Nelson DeMille — Focul salbatic

Nelson DeMille 
FOCUL SĂLBATIC 


Traducere din limba engleză 
PATRICIA SCURTU 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

DeMILLE, NELSON 

Focul sălbatic Nelson DeMille; 

trad.: Patricia Scurtu. -Bucureşti: RAO International 
Publishing Company, 2007 

ISBN 978-973-13-420-1 

I. Scurtu, Patricia trad. 

821.11173-31135.1 

RAO International Publishing Company 

Grupul Editorial RAO 

Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, România 

www.raobooks.com www.rao.ro 


NELSON DeMILLE 

Wild Fire 

© 2006 by Nelson DeMille 

Toate drepturile rezervate. 
www.nelsondemille.net 

© RAO International Publishing Company, 2006, 
pentru versiunea în limba română 2008 

ISBN 978-973-103-420-1 


Lui Bob şi Joan Dillingham 
- care au nişte fiice atât de adorabile 


Nota autorului 


Atunci când realitatea şi ficţiunea se întrepătrund în 
romane, cititorului nu îi este întotdeauna clar ce anume 
este real şi ce nu. Primii cititori ai manuscrisului Focul 
Sălbatic m-au întrebat cât anume din acest roman este 
adevărat şi cât este rod al imaginaţiei mele. Prin urmare, 
m-am gândit să ofer aici toate lămuririle necesare. 

În primul rând, Brigada Antitero ATTF, apărută nu doar 
în acest roman, ci şi în altele al căror erou este John Corey, 
are ca principal punct de plecare o organizaţie reală - 
Brigada Comună Antitero JITF - cu unele licenţe literare, 
pe care mi le asum. 

În această carte, în mod special, veţi găsi o mulţime de 
informaţii despre ELF - şi vă voi lăsa să descoperiţi pe 
parcursul poveştii de la ce vine această abreviere. Din câte 
ştiu eu, toate informaţiile despre ELF sunt corecte. 

Cât despre proiectul guvernamental secret, denumit 
Focul Sălbatic, el are la bază nişte informaţii peste care 
am dat întâmplător, în special pe internet, şi poate fi luat 
drept zvon, realitate, pură ficţiune sau drept combinaţie a 
tuturor acestora. Eu, unul, sunt de părere că o oarecare 
variantă a Focului Sălbatic cu un alt nume de cod există şi 
în realitate, iar, dacă nu, ar trebui să existe. 

Şi alte subiecte din această carte despre care am fost 
întrebat - precum NEST, Kneecap sau alte astfel de 
acronime - sunt reale. Dacă vi se pare verosimil ceea ce 
citiţi, probabil că aşa şi este. Realitatea chiar este mai 
ciudată decât ficţiunea, iar uneori chiar mai înfricoşătoare. 

Cel mai des am fost întrebat dacă lansatoarele 
BearBanger există şi în realitate. Da, există. 


Acţiunea acestei cărţi se petrece în octombrie 2002, la 
un an şi o lună distanţă de evenimentele din 11 
septembrie; cât despre titlurile şi articolele din New York 
Times pe care le citez, ele sunt reale. De asemenea, orice 
menţiune legată de măsurile guvernamentale de securitate 
sau de lipsa lor era adevărată la momentul respectiv. 

Unii dintre cititorii mei, care lucrează în domeniul 
aplicării legii, sunt de părere că detectivul John Corey are 
unele probleme legate de limitele puterii şi ale atribuţiilor 
sale. Recunosc că, de dragul poveştii, mi-am permis o 
oarecare libertate în crearea acestui personaj. Un John 
Corey care să joace după nişte reguli stricte sau care să 
procedeze ca la carte nu reprezintă ceea ce oricare dintre 
noi şi-ar dori de la un erou. 

Primii cititori ai acestei cărţi mi-au mărturisit că Focul 
Sălbatic îi ţinea treji multă vreme după ce lăsau cartea din 
mână. Fără îndoială, aceasta este o carte înspăimântătoare 
pentru nişte vremuri înspăimântătoare; dar este, în acelaşi 
timp, o poveste plină de avertismente pentru lumea de 
după 11 septembrie. 


PARTEA ÎNTÂI 


Vineri 
NEW YORK 


FBl-ul investighează chestiuni legate de activităţi 
teroriste, fără a ţine cont de rasă, religie, naţionalitate sau 
sex. 
Terorismul în Statele Unite 
FBI Publications, 1997 


Capitolul 1 


Sunt John Corey, fost detectiv al Departamentului 
omucideri din cadrul NYPD, rănit la datorie, pensionat 
medical, cu handicap de gradul I, acest număr reprezintă 
doar o bază de calcul al indemnizaţiei; altfel, încă mai 
funcţionez în proporţie de 98%. In prezent, lucrez ca agent 
special pe bază de contract pentru Brigada Federală 
Antitero. 

Harry Muller, tipul aflat în cubiculumul din faţa mea, 
mă întrebă: 

- Ai auzit vreodată de Clubul Custer Hill? 

- Nu. De ce? 

- Acolo mă duc în weekend-ul ăsta. 

- Distracţie plăcută, i-am spus. 

- Câţiva nebuni plini de bani, cu convingeri politice de 
dreapta, au cabana asta de vânătoare, undeva în nord. 

- Să nu-mi vii cu căprioare împuşcate, Harry. Şi nici cu 
vreo pasăre moartă. Ridicându-mă de la birou, m-am 
îndreptat către automatele de cafea. 

Pe perete, deasupra acestora, se aflau afişele cu 
persoanele căutate de Ministerul Justiţiei, cele mai multe 
înfăţişând nişte domni musulmani, printre care se număra 
şi inamicul numărul 1, Osama bin Laden. 

De asemenea, printre cele peste douăzeci de fotografii 
se găsea şi cea a unui libanez, pe nume Asad Khalil, alias 
Leul. Nu era nevoie să rețin imaginea acestui bărbat. Îi 
cunoşteam trăsăturile feţei la fel de bine ca pe ale mele, cu 
toate că nu îl întâlnisem niciodată în mod oficial. 

Scurta mea intersectare cu domnul Khalil a avut loc 
cam cu doi ani în urmă, pe vremea când eu îl urmăream pe 
el şi, după cum aveam să aflu mai târziu, el mă urmărea pe 
mine. El a scăpat, iar eu m-am ales cu o zgârietură de 
toată frumuseţea. După cum ar spune probabil arabii, "ne 


este scris să ne întâlnim din nou, să ne reglăm socotelile". 
Pot spune că aştept cu nerăbdare acel moment. 

Am scurs zaţul cafelei într-o ceaşcă de plastic, după 
care m-am uitat atent pe un exemplar din New York Times, 
care zăcea pe birou. Titlul de pe prima pagină a numărului 
de astăzi, 11 octombrie 2002, era: "CONGRESUL IL 
AUTORIZEAZĂ PE BUSH SĂ FOLOSEASCĂ FORŢA 
ÎMPOTRIVA IRAKULUI, OFERINDU-I ASTFEL O PUTERE 
SPORITĂ". 

Unul dintre subtitluri spunea aşa: "Conform rapoartelor 
oficiale, Statele Unite au întocmit un plan de ocupare a 
Irakului". 

După toate aparențele, războiul era inevitabil, ca, de 
altfel, şi victoria. Prin urmare, conceperea unui plan de 
invazie se dovedea a fi o idee bună. Mă întrebam dacă 
există cineva în Irak care să ştie despre acest lucru. 

Luându-mi cafeaua, am revenit la birou. Am pornit 
calculatorul şi am citit câteva note interne. În prezent, în 
organizaţia noastră se lucrează fără prea multe hârtii şi, 
sincer să fiu, chiar mi-e dor să mai parafez nişte rapoarte 
interne. Simţeam o nevoie imperioasă de a mă semna cu 
creionul pe monitor, dar m-am mulţumit, în cele din urmă, 
cu varianta electronică. Dacă eu aş conduce această 
organizaţie, toate notele interne ar circula pe un "ecran 
magic. 

Am aruncat o privire la ceasul de la mână. Era 4.30 
după-amiaza, iar colegii mei de la etajul 26 al clădirii din 
Federal Plaza 26 se împuţinau văzând cu ochii. Colegii 
mei, ar trebui să explic, sunt, la fel ca mine, membri ai 
Brigăzii Antitero, o agenţie de patru litere ATTF pierdută 
într-o lume a agenţiilor de trei litere. 

Asta este lumea de după 11 septembrie, aşa că, 
teoretic, weekend-urile nu reprezintă decât alte două zile 
de lucru pentru toţi. În realitate însă, buna tradiţie a 
zilelor de vineri federale - mai precis, a zilei de lucru 


scurte - nu s-a schimbat prea mult; prin urmare, membrii 
NYPD care fac parte din Anti-Terrorist Task Force.Brigada 
Antitero şi care oricum sunt obişnuiţi cu un program de 
lucru înfiorător rămân pe baricade în weekend-uri şi de 
sărbători. 

- Ce faci weekend-ul ăsta? mă întrebă Harry Muller. 

Era începutul unui weekend prelungit, prilejuit de 
Columbus Day, însă, ca un făcut, eu eram programat să 
lucrez luni. Am răspuns: 

- Aveam de gând să defilez la parada de Columbus Day, 
dar, din păcate, luni sunt la serviciu. 

- Vorbeşti serios? Ai fi mers la defilare? 

- Nu, dar asta i-am spus căpitanului Paresi. Şi am 
adăugat: 

- l-am zis că mama este italiancă şi că urma să-i împing 
căruciorul cu rotile la paradă. 

Harry râse şi mă întrebă: 

- Şi l-ai convins? 

- Nu. Dar s-a oferit să împingă el însuşi căruciorul. 

- Credeam că părinţii tăi sunt în Florida. 

- Păi, sunt. 

- Şi că maică-ta este irlandeză. 

- Chiar este. Acum nu-mi rămâne decât să găsesc o 
mamă italiancă, pe care s-o împingă Paresi pe Columbus 
Avenue. 

Harry râse din nou şi se întoarse la computerul lui. 

Harry Muller, ca majoritatea membrilor NYPD din 
cadrul Diviziei Orientul Mijlociu a Brigăzii Antitero, se 
ocupă cu punerea sub supraveghere şi cu supravegherea 
efectivă a "persoanelor de interes" - sintagmă care, într-un 
limbaj corect din punct de vedere politic, se referă la 
comunitatea musulmană. Pe de altă parte, eu mă ocup în 
principal cu intervievarea şi cu recrutarea informatorilor. 

Cei mai mulţi dintre informatorii mei sunt nişte 
mincinoşi notorii, nişte experţi în arta aburelii, care doresc 


să obţină fie bani, fie cetăţenia americană sau care vor să 
înfunde pe cineva din comunitatea lor, altminteri bine 
închegată. Din când în când, mai am parte şi de câte un 
individ "pe bune", dar în aceste puţine cazuri sunt nevoit 
să îl împart cu FBl-ul. 

Brigada Antitero este alcătuită cu precădere din agenţi 
FBI şi din detectivi din cadrul NYPD, la care se adaugă 
membri NYPD pensionaţi, ca mine. În plus, avem aici 
oameni transferați de la alte agenţii federale, cum ar fi 
Biroul de Imigrări şi Vamă ICE, sau de la poliţia statală şi 
suburbană, de la autorităţile portuare, şi aşa mai departe - 
instituţiile sunt prea multe ca să le enumăr aici sau ca să 
mi le amintesc. 

De asemenea, din grupul nostru de colegi mai fac parte 
şi persoane care, asemenea fantomelor, nu există în 
realitate, dar, dacă ar exista, s-ar numi CIA. 

Mi-am verificat e-mailul şi am găsit trei mesaje. Primul 
era de la şeful meu, Tom Walsh, agent special aflat la 
comanda departamentului, care preluase conducerea ATTF 
după ce fostul meu şef, Jack Koenig, decedase în timpul 
atentatelor de la World Trade Center. E-mailul spunea aşa: 

CONFIDENŢIAL - AVERTISMENT - ÎN AŞTEPTAREA 
DECLANŞĂRII UNOR EVENTUALE  OSTILITĂŢI CU 
IRAKUL, TREBUIE SĂ ACORDĂM O ATENŢIE SPECIALĂ 
CETĂŢENILOR DE ORIGINE IRAKIANĂ CARE LOCUIESC 
ÎN CONUS. 

"CONUS", adică "partea continentală a Statelor Unite". 
"Ostilităţi", adică "război". Restul mesajului voia să spună: 
"Găsiţi un irakian căruia să-i putem pune în cârcă o 
ameninţare teroristă împotriva Statelor Unite, în aşa fel 
încât să le facem viaţa mai uşoară celor de la Washington, 
înainte de a bombarda Bagdadul". 

lar mesajul continua: 

PERICOL IMINENT. AVERTISMENTUL PRIVIND UBL 
RĂMÂNE VALABIL. ACCENT NOU ASUPRA RELAŢIEI 


UBLSADDAM.  INSTRUCTAJUL PE ACEASTĂ TEMĂ 
SĂPTĂMÂNA VIITOARE. DATA ŞI ORA VOR FI 
ANUNŢATE ULTERIOR. WALSH, AGENT SPECIAL 
PRINCIPAL. 

Pentru neiniţiaţi, UBL vine de la Osama bin Laden, 
nume care ar trebui prescurtat OBL; cu mult timp în urmă 
însă, transpunând scrierea arabă în alfabetul latin, cineva 
a ortografiat acest nume "Usama", variantă de asemenea 
corectă. Atunci când fac referire la numele acestui ticălos, 
mijloacele de informare în masă folosesc denumirea 
"Osama"; pe de altă parte, serviciile secrete îl denumesc şi 
astăzi tot "UBL". Acelaşi ticălos! 

Următorul e-mail era de la al doilea şef al meu, mai sus- 
numitul Vince Paresi, căpitan NYPD repartizat la ATTF 
pentru a-i supraveghea pe poliţiştii mai dificili, care uneori 
nu se înţeleg prea bine cu prietenii de la FBI. Printre 
aceşti poliţişti aş putea să mă număr şi eu. Căpitanul 
Parese l-a înlocuit pe căpitanul David Stein, care, 
asemenea lui Jack Koenig, a fost ucis - asasinat, mai precis 
- cu exact un an şi o lună în urmă, la World Trade Center. 

David Stein era un tip dintr-o bucată, şi nu trece o zi 
fără să îi simt lipsa. lar Jack Koenig, dincolo de toate 
defectele lui şi de toate neînțelegerile dintre noi, era un 
profesionist, un şef dur, dar corect şi, în acelaşi timp, un 
mare patriot. Trupul său nu a fost găsit niciodată, cum n-a 
fost găsit nici cel al lui David Stein. 

Un alt corp neînsufleţit care nu a fost recuperat în 
urma atentatelor pierdut, de altfel, împreună cu cadavrele 
altor două mii de oameni - a fost acela al lui Ted Nash, 
ofiţer CIA, un uriaş ghimpe în coastă şi duşman de moarte 
al subsemnatului. 

Mi-aş dori să pot spune ceva drăguţ despre acest 
nenorocit, dar singurul lucru care îmi vine în minte în 
acest moment este:,Adio şi n-am cuvinte!" 


Unde mai pui că individul ăsta mai are şi prostul obicei 
de a reveni din morţi - a făcut-o cel puţin o dată până acum 
-, iar atâta vreme cât cadavrul său nu este identificat fără a 
lăsa loc de îndoieli, nu am de gând să desfac sticla de 
şampanie. 

În orice caz, în e-mailul trimis de căpitanul Paresi 
întregului personal NYPDATTE se spunea aşa: 

SE VA INTENSIFICA GRADUL DE SUPRAVEGHERE A 
TUTUROR CETĂŢENILOR DE ORIGINE IRAKIANĂ. VOR 
FI CONTACTAŢI TOŢI IRAKIENII CARE S-AU DOVEDIT 
DE AJUTOR ÎN TRECUT ŞI VOR FI ADUSE LA 
INTEROGATORIU TOATE PERSOANELE DE PE LISTELE 
DE SUPRAVEGHERE. SE VA ACORDA O ATENŢIE 
DEOSEBITĂ PERSOANELOR DE ORIGINE IRAKIANĂ 
CARE SE ASOCIAZĂ CU ALŢI CETĂŢENI DE RELIGIE 
ISLAMICĂ - SAUDIŢI, AFGANI, LIBANEZI ETC. SE VA 
GRĂBI PUNEREA SUB SUPRAVEGHERE A MOSCHEILOR. 
INSTRUCTAJUL SĂPTĂMÂNA VIITOARE. DATA ŞI ORA 
VOR FI STABILITE ULTERIOR PARESI, CĂPITAN, NYPD. 

Cred că deja văd un tipar aici. 

Poate părea greu de crezut, dar nu cu multă vreme în 
urmă încercam să ne dăm seama ce ar fi trebuit să facem 
în fiecare zi, iar notele care circulau la nivel intern erau 
formulate cu mai multă grijă, astfel încât să nu lăsăm 
impresia că îi condamnam pe teroriştii islamici sau că 
doream să îi deranjăm cu ceva. Situaţia s-a schimbat însă 
foarte repede. 

Cel de-al treilea e-mail era de la soţia mea, Kate 
Mayfield, pe care o puteam vedea stând la biroul ei, situat 
dincolo de peretele despărțitor dintre NYPD şi FBI, la 
etajul 26. Soţia mea este o femeie frumoasă, dar, chiar 
dacă nu ar fi, eu tot aş iubi-o. De fapt, dacă stau să mă 
gândesc mai bine, dacă n-ar fi fost frumoasă, nici n-aş fi 
remarcat-o; aşadar, problema este destul de complexă. 

Mesajul suna astfel: 


HAI SĂ PLECĂM MAI DEVREME DE LA SERVICIU, SĂ 
MERGEM ACASĂ ŞI SĂ FACEM SEX. O SĂ-ŢI GĂTESC 
HOTDOG CU CHILLI ŞI O SĂ-ŢI PREPAR CEVA DE BĂUT 
ÎN TIMP CE TE UIŢI LA TELEVIZOR ÎMBRĂCAT DOAR ÎN 
CHILOŢI. 

Sincer să fiu, nu suna chiar aşa. lată care era, de fapt, 
mesajul: 

HAI SĂ PLECĂM ÎNTR-UN WEEKEND ROMANTIC LA 
DEGUSTAT DE VINURI ÎN NORTH FORK. O SĂ REZERV 
O CAMERĂ CU MIC DETUN INCLUS. CU DRAGOSTE, 
KATE. 

De ce dracu' să degust vinuri? Toate au acelaşi gust. Ca 
să nu mai spun că locurile unde se oferă cazare cu mic 
dejun inclus sunt absolut mizerabile - nişte coşmelii 
dărăpănate, drăguţe într-un fel agasant, cu băi din secolul 
al XIX-lea şi paturi care scârţâie din toate arcurile. Unde 
mai pui că trebuie să iei micul dejun împreună cu ceilalţi 
oaspeţi - de regulă nişte porci cu mulţi bani, veniţi de 
undeva din Upper West Sidet, care vor să-ţi vorbească 
despre subiectele pe care le-au citit la secţiunea "Artă şi 
timp liber" din Times. Ori de câte ori aud cuvântul "artă", 
întind mâna după pistol. 

Am tastat răspunsul: 

MI SE PARE O IDEE GROZAVĂ. ÎŢI MULŢUMESC CĂ 
TE-AI GÂNDIT LA ASTA. CU DRAGOSTE, JOHN. 

Ca majoritatea bărbaţilor, prefer să mă aflu în bătaia 
puştii decât să am de-a face cu o nevastă înfuriată. 

Kate Mayfield este agent FBI, avocat şi, totodată, 
membru al echipei mele, din care mai fac parte un tip de la 
NYPD şi un agent FBI. În plus, din când în când, mai 
cooptăm câte o persoană sau două de la alte agenţii, 
precum ICE sau CIA, în funcţie de necesitate. Ultimul 


1 Upper West Side - cartier istoric de locuinţe (cu celebrele 
Anasonia şi Dakota), cu restaurante şi baruri destinate celor din Long 
Island. (n.tr.). 


coleg de echipă provenit din rândurile CIA a fost Ted 
Nash, personajul amintit ceva mai devreme, cel pe care eu 
îl suspectez că ar fi avut o aventură în trecut cu cea care, 
la vremea aceea, urma să devină actuala mea soţie. Nu 
pentru asta nu-l puteam suferi - ăsta era motivul pentru 
care îl uram de-a dreptul. Nu-l puteam suferi din motive de 
natură strict profesională. 

Am observat că Harry Muller îşi făcea ordine pe birou, 
punând sub cheie documentele ce conţineau informaţii 
confidenţiale, astfel încât persoanele însărcinate cu 
curăţenia - indiferent dacă erau sau nu de religie 
musulmană - să nu le fotocopieze sau să le trimită prin fax 
către Ţinutul Nisipurilor. 

- Mai sunt 21 de minute până la terminarea 
programului, i-am spus. Se uită la mine şi îmi răspunse: 

- Trebuie să trec pe la Departamentul tehnic, să iau 
nişte chestii. 

- De ce? 

- Ţi-am mai spus. Mă ocup de o supraveghere, undeva 
în nord. La Clubul Custer Hill... 

- Credeam că eşti unul dintre invitaţi. 

- Nu, o să încalc o proprietate privată. 

- Cum te-ai ales cu misiunea asta? 

- Habar n-am. Crezi că întreb vreodată? Am o rulotă, o 
pereche de cizme şi o căciulă cu urechi. Prin urmare, 
îndeplinesc toate condiţiile necesare. 

- Corect! 

Aşa cum spuneam, Harry Muller este fost poliţist 
NYPD, la fel ca mine, pensionat după douăzeci de ani de 
activitate, ultimii zece petrecuţi în cadrul Serviciului de 
Informaţii. In prezent, este angajat de FBI pentru activităţi 
de supraveghere, astfel încât "tipii în costum", aşa cum îi 
numim noi pe agenţii federali, să se poată ocupa cu munca 
de gândire. 


- Şi, ia zi, care-i treaba cu convingerile astea de 
dreapta? l-am întrebat. Credeam că eşti de-al nostru. 

"De-al nostru", adică din Divizia Orientul Mijlociu, 
aceasta reprezentând în prezent cam 90 din ATIF. 

- Nu ştiu, îmi răspunse Harry. Crezi că întreb? La urma 
urmei, eu le fac doar nişte poze, nu mă duc cu ei la 
biserică! 

- Ai citit e-mailurile de la Walsh şi Paresi? 

- Mda. 

- Crezi că intrăm în război? 

- Mai întrebi? Stai să mă gândesc... 

- Gruparea asta de dreapta are vreo legătură cu Irakul 
sau cu UBL? 

- N-am idee. Harry aruncă o privire la ceasul de la 
mână şi spuse: 

- Trebuie să trec pe la Tehnic înainte să închidă. 

- Ai tot timpul. Pleci singur? l-am întrebat. 

- Da. Nu-i problemă, e vorba doar de o supraveghere de 
la distanţă. Se uită la mine şi continuă: 

- Între noi fie vorba, Walsh spune că e o simplă 
formalitate - trebuie întocmit un dosar. Ştii tu, să arătăm 
că nu stăm numai după fundul arabilor. Trebuie să ne mai 
ocupăm şi de grupările interne, precum neonaziştii, 
paramilitarii, "supraviețuitorii" şi alţii ca ei. Dă bine în 
presă şi în Congres, dacă va fi nevoie vreodată. Nu? Am 
mai făcut chestii de-astea de câteva ori şi înainte de 11 
septembrie. Îţi aminteşti? 

- Aşa e. 

- Trebuie să plec. Probabil ne vedem luni. O să 
trebuiască să mă întâlnesc cu Walsh luni la prima oră. 

- Lucrează luni? 

- Cert e că nu m-a invitat să bem o bere la el acasă, 
prin urmare, cred că va fi aici. 

- Bun. Ne vedem luni. 

Harry plecă. 


Ceea ce îmi spusese el despre întocmirea acelui dosar 
nu prea avea sens. Unde mai pui că avem aici şi o Divizie 
pentru terorismul intern, care se ocupă de astfel de 
treburi. De asemenea, era puţin ciudat să îţi bagi nasul în 
treburile unor bogătaşi cu orientări de dreapta, care deţin 
un club în nordul statului. Şi la fel de ciudat era faptul că 
Tom Walsh avea să vină la serviciu într-o zi liberă, pentru 
ca Harry să-i dea nişte informaţii obţinute în urma unei 
misiuni de rutină. 

De felul meu, sunt un tip foarte băgăcios - tocmai de 
aceea sunt şi un foarte bun detectiv -, aşa că m-am 
îndreptat către un computer separat, neconectat la reţea, 
de la care puteam accesa internetul, şi am efectuat o 
căutare pe Google, pentru "Clubul Custer Hill". 

Nu am obţinut nici un rezultat, aşa că am încercat din 
nou, tastând doar "Custer Hill". Contorul din partea de sus 
a paginii semnala găsirea a peste 400 000 de rezultate, dar 
amestecul de informaţii de pe prima pagină terenuri de 
golf, restaurante şi mai multe referinţe istorice legate de 
problema generalului George Armstrong Custer de la Little 
Bighorn, Dakota de Sud - indicau faptul că nici una dintre 
aceste informaţii nu avea să fie relevantă. Cu toate 
acestea, am petrecut zece minute scanând rezultatele, fără 
a găsi însă vreo referire la statul New York. 

Am revenit la biroul meu, unde puteam să-mi folosesc 
parola ATTF pentru a accesa fişierele interne de pe ACS - 
Sistemul de Căutare Automată, o versiune a motorului 
Google aparţinând exclusiv FBI-ului. 

Numele "Clubul Custer Hill' apăru pe monitor, însă, 
după toate aparențele, eu n-aş fi avut de ce să fiu interesat 
de acest dosar, aşa că imediat sub titlu îmi apărură mai 
multe rânduri de X-uri. De regulă, ceva-ceva tot afli, chiar 
şi la dosarele cu acces restricţionat - ca, de pildă, data la 
care a fost deschis dosarul sau persoana care trebuie 
contactată pentru a obţine acces la dosar sau măcar 


nivelul de clasificare al dosarului respectiv. Toate 
informaţiile referitoare la acest dosar erau însă complet 
restricţionate. 

Prin urmare, n-am reuşit decât să-i alertez pe cretinii 
de la Serviciul de pază, care au descoperit că încercam să 
aflu informaţii despre un dosar parolat, ce nu avea nimic 
de-a face cu cazul la care lucram în momentul de faţă, mai 
precis, cu irakienii. Doar de dragul de a le da dureri de 
cap, am tastat următoarele cuvinte: "Camel Club irakian 
arme de distrugere în masă". 

Nici un rezultat. 

Am închis computerul, mi-am încuiat biroul, mi-am 
înşfăcat haina şi m-am îndreptat către biroul lui Kate. 

Eu şi Kate Mayfield ne-am cunoscut la slujbă, pe 
vremea când lucram amândoi la cazul Asad Khalil, un 
ticălos mărunt, de care am pomenit puţin mai înainte, venit 
în America să omoare o grămadă de oameni. A făcut toate 
astea, apoi a încercat să ne omoare pe mine şi pe Kate, 
după care a scăpat. 

Nu a fost unul dintre cele mai grozave cazuri ale mele, 
dar el ne-a adus laolaltă pe mine şi pe Kate, aşa că, data 
viitoare când am să-l văd, o să-i mulţumesc înainte de a-l 
împuşca şi de a-l privi cum moare în chinuri. 

- Vrei să-ţi cumpăr ceva de băut? am întrebat-o pe 
Kate. 

Mă privi de jos în sus şi îmi zâmbi: 

- Mi-ar prinde bine. 

Apoi se întoarse la computerul ei. 

Kate Mayfield este o fetişcană din zona Midwest, 
repartizată de la Washington la New York, iniţial 
nemulțumită de această numire, dar în prezent extrem de 
fericită pentru faptul că trăieşte în cel mai mare oraş de pe 
pământ, împreună cu cel mai grozav bărbat din univers. 

- De ce vrei să plecăm în weekend? am întrebat-o. 

- Pentru că locul ăsta mă scoate din minţi. 


Ce-i drept, marile oraşe pot avea acest efect. 

- La ce lucrezi? m-am interesat. 

- Încerc să găsesc o pensiune cu mic dejun inclus în 
North Fork. 

- Probabil că toate locurile sunt rezervate pentru 
weekend-ul ăsta prelungit. Şi nu uita că trebuie să fiu la 
birou luni. 

- Cum aş putea uita? Te-ai văitat toată săptămâna. 

- Eu nu mă vait niciodată. 

Nu ştiu de ce, replica mea i se păru amuzantă. Am 
studiat chipul lui Kate în lumina monitorului. Era la fel de 
frumoasă ca în ziua în care o cunoscusem, cu trei ani în 
urmă. De regulă, femeile cu care mă văd eu îmbătrânesc 
repede. Prima mea soţie, Robin, îmi spunea că scurta 
noastră căsnicie de un an i s-a părut lungă cât zece. 

- Ne vedem la Ecco, i-am spus lui Kate. 

- Vezi să nu te laşi agăţat! 

Am traversat încăperea, acum aproape goală, intrând în 
holul unde se afla liftul şi unde începuseră să se adune 
colegii noştri. 

Am schimbat câteva vorbe cu unii dintre ei, apoi l-am 
observat pe Harry şi m-am dus la el. Căra o valiză mare de 
metal, care, am presupus eu, trebuia să conţină aparate de 
fotografiat şi obiective. 

- Hai să-ţi cumpăr ceva de băut, l-am invitat. 

- Scuză-mă, dar trebuie să plec urgent. 

- In seara asta? 

- Da. Trebuie să fiu acolo la ivirea zorilor. Are loc nu 
ştiu ce întâlnire, iar eu trebuie să fotografiez plăcuţele de 
înmatriculare ale maşinilor şi persoanele care sosesc. 

- Pare a fi genul ăla de supraveghere a Mafiei pe care-l 
făceam la nunţi şi la înmormântări. 

- Mda. Acelaşi rahat. 

Ne-am înghesuit într-un ascensor şi am coborât în hol. 

- Unde e Kate? mă întrebă Harry. 


- Vine şi ea. 

Harry era divorţat, dar se vedea cu o femeie, aşa că m- 
am interesat: 

- Lori ce face? 

- Minunat. 

- Arăta bine în fotografia de pe Match.com. 

Râse. 

- Eşti un idiot. 

- Ce vrei să spui? Ascultă, unde se află locul ăsta? 

- Care loc? A... Lângă Saranac Lake. 

Am ieşit pe Broadway. Era o zi răcoroasă de toamnă, 
iar străzile şi trotuarele îţi dădeau acea senzaţie de 
relaxare pe care o ai când îţi spui: "Slavă Domnului că e 
vineri!" 

Ne-am luat rămas-bun, iar eu am pornit-o spre sud, pe 
Broadway. 

Partea de miazăzi a Manhattanului este o grămadă 
compactă de zgârie-nori şi străduţe înguste, care asigură 
un minimum de lumină naturală şi un maximum de stres. 

Tot în această zonă se află şi Lower East Side - cartierul 
unde m-am născut şi am crescut -, dar şi Orăşelul 
Chinezesc, Mica Italie, Tribeca şi Soho. Principalele 
activităţi întâlnite aici sunt diametral opuse: afacerile şi 
finanţele, pe de-o parte, reprezentate de Wall Street, şi 
puterea executivă, pe de alta, reprezentată de tribunalele 
federale, statale şi municipale. Primăria, închisorile, 
Federal Plaza, Police Plaza, şi aşa mai departe. Un 
supliment necesar la toate cele menţionate mai sus îl 
constituie firmele de avocatură, la una dintre acestea fiind 
angajată fosta mea soţie - avocat al apărării care a ales să 
reprezinte doar "crema" infractorilor. Acesta a fost şi unul 
dintre motivele pentru care am divorţat. Celălalt a fost că, 
pentru ea, gătitul şi regulatul erau două orăşele din China. 

La o oarecare distanţă în faţa mea era un petic gol de 
cer - locul în care se aflau altădată Turnurile Gemene. 


Pentru majoritatea americanilor, şi chiar şi pentru cei mai 
mulţi dintre newyorkezi, absenţa Gemenilor nu mai este 
percepută decât ca un spaţiu gol la linia orizontului, 
undeva în depărtare. Dar, dacă locuieşti sau lucrezi în 
centru şi dacă erai obişnuit să îi vezi pe cei doi monştri zi 
de zi, absenţa lor încă te mai surprinde când mergi pe 
stradă şi nu îi zăreşti la locul lor. 

Pe măsură ce mergeam, mă gândeam la discuţia avută 
cu Harry Muller. 

Pe de-o parte, misiunea lui de peste weekend nu avea 
absolut nimic neobişnuit sau remarcabil. Dar, pe de altă 
parte, nu puteam pune lucrurile cap la cap. Adică, noi 
suntem pe punctul de a intra în război cu Irakul, ne aflăm 
în plin conflict cu Afghanistanul, ne imaginăm tot felul de 
scenarii privind alte eventuale atacuri ale teroriştilor 
islamici, iar Harry este trimis în nord, să spioneze nu ştiu 
ce adunare a unor bogătaşi cu convingeri politice de 
dreapta, al căror grad de ameninţare pentru siguranţa 
naţională în momentul de faţă este, probabil, undeva între 
minim şi inexistent. 

Şi mai erau şi prostiile pe care Tom Walsh i le 
îndrugase lui Harry, despre întocmirea dosarului în 
eventualitatea că cineva din Congres sau din presă ar fi 
dorit să afle dacă ATIF-ul se ocupa serios de grupările 
teroriste locale. Această teorie ar fi putut să aibă sens 
acum câţiva ani, dar, după 11 septembrie, neonaziştii, 
paramilitarii şi alţii de teapa lor se calmaseră şi chiar se 
bucurau că am fost atacați, pentru că acum ţara făcea 
destule progrese, omorându-i pe tipii cei răi, operând 
arestări şi aşa mai departe... Şi, colac peste pupăză, mai 
era şi raportul de luni - lunea care, de altfel, ar fi trebuit să 
fie liberă. 

În orice caz, nu ar trebui să exagerez cu concluziile, cu 
toate că e puţin ciudat. Una peste alta, nu e treaba mea, şi, 
ori de câte ori se întâmplă să pun prea multe întrebări în 


legătură cu lucrurile care par ciudate pe Federal Plaza 26, 
dau de belea. Maică-mea îmi spunea adesea: "John, Belea 
este cel de-al doilea nume al tău". Şi chiar am crezut-o, 
până când mi-am văzut certificatul de naştere, în care scria 
Aloysius. Aş fi dispus oricând să renunţ la Aloysius pentru 
Belea. 


Capitolul 2 


Am dat colţul înspre Chambers Street şi am intrat la 
Ecco, un restaurant italienesc cu o atmosferă de salon - o 
combinaţie reuşită a celor mai bune lucruri din ambele 
lumi. 

Barul era ticsit cu domni la costum şi cu doamne în 
ținută business. Am recunoscut o mulţime de chipuri şi am 
salutat câteva persoane. 

Chiar dacă n-aş fi cunoscut pe nimeni în mod special, 
faptul că eram un bun detectiv şi un fin observator al 
stilului de viaţă newyorkez îmi permitea să îi recunosc pe 
avocaţii bine plătiţi, pe funcţionarii de stat, pe oamenii 
legii sau pe angajaţii bancari. Uneori, tot aici mai dau nas 
în nas şi cu fosta mea soţie, aşa că unul din noi va trebui să 
înceteze să mai frecventeze acest loc. 

Am comandat un Dewar's cu sifon şi am schimbat vreo 
două vorbe cu câţiva oameni din jurul meu. 

Kate sosi şi ea, şi i-am comandat un vin alb, lucru care 
mi-a amintit de problema mea de peste weekend. 

- Ai auzit de mana strugurilor? am întrebat. 

- Ce mană? 

- Cea din North Fork. Toţi strugurii sunt contaminaţi cu 
o ciupercă ciudată, care se poate transmite şi la om. 

Păru că nu mă aude şi continuă: 

- Am găsit o pensiune drăguță, cu mic dejun inclus, în 
Mattituck. Îmi descrise locul pe baza unor date găsite pe 
un site turistic şi mă informă: 

- Pare de-a dreptul încântător, să ştii. 

La fel pare şi Castelul lui Dracula pe site-ul 
transilvănean. Am întrebat-o: 

- Ai auzit vreodată de Clubul Custer Hill? N 

- Nu... Nu l-am găsit pe site-ul despre North Fork. In ce 
oraş e? 


- De fapt, se află în nordul statului New York. 

- A... E drăguţ? 

- Nu ştiu. 

- Vrei să mergem acolo în weekend-ul următor? 

- Lasă-mă să verific mai întâi. 

După toate aparențele, numele ăsta nu-i spunea nimic 
doamnei Mayfield, cu toate că, uneori, ea ştie unele lucruri 
pe care nu mi le împărtăşeşte şi mie. Adică, om fi noi 
căsătoriţi, dar ea este agent FBI, iar nevoia mea de a 
cunoaşte anumite lucruri este limitată şi, spre deosebire 
de soţia mea, nu sunt autorizat să obţin orice informaţie. 
In contextul dat, mă întrebam de ce doamna Mayfield îşi 
imaginase că acest "Club Custer Hill" se referea neapărat 
la un loc de şedere şi nu, bunăoară, la o societate istorică, 
la un country club sau la orice altceva. Probabil contextul 
era de vină. Sau poate că ştia exact despre ce vorbeam. 

Am schimbat subiectul, aducând în discuţie notele 
interne despre Irak, şi am vorbit o vreme despre situaţia 
geopolitică. După părerea agentului special Mayfield, 
războiul cu Irakul era nu doar inevitabil, ci totodată 
necesar. 

Clădirea din Federal Plaza 26 găzduieşte un minister de 
tip orwellian, iar angajaţii guvernamentali de acolo se 
adaptează foarte bine la cea mai mică schimbare pe linie 
de partid. Pe vremea când ideea de “political corectness " 
era la ordinea zilei, ai fi zis că ATIF era o agenţie de 
servicii sociale pentru psihopaţi cu un nivel foarte scăzut 
de respect de sine. Mai nou, toată lumea vorbeşte despre 
uciderea fundamentaliştilor islamici şi despre victoria în 
războiul împotriva terorii. Din punct de vedere gramatical, 
corect ar fi să se spună “războiul împotriva terorismului", 
însă acesta este un cuvânt nou intrat în limbă. Doamna 
Mayfield, ca un bun angajat guvernamental ce este, are 
puţine convingeri politice proprii, aşa că azi îi urăşte fără 
probleme pe talibani, al-Qaeda şi pe UBL, iar mâine îl va 


uri şi mai tare pe Saddam Hussein, după ce va primi vreo 
directivă care să-i spună pe cine să urască în ziua 
respectivă. 

Dar poate că nu sunt tocmai obiectiv. Şi nici complet 
raţional nu sunt când vine vorba de bin Laden şi de al- 
Qaeda. Am pierdut o mulţime de prieteni în atentatele din 
11 septembrie, iar dacă n-ar fi fost graţia divină şi traficul 
aglomerat, eu şi Kate ne-am fi aflat în turnul de nord în 
momentul în care acesta s-a prăbuşit. 

Eram în drum spre o întâlnire la micul dejun, care urma 
să aibă loc la etajul 107, la restaurantul Windows on the 
World. Întârziasem, iar Kate mă aştepta în hol. David 
Stein, Jack Koenig şi fostul meu partener şi, probabil, cel 
mai bun prieten din lume, Dom Fanelli, sosiseră la timp, 
aşa cum o făcuseră o mulţime de alţi oameni cumsecade şi 
câţiva oameni de nimic, precum Ted Nash. Nici una dintre 
persoanele aflate în acel restaurant nu a supravieţuit. 

De regulă, nu mă las copleşit prea uşor - nici măcar 
faptul că am fost împuşcat de trei ori şi că am sângerat 
până mai-mai să-mi dau duhul pe o străduţă din oraş nu a 
avut vreun efect de durată asupra sănătăţii mele mentale, 
atâta cât este ea -, însă ziua aceea m-a tulburat mai mult 
decât am conştientizat la vremea respectivă. Vreau să 
spun că mă aflam chiar sub avion în momentul impactului 
şi, chiar şi astăzi, când văd un avion care zboară pe 
deasupra capului meu, la mică distanţă de pământ... 

- John? 

M-am întors către Kate. 

- Da? 

- Te întrebam dacă mai bei ceva. 

Am privit în jos, la paharul gol. 

Ea îmi comandă încă un rând. 

Imi dădeam vag seama că la televizorul de la capătul 
barului se transmiteau ştirile, iar reporterul relata despre 
votul Congresului legat de situaţia din Irak. 


În mintea mea, era din nou 11 septembrie. Încercasem 
să mă fac util, ajutându-i pe pompieri şi pe poliţişti să 
evacueze persoanele aflate în hol. În acelaşi timp, o 
căutam pe Kate. 

Mai apoi, mă aflam undeva în afara clădirii, ducând o 
targa, moment în care s-a întâmplat să mă uit în sus şi să-i 
văd pe toţi acei oameni sărind în gol de la ferestre. Am 
crezut că şi Kate era acolo sus şi am avut senzaţia că o văd 
căzând. 

Am privit-o în treacăt, cum stătea acum lângă mine, iar 
ea se uită la mine şi mă întrebă: 

- La ce te gândeşti? 

- La nimic. 

Apoi şi cel de-al doilea avion a lovit în plin, iar puţin 
mai târziu am auzit un huruit puternic, de oţel şi beton 
care se prăbuşesc, un sunet care nu semăna cu nimic din 
ce auzisem până atunci; Încă mai simt pământul 
zguduindu-se sub picioarele mele, ca atunci când clădirea 
s-a năruit şi mii de cioburi au început să cadă din cer. Ca 
toţi ceilalţi, am fugit mâncând pământul. Nici acum nu-mi 
amintesc dacă eu am scăpat targa din mână, dacă tipul 
celălalt i-a dat drumul primul sau dacă duceam într-adevăr 
o targa. 

De altfel, nici nu cred că îmi voi mai aminti vreodată. 

În săptămânile de după 11 septembrie, Kate s-a închis 
în ea; Nu putea să doarmă, plângea foarte mult şi rareori 
zâmbea. Îmi amintea de nişte victime ale unor violuri, cu 
care avusesem de-a face de-a lungul timpului şi care îşi 
pierduseră nu numai inocenta, dar şi o parte a sufletului. 

Birocraţii simţitori de la Washington i-au îndemnat pe 
toţi cei care fuseseră implicaţi în această tragedie să 
consulte un psiholog. Nu-mi stă în fire să discut 
problemele mele cu nişte străini, indiferent că sunt sau nu 
profesionişti, dar la insistenţele lui Kate m-am dus la unul 
dintre psihiatrii angajaţi de FBI să facă faţă cererii 


impresionante de astfel de servicii. Tipul era el însuşi puţin 
nebun, aşa că n-am făcut cine ştie ce progrese la prima 
şedinţă. 

Pentru şedinţele care au urmat, am început să merg la 
barul aflat în vecinătate, Dresner's, unde barmanul Aidan 
mi-a dat nişte sfaturi înțelepte. 

- Tare perversă mai e şi viaţa asta, îmi spunea Aidan. 
Hai, mai bea ceva! Kate, pe de altă parte, a continuat să 
meargă la psiholog timp de aproape şase luni, iar acum se 
simte mult mai bine. 

Dar în ea s-a produs totuşi o ruptură atunci, ruptură 
care nu s-a vindecat complet. Şi, orice ar fi fost, s-ar putea 
să îi fi prins bine. 

De când o ştiu, a fost o angajată model; a respectat 
întotdeauna regulile şi rareori s-a întâmplat să critice 
Biroul sau metodele acestuia. La drept vorbind, mă critica 
şi pe mine atunci când criticam Biroul. 

În aparenţă, este şi acum acelaşi soldat loial, aşa cum 
spuneam, şi se supune politicii de partid. In sinea ei însă, 
realizează că această politică s-a schimbat cu 180 de 
grade, iar noua perspectivă asupra lucrurilor a făcut-o să 
devină mai cinică, mai critică şi mai iscoditoare. Pentru 
mine, ăsta-i un lucru bun, iar acum chiar avem ceva în 
comun. 

Uneori mi-e dor de Kate cea de care m-am îndrăgostit - 
fata aceea idealistă, care susţinea întreaga echipă. Dar îmi 
place şi femeia asta mai puternică şi mai experimentată de 
acum, care, la fel ca mine, a văzut chipul Răului şi e 
pregătită să-l înfrunte din nou. 

lar acum, la un an şi o lună de la acele evenimente, 
trăim într-o permanentă stare de anxietate, măsurată într- 
un cod al culorilor. Astăzi este Alertă Portocalie. Mâine, 
cine ştie? Dar e al naibii de sigur că, atât cât voi trăi eu, 
lucrurile nu vor mai reveni la normal. 


PARTEA A DOUA 


Sâmbătă 
NORDUL STATULUI NEW YORK 
Nu are rost să scoţi un dragon din calculele tale, atâta 


vreme cât trăieşti în apropierea lui. 
J.R.R. Tolkien 


Capitolul 3 


Detectivul Harry Muller îşi parcă rulota la marginea 
unui vechi drum forestier, îşi strânse aparatura aflată pe 
scaunul din faţă, iar apoi cobori, îşi verifică busola şi porni 
spre nord-vest, prin pădure. Era îmbrăcat într-un 
echipament de camuflaj în culorile toamnei şi purta o 
căciulă neagră tricotată. 

Terenul era uşor de străbătut, cu pini rari, iar pământul 
era acoperit cu muşchi şi ferigi pline de rouă. Pe măsură 
ce Muller înainta, lumina zilei începu să se strecoare 
printre copaci, lăsând să se zărească doar vag ceața deasă 
de la nivelul solului. Păsările cântau, şi animale micuţe 
alergau prin tufişuri. 

Era atât de frig, încât Harry putea să îşi vadă propria 
respiraţie. Dar priveliştea pădurii virgine era absolut 
impresionantă, aşa că se simţea mai degrabă fericit decât 
deprimat. 

De umerii săi atârnau binoclul, o cameră de filmat şi un 
aparat foto Nikon de 12 megapixeli, cu un obiectiv de 300 
mm, foarte scump. De asemenea, avea la el Ghidul Sibley 
despre păsări, în eventualitatea că l-ar fi întrebat careva ce 
căuta acolo; şi mai avea şi un Glock de 9 mm, în caz că 
persoanei respective nu i-ar fi plăcut răspunsul. 

Instructajul i-l făcuse un tip căruia toată lumea îi 
spunea Ed de la Tehnic. Acesta îl informase că 
proprietatea Clubului Custer Hill avea cam 6,5 kilometri 
pe fiecare latură, însumând aproximativ 26 km? de teren 
privat, în mod cu totul neverosimil, întreaga proprietate 
era împrejmuită cu un gard înalt, din plasă, motiv pentru 
care tipul de la Tehnic îi dăduse şi un cleşte de tăiat sârmă 
pe care Harry îl avea într-un buzunar lateral. 

În mai puţin de zece minute, ajunse la gard. Acesta 
avea peste 3,5 m înălţime, terminându-se cu un rând de 


sârmă ghimpată. Indicatoare metalice, plasate cam din trei 
în trei metri, avertizau: "PROPRIETATE PRIVATĂ - CEI 
CARE O ÎNCALCĂ VOR FI ACŢIONAŢI ÎN JUSTIŢIE". 

Pe un alt indicator scria: "PERICOL. INTRAREA 
INTERZISĂ. PROPRIETATE PĂZITĂ DE GĂRZI ÎNARMATE 
ŞI CÂINI". 

Din lunga sa experienţă, Harry ştia că aceste 
avertismente erau, de regulă, mai degrabă simple aiureli 
decât reflectarea adevărului. Şi totuşi, în cazul de faţă, 
preferă să le ia în serios. De asemenea, îl îngrijora faptul 
că Walsh fie nu ştiuse nimic despre câini şi despre paznicii 
înarmaţi, fie ştiuse şi nu-i zisese. Oricare ar fi fost situaţia, 
avea să-i spună câteva lui Tom Walsh luni dimineaţă. 

Işi scoase telefonul mobil şi îl trecu de pe sonerie pe 
vibrații. Observă că are un semnal foarte bun, lucru destul 
de ciudat aici sus, în munţi. Formă la repezeală numărul 
de mobil al iubitei sale, Lori. După ce sună de cinci ori, 
intră mesageria vocală. 

Harry şopti uşor în telefon: 

- Bună, iubito. Sunt eu, jumătatea ta. Am ajuns aici, în 
munţi, aşa că, probabil, nu voi avea semnal prea mult timp. 
Doream doar să te salut, să-ţi spun că am ajuns cam pe la 
miezul nopţii, am dormit în rulotă, iar acum sunt la 
datorie, chiar lângă cabana nebunilor ălora de dreapta. Nu 
mă suna înapoi, o să te contactez eu mai târziu de la un 
telefon fix, dacă nu pot de pe mobil. Bine? Mai am ceva de 
rezolvat la aeroportul local, în seara asta sau mâine- 
dimineaţă, aşa că s-ar putea să fiu nevoit să rămân aici 
peste noapte. O să te anunţ imediat ce voi afla. Vorbim mai 
încolo. Te iubesc. 

Inchise, scoase cleştele, făcu o gaură în gardul de 
sârmă şi se strecură prin ea, pătrunzând pe proprietate. 
Rămase nemişcat şi privi înjur, ciulind urechile, după care 
puse cleştele înapoi în buzunar. Îşi continuă drumul prin 
pădure. 


După aproape cinci minute, zări printre pini un stâlp de 
telefon şi se apropie de el. Pe stâlp era suspendată o cutie 
de telefon, încuiată. 

Privi în sus şi văzu că stâlpul avea aproape nouă metri 
înălţime. Cam la şase metri distanţă de pământ se aflau 
patru proiectoare, iar deasupra lor erau cinci fire de sârmă 
care mergeau în paralel cu o traversă. În mod limpede, 
unul dintre ele alimenta telefonul, iar un altul, 
proiectoarele. Celelalte trei erau, de fapt, nişte cabluri 
groase, prin care putea trece o cantitate foarte mare de 
curent electric. 

Harry observă ceva ciudat şi îşi focaliză binoclul către 
vârful stâlpului. Ceea ce el îşi imaginase că ar fi nişte 
crenguţe de la copacii din jur erau de fapt nişte rămurele 
care ieşeau din stâlpul de telefon. Din câte ştia el, aceste 
rămurele erau din acelea de plastic, folosite de companiile 
de telefonie mobilă pentru a camufla sau a înfrumuseţa 
pilonii de telefon în zonele populate. Harry se întrebă ce 
rost aveau ele aici, în mijlocul pădurii. 

Îşi coborî binoclul şi îşi luă aparatul Nikon, surprinzând 
câteva instantanee cu stâlpul, amintindu-şi ce îi spusese 
Tom Walsh: "în afară de maşini, chipuri şi plăcuţe de 
înmatriculare, fotografiază orice altceva ţi se pare 
interesant". 

Harry consideră că acest lucru era destul de interesant 
şi numai bun de adăugat la dosar, aşa că îşi luă camera şi 
filmă zece secunde, după care plecă mai departe. 

Terenul începea să urce treptat, iar pinii le făcură loc 
unor stejari, ulmi şi arţari impresionanţi, al căror frunziş, 
atât cât mai rămăsese, strălucea în nuanţe de roşu, 
portocaliu şi galben. Un covor de frunze căzute acoperea 
pământul, foşnind sub apăsarea paşilor lui Harry. 

Acesta îşi verifică rapid harta şi busola şi stabili că, 
într-adevăr, cabana se afla drept înainte, la mai puţin de 
opt sute de metri distanţă. 


Scoase o gustare pentru micul dejun şi îşi continuă 
drumul, mâncând şi savurând aerul proaspăt de pe 
muntele Adirondack, păstrându-şi totuşi vigilenţa în caz de 
pericol. Chiar dacă era agent federal, violarea unei 
proprietăţi rămânea violare a unei proprietăţi, si, în lipsa 
unui mandat, nu se deosebea de un infractor care încălca 
un teren privat, marcat ca atare. 

Şi totuşi, când îl întrebase pe Walsh de mandat, acesta 
îi spusese următorul lucru: "Nu avem motive întemeiate 
pentru supraveghere. Ce rost are să mai vorbim cu 
judecătorul, dacă ştim că oricum răspunsul lui va fi 
negativ?" 

Sau, cum le plăcea celor de la NYPD să vorbească 
despre încălcarea legii: "E de preferat să cerem iertare 
mai târziu, decât să cerem voie acum". 

Harry - ca de altfel toţi cei implicaţi în activităţile 
antiteroriste - ştia că regulile se schimbaseră cam la două 
minute după ce fusese lovit cel de-al doilea turn; cât 
despre regulile care rămăseseră neschimbate, ele puteau fi 
încălcate. De regulă, această teorie îi făcea treaba mai 
uşoară. Uneori însă, ca acum, treaba lui devenea şi ceva 
mai riscantă. 

Pădurea se rărise, iar Harry observă o mulţime de 
cioturi pe locurile unde copacii fuseseră doborâţi şi 
îndepărtați, poate pentru a fi transformați în lemne de foc 
sau poate din motive de siguranţă. Oricare ar fi fost 
explicaţia, aici erau mult mai puţine ascunzători decât cu o 
sută de metri în urmă. 

Drept înainte se vedea un câmp deschis. Se apropie 
încet de el, printre copacii rari. Se opri sub cel din urmă 
arțar rămas în picioare şi cercetă terenul neacoperit cu 
ajutorul binoclului. 

O alee pavată traversa câmpul şi cobora în pantă către 
poarta de acces, unde zări o gheretă construită din bârne. 
Poteca era străjuită de felinare de siguranţă, urcate pe 


nişte stâlpi de metal. Observă, de asemenea, nişte stâlpi de 
telefon din lemn, cu cele cinci rânduri de cablu care ieşeau 
din pădure, traversau câmpul şi aleea şi dispăreau din nou 
în pădure, la capătul celălalt al aleii. Asta, presupuse 
Harry, era o continuare a ceea ce văzuse mai devreme, 
lângă gard. După toate aparențele, stâlpii şi cablurile 
înconjurau proprietatea, ceea ce însemna că întregul 
perimetru, cu cei aproape 26 de kilometri ai săi, era 
luminat de proiectoare. "Asta nu e o cabană de vânătoare", 
îşi spuse el. 

Studie atent aleea ce urca către o uriaşă cabană cu 
două niveluri, construită în stilul Adirondack şi aflată pe 
panta din faţa sa, cam la două sute de metri distanţă. Pe 
pajiştea din faţa cabanei se ridica un catarg înalt, pe care 
flutura drapelul american şi, sub el, un fel de fanion 
galben. Dincolo de cabană se găseau câteva construcţii 
utilitare, iar în vârful dealului se înălța ceea ce părea a fi 
un turn radio sau de telefonie mobilă, căruia Harry îi făcu 
o fotografie telescopică, cu ajutorul aparatului Nikon. 

Cabana era construită din piatră de râu, bârne şi 
şindrilă, având în faţă un portic mare, cu coloane. Din 
acoperişul de ţiglă verde răsăreau şase hornuri din piatră, 
toate răspândind în aer norişori de fum gri. Se vedeau 
lumini la ferestrele din faţă. În parcarea mare acoperită cu 
pietriş din faţa casei staţiona un jeep negru. Evident, 
cineva era acasă, iar Harry spera din tot sufletul că erau 
aşteptaţi musafiri. Doar pentru asta se afla el aici. 

Işi luă aparatul şi făcu câteva fotografii telescopice 
parcării şi cabanei, după care porni camera şi filmă câteva 
secvenţe cu cabana şi împrejurimile. 

Ştia că trebuia să se apropie mai mult pentru a 
fotografia maşinile care sosesc, oaspeţii şi plăcuţele de 
înmatriculare. Ed de la Tehnic îi arătase o fotografie a 
cabanei, făcută de undeva de sus, şi subliniase faptul că 


terenul era deschis, dar că înjur se aflau o mulţime de 
denivelări stâncoase, care i-ar fi putut servi de ascunziş. 

Harry privi înspre denivelările de pe pantă şi îşi 
planifică drumul în aşa fel încât să alerge cât putea de 
repede de la o formaţiune stâncoasă la alta, până să 
ajungă într-o poziţie favorabilă, aflată cam la treizeci de 
metri de cabană şi de parcare. De acolo, văzu că putea să 
fotografieze şi să filmeze maşinile şi persoanele care intrau 
în cabană. După spusele lui Walsh, trebuia să rămână 
acolo până spre seară, după care urma să meargă la 
aeroportul local pentru a verifica lista sosirilor şi pe cea a 
clienţilor companiilor de închirieri auto. 

Îşi aminti de vremea când se afla pe urmele câtorva 
indivizi din Armata Republicană Irlandeză, care îşi 
organizaseră o tabără de instruire nu departe de aici. 
Rezervaţia Forestieră Adirondack era cam de dimensiunile 
statului New Hampshire, constând într-un amestec de 
terenuri publice şi private, nu prea populate, lucru care 
făcea ca acest loc să fie foarte potrivit pentru vânătoare, 
pentru călătorii sau pentru testarea armelor ilegale. 

Supravegherea de acum era puţin diferită de a celor 
din IRA, deoarece nu existau dovezi că fusese comisă vreo 
infracţiune, iar oamenii care locuiau în cabana aceasta 
mare aveau probabil o oarecare influenţă. 

Harry era pe punctul de a face primul salt către una 
dintre denivelări, când, deodată, trei jeepuri negre apărură 
din spatele cabanei şi începură să gonească peste câmp. 
De fapt, veneau direct spre el. "Rahat!" 

Se întoarse şi o luă înapoi, către marginea pădurii. Apoi 
auzi nişte câini lătrând în pădure. "La dracu'!" 

Cele trei jeepuri se îndreptară direct spre copaci, iar 
din fiecare vehicul ieşiră câte doi bărbaţi. Cu toţii aveau la 
ei puşti de vânătoare. 

De printre copacii din jurul lui apărură trei bărbaţi cu 
nişte ciobăneşti germani care trăgeau cu putere de lesă, 


mârâind. Bărbaţii aveau arme albe atârnate la şold. În acel 
moment, Harry văzu şi un al patrulea individ ieşind din 
desiş, şi, după siguranţa cu care păşea, părea să fie şeful 
celorlalţi. 

Harry înţelese că singura modalitate prin care poziţia 
lui putea fi stabilită cu atâta precizie presupunea existenţa 
în zonă a unor detectori de mişcare sau de sunete. Oamenii 
ăştia ţineau într-adevăr la intimitatea lor. 

Avu o senzaţie ciudată de anxietate, cu toate că nu îi 
era teamă. Situaţia avea să fie destul de neplăcută, dar nu 
periculoasă. 

Paznicii formaseră un cerc în jurul lui, dar păstraseră o 
distanţă de aproximativ şase metri. Cu toţii purtau 
echipamente de camuflaj, model militar, iar pe umărul 
drept aveau aplicat un petic de pânză reprezentând 
drapelul american. Purtau chipiuri pe care era prinsă câte 
o insignă cu un vultur american, iar în urechea stângă 
aveau aparate de emisie-recepţie. 

Bărbatul care deţinea comanda - un tip de vârstă 
medie, cu un chip sever - veni ceva mai aproape, iar Harry 
observă că purta un ecuson asemenea celor din armată, pe 
care scria "CARL". 

Carl îl informă: 

- Domnule, vă aflaţi pe o proprietate privată. 

Harry luă o figură tâmpă. 

- Sunteţi sigur? 

- Da, domnule. 

- O, Doamne... Păi, dacă aţi avea bunăvoința să îmi 
arătaţi drumul... 

- Cum aţi trecut de gard, domnule? 

- Gard? Care gard? 

- Gardul care înconjoară proprietatea, domnule, şi pe 
care sunt puse plăcuţe cu mesajul: "Intrarea interzisă". 


- Nu am văzut nici un... A, gardul acela. Iartă-mă, Carl, 
eram pe urmele unei ciocănitori care a zburat în direcţia 
asta, aşa că am găsit o gaură în gard şi... 

- Ce căutaţi aici? 

Harry remarcă faptul că tonul lui Carl devenise mai 
puţin politicos şi că uitase să mai utilizeze cuvântul 
"domnule". Îi răspunse: 

- Sunt pasionat de păsări. 

Şi, spunând acestea, îi arătă ghidul. 

- Privesc păsările. 

Bătu uşor binoclul cu degetele. 

- La ce vă trebuie camerele acelea? 

- Fotografiez păsările. "Tâmpitule!" Aşadar, dacă îmi 
arătaţi pe unde pot ieşi de pe proprietatea dumneavoastră 
sau, şi mai bine, dacă mă conduceţi spre ieşire, voi pleca. 

Carl nu răspunse, iar Harry intui primul semn de 
posibile neplăceri. Apoi Carl îl întrebă: 

- Sunt milioane de acri de teren în împrejurimi. De ce 
aţi tăiat gardul? 

- Uite ce e, prietene, nu am tăiat nici un afurisit de 
gard. Pur şi simplu am găsit o nenorocită de gaură. Şi, 
apropo, Carl, mai du-te dracu'! 

Harry şi toţi cei din jurul lui înţeleseră că nu mai 
vorbea deloc ca un om pasionat de păsări. 

Era cât pe ce să le fluture prin faţă legitimaţia FBI, să-i 
facă pe nenorociţii ăştia să stea în poziţie de drepţi şi să le 
spună să-l conducă până la rulotă. Cu toate acestea, se 
gândi mai bine şi hotări să nu facă din asta un caz federal. 
Ce rost avea să le spună că era un agent federal trimis aici 
să-şi vâre nasul în treburile lor? Walsh ar fi turbat de 
nervi. Le spuse: 

- Eu am plecat. 

Şi făcu un pas înspre pădure. 

Deodată, puştile fură ridicate, iar pistoalele ieşiră din 
tocuri. Cei trei câini mârâiră şi traseră de lesă. 


- Opriţi-vă sau dau drumul la câini! 

Harry respiră adânc şi se opri. Carl spuse: 

- Putem rezolva situaţia asta în două feluri: ori cu 
frumosul, ori se lasă rău. 

- Hai să vedem cum e când se lasă rău! 

Carl aruncă o privire la ceilalţi nouă paznici, apoi la 
câini şi, în cele din urmă, la Harry. I se adresă pe un ton 
conciliant: 

- Domnule, avem instrucţiuni stricte să-i ducem la 
cabană pe toţi cei care încalcă proprietatea, să chemăm 
şeriful şi să punem forţele de ordine să îl dea pe individ 
afară de pe proprietate. Nu vom depune plângere, dar, aşa 
cum vă va spune şeriful, dacă mai violaţi vreodată această 
proprietate, veţi fi arestat. Conform legii sau conform 
poliţei noastre de asigurare, nu aveţi voie să părăsiţi 
proprietatea pe jos, de unul singur; şi nici noi nu vă vom 
conduce spre ieşire. Numai şeriful este în măsură să facă 
acest lucru. Este pentru siguranţa dumneavoastră. 

Harry cântări puţin situaţia. Cu toate că misiunea sa 
era compromisă, putea scoate un oarecare câştig din asta, 
dat fiind că i se oferea ocazia să vadă interiorul cabanei; 
poate că va obţine ceva informaţii acolo şi câteva date de 
la şeriful local. Îi spuse lui Carl: 

- OK, amice, să mergem! 

Carl îi făcu semn lui Harry să se întoarcă şi să se 
îndrepte către jeepuri. Harry presupuse că îl vor urca într- 
una dintre maşini, dar n-o făcură. Probabil că poliţa lor de 
asigurare era într-adevăr foarte strictă. 

Totuşi, jeepurile nu plecară cât fu condus spre alee şi 
de acolo spre cabană, de către întregul contingent. 

Pe măsură ce mergea, îi examina cu atenţie pe cei zece 
paznici înarmaţi, însoţiţi de câini, ghereta portarului, 
gardul, sârma ghimpată, proiectoarele, cabinele de telefon 
şi ceea ce erau, cel mai probabil, detectoarele de mişcare 
şi de sunete. Nu era genul acela clasic de club de pescuit 


şi vânătoare. Se înfurie dintr-odată pe Walsh, care nu-i 
oferise suficiente informaţii, şi se enervă chiar mai rău pe 
el însuşi, pentru că nu mirosise pericolul. 

Ştia că nu avea de ce să se teamă, însă instinctul, 
ascuţit după cei douăzeci de ani de muncă în cadrul poliţiei 
şi după alţi cinci ani de activitate antiteroristă, îi spunea că 
aici nu era tocmai lucru curat. 

Pentru a se convinge, îl întrebă pe Carl, care mergea în 
spatele lui: 

- Ascultă, de ce nu-l suni pe şerif acum, de pe mobil? 
Economiseşte un pic de timp! 

Carl nu-i răspunse. 

Harry băgă mâna în buzunar. 

- Poţi folosi mobilul meu. 

Carl izbucni: 

- Ține mâinile la vedere şi închide gura aia afurisită! 

Harry simţi un fior rece coborându-i pe şira spinării. 


Capitolul 4 


Harry Muller stătea la un birou dincolo de care se afla 
un bărbat înalt, slab, între două vârste, care se prezentase 
drept Bain Madox, preşedinte şi proprietar al Clubului 
Custer Hill. Aceasta, îi explicase domnul Madox, nu era 
îndeletnicirea lui de zi cu zi, ci doar un simplu hobby. Bain 
Madox era, de asemenea, preşedinte şi proprietar al 
Global Oil Corporation pe scurt, GOCO, companie despre 
care Harry auzise câte ceva. 

Acest lucru explica două dintre fotografiile de pe perete 
- una cu un tanc petrolier, iar cealaltă reprezentând un 
teren petrolifer în flăcări, aflat într-un deşert oarecare. 

Madox remarcă interesul vădit al lui Harry pentru 
fotografii şi făcu următoarea precizare: 

- Kuwait. Războiul din Golf. După care mai adăugă: 

- Urăsc să văd cum arde bunătate de ţiţei, mai ales 
atunci când nu-mi dă nimeni banii pe el. 

Harry nu răspunse. 

Domnul Madox purta o jachetă sport albastră şi o 
cămaşă ţipătoare, cu model ecosez. Harry Muller avea pe 
el doar izmenele pe care le purta de obicei ca să-i ţină de 
cald. Fusese supus unei percheziţii corporale umilitoare, 
făcute de Carl şi de alţi doi gardieni înarmaţi cu nişte sule 
pentru vite, pe care ameninţaseră să le folosească în caz 
că Harry refuza să coopereze. Carl şi unul din cei doi se 
aflau acum în spatele lui, cu instrumentele de tortură în 
mâini. Până acum, mici urmă de şerif, iar Harry nici nu 
credea că şeriful ar fi în drum spre ei. 

Harry îl privea pe Bain Madox stând tăcut la biroul său 
mare, din camera de lucru spațioasă, cu lambriuri de pin, 
situată la al doilea nivel al cabanei. 

Pe fereastra din dreapta, Harry putea vedea panta din 
spatele cabanei, iar în vârful dealului zări antena cea înaltă 


pe care o văzuse din pădure. Domnul Madox îl întrebă pe 
oaspetele său: 

- Doriţi o cafea? Sau poate un ceai? 

- Mai du-te dracului! 

- Să înţeleg că nu? 

- Să te ia mama naibii! 

Bain Madox se uită fix la Harry, iar Harry îi întoarse 
privirea. După părerea lui, Madox avea în jur de şaizeci de 
ani. Era un om cu o formă fizică de invidiat, neobişnuit de 
bronzat pentru anotimpul în care se aflau; avea părul 
cărunt, pieptănat pe spate, un nas lung, subţire, acvilin şi 
nişte ochi cenuşii care se potriveau de minune cu restul 
trăsăturilor. Harry se mai gândi că tipul ăsta părea bogat, 
însă nu într-un mod ostentativ. Madox avea ceva care 
trăda tărie de caracter, putere şi inteligenţă. Autoritate şi 
control. Şi nu părea câtuşi de puţin speriat de faptul că 
răpise şi sechestrase un agent federal. Nu era deloc un 
semn bun, iar Harry ştia asta. 

Madox luă o ţigară din cutia de lemn de pe biroul său şi 
întrebă: 

- Vă deranjează dacă fumez? 

- M-ar durea undeva chiar dacă ai arde de-a binelea. 
Cheamă şeriful! Acum! 

Madox îşi aprinse ţigara cu o brichetă de argint din 
cele pentru birou şi pufăi gânditor. Apoi întrebă: 

- Şi ce vă aduce aici, domnule detectiv Muller? 

- Studiez păsările. 

- Nu vreau să fiu grosolan, dar ăsta pare a fi mai 
degrabă un hobby de fătălău, decât de bărbat angajat în 
brigada antitero. 

- Mai ai un minut şi te arestez. 

- Ei, atunci o să profit la maximum de minutul ăsta. 

Madox examina obiectele împrăştiate pe birou: mobilul 
şi pagerul lui Harry - ambele închise acum -, brelocul său, 
camera de filmat, aparatul foto digital Nikon, binoclul, 


ghidul Sibley despre păsări, o hartă a zonei, busola, 
cleştele pentru sârmă, legitimaţia lui Harry şi pistolul său 
Glock 26 de 9 mm, aşa-numitul Bebe Glock, care era mai 
uşor de ascuns. Observă că Madox îi scosese încărcătorul, 
iar asta fusese o mişcare inteligentă din partea lui. 

- Ce să înţeleg eu din toate astea? îl întrebă Madox pe 
Harry. 

- Poţi să înţelegi absolut orice doreşti, amice. Acum, dă- 
mi rahaturile înapoi şi lasă-mă să plec. Dacă nu, te- 
aşteaptă douăzeci de ani de puşcărie sau chiar 
condamnarea pe viaţă pentru răpirea unui agent federal. 

Madox îi aruncă o strâmbătură, sugerând faptul că era 
nervos şi îşi pierduse răbdarea. 

- Haide, domnule Muller, am depăşit de mult faza asta. 
Trebuie să mergem mai departe. 

- Du-te dracu'! 

- Atunci o s-o fac eu puţin pe detectivul, propuse 
Madox. Văd aici un binoclu, o micuță cameră de filmat, un 
aparat foto digital, foarte scump, cu obiectiv telescopic, şi 
un ghid al păsărilor. Din toate astea, pot să trag concluzia 
că sunteţi un entuziast pasionat în ale ornitologiei. Atât de 
entuziast, de fapt, încât aveţi chiar şi un cleşte pentru 
sârmă, în eventualitatea că între dumneavoastră şi o 
pasăre apare un gard nedorit. Şi mai aveţi şi un pistol de 
calibru 9, pentru cazul în care o pasăre nu va sta 
nemişcată suficient de mult timp ca să-i faceţi o poză. Cum 
mă descurc? îl întrebă el pe Harry. 

- Nu cine ştie ce. 

- Lăsaţi-mă să încerc în continuare. Mai văd aici şi o 
hartă SUA pentru investigaţii geologice, pe care este 
marcat cu roşu perimetrul proprietăţii mele, dar şi ghereta 
portarului, cabana în care ne aflăm şi alte anexe. Asta îmi 
sugerează faptul că proprietatea mea a fost fotografiată 
din avion, iar aceste detalii au fost ulterior adăugate pe 
harta dumneavoastră. Am dreptate? 


Harry nu răspunse. 

Domnul Madox continuă: 

- Tot aici, pe biroul meu, am o insignă şi o legitimatie 
care vă identifică drept detectiv al Departamentului de 
Poliţie din New York, actualmente pensionat. Felicitările 
mele! 

- Hai sictir! 

- Însă pentru mine cel mai mare interes îl prezintă 
această a doua insignă şi legitimaţia care vă recomandă ca 
agent federal, angajat în cadrul Brigăzii Antitero. Activ. Se 
uită fix la actul de identitate însoţit de fotografie, apoi la 
Harry Muller, după care întrebă: 

- Astăzi lucraţi? 

Harry hotări să-i mai servească o dată povestea folosită 
ca pretext, în eventualitatea că individul căuta un motiv ca 
să-i dea drumul. 

- Bun, o să-ţi repet ceea ce le-am spus şi paranoicilor 
pe care îi foloseşti pe post de poliţişti. Am venit aici în 
excursie, pe perioada weekend-ului. Observ şi fotografiez 
păsările. De asemenea, sunt agent federal şi, conform legii, 
sunt nevoit să port tot timpul cu mine legitimaţia şi 
pistolul. N-are rost să aduni doi şi cu doi şi să-ţi dea cinci. 
Ai înţeles? 

Madox încuviinţă din cap. 

- Da. Dar puneţi-vă în situaţia mea. lar eu mă voi pune 
în situaţia dumneavoastră. Sunt agentul federal Harry 
Muller şi îl ascult pe un individ care îmi spune că toate 
dovezile circumstanţiale pe care le am în faţa ochilor şi 
care atestă faptul că proprietatea mea este supravegheată 
- pot fi puse pe seama observării păsărilor. Prin urmare, eu 
ce fac? Vă las să plecaţi sau vă cer o explicaţie mai logică 
şi mai sinceră? Ce aţi face dumneavoastră în locul meu? 

- Imi pare rău, nu te aud din cauza cămăşii tale 
ţipătoare. 


Domnul Madox zâmbi, apoi deschise ghidul Sibley, îşi 
puse ochelarii şi alese o pagină, la întâmplare. Apoi îl 
întrebă pe Harry: 

- Unde e cel mai probabil să întâlniți un cufundar, 
domnule Muller? 

- In preajma unui lac. 

- Asta a fost prea uşor. Răsfoi câteva pagini. Ce culoare 
are un lăcar azuriu? 

- Maro. 

Domnul Madox clătină din cap. 

- Ei bine, nu, domnule Muller. Azuriu înseamnă 
albastru. Albastru precum cerul. Încă una. Două 
răspunsuri corecte din trei şi aţi trecut testul. Şi, zicând 
acestea, răsfoi din nou cartea: Ce culoare are masculul... 

- Ştii ceva? la cartea aia, pune nişte lubrifiant pe ea şi 
bagă-ţi-o în fund. Domnul Madox închise ghidul şi îl aruncă 
deoparte. Se întoarse la monitorul calculatorului. 

- Am aici fotografiile digitale făcute de dumneavoastră. 
Nu văd nici o pasăre în ele. Constat totuşi că păreţi 
interesat de unul dintre stâlpii mei utilitari... Şi, ia să 
vedem... iată aici o fotografie telescopică a turnului din 
spatele cabanei mele... prim-planuri ale cabanei... a, uite şi 
o pasăre cocoţată pe acoperişul meu. Ce este ăsta? 

- Un uliu care caută rahat. 

Madox luă camera video, comută pe redare şi privi pe 
vizor. 

- Iată stâlpul din nou... Presupun că aţi remarcat firele 
de plastic... Iarăşi cabana... Aţi surprins nişte imagini 
drăguţe din locul în care vă aflaţi... Pasărea aia a zburat. 
Ce era? Arăta ca un bâtlan albastru mare, dar ăştia trebuie 
să fi migrat deja spre sud. Toamna asta a fost nefiresc de 
caldă, încălzirea globală, poate credeţi în rahaturile 
astea... Puse camera jos şi întrebă: 

- Ştiţi care este soluţia pentru încălzirea globală? Nu? 
O să vă spun eu: iarna nucleară. Râse. Un banc vechi. 


Madox se lăsă pe spate în scaunul său şi mai aprinse o 
țigară. Făcea rotocoale perfecte de fum, iar apoi le privea 
ridicându-se în aer şi destrămându-se. 

- lată o artă uitată de mult. 

In timp ce Bain Madox practica arta sa cea de mult 
uitată, Harry Muller aruncă o privire prin cameră. Auzi 
respiraţia celor doi bărbaţi din spatele lui, atunci când îşi 
mută privirea către un perete acoperit cu tot felul de 
certificate înrămate. Se gândea că orice indiciu, cât de 
Mic, cu privire la identitatea acestui individ ar putea să îi 
fie de ajutor. 

Madox observă direcţia privirii lui Harry şi îl lămuri: 

- Cel din stânga sus este certificatul meu Silver Star. 
Lângă el se află certificatele Bronze Star şi Purple Heart. 
Tot acolo e şi numirea mea ca locotenent secund în Armata 
Statelor Unite. Pe rândul următor se află medaliile 
obişnuite acordate pe parcursul serviciului militar, printre 
care Medalia Campaniei din Vietnam şi o diplomă din 
partea Administrației Prezidențiale. Am servit în 
Regimentul al Şaptelea Cavalerie, din cadrul Primei Divizii 
a Forțelor Aeriene. Regimentul al Şaptelea este fosta 
unitate a generalului Custer. Asta explică, în parte, numele 
acestui club. S-ar putea să vă ofer mai târziu şi restul 
explicaţiei, dar, dacă o fac, după aceea va trebui să vă 
omor. Râse. Glumeam. Ei, zâmbiţi. Era doar o glumă. 

Harry afişă un zâmbet forţat. "Idiotule." 

