la mintea Luciei. Fata și-a 
desfăcut mâinile și a făcut un pas, apoi încă unul. 

— Ce are la mână? am spus. 

— Nimic. 

Când a ajuns lângă mine, m-am întins după mâna ei. Și-a 
ferit-o imediat de atingerea mea. 

Îi lipseau două degete. 

L-am săgetat pe Callander cu privire. Avea o expresie 
aproape spăsită. 

— Înainte să stabilim termenii, a zis, ca o explicaţie. 

A urmat un alt șuvoi de cuvinte în rusește din partea lui luri și 
atunci fata a grăbit pasul, dar nici vorbă să alerge. Nu părea în 
stare decât să-și târșâie picioarele și nici asta nu știam cât va 
mai putea s-o facă. 


VP - 259 


Dar s-a ţinut pe picioare și a continuat să meargă, iar eu m- 
am ţinut pe picioare, la rândul meu, și m-am uitat la ţevile celor 
două arme de mână. Individul întunecat se holba la mine fără să 
scoată un sunet, încă împietrit de furie, în vreme ce Callander se 
uita după fată. Tinea pistolul îndreptat spre mine, însă nu era în 
stare să-și ia ochii de la ea. Simţeam cât de tare își dorea să 
întoarcă și arma în direcţia ei. 

— Mi-a plăcut de ea, a spus. A fost simpatică. 

e 

Restul a fost ușor. Am deschis a doua valiză și m-am dat 
câţiva pași în spate. Ray a înaintat pentru a inspecta conţinutul 
ambelor valize, timp în care partenerul lui m-a țintuit cu arma. A 
examinat bancnotele sumar. A frunzărit vreo șase teancuri, dar 
n-a numărat nimic, nici bancnote, nici teancuri. Și nici n-a 
observat falsurile, deși cred că nimeni nu le-ar fi observat. 

A închis valizele și le-a strâns clapele, apoi a scos iarăși 
pistolul și s-a dat deoparte, iar individul întunecat s-a apropiat 
să le ridice pe amândouă, icnind de efort. Era primul sunet pe 
care îl scotea în prezenţa mea. 

— La câte una odată, i-a spus Callander. 

— Nu-s grele. 

— La una odată. 

— Nu-mi spune ce să fac, Ray, a zis el, dar a pus jos o valiză și 
a plecat cu cealaltă. 

N-a lipsit mult. În absenţa lui nici Ray și nici eu n-am scos un 
cuvânt. Când s-a întors, a săltat a doua valiză și a zis că-i mai 
ușoară decât cealaltă, ca și când asta ar fi însemna că l-am tras 
în piept cu numărătoarea. 

— Atunci ar trebui să fie mai ușor de cărat, a zis Callander cu 
răbdare. Acum, du-te. 

— Ar trebui să-l găurim pe dobitocu' ăsta, Ray. 

— Altă dată. 

— Un gabor care vinde droguri, să-l fut în gură! Ar merita să-i 
împrăștiem creierii. 

Când a plecat, Callander a spus: 

— Ai promis o săptămână. O să-ţi ţii cuvântul? 

— Mai mult, dacă pot. 

— lmi pare rău de deget. 

— Degete. 

— Cum preferi. E dificil să-l controlezi. 


VP - 260 


Mi-am spus: Dar tu ești cel care a tăiat-o pe Pam cu sârma. 

— Apreciez avansul de-o săptămână, a continuat. Cred că e 
timpul să încerc o altă climă. Nu cred că Albert o să vrea să vină 
cu mine. 

— O să-l lași aici, în New York? 

— Într-un fel, da. 

— Cum l-ai găsit? 

A surâs subțire, auzind întrebarea. 

— Oh, a spus, ne-am găsit reciproc. Oamenii cu gusturi 
rafinate se găsesc deseori în felul ăsta. 

A fost un moment ciudat. Aveam senzaţia că discut cu 
persoana din spatele măștii, că situaţia îmi oferise o ocazie rară. 

— Pot să te întreb ceva? am spus. 

— Ascult. 

— De ce le faci asta femeilor? 

— O, vai! La asta ţi-ar putea răspunde numai un psihiatru, nu 
crezi? Ceva îngropat în copilăria mea, presupun. Nu la explicaţia 
asta se ajunge întotdeauna? Înţărcat prea devreme sau prea 
târziu? 

— Nu la asta mă refeream. 

— Oh? 

— Nu-mi pasă cum ai ajuns așa. Vreau doar să știu de ceo 
faci. 

— Crezi că am de ales? 

— Nu știu. Ai? 

— Hmm. Nu-i așa ușor să răspunzi la asta. Surescitare, 
putere, intensitate de nedescris - îmi lipsesc cuvintele. Știi ce 
zic? 

— Nu. 

— Te-ai dat vreodată cu roller-coaster-ul? Acum le urăsc, n- 
am mai urcat într-unul de ani buni, mi se face rău la stomac. Dar 
dacă nu le-aș uri, dacă mi-ar plăcea la nebunie, atunci așa ar fi 
și asta. 

A ridicat din umeri. 

— Ți-am spus. Îmi lipsesc cuvintele. 

— Nu vorbeşti ca un monstru. 

— De ce-ar trebui să o fac? 

— Ce faci tu e monstruos. Dar vorbeşti ca o fiinţă umană. 
Cum poţi să... 

— Da? 


VP - 261 


— Cum poţi să faci asta? 

— Oh, a zis. Nu-s reale. 

— Ce? 

— Nu sunt reale, a repetat. Femeile. Ele nu-s reale. Sunt 
jucării, atâta tot. Când te cinstești cu un hamburger, crezi că 
mănânci o vacă? Sigur că nu. Mănânci un hamburger. 

Un zâmbet subțire. 

— Când umblă pe stradă e femeie. Dar se termină cu asta 
după ce urcă în mașină. Atunci e doar o alcătuire de părți ale 
corpului. 

M-a săgetat un fior pe șira spinării. Când se întâmplă asta, 
răposata mea mătușă Peg spunea că tocmai ţi-a trecut o gâscă 
peste mormânt. O expresie ciudată. Mă întreb de unde o fi 
venind. 

— Dar dacă am de ales? Cred că da. Nu-i ca și când aș simţi o 
pornire de neoprit de fiecare dată când e lună plină. Am 
întotdeauna de ales și pot alege să nu fac nimic, și chiar aleg să 
nu fac nimic, dar apoi vine o zi când aleg invers. 

Deci ce soi de alegere este, de fapt? O pot amâna, dar apoi 
vine momentul când nu mai vreau s-o amân. Plus că amânarea 
nu face oricum decât să potenţeze experienţa. Poate că de asta 
o fac. Am citit că maturitatea este definită de puterea de a 
amâna satisfacția, dar nu știu dacă la asta se referea autorul. 

Părea pe cale să-și continue destăinuirile, dar atunci ceva s-a 
schimbat în el și ocazia care se ivise a dispărut ca la un semn. 
Fiinţa lăuntrică cu care dialogasem s-a retras numaidecât 
îndărătul armurii protectoare. 

— De ce nu te temi? m-a întrebat cu iritare. Te ameninţ cu 
arma și tu te comporţi de parcă ar fi un pistol cu apă. 

— Și asupra ta e îndreptată o pușcă de mare calibru. N-ai 
reuși să faci nici măcar un pas. 

— Nu, dar pe tine cu ce te-ar încălzi asta? Ar fi de așteptat să- 
ţi fie frică. Ești un om curajos? 

— Nu. 

— Ei bine, n-am de gând să trag. Să-i las lui Albert toți banii? 
Nu prea cred. Dar cred că e timpul să mă topesc printre umbre. 
Întoarce-te și ia-o înapoi spre prietenii tăi. 

— Bine. 

— Nu există un al treilea individ înarmat. Credeai că există? 

— Nu eram sigur. 


VP - 262 


— Ştiai că nu există. Nu face nimic. Tu ai fata și noi avem 
banii. Totul a mers șnur. 

— Da. 

— Nu încerca să vii după mine. 

— Nu încerc. 

— Da, știu că n-o să încerci. 

N-a mai spus altceva și am crezut că s-a făcut nevăzut. Mi-am 
văzut de drum, dar, după ce am făcut o duzină de pași, m-a 
strigat. 

— Îmi pare rău pentru degete, a zis. A fost un accident. 


VP - 263 


Capitolul 22 


— Eşti tăcut, a zis TJ. 

Conduceam Buick-ul lui Kenan. Imediat ce Lucia Landau 
ajunsese alături de tatăl ei, acesta o săltase în brațe și o 
aruncase pe umăr și dăduse fuga la mașină, Dani și Pavel luând- 
o în pas alert după el. 

— l-am spus să nu mai întârzie pe aici, zisese Kenan. Copila 
avea nevoie de-un doctor. Ştie el pe cineva care locuiește în 
cartier, o să facă o vizită la domiciliu. 

Așa că rămăseseră două mașini pentru noi patru, iar când am 
ajuns la ele Kenan mi-a aruncat cheile Buick-ului și a spus că el 
se va duce cu frate-su. 

— Vino la Bay Ridge, a zis. O să comandăm pizza sau ceva. 
Apoi o să vă duc pe amândoi acasă. 

Așteptam la un semafor, când TJ mi-a spus că sunt tăcut, un 
lucru pe care nu-l puteam contesta. Niciunul dintre noi nu 
scosese o vorbă de când urcaserăm în mașină. Eu încă nu mă 
scuturasem de efectul acelei conversații cu Callander. Am spus 
ceva de genul că ceea ce tocmai făcuserăm mă secătuise de 


puteri. 
— Da’ ai fost tare, a zis. Cum ai stat tu acolo faţă-n față cu 
tipii ăia... 


— Tu unde ai fost? Am crezut că te-ai întors la mașină. 

A clătinat din cap. 

— Am dat o raită. M-am gândit că poate-l văd pe-al treilea tip, 
ăla cu pușca. 

— Al treilea n-a existat. 

— Deci de aia nu-l găseam nicăieri. Le-am dat ocol pe departe 
și am ieșit pe unde-au intrat ei. Le-am găsit mașina. 

— Cum ai reușit? 

— N-a fost greu. Am mai văzut-o, era aceeași Honda. M-am 
tras lâng-un stâlp și-am stat cu ochii pe ea și tipu' fără geacă a 
ieșit fugind din cimitir și-a aruncat o valiză în portbagaj. Apoi s-a 
întors și-a luat-o la fugă-napoi. 

— Se întorcea după cealaltă valiză. 


VP - 264 


— Știu, și mi-am zis că, până vine el cu a doua, îl pot ușura de 
prima. Portbagaju' era închis, da îl puteam deschide cum a făcut 
el, apăsând butonul din torpedo. Pen' că portierele nu erau 
încuiate. 

