Nelson DeMille — Caderea Noptii

THE +] NEW YORK TIMES BESTSELLER 


“A TRUE MASTER... 
HIS MOST 
ENTERTAINING | 
NOVEL TO DATE.” E 
—DAN BROWN, W 
AUTHOR OF E 
THE DA VINCI CODE A 


Nelson DeMille 


CĂDEREA NOPŢII 


Traducere din limba engleză ARIADNA GRĂDINARU 


NELSON DEMILLE 
Night Fall 


© 2004 by Nelson DeMille 
All Rights Reserved O 


Pentru Sandy în cele din urmă... 


NOTA AUTORULUI 

Această carte este o ficţiune bazată pe o întâmplare reală: 
prăbuşirea zborului 800 al companiei Trans World Airlines în 
largul coastei Long Island, New York, pe 17 iulie 1996. 

Personajele din acest roman sânt fictive, însă în treacăt se 
fac şi referiri la persoane reale. 

Evenimentele din 17 iulie 1996 pe care le descriu în 
această carte, precum şi investigaţiile ulterioare asupra cauzelor 
incidentului au la bază atât rapoartele publicate, cât şi 
interviurile luate de mine anchetatorilor care au lucrat la acest 
caz şi martorilor oculari. 

Oficial, cauza prăbuşirii avionului a fost o defecţiune 
tehnică, însă există teorii contradictorii care indică faptul că la 
originea tragediei au stat cauze mai sinistre. Am încercat să 
prezint punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate în 
această controversă şi să înfăţişez cât mai exact declaraţiile 
martorilor oculari, dovezile criminalistice şi detaliile anchetei 
care a urmat. Mi-am permis totuşi unele libertăţi de natură 
dramatică şi licenţe artistice în cazurile în care dovezile se 
băteau cap în cap. 

Această carte a fost scrisă în memoria pasagerilor şi 
echipajului zborului 800 al companiei TWA, care şi-au pierdut 
viaţa în seara zilei de 17 iulie 1996, şi este dedicată familiilor şi 
apropiaților lor, precum şi sutelor de femei şi bărbaţi care au 
participat la operaţiunile de salvare şi de recuperare şi la 
investigaţiile asupra cauzelor acestei tragedii. 


NEW 


JERSEY Calverton 


(3 Brookhaven A 
out” 


ad 


Westhampton 
Paza de Coastă Beach p 


92 


C 


QUEENS $ NASSAU 


COUNTY 


A _»=, Aeroportul 


CARTEA ÎNTÎI 


17 Iulie 1996 
LONG ISLAND, NEW YORK 
„„„Căci vreau să fie 
Un secret. Între noi doi 
Să rămână pe vecie. 
CAPITOLUL 1 


Bud Mitchell mergea pe Dune Road, la volanul maşinii sale 
Ford Explorer. În faţă se vedea un semn pe care scria: „PARCUL 
REGIONAL PLAJA CUPSOGUE - DESCHIS DIN ZORI PÎNĂ LA 
ASFINŢIT”. Soarele asfinţea deja, însă Bud îşi continuă drumul 
până în parcarea goală, care la capătul cel mai îndepărtat se 
învecina cu o potecă pietonală, cu intrarea parţial blocată de un 
gard de sârmă. Pe un panou scria: „ACCESUL AUTO INTERZIS”. 

Se adresă femeii de lângă el: 

— Eşti sigură că vrei să faci asta? Jill Winslow răspunse: 

— Da. E distractiv. 

Bud încuviinţă fără entuziasm. Ocoli gardul şi continuă să 
conducă maşina cu tracţiune integrală pe poteca nisipoasă 
flancată de dune înalte, acoperite de iarbă. 

O relaţie extraconjugală ar fi trebuit să fie suficient de 
incitantă pentru amândoi, considera el, însă Jill nu era de 
aceeaşi părere. Pentru ea, merita să-şi înşele bărbatul numai 
dacă sexul, idila şi distracţia erau mai bune decât acasă. Pentru 
el, provocarea era încălcarea tabu-ului de a face sex cu femeia 
altuia. 


Cândva în jurul celei de-a patruzecea aniversări, Bud 
Mitchell ajunsese la concluzia surprinzătoare că femeile sunt 
altfel. Acum, cinci ani mai târziu şi la doi ani de la începutul 
acestei relaţii, îşi dădea seama că fanteziile lui Jill şi ale lui nu se 
potriveau prea bine. Şi totuşi, Jill Winslow era frumoasă, dornică 
Şi, ce era cel mai important, era soţia altcuiva şi aşa voia să 
rămână. Pentru el, sexul sigur era sexul cu o femeie măritată. 

O provocare în plus pentru Bud era faptul că el şi soţia sa, 
Ariene, se învârteau în aceleaşi cercuri ca Jill şi soţul ei, Mark. 
Când se întâlneau toţi patru la câte un eveniment monden, Bud 
se simţea nu încurcat şi vinovat, ci exact pe dos. Se simţea 
nemaipomenit, orgoliul lui nu mai avea limite şi se bucura din 
plin de secretul pe care îl deţinea — acela de a fi cunoscut 
fiecare centimetru din trupul gol al frumoasei Jill Winslow. 

Dar nu era chiar atât de secret, bineînţeles, altfel n-ar mai 
fi fost la fel de distractiv. Pe la începuturile relaţiei, când 
amândoi îşi făceau încă griji că ar putea fi descoperiţi, îşi 
juraseră că nu vor spune nimănui. De atunci, fiecare din ei 
făcuse aluzii la faptul că fuseseră nevoiţi să se destăinuie 
prietenilor apropiaţi, pentru singurul motiv ca aceştia să le 
poată furniza alibiuri pentru absenţele din sînul familiei, însă el 
se întrebase întotdeauna care dintre prietenele ei ştiau, iar la 
întâlnirile mondene se amuza încercând să ghicească. 

Veniseră în maşini separate de la casele lor de pe Coasta 
de Aur a Long Island, cam la 90 de kilometri distanţă de 
Westhampton, Jill parcase în satul de vacanţă unde îşi dăduseră 
întâlnire, iar de acolo plecaseră spre hotel în Explorer-ul lui Bud. 
La hotel, Bud o întrebase care îi era alibiul şi obținuse un 
răspuns monosilabic, aşa că o întrebă din nou: 

— Unde eşti în seara asta? 

— lau cina cu o prietenă care are o casă în East Hampton. 
Mâine - Cumpărături. Şi adăugă: partea asta e adevărată, de 
vreme ce tu trebuie să ajungi acasă de dimineaţă. 

— Şi prietena ta n-are nimic împotrivă? Ea oftă 
exasperată. 

— Nu. Nu-ţi mai face griji! 

— În regulă. 

Bud remarcase că ea nu se interesa niciodată de alibiul 
lui, ca şi cum cu cât ştia mai puţin, cu atât mai bine. Se oferi să 
i-l expună: 


— Eu sunt la pescuit în larg cu nişte prieteni. Mobilul nu 
are semnal pe mare. 

Jill ridica din umeri. 

Bud Mitchell înţelegea că în felul lor, şi el, şi Jill îşi iubeau 
soţii uşor plicticoşi, îşi iubeau copiii şi vieţile confortabile de 
familie înstărită din clasa de mijloc. Se iubeau şi unul pe altul, 
sau cel puţin aşa spuneau, dar nu atât de mult încât să lase 
totul baltă ca să fie împreună şapte zile pe săptămână. Trei sau 
patru întâlniri pe lună păreau suficiente. 

Poteca se înfunda într-o dună de nisip şi Bud opri. 

— la-o spre plajă, spuse Jill. 

Bud ieşi de pe potecă şi se îndrepta spre ocean. 

Explorer-ul cobori o pantă din ce în ce mai abruptă, printre 
tufe şi iarbă de mare, şi ocoli o dună de nisip. Bud opri pe partea 
cealaltă a dunei, unde maşina nu putea fi văzută de pe potecă. 
Ceasul din bord arăta 7.22. 

Soarele apunea în Atlantic şi lui Bud îi atrase atenţia faptul 
că oceanul era liniştit ca un heleşteu. Cerul era senin, doar cu 
câţiva nori rătăciţi. 

— Frumoasă seară, spuse. 

Ea deschise portiera şi coborî. Bud opri motorul şi o urmă. 

Scrutau amândoi întinderea plajei cu nisip alb care se 
termina la malul mării, la cincizeci de metri depărtare. Apa 
sclipea cu reflexe aurii în lumina apusului şi o briză uşoară 
legăna iarba înaltă de pe dune. 

Bud privi în jur să se asigure că nu mai era nimeni prin 
preajmă. 

Dune Road era singura cale de acces spre această insulă 
de baraj natural şi pe drum încoace văzuse câteva maşini care 
plecau de la plajă şi se întorceau în Westhampton, dar nici una 
care să se îndrepte în direcţia lor. 

Insula îngustă se termina o sută de metri mai la vest cu 
Strâmtoarea Moriches, iar de cealaltă parte a strimtorii se vedea 
marginea Parcului Regional Smith Point, pe Fire Island. 

Era miercuri, ceea ce însemna că turiştii de weekend din 
Hampton erau acasă şi chiar dacă rămăseseră câţiva pe insulă, 
erau în plină oră de cocteiluri. In plus; se găseau la aproape un 
kilometru distanţă de locul unde ar fi trebuit să lase maşina. 

— Se pare că avem toată plaja numai pentru noi, remarcă 
Bud. 


— Asta ţi-am spus şi eu. 

Jill se duse în spatele maşinii şi deschise portbagajul. Bud 
se apropie şi el şi împreună scoaseră câteva obiecte, printre 
care o pătură, o ladă frigorifică, o cameră video şi un trepied. 

Găsiră o vale ferită între două dune şi Jill întinse pătura şi 
lăsă jos lada în timp ce Bud instala trepiedul şi camera. Scoase 
capacul obiectivului, privi prin vizor şi fixă aparatul în direcţia lui 
Jill, care stătea pe pătură desculţă şi cu picioarele încrucişate. 
Ultimele sclipiri roşietice ale apusului conturau scena şi Bud 
ajusta imaginea şi apăsă butonul de înregistrare. 

Se aşeză lângă Jill pe pătură, în timp ce ea scotea dopul 
unei sticle de vin. Bud luă două pahare din lada frigorifică şi ea 
turnă. 

Ciocniră, iar Bud spuse: 

— Pentru serile de vară şi pentru noi doi, împreună. 

Băură şi se sărutară. 

Erau amândoi conştienţi de prezenţa camerei video care 
le înregistra imaginea şi vocile şi erau puţin stingheriţi. Jill 
sparse gheaţa spunând: 

— Aşadar, vii des aici? Bud zâmbi şi răspunse: 

— E prima dată. Tu? îşi zâmbiră şi tăcerea deveni aproape 
stînjenitoare. Bud nu era încântat de camera video îndreptată 
spre ei, dar ştia că partea cea mai bună avea să urmeze mai 
târziu, când se vor întoarce la hotelul din Westhampton şi vor 
pune caseta în timp ce vor face dragoste în pat. Poate că nuera 
o idee chiar rea. 

Băură un al doilea pahar de vin, iar Jill, conştientă de 
faptul că lumina era din ce în ce mai slabă, trecu la treabă. Puse 
paharul în lada frigorifică, se ridică în picioare şi îşi dădu jos 
bluza tricotată. 

Bud se ridică şi îşi scoase cămaşa. 

Jill lăsă să-i cadă pantalonii scurţi kaki şi îi îndepărtă cu 
piciorul. Rămase câteva secunde în picioare în slip şi sutien, în 
timp ce Bud se dezbrăca, apoi îşi scoase sutienul şi îşi trase de 
pe ea slipul. 

Se întoarse către cameră, ridică braţele, făcu câteva 
piruete, apoi spuse: „Ta, ta!” şi se înclină către cameră. 

Se îmbrăţişară şi se sărutară, iar mâinile începură să 
mîngiie trupurile goale. 


Jill îl aşeză pe Bud în unghi drept faţă de cameră, apoi 
privi în obiectiv şi spuse: 

— Sex oral. Dubla unu. 

Se lăsă în genunchi şi se puse pe treabă. 

Bud se crispa, iar genunchii i se înmuiară. Nu ştia ce să 
facă cu mâinile, aşa că începu să-şi plimbe degetele prin părul 
drept şi castaniu al lui Jill. 

Se forţă să zâmbească, ştiind că obiectivul îi surprinde 
expresia şi dorind să pară fericit mai târziu când vor privi 
caseta. Realitatea era că se simţea pe jumătate ridicol, pe 
jumătate incomod. 

Într-o companie mixtă, Bud nu se sfia să vorbească despre 
sex, în timp ce ea era de obicei potolită şi delicată şi nu lăsa să-i 
scape decât ocazional vreun zâmbet sau vreo remarcă isteaţă. 
În pat însă, Bud era încă uimit de cât era de picantă. 

Ea simţi că el se apropie de punctul culminant, aşa că se 
rostogoli pe spate şi spuse: 

— Cu asta am terminat. Scena doi. Vinul, te rog. 

Bud scoase sticla. 

Întinsă pe spate, Jill îşi azvârli picioarele în sus şi spuse: 

— Degustare de soţie. 

Îşi depărta picioarele şi spuse: 

— Toarnă. 

Bud îngenunche între picioarele ei şi turnă vin, apoi, fără 
să mai aştepte alte indicaţii scenice, îşi îngropa limba în ea. 

Jill respira sacadat deja, însă reuşi să spună: 

— Sper că ai luat cadrul cum trebuie. 

Bud ridică o clipă capul să respire şi aruncă o privire către 
cameră 

— Înî. 

Ea luă sticla şi îşi turnă restul de vin pe corp. 

— Linge. 

El linse vinul de pe abdomenul şi sînii ei tari şi îşi plimbă 
limba peste sfârcuri. 

După câteva minute, Jill se ridică şi spuse: 

— Sunt lipicioasă. Hai să facem baie goi. 

Bud se ridică în picioare şi răspunse: 

— Cred că ar trebui să mergem. Facem duş la hotel. 

Ea îl ignoră şi se căţără în virful dunei la adăpostul căreia 
stătuseră şi privi spre ocean. 


— Haide. Aşezi camera aici şi ne filmăm făcând baie în 
pielea goală. 

Bud ştia că nu e cazul să o contrazică, aşa că se duse 
repede spre cameră, o opri, apoi o mută cu tot cu trepied în 
vîrful dunei şi fixă stativul în nisip. 

Bud îşi roti privirea peste plajă, peste ocean şi peste cer. 
Orizontul era încă luminat de ultimele raze ale soarelui, dar 
cerul şi marea erau deja albastru-închis cu purpuriu. Deasupra 
capului apăreau stelele şi văzu luminile pilpiitoare ale unui avion 
zburând la mare înălţime şi scânteierea unui vapor departe, la 
orizont. Briza se înteţise şi îi răcorea trupul gol şi transpirat. 

Jill privi prin vizor şi trecu pe modulul de crepuscul, apoi 
puse focalizarea pe infinit şi luă un cadru mai larg. Apăsă 
butonul de înregistrare şi spuse: 

— E atât de frumos. 

— Poate n-ar trebui să mergem până la plajă goi, răspunse 
Bud. 

S-ar putea să fie oameni prin preajmă. 

— Şi ce? Atâta vreme cât nu-i cunoaştem, cui îi pasă? 

— Mda, dar hai să luăm nişte haine... 

— Trăieşte periculos, Bud! Jill cobori de pe dună, 
alunecând şi ţopăind până jos, la plajă. 

Bud o urmări cu privirea, minunându-se de perfecțiunea 
corpului ei, în timp ce femeia alerga către apă. 

Ea se întoarse spre el şi strigă: 

— Haide! Cobori şi el în fugă panta şi traversă plaja plată. 
Se simţea ridicol alergând în pielea goală cu scula fluturându-i în 
vânt. 

O ajunse din urmă chiar la apă, iar ea îl întoarse cu faţa 
spre camera instalată pe dună. Işi agită braţele şi strigă: 

— Bud şi Jill înoată cu rechinii. 

Îl luă de mână şi intrară cu un plescăit în apa calmă. 

Şocul iniţial al contactului cu apa rece le dădu o senzaţie 
plăcută de curăţare. Se opriră când apa sărată le ajunse la 
şolduri şi începură să se spele unul pe celălalt. 

Jill privi spre larg. 

— E magic. 

Bud i se alătură şi împreună rămaseră cu ochii pironiţi în 
larg, fascinaţi de suprafaţa lucioasă a apei şi de cerul purpuriu 
întins în faţa lor. 


Undeva în dreapta lor, Bud remarcă luminile intermitente 
ale unui avion, la vreo cincisprezece kilometri în larg de Fire 
Island, la o altitudine de trei mii cinci sute sau poate cinci mii de 
metri. Bud urmări cu privirea aparatul care se apropia, cu 
ultimele raze ale soarelui reflectându-i-se în aripi. Lăsa în urmă, 
pe albastrul-închis al cerului, patru dâre albe de vapori şi Bud 
presupuse că decolase de pe Aeroportul Kennedy, aflat la 
aproape 100 de kilometri spre vest, şi se îndrepta spre Europa. 
Momentul invita la romantism, aşa că spuse: 

— Mi-ar plăcea să fim împreună în avionul acela, în drum 
spre Paris sau Roma. 

Ea râse. 

— Tu intri în panică şi când mergem pentru o oră la un 
motel de rahat. Cum vrei să justifici un drum la Paris sau Roma? 
Bud, enervat, răspunse: 

— Nu intru în panică. Sunt precaut. De dragul tău. Hai să 
mergem, mai spuse. 

— Într-o clipă. 

Îl ciupi de fund şi spuse: 

— Caseta asta o să facă să sară în aer ecranul 
televizorului. 

Bud era încă enervat şi nu răspunse. 

Atunci ea îl apucă de penis şi-i spuse: 

— Hai s-o facem aici. 

— Offf... 

Bud privi în susul şi în josul plajei, apoi la camera de pe 
dună, îndreptată spre ei. 

— Hai să mergem. Până nu vine cineva. Ca în scena aia 
din De acum pentru totdeauna. 

El avea un milion de argumente întemeiate împotriva 
sexului pe plajă, însă Jill ţinea strâns în mână singurul argument 
valabil în favoarea lui. 

Ea îl luă de mână şi îl duse la mal, unde valuri blânde 
mângâiau nisipul ud. 

— Întinde-te pe jos, îi spuse. 

Bud se întinse pe nisip, iar marea înainta şi se retrăgea 
peste corpul lui. Ea se întinse deasupra lui şi făcură dragoste 
încet şi ritmat, aşa cum îi plăcea ei - să facă ea mai toată 
treaba, în ritmul ei. 


Bud era puţin distras de valurile care i se rostogoleau 
peste faţă şi trup şi era şi puţin îngrijorat de faptul că era atât 
de expus. În mai puţin de un minut însă, lumea lui se restrânse 
la zona dintre picioarele lor şi n-ar mai fi observat nici un 
tsunami prăvălit peste ei. 

Peste încă un minut ea ajunse la orgasm şi el ejacula în 
ea. 

Ea rămase întinsă peste el, respirând cu greutate timp de 
câteva secunde, apoi îl încalecă cu genunchii şi se ridică. Începu 
să spună ceva, dar se opri în mijlocul propoziției cu ochii spre 
ocean. 

— Ce...? Bud se ridică repede în capul oaselor şi privi 
peste umărul drept, în direcţia în care se uita ea. 

Ceva se ridica deasupra apei şi îi luă o secundă să-şi dea 
seama că era o vâlvătaie de foc, roşu-incandescent, urmată de 
o dâră de fum alb. 

— Ce dracu...? Arăta ca o rachetă luminoasă rămasă de la 
4 lulie, dar era uriaşă, prea uriaşă - şi ieşea din apă. 

O priviră amândoi cum se ridică cu repeziciune şi prinde 
viteză pe măsură ce se înalţă. Părea să avanseze în zigzag, apoi 
îşi schimbă direcţia. 

Dintr-odată, pe cer apăru o străfulgerare de lumină, 
urmată de o imensă minge de foc. Se ridicară amândoi în 
picioare cu greutate şi priviră transfiguraţi cum resturi 
incandescente încep să cadă din locul exploziei. După cam o 
jumătate de minut, zgomotul a două explozii în succesiune 
rapidă răsună deasupra apei şi provocă un tremur al aerului în 
jurul lor, făcându-i să tresară instinctiv. Apoi - linişte. 

Enorma minge de foc păru multă vreme să rămână 
suspendată în aer, apoi începu să coboare, spărgându-se în 
două sau trei bucăţi incandescente, care îşi continuară căderea 
cu viteze diferite. 

Un minut mai târziu, pe cer nu se mai vedea nimic, cu 
excepţia fumului alb şi negru, luminat de jos de strălucirea 
focurilor care ardeau pe suprafaţa oceanului, undeva departe în 
larg. 

Bud fixă cu privirea orizontul în flăcări, apoi cerul şi din 
nou apa, în timp ce inima îi bătea nebunește. 

Jill şopti: 


— Doamne sfinte... ce...? Bud rămase nemişcat, 
neînţelegând foarte bine despre ce era vorba; însă simţea în 
adâncul sufletului că se întâmplase ceva îngrozitor. Următorul 
lui gând fu că, indiferent ce se întâmplase, fusese destul de 
vizibil şi de puternic încât să atragă şi alte persoane spre plajă. 
O luă pe Jill de braţ zicând: 

— Hai să plecăm de aici! Repede! Se întoarseră şi 
parcurseră în fugă cei cincizeci de metri de nisip până în vârful 
dunei. Bud înhaţă camera de filmat şi trepiedul, în timp ce Jill o 
luă la vale pe partea cealaltă. Bud o urmă strigând: 

— Imbracă-te! Imbracă-te! îşi puseră în grabă amândoi 
hainele pe ei şi alergară spre maşină, Bud cărând trepiedul, iar 
Jill camera şi lăsând în urmă pătura şi lada frigorifică. 

Aruncară echipamentul video pe bancheta din spate, 
săriră pe locurile din faţă şi Bud porni motorul şi băgă în viteză. 
Amândoi respirau greu. Fără să aprindă farurile, Bud merse cu 
spatele până la potecă şi acolo întoarse rapid. Continuă să 
meargă cu grijă pe întuneric, de-a lungul potecii, apoi prin 
parcare şi, în cele din urmă, ieşi în Dune Road, unde aprinse 
farurile şi acceleră. 

Nici unul din ei nu spuse nimic. 

O maşină de poliţie se apropie din direcţia opusă şi trecu 
în viteză pe lângă ei. 

După mai puţin de cinci minute, văzură luminile din 
Westhampton dincolo de golf. 

— Bud, cred că a explodat un avion, spuse Jill. 

— Poate... poate a fost o rachetă luminoasă gigantică... 
trasă de pe o barjă. A explodat... ştii tu... un foc de artificii, mai 
adăugă. 

— Rachetele luminoase nu explodează aşa. Rachetele 
luminoase nu ard în apă. Aruncă o privire către el şi spuse: Ceva 
mare a explodat în aer şi s-a prăbuşit în ocean. Era un avion. 

Bud nu răspunse. 

— Poate ar fi bine să ne întoarcem, continuă Jill. 

— De ce? 

— Poate... a scăpat cineva. Au veste de salvare, plute de 
salvare. 

Poate reuşim să fim cumva de ajutor. 

Bud scutură din cap. 


— Chestia aia s-a dezintegrat pur şi simplu. Probabil era la 
trei mii de metri înălţime. Şi adăugă: Poliţia e deja acolo. N-au 
nevoie de noi. 

Jill nu răspunse. 

Bud intră pe podul care ducea la satul de vacanţă 
Westhampton Beach. Până la hotelul lor mai aveau de mers 
cinci minute. 

Jill părea căzută pe gânduri. 

— Dăra aia de lumină... era un proiectil. O rachetă. 

Bud nu spuse nimic. 

— A fost ca şi cum o rachetă a fost trasă de pe apă şi a 
lovit un avion, spuse ea. 

— Ce să zic... Sunt sigur că o să vedem la ştiri. 

Jill privi spre bancheta din spate şi văzu camera video 
pornită, înregistrându-le conversaţia. 

Întinse mâna şi luă camera. Derula banda înapoi, apăsă 
butonul de redare, apoi privi prin vizor în timp ce derula înainte. 

Bud îi aruncă o privire, dar nu spuse nimic. 

Ea opri banda şi spuse: 

— E aici. Am prins totul pe casetă. 

Derula înapoi şi înainte de câteva ori, apoi spuse: 

— Bud... opreşte şi uită-te la asta. 

El continuă să şofeze. 

Ea lăsă camera din mână şi-i zise: 

— Avem totul pe bandă. Racheta, explozia, bucăţile care 


cad. 
— Zău? Şi ce mai vezi acolo? 
— Pe noi. 
— Exact. Şterge-o. 
— Nu. 


— Jill, şterge caseta! 

— OK... dar trebuie s-o vedem în camera de hotel. Pe 
urmă o ştergem. 

— Nu vreau s-o văd. Şterge-o! Acum. 

— Bud, asta ar putea fi... o dovadă. Trebuie s-o vadă 
cineva. 

— Ai înnebunit? Nu trebuie să ne vadă nimeni cum ne-o 
tragem pe plajă. 

Ea nu răspunse. 

Bud o mîngiie pe mână şi spuse: 


— E-n regulă, ne uităm la casetă în cameră. Pe urmă 
vedem ce dau la ştiri. Apoi hotărîm ce facem. Bine? Ea 
încuviinţă din cap. 

Bud o privi cum strânge în braţe camera video. Ştia foarte 
bine că Jill Winslow era genul de femeie care ar fi fost în stare să 
facă ce trebuie şi să predea caseta autorităţilor, chiar dacă ar fi 
avut de suferit şi ea. Ca să nu mai vorbim de el. Se gândea 
totuşi că, odată ce va fi văzut caseta în toată splendoarea ei, o 
să-i vină minţile la cap. 

Dacă nu, poate va fi nevoit să fie puţin mai dur. Spuse: 

— Ştii, chestia aia... cum îi zice? Cutia neagră. Care 
înregistrează tot ce se întâmplă în timpul zborului. Când o vor 
găsi, o să ştie mai multe despre ce s-a întâmplat cu avionul 
decât ştim noi sau decât se vede pe bandă. Înregistrarea 
zborului. Mai bună decât o înregistrare video. 

Ea nu răspunse. 

În timp ce oprea în parcarea hotelului Bayview, Bud spuse: 

— Nici măcar nu ştim dacă era avion. Hai să vedem ce 
spun la ştiri. 

Jill coborî din Explorer şi se îndreptă spre hotel, ţinând 
camera video în braţe. 

El opri motorul şi o urmă, zicându-şi în sinea lui: „Eu n-am 
de gând să mă prăbuşesc şi să ard ca avionul ăla.” 


CARTEA A DOUA... 


Cinci ani mai târziu 
LONG ISLAND, NEW YORK 


Conspirația nu e o teorie, e o crimă. 
CAPITOLUL 2 


Tuturor le plac misterele. Mai puţin poliţiştilor. Pentru un 
poliţist, misterele, dacă rămân mistere, devin piedici în carieră. 


Cine l-a omorît pe JFK? Cine l-a răpit pe micuțul 
Lindbergh?! De ce m-a părăsit prima nevastă? Nu ştiu. N-au fost 
cazurile mele. 

Eu sunt John Corey, fost detectiv criminalist la poliţia din 
New York, iar acum lucrez la Brigada Federală Antitero, în ceea 
ce nu se poate descrie decât ca actul al doilea al unei vieţi cu un 
singur act. 

lată alt mister: Ce s-a întâmplat cu zborul 800 al 
companiei TWA? Nici acesta n-a fost cazul meu, dar lucrase la el 
cea de-a doua soţie a mea, în iulie 1996, când zborul TWA 800, 
un Boeing 747 uriaş, care decolase cu destinaţia Paris având la 
bord 230 de pasageri şi membri ai echipajului, a explodat în 
largul coastei atlantice a Long Island, trimițând pe lumea 
cealaltă 230 de suflete. 

Cea de-a doua soţie a mea se numeşte Kate Mayfield şi e 
agent FBI, dar lucrează şi pentru BFA, unde ne-am şi cunoscut. 
Nu mulţi pot spune că au ajuns să fie împreună datorită unui 
terorist arab. 

Mergeam spre est, pe Autostrada Long Island, la volanul 
jeepului meu Grand Cherokee setos de benzină şi ultradotat cu 
opt cilindri. Lângă mine, pe locul din dreapta, stătea mai sus- 
menţionată Kate Mayfield, a doua şi, sper eu, ultima mea soţie, 
care îşi păstrase numele de fată din motive profesionale. Tot 
din motive profesionale îmi oferise şi mie numele ei de familie, 
întrucât în cercul celor de la BFA numele meu nu făcea doi bani. 

Locuim în Manhattan, pe East street la numărul 72, unde 
am locuit şi cu prima mea soţie, Robin. Kate, la fel ca Robin, e 
avocat, ceea ce pe altul în locul meu l-ar fi împins să apeleze la 
ajutorul unui psihiatru pentru a analiza această relaţie iubire - 
ură pe care s-ar putea s-o am cu femeile avocat şi cu legea în 
general, în toate manifestările ei complexe. Eu o numesc 
coincidenţă. Prietenii mei spun că îmi place să mi-o trag cu 
avocatele. Mă rog. 

— Mersi că ai venit cu mine, spuse Kate. N-o să fie tocmai 
plăcut. 


1 În 1932, fiul în vârstă de un an şi jumătate al căpitanului Charles A. 
Lindbergh , primul om care a traversat singur Atlanticul în zbor a fost răpit şi, 
în ciuda faptului că s-a plătit răscumpărarea, a fost găsit mort două luni mai 
târziu. În urma unui proces controversat, presupusul autor al răpirii a fost 
condamnat la moarte şi executat în 1934. - n. tr. 


— E-n regulă. 

Ne îndreptam spre plajă, într-o zi caldă şi însorită de iulie, 
dar nu ca să ne bronzăm sau să înotăm. De fapt, mergeam la o 
slujbă care urma să se ţină pe plajă în memoria victimelor 
zborului 800. 

Slujba se ţine în fiecare an pe 17 iulie, data la care 
avusese loc catastrofa, iar aceasta era cea de-a cincea 
comemorare. Nu mai participasem niciodată şi nici nu aveam de 
ce. Dar, cum am spus, Kate lucrase la caz şi din acest motiv, 
spunea ea, fusese prezentă în fiecare an. Mi-a trecut prin minte 
că la acest caz lucraseră mai mult de cinci sute de persoane din 
forţele de ordine şi eram convins că nu luaseră parte la toate, 
sau poate chiar la nici una dintre slujbele comemorative, însă un 
soţ bun îşi crede soţia pe cuvânt. Serios. 

— Ce anume ai făcut la cazul acesta? am întrebat. 

— In cea mai mare parte am intervievat martori oculari, 
mi-a răspuns. 

— Câţi? 

— Nu-mi mai amintesc. Mulţi. 

— Câţi oameni au fost martori la chestia asta? 

— Peste şase sute. 

— Pe bune? Tu care crezi c-a fost cauza adevărată a 
prăbuşirii? 

— Nu sunt autorizată să discut cazul. 

— De ce nu? A fost oficial închis şi, oficial, a fost un 
accident provocat de o defecţiune tehnică ce a dus la explozia 
rezervorului central de combustibil. Deci? Nu mi-a răspuns, aşa 
că i-am amintit: 

— Am autorizaţie pentru informaţiile confidenţiale. 

— Informaţiile sunt puse la dispoziţie numai celor care au 
nevoie de ele. Ţie la ce-ţi trebuie? 

— Sunt băgăcios. 

Şi-a aţintit privirea în faţă şi a spus: 

— Trebuie să ieşi de pe autostradă la ieşirea 68. 

Am făcut dreapta la ieşirea 68 şi m-am îndreptat spre sud 
pe William Floyd Parkway. 

— William Floyd e un star rock, nu-i aşa? 

— A fost unul din semnatarii Declaraţiei de Independenţă. 

— Eşti sigură? 

— Tu te gândeşti la Pink Floyd, a spus ea. 


— Aşa e. Ai memorie bună. 

— Atunci de ce nu pot să-mi aduc aminte de ce m-am 
măritat cu tine? 

— Sunt amuzant. Şi sexy. Şi deştept. Oamenii deştepţi 
sunt sexy. 

Aşa ai spus. 

— Nu-mi amintesc să fi spus aşa ceva. 

— Mă iubeşti. 

— Da, te iubesc. Foarte mult. Dar eşti un nesuferit, a 
adăugat. 

— Nici cu tine nu e tocmai uşor de trăit, iubito. 

A zâmbit. 

Doamna Mayfield este cu paisprezece ani mai tânără 
decât mine şi mica diferenţă dintre generaţii e uneori 
interesantă, alteori nu. 

Mai menţionez aici că soţia mea arată bine, deşi ceea ce 
m-a atras la ea a fost inteligenţa, desigur. Al doilea lucru pe care 
l-am remarcat a fost părul blond, ochii de un albastru-intens şi 
pielea care-mi amintea de Ivory Soap! . Un corp foarte 
armonios. Merge des la sala de fitness a unui club local şi face 
cursuri care se cheamă Bikram yoga, spin, step şi kick boxing, 
pentru care se antrenează uneori în apartament folosindu-se de 
şalele mele pe post de sac de nisip, fără ca între noi să se 
creeze vreun fel de legătură, deşi posibilitatea există. Ea pare 
obsedată să fie în formă, în timp ce obsesia mea e să exersez cu 
pistolul Glock de 9 milimetri la poligonul de trageri. Aş putea 
întocmi o lungă listă de lucruri pe care nu le avem în comun — 
muzica, mâncarea, băuturile, atitudinea faţă de locul de muncă, 
poziţia colacului de la toaletă şi aşa mai departe -, însă, dintr-un 
motiv pe care nu-l pot desluşi, suntem îndrăgostiţi unul de altul. 

M-am întors la subiectul precedent, spunând: 

— Cu cât îmi spui mai multe despre zborul 800, cu atât o 
să găseşti mai multă pace sufletească. 

— Ţi-am spus tot ce ştiu. Te rog, las-o baltă! 


1 Ivory Soap - marca de săpun produs de Procter Gamble şi lansat în 1879, a 
cărui caracteristică principală este aceea că pluteşte. Explicaţia este o eroare 
tehnică care a dus la pătrunderea de aer în compoziţie în timpul prelucrării 
unui lot de săpunuri. Rezultatul a fost creşterea uriaşă a cererii de piaţă. (n. 
tr.) 


— Nu pot să depun mărturie împotriva ta. Sunt soţul tău. 
Aşa spune legea. 

— Nu, nu spune aşa. Vorbim mai târziu. Ar putea să fie 
microfoane în maşină. 

— În maşina asta nu sunt microfoane. 

— Ai putea să porţi tu microfon, a spus ea. Va trebui să te 
percheziţionez mai târziu. 

— OK. 

Am râs amândoi. Ha-ha. Sfârşitul discuţiei. 

Adevărul fie spus, nu mă interesa nici personal, nici 
profesional cazul zborului 800 mai mult decât pe orice persoană 
normală care urmărise la ştiri acest tragic şi straniu accident. 
Cazul prezenta probleme şi inconsecvenţe de la bun început, 
motiv pentru care, după cinci ani, era încă un subiect fierbinte 
pentru programele de ştiri. 

De fapt, cu două seri înainte, Kate urmărise pe câteva 
canale de ştiri povestea unui grup numit OCIZ - Organizaţia 
Cercetătorilor Independenţi ai Zborului 800 - care tocmai făcuse 
publice unele dintre cele mai recente descoperiri ale lor, care nu 
se potriveau cu concluziile oficiale ale autorităţilor. 

Acest grup era compus din persoane foarte credibile care 
luaseră parte la ancheta desfăşurată în urma accidentului în 
cadrul unor organizaţii civile şi formate din prieteni şi rude ale 
pasagerilor şi ale membrilor echipajului. Plus, desigur, diverşi 
fanatici ai teoriei conspirației. 

Mai concret, OCIZ făcea zile fripte guvernului, lucru pe 
care îl apreciam la nivel visceral. 

Ştiau, de asemenea, să speculeze impactul apariţiilor în 
presă, aşa că, pentru a coincide cu cea de-a cincea comemorare 
a tragediei, au înregistrat interviuri cu opt martori oculari ai 
catastrofei, dintre care pe unii îi văzusem la televizor cu două 
seri înainte împreună cu soţia mea care butona telecomanda. 
Martorii au prezentat argumente convingătoare în sprijinul 
teoriei că zborul TWA 800 fusese aruncat în aer de o rachetă. 
Cei doi din guvern nu făcuseră comentarii, amintiseră doar că 
dosarul fusese soluţionat şi clasat. Defecţiune tehnică. Sfârşitul 
poveştii. 

Am continuat drumul spre sud înspre Atlantic. Era puţin 
peste 7 după-amiaza, iar slujba comemorativă, conform 


spuselor lui Kate, începea la 7.30 şi se încheia la 8.31, 
momentul prăbuşirii. 

— Cunoşteai pe cineva dintre cei care au murit? am 
întrebat-o pe Kate. 

— Nu. 

După o clipă, a adăugat: 

— Am ajuns să le cunosc pe unele dintre rudele celor 
morţi. 

— Înţeleg. 

Kate Mayfield, din câte pot să-mi dau seama după un an 
de căsnicie, separă foarte clar slujba de sentimentele personale. 
Prin urmare, faptul că şi-a luat jumătate de zi CO - ceea ce în 
jargonul FBI înseamnă concediu de odihnă, iar toţi ceilalţi îi spun 
vacanţă - pentru a participa la slujba ţinută în memoria unor 
oameni pe care nu-i cunoştea nu mi s-a părut de înţeles. 

Kate înţelesese unde băteam cu întrebările şi tăcerea, aşa 
că spuse: 

— Uneori am şi eu nevoie să mă simt umană. Slujba asta... 
câteodată e reconfortant să descoperi că ceea ce ai crezut că e 
un act de cruzime e doar un tragic accident. 

— Ai dreptate. 

N-am să spun la acest moment că devenisem mult mai 
curios în legătură cu acest caz, dar, cum cea mai mare parte din 
viaţă îmi câştigasem existenţa vârându-mi nasul în treburile 
altora, mi-am spus că nu trebuie să uit să-l sun pe un tip pe 
nume Dick Kearns. 

Dick era un poliţist criminalist cu care lucrasem ani de zile 
până s-a retras din NYPD! şi a trecut la Brigada Antitero ca 
responsabil de contract, cum sunt şi eu. Dick, asemnea lui Kate, 
lucrase la cazul TWA la intervievarea martorilor. 

FBl-ul avusese iniţiativa înfiinţării acestei brigăzi mixte în 
1980 ca răspuns la atentatele cu bombă puse la cale în New 
York de gruparea portoricană numită FALN?, precum şi la cele 
provocate de Armata de Eliberare a Negrilor. Lumea s-a 
schimbat şi acum probabil că nouăzeci la sută din efectivele 
brigăzii sunt implicate în problema terorismului din Orientul 


1 New York Police Department, Polilia oraşului New York (n. tr.) 


2 Fuerzas Armadas Liberación Nacional Portoricanas, Forţele Armate de 
Eliberare Naţională din Porto Rico (n. tr.) 


Mijlociu. Aici se întâmplă lucrurile importante şi aici lucrăm şi 
eu, şi Kate. Mă aşteptam la a doua carieră glorioasă, cu condiţia 
să trăiesc suficient de mult. 

Această brigadă mixtă funcţionează în felul următor: FBI 
se alimentează din efectivele NYPD, folosind poliţişti activi şi în 
retragere pentru alergătură, supravegheri şi activităţi de rutină, 
astfel încât agenţii lor exagerat de bine plătiţi şi şcoliţi să se 
poată ocupa de lucrurile cu adevărat inteligente. 

Amestecul acestor două culturi foarte diferite nu a 
funcţionat bine de la început, însă cu trecerea anilor s-a 
dezvoltat un fel de relaţie de lucru. Vreau să spun, uite, eu şi 
Kate ne-am îndrăgostit şi ne-am căsătorit. Suntem un model 
pentru BFA. 

Ideea e că, atunci când federalii îi lasă pe poliţişti să facă 
munca de jos, poliţiştii ajung să aibă acces la informaţii care 
înainte ar fi rămas în cercul restrâns al celor de la FBI. Prin 
urmare, Dick Kearns, camaradul meu în uniformă, ar fi dispus 
să-mi dea mai multe informaţii decât soţia mea FBl-istă. 

Şi de ce, s-ar putea întreba cineva, mi-aş dori aceste 
informaţii? Cu siguranţă, nu-mi închipuiam că am să dezleg 
misterul prăbuşirii zborului TWA 800. Cinci sute de bărbaţi şi 
femei lucraseră la acest caz ani de zile, cazul avea cinci ani 
vechime, era clasat şi concluzia oficială părea şi cea mai logică: 
un cablu electric desprins sau slăbit la un indicator de 
combustibil aflat în rezervorul central a produs o scânteie care a 
aprins vaporii de kerosen, aruncând în aer rezervorul şi ducând 
la distrugerea aeronavei. Toate dovezile criminalistice 
conduceau la această concluzie. 

Aproape toate. 

Mai era dâra de lumină pe care o văzuseră prea mulţi 
oameni. 

Am traversat un pod scurt care lega Long Island de Fire 
Island, o insulă lungă de baraj natural care avea reputaţia de a 
atrage în timpul verii persoane din cele mai ciudate. 

Drumul ducea către Parcul Regional Smith Point, o zonă 
care mie nu-mi place - cu pini şi stejari pitici, dune de nisip 
acoperite cu iarbă şi poate şi nişte vietăţi sălbatice. Eu sunt 
băiat de oraş. 

Am ajuns la locul unde drumul care vine de pe pod se 
intersectează cu o alee de pe plajă paralelă cu oceanul. În 


apropiere, pe un câmp nisipos, se găsea un cort mare larg 
deschis, permiţând astfel să intre briza mării. Câteva sute de 
persoane erau adunate în şir în jurul cortului. 

M-am îndreptat spre o mică parcare, care era plină de 
maşini cu aspect oficial. Am lăsat maşina cu tracţiune integrală, 
am luat-o pe un drum nisipos şi mi-am creat un loc de parcare 
strivind un pin pipernicit. 

— Ai călcat copacul, a spus Kate. 

— Ce copac? Am pus în geam ecusonul pe care scria: 
„Maşină a poliţiei în misiune”, după care am coborit şi am mers 
pe jos înapoi spre parcare. Maşinile parcate acolo aveau fie 
şofer, fie diverse ecusoane cu „Misiune oficială” în parbriz. 

Am mers mai departe spre cortul deschis, a cărui siluetă 
se profila pe fundalul oceanului. 

Noi doi purtam pantaloni kaki şi pulovere tricotate, iar eu, 
spre deosebire de ea, aveam şi pantofi comozi. În timp ce ne 
apropiam de cort, Kate spuse: 

— S-ar putea să dăm peste unii dintre agenţii care au 
lucrat la caz. 

S-ar putea ca ucigaşii să se întoarcă sau nu la locul faptei, 
însă ştiu sigur că poliţiştii se întorc adesea la locul unde s-au 
petrecut cazurile nerezolvate. Uneori sunt chiar obsedaţi. Numai 
că acesta nu era un caz de crimă, m-am văzut nevoit să-mi 
reamintesc; fusese un accident nefericit. 

Spre sud-vest, soarele coborâse mult spre linia orizontului, 
cerul era senin şi dinspre ocean bătea o briză răcoroasă. Uneori 
nu e chiar atât de rău în mijlocul naturii. 

Ne-am îndreptat spre cortul deschis, în care se 
strânseseră vreo trei sute de persoane. De prea multe ori 
meseria m-a obligat să particip la slujbe comemorative şi la 
înmormântări, aşa că, dacă nu sânt nevoit, nu mă ofer să merg. 
Dar iată-mă aici! 

— Majoritatea rudelor au adus fotografii ale celor care au 
murit, spuse Kate. Dar chiar şi dacă n-ar fi adus, îţi dai seama 
cine erau. 

M-a luat de mână şi ne-am apropiat. N-au venit aici ca să 
lase în urmă cele întâmplate, continuă Kate. Nu se poate aşa 
ceva. Au venit să se sprijine unii pe alţii, să se consoleze pentru 
pierderea pe care au suferit-o. 


Cineva ne-a întins un program. Nu mai erau scaune libere, 
aşa că ne-am găsit un loc în picioare pe partea dinspre ocean. 

Cam în dreptul acestui loc, poate la aproximativ 
cincisprezece kilometri în larg, un avion explodase şi se 
prăbuşise în mare. Timp de câteva săptămîni după aceea 
valurile aduseseră la mal resturi ale aparatului şi obiecte 
personale ale pasagerilor. Unii spuneau că marea aruncase pe 
plajă chiar şi fragmente din cadavre, dar în presă nu apăruse 
nimic despre asta. 

Mi-am amintit că la vremea respectivă mă gândisem că 
acesta era primul avion american distrus în urma unei acţiuni 
inamice pe teritoriul Statelor Unite. Şi că acesta era al doilea 
atac terorist comandat din afară pe pămînt american - primul 
fiind bomba amplasată în Turnul Nordic de la World Trade 
Center în februarie 1993. 

lar apoi, odată cu trecerea timpului, o altă explicaţie a 
catastrofei începea să capete tot mai multă credibilitate: 
defecţiune tehnică. 

Nimeni nu credea asta şi toată lumea credea asta. Eu 
credeam şi nu credeam. 

Am privit spre larg încercând să-mi imaginez ce anume 
fusese obiectul pe care atiţia oameni îl văzuseră ţişnind în 
direcţia avionului chiar înainte de explozie. Nu am nici cea mai 
vagă idee ce au văzut, dar ştiu că li s-a spus că nu văzuseră 
nimic. 

„Ce păcat, mă gândeam, că nimeni nu surprinsese 
momentul pe peliculă.” 


CAPITOLUL 3 


Cum spuneam, am fost la prea multe înmormântări şi 
slujbe comemorative, însă această, în memoria a 230 de 
bărbaţi, femei şi copii, stătea nu numai sub semnul morţii, ci şi 
al nesiguranţei, al unei întrebări nerostite - „Ce anume 
provocase prăbuşirea acelui avion cu cinci ani în urmă?” Prima 
persoană care a luat cuvântul a fost o femeie care, conform 
celor scrise în program, era parohul unei capele ecumenice din 
incinta Aeroportului Kennedy. l-a asigurat pe rudele şi apropiații 
victimelor că aveau tot dreptul să-şi trăiască viaţa din plin, chiar 
dacă cei dragi n-o mai puteau face. 

Au mai urmat câţiva vorbitori, în timp ce în depărtare se 
auzeau valurile lovindu-se de țărm. 

S-au rostit rugăciuni de către feţe bisericeşti aparţinând 
diferitelor confesiuni, lumea plângea, iar Kate mă strângea de 
mână. M-am uitat spre ea şi am văzut lacrimile curgându-i pe 
obraji. 

Un rabin spuse, referindu-se la cei dispăruţi: 


— Şi nu încetăm să ne minunăm cum aceşti oameni, 
plecaţi dintre noi de atiţia ani, reuşesc să rămână aşa de 
frumoşi atâta vreme. 

Altă persoană, un bărbat care îşi pierduse soţia şi fiul, 
vorbi despre toţi copiii dispăruţi, despre soțiile şi soţii dispăruţi, 
despre familiile întregi care se îmbarcaseră în acel avion, despre 
fraţii şi surorile, mamele şi taţii, majoritatea nişte străini unii 
pentru ceilalţi, dar pe care soarta îi unise acum pentru 
eternitate. 

Ultimul vorbitor, un preot protestant, îndemnă pe toată 
lumea să intoneze Psalmul douăzeci şi trei. „Şi deşi voi umbla în 
mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele...” Formaţia de cimpoieri 
a poliţiei, în kilturi, a cântat imnul Slavă veşnică, apoi slujba din 
cort a luat sfârşit. 

După aceea, pentru că făceau acelaşi lucru de ani de zile, 
s-au îndreptat cu toţii, fără să mai aştepte îndrumări, spre plajă. 

Eu şi Kate i-am urmat. 

La malul oceanului, rudele victimelor aprinseră câte o 
lumânare pentru fiecare dintre cei 230 de morţi şi lumânările se 
întindeau acum de-a lungul plajei, pîlpîind în briza uşoară. 

La 8.31, momentul exact al exploziei, participanţii se 
prinseră de mâini. Un elicopter al Pazei de Coastă îşi aprinse 
farurile deasupra oceanului şi, dintr-o barcă a Pazei de Coastă, 
membrii echipajului aruncară coroane de flori în apă, în locul 
unde farurile luminau valurile. 

Unii dintre membrii familiilor au îngenuncheat, alţii au 
intrat în mare şi aproape toţi au aruncat flori în valuri. Apoi au 
început să se îmbrăţişeze între ei. 

Empatia şi emotivitatea nu sunt punctele mele forte, însă 
această scenă cu oamenii care îşi împărtăşeau durerea şi îşi 
ofereau unul altuia alinare a străpunse cochilia mea insensibilă 
la moarte, aşa cum briza caldă a oceanului trece printr-un 
paravan. 

Pâlcuri mici de oameni au început să se îndepărteze de 
plajă, iar eu şi Kate ne-am îndreptat înapoi spre cort. 

L-am zărit pe primarul Rudy Giuliani şi un grup de 
politicieni locali şi oficiali din administraţia New Yorkului, uşor de 
identificat datorită cârdului de reporteri care se ţineau după ei 
în căutare de declaraţii care să poată fi citate. L-am auzit pe 
unul dintre reporteri întrebându-l pe Rudy: 


— Domnule primar, tot mai credeţi că a fost un act 
terorist? La care răspunsul domnului Giuliani a fost: 

— Nu comentez. 

Kate a zărit două persoane pe care le cunoştea, s-a scuzat 
şi s-a îndepărtat să stea de vorbă cu ele. 

Am rămas pe pasarela de scânduri, lângă cort, privind 
oamenii care se împrăştiau, în timp ce în urma lor, pe plajă, 
lumânările continuau să ardă. Elicopterul şi barca dispăruseră, 
dar câteva persoane rămăseseră încă pe plajă, unii chiar în apă, 
cu privirea pierdută în larg. Alţii stăteau în grupuri mici şi 
vorbeau, se îmbrăţişau, plingeau. Evident, le venea greu să 
plece din acest loc în care se simțeau aproape de cei dragi care 
se prăbuşiseră din înaltul cerului de vară în valurile oceanului. 

Nu eram prea sigur ce căutam eu acolo, dar un lucru era 
cert: în urma experienţei prin care trecusem, tragedia petrecută 
în urmă cu cinci ani nu mai era pentru mine doar teoretică, ci 
devenise mult mai reală. Şi tocmai acesta era, cred, motivul 
pentru care Kate mă invitase să o însoțesc; era ceva din trecutul 
ei şi ea voia ca eu să înţeleg această parte a ei. Sau poate că 
avea alte intenţii. 

În viaţa de zi cu zi, Kate Mayfield e la fel de emotivă ca 
mine, adică mai deloc. Însă era limpede că această tragedie 
atinsese o coardă sensibilă, iar din punct de vedere profesional, 
bănuiam eu, reprezenta o frustrare. Nici ea, nici ceilalţi care 
fuseseră aici în seara asta nu ştiau dacă plângeau victimele unui 
accident sau pe cele ale unui genocid. În această seară, poate 
nici nu mai conta; dar în esenţă conta, atât pentru morţi, cât şi 
pentru vii. Şi, de asemenea, pentru întreaga naţiune. 

În timp ce o aşteptam pe Kate, de mine s-a apropiat un 
domn de vârstă medie îmbrăcat în nişte pantaloni comozi şi o 
cămaşă. 

— John Corey, a rostit. Era o afirmaţie, nu o întrebare. 

— Nu, i-am răspuns. Dumneata nu eşti John Corey. Eu sunt 
John Corey. 

— Asta am spus şi eu. Sunt agentul special Liam Griffith, a 
continuat, fără să-mi întindă mâna. Lucrăm în acelaşi loc. 

Îmi părea oarecum cunoscut, dar adevărul e că pentru 
mine toţi agenţii FBI arată la fel, chiar şi femeile. 

— Cu ce ocazie pe aici? m-a întrebat. 

— Dar tu, Liam, cu ce ocazie pe aici? 


— Eu te-am întrebat primul. 

— E o întrebare oficială? Domnul Griffith nu era omul care 
să nu recunoască o capcană. 

— Nu sunt aici în calitate oficială. 

— Nici eu. 

A aruncat o privire rapidă în jur, după care a spus: 

— Bănuiesc că ai venit cu soţia. 

— E o bănuială corectă. 

Am tăcut amândoi o vreme, uitându-ne unul la altul. Îmi 
plac aceste înfruntări bărbăteşti de priviri şi sunt bun la ele. 

În cele din urmă, Griffith a rupt tăcerea: 

— Soţia ta, după cum probabil ţi-a spus, nu a fost pe 
deplin mulţumită de concluziile oficiale ale acestui caz. 

N-am răspuns. 

— Guvernul e mulţumit, a continuat el. Amândoi... lucraţi 
pentru guvern. 

— Mersi pentru pont. 

S-a uitat la mine şi a spus: 

— Uneori ce e evident trebuie pus în cuvinte. 

— Engleza nu e limba ta maternă? 

— Bine, ascultă ce-ţi spun - cazul e clasat. E suficient că 
avem grupuri civile şi persoane particulare care pun la îndoială 
concluziile oficiale. E dreptul lor. Dar tu, eu, soţia ta - toţi care 
facem parte din forţele federale - nu le putem da crezare celor 
care vin cu teorii alternative şi poate paranoice despre ce s-a 
întâmplat acum cinci ani. Înţelegi? 

— Hei, amice, eu am venit ca să mă aflu în treabă. Soţia 
mea a venit ca să le aducă un omagiu morţilor şi să le consoleze 
rudele. Dacă e cineva paranoic, ăla eşti tu. 

Domnul Griffith a părut ofensat, dar şi-a păstrat calmul. 

— Poate că e prea subtil pentru tine ceea ce am încercat 
să-ţi spun, comentă el. Important nu e ce s-a întâmplat sau ce 
nu s-a întâmplat aici. Importantă e funcţia ta de agent 
guvernamental. Dacă mâine te retragi - sau eşti dat afară -, a 
continuat, poţi să petreci cât timp vrei studiind acest caz. Ai 
avea acest drept ca civil şi, dacă ai da peste nişte dovezi noi 
care să redeschidă dosarul, slavă Domnului. Dar atâta vreme 
cât lucrezi pentru guvern, nu ai voie, nici măcar în timpul liber, 
să faci investigaţii, să iei declaraţii, să studiezi dosarele sau 
măcar să te gândeşti la acest caz. Acum ai înţeles? Mereu uit că 


aproape toţi agenţii federali sunt la origine avocaţi, dar îmi 
amintesc imediat ce încep să vorbească. 

— Mă faci curios, i-am spus. Sper că nu asta era intenţia. 

— Îţi aduc la cunoştinţă ce spune legea, domnule Corey, 
ca mai târziu, dacă se ajunge la asta, să nu poţi spune că n-ai 
ştiut. 

— Amice, sunt poliţist de mai bine de douăzeci de ani şi 
predau legislaţie criminalistică la Colegiul John Jay. Cunosc 
nenorocita de lege. 

— Bine. O să scriu asta în raport. 

— Dacă tot faci asta, scrie şi că mi-ai spus că eşti aici 
neoficial şi că după aceea mi-ai citit drepturile. 

Mi-a zâmbit, apoi a redevenit polițistul cel bun şi m-a 
informat: 

— Îmi place de tine. 

— Şi mie îmi place de tine, Liam. 

— la conversaţia asta ca pe un sfat prietenesc din partea 
unui coleg. N-o să scriu nici un raport. 

— Voi nu înghiţiţi nici măcar un rahat fără să umpleţi un 
raport de zece pagini. 

Nu cred că i-a mai plăcut de mine. 

— Ai reputaţia de individ dificil căruia nu-i place să lucreze 
în echipă, a spus. Ştii bine. Eşti bine văzut pentru moment ca 
urmare a cazului Asad Khalil. Dar asta a fost acum mai bine de 
un an şi de atunci n-ai mai făcut nimic spectaculos. Khalil e încă 
în libertate; la fel şi, apropo, tipii care au băgat trei gloanţe în 
tine în munţii Morningside. Dacă ai nevoie de o misiune în viaţă, 
domnule Corey, caută-i pe ăia care au încercat să te omoare. Ar 
trebui să fie suficient ca să-ţi umpli timpul şi să te fereşti de 
necazuri. 

Niciodată nu e o idee bună să i-o tragi unui agent federal, 
dar, dacă-mi vorbeşte pe un ton din ăsta condescendent, mai 
că-mi vine s-o fac. Măcar o dată. Dar nu aici. 

— Du-te-n mă-ta! 

— OK, a spus, ca şi cum i s-ar fi părut o idee bună. OK, 
consideră-te avertizat. 

— Consideră-te plecat, am replicat. 

Mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat. 

Înainte să apuc să mă gândesc la conversaţia pe care 
tocmai o purtasem cu domnul Griffith, Kate a apărut lângă mine. 


— Cei doi şi-au pierdut singura fiică, a spus. Pleca la Paris 
la un curs de vară. Cei cinci ani care au trecut n-au schimbat 
nimic, nici n-ar trebui, a adăugat. 

Am încuviinţat. 

— Despre ce a vorbit Liam Griffith cu tine? m-a întrebat. 

— Nu sunt autorizat să-ţi spun. 

— A vrut să ştie ce căutăm aici? 

— De unde-l cunoşti? am întrebat-o. 

— Lucrează cu noi, John. 

— La ce secţie? 

— La fel ca noi. Terorismul din Orientul Mijlociu. Ce ţi-a 
spus? 

— Eu de ce nu-l ştiu? 

— Habar n-am. Călătoreşte mult. 

— A lucrat în cazul TWA? 

— Nu sunt autorizată să spun. De ce nu l-ai întrebat pe el? 

— Am vrut. Chiar înainte să-l trimit în aia a mă-sii. Pe urmă 
n-am mai găsit momentul potrivit. 

— N-ar fi trebuit să-i spui aşa ceva. 

— Ce caută aici? A ezitat, apoi a răspuns: 

— A venit să vadă cine mai e pe aici. 

— E un fel de... ca tipii ăia de la Interne? 

— Nu ştiu. Poate. A pomenit ceva de mine? 

— A spus că nu ai fost pe deplin mulţumită de concluziile 
oficiale ale acestui caz. 

— N-am spus nimănui aşa ceva. 

— Sunt sigur că a dedus. 

A încuviinţat, apoi, ca un bun avocat care nu vrea să mai 
audă nimic din ce ar fi dispus să repete sub jurământ, a lăsat 
baltă subiectul. 

A privit oceanul, apoi cerul. 

— Tu ce crezi că s-a întâmplat aici? 

— Nu ştiu. 

— Ştiu că nu ştii. Eu am lucrat la caz şi tot nu ştiu. Dar ce 
crezi? Am luat-o de mână şi am pornit spre maşină. l-am spus: 
— Cred că trebuie să găsim o explicaţie pentru dâra 

luminoasă. 

Fără dâra de lumină, dovezile că a fost o defecţiune 
tehnică sunt dărimătoare. Cu dâra de lumină, avem altă teorie 
foarte credibilă - o rachetă sol-aer. 


— Şi tu spre care înclini? 

— Întotdeauna spre fapte. 

— Păi ai de ales între două categorii de fapte - martorii 
oculari şi mărturiile lor privitoare la dâra de lumină şi probele 
criminalistice care nu au găsit nici o dovadă de impact cu vreo 
rachetă şi dovedesc explozia accidentală a rezervorului central. 
Care fapte îţi plac mai mult? 

— Nu am întotdeauna încredere în martorii oculari, am 
răspuns. 

— Dar dacă sunt mai mult de două sute şi toţi au văzut 
acelaşi lucru? 

— Atunci ar trebui să stau de vorbă cu cât mai mulţi dintre 
ei. 

— Aseară i-ai văzut pe opt dintre ei la televizor. 

— Nu e acelaşi lucru ca o declaraţie pe care aş lua-o eu. 

— Am făcut eu asta. Am intervievat doisprezece martori, i- 
am ascultat vorbind şi m-am uitat în ochii lor. Uită-te în ochii 
mei, mi-a spus. 

M-am oprit din mers şi am privit-o. 

— Nu-mi ies din minte vocile şi chipurile lor, a spus. 

— Poate ar fi bine să-ţi iasă, am replicat. 

Am ajuns la jeep şi i-am deschis uşa. Am urcat şi eu, am 
pornit motorul şi am ieşit cu spatele în drum. Pinul pitic şi-a 
revenit, mai înalt şi mai împlinit decât înainte să-l calc. Traumele 
fac bine plantelor sălbatice. Supravieţuirea celor mai rezistenți. 

M-am alăturat unui lung şir de vehicule care plecau de la 
slujba comemorativa. 

Kate a rămas tăcută o vreme, după care a spus: 

— De câte ori vin aici mă enervez. 

— Nu mă miră. 

Ne-am îndreptat încet spre pod. 

Dintr-odată mi-am amintit, foarte limpede, o conversaţie 
pe care o purtasem cu agentul special Kate Mayfield la puţin 
timp după ce ne-am cunoscut. Lucram amândoi la cazul Asad 
Khalil, menţionat recent de prietenul meu Liam. Domnul Khalil, 
cetăţean libian, venise în America în scopul de a ucide un număr 
de piloţi ai Forţelor Aeriene ale Statelor Unite care lansaseră 
nişte bombe deasupra ţării sale. În fine, cred că mă plângeam în 
legătură cu programul de lucru sau aşa ceva, când Kate mi-a 
zis: „Ştii, când BFA a lucrat la cazul avionului TWA care a 


explodat, s-a lucrat douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru, şapte zile pe săptămînă”. 

l-am răspuns, poate sarcastic, poate anticipând: „ŞI nici 
măcar n-a fost un atac terorist”. 

Kate nu mi-a răspuns şi îmi amintesc că la momentul 
respectiv m-am gândit că nimeni dintre cei în cunoştinţă de 
cauză nu răspundea la întrebări legate de TWA 800 şi că existau 
încă întrebări fără răspuns. 

Şi iată-ne acum, un an mai târziu, soţ şi soţie, şi ea tot nu- 
mi spune mai nimic. Dar totuşi îmi spune ceva. 

Am intrat pe pod şi m-am tîrît mai departe în ritmul 
coloanei de maşini. La stânga era Marele Golf Sudic, la dreapta 
Golful Moriches. 

Luminile de pe celălalt mal luceau reflectate în apă. 
Stelele sclipeau pe cerul senin al serii, iar prin geamurile 
deschise intra aerul mirosind a sare. 

Intr-o seară impecabilă de vară, foarte asemănătoare cu 
asta, în urmă cu exact cinci ani, la unsprezece minute şi 
jumătate după decolarea de pe Aeroportul Kennedy, o aeronavă 
uriaşă care se îndrepta spre Paris cu 230 de oameni la bord a 
explodat în aer, apoi s-a prăbuşit în apă în bucăţi incandescente, 
care au aprins oceanul. 

Am încercat să-mi imaginez cum trebuie să fi arătat aşa 
ceva în ochii unui martor. Cu siguranţă, era ceva atât de diferit 
de orice văzuseră vreodată, încât probabil n-au înţeles nimic şi 
n-au ştiut ce să creadă. 

l-am spus lui Kate: 

— Am avut cândva un martor ocular care mi-a spus că se 
găsea la trei metri de atacator şi că acesta a împuşcat victima o 
dată de la o distanţă de vreo doi metri. În realitate, o cameră de 
supraveghere a înregistrat toată scena şi s-a văzut că martorul 
era la zece metri de atacator, atacatorul la şase metri de 
victimă şi s-au tras trei focuri de armă, am adăugat, deşi nu mai 
era necesar. In situaţii puternic traumatizante, creierul nostru nu 
procesează ce vedem cu ochii şi auzim cu urechile. 

— Există sute de martori oculari. 

— Forţa sugestiei, am spus eu, sau sindromul memoriei 
false, sau dorinţa de a-l mulţumi pe cel care te interoghează, 
sau, în acest caz, întunericul şi iluzia optică. Ai de unde alege. 


— N-am nevoie să aleg. Raportul oficial le-a ales pe toate, 
cu accentul pe iluzia optică. 

— Mda, îmi aduc aminte. 

De fapt, CIA făcuse o reconstituire animată speculativă a 
exploziei, prezentată apoi la televizor, care părea să dea o 
explicaţie pentru dâra de lumină. Conform acestei simulări, 
după cum îmi aminteam, dâra de lumină pe care mai mult de 
două sute de oameni o văzuseră înălţindu-se în direcţia 
avionului venea de fapt dinspre avion şi era produsă de 
combustibilul aprins care curgea din rezervorul perforat. După 
cum se explica în respectiva simulare, nu explozia iniţială le 
atrăsese atenţia martorilor, ci sunetul exploziei, pe care ei l-au 
auzit abia după cincisprezece sau chiar treizeci de secunde, în 
funcţie de locul unde se găseau. Apoi, privind în sus în direcţia 
din care se auzise explozia, au văzut de fapt un şuvoi de 
combustibil aprins, pe care l-au confundat cu o rachetă sau un 
proiectil care se înălța. De asemenea, fuzelajul avionului se 
ridicase, conform monitorizării radar, cu aproape o mie de metri 
şi această bucată arzîndă din corpul aeronavei ar fi putut să 
semene cu o rachetă care se înalţă. 

Iluzie optică, conform CIA. Mie mi s-a părut o porcărie, însă 
reconstituirea animată era mai convingătoare decât vorbele. 
Trebuia să o văd încă o dată. 

Şi trebuia să-mi pun din nou întrebarea pe care mi-o 
pusesem în urmă cu cinci ani: De ce reconstituirea fusese făcută 
de CIA şi nu de FBI? Ce se întâmpla aici? Am ajuns la capătul 
podului şi am intrat pe William Floyd Parkway. M-am uitat la 
ceasul din bord şi am spus: 

— Se face ora 11 până ajungem înapoi în oraş. 

— Şi mai târziu, dacă vrei. 

— Ce vrei să spui? 

— Mai facem o oprire. Dar numai dacă vrei. 

— Te gândeşti să facem una scurtă într-un hotel de doi 
bani? 

— Nu. 

Parcă îmi aduceam aminte că Liam Griffith mă sfătuise să 
nu fac din cazul ăsta un hobby pentru timpul meu liber. Nu mi-a 
spus ce anume s-ar întâmpla, dacă nu i-aş urma sfatul, dar 
bănuiam că n-ar fi fost plăcut. 


— John? Trebuia să mă gândesc mai serios la cariera lui 
Kate decât la a mea — ea câştiga mai mult decât mine. Poate că 
era bine să o pun în temă cu ce spusese Griffith. 

— Bine, mergem acasă, a spus ea. 

— Bine, mai facem o oprire, am replicat eu. 


CAPITOLUL 4 


Am ieşit de pe William Floyd Parkeay şi am luat-o spre 
vest pe Autostrada Montauk. Kate m-a îndrumat spre agreabilul 
sat de vacanţă Westhampton Beach. 

Am traversat Golful Moriches pe un pod care ducea spre o 
mică insulă de baraj natural, unde am intrat pe singurul drum, 
Dune Road, şi ne-am îndreptat spre vest. De-a lungul drumului 
se înşirau case noi - case la ocean pe stânga, case cu vedere la 
ocean pe dreapta. 

— Zona asta nu era atât de dezvoltată acum cinci ani, a 
spus Kate. 

O remarcă fără legătură cu nimic, poate, însă cel mai 
probabil se referea la faptul că la momentul accidentului zona 
era pustie şi că ceea ce urma să văd sau să aud trebuia cântărit 
în contextul adecvat. 

După mai puţin de zece minute de mers, un indicator mă 
informă că intrasem în Parcul Regional Cupsogue Beach, oficial 
închis după lăsarea întunericului; eu însă eram acolo oficial în 
calitate neoficială, aşa că am intrat în parcare. 

Am traversat parcarea şi Kate mi-a făcut semn să o iau pe 
o potecă nisipoasă, care era de fapt o alee pietonală, conform 
indicatorului - care spunea: „ACCESUL AUTO INTERZIS”. Intrarea 
pe potecă era blocată parţial de un gard de sârmă, aşa că am 
trecut maşina pe tracţiune integrală şi am ocolit gardul, 


luminând cu farurile drumul îngust, care acum era de lăţimea 
jeepului, mărginit de arbuşti pitici şi dune de nisip. 

Când am ajuns la capătul potecii, Kate a spus: 

— la-o pe aici, spre plajă. 

Am întors printre două dune şi am coborit o pantă din ce 
în ce mai abruptă, strivind în drum un stejar pitic. 

— Fii atent cu vegetaţia, te rog. Fă dreapta la duna aia! 
Am făcut dreapta la marginea dunei. 

— Opreşte aici, a spus Kate. 

Am oprit motorul, am stâns farurile şi am urmat-o. 

Kate se oprise nu departe de maşină şi privea spre larg. 

— Uite, în seara de 17 iulie 1996, un vehicul, cel mai 
probabil o maşină cu tracţiune integrală ca a ta, a ieşit de pe 
drum şi s-a oprit aici. 

— De unde ştii? 

— Dintr-un raport al poliţiei din Westhampton. Imediat 
după prăbuşirea avionului, un echipaj al poliţiei, cu o maşină de 
teren, a fost trimis aici cu ordin să coboare pe plajă şi să vadă 
dacă poate să ajute cu ceva. Polițistul a ajuns aici la 8.46 p.m. 

— Cu ce să ajute? 

— La momentul respectiv, locul exact al prăbuşirii nu era 
cunoscut. Era posibil să existe supraviețuitori oameni cu veste 
sau plute de salvare. Polițistul avea lanternă. A remarcat urme 
de cauciucuri pe nisip, care se terminau aici undeva. Nu le-a dat 
importanţă şi a coborât spre plajă. 

— Ai văzut tu raportul ăsta? 

— Da. Au existat sute de rapoarte despre fiecare aspect 
imaginabil al accidentului, întocmite de zeci de agenţii 
guvernamentale, de Paza de Coastă, de piloţi de aeronave 
comerciale şi particulare şi aşa mai departe. Asta însă mi-a atras 
atenţia. 

— De ce? 

— Pentru că a fost unul dintre primele şi totodată unul 
dintre cele mai puţin importante. 

— Dar tu n-ai fost de aceeaşi părere. Ai stat de vorbă cu 
polițistul ăla? 

— Am stat. Mi-a spus că a coborit pe plajă. 

A pornit şi ea spre plajă şi am urmat-o. S-a oprit la 
marginea apei, a întins mâna şi a spus: 


— Dincolo de strimtoare e Fire Island şi Parcul Regional 
Smith Point, unde tocmai s-a ţinut slujba comemorativă. 
Departe în larg, polițistul a văzut combustibilul arzînd pe apă. A 
îndreptat lumina lanternei într-acolo, dar n-a văzut decât 
suprafaţa apei, calmă şi sticloasă. În raport a scris că nu se 
aştepta să întâlnească supraviețuitori venind spre țărm, oricum 
nu atât de repede şi probabil nu atât de departe de locul 
prăbuşirii. În orice caz, s-a hotărît să se urce pe duna de nisip, 
de unde putea să vadă mai bine. 

Kate s-a întors şi s-a îndreptat spre duna de nisip care se 
ridica aproape de locul unde parcasem jeepul. Am pornit în 
urma ei. 

Am ajuns la baza dunei. 

— Apoi, reluă ea, mi-a zis că a văzut urme recente, care 
arătau că cineva urcase sau coborâse prin acest loc sau poate şi 
urcase, şi coborâse. Tipul nu venise după urme; pur şi simplu 
căuta un loc mai înalt de unde să cerceteze suprafaţa apei. Aşa 
că s-a urcat pe dună. 

— Asta înseamnă că trebuie să urc şi eu? 

— Vino după mine. 

Ne-am căţărat pe dună şi mi-a intrat nisip în pantofi. Pe la 
începuturile carierei mele de detectiv, participasem la 
reconstituiri, care sunt adesea obositoare şi te obligă să te 
murdăreşti pe haine. Acum eram mai înţelept. 

Când am ajuns în virful dunei, Kate a continuat: 

— Acolo, în valea aia dintre duna asta şi următoarea, 
polițistul a văzut o pătură. 

Am coborit panta lină. 

— Cam pe aici. O pătură de dormit. Cine locuieşte în zona 
asta sigur are o pătură de bumbac pentru plajă. Asta era din 
fibre sintetice, poate de la un hotel sau motel. 

— A căutat cineva pături asemănătoare la hotelurile şi 
motelurile din zonă? 

— Da, o echipă BFA. Au găsit câteva moteluri şi hoteluri 
care foloseau pături de aceeaşi marcă. Au restrâns căutările 
până au ajuns la un singur hotel, iar acolo o cameristă raportase 
o pătură lipsă dintr-o cameră. 

— Cum se numeşte hotelul? 

— Te interesează să urmăreşti pista asta? 


— Nu. De fapt şi tu, şi Griffith mi-aţi spus că nu e treaba 
mea. 

— Asta aşa e. 

— Bun. Apropo - ce căutăm aici? 

— M-am gândit că o să ţi se pară interesant. Ai putea s-o 
introduci în unul dintre cursurile tale de la John Jay. 

— Întotdeauna te gândeşti la mine. 

N-a răspuns. 

În momentul ăsta, desigur, momeala era în gura lui John 
Corey, iar Kate Mayfield trăgea uşor peştele spre undiţă. Cred că 
aşa am ajuns să mă însor, şi prima, şi a doua oară. 

— Pe pătură era o ladă frigorifică, a continuat ea, iar 
înăuntru, scria în raportul poliţistului, s-a găsit gheaţă pe 
jumătate topită. Pe pătură erau şi două pahare de vin, un 
tirbuşon şi o sticlă goală de vin alb. 

— Ce soi de vin? 

— Franţuzesc, scump. Un Pouilly-Fume. Costa cam 
cincizeci de dolari la vremea aceea. 

— A prelevat cineva amprentele de pe sticlă? am întrebat. 

— Da. Şi de pe pahare. Şi de pe lada frigorifică. O mulţime 
de amprente vizibile. De la două persoane. FBl-ul le-a căutat în 
baza de date, dar n-au găsit nimic. 

— Ruj? am întrebat. 

— Da. Pe unul din pahare. 

— Urme de raport sexual pe pătură? 

— Nu s-au găsit urme de spermă şi nici vreun prezervativ, 
a răspuns Kate. 

— Poate au făcut sex oral şi pe urmă ea a înghiţit. 

— Îţi mulţumesc că te-ai gândit la asta. Criminaliştii au 
găsit pe pătură celule epidermale feminine şi masculine, fire de 
păr de pe cap, de pe corp şi nişte păr pubian, ceea ce înseamnă 
că la un moment dat cei doi au stat aici goi. Dar s-ar fi putut ca 
părul să fie al altcuiva, a continuat ea, de vreme ce pătura 
aparţinea unui hotel. 

— Alte fibre străine? 

— O mulţime. Dar, din nou, ar fi putut să provină din zeci 
de surse diferite. Pe pătură erau şi nişte pete de vin alb. 

Am încuviinţat din cap. În general, probele culese de pe 
pături de hotel nu prea sunt concludente. 

— Nisip? am întrebat. 


— Da. O parte era încă umed. Aşa că s-ar putea să fi 
coborit pe plajă. 

Am încuviinţat şi am întrebat: 

— Polițistul a văzut vreun vehicul plecând dinspre plajă? 

— Da, a menţionat că a trecut pe Dune Road pe lângă un 
Ford Explorer de culoare deschisă, model recent, care venea din 
direcţia asta. Dar întrucât era vorba de o urgenţă, nu deo 
infracţiune, nu s-a uitat la numărul de înmatriculare şi nici dacă 
erau pasageri în maşină. Pista asta a fost abandonată. 

Am dat din cap. Ford-urile Explorer, precum şi jeepurile 
erau aici la fel de comune ca pescăruşii, aşa că nu merita să-ţi 
pierzi timpul să verifici maşina. 

— Cam asta e, a spus Kate. Te tentează să încerci să pui 
cap la cap întâmplările din seara aceea? l-am răspuns: 

— În loc să le pun eu cap la cap, mai bine s-ar face o 
reconstituire. 

— John, potoleşte-te! 

— Încerc să intru în pielea personajelor. 

— Haide. Se face târziu. Încearcă să-ţi imaginezi. Facem 
reconstituirea mai târziu, a adăugat zâmbind. 

l-am zâmbit şi eu. 

— Bine - avem o femeie şi un bărbat. Probabil stăteau la 
un hotel din zonă, al cărui nume s-ar putea să-l aflu mai târziu. 
Vinul scump indică poate nişte persoane de vârstă medie, din 
clasa de mijloc înstărită. Se hotărăsc să meargă pe plajă şi 
înhaţă pătura din camera de hotel. Au însă o ladă frigorifică, 
ceea ce s-ar putea să însemne că ieşirea fusese într-o oarecare 
măsură plănuită dinainte. 

Ştiu sau au auzit de locul ăsta izolat, sau poate pur şi 
simplu au dat peste el. Cred că au ajuns aici undeva spre 
lăsarea serii. 

— De ce? 

— Păi, îmi amintesc unde eram când am auzit de 
prăbuşirea avionului. Ziua fusese însorită, dar n-ai spus nimic de 
urme de loţiune sau ulei de plajă pe pătură, sau pe sticlă, sau pe 
pahare. 

— Corect. Continuă. 

— Aşa, deci femeia şi bărbatul au ajuns aici, poate, într-un 
Ford Explorer, cândva înainte de 8.31 p.m., momentul exploziei. 
Au întins pătura, au deschis lada frigorifică, au scos vinul, l-au 


desfăcut cu tirbuşonul, au turnat în două pahare şi au băut toată 
sticla. La un moment dat e posibil să se fi dezbrăcat şi e posibil 
să fi făcut sex. 

Kate nu a răspuns, aşa că am continuat: 

— Bun, pornind de la nisipul umed găsit pe pătură putem 
să speculăm că au coborit la apă, goi sau îmbrăcaţi. La un 
moment dat - la 8.31 p.m. mai precis -, au văzut şi au auzit o 
explozie pe cer. Nu ştiu unde anume erau în momentul 
respectiv, însă, dându-şi seama că o asemenea întâmplare va 
atrage şi alte persoane spre plajă, au şters-o dracului de aici şi 
plecaseră deja la 8.46, când a sosit poliţia. 

E posibil ca cele două vehicule să fi trecut unul pe lângă 
celălalt pe singurul drum care duce la plaja asta. Bănuiala mea, 
am adăugat, e că acele două persoane nu sunt soţ şi soţie. 

— De ce? 

— E prea romantic. 

— Nu fi cinic! Poate că n-au fugit. Poate s-au grăbit să 
aducă ajutoare. 

— Şi nu s-au mai oprit. Nu voiau să fie văzuţi împreună. 

A încuviinţat. 

— Asta e părerea generală. 

— A cui? 

— A agenţilor FBI din Brigada Antitero, care au făcut 
investigaţiile acum cinci ani. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva. Ce-i face pe aceşti doi 
oameni aşa de importanţi încât să se străduiască atât cei de la 
FBI? 

— Au fost probabil martori oculari ai accidentului. 

— Şi ce dacă? Au existat şase sute de martori ai exploziei. 
Mai mult de două sute din ei an declarat că au văzut dâra de 
lumină ridicându-se spre avion chiar înainte de explozie. Dacă 
FBl-ul nu a crezut două sute de oameni, de ce erau atât de 
importanţi aceşti doi necunoscuţi? 

— Ah, am uitat. Un ultim detaliu. 

— Ah! 

— Pe pătură era şi un capac de plastic pentru protejarea 
obiectivului, provenind de la o cameră video JVC. Am tăcut o 
clipă până am procesat informaţia, privind în jur la plajă şi la 
ocean. Apoi am întrebat: 

— Oamenii ăştia au dat de atunci vreun semn de viaţă? 


— Nu. 
— Şi nici n-o să dea. Hai să mergem! 


CAPITOLUL 5 


Am traversat încă o dată satul de vacanţă Westhampton. 

— Mergem acasă? am întrebat. 

— O ultimă oprire. Dar numai dacă vrei. 

— Câte ultime opriri mai sunt? 

— Două. 

Am aruncat o privire către femeia care stătea lângă mine, 
pe locul din dreapta. Era soţia mea, Kate Mayfield. Precizez asta 
pentru că uneori este agentul special Mayfield, iar alte ori nu 
ştie nici ea cine e. 

Acum Îmi dădeam seama că e Kate, deci era momentul să 
lămuresc nişte lucruri. 

l-am atras atenţia asupra unui aspect: 

— Mi-ai spus să nu-mi bag nasul în cazul ăsta. Apoi m-ai 
dus pe o plajă unde se pare că un cuplu a văzut şi poate a şi 
filmat prăbuşirea avionului. Eşti drăguță să-mi explici această 
aparentă contradicţie? 

— Nu. Şi nu e nici o contradicţie, a adăugat. M-am gândit 
doar că o să ţi se pară interesant. Eram aproape de plaja aia, 
aşa că ţi-am arătat şi ţie. 

— Aha. Şi la următoarea oprire ce o să mi se pară 
interesant? 

— O să vezi la următoarea oprire. 

— Vrei să fac nişte săpături în legătură cu cazul? 

— Nu pot să-ţi răspund la asta. 

— Bine, clipeşte o dată pentru da şi de două ori pentru nu. 

— Înţelege, John, mi-a amintit ea, că nu mă pot implica în 
cazul ăsta. Sunt agent FBI de carieră. Mi-aş putea pierde slujba. 

— Şi eu? 

— ie ţi-ar păsa dacă ai fi dat afară? 

— Nu. Am trei sferturi de pensie de invaliditate de la 
NYPD. 


— Ştiu. Neimpozabilă, am adăugat. Oricum nu mă dau în 
vânt să lucrez pentru ăştia ca tine. 

— Dar nu lucrezi pentru mine, lucrezi cu mine. 

— Mă rog. Ce vrei să fac? am întrebat-o din nou. 

— Doar să priveşti şi să asculţi, apoi faci ce vrei. Dar eu nu 
vreau să ştiu nimic. 

— Şi dacă mă prind că-mi bag nasul unde nu trebuie şi mă 
arestează? 

— Nu pot să te aresteze. 

— Eşti sigură? 

— Sută la sută. Sunt avocat. 

— Poate o să încerce să mă omoare, am spus. 

— E ridicol. 

— Ba nu, nu e. Fostul nostru coleg de echipă de la CIA, 
Ted Nash, m-a ameninţat de câteva ori că mă omoară. 

— Nu cred aşa ceva. Şi oricum e mort. 

— Mai sunt şi alţii. 

A râs. Nu mi se părea amuzant. Am întrebat încă o dată: 

— Kate, ce vrei de la mine? 

— Să faci din cazul ăsta un hobby secret pentru timpul 
liber. 

Ceea ce mi-a amintit de colegul meu din BFA, domnul 
Liam Griffith, care mă prevenise în mod special împotriva 
acestui lucru. 

Am oprit maşina pe marginea drumului şi am spus: 

— Kate, uită-te la mine! 

S-a întors şi m-a privit. 

— Te joci cu mine, iubito, şi chestia asta nu-mi place. 

— Îmi pare rău. 

— Spune-mi exact ce vrei să fac, scumpo. 

S-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Doar priveşte şi ascultă. Apoi decizi ce vrei să faci. A 
afişat un zâmbet forţat şi a continuat: Vreau să fii John Corey. 
Atât. 

— Atunci fii şi tu Kate şi atât. 

— Încerc. E totul atât de... încurcat. Sunt ruptă în două cu 
chestia asta... Nu vreau să avem... Să ai probleme. Dar cazul 
ăsta mă preocupă de cinci ani. 

— Îi preocupă pe mulţi. Dar a fost închis. E precum cutia 
Pandorei. Mai bine să rămână închis. 


A rămas tăcută o vreme, apoi a spus abia auzit: 

— Nu cred că s-a făcut dreptate. 

— A fost un accident, am replicat eu. N-are nimic de-a 
face cu dreptatea. 

— Chiar crezi asta? 

— Nu. Dar, dacă mi-aş face griji în legătură cu fiecare caz 
în care nu s-a făcut dreptate, aş fi în tratament psihiatric. 

— Dar ăsta nu e un caz oarecare, ştii foarte bine. 

— Aşa e, dar n-o să fiu eu ăla care-şi bagă puţa-n foc ca să 
vadă cât e de fierbinte. 

— Atunci, hai acasă! Am ieşit din nou în şosea şi cam după 
un minut am întrebat: 

— Bun, deci unde mergem? M-a îndrumat spre Autostrada 
Montauk, care mergea întîi spre vest, apoi spre sud, spre ocean. 
Drumul se înfunda într-o incintă îngrădită, cu o poartă 
închisă cu lanţ şi o gheretă pentru paznic. Farurile maşini 

luminau un indicator pe care scria: „PAZA DE COASTA A 
STATELOR UNITE - BAZA MORICHES - ACCESUL INTERZIS". 

Un tip în uniforma a Pazei de Coastă, cu pistolul în toc, a 
ieşit din gheretă, a deschis poarta şi mi-a făcut semn să opresc. 
Am oprit. 

Când s-a apropiat, am scos insigna, la care abia dacă s-a 
uitat. 

S-a uitat apoi la Kate şi, fără să ne întrebe cu ce treabă am 
venit, ne-a spus: 

— Treceţi! Era evident că eram aşteptaţi şi că toată lumea 
în afară de mine ştia cu ce treabă venisem. Am intrat pe poarta 
deschisă, pe un drum asfaltat. 

În faţă era o clădire acoperită cu şindrilă albă, cu ferestre 
de fronton cu cercevelele vopsite în roşu şi un turn de 
observaţie pătrat: o structură tipică pentru clădirile Pazei de 
Coastă. 

— Parchează acolo, a spus Kate. 

Am oprit în parcarea din faţa clădirii, am oprit motorul şi 
am coborit amândoi. 

Am urmat-o pe Kate spre partea din spate a clădirii, care 
dădea spre ocean. Am privit instalaţia luminată cu reflectoare, 
aflată pe o ridicătură de pămînt. La mal era un debarcader şi la 
dreapta lui un doc lung cu două bărci ale Pazei de Coastă legate 
de piloni. Una din bărci semăna cu cea care participase la 


ceremonia comemorativă. În afară de tipul de la poartă, în 
unitate părea să nu mai fie nimeni. 

— Aici a fost instalat centrul de comandă după accident, 
mi-a spus Kate. Toate bărcile de salvare au intrat prin 
Strîmtoarea Moriches şi au depozitat aici resturile avionului, 
care au fost duse apoi cu camioanele la hangarul bazei navale 
Calverton să fie reasamblate. Tot aici au adus şi cadavrele 
înainte să fie transportate la morgă, a adăugat. 

A rămas tăcută o vreme, apoi a continuat: 

— Am lucrat aici, cu întreruperi, timp de două luni. 
Stăteam la un motel din apropiere. 

Nu am răspuns, însă m-am gândit la ce îmi spusese. 
Cunoşteam câteva persoane din NYPD, bărbaţi şi femei, care 
lucraseră la cazul ăsta zi şi noapte, timp de săptămîni şi chiar 
luni, locuiseră prin moteluri, avuseseră coşmaruri din cauza 
cadavrelor, băuseră prea mult prin distileriile de gin. Nimeni, din 
câte mi s-a spus, nu a scăpat fără traume. l-am aruncat o privire 
lui Kate. 

Ne-am privit în ochi un moment, apoi Kate s-a întors, 
spunând: 

— Trupurile... fragmentele de trupuri... jucării, animale de 
pluş, păpuşi, valize, rucsacuri... o mulţime de tineri care 
mergeau la Paris pentru cursuri de vară. O fată avea banii 
ascunşi în şosetă. Una dintre bărcile de salvare a pescuit o 
cutiuţă de bijuterii şi înăuntru era un inel de logodnă. Plănuiau 
să se logodească la Paris... 

Am îmbrăţişat-o, iar ea şi-a lăsat capul pe umărul meu. 
Am stat aşa o vreme, cu privirea aţintită spre golf. E o femeie 
puternică, însă chiar şi cei mai puternici se simt copleșiți uneori. 

Kate şi-a îndreptat spatele şi i-am dat drumul. A pornit 
spre doc, vorbind în timp ce mergea: 

— Când am ajuns aici, a doua zi după accident, baza asta 
urma să fie închisă şi nu mai era întreţinută. larba îmi ajungea 
până la mijloc, în câteva zile tot locul era plin de dube de 
intervenţie, maşini de la criminalistică, ambulanţe, un cort mare 
al Crucii Roşii acolo, camioane, morgi mobile... aveam duşuri 
portabile unde să ne spălăm de... Substanțele contaminante... 
cam după o săptămână au construit pentru elicoptere pistele 
alea două de pe gazon. Forţa de reacţie a fost foarte bună. 
Excelentă. Am fost mîndră să lucrez cu oamenii ăştia. Paza de 


Coastă, NYPD, poliţia locală şi a statului, Crucea Roşie şi o 
mulţime de pescari şi barcagii din zonă care au muncit zi şi 
noapte la recuperarea cadavrelor şi a resturilor... A fost uimitor, 
serios. S-a uitat la mine şi a continuat: Suntem oameni de 
treabă. Ştii? Suntem egoişti, egocentrici şi răsfăţaţi. Dar când se 
întâmplă vreun rahat, dăm tot ce avem mai bun. 

Am încuviinţat. 

Am ajuns la capătul docului şi Kate a arătat spre vest, spre 
locul în care zborul 800 al companiei TWA explodase deasupra 
oceanului cu exact cinci ani în urmă. 

— Dacă a fost un accident, atunci cei de la Boeing şi de la 
Comisia Naţională pentru Siguranţa Transporturilor, toţi ceilalţi 
implicaţi în siguranţa aeronavelor pot să repare greşeala şi 
nimeni nu mai trebuie să-şi facă griji că o să explodeze şi altă 
dată rezervoarele de combustibil în timpul zborului. A tras adânc 
aer în piept şi a continuat: Dar dacă a fost crimă, atunci trebuie 
să ştim că a fost crimă şi abia pe urmă să căutăm să se facă 
dreptate. 

M-am gândit o clipă şi apoi am spus: 

— Eu am căutat criminali când aproape nimeni nu se 
gândea că fusese comisă o crimă. 

— Şi ai avut noroc? 

— O dată. Lucrurile ies la iveală brusc, după ani de zile. Se 
redeschide cazul. Tu ai găsit ceva? am întrebat. 

— Poate. Te am pe tine, a adăugat. 

Am zâmbit. 

— Nu sunt chiar atât de bun. 

— Bun e faptul că poţi să priveşti lucrurile fără prejudecăţi 
şi cu mintea limpede. Cu toţii am trăit cazul ăsta timp de un an 
şi jumătate pînă a fost închis şi cred că am fost cu toţii copleșiți 
de amploarea tragediei şi de hirţoage rapoartele criminalistice, 
teoriile contradictorii, luptele pentru jurisdicție, presiunile din 
afară şi nebunia mediâtica. Există o scurtătură prin toată 
porcăria. Cineva trebuie s-o găsească. 

În realitate, majoritatea cazurilor pe care le-am rezolvat 
au fost rezultatul unei munci polițienești de rutină, a rapoartelor 
criminalistice şi aşa mai departe. Insă din când în când 
rezolvarea unui caz s-a datorat norocului de a fi găsit cheiţa de 
aur care deschide uşa spre scurtătură. Se mai întâmplă, dar nu 
într-un caz ca ăsta. 


Kate s-a întors cu spatele spre apă şi a privit în depărtare 
spre clădirea albă a Pazei de Coastă. Câteva ferestre erau 
luminate, însă nu se vedea nici un semn de activitate. 

— Destul de linişte aici, am remarcat. 

— Începe să se întoarcă la liniştea dinainte, a răspuns 
Kate şi a adăugat: Locul ăsta a fost construit la începutul celui 
de-al Doilea Război Mondial să vâneze submarinele germane 
care pândeau în largul coastei. Războiul ăla s-a terminat, s-a 
terminat şi Războiul Rece, iar accidentul zborului 800 TWA a fost 
acum cinci ani. Singurul lucru care ar putea ţine în viaţă locul 
ăsta ar fi un atac terorist sau un atac adevărat. 

— Aşa e. Dar nu vrem să fabricăm unul. 

— Nu, dar eşti de suficient timp în Brigada Antitero ca să 
ştii că există o ameninţare cât se poate de reală şi că nici 
guvernul, nici oamenii obişnuiţi nu-i dau atenţie. 

Nu i-am răspuns. 

— Avem laboratorul de cercetări biologice Plum Island nu 
departe de aici, Laboratorul Naţional Brookhaven, Baza Navală 
pentru Submarine Groton, iar dincolo de estuarul Long Island 
Sound - centrala nucleară New London. Şi să nu uităm de atacul 
de la World Trade Center din februarie 1993, a adăugat. 

— Şi să nu-l uităm nici pe domnul Asad Khalil, care încă 
vrea să mă omoare. Să ne omoare, am precizat eu. 

A rămas tăcută o vreme privind în gol, apoi a spus: 

— Am senzaţia că ne pândeşte un pericol iminent. Ceva 
mult mai mare decât Asad Khalil. 

— Eu sper să nu fie aşa. Tipul ăsta e cel mai mare şi mai 
ticălos individ de care am dat vreodată. 

— Aşa crezi? Şi Osama bin Laden? Nu prea mă pricep la 
nume arăbeşti, dar pe ăsta îl cunoşteam. 

De fapt, figura pe unul dintre posterele cu terorişti căutaţi 
de FBI afişate în cafeneaua de la BFA. 

— Mda, tipul din spatele atacului asupra vasului USS Colet. 

— Tot el e responsabil şi pentru bombardarea barăcilor 
armatei americane în Riyad, Arabia Saudită, în noiembrie 1995, 
când au murit cinci soldaţi. Apoi, în iunie 1996, a fost în spatele 
atacului cu bombă asupra complexului de apartamente Khlobar 


1 Pe 12 octombrie 2000, vasul de război USS Cole, ancorat pentru alimentare 
în portul yemenit Aden a fost parţial distrus în urma unui atac terorist atribuit 
grupării al-Qaeda (n. tr.) 


Towers din Dhahran, Arabia Saudită, unde era cazat personalul 
american. Nouăsprezece morţi. A pus la cale atacurile cu bombă 
asupra ambasadelor SUA din Kenya şi Tanzania din august 
1998, în care au murit 224 de oameni şi alţi cinci mii au fost 
răniţi. Şi ultima dată am auzit de el acum nouă luni - atacul 
asupra USS Cole, când au murit şaptesprezece marinari. Osama 
bin Laden. 

— Ce nenorocit. Şi de atunci ce-a mai făcut? 

— Trăieşte în Afganistan. 

— S-a retras din activitate? 

— N-aş paria pe asta. 


CAPITOLUL 6 


Am pornit înapoi spre jeep. 

— Şi acum încotro? am întrebat. 

— Nu am terminat aici. 

Crezusem că era doar o aducere aminte pentru Kate şi un 
loc care să mă inspire pe mine. Se pare că era mai mult de atât. 

— Ai vrut să interoghezi un martor, a spus Kate. 

— Aş vrea să interoghez mulţi martori. 

— Trebuie să te mulţumeşti cu un singur martor în seara 
asta. 

Mi-a făcut semn spre una dintre uşile din spate ale clădiri 
acoperite cu şindrilă albă. 

— Pe acolo ajungi în turnul de observaţie. Ultimul etaj. 

Se părea că nu avea de gând să vină cu mine, aşa că am 
intrat pe uşa cu plasă, am ajuns la baza turnului şi am găsit 
scara. 

Am urcat. Patru etaje, care îmi aminteau de clădirea cu 
cinci etaje şi fără lift unde copilărisem, în zona de est a 
Manhattanului. 

Nu pot să sufăr scările. 

Ultimele trepte duceau într-o încăpere de observaţie, 
închisă numai cu sticlă. Camera nu era luminată, dar am zărit 
câteva mese şi scaune, un birou pe care erau telefoane şi o 
staţie radio de tip militar care pilpiia şi biziia în liniştea din 
încăpere. În cameră nu era nimeni. 

Prin ferestrele panoramice cu geam gros am văzut o 
pasarelă cu balustradă, care înconjura turnul pătrat. 

Am deschis o uşă de plasă şi am ieşit pe pasarelă. 

Am mers de jur împrejur şi m-am oprit în colţul de sud- 
vest al turnului. Dincolo de golf se vedeau insulele cele mai din 
larg şi Strîmtoarea Moriches care separă Fire Island de dunele 


Westhampton şi Parcul Regional Cupsogue Beach unde, în 
limbaj vulgar polițienesc, cineva şi-o trăsese cu o tipă pe plajă şi 
poate prinsese pe peliculă o dovadă care putea redeschide 
cazul. 

Dincolo de insulele de baraj natural se întindea Oceanul 
Atlantic, pe care vedeam luminile unor bărci şi ale unor vase 
mari. Pe cer licăreau stelele şi luminile avioanelor zburând spre 
est sau spre vest paralel cu coasta. 

Mi-am concentrat privirea asupra unui avion care se 
îndrepta spre est şi l-am urmărit până a ajuns în dreptul Parcului 
Regional Smith Point de pe Fire Island. Se înălța uşor la vreo trei 
sau patru mii de metri, la vreo zece kilometri în larg. Cam în 
acel loc zborul 800 al companiei TWA, urmînd culoarul obişnuit 
de zbor dinspre Aeroportul Kennedy spre Europa, explodase 
dintr-odată în aer. 

Am încercat să-mi imaginez ce anume văzuseră ridicându- 
se din apă şi îndreptându-se spre avion cei două sute de 
oameni. 

Poate că urma să-l întâlnesc pe unul dintre acei oameni - 
sau pe altcineva. 

Am intrat la loc în turn şi m-am aşezat într-un scaun 
ergonomie la un birou cu faţa spre scară. După câteva minute, 
am auzit paşi pe treptele care scîrţiiau. Din obişnuinţă şi pentru 
că eram singur mi-am scos din tocul de la gleznă pistolul Smith 
Wesson 38, pe care îl foloseam în afara orelor de program şi l- 
am pus la curea, la spate, pe sub bluza tricotată. Am văzut 
capul şi umerii unui bărbat care urca scările, cu spatele la mine. 
A intrat în cameră, s-a uitat în jur şi m-a văzut. 

În ciuda semiîntunericului din încăpere, mi-am dat seama 
că avea cam şaizeci de ani, era înalt, arătos, avea părul scurt şi 
grizonat şi purta nişte pantaloni gălbui şi un blazer albastru. Mi- 
a lăsat impresia unui militar. 

S-a îndreptat spre mine şi m-am ridicat în picioare. Când s- 
a apropiat, a spus: 

— Domnule Corey, sunt Tom Spruck. Mi-a întins mâna. Am 
fost rugat să stau de vorbă cu dumneata. 

— Cine te-a rugat? 

— Domnişoara Mayfield. 

Era de fapt doamna Mayfield, sau agentul special 
Mayfield, sau uneori chiar doamna Corey, dar nu asta era 


problema. În orice caz, tipul era clar militar. Probabil ofiţer. 
Agentul special Mayfield ştia cum să aleagă un martor bun. 

Cum eu nu spuneam nimic, a continuat: 

— Am fost martor la evenimentele din 17 iulie 1996. Dar 
asta ştii deja. 

Am încuviinţat. 

— Preferi să stăm aici sau să mergem afară? m-a întrebat. 

— Aici. la loc. 

A tras spre birou un scaun şi s-a aşezat. 

— De unde vrei să încep? M-am aşezat şi eu la birou şi am 
răspuns: 

— Spune-mi câte ceva despre dumneata, domnule Spruck. 

— În regulă. Am fost ofiţer în marină, am absolvit 
Academia din Annapolis şi am trecut în rezervă cu gradul de 
căpitan. Cândva am pilotat avioane F-4 Phantom, cu care am 
decolat de pe portavioane. Am făcut o sută cincisprezece 
zboruri în trei misiuni în nordul Vietnamului între 1969 şi 1972. 

— Înseamnă că ştii să recunoşti un efect pirotehnic 
deasupra apei pe înserat. 

— Ba bine că nu... 

— Bun. Şi cum a fost pe 17 iulie 1996? A rămas cu privirea 
aţintită spre ocean, prin ferestrele cu geam gros, şi a spus: 

— Eram pe Sunfish-ul meu - e o bărcuţă cu pînze, deo 
singură persoană - şi, ca în fiecare miercuri seară, făceam 
întreceri în golf. 

— Cu cine? 

— Fac parte din Escadrila de lahturi Westhampton din 
Golful Moriches - şi ne-am oprit din navigat pe la opt. Toată 
lumea se întorcea spre club pentru un grătar, dar eu m-am 
hotărât să traversez strâmtoarea şi să ies în ocean. 

— De ce? 

— Marea era neobişnuit de calmă şi bătea un vânt de şase 
noduri. 

Nu întâlneşti prea des asemenea condiţii ca să ieşi în larg 
cu un Sunfish. Pe la opt şi jumătate eram deja în larg. Am ales 
un curs spre vest, de-a lungul coastei Fire Island, în dreptul 
Parcului Regional Smith Point. 

— Dă-mi voie să te întrerup. Ce-mi spui acum sunt 
informaţii publice? 


— Asta le-am spus celor de la FBI. Nu ştiu dacă sunt 
publice sau nu. 

— Ai făcut vreo declaraţie publică după ce ai vorbit cu FBI- 
ul? 

— Nu. Mi s-a spus să nu fac, a adăugat. 

— Cine ţi-a spus? 

— Agentul care mi-a luat prima declaraţie, apoi şi alţi 
agenţi FBI în următoarele interviuri. 

— Înţeleg. Şi cine te-a intervievat prima dată? 

— Soţia dumitale. 

La vremea respectivă nu era soţia mea, dar am 
încuviinţat. 

— Continuă, te rog. 

A privit iar spre ocean şi a continuat: 

— Eram în barcă şi priveam cum flutură pânza în bătaia 
vântului - pe mare, asta e activitatea cu care îţi petreci cel mai 
mult timp. Era linişte marea era calmă, era o plăcere să 
navighezi. Soarele apunea oficial la 8.21 p.m., însă - amurgul de 
sfârşit de seară pentru navigatori - avea să fie abia pe la 8.45 
p.m. M-am uitat la ceas, care e digital, foarte exact şi are cadran 
luminos, şi am văzut că era 8.30 şi cincisprezece secunde. M-am 
decis să mă întorc şi să intru în strimtoare înainte să se 
întunece. Căpitanul Spruck s-a oprit din vorbit şi părea căzut pe 
gânduri. Apoi a continuat: M-am uitat în sus spre pânza bărcii şi 
mi-a atras atenţia ceva pe cer, înspre sud-vest. Era o dâră de 
lumină strălucitoare care se înălța. Lumina era portocalie- 
roşiatică şi s-ar putea să se fi ridicat dintr-un punct aflat dincolo 
de linia orizontului. 

— Ai auzit ceva? 

— Nu. Dâra de lumină venea dinspre larg şi se îndrepta 
spre țărm, oarecum pe direcţia mea. Se înălța pe o traiectorie 
foarte abruptă, la un unghi de treizeci şi cinci sau poate 
patruzeci de grade şi părea să accelereze, deşi asta e greu de 
determinat din cauza unghiurilor şi a lipsei unui reper solid. Insă, 
dacă ar trebui să estimez viteza, aş spune cam o sută de noduri. 

— Ţi-ai dat seama de toate astea în... câte secunde? 

— Aproximativ trei secunde. În carlinga unui bombardier 
ai la dispoziţie cam cinci secunde. 


Am numărat în minte până la trei şi mi-am dat seama că e 
mai mult timp decât ai la dispoziţie ca să te fereşti din calea 
unui glonţ. 

— Dar, aşa cum le-am spus celor de la FBI, a adăugat 
căpitanul Spruck, erau prea multe variabile şi necunoscute ca să 
pot să fiu absolut sigur de calculele mele. Nu cunoşteam poziţia 
iniţială a obiectului şi nici dimensiunile exacte sau distanţa faţă 
de mine, aşa că viteza era doar o bănuială. 

— Deci nu eşti foarte sigur de ce ai văzut? 

— Ştiu ce am văzut. A privit pe fereastră şi a continuat: 
Am văzut prea multe rachete inamice sol-aer venind spre mine 
şi spre colegii mei de escadrilă ca să nu înţeleg ce am văzut. A 
zâmbit forţat. Când vin spre tine, par mai mari, mai rapide şi 
mai aproape decât sunt în realitate. Împarţi la doi, a adăugat. 

Am zâmbit. 

— Am avut odată un Beretta minuscul îndreptat spre mine 
şi am crezut că e un Magnum 357, am spus. 

A încuviinţat. 

— Dar ai văzut clar o dâră de lumină roşie? am întrebat. 

— De asta sunt sigur. O dâră portocalie-roşiatică 
strălucitoare, iar la capătul ei era un punct alb incandescent 
care mie mi-a sugerat că era vorba de punctul de combustie 
sau, poate, de un carburant cu combustibil solid urmat de dâra 
de combustibil aprins. 

— Pe bune? 

— Pe bune. 

— Dar ai văzut... proiectilul? 

— Nu l-am văzut. 

— Fum? 

— O dâră de fum alb. 

— Ai observat avionul - Boeingul 747 - care ulterior s-a 
prăbuşit? 

— L-am remarcat o clipă înainte să mă concentrez pe 
fasciculul de lumină. Am văzut sclipirea - ultimele raze de soare 
reflectate pe carcasa de aluminiu, am văzut luminile avionului şi 
patru dâre de vapori. 

— OK... Înapoi la dâra de lumină. 

— Am urmărit-o atent cu privirea în timp ce continua să se 
înalțe... 

— lartă-mă. Care a fost prima ta impresie? 


— Prima, a doua şi durabila impresie a fost că era o 
rachetă sol-aer. 

Încercasem să evit cuvântul cu ”r”, dar iată că apăruse. 

— De ce? am întrebat. De ce nu o stea căzătoare? Un 
fulger? O petardă? 

— Era o rachetă sol-aer. 

— Majoritatea oamenilor au spus că prima lor impresie a 
fost că semăna cu artificiile de la 4 lulie... 

— Nu numai că era o rachetă, dar era o rachetă ghidată. A 
urcat uşor în zigzag, ca şi cum şi-ar fi corectat traiectoria, apoi a 
părut că încetineşte timp de jumătate de secundă şi a luat o 
curbă vizibilă către est - în direcţia mea -, după care a părut că 
dispare, poate în spatele unui nor, sau poate că îşi epuizase 
combustibilul şi devenise balistică, sau poate că era ascunsă 
vederii mele de către ţintă. 

Țintă. Un Boeing 747 al companiei TWA, în drum spre Paris 
cu 230 de oameni la bord, devenise ţinta. 

Am rămas amândoi tăcuţi, timp în care eu evaluam 
afirmaţiile căpitanului Spruck. Aşa cum suntem învăţaţi să 
facem, i-am luat în calcul comportamentul, impresia de 
sinceritate pe care o lăsa, inteligenţa. Căpitanul Spruck primise 
note mari la toate capitolele de credibilitate în calitate de 
martor. Martorii buni însă se discreditează uneori la sfârşit - ca 
atunci când cineva foarte inteligent, care părea la început un 
martor viabil într-un caz de persoană dispărută, îşi încheie 
declaraţia cu teoria conform căreia persoana în cauză fusese 
răpită de extratereştri. Ca un bun poliţist, o marcasem în 
raport, explicând că nu eram pe deplin convins. 

De asemenea, martorii dau explicaţii mai lămuritoare dacă 
sunt luaţi la întrebări. 

— Mai spune-mi o dată cât de departe era obiectul ăsta de 
dumneata, m-am adresat căpitanului Spruck. 

A răspuns cu răbdare: 

— Cum am spus, cred, dar nu pot fi sigur, că a plecat 
dintr-un punct de dincolo de linia orizontului, care înseamnă 
cam zece kilometri vizibilitate pe mare calmă. Dar s-ar putea să 
fi fost mai departe de atât, bineînţeles. 

— Aşadar n-ai văzut punctul iniţial de... hai să-i zicem 
lansare. 

— Nu. 


— Dar cum ar fi arătat în cazul ăsta? Vreau să spun, câtă 
lumină face o asemenea lansare? 

— Multă. Aş fi putut să văd cum se luminează orizontul, 
chiar dacă ar fi fost lansată de la douăzeci sau chiar treizeci de 
kilometri de locul unde mă aflam. 

— Dar n-ai văzut? 

— Să fiu sincer, nu ştiu ce mi-a atras mai întâi atenţia - 
fulgerarea de la lansare sau dâra de lumină portocalie-roşiatică 
înălțându-se deasupra orizontului. 

— Ai auzit ceva? 

— Nu. Lansarea unei rachete nu face chiar atât de mult 
zgomot, mai ales dacă eşti la distanţa şi vântul bate în direcţia 
locului de lansare. 

— Înţeleg. Şi cât de sus era obiectul ăsta în momentul în 
care ţi-ai dat seama că e o dâră de lumină? 

— N-aş putea spune decât dacă aş cunoaşte distanţa. 
Înălţimea este dată de distanţă şi de unghiul faţă de linia 
orizontului. Trigonometrie simplă. 

— Aha. Nu era un teritoriu cunoscut pentru mine, dar asta 
nu schimba cu nimic tehnicile de interogatoriu. 

— Dă-mi o estimare. 

S-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Poate cinci sute sau şapte sute de metri deasupra apei 
când am remarcat-o. Această impresie iniţială mi-a fost întărită 
pe măsură ce o priveam cum urcă şi apoi am putut să-mi dau 
seama de viteză şi de traiectorie. A urcat în linie dreaptă, nu 
descria un arc, cu mici corecturi în zigzag, apoi a luat o curbă 
vizibilă înainte să se fixeze. 

— Să se fixeze pe ce? 

— Pe ţintă. 

— Bun... Ai văzut vreodată reconstituirea aia animată 
făcută de CIA, care arată ce cred ei că s-a întâmplat? 

— Da. Am şi o copie. 

— Maa, trebuie să fac şi eu rost de una. Aşa. Deci în 
reconstituirea asta se spune că vaporii de combustibil din 
rezervorul central au explodat din cauza unui scurtcircuit 
electric. Corect? Şi ceea ce au văzut martorii oculari era un 
şuvoi de combustibil aprins scurs din rezervor, care cădea din 
avion - nu o dâră de lumină care urca. Cu alte cuvinte, oamenii 
au înregistrat lucrurile pe dos. Au auzit explozia înainte s-o 


vadă, apoi s-au uitat în sus şi au confundat şuvoiul de 
combustibil arzînd cu o rachetă în ascensiune. Tu ce crezi? M-a 
privit, apoi a ridicat degetul mare: 

— Asta e în sus. Aşa e? 

— Aşa ştiam şi eu, am răspuns. Cealaltă posibilitate, 
prezentată şi ea în această reconstituire, este că aeronava a 
continuat să se ridice cu vreo mie de metri şi că martorii au 
văzut avionul în flăcări care urca şi asta li s-a părut că seamănă 
cu dâra de lumină lăsată în urmă de o rachetă. Tu ce crezi? 

— Cred că ştiu care e diferenţa între o dâră de lumină care 
accelerează şi urcă, lăsând în urmă fum alb, şi un avion cuprins 
de flăcări, în agonie. Am văzut la viaţa mea şi una, şi alta. 

Mi-a trecut prin minte gândul supărător că agentul special 
Kate Mayfield se descurcase mai bine decât mine la interogarea 
martorului. 

— Asta e declaraţia pe care i-ai dat-o şi doamnei Mayfield? 

— Da. 

— A pus întrebări bune? S-a uitat la mine de parcă 
pusesem o întrebare idioată, însă a răspuns politicos: 

— Da. Şi a adăugat: Am recapitulat împreună derularea 
evenimentelor timp de mai bine de o oră. Mi-a spus că o să 
revină şi m-a rugat frumos să mă mai gândesc la ce văzusem şi 
să o sun dacă îmi mai amintesc ceva. 

— Şi ţi-ai amintit? 

— Nu. Doi domni - agenţi FBI - m-au vizitat a doua zi şi mi- 
au spus că vor continua ei interviul şi că agentul Mayfield 
trecuse la alţi martori. Se pare că ea lua declaraţiile 
preliminare... existau între şase şi opt sute de martori conform 
programelor de ştiri şi aproximativ două sute dintre ei văzuseră 
dâra de lumină. Ceilalţi au văzut numai explozia. 

— Am citit şi asta. Cei doi tipi - le-ai reţinut numele? 

— Da. Şi cărţile de vizită. 

A scos din buzunar două cărţi de vizită şi mi le-a întins. Am 
aprins lampa de birou şi m-am uitat pe prima. Liam Griffith. M-a 
surprins oarecum, dar nu foarte tare. Însă a doua chiar m-a 
surprins. Era o carte de vizită de la FBI, însă numele era al unui 
agent CIA - domnul Ted Nash, mai precis. Îl întâlnisem pentru 
prima dată în cazul Plum Island, după care chiar am lucrat 
împreună în cazul Asad Khalil. Ted avea multe obiceiuri 
enervante, însă două dintre ele ieşeau clar în evidenţă: primul 


era mănunchiul de cărţi de vizită care îi permitea să se prezinte 
drept angajat al oricărei agenţii guvernamentale care se 
potrivea scopurilor sau stării sale de spirit de la un moment dat; 
al doilea obicei enervant erau amenințările anemic voalate de a- 
| face praf pe subsemnatul ori de câte ori îl călcam pe bătături, 
ceea ce se întâmpla destul de des. In orice caz, lăsasem toate 
astea în urmă, în mare parte pentru că el era mort. 

— Pot să păstrez cărţile de vizită? l-am întrebat pe 
căpitanul Spruck. 

— Da. Domnişoara Mayfield a spus că pot să ţi le dau. 

— Bun. Şi o ai şi pe a doamnei Mayfield? 

— Nu. A luat-o domnul Nash. 

— Serios? Aşa, şi ce-au discutat cu dumneata tipii ăştia? 

— Ascultaseră înregistrarea declaraţiei pe care i-o 
dădusem domnişoarei Mayfield şi mi-au spus că vor să o mai 
luăm o dată de la capăt. 

— i s-a dat să semnezi o copie după transcrierea 
înregistrării? 

— Nu. 

Foarte neobişnuit. 

— Bun, şi tipii ăştia aveau şi ei reportofon? am continuat. 

— Da. Practic voiau să repet ce spusesem cu o zi înainte. 

— Şi ai repetat? 

— Da. Au încercat să găsească inconsecvenţe între ce le 
spuneam lor şi ce îi spusesem domnişoarei Mayfield. 

— Şi au găsit? 

— Nu. 

— Te-au întrebat dacă ai probleme cu ochii? 

— De câteva ori. Vedeam perfect la distanţă la vremea 
aia; la fel şi acum. 

— Te-au întrebat dacă băuseşi sau luaseşi droguri? 

— Da. Le-am răspuns că întrebarea mi se pare jignitoare. 
Nu mă droghez şi nu ies cu barca după ce am băut. 

Ca să mai înveselesc atmosfera, am spus: 

— Eu nu beau decât împreună cu alţii sau când sunt 
singur. A durat trei secunde până s-a prins de poantă, apoi a 
râs, dacă se putea numi astfel. Am continuat: 

— Cu alte cuvinte - şi nu o spun în sens peiorativ -, au 
încercat să-ţi demonteze declaraţia. 


— Bănuiesc. Mi-au explicat că era datoria lor să facă asta, 
în caz că aş fi fost chemat să depun mărturie la tribunal. 

— Asta e adevărat. Şi cum s-a terminat interviul? 

— Au spus că o să mă mai contacteze şi m-au sfătuit ca 
între timp să nu fac nici un fel de declaraţie publică, nici 
canalelor de ştiri, nici altcuiva. Am fost de acord. 

— l-ai mai văzut după aceea? 

— Da. După o săptămână. Au venit însoţiţi de un al treilea 
tip, pe care mi l-au prezentat drept domnul Brown de la Comisia 
Naţională pentru Siguranţa Transporturilor, dar carte de vizită 
nu mi-a dat. 

— De data asta despre ce aţi vorbit? 

— Aceleaşi lucruri. Am revăzut declaraţia mea anterioară 
cam o oră - timp destul de lung pentru un eveniment care a 
durat mai puţin de două minute. La momentul acela m-au 
informat că se credea că explozia s-ar putea să fi fost un 
accident, cauzat de o disfuncţionalitate mecanică. 

— Ce fel de disfuncţionalitate mecanică? 

— Nu mi-au spus şi nici eu n-am întrebat. 

— De ce? 

— Ştiu bine ce-am văzut. 

— Aha. Deci spui că tot ce ai văzut - o dâră de lumină şi 
explozia ulterioară a avionului - se leagă. 

— N-am spus chiar aşa. Cum aş putea? 

— Mi se pare admirabil că te rezumi la fapte. Deci poate 
că dâra de lumină şi explozia aeronavei au fost doar o 
coincidenţă. 

— A naibii coincidenţă! 

— Şi totuşi ar putea fi. Şi cu tipii ăia cum ai lăsat-o? 

— Aveam deja şi eu întrebări de pus. l-am întrebat de 
monitorizarea radar, de alţi martori, de manevrele militare 
executate pe mare în noaptea aceea... 

— Ce manevre militare? 

— S-a spus peste tot în presă. Există în larg o zonă militară 
de câteva mii de kilometri pătraţi, numită W-105, care executa 
în noaptea respectivă simulări de război. 

— Mda, îmi amintesc. Şi ţi-au răspuns la întrebări? 

— Nu. Mi-au spus că nu erau autorizaţi să discute nimic 
care avea legătură cu accidentul câtă vreme ancheta era în 
curs. 


— Te-au pus la punct cu amabilitate? 

— Au fost politicoşi, dar fermi. A adăugat apoi: Tipul pe 
nume Nash însă n-a fost tocmai politicos. A fost... 

— Condescendent? am sugerat. Impertinent? Infect? 

— Cam aşa ceva. 

Asta era Ted pe care-l cunoşteam. Numai Ted Nash putea 
să încerce să-l facă pe un absolvent de la Annapolis şi pilot de 
luptă veteran să se simtă nelalocul lui. 

— Şi cum a rămas? l-am întrebat. 

— M-au sfătuit să nu fac declaraţii publice şi mi-au spus că 
tinem legătura. 

— Şi aţi ţinut legătura? 

— Nu. 

— Pun pariu că, dacă ai fi făcut vreo declaraţie, ar fi 
apărut la uşa dumitale într-o clipă. 

— Au înţeles că în situaţia mea - ofiţer activ în rezervă - o 
să fac ce mi se spunea să fac. 

Am încuviinţat, apoi l-am întrebat: 

— Aşadar, pentru tine a rămas aşa? Vreau să spun, în 
mintea ta. 

— Păi... mi-am închipuit că ancheta o să avanseze şi că, 
dacă o să aibă nevoie de mine, o să mă caute. Existau atât de 
mulţi martori oculari... şi pe urmă au început să pescuiască 
resturile avionului şi să-l reasambleze la Calverton... am bănuit 
că se apropie de sfârşit... Agenţii FBI intervievau pe toată lumea 
din zonă în legătură cu posibili indivizi dubioşi, persoane care 
ieşiseră cu bărcile din port în seara aceea, adunaseră date 
despre pasageri... Am urmărit toate astea la ştiri... a fost o 
anchetă foarte amplă... aşa că am aşteptat. Şi încă mai aştept. 

— Cazul a fost clasat, l-am informat. N-o să te mai caute 
niciodată vreunul din ei. 

— M-a căutat soţia dumitale, mi-a răspuns. Şi acum 
dumneata. 

— Ba nu, nu te-am căutat. 

A încuviinţat, apoi a spus: 

— Am fost. tentat în anii ăştia să-l sun pe Nash sau pe 
Griffith. 

— Ted Nash e mort. Vestea l-a luat prin surprindere, dar n- 
a reacţionat. Şi, dacă aş fi în locul tău, am adăugat, nu l-aş suna 
pe Liam Griffith. 


A încuviinţat. 

M-am ridicat în picioare. 

— les afară, am spus. Poţi să vii cu mine sau să pleci. 

Am ieşit pe pasarelă, prin uşa de plasă. Am stat lângă 
balustrada, cu spatele spre uşă. Întotdeauna e recomandabil să- 
i laşi unui martor bun o pauză de respiro, să-i dai ocazia să se 
gândească în ce s-a implicat. Era o ocazie şi pentru mine să mă 
gândesc în ce mă implicam. 


CAPITOLUL 7 


Briza se înteţise şi temperatura scădea. 


Am auzit uşa deschizindu-se în spatele meu şi, fără să mă 
întorc, l-am întrebat pe căpitanul Spruck: 

— Crezi că a fost o manevră militară care s-a terminat 
prost? 

— Nu. 

— Credeam că la momentul respectiv asta era cea mai 
solidă dintre teoriile care susțineau muşamalizarea unei 
conspirații. 

A venit lângă mine şi mi-a răspuns: 

— E absolut imposibil să ascunzi un accident de asemenea 
proporţii. Ar trebui să implici sute de marinari şi piloţi în 
muşamalizarea unui accident sau a unei lansări de rachetă 
greşite. N-am răspuns, aşa că a continuat: Un marinar obişnuit 
vorbeşte prea mult şi când e treaz. Când e beat, le spune 
tuturor celor de la bar ce ordine a primit, ce efective şi ce 
armament are flota şi tot ce mai ştie. De unde crezi că vine 
expresia: „Gura slobodă scufundă vasul”? 

— Bun. Şi dacă aş spune terorişti arabi, ce părere ai avea? 

— Dacă n-am văzut nici măcar de unde venea racheta, de 
unde să ştiu ce rasă sau religie aveau cei care au lansat-o? 

— Bun argument. Dar dacă aş spune o grupare care vrea 
să prejudicieze Statele Unite? 

— Atunci aş spune că era un avion El Al 747! chiar în 
spatele avionului TWA 747 şi că avionul El Al era în întîrziere şi e 
posibil ca el să fi fost ţinta vizată. 

— Serios? Nu ştiam asta. 

— A scris în toate ziarele. Altă teorie. 

— Corect. Avem o grămadă de teorii. 

— Vrei să-ţi vorbesc de explozie? m-a întrebat căpitanul 
Spruck. 

— Vreau, dar nu mă interesează atât explozia, cât dâra de 
lumină. Dă-mi voie să te întreb ceva - au trecut cinci ani de când 
ai văzut ce ai văzut. Ai auzit şi ai citit o mulţime de chestii în 
aceşti cinci ani. Corect? A fost ceva care te-a făcut să-ţi 
reconsideri declaraţia iniţială? Ştii la ce mă refer... dacă te-ai 
gândit că poate ai greşit sau că poate ceea ce ai văzut ar putea 
avea şi altă explicaţie, dar acum te agăţi de declaraţiile iniţiale 
şi nu vrei să le retragi pentru că te-ar face să pari nu tocmai 
isteţ. Înţelegi? 


1 Liniile Aeriene Israeliene (n. tr.) 


— Înţeleg. Nu sunt nici încăpăţinat, nici egoist, domnule 
Corey, dar ştiu ce am văzut. Nu trecuseră nici şaisprezece ore şi 
domnişoara Mayfield era în sufrageria mea, punându-mi 
întrebări în legătură cu ceea ce văzusem. Nu auzisem încă 
declaraţia nici unui alt martor - nimic care mi-ar fi putut 
influenţa percepţia asupra celor întâmplate. 

— Dar se vorbise deja la ştiri despre persoane care 
văzuseră dâra de lumină. 

— Da, însă imediat după accident am sunat de pe 
telefonul mobil la această bază a Pazei de Coastă şi am raportat 
tot ce văzusem - inclusiv dâra de lumină. La momentul acela, 
din câte ştiam eu, se putea foarte bine să fiu singurul om de pe 
planetă care văzuse chestia aia. 

— Bun argument. 

— Le-am dat acest argument şi celor de la FBI, care mă tot 
întrebau dacă nu cumva reportajele ulterioare de la ştiri îmi 
influenţaseră percepțiile. Cum naiba ar fi putut raportul meu 
imediat către Paza de Coastă să fie influenţat de reportaje 
ulterioare? A adăugat: Apelul meu către Paza de Coastă e la 
dosar, deşi nu mi s-a permis niciodată să văd ce scrisese ofiţerul 
de serviciu. 