- Pe ultimul rând se află medalia de infanterist, insigna 
mea de puşcaş experimentat, diploma de la şcoala militară 
şi, în sfârşit, certificatul de liberare din armată. Am părăsit 
serviciul militar după ce am slujit opt ani ca locotenent- 
colonel. Pe vremurile acelea, înaintam în grad foarte 
repede. Mureau o mulţime de ofiţeri, deschizând astfel 
lista promovărilor. Aţi fost înrolat? 

- Nu. Harry decise să intre în joc. Eram prea tânăr la 
vremea aia. Mai târziu, nu s-au mai făcut încorporări. 


- Aşa e. Artrebui să se facă din nou recrutări. 

- Categoric, confirmă Harry. Şi ar trebui să se 
recruteze şi femei. Dacă vor drepturi egale, ar trebui să 
aibă şi responsabilităţi egale. 

- Aveţi perfectă dreptate. 

Harry era în plină vervă, aşa încât continuă: 

- Fiul meu a trebuit să se înscrie totuşi pe liste, în caz 
că se vor mai face recrutări. Dar fiica mea nu. Ce înseamnă 
asta? 

- Aşa zic şi eu. Aveţi un fiu şi o fiică? 

- Mda. 

- Căsătorit? 

- Divorţat, replică Harry. 

- A, la fel ca mine. 

- Femeile te scot din minţi, remarcă Harry. 

- Numai dacă le laşi să o facă. 

- Păi, cu toţii le lăsăm. 

Madox chicoti: 

- Asta cam aşa e. În fine, vă aflaţi aici într-o misiune de 
supraveghere pentru Brigada Antitero. Care este scopul 
acestei supravegheri? 

- Cât ai stat în Vietnam? 

Madox îl privi pe Harry Muller timp de câteva secunde, 
apoi îi răspunse: 

- Am fost acolo în două rânduri şi am stat câte un an de 
fiecare dată. A mai existat şi o a treia ocazie, întreruptă 
însă de o rafală de AK-47, care m-a nimerit la doi 
centimetri de inimă, perforându-mi plămânul drept şi 
rupându-mi o coastă la ieşire. 

- Ai noroc că mai eşti în viaţă. 

- Şi eu îmi spun asta în fiecare zi. Fiecare zi e un dar. S- 
a întâmplat vreodată să se tragă în directia 
dumneavoastră? 

- De cinci ori. N-am fost nimerit niciodată. 


- Dumneavoastră aveţi noroc să fiţi în viaţă. Madox se 
uită fix la Harry. E o situaţie care te face să te schimbi. 
După aceea, nu mai eşti acelaşi. Insă nu e neapărat o 
schimbare în rău. 

- Ştiu. Am prieteni care au fost împuşcaţi. Spunând 
acestea, Harry se gândea la John Corey, fiind aproape 
convins că John rămăsese acelaşi tip impertinent şi plin de 
el chiar şi după ce fusese împuşcat. Uneori îmi spun că ar 
fi trebuit să mă ofer ca voluntar, mărturisi Harry. Războiul 
din Vietnam se terminase, dar încă aş mai fi putut să mă 
înrolez. Poate că aş fi prins invazia din Grenada sau vreun 
alt conflict. 

- Ei, nu vă mai învinovăţiţi atâta. Cea mai mare parte a 
americanilor nu au făcut serviciul militar. Şi, sincer să fiu, 
războiul e un lucru al naibii de înfiorător. Acum suntem 
implicaţi în acest război împotriva terorii, iar 
dumneavoastră, domnule Muller, se pare că vă aflaţi în 
primele linii. Am dreptate? 

- Hmm... da. 

- Iar, când vorbim despre teroare, ne referim în general 
la teroriştii islamici. Corect? 

- Da, dar... 

- Aşadar, căutaţi terorişti islamici aici? Pot să vă ajut cu 
ceva? 

Lui Harry îi încolţise în minte o idee, însă Madox 
continuă: 

- Domnule Muller, dacă pot face ceva pentru 
dumneavoastră, spuneţi-mi. Nu există cineva care să-şi 
dorească mai mult decât mine victoria împotriva 
terorismului. Cum pot să vă ajut? 

- Păi... bun, uite cum stă treaba. Acum vreo cinci ani 
mă ocupam de cazul unor indivizi din Armata Republicană 
Irlandeză - nişte terorişti - la numai vreo douăzeci de 
kilometri de aici. Îşi instalaseră acolo o tabără de 


instrucţie. Harry îi prezentă pe scurt cazul lui Madox, iar 
apoi conchise: 

-Am trimis opt indivizi la închisoarea federală, 
condamnările fiind între trei şi douăzeci de ani. 

- A, da, îmi amintesc de cazul acela, tocmai pentru că 
era foarte aproape de aici. 

- Exact. Şi acum este aceeaşi chestie. Verificăm o 
mulţime de proprietăţi private, pentru a vedea dacă 
undeva se desfăşoară activităţi suspecte care implică 
Armata Republicană Irlandeză. Am primit rapoarte de la 
serviciile secrete cum că... 

- Deci nimic din toate astea nu are de-a face cu 
teroriştii islamici? 

- Nu. Nu de data asta. Acum ne ocupăm de LRA. 

- Pare o pierdere de vreme şi de resurse, după 
evenimentele din 11 septembrie. 

- Ei bine, şi eu sunt de aceeaşi părere. Cu toate astea, 
trebuie să fim permanent informaţi cu privire la toţi şi la 
toate. 

- Posibil. Madox se gândi o clipă, apoi întrebă: 

- Cu alte cuvinte, după dumneavoastră, Clubul Custer 
Hill este... ce anume? O tabără de instrucţie pentru 
Armata Republicană Irlandeză? 

- Ei, şefii mei fuseseră informaţi că în această zonă se 
petrec anumite lucruri, aşa că mie mi-a revenit sarcina de 
a cerceta la faţa locului. Vreau să spun, în eventualitatea 
că existau persoane care se foloseau de această 
proprietate fără ca dumneata să ştii acest lucru. 

- Nimeni nu poate pătrunde pe proprietatea mea fără 
ca eu să ştiu, după cum tocmai aţi aflat şi dumneavoastră. 

- Mda, acum am înţeles. O să fac un raport... 

- Şi în nici un caz persoane care fac instrucţie 
paramilitară. 

- Da, eu... 


- Iar asta nu justifică faptul că aţi fotografiat cabana 
mea. Ar fi trebuit să vă aflaţi undeva în pădure, căutându-i 
pe indivizii de la IRA. 

- Da. Am fost întors din drum. 

- Asta fără îndoială. Ideea este că într-adevăr vă aflaţi 
aici într-o misiune de supraveghere. 

- Ei bine, da. Trebuie să verific mai multe proprietăţi 
din zona asta. 

- Înţeleg. Prin urmare, n-ar trebui să mă simt prea 
onorat. 

- Poftim? 

- Adică n-ar trebui să mă simt persecutat? 

- Nu, e vorba doar de nişte chestiuni de rutină. 

- Asta chiar e o uşurare. Apropo, aveţi cumva vreun 
mandat guvernamental pentru activităţi de genul ăsta? 

- Am... dar nu la mine. 

- N-ar trebui să aveţi tot timpul mandatul la 
dumneavoastră? Îşi trecu mâna pe deasupra biroului şi 
spuse: 

- N-am găsit nimic, nici măcar atunci când v-am căutat 
în fund. Domnul Madox zâmbi. 

- Hei, să te ia dracu'! Să te ia dracu'! Du-te-n gâtu' mă- 
tii de gunoi nenorocit! 

- Mă scuzaţi...? 

- Poţi să-ţi iei scuzele şi să ţi le bagi undeva. Eu, unul, o 
să mă car dracului de aici... 

Se întinse să-şi ia lucrurile de pe biroul lui Madox, însă 
o explozie de durere îi sfâşie partea dreaptă a corpului. 
Auzi o trosnitură, apoi un pocnet, după care nu mai auzi 
nimic. 

Îşi dădu seama că se afla întins pe podea, iar o 
transpiraţie rece îi acoperea întregul trup. Ochii i se 
înceţoşară, dar cu toate astea îl putea vedea pe Carl stând 
aplecat deasupra lui,  bătându-şi uşor palma cu 


instrumentul electric de mânat vitele, ca si când ar fi spus; 
"Mai vrei un ghiont?"' 

Căută să se ridice, însă picioarele îi erau ca de cârpă. 
Celălalt paznic veni în spatele lui, îl ridică de subsuori şi îl 
lăsă să cadă înapoi pe scaun. 

Harry se strădui să-şi recapete controlul asupra 
propriei respiraţii şi asupra muşchilor care îi tremurau. 
Privirea încă îi era împăienjenită, iar în urechile lui toate 
sunetele aveau rezonanţe metalice. 

Unul dintre paznici îi întinse o sticlă de plastic cu apă, 
pe care abia dacă o putea ţine în mână. 

- E uimitor ce poate face curentul electric dintr-un om, 
exclamă domnul Madox. Unde mai pui că nici nu lasă cine 
ştie ce urme vizibile. Unde eram? 

Harry încercă să-l trimită la dracu', însă nu avu puterea 
să lege cuvintele. 

- Încercaţi parcă să mă convingeţi că vă aflaţi într-o 
misiune de rutină, căutând tabere de instrucţie IRA. Ei 
bine, nu m-aţi convins. 

Harry inspiră adânc şi spuse: 

- Dar e adevărat. 

- Atunci, daţi-mi voie să vă asigur încă o dată, 
spunându-vă că pe proprietatea mea nu există membri ai 
Armatei Republicane Irlandeze. Drept să vă spun, domnule 
Muller, întregul meu arbore genealogic are rădăcini 
englezeşti, iar eu nu am nici cea mai mică simpatie pentru 
IRA. 

Harry nu răspunse. 

- Bun, zise Madox, acum hai să terminăm cu tâmpeniile 
astea cu IRA şi să trecem direct la miezul problemei! Ce 
anume bănuiesc superiorii dumneavoastră că s-ar petrece 
aici? 

Harry nu răspunse nici de această dată. 

- Aveţi nevoie de vreun imbold electric pentru a 
răspunde la întrebarea mea? 


- Nu... nu ştiu. Nu mi s-a spus absolut nimic. 

- Ei, ceva-ceva trebuie să vi se fi spus. De pildă: "Harry, 
conform bănuielilor noastre, Clubul Custer Hill este..." Ce 
anume? Cum au caracterizat locul acesta şi oamenii care îl 
frecventează? Este o informaţie foarte importantă pentru 
mine şi vreau să-mi spuneţi cum stau lucrurile. Imi veţi 
spune acum sau mai târziu. Dar acum ar fi mai simplu. 

Harry se strădui să-şi limpezească mintea de efectele 
şocului electric şi să se gândească la situaţia în care era. 
Nu se aflase niciodată de partea cealaltă a unui birou de 
interogatoriu şi nu avusese până acum parte de experienţa 
sau de pregătirea necesare pentru a face faţă într-o astfel 
de situaţie. 

- Domnule Muller...? 

Nu putea decide dacă să rămână la povestea cu Armata 
Republicană sau să-i dezvăluie nenorocitului puţinele 
informaţii pe care le avea. Scopul său era, evident, acela 
de a ieşi de acolo viu, cu toate că se cam îndoia că viaţa lui 
ar fi fost în pericol. 

- Domnule  Muller...? Am vorbit despre observarea 
păsărilor, despre IRA... Asta chiar a fost o poveste bună. 
Însă n-a fost şi adevărată. Păreţi puţin confuz, aşa că dați- 
mi voie să vă ajut. Vi s-a spus că la Clubul Custer Hill îşi 
face veacul o bandă de smintiţi cu orientări politice de 
dreapta, care pun ceva la cale, posibil ilegal. Aşa e? 

Harry încuviinţă din cap. 

- Ce altceva vi s-a mai spus despre noi? 

- Nimic. Nu am nevoie să ştiu prea multe. 

- Ba da. Aveţi. Au menţionat cumva că mai mulţi dintre 
membrii noştri sunt foarte bine situaţi, fiind oameni cu 
influenţă la nivel de societate şi de guvern? 

Harry clătină din cap. 

- N-am de ce să ştiu toate astea. 

- Ei bine, după părerea mea, chiar e necesar să 
cunoaşteţi aceste lucruri. Tocmai de-asta vă aflaţi aici, 


indiferent că ştiţi sau nu. Realitatea este că membrii 
acestui club sunt persoane extrem de influente. 
Beneficiază de putere politică, financiară sau militară. 
Ştiaţi că unul dintre membrii noştri este secretarul adjunct 
al apărării? Sau că un altul este consilier prezidenţial pe 
probleme de siguranţă naţională? Ştiaţi asta? 

Harry scutură din cap. 

-Nu ne place deloc atunci când o agenţie 
guvernamentală oarecare întreprinde o activitate ilegală 
de supraveghere a îndeletnicirilor noastre, de altfel perfect 
legale. Noi vânăm, pescuim, bem şi discutăm despre 
situaţia mondială. Însăşi Constituţia ne apără dreptul la 
asociere, liberă exprimare şi intimitate, nu? 

Harry dădu din cap aprobator. 

- Cineva din agenţia dumneavoastră şi-a depăşit 
atribuţiile, iar respectiva persoană va fi trasă la 
răspundere pentru acţiunile sale. 

Harry încuviinţă din nou. Nu avea nici o îndoială în 
privinţa spuselor lui Madox. N-ar fi fost pentru prima oară 
când unul dintre şefii lui o dădea în bară, solicitând 
punerea sub supraveghere a unui grup sau a unei 
persoane care nu se făceau vinovate de nimic. Pe de altă 
parte, tocmai ăsta era şi rostul supravegherii - dorinţa de a 
afla dacă bănuiala privind desfăşurarea de activităţi 
infracţionale era corectă sau justificată. 

Harry admise: 

- Cred că au cam dat-o în bară... 

- O, eu sunt convins. lar dumneavoastră aţi picat la 
mijloc. 

- Exact. 

- Deci nu sunteţi agent FBI? 

- Nu. 

- Şi nici ofiţer CIA? 

- Ei, pe naiba! Sigur că nu. 


- Şi atunci ce sunteţi? Agent angajat pe bază de 
contract? 

- Mda, fost poliţist de la NYPD, în prezent pensionat. 
Acum lucrez pentru FBI. 

- La un nivel inferior, presupuse domnul Madox. 

- Cam aşa ceva. 

- O să mă asigur că nu veţi fi pedepsit. 

- Da. În orice caz, mulţumesc pentru stimulent. 

- Nu ştiu despre ce vorbiţi. Domnul Madox se uită la 
ceasul de la mână şi continuă: 

- Aştept musafiri. Il fixă apoi cu privirea pe Harry. 
Ştiaţi că aştept pe cineva azi? 

- Nu. 

- Pur şi simplu, s-a întâmplat să veniţi aici în această zi 
specială? 

Harry nu răspunse. 

- Vorbiţi, domnule Muller. Am un program încărcat în 
dimineaţa asta. 

- Aăă, păi... mi s-a spus să... văd dacă cineva... 

- Vi s-a spus să luaţi aminte la oaspeţii care vin, să-i 
fotografiaţi, să le notaţi numerele de înmatriculare, 
momentul sosirii şi aşa mai departe... 

- Da... 

- Şi oamenii ăştia pentru care lucraţi de unde ştiau că 
aici va avea loc o reuniune astăzi? 

- N-am idee. 

- De ce mi-aţi fotografiat stâlpul utilitar? 

- Pur şi simplu l-am văzut. Mi-a ieşit în cale. 

- Când aţi sosit aici? 

- Azi-noapte. 

- Mai e cineva cu dumneavoastră? 

- Nu. 

- Cu ce aţi venit până aici? 

- Cu rulota mea, răspunse Harry. 

- Astea sunt cheile? 


- Da. 

- Şi rulota unde e? 

- Pe drumul forestier situat la sud de aici. 

- Aproape de locul unde aţi pătruns pe proprietatea 
mea? 

- Da. 

- Trebuie să daţi un raport telefonic? 

Nu trebuia, însă răspunse afirmativ. 

- Când? 

- După ce părăsesc proprietatea. 

- Înţeleg. Madox luă mobilul lui Harry şi îl deschise. 
Văd că aţi primit un mesaj. Şi adăugă: în cazul în care vă 
întrebaţi cum de aveţi semnal atât de bun aici, în mijlocul 
pustietăţii, trebuie să vă spun că am propriul releu de 
telefonie mobilă. Făcu un semn către fereastră. Acum, că 
aţi aflat ce e cu turnul acela, puteţi să vă notaţi pe 
fotografie. Şi mai puteţi menţiona acolo că e dotat şi cu un 
dispozitiv de criptare a vocii, astfel încât nimeni să nu îmi 
poată asculta convorbirile. Nu-i aşa că e grozav să fii 
bogat? îl mai întrebă el pe Harry. 

- N-am de unde să ştiu. 

- Care este codul căsuţei vocale? 

Harry i-l dădu, iar Madox formă numărul mesageriei 
vocale, tastă codul şi trecu telefonul pe difuzor. 

Din telefon se auzi vocea lui Lori: "Bună, iubitule. Am 
primit mesajul tău. Dormeam. Astăzi o să mă duc la 
cumpărături cu sora ta şi cu Arme. Sună-mă mai târziu. O 
să iau mobilul cu mine. Bine? Anunţă-mă dacă va trebui să 
stai acolo peste noapte. Te iubesc şi mi-e dor de tine". Apoi 
mai adăugă: "Fereşte-te de nebunii ăia de dreapta. Le cam 
place să-şi folosească armele. Ai grijă!" 

Madox comentă: 

- Pare foarte drăguță. Mă rog, mai puţin la faza cu 
nebunii de dreapta şi cu armele. După câte se pare, 
remarcă el, doamna crede că aţi putea petrece noaptea 


aici. S-ar putea să aibă dreptate. Zicând acestea, Madox 
închise celularul, după care i se adresă din nou lui Harry: 

- Probabil ştiţi că aparatele astea transmit un semnal 
care poate fi depistat. 

- Da, doar cu asta mă ocup. 

- Exact. Uimitoare tehnologie! Pot să-mi sun copiii la 
orice oră, în orice loc. Desigur, ei nu răspund niciodată, 
dar mă sună după cinci mesaje sau atunci când au nevoie 
de ceva. 

Harry făcu efortul să zâmbească. 

- Prin urmare, reluă domnul Madox, se pare că sunteţi 
cine spuneţi că sunteţi. Sincer să fiu, domnule Muller, 
credeam că sunteţi agent al unei puteri străine. 

- Cum? 

- Nu sunt paranoic, credeţi-mă. Membrii acestui club 
şi-au făcut duşmani pretutindeni în lume. Duşmani în 
adevăratul sens al cuvântului. Suntem cu toţii patrioţi, 
domnule Muller, şi le-am dat ceva bătăi de cap inamicilor 
Americii din întreaga lume. 

- Asta-i foarte bine. 

- Mă gândeam eu că o să fiţi de acord. lar oamenii ăştia 
sunt, în aceeaşi măsură, şi duşmanii dumneavoastră. Astfel 
că, parafrazând o veche zicală arabă, "duşmanul 
duşmanului meu este prietenul meu". 

- Corect. 

- Cu toate acestea, se întâmplă uneori ca duşmanul 
duşmanului meu să fie şi duşmanul meu. Nu pentru că şi- 
ar dori acest lucru, ci pentru că avem păreri diferite în 
ceea ce priveşte modul de a-l aborda pe duşmanul nostru 
comun. Însă discuţia asta o vom lăsa pe altă dată. 

- Da, o să vă dau un telefon săptămâna viitoare. 

Bain Madox se ridică în picioare, se uită la ceas şi 
spuse: 

- lată ce vă propun eu. De vreme ce atât 
dumneavoastră, cât şi agenţia dumneavoastră păreţi atât 


de interesaţi de clubul acesta şi de membrii săi, o să fac 
ceva ce n-am făcut niciodată până acum. O să vă permit 
dumneavoastră, unui străin, să luaţi parte la şedinţa 
comitetului executiv, şedinţă care va avea loc în după- 
amiaza aceasta, după prânzul de bun venit oferit la sosire 
membrilor clubului nostru. Doriţi să participaţi la 
întrunirea noastră? 

- Eu... Nu, nu chiar. Cred că ar fi cazul să... 

- Credeam că aţi venit aici să obţineţi informaţii. De ce 
vă grăbiţi aşa? 

- Nu e vorba despre grabă, dar eu... 

- O să vă permit chiar să faceţi poze. 

- Mulţumesc, dar... 

- Cred că prezenţa dumneavoastră la această întrunire 
ar fi în beneficiul amândurora. Dumneavoastră veţi afla 
câte ceva, iar eu voi putea vedea reacţia dumneavoastră 
faţă de problemele discutate. Ştiţi, uneori cădem în 
capcana mentalităţii de buncăr - uităm de ce se întâmplă în 
exterior şi ţinem cont doar de ce vedem în jurul nostru. 
Asta nu e deloc sănătos. 

Harry nu zise nimic, în schimb, lui Bain Madox ideea îi 
surâdea tot mai mult. 

- Vreau să daţi frâu liber comentariilor, să ne spuneţi 
dacă lăsăm impresia unei şlehte de ramoliţi bătrâni - 
smintiţi cu orientări politice de dreapta. Rânji satisfăcut. 
Avem nevoie de părerea dumneavoastră sinceră în 
legătură cu următorul nostru proiect: Proiectul Verde. 

- Ce este Proiectul Verde? 

Domnul Madox aruncă o privire scurtă către agenţii de 
pază, după care se duse la Harry şi îi şopti la ureche: 

- Apocalipsa nucleară. 


Capitolul 5 


Legat la ochi şi desculţ, Harry fu condus două etaje mai 
jos, acolo unde trebuie să fi fost subsolul cabanei. Era frig 
şi umezeală, iar Harry desluşea sunetul unor motoare 
mecanice şi electrice. 

Auzi o uşă deschizându-se, apoi fu împins înăuntru. Uşa 
se închise cu zgomot în urma lui şi auzi un zăvor de metal 
glisând. Rămase acolo, în picioare, şi întrebă: 

- Hei, tu, eşti acolo? 

Tăcere. 

Ascultă o vreme, iar apoi îşi trase legătura de pe ochi şi 
privi în jurul său. Era singur. 

Se afla într-o cameră micuță, întărită cu ziduri de beton 
zugrăvite cu aceeaşi vopsea gri ca podeaua tot de beton. 
Tavanul scund era îmbrăcat în tablă ondulată. 

Pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu lumina orbitoare 
provenită de la un neon de deasupra capului său, văzu că 
în cameră nu era decât un pat de metal, fixat de podea. Pe 
pat se afla o saltea subţire, pe care erau întinse cămaşa şi 
pantalonii lui de camuflaj. Şi le trase pe el. Îşi verifică 
buzunarele, şi constată că nu-i fusese înapoiat nici unul 
dintre obiectele personale. 

Într-un colţ al camerei se aflau un vas de toaletă şi o 
chiuvetă. Vasul de toaletă nu avea nici capac şi nici bazin. 
Exact ca într-o celulă de închisoare. Deasupra chiuvetei nu 
era nici o oglindă, nici măcar una de plastic sau de metal, 
precum cele de la gherlă. 

Merse la uşa de oţel care nu avea clanţă sau ferestruică 
şi se împinse în ea. Însă aceasta nici măcar nu se clinti. 

Cercetă camera, căutând un obiect oarecare pe care să- 
l poată folosi ca armă. Însă, cu excepţia patului şi a unui 
radiator ruginit, care nu degaja cine ştie ce căldură, 
încăperea era complet goală. 


Abia acum observă o cameră micuță, sferică, turnantă, 
amplasată într-un colţ al tavanului, şi un difuzor înfundat 
în perete, lângă ea. Harry îşi ridică degetul mijlociu şi 
strigă: 

- Să ţi-o trag! 

Nu-i răspunse nimeni. 

Se uită înjur, căutând un lucru pe care să-l poată folosi 
pentru a distruge camera şi difuzorul, dar, în afară de el 
însuşi, nu era nici un obiect slobod în cameră. Işi luă 
avânt, sări şi izbi camera cu mâna. Aceasta continuă să 
iscodească fiecare colţ; după aceea, un sunet strident, cu 
mulţi decibeli, străpunse încăperea, iar Harry îşi acoperi 
urechile şi se dădu câţiva paşi înapoi. Zgomotul asurzitor 
continuă, iar Harry zbieră: 

- Bine, ajunge! 

Zgomotul încetă şi se auzi o voce care spuse: 

- Stai jos! 

- Dracu' să te ia! "Nenorociţilor! Aşteptaţi numai să ies 
eu de aici." Pierduse noţiunea timpului, însă după calculele 
lui trebuia să fie cam 10-11 dimineaţa. Stomacul îi 
chiorăia, însă lui Harry nu-i era tocmai foame. Doar sete. 
Şi trebuia să se uşureze. 

Se îndreptă către vasul de toaletă, iar camera îl urmă 
pas cu pas. După ce urină, merse la chiuvetă şi deschise 
unicul robinet. Un firicel de apă rece începu să curgă în 
lavoar. Se spălă, apoi făcu un căuş cu palmele pentru a bea 
apă. 

Cum nu avea prosop, îşi şterse mâinile pe pantaloni. Se 
îndreptă din nou către pat şi se aşeză. Se gândi la discuţia 
avută cu Bain Madox. 

"Apocalipsă nucleară. Despre ce naiba o fi vorbind 
nemernicul ăla?" se întrebă Harry în sinea lui. 

Şi ce era cu întrunirea asta la care fusese invitat? 
Nimic din toate astea nu avea sens, sau poate... poate că 
totul era o înscenare. 


Se ridică în picioare. 

- Asta e! "Aici e una dintre taberele alea de instrucţie 
idioate." La dracu'! Se gândi la întreaga misiune, la cele 
zece minute petrecute în biroul lui Tom Walsh, la tipul de 
la 'Tehnic, la tăierea gardului, la agenţii de pază, la celula 
asta aflată într-o casă particulară... totul era un test... unul 
dintre cursurile alea SERE - Supravieţuire, Evadare, 
Rezistență, Eliberare. 

Evident, el nu trecuse testul cu evadarea, de aceea se 
afla acum în celula asta. Revăzu în minte interogatoriul 
tipului ăluia, Madox - testul de rezistenţă. "Of, la naiba! 
Oare am picat la partea aia? Ce dracu' i-oi fi spus? l-am zis 
să se ducă la dracu' şi m-am ţinut de acoperirea mea... 
apoi am băgat chestia cu Armata Republicană Irlandeză. 
Asta a fost o chestie deşteaptă... nu?" 

Se gândi la instrumentul pentru vite. "Oare ar face aşa 
ceva? Mda... probabil." 

Mai târziu o să vină faza cu eliberarea, apoi din nou cea 
cu evadarea şi cu supraviețuirea în pădure. "Exact! Intr- 
acolo ne îndreptăm!" 

Revăzu totul în minte, înțelegând acum lucrurile în 
lumina noii sale convingeri, cum că toate astea erau nişte 
teste idioate ale celor de la FBI sau CIA. Trebuia să fie aşa. 
Altminteri, totul ar fi fost mult prea ciudat. 

Il aveau în vedere pentru o chestie tare de tot, iar ăsta 
era marele test. Procedau aşa, ca să vadă cât de mult 
poate rezista. Clubul Custer Hill era la fel ca Ferma CIA 
din Virginia, nu? 

"Bun, perfect, îşi spuse în sinea lui. Am trecut primul 
test. Acum o să mergem la întrunirea aia şi o să vedem 
despre ce e vorba. Fii calm, Harry. Şi păstrează 
aparențele." Zbieră către cameră: 

- Idioţilor! O să vă smulg capetele la toţi şi o să mă... în 
gâtul vostru! 


Se întinse pe spate, pe salteaua subţire, şi zâmbi pentru 
sine. Căscă şi căzu într-un somn agitat. 

Frigul şi lumina puternică a neonului de deasupra îl 
făcură să viseze că era din nou afară, rătăcind prin pădure. 
Făcea fotografii cu păsări, apoi se certa cu nişte bărbaţi, 
apoi purta o conversaţie agreabilă cu domnul Madox, care 
îi înapoiase pistolul spunându-i: "O să ai nevoie de el". 
Deodată, bărbaţii ridicară armele, iar câinii începură să 
alerge înspre el. Trase piedica revolverului Glock, fără nici 
un rezultat. 

Harry se ridică fulgerător în capul oaselor şi îşi şterse 
sudoarea rece de pe frunte. "Ce dracu'...?" 

Se lăsă din nou pe spate, în pat, şi rămase cu privirea 
pironită de tavanul de tablă. Ceva nu-i dădea pace. Madox. 
Individul ăsta avea un aer prea... veridic. "Nu. Nu poate fi 
adevărat." 

Dacă toate astea ar fi fost reale, atunci viaţa lui era în 
pericol. 

Uşa se deschise, iar o voce îi porunci: 

- Vino cu noi! 


PARTEA A TREIA 


Sâmbătă 
NORTH FORK, LONG ISLAND 
Dacă iubirea este răspunsul, aţi putea reformula 


întrebarea? 
Lily Tomlin 


Capitolul 6 


Eu şi Kate am ajuns la pensiunea cu cazare şi mic dejun 
inclus din cătunul Mattituck înainte de zece seara, ora 
închiderii, şi am încheiat toate formalităţile de recepţie cu 
proprietăreasa, o doamnă care îmi amintea de intendentele 
amabile angajate la Centrul de Corecţie Metropolitan din 
oraş. 

Casa veche şi demodată era exact aşa cum mă 
aşteptasem, ba poate chiar mai rău. De fapt, era oribilă. 

Sâmbătă dimineaţă am dormit până târziu, aşa că am 
pierdut micul dejun pregătit în casă şi am ratat şi 
întâlnirea cu ceilalţi oaspeţi, după ce pe doi dintre ei îi 
auzisem prin pereţii subţiri în noaptea precedentă. Femeia 
era genul care ţipă în timp ce face sex, dar - slavă 
Domnului! - nu era şi multiorgasmică. 

În fine, ne-am petrecut ziua de sâmbătă vizitând 
podgoriile din North Fork. Acestea au înlocuit fermele de 
cartofi pe care mi le aminteam de când eram copil. Viile 
sunt mature acum şi produc vinuri alese, din soiuri precum 
chardonnay, merlot şi aşa mai departe. La fiecare podgorie 
pe unde am trecut am degustat câte puţin vin gratis, iar 
mie mi-au plăcut în mod deosebit cele din soiul sauvignon 
blanc - care erau seci şi fructate, aducând puţin a... ei 
bine, a cartofi! 

Sâmbătă noaptea am mers la un restaurant plutitor, 
amenajat pe un şlep, restaurant ce oferea o privelişte 
nemaipomenită asupra zonei Peconic Bay şi care, după 
părerea lui Kate, era foarte romantic. 

Ne-am aşezat la bar aşteptând să se elibereze o masă, 
iar barmanul ne-a prezentat rapid vreo duzină de vinuri 
regionale care se vindeau la pahar. Kate şi barmanul - un 
tânăr care arăta ca şi cum i-ar fi prins tare bine câteva 
săptămâni într-o tabără exclusiv pentru bărbaţi - discutară 


despre vinurile albe şi se hotărâră asupra unuia care nu 
avea o aromă prea fructată. Şi eu care credeam că 
strugurii sunt fructe! 

Tânărul mă întrebă: 

- Vreunul dintre vinurile acestea este pe placul 
dumneavoastră? 

- Toate sunt. Dă-mi, te rog, o bere. 

Îşi luă notițe conştiincios, după care ne aduse băuturile. 

Pe bar era un teanc de ziare, şi am remarcat 
întâmplător titlul unui articol din New York Times: 
"PENTAGONUL A ÎNTOCMIT UN PLAN DE VACCINARE 
ANTIVARIOLĂ PENTRU CIRCA 500 000 DE PERSOANE". 

Toată treaba asta cu invazia era sigură până să se 
predea Saddam. Îmi trecu prin cap să-mi sun agentul de 
pariuri ca să văd care mai erau astăzi probabilitățile de a 
intra în război. Ar fi trebuit să fac un pariu săptămâna 
trecută, când şansele erau mai mici, dar am noroc că 
primesc informaţii din interior, ceea ce se cheamă că 
trişez. În plus, nu este deloc etic să faci bani de pe urma 
unui război, decât, eventual, atunci când eşti prestator de 
servicii pentru guvern. 

Atunci am întrebat-o pe Kate, care e de profesie avocat: 

- Ce sunt eu, de fapt: un prestator de servicii pentru 
guvern sau un agent guvernamental angajat pe bază de 
contract? 

- De ce întrebi? 

- Îmi bat capul cu o problemă de etică. 

- Ei, atunci probabil că nu ai cine ştie ce dureri de 
cap... 
- Nu fi răutăcioasă! Mă bate gândul să îmi sun agentul 
de pariuri şi să fac un pariu privind Războiul din Irak. 

- Ai un agent de pariuri? 

- Da. Tu nu? 

- Nu. E ilegal. 


- Sunt arestat? Putem face chestia aia cu cătuşele mai 
târziu? 

Se forţă să nu zâmbească şi aruncă o privire în jur: 

- Vorbeşte mai încet! 

- Încerc să fiu romantic. 

O animatoare veni la bar şi ne conduse la masa noastră. 
Kate consultă meniul şi mă întrebă dacă împart cu ea o 
duzină de stridii, amintindu-mi totodată cu un zâmbet larg: 

- Sunt afrodiziace. 

- Nu chiar, am informat-o. Am mâncat eu o duzină 
săptămâna trecută, şi numai vreo unsprezece şi-au făcut 
efectul. Un banc vechi, am adăugat. 

- Bine ar fi. 

Specialitatea casei erau fructele de mare, aşa că am 
comandat rață de Long Island. Că doar şi astea înoată, nu? 

Mă simţeam relaxat şi fericit, pentru că eram departe 
de stresul de la slujbă şi de agitația oraşului. 

- A fost o idee bună, i-am spus lui Kate. 

- Trebuia să plecăm de acolo. 

M-am gândit într-o doară la Harry şi la nordul statului 
New York şi am vrut s-o întreb din nou pe Kate despre 
Clubul Custer Hill, însă scopul pentru care ne aflam aici 
era să uităm de problemele de la serviciu. 

Kate avea în grijă lista cu vinurile şi, după o discuţie 
fascinantă cu chelnerul, comandă o sticlă dintr-un vin roşu. 

Vinul sosi, iar ea îl degustă, decretând apoi că este 
tare, cu o uşoară aromă de prună, care, spunea ea, ar 
merge de minune cu rața mea. Eu, unul, nu cred că raţei 
mele îi păsa câtuşi de puţin. 

În cele din urmă, Kate ridică paharul şi spuse: 

- Pentru pagere care nu sună în weekend-uri! 

- Amin! 

Am ciocnit paharele şi am băut. Pruna aia trebuie să fi 
fost în al ei. Am pus paharul în dreptul lumânării şi am 
exclamat: 


- Frumos guler! 

- Frumos ce? 

- Brâu? 

Ea îşi dădu ochii peste cap. 

Aşadar, luam o cină plăcută, într-o atmosferă agreabilă, 
frumoşii ochi albaştri ai lui Kate străluceau în lumina 
lumânării, iar vinul roşu îmi dădea o senzaţie de căldură şi 
de uşoară ameţeală. 

Era simplu să pretinzi că totul mergea ca pe roate în 
lumea asta. Nu se întâmpla deloc aşa, fireşte, şi nici nu se 
întâmplase vreodată, dar, din când în când, trebuie să mai 
iei şi o pauză de câteva ore şi să-ţi imaginezi că nu se alege 
praful de restul lumii între timp. 

Apropo de asta, toţi cei pe care îi cunosc încă mai 
vorbesc şi astăzi despre felul în care li s-au schimbat 
vieţile după 11 septembrie. Şi nu e vorba întotdeauna 
despre o schimbare în rău. Mulţi oameni, printre care şi eu 
şi Kate, parcă ne-am trezit brusc şi ne-am spus: "E timpul 
să încetăm să ne mai facem griji pentru lucrurile mărunte. 
A venit momentul să restabilim legăturile cu oamenii care 
ne plac şi să încheiem socotelile cu cei care nu ne plac. N- 
am murit încă, prin urmare, trebuie să ne trăim viaţa". 

Tatăl meu, care este veteran al celui de-al Doilea 
Război Mondial, a încercat odată să-mi descrie starea de 
spirit a naţiunii după catastrofa de la Pearl Harbour. El nu 
se pricepe prea bine la cuvinte, şi îi era greu să descrie 
imaginea Americii în perioada primului Crăciun de după 7 
decembrie 1941. În cele din urmă, şi-a găsit cuvintele şi a 
spus aşa: "Eram cu toţii speriaţi, aşa că beam şi ne 
regulam de mama focului, îi sunam şi îi vizitam pe cei pe 
care nu îi mai văzuserăm o vreme; Oamenii trimiteau 
foarte multe vederi şi scrisori; Ne-am apropiat foarte mult 
unii de alţii, ne ajutam unii pe alţii la nevoie, aşa că, până 
la urmă, n-a mai fost chiar atât de rău". Iar apoi, tata m-a 


întrebat: "De ce era nevoie de un război ca să facem toate 
astea?" 

Pentru că, vezi tu, dragă tată, ăştia suntem. Iar anul 
trecut, după 11 septembrie, părinţii mei au pierdut două 
zile încercând să dea de mine din Florida. Când, în cele din 
urmă, m-au găsit, au petrecut un sfert de oră mărturisindu- 
mi cât de mult m-au iubit întotdeauna - lucru care m-a 
surprins puţin, deşi sunt convins că îl spuneau din tot 
sufletul. 

Aşa suntem şi acum, dar, într-un an sau doi, în lipsa 
vreunui alt atac asupra ţării noastre, vom redeveni noi 
înşine, aceiaşi oameni reci şi egocentrişti dintotdeauna. Şi 
zău că nu mă plâng, pentru că, sincer să fiu, mi s-a cam 
acrit ca rudele şi prietenii de prin alte oraşe să mă întrebe 
ce mai fac. Am avut cu toţii parte de clipa noastră de 
purificare, ne-am făcut cu toţii o reevaluare a propriilor 
vieţi, iar acum e momentul să continuăm de unde am 
rămas şi să redevenim cei care am fost. 

Şi totuşi, îmi place chestia asta cu băutul şi regulatul 
fără măsură şi cred că ar trebui să continuăm aşa încă o 
vreme. Prietenii mei burlaci îmi spun că... ei, dar ăsta e un 
subiect pe care îl voi lăsa pe altă dată. 

Până una, alta, i-am spus lui Kate: 

- Te iubesc. 

Ea se întinse peste masă şi îmi prinse mâna într-a ei. 

- Şi eu te iubesc, John. 

Iar ăsta e unul dintre lucrurile bune care s-au întâmplat 
în ziua aceea. Poate că nu fusesem cel mai atent soţ din 
lume pe 10 septembrie, dar în ziua următoare, când am 
crezut că ea murise, lumea mea s-a prăbuşit împreună cu 
cele două turnuri. lar după ce am văzut că soţia mea 
trăieşte, am înţeles că trebuie să-i spun mai des "te 
iubesc". Pentru că în meseria asta şi în viaţa asta nu ştii 
niciodată ce se va întâmpla mâine. 


PARTEA A PATRA 


Sâmbătă 
NORDUL STATULUI NEW YORK 


Puterea îşi imaginează întotdeauna că are un suflet 
mare şi vederi largi, dincolo de capacitatea de înţelegere a 
celor slabi, şi că Ii face lui Dumnezeu o favoare încălcând 
toate legile Lui. 

John Adams 


Capitolul 7 


Legat la ochi, cu gleznele încătuşate, Harry Muller 
şedea pe ceea ce părea a fi un scaun confortabil de piele. 
Simţea miros de lemn ars şi de fum de ţigară. 

Auzea oameni vorbind în şoaptă, şi i se păru că aude şi 
vocea lui Bain Madox. 

Cineva îi trase legătura de pe ochi, lăsând-o să-i 
alunece în jurul gâtului. Pe măsură ce ochii săi se 
obişnuiau cu lumina, Harry văzu că se afla în capătul unei 
mese lungi de pin. La aceeaşi masă mai erau aşezaţi alţi 
cinci oameni: câte doi de fiecare parte, iar la celălalt capăt 
al mesei, faţă în faţă cu el, stătea Bain Madox. Bărbaţii 
vorbeau între ei, ca şi cum el nici nu s-ar fi aflat acolo. 

În dreptul fiecăruia dintre bărbaţi erau blocnotesuri, 
pixuri, sticle cu apă şi ceşti de cafea. În faţa lui Madox, 
Harry observă o tastatură. 

Se uită prin camera aceea, care servea fie drept 
bibliotecă, fie drept ascunzătoare. Şemineul se afla în 
stânga lui, flancat de două ferestre, cu draperiile trase, 
astfel încât nu putea vedea dincolo de ele. Insă după 
drumul pe care îl făcuse legat la ochi, din celula sa şi până 
aici, Harry ştia că se află undeva la parter. 

Carl împreună cu un alt agent de pază stăteau în 
picioare lângă uşă. Purtau pistoale ascunse în tocuri, însă 
nu mai aveau la ei instrumentele electrice pentru vite. 

Harry observă abia acum o valiză foarte mare, din piele 
neagră, aşezată în picioare, în mijlocul pardoselii. Era o 
valiză veche, legată cu nişte curele de un container cu roţi. 

Bain Madox păru că acum îl vede pentru prima oară. 

- Bine aţi venit, domnule Muller. Doriţi o cafea? Un 
ceai? 

Harry clătină din cap. 

Madox li se adresă celorlalţi patru bărbaţi: 


- Domnilor, acesta este omul despre care v-am vorbit - 
Harry Muller, detectiv NYPD, pensionat, în prezent 
lucrează în cadrul Brigăzii Antitero. V-aş ruga să-l faceţi să 
se simtă bine-venit. 

Toată lumea îl salută pe oaspete cu o înclinare a 
capului. Lui Harry i se păru că îi ştia de undeva pe doi 
dintre indivizi. 

Madox continuă: 

- După cum bine ştiţi, domnilor, noi avem câţiva 
prieteni în cadrul Grupului Operativ. Se pare însă că nici 
unul dintre ei nu ştia că domnul Muller urma să ne facă o 
vizită astăzi. 

- Va trebui să analizăm situaţia, spuse unul dintre 
bărbaţi. 

Ceilalţi aprobară din cap la unison. 

Harry încerca din răsputeri să pătrundă sensul tuturor 
acestor mizerii, să-şi întărească oarecum convingerea că 
acesta era un test pus în scenă în mod elaborat. Insă 
undeva în străfundurile minţii sale această speranţă pălea 
cu fiecare clipă, oricât s-ar fi agăţat de ea. 

Madox le făcu un semn agenţilor de pază, care părăsiră 
încăperea. 

Harry îi privi pe cei aflaţi la masă. Doi dintre ei erau 
cam de vârsta lui Madox, unul era mai bătrân, iar cel din 
stânga, ceva mai tânăr. Cu toţii purtau jachete albastre tip 
sport şi cămăşi ecosez lejere, precum cea a lui Madox, ca 
şi cum aceasta ar fi fost uniforma zilei. 

Harry se concentra asupra celor doi bărbaţi care i se 
păruseră cunoscuţi. 

Era sigur că-i văzuse la televizor sau în ziare. 

Madox observă privirea lui Harry şi îi zise: 

- lertaţi-mă că nu v-am prezentat oficial comitetul 
executiv... 

Unul dintre bărbaţi îl întrerupse: 

- Bain, nu este necesar să dăm nume. 


- Oricum, cred că domnul Muller i-a recunoscut pe unii 
dintre voi,replică Madox. 

Nu-i răspunse nimeni, cu excepţia lui Harry: 

- Nu am nevoie de nume... 

- Trebuie să ştiţi, îl opri Madox, în ce companie selectă 
vă aflaţi. Madox arătă spre bărbatul din dreapta lui - cel 
mai în vârstă din încăpere şi, totodată, cel care făcuse 
obiecţia de mai devreme. 

- Harry, acesta este Paul Dunn, consilier al 
preşedintelui pe probleme de siguranţă naţională şi 
membru al Consiliului Naţional de Securitate. Probabil îl 
recunoşti. Madox îşi îndreptă apoi atenţia către bărbatul 
aflat imediat lângă Dunn, în apropierea lui Harry, şi îl 
prezentă: Acesta este generalul James Hawkins, din 
Forţele Aeriene ale Statelor Unite, şi membru al 
Comitetului Mixt al Şefilor de Stat-Major. Probabil l-ai 
recunoscut şi pe el, cu toate că Jim este un tip discret. 
Madox arătă spre bărbatul din stânga lui: Dumnealui este 
Edward Weolffer, secretarul adjunct al apărării, care se dă 
în vânt după camerele de filmat. Nu te aşeza niciodată 
între el şi o cameră de filmat, dacă nu vrei să fii îmbrâncit 
fără menajamente. Madox zâmbi. Fu însă singurul. După 
aceea adăugă: Eu şi Ed am absolvit împreună Şcoala de 
Ofiţeri de Infanterie din Fort Benning, Georgia, în aprilie 
1967. Am luptat amândoi în Vietnam în aceeaşi perioadă. 
De atunci, el şi-a construit o reputaţie, iar eu am făcut o 
avere considerabilă. 

Wolffer nu schiţă nici un zâmbet la gluma despre care 
Harry credea că trebuie să fi fost deja răsuflată. 

Madox reluă prezentările: 

- Iar cel din dreapta ta, Harry, este Scott Landsdale de 
la CIA, un tip pe care, fără îndoială, camerele îl inhibă. Tot 
el este şi omul de legătură dintre CIA şi Casa Albă. 


Harry aruncă o privire în direcţia lui Landsdale. Părea 
puţin arogant şi plin de el, ca majoritatea tipilor de la CIA 
cu care Harry avusese ghinionul să lucreze. 

Madox încheie: 

- Acesta este Comitetul Executiv al Clubului Custer 
Hill. Restul membrilor noştri - cam doisprezece în 
weekend-ul ăsta - sunt plecaţi în drumeţii sau la vânătoare 
de păsări, lucru care sper să nu te deranjeze. Domnului 
Muller îi place să observe păsările, le explică el celorlalţi 
bărbaţi. 

Harry avu pentru o clipă intenţia să-i tragă o înjurătură, 
însă tăcu. IÎnţelegea acum că indivizii din camera asta nu 
veniseră aici de la Washington pentru a participa la un test 
vizând gradul de pregătire al lui Harry Muller pentru o 
slujbă mai bună. 

Madox îi mărturisi lui Harry: 

- În această scurtă vacanţă trebuia să aibă loc una 
dintre întâlnirile noastre periodice, în cadrul cărora 
discutăm despre problemele mondiale, schimbăm 
informaţii şi ne bucurăm fiecare de tovărăşia celuilalt. Dar, 
dată fiind prezenţa dumneavoastră aici, am considerat că 
este imperios necesar să convoc întrunirea de urgenţă a 
comitetului executiv. Sunt convins că acest lucru nu vă 
spune nimic acum, însă vă veţi lămuri mai târziu. 

- Nu vreau să aud nimic din toate astea, insistă Harry. 

- Credeam că eşti detectiv. Madox continuă, privindu-l 
fix pe Harry: Mi-am făcut timp ca să cer informaţii despre 
tine de la prietenii noştri din ATTF. Se pare că eşti într- 
adevăr cine spui că eşti. 

Harry nu răspunse, dar se întrebă în sinea lui cine erau 
prietenii lui Madox din ATIF. 

- Dacă ai fi agent CIA sau FBI, am avea serioase motive 
de îngrijorare, îl informă Madox. 

Scott Landsdale, tipul de la CIA, interveni: 

- Bain, te asigur că domnul Muller nu este ofiţer CIA. 


Madox zâmbi. 

- Presupun că tu trebuie să fii un fin cunoscător în 
materie. 

Landsdale continuă: 

- Şi sunt absolut sigur că domnul Muller nu este nici de 
la FBI. Este ceea ce pare a fi - un poliţai care lucrează 
pentru FBI, la supravegheri. 

- Îţi mulţumesc pentru asigurări, îi transmise Madox. 

- Cu plăcere. Acum însă aş dori eu nişte asigurări, Bain. 
Nu am înţeles foarte clar când va fi dat dispărut în misiune 
domnul Muller. 

Madox îi răspunse: 

- Întreabă-l chiar pe el. Este lângă tine. 

Landsdale se întoarse către Harry: 

- Când vor începe să se întrebe pe unde eşti? Fără 
minciuni. Ştiu cum se lucrează pe Federal Plaza 26. Iar ce 
nu ştiu, pot să aflu. 

"Un ticălos ordinar de la CIA, îşi spuse Harry în gând. 
Ăştia pretind întotdeauna că ştiu mai multe decât ştiu în 
realitate." îi răspunse: 

- Ei, atunci n-ai decât să afli singur. 

Landsdale  reluă  netulburat, ca un adevărat 
profesionist: 

- O să te sune cineva? 

- De unde să ştiu? Nu sunt prezicător. 

Madox interveni: 

- Îi verific mobilul şi pagerul cam din jumătate în 
jumătate de oră. A primit un singur mesaj, de la Lori. Asta 
e prietena lui. O să-i trimit mai târziu un mesaj de pe 
mobilul domnului Muller. 

Landsdale aprobă din cap. 

- Ferească Dumnezeu să le întrerupă weekend-ul 
cineva din Brigada Antitero! Reveni la Harry; Când trebuie 
să te întorci pe Federal Plaza 26? 

- Când ajung acolo. 


- Cine ţi-a dat sarcina asta? Walsh sau Paresi? 

Harry se gândi că tipul ăsta ştia cam multe despre 
brigadă. li răspunse: 

- Îmi primesc ordinele pe o casetă audio care se 
autodistruge. 

- Şi eu la fel. Ce ordin conţinea caseta aia, Harry? 

- Am spus deja. Supraveghere IRA. 

- Asta e o scuză ieftină. Landsdale se întoarse către 
ceilalţi: Probabil că sarcina domnului Muller a venit de la 
Washington şi, conform respectabilei tradiţii a serviciilor 
secrete, nimeni nu spune nimănui mai mult decât se 
presupune că ar trebui să ştie. Din păcate, aşa s-a ajuns la 
evenimentele din 11 septembrie. Lucrurile s-au schimbat, 
însă e greu să renunţi la obiceiurile vechi. Iar uneori se 
vede treaba că obiceiurile vechi nu sunt neapărat proaste. 
Domnul Muller, de pildă, nu ne poate spune ceea ce nu 
ştie. Şi adăugă: Sunt aproape sigur că nu vom avea 
probleme timp de cel puţin încă 48 de ore. Probabil că 
prietenei lui i se va face dor de el cu mult înaintea şefului. 
Ea are vreo legătură cu domeniul aplicării legii sau cu 
serviciile secrete? i se adresă el lui Harry. 

- Da. E ofiţer CIA. Înainte a fost prostituată. 

Landsdale râse. 

- Cred că o cunosc. 

Madox interveni: 

- Scott, îţi mulţumesc pentru ajutor. Continuă, 
adresându-i-se lui Harry: Vizita ta aici, chiar ca angajat 
mărunt, însărcinat cu o misiune de supraveghere, ne-a 
creat oarece nelinişti. 

Harry nu răspunse, dar se uită la ceilalţi bărbaţi, care 
păreau realmente preocupaţi de ceva. 

- În orice caz, conchise Madox, până la urmă s-ar putea 
să iasă ceva bun din asta. Lucrăm de multă vreme la 
Proiectul Verde, şi mi-e teamă că, tot făcând planuri, l-am 
amânat nepermis de mult. Se întâmplă adesea atunci când 


trebuie luată o decizie foarte importantă. Şi, zicând 
acestea, îi privi pe membrii comitetului executiv. Doi 
dintre ei încuviinţară din cap. Ceilalţi doi păreau neliniştiţi. 

Madox reluă: 

- Harry, cred că prezenţa ta fizică în această încăpere 
este menită să ne reamintească faptul că există anumite 
elemente în cadrul guvernului care sunt foarte curioase în 
legătură cu identitatea şi activităţile noastre. Cred că 
timpul nostru s-a scurs. Se uită la ceilalţi patru, care 
dădeau din cap aproape în silă. Apoi continuă: Aşadar, 
domnilor, dacă nu mai aveţi alte obiecţii, domnul Muller va 
rămâne cu noi, astfel încât să-l putem ţine sub observaţie, 
îşi îndreptă privirea către Harry. Vreau să îţi fie foarte clar 
că, deşi ai fost reţinut aici, nu ţi se va întâmpla nimic rău. 
Pur şi simplu, va trebui să rămâi cu noi până când va fi 
demarat Proiectul Verde. Probabil încă două sau trei zile. 
Înţelegi? 

Harry Muller înţelese că în mai puţin de două, trei zile 
ar putea fi mort. Pe de altă parte însă, uitându-se la 
oamenii ăştia, care nu păreau nişte criminali, se gândi că 
Madox spunea adevărul. Nu putea să creadă - şi nici să se 
convingă să creadă - că nişte oameni ca ăştia ar fi mers 
până acolo încât să-l omoare. Îi aruncă o privire lui 
Landsdale, singurul din acea cameră care putea, într- 
adevăr, să devină periculos. 

- Domnule Muller? Ai înţeles? 

Harry confirmă fără vorbe: "Da". _ 

- Bun. Nu-ţi lăsa imaginaţia să o ia razna. În orice caz, 
ceea ce vei auzi în următoarea oră îţi va depăşi cu mult 
cele mai năstruşnice închipuiri, astfel că oricum vei uita de 
situaţia în care te afli. 

Harry îl privi pe Madox, care părea în continuare calm 
şi avea o atitudine sfidătoare. Dar remarcă totodată că îl şi 
neliniştea ceva. 


Harry îşi îndreptă atenţia asupra celorlalţi patru şi se 
gândi că nu mai văzuse niciodată nişte oameni care să fie 
atât de puternici în condiţiile în care păreau extrem de 
alarmaţi. Bărbatul cel mai în vârstă, Dunn, consilierul 
preşedintelui, era palid, iar Harry observă că îi tremurau 
mâinile. Hawkins, generalul, şi Wolffer, tipul de la 
Apărare, aveau nişte figuri destul de încruntate. Numai 
Landsdale părea ceva mai relaxat. Însă Harry îşi dădu 
seama că nu era decât o aparenţă. 

Orice s-ar fi petrecut aici era cât se poate de real; şi era 
ceva care îi speria teribil pe indivizii ăştia. Harry se mai 
consolă puţin la gândul că nu era singurul din încăpere 
care făcea pe el de frică. 


Capitolul 8 


Bain Madox se ridică în picioare şi spuse: 

- Chem la ordine întrunirea de urgenţă a Comitetului 
Executiv al Clubului Custer Hill. Rămânând în picioare, 
continuă: Domnii mei, după cum bine ştiţi, cu ocazia 
comemorării unui an de la atentatele din 11 septembrie, 
Biroul pentru Siguranţa Naţională a trecut populaţia pe 
Cod Portocaliu. Scopul acestei întâlniri este acela de a 
decide împreună dacă e cazul să mergem mai departe cu 
Proiectul Verde, proiect care ar reduce nivelul alertei la 
respectiva culoare. Definitiv. Acestea fiind spuse, Madox îl 
privi pe Harry: 

- Ţi-ar plăcea să fie aşa, nu? 

- Desigur. 

- Dar asta te-ar putea lăsa fără slujbă. 

- Nu-i nimic. 

- Bun. Acum, dacă adunarea îmi dă voie, aş dori să-l 
pun pe Harry la curent cu toate acestea. La urma urmei, 
înainte de a lua o decizie, oricare ar fi ea, tuturor ne-ar 
prinde bine o perspectivă de ansamblu. Se întoarse către 
Harry şi îl întrebă: 

- Ai auzit de Distrugerea Reciproc Asigurată? 

- Eu... da... 

- În timpul Războiului Rece, în cazul în care sovieticii ar 
fi lansat rachete nucleare împotriva noastră, şi noi, la 
rândul nostru, fără nici un avertisment, ne-am fi lansat 
arsenalul de arme nucleare împotriva lor. Mii de focoase 
nucleare ar fi căzut peste ambele ţări, asigurând 
distrugerea reciprocă. 

Îţi aminteşti? 

Harry încuviinţă. Madox reluă: 

- Paradoxal, lumea era pe atunci un loc mult mai sigur. 
Nu aveam ezitări şi nici nu făceam dezbateri politice. 


Strategia asta era de o simplitate nemaipomenită. Dacă 
receptam prin radar imaginea a mii de rachete nucleare 
îndreptate spre noi însemna că eram morţi. Singura 
problemă de ordin etic - dacă se punea vreuna - era: 
"Omorâm zeci de milioane dintr-ai lor înainte să murim noi 
înşine?" Noi doi ştim deja răspunsul la întrebarea asta, 
însă au fost câţiva aiuriţi la Washington care au considerat 
că răzbunarea nu era o justificare suficient de bună pentru 
a distruge o mare parte a planetei - că nu servea la nimic 
să-i spulberăm de pe faţa pământului pe bărbaţii, femeile 
şi copiii al căror guvern tocmai ne condamnase la pieire. Ei 
bine, doctrina MAD? - a Distrugerii Reciproc Asigurate - a 
eliminat toate aceste întrebări, făcându-ne să reacţionăm. 
Nu trebuie să ne mai bizuim pe un preşedinte care îşi 
pierde curajul, are o criză de conştiinţă, tocmai joacă golf 
sau e în toiul unei partide de sex. 

În sală se auziră câteva chicoteli de complezenţă. 

Domnul Madox îşi continuă ideea: 

- Doctrina MAD era eficientă în primul rând datorită 
faptului că era simetrică şi lipsită de ambiguităţi. Fiecare 
tabără ştia că un prim atac nuclear din partea oricăreia din 
ele ar fi declanşat un contraatac de o forţă cel puţin egală 
din partea celeilalte, ceea ce ar fi dus la distrugerea 
ultimelor rămăşiţe de civilizaţie ale celor două naţii. Şi 
adăugă: Asta le-ar fi permis unor comunităţi precum 
Africa, China şi America de Sud să moştenească ceea ce ar 
fi rămas din planeta Pământ. Destul de deprimant, nu-i 
aşa? 

Harry îşi aminti cum era lumea înainte de colapsul 
Uniunii Sovietice. Războiul nuclear era o perspectivă 
relativ  înspăimântătoare, însă el, unul, nu crezuse 
niciodată că va avea loc. 

Părând că îi citeşte gândurile, Madox rosti: 


> Mutually Assured Destruction 


- Dar acest lucru nu s-a întâmplat şi nici nu se va 
întâmpla vreodată. Nici cel mai smintit dictator sovietic nu 
ar putea pune la cale un asemenea scenariu. In ciuda 
declamaţiilor pacifiştilor de stânga şi ale intelectualilor cu 
vederi limitate, Distrugerea Reciproc Asigurată chiar 
garanta faptul că lumea era pusă la adăpost de 
Armaghedonul Nuclear. Am dreptate? 

"Unde dracu' bate omul ăsta?" se întrebă Harry. 

Bain Madox se aşeză, îşi aprinse o ţigară şi se interesă: 

- Ai auzit vreodată de ceea ce se numeşte Focul 
Sălbatic? 

- Nu. 

Madox îl privi de aproape şi îi explică: 

- Este vorba despre un protocol guvernamental secret. 
Ai auzit vreodată cuvintele astea rostite în trecere sau într- 
un context oarecare? 

- Nu. 

- Nici nu mă gândeam. Acest protocol secret este 
cunoscut numai la cel mai înalt nivel al guvernului. Şi de 
către noi. lar acum şi de către tine, în caz că eşti atent. 

Paul Dunn, consilierul prezidenţial, interveni: 

- Bain, chiar e nevoie să vorbim despre toate astea de 
faţă cu domnul Muller? 

Bain Madox îl fixă cu privirea pe Dunn şi replică: 

- Aşa cum spuneam şi mai devreme, e un exerciţiu bine- 
venit pentru noi toţi. Foarte curând vom lua o decizie care 
va schimba lumea pe care o cunoaştem şi istoria lumii 
pentru următorii o mie de ani. Putem măcar să ne 
justificăm faţă de domnul Muller, el fiind reprezentantul 
naţiunii pe care noi pretindem că am salva-o. Ca să nu mai 
spun că ar fi cazul să ne justificăm şi faţă de noi înşine într- 
un asemenea moment de răscruce. 

Landsdale, tipul de la CIA, le spuse tuturor: 

- Trebuie să-l lăsăm pe Bain să facă lucrurile în felul 
lui. Ar fi trebuit să ştiţi asta până acum. 


- Mai mult decât atât, adăugă Edward Wolffer, acesta 
este un moment al marilor transformări în istoria lumii, şi 
n-aş vrea ca Bain sau oricine altcineva să creadă vreodată 
că nu i-am acordat timpul de gândire cuvenit, pe măsura 
importanţei sale. 

Madox se întoarse către vechiul său prieten: 

- Îţi mulţumesc, Ed. S-ar putea ca rumeni să nu afle 
vreodată ce s-a întâmplat astăzi aici. Dar noi ştim, şi 
Dumnezeu ştie. Iar, în eventualitatea că într-o bună zi 
lumea va afla, noi trebuie să ne justificăm faptele în faţa lui 
Dumnezeu şi a omenirii. 

Landsdale comentă sec. 

- Mai bine să nu-i spunem lui Dumnezeu. 

Madox îl ignoră şi trase un fum din ţigară: 

- După cum vă amintiţi, primele atacuri ale teroriştilor 
islamici au avut loc în anii 1970. 

Bain Madox începu cu rememorarea masacrului de la 
Olimpiada din München, după care enumera o listă 
întreagă acoperind treizeci de ani de deturnări de avioane, 
bombardamente, răpiri, execuţii şi asasinate în masă, toate 
purtând semnătura Jihadului Islamic. 

Bărbaţii din încăpere rămaseră tăcuţi, însă unii dintre 
ei înclinară din cap la amintirea unuia sau altuia dintre 
atacurile teroriste. 

Şi Harry Muller îşi aminti aproape fiecare atac 
menţionat de Madox, fiind surprins chiar de numărul mare 
al atacurilor din ultimii treizeci de ani. Fu de asemenea 
surprins de faptul că uitase atât de multe dintre ele - până 
şi din cele mari, precum atentatul cu o maşină-capcană din 
tabăra militară din Liban, în urma căruia fuseseră ucişi 
241 de americani, sau bomba de la bordul zborului Pan Am 
103, deasupra oraşului Lockerbie, care omorâse sute de 
oameni. 

Harry simţea cum se enervează din ce în ce mai tare, 
pe măsură ce era trecut în revistă fiecare atac, şi se gândi 


că, în cazul în care un terorist - sau un musulman oarecare 
- ar fi fost adus în acea cameră, el ar fi fost linşat de toţi 
cei aflaţi acolo. Madox se pricepea foarte bine să instige 
mulțimile. 

Într-adevăr, Madox privi de jur împrejurul mesei şi zise: 

- Toţi cei prezenţi aici am avut un prieten sau o 
cunoştinţă care a murit în atentatele de la World Trade 
Center sau de la Pentagon. I se adresă generalului 
Hawkins: Nepotul tău, căpitanul Tim Hawkins, a decedat 
la Pentagon. Apoi îl privi pe Scott Landsdale: Doi colegi de- 
ai tăi au fost ucişi la World Trade Center. Aşa e? 

Landsdale confirmă. 

Madox se întoarse apoi către Harry. 

- Tu? Ai pierdut pe cineva în ziua aceea? 

Harry răspunse: 

- Şeful meu... căpitanul Stein şi alţi câţiva cunoscuţi au 
pierit în Turnul de Nord. 

- Condoleanţe, îi transmise Madox, încheind apoi 
enumerarea atrocităților, a brutalităţilor şi a violenţelor 
îndreptate împotriva Americii şi a Occidentului. Toate 
acestea erau noi sub soare, şi, la vremea respectivă, nici 
Statele Unite şi nici restul lumii nu au ştiut cum să 
reacționeze. Mulţi au crezut că o să treacă de la sine. 
Evident, n-a fost aşa. Mai mult chiar, situaţia s-a agravat. 
De fapt, lumea occidentală nu era pregătită să reacționeze 
la aceste atacuri teroriste, iar nouă părea că ne lipseşte 
voinţa de a le da replica celor care ne măcelăreau fără 
milă. Chiar şi atunci când Statele Unite au fost atacate pe 
teritoriul propriu - şi mă refer aici la atentatul din 1993 
asupra World Trade Center -, noi nu am făcut absolut 
nimic. Îl privi pe Harry. Am dreptate? 

- Mda... însă asta a schimbat lucrurile şi... 

- Eu n-am observat. 

- Ei, ziua de 11 septembrie a schimbat totul. Acum 
suntem mai pregătiţi să... 


- Vezi tu, Harry, chiar dacă tu şi prietenii tăi din ATTF 
şi toţi cei din FBI, CIA, Departamentul Apărării, Brigăzile 
MJ.5 şi MI6, lInterpolul şi celelalte servicii secrete 
europene - inutile, de altfel - v-aţi petrece tot restul vieților 
voastre nenorocite vânându-i pe teroriştii islamici, tot n-ar 
însemna mare lucru. 

- Nu ştiu ce să zic... 

- Ştiu eu. Anul trecut au fost Pentagonul şi Turnurile 
Gemene. La anul, poate va fi Casa Albă şi clădirea 
Capitoliului. Madox făcu o pauză, suflă câteva rotocoale de 
fum, iar apoi decretă: într-o bună zi, o să vorbim despre un 
întreg oraş american. O bombă nucleară. Te îndoieşti 
cumva de asta? 

Harry nu răspunse. 

- Harry? 

- Nu, nu mă îndoiesc. 

- Perfect. Nimeni de la masa asta nu are vreo îndoială. 
Tocmai de aceea ne aflăm aici. Cum ai putea preveni toate 
astea? îl întrebă el pe Harry. 

- Păi... de fapt, eu mai colaborez uneori cu echipa 
NEST - Echipa de Asistenţă în caz de Ameninţare 
Nucleară. Ştii ceva de asta? 

Bain Madox zâmbi. 

- Harry, te afli aici alături de secretarul adjunct al 
apărării, de un consilier al preşedintelui Statelor Unite în 
ceea ce priveşte problemele majore de siguranţă naţională, 
de un membru al Comandamentului Forţelor Armate şi de 
veriga de legătură între CIA şi Casa Albă. Aş fi foarte 
surprins să aflu că există ceva ce noi nu ştim încă. 

- Atunci de ce îmi tot pui atâtea întrebări? 

Madox păru puţin iritat. 

- Hai să-ţi spun eu câte ceva despre cei care fac parte 
din NEST - aşa-zişii pompieri voluntari ai erei nucleare. 
Extrem de inventivi şi cam la fel de eficienţi. Vorbim 
despre circa o mie de voluntari din domenii precum cel 


ştiinţific, guvernamental sau al aplicării legii, persoane 
care uneori se deghizează în turişti sau oameni de afaceri. 
Străbat la picior sau la volanul maşinii oraşele americane 
sau alte obiective strategice, precum baraje, reactoare 
nucleare şi aşa mai departe, cărându-şi detectoarele de 
radiaţii gama şi neutroni ascunse în servietă, în geanta cu 
echipamentul de golf, în lăzile frigorifice sau mai ştiu eu 
unde. Corect? 

- Da. 

- Aţi găsit vreo bombă nucleară? 

- Încă nu. 

- Ei bine, nici n-o să găsiţi vreodată. Nu-i exclus ca într- 
un apartament de pe Park Avenue să existe un dispozitiv 
nuclear sau o bombă radioactivă cu ceasul pornit. Şansele 
ca Harry Muller sau NESTI-ul să descopere bomba aia sunt 
aproape nule. Am dreptate? 

- Nu ştiu. Uneori mai dă norocul peste noi. 

e Ăsta nu-i un argument prea liniştitor, Harry. 
Intrebarea este: Cum împiedică guvernul american o armă 
de distrugere în masă - mai precis, un dispozitiv nuclear 
implantat de terorişti - care urmează să devasteze un oraş 
american? îl privi pe Harry şi continuă: Vreau să tragi 
nişte  învăţăminte din strategia Distrugerii Reciproc 
Asigurate, folosită pe vremea Războiului Rece, şi să-mi 
spui cum îi putem împiedica pe terorişti să introducă şi să 
declanşeze o bombă nucleară într-un oraş american. Nu-i o 
întrebare retorică. Răspunde-mi, te rog. 

- Bun, începu Harry. Presupun că la fel cum procedam 
cu ruşii - dacă ştiu că avem de gând să-i bombardăm şi noi, 
atunci nu ne vor mai bombarda. 

Madox îi replică: 

- Adevărat, dar să nu uităm că natura inamicului s-a 
schimbat. Reţeaua teroristă globală nu se compară cu 
vechea Uniune Sovietică. Sovieticii erau un imperiu cu 
guvern, oraşe, cu ţinte dificile sau uşoare. Exista un plan 


de atac conceput de Pentagon şi cunoscut de sovietici. 
Terorismul islamic, pe de altă parte, este foarte eterogen. 
Dacă o organizaţie teroristă islamică detonează o bombă 
nucleară la New York sau la Washington, noi împotriva cui 
ne îndreptăm represaliile? îl privi insistent pe Harry. 
Spune, împotriva cui? 

Harry se gândi o clipă. 

- Împotriva Bagdadului. 

- De ce a Bagdadului? De unde ştim noi că Saddam 
Hussein a avut ceva de-a face cu atacul nuclear îndreptat 
împotriva Americii? 

- Ce mai contează? i-o întoarse Harry. Un oraş arab 
este la fel de bun ca oricare altul. In final, toate vor 
înţelege mesajul. _ 

- Într-adevăr, aşa este. Iată însă un plan mai bun. În 
timpul administrației Reagan, guvernul american a 
conceput şi a pus în practică un protocol secret, denumit 
Focul Sălbatic. Focul Sălbatic reprezintă distrugerea 
nucleară a întregii lumi islamice, cu ajutorul rachetelor 
nucleare americane, ca răspuns la un atac terorist cu arme 
nucleare îndreptat împotriva Americii. Cum ţi se pare? 

Harry nu răspunse. 

- Poţi vorbi liber. Aici eşti printre prieteni. Nu ţi-ai dori 
oare, în adâncul sufletului tău, să vezi Ţinutul Nisipurilor 
transformat într-o mare de sticlă topită? 

Harry se uită de jur împrejurul mesei şi răspunse: 

- Ba da. 

Bain Madox dădu din cap. 

- Aşa, vezi? Harry Muller, un american obişnuit în cele 
mai multe privinţe, ar dori să vadă islamul stârpit de pe 
faţa pământului, în urma unui holocaust nuclear. 

Harry Muller era încântat să-i cânte în strună lui 
Madox, în aberatiile pe care le debita. Pentru că exact asta 
erau - nişte aberaţii; discursuri fanteziste de ţicniţi cu 
orientări de dreapta, discursuri care probabil le provocau 


acestor indivizi nişte erecţii serioase. Nu vedea nici o 
legătură între ceea ce spunea Madox şi ceea ce ar fi fost el 
în stare să facă. Toate astea îi aminteau lui Harry de 
vremea când lucra la Serviciul de Informaţii din cadrul 
NYPD şi când îi interoga pe radicalii de stânga, care 
vorbeau despre revoluţia mondială şi despre revolta 
maselor - dracu' ştie ce-o mai fi fost şi aia. Şeful lui numea 
toate aceste aiureli "poluţii nocturne de bolşevici". Privi 
din nou la cei din jurul mesei. Pe de altă parte, tipii ăştia 
nu păreau să fabuleze şi nici să încerce să-l inducă pe el în 
eroare. De fapt, păreau chiar preocupaţi de ceva; şi doar 
erau oameni importanţi! 

Madox tulbură gândurile lui Harry, întrebându-l: 

- Cum convingem guvernul Statelor Unite să pună 
rapid capăt terorismului şi acestei ameninţări nucleare - 
categorice şi eminente - îndreptate împotriva teritoriului 
american? Ei bine, am să-ţi spun eu. Guvernul trebuie să 
lanseze protocolul Focul Sălbatic, nu? 

Harry nu-i dădu nici un răspuns, iar Bain Madox îl 
informă: 

- Din inventarul fostei Uniuni Sovietice lipsesc cam 
şaptezeci de dispozitive nucleare de dimensiunile unei 
serviete. Ştiai asta? 

- 67, preciza Harry. 

- Mulţumesc. Te-ai întrebat vreodată dacă vreuna 
dintre aceste bombe a încăput pe mâna teroriştilor 
islamici? 

- Noi bănuim că da. 

- Bănuiţi bine. Acolo au ajuns. Hai să-ţi spun ceva ce nu 
ştii - ceva ce ştiu mai puţin de douăzeci de persoane din 
lumea asta: una dintre bombele acelea a fost descoperită 
anul trecut în Washington, D.C. Nu de o echipă NEST într- 
una dintre zilele ei norocoase, ci de către FBI, care acţiona 
pe baza unui pont. 


Harry nu zise nimic, dar se gândi la ce-i spusese Madox 
şi simţi un fior rece coborându-i pe şira spinării. 

Madox continuă: 

- Sunt sigur că mai există câteva bombe care au fost 
introduse ilegal în ţară, probabil pe la graniţa ca şi 
inexistentă dintre ţara noastră şi Mexic. Poate că una 
dintre ele se află chiar într-un apartament situat peste 
stradă de biroul tău, îi zâmbi el lui Harry. 

- Nu, nu cred. Am făcut verificări riguroase în zonă. 

- Ei, dădeam şi eu un exemplu. Nu interpreta totul 
textual. Întrebarea mea e: Cum se face că nici una dintre 
bombele astea dispărute din inventarul Uniunii Sovietice 
nu a fost detonată într-un oraş american? Crezi că pe 
teroriştii islamici îi apucă subit vreo criză de moralitate 
când vine vorba de nimicirea unui oraş american sau de 
uciderea a un milion de bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi? 

- Nu. 

- Nici eu nu cred. lar după 11 septembrie nimeni nu 
mai crede acest lucru. Dar să-ţi spun eu de ce e posibil să 
nu se fi întâmplat şi nici să nu se întâmple: pentru ca Focul 
Sălbatic să fie un factor preventiv eficient, aşa cum era şi 
Distrugerea Reciproc Asigurată, el nu poate fi păstrat 
strict secret. De fapt, încă de la implementarea 
protocolului Focul Sălbatic, şefii tuturor guvernelor 
islamice au fost înştiinţaţi de către administraţiile care s- 
au succedat la Washington că un atac împotriva unui oraş 
american cu o armă de distrugere în masă va declanşa 
automat represalii nucleare din partea Americii împotriva 
a cincizeci până la o sută de oraşe sau alte obiective din 
lumea islamică. 

- Foarte bine, replică Harry. 

- După cum pot confirma domnii prezenţi aici, reluă 
Bain Madox, Focul Sălbatic este perceput de guvernul 
american ca un instrument foarte eficient pentru a face 
aceste ţări să îşi controleze teroriştii rezidenţi pe teritoriul 


lor, să comunice serviciilor secrete americane informaţiile 
de care dispun şi să facă tot ceea ce e necesar pentru a nu 
ajunge să fie raşi de pe faţa pământului. De fapt, pontul 
referitor la bomba de la Washington a venit din partea 
guvernului libian. Cu alte cuvinte, se pare că planul 
funcţionează. 

- Perfect. 

Madox mai adăugă: 

- O organizaţie precum NEST este o replică defensivă 
jalnică faţă de ameninţarea nucleară. În acelaşi timp, Focul 
Sălbatic este o soluţie practică. 

Este un pistol pus la tâmpla statelor islamice - o armă 
care se va declanşa dacă ele nu vor reuşi să îi ţină în frâu 
pe prietenii lor terorişti puşi pe atacuri cu bombe atomice. 
Fără îndoială, cele mai multe organizaţii teroriste - dacă 
nu chiar toate - au fost avertizate în această privinţă de 
către guvernele islamice care le adăpostesc, le ajută sau 
care au contacte cu ele. Dacă teroriştii ţin sau nu seama de 
aceste lucruri, asta este o cu total altă problemă. Până 
acum par să fi ţinut, acesta fiind probabil motivul pentru 
care încă n-am fost atacați cu arme de distrugere în masă. 
Tu ce părere ai, Harry? 

- Mie mi se pare logic. 

- Şi mie. Guvernele islamice au fost, de asemenea, 
informate că Focul Sălbatic e o treabă serioasă - cu alte 
cuvinte, nici un preşedinte american în exerciţiu nu poate 
modifica sau anula măsurile de retaliere împotriva 
Islamului. Asta îi împiedică pe inamicii noştri să se mai 
obosească să îl studieze pe fiecare preşedinte în parte 
pentru a vedea dacă dă dovadă de curajul necesar. Dacă o 
bombă atomică explodează pe teritoriul american, 
preşedintele este oarecum scos din ecuaţie. Exact ca în 
timpul Războiului Rece. Se întoarse către Paul Dunn şi îl 
întrebă: Corect? 

- Corect, confirmă Dunn. 


Madox îl privi pe Harry. 

- Pari dus pe gânduri. Ce-ţi trece prin cap? 