— Mă bucur că n-ai încercat. 

— Păi, aș fi putut-o face, da' dacă se-ntorcea și vedea că 
lipsește valiza, ce-ar fi făcut atunci? Se ducea înapoi și te 
împușca, probabil. Așa că mi-am zis că asta nu-i foarte okay. 

— Bine gândit. 

— Apoi mi-am zis, dacă ăst-ar fi un film, m-aș furișa în mașină 
și m-aș ghemui între banchetă și scaunele din faţă. Ei ar pune 
banii în portbagaj și s-ar așeza în faţă, așa că nici nu s-ar uita în 
spate. Mă gândeam c-or să se ducă acasă, sau știu eu unde-or 
să se ducă, și când o s-ajungem acolo, o să mă furișez afară și-o 
să te sun ca să-ţi spun unde-s. Da’ apoi mi-am zis, TJ, ăsta nu-i 
film, și tu ești prea tânăr ca să mori. 

— Mă bucur că ţi-ai spus asta. 

— In plus, poate că tu n-aveai să fii la același număr și-atunci 
eu ce m-aș fi făcut? Așa c-am așteptat și tipu’ s-a întors cu a 
doua valiză, a aruncat-o-n portbagaj și-a urcat în mașină. Și 
celălalt, ăla care a vorbit la telefon, a venit și el și-a urcat la 
volan. Și au plecat, și eu m-am întors în cimitir la voi. E ciudat în 
cimitir, moșule. Inţeleg ce rost au lespezile alea, ţi se spune 
cine-i acolo sub pământ, da mai sunt căsuțele alea care-s mai 
faine decât alea de le-aveau oamenii ăia când erau vii. Tu ţi-ai 
dori așa ceva? 

— Nu. 

— Nici eu. Numa’ o piatră mică pe care să nu scrie decât TJ. 

— Fără date? Fără nume întreg? 

A clătinat din cap. 

— Decât TJ, a zis. Și poate număru' meu de pager. 

e 

Înapoi pe Colonial Road, Kenan a scos telefonul și a încercat 
să dea de o pizzerie care să fie încă deschisă. N-a reușit, dar nu 
conta. Nimănui nu-i era foame. 

— Ar trebui să sărbătorim, a zis. Am recuperat-o pe fată și e-n 
viaţă. Vai de sărbătoarea noastră! 

— E paritate, a zis Peter. Un scor egal nu se sărbătorește. Nu 
câștigă nimeni, așa că nimeni nu lansează artificii. Când meciul 
se termină în remiză, parcă-i mai rău decât atunci când pierzi. 


VP - 265 


— Mai rău m-aș simţi dacă fata ar fi moartă, a spus Kenan. 

— Asta pentru că nu-i vorba despre un meci de football, ci 
totul e real. Dar tot nu poţi sărbători, dragule. Oamenii răi au 
fugit cu banii. Te face asta să-ţi arunci pălăria în aer? 

— N-au scăpat încă, am intervenit. Va mai dura o zi sau două, 
atâta tot. Dar nu pleacă ei nicăieri. 

Cu toate astea, nici mie nu-mi venea să sărbătoresc. Ca orice 
joc care se termina la egalitate, și acesta lăsase în urmă gustul 
amar al ocaziilor ratate. TJ se gândise că ar trebui să se pitească 
în partea din spate a Hondei sau să găsească vreun mod dea 
urmări mașina până la locuinţa celor doi. Peter avusese vreo 
două ocazii să-l doboare pe Callander cu un foc de armă, 
momente când nu exista pericolul de-a mă nimeri pe mine sau 
pe fată. lar eu mă puteam gândi la o duzină de feluri în care am 
fi putut încerca să recuperăm banii. Am făcut ceea ce ne 
plănuiserăm să facem, dar trebuie să fi existat un mod de a face 
mai mult. 

— Vreau să-l sun pe luri, a spus Kenan. Copila era distrusă, 
abia umbla. Cred că nu și-a pierdut doar degetele. 

— Mă tem că ai dreptate. 

— Trebuie c-au siluit-o ca animalele, a zis, apăsând cu furie 
butoanele telefonului. Nu-mi place să mă gândesc la asta, 
pentru că încep să mă gândesc la Francey, dar... S-a întrerupt 
pentru a spus: A, alo, luri e acolo? Îmi pare rău. Am greșit 
numărul, îmi cer scuze pentru deranj. 

A întrerupt legătura și a oftat. 

— O spanioloaică, cred c-am trezit-o dintr-un somn adânc. 
Doamne, urăsc când se întâmplă asta. 

— Greșeală, am spus. 

— Da, nu știu ce-i mai rău, să greșești tu sau să te sune unul 
care greșește. Mă simt ca un ticălos când deranjez pe cineva în 
felul ăsta. 

— Ai primit și tu vreo două telefoane de astea în ziua când ţi-a 
fost răpită soţia. 

— Da, corect. Ca un semn de rău augur, doar că la momentul 
ăla nu mi s-au părut așa. Doar m-au deranjat. 

— Şi luri a primit vreo două apeluri greșite în dimineaţa asta. 

— Și? 

S-a încruntat, apoi a dat afirmativ din cap. 


VP - 266 


— Crezi că ei sunt? Sunau să se asigure că e cineva acasă? S- 
ar putea, dar de ce? 

— Voi ați folosi un telefon public? 

S-au uitat la mine nedumeriţi. 

— Să zicem că ar urma să dai un telefon care ar trece drept 
număr greșit. N-ar trebui să spui nimic și nimeni nici n-ar băga 
în seamă acel apel. Te-ai deranja să mergi cu mașina cale de 
șase cvartale și să mai pierzi și o fisă la un telefon public? Sau ai 
folosi telefonul de acasă? 

— Presupun că l-aș folosi pe cel de acasă, dar... 

— La fel și eu, am spus. 

Am luat carnețelul, am căutat foaia de hârtie pe care mi-o 
dăduse Jimmy Hong, lista de apeluri către reședința Khoury. 
Copiase toate apelurile începând cu miezul-nopţii, chiar dacă 
mie îmi erau necesare numai cele de la momentul primei cereri 
de răscumpărare. Mai de dimineaţă aveam foaia, căutasem 
numărul telefonului de la spălătorie cu intenţia de a-l suna pe TJ 
acolo, dar unde mă-sa o pusesem? 

Am găsit-o, am despăturit-o. 

— Uite aici, am spus. Două apeluri, ambele sub un minut. 
Unul la nouă patruzeci și patru dimineaţa, celălalt la două 
treizeci după-amiaza. Numărul de la care s-a sunat este 243- 
7436. 

— Omule, a zis Kenan, chiar mi-amintesc că au fost două 
apeluri cu număr greșit. Nu mai știu la ce oră au fost. 

— Dar recunoști numărul? 

— Mai citește-l o dată. 

A clătinat din cap. 

— Nu sună cunoscut. De ce nu sunăm la el, să vedem cine 
răspunde? 

S-a întins după telefon. l-am acoperit mâna cu a mea. 

— Stai, am spus. Să nu le dăm niciun semnal de avertizare. 

— Avertizare că ce? 

— Că știm unde sunt. 

— Dar știm? Avem doar un număr. 

— Kongii ar trebui să fie acasă acum, a zis TJ. Vrei să verific? 

Am clătinat din cap. 

— Cred că mă descurc singur cu asta. 

Am luat telefonul și am sunat la Informaţii. Când mi-a răspuns 
operatorul, am spus: 


VP - 267 


— Sunt poliţist și am nevoie de ajutor. Numele meu este ofițer 
Alton Simak, numărul meu de insignă e 2491-1907. Am un 
număr de telefon și îmi trebuie numele și adresa sub care este 
înregistrat. Da, corect. 243-7436. Da. Mulţumesc. 

Am pus receptorul la loc și am notat adresa înainte să-mi iasă 
din minte. 

— Postul telefonic e pe numele A.H. Wallens, am spus. Ți-este 
cumva prieten? 

Kenan a clătinat din cap. 


— Cred că A vine de la Albert. Așa i-a spus Callander 
partenerului său. 

Am recitat adresa pe care o notasem. 

— Fifty-first Street, șase, nouă, doi. 

— Sunset Park, a zis Kenan. 

— Sunset Park. La două, trei cvartale de spălătorie. 

— Asta e lovitura de departajare, a spus Kenan. Să mergem. 

e 

Era o casă pe structură de lemn. Îţi dădeai seama chiar și la 
lumina lunii că fusese lăsată de izbeliște. Șindrila avea nevoie 
urgentă de un strat de vopsea, iar gardul viu se sălbăticise. 
Câteva trepte urcau în faţă spre o verandă închisă cu plasă de 
țânțari. În mijloc, podeaua acesteia făcea burtă. O alee peticită 
ici și colo cu asfalt ducea pe partea dreaptă a casei spre un 
garaj detașat pentru două mașini. La jumătatea distanţei către 
spate era o ușă laterală, iar în spate era o a treia. 

Veniserăm toți cu Buick-ul, care rămăsese parcat după colţ, 
pe Seventh Avenue. Eram înarmaţi cu toții. Probabil că nu-mi 
disimulasem mirarea când Kenan îi dăduse lui TJ un revolver, 
pentru că s-a uitat la mine și a spus: 

— Dacă vine, vine înarmat. Mi se pare un băiat vertical, eu zic 
să vină. Ştii cum funcţionează, TJ? lei ţinta și tragi, exact cum ai 
face o poză. 

Ușa garajului era încuiată și încuietoarea era solidă. Alături 
era însă o ușă îngustă de lemn, încuiată și aceasta. N-am reușit 
s-o descui folosind cardul de credit. Încercam să găsesc cel mai 
silențios mod de a sparge un ochi de geam, când Peter mi-a 
întins lanterna și, preț de o secundă, am crezut că vrea să fac 
sticla țăndări cu ea, și nu-mi dădeam seama de ce. Apoi mi-a 
picat fisa și am lipit capătul lanternei de geam și am aprins-o. 


VP - 268 


Honda  Civic-ul era acolo, i-am recunoscut numărul de 
înmatriculare. De cealaltă parte, mai greu de văzut oricum am 
manevrat lanterna, era o dubă închisă la culoare. Plăcuța cu 
numărul nu era la loc vizibil, iar culoarea exactă era imposibil de 
intuit în lumina aceea, însă nici nu era nevoie să vedem mai 
mult. Veniserăm unde trebuia. 

În diverse locuri din casă erau aprinse becuri. Părea să fie o 
locuință unifamilială - un singur buton de sonerie la ușa laterală, 
o singură cutie poștală lângă portița verandei - și cei doi puteau 
să fie oriunde înăuntru. Am dat ocol casei cu mare băgare de 
seamă. În spate, mi-am împletit degetele și i-am ţinut scară lui 
Kenan. El s-a prins cu mâinile de pervazul ferestrei și s-a tras 
încet în sus, a rămas așa un moment, apoi a sărit jos. 