Probabil scrisese: „Țicnit', mi-am spus, dar apelurile şi 
evenimente ulterioare l-au făcut să şteargă asta din raport. 

Căpitanul Spruck a continuat: 

— În plus, din cunoştinţele mele, mai există un singur 
martor în afară de mine care a văzut vreodată cu ochii lui o 
rachetă sol-aer, de aproape şi în culori. 

Tipul era perfect. Prea perfect? 

— Cine e celălalt individ care a văzut cu ochii lui o rachetă 
adevărată? l-am întrebat. 

— Un tip, tehnician electronist specializat în aparatură de 
război. 

A făcut declaraţii publice care coincid cu declaraţiile date 
de mine FBl-ului. 

— Îl cunoşti? 

— Nu. l-am auzit doar declaraţiile la ştiri. Se simţea 
frustrat de direcţia în care se îndrepta ancheta şi de faptul că 
mărturia lui nu fusese luată în seamă, aşa că a făcut-o publică. 

— Cum îl cheamă pe tipul ăsta? 


— Poate să-ţi spună soţia dumitale. Sau poţi să cauţi în 
dosare. 

— Corect. 

— N-aveam nevoie să fac asta, a continuat căpitanul 
Spruck. N-aveam nimic de câştigat aducând în discuţie dâra de 
lumină. Aş fi putut să sun la Paza de Coastă şi să raportez că, 
după părerea mea, avusese loc un accident aerian şi să le dau 
poziţia - primul lucru pe care l-am făcut, de altfel. Dar apoi, când 
am descris dâra de lumină şi ofiţerul de serviciu a început să se 
poarte puţin cam ciudat, mi-am spus numele, adresa şi 
numerele de telefon. Mi-a mulţumit şi a închis. La prânz, a doua 
zi, soţia dumitale a apărut la uşa mea. 

Şi-a exprimat o opinie editorială: 

— E foarte drăguță, apropo. Eşti un bărbat norocos. 

— Ah, îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi. 

— Aşa şi trebuie. 

— Da. Deci te deranjează faptul că mărturia ta nu a fost 
tratată ca literă de lege în raportul final. Eşti de părere că nu te- 
au crezut sau că FBl-ul a ajuns la concluzia că ai greşit sau ai 
făcut o confuzie în legătură cu ce ai văzut. 

— Ei au făcut o confuzie, a venit replica lui. Obiectul pe 
care l-am văzut, domnule Corey, ca să nu ne mai învârtim în 
jurul cozii, era o rachetă sol-aer care aparent şi-a distrus ţinta - 
un avion comercial Boeing 747 - şi nimic din ce s-a întâmplat de 
atunci încoace nu-mi poate zdruncina convingerea în legătură 
cu ceea ce am văzut şi nici nu mă poate face să regret că am 
făcut acea declaraţie. 

— Trebuie să ai nişte regrete. Tocmai ai spus: „N-aveam 
nevoie să fac asta”. 

— Eu... asta a fost foarte greu... mi-am făcut datoria şi mi- 
o fac în continuare, oricând mi se cere. S-a uitat la mine şi a 
continuat: Dacă dosarul a fost clasat, ce cauţi dumneata aici? 

— Eu nu încerc decât să-mi fac soţia fericită în ziua mea 
liberă. 

Desigur că la acest moment eram deja conştient că nici 
domnul John Corey nu era mulţumit de versiunea oficială a 
evenimentelor, datorită doamnei Mayfield şi căpitanului Spruck. 

— Ceilalţi participanţi la întrecerea de bărci, m-a informat 
căpitanul Spruck, s-au întors la clubul de iahting pentru a face 
un grătar - cam cincisprezece persoane, plus soțiile şi familiile. 


Aproximativ doisprezece din aceştia, aflaţi pe gazon, în spatele 
clubului, sau pe verandă, au văzut simultan dâra de lumină. N-a 
fost vorba de halucinație colectivă. 

— Ştii, căpitane, nu cred că se îndoieşte nimeni că acei 
două sute de oameni care au văzut dâra de lumină chiar au 
văzut-o. Intrebarea e: Ce era? Şi dacă a avut vreo legătură cu 
explozia şi prăbuşirea Boeingului 747. 

— Ţi-am spus ce era. 

— Bun, ne întoarcem la dăra de lumină. Ultima dată când 
ai văzut-o, dispăruse pentru o clipă. Corect? 

— E corect. Şi asta se potriveşte cu modul de acţiune al 
unei rachete în apropierea țintei, dacă ţinta se află între 
observator şi rachetă. Mă urmăreşti? 

— Mada. Avionul era în faţa rachetei. 

— Exact. Sau carburantul se consumase şi racheta 
devenise balistică. Dar, ca să mă întorc în urmă cu câteva 
secunde, înainte să văd racheta schimbându-şi cursul, am 
observat din nou avionul. A continuat: Instinctul... 
antrenamentul şi experienţa îmi spuneau că racheta se afla pe o 
traiectorie care avea să o aducă în contact cu aeronava. A tras 
adânc aer în piept şi a spus: Ca să fiu sincer, mi-a îngheţat 
sângele în vine şi mi-a stat inima o secundă. 

— Erai din nou în nordul Vietnamului. 

A încuviinţat şi a spus: 

— Dar numai pentru o clipă... apoi m-am concentrat din 
nou asupra avionului şi mi-am împărţit atenţia între avion şi 
dâra luminoasă. Lumina a dispărut, cum ţi-am spus, apoi, după 
două secunde, am văzut o lumină strălucitoare venind dinspre 
avion, de undeva din mijloc, aproape de aripi şi pe urmă, după o 
secundă, am văzut o explozie uriaşă care a rupt avionul în cel 
puţin două bucăţi. 

— Cum explici succesiunea evenimentelor? 

— Păi, dacă această succesiune de evenimente a început 
cu explozia unuia dintre rezervoarele centrale de combustibil, 
atunci prima explozie trebuie să fi fost provocată de racheta 
care a detonat vaporii de combustibil din rezervorul central şi 
această explozie a aprins apoi unul dintre rezervoarele din aripi 
- cel din stânga, conform investigaţiilor - ceea ce a provocat 
explozia catastrofală. 

— Ai ajuns la concluzia asta imediat? 


— Nu. O vreme m-am concentrat asupra avionului, care s- 
a rupt în bucăţi... O clipă a părut că nu găseşte cuvintele 
potrivite, apoi a continuat: Partea... din faţă s-a desprins şi a 
căzut aproape în linie dreaptă în ocean. Apoi, lipsit de greutatea 
părţii din faţă şi cu motoarele încă în funcţiune datorită 
combustibilul din circuitul de alimentare, restul fuzelajului s-a 
ridicat câteva secunde şi a continuat pe o traiectorie 
ascendentă... apoi s-a învârtit şi a început să cadă cu viteză... 

Am lăsat să treacă câteva secunde, apoi am spus: 

— Bănuiesc că ai mai văzut avioane doborite de rachete 
sol-aer. 

— Aşa e.. Dar nici unul atât de mare. 

— Ai fost puţin şocat? A dat din cap că da, apoi a spus: 

— Sper să nu ai ocazia să vezi un avion căzînd, dar, dacă o 
să ţi se întâmple, n-o să-l uiţi niciodată. 

Am încuviinţat. 

Căpitanul Spruck a aruncat o privire spre larg, apoi a spus: 

— Între momentul în care am văzut explozia şi momentul 
în care am auzit-o au trecut cam treizeci sau patruzeci de 
secunde. M-a privit şi a continuat: Sunetul se propagă 
aproximativ cu 1,5 kilometri la cinci secunde, aşa că am calculat 
că explozia se produsese cam la 10 kilometri de locul unde mă 
aflam - altitudine şi distanţă. Aproape toţi cei care au văzut dâra 
de lumină au văzut-o înainte să audă explozia şi nu invers, cum 
ar vrea să ne facă să credem concluziile oficiale. 

M-am sprijinit de balustradă, cu spatele spre ocean. 
Căpitanul Spruck a rămas în picioare, cu privirea spre larg ca un 
căpitan de vas, m-am gândit eu, de pază, vigilent, dar în acelaşi 
timp hipnotizat de apa întunecată şi de cer. A spus, ca şi cum ar 
fi vorbit singur: 

— Combustibilul ardea acum pe suprafaţa apei şi focul 
lumina cerul... Se ridicau vălătuci de fum alb şi negru... m-am 
gândit să merg cu barca spre locul unde se prăbuşise, dar...eo 
distanţă mare pentru un Sunfish în largul oceanului... şi, dacă aş 
fi ajuns atât de departe, n-aş mai fi putut să controlez barca prin 
combustibilul aiprins. S-a uitat la mine şi a adăugat: Ştiam că n- 
o să fie supraviețuitori. 

Am tăcut o vreme, apoi l-am întrebat: 


— Ai putut să-ţi dai seama ce tip de rachetă putea să fie? 
Vreau să spun, dacă era o rachetă. De exemplu, din cele cu 
ghidaj caloric, ştii. Care sunt celelalte? 

— Cu ghidaj prin radar sau cu infraroşu. Vrei o lecţie fulger 
despre rachetele sol-aer? 

— Mda. 

— Ei bine, pot să-ţi spun ce fel de rachetă nu era. Nu era o 
rachetă care se ghidează după căldură, cu lansator de pe umăr. 

— De unde ştii? 

— În primul rând, au raza prea scurtă ca să fie lansate 
spre o ţintă aflată la patru mii de metri. De asemenea, rachetele 
cu ghidaj caloric s-ar duce spre sursa cea mai mare de căldură - 
motorul - şi toate cele patru motoare ale avionului au fost 
recuperate fără avarii majore. Aşa că rămân cele cu ghidaj prin 
radar sau cu infraroşu. Putem să excludem rachetele ghidate 
prin radar, pentru că emit un semnal destul de puternic pentru a 
fi detectat de orice alt radar - mai ales cu toate radarele militare 
care se aflau în larg în noaptea aceea -, şi nu a fost reperat nici 
un obiect care să se îndrepte spre Boeingul 747. A existat un 
semnal anormal înregistrat o singură dată de un radar al 
turnului de control aerian din Boston, dar a fost considerat o 
eroare. S-ar putea să fi fost însă o rachetă cu ghidaj prin 
infraroşu, al cărei semnal radar este aproape invizibil, ţinând 
cont de dimensiunile reduse şi de viteza mare. Cu alte cuvinte, 
s-ar putea să avem de-a face cu o rachetă sol-aer cu ghidaj prin 
infraroşu de ultimă generaţie, lansată de pe un aparat de zbor 
sau de pe un vas - mai probabil de pe un vas. 

Am cântărit în minte tot ce ascultase, apoi l-am întrebat: 

— Cine are acest tip de rachete şi cum poţi să le obţii? 

— Numai Statele Unite, Rusia, Anglia şi Franţa fabrică 
rachete sol-aer atât de sofisticate. Deşi pe piaţa neagră există 
probabil sute de rachete cu ghidaj caloric cu lansator de pe 
umăr, aceste rachete cu infraroşu cu rază de acţiune mare se 
ştie clar unde se găsesc şi nu sunt nici vândute, nici puse la 
dispoziţia altor ţări. Sistemul de control al Rusiei nu e însă la fel 
de bine pus la punct, aşa că e posibil ca una dintre aceste 
rachete să fi ajuns în mâinile cui nu trebuia pentru o sumă 
corespunzătoare de bani. 

Am asimilat primul meu curs despre rachete şi l-am 
întrebat: 


— Ai spus asta unuia dintre cei de la FBI? 

— Nu. Nu ştiam nimic despre asta la vremea aia. 
Experienţa mea cu rachetele sol-aer se limita la vechile Soviet 
SA-2 şi SA-6 cu care trăgeau în mine vietnamezii. Precizia lor era 
mediocră, motiv pentru care sunt acum aici. 

— Aşa, deci ai învăţat despre rachetele cu infraroşu... 
când? 

— După aceea. Nu e nimic secret. Jane are o mulţime de 
informaţii despre ele. 

— Cine e Jane? 

— Editura Jane. Scoate tot felul de cărţi despre diferitele 
tipuri de arme. Ştii, Vase de lupt, Arme cu lansator aeropurtat, 
toate publicate de Jane. Au şi o carte despre rachete şi 
proiectile. 

— Aha, acea Jane. Şi, spune-mi, care e problema cu 
scenariul pe care mi l-ai prezentat? O problemă atât de mare, 
încât a fost trecută sub tăcere? 

— Spune-mi dumneata, domnule Corey. 

— Bine, o să-ţi spun ceea ce dumneata şi toţi cei care au 
citit despre asta ştiu deja. În primul rând, pe nici unul dintre 
resturile recuperate nu s-au găsit urme de reziduuri explozive. 
In al doilea rând, nici părţile metalice, nici scaunele şi nici... 
trupurile nu au fost sfirtecate, ceea ce ar fi indicat că a fost 
vorba de o explozie provocată de un focos. În al treilea rând, şi 
cel mai convingător, nici un fragment de rachetă nu a fost găsit 
de scafandrii sau de vasele de dragare care au cercetat fundul 
oceanului. Dacă s-ar fi descoperit măcar o singură bucăţică 
dintr-o rachetă, n-am mai purta discuţia asta. 

— Asta e adevărat. 

— Aşa că este posibil ca două sute de oameni, inclusiv 
dumneata, căpitane, chiar să fi văzut o dâră de lumină roşiatică 
— Insă nu s-a găsit nici o dovadă a existenţei unei rachete, nici 
în epava avionului, nici printre resturile împrăştiate. Ce se 
întâmplă aici? S-a uitat la mine o vreme, a zâmbit, apoi a spus: 

— Soţia dumitale mi-a mărturisit că ai nevoie să tragi 
propriile concluzii - că eşti încăpăţinat, cinic şi sceptic faţă de tot 
ce spune toată lumea, mai puţin faţă de concluziile la care 
ajungi singur. 

— E o dulce. Aşadar, vrei să trag singur concluzia lipsei 
totale de reziduuri explozive şi de fragmente de rachetă? 


— Da, dar nu poţi spune că nu a existat nici o rachetă. 

— Aha... M-am gândit o clipă, apoi am spus: Poate că 
racheta s-a dezintegrat complet în urma exploziei. 

A scuturat din cap şi m-a informat: 

— Ce naiba, până şi materialul textil a supravieţuit 
exploziei. Corpul avionului a fost recuperat în proporţie de 
nouăzeci la sută şi la fel şi cele două sute treizeci de cadavre, cu 
câteva excepţii. Rachetele nu se dezintegrează. Explodează în 
sute de fragmente, unele mari, altele mici, şi oricare din aceste 
fragmente poate fi identificat de un expert ca provenind de la o 
rachetă. De asemenea, aşa cum ai spus, explozibilii puternici 
lasă urme distincte. 

— Bun. Ei, dar poate a fost o rază laser. Ştii, un fel de rază 
a morţii. 

— Nu e atât de imposibil cum ai putea crede. Dar nu asta 
a fost. O rază laser sau o rază de plasmă ajunge la ţintă aproape 
instantaneu şi nu lasă în urmă fum. 

A continuat să mă privească şi am înţeles că mingea era 
încă la mine. M-am gândit puţin şi am spus: 

— Păi... poate că racheta nu a explodat. Poate că a trecut 
prin fuzelaj şi şi-a continuat drumul, ieşind din perimetrul în care 
s-au găsit resturile. Impactul a provocat explozia 
combustibilului. Ce zici? 

— Cred că eşti pe aproape, domnule Corey. Ceea ce 
descrii dumneata e o rachetă cinetică. Ca un glonţ sau o 
săgeată care trece prin orice îi stă în cale şi îşi continuă drumul. 
Fără focos exploziv. Doar energie cinetică şi forţe de deceleraţi 
ulterioare care trec prin orice obstacol. Asta ar dobori un avion 
cu condiţia să lovească un element vital pentru continuarea 
zborului. 

— Există vreun element al avionului care nu e vital pentru 
continuarea zborului? 

— Nu. E un avantaj dacă nu există găuri în fuzelaj, dar 
uneori nu se întâmplă nimic dacă există. 

— Pe bune? Deci, dacă rezervorul de combustibil ar fi 
perforat de o rachetă cinetică... 

— Combustibilul ar începe să curgă şi ar ajunge în locuri 
unde nu are ce căuta. Asta, în sine şi în lipsa altei cauze, ar 
putea să nu producă o explozie, deoarece combustibilul nu se 
aprinde atât de uşor. Dar vaporii din rezervor se pot aprinde şi 


toată lumea e de acord că rezervorul central, care era gol, a 
explodat primul. Aşa că s-ar putea ca în cazul Boeingului 
racheta cinetică să fi străpuns instalaţiile de aer condiţionat, 
care se află imediat dedesubtul rezervorului central. Racheta a 
rupt aparatele de aer condiţionat, apoi rezervorul central de 
combustibil, aşa că s-a produs o întâlnire a firelor electrice 
avariate cu vaporii, declanşind ceea ce noi numim o explozie la 
contactul combustibil-aer. Asta la rândul ei a aruncat în aer unul 
dintre rezervoarele pline din aripi. Racheta şi-a continuat 
traiectoria prin corpul avionului şi a căzut într-un final în ocean, 
departe de perimetrul unde s-au găsit rămăşiţele. 

— Crezi? 

— Explică lipsa reziduurilor explozive şi a fragmentelor de 
rachetă. 

N-am răspuns, iar căpitanul Spruck a interpretat tăcerea 
mea drept scepticism. A continuat, cu o urmă de nerăbdare: 

— Uite, e foarte simplu. Mai mult de două sute de 
persoane văd o dâră de lumină şi în cele din urmă multă lume 
vorbeşte despre o rachetă. Apoi nu se găseşte nici o dovadă că 
ar fi existat vreo rachetă, aşa că FBl-ul exclude ipoteza. Ar fi 
trebuit să spună că nu s-a găsit nici o dovadă că ar fi existat 
vreo rachetă explozivă. Nu e vorba de o ştiinţă a rachetelor... A 
râs pe înfundate... Ba cred că e. Proiectilele cinetice nu sunt o 
tehnologie tocmai nouă, m-a informat. O săgeată e un proiectil 
cinetic. La fel şi o bilă trasă dintr-o muschetă sau un glonţ. Te 
omoară trecând prin tine. 

În realitate, mi s-a întâmplat o singură dată să treacă prin 
mine trei gloanţe, dar nici unul nu a lovit rezervorul central de 
combustibil. 

— De ce o rachetă de genul ăsta? am întrebat. 

— Nu ştiu. Poate numai asta aveau la dispoziţie. Armata îşi 
poate alege armamentul în funcţie de ţintă. Altor grupări nu le e 
întotdeauna la îndemină. 

Mă întrebam la cine erau acei „ei” la care se referise, dar 
el nu ştia, nici eu nu ştiam şi poate că nu existaseră. 

— De ce mai există asemenea rachete? am întrebat. Ce nu 
le place la rachetele cu focos, care merg la sigur? 

— Sistemele de ghidaj din ziua de azi sunt atât de precise, 
încât nu mai ai nevoie de focos ca să dobori un avion sau chiar 
altă rachetă şi, în plus, rachetele neexplozive sunt mai ieftine şi 


mai uşor manevrabile şi lasă mai mult loc pentru propulsor. A 
adăugat: O rachetă cinetică e alegerea perfectă dacă vrei să 
dobori un aparat de zbor fără să laşi urme. Cam aşa cum fac 
Serviciile Speciale. 

M-am gândit la ce spusese şi mă întrebam dacă nu cumva 
căpitanul Spruck găsise singura explicaţie, corectă sau greşită, 
care se potrivea cu declaraţiile lui şi ale celorlalţi martori oculari. 

— De ce FBl-ul nu a sugerat această variantă, măcar ca o 
posibilitate? am întrebat. 

— Nu ştiu. Intreabă-i pe ei! Cum să nu. 

— Deci crezi că există o rachetă pe undeva? l-am întrebat. 

— Am tras o săgeată în aer, a răspuns, dar unde a căzut, 
nu am cum să ştiu. 

— Asta e un da? 

— Cred că resturile aproape intacte ale unei rachete 
cinetice se află undeva pe fundul oceanului. Probabil era lungă 
de aproximativ patru metri, subţire şi, probabil, neagră. Se 
găseşte la mulţi kilometri distanţă de perimetrul unde FBl-ul şi 
Marina au desfăşurat căutările şi unde au lucrat navele de 
dragaj. Şi nimeni nu caută această rachetă pentru că nu cred în 
existenţa ei şi, de asemenea, pentru că, chiar dacă ar crede, ar 
fi vorba de proverbiala căutare a acului în carul cu fân. 

— Cât de mare e carul cu fân? 

— Dacă estimezi traiectoria rachetei după ce a trecut prin 
fuzelajul avionului şi a căzut în ocean, s-ar putea să fie vorba de 
mai bine de o sută şaizeci de kilometri pătraţi. Dar s-ar putea la 
fel de bine să fi ajuns pe Fire Island şi să se fi îngropat adânc în 
nisip. Gaura de intrare n-a fost observată şi nisipul a umplut-o 
de mult. 

— Păi... dacă e aşa, nimeni n-o să iniţieze o operaţiune de 
milioane de dolari pentru găsirea obiectului. 

Căpitanul Spruck, evident, se gândise şi el la asta, aşa că 
a răspuns: 

— Cred că ar face-o, dacă guvernul ar fi convins că 
racheta există. 

— Păi asta e problema, nu? Vreau să zic, au trecut cinci 
ani, cazul e închis, e un preşedinte nou la Casa Albă şi bani nu 
prea sunt. 

Dar am să vorbesc cu congresmenul care mă reprezintă, 
numai să aflu cine e. 


Căpitanul Spruck a ignorat remarca mea isteaţă şi m-a 
întrebat: 

— Crezi că e adevărată varianta asta? 

— Mm... da, dar nu asta contează. Cazul e clasat şi nici 
măcar o teorie măreaţă n-o să-l redeschidă. Ar fi nevoie de 
dovezi solide ca să scoată iar la lucru scafandrii şi vasele de 
dragaj. 

— Singura dovadă pe care o am e ce am văzut cu ochii 
mei. 

— Mada. 

„Căpitanul Spruck, în rezervă, s-ar putea să aibă prea mult 
timp liber la dispoziţie”, mi-am spus. 

— Eşti însurat? 

— Da. 

— Soţia ce părere are? 

— E de părere că am făcut tot ce se putea. Ai idee ce 
frustrant e? 

— Nu, spune-mi dumneata. 

— Dacă ai fi văzut ce am văzut eu, ai înţelege. 

— Probabil. Ştii, cred că majoritatea celorlalţi martori şi-au 
văzut mai departe de viaţa lor. 

— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere. Dar mă supără 
foarte tare. 

— Căpitane, eu cred că te implici prea mult în povestea 
asta şi eşti nemulţumit fiindcă eşti tare sigur pe tine şi, pentru 
prima dată în viaţă, nu eşti luat în serios. 

Nu mi-a răspuns. 

M-am uitat la ceas şi am spus: 

— Îţi mulţumesc că ai acceptat să stai de vorbă cu mine, 
căpitane. Pot să te sun dacă îmi mai vine vreo idee în legătură 
cu subiectul? 

— Da. 

— Apropo, cunoşti un grup care se cheamă OCIZ? 

— Desigur. 

— Faci parte din el? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Nu m-au invitat. 

— De ce nu? 


— Ţi-am spus nu am făcut nici o declaraţie publică. Dacă 
aş fi făcut, s-ar fi năpustit pe mine. 

— Cine? 

— OCIZ şi FBl-ul. 

— Normal. 

— Nu vreau publicitate, domnule Corey. Vreau să se afle 
adevărul. Să se facă dreptate. Bănuiesc că şi dumneata la fel. 

— Mada... vezi dumneata, adevărul şi dreptatea sunt chestii 
bune. 

Dar sunt mai greu de găsit decât o rachetă pe fundul 
oceanului. 

Nu mi-a răspuns, aşa că l-am întrebat, de formă: 

— Ai fi dispus să depui mărturie într-o audiere oficială? 

— Aştept de cinci ani. 

Ne-am dat mîna, apoi m-am întors şi m-am îndreptat spre 
uşa turnului de observaţie. Nu intrasem bine pe uşă, când m-am 
întors spre căpitanul Spruck şi i-am reamintit: 

— Conversaţia asta n-a avut loc. 


CAPITOLUL 8 


Am găsit-o pe Kate în jeep, vorbind la telefonul mobil. Am 
auzit-o spunând: „Trebuie să închid. Vorbim mâine”. 

Am urcat în maşină şi am întrebat-o: 

— Cine era? 

— Jennifer Lupo. De la birou. 


Am pornit motorul şi am luat-o spre poartă. 

— Cum a fost? 

— Interesant. 

Am mers o vreme în tăcere pe drumul îngust şi întunecos 
de întoarcere dinspre baza Pazei de Coastă. 

— Încotro? am întrebat. 

— Calverton. 

M-am uitat la ceasul din bord. Era aproape 11 noaptea. 

— E ultima, ultima oprire? m-am interesat. 

— Da. 

Ne-am îndreptat spre Calverton, un orășel aflat aproape 
de capătul de nord al Long Island şi locul unde se afla un fost 
şantier naval şi aeronautic Gruman unde, în 1996, fuseseră duse 
pentru reconstituire rămăşiţele Boeing-ului 747 al TWA. Nu eram 
sigur de ce eram nevoit să merg acolo, dar bănuiam că trebuia. 

Am dat drumul la radio pe un post cu muzică retro şi l-am 
ascultat pe Johnny Mathis cântând The Twelfth of Never. Mare 
cântec, mare voce. 

Există momente când îmi doresc o viaţă normală; să nu 
port armă, insignă şi responsabilităţi în spate. După ce am 
plecat din NYPD, în circumstanţe tensionate, aş fi putut şi ar fi 
trebuit să ies din forţele de ordine. Insă prostul de Dom Fanelli, 
fostul meu partener, mi-a făcut legătura cu Brigada Federală 
Antitero. 

La început, am privit-o ca pe o reacomodare cu viaţa 
civilă. 

Vreau să spun, de la NYPD nu îmi lipseau decât colegii, 
camaraderia şi toate astea. La BFA nu prea existau. Federalii 
sunt ciudaţi. 

Persoanele de faţă se exclud. 

Şi dacă tot am atins acest subiect, relaţia mea cu agentul 
special Mayfield s-a născut şi a crescut în viitoarea muncii 
importante pe care o desfăşuram. Prin urmare, mă întrebam 
dacă mariajul ar supravieţui în cazul în care eu mi-aş găsi o 
slujbă pe un pescador, iar ea ar continua să vâneze terorişti. 

Destul cu introspecţia pe luna asta! Mi-am comutat atenţia 
pe griji mai urgente. 

Ştiam amândoi că trecuserăm bariera care separă 
investigaţiile legale şi încredințate de şefi de scotocitul ilegal şi 
pe cont propriu. 


Ne-am putea opri acum şi, probabil, am scăpa 
nesancţionaţi pentru tot ce am făcut de la slujba comemorativă 
încoace. Dar dacă mergem la Calverton şi continuăm să 
urmărim pista asta, ne putem trezi şomeri şi puşi sub acuzare. 

— Domnul cu care ai stat de vorbă a menţionat faptul că 
Liam Griffith şi Ted Nash l-au intervievat după mine? Am dat din 
cap că da. 

— Ţi s-a părut convingătoare mărturia lui? 

— A avut cinci ani la dispoziţie să lucreze la ea. 

— Nu avusese nici şaisprezece ore la dispoziţie când l-am 
intervievat eu şi era încă puţin şocat. Pe mine m-a convins. Am 
mai luat declaraţii altor unsprezece martori oculari, a adăugat. 
Practic fiecare a confirmat declaraţiile celorlalţi şi nici măcar nu 
se cunoşteau între ei. 

— Mada. Inţeleg. 

Am continuat să mergem vreo douăzeci de minute, în timp 
ce radioul croncănea cântece care îmi aminteau de balurile din 
liceu şi de nopţile fierbinţi de vară de pe străzile New Yorkului, 
cu mult înainte să existe detectoare de metale în aeroporturi, cu 
mult timp înainte ca avioanele să fie aruncate în aer de indivizi 
numiţi terorişti. Demult, când singura ameninţare la adresa 
Americii venea de departe, nu din ce în ce mai aproape, cum se 
părea că se întâmplă acum. 

— Pot să-l închid? a întrebat Kate. A stins radioul şi a 
continuat: La câţiva kilometri mai încolo este Laboratorul 
Naţional Brookhaven. 

Ciclotroane, acceleratori lineari, arme cu laser şi particule 
subatomice. 

— Am pierdut firul după laborator. 

— Există o teorie - o suspiciune - că laboratorul făcea 
experimente cu un generator de plasmă în noaptea aia - o rază 
a morții - şi că de acolo venea dâra de lumină care a doborit 
Boeingul. 

— Păi atunci, hai să oprim să-i întrebăm. La ce oră închid? 
M-a ignorat, ca de obicei, şi a continuat: 

— Există şapte teorii principale. Vrei să-ţi spun despre 
teoria cu bulele de gaz metan subacvatice? O clipă am avut în 
faţa ochilor imaginea supărătoare a unor balene închise într-un 
vestiar subacvatic trăgând pirţuri. 

— Poate mai încolo, am spus. 


Kate mi-a indicat un drum care ducea spre o poartă mare 
şi spre ghereta unui paznic. Un agent de pază privat ne-a oprit 
şi, la fel ca la baza Pazei de Coastă, m-a ignorat pe mine şi s-a 
uitat la legitimaţia FBI a lui Kate, apoi ne-a făcut semn să 
trecem. 

Am intrat într-un perimetru întins, plat, aproape fără nici 
un copac, cu doar câteva clădiri de tip industrial ici-colo, o 
mulţime de reflectoare şi cel puţin două piste lungi de beton. 

În oglinda retrovizoare l-am văzut pe paznic vorbind la 
celular sau la o staţie de emisie-recepţie. l-am spus lui Kate: 

— Ţii minte episodul ăla din Dosarele X în care Mulder şi 
Scully intră în baza aia secretă şi... 

— Nu vreau să aud de Dosarele X. Viaţa nu e un episod 
din Dosarele X. 

— A meae. 

— Promite-mi că nu mai faci nici un fel de analogii cu 
Dosarele X timp de un an. 

— Hei, nu eu am deschis discuţia despre razele de plasmă 
şi bulele de gaz metan. 

— Fă dreapta aici! Opreşte lângă hangarul ăla! Am tras 
jeepul aproape de o uşă laterală mică aflată lângă enormele uşi 
glisante ale unui hangar aviatic imens. 

— Cum ne strecurăm prin uşile astea securizate? 

— Avem autorizaţia necesară. 

— Mai încearcă şi alt răspuns. 

A tăcut o clipă, apoi a spus: 

— În mod evident, vizita asta a fost aranjată în prealabil. 

— De cine? 

— Există persoane... persoane din structurile 
guvernamentale care nu sunt mulţumite de versiunea oficială în 
legătură cu evenimentele. 

— Un fel de mişcare subterană? O organizaţie secretă? 

— Persoane. 

— Există o strângere de mână secretă? Kate a deschis uşa 
şi se pregătea să coboare din maşină. 

— Stai puţin. 

S-a întors către mine. 

— Faci parte din grupul ăla, OCIZ? 

— Nu. Nu fac parte din nici un grup, în afară de Biroul 
Federal de Investigaţii. 


— Tocmai ai spus altceva. 

— Nu e o organizaţie, a răspuns. Nu are nume. Dar dacă 
ar avea, s-ar chema ,„,„Oameni-Care-Cred-Două-Sute-de-Martori”. 
Vii? a întrebat, uitându-se la mine. 

Am oprit motorul şi farurile şi am urmat-o. 

Deasupra uşii mici era o plăcuţă luminată pe care scria: 
„ACCESUL PERMIS NUMAI PERSOANELOR AUTORIZATE.” A 
apăsat clanţa, ca şi cum ştia că uşa nu e încuiată şi am intrat în 
hangarul uriaş, a cărui podea lustruită de lemn îl făcea să arate 
mai degrabă ca o sală de sport decât ca un hangar pentru 
avioane. 

Jumătatea din faţă, unde ne aflam, era în întuneric. În fund 
însă erau şiruri de lumini fluorescente. Sub ele se găsea, 
reconstituit, Boeingul 747 al companiei Trans World Airlines. 

— Aici construiau cei de la Gruman avioanele de luptă F- 
14, a explicat Kate, aşa că era un loc bun pentru reconstituirea 
lui 747. 

Am stat în întuneric, cu ochii aţintiţi asupra avionului. 
Amuţisem, aşa cum rar mi se întâmplă. 

Fuzelajul vopsit în alb strălucea în lumină şi pe aluminiul 
sfâşiat de pe partea stângă, care se afla spre noi, se puteau citi, 
în roşu, literele ANS WOR. 

Partea din faţă şi carlinga erau separate de restul 
fuzelajului, aripile reconstituite stăteau pe podeaua de lemn 
lustruită, iar porţiunea dinspre coadă era undeva în partea 
dreaptă, separată de corpul central. Aşa se dezintegrase 
avionul. 

Pe podeaua de lemn erau întinse prelate enorme, pe care 
zăceau mănunchiuri şi gheme de fire înciîlcite şi alte resturi pe 
care nu le-am putut identifica. 

— Locul ăsta e atât de mare, a spus Kate, încât oamenii 
obişnuiau să se deplaseze cu bicicleta ca să nu piardă timpul. 

Ne-am îndreptat încet spre mijlocul hangarului, spre 
cadavrul acestei gigantice maşinării. 

Când ne-am apropiat, mi-am dat seama că toate 
geamurile hublourilor fuseseră făcute ţăndări de suflul exploziei 
şi am văzut şi bucăţile din carcasa de aluminiu care fuseseră 
reasamblate meticulos, unele uriaşe, cât o uşă de hambar, 
altele mai mici decât o farfurie. 


Secţiunea mediană, unde explodase rezervorul de 
combustibil, era cea mai avariată - se vedeau găuri mari în 
fuzelaj. 

Cam la zece metri de avion ne-am oprit şi m-am uitat în 
sus la el. Aşa cum stătea pe podea, fără trenul de aterizare, era 
înalt cât o clădire cu trei etaje de la burtă la creastă. 

— Cât timp a durat? am întrebat-o pe Kate. 

— Aproximativ trei luni, de la început la sfârşit. 

— De ce e încă aici după cinci ani? 

— Nu ştiu sigur... dar am auzit neoficial că s-a luat decizia 
să fie trimis la fier vechi pentru reciclare. Asta îi va supăra pe 
mulţi care nu sunt mulţumiţi de raportul final - inclusiv pe rudele 
celor morţi, care vin aici în fiecare an după slujba 
comemorativă. Au fost aici azi de dimineaţă. 

Am dat din cap. 

Kate a privit aeronava reconstruită. 

— Am fost aici când au început reconstituirea... au 
construit eşafodaje, schelete de lemn, plase de sârmă pentru 
reasamblarea bucăţilor... cei care lucrau la el au început să-i 
spună Jetasaurus Rex. 

Au făcut o treabă incredibilă. 

Era greu de asimilat tot ce văzusem - pe de o parte, erao 
aeronavă comercială, genul de obiect pe care nu trebuia să-l 
studiezi ca să ştii ce e. Dar chestia asta era, într-un fel, mai 
mare decât suma părţilor sale. Observam acum cauciucurile 
enorme, arse, tijele contorsionate ale trenului de aterizare, cele 
patru motoare mamut aliniate departe de avion, aripile întinse 
pe jos, circuitele electrice codate pe culori împrăştiate peste tot, 
izolaţia de fibră de sticlă aranjată conform unui fel de schemă. 
Totul era clasificat cu etichete sau cretă colorată. 

— Fiecare obiect de aici a fost examinat în cel mai mic 
detaliu treizeci şi cinci de tone de metal şi plastic, trei sute două 
zeci de kilometri de fire electrice şi cabluri hidraulice. Înăuntrul 
fuzelajului se află interiorul reconstituit al avionului - scaunele, 
cambuzele, toaletele. Tot ce a fost scos din ocean, peste un 
milion de bucăţi, a fost reasamblat. 

— De ce? La un moment dat trebuie să-şi fi dat seama că 
a fost o defecţiune tehnică. 

— Au vrut să pună capăt celorlalte teorii. 

— Ei bine, n-au reuşit. 


Nu a răspuns la replica mea şi a continuat să-şi 
amintească: 

— Timp de aproape şase luni, locul ăsta mirosea a 
kerosen, alge, peşti morţi şi... mă rog. 

Eram sigur că încă mai simţea mirosul. 

Am stat amândoi în tăcere în faţa avionului alb, aproape 
fantomatic. Am privit prin hublourile goale şi m-am gândit la cei 
230 de pasageri în drum spre Paris încercând să-mi imaginez 
ultimele secunde înainte de explozie, momentul exploziei şi 
ultimele câteva secunde de după explozie, când avionul se 
dezintegra în aer. Oare a supravieţuit cineva mingii de foc 
iniţiale? 

— Sunt momente când mă gândesc că n-o să ştim 
niciodată ce s-a întâmplat, a spus Kate cu voce stinsă. Alteori 
mă gândesc că se va arăta ceva. Nu i-am răspuns. Vezi părţile 
alea lipsă din secţiunea mediană? FBl-ul, Comisia pentru 
Siguranţa Transporturilor, compania Boeing, TWA şi experţi 
independenţi au încercat să găsească gaura de intrare şi cea de 
ieşire, sau vreo dovadă că a avut loc o explozie, alta decât cea 
provocată de contactul combustibil-aer. Dar n-au reuşit. Aşa că 
au ajuns la concluzia că n-a fost vorba de o rachetă. Tu ai putea 
să tragi concluzia asta? 

— Nu. O parte prea mare din structură lipseşte sau e 
distrusă. De asemenea, domnul cu care am stat de vorbă a 
făcut nişte cercetări pe cont propriu, după cum sunt sigur că ştii, 
şi, pornind de la convingerea absolută că a văzut o rachetă, a 
tras concluzia că racheta nu avea focos exploziv. 

S-a auzit o voce din spatele nostru: 

— Nu a fost nici o rachetă. 

M-am întors şi am văzut un bărbat apropiindu-se de noi 
din beznă. Era la costum şi cravată şi traversa hangarul cu paşi 
hotăriţi, în direcţia noastră. 

— Nu a fost nici o rachetă, a repetat. 

— Cred că am fost prinşi, i-am spus lui Kate. 


CAPITOLUL 9 


S-a dovedit însă că nu fusesem prinşi asupra faptului de 
Poliţia Federală a Gândirii. 

Domnul care tocmai ni se alăturase se numea Sidney R. 
Siben, era anchetator la Comisia Naţională pentru Siguranţa 
Transporturilor şi nu părea genul care să-ţi citească drepturile şi 
să-ţi pună cătuşele, chiar dacă ar fi avut cătuşe în dotare. 

De fapt, de aproape şi în lumină nu arăta atât de tânăr 
cum mă făcuse să cred pasul lui săltăreţ. Avea o figură 
inteligentă, era bine îmbrăcat şi părea poate un pic cam arogant 
sau cel puţin sigur pe el. Genul care-mi place mie. 

Kate mi-a explicat că îl cunoscuse pe Sid în timpul 
anchetei. 

— Erai în zonă şi te-ai gândit să treci pe la hangar? l-am 
întrebat. 

S-a uitat întrebător la Kate, care l-a lămurit: 

— Ai ajuns mai devreme, Sid, şi nu am avut timp să-i spun 
lui John că urmează să vii. 

— Şi nici de ce, am adăugat. 

— Am vrut să auzi versiunea oficială de la unul dintre cei 
care au redactat raportul final, a spus Kate. 

Sidney m-a întrebat: 

— Vrei să ştii ce s-a întâmplat cu adevărat? Sau preferi să 
crezi în teoriile despre conspirații? 

— E o întrebare cu schepsis, am răspuns. 

— Nu, nue. 

Am întrebat-o pe Kate: 

— De ce parte e tipul ăsta? Kate mi-a răspuns pe un ton 
forţat, gen „iubitule-ce-tot-spui-acolo”: 

— Nu există părţi, John. Doar diferenţe cinstite de opinie. 
Sid s-a oferit să stea de vorbă cu tine despre grijile şi îndoielile 
tale. 

Majoritatea grijilor şi îndoielilor pe care le aveam în 
legătură cu acest caz îmi fuseseră inoculate recent de însăşi 
doamna Mayfield, care în mod evident îi spusese domnului 
Siben că am nevoie să mi se curețe mintea de îndoieli şi 
conspirații închipuite. Din păcate, uitase să-mi spună şi mie. 
Dar, ca să intru în joc, i-am spus lui Sidney: 

— Păi, ştii, întotdeauna am fost de părere că e ceva putred 
la versiunea oficială. Vreau să zic, există şapte teorii principale 
în legătură cu cauza exploziei - rachetă, bule de gaz metan, rază 


de plasmă... şi... aşa mai departe. Kate crede cu convingere în 
versiunea oficială, iar eu... 

— Dă-mi voie să-ţi explic ce s-a întâmplat aici, domnule 
Corey. 

— OK. 

A arătat spre ceva aflat în colţul îndepărtat al hangarului. 
M-am uitat şi am văzut un obiect enorm şi verzuliu întins pe 
podea. 

— Acela este rezervorul central de combustibil al unui 
Boeing 747, m-a informat domnul Siben. Nu al acestui avion, 
pentru că acela a fost dus la laborator. E unul identic, pe care l- 
am adus aici pentru ca reconstituirea să fie completă. 

Am privit rezervorul de combustibil. Îmi imaginasem ceva 
de dimensiunile unui rezervor de camion, însă chestia asta era 
cât un garaj. 

Domnul Siben a continuat: 

— Fragmentele din rezervorul original care au fost 
recuperate au fost duse la laborator şi studiate foarte atent. S-a 
uitat la mine atent şi a continuat: în primul rând, nu s-a găsit 
absolut nici o urmă de reziduu exploziv. Mă urmăreşti? Am 
repetat cuminte: 

— Nu s-a găsit absolut nici o urmă de reziduu exploziv. 

— Corect. În al doilea rând, pe metalul rezervorului nu s-a 
găsit nici o urmă de explozie de mare viteză - nici o gaură, nici 
urmă de ceea ce noi numim metal chinuit sau ferfeniţit. Mă 
urmăreşti? 

— Nu s-a găsit nici o urmă... 

— In al treilea rând, nu s-a găsit nici o urmă de penetrare 
a rezervorului - nici un orificiu de intrare sau de ieşire, petale 
cum le zicem noi - ca de floare -, ceea ce exclude posibilitatea 
unui focos neexploziv - o rachetă cinetică. S-a uitat la mine şi a 
spus: Din câte înţeleg, dumneata crezi că a fost implicată o 
rachetă cinetică. 

Nici măcar nu auzisem de rachete cinetice înainte să 
vorbesc cu căpitanul Spruck, însă Kate scrisese scenariul acestei 
seri înainte să aflu măcar că aveam şi eu un rol în piesă. L-am 
întrebat pe domnul Siben: 

— Unde se găseşte acum rezervorul original? 

— E păstrat la laboratorul din Virginia. 


— În ce proporţie a fost recuperat? S-a uitat la mine şi a 
răspuns: 

— Aproape nouăzeci la sută. 

— Este posibil, domnule Siben, să existe orificii de intrare 
şi ieşire în resturile din rezervor care n-au fost recuperate? 

— Care e probabilitatea să fie aşa? 

— Zece la sută. 

— În realitate şi din punct de vedere statistic, 
probabilitatea să existe două orificii distincte, unul de intrare şi 
unul de ieşire, aflate vizavi unul de celălalt, dar să nu se afle în 
procentul de nouăzeci la sută din rezervor care a fost recuperat 
este mult mai mică de zece la sută. 

— Bine, unu la sută. Tot rămâne o posibilitate. 

— Nu şi pentru mine. Uite, am căutat orificii de intrare şi 
de ieşire în fuzelaj... A dat din cap în direcţia avionului 
reasamblat... şi nu am găsit nici un fel de orificiu care să 
prezinte petale, nici spre interior, nici spre exterior. 

— În mod evident, am replicat, părţile esenţiale ale 
aeronavei lipsesc - partea unde a avut loc explozia. 

— Nu lipseşte atât de mult. Înăuntrul fuzelajului, pot să-ţi 
arăt mai târziu dacă vrei, se află interiorul reconstituit. Podeaua, 
covoarele, scaunele, compartimentele de deasupra scaunelor, 
tavanul, toaletele, cambuzele şi tot restul. Nu poţi să-mi spui că 
o rachetă cinetică a trecut prin partea centrală a acestui avion 
fără să lase nici o urmă la intrare sau la ieşire. 

Domnul Siben avea probabil dreptate, desigur. lată un caz 
clasic de martor ocular aflat dincolo de orice bănuială - 
Căpitanul Spruck - faţă în faţă cu dovezi criminalistice aflate 
dincolo de orice bănuială, reprezentate de domnul Siben. 
Dovezile erau total contradictorii şi, sincer să fiu, înclinam să-l 
cred pe Sidney Siben. 

l-am aruncat o privire lui Kate, care părea căzută pe 
gânduri sau, poate, în conflict cu ea însăşi. Era limpede că 
trecuse prin asta de o sută de ori şi, din cine ştie ce motiv, 
înclina, în sinea ei, spre teoria cu racheta cinetică. 

Am încercat să-mi amintesc ce ştiam despre dovezile 
criminalistice şi ce îmi spusese Spruck şi am întrebat: 

— Şi aparatele de aer condiţionat de lângă rezervorul 
central? 

— Ce e cu ele? 


— Păi, unde sunt? A arătat spre partea dreaptă a 
rezervorului. 

— Acolo, reconstituite. 

— Şi? 

— Nici o urmă de reziduuri explozive, nici o urmă de 
penetrare de către o rachetă cinetică. Vrei să le vezi? 

— Cât de mult lipseşte din ele? 

— Din nou, cam zece la sută. 

— Păi, domnule Siben, părţile care lipsesc ar putea conţine 
indicii importante. Şi, dacă aş fi autorul unei teorii a conspirației, 
aş spune că s-a găsit ceva, care apoi a făcut picioare. 

Celălalt a părut enervat şi a răspuns: 

— Fiecare fragment din acest avion care a fost recuperat 
de scafandri ai Marinei, ai FBl-ului, de bărci de pescuit din zonă 
sau de nave de dragaj a fost catalogat cu grijă, fotografiat şi 
depozitat aici pentru a fi catalogat mai departe. Sute de femei şi 
bărbaţi au fost implicaţi în această operaţiune şi nimeni, în afară 
de nişte idioţi obsedaţi de conspirații, nu a sugerat că ceva ar fi 
făcut picioare. Se ştie unde se găseşte fiecare obiect care a fost 
trimis la laboratoarele criminalistice. S-a uitat la mine şi a 
adăugat: Singurele bucăţi despre care nu se ştie sunt cele care 
zac pe fundul oceanului. A fost o operaţiune de recuperare cu un 
succes incredibil, la adâncimi de până la patruzeci de metri, şi 
ceea ce nu s-a găsit nu ne rezervă nici o surpriză. 

— Şi totuşi, am replicat, dacă s-ar ancheta o crimă, legiştii 
ar fi reticenţi să declare că a fost un accident şi să excludă 
posibilitatea unei crime. 

— Oare aşa să fie? 

— Mda, aşa e. 

— De ce altceva ai mai avea nevoie? 

— Aş avea nevoie să ştiu de ce credeţi voi că a fost un 
accident şi nu o crimă. Lipsa dovezilor că a fost o crimă nu 
înseamnă că a fost un accident. Aveţi dovezi că a fost un 
accident? 

— Nu avem alte dovezi decât faptul că această explozie s- 
a produs în locul unde este cel mai probabil să se producă o 
explozie - într-un rezervor central gol, plin de vapori volatili. 
Dacă îţi plac analogiile, imaginează-ţi o casă care arde complet. 
Foc pus sau accident? Focul pus e rar, accidente se întâmplă 
mereu. Pompierii descoperă foarte repede că incendiul a pornit 


în subsol. Se duc drept la încăperea unde pornesc cele mai 
multe incendii - unde se găsesc centrala termică, instalaţia de 
aer condiţionat, panoul electric sau materiale inflamabile 
depozitate. Nu caută un cocteil Molotov aruncat printr-o 
fereastră. Investigația se concentrează asupra cauzelor celor 
mai probabile, pe baza aparenţelor, a anilor lor de experienţă şi 
a probabilității zdrobitoare ca accidentele să se producă acolo 
unde se produc de obicei. 

S-a uitat la mine ca şi cum aş fi avut nevoie de încă o 
analogie, dar aveam şi eu una. 

— Zonele liniştite s-au schimbat, domnule Siben. Sunt 
acum zone periculoase, unde cocteilurile Molotov aruncate pe 
fereastră nu mai ies automat din discuţie. 

— Dumneata, a spus el, în calitate de anchetator 
criminalist, cauţi şi te aştepţi să găseşti o crimă. Eu, ca inginer 
însărcinat cu siguranţa, caut şi mă aştept să găsesc - şi am găsit 
întotdeauna - o problemă de siguranţă sau o eroare de pilotaj 
drept cauză a accidentelor aviatice. Nu că n-aş fi conştient de 
posibilitatea implicării unei mâini criminale. Dar au lucrat sute 
de criminalişti la cazul ăsta şi nici unul dintre ei n-a găsit dovezi, 
concrete sau măcar indirecte, că ar fi fost o infracţiune - nici un 
atac inamic cu rachetă, nici o rachetă de-a noastră, nici o 
bombă la bord. Aşa că de ce mai cred încă oamenii că n-a fost 
un accident? Şi cine ar putea muşamaliza o realitate sinistră? Şi 
de ce? Asta nu înţeleg eu. 

— Nici eu. 

De fapt, în anchetele criminalistice trebuie întotdeauna să 
întrebi de ce. Dacă a fost un atac terorist, ştim de ce - nu le 
place de noi. Dar de ce ar vrea guvernul să ascundă un atac 
terorist? Dacă, pe de altă parte, a fost un accident provocat de 
ai noştri, aş înţelege de ce tipii ctire au lansat accidental o 
rachetă în direcţia unui avion american ar vrea să muşamalizeze 
totul. Dar, aşa cum a spus căpitanul Spruck, practic nimeni din 
ierarhia militară sau din guvern n-ar fi dispus şi n-ar putea să 
muşamalizeze ceva de asemenea proporţii. 

Kate, care tăcuse o vreme, i-a spus lui Siben: 

— Se pare că John vrea să ştie cum ar fi putut să 
explodeze accidental rezervorul de combustibil. 

Domnul Siben a încuviinţat şi a privit către avion, apoi la 
rezervorul verzui, după care mi-a spus: 


— În primul rând, începi cu rezervorul central aproape gol, 
în care mai sunt numai vreo două sute de litri de combustibil 
care plescăie pe fund şi la care pompele de evacuare nu pot 
ajunge. Apoi mai sunt şi vaporii volatili din rezervor... 

— Scuză-mă, de ce era gol rezervorul? 

— Pentru că pentru zborul ăsta nu era nevoie de 
combustibil suplimentar. Rezervoarele din aripi se umplu 
primele, iar cel central - numai dacă e nevoie. Acest zbor spre 
Paris avea încărcătură mică de pasageri şi bagaje, iar prognoza 
meteo arăta vreme bună şi vânt din spate. A adăugat: Ironia e 
că, dacă ar fi fost mai mulţi pasageri sau încărcătură mai mare 
în cală şisau ar fi fost vreme proastă şi vânt frontal, rezervorul 
respectiv ar fi fost plin cu combustibil de tip A pentru motoare 
cu reacţie, care se aprinde foarte greu. Vaporii sunt volatili. Este 
singurul lucru care se potriveşte cu varianta unui scurtcircuit 
electric care a aprins vaporii şi a provocat genul de explozie pe 
care o indică dovezile criminalistice. 

— Ce fel de scurtcircuit? Vreau să spun, ar trebui să-mi 
anulez excursia în Bermude? Domnul Siben nu a zâmbit la 
gluma mea proastă. 

— Există patru scenarii plauzibile şi, de fapt, demonstrate. 
Unu, un scurtcircuit la firele electrice sau la motorul pompei de 
evacuare; doi, există întotdeauna electricitate statică; trei, mai 
sunt senzorii care măsoară nivelul de combustibil şi care sunt 
electronici; şi patru, conductorii electrici ai rezervorului. Cu alte 
cuvinte, rezervorul ăla mare pe care-l vezi acolo e plin de 
electricitate, pe dinăuntru şi pe dinafară. Dacă rezervorul ar fi 
fost plin, o scânteie n-ar fi putut aprinde combustibilul. Dar cu 
vaporii situaţia e alta. 

— Asta ai tot spus. 

— Şi o s-o mai spun. E o lege a fizicii, domnule Corey, care 
nu poate fi înlăturată cu teorii. 

— Mda, dar noi nu ştim... 

— Nu, nu ştim. Dar credem că a existat un cablu electric 
zdrenţuit care a dus la un scurtcircuit înăuntrul sau în afara 
rezervorului şi că o supratensiune tranzistorie a provocat un arc 
electric - o scânteie şi ceea ce la început era numai foarte puţin 
probabil - un scurtcircuit urmat de o scânteie într-un loc în care 
ar fi putut avea consecinţe catastrofale - a devenit realitate. S-a 
mai întâmplat înainte la doua avioane Boeing - o dată la sol, 


astfel că am putut vedea exact ce s-a întâmplat. În acest caz - a 
privit către Boeingul 747 - vaporii s-au aprins în timpul zborului 
şi au produs o explozie care în sine ar fi putut sau nu să aibă 
consecinţe catastrofale, dar care aparent s-a extins în lateral cu 
destulă forţă şi încărcătură calorică încât să aprindă rezervorul 
din aripa stângă, făcându-l să explodeze, ceea ce, în continuare, 
a făcut imposibilă menţinerea aparatului în zbor. 

— Toate astea le-ai dedus din - am arătat către avion - 
astea? 

— Absolut. Toate dovezile sunt aici din momentul în care 
am stabilit că explozia iniţială s-a produs în rezervorul central. A 
adăugat: Asta a fost confirmat în oarecare măsură de către 
martorii oculari, dintre care unii au declarat că au văzut o mică 
explozie urmată de o minge uriaşă de foc. Forţa exploziei a 
provocat o undă de şoc care a separat partea din faţă de restul 
fuzelajului. Şi acest fapt a fost remarcat de oameni de la sol. 

Ce interesant, mi-am spus, că martorii oculari care au 
văzut cum s-a rupt avionul în aer, lucru care ar fi fost greu de 
înţeles, erau citați în sprijinul Teoriei A, în timp ce mulţi dintre 
aceiaşi martori care au văzut foarte limpede dâra de lumină nu 
erau luaţi în calcul. Însă domnul Siben se oferise singur să vină 
să stea de vorbă cu mine, aşa că n-am vrut să mai atrag atenţia 
şi asupra acestui lucru. 

M-am întors către Kate şi am întrebat-o: 

— Tu crezi toate astea? A ezitat înainte să răspundă: 

— Da... până la un punct. Dar, aşa cum îţi poate confirma 
Sid, s-au făcut teste cu un Boeing 747 la sol în încercarea de a 
reproduce această succesiune de evenimente din rezervorul de 
combustibil şi nu au reuşit să provoace o explozie. 

— Ca să vezi, am spus, privindu-l pe Sid. 

Mi-a răspuns fără să clipească: 

— Nu poţi să reproduci la sol o situaţie aşa cum se 
prezintă la patru mii de metri altitudine într-un avion în mişcare. 
A fost un test prostesc. 

— Dacă ar fi reuşit să provoace o explozie, n-ai mai fi spus 
că a fost prostesc. 

— Ba da, aş fi spus. 

Tipul era de neclintit. Aş fi vrut să am asemenea martori la 
bară pe vremea când eram poliţist. M-am gândit la căpitanul 
Spruck şi am întrebat: 


— Dacă o rachetă cinetică ar fi străpuns avionul de 
dedesubt şi ar fi trecut prin instalaţiile de aer condiţionat şi ar fi 
deteriorat cablurile electrice dinăuntrul şi din jurul rezervorului 
de combustibil, asta ar fi provocat explozia vaporilor din 
rezervorul central? Timp de câteva secunde nu mi-a răspuns, 
apoi a spus: 

— E posibil. Dar nu există nici o dovadă că aşa a fost. 

— Există vreo dovadă că a fost un scurtcircuit? 

— Un scurtcircuit lasă prea puţine urme în contextul unei 
explozii în aer deasupra apei. O rachetă ar lăsa mult mai multe 
urme pe care ar fi greu să nu le observi. 

— Inţeleg. Aşadar, singura dovadă pentru faptul că 
lucrurile s-au petrecut conform versiunii oficiale este lipsa 
oricăror alte dovezi care să arate altceva. 

— Cred că se poate spune şi aşa. 

— Exact aşa am spus. 

— Uite, domnule Corey, ca să fiu cinstit şi direct, mi-ar fi 
plăcut să găsesc dovezi că a fost o bombă sau o rachetă. La fel 
şi celor de la Boeing şi de la TWA şi companiilor de asigurări. Şi 
ştii de ce? Pentru că o defecţiune tehnică arată că oamenii nu și- 
au făcut treaba. Că Administraţia Federală pentru Aviaţie nu 
ţinea sub control această potenţială problemă. Că inginerii de la 
Boeing ar fi trebuit să anticipeze asta. Că lucrătorii de la 
întreţinere ai TWA ar fi trebuit să muncească mai bine. S-a uitat 
în ochii mei şi a continuat: în adâncurile cele mai întunecate ale 
inimilor noastre, cu toţii ne-am fi dorit să fie o rachetă, pentru că 
nimeni nu poate da vina pe industria aeronautică pentru o 
rachetă. 

Ne-am privit în ochi câteva secunde şi într-un final am 
încuviinţat. Mă gândisem şi eu la asta în urmă cu cinci ani şi îmi 
aminteam că ajunsesem la aceeaşi concluzie. Aş putea adăuga 
că oamenii care zboară des ar prefera riscul de unu la un miliard 
ca avionul să fie lovit de o rachetă decât să-şi facă griji în 
legătură cu defecţiunile tehnice inerente oricărui avion. Şi eu, 
dacă e să fiu cinstit, îmi doream să aflu că fusese o rachetă. 

— Avioanele nu cad pur şi simplu din cer, a spus domnul 
Siben. 

Trebuie să fie o cauză şi există patru cauze principale ale 
accidentelor aviatice. Işi enumera argumentele, aşa că de data 
asta a socotit pe degete: Unu, greşeală de pilotaj, care nu poate 


duce la o explozie în aer şi care nu e susţinută de înregistrările 
din timpul zborului. 

Doi, o cauză naturală - fulger sau vreme proastă, ceea ce 
nu era cazul în noaptea aceea - sau penetrare de către particule 
cu viteză mare, cu alte cuvinte un meteorit, care e o variantă 
trasă de păr, ca şi resturile venite din spaţiu, adică bucăţi dintr- 
un satelit sau dintr-o rachetă propulsoare. Asta ar fi posibil, dar 
nu există nici o dovadă fizică a faptului că avionul a fost lovit de 
ceva. Trei, un atac inamic... Ajunsese la degetul mijlociu şi, dacă 
aş fi fost un tip sensibil, m-aş fi gândit că vrea să spună: „Te bag 
undeva cu racheta ta cu tot”. A continuat: Patru, o defecţiune 
tehnică. M-a privit şi a spus: Mi-am pus în joc reputaţia 
profesională pentru varianta asta şi s-a dovedit corectă. Dacă 
dumneata crezi că a fost un atac cu rachetă, aş vrea să văd 
dovezile. 

— Ai vorbit vreodată cu vreunul dintre martorii oculari? 

— Nu. 

— Ar trebui s-o faci. 

Mi-a ignorat sugestia şi a spus: 

— O să-ţi mai spun ceva care nu se potriveşte cu varianta 
unui atac cu rachetă. Dacă tot suntem la teorii, de ce ar dobori 
un terorist un avion la distanţă atât de mare de aeroport? O 
rachetă cu ghidaj termic, cu lansator de pe umăr, simplu de 
mînuit şi uşor de obţinut - ceea ce armata numeşte o rachetă 
„trage şi uită” - ar fi putut să doboare avionul ăsta oriunde pe o 
rază de opt kilometri în jurul aeroportului. Ca să-l dobori la patru 
mii de metri altitudine, la mai bine de zece kilometri de coastă, 
e nevoie de rachete sol-aer sau aer-aer cu ghidaj radar sau în 
infraroşu, complicat de miînuit şi aproape imposibil de obţinut. 
Corect? 

— Corect. 

— Asta era. 

— Am priceput. 

— Am o copie a raportului final, a spus Kate, dacă vrei să-l 
citeşti. 

Domnul Siben a adăugat: 

— Şi ţine-te departe de toţi idioţii care vânează conspirații, 
cu cărţile lor, casetele lor şi nebunia lor de pe Internet. 

Era momentul să-l potolesc pe domnul Siben. 


— Păi, n-am văzut şi nici n-am citit nimic din toate astea şi 
nici nu am de gând. La fel, nu am de gând nici să vă citesc 
raportul, care sunt sigur că e bine argumentat şi convingător. 
De fapt, n-am făcut decât să-mi exprim o opinie moderată - şi, 
după cum s-a văzut, nedocumentată - în faţa doamnei Mayfield, 
soţia şi superiorul meu, ceea ce i-a provocat o oarecare 
îngrijorare profesională şi personală, de unde şi prezenţa mea 
aici în seara asta. Şi a dumitale. Aşa că îţi mulţumesc, domnule 
Siben, că te-ai deranjat să mă pui la curent, chestie care cred că 
deja te plictiseşte. Părerea mea e că dumneata şi toţi cei care 
au lucrat la caz aţi făcut o treabă nemaipomenită şi aţi ajuns la 
concluzia corectă. 

M-a studiat o clipă întrebându-se, sunt convins, dacă îmi 
băteam joc de el. l-a aruncat o privire lui Kate, care a făcut un 
semn liniştitor din cap. 

l-am întins mâna domnului Siben şi el mi-a strâns-o cu 
fermitate. A dat mâna şi cu Kate, care i-a mulţumit, apoi s-a 
întors şi a dispărut în întuneric. 

Imediat a făcut o figură â la Jimmy Durante, s-a întors şi a 
păşit în lumină. Am crezut că o să spună: „Noapte bună, 
doamnă Calabash, oriunde te-ai afla”. In loc de asta, a strigat 
spre mine: 

— Domnule Corey, poţi să explici dâra de lumină? 

— Nu. Dumneata poţi? 

— Iluzie optică. 

— Aşa e. 

Încă o dată s-a întors şi a dispărut. Când a ajuns la uşă, i s- 
a auzit vocea în liniştea din hangar: 

— Nu, nu e aşa. La naiba! 


CAPITOLUL 10 


Am rămas în hangarul cuprins de linişte, cu ultimele 
cuvinte ale domnului Siben răsunându-mi încă în urechi. Adică, 
aproape m-a convins şi apoi, în drum spre ieşire, îi tună mintea 
ceva şi m-am întors de unde am plecat. 

Kate s-a apropiat de avion spunând: 

— Hai să vedem interiorul! Boeingul 747 reconstituit 
stătea pe un eşafodaj de lemn, care din loc în loc avea trepte ce 
duceau spre uşile deschise. Am urmat-o pe Kate pe unele dintre 
aceste scări şi în interiorul cabinei de pasageri din spate. 

— Partea asta a cabinei, mi-a explicat Kate, a fost 
reasamblată în interiorul fuzelajului ca test, pentru a compara 
stricăciunile suferite de fuzelaj cu cele suferite de cabină. 

Am privit în lungul cabinei spre locul unde ar fi trebuit să 
fie partea din faţă şi carlinga, însă aceasta se găsea separat, în 
altă parte a hangarului, lăsând o deschidere uriaşă prin care 
vedeam peretele îndepărtat al hangarului. 

Mi-am dat seama că, în momentul în care s-a rupt 
fuzelajul, pasagerii au văzut cum cade carlinga şi cum în faţa lor 
apare cerul, după care un vânt teribil trebuie să fi sfâşiat cabina 
în bucăţi. 

lar în carlinga în cădere, căpitanul, secundul şi inginerul 
de zbor aveau în faţă panoul de control al unui avion care nu 
mai era ataşat de carlinga lor. La ce s-or fi gândit? Ce or fi 
făcut? Am simţit cum inima îmi bate nebuneşte. 

Cabina principală a uriaşului 747 era o copie de coşmara 
interiorului unui avion de pasageri - tavanul şi plafonierele 


crăpate, compartimente pentru bagaje care atârnau, hublouri 
deschise, cambuze şi toalete dezmembrate, perdele sfâşiate şi 
arse, rânduri de scaune contorsionate şi sfirtecate, fragmente 
de covor reasamblate pe podea. Toate piesele erau ţinute 
laolaltă de o reţea de sîrmă şi bîrne de lemn. În aer se simţea 
încă mirosul vag a ceva neplăcut. 

— Pe măsură ce piesele apăreau din ocean, a spus Kate, 
cei de la Boeing şi de la CNST au regizat reconstituirea. Printre 
cei care s-au oferit voluntari pentru munca efectivă au fost piloţi 
însoțitori de bord şi maşinişti - oameni care lucrează pe avioane 
de pasageri şi cunosc în detaliu interiorul unui Boeing 747. A 
continuat: Fiecare piesă a avionului are o serie de fabricaţie, aşa 
că, deşi a fost foarte dificil, nu a fost imposibil. 

— A fost nevoie de multă răbdare, am comentat eu. 

— De multă dăruire şi de multă dragoste. Cam patruzeci 
dintre pasageri erau angajaţi TWA. Am încuviinţat. Din lista pe 
care ne-a pus-o la dispoziţie compania ne-am făcut o idee destul 
de exactă unde stătea fiecare pasager. Folosind asta, patologii 
au creat o bază de date computerizată şi fotografii prelucrate 
digital şi au comparat rănile suferite de fiecare pasager cu 
stricăciunile provocate scaunelor, încercând să stabilească dacă 
respectivele răni şi stricăciunile sunt explicabile printr-o bombă 
sau rachetă. 

— Uluitor. 

— Aşa e. Nimeni nu poate găsi vreo vină muncii oricăruia 
din grupurile implicate în acest proiect. A fost mai mult decât 
impecabilă. A fost muncă de pionierat şi va fi de referinţă pentru 
anchetele asupra accidentelor aviatice. A fost singurul lucru bun 
care a rezultat din toată tragedia asta. A adăugat: Nimeni n-a 
găsit vreo armă fumegândă, însă au demonstrat absenţa altor 
lucruri, cel mai important fiind faptul că nu au existat reziduuri 
explozive la bord. 

— Parcă s-au găsit nişte urme de substanţă explozivă. Îmi 
amintesc că acest lucru a produs mare agitaţie. 

— S-au făcut nişte identificări pozitive, dar erau piste false 
- adezivul folosit la tapiseria scaunelor şi la covoare, care din 
punct de vedere chimic era apropiat de explozibilii plastici. Au 
mai găsit şi câteva indicii reale în interiorul acestei cabine, dar, 
după cum s-a dovedit, avionul acesta fusese folosit cu o lună 


înainte de accident în St. Louis pentru dresarea câinilor care 
caută bombe. 

— Asta se ştie sigur? 

— Da. Dresorul câinilor a fost intervievat de FBI şi a 
declarat că s-ar putea să fi rămas în urma lor nişte SEMTEX. 

Am înaintat pe culoarul din dreapta, printre scaune pirlite 
şi sfâşiate şi am văzut pe unele nişte pete despre care n-am pus 
întrebări. 

Erau şi garoafe şi trandafiri pe unele dintre scaune. Kate a 
spus: 

— Unii dintre cei pe care i-ai văzut de dimineaţă la slujba 
comemorativă au venit pe urmă aici să viziteze şi să fie aproape 
de ultimul loc pe care l-au ocupat cei dragi... Am venit şi eu într- 
un an...oamenii îngenuncheau lângă scaune şi vorbeau cu... 

Mi-am pus mâna pe umărul ei şi am stat amândoi o vreme 
fără să spunem nimic, apoi am pornit mai departe de-a lungul 
culoarului. 

Ne-am oprit în mijlocul cabinei, porţiunea de deasupra 
rezervorului central, unde ar fi trebuit să fie aripile. Fuzelajul din 
această porţiune centrală era grav deteriorat, însă fuseseră 
recuperate toate scaunele şi o mare parte din covor. 

— Dacă o rachetă, cu sau fără focos exploziv, ar fi trecut 
pe aici, a spus Kate, s-ar vedea urme, dar nu se vede nimic. Nici 
aici, în cabină, nici în pereţii fuzelaj ului, nici în aparatele de aer 
condiţionat de sub rezervorul central. 

M-am uitat la podea, apoi la scaune, la tavan şi la 
compartimentele pentru bagaje care atârnau deschise. 

— Totuşi, lipsesc multe bucăţi, mi-am dat eu cu părerea. 

— Lipsesc... dar e normal să crezi că racheta căpitanului 
Spruck ar fi lăsat o urmă de intrare sau de ieşire dacă ar fi 
trecut prin toată masa asta. S-a uitat în jur, tăcută, la rămăşiţele 
mutilate ale interiorului cabinei, apoi a adăugat: Dar ar fi putut 
să treacă pe aici şi toate urmele trecerii sale să fi fost distruse 
de explozie şi de căderea ulterioară de la patru mii de metri. 

S-a uitat la mine. 

Am stat pe gânduri o clipă, apoi am spus: 

— De asta suntem aici. 

Am înaintat spre partea din faţă a cabinei şi am trecut în 
compartimentul de clasa Business, unde scaunele sunt mai 
largi. Avionul se rupsese aici, pe mijlocul acestei părţi din faţă şi 


a punţii superioare reconstituite de deasupra. O scară în spirală 
contorsionată ducea sus pe punte, înconjurată de pereţii 
despărțitori de plastic, sfărimaţi. 

Kate a tăcut o vreme, şi într-un târziu rosti: 

— Zborul 800 al companiei TWA, cu destinaţia Aeroportul 
Charles de Gaulle, Paris, decolase de zece minute de pe 
Aeroportul Kennedy, în urcare la trei mii cinci sute de metri, la 
aproximativ zece kilometri în largul coastei Long Island, viteza 
aproape 650 de kilometri pe oră. 

A tras adânc aer în piept şi a continuat: Ştim de la 
pasagerii care aveau încă prinse centurile de siguranţă că măcar 
doisprezece dintre ei schimbaseră scaunele obişnuita mişcare la 
zborurile de noapte în căutarea unui loc pe rândurile din mijloc, 
unde te poţi întinde. 

M-am întors şi am privit rândurile de scaune de la clasa 
Economic, în seara de 17 iulie 1996 acest avion era numai pe 
jumătate plin - o mică binecuvântare -, aşa că erau, probabil, 
destule rânduri de trei locuri goale. Astă-seară erau toate goale. 

Kate a continuat: 

— Pilotul, căpitanul Ralph Kevorkian, le dăduse 
însoţitoarelor de bord permisiunea să-şi părăsească locurile 
chiar înaintea exploziei. Putem presupune că pregăteau 
băuturile. A aruncat o privire spre cambuza cea mai apropiată. 
Scafandrii au găsit maşina de cafea din acest compartiment 
pornită. Nu a scos nici un cuvânt, aşa că a mers mai departe: La 
8.28, pe înregistrarea din carlingă apare vocea căpitanului 
Kevorkian spunând: „Uită-te la indicatorul ăla de combustibil la 
patru, care a luat-o razna!” referindu-se la motorul numărul 
patru. Apoi spune din nou: „Vedeţi indicatorul ăla care a luat-o 
razna?” Nici copilotul, nici inginerul de zbor n-au răspuns. Apoi, 
la 8.30, turnul de control din Boston dă instrucţiuni zborului 800 
să urce la patru mii cinci sute de metri, iar copilotul Steven 
Snyder confirmă. Apoi, căpitanul Kevorkian spune: „Cu toată 
viteza în sus. Urcăm la patru mii cinci sute”. Inginerul de zbor, 
Oliver Krick, spune: „Motoarele sunt pregătite” şi astea au fost 
ultimele cuvinte înregistrate. La 8.31 şi 12 secunde, avionul a 
atins 3 986 de metri înălţime... apoi a explodat. 

Nu am spus nimic timp de câteva secunde, apoi am 
întrebat: 


— Ce e cu indicatorul de combustibil care o luase razna? A 
ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Majoritatea piloților spun că a fost o dereglare 
temporară a instrumentelor de bord. Dar ar putea indica o 
disfuncţionalitate mecanică gravă. Am încuviinţat. Pilotul unui 
mic avion de cursă regulată care zbura la aproximativ cinci mii 
de metri l-a văzut pe TWA 800 venind spre el, cam la patruzeci 
de kilometri distanţă. A spus că i s-a părut că Boeingul avea încă 
aprinse luminile de decolare, deşi ar fi trebuit să şi le stângă la 
trei mii de metri. A spus, de asemenea, că luminile păreau mult 
mai puternice decât ar fi fost normal, apoi şi-a dat seama că 
lumina puternică pe care o vedea nu era lumina de decolare - 
venea de lângă motorul numărul doi al Boeingului şi s-a gândit 
că poate luase foc motorul. A emis semnale luminoase de 
avertizare, dar, chiar în clipa aceea, Boeingul a explodat într-o 
minge de foc. 

M-am gândit un moment, apoi am spus: 

— Asta arată că s-ar putea să fi fost o disfuncţionalitate 
mecanică. 

Kate a încuviinţat, după care a continuat: 

— In acelaşi timp, un pasager dintr-un zbor US Air se uita 
pe geam şi a văzut ceva care semăna cu o pală de foc 
ridicându-se în aer. După aproximativ zece secunde, acelaşi 
pasager a văzut o mică explozie în zona unde văzuse focul, iar 
după încă o secundă s-a produs o explozie puternică. 

— Ar fi putut fi o rachetă, am remarcat. 

A încuviinţat din nou. 

— Pasagerul ăsta este tehnician electronist specializat în 
aparatură de război şi lucrează în Marina Statelor Unite. 

Mi-am amintit de tehnicianul electronist specializat în 
aparatură de război pe care îl menţionase căpitanul Spruck. 

— Explozia a mai fost văzută din aer - doi piloţi pe un 
elicopter al Gărzii Naţionale Aeriene, în timpul unui zbor de 
antrenament. Erau deasupra apei şi se îndreptau spre nord, spre 
baza lor din Long Island. Tipii ăştia se pare că se aflau cel mai 
aproape de locul exploziei, la vreo opt-nouă kilometri distanţă şi 
cam o mie de metri mai jos decât 747 şi zburau exact în direcţia 
lui. Pilotul susţine că a văzut o dâră ca o flacără roşie-portocalie 
urcând dinspre vest spre est, direcţia în care se deplasa avionul. 
Copilotul confirmă acest lucru şi, de fapt, copilotul l-a întrebat 


prin staţie pe inginerul lor de zbor ce e cu efectele alea 
pirotehnice. O secundă mai târziu, pilotul şi copilotul au văzut o 
mică explozie alb-gălbuie, urmată de o a doua explozie, aproape 
complet albă... apoi au descris o a treia, o uriaşă minge de foc... 
aşa că acum avem trei, nu două explozii cum au văzut cei mai 
mulţi. Dar, cum spuneam, ei se aflau cel mai aproape şi sunt 
piloţi militari cu experienţă care ar trebui să ştie ce au văzut. 

— Elicopterul ăsta s-a dus la locul prăbuşirii avionului? am 
întrebat. 

— Da. Ei au ajuns primii. S-au rotit deasupra locului, dar n- 
au văzut nici un supravieţuitor. Aceşti doi piloţi şi-au retras 
ulterior declaraţiile despre dâra de lumină. Apoi cel mai în 
vârstă, după ce a trecut în rezervă, a revenit la versiunea 
iniţială. 

Am dat din cap. S-ar părea că făcuse cineva presiuni 
asupra celor doi piloţi ai Gărzii Naţionale Aeriene să schimbe 
raportul iniţial. 

Kate s-a uitat în jur la acel puzzle uriaş care fusese cândva 
un Boeing 747. 

— Deci, la 8.31 şi 12 secunde, la aproape douăsprezece 
minute de la decolare, ceva a declanşat explozia vaporilor de 
combustibil din rezervorul central. Rezervorul a sărit în aer şi a 
făcut ca jumătate din compartimentul de clasa Business şi 
carlinga să se desprindă de restul avionului - chiar aici - şi 
carlinga a început să cadă. 

Am privit prin golul care se căsca în locul unde ar fi trebuit 
să fie carlinga şi m-a trecut un fior pe şira spinării. 

Kate a reluat: 

— Odată dispărută greutatea carlingii, centrul de greutate 
s-a mutat şi coada s-a lăsat în jos. Motoarele mergeau încă şi 
avionul decapitat a continuat să urce mai mult de o mie de 
metri... apoi s-a răsturnat şi a început să cadă, iar rezervoarele 
de sub aripi s-au spart şi combustibilul s-a aprins, ceea ce a 
produs mingea de foc pe care au văzut-o peste şase sute de 
oameni. A făcut o pauză, apoi a continuat: Succesiunea 
evenimentelor se bazează în cea mai mare parte pe dovezile 
criminalistice şi pe nişte înregistrări pe radar şi pe satelit. Totuşi, 
nu corespunde cu ce au văzut martorii oculari şi nu se potriveşte 
în totalitate cu animația făcută de CIA. 

— Dar înregistrările de la bord? 


— Nu s-a mai înregistrat nimic din momentul exploziei 
iniţiale, când carlinga s-a desprins de avion. A continuat: în 
realitate avem trei seturi de date, care nu se potrivesc perfect. 
Din reconstituirea animată făcută deici reiese că dâra de lumină 
pe care au văzut-o martorii oculari era fuzelajul în flăcări care a 
continuat să urce după explozie. Însă dovezile criminalistice şi 
imaginile surprinse de satelit sugerează că avionul nu a început 
să ardă decât când a început să cadă. În ce priveşte jetul de 
combustibil aprins despre care CIA spune că a fost şi el 
confundat cu o dâră de lumină în mişcare ascendentă, s-ar 
părea că au cam întrecut măsura. Vreau să spun, ce era până la 
urmă obiectul pe care l-au văzut martorii? Avionul în flăcări 
înălţîndu-se sau jetul de combustibil coborând? S-a uitat la mine. 
Sau poate nici una, nici alta? 

— Uneori, am spus eu, prea mulţi martori strică. Câteva 
zeci de persoane au văzut cum a fost împuşcat în public rabinul 
Meir Kahane, dar, după ce au fost interogate de avocaţii 
apărării, n-au fost doi care să fi văzut acelaşi lucru, iar juraţii 
derutaţi l-au lăsat pe cel care a tras să scape de învinuirea de 
crimă. Am adăugat: Mai e şi asasinarea lui JFK. 

Kate s-a gândit o clipă, apoi mi-a amintit: 

— ie îţi plac dovezile criminalistice. Sidney ţi-a oferit 
dovezile criminalistice. Ţi-au plăcut? 

— Dovezile criminalistice sunt cel mai bun lucru, am 
răspuns. Dar trebuie corelate cu alte date. 

Ne-am întors şi am pornit înapoi spre coada avionului, pe 
culoarul de pe partea stângă, iar eu am coborit scările de lemn 
nerăbdător să ies din avion, care nu numai că-mi dădea fiori, dar 
degaja şi un aer incredibil de trist. 

Kate m-a urmat şi am părăsit hangarul şi, odată ieşit în 
aerul rece al nopţii, m-am simţit imediat mai bine. M-am urcat în 
jeep, iar Kate s-a urcat şi ea lângă mine. Am pornit motorul, am 
aprins farurile şi am dat cu spatele spre poartă. 

— Ce legătură avea CIA cu acest caz? am întrebat. 

— La început, când teoria cu bomba sau racheta era 
fierbinte, erau peste tot, căutând terorişti străini. 

l-am atras atenţia asupra unui lucru: 

— Teroriştii străini, dacă se găsesc în Statele Unite, intră 
sub jurisdicţia FBI. 


— Aşa e. Dar, după cum ştii, există oameni de la CIA în 
organizaţia noastră. Îl ţii minte pe Ted Nash. 

— ÎI ţin minte pe Ted. Ţin minte şi că ai luat cina cu el de 
câteva ori. 

— O dată. 

— Mă rog. De ce l-a intervievat el pe căpitanul Spruck? 

— Nu ştiu. A fost un pic neobişnuit. 

— Ce ţi-a spus despre asta la cină? 

— John, nu te mai lega atâta de unica mea întâlnire cu Ted 
Nash. N-a fost nici o legătură între noi. 

— Chiar dacă ar fi fost, nu-mi pasă. E mort. 

Kate a revenit la subiect, spunând: 

— După ce FBI şi CNST au stabilit că a fost un accident, 
CIA ar fi trebuit să iasă din peisaj. Dar nu s-a întâmplat aşa şi tot 
CIA a realizat reconstituirea animată care a fost difuzată la 
televizor. Neoficial se vorbea că FBl-ul n-a vrut să fie asociat cu 
simularea aia. 

— De ce nu? 

— Din cauză că era prea speculativă, bănuiesc. A ridicat 
mai multe întrebări decât răspunsuri şi asta i-a înfuriat pe mulţi 
dintre martori, care au spus că simularea nu semăna deloc cu 
ceea ce văzuseră ei. A tulburat din nou apele. 

Am trecut de poartă şi Kate mi-a spus să merg spre 
Autostrada Long Island. 

— Acum că am vorbit cu Spruck, am spus, vreau să văd 
încă o dată animația aia. 

— Am o copie. 

— Bun. M-am gândit o clipă, apoi am continuat: De fapt, 
avem nevoie de cuplul ăla de pe plajă. Să sperăm din tot 
sufletul că s-au filmat pe ei făcând prostii şi că banda, dacă a 
existat, mai există şi acum şi că undeva în spatele fundurilor lor 
goale se vede ce s-a întâmplat cu zborul 800. 

— Asta e cam tot ce ar putea apărea care să facă ordine în 
toate dovezile contradictorii şi să redeschidă cazul. A adăugat: 
Sau ar mai putea fi redeschis dacă vreo organizaţie ar revendica 
în mod credibil doborirea avionului. 

— N-au fost nişte grupări teroriste din Orientul Mijlociu 
care au revendicat atacul? 

— Doar suspecţii obişnuiţi. Dar nici unul nu avea informaţii 
din interior care să dea credibilitate pretențiilor lor. Nici măcar 


informaţiile făcute publice nu le-au înţeles cum trebuie. Pe scurt, 
nimeni credibil nu şi-a asumat răspunderea pentru prăbuşirea 
avionului. Şi asta dă oarecare greutate concluziei că a fost o 
defecţiune tehnică. 

Pe de altă parte, a continuat, există câteva grupări 
teroriste noi care nu-şi revendică atacurile. Nu-i interesează 
decât moartea şi distrugerile. Ca Bin Laden ăsta şi al-Qaeda. 

— E adevărat. Am revenit asupra cuplului de pe plajă şi 
am întrebat-o pe Kate: Cum de n-ai reuşit să dai de Romeo şi 
Julieta? 

— Nu mi s-a cerut să-i caut. 

— Ai spus că ştii numele hotelului unde s-ar putea să fi 
stat. 

— ÎI ştiu. A tăcut o clipă, după care a spus: Sinceră să fiu, 
n-am fost direct implicată în această latură a anchetei. S-a 
întâmplat doar să văd raportul respectiv la polițistul care l-a 
întocmit şi am mai făcut nişte investigaţii telefonice pe cont 
propriu. Mi-a fost tăiat elanul foarte repede. 

— Înţeleg... deci nu ştii dacă pista asta a dus la ceva? 

— Nu. 

Eu nu cred în teoria conspirației, mai ales când e vorba de 
angajaţi ai guvernului şi de persoane din armată, care nu sunt în 
stare să se pună de acord cu nimic, cu atât mai puţin să 
păstreze secrete sau să facă ceva care le-ar pune în pericol 
slujba sau pensia. 

Singura excepţie era CIA, definiţia însăşi a minciunii, a 
conspirației şi a activităţilor la limita ilegalităţii. Pentru asta erau 
plătiţi. 

În ciuda tuturor problemelor pe care le avusesem cu FBI- 
ul, trebuia să recunosc că erau oameni care îşi vedeau de 
treabă, buni cetăţeni, şi lucrau după litera legii - ca soţia mea 
cea iubitoare, care era pe cale să facă o uşoară criză, pentru că 
trecuse un pas dincolo de linie. 

Am auzit-o pe Kate spunând, ca şi cum ar fi vorbit cu ea 
însăşi: 

— Dacă mergem mai departe cu asta, nu avem mult timp 
până o să-şi dea seama ce facem. 

Nu am răspuns. 

— Spre casă? 

— Da, spre casă. 


Am intrat pe breteaua care duce spre vest a Autostrăzii 
Long Island şi m-am îndreptat spre Manhattan. Era trafic lejer şi 
se mergea bine la ora aceea târzie. M-am încadrat pe banda de 
viteză şi am accelerat peste limita admisă. 

Eu sunt cel care obişnuia să urmărească alte persoane, 
dar lumea mea se schimbase, aşa că am privit în oglinda 
retrovizoare, apoi am tăiat brusc două benzi şi am ieşit pe prima 
bretea. Nu ne urmărea nimeni. 

Am mers o vreme pe o şosea secundară, apoi am intrat la 
loc pe autostradă. 

Kate nu a comentat direct manevrele mele evazive, însă a 
spus: 

— Poate ar trebui să terminăm cu asta. 

Nu i-am răspuns. 

— La ce te gândeşti? m-a întrebat. 

— Ce am eu de câştigat din toată asta? 

— Numai necazuri. 

— E un argument foarte convingător. 


CAPITOLUL 11 


Am continuat o vreme în tăcere, apoi Kate a spus: 

— În ce-l priveşte pe Sidney Siben, m-am gândit că ar fi 
bine să afli versiunea oficială direct de la sursă. 

— Apreciez fairplay-ul. Ce vrei să fac mai departe? 

— Să nu-mi dai un răspuns decât după un somn bun. 

— Vrei să dorm acum? 

— Nu. Acum condu. O să dorm eu. 

A lăsat scaunul pe spate, şi-a scos pantofii şi a închis ochii. 
Femeile pot să adoarmă în mai puţin de zece secunde. Aşa a 
făcut şi ea. 

Câteva minute mai târziu, am trecut pe lângă breteaua 
care ducea spre Laboratorul Naţional Brookhaven şi am întrebat 
tare: 

— Auzi, care sunt cele şapte teorii? 


— Hă...? 

— Trezeşte-te! Ţine-mi de urât! Care sunt cele şapte 
teorii? A căscat şi a răspuns: 

— Teoria numărul unu... rachetă a armatei noastre... 
exerciţii militare de antrenament pe mare în noaptea aia... S-a 
presupus că se lansase un avion teleghidat pe post de ţintă... 
racheta l-a ratat şi s-a luat din greşeală după Boeingul 747... 
Sau avionul-ţintă însuşi a lovit Boeingul... puţin probabil. Prea 
mulţi martori la bordul navelor. 

— Bun. Teoria doi. 

— Teoria doi. Puls electromagnetic... exerciţiile militare 
creează cîmpuri electromagnetice puternice, care teoretic pot 
să învăluie un avion... nu explică dâra de lumină. 

— Trei. 

— Trei. Teoria submarinului străin, rachetă sol-aer lansată 
de sub apă. 

— Ce nu merge la teoria asta? 

— Inapoi la Teoria Unu. Exerciţiile militare din zonă 
includeau antrenamente antisubmarin... aşa că un submarin 
străin nu ar fi putut scăpa neobservat. 

— Dar unul de-al nostru? 

— Asta face parte tot din Teoria Unu. Teoria Patru. Teoria 
cu meteoritul sau resturile venite din spaţiu. Posibilă, dar nu şi 
probabilă. Unde am ajuns? 

— Cinci. 

— Cinci. Asta e cea cu bulele de gaz metan. Gazul invizibil, 
care ţişneşte în mod natural de pe fundul oceanului, s-a ridicat 
şi s-a aprins la contactul cu motoarele avionului. Deplasată. Nu 
se potriveşte cu dovezile. Şi mai e şi Teoria Şase, cu raza de 
plasmă. Laboratorul Naţional Brookhaven. atât de ridicolă, încât 
ar putea conţine un grăunte de adevăr. Dar Laboratorul spune 
că nu. 

— Şapte. 

— Şapte. Uşa de la cala Boeingului... unele dovezi indică 
faptul că s-a desprins înainte de explozie şi ar fi putut produce o 
decompresie puternică, prima verigă dintr-un lanţ de 
evenimente care au condus la explozie. Dar cel mai probabil 
explozia s-a produs prima. 

Noapte bună. 

— Stai puţin. Şi racheta teroristă? 


— Asta e o categorie aparte. 

— Bun. Dar nu-mi iese din minte ce a spus amicul tău 
Sidney. De ce să dobori un avion atât de departe de aeroport? Și 
de ce să vrea guvernul să acopere un atac terorist? Un atac 
terorist în afara apelor teritoriale ar disculpa pe toată lumea, ar 
economisi milioane de dolari din asigurări, ca să nu mai vorbim 
de milioanele cheltuite pe reconstituirea rezervorului central. Ce 
naiba, dacă ar fi o conspirație guvernamentală, în mod normal 
şi-ar propune să fabrice un atac terorist, nu să ne facă să 
credem că a fost o defecţiune tehnică, în afară de cazul în care, 
desigur, guvernul n-a vrut să provoace panică şi să recunoască 
o greşeală gravă a serviciilor de spionaj, ceea ce ar explica 
amestecul CIA şi... M-am uitat la Kate. Mă asculţi? Sforăia. 

Şi aşa am rămas singur cu gândurile mele, care se 
succedau cu atâta viteză, încât nu le mai puteam urmări. 

Am apăsat butonul de pauză, apoi derulare înapoi şi m-am 
întors la momentul slujbei comemorative şi la colegul Liam 
Griffith. 

Aveam motive să o bănuiesc pe Kate că pusese la cale 
întâlnirea mea cu Griffith, care mă călcase pe nervi suficient de 
tare încât să-mi stirnească interesul pentru acest caz. Pe de altă 
parte, poate nu era altceva decât un tip de la FBI care îmi 
atrăgea atenţia să nu mă bag şi vorbea serios. 

l-am aruncat o privire lui Kate care, adormită, avea o 
figură cât se poate de angelică. Scumpa de ea nu şi-ar manipula 
soţul iubitor. Sau da? Scena Doi. Parcul Regional Cupsogue 
Beach. Un cuplu pe plajă. 

Oare chiar au văzut şi au filmat dâra de lumină şi 
explozia? Mă întrebam şi de ce nu fuseseră identificaţi. 

Sau poate fuseseră. 

Scena Trei. Baza Moriches a Pazei de Coastă. Căpitanul 
Tom Spruck, un martor de încredere şi sigur pe declaraţiile lui. 

Asta nu reuşeam să-mi scot din minte. Tipul ăsta era unul 
dintre cei aproape două sute de martori, bărbaţi, femei şi copii, 
care cu toţii, individual sau în grup, din diverse locuri, văzuseră 
acelaşi lucru. „Asta e în sus. Corect?” Şi, în cele din urmă, Scena 
Patru. Calverton, hangar aviatic. 

Domnul Sidney R. Siben, inginer specializat pe probleme 
de siguranţă la Comisia Naţională pentru Siguranţa 
Transporturilor. Expertul cinstit şi de neclintit. Sau nu era aşa? 


La ieşirea din scenă, domnul Sidney Siben îşi exprimase oarece 
îndoieli. „Iluzie optică. Aşa e. Ba nu, nu e aşa. La naiba!” Despre 
ce era vorba? Nepoftită, imaginea Boeingului 747 reconstituit 
lua contur în mintea mea. Am refăcut imaginar traseul prin 
interiorul fuzelajului spart, de-a lungul culoarelor, pe covorul 
peticit printre rândurile de scaune goale. Cum le place legiştilor 
să spună: „Morţii ne vorbesc”. 

Şi aşa fac; într-un fel, pot chiar să depună mărturie la o 
audiere sau la un proces. 

Boeingul îşi revelase aproape toate secretele. Cadavrele 
recuperate, la fel. Martorii oculari dăduseră declaraţii. Experții 
îşi prezentaseră opiniile. Problema era că nu toţi spuneau 
acelaşi lucru. 

Imi aminteam de câteva cariere care fuseseră ruinate, 
afectate sau compromise de acest caz şi nu voiam să o adaug şi 
pe a mea sau pe a lui Kate pe listă. 

M-am uitat la Kate. Eram căsătoriţi de un an şi cazul ăsta 
nu mai fusese adus în discuţie până acum, deşi îmi aminteam că 
în urmă cu un an, în iulie, fusese la slujba comemorativă fără 
mine. 

Mă întrebam de ce aşteptase acest moment ca să mă 
implice şi pe mine. Poate că fusesem într-o perioadă de probă 
sau poate că apăruseră elemente noi. Oricum, mi se permisese 
o ocheadă către un grup de oameni care refuzau să abandoneze 
cazul. 

Cazul ăsta fusese întotdeauna periculos pentru cei care se 
apropiaseră de el. Era o rază de plasmă, o bulă de gaz exploziv, 
o rachetă fantomă, una de-a noastră, puls electromagnetic, o 
combinaţie volatilă de combustibil şi aer şi o iluzie optică. 

Toate instinctele îmi spuneau că, pentru binele meu şi al 
lui Kate, trebuia să uit tot ce văzusem şi auzisem în seara asta. 
Dar nu era vorba de mine, sau de Kate, sau de oricine altcineva, 
din guvern sau din afara lui. 

Era vorba de ei. Cei două sute treizeci. De familiile lor şi 
de cei dragi, oamenii care aşezaseră trandafiri pe scaunele din 
avion, care aprinseseră luminări şi intraseră în ocean şi care 
aruncaseră flori în mare. Şi de oamenii care nu veniseră la 
slujbă, care stăteau acasă şi plângeau. 


CAPITOLUL 12 


Acasă. Locuiesc într-un apartament din cele pe care ţi le 
poţi permite din două salarii, într-un bloc înalt pe East Street, 
între Second şi Third Avenue. Apartamentul e la etajul 34, iar de 
la balconul unde stăteam acum, la ora două dimineaţa, cu un 
whisky scoţian în mână, priveam spre sud de-a lungul Insulei 
Manhattan. 


Printre zgîrie-norii din Midtown vedeam Bowery Street şi o 
parte din Lower East Side, unde am crescut pe Henry Street, 
aproape de complexele de apartamente de stat. 

Dincolo de Chinatown se zăreau tribunalele şi puşcăriile şi 
Police Plaza, numărul 1, unde am lucrat înainte, şi Federal Plaza, 
unde lucram acum. 

De fapt, cea mai mare parte din trecutul meu se întindea 
acolo - puştiul John Corey jucându-se pe străzile dure din Lower 
East Side, polițistul începător John Corey - pe Bowery Street, 
detectivul criminalist John Corey şi, în cele din urmă, 
responsabilul de contract John Corey de la Brigada Federală 
Antitero. 

lar acum, John Corey căsătorit de un an cu cea de-a doua 
soţie, locuind în apartamentul primei soţii, Robin, care trăia cu 
şeful ei, un nenorocit, care câştiga exagerat de mulţi bani 
apărând mizerabili cu succes în afaceri. 

La capătul de sud al Manhattanului, zgârie-norii de pe Wall 
Street se ridicau ca stalagmitele dintr-un lac subteran. lar la 
dreapta, înălţindu-se patru sute de metri spre cer, Turnurile 
Gemene ale World Trade Center. 

Pe 23 februarie 1993, în jurul prânzului, câţiva terorişti din 
Orientul Mijlociu, cu explozibilul într-o dubă Ryder închiriată, au 
intrat în parcarea subterană a Turnului Nordic, au lăsat duba şi 
au plecat. 

La 12.18 duba a explodat, omorând şase oameni şi rănind 
încă o mie. 

Dacă turnul s-ar fi prăbuşit, morţii ar fi fost cu miile. 
Acesta a fost primul atac comis vreodată de terorişti străini pe 
teritoriul american. 

A fost şi un semnal de alarmă, dar nu 1-a luat nimeni în 
seamă. 

Am intrat în livingul apartamentului. 

Decorul e cam ca în holul unui hotel din Palm Beach, cu 
prea mult roz, şi verde, şi motive marine, şi carpete aspre. 

Kate spune că o să dispară toate, cu prima ocazie. Nu va 
dispărea însă singurul lucru cumpărat de mine - fotoliul meu 
rabatabil La-Z-Boy, din piele maro. E un obiect frumos. 

Mi-am mai turnat un whisky şi am dat drumul la video. 

M-am aşezat în La-Z-Boy şi am privit spre televizor. 


A apărut pe ecran un colaj de imagini pe un fundal muzical 
nepotrivit. Era un film de o oră făcut de un grup care, conform 
spuselor lui Kate, susţinea varianta atacului cu rachetă. 
Includea, spunea Kate, şi simularea realizată de CIA. 

Într-un grupaj de secvenţe dintr-un interviu dat în cadrul 
emisiunii de ştiri, un fost şef al Comisiei Naţionale pentru 
Siguranţa Transporturilor spunea că e o situaţie fără precedent 
ca FBl-ul să conducă ancheta. Congresul, spunea el, mandatase 
clar Comisia Naţională pentru Siguranţa Transporturilor să 
ancheteze accidentele aviatice civile. 

Cuvântul-cheie, pe care îl ratase, se părea, nătăfleţul de 
reporter de ştiri, era „accident”. În mod evident, unele persoane 
din guvern credeau că era vorba de o infracţiune, motiv pentru 
care FBl-ul şi nu CNST preluase ancheta şi reconstituirea 
aeronavei. 

Apoi, un expert în nu ştiu ce spunea că rezervorul central 
gol nu ar fi putut provoca o explozie atât de puternică, pentru că 
nu avea decât un deget de combustibil. 

Însă domnul Siben îmi spusese că ar fi putut să fie două 
sute de litri de combustibil pe care pompele de evacuare nu l-au 
putut extrage, în orice caz, vaporii volatili şi nu combustibilul 
provocaseră, se pare, explozia iniţială. 

Aşadar, chiar din primele minute ale filmului apăreau 
câteva erori sau, poate, informaţii distorsionate. 

Am privit cu mai mare atenţie cum o serie de persoane nu 
foarte clar identificate vorbeau sumbru despre dispariţia unor 
părţi din avion din hangarul de la Calverton, despre scaune care 
fuseseră recuperate de pe fundul oceanului, dar dispăruseră 
fără urmă şi despre structura de aluminiu care fusese 
reasamblată forţat, ştergându-se astfel urmele exploziei. 

S-a vorbit şi despre avionul El Al 747 aflat în spatele 
Boeingului, despre rapoarte de laborator care confirmă 
existenţa urmelor de reziduuri de la un focos exploziv şi de 
reziduuri de la propulsorul unei rachete, despre rachete navale 
„greşit ghidate”. Cineva a vorbit despre o scrisoare de 
ameninţare în termeni foarte vagi primită din partea unei 
grupări teroriste din Orientul Mijlociu chiar înainte de prăbuşirea 
zborului TWA şi s-au făcut multe speculaţii în legătură cu dovezi 
modificate şisau ignorate. 


Aşa-zisul documentar atrăgea atenţia asupra câtorva 
aspecte, însă nu toate se legau într-un argument logic. Erau o 
mulţime de idei lansate doar-doar o ieşi ceva. Sau, casă mă 
exprim într-o formulă lipsită de prejudecăţi, această prezentare 
dădea importanţă egală tuturor teoriilor, mai puţin versiunii 
oficiale despre o defecţiune tehnică. 

Filmul discuta în detaliu manevrele militare desfăşurate în 
seara de 17 iulie 1996 în zona din largul coastei Long Island, 
numită W-105. Am crezut că autorii documentarului vor 
conchide că o rapo chetă americană „greşit ghidată” a doborit 
avionul TWA 800. Insă un fost ofiţer din Marină, care vorbea 
foarte asemănător cu căpitanul Spruck, a spus: „E imposibil ca 
un accident de asemenea proporţii să fie muşamalizat de sute, 
mii de militari” şi m-am întrebat oare de ce aceste manevre 
militare jucau un rol atât de important în teoriile despre 
conspirații. Presupun că muşamalizările făcute de gucu vern 
sunt oricând mai interesante decât prostia guvernului. 

Filmul atrăgea însă atenţia asupra unui amănunt extrem 
de provocator - surse radar identificaseră toate vasele care se 
găseau în zonă, iar ancheta ulterioară identificase şi scosese din 
calcul toate vasele, mai puţin unul. Un vas de mare viteză 
părăsise zona imediat după explozie şi nimeni — nici Marina, 
nici Paza de Coastă, nici CIA — nu reuşise să identifice sau să 
găsească ambarcaţiunea dispărută. Dacă acest lucru era 
adevărat, atunci, aparent, acesta era vasul de pe care fusese 
lansată racheta - dacă existase vreo rachetă. 

Filmul arăta acum trei fotografii color, toate făcute de 
persoane care întâmplător făceau poze altor persoane în seara 
respectivă şi care surprinseseră fără să vrea pe fundal ceva ce 
semăna cu o dâră de lumină pe cerul nopţii. Naratorul specula 
că ar putea fi vorba de jetul de combustibil aprins lăsat în urmă 
de o rachetă. 

Problema cu dovezile reprezentate de fotografii, mai ales 
dacă erau făcute accidental, e că nu dovedesc nimic. 

Inregistrările în mişcare - pe peliculă sau pe casetă - sunt 
altă poveste şi m-am gândit din nou la cuplul de pe plajă. 

Cea mai convingătoare parte din tot filmul erau 
înregistrările originale ale declaraţiilor date de şase martori 
oculari. 


Unii dintre aceştia au fost intervievaţi în locul în care 
spuseseră că se aflau în momentul în care au văzut dâra de 
lumină ridicându-se spre cer, aşa că au putut indica poziţia 
fluturându-şi mâinile. 

Toţi păreau credibili şi insistau asupra celor văzute. Unii 
dintre ei erau afectaţi, iar o femeie a izbucnit în plins. 

Toţi au descris practic acelaşi lucru, cu mici variaţii: erau 
întâmplător cu faţa spre mare şi au văzut o dâră de foc cum 
țişneşte din ocean, se ridică în aer, prinde viteză şi culminează 
cu o mică explozie, urmată de o uriaşă minge de foc, care apoi 
se prăbuşeşte în mare. 

Apoi a urmat animația CIA. Am lăsat jos paharul de whisky 
şi am privit cu atenţie reconstituirea animată, narată de un tip 
cu o voce la fel de enervantă ca scenariul pedant. 

Mai întîi a apărut interiorul rezervorului central de 
combustibil, cu nişte resturi de combustibil între şicanele de pe 
fund. Naratorul a menţionat vaporii volatili de combustibil, apoi 
s-a văzut o scânteie provenind de la o sursă din interiorul 
rezervorului. Apoi explozia. 

Explozia la contactul combustibil-aer a sfâşiat peretele 
stâng al rezervorului central şi a aprins combustibilul din 
rezervorul aflat în aripa stângă, provocând o explozie puternică, 
prezentată ca o versiune animată a unui Big Bang. 

Naratorul a explicat că şocul exploziei a făcut ca partea 
din faţă a avionului să se „descheie” şi să cadă. 

Dar apoi, la categoria „să nu ne mulţumim cu atât”, 
naratorul şi animația au încercat să explice ce văzuseră în 
realitate martorii oculari, fără să menţioneze însă că erau peste 
două sute de astfel de martori. 

Dacă am înţeles corect imaginile şi textul, CIA spunea că 
acei două sute de martori nu au observat avionul în momentul 
exploziei; ceea ce le-a atras atenţia şi i-a făcut să privească în 
direcţia lui a fost zgomotul exploziilor, care a ajuns la ei treizeci 
sau patruzeci de secunde mai târziu. Apoi, când au privit în sus, 
au văzut două lucruri: avionul în flăcări urcând înainte să se 
prăbuşească în mare şisau şuvoaiele de combustibil aprins, care 
s-ar putea să se fi reflectat în suprafaţa calmă a apei. Cu alte 
cuvinte, toţi cei care au văzut întâmplarea au înţeles-o pe dos. 

Apoi au revenit pe ecran câţiva dintre martori şi primul tip 
a întrebat: „Cum poate un avion care urcă de la patru mii la 


cinci mii de metri să arate ca o rachetă de mare viteză care se 
ridică din apă?” Un fost lucrător al Gărzii Naţionale Aeriene a 
spus: „Dâra pe care am văzut-o s-a ridicat la cinci mii de metri 
în trei-patru secunde. Mergea cu viteză supersonică”. 

Un tip, pe care îl văzusem la conferinţa de presă televizată 
a OCIZ cu trei seri în urmă, era intervievat în faţa casei sale din 
Long Island, unde se găsea în momentul producerii 
evenimentului. 

Acesta afirma: „Reconstituirea nu seamănă deloc cu ce 
am văzut eu. Nu e nici măcar pe departe”. 

O femeie intervievată pe podul unde stătea în noaptea 
aceea a spus: „E adevărat că am văzut combustibil aprins care 
cădea, dar asta a fost după ce am văzut dâra de lumină 
ridicându-se”. 

Mi-au venit din nou în minte vorbele căpitanului Spruck: 
„Asta e în sus. Aşa e?” Am oprit caseta, m-am lăsat pe spate în 
fotoliu şi m-am gândit. 

Animaţia făcută de CIA ridica mai multe întrebări decât 
răspundea, contrazicea logica şi nega prin intermediul unui 
desen animat lucruri pe care oamenii jurau că le-au văzut. 
Uneori, cu cât se spun şi se arată mai puţine, cu atât mai bine. 
Aş fi putut înghiţi concluzia despre defecţiunea tehnică - cu 
toate declaraţiile martorilor - dacă n-ar fi fost această creaţie 
gratuită a celor de la CIA. 

Am pornit din nou caseta şi filmul a continuat. 

Kate a intrat în cameră, îmbrăcată într-un neglijeu 
minuscul. 

— Hai la culcare, John. 

— Nu mi-e somn. 

A tras un taburet, s-a aşezat lângă mine şi m-a luat de 
mână. Am privit împreună ultimele minute ale casetei. 

Concluzia pseudodocumentarului nu era clară pe de-a- 
ntregul, se încheia cu întrebări şi lăsa deschisă posibilitatea unei 
continuări. 

Am stins aparatul şi am rămas amândoi în camera 
întunecoasă şi tăcută, sus, deasupra străzilor New Yorkului. 

— Ce părere ai? m-a întrebat Kate. 

— Cred că filmul ăsta e patruzeci la sută incorect şi 
patruzeci la sută încercare de manipulare. Ca un film de Oliver 
Stone. 


— Şi restul? 

— Suficient adevăr cât să te pună pe gânduri. Ce e cu 
vasul de mare viteză dat dispărut? 

— E adevărat. Câteva înregistrări radar de necontestat 
arată un vas care imediat după explozie se deplasează cu viteză 
mare — treizeci de noduri — îndepărtându-se de locul prăbuşirii 
avionului. 

Majoritatea vaselor particulare din zonă s-au îndreptat 
către locul cu pricina, să vadă dacă pot da o mână de ajutor. 
Vasele militare au rămas pe poziţie până au primit ordin să 
meargă la locul prăbuşirii. 

Paza de Coastă şi FBI au adresat un apel public către toţi 
căpitanii de vas care se găseau în zonă în noaptea aceea să 
raporteze poziţia în care se aflau şi să descrie ce au văzut. Toţi 
au răspuns, mai puţin vasul ăsta, care a fost numit Vasul-cu- 
Treizeci-de-Noduri. 

— Deci ăsta e vasul de pe care se presupune că a fost 
lansată racheta, am spus. 

— Aşa spune teoria. 

Am făcut o remarcă: 

— Poate cei de pe vas aveau îndeletniciri asemănătoare 
cuplului de pe plajă şi de asta au şters-o de acolo. Sunt convins 
că în noaptea aia de vară în zonă erau o mulţime de bărbaţi şi 
femei, care n-ar fi trebuit să fie acolo împreună. 

— Prin urmare, tu spui că singura rachetă cu ghidaj caloric 
de pe vasul dat dispărut era între picioarele vreunui tip. 

— Seamănă cu ceva ce aş spune eu. 

— De fapt, nu eşti singurul care a avut ideea asta, a spus 
Kate zâmbind. Ce părere ai despre reconstituirea făcută de CIA? 

— S-ar părea că e o neconcordanţă la mijloc. 

A încuviinţat, apoi m-a informat: 

— Ştii, nu toţi martorii oculari descriu acelaşi lucru. Unii au 
văzut două dâre de lumină. Mulţi au văzut dâra de lumină 
urcând mai sus decât avionul, apoi descriind un arc şi lovind 
avionul de deasupra. Alţii spun că s-a ridicat din apă, s-a dus 
drept spre avion şi l-a lovit în burtă. Majoritatea descriu două 
explozii - explozia iniţială mai mică, urmată de mingea uriaşă de 
foc. Unii spun că au văzut cum s-a desprins partea din faţă a 
avionului, dar cei mai mulţi n-au văzut. Unii spun că avionul a 
părut că se opreşte în loc după prima explozie, alţii nu. Unii au 


văzut avionul în flăcări urcând după explozie, lucru confirmat de 
radare, dar majoritatea spun că s-a prăbuşit drept în ocean, în 
timp ce alţii spun că a căzut răsucindu-se. 

Cu alte cuvinte, mărturiile nu se potrivesc în toate 
detaliile. 

— De asta nu înţeleg cum a putut CIA să facă o 
reconstituire speculativă bazată pe atâtea mărturii 
contradictorii. Ar fi nevoie de cel puţin o duzină de animații din 
astea ca să acoperi toate mărturiile. 

— Cred, a răspuns Kate, că CIA a pornit de la o premisă — 
concluzia oficială, care nu includea nici o rachetă. Apoi au 
descris această concluzie în felul în care spun unii experţi că ar 
trebui sau s-ar putea să se fi întâmplat. Declaraţiile martorilor 
oculari erau irelevante pentru CIA. Pur şi simplu au spus: „Asta 
aţi văzut voi”. 

— Aha. Cineva în film spunea că martorii n-au fost chemaţi 
să depună mărturie la nici una dintre audierile publice sau 
oficiale. E adevărat? 

— Da. Şi să-ţi mai spun ceva. FBl-ul n-a intervievat a doua 
oară decât câţiva martori. Zeci de persoane ne sunau şi cereau 
să li se ia încă o dată declaraţii. Mulţi dintre ei s-au simţit 
frustraţi şi şi-au făcut publice mărturiile, dar au descoperit că 
presa nu mai era interesată după ce guvernul a început să 
vehiculeze varianta defecţiunii tehnice. Niciodată, de când 
lucrez în forţele de ordine, n-am văzut atât de mulţi martori 
credibili aşa de puţin luaţi în seamă. 

M-am gândit o clipă la ce spusese, apoi i-am amintit: 

— Cu cât ai mai mulţi martori, cu atât variază mai mult 
declaraţiile, în cele din urmă, se elimină unii pe alţii. Prefer unul 
sau doi martori buni, decât o sută. 

— Ţi-am dat unul. 

— Aşa e. Dar oamenii văd ceea ce sunt mental 
condiţionaţi să vadă. Să-ţi spun eu ce se întâmpla în vara lui 
1996. Cu trei săptămîni înainte de prăbuşirea lui TWA 800, 
cartierul general al Armatei SUA în Arabia Saudită, Khobar 
Towers, fusese bombardat. FBl-ul era în alertă de gradul zero 
pentru Jocurile Olimpice de la Atlanta, iar ştirile erau pline de 
potenţiale atacuri din partea Iranului şi a altor vreo 
douăsprezece grupări teroriste. Aşa că, atunci când TWA 800 s-a 
prăbuşit, care a fost primul lucru Care ţi-a venit în minte? 


Probabil acelaşi ca mie: atac terorist - şi nici măcar nu ne 
cunoşteam. 

— Ceea ce nouă ne-a trecut prin minte două sute de 
oameni chiar au văzut. Nu e vorba de halucinație în masă. 

— Aşa e. Dar ar fi putut să fie iluzie optică. 

— John, am intervievat o duzină de martori, iar colegii mei 
au intervievat alţi două sute. Nu e posibil ca atât de mulţi 
oameni să sufere de aceeaşi iluzie optică. 

Am căscat şi am spus: 

— Îţi mulţumesc pentru această zi interesantă. E târziu şi 
sunt obosit. 

S-a ridicat şi mi-a trecut degetele prin păr. 

— Mai ţine-mă trează încă puţin. 

Am simţit un val de energie proaspătă şi am ţâşnit din 
fotoliul meu La-Z-Boy direct în dormitor. 

Ne-am dus în pat şi am făcut dragoste nebună, cum faci 
când eşti surescitat şi vrei să eliberezi energia acumulată de-a 
lungul unei zile chinuitoare şi frustrante. Cel puţin asupra 
acestui lucru aveam cât de cât control şi puteam produce un 
final fericit. 


CAPITOLUL 13 


A doua zi - eu în halatul meu de baie jerpelit, iar Kate încă 
în neglijeul cel sexy - stăteam în bucătărie bând cafea şi citind 
ziarul. 

Lumina strălucitoare a dimineţii intra pe fereastră. 

Când Robin a plecat din apartament, am anulat 
abonamentul la The Times şi m-am abonat la The Post, care îmi 
oferea toate ştirile de care aveam nevoie, însă, de când s-a 
mutat Kate aici, s-a întors The Times. 

Îmi sorbeam cafeaua şi citeam un articol despre slujba 
comemorativă la care participasem cu o zi înainte. Începea aşa: 
„La cinci ani după ce Zborul 800 al Trans World Airlines s-a 
prăbuşit în flăcări în ocean nu departe de aici, rudele unora 
dintre cele 230 de persoane care şi-au pierdut viaţa au venit la 


capătul estic al Long Island pentru pelerinajul anual de 
rugăciune şi amintiri. 

Au venit ca să fie aproape de locul în care prietenii şi 
rudele lor şi-au petrecut ultimele clipe de viaţă. Au venit să 
asculte valurile verzi spărgându-se pe nisip. Au venit să vadă 
baza alb cu roşu a Pazei de Coastă unde trupurile victimelor au 
fost aduse la țărm”. 

Am continuat să citesc articolul chinuit şi lacrimogen: 
„Atmosfera de la prima slujbă de comemorare, la câteva zile 
după şocantul accident, pe fundalul confuziei create de faptul că 
nu se ştia dacă fusese o defecţiune tehnică sau o bombă, a fost 
una de copleşitoare tăcere... Mulţi n-au putut decât să intre în 
ocean şi să arunce o floare, nimic mai mult”. 

Mai jos, am citit: „Mai trebuie să facă față şi nebunilor, 
spune Frank Lombardi, care oferă sprijin familiilor. În ultimele 
Zile, spune el, familiile au primit telefoane de la un individ care 
pretinde că ar cunoaşte identitatea teroristului care a doborit 
avionul. «Şi că dacă îi dau 300 000 de dolari bani gheaţă, le 
spune cine e.» Domnul Lombardi se revoltă: «Ce e perversiunea 
asta? E de necrezut că cineva se poate juca aşa cu sentimentele 
oamenilor!» (Comisia Naţională pentru Siguranța Transporturilor 
a stabilit că o explozie în interiorul rezervorului central de 
combustibil, posibil provocată de un scurtcircuit, a dus la 
prăbuşirea avionului.)” Am terminat articolul şi i-am dat ziarul 
lui Kate, care l-a citit în tăcere. Apoi a ridicat ochii din ziar şi a 
spus: 

— Uneori mă gândesc că sunt unul dintre nebunii mai bine 
intenţionaţi. 

— Apropo, cum se numeşte hotelul unde e posibil să fi stat 
cuplul de pe plajă? 

— Tot ce ai văzut şi ai auzit ieri este fie cunoscut public, 
fie, ca în cazul mărturiei căpitanului Spruck, disponibil în 
virtutea Legii pentru accesul la liberă informare. Numele acelui 
hotel nu există oficial. 

— Dar, dacă ar exista, cum s-ar numi? 

— S-ar numi Hotelul Bayview din Westhampton Beach. 

— Şi ce-ai descoperit la hotelul ăsta? 

— Cum ţi-am spus, n-am ajuns efectiv la hotel. Nu era 
cazul meu. 

— Atunci cum i-ai aflat numele? 


— Am sunat de capul meu la toate hotelurile şi motelurile 
din zonă şi am întrebat dacă le lipseşte o pătură. Mulţi dintre cei 
cu care am vorbit au spus că fuseseră deja acolo agenţi FBI şi le 
arătaseră o pătură. Un tip de la hotelul Bayview le confirmase 
agenţilor că le lipsea o pătură şi că ar fi putut fi cea pe care i-au 
arătat-o, dar nu era sigur. 

Am încuviinţat şi am întrebat: 

— Cât de departe s-a mers pe pista asta? 

— Tipul de la Bayview a spus că cei de la FBI căutaseră în 
registrul cu numele oaspeţilor, verificaseră bazele de date din 
computer, se uitaseră la chitanţele de la plăţile făcute cu cărţi 
de credit şi le puseseră întrebări angajaţilor. M-a asigurat că nu 
va vorbi despre asta cu nimeni, aşa cum i se ceruse. Apoi m-a 
întrebat dacă i-am găsit pe cei care au lansat racheta. 

— Nu încă. Cum îl cheamă pe tipul ăsta? 

— Leslie Rosenthal. Directorul hotelului Bayview. 

— De ce n-ai continuat investigaţiile? 

— Ei bine, lucrurile astea sunt cu două tăişuri. Domnul 
Rosenthal, sau poate cineva de la alt hotel unde am telefonat, a 
sunat la FBI, sau poate agenţii FBI au reluat interviurile sau ştiu 
eu ce, dar, orice ar fi fost, a doua zi m-am trezit chemată într-un 
birou unde nu mai fusesem niciodată, la etajul 28 al clădirii din 
Federal Plaza, 26. Doi tipi de la BRP pe care nu-i mai văzusem şi 
nici nu i-am mai văzut de atunci mi-au spus că îmi depăşisem 
atribuţiile în acest caz. 

Am încuviinţat. BRP este Biroul pentru Responsabilitate 
Profesională al FBl-ului, care sună foarte bine, dar, în realitate, e 
ieşit direct din cărţile lui Orwell. BRP-ul e exact ca 
Departamentul de Afaceri Interne de la NYPD: informatori, 
băgăcioşi şi spioni. Nu aveam nici o îndoială, de pildă, că 
domnul Liam Griffith făcea parte din BRP. 

— i s-a oferit un transfer în Dakota de Nord? 

— Sunt sigură că era una dintre posibilităţi. Dar şi-au 
păstrat calmul şi au încercat să lase impresia că era o mică 
eroare de judecată din partea mea. Chiar m-au complimentat 
pentru iniţiativă. 

— Ai primit o promovare? 

— Am primit o sugestie politicoasă, dar fermă să joc în 
echipă. 


Mi-au spus că alţi agenţi lucrau la acest caz şi când ar 
trebui să continui cu intervievarea martorilor şi să mă limitez la 
aceste atribuţii. 

— Ai scăpat uşor. Unul dintre superiorii mei a aruncat 
după mine cu o scrumieră. 

— Noi suntem ceva mai subtili. În orice caz, am priceput 
mesajul şi, totodată, mi-am dat seama că era ceva acolo. 

— Şi de ce nu ai continuat? 

— Pentru că mi se dăduseră ordine să n-o fac. N-ai 
ascultat ce-am spus? 

— Ah, te testau doar ca să vadă ce stofă ai. Voiau să le 
spui că n-ai de gând s-o laşi baltă. 

— Da, cum să nu. S-a gândit o clipă, apoi a continuat: La 
momentul ăla am presupus că, dacă descopereau ceva, avea să 
apară într-un comunicat intern urmat de o conferinţă de presă. 
Acum cinci ani nu mă gândeam la o conspirație sau la o 
muşamalizare. 

— Dar acum te gândeşti. 

N-a răspuns la replica mea, însă a spus: 

— Toţi cei implicaţi în acest caz au fost profund afectaţi, 
dar ştiu că aceia care i-au intervievat pe martori au fost afectaţi 
în alt fel. Noi am fost cei care stăteam de vorbă cu oamenii care 
văzuseră cum s-a produs evenimentul, dintre care peste două 
sute au descris ceva ce, după părerea lor, era un proiectil sau o 
rachetă şi nici unul dintre noi nu a putut potrivi ce am auzit de la 
martori cu raportul final sau cu animația făcută de CIA. A 
adăugat: Şefii din BFA au avut probleme cu cei care au luat 
declaraţiile şi eu n-am fost singura chemată în biroul ăla. 

— Interesant. Cum s-a desfăşurat luarea declaraţiilor? 

— La început a fost haos. Sute de cadre NYPD şi FBI au 
fost mutate din Manhattan în estul Long Island în douăzeci şi 
patru de ore. Nu existau suficiente locuri unde să fie cazaţi, unii 
agenţi au dormit în maşini, bazele Pazei de Coastă au fost 
transformate în dormitoare, iar unii agenţi mergeau seara la 
casele lor dacă locuiau în apropiere. Eu am dormit două nopţi 
într-un birou al Bazei Moriches cu încă patru femei, apoi mi-au 
găsit o cameră de hotel împreună cu alt agent FBI. 

— Cine? 

— Nu mă întreba numele oamenilor cu care am lucrat. 


Nici nu voiam să ştiu numele unor agenţi FBI care oricum 
n-ar fi stat de vorbă cu mine; dar cei de la NYPD ar fi stat. 

— Ai lucrat direct cu cineva de la NYPD? am întrebat. 

— Cu câţiva, la început. Iniţial au existat peste şapte sute 
de martori valabili şi încă vreo sută secundari. La început nu am 
putut stabili care dintre martori văzuseră dâra de lumină şi care 
numai explozia. În cele din urmă, i-am clasificat în funcţie de 
credibilitate şi de elementele pe care le văzuseră. În câteva zile 
aveam peste două sute de martori care susțineau că văzuseră o 
dâră de lumină. 

— Şi aceştia au fost martorii intervievaţi de FBI. 

— Exact. Dar în debandada de la început, la NYPD au 
ajuns o mulţime din martorii valabili, iar la FBI din ceilalţi. 

— Ce imagine cumplită! A ignorat comentariul meu şi a 
continuat: 

— Am făcut ordine şi martorii care au văzut dâra de 
lumină au fost intervievaţi numai de FBI. Apoi crema martorilor - 
aproximativ douăzeci de persoane care insistau cu descrierea 
dârei de lumină care a ţişnit din ocean, cum ar fi căpitanul 
Spruck - au fost repartizaţi unui eşalon mai înalt din FBI. 

— Şi din CIA. La Ted Nash, de exemplu. 

— Aşa se pare. 

— A suferit vreunul dintre martorii ăştia vreun accident 
nefericit? A zâmbit. 

— Nu. Nici unul. 

— S-a dus teoria mea. 

M-am gândit la ce aflasem din experienţele şi observaţiile 
recente: detectivilor NYPD din cadrul Brigăzii Federale Antitero li 
s-a repartizat cea mai mare parte din munca iniţială de rutină. 
De câte ori dădeau peste ceva important, îl trimiteau mai 
departe unui agent FBI. Asta îl mulțumea pe Dumnezeu. 

— Pun pariu că toţi agenţii de la NYPD şi de la FBI - care 
au trecut prin experienţa discuţiilor cu oameni care văzuseră 
dâra de lumină - sunt sufletul grupului celor care nu cred în 
varianta accidentului. 

— Nu există nici un grup. 

S-a sculat şi a intrat în dormitor să se îmbrace ca să plece 
la serviciu. 

Eu mi-am terminat cafeaua şi m-am dus şi eu în dormitor. 


Mi-am pus în toc pistolul Glock de 9 mm, proprietate 
personală, o copie a vechii mele arme din dotarea poliţiei. Kate 
şi-a luat şi ea pistolul Glock, un model calibru 40 din dotarea 
FBI. Al ei e mai mare decât al meu, însă eu suntun tip sigur pe 
mine şi nu-mi fac griji. 

Ne-am pus sacourile, Kate şi-a înhăţat servieta, iar eu mi- 
am înhăţat pagina sportivă din The Post şi am ieşit împreună din 
apartament. 

Aveam în minte imaginea a şase tipi de la BRP, în biroul 
din Federal Plaza, 26, frângându-şi mâinile în aşteptarea 
noastră. 