- Păi... sunt sigur că cineva din guvern trebuie să se fi 
gândit la asta... oare explozia a cincizeci sau o sută de 
bombe atomice în Oriental Mijlociu nu va compromite 
definitiv treaba cu petrolul? 

Câţiva bărbaţi zâmbiră, iar Madox făcu şi el o grimasă. 
Apoi aruncă o privire către Edward Wolffer şi explică: 

- Secretarul adjunct al apărării m-a asigurat că pe lista 
obiectivelor nu există terenuri petrolifere. De asemenea, 
nu există rafinării şi nici portari de încărcare a țițeiului. 
Acestea vor rămâne intacte, dar vor fi transferate sub o 
nouă conducere. Zâmbi. Trebuie să-mi câştig şi eu 
existenţa, Harry. 

- Mda, corect. Dar cum rămâne cu mediul şi cu toate 
celelalte? Ştii ta, reziduuri radioactive, iarna nucleară... 

- Cum îţi spuneam şi mai devreme, soluţia la încălzirea 
globală este iarna nucleară. Glumesc, desigur. Uite cum 
stă treaba: guvernul a studiat intens efectele exploziei a 
cincizeci sau chiar o sută de bombe nucleare pe teritoriul 
Orientului Mijlociu. N-o să fie chiar atât de rău. Adăugă: 
Adică, ei nu vor avea nici o şansă. Dar, pentru restul 
planetei, viaţa va merge mai departe. 

- Da...? Altceva îl preocupa însă pe Harry Muller. Ei, 
oricum nimic din toate astea n-o să se întâmple, pentru că, 
aşa cum spuneai, dacă teroriştii ştiu care e situaţia... 
Adică, tu crezi sau ai auzit că ar avea de gând să ne atace? 

- Eu, unul, n-am auzit nimic. Tu? La drept vorbind, 
colegii mei aici de faţă sunt de părere că Focul Sălbatic 
este un factor preventiv atât de eficient, încât 
probabilitatea ca un oraş american să fie atacat cu o armă 
nucleară de către teroriştii islamici este foarte mică. De 
aceea, trebuie s-o facem noi înşine. 

- Să faceţi ce? 


- Harry, noi, bărbaţii din camera asta, am pus la cale 
Proiectul Verde planul de a detona o bombă atomică într- 
un oraş american, plan care, la rândul său, va declanşa 
riposta Focul Sălbatic -, altfel spus, eradicarea nucleară a 
Islamului. 

Harry nu era sigur că înţelesese corect, aşa că se 
aplecă spre Madox. Madox îl privi în ochi şi continuă: 

- Partea frumoasă este că guvernul nostru nici măcar 
nu trebuie să se asigure că atacul a fost pus la cale de 
teroriştii islamici. Există permanent o prezumție clară de 
vinovăţie care planează asupra Jihadului Islamic, aşa că nu 
sunt necesare nişte probe concludente pentru a lansa 
Focul Sălbatic. Genial, nu-i aşa? 

Harry trase adânc aer în piept şi spuse: 

- Aţi înnebunit? 

- Deloc. Părem noi nebuni? 

Harry nu ştia ce să zică despre ceilalţi patru indivizi, 
însă Madox era puţin sărit de pe fix. Inspiră încă o dată 
adânc şi se interesă: 

- Aveţi o bombă atomică? 

- Sigur că da. Altfel de ce crezi că ne-am afla aici? 
Adevărul este că avem patru bombe atomice. De fapt... 
Madox se ridică în picioare, se duse la valiza de piele 
neagră şi o lovi uşor cu mâna: lată una dintre ele! 


Capitolul 9 


Bain Madox propuse o pauză scurtă, în timpul căreia 
toţi cei prezenţi, cu excepţia lui Scott Landsdale şi, a lui 
Harry Muller, părăsiră încăperea. Landsdale stătea în 
picioare la capătul mesei, departe de Harry. Cei doi se 
măsurau reciproc din priviri. Landsdale îl avertiză: 

- Nici să nu te gândeşti la ceea ce tocmai îţi trece prin 
minte! 

- Nu te aud. Vino mai aproape. 

- Domnule detectiv, încetează cu tâmpeniile astea de 
mascul feroce. Nu poţi ieşi de aici decât dacă îţi dăm noi 
drumul. 

- Nu paria pe chiloţii tăi de mătase, marca CIA. 

- Dacă-mi răspunzi la câteva întrebări, poate ajungem 
la o înţelegere. 

- Asta sună ca promisiunile pe care le serveam eu 
suspecţilor. Nu-ţi face probleme, şi eu minţeam. 

Landsdale ignoră această remarcă şi continuă 
netulburat: 

- Ce ţi-a spus Tom Walsh când te-a trimis în misiunea 
asta? 

- Mi-a spus să-mi iau haine călduroase şi să păstrez 
bonurile de benzină. 

- Bun sfat. Şi mulţumesc pentru confirmarea că de 
Walsh este vorba. Se interesă: Ce trebuia să faci cu 
discurile digitale? 

- Să găsesc un tip de la CIA şi să i le bag în fund. 

- Misiunea asta a ta includea şi sarcina de a ajunge la 
aeroportul Adirondack? 

Harry îşi dădu seama că Landsdale era priceput în ceea 
ce făcea. Indivizii de la CIA erau adevăraţi ghimpi în 
coastă, dar erau nişte ghimpi profesionişti. Răspunse: 


- Nu, dar e o idee bună. Fac pariu că găsesc numele tău 
pe lista de pasageri. 

- Dragul meu Harry, am mai multe identități false decât 
ai tu şosete curate în sertar. Se interesă: Cine altcineva 
din Federal Plaza 26 mai ştie de misiunea asta? 

- De unde dracu' să ştiu eu? 

- Nu ţi-am spus până acum, dar unul dintre prietenii 
mei de pe Federal Plaza 26 m-a informat că ai avut o 
discuţie cu John Corey, colegul tău de cubiculum, în holul 
liftului, şi că tu duceai în mână o valiză de metal de la 
Tehnic. Te-a întrebat Corey ce urma să faci? 

- De ce nu te duci tu dracului mai bine? 

Landsdale ignoră această sugestie şi declară: 

- Eu încerc doar să te ajut, Harry. 

- Şi eu care credeam că eşti de la CIA. 

- Vrei şi tu o bucată din toate astea, Harry? întrebă 
Landsdale. 

- Sigur că da. Sunt alături de voi. 

- S-ar putea ca acum să nu fii tocmai convins, dar, după 
ce toate acestea se vor fi încheiat, vei vedea că asta era 
singura cale de urmat. 

- Nu cumva trebuie să mergi să te urinezi? 

- Nu. Îţi propun însă să te gândeşti la un lucru: Crezi că 
e posibil să ţi se fi făcut o înscenare? 

- Ce vrei să spui? 

-Că lui Walsh i s-a transmis, probabil de la 
Washington, să trimită pe cineva aici - un tip de la NYPD 
însărcinat cu supravegherea - pentru a fotografia 
persoanele care vin la acest club. Nu pare cine ştie ce, nu-i 
aşa? însă cei care au comandat această supraveghere - 
poate chiar şi Walsh ştiau de la bun început că n-o să te 
apropii la mai mult de un kilometru jumătate de această 
cabană înainte de a fi prins. 

- Am ajuns chiar mult mai aproape. 


- Felicitările mele. Aşadar, Harry, mă gândesc că tu eşti 
omul de sacrificiu. Mă urmăreşti? 

- Nu. 

- Vreau să spun că toate astea par cusute cu aţă albă şi 
că singurul motiv pentru care ai fi putut fi trimis aici este 
acela de a ne băga în sperieţi şi de a ne face să amânăm 
punerea în aplicare a Proiectului Verde. Sau, de ce nu, să o 
accelerăm. Ce părere ai? 

- Am mai lucrat eu cu CIA şi cred că voi, ăştia, vedeţi 
conspirații peste tot, mai puţin acolo unde ele chiar există. 
De aceea aţi tot dat-o în bară în ultima vreme. 

- S-ar putea să ai dreptate. Dar lasă-mă să-ți 
împărtăşesc şi ţie din paranoia mea. Ai fost trimis aici de 
către superiori, prin intermediul lui Walsh, în scopul de a 
băga frica în noi şi de a ne face să acţionăm sau pentru ca 
FBl-ul să poată obţine un mandat de percheziţie pentru a 
veni să te caute, găsind astfel şi cele patru valize cu bombe 
atomice despre care ei cred, probabil, că s-ar afla aici. 

Harry nu răspunse, dar se gândi la această posibilitate. 
Landsdale reluă: 

- Să presupunem, mai întâi de toate, că cineva ar vrea 
să ne sperie, făcându-ne să luăm decizia de a acţiona. Cine 
ar putea fi? Păi, poate chiar colegii mei. Sau poate că 
însăşi Casa Albă caută un pretext pentru a lansa Focul 
Sălbatic. 

Harry analiză şi această probabilitate, dar nu dădu nici 
acum nici un răspuns. 

Landsdale continuă: 

- Nu-i exclusă însă nici cealaltă variantă - că ai fost 
trimis în această misiune ca să dispari, astfel încât FBl-ul 
să poată da buzna aici cu un motiv bine întemeiat şi cu un 
mandat de percheziţie. Până la urmă, singurele probe 
incriminatorii de aici de la club sunt cele patru bombe şi 
dumneata, însă nici dumneata, nici bombele nu veţi mai 
rămâne pe aici pentru multă vreme. Cât despre 


transmiţătorul ELF, acesta nu este ilegal, doar că prezenţa 
lui aici este ceva mai greu de explicat. Am dreptate? 

Harry Muller se simţea ca şi cum ar fi nimerit într-un 
spital de nebuni la zece minute după ce pacienţii 
preluaseră controlul. Ce Dumnezeu era un transmiţător 
elf? Cum poţi emite spiriduş? Şi de ce ar dori cineva să...? 

- Ştii ce este ELF, nu? îl întrebă Landsdale. 

- Mda. Ajutoarele lui Moş Crăciun... Landsdale zâmbi şi 
îl privi fix pe Harry. 

- Sau poate că nu ştii. Îi explică: Frecvenţă Foarte 
Joasă. ELF. Asta îţi spune ceva? 

- Nu. 

Landsdale dădu să mai spună ceva, însă uşa se 
deschise, iar Madox şi ceilalţi trei bărbaţi pătrunseră în 
încăpere. 

Landsdale surprinse privirea lui Madox şi îi făcu un 
semn cu capul către uşă. 

- Scuzaţi-ne câteva clipe, le spuse Madox celorlalţi. 
Părăsi din nou încăperea, împreună cu Landsdale, 
poruncindu-i lui Carl, care stătea în picioare lângă uşă: 
Nu-l pierde din ochi pe domnul Muller. 

Carl intră în cameră şi închise uşa. 

Landsdale porni în jos pe coridor, iar Madox îl urmă. 
Landsdale deschise discuţia: 

- Carevasăzică, am vorbit cu domnul Muller şi se pare 
că într-adevăr nu ştie nimic, cu excepţia sarcinii care i s-a 
dat. Nu a primit informaţii nici de la Walsh, nici de la 
altcineva, aceasta fiind o procedură standard atunci când 
un poliţist de rang inferior de la Supravegheri este trimis 
într-o misiune delicată. 

- Cunosc procedura, replică Madox. Unde baţi? 

Landsdale făcu o pauză, apoi continuă: 

- Nu am nici cea mai mică îndoială că individul care l-a 
trimis pe Harry Muller aici se aştepta fără doar şi poate ca 
el să fie prins. Corect? 


Madox nu răspunse, aşa că Landsdale îşi reluă ideea: 

- Bain, sunt aproape sigur că membrii CIA ştiu ce pui tu 
la cale. La fel şi Ministerul Justiţiei, FBl-ul. 

- Nu cred că este adevărat. 

- Ba eu cred că este. Şi mai cred - pe baza informaţiilor 
de care dispun că Justiţia şi FBl-ul intenţionează să te 
oprească. Landsdale continuă, privindu-l în ochi pe Madox: 
Dar tu ai prieteni şi susţinători în guvern. Mai precis, cei 
de la CIA, care vor ca tu să îţi duci planul la bun sfârşit. 
Mă urmăreşti? 

- Eu nu cred că există cineva în guvern, cu excepţia 
celor de aici, care să ştie câtuşi de puţin despre Proiectul 
Verde sau... 

- Bain, mai lasă dracului orgoliul ăsta deoparte. Eşti 
manipulat, folosit şi... 

- Pe dracu'! 

- Vorbesc foarte serios. Uite ce e, ai un plan grozav. 
Numai că îl cloceşti de prea multă vreme. Binevoitorii din 
Ministerul Justiţiei şi din FBI ti-au dat de urmă, iar acum 
vor să facă o faptă bună şi să pună capăt acestei 
conspirații. Cei de la CIA văd lucrurile cu totul altfel. Ei 
cred că planul tău este al naibii de bun, absolut genial, dar 
că îţi ia al naibii de mult să îl pui în practică. 

- Ştii sigur că e aşa? Sau speculezi, pur şi simplu? îl 
întrebă Madox. Landsdale se gândi o clipă şi spuse: 

- Câte puţin din amândouă. Şi adăugă: Ştii, ca om de 
legătură între CIA şi Casa Albă, nu fac parte neapărat din 
gaşca de la Langley’. Dar am lucrat în cadrul Diviziei 
operaţiuni sub acoperire şi am auzit de tine cu mult timp 
înainte ca tu să auzi de mine. 

Madox nu răspunse nici de această dată. Landsdale 
reluă: 


3 Comunitate din ţinutul Fairfax, Virginia, Statele Unite, unde se 
află sediul central al CIA. Termenul este folosit adesea cu referire 
directă la CIA. (n.tr.). 


- Fiecare filială sub acoperire a serviciilor secrete îşi 
are propriile legende - bărbaţi şi femei percepuți ca nişte 
personalităţi proeminente, aproape mitice. Eu am lucrat cu 
un astfel de om, iar la un moment dat el m-a informat în 
legătură cu Focul Sălbatic. Atunci a apărut în discuţie 
numele tău, Bain, ca persoană particulară care are 
capacitatea de a declanşa Focul Sălbatic. 

- Aşa am ajuns eu să te cunosc? întrebă Madox, 
oarecum stânjenit de cele aflate. 

Landsdale nu răspunse în mod direct, însă admise: 

- Aşa am ajuns eu să fiu transferat la Casa Albă. Şi 
adăugă: Mica ta conspirație de aici a provocat o 
conspirație similară în rândurile anumitor indivizi din 
cadrul CIA şi, de asemenea, în unele cercuri de la 
Pentagon... şi poate chiar de la Casa Albă. Cu alte cuvinte, 
mai sunt şi alte persoane la Washington, în afara celor din 
comitetul tău executiv, care dau o mână de ajutor. Sunt 
sigur că înţelegi acest lucru. Şi mai înţelege şi faptul că, 
dacă nu ai fi existat tu, atunci oamenii din guvern care vor 
să declanşeze Focul Sălbatic ar fi fost nevoiţi să plaseze ei 
înşişi bombe atomice în marile oraşe americane. Se forţă 
să zâmbească şi zise: însă nouă ne place să încurajăm 
iniţiativa privată, care are la bază convingeri personale. 

- Care e ideea, Scott? 

- Ideea, Bain, este că oricine l-ar fi trimis pe Harry 
Muller aici a dorit să determine o reacţie rapidă. Dacă e 
vorba despre FBI, atunci urmează să fii prins. Dacă au fost 
cei de la CIA, atunci mesajul este să acţionezi fără 
întârziere. Nu am nici o îndoială asupra faptului că fiecare 
dintre cele două organizaţii ştie ce pune la cale cealaltă şi 
că au ajuns să se întreacă pentru a vedea a cui idee cu 
privire la siguranţa naţională va triumfa în cele din urmă. 

Madox îl fixă mai întâi în tăcere, apoi spuse: 

- Nu mai am nevoie decât de aproximativ 48 de ore. 


- Sper să mai ai la dispoziţie timpul ăsta, răspunse 
Landsdale, adăugând: Cunosc pe cineva din cadrul Brigăzii 
Antitero, unde lucrează Muller, iar omul meu mi-a 
comunicat că Muller se ocupă de Orientul Mijlociu, 
neavând nimic de-a face cu Divizia terorism intern; e 
ciudat, aşadar, că tocmai el a fost ales pentru această 
misiune. Tot omul ăsta mi-a mai spus că un individ pe 
nume John Corey, fost detectiv NYPD la fel ca Muller, 
actualmente angajat tot în cadrul Diviziei Orientul 
Mijlociu, a fost ales iniţial pentru a se ocupa de această 
supraveghere. Ales în mod special. De ce? Asta-i 
întrebarea. Chiar contează cine e trimis aici pe post de 
miel de sacrificiu? Landsdale aprinse o ţigară şi reluă: Mi- 
am amintit apoi că tipul de la CIA care mi-a vorbit pentru 
prima dată despre Focul Sălbatic a lucrat cândva la ATIF, 
iar pe vremea când era acolo a avut un conflict serios cu 
individul ăsta, Corey. De fapt, a fost mai mult decât un 
conflict au vrut chiar să se omoare unul pe altul. 

Madox aruncă o privire la ceasul de la mână. 

- Una dintre numeroasele probleme pe care le aveau de 
împărţit, continuă Landsdale, părea a fi actuala soţie a lui 
Corey, agent FBI din cadrul Brigăzii Antitero. Adăugă 
zâmbind: întotdeauna e o femeie la mijloc. 

La rândul său, Madox zâmbi şi spuse: 

- Gelozia este axul în jurul căruia se învârte istoria 
lumii. Imperii întregi au fost distruse pentru că Jack o 
regula pe Jill, iar Jill se mai culca şi cu Jim. Totuşi, ce vrei 
să spui cu asta? întrebă el. 

- Doar că eu văd mai mult decât o simplă coincidenţă în 
faptul că acest Corey trebuia să se afle în locul unde se 
află Muller acum, aşteptându-şi moartea. 

- Ştii, Scott, uneori coincidenţele sunt pure coincidente, 
observă Madox. În plus, ce mai contează? 

Landsdale ezită o clipă, apoi răspunse: 


- Dar dacă nu este o simplă coincidenţă, atunci aici este 
o adevărată lovitură de maestru - tipul care mi-a povestit 
despre Focul Sălbatic, care mi-a obţinut postul de la Casa 
Albă şi care m-a ajutat să intru în Clubul Custer Hill... dar 
nu, nu este posibil, pentru că tipul ăsta este mort. Sau se 
presupune că ar fi mort. A murit la World Trade Center. 

- Un om ori este mort, ori nu, sublinie Madox. 

- Tipul ăsta este ceva de groază. E mort atunci când 
trebuie să fie mort şi viu atunci când situaţia o cere. Vreau 
să spun că, dacă el se află în spatele venirii lui Muller aici, 
atunci sunt mult mai încrezător în şansele noastre de a 
pune în aplicare Proiectul Verde în următoarele 48 de ore 
şi în posibilitatea ca guvernul să iniţieze în replică Focul 
Sălbatic. 

Madox îl privi pe Landsdale şi îi comunică: 

- Dacă asta te face să te simţi mai bine, Scott, atunci 
mă bucur pentru tine. Dar problema noastră, domnule 
Landsdale, nu este ce se întâmplă la Washington, ci ce se 
petrece aici. Lucrez la proiectul ăsta de aproape zece ani 
şi am de gând să-l pun în practică. 

- Dar asta nu se va întâmpla dacă oamenii ăştia îţi 
întrerup activitatea în următoarele două zile. Zi mersi că ai 
prieteni la Washington şi fii foarte recunoscător dacă 
fostul meu mentor de la Operaţiuni sub acoperire este în 
viaţă şi are grijă de tine. 

- Ei, dacă zici tu... probabil că, atunci când toate astea 
se vor termina, o să-l pot întâlni pe omul ăsta, dacă mai 
este printre cei vii, şi să-i strâng mâna. Cum îl cheamă? se 
interesă Madox. 

- N-aş putea să îţi spun numele lui nici dacă ar fi într- 
adevăr mort. 

- Atunci, dacă se întâmplă să îl mai vezi vreodată în 
viaţă şi dacă el este îngerul meu păzitor în acest proiect, 
mulţumeşte-i din partea mea. 

- Aşa o să fac. 


Madox arătă spre uşă. 

- Acum hai să ne continuăm şedinţa. 

În timp ce Landsdale se îndrepta spre uşă, Madox 
înclină uşor din cap, fericit să ştie că bărbatul acela 
misterios se bucura de o asemenea consideraţie. De fapt, 
bărbatul în cauză nu murise pe 11 septembrie - iar Madox 
ştia foarte bine acest lucru -, ci urma să sosească la Clubul 
Custer Hill. La drept vorbind, domnul Ted Nash - un vechi 
prieten al lui Bain Madox sunase chiar înainte de 
începerea şedinţei comitetului executiv, pentru a se 
interesa dacă John Corey se afla deja în custodia lui 
Madox. Când acesta din urmă îl informase că, în schimb, 
prinseseră un anume domn Harry Muller, Nash păruse 
dezamăgit, spunând: "N-am prins peştele cel mare. Însă 
apoi adăugase pe un ton optimist: O să văd ce pot face să-l 
aduc pe Corey la Clubul Custer Hill... O să-ţi placă de el, 
Bain. E un ticălos plin de el şi aproape la fel de isteţ ca noi 
doi". 

Bain Madox îl urmă pe Landsdale în încăpere, se 
îndreptă către capătul mesei şi începu: 

- Declar şedinţa deschisă. Arătă apoi către valiza 
neagră din mijlocul camerei şi explică: Chestia aceea, pe 
care o vedeţi acum pentru prima oară, este un RA-155 de 
fabricaţie sovietică, cântăreşte înjur de 34 de kilograme, 
conţine aproximativ 11 kilograme de plutoniu de calitate 
superioară şi are un dispozitiv de detonare. 

Harry se uită ţintă la valiză. Pe vremea când lucra la 
NEST, nu i se spusese niciodată ce anume să caute - micile 
dispozitive nucleare aveau mărimi şi forme diferite, iar 
instructorul îi informase la un moment dat: "Nu veţi găsi 
simbolul atomului pe aparatul respectiv şi nici un craniu cu 
oase încrucişate ori mai ştiu eu ce altceva. Bazaţi-vă doar 
pe detectoarele de raze gama şi neutroni pe care le aveţi 
în dotare". 


- Obiectul acela micuţ, continuă Madox, are un 
randament de circa cinci kilotone, ceea ce reprezintă cam 
jumătate din puterea bombei lansate asupra Hiroshimei. 
Dat fiind că aceste dispozitive sunt vechi şi necesită o 
muncă de întreţinere constantă, explozia ar putea fi ceva 
mai mică. Însă aceasta nu este cine ştie ce consolare 
pentru cei care se întâmplă să se afle în preajma unui 
asemenea dispozitiv. Şi, zicând acestea, chicoti satisfăcut. 

- Ştii, noi chiar ne aflăm în preajma unuia, sublime 
Landsdale, adăugând în glumă: Poate că ar fi mai bine să 
nu mai fumezi, Bain. 

Madox continuă, fără a-l lua în seamă: 

- Pentru informaţia dumneavoastră, domnilor, obiectul 
acela micuţ va rade de pe faţa pământului centrul 
cartierului Manhattan şi va provoca pe loc moartea a 
jumătate de milion de oameni şi, ulterior, a încă o jumătate 
de milion. Madox merse la valiza cea mare şi puse mâna pe 
ea. Incredibilă tehnologie! Nu poţi să nu te întrebi ce a fost 
în mintea lui Dumnezeu atunci când a creat atomi care să 
poată fi divizați sau contopiţi de către muritori pentru a 
elibera o asemenea energie supranaturală. 

Harry Muller îşi desprinse cu greu privirea de la bomba 
nucleară. Acum păru să observe pentru prima oară sticla 
cu apă din dreptul său şi bău din ea, cu o mână nesigură. 

- Nu arăţi deloc bine, îi spuse Madox. 

- Nici unul dintre voi nu arată prea bine. Şi de unde 
dracu' aţi făcut rost de bomba aia? 

- De fapt, asta a fost partea cea mai uşoară. A fost doar 
o chestiune de bani - aşa cum este, de altfel, orice altceva 
în viaţa asta. Plus că a trebuit să-mi trimit avioanele 
particulare să aducă astea aici dintr-una dintre fostele 
republici sovietice. Dacă te interesează, am plătit zece 
milioane de dolari din buzunarul meu. Asta pentru toate 
cele patru bombe, nu pentru fiecare în parte. lţi poţi 


imagina, aşadar, câte astfel de bombe au cumpărat deja 
oameni ca bin Laden. 

Harry îşi termină sticla cu apă, apoi luă sticla lui 
Landsdale şi pixul acestuia, pe care îl puse în propriul 
buzunar. Cum toţi erau atenţi la Madox, nimeni nu observă 
nimic. 

- Nu suntem nişte monştri, domnule Muller, spuse 
Madox. Suntem nişte oameni decenţi, care vor salva de la 
pieire Civilizaţia Occidentală; ne vom salva familiile, ţara şi 
pe Dumnezeul nostru. 

- Omorând milioane de americani? întrebă Harry, fără a 
mai ţine cont de ce-i spunea instinctul. 

- Oricum le vor cădea victime teroriştilor islamici, 
Harry. Este doar o chestiune de timp. E mai bine dacă 
acţionăm noi mai repede. Aşa alegem noi oraşele, nu ei. 

- Aţi înnebunit de-a binelea cu toţii? 

Madox izbucni: 

- Stai puţin, Harry! Acum câteva clipe nu aveai nimic 
de obiectat împotriva eradicării lumii islamice - bărbaţi, 
femei, copii, ca să nu mai vorbesc despre turiştii şi de 
oamenii de afaceri occidentali sau despre mai ştiu eu cine 
se va mai afla în regiunea Orientului Mijlociu săptămâna 
viitoare... 

- Săptămâna viitoare? 

- Exact. Aşa cum îţi spuneam, poţi să-ţi mulţumeşti ţie 
însuţi şi organizaţiei tale pentru asta. Azi ai venit tu să-ţi 
bagi nasul în treburile noastre. Mâine sau poimâine vor 
mişuna pe aici agenţii federali sau poate chiar trupele de 
la Fort Drum, căutându-te. Şi vor găsi asta. Zicând 
acestea, Madox lovi valiza cu palma. 

Harry aproape că sări de pe scaun. 

- Prin urmare, pe tine va trebui să te ascundem, 
urmând să ducem valizele la destinaţie. Se adresă 
consiliului: Până una, alta, s-o luăm cu începutul. Mai întâi 
de toate - se întoarse la masă şi apăsă o tastă de pe 


consola sa. Luminile se stinseră în momentul în care 
ecranul plat al unui monitor se aprinse pe un perete, 
înfăţişând o hartă color a Orientului Mijlociu şi a Asiei 
Răsăritene. Vom arunca o privire la lumea islamică, cea pe 
care urmează s-o distrugem. 


Capitolul 10 


lată, domnii mei, începu Bain Madox, ţinutul Islamului, 
care se întinde de pe coasta atlantică a Africii de Nord, 
prin Orientul Mijlociu, către Asia Centrală şi Asia 
Răsăriteană, ajungând până în Indonezia, ţara cu cea mai 
numeroasă populaţie musulmană din lume - cel mai recent 
câmp de luptă în războiul împotriva terorismului. Făcu o 
pauză pentru efect, după care reveni: în prezent, în aceste 
ţări trăiesc peste un miliard de musulmani. Până 
săptămâna viitoare, numărul lor se va diminua simţitor. 
Madox tăcu câteva clipe pentru ca vorbele lui să-şi atingă 
ţinta, după care aprinse o lampă de birou şi spuse: Ed ne-a 
adus o listă cu oraşele islamice vizate de Focul Sălbatic. 
Aruncă o privire fugară pe hârtia din faţa sa şi glumi: Zici 
că e lista mea cu dorinţe de Crăciun. Nimeni nu râse, aşa 
că Madox reveni: 

- Ed ne va oferi unele detalii referitoare la proiectul 
Focul Sălbatic. Secretarul adjunct al apărării, Edward 
Wolffer, făcu următoarele precizări: 

- De fapt, este vorba despre două liste: A şi B. Lista A 
include întreaga regiune a Orientului Mijlociu - inima 
arabă a islamului - alături de câteva obiective clare din 
Africa de Nord, Somalia, Sudan, de regiuni ale Asiei 
populate de musulmani şi de câteva obiective din Asia de 
Est. În linii mari, lista a rămas neschimbată în ultimii 
douăzeci de ani, însă din când în când mai adăugăm câte 
un obiectiv, cum s-a întâmplat cu partea de nord a 
Insulelor Filipine, care a devenit bastionul 
fundamentalismului islamic. Trebuie remarcat, de 
asemenea, că uneori mai şi ştergem obiective de pe listă. 
De pildă, ca urmare a faptului că am ocupat Afghanistanul, 
am şters de pe lista de obiective o mare parte a acestei 
tări, precum şi anumite porțiuni din zona Golfului, din Asia 


Centrală şi din Arabia Saudită, unde staţionează în prezent 
trupele americane. 

Toată lumea încuviinţă tacit, iar câţiva bărbaţi îşi luară 
notițe. 

Wolffer urmă: 

- De asemenea, am completat inventarul cu noi 
obiective situate în sudul Afghanistanului, fiind vorba, mai 
precis, de zona Tora Bora şi de regiunile adiacente de la 
graniţa cu Pakistanul, unde credem noi că s-ar ascunde bin 
Laden. Dacă ticălosul supravieţuieşte acestui atac, el va 
deveni regele Pustiului Nuclear. 

Câţiva râseră din politeţe. 

- De ce e nevoie de două liste? ceru lămuriri Scott 
Landsdale. 

- Proiectul Focul  Sălbatic presupune două tipuri 
posibile de represalii. Lista A este indispensabilă, în timp 
ce Lista B este facultativă, în funcţie de nivelul şi tipul 
atacului terorist lansat asupra Americii. Spre exemplu, 
dacă atacul este de natură biologică sau chimică, atunci 
vor fi distruse numai obiectivele de pe lista A. Dacă vorbim 
însă despre un atac cu arme nucleare, care devastează 
unul sau mai multe oraşe americane, atunci represaliile 
vor fi îndreptate - fără drept de apel - şi asupra 
obiectivelor din lista B. 

Madox replică: 

- Păi noi ştim deja că atacul asupra Americii va fi unul 
nuclear. Doar noi detonăm bombele, nu? 

După câteva clipe de tăcere, Paul Dunn obiectă: 

- Bain, nu-i nevoie să te arăţi atât de entuziast. 

- Ilartă-mă, Paul, dar nu ne aflăm la o întâlnire amicală 
a Consiliului Naţional de Securitate. Aici chiar putem 
spune ceea ce gândim. 

Paul Dunn nu răspunse, iar Wolffer continuă: 

- Intotdeauna au existat unele preocupări privind 
nivelul de radioactivitate şi modificările climatice. Aşa se 


explică existența unei liste principale şi a uneia 
suplimentare. În plus, fireşte, nu toate ţările islamice 
găzduiesc terorişti şi nici nu manifestă ostilitate faţă de 
Statele Unite. Însă Focul Sălbatic nu mai lasă loc pentru 
atâtea dezbateri, adaptând represaliile în funcţie de natura 
atacului îndreptat împotriva SUA. În concluzie, dacă o 
armă chimică sau biologică provoacă, să spunem, moartea 
a doar 20 000 de persoane din New York şi Washington, 
atunci noi, în replică, vom lichida numai cele 62 de 
obiective de pe lista A. Nu vrem să lăsăm impresia că am fi 
exagerat. 

Landsdale râse de absurditatea acestei afirmaţii, însă 
nimeni altcineva nu mai păru să sesizeze umorul ei. 

Wolffer continuă: 

- De astăzi, ambele liste totalizează 122 de obiective. 
Pentru început, ne aşteptăm la un număr de aproximativ 
două sute de milioane de victime, urmând, probabil, ca la 
acest număr să se adauge încă o sută de milioane de morţi 
în următoarele şase luni, pe măsură ce radiaţiile îşi vor 
cere tributul. Adăugă pe un ton cât se poate de sincer: 
Dincolo de asta, va fi greu să estimăm efectele bolilor, ale 
expunerii la radiaţii, ale foametei, sinuciderile, conflictele 
civile şi aşa mai departe. 

Nimeni nu făcu nici un comentariu. 

- Oamenii care au conceput Focul Sălbatic, reluă 
Wolffer, au înţeles că era necesar să se asigure de faptul 
că nici un viitor preşedinte SUA şi nici administraţia lui nu 
vor fi nevoiţi să facă alegeri de ordin strategic sau etic. 
Pentru scenariul X, se aplică lista A. Pentru scenariul Y, se 
adăugă şi lista B. Simplu! 

Harry Muller se întoarse cu spatele la harta iluminată 
şi privi către cei patru bărbaţi aflaţi de o parte şi de alta a 
mesei. In lumina monitorului, aceşti patru indivizi, care 
păruseră cam tensionaţi cu o jumătate de oră în urmă, 
păreau acum destul de calmi. Era ca şi cum şi-ar fi spus în 


sinea lor: "Bun, a venit momentul. Fii atent şi împacă-te cu 
ideea". 

Aruncă o privire către Madox, care se uita ţintă la 
monitor, şi văzu că avea un rânjet ciudat pe chip, ca şi cum 
ar fi urmărit un film porno. Madox surprinse privirea lui 
Harry şi îi făcu cu ochiul. 

Harry se întoarse în scaun şi privi spre monitor. "Isuse 
Hristoase! Toate astea sunt reale. Dumnezeu să ne ajute!" 

Wolffer îşi reluă expunerea: 

- Focul Sălbatic este pur şi simplu o versiune a MAD. 
De fapt, acest proiect a fost propus, conceput şi realizat de 
un grup de veterani ai Războiului Rece, în timpul 
administraţiei Reagan. Tăcu timp de câteva clipe, apoi 
spuse pe un ton reverenţios: Aceştia au fost nişte bărbaţi 
cu adevărat curajoşi. I-au privit drept în ochi pe sovietici, 
iar rivalii lor au clipit primii. Ne-au transmis o lecţie 
minunată şi o moştenire fără seamăn. Pentru a fi demni de 
aceşti oameni, care ne-au oferit o lume liberă de teroarea 
sovietică, va trebui să procedăm cu teroriştii islamici la fel 
cum aceşti veterani ai Războiului Rece erau pregătiţi să 
acţioneze în cazul Uniunii Sovietice. 

Din nou se lăsă liniştea în încăpere. Apoi, generalul 
Hawkins făcu următoarea remarcă: 

- Cel puţin ruşii aveau o oarecare onoare şi o teamă 
reală de moarte. Ar fi fost păcat să le distrugem poporul şi 
oraşele. Ticăloşii ceilalţi - adică, musulmanii - merită pe 
deplin tot ceea ce vor primi. 

Madox i se adresă lui Edward Wolffer: 

- Spune-ne ce urmează să primească. 

Wolffer îşi drese glasul şi spuse: 

- O să primească 122 de focoase nucleare cu puteri 
explozive variabile, lansate în principal de pe submarine 
nucleare tip Ohio, staționate în Oceanul Indian, plus nişte 
proiectile ICBM lansate din America de Nord. Ruşii vor fi 


avertizaţi cu aproximativ un minut înainte de lansare - în 
semn de politeţe şi, totodată, ca măsură de precauţie. 

Generalul Hawkins informă pe toată lumea: 

- Aceste focoase reprezintă un foarte mic procent din 
arsenalul nostru. Vor rămâne în stoc mii de alte focoase, în 
caz că vom avea nevoie de ele pentru un nou atac 
împotriva islamului sau în eventualitatea că ruşilor ori 
chinezilor le vin idei trăsnite. 

Wolffer încuviinţă din cap, apoi continuă cu punerea în 
temă: 

- Pe Lista A sunt incluse aproape toate capitalele din 
Orientul Mijlociu - Cairo, Damasc, Amman, Bagdad, 
Teheran, Islamabad, Riad şi aşa mai departe, la care se 
adaugă alte oraşe importante, vestitele tabere de 
instrucţie ale teroriştilor, precum şi toate bazele militare. 
Se uită fugar pe notițele sale şi menţiona: Iniţial, capitala 
somaleză Mogadishu se afla pe lista B, însă de când cu 
Black Hawk Down, acest obiectiv a trecut pe lista A, 
pentru a răzbuna odiosul prăpăd. La fel s-a întâmplat şi în 
cazul portului Aden din Yemen - atacul asupra 
distrugătorului USS Cole va fi, de asemenea, răzbunat. 

- Mă încântă faptul că lista noastră ţine pasul cu 
vremurile, comentă Madox. Avem multe revanşe de luat. 

- Într-adevăr, replică Wolffer. Însă, oricât ne-am dori să 
răzbunăm bombardamentele asupra cazarmei marinei 
americane din Beirut, această capitală nu se află pe lista 
noastră. Jumătate din populaţie este creştină, iar Beirutul 
va deveni pentru noi un cap de pod într-un Orient Mijlociu 
nou şi prietenos. Trebuie remarcat, de asemenea, că 
Israelul nu va mai fi înconjurat de inamici, ci se va afla în 
mijlocul unei pustietăţi. 

- Israelienii sunt la curent cu Focul Sălbatic? se 
interesă Landsdale. 

- Ştiu şi ei atât cât ştiu şi inamicii noştri. Proiectul le-a 
fost prezentat ca o posibilitate. Nu sunt încântați la gândul 


că vor fi acoperiţi cu praf radioactiv, însă dispun de nişte 
programe eficiente de apărare civilă, pe care le pot rula 
până la purificarea aerului. 

Scott Landsdale întrebă cu un zâmbet: 

- Ed, crezi că ar trebui să-mi rezerv o vacanţă de Paşte 
în Țara Sfântă? Wolffer răspunse: 

- Scott, aici e vorba despre o Lume Nouă, cu totul altfel 
decât cea pe care o ştiam până acum. O lume în care 
siguranţa aeroporturilor se va întoarce la nivelul anilor 
1960; o lume în care familia şi prietenii noştri ne vor putea 
conduce din nou până la uşa avionului şi unde dulapurile 
pentru bagaje nu sunt nişte obiecte ieşite din uz; o lume în 
care nu toţi pasagerii unei companii aeriene sunt trataţi ca 
nişte potenţiali terorişti şi unde siguranţa aparatelor de 
zbor ţine exclusiv de probleme de ordin tehnic şi nu de 
teroriştii aflaţi la bord sau de prezenţa în avion a tot felul 
de dispozitive explozive; o lume în care nu orice turist sau 
om de afaceri american este o potenţială ţintă a atacurilor 
teroriste. In această Lume Nouă, domnii mei, fiecare 
cetăţean american va fi tratat cu amabilitate, cu respect şi 
cu o oarecare venerație - aşa cum erau trataţi taţii şi 
bunicii noştri, care au eliberat Europa şi Asia din mâinile 
răului. Prin urmare, Scott, da, pregăteşte-te să mergi de 
Paşte în Ţara Sfântă. Vei fi tratat aşa cum se cuvine şi nu 
va trebui să îţi faci griji în legătură cu eventuale atentate 
cu bombe sinucigaşe în cafenelele aglomerate. 

Cei din cameră rămaseră tăcuţi în timp ce Wolffer îşi 
continuă instructajul pe tema aşezărilor sfinte. 

- Printre principalele obiective se numără, de 
asemenea, aşezări musulmane sfinte, precum Medina, 
Fallujah, Qum şi aşa mai departe. Asta va frânge inima 
islamului. Cât despre Mecca, lăcaşul lor cel mai sfânt, 
acesta va fi cruțat - nu din consideraţie pentru religia lor, 
ci ca o garanţie: acest oraş va fi distrus dacă teroriştii care 
vor supravieţui atentatelor vor ameninţa cu sau vor 


recurge la represalii. Guvernele din Orientul Mijlociu 
cunosc acest lucru şi ne-au cerut ca, în caz că se ajunge la 
ce-i mai rău, să cruţăm şi Medina. Răspunsul nostru a fost 
negativ. 

- Bun răspuns, interveni Madox, care mai adăugă: Am 
făcut tot felul de afaceri păguboase cu familia regală 
saudită. Săptămâna viitoare toate astea vor fi de domeniul 
trecutului şi singurul lucru cu adevărat bun din acel loc - 
petrolul de sub nisipuri - ne va aştepta. 

Edward Wolffer ignoră această întrerupere şi continuă: 

- Cealaltă aşezare musulmană sfântă care nu va fi 
distrusă este, desigur, cetatea Ierusalimului, care, atât 
pentru noi, creştinii, cât şi pentru evrei, este locul cel mai 
sfânt. Ne aşteptăm ca după Focul Sălbatic israeliţii să-i 
gonească pe musulmani din Ierusalim, din Bethlehem, din 
Nazareth şi din alte oraşe sfinte aflate acum sub controlul 
lor. Dacă ei n-o vor face, o vom face noi. 

- Apropo de oraşele care vor fi cruţate, spuse Madox, 
pe lista de obiective văd câteva oraşe turceşti, însă nu şi 
Istanbulul. 

- Istanbulul, explică Wolffer, este o comoară istorică, 
situată, din punct de vedere geografic, pe teritoriul 
Europei. Acest oraş va reveni la numele de Constantinopol, 
iar musulmanii vor fi expulzați. Adăugă: Sincer să fiu, 
domnilor, există un plan politic pentru lumea de după 
Focul Sălbatic, plan care trasează din nou anumite linii pe 
hartă şi care îi alungă pe oameni din locurile unde nu mai 
sunt doriţi. Dintre aceste locuri îmi vin acum în minte 
Ierusalimul, Beirutul şi Istanbulul, cu toate că nu cunosc 
planul politic foarte exact. 

- Oricare ar fi acest plan, interveni Madox, putem să 
contăm pe faptul că Departamentul de Stat îl va da peste 
cap. 

- Amin, confirmă generalul Hawkins, care mai observă: 
Odată ce Bagdadul şi cea mai mare parte a Irakului vor fi 


şterse de pe faţa pământului, nu vom mai fi nevoiţi să 
intrăm în război cu Saddam Hussein. 

- De fapt, nu vom mai fi nevoiţi să intrăm în război nici 
cu Siria, nici cu Iranul, şi nici cu vreo altă ţară ostilă care 
nu va mai exista, răspunse Wolffer. 

- Imi place cum sună, spuse Madox. Ţie nu, Harry? 
Harry ezită o clipă, apoi răspunse: 

- Mă rog, dacă îţi place cum sună uciderile în masă... 
Madox îl privi pe Harry, zicându-i: 

- Ştii, Harry, eu am un băiat - pe Bain Junior - care este 
ofiţer în rezervă în Armata Statelor Unite. Dacă intrăm în 
război cu Irakul, el va fi chemat la datorie şi ar putea să 
moară în Irak. Ideea e că aş prefera să-i văd morţi pe toţi 
cei din Bagdad decât să primesc vestea că fiul meu a fost 
ucis în Irak. Şi asta ţi se pare o dovadă de egoism? 

Harry nu-i răspunse, dar se gândi: "Da, e o dovadă de 
egoism". În plus, într-o manieră foarte convenabilă pentru 
el, Madox uita de toţi fiii şi fiicele Americii pe care urma să 
îi ucidă chiar la ei acasă. 

Bain Madox li se adresă lui Harry şi celorlalţi: 

- Uneori, o glumă scoate la lumină un adevăr pe care 
oamenii nu vor să-l recunoască. Aşadar, domnule Muller, 
lasă-mă să-ţi spun o glumă pe care, în meseria dumitale, s- 
ar putea să o fi auzit deja. Madox zâmbi ca şi cum urma să 
spună o glumă bună. Prin urmare, se pare că preşedintele, 
şeful domnului Dunn, şi secretarul apărării, şeful domnului 
Wolffer... Zicând acestea, Madox zâmbi din nou, după care 
continuă: Se pare deci că aceşti domni au un dezacord 
asupra unei chestiuni politice, astfel că îl cheamă la ei pe 
un asistent mai tânăr, căruia secretarul apărării îi 
comunică următoarele: "Am hotărât să bombardăm un 
miliard de arabi şi o blondă frumoasă, cu ochii albaştri şi 
cu sânii mari. Ce părere ai?' Tânărul asistent întreabă: 
"Domnule secretar, ce rost are să bombardaţi o blondă 
frumoasă cu ochii albaştri şi cu sânii mari?" în acel 


moment, secretarul apărării se întoarce către preşedinte şi 
spune: "Vedeţi? V-am spus eu că nimănui nu-i pasă de un 
miliard de arabi". 

În jurul mesei se făcură auzite câteva râsete politicoase 
şi reţinute. Harry zâmbi şi el ascultând bancul, pe care, ce- 
i drept, îl mai auzise de câteva ori. 

- Acum m-am făcut înţeles? îl întrebă Madox pe Harry. 
Edward Wolffer reveni la subiect, zicând: 

- Referitor la problema Irakului, războaiele purtate la 
sol sunt costisitoare în ceea ce priveşte resursele umane, 
materiale şi financiare. În plus, războaiele purtate la sol au 
întotdeauna şi consecinţe nedorite. Pot să vă spun din 
experienţa mea personală - iar Paul poate să confirme - că 
administraţia curentă este decisă să provoace un război cu 
Irakul, apoi cu Siria şi, în cele din urmă, cu Iranul. În 
principiu, nici unul dintre noi, cred eu, nu se opune acestei 
idei. Însă aceia dintre noi care au luptat în Războiul din 
Vietnam - Bain, Jim şi eu însumi - vă pot spune în 
cunoştinţă de cauză că, odată ce le-ai dat drumul câinilor 
războiului, nu îi mai poţi ţine sub control. 

Frumuseţea unui atac nuclear constă în faptul că este 
rapid şi ieftin. Am cumpărat şi am plătit deja un arsenal 
atomic uriaş - în momentul de faţă deţinem în jur de şapte 
mii de focoase nucleare - care stă degeaba. In schimbul 
unei părţi foarte mici din costul acestor focoase, putem 
obţine nişte rezultate memorabile. Rezultatele unui atac 
nuclear sunt lipsite de echivoc. 

Şi adăugă zâmbind satisfăcut: Ziarele New York Times 
şi Washington Post nu vor mai trebui să agonizeze pe tema 
victoriei sau înfrângerii în războiul împotriva terorismului. 

Toată lumea râse, iar Bain Madox întrebă retoric: 

- Vrei să spui că nu voi fi nevoit să citesc în Times vreo 
poveste lacrimogenă despre o fetiţă şi bunica ei care au 
fost rănite de gloanţele americane? 

Toţi cei prezenţi râseră din nou, iar Wolffer mărturisi: 


- Nu cred că New York Times sau Washington Post vor 
trimite reporteri prin cenuşa nucleară, ca să facă rost de o 
aşa-zisă ştire de interes umanitar. 

Madox chicoti, apoi se uită din nou la harta de pe 
monitor. 

- Văd că pe listă se află şi Marele Baraj de la Aswan. 
Mută cursorul pe Egipt şi Nil. Presupun că ăsta este cel 
mai important obiectiv. 

- Într-adevăr, aşa este, replică Wolffer. Un proiectil 
multifocos va distruge acest baraj şi miliarde de litri de 
apă se vor revărsa, ştergând în cele din urmă Egiptul de pe 
faţa pământului şi omorând probabil între patruzeci şi 
şaizeci de milioane de oameni, pe măsură ce vor inunda 
Valea Nilului, în drumul lor către Marea Mediterană. 
Acestea vor fi cele mai mari pagube umane şi materiale - 
iar acolo nu există terenuri petrolifere. Din nefericire, va 
trebui să acceptăm ideea pierderii a mii de turişti, 
arheologi, oameni de afaceri occidentali etc., odată cu 
distrugerea aşezărilor istorice. Adăugă: Piramidele ar 
trebui să reziste. 

Madox interveni: 

- Ed, observ că mai multe oraşe egiptene de pe Valea 
Nilului se află pe lista țintelor atacului cu focoase 
nucleare. Ținând cont de faptul că apele din Aswan vor 
mătura oricum acele oraşe, oare proiectilele nu sunt de 
prisos? Sau sunt biblice? 

Wolffer îi aruncă o privire prietenului său şi răspunse: 

- Nu m-am gândit niciodată la asta. Chibzui preţ de o 
clipă, după care spuse: Presupun că, în revărsarea lor, 
apele vor stinge focurile în oraşele care ard. 

- Asta nu-i deloc bine, comentă Madox. 

- Aşa cum spuneam, explică Wolffer, vestea proastă 
este că foarte mulţi occidentali vor fi ucişi în aceste 
atacuri: turişti, oameni de afaceri, expatriaţi, angajaţi ai 
ambasadelor şi aşa mai departe. Acest număr ar putea cu 


uşurinţă să ajungă la o sută de mii de persoane, 
majoritatea cetăţeni americani. 

Nimeni nu comentă această afirmaţie. 

- Tot din nefericire, continuă Wolffer, nu putem prezice 
când vor redeveni aceste zone locuibile şi stabile din punct 
de vedere social, măcar atât cât să permită țițeiului să 
curgă. Cu toate acestea, o analiză a Departamentului 
Apărării prezice că nu va exista un deficit prea mare la 
nivel naţional sau global, pentru că ţările care produc 
petrol nu vor mai avea consum intern. Prin urmare, 
petrolul provenit din alte surse, împreună cu rezervele 
existente, ar trebui să fie suficiente pentru a satisface pe 
termen scurt cererea Americii şi a Europei Occidentale. 
Probabil că noi vom fi primii care vom avea acces la 
petrolul din Arabia Saudită - în următorii doi ani. 

- Voi, oamenii din guvern, interveni Madox, ar trebui să 
discutaţi şi cu noi în privinţa chestiunilor legate de 
sectorul privat. Conform analizei făcute de mine, petrolul 
saudit va fi încărcat pe tancurile petroliere şi transportat 
către noi în aproximativ un an. Cred că putem obţine un 
preţ de o sută de dolari pe baril, asta dacă exagerăm puţin 
problemele privind forarea şi transportul, probleme ce vor 
apărea după războiul nuclear. 

Wolffer ezită puţin, apoi spuse: 

- Bain, Departamentul Apărării se gândeşte mai 
degrabă la un preţ de douăzeci de dolari pe baril, de vreme 
ce noi vom controla toate aspectele legate de foraj şi de 
transport. Ideea este că vom avea nevoie de petrol ieftin 
pentru a ajuta la refacerea economiei americane, despre 
care credem că va intra într-o criză severă după ce două 
oraşe americane vor fi devastate de atacul nuclear. 

Bain Madox flutură din mână, spunând: 

- Cred că şi asta este o exagerare. Vom fi martori la 
prăbuşirea bursei de valori cu câteva mii de puncte, timp 
de mai puţin de un an. Vreme de câteva luni, unele oraşe 


vor asista la fenomenul de migrare a populaţiei, aşa cum s- 
a întâmplat şi cu New Yorkul după 11 septembrie. Insă, 
după ce va deveni clar că inamicul este mort şi îngropat, 
vom fi cu toţii martorii unei renaşteri americane care va 
uimi întreaga lume. Nu fi pesimist, îl sfătui el pe Wolffer. 
Dacă prăbuşirea Uniunii Sovietice a marcat zorii veacului 
american, atunci distrugerea Islamului va inaugura 
mileniul păcii, al prosperității şi al încrederii americane. 
Ca să nu mai punem la socoteală că vom ajunge o putere 
fără rival. Mileniul american va face ca Imperiul Roman să 
pară o ţară din lumea a treia. 

Cum nu se auzi nici un comentariu, Madox îşi reluă 
pledoaria: 

- Lucrurile se vor schimba. Ultima ameninţare globală 
la adresa Americii va dispărea şi întreaga naţiune 
americană se va reuni în jurul guvernului, aşa cum s-a 
întâmplat după 11 septembrie şi după atentatele de la 
Pearl Harbor. Duşmanii interni ai Americii, printre aceştia 
numărându-se şi populaţia musulmană în continuă 
creştere, vor fi puşi la punct fără proteste. Şi nu vom mai 
vedea demonstraţii antirăzboi nicăieri în America sau în 
lume. Şi toţi nemernicii din lumea asta care au dansat pe 
străzi după 11 septembrie vor fi deja morţi sau ne vor 
săruta picioarele. Trase aer în piept şi începu să vorbească 
precipitat: O să le închidem odată gura europenilor, după 
care va veni rândul Cubei şi al Coreei de Nord. Ruşii o să- 
şi ţină şi ei gura. Pentru că, odată ce am lansat o bombă 
nucleară, toată lumea va înţelege că putem face asta din 
nou, oricând. lar când va veni vremea, vom înăbuşi în faşă 
orice reacţie a Chinei, înainte ca această ţară să ajungă să 
ne provoace. 

În timp ce Madox îşi continuă tirada, Harry Muller îi 
privi pe ceilalţi. I se păru că se simțeau stingheriţi de 
faptul că Madox deviase de la problema teroriştilor 
islamici, găsind noi duşmani pe care să-i extermine. Şi mai 


era şi treaba cu petrolul, despre care Harry credea că este 
la fel de importantă pentru Bain Madox şi Global Oil 
Corporation ca înlăturarea teroriştilor. Harry ştia deja că 
individul ăsta era nebun, însă acum vedea cât de nebun 
era - iar amicii lui Madox aveau şi ei ocazia să constate 
acelaşi lucru. 

Madox se ridică în picioare, iar vocea sa deveni 
stridentă: 

- Ca veteran al Războiului din Vietnam, vă spun că ne 
vom recăpăta onoarea pierdută în momentul în care 
trupele americane vor pătrunde în Saigon şi Hanoi, fără 
nici un amestec din partea Chinei sa a oricui altcuiva. Se 
uită la cei patru colegi ai săi, şi conchise: Să nu lansăm 
acest atac nuclear, să continuăm lupta împotriva 
inamicilor noştri prin mijloace diplomatice şi 
convenţionale, să ne irosim vieţile şi agoniseala prelungind 
această luptă fără perspectiva unei victorii clare - ar fi 
greşit din punct de vedere etic. Dispunem de mijloacele 
necesare pentru a încheia rapid, decisiv şi ieftin tot acest 
spectacol, cu ajutorul armelor nucleare pe care le deţinem 
deja. A nu folosi aceste arme împotriva acelora care le-ar 
folosi oricând împotriva noastră dacă li s-ar oferi ocazia ar 
fi o sinucidere naţională, o greşeală strategică, o ofensă la 
adresa bunului-simţ şi o insultă adusă bunului Dumnezeu. 

Bain Madox se aşeză. 

În cameră se aşternuse liniştea. 

În lumina neclară, Harry Muller studie chipurile celor 
prezenţi şi îşi spuse: "Mda, ei ştiu că e nebun. Însă nu le 
pasă, pentru că el spune exact ceea ce gândesc ei". 

Bain Madox aprinse o ţigară şi sugeră pe un ton cât se 
poate de firesc: - Bun, acum hai să discutăm despre 
oraşele americane care vor trebui sacrificate şi să vedem 
cum şi când ne vom ocupa de asta! 


PARIEA A CINCEA 


Sâmbătă 
NORTH FORK, LONG ISLAND 


Nassau Point, Long Island, 2 august 1939 
F.D. Roosevelt, preşedinte al Statelor Unite 
Casa Albă, Washington, D.C 


Stimate Domnule Preşedinte... Ar putea deveni posibilă 
declanşarea unei reacţii nucleare în lanţ într-o masă mare 
de uraniu, reacţie în urma căreia ar putea fi generate 
cantităţi însemnate de energie şi de elemente chimice noi, 
asemenea radiumului... şi în urma căreia, dragă Domnule 
Preşedinte, ar putea fi dezlănţuită o imensă forţă 
distructivă. 

Albert Einstein 


Capitolul 11 


După cina luată la restaurantul de pe şlep, am plecat 
împreună cu Kate cu maşina către Orient Point, destinaţie 
situată la extremitatea estică a regiunii North Fork din 
Long Island. 

Cerul era parţial înnorat, însă puteam zări stelele, 
privelişte de care am rareori parte în Manhattan. 

North Fork este o bucată de pământ bătută de vânturi, 
destul de frumoasă în felul ei, învecinată cu Long Island 
Sound la nord, Gardiner's Bay la sud şi cu Oceanul Atlantic 
la est. 

Dat fiind că apele din împrejurimi păstrează căldura din 
perioada verii, toamna este neobişnuit de caldă pentru 
această latitudine. De fapt, acest microclimat - la care se 
adaugă, probabil, fenomenul general al încălzirii globale - 
a dus la apariţia podgoriilor, dar şi la explozia ulterioară a 
turismului, care a schimbat amprenta locului. 

În copilărie îmi petreceam aici verile împreună cu 
părinţii mei, alături de alte familii curajoase şi nu foarte 
bogate, care fie nu îşi permiteau să meargă în Hampton, 
fie doreau să evite aglomeraţia de acolo. 

Un asemenea suflet temerar era şi Albert Einstein, care 
în 1939 şi-a petrecut vara aici, într-un loc numit Nassau 
Point. Şi, de vreme ce nu avea prea multe de făcut, 
probabil că a avut la dispoziţie mult timp de gândire. Aşa 
că, într-o bună zi, la insistenţele altor fizicieni, i-a scris o 
scrisoare lui Franklin Roosevelt - cunoscută acum drept 
Scrisoarea de la Nassau Point prin care îi recomanda 
preşedintelui să grăbească lucrurile în privinţa bombei 
atomice, înainte ca naziştii să construiască ei înşişi una. 
Restul, aşa cum se spune, este pură istorie. 

Revenind la problema microclimatului şi a încălzirii 
vremii, i-am spus lui Kate: 


- Hai să facem o baie goi! 

Ea se uită la mine şi îmi răspunse: 

- Suntem în octombrie, John. 

- Ar trebui să profităm de încălzirea globală înaintea 
tuturor celorlalţi. Peste zece ani, în locul podgoriilor vor fi 
palmieri şi mii de oameni vor veni aici în luna octombrie să 
se bucure de soare. 

- Atunci, hai să revenim aici peste zece ani pentru baia 
aia. 

Am continuat să merg spre est pe Route 25, o şosea 
veche, din epoca colonială, când britanicii deţineau aici 
puterea înainte de revoluţie, cunoscută sub denumirea de 
King's Highway. De-a lungul şoselei, pe falezele dinspre 
nord, se vedeau case vechi, din şindrilă albă, dar şi 
reşedinţe de vară, recent construite, din cedru şi sticlă. Nu 
mi-am dorit niciodată cu adevărat să fiu bogat, însă din 
când în când mă gândesc să pun de-o nouă revoluţie, astfel 
încât să-mi pot însuşi reşedinţa de vară a vreunui agent de 
bursă, undeva pe malul unei ape. Vreau să spun că aş da-o 
înapoi după câţiva ani şi toată lumea ar avea ceva de 
câştigat de pe urma acestei experienţe. 

Eram deja aproape de Orient Point; undeva în faţa 
noastră se afla terminalul pentru feribotul către New 
London, Connecticut, iar dincolo de el - zona cu acces 
restricţionat pe unde feribotul guvernului pătrunde către 
Centrul de Studiere a Maladiilor Animalelor, o instituţie 
strict secretă din Plum Island. 

Asta, desigur, m-a făcut să mă gândesc la vara pe care 
am petrecut-o aici, refăcându-mă după gloanţele încasate. 
Atunci m-am trezit implicat într-un caz bizar de dublă 
omucidere, când eu, de fapt, ar fi trebuit să aştept cuminte 
să mi se închidă rănile. Tot atunci am avut şi o aventură cu 
o doamnă pe nume Emma Whitestone, de care îmi mai 
amintesc şi astăzi prea des chiar. 


Imediat după rezolvarea cazului, am mai fost încurcat şi 
cu o altă doamnă, Beth Penrose pe numele ei, detectiv în 
Departamental local de omucideri, căreia îi fusese 
încredinţat respectivul caz. Beth a precedat-o pe Kate - 
sau, mă rog, poate că s-au suprapus un pic - astfel că, 
atunci când eu şi Kate discutam despre cazurile din trecut, 
cazul Plum Island şi numele Beth Penrose nu erau 
menţionate prea des. 

Tot pe vremea când lucram la acel caz l-am întâlnit 
pentru prima oară pe domnul Ted Nash, de la CIA; 
respectivul eveniment urma să exercite o influenţă majoră 
nu doar asupra vieţii mele, ci şi asupra vieţii lui, aşa cum s- 
a dovedit ulterior. El s-a stins din viaţă înaintea mea, astfel 
că în ultima vreme nu s-a mai gândit prea mult la mine, cu 
toate că eu încă mă mai gândesc din când în când la el. 

Unde mai pui că, printr-o altă stranie întorsătură a 
sorții, Ted Nash a cunoscut-o pe Kate înaintea mea; chiar 
sunt convins că a fost ceva între ei înainte să intru eu în 
peisaj. 

Prin urmare, uneori am această fantezie cum că Nash 
ar fi supravieţuit atentatelor de la World Trade Center şi 
că noi doi ne vom întâlni din nou. Fantezia mea continuă 
cu o confruntare verbală - din care, fireşte, eu ies 
învingător -, iar apoi cu o confruntare fizică - fără arme - în 
care eu îl arunc după o stâncă, după un zgârie-nori sau, 
uneori, îi sucesc gâtul şi îl privesc zvârcolindu-se. 

- La ce te gândeşti? mă întrebă Kate. 

Revenind din minunatul meu vis, i-am răspuns: 

- La cât de frumoasă e lumea asta. 

- Cum spuneai că te cheamă? mă întrebă ea. 

- Nu fi răutăcioasă. Încerc să îmi creez dispoziţia 
necesară pentru... mă rog... 

- Perfect! Hai să ne întoarcem la pensiune şi să facem 
dragoste. 


Am făcut rapid stânga-mprejur pe două roţi, pe şoseaua 
pustie, şi am apăsat pe acceleraţie. 

- Las-o mai încet! 

Am ridicat piciorul de pe pedala de acceleraţie. Există o 
veche zicală: "Femeile au nevoie de un pretext pentru a 
face sex; bărbaţii n-au nevoie decât de un loc". Aşadar, în 
spiritul acestei zicale, am făcut imediat la stânga, în 
dreptul unui indicator pe care scria:,REZERVAŢIA DE 
STAT ORIENT BEACH". 

- Încotro? 

- Într-un loc romantic. 

- John, hai să ne întoarcem la pens... 

- Asta-i mai aproape. 

- Haide, John. Nu-mi place s-o fac în aer liber. 

Mie nu-mi păsa unde o făceam, atâta vreme cât o 
făceam. lar proiectilul din buzunarul meu indica în mod 
clar în direcţia asta. 

Am continuat să merg pe şoseaua întunecată şi îngustă 
care înainta prin stufăriş şi iarbă de baltă, de-a lungul unei 
peninsule strâmte. La un moment dat, terenul s-a lărgit; în 
mijlocul vegetației de pe partea stângă se deschidea un 
drum, aşa că am întors, intrând pe o cărare ce cobora spre 
apă. Am trecut jeepul pe tracţiune integrală, înaintând pe 
un teren mlăştinos, până când am ajuns la o micuță plajă 
cu nisip din Gardiner's Bay. 

Am scos cheia din contact, după care am coborât 
amândoi din jeep, ne-am scos şosetele şi pantofii şi ne-am 
îndreptat către malul apei. 

Spre est se vedea ţărmul misterios al insulei Plum 
Island, iar în sud era Gardiner's Island, insulă care 
aparținuse familiei Gardiner încă de la 1600. Se spune că 
acolo şi-ar fi îngropat căpitanul Kidd comoara, lucru care 
ar putea fi adevărat, numai că membrii familiei Gardiner n- 
au vorbit niciodată despre asta. 


Ceva mai spre sud, dincolo de golf, se zăreau luminile 
zonei Hampton, ai cărei locuitori estivali aveau la 
dispoziţie mai multe comori decât ar fi visat un pirat să 
fure într-o viaţă întreagă de pradă şi jaf însă am deviat de 
la subiectul principal, respectiv acela că eram extrem de 
excitat. 

- Hai să facem o baie goi! am propus, dându-mi jos 
jacheta şi aruncând-o pe nisip. 

Kate încercă apa cu vârful unui picior: 

- E rece. 

- E mai caldă decât aerul. Mi-am dezbrăcat cămaşa şi 
pantalonii, îndemnând-o din nou: Haide! Mi-am dat jos şi 
boxerii şi am intrat în apă. Iisuse! 

Penisul meu excitat se blegi pe loc. 

Kate observă şi-mi zise: 

- Poate chiar era cazul să te răcoreşti. Mă împinse în 
apă. Hai, Tarzan. Curaj! Ei bine, fusese ideea mea; aşa că, 
amintindu-mi de cei din clubul Polar Bear şi de baia lor 
anuală, din luna ianuarie, în Oceanul Atlantic, la Coney 
Island, am scos un strigăt înfiorător şi am plonjat în apă, 
după care m-am dat la fund. 

Am avut senzaţia că îmi stă inima în loc; testiculele mi- 
au intrat între picioare, în timp ce penisul meu, ţeapăn 
până nu demult, se micşoră, ajungând de mărimea unei 
virgule dintr-o carte de telefon. 

Am rămas sub apă cât de mult am putut, apoi am scos 
capul afară şi am început să calc apa. 

- Totul e în regulă, odată ce ai intrat, i-am strigat lui 
Kate. 

- Bine. Atunci rămâi acolo. Eu mă întorc la pensiune. 
Pa! 

- Credeam că agenţii FBI sunt mai curajoşi. Tu eşti o 
fricoasă! 

- Şi tu eşti un idiot! leşi naibii de acolo până nu îngheţi 
de tot! 


- Bine, bine... Au... Dumnezeule... mi s-au pus cârcei... 
Am intrat sub apă, apoi am ieşit din nou la suprafaţă, am 
scuipat apa şi am strigat: Ajutor! 

- Acum glumeşti? 

- Ajutor! 

Nu ştiu sigur dacă a tras o înjurătură sau mi-a spus: "N- 
ai decât să te îneci!" Dar şi-a scos hainele, a tras adânc aer 
în piept, a alergat până când apa i-a ajuns la talie, apoi a 
plonjat şi a început să înoate către mine. 

Mi-am umplut plămânii cu aer şi am făcut pluta pe 
spate, privind cerul magnific al nopţii. Cred că l-am zărit 
pe Pegas printre norii care pluteau uşor. 

Kate ajunse aproape de mine şi începu să calce apa la 
câţiva metri distanţă. 

- Nemernicule! 

- Poftim? 

- Dacă nu te îneci în momentul ăsta, fii al naibii de 
sigur că o s-o faci în mai puţin de un minut! 

- N-am spus că mă înec. Fă pluta pe spate, i-am 
sugerat. O să ţi-l arăt pe Pegas. 

- La dracu'! Nu pot să cred că mi-ai făcut asta! Mor de 
frig! 

- Apa e mai caldă decât... 

Imi puse mâna pe faţă şi îmi împinse capul sub apă. Şi 
mă ţinu acolo. Mult timp. 

M-am îndepărtat înotând, după care m-am apropiat din 
nou de ea, pe la spate. Adorabilul ei posterior gol se alia 
acum chiar în faţa mea. Prin urmare, cum aş fi putut să mă 
abţin şi să n-o mugşc uşor, afectuos, de fesa dreaptă? 

Ea ţâşni în sus, iar când am ieşit eu la suprafaţă, ea 
înota în cercuri, încercând să scruteze apa întunecată. 

- Tocmai am muşcat un rechin cu fundul alb, i-am 
strigat. 


Ea se întoarse către mine şi îmi strigă o mulţime de 
cuvinte care nu sunau deloc drăguţ. Am reţinut totuşi 
expresia "idiot afurisit!" Ei bine, gata cu preludiul! 

- Eu mă întorc la mal, i-am spus. Tu rămâi în apă? 

Fără să-mi răspundă, porni spre țărm, lovind puternic 
apa cu braţele. 

Era rapidă, însă am prins-o din urmă, şi ne-am luat la 
întrecere către mal. Cred că suntem amândoi foarte 
competitivi, şi tocmai asta face ca relaţia noastră să 
rămână atât de interesantă. În plus, unul dintre noi este un 
idiot imatur, iar celălalt nu este deloc aşa; deci, într-un fel, 
ne completăm unul pe altul, precum un babuin dominant şi 
dresoarea lui. 

În orice caz, Kate părea puţin supărată pe mine, aşa că 
am lăsat-o să iasă victorioasă în cursa noastră către țărm. 
Când am pus piciorul pe plajă, ea se ştergea deja de apă cu 
pantalonii şi cu geaca mea sport. 

Afară era destul de frig şi bătea uşor briza. 

- A fost înviorător! i-am spus, clănţănind din dinţi. 

Nici un răspuns. 

Am încercat o altă abordare: 

- Hei, eşti o înotătoare a naibii de bună! Vrei să facem 
sex? 

Ea îşi strângea hainele de pe nisip şi nu părea să mă 
audă. 

- Kate? Alo?... 

Se întoarse către mine. 

- În viaţa mea n-am avut de-a face cu un adult atât de 
infantil, atât de stupid, atât de redus la minte, atât de 
imprudent, atât de nesăbuit, atât de... 

- Presupun că nici nu se pune problema de sex oral, am 
întrerupt-o eu. 

- Poftim? Glumeşti, nu-i aşa? 

- Păi... credeam că ai spus... 

- Nu vorbi cu mine! 


Bine. 

Aşa că am rămas amândoi în picioare, goi, pe mica 
plajă, şi vreau să spun că ea arăta într-adevăr bine, în 
pofida părului ud şi a buzelor vinete de frig. Are un corp 
incredibil de atletic şi totuşi voluptuos, cu nişte sâni care 
sfidează legile gravitaţiei, o burtică plată şi fermă ca blatul 
unui bar, picioare lungi şi frumoase ca nici o altă pereche 
văzută de mine vreodată şi mă refer inclusiv la picioarele 
mele - şi un petic de păr pubian blond care mă 
înnebuneşte. Pe lângă toate astea mai are şi un fund atât 
de ferm, încât abia dacă pot să-l muşc. 

Şi ea mă privea la rândul ei şi ştiam că începea să se 
aprindă, în ciuda temperaturii din aer. Chiar ne simţim 
atraşi unul de altul din punct de vedere fizic şi ne 
înţelegem perfect pe plan sexual; prin urmare, chiar şi 
atunci când nu vorbeşte cu mine - şi asta se întâmplă cam 
de două ori pe săptămână -, tot putem face dragoste. Şi, ca 
să fiu sincer, uneori îmi place mai mult aşa. 

În orice caz, eu am făcut primul pas spre ea, iar Kate a 
ezitat, apoi şi-a lăsat hainele să alunece şi a înaintat către 
mine. 

Am simţit un val de sânge cald făcându-şi din nou drum 
către cârnăciorul meu zgribulit. 

Stăteam în picioare, la distanţă de câţiva metri unul de 
altul, faţă în faţă; apoi, mâinile noastre s-au întins, şi ne- 
am mângâiat unul pe celălalt. Cocoşelul deveni şi mai 
ţanţoş, iar ea îl luă în mână şi spuse: 

-E fierbinte. 

Mi-am pus degetele între picioarele ei. 

- Şi acolo e foarte cald. 

Deja ne aprinseserăm amândoi, iar asta dovedeşte încă 
o dată faptul că, atunci când ai o neînțelegere cu 
partenerul tău, trebuie să sari peste partea de conversaţie 
şi să treci direct la acţiune. 


Ne-am apropiat şi mai mult. Acum îi puteam simţi sânii 
pe pieptul meu, coapsele lipite de ale mele şi mâinile pe 
fundul meu, trăgându-mă mai aproape de ea. 

M-am lăsat în genunchi şi i-am sărutat peticul de păr 
blond. Tocmai eram pe punctul de a mă întinde pe spate, 
aşa încât ea să urce deasupra mea, când deodată se 
întoarse cu spatele către mine, zicând: 

- Pupă-mă unde m-ai muşcat! 

În regulă. Nu-mi aminteam exact de unde o muşcasem, 
aşa că am acoperit toată suprafaţa. 

Apoi se întoarse cu faţa la mine, poruncind: 

- Spune-mi că-ţi pare rău! 

Aşadar, rămânând în genunchi, i-am spus: 

- Îmi pare rău. 

- Sărută-mi degetele de la picioare! 

Nici o problemă. I-am sărutat degetele pline de nisip. 

- Întinde-te pe spate! 

M-am rostogolit înapoi, întinzându-mă pe nisip. 

Kate îngenunche între picioarele mele şi luă în mână 
cocoşelul, comentând: N 

- Tipul ăsta are nevoie de ajutor. Imi puse cealaltă 
mână pe scrot, întrebându-mă: Unde au dispărut? 

- Undeva unde e cald. 

Îşi băgă capul între picioarele mele şi, în doar câteva 
minute, testiculele A şi B ajunseseră în poziţia lor 
adecvată. Cocoşelul stătea drept în sus, arătând înspre 
Pegas. 

Kate cobori peste mine, se întinse şi începu să-şi mişte 
şoldurile în ritmul ei propriu, până când ajunse la unul 
dintre orgasmele ei tăcute şi intense. Apoi se rostogoli de 
pe mine, se ridică în picioare şi începu să se îmbrace. Mă 
simţeam oarecum folosit. 

- Cred că de mine ai uitat. 

Ea îşi scutură sutienul de nisip, zicând: 


- Te porţi mult mai drăguţ cu mine atunci când eşti 
excitat. 

- De fapt, sunt foarte rău atunci când sunt excitat. 

- Nu, eşti exact ca un căţeluş, spuse zâmbind. 

M-am ridicat în capul oaselor: 

- Sunt foarte aproape. Mai am nevoie doar de un minut 
din timpul tău. Îşi puse fusta şi puloverul, promițând: 

- Dacă mai aştepţi până intrăm la un duş cald şi plăcut, 
îţi garantez că aşteptarea o să merite. 

- S-a făcut! 

M-am ridicat în picioare rapid şi mi-am pus pe mine 
hainele umede. Ne-am întors la jeep, iar Kate porni 
radiatorul la maximum. Am ieşit din rezervatie, 
îndreptându-ne către vest, spre pensiune. 

- Dacă fac pneumonie, e numai vina ta! mă avertiză 
Kate. 

- Ştiu. lartă-mă! 

- Chiar am crezut că m-a muşcat un rechin. 

- Ştiu. M-am purtat ca un prost. Imi cer scuze. 

- Şi niciodată, dar niciodată în viaţa ta să nu te mai 
prefaci că te îneci! j 

- Ştiu. N-am nici o scuză. Îmi pare rău. 

- Eşti un nemernic. 

- Ştiu. Vrei să ne-o punem? 

Râse. 

Ne-am continuat drumul pe autostrada pustie, ţinându- 
ne de mână şi ascultând nu ştiu ce post de radio din 
Connecticut care transmitea melodii cu Johnny Mathis, Nat 
King Cole şi Ella Fitzgerald. 

Ne-am întors la pensiune. Nenorocita aia de cheie nu 
părea să se potrivească, şi eram pe punctul de a sparge 
uşa. Însă Kate a reuşit s-o descuie în cele din urmă şi ne- 
am năpustit pe scări ca doi adolescenţi care abia 
descoperiseră sexul cu o oră în urmă. 


În concluzie, duşul fierbinte a fost mai plăcut decât apa 
rece din golf, iar Kate, respectându-şi promisiunea, a făcut 
ca aşteptarea să merite efortul. 


PARTEA A ŞASEA 


Sâmbătă 
NORDUL STATULUI NEW YORK 


Prin contribuţia evreilor, America a devenit liderul 
corupţiei şi al prăbuşirii valorilor - fie că este vorba de 
corupţie morală, ideologică, politică sau economică. Iar 
corupţia seamănă în rândurile populaţiei oroare şi 
imoralitate, cu ajutorul mass-mediei de proastă calitate. 

Suleiman Abu Ghaith 

Purtător de cuvânt al lui Osama bin Laden 


Capitolul 12 


Membrii comitetului executiv şi Harry Muller rămaseră 
tăcuţi în timp ce Bain Madox îşi, adună gândurile. Într-un 
târziu, Madox începu să vorbească: 

- Mai întâi de toate, trebuie să stabilim calendarul de 
desfăşurare a Proiectului Verde. Bombele din valize - făcu 
un gest către valiza aşezată în poziţie verticală în centrul 
camerei - au nevoie de întreţinere periodică, pentru a 
garanta detonarea şi randamentul maxim al fiecărui model. 
Nucleul din plutoniu face ca întreţinerea să fie un proces 
extrem de complex, însă vestea bună este că am angajat 
un specialist în fizică nucleară care se ocupă de acest 
aspect. Numele respectivului domn este Mihail, este un rus 
care lucrează în America. Am luat legătura cu el şi am 
stabilit că va sosi aici în cursul zilei de mâine. Până mâine- 
noapte, dacă totul decurge conform planului, dispozitivele 
vor fi aprinse. 

Scott Landsdale puse următoarea întrebare: 

- Mihail ştie ceva despre Proiectul Verde? Sau despre 
Focul Sălbatic? 

- Bineînţeles că nu, replică Madox. Crede că aceste 
dispozitive vor fi plantate în oraşe din Orientul Mijlociu, 
lucru care i se pare logic. Şi nici nu trebuie să afle mai 
multe. 