— Bucătăria, a șoptit. Blondu-i acolo, numără banii. Desface 
teancurile pe rând și numără bancnotele, notează totul pe o 
foaie de hârtie. O pierdere de vreme. Afacerea-i încheiată, ce-i 
mai pasă câţi bani are? 

— Și celălalt? 

— Nu l-am văzut. 

Am repetat mișcarea la celelalte ferestre și, trecând pe lângă 
ea, am încercat ușa laterală. Era încuiată, dar și un copil ar fi 
putut-o sparge. Nici ușa din spate, cea care dădea în bucătărie, 
nu păruse mai rezistentă. 

Dar nu voiam să dau buzna înăuntru până nu știam unde sunt 
amândoi. 

În faţă, Peter a riscat să atragă atenţia oricui ar fi trecut 
atunci pe stradă folosind lama unui briceag pentru a forța 
broasca ușii de la verandă. Ușa care făcea trecerea din verandă 
în casă era prevăzută cu o încuietoare mai robustă, însă și 
aceasta avea un geam mare care putea fi spart dacă voiai să 
intri repede. Nu l-a spart, dar s-a uitat pe el și am văzut că 
Albert nu era în living. 

S-a întors să ne informeze de asta și eu am tras concluzia că 
Albert era fie la etaj, fie ieșise la o bere. Incercam să găsesc un 
mod prin care să punem mâna pe Callander fără tămbălău și să 
las Faza Doi pe mai târziu, când TJ mi-a atras atenţia pocnind 
din degete. Am întors privirea și l-am văzut ghemuit la geamul 
beciului. 

M-am dus la el, m-am lăsat pe vine și m-am uitat înăuntru. 
Lanterna era la el și i-a plimbat raza prin interiorul generos al 


VP - 269 


încăperii de la subsol. Într-un colţ era o chiuvetă mare, cu o 
mașină de spălat și cu alta de uscat rufe alături. In colţul opus 
era un banc de lucru flancat de două mașini-unelte. Pe perete, 
deasupra bancului, era un panou pe care stăteau agăţate zeci 
de unelte. 

În plan apropiat era o masă de ping-pong cu fileul lărgit. Una 
dintre valize era pusă pe ea: deschisă, goală. Albert Wallens, 
încă îmbrăcat cu hainele cu care fusese la cimitir, ședea la masa 
de ping-pong pe un scaun cu spătar din șipci. Ar fi putut să 
numere banii din valiză, numai că în valiză nu era niciun ban, 
plus că ar fi fost cam ciudat să facă asta pe întuneric. Cu 
excepţia lanternei lui TJ, în subsol nu era nicio altă lumină. 

Nu se vedea, dar mi-am dat seama că Albert avea o coardă 
de pian înfășurată în jurul gâtului - și era foarte posibil ca 
aceeași coardă să fi fost folosită la realizarea mastectomiei lui 
Pam Cassidy, și probabil și asupra Leilei Alvarez. In cazul de faţă 
nu avusese aceeași precizie chirurgicală, întâlnise în cale oase și 
cartilagii în locul cărnii docile dinainte. Cu toate astea, rezolvase 
problema. Capul lui Albert se umflase grotesc, întrucât sângele 
putuse ajunge la el, dar nu se mai putuse scurge. Faţa lui era ca 
o lună vineţie, cu ochii ieșiţi din orbite. Mai văzusem victime 
moarte prin strangulare, așa că am știut imediat ce se 
întâmplase, însă nu poţi spune niciodată că ești pregătit pentru 
așa ceva. Era cea mai înfiorătoare imagine pe care o văzusem în 
viaţa mea. 

Totuși, asta ne sporea șansele. 

e 

Kenan a mai aruncat o privire pe geamul de la bucătărie și n-a 
văzut nicăieri vreo armă. Ceva îmi spunea că Ray Callander o 
pusese la păstrare. Nu purtase armă în timpul niciunei răpiri, în 
cimitir o folosise numai ca rezervă pentru cuțitul de la gâtul 
Luciei și renunţase la ea în favoarea zbilțului când reziliase 
parteneriatul cu Albert. 

Problema logistică ţinea de cât timp dura să ajungi de la 
oricare dintre uși la locul unde Callander își număra banii. Dacă 
intrai prin spate sau din lateral, trebuia să urci mai multe scări 
până la bucătărie. Dacă intrai prin faţă, dinspre verandă, trebuia 
să străbaţi toată casa, până în spate. 

Kenan a propus să intrăm pe furiș prin faţă. Acolo nu erau 
trepte care să scârţâie, iar ușa din faţă era cea mai departe de 


VP - 270 


locul unde stătea el; așa absorbit cum era de numărat, poate 
nici nu avea să audă sunetul de sticlă spartă. 

— Lipim bandă pe ea, a zis Peter. Se sparge, dar nu cade pe 
jos. Mai silențios. 

— Lucruri pe care le înveți la școala abuzului de droguri, a 
spus Kenan. 

Doar că noi nu aveam bandă adezivă, iar magazinele din 
cartier la care am fi putut găsi erau de mult închise. TJ a zis un 
lucru de bun simţ, anume că pe bancul de lucru sau pe panoul 
de deasupra lui în mod sigur este o rolă de bandă adezivă, dar 
ar fi trebuit să spargem o fereastră ca să ajungem la ea, motiv 
pentru care nu prea ne era de ajutor. Peter s-a mai dus o dată 
pe verandă și ne-a informat că în living este covor pe jos. Ne-am 
uitat unii la alţii și am ridicat din umeri. 

— Să-mi bag picioru', a zis cineva. 

L-am săltat pe TJ, care a stat cu ochii pe geamul de la 
bucătărie în timp ce Peter a spart sticla ușii din faţă. De unde ne 
aflam, n-am auzit nimic. Aparent, nici Callander n-a auzit. Ne-am 
dus toţi în faţă și am trecut pragul, pășind atent peste cioburi, 
așteptând, ciulind urechile, apoi avansând încet și fără sunet 
prin casa cufundată în liniște. 

Eram primul din șir când am ajuns la ușa bucătăriei, iar Kenan 
era alături, puţin mai în spate. Amândoi aveam pistoalele 
scoase. Raymond Callander ședea astfel încât îi vedeam profilul. 
Avea un teanc de bancnote într-o mână, un creion în cealaltă. 
Cică ar fi arme mortale în mâinile unui contabil bun, dar nici pe 
departe la fel de amenințătoare ca pistoalele sau cuțitele. 

Nu știu cât am așteptat. Probabil nu mai mult de 
cincisprezece sau douăzeci de secunde, de-au fost măcar 
atâtea, dar mi s-a părut mai mult. Am așteptat să se schimbe 
ceva în poziția umerilor lui, să dea vreun semn că ne-a sesizat 
într-un fel prezenţa. 

— Poliţia. Nu mișca, am spus. 

Nu s-a mișcat, nici măcar n-a întors ochii spre locul de unde 
venea vocea mea. A rămas neclintit acolo, în clipa când o fază a 
vieții sale se sfârșea și alta începea. Apoi s-a răsucit totuși spre 
mine și pe chipul lui n-am putut citi nici frică, nici furie, ci doar o 
dezamăgire profundă. 

— Ai zis o săptămână, mi-a reproșat. Ai promis. 


VP - 271 


Păreau să fie toți banii acolo. Am umplut o valiză. Cealaltă era 
în beci și nu prea voia nimeni să meargă după ea. 

— L-aș spune lui TJ să meargă, a zis Kenan, dar știu cum a 
intrat în cimitir și cred că s-ar speria prea tare să coboare-n 
beci, unde-i mortul. 

— Zici asta numa’ ca să mă duc. Vrei să mă păcălești. 

— Da, a zis Kenan. Mă așteptam să spui ceva de felul ăsta. 

TJ și-a dat ochii peste cap, apoi s-a dus după valiză. S-a întors 
cu ea și a spus: 

— Vericule, pute ca dracu’ acolo jos. Așa miros toți morții? De- 
o fi să omor cândva pe cineva, aduceţi-mi aminte s-o fac de la 
depărtare. 

Era ciudat. Ne-nvârteam în jurul lui Callander, îl tratam ca și 
când n-ar fi fost acolo, iar el ne ușura misiunea mai mult decât 
era de așteptat stând cuminte și țţinându-și gura. Părea mai mic 
acolo, slab și neputincios. Știam că nu e deloc așa, dar asta lăsa 
de înțeles nepăsarea lui totală. 

— Am strâns tot, a anunţat Kenan, închizând clapele celei de- 
a doua valize. Îi putem duce înapoi la luri. 

— Dar luri n-a vrut decât să-și primească fiica înapoi, a zis 
Peter. 

— Ei, în seara asta are noroc. O să-și primească și banii. 

— A zis că nu-i pasă de bani, a rostit Peter cu jumătate de 
gură. Că banii nu contează. 

— Petey, vrei să zici ceva fără s-o zici? 

— El nu știe că am venit aici. 

— Nu. 

— Doar o idee. 

— Nu. 

— Sunt o grămadă de bani, dragule. lar ţie ţi-a mers prost în 
ultima vreme. Afacerea aia cu hașiș o să se ducă pe copcă, nu? 

— Și? 

— Dumnezeu îţi oferă ocazia să echilibrezi balanţa, sper că nu 
vrei să-i dai peste mână. 

— Oo, Petey, a făcut Kenan. Ai uitat ce ne-a spus babacul? 

— Ne-a spus tot felul de căcaturi. Când le-am dat noi 
ascultare? 

— A spus să nu furăm niciodată, decât dacă putem fura un 
milion de dolari, Petey. Ai uitat? 

— Ei, acum avem ocazia. 


VP - 272 


Kenan a clătinat din cap. 

— Nu. Greșit. Aici sunt opt sute de mii, iar un sfert de milion 
sunt bani falși și alţi o sută treizeci de mii sunt oricum ai mei. Cu 
cât rămâi? Patru sute și ceva. Patru sute douăzeci? Pe acolo. 

— Și cu asta îţi reglezi conturile, dragule. Patru sute, de cât 
te-a jecmănit idiotul ăsta, plus zece, cât i-ai dat lui Matt, plus 
cheltuielile, ajungi la cât? Patru sute douăzeci? Pe-aproape, futu- 
i. 

— Nu vreau să îmi reglez conturile. 

— Hă? 

Și-a privit fratele cu ochi de oțel. 