CAPITOLUL 14 


Alfred, portarul, ne-a făcut rost de un taxi şi am pornit în 
călătoria de o jumătate de oră spre locul nostru de muncă din 
Federal Plaza, 26, în partea de sud a Manhattanului. Era 9 
dimineaţa şi ora de vârf era pe terminate în acea zi caldă şi 
însorită de iulie. 

Nu avem voie să discutăm nici un subiect delicat în taxi, 
mai ales dacă pe şofer îl cheamă Abdul, cum scria pe legitimaţia 
lui de taximetrist, aşa că l-am întrebat pe Abdul, ca să treacă 
timpul: 

— De câtă vreme eşti în America? Mi-a aruncat o privire şi 
a răspuns: 

— A, de vreo zece ani, domnule. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu zborul TWA 800? 

— John! a sărit Kate. 

Am ignorat-o şi am repetat întrebarea. 

Abdul a răspuns cu ezitare: 

— Oh, ce tragedie groaznică a fost. 

— Aşa e. Crezi că a fost doborit de o rachetă? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Eu cred că israelienii l-au doborit şi au făcut să pară că 
au fost arabii. Tu ce crezi? 


— Păi, se poate. 

— Ca şi cu bomba de la World Trade Center. 

— Se poate. 

— John! 

— Aşadar, m-am adresat lui Abdul, crezi că a fost o 
rachetă. 

— Păi... multă lume a văzut racheta aia. 

— Şi cine ar putea să aibă o rachetă atât de puternică? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Israelienii, îţi spun eu. 

— Păi, se poate. 

— Ce scrie în ziarul ăla arab de pe scaun? 

— Oh... da, scrie de comemorarea tragediei. 

— Ce scrie? Accident militar american? Sau evreii? 

— Nu sunt siguri. Le pare rău pentru oamenii care au 
murit şi caută răspunsuri. 

— Mda, şi eu la fel. 

— Gata, John! a spus Kate. 

— Nu vreau decât să mă încălzesc puţin. 

— De ce nu-ncerci să taci puţin din gură? Ne-am continuat 
drumul în linişte până în Federal Plaza, iar eu am citit pagina 
sportivă. 

Guvernul federal şi toţi angajaţii săi sunt foarte sensibili la 
problema drepturilor şi sentimentelor tuturor minorităţilor, ale 
imigranţilor recenți, ale americanilor nativi, ale puilor de căţel, 
ale pădurilor şi ale tuturor speciilor de nevertebrate pe cale de 
dispariţie. Mie, pe de altă parte, îmi lipseşte această 
sensibilitate şi nivelul meu de gândire progresistă s-a oprit pe la 
vremea când regulamentele poliţiei au fost rescrise ca să 
interzică maltratarea suspecţilor în scopul obţinerii de mărturii. 

In orice caz, eu şi agentul special Mayfield, deşi nu suntem 
pe aceeaşi lungime de undă, stăm bine la capitolul comunicare 
şi am observat în ultimul an că învăţam unul de la altul. Ea 
foloseşte mai des termeni colorați şi îi face cretini pe tot mai 
mulţi, în timp ce eu devin din ce în ce mai sensibil la 
frământările interioare ale nenorociţilor şi ale cretinilor. 

Am ajuns la numărul 26 şi l-am plătit pe Abdul, lăsîndu-i 
un bacşiş de cinci dolari pentru neliniştea pe care i-o 
provocasem. 


Am intrat în holul mare al clădirii de patruzeci şi două de 
etaje pe intrarea dinspre Broadway şi ne-am îndreptat spre 
lifturile securizate. 

Federal Plaza e un ghiveci de agenţii guvernamentale, 
dintre care jumătate strâng taxe pe care le cheltuieşte cealaltă 
jumătate, între etajele douăzeci şi doi şi douăzeci şi opt se 
găsesc birourile diferitelor agenţii ale forţelor de ordine sau 
agenţii de informaţii, iar accesul la ele se face numai cu nişte 
lifturi speciale, izolate de restul holului prin panouri groase de 
plexiglas, în spatele cărora stau agenţii de pază. Mi-am fluturat 
legitimaţia prea repede ca să poată vedea ceva, cum fac 
întotdeauna, apoi am tastat un cod şi uşa de plexiglas s-a 
deschis. 

Am intrat împreună cu Kate şi ne-am îndreptat spre cele 
şapte lifturi care deservesc etajele de la douăzeci şi doi la 
douăzeci şi opt, fără ca vreunul dintre agenţi să ceară să ne 
vadă legitimaţiile mai de aproape. 

Am intrat într-un lift gol şi am urcat la etajul douăzeci şi 
şase. 

— Fii pregătită pentru cazul în care suntem chemaţi 
separat în biroul cuiva, i-am spus lui Kate. 

— De ce? Crezi că am fost urmăriţi aseară? 

— O să aflăm. 

Uşile liftului s-au deschis spre un hol mic de la etajul 
douăzeci şi şase. Acolo nu există agenţi de pază şi probabil că 
nici nu e nevoie dacă ai ajuns până acolo. 

Existau, în schimb, camere de supraveghere montate în 
tavan, dar probabil că indivizii care priveau monitoarele primeau 
şase dolari pe oră şi habar n-aveau la cine sau la ce trebuia să 
fie atenţi sau pe cine vedeau. Asta dacă nu dormeau. 

Într-o notă mai veselă, eu şi Kate a trebuit să tastăm un 
nou cod pentru a pătrunde pe coridorul unde aveam birourile. 

În concluzie, ca să fim corecţi, paza la aceste etaje din 
Federal Plaza, 26, era bună, dar nu excelentă. Vreau să spun că 
aş fi putut fi un terorist cu o armă în coasta lui Kate şi aş fi 
pătruns pe coridorul ăsta fără prea mult efort. 

De fapt, paza nu fusese cu mult îmbunătăţită aici şi 
probabil nicăieri, în ultimele două decenii, în ciuda dovezilor 
clare că se desfăşura un război. 


Oamenii obişnuiţi erau doar vag conştienţi de faptul că se 
purta un război, iar agenţiilor guvernamentale care desfăşurau 
acest război nu li se spusese, nici oficial, nici altfel, de către 
cineva de la Washington, că ceea ce se întâmpla în lume era, în 
realitate, un război împotriva Statelor Unite şi a aliaţilor lor. 

Washingtonul şi mass-media au ales să considere fiecare 
atac terorist un eveniment izolat, în timp ce până şi un imbecil 
sau un politician, dacă s-ar fi gândit puţin, şi-ar fi dat seama că 
există un tipar. Cineva trebuia să mobilizeze trupele sau să 
vorbească suficient de tare ca să trezească pe toată lumea. 

Cel puţin asta era părerea mea, pe care mi-o formasem în 
scurtul răstimp de un an de când lucram aici, având avantajul că 
eram venit din afară. Poliţiştii caută tipare care să indice un 
criminal în serie sau crima organizată. Federalii, se pare, tratau 
atacurile teroriste ca pe nişte incidente izolate puse la cale de 
grupuri dezorganizate de nemulţumiţi sau de psihopati. 

Dar nu cu aşa ceva ne confruntam; era ceva mult mai 
sinistru şi foarte bine pus la punct de oameni care stăteau treji 
până noaptea târziu şi puneau pe lista cu lucruri de făcut 
modalităţi prin care să ne-o tragă. 

Părerea mea însă nu era la mare preţ şi nici nu era 
împărtăşită de prea mulţi dintre cei care lucrau la aceste etaje 
ale clădirii sau, dacă era, oricum nimeni nu exprima acest punct 
de vedere în comunicate şi nici nu o aducea în discuţie la 
şedinţe. 

M-am oprit la o ţişnitoare şi printre sorbituri am spus: 

— Dacă te ia la întrebări vreun şef sau tipii de la BRP, cel 
mai bine e să spui adevărul şi numai adevărul. 

Nu a răspuns. 

— Dacă minţi, minciuna ta nu se va potrivi cu a mea. 
Numai adevărul neregizat ne poate împiedica să ajungem în 
situaţia în care să avem nevoie de un avocat. 

— Ştiu asta. Sunt avocat. Dar... 

— Apă? i-am oferit. Ţin eu apăsat. 

— Nu, mersi. Uite... 

— Nu te stropesc pe faţă. Promit. 

— John, termină cu prostiile şi maturizează-te odată! 
Ascultă, de fapt n-am greşit cu nimic. 

— Asta e versiunea noastră şi ne ţinem de ea. Am făcut ce 
am făcut aseară pentru că suntem nişte agenţi entuziaşti şi 


devotați. Dacă te iau la întrebări, să nu pari, să nu te comporti şi 
să nu te simţi vinovată. Fii mândră de devotamentul tău faţă de 
meserie. Asta îi derutează. 

— Ai vorbit ca un adevărat sociopat. 

— Asta e bine sau rău? 

— Nu e amuzant. Mi s-a spus clar acum cinci ani să nu mă 
implic în cazul ăsta. 

— Ar fi trebuit să asculţi. Am continuat să mergem de-a 
lungul coridorului şi i-am spus: Bănuiala mea e că, dacă s-au 
prins, n-o să spună nimic acum. O să stea cu ochii pe noi să 
vadă ce facem şi cu cine stăm de vorbă. 

— Mă faci să mă simt ca o infractoare. 

— Îţi spun doar cum să descurci situaţia pe care ai 
provocat-o. 

— Eu n-am provocat nimic. M-a privit şi a spus: John, îmi 
pare rău dacă te-am făcut... 

— Nu-ţi face griji din pricina asta. Pentru John Corey o zi 
fără probleme e ca o zi fără oxigen. 

A zâmbit şi m-a sărutat pe obraz, apoi s-a îndreptat spre 
computerul ei din marea hală compartimentată, salutându-şi 
colegii pe măsură ce înainta. 

Computerul meu era la celălalt capăt al sălii - departe de 
tipii de la FBI -, printre colegii mei din NYPD, detectivi atât în 
activitate, cât şi în retragere. 

Chiar dacă mă simţeam bine în compania celor de-o teapă 
cu mine, această separare concretă între FBI şi NYPD reflecta o 
separație între două culturi, mai amplă decât trei metri de 
mochetă. 

Era suficient de rău şi când nu aveam o soţie în zona de 
lux a camerei şi aveam nevoie de o strategie de ieşire din acest 
loc, dar nu voiam încă să-mi dau demisia. Vârându-mi nasul prin 
dosarul zborului TWA 800, s-ar fi putut să mă facă să-mi pierd 
slujba, lucru care nu mă deranja şi care nici nu i-ar fi dat lui Kate 
impresia că renunţ de bună voie la simpaticul nostru aranjament 
care ei îi plăcea, nu ştiu de ce. Vreau să spun că îi fac să se 
jeneze pe toţi cunoscuţii, uneori chiar şi pe unii poliţişti, însă 
Kate, într-un mod destul de pervers, părea mîndră să fie soţia 
unuia dintre poliţiştii problemă de la etajul douăzeci şi şase. 

Poate că era un gest de rebeliune din partea ei, un mod de 
a-i demonstra lui Jack Koenig, ASR-ul FBI - agentul special 


responsabil -uneori numit drăgăstos, de către poliţişti, IR, 
imbecilul responsabil -, ca şi tuturor celorlalţi şefi, că agentul 
special Mayfield nu fusese încă domesticit. 

lată şi cugetarea profundă pe ziua în curs, şi nu era nici 
măcar ora zece. 

Mi-am aranjat cravata şi m-am gândit ce expresie facială 
s-ar potrivi cel mai bine. Să vedem... era foarte posibil să fiu 
până la gât în rahat, aşa că m-am decis să arăt voios şi fericit că 
mă aflu acolo. 

Mi-am potrivit expresia pe chip şi m-am îndreptat spre 
birou. 


CAPITOLUL 15 


Mi-am salutat colegii spunându-le pe nume, mi-am atârnat 
în cui haina de la costum şi m-am aşezat în faţa computerului. 

L-am deschis, am introdus parola şi mi-am citit e-mailurile, 
constând mai ales în comunicate interne. Uneori găseam pe 
ecran câte un mesaj gen Orwell, care ne informa în legătură cu 
vreo nouă Crimă a Gândirii comisă împotriva guvernului. 

Mi-am ascultat mesajele telefonice şi am găsit unul de la 
informatorul palestiniano-american cu numele de cod Gerbil, 
care spunea că avea informaţii importante pe care nu mi le 
putea da prin telefon. 

Domnul Emad Salameh era, de fapt, o sursă de informaţii 
aproape inutilă şi n-am reuşit niciodată să mă prind dacă voia 
doar să se simtă important, dacă era agent dublu sau dacă pur 
şi simplu avea nevoie din când în când de câţiva dolari în plus. 
Poate doar îi plăcea de mine. Ştiam că îi place miîncarea 
italienească pentru că de fiecare dată alegea un restaurant 
italienesc unde să-i fac cinste cu prânzul sau cu cina. 

Ultimele două mesaje nu spuneau nimic, iar numele nu 
erau identificabile, lucru care mă intrigă de fiecare dată. 

Am răsfoit nişte hirtii de pe birou. 

Cea mai mare provocare pentru mine la slujbă era să-mi 
dau seama ce am de făcut. Cum a spus odată un înţelept (eu): 
„Problema când nu faci nimic e că nu ştii când ai terminat”. 

În criminalistică există întotdeauna un repertoriu activ de 
crime prezente şi trecute, în timp ce, când te ocupi de atacuri 
teroriste, trebuie să anticipezi infracţiunea. 

După cazul Asad Khalil din urmă cu un an am fost 
repartizat într-o echipă specială care o include şi pe Kate şi a 
cărei unică misiune este de a urmări acest caz. 

După un an însă, pistele şi indiciile au dispărut şi urma 
începea să se şteargă. Nedorind să irosească banii guvernului, 
şeful nostru, Jack Koenig, a început să ne dea atât mie şi lui 
Kate, cât şi celorlalţi agenţi din echipă alte atribuţii. 


Fusesem angajat special de Brigada Antitero ca specialist 
criminalist, în caz că apărea vreo crimă legată de terorism, dar 
asta nu se mai întâmplase de la cazul Asad Khalil, aşa că acum 
atribuţiile mele constau mai mult în muncă de supraveghere, 
adică activitatea pe care o făceau majoritatea detectivilor NYPD 
care lucrau pentru FBI. Kate se ocupa de analiza amenințărilor, 
ce-o mai fi însemnând şi asta. 

Echipa specială avea cândva propriul spaţiu lângă Centrul 
de Control şi Comandă de pe acest etaj şi Kate şi cu mine 
lucram foarte aproape unul de altul, la birouri aflate faţă în faţă, 
aşa că puteam să-i privesc în fiecare zi ochii albaştri. Acum însă 
eram despărțiți şi eram nevoit să-l privesc pe Harry Muller, un 
tip care lucrase înainte la Departamentul de Informaţii din NYPD. 

— Harry, am spus, care e definiţia unui arab moderat? A 
ridicat ochii spre mine. 

— Care? 

— Un tip care a rămas fără muniţie. 

A râs pe înfundate şi a spus: 

— Mi-ai mai zis-o pe asta. M-a sfătuit: Trebuie să ai grijă ce 
vorbeşti. Care e diferenţa dintre un terorist arab şi o femeie cu 
sindrom premenstrual? 

— Care? 

— Cu teroristul te poţi înţelege. 

Am râs şi am spus: 

— Pe asta o ştii de la mine. Două defecte. Rasa şi sexul. 

Comunitatea arabă şi musulmană din New York, se cere 
precizat, e probabil compusă în proporţie de nouăzeci şi opt la 
sută din cetăţeni respectabili şi loiali, iar unu la sută sunt nişte 
idioţi utili celorlalţi unu la sută, care sunt tipii răi. 

Eu îi urmăresc şi îi interoghez în general pe idioţii utili, iar 
când pun mâna pe o pistă care duce la tipii răi, o predau mai 
departe celor de la FBI, care uneori îi înştiinţează pe cei de la 
CIA care, la rândul lor, ar trebui să aducă la cunoştinţa FBl-ului 
pistele interesante. Dar în realitate nu se informează reciproc, 
iar pe mine cu atât mai puţin. E cât se poate de frustrant şi e 
unul dintre motivele pentru care nu-mi mai place munca asta de 
când Koenig a desfiinţat practic echipa specială. Poate e şi unul 
dintre motivele pentru care Kate mi-a fluturat prin faţa ochilor 
cazul zborului 800 şi pentru care eu am muşcat momeala. 


În ce priveşte CIA, există agenţi repartizaţi la BFA, ca 
răposatul Ted Nash, dar nu prea îi vezi; au birouri la alt etaj şi 
mai au şi peste stradă, pe Broadway, la numărul 290, şi vin şi 
pleacă de la brigadă în funcţie de situaţie. Cel mai tare mă 
bucur când pleacă, iar pe moment păreau aproape absenţi. 

— Ce ai făcut ieri? m-a întrebat Harry. 

— Am fost la slujba comemorativă de pe Long Island 
pentru victimele din TWA 800. 

— De ce? 

— Kate a lucrat la caz. Se duce în fiecare an. Ai lucrat şi tu 
la caz? 

— Nu. 

— Dar, ca să vezi, cinci sute de oameni au muncit pe rupte 
la cazul ăsta şi s-a dovedit că a fost o defecţiune tehnică. 

Harry nu a răspuns. 

— Uneori meseria asta ne face prea paranoici, am 
adăugat. 

— Nu suntem destul de paranoici. 

— Ai dreptate. La ce lucrezi? 

— O timpenie de acţiune islamică de caritate undeva în 
Astoria - s-ar părea că pasează banii unei baze teroriste din 
străinătate. 

— Şi asta e ilegal? A râs. 

— Eu de unde dracu să ştiu? Presupun că ilegal e să 
strângi bani pentru o chestie şi să-i foloseşti pentru alta. Încalcă 
vreo lege federală. Problema e că banii se duc la o organizaţie 
caritabilă din străinătate, aparent legală, şi apoi ajung unde n- 
au ce căuta. E ca şi cum aş încerca să înţeleg ceva din carnetul 
de cecuri al neveste-mii. Dar specialiştilor contabili de la FBI li se 
pare fascinant. Tu ce faci? 

— Urmez un curs de sensibilizare faţă de cultura islamică. 

A râs din nou. 

Mi-am îndreptat iarăşi atenţia la lucrurile de pe birou. 
Aveam de citit o grămadă de comunicate, originale şi 
retransmise, ceea ce am şi făcut. 

Informaţiile interesante - ceea ce FBl-ul numea dosare - 
erau încuiate în arhivă şi dacă aveam nevoie de vreunul, trebuia 
să completez un formular, care era apoi procesat de persoane 
necunoscute mie şi fie era respins, fie se întorcea însoţit de 
dosar. 


Aveam autorizaţie pentru informaţiile secrete, dar lucrurile 
pe care era necesar să le cunosc erau limitate, aşa că trebuia să 
mă mulţumesc cu cazul Asad Khalil sau cu alte cazuri la care 
fusesem repartizat. Din acest motiv e foarte dificil să afli dacă 
un caz are sau nu legătură cu altul. Totul era compartimentat pe 
motive de securitate sau pe motive de protecţie a teritoriului 
câte unui agent, ceea ce, în umila mea părere, era principala 
slăbiciune a sistemului de informaţii. În poliţie, practic fiecare 
dosar e disponibil oricărui detectiv care are o bănuială şi o 
memorie bună în legătură cu un caz sau cu un infractor. 

Dar n-ar trebui să fac comparații negative. Nimic nu se 
bucură de mai mult succes decât succesul, iar până acum, să 
bat în lemn, federalii au reuşit cu succes să ţină America 
departe de linia întîi a terorismului internaţional. 

Cu o excepţie. Poate două. Poate chiar trei. 

Prima excepţie, bomba de la World Trade Center, a fost o 
mare surpriză, însă aproape toţi vinovaţii au fost arestaţi, 
judecaţi şi trimişi la puşcărie pe viaţă. 

S-a ridicat un monument frumos de granit în memoria 
celor şase victime ale atentatului, între cele două turnuri, exact 
deasupra garajului subteran unde a avut loc explozia. 

Apoi a fost explozia Boeingului 747 al TWA, care s-ar 
putea să fi fost sau nu un punct marcat de vizitatori. 

Şi a mai fost şi cazul Asad Khalil care, din punctul meu de 
vedere, a fost un atac terorist, însă guvernul l-a considerat o 
serie de crime comise de un individ de origine libaneză care 
avea ceva personal cu un număr de cetăţeni americani. 

Nu era tocmai adevărat, pot depune mărturie în acest 
sens, dar, dacă aş spune asta, ar fi o încălcare a legii în 
conformitate cu nişte jurăminte pe care le-am depus şi cu nişte 
angajamente pe care le-am semnat, toate legate de siguranţa 
naţională şi aşa mai departe. 

Această lume a siguranţei naţionale şi a luptei contra 
terorismului era, sincer, o lume foarte diferită de cea cu care 
eram eu obişnuit şi trebuia să mă conving în fiecare zi că 
oamenii ăştia ştiu ce fac. Totuşi, în străfundurile minţii mele 
lipsite de complicaţii, aveam unele îndoieli. 

M-am ridicat, mi-am pus haina şi i-am spus lui Harry: 

— Dă-mi un mesaj pe pager dacă se anunţă vreo şedinţă. 

— Unde te duci? 


— Într-o misiune periculoasă. S-ar putea să nu mă mai 
întorc. 

— Dacă te întorci, îmi aduci un cârnaţ polonez şi o chiflă? 
Fără muştar. 

— O să mă străduiesc. 

Am ieşit repede, aruncându-i o privire lui Kate, care era 
lipită de ecranul monitorului. Am ajuns în hol, am luat liftul şi am 
ieşit în stradă. 

Mai există totuşi câteva telefoane publice în era telefoniei 
mobile, aşa că m-am îndreptat spre unul de pe Broadway. Se 
încălzise şi se înnora. 

Am căutat numărul lui Dick Kearns în agenda mobilului, 
dar l-am sunat de la un telefon public. 

Dick, un fost coleg criminalist din NYPD, plecase din BFA 
cu câteva luni în urmă şi acum era civil şi făcea verificări de 
persoane pentru FBI, pe bază de contract. 

— Alo, a răspuns. 

— Biroul de Investigaţii Kearns? 

— Da. 

— Cred că soţia mea are un amant. O puteţi urmări? 

— Cine e la telefon? Corey? Nenorocitule! 

— Credeam că te ocupi de matrimoniale. 

— Nu mă ocup, dar, în cazul tău, o să fac o excepţie. 

— Ce faci la prînz? am întrebat. 

— Sunt ocupat. Ce s-a-ntâmplat? 

— Ce faci în clipa asta? 

— Vorbesc cu tine. Unde eşti? 

— În faţa clădirii federale. 

— Ai nevoie de mine acum? 

— Am. 

A urmat o pauză, apoi a spus: 

— Sunt acasă. În Queens. A adăugat: Lucrez acasă. 
Minunată slujbă. Ar trebui să te apuci şi tu. 

— Dick, n-am timp de tâmpenii. Vino să ne întâlnim cât 
poţi de repede în restaurantul ăla din Chinatown! Mai ştii care e? 

— La Puţa Bleaga? 

— Exact. Lângă restaurantul vietnamez care se cheamă 
Phuc Yu. 

Am închis, am găsit un vânzător ambulant şi am cumpărat 
doi cârnaţi polonezi în chiflă, unul fără muştar. 


Am intrat înapoi în clădire şi am urcat în birou. 

l-am dat lui Harry cîrnaţul, m-am dus la automatul de 
cafea şi mi-am turnat o cafea neagră. Pe perete erau postere cu 
teroriştii căutaţi de FBI, printre care două cu domnul Osama bin 
Laden — unul pentru atacul asupra vasului USS Cole şi unul 
pentru atentatele asupra ambasadelor din Kenya şi Tanzania. Se 
pusese o recompensă de cinci milioane de dolari pe capul lui, 
dar până acum n-o ceruse nimeni, ceea ce mi s-a părut straniu. 
Pentru cinci milioane de dolari cei mai mulţi şi-ar trăda cel mai 
bun prieten şi mama. 

De asemenea, era straniu că, de fapt, bin Laden nu 
revendicase nici unul dintre atentatele pe care se presupunea 
că le orchestrase. 

CIA îl arătase cu degetul, dar mă întrebam cum de puteau 
fi siguri. 

Adevărul era că, aşa cum discutasem cu Kate cu o zi 
înainte, grupările teroriste încetaseră să se mai laude cu 
acţiunile lor şi s-ar putea ca asta să se fi întâmplat şi cu zborul 
TWA 800. 

M-am uitat la figura lui Osama bin Laden din poster. 
Ciudată figură! De fapt, toţi aceşti domni de pe cele zece sau 
mai multe postere arătau destul de înfricoşător, dar poate că 
oricine ar arăta ca un infractor pe un poster cu persoane căutate 
de poliţie. 

Am privit posterul cu vechiul meu duşman, Asad Khalil, 
alias Leul. Era singurul care arăta destul de normal spălat, 
aranjat şi arătos, dar, dacă te uitai adânc în ochii lui, vedeai 
partea cu adevărat înfricoşătoare. 

Textul care însoțea fotografia domnului Khalil era vag, 
menţionând numai multiplele crime cărora le căzuseră victime 
americani şi europeni în diferite ţări. Recompensa oferită de 
Ministerul de Justiţie era o nimica toată - un milion de dolari, 
sumă pe care personal o găseam jignitoare, ţinând cont de 
faptul că ticălosul încercase să mă omoare şi era încă în 
libertate. 

În realitate, dacă Ted Nash ar mai fi fost în viaţă, ar fi fost 
şi mai jignit, de vreme ce Asad Khalil îi trăsese un glonţ în cap 
cu o armă cu lunetă. 

M-am întors la birou, m-am aşezat şi am dat drumul la 
calculator. Am intrat pe Internet şi am tastat: „TWA 800”. 


Cei de la securitatea interna verificau uneori ce informaţii 
accesezi, dar dacă mă verificau pe mine însemna că ştiau deja 
ce aveam de gând. 

Am văzut că mi-ar fi luat o săptămînă să citesc toate 
paginile care se refereau la zborul 800, aşa că am intrat pe site- 
ul OCIZ şi am petrecut o jumătate de oră citind despre 
conspirații şi muşamalizări. 

Mi-am aruncat ochii şi peste alte pagini web şi peste 
câteva articole despre investigaţii făcute de diverse reviste şi 
ziare. Primele articole, am remarcat, cele scrise într-un interval 
de şase luni de la prăbuşirea avionului, puneau o mulţime de 
întrebări care nu şi-au găsit răspunsul în articolele ulterioare, 
nici chiar în cele scrise de aceiaşi reporteri care puseseră iniţial 
întrebările. 

Am simţit că Harry se uită la mine şi am ridicat privirea. 

— N-ai de gând să măniînci ăla? a întrebat. 

l-am întins cîrnaţul pe deasupra zidului jos care ne separa, 
am ieşit de pe Internet şi mi-am închis calculatorul. 

Mi-am îmbrăcat haina şi am spus: 

— Am întîrziat la lecţia despre sensibilitate. 

A râs pe înfundate. 

M-am apropiat de biroul lui Kate, care a ridicat ochii din 
computer şi apoi a închis documentul pe care îl citea, care 
trebuie să fi fost ceva pentru care eu nu aveam autorizaţie sau o 
scrisoare de la amantul ei. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu cineva, am spus. 

Majoritatea nevestelor ar fi întrebat: „Cu cine?”, însă în 
meseria noastră nu se pune această întrebare, aşa că a întrebat: 

— Cât durează? 

— Mai puţin de o oră. Dacă ai timp, ne vedem la prânz la 
Ecco. La unu. 

A zâmbit. 

— Rămâne aşa. Fac rezervare. 

Gesturile de afecţiune nu sunt încurajate aici, la Ministerul 
lubirii, aşa că am salutat-o şi am plecat. 

Am ieşit din clădire şi am cumpărat Daily News de la un 
chioşc şi am mers pe jos cele câteva cvartale până în 
Chinatown. 

Foarte mulţi poliţişti, dar şi agenţi FBI stabileau întâlniri în 
Chinatown. De ce? Pentru că e mai uşor să-ţi dai seama dacă te 


urmăreşte cineva, atâta vreme cât nu era un chinez. De 
asemenea, pentru ca era mai ieftin. Nu aveam habar unde îşi 
stabileau cei de la CIA întâlnirile în afara biroului, dar bănuiam 
că la Yale Club. În orice caz, nu părea să mă fi urmărit nimeni. 

Am trecut întâi pe lângă micuțul restaurant chinezesc 
numit Dim Sum Go, botezat drăgăstos de NYPD La Puţa Bleaga, 
apoi m-am întors, am intrat şi m-am aşezat într-un separeu de 
unde se vedea uşa de la intrare. 

Restaurantul arăta ca şi cum ar fi fost cândva holul de 
intrare în stabilimentul care îl găzduia. Era un restaurant strict 
local, total lipsit de turişti şi de fandosiţii care căutau o aventură 
culinară urbană. 

Şi mai important era faptul că era probabil singurul 
restaurant chinezesc din New York unde se servea cafea, graţie 
clientelei din NYPD. Mai lipseau gogoşile. 

Era înainte de miezul zilei şi restaurantul era aproape gol, 
cu excepţia câtorva localnici care beau din nişte boluri ceva care 
mirosea a ceai So Long şi pălăvrăgeau în cantoneză, deşi cuplul 
din separeul de alături vorbea mandarineză. 

Inventez. 

O tânără chinezoaică excepţional de frumoasă servea la 
mese şi am urmărit-o cum se mişca, parcă plutind. 

A plutit în direcţia mea, ne-am zâmbit, după care s-a 
îndepărtat tot plutind şi a fost înlocuită de o cotoroanţă încălţată 
cu papuci de casă. „Dumnezeu, m-am gândit eu, le joacă feste 
bărbaţilor însuraţi.” Am cerut cafea. 

Bătrâna a plecat tîrşiindu-şi picioarele, iar eu am citit 
pagina sportivă din Daily News. Yankees îi bătuseră aseară pe 
Phillies cu patru la unu în a douăsprezecea repriză. Tino ` 
Martinez marcase din prima, iar Jorge Posada reuşise o dublă. In 
timpul ăsta, Kate mă tîra după ea de colo-colo prin Long Island. 
Ar fi trebuit să dau drumul la radio să ascult meciul dar de unde 
era să ştiu că o să se ajungă la prelungiri? In bucătărie se 
pregăteau felurile misterioase ale zilei. Mi s-a părut că aud un 
câine, o pisică şi o rață, apoi nu s-a mai auzit nimic. 

Mirosea frumos însă. 

Am citit ziarul, mi-am băut cafeaua şi l-am aşteptat pe 
Dick Kearns. 


CAPITOLUL 16 


Dick Kearns a intrat pe uşă, m-a zărit şi ne-am dat mâna 
în timp ce se strecura în separeu, pe bancheta din faţa mea. 

— Mersi că ai venit. 

— N-ai pentru ce. Dar trebuie să fiu în oraş la unu. 

Dick avea aproximativ şaizeci de ani, nu-i lipsea nici un 
dinte, nici nu-i căzuse părul şi se îmbrăca întotdeauna elegant, 
iar azi nu făcea excepţie. 

— Ai văzut meciul cu Yankees aseară? 


— Mda. Tare meci. Tu l-ai văzut? 

— Am muncit. Ce face Mo? 

— E bine. Mă bătea la cap că munceam prea mult la 
criminalistică, apoi la BFA. Acum, că lucrez acasă, a găsit 
altceva cu care să mă bată la cap. „Am spus la bine şi la rău, 
Dick, dar nu şi la prânz.” Am zâmbit. 

— Cum te descurci cu viaţa de familie? a întrebat. 

— Minunat. E bine că avem aceeaşi meserie. Şi primesc 
consultaţii juridice gratis. 

— Ai fi putut nimeri mult mai rău, a spus, zâmbind. E o 
păpuşă. 

— Îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi. 

— Apropo de consultaţii juridice, mai ştii ceva de Robiri? 

— Din când în când. Trece în zbor pe mătură prin dreptul 
balconului meu şi-mi face cu mâna. 

A râs. 

Odată rezolvate discuţiile preliminare, am schimbat 
subiectul şi l-am întrebat: 

— ţi place ce faci? A stat un moment pe gânduri, apoi a 
răspuns: : 

— Nu mă solicită. Imi lipsesc oamenii cu care am lucrat, 
dar îmi fac programul cum îmi convine şi se câştigă bine. Uneori 
însă nu prea e de lucru. Ştii, ar trebui să se facă mai multe 
verificări. Toţi tăntălăii ăia de la paza aeroporturilor, de 
exemplu, fac o muncă foarte importantă, dar sunt plătiţi ca 
naiba şi jumătate din ei reprezintă un potenţial risc. 

— Ai vorbit ca un adevărat responsabil de contract civil 
care îşi doreşte mai multe ore de facturat, am replicat. 

A zâmbit şi a zis: 

— lau banii pe caz, nu pe oră. Şi, fără glumă, paza ar 
trebui să fie mai serioasă în ţara asta. 

— Trăim într-o ţară care a fost binecuvântată cu mult 
noroc şi cu două oceane, l-am informat. 

— Dă-mi voie să te pun la curent. Norocul începe să ne 
părăsească, iar oceanele nu mai înseamnă mare brânză. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

Bătrânica cea mărunţică s-a apropiat, iar Dick a cerut o 
cafea şi o scrumieră. A aprins o ţigară şi mi s-a adresat: 

— Aşadar, cu ce pot să-ţi fiu de folos? Te interesează să 
intri în branşă? Pot să te pun în contact cu persoana potrivită. 


Ştiam amândoi că nu-l rugasem să vină să ne întâlnim aşa 
pe fugă ca să vorbim de o slujbă, dar era un subiect bun dacă 
era cazul vreodată să explicăm despre ce am vorbit. 

— Mda. Pare ceva ce mi-ar plăcea să fac, am răspuns. 

| s-a adus cafeaua, a sorbit, a tras din ţigară şi mi-a 
descris în câteva cuvinte în ce consta munca lui, ca să fiu în 
stare să dau un răspuns inteligent în caz că eram nevoit să 
răspund la această întrebare conectat la un detector de 
minciuni. 

La categoria „Despre ce aţi vorbit?” i-am spus: 

— Să trec la subiect. Am nevoie de nişte informaţii despre 
zborul TWA 800. 

Nu a răspuns. 

— Nu lucrez la caz, am continuat, şi, după cum ştii, n-am 
lucrat niciodată. Kate, cum de asemenea ştii, a lucrat la caz, dar 
nu vorbeşte cu mine despre el. Nimeni din BFA n-o să stea la 
discuţii cu mine şi nici eu nu vreau să vorbesc cu ei. Tu eşti un 
prieten vechi şi eşti civil, aşa că vreau să vorbeşti tu cu mine. 

A rămas tăcut o vreme, apoi a răspuns: 

— Piinea mea depinde de guvernul federal. 

— Mda, şi a mea la fel. Deci, să vorbim ca de la fost 
poliţist la fost poliţist. 

— John, nu-mi face asta! Şi nici ţie. 

— Pentru mine îmi fac eu singur griji, Dick. Cât despre 
tine, ştii că nu te-aş turna niciodată. 

— Ştiu asta. Dar... am semnat o declaraţie... 

— Dă-o-n mă-sa de declaraţie. Cazul e închis. Poţi să 
vorbeşti. 

Nu a răspuns. 

— Uite ce e, Dick, noi ne cunoaştem de multă vreme. Hai 
să ne prefacem că n-am auzit niciodată de FBI sau de Brigada 
Antitero. Lucrez la un caz în timpul meu liber şi am nevoie de 
ajutorul tău. 

De fapt, eram în timpul programului de lucru pentru 
guvern, dar se compensa. 

A stat o vreme cu ochii aţintiţi la cana de cafea, apoi a 
întrebat: 

— Ce-ţi pasă ţie de cazul ăsta? 


— Am fost ieri la slujba aia comemorativă. M-a emoţionat. 
Acolo, un tip a venit la mine şi s-a prezentat - Liam Griffith. Îl 
cunoşti? A dat din cap că da. 

— Mi-a pus cam prea multe întrebări în legătură cu 
prezenţa mea acolo. Aşa că m-a făcut curios. 

— Asta nu e un motiv bun ca să-ţi bagi nasul în treburile 
astea. Uite, cazul ăsta le-a făcut zile fripte multora, din multe 
agenţii guvernamentale. Veteranii care au scăpat cu viaţă nu 
mai vor să ştie nimic despre asta. Unii CNV - Cretini nou-veniţi - 
ca tine au impresia că vor să ştie despre ce e vorba. Nu vor să 
ştie, îţi spun eu. Las-o baltă. 

— M-am hotărit deja să n-o las baltă. Am ajuns la pasul 
doi, la pusul întrebărilor. 

— Păi, ai la dispoziţie cam o săptămînă până să înceapă 
să-ţi pună ţie întrebări tipii de la etajul douăzeci şi opt. 

— Sunt conştient de asta. Nu e nici o problemă, dar mersi 
că-ţi faci griji. Bine, am crezut că o să-mi dai o mână de ajutor. 
Înţeleg. M-am uitat la ceas. Trebuie să mă întâlnesc cu Kate să 
mâncăm împreună. 

S-a uitat şi el la ceas şi şi-a mai aprins o ţigară. 

Preţ de un minut nici unul din noi nu a spus nimic, apoi 
Dick a zis: 

— Eu nu cred că în avionul ăla s-a tras cu o rachetă şi nici 
nu cred că a fost o conspirație sau o muşamalizare. Dar tot ce a 
avut legătură cu cazul ăla a pornit pe picior greşit. Au existat 
interese politice de la bun început. Cei care nu-l sufereau pe 
Clinton voiau să creadă că de vină au fost teroriştii şi că 
administraţia de la Washington a muşamalizat totul fiindcă n-au 
avut curaj să recunoască o eroare a serviciilor speciale şi nici să 
răspundă unui atac. 

— Asta ştiu. N-am lucrat la caz, dar citeam The Post. 

A zâmbit forţat şi a continuat: 

— Dincolo de asta, au mai fost şi tipii de la FBI, aroganţi ca 
naiba. Făceau pe deştepţii cu toată lumea — cu CNST-ul, Marina, 
Paza de Coastă, poliţia locală - şi asta a produs o mulţime de 
resentimente şi orgolii rănite, ceea ce a făcut să înceapă să 
circule în şoaptă zvonuri despre muşamalizări, dovezi dispărute, 
tehnici de investigaţie proaste şi tot felul de lucruri. Apoi s-a 
implicat CIA şi nu e nevoie să-ţi spun cum s-au aprins spiritele. 


Practic a fost un nenorocit de concurs în care fiecare se întrecea 
cu fiecare, la toate nivelurile. 

Dacă mai pui la socoteală şi familiile victimelor şi canalele 
de ştiri, ai o situaţie din care mulţi ies ofensaţi şi furioși. În final 
însă, toţi şi-au adunat porcăriile la un loc şi ancheta a ajuns la 
concluzia corectă. A fost un accident. 

— Crezi? 

— Da, chiar cred. 

— Atunci de ce, după cinci ani, subiectul e atât de sensibil, 
de nici nu se poate vorbi despre el? 

— Tocmai ţi-am spus - toată lumea e şucărită pe toată 
lumea. Toţi sar ca arşi când vine vorba de metodele folosite 
pentru a ajunge la această concluzie. Nimeni nu ascunde o 
conspirație; fiecare îşi apără fundul şi se străduieşte să ascundă 
o mulţime de greşeli. 

— Deci, cu alte cuvinte, nimeni nu avea nimic de ascuns - 
doar că aveau nevoie de timp ca să-şi pună la punct versiunile. 

A zâmbit şi a răspuns: 

— Mda, cam aşa ceva. 

— De ce au fost implicaţi atâţia agenţi CIA? am întrebat. 

A ridicat din umeri. 

— Cred că din cauză că la început părea un atac din 
partea unui inamic din afară. Asta e treaba CIA-ului, nu? 

— Da. De ce au făcut filmul ăla idiot? 

— Nu ştiu. Asta n-am priceput nici eu. Nu căuta prea multe 
interpretări în chestia aia. 

— Bun. Problema, după cum văd eu lucrurile, în afară de 
toate luptele pentru teritoriu şi toate rateurile, sunt martorii. 
Vreau să spun - fără martori, toate reconstituirile făcute la 
Calverton şi toate testele de laborator ar avea ultimul cuvânt în 
legătură cu cauza exploziei şi a prăbuşirii avionului. Corect? Dick 
s-a jucat un timp cu linguriţa, apoi a răspuns: 

— Corect. 

— Ai luat declaraţii martorilor. Corect? 

— Corect. 

— Câţi? 

— Zece. 

— Câţi dintre ei au văzut dâra de lumină? 

— Şase. 

— Şi ai ajuns... la ce concluzie? M-a privit şi a spus: 


— Am ajuns la concluzia că toţi şase erau convinşi că au 
văzut ceva ridicându-se spre cer - o dâră de lumină - şi că 
această dâră s-a deplasat aproximativ în direcţia avionului, care 
ulterior a explodat. 

— Cum se potriveşte asta cu explozia accidentală a 
rezervorului central de combustibil? 

— Uite cum stă treaba, John, a răspuns, am discutat asta 
de zeci de ori cu tipii de la FBI şi de la CIA şi am dezbătut 
problema de o sută de ori în capul meu şi... a zâmbit... cam de 
zece ori cu nevastă-mea. Ce vrei să-ţi spun? Că explozia 
accidentală e praf în ochi? N-o să spun aşa ceva. Chiar cred că 
există destule dovezi că a fost un scurtcircuit care a venit în 
contact cu vaporii de combustibil. 

— Bun. Dar, dacă mergi mai departe, ce a provocat 
scurtcircuitul? 

— Un fir electric rupt. 

— Sau poate o rachetă cinetică, după ce a perforat 
instalaţiile de aer condiţionat. 

— Nici nu vreau să aud aşa ceva. 

— Foarte bine, să ne întoarcem la martorii tăi. Ce anume 
au văzut? 

— Nu ştiu şi nici ei nu ştiu. Dar, bazându-mă pe o sută de 
ani de muncă detectivi şti că, cred că au văzut într-adevăr ceva. 
Vreun fenomen luminos pe cer. Ce era? Să fiu al naibii dacă ştiu. 
Ar putea să fi fost o stea căzătoare sau vreo petardă aruncată 
de pe o barcă de vreun idiot. lar ce s-a întâmplat după aia nu e 
decât o coincidenţă. S-ar putea să fi văzut, cum s-a arătat în 
filmul făcut de CIA, combustibil aprins sau chiar avionul în 
flăcări. 

— Majoritatea martorilor, dacă nu chiar toţi, au fost de 
acord asupra unui lucru - simularea făcută de CIA nu seamănă 
cu ce au văzut ei. 

— Văd că te-ai documentat ceva de ieri până azi. S-a 
aplecat spre mine şi a spus: Uite, eu cred că mă pricep foarte 
bine să iau declaraţii... cu toate că FBl-ul şi CIA-ul au lansat nişte 
teorii de rahat cum că declaraţiile luate prost sunt motivul 
pentru care martorii au descris dâra de lumină. Şi nu vorbeau 
despre ei înşişi. Aşa că a fost vina NYPD că două sute de martori 
au văzut dâra de lumină. Îţi vine să crezi ce porcărie? 

— Da. 


A zâmbit. 

— În orice caz, a continuat el, am scos tot ce am putut de 
la martorii ăia de prima dată. Când am discutat a doua oară cu 
ei, citiseră deja ziarele şi văzuseră ştirile de la televizor, aşa că 
declaraţiile mergeau de la „Păi, s-a întâmplat totul atât de 
repede, nu sunt sigur ce am văzut” la „Vezi, ţi-am zis eu că a 
fost o rachetă ghidată”, după care îmi descriau detaliat dâra de 
foc roşie-portocalie, şi dâra de fum, şi traiectoria în zigzag, şi 
tot, mai puţin culoarea nenorocitei de rachete înainte să 
lovească avionul. S-a uitat la mine: Am trecut prin asta, John. 
Ştim cu ce se mănâncă. Câţi martori n-am avut care, odată 
ajunşi în boxă, au uitat tot sau, şi mai bine, şi-au amintit o 
grămadă de porcării care nu s-au întâmplat niciodată? 

— Am prins ideea, am zis. 

Dar m-a făcut să mă gândesc la altceva. Prea des 
examinăm pînă în pînzele albe ceea ce avem în faţa ochilor. Dar 
uneori tocmai ceea ce lipseşte poate conţine informaţii 
esenţiale, ca acel câine care n-a lătrat în noapte. l-am spus lui 
Dick: 

— Întotdeauna m-am întrebat de ce nu s-a făcut un fel de 
anchetă judiciară. Ştii tu, un fel de tribunal al Departamentului 
de Justiţie care are dreptul să emită citaţii şi unde toţi martorii, 
anchetatorii guvernamentali şi experţii criminalişti să depună 
mărturie sub jurământ, iar un complet de judecători imparţiali 
să pună întrebări în sala de tribunal. De ce nu s-a făcut aşa 
ceva? A ridicat din umeri. 

— De unde naiba să ştiu eu? întreab-o pe Janet Reno.! 

N-am spus nimic. 

— Au fost câteva audieri publice, a continuat. O mulţime 
de conferinţe de presă. 

— Dar nimic la nivel judiciar sau în Congres. 

A zâmbit atoateştiutor. 

— Ceva de genul Comisiei Warren?, vrei să spui? Rahat, eu 
încă nu ştiu cine l-a omorit pe JFK. 

— Fosta mea soţie l-a omorît. Vorbeşte în somn. 


1 Prima femeie procuror general al Statelor Unite (n. tr.) 


2 Comisia guvernamentală care a condus ancheta în cazul asasinării 
preşedintelui Kennedy; de la numele lui Earl Warren, procuror general al 
Statelor Unite. (n. tr.) 


— Mda. Ştiu. 

Am râs amândoi pe înfundate. 

Dick şi-a aprins o nouă ţigară de la cea dinainte şi a spus: 

— A trebuit să merg în L.A. Cu treabă. Acolo nu se poate 
fuma în baruri şi în restaurante. Îţi vine să crezi? Spre ce mama 
mă-sii se îndreaptă ţara asta? Nişte cretini fac legile şi toată 
lumea le respectă. Suntem pe cale să ne transformăm într-o 
turmă de oi. Mai lipseşte o lege anti pârţuri. Ştii tu, cam aşa: 
„Această este o clădire în care nu se trag pârţuri. Pârţurile 
provoacă boli grave ale nasului şi ale gâtului”. Imi imaginez 
semnul cu un tip aplecat în faţă, într-un cerc şi tăiat cu o dungă 
roşie. Ce mai urmează? L-am lăsat un timp să se dezlănţuie, 
apoi l-am întrebat: 

— Ai fost vreodată chemat să depui mărturie la vreuna 
dintre audierile alea publice? 

— Nu. Dar... 

— CIA a luat declaraţii martorilor când se lucra la 
simularea aia? 

— Nu... dar au spus că au luat. Apoi o mulţime de martori 
s-au plâns de chestia asta şi atunci CIA a recunoscut că pentru 
simulare au folosit numai declaraţiile scrise ale martorilor. 

— Te deranjează treaba asta? 

— Din punct de vedere profesional... uite ce e: s-au făcut o 
grămadă de greşeli, motiv pentru care unii ca tine încă îşi mai 
bagă nasul şi provoacă probleme. Asta e concluzia mea, în care 
chiar cred: a fost un nenorocit de accident. Şi ăsta e sfatul meu 
pentru tine: las-o baltă. 

— Bine. 

— Nu sunt părtaş la nici o muşamalizare sau conspirație, 
John. Îţi cer s-o laşi baltă din două motive foarte solide. Unu, nu 
a fost nici o infracţiune, nici o conspirație, nici o muşamalizare şi 
nimic ce ai putea să descoperi, în afară de prostie. Doi, suntem 
prieteni vechi şi nu vreau să ai necazuri pentru nimic. Chiar vrei 
să ai necazuri? Fă ceva care merită! Dă-i una lui Koenig în 
boaşe. 

— Asta am făcut deja azi-dimineaţă. 

A râs, apoi s-a uitat iar la ceas şi a spus: 

— Trebuie să plec. Salut-o pe Kate. 

— Mda. Şi tu pe Mo. 


Începuse să se strecoare afară din separeu, când l-am 
oprit. g 

— Ah, încă ceva. Hotelul Bayview. Plajă, pătură, gagică. |ţi 
spune ceva? S-a uitat la mine şi a spus: 

— Am auzit ceva. Dar trebuie să-ți spun - au fost atâtea 
zvonuri, că nici presa nu le-a putut face față. Probabil ai auzit 
acelaşi zvon ca mine. 

— Spune-mi care era zvonul. 

— Despre doi care şi-o trăgeau pe plajă cu o cameră video 
pornită, care poate a filmat explozia. Nişte poliţişti locali au 
pasat-o unora de-ai noştri. Asta e tot ce-am auzit. 

— Ai auzit că cei doi s-ar putea să fi stat la hotelul 
Bayview? 

— Sună cunoscut. Trebuie s-o-ntind. 

S-a ridicat în picioare, iar eu am spus: 

— Am nevoie de un nume. 

— Ce nume? 

— Orice nume. Cineva ca tine, care a lucrat la caz şi a ieşit 
din ghearele federalilor. Cineva care crezi că are informaţii care 
mi-ar folosi. Despre zvonul ăla, de exemplu. N-ai uitat cum 
funcţionează asta. Tu-mi spui un nume, eu vorbesc cu tipul, 
care-mi spune alt nume. Şi aşa mai departe. 

A tăcut o vreme, apoi a spus: 

— Niciodată nu asculţi un sfat bun. Bine, uite un nume. 
Marie Gubitosi. O ştii? 

— Mda... lucra în birourile din Manhattan South. 

— Exact. A lucrat din când în când în brigadă înainte să vii 
tu. Are o căsnicie fericită, doi copii şi s-a lăsat de meserie. N-are 
nimic de pierdut dacă stă de vorbă cu tine, dar nici nimic de 
câştigat. 

— Unde o găsesc? 

— Nu ştiu. Tu eşti detectivul. Găseşte-o! 

— O s-o găsesc. Mersi pentru nume. 

— Pe-al meu să nu-l foloseşti. 

— Se-nţelege de la sine. 

A pornit spre uşă, apoi s-a întors. 

— Am discutat despre interesul tău de a te apuca de 
verificări de persoane. O să dau câteva telefoane în numele tău, 
să fie acolo. Trimite-mi un CV sau ceva. S-ar putea să fii chemat 
la un interviu. 


— Dacă-mi oferă slujba ta? 
— Accept-o. 


CAPITOLUL 17 


Am mers pe jos până la Ecco, pe Chambers Street. Maitre 
d'hotel m-a recunoscut şi mi-a spus: 

— Bună ziua, domnule Mayfield. Soţia dumneavoastră vă 
aşteaptă. 

— Care dintre ele? 

— Pe aici, domnule. 

M-a condus la o masă unde stătea Kate, sorbind din 
paharul cu apă minerală şi citind The Times. 

Am sărutat-o şi m-am aşezat în faţa ei. 

— Ti-am comandat un Budweiser, a spus. 

— Bun. 

Nu e rău deloc să fii însurat. E chiar comod. 

Mi-a sosit berea şi am ciocnit cu Kate. 

Ecco e un local vechi şi agreabil, frecventat de funcţionari 
publici şi angajaţi ai tribunalelor, inclusiv juraţi şi, din nefericire, 
avocaţi ai apărării, ca fosta mea soţie. până acum nu dădusem 
niciodată peste ea sau peste jumătatea ei nesemnificativă aici, 
dar într-o zi s-ar putea să se întâmple. 


Chelnerul ne-a adus meniul, dar am comandat fără să ne 
uităm pe el. Salată şi ton la grătar pentru Kate, calamar prăjit şi 
penne alia vodca pentru mine. 

Urmez regimul doctorului Atkinson. Harvey Atkinson e un 
dentist gras din Brooklyn a cărui filozofie e: „Măniîncă lucruri 
gustoase şi lasă farfuria lună”. 

— Te-ai cam îngrăşat, a remarcat Kate. 

— Ţi se pare, din cauza dungilor orizontale de pe cravată. 

Ce-am spus despre căsnicie? 

— Trebuie să mănînci sănătos şi să faci mai multă 
mişcare. A schimbat subiectul şi m-a întrebat: Cum a fost 
întâlnirea? 

— În regulă. 

— A avut legătură cu ziua de ieri? 

— Poate. Ştii cine i-a luat declaraţia lui Leslie Rosenthal, 
directorul hotelului Bayview? 

— L-am întrebat acelaşi lucru pe domnul Rosenthal acum 
cinci ani. Mai întîi a fost un detectiv din trupele speciale NYPD, al 
cărui nume nu l-a reţinut. Detectivul, dând u-şi seama că s-ar 
putea să fi identificat sursa păturii de pe plajă, a chemat FBl-ul. 
Au apărut trei tipi care s-au prezentat ca fiind de la FBI. Unul 
singur a vorbit, dar Rosenthal nu i-a reţinut numele. 

— N-au lăsat cărţi de vizită? 

— Aşa a afirmat el. Conform spuselor domnului Rosenthal, 
aceştia trei şi alţi câţiva au pus întrebări personalului şi au 
cercetat banca de date a hotelului, atât dosarele, cât şi 
computerul, şi au făcut copii după toate informaţiile legate de 
oaspeţii cei mai recenti. 

Am presupus că încercau să stabilească dacă printre 
aceşti oaspeţi erau şi cei doi care luaseră pătura cu ei pe plajă 
în noaptea aceea şi care s-ar putea să se fi filmat pe casetă 
video, surprinzând fără să vrea şi zborul 800 TWA. 

— Ceea ce nu ştim e dacă aceşti trei tipi au reuşit să 
localizeze respectivul cuplu, am zis. Instinctul îmi spune că au 
reuşit. Aşa că, chiar dacă i-am găsi, sunt deja inofensivi sau au 
fost făcuţi să dispară. 

Kate nu a răspuns. 

— Şi la fel şi caseta video, am continuat. Dacă a existat 
vreodată. 


— Păi... dacă aşa stau lucrurile, ar trebui măcar să aflăm. 
Uite, John, nu m-am gândit nici o clipă că o să dezlegăm 
misterul zborului 800. Vreau doar să... găsim cuplul ăsta şi să 
stăm de vorbă cu ei. 

— De ce? 

— N-o să ştiu până nu vorbesc cu ei. 

— Asta seamănă cu o replică de-a mea. 

A zâmbit. 

— Ai avut o mare influenţă asupra felului meu de a gândi. 

— Şi tu, am spus. 

— N-am observat. 

Au sosit aperitivele şi am întrebat-o: 

— Crezi ca domnul Rosenthal mai lucrează la hotelul 
Bayview? 

— Ştiu că mai lucrează. Verific în fiecare an. L-am verificat 
şi ştiu unde locuieşte şi alte lucruri din astea. S-a uitat la mine şi 
a continuat: Nu mă ocup de caz. Dar ţin dosarele la zi. 

— Ce dosare? Şi-a dus degetul la frunte. 

— Astea de aici. 

— Spune-mi ce altceva se mai găseşte acolo. 

— i-am spus ieri. Acum e mai bine să întrebi când ai 
nevoie de ceva. A adăugat: Trebuie să ajungi la întrebări înainte 
să ajungi la răspunsuri. 

— Bine, înţeleg că vrei să mă ocup de cazul ăsta aşa cum 
s-ar ocupa un detectiv care tocmai a prins de veste vreau să 
spun care tocmai a fost informat de comiterea infracţiunii. Dar 
ăsta e un caz vechi şi eu n-am lucrat niciodată în Echipa Cazuri 
îngropate. Eu, de obicei, primeam cazul înainte ca sângele să 
apuce să se coaguleze pe cadavru. 

— Te rog, suntem la masă. A îndreptat spre mine furculiţa 
plină cu salată. Mănîncă asta! Am deschis gura larg şi mi-a 
introdus chestia aia în gură. 

— Mai întreabă-mă ceva, a spus. 

— Bine. Ai vorbit vreodată despre asta cu Ted Nash? 

— Nici măcar o dată. 

— Nici măcar la cină sau la un pahar? 

— N-aş fi discutat despre asta nici dacă aş fi fost în pat cu 
el. 

N-am avut nici o reacţie la cuvintele ei, dar am spus: 

— O să-l sun. 


— E mort, John. 

— Ştiu. Dar îmi place s-o tot aud. 

— John, nu e de râs, m-a certat. Poate că nu-ţi plăcea de 
el, dar era un agent bun şi foarte dedicat muncii. Era extrem de 
inteligent şi de eficient. 

— Bun. O să-l sun. 

Ni s-a adus felul principal, iar eu am cerut încă o bere şi 
m-am apucat de pastte. 

— la din legumele mele, m-a îndemnat Kate. 

— Aşadar, Jeffrey Dahmer o invită pe maică-sa la masă şi 
ea, în timp ce mănîncă, spune: „Jeffrey, nu-mi plac prietenii tăi”. 
lar el spune: „Ei, atunci ia din legumele mele”. 

— E dezgustător. 

— De obicei se râde la asta. Am lăsat gluma şi am spus: 
Aşa deci, presupun că n-ai vorbit despre asta nici cu Liam 
Griffith. 

— N-am vorbit cu nimeni. Cu excepţia tipilor de la etajul 
douăzeci şi opt, care mi-au spus că nu era treaba mea. 

— Aşa că ai transformat-o în treaba mea. 

— Numai dacă vrei. Totul se rezumă la găsirea acestui 
cuplu. 

Dacă au fost găsiţi şi dacă s-a dovedit a fi o pistă moartă - 
pentru că n-au văzut sau n-au înregistrat nimic —, atunci s-a 
terminat. Restul elementelor acestui caz — martorii oculari şi 
dovezile criminalistice - au fost analizate şi răsanalizate de un 
milion de ori. Dar cuplul ăsta...persoanele, cine-or fi fost ele, 
care au fost pe plajă în noaptea aia şi au lăsat un capac de la 
obiectivul camerei video pe pătură... S-a uitat la mine şi m-a 
întrebat: Tu crezi că era o cameră video în funcţiune şi că a 
surprins pe bandă ceea ce spun martorii că au văzut? 

— Evident, am răspuns, depinde în ce direcţie era 
îndreptată camera şi dacă era pornită. Apoi mai e problema 
calităţii filmului şi aşa mai departe. Dar să presupunem că 
printr-un noroc toate se potrivesc şi că au fost filmate ultimele 
secunde ale zborului. Să presupunem chiar că banda încă mai 
există. Şi ce? 

— Cum adică „Şi ce?” Două sute de martori s-ar uita la 
filmul ăla şi... 

— Şi la fel FBl-ul, şi CIA-ul, şi experţii lor. Cineva trebuie să 
interpreteze ce e pe casetă. 


— N-ar fi nevoie de interpretare. Ar vorbi de la sine. 

— Oare? O înregistrare de amator, făcută pe înserat pe 
fundalul cerului nopţii, probabil de pe un trepied fix - 
presupunând că cei doi erau ocupați cu alte activităţi -, s-ar 
putea să nu arate tot ce crezi tu că ar arăta. Uite, Kate, cauţi 
Sfintul Graal de cinci ani şi s-ar putea chiar să existe, dar s-ar 
putea să nu-l găseşti niciodată sau, dacă îl găseşti, să nu aibă 
nici o putere magică. Nu a răspuns. Ai auzit de filmul Zapruder!? 

A încuviinţat. Şi eu. Am văzut versiunea digitală şi l-am 
văzut şi cu încetinitorul. Deci câte focuri s-au tras? Şi din ce 
direcţie? Depinde pe cine întrebi. 

A tăcut un moment, apoi a spus: 

— Totuşi, nu putem analiza filmul decât dacă-l găsim. Să 
începem cu începutul. 

Chelnerul a debarasat masa înainte să apuc să iau din 
farfurie ultima bucată. Mi-am terminat berea, iar Kate a sorbit 
din apa minerală, îmi dădeam seama că o pusesem pe gânduri. 

Bănuiala mea era că nu le împărtăşise multor persoane 
aceste lucruri, iar cei cărora le împărtăşise erau de acord cu ea 
că, dacă s-ar găsi caseta, s-ar redeschide cazul. 

Intră în scenă John Corey - sceptic, cinic, realist şi cu o 
înclinaţie spre spulberarea iluziilor. Eram cu paisprezece ani mai 
în vârstă decât Kate Mayfield şi văzusem o grămadă de lucruri - 
poate prea multe - şi fusesem dezamăgit de prea multe ori, ca 
om şi ca poliţist. Am văzut criminali lăsaţi în libertate şi 
infracţiuni nepedepsite. Am văzut martori depunând mărturii 
mincinoase, muncă poliţienească de mântuială, procurori 
stupizi, criminalişti incompetenţi, avocaţi ai apărării neruşinaţi, 
judecători imbecili şi juraţi fără creier. 

Am văzut şi lucruri bune - momente fericite când sistemul 
a funcţionat ca un mecanism bine uns, când adevărul şi 
dreptatea au triumfat în sala de judecată. Dar nu erau multe 
asemenea momente. 

Am băut din cafea şi Kate m-a întrebat: 

— E adevărat ce se vorbeşte despre zidul albastru de 
tăcere? 

— N-am auzit niciodată de aşa ceva. 


1 Înregistrare video, realizată de Abraham Zapruder, care surprinde 
momentul în care J.F. Kennedy a fost împuşcat, (n. tr.) 


— Un poliţist poate avea încredere absolută în alt poliţist, 
oriunde şi oricând? 

— În nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, deşi procentul 
scade la cincizeci când e vorba de femei, dar creşte la sută la 
sută când e vorba de FBI. A zâmbit, apoi s-a aplecat peste masă 
şi a spus: 

— Au fost mai mult de o sută de poliţişti din trupele 
speciale în Long Island după ce s-a prăbuşit avionul şi cel puţin 
tot atiţia au lucrat de aici. Între toţi poliţiştii ăştia, cineva ştie 
ceva. 

— Am înţeles. 

M-a luat de mână şi a spus: 

— Dar dacă se-ncinge treaba, las-o baltă! lar dacă ai 
necazuri, iau vina asupra mea. 

Nu ştiam dacă să mă emoţionez sau să-i amintesc că n-aş 
fi putut avea necazuri fără sprijinul şi ajutorul ei. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, am zis. În afară de 
dreptate şi adevăr, care e motivaţia ta în toată treaba asta? 

— De ce aş avea nevoie de altă motivaţie? E vorba de 
adevăr şi de dreptate, John. Dreptate pentru victime şi familiile 
lor. lar dacă a fost un atac din partea unui inamic din afară, 
atunci e vorba şi de patriotism. Nu e destul? 

Răspunsul corect era da şi asta ar fi spus John Corey în 
urmă cu douăzeci de ani. Astăzi am mormăit un: „Mada, cred că 
da”. 

Nu i-a plăcut, aşa că a zis: 

— Trebuie să crezi în ceea ce faci şi să ştii de ce o faci. 

— Bine, atunci o să-ţi spun - fac muncă de detectiv pentru 
că-mi place. E interesantă, mă ţine în priză şi mă face să mă 
simt mai deştept decât idioţii pentru care lucrez. Până aici ţine 
devotamentul meu faţă de adevăr, dreptate şi ţara asta. Fac 
lucruri corecte din motive greşite, dar, în final, câştigă adevărul 
şi dreptatea. Dacă tu vrei să faci lucruri corecte din motive 
corecte, n-ai decât, dar nu te aştepta să-ţi împărtăşesc 
idealismul. 

A rămas tăcută o vreme, apoi mi-a răspuns: 

— Îţi accept ajutorul în condiţiile stabilite de tine. Ne 
ocupăm altă dată de cinismul tău. 


Nu-mi place când alţii - mai ales femei - îmi invadează 
cinismul câştigat cu greu. Ştiu ce mă face să reacţionez. Şi 
aveam mult de reacţionat în zilele şi săptămânile care urmau. 


CAPITOLUL 18 


Am mers împreună până în holul clădirii din Federal Plaza, 
numărul 26, şi acolo am spus: 

— Trebuie să sun nişte oameni de la un telefon public. Ne 
vedem mai târziu. 

S-a uitat la mine şi a zis: 

— Ai aerul ăla absent ca atunci când ai prins un fir. 

— Sunt doar moleşit de la paste. Te rog, nu încerca să mă 
citeşti. 

Mă sperie. 

A zâmbit, m-a sărutat şi s-a îndreptat spre lifturi. 

Am ieşit din clădire şi m-am dus spre o cabină telefonică 
de pe Broadway, scotocind prin buzunare după mărunţiş. Îmi 
amintesc vremurile când trebuia să stai la coadă la telefoanele 
publice, dar acum toată lumea are celular, chiar şi cei fără 
adăpost - oamenii străzii -, şi cabinele telefonice sunt goale 
precum confesionalul de la St. Patrick. 

Am băgat o fisă şi am format numărul de mobil al fostului 
meu partener, Dom Fanelli, care lucra la birourile din Manhattan 
South. 

— Alo? a răspuns. 

— Dom! 

— Salut, paisano! A trecut ceva vreme. Unde eşti? Hai să 
bem o bere diseară. 

— Eşti la birou? 

— Mda, ce s-a-ntîmplat? Toată lumea s-ar bucura să te 
vadă. Locotenentului Wolfe îi e dor de tine. Şi-a luat o scrumieră 
nouă. 


— Am nevoie să-mi faci o favoare. 

— Sigur. Vino-ncoa. 

— Nu pot. Am nevoie să... 

— Eşti liber diseară? Am descoperit un local în Chelsea 
Tonic. 

Nişte gagici super. 

— Sunt însurat. 

— Nu zău! De când? 

— Ai fost la nuntă. 

— Corect. Ce face Kate? 

— E bine. Te salută. 

— Mă urăşte. 

— Te iubeşte. 

— Mă rog. 

Era greu de crezut că omul ăsta avea o minte brici când 
era vorba de muncă. Dar aşa era. Chiar am învăţat multe de la 
el. Ca, de exemplu, s-o fac pe prostul. 

— Ce mai face Mary? am întrebat. 

— Nu ştiu. Tu ce-ai mai auzit? A râs singur de gluma lui, 
cum se întâmpla adeseori, şi a spus: Lăsând gluma la o parte, 
de când sunt însurat niciodată n-am înşelat o prietenă. 

— Eşti un prinţ. Bun. Am... 

— Cum mai e la 26 Fed? 

— Minunat. Ceea ce mi-aduce aminte că m-am întâlnit cu 
căpitanul Stern zilele trecute. Încă mai aşteaptă să-ţi depui 
actele şi să intri în brigadă. Postul e al tău dacă-l vrei. 

— Credeam c-am trimis actele prin poştă. O, Doamne! 
Sper că n-am ratat şansa să lucrez pentru FBI. 

— E o slujbă foarte bună. Nu te mai saturi de oameni care 
omoară alţi oameni? 

— O să mă satur când se satură ei. 

— Grozav. Ţii minte...? 

— Ah, înainte să uit. Cei doi domni hispanici care te-au 
găurit. S-ar putea să am o pistă. 

— Ce pistă? 

— Lasă-mă să mă ocup eu. Tu ai destule pe cap. Te sun 
când suntem gata. 

— Dacă îţi aminteşti. 

A râs, apoi a redevenit serios. 


— De câte ori îmi amintesc de tine prăbuşit pe stradă plin 
de sânge... j 

— ţi mulţumesc încă o dată că mi-ai salvat viaţa. Iți 
mulţumesc că m-ai ajutat să intru în Brigada Antitero, unde am 
cunoscut-o pe Kate. Am uitat ceva? 

— Nu cred. Nu ţinem socoteala favorurilor, John. Ştii bine. 
Când ai nevoie de o favoare, sunt aici, iar când eu am nevoie de 
o favoare, o să fii şi tu aici pentru mine. Aşadar, ce pot face 
pentru tine? 

— Am uitat. 

A râs, apoi m-a întrebat: 

— Ceva nou în cazul Khalil? 

— Nu. 

— Nenorocitul ăla o să apară exact când te aştepţi mai 
puţin. 

— Mersi. Uite ce e. Am auzit semnalul telefonului şi am 
băgat încă o fisă. O ţii minte pe Marie Gubitosi? 

— Mada. De ce? Mişto fund. Tipul ăla Kulowski sau 
Kulakovski îi făcea felul. Ţii minte? Era însurat şi nevastă-sa a 
aflat şi... 

— Da, da. Ascultă, trebuie s-o găsesc. E măritată acum... 

— Ştiu. S-a măritat cu un tip care nu e din branşă. 
Locuieşte în... cred că pe Staten Island. De ce vrei s-o găseşti? 

— N-o să ştiu până n-o găsesc. 

— Zău? Şi de ce ai nevoie de mine ca s-o găseşti? Ai putea 
să dai de ea într-o oră. Şi de ce vorbeşti de la un telefon public? 
Ce se-ntîimplă, John? Ai probleme? 

— Nu. Fac ceva clandestin. 

— Zău? M-am uitat la ceas. Dacă voiam să prind feribotul 
de ora trei către Staten Island, trebuia să scurtez conversaţia cu 
Fanelli, dar asta e mai uşor de spus decât de făcut. 

— Dom, am continuat, nu pot să-ţi spun la telefon. Ne 
vedem la o bere săptămâna viitoare. Intre timp, găseşte-mi ce 
poţi despre Marie şi sună-mă pe mobil 

— Aşteaptă un moment. Am influenţa la Roată. 

M-a lăsat să aştept şi am aşteptat. Roata este 
Departamentul de personal din Police Plaza, numărul 1, şi nu 
sunt sigur de ce i se spune Roata, însă după douăzeci de ani în 
NYPD n-o să întreb, ca un începător. Ar fi trebuit să întreb cu 
douăzeci de ani în urmă. În orice caz, dacă se întâmplă să 


cunoşti pe cineva de acolo - iar Dom Fanelli cunoaşte pe cineva 
—, poţi să eviţi birocraţia şi să obţii foarte repede un răspuns. 

Fanelli a revenit pe fir şi a spus: 

— Marie Gubitosi nu s-a retras. E în concediu de 
maternitate prelungit, din ianuarie 97. După căsătorie o cheamă 
Lentini. S-a măritat cu un macaronar. Încerc să-mi amintesc ce 
s-a întâmplat cu Kowalski şi cu nevastă-sa când a aflat... 

— Dom, dă-mi nenorocitul de număr de telefon. 

— N-au vrut să-mi dea decât un număr de mobil. Fără 
adresă. Eşti gata? Mi-a spus numărul. 

— Mersi. Te sun săptămâna viitoare. 

— Mda. Poate mai curând de atât dacă reuşeşti să intri în 
rahat. Trebuie să-mi spui despre ce e vorba. 

— O să-ţi spun. 

— Ai grijă de tine. 

— Mereu am. Am închis, am băgat fise şi am format 
numărul. 

După trei ţirîituri, a răspuns o voce de femeie: 

— Alo? 

— Cu Maria Gubitosi, vă rog. 

— La telefon. Cine e? 

— Marie, sunt John Corey. Am lucrat în South împreună. 

— Ah... da. Ce s-a întâmplat? Pe fundal se auzeau ţipând 
cel puţin doi copii. 

— Trebuie să vorbesc cu tine despre un caz vechi. Putem 
să ne vedem undeva? 

— Da, cum să nu! Fă-mi rost de un babysitter şi beau cu 
tine toată noaptea. 

Am râs şi am răspuns: 

— Poate să stea soţia mea cu copiii. 

— Vrei să spui că soţia ta avocat o să stea cu copiii? Ce 
tarif are? 

— Am divorţat. Am altă soţie. 

— Nu mai spune. Acum pot să-ţi spun - prima era cam 
înţepată. Ţii minte petrecerea de pensionare a lui Charlie 
Cribbs? 

— Mda. A fost cam deplasată în seara aia. Uite, n-ar fi mai 
bine să vin eu la tine acum, dacă nu te deranjez? Staten Island. 
Corect? 

— Da... dar copiii sunt nebunatici rău... 


— Îmi plac copiii. 

— Nu şi ăştia doi. Poate pot să-ţi spun la telefon. 

— Aş prefera să vorbim direct. 

— Păi... Joe... Soţul meu nu vrea să mă mai implic în 
treburile de la slujbă. 

— Eşti în concediu prelungit, Marie. Nu ai renunţat la 
slujbă. Hai să nu ne complicăm. 

— Mada... bine... ei, parcă te-ai retras cu trei sferturi de 
pensie, nu? 

— Da. 

— Şi atunci, ce cauţi înapoi? N-aş fi vrut să-i răspund la 
întrebare, dar nu aveam de ales. 

— Lucrez în BFA. Responsabil de contract. 

A urmat o tăcere, apoi a spus: 

— Am lucrat în trupele speciale mai puţin de şase luni şi 
am fost implicată doar în două cazuri. Care te interesează? 

— Celălalt. 

Din nou tăcere, apoi... 

— Am impresia că nu eşti în misiune oficială. 

— Nu sunt. Cazul e închis, ştii. Am numele tău de la un tip 
de la noi. Trebuie să vorbesc cu tine. Neoficial. 

— Ce tip? 

— Nu pot să-ţi spun. Şi n-o să spun nici numele tău. 
Vorbesc de la un telefon public şi nu mai am fise. Nu-ţi răpesc 
mai mult de jumătate de oră. 

— Soţul meu e comisionar. Vine acasă pe neaşteptate. E 
mare şi gelos. 

— E-n regulă. Pot să explic ce caut acolo. Şi dacă nu, am 
armă. 

A râs. 

— Bine. Nu m-ar deranja compania unui adult. 

Mi-a dat adresa de pe Staten Island. 

— Mersi, am spus. O să încerc să prind feribotul de ora 
trei. Între timp poate îţi cauţi blocnotesul. lulie1996. 

Nu a reacţionat la cuvintele mele, însă a zis: 

— Până la mine de la terminal faci douăzeci de minute cu 
taxiul. Opreşte-te pe drum şi ia-mi un pachet de Pampers. 

— Uh... 

— Din cele cu Elmo pe ele. 

— Cu cine? 


— Pampers Custom-fit. Mărimea patru. E o farmacie 
Duane Reade pe drum încoace. Te aştept. 

Am închis şi am ieşit din cabina telefonică. 

„Elmo?” Am oprit un taxi pe Broadway, am fluturat insigna 
NYPD, care e mult mai uşor de recunoscut decât legitimaţia FBI, 
şi i-am spus domnului de la volan, care purta turban: 

— Trebuie să prind feribotul de ora trei spre Staten Island. 
Calc-o! Probabil că taximetristul nu văzuse prea multe filme 
americane, pentru că a replicat: 

— S-o calc? 

— Bagă viteză. Poliția. 

— Ah. 

E visul erotic al oricărui taximetrist din Manhattan, aşa că 
tipul a trecut de câteva ori pe roşu şi a ajuns la terminalul de 
feriboturi Whitehall la trei fără cinci. N-a vrut să primească bani, 
dar i-am lăsat oricum o bancnotă de cinci dolari. 

Dintr-un motiv misterios pe care nimeni din univers nu-l 
poate explica, feribotul de navetişti, aflat în proprietatea 
priMariei, era acum gratuit pentru pasagerii fără maşină. Poate 
costă o sută de dolari drumul de întoarcere. 

Sirena feribotului suna deja, aşa că am alergat prin 
terminal şi am urcat la bord. Am înhăţat o broşură cu orarul 
curselor şi am traversat cabina de jos. Erau multe locuri goale la 
ora aia, dar am urcat scările şi am rămas pe puntea din faţă. 
Soare, apă albastră, cer luminos, remorchere, pescăruşi, linia 
orizontului, briza sărată, foarte frumos. 

Când eram mic, obişnuiam să iau feribotul împreună cu 
prietenii mei. Costa cinci cenți. Coboram în partea cealaltă, 
cumpăram o îngheţată şi ne întorceam în Manhattan. Costul 
total - douăzeci şi cinci de cenți. O nimica toată pentru o 
aventură de zile mari. 

După nişte ani, luam feribotul când aveam întâlniri şi ne 
uitam la Statuia Libertăţii, toată luminată, şi la linia incredibilă a 
orizontului spre Lower Manhattan, cu Turnurile Gemene ale 
World Trade Center care se ridicau etaj după etaj, an după an, şi 
la Podul Brooklyn cu ghirlandele lui de lumini. Era foarte 
romantic şi ieşea ieftin. 

Oraşul s-a schimbat de atunci, în cea mai mare parte, cred 
eu, în bine. Nu pot spune acelaşi lucru şi despre restul lumii. 


Am stat o vreme cu privirea aţintită pe Statuia Libertăţii, 
încercând să regăsesc ceva din patriotismul copilăriei de mult 
uitat. 

Ei, poate nu chiar uitat, dar, cu siguranţa, nu foarte treaz 
pentru moment, după cum mi-am dat seama în timpul prânzului 
cu Kate. 

Mi-am îndreptat atenţia către linia țărmului Staten Island 
care se apropia şi m-am gândit la scurta conversaţie pe care o 
purtasem cu Marie Gubitosi. Ar fi putut să mă trimită la plimbare 
spunând: „Nu ştiu nimic şi ce ştiu n-o să-ţi spun ţie”. 

Dar nu răspunsese aşa, deci ştia ceva şi poate era dispusă 
să-mi împărtăşească şi mie. Sau poate că-şi dorea numai puţină 
companie şi un pachet de Pampers. Sau poate că suna chiar 
acum la BRP, care urmau să înregistreze discuţia noastră şi apoi 
să mă salte. In orice caz, urma să aflu foarte curând. 


CAPITOLUL 19 


Am coborit de pe feribot la terminalul St. George, am mers 
pînă la parcarea de taxiuri şi i-am dat şoferului adresa din zona 
New Springville. 

Nu cunoşteam foarte bine periferia asta, dar, când eram 
începător în poliţie, cei care o dădeau în bară erau ameninţaţi 
invariabil cu exilul pe Staten Island. Aveam coşmaruri în care 
făceam ronduri prin păduri şi mlaştini pline de țânțari, 
învârtindu-mi bastonul şi fluierând în întuneric. 

Dar, ca majoritatea locurilor care numai când auzi ţi se 
face părul măciucă, cum ar fi Siberia, Valea Morţii sau New 
Jersey, nici locul ăsta nu se ridica la înălţimea reputației sale 
îngrozitoare. 

De fapt, această periferie a New Yorkului e un loc ca 
lumea, o combinaţie de urban, suburban şi rural, locuit în cea 
mai mare parte de familii din clasa de mijloc, majoritatea 
republicani, ceea ce făcea călătoria gratuită cu feribotul şi mai 
greu de explicat. 

Tot aici locuiau şi mulţi poliţişti din oraş, care e posibil să fi 
fost trimişi iniţial ca pedeapsă şi care apoi n-au mai plecat - cam 
cum a fost colonizată Australia. 

În orice caz, aici locuia Marie Gubitosi Lentini, fost detectiv 
în Brigada Antitero şi în prezent soţie şi mamă, care în acest 
moment se gândea la vizita mea şi care, speram eu, găsise 
carneţelul cu notițe din perioada în discuţie. N-am cunoscut nici 
un poliţist, inclusiv subsemnatul, care să-şi fi aruncat 
carneţelele vechi, dar uneori se întâmpla să se piardă sau să se 


rătăcească. Speram ca Marie să aibă cel puţin memorie bună. 
Speram, de asemenea, să-şi amintească şi cui trebuia să-i fie 
loial. 

Taximetristul era un domn pe nume Slobodan Milkovici - 
probabil criminal de război din Balcani şi consulta o hartă în loc 
să se uite la drum. l-am spus: 

— Trebuie să oprim la Duane Reade pe drum. Capisce? 
Drogherie. Farmacie. 

A dat din cap în semn că a înţeles şi a accelerat, ca şi cum 
era vorba de o misiune urgentă. 

Am continuat drumul pe Victoria Boulevard şi domnul 
Milkovici a intrat cu scîrţiit de roţi în parcarea unui centru 
comercial unde se găsea farmacia Duane Reade. 

Nu voi descrie teribila umilinţă prin care a trecut John 
Corey, obligat să cumpere un pachet de scutece cu figura lui 
Elmo pe el, dar pot să spun că nu a fost una dintre experienţele 
mele cele mai plăcute în materie de achiziţii. 

În zece minute eram la loc în taxi şi după încă zece minute 
mă găseam în faţa reşedinţei familiei Lentini. 

Era o stradă destul de nouă, cu şiruri de case 
semiindependente de cărămidă roşie garnisită cu vinii alb. Se 
întindea cât vedeam cu ochii, ca o oglinda care multiplica la 
infinit. De după garduri de plasă lătrau câini, iar pe trotuare se 
jucau copii. Lăsând la o parte snobismul meu de Manhattan, era 
un cartier plăcut, confortabil şi, dacă aş fi locuit acolo, mi-aş fi 
pus pistolul la tâmplă. 

Nu era sigur cât timp aveam să rămân aici sau dacă mai 
exista alt taxi pe Staten Island, aşa că i-am spus şoferului să 
lase aparatul de taxat să meargă, am coborât, am deschis o 
poartă de plasă, am făcut câţiva paşi pe poteca de ciment şi am 
sunat la uşă. 

M-am bucurat să constat că nu se auzea nici un lătrat de 
câine şi nici un plâns de copil. După câteva secunde, Marie 
Gubitosi mi-a deschis, îmbrăcată în pantaloni de casă negri şi o 
bluză roşie fără mâneci. 

Am deschis uşa exterioară cu plasă de ţinţari şi n-am 
salutat. 

— Mersi că ţi-ai amintit de scutece, a spus. Intră. 


Am urmat-o în camera de zi cu aer condiţionat, genul de 
încăpere în care Carmela Soprano! s-ar fi simţit în largul ei, şi de 
acolo în bucătărie. Marie chiar avea un fund drăguţ. Fanelli are 
memorie bună pentru detaliile importante. 

Pe cât era de ordonată camera de zi, pe atât de răvăşită 
era bucătăria, într-un colţ era un ţarc portabil în care stătea 
întins pe spate un copil de vârstă nedefinită, care sugea din 
biberon şi se juca cu degetele de la picioare. Eu mai fac şi acum 
chestia asta şi probabil că de atunci mi se trage. 

Masa şi podeaua erau presărate cu un talmeş-balmeş de 
obiecte pe care mintea mea nu era capabilă să le catalogheze. 
Bucătăria semăna cu scena unui jaf sau a unei duble crime ale 
cărei victime opuseseră rezistenţă din răsputeri. 

— la loc, a spus Marie. Am făcut cafea. 

— Mersi. 

M-am aşezat şi am pus pe masă punga de plastic cu 
pachetul de Pampers. Lângă mine era un scaun înalt de copil cu 
tăblia lipicioasă. 

— Îmi pare rău, a spus Marie. E o dezordine cumplită. 

— Drăguţă casă. 

A umplut două căni mari de cafea. 

— Încerc să fac curăţenie înainte să se întoarcă acasă 
Maiestatea Sa. Lapte? Zahăr? 

— Fără. 

A adus cele două căni la masă şi atunci am remarcat că 
era desculţă şi însărcinată. 

S-a aşezat în faţa mea la masă şi a ridicat cana. Am 
ciocnit şi eu am spus: 

— Arăţi bine. 

— Pensia aia ţi-au dat-o pentru că ai orbit? Am zâmbit. 

— Vorbesc serios. 

— Mersi. 

A aruncat o privire scurtă în punga de plastic. 

— Elmo, am spus. 

A zâmbit. 

— Pot să-ţi dau banii pe astea? 

— Nu. 

Am sorbit din cafea. Marie Gubitosi era încă o femeie 
atrăgătoare şi bănuiam că se aranjase puţin înainte să vin. 


1 Personaj din serialul de televiziune Clanul Soprano (n. tr.) 


Simţeam un miros de eau de ceva peste mirosul de pudră de 
talc şi lapte cald. 

A arătat cu capul spre ţarcul pentru copii şi a spus: 

— El e Joe junior. Are unsprezece luni. Melissa, care are 
doi ani şi jumătate, doarme, mulţumesc lui Dumnezeu, şi mai 
am unul pe drum. 

Mi-am amintit să întreb: 

— Când naşti? 

— Peste şaisprezece săptămîni şi trei zile. 

— Felicitări. 

— Mda. N-o să mă mai întorc niciodată la slujbă. 

Trebuia să-şi dea seama care era cauza tuturor acestor 
sarcini, dar am spus: 

— O să te întorci mai repede decât crezi. 

— Mada. Arăţi bine. Ai pus câteva kilograme, poate. Şi ai 
divorţat şi te-ai însurat din nou. Nu aflasem. Nu mai aflu nimic 
de la o vreme. Cine e norocoasa? 

— Kate Mayfield. FBI. Lucrează în brigadă. 

— Nu sunt sigură că o ştiu. 

— A venit imediat înainte de TWA 800. A lucrat la caz. 

Nu a reacţionat când am menţionat cazul şi a spus: 

— Deci te-ai însurat cu o doamnă din FBI. Uau, John, întîi o 
avocată specialistă în drept criminalistic, apoi un agent FBI. Ce-i 
cu tine? 

— Îmi place să mi-o trag cu avocatele. 

A râs atât de tare că aproape s-a înecat cu cafeaua. 

Am făcut conversaţie o vreme, ceea ce a fost chiar plăcut 
- ne-am pus la curent unul pe altul cu bârfele şi ne-am amintit 
întâmplări haioase. 

— Ţii minte când tu şi cu Dom v-aţi dus la casa aia din 
Gramercy Park unde o tipă îşi omorâse bărbatul şi a zis că el o 
ameninţase cu arma, se luptaseră şi arma se descărcase? Pe 
urmă Dom a urcat în dormitor, unde cadavrul era aproape 
țeapăn, şi a strigat: „E viu! Chemaţi o ambulanţă!” apoi s-a uitat 
la tipă şi i-a zis: „El spune că l-aţi ameninţat cu arma şi l-aţi 
împuşcat cu sânge rece!” şi tipa a leşinat. 

Am râs amândoi şi eu am simţit nostalgie pentru vremurile 
trecute. 

Marie a umplut încă o dată cănile de cafea, m-a privit şi a 
spus: 


— Aşadar, cu ce pot să-ţi fiu de folos? M-am uitat la ea şi 
instinctul îmi spunea că nu-i sunase şi nici, nu-i va suna pe cei 
de la Afaceri Interne. 

Am lăsat jos cana de cafea şi am spus: 

— Uite despre ce e vorba. Am fost ieri la slujba 
comemorativă; pentru victimele din zborul 800 şi... 

— Mda. Am văzut la ştiri. Nu te-am zărit. Îţi vine să crezi 
că au, trecut deja cinci ani? 

— Timpul zboară. Şi, după slujbă, un tip din trupele 
speciale - un federal - vine la mine şi începe să mă ia la întrebări 
că ce caut acolo. 

l-am relatat toată tărăşenia, fără să pomenesc numele lui 
Kate, însă Marie, care era foarte isteaţă ca detectiv, m-a 
întrebat: 

— Ce căutai acolo? 

— Cum am spus, Kate a lucrat la caz şi merge aproape în 
fiecare an. N-am făcut decât să fiu un soţ bun. 

Marie s-a uitat la mine ca şi cum nu era pe deplin 
convinsă. Mi s-a părut că îi făcea plăcere că i se oferea această 
ocazie de a-şi pune mintea la contribuţie, de a se juca de-a 
detectivul, în loc să se joace cu răţuşte de cauciuc. 

— Deci lucrezi în BFA? a întrebat. 

— Mda. Responsabil de contract. 

— Ai spus că nu ai venit aici în misiune oficială. Atunci de 
ce ai venit? 

— Păi, ajung şi la asta. Am continuat: Deşteptul ăla a 
rămas nu ştiu de unde cu senzaţia că mă interesează cazul, aşa 
că mi-a spus să o las baltă. Adică, chiar m-a călcat pe nervi, aşa 
că... 

— Cine-i tipul? 

— Nu pot să spun. 

— Bun, deci din cauză că unul de la FBI s-a luat de tine, te- 
ai enervat şi... ce? 

— Şi am început să fac săpături. 

— Nu prea ai de lucru la BFA? 

— Ba da, chiar am. Uite, Marie, e complicat şi cu cât ştii 
mai puţine, cu atât mai bine. Vreau doar să aflu ce ştii tu şi nici 
măcar nu am habar ce întrebări să-ţi pun. 

A tăcut o vreme, apoi a spus: 


— Nu te supăra, dar de unde ştiu eu că nu lucrezi la 
Afaceri Interne? 

— Ţi s-a părut vreodată că aş lucra la Afaceri Interne? 

— Nu când te-am cunoscut. Dar de atunci te-ai însurat cu 
două avocate. 

Am zâmbit, apoi am răspuns: 

— Am încredere în tine că tu n-o să mă torni. Aşa că ai şi 
tu încredere în mine. 

— Bine, a spus, după încă un moment de tăcere. Am lucrat 
la cazul ăsta două luni, în majoritatea timpului în porturi, 
întrebând oamenii dacă văzuseră bărci sau persoane dubioase 
prin zonă. Ştii? Exista o teorie cum că un terorist sau un nebun 
ieşise cu o barcă din port şi trăsese cu o petardă în avionul ăla. 
Aşa că mi-am petrecut vara prin porturile publice şi prin 
cluburile private de iahting. Ai idee câte porturi şi câte bărci 
sunt? Dar n-a fost rău. Am apucat să pescuiesc în zilele libere. A 
făcut o pauză, apoi a continuat: Dar crabi n-am prins. Nimeni nu 
voia să măniînce crabi fiindcă... ştii tu! 

O vreme n-a mai spus nimic şi mi-am dat seama că, în 
ciuda aerului relaxat, nu-i făcea plăcere să-şi amintească toate 
astea. 

— Cu cine ai lucrat? am întrebat-o. 

— Nu-ţi dau nume, John. Sunt de acord să vorbesc cu tine, 
dar fără nume. 

— E un târg cinstit. Vorbeşte-mi! 

— Întreabă-mă ceva care să mă ajute să înţeleg ce vrei să 
ştii. 

— Hotelul Bayview. 

— Mda... mă gândeam eu. M-am uitat pe carneţelul cu 
însemnări ca să-mi împrospătez memoria, dar n-am găsit prea 
multe. Vreau să spun, cei de la FBI ne-au zis să luăm cât mai 
puţine notițe, fiindcă n-o să fim niciodată chemaţi să depunem 
mărturie. A explicat: Voiau să spună că era cazul lor şi că noi 
doar dădeam o mână de ajutor. 

Am încuviinţat şi am adăugat: 

— Mai voiau să spună şi că nu-şi doreau să rămână prea 
multe în scris. 

A ridicat din umeri. 

— Mă rog. Tipii ăştia joacă cu totul alt joc. 

— Asta aşa e. Deci, ai fost la hotelul Bayview? 


— Mda. La două zile după prăbuşirea avionului, am primit 
un telefon să mă duc la hotelul Bayview. FBl-ul punea întrebări 
personalului hotelului în legătură cu ceva şi aveau nevoie de 
oameni care să identifice persoanele care ştiau ceva despre 
chestiunea care îi interesa pe ei. Aşa că m-am dus acolo şi m- 
am alăturat altor poliţişti NYPD din trupele speciale şi celor trei 
tipi de la FBI care erau deja acolo. Ne-au făcut instructajul şi au 
spus... 

Juniorul a început să plângă şi Marie s-a ridicat şi s-a dus 
la el. 

— Ce s-a întâmplat cu bebeluşul meu? a gîngurit, 
punându-i biberonul la loc în gură. 

Juniorul a început să plângă şi mai tare şi Marie l-a luat în 
braţe. 

— O, bietul bebe a făcut caca. 

Asta e motiv să ţipi? Vreau să spun că eu, dacă aş face în 
pantaloni, aş tăcea mâlc. 

Marie a înşfăcat pachetul de Pampers şi l-a dus pe puşti în 
altă parte să-l elibereze de caca. 

Am sunat de pe telefonul mobil ca să-mi verific mesajele 
telefonice de la birou, dar nu aveam nici unul. L-am sunat pe 
mobil pe colegul meu de birou Harry Muller şi l-am întrebat: 

— Eşti la birou? 

— Mda. De ce? 

— M-a căutat cineva? 

— Nu. Te-ai rătăcit? Pot să trimit o patrulă de căutare. 
Care e ultimul reper pe care ţi-l aminteşti? În fiecare din noi 
zace un comediant. 

— Harry, a întrebat cineva unde sunt? 

— Da. Koenig a venit cam acum o oră şi m-a întrebat dacă 
ştiu unde te ascunzi. l-am spus că te-ai dus la masă. 

— Bine. 

„E straniu, mi-am spus, că nu m-a sunat pe mobil dacă 
dorea să vorbească cu mine, dar poate voia doar să-i spună un 
banc bun detectivului lui preferat.” În orice caz, nu intenţionam 
să vorbesc sau să-l văd pe Jack Koenig azi. L-am întrebat pe 
Harry: 

— Kate e prin preajmă? 

— Mada... o văd la biroul ei. De ce? 


— Fă-mi un serviciu. Spune-i să vină să ne întâlnim... M- 
am uitat la ceas şi la orarul feriboturilor. M-am gândit că pot să 
prind feribotul de la cinci jumătate dacă Joe senior nu apărea 
acasă pe nepusă masă. l-am spus lui Harry: Spune-i să vină să 
ne întâlnim la şase la Delmonico să bem ceva. 

— De ce n-o suni pe ea? 

— De ce nu te duci să-i spui tu din partea mea? 

— Am voie să mă duc acolo? 

— Da. Goleşte nişte coşuri de gunoi. 

A râs. 

— Bine. La Delmonico, ora şase. 

— Vezi să nu mai audă şi altcineva. 

— Zău? 

— Mersi. 

Am închis. 

Marie s-a întors în bucătărie, a lăsat copilul în ţarcul 
dejoacă şi i-a pus biberonul în gură. A întors cheiţa unui carusel 
cu feţe zâmbitoare care atârna deasupra patului şi care se 
învârtea şi cânta Ce mică-i lumea. Nu pot să sufăr cântecul ăla. 

A mai turnat cafea în căni şi s-a aşezat. 

— E un puşti foarte drăguţ, am spus. 

— Îl vrei tu? Am zâmbit şi am continuat: 

— Deci, vi s-a făcut instructajul. 

— Da. Tipul ăsta de la FBI ne-a luat pe toţi patru în biroul 
directorului hotelului şi ne-a spus că trebuie să căutăm două 
persoane care s-ar putea să fi fost martori la accident şi s-ar 
putea să fi stat la acest hotel - la Bayview. De unde ştiam asta? 
Pentru că poliţiştii din zonă găsiseră pe plajă o pătură, care 
provenea poate de la acest hotel, într-un loc din care se putea 
vedea ce s-a întâmplat cu avionul. Găsirea păturii fusese adusă 
la cunoştinţa FBl-ului în dimineaţa aceea şi le venise ideea să 
cerceteze toate hotelurile şi motelurile din zonă să vadă de 
unde provenea pătura. Restrânseseră cercetările la hotelul 
Bayview. Mă urmăreşti? 

— Până aici, da. 

— Bun. Ce nu se leagă la povestea asta pe care ne-a spus- 
o tipi de la FBI? 

— În tot ce afli de la FBI există ceva care nu se leagă, am 
răspuns! A zâmbit. 

— Haide, John! Străduieşte-te un pic. 


— Bine. De ce le-ar păsa de încă doi martori? 

— Exact. Cu alte cuvinte, de ce ne irosim timpul şi 
resursele pe două persoane care s-ar putea să fi văzut 
accidentul de pe plaja; când avem oameni care stau la coadă la 
baza Pazei de Coastă să dea declaraţii, iar liniile telefonice 
speciale sună întruna? Ce e aşa de deosebit la ăştia doi? Tu ştii? 

— Nu. Tu? 

— Nu. Dar mai era ceva acolo. 

Mai era faptul că pe pătura de pe plajă se găsise şi 
capacul de la obiectivul camerei video, însă se părea că tipul de 
la FBI care făcea instructajul trupelor uitase să menţioneze şi 
acest detaliu. Dick Kearns ştia de asta de la poliţiştii din zonă, se 
pare că Marie nu auzise zvonul. Ca în cazul oricărei anchete, 
dacă stăteai de vorbă cu destui oameni şi puneai cap la cap 
informaţiile, în cele din urmă lucrurile începeau să capete 
contur. Dar Marie înţelesese, pentru că era isteaţă, că mai era 
ceva acolo. 

— Cine era tipul care v-a făcut instructajul? 

— Ţi-am spus, fără nume. 

— Îl cunoşteai? 

— Puțin. Un dur care se credea şmecher. 

— Seamănă cu Liam Griffith. 

A zâmbit. 

— E un nume bun. Să-i spunem Liam Griffith. 

— Cine mai era cu el? 

— Cum am mai spus, încă doi tipi. Genul de agenţi FBI, dar 
nu-i cunoşteam şi nu ne-au fost prezentaţi. Au stat acolo în timp 
ce, Griffith ne-a spus despre ce e vorba. 

| l-am descris pe Ted Nash, folosind fără entuziasm 
termenul „arătos”, şi ea a răspuns: 

— Mada... adică, au trecut cinci ani de atunci, dar seamănă 
cu unul din ei. Cine e? Ştiam că nu e bine ce fac, dar, ca să-i 
trezesc lui Marie şi mai mult curiozitatea, am spus: 

— CIA. 

— Pe bune? S-a uitat la mine şi m-a întrebat: Despre ce e 
vorba aici? 

— Nu vrei să ştii. 

— Nu, nu vreau. Dar... poate am spus destul. 

M-am uitat la copilul din ţarc, apoi la Marie. 

— Ţi-e frică de ei? Nu a răspuns. 


Era momentul să ţin un scurt discurs, aşa că am spus: 

— Uite ce e, suntem în Statele Unite ale Americii şi fiecare 
cetăţean are dreptul şi obligaţia să... 

— Păstreaz-o pentru audierile din departament. 

— Aşa o să fac. Dar ce zici de asta: Eşti mulţumită de 
concluzia oficială asupra cazului? 

— Nu răspund la asta. Dar o să-ţi spun ce s-a întâmplat la 
Bayview dacă eşti şi tu corect cu mine. 

— Sunt corect cu tine. Chiar nu vrei să ştii. 

S-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Bun... deci unul dintre cei patru poliţişti NYPD 1-a 
întrebat pe Griffith de ce e atât de important, iar Griffith s-a 
enervat că un poliţist îi pune lui asemenea întrebări şi a 
răspuns: „Lăsaţi-mă pe mine să-mi fac griji în legătură cu 
motivul pentru care trebuie găsită această persoană sau aceste 
persoane. Treaba voastră e să puneţi întrebări personalului şi 
oaspeţilor hotelului”. Aşa că Griffith ne-a explicat că o cameristă 
de la Bayview raportase o pătură lipsă în camera 203. Li s-a 
arătat pătura, cameristei şi directorului, şi ei au spus că ar putea 
să fie pătura care lipsea din cameră, dar au mai spus şi că 
aveau şase feluri de pături din fibre sintetice şi că nu puteau să 
spună sigur că asta era pătura care lipsea din camera 203, dar 
că era posibil acest lucru. 

— Bun. Şi cine era cazat în camera 203? Sau nu se ştia 
încă? 

— Evident că nu se ştia încă, altfel n-am mai fi fost acolo. 
Tot ce se ştia era că un tip venise la Bayview pe la 4.15 pm. In 
ziua accidentului - miercuri, 17 iulie 1996 -, fără să aibă 
rezervare, şi a cerut o cameră. Recepţionerul îi spune că au 
camere libere şi tipul completează un formular şi plăteşte 
pentru cameră două sute de dolari bani gheaţă. Recepţionerul îi 
cere o carte de credit ca garanţie pentru eventuale pagube, 
minibar şi aşa mai departe - tipul zice că nu are încredere în 
cărţile de credit şi îi oferă cinci sute de dolari pe post de 
garanţie, pe care recepţionerul îi acceptă. Apoi, conform 
spuselor lui Griffith, recepţionerul îi cere o copie după carnetul 
de conducere, dar tipul zice că l-a uitat în alţi pantaloni sau aşa 
ceva şi îi dă recepţionerului o carte de vizită, pe care o acceptă. 
Recepţionerul îi dă tipului o chitanţă pentru cei cinci sute de 
dolari şi cheile de la camera 203, care se află în aripa 


modernizată a hotelului, separată de corpul central, aşa cum 
ceruse tipul. Aşa că recepţionerul nu l-a mai văzut pe tipul ăsta 
în holul hotelului şi nu i-a văzut nici maşina, nici dacă era însoţit 
de cineva. 

— Mada. Cred că reperez dificultăţi la identificarea tipului. 

— Exact. Numai că Griffith, când a ajuns acolo vineri de 
dimineaţa, era probabil convins că dăduse lovitura. A verificat 
informaţiile despre maşină din catastifele hotelului — marca, 
modelul, numărul de înmatriculare — şi s-au dovedit false. 
Griffith ne-a mai spus, confonn notiţelor mele, că pe cartea de 
vizită scria Samuel Reynolds, avocat, cu o adresă şi număr de 
telefon din Manhattan, dar şi astea erau false, bineînţeles. 

Marie s-a uitat la mine şi a spus: 

— Deci se pare că avem de-a face cu un Don Juan tipic 
care a mai făcut aşa ceva şi e însoţit de o doamnă cu care n-ar 
trebui să fie văzut. Corect? 

— N-am de unde să ştiu. 

A zâmbit. 

— Nici eu. Oricum, recepţionerul ştie că e vorba de o 
întâlnire clandestină, dar are cinci sute de dolari garanţie şi 
poate şi câţiva dolari pentru el. Una peste alta, Don Juan n-a 
lăsat nici o urmă, ca nu cumva hotelul Bayview să-i trimită un 
bilet de mulţumire sau oferte speciale pe adresa de acasă. 

— Bărbaţii însuraţi învaţă repede. 

— Cred că e un instinct. 

— Mă rog. Când a eliberat camera Don Juan? 

— N-a eliberat-o. Pur şi simplu a dispărut cândva înainte 
de 11 am. a doua zi, ora la care trebuia eliberata camera. 
Conform spuselor lui Griffith, o cameristă a bătut la uşa camerei 
203 pe la 11.15 a.m., dar n-a răspuns nimeni. Apoi un 
recepţioner - altul - a sunat în cameră pe la prânz, dar, din nou, 
n-a răspuns nimeni. Aşa că femeia a intrat în cameră şi a 
raportat că nu era nici urmă de oaspeţi, nici un fel de bagaj şi că 
una din păturile de pe pat părea să lipsească. Se părea că tipul 
plecase şi renunţase la cei cinci sute de dolari. Griffith ne-a spus 
că asta era suspect. 

A râs. 

— Care a fost primul lucru care ţi-a dat de bănuit, Liam? 
Am zâmbit şi am spus: 

— Ei, el nu e detectiv. 


— Nu mai spune! Oricum, ceva care părea la început o 
simplă hiîrjoneală începea să semene cu ceva mai serios. Unui 
poliţist primul lucru care îi vine în minte e că s-a comis vreo 
infracţiune în cameră. Viol, atac, crimă. Corect? Dar în cameră 
nu există nici o urmă de aşa ceva. Deşi asta nu înseamnă că 
tipul n-ar fi putut s-o omoare pe persoana care era cu el şi să 
arunce cadavrul în portbagaj înainte s-o şteargă. Dar mai aveam 
un element de luat în calcul - pătura de pe plajă, care părea să 
provină din camera asta. După cum văd eu lucrurile, tipul ăsta şi 
doamna lui făceau ceva ce n-ar fi trebuit să facă, erau pe plajă, 
au văzut când s-a prăbuşit avionul şi n-au vrut să fie identificaţi 
ca martori. Aşa că s-au întors în cameră, şi-au strâns lucrurile şi 
au întins-o. Corect? 

— Aşa s-ar zice. 

Ştiam de la Kate că fuseseră două persoane pe pătură, dar 
nu ştiam cum de Marie şi Griffith puteau să fie siguri că fuseseră 
două persoane în cameră. 

— Cum poţi să fii sigură că era o femeie? am întrebat. 

— Camerista a spus că erau urme clare că în cameră 
fusese o femeie. Ruj pe unul din pahare, de exemplu. Cei de la 
FBI au luat amprente din toată camera şi au aspirat peste tot 
căutând fire de păr şi alte chestii. Dar femeia de serviciu 
curăţase camera de când plecaseră cei doi, aşa că singurele 
amprente lăsate de tipul ăla erau pe fundul gagicii, care 
dispăruse şi ea. 

A rămas pe gânduri un moment, apoi a continuat: 

— Griffith ne-a spus că trebuia să punem întrebări 
personalului şi oaspeţilor care fuseseră acolo în ziua 
accidentului şi să vede: dacă cineva îl remarcase pe tipul ăsta 
şi/sau pe doamna care era cu el. Aveam o descriere a tipului 
făcută de recepţioner - alb, aproximativ un metru şaptezeci şi 
cinci, constituţie medie, păr şaten, ochi căprui, ten deschis, fără 
barbă sau mustață, fără ochelari, fără cicatrice sau tatuaje 
vizibile, fără vreun handicap evident. Recepţionerul a spus că 
era bine îmbrăcat, cu pantaloni de stofă şi sacou albastru... am 
uitat ceva? 

— Umflătura din pantaloni. 

A râs. 


— Mda. Avea un vibrator. În fine, recepţionerul lucra cu un 
desenator de la FBI pentru portretul robot şi mai târziu ni l-au 
dat să-l arătăm mai departe. A adăugat: Mişto tip. 

— Ai păstrat portretul? 

Caruselul se oprise şi copilul dădea din nou semne de 
agitație., A început să scoată nişte sunete de parcă urla la 
carusel să pornească la loc. 

Marie s-a sculat şi a întors din nou cheiţa, gîngurind la 
mine sau la junior: „Lui bebe îi plac feţele zâmbăreţe”. 

Caruselul a început iar să se învârtă şi să cânte Ce mică-i 
lumea. 

In douăzeci de ani copilul ăsta o să ajungă un criminal în 
serie care fredonează Ce mică-i lumea în timp ce-şi sugrumă 
victimele. 

Marie s-a uitat la ceas şi mi-a spus: 

— Trebuie să văd ce face Melissa. Mă întorc imediat. 

A ieşit din bucătărie şi am auzit-o urcând scările. 

M-am gândit la ce-mi spusese şi m-am gândit la cuplul de 
pe plajă. Au sosit împreună sau separat şi au ales hotelul 
Bayview la întâmplare, sau poate nu. Nu e un hotel de mâna a 
cincea, unde nu se pun nici un fel de întrebări - e un hotel cu 
camere de două sute de dolari pe noapte, aşa că mi-am 
imaginat un tip cu bani şi o doamnă care-şi dorea aventuri în 
cearşafuri curate. Vinul de pe plajă era şi el scump. Asemenea 
cetăţeni sunt de obicei uşor de găsit, dar tipul ştiuse cum să-şi 
acopere urmele de cum se cazase. E vorba de instinct. 

Apoi, presupunând că fuseseră martori la accident şi 
presupunând că unul din ei sau amândoi erau căsătoriţi, au 
intrat în panică, au lăsat nişte lucruri pe plajă şi s-au întors în 
grabă la hotel. Pe urmă, gândindu-se că poate poliţia o să 
înceapă să facă săpături, sau poate soţii lor, auzind de accident, 
o să-i sune pe mobil, au părăsit hotelul fără să mai treacă pe la 
recepţie, ceea ce a ridicat un semn de întrebare. 

Mi-am imaginat doi oameni care aveau mult de pierdut 
dacă erau prinşi. Aproape toate persoanele căsătorite intră în 
această categorie, de la preşedintele Statelor Unite la soţul lui 
Marie, comisionarul. 

Am încercat să-mi închipui ce aş face eu dacă aş fi într-o 
asemenea situaţie. M-aş prezenta în faţa autorităţilor, ca un bun 
cetăţean? Sau aş ascunde dovezi legate de o posibilă infracţiune 


ca să-mi salvez fundul şi căsnicia? Şi dacă aş fi descoperit de 
autorităţi şi luat la întrebări, mi-aş complica situaţia şi mai tare 
minţind? Chiar am avut o dată un caz asemănător. O femeie 
voia să raporteze un schimb de focuri la care fusese martoră, iar 
tipul nu voia să explice ce căutau împreună. 

Mă întrebam dacă cei de la hotelul Bayview avuseseră o 
astfel de controversaţie. Şi dacă da, cum se terminase? Amiabil? 
Sau nu? Înainte să mă gândesc la un răspuns, Marie s-a întors în 
bucătărie. 


CAPITOLUL 20 


Marie s-a aşezat şi m-a întrebat: 

— Vă doriţi copii? 

— Hă? 

— Copii. Tu şi soţia ta intenţionaţi să vă întemeiaţi o 
familie? 

— Am deja o familie. Sunt ţicniţi toţi. 

A râs şi m-a întrebat: 

— Unde rămăsesem? 

— Portretul robot al lui Don Juan făcut de FBI. L-ai păstrat? 

— Nu. Griffith ne-a dat patru fotocopii şi a luat înapoi tot 
patru.. 


— Ai reţinut numele recepţionerului? 

— Nu. N-am stat de vorbă cu el şi nici nu l-am văzut. A 
adăugat: Le aparţinea celor de la FBI. 

— Aşa, deci aţi început să puneţi întrebări personalului şi 
oaspeţilor din hotel. 

— Mda. Trebuia să verificăm dacă şi altcineva în afară de 
recepţioner îi văzuse pe tipul ăsta, sau pe femeia cu care era 
sau maşina lui, şi dacă îi pot descrie. Trebuia, de asemenea, să 
le urmărim mişcările şi să vedem dacă au fost la barul sau la 
restaurantul hotelului şi dacă au folosit cărţi de credit sau ceva. 
Vreau să zic, Griffith ne spunea ce avem de făcut de parcă nu 
mai făcusem niciodată aşa ceva. 

— Au tendinţa să exagereze cu instructajul. 

— Nu zău? Dar chestia e - mă gândesc şi acum - „Ce rost 
are? Cui îi pasă? Facem investigaţii matrimoniale sau anchetăm 
un accident aviatic?” Aşa că l-am întrebat: „Căutăm doi martori 
sau de fapt căutăm doi suspecți?” Adică, chestia asta ar avea 
vreo logică numai dacă am căuta doi suspecți cu petarde în 
portbagaj. Corect? Nu tocmai, dar am spus: 

— Aşa s-ar zice. 

— Deci am pus întrebarea asta, care a părut să-i dea o 
idee sclipitoare lui Griffith, care a spus: „Fiecare martor e un 
potenţial suspect” sau o porcărie de genul ăsta. Aşa că am 
primit fiecare o listă cu cameristele, personalul de la bucătărie şi 
de la restaurant, personalul administrativ, îngrijitorii şi aşa mai 
departe. Aproximativ cincizeci de persoane care ar fi trebuit să 
fie în tură în intervalul de timp vizat - de miercuri, 17 iulie, ora 
4.15 după-amiaza -, până a doua zi la prânz. Eu am avut de 
chestionat vreo douăsprezece. 

— Cum e hotelul ăla? 

— O căsoaie veche, un fel de han care are poate zece 
camere, plus o aripă modernă, separată, cu vreo treizeci de 
camere şi nişte bungalouri pe plajă. Bar, restaurant, chiar şi o 
bibliotecă. Drăguţ. S-a uitat la mine şi a adăugat: O să vezi 
singur când te duci acolo. 

Nu am răspuns. 

— Am stat acolo până seara târziu, a continuat ea, ca să 
prindem schimbul de tură şi în plus eu mai aveam o listă cu 
paisprezece oaspeţi care veniseră la hotel înainte de 17 iulie şi 
erau încă acolo. Mai era şi o listă cu oaspeţi care fuseseră acolo, 


dar plecaseră deja şi urma să-i căutăm a doua zi, dar nu i-am 
mai căutat. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Poate că i-au căutat alţii. Sau poate Griffith şi 
amicii lui au găsit ce căutau din prima seară. Tipii ăştia vă zic 
vreodată ceva? 

— Cât de puţin posibil. 

— Exact. Le place să facă pe deştepţii. De exemplu, 
Griffith ne-a spus că o să ne întâlnim cu toţii pe la unsprezece, 
într-un loc care urmează să fie anunţat. Dar el şi cu ceilalţi doi 
de la FBI s-au învârtit pe acolo toată ziua, au vorbit cu noi şi au 
fost de faţă la unele discuţii. Pe urmă, Griffith ne-a luat unul câte 
unul, ne-a mulţumit şi ne-a spus s-o întindem, aşa că întâlnirea 
n-a mai avut loc şi n-am putut să-mi confrunt notițele cu cele ale 
celorlalţi trei detectivi. 

Cred că nici n-a avut de gând să ţină vreo întâlnire. 

Aveam impresia clară că Marie Gubitosi nu era încântată 
de modul în care fuseseră trataţi ea şi colegii ei din NYPD. Şi de 
asta vor? bea acum cu mine, chiar dacă cu cinci ani în urmă i se 
spusese să nu vorbească cu nimeni. Voiam să ajung la rezultatul 
respectivei anchete, dar ea simţea nevoia să se descarce - şi era 
posibil ca asta să fie tot ce-mi putea oferi. 

— Vrei o bere? m-a întrebat. 

— Nu, mersi. Nu sunt în timpul serviciului. 

A râs şi a spus: 

— Dumnezeule, de atâta vreme sunt gravidă sau alăptez, 
că am şi uitat ce gust are berea. 

— ţi fac eu cinste cu o bere când eşti gata. 

— S-a făcut. Aşa, deci mi-am luat în primire lista şi m-am 
apucat să iau declaraţii personalului. Declaraţii preliminare şi le 
arătam portretul robot. Am redus lista la patru membri ai 
personalului şi doi oaspeţi, pe care i-am rugat să vină să 
discutăm la ore diferite, într-unul dintre birourile nefolosite ale 
hotelului. li luam declaraţia unei femei de serviciu pe nume 
Lucita, care tocmai intrase în tură! şi care, probabil, a crezut că 
sunt de la Biroul pentru Ilmigranţi, pentru că i-am arătat 
portretul robot al lui Don Juan şi a spus că nu-l recunoaşte, dar 
am prins o expresie ciudată pe faţa ei. Aşa că i-am cerut să-mi 
arate cartea verde şi dovada de cetăţenie, la care a izbucnit în 
plâns. Apoi, depăşindu-mi un pic atribuţiile, i-am promis că o 


ajut să intre în legalitate, dacă mă ajută şi ea pe mine.E o 
înţelegere bună pentru oricine, aşa că a fost de acord şi mi-a 
spus că tipul, însoţit de o femeie, a părăsit camera pe la 7 seara. 
Bingo! 

— Nu e o afirmaţie obţinută împotriva voinţei martorului? 

— Nu. Ei, da, dar e pe bune. Ştiu când mi se vând gogoşi. 

— Bine. A putut s-o descrie pe femeie? 

— Nu foarte bine. Lucita era cam la zece metri depărtare 
când i-a văzut pe cei doi ieşind din camera 203, pe terasa de la 
etajul doi spre care dau camerele. S-au îndreptat în direcţia 
opusă şi au coborit scările. Poate că Lucita nu l-a văzut bine pe 
nici unul din ei, dar sigur au ieşit din camera 203. Aşa, tipa era 
puţin mai tânără decât Don Juan, puţin mai scundă, zveltă, purta 
pantaloni scurţi, o bluză albastră şi sandale. Dar purta ochelari 
şi o pălărie cu boruri moi, aşa că poate nu voia să fie 
recunoscută. 

— Încotro se duceau? 

— Din nou bingo. Se duceau spre parcare. Tipul ducea o 
pătură care, a spus Lucita, părea să fi fost luată din cameră, de 
asta i-a şi urmărit cu privirea, dar a mai spus că mulţi fac asta 
şi, de obicei, aduc păturile înapoi, aşa că nu i s-a părut nimic 
ciudat. Deci ăsta e cuplul pe care îl căutăm, nu? 

— Da. Mai aveau şi altceva la ei? 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi... orice. 

S-a uitat la mine şi a răspuns: 

— Asta a întrebat-o şi Liam Griffith pe femeia de serviciu 
de vreo trei ori. Ce anume căutăm, John? 

— O ladă frigorifică. 

— Nu. Doar o pătură. 

M-am gândit la ce-mi spusese şi am tras concluzia că, 
dacă ăsta era cuplul în chestiune şi se părea că da -, aveau deja 
lada frigorifică şi camera video în maşină. 

— Sper că Lucita a reţinut marca, modelul, anul de 
fabricaţie, culoarea şi numărul de înmatriculare al maşinii în 
care s-au urcat. 

A zâmbit. 

— Nu avem întotdeauna atâta noroc. Dar a observat 
maşina, pe care n-a putut s-o descrie, cu excepţia faptului că 
portbagajul era de maşină break. Aşa că am dus-o pe Lucita în 


parcare şi i-am arătat maşini de teren, maşini cu cinci uşi şi 
minivan-uri, şi am restrâns lista la vreo douăzeci de maşini. Nu 
se pricepea la maşini, dar a spus că era de culoare deschisă. 
Culoarea nisipului. 

Am încuviinţat şi m-am gândit la Ford-ul Explorer de 
culoare deschisă pe care polițistul din Westhampton îl văzuse 
venind dinspre plaja imediat după prăbuşirea avionului. Toate 
păreau să se potrivească, precum piesele dintr-un puzzle pe 
care îl rezolvi cu faţa în jos. Cineva trebuia să-l întoarcă cu faţa 
şi să-vadă poza. 

— Lucita a spus că nu i-a mai văzut pe cei doi decât când 
s-au urcat în maşină şi au plecat. Finalul pistei. 

Marie a continuat: 

— S-a făcut vreun portret robot al femeii pe baza descrierii 
Lucitei 

— Nu. Cred că era şi o problemă de limbă - şi, în plus, cum 
ai zis, femeia purta ochelari şi pălărie cu boruri mari, coborâte. A 
continuat, râzând: Lucita a spus că poate era o vedetă de film. 

Am zâmbit şi am spus: 

— Păi, într-un fel, poate a avut dreptate. 

— Ce vrei să spui? 

— Îţi spun mai târziu. Care era numele de familie al 
Lucitei? 

— Gonzalez Perez, conform notiţelor mele. 

Mi-am spus că trebuie să ţin minte acest nume şi am 
întrebat: 

— A făcut cineva vreo speculație legată de faptul că 
femeia s-ar putea să fi avut propria maşină în parcare? 

— Mda. Şi asta ar însemna că e şi mai probabil să fi fost o 
întâlnire între doi amanti căsătoriţi. Dar nimeni n-a văzut-o pe 
ea în altă maşină, sau ceva de genul ăsta. Am verificat 
numerele de înmatriculare ale maşinilor care mai erau în 
parcare să vedem dacă nu cumva rămăsese vreo maşină fără 
stăpîn. Mai exista încă bănuiala; că femeia fusese victima unei 
crime şi că tipul îi făcuse felul pe plajă sau în cameră şi o 
aruncase în portbagajul maşinii, învelită în pătură. Dar n-a ieşit 
nimic din asta - din câte ştiu eu, cel puţin. 

— l-a văzut cineva întorcându-se la hotel în seara aia? 


— Nu. Cum am spus, prima şi singura dată când au fost 
văzuţi a: fost în momentul în care Lucita i-a zărit ieşind din 
cameră la ora 7. 

Cândva între momentul ăsta şi a doua zi pe la prînz, când 
altă cameristă a intrat în cameră, dispăruseră şi pătura lipsea - 
aparent, pătura lăsată pe plajă. 

— Ai stat de vorbă şi cu cealaltă cameristă? 

— Nici gând. Griffith şi amicii lui storseseră deja tot de la 
ea şi ea n-a fost niciodată pe lista noastră. Dar Griffith ne-a spus 
că declarase că văzuse urme de ruj pe un pahar, că duşul fusese 
folosit şi că patul nu fusese desfăcut - lipsea doar pătura. Griffith 
a zis că în cameră nu rămăsese nimic care să ne poată furniza o 
pistă, deoarece camerista făcuse curat şi îndepărtase orice ar fi 
putut servi la identificarea celor doi. A făcut o pauză, apoi a 
continuat: Cel puţin aşa a spus Griffith. 

— Trebuie să înveţi să ai încredere în agenţii federali, i-am 
sugerat. 

A râs. 

M-am gândit la toate astea. Deşi aveam o idee mai clară 
în legătură cu ce se întâmplase la hotelul Bayview, nu 
avansasem cu nimic în găsirea celor doi. Vreau să zic, dacă 
Griffith, Nash şi celălalt tip nu găsiseră nimic în urmă cu cinci 
ani, cu toate resursele din lume la dispoziţie, atunci chiar că mă 
loveam de un zid de piatră. 

Pe de altă parte, poate că dăduseră peste ceva. 

E greu şi aşa să soluţionezi un caz nerezolvat vechi de 
cinci ani; e şi mai greu să rezolvi un caz care a fost deja închis 
de altcineva care ascunde toate indiciile şi toţi martorii. 

Păi, tot ce-mi rămânea de făcut era să mă întorc la birou şi 
să solicit accesul la dosarele intitulate „TWA 800 - Hotel 
Bayview” sau aşa ceva. Nu? 

— Îţi mai vine altceva în minte? am întrebat-o pe Marie. 

— Nu, dar o să mă mai gândesc. 

l-am dat cartea mea de vizită şi am spus: 

— Sună-mă pe mobil dacă îţi mai aminteşti ceva. Nu suna 
la birou. 

A încuviinţat. 

— Poţi să-mi dai vreun nume? am întrebat. 

— Nu pot. Dar pot să dau nişte telefoane, să văd dacă 
vreunul dintre ceilalţi trei poliţişti vrea să vorbească. 


— O să-ţi spun cum merge. 

— Despre ce e vorba, John? 

— Păi, o să-ţi spun ce nu v-a spus Griffith - pe pătura 
găsită pe plajă era un capac de la obiectivul unei camere video. 

l-a luat vreo două secunde să spună: 

— Fir-ar să fie. Crezi...? 

— Cine ştie. M-am ridicat în picioare şi am spus: Nu mai 
spune nimănui. Între timp, mai gândeşte-te la ziua aia de la 
Bayview şi la ce ai mai auzit după aceea. Şi îţi mulţumesc, 
Marie, că m-ai primit şi că m-ai ajutat. 

M-am dus agale spre ţarcul copilului şi am întors cheiţa 
caruselului. 

— Nu-i nevoie să mă conduci, i-am şoptit. 

M-a îmbrăţişat şi mi-a spus: 

— Ai grijă de tine! 


CAPITOLUL 21 


Slobodan era în maşină şi vorbea la mobil. Am urcat şi am 
spus: 

— Terminalul St. George. Repejor. 

Vorbind în continuare la mobil într-o limbă care suna ca o 
maşină de tuns iarba, a demarat. 

Am ajuns la terminalul de feriboturi cu zece minute înainte 
de cursa de 17.30 şi i-am plătit taximetristului, plus cinci dolari. 
Mi-am spus să nu uit să trec cheltuielile în contul doamnei 
Mayfield. 

Am văzut un vânzător ambulant de înghețată lângă 
terminal şi, într-un acces de nostalgie, mi-am cumpărat un 
cornet cu două cupe de îngheţată de fistic. 

M-am urcat pe feribot, tot gratis, m-am dus pe puntea de 
sus din faţă şi în câteva minute am ridicat ancora şi am pornit 
spre Manhattan. 


E o călătorie de douăzeci şi cinci de minute, timp în care 
m-am gândit la câteva lucruri care nu se legau. Lucruri pe care 
le spusese Kate sau pe care nu le spusese. Meseria asta e 
cincizeci la sută informaţie şi cincizeci la sută intuiţie, iar mie 
intuiţia îmi spunea că nu aveam toate informaţiile. 

Am privit Statuia Libertăţii în timp ce treceam pe lângă ea 
şi, da, am avut o tresărire de patriotism şi mi-am amintit de 
jurământul pe care îl făcusem să apăr Constituţia Statelor Unite 
şi toate alea, dar încă nu eram convins că ceea ce se întâmplase 
cu zborul 800 fusese un atac asupra ţării mele. 

Şi mai erau victimele şi rudele lor. Ca poliţist criminalist, 
încercasem întotdeauna să nu am legături personale cu familia 
victimei, dar de multe ori am avut. Asta te motivează, dar nu 
mereu într-un mod care îţi serveşte ţie sau victimei în vreun fel. 