- Unde e el acum? 

- Locuieşte pe Coasta de Est şi este angajat la o 
universitate americană. Nici tu n-ai nevoie să afli mai 
multe. Individul a înţeles că treaba este urgentă. Madox 
zâmbi spunând: La 50 000 de dolari pe vizită, cred că va 
ajunge aici cât mai curând posibil. 

- Şi ai încredere în tipul ăsta? se interesă Landsdale. 

- Absolut deloc. Însă m-am oferit să-i plătesc un milion 
de dolari când şi dacă vor exploda bombele. Fireşte, va 


primi banii proporţional cu numărul bombelor care 
explodează şi cu randamentul aproximativ al fiecăreia. 
Aşadar, Mihail are o motivaţie foarte puternică. 

Landsdale mai întrebă: 

- Şi când va vedea că bombele vor exploda în oraşe 
americane, nu în oraşe din Orientul Mijlociu, cum va 
reacţiona? 

- N-am idee. Contează? 

- Ce se întâmplă cu Mihail după ce vor fi detonate 
bombele? 

- Pui prea multe întrebări, Scott, comentă Madox. 

- Sunt foarte preocupat în legătură cu siguranţa 
acţiunii. Mă nelinişteşte ideea că Mihail va bea o votcă în 
plus şi va povesti cuiva că lucrează cu jumătate de normă 
la Clubul Custer Hill, ocupându-se cu întreţinerea unor 
dispozitive nucleare. 

- Nu voi permite să se întâmple aşa ceva. 

- Asta înseamnă că te ocupi tu de Mihail? 

Madox aruncă o privire către ceilalţi trei membri ai 
comitetului, apoi îl linişti pe Landsdale: 

- Nu-ţi face tu probleme în privinţa asta. 

Harry Muller era martor la discuţia unor domni cu 
privire la lichidarea unui martor. Dacă Mihail, care ştia 
doar o mică parte din toate lucrurile astea, urma să fie 
eliminat, atunci el, Harry Muller, nu avea prea multe 
şanse; de fapt, şansele lui erau egale cu zero. 

- Evident, continuă Madox, de când cu vizita 
neanunţată a detectivului Muller, treburile au fost 
urgentate. Nu văd însă nici un motiv pentru care nu am 
putea pune la punct Proiectul Verde în următoarele câteva 
zile. Aruncă o privire către Landsdale şi reluă: La drept 
vorbind, domnilor, ne-a fost forţată mâna, iar acum singura 
noastră alternativă este să mergem mai departe. 

Paul Dunn, consilierul preşedintelui, interveni: 


- Bain, mă gândesc că am putea ascunde dispozitivele 
nucleare până la un moment mai potrivit. 

- Momentul acela, Paul, a sosit deja. Din informaţiile 
mele recente, am convingerea că există oameni în guvern 
care încep să suspecteze ceva, iar noi trebuie să mergem 
mai departe, înainte ca ei să-şi facă apariţia aici. Bombele 
acelea trebuie să ajungă la destinaţie într-o zi sau două, iar 
tu trebuie să te întorci la Washington, să fii în preajma 
preşedintelui, astfel încât, atunci când noi vom iniţia 
Proiectul Verde, e] să declanşeze Focul Sălbatic. Care-i 
programul preşedintelui în zilele de luni şi marţi? îl întrebă 
el pe Paul Dunn. 

Dunn privi o bucată de hârtie din faţa lui. 

- Luni dimineaţă, de Columbus Day, preşedintele se va 
afla la Casa Albă, apoi va zbura către Dearborn, Michigan, 
urmând să ajungă la Aeroportul Internaţional Oakland 
Country în jurul orei 15.30. După cum bine ştiţi, mai sunt 
mai puţin de trei săptămâni până la ziua alegerilor, iar 
preşedintele va ţine un discurs în sprijinul lui Dick 
Posthumus pentru postul de guvernator al statului 
Michigan. Apoi, însoţit de coloana oficială, se va deplasa la 
hotelul Ritz-Carlton din Dearborn, unde, în cadrul unui 
dineu îşi va exprima susţinerea faţă de candidatura lui 
Thaddeus McCotter la funcţia de congresmen. După aceea, 
se va urca la bordul avionului Air Force One şi, în jurul 
orei 22.00, ar trebui să ajungă înapoi la baza Andrews. Va 
lua apoi elicopterul către Casa Albă şi va ajunge pe South 
Lawn în jurul orei 22.30. 

Madox reflectă puţin la toate aceste informaţii şi trase 
o concluzie: 

- Luni, de Columbus Day, ar putea fi ziua în care 
teroriştii islamici vor decide să detoneze bombe nucleare 
în unele oraşe americane. 

- Bain, interveni Paul Dunn, dintr-o mulţime de motive, 
o zi de sărbătoare nu e chiar o zi potrivită pentru a... 


pentru a face aşa ceva. Explică: în primul rând, nici Ed şi 
nici eu nu ne vom afla în preajma preşedintelui luni, când 
va fi pe traseu. În plus, nici Scott nu va fi la Casa Albă. 
Zicând acestea, îl privi pe Landsdale, pentru a obţine 
confirmarea sa. 

Scott aprobă. 

- Luni trebuie să ajung la un picnic oficial şi la un meci 
de softball. 

- Ei, atunci va trebui să amânăm atacul nuclear asupra 
Americii, râse Madox şi se întoarse spre Edward Wolffer. 
Poate am avea nevoie de nişte informaţii referitoare la 
JEEP, care să ne ajute să luăm această decizie. 

Wolffer confirmă printr-o mişcare a capului şi răspunse: 

- Probabil ştiţi cu toţii unele detalii despre JEEP - 
Planul Unic de Evacuare în caz de Urgenţă. În timpul 
Războiului Rece, acest plan impunea ca preşedintele şi un 
grup alcătuit din reprezentanţi ai armatei şi lideri politici 
aleşi în prealabil să fie transportaţi cât mai rapid posibil, 
cu maşina sau cu elicopterul, fie la baza Andrews, fie la 
Aeroportul Naţional - oricare era mai aproape de locul 
unde se afla preşedintele la momentul respectiv. La 
aeroportul în cauză există un avion cu reacţie de tip E-4B, 
gata oricând de decolare. Acest avion este denumit 
NEACP+ - Postul de Comandă Aeropurtată în caz de 
Urgenţă Naţională, cunoscut sub numele de cod Kneecap 
şi supranumit uneori Avionul Zilei Judecăţii de Apoi. 
Wolffer îi privi pe toţi cei prezenţi şi continuă: 
Preşedintele, desigur, ar avea bomba nucleară la el, 
putând să lanseze represaliile chiar de la bordul postului 
de comandă aeropurtată. Există însă şi o versiune de după 
11 septembrie pentru JEEP şi Kneecap, la care se va apela 
doar în cazul în care atacarea Americii nu se face cu 
rachete balistice intercontinentale. Dacă se stabileşte că 
atacul a fost iniţiat de terorişti, atunci se presupune că nu 


t National Emergency Airborne Command Post 


mai beneficiem de cele zece sau cincisprezece minute de 
avertisment pe care ni le-ar oferi un ICBM cu destinaţie 
clară şi că o bombă ascunsă ar putea fi detonată în 
Washington în orice moment. Prin urmare, replica va fi 
diferită - preşedintele va trebui să urce cât mai curând 
posibil la bordul elicopterului marinei, pregătit pe peluza 
de la Casa Albă, după care va fi transportat către un loc 
sigur, departe de Washington, loc care, desigur, este o 
potenţială ţintă teroristă. 

- Ei bine, îl întrerupse Madox, noi ştim că nu este unul 
dintre oraşele de pe lista noastră de obiective, şi asta din 
motive evidente, de supravieţuire naţională. Adăugă 
zâmbind: Ca să nu mai spunem că dumneavoastră, 
domnilor, vă veţi afla cu toţii aici la ora zero. Toţi puteţi fi 
percepuți ca nişte adevăraţi eroi, datorită faptului că veţi 
rămâne la posturile dumneavoastră în momentele de 
panică şi de confuzie care vor urma după exploziile 
nucleare. Voi trei, Ed, Paul şi Scott, va trebui să influenţaţi 
cursul evenimentelor. 

- La drept vorbind, am făcut deja asta atunci când am 
insistat pentru crearea unei noi versiuni a JEEP, preciza 
Wolffer. Elicopterul marinei nu este la fel de bine dotat ca 
Air Force One sau ca E-4B, pentru a face faţă unui volum 
mare de comunicare sau anumitor tipuri de mesaje 
criptate; aşadar, timpul dintre momentul atacului şi cel al 
replicii va fi pierdut în mare măsură cu procedurile de 
evacuare, iar probabilitatea ca preşedintele să primească 
mesaje sau sfaturi proaste, care să-l facă să analizeze 
varianta de a interveni în desfăşurarea operaţiunii Focul 
Sălbatic, este mai mică. Wolffer conchise: Timpul pe care 
preşedintele îl petrece la bordul elicopterului marinei este 
un interval în care comanda, controlul şi comunicarea se 
desfăşoară în condiţii sub pragul optim. 

- Ceea ce, de fapt, reprezintă o condiţie optimă pentru 
noi, comentă Madox, după care se întoarse către Paul 


Dunn. Aşadar, care este programul preşedintelui pentru 
ziua de marţi? 

- Preşedintele, răspunse Dunn, se va afla la Casa Albă 
întreaga zi. La ora 14.00, va găzdui acolo o conferinţă pe 
tema "Minoritățile şi dreptul de proprietate asupra 
locuinţei". Pentru restul zilei, se va afla în Biroul Oval. Va 
lua cina cu prieteni, cu oficiali de la Casa Albă şi cu prima- 
doamnă. În ziua respectivă, Scott ar trebui să lucreze până 
târziu în biroul lui din aripa de vest, iar Ed ar trebui să-l 
urmeze îndeaproape pe secretarul apărării. Jim ar urma să 
se afle la Pentagon, unde va supraveghea toate mişcările 
consilierilor preşedintelui pe probleme militare. lar eu am 
să iau cina la Casa Albă, încheie el. 

"Bain Madox păru dus pe gânduri pentru câteva clipe, 
după care spuse: 

- În regulă... Marţi pare a fi ziua cea mai potrivită 
pentru a iniţia Proiectul Verde. Asta ne oferă răgazul 
necesar pentru a pune la punct toate detaliile importante. 
În primul rând, Mihail trebuie să ajungă aici, după care s- 
ar putea să aibă nevoie de ceva timp pentru a se ocupa de 
revizia dispozitivelor nucleare. În al doilea rând, eu voi 
căuta să mă asigur că aparatele mele de zbor sunt aici şi 
sunt pregătite de plecare. În al treilea rând, va fi necesară 
punerea în funcţiune a generatoarelor diesel, pentru a 
alimenta antena ELF. Apoi va trebui verificat 
transmiţătorul ELF, lucru de care mă voi ocupa personal... 
şi mai urmează să ne ocupăm şi de logistica celor două 
zboruri către oraşele desemnate. 

Harry îl asculta pe Madox, însă nu înţelegea foarte clar 
despre ce vorbea individul ăsta, cu toate că restul păreau 
să ştie. 

- Aşadar, continuă Madox, rămâne stabilit pentru marţi, 
la primele ore ale serii. Ştiu că preşedintele se retrage 
devreme şi chiar nu-mi doresc să-l dau jos din pat cu forţa 
şi să-l urc în elicopterul marinei în pijamale. Rânji 


satisfăcut. Să spunem că toate astea se vor întâmpla la un 
moment dat în timpul cinei, când preşedintele va fi însoţit 
de Paul şi de prima-doamnă, ceea ce va face într-adevăr ca 
evacuarea cu elicopterul să fie mult mai uşoară pentru 
toată lumea. Ora exactă va fi stabilită de către mine şi le 
va fi comunicată apoi lui Scott şi lui Ed, care vor lucra 
până târziu în birourile lor. Madox îl privi pe generalul 
Hawkins şi îi spuse: Iar tu, Jim, vei lucra până târziu la 
Pentagon. 

Hawkins aprobă printr-o mişcare a capului. 

- Aşadar, domnilor, încheie Madox, zorii Lumii Noi 
răsar marţi seara peste trei zile şi trei ore din acest 
moment. Cu toţii veţi păstra legătura. Iar tu, Scott, vei 
calma spiritele anunțând că deţii informaţii solide potrivit 
cărora oraşele care au trecut deja prin experienţa atacului 
nuclear vor fi singurele care vor suferi această soartă. 

Landsdale încuviinţă: 

- O să fac tot posibilul, dar nu sunt mulţi aceia care mai 
au încredere în CIA în vremurile noastre. 

- Casa Albă te-a crezut în problema armelor de 
distrugere în masă din Irak. Despre care, apropo, eu cred 
că nu există. 

Landsdale zâmbi şi răspunse: _ 

- Poate că există sau poate că nu. In orice caz, după 
declanşarea operaţiunii Focul Sălbatic, aceasta va fi o 
problemă discutabilă, ceea ce e benefic pentru toată 
lumea. 

Madox dădu din cap aprobator şi se întoarse către 
Wolffer. 

- Până la urmă, cum se va desfăşura operaţiunea Focul 
Sălbatic? Prezintă-ne etapele! 

Edward Wolffer explică: 

- După ce se raportează şi se confirmă că unul sau mai 
multe oraşe americane au fost atacate cu o armă de 
distrugere în masă, în cazul nostru o armă nucleară, 


secretarul apărării trimite un mesaj codat în Colorado 
Springs în care se va spune simplu: "Focul Sălbatic a fost 
lansat"; urmează informaţia legată de amploarea măsurilor 
de retaliere: Lista A sau listele A şi B. Privi la cei din jurul 
mesei şi continuă: Chiar dacă Washingtonul este distrus 
şi/sau nu se primeşte nici un mesaj de la secretarul 
apărării sau de la preşedinte, Focul Sălbatic tot va fi 
declanşat. 

Nimeni nu făcu nici un comentariu, aşa că Wolffer 
continuă: 

- Protocolul şi măsurile de securitate sunt similare 
celor pentru MAD şi, cu toate că Focul Sălbatic reprezintă 
o replică mai puţin vehementă decât MAD, acesta este 
unul dintre rarele cazuri când primează bunul-simţ. Cu 
alte cuvinte, imediat ce oamenii noştri din Colorado 
Springs află - din orice sursă demnă de încredere - că un 
oraş american a fost atacat cu bombă nucleară, ei vor 
trimite un mesaj codat către acele puncte de lansare a 
rachetelor care au fost desemnate ca fiind în măsură să 
declanşeze operaţiunea Focul Sălbatic, dar şi către trupele 
navale din Norfolk şi Pearl Harbor, care vor contacta flota 
de submarine. Aceste submarine şi rachete vor primi o 
comandă de prelansare. Focul Sălbatic impune ca între 
prelansare şi lansare să se scurgă un interval de treizeci 
de minute. Wolffer mai adăugă apoi, privindu-i în ochi pe 
fiecare în parte: în acest timp, oamenii din Colorado 
Springs vor aştepta orice mesaj criptat de la preşedinte, 
care este în măsură să modifice sau să contramandeze 
lansarea. 

- Credeam că preşedintele nu poate anula Focul 
Sălbatic, spuse Landsdale. 

- Poate, răspunse Wolffer, dar asta numai dacă deţine 
dovezi covârşitoare care să ateste faptul că atacul nuclear 
nu vine din partea teroriştilor islamici. Şi nu are la 
dispoziţie decât treizeci de minute pentru a aduce astfel de 


dovezi. lar dacă se află în elicopterul marinei, îndreptându- 
se către un adăpost sigur, şansele ca el să primească astfel 
de informaţii se reduc simţitor. După cum am discutat mai 
devreme, există o puternică suspiciune de vinovăţie 
îndreptată împotriva teroriştilor islamici, mai ales după 
cele întâmplate pe 11 septembrie. La drept vorbind, toate 
aceste dispozitive nucleare vor purta amprentele 
organizaţiei al-Qaeda. În lipsa oricărei alte dovezi, care să 
susţină, de pildă, că atacul a fost iniţiat de Coreea de Nord 
sau oricât de neverosimil ar suna acest lucru de nu ştiu ce 
grupare internă care a aflat despre Focul Sălbatic - zâmbi 
-, operaţiunea are ca ţintă ţările musulmane. Concret, mai 
întâi aruncăm bombele, şi abia după aceea punem 
întrebări. Şi chiar dacă ne vom fi înşelat asupra sursei 
atacului, tot vom fi îndeplinit un ţel nobil. 

- Eu am înţeles de la Paul că preşedintele nostru actual 
nu va încerca să contramandeze operaţiunea, zise Madox. 

- Preşedintele, explică Paul Dunn, a fost informat cu 
privire la operaţiunea Focul Sălbatic imediat după 11 
septembrie, dar şi foarte recent, cu ocazia comemorării 
unui an de la atentate. Pare să se fi împăcat cu ideea şi să 
fi înţeles că tot ceea ce se cere de la el este să nu facă 
nimic. 

- Dacă oamenii din Colorado Springs nu primesc nici o 
veste de la preşedinte în intervalul de treizeci de minute, 
adăugă Wolffer, atunci vor interpreta această tăcere ca pe 
un ordin de lansare. Aşadar, cam la o oră după atacul 
nuclear asupra Americii, vom reuşi să-i anihilăm cu bomba 
nucleară pe cei responsabili. 

- Eu sper că nu. Pentru că noi suntem cei responsabili, 
preciza Landsdale. Madox nu sesiză umorul acestei 
remarci şi replică: 

- Nu, Scott, extremiştii islamici sunt responsabili, în 
ultimă instanţă, de distrugerea ținutului lor de baştină. Işi 


bat joc de noi de prea multă vreme, iar atunci când te joci 
cu focul, te alegi cu arsuri de la radiaţii. 

- Mă rog, dacă asta te face să te simţi mai bine... 
comentă Landsdale, după care îl întrebă pe Madox: Care 
este logistica transportării acestor serviete cu bombă la 
locul unde trebuie să se afle ele, de fapt? 

- Am două avioane cu reacţie de tip Citation, care, din 
păcate, nu se află deocamdată aici. Am luat însă legătura 
cu piloţii, care m-au asigurat că aparatele de zbor se 
îndreaptă către aeroportul regional Adirondack. La un 
moment dat în cursul zilei de mâine sau cel mai târziu luni, 
după ce Mihail mă va anunţa că bombele sunt pregătite de 
lansare, piloţii şi copiloţii vor transporta cele patru valize 
către aeroport, în două jeepuri, şi le vor urca la bordurile 
celor două avioane. Madox aruncă o privire către valiza 
cea neagră şi preciza: Li se spune "bombe de valiză", însă, 
după cum se poate observa, valizele astea nu seamănă cu 
nimic din ceea ce am mai văzut până acum la American 
Tourister sau Samsonite, aşa că, înainte de a le scoate în 
public, le vom aşeza pe fiecare într-un cufăr de dimensiuni 
mari, pe care îl vom asigura cu un lacăt din oţel pur. După 
aceea, piloţii şi copiloţii vor zbura către două oraşe 
diferite, de unde vor lua câte un taxi spre hotelurile 
indicate - însoţiţi, fireşte, de valizele pe care le au în grijă - 
şi vor aştepta noi instrucţiuni. 

- Ai încredere în indivizii ăştia? se interesă Landsdale. 

- Lucrează pentru mine de multă vreme şi sunt foşti 
militari. Sunt obişnuiţi să îndeplinească ordine. 

- Li se va spune când pot părăsi camerele? 

- Din nefericire, ei se vor afla în camerele lor atunci 
când bombele vor fi detonate. Evident, ei nu ştiu ce este în 
valize. Li s-a spus însă că ele conţin lucruri de valoare şi că 
nu pot fi lăsate nesupravegheate. 

Harry Muller asculta cu atenţie tot ce se discuta. 
Pierduse şirul victimelor cu ceva timp în urmă, dar ştia că 


şansele sale de a ieşi de acolo în viaţă tocmai scăzuseră cu 
alte câteva puncte sub zero. Îşi desfăcu picioarele pentru a 
întinde cătuşele, apoi apăsă lanţul cu talpa. Işi dădu seama 
că nu îl putea rupe, însă avea mâinile libere şi, 
presupunând că nici unul dintre cei prezenţi nu era 
înarmat, poate reuşea să scape. Harry aruncă pe furiş o 
privire către uşă, apoi către ferestrele acoperite de 
draperii. 

Madox observă acest lucru şi i se adresă: 

- Te plictisim? Trebuie să pleci undeva? 

- Dracu! să te ia! îi răspunse Harry. 

- Bain, chiar nu mai avem nevoie de el aici, în caz că 
am avut vreodată, spuse Dunn. 

- Mă tem că acesta este locul cel mai potrivit pentru 
domnul Muller în acest moment, zise Madox. Doar nu vrem 
ca el să îi abordeze pe agenţii de pază şi să îi sâcâie cu tot 
felul de prostii despre bombe nucleare. Privi spre Muller, 
apoi li se adresă celorlalţi: O să ni se aducă un sedativ. 
Domnul Muller trebuie să tragă un pui de somn până 
marţi. 

Nimeni nu spuse nimic, cu excepţia lui Harry, care le 
explică celorlalţi patru bărbaţi prezenţi: 

- Ticălosul ăsta o să mă omoare. N-aţi înţeles? 

Nici unul nu zise nimic şi nici măcar nu îl priviră pe 
Harry. Numai Scott Landsdale îl bătu uşor pe umăr. 

- Nimeni n-o să-ţi facă nici un rău. 

Harry împinse cât colo braţul lui Landsdale şi izbucni: 

- Cu toţii sunteţi nişte criminali nenorociţi! 

Madox interveni: 

- Harry, te agiţi absolut fără nici un motiv. Poate că ai 
nevoie de sedativul ăla chiar acum. Sau poate vrei să 
închizi gura şi să auzi şi restul? 

Harry nu răspunse, iar Madox li se adresă celor din 
comitet: 


- După cum spuneam, piloţii şi copiloţii vor rămâne la 
posturile lor, iar în cursul zilei de marţi, când Paul mă va 
anunţa că preşedintele şi prima-doamnă iau cina la Casa 
Albă, eu voi activa transmiţătorul ELF de aici şi voi trimite 
semnalul radio codat care va detona toate cele patru 
dispozitive nucleare. Inainte de a-şi termina salata, 
continuă el, preşedintele va primi îngrozitoarea veste, iar 
cronometrai va începe numărătoarea inversă până la 
declanşarea Focului Sălbatic, de îndată ce preşedintele şi 
prima-doamnă vor fi urcați în elicopter şi duşi către o 
destinaţie sigură. Întrebă: Vreunul dintre voi a primit 
indicaţii potrivit cărora va fi evacuat împreună cu ei? 

- Eu, răspunse Paul Dunn, dar asta numai dacă se 
întâmplă să mă aflu prin apropiere. 

- Ei bine, vei fi suficient de aproape, ţinând cont de 
faptul că te vei afla la aceeaşi masă cu ei, observă Madox. 

Generalul Hawkins îşi drese glasul şi îi spuse lui 
Madox: 

- Ştiu că am discutat odată despre locurile unde vor fi 
plasate dispozitivele, dar acum, că a sosit clipa, aş dori să 
ştiu exact ce ţi-ai propus. Ai adus vorba despre două oraşe, 
însă noi avem patru bombe. 

Bain Madox răspunse: 

- Aşa cum am mai spus, acestea sunt arme cu 
randament scăzut şi probabil nu sunt atât de bune precum 
ne-am dori noi. Prin urmare, consultându-mă cu Mihail, am 
decis să plasăm câte două valize în fiecare dintre cele două 
oraşe. Asta pentru cazul în care una din ele nu explodează 
- măcar ne vom putea baza pe cealaltă. Dacă ambele 
explodează la randament maxim, asta nu va face decât ca 
explozia să fie şi mai interesantă. Şi continuă, după ce îi 
privi, pe rând, pe toţi cei aflaţi în jurul mesei: Aşadar, dacă 
alegem, bunăoară, oraşul San Francisco, atunci pilotul se 
va caza la un hotel de acolo, cu una dintre valize, iar 
copilotul, la un alt hotel, din apropiere, cu cealaltă. Astfel, 


avem două puncte ground zero, aflat fiecare pe raza de 
acţiune a celuilalt, astfel încât, dacă explodează doar unul 
din dispozitive, explozia va şterge de pe suprafaţa 
pământului şi hotelul în care se află celălalt. Este un 
amănunt important, pentru ca, ulterior, nici valiza 
neexplodată şi nici pilotul buimac să nu fie descoperiţi într- 
o cameră de hotel care poate să-i aducă pe anchetatori 
înapoi la... ei bine, la mine. Cu alte cuvinte, o explozie va 
distruge dovezile existenţei într-un alt loc a unei eventuale 
bombe nefuncţionale şi a pilotului. Dacă nici unul dintre 
dispozitive nu explodează, atunci îmi voi suna piloţii pentru 
a le da instrucţiuni suplimentare. 

- Mai exact, cât de mult ne putem baza pe dispozitivele 
astea? întrebă generalul Hawkins. 

- Mihail m-a asigurat că probabilitatea ca fiecare dintre 
ele să explodeze este de peste 90, răspunse Madox. Cât 
priveşte însă randamentul maxim al modelului, nu vom şti 
acest lucru până în momentul exploziei. Aşa cum vă 
spuneam, sunt vechi, cred că din 1977. Şi, pentru că sunt 
artizanale, ele sunt, practic, mai sofisticate şi mai 
complexe decât, să spunem, un focos nuclear de o 
megatonă. Insă ele au fost întreţinute de Mihail, care mi-a 
spus că designul lor este bun şi că atât dispozitivul de 
detonare, cât şi nucleul de plutoniu sunt într-o condiţie 
excelentă. 

- Armele, şi în special cele nucleare, comentă generalul 
Hawkins, reprezintă singurul domeniu în care sovieticii au 
excelat întotdeauna.  Adăugă zâmbind: Pe timpul 
Războiului Rece, glumeam pe seama faptului că nu aveam 
de ce să ne facem griji în legătură cu servietele cu bombe 
nucleare de fabricaţie sovietică, pentru că ruşii nu 
dispuneau de tehnologia necesară pentru a fabrica o 
servietă. 

Câţiva dintre bărbaţi chicotiră, iar Madox aruncă din 
nou o privire la valiză, spunând: 


- Chiar pare un pic jerpelită. Râse, apoi se uită cu 
atenţie la fiecare dintre cei prezenţi. lar acum va trebui să 
luăm, probabil, cea mai grea decizie una despre care n-am 
discutat niciodată în detaliu. Dar iată că a sosit clipa. Care 
sunt cele două oraşe care ar trebui sacrificate, pentru ca 
America şi întreaga lume să se elibereze de jugul terorii 
islamice? Domnilor? 


Capitolul 13 


Bain Madox apăsă pe unul dintre butoanele de pe 

consola sa, iar pe monitor apăru, în locul hărţii ţărilor 
musulmane, o hartă a Statelor Unite. 
_ -— Uitaţi că sunteţi americani, le spuse el celor prezenţi. 
Incercaţi să gândiţi cu mintea unui terorist islamic. Aveţi 
posibilitatea de a distruge două oraşe americane. Care 
anume l-ar mulţumi cel mai tare pe Allah? 

Madox aprinse o ţigară şi privi fumul ridicându-se în 
dreptul hărţii iluminate a Statelor Unite. 

- Ei, atunci o să încep eu. Dacă aş fi un terorist islamic, 
primele mele opţiuni ar fi New Yorkul şi Washingtonul. Din 
nou. Însă, cum în realitate nu sunt un terorist islamic, 
Washingtonul nu se află pe lista mea. Nici New Yorkul nu 
se află pe listă, datorită Bursei de Valori şi importanţei sale 
capitale pentru economia mondială; în plus, am 
convingerea că noi toţi avem prieteni şi rude în zona New 
Yorkului. 

- Şi să nu uităm nici de apartamentul tău de pe Park 
Avenue, Bain, adăugă Landsdale. 

- Scott, eu am multe proprietăţi, în multe oraşe. Aşa 
ceva nu intră în discuţie. Nu ne vom gândi decât la cei 
dragi nouă, care se află în oraşele pe care le vom stabili 
drept ţinte. Dacă e nevoie, s-ar putea să evacuăm nişte 
persoane din oraşele respective, sub un motiv sau altul. 
Dar vom vedea ce se mai întâmplă dacă ajungem până 
acolo. 

- Unde locuieşte fosta ta soţie? se interesă Landsdale. 

Madox îi răspunse pe un ton iritat: 

- În Palm Beach. Nu e o potenţială ţintă islamică pentru 
distrugere nucleară. 

Landsdale zâmbi şi preciza: 


- Dacă eu ţi-aş plăti ție pensie alimentară, aş putea 
construi un caz solid pe tema asta. 

- În regulă, spuse Madox, cred că va trebui să scoatem 
toate oraşele de pe Coasta de Est de pe lista potenţialelor 
obiective. O explozie nucleară în oricare dintre oraşele 
situate de-a lungul coridorului Boston-Baltimore ar avea 
consecinţe grave pentru economia naţională, lucru pe care 
va trebui să-l evităm. Pe de altă parte, aşa cum am spus, 
trebuie să creăm iluzia că acesta este un atac al 
musulmanilor. 

Harry Muller îi asculta pe cei cinci discutând despre 
cele două oraşe americane care urmau să fie bombardate. 
Cu timpul, începeau să semene tot mai mult cu nişte 
oameni de afaceri care analizau posibilitatea închiderii 
unei fabrici într-un oraş sau altul. Toate astea erau atât de 
ireale, încât Harry însuşi părea să uite despre ce era vorba 
de fapt. 

- Cred că trebuie să ne gândim serios la varianta 
Detroit, sugeră Madox. Oraşul e mort oricum, are o 
populaţie musulmană numeroasă şi se află foarte aproape 
de Canada, care a devenit pentru noi un ghimpe în coastă, 
pacifist şi socialist pe deasupra. Asta ar putea fi un bun 
semnal de alarmă pe care să-l trimitem aliaţilor noştri 
canadieni. 

Edward Wolffer obiectă: 

- Poate că oraşul Detroit se află pe primele locuri pe 
lista noastră, însă din motivele pe care tocmai le-ai 
enumerat, Bain, el nu se va afla pe primele locuri în lista 
nici unei grupări teroriste islamice. 

- Ştiu, dar e o ţintă extrem de tentantă. 

- Gândeşte asemenea unui terorist musulman, îi aminti 
Landsdale. Eu aş propune mai degrabă Miami, cu 
numeroasa populaţie evreiască de acolo. Oraşul deţine o 
oarecare importanţă economică, atât ca port, cât şi ca 
destinaţie turistică, însă nu e indispensabil. De asemenea, 


aşa putem lansa un avertisment, înaintea următoarelor 
alegeri, protestând împotriva strategiei cu renumărarea 
voturilor de la ultimul scrutin. 

Cineva râse, iar Paul Dunn interveni: 

- În Miami există un număr însemnat de cubanezi, care 
susţin cu convingere unele... politici ale administraţiei. Ei 
ne vor fi de mare ajutor când va veni vorba de problema 
Cubei. 

Toată lumea încuviinţă din cap, iar generalul Hawkins 
sugeră: 

- Disney World. N-au existat şi în trecut ameninţări 
islamice împotriva parcului Disney World? Privi la cei din 
jurul mesei, care îl ascultau în tăcere, şi continuă: E ţinta 
perfectă. Nu are industrie, nu are valoare foarte mare din 
punct de vedere economic sau militar. E departe de 
centrele foarte populate... 

Bain Madox îl privi insistent pe generalul Hawkins. 

- Ne sugerezi să-l ucidem pe Mickey Mouse? 

Toată lumea râse. 

Madox continuă: 

- Pe Minnie, pe Goofy... şi pe mai cine? Jim, asta-i pur şi 
simplu... inuman. Ca să nu mai vorbim de copii... Nu 
suntem nişte monştri, adăugă. 

Harry Muller nu era tocmai convins. Şi totuşi, oamenii 
ăştia nu corespundeau profilului clasic de psihopati, 
sociopaţi sau nebuni de-a binelea. Harry începu să 
conştientizeze faptul că indivizii ăştia erau, în marea lor 
majoritate, normali, aveau o educaţie solidă şi cunoscuseră 
succesul; aveau slujbe bune, familii, prieteni şi existau 
persoane care îi respectau. Tot străduindu-se să îi 
încadreze într-o anumită categorie, ajunsese să îi compare 
cu cei din Armata Republicană Irlandeză, cu care mai 
avusese de-a face. Oameni normali, în general, dar plini de 
ură şi de patimă când venea vorba despre cauza lor. Prin 
urmare, nimic din ce făceau nu li se părea greşit. 


Bunăoară, un tip de la LRA, pe care îl interogase odată, 
comandase la prânz sandvici cu ton, pentru că era o zi de 
vineri, din Postul Mare. Asta după ce, la Belfast, ucisese cu 
sânge rece doi poliţişti. Astfel de oameni erau mai 
înfiorători decât criminalii de pe stradă. 

Bain Madox tocmai explica: 

- Chicago este, de asemenea, un oraş foarte important 
pentru economia Statelor Unite. In plus, nu are vreo 
semnificaţie specială pentru un terorist islamic. Ştiţi ce, 
hai mai bine să trecem direct la subiect! Am trei propuneri 
excelente: Los Angeles, San Francisco şi Las Vegas. 
Sodoma, Gomora şi... mai ce? 

- Babilonul, îl ajută Landsdale. 

- Mulţumesc. În primul rând, să analizăm varianta San 
Francisco: are o oarecare importanţă economică, dar ea 
păleşte în faţa faptului că oraşul ăsta este o bubă plină de 
puroi, care coace pe obrazul Americii; un focar al 
perversiunilor sexuale, al valorilor antiamericane, al 
corectitudinii politice, al defetismului şi al calmului 
pacifist, populat de măscăricii de stânga. 

- De ce nu ne spui mai bine care este părerea ta reală 
despre San Francisco? îl îndemnă Landsdale. 

Madox îl ignoră şi puse următoarea întrebare: 

-E cineva aici care ar putea pleda împotriva 
introducerii oraşului San Francisco pe lista potenţialelor 
obiective? _ 

- Eu, de pildă, răspunse Wolffer. În primul rând, fiica 
mea locuieşte acolo. Dar aş putea să o fac să se urce într- 
un avion mâine, sub pretextul unei boli în familie; deci nu-i 
o problemă. Însă, dincolo de asta, vorbim despre un... în 
fine, despre un oraş frumos din punct de vedere 
arhitectural. lar eu cred că, într-o nouă Americă, San 
Francisco ar putea să renască sau, dacă nu, cel puţin să fie 
privit ca o curiozitate - un fel de laborator social. Ar fi 
interesant de văzut cum va reacţiona oraşul după ce va fi 


martor la distrugerea altor două oraşe americane, urmată 
de nimicirea unei părţi însemnate a lumii islamice. 

Toată lumea reflectă la aceste cuvinte, apoi Madox 
adăugă: 

- Pe mine nu mă interesează nici reacţia, nici mântuirea 
lor. Aş vrea mai degrabă să-i vad dispăruţi de pe faţa 
pământului. 

- Bain, ai o atitudine foarte egoistă şi plină de 
prejudecăţi, îl avertiză Paul Dunn. Aici nu e vorba de ceea 
ce crezi tu despre San Francisco, oraş care, apropo, n-ar fi 
o ţintă de maximă prioritate pentru extremiştii islamici. 
Până acum n-au existat ameninţări specifice împotriva 
acelui oraş... 

- Şi de ce-ar exista? izbucni Madox. Dacă eu aş fi un 
terorist islamic, un marxist sau Osama bin Laden însuşi, 
ultimul loc din lume pe care l-aş ameninţa ar fi prietenosul 
San Francisco. 

- Ei, tocmai de aceea San Francisco n-ar trebui să fie 
luat în consideraţie, preciza Wolffer. 

Madox păru iritat de faptul că propriile argumente erau 
întoarse împotriva lui. Bătu cu palma în masă, spunând: 

- San Francisco intră pe lista de preferinţe. 

- Bain, interveni Landsdale, tu ce faci, de fapt, 
prezidezi întrunirea asta sau pui stăpânire pe ea? 

Madox trase adânc aer în piept şi răspunse: 

- Îmi cer scuze pentru stilul meu. Aici nu suntem însă la 
o şedinţă de guvern. Suntem la o întâlnire a comitetului 
executiv, în cadrul căreia trebuie să se ia rapid nişte 
decizii grele şi definitive. Opiniile voastre sunt valoroase, 
iar acţiunile voastre de marţi vor fi inestimabile pentru 
succesul operaţiunii Focul Sălbatic. Avem nevoie de 
consens, dar, în acelaşi timp, avem nevoie de o direcţie 
anume şi de claritate. Şi adăugă: Aşa cum scria Friedrich 
Nietzsche: "Cea mai comună formă a prostiei umane este 
să uiţi ce ţi-ai pus în gând să faci". 


- Mulţumim, interveni Landsdale. Cred că noi ştim ce 
ne-am pus în gând să facem - să pornim un război nuclear 
unilateral, creându-le oamenilor iluzia că am fost atacați. 
Nici n-ar trebui să fie prea greu. Dacă îţi aminteşti, mulţi 
locuitori din Ținutul Nisipurilor ne-au acuzat pe noi, 
americanii, că am fi atacat clădirile World Trade Center şi 
Pentagonul, pentru a ne putea motiva represaliile 
împotriva lor. Au înţeles ideea, cu toate că la vremea aceea 
se înşelau. De data asta, vor avea dreptate. Noi însă 
trebuie să alegem ţintele perfecte, în speranţa că nimeni 
nu va bănui - măcar pentru câteva ore - că ne-am făcut 
toate astea cu mâna noastră, ca să avem motive să ne 
răzbunăm pe ei. Prin urmare, hai să ne alegem obiectivele 
cu pricepere şi rațiune. Asta a vrut să spună Nietzsche, 
încheie el zâmbind. 

Bain Madox îl ignoră şi zise: 

- Următoarele oraşe care ar trebui luate în consideraţie 
sunt Los Angeles şi Las Vegas. Să analizăm mai întâi 
varianta LA. Este o adevărată putere economică, însă 
oraşul este atât de mare, încât nu cred că două dispozitive 
nucleare de câte cinci kilotone fiecare vor provoca mult 
mai multe pagube sau dislocări sociale decât o fac 
cutremurele sau revoltele periodice care au loc acolo. Prin 
urmare, aş dori să fixez ca obiectiv specific zona 
Hollywood-Beverly Hills. Trebuie să vă mai expun motivele 
mele? 

- Cred că aici suntem cu toţii de acord cu tine, 
răspunse generalul Hawkins. Madox înclină din cap şi 
adăugă: 

- În plus, să nu uităm că au existat ameninţări clare şi 
declaraţii publice ale  Jihadului Islamic împotriva 
Hollywoodului. Ei par să creadă că locul acela este o hazna 
a corupției morale. Mi-e jenă să spun că sunt de acord cu 
ei În această privință, cu toate că astfel aş putea părea 
cam retrograd. 


Câţiva chicotiră. 

Madox aruncă o privire la notițele din faţa lui şi 
continuă: 

- Un domn pe nume Suleiman Abu Ghaith, purtătorul 
de cuvânt oficial al lui bin Laden, spunea, citez: "Prin 
contribuţia evreilor, America a devenit liderul corupţiei şi 
al prăbuşirii valorilor - fie că este vorba de corupţie 
morală, ideologică, politică sau economică. lar corupţia 
seamănă în rândurile populaţiei oroare şi imoralitate, cu 
ajutorul mass-mediei de proastă calitate". E posibil să se fi 
pierdut ceva din traducere. Am însă convingerea că era 
vorba despre Hollywood, adăugă Madox. 

Se auziră din nou chicoteli. 

Madox apăsă câteva taste de pe consolă, iar pe monitor 
apăru harta Los Angelesului. 

- Avem aici o zonă urbană extinsă, iar, dacă focalizăm 
imaginea asupra Hollywoodului şi a oraşului din apropiere, 
Beverly Hills - Madox mări o secţiune a hărţii şi reveni cu 
explicaţiile -, vom vedea că razele de acţiune ale suflului 
celor două bombe nucleare nu prea se suprapun. Şi apare 
problema despre care vorbeam mai devreme: dacă una din 
bombe nu explodează, s-ar putea găsi un fir care să ducă 
în final la noi. Cred însă că în cazul acesta ar trebui să ne 
asumăm riscul, având în vedere răsplata substanţială care 
ne aşteaptă. 

Paul Dunn luă cuvântul: 

- Într-un fel sau altul, cred că astea tot se vor întoarce 
împotriva noastră. Bain, vom avea unul sau două puncte- 
cheie care pot fi identificate ca hoteluri. Iar la un moment 
dat, FBl-ul va obţine o listă cu toţi cei care erau cazaţi la 
hotelurile respective. În cele din urmă, pe listele cu 
oaspeţii celor patru hoteluri vor fi găsite numele celor 
patru piloţi ai tăi, şi o anchetă amănunţită va dezvălui 
planurile lor de zbor şi faptul că au aterizat pe 
aeroporturile din respectivele oraşe. Nu cred că oamenii 


de la FBI sau de la CIA o să creadă că la mijloc e o simplă 
coincidenţă. 

Madox se gândi o clipă, apoi îl privi pe Harry Muller. 

- Harry, tu ce părere ai? 

- Eu zic că v-aţi pierdut de tot minţile alea nenorocite! 

- Asta ştim deja. Acum vreau părerea ta de profesionist. 
Te rog, adăugă el. Harry ezită într-o primă fază, apoi 
spuse: 

- Dacă eu aş lucra la cazul ăsta, mi-ar lua mai puţin de 
o săptămână să pun lucrurile cap la cap. Porneşti de la 
scena crimei - în speţă hotelurile -, apoi mergi la listele cu 
clienţi de pe computerele pe care se fac rezervările, după 
care verifici listele respective până când lucrurile încep să 
se lege. 

Madox întrebă: 

- Oare situaţia s-ar schimba dacă piloţii mei s-ar caza la 
hotel cu identități false şi cu cărţi de credit contrafăcute? 

- Da... dar... 

- Ei bine, Harry, ăsta era şi planul meu. Ăsta era planul, 
Paul. Nu sunt chiar atât de tâmpit. 

Încercând să aducă o umbră de îndoială, Harry puse 
următoarea întrebare: 

- Şi faptul că ai două avioane în oraşele bombardate şi 
patru piloţi lipsă în urma atacurilor este doar o simplă 
coincidenţă? 

- Ai idee câte coincidenţe au existat în cazul Turnurilor 
Gemene? replică Madox. Riscul - în caz că există vreun risc 
- de a se descoperi o pistă care să conducă la noi, în 
condiţiile în care vor muri un milion de persoane, este 
nesemnificativ şi acceptabil. Şi ştii de ce? Pentru că, dacă 
FBl-ul va veni să sune la mine la uşă, probabil că o va face 
pentru a mă felicita. 

- O să ajungeţi cu toţii să înfundaţi puşcăria! replică 
Harry. Madox continuă, ignorându-l: 


- lar dacă FBl-ul sau oricine altcineva din guvern 
ajunge la concluzia că Clubul Custer Hill are vreo legătură 
cu atacurile asupra Americii, care au dus la declanşarea 
Focului Sălbatic, chiar crezi că o să strige asta în gura 
mare? Şi ce-o să spună? "Ne pare rău, am făcut o mică 
greşeală." După care, fireşte, să-şi exprime regretul pentru 
moartea celor două sute de milioane de musulmani, 
sincerele scuze faţă de supraviețuitorii rămaşi cu sechele 
şi promisiunea că aşa ceva nu se va mai întâmpla 
niciodată. 

Lucrurile astea păreau logice pentru toată lumea. 

- Să continuăm deci, spuse Madox. Am studiat întru 
câtva problema alegerii oraşului L.os Angeles ca potenţială 
ţintă şi am ajuns la concluzia că hotelurile cele mai bune 
pentru a-i caza pe pilot şi pe copilot ar fi Beverly Wilshire 
din Beverly Hills şi Hollywood Roosevelt Hotel. Le voi 
rezerva câte o cameră în fiecare hotel, cu o carte de credit 
falsă, şi voi solicita o cameră la ultimul etaj, care oferă cea 
mai frumoasă privelişte şi, deloc întâmplător, cea mai 
potrivită altitudine pentru detonare. În plus, cu cât mergi 
mai sus, cu atât este mai mică probabilitatea ca o echipă 
NEST venită să investigheze cazul - să găsească raze gama 
sau neutroni în mediul înconjurător. Privi către Harry şi îl 
întrebă: Am dreptate? 

- Da, nu-ţi mai face atâtea griji, Bain. Brigăzile NEST 
sunt oricum inutile. Ai uitat? 

Landsdale râse, fără însă ca altcineva să i se alăture. 
Madox părea pe punctul de a-i spune ceva neplăcut lui 
Harry. În loc de asta, continuă: 

- Dacă estimările mele sunt corecte şi dacă bombele 
explodează la randamentul lor maxim, zonele de impact ar 
trebui să se suprapună. Dat fiind că o parte din Beverly 
Hills va fi distrusă total sau parţial, vom scăpa de un 
număr însemnat de vedete de film lipsite de talent, de 
directori de studiouri cu salarii fabuloase şi de tot felul de 


liberali care se lăfăie în lux. Ei, ce mai aveţi de zis acum? 
întrebă el retoric. 

- Sper că Demi Moore nu locuieşte în zona aia, comentă 
Landsdale. 

- Scott, o să-ţi cumpăr o hartă cu locuinţele starurilor 
de la Hollywood. OK. A doua zonă de distrugere, din 
Hollywood, cuprinde mai multe case de producţie, printre 
care studiourile Paramount, studiourile Warner şi, 
totodată, studioul ABC-TV. Ca bonus, şi sediul Screen 
Actors Guild intră tot în raza noastră de acţiune. Cred că, o 
vreme, cu toţii ne vom uita la DVD-uri vechi şi la reluări, 
mai adăugă el. 

Câţiva dintre bărbaţi zâmbiră politicos. Paul Dunn 
obiectă: 

- Los Angelesul este unul dintre cele mai importante 
oraşe din ţară, cu o populaţie de peste 15 000 000 de 
oameni în zona metropolitană. Dacă detonăm două bombe 
nucleare, cu scopul de a distruge Hollywoodul şi Beverly 
Hillsul, acest lucru va crea haos şi panică. Milioane de 
oameni vor încerca să părăsească zona, iar rezultatele vor 
fi catastrofale. 

- Paul, tu aduci mereu o notă de pesimism, răspunse 
Madox. Fii pozitiv. Gândeşte-te că e ca atunci când te 
confrunţi cu problema imigranţilor ilegali. Toţi ştiu încotro 
e Mexicul. 

- Asta-i o remarcă rasistă, punctă Dunn. 

Madox afişă o expresie de falsă remuşcare şi spuse: 

- Îmi pare foarte rău. Şi îţi înţeleg punctul de vedere. 
De fapt, deţin rezerve masive de petrol şi utilaje de 
rafinare în sudul Los Angelesului. Sunt însă optimist şi mă 
gândesc că, în decurs de un an, lucrurile vor reveni la o 
oarecare normalitate în zona aceea. Mai important este că 
musulmanii chiar îşi doresc să distrugă Hollywoodul. Prin 
urmare, acest obiectiv intră pe lista prioritară. 

Toată lumea dădu din cap aprobator. 


- Ultimul, dar nu cel din urmă, este Las Vegasul, 
continuă Madox. Apăsă câteva taste, şi pe monitor apăru o 
imagine a Las Vegasului, surprinsă noaptea, de undeva de 
sus. Pentru mine, le mărturisi el, aceasta este ţinta 
perfectă. Un cuib al fărădelegilor, otrăvit de droguri, un 
deşert moral, populat cu escroci, cu oameni fără 
Dumnezeu, cu femei uşoare... 

- Stai aşa, îl întrerupse Landsdale. Unora dintre noi le 
plac femeile uşoare. 

- Eu îţi prezint aici punctul de vedere islamic, răspunse 
Madox, după care reveni la subiect: Este un oraş cu o 
industrie unică. Deşi nu e un secret pentru nimeni că merg 
la cazinou şi joc jocuri de noroc, pot găsi oricând un alt loc 
unde să îmi pierd banii. În orice caz, nu văd nici un 
neajuns în a pune la pământ o parte din oraş. E lao 
oarecare distanţă de centrele populate şi se află în capul 
listei potenţialelor ţinte islamice; prin urmare, trebuie să 
fie şi în capul listei noastre. 

Cei patru bărbaţi încuviinţară printr-o mişcare a 
capului. Madox făcu un gest către imaginea Las Vegasului 
- o oază de lumini strălucitoare, înconjurată de deşert 
întunecat şi de dealuri obscure. 

- La drept vorbind, comentă el, bombardarea acestui 
loc ar putea să ofere şi un avantaj economic. Oraşul se 
dezvoltă prea repede şi consumă prea multă electricitate şi 
apă - asta în condiţiile în care rezervele de apă sunt şi aşa 
destul de reduse. 

Nimeni nu zise nimic, aşa că Madox reluă: 

- Propun să plasăm una dintre valizele cu bombe într- 
un hotel înalt, situat de-a lungul fâşiei - poate la Caesars 
Place, care se află chiar în mijloc - iar pe cealaltă, în 
centrul oraşului. Asta ar trebui să şteargă de pe faţa 
pământului toate cazinourile, lăsând însă suburbiile din jur 
intacte. Şi preciza: întâmplător, în suburbii locuiesc foarte 


mulţi republicani. Acestea fiind spuse, Madox zâmbi, apăsă 
pe o tastă, iar imaginea de pe monitor dispăru. 

Luminile din încăpere se aprinseră, iar Madox trase 
concluzia: 

- Aşadar, se pare că avem trei candidaţi şi numai două 
locuri disponibile. Supunem la vot? 

- Cred că ne va fi greu să... să alegem cele două oraşe 
care vor fi devastate printr-un atac nuclear, zise Paul 
Dunn. Adică, mă rog, am ales trei... dar poate că ar fi mai 
uşor pentru noi să le tragem la sorţi pe ultimele două. 

Madox se uită la fiecare. Toţi îşi exprimară acordul 
printr-o mişcare a capului. Rupse trei bucăţi de hârtie din 
blocnotesul din faţa lui, scrise câte un nume de oraş pe 
fiecare bileţel, apoi ridică bileţelele pentru ca toată lumea 
să le poată vedea şi spuse: 

- Ca să nu credeţi că am scris de două ori San 
Francisco. Zâmbi larg, împături bileţelele în patru, apoi le 
puse într-o ceaşcă de cafea goală, împinse cana cu putere, 
ca să alunece pe toată lungimea mesei, şi spuse: Harry, tu 
eşti Dumnezeu. Alege-le pe Sodoma şi Gomora. 

- Arză-te-ar focul iadului! 

- Atunci hai să facem altfel: alege oraşul care nu va fi 
bombardat. Dumnezeu o să-ţi călăuzească mâna. 

- Dracu' să te ia! 

Landsdale dădu semne de nerăbdare şi ridică nervos 
ceaşca. Trase două bilete, apoi le dădu foc cu bricheta şi 
aruncă hârtiile cuprinse de flăcări în scrumiera din dreptul 
său. Toată lumea privi către scrumieră, după care 
Landsdale anunţă: 

- Iată-i pe cei doi învinşi ai Loteriei Nucleare Naţionale. 
Apoi, scoțând din cană ultimul bileţel împăturit, începu: 
Oraşul care a scăpat de distrugerea nucleară este... 

- Nu te uita pe el, îl sfătui Madox. Bagă-l în buzunar şi 
arată-ni-l mai târziu. Nu vreau să fie cineva dezamăgit, 
tulburat sau distras pe parcursul acestei şedinţe. 


Landsdale băgă în buzunar biletul cu numele oraşului 
care avea să fie cruțat şi îi spuse lui Harry: 

- Acum n-o să afli decât când toate astea se vor fi 
terminat. Dar Harry nu credea că avea mai să afle 
vreodată. 


Capitolul 14 


Harry Muller îi asculta pe cei cinci punând la punct 
ultimele detalii ale Proiectului Verde şi ale operaţiunii 
Focul Sălbatic. Undeva, în străfundurile sufletului său, 
Harry admitea că explozia a 122 de dispozitive nucleare pe 
tot cuprinsul Ţinutului Nisipurilor nu era un lucru chiar 
atât de rău. Însă gândul la cele patru bombe nucleare ce 
urmau să fie detonate pe teritoriul Americii nu-i dădea 
deloc pace. Şi acelaşi gând părea să nu le dea pace nici lui 
Wolffer, Hawkins, Dunn şi Landsdale. Insă ei se 
împăcaseră cu ideea. Îl auzi pe Madox spunând: 

- Dacă aş fi putut alege momentul, mi-ar fi plăcut să 
bombardez L.A.-ul în timpul ceremoniei de decernare a 
Premiilor Oscar. 

De fapt, se gândi Harry, Madox se împăcase chiar prea 
bine cu ideea. Generalul Hawkins reveni la subiectul ceva 
mai plăcut al operaţiunii Focul Sălbatic şi spuse pe un ton 
aproape nostalgic: 

- Întâmplător, cam în perioada decernării Oscarurilor, 
imensul lac de acumulare de la Aswan atinge cotele 
maxime de inundație. 

Bain Madox înclină din cap şi spuse: 

- Ei bine, mulţumită domnului Muller, nu ne permitem 
luxul de a ne alege momentul. Il privi pe Harry, apoi 
continuă: Chiar dacă stelele, luna şi planetele nu vor fi 
aliniate marţi, eu cred că sosirea domnului Muller la 
Clubul Custer Hill a fost un semn de la Dumnezeu, care ne- 
a transmis să ne facem nevoile sau să eliberăm latrina. Şi 
adăugă cu entuziasm: Nu trebuie să fie totul perfect 
înainte de a lansa o sută de bombe nucleare. Bombele 
înseşi îşi vor crea propria lume perfectă. Ele sunt 
transcendentale. Divine. 

Scott Landsdale îl întrebă pe Madox: 


- Ascultă, Bain, înainte să devii bogat şi influent, s-a 
întâmplat să folosească vreodată cineva cuvântul nebun în 
acelaşi context cu numele tău? 

Madox îşi turnă apă într-un pahar, privindu-l insistent 
pe Landsdale. În cele din urmă, admise: 

- Uneori, când vine vorba despre Focul Sălbatic, mă las 
dus de val. Vreau să spun că nu se întâmplă prea des în 
istoria omenirii ca o problemă covârşitoare să aibă o 
soluţie atât de simplă. Şi se întâmplă chiar şi mai rar ca 
soarta să pună acea soluţie în mintea şi în mâinile câtorva 
oameni de nădejde. Asta mă impresionează. 

Cum nimeni nu răspunse, nici măcar Scott Landsdale, 
Madox reluă: _ 

- Mai avem de stabilit câteva detalii operaţionale. În 
primul rând, cu toţii va trebui să plecaţi în cursul zilei de 
mâine. Ceilalţi membri ai clubului vor pleca luni, aşa cum 
s-a hotărât. Pentru mâine-dimineaţă am aranjat transportul 
pentru biserică... 

- Şi eu aş dori să merg la biserică, interveni Harry. 

Madox îl privi şi îi spuse: 

- Tu o să dormi până târziu. Făcu o pauză, apoi reveni: 
Se înţelege de la sine că nimeni nu va discuta agenda 
acestei sesiuni închise a comitetului executiv cu nici un alt 
membru al clubului. Trebuie să vă purtaţi natural şi să 
aveţi o expresie cât se poate de firească. După cum bine 
ştiţi, Steve Davis locuieşte în San Francisco, iar Jack 
Harlow şi Walt Bauer locuiesc în zona Los Angeles. Nu îi 
priviţi ca şi cum ar fi cu un picior în groapă. De fapt, nici 
unul dintre noi nu ştie deocamdată care sunt cele două 
oraşe alese, aşa că asta ar trebui să vă ajute. 

Nimeni nu spuse nimic. 

Madox sugeră: 

- Dacă abilităţile voastre actoriceşti nu se ridică la 
înălţimea situaţiei, spuneţi-le celorlalţi că am discutat aici 
despre viitorul război cu Irakul, lucru într-adevăr 


îngrijorător. Şi vă rog nu exageraţi cu băutura. Ne-am 
înţeles? 

Toată lumea dădu din cap aprobator. 

- Cât despre felul în care vom comunica între noi, 
adăugă Madox, cu toţii avem telefoane mobile care nu pot 
fi identificate, aşa cum au şi traficanţii de droguri. Le vom 
folosi doar pe acelea. În plus, după cum ştiţi, am aici 
propriul releu de telefonie mobilă, cu un dispozitiv de 
criptare a vocii. Sunaţi-mă însă numai dacă şi când am 
nevoie de veşti de la voi. Mai spuse: Mare parte a 
informaţiilor esenţiale despre Proiectul Verde le pot afla 
urmărind canalele de ştiri. Se gândi un moment, apoi 
continuă: Cam pe la ora cinei, toate posturile de radio şi de 
televiziune din America - excepţie făcând cele din oraşele 
fixate ca obiective - vor intra în sistemul de transmisiuni de 
urgenţă. 

Nimeni nu făcu nici un comentariu, aşa că Madox 
reveni: 

- Cam la vreo oră după aceea, mă aştept să ascult un 
flash informativ legat de replica nucleară americană faţă 
de atacurile nucleare asupra Americii. Paul? Ed? Aşa stau 
lucrurile? 

- Da, răspunse Wolffer. Operaţiunea Focul Sălbatic va fi 
anunţată în faţa Americii şi a lumii întregi. Nu avem nici 
un motiv pentru a păstra secretul, deoarece nu poţi să 
ascunzi prea multă vreme o lansare masivă de rachete şi 
122 de explozii nucleare. La un moment dat în cursul serii, 
preşedintele se va adresa naţiunii din adăpostul lui sigur şi 
va dezvălui existenţa Focului Sălbatic. Să sperăm că acest 
lucru va fi în măsură să calmeze populaţia. Dacă nu ajută 
la altceva, măcar ridică moralul oamenilor. 

- Ei bine, spuse Bain Madox, îmi ridică şi mie moralul. 
După 11 septembrie, toată lumea a fost demoralizată din 
cauza faptului că nu am reacţionat imediat, dar de data 


asta americanii nu vor mai putea acuza guvernul că a fost 
prudent din cale-afară. 

- Adevărat, interveni generalul Hawkins, însă de data 
asta vom avea parte de o mulţime de reacţii ostile, pe 
motiv că am exagerat. 

- De data asta, Jim, îl contrazise Madox, atât presa, cât 
şi restul oamenilor vor amuţi de emoție. N-o să scoată nici 
"pâs". 

Membrii comitetului încuviințară uşor din cap şi la fel 
făcu şi Harry. Madox spuse: 

- Ar trebui să fie o noapte interesantă. Evident, o să 
rămân aici, pentru a transmite semnalul ELF care va 
declanşa explozia dispozitivelor. Se îndreptă din nou spre 
valiza care stătea pe podea, în poziţie verticală, şi puse 
mâinile pe pielea neagră. Se uită cu atenţie, la fiecare în 
parte, zicând: 

- Eu, domnilor, eu voi apăsa pe butonul care va devasta 
două oraşe americane, cu două bombe nucleare. Şi, când 
voi face acest lucru, îi voi cere iertare lui Dumnezeu. Iar 
voi veţi avea grijă ca operaţiunea Focul Sălbatic să fie 
lansată în replică. 

- După ziua de marţi, cât timp vei mai sta aici, Bain? se 
interesă Generalul Hawkins. 

Madox se întoarse la locul său şi spuse: 

- Nu ştiu. De ce? 

- Ei bine, trebuie să înţelegi că în ţară se va crea mare 
panică în momentul în care bombele nucleare vor fi 
detonate. Oamenii îşi vor imagina că, dacă inamicul are 
câteva bombe nucleare, s-ar putea foarte bine să mai aibă 
şi altele. Oraşele vor începe să fie evacuate, se va crea 
haos şi, din nefericire, vor exista morţi şi răniţi. Familia şi 
prietenii noştri sunt expuşi unui oarecare risc... iar eu nu 
pot şi nu vreau să mă apuc să-i sun pe toţi cei pe care îi 
cunosc în toată America, să le spun să stea pe loc şi să 
rămână calmi. Nu putem decât să sperăm că represaliile - 


şi, respectiv, eradicarea islamului - vor mai calma oamenii. 
Dar între timp... 

- Jim, ce vrei să spui, mai exact? 

- Păi... acum că a sosit clipa... mă gândesc... Şi cred că 
ne gândim cu toţii, la realitatea a ceea ce urmează să se 
întâmple. 

- Jim, ştiu că toate astea se derulează mult prea repede, 
răspunse Madox, însă ăsta este genul de lucru la care 
trebuia să te gândeşti imediat după 11 septembrie, când 
am început să lucrăm la Proiectul Verde. 

- Da, ştiu. Dar acum mă gândesc că tu rămâi aici, în 
ţara lui Dumnezeu, că noi patru vom fi la Washington, că 
familia şi prietenii noştri sunt împrăştiaţi prin toată ţara, 
iar peste tot domneşte un haos total. Familia ta unde se va 
afla în acele momente? 

- Familia mea e acolo unde e. Eu nu am de gând să dau 
nici un telefon. lar copiii mei oricum nu-mi răspund la 
apeluri, adăugă el. 

- Asta-i decizia ta. Dar cred că va trebui să vii la New 
York cât mai curând posibil după declanşarea operaţiunii. 

- De ce? 

- Ca să fii şi tu în miezul evenimentelor, Bain, răspunse 
Hawkins. 

- Bine, o să fac tot posibilul să ajung la New York cât 
mai curând posibil. Dar mai întâi trebuie să distrug 
transmiţătorul ELF şi să şterg orice urmă, în 
eventualitatea că apare cineva pe aici cu un mandat de 
percheziţie. Dar asta-i treaba mea. Treaba dumneavoastră, 
domnilor, este să fiţi la Washington - sau în adăpostul 
acela sigur pe care l-am stabilit - ca să puteţi influenţa 
desfăşurarea evenimentelor. De acord? 

Toată lumea făcu un semn aprobator din cap. 

Harry îi studie din nou pe cei din jurul mesei. Păreau a 
se trezi la realitate, Îşi aminti iar de grupările radicale cu 
care avusese de-a face de-a lungul anilor. Oamenii ăia 


credeau în tot felul de aiureli, dar în adâncul sufletului lor 
cei mai mulţi nu doreau să-şi rişte viaţa punând o bombă, 
împuşcând un poliţist, jefuind o bancă sau răpind pe 
cineva. Uneori - atunci când vreun Bain Madox prelua 
controlul - unele dintre aiurelile lor se transformau în 
fapte. În jumătate din cazuri însă, cineva din interior le 
dezvăluia poliţiştilor planul sau individul se preda imediat 
după înfăptuirea mârşăviei, pentru a putea încheia o 
înţelegere cu anchetatorii. 

Harry privi cu atenţie fiecare chip. Poate că măcar 
acum, în al doisprezecelea ceas, unuia dintre indivizii ăştia 
îi venea mintea la cap, înainte să sosească ziua de marţi. 
Consilierul preşedintelui, Dunn, părea puţin speriat, poate 
că el avea să dea totul în vileag. Şi generalul era puţin 
speriat, însă Harry cunoştea genul ăsta de oameni - avea 
să meargă până la capăt, după care, probabil, urma să-şi 
zboare creierii. Tipul de la Apărare, Wolffer, era devotat 
programului, aşa că avea să rămână neclintit în hotărârea 
sa. 

Şi mai era şi acest Landsdale. Harry îşi aminti de Ted 
Nash, cel care, înainte să moară, fusese o adevărată 
pacoste trimisă de CIA pe capul lui Corey. Corey spusese 
la un moment dat, referindu-se la Nash: "Cel mai bun lucru 
pe care-l poţi spune despre un ofiţer CIA este că minte pe 
toată lumea în egală măsură". Dacă Landsdale ar fi stat 
acolo, fără să aibă nimic de obiectat, Harry l-ar fi suspectat 
că este agent dublu. Dar Landsdale îi servise lui Madox o 
mulţime de rahaturi, aşa că Landsdale trebuie să fi fost 
loial programului, chiar dacă nu îi era la fel de loial şi lui 
Madox. Harry se gândea că Madox a înţeles acest lucru, 
dar că avea mare încredere în Landsdale, altfel tipul nu s- 
ar fi aflat aici. De fapt, Harry simţea că Landsdale avea o 
relaţie mai strânsă cu Madox decât toţi ceilalţi. 

Apoi, mai era şi Madox însuşi. Un tip care avea tot ce 
şi-ar fi putut dori, dar pe care ceva îl îndemna să rişte 


totul. Până la urmă, chiar nu era vorba despre petrol, 
despre bani sau despre putere. La mijloc nu era decât ura, 
aşa cum se întâmplă întotdeauna cu tipii ăştia... Aşa se 
întâmplase şi cu bin Laden, Hitler, Stalin şi cu toţi cei pe 
care Harry îi interogase şi îi arestase de când intrase în 
Brigada Antitero. În afară de-asta, mai era vorba şi despre 
un strop de nebunie, care ducea la toată această ură. Sau 
poate că era exact invers? 

Madox se uită la Harry ca şi cum şi-ar fi dat seama că 
acesta avea nişte gânduri nu tocmai plăcute în ceea ce îl 
privea şi-l întrebă: 

- Vrei să spui ceva, în afară de "du-te dracului"? 

- Da. În calitate de angajat federal însărcinat cu 
aplicarea legii, vreau să le amintesc tuturor celor prezenţi 
că, fără nici o îndoială, conspirația la crimă este o 
infracţiune... 

Madox îl întrerupse: 

- Aici e vorba despre război, domnule detectiv Muller, 
nu despre crimă. Uneori, generalii îşi sacrifică trupele - şi 
sacrifică şi civili - pentru ca alte trupe să poată supravieţui 
şi să se ridice din nou la luptă. 

- Tâmpenii! 

Madox îşi flutură mâna în semn de lehamite şi îşi 
îndreptă atenţia asupra membrilor comitetului său: 

- Domnilor, pe 11 septembrie 2001, nouăsprezece 
terorişti islamici care nu aveau absolut nici un motiv să ne 
facă vreun rău şi care nu erau de calibrul dumneavoastră, 
cei adunaţi în jurul acestei mese, şi-au dus planul la 
îndeplinire. Nici unul dintre ei nu a abandonat misiunea, 
nici unul dintre ei nu i-a trădat pe ceilalţi; şi s-au dus la 
moarte de bunăvoie. Nu cer vreunuia dintre noi să-şi 
sacrifice viaţa. Vreau doar ca noi, ca americani patrioţi ce 
suntem, să nu îi tratăm pe inamicii noştri cu mai multă 
clemenţă decât am fost noi trataţi, la rândul nostru. Dacă 
ei pot face asta, noi trebuie să o facem. 


Câteva capete încuviinţară. 

Madox reluă: 

- Fiind acest moment, aş vrea ca fiecare dintre 
dumneavoastră să voteze pentru sau împotriva Proiectului 
Verde. Se întoarse către secretarul adjunct al apărării. Ed? 

Ed Wolffer se ridică în picioare şi luă cuvântul: 

- Domnilor, pentru ceea ce urmează să facem este 
nevoie de curaj şi de hotărâre, calităţi de care noi, cei 
prezenţi, nu ducem lipsă. Şi am convingerea că fiecare 
dintre noi ştie, în adâncul sufletului său, că face ceva atât 
necesar, cât şi perfect justificat. Făcu o pauză, apoi 
continuă: Nu este momentul acum să ne gândim la noi 
înşine şi la riscurile personale pe care ni le asumăm. A 
venit vremea să ne punem gâtul la bătaie pentru ţara 
noastră, aşa cum o fac în fiecare zi bărbaţii şi femeile în 
uniformă. Eu votez pentru implementarea Proiectului 
Verde. 

Generalul Hawkins se ridică la rândul lui în picioare şi 
spuse: 

- Ca militar, am făcut jurământul să susţin şi să apăr 
Constituţia ţării, aşa cum ştiu că aţi făcut cu toţii. De 
asemenea, am jurat să respect ordinele comandantului 
suprem. lau aceste jurăminte în serios şi, după ce m-am 
gândit foarte bine, am decis că pot vota - cu conştiinţa 
curată - pentru punerea în aplicare a Proiectului Verde. 

Paul Dunn se ridică şi declară următoarele: 

- Mi-aş fi dorit să nu fi fost forţaţi să ne punem planul la 
punct într-un timp atât de scurt. Insă trebuie să jucăm 
cartea care ni s-a oferit. Votez pentru a merge mai 
departe. 

Scott Landsdale rămase aşezat pe scaun şi zise: 

- Am sentimentul că aceasta este unica şansă care ni se 
va oferi. Harry Muller nu a fost trimis aici pentru a studia 
păsările. Cea mai bună metodă de a ne apăra împotriva 
interesului manifestat de guvern faţă de activităţile 


noastre - şi chiar împotriva unor eventuale acuzaţii de 
conspirație - o reprezintă preluarea ofensivei. Dacă nu 
folosim bombele, le vom pierde. Votez pentru, mai adăugă 
el. 

Bain Madox se ridică în picioare şi se uită fix la peretele 
din planul îndepărtat, adâncit în gânduri. Apoi îi privi pe 
membrii comisiei sale, zicând: 

- Vă mulțumesc pentru curajul şi loialitatea 
dumneavoastră. Cu toţii sunteţi nişte soldaţi în serviciul 
civilizaţiei. 

- Un soldat adevărat nu ucide civili, izbucni Harry. Tu 
ai omorât civili în Vietnam? Aşa ai obţinut distincţia Silver 
Star? 

Madox îl fulgeră cu privirea pe Harry şi, pentru prima 
dată, în ochii lui se citi furia. 

- Tu să taci! Nu deschizi gura până nu eşti întrebat! Ai 
înţeles? 

- Încă ceva: Să te ia dracu'! 

Bain Madox îl ignoră şi-şi continuă discursul: 

- Domnilor, noi, cei câţiva aici de faţă, alcătuim o mică 
armată care poate şi va reuşi să împiedice răspândirea 
fundamentalismului şi a terorii islamice. Nu suntem decât 
cei mai de pe urmă şi probabil chiar ultimii dintr-un lung 
şir de buni creştini care au apărat credinţa şi civilizaţia 
occidentale în faţa islamului. Vă rog să luaţi loc. 

Madox apăsă pe câteva taste, iar pe monitor apăru 
harta Europei şi a Orientului Mijlociu. 

- Înainte să le piară curajul, spaniolii şi francezii au 
luptat cu musulmanii în vest. Cruciații au dus războiul 
până în inima patriei islamului. Iar creştinii din Balcani au 
luptat împotriva turcilor timp de o jumătate de mileniu. 
Făcu pauză o clipă, apoi reluă: Poate aţi auzit cu toţii 
povestea regelui polonez Jan. În secolul al XVII-lea, când 
hoardele musulmane erau pregătite să pătrundă în inima 
Europei creştine, acest bărbat, fără să i-o ceară nimeni, a 


plecat din Polonia însoţit de armata sa şi s-a bătut cu turcii 
la porţile Vienei. Madox privi la cei din jurul mesei pentru 
a se asigura că toată lumea îl ascultă cu atenţie, după care 
continuă: Tot astfel, nici nouă nu ne-a cerut nimeni să 
salvăm civilizaţia occidentală, însă am înţeles pericolul şi 
vom face ceea ce trebuie făcut. Am convingerea că Sfântul 
Duh ne va călăuzi gândul şi fapta, la fel cum Dumnezeu l-a 
călăuzit pe regele Jan, care avea foarte puţin de câştigat şi 
putea chiar să piardă totul atunci când a sărit în ajutorul 
fraţilor săi creştini de la Viena. Pentru că regele Jan ştia, 
domnii mei, că, dacă nu-i oprea pe turci la Viena, întreaga 
Europă avea să cadă în mâinile acestora. Şi nu uitaţi: 
nimeni altcineva din Europa nu a venit în ajutorul oraşului 
asediat - din contră, întreaga Europă a preferat să-şi 
ascundă capul în nisip şi să se roage să nu-i vină rândul. 
Vă sună cunoscut? Cu toate astea, domnilor, Sfântul Duh a 
pătruns în mintea şi în inima regelui Jan şi i-a spus ce avea 
de făcut, i-a spus că era necesar şi justificat să procedeze 
întocmai şi că victoria sa asupra islamului va fi pe placul 
lui Dumnezeu. Şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, depăşit şi ca 
oaste, şi ca arme, regele Jan al Poloniei i-a înfrânt pe 
musulmanii turci şi a salvat Europa creştină. Omul ăsta 
nici n-a cerut şi nici n-a primit mulţumiri şi recompense 
pentru tot ceea ce făcuse. 

- Nici măcar dreptul de concesionare a zăcămintelor de 
petrol? întrebă Landsdale. 

Bain Madox îl ignoră şi îşi continuă discursul: 

- Şi noi, domnilor, suntem asemenea regelui Jan. 
Suntem singura stavilă între civilizaţia occidentală şi 
inamicul de la porţi. Dumnezeu ne-a adus în locul ăsta şi în 
vremea asta pentru un scop. Sacrificând două oraşe 
americane - care, la fel ca Sodoma şi Gomora, oricum nu 
valorează prea mult - putem împiedica inamicul să aleagă 
şi să distrugă alte oraşe americane, atunci când va dori el 
să o facă. Până la urmă, noi salvăm oraşe precum 


Washington, New York, Seattle, Chicago, Atlanta, Dallas... 
Palm Beach... Vreau să înţelegeţi cu toţii şi să credeţi ceea 
ce vă spun acum; vreau să dormiţi cu conştiinţa împăcată 
la noapte şi să nu aveţi inimile, cugetele sau sufletele 
încărcate. Îi privi din nou, pe fiecare în parte. Dacă Isus 
Hristos însuşi ar fi acum aici, v-ar spune: "Incingeţi-vă 
armura, băieţi, şi daţi-i drumul!" 

Ceilalţi patru bărbaţi se uitară pe furiş unul la altul, 
însă nimeni nu făcu nici un comentariu cu privire la 
discursul lui Madox sau la presupusul lui mesaj de la Isus 
Hristos. 

Madox luă o înghiţitură de apă - Harry începea să 
creadă că era votcă. 

Madox încheie: 

- În regulă, eu am spus ce aveam de spus. Acum am să 
vă rog să plecaţi capetele într-o rugăciune tăcută şi să-i 
cereţi lui Dumnezeu putere, călăuzire şi, poate, şi puţină 
iertare, în eventualitatea că ar avea ceva de obiectat. 
Strigă către celălalt capăt al mesei: Şi tu, Harry, roagă-te 
împreună cu noi! 

Bain Madox îşi cobori capul în tăcere, apoi îl urmară şi 
ceilalţi, fără prea multă tragere de inimă. 

Harry Muller se rugă ca unul dintre indivizii ăştia să-şi 
vină în fire sau să îşi piardă curajul; sau poate să 
primească un mesaj divin mai convenabil decât cel primit 
de Madox. 

După câteva minute, Madox îşi încheie rugăciunea cu 
un, Amin". Apoi le spuse celorlalţi: 

- Cocktailul se serveşte la ora 17.00, la bar. Ţinuta este 
cea de zi. Se poate juca poker în sala destinată jocurilor, în 
caz că există persoane interesate. De asemenea, avem un 
nou panou de darts, pe care apare figura lui Hussein. Vom 
lua cina la 19.30. Vă rog să purtaţi sacou şi cravată. La 
plecare, lăsaţi impresiile dumneavoastră pe şemineu. 


Acestea fiind spuse, întrunirea comitetului executiv s-a 
încheiat. Vă mulţumesc pentru participare. 

Cei patru bărbaţi îşi strânseră lucrurile şi ieşiră tăcuţi 
din încăpere. Bain Madox şi Harry Muller se măsurară 
unul pe celălalt, fiecare aflându-se la alt capăt al mesei. 

- Am rămas doar noi, Harry, spuse Madox. 

Harry Muller cântări situaţia. Dacă reuşea să-l 
trântească la pământ pe Madox, atunci ar fi putut să fugă 
pe fereastră. Dar dacă ar fi putut să discute cu cele două 
gorile de afară şi să le spună ce se petrece acolo, asta ar fi 
fost, probabil, chiar mai bine. 

- La ce te gândeşti? îl întrebă Madox. 

- Mă gândesc că îmi place planul ăsta. 

- Pe naiba! Ia zi, cum m-am descurcat? 

- Bine. 

- Numai "bine"? 

- M-ai pierdut la faza cu regele Jan. 

Harry se gândi că ar putea să-l pună pe Madox la 
pământ în mai puţin de trei secunde, chiar şi cu cătuşele la 
picioare. 

- Mă îngrijorează faptul că tu nu înţelegi lucrurile 
astea, îşi continuă Madox pledoaria. Chiar vrei ca 
nenorocirea asta de război împotriva terorismului să 
continue până când nepoţii tăi ajung la bătrâneţe? 