— Nu vreau să-mi reglez conturile, a repetat. Am plătit bani 
mânjiţi cu sânge pentru Francey și tu vrei să fur bani mânjiți cu 
sânge de la luri. Omule, dă-o dracului, gândești ca un drogat, 
fură-i portofelul și ajută-l să-l caute. 

— Da, ai dreptate. 

— Adică, pentru Dumnezeu, Petey... 

— Nu, ai dreptate. Ai toată dreptatea din lume. 

— M-aţi plătit cu bani falși? a zis Callander. 

— Rahat fără minte, a spus Kenan, începusem să uit că ești 
aici. Ce, te temi c-o să fii săltat încercând să-i cheltuiești? 
Permite-mi să te informez că n-o să-i cheltuiești. 

— Tu ești arabul. Soţul. 

— Și? 

— Eram doar curios. 

— Ray, am spus, unde-s banii pe care i-ai luat de la domnul 
Khoury? Cei patru sute de mii. 

— L-am împărțit. 

— Și ce aţi făcut cu ei? 

— Nu știu ce-a făcut Albert cu jumătatea lui. Știu că banii nu-s 
în casă. 

— Și jumătatea ta? 

— Într-o casetă de valori. La Brooklyn First Mercantile, New 
Utrecht și Fort Hamilton Parkway. O să trec pe acolo dimineaţă, 
înainte să părăsesc orașul. 

— Nu zău! a făcut Kenan. 

— Nu mă pot hotărî dacă să iau Honda sau duba, a continuat 
el. 

— Nu-i foarte răsărit, așa-i? Matt, cred că spune adevărul 
despre mălai. De jumătatea din bancă putem să ne lingem pe 


VP - 273 


bot. Jumătatea lui Albert, nu știu, am putea întoarce casa cu 
susu-n jos, dar nu știu dacă o vom găsi. Tu ce crezi? 

— Nu-i găsim. 

— Probabil i-a îngropat în curte. Sau la dracu-n praznic în 
cimitir ori mai știu eu unde. Băga-mi-aș. Banii ăia nu trebuiau să 
fie ai mei. Știam asta de la început. Hai să facem ce-avem de 
făcut și să ne cărăm de aici. 

— Ai de făcut o alegere, Kenan, am spus. 

— Cum adică? 

— Îl pot duce la poliţie. Sunt o mulţime de probe 
incontestabile împotriva lui acum. Partenerul lui e mort în beci, 
iar duba din garaj e cu siguranţă plină de fibre și urme de sânge 
și Dumnezeu știe ce altceva. Pam Cassidy îl poate identifica 
drept cel care a mutilat-o. Alte dovezi îl vor lega de Leila Alvarez 
și Marie Gotteskind. Probabil că-l așteaptă trei condamnări pe 
viaţă, plus douăzeci sau treizeci de ani ca bonus. 

— Îmi poţi garanta că va fi închis pe viaţă? 

— Nu, am spus. Nimeni nu poate garanta nimic când e vorba 
de sistemul judecătoresc penal. Aș paria că va ajunge la Spitalul 
statal pentru criminalii cu probleme psihice din Matteawan și că 
nu va mai ieși de acolo decât cu picioarele înainte. Dar se poate 
întâmpla orice. Știi asta. Nu văd cum ar putea fi achitat, dar am 
mai spus asta și despre alţii și au ajuns să nu stea nici măcaro 
zi la răcoare. 

S-a gândit la vorbele mele. 

— Revenind la înţelegerea noastră, a zis. Înțelegerea noastră 
nu prevedea că-l ducem la poliţie. 

— Știu. De aceea spun că-i alegerea ta. Dar dacă alegi 
cealaltă variantă, va trebui să plec înainte. 

— Nu vrei să fii de faţă. 

— Nu vreau. 

— Pentru că nu ești de acord. 

— Sunt și nu sunt de acord. 

— Dar nu e ceva cetu, unul, ai face vreodată. 

— Nu, am spus, nu asta e. Pentru că am făcut-o, m-am 
autoproclamat călău. Nu-i un rol cu care mi-aş dori să mă 
obișnuiesc. 

— Nu. 

— Și nu am niciun motiv să o fac în cazul ăsta. L-aș putea 
preda la Omucideri Brooklyn și aș dormi împăcat. 


VP - 274 


S-a gândit la spusele mele. 

— Eu nu cred că aș putea, a zis. 

— De aceea am spus că-i decizia ta. 

— Da, păi, cred că tocmai am decis. Trebuie să rezolv 
problema cu mâinile mele. 

— Atunci eu am să plec. 

— Da, tu și toţi ceilalţi, a zis. Uite cum o să facem. Păcat că n- 
am venit cu două mașini. Matt, tu și TJ și Petey veți duce banii la 
luri. 

— O parte din ei îţi aparține. Vrei să scoatem banii pe care i i- 
ai împrumutat? 

— Separaţi-i acasă la el, bine? Nu vreau să rămân cu vreo 
bancnotă falsă. 

— Toate sunt în teancurile cu banderolă Chase, a zis Peter. 

— Da, numai că s-au amestecat când tolomacul ăsta i-a 
numărat, așa că uitaţi-vă bine la luri, da? După aia veniţi după 
mine. Cât să zicem? Douăzeci de minute până la luri și douăzeci 
înapoi, douăzeci de minute acolo, să zicem o oră. Veniţi înapoi 
aici și mă luaţi de la colț peste o oră și un sfert. 

— Bine. 

A luat o valiză. 

— Haideţi, a zis. Să le ducem la mașină. Matt, îl păzești tu, 
da? 

Au plecat și eu cu TJ am rămas să-l supraveghem pe Raymond 
Callander. Eram înarmaţi amândoi, însă oricare dintre noi l-ar fi 
putut păzi și cu un plici în momentul acela. Abia dacă părea 
prezent. 

M-am uitat la el și mi-am amintit conversaţia noastră din 
cimitir, acel interval de un minut sau două când glăsuise omul 
din el. Voiam să vorbesc cu el din nou, să văd ce va ieși de data 
asta. 

— Aveai de gând să-l abandonezi pe Albert aici, așa, pur și 
simplu? am spus. 

— Albert? 

A avut nevoie de-un răgaz de gândire. 

— Nu, a spus după un timp. Aș fi făcut curat înainte să plec. 

— Ce-ai fi făcut cu el? 

— L-aș fi tranșat. L-aș fi ambalat. Sunt o mulţime de pungulițe 
în bufet. 

— Și apoi? L-ai fi livrat cuiva în portbagajul mașinii? 


VP - 275 


— Oh, a făcut, aducându-și aminte. Nu, aia a fost special 
pentru arab. Dar e ușor. Imprăștii bucăţile, le pui în tomberoane, 
în containere. Nimeni nu observă. Le pui împreună cu resturile 
de la restaurante și se confundă cu rămășițele de carne. 

— Ai mai făcut asta. 

— O, da, a zis. Au fost mai multe femei decât știi tu. 

S-a uitat la TJ. 

— Mi-amintesc de o negresă. Avea cam nuanţa ta. 

A oftat prelung. 

— Sunt obosit, a spus. 

— Nu mai durează mult. 

— O să mă lași cu el, a zis, și elo să mă omoare. Arabul ăla. 

Fenician, mi-am spus. 

— Noi doi ne știm, a spus. Știu că m-ai minţit, știu că ţi-ai 
încălcat promisiunea, că a trebuit să o faci. Dar noi am purtat o 
discuţie. Cum îl poţi lăsa să mă omoare așa? 

Smiorcăit, plângăreţ. Era imposibil să nu te ducă cu gândul la 
Eichmann în boxa acuzaților, în Israel. Cum puteam să-i facem 
așa ceva? 

Și m-am gândit și eu la o întrebare pe care i-o pusesem în 
cimitir, așa că i-am livrat exact răspunsul pe care mi-l dăduse el. 

— Ai urcat în mașină, am spus. 

— Nu înțeleg. 

— Odată ce urci în mașină, am zis, ești doar o alcătuire de 
părți ale corpului. 

e 

L-am luat pe Kenan așa cum vorbiserăm, la trei fără un sfert 
noaptea, din faţa unui amanet de pe Eighth Avenue, imediat 
după colț de casa lui Albert Wallens. M-a văzut la volan și m-a 
întrebat unde e fratele lui. l-am spus că l-am lăsat cu câteva 
minute în urmă la reședința de pe Colonial Road. Urma să ia 
Toyota, dar se răzgândise și spusese că se va duce direct la 
culcare. 

— Da? Eu, unul, sunt atât de încordat, c-ar trebui să-mi dai în 
cap cu ciocanul ca să adorm. Nu, rămâi acolo, Matt. Condu tu. 

A ocolit mașina, s-a uitat în spate la TJ, care stătea lungit pe 
banchetă ca o păpușă de cârpe. 

— S-au împărţit deja pijamalele, a zis. Geanta aia de voiaj mi- 
e cunoscută, dar sper că de data asta nu-i plină cu bani falși. 


VP - 276 


— Sunt ăia o sută treizeci de mii ai tăi. Am făcut tot ce-am 
putut. Nu cred că au scăpat din cei contrafăcuţi printre ei. 

— Nu-i nimic dacă au scăpat. Sunt la fel de buni ca ăia 
adevăraţi. Cel mai bine e s-o iei pe șoseaua Gowanus. Știi cum 
să urci înapoi pe ea? 

— Așa cred. 

— După care treci podul sau intri prin tunel, alegi tu. Nu s-a 
oferit frate-miu să ducă el banii acasă, să-i stea cu ochii pe ei 
până vin eu? 

— Am considerat că e de datoria mea să-i livrez personal. 

— Ei, da, uite un mod elegant de-a te exprima. Mi-aș dori să- 
mi pot retrage un lucru pe care i l-am spus, și-anume că 
gândește ca un drogat. Nu-i deloc frumos să-i spui asta cuiva. 

— A fost de acord cu tine. 

— Asta-i și mai rău, că știm amândoi că-i adevărat. luri a fost 
surprins să vadă banii? 

— Uluit. 

A râs. 

— Sunt convins. Cum e copila? 

— Doctorul spune că va fi bine. 

— Au dat-o rău peste cap, așa-i? 

— Am înţeles că-i greu să faci diferenţa între afecțiunile fizice 
și trauma emoţională. Au violat-o de mai multe ori și am reţinut 
că a suferit și vătămări interne, pe lângă cele două degete 
tăiate. A fost sedată, desigur. Și cred că doctorul i-a dat ceva și 
lui luri. 

— Ar trebui să ne dea tuturor ceva. 

— Apropo, a încercat asta luri. A vrut să-mi dea niște bani. 

— Sper că i-ai luat. 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu știu. Nu-mi stă în fire să fac asta, îţi spun sincer. 

— Așa te-au învăţat la Secţia 78? 