Mi-am imaginat o scenă cu mine care rezolvasem cazul 
ăsta - am vizualizat succesul, cum se spune. Mi i-am imaginat 
pe Koenig, Griffith şi pe şeful meu direct, căpitanul David Stein, 
strângându-mi mâna în timp ce colegii mei aplaudau şi 
ovaţionau, iar eu eram invitat la cină la Casa Albă. 

Nu era chiar ce ar fi urmat să se întâmple dacă reuşeam 
să redeschid cazul. Şi nici nu voiam să mă gândesc ce s-ar fi 
întâmplat cu adevărat. De fapt, varianta asta nu avea nici o 
parte bună - numai una foarte rea -, cu excepţia faptului că aş fi 
cedat impulsului de a-mi satisface orgoliul şi mi-aş fi manifestat 
personalitatea uşor enervantă. 

Şi, desigur, mai era şi Kate, care se baza pe mine. Câţi tipi 
îşi distruseseră viaţa încercând să impresioneze o femeie? Cel 
puţin şase miliarde. Poate mai mulţi. 

Feribotul a andocat, am coborit şi am luat un taxi până la 
Delmonico, pe Beaver Street, nu departe de terminal. 

Barul Delmonico exista de o sută cincizeci de ani, aşa că 
mi-am închipuit că nu se închisese brusc, lăsînd-o pe doamna 
Mayfield în stradă. Intrucât se afla în Districtul Financiar, era plin 
de tipi de pe Wall Street şi nu era frecventat de nimeni din 
Federal Plaza, 26, motiv pentru care îl alesesem. 

M-am dus la bar, unde doamna Mayfield purta o 
conversaţie cu doi tipi excitaţi, genul Wall Street. M-am aşezat 
între ei şi am întrebat-o: 

— Te-a durut? 

— Ce să mă doară? 


— Când ai căzut din paradis. 

A zâmbit şi a comentat: 

— Sper că n-ai folosit niciodată replica asta la agăţat. 

— Nu eo replică pentru agăţat. Am cerut un Dewars cu 
sifon şi i-am spus: îmi pari cunoscută. 

A zâmbit din nou şi a răspuns: 

— Nu sunt de mult timp în oraş. 

— Nici eu. Vaporul meu tocmai a ancorat. De fapt, era 
feribotul de Staten Island. 

Mi s-a adus paharul de whisky şi am ciocnit. 

— Unde ai fost? a întrebat. 

— Tocmai ţi-am spus. Pe Staten Island. 

— Ah, credeam că e o glumă. 

— Nu fac glume. Am fost pe Staten Island. 

— De ce? 

— Am căutat o casă nouă pentru noi. Te-ai gândit 
vreodată să faci copii? 

— M-am... m-am gândit. De ce întrebi? 

— Sunt însărcinat. 

M-a bătut uşor pe burtă. 

— Asta văd, a spus. Ce e cu casa şi cu copiii? 

— Am avut o discuţie cu o polițistă - e acasă, în concediu 
de maternitate. A lucrat în BFA în 1996. A luat declaraţii 
martorilor de la hotelul Bayview. 

— Serios? Cum ai găsit-o? 

— Pot să găsesc pe oricine. 

— Nu poţi să găseşti două şosete asortate. Ce ţi-a spus? 

— l-a luat declaraţie unei femei de serviciu de la hotel, 
care l-a văzut pe tipul care se pare că a dus pătura pe plajă. 
Angajata a văzut-o şi pe femeia care era cu el. 

Kate s-a gândit o clipă, apoi m-a întrebat: 

— Prietena ta ştie dacă FBl-ul i-a identificat pe cei doi? 

— Din câte ştie ea, nu. Tipul s-a cazat cu un nume fals. 

Am sorbit din băutură. 

— Ce ai mai aflat de la tipa asta? 

— Am aflat că agenţii federali care au condus operaţiunea 
nu le-au dat nici un fel de informaţii detectivilor NYPD care 
făceau munca de jos. Dar asta ştiam deja. Nu a răspuns. M-am 
uitat la ea şi am continuat: între timp, spune-mi cum s-a 


întâmplat ca raportul ăla întocmit de polițistul din Westhampton 
să ajungă în atenţia ta. 

Câteva secunde nu a zis nimic, apoi a răspuns: 

— Din pură întâmplare. Verificam într-o seară un teanc de 
rapoarte în camera mea de motel şi ăsta mi-a atras atenţia. 

— Mai încearcă o dată. 

— Bine... ieşisem cu Ted la un pahar într-o seară şi a 
menţionat raportul ăsta. Cred că băuse prea mult. 

Eram enervat peste măsură, dar m-am controlat şi am 
spus pe un ton foarte amabil: 

— Mi-ai spus că n-ai vorbit niciodată cu el despre asta. 

— Îmi pare rău. 

— Ce alte minciuni mi-ai mai spus? 

— Nici una, jur. 

— De ce m-ai minţit? 

— Nu... nu m-am gândit că e important pentru tine să ştii 
de unde am obţinut informaţia. Ştiu cum faci când vine vorba de 
Ted Nash. 

— Zău? Cum fac? 

— Parcă ai suferi de o psihoză. 

— Pe dracu! Atrăsesem atenţia persoanelor din jur, pentru 
că ridicasem tonul peste zumzetul de voci din bar. Barmanul s-a 
apropiat şi a întrebat: 

— E totul în regulă? 

— Da, l-a liniştit Kate. Hai să mergem, mi s-a adresat mie. 

Kate se controla, dar îmi dădeam seama că era supărată. 
Eu nu eram supărat - fierbeam de nervi. 

— Vorbeşte! 

— Nu-mi vorbi de sus. Nu eşti... 

— Vorbeşte! Şi fără gogoşi. 

A tras adânc aer în piept şi a spus: 

— Bine... dar nu e ce crezi... 

— Lasă ce cred eu. 

— Bun... Ted a lucrat şi el la cazul TWA, cum s-ar putea să 
ştii deja... şi eu îl cunoşteam de la birou... dar n-am avut nici un 
fel de relaţie, cum ţi-am spus deja de zece ori şi este adevărat. 

— Atunci de ce ţi-a spus de pătura de pe plajă şi de 
capacul de la camera video, dacă nu era cazul tău? 

— Nu sunt sigură... dar ieşisem să bem ceva într-o seară 
într-unul dintre barurile din zonă... cam la o săptămână după 


accident şi el a băut cam mult... toţi am băut cam mult... şi a 
adus vorba despre un raport al poliţiei locale. A zis ceva de 
genul: „Cei doi probabil că se filmau făcând sex pe plajă şi s-ar 
putea să fi înregistrat şi explozia”. l-am pus câteva întrebări, dar 
n-a mai spus nimic; A doua zi m-a sunat şi mi-a spus că i-au 
găsit pe cei doi, că erau un cuplu în vârstă şi capacul era de lao 
cameră foto obişnuită, nu de la o cameră video, iar cei doi nu 
văzuseră şi nu fotografiaseră nimic care avea legătură cu 
explozia. 

Şi-a agitat paharul cu băutură. 

— Continuă. 

— Era evident că regreta că deschisese gura cu o seară 
înainte, iar eu am spus: „Păcat”, sau aşa ceva, şi am abandonat 
subiectul. 

Dar m-am dus la poliţia din Westhampton şi acolo mi-au 
spus că fuseseră acolo cei de la FBI şi luaseră raportul scris şi că 
încă mai aşteptau să le returneze o copie. A adăugat: Probabil 
că mai aşteaptă şi acum. Dar am obţinut numele poliţistului care 
fusese pe plajă şi care scrisese raportul şi am vorbit cu el, deşi 
nu era sigur că era bine să stea de vorbă cu mine, dar mi-a spus 
despre ce era vorba şi a menţionat faptul că le-a spus celor de 
la FBI că pătura s-ar putea să provină de la un hotel sau de la un 
motel. Eram ocupată până peste cap cu intervievarea 
martorilor, aşa că n-am făcut nici un fel de săpături şi, sinceră 
să fiu, n-am considerat că aveam vreun motiv. Se ocupau de 
asta Ted şi ceilalţi. Dar după o săptămână şi ceva m-am întors la 
birou pentru câteva zile şi am dat câteva telefoane la nişte 
hoteluri şi moteluri din zonă, cum ţi-am spus, şi am dat peste 
ăsta - Bayview -, şi am vorbit cu directorul, Leslie Rosenthal, 
care m-a informat că nişte tipi de la FBI fuseseră deja acolo cu 
pătura şi că stătuseră de vorbă cu personalul şi cu oaspeţii 
hotelului. Rosenthal mi-a spus că individul de la FBI care 
conducea ancheta nu i-a spus nimic, decât că nu trebuia să mai 
vorbească cu nimeni despre asta. Asta e tot. 

— Cine era tipul de la FBI care conducea ancheta? 

— Liam Griffith. Sunt sigură că ştii deja asta de la 
persoana de contact de pe Staten Island. 

— Aşa e, dar de ce nu mi-ai spus? 

— Pentru că ţi-am spus de la început - fără nume. De asta 
nu ţi-am zis nimic de Ted. 


— Şi, ce ai făcut cu informaţia obţinută de la domnul 
Rosenthal? 

— Nimic. Ce era să fac cu ea? Sigur că m-am gândit la ce 
aflasem, dar înainte să apuc să mă gândesc prea mult am fost 
chemată la biroul BRP, cum ţi-am mai spus. Şi-a terminat 
băutura şi a zis: Sunt sigură că Ted ştia că mi-am băgat nasul în 
treaba asta şi că primisem mustrări, dar a spus cumva: „Hei, îmi 
pare rău că am menţionat chestia aia”? Nu, el a început să facă 
pe deşteptul cu mine. 

— Vai, săraca de tine! 

— John, mai du-te naibii! Nu am nimic de ascuns şi nimic 
cu care să-mi fie ruşine. Las-o baltă! 

— M-ai minţit. 

— Da. Te-am minţit ca să evit o scenă de rahat ca asta. 
Ce-ţi pasă ţie cum am obţinut informaţiile pe care le-am 
obţinut? Nouăzeci şi nouă la sută din ce ţi-am spus e adevărat, 
iar ce nu ţi-am spus nu a influenţat nimic din ce ai făcut sau din 
ce ştiai. Aşa că bucură-te să afli că Ted Nash e la fel de idiot 
când bea ca tine şi oricine altcineva. Bine? Nu am răspuns şi am 
rămas unde eram, încă destul de înfierbîntat. 

Kate mi-a pus mâna pe braţ, s-a forţat să zâmbească şi a 
spus: 

— Pot să-ţi fac cinste cu un pahar? Dacă aş mai fi băut 
vreo două, probabil că m-aş fi calmat, dar luasem la bord numai 
jumătate de pahar şi încă nu puteam trece peste faptul că soţia 
mea mă minţise. În plus, nu eram pe de-a-ntregul sigur că îmi 
spusese tot adevărul despre unde şi cum Ted Nash îi făcuse 
acele confidente - ştiind cât era de reţinut, nu mi-l puteam 
închipui dându-şi drumul la gură într-un bar, dar puteam să mi-l 
închipui făcând acest lucru în dormitor. 

— Haide, John, a spus. Hai să mai bem ceva! l-am întors 
spatele şi am plecat. 


CAPITOLUL 22 


M-am trezit pe canapeaua de acasă, cu o mahmureală 
destul de zdravănă. 

Îmi aminteam că luasem un taxi de la Delmonico la 
Dresner, unul dintre localurile pe care le frecventam adesea, 
unde Aidan, barmanul, mi-a servit băutură în exces. Următorul 
lucru pe care mi-l aminteam era că am încercat să-mi şterg de 
pe faţă ceva care s-a dovedit a fi podeaua. 

M-am sculat în capul oaselor şi am observat că nu aveam 
pe mine decât lenjeria şi m-am întrebat dacă aşa ajunsesem 
acasă. 

Apoi mi-am văzut hainele pe jos şi m-am liniştit. 

M-am ridicat încet în picioare. Soarele de dimineaţă 
năvălea prin uşa de la balcon, trecându-mi prin ochi, direct în 
creier. 

M-am îndreptat spre bucătărie, de unde se simţea mirosul 
de cafea. Lângă filtrul de cafea era un bilet: „John, am plecat la 
birou. Kate”. Ceasul electronic al maşinii de cafea arăta ora 
9.17. Apoi 9.18. Fascinant. 

Ziarele The Times şi The Post erau pe masa din bucătărie, 
necitite. 

Mi-am turnat o cană mare de cafea neagră, fierbinte şi mi- 
am aruncat un ochi absent peste The Post, cea mai bună 
metodă de a citi acest ziar. Încercam să las deoparte incidentul 
de la Delmonico pînă când creierul meu avea să funcţioneze din 
nou şi să-mi demonstreze că exista un motiv pentru criza pe 
care o făcusem. 

Însă, pe măsură ce îmi aminteam, mi-am dat seama că 
era posibil să fi exagerat. Incepeam să simt o undă de regret şi 


eram conştient că trebuia să repar situaţia în faţa lui Kate, deşi 
scuzele ieşeau din discuţie. 

Mi-am terminat cafeaua şi m-am dus la baie, unde am luat 
două aspirine, m-am ras şi am făcut duş. 

Simţindu-mă un pic mai bine, am decis să sun la birou şi 
să anunţ că sunt bolnav, ceea ce am şi făcut. 

M-am îmbrăcat lejer, cu pantaloni de stradă, tricou, sacou 
albastru, pantofi comozi şi toc pentru pistol la gleznă. 

Am sunat la garaj să-mi aducă maşina, am găsit o pungă 
de cartofi prăjiţi pentru drum şi am coborit. 

Portarul m-a întîmpinat voios, ceea ce m-a scos din sărite. 
M-am urcat în jeep şi am luat-o pe Second Avenue spre Tunelul 
Midtown, care m-a scos direct în autostrada spre Long Island, în 
direcţia est. 

Afară era parţial înnorat, umed şi, conform termometrului 
din bord, erau deja 78 de grade Fahrenheit. Am schimbat 
afişajul computerului pe sistemul metric şi temperatura a scăzut 
la 26 de grade Celsius - cam rece pentru perioada asta. 

Traficul era lejer în această zi de joi a lunii iulie. Vinerea 
era aglomerat, din cauza maşinilor din Manhattan care se 
îndreaptă spre capătul de est al Long Island. Era o zi bună 
pentru o vizită la hotelul Bayview. 

Am dat drumul la radio pe un post country-western, o 
muzică potrivită pentru mahmureală. Tim McGraw lălăia Please 
Remember Me. Am mâncat nişte cartofi. 

Aşadar, Kate îmi spusese o minciună nevinovată, cu 
scopul de a evita menţionarea numelui lui Ted Nash, crezînd că 
mă va supăra auzul numelui. Cred că a folosit cuvântul 
„psihoză”. In orice caz, eram în stare să apreciez intenţia şi să 
înţeleg de ce minţise. Pe de altă parte, cum ştie orice poliţist, 
minciunile sunt ca gândacii de bucătărie - unde vezi unul 
înseamnă că mai sunt şi alţii. 

Lăsând asta la o parte, poate că cearta asta era un lucru 
bun; provoca o oarecare distanţă între mine şi Kate, şi asta era 
bine pentru caz, putem să-i explic mai târziu. 

Credeam că o să mă sune până acum, văzând că nu 
apărusem la birou, dar mobilul meu nu dădea semne de viaţă. 

Unele agenţii guvernamentale, printre care FBl-ul, 
lucrează cu operatorii de telefonie mobilă ca să localizeze un 
telefon mobil sau un pager, dacă îi cunosc numărul, chiar dacă 


telefonul nu era folosit. Era suficient să fie deschis ca să trimită 
un semnal spre releu cel mai apropiat, care putea stabili 
coordonatele telefonului. 

Nu sunt paranoic - chiar există oameni care încearcă să 
pună mîna pe mine, aşa că mi-am închis telefonul şi pagerul, 
ţinând cont de probabilitatea de cincizeci la sută ca vreun ofiţer 
din Federal Plaza care nu avea cu ce să-şi ocupe timpul să vrea 
să vadă unde mă duceam eu în ziua mea liberă pe motiv de 
boală. Contravine total regulamentului să ai şi mobilul şi pagerul 
închise în acelaşi, timp, dar era posibil să am probleme mai 
grave decât atât. 

Am ieşit din periferiile Queensului şi am intrat în districtul 
Nassau. Cântărețul de la radio se jelea de mama focului din 
cauza; soţiei necredincioase, a prietenului celui mai bun, a inimii 
ei nesta-, tornice şi a nopţilor de singurătate. l-aş fi recomandat 
o vizită la un psiholog, dar mergea şi nişte whisky. Am schimbat 
postul. 

Realizatorul unui talk-show dezbătea cu patos nu ştiu ce 
temă, în timp ce un alt tip, probabil un ascultător, încerca să 
strecoare câte o replică. 

Mi-a luat o vreme să înţeleg care era problema; avea ceva 
de-a face cu Aden şi la început am crezut că vorbeau despre 
Aidan Conway, barmanul meu de la Dresner, dar n-avea nici o 
logică. 

Apoi unul dintre ei a spus „Yemen” şi m-am lămurit. 

Se părea că ambasadorul american în Yemen, o doamnă 
pe nume Barbara Bodine, îi interzisese lui John O'Neill să se 
întoarcă în Yemen. Extravagantul şi bombasticul John O'Neill, pe 
care îl întâlnisem de câteva ori, era mult stimatul şef al anchetei 
FBI în legătură cu atacul cu bombă asupra vasului USS Cole în 
portul Aden, care e în Yemen. M-am prins. 

Din ce am înţeles de la realizatorul talk-show-ului şi de la 
nefericitul invitat - şi din ce îmi aminteam din New York Post şi 
din discuţiile de la BFA-, doamna ambasador Bodine, diplomat 
fiind, nu fusese de acord cu ancheta extrem de agresivă asupra 
atentatului condusă de ONeill, în timp ce acesta se afla în 
Yemen. Aşa că atunci când domnul ONeill s-a întors la 
Washington să i se facă un scurt instructaj - care s-ar putea să fi 
fost o înscenare - , doamna ambasador Bodine nu i-a mai permis 
să se întoarcă în Yemen. 


Oricum, tipul de la radio făcea practic spume la gură, 
numindu-i pe cei de la Departamentul de Stat pămpălăi, laşi şi 
chiar, citez, „trădători”. 

Celălalt tip, se pare, era purtătorul de cuvânt al 
Departamentului de Stat şi încerca să expună un punct de 
vedere, dar avea o voce miorlăită de redactor la Postul Naţional 
de Radio, pe care o găsesc deosebit de enervantă, iar 
realizatorul, un bas-bariton, îl mînca de viu. 

Realizatorul spunea: „Au murit şaptesprezece marinari pe 
Cole, iar voi obstrucţionaţi ancheta îngropând-o în ţara aia de 
nimic şi ambasadoarea asta care moare de frică - de partea cui 
e? Dar voi de partea cui sunteţi?” Tipul de la Departamentul de 
Stat a răspuns: „Secretarul de stat a stabilit că doamna 
ambasador Bodine a luat o decizie justificabilă şi bine 
fundamentată interzicându-i domnului ONeill să se întoarcă în 
Yemen. Această decizie este bazată pe considerente mai ample, 
şi anume menţinerea bunelor relaţii cu guvernul yemenit, care 
colaborează cu...” „Colaborează?” a răcnit tipul de la radio. 
„Glumiţi sau nu sunteţi în toate minţile? Ei au comandat atacul 
asupra vasului!” Şi aşa mai departe. Am trecut înapoi pe postul 
country-western, unde cel puţin îşi expuneau problemele 
cântând. 

Adevărul despre terorismul internaţional era, cum am mai 
spus, că nimeni nu voia să-i recunoască statutul de război. In 
comparaţie cu Războiul Rece sau Armaghedonul nuclear, 
terorismul era o muscă pe fundul unui elefant. Sau cel puţin aşa 
se credea la Washington. 

Şi dacă Washingtonul asta credea, atunci şi cei din Federal 
Plaza 26 credeau la fel - deşi ei ştiau că nu era aşa. 

Crezusem că noua administraţie va pune lucrurile la 
punct, dar nu păreau să înţeleagă despre ce e vorba. Ceea ce 
era înfricoşător, dacă îl credeam pe tipul de la radio când spune 
că el chiar înţelege. 

Am ieşit din districtul Nassau şi am intrat în districtul 
Suffolk, la capătul căruia se găsea Hamptonul. 

Am continuat să merg spre est şi am ieşit pe breteaua 
care ducea spre William Floyd Parkway, pe unde o luasem cu 
două seri în urmă, când fusesem cu Kate la slujba 
comemorativă. „William Floyd e un star rock. Nu-i aşa?” Am 
zâmbit. 


Am intrat într-o zonă numită sugestiv Deşertul cu Pini şi 
am început să mă uit după breteaua spre Westhampton. Am 
văzut ieşirile spre Laboratorul Naţional Brookhaven şi spre 
Calverton, care; mi-au amintit motivul pentru care chiuleam de 
la serviciu, mă certasem cu soţia şi eram pe cale să intru în 
belea. 

Am ieşit de pe autostradă pe o bretea care promitea să 
mă ducă până în Westhampton. 

Mergeam spre sud acum, spre golf şi spre ocean, şi în 
douăzeci de minute am intrat în liniştitul sătuc de vacanţă 
Westhampton Beach. 

Era puţin după ora unu. 

M-am învârtit o vreme studiind oraşul şi încercând să mi-l 
imaginez pe Don Juan făcând acelaşi lucru cu cinci ani în urmă. 
Oare doamna era cu el? Probabil că nu, dacă era măritată. 
Vreau să spun, n-ar fi fost o idee tocmai bună să o ia de acasă. 
Au venit până aici separat şi şi-au dat întâlnire pe aici pe 
undeva. 

Nu se opriseră la unul dintre numeroasele moteluri de 
mâna a cincea înşirate de-a lungul autostrăzii, cunoscută de unii 
şi sub numele de Autostrada Opreşte şi Plăteşte, aşa că probabil 
intenționau să rămână peste noapte, de unde şi hotelul scump. 
Şi dacă era aşa şi presupunând că erau amândoi căsătoriţi, 
aveau fie un alibi solid, fie soţi tâmpiţi. 

Aproape că-i puteam vedea luând masa de prânz într-unul 
dintre restaurantele pe lângă care treceam în timp ce şofam pe 
strada principală. Fie cunoşteau deja hotelul Bayview, fie îl 
aleseseră în timp ce se învârteau prin sat. Lada frigorifică îmi 
indica faptul că probabil plănuiseră să meargă pe plajă, iar 
camera video n-o aduseseră cu ei să facă filmuleţe pentru copii. 

Nu ştiam unde e hotelul Bayview, dar avem o presimţire 
că era aproape de golf, aşa că am luat-o spre sud pe un drum 
care se chema Aleea dinspre Plajă. Lucrurile astea nu se învaţă 
la Academia de Poliţie. 

Bărbaţii adevăraţi nu cer indicaţii, motiv pentru care un tip 
a inventat sistemul de poziţionare prin satelit, dar eu nu aveam 
GPS şi mi se termina şi benzina, aşa că am oprit în dreptul unui 
cuplu cu biciclete şi i-am întrebat cum se ajunge la hotelul 
Bayview. Mi-au explicat şi în cinci minute intram pe poarta 
hotelului, deasupra căreia un semn spunea: „CAMERE LIBERE”. 


Am oprit într-o parcare rezervată pentru recepţie şi am 
coborât. 

Imbrăcat practic la fel cum, după spusele lui Marie 
Gubitosi, era îmbrăcat şi Don Juan pe 17 iulie 1996, m-am 
îndreptat spre intrarea principală a hotelului Bayview. 

Locul ăsta era fie un zid de beton, fie o fereastră magică 
prin care să mă întorc în timp cu cinci ani. 


CAPITOLUL 23 


Hotelul Bayview arăta exact aşa cum mi-l descrisese 
Marie: o casă mare, veche, în stil victorian, care era posibil să fi 
fost înainte reşedinţă particulară. 

În spatele casei era o structură modernă, cu două niveluri, 
care semăna cu un motel, aşezată între nişte arbori bătrâni, iar 
dincolo de ea se vedeau câteva bungalouri. Terenul cobora în 
pantă spre golf şi dincolo de golf se vedea insula de baraj 
natural pe care Dune Road se întindea de-a lungul oceanului. 
Avea o poziţie frumoasă şi înţelegeam de ce un cuplu de oameni 
înstăriți şi educați din clasa de mijloc au ales un asemenea loc 
pentru o aventură. Pe de altă parte, era genul de loc unde 
domnul şi doamna Clasă-de-Mijloc s-ar fi putut ciocni de cineva 
cunoscut. „Unul din ei, sau poate amândoi, mi-am spus eu, era 
puţin nesăbuit.” Mă întrebam dacă mai erau şi acum căsătoriţi 
cu aceleaşi persoane. De fapt, mă întrebam dacă femeia mai 
era în viaţă. Dar poate că era doar o manifestare a alter ego-ului 
meu poliţist. 

Am urcat câteva trepte până la o verandă mare, de lemn, 
care înconjura toată casa şi am intrat într-un hol micuţ, bine 
îngrijit, cu aer condiţionat. 

M-am uitat în urmă prin uşile cu geam şi am remarcat că 
din hol nu-mi puteam vedea maşina. 

Recepţionerul, un tânăr spilcuit, m-a întîmpinat: 

— Bine aţi venit la hotelul Bayview, domnule. Cu ce vă pot 
fi de folos? 

— Am văzut că aveţi camere libere, am răspuns. Vreau o 
cameră şi aş prefera să fie în corpul nou. 

A butonat la computer şi a spus: 

— Avem o cameră liberă în Pavilionul Moneybogue. Are 
vedere frumoasă spre golf şi costă două sute cincizeci de dolari 
pe noapte. 


Economia o lua la vale, dar preţurile la Bayview se duceau 
în sus. 

— O iau, am spus. 

— Excelent. Cât timp veţi sta la noi? 

— Aveţi şi tarife pentru o jumătate de zi? 

— Nu, domnule, nu în timpul verii. Veniţi iarna dacă vreţi o 
tăvăleală la jumătate de preţ. 

Ultima frază nu a spus-o, dar ăsta era mesajul. 

— O noapte, am zis. 

— Sigur. 

Mi-a întins peste birou un formular şi un pix şi am observat 
că avea manichiura făcută. Am început să completez formularul 
şi am remarcat că era din carton lucios, de pe care s-ar putea 
preleva amprente clare, dacă şi-ar da cineva osteneala. 

Recepţionerul, pe care ecusonul de alamă îl identifica 
drept Peter, m-a întrebat: 

— Cum doriţi să achitaţi, domnule? 

— În numerar. 

— Foarte bine. Îmi daţi, vă rog, o carte de credit ca 
garanţie? Am răspuns, împingând formularul spre el: 

— Nu am încredere în cărţile de credit. Dar pot să-ţi las 
cinci sute de dolari garanţie. 

A aruncat o privire spre formular şi a spus: 

— E în regulă, domnule Corey. Pot să fac o copie după 
carnetul de conducere? 

— Nu-l am la mine. Am pus o carte de vizită pe birou şi am 
spus: Păstrează asta. 

S-a uitat la cartea de vizită, cu antetul FBI, a ezitat, apoi a 
întrebat: 

— Aveţi cumva şi alt act de identitate? Aveam, desigur, 
legitimaţia FBI, dar voiam să văd dacă pot obţine o cameră în 
acelaşi fel cum reuşise Don Juan. 

— Am numele brodat pe lenjerie. Vrei să vezi? 

— Domnule? 

— Asta e tot, Peter. Plata în numerar, garanţie şi cartea de 
vizită. 

Vreau o cameră. l-am pus în mânădouă hirtii de douăzeci 
de dolari şi am adăugat: Asta e pentru deranj. 

— Da, domnule... A pus banii în buzunar, a scos un 
registru de sub tejghea şi a început să scrie în el, apoi s-a uitat 


încă o dată la cartea de vizită ca să-mi scrie numele şi a 
întrebat: Sunteţi... de la FBI? 

— Exact. De fapt, nu am nevoie de cameră. Vreau să 
vorbesc cu domnul Rosenthal. Am scos legitimaţia şi i-am ţinut-o 
în faţa ochilor destul cât să poată vedea bine fotografia şi am 
precizat: E o problemă oficială. 

— Da, domnule... pot să? 

— Cu domnul Rosenthal. Mulţumesc. 

A format un număr din trei cifre şi a spus în receptor: 

— Susan, e la mine un domn de la FBI care doreşte să stea 
de vorbă cu domnul Rosenthal. A ascultat, apoi a zis: Nu... eu 
nu...bine. A închis şi mi-a spus: 

— Doamna Corva, asistenta domnului Rosenthal, va veni 
în câteva momente. 

— Splendid. 

Mi-am luat cartea de vizită şi formularul de pe tejghea şi 
le-am pus în buzunar, dar, drăguţ cum sunt, i-am lăsat cei 
patruzeci de dolari pentru următoarea manichiură. Am studiat 
holul, care avea mult mahon de nuanţă închisă, plante în 
ghiveci, mobilă masivă şi perdele de dantelă. 

În stânga erau uşi duble deschise care duceau la bar şi la 
restaurant, unde câteva persoane luau masa. Am simţit mirosul 
de mîncare şi un gol în stomac. 

În dreapta era altă uşă dublă care ducea la un salon şi la 
biblioteca de care îmi vorbise Marie. In fund, erau o scară largă, 
iar pe scară cobora o tânără atrăgătoare îmbrăcată cu o fustă 
de culoare închisă, bluză albă şi pantofi comozi. A venit către 
mine şi a spus: 

— Sunt Susan Corva, asistenta domnului Rosenthal. Cu ce 
vă pot ajuta? Urmând procedura, i-am arătat legitimaţia şi am 
spus politicos: 

— Sunt detectivul Corey de la Biroul Federal de 
Investigaţii, doamnă. Aş vrea să vorbesc cu domnul Leslie 
Rosenthal. 

— Pot să ştiu despre ce e vorba? 

— E o chestiune oficială, doamnă Corva, pe care n-o pot 
discuta decât cu dumnealui. 

— Păi... e cam ocupat pe moment, dar... 

— Şi eu sunt destul de ocupat. Am adăugat, cum fac de 
fiecare dată: N-o să-i răpesc mult timp. Vă urmez. 


A încuviinţat, s-a întors şi am urcat scara împreună. 

— Drăguţ loc, am spus. 

— Mulţumim. 

— De când lucraţi aici? 

— E a doua vară. 

— Închideţi peste iarnă? 

— Nu, dar după Ziua Muncii! e destul de linişte. 

— Ce se întâmplă cu personalul? 

— Păi... majoritatea sunt concediaţi. Ştiu asta de când se 
angajează. Avem mulţi sezonieri. 

— Sezonieri? 

— Persoane din zonă - şi nu numai - care lucrează la noi 
peste vară. Sunt şi profesionişti, care se mută în sud după Ziua 
Muncii. 

— Inţeleg. Se întorc aceiaşi în fiecare vară? Am ajuns sus 
şi mi-a răspuns: 

— Mulţi dintre ei, da. Salariul e bun şi le place să-şi 
petreacă aici zilele libere. S-a întors către mine şi m-a întrebat: 
E vreo problemă? 

— Nu, numai chestiuni de rutină. 

Ca să ştiţi, când un poliţist spune „rutină”, nu e. 

Am văzut câteva camere numerotate, pentru oaspeţi, de-a 
lungul coridorului larg, din care se intra pe alt coridor, mai mic, 
unde pe una dintre uşi scria: „PERSONAL AUTORIZAT”. Doamna 
Corva a deschis uşa şi am intrat într-o anticameră unde patru 
femei stăteau la birouri cu calculatoare şi răspundeau la telefon. 

Doamna Corva m-a condus spre o altă uşă, a bătut, a 
deschis-o şi mi-a făcut semn să intru. 

La un birou mare stătea un bărbat de vârstă mijlocie, cu o 
cămaşă elegantă deschisă la gât şi o cravată în culori vii cu 
nodul lejer. S-a ridicat, a ieşit de după birou şi am văzut că era 
înalt şi slab. Avea o figură destul de inteligentă, dar părea uşor 
îngrijorat: 

— Domnule Rosenthal, a început doamna Corva, acesta 
este domnul Corey de la FBI. 

Ne-am dat mâna şi eu am spus: 

— Vă mulţumesc că m-aţi primit fără să vă fi anunţat 
dinainte. 


1 în Statele Unite şi Canada, prima zi de luni din septembrie (n. tr.) 


— Nici o problemă. S-a întors spre doamna Corva: 
Mulţumesc, Susan. Femeia a ieşit şi a închis uşa. Luaţi loc, 
domnule...? 

— Corey. John Corey. Nu i-am dat carte de vizită, dar i-am 
arătat; legitimaţia, ca să-l ajut să intre în starea de spirit 
adecvată. M-am aşezat pe un scaun din faţa biroului, iar el s-a 
instalat în fotoliul lui mare, cu spătar cu rezemătoare pentru 
cap. 

— Cu ce pot să vă ajut, domnule Corey? FBl-ul îşi învaţă 
oamenii să fie foarte politicoşi cu cetăţenii, ceea ce e bine. Vor 
să fim politicoşi şi cu suspecţii de crimă, cu spionii, cu străinii 
care stau ilegal în America şi cu teroriştii, ceea ce pentru mine e 
o adevărată provocare. Dar FBl-ul are o imagine de păstrat. 
Domnul Rosenthal era un cetăţean, nu era suspectat de nimic, 
în afară de faptul că purta o cravată oribilă - avea un model cu 
mici balene. 

— Reiau nişte cercetări legate de prăbuşirea zborului TWA 
800. 

Părea că se simte uşurat să afle că nu e vorba de altceva, 
bună oară de faptul că angajase străini fără drept de muncă. A 
încuviinţat. 

— După cum bine ştiţi, domnule, am spus, au trecut cinci 
ani de la tragedie, iar mass-media a dat mare importanţă 
acestei comemorări, ceea ce a deşteptat interesul şi îngrijorarea 
opiniei publice în legătură cu acest eveniment. 

Incă o dată a încwviinţat şi a spus: 

— Şi eu m-am gândit la asta în ultimele zile. 

— Bun... 

Am privit în jur, studiind biroul domnului Rosenthal. Avea 
pe perete o diplomă de la Universitatea Cornell, plus zeci de alte 
diplome pentru merite civice şi profesionale, plachete şi 
distincţii. Pe fereastra mare din spatele lui se vedeau golful şi 
clădirea nouă, cu două etaje, a Pavilionului Moneybogue, care, şi 
văzută de aici, tot cu un motel semăna. Spre dreapta, de-a 
lungul drumului care cobora până la plajă, am văzut parcarea 
rezervată oaspeţilor cazaţi în aripa nouă, goală acum, la ora de 
plajă. 

Mi-am îndreptat din nou atenţia spre domnul Rosenthal şi 
am continuat: 


— Pentru a veni în întîmpinarea acestor îngrijorări, 
revenim asupra câtorva aspecte. Mie mi se părea că suna ca 
naiba, dar domnul Rosenthal a dat din cap afirmativ. După cum 
sigur vă amintiţi, doi posibili martori ai evenimentului erau 
cazaţi la hotelul dumneavoastră pe 17 iulie 1996, ziua 
accidentului. 

— Cum aş putea să uit? l-aţi găsit pe cei doi? 

— Nu, domnule, nu i-am găsit. 

— Păi, aici nu s-au mai întors. Cel puţin din câte ştiu eu. V- 
aş fi sunat. 

— Da, domnule. Aveţi un nume şi un număr de contact? 

— Nu... dar ştiu cum să sun la FBI. 

— Bun. Am citit raportul întocmit de agenţii care au fost 
atunci aici şi aş dori câteva lămuriri. 

— Foarte bine. 

Domnul Rosenthal părea un tip de treabă, direct şi 
cooperant. 

— Recepţionerul care era în tură când s-au cazat cei doi 
posibili martori mai lucrează aici? 

— Nu. A plecat la scurt timp după aceea. 

— Înţeleg. Cum se numea? 

— Christopher Brock. 

— Ştiţi unde l-aş putea găsi? 

— Nu, dar pot să-i caut dosarul, dacă doriţi. 

— M-ar ajuta. Lucra aici o femeie de serviciu de origine 
hispanică, Lucita Gonzalez Perez, care l-a văzut pe acest posibil 
martor ieşind din cameră însoţit de o doamnă. Camera 203. 
Femeia mai lucrează aici? 

— Nu cred. N-am mai văzut-o din vara aceea. Dar am să 
verific. 

— Aveţi dosarul ei? Părea puţin încurcat. 

— Păstrăm o copie după permisul de muncă, dacă sunt 
străini, a răspuns. Angajaţii noştri de origine străină trebuie să 
aibă cetăţenie americană sau viză de lucru altfel, nu-i angajăm. 

— N-am nici o îndoială, domnule Rosenthal. Problema nu e 
statutul acestei femei aici în ţară. E martor în acest caz şi de 
aceea vreau să stau încă o dată de vorbă cu ea. 

— Am să verific. 


— Bun. Mai era şi o cameristă. Cea care a intrat în camera 
203 a doua zi la prânz şi a raportat că oaspeţii plecaseră şi că 
lipsea o pătură. Mai e aici? 

— Nu, nici pe ea n-am mai văzut-o de atunci, începea să 
semene a şablon. 

— Dar v-o amintiţi, am insistat. 

— Da. 

— Aveţi dosarul ei? 

— Sunt sigur că îl avem. Era studentă. Venea în fiecare 
vară să lucreze în hotel. Muncea din greu şi se distra la fel. A 
zâmbit şi a adăugat: Cred că era în an terminal, ultima dată 
când a fost aici. 

— Cum o chema? 

— Roxanne Scarangello. 

— Era din partea locului? 

— Nu. Locuia pe lângă Philadelphia. Era studentă la Penn 
State. Sau poate la Universitatea Pennsylvania. Scrie pe cererea 
de solicitare a slujbei. 

— Păstraţi cererile astea? 

— Da. Pentru impozite. De asemenea, pentru că pe cei 
buni îi, angajăm din nou. Îi sunăm în mai. 

— Aha. 

Roxanne, studenta, nu era un martor principal, nici 
Christopher, recepţionerul, şi nici Lucita. Aşa că... ce naiba 
căutam eu aici? Uneori trebuie pur şi simplu să te ocupi de caz, 
să umbli pe teren şi să pui întrebări unor oameni care parcă nu 
ştiu nimic. E ca un labirint în care devii expert în piste false şi 
fundături, ceea ce reprezintă Primul Pas în găsirea ieşirii din 
labirint. 

— Vă amintiţi numele persoanelor din FBI care au venit 
aici pentru anchetă? 

— Nu. De fapt, nici nu mi-au spus cum îi cheamă. Un tip a 
venit în dimineaţa aceea, devreme... era în vinerea de după 
accident... şi voia să ştie dacă vreo cameristă raportase vreo 
pătură lipsă. Cineva a chemat-o pe şefa cameristelor, care a 
spus că, într-adevăr, lipsea o pătură din camera 203. Apoi tipul a 
vrut să vorbească şi cu mine şi mi-a cerut permisiunea să pună 
nişte întrebări membrilor personalului, iar eu am spuscănue 
nici o problemă, dar că aş vrea să ştiu despre ce e vorba. lar ela 
spus că o să-mi explice mai târziu. Intre timp au sosit trei agenţi 


FBI şi unul dintre ei a spus că e în legătură cu avionul prăbuşit şi 
mi-a arătat pătura într-o pungă de plastic pe care scria: 
„Dovezi”, mie şi şefei cameristelor şi câtorva dintre angajate şi 
noi am spus că ar putea fi pătura care lipsea de la 203. 

Apoi au vrut să vadă registrele şi evidenţele pe care le 
ţinem pe computer şi să stea de vorbă cu recepţionerul care 
fusese în tură în ziua aceea. Dar dumneavoastră ştiţi toate 
astea, a adăugat. 

— Aşa e. Vă amintiţi numele agentului care a venit primul 
la hotel interesându-se de pătura lipsă? 

— Nu. Mi-a dat cartea de vizită, dar mai târziu a luat-o 
înapoi. 

— Înţeleg. Continuaţi, vă rog. 

Domnul Rosenthal mi-a relatat restul evenimentelor din 
dimineaţa şi după-amiaza acelei zile din urmă cu cinci ani cu o 
claritate care dovedea că le povestise de o sută de ori 
prietenilor şi familiei, ca să nu mai vorbim că îşi amintea toate 
detaliile cu precizia caracteristică unui om care avusese de-a 
face cu agenţi federali alergând de colo-colo prin hotelul lui 
drăguţ şi liniştit. 

Nu erau prea multe lucruri noi, dar am ascultat cu atenţie, 
în caz că apărea ceva. A continuat: 

— Aşa, deci s-a dovedit că tipul respectiv se cazase sub un 
nume fals... politica noastră e să nu ne pretăm la asemenea 
servicii. 

— Mai puţin în extrasezon. 

— Poftim? 

— Spuneţi mai departe. 

— Trebuie să ştim cine sunt oaspeţii noştri. lar 
Christopher, recepţionerul, a respectat procedura până la un 
punct... dar acum insistăm ca oaspeţii să ne arate o carte de 
credit, carnetul de conducere sau orice alt act cu poză. 

Aveam noutăţi pentru domnul Rosenthal, dar nu era 
momentul să le dezvălui. 

— De ce a plecat Christopher? 

— Păi... am avut o neînțelegere în legătură cu modul cum 
i-a da camera acelui client. Nu l-am acuzat pentru asta, dar am 
vrut să mi asigur că ştie care e procedura. N-a părut să-l 
deranjeze în mod deosebit, dar, după o zi sau două, şi-a dat 


demisia. A adăugat: Angajaţii din hoteluri - mai ales bărbaţii - 
sunt destul de sensibili. 

M-am gândit o clipă la ce-mi spusese, apoi l-am întrebat: 

— Ce s-a întâmplat cu cei cinci sute de dolari lăsaţi 
garanţie? 

— Incă îl mai aşteptăm pe client să vină să-i ridice. A 
zâmbit. 

Minus treizeci şi şase de dolari pentru două sticle de 
jumătate de vin din minibar şi pătura lipsă. 

l-am zâmbit şi eu şi am spus: 

— Vă rog să mă anunţaţi dacă domnul se întoarce 
vreodată după bani. 

— Cu siguranţă. 

Aşadar, Don Juan şi doamna sa consumaseră nişte vin, 
înainte sau după ce s-au întors de pe plajă. 

— Aveţi şi sticle mari de vin în minibar? 

— Nu. A făcut o pauză: Unul din tipii de la FBI m-a întrebat 
acelaşi lucru. De ce e aşa de important? 

— Nu e. Aşadar, pe cartea de vizită a tipului scria... ce? 

— Nu-mi amintesc numele. Cred că era cartea de vizită a 
unui avocat. 

— Recepţionerul, Christopher, a spus că tipul arăta ca un 
avocat? întrebarea părea să-l fi derutat puţin pe domnul 
Rosenthal. 

— Eu... cum arată un avocat? Mai mult de atât n-am putut 
face ca să evit să arunc poanta. 

Am spus: 

— Continuati, vă rog. 

Mi-a vorbit puţin despre ceilalţi patru agenţi care s-au 
alăturat celor care erau deja acolo - trei bărbaţi şi o femeie, cu 
siguranţă Marie Gubitosi. 

— Au pus întrebări tuturor - angajaţi şi oaspeţi, ceea ce 
ne-a dat puţin peste cap, dar toţi au vrut să fie cât se poate de 
cooperanţi, pentru că era vorba de teribilul accident. Toată 
lumea era afectată de ce se întâmplase şi se vorbea numai 
despre asta. 

Domnul Rosenthal a continuat să-şi depene amintirile din 
ziua respectivă. 

Mahmureala mea se ameliorase simţitor şi am putut să 
dau din cap fără să mă doară. Mi-am extras din buzunar mobilul 


şi pagerul şi le-am deschis, aşteptând soneria care să mă 
anunţe că am un mesaj. Ai la dispoziţie cam zece minute până 
la localizarea semnalului, de obicei chiar mai mult, dar uneori au 
noroc şi îţi stabilesc poziţia în zece minute. Am aşteptat cam 
cinci minute în timp ce-l ascultam pe domnul Rosenthal, apoi 
am închis din nou telefonul. Enervarea cauzată iniţial de 
minciuna lui Kate era acum provocată de faptul că nu mă 
sunase şi nici nu-mi trimisese mesaj. Cum să ne certăm cum 
trebuie dacă nici nu ne vorbeam? Mi-a trecut prin minte că 
poate fusese chemată în biroul vreunui şef sau în biroul BRP şi 
poate chiar în acel moment răspundea la câteva întrebări 
dificile. De asemenea, mi-a trecut prin minte că, deşi nu-i 
spusesem de excursia asta - şi eram sigur că nu fusesem 
urmărit până aici -, cei de la BRP ar fi putut să bănuiască unde- 
mi petreceam ziua luată liberă pe motiv de boală. Aproape că 
mă aşteptam ca Liam Griffith să năvălească pe uşă însoţit de 
trei gorile şi să mă salte. L-ar fi surprins pe domnul Rosenthal. 
Dar nu şi pe mine. 

Rosenthal spunea: 

— Mulţi dintre oaspeţi au părăsit hotelul mai repede, 
pentru că nu voiau să mai meargă la plajă... pentru că... veneau 
la mal diverse lucruri... A tras aer în piept şi a continuat: Dar 
apoi au început să apară amatorii de senzaţional, plus o mulţime 
de jurnalişti şi câţiva politicieni. FBl-ul mi-a garantat că o să-mi 
ocupe treizeci de camere timp de o lună, dacă le fac o reducere. 
Am acceptat şi nu mi-a părut rău, pentru că şi-au prelungit 
şederea, iar unii au rămas aici mult după Ziua Muncii. 

— Aţi ieşit în câştig. 

— Toată lumea din zonă a ieşit în câştig, a spus. Dar ştiţi 
ceva? Le-aş fi dat camerele şi gratis, dacă aşa aş fi putut să fiu 
de ajutor în desfăşurarea anchetei. A adăugat: Le-am oferit 
micul dejun gratis tuturor celor implicaţi în anchetă. 

— Un gest foarte generos. Au stat aici şi agenţii federali 
care v-au luat declaraţii dumneavoastră şi angajaţilor? 

— Cred că cel puţin unul sau doi dintre ei au stat. Dar 
după cinci ani... nu prea îmi mai aduc aminte. Aproape că n-am 
avut de-a face cu ei. Toate astea nu apar în raportul oficial? s-a 
interesat. 

— Ba da. Ce fac eu acum se numeşte reconcilierea 
datelor. Asta o inventasem eu, dar el a părut convins. Dădusem 


peste toate fundăturile la care mă aşteptam, dar cel puţin 
aflasem două nume noi Christopher Brock şi Roxanne 
Scarangello, studenta-cameristă; Mai aveam nevoie de încă un 
nume nou, în caz că-şi făcea apariţii! Poliţia Gândirii. Cum o 
cheamă pe şefa cameristelor? 

— Anita Morales. 

— Mai lucrează aici? 

— Da. Face parte din personalul permanent. Foarte bună 
supraveghetoare. 

— Bun. 

Nu puteam spune acelaşi lucru şi despre supraveghetorul 
meu. 

— Să ne întoarcem la Roxanne, am spus. Aţi vorbit cu ea 
după ce a răspuns la întrebările celor de la FBI? 

— Da... dar i se spusese să nu discute cu nimeni despre 
declaraţia dată, implicit nici cu mine. 

— Dar a spus - nu-i aşa? - că văzuse urme de ruj pe unul 
din pahare, că duşul fusese folosit şi că lipsea pătura. 

— Nu a discutat asta cu mine, a răspuns. 

— Am înţeles. | s-au luat amprentele vreunuia dintre 
angajaţi? 

— Da. Lui Christopher, recepţionerul, şi cameristei, 
Roxanne. 

Au spus că au nevoie de amprentele lor ca să le excludă 
dintre cele găsite pe tăblia biroului de la recepţie şi în cameră. 

Ca să nu mai vorbim de formularul cu datele clientului. Îmi 
era limpede că Don Juan lăsase pe formular amprente numai 
bune de prelevat, care se potriveau cu cele de pe sticla de vin şi 
paharele de pe plajă, ceea ce dovedea că se aflase în ambele 
locuri. Doamna îşi lăsase şi ea amprentele pe pahar şi pe sticlă, 
dar probabil că nu şi în cameră, dacă aceasta fusese curățată 
temeinic. Dar dacă amprentele lor nu se găseau în banca de 
date a poliţiei, atunci şi asta era o fundătură, cel puţin până vor 
fi găsiţi prin alte mijloace şi li se vor putea compara amprentele. 

Domnul Rosenthal mi-a întrerupt şirul gândurilor, 
întrebând: 

— Trebuie să semnez vreo declaraţie? 

— Nu. Aţi prefera? 

— Nu... dar mă întrebam... cum nu luaţi notițe... 

— Nu am nevoie. Nu vă iau o declaraţie oficială. 


lar dacă aş lua notițe şi aş fi prins, aş fi în şi mai mare 
rahat. 

L-am întrebat: 

— Acum cinci ani aţi semnat o declaraţie? 

— Da. 

Era timpul să schimbăm subiectul şi locul. 

— AŞ dori să văd dosarele de personal. 

— Sigur. S-a ridicat şi a spus: Am să vi le arăt chiar eu. 

— Vă mulţumesc. 

Am ieşit împreună din biroul lui şi am coborit în holul de la 
intrare. Mi-am deschis iar mobilul şi pagerul, să văd dacă aveam 
vreun mesaj. După cum vă poate spune oricine de la 
Departamentul de afaceri interne al FBl-ului sau CIA-ului, cel mai 
greu de prins sunt propriii agenţi. Nu există infractori deştepţi - 
sunt toţi proşti şi lasă mai multe urme ale activităţii lor decât 
Moş Crăciun în dimineaţa zilei de 25 decembrie. Insă poliţiştii, 
agenţii FBI şi CIA sunt altă mâncare de peşte; sunt greu de 
detectat când pun ceva la cale. 

Acestea fiind spuse, aveam senzaţia clară că fusesem luat 
în colimator, cum spun poliţiştii. Aveam la dispoziţie poate 
douăzeci şi patru de ore până să fie dat totul în vileag. Poate 
douăzeci şi patru de secunde. 


CAPITOLUL 24 


Domnul Rosenthal m-a condus până la o uşă din spatele 
scărilor principale, pe care a descuiat-o. Am coborit la subsol, 
care era întunecos şi umed. 

— Crama şi arhiva, m-a anunţat. 

— Să vedem mai întâi crama, am spus. 

A râs pe înfundate la prima mea glumă din după-amiaza 
aceea, ceea ce mi-a întărit părerea bună pe care mi-o făcuse. 

A descuiat încă o uşă şi a aprins un şir de lumini 
fluorescente; care au scos la iveală un spaţiu amplu, cu tavanul 
jos, plin de rafturi şi dulapuri pentru dosare aliniate ordonat. 

— Vreţi să vedeţi dosarul lui Christopher Brock? 

— Da, vă rog. 

S-a dus la unul dintre rândurile de dulapuri şi a tras un 
sertar cu o etichetă pe care scria A-D, apoi a frunzărit dosarele, 
spunând: 

— Aici sunt dosarele foştilor angajaţi din administraţie... 
Să vedem. .. eu insist să fie ţinute în ordine alfabetică... B-R-O... 
poate... 

Erau numai vreo douăzeci şi cinci de dosare în sertar, aşa 
că, dacă încă nu-l găsise pe Christopher Brock, nici n-avea să-l 
mai găsească. 

A făcut un pas în spate şi a spus: 

— E ciudat. 

Nu tocmai. Vestea bună era că dosarul lui Christopher 
Brock era deja în Federal Plaza 26. Vestea proastă era că eu nu 
aveam cum să-l văd. 

— Dar Roxanne Scarangello? Domnul Rosenthal părea 
încă perplex din cauza dosarului lipsă şi n-a răspuns. 

— Camerista cu diplomă de facultate, l-am ajutat. 

— A... da. Urmaţi-mă! L-am urmat până la un şir de 
dulapuri pe care scria: „Foşti angajaţi temporari şi sezonieri” şi a 
deschis sertarul S-U. 


— Roxanne Scarangello... ar trebui să fie aici. 

L-am ajutat să caute prin sertarul plin până la refuz. 

— Sunteţi sigur că aşa o chema? 

— Da. A lucrat la noi două sau trei veri. Drăguţă fată. 
Isteaţă. 

Frumuşică. 

— Muncitoare. 

— Da. Ei bine... Se pare că dosarul nu e aici. Fir-ar să fie! 
Sunt maniac când vine vorba de dosare. Dacă nu le arhivez 
singur, niciodată nu iese bine. 

— E posibil să fi luat dosarele cineva de la FBI şi să fi uitat 
să le returneze? 

— Păi, le-au luat, dar au făcut copii şi au adus totul înapoi. 

— Cui le-au dat? 

— Nu... nu sunt sigur, cred că le-au adus direct aici. Au 
stat mult timp aici. Ar trebui să aveţi copii ale dosarelor la 
dumneavoastră la birou. 

— Sunt sigur că le am. 

— Îmi puteţi trimite şi mie câte o copie? 

— O să vă trimit negreşit. L-am întrebat: Păstraţi dosarele 
de personal şi pe computer? 

— Acum da, a răspuns, dar la vremea respectivă nu. De- 
aceea avem arhiva asta. Oricum, eu am mai multă încredere în 
dosarele de hârtie decât în cele pe computer, a adăugat. 

— Bun. Şi Lucita Gonzalez Perez? S-a dus la dulapul 
însemnat E-G, dar Lucita nu era acolo. Am încercat şi la P, dar 
fără succes. 

S-a întors către mine: 

— După cum se pare, colegii dumneavoastră fie au pus în 
altă parte dosarele care vă interesează, fie au uitat să le mai 
aducă înapoi. 

— Aşa s-ar zice. Am să verific la birou. Doamna Morales 
lucrează astăzi? l-am întrebat. 

— Da. 

— O puteţi chema aici? 

— Da. A scos din buzunar o mică staţie radio şi şi-a 
contactat asistenta: Susan, spune-i, te rog, doamnei Morales să 
coboare la arhivă. Mulţumesc. 

Apoi m-a întrebat: 

— Vreţi să vedeţi crama? 


— Nu, glumeam. De fapt, nici nu beau. 

— Vreţi să vă uitaţi pe alte dosare? 

— De ce nu? Domnul Rosenthal era obsedat de dosare, 
ceea ce era foarte bine pentru agenţii federali veniţi în vizită. Şi 
făcea tot posibilul să mă ajute, în ciuda faptului că în urmă cu 
cinci ani colegii mei îi violaseră arhiva. 

Am deschis la întâmplare un sertar, am găsit câteva nume 
de origine hispanică şi le-am răsfoit. Nu conţineau prea multe 
informaţii, doar plăţi şi rapoarte privind prestaţia angajaţilor. Nu 
existau numerele de asigurări sociale, nici copii după permisele 
de muncă, presupunând că erau cetăţeni străini. l-am atras 
atenţia domnului Rosenthal asupra acestui aspect. 

— Sunt sigur că departamentul Contabilitate are toate 
datele, mi-a răspuns. 

— Sunt convins. 

Nu venisem să-l prind pe domnul Rosenthal că angaja 
străini fără permis de muncă, dar aveam acum câteva bile 
negre împotriva lui, în caz că se ivea nevoia să le folosesc. 

O mare parte din munca pe care o făceam atât la BFA, cât 
şi la NYPD ţinea de rutină şi de aplicarea procedurilor 
regulamentare, dar îţi punea totuşi mintea la contribuţie. Există 
destule „Evrika!” cât să facă să merite efortul. lar din când în 
când e chiar incitant, ca atunci când se trage în tine sau când 
alergi după un infractor care e de obicei înarmat, periculos şi 
disperat. Dar trecuse un an de când nu mai încercase nimeni să 
mă omoare şi, deşi nu-mi lipseau situaţiile care să mă stimuleze, 
cam începusem să mă plictisesc. Cazul TWA era exact ce-mi 
trebuia ca să-mi reintru în formă. Din păcate, în cazul ăsta eram 
de partea cealaltă a legii, dar, speram eu, aveam de partea mea 
îngerii. 

O femeie fantastică, de vârstă mijlocie şi cu o înfăţişare 
hispanică, a intrat în încăpere şi a spus într-o engleză cu accent, 
dar corectă: 

— M-aţi chemat, domnule Rosenthal? 

— Da, doamnă Morales. S-a uitat la mine şi i-a spus Anitei 
Morales: Domnul doreşte să vă pună câteva întrebări. Vă rog să 
faceţi tot posibilul să-l ajutaţi. 

Femeia a încuviinţat. 

Fără să mă prezint, am întrebat-o pe doamna Morales: 


— Vă amintiţi de o femeie de serviciu care a lucrat aici 
acum cinci ani, pe nume Lucita Gonzalez Perez? E cea care i-a 
zărit pe oaspeţii din camera 203, bărbatul şi femeia de care s-au 
interesat agenţii FBI. 

— Îmi amintesc toate acestea, a răspuns. 

— Bun. Aţi vorbit cu Lucita după ce i s-a luat declaraţia? 

— Da. 

l-am spus domnului Rosenthal: 

— Aş vrea să rămân câteva minute singur cu doamna 
Morales. 

Bărbatul a ieşit şi a închis uşa. Am întrebat-o pe şefa 
cameristelor: 

— Cum stătea Lucita cu actele de imigrație? A ezitat, apoi 
a răspuns: 

— Îi expirase viza de muncă. 

— lar poliţiştii i-au promis că o s-o ajute? 

— Da. 

— Şi au ajutat-o? 

— Nu ştiu. A adăugat: A doua zi n-a mai venit la lucru şi 
nici n-am mai văzut-o de atunci. 

Şi nici n-o s-o mai vedeţi, doamnă Morales. Şi nici eu. 

— Vă amintiţi de o cameristă pe nume Roxanne 
Scarangello? Studentă. 

A dat din cap că da şi a spus: 

— A lucrat la noi mai multe veri. 

— Aţi vorbit cu ea după ce a dat declaraţia poliţiştilor? 

— Nu, n-am vorbit. 

— S-a întors la lucru a doua zi? 

— Nu, nu s-a întors. 

— S-a mai întors vreodată la lucru? 

— Nu. 

Biata doamna Morales se întreba probabil dacă urma să 
dispară şi ea. Eu începeam să mă întreb dacă nu cumva aveam 
să dispar şi eu. Situaţia asta începea să semene cu un episod 
din Dosarele X, lucru pe care nu aveam de gând să i-l spun lui 
Kate. Am întrebat-o pe doamna Morales: 

— Ştiţi unde aş putea s-o găsesc pe Lucita? 

— Nu. Aşa cum v-am spus, n-am mai văzut-o şi nici n-a 
mai dat vreun semn de atunci. 

— Ce vârstă avea? A ridicat din umeri. 


— Era foarte tânără. Optsprezece sau poate nouăsprezece 
ani. 

— Şi de unde era? 

— Era din Salvador. 

— Şi unde locuia în America? 

— Stătea la rude. 

— Unde? 

— Nu sunt sigură. 

Am mai încercat câteva întrebări, dar doamna Morales nu 
mai avea nimic de spus. 

— Vă mulţumesc! Vă rog să nu discutaţi cu nimeni despre 
conversaţia noastră. 

Că dacă nu, o să dispăreţi. Am adăugat: 

— Vă rog, spuneţi-i domnului Rosenthal să poftească 
înăuntru. 

A încuviinţat şi a plecat. 

Îmi dădeam seama de ce şi cum se evaporase Lucita de la 
hotelul Bayview, dar cu Roxanne Scarangello era altă poveste. 
Şi mai era şi recepţionerul Christopher Brock, care brusc îşi 
dăduse demisia sau fusese concediat. Locul ăsta fusese curăţat 
cu cinci ani în urmă, cu excepţia domnului Rosenthal şi a 
doamnei Morales, de care ar fi fost mai dificil să scape; prea 
multe coincidente ar fi fost greu de explicat, dacă ar fi apărut în 
discuţie. 

Domnul Rosenthal s-a întors în încăperea cu arhiva şi a 
întrebat: 

— V-a fost de ajutor doamna Morales? 

— Se pare că nu-şi aminteşte nimic. 

— Au trecut cinci ani. 

— Aşa e. Apropo, vă amintiţi dacă Roxanne Scarangello a 
rămas pînă la sfârşitul verii? S-a gândit puţin, apoi a răspuns: 

— Majoritatea rămân... dar mulţi studenţi pleacă în 
ultimele două săptămâni din august ca să aibă o vacanţă înainte 
de începerea şcolii. 

— Dar Roxanne ce a făcut? 

— Aplecat într-adevăr mai devreme, acum că m-aţi 
întrebat. Am căutat-o după câteva zile şi cineva mi-a spuscă a 
plecat. A adăugat: Mulţi angajaţi au plecat după accident, acum 
că mă gândesc mai bine. Erau afectaţi. 

— Ce vârstă avea Christopher Brock? l-am întrebat. 


S-a gândit un moment, apoi a zis: 

— Poate spre treizeci. 

— Aţi spus că aţi dat un calup de treizeci de camere FBI- 
ului. 

— Da. 

— Câte camere aveţi aici? 

— Sunt douăsprezece în vechiul han şi douăzeci şi patru în 
Pavilionul Moneybogue, plus patru bungalouri. 

— Aţi fost nevoiţi să mutaţi din oaspeţi să faceţi loc pentru 
FBI? 

— Câţiva. Dar în mare parte am anulat rezervările şi i-am 
refuzat pe cei care au venit să se intereseze de camere direct la 
recepţie, într-o săptămână, aproape toate camerele erau 
ocupate de FBI. 

— Inţeleg. Aţi păstrat registrele cu agenţii FBI care au stat 
aici? 

— Doar temporar. 

— Adică? 

— Păi, numai evidenţele pe computer, ca să putem 
direcţiona apelurile telefonice şi să ţinem socoteala serviciilor 
contra cost. 

Veneau şi plecau întruna, iar uneori se schimbau 
persoanele din unele camere fără ca noi să ştim. De ce mă 
întrebaţi? Nu-mi plăcea să-mi pună asemenea întrebări, dar, 
cum mă pricep la minciuni, i-am răspuns: 

— Contabilitatea pune la îndoială unele cheltuieli. 

— Inţeleg... păi, noi am făcut tot ce am putut. Nu era uşor 
de lucrat cu ei. Fără supărare. 

— Fără supărare. Aşadar, v-au cam invadat hotelul. 

— Aşa e. 

— V-au cerut, de exemplu, să-i alungaţi pe reporterii care 
stăteau aici? 

— Da, acum că mi-aţi amintit. A adăugat zâmbind: Nu ştiu 
care erau mai răi - agenţii FBI sau reporterii. Fără supărare. 

— Nici o supărare. 

— Reporterii au făcut mare scandal, dar, întrucât era o 
chestiune de siguranţă naţională, n-au avut încotro şi au plecat. 

— Desigur. Credeţi că aţi putea să găsiţi numele agenţilor 
FBI care au stat aici din iulie până, să zicem, octombrie 1996? 


— Nu cred. O persoană de la FBI a venit la sfârşit şi a ras 
computerul. Securitate naţională. De asta îmi plac dosarele pe 
hîrtie. 

— Şi mie. 

Mă loveam întruna de zidul de beton. Descoperisem însă 
câteva coincidenţe interesante şi stranii pe care nici Kate, nici 
Dick Kearns, nici Marie Gubitosi nu mi le menţionaseră. Probabil 
pentru că nu le cunoşteau. Mă rog, cel puţin Dick şi Marie nu 
aveau cum să ştie de persoanele, dosarele şi evidenţele 
electronice dispărute. Dar doamna Mayfield era posibil să ştie. 
De fapt, era posibil să fi stat aici. 

— Haideţi să vedem camera 203, i-am spus domnului 
Rosenthal. 

S-a uitat la mine şi a întrebat: 

— De ce? Au trecut cinci ani. 

— Camerele îmi vorbesc. 

Mi-a aruncat o privire stranie, ceea ce era de înţeles după 
o asemenea replică. Cred că devenea puţin suspicios. 

— S-ar putea să fie oaspeţi în camera aceea. A adăugat 
ezitant: Vă deranjează dacă îmi mai spuneţi o dată care e scopul 
vizitei dumneavoastră? Când lucrez cu un partener, joc de obicei 
rolul poliţistului celui rău, dar, când lucrez singur, trebuie să fac 
şi pe polițistul bun, şi pe cel rău, chestie care îi derutează de 
multe ori pe cei cu care stau de vorbă. 

— Scopul vizitei mele nu e statutul legal al angajaţilor 
dumneavoastră. Dar ar putea să fie. Între timp, e ancheta mea, 
domnule Rosenthal, nu a dumneavoastră. Duceţi-mă la camera 
203! 


CAPITOLUL 25 


Ne-am oprit la recepţie şi domnul Rosenthal l-a întrebat pe 
Peter. 

— E cineva cazat în camera 203? Peter a butonat 
computerul şi a răspuns: 

— Da, domnule. Domnul şi doamna Schultz sunt la noi 
pentru două nopţi, au sosit... 

L-am întrerupt: 

— Vezi dacă sunt în cameră, am spus. 

S-a uitat la mine. 

— Spune-le să iasă din cameră, am zis. Spune-le că eun 
şarpe sau ceva. Se pot întoarce în douăzeci de minute. 

Peter şi-a dres vocea şi a spus în receptor: 

— Îmi cer scuze, doamnă Schultz, trebuie să părăsiţi 
camera pentru douăzeci de minute, împreună cu domnul 
Schultz... avem...e o problemă la circuitele electrice. Da. Vă 
mulţumesc. 

Domnul Rosenthal nu părea încântat de ce făcusem, însă 
i-a spus lui Peter: 

— Dă-i domnului Corey cheia de la camera 203. 

Peter a deschis un sertar, de unde a extras o cheie 
metalică, pe care mi-a întins-o. 

— Bănuiesc că nu aveţi nevoie de mine, a spus domnul 
Rosenthal. 

Mă găsiţi în biroul meu dacă mai aveţi nevoie de ceva. 

Nu voiam să-l scap din ochi pe tip, în caz că-i trecea prin 
minte să dea un telefon la FBI, aşa că am zis: 

— Aş vrea să veniţi cu mine. Vă urmez. 


Oarecum reticent, a ieşit pe uşă şi m-a condus pe o alee 
frumos amenajată spre Pavilionul Moneybogue. 

Acesta era, cum am mai spus, o structură cu două niveluri 
fără nici un farmec deosebit, deşi acoperişul avea lipită pe el o 
cupolă cu o giruetă care arăta că vântul bătea dinspre golf. 

Am urcat pe o scară exterioară până la al doilea nivel şi 
am mers de-a lungul terasei acoperite de o streaşină şi care la 
ora asta era în umbră. Un cuplu în vârstă ieşea în grabă dintr-o 
cameră şi mi-am imaginat că era camera 203 cu şarpele 
electric. 

Au trecut în viteză pe lângă noi, iar eu am descuiat şi am 
intrat. 

Soții Schultz erau oameni ordonaţi şi camera arăta de 
parcă nu stătea nimeni acolo. 

Era o cameră măricică, decorată în stilul vesel şi proaspăt 
al Marthei Stewart, predominant pe aici. 

Am verificat baia, care avea o cabină de duş destul de 
mare cât să încapă comod două persoane, sau patru, dacă sunt 
prieteni apropiaţi. 

M-am întors în camera de zi şi m-am uitat la mobila de 
perete, care includea un televizor şi rafturi pe care am văzut 
pahare de bar, şervete, linguri pentru amestecat cocteiluri şi un 
tirbuşon. Dedesubt era dulapul cu minibarul. 

Ştiam că cei de la FBI prelevaseră amprente din toată 
camera, de la podea până la tavan, şi aspiraseră covorul şi 
tapiseria de pe scaune şi de pe pat. Dar Roxanne Scarangello le- 
o luase înainte şi, dacă presupunem că-şi făcuse bine treaba, nu 
mai rămăsese probabil nici o amprentă rătăcită, nici o fibră şi 
nici un fir de păr şi nici un prezervativ plin de ADN plutind în 
vasul de toaletă. Dar nu se ştie niciodată. 

M-am întors la mobila de perete. Televizorul stătea pe un 
suport rotativ şi l-am întors, aducând la vedere partea din spate 
cu mufele audio şi video, plus mufa pentru cablu. 

Dacă m-aş fi apucat să speculez dincolo de ce ştiam sigur, 
mi i-aş fi putut imagina pe Don Juan şi doamna lui întorcându-se 
în grabă în cameră după întâlnirea de pe plajă. 

Era posibil ca pe drumul de la plajă la hotel cel care nu era 
la volan să se fi uitat pe casetă să vadă dacă se înregistrase ce 
văzuseră ei pe cer. Presupunând că au văzut că explozia fusese 


surprinsă pe bandă, probabil că au vrut să o vadă mai clar pe 
ecranul televizorului, să fie siguri. 

Aşa că au conectat adaptorul de curent alternativ la 
camera video, apoi la priza din perete - pe care am văzut-o 
imediat în dreapta -, apoi au luat cablul de racord şi au conectat 
camera video la mufele televizorului, i-au dat drumul şi au privit 
şi au ascultat ce înregistraseră pe plajă. 

Probabil aveau adaptor pentru curent alternativ şi cablu 
de racord, dacă presupunem că intenţia lor iniţială era să se 
întoarcă la hotel şi să se uite la caseta cu năzdrăvănii de pe 
pătură, în timp ce serveau câte o băutură şi se înfierbintau din 
nou. 

Exista, desigur, posibilitatea ca cei doi să nu fi făcut sex 
oral pe plajă - să fi vrut doar să filmeze apusul ca să creeze o 
atmosferă romantică pentru mai târziu şi înregistraseră fără să 
vrea ultimele momente ale zborului TWA 800. 

Chiar nu conta ce era în prim-plan - ei doi trăgându-şi-o 
sau ţinându-se de mînă; conta ce era pe fundal. 

În orice caz, era clar că nu erau soţ şi soţie, pentru că 
altfel caseta ar fi fost predată FBl-ului. 

În schimb, o tuliseră din Westhampton atât de repede, 
încât lăsaseră dovezi pe plajă şi o garanţie de cinci sute de 
dolari la hotelul Bayview. 

Marea întrebare era: „Distruseseră caseta?” Eu aşa aş fi 
făcut. Sau poate nu. Odată distrusă, nu mai putea fi recuperată 
niciodată şi oamenii nu fac de obicei acest pas fără întoarcere — 
au tendinţa să ascundă dovezile, eu însumi pot depune mărturie 
în acest sens. Cunosc cel puţin zece persoane aflate momentan 
în puşcărie care n-ar fi acolo dacă, în loc să ascundă dovezile, 
le-ar fi distrus. Narcisismul face lucruri prosteşti. 

Domnul Rosenthal stătea fără să spună nimic, aşteptând 
probabil ca încăperea să-mi vorbească, şi m-am gândit să-mi 
duc palmele pilnie la ureche, dar omul fusese cooperant până în 
urmă cu zece minute, aşa că nu vedeam ce rost ar fi avut să-l 
necăjesc şi mai tare. 

— Cheia a fost lăsată în cameră? l-am întrebat. 

— Da. Îmi amintesc asta pentru că cei de la FBI au păstrat 
cheia ca să încerce să preleveze amprente de pe ea sau de pe 
brelocul de plastic. Dar Roxanne pusese mâna pe ea când 


intrase în cameră, apoi mai umblase cu ea şi Christopher, şi 
poate şi alţii. Oricum, au luat-o şi mi-au lăsat o chitanţă. 

— Mai aveţi chitanţa? 

— Nu. Au adus cheia înapoi după câteva zile şi le-an dat 
chitanţa. 

— Bun. L-am rugat să-mi spună pe litere numele lui 
Roxanne Scarangello. Mi l-a spus şi încă cu destulă siguranţă. 
Era limpede că o plăcuse. Câţi ani avea? l-am întrebat. 

— Cam douăzeci şi unu, douăzeci şi doi. 

— Vă amintiţi cumva ziua ei de naştere? 

— Uf... cred că era în iunie. Nu-mi aduc aminte ziua, dar 
ştiu că angajaţii dădeau o mică petrecere pentru ea în salonul 
de receptii în fiecare iunie. O plăceau toţi. 

— Aha. Şi Brock se scrie B-R-O-C-K? 

— Da. 

— Mai folosea şi alt nume? 

— Din câte ştiu eu nu. Scuzaţi-mă, dar toate astea nu apar 
în dosarele dumneavoastră? 

— Mda. O să le caut pentru dumneavoastră. V-am promis, 
nu? 

— Ah, da. Mulţumesc. 

— Plăcerea mea. 

Am mai aruncat o ultimă privire în jur, apoi am ieşit pe 
terasă. 

Domnul Rosenthal m-a urmat. 

Cu cinci ani în urmă, de undeva de pe terasa asta, Lucita îi 
văzuse pe cei doi - el cu pătura sub braţ - ieşind din această 
cameră - exact aşa cum îi văzusem eu ieşind în grabă pe soţii 
Schultz. Nu avea importanţă dacă îl recunoscuse pe Don Juan 
după portretul robot, nici faptul că pe femeie nu o văzuse foarte 
bine - conta doar că îi văzuse ieşind din camera 203 şi că 
existaseră clar o femeie şi o pătură. 

Vedeam parcarea la vreo cincizeci de metri distanţă, deci 
Lucita ar fi trebuit să-i vadă bine pe cei doi urcându-se în 
maşină - o maşină cu cinci uşi, culoarea nisipului. 

M-am hotărît să-i las domnului Rosenthal o amintire 
plăcută a vizitei mele, aşa că am spus pe un ton agreabil: 

— Am terminat aici. Vă mulţumesc pentru cooperare şi 
sper că nu v-am răpit prea mult timp. 


— M-am bucurat să vă fiu din nou de ajutor, a răspuns, 
apoi a adăugat: N-o să uitaţi să-mi trimiteţi câte o copie după 
dosarele mele dispărute. 

— Imediat ce ajung la birou. Între timp, vă rog să nu 
pomeniţi nimănui de vizita mea. 

— Aţi descoperit ce s-a întâmplat cu avionul ăla? m-a 
întrebat. 

— Ştim ce s-a întâmplat. A fost o explozie accidentală a 
rezervorului central de combustibil. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da, aşa a fost. Cazul e închis, domnule Rosenthal. Eu 
am venit să verific procedurile folosite şi rapoartele întocmite de 
agenţii care au lucrat aici. Reconcilierea dosarelor. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră. 

Începea să-mi facă greutăţi, aşa că i-am amintit: 

— Trebuie să faceţi copii după permisele de muncă şi 
numerele de asigurări sociale ale tuturor angajaţilor. 

Nu a răspuns. 

l-am dat cheia de la camera 203 şi am spus: 

— Îmi place cravata dumneavoastră. 

L-am lăsat pe domnul Rosenthal pe terasă, am coborit 
scările şi m-am dus spre jeepul meu din parcarea din faţa 
recepţiei. 

Am pornit motorul şi am luat-o spre sud, în direcţia 
golfului. 

Am traversat micul pod şi am intrat pe Dune Road. În zece 
minute eram în parcarea de la Parcul Regional Cupsogue Beach. 
Era un paznic într-o gheretă mică; i-am fluturat legitimaţia şi am 
spus: 

— Trebuie să merg cu maşina pe potecă. 

— Nu e voie. 

— Mulţumesc. 

Am traversat parcarea, care era aproape plină la ora asta, 
într-o zi caldă şi însorită. Am trecut pe tracţiune integrală şi am 
intrat pe potecă. Erau oameni care mergeau pe jos pe potecă, în 
comuniune cu natura, dar au sărit îndatoritori într-o parte ca să- 
mi lase jeepul să treacă. 

Poteca se îngusta şi am ieşit de pe ea printre două dune, 
prin acelaşi loc prin care Don Juan şi doamna lui coborâseră spre 
plajă cu cinci ani în urmă. 


M-am oprit cam unde oprise Kate cu două seri înainte şi 
am coborit din maşină. In total, trecuseră mai puţin de douăzeci 
de minute de când plecasem de la hotel. Asta însemna că Don 
Juan şi doamna ajunseseră aici pe la 7.20, dacă Lucita raportase 
corect ora la care îi văzuse. 

Apoi au găsit un loc ferit între dune, au întins pătura şi 
lada frigorifică, au instalat camera video - sau cel puţin au scos 
capacul de la obiectiv -, au deschis sticla cu vin şi aşa mai 
departe, până pe la aproximativ 7.45. 

Apoi, puţin vin, puţin din asta, puţin din cealaltă pe pătură, 
iar pe urmă o plimbare până la plajă, cu sau fără haine. 

Mi-am scos pantofii şi am traversat plaja, unde cam o sută 
de persoane stăteau la soare pe pături, se plimbau, alergau, se 
jucau cu discul sau înotau în valurile blânde. 

Mă întrebam dacă Don Juan şi doamna sa ar fi coborât la 
plajă goi, chiar şi pe întuneric. Poate. Oamenii care au aventuri 
extraconjugale sunt prin natura lor nesăbuiţi. M-am oprit la 
marginea apei şi m-am uitat în urmă spre duna de nisip. 

Presupunând că au coborit la plajă, era posibil să fi vrut să 
filmeze momentul romantic al apusului de soare, ceea ce ar 
însemna că obiectivul era îndreptat spre locul unde a explodat 
Boeingul. 

Am stat acolo cu privirea spre ocean, gândindu-mă la 
toate astea. 

Mi-am deschis telefonul şi am aşteptat mesajul, dar n-a 
apărut. 

Nu sunt mulţi cei care au numărul meu de mobil şi nu sunt 
foarte popular în rândul celor care îl au. Dar, de obicei, primesc 
două-trei telefoane pe zi. 

Mi-am deschis pagerul. Multă lume are numărul meu, 
inclusiv informatori, suspecți, martori, colegi şi personalul din 
blocul unde locuiesc, ca să menţionez doar vreo sută. Dar nu-mi 
trimisese nimeni nici un mesaj. 

Tăcerea era fie lipsită de importanţă, fie de rău augur. Din 
experienţa mea, tăcerea nu însemna de obicei nimic, cu 
excepţia cazurilor când prevestea ceva rău. Destulă filosofie Zen 
pentru o singură zi. 

M-am gândit să risc să o sun pe Kate pe mobil, dar ştiam, 
din sursă sigură, că prea mulţi bărbaţi fuseseră prinşi în timp ce 
încercau să contacteze o femeie. Am închis şi mobilul şi pagerul. 


M-am uitat la ceas. Era aproape 4 după-amiaza şi lumea 
începea să plece de la plajă. 

Am pornit greoi înapoi spre maşină, gândindu-mă la vizita 
mea la hotelul Bayview. Eram sigur că făcusem tot ce trebuia să 
fac acolo, dar ca întotdeauna exista bănuiala sâcâitoare că îmi 
scăpase ceva, că nu pusesem vreo întrebare, că trecusem cu 
vederea vreun indiciu. 

De fapt, ştiam că îmi scăpase ceva - ceva, îmi tot fulgera 
prin minte până să fac conexiunea. 

Intervalele de timp despre care nu se ştie nimic sunt 
întotdeauna importante, pentru că în ele se întâmplă diverse 
lucruri. 4.30 cazarea, 7 - la plajă. Sunt două ore şi jumătate în 
care Don Juan şi doamna au stat în cameră sau afară din 
cameră. 

Dacă fuseseră în cameră, era posibil să fi făcut sex, dar nu 
s-au filmat, deoarece camera video era în maşină. Apoi s-au dus 
la plajă cu pătura din camera de hotel, de presupus ca să facă 
din nou sex şi să se şi filmeze. Ce tip! Apoi intenționau să se 
întoarcă în cameră cu caseta pentru adulţi şi să facă sex din nou 
în timp ce rula filmul. Superman. 

Nu avea logică. În consecinţă, era posibil să nu fi făcut sex 
când au intrat în cameră la 4.30. Atunci, ce au făcut în cele două 
ore şi jumătate? Au stat de vorbă. Au tras un pui de somn. S-au 
uitat la televizor sau au citit. Sau au ieşit din cameră şi au făcut 
ceva care ar fi putut lăsa în urmă o dovadă. 

Dar asta a fost în urmă cu cinci ani. Nu numai că pista se 
răcise, dar Ted Nash şi Liam Griffith şterseseră, evident, urmele 
paşilor. 

Chestia asta se arăta destul de dificilă. 


CAPITOLUL 26 


Am ajuns înapoi acasă puţin după 7 seara, iar Kate era în 
bucătărie, îmbrăcată cu un neglijeu minuscul şi îmi pregătea 
mâncarea mea preferată: friptură, cartofi prăjiţi adevăraţi şi 
pâine cu usturoi. 

Hainele pe care le lăsasem pe jos fuseseră puse la loc şi o 
sticlă de Budweiser mă aştepta într-o frapieră. 

Nimic din toate astea nu e adevărat, desigur, în afară de 
ora la care am sosit şi de faptul că am găsit-o pe Kate acasă. 
Stătea într-un fotoliu şi citea The Times. 

— Bună, am spus. 

Şi-a ridicat ochii din ziar şi a răspuns: 

— Bună. 

Mi-am aruncat sacoul pe canapea, indicând că am de gând 
să rămân, şi am întrebat: 

— Cum ţi-a mers azi? 

— Bine. 

S-a întors la lectură. 


— Am fost la doctor azi. Mai am mai puţin de o lună de 
trăit. _ 

— Incepând de când? 

— De pe la prînz. 

— O să-mi notez în agendă. 

— Bine, să-ţi spun ceva - n-am de gând să-mi cer scuze 
pentru comportamentul meu de aseară... 

— Ba ar fi bine să-ţi ceri. 

— Bine, îmi cer scuze. Dar trebuie să-ţi ceri scuze şi tu 
pentru că m-ai minţit. 

— Mi-am cerut. De vreo trei ori. 

— lţi accept scuzele. Inţeleg de ce m-ai minţit. De 
asemenea, cred că a fost o experienţă pozitivă pentru noi, un 
eveniment care ne-a ajutat să creştem şi să ne afirmăm, un 
episod eliberator în relaţia noastră. 

— Eşti un măgar. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Hai s-o lăsăm baltă! 

— Bine, dar vreau să ştii că te iubesc - de asta mă supără 
povestea cu tine şi Ted Nash. 

— John, cred că îl urăşti pe Ted Nash mai mult decât mă 
iubeşti pe mine. Ş 

— Nu e adevărat. In fine, ce mai e nou în lumea 
terorismului? 

— Mai nimic. Ce ai făcut toată ziua? 

— Am făcut o plimbare cu maşina spre est. 

Nu a răspuns. 

— Nu am fost urmărit, am spus, şi mi-am închis mobilul şi 
pagerul ca să nu poată fi localizat semnalul, aşa că de asta n-ai 
putut să dai de mine. 

— N-am încercat să dau de tine. Dar am un mesaj pentru 
tine. 

— De la cine? 

— De la căpitanul Stein. Vrea să te vadă mâine la 9 fix în 
biroul lui. 

— A spus de ce? 

— Nu. 

Căpitanul Stein, după cum am menţionat, este tipul din 
NYPD cu rangul cel mai mare în BFA. El răspunde de toţi poliţiştii 
în serviciu activ, în timp de Jack Koenig, tipul de la FBI care 


conduce toată tărăşenia, răspunde de agenţii FBI, cum ar fi 
Kate. Ca responsabil de contract, eu fac parte dintr-o zonă gri şi 
uneori trebuie să răspund în faţa lui Stein, alteori în faţa lui 
Koenig şi uneori a amîndurora. 

Am întrebat-o pe Kate: 

— De ce îmi trimite Stein mesaje prin soţia mea? 

— Nu ştiu. Poate a încercat să te caute. 

— Ar fi putut să-mi trimită un e-mail, sau un fax acasă, sau 
să-mi lase un mesaj pe robotul telefonic sau pe mobil. În plus, 
am pager. 

— Păi, poate tocmai pentru că aveai mobilul şi pagerul 
închise vrea să te vadă. După cum poate îţi aminteşti, 
contravine regulamentelor departamentului să ai ambele 
aparate închise în acelaşi timp. 

— Imi amintesc. Dar nu cred că de asta vrea să mă vadă. 

— Nici eu. 

— Crezi că şi-a dat seama ce fac? 

— Şi-au dat seama ce facem amândoi, a răspuns Kate. 
Jack vrea să mă vadă mâine la 9 fix. 

N-aş fi vrut să am o reacţie exagerată la auzul acestor 
veşti, dar nu era o coincidenţă că fusesem chemaţi amândoi în 
acelaşi timp în birourile şefilor noştri. 

— Ce avem la cină? am întrebat. 

— Piine şi apă. Obişnuieşte-te! 

— Te invit să mîncăm în oraş. 

— Sunt prea supărată ca să mănînc. 

— Poate ar fi mai bine să comandăm ceva, am sugerat. 
Mâncare chinezească? Pizza? 

— Nici una, nici alta. 

— Ce avem în frigider? am întrebat. 

— Nimic. 

— Vrei ceva de băut? 

— Am deschis o sticlă de vin alb. 

— Bun. 

M-am dus în bucătărie. În frigider era o sticlă pe jumătate 
goală de vin alb şi nişte apă minerală. l-am turnat lui Kate un 
pahar de vin şi mi-am pus şi mie un whisky cu apă. 

Era clar, vânătoarea începuse. La mai puţin de patruzeci şi 
opt de ore de la slujba comemorativă. Trebuie să nu uit să-l 


felicit pe Liam Griffith şi să-i strâng mâna în timp ce-i trag un şut 
în boaşe. 

M-am întors în sufragerie, i-am întins lui Kate paharul de 
vin şi am ciocnit. 

— În cinstea noastră, am spus. Am făcut tot ce-am putut. 

A luat o gură de vin, căzută pe gânduri, şi a spus: 

— Trebuie să ne punem în acord versiunile. 

— E simplu. Spune-mi adevărul. M-am aşezat în fotoliul 
meu La-Z-Boy şi m-am învârtit către ea. Nu e o infracţiune să 
greşeşti, dar sperjurul e. Închisorile federale sunt pline de 
oameni care au minţit în legătură cu lucruri care nici măcar nu 
erau infracţiuni, erau cel mult contravenţii. Aminteşte-ţi de 
mottoul CIA: „Adevărul te face liber”. 

— Mi-aş putea pierde slujba. 

— N-ai făcut nimic rău. 

— Mi s-a spus acum cinci ani să nu fac nimic în cazul ăsta, 
în afară de ce mi se va cere să fac. 

— Şi ai uitat. Mie Griffith mi-a spus acum patruzeci şi opt 
de ore să nu-mi bag nasul în cazul ăsta. 

— El nu e şeful tău. 

— Bun argument. Uite, cel mai rău lucru care se poate 
întâmpla mâine e o chelfăneală, poate o mustrare oficială şi un 
ordin direct să încetăm şi să o lăsăm moartă. Nu vor să facă 
mare scandal pe tema asta, pentru că ar atrage atenţia. Ştiu 
cum funcţionează chestiile astea. O să fie bine, doar să nu fim 
prinşi cu minciuna. 

A încuviinţat. 

— Ai dreptate... dar n-o să mă ajute în carieră. 

— Păi, se compensează prin faptul că eşti măritată cu 
mine. 

— Nu e de glumă. E important pentru mine. Tata a lucrat 
în FBI, am muncit din greu ca să... 

— Stai puţin. Ce s-a întâmplat cu adevărul, dreptatea şi 
patriotismul? După ce ai făcut primul pas dincolo de linie, panta 
a devenit foarte repede abruptă şi alunecoasă. Ce credeai că o 
să se întâmple? Şi-a terminat vinul şi a spus: 

— Îmi pare rău. Îmi pare rău că te-am amestecat în asta. 

— Ultimele două zile au fost distractive. Uită-te la mine! N- 
o să se întâmple nimic rău mâine. Şi ştii de ce? Pentru că ei au 


ceva de ascuns. Ei sunt îngrijoraţi. Şi de asta n-ar trebui să-ţi 
faci griji şi să ascunzi nimic. 

Kate a încuviinţat încet, apoi a zâmbit pentru prima dată. 

— Oamenii mai în vârstă înţeleg mai bine cum 
funcţionează lumea, a spus. 

— Mulţumesc pentru compliment. 

— Mă simt mult mai bine. N-o să se întâmple nimic rău 
mâine. 

— De fapt, am spus, s-ar putea să se întâmple ceva bun. 

— Cum ar fi? 

— Nu ştiu. Dar, orice s-ar întâmpla, e timpul să ne cerem 
concediul pe anul ăsta. Trebuie să plecăm de aici. O călătorie în 
străinătate o să ne facă bine. 

— E o idee foarte bună. Aş vrea să merg la Paris. Tu unde 
pleci? Doamna Corey începea să aibă simţul umorului. 

— Aş vrea să văd unde se face whisky-ul Dewars, am 
spus. O să-ţi trimit o vedere. 

S-a ridicat, s-a apropiat şi s-a aşezat în braţe la mine. Şi-a 
pus mâinile în jurul meu, şi-a lăsat capul pe umărul meu şi a 
spus: 

— Indiferent ce se întâmplă mâine, o să ne descurcăm 
pentru că suntem împreună. Nu mă mai simt aşa de singură. 

— Nu eşti singură. 

Dar, imediat ce am spus asta, mi-a trecut prin minte un 
gând neliniştitor; dacă aş fi Jack Koenig, aş şti cum să mă ocup 
de domnul şi doamna Corey. 


CAPITOLUL 27 


Căpitanul David Stein nu m-a lăsat să aştept şi la ora 9 fix 
intram în biroul lui de pe colţ. 

Nu s-a ridicat - dar el nu se ridică niciodată, decât dacă e 
vorba de un şef al poliţiei sau cineva şi mai mare - şi mi-a făcut 


semn să mă aşez pe un scaun din faţa biroului lui. A vorbit el 
primul, cu vocea lui răguşită şi gravă: 

— Bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa. 

Nu reuşeam să citesc nimic pe faţa lui. Vreau să zic, părea 
şucărit, dar el întotdeauna arată aşa. 

Căpitanul David Stein de la NYPD, ar trebui menţionat, are 
o slujbă dificilă pentru că trebuie să fie vioara a doua pe lângă 
agentul special responsabil din partea FBI, Jack Koenig. Dar 
Stein e un evreu dur care nu acceptă porcării din partea 
nimănui, inclusiv a mea şi, mai ales, a lui Jack Koenig. 

Stein are pe perete o diplomă de la Facultatea de Drept, 
aşa că, atunci când e nevoie, poate vorbi cu cei de la FBI pe 
limba lor. A venit în BFA de la Divizia de Informaţii a NYPD, 
cunoscută mai de mult sub numele de Brigada Roşie, dar cum 
acum nu mai erau atâţia Roşii în peisaj, Divizia de Informaţii a 
NYPD îşi mutase centrul de interes asupra terorismului din 
Orientul Mijlociu. Ţin minte că Stein mi-a zis odată: „Îmi plăcea 
mai mult de nenorociţii de comunişti. Jucau un joc care avea şi 
câteva reguli”. 

Nostalgia nu mai e ce-a fost. 

Oricum, probabil că lui Stein, la fel ca mie, îi era dor de 
NYPD, dar şeful poliţiei îl voia aici şi aici era, gata să se ia de 
mine din cine ştie ce cauză. Problema lui Stein, ca şi a mea, era 
loialitatea divizată. Lucram pentru federali, dar noi eram 
poliţişti. Eram sigur că n-o să fie prea dur cu mine. 

M-a privit şi a spus: 

— Ai intrat într-un rahat cât tine de mare, amice! Vedeţi? 

— Ţi-o tragi cu nevasta vreunui şef sau ceva? 

— În ultimul timp, nu. 

A ignorat răspunsul meu şi a continuat: 

— Nici măcar nu ştii cum ai dat-o-n bară? 

— Nu, domnule. Dumneavoastră ştiţi? A aprins chiştocul 
unui trabuc şi a spus: 

— Jack Koenig îţi vrea boaşele pe masa lui de biliard. Şi tu 
nu ştii de ce? 

— Păi... ar putea fi orice. Ştiţi cum sunt ei. 

N-a răspuns şi nici n-ar fi răspuns la aşa ceva, dari-a 
amintit că eram fraţi. 


A pufăit din trabuc. Fumatul nu mai era permis în clădire 
de cinci ani, dar nu era momentul să-i reamintesc. De fapt, 
scrumiera lui stătea pe un semn care spunea: „FUMATUL 
INTERZIS”. 

S-a uitat la un bilet pe care-l avea pe birou. 

— A ajuns la mine un zvon că ieri ai fost de negăsit, şi pe 
mobil, şi pe pager. De ce? 

— Le-am închis. 

— Nu ai voie niciodată să-ţi închizi pagerul. Niciodată. 
Dacă e vreo alarmă naţională? N-ai vrea să ştii? 

— Ba da, aş vrea. 

— Şi atunci? De ce ţi-ai închis şi telefonul, şi pagerul? 

— N-am nici o scuză, domnule. 

— Inventează una. 

— Am un răspuns mai bun. Adevărul e că nu voiam să fiu 
localizat. 

— De ce? Ţi-o trăgeai cu cineva? 

— Nu. 

— Ce-ai făcut ieri? 

— Am fost în Hampton. 

— Credeam că ai fost bolnav. 

— N-am fost bolnav, mi-am luat o zi liberă. 

— De ce? Amintindu-mi de sfatul pe care eu însumi îl 
dădusem lui Kate, am răspuns: 

— Fac nişte investigaţii în cazul TWA 800. Pe cont propriu. 

Câteva secunde nu a spus nimic, apoi a întrebat: 

— Cum adică pe cont propriu? 

— Mă interesează cazul. 

— Zău? Ce e aşa de interesant? 

— Porcăriile. Mă interesează porcăriile în general. 

— Mda, şi pe mine. Deci vrei să spui că nimeni nu ţi-a spus 
să te ocupi de caz? A fost ideea ta? 

— Am fost marţi la slujba de comemorare a cinci ani de la 
eveniment. M-a pus pe gânduri. 

— Te-ai dus cu soţia ta? 

— Da. 

— Şi asta te-a pus pe gânduri în legătură cu TWA 800? 

— Exact, am spus. Cred că au fost trecute cu vederea 
unele lucruri. 

— Zău? Şi tu vrei să repari lucrurile? 


— Încerc. Pe cont propriu. 

S-a gândit o clipă la ce-i spusesem, apoi a zis: 

— Koenig n-a vrut să-mi spună de ce ai intrat în rahat. Mi- 
a spus să te întreb pe tine. Cred că chestia asta cu TWA e 
motivul. Tu ce crezi? 

— Probabil că asta e, domnule căpitan. Sunt ciudaţi toţi 
când vine vorba de cazul ăsta. 

— Corey, de ce-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala? 

— Sunt detectiv. 

— Mda. Şi eu sunt detectiv, amice. Dar eu urmez ordinele. 

— Dar dacă nu sunt ordine legale? 

— Nu mă lua pe mine cu prostiile tale de la John Jay. Sunt 
avocat. Am văzut mai multe porcării decât poţi tu să-ţi închipui. 

— Da, domnule. Ce vreau eu să spun e că... 

— Ţi-a spus cineva în mod direct să nu-ţi bagi nasul în 
cazul ăsta? 

— Da, domnule. Liam Griffith. La slujba comemorativă. Era 
acolo, nu ştiu din ce motiv. Dar eu nu lucrez pentru Liam 
Griffith. 

Prin urmare, ordinul lui... 

— Da, da. Ascultă, Corey. Îmi place de tine. Chiar îmi 
place. Dar mi-ai făcut o mulţime de probleme în scurtul interval 
de când ai venit aici. Scapi nepedepsit pentru unele chestii 
pentru că, unu, eşti responsabil de contract, doi, ai fost rănit la 
datorie, de două ori. Trei, ai făcut treabă bună în cazul Khalil. Şi 
patru, şi n-o spun doar aşa, eşti bun la ce faci. Chiar şi Koenig te 
place. Mă rog, nu te place, dar te respectă. Eşti un membru 
valoros al echipei. Şi soţia ta la fel. Lumea o place, chiar dacă nu 
te place pe tine. 

— Mulţumesc. 

— Dar cu tine nu se ştie niciodată. N-o ajuţi cu nimic în 
carieră. 

Trebuie să începi să te porţi frumos. Sau trebuie să pleci. 

Se părea că o să scap uşor, dar miroseam ceva neplăcut şi 
nu era vorba numai de trabucul lui Stein. 

— Păi, dacă-mi cereţi să-mi dau demisia... 

— Am spus eu aşa ceva? Ţi-am dat de ales: să începi să te 
controlezi sau să-ţi dai demisia. E aşa de greu să te hotărăşti? 
Spune-mi că o să fii cuminte. Haide. Spune-mi. 

— Bine... O să... 


Trebuia să schimb subiectul. 

— Domnule căpitan, nu pot să cred că nu v-au spus 
despre ce e vorba. Poate că mărturisesc altceva. 

— Ce altceva ai mai făcut? 

— Joc pocher pe calculatorul dat de guvern. 

— Şi eu. ÎI ştii pe căpitanul Mike Halloran? ÎI ştii, da? 
Preotul. 

— Mda, e... 

— Uite, am învăţat ceva de la el. Fii atent aici. A ridicat 
mâna în care ţinea trabucul şi a făcut o mişcare de rotaţie. 
Toate păcatele îţi sunt iertate. Du-te şi nu mai păcătui. 

Şi eu care credeam că eu sunt ţicnit. 

— E minunat. Păi, atunci eu o să... 

— Mai am nişte chestii aici. A scotocit pe biroul dezordonat 
şi mi-a spus: Am o misiune pentru tine. Vine direct de la Koenig. 

— Apropo, Kate e la el în birou chiar în clipa asta. 

— Mda. Ştiu. 

— Vrea să vorbească şi cu mine? 

— Nu ştiu. 

A găsit un dosar din hirtie groasă de manila şi l-a deschis. 
Nu pot să sufăr imaginea asta. 

— Ţii minte serialul ăla, Misiune imposibilă? 

— Uf... nu foarte bine. Eu mă uitam la Dosarele X. 

— Mda. Păi, asta e o misiune imposibilă. Cum să zic? 
Misiunea ta, dacă te hotărăşti să o accepţi... aşa. Corect? Nu am 
răspuns. 

S-a uitat la dosar şi a continuat: 

— Eşti la curent cu porcăria aia din Aden? Speram că se 
referă la barmanul de la Dresner. 

— Ştii despre ce e vorba? 

— Întâmplător, da. Doamna ambasador Bodine i-a interzis 
lui John O'Neill să se întoarcă la Aden pentru că nu s-a purtat 
frumos. Părerea mea e că... 

— Mănâncă rahat. Asta e părerea mea. Dar asta rămâne 
între noi. Oricum, aşa cum probabil ştii, avem nişte oameni 
acolo — tipi din brigadă, şi din FBI, şi din NYPD. Ei bine, ni s-a 
cerut să mai trimitem. 

— Probabil că sunt deja destui. 


— Aşa a spus Bodine. Dar ONeill a obţinut permisiunea să 
mai trimită câţiva în schimbul faptului că el a fost dat afară şi ca 
să nu facă scandal. 

— Proastă afacere. Ar trebui să facă scandal. 

— Federalii de carieră fac ce li se spune. În orice caz, 
Koenig te-a recomandat pe tine să te alături echipei de acolo. 

— Unde? 

— În Aden. Oraş-port din Yemen. 

— E pe bune? 

— Mda. E totul aici. E considerată o misiune dificilă, aşa că 
vestea bună e că o să fie un pas bun în cariera ta. 

— Chiar că e o veste bună. Dar nu sunt sigur că merit aşa 
ceva. 

— Sigur că meriţi. 

— Cât durează misiunea asta picată din cer? 

— Vreo două luni. Vreau să zic, locul e de tot rahatul. Ai 
vorbit cu vreunul dintre tipii care au fost acolo? 

— Nu. 

— Am vorbit eu. Sunt patruzeci şi cinci de grade la umbră, 
doar că nu e umbră. Partea bună e că e câte o femeie după 
fiecare copac. Doar că nu sunt copaci. Hotelul e drăguţ însă. 
Avem un etaj întreg dintr-un hotel chiar drăguţ. Barul e decent, 
după câte mi-au zis tipii ăştia. Nu poţi să iei femei cu tine în 
cameră. Dar tu eşti însurat, aşa că asta nu e o problemă. De 
asemenea, sexul în afara căsătoriei e infracţiune capitală, 
pedepsibilă cu decapitarea. Sau o fi cu lapidarea? Cred că pe ea 
o omoară cu pietre; ţie îţi taie capul. Oricum, o să ţi se facă 
instructajul acolo. Ar fi bine să asculţi cu atenţie. A adăugat: E o 
mişcare bună pentru carieră. 

— Pentru cine? 

— Pentru tine. 

— Oricât ar fi de tentant, am răspuns, mă tem că trebuie 
să refuz. 

Căpitanul Stein s-a uitat la mine prin fumul trabucului şi a 
spus: 

— Nu te putem obliga să accepţi misiunea. 

— Exact. 

— Trebuie să te oferi. 

— Bună regulă. 


— Dar am o bănuială că, dacă nu o accepţi, contractul tău 
nu va fi reînnoit. Vreau să zic, nu pot să spun aşa ceva, fiindcă 
ar părea că îţi forţez mâna. 

— N-aş interpreta-o aşa. Mi se pare că suna a ameninţare. 

— Mă rog. Hei, ar putea fi distractiv. Acceptă. 

— Predau două cursuri la John Jay. Trebuie să fiu acolo în 
prima marţi după Ziua Muncii. Am semnat un contract. 

— O să încercăm să te aducem înapoi la timp. Vorbeşte cu 
soţia ta. 

— Pot să-ţi spun de pe acum, căpitane, că nu mă duc în 
nici un Yemen. 

— Ţi-am spus de banii în plus? Şi zece zile de permisie 
după ce te întorci? Plus concediul anual care se adună cât stai 
acolo, îţi faci rost de o vacanţă pe cinste. 

— Sună fantastic. Ştiu câţiva tipi însuraţi şi cu copii care ar 
avea nevoie de banii ăştia. Dacă nu mai aveţi nimic să-mi 
spuneţi... 

— Ai răbdare. Trebuie să-ţi mai spun câteva lucruri care o 
să te ajute să te hotărăşti. 

— Uitaţi, domnule căpitan, dacă aveţi de gând să-mi 
spuneţi că se alege praful de cariera soţiei mele în caz că nu 
accept, să ştiţi că e împotriva eticii şi probabil şi ilegal. 

— Zău? Atunci nu-ţi spun. Dar să ştii că aşa e. 

Nu am spus nimic o vreme, timp în care ne-am privit fix 
unul pe celălalt. 

— De ce vrea Koenig să plec din oraş? 

— Nu vrea să pleci din oraş. Vrea să dispari de pe planetă. 
Şi nu e numai din cauza chestiei cu pagerul, amice. Îţi spun un 
lucru — nu ştiu cu ce te are la mână, dar e ceva solid. La fel şi 
pe soţia ta. E ofticat de moarte pe amândoi şi vrea să te trimită 
undeva unde să ai o grămadă de timp să te gândeşti cu ce l-ai 
ofticat. 

— Păi, ştiţi ceva? La dracu cu el! 

— Nu, Corey, nu atât la dracu cu el, cât la dracu cu tine. 

M-am ridicat fără să-mi fi spus el că pot să plec şi am zis: 

— O să aveţi demisia mea pe birou mâine dimineaţă. 

— Asta e decizia ta. Dar vorbeşte întîi cu soţia ta. Nu poţi 
să-ţi dai demisia fără acordul ei. 

M-am îndreptat spre uşă, dar căpitanul Stein a ieşit de 
după birou. S-a uitat la mine, apoi a spus pe un ton calm: 


— Eşti luat în colimator, băiete. Ai grijă ce faci! E un sfat 
prietenesc. 
M-am întors şi am ieşit. 


CAPITOLUL 28 


Kate nu era la birou când am ieşit de la Stein, aşa că am 
întrebat-o pe colega ei, Jennifer Lupo: 

— Unde e Kate? 

— Avea o întâlnire cu Jack la el în birou, mi-a răspuns. N- 
am mai văzut-o de atunci. 

Se părea că Jack Koenig şi Kate Mayfield aveau mai multe 
de discutat decât David Stein şi John Corey. Nu-mi plăcea cum 
arăta treaba asta. 


M-am dus la biroul meu, de care nu mă apropiasem 
înainte de întâlnirea cu Stein. Nu mă aştepta nimic urgent pe 
birou şi nici nimic important pe mesageria vocală. Mi-am 
verificat e-mailul. Obişnuitele prostii, cu excepţia unui mesaj de 
la biroul de deplasări al FBl-ului din Washington, care spunea: 
„Contactaţi acest birou în cel mai scurt timp posibil. Subiect: 
Yemen”. 

— Ce dracu...? Harry Muller a ridicat capul din computerul 
lui şi m-a întrebat: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Horoscop prost. 

— Vezi la mine. Sunt Capricorn. Hei, ce-ai făcut ieri? 

— Am fost bolnav. 

— Te-a căutat Stein. 

— M-a găsit. 

Muller s-a aplecat înspre mine şi m-a întrebat: 

— Ai probleme? 

— Eu am întotdeauna probleme. Fă-mi un serviciu. Kate e 
la Koenig în birou. Când iese, spune-i să vină să ne întâlnim la 
cafeneaua grecească de aici de pe stradă. Parthenon, Acropole, 
Sparta — aşa ceva. 

— De ce nu-i laşi un bilet pe birou? 

— De ce nu-mi faci tu un serviciu? 

— De câte ori îţi fac câte un serviciu, am senzaţia că sunt 
complice la o infracţiune. 

— Îți aduc baclava. 

— Mai bine o brioşă de porumb. 

M-am ridicat şi i-am spus lui Harry: 

— Asta rămâne între noi. 

— Prăjită, cu unt. 

Am ieşit şi m-am dus repede la lift. În timp ce coboram, m- 
am gândit ce-mi spunea instinctul că ar trebui să fac. În primul 
rând, să ies din clădire, în caz că Jack Koenig ar fi vrut să stea 
de vorbă cu mine după ce i-a făcut zile fripte lui Kate. In al 
doilea rând, următoarea persoană cu care trebuia să vorbesc 
era Kate, în particular şi departe de Ministerul Iubirii. Asta 
înseamnă instincte bune. 

Am ieşit din lift, am luat-o pe Broadway şi am mers spre 
sud spre World Trade Center. 


Cafeneaua — Acropole — avea avantajul că era dotată cu 
nişte separeuri cu pereţi foarte înalţi şi astfel clienţii nu puteau fi 
văzuţi din stradă. De asemenea, muzica grecească oribilă şi 
stridentă oferită prin difuzoare acoperea conversațiile şi la 
fiecare cinci minute se auzea un zgomot înnebunitor de veselă 
făcută ţăndări. Se auzea şi el tot din difuzoare şi se voia 
amuzant. Bănuiam că trebuie să fii grec ca să înţelegi. 

M-am aşezat într-un separeu gol din spate. 

Aveam senzaţia că cercul se strânge în jurul meu — că n- 
ar trebui să-mi folosesc nici mobilul, nici telefonul de la birou şi 
nici pe cel de acasă. Dacă federalii au pus ochii pe tine, te-ai 
fript. 

A venit o chelneriţă şi am cerut cafea. 

— Mai doriţi şi altceva? 

— Piine prăjită. 

Ajunsesem la a treia ceaşcă de cafea şi tocmai mă 
aplecam peste margine să văd uşa de la intrare, când a apărut 
Kate. M-a zărit, s-a apropiat repede de separeu şi s-a strecurat 
pe locul din faţa mea. 

— Ce faci aici? m-a întrebat. 

— Evident, trebuie să vorbim. Singuri. 

— Te caută Jack. 

— Tocmai de aia sunt aici. Despre ce aţi vorbit? 

— M-a întrebat dacă mi-am băgat nasul în cazul TWA. l-am 
spus că da. Mi-a mulţumit că am răspuns atât de sincer şi m-a 
întrebat dacă şi tu faci acelaşi lucru. A ezitat, apoi a continuat: |- 
am spus că da. După aceea a vrut detalii şi i-am răspuns că 
probabil ştie deja tot ce s-a întâmplat din seara cu slujba 
comemorativă până acum. A făcut o pauză, apoi a adăugat: Aşa 
mi-ai sugerat să fac, nu? 

— Exact. Cum a suportat aflarea adevărului? 

— Nu prea bine. 

A venit chelneriţa şi Kate a cerut un ceai de muşeţel, ce-o 
mai fi şi aia. 

— l-ai spus unde am fost eu ieri? am întrebat. 

— l-am spus că ai fost în zona de est şi că asta e tot ce 
ştiu. l-am explicat, ceea ce e destul de adevărat, că nu-mi spui 
prea multe lucruri, ca să nu fiu pusă în situaţia să trebuiască să 
mint. A admirat strategia din punct de vedere profesional, dar 
era enervat rău. 


— Se enervează numai când aude de mine. 

l-au adus ceaiul exact în clipa când s-a spart vesela şi a 
făcut-o să tresară. Îmi dădeam seama că era încordată după o 
oră în compania lui Koenig. 

— E o înregistrare, i-am explicat. Te simţi bine? 

— Da. Sunt bine. A sorbit din ceai, apoi s-a aplecat peste 
masă şi mi-a spus: l-am spus direct că eu te-am rugat să faci 
nişte săpături în cazul ăsta şi că tu la început nu ai vrut, dar ai 
acceptat să verifici câteva chestii din loialitate faţă de mine. l- 
am spus că îmi asum întreaga răspundere pentru orice încălcare 
a procedurii, a regulamentului, a ordinelor în vigoare şi aşa mai 
departe. 

— S-a înroşit la faţă? îmi place când se face roşu. L-ai 
văzut vreodată rupând un creion între degete? 

— Nu e de glumă. Dar, da, era într-o stare de nebunie 
controlată. 

— Păi, asta îţi spune ceva foarte clar, nu-i aşa? Cineva - 
guvernul, FBl-ul, CIA-ul - are ceva de ascuns. 

— Nu neapărat. Era enervat pentru că era a doua oară 
când mi se spunea că acest caz nu e treaba mea. Nu le place să 
fie nevoiţi să-ţi spună ceva de două ori, chiar dacă e ceva lipsit 
de importanţă. Nu e loc pentru renegaţi şi şmecheri în echipă. 
Enervarea lui Jack nu avea nimic de-a face cu cazul ăsta în sine, 
ci cu o problemă mai largă - faptul că îi sprijinim şi îi încurajăm 
pe cei care susţin teorii ale conspirației şi pe jurnaliştii însetaţi 
de senzaţional. 

— Noi de ce nu ne-om fi gândit la asta? 

— Pentru că nu e adevărat. 

— Sper că i-ai spus şi lui asta. 

— Nu i-am spus. l-am spus că înţeleg foarte bine. 

Nu era foarte clar care era poziţia doamnei Mayfield în 
acest moment, aşa că am întrebat: 

— Şi care e concluzia? 

— Mi-a dat un ordin direct să nu mă mai implic în 
problema asta şi mi-a spus că, dacă îi dau cuvântul meu, atunci 
n-o să apară nimic negativ la dosarul meu. 

— Prin urmare, s-a terminat. N-a fost mare scofală. Unde 
vrei să mergem la masă? Mi-a ignorat întrebarea. 

— Ce ţi-a spus căpitanul Stein? a întrebat în schimb. 


— Ah, Stein. Koenig nu i-a spus prea multe, decât că unul 
dintre poliţiştii lui problemă - adică eu - trebuia tras de urechi în 
legătură cu ceva. Aşa că a trebuit să-i spun lui Stein despre ce e 
vorba, ca el să poată să-mi facă morală. A fost destul de bizar. 

— Asta e tot? 

— Oarecum. 

Mă hotărâsem să nu-i vorbesc deocamdată de povestea 
cu Yemenul, poate chiar niciodată. 

— Atunci Jack de ce vrea să te vadă? a întrebat ea. 

— Nu ştiu. Tu ştii? 

— Nu... probabil că vrea să te muştruluiască personal. 

— Nici gând. Mă iubeşte. 

— Nu e adevărat. Dar te respectă. 

— Şi eu pe el. 

— Dar... e de părere că nu-ți place să lucrezi în echipă. 
Aşa a spus. Se teme că poţi să pui brigada într-o lumină proastă. 

— Zău? Să-l ia dracu! De fapt, nu-i place să aibă atiţia 
poliţişti în jurul lui. Îl intimidează. 

Kate nu a comentat. 

— Nu sunt obligat să vorbesc cu Jack Koenig. Mi-am dat 
demisia. 

Şi-a ridicat privirea spre mine. 

— Ce?! 

— Stein m-a pus să aleg între a nu-mi mai băga nasul în 
afacerea TWA 800 şi a-mi da demisia. Am ales să demisionez. 

— De ce? Renunţă la povestea asta, John! Nu merită să ne 
distrugem carierele. 

— Poate că merită. Mi-am dat demisia din principiu. Cu 
alte cuvinte, m-am săturat de slujba asta. 

De asemenea, nu-mi doream o slujbă care însemna că mă 
puteau trimite oricând în Yemen şi să-şi bată joc de viaţa mea. 
Dar nu i-am spus asta lui Kate. 

— Vorbim mai târziu despre asta... a spus. A rămas tăcută 
o vreme, apoi a continuat: Jack mi-a oferit şi mie câteva opţiuni. 

Ştiam eu că nu scăpasem aşa uşor. 

— Prima opţiune, a continuat, e un transfer permanent 
undeva în mijlocul ţării, într-un loc care urmează a fi discutat. A 
doua opţiune e o misiune temporară pe lângă ataşatul juridic al 
FBl-ului în ancheta asupra atacului cu bombă de la ambasada 
din Dar es Salaam, Tanzania. 


Am aşteptat un moment, evitându-i privirea lui Kate. În 
cele din urmă, am spus: 

— Înţelegi, desigur, că asta e o pedeapsă și nu o 
recompensă pentru o bună iniţiativă. 

— Nu aşa mi-a fost prezentată, a spus ea. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Tu ce-ai vrea să fac? 

— Păi... ţie nu-ţi place în New York, aşa că acceptă 
transferul în Dubuque sau unde o fi. 

— Ba îmi place în New York. 

— De când? 

— De când mi s-a dat posibilitatea să plec. Uite ce e, John, 
dacă accept misiunea temporară din Tanzania, mi se garantează 
încă cel puţin doi ani în New York. Pe când transferul în ţară e 
permanent. 

Ar trebui să ceri şi tu un transfer acolo unde aterizez eu şi 
s-ar putea să treacă ani buni până să ajungem amândoi în 
acelaşi oraş. 

Dacă se va întâmpla vreodată. 

— i-am spus: îmi dau demisia. 

— Ba nu, nu-ţi dai demisia. Şi, chiar dacă ai face-o, ai veni 
cu mine la Dallas, sau în Cleveland, sau Wichita? 

— AŞ veni cu tine oriunde. N-am fost niciodată mai la vest 
de Eleventh Avenue. Ar putea fi distractiv. 

S-a uitat la mine să se asigure dacă vorbeam serios, ceea 
ce nu era cazul. 

— Îmi iau o slujbă ca agent de pază într-un magazin, am 
spus. Sau, iată altă opţiune - spune-i lui Koenig să se ducă-n mă- 
sa. 

— Nu e o opţiune bună pentru carierele noastre. Uite, aş 
putea să depun o plângere sau să cer o misiune mai uşoară, dar 
cel mai simplu ar fi să accept să plec temporar în străinătate. Nu 
vor fi mai mult de trei luni. Apoi mă întorc, dosarul e curat şi ne 
vedem de viaţa şi de slujbele noastre. A adăugat: L-am făcut pe 
Jack Koenig să-mi promită că ţi se va reînnoi contractul pentru 
încă doi ani aici, în New York. 

— Te rog, nu-mi negocia tu contractul în numele meu. Am 
avocat pentru asta. 

— Eu sunt avocatul tău. 

— Atunci o să-ţi spun eu ce să faci. Nu invers. 


M-a luat de mână şi a spus: 

— John, lasă-mă să accept misiunea! Te rog. Numai aşa 
lucrurile o să se aranjeze. 

Am strâns-o de mână şi am spus: 

— Şi eu ce fac singur în New York? S-a forţat să 
zâmbească şi a spus: 

— Faci ce vrei tu. Dar nu uita că o să am zece agenţi cu 
ochii pe tine douăzeci şi patru de ore pe zi, şapte zile pe 
săptămînă. 

l-am zâmbit şi eu, gândindu-mă la modul interesant în 
care evoluase situația. Practic, Kate Mayfield şi John Corey - doi 
simpli muritori - îi supăraseră pe zei, care hotărâseră că trebuia 
să fim exilați departe de restaurantul Acropole, în regiunile 
îndepărtate ale Africii şi ale Orientului Mijlociu. Sau, ne-am 
putea întinde pe jos în faţa unui tanc. 

— De ce nu-ţi dai şi tu demisia? am întrebat. 

— Eu n-o să-mi dau demisia. Şi nici tu. 

— Bine, atunci mă ofer voluntar să merg în Tanzania cu 
tine. 

— Nici gând. Am întrebat deja. N-o să se întâmple. S-a 
uitat la mine şi a continuat: John, te rog, lasă-mă să plec şi, te 
rog, nu-ţi da demisia. Cel puţin aşteaptă până mă întorc. 

Am luat o decizie bruscă şi stupidă şi am spus: 

— Nu m-aş simţi foarte bine ştiind că tu eşti în Africa, în 
timp ce eu stau aici, bălăcindu-mă în lux. Aşa că o să mă ofer 
voluntar să plec la Aden. În Yemen, adică. 

M-a privit lung, apoi a spus: 

— Eşti foarte dulce... foarte... Se întristase. Mi-a dat 
drumul la mînă şi şi-a şters ochii cu un şerveţel de hîrtie, apoi a 
continuat: Nu pot să te las să faci aşa ceva. N-ai nici un motiv 
să... Vreau să spun... e numai vina mea. 

— Asta e adevărat. Dar ştiam în ce mă bag. Doarcă nu m- 
am gândit că o să ne taie aşa de repede elanul. Ar trebui să fie 
aşa de conştiincioşi şi cu teroriştii. Nu mi-a răspuns. Aşa că 
acceptăm să plecăm separat în misiunile astea, ne întoarcem 
acasă bronzaţi şi în formă şi luăm lucrurile de unde le-am lăsat. 

A dat uşor din cap, după care m-a întrebat: 

— De unde ştii că o să accepte să pleci în Yemen? 

— Au nevoie de oameni acolo şi nu prea găsesc voluntari. 

— De unde ştii chestiile astea? 


— Mi-a spus Stein. 

— EI... de ce...? Ţi-a cerut să pleci? 

— Mi-a sugerat. Ceea ce e o coincidenţă dată naibii. 

— Ticălosule! Mi-a ars un picior în gambă pe sub masă. De 
ce nu mi-ai spus? 

— Ai răbdare. Oferta lui Stein de a mă trimite în Yemen e 
irelevantă. L-am refuzat şi i-am spus că-mi dau demisia. Dar 
acum, de vreme ce tu insişti să-ţi păstrezi slujba, eu o să plec în 
Yemen, iar tu - în Tanzania. 

Mie mi se părea logic, dar îmi dădeam seama că ea era 
încă furioasă. Am încercat s-o iau de mînă, dar şi-a retras-o şi și- 
a încrucişat braţele pe piept. De obicei ăsta nu era semn bun. 

S-a auzit încă o dată zgomotul veselei sparte şi doi 
bătrânei care tocmai se aşezaseră într-un separeu de alături 
aproape au sărit de pe scaun. Speram că restaurantul Acropole 
era dotat cu defibrilator. 

Kate a fiert o vreme în suc propriu, apoi s-a calmat şi a 
spus pe un ton neutru: 

— Bine, atunci. Rămâne aşa. Acceptăm misiunile 
temporare - chestie care ar putea chiar să ne facă bine - şi 
lăsăm în urmă problema asta. 

— Gândeşte-te la asta ca la o mişcare bună pentru 
carieră, am spus. Şi ai dreptate - două sau trei luni de zile 
departe unul de altul ar putea să ne facă bine. 

— Nu asta am spus. 

— Nici eu. 

Ne-am dat mâna peste masă şi Kate mi-a amintit: 

— Trebuie să te duci să vorbeşti cu Jack. 

— De-abia aştept. 

— Am timp până marţi să-mi fac ordine în lucruri. Tu de 
cât timp ai nevoie? 

— Ca să-mi fac ordine în lucruri, aş avea nevoie de zece 
ani. Dar o să fiu gata până marți. 

— O să fie nevoie să facem nişte vaccinuri. Şi trebuie să 
sun azi la biroul pentru deplasări. 

— Şi eu. 

— Când nu eram căsătorită, a spus ea, nu-mi păsa unde 
lucram sau unde mă trimiteau temporar. 

— Nici mie. 

— Tu ai fost poliţist în New York. 


— Da, dar odată a trebuit să fac două săptămîni în Bronx. 

— John, vorbim serios. 

— Bine, sunt teribil de ofticat. Ne folosesc pe fiecare ca să 
scape de celălalt şi ca să ne închidă gura. Asta a fost un 
avertisment. Data viitoare nu mai scăpăm aşa uşor. f 

— N-o să mai existe o dată viitoare. Cazul e închis. Inchis. 

— Sunt de acord. 

— Mai spune-o o dată. 

Dacă mai spuneam o dată, ar fi trebuit să şi cred ce spun. 
Ce mă enerva cel mai tare era faptul că Jack Koenig folosea laţul 
marital ca să-mi lege mâinile. Era o experienţă nouă pentru 
mine. 

— Nu ştiu să pierd, am spus. 

— Termină cu replicile astea de macho. Cazul ăsta e 
închis. Eu l-am deschis, eu îl închid. 

— Bine, nu mai vorbesc despre asta. 

A schimbat subiectul şi m-a întrebat: 

— Crezi că a apărut ceva nou în cazul USS Cole? 

— Din câte ştiu eu, nu. O să mi se facă instructajul acolo. 

— Au nişte piste noi în legătură cu atentatele din Kenya şi 
Tanzania. Nu există nici o îndoială că gruparea asta, al-Qaeda, a 
fost în spatele atentatelor şi am prins doi suspecți principali care 
au început să vorbească. Al-Qaeda, după cum ştii, a fost 
implicată şi în atacul asupra vasului USS Cole. 

— Aha. 

Am chemat-o pe chelnăriţă, am comandat o brioşă de 
porumb caldă şi cu unt la pachet şi am cerut nota. 

— Misiunile astea s-ar putea să fie o pedeapsă, a spus 
Kate, dar poate că reuşim să facem ceva bun acolo. 

— Mda. Terminăm repede şi ne întoarcem acasă devreme. 
Mai vrei ceai? 

— Nu. Tu asculţi ce spun? 

— Ascult. 

— Trebuie să fii atent pe acolo. E o ţară ostilă. 

— O să mă simt ca acasă. Şi tu să fii atentă. 

— Tanzania e o ţară prietenoasă. Şi-au pierdut sute de 
cetăţeni în atacul asupra ambasadei. 

— Mă rog. Bine, pleacă tu prima. Vin şi eu în zece minute. 

S-a strecurat afară din separeu, m-a sărutat şi a spus: 

— Nu face pe şmecherul cu Jack! 


— Nici nu-mi trece prin minte. 

A plecat, iar eu mi-am terminat cafeaua, am luat brioşa cu 
unt, am plătit nota şi am lăsat pe masă nişte mărunţiş. 

Îmi trecuse enervarea — eram calm, cu mintea limpede, 
stăpînit — şi căutam să mă răzbun. 


CAPITOLUL 29 


După ce am ieşit pe Broadway, m-am dus la un telefon 
public şi l-am sunat pe Dom Fanelli pe mobil. 

Mi-a răspuns şi l-am întrebat: 

— Poţi să vorbeşti? 

— Tre' să ajung la o crimă dublă pe West 35th Street, dar 
pentru tine am timp. Ce s-a întâmplat? Cu el nu ştiu niciodată 
când vorbeşte serios, dar şi el se plânge de acelaşi lucru când e 
vorba de mine. Am spus: 

— Am nevoie de tine să-mi găseşti trei persoane. 

— Îţi găsesc şi patru. 

— Prima persoană, femeie, nume de familie Scarangello, 
nume mic Roxanne. Se scrie S-C-A. 

— Hei, am patru verişoare pe care le cheamă Roxanne 
Scarangello. Ce ştii despre ea? 