- Uite ce e, amice, trebuie să ne încasăm loviturile şi să 
lovim când ne vine rândul. Ei nu trec la atacul nuclear, 
prin urmare, nici noi nu avem de ce să o facem. Tu nu 
înţelegi ideea Focului Sălbatic. 

- Ba o înţeleg foarte clar. Ideea e că funcţionează prea 
bine. 

- Da, iată care e afurisita aia de idee! 

- Uite care-i treaba, Harry! Dacă muntele nu vine la 
Mahomed, atunci Mahomed trebuie să meargă la munte. 
Nu? 


- Da, mă rog. Înşfacă scrumiera grea, de metal, pe care 
o folosise Landsdale, şi o aruncă spre Madox, apoi sări în 
picioare, în timp ce Madox se feri din calea obiectului. 

Harry parcurse cei trei metri în mai puţin de două 
secunde, însă Madox era deja în picioare, alergând spre 
perete. Harry se mişcă cât de repede putu în condiţiile în 
care avea picioarele încătuşate, însă Madox se deplasă şi 
mai repede şi scoase un pistol de sub haină. 

Harry plonja înspre Madox, care trase de la o distanţă 
decisivă. Harry se opri, surprins că nu simţise glonţul şi 
conştient de faptul că arma abia dacă făcuse zgomot. 

Bain Madox se îndepărtă puţin, iar cei doi bărbaţi se 
priviră atent unul pe celălalt. Harry făcu un pas către 
Madox, însă îşi simţi picioarele grele, iar camera începu să 
se învârtă cu el. 

- Trebuie să te linişteşti, îi spuse Madox. 

Harry simţi că i se împleticesc picioarele şi căzu în 
genunchi. Văzu un obiect străin ieşindu-i din piept şi puse 
mâna pe el. 

- O săgeată tranchilizantă, îl lămuri Madox. Le folosim 
pentru urşii bruni. Nu avem voie să-i omoram în afara 
sezonului de vânătoare. 

Harry îşi smulse săgeata din piept şi văzu sânge pe 
vârful ei. 

- De asemenea, nu am voie nici să ucid un agent 
federal, aşa că va trebui să mori altfel. Probabil într-un 
accident de vânătoare. 

Uşa se deschise, şi unul dintre agenţii de pază se 
interesă: 

- E totul în ordine, domnule Madox? 

- Da, Carl, torul e în ordine. Te rog du-l pe domnul 
Muller înapoi în camera sa. 

Un alt agent de pază îşi făcu apariţia şi, împreună cu 
Carl, se îndreptă către Harry. 


Harry de-abia putea să stea drept în genunchi, iar 
camera devenea din ce în ce mai întunecată. Însă trase 
adânc aer în piept şi spuse: 

- Nuclear... 

Ştia că trebuia să rămână nemişcat, astfel încât 
substanţa tranchilizantă care-i fusese inoculată să nu 
acţioneze prea rapid. 

-O să... arunce în aer... valiza... 

Agenţii de pază îl ridicară în picioare, iar Carl se opri şi 
îl ridică pe umăr, apoi se îndreptă către uşă. 

Bain Madox stătea în picioare lângă uşă şi îi spuse lui 
Harry: 

- Chiar îmi place de tine. Ai mare curaj. Şi mi-ai făcut 
un serviciu nemaipomenit. Aşadar, fără resentimente. 

Harry nu înţelese mai nimic din cuvintele lui Madox, 
dar reuşi să-i şoptească: 

- Dracu' să te ia! 

- Nu prea cred, obiectă Madox, după care i se adresă 
lui Carl: Ţine-l sedat! O să trec mai târziu să văd ce face. 

Plecară, iar Madox închise uşa. Vădit deranjat de 
mucurile de ţigară care zăceau pe covorul oriental, făcu 
puţină ordine. 

Se îndreptă apoi către valiza neagră şi îşi trecu palmele 
peste pielea netedă şi lucioasă, şoptind: 

- Te rog, Doamne, fă să meargă! 


PARTEA A ŞAPIEA 


Duminică 
NORTH FORK, LONG ISLAND, NEW YORK 


Avem dreptul să ucidem patru milioane de americani - 
dintre care două milioane copii -, să trimitem de două ori 
mai mulţi în exil, să rănim şi să mutilăm alte sute de mii. 

Suleiman Abu Ghaith 

Purtător de cuvânt al lui Osama bin Laden, mai 2002 


Capitolul 15 


Eu şi Kate am reuşit să coborâm la micul dejun 
duminică dimineaţă - şi am descoperit că, în ceea ce-i 
privea pe ceilalţi oaspeţi ai pensiunii, nu ne fusese 
rezervată o prea mare surpriză: aveam parte de ceata 
obişnuită de iubitori de vinuri, veniţi din Manhattan - în 
cazul de faţă fiind vorba despre trei cupluri de sex 
nedefinit, care luau totul foarte în serios, de parcă veniseră 
la o audiție pentru Postul Naţional de Radio. Nu mi-am dat 
seama dacă respectivele cupluri se cunoşteau între ele, nu 
am înţeles cine cu cine venise şi nici dacă se cunoscuseră 
recent la un miting antitesticule. 

Toţi discutau vrute şi nevrute şi treceau din mână în 
mână fascicule din Sunday Times, ca şi cum tocmai 
găsiseră textele sacre făcute sul pe post de şervete de 
masă. 

Am făcut prezentările, iar eu şi Kate ne-am aşezat pe 
cele două locuri libere de la masa din salon. Matroana 
închisorii ne aduse cafea şi suc de portocale şi se 
recomandă, pentru început, un terci fierbinte de ovăz. 

- Aveţi chifle? am întrebat-o eu. 

- Nu. 

- Nu pot citi ziarul Times fără o chiflă. Terciul de ovăz 
merge mai degrabă la un Wall Street Journal. Aveţi un 
număr din Wall Street Journal? 

Kate întrerupse discuţia: 

- Rămânem la terciul de ovăz, mulţumim. 

Colegii mei de la masă comentau mici fragmente din 
diferite secţiuni ale ziarului Times - artă, timp liber, cărţi, 
călătorii şi aşa mai departe. Păi nu vă spuneam eu? 

După partida de sex, băusem împreună cu Kate o sticlă 
de vin până la ultima picătură, iar eu eram uşor mahmur, 


ceea ce mă făcea să fiu morocănos şi să nu particip la 
conversaţie, deşi Kate făcea faţă destul de bine. 

Aveam la mine, în tocul de la gleznă, micul revolver 
Smith&Wesson arma mea din afara orelor de serviciu - şi 
mă gândeam să-mi las şervetul să cadă, să ridic pistolul şi 
să strig: "Mâinile sus! Sunt un antiintelectual! Faceţi 
linişte şi mâncaţi-vă fiertura de ovăz!" Dar ştiu cum mă 
tratează Kate ori de câte ori încep să mă prostesc. 

În orice caz, acum discuţia se învârtea în jurul titlului 
unui articol din Times, "RUMSFELD IMPUNE REFACEREA 
PLANURILOR DE RĂZBOI, PENTRU O ACŢIUNE MAI 
RAPIDĂ" - iar comesenii mei căzuseră cu toţii de acord că 
războiul cu Irakul era inevitabil, dată fiind mentalitatea 
actualei administrații. 

Dacă aş fi pasionat de pariuri - şi, la drept vorbind, 
chiar sunt -, aş pune pariu că războiul va începe în ianuarie 
sau februarie. Dar probabil că, dacă aş paria pe luna 
martie, aş avea sorţi mai mari de izbândă. Unul dintre 
bărbaţi, Owen, observă că nu eram foarte atent la discuţie 
şi mă întrebă: 

-Tu ce părere ai, John? De ce vrea actuala 
administraţie să intrăm în război cu o ţară care nu ne-a 
făcut nici un rău? 

Întrebarea părea uşor insinuantă, aşa cum sunt 
întrebările pe care le pun eu suspecţilor. De pildă: "Când 
ai încetat să-ţi baţi soţia şi ai început să lucrezi pentru al- 
Qaeda?" 

I-am răspuns lui Owen cu cea mai mare sinceritate: 

- Cred că am putea evita războiul dacă i-am elimina pe 
Saddam şi pe fiii lui psihopati cu ajutorul unei echipe de 
tintaşi de elită sau al câtorva rachete de croazieră. 

Toată lumea tăcu preţ de câteva clipe. Apoi, unul dintre 
bărbaţi, Mark, spuse: 


- Cu alte cuvinte... nu eşti pentru intrarea în război... 
dar consideri că ar trebui să-l omoram pe Saddam 
Hussein? 

- Eu aşa aş face. Ar trebui să amânăm războaiele până 
când vom avea nevoie de ele. 

Una dintre femei, Mia, întrebă retoric, după părerea 
mea: 

- Avem vreodată nevoie de război? 

Am întrebat-o şi eu, la rândul meu: 

- Tu ce ai fi făcut după ce au fost atacate Turnurile 
Gemene şi Pentagonul? Le-ai fi trimis pe Dixie Chicks în 
Afghanistan, într-un turneu al păcii? 

- Lui John îi place să facă afirmaţii provocatoare, lămuri 
Kate. Credeam că discuţia se încheiase, lucru care, mie, 
unuia, mi-ar fi convenit, însă Mark părea interesat de 
opiniile mele. 

- Tu în ce domeniu lucrezi, John? 

De regulă, le spun oamenilor că sunt inspector la 
dezinsecţie şi mă ocup de termite, dar de data asta am 
hotărât să termin cu aiurelile, aşa că am răspuns: 

- Sunt agent federal şi lucrez în Brigada Antitero. 

După o secundă de tăcere, Mark mă întrebă: 

- Pe bune? 

- Pe bune! Iar Kate este agent special FBI. 

- Lucrăm împreună, adăugă Kate. 

- Ce interesant, remarcă una dintre doamne, Alison. 

Cel de-al treilea tip, Jason, se interesă: 

- Crezi că nivelul de ameninţare actual - mă refer la 
Codul Portocaliu este o chestie reală sau e o manipulare 
justificată de raţiuni politice? A 

- Dumnezeule, Jason, nu ştiu. În Times ce spune? 

- Cât de reală este ameninţarea astăzi? insistă el. 

Kate răspunse: 

- În America, ameninţarea teroristă este o problemă cât 
se poate de reală. Cu toate acestea, fără a dezvălui 


informaţii clasificate, vă pot spune că nu avem date clare 
în privinţa unui atac iminent. 

- Atunci cum se face că s-a decretat Cod Portocaliu, 
ceea ce presupune un risc ridicat de atacuri teroriste? 

- Este doar o măsură de precauţie, la care s-a recurs cu 
ocazia comemorării unui an de la evenimentele din 11 
septembrie, preciza Kate. 

- Asta a trecut deja, insistă Mark. Eu cred că e doar o 
modalitate de a menţine populaţia într-o stare de teamă 
permanentă, astfel încât administraţia să-şi poată impune 
planul de securitate intern, ceea ce reprezintă într-adevăr 
o îngrădire represivă a libertăţii civile. Privi spre mine şi 
mă întrebă: Ce zici, John, eşti de acord cu teoria mea? 

- Absolut. Ştii, Mark, de fapt eu şi agentul special 
Mayfield am fost trimişi aici să dăm de urma unor 
elemente subversive, antiguvernamentale; şi trebuie să te 
avertizez că orice spui poate fi folosit împotriva ta într-un 
tribunal militar. 

Mark reuşi să schiţeze un zâmbet. 

- Cred că iar eşti provocator, îmi spuse Alison. 

- Probabil aftershave-ul meu e de vină. _ 

Alison chiar chicoti. Cred că mă plăcea. In afară de 
asta, aveam bănuiala că ea era cea care ţipase vineri 
noaptea. Cea de-a treia femeie, Pam, ne întrebă pe 
amândoi: 

- Aţi arestat vreodată un terorist? 

Părea o întrebare firească, însă din tonul lui Pam şi în 
contextul general putea fi înţeleasă altfel. Şi chiar aşa a 
înţeles-o Kate, care răspunse: 

- Dacă te referi la un terorist islamic, nu, dar... Se 
ridică în picioare şi, dându-şi la o parte puloverul, etala o 
cicatrice lungă, albă, care începea de sub coasta din 
stânga jos şi cobora până deasupra fundului. Explică: Un 
libanez pe nume Asad Khalil m-a nimerit cu o puşcă cu 
lunetă. Şi l-a nimerit şi pe John. 


Cicatricea mea se întindea de-a lungul şoldului drept şi, 
neputând să-mi dau jos chiloţii, nu vedeam cum aş fi putut 
să-mi expun seninele în faţa unui grup alcătuit din femei şi 
bărbaţi. 

Kate îşi aranja puloverul şi spuse: 

- Aşadar, nu, n-am arestat niciodată un terorist, însă 
am fost împuşcată de unul. Şi mă aflam la Turnurile 
Gemene când au fost lovite. 

În încăpere se lăsă liniştea, şi am crezut că toată lumea 
aştepta să îmi vadă cicatricea. Chiar aveam cele trei găuri 
de glonţ încasate de la domnul de origine hispanică, care 
pusese capăt carierei mele în NYPD. Două dintre găuri se 
aflau într-o zonă indecentă, însă aveam una în piept, 
despre care aş fi putut afirma că fusese făcută de libanez, 
deoarece chiar doream să îmi desfac nasturii cămăşii şi să- 
i arăt lui Alison rana mea. 

- John? 

- Da? 

- Am spus că sunt gata de plecare. 

- Miroase a cârnaţi. 

- Vreau să plecăm devreme. 

- Am înţeles. M-am ridicat şi le-am comunicat tuturor: 
Mergem la Plum Island. Ştiţi, laboratorul acela de 
cercetare a armelor biologice. Se pare că lipsesc cam opt 
litri de antrax şi trebuie să încercăm să ne dăm seama 
unde au dispărut. Ar fi nasol dacă un avion l-ar pulveriza 
peste viţa-de-vie sau... Am tuşit de două ori, zicând: 
Scuzaţi-mă. Vă urez o zi bună! 

Am părăsit pensiunea aceea ciudată şi ne-am îndreptat 
către jeepul meu. 

- N-ar trebui să spui astfel de lucruri, mă atenţiona 
Kate. 

- Ce anume? 

- Ştii tu ce. 


Şi râse, lucru pe care nu l-ar fi făcut înainte de 11 
septembrie sau la şase luni după aceea. Acum, aşa cum am 
mai spus, era o altă femeie, devenise mult mai relaxată şi 
începuse, în sfârşit, să-mi aprecieze mintea ascuţită şi 
umorul sofisticat. 

- Eşti al naibii de imatur, mai adăugă ea. 

Eu nu la asta mă gândeam. Ne-am urcat amândoi în 
jeep şi am pornit la drum. 

Kate începu să vorbească pe o voce groasă, de bas - 
cred că mă imita pe mine: 

- "Se pare că lipsesc cam opt litri de antrax." 

- Ai răcit? 

Ea continuă: 

- "Ar fi nasol dacă un avion l-ar pulveriza peste viţa-de- 
vie." Tuşi de două ori. "Scuzaţi-mă, cred că am antrax." 

- Eu n-am spus aşa ceva. 

- De unde scoţi toate chestiile astea? 

- Nu ştiu. Pur şi simplu îmi vin în minte. 

- Îngrozitor! 

- Da, antraxul e îngrozitor. 

- Eu la tine mă refeream. 

- Am înţeles. Deci încotro? am întrebat-o. 

- Ştiu un magazin grozav de antichităţi în Southold. 

- Mai bine mergem la biserică. E mai ieftin. 

- Southold! Fă stânga aici! 

Aşadar, ne-am petrecut dimineaţa de duminică 
admirând antichităţi. Eu nu sunt un fan al obiectelor vechi, 
despre care cred că sunt, în marea lor majoritate, nişte 
bucăţi de lemn putred infestate cu tot felul de insecte sau 
nişte fragmente de ţesături insalubre, pline de microbi. 
Prefer antraxul în locul antichităţilor. 

Nici nu mai e nevoie să spun că n-am cumpărat nimic. 
De fapt, Kate chiar a făcut următorul comentariu: 

- Ce rost are să cumpăr antichităţi? Doar m-am 
căsătorit cu una! 


Am luat prânzul la o bodegă, unde mi-am primit în cele 
din urmă chifla, carnaţii şi ouăle care îmi lipsiseră la micul 
dejun. 

După prânz, am mai trecut pe la alte câteva vinării. De 
acolo am luat vreo duzină de sticle de vin, pe care le-am fi 
putut cumpăra din Manhattan la acelaşi preţ. Apoi ne-am 
oprit la o tarabă de la o fermă. 

Noi mâncăm foarte rar acasă - ea nu ştie să gătească, 
iar eu, nici atât. În plus, eu nu mănânc fructe sau legume. 
Acum am cumpărat însă o grămadă de chestii de-astea cu 
frunze şi pământ pe ele, plus un sac de vreo douăzeci de 
kilograme de cartofi de Long Island. 

- Ce facem cu toate mizeriile astea? am întrebat-o. 

- Tu dai cu maşina peste o căprioară, iar eu o să-ți 
gătesc tocăniţa vânătorului. 

Asta era chiar nostim. Mie cum de nu mi-o fi trecut prin 
cap? Ne-am strâns bagajele de la pensiune, am achitat 
nota de plată şi am pornit înapoi către oraş. 

- Ţi-a plăcut weekend-ul ăsta? m-a întrebat. 

- Mi-a plăcut. Mai puţin micul dejun. 

- Trebuie să mai vorbeşti şi cu oamenii care au puncte 
de vedere diferite de ale tale. 

- Vorbesc. Doar sunt căsătorit cu unul. 

- Foarte amuzant! Ce zici, mergem în nord weekend-ul 
viitor? mă întrebă. 

- Bună idee! Asta îmi aminti să o întreb: Ce ştii despre 
Clubul Custer. Hill? Ce mi-ai spus ultima oară nu m-a 
convins. 

Ea analiză întrebarea, dar şi afirmaţia mea, apoi 
răspunse: 

- Ştiu că era cât pe ce să-ţi petreci weekend-ul acolo. 

- Adică...? 

- În fine... Tom Walsh m-a întrebat dacă aş avea ceva 
de obiectat în caz că te trimite acolo pentru o 
supraveghere. 


- Serios? Şi ce i-ai spus? 

- I-am spus că da, aş avea ceva de obiectat. De unde ai 
aflat despre Clubul Custer Hill? 

- De la Harry Muller, care a primit misiunea asta. 

- Şi el ce ţi-a spus? 

- Eu pun întrebări aici. De ce nu mi-ai povestit tu 
despre toate astea? A 

- Pentru că Tom m-a rugat să nu-ţi spun. Însă eu chiar 
aveam de gând să-ţi povestesc. 

- Când? 

- Acum. În drum spre casă. 

- Da, sigur... De ce n-ai vrut să mă laşi să merg acolo? 

- Abia aşteptam să fug cu tine undeva în weekend-ul 
ăsta. 

- Nici despre asta n-am ştiut nimic până vineri, pe la 
16.30. 

- Eu mă gândeam la treaba asta de ceva vreme. 

- De fapt, te frământai să găseşti un loc de cazare în 
ultimul moment. Am informat-o: lubito, nu uita cu cine 
vorbeşti. Nu poţi aburi un maestru al aburelilor, care mai e 
şi un detectiv genial pe deasupra. 

Se gândi o clipă. 

- Păi... pur şi simplu nu-mi plăcea cum suna misiunea 
asta... aşa că i-am spus lui Tom că ne făcuserăm planuri 
pentru weekend, după care am fost nevoită să fac planurile 
respective. 

Am chibzuit puţin, apoi am întrebat: 

- De ce spui că nu ţi-a plăcut cum sună misiunea? 

- Nu ştiu... instinctul... ceva din atitudinea lui Tom... 

- Nu poţi fi mai explicită? 

- Nu pot... Dar, dacă mă gândesc mai bine, s-ar putea 
să mi se fi părut că e ceva în neregulă. În plus, nici nu 
voiam să-mi petrec weekend-ul singură. 

- De ce nu te-ai oferit să vii cu mine? 


- John, las-o baltă! Îmi pare rău că te-am minţit şi 
regret că nu ţi-am spus mai devreme. 

- Îţi accept scuzele dacă-mi spui ce e cu Clubul Custer 
Hill. 

- Nu ştiu sigur. Dar Tom a spus că e un club social şi de 
recreere, din care fac parte persoane bogate şi influente. 

- Poate că m-aş fi simţit bine acolo. 

- Trebuia să faci fotografii cu... 

- Ştiu toate astea. Ce nu ştiu este de ce ar trebui 
urmăriţi oamenii ăştia. 

- Chiar n-am idee. lar Tom n-avea de gând să-mi spună. 
Poţi presupune şi ta că sunt nişte conservatori, poate chiar 
radicali, adăugă ea. 

- Asta nu-i o infracţiune. 

- E tot ce ştiu. 

Mă aflam deja pe autostrada expres Long Island, 
îndreptându-mă spre vest, către soarele care asfinţea. 
Jeepul mirosea a piaţă coreeană de produse agricole, iar 
vinul gâlgâia pe podeaua maşinii, în spatele meu. 

Mă gândeam la ceea ce îmi spusese Kate, dar nu aveam 
destule informaţii pentru a trage vreo concluzie. Câteva 
lucruri erau clare totuşi, şi mă refer aici la orientarea 
politică a Clubului Custer Hill şi la statutul social al celor 
care îl frecventau. Ţicniţii de dreapta care chiar se implică 
în activităţi criminale fac aproape întotdeauna parte din 
categoriile sociale inferioare. Clubul lor, în caz că au aşa 
ceva, este o staţie de benzină sau o cocioabă din pădure. 
Aparent, gruparea asta era diferită. 

Cam atât aveam pe moment, iar, dacă eram băiat isteţ, 
nici nu trebuia să ştiu mai mult; şi, dacă doream să aflu 
mai mult, puteam să-l întreb pe Harry a doua zi dimineaţă. 

- Cred că te-ai supărat pe mine pentru că nu ţi-am spus 
că am discutat cu Tom despre trimiterea ta în misiune, îmi 
spuse Kate. 


- Ba deloc. Sunt fericit să ştiu că toată cariera mea se 
află pe mâini atât de bune. De fapt, într-un fel, sunt chiar 
emoţionat când mi te imaginez discutând cu Walsh dacă 
micul Johnny ar trebui sau nu să plece undeva în weekend. 

- John... 

- Poate ar fi trebuit să-i spui că pentru tine nu era nici o 
problemă, dar că el trebuia să o consulte mai întâi pe soţia 
lui, pentru a vedea dacă e şi ea de acord. 

- Nu te mai purta ca un idiot! 

- Asta-i doar începutul! 

- Las-o baltă! Chiar nu are nici o importanţă - absolut 
nici una. Du-te şi spune-i lui Walsh că ţi-am vorbit despre 
toate astea şi că tu nu eşti mulţumit de stilul lui de 
conducere. 

- Exact asta am de gând să fac. 

- Nu fi impulsiv. Încearcă să fii diplomat. 

- O să fiu foarte diplomat. Pot să-i aplic un headlock? 

O vreme am condus în tăcere. Mi-am dat seama că ar 
trebui să iau legătura cu Harry înainte de a merge la 
confruntarea cu Walsh, de dimineaţă. Am format numărul 
de mobil al lui Harry de pe telefonul meu, dotat cu 
handsfree. 

- Pe cine suni? mă întrebă Kate. 

- Pe consilierul meu în probleme de stres emoţional. 

Telefonul sună de şase ori, după care vocea lui Harry 
intră pe fir: "Aici detectivul Harry Muller. După semnalul 
sonor, lăsaţi-mi un mesaj şi un număr de telefon la care să 
vă pot găsi. Bip!" 

- Harry, Corey sunt, am spus eu. Kate vrea să gătească 
tocăniţa vânătorului. Am luat cartofi, legume şi vin roşu. 
Pentru restul reţetei, unul dintre noi va trebui să dea cu 
maşina peste o căprioară. Sună-mă cât de repede poţi! 

Am închis şi i-am spus lui Kate: 

- Supravegherea aia putea fi şansa mea de a avansa în 
carieră, asta dacă nu mă mânca vreun urs. 


- Poate că de-asta şi voia Tom să te trimită acolo. 

- Să mă ajute în carieră sau să se asigure că mă 
mănâncă ursul? 

- Chiar trebuie să întrebi? 

Am zâmbit. Ne-am luat de mână, iar ea dădu drumul la 
radio, pe un post de muzică uşoară. Continuându-ne 
drumul înapoi spre oraş, am vorbit despre vrute şi nevrute. 

Pe măsură ce ne apropiam de Midtown Turmei, vedeam 
tot mai clar la orizont luminile Manhattanului. Nici Kate şi 
nici eu nu am comentat nimic despre lipsa Turnurilor 
Gemene, însă fiecare din noi ştia ce era în mintea celuilalt 
în acele momente. 

Îmi aduc aminte că unul dintre primele mele gânduri 
coerente după ce turnurile au fost lovite a fost acela că un 
om care scoate cuțitul la tine nu are asupra lui o armă de 
foc; şi îmi mai amintesc că i-am spus unui poliţist de lângă 
mine: "Slavă Domnului! Asta înseamnă că nu au o bombă 
nucleară!" 

Iar polițistul mi-a răspuns: 

- Nu încă! 


PARTEA A OPTA 


Luni 
NEW YORK 


În America există diverse grupuri de interese, dar nu 
există conspirații. 

Alexis de Tocqueville 

Democraţia în America (1835) 


Capitolul 16 


Era Columbus Day, o zi specială care sărbătorea un 
bărbat alb, mort de multă vreme, care dăduse din greşeală 
peste un continent, în drumul lui către alte meleaguri. Am 
avut şi eu nişte experienţe similare când ieşeam din barul 
Dresner. 

Eram îmbrăcaţi în haine obişnuite astăzi; eu purtam 
mocasini confortabili, blugi negri, o cămaşă sport şi o 
geacă de piele. Kate purta şi ea blugi, ghete, o helancă şi o 
geacă din piele din căprioară. 

- Ştii, geanta ta nu se asortează cu tocul de la pistol, i- 
am spus. 

- Ei, atunci va trebui să-mi cumpăr o geantă nouă 
astăzi. Ar trebui să învăţ să-mi ţin gura mea cea mare! 

Am ieşit din apartamentul din East 72" Street, iar 
Alfred, portarul nostru, ne-a chemat un taxi. 

În această zi de sărbătoare, traficul era lejer în 
Manhattan, şi am ajuns destul de repede în Federal Plaza 
26. 

Era o zi de toamnă frumoasă, senină şi răcoroasă. Am 
început să fredonez câteva acorduri din Autumn in New 
York. 

- Ştii cumva dacă Tom Walsh vine astăzi la serviciu? mă 
întrebă Kate. 

- Nu, dar, dacă fredonezi şi tu câteva note, s-ar putea 
să recunosc. 

- Eşti un dobitoc. 

- Cred că asta am stabilit de mult. 

Şoferul taxiului, un tip pe nume Ziad Al-Shehhi, vorbea 
la mobilul lui în arabă. 

Mi-am pus degetul în dreptul buzelor şi m-am aplecat în 
faţă. I-am şoptit lui Kate: 


- Vorbeşte cu şeful lui din celula al-Qaeda... spune ceva 
despre nişte reduceri de preţ la Bergdorf's, prilejuite de 
Columbus Day. 

Kate oftă. 

Domnul Al-Shehhi îşi încheie convorbirea, iar eu l-am 
întrebat: 

- Ştiţi cine este Cristofor Columb? 

El aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi răspunse: 

- Columbus Circle? Columbus Avenue? Unde doriţi să 
mergeţi? Parcă ziceaţi Federal Plaza. 

- N-aţi auzit niciodată de Nina, de Pinta sau de Santa 
Maria? 

- Domnule...? 

- Pentru numele lui Dumnezeu, nici de regina Isabella? 
Defilaţi la Parada de Columbus Day? 

- Mă scuzaţi...? 

- John! Încetează! 

- Nu încerc decât să-l ajut la testul pentru obţinerea 
cetăţeniei. 

- Ajunge! 

M-am lăsat pe spate şi am continuat să fredonez 
Autumn in New York. 

Fiind o sărbătoare federală, Biroul Antitero nu lucra ca 
într-o zi obişnuită, însă Kate a decis să intre totuşi, să-mi 
ţină mie companie şi să aducă documentele la zi. Urma să 
luăm prânzul împreună, după care ea avea să meargă la 
cumpărături pentru a profita de reducerile de preţ. 

Chiar şi atunci când lucrăm amândoi după acelaşi 
program, nu venim întotdeauna la serviciu împreună. 
Uneori, unuia dintre noi îi trebuie prea mult timp să se 
fardeze, iar celălalt îşi pierde răbdarea şi pleacă. 

Kate avea în servietă un număr din Times, şi i-am cerut 
pagina de sport. Ea mi-a dat, în schimb, primele pagini. 

Titlul de pe prima pagină spunea: "RUMSFELD 
PREFERĂ ACŢIUNILE ÎN FORŢĂ PENTRU A RESPINGE 


UN ATAC". Articolul continua, explicând că era necesar ca 
Statele Unite să acţioneze din vreme, în timpul "perioadei 
anterioare apariţiei unei crize", pentru a respinge un 
eventual atac îndreptat împotriva naţiunii. Eu aş fi zis că, 
în cazul în care Saddam citea ziarul Times, şi-ar fi sunat 
agentul de pariuri şi ar fi pariat pe o invazie către sfârşitul 
lui ianuarie. 

Celălalt articol de fond vorbea despre explozia unei 
maşini-capcană lângă un club de noapte frecventat de 
occidentali, din staţiunea de pe insula indoneziana Bali. 
Acesta părea să fie un nou front în războiul terorismului 
global. Numărul morţilor ajunsese la 184, şi peste 300 de 
persoane fuseseră rănite, într-un eveniment care înregistra 
cele mai importante pierderi de vieţi omeneşti de după 11 
septembrie 2001. 

Ziarul Times admitea că atacul era probabil opera unor 
"extremişti" islamici. Ca să vezi, ce intuiţie! Ca să nu mai 
vorbim despre termenul folosit de New York Times! Ce 
rost ar avea să-i numim terorişti sau criminali? Ar însemna 
să-i judecăm mult prea aspru. Până şi Adolf Hitler era un 
extremist. 

Nu puteam câştiga războiul împotriva terorismului 
până nu câştigam războiul împotriva cuvintelor. 

Am întors paginile până la careul de cuvinte încrucişate 
din Times şi am întrebat-o pe Kate: 

- Ce înseamnă un arab moderat? 

- Nu ştiu. 

- Un tip care a rămas fără muniţie. 

Kate clătină din cap, însă Ziad râse. 

Umorul chiar poate să închidă prăpastia dintre două 
culturi diferite. 

- O să avem o zi lungă, observă Kate. 

După cum s-a dovedit ulterior, avea dreptate. 


Capitolul 17 


Harry nu era la biroul lui la nouă fără cinci, atunci când 
am ajuns noi în Federal Plaza 26. Şi nu era acolo nici la 
nouă şi un sfert, nici la nouă şi jumătate. Din ultima 
discuţie avută cu el, reţinusem că trebuia să se întâlnească 
astăzi cu Walsh. Walsh venise, Harry nu. 

De data asta era linişte în birou. Am văzut trei poliţişti 
NYPD aşezaţi la birourile lor şi un agent FBI - Kate. De 
asemenea, la postul de comandă, aflat tot la etajul 26, dar 
în altă parte, trebuia să mai fie cel puţin încă un ofiţer de 
serviciu, care să monitorizeze telefoanele, staţiile radio şi 
internetul. Era de sperat că teroriştii pândeau prin 
boscheţii din regiunea New England în weekend-ul ăsta 
prelungit. 

La zece fără un sfert, l-am sunat pe Harry Muller pe 
mobil şi i-am mai lăsat un mesaj. Am telefonat apoi la casa 
lui din Queens şi i-am lăsat şi acolo un mesaj pe robot. 
După aceea, i-am dat un mesaj pe pager, ceea ce, în 
meseria noastră, reprezintă o chestie oficială. 

La zece şi cinci, Kate veni la mine în birou şi îmi spuse: 

- Tom Walsh vrea să ne vadă pe amândoi. 

- De ce? 

- N-am idee. N-ai vorbit cu el până acum? 

- Nu. 

Eu şi Kate ne-am îndreptat către biroul din colţ al lui 
Walsh. Am găsit uşa deschisă şi am intrat. 

Walsh se ridică în picioare şi ne întâmpină la jumătatea 
drumului; de regulă, ăsta e un semn că nu eşti într-un 
rahat prea mare. Ne conduse la masa rotundă de lângă 
fereastră. Ne-am aşezat. Pe masă erau împrăştiate hârtii şi 
dosare, nu mai domnea ordinea de pe vremea când Jack 
Koenig ocupa acest birou. 


Pe fereastra mare, cu panoramă, cam pe unde se 
vedeau altădată Turnurile Gemene, se afla acum o imagine 
a turnurilor, pe fundal negru, pe care erau inscripţionate 
cuvintele: "11.09 - SĂ NU UIŢI NICIODATĂ!" 

Era, aşa cum spuneam şi mai devreme, o zi frumoasă 
de toamnă, cam ca aceea de acum un an şi o lună, când au 
avut loc atacurile. Dacă n-ar fi fost întâlnirea aia, de la 
Windows on the World, Jack s-ar fi aflat probabil aici, în 
biroul său, şi ar fi fost martor la toată povestea. Şi David 
Stein ar fi văzut totul din biroul lui din colţ. S-a întâmplat 
însă ca ei să vadă evenimentele mult mai de aproape. 

Tom Walsh începu: 

- John, cei care se ocupă cu verificarea accesului 
neautorizat pe computer mi-au spus că vineri ţi-ai folosit 
parola pentru a încerca să accesezi un dosar restricţionat. 

Aşa este. 

L-am privit pe Walsh. Era destul de tânăr pentru un 
agent special angajat într-o funcţie de răspundere - avea în 
jur de patruzeci de ani, trăsături de irlandez caucazian, nu 
arăta deloc rău şi era necăsătorit. Avea reputaţia unui 
afemeiat şi mai era în plus şi antialcoolic, ceea ce-l făcea 
să fie un soi ciudat de irlandez - un tip pentru care femeile 
erau mai presus decât whisky-ul. 

- Ce treabă aveai tu cu dosarul ăla? mă întrebă Walsh. 

- A, nu ştiu, Tom. N-am putut să-l deschid, aşa că nu 
ştiu dacă aveam sau nu vreo treabă cu el. 

M-a privit cu atenţie, şi mi s-a părut că dădea oarece 
semne de nerăbdare. 

Pe vremuri, nu-mi plăcea stilul de cavaler teuton al lui 
Jack Koenig, şi am crezut că o să mi placă mai mult de 
Walsh, fiind eu însumi pe jumătate irlandez; cred însă că, 
în cazul de faţă, munca l-a şlefuit pe om - instinctele 
dobândite au câştigat în faţa celor naturale; sau, mă rog, 
chestii de genul ăsta. 


- Ce dracu' înseamnă "Camel Club irakian arme de 
distrugere în masă"? întrebă el. 

- Nimic. Mă prosteam şi eu. Am aruncat o privire către 
Kate, însă ea nu era deloc amuzată, ci mai degrabă 
nedumerită. 

- Înţeleg. O privi pe Kate, colega lui sinceră din FBI, şi 
o întrebă: I-ai povestit ceva lui John despre supravegherea 
aia? 

- Da, dar abia duminică. 

Walsh se întoarse către mine. 

- Aşadar, Harry Muller ţi-a spus de asta. 

Niciodată nu trebuie să trădezi un frate poliţist, aşa că 
am răspuns: 

- Harry Muller? Ce treabă are el cu asta... cum îi 
spune... Caste... Cum se numea? 

- În fine... Oricum n-are nici o relevanţă. 

- De acord cu tine. Şi, dacă tot sunt aici, pot face o 
plângere oficială pentru că i-ai cerut permisiunea soţiei 
mele ca să mă trimiţi într-o misiune în nordul statului? 

- Nu i-am cerut permisiunea. Am considerat că aşa este 
politicos faţă de amândoi. Sunteţi căsătoriţi, şi am vrut să 
văd dacă misiunea asta se suprapunea cu planurile voastre 
personale pentru weekend-ul ăsta prelungit. 

- Data viitoare, întreabă-mă pe mine. 

- În regulă. Ţi-am înţeles punctul de vedere. 

- Cum de ţi-a venit în minte tocmai numele meu? 

Walsh nu părea dispus să discute subiectul ăsta, dar îmi 
răspunse: 

- Evident, am considerat că ai fi cel mai potrivit pentru 
sarcina respectivă. 

- Tom, după cum probabil ai aflat, ultima supraveghere 
rurală pe care am făcut-o a fost în Central Park. Şi atunci 
am dispărut vreme de două zile. 

Îmi zâmbi politicos şi îmi spuse: 


- Ei, eu mă gândeam mai degrabă la alte aspecte pe 
care le presupune o supraveghere. 

- Cum ar fi, de pildă...? 

- Păi, în primul rând, supravegherea asta implica 
încălcarea fără mandat a unei proprietăţi private, iar asta 
e specialitatea ta. De asemenea, locul ăsta, Clubul Custer 
Hill, este foarte bine păzit, existând oricând posibilitatea 
ca persoana care se ocupă de supraveghere să fie oprită şi 
interogată de agenţii de pază particulari, iar eu ştiam că tu 
faci faţă cu brio în asemenea cazuri. Membrii acestui club 
sunt oameni cu o oarecare trecere în cercurile politice de 
la Washington. 

Începeam să înţeleg de ce nimeni nu dorea să solicite 
un mandat judecătoresc. Dincolo de asta, părea să existe o 
discrepanţă între ceea ce îmi spusese Harry Muller - 
supraveghere de rutină, întocmirea unui dosar şi aşa mai 
departe - şi ceea ce tocmai aflasem de la Tom Walsh. 
Ştiind că Harry nu m-ar fi minţit, am tras concluzia că el 
nu fusese corect informat de către Walsh. 

- În concluzie, aveai nevoie de un poliţist care să-şi 
asume eşecul dacă lucrurile nu mergeau conform planului, 
i-am spus lui Walsh. 

- Nu e deloc adevărat. Dar să trecem peste asta! Tom 
Walsh se uită la amândoi şi ne anunţă: N-am primit nici o 
veste de la Harry Muller. 

Mă gândisem eu că de-asta ne aflam în biroul lui, însă 
sperasem ca motivul să fie altul. 

- Trebuia să primeşti vreo veste? 

- Numai dacă exista vreo problemă. 

- Ştii, Tom, uneori tocmai atunci când există probleme 
nu primeşti nici o veste. 

- Îţi mulţumesc pentru perspicacitate. Bun, hai să vă 
spun ce informaţii am! După cum ştiţi, Harry Muller a 
plecat de aici vineri, înainte de ora 17.00. A trecut pe la 
Departamentul de asistenţă tehnică, a luat ceea ce îi 


trebuia şi s-a dus la garaj să-şi ia rulota, pe care o adusese 
la serviciu, anticipând această misiune. Jennifer Lupo l-a 
întâlnit întâmplător la garaj, şi au schimbat câteva cuvinte. 
Ea este ultima persoană cunoscută de noi care l-a văzut. 
Următoarele veşti primite de la el le avem dintr-un mesaj 
telefonic pe care i l-a transmis de pe telefonul mobil 
prietenei lui, Lori Bahnik, la ora 7.48, sâmbătă dimineaţă. 

Pe masă se afla un reportofon, şi Walsh apăsă pe unul 
din butoane. Vocea lui Harry spunea: "Bună, iubito. Sunt 
eu, jumătatea ta. Am ajuns aici, în munţi, aşa că, probabil, 
nu voi avea semnal prea mult timp. Doream doar să te 
salut, să-ţi spun că am ajuns cam pe la miezul nopţii, am 
dormit în rulotă, iar acum sunt la datorie, chiar lângă 
cabana nebunilor ălora de dreapta. Nu mă suna înapoi, o 
să te contactez eu mai târziu de la un telefon fix, dacă nu 
pot de pe mobil. Bine? Mai am ceva de rezolvat la 
aeroportul local, în seara asta sau mâine-dimineaţă, aşa că 
s-ar putea să fiu nevoit să rămân aici peste noapte. O să te 
anunţ imediat ce voi afla. Vorbim mai încolo. Te iubesc". 

Walsh comentă: 

- Aşadar, ştim că a ajuns acolo şi că era undeva în 
preajma proprietăţii în cauză. La 9.16, ea i-a lăsat un 
mesaj pe telefonul mobil, mesaj pe care l-am recuperat de 
la compania de telefonie. Apăsă din nou pe buton şi am 
auzit cu toţii vocea lui Lori Bahnik, care spunea: "Bună, 
iubitule. Am primit mesajul tău. Dormeam. Astăzi o să mă 
duc la cumpărături cu sora ta şi cu Arme. Sună-mă mai 
târziu. O să iau mobilul cu mine. Bine? Anunţă-mă dacă va 
trebui să stai acolo peste noapte. Te iubesc şi mi-e dor de 
tine. Fereşte-te de nebunii ăia de dreapta. Le cam place să- 
şi folosească armele. Ai grijă!" 

- Evident, ai luat legătura cu ea, am conchis eu, 
adresându-mă lui Walsh. 

- Da. Azi de dimineaţă. Mi-a spus că sâmbătă, în jurul 
orei 16.00, a primit pe mobil un SMS de la Harry, care îi 


spunea... Îşi aruncă privirea pe o bucată de hârtie de pe 
masă şi citi: "Imi pare rău că am pierdut apelul tău - 
semnalul este prost aici. M-am întâlnit cu nişte prieteni şi 
o să mergem la pescuit şi în drumeţii. Ne vedem luni". 

Nici unul dintre noi nu şi-a pus problema - evidentă, de 
altfel - că mesajul putea fi de la altcineva, nu de la Harry. 
Din câte se pare însă, Lori a crezut că e de la el, pentru că 
Walsh ne-a informat: 

- N-a fost deloc mulţumită. L-a sunat când a primit 
mesajul, dar el nu a răspuns. A continuat să sune şi să-i 
lase mesaje şi chiar l-a sunat de patru sau cinci ori pe 
pager. I-a trimis un ultim mesaj duminică seara. Mi-a 
descris mesajele ei ca fiind din ce în ce mai iritate şi mai 
disperate. I-a spus că, în cazul în care nu-i răspunde, total 
avea să se termine între ei. 

- Şi când anume s-a transformat furia ei în îngrijorare? 
l-am întrebat. 

- Duminică seara, înjur de zece. Avea numărul de 
telefon de aici, de la sediu, şi a sunat. A vorbit cu agentul 
FBI de serviciu, Ken Reilly, şi i-a spus ce anume o 
preocupă. 

Am înclinat uşor din cap. Am mai primit şi eu telefoane 
de genul ăsta de la prietene, prieteni, soţi şi soţii. Faci tot 
ce-ţi stă în putinţă să-ţi dai seama dacă există cu adevărat 
motive de îngrijorare. În aproape toate cazurile, cel drag 
nu era mort, însă avea s-o păţească rău de tot după ce 
ajungea acasă. 

Walsh continuă: 

- Ken a încercat să o liniştească, însă prietenele nu au 
parte de acelaşi tratament precum o soţie sau un membru 
al familiei, aşa că nu i-a fost de prea mare ajutor. I-a 
reţinut totuşi numărul de telefon şi i-a promis să o sune 
dacă află ceva. Pe urmă chiar a încercat să sune pe mobilul 
lui Harry şi pe pager, însă nu a primit nici un răspuns. Nu 
a fost îngrijorat, adăugă Walsh. 


Într-adevăr, nici nu avea alt motiv de îngrijorare în 
afară de acela că Harry nu răspunsese la apelul de pe 
pager. Pe de-o parte, era weekend - şi se ştia că agenţii îşi 
mai uită pagerele sau că se pot afla, să spunem, într-un bar 
zgomotos sau într-un pat liniştit, unde pagerul fie nu e 
auzit, fie nu e luat în seamă. Pe de altă parte, Harry era în 
misiune. 

- Poate că singura problemă este semnalul prost, am 
spus. Walsh aprobă printr-o mişcare a capului şi continuă: 

- La ora opt, când am ajuns eu aici, am luat rapoartele 
de peste weekend ale agentului de serviciu şi am văzut 
însemnarea lui Ken Reilly în legătură cu Lori Bahnik şi 
Harry Muller. Nu m-am îngrijorat, însă l-am sunat pe 
Harry pe mobil şi acasă şi apoi şi pe pager. Apoi am 
contactat-o pe domnişoara Bahnik şi am vorbit cu ea. După 
aceea, am mai dat câteva telefoane, inclusiv în Albany, la 
biroul local FBI. L-am rugat pe Gary Melius, agentul 
special principal de acolo, să iniţieze o operaţiune de 
găsire a unui agent dispărut, şi mi-a spus că se va ocupa 
de asta, cu toate că, din câte mi-am dat eu seama, nu era 
foarte sigur dacă detectivul Muller era dispărut în acţiune 
sau dispăruse intenţionat. În orice caz, agentul respectiv a 
anunţat poliţia statală, care la rândul ei urma să anunţe 
poliţia locală; aceştia din urmă cunosc mai bine zona, însă 
nu au foarte mulţi oameni. Sunt verificate spitalele locale, 
însă până acum nu s-a internat nimeni cu acest nume şi 
nici nu există persoane neidentificate. 

Se uită la mine şi la Kate, încercând, cred, să vadă ce 
impresie făcuse asupra noastră, ca să-şi dea seama cum 
aveau să reacționeze superiorii lui când avea să le relateze 
rezultatele de până atunci ale căutării. Continuă: 

- Poliţia statală l-a verificat pe Harry Muller la 
Registrul Auto şi a făcut rost de datele privind marca, 
modelul, culoarea şi numărul de înmatriculare al rulotei 
lui. Până acum cincisprezece minute, vehiculul nu fusese 


găsit... însă pe acolo locurile sunt destul de izolate şi s-ar 
putea să mai treacă o vreme, chiar dacă maşina se află 
undeva în zonă. 

- Telefonul lui mobil sau pagerul emit vreun semnal? 
întrebă Kate. 

- Compania de telefonie încă mai lucrează la asta. Până 
acum, răspunsul este negativ. 

Din discuţia mea cu Harry, ştiam că trebuia să ajungă 
aici în dimineaţa asta, însă Walsh încă nu menţionase 
nimic în legătură cu acest aspect, aşa că l-am întrebat: 

- Harry trebuia cumva să-ţi dea raportul astăzi? 

- Da. Ar fi trebuit să predea echipamentul şi camera 
digitală la Departamentul tehnic nu mai târziu de ora 
nouă, după care ar fi urmat să ne întâlnim pentru raport. 

- Şi, cu toate astea, n-ai ajuns încă să te îngrijorezi. 

- Sunt îngrijorat. Dar nu m-ar surprinde dacă ar suna 
chiar acum sau dacă ar intra în biroul ăsta. 

- Pe mine m-ar surprinde. În mod normal, Harry Muller 
n-ar lipsi intenţionat de la o şedinţă cu superiorul lui. 

Walsh nu răspunse. 

Nu eram prea încântat de stilul lejer cu care trata Tom 
Walsh situaţia, însă cei noi în funcţie trebuie să fie foarte 
atenţi şi să nu-l sune pe directorul FBl-ului doar ca să 
strige "lupul"... 

Şi, desigur, mai era şi celălalt aspect al poveştii noastre 
- mă refer la Clubul Custer Hill. Dacă Harry Muller l-ar fi 
pândit prin pădure pe Abdul Salami şi ar fi dispărut în 
aceste condiţii, replica ar fi fost cu mult diferită. 

De asemenea - şi aici îmi permit să fiu cinic -, dacă 
Harry Muller ar fi fost de la FBI şi nu de la NYPD, reacţia 
ar fi fost probabil puţin mai rapidă, în pofida weekend-ului 
şi a zilei de sărbătoare. De fapt, poate că agentul FBI Ken 
Reilly l-ar fi sunat pe Tom Walsh încă de duminică noaptea. 
Nu că siguranţa unui poliţist ar fi mai puţin importantă 
decât cea a unui agent FBI; aici e vorba mai mult de 


reputaţia nefericită - şi parţial meritată - a celor mai 
distinşi cetăţeni ai New Yorkului, despre care se spune că 
ar fi nişte spirite libere. 

- Crezi că dispariţia lui Harry are o legătură directă cu 
misiunea lui? l-am întrebat eu pe Walsh. 

Walsh avea răspunsul pregătit: 

- Nu vreau să fac speculaţii privind natura dispariţiei 
lui, dar, dacă aş face, aş spune că e posibil ca Harry Muller 
să fi avut un accident. În zona aceea sunt milioane de 
hectare de teren izolat şi nu e exclus ca el să se fi rătăcit 
sau rănit. S-ar putea să-şi fi rupt un picior, să fi călcat într- 
o capcană pentru urşi sau chiar să fi fost atacat de vreun 
animal. lar din câte mi-a spus agentul special din Albany, 
pe acolo oamenii vânează uneori şi în afara sezonului. Cel 
mai probabil, Harry purta echipament de camuflaj, şi s-ar 
putea ca un vânător să-l fi împuşcat accidental. În 
sălbăticie pot apărea tot felul de pericole. De aceea i se şi 
spune sălbăticie. 

- Tocmai de aceea nu e o idee prea inspirată să trimiţi 
pe cineva acolo singur, comentă Kate. Ar fi trebuit să aibă 
un partener. 

- Privind lucrurile retrospectiv, s-ar putea să ai 
dreptate, răspunse Walsh. Însă am coordonat zeci de 
supravegheri în zone rurale, în care am trimis câte un 
singur agent. Regiunea Adirondack nu este jungla 
africană. 

- Insă tocmai ai spus că... 

- Incetează cu criticile tardive! Asta-i procedura 
standard, şi n-ai pus niciodată problema aşa, când am 
discutat dacă să-l trimitem sau nu pe John. Hai să ne 
îndreptăm atenţia asupra problemelor urgente! 

Pentru mine, Walsh era problema cea mai urgentă, aşa 
că mi-am îndreptat atenţia asupra lui: 

- Tom, ce este, mai exact, Clubul Custer Hill? 

Se gândi o clipă, apoi spuse: 


- Nu ştiu ce legătură are asta cu găsirea lui Harry, dar, 
dacă vrei neapărat un răspuns... Din câte ştiu eu - şi nu 
ştiu prea multe - este un club privat şi exclusivist de 
vânătoare şi pescuit, ai cărui membri, în marea lor 
majoritate, sunt bogaţi, influenţi sau şi una, şi alta. 

- Ai spus că se bucură şi de un oarecare sprijin politic. 

- Asta mi s-a spus şi mie. Aş zice că membrii sunt cam 
jumătate de la Washington şi jumătate de pe Wall Street. 

- De unde ai informaţiile? 

- Mi-au fost comunicate. Nu pune alte întrebări. Sunt 
sigur că lista reală şi completă a membrilor clubului nu 
constituie o informaţie de interes public, motiv pentru care 
cineva din Ministerul Justiţiei a cerut o supraveghere a 
acestei întruniri. 

- Cine te-a sunat? 

- Asta chiar nu te priveşte pe tine. 

- Bun răspuns! 

Gândindu-mă la mesajul trimis de Harry prietenei sale, 
l-am întrebat pe Walsh: 

- Ce trebuia să facă Harry la aeroport? Şi despre care 
aeroport era vorba? 

Walsh ezită puţin, apoi mă lămuri: 

- Aeroportul regional Adirondack. Probabil că o parte 
dintre cei care urmau să participe la această întrunire de 
weekend au sosit cu un avion comercial - acolo există un 
serviciu aerian special pentru cei care fac naveta. Harry 
urma să treacă pe la aeroport în cursul zilei de sâmbătă 
sau duminică dis-de-dimineaţă şi să facă nişte copii după 
listele cu pasageri. 

Am dat uşor din cap în semn de confirmare. Walsh 
uitase să menţioneze că evidenţa pasagerilor putea fi 
accesată de oriunde exista un computer al companiei 
aeriene respective sau, cu puţină bunăvoință din partea 
angajaţilor companiei, chiar şi de aici, din Federal Plaza 
26. Prin urmare, la aeroport, Harry trebuie să afle cine 


sosea cu un avion particular şi cine cu o cursă charter. În 
plus, mai erau şi închirierile auto, iar o copie după 
contractele de închirieri s-ar fi dovedit foarte utilă în 
încercarea de a afla cine participase la întrunire. Începeam 
să cred că ar fi mai bine să mă ocup chiar eu de toate 
astea. 

În orice caz, Tom Walsh schimbă subiectul: 

- Poliţia statală este dotată cu aparate de zbor cu 
senzori în infraroşu pentru a localiza organismele mari - vii 
sau moarte de scurt timp. Angajaţii sunt foarte bine 
instruiți şi echipați pentru a găsi persoanele rătăcite prin 
pădure. 

- Asta-i bine. Era rândul meu să schimb subiectul, aşa 
că i-am spus lui Walsh: Deşi vrei să sugerezi că asta era o 
misiune de rutină, iată-te aici, într-o zi de sărbătoare, 
pentru a te întâlni cu Harry. Plus că, din câte se pare, 
Departamentul tehnic aşteaptă să preia discurile digitale şi 
caseta video, care, presupun eu, ar urma să fie trimise la 
Washington cât mai curând posibil, împreună cu 
informaţiile descoperite de Harry la aeroport, oricare ar fi 
acelea. 

- Ce vrei să spui? 

- De ce e atât de urgentă supravegherea asta? 

- N-am idee. Urmez şi eu nişte ordine, la fel ca tine. Mă 
rog, la drept vorbind, tu nu respecţi ordinele; eu însă, da. 
Trebuie să pui doar acele întrebări care te vor ajuta să-ţi 
duci misiunea la bun sfârşit. Şi mă înştiinţa: 

Meseria noastră este să strângem informaţii secrete. 
Uneori ştim de ce. Alteori, nu. Uneori ni se spune să 
acţionăm cu inteligenţă. Alteori, altcineva face acest lucru. 

- De când se întâmplă toate astea? 

- De ceva timp. 

Ca întotdeauna, FBl-ul şi poliţia vedeau lucrurile uşor 
diferit, ceea ce e frustrant pentru toată lumea, sunt 
convins. 


Kate îi spuse lui Walsh: 

- Tom, am lucrat cu o mulţime de poliţişti de la NYPD 
de când sunt în Brigada Antitero şi am învăţat foarte multe 
de la ei, aşa cum şi ei au învăţat foarte multe de la noi. 

Ca să fiu sincer, eu de la FBI nu am învăţat nimic. La 
CIA însă, lucrurile sunt mult mai interesante. 

Kate îşi continuă ideea: 

- După evenimentele din 11 septembrie, trebuie să 
gândim altfel, să punem orice întrebare la care vrem să 
aflăm răspuns şi să le cerem socoteală superiorilor atunci 
când considerăm că nu ne oferă suficiente detalii. 

Walsh o privi o clipă, apoi o atenţiona: 

- Am senzaţia că cineva îţi dă un exemplu prost. 

- Nu-i adevărat! Ceea ce s-a întâmplat anul trecut mi-a 
schimbat complet modul de a gândi. 

Walsh nu-i răspunse. 

- Să revenim la subiectul dispariţiei... 

Kate îl întrerupse şi îşi intră în pielea de avocat: 

- Tom, încă nu am înţeles de ce este pusă sub 
supraveghere această grupare. Care sunt activităţile 
ilegale sau delictele federale pentru care sunt suspectaţi 
cei de acolo? 

- Indiferent din ce motive sunt suspectaţi, motivele 
respective nu au nici o legătură cu aparenta dispariţie a lui 
Harry Muller. Prin urmare, n-ai de ce să pui atâtea 
întrebări. 

- Este vorba despre o grupare reacționară, am 
intervenit eu. Corect? E cabana unor ţicniţi cu orientări 
politice de dreapta. 

El confirmă printr-o mişcare a capului. 

- Prin urmare, dacă ţinem cont de asta şi de statutul 
politic şi financiar al membrilor acestui aşa-zis club de 
vânătoare şi pescuit, s-ar putea să vorbim despre o 
conspirație pentru preluarea guvernului. 


- Cred că deja au făcut asta în ziua alegerilor, răspunse 
Walsh zâmbind. 

- Bine zis! Până una, alta, chiar am vrea să ştim ce ţi-au 
spus cei de la sediu. 

Walsh analiză pentru o clipă solicitarea mea: 

- În regulă. Nu ştiu dacă o fi adevărat sau nu, dar mie 
mi s-a spus că toate astea au de-a face cu o conspirație în 
vederea umflării preţului petrolului. Din câte se pare, 
preşedintele acestui club este Bain Madox. Poate vă este 
cunoscut numele. Este proprietarul şi directorul 
corporației Global Oil. GOCO. Şi, cu asta, v-am spus mai 
mult decât trebuia să ştiţi. 

Am procesat informaţiile primite. Numele chiar suna 
familiar. lar umflarea preţului petrolului nu mai era o 
noutate. Şi totuşi, asta nu justifica pe deplin existenţa 
Clubului Custer Hill şi nici pe cea a membrilor lui. Ceva nu 
se lega aici, iar Tom Walsh nu avea de gând să clarifice 
situaţia, chiar dacă ar fi putut. 

Şi totuşi, i-am spus: 

- Am citit nota internă trimisă de tine. 

- Asta-i încurajator. 

- Credeam că irakienii sunt primii pe lista neagră. 

- Aşa şi este. 

- Şi? Ce legătură are Clubul Custer Hill cu irakienii şi 
cu războiul care stă să izbucnească? 

- Nici una, din câte ştiu eu. S-a întâmplat ca Harry să 
fie trimis în această misiune din cauza întrunirii care a 
avut loc în weekend la acest club, întrunire care, presupun 
eu, nu are loc prea des. Chiar nu poţi să înţelegi chestia 
asta? 

- lartă-mă. Astăzi venisem pregătit să mă conformez 
notei interne trimise de tine. Voiam să-mi înfăşor o cârpă 
pe cap şi să pierd vremea printr-o cafenea irakiană. 

- Lasă asta. Să revenim la problema noastră! Sincer, n- 
am raportat încă la sediu această dispariţie; foarte curând 


însă, cineva de acolo îmi va cere informaţii. Când se va 
întâmpla treaba asta, va trebui să explic că, pentru 
moment, nu pot lua legătura cu agentul căruia i-a fost 
încredinţată misiunea. N-o să fie o conversaţie prea 
plăcută, dar, dacă o să existe şi câte un moment de 
respiro, poate că voi reuşi să-i strecor şi nişte veşti bune. 

- Eu şi Kate am vrea să mergem în nordul statului şi să 
dăm o mână de ajutor la căutări. 

Sunt convinsă că nu eram preferatul lui Tom pentru 
această sarcină, însă eram de serviciu astăzi şi, în afară de 
asta, el ştia că eu şi Harry eram prieteni. De asemenea, 
avea nevoie de un agent FBI la faţa locului, iar Kate făcuse 
greşeala de a se prezenta la lucru pentru câteva ore într-o 
zi de sărbătoare legală. Aşadar, cât ai bate din palme, 
Walsh putea să anunţe la Washington că trimisese o echipă 
către nordul statului. 

Walsh ne mai spuse, mie şi lui Kate: 

- Mă gândeam eu că o să fiţi de acord, aşa că totul este 
pregătit. 

- Perfect. O să plecăm cât de repede putem. 

Se uită la ceas. 

- De fapt, o să plecaţi în aproximativ cinci minute. Jos 
aşteaptă o maşină să vă ducă la heliportul Downtown 
Manhattan. De acolo, un elicopter FBI vă va transporta 
până pe aeroportul regional Adirondack. Călătoria durează 
aproape două ore. La sosire veţi găsi o maşină închiriată 
de la Hertz, pe numele lui John. Când ajungeţi acolo, 
sunaţi-mă, şi o să vă dau şi alte instrucţiuni. 

- Avem o persoană de contact acolo? întrebă Kate. 

- S-ar putea. În seara asta sau mâine, vor sosi acolo şi 
alţi agenţi, de aici şi din Albany. 

- Am obţinut cumva un mandat de percheziţie pentru 
Clubul Custer Hill? m-am interesat eu. 

- Ultima oară când am vorbit cu cei de la biroul nostru 
din Albany, mi-au spus că încearcă să găsească un 


procuror american aflat acolo în vacanţă, iar acesta, la 
rândul lui, ar urma să găsească un judecător federal dispus 
să lucreze astăzi. 

- Au cântat şi prin cârciumi? 

- Procurorul, continuă Walsh, va trebui să convingă un 
judecător că este vorba despre un caz federal şi că ar fi 
necesară emiterea unui mandat de percheziţie pentru 
proprietatea Custer Hill - care măsoară mai bine de 
patruzeci de kilometri pătraţi de teren, dar nu şi pentru 
cabană. Pentru asta ne-ar trebui un motiv întemeiat, iar 
noi nu avem de ce să credem că Harry Muller s-ar afla în 
casă. 

- Nu avem nevoie de mandat, dacă există o ameninţare 
imediată asupra vieţii unei persoane, explică Kate. 

Walsh fu de acord cu ea. 

- Sunt sigur că proprietarul, domnul Madox, nu va avea 
nimic împotrivă să căutăm o persoană care s-ar putea să se 
fi rătăcit sau accidentat pe proprietatea lui, aşa că vom 
merge mai întâi pe calea asta. Insă dacă Madox nu este 
cooperant sau nu este disponibil, iar un angajat al clubului 
nu ştie cum să procedeze, atunci vom pune în aplicare 
mandatul pentru percheziţionarea proprietăţii. 

- Şi cum i se va explica domnului Madox că s-ar putea 
ca un agent federal să se fi rătăcit pe proprietatea lui? am 
întrebat. 

- Nu e necesar să-i spunem că e vorba despre un agent 
federal. O să lăsăm ca poliţia statală să se ocupe de 
cercetarea proprietăţii. Evident, încercăm să facem tot 
posibilul, dar fără a-i da lui Madox de înţeles că se află sub 
supraveghere. 

- Tom, dacă Harry a fost reţinut de agenţii de pază de 
la club, atunci Madox a aflat deja că e pus sub 
supraveghere, am subliniat eu. 

- Mai întâi de toate, nu există nici o dovadă şi nici un 
motiv să credem că Harry a fost reţinut la Clubul Custer 


Hill. Dar, dacă a fost, atunci cu siguranţă se va folosi de 
acoperirea lui. 

- Şi care-i aia? 

- Un pasionat de păsări care s-a rătăcit. 

- lar Madox o să înghită povestea asta cu fulgi cu tot, 
dacă-mi scuzi jocul de cuvinte. Şi ce se întâmplă dacă 
agenţii ăştia de pază îl percheziţionează? Era "curat" când 
a intrat acolo? am întrebat. 

Walsh ezită puţin, apoi răspunse: 

- Nu. Dar ce şanse sunt ca nişte agenţi de pază 
particulari să-i facă percheziţie corporală unei persoane 
care a încălcat proprietatea? Sau ca Harry să permită 
acest lucru? 

- Nu ştiu, Tom. Însă nu mi-aş dori să aflu pe pielea mea. 
Dacă eu m-aş fi dus acolo, n-aş fi avut asupra mea 
legitimaţia de agent federal şi pistolul. Poliţiştii care se 
dau drept traficanţi de droguri nu-şi iau la ei pistolul şi 
insigna, i-am amintit eu. 

Walsh nu părea să aprecieze morala mea. 

- În primul rând, îmi spuse el, Clubul Custer Hill nu 
este un cuib al traficanţilor de droguri, aşa că nu folosi 
experienţa ta din NYPD acolo unde nu e cazul. În al doilea 
rând, hai să presupunem că Harry nu a fost oprit, reţinut 
sau percheziţionat de agenţii de pază de la Clubul Custer 
Hill. 

- Bun, deci hai să presupunem că s-a rătăcit sau s-a 
accidentat pe terenul clubului. În acest moment, poliţia 
locală şi cea statală ar trebui să întreprindă o acţiune de 
căutare la sol şi un raid aerian. Ce mai aşteptăm? 

- Nu aşteptăm, John. Facem lucrurile pe rând, iar 
poliţiştii cercetează zona împădurită din afara proprietăţii 
clubului. Ne privi pe amândoi şi spuse: Personal, eu nu 
cred că îl vom găsi pe Harry pe proprietatea aceea. Şi nici 
voi nu credeţi asta, dacă vă gândiţi puţin. Hai să fim 
raţionali şi să încercăm să facem tot posibilul ca 


preocuparea faţă de soarta lui Harry să nu-i trezească 
bănuieli lui Madox. 

- Mie lucrurile nu-mi sunt deloc clare, am răspuns. 

- Misiunea asta nu e cu nimic diferită faţă de altele. 
Trebuie să înţelegi situaţia doar atât cât să poţi face 
următorul pas. 

- Asta mi se pare o mare porcărie. 

- De fapt, asta este politica oficială. 

- John, trebuie să plecăm, interveni Kate. 

Walsh se ridică, şi ne-am ridicat şi noi odată cu el. 

- Dacă între timp apare ceva, o să vă contactez prin 
radio în elicopter. 

Ne-am strâns mâinile, iar Walsh ne sfătui: 

- Dacă va trebui să rămâneţi acolo peste noapte, găsiți- 
vă un loc de cazare. 

- Nu te aştepta să ne vezi până nu vom da de urma lui 
Harry, i-am răspuns. 

- Mult succes! 

Am părăsit biroul lui Walsh, ne-am întors la mesele 
noastre de lucru, am oprit calculatoarele, ne-am strâns 
lucrurile, apoi am luat liftul şi am ieşit în holul principal. 

O maşină cu şofer ne aştepta afară, şi am plecat către 
heliport. 

- Ce părere ai? mă întrebă Kate. 

- Că niciodată nu trebuie să treci pe la serviciu în ziua 
ta liberă. Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. 

- Am avut noroc că am fost aici. Ştii, de fapt voiam să 
aflu ce crezi că s-a întâmplat cu Harry. 

- Potrivit statisticilor, dar şi din propria experienţă, îţi 
pot spune că explicaţia cea mai probabilă pentru orice 
dispariţie, mai ales aceea a unui bărbat adult, poate fi un 
accident care n-a fost încă descoperit, o sinucidere sau o 
dispariţie premeditată. Rareori e vorba despre crimă. 

Se gândi la toate astea şi mă întrebă: 

- Crezi că a avut vreun accident? 


- Nu. 

- Sinucidere? 

- Nu în cazul lui Harry. 

- Crezi că trage chiulul pe undeva? 


Şi n-am mai vorbit unul cu celălalt până la heliport. 


Capitolul 18 


Pe pistă se aflau câteva elicoptere, iar al nostru era 
uşor de recunoscut, pentru că purta însemnele FBI, 
însemne pe care cele mai multe aparate de zbor ale FBI- 
ului nu le au. Eu prefer să călătoresc şi să ajung pe unde 
am treabă cu mijloace de transport fără semne distinctive, 
însă pilotai ne-a explicat că,acesta fusese singurul 
elicopter disponibil într-un timp atât de scurt. Mă rog, 
acum asta e! 

Am urcat la bordul elicopterului, un Bell JetRanger, 
care se ridică de la sol şi se îndreptă spre nord. În stânga 
mea se vedea profilul impozant al insulei Manhattan, iar în 
dreapta - misterioasele cartiere Brooklyn şi Queens, pe 
unde eu mă aventurez destul de rar. 

Am continuat să mergem spre nord pe deasupra râului 
Hudson, urmând firul văii sale maiestuoase. 

În mai puţin de zece minute, am trecut pe deasupra 
podului Tappan Zee, iar după alte câteva minute survolam 
zona rurală care se întindea de o parte şi de alta a văii, 
continuând să urcăm pe cursul râului, către nord. 

Eu nu mă dau în vânt după privelişti din natură, însă de 
aici, de sus, vedeam o panoramă spectaculoasă de oraşe 
mici, ferme şi copaci ai căror frunze ruginii străluceau în 
lumina puternică a zilei. 

- Ar trebui să ne cumpărăm o casă de weekend aici, 
remarcă Kate. Mă aşteptam la asta. Pe oriunde trecem, ea 
vrea o casă de weekend, o reşedinţă pe plajă, o locuinţă de 
vară, o cabană de schi sau mai ştiu eu ce. Până acum, cred 
că am ajuns la vreo paisprezece case. Dar i-am răspuns aşa 
cum fac întotdeauna: 

- Grozavă idee! 


Râul Hudson, Rinul american, sclipea în lumina 
soarelui, iar de-a lungul malurilor înalte se vedeau tot felul 
de vile şi de castele. 

- Uite un castel frumos, pe care scrie: "De vânzare"! i- 
am spus. Mă ignoră şi zise: 

- Uneori, am senzaţia că vreau să las totul în urmă, să- 
mi cumpăr o casă la ţară şi să trăiesc o viaţă normală. Tu 
te gândeşti vreodată la asta? 

Nu era prima oară când auzeam acest lucru după 11 
septembrie - nu doar pe Kate, ci şi pe alţi oameni. Psihiatrii 
din mass-media considerau că această dorinţă era 
rezultatul stresului posttraumatic, al neliniştii provocate 
de un eventual război, al spaimei de alte potenţiale atacuri, 
al groazei de antrax şi aşa mai departe. 

- Eram gata să-mi fac bagajele acum un an, aşa cum 
bine îţi aminteşti, însă după atacuri am ştiut că nu mai plec 
nicăieri. Acum am o motivaţie. 

Ea dădu din cap aprobator. 

- Înţeleg. Însă... mă tot gândesc că o să se întâmple 
iar... Şi că data viitoare ar putea fi mai rău. Poate antrax, 
poate gaze toxice sau radiaţii... 

N-am spus nimic. 

- Mulţi oameni au plecat din oraş, John, mi-a zis ea. 

- Ştiu. Acum e mult mai uşor să găseşti un taxi sau să 
faci o rezervare la cină. 

- Nu-i deloc amuzant. 

- Nu, nu este. 

Sincer să fiu, cunoşteam persoane care, după 11 
septembrie, îşi cumpăraseră case la ţară sau bărci cu care 
să poată fugi cât mai repede ori pur şi simplu se mutaseră 
în Dubuque. Deşi nu era o idee proastă, nu asta era soluţia. 

- Eu sunt mai în vârstă decât tine şi îmi aduc aminte de 
o vreme când situaţia era cu totul alta. Nu-mi place felul în 
care nenorociţii ăştia ne obligă să trăim. Mi-ar plăcea să 
trăiesc suficient de mult pentru a vedea că lucrurile se 


îndreaptă şi mi-ar plăcea să particip chiar eu la 
îndreptarea lor. Nu am de gând să fug, am adăugat. 

Ea nu avea un răspuns pregătit, aşa că am rămas 
amândoi cu privirile pironite pe fereastră, admirând 
frumosul peisaj de toamnă. 

Pe malul drept al râului Hudson, se putea vedea acum 
Academia Militară a Statelor Unite de la West Point, 
turnurile sale înalte, construite în stil gotic, reflectând 
razele soarelui. Am văzut o formaţie de cădeţi pe terenul 
de paradă. 

- Lucrurile n-o să se îndrepte în timpul vieţii noastre, 
îmi spuse Kate. 

- Nu se ştie niciodată. Totuşi, noi o să facem tot ce ne 
stă în puteri. Kate reflectă un moment şi conchise: 

- Chestia asta cu Harry... n-are nici o legătură cu 
terorismul islamic, dar total face parte din acelaşi context. 

- Cum aşa? 

- Total se învârte în jurul unor persoane implicate într- 
un fel de luptă pentru putere. Religie, politică, război, 
petrol, terorism... lumea se îndreaptă către ceva mult mai 
sumbru decât tot ce am văzut noi până acum. 

- Se poate. Până una, alta, hai să-l găsim pe Harry! Ea 
se uita pe fereastră cu o privire pierdută. 

Kate este o femeie curajoasă, aşa cum mi-a dovedit 
atunci când domnul Khalil, înarmat cu puşca lui cu lunetă, 
ne folosea pe post de ţinte vii. Evenimentele din ultimul an 
îşi lăsaseră însă amprenta asupra sănătăţii ei emoţionale. 

De asemenea - şi e valabil pentru noi toţi, cei care 
lucrăm în acest domeniu - lectura informărilor clasificate, 
pe care le primim zilnic în legătură cu tot felul de 
ameninţări interne, nu e deloc de bun augur pentru 
sănătatea noastră mentală. Toate astea, la care se adaugă 
perspectiva unui război cu Irakul, au început să tocească 
nervii unora dintre colegii mei. 


Kate are zile bune şi zile rele, ca noi toţi, de altfel. 
Astăzi nu era una dintre zilele ei bune. Până la urmă, 10 
septembrie 2001 a fost cea din urmă zi bună pentru noi 
toţi. 


PARTEA A NOUA 


Luni 
NORDUL STATULUI NEW YORK 


Dată fiind amploarea replicii federale în faţa unui 
presupus incident implicând arme de distrugere în masă, 
cei care preiau iniţiativa ar putea avea unele rezerve în 
privinţa iniţierii mecanismelor care declanşează replica 
respectivă. 

Terorismul în Statele Unite 

FBI Publications, 1997 


Capitolul 19 


La două ore şi cincisprezece minute după ce 
părăsiserăm heliportul Downtown Manhattan, ne aflam 
deasupra oraşului Saranac Lake, din nordul statului New 
York. După câteva minute, la orizont apărură trei piste de 
aterizare lungi, dispuse în formă de triunghi şi înconjurate 
de pădure. Mi s-a părut că văd şi nişte urşi pândind la 
marginea luminişului. 

În timp ce coboram, am observat câteva avioane 
corporatiste elegante, parcate pe rampă, dar numai unul 
dintre ele etala ostentativ un logo corporatist pe coadă. În 
cazul aparatelor de zbor aparţinând unor companii, 
reclama chiar nu ajuta la nimic, parţial din motive de 
securitate şi parţial pentru că îi scotea din sărite pe 
acţionari. Cu toate acestea, în timp ce elicopterul cobora, 
eu căutam din priviri un avion cu însemnele GOCO. Însă nu 
am descoperit nici un semn distinctiv. 

Pilotul vorbi cu cineva prin staţia radio, apoi ateriza cu 
elicopterul pe pavajul din spatele unei construcţii lungi, 
acoperite cu şindrilă de lemn, care semăna cu o cabană stil 
Adirondack. Această clădire părea puţin nepotrivită într-un 
aeroport; ştiam însă din incursiunile mele, destul de rare, 
de altfel, prin aceşti munţi că localnicii tratează cu foarte 
mare seriozitate chestiile astea aşa-zis rustice şi chiar am 
fost surprins să constat că hangarele nu arătau ca nişte 
cabane din bârne. 

In fine, pilotul opri motorul elicopterului, iar nivelul 
zgomotului scăzu simţitor. 

Copilotul sări din carlingă, apoi deschise uşa cabinei şi 
o prinse pe Kate de mână pentru a o ajuta să coboare. Eu 
am urmat-o, fără a-i da mâna individului, pe care l-am 
întrebat apoi, acoperind sunetul din ce în ce mai stins al 
elicei: 


- Ai văzut cumva vreun urs? 

- Poftim? 

- Lasă... Rămâneţi aici? 

- Nu. Facem plinul, apoi ne întoarcem la New York. 

În timp ce vorbea, am observat o cisternă cu 
combustibil venind în direcţia noastră. M-am gândit că pe 
aici aveai parte de servicii mai rapide decât la benzinăria 
unde făceam eu plinul. Însemnele FBI de pe elicopter 
trebuie să fi avut un rol în toată treaba asta! 

M-am întors şi am cuprins cu privirea pista aproape 
pustie. Avioanele corporatiste erau parcate în şir indian, 
pe o fâşie asfaltată care se vedea în planul îndepărtat; In 
spatele lor, se aflau câteva aparate de zbor mai mici şi mai 
uşoare, parcate la întâmplare. Nu exista nici o activitate 
demnă de interes. 

Aici era mult mai frig, şi îmi puteam vedea propria 
răsuflare. Şi nu asta îmi doream să văd la ora unu şi 
jumătate după-amiaza, într-o zi senină de început de 
octombrie. 

- Miroase aerul ăsta, mă îndemnă Kate. 

- Mie nu-mi miroase a nimic. 

- E aer de munte, John. Şi uită-te la copacii ăia... Şi la 
munţii de acolo. 

- Unde dracu' suntem? 

- Pe tărâmul lui Dumnezeu. 

- Perfect. Vreau să-i pun câteva întrebări. 

După toate aparențele, cabana construită în stil 
Adirondack era principalul terminal pentru pasageri. Am 
înconjurat clădirea ajungând la intrarea din faţă, care avea 
o verandă acoperită, împrejmuită cu un gard rustic. Pe 
verandă erau o măsuţă de picnic şi un automat de Pepsi. 
Un agent de pază stătea acolo şi fuma o ţigară. Cu 
siguranţă, nimeni n-ar fi putut confunda locul ăsta cu 
Aeroportul Internaţional JFK. 

- O să-l sun pe Tom, mă anunţă Kate. 


- De ce? 

- Poate că trebuie să ne întâmpine cineva aici. 

- Păi, nu înţeleg cum ar putea să nu ne vadă. 