— Exact așa m-au învăţat. l-am spus că am deja un client și 
că am fost plătit până la ultimul ban. Poate că m-a sensibilizat 
ce ai spus tu despre bani mânjiţi de sânge. 

— Omule, asta n-are nicio logică. Tu ai prestat un serviciu și l- 
ai prestat bine. Dacă a vrut să-ţi dea ceva, trebuia să iei. 

— E-n regulă, i-am spus că îi poate da ceva lui TJ. 

— Cât i-a dat? 


VP - 277 


— Nu știu. Câţiva dolari? 

— Două sute, a zis TJ. 

— O, ești treaz, TJ? Credeam că dormi. 

— Nu, stăteam numa' cu ochii închiși. 

— Să rămâi pe lângă Matt. Cred că are o influenţă bună 
asupra ta. 

— Ar fi pe nicăieri fără mine. 

— Așa e, Matt? Ai fi pe nicăieri fără el? 

— Categoric, am spus. Cu toţii am fi. 

e 

Am mers pe drumul expres Brooklyn-Queens și am trecut 
podul, iar când am ajuns de cealaltă parte, în Manhattan, l-am 
întrebat pe TJ unde îl pot lăsa. 

— Pe Deuce e bine, a zis. 

— E trei noaptea. 

— Deuce n-are porţi, Bruce. Nu se închide niciodată. 

— Ai unde să dormi? 

— Hei, am bani în buzunar, a zis. Poate-o să trec pe la 
Frontenac, să vă dacă n-au liberă camera aia. O să fac niște 
dușuri, vreo trei sau patru, și o să sun la room service. Am unde 
să dorm, Moșule. Nu-ţi face tu griji de asta. 

— Și oricum ești descurcăreţ. 

— Tu crezi că-i o glumă, da’ știi că-i așa. 

— Mai ești și atent. 

— Ambele-s adevărate. 

L-am lăsat la colţul Eighth Avenue cu Forty-second Street și la 
Forty-fourth ne-am oprit la semafor. M-am uitat în ambele 
direcţii și am văzut că era liber, dar oricum nu mă grăbeam. Am 
așteptat să treacă pe verde. 

— N-am crezut că o poţi face, am spus. 

— Ce? Cu Callander? 

Am aprobat din cap. 

— Nici eu n-am crezut. N-am omorât niciodată pe nimeni. M- 
am înfuriat destul cât să-mi vină să omor de câteva ori, dar furia 
trece. 

— Așa-i. 

— N-a fost mare lucru, știi? Un om complet lipsit de 
importanţă. Și mi-am spus, cum o să-l omor pe viermele ăsta? 
Dar știam că trebuie s-o fac. Așa că mi-am dat seama cum 
trebuie să procedez. 


VP - 278 


— Anume? 

— L-am făcut să vorbească, a zis. l-am pus câteva întrebări și 
el mi-a răspuns înjurându-mă, dar nu m-am dat bătut și până la 
urmă a vorbit. Mi-a povestit ce i-au făcut fiicei lui luri. 

— Oh. 

— Ce i-au făcut și ce speriată era și așa mai departe. Odată ce 
s-a pornit, i-a venit cheful de vorbă. De parcă așa mai avea 
ocazia să trăiască experiența din nou. Nu-i ca la vânătoare, 
înţelegi, unde după ce dobori căprioara îi duci capul să-l 
împăieze ca să ţi-l poţi atârna pe perete. Odată ce termina cu 
câte o femeie, nu-i mai rămâneau decât amintirile, așa că i-a 
prins bine ocazia de-a le scoate la lumină ca să le șteargă de 
praf și să le admire frumusețea. 

— A zis ceva și despre soţia ta? 

— Da, a zis. Și i-a plăcut că-mi spunea tocmai mie. Așa cum i- 
a plăcut să mi-o trimită înapoi îmbucătăţită, să-mi pună sare pe 
rană. Îmi venea să-i închid gura, nu voiam să aud nimic, dar la 
dracu', înţelegi? Adică, ea nu mai e, am aruncat-o în foc, omule. 
Acum nu mai poate să o doară. Așa că l-am lăsat să zică tot ce 
voia, nenorocitul, pentru că după aia puteam să fac ce aveam 
de făcut. 

— După aia l-ai omorât. 

— Nu. 

L-am scrutat cu privirea. 

— N-am omorât niciodată pe nimeni. Nu-s criminal. M-am 
uitat la el și mi-am spus, nu, ordinarule, n-o să te omor. 

— Și? 

— Cum aș putea fi ucigaș? Trebuia să fiu doctor. Ți-am spus 
asta, nu? 

— Ideea lui taică-tu. 

— Trebuia să mă fac doctor. Petey trebuia să fie arhitect, 
pentru că era un visător, dar eu aveam spirit practic, așa că eu 
trebuia să mă fac doctor. „Cea mai bună profesie din lume”, așa 
mi-a spus. „Faci un bine lumii și câștigi binișor”. S-a gândit și ce 
fel de doctor voi fi. „Fă-te chirurg”, mi-a spus. „Acolo se învârt 
banii. Aia e elita, vârful piramidei. Fă-te chirurg”. 

A păstrat tăcerea un moment lung. 

— Aşa că da, a zis. În noaptea asta am fost chirurg. Am 
operat. 


VP - 279 


începuse să plouă, dar nu turna cu găleata. N-am pornit 
ștergătoarele de parbriz. 

— L-am dus la subsol, a zis Kenan. Acolo unde era amicul lui. 
lar TJ a avut dreptate, puţea acolo de-ţi muta nasul. Presupun 
că, atunci când mori în felul ăla, îţi cedează sfincterele. Am 
crezut c-o să vomit, dar n-am vomitat. Și cred că m-am obișnuit 
cu mirosul. 

N-am avut anestezic, dar nu era nevoie, pentru că a leșinat 
din prima. Aveam cuțitul lui, briceagul ăla mare, cu lamă de 15 
centimetri, plus că mai erau tot felul de unelte pe bancul de 
lucru, tot ce ţi-ar fi trebuit. 

— Nu-i nevoie să-mi povestești, Kenan. 

— Nu, a spus, aici greșești, exact de asta am nevoie, să 
povestesc. Dacă nu vrei să asculţi e altceva, dar eu tre’ să 
povestesc. 

— Bine. 

— l-am scos ochii, a continuat, ca să nu se mai uite niciodată 
la o femeie. Și i-am tăiat mâinile, ca să nu mai atingă niciodată 
vreuna. Am folosit garouri ca să nu moară prin sângerare. Le-am 
făcut din cabluri, l-am retezat mâinile cu un satăr, un instrument 
dat dracului. Presupun că asta au folosit și ei ca să ăă... 

A respirat greu de câteva ori. 

— Ca să dezmembreze cadavrele, a continuat. l-am desfăcut 
pantalonii. Nu voiam să-l ating, dar m-am forţat și i-am tăiat 
instalaţia, pen' că oricum n-avea s-o mai folosească vreodată. 
Apoi picioarele, i-am retezat nenorocitului picioarele, pentru că 
unde-ar mai fi avut să se ducă? Și urechile, pentru că ce ar mai 
fi avut să audă? Și limba, parte din limbă, n-am reușit s-o scot 
toată, dar am apucat-o cu un clește și i-am tras-o afară din gură 
și am tăiat ce am putut, pentru că cine-ar mai vrea să-l audă 
vorbind? Cine mai vrea să-l asculte pe căcatul ăla? Oprește 
mașina! 

Am frânat și am tras pe margine și atunci el a deschis portiera 
și a vomitat în rigolă. l-am dat o batistă și s-a șters cu ea la 
gură, apoi a aruncat-o în stradă. 

— Scuze, a spus, trăgând portiera. Credeam că am terminat 
cu asta. Credeam că s-a golit rezervorul. 

— Te simţi bine, Kenan? 

— Da, cred că da. Așa ar trebui. Știi, am spus că nu l-am 
omorât, dar nu știu dacă e așa. Era în viaţă când am plecat, dar 


VP - 280 


acum ar putea fi mort. lar dacă nu e mort, rahat, ce i-a mai 
rămas? L-am măcelărit, asta am făcut. De ce n-am putut să-l 
împușc pur și simplu în cap? Pac și s-a terminat. 


— De ce n-ai făcut-o? 

— Nu știu. Poate mi-am zis ochi pentru ochi, dinte pentru 
dinte. Mi-a dat-o înapoi în bucăţi, las că-i arăt eu lui tranșare. 
Ceva de felul ăsta, poate. Nu știu. 

A ridicat din umeri. 

— Oricum, e gata, băga-mi-aș. Ce dacă trăiește sau moare? E 
gata. 

Am parcat în faţa hotelului meu și am coborât amândoi din 
mașină și am rămas stânjeniţi pe trotuar. A arătat spre geanta 
de voiaj și a întrebat dacă nu vreau niște bani. i-am spus că 
avansul pe care mi-l plătise ajungea cu asupra de măsură 
pentru ceea ce făcusem. Eram sigur? Da, am spus. Eram sigur. 

— Păi, a zis. Dacă ești sigur. Sună-mă într-o seară, o să ieșim 
la cină. O să mă suni? 

— Sigur. 

— Ai grijă de tine, a zis. Du-te să te culci. 


VP - 281 


Capitolul 23 


Dar n-am fost în stare să dorm. 

Am făcut un duș și m-am băgat în pat, însă n-am reușit să 
găsesc o poziţie care să îmi fie comodă pentru mai mult de zece 
secunde. Eram atât de agitat, numai la somn nu-mi stătea 
gândul. 

M-am ridicat și m-am ras și-am luat pe mine un rând nou de 
haine. Am deschis televizorul, am trecut prin toate canalele și l- 
am închis la loc. Am ieșit și m-am plimbat pe străzi până când 
am găsit un local unde să beau o ceașcă de cafea. Era trecut de 
patru și barurile erau închise. Nu aveam chef să beau, nici nu 
mă gândisem la băutură toată noaptea, însă eram totuși 
bucuros că barurile se închiseseră. 

Mi-am terminat cafeaua și m-am mai plimbat o vreme. Aveam 
multe pe cap și îmi venea mai ușor să gândesc dacă mă 
mișcam. În cele din urmă, m-am înapoiat la hotel și apoi, puţin 
după șapte, am luat un taxi până în centru și m-am prezentat la 
ședința de șapte treizeci de pe Perry Street. S-a încheiat la opt 
treizeci și am luat micul dejun la o cafenea grecească de pe 
Greenwitch Avenue. M-am întrebat dacă proprietarul băga în 
buzunar adaosul comercial, așa cum spusese Peter Khoury. M- 
am întors la hotel tot cu taxiul. Kenan ar fi fost mândru de mine, 
săream dintr-un taxi într-altul. 