— Absolventă de facultate, la UPenn sau Penn State... 

— Care e diferenţa? 

— Eu de unde dracu să ştiu? Ascultă aici! Are aproape 
treizeci de ani, de fel de pe lângă Philadelphia şi s-ar putea să 
mai locuiască acolo. Născută în iunie, nu ştiu data, nici anul. 

— Asta-i tot? Nu aveam de ce să-i spun despre slujbele ei 
de vară, pentru că ar fi ajuns la hotelul Bayview şi eu nu voiam 
asta. 

— Asta-i tot, am spus. Verifică întîi la universităţi. 

— Uh! Aşa zici tu? 


— A doua persoană, bărbat, numele de familie Brock. I l- 
am spus pe litere. Numele mic Christopher. Ar trebui să aibă 
cam treizeci şi cinci de ani. Lucrează sau a lucrat în industria 
hotelieră. Ultima adresă cunoscută, acum vreo cinci ani, în Long 
Island. 

— Nu-mi dai prea multe. 

— Avea un tatuaj cu un şoarece care-i ieşea din fund. 

— Ah, acel Christopher Brock. 

— A treia persoană, femeie, nume de familie Gonzalez 
Perez, numele mic Lucita. Nu ştiu cum se scriu. Hispanică, 
evident, ţara de origine - El Salvador, statutul de imigrant 
necunoscut, vârsta două- zeci şi trei sau douăzeci şi patru, lucra 
în industria hotelieră. Am adăugat: N-o să ai prea mult noroc cu 
ea. Concentrează-te pe primii doi! 

— Bine. Despre ce e vorba? 

— Nu pot să spun, Dom. 

— Pot să ghicesc? Nu am răspuns. Deci, a spus Fanelli, îl 
sun pe Harry Muller, ca să-l întreb ce mai face şi dacă îi place să 
lucreze cu federalii. Şi ajungem să vorbim de John Corey, iar el 
spune că în ultima vreme te porţi ciudat. Şi eu îl întreb: „Ce-i 
aşa de ciudat că John Corey se poartă ciudat?” Şi el spune că în 
ultimele câteva zile ai dezertat şi că el îi transmite mesaje 
verbale soţiei tale. Şi mai ciudat e că ai cumpărat două 
sandvişuri cu cârnaţi polonezi cu usturoi pentru tine şi pentru el 
şi tu nu l-ai mîncat pe al tău. Apoi mă sună el azi de dimineaţă şi 
îmi spune că Stein te-a chemat la el în birou şi că acum ai 
dezertat din nou şi el aşteaptă o brioşă cu unt. Deci... 

— Nu trebuia să ajungi la o crimă dublă? 

— Ba da, dar nu pleacă nicăieri. Aşadar, din toate astea, 
eu trag concluzia că-ţi bagi nasul în cazul TWA 800. 

M-a derutat puţin, dar am replicat calm: 

— Cum ai putut să ajungi la o asemenea concluzie? 

— Simplu. Am pus totul cap la cap. 

— Ce anume ai pus cap la cap? 

— Ah, şi l-ai întrebat pe Muller dacă el a lucrat la cazul 
TWA, şi i-ai spus că ai fost la slujba comemorativă, şi eu ştiu că 
Kate a lucrat la caz şi Marie Gubitosi la fel. Şi acum vrei să dai 
de un tip pe nume Brock care locuia pe Long Island acum cinci 
ani. Coincidenţă? Nu prea cred. Observ un tipar, John. 


Uneori uit că Reţeaua Albastră funcţionează în ambele 
sensuri şi uit că Dom Fanelli e un poliţist deştept. 

— Ar trebui să te faci detectiv, i-am spus. Bine, vezi ce 
poţi să afli despre persoanele alea. 

— Cât de repede îţi trebuie? 

— Cam peste două luni. 

— Cam în două săptămîni ar trebui să ştiu. Poate în două 
zile. 

Te sun eu. 

— Nu te grăbi. Plec în Yemen pentru vreo două luni. 

— Unde dracu e Yemenul? 

— E pe hartă. Am adăugat: Mă trimit acolo ca să-mi dea o 
lecţie despre respectarea ordinelor. 

— Ce rahat! Poate ar trebui să respecţi ordinele. 

— Asta fac. Plec în Yemen. 

— E ca atunci când te-au trimis pe Staten Island? 

— Mda, doar că FBl-ul are de patrulat o rază mai mare. 
Kate pleacă în Africa pentru aceeaşi lecţie. 

— Mama mia! Da ştiu că v-au tras-o. O să am grijă de 
apartamentul vostru cât sunteţi plecaţi. 

— O să-ţi dau o cheie ca să ai grijă de el. Darsă nu-l 
foloseşti pe post de cuibuşor de nebunii. 

— Pe post de ce? Hei, paisano, ce se întâmpla cu mine 
dacă ajunge la urechile FBl-ului că mă interesez de oamenii ăia? 
Primesc şi eu o excursie gratuită în Yemen? 

— N-o să afle. Nu trebuie să le pui întrebări persoanelor în 
cauză sau să ai vreun contact cu ei. Vreau doar să ştiu unde 
sunt. Mă ocup de asta când mă întorc. 

— S-a făcut. Hai să ne vedem la o bere înainte să pleci. 

— Nu e o idee prea bună. Sunt cu ochii pe mine. Îţi las 
cheia de la apartament la administratorul blocului. 

— Bine. Auzi, merită? Am înţeles unde bătea şi am 
răspuns: 

— La început nu eram sigur. Dar tocmai am primit un şut 
în ouă din partea sistemului. Aşa că acum trebuie să le trag şi 
eu unul. 

A tăcut o vreme, lucru neobişnuit pentru el, apoi a spus: 

— Mda. Asta înţeleg. Dar uneori trebuie doar să rabzi. 

— Uneori. Dar nu de data asta. 

— Ai aflat ceva nou despre caz? 


— Ce caz? 

— Bine. Când pleci? 

— Probabil marţi. 

— Sună-mă înainte să pleci! 

— Nu. Te sun când mă întorc. Nu încerca să dai de mine 
cât sunt acolo. 

— Nici măcar nu ştiu unde dracu e locul ăla. Spune-i lui 
Kate bon voyage. Ne vedem când vă întoarceţi. 

— Mersi, Dom. 

Am închis şi m-am întors în Federal Plaza 26. 

Definiţia nebuniei, după cum a spus cineva, e să faci 
acelaşi lucru de fiecare dată şi să te aştepţi la rezultate diferite. 

Conform acestei definiţii, eram chiar nebun. 


CAPITOLUL 30 


Am intrat în biroul domnului Koenig, un apartament 
impresionant de pe colţ, cu o vedere frumoasă spre World Trade 
Center, Statuia Libertăţii, Staten Island şi spre port. 

Mai fusesem de câteva ori în biroul lui şi nici una dintre 
acele vizite nu fusese deosebit de voioasă. Nici cea de azi n- 
avea să fie diferită. 

Jack Koenig era în picioare la una dintre ferestre, cu 
privirea spre port şi cu spatele la mine. 

Ca să-şi demonstreze poziţia de forţă îi plăcea să stea 
acolo când intra cineva ca să vadă cum îţi anunţi prezenţa. M- 
am gândit să urlu în arabă: „Allah Akbar!” şi să sar pe el, dar m- 
am mulţumit să-mi dreg glasul. 

S-a întors spre mine şi m-a salutat cu o înclinare a capului. 

Jack Koenig e un tip înalt şi slab, cu ochi cenuşii, părul 
cărunt tuns scurt şi poartă costume gri. Bănuiesc că asta ar 
trebui să dea impresia de oţel, dar eu mă gândesc la mina de 
creion. Poate la beton. 

Mi-a strâns mîna, a făcut semn spre o masă rotundă şi a 
spus: 

— la loc. 

M-am aşezat, iar el s-a aşezat în faţa mea. 

— Ţi-a spus Kate că vreau să vorbesc cu tine? 

— Da. 

— Unde ai fost? 

— În biroul căpitanului Stein. 

— După aceea. 


— Ah, am ieşit să mă plimb să-mi pun ordine în gânduri. 
Trabucul lui îmi face rău. Vreau să spun, nu mă pling că 
fumează într-o clădire unde fumatul e interzis, dar... 

— David mi-a spus că vrei să-ţi dai demisia. 

— Ei, m-am răzgândit. Doar dacă nu eşti tu de altă părere. 

— Nu. Eu te vreau aici. 

Nu a adăugat: „Unde pot să stau cu ochii pe tine şi să-mi 
bat joc de viaţa ta”, dar am subânţeles amândoi asta. 

— Îţi mulţumesc pentru încrederea în mine. 

— N-am spus aşa ceva. De fapt, încrederea mea în 
judecata ta nu există. Dar vreau să-ţi mai dau o şansă să fii de 
folos echipei din care faci parte şi ţării. 

— Excelent. 

— Nu face pe deşteptul cu mine, John! Nu am dispoziţia 
necesară. 

— Nici eu. 

— Bine. Atunci putem să trecem la subiect. Ai făcut 
investigaţii în cazul TWA 800, în timpul serviciului şi împotriva 
ordinelor clare de a nu face aşa ceva. 

— Liam Griffith nu-mi dă mie ordine. 

— Nu, dar eu îţi dau şi eu îţi spun, aşa cum i-am spus şi lui 
Kate, că nu ai voie să te mai amesteci în acest caz. De ce? 
Muşamalizare? Conspiraţie? Dacă tu crezi aşa ceva, atunci chiar 
ar trebui să-ţi dai demisia şi să te ocupi mai departe de asta. ŞI 
poate că aşa o să şi faci. Dar deocamdată eu aş vrea să te duci 
în Yemen şi să-ţi faci o idee despre ce încercăm să realizăm în 
toată lumea în legătură cu siguranţa Americii. 

— Şi ce anume încercăm să realizăm? 

— Asta trebuie să afli tu. 

— De ce în Yemen? De ce nu unde se duce Kate? 

— Nu e o pedeapsă, dacă la asta te gândeşti. E o onoare 
să participi la misiuni în străinătate. 

Nu eram nici măcar pe aceeaşi planetă, aşa că nu avea 
nici un rost să-l contrazic. 

— Sunt recunoscător pentru această şansă, am spus. 

— Ştiu că eşti. 

— Şi ce trebuie să fac acolo? 

— O să ţi se facă un instructaj complet la Aden. 

— Bine. N-aş vrea să fiu prea zelos şi să mă trezesc dat 
afară în şuturi de doamna ambasador. 


Mi-a aruncat o privire rece şi a răspuns: 

— E o misiune importantă. Şaptesprezece marinari 
americani au fost omoriţi şi o să-i prindem pe cei vinovaţi, poţi 
să fii sigur. 

— N-am nevoie de încurajări. Îmi fac meseria. 

— Asta aşa e. Dar o s-o faci ca la carte. 

— Bine. Asta e tot? 

— Asta e tot în legătură cu Yemenul. Spune-mi ce ai făcut 
ieri. 

— Am fost cu maşina spre est. 

— Unde anume? 

— La plajă. 

— Nu te-ai bronzat. 

— Am stat la umbră. 

— De ce aveai telefonul şi pagerul închise? 

— Aveam nevoie de o zi liberă pentru sănătatea mea 
mintală. 

— E bine că eşti conştient de această nevoie. 

Asta era chiar amuzant, aşa că am zâmbit. 

— Dar n-o să-ţi mai închizi niciodată pagerul, a adăugat. 

— Da, domnule. Telefonul şi pagerul o să funcţioneze în 
Yemen? 

— O să ne asigurăm că funcţionează. Dă-mi voie să te 
întreb ceva - crezi că e posibil să fi aflat nişte informaţii noi în 
legătură cu TWA 800? Ei bine, era o întrebare cu două tăişuri. 
Am răspuns: 

— Daca ar fi ceva, ai fi primul care ar afla. 

— Asta se înţelege de la sine. A spus nonşalant: Ai auzit 
probabil un zvon despre o casetă video. 

— Am auzit. 

— Multă lume l-a auzit. Dar, ca toate zvonurile, miturile şi 
legendele urbane, e doar atât - un mit. Ştii cum pornesc lucrurile 
astea? îţi spun eu. Oamenii au o nevoie fundamentală de a 
explica inexplicabilul. Simt nevoia să creadă în existenţa unui 
lucru - de obicei un obiect neînsufleţit, cum ar fi Sfintul Graal 
sau un cod de legi secret — sau, în cazul unei infracţiuni, o 
dovadă explozivă care reprezintă cheia rezolvării întregului 
mister. Măcar de-ar fi viaţa atât de simplă! 

— Uneori e. 


— Aşadar, persoanele cu imaginaţie bogată fac să apară, 
să spunem, o dovadă năucitoare care a fost pierdută sau 
ascunsă, dar care, dacă e găsită, va revela adevărul 
fundamental. Mulţi încep să creadă în lucrul acesta, orice ar fi el, 
pentru că le aduce alinare şi speranţă. 

Şi în scurt timp zvonul despre existenţa lui devine mit şi 
legendă. 

— Am pierdut firul. 

S-a aplecat către mine şi a spus: 

— Nu există nenorocita de casetă cu doi care şi-o trag pe 
plajă cu avionul explodând în spatele lor. 

— Şi nici racheta? 

— Nici nenorocita de rachetă. 

— Simt că mi-ai ridicat o povară de pe umeri. De ce nu 
contramandăm chestiile astea din Yemen şi Tanzania? 

— Nici gând. 

— Păi, atunci, dacă nu mai e şi altceva, trebuie să sun la 
biroul pentru deplasări. 

Domnul Koenig continua să stea jos, aşa că nu m-am 
ridicat nici eu. 

— Ştiu că eşti foarte frustrat din pricina cazului Khalil, a 
spus, şi îţi împărtăşim cu toţii frustrarea. 

— Asta e foarte bine. Dar tot frustrarea mea e. 

— Şi, desigur, eşti personal implicat în acest caz. Vrei să 
se termine într-un fel sau altul. 

— Vreau răzbunare. 

— Ce-o fi. Ştiu că eşti profund afectat de moartea 
bărbaţilor şi a femeilor care au lucrat cu tine la caz. Kate spunea 
că nu reuşeşti să accepţi moartea lui Ted Nash. 

— Uh... ce? 

— Spunea că eşti în faza de negare. Se întâmplă foarte 
des în cazul morţii unui coleg apropiat - negând realitatea, negi 
faptul că acelaşi lucru ţi s-ar putea întâmpla şi ţie. E un 
mecanism care te ajută să faci faţă situaţiei. 

— Mada... păi... mie...... chiar puţin îmi pasă. 

— Kate şi Ted deveniseră prieteni apropiaţi, aşa cum 
probabil ştii, dar ea a găsit o cale să se împace cu durerea. 

începuse să mă enerveze şi, cum nimic din astea nu era 
relevant, ştiam că vrea să mă calce pe nervi pentru că şi eu îi 


făcusem lui acelaşi lucru. O mică revanşă din partea lui Jack cel 
stăpîn pe sine. 

— Sincer să fiu, am spus, nu-mi plăcea Ted Nash câtuşi de 
puţin şi am încetat să-l mai pling cam la două secunde după ce 
am aflat că era mort. Unde încerci să ajungi cu toate astea? Pe 
buzele sale subţiri i-a apărut un vag zâmbet, apoi a dispărut şi a 
spus: 

— Cred că mă îndepărtam de subiect. Ideea era că, atunci 
când te întorci, refacem echipa noastră specială şi ne dublăm 
eforturile în cazul Khalil. 

— Bun. Asta e momeala. 

— Asta e momeala. Yemen e şutul în cur. Dă-ţi seama şi 
singur, John! 

— Mi-am dat seama. 

— Rămii în echipă, joacă şi tu corect şi mai ai parte de o 
repriză. leşi din echipă şi nu mai pui mâna pe minge cât oi trăi. 

— Bună analogie. Şi ai dreptate. Cazul Khalil e mai 
important pentru mine decât o vânătoare de fantome în cazul 
TWA. Am adăugat, pentru că era adevărat: înţeleg de ce eşti şef 
aici. Eşti foarte bun. 

— Aşa e. Dar e drăguţ să o aud de latine. 

Am aşteptat să-mi spună cât sunt de grozav, dar n-a 
făcut-o. 

— Nu te deranjează să ignori posibilitatea existenţei acelei 
casete? l-am întrebat. 

A rămas multă vreme uitându-se lung la mine, apoi a 
spus: 

— Nu o ignor. Îţi spun că nu există, iar, dacă ar exista, n-ar 
fi treaba ta. Sper că e clar. 

— Foarte. 

S-a ridicat şi m-a condus până la uşă. 

— O să-ţi placă să lucrezi cu agenţii din Yemen. E o echipă 
de mîna întîi. 

— De abia aştept să contribui la succesul misiunii. Aş vrea 
să mă întorc acasă până la Ziua Muncii. 

— Nevoile misiunii sunt pe primul loc. Dar e posibil. 

— Bun. Ţin ore la John Jay. 

— Ştiu asta. Nu vrem să-ţi provocăm dificultăţi inutile. 

— Numai dificultăţi utile. 


— Suntem cu toţii soldaţi în lupta contra terorismului 
global. 

— Şi, de asemenea, în lupta contra Jihadului islamic. 

Mi-a ignorat engleza şi araba explicite şi a spus: 

— Yemenul e considerat o ţară ostilă. Trebuie să fii foarte 
atent. 

Te aşteaptă un viitor strălucit aici şi n-am vrea să ţi se 
întâmple nimic. Şi nici Kate n-ar vrea, sunt sigur. Trebuie să 
treci pe la cei de la Juridic înainte să pleci, în legătură cu 
testamentul. Şi să laşi o împuternicire în caz că eşti dat dispărut 
sau eşti răpit. A 

Ne-am uitat lung unul la altul preţ de câteva secunde. In 
cele din urmă, i-am spus: 

— Nu planificasem să mi se întâmple nimic din astea. 

— Nu e de glumă — e un loc periculos — m-a informat. De 
exemplu, în decembrie 1998, patru turişti occidentali răpiți au 
fost ucişi de o grupare religioasă extremistă. 

— Budişti? 

— Nu, musulmani. 

— Aha, deci e o ţară musulmană. 

Era limpede că domnul Koenig îşi pierdea răbdarea faţă de 
prostia mea prefăcută, dar a continuat: 

— În ultimii zece ani şi ceva, peste o sută de occidentali 
au fost răpiți în Yemen. 

— Serios? Ce dracu făceau acolo? 

— Nu ştiu... oameni de afaceri, savanţi, turişti. 

— Bun, dar după ce au dispărut primii patruzeci sau 
cincizeci, ceilalţi n-au spus: „Uf! Poate ar trebui să mă duc în 
ltalia”, sau aşa ceva. 

M-a privit câteva clipe, apoi a spus, forţîndu-se să nu-şi 
piardă răbdarea: 

— Ce căutau în Yemen nu e relevant. Dar, ca să ştii şi tu, 
printre cei răpiți sau dispăruţi nu era nici un american. Cei mai 
mulţi erau europeni. Au porniri aventuroase. 

— Mai degrabă n-au idee în ce se bagă. 

— Mă rog. O parte dintre atribuţiile tale va fi să aduni 
informaţii despre aceste persoane dispărute - şi să ai grijă să nu 
ajungi şi tu ca ele. 

Ne-am uitat iar unul la celălalt şi, poate că era imaginaţia 
mea, dar mi s-a părut să zăresc un zâmbet fluturându-i pe buze. 


— Înţeleg, am spus. 
— Ştiu că înţelegi. 
Ne-am dat mâna şi eu am ieşit. 


CAPITOLUL 31 


Eu şi Kate ne-am petrecut restul zilei în clădirea din 
Federal Plaza 26 ca să completăm hârtii, să rezolvăm probleme 
neterminate şi să ne luăm rămas-bun de la colegi. 

Ne-am dus la cabinetul medical, unde ni s-au făcut 
vaccinuri pentru boli care nici nu ştiam că există şi am primit 
fiecare câte o sticluţă cu pastile împotriva malariei. Asistentele 
ne-au urat călătorie fără probleme, fără nici o urmă de ironie. 

In timp ce-mi făceam ordine pe birou, Harry Muller a spus: 

— Nu ştiam că te-ai oferit voluntar să pleci în Yemen. 

— Nici eu. 

— Ai călcat pe cineva pe bătături? 

— Koenig crede că am o relaţie cu nevastă-sa. 

— Pe bune? 

— Tipa trece din mânăîn mână, dar să nu mai spui la 
nimeni. 

— Mada... şi Kate pleacă în Africa? 

— Tanzania. Bomba de la ambasadă. 

— Ea pe cine a călcat pe bătături? 

— Pe Koenig. Se dădea la ea şi ea l-a ameninţat cu o 
reclamaţie de hărţuire sexuală. 

— ţi baţi joc de mine. Nu-i aşa? 

— Nu porni zvonuri! Lui Jack nu-i plac zvonurile. 

Ne-am strâns mâna şi Harry a spus: 

— Găseşte-i pe nenorociţii care au aruncat în aer vasul 
ăla. 

— O să mă străduiesc. 

Ultima oprire, fără Kate, a fost la Departamentul juridic, 
unde o tânără avocată - de vreo şaisprezece ani - mi-a dat să 
completez nişte documente, printre care şi o împuternicire 
pentru cazul în care aş fi răpit sau dat dispărut. Mi-a explicat: 


— Dacă mori, executorii din testament au puterea să se 
ocupe de bunurile tale. Dar dacă doar eşti dat dispărut, atunci e 
ca dracu. Ştii? Vreau să zic, eşti mort sau viu? Cine-ţi plăteşte 
chiria şi alte chestii? 

— Jack Koenig. 

— Cui vrei să-i laşi împuternicirea? Nu trebuie să fie 
avocat. 

Doar cineva în care ai încredere să hotărască în numele 
tău pînă eşti găsit, sau presupus mort, sau declarat oficial mort. 

— Elvis Presley pe cine a numit? 

— Nu vrei s-o numeşti pe soţia ta? 

— Ea probabil o să fie în Africa. 

— Sunt sigură că o să-i dea voie să vină. E bine? 

— Vrei să spui că, dacă sunt răpit sau dat dispărut, soţia 
mea va avea acces la carnetul meu de cecuri, la conturile de 
economii, la cărţile de credit şi la salariu? 

— Exact. 

— Şi dacă mă întorc şi descopăr că sunt falit? A râs. 

Nu sunt chiar atât de obişnuit cu căsnicia şi ăsta era 
momentul adevărului. Am întrebat-o pe puştoaica avocat: 

— Soţia mea pe cine a numit? 

— N-a trecut încă pe aici. 

— Înţeleg... bine, soţia. 

A scris numele lui Kate pe un document, l-am semnat şi a 
fost autentificat pe loc. 

Am dus cu greu la capăt şi alte porcării judiciare şi în cele 
din urmă mi-a spus: 

— Asta e tot. Să te întorci cu bine. Şi treci pe la mine când 
te întorci. 

— Îţi trimit o vedere dacă sunt răpit. 

Hotărâsem de comun acord cu Kate să nu ieşim din clădire 
împreună, aşa că ne-am dat întâlnire la şase la Ecco. Am ajuns 
primul şi, ca de obicei, localul era plin de avocaţi, majoritatea 
specialişti în drept penal care nu se suportă unul pe altul decât 
atunci când sunt beti. 

Am cerut un Dewars dublu sec şi a fost un început bun. La 
capătul celălalt al barului stătea o femeie drăguță şi mi-a luat 
ceva timp să-mi dau seama că era fosta mea soţie cu o coafură 
şi o culoare nouă la păr. Ni s-au întâlnit privirile, Robin a zâmbit, 
şi-a ridicat paharul şi am dat noroc de la distanţă. Adevărul e că 


încă ne înţelegem bine în rarele ocazii când vorbim sau ne 
întâlnim. Mi-a făcut semn să vin lângă ea, dar am clătinat din 
cap şi am cerut încă un pahar. 

Au intrat câteva persoane din zona NYPD a etajului 
douăzeci şi şase, printre care şi John Muller, şi m-am dus la ei. 
Apoi au apărut câţiva amici de la FBI ai lui Kate şi am bănuit că 
era o mică petrecere de adio. 

Kate a sosit împreună cu nişte colegi şi pe la 6.30 - erau 
cam cincisprezece persoane din BFA în bar, inclusiv Jack Koenig, 
care nu rata nici o ocazie de a arăta ce tip obişnuit i-ar plăcea să 
fie. 

Koenig a ţinut un scurt discurs care abia se auzea în 
hărmălaia din bar, dar am prins cuvintele „datorie”, „dedicaţie” 
şi „sacrificiu”. 

Poate repeta pentru necrologul meu. 

Robin, care are mai mult tupeu decât majoritatea 
bărbaţilor, s-a apropiat şi s-a prezentat unora dintre colegii mei, 
apoi a ajuns şi la mine şi ne-am trimis câte un pupic fără să ne 
atingem. 

— Spunea cineva că pleci în Yemen, a zis. 

— Eşti sigură? Mie mi-au spus că plec la Paris. 

A râs. 

— Nu te-ai schimbat deloc. 

— De ce să stric perfecțiunea? Kate şi-a făcut loc să 
ajungă lângă noi şi am spus: 

— Robin, ea e soţia mea, Kate. 

Şi-au dat mâna şi Kate a spus: 

— Mă bucur foarte mult să te cunosc. 

Robin a răspuns, cu sinceritate: 

— Şi eu mă bucur să te cunosc. Am auzit că pleci în 
Tanzania. 

Ce slujbă interesantă aveţi! Au trăncănit o vreme, iar eu 
tare mi-aş fi dorit să fiu în altă parte. Robin a întrebat-o pe Kate: 

— Ai schimbat ceva prin apartament? 

— Nu. Mă străduiesc să-l schimb pe John. 

Au râs amîndouă pe înfundate. Oare eu de ce nu râdeam? 

— Unde e şeful tău? am întrebat-o pe Robin. 

Mi-a aruncat o privire şi a răspuns: 

— Avem întâlnire aici să luăm cina. Nu vreţi să rămâneţi 
cu noi? 


— Nu m-ai invitat niciodată să rămân cu voi când lucraţi 
amândoi pînă târziu şi noi eram căsătoriţi. Cu ce ocazie acum? A 
răspuns rece: 

— Şi tu lucrai până târziu. Păi, vă doresc să vă întoarceţi 
cu bine. 

Ne-a întors spatele şi s-a dus înapoi la celălalt capăt al 
barului. 

— Nu era nevoie să fii aşa de nepoliticos, a spus Kate. 

— Nu sunt un tip foarte sofisticat, ce să-i faci? Hai să 
mergem! 

— Mai stăm un sfert de oră. Aşa e frumos. 

S-a îndepărtat să se alăture grupului. 

Koenig a plecat primul, ca de fiecare dată, urmat de o 
mare parte a găştii FBl-iştilor, care participaseră de dragul lui 
Kate şi nu voiau să fie văzuţi prea mult timp alături de poliţişti. 

David Stein a venit la mine şi mi-a spus: 

— Ai făcut alegerea potrivită. 

— Date fiind opţiunile, nu aveam de ales. 

— Ba da, aveai şi ai ales ce trebuia. Când te întorci, o să ai 
dosarul curat şi chiar şi ceva putere. Va trebui să te întorci la 
cazul Khalil şi să uiţi de chestia cealaltă. Da? 

— Da. 

— Spune-o cu convingere. 

— Sunt convins. 

— Te cunosc eu. N-ai fost pedepsit, m-a informat. Ţi s-a 
dat o a doua şansă. Kate înţelege asta. 

— Mai înţeleg şi că în organizaţia asta nimeni nu primeşte 
o a doua şansă. Cum de-am fost aşa de norocos? A venit mai 
aproape de mine şi a spus: 

— l-ai speriat de moarte. 

S-a întors şi s-a îndepărtat. 

Părea să fie seara în care mă întâlneam cu persoanele pe 
care le iubeam cel mai puţin şi, în această notă, l-am văzut pe 
Liam Griffith intrând şi îndreptându-se spre bar. Şi-a comandat o 
băutură, apoi s-a apropiat de mine, a ridicat paharul şi a spus: - 
Bon voyage. 

Voiam să-i spun să şi-l bage undeva, în schimb l-am 
întrebat: 

— Au uitat umbreluţa în pahar? A zâmbit. Şi de ce nu ar fi 
făcut-o? 


— Am fost şi eu în Yemen câteva săptămîni, a spus. Şi în 
Tanzania, şi în Kenya. Yemenul e o ţară destul de riscantă. 

Nu i-am răspuns. 

— Am fost şi în Sudan, şi în Somalia, a continuat, şi în alte 
zone fierbinţi. 

— Probabil că ai călcat în străchini rău de tot. 

S-a uitat la mine o bucată bună de vreme, apoi l-a apucat 
un acces de sinceritate şi a spus: 

— Pe măsură ce ne lărgim aria de cuprindere a 
operaţiunilor antiteroriste, ne dăm seama că răspunsul la 
întrebarea cine ne-a atacat în Punctul A se află adesea în 
Punctul B. lar reacţia noastră la respectivul atac poate avea loc 
în Punctul C. Mă urmăreşti? 

— Te-am pierdut după bon voyage. 

— Nu, nu-i adevărat. Ce vreau să spun e că activitatea 
antiteroristă e o operaţiune vastă şi complexă împotriva unei 
reţele mondiale a terorii. Cheia succesului sunt coordonarea şi 
cooperarea. lar asta îi exclude pe şmecheri şi pe singuratici, 
care de cele mai multe ori fac mai mult rău decât bine. 

— Te referi la mine? 

— Păi, cu siguranţă, nu vorbesc despre mine. Dacă n-ai 
remarcat pînă acum, contraterorismul nu e ca anchetele 
criminalistice. 

— Ba, de fapt, chiar aşa e. 

A venit mai aproape de mine şi a spus: 

— Ştii de ce stau de vorbă cu tine? 

— Pentru că nimeni altcineva de aici nu vrea să vorbească 
cu tine? 

— Stau de vorbă cu tine pentru că Jack m-a rugat să stau 
de vorbă cu tine şi să te fac să înţelegi că răspunsul la ce s-ar 
putea să se fi întâmplat cu TWA 800 nu se găseşte neapărat pe 
Long Island. S-ar putea să fie în Yemen. Sau în Somalia. Sau în 
Kenya, sau în Tanzania. 

— Sau la Paris. 

— Sau la Paris. Dar poţi să începi în Yemen. 

Acesta era momentul în care, în mod normal, i-aş fi tras 
una între picioare, dar m-am stăpînit şi am spus: 

— Înţeleg de ce tu şi Ted Nash erati prieteni. Sunteţi 
amândoi nişte cretini. 

Domnul Griffith a tras aer în piept şi a spus: 


— Ted Nash era un om bun. 

— Nu, era un cretin. 

— Soţia ta nu era de aceeaşi părere când au petrecut o 
lună împreună la hotelul Bayview. 

Mi-am dat seama că mă provoca, astfel încât să sar pe el 
şi să mă trezesc concediat şi acuzat de atac la persoană. Sunt 
înclinat să accept astfel de provocări, ceea ce e distractiv, dar 
nu şi inteligent. 

l-am pus o mână pe umăr, chestie care l-a făcut să 
tresară, mi-am apropiat faţa de a lui şi i-am spus: 

— Dispari dracului din faţa mea! S-a eliberat, s-a întors şi 
a plecat. 

Nimeni nu părea să fi observat mica altercaţie, aşa că m- 
am amestecat din nou printre ceilalţi. 

Am mai stat încă un sfert de oră, apoi încă un sfert. Pe la 
7.30 eram terminat şi voiam să plec, aşa că i-am făcut semn lui 
Kate şi m-am dus spre ieşire. 

Afară, în stradă, am oprit un taxi. 

— Jack mi-a spus că o să reactiveze echipa specială când 
ne întoarcem, am zis. Ţi-a spus şi ţie? 

— Nu. Probabil a vrut să-ţi spună personal. E o veste bună. 

— ÎI crezi? 

— De ce nu l-aş crede? Nu mai fi aşa cinic! 

— Sunt newyorkez. 

— De săptămâna viitoare eşti yemenit. 

— Nu e amuzant. 

M-a întrebat: 

— Despre ce ai vorbit cu Liam Griffith? 

— Acelaşi lucru ca data trecută. 

— A fost drăguţ din partea lui să vină să-şi ia bun-rămas 
de la noi. 

— N-ar fi pierdut ocazia pentru nimic în lume. 

M-am hotărît să nu-i spun despre ea şi Ted Nash la hotelul 
Bayview pentru că nu era relevant, era o chestie din trecut, Ted 
era mort, nu se întâmplase nimic între ei, nu voiam să provoco 
ceartă înainte să ne despărţim, iar Liam Griffith era, în limbajul 
federalilor, un agent provocateur şi, probabil, minţea ca să mă 
oftice pe mine. Dar mă întrebam cum de şi el, şi Jack Koenig 
ştiau că eram cam sensibil la subiectul ăsta. 


Am mers până acasă în tăcere, nedorind să mai vorbim 
despre ziua care se încheiase. 

Ne-am petrecut a doua zi, sâmbătă, ocupându-ne de 
treburile noastre personale, lucru care s-a dovedit mult mai 
complicat decât crezusem, dar Kate avea situaţia sub control. 

Duminica ne-am petrecut-o dând telefoane şi scriind e- 
mailuri, în mare parte către prieteni şi familie, pe care i-am 
informat în legătură cu misiunile noastre separate în străinătate 
şi le-am promis să le comunicăm unde putem fi găsiţi imediat ce 
ajungem. 

Luni, Kate a schimbat mesajul de pe robotul telefonic, 
înlocuindu-l cu unul care spunea că vom fi plecaţi din ţară, fără 
să precizeze pentru cât timp. 

Din motive de securitate, corespondenţa agenţilor nu 
poate fi expediată către anumite destinaţii din străinătate - 
Yemen şi Tanzania fiind două dintre acestea -, aşa că am aranjat 
ca oficiul poştal să ne păstreze corespondenţa, iar pentru Kate a 
fost o lovitură să-şi dea seama că nu va mai vedea o vreme nici 
un catalog pentru cumpărături prin poştă. 

Stilul modern de viaţă este în acelaşi timp convenabil şi 
complicat - ambele fiind rezultatul tehnologiei avansate. Kate 
are mare încredere în Internet când vine vorba de rezolvarea 
problemelor logistice, de operaţiunile financiare, de 
cumpărături, comunicare şi de afaceri. Eu, pe de altă parte, 
folosesc Internetul în principal pentru a-mi accesa e-mailul, care 
are nevoie de cam şase clarificări înainte să înţeleg mesajele 
postliterate aflate în moarte cerebrală. 

După ce ne-am asigurat că făcusem tot ce trebuia făcut ca 
să ne desprindem de viaţa cu care eram obişnuiţi, am plecat la 
cumpărături pentru călătorie. 

Eu aş fi vrut să mergem la Banana Republic, o alegere 
adecvată în opinia mea, însă, conform spuselor lui Kate, Eastem 
Mountain Sports de pe West 61 Street era locul ideal pentru cei 
cu destinaţii ciudate. 

Aşa că am mers la EMS, unde m-am adresat vânzătorului: 

— Mă duc în fundul universului, aşa că am nevoie de ceva 
în care să arăt bine în fotografiile pe care le vor face publice 
teroriştii. 

— Mă scuzaţi? Atunci Kate i-a spus tânărului: 


— Avem nevoie de haine de camuflaj pentru deşert şi 
pentru tropice şi bocanci buni. 

În fine. 

După cumpărături, eu şi Kate ne-am despărţit pentru o 
vreme, iar în cazul meu ultima oprire a fost barul restaurantului 
Ferestre către Lume din Turnul Nordic al World Trade Center, 
cunoscut, în concordanţă cu modestia newyorkeză, drept Cel 
mai Tare Bar din Lume. 

Era aproximativ şase şi jumătate seara şi barul, aflat la 
etajul 107, la altitudinea de patru sute de metri deasupra 
nivelului mării, ceea ce făcea să-ţi pocnească urechile, era 
populat de o mulţime pestriță de oameni care, la fel ca mine, 
simțeau nevoia unei băuturi de zece sau cincisprezece dolari şi 
a celei mai frumoase privelişti din New York, dacă nu din lume. 

Nu mai fusesem aici din septembrie, când Kate mă tîrâse 
la petrecerea organizată de Brigada Antitero cu ocazia împlinirii 
a douăzeci de ani de la înfiinţare. 

Unul dintre mai-marii FBI care au vorbit în seara aceea 
spusese: „Vă felicit pe toţi pentru munca desfăşurată de-a 
lungul acestor ani şi, mai ales, pentru arestarea şi condamnarea 
celor vinovaţi de tragedia care a avut loc aici pe 26 februarie 
1993. Vreau să ne revedem cu toţii aici la cea de-a douăzeci şi 
cincea aniversare a acestei superbe echipe, când vom avea şi 
mai multe de sărbătorit”. 

Nu eram sigur că o să mai fiu în viaţă până la petrecerea 
aia, dar speram că o să fie mai multe de sărbătorit. 

Kate m-a sunat să-mi spună că nu mai întîrzie mult, ceea 
ce însemna cam o oră. Am comandat un Dewars cu sifon, m-am 
aşezat cu spatele la bar şi am privit afară prin ferestrele înalte 
cât peretele. 

Chiar şi rafinăriile din New Jersey arătau bine de aici. 

In jurul meu erau o mulţime de turişti, alături de tipi de pe 
Wall Street, yuppies, pierde-vară, tipe de agăţat şi cupluri cu 
reşedinţa în suburbii veniţi în oraş pentru vreo ocazie specială. 
Probabil că erau şi câţiva din branşa noastră, dintre cei care îşi 
aveau birourile aici, în Turnul Nordic, şi care foloseau 
restaurantul pentru întâlniri şi prânzuri la nivel înalt. 

Nu era tocmai genul meu de local, dar Kate dorise să 
venim aici, spusese ea, ca să vedem New Yorkul de pe 


acoperişul lumii în ultima noastră noapte împreună; o amintire 
pe care o vom păstra cu noi până la întoarcere. 

Nu simţeam nici un fel de anxietate la gândul că plecam 
de-acasă, de lângă soţie şi cămin, aşa cum simt soldaţii care 
pleacă pe front. 

Vedeam lucrurile în perspectivă: urma să fiu plecat numai 
câteva luni, puteam să renunţ şi să mă întorc oricând, iar 
pericolele care mă aşteptau la destinaţie, deşi erau reale, nu se 
comparau cu cele spre care se îndrepta un soldat plecat la 
război. 

Şi totuşi, simţeam un fel de tulburare, poate provocată de 
preocuparea sinceră a lui Jack să nu mi se întâmple nimic rău, 
coroborată cu vraful de documente pe care le semnasem şi care 
îmi anticipau dispariţia, răpirea sau moartea. De asemenea, 
eram îngrijorat de faptul că soţia mea pleca într-un loc în care 
americanii fuseseră deja ţinta extremiştilor islamici. Vreau să 
spun, treaba noastră era să luptăm împotriva terorismului, dar 
până acum făcuserăm asta aici, în America, unde avusese loc un 
singur atac terorist confirmat - chiar în acest loc. 

Kate a ajuns neobişnuit de devreme şi ne-am îmbrăţişat şi 
ne-am sărutat de parcă ne revedeam după o lungă perioadă, nu 
de parcă ne despărţeam acum. 

— Am împachetat câteva cutii cu lucruri de-ale noastre 
care vor fi trimise mâine la ambasadă prin curier diplomatic, a 
spus ea. 

— Am deja tot ce-mi trebuie. 

— Inclusiv un bax de Budweiser pentru tine. 

— Te iubesc. 

Am comandat o votcă cu gheaţă pentru ea şi am stat cu 
spatele la bar, ţinându-ne de mână şi privind cum apune soarele 
peste pustiurile din New Jersey. 

In bar se făcuse mai linişte de când lumea admira apusul, 
cu paharele în mînă, la jumătate de kilometru deasupra 
pămîntului, despărțiți de restul lumii prin doi centimetri de sticlă 
transparentă. 

— Venim iar aici după ce ne întoarcem, a spus Kate. 

— E o idee bună. 

— O să-mi fie dor de tine, a spus ea. 

— Mie mi-e deja dor de tine. 

— Ce simţi în clipa asta? m-a întrebat. 


— Mă gândesc că alcoolul ţi se urcă la cap mai repede la 
altitudinea asta. Simt că se învârte camera cu mine. 

— Chiar se învârte. 

— Ce uşurare! 

— O să-mi lipsească umorul tău. 

— Mie o să-mi lipsească publicul. 

M-a strâns de mână şi a spus: 

— Hai să promitem că o să ne întoarcem neschimbaţi. 
Înţelegi ce vreau să spun? 

— Inţeleg. 

Era seara disco, aşa că la ora 9 fix a început să cânte o 
formaţie disco. Am dus-o pe Kate pe micul ring de dans şi i-am 
arătat câteva din mişcările mele de anii 1970, care au amuzat-o. 

Formaţia cânta The Peppermint Twist, pe care l-am 
redenumit Yemeni Twist, şi am executat câţiva paşi de dans 
intitulaţi „Mersul pe Cămilă” şi „Fereşte-te de Gloanţe”. Evident, 
eram beat. 

Înapoi la bar, am trecut pe specialitatea casei, pe nume 
Ice Tea Ellis Island, care la şaisprezece dolari paharul avea 
nevoie de un nume mai cu rezonanţă. 

Kate a comandat sushi şi sashimi la bar şi, deşi în mod 
normal nu mănânc peşte crud şi alge, când sunt forţat bag în 
gură ce n-ar trebui. 

Am plecat de la Cel mai Tare Bar din Lume pe la miezul 
nopţii cu inima bătându-mi mai tare ca niciodată. 

În stradă am luat un taxi, iar Kate a adormit cu capul pe 
umărul meu. Eu am stat cu ochii lipiţi de geam tot drumul până 
acasă. 

New Yorkul după lăsarea întunericului. Va trebui să-mi 
amintesc imaginea asta în lunile care urmau. 

Biroul pentru deplasări de la FBI avusese grijă să ne 
rezerve bilete la zboruri care plecau la două ore distanţă unul de 
celălalt; Kate mergea cu un zbor Delta până la Cairo, iar eu cu 
un zbor American Airlines până la Londra. De acolo urma să zbor 
la Amman, în lordania, şi apoi la Aden, în vreme ce Kate zbura 
direct la Dar es Salaam, în Tanzania. Speram ca armele noastre 
să ajungă prin curier diplomatic înaintea noastră. 

Portarul blocului ne-a urat drum bun şi am luat o limuzină 
până la aeroport, unde ne-am oprit întîi la terminalul companiei 


Delta. Ne-am luat rămas-bun la intrare, fără prea multe 
dulcegării şi fără lacrimi. 

— Ai grijă de tine, am spus eu. Te iubesc. Ne vedem 
curând. 

— Tu să ai grijă de tine, a răspuns Kate şi a adăugat: Ca să 
compensăm vacanţa în care n-am apucat să mergem, hai să 
încercăm să ne întâlnim la Paris în drum spre casă. 

— Rămâne stabilit. 

Un hamal a venit şi i-a dus bagajul la terminal, iar ea l-a 
urmat. 

Ne-am făcut cu mâna prin geam. 

M-am urcat la loc în limuzină şi am continuat drumul spre 
terminalul American Airlines. 

Aveam amândoi paşapoarte diplomatice, lucru normal în 
meseria noastră, aşa că formalităţile de îmbarcare la clasa 
Business au decurs relativ simplu. Măsurile de securitate erau 
ceva între frecuş inutil şi glumă. Probabil că aş fi putut să-i dau 
pistolul meu Glock idiotului de la filtrul de securitate şi să-l ridic 
fără probleme odată trecut de detectorul de metale. 

Aveam câteva ore de petrecut pe aeroport, aşa că m-am 
instalat în sala de aşteptare de la clasa Business, unde am citit 
ziarele şi am băut Bloody Mary pe gratis. 

Mi-a sunat mobilul. Era Kate. 

— Sunt gata de îmbarcare. Voiam doar să-mi mai iau 
rămas-bun o dată şi să-ţi spun că te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, i-am răspuns. 

— Nu mă urăşti pentru că te-am băgat în chestia asta? 

— Care chestie? Ah, asta. Nici o problemă. Nu face decât 
să îmbogăţească legenda Corey. 

A tăcut un moment, apoi a spus: 

— Am terminat cu TWA 800? 

— Absolut. Şi, Jack, dacă ne asculţi, a fost o defecţiune 
tehnică în rezervorul central de combustibil. 

Kate a tăcut din nou, după care a spus: 

— Nu uita să-mi trimiţi un e-mail când ajungi. 

— Nici tu. 

Ne-am mai spus de câteva ori „Te iubesc” şi am închis. 

Câteva ore mai târziu, în timp ce Kate era deja peste 
Atlantic, ecranul video din sala de aşteptare a anunţat că 


începuse îmbarcarea pentru zborul de Londra şi m-am îndreptat 
spre poartă. 

Trecuse exact o săptămână de la slujba comemorativă 
pentru victimele din TWA 800 şi în timpul acesta aflasem o 
mulţime de lucruri noi, dintre care nici unul nu-mi folosea în 
clipa asta. 

Dar in jocul ăsta trebuie să gândeşti pe termen lung. 
Vorbeşti. Îţi bagi nasul. Îţi storci creierii. Şi apoi o faci din nou. 

Nu există nici un mister pe lumea asta care să nu aibă 
soluţie, cu condiţia să trăieşti suficient cât s-o afli. 


CARTEA A TREIA 


Septembrie 
ACASA 


Concluzii: 

Experții CIA nu cred că s-a folosit o rachetă pentru a 
dobori zborul 800 al companiei TWA... Nu exista absolut 
nici o dovadă, concretă sau de altă natură, că a fost 
implicată o rachetă. 


CIA, „Raport de analiză“, 28 martie 1997 
CAPITOLUL 32 


Acasă. 

Cum nu mă îmbolnăvisem de malarie şi nici nu fusesem 
răpit, sechestrat sau ucis, am sosit pe Aeroportul Kennedy cu un 
zbor Delta de la Londra, la ora 4.05 după-amiaza în vinerea de 
după Ziua Muncii, după ce petrecusem cam patruzeci de zile şi 
patruzeci de nopţi în pustietăţile deşertice ale Yemenului. 

Ca să se ştie, locul e nasol. 

Kate era încă la Dar es Salaam, dar urma să se întoarcă şi 
ea acasă în mai puţin de o săptămînă. Se părea că se simte bine 
în Tanzania, de vreme ce în e-mailurile pe care mi le trimitea îmi 
povestea de oamenii prietenoşi, de mâncarea bună, de 
împrejurimile interesante şi alte chestii din astea. Învârtea 
cuțitul în rană. 

De ce scăpaserăm cu nişte sejururi atât de scurte era un 
mister şi mai mare decât motivul pentru care fuseserăm exilați 
din capul locului - care nu era nici un mister. Poate că Jack 
Koenig şi prietenii lui erau de părere că, la fel ca în cazul 
pedepselor cu închisoarea, cele scurte servesc drept lecţie, pe 
când cele lungi dau naştere la resentimente şi dorinţă de 
răzbunare. 

Greşit. Eu eram încă ofticat şi nici un pic recunoscător 
pentru eliberarea timpurie. 

Am trecut de vamă repede, întrucât nu aveam nimic în 
afară de obiectele personale, paşaportul diplomatic şi o 
ranchiună ascunsă, îmi lăsasem hainele de safari în Yemen, 
unde le era locul, iar pistolul urma să-mi fie trimis, acasă prin 
curier diplomatic. Purtam nişte pantaloni gălbui, un blazer 
albastru şi o bluză sport, care arătau bine când le pusesem pe 
mine, cu o zi în urmă. 

Îmi deşteptase un sentiment ciudat reîntoarcerea la 
civilizaţie, dacă ăsta e cuvântul potrivit pentru Aeroportul 
Internaţional Kennedy. 

Imaginile, sunetele şi mirosurile - pe care le remarcam 
pentru prima dată - erau năucitoare. 

Aden, după cum s-a dovedit, nu era adevărata capitală a 
Yemenului - acela era un oraş nenorocit pe nume Sanaa, unde 


fusesem nevoit să merg de câteva ori cu treabă şi unde 
avusesem plăcerea să o cunosc pe doamna ambasador Bodine. 
M-am prezentat ca prieten apropiat al lui John ONeill, deşi nu-l 
întâlnisem pe domnul în chestiune decât de vreo două ori. Nu 
am fost dat afară, cum plănuisem, dar nici n-am fost invitat la 
cină la reşedinţa ambasadoarei. 

Aden, unde eram încartiruit, era oraşul port unde vasul 
USS Cole fusese aruncat în aer şi era la fel de nasol. Partea bună 
era că hotelul Sheraton, unde era cazată echipa, avea sală de 
sport (puşcaşii marini au fost nevoiţi să le arate cum să 
asambleze echipamentele) şi piscină (pe care a trebuit să-i 
învăţăm cum s-o curețe), aşa că nu mai fusesem atât de bronzat 
şi în formă de când încasasem trei gloanţe în zona Washington 
Heights, cu vreo patru ani în urmă. În Yemen am redus băutura 
la minimum, am învăţat să apreciez peştele, mai degrabă decât 
să înot în băutură ca un peşte, şi m-am bucurat de plăcerile 
castităţii. Mă simţeam un om nou, dar cel vechi simţea nevoia 
de băutură, hamburgeri şi sex. 

M-am oprit la restaurant şi am comandat un hamburger şi 
o bere la bar. 

Aveam telefonul mobil la mine, dar pe moment bateria era 
la fel de moartă ca scula mea, aşa că l-am rugat pe barman să- 
mi pună încărcătorul în priză, ceea ce a făcut cu plăcere. l-am 
explicat: 

— Am fost în deşertul Arabiei. 

— Frumos bronz. 

— Un loc pe nume Yemen. leftin ca braga. Ar trebui să te 
duci acolo. Oamenii sunt minunaţi. 

— Păi, bine aţi revenit acasă! 

— Mersi. 

Avusesem acces la e-mail în Yemen - pe Yahoo! - nu ştiu 
de ce, şi aşa ţinusem legătura cu Kate, plus câte un telefon 
internaţional din când în când. Nu aduseserăm niciodată vorba 
de cazul TWA 800, dar avusesem suficient timp să ne gândim la 
el. 

Trimisesem un e-mail la Colegiul de Justiţie Militară „John 
Jay”, în care le explicam că eram într-o misiune secretă şi 
periculoasă pentru guvern şi că s-ar putea să mă întorc la 
câteva zile după începerea cursurilor. Le-am sugerat să înceapă 
fără mine. 


Televizorul de deasupra barului era pornit pe canalul de 
ştiri şi se părea că nu se întâmplase nimic în lipsa mea. Tipul de 
la meteo spunea că newyorkezii se bucurau de încă o zi 
frumoasă de toamnă tiîrzie şi că urmau alte multe zile la fel. Bun. 
În Aden era ca într-un furnal. Spre interiorul ţării era ca în iad. 
De ce locuiesc oamenii în asemenea locuri? Am mai cerut o bere 
şi am aruncat o privire peste exemplarul din Daily News de pe 
bar. Nu erau multe noutăţi, aşa că am citit pagina sportivă şi 
horoscopul: „Să nu vă surprindă dacă o să vă simţiţi extatic, 
gelos, în agonie şi în al nouălea cer, toate în aceeaşi zi”. N-aş fi 
deloc surprins. 

Aşa, în Aden lucrasem cu şase agenţi FBI, printre care 
două femei şi patru tipi din NYPD care făceau parte din Brigada 
Antitero, dintre care pe doi îi cunoşteam, aşa ca a fost bine. Pe 
lângă anchetatori mai erau cam douăzeci de puşcaşi marini 
înarmaţi pînă-n dinţi şi o echipă de opt oameni din Trupele 
Speciale FBI, care făceau cu rândul ca lunetişti pe acoperişul 
hotelului Sheraton şi pe care hotelul, bănuiesc, îi folosea în 
strategia de marketing îndreptată către puţinii oaspeţi care mai 
trăgeau acolo. 

Misiunea mai includea şi vreo douăsprezece persoane din 
Serviciul Diplomatic de Securitate şi câţiva membri ai 
Departamentului de informaţii al Armatei şi al Marinei şi, 
desigur, agenţi CIA, ai căror identitate şi număr erau un mare 
secret, dar eu am numărat patru. Toţi americanii se înțelegeau 
destul de bine, pentru că nu era nimeni cu care să schimbi un 
cuvânt în locul ăla uitat de lume. 

Atribuţiile mele în Aden constau în colaborarea cu oamenii 
lor din serviciile de informaţii, corupți şi uluitor de proşti, ca să 
obţin piste care duceau la răufăcătorii din spatele atacului 
asupra lui USS Cole. Cei mai mulţi dintre ei vorbeau un fel de 
engleză, moştenită din perioada colonială, însă, de câte ori eu 
sau colegii mei deveneam prea băgăcioşi sau agresivi, uitau 
imediat cea de-a doua lor limbă. 

Din când în când, serviciile secrete yemenite adunau 
suspecţii obişnuiţi şi îi tîrau la sediul poliţiei, pentru ca noi să 
vedem progresele pe care le făcea ancheta. Cam o dată pe 
săptămînă, cinci sau şase din membrii Brigăzii Antitero erau duşi 
la secţia de poliţie ca să-i interogheze pe prăpădiţii ăia, prin 
intermediul unor interpreţi incapabili şi mincinoşi, într-o cameră 


de interogatoriu împuţită şi fără ferestre. Tipii din serviciile 
secrete îi îmbrînceau puţin pe suspecți, atât cât să-i vedem noi, 
şi ne spuneau că sunt tot mai aproape de deconspirarea 
„teroriştilor străini” care aruncaseră în aer vasul. 

Părerea mea personală e că suspecţii erau angajaţi cu 
ziua, dar am admirat tehnicile de interogatoriu ale poliţiei. 
Glumesc. 

Şi mai erau şi „informatorii”, care ne ofereau piste inutile 
în schimbul a câţiva dolari. Jur că l-am văzut pe unul dintre ei 
prin oraş în uniformă de poliţist, într-o zi când nu făcea pe 
informatorul. 

Practic, făceam pipi împotriva vântului şi prezenţa noastră 
acolo era pur simbolică; şaptesprezece marinari americani 
muriseră, o navă de război americană fusese scoasă din 
circulaţie, iar administraţia americană trebuia să arate că face 
ceva în această privinţă. 

Numai că, atunci când John ONeill chiar încercase să facă 
ceva, fusese trimis acasă. 

Un detaliu interesant: cu o săptămână în urmă, ajunsese 
un zvon în Yemen cum că John O'Neill plecase din FBI şi era 
acum consultant pe probleme de securitate la World Trade 
Center. Ar trebui să vorbesc cu el de o slujbă - în funcţie de cum 
se termină povestea asta cu TWA 800; ori o să fiu numai bun de 
angajat, ori o să rămân şomer pe veci. 

Kate, în e-mailurile ei, îmi spunea că avea mult mai mult 
noroc în Tanzania, unde guvernul local era cooperant, în parte 
din pricina faptului că îşi pierduse câteva sute de cetăţeni în 
atacurile cu bombă asupra Ambasadei SUA. 

Guvernul yemenit, pe de altă parte, nu numai că nu 
coopera, dar era alunecos şi ostil, iar tipul care conducea 
serviciul de informaţii, un jegos pe nume colonelul Anzi, pe care 
noi îl porecliserămcolonelul Nazi, îl făcea pe Jack Koenig să 
semene cu Maica Tereza, prin comparaţie. 

Eram în pericol în Yemen şi, prin urmare, umblam 
întotdeauna cu veste antiglont şi însoţiţi de puşcaşi marini sau 
tipi din trupele speciale, mereu înarmaţi. Nu ne prea amestecam 
cu localnicii, iar eu dormeam în fiecare noapte cu doamna 
Glock. 

Asupra hotelului unde eram cazaţi se trăsese cu câţiva ani 
în urmă cu mortiere şi cu rachete de către nişte grupări rebele, 


dar acum rebelii erau morţi cu toţii şi nu trebuia să ne facem 
griji decât în legătură cu teroriştii care aruncaseră în aer vasul şi 
voiau să facă acelaşi lucru şi cu hotelul Sheraton, cu prima 
ocazie. 

Între timp, scumpa mea Kate o ducea cât se poate de bine 
în Dar es Salaam. Am mai cerut o bere şi mi-am lăsat imaginaţia 
să o ia razna, să fabrice poveşti despre triburi de sălbatici călare 
care îmi atacaseră jeepul în drum spre Sana'a, despre cum 
fusesem surprins de asasini într-un casbah! şi cum scăpasem ca 
prin urechile acului de muşcătura unei cobre pe care mi-o 
puseseră în pat serviciile secrete yemenite. 

Nu că nu s-ar fi putut întâmpla. M-am gândit să testez una 
dintre poveşti pe barman, dar era ocupat, aşa că i-am cerut 
doar mobilul din priză. 

Am format numărul lui Dom Fanelli şi mi-a răspuns. 

— M-am întors, am spus. 

— Ura! Mi-am făcut griji pentru tine. Am urmărit în fiecare 
zi ştirile din Kuweit. 

— Am fost în Yemen. 

— Serios? Tot aia e. Nu? 

— Probabil. Sunt pe aeroport. Nu pot să vorbesc mult, în 
caz că încă sunt cu ochii pe mine. Unde eşti? 

— La birou. Dar pot să vorbesc. 

— Bine. Ce face apartamentul meu? 

— Bine... aş fi făcut curat dacă ştiam... In fine, cum a fost 
în Yemen? 

— E un secret păstrat cu sfinţenie. 

— Zău? Cum sunt gagicile? 

— Tre' să-ţi spun - locul ăla e ca Scandinavia, dar cu 
soare. 

— Pe bune? Au plaje pentru nudişti? 

— Femeile nici măcar n-au voie să poarte costume de baie 
pe plajă. 

Ceea ce era adevărat. 

— Mama mia! Poate ar trebui să-mi depun şi eu dosarul la 
BFA. 

— Fă-o repede, înainte să afle toată lumea. 

— Mda, sigur. Îţi baţi joc de mine. Ce face Kate? a întrebat. 


1 în nordul Africii, fortăreaţa sau cartier aglomerat într-un oraş (din arabescul 
qaşaba, fortăreaţa), (n. tr.) 


— Vine şi ea acasă in câteva zile. 

— Ca lumea. Hai să ne vedem într-o seară. 

— O să încerc. Am permisie zece zile şi-mi iau şi nişte zile 
de concediu, ca să merg cu Kate la Paris. 

— Splendid. Meritaţi. Ce faci diseară? 

— Spune-mi tu. 

— Ah, da. Numele alea. 

— Nu mai pot să vorbesc decât câteva minute, Dom. 
Spune-mi ce ai aflat. 

— Bine. Uit-o pe Gonzalez Perez. Pentru Christopher 
Brock, am doi care se potrivesc, unul în Daytona Beach, celălalt 
în San Francisco. Vrei detaliile? 

— Spune. 

Mi-a dat adresele şi numerele de telefon, pe care le-am 
scris pe un şervet. 

— Roxanne Scarangello, a continuat. Cred că am găsit-o. 
Eşti gata? 

— Gata. 

— Aşa... unde am pus...? 

— La avizier? 

— Nu... uite-o. Scarangello, Roxanne, vârsta douăzeci şi 
şapte de ani, în anul trei de doctorat la Universitatea din 
Pennsylvania - Philly, adică. Şi-a luat licenţa şi masteratul tot 
acolo - porcării şi alte porcării, în grămezi din ce în ce mai mari. 

— A început cursurile? 

— Mda. Mă rog, s-a înscris. Ar trebui să înceapă azi, de 
fapt. 

— Adresa actuală? 

— Stă pe Chestnut Street, împreună cu prietenul, pe nume 
Sam Carlson. Maică-sa nu e încântată. 

Mi-a dat adresa, numărul apartamentului şi numărul de 
mobil. 

A adăugat: 

— Am făcut o verificare standard a istoricului de credite - 
ticăloşii ăia de la credite ştiu mai multe despre oameni decât 
FBl-ul - şi am descoperit că pe vremuri a lucrat pe timpul verii la 
hotelul Bayview din Westhampton Beach. Asta-i tipa, nu? 

— Da. 

— Am obţinut chiar şi o poză din albumul promoţiei ei. 
Arată bine. O vrei? 


— Poate. Altceva? Cazier - penal, civil? 

— Nu. E curată. Dar nu are nici o sursă de venit vizibilă, 
decât poate prietenul, dar şi el e student şi stă la fel de rău la 
capitolul credite. l-am verificat şi părinţii, care nu sunt tocmai 
bogaţi. 

— Bursă? 

— Exact. A intrat pe locurile subvenţionate şi primeşte şi 
bursă lunară. Fiindcă ştiam de ce te interesează, am mai făcut 
nişte săpături şi am aflat că e o bursă finanțată de la guvern, 
dar poate că e doar o coincidenţă. 

— Poate. Bună treabă. _ 

— O nimica toată. Hai să ne vedem la o bere! Imi eşti 
dator. 

— Aşa e, dar sunt terminat din cauza diferenţei de fus 
orar. 

— Pe naiba! Te duci la Philly. la o pauză, John! Hai să ne 
vedem la Judson Grill. E plin de tipe din Hampton care s-au 
întors în oraş după Ziua Muncii. Cine ştie, poate găseşti o pistă 
pe-acolo. 

Am zâmbit şi am spus: 

— Dom, mi-am ţinut pantalonii pe mine şase săptămîni. 
Nu mă tenta. 

— Şase săptămîni? De unde ştii că mai funcţionează? 

— Du-te şi dezinfectează-mi apartamentul! Ajung acasă 
diseară târziu sau mâine-dimineaţă devreme. Ciao. 

— Ciao, baby. Bine ai venit acasă. Gândeşte-te la ce ai de 
gând să faci - nu cred să vrei să te-ntorci în Yemen. 

— Mersi. Am închis telefonul, am achitat nota de la bar şi 
i-am lăsat barmanului cinci dolari pentru curentul electric. 

Am intrat în terminal, unde un ceas digital arăta 5.01 p.m., 
şi mi-am potrivit ceasul după ora de pe pământ. 

Chiar eram terminat din cauza diferenţei de fus şi aveam 
pe mine aceleaşi haine de mai bine de o zi şi, sincer, arătam ca 
într-un banc cu călăreţi pe cămile din Yemen. 

Ar fi trebuit să merg acasă, în schimb mergeam spre 
Philadelphia. 

M-am dus la ghişeul Hertz şi am închiriat o maşină de 
clasă mijlocie, un Ford Taurus şi, treizeci de minute mai târziu, 
eram pe şoseaua paralelă cu ţărmul în drum spre podul 


Verazzano, cu radioul mergând şi cu mobilul la încărcat în mufa 
din maşină. 

Am sunat acasă şi am ascultat cam douăzeci de mesaje 
lăsate de persoane care păreau surprinse sau derutate să afle 
că eram plecaţi din ţară. Erau vreo şase mesaje de la Dom 
Fanelli şi toate spuneau acelaşi lucru: „Kate, John, v-aţi întors? 
M-am gândit să văd ce mai e prin apartament. Bine, voiam să 
verific”. 

Şi el îmi spune mie să fiu atent. Detectivul Fanelli o să 
sfirşească pe post de victimă într-un caz de crimă conjugală. 

Mi-am închis telefonul şi l-am lăsat să se încarce. Pagerul 
nu funcţionase în Yemen, dar, urmînd ordinele lui Jack, îl 
ţinusem deschis tot timpul, aşa că bateria era moartă. Dar era 
deschis. 

Îmi aminteam şi ca domnul Koenig îmi dăduse un ordin 
direct să nu mă mai implic în cazul TWA 800. Ar fi trebuit să-l 
rog să-mi explice ce a vrut să spună şi chiar asta am să fac cu 
prima ocazie. 

Am trecut podul Verazzano, am traversat Staten Island şi 
apoi podul Goethals, am intrat în New Jersey pe autostrada l-95 
şi m-am îndreptat spre sud în direcţia Philadelphia. Trebuia să 
ajung în mai puţin de două ore. 

Întîrziasem cu cinci ani şi două luni, dar nu e niciodată 
prea târziu să redeschizi un caz. 


CAPITOLUL 33 


Pentru un newyorkez, Philadelphia - cam la o sută 
cincizeci de kilometri sud de Midtown - e ca Statuia Libertăţii: 
istorică, aproape şi absolut de evitat. 

Cu toate astea, am fost de câteva ori în Oraşul lubirii 
Frăţeşti la conferinţe poliţieneşti şi de alte câteva ori ca să văd 
câte un meci între Phillies şi Mets, aşa că nu mi-e necunoscut. 
Luînd în consideraţie toate aspectele, ca să-l parafrazez pe W.C. 
Fields, m-aş duce mai degrabă în Yemen. Glumesc. 

La aproximativ 7.30 p.m., am oprit în faţa unui bloc de 
cinci etaje pe Chestnut Street la numărul 2201, nu departe de 
Rittenhouse Square. 


Am găsit un loc de parcare pe stradă, am coborit din 
maşina închiriată şi mi-am dezmorţit oasele. Am sunat la 
apartamentul Roxannei Scarangello şi a răspuns o femeie: 

— Da? 

— Cu Roxanne Scarangello, vă rog. 

— Eu sunt. 

— Doamnă Scarangello, sunt detectivul John Corey de la 
FBI. 

Aş vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră câteva 
minute. 

A urmat o tăcere lungă, apoi a întrebat: 

— Despre ce? 

— Despre prăbuşirea zborului 800 al companiei TWA, 
doamnă. 

— V-am spus tot ce am avut de spus, acum cinci ani. Aţi 
spus că n-o să mă mai căutaţi. 

— Au ieşit la lumină elemente noi. Sunt în faţa blocului. 
Pot să urc? i 

— Nu. Nu sunt... Imbrăcată. 

— De ce nu vă îmbrăcaţi? 

— De fapt... mă pregăteam să ies să iau cina şi sunt în 
întîrziere. 

— Vă duc eu cu maşina. 

— Pot să ajung pe jos. 

— Vă însoțesc. 

Am auzit un sunet care semăna cu un oftat adânc, apoi a 
spus: 

— Bine. Cobor imediat. 

Mi-am închis telefonul şi am aşteptat în faţa clădirii, care 
arăta foarte decent şi era pe o stradă mărginită de copaci, la 
câţiva paşi de Universitatea din Pennsylvania, şcoală scumpă, 
de elită. 

Era aproape întuneric şi cerul era senin. O adiere uşoară 
de vânt aducea miros de toamnă. 

Lucrurile astea nu le apreciezi decât când nu mai sunt şi, 
dacă eşti norocos, ţi se oferă o nouă şansă să le vezi cu alţi ochi. 

America. 

Era un fel de reacţie întîrziată; îmi venea să sărut pămîntul 
şi să cânt God Bless America. 


Din clădire a ieşit o tânără atrăgătoare, brunetă, cu părul 
lung, îmbrăcată în blugi şi cu un pulover negru. 

— Domnişoara Scarangello? am întrebat. Sunt John Corey, 
din brigada specială FBI. l-am arătat legitimaţia şi am spus: Vă 
mulţumesc că aţi acceptat să vorbim. 

— Chiar v-am spus tot ce ştiam, adică aproape nimic, a 
răspuns ea. 

Aşa crezi tu, Roxanne. 

— Vă conduc, am spus. 

A ridicat din umeri şi am pornit spre Rittenhouse Square. 

— lau cina cu prietenul meu, a spus ea. 

— Şi eu am o întâlnire la cină, am replicat. Nu vă rețin 
mult. 

l-am pus câteva întrebări lipsite de importanţă despre 
universitate, despre prima zi de cursuri, despre Philadelphia şi 
despre programul de doctorat care, a spus ea, era în literatură 
engleză. 

Am căscat şi atunci m-a întrebat: 

— Vă plictisesc? 

— Nicidecum. Tocmai m-am întors din Orientul Mijlociu. 
Vedeţi cât sunt de bronzat? Dacă vreţi, vă arăt biletul de avion. 

— Nu, vă cred, a râs. Cu ce ocazie pe acolo? 

— Am făcut lumea mai sigură pentru democraţie. 

— Ar trebui să începeţi de aici. 

Mi-am amintit că vorbeam cu o studentă, aşa că am spus: 

— Aveţi absolută dreptate. 

S-a lansat într-o dizertaţie despre ultimele alegeri 
prezidenţiale, iar eu am încuviinţat şi am scos sunete 
aprobatoare. 

Am ajuns la un restaurant numit Alma de Cuba, lângă 
Rittenhouse Square, şi am intrat. Era un local scump, la modă şi 
m-am întrebat cât de mare era bursa. 

Domnişoara Scarangello a sugerat să bem ceva cât timp îl 
aşteptam pe prietenul ei. 

Era un salon pentru cocteiluri în spate, decorat cu jaluzele 
tropicale şi fotografii alb-negru cu bătrâna Cubă pe pereţii albi. 
Am găsit o masă şi am cerut o carafă de vin alb pentru ea şi, ca 
să fiu în ton cu locul, o Cuba Libre pentru mine. 

— Să trec la subiect, am spus. Sunteţi persoana care a 
intrat în camera 203 de la hotelul Bayview din Westhampton, în 


jurul prânzului, pe data de 18 iulie 1996, a doua zi după 
prăbuşirea zborului 800 al TWA. E corect? 

— E corect. 

— Nici o altă cameristă sau membru al personalului nu 
intrase acolo înaintea dumneavoastră. Aşa e? — Din câte ştiu 
eu, nu. Oaspeţii nu predaseră camera şi nu răspundeau la 
telefon şi nici la bătăile în uşă. De asemenea, pe uşă era atârnat 
cartonul cu „Nu deranjaţi”. 

Era prima dată când auzeam asta. Dar era de înţeles, dacă 
Don Juan şi doamna lui voiau să profite de timp şi să se 
îndepărteze de hotel. 

— Aţi intrat cu cheia de serviciu? am întrebat. 

— Da, asta era procedura după ora 11 dimineaţa, când 
trebuia eliberată camera. 

Ni s-au adus băuturile, i-am turnat nişte vin şi am ciocnit. 

— Vă amintiţi numele agenţilor FBI care v-au luat prima 
declaraţie? am întrebat. 

— Nu şi după cinci ani. Şi-au spus numai numele mic. 

— Gândiţi-vă bine! 

— Cred că unul dintre ei avea nume irlandez. 

— Sean? Seamus? Giuseppe? 

— Acesta nu e irlandez, a râs. 

Am zâmbit. 

— Poate Liam? 

— Aşa. Celălalt era... nu-mi aduc aminte? Dumneavoastră 
nu ştiţi? 

— Ba da. Probabil Ted. 

— Cred că da. Drăguţ tip. 

Şi dobitoc. 

— Încă îi mai căutaţi pe cei doi martori? m-a întrebat. 
Despre asta e vorba? 

— Da, domnişoară. 

— De ce sunt aşa de importanţi? 

— O să ştim când o să-i găsim. 

— Probabil că nu erau soţ şi soţie, m-a informat. Nu vor să 
fie găsiţi. 

— Ei, da, dar au nevoie de un consilier marital. 

— Da, cum să nu. A zâmbit. 

— Agenţii FBI v-au arătat un portret robot al bărbatului? 

— Da. Dar nu l-am recunoscut. 


— Dar femeia care era cu el? 

— Nu. N-am văzut nici un portret al ei. 

Am continuat: 

— Aşa, deci aţi intrat în cameră şi ce aţi făcut? 

— Păi... mi-am anunţat prezenţa, în caz că erau, de 
exemplu, în baie, ştiţi... Dar mi-am dat seama imediat că 
plecaseră. Nu era nimic acolo. Aşa că mi-am adus căruciorul 
înăuntru şi am început cu patul. 

— Ah, deci dormiseră în el? 

— Păi... probabil că nu. Doar cuvertura era la picioarele 
patului, pătura lipsea şi probabil că stătuseră întinşi fără să dea 
cearşaful la o parte, poate că se uitaseră la televizor sau... mă 
rog. Dar nu arăta ca şi cum ar fi dormit în el o noapte. A râs. 
Ajunsesem să disting foarte bine nuantele de folosire a unei 
camere de hotel. 

— Eu n-am terminat Literele. Ce e o nuanţă? A râs din nou. 

— Eşti amuzant. 

M-a surprins aprinzându-şi o ţigară. 

— Fumez numai când beau, a spus. Vrei una? 

— Sigur. Am luat o ţigară şi mi-a aprins-o ea. Am fumat şi 
eu într-o vreme, aşa că nu m-am înecat. 

— Deci pătura lipsea? am revenit eu la subiect. 

— Da. Şi i-am raportat asta şefei cameristelor. 

— Doamna Morales. 

— Exact. Oare ce s-o fi întâmplat cu ea? 

— E tot acolo. 

— Grozavă femeie. 

— Aşa e. O cunoşteai pe Lucita? am întrebat. Femeia de 
serviciu. 

— Nu, n-o cunoşteam. 

— Dar pe Christopher Brock, recepţionerul? 

— ÎI ştiam, dar nu bine. 

Ai vorbit cu el după ce ţi s-a luat declaraţia? 

— Nu. Ni s-a spus să nu vorbim cu nimeni. Cu absolut 
nimeni. 

— Dar domnul Rosenthal, directorul? Cu el ai vorbit? 

— El a vrut să vorbească cu mine despre declaraţie, dar i- 
am spus că nu pot, a replicat. 

— Bun. Şi ai părăsit hotelul la scurt timp după aceea? Nua 
răspuns o vreme, apoi a confirmat: 


— Da. 

— De ce? 

— Tu nu ştii? 

— Nu. 

— Păi... tipii ăia de la FBI mi-au spus că ar fi mai bine să 
renunţ la slujba de la hotel. Pentru că aş putea fi tentată să 
vorbesc cu reporterii şi aş putea fi hărţuită de jurnaliştii care 
alimentau nebunia şi aşa mai departe. Eu am spus că nu-mi 
permit să renunţ la slujbă şi atunci ei au spus că o să-mi 
echivaleze salariul dacă cooperez cu ei şi plec de la hotel şi... 
îmi ţin gura. 

— Destul de bun târg. 

— Chiar aşa. Vreau să spun, pentru guvernul federal e o 
nimic toată. Doar îi plătesc pe fermieri să nu mai aibă recolte. 
Nu? 

— Aşa e. Pe mine mă plătesc ca să nu am grijă de plantele 
din birou. A zâmbit. În legătură cu ce anume voia FBl-ul să-ţi ţii 
gura? 

— Tocmai asta e. Eu nu ştiam nimic. Dar era un mare 
secret în jurul cuplului din camera 203 şi a faptului că fuseseră 
pe plajă şi văzuseră cum a căzut avionul. Nu părea mare 
scofală, dar au făcut ei să fie mare scofală şi reporterii au aflat 
că se întâmplă ceva. Nu mai ştiu decât că mi-am dat demisia şi 
am plecat de acolo. 

Am încuviinţat. Federalii năvălesc ca o furtună, provoacă o 
mare nebunie şi pe urmă încearcă să o repare cu bani. 

— Te-au ajutat să intri pe locurile subvenţionate? 

— Într-un fel. Cred că da. Tu nu ştii? 

— Nu e domeniul meu. 

l-a sunat telefonul şi a răspuns. Mi-am dat seama că 
vorbea cu prietenul ei şi i-a spus: 

— Da, am ajuns. Dar nu te grăbi. Sunt la bar şi m-am 
întâlnit cu unul din foştii mei profi. Sunt bine. Ne vedem mai 
încolo. 

A închis şi mi-a spus: 

— Era Sam, prietenul meu. E la apartament acum. A 
adăugat: N-am voie să pomenesc de TWA 800. Bine? 

— Bine. 

— N-a fost bine? 

— A fost excelent. Am faţă de profesor? A râs. 


— Nu. Dar asta o să spui că eşti, când vine Sam. 

Carafa numărul doi. Cuba Libre numărul doi. 

— Aşadar, am spus, povesteşte-mi tot ce ai făcut şi ai 
văzut în camera aia, lucruri pe care le-ai mirosit sau le-ai atins şi 
care erau neobişnuite. Sau chiar absolut obişnuite. 

— Oh, e greu... au trecut cinci ani. 

— Ştiu. Dar, dacă începi să vorbeşti, o să începi să-ţi 
aminteşti. 

— Mă îndoiesc. Dar, de acord... pe urmă am intrat în baie 
pentru că asta e partea cea mai neplăcută şi voiam să scap de 
ea. Am început cu duşul... 

— Duşul fusese folosit? 

— Da, dar nu în dimineaţa aia. Mi-am dat seama că fusese 
folosit, poate seara. Săpunul şi cabina de duş erau uscate, la fel 
şi prosoapele folosite. Îmi amintesc că i-am spus unuia dintre 
tipii de la FBI că se părea că abia folosiseră baia. Doar un duş 
rapid şi afară. 

— Era nisip pe jos? Sau în pat? 

— Era nisip de pe plajă în baie. l-am spus asta tipului de la 
FBI. 

— Bun, deci te-ai întors în cameră. 

— Da. Mai întîi am golit coşurile de gunoi, scrumierele... 

— Fumaseră? 

— Nu... nu cred. Dar asta făceam de obicei. 

— Încearcă să deosebeşti ce ai făcut în camera aia în ziua 
aia de sutele de camere pe care le-ai curăţat. 

A râs. 

— Sigur. Mai degrabă cele două mii de camere în trei veri 
cât am lucrat acolo. 

— Ştiu, dar ai fost intervievată mult timp în legătură cu 
camera asta. Aşa că poţi să-ţi aminteşti ce le-ai spus celor de la 
FBI. Nu-i aşa? 

— De fapt, nu chiar atât de mult timp. M-au întrebat doar 
ce am făcut şi ce am văzut în cameră. Apoi mi-au mulţumit. 

Am încuviinţat. Nici Liam Griffith, care făcea probabil parte 
din BRP, nici Ted Nash, CIA, nu ştiau cum să stoarcă toate 
informaţiile de la un martor. Nu erau detectivi. Eu sunt. Am 
întrebat-o pe Roxanne: 

— Au lăsat bacşiş? 

— Nu. 


— Vezi? Asta îţi aminteşti. 

A zâmbit. 

— Ticăloşi zgârciţi. 

— Cu băuturile din seara asta fac cinste eu. 

— Bun. 

— Aşa, ce era în coşurile de gunoi? 

— Chiar nu-mi amintesc. Ce e de obicei. Şerveţele. Mă rog. 

— Dar vreo cutie de la o casetă video? 

— Nu... crezi că s-au filmat... făcând sex? 

— Nu ştiu. Dar celofan, ambalaje de gumă, etichete, 
chitanţe de la ceva? 

— Nu... dar în scrumieră era un ambalaj de la un plasture. 

— Vreo urmă de sînge? 

— Nu. E 

— Bine. Spune-mi cum făceai curat în cameră. În orice 
cameră. 

— Uneori mai variam, pentru că mă înnebunea rutina, dar 
în fond era acelaşi lucru. 

Mi-a oferit în continuare o lecţie despre cum se curăţă o 
cameră, care mi-ar putea fi chiar de folos în caz că-mi moare 
menajera. 

— Erau urme clare de ruj pe unul din pahare? am întrebat. 

— Da. Cred că a fost primul lucru care mi-a indicat că 
fusese o femeie în cameră. 

— Mai erau şi alte semne care să sugereze prezenţa unei 
femei? Urme de pudră? Fard? Fire de păr lungi? 

— Nu. Dar se vedea că fuseseră două persoane. Ambele 
perne erau boţite. Se folosiseră multe prosoape. A zâmbit şi a 
adăugat: Bărbaţii folosesc un singur prosop. Femeile le folosesc 
pe toate şi mai cer. 

— Am să ignor această remarcă discriminatorie. 

A zâmbit din nou şi şi-a dat în joacă o palmă uşoară peste 
faţă. 

Ori ea era foarte drăguță, ori eu stătusem prea mult în 
deşert. 

Pe măsură ce continua să vorbească, memoria i se 
împrospăta de la vin şi de la ţigări. 

Când a terminat, am întrebat-o: 

— Ce mi-ai spus mie le-ai spus, mai mult sau mai puţin, şi 
celor de la FBI? 


— Mai degrabă mai puţin. De ce e aşa de important? 

— Nu ştim niciodată până nu întrebăm. 

Şi-a aprins încă o ţigară şi mi-a oferit şi mie, dar am 
refuzat. 

Mi-am dat seama că timpul pe care îl aveam la dispoziţie 
era pe terminate, ţinând cont că de la apartamentul ei până la 
restaurant se făceau cincisprezece minute şi, dacă aş fi fost 
prietenul ei, aş fi făcut zece. 

A simţit că eram pe cale să închei discuţia şi a spus: 

— Rămii să-l cunoşti pe Sam. 

— De ce? 

— Ţi-ar plăcea de el. 

— Lui i-ar plăcea de mine? 

— Nu. Asta e ideea. 

— Nu fi ticăloasă! A râs, apoi a spus: 

— Serios, nu pleca. 

— Păi... aş avea nevoie de o cafea înainte să mă întorc la 
New York. 

— Locuieşti în New York? 

— Da. În Manhattan. 

— Acolo aş vrea şi eu să stau după absolvire. 

— Bună mişcare. 

l-am făcut semn chelneriţei şi am cerut o cafea. 

Am făcut conversaţie cu Roxanne, lucru pe care sunt în 
stare să-l fac când sunt cu mintea în altă parte. Nu făcusem tot 
drumul din Yemen până în Philadelphia ca să flirtez cu o 
studentă. 


CAPITOLUL 34 


Prietenul întîrzia, Roxanne se înveselise de la vin, iar eu 
aveam jumătate din creier încă la o mie de metri altitudine, iar 
cealaltă jumătate îmbibată în rom. 

Voiam să plec, dar ceva mă ţinea acolo. Oboseala, 
probabil, sau poate Roxanne, sau poate senzaţia că, dacă 
rămâneam acolo destul timp, sau dacă puneam întrebarea 
potrivită, sau ascultam cu mai multă atenţie, va apărea ceva. 

Mi-a sosit cafeaua într-o cană mare, am dat-o pe gât şi am 
mai cerut una. Am pălăvrăgit cu Roxanne, gândindu-mă dacă 
îmi scăpase ceva. 

Am întrebat-o: 

— Televizorul era deschis când ai intrat în cameră? Ştii tu, 
uneori oamenii îl lasă deschis dacă vor să dea impresia că sunt 
în cameră. 

A tras ultimul fum din ţigară şi a întrebat: 

— Ne întoarcem la cameră? 

— Doar un moment. 

— Nu, nu era deschis. A adăugat: L-am deschis eu, de 
fapt. 

— De ce? 

— Păi... nu aveam voie să ne uităm la televizor în timpul 
lucrului, dar voiam să văd ştirile despre TWA 800. 

— Nu te spun. Şi ce au zis la ştiri? 

— Nu-mi amintesc exact. A scuturat din cap şi a adăugat: 
A fost într-adevăr cumplit. 

— Aşa e. Poate poţi să mă ajuţi cu ceva. Cei doi s-au cazat 
pe la patru şi jumătate. Bun? Tipul s-a prezentat singur la 
recepţie. Au mai fost văzuţi abia pe la șapte când Lucita, femeia 
de serviciu, i-a zărit plecând cu pătura de pe pat și îndreptându- 
se spre mașină. Se pare că în intervalul acesta de două ore și 
jumătate nu i-a văzut nimeni. Așa că mă întreb ce au făcut în 
timpul acesta. Vreau să zic, ce fac de obicei oamenii spre 
sfârșitul după-amiezii? 


— Pe mine mă întrebi? Nu știu. Bănuiesc că se duc la 
cumpărături sau beau ceva. Sau fac o plimbare cu mașina. A 
adăugat: Poate că au stat în cameră și de asta nu i-a văzut 
nimeni. 

— Bun... dar să stai atâta timp într-o cameră de hotel când 
e așa de frumos afară? 

Mi-a zâmbit și a sugerat: 

— Poate erau într-o dispoziţie romantică. De asta veniseră 
la hotel. Au făcut sex, au tras un pui de somn, s-au uitat la 
televizor sau au pus o casetă cu un film romantic. 

— Mda. 

Problema era că eu îmi doream ca cei doi să fi coborât la 
barul hotelului și să fi plătit băuturile cu cartea de credit sau să 
fi lăsat în coșul de gunoi vreo chitanţă de la un magazin din 
zonă. Dar nu făcuseră așa. 

M-am lăsat pe spătarul scaunului și am căscat. Se părea 
că dădusem iar de o fundătură în ce privea cele două ore și 
jumătate lipsă, dar poate că nici nu era atât de important. Un 
pui de somn ar fi o explicalie, ca și un show de televiziune de 
după-amiază sau o partidă de sex înainte de plajă și nici una 
dintre aceste activităţi n-ar fi lăsat urme palpabile... 

— Ce vrei să spui, am întrebat, „au pus o casetă“? 

— O casetă video. 

— Nu era video în cameră. 

— Pe atunci era. 

Am încuviinţat. Aparatele video în camera de hotel erau 
un lucru obișnuit pe vremea aceea, dar azi, când există cablu și 
satelit, programe porno la cerere și așa mai departe, multe 
hoteluri au renunţat la video. Camera 203, de exemplu, nu mai 
avea video, dar se părea că avusese. Am întrebat-o pe Roxanne: 

— Îți mai amintești dacă era pornit? 

— Cred că era. Da... l-am oprit eu. 

— Ai verificat să vezi dacă e vreo casetă înăuntru? 

— Da. Am apăsat pe butonul Eject, dar n-a ieşit nimic. 
Face parte din rutină. Casetele video aduse de oaspeţi şi uitate 
în cameră trebuiau predate la recepţie, în caz că sunau să 
întrebe de ele. Casetele din bibliotecă erau returnate direct la 
bibliotecă sau la recepţie. 

— Ce bibliotecă? _ 

— Biblioteca hotelului. Imprumută casete video. 


— Unde e? 

— La hotelul Bayview. Ascultă cu atenţie. 

M-am îndreptat în scaun. 

— Vorbeşte-mi de biblioteca asta care împrumută casete. 

— Ai fost la hotel? 

— Da. 

— Păi, când intri, e un fel de sală care e biblioteca. Se 
vând reviste şi ziare şi împrumută cărţi şi casete. 

— Deci poţi să împrumuţi o casetă? 

— Asta am spus. 

— A venit vorba de bibliotecă în discuţia cu tipii de la FBI? 

— Nu. 

M-am lăsat pe spate cu privirea în gol. Nu era posibil ca lui 
Liam Griffith şi/sau Ted Nash să le fi scăpat asta. Sau era? Vreau 
să spun, chiar şi mie, John Corey, îmi scăpase semnificaţia 
bibliotecii ăleia - şi eu sunt detectiv. 

Dar poate că eram eu exagerat de entuziast şi de 
optimist. Am întrebat-o pe Roxanne: 

— Era o taxă de închiriere? Sau garanţie? 

— Nu. Trebuia doar să semnezi. La fel şi pentru cărţi. S-a 
gândit un moment, apoi a întrebat: Hei, crezi că tipul a luato 
casetă şi... a semnat cu numele adevărat? 

— Ar trebui să te faci detectiv. 

Se pornise: 

— Asta au făcut în cameră în după-amiaza aia. S-au uitat 
la un film. De asta era pornit aparatul video. A rămas pe gânduri 
o clipă, apoi a continuat: De fapt, chiar erau două perne 
sprijinite de tăblia patului, ca şi cum se uitaseră la televizor. 

Am aprobat din cap. În realitate, dacă Don Juan luase o 
casetă de la bibliotecă, sigur nu semnase cu numele lui. Dar 
dacă a luat-o doamna, poate că ea şi-a folosit numele real. 

Am întrebat-o pe Roxanne: 

— Îţi trebuia vreun act ca să împrumuţi o casetă? 

— Nu cred. Cred că numai numele şi numărul camerei. Ar 
trebui să verifici la hotel. 

Am încuviinţat şi am întrebat: 

— Unde semnau oaspeţii? Într-un registru, pe un formular? 
Şi-a aprins o nouă ţigară şi a răspuns: 

— Era un fel de chitanţier cu pagini autocopiative. Clientul 
scria titlul cărţii sau al casetei pe chitanţă, semna şi scria 


numărul camerei. Apoi, când oaspetele - sau camerista - aducea 
caseta sau cartea înapoi, primea pe post de chitanţă pagina a 
doua, pe care scria „Returnat”. Simplu. 

M-am gândit la domnul Leslie Rosenthal şi la arhiva lui, 
care ar face să se ruşineze Biblioteca Congresului. Tipul era 
maniac şi probabil că nu arunca nici ambalajul de la guma de 
mestecat. 

— Domnul Rosenthal, m-am adresat lui Roxanne, pe care 
am avut plăcerea să-l cunosc, pare să fie un om care pune totul 
la păstrare. 

— Era puţin obsedat de ordine. 

— Îl cunoşteai? 

— Mă plăcea. 

— Te-a dus vreodată în subsol să-ţi arate arhiva? A râs, s-a 
gândit puţin şi a spus: 

— Chitanţele de la bibliotecă ar putea fi acolo. 

— Te rog să ţii asta pentru tine, i-am spus. 

— Nu am deschis gura despre subiectul ăsta cinci ani de 
zile. 

— Bravo. 

M-am gândit un moment. Care erau şansele ca Don Juan şi 
femeia să fi închiriat o casetă? Aparatul video fusese într-adevăr 
pornit, dar explicaţia cea mai plauzibilă era că îşi conectaseră 
propria cameră video la aparatul din cameră ca să vadă pe 
ecranul televizorului minicaseta cu imaginile filmate în seara 
aceea pe plajă. 

Pe de altă parte, se părea că stătuseră în cameră două ore 
şi jumătate în timpul după-amiezii, aşa că poate unul din ei se 
dusese la bibliotecă şi împrumutase un film. Dar oare şi-ar fi 
folosit vreunul numele adevărat? Am avut dintr-odată senzaţia 
frustrantă că mă agăţam de un pai. 

Dar când nu ai la dispoziţie decât paie, de ce să nu te 
agăţi de ele? A sosit prietenul, trăgându-şi sufletul, mi s-a părut 
mie, s-a aplecat spre Roxanne şi a sărutat-o pe obraz. 

— Acesta e profesorul Corey, i-a spus ea. l-am urmat unul 
dintre cursurile de filosofie M-am ridicat în picioare şi ne-am dat 
mâna. Mi-a strâns mâna fără forţă şi, de fapt, chiar era cam 
molîu, dar în rest părea destul de drăguţ. 

— Predati filosofie? m-a întrebat. 

— Da. Cogito ergo sum. 


A zâmbit şi m-a informat: 

— Eu sunt la fizică. Studii avansate. Nu fac filosofie. 

— Nici eu. 

Ar fi fost timpul să plec, dar nu terminasem ce aveam de 
vorbit cu Roxanne, aşa că m-am aşezat la loc. 

Sam s-a aşezat şi el şi a urmat un moment de tăcere, pe 
care am rupt-o eu, întrebând-o pe Roxanne: 

— Care era programul bibliotecii? l-a aruncat o privire lui 
Sam, apoi s-a întors spre mine şi a răspuns: 

— Cred că de la opt la opt. 

— Ce se întâmplă dacă un client pleca din hotel înainte 
sau după orele de program şi voia să returneze o casetă? A 
părut puţin stînjenită, i-a aruncat un zâmbet fugar lui Sam, apoi 
a spus: 

— O lăsa recepţionerului, care ţinea chitanţierul de la 
bibliotecă când era închis. 

Am încuviinţat. 

— Corect. E logic. Doriţi ceva de băut? m-am întors către 
Sam. 

— Uh... poate ar trebui să mergem la masă. Ne-o 
păstrează... nu rămâneţi cu noi? 

— Nu, mulţumesc. M-am adresat lui Roxanne: îţi aminteşti 
cumva cum fusese lăsat aparatul video? Redare, înregistrare, 
derulare înapoi? 

— Uf... nu. Nu-mi amintesc. 

— Nu înţeleg nimic din ce spuneţi, a intervenit Sam. 

M-am uitat la el şi am întrebat: 

— Obiectele din jur există şi în afara minţii noastre? 

— Bineînţeles. Există un milion de instrumente care pot 
confirma existenţa obiectelor înconjurătoare şi o fac mai bine 
decât mintea omenească. 

— O cameră video, de exemplu. 

— Exact. 

M-am ridicat şi i-am spus lui Roxanne: 

— Îţi mulţumesc pentru companie. 

S-a ridicat şi ea, ne-am dat mâna şi a spus: 

— Vă mulţumesc pentru trataţie, domnule profesor. 

L-am bătut uşor pe umăr pe Sam şi i-am spus: 

— Eşti un bărbat norocos. 


l-am surprins privirea lui Roxanne, apoi mi-am întors capul 
spre bar şi m-am dus să plătesc consumaţia. 

în timp ce achitam nota, Roxanne s-a apropiat de mine şi 
atunci i-am spus: 

— iți mulţumesc pentru ajutor. l-am dat cartea de vizită şi 
am adăugat: Sună-mă pe mine dacă te sună cineva în legătură 
cu cazul ăsta. 

— Aşa o să fac. Şi tu poţi să mă suni pe mine dacă te mai 
pot ajuta cu ceva. Vrei să-ţi dau numărul meu de mobil? 

— Sigur. l-am luat numărul şi i-am mulţumit. Apoi am 
adăugat: Sam e un tip de treabă. 

Am părăsit Alma de Cuba şi m-am îndreptat spre maşina 
mea, pe Chestnut Street. De abia-mi târam picioarele, însă 
mintea mi-era deja la hotelul Bayview. 


CAPITOLUL 35 


M-am întors spre New York pe autostrada cu plată New 
Jersey, care e foarte pitorească, mai ales dacă închizi ochii şi te 
gândeşti la altceva. 

Exageram puţin cu pedala de acceleraţie, cu toate că nu 
era nici o urgenţă verificarea unei piste într-un caz închis şi 
vechi de cinci ani; urgenţa avea de-a face cu Biroul pentru 
Responsabilitate Profesională de la FBI care, bănuiam eu, nu mă 
uitase, în ciuda absenței mele, şi, fără îndoială, îşi notase în 
agendă data întoarcerii mele din străinătate. Dacă se întrebau 


pe unde umblă John Corey în seara asta, să mă întrebe a doua 
zi. 

Am deschis radioul pe un canal de ştiri diverse şi am 
ascultat noutăţile. Părea să fi fost o zi fără nimic interesant. De 
fapt, toată vara fusese liniştită pe frontul terorist. 

Pe de altă parte, Agenţia Naţională de Informaţii pusese în 
circulaţie o notă secretă care avertiza asupra faptului că în 
timpul verii se înregistraseră neobişnuit de multe conversații 
radio între prietenii noştri islamici, ceea ce nu prevestea nimic 
bun. 

M-am concentrat asupra problemelor imediate şi am 
recapitulat discuţia pe care o purtasem cu Roxanne Scarangello. 
Mi-am dat seama că era deschisă de la început oricărui rezultat, 
ca majoritatea discuţiilor cu martorii; un cuvânt aici, o remarcă 
întâmplătoare acolo, o întrebare potrivită, un răspuns greşit şi 
aşa mai departe. 

După douăzeci de ani de făcut aşa ceva, chiar ţi se 
dezvoltă un al şaselea simţ. Prin urmare, chestia cu biblioteca 
de unde se închiriau casete video nu era noroc chior; era 
tenacitatea, geniul, perspicacitatea, isteţimea, şarmul şi 
motivaţia lui John Corey. In special motivaţia. 

Vreau să spun, nu eram plătit pentru asta, aşa că aveam 
nevoie de o recompensă altfel decât bănească. Practic, căutam 
ceva cu care să i-o trag lui Koenig atât de tare, încât să-i îngheţe 
gelul lirylcreem din păr. Şi lui Liam Griffith. Şi îmi doream ca Ted 
Nash să mai fi fost în viaţă, ca să pot să i-o trag şi lui, dacă tot 
eram la acest capitol. 

Ceasul din bord arăta 9.10 şi m-am întrebat ce oră era în 
Dar es Salaam. Aceeaşi ca în Yemen, de fapt, ceea ce însemna 
cam zorii zilei; mi-am imaginat-o pe Kate a mea dormind ca un 
înger într-un hotel de trei stele cu vedere la Oceanul Indian. Îmi 
scrisese o dată într-un e-mail: „E atât de frumos aici, John, că 
îmi pare rău că nu eşti şi tu cu mine”. Ca şi cum fusese ideea 
mea să merg în Yemen. 

Mi-am dat seama că îmi lipsea mai mult decât crezusem. 
Mă bucuram sincer că o trimiseseră într-un loc decent şi nu în 
Yemen, care, dacă nu am menţionat până acum, e ca dracu. 

Sigur, au existat momente de mai puţină bunăvoință când 
mi-aş fi dorit ca ea să fie în Yemen şi eu în Bahamas, dar au fost 


trecătoare şi le-au urmat de fiecare dată gânduri pline de iubire 
despre momentul revederii. 

Am continuat să merg spre nord pe Autostrada New 
Jersey, cam cu o sută treizeci şi cinci la oră. 

Eram obosit, dar aveam mintea trează. 

Eram conştient că era posibil ca în arhiva hotelului 
Bayview să nu-l găsesc decât pe domnul Rosenthal scărpinându- 
se în cap şi spunând: „Ce s-o fi întâmplat cu chitanţele alea?” 
Intrasem deja pe Autostrada Montauk de pe Long Island şi mă 
apropiam de Westhampton Beach. Era trecut de miezul nopţii şi 
vălătuci de ceaţă fină se rostogoleau dinspre ocean şi dinspre 
golfuri. 

Radioul prindea aici posturile din Connecticut şi pe un post 
public cânta Traviata. Nu le spun multora asta, dar am fost la 
operă în patru cu Dom Fanelli, care poate să facă rost de bilete 
gratis. Am calculat că o să ajung la hotelul Bayview cam pe la 
finalul operei. 

Ajunsese la „Parigi, o cara” când am intrat în parcarea din 
faţa recepţiei. Am aşteptat să termine de cântat şi să moară, 
ceea ce a şi făcut, apoi am oprit motorul şi am intrat în hol. 

Trecuse Ziua Muncii şi holul hotelului era aproape gol, la 
ora] asta şi în timpul săptămânii. Uşile de la bar erau închise, 
ceea ce au fost o mare dezamăgire. Peter, recepţionerul meu 
preferat, era de serviciu, aşa că am sărit peste formalităţi şi i- 
am spus: 

— Trebuie să vorbesc cu domnul Rosenthal. 

S-a uitat la ceas, cum fac cei care vor să-ţi atragă atenţia 
în mod stupid că e o oră nepotrivită, apoi a spus: 

— Domnule, e aproape unu noaptea. 

— Ştii cât e ceasul în Yemen? îţi spun eu. E opt dimineaţa. 
Ora de mers la muncă. Dă-i un telefon! 

— Dar... e urgent? 

— De ce crezi că sunt aici? Sună-l! 

— Da, domnule. A ridicat receptorul şi a format numărul 
lui Leslie Rosenthal. 

L-am întrebat pe Peter: 

— Ai cheile de la subsol? 

— Nu, domnule. Numai domnul Rosenthal le are. 

Cineva a răspuns la telefon şi Peter a întrebat: 


— Domnul Rosenthal? îmi cer scuze că vă deranjez la ora 
asta... 

Nu, nu s-a întâmplat nimic, dar domnul... 

— Corey. 

— Domnul Corey de la FBI s-a întors şi ar vrea să 
vorbească cu... Da, domnule, cred că ştie cât e ceasul. 

Am intervenit, ca să-l ajut: 

— E unu şi cinci minute. Dă-mi telefonul. 

Am luat receptorul de la Peter şi i-am spus domnului 
Rosenthal: 

— Îmi cer sincer scuze că vă sun la ora asta, dar a apărut 
ceva urgent. 

A răspuns pe un ton care era o combinaţie de buimăceală 
şi enervare controlată: 

— Ce a apărut? 

— Trebuie să văd arhiva. Vă rog să aduceţi cheia. 

A urmat un moment de tăcere, apoi a întrebat: 

— Nu poate aştepta până dimineaţă? 

— Mă tem că nu. Ca să-l liniştesc, am adăugat: N-are 
nimic de-a face cu angajările ilegale. 

A urmat încă o pauză, apoi a spus: 

— Bine... locuiesc la douăzeci de minute de hotel... 
Trebuie să mă îmbrac... 

— Vă mulţumesc pentru cooperarea constantă, am spus. 
Am închis şi i-am spus lui Peter: Aş bea o Cola. 

— Pot să vă aduc una de la bar, a replicat. 

— Mulţumesc. Pune şi nişte whisky în ea şi renunţă la 
Cola. 

— Poftim? 

— Dewars, sec. 

— Da, domnule. 

A descuiat uşa de la bar şi a dispărut înăuntru. 

Eu m-am apropiat de uşile care duceau la bibliotecă şi am 
privit înăuntru prin ochiurile de geam. Era întuneric şi nu am 
văzut mai nimic. 

Peter s-a întors cu un pahar scund de whisky pe o tavă. L- 
am luat şi am spus: 

— Trece-l în contul camerei mele. 

— Rămâneţi la noi în noaptea asta? m-a întrebat. 

— Aşa mi-am propus. În camera 203. 


S-a dus înapoi la birou şi a căutat în calculator. 

— Aveţi noroc. Nu e ocupată. 

Peter nu înţelesese, aşa că l-am informat: 

— Tu ai noroc. Nu trebuie să dai pe nimeni afară. 

— Da, domnule. 

Am agitat băutura în pahar şi am luat o înghiţitură. După o 
lună în care nu băusem aproape nimic, avea gust de iod. Oare 
ăsta era gustul adevărat? Am pus paharul pe o măsuţă şi l-am 
întrebat pe Peter: 

— De cât timp lucrezi aici? 

— E al doilea an. 

— Te ocupi cu închirierea casetelor video din bibliotecă? 

— Nu, domnule. Nu sunt aparate video în camere. 

— Când te-ai angajat mai erau casete video la bibliotecă? 

— Nu, domnule. 

— Bine. Cum faci să împrumuţi oaspeţilor cărţi din 
bibliotecă? 

— Oaspetele alege o carte şi semnează pentru ea. 

— Hai să aruncăm o privire. 

Am arătat spre bibliotecă şi Peter şi-a luat cheia de 
serviciu, a deschis uşile duble şi a aprins lumina. 

Era o cameră mare, cu lambriuri de mahon şi pereţii plini 
cu rafturi cu cărţi, aranjată ca un salon. 

În colţul din fund din stânga era un birou lung cu un 
telefon, o casă de marcat şi un computer, iar în spatele biroului 
era o vitrină plină cu tot felul de lucruri. La dreapta biroului era 
un stand cu ziare şi reviste, toate piese tipice pentru un hotel 
mic care dispune de spaţii limitate. 

Holul de la recepţie părea să fie singura cale de acces în 
bibliotecă, în afară de cazul în care intrai pe fereastră. 

Dar dacă înţelesesem bine ce-mi spusese Marie Gubitosi, 
Christopher, recepţionerul, nu-l mai văzuse pe Don Juan după ce 
se cazase. Dar poate doamna coborâse să cumpere vreun ziar 
sau cine ştie ce sau poate anume să împrumute o casetă sau o 
carte cu care să-şi omoare timpul până să plece spre plajă 
pentru o scenă romantică sub cerul înstelat. 

Ar fi trebuit să acord mai mare atenţie acestei încăperi 
prima dată când am fost aici. Dar nici cei mai mari detectivi nu 
se pot gândi la toate din prima. 

— Unde semnează oaspeţii dacă iau o carte? am întrebat. 


— Într-un chitanţier. 

— Pe care îl ţii în spatele biroului. 

— Da, ca oaspeţii să poată returna cărţile la orice oră. 

Ne-am întors în hol şi Peter a scos chitanţierul din spatele 
biroului, iar eu mi-am recuperat paharul de whisky. 

— Chitanţierele astea se păstrează după ce se umplu? am 
întrebat. 

— Cred că da. Domnul Rosenthal păstrează toate 
evidenţele timp de şapte ani. Uneori chiar mai mult. 

— Bună politică. 

Am deschis chitanţierul, care arăta exact cum îl descrisese 
Roxanne. Un model standard, care se cumpără de la papetărie, 
cu trei chitanţe pe pagină şi foi autocopiative. Avea o rubrică 
pentru dată, un rând unde scria „Primit”, câteva rânduri goale şi 
o rubrică pentru semnătură. Fiecare chitanţă avea o serie 
pretipărită cu roşu. 

M-am uitat la una dintre ele, la nimereală, pe care scria: 
„22 august, Primit, Coasta de aur”, urmată de o semnătură 
aproape ilizibilă şi numărul unei camere, în acest caz - 105. O 
notă scrisă de mînă spunea „Returnat”. 

— Oaspeţii trebuie să prezinte vreun act? l-am întrebat pe 
Peter. 

— De obicei, nu. Pentru orice serviciu care se plăteşte, 
dacă numele şi numărul camerei pe care ni le spune clientul se 
potrivesc cu datele din computer, e suficient, m-a informat el. E 
o procedură standard în majoritatea hotelurilor bune. 

— Bun... cum stătusem într-un hotel prost în ultimele şase 
săptămîni, n-aveam de unde să ştiu. M-am gândit la doamna 
care îl însoțea pe Don Juan şi care poate că nici nu ştia sub ce 
nume se cazase el. Hai să presupunem că nu se potrivesc, i-am 
propus lui Peter. 

— Păi, uneori nu se potrivesc, pentru că e posibil ca a 
doua persoană din cameră să nu aibă acelaşi nume de familie 
ca persoana înregistrată la recepţie. In cazul ăsta, de obicei e 
suficient să arate cheia de la cameră sau să spună numele pe 
care e înregistrată camera. 

— Bine, dacă am uitat cheia de la cameră şi nici nu-mi 
amintesc numele persoanei cu care mă culc, m-aţi lăsa să iau o 
carte? Era şansa lui Peter să se răzbune pe mine, aşa că m-a 
privit lung şi a spus: 


— Nu. 

Am frunzărit chitanţierul, dar n-am găsit nici un fel de 
informaţii despre oaspeţi, în afară de semnătură şi de numărul 
camerei. 

Din când în când pe chitanţă mai apărea şi un al doilea 
nume care, am bănuit eu bazîndu-mă pe spusele lui Peter, era 
numele clientului înregistrat, care nu era acelaşi cu cel care 
împrumutase cartea. 

L-am întrebat pe Peter: 

— De la ultima mea vizită, a mai fost aici cineva de la FBI? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Bun, hai să mă cazezi în camera 203! Peter a făcut ce 
făcea el cel mai bine şi în cinci minute mă cazasem în camera 
203 folosind cârdul American Express, care nu prea avusese de 
lucru în Yemen. Preţul de extrasezon scăzuse la o sută cincizeci 
de dolari, ceea ce era ieftin dacă găseam ce căutam, iar dacă 
nu, era o urmă clară a activităţilor mele. 

Domnul Rosenthal nu se grăbea, iar eu, fiind deopotrivă 
un om de acţiune şi foarte răbdător, m-am gândit să sparg cu 
piciorul câteva uşi, aşa, ca în filme. Dar asta l-ar fi supărat 
probabil pe Peter. 

M-am aşezat într-un fotoliu din hol şi l-am aşteptat pe 
domnul Rosenthal, care avea cheia de La arhivă şi poate şi 
cheiţa de aur care deschidea uşa către o scurtătură prin toată 
porcăria. 


CAPITOLUL 36 


Domnul Leslie Rosenthal a intrat în hol îmbrăcat lejer în 
pantaloni şi bluză sport, sans cravata cu balene. 

M-am ridicat şi am spus: 

— Bună seara. 

— Mai degrabă bună dimineaţa. Aţi venit pentru încă o 
reconciliere a dosarelor? m-a întrebat. 


— Da. 

— La unu şi jumătate dimineaţa? 

— FBl-ul, domnule, nu doarme niciodată. 

— Dar eu da. Am senzaţia că nu sunteţi aici într-o misiune 
de rutină, a remarcat. 

— Care a fost primul indiciu? 

— Ora, în primul rând. Despre ce e vorba? 

— Nu sunt autorizat să spun. Aţi adus cheile? 

— Da. Dumneavoastră mi-aţi adus dosarele mele lipsă? 

— De fapt, de când ne-am văzut ultima dată, am fost în 
Orientul Mijlociu. Vedeţi ce bronzat sunt? Vreţi să-mi vedeţi 
biletul de avion? N-a răspuns, dar m-a întrebat: 

— Ce doriţi să vedeţi? 

— Chitanţierele pentru închirierea de casete video din 
bibliotecă. 

L-am urmărit cum cugetă la ce-i spusesem. La urmă a 
rostit: 

— Am renunţat la videotecă acum trei ani şi am donat 
toate casetele unui spital. 

— Un gest foarte lăudabil. Dar aţi păstrat chitanţierele, 
desigur. 

— Aşa cred. Doar dacă nu le-a aruncat vreun idiot. 

— În afară de dumneavoastră, ce altă persoană mai are 
cheile de la arhivă? 

— Nimeni. 

— Atunci, iată răspunsul. Haideţi să mergem jos! L-am 
urmat până la uşa de la subsol, pe care a descuiat-o. A aprins 
lumina şi am coborit scările. 

A descuiat cheia de la arhivă şi s-a dus direct în spatele 
camerei, unde erau rafuri de metal pline cu cutii de carton. 
Fiecare cutie era etichetată şi datată şi în mai puţin de un minut 
a găsit una pe care scria: „Chitanţțiere videotecă - Feb. 96 - 
Martie 97". 

M-am uitat la cutie şi l-am întrebat pe domnul Rosenthal: 

— FBl-ul v-a cerut să vadă chitanţele astea în 1996? 

— Le-am arătat cum sunt organizate dulapurile cu dosare 
şi i-am lăsat aici singuri. Nu ştiu la ce s-au mai uitat. 

în această notă, am dat jos cutia de pe raft şi am pus-o pe 
podea. 


— Bănuiesc că vă gândiţi că cei doi martori ar fi putut să 
ia vreo casetă de la bibliotecă, a spus domnul Rosenthal. 

Toţi se trezesc brusc că sunt detectivi. Am replicat: 

— Mi-a trecut prin minte. 

Am deschis cutia, care era plină cu chitanţiere. Cu 
adevărat opera unui obsedat de ordine. 

Am început să scot chitanţierele din cutie, uitându-mă cu 
atenţie la datele scrise pe coperte, aşteptându-mă pe jumătate 
să descopăr unul lipsă înlocuit cu un bilet de la Liam Griffith: 
„Lua-te-ar dracu, Corey!” 

— De ce le păstraţi? am întrebat. 

— Politica, mi-a explicat, e să păstrez toate evidenţele 
timp de şapte ani. Nu ştii niciodată ce ar putea să vrea să vadă 
cei de la Fisc sau, uneori, proprietarii hotelului. S-a gândit o 
clipă, apoi a adăugat: Sau cineva de la FBI. Şapte anie o 
perioadă sigură. 

— Trebuie să-ţi acoperi spatele, tot timpul am spus asta. 

Am găsit un chitanţier din perioada 12-25 iulie 1996. M- 
am dus sub o lampă fluorescentă şi am dat paginile până am 
ajuns la 17 iulie. 

Prima chitanţă din ziua respectivă era prima de pe pagină 
şi era semnată de Kevin Marbry, camera 109. Kevin 
împrumutase un film din seria Butch Cassidy. Următoarea 
chitanţă era semnată Alice Young, Bungaloul 3 şi caseta 
împrumutată era Ultimul tango la Paris. Apoi o semnătură 
indescifrabilă de la camera 8, care era probabil în clădirea 
veche, iar persoana luase Naşul. Am dat pagina şi am mai citit 
alte două semnături şi titluri de filme din ziua de 17 iulie, dar 
nici una dintre persoane nu declarase că stă în camera 203. 

Apoi, ultima chitanţă de la baza paginii era datată 18 iulie. 

Am rămas acolo, holbându-mă la chitanţierul pe care îl 
tineam în mînă. 

— Aţi avut noroc? m-a întrebat domnul Rosenthal. 

Nu i-am răspuns. 

Am întors o pagină şi m-am uitat la seria pretipărită cu 
roşu, apoi am dat iar pagina înainte. Trei numere lipseau. 

Am deschis larg chitanţierul şi am văzut că o pagină 
fusese tăiată cu grijă de la cotor. 

— Nenorociţii! 


— Pardon? Am aruncat chitanţierul la loc în cutie şi am 
spus: 

— Aş vrea să văd chitanţele pentru cărţile împrumutate de 
la bibliotecă. 

Domnul Rosenthal a scos cutia respectivă şi am găsit 
chitanţierul din perioada care mă interesa. Am răsfoit paginile, 
gândindu-mă că poate Don Juan şi doamna luaseră şi vreo carte, 
dar nimeni din camera 203 nu împrumutase nici o carte în ziua 
de 17 iulie 1996. 

Am pus chitanţierul la loc în cutie şi am spus: 

— Să mergem! Ne-am îndreptat spre uşă, în timp ce 
domnul Rosenthal se uita peste umăr la harababura pe care o 
lăsasem pe podea. 

În sinea mea - fără să mă gândesc prea mult —, ştiusem 
că agenţii FBI n-ar fi putut să stea două luni în hotelul ăsta fără 
să le dea prin minte să verifice biblioteca. Nu erau detectivi 
adevăraţi, dar nici cretini nu erau. „La dracu!” Dar ceva tot 
dovedisem — cineva din camera 203 împrumutase o casetă, de 
unde şi pagina lipsă. Excelent raţionament deductiv care a 
condus la încă o dovadă dispărută. Nenorociţii! Domnul 
Rosenthal se pregătea să încuie uşa de la arhivă, când mi-am 
amintit de ceva ce spusese Roxanne şi m-am oprit. 

— N-am văzut nici una dintre copiile chitanţelor, am spus. 

— Li se dau clienţilor în momentul în care returnează 
cartea sau caseta. 

— Şi dacă nu o returnează? 

— Atunci rămâne în chitanţier până când oaspetele pleacă 
şi se descoperă că obiectul împrumutat lipseşte. Apoi e ruptă şi 
trecută într-o evidenţă lunară a obiectelor dispărute. 

— Bun... deci oaspeţii din camera 203 s-au cazat pe 17 
iulie, iar pe 18 iulie, la prînz, aţi descoperit că plecaseră fără să 
predea camera, în dimineaţa de 19 iulie apar agenţii FBI 
interesându-se de o pătură lipsă. Mai târziu, în aceeaşi 
dimineaţă, au sosit alţi agenţi FBI şi au pus întrebări în legătură 
cu persoanele din camera 203. E posibil ca până în acel moment 
un membru al personalului să fi rupt deja copia chitanţei din 
chitanţier şi să fi înregistrat caseta drept lipsă? 

— Bibliotecarul aşteaptă să vadă dacă vreo cameristă sau 
altcineva returnează obiectul. Dacă nu, până la sfârşitul zilei 
respective sau a doua zi devreme copia chitanţei este trimisă 


contabilului, care îl facturează pe client pentru obiectul dispărut 
sau îi reţine suma de pe cartea de credit. Uneori obiectul e 
trimis înapoi prin poştă sau apare mai târziu, dar dacă obiectul e 
încă dispărut şi nu a fost plătită contravaloarea, atunci copia 
chitanţei ajunge în dosarele pentru impozite ca pierdere 
deductibilă. 

— Şi după aceea? 

— Ca toate evidenţele necesare pentru impozite, copiile 
chitanţelor sunt păstrate şapte ani. 

— vă urmez! Domnul Rosenthal m-a condus la un dulap 
pe care scria: „Impozite 1996” şi a găsit un plic din hirtie groasă 
de manila cu o etichetă: „Chitanţe bibliotecă - Obiecte pierdute 
sau furate” şi mi l-a întins. 

Am deschis plicul. Înăuntru era un teanc de copii de 
chitanţe, prinse cu un elastic. Am scos elasticul şi am început să 
frunzăresc cele douăzeci şi ceva de chitante pentru cărţi sau 
casete video lipsă. 

— Pot să vă ajut...? a întrebat domnul Rosenthal. 

— Nu. 

Nu erau în ordine cronologică strictă, aşa că am trecut prin 
ele cu atenţie. Pe fiecare scria „Nereturnat”. Spre mijlocul 
teancului, m-am oprit la o chitanţă din data de 17 iulie. Numărul 
camerei era 203. 

Obiectul împrumutat era o casetă video - Un bărbat şi o 
femeie. 

Semnătura era mâzgălită, iar persoana care semnase nu 
apăsase destul de tare cât să se imprime clar pe a doua pagină. 

O altă mână scrisese pe chitanţă „Nereturnat” şi numele 
„Reynolds” care, conform spuselor lui Marie Gubitosi, era 
numele folosit de Don Juan la cazare. 

l-am cerut lămuriri domnului Rosenthal, care a răspuns: 

— Aparent, persoana care a împrumutat caseta nu avea 
cheia de la cameră, aşa că doamna de la bibliotecă a verificat în 
computer şi a văzut că numele cu care semnase nu se potrivea 
cu numele oaspetelui din camera 203. l-a pus întrebări 
persoanei care a luat caseta, care a spus numele oaspetelui 
înregistrat, care corespundea cu numele din computer. 

— Aha. 

Doamna, aşadar, cunoştea numele sub care se cazase 
Don Juan în ziua respectivă, aşa că puteam trage concluzia că 


nu era prima dată când făceau asta, ceea ce însemna că nu era 
o aventură de o noapte. 

M-am mai uitat o dată la semnătură, dar lumina nu era 
bună, însă scrisul părea de femeie. 

— Să mergem sus! am spus. 

Am părăsit arhiva, iar domnul Rosenthal a mai aruncat o 
privire la dezordinea pe care o făcusem. 

Sus în hol, am pus copia chitanţei pe biroul de la recepţie 
sub o lampă puternică de birou şi l-am întrebat pe Peter: 

— Ai o lupă? 

A scos o lupă pătrată din spatele biroului şi m-am uitat la 
semnătura imprimată slab de pagina autocopiativă. „Jill 
Winslow”. M-am uitat mai atent, concentrându-mă pe fiecare 
literă: „Jill Winslow”. 

Peter încerca să tragă cu ochiul la chitanță, aşa că am 
pus-o în buzunar, împreună cu lupa lui. l-am făcut semn 
domnului Rosenthal să vină cu mine în bibliotecă şi am intrat în 
camera întunecoasă. 

— Luând în consideraţie tot ce ştiţi despre acest caz, am 
spus, şi având experienţă de muncă în industria hotelieră - de 
ani buni, bănuiesc -, credeţi că femeia din camera 203 şi-ar fi 
scris numele real pe chitanţa de la bibliotecă? A cântărit un 
moment întrebarea, apoi a răspuns: 

— Cred că da. 

— De ce credeţi că da? 

— Păi... e ca la bar, sau la restaurant, sau la standul unde 
se vând de toate... ţi se cere să semnezi şi să scrii numărul 
camerei, iar tu semnezi cu numele adevărat pentru că angajatul 
ar putea verifica în computer chiar în faţa ta - sau ţi-ar putea 
cere să arăţi cheia de la cameră sau chiar carnetul de 
conducere la un moment dat. În plus, e un reflex normal să 
semnezi cu propriul nume când ţi se cere. 

— În afară de cazul când călătoreşti incognito. Când ai o 
aventură, de exemplu. Tipul nu s-a cazat cu numele real. 

— Da, dar asta e altceva. Împrumutarea unei cărţi sau a 
unei casete e o tranzacţie neimportantă. E mai bine să-ţi 
foloseşti numele adevărat şi numărul camerei ca să eviţi un 
moment jenant. 

— Îmi place cum gândiţi, domnule Rosenthal. 

— Asta mă sperie. 


Domnul Rosenthal avea un simţ al umorului sec, aproape 
sarcastic. Prezenţa mea scoate ce e mai bun din oameni. 

Am ieşit din bibliotecă şi domnul Rosenthal m-a urmat. 

— Aveţi nevoie să păstraţi chitanţa? m-a întrebat. 

— Da. 

A făcut o mică glumă: 

— Atunci am nevoie de o chitanţă pentru chitanţă. 

Am surâs politicos şi am spus: 

— Treceţi-o în contul camerei mele. 

Ajunsesem deja la recepţie şi m-a întrebat: 

— Rămâneţi la noi în noaptea asta, domnule Corey? 

— Da. Am obţinut un tarif bun de extrasezon. 

Domnul Rosenthal l-a întrebat pe Peter: 

— Ce cameră i-ai dat domnului Corey? 

— Camera 203. 

— Bineînţeles. S-a întors către mine: Credeţi că o să vă 
vorbească? 

— Mi-a vorbit deja. Vreau să fiu trezit la ora şapte, i-am 
spus lui Peter. 

Peter a notat în registru şi a întrebat: 

— Aveţi nevoie de cineva să vă ducă bagajele sau de 
instrucţiuni cum să ajungeţi la Pavilionul Moneybogue? 

— Nu. Vă mulţumesc pentru ajutor, domnilor. 

Am ieşit din hol în noaptea rece şi ceţoasă. 

M-am urcat în maşina închiriată, am mers până în 
parcarea rezervată Pavilionului Moneybogue, mi-am luat geanta, 
am urcat un rând de trepte şi am intrat în camera 203. 

O voce din capul meu sau poate din cameră a spus: 
„Evrika!” 


CAPITOLUL 37 


M-am aşezat la biroul din cameră şi am aprins veioza. Am 
puşi copia chitanţei pe masă şi am studiat-o atent cu lupa. 

Persoana care scrisese „Un bărbat şi o femeie” era clar o 
femeie şi era aceeaşi mână care scrisese data, numărul camerei 
şi care semnase. Altcineva, probabil bibliotecara, scrisese 
„Reynolds" şi „Nereturnat.”! Am făcut odată un curs de analiză 


grafologică la Colegiul John Jay şi ştiam că se pot afla multe 
studiind scrisul şi semnătura unei persoane. Din păcate, nu-mi 
mai aminteam prea multe de la acel curs. Imi aminteam însă că 
există trei elemente distincte după care se poate stabili dacă o 
persoană îşi scrisese numele adevărat sau un nume inventat 
sau falsificase semnătura altcuiva Semnătura asta părea 
autentică. Poate pentru că îmi doream eu să fie. Poate că 
fabulam. 

M-am ridicat, am aprins toate luminile şi m-am dus la 
corpul de mobilier de pe perete. Dedesubtul televizorului era un 
raft gol şi acum, în lumină, am remarcat că erau pe raft patru 
cerculeţe - de fapt, locuri unde lacul de pe lemn se decolorase. 
Erau de mărimea unei; monede şi aşezate în formă de pătrat. 
Evident, era locul unde stătuse, pînă în urmă cu trei ani, 
aparatul video pe picioruşele lui de cauciuc. Nu era tocmai o 
descoperire epocală, dar mă simt bine când pot: să confirm 
ceva ce mi s-a spus. 

M-am aşezat iar la birou şi am format numărul de mobil al 
lui Dom Fanelli. Nu aveam idee unde ar putea fi la ora asta, dar 
partea drăguță la telefoanele mobile e că nu contează. 

— Alo? a răspuns. 

Se auzea muzică tare pe fundal. 

— Sunt partenerul tău. 

— Salut, maestre! Ce e cu numărul ăsta de la hotelul 
Bayview? Ce dracu faci acolo? 

— Sunt în vacanţă. Unde eşti? 

— A început să-mi vibreze mobilul în buzunarul de la 
pantaloni şi am crezut că e Sally. Sarah. Mă rog. Sarah, salută-l 
pe... 

— Dom, nu te aud aproape deloc. 

— Stai puţin. După un minut, l-am auzit din nou. Sunt 
afară. Urmăream un suspect de crimă şi a intrat într-un club de 
pe Varick Street. Grea meserie. Ce s-a întâmplat? 

— Am nevoie de date despre o persoană. 

— lar? Ce s-a întâmplat cu ăia pe care ţi i-am găsit? Ai fost 
în Philly? 

— Da. Dar acum am nevoie de... 

— Acum eşti în Westhampton Beach. De ce nu te duci 
acasă? 

— De ce nu te duci tu acasă? Aşa, numele e... 


— Ţi-am făcut curat în apartament. Menajera o să vină 
mâine. Vinerea, nu? 

— Doar dacă n-a murit. Ascultă: Jill Winslow. l-am spus pe 
litere. Cred că are treizeci şi ceva de ani, poate patruzeci şi 
ceva... 

— Asta reduce cu mult posibilităţile... 