De fapt, nu era nici un alt suflet în jur, iar în parcare 
abia dacă se aflau douăsprezece vehicule, dintre care 
jumătate fuseseră probabil abandonate de cei care îşi 
cumpăraseră bilet numai dus, părăsind această pustietate 
uitată de Dumnezeu. 

Am pătruns în terminal, care era mult mai primitor 
decât valea alpină îngheţată de afară. Interiorul 
terminalului era micuţ, funcţional şi liniştit. 

Oricât de mic şi de izolat era locul ăsta, tot avea un 
punct de control, de unde nu lipseau sistemul de detecție a 
metalelor şi scannerul pentru bagaje. La punctul de 
control nu erau agenţi de pază sau pasageri; prin urmare, 
am presupus că nici un avion nu urma să decoleze foarte 
curând. 

Kate cercetă atent din priviri terminalul pustiu şi 
conchise: 

- Nu văd pe nimeni care ar fi putut veni să ne 
întâmpine. 

- Şi cum îţi dai seama în aglomeraţia asta? 

Nu mă luă în seamă, dar spuse: 

- Acolo sunt ghişeele de închirieri auto, acolo e 
restaurantul, iar dincolo toaletele. De unde vrei să 
începem? 

- Din partea aceasta. M-am întors către singurul ghişeu 
pentru bilete de avion, al unei companii care se numea: 
CONTINENTAL COMMUTAIR. 

- Ce faci? mă întrebă Kate. 

- Hai să Vedem ce ar fi trebuit să găsească Harry aici. 

- Dar Tom nu ne-a... 

- Să-l ia dracu' pe Tom! 

Ea se gândi puţin, apoi spuse: 

- Da, să-l ia dracu'! 


M-am apropiat de ghişeul micuţ, unde o doamnă 
impozantă, între două vârste, şi un tânăr stăteau aşezaţi pe 
nişte taburete şi ne priveau. Cucoana, pe al cărei ecuson 
scria BETTY, ne salută: 

- Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta? 

- Aş dori un bilet până la Paris, am răspuns. 

- Cu escală la Albany sau la Boston? 

- Şi dacă nu vreau să fac escală? 

- Stimate domn, mă informă Betty, de aici nu există 
zboruri directe către nici o destinaţie, în afară de Albany 
sau Boston. 

- Serios? Şi avioanele care sosesc aici? 

- La fel. Albany şi Boston. Continental CommutAir. 
Două zboruri pe zi. Tocmai aţi pierdut ultimul zbor către 
Boston. Ne făcu un semn către lista cu orarul plecărilor şi 
sosirilor, aflată pe peretele din spatele ei, şi ne informă: 

- Avionul către Albany pleacă la ora 15.00. 

O linie aeriană, două oraşe, două zboruri către fiecare 
oraş, zilnic. Asta făcea ca sarcina mea să fie ceva mai 
uşoară şi mai rapidă. 

- Aş dori să vorbesc cu directorul, i-am spus. 

- Vă ascult. 

- Credeam că dumneavoastră sunteţi vânzătoarea de 
bilete. 

- Sunt. 

- Sper că nu tot dumneavoastră sunteţi şi pilotul. 

Kate păru să nu mai aibă răbdare cu tâmpeniile mele şi 
îşi scoase legitimatia. 

- De la FBI, doamnă. Sunt agentul special Mayfield, iar 
dumnealui este detectivul Corey, asistentul meu. Putem 
vorbi cu dumneavoastră în particular? 

Betty ne privi şi conchise: 

- A... sunteţi cei care tocmai au aterizat cu elicopterul. 

Presupun că veştile mari circulă repede pe aici. 


- Da, doamnă. Unde putem merge pentru a verifica 
evidenţa pasagerilor? 

Se lăsă să alunece de pe scaun, îi spuse asistentului ei, 
Randy, să păzească fortăreaţa, apoi se întoarse către noi. 

- Urmaţi-mă! 

Am ocolit ghişeul şi am intrat pe o uşă deschisă într-o 
încăpere mică, liberă, în care se aflau mai multe birouri, 
calculatoare, faxuri şi alte echipamente electronice. 

Se aşeză la unul dintre birouri şi o întrebă pe Kate pe 
mine nu cred că mă simpatiza prea tare: 

- De ce anume aveţi nevoie? 

- Aş dori o listă cu pasagerii care au sosit aici în zilele 
de joi, vineri, sâmbătă, duminică şi astăzi, răspunse Kate. 
Aş mai vrea şi o listă cu numele celor care au plecat în 
aceste zile, dar şi a acelora care vor pleca mâine. 

- Am înţeles... 

- A mai venit aici sau a sunat cineva în ultimele zile 
pentru a se interesa de numele pasagerilor? am întrebat-o 
eu pe femeie. 

Clătină din cap. 

- Nu. 

- Dacă ar fi sunat sau ar fi venit cineva când nu eraţi 
aici, aţi fi aflat? 

Aprobă printr-o mişcare a capului. 

- Bineînţeles. Jake, Harriet sau Randy mi-ar fi spus. 

Probabil Kate avea dreptate: ar fi trebuit să procedez 
asemenea foarte multor colegi de-ai mei şi să găsesc o 
slujbă de şef de poliţie într-un orăşel de provincie, unde 
toată lumea ştie ce face toată lumea. Kate ar fi putut găsi 
un post de agent de circulaţie care-i asistă pe copii la 
traversarea străzii. Apoi eu mi-aş fi făcut veacul pe la 
birtul local, iar ea ar fi avut o aventură cu un pădurar. 

- Bun, puteţi să ne faceţi o copie după aceste liste? am 
întrebat-o pe Betty. Femeia se roti cu scaunul şi se apucă 


să tasteze ceva. Imprimanta începu să scoată foile. M-am 
uitat pe câteva pagini şi am spus: 

- Nu sunt prea mulţi pasageri care folosesc avioanele 
astea. 

- Acestea sunt aparate de zbor pentru navetişti. 
Capacitatea lor este de maximum optsprezece persoane, 
îmi răspunse Betty în timp ce tasta în continuare. 

Asta era o veste bună. 

- Acestea sunt toate plecările şi sosirile din zilele 
menţionate? Am întrebat-o. 

- Aşa stă situaţia în momentul de faţă. Nu vă pot spune 
exact cine o să plece cu avionul de Albany de la ora trei 
sau cu oricare din zborurile de mâine, dar pot să vă dau 
listele cu rezervări pentru aceste zboruri. 

- Perfect. Ţineţi cumva şi evidenţa plecărilor şi a 
sosirilor avioanelor private? m-am interesat. 

- Nu, aceasta este o companie aeriană. Avioanele 
private ţin de transportul aerian în general, iar de asta se 
ocupă Biroul operaţiunilor pe rampă. 

- Desigur. Unde mi-o fi fost mintea? Şi unde e Biroul 
operaţiunilor pe rampă? 

- La celălalt capăt al terminalului. 

Inainte să-i explic eu că locul ăsta nu era suficient de 
mare ca să mai aibă şi un alt capăt, Betty mai adăugă: 

- Puteţi afla informaţii despre plecări şi sosiri numai 
dacă avioanele respective au rămas în aeroport peste 
noapte sau dacă li s-a făcut plinul. 

Uite asta-mi place mie la meseria noastră - în fiecare zi 
afli ceva nou despre lucruri care nu îţi vor folosi niciodată 
în viaţă. 

- Puteţi să ne faceţi rost de informaţiile acelea? întrebă 
Kate. 

- O să-l trimit pe Randy să vă facă rost de o copie. 
Ridică receptorul şi îi spuse asistentului ei: 


- Scumpule, fă-mi o favoare şi du-te până la Biroul 
operaţiunilor pe rampă. Îi explică de ce anume avea 
nevoie, apoi închise telefonul şi se întoarse către noi. Pot 
să întreb de ce aveţi nevoie de listele de pasageri? 

- Nu avem voie să spunem şi, în plus, trebuie să vă rog 
să nu vorbiţi cu nimeni despre toate astea, o atenţiona 
Kate. 

- Nici măcar cu Jake, cu Harriet sau cu Randy, am 
adăugat eu. Betty încuviinţă absentă, în timp ce în mintea 
ei îşi făcea o listă cu toate persoanele cărora avea să le 
povestească despre vizita pe care i-o făcuseră cei de la 
FBI. 

După câteva minute, Randy intră în birou şi-i înmâna 
câteva hârtii lui Betty, care i le dădu mai departe lui Kate. 
Ne-am uitat împreună pe ele. În zilele respective, fuseseră 
înregistrate la aeroport douăzeci şi ceva de avioane 
private, dar singurele informaţii disponibile pe liste erau 
cele legate de marca, modelul şi plăcuţa de înmatriculare a 
avionului. 

- Ştiţi cumva dacă există informaţii referitoare la 
proprietarii acestor aparate de zbor? 

- Nu, dar puteţi găsi proprietarii cu ajutorul plăcuţelor 
de înmatriculare. 

- Aşa e. Pot afla cine era la bord? 

- Nu. În transportul aerian general - în cazul zborurilor 
private - nu există evidențe ale pasagerilor. De aceea li se 
şi spune "zboruri private". 

- Corect. Dumnezeu să binecuvânteze America! Între 
timp, Osama bin Laden se putea afla la bordul unui avion 
particular, fără ca nimeni să ştie asta. Chiar şi acum, la un 
an după evenimentele din 11 septembrie, măsurile de 
securitate în transportul aerian privat erau tot inexistente, 
şi asta în condiţiile în care pasagerii liniilor comerciale - 
inclusiv bebeluşii, bătrânelele simpatice şi membrii 


echipajului erau percheziţionaţi şi întorşi din drum, chiar 
şi în cazul avioanelor mici. Închipuiţi-vă! 

Kate strânse hârtiile şi le băgă în servieta ei. l-am 
adresat lui Betty întrebarea obişnuită: 

- Aţi observat ceva ieşit din comun în weekend-ul ăsta? 

Ea îşi roti scaunul, întorcându-se către noi. 

- Cum ar fi...? 

De ce or pune toţi aceeaşi întrebare? 

- Cum ar fi... ieşit din comun. Adică, altfel decât 
obişnuit. 

Scutură din cap. 

- Nu-mi vine nimic în minte. 

- Au fost mai multe sosiri decât de obicei? 

- Ei, mă rog, de sărbători vin o mulţime de oameni. 
Vara şi iarna sunt sezoane de vârf pe aici. Şi toamna 
începe să fie din ce în ce mai aglomerat, pentru că vin cei 
cărora le place să admire culorile copacilor. Apoi începe 
sezonul de vânătoare, vine weekend-ul de Ziua 
Recunoştinţei, Crăciunul, sezonul de schi şi... 

Am oprit-o înainte să ajungem la Sfântul Aşteaptă şi am 
întrebat-o: 

- Vreunul dintre pasageri părea mai suspect? 

- Nu. Dar hai să vă spun ceva. 

- Ce? 

- A sosit aici un mare mahăr de la Washington. 

- S-a rătăcit? 

Ea se uită la Kate de parcă ar fi vrut s-o întrebe: "Cine-i 
idiotul ăsta care e cu tine?" 

Kate prinse informaţia din zbor. 

- Cine era? 

- Nu-mi amintesc. Secretarul nu ştiu cui. Numele lui ar 
trebui să figureze pe listele de pasageri. 

- Cu ce a sosit? 


- Cu CommutAir, de la Boston. Cred că sâmbătă. Da, 
sâmbătă. A sosit cu zborul de la ora 11.00, iar unul dintre 
agenţii noştri de pază l-a recunoscut. 

- A închiriat vreo maşină? se interesă Kate. 

- Nu. Îmi aduc aminte că a fost întâmpinat de un tip de 
la Clubul Custer Hill - ăsta e un club privat, situat cam la 
cincizeci de kilometri de aici. Mai erau încă trei indivizi în 
avionul acela, şi păreau să fie împreună. 

- De unde ştiţi că tipul care l-a întâmpinat pe secretarul 
ăla era de la club? am întrebat. 

- Şoferul purta o uniformă de la Clubul Custer Hill. Cei 
de acolo mai vin din când în când să ia diverşi pasageri de 
la aeroport. Toţi cei patru pasageri şi-au luat bagajele şi au 
ieşit afară, unde îi aştepta un microbuz de la club. 

Am înclinat uşor din cap. Foarte puţine lucruri scăpau 
neobservate în orăşelele astea mici. 

- Şi microbuzul ăsta de la club a mai luat şi alţi 
pasageri, de la alte zboruri? 

- Nu ştiu. Poate că nu eram eu pe tură. 

- Microbuzul a adus cumva la aeroport şi călători care 
urmau să plece? 

- Nu ştiu. Nu văd ce se întâmplă pe toată pista. 

- Aveţi dreptate. Cum nu doream să par interesat de 
Clubul Custer Hill, am dat-o la întors cu o poveste de 
acoperire şi am spus: Ceea ce vrem noi să aflăm este dacă 
dumneavoastră sau altcineva aţi văzut... cum să vă explic 
eu fără să pară că fac discriminare rasială...? Dacă aţi 
văzut pe cineva care arăta... mă rog... ca şi cum ţara sa de 
origine s-ar fi aflat într-un loc cu multe cămile? 

Inclină din cap în semn că a înţeles, se gândi o secundă, 
apoi răspunse: 

- Nu. Cred că o astfel de persoană ar ieşi uşor în 
evidenţă. 

De asta nici nu mă îndoiam. 


- Puteţi să ne faceţi o favoare şi să mai întrebaţi pe 
aici? 

Dădu din cap cu entuziasm. 

- Desigur. Vreţi să vă dau un telefon? 

- Vă sun eu sau mai trec pe aici. 

- Bine, o să mai întreb. Se ridică în picioare şi ne privi 
cu atenţie. 

- Despre ce e vorba? Urmează să se întâmple ceva? 

M-am dat mai aproape de Betty şi i-am spus în şoaptă: 

- Are legătură cu Jocurile Olimpice de Iarnă din Lake 
Placid. Nu mai spuneţi la nimeni. 

Betty se gândi câteva secunde, apoi ne comunică: 

- Jocurile Olimpice de Iarnă au avut loc în 1980. 

- Fir-ar să fie! Am ajuns prea târziu! am spus eu, 
privind-o pe Kate. 

M-am întors apoi către Betty. Şi, ia spuneţi, s-a 
întâmplat ceva atunci? 

Kate îmi aruncă o privire răutăcioasă, după care îi 
explică lui Betty: 

- Pentru detectivul Corey, ăsta-i un fel de spune că nu 
avem permisiunea să discutăm despre lucrurile astea. Insă 
ajutorul dumneavoastră ne-ar fi de mare folos... 

În mod normal, acum ar fi momentul când îi oferi 
bunului cetăţean cartea ta de vizită; însă noi încercam să 
tesem o perdea de fum, iar Kate se descurca de minune, 
aşa că îi ceru lui Betty cartea ei de vizită, zicând:. 

- Vă mai sunăm noi. Mulţumim pentru ajutor! 

- Dacă vă mai pot ajuta cu ceva, spuneţi-mi. lar dacă 
oamenii ăia încearcă vreo manevră pe aici, ştim noi cum 
să-i luăm, mai adăugă Betty. 

I-am răspuns cu accentul meu de John Wayne: 

- Asta-i meseria noastră, doamnă. Nu vă faceţi dreptate 
singuri! 

Ea pufni uşor, apoi ne sugeră: 


- Dacă tot sunteţi aici, poate aruncaţi o privire şi pe la 
Clubul Custer Hill. 

- De ce? 

- Se petrec lucruri ciudate pe acolo. 

Mă simţeam ca şi cum aş fi jucat într-un film ieftin, în 
care tipul de la oraş e avertizat de un localnic în privinţa 
casei stranii din vârful dealului, iar apoi ignoră 
avertismentul, lucru pe care aveam să-l fac şi eu în partea 
a doua. l-am răspuns pe un ton care nu promitea nimic: 

- Mulţumesc. Cum e mâncarea la restaurant? 

- Destul de bună, dar puţin cam scumpă. Încercaţi 
cheeseburgerul cu portie dublă de şuncă. 

Betty arăta de parcă încercase mai multe. 

Ne conduse până la ieşire, iar eu i-am spus lui Kate pe 
un ton prevenitor: 

- Domnişoară, orice aţi face, nu cumva să vă aventuraţi 
până la Clubul Custer Hill. 

Ea îmi zâmbi şi îmi spuse, la rândul ei: 

- Iar tu nu cumva să comanzi cheeseburgerul cu porţie 
dublă de şuncă. De fapt, ăsta era primul lucru riscant pe 
care aveam să-l fac astăzi, înainte de a merge la Clubul 
Custer Hill. 


Capitolul 20 


Odată ajunşi în zona terminalului, i-am spus lui Kate: 

- O să trec mai întâi pe la toaletă. 

- Ar cam fi cazul, la câte rahaturi scoţi din tine. 

- Aşa e. Ne întâlnim la ghişeul de închirieri auto. 

Ne-am despărţit, iar eu m-am răcorit şi am ajuns la 
locul stabilit în mai puţin de patru minute. Femeilor le ia 
ceva mai mult. 

Erau două ghişee de închirieri auto - Enterprise şi 
Hertz - situate unul în spatele altuia, într-o zonă mică, 
retrasă, de pe o latură a terminalului. Tânărul de la firma 
Enterprise stătea pe un scaun, citind o carte. În spatele 
tejghelei de la Hertz era o domnişoară care îşi făcea de 
lucru la computer. Pe ecusonul de pe pieptul ei generos 
scria "MAX"; am presupus că ăsta era numele ei, nu 
mărimea cupelor de la sutien. I-am spus: 

- Bună, Max. Am o rezervare pe numele Corey. 

- Da, domnule. Mi-a găsit rezervarea, şi ne-am ocupat 
împreună de completarea documentelor, lucru care nu ne 
luă mai mult de câteva minute. Fata îmi înmâna cheile unui 
Ford Taurus, mă lămuri cum să ajung la locul unde era 
parcată maşina, apoi mă întrebă: 

- Aveţi nevoie de îndrumări? 

- În viaţă, adică? 

Chicoti. 

- Nu. Pentru drum. Doriţi o hartă? 

- Desigur. Am luat harta şi am spus: De fapt, aş avea 
nevoie de un loc de cazare. 

- Aveţi acolo un teanc de broşuri. Cazare, restaurante, 
obiective turistice, chestii de genul ăsta. 

- Grozav! Care e cel mai bun loc din zonă? 

- The Point. 

- Ce e The Point? 


Îmi zâmbi. 

- Nu ştiu, John. Care-i treaba? începu să râdă. De 
fiecare dată îi păcălesc pe oameni cu chestia asta. 

- Sunt convins. Şi pe mine m-ai păcălit. Deci ce loc de 
cazare îmi recomanzi? 

- The Point. 

- Aşa... 

- E totuşi destul de scump... 

- Cam cât? O sută de dolari? 

- Nu, mai degrabă o mie de dolari. 

- Pe an? 

- Pe noapte. 

- Glumeşti! 

- Nu, vorbesc serios! E un loc destul de exclusivist. 

- Pe bune! 

Nu credeam că biroul nostru de contabilitate o să 
aprobe decontarea unei asemenea sume, însă eram într-o 
dispoziţie destul de nesăbuită. 

- Cum ajung la The Point? am întrebat. 

-Nu mai bateţi câmpii! Râse cu poftă şi plesni 
tejgheaua cu palmele:V-am zis-o! 

- Hei, ştii că te pricepi? "Ce dracu' am făcut să merit 
asta?" 

Max redeveni serios. 

- Aşadar, chiar mergeţi acolo? 

- De ce nu? Am un unchi bogat. 

- Mă gândeam eu. Dumneavoastră sunteţi bogat? 

- Eu sunt John. 

Chicoti politicos. 

- Bună gluma! 

Max îmi înmâna o hartă, pe care am observat o mulţime 
de şosele înguste, întortocheate, ce traversau câmpuri 
deschise. Erau foarte puţine oraşe. M-am gândit la Harry, 
căruia îi plăcea regiunea Adirondack, şi m-am rugat la 
Dumnezeu să facă un lucru bun de data asta. 


Max făcu un X pe hartă. 

- The Point se află în partea de nord a regiunii Saranac 
Lake, pe aici pe undeva. Ar trebui să sunaţi la ei pentru 
mai multe informaţii. De asemenea, va trebui să sunati să 
faceţi rezervări. Ştiţi, acolo locurile sunt mai mereu 
ocupate. 

- La o mie de dolari pe noapte? 

- Da. Vă vine să credeţi? Scoase o carte de telefon de 
sub tejghea, găsi numărul de la The Point şi îl notă pe 
hartă, explicându-mi: Pe suportul acela nu veţi găsi o 
broşură despre locul ăsta. 

- Într-adevăr. 

Am băgat harta în buzunar, iar Max mă întrebă: 

- Aşadar, sunteţi din New York? 

- Da. 

- Ador New Yorkul! Şi ce v-a adus aici? 

- Elicopterul. 

Începu să zâmbească, apoi în mintea ei se aprinse un 
beculeţ şi exclamă: 

- A, dumneavoastră sunteţi cel care a sosit cu 
elicopterul FBl-ului! 

- Exact! De la Fuller Brush Incorporated. 

Râse. 

- Nu... FBI... Biroul Federal de Investigaţii. 

Kate îşi făcu apariţia, aducând două pahare cu cafea, şi 
mă întrebă: 

- Te distrezi bine? 

- Închiriez o maşină. 

- Te-am auzit râzând tocmai de la restaurant. Care-i 
gluma? 

- Care-i treaba? 

Max începu să râdă, dar Kate nu. 

- E o poveste lungă, i-am spus. 

- Spune-mi-o pe scurt! 

- Bine... E locul ăsta... Un hotel sau ceva... 


- O staţiune, mă ajută Max. 

- Exact. O staţiune numită The Point. Şi Max, adică 
domnişoara de aici... Nu, mai întâi am întrebat eu: "Pe aici 
există un loc bun de cazare?" 

Şi ea mi-a răspuns: "Care-i treaba?"... 

- Nu, mă întrerupse Max. Eu am spus: "The Point", şi 
dumneavoastră aţi întrebat "Ce e The Point?", iar eu am 
ZIS... 

- Bine, bine... interveni Kate. Am înţeles ideea. Îmi puse 
cafeaua pe tejghea. Şi acum cam în ce punct ne aflăm? 

I-am răspuns cu profesionalism: 

- Tocmai urma să mă identific ca agent federal. 

Kate mi-o luă înainte şi îşi arătă legitimatia. 

- Am nevoie de copii după toate contractele de 
închirieri, începând de joi şi până astăzi, inclusiv pentru 
vehiculele care au fost returnate. Vedeţi dacă puteţi 
rezolva în zece minute. Noi vom fi la restaurant. 

Acestea fiind spuse, Kate se duse la ghişeul următor şi 
începu să discute cu tânărul de acolo. 

- Asta-i nevastă-mea, i-am explicat lui Max. 

- Ce chestie, n-aş fi crezut! 

Mi-am luat cafeaua şi am intrat în restaurant, care nu 
era de fapt decât o cafenea amărâtă. Pereţii şi tavanul 
erau zugrăvite într-un albastru oribil, ce imita culoarea 
cerului. Tabloul era completat de nişte nori albi, care nu 
semănau cu nici un nor văzut de mine pe planeta asta. De 
tavan atârnau nişte biplane de plastic, iar fotografiile 
expuse, înfăţişând diferite aparate de zbor, se încadrau în 
specificul locului. Barul, în dreptul căruia erau aşezate 
patru taburete, era liber; şi tot libere erau şi cele 
douăsprezece mese din care puteam să aleg. M-am aşezat 
la o masă de lângă o fereastră mare, care dădea înspre 
pistă. O chelneriţă frumuşică îmi aduse un meniu şi mă 
întrebă: 

- Cum vă simţiţi în după-amiaza asta? 


- Excelent! Am o căsnicie fericită. Îmi mai puteţi aduce 
încă un meniu?Soţia mea va sosi şi ea în câteva minute. 

- Desigur... 

Puse meniul pe masă şi plecă să mai aducă încă unul. 

Mobilul meu începu să sune, şi am văzut că pe ecran 
scria "Număr necunoscut". În 90 din cazuri, acestea sunt 
apeluri de la birou. Aşa că am lăsat să intre mesageria 
vocală. 

Kate apăru în cafenea, zicând: 

- Tocmai mi-a sunat mobilul. 

- Probabil te caută cei de la Bergdorf. 

Se aşeză pe scaun şi îşi ascultă mesajele din căsuţa 
vocală. 

- Tom Walsh. Vrea să îl sun. 

- Aşteaptă câteva minute. 

- În regulă. 

Scoase din servietă teancul de printuri de la 
CommutAir şi le întinse pe masă. Am luat şi eu jumătate 
din ele şi am început să le răsfoiesc în timp ce formam un 
număr pe telefonul mobil. 

- Unde suni? 

- La The Point. 

Îmi răspunse un bărbat pe nume Charles, căruia i-am 
spus: 

- Vreau să fac o rezervare pentru diseară. 

- Da, domnule. Suntem disponibili. 

- Aveţi şi camere? 

- Da, domnule. Avem Camera Mohawk în corpul 
principal, Camera cu Vedere în Eagle's Nest, Observatorul 
Meteo în casa de oaspeţi... 

- Uşurel, Charles. Spune-mi mai bine ce pot găsi la o 
mie de dolari? 

- Nimic. 

- Nimic? Nici măcar un pătuţ în bucătărie? 


Îmi recită câteva din preţurile camerelor libere şi mă 
jumuli de 1 200 de dolari pentru Mohawk, cea mai ieftină 
cameră dintre cele disponibile. 

- Aveţi căldură şi curent electric pe acolo? am întrebat. 

- Da, domnule. Câte nopţi rămâneţi la noi? 

- Nu ştiu sigur, Charles. Să zicem două, pentru început. 

- Am înţeles, domnule. Dar, dacă rămâneţi aici miercuri 
seara, veţi avea nevoie de papion negru pentru cină. 

- Vrei să-mi spui că o să am nevoie de smoching ca să 
iau cina undeva în pădure?! 

- Da, domnule, îmi explică el, William Avery 
Rockefeller, cel căruia i-a aparţinut această proprietate, 
obişnuia să cineze cu oaspeţii săi în fiecare seară, purtând 
papion negru. Noi încercăm să recreăm acea atmosferă în 
serile de miercuri şi sâmbătă. 

- S-ar putea să fiu nevoit să sar peste experienţa asta. 
Pot beneficia de room-service dacă rămân în chiloţi? 

- Desigur, domnule. Ce garanţii doriţi să oferiţi pentru 
a face rezervarea? 

l-am comunicat numele meu şi numărul cardului 
guvernamental, am mai pus la punct câteva detalii şi m-am 
interesat: 

- Aveţi şi urşi pe acolo? 

- Da, domnule. Avem un bar la... 

- Urşi, Charles, urşi. Ştii tu. Ursus terribilis. 

- A... păi... sunt şi urşi în zonă, dar... 

- Dă-le să mănânce în seara asta, Charles. Ne vedem 
mai târziu! Şi am închis. 

- Am auzit bine? mă întrebă Kate. 

- Da. Ai naibii urşi! 

- Vorbeam de preţul camerei. 

- Da, avem Camera Mohawk. La două mii de dolari pe 
noapte, Observatorul Meteo părea puţin cam extravagant. 

- Ai înnebunit de-a binelea? 


- De ce mă-ntrebi? Hei, după ce am petrecut două nopţi 
în pensiunea aia dărăpănată aleasă de tine, merităm şi noi 
un loc drăguţ. 

- Cred că primim o diurnă de o sută de dolari pentru 
regiunea Albany, îmi aminti ea: Noi... tu va trebui să 
plăteşti diferenţa. 

- Mai vedem noi. 

Pagerul lui Kate începu să sune, iar ea se uită la el. 

- E Tom. 

- Mai lasă-l câteva minute. 

- Poate l-au găsit pe Harry. 

- Asta ar fi grozav. Am răsfoit printurile, căutând ceva 
care să-mi sară în ochi. 

Kate parcurse la rândul ei printurile pe care le avea în 
faţă şi spuse: 

- Uite avionul CommutAir sosit de la Boston sâmbătă la 
ora 11.00... Uau! 

- Ce-i? 

- Edward Wolffer. Ştii cine-i ăsta? 

- Mda... A jucat pe post de centru înaintaş pentru... 

- Este secretarul adjunct al apărării - un tip foarte 
lacom; face presiuni pentru începerea războiului cu Irakul. 
Este unul dintre apropiații preşedintelui. Apare foarte des 
la televizor. 

- Probabil el este tipul pe care l-a recunoscut cineva de 
aici. 

- Da. Şi a mai venit cineva cu acelaşi avion - Paul Dunn. 
Este consilier prezidenţial... 

pe probleme de siguranţă naţională şi membru al 
Consiliului Naţional pentru Securitate. 

- Exact. De unde ştii? 

- Întrebarea asta apare mereu la "Rişti şi câştigi”. 

- De ce-ţi place să faci tot timpul pe prostul? 

- Pentru că este un paravan perfect pentru situaţiile în 
care sunt prost de-a binelea. Aşadar, după cum spunea 


Betty, Wolffer şi Dunn au sosit aici sâmbătă, împreună cu 
alţi doi indivizi, iar apoi au urcat cu toţii într-un microbuz, 
care i-a dus la Clubul Custer Hill. 

Kate se uită din nou pe listele cu pasageri ale zborului 
de la Boston, de sâmbătă, ora 11.00, şi spuse: 

- Cu avionul acela au mai sosit încă nouă persoane, însă 
nici unul dintre numele astea nu-mi spune nimic, aşa că nu 
ştim cine sunt ceilalţi doi care au urcat în microbuz. 

- Aşa e. Am continuat să răsfoiesc listele cu pasageri: 
Wolffer şi Dunn au plecat ieri cu primul avion către 
Boston, urmând să ajungă la Washington. 

Kate înclină din cap gânditoare, apoi mă întrebă: 

- Asta ar trebui să însemne ceva? 

- Păi, aparent, nu înseamnă mare lucru. Câţiva oameni 
bogaţi şi influenţi au plecat împreună într-o vacanţă de trei 
zile, la o cabană din munţi, al cărei proprietar este un 
magnat al petrolului. Este ca unul dintre acele weekend- 
uri renascentiste sau ca o întrunire a Grupului Carlyle, la 
care anumite persoane - şi presa - speculează că s-ar pune 
la cale tot felul de chestii ilegale, cum ar fi bunăoară 
măsluirea prețului petrolului, tranzacţii politice şi 
financiare, conspirații pentru a pune stăpânire pe planetă 
şi altele de genul ăsta. Uneori însă, nu e vorba decât 
despre nişte bogătaşi, care se întâlnesc să se relaxeze, să 
joace cărţi, să vorbească despre femei şi să spună bancuri 
deocheate. 

Kate se gândi la asta. 

- Poate că uneori aşa este, spuse ea. Dar nu uita că un 
mahăr din Ministerul Justiţiei a vrut să afle câte ceva 
despre această întâlnire. 

- Exact. 

- Şi nu e ceva obişnuit, continuă ea, ca Ministerul 
Justiţiei să vrea să îi aibă în vizor pe secretarul adjunct al 
apărării, pe un consilier prezidenţial şi pe mai ştiu eu cine 
altcineva din clubul ăsta. 


- E din ce în ce mai bine, am comentat eu. Am parcurs 
cu atenţie listele cu pasageri. Trebuie să-i verificăm pe toţi 
cei care au sosit aici cu avioane comerciale în ultimele 
câteva zile şi să vedem dacă persoanele respective au vreo 
legătură una cu alta - şi, dacă da, care este legătura 
respectivă -, apoi să încercăm să ne dumirim ce ar fi 
trebuit să afle Harry în urma acestei supravegheri, şi 
anume, cine a participat la întâlnirea de la Clubul Custer 
Hill. 

- Nu cred că asta-i treaba noastră, mă contrazise Kate. 
Tom n-a spus nimic despre asta. 

- E bine să dai dovadă de iniţiativă. Tom apreciază 
acest lucru. Şi, apropo, mai dă-l dracului pe Tom! 

Chelneriţa îşi făcu apariţia, şi unul din noi comandă un 
cheeseburger cu porţie dublă de şuncă, iar celălalt, o 
salată Cobb, dracu' ştie ce-o mai fi şi aia. 

Pagerul meu începu să sune, şi m-am uitat la număr. 
Lucru absolut previzibil, era Tom Walsh. 

- Îl sun. 

- Nu, eu îl sun, spuse Kate. 

- Lasă-mă să mă ocup eu de asta. Pe mine mă place şi 
mă respectă. Am format numărul de mobil al lui Tom, iar el 
îmi răspunse. L-am întrebat: Mi-ai trimis mesaj pe pager? 

- Da, v-am trimis. Şi ţie, şi lui Kate. Şi v-am şi sunat pe 
amândoi. Parcă trebuia să-mi daţi un telefon imediat ce 
ateriza elicopterul. 

- Numai ce am sosit. Am mers împotriva vântului. 

- Pilotul spune că aţi ajuns de aproape o oră. 

- A fost coadă mare la ghişeul de închirieri auto. 
Revenind la lucruri mai importante, ce se mai aude de 
Harry? 

- Nimic deocamdată. Vreau să mergeţi la sediul 
regional al poliţiei statale din Ray Brook. E la câţiva 
kilometri de Saranac Lake. Luaţi legătura cu maiorul Hank 
Schaeffer, comandantul Detaşamentului B, şi desfăşuraţi 


operaţiunile de căutare împreună cu el. Puteţi să vă oferiţi 
serviciile şi cunoştinţele în domeniu şi exprimaţi-vă dorinţa 
de a lua parte la căutări. 

- In regulă. Asta-i tot? 

- Deocamdată. Până una, alta, am aplicat procedurile 
standard pentru a vedea dacă putem face rost de câteva 
sute de soldaţi de la Fort Drum, care să participe la 
operaţiunile de căutare. Asta va accelera considerabil 
ritmul acţiunii. Spune-i lui Schaeffer că încă ne mai 
ocupăm de aspectul ăsta. 

- O să-i spun. 

- Sună-mă după ce vorbeşti cu Schaeffer. 

- O să te sun. 

- Bun. Kate e acolo? 

- E la toaletă. 

- Spune-i să mă sune. 

- O să-i spun. 

- Acum ce faci? 

- Aştept un cheeseburger cu porţie dublă de şuncă. 

- În regulă... Nu pierdeţi vremea pe la aeroport şi nu 
puneţi întrebări nimănui de acolo. 

- Ce vrei să spui? 

- Duceţi-vă neîntârziat la sediul poliţiei statale. Şi nici 
măcar să nu vă treacă prin minte să mergeţi la Custer... 

- Am înţeles. 

- Bine. Asta-i tot. 

Am închis, iar Kate m-a întrebat: 

- Ce a spus? 

Am luat o înghiţitură de cafea şi am revenit la hârtiile 
de pe masă. 

- Vrea să ne ducem la Clubul Custer Hill, să vedem 
dacă îl găsim pe Bain Madox, să vorbim cu el şi să vedem 
cine mai e pe acolo. 

- A spus el asta? 

- Nu în atât de multe cuvinte. 


- A zis să-l sun? 

- Cum vrei. 

Incepuse să-şi piardă răbdarea cu mine, aşa că izbucni: 
- John, ce dracu'a... 

- Uite cum stă treaba: nici o veste despre Harry, Walsh 
vrea să luăm legătura cu poliţia statală, să participăm la 
operaţiunile de căutare şi să nu dăm târcoale prin 
aeroport. Pentru asta e un pic cam târziu, am remarcat eu. 

- N-am auzit nimic despre Clubul Custer Hill. 

- De ce nu te duci tu la sediul poliţiei statale? Eu mă 
duc la Clubul Custer Hill. 

Nu-mi răspunse. 

- Kate, i-am spus, noi am fost trimişi aici de formă, doar 
pentru că a dispărut unul dintre oamenii noştri din Brigada 
Antitero. Suntem aici ca să primim veştile proaste sau 
veştile bune - dacă şi când va fi găsit Harry. E doar o 
chestie de protocol. Ştii şi tu asta. Întrebarea mea pentru 
tine este următoarea: Vrei să joci un rol activ sau unul 
pasiv în toată afacerea asta? 

- Ai şi tu un mod de a pune problema... Lasă-mă să mă 
gândesc. 

- Gândeşte-te! 

Chelneriţa ne aduse mâncarea. Cheeseburgerul cu 
porţie dublă de şuncă arăta ca şi cum ar fi putut să-ţi 
provoace infarct numai dacă l-ai fi atins. Iar cartofii prăjiţi 
Freedom aveau un steguleţ american înfipt în ei. 

- Vrei puţină salată de la mine? mă întrebă Kate. 

- Odată am găsit un vierme într-o salată. 

- Mersi. 

Inainte de a apuca să-mi asigur cantitatea minimă 
necesară de grăsimi pentru o zi, tipul de la Enterprise 
intră în cafenea şi îi dădu lui Kate un vraf de contracte de 
închirieri fotocopiate, după care îi spuse: 


- Eu ies din tură la ora patru, în caz că vrei să-ţi arăt 
împrejurimile. Poate luăm şi cina împreună. Am notat 
numărul mobilului meu pe cartea de vizită. 

- Mulţumesc, Larry. O să te sun mai târziu. 

Tânărul plecă. 

- Tu l-ai pus să facă asta, i-am spus. 

- Despre ce vorbeşti? 

Nu i-am răspuns, dar am cerut nota de plată, ca să 
putem pleca de îndată ce apărea Max. 

Am muşcat încă o dată din cheeseburgerul meu. Max 
intră în cafenea, ne observă şi veni la masa noastră. 

- Iată toate contractele de joi până mâine, inclusiv 
retururile, îi spuse ea lui Kate. Sunt vreo douăzeci şi şase. 
A fost un weekend mai lung. 

- Mulţumesc, îi răspunse Kate. Şi vă rog să nu vorbiţi 
cu nimeni despre treaba asta. 

- Desigur. Se uită la mine şi îmi spuse: Eşti un tip tare 
norocos cu o asemenea soţie. 

Cum aveam gura plină de burger, n-am reuşit decât să 
mormăi câteva sunete. Apoi Max a părăsit restaurantul, iar 
eu am înghiţit ce aveam în gură. 

- Tu ai pus-o să facă asta, am acuzat-o eu pe Kate. 

- Despre ce vorbeşti? 

Mi-am îndesat în gură câţiva cartofi prăjiţi, după care 
m-am ridicat şi am spus: 

- În regulă. Hai să mergem! 

Kate îşi băgă hârtiile în servietă, iar eu am lăsat 
douăzeci de dolari pe masă şi am ieşit împreună cu ea din 
cafenea. 

- Dacă nu vii cu mine, du-te la Hertz şi mai închiriază-ţi 
o maşină, am îndemnat-o pe Kate. Sediul poliţiei statale se 
află într-un loc numit Ray Brook, nu departe de aici. Caută- 
l pe maiorul Schaeffer. O să te sun eu mai târziu. 


Ea rămase pe loc, neştiind dacă să respecte ordinele lui 
Walsh sau să-şi urmeze crezul recent exprimat faţă de şef, 
cum că lumea se schimbase, în cele din urmă, decise: 

- Vin cu tine la Clubul Custer Hill. Apoi, mergem 
împreună la sediul poliţiei statale. 

Am ieşit din terminal, ne-am îndreptat către locul de 
parcare şi am găsit Fordul Taurus albastru. Am condus 
până în dreptul clădirii terminalului, unde se afla Biroul de 
operaţiuni pentru transportul aerian public şi am parcat. 

- Vreau să văd dacă GOCO are un avion propriu şi dacă 
foloseşte acest aeroport, am informat-o pe Kate, căreia i- 
am dat apoi harta, zicându-i: Sună la poliţia locală şi vezi 
dacă-ţi pot spune cum se ajunge la Clubul Custer Hill. 

Am intrat în clădire, unde am văzut un tip aşezat la un 
birou din spatele tejghelei, făcându-şi de lucru la 
computer. 

- Pot să cumpăr de aici un bilet până la Paris? l-am 
întrebat. 

Tipul îşi ridică ochii din calculator şi îmi răspunse: 

- Puteţi merge oriunde doriţi dumneavoastră în cazul în 
care deţineţi, închiriaţi sau contractaţi un avion suficient 
de mare. Şi nici măcar nu aveţi nevoie de bilet. 

- Cred că am venit în locul potrivit. l-am arătat 
legitimatia, prezentându-mă: John Corey, Brigada Antitero. 
Trebuie să vă pun câteva întrebări. 

El se ridică, veni în dreptul ghişeului şi se uită de 
aproape la legitimaţie. 

- Ce s-a întâmplat? mă întrebă. 

- Cu cine vorbesc? 

- Sunt Chad Rickman, funcţionar al Biroului de 
operaţiuni. 

- OK, Chad. Trebuie să aflu dacă există vreun avion 
privat înregistrat pe numele Global Oil Corporation - 
GOCO - care foloseşte acest aeroport. 


- Da, sunt două avioane tip Cessna Citation, model nou. 
Ceva probleme? 

- E vreunul din ele aici? 

- Nu... De fapt, amândouă au sosit aici ieri-dimineaţă, 
cam la o oră distanţă unul de altul, au făcut plinul, iar 
după câteva ore au decolat. 

- Câţi pasageri au coborât din ele? 

- Nu cred că au existat pasageri. De regulă, trimitem o 
maşină la avion, şi sunt aproape sigur că de data asta nu 
erau decât membrii echipajului. 

- După ce au făcut plinul, au luat pasageri la bord? 

- Nu cred. Au venit, au alimentat, iar după câteva ore 
au plecat. 

- Bun... Şi încotro au plecat? 

- Nu mie trebuie să-mi spună unde se duc, trebuie să 
anunţe la Administraţia Federală pentru Aviaţie. 

- Am înţeles... Şi cum anunţă? Prin radio? 

- Nu, prin telefon. De aici. Dacă mă gândesc mai bine, 
i-am auzit din întâmplare pe ambii piloţi prezentând un 
plan de zbor către Kansas City, cu plecarea la o jumătate 
de oră distanţă unul de altul. 

M-am gândit la asta, apoi am întrebat: 

- De ce ar fi plecat către Kansas City fără pasageri la 
bord? _ 

- Poate că aveau doar încărcătură, zise Chad. Imi 
amintesc că au venit două jeepuri şi au urcat ceva la bord. 

- Ce anume? 

- N-am văzut. 

- Astea sunt avioane de pasageri, nu? Nu de marfă... 

- Exact. Însă în cabină este loc pentru ceva încărcătură. 

- Eu tot nu înţeleg cum se face că două avioane au 
venit aici fără pasageri şi au plecat apoi cu puţină marfă, 
ambele îndreptându-se către aceeaşi destinaţie. 


- Ştiţi, tipul ăsta, proprietarul avioanelor, Bain Madox... 
Nenorocitele alea de puțuri de petrol sunt ale lui. Poate să 
ardă cât combustibil vrea el... 

- Adevărat... Kansas City era destinaţia lor finală? am 
mai întrebat. 

- Nu ştiu. Ăsta e planul de zbor pe care i-am auzit 
prezentându-l la telefon. Probabil e undeva în drumul lor, 
şi deci poate că de-acolo pleacă mai departe. Sau poate că 
se întorc aici. 

- Înţeleg... Deci pot să sun la Administraţia Federală 
pentru Aviaţie să obţin planurile lor de zbor? 

- Da, dacă sunteţi autorizat să le obţineţi şi dacă aveţi 
numerele de înmatriculare ale aparatelor de zbor. 

- Ei bine, Chad, sunt autorizat. Am scos foaia de hârtie 
pe care o adusese Randy din biroul lui şi am pus-o pe 
masă. Care sunt aparatele de zbor de la GOCO? 

Chad studie hârtiile şi bifa două dintre numere, 
N2730G şi N2731G, informându-mă: 

- Numere de înregistrare consecutive. Foarte multe 
companii care au avioane particulare fac asta. 

- Ştiu. 

- Da? Care-i treaba? 

- Vechile rahaturi legate de impozite. Bogătaşii sunt 
altfel decât noi. 

- Serios? 

- Bun. Mulţumesc, Chad. Mai gândeşte-te! Şi fă-mi un 
serviciu şi mai întreabă pe aici, vezi dacă îşi mai aminteşte 
cineva ceva. Ai un număr de mobil? 

- Sigur. Îşi notă numărul de mobil pe cartea lui de 
vizită şi se interesă: Despre ce e vorba, mai precis? 

- Ţi-am spus: evaziune fiscală. Saci de bani. Vezi să nu 
spui cuiva ceva despre vreo anchetă federală, l-am 
avertizat. 

- Nu scot o vorbă! 

Am ieşit din birou şi m-am întors la maşină. 


- Există două avioane private GOCO, care folosesc 
acest aeroport, am înştiinţat-o pe Kate. În timp ce 
conduceam către ieşirea din aeroport, am pus-o pe Kate la 
curent cu informaţiile primite şi i-am spus că va trebui să 
sunăm la biroul din Washington al Administraţiei Federale 
pentru Aviaţie pentru a afla care erau planurile de zbor 
stabilite în continuare pentru cele două avioane. 

- Şi de ce ne interesează pe noi chestia asta? mă 
întrebă Kate. 

- Deocamdată nu ştiu. Dar pe mine mă interesează 
Madox ăsta, şi nu poţi şti niciodată ce e important până nu 
pui toate detaliile cap la cap. În meseria asta de detectiv 
nimeni nu poate spune vreodată că are prea multe 
informaţii. 

- Ar trebui să iau notițe? 

- Nu. O să-ţi ofer înregistrarea unuia dintre cursurile pe 
care le predam la John Jay. 

- Îţi mulţumesc. 

Ajungând la ieşirea din aeroport, am întrebat-o pe Kate: 

- Ai aflat încotro mergem? 

- Cât de cât. Sergentul de gardă mi-a spus s-o luăm pe 
Route 3 către vest până ajungem la Route 56, care duce 
spre nord, iar după aceea să mai întrebăm. 

- Bărbaţii adevăraţi nu cer îndrumări. În ce parte e 
Route 3? am întrebat. 

- Păi, dacă tot întrebi, ia-o la stânga. 

În câteva minute eram pe Route 3, considerată a fi o 
autostradă pitorească, şi ne îndreptam spre vest, intrând 
în sălbăticie. 

- Fii cu ochii în patru după urşi, i-am spus lui Kate. Hei, 
ce zici, oare un Glock de calibru nouă poate opri un urs? 

- Nu cred, dar sper din tot sufletul să-ţi satisfaci 
curiozitatea asta. 

- Asta nu-i tocmai o dovadă de tandreţe. 

Se lăsă pe spate în scaun şi închise ochii. 


- Fiecare minut care trece fără să primim vreo veste 
despre Harry mă face să cred că el nu mai e în viaţă. 

Nu i-am răspuns. 

Ea rămase tăcută o vreme, apoi şopti: 

- Puteai să fii tu în locul lui. 

Puteam, ce-i drept; dar, dacă m-aş fi aflat eu în mijlocul 
pădurii, prin preajma Clubului Custer Hill, poate că 
situaţia ar fi fost cu totul alta. Sau, dacă mă gândesc mai 
bine, poate că nu. 


Capitolul 21 


Ne-am continuat drumul către vest, pe Route 3 - o 
şosea care părea să nu aibă altă rațiune de a exista decât, 
eventual, aceea de a-ţi oferi ocazia să admiri copacii, în 
timp ce mergi dinspre nicăieri înspre nicăieri. 

Kate luase câteva broşuri de la aeroport, şi acum le 
studia cu mare atenţie. Face chestia asta pe oriunde 
trecem, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele. După aceea, mă 
intoxică pe mine cu toate informaţiile astea, de parcă ar fi 
ghid. 

Mă informă, aşadar, că Saranac Lake - oraşul, 
aeroportul şi şoseaua pe care mergeam - se afla de fapt pe 
teritoriul rezervației naturale Adirondack. 

Îmi mai comunică, de asemenea, că această zonă era 
cunoscută sub denumirea de Ţinutul Nordului, denumire 
pe care ea o considera romantică. 

- În aprilie îţi îngheaţă şi sufletul din tine prin părţile 
astea, am comentat eu. 

Insă ea îşi continuă prezentarea: 

- Mari porţiuni din rezervaţie au fost declarate ca fiind 
întru totul sălbatice. 

- Asta-i destul de deprimant. 

- Regiunea desemnată ca rezervație este de 
dimensiunile statului New Hampshire. 

- Ce e New Hampshire? 

- O foarte mare parte este nelocuită. 

- Mi se pare destul de clar. 

Şi aşa mai departe. De fapt, acum înţelegeam cum era 
posibil să dispară cineva pe aici timp de zile, ori săptămâni 
întregi, ori chiar pentru toată viaţa. 

Dar, totodată, îmi dădeam seama că o persoană care 
era cât de cât familiarizată cu pădurea ar fi putut 
supravieţui fără probleme. 


Route 3 era de fapt o stradă modestă, cu două benzi, 
care din când în când mai traversa câte un orăşel. Însă 
dincolo de oraşe erau întinderi întregi de pustietate, care 
îmi stârneau agorafobia şi zoofobia. Înţelegeam de ce Bain 
Madox ăsta ar fi preferat o cabană pe aici, prin munţi, 
dacă intenţiile sale nu erau tocmai curate. 

- E atât de frumos aici! exclamă Kate. 

- Într-adevăr. 

Era groaznic. 

Ici-colo se vedeau nişte indicatoare rutiere galbene, pe 
care erau schiţate nişte siluete de căprioare săltăreţe. 
Cred că rostul lor era acela de a avertiza căprioarele să se 
ferească din calea maşinilor de pe şosea. 

Într-o curbă am văzut un indicator mare pe care era un 
urs vopsit cu negru, iar sub urs se putea citi cuvântul: 
ATENŢIE! 

- Ai văzut? Ai văzut indicatorul ăla cu ursul? am 
întrebat. 

- Da. Asta înseamnă că există urşi în zonă. 

- La dracu'! Portierele sunt încuiate? 

- John, nu te mai purta ca un idiot! Urşii n-o să te 
deranjeze atâta vreme cât nu-i deranjezi nici tu. 

- Celebrele cuvinte de pe urmă! De unde ştii tu ce-l 
deranjează pe un urs? 

- Mai termină odată cu nenorociţii ăştia de urşi! 

Ne-am continuat drumul. Nu era cine ştie ce trafic în 
direcţia în care mergeam noi. Doar câteva maşini au trecut 
în direcţia opusă, către Saranac Lake. 

- Spune-mi de ce mergem la Clubul Custer Hill, mă 
chestiona Kate. 

- Asta-i procedura standard într-o anchetă a poliţiei. 
Mergi în locul de unde ai primit ultimele veşti de la 
persoana dispărută. 

- Situaţia de faţă e ceva mai complexă decât un caz de 
dispariţie obişnuit. 


- La drept vorbind, nu e. Însă problema cu cei de la CIA 
şi FBI este că ei complică situaţiile mai mult decât ar 
trebui. 

- Asta să fie oare realitatea? 

- Da, asta e realitatea. 

- Trebuie să-ţi amintesc că nu vrem să-l punem în gardă 
pe Madox sau pe altcineva în legătură cu faptul că un 
agent federal s-a aflat pe proprietatea respectivă. 

- Cred că am mai discutat aspectul ăsta. Dacă tu te-ai 
afla undeva pe proprietatea Clubului Custer Hill şi ai avea 
piciorul rupt, n-ai avea semnal la mobil, iar un urs ţi-ar da 
târcoale, ai prefera ca eu să respect ordinele şi să aştept 
un mandat de percheziţie înainte de a veni să te caut? 

Ea reflectă puţin la asta şi apoi îmi răspunse: 

- Ştiu că un poliţist îşi va risca oricând viaţa şi cariera 
pentru a veni în ajutorul unui alt poliţist; şi mai ştiu că ai 
face acelaşi lucru şi pentru mine, cu toate că rolul meu 
dublu de soţie şi de agent FBI ar putea să-ţi trezească 
sentimente contradictorii... 

- Interesantă observaţie! 

- Însă eu cred că tu ai altceva în plan, şi anume, să afli 
care-i treaba cu Clubul Custer Hill. 

- Şi când ţi-ai dat seama de asta? 

- Păi, primul indiciu e teancul de liste de pasageri şi 
contracte de închiriere pe care îl car în servietă. Iar al 
doilea, faptul că te-ai interesat de aparatele de zbor de la 
Global Oil Corporation. 

- Se pare că pur şi simplu nu pot să te duc de nas. 

- John, sunt de acord că trebuie să continuăm să-l 
căutăm pe Harry, însă, dincolo de asta, tu te bagi în ceva 
care poate fi mult mai serios decât îţi dai seama. Îmi 
aminti: Omul ăsta, clubul său, oaspeţii pe care îi primeşte - 
toţi se află în atenţia Ministerului Justiţiei. Nu periclita 
ancheta! 


- Şi îmi spui asta în calitate de colegă, soţie sau 
avocată? 

- In toate calităţile enumerate. Făcu o pauză de o clipă, 
apoi adăugă: în regulă, eu ţi-am spus părerea mea pentru 
că trebuia să ţi-o spun şi pentru că, uneori, chiar mă 
îngrijorezi. Eşti complet ţicnit. 

- Iţi mulţumesc! 

- De asemenea, eşti extrem de abil şi de inteligent, iar 
eu am încredere în judecata şi în instinctele tale. 

- Serios? 

- Serios! Prin urmare, cu toate că, tehnic vorbind, am 
un grad mai mare decât al tău, de data asta o să merg pe 
mâna ta. 

- N-o să te dezamăgesc. 

- Păi, ai face bine să nu mă dezamăgeşti! În plus, vreau 
să-ţi amintesc faptul că garanţia cea mai bună a reuşitei 
este însăşi reuşita. Dacă tu... noi... acţionăm de capul 
nostru, atunci ar fi cazul să venim cu ceva care să justifice 
nerespectarea ordinelor primite. 

- Kate, dacă n-aş fi crezut că la mijloc e ceva mai mult 
decât o simplă măsluire a preţului petrolului, acum ne-am 
fi aflat deja la sediul poliţiei statale, bându-ne liniştiţi 
cafeaua. 

Ea mă luă de mână, şi ne-am continuat drumul aşa. 

Cam la patruzeci de minute de când părăsiserăm 
aeroportul, am văzut un indicator pentru Route 56 nord, 
iar Kate mă atenţiona: 

- la-o la dreapta! 

Am călcat pe frână şi am întins mâna după Glock. 

- Unde? 

- Aici. la-o la dreapta! Haide! 

- Urs... a, am înţeles... să o iau la dreapta. Nu mai folosi 
cuvântul ăsta! 

- Virează dracului la dreapta! Aici/ 


Am făcut dreapta către Route 56 nord şi am mers mai 
departe. Porțiunea asta de drum trecea prin mijlocul 
pustietăţii. 

- Zici că e Ţinutul Indienilor, i-am spus lui Kate. Despre 
indieni ce se spune în broşură? Sunt prietenoşi? 

- In broşură scrie că tratatul de pace cu populaţia 
băştinaşă americană expiră în 2002, de Columbus Day. 

- Ha, ha! Ce nostim! 

Am mai condus încă vreo treizeci de kilometri, iar la un 
moment dat am văzut un indicator maroniu, care ne 
informa că tocmai ieşeam din Rezervaţia Naturală 
Adirondack. 

- Sergentul de gardă spunea că Clubul Custer Hill se 
află pe o proprietate privată din interiorul rezervației, aşa 
că eu cred că am trecut de el, îmi explică Kate. Se uită 
rapid pe harta primită de la Hertz. La câţiva kilometri mai 
încolo e un oraş numit South Colton. O să ne oprim să 
cerem îndrumări. 

Am condus mai departe, iar la orizont apăru un grup 
mic de case. Am văzut apoi un indicator pe care scria: 
"SOUTH COLTON - UN ORAŞ MIC CU O MARE POVARĂ 
PE UMERI" sau, mă rog, chestii de genul ăsta. 

La intrarea în orăşel, am găsit o benzinărie, în dreptul 
căreia am oprit şi am parcat maşina. 

- Du-te tu şi află mai multe, i-am spus lui Kate. 

- John, mişcă-ţi fundul jos din maşină şi du-te să întrebi 
care e drumul. 

- Bine, bine... Dar vino şi tu cu mine. 

Am coborât din maşină, ne-am dezmorţit oasele şi am 
intrat în biroul micuţ, amenajat în stil rustic. 

Un bărbat bătrân şi zbârcit - genul pe care te aştepţi 
să-l întâlneşti prin astfel de locuri -, îmbrăcat în blugi şi în 
cămaşă ecosez, stătea în faţa unui birou ponosit, fumând o 
țigară şi urmărind o emisiune de pescuit la un televizor de 


pe tejghea. Cum imaginea era cu purici, am pus mâna pe 
antenă şi am mişcat-o puţin; tipul îmi spuse: 

- Aşa, acolo... Acum e bine. 

Însă imediat ce am luat mâna de pe antenă, puricii 
reveniră. În vremea copilăriei, una dintre îndeletnicirile 
mele era să stau pe post de antenă lângă televizorul 
familiei, însă acum trecusem de faza aia, aşa că i-am spus 
bătrânului: 

- Avem nevoie de nişte îndrumări. 

- Iar eu am nevoie de o antenă de satelit. 

- Nu-i o idee rea. Aşa aţi putea comunica direct cu 
nava-mamă. Noi am vrea să ajungem la... 

- De unde veniţi? 

- Din Saranac Lake. 

- A, da? Se uită la noi pentru prima oară, aruncă o 
privire la Taurusul parcat afară şi întrebă: 

- De unde sunteți? 

- De pe Pământ. Uitaţi ce e, suntem deja în întârziere... 

- Aveţi nevoie de benzină? 

- Sigur. Dar mai întâi... 

- Doamna merge la toaletă? 

- Mulţumesc, răspunse Kate. Ne îndreptăm către 
Clubul Custer Hill. Omul nu zise nimic timp de câteva 
secunde, dar apoi ne întrebă: 

- Şi? 

- Ştiţi unde este? 

- Sigur. Ei fac plinul aici. De reparaţii însă nu mă ocup 
eu. Îşi duc maşinile tocmai la dealerul ăla din Potsdam. La 
dracu'! Eu am uitat mai multe despre reparaţiile auto 
decât au ştiut vreodată idioţii ăia de la reprezentanţă! Dar, 
dacă rămân vreodată blocaţi în noroi sau în zăpadă, pe 
cine credeţi că sună? Pe dealeri? Vezi să nu! Îl sună pe 
Rudy. Adică pe mine. Păi, în ianuarie trecut - sau poate că 
era februarie? -, mă rog, a fost zăpada aia mare la mijlocul 
lunii. Vă aduceţi aminte? 


- S-ar putea să fi fost în Barbados atunci, am spus. Uite, 
Rudy... 

- Am aici un automat de aperitive şi unul de Coca-Cola. 
Vă trebuie mărunţiş? 

M-am dat bătut. 

- Da, te rog. 

Aşa că am făcut rost de mărunţiş, am cumpărat nişte 
aperitive tari ca piatra de la automat, plus două sticle de 
Coca-Cola, am trecut pe la toaletă şi am băgat câţiva litri 
de benzină. 

Revenind în biroul minuscul, am plătit benzina cu unul 
dintre cardurile mele guvernamentale. Agenţii au tot 
timpul la ei două carduri de credit: unul pentru mâncare, 
cazare şi diverse, iar celălalt special pentru benzină. Pe 
cardul meu de benzină scria că e DE CORPORAȚIE şi mai 
apărea şi marca R AND I ASSOCIATES, ceea ce nu 
însemna mai nimic. Însă băgăciosul de Rudy mă întrebă: 

- Ce reprezintă R and I Associates? 

- Frigidere şi aparate de gheaţă. 

- A, da? 

Am schimbat subiectul şi l-am întrebat: 

- Ai o hartă a locului? 

- Nu. Dar pot să vă desenez una. 

- Gratis? 

Râse şi începu să scotocească printr-un vraf de hârtii. 
Găsi un fluturaş care anunţa un concurs de lupte de elani 
sau mai ştiu eu ce şi începu să mâzgălească ceva pe spate, 
explicând: 

- Deci mai întâi căutaţi Stark Road, şi acolo faceţi 
stânga - vedeţi că nu sunt indicatoare -, apoi ajungeţi la Joe 
Indian Road... 

- Poftim? 

- Joe Indian. O luă de la început cu explicaţiile, în caz 
că eram prea idiot şi nu înţelesesem, apoi încheie: Ajungeţi 
la drumul ăsta forestier de aici, care nu are nici un nume, 


şi mergeţi înainte pe el, cale de vreo 15 kilometri. După 
aceea, căutaţi pe stânga McCuen Pond Road, care vă duce 
direct pe proprietatea Clubului Custer Hill. N-aveţi cum să 
o ratati, fiin'că o să fiţi opriţi. 

- Opriţi de cine? 

- De agenţii de pază. Au acolo o casă şi o poartă de 
acces. Întreaga proprietate e înconjurată cu un gard. 

- Bine. Mulţam, Rudy. 

- De ce vă duceţi acolo? 

- Suntem de la service şi mergem să reparăm 
frigiderul. Sunt ceva probleme cu aparatul de preparat 
gheaţa. 

- Da? Se uită la noi. Vă aşteaptă? 

- Mai încape vorbă? Nu pot prepara cocktailuri până nu 
remediem problema cu gheaţa. 

- Şi ei nu v-au spus cum să ajungeţi acolo? 

- Ba da, dar câinele meu a mâncat notițele. Bun, 
mersi... 

- Hei, vreţi un sfat? 

- Sigur. 

- Trebuie să avertizez, dar nu aţi aflat de la mine. 

-OK. 

- Cereţi banii înainte. Se lasă greu la plată. Aşa-s 
bogătanii ăştia. Nu prea se înfig când e vorba să-i 
plătească pe oamenii muncii. 

- Mulţumim pentru avertisment. 

leşind din birou, am întrebat-o pe Kate: 

- Suntem la Camera Ascunsă, nu? 

- Încep să cred că da. 

Ne-am urcat în maşină, am făcut cale întoarsă pe Route 
56, am intrat în rezervaţie şi am început să ne uităm după 
Stark Road. 

Într-un final, am intrat pe drumeagul acesta îngust, 
care străbătea un tunel de copaci. 

- Vrei nişte pastrama de vită? 


- Nu, mulţumesc. Şi nu face mizerie! 

Mi-era atât de foame, încât aş fi mâncat un urs întreg. 
M-am mulţumit însă cu pastrama de vită, care era de-a 
dreptul scârboasă. Am aruncat învelişul de celofan pe 
bancheta din spate, protejând astfel mediul înconjurător. 

Ne aflam în apropierea Clubului Custer Hill. Potrivit 
spuselor lui Walsh, operaţiunile de căutare din aer şi la sol 
ar fi trebuit să se afle în plină desfăşurare în preajma 
proprietăţii. Însă nu auzeam nici un elicopter şi nici un alt 
aparat de zbor şi nu vedeam prin jur nici un vehicul de 
patrulare al poliţiei. Ăsta ori nu era un semn bun, ori, din 
contră, era un semn foarte bun. 

Kate îşi verifică telefonul, zicând: 

- Acum am semnal. Am chiar şi un mesaj. 

Dădu să citească mesajul, însă eu i-am tăiat elanul: 

- Gata, consideră că suntem în afara ariei de acoperire. 
Fără mesaje şi fără apeluri. 

- Şi dacă l-au găsit pe Harry? 

- Nu vreau să ştiu. Mergem să-l întâlnim pe Bain 
Madox. 

Ea îşi băgă mobilul înapoi în buzunar. Apoi începu să-i 
sune pagerul; iar după un minut, se auzi şi al meu. 

Am urmat îndrumările lui Rudy şi, în mai puţin de 
douăzeci de minute, am intrat pe McCuen Pond, o stradă 
îngustă, dar bine pavată. 

În faţa noastră era o pancartă mare, care se întindea 
deasupra străzii, fiind fixată între doi stâlpi de câte trei 
metri fiecare, cu reflectoare ataşate. Pe pancartă scria: 
"ACEASTA ESTE O PROPRIETATE PRIVATĂ - ACCESUL 
INTERZIS - OPRIȚI LA POARTA DIN FAŢĂ SAU 
ÎNTOARCEŢI". 

Am trecut pe sub pancartă, iar în faţă am văzut un 
luminiş unde se afla o construcţie rustică, din bârne, în 
spatele unei porţi de oţel închise. 


Doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme largi de camuflaj 
ieşiră din clădirea de bârne, de parcă ar fi aflat de sosirea 
noastră cu mult înainte ca noi să ajungem la poartă. l-am 
explicat lui Kate: 

- Au detectori de sunet sau de mişcare. Poate chiar şi 
camere video. 

- Ca să nu mai spun că indivizii ăştia poartă tocuri de 
pistol, iar unul se uită la noi prin binoclu. 

- Doamne, cât îi urăsc pe tipii care fac de pază pe o 
proprietate privată. Dă-le o armă şi ceva autoritate şi sunt 
în stare... 

- Semnul ăla spune să reduci viteza până la opt 
kilometri pe oră. 

Am încetinit şi m-am apropiat de poarta închisă. La trei 
metri de aceasta era o denivelare menită să te oblige să 
reduci viteza şi un alt indicator pe care scria: "OPRIȚI 
AICI". Am oprit. 

Poarta, care era electrică, se deschise câţiva metri, iar 
unul dintre paznici veni către maşina noastră. Am coborât 
geamul, iar el se aplecă şi ne întrebă: 

- Cu ce vă pot ajuta? 

Tipul avea vreo treizeci şi ceva de ani şi era îmbrăcat 
într-o uniformă de camuflaj, cu toate accesoriile: şapcă, 
cizme şi armă. De asemenea, avea. Întipărită pe chip o 
expresie care sugera că e un tip foarte cool şi potenţial 
periculos, în caz că era provocat. Nu mai avea nevoie 
decât de ochelari şi de o svastică, pentru a-şi desăvârşi 
imaginea. 

Eu am făcut prezentările: 

- Sunt agentul federal John Corey, iar acesta este 
agentul federal Kate Mayfield. Am venit să-l vedem pe 
domnul Bain Madox. 

Asta păru să-l facă mai puţin sigur pe el. 

- Vă aşteaptă? întrebă. 

- Dacă ne-ar aştepta, ai şti şi tu asta, nu? 


- Eu... Pot să văd un act de identitate, ceva? 

Am vrut să-i arăt mai întâi pistolul meu Glock, aşa, ca 
să ştie că nu e singura persoană dotată. Insă, ca să fiu 
drăguţ, i-am întins legitimaţia. La fel a făcut şi Kate. 

Le-a studiat cu atenţie, iar eu am avut senzaţia că fie şi- 
a dat seama că sunt autentice, fie s-a prefăcut a fi expert în 
recunoaşterea legitimaţiilor veritabile. 

L-am întrerupt din stadiul documentelor: 

- Acum o să le iau înapoi. 

Ni le înmâna, dar nu fără o scurtă ezitare. 

- Am venit aici să discutăm cu domnul Madox într-o 
problemă oficială. 

- Şi de ce natură este problema dumneavoastră? 

- Sunteţi domnul Madox cumva? 

- Nu, dar... 

- Uite ce e, omule, ai zece secunde să faci ceva cu 
adevărat inteligent. Sună-ţi şefii, dacă trebuie, dar 
deschide odată porţile alea afurisite! 

Dădu unele semne de enervare, însă îşi păstră calmul şi 
spuse: 

- Aşteptaţi. 

Se întoarse la poartă, se strecură prin deschizătură şi 
vorbi ceva cu individul celălalt. Apoi dispărură amândoi în 
ghereta de bârne. 

- De ce trebuie să fii mereu atât de agresiv? mă întrebă 
Kate. 

- Agresiv sunt atunci când scot pistolul. lar arţăgos 
sunt atunci când apăs pe trăgaci. 

- Agenţii federali sunt instruiți să fie politicoşi. 

- Eu am lipsit de la orele alea. 

- Şi dacă nu ne lasă să intrăm? Au dreptul să ne refuze 
accesul pe o proprietate privată dacă nu avem mandat de 
percheziţie. 

- Unde spune asta? 

- E scris în Constituţie. 


- Pariu pe zece dolari că intrăm? 

- S-a făcut! 

Neofascistul se întoarse la maşina noastră şi spuse: 

- O să vă rog să intraţi pe poartă şi să vă parcaţi maşina 
pe dreapta. Un jeep o să vă ducă până la cabană. 

- Şi de ce nu pot să merg cu maşina mea? 

- Această măsură este pentru siguranţa 
dumneavoastră, domnule, şi aşa este prevăzut în poliţa 
noastră de asigurare. 

- Ei, atunci nu vrem să ne punem rău cu compania 
dumneavoastră de asigurări. A, există cumva urşi pe 
proprietate? 

- Da, domnule. Vă rog să înaintați până dincolo de 
poartă şi să rămâneţi în maşină până la sosirea jeepului. 

Idiotul ăsta chiar îşi închipuia că o să ies din maşină în 
condiţiile în care se aflau urşi prin preajmă?! 

li făcu un semn individului din gheretă, iar poarta de 
oţel se deschise. 

Am pătruns pe proprietate şi am întors maşina pe o 
porţiune cu pietriş. Poarta se închise în spatele nostru, iar 
eu i-am spus lui Kate: 

- Bun venit la Clubul Custer Hill! Îmi datorezi zece 
dolari. 

- Pariu pe douăzeci de dolari că nu ieşim vii de aici? 
glumi ea. 

Un jeep negru cu geamuri fumurii se apropie de noi. Se 
opri, iar din el coborâră doi tipi care purtau tocuri de pistol 
şi uniforme de camuflaj. Se îndreptară spre maşina 
noastră. 

- Sper ca şansa să fie de partea mea, am spus. 

Unul dintre bărbaţi veni la geamul meu şi mi se adresă: 

- Vă rog să ieşiţi şi să mă urmaţi. 

Asta părea a fi exact genul de loc unde cineva ne-ar fi 
putut instala în maşină un dispozitiv de urmărire sau un 


microfon. Deci nu aveam nici cea mai mică intenţie să las 
maşina acolo. 

- Am o idee şi mai bună, am spus. Voi mergeţi înainte, 
iar eu vin după voi. 

El ezită, dar apoi îmi răspunse: 

- Urmaţi-mă îndeaproape şi nu părăsiţi drumul. 

- Dacă voi nu-l părăsiţi, nici eu n-o s-o fac. 

Se duse înapoi la jeep şi întoarse maşina, iar eu l-am 
urmat, urcând pe un deal, printr-un câmp curăţat, plin de 
hârtoape. 

- Presupun că n-ai vrut să-ţi fie instalate accesorii 
nedorite în maşină, zise Kate. 

- Când vezi atâtea măsuri de siguranţă, trebuie să devii 
la fel de paranoic ca ei. 

- Intotdeauna ştii să te descurci într-o situaţie limită în 
care ne-ai băgat chiar tu! 

- Mulţumesc... Cred. 

De-o parte şi de alta, drumul era străjuit de stâlpi de 
lumină. Am mai observat, de asemenea, mai mulţi stâlpi 
utilitari, mergând de la liziera pădurii, traversând câmpul 
deschis şi ajungând la liziera din partea opusă. Pe stâlpi 
erau întinse cinci fire, şi, trecând pe dedesubt, am 
observat că trei dintre ele erau, de fapt, nişte cabluri 
groase care trebuie să fi fost cablurile principale de 
alimentare cu energie electrică. 

Ajunşi cam pe la jumătatea dealului, am văzut o cabană 
uriaşă, de dimensiunile unui mic hotel. În faţa cabanei se 
afla un stâlp înalt, în vârful căruia flutura drapelul 
american şi, de asemenea, un fanion galben. 

În spatele cabanei din vârful dealului, am mai văzut un 
turn înalt, care părea a fi un releu de telefonie mobilă. De 
asta aveam semnal aici şi tot de-asta ar fi trebuit şi Harry 
să aibă semnal, în caz că se afla încă în viaţă şi era teafăr. 
Mă întrebam dacă releul ăsta aparţinea unei companii de 
telefonie sau lui Bain Madox însuşi. 


Am ajuns la cabană, în faţa căreia era o parcare cu 
pietriş, iar în parcare se aflau un alt jeep negru şi un Ford 
Taurus albastru, asemenea celui pe care îl conduceam eu. 
Taurusul din parcare avea însă pe bara din spate un 
abţibild cu un "e", iar asta, dintre câte ştiam eu, însemna 
că maşina era închiriată de la Enterprise. Aşadar, poate că 
unii din oaspeţii de peste weekend se mai aflau încă aici. 
Tot în parcare am mai văzut şi o furgonetă de culoare 
bleumarin probabil cea de care amintise Betty. 

Ne-am oprit sub porticul cu coloane, iar indivizii din 
jeep au coborât şi ne-au deschis portierele. Eu şi Kate ne- 
am dat jos din maşină, ea luându-şi servieta înţesată cu 
liste de pasageri şi contracte de închiriere. Mi-am notat în 
minte numărul de înmatriculare al vehiculului de la 
Enterprise, apoi am încuiat portierele maşinii noastre şi 
am privit împrejur. 

Terenul care înconjura cabana era deschis cale de vreo 
opt sute de metri în fiecare direcţie, ceea ce oferea nu 
doar o privelişte foarte bună, dar şi o vizibilitate excelentă. 
Lui Harry i-ar fi fost greu să se apropie suficient de 
locurile de parcare pentru a fotografia persoanele şi 
plăcuţele de înmatriculare, chiar dacă ar fi folosit 
formațiunile stâncoase drept ascunziş. 

În plus, numărasem până acum patru agenţi de pază şi 
aveam sentimentul că erau şi mai mulţi. Locul ăsta era 
foarte bine păzit, iar eu eram deja aproape sigur că Harry 
intrase într-o mare încurcătură. 

- Vă rog să mă urmaţi, ni se adresă şoferul jeepului. 

- Să nu se atingă nimeni de maşina asta, l-am avertizat. 
Dacă descopăr cumva că i-a adăugat cineva vreun 
accesoriu nedorit, persoana respectivă merge direct la 
puşcărie. S-a înţeles? 

Nu-mi răspunse, dar pricepuse. 

Am urcat câteva trepte până la veranda acoperită, unde 
un rând de scaune şi balansoare stil Adirondack erau 


aşezate cu faţa către priveliştea care se vedea de pe 
culmea dealului. Dacă nu ţineai cont de gorilele care 
făceau de pază, ăsta chiar era un loc plăcut şi primitor. Tot 
acum am observat că fanionul acela galben avea scris pe el 
cifra 7. 

Agentul de pază ne spuse: 

- Vă rog să aşteptaţi aici. 

Şi dispăru în cabană. 

Am rămas împreună cu Kate pe verandă, iar eu am 
început să fac speculaţii: 

- Poate că locul ăsta e de vânzare. Cine îl cumpără 
primeşte ca bonus o mică armată. 

Kate nu-mi răspunse, dar, în loc de asta, îmi zise: 

- Ar trebui să îmi verific mesajele. 

- Nu. 

- John, şi dacă... 

- Nu. Ăsta-i unul dintre rarele momente când nu vreau 
să primesc nici o informaţie. Mergem să ne întâlnim cu 
Bain Madox. 

Se uită la mine şi mă aprobă cu o mişcare a capului. 
Uşa se deschise, iar agentul de pază ne invită: 

- Intraţi! 

Am pătruns amândoi în Clubul Custer Hill. 


Capitolul 22 


Am intrat într-un hol central, spaţios, cu un balcon 
deasupra şi cu un candelabru masiv, făcut din coarne de 
cerb. Încăperea era lambrisată cu pin galben şi aranjată în 
stil rustic, având carpete pe pereţi, cu scene de vânătoare 
şi de pescuit, şi câteva obiecte de mobilier făcute din 
crengi de copaci. Aveam sentimentul că doamna Madox, în 
cazul în care exista o doamnă Madox, nu avea nici un 
amestec în decorarea acestei cabane. 

- Drăguţ loc, i-am spus lui Kate. 

- Sunt sigură că pe undeva pe aici trebuie să fie şi un 
cap de elan, îmi răspunse ea. 

Am auzit un zgomot de paşi venind de pe un coridor din 
stânga noastră şi un alt agent de pază - de data asta un 
individ de vârstă medie, îmbrăcat în albastru - îşi făcu 
apariţia în hol. Trebuie să fi fost una dintre gărzile 
"palatului". Se prezentă drept Carl, apoi ne întrebă: 

- Pot să vă iau gecile? 

Am răspuns că o să rămânem cu ele pe noi, iar el 
întrebă din nou, de data asta adresândui-se lui Kate: 

- Să vă duc servieta la garderobă? 

- O iau cu mine. 

- Din motive de siguranţă, îi explică el, o să fiu nevoit 
să arunc o privire în servieta dumneavoastră. 

- Nici să nu te gândeşti! 

Asta păru să-i mai taie elanul. Se interesă: 

- Care este natura problemei pe care o aveţi cu domnul 
Madox? 