Când am ajuns în cameră, am sunat-o pe Elaine. Mi-a răspuns 
robotul și i-am lăsat un mesaj, după care doar am stat, 
așteptând să mă sune ea înapoi. Era în jur de zece treizeci când 
a făcut-o. 

— Speram că o să mă suni, a spus. Eram curioasă ce s-a 
întâmplat. După telefonul ăla... 

— S-au întâmplat multe, am zis. Vreau să îţi povestesc totul. 
Pot să vin? 

— Acum? 

— Dacă nu ai altceva în program. 

— N-am absolut nimic. 


VP - 282 


Am coborât în stradă și am luat al treilea taxi din dimineața 
aceea. Când mi-a deschis, mi-a cercetat fața cu privirea și a 
părut tulburată de ce a văzut. 

— Intră, a spus. Stai jos, am făcut cafea. Te simţi bine? 

— Da, am zis. Doar că n-am putut să dorm azi-noapte. 

— larăși? Sper că n-ai de gând să-ți faci un obicei din asta, 
nu? 

— Nu cred, am zis. 

Mi-a adus o ceașcă de cafea și ne-am instalat în living, ea pe 
canapea și eu pe un scaun, și am început cu prima mea discuţie 
din ziua precedentă cu Kenan Khoury și i-am spus tot restul, 
până la ultima noastră conversaţie, când mă adusese la 
Northwestern. Nu m-a întrerupt și nici nu și-a pierdut interesul 
pe parcurs. Mi-a luat mult timp să-i povestesc, nu voiam să las 
nimic pe dinafară. l-am reprodus cuvânt cu cuvânt până și 
discuţiile ocazionale. Mi-a sorbit fiecare vorbă. 

Când am terminat, a spus: 

— Sunt copleșită, cred. E o poveste incredibilă. 

— O noapte ca oricare alta în Brooklyn. 

— Aha. Mă miră că mi-ai spus-o pe toată. 

— Și pe mine, într-un fel. Nu asta am venit să îţi spun. 

— Oh? 

— Dar nu voiam să o las nespusă, am zis, pentru că nu vreau 
să am lucruri pe care nu ţi le destăinui. Și asta am venit, de fapt, 
să-ți spun. Am tot participat la ședințele AA și am spus tot soiul 
de lucruri în faţa unor încăperi pline de străini, lucruri pe care 
nu-mi dau voie să ţi le spun ţie, iar asta nu mi se pare normal. 

— Cred că mi-e teamă. 

— Nu numai ţie îţi este. 

— Mai vrei cafea? Pot... 

— Nu. În dimineaţa asta am stat să-l văd pe Kenan cum 
pleacă și m-am dus în cameră și m-am băgat în pat și nu mi-a 
stat gândul decât la câte lucruri nu ţi-am spus. Ai crede că ceea 
ce mi-a povestit Kenan te poate ţine treaz toată noaptea, dar 
mie nici nu mi-a intrat în cap. Nu era loc acolo, eram prea 
preocupat de discuţia cu tine, doar că era mai mult un monolog, 
întrucât tu nu erai de față. 

— Uneori e mai ușor așa. Poţi scrie tu replicile celuilalt. 

S-a încruntat. 

— Fie persoana aceea un el, fie o ea. Sau eu? 


VP - 283 


— Cineva ar face bine să scrie replicile tale, dacă așa ies 
atunci când le gândești tu însăți. O, lisuse, singurul mod de a o 
spune e... de-a o spune. Nu-mi place cu ce îţi câștigi pâinea. 

— Oh. 

— N-am știut că mă deranjează asta, am spus, și la început 
probabil că nu mă deranja, probabil că mă excita, dacă e să 
merg cu gândul hăt până la început. Inceputul nostru. Apoi a 
venit o perioadă când n-am crezut că mă deranjează, apoi o 
etapă când am știut că mă deranjează, dar am încercat să mă 
conving că nu e așa. 

În plus, ce drept aveam să spun ceva? Nu-i ca și când n-aș fi 
știut în ce mă bag. Ocupaţia ta venea la pachet. Cum îmi 
puteam permite să-ţi spun ce să faci și ce să schimbi? 

M-am dus la fereastră și m-am uitat peste Queens. Queens 
este districtul cimitirelor, dă pe de lături de ele, în vreme ce 
Brooklyn are doar Green-Wood. 

M-am întors cu faţa la ea și am spus: 

— În plus, îmi era frică să deschid gura. Poate ar fi dus la un 
ultimatum, ori asta, ori aialaltă, termină cu prostiile sau am 
plecat. Și dacă nu mă alegeai pe mine? i 

Sau dacă mă alegeai? Atunci la ce mă înhămam? Iți dă asta 
ție dreptul să-mi spui ce nu-ți place la cum îmi trăiesc viaţa? 

Dacă nu te mai culci cu clienţi, înseamnă oare că nu mă mai 
pot culca nici eu cu alte femei? întâmplător, nu am fost cu nicio 
altă femeie de când am început să ne ţinem companie unul 
altuia, dar întotdeauna am simţit că am dreptul ăsta. Nu s-a 
întâmplat, și o dată sau de două ori am ales conștient să nu 
profit de o ocazie, dar nu m-am simţit obligat să aleg asta. Sau, 
dacă da, a fost o obligaţie subiînţeleasă, secretă. Nu aveam de 
gând să las ca vreunul dintre noi să știe despre ea. 

Ce se întâmplă cu relaţia noastră? Inseamnă asta că trebuie 
să ne căsătorim? Nu știu dacă vreau. Am fost căsătorit o dată și 
nu mi-a plăcut foarte tare. Nici n-am fost un soţ foarte bun. 

Înseamnă atunci că trebuie să locuim împreună? Nici asta nu 
știu dacă vreau. N-am mai locuit cu cineva de când i-am părăsit 
pe Anita și pe băieţi, iar asta a fost demult. Îmi plac unele 
aspecte ale locuitului singur. Nu știu dacă vreau să renunţ la ele. 

Dar asta mă roade, faptul că știu că ești cu alți bărbaţi. Știu 
că nu e pic de iubire la mijloc, știu că nici sex nu e cine știe cât, 


VP - 284 


știu că are legătură mai mult cu masajul decât cu iubirea 
carnală. Dar faptul că știu toate astea nu pare să conteze. 

Și îmi afectează gândirea. Te-am sunat azi-dimineaţă și tu m- 
ai sunat o oră mai târziu. Și m-am întrebat unde erai când am 
sunat, dar n-am întrebat pentru că-mi puteai spune că erai c-un 
client. Sau puteai să n-o spui și eu m-aș fi întrebat de ce n-o 
spui. 

— Eram la coafor, a zis. 

— Oh. Îţi stă bine. 

— Mersi. 

— E diferit, așa-i? Chiar îţi vine bine. N-am observat, nu 
observ niciodată, dar îmi place. 

— Mulţumesc. 

— Nu știu unde vreau să ajung cu asta, am zis. Dar m-am 
gândit că trebuie să îţi spun ce simt și ce se întâmplă cu mine. 
Te iubesc. Știu că nu rostim cuvintele astea, și un motiv care mă 
bagă în ceaţă e că nu știu ce naiba înseamnă. Dar, orice ar 
însemna, asta simt pentru tine. Relaţia noastră e importantă 
pentru mine. De fapt, importanţa ei e parte din problemă, 
pentru că îmi era așa teamă că se va transforma în ceva ce nu- 
mi va plăcea, încât m-am închis față de tine. 

M-am oprit ca să îmi trag sufletul. 

— Se pare că nu se transformă. Nu știam că voi spune atâtea 
și nu știu dacă a ieșit bine, dar asta e, și basta. 

Elaine se uita la mine. Îmi erau greu să-i susţin privirea. 

— Eşti un om foarte curajos, a spus. 

— O, scutește-mă. 

— „O, scutește-mă”. Nu ţi-a fost frică? Mie mi-a fost, iar eu 
nici măcar nu vorbeam. 

— Ba da, mi-a fost frică. 

— Asta înseamnă să fii curajos, să faci ceea ce te sperie. 
Expediția în cimitir sub amenințarea armei trebuie să fi fost 
floare la ureche în comparație cu asta. 

— Ciudat e, am spus, că în cimitir nu mi-a fost așa frică. Un 
gând care mi-a venit e că am trăit destul cât să nu-mi mai fac 
griji că o să mor tânăr. 

— Sigur te-a liniștit. 

— Păi, da, deși pare ciudat. Cea mai mare frică era că se va 
întâmpla ceva cu fata și că va fi vina mea, fiindcă am făcut ceva 
greșit sau n-am acţionat în nu știu ce fel. După ce am văzut-o 


VP - 285 


lângă taică-su, m-am relaxat. Cred că n-am crezut cu adevărat 
că se va întâmpla ceva cu mine. 

— Slavă Domnului că ești teafăr. 

— Care-i problema? 

— Doar câteva lacrimi. 

— N-am vrut să... 

— Să ce, să mă emoţionezi? Nu-ţi cere scuze. 

— Bine. 

— Deci mi se scurge rimelul. Și ce dacă? 

Și-a tamponat ochii cu o batistă de hârtie. 

— O, Doamne! a spus. Ce rușine mi-e! Mă simt așa prost. 

— Din cauza câtorva lacrimi? 

— Nu, din cauza a ceea ce trebuie să spun mai departe. E 
rândul meu acum, da? 

— Da. 

— Să nu mă întrerupi, bine? Este un lucru despre care nu ți- 
am spus și mă simt foarte prost din cauza asta. Și nu știu cum 
să încep. Bine, o spun pe șleau. M-am lăsat. 

— Hă? 

— M-am lăsat. Am renunțat la futut, bine? Doamne, ce figură 
ai. Cu alți bărbaţi, prostuțule. M-am lăsat. 

— Nu trebuie să iei decizia asta, am spus. Voiam doar să-ți 
spun ce simt și... 

— Parcă ziceai că nu mă întrerupi. 

— Îmi pare rău, dar... 

— Nu spun că m-am lăsat acum. M-am lăsat acum trei luni. 
De mai bine de trei luni. Cândva înainte de 1 ianuarie. Poate 
chiar dinainte de Crăciun. Nu, cred că a mai fost un tip după 
Crăciun. Aș putea verifica. 

Dar nu contează. Aș putea verifica dacă aș vrea vreodată să 
sărbătoresc aniversarea, așa cum sărbătorești tu ziua când ai 
băut ultimul pahar, sau poate că nu. Nu știu. 

Îmi era greu să nu spun nimic. Aveam ce să spun, aveam 
întrebări de pus, dar am lăsat-o să continue. 