— Nu ştiu altceva despre ea, dar s-a cazat aici pentru o 
tăvăleală cu un tip într-o zi de vară - 17 iulie 1996. 

— Cunoscută dată. 

— Mda. Tipul a folosit un nume fals, aşa că probabil e 
însurat. 

lar ea s-ar putea sau nu să fie. Darcred că e... 

— Cu femei măritate e cel mai sigur dacă eşti însurat. 

— Asta spune nevastă-ta despre amanţii ei. Bun, eu cred 
că locuieşte în Long Island, dar poate chiar în Manhattan. Tu cât 
de departe te-ai deplasa pentru un rendez-vous romantic? 

— Odată m-am dus până în Seattle să mă culc cu cineva. 
Dar aveam nouăşpe ani. Tu unde ai fost cel mai departe pentru 
aşa ceva? 

— La Toronto. Aşa, deci... 

— Dar agenta aia din Washington? Care e mai departe, 
Toronto sau D.C.? 

— Nu contează. Oricum câştigi tu cu Seattle. Acum 
ascultă! Mai întii, intră în Registrul Vehiculelor Motorizate - e 
implicat un Ford Explorer de culoarea nisipului, vechi de cel 
puţin cinci ani, dar poate că nu era nici al lui, nici al ei şi poate 
că a fost vândut deja. 

Apoi, intră pe Choice Point şi LexisNexis pentru proprietăţi, 
divorţuri şi aşa mai departe. Mă gândesc la un cartier scump de 
pe Long Island, aşa că verifică şi la Autoritatea Energetică Long 
Island dacă au înregistrată vreo familie Winslow. Dar s-ar putea 
să locuiască în , Manhattan, aşa că verifică şi la Con Ed, 
distribuitorii de gaz şi agent termic. Evident, uită-te şi pe 
evidenţele abonaților telefonici, dar probabil că nu figurează. 
Ţine minte, s-ar putea ca toate astea să nu fie pe numele ei, ci 
al bărbatului ei, aşa că... 

— Am găsit. Jill Winslow, Maple Lane numărul 8, Locust 
Valley, Long Island, New York, Ford Explorer culoarea nisipului 
din 1996, numele soţului - Roger. Glumeam. Ar trebui să te joci 
şi tu cu computerul. Eu am crime de rezolvat. 


— Asta s-ar putea să fie cea mai mare crimă la care ai 
lucrat vreodată. 

A urmat o tăcere, apoi Dom Fanelli a spus: 

— Inţeleg. 

— Bun. Verifică şi registrul de decese. 

— Crezi că e moartă? A fost eliminată? 

— Spercănu. 

— Ce-ai găsit acolo? Spune-mi şi mie, în caz că eşti omorit. 

— O să-ţi las un bileţel. 

— Fără glumă, John... 

— Sună-mă mâine la numărul ăsta. Camera 203. Lasă un 
mesaj dacă nu sunt aici. Eşti domnul Verdi. 

A râs şi a spus: 

— N-am văzut nici un prăpădit ca tine la operă. 

— Pe dracu! îmi place când crapă aia în final în Traviata. 
Vorbim mâine. 

— Ciao. 

Am închis, m-am dezbrăcat şi mi-am aşezat hainele 
frumos pe un scaun. Mi-am luat geanta cu obiectele personale şi 
am intrat în baie. 

M-am ras, m-am spălat pe dinţi şi am intrat la duş. 

Aşadar, Liam Griffith, Ted Nash şi cine o mai fi fost cu ei 
descoperiseră chitanţierul de la bibliotecă şi luaseră pagina 
respectivă. 

Dar uitaseră de copia chitanţei. Cât de prost trebuie să fii? 
Ei, toţi facem greşeli. Chiar şi eu mai fac câte o greşeală din 
când în când. 

Mai important era altceva: Jill Winslow era numele real al 
femeii? Şi oare o găsiseră? Eram de părere că răspunsul era da, 
la ambele întrebări. Ceea ce însemna că îl găsiseră şi pe Don 
Juan. 

Sau poate îl găsiseră mai întîi pe Don Juan, cu ajutorul 
amprentelor, în orice caz, amândoi fuseseră găsiţi. 

Mi-i închipuiam pe Nash şi/sau Griffith vorbind cu ei, 
punându-le întrebări în legătură cu caseta filmată pe plajă şi în 
legătură cu relaţia dintre ei. 

Care erau posibilele rezultate ale acestei discuţii? Erau 
trei: unu, cei doi nu prinseseră pe film şi explozia avionului; doi, 
o prinseseră, dar distruseseră caseta; trei, filmaseră explozia şi 
păstraseră caseta, pe care le-au predat-o lui Nash, Griffith şi 


prietenii lor în schimbul promisiunii de a nu divulga secretul 
despre relaţia lor - presupunând că unul dintre ei sau amândoi 
erau căsătoriţi şi nu intenționau să-şi schimbe starea civilă. 

In orice caz, cei doi petrecuseră ceva timp la poligraf 
răspunzând la întrebări. 

Nu aveam nici o îndoială că ori eu, ori Dom Fanelli aveam 
s-o găsim pe femeie, dacă mai era în viaţă. 

Şi atunci am s-o întreb şi ea o să-mi spună tot ce le 
spusese şi celorlalţi agenţi FBI cu cinci ani în urmă, pentru că şi 
eu eram de la FBI şi doream să-i pun nişte întrebări legate de 
declaraţia ei. 

Dar aşa nu puteam să pun mâna pe casetă, chiar dacă 
existase vreodată vreo astfel de casetă. 

Aşa că era tot un fel de fundătură, dar cel puţin ştiam 
adevărul şi poate puteam să merg cu această informaţie la o 
autoritate mai înaltă. Poate o să dispar. 

Mă mai gândeam la ceva, care avea legătură cu Un bărbat 
şi o femeie. De ce plecase Jill Winslow - sau poate Don Juan - cu 
tot cu casetă? Dacă pleci dintr-o cameră în viteză şi laşi cheia în 
uşă şi nu treci pe la recepţie, de ce ai pune în bagaj şi o casetă 
video împrumutată? M-am gândit la asta şi la ceva ce-mi 
spusese Roxanne şi am bănuit de ce Don Juan sau Jill Winslow 
luaseră caseta. Când o să vorbesc cu Jill Winslow, o s-o întreb 
dacă am dreptate. 


CAPITOLUL 38 


Peter a sunat la ora şapte şi mi s-a părut că detectez o 
urmă de maliţie în tonul lui când m-a anunţat cât e ceasul. 

M-am rostogolit din pat şi instinctiv am băgat mâna sub 
pernă, unde puneam de obicei pistolul, dar apoi mi-am amintit 
că eram temporar despărțiți. 

Am făcut duş şi m-am îmbrăcat, după care m-am dus în 
corpul central pentru micul dejun. 

Peter m-a întîmpinat cu un „Bună dimineaţa” stins şi am 
intrat în salonul restaurant. Era sâmbătă dimineaţa şi, cu toate 
că sosiseră în seara dinainte câţiva turişti de weekend, locul era 
aproape gol. 

Chelneriţa mi-a adus cafea şi meniul. Cum petrecusem 
patruzeci de zile într-o ţară musulmană, simţeam nevoia de 
carne de porc, aşa că am comandat bacon şi şuncă cu garnitură 
de cîrnaţi de porc. 

— Dieta Atkins? a întrebat chelneriţa. 

— Nu, religia catolică. 

După micul dejun am intrat în bibliotecă. Câteva persoane 
stăteau în fotolii mari lângă fereastra însorită şi citeau ziare sau 
reviste. 

Am studiat rafturile de la un capăt la celălalt şi am găsit o 
carte de Stephen King, O mână de oase. M-am dus la masa din 
fundul sălii şi i-am spus bibliotecarei-vânzătoare: 

— Aş vrea să împrumut această carte. 

A zâmbit şi a spus: 

— Asta o să vă ţină treaz toată noaptea. 

— Foarte bine. Am diaree. 

A împins chitanţa către mine şi a spus: 

— Completaţi asta, vă rog. 

Am scris data, titlul cărţii, camera 203 şi am semnat 
Giuseppe Verdi. 

— Aveţi la dumneavoastră cheia de la cameră? m-a 
întrebat femeia. 

— Nu, doamnă. 

A căutat camera 203 în computer şi a spus: 


— Eu văd aici alt oaspete care ocupă camera 203. 

— lubitul meu. John Corey. 

— Ah... bine... A scris „Corey” pe hirtie şi mi-a spus: Vă 
mulţumesc, domnule Verdi. S-o citiţi cu plăcere. Puteţi s-o 
returnati oricând înainte să părăsiţi hotelul. 

— Îmi daţi o chitanţă? 

— Primiţi copia chitanţei când returnaţi cartea. Sau puteţi 
pur şi; simplu să lăsaţi cartea în cameră când plecaţi: dacă nu 
aveţi nevoie de chitanţă. 

— Bine. Pot să cumpăr cartea dacă îmi place? 

— Nu, îmi pare rău. 

Am urcat scările spre zona cu birouri şi am zărit-o pe 
Susan Corva, asistenta domnului Rosenthal. A părut să-şi 
amintească de mine şi a zâmbit încordat. 

— Bună dimineaţa, am spus. Domnul Rosenthal e în birou? 

— De obicei vine sâmbăta, dar astăzi o să Întîrzie, a 
răspuns. 

— Probabil că a dormit mai mult decât de obicei, am spus 
eu. Pot să folosesc unul dintre computerele dumneavoastră? Mi- 
a făcut semn spre un birou gol. 

Mi-am verificat e-mailul şi am găsit câteva mesaje lipsite 
de importanţă şi apoi unul de la Kate, care spunea: „Am încercat 
să te sun la apartament. Anunţă-mă, te rog, dacă ai ajuns bine. 
Eu mă întorc luni. (Acelaşi avion. O să iau un taxi de la aeroport. 
Mi-e dor de tine şi de-abia aştept să te văd.) Te iubesc, Kate”. 

Am zâmbit. 

Am scris un răspuns: „Dragă Kate - am ajuns cu bine. Nu 
sunt acasă. Petrec câteva zile de odihnă şi relaxare la plajă”. 

M-am gândit o clipă. Nu mă pricep la dulcegării, aşa că am 
copiat ce scrisese ea: „Mi-e dor de tine şi de-abia aştept să te 
văd). O să încerc să vin la aeroport. Te iubesc, John”. 

Am trimis mesajul, i-am mulţumit lui Susan şi am ieşit din 
birou. Ajuns jos, l-am întrebat pe Peter unde se tunde şi mi-a dat 
numele unui salon din Westhampton Beach. 

Am mers cu maşina în sat, am găsit salonul de coafură al 
lui Peter şi m-am tuns decent pentru prima dată în mai mult de 
o lună. 

Am întrebat-o pe Tiffany, tânăra care mă tundea: 

— Îl cunoşti pe Peter, recepţionerul de la hotelul Bayview? 


— Cum să nu. Are un păr minunat. A adăugat: Şi o piele 
minunată. 

— Dar eu? 

— Sunteţi bronzat frumos. 

— Am fost în Yemen. 

— Unde vine asta? 

— Peninsula Arabică Saudită. 

— Serios? Şi asta unde e? 

— Nu sunt sigur. 

— În vacanţă? 

— Nu. Am fost într-o misiune secretă şi periculoasă pentru 
guvern. 

— Serios? Vreţi fixativ? 

— Nu, mersi. 

l-am plătit lui Tiffany şi m-am interesat de unde pot să-mi 
cumpăr o costumaţie de plajă. Mi-a indicat un magazin de 
articole sportive la două străzi mai încolo. 

M-am dus pe jos până la magazin şi mi-am cumpărat o 
pereche de pantaloni scurţi de plajă verzi şi largi, un tricou 
negru şi o pereche de sandale de plajă. Tres Hampton. 

M-am întors cu maşina la hotel şi am intrat în hol să verific 
dacă aveam mesaje şi să văd dacă Peter îmi remarcă noua 
tunsoare, dar ieşise din tură. Nu aveam mesaje, aşa că am urcat 
în cameră şi m-am schimbat în noul meu echipament de plajă, 
fără să uit să scot etichetele. 

Mi-am verificat mobilul să văd daca am mesaje, dar nu 
sunase nimeni, iar pagerul era tot descărcat. 

Amintindu-mi de Roxanne, am lăsat câţiva dolari pentru 
cameristă şi am ieşit din cameră. 

Am mers cu maşina până la Parcul Regional Cupsogue 
Beach, am parcat şi m-am îndreptat spre plajă. Soarele 
strălucea, era cald şi adia o briză uşoară. 

Mi-am petrecut dimineaţa înotând, profitând de razele 
soarelui de septembrie şi alergând desculţ pe plajă, în timp ce 
fredonam tema muzicală din Care de foc. 

În jurul prânzului erau câteva persoane pe plajă, în 
majoritate familii care se bucurau poate de ultimul weekend cu 
vreme de plajă din vara care era pe sfârşite. 

De ani de zile nu mai fusesem în formă atât de bună şi m- 
am hotărît să rămân aşa, astfel încât, când se va întoarce Kate, 


să se minuneze de bronzul meu auriu şi de corpul meu de 
surfer. Mă întrebam dacă ea reuşise să rămână în formă în Dar 
es Salaam. Speram că nu voi fi nevoit să spun ceva de genul: 
„Ai pus câteva kilograme, iubito”. 

Probabil că nu artrebui să spun asta decât după ce facem 
sex. 

Am alergat până la capătul vestic al parcului, unde 
strimtoarea separă această insulă de baraj natural de Fire 
Island, unde se ţinuse slujba comemorativă, în Parcul Regional 
Smith Point. Aceasta era strimtoarea prin care căpitanul Spruck 
ieşise în larg în seara de 17 iulie 1996 şi văzuse ceva care nu-i 
mai dădea pace de atunci. 

Era una dintre acele zile aurii de toamnă tirzie care te fac 
să te gândeşti la ciclul anotimpurilor, şi mai departe la ciclul 
vieţii şi al morţii, şi la existenţa noastră pe planeta asta, şi la 
scopul ei. 

Nişte păsări ciudate zburau în cercuri, apoi plonjau în apă 
după peşti care habar n-aveau ce-i aşteaptă şi care într-o 
secundă ajungeau din apă în aer şi apoi în stomacul păsării. 

In larg, deasupra oceanului, 230 de oameni porniseră într- 
o călătorie spre Paris, dar dintr-odată căzuseră patru mii de 
metri prin întunericul nopţii, în mare. Pur şi simplu. 

O societate poate fi judecată în funcţie de reacţia la 
morţile timpurii - accidente şi crime -, iar societatea în care 
trăiam noi cheltuia o mulţime de bani, timp şi efort pentru 
anchetarea accidentelor şi a crimelor. Făcea parte din cultura 
noastră să nu lăsăm nici o crimă nepedepsită şi nici un accident 
să nu fie şters din memorie pentru că a fost inevitabil. 

Şi totuşi, după ce zborul 800 a explodat în aer, aparent şi 
oficial ca rezultat al unei scântei produse în rezervorul central 
de combustibil, nu se făcuseră multe pentru a corecta o 
problemă cu consecinţe potenţial catastrofale. 

Asta ce însemna? însemna, poate, că teoria alternativă - 
racheta - influenţa încă gândirea şi deciziile unora. 

Cu trecerea anilor, cum nu mai avusese loc nici un 
incident similar - cu toate că nu se luaseră măsuri pentru a 
remedia defectul de proiectare a rezervoarelor de combustibil -, 
concluzia oficială devenea puţin mai suspectă. 

Am continuat să alerg de-a lungul plajei, apoi m-am întors 
cu spatele spre ocean, am urcat şi am coborit în fugă câteva 


dune, sperând să zăresc ieşind din nisip coada unei rachete 
cinetice, dar fără succes. 

Am găsit valea micuță şi ferită dintre dune unde Don Juan 
împreună cu doamna lui, numită acum Jill Winslow, întinseseră o 
pătură şi petrecuseră o oră romantică şi probabil ilicită pe plajă. 
Mă întrebam dacă amintirea celor petrecute atunci în acest loc îi 
mai bîntuia încă. 

Mi-am scos tricoul şi m-am întins pe jos, în locul în care 
probabil stătuseră întinşi şi ei, cu tricoul sub cap drept pernă, şi 
am adormit pe nisipul cald. 

Am avut un vis erotic în care mă aflam într-o oază din 
Yemen şi haremul meu era compus din Kate, Marie, Roxanne şi 
Jill Winslow, care purta văl şi nu-i puteam vedea faţa. Visul nu 
era deloc subtil şi nu necesita prea multă analiză, cu excepţia 
părţii unde Ted Nash apărea călare pe o cămilă. 

Când m-am întors la hotel, am văzut că era aprins 
beculeţul care mă înştiinţa că am mesaje, aşa că am sunat la 
recepţie. 

— A sunat domnul Verdi. Vă roagă să-l sunaţi. Nu a lăsat 
nici un număr. 

— Mulţumesc. 

L-am sunat pe Dom Fanelli pe mobil de la telefonul din 
cameră. A răspuns şi am spus: 

— Domnul Corey returnează apelul domnului Verdi. 

— Ei, Giovanni, ai primit mesajul meu? 

— Da. Ce ai reuşit? 

— Am stat toată ziua butonând calculatorul pentru tine. E 
sâmbătă, vreau să-mi petrec ziua liniştit împreună cu nevastă- 
mea. 

— Spune-i lui Mary că e vina mea. 

— Nici o problemă. Oricum s-a dus la soră-sa în Jersey. 
Căminele fabricii. Ai văzut vreodată vreunul? Mama mia! Tipele 
alea se schimbă practic pe coridoare. Cu cât cheltuieşti mai 
mult, cu atât economiseşti mai mult. Greşit. Cu cât cheltuieşti 
mai mult, cu atât cheltuieşti mai mult. Corect? 

— Corect. Ştiam deja că aflase ceva. 

— Oricum, a continuat, am găsit câteva familii Winslow şi 
am redus posibilităţile la o Jill Winslow care s-ar putea să se 
potrivească. Să-ţi spun? 

— Normal. 


— Mai întîi, spune-mi despre ce e vorba. 

— Dom, pot să aflu şi eu ce tocmai ai aflat tu. Ce vrei tu să 
ştii e ceva ce ar fi mai bine să nu ştii. Ai încredere în mine! 

— Vreau să ştiu. Nu îţi dau informaţiile la schimb - oricum 
îţi spun ce am aflat -, doar că vreau să ştiu ce ţi-a dat peste cap 
minţile şi viaţa. 

— Nu pot să vorbesc la telefon. Dar îţi spun mâine, faţă în 
faţă. 

— Dacă te omoară până atunci? 

— Îţi las un bileţel. Haide, nu am mult timp! 

— Bine, iat-o pe singura Jill Winslow care se încadrează în 
intervalul de vârstă şi în zona geografică. Eşti gata? 

— Gata. 

— Jill Penelope Winslow, măritată cu Mark Randall Winslow 
- unde găsesc protestanții ăştia asemenea nume? Are treizeci şi 
nouă de ani şi se pare că nu e angajată nicăieri. El are patruzeci 
şi cinci de ani, specialist în investiţii bancare la Morgan Stanley, 
are biroul în Manhattan. Locuiesc pe Quail Hollow Lane la 
numărul 12, Old Brookville, Long Island, New York. Nu deţin alte 
proprietăţi. Conform Registrului Vehiculelor Motorizate au trei 
maşini - un Lexus de teren, un Mercedes şi un BMW Z3. Vrei 
detalii? 

— Vreau. Mi-a spus modelul, culoarea şi numărul de 
înmatriculare ale maşinilor şi le-am notat pe toate. 

— BMW-ul e pe numele ei, a spus Dom. 

— Bine. 

— Am încercat să aflu numărul de telefon din mai multe 
surse, a continuat el, dar fără succes. Probabil că luni o să pot 
să-ţi aflu şi numărul. Le-am verificat cazierele, dar sunt curaţi 
amândoi. Nu există nici un certificat de divorţ sau de deces pe 
numele Jill Winslow, dar Jill Winslow a ta şi cea pe care am găsit- 
o eu s-ar putea să nu fie una şi aceeaşi persoană. Aşa că, dacă 
nu-mi spui al doilea nume, sau data naşterii, sau numărul de 
asigurări sociale... 

— Ştiu cum funcţionează. Mersi. 

— Ţi-am spus ca să ştii. Am făcut tot ce am putut, 
sâmbătă dimineaţă şi destul de mahmur. Ar fi trebuit să vii la 
clubul ăla aseară. Tipa aia, Sally... 

— Sarah. Bine, fă-mi o favoare: trimite-mi un e-mail dacă 
mai apar şi alţi Winslow care s-ar putea potrivi. Plec de aici şi n- 


o să răspund la mobil azi, dar poţi să-mi laşi mesaj. Diseară ar 
trebui să fiu în apartament. 

— Am lăsat o sticlă de şampanie pentru tine şi Kate. 

— Eşti foarte drăguţ. 

— De fapt, e o jumătate de ladă pe care n-am folosit-o. Ea 
când se întoarce? 

— Luni. 

— Grozav. Cred că aţi orbit de la atâta soare, a râs el. 

— Trebuie să închid. 

— Te duci în Old Brookville? 

— Mda. 

— Să-mi spui şi mie dacă e Jill Winslow pe care o cauţi. 
Bine? 

— O să afli primul, imediat după mine. 

— Mda. Eşti pe aproape? 

— Aşa cred. 

— Ultimii zece metri sunt un coşmar. 

— Ştiu. Ciao. 

— Ciao. : 

Am închis şi am intrat la duş ca să mă spăl de sare. In 
timp ce mă ştergeam cu prosopul, a sunat telefonul. O singură 
persoană din tot universul ştia unde sunt şi tocmai vorbisem cu 
el, aşa că nu putea să fie decât recepţia. Am ridicat receptorul şi 
am răspuns: 

— Alo. 

— Domnul Corey? a spus o voce feminină. 

— Plec chiar acum, am spus. Pregătiţi-mi nota. 

— Nu sunt de la hotel, a replicat. Aş vrea să vă vorbesc. 

Am scăpat prosopul din mână şi am întrebat: 

— Despre ce? 

— Despre TWA 800. 

— Ce e cu TWA 800? 

— Nu pot să vă spun la telefon. Ne putem întâlni? 

— Numai dacă îmi spuneţi despre ce e vorba şi cine 
sunteţi. 

— Nu pot să vă spun la telefon. Ne putem întâlni diseară? 
Cred că am ce căutaţi. 

— Ce caut? 

— Informaţii. Poate o casetă video. 

Am stat câteva secunde fără să răspund, apoi am spus: 


— Am tot ce-mi trebuie. Mersi oricum. 

A ignorat răspunsul meu, aşa cum îmi închipuisem că va 
face, şi a spus: 

— La ora opt, în seara asta, Parcul Regional Cupsogue 
Beach, lângă strîmtoare. Nu mai sun altă dată. 

Şi a închis. 

Am încercat să apelez numărul de la care se sunase. O 
voce înregistrată m-a informat că numărul nu putea fi accesat 
prin această metodă. 

M-am uitat la ceasul de pe noptieră - 3.18 după-amiaza. 
Nu prea aveam timp să merg până în Old Brookville şi să mă 
întorc la Cupsogue Beach. 

Alt argument, mai important: de ce aş vrea să mă 
întâlnesc cu cineva într-un loc pustiu, după lăsarea 
întunericului? Dacă n-ai de ales, n-ai de ales, dar atunci trebuie 
să porţi microfon, să ai întăriri şi să nu uiţi să-ţi iei cu tine arma. 

În cazul ăsta însă, totul era ipotetic, pentru că acţionam pe 
cont propriu, iar pistolul meu Glock era în valiza diplomatică, 
undeva între Yemen şi New York. 

Era irelevant, de asemenea, pentru că nu aveam de gând 
să merg la întâlnire. 


CAPITOLUL 39 


M-am răzgândit. 

În legătură cu întâlnirile clandestine: întotdeauna te duci 
cu o oră mai devreme şi niciodată pe o rută directă. Aşa că la 
ora şapte, în loc să-mi parchez maşina în Parcul Regional 
Cupsogue Beach, am luat-o pe Dune Road şi am găsit o potecă 
de acces spre plajă printre două case. 

Imbrăcat în pantalonii scurţi de plajă şi tricoul negru, am 
mers desculţ de-a lungul plajei. Un semn m-a informat că 
intrasem în incinta parcului. 

Oficial, soarele apunea la 7.17, iar soarele dispăruse deja 
pe jumătate în mare. Apa sclipea cu reflexe roşietice şi aurii. 

Puținele persoane care mai rămăseseră pe plajă îşi 
strângeau lucrurile şi se îndreptau spre maşini. 

Când am avansat suficient cât să-mi intre în raza vizuală 
strimtoarea de la capătul îndepărtat al insulei de baraj natural, 
nu mai rămăsese nimeni pe plajă în afară de mine şi deo 


maşină cu tracţiune integrală care patrula plaja şi anunţa printr- 
un megafon că parcul se închide. 

A trecut pe lângă mine şi a strigat: 

— Parcul s-a închis. Vă rog, părăsiţi parcul. 

M-am întors cu spatele spre ocean şi am urcat pe o dună. 
Din vîrf puteam vedea poteca pietonală care îşi croia drum 
printre dune. 

Două cupluri se îndreptau agale spre parcare, cărându-şi 
echipamentul de plajă. Era 7.15. Aveam patruzeci şi cinci de 
minute în care să-mi vină mintea la cap. De fapt, avusesem la 
dispoziţie patruzeci de ani pentru asta, dar tot fără succes. 

Soarele a apus şi cerul a devenit din purpuriu negru, în 
timp ce amurgul pentru navigatori s-a prelungit puţin şi în cele 
din urmă a dispărut după linia orizontului. Au apărut stelele şi 
briza uşoară făcea să foşnească iarba înaltă din jurul meu. 
Valurile măturau plaja cu un zgomot molcom şi ritmic. Din când 
în când, câte un val mai înalt se spărgea pe nisip. 

M-am mişcat încet printre dunele acoperite de iarbă până 
am ajuns la ultima, de unde puteam vedea strâmtoarea, la nici 
cincizeci de metri depărtare. 

La dreapta era Golful Moriches, iar la stânga — oceanul, 
unite prin strimtoarea scurtă. Câteva ambarcaţiuni de agrement 
intrau în golf cu luminile aprinse, în timp ce bărcile pescăreşti 
ieşeau în larg la prins homari. Dincolo de golf se vedeau luminile 
de la baza Pazei de Coastă. 

Nu aveam nici cea mai vagă idee cum avea să vină spre 
locul de întâlnire din capătul insulei aşa-zisul meu informator, 
dar eu ajunsesem primul, făcusem recunoaşterea şi ocupasem 
locul care oferea cea mai mare vizibilitate. Acestea fiind spuse, 
m-aş fi simţit şi mai bine dacă aş fi avut armă. 

Întâlnirea asta nu părea o idee atât de proastă la lumina 
zilei. 

Ceasul meu digital arăta 8.05 p.m., dar la capătul nisipos 
al insulei nu se vedea nimeni aşteptându-mă. Fie informatorul 
meu întîrzia, fie cineva stătea ascuns printre dunele pline de 
iarbă şi aştepta să ies eu primul. 

La 8.15 m-am gândit să fac eu prima mişcare, care ar fi 
putut la fel de bine să fie şi ultima. 

Am ascultat încordat, atent la orice sunet din jurul meu, 
dar ar fi fost aproape imposibil să aud pe cineva mergând pe 


nisipul moale, cu toate că mi s-a părut că aud iarba foşnind într- 
un moment în care nu adia briza. 

Am întors încet capul şi am încercat să disting ceva prin 
întuneric, dar nu se mişca nimic. 

Luna se ridica deja - strălucitoare, în faza primului pătrar -, 
luminând dintr-odată plaja şi apa. larba de mare din jurul meu 
nu oferea cine ştie ce ascunziş în lumina lunii şi m-am simţit 
destul de expus în virful dunei, cu câteva fire subţiri de iarbă în 
jurul meu. 

Cel puţin aveam hainele şi pielea închise la culoare. 

La 8.20 mi-am dat seama că trebuie să iau o decizie. Cel 
mai inteligent ar fi fost să renunţ, dar nu puteam să plec la fel 
de simplu cum venisem. M-am hotărât să rămân. Persoana care 
convocase întâlnirea trebuia să facă prima mişcare. Asta e 
regula. 

Cinci minute mai târziu, am auzit ceva care suna a tuse, 
dar ar fi putut la fel de bine să fie un câine. După alte câteva 
secunde, s-a auzit din nou şi părea să vină dinspre duna din 
spatele meu. 

M-am întors încet în direcţia sunetului, dar n-am văzut 
nimic. 

Am aşteptat. 

Am auzit încă o dată zgomotul şi, de data asta, nu mai 
semăna a câine. Era o persoană şi se mişca, se învârtea în jurul 
meu. Sau ar fi putut să fie mai multe persoane în preajmă, toate 
înarmate cu pistoale automate dotate cu amortizor. Am auzit 
încă o tuse, în alt loc. 

Cineva, evident, voia să-şi anunţe prezenţa şi dorea o 
reacţie de răspuns, aşa că am decis să intru în joc, am tuşit, 
apoi mi-am schimbat poziţia în caz că tocmai devenisem ţintă. 

După o secundă, o voce bărbătească, la distanţă nu prea 
mare, a spus: 

— Unde eşti? Vocea se auzise dinspre duna din dreapta 
mea şi m-am întors în direcţia ei. M-am lăsat puţin în jos şi am 
spus: 

— leşi la vedere! Încet. 

O siluetă s-a ridicat din spatele dunei, la vreo zece metri 
de mine, şi am văzut capul şi umerii unei persoane care părea 
să fie un bărbat înalt, deşi nu-i puteam vedea faţa. 


— Vino mai aproape, am spus. Ţine mâinile la vedere! 
Silueta s-a ridicat şi mai mult şi tipul a ajuns în virful dunei, după 
care a început să coboare panta spre valea întunecoasă. 

— Rămii acolo, am spus. 

S-a oprit la vreo zece metri de mine. 

— Bun, întoarce-te şi întinde-te pe jos, am spus. 

Nu mi-a ascultat ordinul, chestie care mă scoate din sărite 
de fiecare dată. Am spus, cu cea mai convingătoare voce de 
poliţist de care eram în stare: 

— Hai, amice, cu tine vorbesc! întoarce-te şi întinde-te pe 
jos. 

Acum! A rămas în picioare unde era, privind în sus spre 
mine, apoi şi-a aprins o ţigară. În lumina flăcării de la brichetă i- 
am zărit pentru o clipă faţa şi o clipă am avut senzaţia că e 
cineva cunoscut, dar n-avea cum să fie. Am spus: 

— Ascultă, cretinule, am o armă îndreptată spre tine şi o s- 
o auzi cum se descarcă în trei secunde. Întoarce-te. Acum! Şi 
întinde-te dracu pe jos. Unu, doi... 

A răspuns: 

— Arma ta e într-o valiză. Şi în afară de cazul în care mai 
ai şi alta, singura armă de aici e a mea. 

Vocea, ca şi faţa, era dureros de cunoscută. Era Ted Nash, 
întors din morţi. 


CAPITOLUL 40 


Mi-au trebuit câteva secunde să-mi revin din uluială. Ştiam 
că dezamăgirea n-o să-mi treacă niciodată. 

— Parcă erai mort, sau aşa ceva, am spus. 

— Oficial mort. În realitate, mă simt foarte bine. 

— Poate că pot să rezolv eu problema asta. 

Nu a răspuns, dar şi-a aruncat ţigara şi a început să urce 
duna, venind spre mine. Când s-a apropiat, am văzut că era 
îmbrăcat în blugi, cu un tricou negru şi o haină subţire, sub care 
i se vedea arma. 

A venit spre mine dintr-o parte, ca să nu-i pot arunca cu 
nisip în ochi şi nici să nu pot să-i ard un picior în faţă. 


A ajuns în virful dunei, la vreo trei metri de mine, şi s-a 
oprit. 

Eram faţă în faţă şi ne măsurăm din priviri. 

Ted Nash de la Agenţia Centrală de Informaţii era un 
bărbat înalt, cam cât mine, dar nu la fel de musculos. Chiar în 
lumina lunii îi vedeam părul uşor grizonat, impecabil tuns, şi 
trăsăturile feţei pe care femeile, din nu ştiu ce motive, le 
considerau atrăgătoare. Mă întrebasem întotdeauna dacă un 
nas rupt i-ar îmbunătăţi sau nu aspectul. 

Simţisem o antipatie iminentă şi intensă unul faţă de 
celălalt, încă de pe vremea când lucram la cazul din Plum Island, 
în parte din pricina aroganţei lui, dar în principal pentru că se 
dădea la o anumită doamnă detectiv, lucru pe care îl găseam 
nepotrivit şi neprofesional, ca să nu mai vorbesc că interfera cu 
interesul meu faţă de doamna în chestiune. Apoi, mai târziu, a 
fost povestea cu Kate, pentru care îl iertasem pentru că era 
mort. Acum, singurul motiv pentru care puteam să-l tolerez 
dispăruse. 

În afara faptului că aveam aceleaşi gusturi la femei, 
opiniile noastre nu coincideau în prea multe privinţe. 

M-a studiat din cap până în picioare şi a spus, apropo de 
costumaţia mea de plajă: 

— Te deranjez cumva în timpul tău liber? Nu am răspuns, 
dar am continuat să mă holbez la el, inventariând în gând toate 
motivele pentru care nu-mi plăcuse de el nici când fusese în 
viaţă prima dată. De ce îl urăsc? Dă-mi voie să număr. În primul 
rând, avea tonul ăsta permanent dispreţuitor. In al doilea rând, 
părea să arboreze întruna un zâmbet atoateştiutor. 

A aruncat o privire la ceasul de la mână şi m-a întrebat: 

— Nu trebuia să ne întâlnim la ora opt la strimtoare? 

— Lasă rahaturile! 

— Am făcut pariu cu cineva că o să apari. Numai un idiot 
ar putea să vină neînarmat la o întâlnire pe timp de noapte cu o 
persoană necunoscută, într-un loc pustiu. 

— Numai un idiot ar veni singur să se întâlnească cu mine. 
Sper că ai întăriri. 

N-a răspuns, în schimb m-a întrebat: 

— Cum a fost în Yemen? Nu i-am răspuns. 

— Am auzit că s-a distrat bine Kate în Tanzania, a spus. 


Nici acum nu i-am răspuns. Mă gândeam că eram destul 
de aproape ca să-l lovesc înainte să ajungă la armă şi probabil 
că a intuit asta şi s-a dat câţiva paşi în spate. S-a uitat în jur şi a 
spus: 

— Frumoasă seară. E minunat să fii în viaţă. 

A râs. 

— Nu te obişnui prea tare, am spus. 

S-a uitat la mine şi a întrebat: 

— Nu eşti nici măcar puţin surprins să descoperi că n-am 
murit? 

— Sunt mai mult ofticat decât surprins. 

A zâmbit şi a spus: 

— De asta ni se spune spectre. 

— De când aştepţi o ocazie să foloseşti replica asta? A 
părut puţin mâhnit că nu îi apreciam cum trebuie replicile 
repetate dinainte, dar a urmat mai departe scenariul şi a spus: 

— N-am apucat să te felicit pentru căsătorie. 

— Erai mort. Mai ţii minte? 

— M-ai fi invitat la nunta ta? 

— Te-aş fi invitat, dacă aş fi ştiut unde eşti îngropat. 

S-a îmbufnat, s-a întors cu spatele şi a început să coboare 
panta înspre ocean. Mi-a făcut semn să-l urmez. 

— Haide! Vreau să mă plimb pe plajă. 

Am pornit în spatele lui, încercând să reduc distanţa dintre 
noi, dar mi-a strigat peste umăr: 

— Nu te apropia prea tare. Zece paşi. 

„Cretinule.” L-am urmat până jos pe plajă şi ne-am 
îndreptat spre vest, în direcţia strimtorii. Şi-a scos pantofii sport 
şi s-a apropiat de apă, lăsînd valurile să-i ude picioarele. 

— E ud, a spus. 

Asta, în jargonul CIA, se referă la omorirea cuiva. 

— Te rog, nu fi atât de inteligent, am spus. 

— Tu nu mi-ai apreciat niciodată inteligenţa. Dar Kate, da. 

— Du-te-n mă-ta! 

— Nu putem avea o conversaţie deşteaptă fără să spui 
întruna: „Du-te-n mă-ta”? 

— Scuză-mă. Du-te-n aia a mă-tii. 

— Mă enervezi. 

— Eu te enervez!? cât de enervat crezi că sunt eu aflind că 
n-ai murit? 


— Şi eu simt acelaşi lucru când e vorba de tine, a replicat. 

Mergeam de-a lungul țărmului în paralel, la zece paşi 
distanţă unul de altul. Am început să-mi deviez direcţia spre 
stânga şi am micşorat distanţa. A remarcat şi a spus: 

— Mă înghesui. 

— Nu te aud din cauza valurilor. 

— Mai fă un nenorocit de pas, Corey, şi o să vezi ce fel de 
armă am. 

— Asta o să văd oricum, mai devreme sau mai târziu. 

S-a oprit şi s-a întors către mine, cu spatele spre ocean: 

— Hai să lămurim lucrurile. Eu sunt înarmat, tu nu eşti. Ai 
venit aici să afli nişte răspunsuri. Ce se întâmplă în continuare 
depinde în parte şi de tine. Între timp, eu sunt şeful. 

Îmi pierdeam răbdarea şi i-am spus: 

— Nu eşti tu şeful, Teddy. Chiar dacă ai avea un nenorocit 
de Uzi, tot nu eşti tu şeful. Eşti un arogant, îngâmfat, egoist, 
narcisist... 

— Uită-te la apă, Corey! Ce vezi? 

— O să te văd pe tine plutind cu faţa în jos înainte să 
treacă prea mult timp. 

— N-o să se întâmple. Nu cu mine, cel puţin. 

Am rămas în picioare pe plajă, la vreo cinci paşi distanţă, 
iar valurile deveneau tot mai mari şi se spărgeau cu zgomot de 
țărm. 

Nash a spus, acoperind zgomotul: 

— Tu crezi că m-am culcat cu Kate, dar nu vrei să mă 
întrebi pentru că nu vrei să auzi răspunsul. 

Am tras adânc aer în piept, dar n-am răspuns. Simţeam o 
dorinţă nebună să-i ard una ca să-i şterg rânjetul de pe faţă, dar 
m-am controlat. 

— Oricum nu ţi-aş spune, a continuat. Un gentleman nu 
vorbeşte despre aventurile lui amoroase, aşa cum faceţi tu şi 
amicii tăi din NYPD când vă îmbătaţi şi povestiţi despre toate 
femeile cu care v-aţi tras-o, cu tot cu nume şi detalii grafice. Ca 
idiotul de Fanelli, prietenul tău. 

Am ignorat comentariul pentru moment şi l-am întrebat: 

— De ce ai vrut să ne întâlnim? Ca să-mi dezvălui 
miraculoasa ta înviere? Ca să-ţi ascult glumele infantile? Eşti 
foarte crud, Ted. 

Mai bine dă-mi arma ta ca să pot să mă omor. 


Ted Nash a tăcut o vreme, apoi şi-a aprins altă ţigară şi a 
suflat fumul în vânt. 

— Te-am chemat să ne întâlnim pentru că provoci 
probleme în organizaţia mea, a spus, dar şi în a ta. lţi bagi nasul 
unde nu-ţi fierbe oala şi se pare că sejurul în Yemen nu te-a 
învăţat nimic. 

— Şi ce ar fi trebuit să învăţ, maestre? 

— Cum să respecţi ordinele. 

— Ce-ţi pasă ţie? Nu mi-a răspuns, în schimb m-a întrebat: 

— Ce faci aici, la hotelul Bayview? 

— Sunt în vacanţă, prostule! 

— Nu, nu eşti. Şi termină cu tîmpeniile. Mai fă o încercare. 

— Sunt în vacanţă, cretinule! Părea să nu-i placă nici acest 
apelativ, dar nici nu mi-a cerut să mai încerc o dată. S-a uitat la 
mine, apoi a arătat spre cer şi a spus: 

— Ăsta a fost cazul meu. Nu al tău. Nu al lui Kate. Nici al 
lui Dick Kearns şi nici al lui Marie Gubitosi. Al meu. E închis. Ar 
trebui să-l laşi aşa că, dacă nu, domnule Corey, s-ar putea să ai 
un sfârşit nefericit. 

Eram puţin surprins şi deranjat de faptul că ştia de Dick şi 
de Marie. 

— Mă ameninţi? am întrebat. Ai mai făcut-o o dată şi a fost 
singura ocazie când persoana care a făcut aşa ceva a scăpat 
nepedepsită. 

A azvirlit ţigara în apă, şi-a pus la loc pantofii, apoi şi-a 
scos haina, care a lăsat să se vadă un toc de umăr în care 
stătea un Glock. Şi-a legat haina în jurul taliei şi a spus: 

— Hai să facem câţiva paşi. 

— Fă tu paşi. Şi nu te opri. 

— Cred că ai uitat cine conduce întâlnirea asta. 

M-am întors şi am pornit spre locul unde îmi lăsasem 
maşina. 

A strigat după mine: 

— Nu vrei să ştii ce s-a întâmplat aici cu cuplul acela? l-am 
făcut un semn obscen peste umăr. Mi-am imaginat că, dacă 
avea de gând să mă împuște, ar fi făcut-o până acum. Nu că nu 
l-aş fi crezut în stare să-mi tragă un glonţ în spate, dar aveam 
senzaţia că nu era autorizat s-o facă sau, dacă era, trebuia mai 
întîi să afle ce ştiu. 


Nu-l auzeam din cauza zgomotului făcut de valuri, dar l- 
am zărit cu coada ochiului mergând în paralel cu mine, cam la 
zece paşi depărtare. 

— Trebuie să vorbim, a spus. 

Nu m-am oprit din mers. În faţă se vedea deja prima casă 
de dincolo de parc. 

A mai făcut o încercare: 

— E mai bine să vorbim aici, neoficial. Ori aici, ori vei fi 
interogat în cadrul unei audieri. A adăugat: Ai putea să te 
trezeşti cu acuzaţii penale. Şi Kate la fel. 

M-am întors şi am pornit spre el. 

— Nu te apropia, a spus. 

— Tu eşti cel cu arma. 

— Aşa e şi nu vreau să fiu nevoit s-o folosesc. 

Am ajuns cam la cinci metri de el şi atunci el a făcut câţiva 
paşi în spate şi şi-a scos pistolul. 

— Nu mă obliga să-l folosesc! M-am oprit şi am spus: 

— Scoate încărcătorul pistolului, Ted, scoate cartuşele şi 
pune pistolul la loc în toc. 

Nu a făcut cum i-am spus, dar, lucru şi mai bun, nici n-a 
tras. 

— Bărbaţii cu boaşe n-au nevoie de arme ca să vorbească 
cu alţi bărbaţi. Descarcă-l şi putem sta de vorbă. 

Părea să se lupte cu opţiunile, apoi a ridicat arma, i-a scos 
încărcătorul şi a pus-o în buzunar. A tras glisiera şi un cartuş a 
ieşit şi a căzut în nisip. A pus pistolul în toc şi a rămas pe loc, cu 
privirea aţintită pe mine. 

— Aruncă-mi încărcătorul, am spus. 

— Vino şi ia-l. 

Am anulat distanţa dintre noi. Nu aveam nici o îndoială că 
ar fi fost un adversar pe cinste dacă se ajungea la o bătaie. l-am 
amintit: 

— Încărcătorul. 

— Vino şi ia-l, durule, a spus din nou. 

— Haide, Ted. Nu mă face să te bat măr. N-am făcut sex 
de patruzeci de zile şi sunt într-o dispoziţie rea. 

— Mă bucur că Yemenul ţi-a servit la ceva. Unul dintre 
colegii mei mi-a spus că ajunseseşi un beţiv ordinar. 

Nu mai avea asupra lui o armă încărcată, aşa că trebuia să 
recunosc că avusese curaj. Sau poate că avea întăriri şi eu 


stăteam în vizorul unui lunetist. M-am uitat în spate spre dune, 
dar n-am zărit lumina verzuie care dă de gol un telescop cu 
infraroşu. Era o barcă de pescuit la câteva sute de metri în larg, 
dar poate că nu era o barcă de pescuit. 

— Ştiu că n-ai curaj să-mi vorbeşti aşa când eşti fără 
armă, aşa că probabil ai nişte ajutoare prin preajmă, ca un laş 
nenorocit ce eşti. 

M-a luat prin surprindere cu un croşeu de stânga pe care 
nu-l anticipasem, dar am reuşit să-mi trag capul în spate la 
timp, aşa că nu mi-a trosnit decât maxilarul. Am căzut pe spate 
în nisip şi el a făcut greşeala să se arunce peste mine. Mi-am 
plantat ambele picioare în plexul lui şi l-am azvirlit de pe mine. 
M-am întors şi am pornit spre el împleticindu-mă pe nisip, dar se 
ridicase deja în picioare şi se îndepărta cât putea de repede, cu 
faţa încă spre mine, în timp ce scotea pistolul din toc şi magazia 
din buzunar. Înainte să apuce să introducă Piesa A în 
Compartimentul B ca să facă poc-poc, m-am ridicat ca un atlet 
la startul cursei şi am ţişnit înspre el. Dar al naibii nisip era prea 
moale, aşa că mi-am pierdut aderenţa şi n-am reuşit să ajung la 
el înainte să încarce pistolul. Tocmai trăgea glisiera ca să 
introducă un cartuş, când l-am apucat de gleznă şi l-am smucit 
cu toată forţa. 

A căzut la pămînt şi eu deasupra lui, cu mâna stângă 
încleştată pe ţeava pistolului, în timp ce cu dreapta i-am plasat 
un pumn în ţeastă. 

Lovitura l-a năucit, dar nu suficient cât să-l împiedice să- 
mi înfigă un genunchi în vintre, care m-a lăsat fără aer. 

Am început să ne rostogolim împreună pe plaja înclinată, 
spre apă. Câteva valuri mai mari s-au lovit de noi în timp ce ne 
luptam încleştaţi unul de altul, iar curentul de adâncime a 
început să ne tragă spre larg. 

Amândoi încercam să găsim un punct de sprijin pe fundul 
oceanului ca să putem plasa o lovitură bună, dar eu nu dădeam 
drumul armei din mâna lui Ted, aşa că am rămas lipiţi unul de 
altul, în timp de valurile care se retrăgeau şi curentul ne duceau 
tot mai în larg. 

De câte ori mă gândeam la el şi Kate împreună, îmi 
izbeam capul de al lui, aşa că eram amândoi din ce în ce mai 
ameţiţi. Cred că îşi dăduse deja seama că îl uram atât de tare că 


îmi pierdusem minţile şi nu-mi mai păsa dacă ne înecam 
amândoi. 

După cam un minut de luptă corp la corp, înghiţisem 
amândoi o grămadă de apă sărată, iar Ted era îngreunat şi de 
hainele mai groase. Eu eram în formă foarte bună - mulţumită 
Yemenului - şi ştiam că puteam să-l înec dacă voiam. Ştia şi el, 
fiindcă dintr-odată a încetat să mai opună rezistenţă. Ne-am 
uitat unul la altul, la douăzeci de centimetri unul de celălalt, şi el 
a spus: 

— Bine... 

A dat drumul pistolului şi a înotat câţiva metri până a 
putut atinge fundul cu picioarele, apoi s-a împleticit până pe 
plajă, a mai făcut câţiva paşi, după care s-a întors şi s-a trîntit 
pe nisip. Îşi pierduse pantofii, era desculţ şi plin de nisip ud. 

Am ieşit şi eu pe mal poticnindu-mă şi am rămas în 
picioare, la vreo cinci metri de el, respirând cu greutate. De la 
apa sărată maxilarul unde mă pocnise îmi ardea, boaşele mă 
dureau unde mă lovise, iar capul îmi zvicnea de la cât îl izbisem. 
În rest, mă simţeam minunat. 

l-a luat cam un minut să se ridice de jos, apoi a stat o 
vreme aplecat, trăgând adânc aer în piept şi scuipând apă de 
mare. În cele din urmă, s-a îndreptat de spate şi am observat că 
din nas îi curgea un firicel de sânge. M-a felicitat pentru victorie 
spunându-mi: 

— Cretinule! 

— Haide, Ted. Acceptă înfrîngerea cu demnitate. Nu te-au 
învăţat regulile sportivităţii la şcoala aia fandosită? 

— Du-te-n mă-ta! S-a şters la nas cu mîna. Cretinule! 

— Bănuiesc că nu te-au învăţat. 

Am scos încărcătorul pistolului şi l-am pus în buzunar, apoi 
am tras glisiera şi am văzut că pusese un cartuş înăuntru, deşi 
nu-l împinsese la locul lui cât timp ne-am disputat pistolul. Am 
scos cartuşul şi mi-am pus arma la elasticul pantalonilor. 

— Aş fi putut să-ţi zbor creierii de şase ori până acum, a 
spus. 

— Cred că o dată ar fi fost de ajuns. 

Chiar a râs la replica mea, ceea ce l-a făcut să tuşească, 
apoi s-a şters la ochi de apa sărată şi a spus: 

— Dă-mi arma! 


— Vino şi ia-o! A venit cu greu spre mine şi a întins mâna 
după pistol. l-am strâns mâna şi am spus: 

— Bună luptă. 

Şi-a tras mâna şi m-a împins. 

Mai avea încă putere să lupte şi l-am admirat pentru asta, 
dar mă plictisisem de figurile lui. L-am îmbrâncit cât acolo şi am 
spus: 

— Să nu mai faci asta, cretinule! S-a întors şi a început să 
se îndepărteze. Eu am rămas pe loc şi m-am uitat după el cum 
se apropie de dune. Atunci s-a întors şi a strigat: 

— Vino cu mine, prostule! Cum aş fi putut să mă opun 
unei asemenea invitaţii? L-am urmat şi am urcat pe aceeaşi 
dună unde urcasem şi cu Kate în iulie. 

Ne-am oprit în virful dunei şi Ted a spus: 

— O să-ţi spun ce s-a întâmplat aici în seara de 17 iulie 
1996. 

Ar fi putut să facă asta cu jumătate de oră mai devreme şi 
să ne scutească pe amândoi de o bălăceală în ocean. Dar 
avusesem întîi alte probleme de rezolvat şi încă nu fuseseră pe 
deplin lămurite. 

— Fără minciuni, am zis. 

— Adevărul, a spus domnul Nash, citând din mottoul 
agenţiei, te va elibera. 

— Pare o afacere profitabilă. 

— E o afacere mult mai bună decât eram dispus să fac cu 
tine. 

Dar eu respect ordinele. 

— De când? 

— Uite cine vorbeşte! S-a uitat lung la mine şi a spus: Noi 
doi avem ceva în comun, Corey - suntem amândoi nişie 
singuratici. 

Dar ne facem treaba mai bine decât oamenii de echipă cu 
care lucrăm şi decât pămpălăii condiţionaţi politic pentru care 
lucrăm. Noi doi nu spunem întotdeauna adevărul, dar ştim 
adevărul şi vrem să aflăm adevărul. Şi eu sunt singurul care-ţi 
poate spune adevărul şi poate singurul pe care l-ai crede. 

— Te-ai descurcat bine pentru o clipă. 

— N-o să-ţi jignesc inteligenţa cu şi mai multe gogoşi. 

— Ted, din prima clipă când ne-am cunoscut şi în tot 
timpul cât am lucrat împreună, nu mi-ai turnat decât gogoşi. 


A zâmbit şi a spus: 

— Lasă-mă să mai încerc o dată. 

Cred că am depistat un dublu înţeles în vorbele lui, dar am 
răspuns: 

— Te ascult. 


CAPITOLUL 41 


Ted Nash a tăcut o vreme, cât şi-a tras sufletul, apoi a 
spus: 

— Aşa, deci cei doi au părăsit hotelul Bayview pe la ora 7 
seara, luînd cu ei o pătură din cameră. In maşina de teren aveau 
o ladă frigorifică cu o sticlă de vin şi o cameră video cu trepied. 

— Mda, ştiu toate astea. 

— Aşa e, a spus, ai vorbit cu Kate şi ai făcut şi nişte 
săpături de capul tău. Ce altceva mai ştii? 

— Nu am venit aici să răspund la întrebări. 

— Kate o să aibă şi ea oarece necazuri, a spus el, fiindcă a 
vorbit cu tine despre caz. 

— Dar tu? Tu nu ai necazuri fiindcă ai trăncănit de faţă cu 
ea acum cinci ani? De asta ai fost reînviat şi ti s-au şters toate 
păcatele? Ca să te ocupi de greşelile mai vechi? S-a uitat la 
mine, apoi a răspuns: 

— Hai să spunem că sunt cel mai în măsură să mă ocup 
de acest caz de încălcare a regulii confidenţialităţii şi să pun 
lucrurile la punct. 

— Cum zici tu. M-am uitat la ceas, care încă mai mergea, 
şi am zis: Spune ce ai de spus. Am de făcut un drum lung până 
în Manhattan. 

Pe Ted părea să-l enerveze să descopere că nu mă arătam 
interesat de porcăriile lui. 


— Ce nu ştii tu e că după ce au făcut sex - a arătat spre 
mica vale dintre dune - acolo, pe pătură, ea a insistat să facă 
baie goi şi a vrut să se filmeze, aşa că ela mutat camera şi 
trepiedul aici sus şi a îndreptat-o înspre apă, cu focalizarea pe 
infinit, încercând să prindă în obiectiv plaja, însă de la înălţimea 
asta a prins şi o mare bucată de cer. 

— De unde ştii toate astea? 

— Am vorbit cu ei. Altfel de unde dracu puteam să ştiu? 
Aşadar, dacă era să cred ce-mi spusese până acum, cei doi 
fuseseră găsiţi, iar ea era în viaţă - cel puţin la momentul acela. 

— Continuă, am spus. 

— Bun, deci au alergat până jos pe plajă, în timp ce 
camera îi filma, şi au înotat goi un timp, apoi au ieşit iar pe plajă 
şi au făcut sex din nou, pe mal. A zâmbit oarecum şi a adăugat: 
Bănuieşti corect că nu erau soţ şi soţie. 

— Şi dacă tipul a avut două erecţii într-o singură noapte 
înseamnă că nu era din CIA. 

Ted a trecut peste remarca mea şi a arătat spre plajă. 

— În timp ce făceau sex pe plajă, nu aveau cum să 
remarce ce se întâmpla pe cer, dar au auzit explozia, care a 
ajuns probabil la urechile lor după patruzeci de secunde. In 
momentul când au întors capul spre direcţia de unde s-a auzit 
zgomotul, avionul se rupsese deja în două, carlinga căzuse în 
ocean, iar restul fuzelajului continua să urce şi abia apoi şi-a 
început căderea. Interesant este că li s-a părut că văd o dâră de 
lumină urcând spre avion în acest moment - după 
dezmembrarea aparatului. Dar şi-au dat seama că nu era 
altceva decât reflectarea jetului de combustibil aprins în 
suprafaţa apei, lucru pe care l-au confirmat mai târziu, după ce 
au vizionat caseta. S-a uitat la mine. Înţelegi? 

— Sigur. Fum şi oglinzi. Nu asta sunteţi cu toţii? 

— Nu şi în cazul ăsta. Şi-a continuat povestirea: Cum 
spuneam, dându-şi seama că în câteva minute vor apărea 
oameni pe plajă, s-au întors în fugă la dună, s-au îmbrăcat 
repede şi au înhăţat camera şi trepiedul în drum spre maşină - 
un Ford Explorer - şi s-au îndreptat spre hotel. Din păcate pentru 
ei, au lăsat în urmă pătura de la hotel şi capacul de protecţie de 
la obiectivul camerei, care ne-au indicat două lucruri: unde erau 
cazaţi şi ce făceau aici. N-au luat nici lada frigorifică cu sticla de 


vin şi două pahare, de pe care am prelevat două seturi perfecte 
de amprente. 

l-am analizat spusele şi n-am putut găsi nici o hibă în 
povestea lui. De fapt, confirmase ceea ce dedusesem eu, Kate şi 
toţi ceilalţi, plus câteva detalii care proveneau din faptul că Ted 
chiar stătuse de vorbă cu cei doi. 

— Ce era pe casetă? am întrebat. 

— Nu ce ai vrea tu. 

— Uite ce e, Ted, eu nu am nici un fel de dorinţe sau de 
nevoi, nici într-un sens, nici în celălalt. Nu sunt adeptul teoriei 
conspirației şi nici nu sunt profesional legat de concluzia oficială, 
cum eşti tu. Sunt doar un tip cu mintea deschisă, care caută 
adevărul. Şi dreptatea. 

Buzele lui au luat forma unui surâs dispreţuitor, pe care îl 
detest, şi a spus: 

— Ştiu că aşa e, John. De asta suntem aici. De asta am 
renunţat la seara de sâmbătă pentru discuţia asta. 

— Ei, poţi să ratezi şi tu câte un joc de bingo la biserică 
din când în când. Ce era pe casetă? 

— Femeia s-a uitat la ce era înregistrat pe casetă pe 
drumul înapoi spre hotel. N-a văzut multe, dar a văzut ceea ce 
nu remarcaseră ei în timp ce făceau sex - a văzut avionul, 
surprins pe bandă în momentul exploziei. Mi-a spus că era 
straniu cum avionul exploda în colţul din dreapta sus al cadrului, 
în timp ce ea şi partenerul ei făceau sex în partea din stânga jos 
şi nici măcar nu s-au uitat în sus. 

Desigur, sunetul nu ajunsese încă până la ei, aşa că ei au 
continuat să facă sex când avionul a explodat într-o uriaşă 
minge de foc, apoi s-a rupt şi şi-a continuat ultimele momente 
de zbor. A făcut o pauză, s-a gândit, apoi a continuat: Bărbatul 
mi-a spus că, atunci când s-au uitat împreună la casetă, a 
trebuit să-i explice femeii marea diferenţă dintre viteza 
sunetului şi cea a luminii, adică motivul pentru care ei continuau 
să facă dragoste, când avionul exploda. 

— Slavă Domnului că există legile fizicii, fără de care v-ar 
fi fost greu să creaţi o simulare în care nici unul dintre martorii 
oculari nu au recunoscut ce văzuseră cu propriii ochi. 

Se părea că-l enervasem puţin. 

— Simularea a fost foarte precisă, a spus, bazată pe legile 
fizicii, pe declaraţiile martorilor oculari, pe înregistrările radar, 


pe dinamica zborului şi pe cunoştinţele despre comportarea 
unui avion în cazul unei explozii catastrofale la bord. 

— Aha. Pot să văd caseta? 

— Lasă-mă să termin! 

— Ai terminat. Vreau să văd caseta şi să vorbesc cu cei 
doi. 

— O să termin ce am de spus. A continuat: Cei doi s-au 
întors la hotelul Bayview şi au conectat camera la aparatul video 
din cameră şi s-au uitat la casetă pe ecranul televizorului. Au 
văzut amândoi ce văzuse tipa în maşină. Era o casetă bună şi de 
data asta au auzit clar explozia, la vreo patruzeci de secunde 
după ce au văzut-o pe film. 

S-a uitat la mine şi a adăugat: întreaga desfăşurare a 
accidentului a fost înregistrată pe film, de la început la sfârşit, 
cu sunet, pe bandă de calitate şi cu obiectivul pus pe lumină de 
crepuscul. Pe casetă se vedeau chiar şi luminile pilpiitoare ale 
Boeingului 747 înainte de explozie. M-a fixat cu privirea şi a 
spus: Nu era nici o dâră de lumină care să se ridice spre avion 
înainte de explozie. 

Oare de ce ştiam deja ce urma? 

— E o veste bună, am spus. Vreau să văd caseta şi să 
vorbesc cu martorii. 

Nu mi-a răspuns direct, însă a spus: 

— Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare: Dacă erai tu în locul 
lor, şi aveai o relaţie amoroasă, şi te-ai fi filmat în timpul unor 
activităţi sexuale explicite, ce ai fi făcut cu caseta? 

— AŞ fi pus-o pe Internet. 

— Tu, poate. Ei, evident, au distrus-o. 

— Zău? Când? Cum? 

— In seara aia. Imediat ce au părăsit camera de hotel. Au 
oprit pe marginea drumului şi tipul a trecut cu maşina peste 
casetă, apoi a luat banda şi i-a dat foc. 

— De unde au luat chibriturile sau bricheta? 

— Habar n-am. Poate că unul din ei era fumător. 

Nici unul din ei, conform spuselor lui Roxanne, dar nu i-am 
spus asta lui Nash. De asemenea, era foarte convenabil pentru 
el să spună că tipul distrusese efectiv banda şi nu că a şters-o, 
pentru că o bandă ştearsă poate fi recuperată în laborator, iar 
Ted nu voia ca eu să mă agăţ de această posibilitate. 

— Bun, am spus, au ars banda. Şi pe urmă? 


— Au mers până în satul Westhampton, unde tipa îşi 
lăsase maşina. Pe telefoanele lor sunau oameni care aflaseră de 
accident şi voiau să-i contacteze. Le spuseseră soţilor că erau 
pe undeva prin, Hampton - el la pescuit, iar ea la cumpărături în 
East Hampton, după care urma să ia cina cu o prietenă şi să 
rămână la ea peste noapte. 

— Povestea lui nu e rea. A ei l-ar putea băga la bănuieli pe 
un soţ. 

— Majoritatea oamenilor căsătoriţi au încredere unul în 
celălalt, m-a informat domnul Nash. Tu n-ai avut încredere în 
Kate cât a fost în Tanzania? 

— Ted, dacă mai pomeneşti o dată de Kate, te fac să-ţi 
înghiţi pistolul, începând cu patul. 

A zâmbit, dar nu a răspuns. „Cum reuşeşte oare să mă 
enerveze în asemenea hal?” întorcându-se la problema de 
actualitate, a continuat: 

— S-au întors acasă fiecare cu maşina lui, apoi şi-au 
petrecut restul serii cu familia, privind la televizor ştirile despre 
prăbuşirea avionului. 

— Trebuie să fi fost o seară interesantă în familie, am 
comentat. 

S-a uitat la mine şi a spus: 

— Asta-i tot. Aşa cum au dedus mulţi, a existat un cuplu 
pe plajă, aveau într-adevăr o aventură şi au filmat fără să ştie 
accidentul. Dar n-a existat nici o armă fumegândă şi nici vreo 
rachetă pe banda video. 

— Asta îmi spui tu că ţi-au zis ei. 

— Bineînţeles că i-am rugat pe amândoi să facă un test cu 
poligraful şi amândoi s-au descurcat foarte bine. 

— Minunat. Atunci vreau să văd şi rezultatele de la testul 
poligraf, plus declaraţiile lor scrise sau înregistrate înainte să 
stau de vorbă cu ei. 

Lui Ted de la CIA era limpede că nu-i plăcea să aibă de-a 
face cu detectivii din poliţie, pentru că detectivii încearcă să 
stabilească un lanţ al dovezilor, în timp ce CIA lucrează cu 
abstracţiuni, cu analize şi conjecturi, adică ingredientele de bază 
ale gargarei. 

Ted mi-a explicat răbdător: 

— Amândoi ne-au spus adevărul despre actul sexual de pe 
plajă şi ăsta e un subiect la care te-ai aştepta să apară nişte 


minciuni la poligraf, pentru că oamenii se jenează — dar ei ne- 
au spus exact ce au făcut pe plajă. Apoi, când i-am întrebat ce 
văzuseră cu ochii lor, apoi ce văzuseră pe casetă, din nou au 
spus adevărul. Nici o dâră de lumină. A adăugat: Testele cu 
poligraful au fost foarte concludente ca şi cum am fi avut caseta 
în mâinile noastre. 

Nu credeam asta, dar am spus: 

— Bun. Bănuiesc că asta e tot. 

Mă cunoştea prea bine de pe vremea când fusese prima 
oară în viaţă, aşa că a comentat: 

— Nu pari prea convins. 

— Ba sunt. Apropo, cum i-aţi găsit? 

— Pentru mine a fost mai simplu decât pentru tine, a 
replicat. Bărbatului i se luaseră o dată amprentele pentru o 
slujbă, iar noi aveam amprentele lui de pe pahar şi de pe sticla 
de vin. L-am găsit în banca de date a FBl-ului şi luni de 
dimineaţă l-am căutat la birou. EI, la rândul lui, ne-a spus 
numele amantei sale căsătorite. 

— A fost uşor. Sper că i-aţi luat amprentele de pe 
formularul de la recepţie ca să stabiliţi că fusese prezent şi pe 
plajă, şi la hotel. 

— De fapt... nu le-am luat. Dar nu încercam să construim 
un dosar penal împotriva lui. 

— Distrugerea dovezilor e o infracţiune, din câte ştiu eu. 

— Nu s-a comis nici o infracţiune împotriva zborului TWA 
800, aşa că dovezile nu erau... Ideea e că cei doi au fost în locul 
nepotrivit, la momentul nepotrivit. Nu au văzut altceva decât 
ceilalţi două sute de oameni, iar pe caseta lor nu era nimic ce-ar 
fi putut interesa CIA-ul sau FBl-ul. Poligraful confirmă asta. l-am 
interogat mult şi i-au interogat şi alţii, inclusiv colegul tău Liam 
Griffith de la FBI. Toată lumea a fost de acord că spuneau 
adevărul. Poţi să vorbeşti cu Liam Griffith; o să-ţi confirme ce ți- 
am spus şi eu. 

— Sunt convins. Dar o să fiu sigur abia după ce stau şi eu 
de vorbă cu ei. Ai o hirtie şi un creion? 

— Nu ai voie să vorbeşti cu ei. 

— De ce nu? Au suferit vreun accident nefericit? 

— Nu fi melodramatic! Nu poţi să vorbeşti cu ei pentru că 
li s-a promis anonimatul în schimbul cooperării şi al spunerii 
adevărului. 


— Foarte bine, o să fac şi eu la fel. 

Ted Nash părea că se gândeşte, probabil la instrucţiunile 
pe care le primise în ce-l priveşte pe subsemnatul. 

— E foarte simplu, Ted, i-am spus. Tu îmi spui cum îi 
cheamă, eu mă întâlnesc cu ei şi rezolvăm totul o dată pentru 
totdeauna. Care e problema? 

— Am nevoie de aprobare ca să fac asta. 

— Bine. Sună-mă mâine pe mobil. Lasă-mi un mesaj. 

— S-ar putea să nu pot decât luni. 

— Atunci, hai să ne vedem luni! 

— O să te caut eu. 

A dus mâna la buzunarul de la piept al hainei să-şi caute 
ţigările, apoi, amintindu-şi că sunt ude, a renunţat să mai 
fumeze. 

Am spus: 

— De asta ai rămas fără aer. Fumatul te poate ucide. 

— Ce-ţi face falca? 

— Bine. Am înmuiat-o în apă sărată odată cu capul tău. 

— Genunchiul pe care ţi l-am dat în boaşe nu prea s-a lovit 
de nimic. 

Ted era destul de bun, dar eu sunt şi mai bun. 

— Cred că scutul din pantaloni te-a tras la fund, am spus. 

— Du-te-n mă-ta! Era distractiv, dar deloc productiv. Am 
schimbat subiectul şi am spus: 

— Sună-mă şi aranjăm o întâlnire - într-un loc public, de 
data asta. Vino însoţit, dacă doreşti. Dar vreau numele celor doi 
înainte să ne spunem bună ziua. 

S-a uitat la mine şi a spus: 

— Fii pregătit să răspunzi şi tu la nişte întrebări, altfel 
singurul lucru pe care o să-l obţii din întâlnirea asta o să fie o 
citaţie federală. A adăugat: Nu ai puterea pe care crezi că o ai, 
Corey. Noi nu avem nimic de ascuns pentru că nu există nimic 
altceva decât ce ţi-am spus. Şi îţi mai spun un lucru de care ar fi 
trebuit să-ţi dai seama singur - dacă ar fi existat ceva de ascuns, 
ai fi fost mort până acum. 

— lar mă ameninţi. Dă-mi voie să-ţi spun ceva - indiferent 
cum se termină cazul ăsta, noi doi o să ne mai întâlnim ca să 
elucidăm chestia asta cu moartea ta. 

— Aştept cu nerăbdare o astfel de întâlnire. 


— Eu şi mai mult. A întins din nou mâna, dar era prea 
departe ca să ne strângem mâinile, aşa că am bănuit că îşi vrea 
arma înapoi. 

l-am spus: Tocmai m-ai ameninţat că mă omori şi acum 
vrei să-ţi dau arma înapoi? îmi scapă ceva? 

— Ţi-am spus - dacă ar fi fost nevoie să te omor, ai fi deja 
mort. Dar cum e evident că eşti convins că e adevărat ce ţi-am 
spus, nu mai e nevoie să te omor. Dar am nevoie de armă. 

— Bun, dar promiţi să n-o îndrepţi spre mine ca să mă faci 
să spun tot ce ştiu despre caz? 

— Promit. 

— Juri? 

— Dă-mi dracului arma! Am scos pistolul Glock de la 
elasticul pantalonilor şi l-am aruncat pe nisip. 

— Data viitoare când ne întâlnim, n-o să mai fie nevoie să 
te prefaci mort, am spus, apoi m-am întors şi am plecat. 

A strigat după mine: 

— Când o iei pe Kate de la aeroport, nu uita să-i spui că 
sunt în viaţă şi că o s-o sun curând. 

Ted Nash voia neapărat să-l omor pe loc, dar eu îmi 
doream ceva la care să visez. 


CAPITOLUL 42 


Eram mult mai puţin paranoic acum că ştiam că într- 
adevăr existau oameni care mă urmăreau şi voiau să mă 
omoare. O mare uşurare. 

M-am întors la hotelul Bayview, m-am spălat de apa sărată 
şi de mizerie, apoi m-am schimbat în ţinuta de drum şi am 
părăsit hotelul. 

Eram pe Autostrada Long Island, la volanul Ford-ului 
Taurus închiriat, şi era ora zece şi cinci minute, sâmbătă seara. 
Prinsesem la radio un post FM local, care difuza nişte Billy Joel şi 
Harry Chapin care, îşi informa ascultătorii DJ-ul cel maniac, erau 


băieţi din Long Island. La fel erau şi Joey Buttafucco şi criminalul 
în serie Joel Rifkin, dar DJ-ul n-a menţionat şi asta. 

Traficul era destul de aglomerat şi am făcut nişte manevre 
haotice să verific dacă eram urmărit, dar cum toţi şoferii de pe 
Autostrada Long Island sunt ţicniţi, n-am putut să-mi dau seama 
dacă am pe urmele mele un agent federal bine instruit sau doar 
vreun dement din zonă. 

Am ieşit de pe autostradă şi pe urmă am intrat la loc, ca 
să ajung satisfăcut la concluzia că nu mă urmărea nimeni. Dând 
curs unui rest de paranoia, m-am uitat prin trapă după 
legendarul Elicopter Negru pe care Organele Securităţii de Stat îl 
folosesc ca să-i urmărească pe cetăţeni, dar n-am văzut nimic, 
în afară de lună şi de stele. 

Mi-am deschis telefonul pentru câteva minute, dar nu 
aveam nici un mesaj. 

M-am concentrat apoi asupra întâlnirii şi asupra meciului 
cu domnul Ted Nash. Tipul era la fel de insuportabil şi de 
arogant ca întotdeauna, iar faptul că fusese mort o vreme nu-l 
ajutase cu nimic. 

Data viitoare o s-o fac cu mâna mea şi o să particip la 
înmormântare. Dar între timp era din nou pe capul meu, 
încercând să-mi zădărnicească nobilele eforturi de a dezvălui 
adevărul şi de a face dreptate, precum şi mai puţin nobilele 
eforturi de a le-o trage unora cu aceeaşi ocazie. 

Falca mă durea încă, iar o privire scurtă în oglinda din 
camera de la hotel îmi dezvăluise un petic de piele lipsă şi o 
pată mov-albăstruie care se întindea pe maxilar. Mă durea şi 
capul, chestie care mi se întâmpla de fiecare dată când îl 
vedeam pe Ted Nash, chiar şi fără să-mi strivesc capul de ţeasta 
lui. De asemenea, zona bijuteriilor familiei era şi ea destul de 
sensibilă, fapt care ar fi putut constitui un motiv suficient ca să-l 
fi omorît. 

In cei douăzeci de ani de lucru în NYPD fusesem nevoit să 
omor numai două persoane, cu ambele ocazii în legitimă 
apărare. Relaţia mea personală şi profesională cu Ted Nash era 
mai complexă decât relaţia fugară pe care o avusesem cu cei 
doi necunoscuţi pe care trebuise să-i omor şi prin urmare 
motivele şi justificările pentru uciderea lui Ted Nash trebuiau 
examinate mai atent. 


Tăvăleala de pe plajă ar fi trebuit să fie o eliberare pentru 
amândoi, dar, de fapt, nici unul din noi nu era satisfăcut şi 
aveam nevoie de o reluare. 

Pe de altă parte, cum ar spune Kate, eram amândoi agenţi 
federali şi încercam să facem acelaşi lucru pentru ţara noastră, 
aşa că artrebui să încercăm să înţelegem animozitatea care ne 
împingea spre manifestări reciproc distructive, cu abuzuri 
verbale şi violenţă fizică. Ar trebui să ne rezolvăm verbal 
diferenţele şi să recunoaştem că avem țeluri şi aspirații 
asemănătoare, şi chiar şi personalităţi asemănătoare, ceea ce ar 
trebui să fie o sursă de unitate, mai degrabă decât de conflict. 
Trebuia să admitem că ne provocam unul altuia anxietăţi şi să 
ne străduim într-o manieră constructivă şi onestă să înţelegem 
sentimentele celuilalt. 

Sau, pe scurt, ar fi trebuit să-l înec pe ticălos ca pe un 
şobolan, sau cel puţin să-l împuşc cu propria armă. 

Un indicator m-a informat că intram în districtul Nassau şi 
zănaticul DJ ne-a anunţat că era o frumoasă seară de sâmbătă 
pe frumoasa Long Island: „Din Hampton până pe Coasta de Aur, 
de pe Plum Island până pe Fire Island, de la ocean la estuar - 
dansăm, cântăm, ne punem pe treabă şi petrecem din plin. Ne 
distrăm de minune!” - Du-te-n mă-ta! În ce priveşte informaţiile 
pe care mi le etalase domnul Nash, avea o poveste foarte bine 
pusă la punct şi poate chiar spunea adevărul: pe casetă nu 
apărea nici o rachetă. Era o informaţie bună, dacă era 
adevărată. Aş fi foarte mulţumit să aflu că fusese un accident. 
Aş fi foarte enervat să aflu că nu a fost. 

Mai aveam poate o carte de jucat în acest joc şi aceea era 
Jill Winslow, dar se putea foarte bine ca adevărata Jill Winslow să 
nu fie cea din Old Brookville, spre care mă îndreptam eu acum. 
Adevărata Jill Winslow ar putea să fie moartă; la fel şi amantul 
ei. lar dacă nu încetam să-mi bag nasul, era posibil să mă 
trezesc şi eu mort, chiar dacă nu era vorba de nici o 
muşamalizare sau conspira ţie. Cred că Ted Nash îmi dorea 
moartea, iar, după ce s-a întâmplat în seara asta, şefii lui i-ar 
putea da încuviințarea. 

Am ieşit de pe autostradă şi am luat-o spre nord, pe 
Şoseaua din Cedar Swamp Road. Nu am văzut nici cedri, nici 
vreo mlaştină, ceea ce era un lucru bun. Nu mă simt în largul 


meu când trebuie să ies din Manhattan, dar după Yemen aş 
putea să merg în vacanţă chiar şi în New Jersey. 

Îmi era cunoscută regiunea asta din districtul Nassau 
pentru că aveam în Brigada Antitero câţiva detectivi din zonă şi 
făcusem echipă cu ei pentru supravegherea unor personaje de 
origine arabă care trăiau, munceau şi făceau năzbâtii pe aici. 

Am continuat să merg pe Şoseaua din Cedar Swamp Road, 
de-a lungul căreia se aliniau case mari, un club privat şi câteva 
proprietăţii de pe Coasta de Aur a Long Island care încă mai 
supravieţuiau. 

Am făcut dreapta şi am intrat pe Drumul 25A, principala 
şosea care străbate Coasta de Aur de la est la vest, şi am luat-o 
spre est. 

Trebuia să presupun că a doua zi, cel târziu, Ted Nash se 
va prezenta la hotelul Bayview ca să discute cu domnul 
Rosenthal despre vizita mea şi despre Jill Winslow. Aşa că 
trebuia să mă mişc repede, dar obstacolul în calea unei discuţii 
cu doamna Winslow în seara asta - în afară de ora târzie - era 
domnul Winslow, care mai mult ca sigur nu luase cunoştinţă de 
faptul că doamna Winslow era implicată într-o poveste cu sex, 
minciuni şi casete video. În mod normal, aş fi aşteptat ca 
domnul Winslow să iasă din peisaj - dar cu Ted Nash la pândă nu 
aveam la dispoziţie atâta timp. 

Old Brookville, cu mai puţini locuitori decât blocul meu, 
are propriul efectiv polițienesc, cu sediul la intersecţia dintre 
Drumul Vânătorilor de Lupi şi Drumul 25A. O clădire albă şi 
micuță pe colţul de nord-vest al intersecţiei - nu poţi s-o ratezi, 
conform spuselor sergentului Roberts, polițistul de serviciu cu 
care vorbisem. 

La un semafor am făcut stânga pe Drumul Vânătorilor de 
Lupi şi am intrat în parcarea mică din faţa clădirii pe care scria: 
„DEPARTAMENTUL DE POLIŢIE OLD BROOKVILLE”. Ceasul din 
bord arăta 12.17. 

Mai erau două maşini în parcare şi am presupus că una îi 
aparţinea sergentului de serviciu, iar cealaltă doamnei Wilson, 
angajata civilă a secţiei de poliţie, care răspunsese la telefon. 

Dacă Ted Nash de la CIA sau Liam Griffith de la Biroul 
pentru Responsabilitate Profesională mă urmăriseră până aici 
sau îmi plantaseră un dispozitiv de urmărire pe maşină, atunci 
însemna că sunt pe drum încoace. 


Timpul oficial mi se scursese deja, la fel şi cel suplimentar. 
Foloseam deja timpul pe care nu-l aveam la dispoziţie. 


CAPITOLUL 43 


Am intrat într-o micuță cameră de aşteptare; la stânga era 
un perete de plexiglas până la tavan. In spatele lui era un birou 
înalt, gen pupitru, iar în spatele pupitrului căsca o tânără 
angajată civilă pe nume, conform plăcuței de pe birou, Isabel 
Celeste Wilson. 

— Cu ce vă pot fi de folos? m-a întrebat doamna Wilson. 

— Sunt detectivul John Corey de la FBI, am spus. Mi-am 
ridicat legitimaţia în dreptul geamului. Am sunat mai devreme şi 
am vorbit cu sergentul Roberts. 

— Ah, da. Aşteptaţi puţin. 

A spus ceva în intercom şi în mai puţin de un minut şi-a 
făcut apariţia, pe o uşă din dosul camerei, un sergent în 
uniformă. 

Am repetat formalităţile, iar sergentul Roberts, un tip 
musculos de vârstă mijlocie, s-a uitat la legitimaţia mea FBI şi la 
fotografie, apoi i-am arătat şi insigna NYPD duplicat şi actul de 
identitate care specifica faptul că sunt în retragere, dar, aşa 
cum ştiam amândoi, un poliţist rămâne un poliţist. 

A apăsat un buton care a permis deschiderea uşii din 
peretele de plexiglas şi l-am urmat în biroul lui, în partea din 
spate a secţiei. 

Mi-a oferit un scaun, iar el s-a aşezat la birou. până acum 
nu-mi mirosea a nimic dubios, cu excepţia cămăşii mele. 

— Aşa, deci sunteţi de la FBI, a început el. 

— Da. Lucrez la un caz de crimă şi am nevoie de nişte 
informaţii despre o persoană cu domiciliul în zonă. 

Sergentul Roberts a părut surprins. 

— Noi nu avem parte de prea multe crime aici. Cine e 
persoana? Nu i-am răspuns, însă l-am întrebat: 

— Există vreun detectiv cu care pot vorbi? întrebarea a 
părut să-l enerveze puţin, însă în lumea forţelor de ordine 
detectivii stau de vorbă cu detectivii, iar şeful detectivilor stă de 
vorbă numai cu Dumnezeu. 


— Avem patru detectivi, a răspuns sergentul Roberts. Unul 
dintre ei lucrează la un caz, unul e liber, unul e în vacanţă, iar 
sergentul detectiv e acasă, dar poate fi chemat. Cât de 
important e? 

— E important, dar nu într-atât cât să-i stricăm somnul 
sergentului detectiv. Am adăugat: sunt convins că dumneata mă 
poţi ajuta. 

— De ce aveţi nevoie? Sergentul Roberts părea genul de 
poliţist dispus că extindă limitele curtoaziei profesionale, dacă îl 
tratai frumos. Speram că nu avusese vreo experienţă tristă cu 
FBI-ul, lucru care uneori constituia o problemă. Am răspuns: 

— Cazul de crimă intră în jurisdicţia federală. Are 
ramificații internaţionale şi posibile legături cu terorismul. 

S-a holbat la mine, apoi a întrebat: 

— Şi persoana asta din circumscripţia noastră e suspectă? 

— Nu. Martor. 

— Asta e bine. Nu ne place să pierdem contribuabili. 
Aşadar, cine e persoana? 

— Doamna Jill Winslow. 

— Vorbiţi serios? 

— O cunoşti? 

— Oarecum. Îl ştiu mai bine pe soţul ei. E în consiliul de 
administraţie al localităţii. Am vorbit de câteva ori cu el la 
şedinţe. 

— Dar cu ea? am întrebat. 

— Ne-am întâlnit de câteva ori. E o doamnă drăguță, a 
spus zâmbind. Am oprit-o o dată pentru depăşirea vitezei. M-a 
convins să n-o amendez şi m-a făcut să cred că ea îmi face o 
favoare. 

Am zâmbit politicos şi am întrebat: 

— Ştii dacă lucrează? 

— Nu lucrează. 

Mă întrebam de unde ştie, dar nu am insistat asupra 
acestui aspect. 

— Deci domnul Winslow e în consiliul de administraţie? 
Dar în dosarul meu scrie că lucrează la Morgan Stanley. 

Sergentul Roberts a râs. 

— Mda. De acolo îşi câştigă cea mai mare parte din bani. 
Activităţile în folosul comunităţii se plătesc cu un dolar pe an. 


— Serios? Cum te descurci cu un dolar pe an? A râs din 
nou. 

— Am o slujbă adevărată. Cei mai mulţi din administraţie 
sunt voluntari. 

— Serios? Locul ăsta era ca în serialul Mayberry RFD, doar 
că majoritatea locuitorilor erau bogaţi. 

— Aşadar, ce e cu doamna Winslow? a întrebat sergentul 
Roberts. Unde a văzut crima asta? 

— Nu sunt autorizat să discut detalii. De fapt, nici nu sunt 
sigur că asta e doamna pe care o caut. Dă-mi voie să verific 
unele date. 

Cam ce vârstă are? S-a gândit un moment, apoi a spus: 

— Intre treizeci şi cinci şi patruzeci. Crima asta a avut loc 
în străinătate? a întrebat. 

Sergentul Roberts punea prea multe întrebări, dar nu m- 
am gândit că e suspicios, ci mai degrabă curios. Aveam senzaţia 
că biîrfa era principala ocupaţie în Old Brookville. Neştiind dacă 
doamna Winslow călătorise în străinătate şi nici dacă sergentul 
Roberts ştia acest lucru, am spus: 

— Incidentul s-a petrecut în Statele Unite. Soții Winslow au 
copii? am întrebat apoi. 

Nu a răspuns, ci s-a rotit cu scaunul spre computer, a 
apăsat câteva taste, apoi a spus: 

— Doi băieţi: James, de treisprezece ani, şi Mark, de 
cincisprezece. N-am avut nici un fel de probleme cu ei. A 
adăugat: sunt plecaţi la internat amândoi. 

Am aruncat o privire la ecranul computerului şi l-am 
întrebat: 

— Aveţi astfel de date în computer? 

— Facem un recensămînt al locuitorilor cam în fiecare an, 
a răspuns. 

— Un recensământ? 

— Da. Fiecărui poliţist i se repartizează o zonă — se 
completează chestionare şi se iau declaraţii, iar răspunsurile 
sunt introduse în baza de date. Avem câte un dosar pentru 
fiecare persoană. 

— Păi, dacă a funcţionat în Germania şi în Rusia... am zis. 

Mi-a aruncat o privire enervată şi m-a informat: 

— E pe bază de voluntariat. 

— E un prim pas bun. 


M-a informat mai departe: 

— Toată lumea are de câştigat din asta. De exemplu, ştim 
dacă există persoane cu handicap în casă, dacă sunt câini pe 
proprietatea respectivă, ştim cine lucrează în oraş şi avem 
numerele de contact ale tuturor. Toate aceste informaţii sunt 
disponibile tuturor echipajelor de pe maşinile de poliţie, printr- 
un terminal mobil. Avem o rată a infracţionalităţii scăzută şi aşa 
vrem să rămână. 

— Corect. Bun, îmi poţi spune dacă mai există şi alte Jill 
Winslow în zonă? S-a întors la computer şi a spus: 

— Au dat câteva familii Winslow, rude de-ale lor, ca 
persoane de contact, dar nu văd nici o altă Jill Winslow. 

— Incidente domestice? A apăsat câteva taste şi a spus: 

— Nici unul declarat. 

Era puţin sinistru, dar foarte convenabil. Ar trebui să 
instaurez acest recensământ computerizat în blocul unde 
locuiesc. L-am întrebat pe sergentul Roberts: 

— De când lucrezi în poliţie? 

— De unsprezece ani, a răspuns, fără să-şi consulte 
computerul. De ce? 

— Mă întrebam dacă îţi aminteşti cumva vreun eveniment 
deosebit legat de familia Winslow acum cinci ani. 

S-a gândit, apoi a răspuns: 

— Nu-mi amintesc nimic care să fi intrat vreodată în 
atenţia poliţiei locale. 

— Zvonuri sau birfe legate de ea? 

— Vreti să spuneţi...? 

— Mada. Amanţi. 

A scuturat din cap. 

— Din câte ştiu eu nu. Dar eu nu locuiesc aici. De ce mă 
întrebaţi? Am ignorat întrebarea lui şi i-am pus alta: 

— Ce-mi poţi spune despre ei? Stil de viaţă, origini, chestii 
din astea? Sergentul Roberts s-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Mark Winslow se trage dintr-o veche familie de pe Long 
Island. Ea e din familia Halley, conform declaraţiilor ei, de 
asemenea o familie veche. Sunt înstăriți, dar nu sunt putred de 
bogaţi. El lucrează la Morgan Stanley, în oraş, aşa cum ştiţi, şi 
face multe călătorii de afaceri. Ea mă anunţă de fiecare dată 
când el, ea sau amândoi sunt plecaţi de acasă. Sunt membri ai 
clubului din localitate, iar el face parte şi dintr-un club din oraş - 


a aruncat o privire spre computer - Union League Club. Foarte 
republican. Ce altceva mai doriţi să ştiţi? Voiam să ştiu dacă 
asta era Jill Winslow care şi-o trăgea pe plajă în seara în care s-a 
prăbuşit TWA 800, dar poate că asta trebuia s-o întreb chiar pe 
ea. 

— Cred că m-am lămurit, am spus. 

— Ce legătură au toate astea cu faptul că ea e martor într- 
un caz de crimă? a întrebat sergentul. 

Bună întrebare. Sergentul Roberts era mai isteţ decât m- 
aş fi aşteptat, ceea ce era o lecţie bună pentru mine. 

— Nu e numai atât, desigur. Însă, din motive de siguranţă 
naţională, nu pot să-ţi spun despre ce e vorba. 

Am continuat să ne privim în ochi, iar el a spus: 

— În regulă. 

Staţia lui de emisie-recepţie, remarcasem eu, fusese 
foarte tăcută, dar i-a biziit telefonul, aşa că a ridicat receptorul 
şi a vorbit cu doamna Wilson, de la recepţie. 

Aş fi vrut să-i spun: „Dacă e cineva de la CIA, nu sunt aici”. 

Am ascultat în caz că apărea vreun semn că sunt 
probleme, însă el a spus: „Dă-mi-o la telefon. Mă ocup eu”. Apoi 
mi s-a adresat mie: 

— Petrecere în aer liber zgomotoasă. 

| s-a făcut legătura şi s-a conversat cu cineva pe tema 
petrecerii zgomotoase. 

Pentru mine toate erau noi şi am încercat să-mi fac o 
imagine asupra lumii lui Jill Winslow. Aşa cum bănuisem, făcea 
parte din clasa de mijloc înstărită şi avea multe de pierdut în caz 
că soţul ar fi descoperit că nu de fiecare dată când ieşea în oraş 
mergea la cumpărături. 

Am făcut o speculație, şi anume că domnul Mark Winslow, 
specialist în investiţii bancare la Morgan Stanley, era puţin cam 
plictisitor, probabil îi plăcea să servească un cocteil sau două, 
juca golf la club şi petrecea o mulţime de timp în oraş, la birou 
sau cu clienţii. Poate că avea şi el vreo doamnă în oraş. Bărbaţii 
plictisitori, ocupați şi bogaţi au adesea prietene cu normă 
întreagă, care îi găsesc fascinanţi. 

Ştiam de la sergentul Roberts că domnul Winslow simţea 
că are o datorie faţă de comunitatea din care făcea parte şi era 
membru al consiliului de administraţie. Era un gest foarte 
altruist şi avea în plus avantajul că îl scotea din casă cel puţin 


încă o dată pe lună. Ca să nu mai vorbim că îi permitea să 
participe la ţinerea la distanţă a elementelor indezirabile. 

Doamna Winslow, într-un cuvânt, era mai mult ca sigur 
plictisită. Probabil că făcea muncă de voluntariat şi mergea în 
oraş la teatru, la muzee şi la cumpărături şi lua prânzul cu 
doamnele când nu comitea adulter. 

Am încercat să mi-l imaginez pe amantul ei, dar, în lipsa 
oricărei alte informaţii decât confirmarea lui Nash că era însurat, 
nu am putut decât să ajung la concluzia că şi-o trăgea cu 
doamna Winslow. 

Aparent Ford-ul Explorer de culoarea nisipului era al lui şi 
unul din ei deţinea o cameră video pe care au folosit-o pentru a 
imortaliza o seară romantică pe plajă şi poate multe alte 
momente asemănătoare, deci, evident, aveau încredere unul în 
altul, căci altfel n-ar fi existat o cameră video care să 
înregistreze dovezi de infidelitate potenţial devastatoare. 
Probabil că făceau parte din acelaşi cerc monden şi relaţia 
începuse cu un simplu flirt la un cocteil sau la o serată la club şi 
avansase la prînz, apoi cină, apoi tăvăleală. 

Alt gând: Deşi se dedau la comportamente nesăbuite, nu 
erau nişte persoane nesăbuite. Relaţia era sau fusese ţinută sub 
un control strict, un risc calculat ale cărui recompense - oricare 
ar fi fost - făceau să merite riscul. 

Un ultim gând: Amanţii nu erau îndrăgostiţi unul de altul. 
Dacă ar fi fost, ar fi avut o revelaţie în seara de 17 iulie 1996, 
când au văzut explodând avionul - ar fi fost un semn că viaţa e 
scurtă, că trebuia să fie împreună şi la naiba cu soţii lor, cu 
familiile lor, cu vieţile lor ordonate. lar Jill Winslow nu ar mai 
locui şi acum pe Quail Hollow Lane la numărul 12, împreună cu 
Mark Winslow. 

Acestea fiind spuse, domnul Mark Winslow putea foarte 
bine să fie un bărbat atrăgător şi interesant, un soţ atent şi 
iubitor, iar doamna Jill Winslow să fie tîrfa oraşului, iar amantul 
ei să fie tipul care curăța piscina. 

Motivul pentru care încercam să-mi dau seama ce fel de 
persoană era Jill Winslow şi ce viaţă ducea era să stabilesc dacă 
o puteam convinge să-mi spună exact ce se întâmplase, ce 
văzuse şi ce filmase în noaptea respectivă. Dacă îi spusese lui 
Nash adevărul, atunci totul se încheia aici şi mă puteam 
întoarce acasă la fotoliul meu La-Z-Boy. Dacă Nash nu mi-a spus 


tot sau dacă ea nu-i spusese lui tot, atunci nu se încheia aici - 
era începutul unui caz redeschis. Nu eram sigur care variantă 
era de preferat. 

Sergentul Roberts a închis telefonul şi mi-a spus: 

— Tipic pentru seara de sâmbătă. O mulţime de petreceri - 
în mare parte date de puşti rămaşi singuri acasă. A folosit staţia 
radio ca să contacteze o patrulă a poliţiei şi i-a furnizat adresa la 
care avea loc petrecerea zgomotoasă. Apoi s-a întors iar către 
mine: Am patru maşini în patrulare în seara asta. Uneori primesc 
câte un telefon de la companiile astea de securitate care 
raportează că s-a declanşat o alarmă la o casă, apoi câte un 
accident rutier, apoi bătrînicile care spun că cineva pândeşte în 
jurul casei - aceleaşi bătrînici. 

A continuat o vreme să-mi expună problemele cu care se 
confruntă poliţia dintr-un oraş mic, unde locuitorii au impresia 
că poliţiştii sunt un adaos la personalul domestic. Nu era chiar 
aşa de interesant, dar îmi dădea o idee. 

L-am întrebat pe sergentul Roberts: 

— Ştii dacă soţii Winslow sunt cumva plecaţi din oraş? S-a 
jucat cu computerul şi a spus: 

— Nu am nici o informaţie că ar fi plecaţi din oraş. 

— Ai numărul lor de telefon? A apăsat câteva taste şi a 
spus: 

— Am cea mai mare parte a numerelor date la secret, dar 
nu pe toate... S-a uitat pe ecran şi a adăugat: Pe al lor îl am. Vă 
trebuie? 

— Mulţam. 

A mizgălit numărul pe o bucată de hirtie şi mi-a întins-o. 
Trebuia să-mi amintesc să-i spun lui Dom Fanelli de poliţia din 
acest orăşel şi de banca lor de date desprinsă din romanele lui 
Orwell. 

— Dacă vă gândiţi să-i sunaţi sau să le faceţi o vizită, a 
spus sergentul Roberts, ar trebui să ştiţi că Mark Winslow e 
genul de tip care nu răspunde nici măcar la o întrebare dintr-un 
concurs televizat fără să-şi consulte avocatul. Aşa că, dacă vreţi 
să staţi de vorbă cu ea, trebuie să-l scoateţi mai întîi pe el din 
peisaj, în afară de cazul în care vreţi să fie şi avocatul de faţă. 
Dar asta n-o ştiţi de la mine. Bine? 


— Înţeleg. În realitate, aveam motive chiar şi mai 
puternice să nu mi-l doresc în preajmă. l-am spus sergentului 
Roberts: Fă-mi, te rog, o favoare şi dă-le un telefon. 

— Acum? 

— Mda. Trebuie să mă asigur că sunt acasă. 

— Bine... vreţi să le spun ceva anume? Vreau să zic, 
telefonul o să recunoască numărul poliţiei din Brookville. 

— Spune-i domnului Winslow că e o reuniune de urgenţă a 
consiliului de administraţie. Tocmai ai aflat că pe Main Street se 
deschide un club social spaniol. 

A râs. 

— Mda. Asta o să scoată din casă tot oraşul. 

Am zâmbit la gluma noastră şi am sugerat: 

— Spune-i atunci că e un individ dubios care pândeşte prin 
cartier. Tocmai s-a declanşat alarma la una dintre case. 

— Bine... 

A format numărul, iar eu i-am spus: 

— Vreau să au şi eu! A apăsat butonul şi am auzit 
telefonul sunând. După ce a sunat de patru ori, a răspuns o voce 
masculină: 

— Alo? 

— Domnul Winslow? a întrebat sergentul Roberts. 

— Da. 

— Domnule Winslow, sunt sergentul Roberts de la secţia 
de poliţie din Old Brookville. Îmi cer scuze că vă deranjez atât de 
târziu, dar ni s-a raportat că a fost văzut un individ suspect şi s- 
a declanşat o alarmă în apropiere de dumneavoastră şi voiam 
să ştim dacă aţi văzut sau aţi auzit ceva. 

Mark Winslow şi-a dres vocea şi şi-a pus ordine în gânduri, 
apoi a răspuns: 

— Nu... tocmai am ajuns... Să vedem... acum vreo două 
ore... 

— Bine. Nu vă faceţi griji. O să trimitem o maşină să 
patruleze prin zonă. Asiguraţi-vă că aţi încuiat uşile şi ferestrele 
şi aţi activat alarma. Şi sunaţi-ne dacă auziţi ceva. 

— Bine... da, o să vă sun... 

Mi-a trecut prin minte că domnul Winslow vorbea ca Leslie 
Rosenthal la unu noaptea. l-am făcut semn sergentului Roberts 
să mă lase pe mine să vorbesc. l-a spus domnului Winslow: 

— E aici... 


— Poliţia regională, i-am venit în ajutor. 

— E aici un ofiţer de la poliţia regională, care ar dori să vă 
vorbească. 

— Îmi pare rău că vă deranjăm, i-am spus eu lui Winslow, 
dar anchetăm o serie de spargeri de locuinţe care au avut loc în 
zonă. 

Trebuia să trec la subiect, înainte să se trezească şi să 
înceapă să-şi dea seama că povestea era cam trasă de păr, aşa 
că l-am întrebat: Dacă trec de dimineaţă pe la dumneavoastră 
vă găsesc? 

— Uh... nu... joc golf... 

— La ce oră începeţi? 

— La opt. A adăugat: lau micul dejun la şapte. La club. 

— Înţeleg. Şi soţia dumneavoastră va fi acasă? 

— Se duce la biserică la ora zece. 

— Şi copiii? 

— Sunt la şcoală. Există vreun motiv de îngrijorare? 

— Nu, domnule. Trebuie să verific zona şi grădinile pe 
lumină, aşa că spuneţi-i soţiei dumneavoastră să nu se sperie 
dacă trec pe acolo. Vi-l dau din nou la telefon pe sergentul 
Roberts. 

— Încă o dată ne cerem scuze că am sunat la ora asta, i-a 
spus acesta domnului Winslow. Voiam să mă asigur că totul e în 
ordine. 

— Nu trebuie să vă cereţi scuze. Vă mulţumesc pentru 
telefon. 

Sergentul Roberts a închis telefonul şi mi-a spus, în caz că 
nu fusesem atent: 

— Bun, o să fie la golf mâine. 

— Perfect. Sună-l pe la şase dimineaţa şi spune-i că 
spărgătorul a fost prins şi că poliţia regională va căuta dovezi în 
timpul dimineţii. 

Sergentul Roberts şi-a notat şi m-a întrebat: 

— Vă duceţi acolo de dimineaţă să vorbiţi cu ea? 

— Mă duc. 

— O săltaţi? 

— Nu, îi iau o declaraţie în calitate de martor. 

— Pare mai mult de atât. 

M-am aplecat către el şi i-am spus: 


— O să vă spun un secret, dar nu trebuie să treacă mai 
departe. 

A încuviinţat şi a aşteptat să continui. 

— Jill Winslow s-ar putea să fie în pericol din cauza a ceea 
ce a văzut. 

— Serios? 

— Serios. În noaptea asta o să supraveghez reşedinţa 
familiei Winslow. Spune-le oamenilor dumitale să nu-şi facă griji 
în legătură cu un Ford Taurus parcat pe Quail Hollow Lane. O să 
ţinem legătura în timpul nopţii în caz că am nevoie de ajutor. 
Aveţi o staţie radio în plus? 

— Am un aparat de emisie-recepţie pe care-l puteţi folosi. 

Am vrut să-l întreb dacă nu are o armă în plus pe acolo, 
dar poate aş fi abuzat prea mult de ospitalitatea lui. 

— La ce oră ieşi din tură? l-am întrebat. 

— La opt. De la douâşpe la opt. 

— Bun. Te sun înainte de opt, dacă domnul Winslow nu 
pleacă de acasă pentru micul dejun de la club 

— În cazul ăsta va trebui să-l scoateţi cumva din casă. 
Bine? 

— Bine... 

M-am ridicat şi am întrebat: 

— Cum ajung pe Quail Hollow Lane la numărul 12? 
Sergentul Roberts mi-a dat o hartă Realtor a orăşelului Old 
Brookville şi mi-a trasat drumul cu un marker. Apoi mi-a dat cu 
împrumut o staţie de emisie-recepţie şi a spus: 

— Frecvența e stabilită. Eu sunt Sediul Central - 
dumneavoastră o să fiţi Maşina Zero. 

A zâmbit. 

— Roger. Dacă te sună sau vin aici alţi agenţi federali, 
anunţă-mă prin staţie. 

— Aşa o să fac. 

Ne-am strâns mâinile şi i-am spus: 

— O să am grijă să se afle cât de cooperant ai fost. O să 
trec mai târziu să las staţia. 

Am părăsit micuțul departament de poliţie din Old 
Brookville. 

Dumnezeule, câte minciuni spusesem! Cred că aş fi reuşit 
să-l fac pe sergentul Roberts să-l aresteze pe Ted Nash dacă 
apărea aici. 


Era o noapte senină, răcoroasă şi se vedeau stelele, fără 
nici un Elicopter Negru. Cu excepţia câtorva maşini care au 
trecut pe Drumul 25A şi a câtorva broaşte care orăcăiau, era 
linişte. 

M-am urcat în maşina închiriată şi am mers înapoi până în 
Şoseaua din Cedar Swamp Road, apoi am luat-o spre nord, cum 
îmi indicase sergentul Roberts. 

Presupunând că Ted Nash încă nu vorbise cu domnul 
Rosenthal ca să ştie că aflasem numele lui Jill Winslow şi 
presupunând că aceasta era acea Jill Winslow, însemna că, la 
puţin timp după ce domnul Winslow îşi va începe partida de golf, 
voi afla răspunsul la nişte întrebări de a căror existenţă nici 
măcar nu eram conştient înainte ca soţia mea să aibă 
amabilitatea să mi le împărtăşească. De atunci, fusesem 
răsplătit cu o excursie în Yemen, cu învierea lui Ted Nash şi cu 
Evanghelia după Ted. Minunat, nu? Luni, când o s-o iau pe Kate 
de la aeroport - presupunând că pînă atunci n-o să fiu iar în 
Yemen, sau în puşcărie, sau mort -, îi voi putea spune: „Bine ai 
venit acasă. Am veşti bune şi veşti proaste. Vestea bună e că 
am găsit-o pe femeia de pe plajă. Vestea proastă e că Ted e în 
viaţă şi ar vrea să mă omoare”. 


CAPITOLUL 44 


Am trecut pe lângă porţile de fier forjat ale Vinăriei Banfi, 
apoi am intrat pe Chicken Valley Road, aşa cum îmi indicase 
sergentul Roberts. Drumul era întunecos, aşa că am încetinit şi 
mi-am aprins faza lungă, în caz că vreun pui traversa drumul. 
După câteva minute, am zărit o tăbliță pe care scria: „Quail 
Hollow Lane”. Am făcut dreapta şi am urmat strada îngustă şi 
întortocheată. 

Abia dacă puteam vedea casele, cu atât mai puţin 
numerele caselor, dar aveau căsuțe poştale pe stilpi şi am ochit 
numărul 12. Am tras pe marginea drumului, acoperită cu pietriş, 
am stâns farurile şi am ieşit din maşină. 


La capătul unei alei lungi mărginite de copaci se vedea o 
casă impunătoare de cărămidă roşie, în stil georgian, aşezată în 
vîrful unei pante. La una dintre ferestrele de la etaj era lumină, 
dar s-a stins în timp ce priveam casa. 

M-am întors în maşină, am introdus cheia în contact şi am 
dat drumul la radio. Ceasul din bord arata 2.17; m-am pregătit 
pentru o noapte lungă şi lipsită de confort. 

Dementul de DJ, care-şi spunea Jack Vircolacul, urla şi 
mîrîia şi m-am întrebat dacă nu cumva era Jack Koenig care urla 
la lună. 

Jack Vîrcolacul primea apeluri în direct de la ascultători, 
cei mai mulţi dintre ei, bănuiam eu, sunând de la spitalul de 
nebuni din zonă. Un tip a ţipat: „Hei, Vîrcolacule, la telefon Dave 
din Oraşul Grădinilor!” Vircolacul i-a răspuns, tot ţipând: „Hei, 
Dave, ce pot face pentru tine, amice?” Dave a răcnit: „Vreau să 
aud U2 cu A// I Want Is You şi vreau să i-o dedic lu’ nevastă-mea, 
Liz, care e şucărită pe mine”. „S-a făcut, Dave. Liz, ne asculţi? 
Dedicaţie de la soţul tău iubitor, Dave, pentru tine, scumpete.” 
U2 a început să cânte patetic A// / Want Is You. 

Am fost tentat să schimb postul, dar mi-am dat seama că 
Jack Vîrcolacul era exact de ce aveam nevoie în noaptea asta. 

Din când în când staţia de emisie-receptie pirîia si una 
dintre cele patru maşini de poliţie o apela pe dispeceră sau ea îi 
apela pe ei. Am făcut o verificare radio cu Roberts şi i-am 
amintit să mă anunţe dacă îşi făcea apariţia vreun alt agent 
federal, deşi era îndoielnic că aş fi primit respectivul apel în 
cazul în care Ted Nash şi prietenii lui s-ar fi gândit măcar să 
meargă la staţia de poliţie din Old Brookville. Cel mai probabil 
era că ar fi apărut direct aici şi m-ar fi luat cu ei. 

Am căscat, am aţipit, m-am trezit şi am aţipit din nou. Jack 
Vîrcolacul a ieşit din emisie la ora trei, dar a promis să se 
întoarcă în seara următoare să le sfâşie beregata ascultătorilor. 
Postul şi-a încheiat emisia cu imnul naţional şi am stat drept pe 
scaun până s-a terminat. Pe la ora patru o maşină a poliţiei din 
Old Brookville a trecut încet pe stradă şi ne-am făcut cu mîna. 

Am aţipit din nou şi, când m-am trezit, o geană de lumină 
se zărea spre răsărit. Era 5.29. L-am apelat pe sergentul Roberts 
prin staţie şi i-am spus: 


— Sună-l pe domnul Winslow la şase şi jumătate şi spune-i 
că spărgătorul a fost prins. Totul e bine în Oraşul Liniştit. E o zi 
minunată pentru golf. 

Sergentul Roberts a chicotit şi a răspuns: 

— Succes cu doamna Winslow. 

— Mersi. 

La 6.45 s-a deschis cu telecomanda o uşă de la garajul 
pentru trei maşini al familiei Winslow şi un Mercedes gri a ieşit şi 
a coborit aleea lungă spre stradă. La capătul aleii, maşina s-a 
întors spre mine şi l-am zărit pentru o clipă pe Mark Winslow, 
care radia prin parbriz o figură orbitor de anostă. M-am lăsat în 
jos când a trecut pe lângă mine. 

N-am vrut s-o scol pe Jill Winslow din pat prea devreme, 
aşa că am mai aşteptat puţin. 

O ceaţă uşoară se ridica de pe suprafeţele mari de gazon 
din jurul caselor de pe stradă, păsările cântau, iar soarele urca 
deasupra copacilor în depărtare. Un animal sălbatic ciudat a 
traversat strada. 

Poate o vulpe. M-am uitat după prepeliţe, dar nu eram 
sigur cum arată o prepeliţă sau cum puteai să-ţi dai seama dacă 
era goală. Era greu de crezut că centrul Manhattanului era la 
numai cincizeci de kilometri de această periculoasă pădure 
primitivă; abia aşteptam să simt din nou asfaltul sub tălpi. 

Am privit casa familiei Winslow. Speram din suflet ca 
doamna Winslow să nu le fi spus chiar totul lui Nash şi lui Griffith 
- în ciuda gogoşilor lui Nash despre poligraf - şi că era gata să-şi 
limpezească sufletul şi conştiinţa, chiar dacă asta ar fi însemnat 
să renunţe la tot ce avea aici. Puțin probabil. Dar nu ştii 
niciodată până nu întrebi. 

Au trecut câteva maşini şi oamenii s-au uitat la mine. Aşa 
că, înainte să cheme vreunul poliţia, am pornit motorul şi am 
intrat pe aleea lungă ce ducea spre casă. Am oprit într-o mică 
parcare din faţa casei, acoperită cu piatră cubică. Era 7.32. Am 
luat staţia radio a poliţiei, am coborit, am urcat treptele şi am 
sunat la uşă. 

De câte ori făcusem asta în calitate de poliţist criminalist? 
De câte ori sunasem la uşă ca să informez pe cineva deo 
tragedie sau să-i întreb dacă pot să intru o clipă pentru câteva 
întrebări de rutină? Câte mandate de percheziţie executasem şi 
câte mandate de arestare pusesem în aplicare? Din când în 


când mergeam numai ca să prezint condoleanţe şi uneori 
veneam cu veşti bune. 

Nu m-am plictisit niciodată să o fac, dar nici nu m-am 
simţit mai bine. 

Nu aveam idee ce urma să se întâmple aici, dar eram 
sigur că nişte vieţi aveau să se schimbe în următoarea oră şi 
ceva. 


CAPITOLUL 45 


Am auzit un hirîit electronic, urmat de ceva care părea 
vocea unei femei, venind de la un difuzor plasat deasupra 
capului, care suna chiar mai rău decât muzicuţa unei jucării 
mecanice. 

— Cine e? a întrebat vocea. 

M-am uitat în sus şi am văzut o cameră de supraveghere 
îndreptată spre mine. 

— Sunt detectivul Corey, doamnă Winslow, am răspuns. 
Mi-am scos legitimaţia şi am îndreptat-o spre cameră şi am fost 
gata să spun: „Pizza Jumbo Jack cu brînză”, dar m-am controlat 
şi am zis: Am vorbit aseară cu soţul dumneavoastră. 


— Ah... da. Îmi pare rău, nu e acasă. 

Mie nu-mi pare rău. Am continuat: 

— Vă deranjez câteva momente să discutăm despre 
problema spărgătorului. 

— Păi... bine... o clipă. 

Am aşteptat şi după câteva minute uşa mare s-a deschis. 

Jill Winslow era într-adevăr o femeie atrăgătoare. Avea 
spre patruzeci de ani şi avea părul şaten tuns într-un stil care 
cred că se numeşte paj. Avea ochii mari şi căprui, trăsături 
frumoase, fotogenice şi un bronz frumos, dar nu la fel de frumos 
ca al meu. 

Purta o haină de casă modestă de bumbac alb, până la 
gleznă, legată în talie, iar privirea mea cu raze X şi mintea mea 
familiarizată cu imagini cotate cu mulţi de X au intuit un trup 
frumos. Nu zâmbea, dar nu era nici încruntată, aşa că i-am 
zâmbit eu şi mi-a răspuns la rândul ei cu un zâmbet forţat. Am 
scos încă o dată legitimaţia FBI şi am spus: 

— Îmi pare rău că vin atât de devreme, dar nu vă rețin 
mult. 

Am urmat-o printr-un hol larg şi clasic până în bucătăria în 
stil rustic. Mi-a făcut semn spre o masă din zona rezervată 
pentru micul dejun, lângă o fereastră prin care intra soarele. 

— Tocmai îmi făceam o cafea. Doriţi şi dumneavoastră? 

— Da, vă mulţumesc. 

M-am aşezat şi am pus staţia radio pe masă. Ea s-a întors 
spre o măsuţă şi a început să prepare cafeaua. 

Din cât văzusem din casă, nu era o locuinţă a unor indivizi 
proaspăt îmbogăţiţi - era multă mobilă veche care, după 
părerea mea, viermuieşte de paraziți şi nu e altceva decât o 
adunătură de lemne mincate de cari, pe care nu le mai ţine la 
un loc decât mucegaiul. Dar ce ştiu eu? în timp ce dădea drumul 
filtrului de cafea, Jill Winslow mi-a spus: 

— Ed Roberts de la poliţia din Old Brookville a sunat mai 
devreme şi a spus că a fost prins spărgătorul. 

— Aşa e. 

— Atunci, cu ce vă pot fi de folos, domnule...? 

— Corey. Trebuie să vă pun câteva întrebări. 

A luat două cești din bufet, le-a pus pe o tavă, apoi s-a 
întors spre mine şi m-a întrebat: 

— Lucraţi la poliţia regională? 


— Nu tocmai. 

Nu a răspuns. 

— Sunt de la FBI. 

A încuviinţat şi mi-am dat seama că nu era nici surprinsă, 
nici derutată. Ne-am uitat unul la celălalt câteva secunde şi nu 
am mai avut nici o îndoială că stăteam de vorbă cu Jill Winslow 
care plecase cu caseta cu filmul Un bărbat şi o femeie de la 
hotelul Bayview, în urmă cu cinci ani. Am întrebat-o: 

— În ultima vreme v-a sunat sau v-a căutat vreun agent 
FBI? A scuturat din cap. 

— Ştiţi de ce am venit, am spus. 

A încuviinţat. 

— Au apărut nişte elemente noi şi m-am gândit că mă 
puteţi ajuta. 

— Am trecut o dată prin toate astea, a răspuns ea. 

Avea o voce cultivată, fără stridenţe, dar limpede ca un 
clopoțel. lar ochii ei mari mă priveau direct. 

— Trebuie s-o luăm de la capăt, am spus eu. 

A continuat să mă privească şi nu a mişcat decât capul, 
din care a scuturat uşor, dar nu în semn de negare; sugera mai 
degrabă tristeţe. 

Doamna Jill Winslow se ţinea bine şi chiar la ora asta 
matinală, fără machiaj şi îmbrăcată de casă, arăta ca o femeie 
de înaltă clasă, al cărei loc era în această casă. 

Şi totuşi, poate pentru că ştiam că fusese implicată într-o 
poveste cu sex, minciuni şi casete video, percepeam ceva la ea 
care sugera o latură sălbatică dincolo de aerul ei patrician. 

S-a întors şi a pregătit o tavă cu lapte, zahăr, şerveţele şi 
toate cele necesare pentru servirea cafelei. 

Nu-i vedeam faţa, dar mâinile păreau destul de sigure. A 
spus, cu spatele la mine: 

— Acum câteva luni... În iulie... am privit la televizor slujba 
comemorativă. E greu de crezut că au trecut cinci ani. 

— Aşa e. Mi-am suflat în palmă ca să-mi verific respiraţia, 
care duhnea deja mai mult decât rău şi mi-am mirosit discret 
cămaşa. 

Doamna Winslow s-a întors cu tava pe care pusese un 
clondir cu cafea şi a aşezat-o pe masă în timp ce eu mă ridicam. 

— Serviţi-vă, vă rog, a spus. 

— Vă mulţumesc. 


Ne-am aşezat amândoi şi eu am spus: 

— Tocmai m-am întors din Yemen, aşa că sunt un pic... 
şifonat. 

Mi-am dat seama că atunci a remarcat julitura şi vânătaia 
de pe bărbia mea, apoi a întrebat: 

— Ce aţi făcut în Yemen? Sau nu puteţi spune? 

— Am anchetat atentatul asupra vasului USS Cole. Am 
adăugat: Sunt implicat în activităţi de luptă împotriva 
terorismului. 

Nu a spus nimic, dar ştia încotro se îndreaptă discuţia. 

Am turnat cafea din clondir în două ceşti şi mi-a mulţumit. 

Am închis staţia radio, apoi am gustat din cafea. Nu era 
deloc rea. 

— Soţul meu joacă golf în dimineaţa asta, a spus ea. Eu 
merg la biserică la ora zece. 

— Ştiu, am răspuns. Terminăm discuţia la timp ca să vă 
puteţi pregăti de plecare. Cât despre domnul Winslow, aşa cum 
vi s-a promis acum cinci ani, chestiunea asta nu are legătură cu 
dumnealui. 

A încuviinţat şi a spus: 

— Vă mulţumesc. 

Mi-am mai turnat o ceaşcă de cafea şi doamna Winslow şi- 
a băut-o pe a ei. 

— Aseară, am spus, am vorbit cu agentul care a fost 
repartizat oficial la acest caz - Ted Nash. Vi-l amintiţi? A dat din 
cap că da. 

— lar acum câteva săptămîni, am continuat, am stat de 
vorbă cu Liam Griffith. Pe el vi-l amintiți? A dat din nou din cap. 
— Cine altcineva v-a mai luat declarații la momentul 

respectiv? 

— Un bărbat care s-a prezentat domnul Brown de la 
Comisia Naţională pentru Siguranţa Transporturilor. 

| l-am descris pe Jack Koenig, incluzînd impresia mea că 
are un drug de oţel înfipt în fund, iar ea a replicat: 

— Nu sunt sigură. Dumneavoastră nu ştiţi? Am ignorat 
întrebarea şi am continuat: 

— Altcineva? 

— Nu. 

— Aţi semnat o declaraţie? 

— Nu. 


— S-a înregistrat pe bandă ce aţi declarat? 

— Nu... nu din câte ştiu eu. Dar bărbatul pe nume Griffith 
a luat nişte notițe. 

— Unde au avut loc discuţiile? 

— Aici. 

— Aici, în această casă? 

— Da. În timp ce soţul meu era la serviciu. 

— Înţeleg. 

Era neobişnuit, dar nu nemaiauzit în cazul unui martor 
cooperant sau secret. Evident, nu au vrut să o ducă la un sediu 
al FBl-ului. 

— Şi domnul în compania căruia eraţi la momentul 
respectiv? am întrebat. 

— Ce e cu el? 

— Unde i s-a luat declaraţia? 

— Cred că în biroul lui. De ce mă întrebaţi? 

— Verific procedurile şi criteriile. 

Nu a comentat, însă m-a întrebat: 

— Ce elemente noi au apărut şi cum vă pot ajuta? 

— Nu sunt autorizat să discut elementele noi, iar de la 
dumneavoastră am nevoie de nişte clarificări. 

— Cum ar fi? 

— Păi, de exemplu, vreau să ştiu care este relaţia actuală 
dintre dumneavoastră şi domnul în chestiune. Şi cum îl cheamă. 
Apărut puţin enervată sau exasperată şi a răspuns: 

— Nu ştiu de ce mai e relevant acum, dar, dacă trebuie să 
ştiţi, n-am mai avut nici un fel de relaţie cu Bud de la 
evenimentele acelea. 

„Bud.” 

— Dar vă vedeţi şi vă vorbiţi. 

— Din când în când. Ne întâlnim la petreceri sau la club. E 
inevitabil şi stingheritor. 

— O, ştiu. Şi eu mă întâlnesc cu fosta mea soţie şi cu foste 
prietene peste tot prin Manhattan. 

Am zâmbit şi a zâmbit şi ea. 

— Aţi stat de vorbă cu el? m-a întrebat ea. 

— Nu. Am vrut să vorbesc întâi cu dumneavoastră. Are 
aceeaşi adresă? 

— Da. Aceeaşi adresă. Aceeaşi soţie. 

— Aceeaşi slujbă? 


— Aceeaşi. 

— Aveţi cum să ştiţi dacă e în oraş? 

— Cred că e. L-am văzut la petrecerea de Ziua Muncii. S-a 
uitat la mine şi a adăugat: De câte ori îl văd... nu ştiu de ce... 

— Nu ştiţi ce aţi văzut la el. 

A încuviinţat: 

— Nu a meritat. 

— Când priveşti retrospectiv, niciodată nu pare că a 
meritat. Dar la momentul respectiv pare o idee bună. 

— Aşa cred, a zâmbit. 

— Sunteţi probabil dezamăgită că le-a spus numele 
dumneavoastră celor de la FBI. Vă gândiţi poate că ar fi trebuit 
să vă protejeze. 

A ridicat din umeri şi a spus: 

— Nu cred că avea cum. Erau foarte convingători... 
aproape ameninţători... dar un bărbat mai puternic ar fi putut 
să... A râs. 

Cred că a rezistat cam trei minute. 

Am zâmbit şi am spus: 

— Nu-l judecaţi prea tare pe Bud! A făcut ce trebuia să 
facă orice cetăţean. 

— Bud face ce e bine pentru el. S-a gândit o clipă, apoi a 
continuat: Dacă cei de la FBI ar fi venit întîi la mine, căutându-l 
pe el, probabil aş fi făcut şi eu acelaşi lucru. Dar ceea ce s-a 
întâmplat după m-a făcut să-mi dau seama că e un... 

— Un pămpălău. 

A râs. 

— Da, un pămpălău. Şi un laş - şi nici un pic cavaler. 

— De ce? 

— Păi... de exemplu, eu am vrut să contactăm FBl-ul şi să 
le spunem ce văzusem şi ce filmasem. El n-a vrut. Apoi le-a spus 
celor de la FBI, după ce l-au găsit, că eu refuzasem să spun ce 
ştiam. A fost oribil... nu numai că nu m-a sprijinit, dar se gândea 
numai la el. 

— Trebuie să fie avocat. 

A râs din nou, un sunet uşor, din gât. Cred că reuşisem să 
creez o legătură între noi, care era poate cea mai bună 
abordare. Cealaltă e intimidarea, dar Jill Winslow fusese fără 
îndoială supusă la aşa ceva cu cinci ani în urmă şi probabil că 
avea oarece resentimente. 


Mi-am dus mâna la julitura de pe bărbie şi atunci a spus: 

— Pare recentă. Să vă dau ceva pentru ea? 

— Nu, mulţumesc. Am înmuiat-o în apă sărată. 

— Oh... cum s-a întâmplat? 

— Am fost asaltat de asasini într-un casbah din Aden. În 
Yemen. Glumesc, am adăugat. De fapt, aveţi un plasture? 

— Da. Numai o clipă. 

S-a ridicat şi s-a dus la un dulap de unde a scos trusa de 
prim ajutor şi s-a întors la masă cu un plasture şi cu un unguent 
cu antibiotic, pe care mi le-a întins. 

l-am mulţumit şi mi-am dat cu nişte unguent pe piele, apoi 
am scos plasturele din ambalaj. Ea a rămas în picioare, 
gândindu-se probabil dacă să mă ajute să-l lipesc, dar am reuşit 
singur. 

S-a aşezat şi a spus: 

— Trebuie să ţineţi rana curată. 

Era o femeie drăguță şi îmi plăcea. Din păcate, în zece 
minute ei n-avea să-i mai placă de mine. Am pus ambalajul 
plasturelui pe masă şi ea i-a aruncat o privire. 

A rămas tăcută o vreme, apoi a întrebat: 

— De ce vă interesează Bud şi relaţia dintre noi? 

— Există nişte aparente nepotriviri între versiunea 
dumneavoastră şi a lui. De exemplu, spuneţi-mi ce s-a întâmplat 
cu caseta după ce v-aţi uitat la ea în camera de la hotelul 
Bayview. 

— El ce a spus? 

— Spuneţi-mi dumneavoastră! 

— Bine... după ce am văzut caseta, el a insistat s-o 
ştergem. Nu eu. Aşa că am şters caseta şi am părăsit hotelul. 

Nu se potrivea cu ce îmi spusese bătrânul Ted Nash. Dar 
acum se legau toate. 

— Aş vrea să-mi povestiţi în detaliu tot ce s-a întâmplat, 
am spus. Bine? Aţi plecat de pe plajă şi în drum spre hotel - ce 
aţi făcut? 

— Păi... m-am uitat şi am văzut ce înregistrasem... avionul 
explodând . A închis ochii şi a tras adânc aer în piept. A fost 
îngrozitor, îngrozitor. Nu mai vreau să văd niciodată aşa ceva. 

Am încuviinţat şi m-am uitat la ea, dar ea continua să 
privească în ceaşca de cafea. Aveam senzaţia că în urmă cu 
cinci ani era altă femeie. Probabil puţin mai fericită şi poate mai 


plină de viaţă. Ceea ce se întâmplase pe 17 iulie 1996 o 
afectase, iar ceea ce se întâmplase după aceea îi trezise 
resentimente şi poate chiar teama. Şi mai era şi Mark Winslow, 
pe care îl zărisem prin parbrizul Mercedes-ului. Şi ea era încă 
aici, după cinci ani, şi ştia că va mai rămâne aici multă vreme. 
Viaţa e o serie nesfârşită de compromisuri, dezamăgiri, trădări şi 
„ce-ar fi fost dacă...” Din când în când nimereşti bine de prima 
dată, mai rar ai şansa să o iei de la capăt şi să nimereşti bine a 
doua oară. Aveam de gând să-i ofer lui Jill Winslow o a doua 
şansă şi speram să o accepte. 