- Uite ce e, Carl, i-am spus, noi suntem agenţi federali. 
Nu ne supunem percheziţiilor corporale şi nu predăm 
nimic, nici măcar armele din dotare, în plus, nu răspundem 
la întrebări, ci, dimpotrivă, punem întrebări. Aşa că ori ne 
duci la Bain Madox, ori o să ne întoarcem cu un mandat de 


percheziţie, cu încă zece agenţi federali şi cu poliţia statală 
pe deasupra. Aşadar, cum preferi să procedăm? 

Carl păru puţin nesigur şi ne spuse: 

- O să aflu numaidecât. 

Şi plecă. 

- Fac pariu pe zece dolari că reuşim să intrăm şi să-l 
cunoaştem pe vrăjitorul ăsta, îmi şopti Kate la ureche. 

- Nici să nu-ți treacă prin minte că-ţi iei banii înapoi 
acum, după ce i-am dat eu de înţeles că nu are altă 
alternativă. 

Am scos mobilul din buzunar şi pagerul de pe curea şi 
le-am închis pe amândouă, explicându-i lui Kate: 

- Uneori, chestiile astea pot să-l sperie pe un suspect 
sau pot întrerupe un interogatoriu într-un moment foarte 
important. Acum e una dintre ocaziile când avem voie să 
anihilăm pagerul. 

- Eu n-aş fi atât de sigură, dar... Fără prea mare 
tragere de inimă, îşi închise şi ea mobilul şi pagerul. 

Pe peretele opus am remarcat un tablou mare, pictat în 
ulei. Era o scenă din Bătălia de la Little Bighorn, cu 
generalul George Armstrong Custer şi oamenii săi, 
înconjurați de indieni pictaţi, călare pe cai. Aparent, tot 
indienii câştigau bătălia. 

- Ai văzut vreodată tabloul Ultima împotrivire a lui 
Custer, la Muzeul de Artă Modernă? am întrebat-o eu pe 
Kate. 

- Nu. Tu? 

- Eu l-am văzut. Este oarecum abstract şi îmi aminteşte 
de Magritte sau de Dali. 

Ea nu zise nimic, dar sunt convins că în sinea ei se 
întreba cum de auzisem de Magritte sau de Dali sau când 
Dumnezeu fusesem într-un muzeu. 

Am continuat: 


- Tabloul înfăţişează un peşte cu un ochi mare şi cu o 
aureolă, plutind în aer, iar sub peşte sunt nişte băştinaşi 
americani care fac sex. 

- Poftim?! Ce legătură are asta cu Ultima împotrivire a 
lui Custer? 

- Păi, tabloul este întitulat: Sfântă scrumbie, uite ce fac 
indienii ăştia nenorociţi! 

Nici un răspuns. 

- Te-ai prins? Peşte, ochi mare, aureolă, sfântă 
scrumbie, uite... 

- Asta-i cel mai tâmpit banc pe care l-am auzit 
vreodată. 

Carl reapăru şi ne spuse: 

- Vă rog să mă urmaţi. 

L-am urmat în hol, intrând mai întâi în ceea ce părea a 
fi o bibliotecă; am coborât apoi două trepte, pătrunzând 
într-o încăpere imensă, cu un tavan ca de catedrală. 

La capătul celălalt al camerei se afla un şemineu mare, 
din piatră, în care ardeau mocnit câţiva buşteni. Un cap 
mare de elan trona deasupra poliţei căminului. 

- Hei, uite-ţi capul de elan! i-am spus lui Kate. De unde 
ai ştiut? 

În fine, în faţa focului, într-un fotoliu, stătea aşezat un 
bărbat. Acesta se ridică în picioare şi traversă camera 
imensă. Am văzut că purta un sacou albastru, pantaloni 
cafenii şi o cămaşă verde ecosez. 

Ne-am întâlnit la jumătatea drumului, iar el îi întinse 
mâna lui Kate, care i-o strânse. Bărbatul se prezentă: 

- Sunt Bain Madox, preşedinte şi proprietar al acestui 
club. Dumneavoastră trebuie să fiţi doamna Mayfield. Bine 
aţi venit! 

- Mulţumesc. 

El se întoarse apoi către mine, întinse mâna şi mi se 
adresă: 

- Iar dumneavoastră sunteţi domnul Corey. 


Ne-am strâns mâinile, iar el mă întrebă: 

- Aşadar, cu ce vă pot ajuta? 

Mi-am amintit de cursurile de bune maniere şi am 
răspuns: 

- Mai întâi de toate, aş dori să vă mulţumesc pentru că 
ne-aţi primit fără o programare prealabilă. 

Afişă un zâmbet forţat. 

- Aveam de ales? 

- Ce-i drept, nu prea. 

L-am analizat cu atenţie pe domnul Bain Madox. Avea 
înjur de 55 de ani, era înalt, bine făcut şi nu arăta deloc 
rău. Părul lung şi cărunt îi era pieptănat pe spate, lăsând 
la vedere o frunte netedă. Avea un nas mare, coroiat şi 
ochi cenuşii cu străluciri de oţel, care rareori clipeau. Intr- 
un fel, îmi amintea de un şoim sau de un vuitor, şi chiar îşi 
smucea din când în când capul, exact ca o pasăre. 

Avea, de asemenea, un timbru rafinat, aşa cum ar fi fost 
de aşteptat şi, dincolo de aspectul exterior, îmi lăsa 
impresia unui bărbat foarte calm şi încrezător în sine. 

Ne-am cântărit din priviri unul pe celălalt, răstimp în 
care, sunt convins, am încercat amândoi să ne dăm seama 
care din noi era masculul dominant, cu penisul cel mai 
mare. 

- Avem nevoie de aproximativ zece minute din timpul 
dumneavoastră, i-am spus. 

Bine, poate de ceva mai mult, dar întotdeauna se spune 
că e vorba de zece minute. Am făcut un semn cu capul 
către fotoliile de lângă foc. Mai întâi ezită, dar până la 
urmă căzu de acord. 

- Mă rog, trebuie să fi făcut un drum lung. Haideţi, luaţi 
loc! 

L-am urmat în timp ce se întorcea în capătul celălalt al 
camerei, iar Carl se ţinu după noi. 

Pe pereţii încăperii am văzut o mulţime de capete de 
animale moarte şi păsări împăiate, lucru care, în zilele 


noastre, nu mai este considerat corect din punct de vedere 
politic; eram convins însă că lui Bain Madox nu-i păsa nici 
cât negru sub unghie. Mai mai că mă aşteptam să văd 
vreun democrat împăiat undeva pe un perete. 

Am mai remarcat, de asemenea, şi un dulap mare, de 
lemn, cu uşi de sticlă, prin care puteam vedea cam o 
duzină de carabine şi puşti de vânătoare. 

Madox ne făcu semn către fotoliile de piele aflate în 
jurul unei măsuţe de cafea. Ne-am aşezat cu toţii. 

Bain Madox, simțindu-se acum obligat să fie o gazdă 
bună, ne întrebă: 

- Să-l trimit pe Carl să vă aducă de băut? Cafea? Ceai? 
Ceva mai tare, poate? adăugă el, indicându-ne cu un gest 
un pahar de pe măsuţă, în care se afla un lichid galben- 
maroniu. 

Kate, respectând procedeul standard pentru a reţine pe 
cineva mai mult decât şi-ar dori poate respectiva persoană 
să stea la taclale, răspunse: 

- Cafea, vă rog. 

Eu doream un whisky, şi chiar simţeam mirosul whisky- 
ului din paharul lui Madox, pe care el îl bea sec; aşadar, 
poate chiar exista o problemă la dispozitivul de preparat 
gheaţa. 

- Domnule Corey? 

- Sincer, mie mi-e o poftă teribilă de Jatte. Puteţi face 
aşa ceva? 

- Păi... Se uită la Carl şi îi spuse: întreabă la bucătărie 
dacă ne pot prepara un Jatte. 

- Sau un cappuccino, am spus. Merge şi un Americano. 
Sau poate o mocca frappe. 

Sigur că nu beau porcării de-astea, însă trebuia să 
rămânem o vreme singuri cu domnul Madox. 

Carl plecă. Abia atunci am observat un câine întins pe o 
parte între fotoliul lui Madox şi şemineu, adormit sau mort 
de-a binelea. 


- El este Kaizerul Wilhelm, mă informă Madox. 

- Seamănă cu un câine. 

- E un doberman, îmi spuse zâmbind. Foarte inteligent, 
loial, puternic şi rapid. 

- Greu de crezut! 

Vreau să spun că tâmpitul ăla de câine zăcea pur şi 
simplu acolo, salivând pe covoraş, sforăind şi trăgând 
vânturi. 

- E un animal frumos, admise Kate. 

A, şi mai avea şi erecţie. Mă întreb ce visa. Ca să nu 
mai spun că doamna Mayfield nu consideră că eu sunt atât 
de frumos atunci când sforăi, salivez sau trag vânturi. 

- Aşadar, reveni domnul Madox, ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

În mod normal, eu şi Kate am fi stabilit până acum cine 
urma să conducă discuţia şi ce anume căutam. Cu toate 
acestea, dacă menţionam ceea ce căutam, mai precis, pe 
Harry Muller, l-am fi pus în gardă pe domnul Madox că se 
află sub supraveghere; iar perspectiva asta ne făcea să ne 
limităm întrebările la starea vremii şi la Campionatul 
Mondial de Baseball. 

Pe de altă parte, poate că Madox ştia deja că era pus 
sub urmărire. 

- Domnule Corey? Doamnă Mayfield? 

Am luat hotărârea să urmez exemplul generalului 
Custer şi să lansez atacul, sperând totuşi să obţin nişte 
rezultate mai favorabile. 

- Avem informaţii cum că un agent federal - Harry 
Muller pe numele lui - a dispărut în vecinătatea acestui 
club, iar noi credem că e posibil să se fi accidentat sau 
rătăcit undeva pe proprietatea dumneavoastră. Zicând 
acestea, i-am studiat chipul, aşteptând o reacţie oarecare. 
Insă singura lui expresie părea să fie una de reală 
îngrijorare. 

- Aici? Pe această proprietate? 


- E posibil. 

Păru sincer surprins. Sau poate că era un actor foarte 
bun. 

- Dar... aşa cum aţi văzut şi dumneavoastră, nu e deloc 
uşor să pătrunzi pe această proprietate, ne aminti el. 

- El mergea pe jos. 

- A, da? însă proprietatea este păzită şi este înconjurată 
cu un gard de protecţie. 

Era rândul meu să mimez surpriza, aşa că am răspuns: 

- Un gard? Serios? Păi, poate că a sărit gardul. 

- Şi de ce ar fi făcut asta? 

Bună întrebare! 

- Pentru că îi plac la nebunie păsările. 

- Înţeleg... Aşadar, credeţi că se poate să fi sărit gardul 
şi să fi ajuns pe proprietatea asta. 

- Tot ce se poate. 

Madox se purta în continuare ca un om îngrijorat şi 
foarte surprins. A 

- Dar ce vă face să credeţi asta? In jurul acestei 
proprietăţi sunt sute de mii de hectare de sălbăticie. Eu n- 
am decât vreo şase mii de hectare de teren. 

- Doar atât? Uitaţi cum stă treaba, domnule Madox, noi 
acţionăm pe baza unor informaţii precise, pe care suntem 
nevoiţi să le verificăm. Întrebarea mea este dacă angajaţii 
dumneavoastră sau chiar dumneavoastră aţi văzut sau aţi 
întâlnit pe cineva pe această proprietate. 

El scutură din cap şi răspunse: 

- Mi s-ar fi spus. Se interesă: De cât timp a dispărut 
omul ăsta? 

- De sâmbătă. Însă abia astăzi am aflat acest lucru. 
Dădu din cap gânditor şi luă o gură de whisky. 

- Ei bine, rosti el într-un târziu, în weekend-ul acesta 
am avut şaisprezece oaspeţi. Mulţi dintre ei au fost în 
drumeţii sau la vânătoare de păsări; plus că am angajaţi 
care asigură paza. Aşadar, este puţin probabil ca această 


persoană să se fi rătăcit pe proprietatea mea fără să se fi 
întâlnit cu cineva. 

Kate interveni în discuţie pentru prima oară, precizând: 

- Şaisprezece oameni împărţiţi pe şase mii de hectare 
înseamnă mai puţin de trei oameni la fiecare mie de 
hectare. Aţi putea ascunde o întreagă armată pe o 
asemenea suprafaţă. 

Domnul Madox reflectă puţin la problema de 
matematică şi răspunse: 

- Presupun că se prea poate să nu fi fost descoperit 
dacă era rănit şi incapabil să se mişte. 

- Este foarte posibil, confirmă Kate. 

Madox aprinse o ţigară şi suflă câteva rotocoale de fum. 

- Şi ce doriţi să fac eu? întrebă. Cu ce vă pot ajuta? 

Îl priveam pe Bain Madox fumând, bând, stând aşezat 
pe fotoliul lui de piele, în cabana lui imensă. Părea mult 
mai relaxat decât un suspect oarecare. La drept vorbind, 
părea chiar nevinovat. 

Cu toate astea, aveam senzaţia că, şi dacă ar fi fost 
implicat în dispariţia lui Harry, omul ăsta tot şi-ar fi 
păstrat  sângele-rece. Ar fi putut foarte uşor să-şi 
instruiască lacheii să ne spună că nu era acasă sau că nu 
era disponibil; În loc de asta, el alesese să ne primească. 

Scurtele mele incursiuni în psihologia infracţională şi 
anii petrecuţi pe stradă m-au învăţat cum e cu sociopaţii şi 
cu narcisiştii - sunt oameni incredibil de egoişti şi de 
aroganţi care îşi închipuie că pot scăpa nepedepsiţi dacă 
îţi toarnă tot felul de minciuni. 

Nu era deloc exclus ca Bain Madox să aibă ceva de 
ascuns şi să-şi închipuie că poate ascunde acel ceva chiar 
sub nasul meu. Dar asta nu avea să se întâmple! 

Îşi repetă întrebarea: 

- Cum vă pot ajuta? 


- Am dori să ne acordaţi permisiunea de a desfăşura o 
operaţiune de căutare pe proprietatea dumneavoastră, i- 
am răspuns. 

Păru că era pregătit pentru un asemenea răspuns, aşa 
că mă asigură: 

- Acum, că ştiu că o persoană a dispărut pe 
proprietatea mea, pot să întreprind eu însumi căutările. 
Am  înjur de cincisprezece angajaţi disponibili, plus 
vehicule de teren şi şase jeepuri. 

- V-ar lua o lună întreagă să acoperiţi întreaga 
suprafaţă, am subliniat. Eu vorbesc despre poliţia statală şi 
cea locală, despre agenţi federali şi poate chiar despre 
nişte detaşamente de la Fort Drum. 

Ideea nu părea să-i surâdă prea mult, însă se văzu 
încolţit, aşa că mă întrebă: 

- Mai spuneti-mi o dată ce vă face să credeţi că omul 
ăsta se află pe proprietatea mea şi nu în pustietăţile din 
jur. 

Asta era într-adevăr o întrebare foarte bună, dar eu 
aveam deja pregătit răspunsul standard al celor din poliţie: 

- Acţionăm pe baza unor informaţii şi din convingere, 
iar asta e tot ce vă pot spune. Cu informaţiile de care 
dispunem, am putea obţine un mandat de percheziţie, am 
mai precizat eu, însă cu asta vom pierde timp preţios. Am 
prefera să beneficiem de cooperarea dumneavoastră 
benevolă. E vreo problemă? 

- Nu, nu e nici o problemă, însă aş sugera să începeţi 
cu un raid aerian, care poate face aceeaşi treabă, mai 
rapid şi la fel de eficient. 

- Mulţumim, ştim deja asta, spuse Kate. Am început 
căutarea din aer. Acum am venit aici pentru a obţine 
permisiunea dumneavoastră de a pătrunde pe proprietate 
cu echipele de căutare. 

- Bineînţeles că n-o să mă opun căutării unei persoane 
dispărute. Făcu o pauză. Însă o să am nevoie de o 


declaraţie oficială care să mă scutească de orice 
responsabilitate. 

Kate îi răspunse, dând evidente semne de iritare: 

- O să vă trimitem una prin fax, cât mai curând posibil. 

- Mulţumesc. Nu vreau să dau dovadă de lipsă de 
răspundere civică, însă, din nefericire, în vremurile 
noastre, toată lumea e pusă pe procese. 

Aici nu puteam să-l contrazic, aşa că am fost de acord 
cu el. 

- Ţara asta se duce de râpă. Sunt prea mulţi avocaţi! 

El mă aprobă cu o mişcare a capului şi îşi spuse 
părerea: 

- Avocaţii ăştia ne duc ţara la sapă de lemn! Distrug 
încrederea în oameni, îi sperie pe cei care vor să fie nişte 
buni samariteni, promovează o cultură a victimizării şi ne 
jecmănesc cu legea în mână. 

Îmi plăcea tipul ăsta! Aşa că i-am cântat în strună. 

- Ce-i drept, sunt sub orice critică! 

- Aşa este, spuse zâmbind. 

Mi s-a părut corect să-l informez: 

- Doamna Mayfield este avocat de profesie. 

- A, mă rog... îmi cer scuze dacă... 

- Nu practic avocatura, îi mărturisi ea. 

- Perfect, zise el, şi apoi încercă o glumă: Păreţi prea 
drăguță pentru a fi avocat. 

Doamna Mayfield îl privi insistent pe domnul Madox. 

- Presupun că veţi începe căutările mâine-dimineaţă, 
spuse el, adăugând: Acum e prea întuneric pentru a mai 
trimite oamenii prin pădurile astea. 

Evident, domnul Madox încerca să câştige timp, în 
vreme ce nouă ne servea aiurelile astea cu scutirile de 
responsabilitate şi mai ştiu eu ce. 

- Cred că mai avem la dispoziţie cam trei ore de lumină 
naturală, i-am spus. 


- O să-i pun pe angajaţii mei să înceapă căutările fără 
întârziere. Ei cunosc zona. 

Ne-am studiat cu atenţie unul pe altul, însă ochii ăia 
cenuşii şi ciudaţi nu clipiră nici măcar o dată. 

El mă întrebă apoi, fără să-şi mute ochii de la mine: 

- Domnule Corey, vă rog să-mi spuneţi cu ce ocazie se 
afla un agent federal pe proprietatea mea. 

Aveam răspunsul deja pregătit: 

- Faptul că domnul Muller este agent federal nu are 
nici o relevanţă. 

- Nici o relevanţă? 

- Absolut nici una. Era într-o excursie, nicidecum în 
misiune. Nu m-am exprimat suficient de clar? 

- Poate că nu am înţeles eu bine. 

- Poate. Am adăugat: De vreme ce e vorba despre un 
agent federal, guvernul federal participă la căutări. 

- înţeleg. Aşadar, n-ar trebui să mă îngrijoreze faptul că 
dumneavoastră şi doamna Mayfield faceţi parte din 
Brigada Antitero? 

- Nu. De fapt, nici n-ar trebui să vă gândiţi la asta. Ar fi 
trebuit să mai spun că domnul Muller este colegul nostru 
şi că, prin urmare, prezenţa noastră aici se justifică şi din 
considerente de natură personală, nu doar profesionale. 

Se gândi la asta o clipă, apoi mărturisi: 

- De când am părăsit armata n-am mai cunoscut 
sentimentul ăsta de colegialitate. Nu mă pot gândi nici 
măcar la o singură persoană care să facă mai mult pentru 
mine dacă aş fi dat dispărut - poate, eventual, să dea 
câteva telefoane pentru a mă găsi. 

- Nici măcar mama dumneavoastră? 

Zâmbi. 

- Mă rog, ea poate... Şi poate şi copiii mei, în vremurile 
bune. Şi cu siguranţă Fiscul ar veni să mă caute, odată ce 
s-ar încheia trimestrul şi ar constata că nu mi-am plătit 
impozitele. 


În această privinţă, nici Kate, nici eu nu am avut nimic 
de comentat. Madox îşi aprinse o nouă ţigară şi mai făcu 
câteva rotocoale de fum, zicând: 

- Asta-i o artă de mult uitată... Pot să vă ofer o ţigară? 
ne întrebă. 

L-am refuzat amândoi. 

Am aruncat o privire prin încăpere. Într-un colţ 
întunecat am remarcat o arătare care mă privea cu nişte 
ochi sticloşi. Era de fapt un uriaş urs brun, stând pe labele 
din spate, în timp ce acelea din faţă erau ridicate într-o 
postură amenințătoare. Bine, ştiam că era mort şi împăiat, 
însă, în pofida acestui fapt, tot am avut o uşoară tresărire. 

- Dumneavoastră aţi împuşcat dihania aia? l-am 
întrebat pe Madox. 

- Da. 

- Unde? 

- Chiar aici, pe proprietatea mea. Uneori rup gardul şi 
intră. 

- Şi îi împuşcaţi? 

- Mă rog, dacă asta se întâmplă în afara sezonului, doar 
îi tranchilizăm şi îi ducem în altă parte. De ce întrebaţi? 

- Nu-mi plac urşii. 

- Aţi avut o experienţă neplăcută? 

- Nu, încerc să evit o experienţă neplăcută. Apropo, 
credeţi că un Glock de calibru nouă poate opri un urs? 

- Nu cred. Şi sper că nu veţi fi nevoit să aflaţi pe pielea 
dumneavoastră. 

- Şi eu sper asta. Aveţi cumva capcane pentru urşi pe 
domeniul dumneavoastră? 

- Categoric nu. Am oaspeţi pe proprietate şi nu vreau 
să fie prinşi într-o capcană pentru urşi. E valabil şi pentru 
cei care îmi încalcă proprietatea. Aş putea fi dat în 
judecată. Se uită la ceas, zicând: Aşadar, dacă... 

- Aş mai avea vreo câteva întrebări până vine cafeaua. 

Nu-mi răspunse, aşa că am început: 


- Deci sunteţi vânător? 

- Vânez. 

- Şi astea sunt trofeele dumneavoastră? 

- Da. Nu le cumpăr, aşa cum mai fac unii. 

- Prin urmare, sunteţi un ţintaş destul de bun? 

- Pe vremea când eram în armată eram un foarte bun 
puşcaş. Încă mai pot dobori o căprioară de la o distanţă de 
aproape două sute de metri. 

- Nu-i rău deloc. Cât de aproape era ursul ăla? 

- Destul de aproape. Animalelor de pradă le permit să 
se apropie. Zicând acestea, se uită la mine, şi am avut 
senzaţia că era uşor ameninţător la adresa subsemnatului. 
Asta face ca lucrurile să devină incitante. Dar ce legătură 
are asta cu dispariţia domnului Muller? 

- Absolut nici una. 

Ne-am privit cu atenţie unul pe celălalt, în timp ce el 
aştepta să îi explic rostul întrebărilor mele. 

- Făceam doar conversaţie, i-am spus. Aşadar, acesta 
este un club privat? l-am mai întrebat. 

- Exact. 

- Mă primiţi şi pe mine? Sunt alb, jumătate englez, 
jumătate irlandez. Sunt catolic, ca şi Cristofor Columb, dar 
aş putea să mă convertesc. M-am căsătorit într-o biserică 
metodistă. 

Domnul Madox mă informă: 

- Nu există asemenea cerinţe sau discriminări, însă în 
momentul de faţă nu mai avem locuri disponibile. 

- Acceptaţi şi femei? întrebă Kate. 

- Eu, personal, da, zâmbi el. Insă calitatea de membru 
al clubului este rezervată exclusiv bărbaţilor. 

- De ce? 

- Pentru că aşa vreau eu. 

Carl îşi făcu apariţia ducând o tavă, pe care o aşeză pe 
măsuţa de cafea. 

- Cafeaua cu lapte este bună? mă întrebă. 


- Excelentă! 

Doamnei Mayfield îi indică un ibric mic de argint, în 
care era cafea, după care ne întrebă: 

- Asta-i tot? 

Am dat amândoi din cap, confirmând, iar Carl dispăru. 
Domnul Madox merse la bufet pentru a-şi umple din nou 
paharul cu whisky, iar eu am prins momentul şi i-am spus: 

- Vreau şi eu unul mic. 

- O să trebuiască să îl serviţi sec, îmi aruncă el peste 
umăr. După aceea, turnă în două pahare, se întoarse şi 
spuse: Se pare că am ceva probleme cu dispozitivul de 
preparat gheaţa. Îmi zâmbi. 

"Rudy, ticălos bătrân, o să-ţi bag antena aia în fund!" 

Lucru şi mai important de reţinut, Madox ştia că cineva 
urma să îi facă o vizită, şi, cu toate astea, nu încercase nici 
o clipă să-şi evite vizitatorii necunoscuţi, nici măcar după 
ce gorilele de la poartă îi spuseseră că eram agenţi 
federali. Evident, luase hotărârea să ne studieze şi el, nu 
numai noi pe el. 

Madox îmi oferi un pahar de cristal, urându-mi: 

- La mulţi ani de Columbus Day! 

Am ciocnit, apoi el se aşeză, îşi încrucişa picioarele, 
sorbi din pahar şi privi către focul din sobă. 

Kaizerul Wilhelm se trezi şi se ghemui lângă scaunul 
stăpânului său, cerând să fie scărpinat pe urechi. Idiotul de 
câine se uita fix la mine, aşa că m-am uitat şi eu ţintă la el. 
El a fost primul care a privit în altă parte, aşa că eu am 
câştigat. 

Kate sorbi din cafea, apoi rupse tăcerea: 

- Spuneaţi că aţi avut şaisprezece oaspeţi în weekend- 
ul ăsta. 

- Aşa este. Madox aruncă o privire înspre ceasul de la 
mână. Cred că deja au plecat toţi. 


- S-ar putea să trebuiască să luăm legătura cu ei, îl 
informă Kate, aşa că o să avem nevoie de numele şi de 
datele lor de contact. 

Madox nu prevăzuse treaba asta, aşa că, pe moment, 
rămase fără cuvinte, lucru care, bănuiesc eu, nu i se 
întâmpla prea des. 

- De ce...? 

- În eventualitatea că au văzut sau au auzit ceva legat 
de dispariţia domnului Muller, îi explică ea. Asta e 
procedura standard. 

El nu păru prea încântat de această procedură 
standard. 

- Mi se pare complet inutil. Nimeni nu a văzut şi nu a 
auzit nimic. De asemenea, vă rog să înţelegeţi faptul că 
acesta este un club privat, ai cărui membri doresc să 
rămână anonimi. 

Kate răspunse: _ 

- Pot să le asigur confidenţialitatea. In plus, noi 
decidem dacă cineva a văzut sau a auzit ceva. 

Madox îi spuse lui Kate, după ce luă o înghiţitură 
zdravănă de whisky: 

- Eu nu sunt avocat, aşa ca dumneavoastră, dar înţeleg 
şi eu că, atâta vreme cât aceasta nu este o anchetă penală 
- ceea ce nu este -, şi nici un caz civil - ceea ce iarăşi nu 
este -, eu nu sunt nevoit să vă divulg numele oaspeţilor 
mei, aşa cum nici dumneavoastră nu sunteţi obligată să îmi 
divulgati numele oaspeţilor dumneavoastră. 

Eu nu m-am putut abţine şi i-am spus: 

- În weekend-ul trecut au fost pe la mine mătuşa şi 
unchiul meu, Joe şi Agnes O'Leary. La dumneavoastră cine 
a venit? 

El se uită la mine, dar nu mi-am putut da seama dacă 
mă plăcea sau nu. Lucru ciudat, mie chiar îmi plăcea tipul - 
faptul că era de gaşcă şi aşa mai departe - şi cred că, în 
alte condiţii, am fi putut deveni prieteni. Poate că, dacă 


toată treaba asta nu era decât o neînțelegere, iar Harry 
era găsit într-un motel sau ceva de genul ăsta, domnul 
Madox avea să mă invite aici să petrec un weekend cu 
băieţii. Sau poate că nu. 

Kate îi explică: 

- Sigur că, din punct de vedere legal, nu aveţi nici o 
obligaţie în ceea ce priveşte  dezvăluirea numelor 
oaspeţilor dumneavoastră - cel puţin nu în acest moment -, 
însă noi am dori să cooperaţi cu noi de bunăvoie acum, 
câtă vreme viaţa unui om ar putea fi în pericol. 

Madox se gândi la asta. 

- Trebuie să iau legătura cu avocatul meu. 

- Parcă nu vă plăceau avocaţii, îi aminti Kate. 

- Nu-mi plac, răspunse el afişând un zâmbet forţat. Dar 
nici de medicul meu proctolog nu-mi place. O să iau 
legătura cu cei care au fost aici în weekend şi o să văd 
dacă sunt de acord să le dezvălui numele. 

- Vă rugăm să vă ocupați de asta cât se poate de 
repede. Şi, dacă tot am adus vorba, am nevoie de numele 
şi de datele de contact ale angajaţilor dumneavoastră. 
Sunaţi-mă în seara asta. Eu şi domnul Corey suntem cazaţi 
la The Point. 

Ridică mirat din sprâncene. 

-Nu ştiţi cum să cheltuiţi mai repede bugetul 
Departamentului antitero? 

Bună gluma! Chiar îmi plăcea de tipul ăsta! 

- De fapt, noi doi împărţim aceeaşi cameră, pentru a 
economisi banii contribuabililor, i-am răspuns eu. 

Ridică din nou din sprâncene şi spuse: 

- Aici nu mă amestec. Se uită la ceas pentru a treia 
oară şi începu să se scuze: Atunci, dacă e vorba să dau 
nişte telefoane... 

- Apropo, i-am spus, am observat că aici avem semnal 
bun la telefon şi am văzut releul acela din vârful dealului. 
Este un releu de telefonie mobilă? 


- Da. 

- Trebuie să aveţi ceva relaţii. 

- Adică? 

- Păi, în zona asta locuiesc mai puţini oameni decât 
găseşti în Central Park într-o zi de duminică; şi nu cred că 
prea mulţi dintre ei au telefoane mobile. Cu toate astea, 
aveţi un releu mare şi foarte scump chiar pe proprietatea 
dumneavoastră. 

- Aţi fi surprins să aflaţi câţi oameni de la ţară au 
telefoane mobile. De fapt, eu am comandat acel releu, 
mărturisi Madox. 

- Pentru folosinţă personală? 

- Pentru oricine are telefon mobil. Vecinii mei sunt 
foarte mulţumiţi. 

- Eu n-am văzut nici un vecin. 

- Şi care-i ideea? 

- Păi, ideea este că agentul Muller avea la el un telefon 
mobil, a dat şi a primit câteva apeluri pe când se afla în 
această zonă, iar acum nici nu mai sună, nici nu mai 
primeşte apeluri. De aceea suntem îngrijoraţi şi credem că 
ar putea fi rănit sau chiar mai rău. 

- Uneori, răspunse domnul Madox, din cauza distanţei 
faţă de releele din împrejurimi, semnalul se pierde. Plus că 
oamenii mai pierd sau mai strică telefoanele. Alteori, o 
companie oarecare de telefonie nu are acoperire într-o 
anumită zonă. Mai e posibil ca mobilul să se fi defectat sau 
să-i fi murit bateria. Nu ştiu, eu nu fac prea mare caz 
atunci când un mobil nu dă semne de viaţă. Altminteri, aş 
crede că odraslele mele au fost răpite de marţieni. Am 
zâmbit. 

- Aveţi dreptate. Noi nu facem prea mare caz. 

- Foarte bine. Îşi desfăcu picioarele şi se aplecă înainte. 
Altceva? 

- Da. Ce fel de whisky e ăsta? 


- O marcă privată, distilat o singură dată. Vreţi să luaţi 
o sticlă la plecare? 

- Sunteţi foarte generos, dar nu pot accepta un cadou. 
Cu toate astea, aş putea să beau o sticlă aici, fără a încălca 
etica profesională. 

- Vreţi să luaţi o sticlă pe drum? 

- Cu drumurile de pe aici, i-am răspuns, nu cred că aş 
mai fi suficient de treaz pentru a găsi calea către The 
Point. Insă eu şi doamna Mayfield am dori să ne alăturăm 
agenţilor dumneavoastră de pază în operaţiunea de 
căutare. Şi, în cazul ăsta, am sugerat eu, mă gândesc că 
am putea să rămânem aici în seara asta. Se poate? _ 

- Nu. Contravine regulamentului intern al clubului. In 
afară de asta, personalul intern a fost învoit pentru o bine- 
meritată odihnă după weekend-ul ăsta prelungit. 

- Eu nu am nevoie de prea mulţi angajaţi de-ai 
dumneavoastră şi, în plus, pot împărţi o cameră cu doamna 
Mayfield. 

Mă surprinse cu următoarea replică: 

- Sunteţi nostim. Îmi pare rău, nu vă pot face invitația 
de a rămâne aici peste noapte. Dar, dacă vreţi să vă cazaţi 
la un motel din apropiere, o să-l rog pe unul dintre 
angajaţii mei să vă conducă la South Colton. Probabil aţi 
trecut deja pe acolo când veneaţi încoace. 

- Mda, tot ce se poate. 

Cred că whisky-ul îl făcuse să se mai destindă puţin şi 
de aceea mă găsea atât de amuzant. 

- Nu vreau să vă retin, ştiu că aveţi de dat telefoanele 
acelea, dar, dacă aveţi un minut la dispoziţie, aş avea nişte 
curiozităţi legate de club. 

Nu-mi răspunse. 

- Fără nici o legătură cu dispariţia... Ăsta e un loc într- 
adevăr minunat. Care e povestea lui? Şi ce faceţi aici? 
Vânătoare, pescuit? 


Bain Madox îşi aprinse o altă ţigară, se lăsă pe spate şi 
îşi încrucişa din nou picioarele. 

- Ei bine, începu el, să vă explic mai întâi de unde vine 
numele. În 1968 am fost numit sublocotenent în armata 
Statelor Unite şi am făcut o haltă la Fort Benning, în 
Georgia, înainte de a pleca mai departe, în Vietnam. La 
Fort Benning erau mai multe anexe ale cluburilor pentru 
ofiţeri - nişte cluburi-satelit, ceva mai micuţe, unde ofiţerii 
de rang mai mic se puteau reuni, departe de privirile 
gradelor superioare, de la clubul principal. 

- Grozavă idee. Eu am fost poliţist înainte de a intra în 
ATTE şi, vă spun cu mâna pe inimă, n-am mers niciodată 
prin barurile pe unde îşi făceau veacul superiorii mei. 

- Exact. Mă rog, şi clubul ăsta era situat undeva în 
pădure, într-un loc care se numea Custer Hill. Custer Hill 
Officers Club. Clădirea era destul de simpluţă şi semăna cu 
o cabană. 

- Aha, înţeleg unde bateţi. 

- Da. Prin urmare, în mai multe nopţi pe săptămână, 
câteva zeci de tineri ofiţeri se întâlneau să bea bere, să 
mănânce pizza de proastă calitate şi să discute despre 
viaţă, război, femei şi, din când în când, despre politică. 

Domnul Madox păru să părăsească încăperea în care ne 
aflam şi să se întoarcă în locurile şi în vremurile de demult. 
Era linişte şi nu se auzea decât focul trosnind în cămin, cu 
ultimele puteri. 

El reveni printre noi şi îşi continuă povestea: 

- Erau nişte vremuri foarte grele, atât pentru ţară, cât 
şi pentru armată. Disciplina se dusese de râpă, națiunea 
era divizată, în oraşe erau nenumărate revolte şi asasinate, 
de pe front soseau veşti proaste, iar colegii de şcoală, 
oamenii pe care îi cunoşteam mureau în Vietnam sau se 
întorceau acasă cu răni foarte adânci... fizice, mentale, 
spirituale... Astea erau lucrurile despre care vorbeam. Îşi 
termină paharul cu whisky şi îşi aprinse încă o ţigară. Ne 


simţeam...  trădaţi. Simţeam că sacrificiile făcute, 
patriotismul de care dădusem dovadă, timpul petrecut în 
slujba ţării şi convingerile noastre deveniseră irelevante, 
fiind acum detestate de o mare parte din compatrioţii 
noştri. Se uită la noi, explicându-ne: Asta nu era ceva nou 
în istoria omenirii, dar era ceva nemaiîntâlnit până atunci 
în istoria Americii. 

Nici Kate şi nici eu nu am făcut nici un comentariu, aşa 
că Bain Madox îşi continuă povestea: 

- Ei, şi atunci am devenit înverşunaţi... "radicali" cred 
că aţi spune dumneavoastră; şi ne-am jurat că, dacă 
rămâneam în viaţă, aveam să ne petrecem restul zilelor 
încercând să îndreptăm lucrurile. 

După părerea mea, nu asta era descrierea exactă a 
jurământului. Îmi veni în minte cuvântul "răzbunare". 

- Aşadar, continuă Madox, cei mai mulţi dintre noi au 
plecat din ţară; unii s-au întors - şi am păstrat legătura. 
Unii dintre noi am rămas în armată, însă cei mai mulţi au 
părăsit-o atunci când şi-au încheiat stagiul militar. De 
asemenea, mulţi dintre noi am devenit prosperi şi i-am 
ajutat adesea pe cei mai săraci ca noi sau pe cei care 
aveau nevoie de un sprijin în carieră ori de o recomandare 
pentru un loc de muncă. Ştiţi cum e, clasica reţea a 
prietenilor din copilărie; numai că reţeaua asta a noastră 
se formase în vâltoarea unor vremuri agitate, fusese 
consolidată prin sânge şi război şi testată de-a lungul 
multor ani de rătăcire prin pustiul în care se transformase 
America. Şi apoi pe măsură ce ne-am maturizat şi am 
devenit şi mai prosperi, iar... influenţa noastră a crescut, 
pe măsură ce America a început să-şi recapete puterile şi 
să-şi regăsească drumul, am înţeles că avuseserăm şi noi 
un cuvânt de spus. Tăcu din nou şi privi în jur, ca pentru a- 
şi da seama cum ajunsese aici, în cabana asta mare, atât 
de departe de micul club al ofiţerilor din pădurile Georgiei. 


Am construit cabana asta ca loc de întrunire, acum vreo 
douăzeci de ani, ne explică el. 

- Deci nu aţi venit aici doar pentru vânătoare şi pescuit, 
am tras eu concluzia. Cu alte cuvinte, e vorba despre 
afaceri şi poate chiar despre nişte chestiuni politice. 

Se gândi la răspunsul pe care urma să-l dea. 

-Noi am fost... implicaţi în războiul împotriva 
comunismului, şi pot spune cu mâna pe inimă - şi chiar cu 
o oarecare mândrie - că mulţi dintre membrii acestui club 
au jucat un rol vital în victoria finală asupra acelei 
ideologii bolnave şi în încheierea Războiului Rece. Ne privi 
zicând: lar acum... ei bine, acum avem un nou duşman. 
Intotdeauna va exista un nou duşman. 

- Şi? am întrebat eu. Sunteţi implicaţi şi de această 
dată? 

Ridică din umeri. 

- Nu în măsura în care ne-am implicat în Războiul Rece. 
Cu toţii suntem mai bătrâni acum, am dus lupta cea 
dreaptă, iar acum merităm o retragere liniştită. Se uită la 
mine şi la Kate, spunând: E rândul celor de vârsta 
dumneavoastră să poarte acest război. 

- Aşadar, l-am întrebat, toţi membrii acestui club sunt 
veterani de armată, de la vechiul club Custer Hill? 

- Nu, nu chiar. Unii dintre noi au murit, iar alţii s-au 
retras. De-a lungul anilor am primit noi membri în clubul 
nostru - oameni care ne împărtăşesc convingerile şi care 
au trăit vremurile acelea. I-am numit membri de onoare ai 
vechiului Club al Ofiţerilor Custer Hill, din Fort Benning, 
Georgia, 1968. 

Am reflectat puţin la asta, la oamenii bogaţi, la oamenii 
influenţi care se întâlneau să petreacă un weekend 
prelungit într-o cabană îndepărtată şi m-am gândit că 
poate toate astea nu însemnau nimic; poate că Ministerul 
Justiţiei trecea printr-una dintre desele sale crize de 
paranoia. 


Pe de altă parte însă... 

- Bun, vă mulţumim că ne-aţi împărtăşit toate aceste 
lucruri, i-am spus. Este foarte interesant, într-adevăr. 
Poate că ar trebui să vă scrieţi memoriile. 

- Am intra cu toţii la închisoare, spuse el zâmbind. 

- Poftim? 

- Pentru unele dintre activităţile noastre de pe timpul 
Războiului Rece. Am cam întrecut măsura. 

- A, da? 

- Dar totul e bine când se termină cu bine. Nu credeţi 
că pentru a lupta cu monştrii uneori trebuie să te 
transformi tu însuţi într-un monstru? 

- Nu, nu cred, am răspuns. 

Kate mă susţinu: 

- Trebuie să ducem lupta cea dreaptă cu mijloacele 
corecte. Asta ne face să fim diferiţi de ei. 

- Ei bine, replică Bain Madox, când cineva îndreaptă 
spre tine o rachetă nucleară, eşti perfect îndreptăţit să-i 
tragi un şut în boaşe. 

Îi înţelegeam punctul de vedere, însă discuţiile de genul 
ăsta puteau continua la nesfârşit, şi aveam vaga impresie 
că el purtase deja aceste discuţii şi luase aceste hotărâri 
cu mulţi ani în urmă, la o pizza şi un pahar de bere. 

Am considerat întotdeauna că tinerii din anii 1960 erau 
oarecum diferiţi - poate erau prea îngroziţi sau poate că 
purtau povara unei nemulțumiri sau a alteia. Însă nu sunt 
plătit să mă gândesc la astfel de lucruri şi nici să ofer 
consiliere gratuită. 

Cu toate acestea, i-am spus domnului Madox: 

- Aşadar, aveți camarazi care ar veni să vă caute dacă 
aţi fi dat dispărut. O vreme se uită la mine - sau poate privi 
prin mine -, apoi răspunse: 

- Am? Am avut. Pe vremea când eram tânăr şi purtam 
uniforma... Acum cred că s-au dus cu toţii... în afară de 


Carl. El a fost subalternul meu în Vietnam. Carl şi Kaizerul 
Wilhelm sunt cu adevărat loiali. 

Ei bine, dacă aş fi găsit prin preajmă o sanie cu numele 
Rosebud, aş fi aruncat-o în focul din şemineu şi aş fi 
învăluit total într-un fum negru, încheind toată scena. În 
loc de asta, m-am ridicat în picioare şi am spus: 

- Vă mulţumim pentru timpul acordat. 

Kate se ridică şi ea în picioare, luându-şi servieta. 
Madox păru aproape surprins că scăpa de noi; pentru o 
clipă îmi lăsă impresia că e chiar dezamăgit. 

- Aveţi de gând să luaţi parte la căutări, alături de 
angajaţii mei? ne întrebă. Nu credeam că noi doi aveam să 
rezolvăm ceva dacă rămâneam să colindăm cele peste şase 
mii de hectare de teren, împreună cu agenţii de pază ai lui 
Madox, până la căderea nopţii. 

- Domnule Corey? 

Pe de altă parte, mi-ar fi surâs ideea de a arunca o 
privire prin preajmă, însă eu şi Kate nici măcar n-ar fi 
trebuit să venim aici şi, în plus, întârziasem deja la 
întâlnirea cu maiorul Schaeffer, de la sediul poliţiei statale. 

Am aruncat o privire către Kate, apoi am răspuns: 

- Îi vom lăsa pe angajaţii dumneavoastră să coordoneze 
operaţiunea, însă ne vom întoarce mâine-dimineaţă, 
însoţiţi de echipele de căutare. 

Aprobă printr-o mişcare a capului, zicând: 

- Bine. O să-i pun pe angajaţii mei să înceapă de îndată 
căutările. De asemenea, am să mă asigur că echipele care 
vin mâine vor avea la dispoziţie hărţi ale terenului şi vor 
beneficia de posibilitatea de a folosi vehiculele şi 
personalul meu. 

- Nu spuneaţi că angajaţii dumneavoastră au liber? îl 
întrebă Kate. 

- Vorbeam despre personalul intern. Agenţii de pază 
vor fi aici. 


- Pot să vă întreb de ce aveţi atâţia agenţi de pază pe 
proprietate? 

- Să ştiţi că nu sunt chiar atât de mulţi, replică Madox, 
dacă ţinem cont de faptul că lucrează în schimburi, în aşa 
fel încât proprietatea să fie păzită şapte zile din şapte, 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, în fiecare zi 
a anului. 

- Dar ce rost are o asemenea protecţie? 

_ -O astfel de casă atrage atenţie nedorită, răspunse el. 
In afară de asta, poliţia locală nu face faţă, având prea 
puţini angajaţi, iar poliţia statală se află la o distanţă 
destul de mare. Eu îmi asigur paza pe cont propriu. 

Cum Kate nu-l mai urmărea, Bain Madox se oferi să ne 
conducă spre ieşire. Ne-am îndreptat către uşă, iar pe 
drum l-am întrebat: 

- Mâine veţi fi aici? 

- S-ar putea. Făcu o pauză şi reluă: Planurile mele sunt 
în aer. 

Ca, de altfel, şi cele două avioane ale sale. 

- Unde este reşedinţa dumneavoastră permanentă? l- 
am întrebat. 

- La New York. 

- Mai aveţi şi alte locuinţe? 

- Câteva. 

- Cum plecaţi de aici? Cu maşina? Cu avionul? 

- De regulă, mă conduce cineva la aeroportul regional 
din Saranac Lake, răspunse el. De ce mă întrebaţi? 

- Vreau doar să mă asigur că dăm mâine de 
dumneavoastră. Aveţi un telefon mobil? 

- Numărul acela nu îl dau de obicei, dar, dacă sunati 
aici, la pază, veţi găsi pe cineva la orice oră din zi şi din 
noapte. Pe urmă, mă vor găsi ei. Dacă descoperim ceva, o 
să vă sunăm noi la The Point. Îmi dădu numărul de la pază, 
continuând: Dar probabil o să ne vedem mâine de 
dimineaţă. 


- Cu siguranţă. Aveţi cumva un avion privat? Îmi 
răspunse, însă nu fără o ezitare: 

- Am. De ce mă întrebaţi? 

- Puteţi fi contactat la bordul avionului? 

- De regulă, da. De ce...? 

- V-aţi plănuit ceva zboruri în ţară sau în străinătate? 

- Plec atunci şi acolo unde mă duc afacerile. Nu înţeleg 
de ce trebuie să ştiţi dumneavoastră toate aceste lucruri. 

- Trebuie doar să mă asigur că pot lua legătura cu 
dumneavoastră în caz că apar probleme sau neînţelegeri 
cu agenţii de pază, care par extrem de protectori şi nu 
foarte uşor de manevrat. 

- Pentru asta şi sunt plătiţi. Am să mă asigur însă că ei 
înţeleg faptul că dumneavoastră şi doamna Mayfield puteţi 
să mă contactaţi şi că echipele de căutare pot parcurge 
proprietatea în voie mâine-dimineaţă. 

- Grozav! Asta-i tot ce ne trebuie. 

Am traversat biblioteca, ajungând în hol, şi am zis: 

- Prin urmare, dumneavoastră aţi construit tot ce se 
vede aici. f 

- Da. În 1982. În copilărie, admiram mereu cabanele 
impozante din zona asta şi Marile Tabere, aşa cum se 
numeau atunci, construite de milionari la sfârşitul 
secolului trecut. De fapt, The Point, locul unde staţi 
dumneavoastră, a fost una din Marile Tabere ale lui 
Rockefeller. 

- Mda, am aflat. Aveţi cumva un smoching de 
împrumutat? 

- Eu aş opta mai degrabă pentru room-service, îmi 
răspunse zâmbind. 

- Şi eu, la fel. Şi de ce n-aţi cumpărat unul dintre 
clădirile astea vechi, care sunt probabil de vânzare la tot 
pasul? 

Se gândi câteva clipe, apoi explică: 


- Păi, m-am uitat la vreo câteva, însă la vremea aceea 
am găsit bucata asta de teren disponibilă în inima 
rezervației şi am cumpărat-o cu trei sute de mii de dolari - 
mai puţin de cincizeci de dolari pe hectar. E cea mai bună 
investiţie pe care am făcut-o vreodată. 

- Mai bună decât petrolul? 

Ne-am privit în ochi, iar el zise: 

- Presupun că ştiţi cine sunt. 

- Păi, nu sunteţi chiar un anonim. 

- Eu încerc să nu atrag atenţia. Dar acest lucru nu e 
întotdeauna posibil. Aşa se explică şi măsurile de 
securitate de aici. 

- Am înţeles. Bună idee! Nimeni n-o să vă găsească aici. 

- Nici nu cred că ar fi cineva pe urmele mele. 

- Nu se ştie niciodată. El ignoră remarca mea, aşa că l- 
am întrebat: Apropo, care mai e treaba cu preţul 
petrolului? Urcă sau coboară? 

- Nici eu nu ştiu mai mult decât dumneavoastră. 

- Asta-i destul de grav. 

Zâmbi şi spuse: 

- Fac pariu pe cincizeci de dolari barilul, cu cât ne 
apropiem mai mult de războiul cu Irakul. Adăugă: Nu aţi 
aflat de la mine. 

- 'nţeles! 

Părea dispus să mai stea la taclale, lucru care pe mine 
nu mă deranja câtuşi de puţin. Ne făcu semn către un 
perete, unde fuseseră agăţate vreo douăzeci şi ceva de 
plăcuţe memoriale, fiecare având gravat un nume şi o 
dată. 

- Aici, ne explică el, sunt câteva din numele celor 
alături de care am luptat şi datele la care au murit ei. 
Datele cele mai vechi sunt ale celor care au fost ucişi în 
Vietnam; cele mai recente sunt ale celor care şi-au pierdut 
viaţa într-un război sau altul de atunci încoace. Unii au 
murit de moarte bună. Se apropie mai mult de plăcuţe, 


zicând: Am construit acest club în parte ca memorial 
dedicat lor, în parte ca aducere-aminte a începuturilor 
noastre la Custer Hill Officers Club şi în parte ca loc unde 
să ne întâlnim de Ziua Veteranilor şi de Ziua Memorială - 
aceia dintre noi care mai sunt încă în viaţă. 

- Asta-i un lucru demn de toată lauda, zise Kate, după 
câteva secunde de tăcere. 

Bain Madox continuă să privească acele nume, apoi se 
întoarse către noi. 

- În plus, când am construit locul ăsta, Războiul Rece se 
afla la momentul de apogeu, şi poate vă amintiţi felul în 
care canalele de ştiri încercau să inducă o stare de isterie 
generală, insistând asupra faptului că Reagan ne conduce 
către Armaghedonul nuclear. 

- Da, îmi amintesc, am spus. O vreme m-au cam dus şi 
pe mine de nas cu povestea asta. Cumpăram conserve şi 
bere cu lăzile. 

Madox afişă un zâmbet de complezenţă, după care 
continuă: 

- Ei bine, eu n-am crezut nici o clipă că urma să ne 
angajăm într-un schimb de replici nucleare - nu în 
condiţiile în care exista doctrina Distrugerii Reciproc 
Asigurate - însă idioţii din presă şi de la Hollywood deja ne 
vedeau pe toţi morţi şi îngropaţi. În esenţă, ăştia nu sunt 
decât o adunătură de babe plângăcioase. 

- Asta-i o insultă adusă femeilor bătrâne. 

- În fine, reluă el, cred că asta aveam în minte atunci 
când m-am hotărât să construiesc acest club. Nevastă-mea 
sigur la asta se gândea. 

- Sunteţi căsătorit? 

- Nu mai sunt. 

- Este o susținătoare a democraţilor, sau ceva de genul 
ăsta? 

- Este o consumatoare de cârduri la purtător. 


- Carevasăzică, am întrebat, dumneavoastră aveţi aici 
un adăpost antiatomic? 

- Da. O cheltuială complet inutilă, dacă mă întrebaţi pe 
mine. Dar asta şi-a dorit ea. 

- Ei, am spus, ploaia radioactivă e o chestiune cu care 
nu te joci. 

- Ploaia radioactivă e o chestiune exagerată. 

Nu mai auzisem până atunci o asemenea descriere a 
ploii radioactive şi, pentru o clipă, am avut senzaţia că 
discut cu Dr. Strangelove. Madox aruncă o privire la 
ceasul cu cuc de pe perete şi ne spuse: 

- V-aş prezenta locul, dar sunt convins că mai aveţi şi 
alte drumuri de făcut. 

- Ne întoarcem mâine la prima oră, i-am amintit. 

Înclină uşor din cap şi se îndreptă către uşă. 

- Grozav tabloul cu Little Bighorn, i-am spus. 

- Mulţumesc. Este foarte vechi, artistul nu este 
cunoscut, dar eu nu cred că redă cu exactitate ultimele 
momente ale bătăliei. 

- Cine poate şti? Au murit cu toţii. 

- Indienii n-au murit toţi. 

Am vrut să-i spun şi lui gluma mea, dar am simtit-o pe 
Kate fulgerându-mă cu privirea. 

- Ei, au fost ei cam obraznici, dar au avut mare curaj. 

- Mi-e teamă că au fost mai degrabă obraznici decât 
curajoşi. Şi adăugă: Am servit în Regimentul al Şaptelea 
Cavalerie. Regimentul lui Custer. 

- Nu păreţi atât de bătrân, sau... am zis eu, făcând un 
semn cu capul către tabloul de pe perete. 

- În Vietnam, domnule Corey. Regimentul acela încă 
mai există. 

- A... Am înţeles. 

Rămase în picioare lângă uşă şi, timp de câteva clipe, 
se lăsă o tăcere aproape insuportabilă. Ăsta e de regulă 
momentul când îi arunc suspectului o replică menită să-i 


dea de gândit, după care îl las să petreacă o noapte albă. 
Sincer să fiu însă, de data aceasta îmi epuizasem săgețile 
din tolbă ca să folosesc o metaforă potrivită - şi, în plus, nu 
eram deloc convins că Bain Madox ar fi avut vreo legătură 
cu dispariţia lui Harry. Aşa că i-am spus: 

- Vă mulţumim pentru ajutor şi pentru timpul acordat. 

- O să-mi trimit oamenii să înceapă căutările de îndată, 
răspunse el. Între timp, dacă descoperiţi ceva în urma 
raidului aerian, rugaţi poliţia statală să sune la numărul pe 
care vi l-am dat, şi o să trimit câţiva oameni să întreprindă 
căutări la sol, în zona pe care ne-o vor indica elicopterele 
dumneavoastră. Dacă avem noroc, s-ar putea să îl găsim 
pe omul ăsta chiar în această seară. 

- Cred că şi nişte rugăciuni ar fi bine-venite. 

Madox comentă: 

- Atâta vreme cât temperatura depăşeşte nivelul de 
îngheţ, o persoană poate supravieţui săptămâni întregi în 
pădure, cu condiţia să nu fie grav rănită. 

Deschise uşa, şi am ieşit cu toţii pe verandă. Am 
observat că maşina tachinată de la Enterprise pe care o 
găsisem în parcare la venire nu mai era acum acolo. 

- Vreau să vă mulţumesc pentru serviciile aduse ţării 
noastre, i-am mai spus. 

El dădu uşor din cap. 

- Da, vă mulţumim, adăugă şi Kate. 

Madox răspunse: 

- Şi dumneavoastră vă serviţi ţara, într-un mod diferit, 
într-un război. diferit. Şi vă mulţumesc, la rândul meu, 
pentru asta. S-ar putea ca aceasta să fie cea mai grea luptă 
pe care am dus-o vreodată. Nu predaţi armele. Noi vom 
învinge. 

- Vom învinge, confirmă Kate. 

- Vom învinge, întări Madox, adăugând: Sper să trăiesc 
suficient să mai apuc ziua când se va institui pentru 
totdeauna Codul Verde. 


Capitolul 23 


Ne-am urcat în Taurus şi am mers în urma jeepului 
negru până la poartă. 

Tot timpul cât ne-am aflat pe proprietate nu ne-am 
vorbit, gândindu-ne la posibilitatea că existau nişte 
dispozitive de ascultare. Ne-am pornit însă mobilele şi 
pagerele, şi aşa am aflat că ea avea două mesaje, iar eu nu 
aveam nici unul. 

Conform ceasului de pe bord, era ora 16.58, aşa că Tom 
Walsh ar fi trebuit să mai zăbovească în biroul său încă 
vreo două minute, luptând pe baricade pentru apărarea 
civilizaţiei occidentale. 

Când ajunse la ghereta de la intrare, jeepul trase pe 
dreapta, iar poarta se deschise. leşind de pe proprietate, 
am văzut doi paznici la una din ferestrele gheretei, iar unul 
din ei ne filma cu camera. M-am aplecat către geamul din 
dreptul lui Kate şi l-am salutat cu degetul mijlociu. 

McCuen Pond Road era înecată în umbră, aşa că am 
aprins farurile ca să pot repera urşii cât mai din vreme. 

- Ia zi, la ce te gândeşti? am întrebat-o pe Kate. 

Ea rămase tăcută un timp, apoi răspunse: 

- E fermecător într-un fel inexplicabil. 

Unul dintre cele mai interesante lucruri în viaţă este să 
auzi ce gândeşte o femeie despre un bărbat pe care l-aţi 
întâlnit amândoi. Bărbaţii pe care eu îi consider urâţi ea îi 
găseşte  atrăgători; bărbaţii pe care eu îi găsesc 
dezgustători ea îi consideră sociabili; şi aşa mai departe. 
Totuşi, în cazul de faţă, eram oarecum de acord cu ea. 

- Cred că te-a plăcut, îmi spuse ea, adăugând: Nu mă 
înţelege greşit, dar, într-un fel, seamănă cu tine. 

- Cum aşa, iubito? 

- Păi, încrederea asta în sine şi... tâmpeniile de mascul 
feroce... Nu găsesc o expresie mai potrivită. 


- Frumoasă exprimare! Lasă asta! Crezi că ştie mai 
multe despre Harry decât lasă să se înţeleagă? 

- Nu-mi dau seama... S-a purtat cât se poate de firesc. 

- Semn că e sociopat şi narcisist, am replicat eu. 

- Da, însă uneori ăsta-i semnul că o persoană nu are 
nimic de ascuns. 

- Dar el are ceva de ascuns, chiar dacă e vorba despre 
o simplă măsluire a preţului petrolului. De-asta l-a luat în 
vizor Ministerul Justiţiei. 

- Adevărat, dar... 

- Şi, cu toate astea, am întrerupt-o eu, ne invită la el în 
casă fără a-şi chema mai întâi avocatul. 

- Ce vrei să spui? 

- Vrea să ştie ce ştim noi, şi poate să afle ce ştim în 
funcţie de întrebările pe care i le punem. 

- E un mod de a privi lucrurile. 

- Şi cum ţi s-a părut povestea aia despre Clubul Custer 
Hill? 

Dădu uşor din cap. 

- Asta da, poveste! E chiar uimitor, dacă stai să te 
gândeşti. Adică, toţi ofiţerii ăia tineri păstrează legătura, 
unii dintre ei devin bogaţi şi influenţi... iar Bain Madox 
construieşte cabana asta... 

- Mda. Şi mai frapant e faptul că el chiar a recunoscut 
de faţă cu noi că grupul ăsta al lui este sau a fost un gen 
de societate secretă care, într-un fel sau altul, a influenţat 
evenimentele de pe scena mondială în timpul Războiului 
Rece. Şi a recunoscut inclusiv faptul că a fost implicat în 
activităţi ilegale! 

Ea reflectă câteva clipe, apoi spuse: 

- Vrea să pară important şi puternic... bărbaţii 
procedează adesea aşa... Dar dacă este adevărat ceva din 
toate astea, atunci Clubul Custer Hill se prezintă într-o 
lumină cu totul diferită. Madox a ridicat nişte suspiciuni pe 
care nu avea de ce să le ridice, sublinie ea. 


- Poate s-a gândit că aflaserăm deja câte ceva despre 
istoria clubului. 

- Sau, sugeră Kate, poate că totul ţine de domeniul 
trecutului, şi el e mândru de acest trecut, aşa cum e 
mândru de faptul că a luptat în Vietnam. Nu ştiu... Dar 
apoi a mai spus că a fost puţin implicat şi în războiul 
împotriva terorismului. 

- Exact. E ca şi cum ai spune că eşti puţin însărcinată. 
Am conchis: Aşa cum mă aşteptam, grupul ăsta are ceva 
mai mult de ascuns decât se vede cu ochiul liber. Aici e 
vorba despre nişte chestiuni politice; unde mai pui că, în 
vremurile de astăzi, petrolul domnului Madox se amestecă 
foarte bine cu politica. 

- Întotdeauna a fost aşa. 

Am schimbat subiectul, revenind la preocuparea 
noastră imediată. 

- Aşadar, crezi că Madox a avut vreo legătură cu 
dispariţia lui Harry? După un timp, Kate îmi răspunse: 

- Singurul lucru care mi-a dat de gândit a fost faptul că 
trăgea de timp... ca şi cum aştepta ca Harry să... îşi facă 
apariţia. 

Am aprobat din cap, zicând: 

Asta l-ar scăpa de belea. Am presimţirea neplăcută că 
Harry o să apară curând... Şi nu pe proprietatea lui Bain 
Madox. 

Kate mă aprobă tacit, apoi mă anunţă: 

- Trebuie să-mi verific mesajele primite. Le ascultă şi 
îmi spuse: Tom, de două ori. Spune că trebuie să-l sun 
urgent. 

Mă întrebam de ce Tom o sunase doar pe ea şi nu şi pe 
mine. Îşi verifică apoi pagerul, zicând: 

- A sunat Tom, de două ori. 

- E un ticălos foarte insistent, nu-i aşa? 

- Nu e... Care-i de fapt problema ta cu autorităţile? 


- Eu am o problemă cu superiorii care încearcă să mă 
prostească în faţă şi aşteaptă loialitatea mea în schimb. 
Esenţa loialității este reciprocitatea. Dacă îmi eşti loial, îţi 
sunt şi eu loial. Abureşte-mă şi te aburesc şi eu pe tine. 
Asta-i înţelegerea! 

- Îţi mulţumesc pentru că mi-ai spus toate astea. Acum 
eu o să-l sun pe superiorul nostru, în timp ce tu îţi vei 
îndrepta atenţia exclusiv asupra drumului. Condu încet, ca 
să nu pierdem semnalul la mobil. 

Am ridicat piciorul de pe pedala de acceleraţie şi i-am 
spus: 

- Dă-l pe speaker! 

Ea formă numărul, iar vocea lui Walsh izbucni imediat 
din telefonul ei: 

- Unde dracu' aţi fost? întrebă el. 

Kate îi răspunse, fără să se ascundă după deget: 

- Am fost la Clubul Custer Hill să discutăm cu Bain 
Madox. 

- Poftim??? Doar v-am spus cât se poate de clar... Asta 
a fost ideea idiotului de bărbată-tu? 

M-am băgat şi eu în discuţie: 

- Bună, Tom. Aici e idiotul de bărbată-su. 

Urmară câteva clipe de tăcere, şi apoi spuse: 

- Corey, de data asta ai dat-o în bară rău de tot! 

- Asta ai spus şi data trecută. 

Nu era deloc mulţumit, şi aproape că ţipă la mine. 

- Mi-ai nesocotit complet ordinele. S-a zis cu tine, 
stimate domn! 

Kate îi răspunse, puţin iritată: 

- Tom, Madox ne-a oferit permisiunea de a desfăşura o 
operaţiune de căutare pe proprietatea lui mâine-dimineaţă 
la prima oră. Până atunci, a promis să înceapă căutările cu 
angajaţii lui de la pază. 


Nici un răspuns. Am crezut că apelul fusese întrerupt 
sau că Tom făcuse un atac de apoplexie, sau ceva de genul 
ăsta. 

- Vrei nişte biscuiţi săraţi? am întrebat-o pe Kate. 

- Tom? Mai eşti pe fir? se îngrijoră Kate. 

Vocea lui răzbătu prin telefon, zicând: 

- Mi-e teamă că nu mai e nevoie să continuăm 
cercetările. 

Nici unul din noi nu răspunse, iar eu mi-am simţit 
stomacul contractându-se. Ştiam ce urma să ne spună, dar 
nu doream să aud. 

Tom Walsh ne informă: 

- Poliţia statală a descoperit cadavrul unui bărbat, pe 
care l-a identificat ca fiind Harry Muller, după conţinutul 
portofelului şi fotografia de pe actul de identitate. 

Nu am spus nimic nici de data asta, iar Tom Walsh 
continuă:. 

- Imi pare rău că tocmai eu vă dau veştile proaste. 

Am oprit maşina la marginea drumului, am tras adânc 
aer în piept şi l-am întrebat pe Walsh: 

- Cum s-a întâmplat? 

- Păi, pe la ora trei şi un sfert în după-amiaza asta, cei 
de la sediul regional al poliţiei statale din Ray Brook - unde 
ar fi trebuit să vă aflaţi voi acum - au primit un telefon 
anonim de la un bărbat care a spus că, în timp ce mergea 
prin pădure, a văzut trupul unui om zăcând pe potecă. S-a 
apropiat, a constatat că bărbatul era mort - aparent ca 
urmare a unei răni produse de o armă de foc - apoi a 
alergat înapoi la maşină, a condus până la cel mai apropiat 
telefon public din interiorul rezervației şi a sunat la poliţie. 
N-a vrut să-şi dea numele. 

Am reflectat la asta o vreme şi m-am gândit că ştiam 
deja numele bărbatului respectiv. "Pe vremea când eram în 
armată, eram un foarte bun puşcaş." 

Walsh continuă: 


- Omul ăsta a oferit o descriere detaliată a locului şi, în 
mai puţin de o jumătate de oră, poliţia locală şi cea statală 
au găsit cadavrul, cu ajutorul unor câini poliţişti. În urma 
unor căutări minuţioase, a fost descoperită şi rulota lui 
Harry, cam la cinci kilometri spre sud faţă de locul unde se 
afla cadavrul Se pare că Harry se îndrepta către Clubul 
Custer Hill, situat cam la cinci kilometri mai departe, spre 
nord. 

- Dar asta nu se potriveşte cu ceea ce spunea Harry în 
mesajul pe care i l-a lăsat prietenei sale, l-am atenţionat 
eu. 

- Ei bine, am mai ascultat o dată mesajul acela, iar 
Harry spunea, citez: "Acum sunt la datorie, lângă cabana 
nebunilor ălora de dreapta". Asta nu înseamnă neapărat că 
era foarte aproape de reşedinţa Clubului Custer Hill şi nici 
măcar că o avea în faţa ochilor. 

Evident, omul ăsta nu avea stofă de detectiv! 

- Tom, i-am spus, n-are nici o logică faptul că el şi-a 
parcat rulota la zece kilometri distanţă, apoi şi-a sunat 
prietena la ora 7.48, după care a început să colinde prin 
pădure. l-ar lua aproape două ceasuri numai să ajungă la 
gard, şi presupun că la prima oră ar fi trebuit să se afle 
deja pe proprietatea clubului sau oricum în zonă. Insă, 
dacă e să dăm crezare acestui scenariu, el n-ar fi avut cum 
să ajungă acolo înainte de ora zece. Mă urmăreşti, Tom? 

Nu-mi răspunse timp de câteva secunde, dar apoi 
aprobă: - Da, dar... 

- Perfect! Şi dacă tot te ocupi de treaba asta, obţine o 
triangulare în cazul apelului dat de Harry prietenei sale. 
Aşa o să afli unde se afla când a sunat. 

- Mulţumesc, ştiu! Compania de telefonie se ocupă 
chiar acum de aspectul ăsta. Numai că, în afară de releul 
de la Clubul Custer Hill, s-ar putea să nu mai existe alte 
relee suficient de apropiate pentru a obţine o triangulare. 

- De unde ştii de releul de pe proprietatea clubului? 


Urmară câteva secunde de tăcere, după care îmi 
răspunse: 

- Tocmai am aflat de la compania de telefonie. O să 
primim mai multe informaţii în următoarea oră. Ţin însă să 
te avertizez că, indiferent dacă Harry se afla undeva în 
apropierea proprietăţii Custer Hill atunci când şi-a sunat 
prietena, asta tot nu înseamnă că a intrat pe proprietate. 
Poate că s-a speriat de ceva şi se întorcea către rulotă 
atunci când a fost împuşcat. Ştii, întotdeauna există două 
sau mai multe modalităţi de a analiza o probă. 

- Pe bune?! O să trebuiască să ţin minte chestia asta. 
Şi, apropo, uneori, cu o fărâmă de bun-simţ poţi ajunge 
foarte departe. 

- Procurorii federali nu dau doi bani pe bunul-simţ! Ei 
vor ca probele să vorbească de la sine. Iar proba asta nu 
spune nimic. 

- Ei, atunci înseamnă că avem nevoie de mai multe 
probe. Spune-mi despre rana produsă de arma de foc. 

- Glonţul a pătruns prin partea superioară a trupului, 
din spate. Mi s-a spus că probabil a secţionat coloana 
vertebrală şi a ieşit prin inimă. Nu a fost recuperat 
deocamdată. Din câte se pare, moartea a fost 
instantanee... Am vorbit cu maiorul Schaeffer, care m-a 
asigurat că nu există semne cum că Harry s-ar fi chinuit... 
După toate aparențele, a murit exact acolo unde a căzut. 
Avea bani în portofel şi s-au găsit asupra lui ceasul, arma, 
legitimaţia, camera video, camera foto digitală şi aşa mai 
departe. Aşadar, potrivit poliţiei statale, se pare că a fost 
vorba despre un accident de vânătoare. 

"Încă mai pot dobori o căprioară de la o distanţă de 
aproape două sute de metri." 

- Asta-i impresia pe care trebuie s-o lase, am răspuns 
eu. 

Walsh nu comentă. 


- Evident, va trebui să vedem ce imagini a surprins pe 
camera foto şi pe cea de filmat. 

- S-a rezolvat deja. Nu s-a găsit nimic nici pe camera 
video, nici pe cardul de memorie. 

- Du caseta şi cardurile la laboratorul nostru, să vedem 
dacă a fost şters ceva, i-am zis. 

- Ne ocupăm de treaba asta. 

- Cât de repede putem obţine raportul medicului legist? 
se interesă Kate. 

- Cadavrul va fi transportat la morga din Potsdam, 
pentru a fi identificat pe baza fotografiei şi a amprentelor 
existente în arhiva de la sediul central FBI. Am dat 
dispoziţii ca autopsia să nu fie făcută acolo - e un aspect 
mult prea important pentru a fi lăsat pe mâna unui medic 
legist local. Trupul va fi adus cu avionul aici, la Bellevue, în 
seara asta sau în cursul zilei de mâine. 

- Foarte bine! Trimite-mi o copie a raportului de 
autopsie şi a celui toxicologic. 

- Ar putea să treacă patru sau şase zile până obţinem 
raportul toxicologic. 

- Două sau trei, în regim de urgenţă. Şi mai trimite-le 
vorbă celor din Bellevue să caute semne de agresiune: 
administrare de droguri cu forţa, contuzii, urme de sfoară 
ori cătuşe pe piele sau alte traume, în afara rănii provocate 
de glonţ. De asemenea, este extrem de importantă ora 
exactă a decesului. 

- S-ar putea să-ţi vină greu să crezi, însă din asta îşi 
câştigă existenţa şi medicul legist din New York, şi cei de 
la poliţia statală, şi cei din FBI. 

L-am ignorat, continuând să îi dau indicaţii: 

- De asemenea, trimite urgent la morgă un anchetator 
de la poliţia statală, pentru a asista la operaţiunea de 
îndepărtare a hainelor şi a bunurilor personale. 
Anchetatorul trebuie să vadă dacă există indicii conform 


cărora hainele sau bunurile personale au fost deteriorate 
în vreun fel. 

- Cineva de la Biroul de Investigaţii al Statului se află 
chiar acum în drum spre morgă. De asemenea, au fost 
trimişi acolo doi agenţi de-ai noştri, din Albany. Dat fiind 
că victima era un agent federal aflat în misiune, FBl-ul o să 
se implice în această investigaţie. 

- Bun! Mai asigură-te că poliţia statală şi FBl-ul fac o 
investigaţie completă la locul crimei şi caută eventuali 
martori. Trebuie să porneşti de la presupunerea că ai de-a 
face cu un caz de omucidere. 

- Înţeleg. Dar ar putea la fel de bine să fie exact ceea ce 
pare - un accident. Se întâmplă mai mereu prin părţile 
alea. Până una, alta, dacă tu te aflai unde ar fi trebuit să te 
afli, ai fi acum exact la locul potrivit pentru a-ţi oferi 
sfaturile de expert în coordonarea autopsiei şi a întregii 
investigaţii. 

- Tom, ştii ce? Mai du-te dracului! 

- Înţeleg că eşti supărat, aşa că o să-ţi ignor injuriile. 
Doar de data asta! 

- Să te ia dracu'! 

Mă ignoră şi a doua oară, după care mă întrebă: 

- Unde sunteţi acum? 

- Tocmai am plecat de la Clubul Custer Hill, îi răspunse 
Kate. 

- Ei bine, nu numai că aţi pierdut vremea pe acolo, dar 
l-aţi mai şi avertizat pe Madox că e pus sub urmărire. 

Kate sări în apărarea mea: 

- John s-a descurcat foarte bine. Dacă Madox nu ştia 
până acum că e pus sub urmărire, nu ştie nici în momentul 
ăsta. Dacă ştia deja, atunci discuţia asta nu mai are nici un 
rost. 

- Ideea este că nu trebuia să mergeţi acolo sub nici un 
pretext, insistă Walsh. La ce v-a folosit faptul că v-aţi dus 
acolo? John? 


- Am fost într-o misiune de caritate, Tom, i-am răspuns. 
Am obţinut ceea ce am dorit: permisiunea de a desfăşura o 
operaţiune de căutare. Bun, am înţeles, nu mai e nevoie de 
căutări, cu toate că eu aş fi gata oricând să mă întorc 
acolo, doar aşa, de dragul de a-l scoate din sărite pe Bain 
Madox. 

- Nici să nu te gândeşti! Acum, dacă i-ai făcut deja o 
vizită, suntem obligaţi prin lege să-l anunţăm că persoana 
în cauză a fost găsită în afara proprietăţii lui. 

- Nu te grăbi prea tare să-l informezi! 

- John, eu nu mă joc când îţi spun toate chestiile astea. 
Bain Madox nu e un individ oarecare. Oricum, în decurs de 
o oră, un angajat al poliţiei locale sau statale îi va telefona 
şi îl va pune la curent. 

- Lasă-mă mai întâi să discut problema asta cu maiorul 
Schaeffer. 

- De ce? 

- Am petrecut numai patruzeci de minute cu Madox şi 
am simțit nişte energii ciudate din partea lui. Cred că 
nenorocitul ăsta l-a dus pe Harry în cabana lui, l-a perpelit 
pe toate părțile şi apoi l-a ucis. 

- Asta-i... asta-i o afirmație foarte gravă. Gândeşte-te 
bine la ce spui! 

- Gândeşte-te tu mai bine! 

- Kate? 

Ea inspiră adânc şi confirmă: 

- E posibil. Chiar este posibil. 

- Şi care ar fi motivul lui Madox? ne chestiona Walsh. 

- Nu ştiu, i-am răspuns. Dar o să-l aflu. 

El rămase tăcut preţ de câteva clipe, după care spuse: 

- În regulă. Cu siguranţă, vom proceda ca în cazul unei 
omucideri. Până una, alta, trebuie să iau legătura cu Lori, 
prietena lui Harry, iar Washingtonul este pe cealaltă linie, 
aşa că... 


- Trimite pe cineva, un poliţist din Brigada Antitero, să 
se întâlnească cu Lori Bahnik în particular şi trimite şi un 
preot din cadrul instituţiei. Nu uita că Harry are copii şi o 
fostă nevastă. Trebuie să trimiţi pe cineva să le dea vestea 
- o persoană cunoscută de familie; de pildă, pe 
comandantul unităţii în cadrul căreia a activat Harry sau 
pe fostul său partener. Vorbeşte cu Vince Paresi. O să ştie 
el ce are de făcut. 

- înţeleg. Între timp, îndreptaţi-vă către aeroport şi 
aşteptaţi un elicopter să vină să vă ia. La aeroport vă va 
întâmpina un agent de la poliţia statului, pentru a vă da 
camerele lui Harry, pe care le veţi aduce în Federal Plaza 
26... 

- Stai aşa, l-am oprit eu. Noi nu plecăm de aici până nu 
se va încheia investigatia. 

- Ba o să vă întoarceţi în Manhattan chiar în seara asta. 
Eu o să fiu aici... 

- Tom, scuză-mă că-ţi spun, ai nevoie de oamenii tăi la 
locul crimei. 

- Îţi mulţumesc pentru informaţie. Ştiu asta. De fapt, 
doi oameni din biroul nostru se vor afla în elicopterul 
acela. Dumneata, domnule detectiv Corey, nu te mai ocupi 
de acest caz. La fel şi Kate. Vă întoarceţi imediat. Acum, 
sediul central aşteaptă la telefon, iar eu nu am nici timpul, 
nici răbdarea necesare pentru a... 

- Nici eu. Tom, hai să-ţi explic cum stau lucrurile. În 
primul rând, Harry Muller era prietenul meu. În al doilea 
rând, tu ai vrut iniţial să-mi dai mie misiunea asta, aşa că 
acum puteam să zac eu la morgă în locul lui. În al treilea 
rând, eu cred că el a fost ucis. Şi în al patrulea rând, dacă 
îmi iei cazul, o să fac nişte mizerii de-o să le pută la nas 
celor din Ministerul Justiţiei. 