— Nu știu dacă ţi-am spus vreodată asta, a zis, dar acum 
câţiva ani mi-am dat seama că prostituția mi-a salvat viaţa. 
Vorbesc serios. La ce copilărie am avut, nebunia maică-mii, felul 
de adolescentă care am devenit, cred că aș fi ajuns să-mi iau 
singură viaţa sau aș fi găsit pe cineva care să o facă în locul 
meu. În schimb, am început să-mi vând corpul și asta m-a făcut 


VP - 286 


să conștientizez valoarea mea ca fiinţă umană. Asta distruge 
multe fete, chiar le distruge, dar pe mine m-a salvat. Ciudat. 

Mi-am construit o viaţă frumoasă. Am economisit bani, am 
investit, am cumpărat apartamentul ăsta. Totul a funcţionat. 

Dar la un moment dat vara trecută am început să înțeleg că 
nu mai funcţionează. Datorită a ceea ce aveam noi. Tu și cu 
mine. Mi-am spus că e meshugga, că ceea ce avem noi doi e 
una și ceea ce fac pentru bani e cu totul alta, dar a început să- 
mi fie tot mai greu să separ una de alta. M-am simțit neloială și 
asta era ciudat. Și m-am simţit murdară, iar eu murdară nu m- 
am simţit niciodată când m-am prostituat sau, dacă m-am 
simțit, n-am fost niciodată conștientă de asta. 

Așa că mi-am spus, ei bine, Elaine, ai avut o carieră mai lungă 
decât cele mai multe, plus că ești oricum niţel cam trecută 
pentru treaba asta. Și au mai apărut și toate bolile alea, iar în 
ultimii câţiva ani ai avut oricum o activitate slăbuţă. Pe 
deasupra, câţi directori executivi crezi că se vor arunca pe 
fereastră dacă ieși din joc? 

Dar mi-a fost frică să-ţi spun. Unu la mână, de unde să știu că 
nu aveam să mă răzgândesc? M-am gândit că ar fi bine să-mi 
păstrez libertatea de alegere. lar apoi, după ce le-am spus 
tuturor clienţilor fideli că mă retrag, după ce mi-am vândut 
agenda cu contacte și am făcut totul ce se putea face, în afară 
de a-mi schimba numărul de telefon, mi-a fost frică să-ţi spun 
pentru că nu știam ce s-ar întâmpla. Poate că nu m-ai mai fi 
dorit. Poate că aș fi încetat să mai fiu interesantă, aș fi rămas 
doar o muiere cam trecută care-și pierde vremea urmând 
cursuri la colegiu. Poate că te-ai fi simţit prins în cursă, ca și 
când te-aș fi presat să ne căsătorim. Poate că tu ai fi vrut să ne 
căsătorim, sau să locuim împreună, iar eu n-am fost niciodată 
măritată, dar nici nu mi-am dorit vreodată să fiu. Și am locuit 
singură de când am plecat de la maică-mea de acasă, și mă 
descurc așa și așa sunt obișnuită. Și dacă unul dintre noi vrea 
căsătorie și celălalt, nu, atunci ce o să ne facem? 

Deci ăsta e micul meu secret rușinos, dacă vrei să-i spui așa, 
și nu mi-aș dori nimic mai mult pe lume decât să nu mai plâng, 
pentru că mi-ar plăcea să arăt prezentabil, dacă nu chiar 
sclipitor. Arăt cumva ca un raton? 

— Numai la față. 


VP - 287 


— Păi, a zis, e și asta ceva. Nici tu nu ești decât un urs bătrân. 
Știai asta? 

— Ai mai spus-o. 

— Păi, așa este. Ești ursul meu și te iubesc. 

— Te iubesc. 

— La dracu’, toată tărășenia asta-i ca-n Darul magilor, nu 
crezi? E-o poveste frumoasă, dar cui i-o putem spune? 

— Nu unui diabetic. 

— L-am trimite direct în șoc hiperglicemic, nu? 

— Așa mă tem. Unde te duci când pleci la întâlniri 
misterioase? Am presupus, știi... 

— Că merg să i-o iau în gură unui tip într-o cameră de hotel. 
Păi, uneori mergeam la coafor. 

— Ca în dimineaţa asta. 

— Exact. Și uneori mergeam la psihiatru și... 

— Nu știam că mergi la psihiatru. 

— Aha, de două ori pe săptămână de la mijlocul lui februarie 
încoace. Identitatea mea s-a pierdut mult din cauza a ceea ce 
am făcut în toţi anii ăștia și, deodată, am o mulţime de chestii 
de rezolvat. Presupun că mă ajută să discut cu ea. 

A ridicat din umeri. 

— Și-am participat și la vreo două ședințe Al-Anon”. 

— Nu știam asta. 

— Păi, de unde să știi? Nu ţi-am spus. M-am gândit că acolo 
pot primi sfaturi despre cum să mă comport cu tine. În schimb, 
programul lor se ocupă doar de cum să te comporți cu tine 
însuţi. Aș zice că e o abordare vicleană. 

— Mda, sunt niște ticăloși parșivi. 

— In orice caz, a zis, mă simt prost că am ţinut totul în mine, 
dar am fost curvă mulţi ani și candoarea nu e trecută în fișa 
postului. 

— Spre deosebire de munca la poliţie. 

— Corect. Bietul meu urs, să stea el treaz toată noaptea, să 
umble prin Brooklyn cu tot felul de nebuni. Și-or să mai treacă 
ore bune până ce-o să ai ocazia să dormi. 

— Oh? 


1 povestire a prozatorului american O. Henry, despre un cuplu de tineri însurăţei care 
se confruntă cu dificultatea de a-și face reciproc cadouri secrete de Crăciun, deși nu 
au foarte mulți bani. (n.tr.). 

11 Comunitate a rudelor și prietenilor alcoolicilor care își împărtășesc experienţa, forța 
și speranţa în scopul rezolvării problemelor comune, (n.tr.). 


VP - 288 


— Aha. Acum ești singura mea supapă sexuală, îţi dai seama 
ce înseamnă asta? Ai toate șansele să afli cât de nesătulă sunt. 
— Hai să vedem, am zis. 


Și, mai târziu, a spus: 

— Chiar n-ai mai fost cu nimeni de când suntem împreună? 

— Da. 

— Ei, asta probabil n-o să ţină. Așa-s majoritatea bărbaţilor. 
Vorbesc în calitate de profesionistă în domeniu. 

— Poate, am zis. Dar nu astăzi. 

— Nu, nu astăzi. Dar dacă te scapi, nu-i un capăt de lume. 
Numai să te întorci acasă, unde ţi-e locul. 

— Cum spui tu, draga mea. 

— „Cum spui tu, draga mea.” Vrei doar să te culci. Ascultă, în 
ceea ce mă privește, putem sau nu să ne căsătorim și putem 
sau nu să locuim împreună. Am putea locui împreună fără să ne 
căsătorim. Am putea să ne căsătorim fără să locuim împreună? 

— Dacă ne-am dori. 

— Așa crezi? Știi cum sună asta, sună ca un banc polonez. 
Dar poate că pentru noi ar funcţiona. Tu ţi-ai putea păstra 
camera aia sordidă de hotel și-n unele zile ai putea activa 
redirecționarea apelurilor ca să petreci noaptea le moi. Și am 
putea... știi ce? 

— Ce? 

— Cred că de chestiunea asta va trebui să ne îngrijim de la o 
zi la alta. 

— Frumos spus, am rostit. Va trebui să ţin minte cuvintele 
astea. 


VP - 289 


Capitolul 24 


O zi sau două mai târziu, ofițerii de la Secția 72 din Brooklyn 
au primit o informaţie anonimă și au ajuns la casa pe care Albert 
Wallens o moștenise la moartea mamei sale, cu trei ani înainte. 
Acolo l-au găsit pe Wallens, un muncitor în construcții șomer, în 
vârstă de douăzeci și opt de ani, cu un cazier plin de infracţiuni 
sexuale și acuzaţii de ultraj minor. Wallens era mort și avea o 
coardă de pian strânsă în jurul gâtului. În aceeași încăpere de la 
subsol au mai găsit ceva ce părea a fi cadavrul mutilat al altui 
bărbat, dar Raymond Joseph Callander, în vârstă de treizeci și 
șase de ani, în a cărui carte de muncă era consemnată o 
perioadă de șapte luni când fusese angajat civil la biroul din 
New York al Agenţiei Naţionale Antidrog, era încă în viaţă. A fost 
transferat la Maimonides Medical Center, unde și-a recăpătat 
cunoștința, dar n-a fost capabil să comunice, scoțând doar niște 
mugete ininteligibile, până când a murit, două zile mai târziu. 

Probele descoperite în casa Wallens, precum și în două 
vehicule găsite în garajul alăturat, îi implicau indiscutabil pe 
ambii bărbaţi în mai multe cazuri de omor care polițiștii de la 
Brigada Omucideri din Brooklyn stabiliseră de curând că sunt 
interconectate și că sunt opera unei echipe de ucigași în serie. 
S-au ivit mai multe teorii cu privire la scena morții, dintre care 
cea mai convingătoare sugera că existase un al treilea bărbat în 
echipă și că acesta își lichidase partenerii și fugise. Altă ipoteză, 
căreia îi dădeau mai puţină crezare toţi cei care îl văzuseră pe 
Callander sau îi citiseră cât de cât atent raportul medical de 
internare, susținea că acesta își pierduse complet controlul, 
ucigându-și mai întâi partenerul cu un zbilț, apoi dezlănţuise o 
orgie a automutilării. Ținând cont de faptul că reușise cumva să 
se dispenseze de mâini, picioare, urechi, ochi și organe genitale, 
„dezlănțuire” era un cuvânt prea blând pentru a descrie 
întâmplarea. 

Drew Kaplan a reprezentat-o pe Pam Cassidy în cursul 
negocierilor sale cu un tabloid naţional. Povestea ei, „Măcelarii 
din Sunset Park mi-au tăiat un sân”, a apărut acolo și ea a primit 
cu ceea ce Kaplan numea „o sumă mare din cinci cifre”. Într-o 


VP - 290 


conversaţie purtată în absența avocatului ei, am reușit să o 
asigur pe Pam că Albert și Ray erau într-adevăr cei care o 
răpiseră și că nu exista un al treilea individ. 

— Adică Ray chiar s-a ciopârțit singur așa? a întrebat. 

Elaine i-a spus că unele lucruri e mai bine să nu le cunoaștem. 

e 

Cam la o săptămână după moartea lui Callander, asta 
însemnând pe la sfârșitul săptămânii care urmase excursiei 
noastre în cimitir, Kenan Khoury m-a sunat de la recepție ca să- 
mi spună că a blocat pe cineva în parcarea din față. Aș putea să 
cobor să bem o cafea sau ceva? 