Părea că se liniştise şi i-am spus: 

— Deci aţi văzut explozia pe înregistrarea camerei. 

A dat din cap că da. 

— Şi Bud era la volan. 

— Da. l-am spus: „Opreşte. Trebuie să vezi asta”. Sau aşa 
ceva. 

— Şi el ce a spus? 

— Nimic. l-am spus: „Avem totul pe bandă”. 

Am tăcut o vreme şi aş fi vrut s-o întreb. Şi n-aş fi vrut s-o 
întreb. Dar pentru asta venisem, aşa că am întrebat: 

— Aţi văzut dâra de lumină pe casetă? S-a uitat la mine şi 
a răspuns: 

— Bineînţeles. 

Am privit afară prin fereastra care dădea spre curtea din 
spate. 

Se vedea întîi o terasă pavată cu dale, apoi o piscină şi 
dincolo de piscină cam un acru de grădini aranjate. Trandafirii 
arătau încă bine. Bineînţeles. 

Mi-am turnat încă o ceaşcă de cafea, mi-am dres vocea şi 
am întrebat-o: 

— Şi dâra asta de lumină nu era un jet de combustibil 
aprins care se reflecta în apă? 

— Nu. Am văzut... chestia aceea care s-a ridicat din 
ocean... 

vreau să spun, am văzut-o la faţa locului, înainte s-o văd 
din nou pe caseta video. 

— Eraţi pe plajă în picioare? Nu a răspuns timp de câteva 
secunde, apoi a spus: 

— Stăteam jos pe plajă şi... am văzut dâra de lumină 
ridicându-se spre cer... i-am spus ceva lui Bud şi el s-a ridicat în 


capul oaselor şi s-a întors spre ea. Am privit-o amândoi cum se 
ridică, apoi, după câteva secunde, am văzut o explozie imensă 
pe cer... şi bucăţi în flăcări, sau ce-or fi fost, au început să 
cadă... apoi mingea de foc a început să cadă... apoi, poate după 
un minut, am auzit şi explozia... 

Nu era tocmai ce-mi spusese domnul Artist al Minciunilor 
că văzuseră cei doi. Dar nu eram deloc şocat să descopăr 
discrepanțe grave. 

— În raportul pe care l-am citit, am spus, scria că făceaţi 
încă dragoste pe plajă în momentul în care a explodat avionul şi 
abia sunetul exploziei, aproximativ patruzeci de secunde mai 
târziu, v-a atras atenţia. 

A scuturat din cap şi a spus: 

— Terminasem. Eu stăteam - s-a înroşit la faţă - deasupra 
lui, cu faţa spre mare. 

— Vă mulţumesc. Îmi dau seama că nu vă e uşor şi n-o să 
vă cer astfel de detalii decât dacă n-am de ales. 

A încuviinţat, apoi a spus: 

— A fost foarte jenant acum cinci ani să răspund la 
întrebările astea şi să descriu tot, dar mi-a trecut... E aproape ca 
şi cum nu s-ar fi întâmplat sau i s-ar fi întâmplat altcuiva. 

— Înţeleg. Bun, deci, după ce a explodat avionul, ce aţi 
făcut? 

— Am fugit înapoi spre dune, unde ne lăsaserăm lucrurile. 

— Pentru că? 

— Pentru că ştiam că explozia va aduce şi alţi oameni pe 
plajă sau pe Dune Road... eram dezbrăcaţi, aşa că am alergat 
înapoi, ne-am îmbrăcat, am înhăţat camera şi trepiedul şi am 
alergat la maşină. 

— Ford-ul Explorer al lui Bud. 

— Da. S-a gândit o clipă, apoi a continuat: Acum, că mă 
gândesc în urmă, dacă am mai fi stat câteva minute să 
strângem pătura, lada frigorifică şi tot ce mai aveam... nu ne-am 
dat seama că lăsasem capacul de protecţie de la obiectiv pe 
pătură... nu ne gândeam la nimic, decât cum să plecăm mai 
repede de acolo. 

— Sunt sigur că Bud s-a gândit de multe ori la asta de 
atunci, am replicat. 

A zâmbit şi a încuviinţat. 


Se părea că remarcile mele în defavoarea lui Bud o 
înveseleau, aşa că am adăugat: 

— Ar fi putut la fel de bine să-şi lase şi cartea de vizită. 

A râs. 

Mai important era faptul că nu trebuia să dezbin şi să 
cuceresc; Jill şi Bud erau deja dezbinaţi şi nu existau probleme 
de loialitate pentru care să-mi fac griji, ceea ce-mi făcea munca 
mai uşoară. 

Am întrebat-o: 

— La ce v-aţi gândit când v-aţi uitat şi v-aţi dat seama că 
se înregistrase tot? A tăcut o clipă, apoi a răspuns: 

— Păi, am fost uluită să văd... Să văd totul pe bandă. 
Apoi...ştiu că pare că vreau să mă apăr, dar eu am vrut să ne 
întoarcem şi să vedem dacă nu putem da o mânăde ajutor... 

— Eraţi sigură că era un avion care explodase? 

— Da... nu absolut sigură, dar am vrut să ne întoarcem, 
însă Bud a refuzat. Apoi, când mă uitam la înregistrare, i-am 
spus că banda era o dovadă şi că cineva, adică autorităţile, 
trebuia s-o vadă. Şi el iarăşi a refuzat. Nimeni nu trebuia să ne 
vadă pe o casetă video făcând sex. A vrut să şterg caseta, dar 
pe urmă am hotărît să ne uităm la ea în camera de hotel şi să 
decidem după aceea. 

— Bun. Deci v-aţi întors în cameră. 

— Da. Şi ne-am uitat la casetă... 

— Conectând camera la aparatul video? 

— Da. Adusesem cu noi cablul ca să facem asta... mai 
târziu, când ne întorceam în cameră de la plajă... aşa că ne-am 
uitat la casetă şi am văzut foarte clar, pe ecranul televizorului, 
cu sunet... 

— Şi aţi văzut din nou dâra luminoasă? 

— Da. Şi ne-am văzut şi pe noi pe plajă urmărind cu 
privirea dâra de lumină care se ridica pe cer... apoi explozia... şi 
pe urmă am sărit în picioare şi am privit mingea uriaşă de foc 
cum se înalţă şi mai sus, apoi mingea de foc şi bucăţile au 
început să cadă... pe urmă am auzit explozia şi ne-am întors 
spre cameră şi am luat-o la fugă spre dunele de nisip. Pe ecran 
am văzut pe fundal ce nu putusem vedea în timp ce alergam... 
flăcările care se întindeau pe apă... A închis din nou ochii şi a 
rămas nemişcată. Cu ochii încă închişi, a spus: Se vedea Bud 
alergând direct spre cameră, apoi imaginea a început să se 


mişte în toate direcţiile... A deschis ochii şi a continuat: Intrase 
în panică atât de rău, că nici n-a oprit camera înainte s-o 
arunce, împreună cu trepiedul, pe bancheta din spate. Ni se 
auzeau vocile pe bandă şi se vedea că eram destul de speriaţi. 

— Deci camera a continuat să ruleze pe scaunul din spate 
al maşinii. 

— Da. 

— Şi v-a înregistrat conversaţia? 

— Da. Atunci am încercat să-l conving că artrebui să ne 
întoarcem să vedem dacă nu putem ajuta cumva. A adăugat: 
Uneori îmi doresc să nu fi şters caseta. 

— Şi eu. 

M-am jucat cu ambalajul plasturelui, apoi ne-am uitat unul 
la altul câteva secunde. 

— Deci aţi privit înregistrarea pe ecranul televizorului, apoi 
aţi şters-o. 

A încuviinţat şi a spus: 

— Bud m-a convins... şi avea dreptate... că zeci de oameni 
văzuseră ce s-a întâmplat... văzuseră proiectilul şi explozia... şi 
că nu era nevoie de caseta noastră... aşa că de ce să o dăm 
autorităţilor...? A făcut o pauză. Era foarte explicită. Vreau să 
spun, chiar dacă n-am fi fost căsătoriţi şi n-am fi avut o relaţie... 
chiar dacă am fi fost necăsătoriți sau soţ şi soţie... de ce să fie 
văzută? Dumneavoastră ce aţi fi făcut? m-a întrebat. 

Anticipasem întrebarea, aşa că am spus: 

— M-aş fi abținut s-o şterg în seara aceea. Aş fi aşteptat, 
aş fi discutat cu partenera mea, mi-aş fi analizat propria 
căsnicie, m-aş fi întrebat de ce eram implicat într-o relaţie şi aş 
fi urmărit desfăşurarea anchetei, ca să văd dacă nu cumva 
caseta mea e o dovadă esenţială într-un caz oribil de crimă. 
Abia atunci m-aş fi hotărât. 

Jill Winslow a stat o vreme privind pe fereastră, apoi a scos 
din buzunar o batistă de hirtie şi şi-a şters ochii. A tras adânc 
aer în piept şi a spus: 

— Aşa am vrut să fac. S-a uitat la mine şi a adăugat: Chiar 
am vrut... toţi oamenii ăia... Dumnezeule... şi am urmărit 
ancheta, sute de oameni au declarat că văzuseră dâra de 
lumină şi toată lumea credea că fusese un atac cu rachetă... şi 
apoi... a început să se schimbe. 


— La vremea aceea, am spus, când s-a anunţat că fusese 
un accident, o defecţiune tehnică, aţi fi dat caseta, dacă o mai 
aveaţi? Şi-a privit mâinile, care fărimiţau batista şi a spus: 

— Nu ştiu. Sper că da. 

— Eu ştiu că aşa aţi fi făcut. 

Nu a răspuns. 

Am aşteptat câteva secunde, apoi am întrebat: 

— A cui era camera video? 

— A mea. De ce? 

— Cunoşteaţi tehnologia video de la vremea aceea? 

— Ştiam elementele de bază. 

— Dar Bud? 

— Eu l-am învăţat să o folosească. De ce? 

— Păi, în raport scrie că Bud a distrus efectiv minicaseta. E 
adevărat? 

— Cum adică? 

— Când aţi plecat de la hotelul Bayview, aţi oprit pe 
marginea drumului şi Bud a distrus caseta trecând cu maşina 
peste ea, apoi a ars banda. 

A scuturat din cap. 

— Nu. A şters-o în camera de hotel. Asta le-am spus celor 
de la FBI şi asta le-a spus şi Bud. Nimeni n-a spus nimic despre 
distrugerea benzii. 

Ba spusese cineva. Mai precis, domnul Ted Nash. 

— Cei de la FBI v-au cerut caseta ştearsă? 

— Da. Mi-au cerut-o şi le-am dat-o. S-a uitat la mine şi a 
spus. Am aflat mai târziu că o înregistrare pe suport magnetic 
poate fi...imaginile pot fi recuperate într-un fel... Nu ştiu dacă au 
reuşit...vreau să spun, probabil că n-au reuşit, fiindcă altfel ar fi 
văzut ce am văzut eu şi Bud... şi ar fi ajuns la altă concluzie... 
Dumneata ştii dacă au reuşit să refacă înregistrarea? 

— Nu, nu ştiu. 

De fapt, ştiam. Fără îndoială că laboratorul FBI reuşise să 
recupereze imaginile de pe o bandă magnetică pe care cineva 
credea că o ştersese definitiv, cu condiţia să nu se fi înregistrat 
altceva deasupra. 

— Caseta era goală când le-aţi dat-o? am întrebat. 

A încuviinţat. 

— Era încă în camera video. Când au venit aici, a fost unul 
dintre primele lucruri de care m-au întrebat. M-am dus în 


camera de zi, am luat camera şi le-am adus-o. Stăteam la 
această masă. 

— Înţeleg. V-au pus întrebări şi ce le-aţi spus? 

— Le-am spus adevărul. Despre Bud şi despre ce 
văzusem. Vorbiseră deja cu Bud, dar eu nu ştiam ce le spusese 
el, pentru că i-au spus să nu ia legătura cu mine şi să nu-mi 
răspundă la telefon. A adăugat cu un zâmbet trist: Şi aşa a 
făcut, pămpălăul. Agenţii FBI au apărut aici în prima luni de 
după prăbuşirea avionului şi mi-au spus că vor să-mi pună nişte 
întrebări şi că ar fi bine ca versiunea mea să nu difere de a lui. A 
rezultat că el minţise în legătură cu câteva aspecte, inclusiv cu 
faptul că făcusem sex pe plajă — le-a spus că ne-am plimbat şi 
am stat de vorbă —, dar eu am spus adevărul, de la început 
până la sfârşit. 

— Şi ei v-au promis că, dacă spuneţi adevărul, soţul nu va 
afla nimic? 

— Da. 

— Au mai venit şi altă dată? 

— Da. Mi-au pus şi alte întrebări, ca şi cum ştiau mai 
multe despre ce era pe casetă. De fapt, i-am întrebat dacă 
banda fusese ştearsă de tot şi mi-au spus că da şi că am comis 
o infracţiune distrugând dovezile. A adăugat: Eram îngrozită... 
plingeam... nu ştiam la cine să apelez. Bud nu-mi răspundea la 
telefon, nu puteam vorbi cu soţul meu... m-am gândit să-mi sun 
avocatul, dar mă avertizaseră să nu-mi sun avocatul dacă voiam 
să nu se afle nimic. 

Eram complet la mila lor. 

— Adevărul vă va elibera, am spus. 

A râs, suspinând în acelaşi timp, apoi a rostit: 

— Adevărul mă va duce la divorţ, cu cel mai prost contract 
prenuptial semnat vreodată în statul New York. S-a uitat la mine 
şi a spus: Şi am doi fii, care aveau opt şi respectiv zece ani la 
vremea aceea. Sunteţi însurat? Am ridicat mâna cu verigheta. 

— Aveţi copii? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

A zâmbit şi şi-a şters din nou ochii cu batista zdrenţuită. 

— E foarte complicat când ai copii, a spus. 

— Înţeleg. V-au cerut să vă supuneţi unui test cu 
detectorul de minciuni? 


— Când au venit prima dată, a răspuns, m-au întrebat 
dacă vreau şi am răspuns afirmativ, pentru că spuneam 
adevărul. Au spus că o să aducă un aparat poligraf data viitoare. 
Dar când s-au întors, au venit fără poligraf. l-am întrebat de ce 
şi au spus că nu era necesar. 

Am încuviinţat. Nu era necesar pentru că recuperaseră 
deja înregistrarea şi tot ce aveau nevoie să ştie era pe casetă. 
Insă nu voiau declaraţii semnate de Jill Winslow sau de Bud, sau 
interviuri înregistrate, sau un test poligraf - care ar fi putut ieşi 
la lumină în caz că doamna Winslow sau Bud îşi făceau publice 
declaraţiile sau dacă erau găsiţi de altcineva — Cum aş fi eu. 

Adevărul era că Nash, Griffith şi cine o mai fi fost nu 
încercau să descopere dovezi credibile ale unui atac cu rachetă 
asupra zborului TWA 800; încercau să elimine şi să distrugă 
dovezi, adică exact lucrul de care o acuzaseră pe Jill Winslow. 

Am întrebat-o pe doamna Winslow: 

— Aceşti domni de la FBI v-au pus să juraţi că n-o să 
spuneţi nimănui nimic? A încuviinţat. 

— Dar, după ce s-a anunţat concluzia oficială - că a fost un 
accident - nu v-aţi întrebat de ce mărturia dumneavoastră şi a 
lui Bud nu fuseseră luate în consideraţie? 

— Ba da... dar bărbatul acela, Nash, a sunat şi ne-am 
întâlnit din nou aici şi mi-a explicat că fără casetă declaraţia 
mea şi a lui Bud nu valorau mai mult decât declaraţiile celorlalți 
martori. A tras adânc aer în piept şi a continuat: Nash mi-a spus 
că ar trebui să mă consider norocoasă şi să-mi văd de viaţa mea 
şi să nu mă mai gândesc niciodată la lucrurile astea. 

— Dar n-a fost aşa. 

— Nu, n-a fost... Încă văd proiectilul... 

— Aţi văzut simularea accidentului făcută de CIA? 

— Am văzut-o. E complet greşită. 

— Ar fi fost bine să aveţi caseta. 

Nu a răspuns. 

Am stat o vreme fără să spunem nimic. Jill Winslow s-a 
ridicat, a luat un şerveţel de pe dulap şi şi-a suflat nasul. A 
deschis frigiderul şi m-a întrebat: 

— Doriţi nişte apă îmbuteliată? 

— Nu, mulţumesc, nu beau apă chioară. 

A scos o sticlă de apă şi şi-a turnat într-un pahar. O 
adevărată doamnă. 


M-am gândit la ce-mi spusese şi totul se reducea la câteva 
elemente-cheie: Bud nu distrusese efectiv caseta; FBl-ul şi CIA- 
ul recuperaseră, fără îndoială, banda ştearsă şi văzuseră ceea 
ce văzuseră cei două sute de martori — o dâră de lumină 
ascendentă. 

Şi atunci? Numai două cuvinte puteau descrie concluzia: 
conspirație şi muşamalizare. 

Dar de ce? Existau o mulţime de motive, dar nu aveam de 
gând să încerc să analizez cum gândeau cei de la Washington, 
ce scopuri aveau, ce motive aveau şi ce câştigau printr-o 
muşamalizare. Eram convins că aveau motive solide de 
siguranţă naţională pentru a muşamaliza ceva care ar fi putut fi 
o rachetă lansată din greşeală, o armă experimentală sau un 
atac terorist — dar eram convins şi de faptul că motivele acelea 
erau greşite. 

Jill Winslow părea epuizată, tristă şi tulburată, ca şi cum o 
preocupa ceva. Eram convins că ştiam ce o preocupa şi voiam s- 
o ajut. 

— Mergeţi azi să vorbiţi şi cu Bud? m-a întrebat, fără să se 
aşeze. 

— Azi sau mâine. 

A zâmbit şi a spus: 

— Joacă golf cu soţul meu azi. 

— Sunt prieteni? 

— Se cunosc. S-a aşezat picior peste picior, cu paharul de 
apă în mână, şi a continuat: E destul de rău să-ţi înşeli soţul, 
dar, dacă Mark ar afla că e vorba de Bud, s-ar simţi ca un prost. 

— De ce? 

— Mark e de părere că Bud e un prost. O dată are şi el 
dreptate. 

Mi-a spus odată: „Jill, dacă mă înşeli vreodată, cel puţin 
alege pe cineva cu care să nu-ți fie ruşine dacă se află”. Ar fi 
trebuit să-l ascult. 

M-am gândit la sfatul soţului meu şi am fost de acord. 
Vreau să spun, nimeni nu vrea să fie prins că are o aventură cu 
cineva despre care toţi cred că e un ratat sau un ciudat sau cu 
cineva urât sau gras. 

— Arată bine? am întrebat-o pe Jill Winslow. 

— Da. Dar asta e tot. Nu a fost decât atracţie fizică. Sunt 
atât de superficială, a spus şi a zâmbit. 


De fapt, nu fusese numai atracţie fizică. Avea legătură şi 
cu Mark Winslow şi cu nevoia lui Jill de a fi o soţie nu tocmai 
perfectă, chiar dacă Mark nu ştia. Dar n-am spus nimic. Cum se 
zice: „Nu poate să-ţi pară rău pentru o fată bogată care bea 
şampanie pe un iaht”. Dar, într-un fel, îmi părea rău pentru Jill 
Winslow. 

În ce-l priveşte pe Bud, puteam presupune că era membru 
al aceluiaşi club ca soţii Winslow şi mi-ar lua probabil vreo zece 
minute să merg până la club şi să întreb de el. Dar, credeam eu, 
nu mai aveam nevoie de Bud. Tot ce voiam eu se găsea aici. 

— Mai e ceva? m-a întrebat. 

— Cam asta e tot, am răspuns, cu excepţia câtorva detalii 
legate de timpul pe care l-aţi petrecut în camera de hotel după 
ce v-aţi întors de la plajă. V-aţi uitat la casetă. Povestiţi-mi! 

— Păi... ne-am uitat... am sărit peste partea unde eram pe 
pătură, între dune... şi am ajuns la momentul în care am coborit 
spre plajă... şi pe urmă ne-am uitat la partea de pe plajă, de 
când am făcut dragoste până când am văzut dâra de lumină... 
Am derulat înapoi şi am privit încă o dată, cu încetinitorul... Se 
vedea o lumină incandescentă la orizont... apoi o lumină care se 
ridică în aer... cu încetinitorul se vedea şi dâra de fum, iar noi 
ne-am dat seama că se vedeau şi luminile pilpîitoare ale 
avionului care era pe cale să... 

— Cât timp a rulat caseta? 

— Partea de pe plajă a durat cam cincisprezece minute, 
din momentul în care am coborit spre plajă până când Bud a 
alergat înapoi şi a înhăţat camera. Şi pe urmă vreo cinci minute 
de întuneric, cât timp camera a stat pe bancheta din spate şi ni 
se auzeau vocile. 

— Bun. Şi partea de pe pătură - de când aţi început să 
înregistraţi? A ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Poate vreo cincisprezece minute. Nici măcar n- 
am vrut să văd partea aia. Nu aveam nici un motiv să mă uit la 
ea. 

— Corect. Deci aţi lăsat-o să ruleze, aţi oprit-o, aţi dat 
înapoi, aţi pornit-o cu încetinitorul şi aşa mai departe? 

— Da. Era... incredibil. 

— Hipnotic. Fascinant. 

— Da. 

— Ce aţi făcut după ce aţi terminat de privit caseta? 


— Bud a şters-o. 

— Aşa, pur şi simplu? Aţi spus că dumneavoastră nu voiaţi 
s-o ştergeţi. 

— Eu nu voiam... ne-am certat, dar... el a vrut s-o 
ştergem. Tot el a vrut să plecăm din hotel, în caz că ne văzuse 
cineva venind de la plajă. Eu nu credeam că era posibil aşa 
ceva, dar el a vrut să plecăm de acolo şi să mergem acasă. 
Mobilele noastre începuseră să sune pentru că lumea vedea la 
televizor ce se întâmplase şi cei care ştiau că plecaserăm spre 
est încercau să ne contacteze, dar noi nu răspundeam la 
telefon. Apoi Bud s-a dus în baie să-şi sune soţia - îi spusese că 
era la pescuit cu nişte prieteni. 

— Poate a făcut să bolborosească apa din cadă, am 
comentat eu, şi a strigat: „Spre țărm, camarazi”. 

A zâmbit şi a spus: 

— Nu e atât de isteţ. Dar paranoic era. 

— Nu înseamnă că eşti paranoic dacă încerci să-ţi salvezi 
fundul. 

A ridicat din umeri şi a spus: 

— Eu mă gândeam deja că o să fim găsiţi, într-un fel sau 
altul. Ghinionul a fost că amândoi minţiserăm în legătură cu 
motivul deplasării noastre în zona de est când s-au întâmplat 
toate astea. Mark m-a sunat o dată pe mobil, dar nu i-am 
răspuns. Când m-am urcat în maşina mea şi am pornit spre 
casă, am ascultat mesajul pe care mi-l lăsase, care spunea: „Jill, 
ai auzit despre avionul care s-a prăbuşit? Sună-mă!” Am sunat-o 
întîi pe prietena mea din East Hampton, la care se presupunea 
că rămân peste noapte, dar Mark n-o sunase. Aşa că l-am sunat 
eu şi i-am spus că mă necăjise vestea şi că veneam spre casă. 
Nici măcar n-a existat vreun pericol să fim prinşi. 

— Dacă îmi permiteţi câteva remarci de amator în ale 
psihologiei - v-ar plăcea să fiţi prinsă. Sau, cel puţin, nu vă pasă 
de consecinţe. 

— Sigur că-mi pasă. 

— Am ceva experienţă şi de asta spun că e mai uşor să fii 
prins decât să te desparţi de cineva. Rezultatele sunt aceleaşi, 
dar pentru a fi prins e nevoie numai de o dorinţă din 
subconştient, în timp ce pentru o despărţire e nevoie de mult 
curaj. 


Jill Winslow a revenit la tonul de doamnă a conacului şi a 
întrebat tăios: 

— Ce are de-a face asta cu motivul vizitei dumneavoastră? 

— Poate totul. 

A aruncat o privire la ceasul de pe perete şi a spus: 

— Ar trebui să mă pregătesc pentru biserică. 

— Aveţi timp. Daţi-mi voie să vă mai întreb ceva: După ce 
dumneavoastră şi Bud aţi privit caseta, bănuiesc că aţi făcut duş 
înainte să plecaţi acasă. Să vă spălaţi de nisip şi de sare. 

Ca să nu mai vorbim de fluidele corporale. 

— Am făcut duş, da. 

— Şi el a intrat primul la duş? 

— Da... cred că da. 

— Şi dumneavoastră v-aţi uitat din nou la casetă în timp 
ce el era la duş? 

— Aşa cred... au trecut cinci ani. De ce? Cred că ştia de ce 
întreb, aşa că i-am pus o întrebare-capcană: 

— În după-amiaza aceea, ce aţi făcut de când v-aţi cazat, 
la patru şi jumătate, până când aţi plecat spre plaja, la şapte? 

— Ne-am uitat la televizor. 

— Ce aţi văzut? 

— Nu-mi amintesc. 

M-am uitat la ea şi am spus: 

— Doamnă Winslow, până acum nu m-aţi minţit. 

Şi-a ferit privirea, s-a prefăcut că se gândeşte, apoi a spus: 

— Îmi amintesc. Ne-am uitat la un film. 

— La video? 

— Da... 

— Un bărbat şi o femeie. 

S-a uitat la mine fără să-mi răspundă. 

— Aţi împrumutat caseta de la biblioteca hotelului. 

— Oh... da... S-a uitat la mine cum o priveam şi apoi, 
pentru a rupe tăcerea, a spus cu calm: Foarte romantic film. Dar 
cred că pe Bud l-a plictisit. L-aţi văzut? 

— Nu. Dar aş vrea să împrumut copia dumneavoastră, 
dacă se poate. 

A urmat o lungă tăcere, timp în care Jill a stat cu privirea 
aţintită în jos, spre masă, iar eu m-am uitat la ea. Era limpede 
că în sufletul ei se ducea o luptă şi am lăsat-o s-o ducă până la 
capăt. Era unul dintre acele momente din viaţa unei persoane 


când totul depindea de o singură decizie şi de câteva cuvinte. 
Am fost în situaţia asta de multe ori, cu câte un martor sau 
suspect de crimă, şi ştiu că trebuie să ia singuri deciziile - iar eu 
încercam să uşurez luarea deciziei prin tot ce spusesem până la 
acel moment. 

Ştiam ce-i trece prin minte - divorţ, dizgrație, umilinţă 
publică, copiii, prietenii, familia, poate chiar Bud. Şi, dacă se 
gândea mai departe în viitor, îi treceau probabil prin minte şi 
altele - mărturii publice, avocaţi, mass-media şi poate chiar ceva 
pericol. 

A început să vorbească, aproape şoptit: 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Doamnă Winslow, am replicat eu, numai două persoane 
pe lumea asta ştiu despre ce vorbesc. Una sunt eu, cealaltă 
sunteţi dumneavoastră. 

Nu a răspuns. 

Am ridicat ambalajul plasturelui şi l-am împins spre ea. 

— Am găsit aşa ceva în camera 203. V-aţi tăiat? Nu a 
răspuns. 

Sau aţi folosit plasturele ca să acoperiţi bucăţica de plastic 
lipsă de pe caseta video de la bibliotecă? Aşa aţi copiat caseta 
dumneavoastră peste Un bărbat şi o femeie. |n timp ce Bud era 
la duş. Am aşteptat câteva secunde, apoi am continuat: Mi-aţi 
putea spune că nu e adevărat, dar atunci aş fi nevoit să mă 
întreb de ce nu aţi returnat caseta. Sau mi-aţi putea spune că e 
adevărat, că aţi copiat minicaseta peste film, dar că mai târziu 
aţi distrus-o. Dar nu aţi făcut asta. 

Jill Winslow a tras adânc aer în piept şi am văzut lacrimi 
rostogolindu-i-se pe obraji. M-a privit şi a spus: 

— Cred... cred că ar trebui să vă spun adevărul. 

— Ştiu deja adevărul. Dar, da, aş vrea să-l aud de la 
dumneavoastră. 

— Chiar nu e nimic de spus. 

S-a ridicat în picioare şi am crezut că o să mă invite să 
plec, în schimb, a tras aer în piept şi m-a întrebat: 

— Doriţi să vedeţi caseta? M-am ridicat şi am simţit la 
propriu cum mi se accelerează bătăile inimii. 

— Da. Aş vrea să văd caseta, am răspuns. 

— Bine... dar... când o s-o vedeţi... Sper că o să înţelegeţi 
de ce n-am putut s-o arăt... S-o dau nimănui... M-am gândit de 


multe ori la asta... de multe ori... m-am gândit şi în iulie când 
am văzut slujba comemorativă la televizor... toţi oamenii aceia... 
dar mai contează cum au murit? 

— Da, contează. 

A încuviinţat, apoi a spus: 

— Poate, dacă v-aş da caseta, aţi putea să faceţi să nu se 
afle... E oare posibil? 

— V-aş putea spune că e posibil, dar nu e. Ştiţi asta şi ştiu 
Şi eu. 

A încuviinţat încă o dată, a rămas nemişcată o vreme, apoi 
m-a privit şi a spus: 

— Veniţi cu mine! 


CAPITOLUL 46 


Jill Winslow m-a condus într-o cameră de zi mare, aflată în 
partea din spate a casei. 

— Luaţi loc acolo, a spus. 

M-am aşezat într-un fotoliu de piele, în faţa unui televizor 
cu plasmă. 

— Mă întorc imediat, m-a asigurat ea. 

A ieşit din cameră ca să ia caseta, după cum se părea, 
dintr-o ascunzătoare secretă. Ar fi trebuit să-i spun că nu există 
ascunzători secrete într-o casă - nu mi-a scăpat nici una în 
douăzeci de ani cât am lucrat ca poliţist. Dar Mark Winslow nu 
era poliţist; era un soţ care nu avea habar de nimic. Sau, cum 
spune un banc vechi: „Dacă vrei să ascunzi un lucru de soţ, 
pune-l pe masa de călcat”. 

M-am ridicat şi am făcut câţiva paşi prin camera însorită. 
Pe un perete întreg erau fotografii înrămate şi i-am văzut pe cei 


doi fii, nişte tineri arătoşi, îngrijiţi. Erau fotografii din vacanţele 
familiei prin toată lumea şi o secţiune cu fotografii alb-negru ale 
unei alte generaţii, persoane fotografiate alături de limuzinele, 
caii şi iahturile lor, dovedind că banii familiei nu proveneau de 
ieri, de azi. 

Am studiat o fotografie color recentă cu Mark şi Jill 
Winslow la un eveniment de gală; n-ai fi spus că sunt soţ şi 
soţie. 

Mark Winslow nu arăta rău, dar era o prezenţă atât de 
ştearsă, încât mă miram că aparatul îi surprinsese imaginea pe 
film. 

Pe alt perete erau nişte plachete stupide obţinute la golf, 
distincţii pentru merite civice, diplome onorifice pentru reuşite 
în afaceri şi alte dovezi ale numeroaselor realizări ale domnului 
Winslow. 

Rafturile de cărţi conţineau nişte beletristică şi clasicii 
obligatorii, dar în mare parte erau cărţi de golf şi de afaceri. Am 
dedus că bărbatul juca golf. Am remarcat că nu era nimic care 
să indice vreo îndeletnicire mai dură, cum ar fi pescuitul în ape 
adânci, vânătoarea sau serviciul militar. Exista însă un bar de 
mahon într-un colţ şi mi-l imaginam pe domnul Winslow 
preparându-şi câteva cocteiluri ca să se poată pili în fiecare 
seară. 

Vreau să zic, nu-mi displăcea tipul - nici măcar nu-l 
cunoşteam - şi nu-mi displac automat cei bogaţi. Dar aveam 
senzaţia că, dacă l-aş întâlni pe Mark Winslow, nu l-aş invita la o 
bere cu Dom Fanelli. 

In orice caz, cred că Jill Winslow luase o decizie cu privire 
la soţul ei şi speram să nu se răzgândească în timp ce pescuia 
după casetă. 

Pe un perete acoperit cu lambriuri se găsea alt trofeu - un 
portret în ulei al lui Jill, pictat poate cu zece ani în urmă. Artistul 
surprinsese ochii căprui, mari şi umezi şi gura, care părea 
deopotrivă cuminte şi senzuală, în funcţie de cum voiai s-o 
interpretezi sau ce gânduri îţi treceau prin minte. 

— Vă place? Mie nu. 

M-am întors şi am văzut-o în picioare în uşă, tot în rochia 
de casă, dar se pieptănase cu grijă şi îşi dăduse cu foarte puţin 
ruj şi fard de pleoape. In mână ţinea o casetă video. 


Nu exista o manieră corectă în care să răspund la această 
întrebare, aşa că am spus: 

— Nu sunt un bun critic de artă. Am adăugat: Aveţi nişte 
băieţi foarte frumoşi. 

A luat o telecomandă de pe măsuţa de cafea, a dat drumul 
la televizor şi la video, apoi a scos caseta din husă şi a 
strecurat-o în aparatul video. Mi-a întins husa. 

M-am uitat la ea. Scria: „Câştigător a două Premii Oscar. 
Un bărbat şi o femeie”. Apoi: „Un homme et une femme. Un film 
de Claude Lelouch”. 

Pe un abţibild scria: „Proprietatea hotelului Bayview - vă 
rugăm să o returnaţi”. 

Jill s-a aşezat pe canapea şi mi-a făcut semn spre scaunul 
de piele de lângă ea. M-am aşezat. 

— Bărbatul, a spus ea, Jean-Louis, e jucat de Jean-Louis 
Trintignant - e pilot de curse şi are un băieţel. Femeia, Anne, e 
interpretată de Anouk Aimée -, e scenaristă şi are o fiică. Se 
cunosc în timp ce-şi vizitează copiii la internat. E o poveste de 
dragoste frumoasă, dar tristă. Imi aminteşte de Casablanca. 
Asta e versiunea dublată în engleză. 

— Uh... 

Am crezut că-mi scăpase ceva din conversaţia noastră 
anterioară şi că urmează să văd un film franțuzesc, dar apoi a 
spus: 

— Dar nu asta vom vedea acum. Cel puţin nu în primele 
patruzeci şi ceva de minute peste care am tras caseta mea. 
Vom vedea Un porc şi o târfă, cu Bud Mitchell şi Jill Winslow. 
Regizat de Jill. 

Nu ştiam ce să spun, aşa că n-am deschis gura. „Bud 
Mitchell.” Am aruncat o privire către ea şi mi-am dat seama 
după expresia ei şi după tonul vocii că în timpul scurtei ei 
absente îşi spusese practic: „E timpul să dau totul pe faţă şi la 
naiba cu consecinţele!” Părea aproape calmă şi într-un fel 
uşurată, ca şi cum i se luase de pe suflet o povară grea. Dar 
vedeam şi o oarecare nervozitate, care era de înţeles ţinând 
cont că urma să privească un filmuleţ pentru adulţi cu ea drept 
protagonistă, împreună cu un bărbat pe care îl întâlnise cu mai 
puţin de o oră în urmă. 

A simţit că mă uitam la ea, mi-a susţinut privirea şi a spus: 


— Asta nu e o poveste de dragoste. Dar, dacă rezistaţi 
până la capăt, puteţi să vedeţi ultima oră din Un bărbat şi o 
femeie. E sincer mai bun decât filmul făcut de mine. 

M-am gândit că trebuie să zic ceva, aşa că am spus: 

— Uitaţi, doamnă Winslow, eu nu am venit aici să judec pe 
nimeni şi ar trebui să fiţi mai îngăduitoare cu dumneavoastră. 
De fapt, nici nu e nevoie să staţi aici cât timp mă uit... 

— Vreau să stau aici. 

A apăsat un buton de pe măsuţa de lângă canapea şi 
perdelele de la fereastră s-au închis. Drăguţ. 

În camera acum întunecoasă, Jill Winslow a apăsat pe 
câteva butoane ale telecomenzii şi caseta a început să ruleze. 
Întîi nişte muzică, apoi titlul filmului în ambele limbi şi genericul. 
Cam pe la mijlocul genericului a apărut brusc altă imagine, mai 
puţin clară, însoţită de sunet de proastă calitate, şi mi-a trebuit 
o secundă să o recunosc pe Jill Winslow care stătea cu picioarele 
încrucişate pe o pătură de culoare închisă, îmbrăcată cu 
pantaloni scurţi bej şi o bluză albastră. Pe pătură era o ladă 
frigorifică şi, în timp ce eu priveam, ea a scos dopul unei sticle 
de vin. 

În colţul din dreapta jos al ecranului era data, 17 iulie 
1996, şi ora, 7.33 p.m. Secundele se scurgeau şi s-a făcut 7.34. 

Am recunoscut locul, fireşte, valea dintre dune pe care o 
văzusem prima dată cu Kate în seara de după slujba 
comemorativă, apoi a doua oară singur, când dormisem acolo şi 
avusesem visul acela erotic cu Kate, Marie, Roxanne şi Jill 
Winslow purtând voal; acum voalul fusese ridicat. Şi, ultima 
dată, în timpul întâlnirii din seara trecută cu Ted Nash. 

— E Parcul Regional Cupsogue Beach, a precizat Jill. Dar 
bănuiesc că ştiţi deja. 

— Da. 

Lumina soarelui pălea în scena filmată, dar se vedea încă 
destul de bine. Sunete nu prea erau, dar se auzea vântul în 
microfoanele camerei. 

Apoi am văzut spatele unui bărbat intrând în cadru, 
îmbrăcat cu pantaloni lejeri, de culoarea nisipului, şi o cămaşă 
sport. 

— Asta e Bud. Evident, a spus Jill. 

Bud a luat două pahare din lada frigorifică, s-a aşezat 
lângă Jill şi ea a turnat vinul. 


l-am putut vedea faţa lui Bud în timp ce ciocneau şi el 
spunea: „Pentru serile de vară şi pentru noi doi, împreună”. 

— Te rog... a spus Jill, nu ştiu dacă mie sau ei înseşi. 

L-am privit atent pe tip. Arăta într-adevăr bine, însă vocea 
şi manierismele erau oarecum de pămpălău. Eram puţin 
dezamăgit de Jill. 

Probabil îmi citise gândurile, fiindcă am auzit-o 
întrebându-se: 

— Ce-oi fi găsit la el? Nu am comentat. 

Pe casetă, Jill s-a uitat la Bud şi a spus: „Aşadar, vii des 
aici?” Bud a zâmbit şi a răspuns: „E prima dată. Tu?” Şi-au 
zâmbit şi îmi dădeam seama că se jenau puţin de cameră. 

— Îmi amintesc, mi-a spus Jill, că m-am gândit atunci: „De 
ce fac sex cu un bărbat pe care nu dau prea mulţi bani?” M-am 
hotărât să dau o replică şi am spus: 

— Pentru că e sigur. 

— E sigur, a fost de acord. 

Au băut un al doilea pahar de vin, apoi Jill s-a ridicat în 
picioare şi şi-a scos bluza. Pe urmă s-a ridicat şi Bud şi şi-a scos 
cămaşa. 

Jill şi-a lăsat să cadă pantalonii scurţi kaki, i-a îndepărtat 
cu piciorul şi a rămas în picioare, în sutien şi slip, privindu-l pe 
Bud cum se dezbracă. 

— M-am uitat la partea de pe plajă, partea cu explozia 
avionului, de două ori, a spus Jill, dar partea asta n-am mai 
văzut-o de cinci ani. 

Nu am răspuns. 

Pe ecran, Jill şi-a scos sutienul şi şi-a dat jos slipul. S-a 
întors spre cameră, şi-a aruncat braţele în sus, şi-a rotit 
şoldurile, a strigat „ta ta!” şi a făcut o plecăciune înspre cameră. 

Am întins mâna spre telecomanda de pe măsuţa de cafea, 
dar ea a ajuns la ea înaintea mea şi a spus: 

— Vreau să văd asta. 

— Nu, nu vreţi. Eu nu vreau. Derulaţi înainte. 

— Aveţi răbdare. 

A continuat să ţină în mânătelecomanda. 

Se îmbrăţişau, se sărutau, se mîngiiau unul pe celălalt. 

— Nu am foarte mult timp, doamnă Winslow, am spus. 
Puteţi să derulaţi până la scena de pe plajă? 


— Nu. Trebuie să vedeţi asta - să înţelegeţi de ce n-am dat 
caseta poliţiei. 

— Cred că am înţeles. Daţi înainte! 

— E din ce în ce mai bine. 

— Nu trebuie să ajungeţi la biserică? Nu mi-a răspuns. 

Pe ecran, Jill l-a mutat pe Bud perpendicular pe direcţia 
camerei, apoi s-a uitat spre obiectiv şi a spus: „Sex oral. Dubla 
unu”. S-a lăsat în genunchi şi a început să facă ce spusese. 

Ei bine, m-am uitat la ceas, dar creierul meu n-a 
înregistrat ora. 

Am aruncat o privire spre ecran şi prostul de Bud stătea 
acolo, făcând sex oral cu femeia asta superbă, şi arăta de parcă 
ar fi vrut să-şi bage mâinile în buzunare, dar, dând u-şi seama 
că nu are pantaloni, şi-a pus mâinile pe capul lui Jill şi a început 
să se joace cu părul ei. 

— Cum ar arăta asta pe post de dovadă? m-a întrebat Jill. 

Mi-am dres glasul şi am răspuns: 

— Cred că putem să tăiem partea asta... 

— O să vrea toată înregistrarea. Vedeţi data şi ora din 
colţul din dreapta jos? Nu e important să se vadă când se 
petreceau toate astea? 

— Bănuiesc... dar cred că putem distorsiona figurile şi 
corpurile... 

— Nu faceţi promisiuni pe care nu le puteţi ţine. Mi s-au 
făcut destule. 

Pe ecran, Jill s-a lăsat pe spate şi a privit spre cameră. A 
făcut cu mâna şi a spus: „Cu asta am terminat. Scena doi. Vinul, 
te rog”. 

Detectiv fiind, ştiu că poţi afla multe despre oameni 
văzîndu-le vizuina şi biroul, cărţile de pe rafturi, fotografiile de 
pe perete, colecţia de filme şi toate astea. Asta însă era mai 
mult decât aveam nevoie să ştiu. 

M-am uitat din nou la ecran şi am văzut că Jill era acum pe 
spate, iar Bud s-a întins şi a luat de undeva din spatele lui sticla 
de vin. Jill şi-a azvîrlit picioarele în sus şi a spus: „Degustare de 
soţie”. Apoi şi-a depărtat picioarele şi a spus: „Toarnă”. 

Bud a turnat, apoi s-a lăsat peste ea. Auzeam respiraţia 
sacadată a lui Jill deasupra zgomotului făcut de vânt. Apoi a 
spus: „Sper că ai luat cadrul cum trebuie”. 

El şi-a ridicat capul, a privit spre cameră şi a spus: „Înî” 


Jill i-a luat din mânăsticla de vin şi şi-a turnat pe corp ce 
mai rămăsese în ea, apoi a ordonat: „Linge!” Bud a început să-i 
lingă trupul. 

Doamna Jill Winslow îmi părea un caz clasic de 
personalitate pasiv-agresivă la capitolul sex; pe de o parte făcea 
pe şefa cu Bud, însă apoi se preta la acte sexuale care 
presupuneau cedare şi erau chiar înjositoare, dacă luăm în 
calcul contextul. 

Situaţia mai putea fi privită şi altfel: ea îşi exercita puterea 
asupra unui bărbat, satisfăcându-şi simultan şi dorinţele ei, şi pe 
ale lui - ale ei fiind atât dorinţa atât de degradare sexuală, cât şi 
de deţinere a controlului. Cât despre Bud, el făcea un serviciu şi 
primea un serviciu în acelaşi timp. Era puţin complicat şi mă 
îndoiam că Bud pricepea ceva în afară de dimensiunea erecţiei 
sale, pe care sincer nu-mi doream s-o văd. 

M-am adresat lui Jill, spunându-i pe nume: 

— Jill, serios, hai să trecem mai departe! Nu a răspuns, 
însă s-a descălţat şi şi-a pus picioarele pe masă. 

M-am lăsat pe spate, cu privirea îndreptată demonstrativ 
în altă direcţie. 

— Te simţi stînjenit? m-a întrebat. 

— Cred că am mai spus că da. 

— Ei bine, şi eu sunt stînjenită. Şi, dacă îţi dau caseta asta, 
câte persoane o s-o vadă? 

— Cât de puţine cu putinţă. Vor fi cu toţii agenţi 
profesionişti, care-şi cunosc meseria, şi anchetatori de la 
Departamentul de Justiţie - bărbaţi şi femei - care au văzut de 
toate. 

— Nu m-au văzut pe mine făcând sex pe o casetă video. 

— Nu cred că îi interesează sexul. li interesează scena cu 
explozia avionului, şi tot asta mă interesează şi pe mine, aşa că 
puteţi să derulaţi până la momentul acela, aş vrea foarte tare 
să-l văd. Vă rog. 

— Nu te interesează să mă vezi făcând sex? 

— Uite, Jill... 

— Doamna Winslow pentru dumneata. 

— Ah... pardon, doamnă Winslow... 

— Jill e în regulă. 

Chiar că începeam să mă simt incomod şi m-am gândit că 
poate aveam de-a face cu o nebună, dar apoi a spus: 


— Înţelegi de ce fac asta? 

— Da. Înţeleg întru totul de ce n-ai vrut să faci publică 
înregistrarea. Sincer să fiu, şi eu aş avea dubii, dacă aş fi în locul 
dumitale. 

Dar putem şi o să facem montajul casetei, o să 
distorsionăm feţele, o să facem tot posibilul să vă protejăm 
intimitatea. O să ne concentrăm asupra evenimentelor din jurul 
avionului... 

— Ajungem şi acolo. Fii atent! Am auzit-o pe Jill, în film, 
spunând: „Sunt lipicioasă. Hai să facem baie goi”. 

Am aruncat o privire spre ecran şi am văzut că se ridicase 
şi stătea în fund. Faţa lui Bud ieşise dintre coapsele doamnei 
Winslow şi acum spunea: „Cred că ar trebui să mergem. Facem 
duş la hotel”. 

— Dacă l-aş fi ascultat... a spus Jill. 

Pe ecran, ea stătea acum în picioare pe pătură, privind 
spre duna care se ridica chiar din valea în care se aflau ei. 
Lângă mine, Jill a oprit caseta pe această imagine, şi-a coborit 
picioarele de pe măsuţa de cafea şi s-a aplecat spre ecranul 
mare al televizorului. 

— Eram mai tânără, a spus. Poate şi puţin mai slabă. Nu 
crezi? l-am privit corpul gol şi splendid luminat de ultimele raze 
ale soarelui, care îi dădeau pielii o nuanţă aurie. 

— Ei, ce părere ai? Mă plictisisem puţin de faptul că tot 
ignora sugestiile mele politicoase de a sări peste tăvăleală şi a 
trece la evenimentul important, aşa că am ales altă abordare şi 
am spus: 

— Cred că faţa arată la fel de tânără şi eşti o femeie 
frumoasă. Cât despre corp, arată minunat pe casetă şi sunt 
convins că şi acum e la fel. . 

Nu a răspuns şi a continuat să privească ecranul. In cele 
din urmă a spus: 

— A fost prima şi ultima dată când ne-am filmat. Nu m-am 
văzut niciodată goală în fotografii sau pe film. Şi, cu siguranţă, 
niciodată nu m-am văzut făcând sex pe film. Dumneata ai făcut 
vreodată aşa ceva? 

— Numai în casă. 

A râs. 

— Erai ridicol? 

— Da. 


— Eu cum sunt? 

— Nu comentez. 

— Vrei caseta? 

— Da. 

— Atunci răspunde-mi la întrebări. Eram ridicolă făcând 
sex pe caseta video? 

— Cred că oricine e puţin ridicol când face sex pe film, mai 
puţin profesioniştii. Am adăugat: N-a fost rău deloc pentru prima 
dată. Bud, pe de altă parte, pare foarte stinjenit. Acum, îmi dai 
telecomanda? Mi-a întins-o şi a spus: 

— Ar fi trebuit să ne întoarcem cu caseta la hotel şi să ne 
uităm la ea ca să ne înfierbîntăm. Dar cred că asta mi-ar fi tăiat 
cheful. 

Era probabil prima dată în douăzeci de ani de carieră când 
am simţit nevoia să am cu mine un însoțitor care să se uite la 
dovezi. 

Am apăsat butonul şi corpul gol, perfect al lui Jill Winslow 
a revenit la viaţă. A început să urce pe dună, apoi a dispărut din 
cadru, dar îi auzeam vocea: „Haide. Aşează camera aici să ne 
filmăm făcând baie în pielea goală”. 

Bud n-a răspuns, dar s-a apropiat de cameră, apoi a 
dispărut. 

Ecranul s-a înnegrit un moment, iar în scena următoare 
apărea cerul roşu-purpuriu la apus, nisipul alb de pe plajă şi 
oceanul cu reflexe roşii-aurii sclipind în ultimele raze ale 
soarelui. Am auzit, din afara cadrului, vocea lui Jill: „E atât de 
frumos!” Bud, şi el afară din cadru, a răspuns: „Poate n-ar trebui 
să mergem până la plajă goi. S-ar putea să fie oameni prin 
preajmă”. 

„Şi ce? a spus Jill. Atâta vreme cât nu-i cunoaştem, cui îi 
pasă?” Replica lui Bud: „Mda, dar hai să luăm nişte haine...” iar 
ea l-a întrerupt: „Trăieşte periculos, Bud”. 

Fără să vreau, am exclamat: 

— Bud e un pămpălău! Jill a râs şi a confirmat: 

— Pămpălău. 

Timp de câteva secunde nu s-a auzit nici un sunet şi nu 
apărea nimeni în cadru, apoi am văzut-o pe ea intrând în cadru 
dinspre stânga şi traversînd în fugă plaja, spre apă. Nici urmă de 
Bud. Apoi ea a întors capul şi a strigat „Haide!” Abia o auzeam 


din cauza distanţei, a vântului şi a zgomotului valurilor de pe 
fundal. 

După câteva secunde, a apărut şi el, alergând în urma ei. 
Fundul lui arăta cam fleşcăit şi sălta. 

A ajuns-o din urmă la marginea apei şi atunci Jill s-a oprit, 
s-a întors şi l-a întors şi pe Bud cu faţa spre camera de pe dună. 
A strigat ceva, dar n-am înţeles ce. 

— Ce ai spus? am întrebat. 

— Ah... ceva despre înotatul cu rechinii. O prostie. 

L-a luat de mână şi au intrat în apă. 

În opinia mea, Bud era tras de puţă. Nimic din tot ce se 
întâmplase nu fusese din iniţiativa lui şi nu părea să se distreze 
la fel de mult cum, să zicem, m-aş fi distrat eu. Am întrebat-o pe 
Jill: 

— Cât timp a durat relația asta? 

— Prea mult. Doi ani. A adăugat: Nu sunt jenată atât de 
faptul că m-am filmat făcând sex, cât de persoana cu care am 
făcut-o. 

— Bud arată foarte bine. 

— Şi eu la fel. 

Bun argument. 

Au țopăit prin apa liniştită, spălându-se unul pe celălalt, 
apoi au privit marea şi cerul. Jill părea că spune ceva, dar nu se 
auzea nimic. 

— Ce ai spus? am întrebat-o. 

— Nu-mi amintesc. Nimic important. 

M-am uitat la cronometrul din partea de jos a ecranului. 
Era 8.19 p.m. Zborul 800 al companiei TWA se ridica de pe pista 
Aeroportului Kennedy şi începea să urce deasupra oceanului. 

Jill şi Bud vorbeau, cufundaţi până la talie în apă, şi îmi 
dădeam seama după expresia de pe figura lui Bud că ea 
spusese ceva care îl enervase. Înainte să apuc să întreb, Jill mi-a 
spus: 

— Cred că, în sfârşit, îi spuneam că îşi ia întotdeauna prea 
multe precauţii şi s-a enervat. În câteva secunde o să-l ciupesc 
de fund...uite... era încă enervat şi voia să plece, dar eu voiam 
s-o facem pe plajă, ca în filmul laDe acum pentru totdeauna, aşa 
că... 

L-a apucat de sculă şi a spus ceva. El nu arăta atât de 
fericit pe cât ar fi putut să fie şi a început să se uite în jur, ca şi 


cum ar fi vrut să se asigure că sunt singuri. Nu-l ducea la propriu 
de puţă, dar la figurat exact asta făcea, cu toate că acum îl 
ţinea de mână şi îl trăgea spre țărm. 

Ceasul de pe ecran arăta 8.23 p.m. Zborul 800 TWA 
decolase de trei sau patru minute şi vira către stânga, spre est, 
spre Europa. 

Jill şi Bud erau în picioare pe mal, două nuduri văzute din 
faţă, dar păreau să fi uitat de camera video pentru că nici unul 
din ei nu se uita spre locul unde era poziționată, cam la cincizeci 
de metri distanţă. Soarele dispăruse în mare, dar la orizont mai 
era încă destulă lumină cât să li se poată vedea siluetele goale 
proiectate pe fundalul apei şi al cerului. 

Jill i-a spus ceva lui Bud, care s-a întins ascultător pe spate 
pe nisip. Ea s-a aşezat deasupra lui şi i-am văzut mâna 
dispărând între trupurile lor ca să-l ajute să intre în ea. 

— Soţul meu va vedea asta? a întrebat Jill. 

Am oprit caseta pe imaginea de la ora 8.27 şi 15 secunde. 
Am privit cerul, în dreapta cadrului, să văd dacă pot distinge 
luminile vreunui avion, dar nu se vedea nimic. Am cercetat 
orizontul, căutând luminile unor vapoare, dar nu era nici unul. 

— Domnule Corey? Soţul meu va vedea asta? M-am uitat 
la ea şi i-am răspuns: 

— Numai dacă vrei dumneata. 

Nu a spus nimic. 

Am pornit din nou banda şi am aruncat o privire către 
partea de jos a ecranului, unde cei doi amanți făceau dragoste 
pe plajă cu valurile spărgându-se peste ei. M-am uitat la cer, dar 
încă nu se vedeau luminile nici unui avion. Ca să se ştie, era ora 
8.29 şi 11 secunde când doamna Winslow a avut orgasm. 
Vedeam, dar nu auzeam nimic. 

Jill Winslow stătea culcată deasupra lui Bud Mitchell şi îmi 
dădeam seama că amândoi respirau sacadat, apoi ea s-a ridicat 
în fund, cu faţa spre sud-vest, şi l-a strâns pe Bud cu picioarele. 
Vedeam acum în depărtare, în larg, luminile unui avion — la 
doisprezece kilometri, mai precis şi cam la patru mii de metri 
deasupra apei. 

— Opreşte-o! Opreşte! a strigat Jill. 

Am apăsat butonul de pauză şi m-am uitat la ea. S-a 
ridicat în picioare şi a spus: 

— Nu pot să mai văd asta. Mă găseşti în bucătărie. 


A ieşit din cameră desculţă. 

Am stat un minut şi mai bine cu ochii la imaginea de pe 
ecran - Jill Winslow deasupra lui Bud Mitchell, valurile îngheţate, 
stelele care nu mai sclipeau, un nor subţire, ca un fuior înţepenit 
ca o pată de vopsea pe un tavan negru. Şi aproape vizavi de 
Parcul Regional Cupsogue Beach două lumini - una roşie şi una 
albă - fuseseră surprinse pe peliculă. Intr-o fotografie nu te-ai fi 
gândit că sunt altceva decât două stele, dar în film le-ai fi văzut 
cum pilpiie şi se deplasează de la vest spre est. 

M-am ridicat de pe scaun, m-am aşezat pe măsuţa de 
cafea şi m-am aplecat cu faţa cât mai aproape de ecranul mare, 
cu plasmă. 

Am apăsat butonul de redare cu încetinitorul şi am privit 
cu atenţie. 

La 8.29 şi 19 secunde, am văzut o lumină incandescentă 
la orizont, în partea dreaptă, şi am oprit caseta pe acea imagine. 
Camera video fixată în virful dunei era la o înălţime de 
aproximativ şapte metri, cu tot cu trepied, şi din poziţia aceea 
se vedea mai mult decât văzuseră majoritatea martorilor oculari 
care se aflau pe vreo barcă sau la nivelul solului, care pe ţărmul 
de sud al Long Island abia dacă se ridica la trei metri deasupra 
nivelului mării, poate nici atât. 

Am studiat un timp lumina incandescentă şi am hotărit că 
putea fi - putea fi - momentul de lansare a unei rachete. 

Vedeam cum din locul unde văzusem lumina 
incandescentă se ridică o limbă de lumină strălucitoare, roşie- 
portocalie, şi urcă spre cer. Urca repede, chiar şi pe caseta care 
se derula cu încetinitorul, şi distingeam faptul că lăsa în urmă o 
dâră albă, care părea să fie fum. 

Am aruncat o privire către Jill şi Bud, dar ei nu văzuseră 
încă nimic. Era 8.30 şi 5 secunde şi am apăsat butonul de 
pauză, m-am lăsat jos de pe măsuţa de cafea şi m-am aşezat în 
genunchi în faţa ecranului, fixînd punctul luminos până mi s-a 
înceţoşat privirea. 

M-am lăsat în fund şi am lăsat caseta să ruleze, tot cu 
încetinitorul. 

Era imposibil să nu-mi dau seama ce aveam în faţa 
ochilor, ce văzuseră peste două sute de oameni, inclusiv 
căpitanul Spruck de care, sincer să fiu, mă îndoisem. Acum, că 
văzusem şi eu, înţelegeam de ce îl obseda şi îi datoram scuze. 


Mai important era faptul că poporului american i se datorau 
scuze, dar nu ştiam de către cine. 

Mi-am amintit de întâlnirea mea cu Jack Koenig în biroul lui 
şi de cum se uitase la mine şi îmi spusese: „Nu există nenorocita 
de casetă cu doi care şi-o trag pe plajă cu avionul explodând în 
spatele lor”, şi apoi: „Şi nici nenorocita de rachetă”. 

„Ei bine, nenorocitul eşti tu, Jack. Şi Liam Griffith şi Ted 
Nash, pentru început. Mincinoşi nenorociţi!” Dâra de lumină, 
urmată de fumul alb, s-a ridicat tot mai sus, pînă a ajuns pe la 
mijlocul cadrului. În acest moment am văzut-o pe Jill cum 
întoarce capul în direcţia ei, o urmăreşte cu privirea şi apoi cum 
Bud se ridică în capul oaselor, astfel că stăteau faţă în faţă, apoi 
el s-a întors şi s-a uitat peste umăr să vadă la ce se uita ea. 
Lumina de pe ecran era aproape incandescentă şi îmi dădeam 
seama că se deplasa cu viteză din ce în ce mai mare. Am 
aruncat o privire către luminile avionului, apoi din nou la dâra de 
lumină care urca. Eram prea aproape de televizor şi nu puteam 
vedea tot ecranul, aşa că m-am ridicat repede, m-am dus în 
spatele măsuţei de cafea şi m-am aşezat. 

Când banda rulează cu încetinitorul nu există sunet, dar 
oricum nu era nimic de auzit, aşa că m-am holbat la ecran, 
hipnotizat de ceea ce vedeam, pentru că ştiam ce urma să se 
întâmple. 

Lumina care ardea a părut să vireze brusc în timp ce se 
apropia de luminile pilpîitoare şi dovada mai clară a virajului era 
dâra de fum răsucită pe care a lăsat-o în urmă. 

Câteva secunde mai târziu, a apărut pe cer o lumină 
puternică, strălucitoare, care arăta ciudat văzută cu 
încetinitorul, ca explozia unei petarde, iar după alte câteva 
secunde o uriaşă minge de foc a început să crească pe cerul 
întunecat - ca o floare roşie, strălucitoare, filmată în timp ce se 
deschide. Am oprit pe imaginea de la 8.31 şi 14 secunde şi am 
privit-o cu atenţie. 

Jill şi Bud apăreau în cadru în picioare, cu faţa spre 
explozia roşie. Am pornit din nou caseta cu încetinitorul şi am 
privit cum se lărgeşte mingea de foc. Imi dădeam seama că, 
într-adevăr, avionul în flăcări continua să urce, apoi am văzut 
două jeturi de combustibil aprins căzând spre ocean şi, în timp 
ce se apropiau de apă, am remarcat că se reflectau în suprafaţa 
lucioasă, ca o oglindă şi, da, imaginile reflectate păreau două 


dâre de lumină care urcă, dar era imposibil să nu vezi şi cele 
două jeturi de combustibil care coborau spre apă să se 
întâlnească cu propriile reflexii. „Asta e în sus. Aşa e?” Am privit 
ceasul şi la aproximativ treizeci de secunde de la începutul 
acestei serii de evenimente am revenit la rularea normală, cu 
sonor. 

Toate elementele de pe ecran se mişcau acum cu viteza 
normală, inclusiv Jill şi Bud, care de fapt nu prea se mişcau 
deloc, ci mai degrabă se holbau, transfiguraţi, la focul din 
văzduh. 

Vedeam acum bucăţi incandescente care cădeau din cer. 
Apoi am auzit prima explozie, în momentul când a fost captată 
de microfoanele camerei video, un bubuit slab, înăbuşit, urmat 
la o secundă sau două de o explozie mult mai zgomotoasă. l-am 
văzut pe Jill şi pe Bud tresărind cu jumătate de secundă înainte 
să aud explozia mai puternică, pentru că ajunsese la ei înainte 
să fie preluată de microfoanele camerei. 

Am dat iar cu încetinitorul şi am privit urmările exploziei: 
partea principală a avionului, care urcase incredibil încă vreo 
mie de metri până când tot combustibilul se scursese din 
motoare, începuse acum să cadă în spirală. Nu vedeam şi nici 
nu înţelegeam tot ce se întâmpla, chiar cu încetinitorul, şi n-am 
văzut nici o clipă cum se desprinde carlinga, dar mi s-a părut că 
văd cum aripa stângă se rupe de fuzelaj şi am văzut cum corpul 
avionului cade spre apă. 

Pe cer nu mai rămăsese nimic, numai fum luminat de 
dedesubt de flăcările care ardeau pe suprafaţa oceanului. 

Pe plajă cei doi stăteau goi, nemişcaţi, ca şi cum cineva 
apăsase butonul de pauză al universului, numai că în jurul lor 
valurile se spărgeau cu încetinitorul pe plajă şi orizontul ardea 
cu flăcări portocalii şi roşii. 

Am trecut înapoi pe redare normală şi valurile şi-au iuţit 
ritmul, iar focul a început să danseze pe apă. 

In prima sa iniţiativă din acea seară, Bud a luat-o pe Jill de 
braţ, i-a spus ceva, apoi s-au întors amândoi şi au pornit în fugă 
spre camera de pe dună. El era mai rapid decât ea şi n-a 
încetinit ca ea să-l poate prindă din urmă şi nici nu s-a uitat să 
vadă dacă nu păţise ceva. Tipul era un cretin absolut, dar acesta 
era aspectul cel mai puţin important care reieşea de pe casetă. 


Am privit pelicula de combustibil care ardea la orizont şi 
nici Jill, nici Bud nu aveau de unde să ştie în momentul acela că 
230 de bărbaţi, femei, şi copii pieriseră într-o clipă. Dar eu ştiam 
şi simţeam un nod în gât, gura mi se uscase şi ochii îmi erau 
plini de lacrimi. 

Bud şi Jill dispăruseră la baza dunei, însă acum le 
reapăreau în cadru capetele, apoi umerii, în timp ce urcau 
poticnit panta nisipoasă, mai întîi Bud, urmat de Jill. 

Camera era focalizată pe infinit, aşa că de aproape figurile 
lor erau neclare, dar le distingeam trăsăturile. Am îngheţat 
imaginea şi m-am uitat la el, care rămăsese cu braţele întinse 
spre cameră. 

Tipul părea mort de frică. M-am uitat la Jill şi era şi ea 
înspăimîntată, cu ochii larg deschişi, dar am remarcat şi faptul 
că se uita spre el, ca şi cum ar fi aşteptat ca el să spună ceva, 
să-i explice ce se întâmplase şi ce aveau de făcut. Am rulat 
următoarele câteva secunde cu încetinitorul şi am văzut chipul 
stupid al lui Bud în faţa obiectivului, umplând tot cadrul. „Faţa 
aceea, mă gândeam eu, ar fi putut fi pusă pe un poster cu 
persoane căutate, alături de textul: «L-aţi văzut pe rahatul ăsta 
inutil şi egoist? Sunaţi la 1-800-CRETIN».” Bud preluase controlul 
asupra camerei video, nu însă şi asupra nervilor săi, şi ecranul a 
devenit un caleidoscop de imagini greu de urmărit, în timp ce 
eroul nostru cobora în fugă de pe duna de nisip spre pătură, 
unde a lăsat jos camera. L-am auzit strigând: „îmbracă-te! 
îmbracă-te!” Apoi cineva a ridicat camera şi am văzut pentru o 
clipă cerul. li auzeam respirând cu dificultate în timp ce alergau, 
şi am văzut săltând pe ecran diverse imagini neclare. S-a 
deschis o uşă de maşină, apoi s-a închis cu zgomot, urmată de 
alte două uşi care s-au deschis şi s-au închis, după care am auzit 
motorul pornind şi am văzut câteva frînturi de imagini pe 
ecranul aproape negru, şi din nou respiraţie greoaie, dar nici un 
cuvânt. Jill era probabil în stare de şoc, iar el se străduia să nu 
se scape în pantaloni. Imi venea să tip la el: „Spune-i ceva, 
imbecil inutil ce eşti!” Am aşteptat cam cinci minute, timp în 
care pe ecran era o linişte neagră şi eram gata să sting 
televizorul şi să derulez caseta când am auzit vocea lui Jill: „Bud, 
cred că a explodat un avion”. 


El a replicat: „Poate... poate a fost o rachetă luminoasă 
gigantică... trasă de pe o barjă. A explodat... ştii tu... un foc de 
artificii”. 

„Rachetele luminoase nu explodează aşa. Rachetele 
luminoase nu ard în apă.” Pauză, apoi: „Ceva mare a explodat în 
aer şi s-a prăbuşit în ocean. Era un avion”. 

Bud n-a răspuns şi Jill a continuat: „Poate ar fi bine să ne 
întoarcem”. 

„De ce?” „Poate... a scăpat cineva. Au veste de salvare, 
plute de salvare. 

Poate putem să ajutăm cumva.” 

— Eşti un om bun, am spus eu, deşi nu era nimeni să mă 
audă. 

L-am auzit pe Bud spunând: „Chestia aia s-a dezintegrat 
pur şi simplu. Probabil era la trei mii de metri înălţime”. Pauză. 
„Poliţia e deja acolo. N-au nevoie de noi.” „Pasagerii n-au nevoie 
de voi, dar poliţia are nevoie de caseta voastră, prostule”, m-am 
gândit eu. 

A urmat o tăcere lungă, după care s-a auzit vocea lui Jill: 
„Dâra aia de lumină... era un proiectil. O rachetă”. 

Nici un răspuns. 

Jill a continuat: „A fost ca şi cum o rachetă a fost trasă de 
pe apă şi a lovit un avion”. 

„Ce să zic... Sunt sigur că o să vedem la ştiri”, a spus Bud. 

Încă o tăcere, apoi mişcare pe ecranul negru, din nou 
întuneric şi nici o mişcare şi mi-am dat seama că Jill luase 
camera video de pe bancheta din spate ca să poată privi 
înregistrarea. 

Aici se termina înregistrarea, urmată imediat de o altă 
imagine care a umplut ecranul, în timp ce prin difuzoare a 
început să se audă muzica de fundal. Jean-Louis a spus ceva 
dublat în engleză, dar eu nu-l ascultam. 

Am oprit caseta şi am derulat-o înapoi. M-am aşezat 
pentru un moment pe măsuţa de cafea, cu ochii la ecranul 
negru. 

Eram copleşit de ceea ce tocmai văzusem şi auzisem şi 
ştiam că o să-mi ia un timp să asimilez imaginile acelea care 
ieşeau complet din sfera realităţii de zi cu zi. 

Am stat nemişcat câteva secunde, apoi m-am dus spre 
bar, am găsit un pahar şi am luat o sticlă de whisky la 


întâmplare. Mi-am turnat câteva degete de băutură şi m-am 
uitat lung la pahar. Era duminică dimineaţa, devreme, dar 
aveam nevoie de ceva care să-mi liniştească nervii şi să-mi 
umezească gura. Am dat pe gât tot ce era în pahar, l-am lăsat 
pe masă şi m-am îndreptat spre bucătărie. 


CAPITOLUL 47 


Jill Winslow nu era în bucătărie, dar am văzut-o prin 
ferestrele franţuzeşti stând pe un şezlong de pe terasă. Era tot 
în rochia de casă, stătea cu spatele drept, cu ochii deschişi şi 
aţintiţi asupra unor lucruri care nu existau decât în mintea ei. 

M-am apropiat şi m-am aşezat pe şezlongul de alături. 
Între noi era o măsuţă, pe care pusese o sticlă de apă şi două 
pahare. Mi-am turnat nişte apă şi am privit curtea întinsă şi 
piscina mare. 

Cam după un minut, m-a întrebat: 

— Ai luat caseta? 

— Nu, am răspuns, vreau să mi-o dai dumneata. 

— Am de ales? 

— Nu, nu ai de ales. E o dovadă a unei posibile infracţiuni. 
Pot să obţin un mandat. Dar vreau să mi-o dai de bună voie. 

— Ea dumitale. A zâmbit. De fapt, aparţine hotelului 
Bayview. 

— Bud a lăsat o garanţie de cinci sute de dolari, am spus. 
A fost plătită. 

— Bun. M-a deranjat întotdeauna faptul că furasem 
caseta. 

Pe mine nu m-a deranjat; pentru asta venisem. 

Jill a tăcut o vreme, apoi a spus: 

— Eşti un bărbat inteligent. Ţi-ai dat seama de tot. 

— Nu a fost chiar atât de dificil, am spus, modest. 

De fapt chiar sunt inteligent şi chiar a fost dificil. 

— Am fost foarte speriată când au venit cei de la FBI, a 
continuat Jill. Am crezut că o să mă întrebe dacă am făcut o 
copie a casetei înainte ca Bud s-o şteargă... dar de ce să se fi 
gândit la aşa ceva? Şi de unde ar fi putut să ştie de caseta cu 
filmul? În realitate, ştiau că Jill Winslow împrumutase un film de 
la biblioteca hotelului, dar se concentraseră pe eliminarea 
urmelor care dovedeau prezenţa ei la hotel şi se părea că nu le 
trecuse nici o clipă prin minte că fata cea bogată şi plângăcioasă 
copiase minicaseta din camera ei video peste filmul 
împrumutat. 


— Atunci nu eram pregătită să le arăt caseta, a continuat 
Jill. 

— Înţeleg. 

— Bietul Mark. Bietul Bud. A luat o înghiţitură de apă şi a 
spus: Vor fi foarte furioşi pe mine. Din motive diferite. 

— Nu mai e vorba de ei acum, chiar dacă a fost vreodată, 
am informat-o. E vorba de dumneata, Jill, şi de faptul că faci ce 
trebuie să faci, e vorba de dreptate şi de aflarea adevărului. 

— Ştiu... dar Bud e mulţumit de căsnicia lui. Şi Mark... şi el 
e mulţumit. A făcut o pauză, apoi a spus: O să fie distrus... 
umilit... 

— Poate că reuşim să evităm asta. 

A râs. 

— Vorbeşti serios? 

— Nu. 

A mai băut nişte apă, apoi a continuat: 

— Şi mai sunt şi copiii mei, Mark Junior şi James. 

— Câţi ani au? 

— Treisprezece şi cincisprezece. Poate într-o zi o să 
înţeleagă. 

— Într-o zi. Poate chiar mai repede decât crezi. 

S-a uitat la mine şi a întrebat: 

— O să merg la închisoare? 

— Nu. 

— Dar n-am ascuns...? 

— Nu-ţi face griji! Vor avea nevoie de cooperarea ta. 

A încuviinţat, apoi m-a întrebat: 

— Şi Bud? O să aibă probleme pentru că a şters caseta? 

— Poate. Dar o să faceţi amândoi o înţelegere cu 
procurorul. Eu bănuiesc că problema lui cea mai mare va fi 
doamna Mitchell. 

— Ariene o să-i facă viaţa un coşmar. 

— Nu-ţi mai face atâtea griji pentru alţii! am sfătuit-o. 

Nu mi-a răspuns. S-a ridicat în picioare şi a privit casa, 
apoi parcul frumos amenajat şi piscina. 

— Toate astea au fost o închisoare la care eram 
condamnată pe viaţă. 

Nu am spus nimic. Cum ziceam mai devreme, e greu să-ţi 
fie milă de o fată bogată care bea şampanie pe un iaht - sau 
lângă o piscină. Dar ştiam ce înseamnă o căsnicie nereuşită şi 


că nu contează banii sau faima - o căsnicie nefericită anulează 
diferenţele între clasele sociale. 

— Ce mă fac acum? a spus Jill, vorbind mai degrabă cu ea 
însăşi decât cu mine. M-a privit şi m-a întrebat zâmbind: Crezi 
că am şanse să fac carieră în cinematografie? l-am răspuns cu 
un zâmbet, dar n-am spus nimic. M-am uitat la ceas. Trebuia să 
plec de acolo înainte ca Elicopterul Negru să aterizeze pe 
gazonul din spatele reşedinţei Winslow sau să oprească în faţa 
casei vreo maşină cu Ted Nash şi prietenii săi. Dar trebuia totuşi 
s-o las pe Jill Winslow să se liniştească. 

Părea că se gândeşte, apoi m-a întrebat: 

— De ce a durat cinci ani? 

— Abia acum am început să lucrez la caz. 

A făcut din cap că înţelege şi a spus: 

— Când am auzit că a fost închis cazul, m-am simţit 
oarecum uşurată... dar şi vinovată. Când a fost redeschis? în 
realitate, cam cu o oră în urmă. Dar am răspuns: 

— Comemorarea celor cinci ani, în iulie, a redeşteptat 
interesul. 

— Înţeleg. Ai vrea să vii cu mine la biserică? 

— Uf... da, aş vrea. Dar mă tem că trebuie s-o iau din loc. 
Am întrebat-o: Există vreo posibilitate de a mai face o copie a 
casetei? i 

— Da. In acelaşi fel cum am copiat-o şi prima dată - dar pe 
dos. De pe video pe cameră. Te depăşesc problemele tehnice? 

— Mai rău de atât. M-am ridicat în picioare şi am spus: Hai 
să facem o copie! S-a ridicat şi ea şi am intrat amândoi în 
bucătărie, de unde eu am luat în grabă staţia radio a poliţiei, 
apoi ne-am întors în camera de zi. 

Jill a intrat într-o debara mare plină cu jocuri şi alte obiecte 
pentru ocuparea timpului liber şi s-a întors cu o cameră video pe 
care a dus-o lângă televizor şi a aşezat-o pe covor. 

M-am oferit să o ajut. 

— Stai jos dacă vrei să facem asta cum trebuie, a spus ea. 

Nu aveam de gând să stau jos în timp ce ea îşi făcea de 
lucru cu dovada secolului, aşa că m-am lăsat în genunchi lângă 
ea, în faţa televizorului. Am privit şi am pus întrebări în timp ce 
ea conecta camera la aparatul video cu ajutorul unui cablu lung 
care, mi-a explicat, era pentru semnalul video şi audio. A văzut 


că derulasem caseta cu Un bărbat şi o femeie, a apăsatun 
buton al camerei, apoi altul de la aparatul video şi a spus: 

— Caseta din video se copiază acum pe minicaseta din 
cameră. 

— Eşti sigură? 

— Sunt sigură. Vrei să vezi minicaseta pe ecranul 
televizorului? 

— Nu. Am încredere în tine. 

Era încă în genunchi lângă mine şi a spus: 

— Ar trebui. Aş fi putut s-o şterg acum cinci ani. Ţi-aş fi 
putut spune că n-a existat niciodată. Te-am lăsat s-o vezi. A 
adăugat: Şi am şi eu încredere în dumneata. 

— Bine. Cât o să dureze? 

— La fel ca prima dată, evident, cam patruzeci de minute. 
Vrei ceva de mîncare la micul dejun? 

— Nu, mulţumesc. Mă apucase din nou paranoia şi mi-i 
închipuiam pe Nash şi pe prietenii săi oprind maşina în faţa 
casei. Chiar aveam nevoie de o copie a casetei? Am întrebat-o 
pe Jill: Putem să dăm înainte până la scenele de pe plajă, unde 
explodează avionul? 

— Te grăbeşti? 

— Da. 

A aprins televizorul şi înregistrarea a apărut pe ecran. 
Ajunsesem la partea unde doamna Winslow făcea sex oral cu 
domnul Mitchell. In genunchi, lângă ea, cred că chiar am roşit. 
Dar ea părea de o indiferenţă stranie şi m-a întrebat: 

— Eşti sigur că nu ai nevoie să copiez şi partea asta? 

— Sunt sigur. 

A apăsat butonul de derulare înainte al aparatului video şi 
acţiunea a prins viteză. După „degustarea de soţie”, a apăsat 
butonul de redare şi filmul a revenit la viteza normală. Pe ecran, 
Jill Winslow s-a ridicat în picioare şi a spus: „Sunt lipicioasă. Hai 
să facem baie goi”. 

S-a uitat la mine şi a întrebat: 

— De aici? 

— Da. 

S-a ridicat în picioare şi m-am ridicat şi eu, uitându-mă la 
ceas, apoi la ecranul televizorului, pe care se vedea în 
continuare înregistrarea. Copierea trebuia să dureze cam 
cincisprezece minute din momentul acela. 


— De ce ai nevoie de două casete? a întrebat Jill. 

— De obicei pierd lucrurile. 

Mi-a aruncat o privire, dar nu a spus nimic. Mi-a întins 
telecomanda şi a zis: 

— Nu vreau să mai văd avionul. Tu poţi să stai jos şi să te 
mai uiţi încă o dată, dacă vrei, apoi, când se termină - când 
începe filmul - apeşi pe butonul ăsta ca să opreşti caseta, şi o 
scoţi. Eu o să fiu pe terasă. Cheamă-mă, dacă ai nevoie de 
ajutor să scoţi caseta din camera video. 

— Aş vrea să te îmbraci şi să vii cu mine, am spus. 

S-a uitat la mine şi a întrebat: 

— Sunt arestată? 

— Nu. M-am uitat la ecran şi la ceasul din colţ. Mai erau 
douăsprezece minute până la explozia de la 8.31 p.m., apoi 
veneau alte imagini cu urmările exploziei, apoi Jill şi Bud care 
alergau spre dune şi aşa mai departe. 

Am luat-o de braţ şi am condus-o în bucătărie. 

— O să fiu sincer cu tine, am spus. Eşti în oarecare pericol 
şi trebuie să te iau de aici. 

S-a uitat la mine uimită şi a spus: 

— Pericol...? 

— Să-ţi spun despre ce e vorba, foarte repede. Agenţii 
federali care au venit aici acum cinci ani şi au luat caseta 
ştearsă fără îndoiala au recuperat imaginile... 

— Atunci de ce...? 

— Ascultă. Ei ştiu ce e pe casetă. Nu vor să mai ştie şi 
altcineva... 

— De ce...? 

— Nu ştiu de ce. Nu contează de ce. Ce contează e... 
există două grupuri separate care anchetează acest accident. 
Primul grup, Nash, Griffith şi alţii, încearcă să elimine şi să 
distrugă toate dovezile care indică un atac cu rachetă. Al doilea 
grup, eu şi alte persoane, încercăm să facem exact contrariul. 
Deocamdată e suficient să ştii atât, numai că indivizii din primul 
grup s-ar putea să fie pe drum încoace şi, dacă ajung aici, o să 
distrugă caseta şi... trebuie să plecăm de aici, acum, cu cele 
două casete. Aşa că vreau să te îmbraci repede şi să vii cu mine. 

A rămas holbându-se la mine, apoi afară pe fereastră, ca 
şi cum ar fi putut să fie cineva acolo. Eu aş fi vrut să se mişte 


odată, dar trebuia să-i dau timp să priceapă ce-i spusesem. În 
cele din urmă a spus: 

— Sun la poliţie. 

— Nu. Oamenii ăştia sunt agenţi federali, la fel ca mine, şi 
sunt oficial autorizaţi să ancheteze cazul. Fac parte dintr-o 
conspirație. 

In timp ce spuneam aceste lucruri, eram conştient că nu 
avea nici un motiv să mă creadă şi chiar m-a privit cu îndoială. 

— Ce s-a întâmplat acum cinci ani? am continuat eu. Nu 
mi-ai spus tu că ai aflat că o bandă ştearsă poate fi recuperată? 
Te-a mai contactat vreodată vreunul dintre tipii ăia? Aţi fost 
chemaţi vreodată în vreun birou guvernamental, tu sau Bud? Aţi 
văzut vreodată pe altcineva în afară de Nash, Griffith şi cel de-al 
treilea bărbat? Eşti o femeie inteligentă, am spus. Dă-ţi seama şi 
singură! S-a ridicat cu ochii în pământ, apoi a ridicat privirea 
către mine şi a zis: 

— Tot ce-mi spui e logic, dar... 

— Jill, dacă n-aş fi vrut decât caseta, aş fi putut s-o iau şi 
să plec. Dacă aş fi vrut să-ţi fac rău, aş fi putut s-o fac cu mult 
timp în urmă. Trebuie să ai încredere în mine şi să mă însoţeşti. 

Ne-am uitat unul la altul şi în cele din urmă a spus: 

— Bine. 

— Mulţumesc. Îmbracă-te! Nu mai face duş. Şi nu 
răspunde la telefon. Am adăugat: la-ţi o geantă cu câteva lucruri 
personale şi toţi banii pe care îi ai în casă. 

— Unde...? 

— Hai să nu vorbim acum despre asta. Aveţi o armă în 
casă? 

— Nu. Tu nu...? 

— Trebuie să te grăbeşti. 

S-a întors şi a ieşit din bucătărie. Când mă întorceam în 
camera de zi, i-am auzit paşii pe scări. 

Am luat telecomanda, m-am aşezat pe măsuţa de cafea şi 
i-am privit pe Jill Winslow şi Bud Mitchell făcând dragoste pe 
plajă. 

Ceasul de pe ecran arăta 8.27. 

A sunat telefonul de pe măsuţa de lângă canapea şi am 
ascultat sunând de cinci ori, apoi, se pare, a intrat robotul. 
Funcţia de identificare a apelului spunea „Particular”. 


M-am dus repede în partea din faţă a casei şi m-am uitat 
pe fereastră, dar pe moment nu era nici o altă maşină pe alee 
sau în parcarea din stradă, în afară de a mea. De aici nu se 
vedea prea mult din stradă. 

M-am întors în camera de zi chiar când dâra de lumină 
începea să se ridice deasupra orizontului, urmată de fuioare de 
fum. Am privit-o la viteză normală şi nu aveam nici o îndoială 
asupra naturii ei. Mă gândeam că toţi cei două sute de martori 
care văzuseră acea dâră de lumină vor recunoaşte imaginile de 
pe casetă mult mai clar decât simularea realizată de CIA. 

Am privit cum apare prima fulgerare de lumină, urmată de 
uriaşa minge de foc. l-am aruncat o privire lui Jill, care stătea cu 
picioarele încolăcite în jurul lui Bud, care se ridicase acum în 
capul oaselor şi privea peste umăr. Am numărat până la 
patruzeci şi am auzit o bubuitură în difuzoare - o explozie 
puternică, înăbuşită, scăzînd încet în intensitate, apoi linişte. 

A sunat din nou telefonul şi pe ecran scria „Particular” şi 
încă o dată robotul a pornit automat după ce sunase de cinci ori. 

Era 9.15 a.m., ooră la care, într-o dimineaţă de duminică, 
nu era imposibil să sune prietenii sau familia, dar era poate 
puţin prea devreme pentru două apeluri în succesiune rapidă. 

Jill şi Bud traversau acum în fugă plaja şi am privit-o pe ea, 
pe măsură ce se apropia de cameră; de data asta am remarcat 
că îl privea în timp ce el o depăşea. Ce era în capul idiotului 
ăstuia? Avea de gând să o lase pe plajă dacă nu se îmbrăca 
destul de repede sau nu se urca în maşină când era el gata să 
plece? Tipul nu era calm şi nici curajos. 

Vreau să spun, prietenii şi amanţii înoată şi se duc la fund 
împreună. Eu nici măcar n-o cunoşteam pe Jill Winslow şi eram 
aici, aşteptând-o, cu toate că Ted Nash şi tovarăşii lui puteau să 
bată la uşă în orice clipă. Ei erau înarmaţi, eu nu. Şi nu aveam 
nici o îndoială că, dacă ar fi văzut sau ar fi înţeles ce se petrecea 
aici, ar fi fost destul de disperaţi — ca să nu mai spun enervaţi 
la culme — Încât să distrugă dovezile şi pe cei doi martori care 
ştiau de existenţa lor. Şi totuşi eu eram aici, chiar şi după ce 
partea cea mai importantă a casetei fusese copiată. Viaţa 
continuă şi după un pericol mortal, descoperisem asta în 
experienţa mea de poliţist, dar trebuie să ai grijă ca şi sufletul 
să supravieţuiască odată cu trupul. Dacă nu, atunci viaţape care 
o duci nu mai merită trăită. 


Am auzit trîntindu-se o uşă de maşină şi mi-a stat inima 
până să-mi dau seama că zgomotul venea de la televizor. Pe 
ecran nu se mai vedea nimic şi urma să mai dureze cam cinci 
minute până să se audă din nou vocea lui Jill spunând: „Bud, 
cred că a explodat un avion”. l-am auzit paşii în hol şi am oprit 
aparatul video, apoi m-am aşezat în genunchi, lângă camera 
video şi am găsit butonul de la care am oprit-o. M-a uimit şi pe 
mine cât de repede mi-am dat seama cum să scot minicaseta, 
pe care am pus-o în buzunar. 

Jill a intrat în camera de zi cu o geantă cu lucrurile 
personale, îmbrăcată cu pantaloni negri şi cu o bluză albă. 

— Sunt gata, a spus. 

— Bine. Hai să lăsăm totul cum era! l-am dat camera 
video, pe care a dus-o înapoi în debara, iar eu am scos din video 
caseta cu Un bărbat şi o femeie şi l-am închis. 

Am cercetat mulţimea de butoane şi leduri până am fost 
sigur că nimeni nu-şi va putea da seama că fusese folosit 
echipamentul video. 

M-am ridicat şi am văzut că Jill era lângă mine şi îmi 
întindea carcasa casetei. Am pus caseta înăuntru şi am băgat-o 
în buzunarul blazerului. Am apăsat pe butonul de pe măsuţa de 
lângă canapea şi draperiile s-au deschis. 

— Poţi să-ţi dai seama cine a sunat adineauri? am 
întrebat. 

— Era un număr particular şi nu a lăsat mesaj, mi-a 
răspuns. 

— Aha... uite care-i planul. Maşina mea nu e bună - poate 
fi localizată. Trebuie să folosim maşina ta. 

— E în garaj. Dar trebuie să-i las un bilet lui Mark. 

— Nu, fără bilete. Poţi să-l suni mai târziu. 

S-a forţat să zâmbească şi a spus: 

— De zece ani îmi doresc să-i las un bilet pe masa din 
bucătărie şi acum, când chiar plec, îmi spui că nu pot să-i las un 
bilet cu „Dragă Mark”? 

— Trimite-i un e-mail. Hai să mergem! l-am luat geanta şi 
am urmat-o pe un coridor de lângă bucătărie, unde a deschis o 
uşă care dădea în garajul pentru trei maşini. lnăuntru erau: 
Lexus-ul de teren şi un BMW Z3 decapotabil, cu capota lăsată. 

— Pe care preferi s-o folosim? m-a întrebat. 


Mi-am amintit că Dom Fanelli îmi spusese că BMW-ul era 
pe numele ei, lucru care putea deveni important în caz că ne 
oprea poliţia din cauză că domnul Winslow anunţase dispariţia 
soţiei. 

— BMW-ul, am spus. 

l-am pus geanta pe bancheta din spate a maşinii şi ea m-a 
întrebat: 

— Vrei să conduci? 

— Trebuie să scap de maşina mea. Unde aş putea s-o las 
prin apropiere? 

— Unde mergem? a întrebat ea. 

— În Manhattan. 

— Bun. Vino după mine. Cam la zece kilometri spre sud pe 
Cedar Swamp Road. O să vezi pe dreapta un semn pe care scrie: 
„Colegiul SUNY din Old Westbury”. Poţi să-ţi laşi maşina acolo. 

— Bine. Porneşte maşina, dar nu folosi telecomanda ca să 
deschizi uşa. M-am dus la uşă şi am privit pe geam. Nu se vedea 
nici o maşină şi am apăsat pe butonul care deschidea uşa. In 
timp ce se deschidea, am ieşit, iar Jill a dat cu spatele până 
afară şi a închis uşa cu telecomanda. l-am întins minicaseta din 
camera video şi i-am spus: Ai grijă de asta! Dacă suntem nevoiţi 
să ne despărţim, trebuie să te duci undeva unde eşti în 
siguranţă şi să iei şi caseta cu tine. La prieteni, la rude, la un 
hotel. Nu te duce acasă! Cheamă-ţi avocatul, apoi sună la 
poliţie. M-ai înţeles? A încuviinţat şi am privit-o atent, dar nu 
părea înspăimîntată sau derutată, ceea ce m-a făcut să mă 
calmez un pic. 

— Acum te rog să ridici plafonul şi să închizi geamurile. 

S-a conformat, iar eu m-am urcat în maşina mea şi am 
pornit motorul. Am mers în spatele ei pe aleea lungă din faţa 
garajului şi am ieşit în Quail Hollow Lane. 

Pînă aici, toate bune. Dar situaţia se putea schimba într-o 
fracțiune de secundă şi am analizat câteva scenarii şi planuri de 
rezervă în caz că lucrurile se complică. 

Nu-i stătea în fire lui Ted Nash să mă lase în pace atâta 
timp şi nici să-şi ia liber duminica. Dar poate că îl pocnisem mai 
tare decât crezusem şi zăcea undeva într-o cameră întunecoasă 
cu o cutie de aspirină în mînă, încercând să pună lucrurile cap la 
cap. Puțin probabil, însă, indiferent ce făcea, era clar că o făcea 
în altă parte. 


Privind în urmă, îmi dădeam seama că, dacă aş fi ştiut că 
aveam s-o găsesc pe Jill Winslow şi o copie a casetei, n-aş fi 
ezitat să-l omor acolo, pe plajă, şi să evit situaţia asta. Loviturile 
preventive sunt în regulă, atâta vreme cât ştii ce previi. 

Dacă dădeam acum nas în nas cu Nash şi prietenii lui, nu 
mi-ar fi dat ocazia să-mi repar greşeala, însă eram convins că el 
va profita de prilejul de a şi-o repara pe a lui. 


CAPITOLUL 48 


După câteva minute am intrat pe Cedar Swamp Road şi 
mă uitam tot timpul în oglinda retrovizoare, dar nu părea să ne 
urmărească nimeni. 

Începusem să cred că reuşisem: Jill Winslow, caseta, 
numele lui Bud Mitchell şi, cu puţin noroc, întoarcerea fără 
probleme în Manhattan. 

Am luat staţia radio a poliţiei, am deschis-o şi am ascultat 
o vreme, dar nu erau aproape deloc comunicaţii şi ce am auzit 
nu avea nimic de-a face cu mine. Am închis staţia şi mi-am 
promis că am să i-o returnez sergentului Roberts cu prima 
ocazie, care s-ar putea să nu apară prea curând. 

Am văzut în faţă firma Colegiului din Old Westbury, unde 
Jill a făcut dreapta. Am urmat-o pe un drum mărginit de copaci 
până în campusul unui mic colegiu, care, fiind duminică, era 
aproape pustiu. 

Jill a oprit într-o parcare şi eu mi-am parcat Ford-ul Taurus. 
Mi-am luat din el geanta cu lucrurile personale şi am aruncat-o 
pe bancheta din spate a maşinii ei. 

— Conduc eu, am spus. 

S-a dat jos şi a ocolit maşina, apoi s-a urcat pe locul din 
dreapta, iar eu - la volan. 

BMW-ul avea cinci viteze şi schimbător automat, cu care 
mă dezobişnuisem de ceva vreme. Am băgat în viteza întîi cu 
oarece sciîrţiit, care a făcut-o pe doamna Winslow să se crispeze. 

Am ieşit din nou în Cedar Swamp Road şi am luat-o spre 
sud. 

BMW-ul se conducea ca un vis şi, lucru şi mai bun, era mai 
rapid decât orice ar fi putut alege Nash din parcul auto 
guvernamental. 

După vreo cinci minute, am văzut semnul spre autostrada 
Long Island şi Jill a spus: 

— Dacă vrei să intri în oraş, trebuie să întorci aici. 


— Ţine-te bine! M-am apropiat la şase metri de breteaua 
de intrare pe autostradă, am apăsat frîna şi am smucit volanul, 
manevră care a făcut cauciucurile să scrişnească şi să se 
activeze sistemul ABS. M-am uitat în oglinda retrovizoare, apoi 
am schimbat într-o viteză inferioară şi am călcat acceleraţia. În 
zece secunde eram pe autostradă; am băgat în viteza a cincea, 
am tăiat două benzi, apoi am apăsat pedala până la podea. 
Chestia asta parcă zbura. 

M-am instalat pe banda de viteză cu o sută treizeci la oră 
şi m-am uitat iar în oglindă. Dacă ne urmărea cineva, îl lăsasem 
în urmă cam cu un kilometru. 

Traficul era lejer şi am reuşit să mă strecor printre şoferii 
de duminica ale căror maşini se tiriiau pe benzile rapide. 

Jill, care nu mai spusese nimic de ceva vreme, m-a 
întrebat: 

— Ne urmăreşte cineva? 

— Nu. Îmi place să merg aşa. 

— Mie nu. 

Am încetinit şi am trecut pe banda din mijloc. Am mers în 
tăcere un timp, apoi Jill a întrebat: 

— Care e numele dumitale mic? 

— John. 

— Pot să-ţi spun John? 

— Bineînţeles. Eu pot să-ţi spun Jill? 

— Mi-ai spus deja. 

— Aşa e. 

Mi-am deschis mobilul şi am aşteptat câteva minute, dar 
nu aveam nici un mesaj, aşa că l-am închis. Am întrebat-o pe Jill: 

— Cum te simţi? 

— Bine. Tu cum te simţi? 

— Destul de bine. Înţelegi ce se întâmpla? 

— Oarecum. Bănuiesc că tu ştii ce se întâmpla. 

— În mare parte. Am aruncat o privire spre ea şi am spus: 
Trebuie să înţelegi că acum eşti de partea care trebuie - de 
partea adevărului şi a dreptăţii, de partea victimelor din zborul 
TWA 800, a familiilor lor şi a poporului american. 

— Atunci cine e pe urmele noastre? 

— Poate nimeni. Sau poate câteva oi negre. 

— Atunci de ce nu putem să chemăm poliţia? 


— Păi, poate că sunt ceva mai multe oi negre şi încă nu 
sunt sigur care e neagră şi care e albă. 

— Şi noi ce facem până îţi dai tu seama? 

— Ai vreun hotel în oraş la care stai de obicei? 

— La Waldorf sau la Union League Club. 

— Atunci hai să le evităm pe astea. Să alegem ceva din 
Midtown. 

S-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Plaza. 

— Sună acum şi fă o rezervare. Cere două camere 
alăturate. 

— Stai şi tu cu mine? 

— Da. Foloseşte, te rog, cartea ta de credit ca să rezervi 
camerele şi o să am grijă să-ţi primeşti banii înapoi. 

A sunat la hotelul Plaza de pe telefonul ei mobil şi a 
rezervat un apartament cu două dormitoare. 

— Aş vrea să-ţi închizi telefonul, i-am spus. 

— De ce? 

— Poţi fi găsită prin localizarea semnalului, i-am explicat. 

Nu mi-a cerut mai multe lămuriri şi a închis telefonul. 

Am trecut graniţa dintre districtul Nassau şi suburbia 
Queens. 

Incă jumătate de oră şi ajungeam la hotelul Plaza. 

— Cât timp va trebui să stau la hotel? a întrebat Jill. 

— Vreo două zile. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă te muţi la alt hotel. Sau îţi găsesc o casă 
sigură. Am nevoie de vreo patruzeci şi opt de ore ca să-mi 
strâng oştile îngereşti. După aceea o să fii în siguranţă. 

— Trebuie să-mi sun avocatul? 

— Dacă vrei. Dar, dacă poţi să mai aştepţi câteva zile, ar fi 
mai bine. 

A încuviinţat. 

Continuam să mergem pe autostradă, traversînd 
Queensul, şi Jill m-a întrebat: 

— Când o să-l vezi pe Bud? 

— Eu sau altcineva o să meargă la el în următoarele 
patruzeci şi opt de ore. Te rog să nu-l suni, am adăugat. 

— Nu am nici o intenţie să-l sun. M-a înghiontit uşor şi a 
spus: De ce nu-l arestezi? Vreau să-l vizitez la închisoare. 


M-am abținut să nu râd, dara râs ea şi atunci am râs şi 
eu. 

— Cred că avem nevoie de cooperarea lui, am spus. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu el? 

— Poate. Dar în general încercăm să-i ţinem pe martori la 
distanţă unul de altul. 

— Bun. Unde locuieşti? 

— În Manhattan. 

— Am locuit şi eu în Manhattan după facultate şi înainte să 
mă mărit. A făcut o pauză. M-am măritat tânără. Tu? 

— Eu sunt la a doua căsătorie. O s-o cunoşti pe soţia mea. 
E agent FBI, dar momentan e plecată din ţară. Se întoarce acasă 
mâine. Asta doar dacă totul merge bine. 

— Cum o cheamă? 

— Kate. Kate Mayfield. 

— Şi-a păstrat numele de fată? 

— Da, dar nu numai pentru ea. Mi l-a oferit şi mie. 

Jill a zâmbit, apoi a întrebat: 

— Aşa v-aţi cunoscut? La serviciu? 

— Da. 

— Aveţi vieţi interesante? 

— Pentru moment, da. 

— E mult pericol? 

— Există pericolul de a muri de plictiseală. 

— Cred că eşti modest şi nu spui tot. Acum te plictiseşti? 

— Nu. 

— De cât timp e plecată? 

— Cam de o lună şi jumătate. 

— Şi tu ai fost în Yemen? 

— Am fost. 

— Ce e plictisitor la asta? 

— Du-te în Yemen şi o să afli! 

— Ea unde e? 

— În Tanzania. În Africa. 

— Ştiu unde e Tanzania. Ce-a făcut acolo? 

— Poţi s-o întrebi pe ea când o s-o cunoşti. 

Aveam impresia că doamna Winslow nu întâlnea multe 
persoane interesante la club sau la prânzuri şi cine. Aveam, de 
asemenea, impresia că era de părere că pierduse trenul cândva 
după terminarea facultăţii şi că privea această catastrofă din 


viaţa ei mai mult ca pe o oportunitate decât ca pe o problemă. 
Era o atitudine potrivită şi speram ca lucrurile să se termine 
bine pentru ea. 

Tunelul Midtown era cam la un kilometru şi jumătate în 
faţă. 

Am aruncat o privire către Jill Winslow, care stătea pe locul 
din dreapta mea. Părea destul de calmă şi stăpînă pe ea, poate 
datorită educaţiei sau poate pentru că nu aprecia corect 
pericolul imediat care ne păştea. Sau poate că înţelegea 
situaţia, dar i se părea că pericolul era de preferat plictiselii. 
Eram de acord cu acest punct de vedere când eram plictisit, dar, 
când eram în pericol, plictiseala devenea o variantă atrăgătoare. 

— Cred că o să-ţi placă de Kate, am spus. Impreună o să 
avem grijă de tine. 

— Pot să am şi singură grijă de mine. 

— Sunt sigur că poţi. Dar o să ai nevoie de ajutor o vreme. 

Ne apropiam de ghişeele de plată de la Tunelul Midtown şi 
am întins mâna şi am dezlipit de pe parbriz vinieta, care ar fi 
făcut să se înregistreze numărul de înmatriculare, locul şi ora, 
pe care nu mi le doream înregistrate. Am plătit cu bani gheaţă şi 
am intrat în lungul tunel de sub East River. 

— Ce ar trebui să fac în legătură cu Mark? m-a întrebat Jill. 

— Sună-l mai târziu de pe telefonul mobil. 

— Şi ce să-i spun? 

— Spune-i că eşti bine şi că ai nevoie să stai un timp 
singură. O să-ţi fac un instructaj mai târziu. 

— Bun. Nu mi s-a făcut niciodată instructaj. 

Am zâmbit. 

— În cele din urmă, a zis ea, vreau să-i spun tot. 

— Ar trebui... Înainte să afle din altă parte. Înţelegi că 
toate astea o să devină publice. 

A tăcut o vreme şi am privit cum se succed dalele albe, 
soioase. 

— Au fost atâtea seri... a continuat ea, în care stăteam în 
living şi el vorbea la telefon, sau citea ziarul, sau îmi spunea ce 
să fac a doua zi şi îmi venea să pun caseta... A râs şi m-a 
întrebat: Crezi că ar fi remarcat? 

— Sunt sigur că da. 

Am ieşit din tunel şi iată-mâ înapoi în Manhattan. În 
Yemen mă gândisem mult la momentul ăsta, deşi îmi 


închipuisem că împrejurările vor fi altele. Am tras în piept fumul 
de la ţeava de eşapament, m-am minunat la vederea miliardelor 
de tone de ciment şi asfalt şi am privit un taxi care trecea pe 

roşu. Era duminică, aşa că traficul era lejer, pietonii rari şi în mai 
puţin de cinci minute mă îndreptam spre centru pe 42nd Street. 

M-am întors spre Jill. 

— Vrei să mă întrebi ceva? 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi ce o să se întâmple de acum încolo. La ce să 
te aştepţi. Lucruri de genul ăsta. 

— Dacă e nevoie să ştiu ceva, o să-mi spui tu. Corect? 

— Corect. 

— Pot să-ţi fac o observaţie? 

— Desigur. 

— ii prea mult maşina în viteza întii. 

— Scuze. 

Am făcut dreapta pe Sixth Avenue şi am luat-o spre 
Central Park South, atent la schimbarea vitezelor. În câteva 
minute eram în faţa hotelului Plaza şi am lăsat valetul să 
parcheze maşina. Am luat genţile şi am intrat în holul opulent, 
apoi am urmat-o pe Jill la recepţie. 

Nu voiam să achite cu cartea de credit, care ar fi putut fi 
urmărită, aşa că a aranjat să plătească cu un cec, pe care l-a 
garantat cu numărul cărţii de credit. l-am arătat recepţionerului 
legitimaţia FBI şi am cerut să vorbesc cu directorul. A apărut în 
câteva minute şi le-am spus, şi lui, şi recepţionerul ui: 

— Eu şi doamna călătorim incognito, într-o misiune 
oficială. 

Vreau să nu spuneţi nimănui care întreabă că doamna 
Winslow este cazată aici. Vreau să sunaţi la apartament dacă se 
interesează cineva. S-a înţeles? Au înţeles şi recepţionerul a 
notat în computer. 

In zece minute eram în camera de zi a apartamentului cu 
două dormitoare. Jill a găsit dormitorul mai mare, pe care şi l-a 
însuşit fără o vorbă, şi acum stăteam amândoi în picioare în 
camera de zi. 

— Sun la room-service, a spus ea. Ce doreşti? Ce-mi 
doream eu se găsea în minibar, dar am spus: 

— Cafea, atât. 


S-a dus la telefon şi a comandat cafea şi un platou cu 
fursecuri. 

— Crezi că soţul tău a ajuns deja acasă? am întrebat-o. 

S-a uitat la ceas şi a răspuns: 

— Probabil că nu. 

— Bine, acum aş vrea să suni acasă şi să laşi un mesaj 
pentru Mark. Spune ceva care să sugereze că aveai nevoie să 
stai un timp singură şi că ai plecat din oraş cu o prietenă sau 
aşa ceva. Nu vreau să se alarmeze şi nu vreau să cheme poliţia. 
înţelegi? A zâmbit şi a răspuns: 

— N-o să se alarmeze - o să fie şocat. N-am mai plecat 
niciodată de acasă... mă rog, nu fără un alibi pregătit dinainte. 
Şi n-o să sune la poliţie, pentru că ar fi prea jenat. 

— Bun. Sună de pe mobil. 

— Ai spus... 

— Poţi să-l ţii deschis cinci minute - maximum zece. 

A încuviinţat, şi-a scos telefonul din geantă, l-a deschis şi a 
format numărul. A spus: „Mark, sunt Jill. Mă plictiseam şi m-am 
hotărît să merg până în Hampton să-mi vizitez o prietenă. S-ar 
putea să rămân peste noapte. Sună-mă pe mobil, dacă vrei, şi 
lasă-mi un mesaj, dar nu răspund la telefon.” A adăugat: „Sper 
că ai petrecut o dimineaţă frumoasă la golf cu băieţii şi că Bud 
Mitchell nu te-a exasperat din nou”. S-a uitat la mine, a zâmbit 
şi mi-a făcut cu ochiul. „Pa.” Era limpede că doamna Winslow se 
distra. 

— A fost bine? a întrebat. 

— Perfect. 

Pe de altă parte, dacă Ted Nash reuşise să pună lucrurile 
cap la cap, probabil că era deja la casa familiei Winslow sau 
urma să ajungă şi atunci domnul Winslow va auzi altă variantă şi 
va fi rugat să sprijine autorităţile să o găsească pe soţia 
neascultătoare. Dar nu-mi permiteam să-mi fac acum griji din 
pricina asta. l-am spus lui Jill: 

— Închide-ţi, te rog, telefonul şi nu uita să-l închizi de 
fiecare dată după ce îl foloseşti. 

L-a închis şi l-a pus în geantă, apoi s-a dus în dormitor să 
se aranjeze. 

Ni s-a adus comanda de la room-service şi am semnat 
chitanţa. 


Mă simţeam ca un fugar, lucru deloc surprinzător de 
vreme ce chiar fugeam. Ce ironie, în toată cariera mea eu 
fusesem cel care îi urmărise pe fugari, numai că majoritatea 
erau proşti şi nu învăţasem prea multe de la ei despre ce 
trebuie să faci ca să nu fii prins. 

Dar ceva tot învăţasem şi, în plus, nu eram prost, aşa că 
şansele ca domnii Nash şi Griffith sau oricine altcineva să mă 
găsească erau pentru moment în favoarea mea. 

Jill s-a întors în camera de zi cu machiajul aparent retuşat, 
ne-am aşezat la masă şi am servit cafea cu prăjiturele. De fapt, 
mie îmi era chiar foame, dar nu am hăpâit tot platoul de 
dulciuri. 

— Soţia ta soseşte mâine? a întrebat Jill. 

— Aşa ar trebui. Pe la patru după-amiază. 

— O s-o aştepţi la aeroport? 

— Nu. Nu pot să apar într-un loc unde se ştie că aş putea 
fi. 

Nu m-a întrebat de ce nu şi mi-am dat seama că înţelegea 
motivul. 

— O să aranjez să o aştepte cineva şi să o aducă aici, am 
spus. 

Nici ea, nici eu nu ne putem întoarce la apartamentul 
nostru. 

A încuviinţat, s-a uitat la mine şi în cele din urmă a spus: 

— John, mi-e frică. 

— N-are de ce să-ţi fie. 

— Ai armă? 

— Nu. 

— De ce nu? l-am explicat, apoi am încercat s-o liniştesc 
zicând: 

— N-am nevoie de armă. 

Am făcut puţină conversaţie, apoi i-am spus: 

— la caseta pe care ţi-am dat-o şi pune-o într-un seif al 
hotelului. 

— Bine. Tu ce ai de gând să faci cu Un bărbat şi o femeie? 

— O să am grijă de ea. 

A încuviinţat, apoi a spus: 

— Aş vrea să merg la biserică. Apoi o să mă plimb puţin. E 
în regulă? 


— Sincer să fiu, dacă indivizii ăştia descoperă unde 
suntem, atunci nu mai contează ce faci. 

Am introdus numărul mobilului ei în memoria telefonului 
meu şi ea a făcut la fel. 

— Nu uita, nu-l ţine deschis mai mult de cinci minute. 

În realitate, în Manhattan, cu câteva sute de mii de 
telefoane mobile, putea dura şi cincisprezece minute localizarea 
unui semnal prin triangulare, dar era mai bine să fiu precaut 
decât să ne trezim săltaţi. 

— Să nu-ţi foloseşti cărţile de credit şi nici să nu scoţi bani 
de la bancomat. Ai bani la tine? A dat din cap că da şi m-a 
întrebat: 

— Nu vrei să vii cu mine? M-am ridicat şi am spus: 

— Trebuie să rămân aici şi să dau nişte telefoane. O să te 
sun de câteva ori, aşa că verifică-ţi mesajele la fiecare jumătate 
de oră şi sună-mă imediat ce primeşti mesajul meu. 

— Eşti mai rău decât soţul meu, a spus. 

Am zâmbit şi i-am spus: 

— Dacă trebuie să suni aici, sună pe telefonul fix din 
cameră. 

Dar, dacă nu răspund, atunci sună-mă pe mobil. Şi nu te 
întoarce în cameră dacă eu nu răspund la telefon. Inţelegi? A 
dat din cap că da. 

— Inainte să pleci, am continuat, nu uita să laşi caseta 
video în seif. Pe urmă pune cheia într-un plic şi trimite-o în 
cameră. 

Incă o dată a dat din cap în semn că a înţeles. 

— Încearcă să fii înapoi nu mai târziu de ora cinci! 

— Cred că prefer să mă întorc la Mark. 

— Ne vedem mai târziu, am zâmbit. 

M-am dus în dormitor, m-am aşezat pe pat şi am format 
numărul lui Dom Fanelli. A răspuns şi am spus: 

— Scuze că te deranjez duminica. 

— Salut. Suni de la Plaza? 

— Da. Unde eşti? 

— La Waldorf. Ce cauţi la Plaza? 

— Poţi să vorbeşti? 

— Mda. Sunt la un grătar cu familia. Scoate-mă de aici! 

— Eşti cu băutura în mînă? l-am întrebat. 

— Mai întrebi? Care-i treaba? 


— Voiai să ştii despre ce e vorba. Aşa e? 

— Aşa e. 

— E un balaur mare, flămând şi care scuipă flăcări şi s-ar 
putea să te mănînce. 

A urmat un scurt moment de linişte, apoi Dom a spus: 

— Ascult. 

— Bine. E vorba de TWA 800, despre care ştii şi despre o 
casetă video cu înregistrarea exploziei. Şi despre Jill Winslow, 
doamna pe care te-am rugat s-o găseşti. 

l-am făcut o prezentare completă, de cam cincisprezece 
minute. 

A tăcut tot timpul, lucru neobişnuit pentru el, fapt pentru 
care a trebuit să-l întreb de câteva ori dacă mai e la telefon. 
După ce am terminat, a spus: 

— Isuse Atotputernic. Isuse! Apoi a întrebat: îţi baţi joc de 
mine? 

— Nu. 

— Mama mia! 

— Vrei să te implici? Se auzeau acum voci gălăgioase pe 
fundal şi muzică dată tare, aşa că probabil se mişca din loc. Am 
aşteptat, apoi s-a făcut linişte şi l-am auzit pe Dom: 

— Sunt la toaletă acum. La dracu, am nevoie de încă un 
pahar. 

— Trage apa mai întîi, Dom. Am nevoie de ajutorul tău. 

— Mda, mada. Orice. De ce ai nevoie? 

— Vreau să te duci mâine cu o maşină a poliţiei şi cel 
puţin doi poliţişti în uniformă să o iei pe Kate de la aeroport. 

— Zău? De ce? 

— S-ar putea să fie aşteptată. 

— Cine s-o aştepte? 

— Federalii. Aşa, deci ia-mă pe mine de aici, de la Plaza... 

— Stai puţin. Dacă o s-o aştepte cineva pe ea, atunci, cu 
siguranţă, o să te aştepte şi pe tine, amice. 

— Ştiu, dar trebuie să fiu acolo când... 

— Nu, nu trebuie. Rămii unde eşti. Ai un martor de 
protejat. 

— Poţi să trimiţi pe cineva aici s-o protejeze... 

— Hei, paisano, n-ai decât să fii viteaz şi prost în timpul 
tău liber. 

Acum facem cum zic eu. 


M-am gândit la ce-mi spusese. Fiind un om de acţiune, nu- 
mi surâdea ideea de a sta degeaba în timp ce altcineva făcea 
treaba periculoasă în locul meu. Dom avea dreptate, desigur, 
dar am spus: 

— N-am de gând să stau aici când tu te duci la JFK... 

— Maa, bine. O să te sun dacă am nevoie de tine. S-a 
încheiat discuţia. Altceva? 

— În regulă... păi, să fii pregătit pentru întâlnirea cu 
federalii - o să facă pe deştepţii şi o să încerce să te intimideze. 
Va trebui să le ţii piept. Bine? Nu-mi pasă dacă apare tot biroul 
FBI din New York. Tu eşti un poliţist din New York şi ăsta e oraşul 
tău, nu al lor. 

— Mda. Nici o problemă. 

— Ai grijă să nu fii urmărit la întoarcerea de la aeroport... 

— Eu de ce nu m-oi fi gândit la asta? 

— Şi, când ajungeţi la Plaza, trimite un poliţist s-o 
escorteze pe Kate până în apartamentul lui Jill Winslow. l-am 
spus numărul apartamentului şi l-am întrebat: Eşti de acord cu 
toate astea? 

— Da... toată povestea asta m-a lăsat mască. 

— Aşa, uite detaliile zborului cu care vine Kate. | le-am 
spus, l-am rugat să le repete şi apoi l-am întrebat: Eşti mulţumit 
acum că ţi-am spus tot? 

— Da, sunt nebun de fericire. 

— Tu ai vrut-o. 

— Mda, mersi că mi-ai împărtăşit şi mie. A tăcut un 
moment, apoi a adăugat: Păi, felicitări. Întotdeauna am spus că 
eşti un geniu, chiar şi când locotenentul Wolfe te făcea idiot. 

— Mersi. Mai e ceva ce vrei să ştii? 

— Mada... ca de exemplu, cine dracu e pe urmele tale? 

— Păi, Ted Nash de la CIA cu siguranţă. Poate Liam Griffith 
de la FBI. Nu am idee cine mai e implicat în muşamalizarea asta, 
aşa că nu ştiu la cine aş putea apela de la biroul meu sau din 
afara biroului. Aşa că am chemat poliţia. 

Nu a spus nimic câteva secunde, apoi a întrebat: 

— Şi Kate... poţi să ai încredere în ea, nu? 

— Da, Dom. Ea m-a băgat în povestea asta. 

— Bine, glumeam. 

Nu i-am răspuns. 

— Între timp, ai nevoie de întăriri la Plaza? a întrebat. 


— Sunt în siguranţă aici o zi sau două. O să-ţi spun dacă 
apare ceva. 

— Bine. Dacă vin ăia după tine, trage-le câteva gloanţe în 
fund şi pe urmă cheamă-l pe detectivul Fanelli de la 
Criminalistică. O să trimit o maşină de care să-i ducă la morgă. 

— Ar fi un plan bun, doar că arma mea e într-o valiză 
diplomatică, pe undeva. 

— Cum? Eşti neînarmat? 

— Da, dar... 

— Mă duc la tine la apartament să-ţi iau arma de rezervă 
şi ţi-o aduc... 

— Nu te duce la apartament! Cu siguranţă e 
supravegheat. Ai putea să ai probleme cu ei sau ai putea să fii 
urmărit până aici. 

— Federalii nu-şi por urmări nici umbra cu soarele din 
spate. 

— E adevărat, dar e prea riscant să intri în apartamentul 
meu azi. 

Ai o treabă de făcut mâine. 

— O să-ţi aduc arma mea de rezervă. 

— Dom, nu te apropia de Plaza azi! sunt bine. 

— Ok, tu decizi. Hei, vrei să vă iau sub protecţia poliţiei? 
Mă gândisem la asta, dar nu credeam că Jill Winslow va vrea să- 
şi petreacă noaptea în puşcărie. Mai important era faptul că mi-i 
şi imaginam pe agenţii FBI verificând la NYPD dacă suntem într- 
adevăr sub protecţia poliţiei. Nu aveam nici o îndoială că ne 
puteau transfera în jurisdicţia lor în câteva ore. 

— John? Mai eşti acolo? 

— Nu vreau să las urme prin evidenţele oficiale. Poate 
mâine. 

Deocamdată sunt dispărut în misiune. Te sun mâine dacă 
voi crede că doresc să fiu arestat. 

— Bine, bănuiesc că hotelul Plaza e mai confortabil decât 
Centrul de Detenţie Municipal. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva. 

— Mersi, Dom. O să te protejez dacă se împute treaba. 

— Hei, dacă treaba asta se împute, cred că nu nouă o să 
ne pută cel mai tare. 

— Sper să ai dreptate. Distracţie plăcută la iarbă verde. 
Ciao. 


Jill îmi lăsase un bilet pe biroul din camera de zi: „Am 
plecat la 12.15. Mă întorc pe la 5 p.m. Pot să te invit la cină? 
Jill”. 

M-am ras, m-am spălat pe dinţi de două ori, am făcut duş 
şi mi-am clătit lenjeria. 

Mi s-a trimis în cameră un plic cu chitanţa de la seif şi am 
învăţat pe de rost numărul seifului, apoi am ars chitanţa şi am 
aruncat-o în vasul de toaletă. 

Am citit Sunday Times şi m-am uitat la televizor. Mi-am 
verificat de câteva ori telefonul mobil să văd dacă Ted cel Mort 
nu sunase cumva să stabilim ora pentru întâlnire, dar probabil 
că-şi luase zi liberă. Aşa speram. Era 5.30 şi Jill încă nu se 
întorsese, aşa că am sunat-o pe mobil, i-am lăsat un mesaj şi 
am băut o bere. 

La 5.48 a sunat în cameră şi a spus: 

— Îmi pare rău. Am pierdut noţiunea timpului. Ajung pe la 
şase şi jumătate. 

— Mă găseşti aici. 

A ajuns înspre şapte. Ce e cu femeile de nu-şi pot organiza 
timpul? Mă pregăteam să spun ceva despre importanţa timpului, 
dar ea mi-a întins o pungă de la Barney şi a spus: 

— Deschide-o! Am deschis punga şi am scos o cămaşă 
bărbătească. Ţinând cont că purtam aceeaşi cămaşă de trei zile, 
era mai mult un cadou pentru ea decât pentru mine. Dar, amabil 
ca de obicei, am spus: 

— Mulţumesc. Eşti foarte drăguță. 

A zâmbit şi a spus: 

— Ştiam că ai călătorit îmbrăcat cu cămaşa aia şi e, într- 
adevăr, cam şifonată. 

Adevărul e că putea. Am scos cămaşa din folia de plastic 
şi m-am uitat la ea. Era... cam roz. 

— Ridic-o puţin, a spus Jill. 

Mi-am pus-o pe piept. ă 

— E o culoare care te prinde, a spus ea. lţi scoate în 
evidenţă bronzul. 

Era o culoare bună dacă treceam în cealaltă echipă. 

— Chiar nu trebuia... Mulţumesc. 

A luat cămaşa şi a desfăcut cele cinci sute de ace în nici 
cinci secunde, apoi a scuturat-o şi a spus: 


— Ar trebui să-ţi vină. Încearc-o! Era cu mînecă scurtă şi 
mătăsoasă la atingere. Mi-am scos cămaşa mea cea jignitoare şi 
am pus pe mine obiectul roz. 

— Arată bine pe tine, a spus Jill. 

— Mă simt minunat în ea, am răspuns, apoi am întrebat-o: 
Soţul tău ţi-a lăsat vreun mesaj? A făcut semn din cap că da. 

— Ce a spus? A scos mobilul din geantă, a sunat la 
serviciul de mesagerie vocală şi mi-a întins telefonul. Am 
ascultat un robot spunând: „Mesaj primit la ora trei şi douăzeci 
şi opt de minute”. Apoi l-am auzit pe Mark: „Jil, sunt Mark. Am 
primit mesajul tău”. Vocea îi era absolut egală şi, ca în cazul 
fotografiei, mă miram că putuse fi înregistrată. 

A continuat: „Sunt foarte îngrijorat, Jill. Foarte îngrijorat. 
Te rog să mă suni imediat ce primeşti acest mesaj. Trebuie să 
mă suni şi să-mi spui unde eşti. Ai făcut un lucru foarte egoist. 
Băieţilor le-a lipsit telefonul tău din fiecare duminică şi le-am 
spus că ai plecat în oraş cu nişte prieteni, dar cred că mi-au 
simţit neliniştea din voce şi sunt îngrijoraţi. Aşa că ar trebui să-i 
suni şi să-i linişteşti. Şi sună-mă şi pe mine. Încep să-mi fac griji. 
Vorbim când primeşti acest mesaj”. 

Am aşteptat să spună „Te iubesc”, sau „Al tău, Mark”, dar 
mesajul s-a încheiat, iar eu am închis telefonul şi i | -am dat 
înapoi lui Jill. 

Nici unul din noi n-a spus nimic, apoi Jill a rupt tăcerea: 

— Nu l-am sunat, bineînţeles. 

— Cum ai putut să rezişti la o asemenea pledoarie din 
inimă? A zâmbit, apoi zâmbetul i-a pierit şi a spus: 

— Chiar nu vreau să-l fac să sufere. 

— Dacă îmi permiţi o remarcă, nu mi s-a părut că suferea 
prea tare. Dar tu îl cunoşti mai bine decât mine. 

— A mai sunat de trei ori şi mi-a lăsat mesaje mai scurte: 
„Sună-mă!” M-am gândit la mesajul lui Mark Winslow şi am 
ajuns la concluzia că Ted Nash nu ajunsese încă la reşedinţa 
domnului Winslow căutând-o pe doamna. Apoi m-am mai gândit 
şi mi-am zis că poate Ted Nash era în cameră în timp ce Mark 
Winslow îşi suna soţia. 

Am întrebat-o pe Jill: 

— Soţul tău părea... normal la telefon? 

— Da. Asta înseamnă normal la el. 


— Vreau să zic, crezi că îi indica altcineva ce să spună? 
Poliţia sau altcineva? S-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Bănuiesc că e posibil... In mod normal n-ar aduce vorba 
despre băieţi... dar... S-a uitat la mine şi a spus: înţeleg la ce te 
referi, dar n-am cum să fiu sigură. 

— Bine. 

Incă un gând paranoic, dar unul bun. La urma urmei, nu 
conta dacă Ted Nash era cu un pas în urma mea, atâta vreme 
cât nu ajungea cu un pas înaintea mea. 

— Vrei să bei ceva? am întrebat-o. 

Am băut câte un pahar, apoi a spus ceva de o invitație la 
cină, însă i-am sugerat să comandăm în cameră, în parte pentru 
că de fiecare dată când ies în oraş mă întâlnesc cu cine nu 
trebuie, în parte pentru că, cu cât erau mai multe uşi între noi şi 
cei care ne căutau, cu atât mai bine. 

Am stat de vorbă o vreme şi mi-a confirmat că lăsase 
caseta video într-un seif de la hotel, iar eu i-am spus că 
primisem chitanţa. 

Mi-a mai spus şi că îşi ţinuse telefonul închis toată ziua, nu 
folosise cărţile de credit şi nici nu scosese bani de la bancomat. 

Mi-a povestit că fusese la biserica St. Thomas de pe Fifth 
Avenue şi apoi mersese pe jos, de-a lungul parcului, până la 
Muzeul Metropolitan de Artă. Fusese la Barneys şi se uitase în 
vitrine pe Madison Avenue, după care se întorsese la Plaza. O 
duminică tipică în New York, însă o zi memorabilă pentru Jill 
Winslow. 

Am comandat cina la room-service şi ne-a fost adusă la 
ora opt. Ne-am aşezat la masă cu lumina slabă, lumânări 
aprinse şi muzică lentă. 

În ciuda atmosferei, nici unul din noi nu încerca să-l 
seducă pe celălalt, ceea ce a fost probabil o uşurare pentru 
amândoi. Vreau să spun, e o femeie foarte frumoasă, dar pentru 
orice există un timp şi un loc potrivit. Pentru mine, timpul se 
încheiase odată cu căsătoria; pentru ea, abia începea. De 
asemenea, Kate trebuia să sosească acolo la ora cinci a doua zi. 