Ne-am dus după colț la Flame și am ocupat o masă la geam. 

— Eram prin zonă, a zis. M-am gândit să opresc, să te salut. 
Mă bucur să te văd. 

Și eu mă bucuram să-l văd. Arăta bine. Și i-am spus asta. 

— Păi, am luat o hotărâre, a spus. Plec într-un mic concediu. 

— Oh? 

— Mai exact, părăsesc ţara. În ultimele zile am rezolvat multe 
probleme sensibile. Am vândut casa. 

— Așa repede? 

— Era a mea în totalitate și am vândut-o cu banii jos. Am dat- 
o foarte ieftin. Noii proprietari sunt coreeni, iar tataie a venit la 
semnarea contractului cu cei doi fii ai săi și cu o pungă de 
cumpărături plină de bani. Ți-amintești când Petey a zis că-i 
păcat că luri nu e grec, că ar fi putut strânge o mulţime de bani 
așa? Omule, trebuia să fie coreean. Aștia chiar n-au de-a face cu 
cecurile, cardurile de credit, statele de plată, impozitele, cu 
nimic. Afacerea lor se derulează numai cu banii în mână. Eu mi- 
am luat banii, ei au devenit proprietari deplini. Aproape au făcut 
tumbe când le-am arătat cum se folosește alarma antifurt. l-a 
cucerit. Tehnică de ultimă oră, omule. Cred și eu că i-a cucerit. 

— Unde pleci? 

— În Belize mai întâi, să-mi vizitez niște rude. Apoi în Togo. 

— Să intri în afacerea familiei? 

— O să vedem. Măcar pentru o vreme. Să văd dacă-mi place, 
să văd dacă suport traiul de acolo. Sunt totuși un copil al 
Brooklyn-ului. M-am născut și am crescut aici. Nu știu dacă mă 
descurc așa departe de vechiul cartier. S-ar putea să mor de 
plictiseală într-o lună. 

— Sau ar putea să-ţi placă. 


VP - 291 


— N-am de unde să știu dacă nu încerc, corect? Pot oricând să 
mă întorc. 

— Sigur. 

— Însă nu-i o idee rea să plec acum, a spus. Ti-am zis de 
afacerea aia cu hașiș, nu? 

— Ai spus că nu prea ai încredere în ea. 

— Da, păi, am ieșit din ea. Și pusesem mulţi bani la bătaie. 
Dar am ieșit. Dacă n-o făceam, acum ai fi discutat cu mine la 
vorbitor. 

— S-au făcut arestări? 

— Întocmai. Și aveau o invitaţie și pe numele meu, dar în felul 
ăsta, chiar dacă tipii pe care i-au prins dau din casă, și sunt 
convins c-o vor face, nu vor avea cu ce să mă lege. Doarcă 
numai de citaţii și tot rahatul ăla n-am eu chef, știi? N-am fost 
arestat niciodată, așa că de ce să n-o șterg dracului din ţară cât 
încă sunt virgin? 

— Când pleci? 

— Avionul decolează de pe JFK în șase ore, cam așa. De aici 
îmi fac drum la o reprezentanță Buick de pe Rockaway 
Boulevard și-o să accept oricât îmi oferă pe mașină. „V-o dau”, o 
să spun, „cu condiţia să mă ducă cineva la aeroport”, care e la 
cinci minute de acolo. Asta dacă nu cumva vrei tu o mașină, 
prietene. i-o dau la jumătate din preţul de catalog pentru 
mașini la mâna a doua numai ca să scap de-o bătaie de cap. 

— Nu-mi folosește. 

— Bine, am încercat. Aș fi vrut să te scutesc de drumurile cu 
metroul. Ai primi-o în dar? Vorbesc serios. Du-mă la aeroport și 
e a ta. La naiba, dacă n-o vrei, o poţi duce chiar tu la dealer, 
scoţi câţiva dolari pe ea. 

— Nu ţi-aș face asta, știi bine. 

— Păi, ai putea. Chiar nu vrei mașina, ă? E singura problemă 
care a rămas nerezolvată. Acum câteva zile m-am văzut cu 
rudele lui Francine, le-am spus ce s-a întâmplat, mai mult sau 
mai puţin. Am încercat să omit pe cât posibil părţile urâte, știi? 
Dar n-ai cum să îndulcești prea tare povestea și rămâne oricum 
faptul că o femeie bună, tandră și frumoasă a murit fără niciun 
motiv. 

Și-a luat capul în palme. 

— lisuse, a zis, te aștepți să fi depășit șocul, dar uite că nu-i 
așa, te apucă fără milă. Ideea e că le-am spus alor ei că a murit. 


VP - 292 


Le-am spus că a fost o acţiune teroristă, că s-a întâmplat dincolo 
de Ocean, eram în Beirut, a fost o chestie politică, oameni 
nebuni, știi, iar ei m-au crezut, sau cel puţin așa cred. Le-am 
spus că s-a întâmplat repede și fără durere, teroriștii au fost 
uciși și ei de miliția creștină, iar slujba a fost intimă și 
neanunţțată public, pentru că incidentul trebuia ţinut sub obroc. 
În parte, am mers mai mult sau mai puţin paralel cu adevărul. În 
parte, mi-aș fi dorit să fi fost chiar așa. Partea cu repede și fără 
durere. 

— E posibil să fi fost repede. Nu ai de unde să știi. 

— Am fost de faţă la final, Matt. Ai uitat? Mi-a zis el ce i-au 
făcut. 

A închis ochii, a inspirat adânc. 

— Să schimbăm subiectul, a propus. L-ai mai văzut pe frate- 
miu la vreo ședință în ultimul timp? Ce-i, e cumva un subiect 
delicat? 

— Într-un fel, da, a spus. Vezi tu, AA e un program anonim, iar 
una dintre tradiţii este să nu-i spui cuiva care nu ia parte la el ce 
se discută la ședințe - sau cine participă sau nu participă. Am 
forțat regula înainte pentru că eram toți implicaţi în același caz, 
dar în rest probabil că nu pot răspunde la o întrebare ca asta. 

— N-a fost tocmai o întrebare, a zis. 

— Cum adică? 

— Cred că voiam doar să tatonez terenul, să văd ce știi și ce 
nu. La dracu', cred că n-am cum s-o spun mai blând. Alaltăieri 
seară am primit un telefon de la poliţie. Știi, Toyota era 
înmatriculată pe numele meu, așa că pe cine altcineva puteau 
să sune? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au găsit mașina abandonată în mijlocul podului Brooklyn. 

— O, lisuse, Kenan! 

— Mda. 

— Îmi pare tare rău. 

— Știu că-ţi pare, Matt. E-al dracului de trist, așa-i? 

— Da, este. 

— A fost un tip frumos, chiar a fost. Avea slăbiciunile lui, dar 
cine mă-sa nu le are, corect? 

— Sunt siguri că... 


VP - 293 


— Nu l-a văzut nimeni sărind peste margine și nu i-au 
recuperat cadavrul, dar mi-au spus că acesta ar putea să nu fie 
recuperat niciodată. Sper să fie așa. Știi de ce? 

— Cred că da. 

— Da, sunt sigur de asta. Ti-a spus că voia să aibă parte deo 
înmormântare vikingă, nu? 

— Nu în așa multe cuvinte. Mi-a spus că apa este elementul 
lui și că nu ar vrea să fie ars sau îngropat. Implicaţia era clară, 
iar felul cum a vorbit despre asta... 

— De parcă abia ar fi așteptat momentul. 

— Da, am spus. De parcă ar fi tânjit după asta. 

— Ah, lisuse! M-a sunat, nu știu, cu o zi, două înainte s-o facă. 
Dacă ar fi să i se întâmple ceva, să am eu grijă să aibă o 
înmormântare vikingă. Am spus da, sigur, Petey. Futu-i, o să 
rezerv o cabină de lux pe Queen Elizabeth 2 și-o să-i fac vânt în 
mare prin hublou. Și am râs amândoi, apoi am închis și am uitat 
de asta, iar apoi m-au sunat de la poliţie să-mi spună de mașina 
găsită pe pod. lubea podurile. 

— Mi-a spus. _ 

— Da? De când eram mici, le iubea. Il tot bătea la cap pe tata 
să traversăm poduri. Nu se mai sătura de ele, i se păreau cele 
mai frumoase lucruri de pe lume. Ala de pe care a sărit, 
Brooklyn-ul, ăla chiar e unul frumos. 

— Da. 

— Dar apa care curge pe sub el e ca oricare alta. Ah, e 
împăcat acum, bietul de el. Presupun că asta și-a dorit 
întotdeauna, dacă stai să te gândești. Singura pace pe care a 
cunoscut-o în viață era când trăgea pe nas. Pe lângă ametțeală, 
cel mai tare la heroină e că senzația pe care ţi-o dă seamănă leit 
cu moartea. Numai că e ceva temporar. Asta-i bine la ea. Sau 
asta-i rău la ea, presupun, în funcţie de cum privești lucrurile. 

e 

Și la două zile după asta, mă pregăteam de culcare, când a 
sunat telefonul. Era Mick. 

— Te-ai trezit devreme, am spus. 

— Serios? 

— Cred că-i șase dimineaţa acolo. Aici e unu. 

— Serios? a zis. Mi-a stat ceasul, nu știu, și am sunat în 
speranţa că-mi spui tu cât e ora. 


VP - 294 


— Ei, cred că ăsta e cel mai bun moment pentru a vorbi, am 
spus, pentru că legătura e brici. 

— Se aude clar, nu? 

— De parcă ai fi în camera de alături. 

— Păi, așa și trebuie, să-mi trag una, a zis, pentru că-s la 
Grogan's. Rosenstein m-a rezolvat cu toate. A fost amânat 
zborul, altfel aș fi ajuns acum câteva ore. 

— Mă bucur că te-ai întors. 

— Nu mai mult decât mă bucur eu. E-o ţară mare și bătrână, 
dar nu ţi-ai dori să trăieşti acolo. la spune mai bine ce mai 
învârţi. Burke te-a pârât că n-ai prea dat pe la crâșmă. 

— Nu, n-am dat deloc. 

— Atunci ce-ar fi să cobori în clipa asta? 

— De ce nu? 

— Bravo, îmi place așa, a zis. Pun să fiarbă o oală de cafea 
pentru tine și desfac o sticlă de Jameson. Am o grămadă de 
povești să-ți spun. 

— Am și eu câteva. 

— Ah, o să fie o noapte lungă, am impresia. Și dimineaţă o să 
ne ducem la liturghia măcelarilor. 

— Am putea, am spus. N-ar fi de mirare. 


VP - 295 


 UMBLÂND PRINTRE 


9. 
e 5 d N 


virtual-project.eu 


VP - 296