Am băut vin la masă, iar Jill s-a înveselit şi a început să-mi 
povestească despre Mark şi câte ceva despre relaţia de doi ani 
cu Bud: 

— Chiar şi când m-am hotărît să-mi fac de cap, am făcut-o 
cu un bărbat de care ştiam că n-o să mă îndrăgostesc niciodată. 


Sex sigur. Soţ sigur. Căsnicie sigură. Cartier sigur. Vacanţe 
sigure. Prieteni siguri. 

— Nu-i nimic rău în asta. 

A ridicat din umeri. Mai târziu, mi-a făcut o confidenţă: 

— Am mai avut o aventură scurtă după Bud. Acum trei 
ani. A durat cam două luni. 

Nu voiam detalii şi nici ea nu mi-a oferit. 

Comandasem friptură, nu neapărat pentru că aveam poftă 
de friptură, ci pentru că voiam un cuţit de friptură. Jill s-a ridicat 
la un moment dat de la masă şi s-a dus în dormitor şi atunci am 
dus cuțitul la mine în cameră. 

Pe la ora zece am spus că mă duc la culcare, pe motiv că 
sunt încă obosit de la schimbarea de fus orar şi că luasem o cină 
prea consistentă, cu care mă dezobişnuisem în Yemen. 

S-a ridicat în picioare şi ne-am dat mîna. Apoi m-am 
aplecat şi am sărutat-o pe obraz. 

— Eşti un camarad bun. Totul se va termina cu bine. 

A zâmbit şi a încuviinţat. 

— Mulţumesc încă o dată pentru cămaşă. Noapte bună. 

— Noapte bună, a răspuns. 

Mi-am verificat telefonul să văd dacă primisem vreun 
mesaj, dar nu aveam nici unul. Am cerut la recepţie să fiu trezit 
la 6.45 şi m-am uitat o vreme la ştiri, apoi am pus caseta cu Un 
bărbat şi o femeie. Am dat înainte, sărind peste scenele de pe 
pătură, şi am lăsat să ruleze cu încetinitorul ultimele minute, 
unde se vedea vilvătaia incandescentă de la orizont, urmată de 
lumina care s-a ridicat în aer. Am încercat să fiu sceptic şi să 
găsesc o altă interpretare, dar camera nu minţea. Am privit de 
la coadă la cap, să văd dacă apare ceva care s-ar preta la altă 
interpretare - dar şi de la cap la coadă, şi de la coadă la cap, şi 
cu încetinitorul, şi la viteză normală se vedea acelaşi lucru: o 
rachetă cu o coadă de foc şi o dâră de fum, în traiectorie 
ascendentă spre luminile unui avion. Micul zigzag al luminii şi al 
dârei de fum chiar înaintea exploziei m-a convins, dacă mai era 
nevoie - nenorocita de rachetă şi-a corectat traiectoria, s-a fixat 
pe ţintă şi a lovit-o. Rezolvarea misterului. 

Am scos caseta din video şi am pus-o sub saltea, apoi am 
pus cuțitul de friptură pe noptieră. 

Am căzut într-un somn agitat şi în vis priveam iar şi iar 
caseta, numai că pe plajă eram eu, nu Bud, şi femeia goală de 


lângă mine era Kate, nu Jill, şi spunea: „[i-am spus eu că a fost 
o rachetă. O vezi?” 


CAPITOLUL 49 


Am fost trezit la 6.45 şi m-am rostogolit din pat, am dus 
mîna sub saltea, am scos caseta şi m-am uitat bine la ea. 

M-am uitat pe fereastră spre Central Park. Nu sunt genul 
care se trezeşte binedispus lunea, iar vremea de afară nu mi-a 
ameliorat dispoziţia; era înnorat şi ploua, ceva ce nu văzusem în 
Yemen timp de patruzeci de zile. Nu că mi-aş fi dorit să mă 
întorc acolo. 

După ce am făcut duş, m-am îmbrăcat cu pantalonii bej 
din ce în ce mai comozi şi mi-am pus cămaşa roz. Dacă îl văd pe 
Ted Nash azi şi face vreun comentariu la adresa cămâăşii, va 
trebui să-l omor. 

Lăsând asta la o parte, urma să fie ceea ce se cheamă o Zi 
Mare. 

Astăzi urma să stau de vorbă cu Ted Nash şi, dacă se 
pusese de acord cu Washingtonul, ne vom întâlni în prezenţa 
părţilor implicate. Trebuia să mă gândesc cine ar trebui să fie 
prezent la această întâlnire, unde ar trebui să aibă loc şi dacă 
era bine să am la mine una din casete. Nu mă dau în vânt după 
întâlniri, dar pe asta o aşteptam cu nerăbdare. 

Era o zi mare, mai ales pentru că se întorcea Kate acasă. 

M-am gândit la comitetul de întîmpinare de la aeroport, 
care era posibil să includă persoane cu idei diferite în legătură 
cu cine ar trebui s-o ia pe Kate cu maşina. Situaţia ar putea 
deveni foarte încordată, dar Dom se pricepea să facă spectacol 
când era scos din sărite. lar Kate, după cum urma să aflu, nu era 
nici ea mai prejos când era vorba să ducă la capăt ce şi-a 
propus. 


Însă acum era în avion şi poate ar fi trebuit s-o sun sau să- 
i trimit un e-mail aseară, s-o previn că s-ar putea ca lucrurile să 
fie tensionate la aeroport. Dar, dacă era supravegheată - şi 
probabil că era, după întâlnirea mea cu Nash -, atunci nici e- 
mailul şi nici telefoanele n-ar fi fost sigure. 

Mi-am aruncat o privire în oglinda în care mă vedeam din 
cap pînă în picioare. Rozul chiar îmi scotea în evidenţă bronzul. 

Am intrat în camera de zi şi am văzut-o pe Jill la masă, 
îmbrăcată cu un halat de la hotel, bând cafea şi citind New York 
Times. 

— Bună dimineaţa, am spus. 

A ridicat ochii din ziar. 

— Bună dimineaţa. Arăţi bine în cămaşa asta. 

— O să devină una dintre preferatele mele. Ai dormit bine? 

— Nu. 

M-am aşezat la masă, mi-am turnat cafea şi am spus: 

— leri a fost o zi dificilă pentru tine. 

— Puțin spus. 

Am băut din cafea şi am privit-o pe Jill pe deasupra ceştii. 
Părea relaxată, dar mă gândeam că abia începea să realizeze 
gravitatea situaţiei. 

— Te-ai răzgândit în vreo privinţă? am întrebat-o. 

— Nu. De fapt, sunt şi mai convinsă că am făcut ce 
trebuia. 

— Fără îndoială ai făcut ce trebuia! A insistat că aveam 
nevoie să mănînc ceva şi ne-am uitat în meniul de la room- 
service. Jill a spus că o să-şi comande meniul pentru o inimă 
sănătoasă şi mi l-a sugerat şi mie. 

Am trăncănit, am citit ziarele şi ne-am uitat la emisiunea 
Azi cu Katie şi Matt. 

A sosit micul dejun şi hrana sănătoasă mi-a dat aciditate. 

După micul dejun, Jill a vrut să facă o plimbare şi i-ar fi 
plăcut să o însoțesc. 

— Trebuie să rămân aici, i-am spus. S-ar putea să 
trebuiască să merg la o întâlnire. Şi s-ar putea să trebuiască să 
vii cu mine. Sună-mă din oră în oră şi verifică-ţi mesajele la 
fiecare treizeci de minute. 

— Bine... ce fel de întâlnire? 

— Genul de întâlnire la care ar fi trebuit să participi acum 
cinci ani. 


A încuviinţat. 

— Nu va trebui să spui nimic, am continuat. Trebuie doar 
să fii acolo. De vorbit, o să vorbesc eu. 

— Pot să vorbesc şi singură, a spus ea. 

— Sunt sigur, am zâmbit. 

S-a dus în dormitor, s-a îmbrăcat, apoi s-a întors în camera 
de zi. 

— Ai nevoie să-ţi aduc ceva din oraş? m-a întrebat. 

Aveam nevoie de pistol, dar am spus: 

— Mi se termină pasta de dinţi. Nu era adevărat, dar avea 
nevoie de o ocupaţie. Crest. Şi vezi dacă mai poţi să găseşti un 
exemplar din Un bărbat şi o femeie. Nu uita să suni în cameră 
înainte să te întorci la hotel. Am luat un pix de pe birou şi am 
scris numărul de mobil al lui Dom Fanelli pe o carte de vizită şi i- 
am dat-o, spunându-i: Dacă nu dai de mine la telefon sau dacă ţi 
se pare ceva ciudat, sună-l pe detectivul Fanelli la numărul ăsta. 
O să-ţi zică el ce să faci. 

S-a uitat la mine şi a întrebat: 

— Astea sunt oştile îngereşti? N-aş spune că Dom Fanelli e 
un înger. 

— Da. El va fi îngerul tău păzitor dacă mi se întâmplă 
ceva, am adăugat. 

— N-o să ţi se întâmple nimic, a spus ea. 

— Aşa e. lţi doresc o zi bună. 

Mi-a făcut şi ea aceeaşi urare şi a plecat. 

Poate că ar fi trebuit s-o ţin aici, unde era puţintel mai în 
siguranţă decât pe străzi. Dar am păzit destui martori cât să ştiu 
că pot să devină nemulţumiţi, chiar ostili, dacă sunt ţinuţi închişi 
undeva prea multă vreme. De asemenea, în cazul de faţă, lui 
Nash i-ar fi mai greu să pună mâna pe amândoi dacă nu 
stăteam împreună. 

Mi-am verificat mesajele, dar nu aveam nici unul, nici de la 
Ted Nash, nici de la altcineva. 

Am verificat şi robotul de la apartament şi erau câteva 
mesaje, dar nici unul de la Nash. 

L-am sunat pe Dom Fanelli pe mobil şi mi-a răspuns. 

— Ce ai rezolvat cu escorta VIP pentru aeroport? 

— Cred că s-a aranjat. A trebuit să apelez la tot felul de 
favoruri, am spus o grămadă de minciuni şi am promis câte-n 
lună şi în stele. 


Am doi poliţişti în uniformă şi un detectiv împrumutat. Mă 
întâlnesc cu ei pe stradă la ora trei si ar trebui să ajungem la 
poarta terminalului înainte să aterizeze avionul lui Kate. 

— Sună bine. Mai e ceva: dacă sunt acolo federalii şi o 
aşteaptă, s-ar putea să se hotărască să o intercepteze înainte 
de controlul paşapoartelor. Trebuie să ajungi acolo şi să eviţi 
posibilitatea asta. 

— O să încerc... cunosc nişte poliţişti de la Autoritatea 
Portuară. .. o să văd ce pot să fac. 

— Trebuie s-o faci. Vezi să nu ajungi prea devreme, că te 
dai de gol şi o să-şi cheme întăriri, iar în cazul ăsta s-ar putea să 
n-ai câştig de cauză. E mai bine să fie o acţiune fulger. Intri şi 
ieşi înainte să aibă timp să reacționeze. 

— Îmi faci treaba şi mai grea decât era. 

— Te descurci. În afară de cazul în care au un mandat 
federal pe numele ei, o să vină cu tine de bună voie, pentru că 
te cunoaşte. 

A râs. 

— Zău? Nu poate să mă sufere. 

— Te iubeşte. Bun, dacă e acolo vreunul din şefii ei, s-ar 
putea să fie şi mai nasol. 

„Şi, mi-am spus în sinea mea, dacă va fi Ted Nash acolo, 
s-ar putea să fie ciudat când Kate o să vadă un mort umblind.” l- 
am spus lui Dom: 

— Ştiu că poţi s-o convingi pe Kate că te-a trimis soţul ei 
iubitor. 

— Mda. Dar trebuie să te-ntreb ceva, John. O fi ea soţia ta, 
dar e agent federal. Ce e mai important? Bună întrebare. 

— Fă-o să înţeleagă despre ce e vorba fără să-i spui prea 
multe de faţă cu altcineva, indiferent cine e. Bine? Sună-mă 
dacă e nevoie şi vorbesc eu cu ea. Dacă orice altă metodă 
eşuează, ameninţă-i că-i arestezi pentru că împiedică un poliţist 
în misiune să-şi ducă la capăt treaba. Bine? 

— Mda, dar ştim amândoi că astea-s gogoşi. Nu avem nici 
un drept, din punct de vedere legal, să fim acolo. 

— Vrei să vin cu tine? 

— Nu. Las-o în seama mea! A tăcut câteva secunde, apoi a 
spus: Indiferent ce trebuie să fac la aeroport, ideea e s-o aduc 
pe Kate la Plaza. 

— Ştiu asta. Şi ai grijă să nu fii urmărit. 


— Federalii nu pot să urmărească un câine ţinut de lesă. 

— Aşa e. Înţelegi de ce e atât de important? 

— Înţeleg. Vrei să faci sex până la şase jumate cel târziu. 

— Corect. Nu-mi strica planurile! A râs, apoi m-a întrebat: 

— Hei, cum a mers cu doamna Winslow? Cum arată? 

— O bătrânică drăguță. 

— Are treizeci şi nouă de ani. Cum arată? 

— Drăguţă. 

— Ce aţi făcut aseară la Plaza? 

— Am luat cina. 

— Atât? 

— Suntem amândoi căsătoriţi şi nu ne interesează aşa 
ceva. 

— Ce idee! Auzi, când o aduc pe Kate la Plaza, cum o să 
fie când o să vadă că locuieşti împreună cu Gagica-de-pe- 
Pătură? 

— Dom... Scoate-ţi prostiile din cap! 

— Nu se mai poate distra omul cu tine. Unde ţi-e martorul 
acum? 

— La plimbare. l-am dat numărul tău de mobil în caz că se 
prind unde suntem. 

— Eşti sigur că nu vrei nişte întăriri la Plaza? 

— Da. Suntem incognito aici şi nu ne-a urmărit nimeni şi 
nici nu ne-au localizat electronic, fiindcă altfel ne-ar fi săltat 
până acum. 

Am adăugat: Federalii nu pot să-şi găsească nici propria 
mutră în oglindă. Dar o să am nevoie de o escortă a poliţiei ca 
să ajung de aici la o întâlnire cu ei azi sau mâine. 

— Doar să-mi spui cu o oră înainte. Te-ai băgat într-un 
rahat cât casa de data asta, amice. 

— Aşa crezi? 

— Ai grijă de tine! 

— Întotdeauna am. Sună-mă după ce Kate s-a urcat în 
maşina ta! 

— În regulă. Ciao. 

Mi-am verificat din nou mobilul, dar nici un mesaj. 

Ploaia se oprise, dar cerul era încă acoperit. M-am pregătit 
pentru o dimineaţă lungă. 

A venit femeia de serviciu, a plecat, am cerut cafea la 
room-service. 


Jill suna la fiecare oră, aşa cum promisese, şi îi repetam că 
nu s-a întâmplat nimic nou, iar ea îmi spunea ce făcea - vizita 
galerii de artă, în cea mai mare parte. Cumpărase un tub de 
pastă de dinţi Crest şi găsise Un bărbat şi o femeie la un 
magazin de casete video. 

— Mark a sunat încă de vreo cinci ori şi mi-a lăsat mesaje, 
a spus. Să-l sun? 

— Da. Încearcă să-ţi dai seama dacă l-a sunat sau l-a 
vizitat vreun agent FBI. Cu alte cuvinte, vezi ce ştie şi dacă a 
crezut povestea ta cum că ai nevoie să stai un timp singură. 
Bine? 

— Bine. 

— Vezi dacă e la birou. Lucrează în oraş, nu? 

— Da. În centru. 

— Sună-l acolo. Şi nu-l lăsa să-ţi stoarcă mai multe 
informaţii. Bine? M-a surprins cu următoarea replică: 

— Să-l ia dracu! Am zâmbit şi am spus: 

— Sună-mă după ce vorbeşti cu el. Şi nu uita, cinci minute 
cel mult de pe mobilul tău şi nu suna de la vreun telefon public, 
pentru că telefonul lui o să identifice numărul şi o să-şi dea 
seama că eşti în Manhattan. Bine? 

— Am înţeles. A adăugat: Te gândeşti la toate. 

— Încerc. 

Aşa sper. 

Pe la 12.30 mi-am deschis mobilul şi am aşteptat câteva 
minute. 

Am auzit semnalul şi mi-am ascultat mesajul, care spunea: 
„John, sunt Ted Nash. Trebuie să vorbim. Sună-mă”. Imi dădea 
numărul telefonului lui mobil. 

M-am aşezat într-un fotoliu, mi-am urcat picioarele pe un 
taburet şi l-am sunat pe domnul Ted Nash. 

— Nash, a răspuns. 

— Corey, am replicat. 

A urmat o pauză de jumătate de secundă, apoi a spus: 

— Aşa cum am discutat, ţi-am promis să-ţi dau un răspuns 
în legătură cu o întâlnire. 

— Întâlnire...? Ah, da. Cum arată agenda ta? 

— Arată că mâine sunt liber. 

— Dar azi? 


— Mâine e mai bine. Nu o iei pe Kate de la aeroport azi 
după-amiază? 

— Azi e? 

— Parcă aşa era. 

Eu şi Ted ne executam obişnuitul nostru dans, fiecare 
încercând să-şi dea seama cine ce ştia şi cine pe cine ducea de 
nas. 

— Bine, mâine, am spus. 

— Bun. Cel mai bine ar fi de dimineaţă. 

— În regulă. Trebuie să-i aduci pe cei doi martori la 
întâlnire. 

A răspuns, după o întîrziere de două secunde: 

— Pot să-l aduc pe bărbat. 

— Şi doamna unde e? 

— Cred că ştiu unde e. Aşa că s-ar putea să apară la 
întâlnire. 

Bărbatul va fi acolo şi el îţi va confirma ce ţi-am spus eu. 

— Bărbatul ar putea foarte bine să fie un agent CIA. Incă 
un actor prost. 

— Dacă doamna vine la întâlnire, poate confirma 
identitatea amantului ei, nu? 

— De unde ştiu eu că femeia nu e şi ea o impostoare? A 
lăsat să treacă câteva secunde, apoi a spus: 

— Cred că o să ştii dacă femeia e cea adevărată sau nu. 

— De unde aş putea să ştiu? 

— Pentru că... cred că ai cunoscut-o. 

— Am cunoscut-o? Nici măcar nu ştiu cum o cheamă. 

Nu a răspuns la replica mea, însă m-a întrebat: 

— Unde eşti acum? 

— Sunt acasă. 

Ştia că nu sunt acasă pentru că trimisese probabil o 
echipă la apartament să mă aştepte şi să mă înhaţe. 

— Am sunat de câteva ori la apartament, a spus, şi n-a 
răspuns nimeni. 

— Nu răspund la telefon. Tu unde eşti? 

— În clădirea de pe Broadway 290. În biroul meu. 

— Ai ajuns acasă cu bine de la plajă? l-am întrebat. Nu e 
bine să conduci cu o rană la cap. 

Nu a spus: „Du-te-n mă-ta” sau „Să te ia dracu”, dar ştiam 
că îşi muşcă buzele şi rupe creioane de furie. In plus, nu era 


singur, motiv pentru care conversaţia era puţin prețioasă şi 
foarte precaută. 

— Tu cum te simţi? m-a întrebat. 

— Minunat, dar trebuie să închid, în caz că cineva încearcă 
să localizeze semnalul. 

— Cine ar putea face aşa ceva? 

— Teroriştii. Mama. Fostele prietene. Nu se ştie niciodată. 

— Atunci sună-mă de la telefonul din apartament. 

— E tocmai în cealaltă parte a camerei. Hai să stabilim 
unde şi când. 

— Bine. Tu cu cine vii la întâlnire? 

— Cu mine. 

— Nimeni altcineva? 

— N-am nevoie de altcineva. Dar vreau să vii tu, 
bineînţeles, şi Liam Griffith, şi tipul care a jucat în filmuleţul de 
pe casetă, şi doamna, dacă poţi s-o găseşti. Şi vreau să-l suni pe 
Jack Koenig, dacă n-ai făcut-o deja, şi să-i sugerezi să fie 
prezent. Şi spune-i să-l aducă şi pe căpitanul Stein. Şi vezi dacă 
domnul Brown e disponibil. 

— Cine? 

— Ştii cine. Şi adu şi pe cineva de la biroul procurorului 
general. 

— De ce? 

— Ştii de ce. 

Ted Nash a făcut o glumită şi a spus: 

— Hai să nu transformăm chestia asta într-un caz federal. 
E doar o întâlnire neoficială, de tatonare, ca să vedem cum să 
procedăm. Dar în primul rând ca să-ţi satisfacem ţie curiozitatea 
şi să te convingem că nu ţi s-a ascuns nimic. E un gest de 
curtoazie faţă de tine, John, nu marea dare în vileag. 

— Ah, bine. Mă entuziasmasem prea tare. 

— Asta a fost mereu problema ta. Te gândeşti s-o aduci şi 
pe Kate la întâlnire? 

— Nu. Ea n-are nici o legătură cu chestia asta. 

— Nu e pe de-a-ntregul adevărat, însă dacă vrei s-o ţii 
departe de povestea asta e de înţeles - dar s-ar putea să vrea să 
fie de faţă. Întreab-o când o iei de la aeroport. 

— Ted, e posibil ca această conversaţie să fie înregistrată? 

— N-ar putea fi înregistrată legal fără ştirea ta sau a mea. 


— Ah, bine. De ce tot uit lucrurile astea? Doar că vorbeşti 
foarte pompos - nu ca vechiul Teddy pe care-l cunoşteam eu. 

A tăcut câteva secunde, apoi a spus: 

— Eşti un cretin! 

— Slavă Domnului. Îmi făceam griji în privinţa ta. Şi tu eşti 
un cretin. Deci, cretinule, la ce oră ţi-ar conveni să ne vedem 
mâine? 

— La prima oră. Să zicem opt, opt şi jumătate. Ne întâlnim 
aici, în Broadway 290. 

— Da, cum să nu. În locul ăla au intrat mai mulţi oameni 
decât au ieşit. 

— Nu fi melodramatic! Ce zici de biroul tău de la BEA? a 
sugerat el. Ţi se pare destul de sigur? Sau şi ăsta face parte din 
paranoia ta? L-am ignorat şi m-am gândit la un loc de întâlnire. 
Întrucât Kate urma să se întoarcă, ştiam că o să insiste să fie şi 
ea prezentă, cu toate că eu nu voiam s-o implic şi mai mult. Dar 
aveam nevoie de întăriri şi m-aş fi simţit mai bine cu Jill după 
mine dacă ar fi venit şi Kate. Mi-am amintit ultima noapte în 
New York înainte ca eu şi Kate să ne despărţim şi i-am spus lui 
Nash: 

— Ferestre către Lume. Un mic dejun în forţă. 

— Nu e un loc prea public pentru ce avem noi de discutat? 
a întrebat el. 

— Am spus un loc public şi tu ai spus că e doar o întâlnire 
neoficială, de tatonare - şi un gest de curtoazie faţă de mine. 
Care e problema? 

— Cum ţi-am spus. E prea public. 

— Mă faci să intru la bănuieli, Ted. 

— Mai bine recunoaşte că eşti paranoic. 

— Hei, n-am venit să mă întâlnesc cu tine singur, pe plajă, 
noaptea? Asta n-a fost paranoia a fost o prostie. Dar de data 
asta vreau să fiu inteligent. Am adăugat: Priveliştea e minunată. 

— Eu aş prefera să facem asta într-un birou. Indiferent al 
cui - al lui Koenig, al lui Stein. Alege tu. 

— Încerci să mă ţii la telefon? Ne vedem mâine la opt 
treizeci. 

Ferestre către Lume. Tu faci cinste cu micul dejun. 

Am închis. „Cretinul.” A fost o după-amiază lungă. Soţia 
mea urma să sosească la Aeroportul Kennedy cu una, poate 


două comitete de întîmpinare, iar martorul meu cheie umbla pe 
străzi. 

A sunat Jill şi a spus: 

—Am vorbit cu Mark. Mi-a spus că nişte agenţi FBI au fost 
azi la el la birou şi l-au întrebat de mine, unde sunt. 

— La ce oră? 

— Nu mi-a spus. 

Bănuiam că, de fapt, fuseseră la el acasă de ieri, lucru 
care îl făcuse să lase mesajul acela ciudat. De asemenea, nu 
eram sigur că fuseseră agenţi FBI - mai degrabă CIA cu 
legitimaţii FBI. 

— Nu au vrut să spună despre ce e vorba, a continuat Jill. 
l-au spus numai că fusesem martoră la un eveniment şi că 
aveau nevoie să vorbească cu mine. 

— Te-a întrebat la ce anume ai fost martoră? 

— Da. Şi i-am spus tot. Despre Bud, despre faptul că am 
fost pe plajă şi despre casetă. 

— Şi cum a reacţionat? 

— Nu foarte bine. Dar se epuizaseră cele cinci minute şi i- 
am închis. 

— Vreau să te întorci aici, acum, i-am spus. Inchide-ţi 
telefonul! 

— Bine. Ajung cam în cincisprezece minute. 

Lucrurile avansau mai repede decât crezusem eu, dar nu 
era deloc rău că Ted Nash avea confirmarea că John Corey o 
găsise pe Jill Winslow, atâta vreme cât nu ştia unde se află. 
Domnul Nash avea o zi foarte proastă. Nici nu-mi puteam 
imagina telefoanele şi conversațiile între Nash şi persoana care 
hotărâse în urmă cu cinci ani să se implice într-o conspirație şi o 
muşamalizare. 

Dar Ted Nash era de părere că avea o şansă să întoarcă 
situaţia în favoarea lui - fie la aeroport, punând mâna pe mine şi 
pe Kate, fie mâine la întâlnire. 

Între timp, îi fenta şi îi evita pe toţi cei implicaţi, încerca să 
reducă pagubele, încerca să mă găsească pe mine şi mergea 
foarte des la baie. lar când o să afle că am o copie a casetei, o 
să-şi dorească să fie din nou mort. 

Mi-am verificat telefonul şi aveam un mesaj de la subiectul 
meditaţiei mele, domnul Nash. L-am sunat şi mi-a spus: 


— Am vorbit cu câteva persoane şi voiam să confirm 
întâlnirea de mâine. 

Părea puţin mai preocupat decât la ultima noastră 
conversaţie. 

Era clar că discutase cu nişte persoane îngrijorate. 

— O să fiu acolo, am spus. 

— Ce... ce vrei să discutăm? 

— Orice. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva: Ai vreo dovadă concretă 
care ar putea face să se reexamineze acest caz? 

— Cum ar fi? 

— Te întreb pe tine. 

— Oh... da, s-ar putea să am ceva. De ce? 

— O să aduci dovada respectivă cu tine mâine? 

— Dacă vrei. 

— Ar fi bine. Ai vreun martor care ai dori să fie prezent la 
întâlnire? a întrebat. 

— S-ar putea. 

— Orice martor va fi bine-venit la această întâlnire. 

— Citeşti de pe foi? 

— Nu. Îţi spun doar să aduci pe cine vrei. 

— Deci pot să invit pe cineva la micul dejun? Pe cheltuiala 
ta? Mi-l şi imaginam cum rupe un creion. 

— Da, ar trebui să aduci cu tine orice dovadă şi orice 
persoană care vrei să spună ceva. A adăugat: Există birouri în 
Turnul Nordic, dacă vrem să ne retragem într-un loc mai intim. 

M-am hotărît să-i fac praf ziua şi am spus: 

— S-ar putea să vreau să fac o prezentare audio-video. 
Am putea să avem echipament la dispoziţie? îmi părea rău că 
nu-i pot vedea faţa. A lăsat să treacă o secundă, apoi a spus: 

— Cred că e o cacealma. 

— Atunci mergi pe cacealmaua mea. Aranjează să avem 
un video şi un ecran. 

Nu a răspuns o vreme, apoi a spus: 

— Ţi-am spus, caseta a fost distrusă. 

— Ei bine, m-ai minţit. A fost numai ştearsă. 

— De unde ştii? 

— Cred că ştii de unde. 

— E praf în ochi, a spus. 


— Ai văzut vreodată filmul ăla franțuzesc, Un bărbat şi o 
femeie? Am aşteptat un răspuns, în timp ce neuronii lui 
procesau informaţia, dar n-a spus nimic, aşa că am continuat 
eu: 

— Gândeşte-te la asta! Am adăugat: Tu şi Griffith aţi făcut- 
o lată de data asta. 

MI-I imaginam într-o cameră cu câteva persoane şi toate îl 
priveau. Dacă Griffith şi domnul Brown erau acolo, probabil că 
toţi se arătau cu degetul unul pe altul. 

— Fie doamna e foarte deşteaptă, a spus Nash, fie ai 
făcut-o tu mai deşteaptă decât a fost ea în seara aia. 

— Păi, ştim amândoi că eu sunt deştept. Eu cred că şiea e 
deşteaptă. Dar de tine nu mai sunt sigur, Ted. Şi nici de prietenii 
tăi. 

A revenit la stilul lui de cuţitar şi a spus: 

— Uneori, când facem o greşeală, trebuie să ne îngropăm 
greşeala. 

— Apropo, când să mă aştept la următoarea ta moarte? E 
un eveniment anual? M-a surprins cu o întrebare: 

— Te distrezi? 

— Da. 

— Bucură-te cât mai poţi! 

— Aşa o să fac. Şi tu la fel. Trebuie să închid. 

— Stai puţin. Spune-mi ce te aştepţi să se întâmple după 
întâlnirea asta. Care e rezultatul la care speri? 

— Adevărul. Dreptatea. 

— Dar pentru tine? Şi pentru Kate? 

— Îmi miroase a mită. 

— Eşti dispus să iei în calcul un compromis? O înţelegere 
profitabilă pentru toată lumea? 

— Nu. 

— Dar dacă îţi spun despre ce e vorba? De ce a trebuit să 
facem ce am făcut? Ai fi dispus să priveşti situaţia în ansamblu 
şi să te gândeşti ce implică asta? 

— Ştii ceva? Puțin îmi pasă despre ce e vorba şi poţi să-ţi 
bagi undeva ambiguităţile tale morale. Nu există nimic ce mi-aţi 
putea spune, tu şi prietenii tăi, care să facă chestia asta legală, 
justificată sau corectă. Foc eronat? Atac terorist? Rază a morţii 
trimisă de extratereştri? Sau poate că nici nu ştiţi. Indiferent ce 


a fost, guvernul îi datorează poporului american un răspuns 
complet şi cinstit. 

Asta e rezultatul pe care îl aştept. 

— Nu ştii în ce te-ai băgat, domnule Corey, m-a informat 
Ted Nash. 

— lar tu ai intrat în rahat până la gât, am spus eu. Simt că 
încercaţi să mă localizaţi. Ne vedem mâine. 

Am închis, m-am dus la bar şi mi-am luat o bere rece. 

Ted Nash e un maestru al jongleriilor cu ameninţări cu 
moartea, cu compromisuri şi mită ca să-şi atingă scopurile. In 
acest caz, scopul lui suprem era să îngroape dovezile şi, dacă 
tot se ocupa de asta, să mă îngroape şi pe mine, probabil, şi pe 
Jill Winslow şi, posibil, şi pe Kate. 

Şi ăsta era tipul pe care îl plăcea Kate. Ştiu că doamnelor 
le plac băieţii răi, dar Ted Nash era mai mult decât rău; era, ca 
să fac o analogie, ca un vampir - uneori fermecător, de cele mai 
multe ori înfricoşător şi întotdeauna demonic. lar acum se 
întorsese din mormânt ca să scape de toţi cei care amenințau 
să-i divulge secretele tenebroase. 

Aşadar, indiferent ce se va întâmpla mâine sau în ziua 
următoare, tipul nu va avea odihnă şi nici nu se va simţi în 
siguranţă pînă nu mă omoară. 

lar eu îi împărtăşeam sentimentele. 


CAPITOLUL 50 


Jill s-a întors cu câteva pungi de cumpărături, dintre care 
una conţinea un tub de pastă de dinţi Crest, iar alta - o casetă 
VHS cu filmul Un bărbat şi o femeie. 

S-a aşezat, şi-a scos pantofii şi şi-a urcat picioarele pe 
taburet. 

— Nu sunt obişnuită să merg atâta pe jos, a comentat. 

— Dacă te muţi în Manhattan, o să mergi foarte mult pe 
jos, am spus. 

A zâmbit şi a replicat: 

— Nu crezi că Mark o să-mi dea o maşină şi şofer ca parte 
din înţelegerea de divorţ? 

— Nu strică să întrebi. Mă bucuram să văd că încă avea o 
atitudine optimistă. E interesant să începi o nouă viaţă, dar, în 
cele din urmă, ajungeai să conştientizezi partea 
înspăimântătoare. Era momentul să-i explic doamnei Winslow 
cum stau lucrurile, aşa că mi-am tras un scaun lângă ea. 

— Am o întâlnire mâine dimineaţă la opt şi jumătate - să 
discut despre tine, despre casetă şi celelalte aspecte legate de 
asta. 

A dat din cap afirmativ. 

— Probabil o să fie prezent şi Bud Mitchell. 

— Înţeleg. Şi vrei să vin şi eu. 

— Aşa aş vrea. 

S-a gândit o clipă, apoi a spus: 


— Dacă asta vrei, o să vin. Cine o să mai fie acolo? a 
întrebat. 

— O să fiu eu, am răspuns, şi probabil Kate. De partea 
cealaltă vor fi Ted Nash şi Liam Griffith, pe care i-ai cunoscut 
acum cinci ani. Al treilea bărbat pe care l-ai cunoscut, domnul 
Brown, s-ar putea să nu fie acolo. 

A încuviinţat şi a spus: 

—Nu mi-a plăcut foarte tare de Ted Nash. 

— Aproape nimănui nu-i place de el 

— Nici mie. 

Lui Kate îi plăcea, dar nu pentru mult timp. Am continuat: 

— Am cerut să fie prezent şi şeful meu, Jack Koenig, şi 
poate şi un căpitan de poliţie pe nume David Stein. 

— Ei de care parte sunt? 

— Asta e o întrebare foarte bună. Cred că ăsta e un joc 
între două echipe - Îngerii şi Demonii. Jucătorii aleg acum de ce 
parte să joace şi s-ar putea să vedem nişte dezertări dintr-o 
tabără în cealaltă. Căpitanul Demonilor e Ted Nash şi el nu va 
schimba echipa. 

Toţi ceilalţi aşteaptă să vadă ce se întâmpla la întâlnirea 
asta. 

— Şi cine e căpitanul îngerilor? 

— Eu. 

A zâmbit şi a spus: 

— Eu sunt în echipa ta. Şi la fel, desigur, şi soţia ta. 

— Desigur. Am cerut să fie prezent şi cineva de la biroul 
procurorului general - el sau ea va fi arbitrul. Ca să continuăm 
analogia, s-ar putea să fie şi unii care sunt doar spectatori, dar 
care ar putea dori să intre în joc. Am mai adăugat ceva: Caseta 
video e mingea cu care se joacă. 

Câteva secunde nu a spus nimic. 

— Eu tot nu înţeleg de ce e aşa o problemă, a spus în cele 
din urmă. Avionul a fost doborit. Cei care au luat caseta mea 
ştearsă şi au recuperat înregistrarea ştiu asta. Cine ţine secretă 
informaţia asta? Şi de ce? 

— Nu ştiu. 

— O să aflăm mâine? 

— S-ar putea să ne spună de ce, dar asta nu contează atât 
de mult. N-o să ne spună niciodată cine. Şi acum nu contează 
cine şi de ce. Nu contează decât ca această casetă, declaraţia ta 


şi declaraţia lui Bud să fie făcute publice. Restul se va aranja de 
la sine. 

A dat din cap în semn că înţelege, apoi a întrebat: 

— Chiar l-au convins pe Bud să iasă în faţă? 

— Dacă asta vor, atunci Bud va face ce vor ei. 

— Dar cum rămâne cu promisiunea pe care ne-au făcut-o 
acum cinci ani, că, dacă Bud şi cu mine le răspundem la 
întrebări, nu vor dezvălui niciodată nici numele noastre, nici ce 
s-a întâmplat în seara aceea? 

— De atunci s-au mai întâmplat multe lucruri. Nu-ţi face 
griji pentru Bud - el nu-şi face griji pentru tine. 

— Ştiu. 

— Şi să nu te simţi incomodată sau vinovată când o să vă 
vedeţi mâine. Va trebui să faci faţă jocului. 

Şi-a privit picioarele ridicate pe taburet şi m-a întrebat: 

— Va fi arătată caseta? 

— Probabil, dar nu e nevoie să fiţi de faţă nici tu, nici Bud. 

A dat din cap. 

— Întâlnirea se va desfăşura într-un spaţiu public, am spus 
- restaurantul Ferestre către Lume din World Trade Center. S-ar 
putea ca pe urmă să ne retragem într-un birou FBI din clădire, 
unde vom vedea caseta. 

Am privit-o atent. Înţelesese totul la modul abstract - 
divorţul, expunerea publică şi tot restul -, dar, pe măsură ce 
detaliile deveneau mai exacte - Ferestre către Lume, 8.30 a.m., 
persoanele care vor fi de faţă -, devenea oarecum neliniştită. l- 
am spus: 

— Indiferent cât de rău o să fie, în final rezultatul nu poate 
fi decât bun. 

— Ştiu. 

— Mai e ceva ce artrebui să ştii, am adăugat. Prima 
întâlnire e, sincer, cea mai periculoasă. S-a uitat la mine. Eu 
cred că oamenii ăştia sunt disperaţi şi, prin urmare, periculoşi. 
Dacă au cea mai mică ocazie să anihileze totul înainte să ia 
amploare şi să le scape de sub control, atunci locul şi momentul 
potrivit vor fi mâine, înainte, în timpul sau după întâlnire. 
Înţelegi? A dat din cap că da. 

— Am luat nişte măsuri de precauţie, am spus, dar vreau 
să fii conştientă că se poate întâmpla orice. Fii pe fază şi stai 


aproape de mine, sau de Kate, sau de Dom Fanelli. Nici la baie 
să nu te duci fără să o iei pe Kate cu tine. Bine? 

— Inteleg... De ce nu chemăm presa? 

— După ziua de mâine nu va mai fi nevoie - o să ne caute 
ei pe noi. Dar deocamdată... În meseria mea există o regulă 
nescrisă în legătură cu contactarea presei. Nu facem asta. 
Niciodată. Am zâmbit şi am adăugat: E o infracţiune mai gravă 
decât trădarea sau conspirația. 

— Dar... 

— Ai încredere în mine. până la sfârşitul săptămînii, o să ai 
parte de mai multă presă decât ţi-ai dori. 

— Bine. 

— Cândva, mâine sau poimâine, Kate o să discute cu tine 
despre Programul de Protecţie a Martorilor şi despre 
posibilitatea de a primi o nouă identitate, dacă te interesează. 

Nu mi-a răspuns. M-am ridicat şi am spus: 

— Trebuie să dau un telefon. Poţi să asculţi. 

Mi-am deschis telefonul mobil, am anulat comanda care 
îmi ascundea identitatea şi am format numărul. 

— Şeful meu, Jack Koenig, i-am spus lui Jill. 

— Corey? a răspuns Koenig. 

— M-am întors. 

— Păi... ce faci? Cum a fost în Yemen? 

— A fost minunat, Jack. Am vrut să-ţi mulţumesc pentru 
această oportunitate. 

— Cu multă plăcere. Am auzit că ai făcut treabă bună 
acolo. 

— Atunci ai auzit greşit. Nimeni nu are voie să facă treabă 
bună acolo. 

— Nu sunt obişnuit cu atâta sinceritate, a spus el. 

— Păcat. Dacă am începe cu toţii să fim sinceri în legătură 
cu problema de acolo, am putea să găsim o soluţie. 

— Facem tot ce putem. 

— Nu, nu-i adevărat. Dar nu de asta te-am sunat. 

— Cu ce pot să te ajut? 

— Te-a sunt Ted Nash? 

— Nu... eu... ce tot spui acolo? E mort. 

— Nu, nu e mort şi ştii foarte bine. 

Au urmat câteva secunde de tăcere, apoi Koenig m-a 
întrebat: 


— Unde eşti? 

— Jack, nu-mi irosi minutele de convorbire nedetectabile 
cu întrebări la care n-am de gând să răspund. Răspunde-mi tu: 
Te-a căutat Ted Nash? 

— Da. 

— O să vii mâine? 

— În primul rând, a spus, nu-mi place tonul tău. În al 
doilea rând, ai trecut de la probleme în carieră la finalul carierei. 
Ţi-am dat un ordin direct să nu... 

— Răspunde-mi la întrebare: Eşti implicat în asta sau nu? 

— Nu sunt. 

— Acum eşti. 

— Cine dracu te crezi...? 

— Jack, poţi să treci de partea care trebuie acum sau jur 
pe ce am mai sfint că ajungi în puşcărie. 

— Eu... nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Bine, înseamnă fie că eşti băgat atât de adânc că nu 
mai poţi să ieşi, fie aştepţi să vezi ce se întâmplă. Dacă aştepţi 
mai mult de 8.30 mâine dimineaţă, s-ar putea să pierzi trenul 
ăsta, iar următorul merge direct spre puşcărie. 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

— Uite, îţi dau o şansă pentru că îmi place sincer de tine şi 
te respect. Ce trebuie să faci tu acum e să stai de vorbă cu şefii 
tăi din New York şi din Washington. Pune totul pe masă şi ia o 
decizie inteligentă. Aş vrea să te văd la întâlnirea de mâine- 
dimineaţă şi aş vrea să te văd cu halo. 

Era limpede că gândea multe şi repede, lucru dificil dacă 
cu câteva minute în urmă erai cu mintea în altă parte. 

— O să fiu acolo, a spus. 

— Bine. Nu uita haloul. Şi adu-l şi pe David Stein! 

— Eşti conştient, John, a spus, că există o şansă din două 
să nu ajungi la întâlnire sau, dacă ajungi, ai tot o şansă din două 
să ajungi la următoarea destinaţie. 

— ţi dau o probabilitate de unu la zece că am şanse mai 
mari de atât. 

— Nu te ameninţ, te avertizez. Ştii că întotdeauna ţi-am 
respectat sinceritatea şi munca... şi, în plan personal, îmi place 
de tine. 


În realitate nu ştiam nimic din astea, dar simţeam o 
uşoară schimbare a direcţiei vântului, care era de fapt şi scopul 
acestui telefon. 

— Şi eu am aceeaşi părere despre tine, Jack, am spus. Fă 
ce trebuie! Nu e niciodată prea târziu. 

Nu a răspuns. 

— Trebuie să închid. Dar încă un lucru... 

— Da? 

— A existat nenorocita de casetă şi a existat şi nenorocita 
de rachetă. 

Nu a replicat, însă a spus: 

— Bine ai revenit acasă! 

— Mersi. Acum e rândul tău. 

Am închis. 

— Întotdeauna vorbeşti aşa cu şeful tău? m-a întrebat Jill. 

— Numai când îl am la mînă. 

A râs. 

Era pe la mijlocul după-amiezii şi eu şi Jill beam ceai în 
cameră. Cumva, într-un mod pe care nu-l puteam exprima în 
cuvinte, ceaiul şi sendvişurile micuţe se potriveau cu cămaşa 
roz. 

Jill şi-a verificat telefonul şi avea două mesaje. A ascultat, 
apoi mi-a întins telefonul. Primul mesaj spunea: „Alo, doamna 
Winslow? La telefon Ted Nash. Sunt convins că mă ţineţi minte 
de la întâlnirile noastre de acum cinci ani. Inteleg că au apărut 
nişte elemente noi legate de problema pe care am discutat-o la 
momentul respectiv. E important să ştiţi că înţelegerea pe care 
am făcut-o atunci este în pericol ca rezultat al discuţiilor 
dumneavoastră cu o persoană care nu este legal autorizată să 
se ocupe de aceste probleme. Este foarte important să mă 
sunaţi cât de repede posibil pentru a discuta această chestiune 
înainte de a spune ceva care v-ar putea compromite pe 
dumneavoastră, pe prietenul dumneavoastră, viaţa personală şi 
situaţia juridică”. l-a dat doamnei Winslow numărul lui de mobil 
şi a încheiat: „Vă rog să mă sunati astăzi pentru a discuta 
această problemă urgentă”. 

l-am aruncat o privire lui Jill, care se uita la mine. 

— Sunt sigur că a fost mult mai politicos decât acum cinci 
ani, am spus. 

Jill s-a forţat să zâmbească. 


Următorul mesaj spunea: „Jill, sunt Bud. Am primit la birou 
un telefon foarte neliniştitor în legătură cu ce s-a întâmplat 
acum cinci ani. Ţii minte, Jill, că amândoi ne-am promis şi le-am 
promis şi altora că totul va rămâne între noi şi că nici ei nu vor 
spune nimic. 

Acum cineva Îmi spune că vrei să vorbeşti cu alte 
persoane despre asta. Nu poți face asta, Jill, şi ştii de ce. Dacă 
nu-ți pasă de tine, sau de mine, gândeşte-te măcar la băieții tăi 
şi la Mark, şi la Ariene, pe care ştiu că o placi, şi la copiii mei. 
Chestia asta ar fi un dezastru pentru o mulțime de oameni 
nevinovați, Jill. Ce s-a întâmplat s-a întâmplat. Nu mai avem ce 
face. Indiferent ce spui altor persoane sau presei, eu va trebui 
să spun că nu e adevărat. Jill, dacă ai făcut o copie a casetei, ar 
trebui s-o distrugi”. 

Mesajul continua şi vocea lui Bud era când stridentă, când 
panicată şi uneori cam plângăcioasă. Tipul chiar că era un 
imbecil. Dar, de ce să nu fim sinceri, toată viaţa lui era pe cale 
să fie făcută praf şi, ca majoritatea tipilor care au călcat strimb, 
nu era de părere că artrebui să-l coste atât de scump. Adevărul 
era că cel mai urât coşmar al lui Bud tocmai devenise realitate. 

A încheiat spunând: „Te rog, Jill, sună-mă! Fă-o de dragul 
tău şi de dragul familiei tale”. Ca şi în cazul domnului Winslow, 
am aşteptat ceva de genul: „A; grijă de tine” sau: „încă mă 
gândesc la tine”, dar Bud nu mai avea altceva de spus decât: 
„Pa”. 

Am închis telefonul şi m-am uitat la Jill. Tocmai îmi 
dădusem seama că acei doi bărbaţi importanţi din viaţa ei erau 
nişte dobitoci. 

— Tipic pentru bărbaţi - sună numai când vor ceva. 

A zâmbit, s-a ridicat şi a spus: 

— Mă duc să mă întind puţin. 

M-am ridicat şi eu şi am spus: 

— Pot să-ţi promit un singur lucru - presiunile pe care le 
fac alţii asupra ta, ca să nu spui nimic, vor înceta în momentul în 
care vei face prima declaraţie publică. 

— Nu simt nici un fel de presiuni, a spus ea. Numai o mare 
dezamăgire... din partea lui Mark şi a lui Bud. Dar mă aşteptam 
la asta. 

— Poate că-şi vor da seama amândoi că, de fapt, nu era 
vorba de ei. 


— Nu-mi fac iluzii. Ne vedem mai târziu, a spus zâmbind şi 
a intrat în dormitor. 

M-am dus la fereastră şi m-am uitat la parc. Cerul se mai 
înseninase puţin şi ieşiseră oameni la plimbare. 

Dădusem drumul balaurului şi îl trimisesem în direcţia lui 
Ted Nash şi a prietenilor lui, care încercau acum să-l bage la loc 
în cuşcă, sau să-l omoare, sau să-l trimită spre mine. 

Între timp, dragonul se înfrupta din Bud, Mark şi familiile 
lor - dar nu puteam să mă gândesc acum la daunele colaterale. 

Nu m-am gândit nici o clipă că va fi uşor sau plăcut, dar la 
început fusese numai o problemă abstractă. Acum, cu toţi 
jucătorii în formaţie - Kate, Griffith, Nash, Koenig şi o mulţime de 
jucători în roluri secundare, ca Dom Fanelli, Marie Gubitosi, Dick 
Kearns şi alţii -, devenise o problemă a mea şi cât se poate de 
reală. 

Pentru oamenii din zborul 800 şi pentru familiile lor, a fost 
mereu reală. 


CAPITOLUL 51 


Era 4.32 după-amiaza şi stăteam în camera de zi a 
apartamentului de la Plaza, aşteptând să sune Dom Fanelli şi să- 
mi spună: „Misiune îndeplinită” sau ceva care să transmită acest 
mesaj. 

Zborul Delta de la Cairo al lui Kate sosise la timp, conform 
robotului care răspundea la numărul de telefon al aeroportului, 
şi aterizase la 4.10. Aşa că mă gândeam că ar fi trebuit să am 
veşti deja, însă telefonul din cameră nu dădea nici un semn. Mi- 
am verificat mesajele de pe telefon, dar nu aveam nici unul. 

— De ce nu-l suni tu? a întrebat Jill. 

— O să mă sune el, i-am răspuns. 

— Şi dacă e vreo problemă? 

— O să mă sune el. 


— Eşti prea calm. 

— Mă simt bine. 

— Vrei ceva de băut? 

— Da, dar aştept să sune telefonul ca să ştiu dacă vreau 
un pahar sau două. 

— De abia aştept s-o întâlnesc pe Kate, a spus Jill. 

— Şi eu la fel. S-o revăd, vreau să spun. Am adăugat: Cred 
că o să-ţi placă de ea. 

— Ei o să-i placă de mine? 

— De ce nu i-ar plăcea? Eşti foarte drăguță. 

Nu a răspuns. 

La 4.36 m-am hotărât să aştept până la 4.45 şi apoi să-l 
sun pe Fanelli. 

La 4.45, mi-l închipuiam pe Dom Fanelli în custodia 
federalilor, pe Kate într-o maşină cu Ted Nash şi un telefon de la 
Nash spunând că mi-o dă pe Kate în schimbul lui Jill şi a casetei. 

Aproape că-i puteam auzi vocea zicând: „John, eu şi Kate o 
să petrecem nişte clipe minunate impreună într-o casă sigură 
până ne-o predai pe doamna Winslow şi filmuletul ei”. 

Pentru prima dată în mulţi ani de zile am simţit o frică 
reală încolăcindu-mi-se în jurul gâtului. 

M-am gândit cum aş reacţiona la o cerere de 
răscumpărare din partea lui Ted Nash, ştiut fiind că ticălosul 
ăsta nu respecta nici un fel de reguli. Scopul lui era să obţină 
totul — pe Jill, caseta, pe Kate şi pe mine. Aşa că, indiferent cum 
aş fi răspuns pretențiilor lui, m-ar înşela şi ar minţi şi n-ar avea 
loc nici un schimb de prizonieri; ar fi un masacru. Prin urmare, 
singurul meu răspuns ar fi: „Du-te-n mă-ta!” M-am uitat la Jill. 
Nu aveam de gând să i-o cedez lui Ted Nash. 

M-am gândit la Kate. Ea ar înţelege. 

— Nu arăţi foarte bine, a spus Jill. 

— N-am nimic. Serios. 

Jill şi-a luat telefonul şi a spus: 

— ÎI sun pe detectivul Fanelli. 

— Nu, am spus. Îl sun eu. 

Mi-am deschis mobilul şi am aşteptat semnalul care 
anunţa că am mesaje, dar n-a venit. L-am închis şi am întins 
mâna după telefonul din cameră, chiar în clipa în care a început 
să sune. L-am lăsat să sune de două ori, apoi am răspuns: 

— Corey. 


— Mama lui... a spus Dom Fanelli. 

— Dom... 

— Ce imbecil! De unde îl cunoşti pe cretinul ăsta? Ţi-o dau 
pe Kate. 

Inima a început să-mi bată din nou şi am auzit-o pe Kate: 

— John, sunt bine. Dar ce scenă a fost. Ted... 

— Unde eşti acum? 

— Pe bancheta din spate a unei maşini a poliţiei, cu Dom. 

M-am uitat la Jill şi i-am făcut semn că e totul în regulă. 

Mi-a zâmbit. 

— John, Ted Nash e viu. Era la aeroport şi... 

— Mda. Ştiu. Dar am şi veşti bune. 

— De ce crezi că e o veste proastă că trăieşte? Ce naiba 
se întâmplă? 

— Dom nu ţi-a spus nimic? 

— Nu, dar am reuşit să-mi dau seama de unele lucruri. 
Dom spune că el nu ştie nimic, în afară de faptul că tu i-ai spus 
să mă aştepte şi să mă aducă unde eşti tu. De ce nu ai venit tu? 
Unde eşti? Ce se întâmplă? 

— Îţi spun când ne vedem. 

— Unde eşti? a insistat. 

— O să vezi când ajungi aici. E mai bine să nu vorbim la 
telefon. 

Mi-a fost dor de tine, am spus. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine. Nu mă aşteptam chiar la o 
aşa primire. Ted ce naiba...? 

— E o poveste lungă, pentru mai târziu. 

— Ai găsit...? 

— Mai târziu. 

— Tu eşti bine? 

— Da. Dar situaţia e cam complicată. 

— Ceea ce probabil înseamnă că e gravă. Eşti sigur că eşti 
bine? 

— Eu sunt bine. Tu eşti bine. Dă-mi-l pe Dom la telefon. Ne 
vedem în curând. Te iubesc, am mai spus. 

— Şi eu te iubesc. 

Fanelli a revenit la telefon şi a spus: 

— Cum poţi să lucrezi cu oamenii ăştia? N-au nici un pic 
de respect pentru lege sau pentru poliţie... 

— Dom, sunteţi urmăriţi? 


— Suntem. Dar am mai chemat nişte maşini şi în câteva 
minute o să fie traşi pe dreapta pentru că n-au semnalizat. 

— Bine lucrat. Îţi rămân dator. 

— Îmi eşti dator vândut! Kate arată minunat, să ştii. 
Frumos bronz. Ai făcut sport pe acolo? Ai mai slăbit. Vreau să 
spun, mereu ai arătat bine, dar se vede că ai mai slăbit. 

Mi-am dat seama, desigur, că vorbea cu ea, nu cu mine. 

— Cu ce fel de echipă au apărut? l-am întrebat. 

— Cum? Ah, numai patru tipi, dar au făcut scandal cât 
patruzeci. 

Unul ţipa întruna: „FBI! FBI! Vă amestecati în bla, bla, bla!” 
şi eu urlam: „Poliţia! Poliţia! Daţi-vă la o parte! Faceţi loc!” şi 
alte din astea. Aveam cu mine doi poliţişti de la Autoritatea 
Portuară şi ei au întors-o cu chestia aia cu jurisdicţia. A adăugat: 
A fost distractiv, dar a devenit nasol la un moment dat. Kate a 
rezolvat problema zicând: „Dacă nu aveţi un mandat de 
arestare federal pe numele meu sau o citaţie federală, vă cer - 
te-ai prins? - vă cer să mă lăsaţi să trec”. Deja veniseră cei de la 
vamă şi câţiva agenţi de pază din aeroport şi cine mă-sa - 
pardon - cine ştie mai cine. Şi atunci... 

— Bine, am înţeles. Câte maşini vă urmăresc? N-a răspuns 
câteva secunde, apoi a spus: 

— Erau două... Acum nu mai văd nici una. Trebuie să 
semnalizezi când schimbi banda. Uneori ţi se pare că ai 
semnalizat, dar... 

— Bine. Când crezi că ajungeţi? 

— Nu ştiu. E oră de virf... şofer începător... 

Am auzit o voce bărbătească: 

— Începător? Cine-i începător? Vrei să conduci tu? Am 
auzit nişte schimburi de replici între cei trei masculi din maşină 
care perfecţionaseră arta insultei şi mi-o imaginam pe Kate 
dându-şi ochii peste cap. 

— Ne vedem când ajungeţi aici, am spus. l-am dat încă o 
dată numărul apartamentului şi am adăugat: Spune-i lui Kate 
să-şi închidă telefonul şi pagerul, dacă sunt deschise. 

— S-a făcut. Ne vedem mai încolo, partenere! 

— Mersi încă o dată. 

Am închis. Jill a venit lângă mine şi m-a îmbrăţişat. 

— Trebuie să te simţi atât de uşurat! a spus. 

Am îmbrăţişat-o şi eu şi am răspuns: 


— Un lucru mai puţin pentru care să-mi fac griji. 

M-a prins de mâini şi s-a uitat la mine. 

— Înţeleg ce s-ar fi putut întâmpla dacă lucrurile nu 
mergeau bine la aeroport, a spus. 

Nu i-am răspuns. 

— O să te las singur, ca să-ţi poţi întîmpina soţia fără 
nimeni de faţă. 

— Nu. Rămii. Vreau să-l cunoşti pe Dom Fanelli... 

— Altă dată. Între timp, ai nevoie de o băutură. 

S-a dus în dormitor. 

Am contemplat o vreme barul, apoi mi-am turnat un 
whisky şi m-am dus cu paharul la fereastră. 

Deasupra oraşului era un plafon de nori joşi, dar la 
televizor spuseseră că a doua zi dimineaţă va fi soare şi frumos. 

„Ce straniu, mi-am spus, că ceva care începuse cu o după- 
amiază de iulie luată liberă ca să-mi escortez soţia la o slujbă 
comemorativă s-a transformat în povestea asta.” Kate avusese 
întotdeauna o bănuială unde se va ajunge, dar eu nu avusesem 
nici cea mai vagă idee. Aproape. 

lar pentru Jill Winslow şi Bud Mitchell, o întâlnire romantică 
pe plajă se transformase într-un caz clasic de lucru nepotrivit 
făcut la momentul şi în locul nepotrivit. 

lar acum, cinci ani mai târziu, toate drumurile convergeau 
şi urmau să se întâlnească mâine, la intersecţia numită Ferestre 
către Lume. 


CAPITOLUL 52 


Am auzit o bătaie la uşă. 

M-am uitat pe vizor şi am văzut-o pe Kate în faţa uşii şi mi 
s-a părut încordată. Am deschis uşa şi pe faţă i-a apărut un 
zâmbet larg, forţat. Şi-a azviîrlit geanta în foaier, apoi s-a 
aruncat de gâtul meu. 


Ne-am sărutat, ne-am îmbrăţişat şi ne-am spus tot felul de 
prostii. 

După vreun minut de asemenea manifestări, am ridicat-o 
în braţe şi am dus-o în camera de zi. 

A privit în jur şi a întrebat: 

— Ai câştigat la loterie cât timp am lipsit? 

— Oricât ar părea de ciudat, da. 

Ne-am întors la săruturi şi îmbrăţişări, iar bătrânul Willie 
Peter dădea să se elibereze din pantaloni. 

Kate m-a luat de mînă, s-a dus spre canapea, s-a întins şi 
m-a tras spre ea. Probabil era mai bine că Jill plecase la ea în 
cameră. 

După câteva minute de zbenguială pe canapea, am spus: 

— Cred că ai nevoie de o băutură. 

— Nu. Vreau să faci dragoste cu mine. Chiar aici. Ţii minte 
când am făcut-o prima dată pe canapeaua mea? A început să-şi 
desfacă bluza. 

— Stai puţin, nu sunt singur în apartament. 

A ridicat capul şi s-a uitat în jur. 

— Cine mai e? 

— Dormitorul meu e cel de acolo, am spus. lar uşa aia e 
de la alt dormitor. 

— Oh... S-a sculat în capul oaselor, iar eu m-am ridicat în 
picioare. Şi-a încheiat nasturii de la bluză şi a întrebat: Al cui e 
dormitorul? 

— Dă-mi voie să-ţi prepar o băutură. M-am îndreptat spre 
bar şi am întrebat: Tot votcă? 

— Da. John, ce se întâmplă? Ce cauţi aici? 

— Apă tonică? 

— Da. S-a ridicat şi a venit lângă bar. l-am întins paharul, 
l-am luat pe al meu şi am spus: 

— Bun venit acasă! Am ciocnit şi Kate s-a uitat din nou de 
jur împrejur. 

— E cineva în dormitorul ăla? a întrebat. 

— Da. la loc. 

— Stau în picioare. Ce se întâmplă? Ce a fost toată 
povestea aia de la aeroport? 

— Am fost ocupat de când m-am întors acasă, am spus. 

— Spuneai că te-ai dus să te odihneşti la plajă. 

— Aşa e. Pe plaja Westhampton. 


S-a uitat lung la mine şi a spus: 

— Ai făcut săpături la caz. 

— Da. 

— Am spus s-o lăsăm baltă. 

M-a privit mult, fără să scoată un cuvânt, şi atunci am 
spus: 

— Nu pari prea încântată. 

— Credeam că am fost de acord să nu ne mai amestecăm 
şi să ne vedem de viaţa noastră. 

— Ţi-am promis că o să-i găsesc pe cei doi martori de pe 
plajă şi i-am găsit, am replicat. 

S-a aşezat pe canapea şi a spus: 

— l-ai găsit? 7 

— Da. Mi-am tras un scaun şi m-am aşezat cu faţa la ea. In 
primul rând, trebuie să înţelegi că s-ar putea să fim - de fapt 
chiar suntem - în oarecare pericol. 

— Mi-am cam dat seama de asta... la aeroport. Al doilea 
indiciu a fost pistolul .38 Special pe care Dom mi l-a băgat în 
geantă. 

— Sper că nu i l-ai dat înapoi. 

— Nu i l-am dat. Trebuie să dorm aici în noaptea asta? 

— lubito, dacă ai arma, poţi să dormi aici cu mine. 

A zâmbit. 

— Eşti atât de romantic. 

— Unde sunt Dom şi ceilalţi doi poliţişti? 

— Dom a plecat. A spus că nu vrea să ne întrerupă 
reîntâlnirea. 

Cei doi poliţişti sunt la lifturile de pe etaj. Au spus că 
măcar unul din ei rămâne aici peste noapte. 

— Bun. 

— Spune-mi de ce avem nevoie de ei. 

— Pentru că prietenul tău Ted Nash vrea să scape de 
mine, de tine şi de Jill Winslow. 

— Ce tot...? Cine e Jill Winslow? 

— Protagonista de pe caseta video. 

A încuviinţat. 

— De ce ar vrea Ted...? Păi, cred că pot să bănuiesc. S-a 
uitat la mine şi a spus: îmi pare rău că nu procesez informaţiile 
la fel de repede cum ar trebui... 

— Te descurci bine. 


— Sunt obosită de la schimbarea de fus orar, dar asta e 
cea mai mică dintre probleme - mă aşteptam la altceva la 
întoarcerea acasă. Mă aşteptam să vii la aeroport, apoi să 
mergem la apartament. În loc de asta, nici nu cobor bine din 
avion şi dau peste o nebunie întreagă. .. şi acum îmi spui că 
suntem în pericol şi că ai găsit... 

— Kate, lasă-mă să-ţi spun de la început... 

— Cum i-ai găsit? Aveau caseta cu...? 

— Lasă-mă s-o iau de la început. 

S-a urcat cu picioarele pe canapea şi a spus: 

— Nu te întrerup. 

M-am uitat la ea şi am spus: 

— În primul rând, te iubesc. În al doilea rând, eşti bronzată 
frumos şi, în al treilea rând, mi-a fost dor de tine. În al patrulea 
rând, ai mai slăbit. 

A zâmbit şi a spus: 

— Tu eşti bronzat frumos şi ai slăbit mult. De unde ai 
cămaşa asta? 

— Face parte din poveste. 

— Atunci spune-mi-o! Am început cu întoarcerea mea la 
Aeroportul Kennedy, apoi cu Dom Fanelli, Philadelphia şi cu 
Roxanne Scarangello. 

Kate stătea nemişcată, ducea doar paharul la buze. M-a 
privit tot timpul în ochi, dar nu-mi dădeam seama dacă era 
impresionată, incredulă sau atât de obosită după drum, încât nu 
înţelegea nimic. 

Din când în când încuviinţa din cap sau făcea ochii mari, 
dar n-a scos nici un cuvânt. 

Am continuat cu drumul în miez de noapte la hotelul 
Bayview, cu arhivele domnului Rosenthal şi cu descoperirea 
numelui lui Jill Winslow. 

Atunci m-a întrebat: 

— L-ai găsit pe tip? 

— Ştiu cine e: un tip pe nume Bud Mitchell, dar nu e sub 
controlul meu. 

— Unde e? 

— A pus Ted mâna pe el. E în siguranţă deocamdată, dar, 
dacă Ted decide că e mai mult o piedică decât un avantaj, 
atunci se duce. 

— Unde se duce? 


— Acolo de unde s-a întors Ted. 

Nu a spus nimic. 

l-am relatat întâlnirea de pe plajă cu Ted Nash, dar am 
sărit peste confruntarea fizică, spunând numai: 

— S-a ajuns la un schimb de pumni. 

S-a uitat la plasturele de pe bărbia mea, dar n-a comentat 
nimic. 

l-am spus varianta lui Ted Nash despre cum îl găsise pe 
Bud Mitchell cu ajutorul amprentelor, apoi pe Jill Winslow prin 
Bud şi cum Ted, Liam Griffith şi misteriosul domn Brown le 
făcuseră câte o vizită amîndurora şi aflaseră că banda fusese 
efectiv distrusă. 

l-am relatat povestea pe care mi-o spusese Ted despre 
testele cu poligraful şi cum pretinsese că era convins că 
înregistrarea nu arăta nimic care să indice un atac cu rachetă. 

— Oricât ar părea de şocant, am spus, cred că Ted m-a 
minţit. 

A ignorat sarcasmul şi a întrebat: 

— Ted a spus că cei doi chiar o făceau pe casetă? 

— Chiar aşa a fost. E şi motivul pentru care nu au vrut să 
facă publică înregistrarea. 

S-a uitat la mine şi a întrebat: 

— Deci ai reuşit s-o găseşti pe Jill Winslow? 

— Am găsit-o. 

— Şi unde e acum? 

— În spatele uşii ăleia. 

S-a uitat spre uşă, dar n-a spus nimic. 

— Aşa că în aceeaşi seară, am continuat, ştiind că Ted 
Nash e pe urmele mele, m-am dus în Old Brookville, unde îmi 
spusese Dom că locuieşte o Jill Winslow. 

l-am spus şi restul poveştii încercând să mă limitez pe cât 
posibil la fapte, dar indicându-i in acelaşi timp şi procesele 
mentale care le-au însoţit. Nu că mă lăudam, dar, pe măsură ce 
relatam evenimentele, eram tot mai impresionat de munca mea 
de detectiv. 

Am ajuns la partea unde am întrebat-o pe Jill Winslow de 
caseta cu Un bărbat şi o femeie şi i-am spus lui Kate, care se 
ridicase şi stătea drept pe canapea: 

— În seara aceea, la hotel, a făcut o copie a casetei de pe 
plajă pe caseta cu filmul pe care o împrumutase de la biblioteca 


hotelului. Am adăugat: A folosit un plasture ca să înlocuiască 
bucăţica de plastic care permite înregistrarea. Deşteaptă 
femeie. 

Deştept John. 

Kate a făcut ochii mari, apoi a întrebat: 

— Mai avea copia casetei? 

— O avea. 

— Ai văzut-o? E la tine? 

— Am văzut-o şi e la mine. 

— Unde e? 

— În camera mea. 

S-a ridicat în picioare. 

— Vreau s-o văd. Acum! 

— Mai încolo. Lasă-mă să termin! 

— Ce e pe casetă? 

— O nenorocită de rachetă care aruncă în aer Boeingul 
747. 

— Dumnezeule... 

S-a aşezat la loc şi mi-a spus: 

— Tot nu înţeleg de ce Jill Winslow s-a decis să-ţi 
mărturisească ţie adevărul după atiţia ani şi să recunoască 
faptul că a făcut o copie a casetei şi că încă o mai are. 

M-am gândit la întrebarea ei şi am spus: 

— Cred că i-am câştigat încrederea... dar altceva a fost 
hotărâtor: e un om bun şi întâmplarea asta nu-i dădea pace. 
Cred că aştepta o ocazie sau un semn că venise timpul să facă 
ce trebuia făcut. 

— Înţeleg, a spus Kate. Dar ea înţelege ce o să se 
întâmple? Vreau să spun... căsnicia ei, viaţa ei, prietenul ei 
Bud...? 

— Înţelege. Bud e cel deranjat. 

— Dar Jill e un martor sigur? 

— Da, e. 

l-am povestit lui Kate cum am ajuns la Plaza şi despre 
numeroasele telefoane primite de la Ted cel Mort şi despre 
telefoanele primite de Jill de la soţul ei, de la Bud Mitchell şi, de 
asemenea, de la Ted. 

— Biata de ea, a spus Kate. Cum rezistă? 

— Destul de bine. O să se simtă mai bine acum, că eşti şi 
tu aici. 


Are nevoie să discute cu o femeie. 

— Mă uimeşti cât eşti de sensibil. Cămaşa ta cea roz are 
vreo legătură cu noua ta atitudine? 

— Nu. Am continuat: L-am sunat şi pe şeful tău şi trebuie 
să-ţi spun, Kate, că şeful tău ştie ceva despre toate astea şi vrea 
să rămână neutru. 

A părut surprinsă, apoi mi s-a părut că nu mă crede. 

— Eşti sigur? a întrebat. 

— Sunt sigur că este ceva dubios. 

Nu mi-a replicat, dar a întrebat: 

— Bun, şi ce se va întâmpla în continuare cu doamna 
Winslow şi cu caseta? 

— Am aranjat o întâlnire pentru mâine-dimineaţă cu Ted 
Nash, Liam Griffith, cineva de la biroul procurorului general, Jill 
Winslow, poate Bud Mitchell şi poate şi alţii - David Stein şi, de 
asemenea, Jack Koenig, care n-ar fi vrut să participe, dar l-am 
convins să vină. 

— Unde e întâlnirea? 

— Mă gândeam la tine, i-am răspuns, şi la ultima noastră 
seară împreună în New York, aşa că am ales să ne vedem la 
micul dejun, la opt şi jumătate, la Ferestre către Lume. 

S-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Cred că e un loc bun... public... 

— Şi am spus că mergem acolo la întoarcere. 

— Nu cred că o să ne simţim la fel de bine ca data trecută, 
a spus ea. Eşti sigur că asta e metoda cea mai bună de 
abordare a problemei? 

— Tu cum ai fi făcut? 

— M-aş fi dus direct la vîrf. Cartierul general FBI din 
Washington. 

— Nu ştiu pe nimeni în Washington. 

— Ştiu eu. 

— Nu ştii în cine poţi să ai încredere de acolo. 

— Să nu fim paranoici! 

— Mă rog. S-ar putea să se ajungă şi la Washington. 
Deocamdată să ne confruntăm cu demonii pe care îi ştim, pe 
teritoriu cunoscut, şi abia pe urmă ne întâlnim cu cei 
necunoscuţi din Washington. 

— Cine crezi că ar putea fi implicat într-o muşamalizare? a 
întrebat, după un moment de gândire. Şi de ce? 


— Nu ştiu. Asta nu e problema mea, pentru moment. Dar, 
când se împute treaba, o să vedem cine fuge să se pună la 
adăpost. 

— Sper că nu e Jack, a spus ea. 

— Kate, puţin îmi pasă cine e implicat. Trebuie să pice cu 
toţii. 

S-a uitat la mine şi a spus: 

— Această... cred că-i putem spune conspirație... ar putea 
să ducă până la vîrf. 

— Nu e problema mea. 

— Ar putea fi. Aici voiam să ajung. S-ar putea să fie atât 
de mare şi să ducă atât de sus, încât să nu pice nimeni. S-ar 
putea să picăm noi. 

— Tu nu eşti obligată să te implici. 

Mi-a aruncat o privire furioasă şi a zis: 

— Nici măcar să nu spui aşa ceva! M-a îmbrăţişat şi a 
adăugat: Eu am pornit totul. O să mergem până la capăt 
împreună. 

— Aşa o să fie. 

Kate, la fel ca mine, era deja implicată atât de adânc, 
încât singura soluţie era să continuăm să săpăm până ieşim la 
lumină pe partea cealaltă. 

— Hai să vedem caseta, a spus. 

— Poate ar trebui s-o cunoşti întîi pe Jill Winslow. 

— Păi... tu ce crezi? Când ai şi dovezi, şi un martor, de 
obicei vezi dovezile înainte să discuţi cu martorul, dar situaţia 
asta era mai complicată. M-am hotărât că ar trebui să urmez 
ordinea în care le găsisem întîi Jill, apoi caseta. Sau ar trebui să-i 
arăt lui Kate caseta şi apoi s-o prezint protagonistei, care era 
colega mea de apartament? 

— John? 

— Uf... păi... cred că ar trebui s-o cunoşti pe Jill Winslow 
mai întîi, ca să priveşti caseta în contextul adecvat. Să ai o 
privire de ansamblu. 

— Bine. E în cameră? 

— Da. Doar dacă nu s-a dus iar la biserică. M-am dus la 
uşă şi am bătut: Jill? Doamnă Winslow? 

— Da? am auzit răspunsul. 

— Putem să...? A deschis uşa şi am spus: 

— Jill, ţi-o prezint pe soţia mea, Kate. 


Jill a zâmbit, s-a apropiat de Kate şi şi-au dat mîna. 

— Imi pare bine să te cunosc, a spus Jill. John era puţin 
îngrijorat din cauza situaţiei de la aeroport. 

— Şi pe bună dreptate, după cum s-a dovedit, a răspuns 
Kate şi a zâmbit. Imi face plăcere să te cunosc. 

Am analizat situaţia şi părea totul în regulă. Kate nu e 
geloasă din fire şi e profesionistă, iar Jill Winslow e o doamnă în 
toată puterea cuvântului, cu excepţia escapadelor de pe plajă. 
Dar asta fusese de mult. 

— John mi-a spus câte ceva despre cele întâmplate în 
ultimele zile, a zis Kate. Cum te simţi? 

— Foarte bine, mulţumesc. Soţul tău e ca o stîncă. 

Poate că nu era cea mai potrivită comparaţie ţinând cont 
că locuiam în acelaşi apartament, dar Kate a răspuns pe un ton 
agreabil: 

— Te poţi baza pe el. A adăugat: Vreau să-ţi mulţumesc 
pentru că ai acceptat să dai cărţile pe faţă şi pentru că ai fost 
atât de sinceră. Nici nu pot să-mi imaginez cât de tare te 
afectează toate astea. 

— De fapt, nu m-am mai simţit atât de bine de cinci ani, a 
răspuns Jill. 

— De ce nu bem nişte şampanie? am sugerat. 

Am deschis o sticlă de şampanie, am turnat în pahare şi 
am ciocnit cu toţii. 

— Pentru întoarcerea lui Kate şi pentru prezenţa lui Jill aici, 
am spus. 

— Şi pentru un detectiv nemaipomenit, a adăugat Kate. 

— Şi pentru... dreptate pentru cei care şi-au pierdut viaţa, 
a adăugat Jill. 

Am băut în tăcere, apoi Jill a spus: 

— Mă simt în plus la o reîntâlnire care ar trebui să fie 
intimă. 

— Nicidecum, a răspuns Kate. Eu şi John ne-am îmbrăţişat 
şi ne-am sărutat deja. Putem să ne împărtăşim mai târziu 
poveştile de război. 

— Eşti foarte drăguță, a spus Jill, dar... 

— Nu, a întrerupt-o Kate. Trebuie să rămii. Am atâtea 
întrebări să-ţi pun, că nici nu ştiu cu ce să încep. 

— Nu e o poveste chiar atât de lungă, a spus Kate, şi totul 
se reduce la faptul că eu am făcut ceva ce n-ar fi trebuit să fac - 


şi nu mă refer la relaţia cu Bud. Vreau să spun că ar fi trebuit să 
am curaj să ies în faţă acum cinci ani. Dacă aş fi făcut-o, s-ar 
putea ca multe vieţi să fi fost distruse, dar şi mai multe, inclusiv 
a mea, ar fi fost mai bune. 

Kate a privit-o o vreme pe Jill şi îmi dădeam seama că era 
impresionată, aşa cum eram şi eu, încă de când o cunoscusem, 
duminică dimineaţă. 

— Uneori nu putem lua deciziile dificile atunci când 
trebuie, a spus Kate. Uneori trebuie să luăm acele decizii după 
multă introspecţie. 

— Când m-am trezit cu soţul tău la uşă, a spus Jill, a fost 
ca un semn că venise timpul. Mi-a aruncat o privire, a zâmbit şi 
a spus: De asemenea, e foarte convingător. Dar tot am impresia 
că nu am făcut singură ce trebuia să fac. 

— Ai fi putut să mă dai afară, am intervenit eu, dar n-ai 
făcut-o. 

Şi să-ţi mai spun ceva: dacă ai fi dat FBl-ului caseta acum 
cinci ani, probabil ar fi fost distrusă. Aşa că, într-un fel, nu ştiu 
dacă a fost noroc sau mâna destinului, a fost mai bine aşa. 

Am mai stat de vorbă o vreme, ca să facem martorul să se 
simtă în largul lui, cum se spune în meseria noastră, să-i 
câştigăm încrederea şi să-l convingem că face ce trebuie. 

De asemenea, eu speram că Jill şi Kate o să devină mai 
apropiate şi părea că se întâmpla exact aşa. Mi-o imaginam pe 
Kate devenind dădaca lui Jill, cum spunem noi. Urmările acestor 
întâmplări se vor întinde pe o perioadă lungă şi mă bucuram să 
văd că se înţeleg bine. 

La un moment dat, Kate a întrebat-o pe Jill: 

— Tu ai ales cămaşa asta pentru John? 

— Da. Trebuia să rămână în cameră, iar eu am putut să 
ies, aşa că i-am cumpărat o cămaşă curată. 

— Îi stă bine, a spus Kate. Îi scoate în evidenţă bronzul. Nu 
poartă niciodată nimic îndrăzneţ sau la modă. De unde ai luat-o? 

— De la Bameys. Au nişte lucruri superbe pentru bărbaţi. 

Mă simţeam exclus din această conversaţie, aşa că m-am 
ridicat şi am spus: 

— Mă duc să vorbesc cu polițistul care face de pază la lift. 
Mă întorc cam într-o oră. Dacă vreţi, puteţi să vă uitaţi la casetă 
pînă mă întorc eu. E sub salteaua de pe patul meu. 


Am ieşit din apartament şi m-am dus spre lifturile de pe 
etaj. 

Unul din poliţiştii în uniformă stătea în micul hol din faţa 
liftului, într-un fotoliu tapisat, şi citea Daily News. M-am 
prezentat şi i-am arătat legitimaţia FBI şi cea de detectiv NYPD 
în rezervă. 

M-am aşezat într-un fotoliu de lângă el şi l-am întrebat: 

— Când ieşi din tură? Tânărul poliţist pe nume Alvarez, 
după cum spunea ecusonul din piept, a răspuns: 

— Acum trei ore. Cine-i tipul ăsta, Fanelli? Are mai multă 
influenţă decât comandantul. 

— E un tip care face trafic de favoruri. Favorurile sunt 
moneda cu care se lucrează în poliţie. Nu poţi să iei bani, aşa că 
plăteşti cu favoruri şi primeşti în schimb favoruri. Aşa se fac 
lucrurile, aşa te descurci şi aşa ieşi din rahat. 

— Zău? 

— Dă-mi voie să-ţi explic. 

Am stat acolo cu polițistul Alvarez şi i-am explicat cum 
funcţionează lumea. 

La început a părut plictisit, dar apoi a devenit interesat 
când şi-a dat seama că era în preajma unui maestru. După o 
jumătate de oră, îmi punea întrebări mai repede decât apucam 
eu să-i răspund. Mă gândeam că o să îngenuncheze şi o să-mi 
sărute mîna, dar el şi-a tras scaunul în faţa mea, aşa că a trebuit 
să stau eu cu ochii pe lifturi. 

Alvarez era răsplătit din plin pentru orele suplimentare, 
dar, ca să spun adevărul, eu aveam şi mai mult de câştigat. 

După o oră, m-am ridicat şi l-am întrebat: 

— Când ieşi din tură? 

— La miezul nopţii. 

— Bine, vreau să-mi faci o favoare: să te întorci aici la 7.30 
a.m. 

— O să fie alt tip... 

— Te vreau pe tine. 

l-am dat cartea mea de vizită şi am spus: 

— Fii pe fază şi ai grijă! Tipii care s-ar putea să iasă din 
lifturile astea nu sunt nişte borfaşi obişnuiţi, sunt profesionişti 
antrenați şi, ca să-ţi dai seama că nu e glumă, îţi spun că te-ar 
împuşca într-o clipă dacă ar fi nevoiţi. Scoate-ţi arma din toc şi 


pune-o la curea şi ţine-ţi ziarul în poală. Dacă îţi miroase ceva, 
scoate pistolul. Dacă trebuie, trage. 

Polițistul Alvarez făcuse ochii mari. L-am lovit uşor pe 
umăr, i-am zâmbit şi am spus: 

— Să nu împuşti vreun client. 

M-am întors în apartament, unde era întuneric, pentru că 
Jill şi Kate priveau ultimele minute ale casetei. 

M-am dus la bar, mi-am turnat un pahar de apă minerală 
şi am aşteptat. 

S-a aprins lumina, dar nimeni nu spunea nimic. 

— Hai să comandăm ceva la room-service, am sugerat. 

La masă, în timp ce luam o cină uşoară, nici eu, nici ele nu 
am deschis subiectul casetei video. 

Am sugerat ca nici unul dintre noi să nu-şi verifice 
mesajele de pe telefon, întrucât nimeni din cei care ar fi putut 
suna nu avea nimic de spus care să schimbe în vreun fel 
lucrurile. Singurul de la care voiam să aud veşti era Dom Fanelli 
şi el avea să sune la telefonul din cameră. 

Am vorbit în cea mai mare parte despre Yemen, Tanzania 
şi Old Brookville. Din fericire, nimeni nu avea diapozitive de 
arătat. 

Jill era foarte interesată de misiunea lui Kate în Tanzania şi 
de munca ei în cazul atentatului de la ambasadă. Era interesată 
şi de misiunea mea în Yemen şi de cazul vasului USS Cole. În 
meseria noastră, avem tendinţa să facem afirmaţii moderate, 
aşa cum am fost învăţaţi, şi să avem grijă să nu divulgăm 
chestiuni legate de siguranţă, dar asta de obicei îi face pe 
oameni şi mai interesaţi. M-am gândit să-mi spun povestea cu 
călăreţii care mi-au atacat jeepul pe drumul spre Sanaa, dar nu 
aveam încă un final potrivit pentru ea. 

Kate părea sincer interesată să afle mai multe despre 
viaţa pe Coasta de Aur a Long Island, însă Jill a spus, cu aceeaşi 
modestie pe care o arătasem şi eu, şi Kate: 

— Nu e atât de interesant sau de strălucitor cum ai putea 
crede. 

M-am plictisit de balurile de caritate, de petreceri, de 
prezentările de modă ale marilor designeri, de club şi de lumea 
care-şi etalează bunăstarea. M-am plictisit chiar şi de birfele 
cele mai picante. 


— Îmi plac birfele, am spus, şi m-aş putea obişnui cu 
bunăstarea. 

După toate aparențele, era o conversaţie plăcută la cină, 
dar deasupra capetelor noastre atârna ameninţător viitorul, care 
urma să înceapă a doua zi la 8.30. 

Pe la zece a sunat telefonul din cameră. Am ridicat şi am 
răspuns: 

— Alo. 

— Hei, te-am întrerupt? a întrebat Dom Fanelli. 

— Nu. Ce s-a întâmplat? 

— Păi, în primul rând, acţiunea mea din după-masa asta s- 
a lăsat cu urmări. Parcă aş fi făcut pipi pe un cuib de viespi. Tipii 
ăştia au prieteni sus de tot. 

— Nu pentru multă vreme. 

— Aha. Dacă nu poţi să-i baţi, nici să li te-alături, eu zic să- 
i omori, corect? în fine, uite cum stă treaba pentru mâine: am 
trei detectivi, fiecare cu câte doi băieţi în uniformă, inclusiv un 
sergent în misiune de patrulare. Aş fi putut să aleg detectivi şi 
tipi în civil, dar mă gândesc că e mai bine cu uniforme. Nu? 

— Exact. 

— Trebuie să ajungeţi la 8.30 la Turnul Nordic, aşa că tipii 
intră în tură la opt, pot să ajungă la voi poate pe la 8.15 şi vă 
întâlniți la intrarea hotelului dinspre Central Park South. Bine? 

— Bine. 

— Tu alegi cum vrei să mergeţi 

— În maşini separate sau toţi în aceeaşi maşină cu o 
maşină în faţă sau în spate 

— Cum vrei. Tu hotărăşti. Dacă aş fi în situaţia ta şi aş 
avea trei maşini, aş merge separat. Nu vrei să-ţi ţii toate ouăle 
în acelaşi coş. 

Am aruncat o privire către Jill şi Kate şi am spus: 

— Bine. 

— Bun, mâine sunt alegeri. A doua marţi din septembrie. 
Ştiai? Nu uita să votezi. Aşa că traficul în primele ore ale zilei s- 
ar putea să fie altfel decât în mod obişnuit, din cauză că mulţi 
merg târziu la lucru după ce-şi fac datoria civică. Dar, chiar dacă 
ajungeţi acolo mai târziu, n-o să înceapă fără voi. 

— Asta aşa e. 

— Bun, deci vrei ca tipii ăştia să vină cu voi până la etajul 
107. Corect? 


— Corect. 

— Şi vrei să vă ducă undeva după întâlnire. Aşa e? 

— Mda. Probabil înapoi la Plaza şi o să am nevoie de 
oameni care să stea în faţa lifturilor toată ziua de mâine şi 
mâine-noapte, pînă ne dăm seama cum stau lucrurile. 

— Asta s-ar putea să fie o problemă. |ţi spun de ce: m-a 
sunat aseară cineva de la biroul şefului poliţiei şi s-a interesat 
politicos ce dracu fac. Eu, desigur, am spus că nu ştiu despre ce 
vorbeşte. Aşa că se pare că avem această problemă şi vine 
tocmai de la Washington, conform spuselor tipului ăstuia, care 
nu avea idee de ce primise un telefon de la cineva din D.C. pe 
care a refuzat să-l numească. Ideea e, partenere, că nu ştiu cât 
timp mai pot să-ţi furnizez poliţişti din efectivele orăşeneşti 
pentru ceva care spun ei că ţine de protejarea unui martor într- 
un caz federal. Capisce? 

— Capisco. 

— Vreau să zic, nu ne dorim să călcăm vreun federal pe 
coadă şi eu nu fac decât un gest de curtoazie faţă de tine, dar 
federalii spun că ar fi bucuroşi să pună la dispoziţie oameni care 
să se ocupe de martorul tău. 

— Mda, sunt convins. 

— Aşa că rezolvă chestia asta la întâlnire. Dar mâine- 
dimineaţă o să fim acolo, te ducem la WTC, te scoatem de acolo 
şi te aducem înapoi la hotel. Asta e tot ce pot să-ţi promit, John. 
După aia, nu ştiu. Trebuie să lămureşti chestiile astea la 
întâlnirea cu pricina. 

Am aruncat încă o privire spre Kate şi Jill, care se uitau la 
mine cu atenţie. l-am spus lui Dom: 

— Bine, tu adu-ne înapoi aici fără să ne urmărească 
nimeni sau în alt loc la care o să mă gândesc. De restul mă ocup 
eu. 

— Poate ar trebui să iei legătura cu un ziar. De exemplu, 
am putea să vă ducem de la WTC la The Times. Sun eu înainte şi 
aranjez să vă aştepte nişte reporteri băgăcioşi. 

— O să mă gândesc. _ 

— Nu te gândi prea mult. lţi spun eu, amice, ticăloşii ăştia 
o să joace dur. În locul lor, i-aş plasa tipei o citaţie în calitate de 
martor imediat ce ar intra în cameră. 

M-am uitat la Jill şi i-am spus lui Dom: 


— Una e să aduci citaţia la cunoştinţa martorului şi alta e 
să o duci la îndeplinire. 

— Ştiu. O să ne opunem. Dar de ce să ajungi la aşa ceva? 
Nu i-am răspuns. 

— Uite ce e, a spus el, trebuie să ajungi la persoanele 
potrivite şi nu sunt sigur că indivizii de la WTC sunt persoanele 
potrivite. Înţelegi? 

— Înţeleg. Dar e un început. De fapt, era mai mult o 
confruntare între mine, Nash, Griffith şi poate Koenig. Dacă vrei 
să te confrunţi cu leul, te duci în vizuina lui. Am spus: E un loc 
public, Dom. Ferestre către Lume. Mai public de atât nu se 
poate. Vreau să văd cine apare şi ce au de spus. 

— Bine. Tu decizi, partenere. Eu, în locul tău, aş fi vorbit 
cu o duzină de reporteri înainte să mă întâlnesc măcar cu unul 
dintre tipii ăştia. Dar nu e stilul tău. Poate ar trebui să vorbeşti 
cu Kate. 

— E de aceeaşi părere ca mine. 

— Bine. O să fiu la Ferestre pe la opt, o să iau micul dejun 
cu câţiva băieţi la altă masă. Bine? 

— Mersi. 

— E scump. 

— Fac eu cinste. 

— Nu zău. Sper că Kate are grijă de arma mea. O vreau 
înapoi curată. Fără farduri din geanta ei. 

Am zâmbit. 

— Poţi să-i spui chiar ei. Apropo, am adăugat, Alvarez, 
polițistul din faţa uşii mele, e un băiat pe care ar trebui să-l iei 
sub aripa ta. Îl vreau înapoi aici mâine-dimineaţă. 

— Zău? Să vedem cum se pricepe să-ţi apere spatele. 
Auzi, cum a mers întâlnirea dintre Kate şi colega ta de 
apartament? 

— Bine? 

— Nici o scenă? Nu şi-au scos ghearele? 

— Nu. 

— Ai o viaţă fermecată. 

— Ştiu. Nu-ţi face griji pentru mâine! E totul pregătit. 

— Bine. Ne vedem acolo. 

Am închis. Kate m-a întrebat: 

— E totul gata? 

— Da. 


— E vreo problemă? a întrebat Jill. 

— Nu. l-am zâmbit şi am spus: Mergem la World Trade 
Center cu o escortă de trei maşini şi şase poliţişti. Nici şeful 
poliţiei sau primarul n-au aşa ceva. 

A zâmbit şi ea. 

— Mâine ne sculăm devreme, am spus. Şi sunt şi foarte 
excitat. 

— Aşa că ar fi bine să mergem la culcare. Să facem sex. 

Ne-am ridicat cu toţii în picioare şi Jill a spus: 

— Sunt sigură că aveţi multe să vă spuneţi. Noapte bună. 

Jill a intrat în dormitorul ei şi Kate a spus: 

— E foarte drăguță. 

— O să fie un martor bun. 

— Şi te place. 

— Nu cred. 

— Îţi sorbea fiecare cuvânt şi îţi arunca ocheade. 

— N-am observat. Am scos caseta din video şi am spus: 
Hai în pat. 

l-am luat geanta cu obiectele personale, ea şi-a luat 
poşeta cu arma şi am intrat în dormitor. Am închis uşa şi am 
spus: 

— Vreau să facem dragoste. Acum! 

— N-am nimic împotrivă. A pus pistolul pe noptieră, apoi a 
început să se dezbrace şi a comentat: N-am nici măcar cămaşă 
de noapte. Bagajul meu e undeva la aeroport. 

— N-ai nevoie de cămaşă, iubito. 

Nici nu apucase să-şi scoată bluza, că eu eram deja gol şi 
în pat. 

S-a uitat la mine şi a râs. 

— E un record. 

S-a dezbrăcat de tot şi s-a strecurat în pat lângă mine. S-a 
rostogolit pe o parte, m-a privit şi mi-a desprins pansamentul de 
pe bărbie. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Prietenul tău Nash m-a luat pe nepregătite. 

— Nici el nu arăta prea bine când l-am văzut la aeroport. 
Avea faţa vânătă şi umflată. 

De mult nu mai primisem o veste atât de bună. 

— Măcar ne-am descărcat. 

— Nu prea cred. 


Am schimbat subiectul şi am spus: 

— Sex! Dar înainte să apuc să fac prima mişcare, am 
auzit-o pe Kate zicând: 

— Caseta e foarte explicită. 

— Mda. Înţelegi de ce Bud a şters-o şi de ce Jill n-a scos la 
lumină copia. 

— Înţeleg... nu cred că i-a fost uşor să ţi-o arate. 

— Am încercat să fac să-i fie mai uşor. Am adăugat: când 
ai sex şi crimă pe aceeaşi casetă, crima e mai importantă. Ştia 
şi ea asta. 

— Ştim cu toţii asta, teoretic. Dar când e vorba de tine... 
mă rog, nu-mi venea să cred că e aceeaşi femeie. 

— Oamenii sunt foarte complicaţi. 

— Tu nu eşti. Asta îmi place la tine. 

— Mersi. Cred. 

A tăcut câteva secunde, apoi m-a întrebat: 

— O să fie probleme mâine? 

— Nu cred. l-am povestit câte ceva din ce-mi spusese 
Dom şi am tras concluzia - NYPD-ul bate FBl-ul la chestii din 
astea locale. 

— Eu ce ar trebui să fac, ca agent FBI? Să stau acolo şi să 
par derutată? 

— Fă ce crezi tu că trebuie şi, dacă tu crezi că trebuie să 
pleci, atunci pleacă. O să înţeleg. 

A privit tavanul multă vreme, apoi a râs. 

— Îmi faci viaţa foarte interesantă. Apoi a întrebat: Chestia 
asta de sub pătură e arma mea sau eşti tu? 

— Scumpo, ăsta e pistolul meu special calibrul treizeci şi 
opt, cu ţeava de douăzeci de centimetri. 


CAPITOLUL 53 


Stăteam în faţa intrării dinspre Central Park South a 
hotelului Plaza şi priveam în josul străzii. Era 8.11 a.m. şi nici 
urmă de maşinile de poliţie. 

Am aruncat o privire în hol prin uşile de sticlă şi le-am 
văzut pe Kate şi pe Jill lângă intrarea în Oak Bar, aşteptând 
semnalul meu ca să iasă în stradă. Cu ele era polițistul Alvarez. 


Vizavi era un şir de trăsuri cu cai care îşi aşteptau clienţii. 
Portarul s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: 

— Să vă opresc un taxi, domnule? Sau aşteptaţi o maşină? 

— Aştept un cal. 

— Da, domnule. 

Era o zi frumoasă şi mi-am dat seama că nu mai ieşisem la 
aer de duminică dimineaţa. 

Se făcuse 8.13 şi maşinile de poliţie de la secţia din 
Midtown North ar fi trebuit să ajungă dacă s-ar fi grăbit. Asta e 
momentul cel mai periculos - după ce ai părăsit locul sigur unde 
stăteai ascuns şi ajungi în stradă, aşteptând să sosească ai tăi. 

La 8.15 trei maşini de poliţie, fără girofar sau sirene, au 
apărut în capul străzii. l-am făcut semn lui Kate, apoi am făcut 
un pas în stradă şi am ridicat mîna. Maşina din faţă a făcut semn 
cu farurile, apoi a accelerat şi a oprit brusc în faţa mea. Celelalte 
două maşini s-au oprit la mică distanţă. Le-am arătat legitimaţia 
celor doi poliţişti din prima maşină şi am spus: 

— World Trade Centre, Turnul Nordic, aşa cum vi s-a spus, 
fără sirenă sau fluiere. Mergem în formaţie, dar nu neapărat 
strânsă. Incercăm să ajungem la opt treizeci, opt patruzeci. Am 
adăugat: Fiţi cu ochii în patru, pentru că s-ar putea să avem 
companie şi, orice ar fi, nu vă opriţi decât la semafor. 

Au dat amândoi din cap afirmativ şi poliţista de pe scaunul 
din dreapta a spus: 

— Ni s-a făcut instructajul. 

— Bun. 

Kate, Jill şi Alvarez erau pe trotuar şi i-am spus lui Jill: 

— Maşina vă aşteaptă, doamnă. 

A zâmbit şi a comentat: 

— N-am mers niciodată cu o maşină a poliţiei. 

N-am vrut să spun: „O să te obişnuieşti”, aşa că am 
răspuns: 

— Aşa cum am discutat, ne vedem în holul restaurantului 
Ferestre către Lume. O să fii însoţită permanent de cel puţin doi 
poliţişti. 

— Ne vedem acolo, ne-a spus Jill, mie şi lui Kate. 

Mi s-a părut că Jill era calmă şi stăpână pe sine şi speram 
să rămână aşa chiar dacă ieşea urât. l-am făcut semn lui Alvarez 
şi a urcat-o în maşina din mijloc, apoi s-a întors lângă mine, cum 
îl instruisem. 


Eu şi Kate ne-am uitat unul la celălalt. Nu mai erau multe 
de spus, aşa că ne-am sărutat. 

— Ne vedem mai târziu, a zis ea şi s-a urcat în maşina din 
faţă. 

Am rămas pe trotuar cu polițistul Alvarez şi i-am spus: 

— Eşti într-o dispoziţie rea, sper. 

— Da, domnule, a zâmbit el. 

Am scos din buzunarul de la sacou caseta cu Un bărbat şi 
o femeie. Era cea peste care copiase Jill caseta ei, dar nu avea 
carcasă. 

l-am întins-o lui Alvarez şi i-am spus: 

— Păzeşte-o cu viaţa ta. Nu glumesc. 

A pus caseta în buzunarul supradimensionat de la spatele 
pantalonilor, croit probabil ca să-i încapă carnetul cu 
instrucţiuni, şi a spus: 

— Aţi auzit vreodată să-i fi luat cineva ceva unui poliţist 
din New York? L-am bătut uşor pe umăr şi am spus: 

— Ne vedem acolo. 

S-a urcat pe bancheta din spate a maşinii din mijloc, lângă 


Jill. 

M-am dus la a treia maşină şi m-am urcat. Din ultima 
maşină din convoi vedeam tot ce se întâmpla în faţă, iar Kate, 
din prima maşină, putea schimba strategia dacă era nevoie. 
Maşina din faţă a întors pe Central Park South, lucru pentru care 
nu mulţi scapă nepedepsiţi, şi am pornit în formaţie. 

— Care e traseul? l-am întrebat pe sergent. 

— Mergem direct spre West Side, a răspuns, dacă nu aveţi 
alte preferinţe. 

— Nu, e bine aşa. Înţelegi, l-am întrebat, că nişte tipi s-ar 
putea să încerce să ne pună beţe-n roate? 

— N-au decât să-ncerce. 

— Toată lumea ştie ce are de făcut? 

— Ihî. 

— la zi, ce părere ai de FBI? A râs şi a răspuns: 

— Nu comentez. 

— Dar despre cei de la CIA? 

— N-am cunoscut nici unul. 

Norocul tău. M-am lăsat pe spate pe banchetă şi m-am 
uitat la ceas. Era 8.21 şi, în funcţie de trafic, s-ar putea să 
întîrziem un sfert de oră, ceea ce era bine. Nash, obsedat să 


deţină controlul, şi cei din clubul lui de la micul dejun vor veni 
oricum cu cel puţin un sfert de oră mai devreme, gândindu-se 
că noi vom veni devreme. 

N-au decât să stea şi să asude peste ceştile de cafea. 

Majoritatea întâlnirilor de genul ăsta sunt un joc de-a 
înnebunitul adversarului, iar asta de azi o să fie o adevărată 
orgie. 

Ne-am strecurat prin trafic şi în zece minute ne îndreptam 
spre sud pe Autostrada Joe DiMaggio, cunoscută şi ca Twelfth 
Avenue şi, dacă tot a venit vorba, West Street. Mă rog, mergea 
paralel cu rîul Hudson şi era o plimbare plăcută într-o zi cu 
soare. Convoiul de trei maşini îşi croia drum prin trafic, avansînd 
mult mai repede decât civilii, care ar primi o amendă dacă ar 
merge aşa. 

Erau cam opt kilometri până la World Trade Center, ale 
cărui Turnuri Gemene se vedeau cu mult înainte să ajungi lângă 
ele... . 

In buzunarul de la sacou aveam caseta cu filmul Un bărbat 
şi o femeie, pe care o pusesem în carcasa de la caseta lui Jill, pe 
care scria: „Proprietatea hotelului Bayview — Vă rugăm s-o 
returnati”. 

Dacă federalii ne aşteptau cu vreun mandat, indiferent de 
ce fel, ar putea fi pe numele meu, sau al lui Kate, sau al lui Jill şi 
ar putea încerca să ia caseta, sau pe noi — sau şi caseta şi pe 
noi — şi să ne ducă altundeva. Dar n-ar putea emite un mandat 
pe numele poliţistului Alvarez, chiar dacă le-ar trece prin minte 
că la el e versiunea picantă a casetei. 

In orice caz, eram de părere că Nash şi echipa vor dori să 
evite un scandal într-un loc public, cu trei sute de persoane în 
jur care iau micul dejun. Dar poate, dacă voi fi într-o dispoziţie 
perversă, o să le dau varianta cuminte a filmului Un bărbat si o 
femeie. 

M-am uitat prin parbriz şi am văzut maşina în care erau Jill 
şi Alvarez, dar nu vedeam maşina din faţă, cu Kate. Traficul se 
mişca, dar era haotic şi o mulţime de camionagii conduceau 
foarte prost în dimineaţa asta. 

M-am uitat la ceas. 8.31. Tocmai trecusem de heliportul 
de pe 31st Street şi ne apropiam de digurile Chelsea. Încă cinci 
kilometri cu aceeaşi viteză şi ajungem la intrarea de pe Vesey 
Street a Turnului Nordic la 8.45, plus sau minus ceva. 


Nu mă aşteptam să avem probleme pe drum, nici în hol şi 
nici în liftul care ducea direct la restaurantul de la etajul 107. De 
fapt, nu mă aşteptam să avem deloc probleme în timpul 
întâlnirii de la micul dejun, care era practic o prezentare a 
faptelor, ca să vedem cine are scula mai mare şi boaşe mai cu 
greutate. 

Ştiu cum îi funcţionează mintea lui Ted Nash şi tipul e 
răbdător, şiret şi uneori inteligent. Voia să vadă cu cine vin. Voia 
să audă ce am de spus. Voia s-o cântărească pe Jill Winslow şi 
să se convingă dacă chiar avem caseta cu noi. Nu avea să 
aducă la întâlnire pe nimeni care nu făcea deja parte din 
conspirație, aşa că nu va fi prezent nimeni de la biroul 
procurorului general, doar dacă nu era cineva implicat sau un 
impostor, ceea ce ar fi tipic pentru CIA. Vreau să spun, Ted Nash 
se prezintă adesea drept agent FBI şi, când l-am cunoscut, 
spunea că e de la Ministerul Agriculturii. Apoi, o vreme, ne-a 
făcut pe toţi să credem că e mort. Şi uneori se dă drept posibil 
fost amant al lui Kate Mayfield. Când e cretin, atunci nu se 
preface. 

Se putea, de asemenea, ca Ted Nash, bolnav la minte cum 
e, să-l fi invitat la micul dejun pe Mark Winslow, ca s-o 
chinuiască pe Jill. 

La fel şi pe Bud Mitchell, care eram aproape sigur că va fi 
prezent. 

În orice caz, pentru Ted Nash întâlnirea era un voir dire — 
trebuia să se uite şi să vorbească. Problemele aveau să apară 
după întâlnire, moment în care, eram convins, îşi va face 
mutarea. Sau, altfel spus, era ca un banchet la care îţi inviţi 
duşmanii să mănînce şi să converseze, iar la sfârşit îi omori. Mă 
rog, micul dejun fusese ideea mea, dar se înţelege ce am vrut 
să spun. 

Nash trebuia să ştie, trebuia să fii idiot să nu-ţi dai seama, 
că aveam să vin cu întăriri şi că întăririle erau de la NYPD. Prin 
urmare, avea şi el un spate pregătit, ascuns pe undeva. Dar, aşa 
cum spusese sergentul de pe locul din faţă, „n-au decât să 
încerce”. 

Eram conştient, desigur, că aveam o problemă personală 
cu domnul Ted Nash şi că o parte din povestea asta avea de-a 
face cu ea. Dar, chiar dacă nu l-aş fi cunoscut pe individ sau mi- 


ar fi fost simpatic (ceea ce nu era cazul), nu văd ce altceva aş fi 
putut face. 

— Am primit instrucţiuni să aştept să se termine 
întâlnirea, mi-a spus sergentul din faţa mea, apoi să vă duc, pe 
dumneavoastră şi pe cei care vă însoțesc, de la clădire la 
maşini. Aşa facem? 

— Da. Numai că s-ar putea să dai peste agenţi FBI care şi- 
au făcut alte planuri. 

— Am fost o dată în situaţia asta - federalii îl voiau pe un 
tip pe baza unei acuzaţii de trafic de droguri, iar eu aveam un 
mandat de arestare pentru acelaşi tip şi pentru acelaşi lucru. 

— Şi cine a pus mâna pe el? 

— Noi. Dar federalii au pus mâna pe el mai târziu. A 
adăugat: Pînă la urmă iese tot cum vor ei. Ştiţi ce vreau să spun, 
FBl-ul întotdeauna pune mâna pe cine trebuie, bla, bla. Dar la 
început, pe loc, noi avem câştig de cauză. 

— Corect. 

— De acolo unde mergem? a întrebat. 

— Nu sunt sigur încă. Oriunde, în afară de Centrul de 
Detenţie Federal. 

A râs. 

M-am uitat pe fereastră la râu i la malul dinspre Jersey. 
Mâine sau chiar în după-amiaza asta mă aşteptam să fiu în 
clădirea din Federal Plaza 26, cu picioarele pe biroul lui Jack 
Koenig, înconjurat de oameni buni. Agenţii FBI, în ciuda 
problemelor pe care le avusesem cu ei, erau serioşi, 
profesionişti şi urmau litera legii. Indată ce cazul se va 
transforma dintr-un hobby al lui John Corey într-un dosar FBI, 
puteam să plec în vacanţă cu Kate. Poate voia să vadă locurile 
din Yemen unde petrecusem o lună şi jumătate. 

Traficul s-a aglomerat în apropierea Tunelului Olanda şi l- 
am întrebat pe tipul de pe locul din faţă: 

— Mai vezi a doua maşină? 

— Acum nu. Vreţi să-i sun? 

— Mda. 

A apelat ambele maşini şi cea în care era Kate a răspuns: 

— Am ajuns. Am parcat pe Vesey şi intrăm în WTC Nord. 

— Zece-patru. 

A doua maşină a raportat: 

— leşim de pe West Street. Ajungem în două minute. 


— Zece-patru. 

M-am uitat la ceas. Era 8.39. Eram cam la cinci minute de 
latura dinspre Vesey Street a largii pieţe pietonale care 
înconjura complexul World Trade. Câteva minute de mers pe jos 
până în holul Turnului de Nord, apoi cu liftul de mare viteză 
până la restaurantul Ferestre către Lume. 

— Am nevoie ca amândoi să veniţi cu mine, i-am spus 
sergentului. 

A dat din cap afirmativ şi a spus: 

— Rămâne unul dintre băieţii din faţă să aibă grijă de 
maşini. 

Noi venim cu dumneavoastră. 

— Bine. 

Am intrat pe Vesey Street şi la 8.44 am oprit lângă cele 
două maşini de poliţie parcate în paralel. Am coborit şi cei doi 
poliţişti din maşina mea m-au urmat. Ne-am apropiat de cel care 
rămânea să păzească maşinile şi care tocmai terminase de 
vorbit prin staţie şi ne-a spus: 

— Doi civili - adică Jill şi Kate - şi patru ofiţeri înăuntru. 

Am urcat treptele de pe trotuar spre piaţa înălţată şi m-am 
îndreptat spre intrarea în Turnul Nordic. Era 8.45 a.m. 

În timp ce traversam piaţa aglomerată, am auzit un fel de 
huruit în depărtare şi am văzut cum câteva persoane din jurul 
meu se uită în sus. Cei doi poliţişti care mă însoțeau au ridicat şi 
ei capul şi unul din ei a spus: 

— S-ar părea că e un avion care aterizează pe Newark şi 
vine prea jos. 

Am continuat să ne deplasăm, dar m-am oprit şi m-am 
întors să văd la ce se uită toată lumea. 

Dinspre nord venea un avion de pasageri bimotor, la 
înălţime mult prea mică deasupra Broadway Boulevard, în 
direcţia noastră. 

Motoarele au început să facă zgomot foarte puternic şi 
avionul a accelerat, ca şi cum pilotul ar fi turat motoarele la 
maxim. 

Am aruncat o privire în spate, peste umăr, spre Turnul 
Nordic de la World Trade Center, şi m-am convins că turnul era 
mai înalt decât altitudinea la care zbura avionul şi că avionul se 
îndrepta spre turn. 


Oamenii din jurul meu ţipau şi câţiva s-au aruncat la 
pământ. 

O femeie de lângă mine a spus: 

— Dumnezeule... 


CAPITOLUL 54 


Soarele urcase pe cer de mai bine de o oră, însă lumina 
era blocată de fum şi de focurile care ardeau. 

De sus, din balconul apartamentului meu, care dădea spre 
sud, vedeam locul de unde porneau cele două coloane uriaşe de 
fum negru şi vedeam şi girofarele maşinilor de intervenţie 
luminând spaţiul negru unde până ieri-dimineaţă se înălţau 
Turnurile Gemene. 

Cândva, noaptea trecută, îmi pierdusem sacoul în timpul 
operaţiunilor de recuperare şi salvare, iar hainele pe care le mai 
aveam pe mine, ca şi pielea, erau negre de la funinginea 
unsuroasă care ştiam că pute, dar nu mai simţeam nici un 
miros. 

M-am uitat la ceas, am şters funinginea de pe cadran şi 
am văzut că era 7.32. Era greu de crezut că trecuseră aproape 
douăzeci şi patru de ore. Fuseseră perioade de-a lungul zilei 
când timpul părea că trece repede şi ce credeam eu că a fost o 
oră erau de fapt multe ore; dar peste noapte timpul rămăsese în 
loc şi noaptea părea nesfârşită, chiar şi după răsăritul soarelui. 

Am tuşit şi am scuipat ceva negricios în batista înnegrită, 
apoi am pus-o la loc în buzunar. 

Înţelesesem ce se întâmplă chiar înainte să se întâmple 
datorită meseriei mele, dar majoritatea persoanelor din jurul 
meu, inclusiv personalul de intervenţie şi cei doi poliţişti care 
mă însoțeau, au crezut că e un accident. Când al doilea avion a 
lovit Turnul Sudic la 9.03 a.m., toată lumea a înţeles 
inimaginabilul. 

Am petrecut primele ore de după atentat căutând-o pe 
Kate, dar, pe măsură ce enormitatea tragediei şi numărul de 
vieţi pierdute devenea evident, am început să caut pe oricine 
care mai putea fi în viaţă printre ruinele fumegânde. 

Îmi aminteam ultima transmisie prin staţie a unuia dintre 
poliţişti: „Doi civili şi patru ofiţeri înăuntru”. 

Am încercat s-o sun pe Kate de pe telefonul mobil, dar 
toate reţelele căzuseră şi încă nu fuseseră redresate. 


La 6.30 în această dimineaţă, când am plecat de lângă 
rămăşiţele Turnului de Nord, nu fusese găsit nici un 
supravieţuitor şi nimeni nu se aştepta să fie găsiţi prea mulţi. 

Oricât de suprarealist fusese locul tragediei, drumul spre 
casă a fost şi mai suprarealist. Străzile din centru erau aproape 
pustii şi oamenii pe care i-am văzut păreau în stare de şoc. Am 
găsit un taxi la douăzeci de străzi mai la nord şi şoferul, pe 
nume Mohammed, a plâns când m-a văzut şi a plâns tot drumul 
până pe strada 72nd Est. 

Portarul de la bloc, Alfred, a plâns şi el când am coborit din 
taxi. 

M-am uitat în urmă la coloanele de fum şi pentru prima 
dată am simţit lacrimile curgându-mi peste funinginea de pe 
faţă. | 

Imi amintesc vag că am urcat în lift cu Alfred, care avea o 
cheie de rezervă, şi am intrat în apartament. După două luni în 
care fusesem plecat nu mi se mai părea cunoscut şi am rămas 
în loc câteva secunde, încercând să-mi dau seama ce caut acolo 
şi ce ar trebui să fac în continuare. Apoi m-am dus spre uşa de 
la balcon, pentru că de acolo se vedea fumul negru de afară, şi 
eram atras spre el, pentru că îmi era mai familiar decât propria 
casă. 

Când am traversat sufrageria, mi-a atras atenţia ceva de 
pe canapea — o pătură — şi m-am apropiat. Am îngenuncheat 
lângă Kate, care dormea, învelită strâns în pătura care îi 
acoperea tot corpul, mai puţin faţa înnegrită şi un braţ, care era 
îndoit peste piept. În mînă avea telefonul mobil. 

Nu am trezit-o, dar am stat acolo şi am privit-o multă 
vreme. 

Am lăsat-o dormind pe canapea şi am ieşit în balcon şi am 
privit fumul, care părea fără sfârşit. 

Am auzit uşa deschizindu-se în spatele meu şi m-am 
întors. 

Ne-am uitat unul la celălalt câteva secunde, am făcut 
câţiva paşi şovăitori, apoi ne-am prăbuşit literalmente unul în 
braţele celuilalt şi am plâns. 

Ne-am aşezat, pe jumătate adormiţi, în două fotolii din 
balcon şi am rămas cu privirea aţintită spre întunericul care 
învăluia partea de jos a Manhattanului, portul şi Statuia 


Libertăţii. Nu zbura nici un avion, nu suna nici un telefon, nu se 
auzea nici un claxon şi pe străzi abia dacă vedeai câteva suflete. 

Era greu în acel moment să înţelegi dimensiunile 
dezastrului, dar nici unul din noi nu auzise nici un fel de ştiri 
pentru că amândoi fusesem acolo unde se întâmplau toate şi, 
lăsînd la o parte cele câteva radiouri şi prea multele zvonuri 
care circulau, ştiam mai puţin decât locuitorii de Duluth. 

Într-un final, cu toate că ştiam răspunsul, am întrebat-o pe 
Kate: 

— Şi Jill? Nu mi-a răspuns timp de câteva secunde, apoi a 
spus: 

— Eu am ajuns prima la liftul care ducea la restaurant şi 
m-am hotărit să o aştept... a intrat în hol împreună cu Alvarez şi 
cu încă un poliţist... apoi am hotărit să te aştept pe tine... 

Nu am spus nimic şi nici ea n-a continuat. După câteva 
minute, a spus: 

— Înainte să o urc pe Jill în lift, m-a întrebat: „Să aştept cu 
tine pînă vine şi John?” iar eu i-am spus: „Nu, eşti pe mâini bune 
cu cei doi poliţişti. Urc şi eu în câteva minute”. Îmi pare rău... 

— Nu, să nu-ţi pară rău, am spus. 

Mă întrebam, fireşte, cine mai urcase la etajul 107 înainte 
să lovească avionul. Un singur lucru ştiam sigur, pentru că 
întrebasem sute de poliţişti şi pompieri - aproape nimeni dintre 
cei care urcaseră la ultimele etaje nu coborâse înainte ca turnul 
să se prăbuşească, la 10.30. 

— Am rămas în hol ca să dau o mânăde ajutor, a spus 
Kate, apoi pompierii ne-au ordonat să ieşim şi m-am uitat după 
tine...apoi clădirea a căzut... Imi amintesc că fugeam... pe urmă 
probabil că am ieşit din zona unde era fum... m-am trezit la un 
centru de prim ajutor... pe la miezul nopţii m-am întors să te 
caut pe tine, dar îmi pierdusem legitimaţia şi nu m-au lăsat să 
trec de cordoane. 

Şi-a şters lacrimile şi a continuat: Am verificat la spitale şi 
la centrele de prim ajutor... te-am tot sunat pe mobil şi am 
sunat şi la apartament... apoi am venit acasă şi tu nu erai aici... 
A suspinat şi a adăugat: Am crezut că eşti mort. 

l-am luat mâna înnegrită în a mea şi am spus: 

— Eu am crezut că erai... acolo înăuntru... 

Am închis ochii şi am văzut încă o dată aeronava uriaşă 
zburând deasupra Broadwavului şi mi-am dat seama că trebuie 


să fi trecut chiar printre clădirea federală din Broadway 290 şi 
birourile noastre de peste stradă, din Federal Plaza 26. Probabil 
că toţi cei din clădiri o văzuseră şi mă întrebam dacă 
înţeleseseră că ceea ce vedeau era primul foc dintr-un război 
care avea să ne schimbe pe vecie. 

— Te întorci acolo? m-a întrebat Kate. 

Am dat din cap că da. 

— Şi eu. 

Ne-am ridicat şi eu am spus: 

— Du-te tu prima la duş! Mi-a mîngiiat cu degetele cămaşa 
cea nouă şi a spus: 

— O să încerc să ţi-o curăţ. 

A intrat în camera de zi şi am privit-o cum se îndreaptă 
spre dormitor, aproape în transă. 

M-am întors iar, am privit linia goală a orizontului şi m-am 
gândit la Jill Winslow şi la prietenul şi partenerul meu Dom 
Fanelli, la Alvarez şi la ceilalţi poliţişti care erau cu ei. M-am 
gândit şi la Ted Nash, mort de-a binelea de data asta, cu toate 
că nu era moartea pe care i-aş fi ales-o eu, şi la David Stein, 
Jack Koenig, Liam Griffith, Bud Mitchell şi cine o mai fi fost acolo. 
M-am gândit şi la toţi oamenii pe care îi cunoşteam şi care 
lucrau acolo şi la cei pe care nu-i cunoşteam şi care fuseseră 
acolo ieri-dimineaţă. Mi-am încleştat mâinile de balustrada 
balconului şi, pentru prima dată, am simţit furia. „Nenorociţilor!” 
Abia vineri m-am întors la hotelul Plaza să recuperez lucrurile pe 
care le lăsasem în apartament şi să cer să se deschidă seiful ca 
să revendic pachetul doamnei Winslow. 

Directorul adjunct a fost foarte amabil, însă m-a informat 
că în seif nu se afla nici un obiect aparţinând doamnei Winslow. 


XXX 

MULŢUMIRI în primul şi în primul rând vreau să-i 
mulțumesc lui Sandy Dillingham, căreia îi este dedicată această 
carte, pentru încurajări, pentru entuziasmul, răbdarea şi 
dragostea ei necondiționată. 

Întâmplările din carte nu ar fi putut fi veridice fără ajutorul 
lui Kenny Hieb, detectiv în retragere din Brigada Antitero NYPD. 
Îi mulțumesc detectivului Hieb pentru că mi-a împărtăşit 
cunoştinţele şi experienţa lui directă într-un domeniu în care 
informațiile sunt foarte sensibile. 


Acestea fiind spuse, există un număr de persoane — 
oameni din forțele de ordine şi martori oculari ai tragediei — 
care, dată fiind natura informațiilor pe care mi le-au împărtăşit, 
doresc să rămână anonimi. Le respect dorința, dar le multumesc 
oricum. 


Ca şi în cazul altor romane pe care le-am scris, vreau să-i 
mulțumesc lui Thomas Block — prietenul meu din copilărie şi 
pilot (în retragere) al companiei US Airways, redactor 
colaborator şi editorialist al multor reviste de aviaţie, coautor, 
împreună cu mine, al romanului Mayday şi autor al altor şase 
romane - pentru ajutorul nepretuit în ce priveşte detaliile 
tehnice şi pentru sugestiile editoriale. Acolo unde converg arta 
şi tehnologia, acolo e şi Thomas Block, călcând pe urmele lui 
Leonardo da Vinci. 

Îi sunt recunoscător lui Thomas Block şi soţiei sale, Sharon 
Block, fostă stewardesă la Braniff International şi US Airways. 

Sharon a citit cu atenţie manuscrisul într-o fază timpurie şi 
nu i-a scăpat nici o greşeală de ortografie şi nici un semn de 
punctuație nelalocul lui. 

Ca şi în ultimele mele trei romane, Plum Island, The Lions 
Game şi Up Country, vreau să-i mulțumesc prietenului meu de-o 
viață John Kennedy, şef adjunct al poliției din Nassau (în 
retragere), mediator în conflicte de muncă şi membru în Baroul 
Statului New York, pentru că mi-a împărtăşit cunoştinţele sale în 
privința procedurilor polițieneşti şi pentru sfaturile juridice. 

Aş dori să-i mulțumesc şi lui Phil Keith, scriitor, veteran al 
războiului din Vietnam, cu domiciliul în zona de est a Long Island 
şi profesor de economie la Southampton College (Universitatea 
Long Island) şi bun prieten al meu, pentru ajutorul pe care mi l-a 
dat la studierea declarațiilor unora dintre martorii oculari ai 
tragediei zborului 800 TWA şi pentru că a făcut săpături şi a 
urmărit diverse aspecte ale tragediei. 

Multe mulțumiri şi lui Jamie Raab, editor la Warner Books 
şi redactorul ultimului meu roman, Up Country. Tot ce am 
învățat împreună în timpul călătoriilor noastre la țară au făcut 
această incursiune în Căderea nopții mult mai uşoară pentru 
amândoi. 

Îmi scriu romanele de mână(nu ştiu să bat la calculator), 
dar cineva trebuie să transcrie mizgăliturile mele înainte ca 


manuscrisul să ajungă la editor. Sunt binecuvântat cu două 
femei care reuşesc să-mi citească scrisul (şi gândurile) şi care 
ştiu să scrie corect şi să pună semnele de punctuație, să facă 
cercetări şi comentarii editoriale. Dianne Francis şi Patricia 
Chichester, amindouă mi-au făcut viața mult mai puţin 
stresant. Multe multumiri. 

De asemenea, multe multumiri prietenului meu Bob 
Whiting, şeful politiei din Old Brookville, pentru că mi-a explicat 
modul de functionare a forței lui polițieneşti. 

Îi sunt recunoscător şi lui Stanley M. Ulanoff, general de 
brigadă în retragere al Armatei Statelor Unite, care mi-a pus la 
dispoziție numeroase articole şi cercetări originale legate de 
prăbuşirea zborului TWA 800. 

Multe mulțumiri şi lui Marcus Wilhelm, director general al 
Editurii Bookspan, pentru sfaturile şi ajutorul pe care mi le-a 
oferit de-a lungul anilor. Prietenia noastră a trecut dincolo de 
relațiile de afaceri încă de când ne-am cunoscut. 

Ultimul, dar nu cel din urmă, fiul meu Alex DeMille. Când 
am început să scriu, în 1977, Alex nu putea să citească, pentru 
că nu era născut, însă a recuperat timpul pierdut şi acum îmi dă 
sfaturi de natură artistică. El a fost cel care a găsit finalul cel 
mai bun pentru această carte, ajutându-mă să ies dintr-un 
impas în care intrasem singur. Alex, cu energia unui tânăr de 
douăzeci şi patru de ani, scrie un roman, scrie scenarii, 
montează pelicule, face filme şi producție de film. li doresc 
succes, fericire şi mult noroc în toate eforturile artistice. 

Următoarele persoane au oferit contribuții generoase unor 
organizaţii de caritate în schimbul faptului că le-am folosit 
numele pentru unele personaje din acest roman. Dacă vă 
întrebaţi de ce există atâtea nume feminine de origine 
italienească, iată răspunsul: Susan Corva, care a ajutat Şcoala şi 
Liceul Luteran din Long Island; Marie Gubitosi — Filarmonica din 
Long Island; Jennifer Lupo - Centrul de Asistenţă Juridică Touro; 
Roxanne Scarangello - Asociaţia pentru Distrofie Musculară, în 
memoria prietenului ei, Mike Beier, care a murit de boala Lou 
Gehrig. Mulţumiri şi lui Dick şi Mo Kearns, care au sprijinit Liceul 
Chaminade; Liam Griffith - Fondul Comunitar Garden City, 
Fondul de Ajutorare Familială pentru victimele atentatului de la 
World Trade Center, donație din partea lui Robert Griffith; Leslie 
Rosenthal — Fondul de Ajutorare Cantor Fitzgerald pentru 


rudele victimelor atentatului de la World Trade Center, Sidney R. 
Siben - Muzeul pentru Copii din Long Island, donație făcută în 
numele lui de familia Siben; Tom Spruck - numeroase acte de 
caritate şi fapte bune; şi Isabel Celeste Wilson - Centrul de Zi 
Roslyn Trinity. 

Multe mulțumiri tuturor acestor oameni iubitori şi cu spirit 
civic. 

Sper că v-aţi bucurat de alter ego-urile voastre şi că veti 
continua să sprijiniți cauze nobile. 

Sfârşit.