- Mă ameninţi cumva? 


- Exact. În al cincilea rând, l-ai trimis pe omul ăla într-o 
tabără fortificată, fără să-l pui în gardă cu privire la ceea 
ce avea să găsească acolo. 

Dracu' s-o ia de treabă! Tocmai am plecat din locul ăla, 
şi pot să-ţi spun că nici măcar o trupă de comando n-ar fi 
putut pătrunde înăuntru. Iar tu fie ştiai acest lucru, fie ar fi 
trebuit să-l ştii. In al şaselea rând, Harry Muller a intrat 
acolo cu legitimaţia în buzunar şi fără o acoperire 
plauzibilă. Tu de cât timp faci meseria asta? 

Walsh se enervase deja la culme şi zbieră la mine: 

- Hai să-ţi spun eu ţie ceva... 

- Nu, hai să-ţi spun eu ţie ceva, Einstein. Ai dat-o în 
bară rău de tot! Dar ştii ceva? O să vin să-ţi fac galerie 
atunci când o să intri în rahat până în gât. De ce? Pentru 
că îmi eşti simpatic? Nici vorbă! Ci pentru că o să-mi spui 
chiar acum să rămân aici şi să mă ocup în continuare de 
caz. Dacă nu, imediat ce plec din Federal Plaza 26, mă duc 
direct la Washington. S-a înţeles? 

li luă vreo patru secunde să priceapă, după care zise: 

- Vii cu nişte argumente foarte convingătoare pentru a- 
ti continua munca la acest caz. Dar să-mi ajute Dumnezeu, 
Corey, dacă se întâmplă cumva... 

- Te descurcai excelent până la faza cu "să-mi ajute 
Dumnezeu". Renunţă cât încă mai poţi! 

- O să mi-o plăteşti tu! 

- O să ai mare noroc dacă nu ajungi într-un birou din 
Wichita. Acum o să ţi-o dau pe Kate, să discuţii şi cu ea la 
final. 

Kate era foarte tulburată şi îi spuse lui Walsh: 

- Trebuie să fiu de acord cu John în privinţa misiunii lui 
Harry - nu a fost bine gândită şi nici bine coordonată. 
Adăugă: Acum ar fi putut fi soţul meu la morgă. 

Walsh nu răspunse, în schimb, o informă: 

- Trebuie să iau legătura cu sediul central. Mai ai ceva 
de zis? 


- Nu, răspunse Kate. 

- Duceţi-vă la sediul poliţiei statale din Ray Brook şi 
sunaţi-mă de acolo, mai spuse Walsh, înainte de a închide 
telefonul. 

Noi am rămas o vreme tăcuţi, la marginea drumului. 
Auzeam păsările cântând în pădure şi sunetul motorului 
pornit, în cele din urmă, Kate rupse tăcerea: 

- Chiar mi-era teamă că o să primim vestea asta. 

Nu i-am răspuns, cufundat în gânduri legate de Harry 
Muller, colegul care stătea de aproape trei ani la biroul din 
faţa mea; doi foşti poliţişti, lucrând cot la cot, ca nişte 
străini într-o lume ciudată, numită Federal Plaza 26. 
"Cadavrul va fi transportat înapoi la New York pentru 
autopsie, va putea fi vizitat la capelă în cursul zilelor de joi 
şi vineri, iar slujba religioasă şi înmormântarea vor avea 
loc sâmbătă." 

Kate mă luă de mână, zicând: 

- Pur şi simplu nu-mi vine să cred... 

După 11 septembrie, mai multe luni de-a rândul, am 
fost pe la tot felul de priveghiuri, înmormântări, slujbe 
religioase şi slujbe comemorative, zi şi noapte, uneori 
chiar de trei ori pe zi. Toţi cei pe care îi cunoşteam aveau 
programul ăsta complet dement, dezumanizant, şi, pe 
măsură ce treceau săptămânile, mă întâlneam cu aceiaşi 
oameni pe la morgă, prin biserici, prin sinagogi şi prin 
cimitire. Ne uitam pur şi simplu unii la alţii, cu priviri 
golite de orice expresie; şocul şi trauma erau încă 
proaspete, însă înmormântările începeau să se confunde 
unele cu altele, singura diferenţă fiind familia îndoliată, 
care nu semăna niciodată cu familia îndoliată de mai 
înainte... Apoi, văduvele şi copiii soseau la funeraliile altui 
poliţist pentru a-şi prezenta omagiile, devenind astfel o 
parte integrantă a mulţimii îndoliate. Au fost nişte vremuri 
agonizante, suprarealiste, nişte luni negre, cu sicrie 
întunecate şi cu giulgiuri cernite, cu benzi negre de doliu 


pe insignele lucioase şi cu dimineţi sumbre, ce urmau după 
nopţi înecate în băutură. 

Îmi mai amintesc şi acum sunetul cimpoaielor, salutul 
de pe urmă şi sicriele... cele mai multe cuprinzând în 
întunericul lor nu mai mult de o singură parte a corpului 
celui decedat... coborând în groapă. 

- John, lasă-mă pe mine la volan, îmi spuse Kate. 

Eu şi Harry merseserăm împreună la câteva funeralii şi 
îmi aminteam că, la slujba de înmormântare a lui Dom 
Fanelli, Harry îmi spusese, la ieşirea pe treptele bisericii:, 
Atunci când un poliţist se gândeşte că poate fi ucis la 
datorie, se gândeşte de fapt că un idiot nenorocit poate 
avea o zi norocoasă". Cine ar fi crezut că aşa ceva s-ar fi 
putut întâmpla chiar aici? 

- John? Te simţi bine? mă întrebă Kate. 

Îmi aminteam, de asemenea, de mama lui Dom, Marion 
Fanelli, care se purta foarte demn, deşi era aproape 
ignorată de mulţime, pentru că toată lumea se ocupa de 
văduva lui Dom şi de copii. Harry îmi spusese atunci: "Hai 
să mergem să vorbim cu ea. E singură". 

Asta îmi aminti că mama lui Harry era încă în viaţă, şi 
mi-am notat în minte să o adaug şi pe ea pe lista 
persoanelor care urmau să fie anunţate oficial, în prezenţa 
unui preot. 

Kate coborâse din maşină şi deschisese portiera din 
dreptul meu. Mă luă de braţ, zicându-mi: 

- Conduc eu. 

Am coborât şi am făcut schimb de locuri. 

Kate băgă în viteză, şi ne-am continuat drumul în 
tăcere. 

Era încă zi, însă drumul era învăluit într-o umbră deasă, 
iar pădurea era neagră, şi pe o parte, şi pe alta. Din când 
în când, mai vedeam nişte ochi sticloşi lucind în pădurea 
întunecată sau nişte animale care tăiau şoseaua în goană. 
Într-o curbă, am prins un cerb în lumina farurilor; a rămas 


acolo câteva clipe, pe jumătate împietrit şi pe jumătate 
tremurând de frică, înainte de a face un salt şi a dispărea 
în pădure. 

- Ar trebui să ajungem la sediul poliţiei statale în 
aproximativ o oră, mă informă Kate. 

- Misiunea lui Harry nu are nici o logică, i-am spus eu, 
după vreo zece minute. 

- John, nu te mai gândi la asta. 

- Ar fi putut să vadă şi să fotografieze maşinile de pe 
şoseaua asta. E un singur drum de intrare şi un singur 
drum de ieşire. Nu era nevoie să pătrundă pe proprietate. 

- Te rog, nu te mai gândi la asta. Acum nu mai poţi face 
nimic. 

- Tocmai de-asta trebuie să mă gândesc. 

Se uită la mine şi mă întrebă: 

- Chiar crezi că Bain Madox e criminalul? 

- Dovezile circumstanţiale şi instinctele mele spun că 
da, însă am nevoie de ceva mai mult înainte să-l omor cu 
mâna mea. 


Capitolul 24 


Am ajuns la Route 56, de unde o puteam lua spre sud, 
către Saranac Lake şi sediul poliţiei statale din Ray Brook - 
sau spre nord, către Potsdam şi morga unde Harry trebuia 
să fi ajuns deja. Kate dădu să ia curba către Ray Brook, 
când i-am spus: 

- Ia-o te dreapta! Mergem să-l vedem pe Harry. 

- Tom a spus să mergem... îmi aminti ea. 

- Nu poţi greşi prea mult dacă faci exact opusul a ceea 
ce spune Tom Walsh. 

_ Ezită puţin, dar până la urmă luă curba către Potsdam. 
În zece minute, treceam de indicatorul maroniu care ne 
anunţa că părăseam Rezervaţia Naturală Adirondack. 

După câţiva kilometri, am ajuns în South Colton, unde l- 
am văzut pe Rudy stând de vorbă cu un individ care îşi 
umplea singur rezervorul la pompă. 

- Opreşte aici, i-am spus lui Kate. 

Ea întoarse maşina, intrând la staţia de benzină. Am 
scos capul pe geam şi am strigat: 

- Hei, Rudy! 

Veni la noi şi mă întrebă: 

- Hei, cum a fost? 

-Am reparat dispozitivul de gheaţă. l-am spus 
domnului Madox ce mi-ai zis tu - să vreau banii înainte - şi 
m-a plătit în bani gheaţă. 

- Vai, păi nu trebuia să-i... 

- E foarte supărat pe tine, Rudy. 

- O, Doamne, nu trebuia să... 

- Vrea să te vadă. În seara asta. 

- O, Dumnezeule... 

- Trebuie să ajung la spitalul districtual din Potsdam. 

- Ăăă... da... păi, o luaţi pe 56, spre nord. 


Mi-a dat îndrumările necesare către spital, după care i- 
am spus: 

- Când îl vezi pe Madox, spune-i că şi John Corey ştie să 
mânuiască o armă foarte bine. 

- OK... 

Kate intră din nou pe şosea, şi ne-am continuat drumul 
către Potsdam. 

- Asta a sunat a ameninţare, mă atenţiona ea. 

- Pentru un om cu conştiinţa încărcată este o 
ameninţare. Pentru un om nevinovat nu e decât o afirmaţie 
bizară. 

Nu-mi răspunse. 

Depăşiserăm porţiunea de pădure, iar acum începuseră 
să apară case şi ferme mici. Soarele de după-amiază târzie 
arunca umbre lunguieţe peste dealurile cu pante line. 

Nici eu şi nici Kate nu ne-am mai spus mare lucru; 
perspectiva vederii unui trup neînsufleţit te face să devii 
ceva mai reţinut în conversaţie. 

Mă tot gândeam la Harry Muller, şi îmi venea greu să 
cred că murise. Am reluat în minte ultima conversaţie 
purtată cu el, întrebându-mă dacă într-adevăr avusesem o 
presimţire neplăcută în legătură cu misiunea lui sau dacă 
tot ceea ce s-a întâmplat de atunci încoace îmi lăsase 
această impresie. Nu se ştie. Ceea ce ştiam însă cu 
certitudine era că, indiferent dacă vineri avusesem sau nu 
acest presentiment sumbru, acum îl aveam, fără nici o 
îndoială. 

În douăzeci de minute, am intrat în frumosul orăşel 
studenţesc Potsdam, la a cărui extremitate nordică am 
găsit spitalul Canton-Potsdam. 

Am lăsat maşina în parcare şi am intrat în clădirea 
mică, din cărămidă roşie, pe uşile din faţă. 

În hol era un ghişeu de informaţii. M-am prezentat şi 
am întrebat-o pe doamna de acolo unde se afla morga. Ne- 
a îndrumat spre secţia de chirurgie, care, din câte spunea 


ea, îndeplinea şi rolul de morgă. Nu era deloc măgulitor la 
adresa medicilor chirurgi de acolo, iar, dacă aş fi fost într- 
o dispoziţie mai bună, aş fi făcut şi o glumă pe tema asta. 

Am străbătut câteva coridoare întortocheate şi, în cele 
din urmă, am găsit camera de gardă a secţiei de chirurgie. 

Doi soldaţi de la poliţia statului, îmbrăcaţi în uniformă, 
flirtau cu asistentele. Eu şi Kate ne-am prezentat 
legitimaţiile. 

- Suntem aici pentru a-l identifica pe Harry Muller, am 
spus. Voi păziţi cadavrul? 

- Da, domnule, răspunse unul dintre ei. Am însoţit 
ambulanţa. 

- A mai fost cineva aici? 

- Nu, domnule. Dumneavoastră sunteți primele 
persoane. 

- Pe cine mai aşteptaţi? 

- Păi, trebuie să mai vină nişte agenţi FBI din Albany şi 
nişte persoane de la Biroul de Investigaţii al Statului. 

Se pare că nu aveam să petrecem prea multă vreme 
singuri la căpătâiul mortului. 

- Medicul legist este aici? am întrebat. 

- Da, domnule. Doamna doctor a făcut o examinare 
preliminară a cadavrului şi a catalogat bunurile personale. 
Acum aşteaptă poliţia statală şi FBl-ul. 

- Bun. Am dori să vedem cadavrul. 

- Va trebui să îmi daţi câte o semnătură. 

Eu nu doream să dau semnături, aşa că m-am eschivat: 

- Nu am venit aici în calitate oficială. Decedatul a fost 
colegul şi prietenul nostru. Suntem aici doar pentru a-i 
prezenta omagiile noastre. 

- A... îmi pare rău... desigur. 

Ne conduse la o uşă mare, din oţel, pe care erau scrise 
inițialele OR. 

Corpul unei victime într-un caz de omucidere este 
considerat o scenă a crimei şi trebuie să fie bine păzit, iar 


probele trebuie să fie păstrate. Aşa se explica prezenţa 
celor doi soldaţi de la poliţia statală şi a listei cu 
semnături. Am conchis deci că mai exista cel puţin încă o 
persoană, în afară de mine şi de Kate, care credea că 
acesta nu era un simplu accident de vânătoare. 

Soldatul deschise uşa, invitându-ne: 

- Intraţi mai întâi dumneavoastră. 

- Am dori să rămânem singuri pentru a ne prezenta 
omagiile, i-am răspuns. Soldatul ezită. 

- Îmi pare rău... Nu pot face asta. Trebuie să fiu... 

- Am înţeles. Poţi să-mi faci o favoare şi să o rogi pe 
doamna doctor să vină aici? O să aşteptăm. 

- Sigur. 

Dispăru după un colţ. Eu am deschis uşa şi am intrat în 
morga improvizată. 

Blocul operator - o cameră foarte spațioasă - era 
puternic luminat; În mijlocul încăperii se afla o masă de 
metal, pe care era aşezat un cadavru, acoperit cu un 
cearşaf albastru. 

De ambele părţi ale mesei se afla câte o targa mobilă. 
Pe una erau întinse hainele lui Harry, în ordinea în care 
erau purtate: ghetele, şosetele, indispensabilii, pantalonii, 
cămaşa, jacheta şi căciula tricotată. 

Pe cealaltă targa se aflau obiectele personale ale lui 
Harry; am văzut camerele, binoclul, hărţile, telefonul 
mobil, portofelul, ceasul de mână, un cleşte de tăiat sârma 
şi aşa mai departe. Pe brelocul lui erau atârnate cheile de 
contact de la maşina de serviciu de la guvern, un Pontiac 
Grand Am, şi de la autovehiculul personal, o Toyota. Insă 
nu am văzut nici o cheie de la rulota pe care o conducea. 
Am presupus că poliţia statală sau echipa CSI luaseră 
respectiva cheie, pentru a putea muta rulota. Iar pistolul şi 
legitimaţia lui Harry erau cel mai probabil la soldaţii de 
afară. 


Camera mirosea a dezinfectant, formaldehidă şi a alte 
substanţe puturoase, aşa că m-am dus la un dulap, unde 
am găsit un tub de Vicks, obiect nelipsit într-un loc unde se 
tranşează cadavre. Am scurs puţin gel mentolat pe degetul 
lui Kate şi i-am spus: 

- Unge-te cu chestia asta sub nas! 

Ea îşi întinse substanţa pe buza superioară, după care 
inspiră adânc. În mod normal, eu nu folosesc aşa ceva, însă 
trecuse ceva vreme de când mă aflasem ultima oară în 
preajma unui trup înţepenit, aşa că mi-am dat şi eu puţin 
sub nas. 

Am găsit o cutie cu mănuşi din latex, ne-am pus fiecare 
câte o pereche şi i-am spus lui Kate: 

- Hai să aruncăm o privire! Bine? 

Ea confirmă printr-o mişcare a capului. 

M-am dus în dreptul mesei şi am tras cearşaful de pe 
faţa cadavrului. 

Harry Muller. 

"Îmi pare rău, prietene", am spus în gândul meu. 

Faţa îi era murdară, deoarece căzuse cu faţa în jos pe 
potecă; buzele îi erau uşor depărtate, însă n-am văzut nici 
o grimasă sau vreun alt semn că fusese în agonie; deci 
murise într-adevăr repede. Ar trebui să avem cu toţii bafta 
asta atunci când ne părăseşte norocul. 

Avea ochii larg deschişi, aşa că i-am închis pleoapele. 

Am tras cearşaful până în dreptul taliei şi am văzut un 
tampon mare de tifon pus deasupra inimii. Avea foarte 
puţin sânge pe corp, ceea ce însemna că glonţul îi oprise 
inima aproape instantaneu. 

Am observat lividitatea corpului - faptul că sângele i se 
scursese în partea din faţă, confirmând ipoteza că Harry 
căzuse cu faţa în jos şi murise în poziţia aceea. 

I-am ridicat braţul stâng. Rigiditatea se instalează de 
regulă într-un interval de opt până la douăsprezece ore, iar 
Harry nu avea aproape nici un pic de flexibilitate în 


muşchi; însă braţul lui nu era nici complet rigid. De 
asemenea, după aspectul pielii şi după starea generală a 
cadavrului, aş fi zis că decesul survenise cu douăsprezece 
până la douăzeci şi patru de ore în urmă. Ca să merg şi 
mai departe cu supoziţiile, dacă era într-adevăr vorba 
despre o crimă cu premeditare, probabil fapta fusese 
comisă pe timpul nopţii, criminalul reducând astfel la 
minimum riscurile de a fi descoperit în momentul 
înfăptuirii crimei. În consecinţă, era foarte posibil să fi fost 
ucis noaptea trecută. 

Presupunând că Madox era autorul, probabil că el 
aşteptase să descopere cineva cadavrul şi să anunţe 
poliţia. Văzând că acest lucru nu se întâmplase până în 
după-amiază aceasta, el sau un complice al lui a sunat la 
poliţie de la un telefon public din interiorul rezervației, 
luându-şi astfel povara de pe umeri, înainte ca autorităţile 
să înceapă operaţiunile de căutare pe proprietatea 
clubului. 

De fapt, în timp ce eu şi Kate ne aflam acolo, probabil 
se întreba de ce telefonul dat de el nu dusese încă la 
descoperirea cadavrului, iar asta îl făcea să-şi piardă 
răbdarea. 

Am examinat încheietura şi degetul mare al mâinii lui 
Harry şi n-am văzut nici un indiciu că fusese bruscat, cu 
toate că, de cele mai multe ori, nu există astfel de semne. 

Am luat mâna stângă a lui Harry în mâna mea şi i-am 
studiat cu atenţie palma, unghiile şi articulațiile degetelor. 
Uneori, mâinile îţi pot dezvălui lucruri pe care medicul 
legist, preocupat, de regulă, mai degrabă de organele 
interne şi de traumatismele suferite, le poate pierde din 
vedere. N-am remarcat însă nimic ieşit din comun; doar 
ţărână. 

Am privit-o în fugă pe Kate, care părea să suporte 
destul de bine situaţia, apoi am ocolit masa şi am luat 
mâna dreaptă a lui Harry pentru a o studia. 


O voce de femeie mi se adresă: 

- Pot să vă împrumut bisturiul meu? 

Ne-am întors amândoi şi am văzut în cadrul uşii o 
femeie îmbrăcată în costum de chirurg. Avea înjur de 
treizeci de ani, era mică de statură, cu păr scurt şi roşcat. 
Când a venit mai aproape, am observat că avea pistrui şi 
ochii albaştri. De fapt, dacă nu ţineai cont de hainele 
albastre mult prea largi, era chiar drăguță. 

- Eu sunt Patty Gleason, medicul legist al districtului, 
se prezentă ea. Presupun că voi sunteţi cei de la FBI. 

Mi-am scos mănuşile de latex şi i-am întins mâna. 

- Detectiv John Corey, Brigada Antitero. 

Ne-am strâns mâinile, după care am prezentat-o pe 
Kate Mayfield, agent special FBI, fără a uita să menţionez: 

- Kate este, de asemenea, soţia mea. 

- Iar eu sunt, de asemenea, superiorul domnului Corey, 
completă Kate. 

- Atunci poate îi spuneţi să nu atingă cadavrul atâta 
vreme cât medicul legist nu este de faţă, sugeră doctoriţa 
Gleason. Sau poate chiar să nu îl atingă deloc. 

Mi-am cerut scuze, dar am informat-o: 

- Timp de douăzeci de ani în New York... 

- Aici nu sunteţi în New York. A 

Hotărât lucru, porniserăm pe picior greşit. Insă Kate îi 
explică: 

- Am fost prieteni cu decedatul. 

Doamna Gleason se mai înmuie puţin. 

- Imi pare rău. Se întoarse către Kate. Ce legătură are 
terorismul cu chestia asta? 

- Nici una. Harry ne era coleg şi venise aici în vacanţă. 
Iar noi am venit să identificăm cadavrul. 

- Inţeleg. Şi l-aţi identificat? 

- Da, răspunse Kate. Ce aţi descoperit în urma 
examinării preliminare? 


- Ei bine, din câte pot să-mi dau seama după rănile 
exterioare, glonţul a trecut prin coloana vertebrală, apoi 
prin inimă, iar moartea a fost aproape instantanee. 
Probabil nu a simţit nimic sau, dacă a simţit ceva, a fost 
doar pentru o secundă sau două. În esenţă, era mort 
înainte să atingă pământul. 

Am dat uşor din cap şi am făcut următoarea remarcă: 

- În toată cariera mea de poliţist, n-am văzut niciodată 
o împuşcătură perfectă, în coloană şi în inimă, care să fie 
un simplu accident. 

Doamna doctor Gleason nu comentă timp de câteva 
secunde, apoi rosti: 

- În meseria mea de chirurg şi de medic legist, am 
văzut în jur de o sută de răni provocate de accidente de 
vânătoare, însă una ca asta nu am întâlnit nici eu până 
acum. Darse poate întâmpla. Vă gândiţi că a fost 
omucidere? mă întrebă ea. 

- Nu excludem varianta asta, i-am răspuns. 

- Aşa am auzit şi eu, zise ea dând din cap. 

Unora dintre medicii legişti le cam place să facă pe 
detectivii, cum au văzut la televizor, însă cei mai mulţi se 
limitează la fapte. Dat fiind că n-o cunoşteam pe Patty 
Gleason şi nu ştiam din ce categorie face parte, am 
întrebat: 

- Aţi găsit ceva care să indice o omucidere? 

- Eu o să vă arăt ce am descoperit şi o să decideţi 
dumneavoastră după aceea. 

Se duse la dulăpiorul cu provizii, îşi trase o pereche de 
mănuşi, după care îmi întinse şi mie o mănuşă nouă. 

- Văd că aţi găsit deja tubul de Vicks, constată ea. Arătă 
apoi către cele două tărgi. Am scos şi am catalogat toate 
obiectele decedatului, ele urmând să fie puse în pungile cu 
probe de către FBI. Doriţi să faceţi inventarul şi să-mi 
semnaţi pentru lucrurile astea? 


- Vor veni aici alţi agenţi care vor trebui să facă 
inventarul şi să treacă totul pe ceea ce noi numim "lista 
verde", îi răspunse Kate. 

- Haideţi să ne uităm la cadavru, i-am propus eu 
doamnei doctor Gleason. 

Ea se duse lângă targa şi luă tifonul de pe pieptul lui 
Harry, îndepărtând nişte fire de păr şi scoțând la iveală o 
gaură mare, căscată. 

- După cum vedeţi, aceasta este gaura de ieşire a 
glonţului. Am folosit un microscop cu laser şi am observat 
fragmente de os, ţesut moale şi sânge, toate în cantităţi 
minuscule, care susţin ipoteza trecerii prin vertebre, inimă 
şi stern a unui glonţ mare sau mediu, provenit de la o armă 
de vânătoare foarte performantă. 

Şi continuă aşa o vreme, descriind din punct de vedere 
clinic sfârşitul unei vieţi omeneşti. În cele din urmă, 
conchise: 

- După cum ştiţi, nu eu mă ocup de autopsie, însă mă 
îndoiesc că o autopsie vă va oferi mult mai multe date în 
ceea ce priveşte cauza morţii. 

- Pe noi ne interesează mai degrabă evenimentele care 
au dus la momentul decesului, i-am explicat. Aţi observat 
ceva neobişnuit? 

- Sinceră să fiu, da. Puse degetul pe pieptul lui Harry, 
la vreo doi centimetri de rana zdrenţuită, explicând: Am 
observat aici... vedeţi chestia asta? 

- Nu. 

- Ei bine, este o mică înţepătură. Fără îndoială, a fost 
făcută înaintea decesului. Am examinat-o cu atenţie şi am 
constatat că pătrunde adânc în tesutul muscular. Am 
studiat, de asemenea, cămaşa şi bluza de piele a 
decedatului, şi par să existe nişte găuri similare, plus ceea 
ce pare a fi o micuță pată de sânge. Aşadar, acest obiect, 
probabil este vorba despre un ac hipodermic, a fost 
introdus cu putere prin haine în muşchiul pectoral. Nu v-aş 


putea spune dacă i-a fost sau nu injectată vreo substanţă, 
însă raportul toxicologic ar trebui să ne lămurească în 
această privinţă. Iar aici, continuă doamna Gleason, pe 
antebraţul drept, sunt alte două urme de înţepături. Nu 
există sânge sau urme similare pe haine. De asemenea, nu 
am găsit asupra lui vreun ac hipodermic, şi presupun că 
nu-şi administra medicamente prin cămaşă. 

- Ce vă spun urmele acelea de înţepături? am întrebat- 
0. 

- Dumneavoastră sunteţi detectivul. 

- Aveţi dreptate. 

M-am gândit că prima înţepătură era cea din piept, 
făcută prin haine asta însemnând probabil că era vorba 
despre un sedativ, care-i fusese administrat în timp ce se 
zbătea; sau poate că-i fusese administrat cu o armă cu 
tranchilizant. "Dacă se întâmplă în afara sezonului, doar îi 
tranchilizăm şi îi ducem în altă parte." Celelalte două 
înţepături, făcute direct pe piele, îi fuseseră administrate 
cu seringi hipodermice, în scopul de a-l menţine sedat. Mă 
întrebam şi dacă nu cumva era vorba despre pentatolul de 
sodiu, aşa-numitul ser al adevărului; dar mi-am păstrat 
gândurile pentru mine şi am zis: 

- O să mă gândesc la asta. 

Doctoriţa continuă: 

- Vreau să vă mai arăt încă două lucruri care m-au 
făcut să cred că e posibil să mai fi existat şi alte aspecte 
sau incidente ieşite din comun, care să ducă la momentul 
decesului. 

Am privit-o ocolind masa şi ajungând în dreptul capului 
lui Harry. Apoi, micuța Patty Gleason îşi puse mâinile sub 
umerii lui Harry şi îi împinse trupul solid în faţă, în poziţia 
şezut, ceea ce provocă eliminarea unor gaze. Kate tresări 
şi scoase un țipăt uşor. Medicii legişti, din câte am 
observat, nu se poartă prea blând cu persoanele decedate; 


şi nici n-ar avea motive, cu toate că m-a surprins 
întotdeauna felul în care manevrează un cadavru. 

Acum puteam vedea rana de intrare a glonţului, a cărui 
traiectorie trecuse prin coloana vertebrală şi ajunsese pe 
aceeaşi linie cu inima. Am încercat să-mi imaginez cum se 
întâmplase: probabil că Harry era încă drogat şi fusese 
poziţionat pe potecă, în picioare sau în genunchi, de o 
persoană sau de mai multe, în timp ce ţintaşul se plasase 
suficient de aproape pentru a avea o ţintă perfectă, dar nu 
atât de aproape încât rafala să lase arsuri sau urme de 
praf de puşcă. Sau poate că Harry zăcea întins în altă 
parte atunci când a fost împuşcat, şi abia după aceea a fost 
adus pe potecă. Însă varianta din urmă era prea lipsită de 
profesionalism, şi orice echipă CSI ar fi remarcat acest 
lucru. 

În orice caz, Harry fusese împuşcat în spate, iar acum 
nu puteam decât să sper că nu ştia dinainte ce-l aştepta. 

Doctoriţa Gleason ne indica însă cu totul altceva. 

- Aici. Priviţi chestia asta! Puse degetul pe omoplatul 
drept al lui Harry. E o uşoară decolorare a pielii, dificil de 
identificat. Nu este o contuzie sau o arsură chimică şi nu 
pare a fi nici o arsură de flacără. Ar putea fi făcută cu un 
aparat electric. 

Eu şi Kate ne-am apropiat mai mult de locul vag 
decolorat, cam de mărimea şi forma unei monede micuţe. 
Nu era rezultatul electrocutării cu un baston electric; eu 
mai văzusem un semn asemănător lăsat de un instrument 
electric pentru vite. 

Doctoriţa Gleason se uita la mine în timp ce studiam cu 
atenţie semnul de pe umărul lui Harry. 

- Nu ştiu ce e, i-am spus. 

Se mută pe partea laterală a mesei şi, fără nici o 
formalitate, trase cearşaful albastru de pe trupul gol al lui 
Harry. Începu să ne spună ceva, însă am întrerupt-o: 

- Vreţi să coborâţi corpul la loc? 


- A, mă scuzaţi! 

Şi împinse trupul ţeapăn al lui Harry înapoi pe masă, în 
timp ce eu îl ţineam de picioare. Oi fi eu obişnuit cu 
cadavrele, dar ştiu că ele ar trebui să stea culcate, nu în 
capul oaselor. Kate, din câte vedeam eu, abia mai putea 
suporta. 

Doamna doctor Gleason se îndreptă către capătul 
tărgii. 

- Bărbat de rasă caucaziană, vârstă medie, bine făcut, 
masă musculară bună, piele cu aspect normal, cu excepţia 
observaţiilor de mai devreme; am mai notat faptul că nu a 
făcut baie şi nu s-a bărbierit de câteva zile, lucru care 
concordă cu timpul petrecut în aer liber şi cu hainele 
murdare. Nimic din ce văd aici nu este ieşit din comun, 
până ajungem la glezne şi la tălpi. 

Toţi trei ne aflam acum în dreptul picioarelor goale ale 
lui Harry, iar doamna Gleason ne explică: 

- E murdar pe tălpi, ca şi cum ar fi mers desculţ, însă 
nu am văzut pământ sau vegetaţie de exterior. 

Am înclinat uşor din cap, iar ea continuă: 

- Am găsit câteva fibre care par să provină de la o 
carpetă sau de la un covor; plus că vedeţi şi 
dumneavoastră ceea ce pare a fi un praf fin sau murdărie 
de genul celei care se găseşte pe podea. Am înţeles că 
avea o rulotă, aşa că ar trebui verificat dacă există o 
carpetă acolo şi ar trebui prelevate mostre de fibre şi de 
ţărână. 

Ştiam eu şi un alt loc de unde ar fi trebuit să iau mostre 
de fibre şi de ţărână, însă în momentul de faţă şansele de a 
obţine un mandat de percheziţie pentru cabana Custer Hill 
nu erau deloc promițătoare. 

M-am apropiat mai mult de Harry şi am spus: 

- Are contuzii pe ambele glezne. 

- Într-adevăr. Şi mai are şi julituri. Acestea sunt foarte 
vizibile, după cum puteţi observa, şi singurul lucru la care 


mă pot gândi este că a avut legături la picioare - ceva 
metalic; nu bandă adezivă, nu sfoară, nu ceva care să se 
poată plia; şi s-a zbătut ori a încercat să fugă cu ele. Aşa se 
explică faptul că aceste contuzii sunt atât de numeroase şi 
de pronunţate. Pielea a plesnit în două locuri. Cred că 
şosetele şi ghetele au fost încălţate după îndepărtarea 
cătuşelor de la glezne. Bănuiesc că era desculţ cât a purtat 
cătuşele. Uitaţi-vă la poziţia juliturilor şi a contuziilor. 

Orice ar fi păţit Harry în orele de dinaintea morţii, nu 
fusese deloc plăcut. Aşa cum îl cunoşteam eu, eram sigur 
că nu fusese un prizonier model. Aşa se şi explicau, de 
altfel, sula pentru vite, injecţiile şi cătuşele de la picioare. 

“Te-ai descurcat bine, prietene." 

- După ce am remarcat aceste fibre pe picioarele lui, 
continuă doamna doctor Gleason, am studiat cu atenţie 
restul corpului şi am mai găsit nişte fibre în păr şi pe faţă. 
Ar putea proveni de la căciula lui, însă aceea e de culoare 
bleumarin, în timp ce fibrele acestea sunt multicolore. 

N-am comentat, dar se pare că Harry stătuse întins pe 
un covor sau pe o pătură. 

- De asemenea, adăugă doamna Gleason, am găsit fibre 
pe pantaloni, pe cămaşă şi chiar pe indispensabili. Nici 
acestea nu par să provină de la lucrurile pe care le purta 
când a fost adus aici. Şi am mai găsit patru fire de păr 
negru, toate având cam cinci centimetri lungime - unul pe 
cămaşă, unul pe pantaloni şi două pe indispensabili. Le-am 
lipit pe fiecare pe materialul unde le-am găsit. 

Am dat din cap, fără a-mi exprima opinia. Cu cât 
spuneam mai puţine lucruri, cu atât doamna Gleason se 
simţea obligată să ne dea mai multe explicaţii. 

- Aceste fire de păr nu-i aparţineau decedatului. De 
fapt, la o analiză mai atentă cu microscopul, acestea nu 
par a fi fire de păr de om. 

- Păr de câine? întrebă Kate. 

- Tot ce se poate. 


"Kaiserul Wilhelm?" 

Doctoriţa Gleason încheie: 

- Asta-i tot ce mi-a atras atenţia examinând cadavrul. 

- Puteţi estima momentul decesului? se interesă Kate. 

- Pe baza a ceea ce văd, simt şi miros, aş spune că 
decesul a survenit în urmă cu douăzeci şi patru de ore; sau 
poate ceva mai puţin. Echipa CSI sau medicul legist ar 
putea descoperi ceva care să mai reducă acest interval. 

- Dumneavoastră i-aţi dat jos hainele şi obiectele 
personale? am întrebat. 

- Eu, împreună cu un asistent. 

- În afară de părul de animal şi de fibrele acelea 
străine, aţi mai observat şi altceva ieşit din comun? 

- Cum ar fi? 

- Nu ştiu... leşit din comun. 

- Nu... însă dacă îi mirosiţi hainele, şi mai ales cămaşa, 
s-ar putea să mai simţiţi un vag miros de fum. 

- Ce fel de fum? 

- Pare a fi fum de ţigară. Dar printre obiectele lui 
personale n-am găsit nimic care să indice că ar fi fost 
fumător, mă informă ea. 

"Asta-i o artă de mult uitată." 

Printre  detectivii de la Omucideri, specialiştii în 
criminalistică şi medicii legişti e un adevărat crez faptul că 
un cadavru îşi va trăda în cele din urmă secretele. Fibre, 
fire de păr, spermă, salivă, urme de muşcături, julituri 
lăsate de frânghie, mucuri de ţigară, fum de ţigară, scrum, 
ADN, amprente... Şi lista poate continua la nesfârşit. 
Aproape întotdeauna există un transfer între criminal şi 
victimă, pe de-o parte, şi între victimă şi criminal, pe de 
altă parte. Tot ce trebuie să faci este să descoperi acest 
transfer, să-l analizezi şi să-i asociezi un suspect. Problema 
e găsirea suspectului. 

- Altceva? am întrebat. 


- Nu. Însă n-am făcut decât o examinare sumară a 
hainelor şi a obiectelor personale. Un asistent m-a 
secondat în permanenţă şi am înregistrat pe o casetă audio 
concluziile în urma examinării cadavrului şi a obiectelor 
care îi aparţin. Puteţi veni să luaţi caseta imediat ce îi voi 
face o copie. 

- Mulţumesc. 

După toate aparențele, ştia că are de-a face cu un caz 
important. 

- Despre ce e vorba? 

- Chiar vreţi să ştiţi? 

Se gândi un moment, după care răspunse: 

- Nu. 

- Bună decizie! am spus. Ei bine, ne-aţi fost de mare 
ajutor. Vă mulţumim pentru timpul acordat, doamnă 
doctor Gleason. 

- Rămâneţi cu cadavrul? 

- Da. 

- Vă rog să nu-l atingeti. Mai aruncă o privire la Harry 
Muller, zicând: Dacă a fost ucis, sper să aflaţi cine a făcut- 
0. 

- Vom afla. 

Doctoriţa îşi luă rămas-bun şi plecă. 

- De ce ar dori o femeie atât de tânără să lucreze la 
morgă? mă întrebă Kate. 

- Poate caută bărbatul perfect, i-am spus. Hai să ne- 
apucăm de treabă! Ne-am apropiat de targa pe care erau 
întinse obiectele personale ale lui Harry şi, folosind în 
continuare mănuşile de latex, am început să examinăm tot 
- portofelul, ceasul, pagerul, binoclul, camera video, 
camera foto, busola, cleştele de sârmă, ghidul păsărilor şi 
o hartă de teren pe care era conturată cu un marker roşu 
proprietatea Custer Hill; harta indica, de asemenea, 
poziţia cabanei şi a altor câteva construcţii care fuseseră 
marcate ulterior. Chiar şi cu mănuşile de latex, mânuiam 


cu mare grijă obiectele, astfel încât să nu distrugem vreo 
amprentă. 

Am examinat conţinutul portofelului lui Harry şi am 
observat că în buzunarul pentru mărunţiş avea o cheie de 
rezervă de la casă, de la Toyota şi de la Grand Am-ul de 
serviciu. Însă nu am găsit nici o cheie de rezervă pentru 
rulotă. Dacă existase într-adevăr o astfel de cheie, cineva o 
luase. Şi nu era vorba de poliţia statului, pentru că oamenii 
legii o folosiseră pe cea de pe breloc. Prin urmare, era 
posibil ca altcineva să fi scos cheia de rezervă din portofel, 
pentru a muta rulota de pe proprietatea Custer Hill. Cine 
ar fi putut fi? 

- Aici nimic nu pare neobişnuit, nelalocul lui sau 
deteriorat în vreun fel, conchise Kate. Dar fac pariu că pe 
camere a existat ceva care a fost şters. 

- Mai degrabă discul, caseta şi cardul de memorie au 
fost scoase şi înlocuite cu rezervele pe care le avea Harry 
la el, am spus. 

- Aşadar, cei de la laborator nu vor avea cum să 
recupereze imagini şterse, fii de părere Kate. 

- Presupun că nu. 

Am luat mobilul lui Harry şi l-am pornit, apoi am căutat 
prin apelurile primire recent. 

Am găsit apelul dat de prietena sa, Lori Bahnik, 
sâmbătă la ora 9.16, ca răspuns la telefonul lui Harry, de 
la 7.48. Urmau apoi încă zece apeluri de la Lori, începând 
de sâmbătă după-amiază - după ce primise mesajul lui, la 
16.02 - şi continuând duminică toată ziua şi chiar astăzi, 
luni. 

Mai era apoi apelul ofițerului de gardă, Ken Reilly, de 
duminică seara, la 22.17, dat ca urmare a telefonului lui 
Lori la biroul ATTF. 

Următorul apel era de la un număr din New Jersey şi 
fusese dat duminică, la ora 22.28. 


- Ăsta nu e numărul de acasă al lui Walsh? am întrebat- 
o pe Kate. 

- Ba da. 

- Dar el ne-a spus că nu l-a sunat pe Harry până azi- 
dimineaţă, când a ajuns la birou. 

- Se pare că a minţit. 

- Da... Uite şi telefonul lui Walsh de azi-dimineaţă... şi, 
înainte de asta, Ken Reilly a sunat toată noaptea din 
Federal Plaza 26. 

Îmi răspunse după o tăcere mai lungă: 

- S-ar părea că interesul este ceva mai mare decât ne-a 
dat de înţeles Tom Walsh. 

- Asta-i puţin spus. Faptul că Walsh ne-a dus cu preşul 
mă face să trag concluzia că n-a fost vorba de o simplă 
supraveghere de rutină. 

- Cred că deja ştim chestia asta. 

M-am uitat din nou pe mobilul lui Harry şi am găsit 
apelul meu de duminică după-amiază, când i-am sugerat că 
gătim tocăniţa vânătorului, şi ultimul meu apel, de azi- 
dimineaţă, la 9.45. După aceea, mai erau câteva telefoane 
de la Lori. 

Kate se uita ţintă la telefonul mobil: 

-E atât de trist... 

Am dat uşor din cap. Nu aveam parola lui Harry, aşa că 
nu-i puteam asculta mesajele; dar ştiam că oamenii de la 
Tehnic vor reuşi să facă treaba asta. 

Am căutat în lista numerelor formate de Harry recent şi 
am văzut apelul către Lori Bahnik, de sâmbătă dimineaţă 
la ora 7.48. Am găsit şi mesajul de sâmbătă după-amiază, 
de la ora 16.02. Apoi, nimic. 

Tocmai eram pe punctul de a închide telefonul, când 
acesta a început să sune, făcându-ne pe amândoi să 
tresărim. 


M-am uitat la numele afişat pe ecran şi am văzut că era 
Lori Bahnik. Am aruncat apoi o privire către Kate şi mi-am 
dat seama că era tulburată. 

M-am gândit să răspund la telefon, însă nu eram 
pregătit să-i dau vestea lui Lori, în condiţiile în care 
cadavrul lui Harry era la un metru şi jumătate distanţă. Am 
închis mobilul şi l-am pus la loc pe targa. 

M-am uitat la ceasul de la mână. N-avea să mai treacă 
prea mult timp până să ajungă aici poliţia statului şi 
agenţii FBI de la Albany. În afară de asta, cei doi indivizi 
din Brigada Antitero probabil că aterizaseră deja pe 
aeroportul din Saranac Lake. Mă întrebam pe cine 
trimisese Walsh să ne înlocuiască. Probabil pe cineva care 
ştia să asculte ordinele superiorilor. 

- Hai să aruncăm o privire şi la haine înainte să 
sosească sticleţii! 

Kate se duse la chiuvetă şi îşi curăţă gelul mentolat de 
pe buza superioară, în timp ce eu am profitat de ocazie şi 
am băgat harta în buzunar. A sustrage o probă de la scena 
crimei constituie un delict, însă m-am gândit că o să am 
nevoie de harta aceea, şi am găsit ca pretexte faptul că 
Walsh mă minţise şi ideea că pe masa aceea aş fi putut fi 
eu în locul lui Harry. 

Kate era deja la cea de-a doua targa, adulmecând 
cămaşa lui Harry. 

- Nu sunt sigură, îmi spuse. Ar putea fi fum de ţigară... 

Eu nu simţeam alt miros în afara celui mentolat de sub 
nas, însă am întrebat-o: 

- Şi cine ştim noi că fumează? 

Înclină din cap. 

Am studiat cu atenţie hainele, piesă cu piesă, 
observând banda de scotch pe care doamna Gleason o 
folosise pentru a prinde cele patru fire de păr. Nu s-ar fi 
putut spune că făceam ceva nepermis, însă, pe de altă 
parte, noi n-ar fi trebuit să ne aflăm aici. Ar fi trebuit să 


fim deja la sediul poliţiei statale din Ray Brook. În afară de 
asta, mai era şi treaba cu probele; şi oricine umblă cu ele 
trebuie să se înregistreze, lucru pe care noi nu-l 
făcuserăm. Apoi, mai erau şi anchetatorii de la FBI şi de la 
poliţia statului, care ar fi putut să nu aprecieze prezenţa 
noastră aici atunci când aveau să sosească. Cu alte 
cuvinte, ne aflam pe un teren nesigur - cam pe unde îmi 
petrec eu o mare parte a timpului. Ceea ce conta însă era 
faptul că obţinuserăm un avans important. Dar acum era 
timpul să plecăm. 

- Hai să mergem! am îndemnat-o pe Kate. 

Insă ea îmi spuse: 

- la priveşte aici! 

M-am apropiat mai mult de ea. [inea în mână 
pantalonii de camuflaj ai lui Harry şi le întorsese buzunarul 
drept pe dos. 

- Vezi asta? 

Am examinat căptuşeala albă a buzunarului şi am 
observat nişte semne albastre, care păreau a fi făcute cu 
pixul. 

- Ar putea fi nişte litere, sesiză ea. 

Într-adevăr, puteau fi nişte litere. Ca şi cum Harry ar fi 
scris pe țesătura albă, în timp ce ţinea mâna în buzunar. 
Sau, dacă şi Harry era la fel de neatent cum eram eu, 
poate că-şi băgase un pix în buzunar, uitând să-i pună mai 
întâi capacul. 

Kate aşeză pantalonii pe targa, şi ne-am aplecat 
amândoi mai mult, încercând să descifrăm semnele 
albastre, care în mod clar erau urme de pix şi nu păreau 
făcute la întâmplare. 

- Incepe tu, i-am spus lui Kate. 

- Bun... sunt trei grupuri de semne... cel mai lizibil este 
"M-A-D"... Următorul pare a fi... începe cu "N"... apoi e un 
"U" sau un "V"... şi un asterix. Nu, un "K". Apoi, ultimul 
grup pare a fi... "E-L-F". Se uită la mine. Elf? 


Am privit cu atenţie urmele de pix. 

- "M-A-P" ar putea fi, de fapt, "M-A-D'. Adică, să nu 
uităm că scria asta fără să vadă, cu mâna în buzunar. Nu? 

- Probabil... 

- Apoi, "NUK"... şi mai e încă un semn, aproape 
acoperit de cusătură... Probabil a vrut să scrie "NUKE". 

Ne-am uitat unul la altul, iar Kate mă întrebă: 

- "Nuclear"? Ca în "bombă nucleară"? 

- Eu sper că nu. Am adăugat: Ultimul e destul de clar: 
"ELF". 

- Da... Oare ce încerca să ne spună? Madox? Nuclear? 
Elf? Ce înseamnă "elf? Poate încerca să scrie "HELP". 

- Nu. E destul de clar. "E-L-F". 

M-am uitat din nou la ceas, iar apoi la uşă. 

- Trebuie să plecăm. 

După aceea am băgat căptuşeala înapoi în buzunar şi 
am mai adăugat: 

- Lasă-i să caute. 

Ne-am scos mănuşile de latex şi le-am aruncat într-un 
coş de gunoi. M-am dus apoi lângă trupul neînsufleţit al lui 
Harry şi l-am privit. Kate veni lângă mine şi mă luă de 
braţ. Aveam să-l revăd pe Harry curând, la capelă, 
îmbrăcat cu vechea lui uniformă. l-am spus: 

- Mulţumim pentru indicii, prietene. Ne ocupăm noi de 
asta. 

Apoi am tras cearşaful albastru peste el şi m-am 
îndreptat către ieşire. Am părăsit blocul operator şi am 
luat-o la fugă pe hol, către camera de gardă. Ajungând 
acolo, i-am întrebat pe soldaţi: 

- Aveţi arma şi legitimaţia decedatului? 

- Da, domnule. 

- Trebuie să iau insigna NYPD şi să o dau familiei. 

Tipul care fusese desemnat răspunzător pentru această 
sarcină ezită puţin şi îmi spuse: 

- Mi-e teamă că nu pot face asta. Ştiţi, e... 


- Nici n-a fost inventariată încă. Cine o să ştie? 

- Eu, unul, n-am nimic împotrivă, îl asigură celălalt 
soldat pe şeful lui. Şeful lui deschise o pungă de probe 
care se afla pe tejghea, scoase insigna de pe legitimaţie şi 
o împinse către mine. 

I-am mulţumit şi am băgat insigna lui Harry în buzunar. 

- Credeţi că a fost omucidere? mă întrebă celălalt 
soldat. 

- Dar tu ce crezi? 

- Păi, îmi răspunse el, eu am văzut cadavrul pe potecă, 
înainte să fie urcat în ambulanţă. Tipul ăsta, prietenul 
dumneavoastră, n-ar fi putut să fie împuşcat exact în spate, 
în pădurea asta deasă, decât dacă cel care a tras s-ar fi 
aflat chiar în spatele lui, pe potecă. Mă înţelegeţi? 

- Mda. 

- Cu alte cuvinte, nu a fost un accident, decât dacă s-o 
fi întâmplat pe timpul nopţii, iar cel care a tras a crezut că 
a văzut o căprioară pe potecă... Vă spun eu, prietenul 
dumneavoastră ar fi trebuit să poarte o chestie 
reflectorizantă sau portocalie. Ştiţi? 

- Da. Mă rog, încă nu s-a deschis sezonul de vânătoare. 

- Adevărat, dar totuşi... Unii localnici nu aşteaptă să se 
deschidă sezonul. 

- Inţeleg. 

- Da... în fine, îmi pare rău. 

- Mulţumesc. 

Celălalt soldat îşi exprimă şi el condoleanţele, ca, de 
altfel, şi cele două asistente din spatele tejghelei. Cred că 
îi întrista accidentul de vânătoare petrecut în afara 
sezonului sau, şi mai rău, posibilitatea ca un turist să fi 
fost ucis în frumosul lor colţişor de lume. 

Eu şi Kate am ajuns în hol exact în momentul în care 
doi bărbaţi îmbrăcaţi în costum intrau pe uşă. Am dedus că 
lucrau la FBI sau la Biroul de Investigaţii al Statului. S-au 


dus direct la ghişeul de informaţii şi şi-au fluturat 
legitimaţiile. 

Doamna de la Informaţii ne-a observat pe mine şi pe 
Kate chiar în timp ce vorbea cu cei doi. Păru că vrea să le 
atragă atenţia că tocmai plecau nişte colegi de-ai lor, însă 
noi am ajuns la uşă înainte de a apuca să ne facă 
prezentările. 

Ne-am îndreptat rapid către maşină, iar eu m-am 
strecurat în spatele volanului şi am plecat mâncând 
pământul. 


Capitolul 25 


Ne-am îndreptat din nou spre centrul oraşului, apoi am 
urmat indicatoarele pentru Route 56, sud. Cuvintele 
"bombă nucleară" îmi stăruiau în minte. 

- Ori de câte ori lucrez la un caz cu tine, îmi mărturisi 
Kate, am senzaţia că sunt cu un pas înaintea legii, în loc să 
reprezint legea. 

- Uneori, am replicat eu ca un adevărat filozof, legea 
stă în calea adevărului şi a dreptăţii. 

- Predai cumva teoria asta şi la clasă, la John Jay? 

- Pentru informaţia ta, după 11 septembrie, foarte 
multe persoane care fac parte din forţele de menţinere a 
ordinii au adoptat metoda Corey, care spune că scopul 
scuză mijloacele. 

- După 11 septembrie, cu toţii am procedat aşa, mai 
mult sau mai puţin, însă cazul de faţă nu are nimic de-a 
face cu terorismul islamic. 

- Cum poţi fi sigură de asta în acest moment? 

- Fii serios, John! Nu văd absolut nici o legătură. 

- Păi, ia  gândeşte-te puţin: conform propriilor 
declaraţii, Madox a luptat în trecut cu duşmanii Americii, 
pe cont propriu. Corect? 

- Da, dar... 

- Comunismul s-a dus. Acum a intrat în scenă islamul. 
Madox ne-a spus că nu e foarte implicat în războiul 
împotriva terorismului, ceea ce înseamnă că e cât se poate 
de implicat. Am dreptate? 

Ea rămase tăcută o vreme, după care răspunse: 

- Ai. 

- Bun. Şi, desigur, mai e şi treaba cu petrolul, care se 
leagă de toate cele pomenite mai sus. 

- Şi unde este legătura până la urmă? 


- Nu ştiu sigur. Însă în mintea mea începea deja să se 
contureze o imagine, iar acea imagine avea de-a face cu 
Bain Madox, cu armele nucleare şi cu terorismul - 
combinaţie deloc bună. Şi totuşi, Kate nu era tocmai 
pregătită să facă faţă tuturor acestor informaţii, aşa că i- 
am spus: Ei bine, Harry s-a gândit că cineva va înţelege. 
Aşa că, dacă vom analiza mai bine situaţia, vom afla despre 
ce e vorba. 

Ea confirmă printr-o mişcare a capului, după care 
schimbă subiectul: 

- De un lucru sunt sigură în acest moment, şi anume, că 
Madox l-a ucis pe Harry sau că a pus pe cineva să-l 
omoare. 

- A făcut-o cu mâna lui. Probabil că a fost ajutat de 
Carl. 

- S-ar putea ca asta să nu fie uşor de dovedit la 
tribunal. 

"Ucigaşii de poliţişti nu ajung întotdeauna în faţa unui 
tribunal", m-am gândit eu, însă n-am spus-o cu voce tare. 

În orice caz, Kate îmi ghici gândurile şi spuse: 

- Te rog să nu acţionezi nebuneşte. Scopul nu scuză 
mijloacele. 

Nu i-am răspuns. 

Am plecat din Potsdam, îndreptându-ne spre sud, pe 
Route 56. Era 6.01 seara, şi începuse să se întunece. 
Ferestrele caselor răzlețe erau luminate şi se vedea fum 
ridicându-se pe coşuri. Minivacanţa prilejuită de Columbus 
Day se apropia de sfârşit; cina era pe plită. A doua zi lucrul 
şi şcoala se reluau. Oamenii normali erau acum în faţa 
televizorului sau a şemineului, sau oriunde se mai adună 
oamenii normali. 

Kate păru iarăşi să îmi ghicească gândurile şi sugeră: 

- Ne-am putea cumpăra o casă de weekend, care ar 
deveni, în cele din urmă, reşedinţa noastră permanentă 
după ce am ieşi la pensie. 


- La pensie, cei mai mulţi nu se retrag în zone cu zăpezi 
şi gheaţă. 

- Am putea învăţa să schiem şi să patinăm. Tu ai putea 
să înveţi să vânezi şi să împuşti urşi. 

I-am zâmbit, şi ne-am luat de mână. 

Mobilul ei începu să sune, iar ea se uită la ecran. 

- Apel neidentificat. Probabil că e Walsh. 

- Răspunde. 

Ea răspunse, ascultă o vreme în receptor, apoi spuse: 

- Ne îndreptăm într-acolo, Tom. Mai ascultă puţin, după 
care zise: Am fost la spital şi l-am identificat pe Harry. 

Orice ar fi spus Walsh, cu siguranţă nu a fost ceva 
drăguţ, iar Kate îşi îndepărtă telefonul de ureche cu un 
gest teatral. Îl auzeam pe interlocutorul ei clocotind. 

Nu-mi place deloc atunci când cineva ţipă la nevastă- 
mea, aşa că am luat telefonul din mâna lui Kate şi l-am 
ascultat pe Walsh urlând: 

- Tu eşti supervizorul lui, aşa încât tu vei fi trasă la 
răspundere dacă el nu-mi respectă ordinele. Ţi-am lăsat 
acest caz împotriva voinţei mele; ţi-am spus să mergi 
direct la sediul poliţiei statale, şi am vorbit foarte serios. 
Eşti agent FBI sau nu eşti decât o nevastă supusă? 

- Bună, Tom, i-am replicat. Aici e soţul lui Kate. 

- A, acum preiei şi apelurile nevesti-tii? Vorbeam cu 
Kate. 

- Nu, vorbeai cu mine. Dacă mai ridici vreodată vocea 
la nevastă-mea, te fac bucăţi. Ai înţeles? 

Nu-mi răspunse imediat, însă în cele din urmă mă 
avertiză: 

- Amice, ai luat-o razna! 

- În cazul ăsta, nici tu nu eşti departe. 

- Nu cred. 

- Eu cred. Şi, apropo, am căutat în mobilul lui Harry şi 
am constatat că ai uitat să ne spui că l-ai sunat duminică 
seara şi că ofiţerul de serviciu l-a sunat toată noaptea. 


Asta îl reduse la tăcere preţ de o clipă, după care 
întrebă: 

- Şi ce-i cu asta? 

Simţeam că relaţia noastră profesională se deteriorează 
şi că el căuta cea mai bună metodă de a mă implica într-un 
incident de muncă, determinând, de pildă, concedierea 
mea. 

- În ciuda tuturor eforturilor tale, i-am spus, o să 
descopăr eu ce se întâmplă de fapt aici. 

Replica lui mă surprinse: 

- Dacă reuşeşti, să-mi spui şi mie la ce concluzie ai 
ajuns. 

Asta însemna, presupun eu, că indivizii de la 
Washington nu fuseseră complet sinceri cu el - ceea ce 
putea fi sau nu adevărat. În orice caz, Walsh îndeplinea 
ordinele, iar eu nu, şi asta îi pricinuia anumite probleme 
agentului special Thomas Walsh, însărcinat cu rezolvarea 
cazului. 

- Până la urmă o să-mi mulţumeşti pentru extraordinara 
mea iniţiativă, i-am spus. 

- Iniţiativa ta  afurisită aduce foarte mult a 
insubordonare. Ca să nu mai spun că pierzi timp şi energie 
băgându-ţi nasul în chestiunile FBl-ului, în loc să-ţi faci 
treaba. 

- Şi care-i treaba mea? 

- Treaba ta era să-l găseşti pe Harry. El a fost găsit. 
Acum poţi să te întorci acasă. 

- Nu, acum trebuie să-l găsesc pe cel care l-a ucis. 

- Tu trebuie să-l găseşti? Tu? De ce trebuie să te bagi tu 
mereu, oriunde? 

- Pentru că eu nu am încredere în tine. Sau în oamenii 
pentru care lucrezi. 

- Atunci dă-ţi demisia! 

- Hai să-ţi spun ceva: dacă nu reuşesc să rezolv cazul 
ăsta, o să găseşti demisia mea pe birou. 


- Când? 

- Peste o săptămână. 

- S-a făcut! Asta mă scuteşte de efortul de a completa 
toată hârţogăraia necesară pentru a te concedia. 

- Şi nu mai vreau să aud alte mizerii cum că ni se va lua 
cazul. 

- Ai o săptămână la dispoziţie. 

I-am dat telefonul înapoi lui Kate, care a zis: 

- Tom, sună.-l, te rog, pe maiorul Schaeffer şi spune-i că 
noi suntem agenţii desemnaţi să investigăm acest caz; să 
ne ofere tot sprijinul şi aşa mai departe. 

Walsh mai spuse ceva, iar Kate replică: 

- Nu, nu mai avem informaţii sau piste noi, dar, dacă 
vom afla ceva, cu siguranţă îţi vom comunica şi ţie. 

Probabil a uitat că am găsit însemnarea aceea în 
buzunarul lui Harry şi că am avut amândoi o discuţie cu 
medicul legist. Memoria selectivă face parte din metoda 
Corey de a trata cu şefii. 

Ascultă în receptor preţ de câteva clipe, iar apoi 
răspunse: 

- Inţeleg. 

Dădu să mai spună ceva apoi îşi dădu seama că 
telefonul era mort. Îl închise. 

- Ce anume înţelegi? am întrebat-o. 

- Înţeleg că avem la dispoziţie şapte zile pentru a 
realiza un miracol, iar dacă nu, s-a zis cu noi. 

- Nici o problemă. 

-... Şi ar fi bine să fie un mare miracol. Nu unul mic, 
precum găsirea unui vânător neghiob, care să admită că l- 
a ucis pe Harry din greşeală. 

- În regulă. Mi se pare rezonabil. 

- Iar dacă îl acuzăm de crimă pe domnul Bain Madox şi 
o dăm în bară, Walsh va avea grijă să ajungem amândoi 
agenţi de pază la K-mart. 

- Asta îmi sună deja a provocare. 


- Exact. Trebuia să deschizi tu gura ta cea mare! 

- Îţi mulţumesc că-mi împrospătezi memoria. Altceva? 

- Păi... a mai spus că investigația noastră se limitează 
la o eventuală omucidere. Că orice altceva l-ar implica pe 
Madox nu e de competenţa noastră. De asta urmează să se 
ocupe Ministerul Justiţiei. 

- Bineînţeles. Am reţinut. 

Îmi aruncă o privire ca să vadă dacă eram sarcastic. 
Putea foarte bine să nu se obosească să facă asta. 

- Ai fost cam aspru cu el. Din nou! îmi atrase ea atenţia. 

- Mă scoate din sărite. 

- Nu o lua ca pe un afront personal şi nu îmi mai lua 
apărarea. Pot să mă apăr şi singură la momentul şi în locul 
pe care le voi alege eu însămi. 

- Am înţeles, să trăiţi! 

Ea mă prinse din nou de mână. 

- Îţi mulţumesc, totuşi. Şi adăugă: Ai uitat să îi spui să 
se ducă dracului. 

- Asta era de la sine înţeles. 

- John, cred că e speriat. 

M-am gândit o clipă şi am zis: 

- Cred că ai dreptate. lar tu ai uitat să-i spui ce am 
găsit la morgă. 

- Tocmai aveam de gând să-i spun, când mi-a închis 
telefonul. Dă-l dracului, spuse ea. 

Pentru o vreme am condus în tăcere, îndreptându-ne 
spre sud, pe Route 56. În minte îmi reveneau întruna 
imagini cu Harry care zăcea mort, gol puşcă, la morgă. Am 
simţit că îmi vine rău de la stomac. Viaţa unui om fusese 
suprimată, pur şi simplu, pentru că omul ăla văzuse sau 
auzise ceva ce n-ar fi trebuit să vadă sau să audă. 

Eram mai mult decât mânios; eram plin de o ură 
ucigătoare împotriva celui care îi făcuse asta lui Harry - 
oricine ar fi fost el. Trebuia să-mi păstrez însă calmul şi să 


lucrez la caz până în momentul în care eram sigur că 
pusesem mâna pe asasin. Apoi venea vremea răzbunării. 

Am trecut mai întâi prin Colton, apoi prin South Colton. 
Benzinăria lui Rudy era închisă; am sperat că pornise spre 
stăpânul său, făcând pe el de frică. 

Am văzut indicatorul care ne ura bun venit în Parcul 
Naţional Adirondack; foarte curând după asta, copacii au 
devenit din ce în ce mai înalţi şi mai deşi, iar şoseaua s-a 
întunecat. 

După câteva minute i-am spus lui Kate: _ 

- Crima este ceea ce se vede la suprafaţă. Insă dincolo 
de asta se mai petrece ceva, ceva ce noi nu vedem. 

O vreme nu-mi răspunse. Abia apoi se interesă: 

- Cum ar fi? 

- Singurul lucru care i-a reuşit lui Madox atunci când a 
pus în scenă un accident de vânătoare dincolo de 
perimetrul proprietăţii sale a fost că a câştigat timp. 

- Timpul necesar pentru a ascunde probele. 

- Nu. Până la urmă, tot Madox rămâne suspectul 
principal. Dacă n-a reuşit decât să câştige puţin timp 
înseamnă că asta-i tot ce şi-a dorit de la bun început. 

- Bine, dar de ce? 

- Bain Madox nu se implică în acţiuni nesăbuite. Din 
punctul lui de vedere, asasinarea unui agent federal 
despre care FBl-ul ştia că se afla pe proprietatea sa ori 
undeva în apropiere n-ar avea rost decât dacă respectiva 
crimă şi investigaţiile care îi urmează nu l-ar implica pe el. 
Şi asta nu s-ar întâmpla decât dacă foarte curând s-ar 
petrece altceva, ceva care să atârne mai greu în balanţă 
decât ipostaza de suspect într-un caz de crimă. l-am 
aruncat o privire. Aşadar, ce ar putea fi? 

- În regulă... încep să înţeleg... 

- Ştiu. Deci? 

- Bombă nucleară. 


- Exact. Cred că individul ăsta are o armă nucleară. 
Asta ne spunea, de fapt, Harry. Eu asta cred. 

- Dar... de ce? Ce anume...? 

-Nu ştiu. Poate că are de gând să bombardeze 
Bagdadul. Sau Damascul. Ori poate Teheranul. 

- Cred că mergi prea departe, John. Avem nevoie de 
mai multe informaţii. De mai multe probe. 

- Aşa e. Şi s-ar putea să le obţinem mai curând decât 
credem. 

Nu-mi răspunse. 


Capitolul 26 


Se întunecase de-a binelea când am ajuns în cătunul 
Ray Brook, situat în apropierea aeroportului pe care 
aterizaserăm în dimineaţa aceea. Cu toate că era atât de 
aproape, noi am ales calea cea mai lungă şi am descoperit 
în călătoria noastră lucruri pe care nici măcar nu le 
avuseserăm în vedere la 9 dimineaţa, atunci când 
intraserăm pe poarta instituţiei din Federal Plaza 26. 

Aşa se întâmpla uneori în meseria noastră. Cele mai 
multe zile erau lipsite de evenimente. Altele însă, 
asemenea zilei de 11 septembrie 2001, atârnau de un fir 
de aţă. 

Astăzi, de Columbus Day, mi-am pierdut un prieten, am 
intrat într-un conflict cu şeful meu şi am făcut cunoştinţă 
cu un excentric care ar putea pune la cale o surpriză 
nucleară. 

La anul, de Columbus Day, dacă mai prindem vremurile 
alea, voi merge la un meci de baraj al celor de la Yankees. 

Am găsit sediul poliţiei locale şi cazărmile soldaţilor la 
marginea oraşului. Am tras maşina în parcare. 

- Suntem oficialități, simpli vizitatori sau persoane de o 
moralitate îndoielnică? am întrebat-o pe Kate. 

- Caută mai bine un loc pentru persoane nedorite. 

Cum nu am găsit un astfel de loc, am tras maşina pe 
unul dintre locurile rezervate oficialilor. Am coborât, 
îndreptându-ne către clădirea mare, modernă, construită 
din cedru şi cărămidă. Pe o plăcuţă de deasupra intrării 
scria: "DETAŞAMENTUL B - POLIŢIA STATULUI NEW 
YORK". 

Am pătruns în hol şi ne-am legitimat în faţa sergentului 
de gardă, care părea să ne aştepte; la drept vorbind, 
probabil că ne aşteptase toată ziua. 


Îl chemă prin interfon pe maiorul Schaeffer şi ne rugă 
să aşteptăm. 

Câţiva soldaţi se plimbau de colo-colo, îmbrăcaţi în 
jachetele lor cenușii milităreşti, prinse în talie cu o centură 
cu curea transversală şi toc pentru pistol, şi având pe cap 
chipiuri Smokey the Bear. Aceste uniforme păreau să nu se 
fi schimbat de pe vremea când Roosevelt era guvernatorul 
statului New York. 

Am mai observat că toţi indivizii ăştia, şi chiar şi 
femeile, erau înalţi, aşa că am întrebat-o pe Kate: 

- Crezi că sunt selecționați? 

Totul sclipea de curăţenie ca orice sediu al unei 
organizaţii paramilitare şi singurul lucru pe care îl avea în 
comun cu o secţie NYPD era plăcuţa cu "FUMATUL 
INTERZIS". 

Pe o măsuţă laterală se afla un teanc de broşuri, iar 
Kate, care nu se poate abţine când vine vorba de broşuri 
informative, luă una şi îmi citi cu voce tare: 

- "Detaşamentul B este detaşamentul situat cel mai la 
nord şi acoperă în patrularea sa cea mai întinsă arie 
geografică, comparativ cu toate celelalte detaşamente - 
peste 15 000 km? -, suprafaţă care include ţinuturile cele 
mai puţin populate din ţară, asupra cărora şi-au lăsat 
amprenta şi distanţele mari, şi iernile lungi." 

- Cu asta de fapt se laudă sau se plâng? 

Ea continuă să citească: 

- "Patrularea zonei de nord cultivă o deosebită 
încredere în forţele proprii, iar membrii Detaşamentului B 
sunt renumiţi pentru abilitatea lor de a face faţă oricărei 
situaţii, cu asistenţă minimă." Adică minimală. Asistenţă 
minimală. Asta vrea să însemne că nu suntem bine-veniţi? 

- Tot ce se poate, dacă ai de gând să le corectezi modul 
de exprimare. Kate îşi continuă lectura: 

- "Pe lângă îndatoririle specifice, precum investigarea 
accidentelor şi a infracţiunilor, patrula interstatală şi 


problemele specifice de la graniţa canadiană, soldaţii 
Detaşamentului B sunt adesea chemaţi să caute alpinişti 
rătăciţi, să transporte turişti răniţi, să salveze călători 
surprinşi de furtună, să cerceteze cazuri de încălcare a 
legilor privind peştii şi animalele sălbatice şi să soluţioneze 
disputele domestice şi reclamaţiile privind infracțiunile 
săvârşite în zone izolate." 

- Dar ar putea ei oare să înăbuşe o luptă de stradă din 
cartierul South Bronx? Înainte ca ea să se gândească la o 
replică isteaţă, în hol intră un individ înalt, bine făcut, 
îmbrăcat într-un costum civil, de culoare gri. 

- Hank Schaeffer, se prezentă el. 

Ne-am strâns mâinile cu toţii, iar el adăugă: 

- Îmi pare rău pentru ceea ce i s-a întâmplat 
detectivului Muller. Înţeleg că eraţi prieteni. 

- Suntem, am răspuns eu. 

- Păi... îmi pare rău. Sincer. 

Nu părea să mai aibă mare lucru de zis, iar eu am 
observat atunci că Schaeffer nu ne întâmpinase în biroul 
lui. Întotdeauna apar probleme de-astea cu încălcarea 
teritoriului propriu, cu depăşirea jurisdicției, cu structura 
ierarhică şi aşa mai departe, însă Kate s-a descurcat 
onorabil, spunând: 

- Am primit instrucţiuni să facem tot ce e posibil pentru 
a vă ajuta. Putem face ceva pentru dumneavoastră? 

- Colegul dumneavoastră, Walsh, din New York, părea 
să creadă că vi s-a luat cazul, ne informă el. 

- Agentul special FBI Walsh, în grija căruia se află acest 
caz, şi-a revizuit opinia, l-am anunţat eu. Ar fi trebuit să vă 
sune până acum. "Ticălosul." Aşadar, puteţi să-i daţi un 
telefon sau puteţi să mă credeţi pe cuvânt. 

- Ei, atunci rezolvaţi-o dumneavoastră. Dacă vreţi, pot 
pune un soldat să vă conducă până la morgă. 

Nu părea să ştie că trecuserăm deja pe acolo şi 
făcuserăm ce era de făcut. l-am spus: 


- Uitaţi cum stau lucrurile, domnule maior. Înţeleg că 
acesta este teritoriul dumneavoastră şi că nu sunteţi deloc 
încântat că v-a căzut în cârcă un agent federal mort; În 
plus, probabil aţi auzit mai multe decât aţi fi dorit de la cei 
din New York, Albany şi, probabil, Washington. N-am venit 
aici să vă facem viaţa mai grea decât e deja - suntem aici 
ca să vă dăm o mână de ajutor. Şi să facem schimb de 
informaţii. Nu uitaţi că am un prieten care zace mort la 
morgă. 

Schaeffer se gândi puţin şi apoi zise: 

- După cum arătaţi, nu v-ar prinde rău o ceaşcă de 
cafea. Urmaţi-mă! 

Am traversat un coridor lung şi am intrat într-o sală 
mare - un bufet cu autoservire. Acolo se aflau în jur de 12 
femei şi bărbaţi, aşezaţi la mai multe mese, îmbrăcaţi civil 
sau în uniformă. Schaeffer găsi o masă liberă într-un colţ. 

Ne-am aşezat şi el ne avertiză: 

- Toate astea sunt neoficiale, pe faţă - cafea, politeţuri, 
condoleanţe -, fără hârtii pe masă. 

- Am înţeles. 

Schaeffer părea un tip direct, care ar fi mers destul de 
departe cu amabilitatea profesională, dacă nu din alte 
motive, măcar pentru a vedea ce poate obţine în schimb. 

Am trecut direct la subiect. 

- Arată a accident, dar miroase a omucidere. 

Maiorul dădu uşor din cap şi se interesă: 

- Cine ar fi dorit să-l omoare pe omul ăsta? 

- Eu zic că Bain Madox. Îl cunoaşteţi? 

Păru îndeajuns de surprins şi mă întrebă: 

- Mă rog... dar de ce? 

- Aţi aflat că detectivul Muller a fost trimis aici în 
misiune, la Clubul Custer Hill. 

- Mda. Am aflat după ce a fost dat dispărut, iar agenţii 
federali au solicitat ajutor pentru găsirea lui. Ne sfătui pe 
amândoi: Ar fi drăguţ dacă aş afla toate lucrurile astea din 


vreme. Ştiţi dumneavoastră, chestie de bun-simţ. Nu de 
alta, dar asta este jurisdicţia mea. 

- Aici n-o să vă contrazic, am replicat. 

- Uitaţi cum stă treaba: nu dumneavoastră sunteţi cei 
cărora ar trebui să mă plâng. Însă, de fiecare dată când am 
de-a face cu FBl-ul - şi zicând acestea aruncă o privire 
rapidă către Kate -, simt că sunt dus de nas. 

- Exact. Şi eu la fel. Înţelegeţi că dincolo de legitimaţia 
mea de agent federal, în străfundul sufletului meu nu sunt 
decât un simplu poliţist. 

- Bun, însă daţi-mi voie să vă spun că nici cei de la 
NYPD cu care am lucrat eu nu sunt mai breji. 

La auzul acestor cuvinte, credincioasa mea soţie zâmbi 
şi făcu următoarea precizare: 

- La drept vorbind, eu şi John suntem soţ şi soţie, aşa 
că o să fiu de acord cu dumneavoastră în această privinţă. 

Schaeffer aproape că îi întoarse zâmbetul. 

- Spuneti-mi, aşadar, ce ar fi trebuit să facă Harry 
Muller pe proprietatea Custer Hill? 

- Supraveghere, am replicat. În acest weekend acolo 
avea loc o întâlnire, iar el urma să îi fotografieze pe 
oaspeţii care soseau şi să reţină numerele de înmatriculare 
ale vehiculelor. 

- De ce? 

- Nu ştiu. Însă vă pot spune că Bain Madox şi prietenii 
lui se află în vizorul Ministerului Justiţiei. Nu v-a spus 
nimeni nimic din toate astea? 

- Nu mi s-au spus prea multe. Mi s-au servit obişnuitele 
aiureli referitoare la siguranţa naţională. 

"Aiureli?" Adică un fel de "rahaturi"? Poate că tipul ăsta 
nu obişnuia să vorbească urât. După ce mi-am propus să 
am grijă cu alegerea cuvintelor, am continuat: 

- FBl-ul vine cu tot felul de aiureli şi se pricepe de 
minune să-i ducă pe oameni de nas, dar, între noi fie vorba, 


aici chiar s-ar putea să existe şi o problemă de siguranţă 
naţională. 

- Da? Cum ar fi? 

- N-am idee. Şi, sincer să fiu, asta este ceea ce noi 
numim informaţii confidenţiale, iar, dacă nu este absolut 
necesar să le aflaţi, nu vi le pot împărtăşi eu. 

Nu eram convins că el îmi aprecia sinceritatea, aşa că i- 
am aruncat puţin praf în ochi, spunând: 

- Înţeleg pe deplin faptul că  detaşamentul 
dumneavoastră trebuie să asigure patrularea pe o arie 
foarte largă - peste 15 000 kilometri pătraţi -, că sunteţi 
destul de încrezători în forţele proprii şi că nu aveţi nevoie 
decât de... asistenţă minimă din exterior... 

Kate îmi făcu un semn cu piciorul pe sub masă, în timp 
ce eu am continuat cu linguşelile, încheind: 

- Suntem aici în caz că aveţi nevoie de ajutorul nostru, 
însă chiar nu cred că aţi avea. Noi însă avem realmente 
nevoie de ajutorul, de priceperea şi de resursele 
dumneavoastră. 

Aveam la îndemână şi mai multe linguşeli, însă maiorul 
Schaeffer păru să simtă că îl duceam cu vorba. Cu toate 
acestea, zise: 

- În regulă. Cafea? 

- Ar fi grozav. 

Ne făcu un semn să rămânem aşezaţi şi se îndreptă 
către bar. 

- Ce texte ai în tine! spuse Kate. 

- Nu-i adevărat. Sunt cuvinte rostite din tot sufletul. 

- Sunt cuvinte citate dintr-o broşură pe care tocmai ți- 
am citit-o şi pe seama căreia te-ai distrat. 

- A, acolo auzisem toate chestiile alea? 

Îşi dădu ochii peste cap şi îmi comunică: 

- Nu pare să ştie prea multe, iar, dacă ştie, nu are de 
gând să spună. 


- E doar puţin iritat din cauză că FBl-ul îl duce cu 
vorba. Şi, apropo, el nu vorbeşte urât, aşa că ai grijă la 
limbaj. 

- Limbajul meu? 

- Poate că nu vorbeşte urât în prezenţa femeilor. Am o 
idee: e posibil să fie mai deschis dacă nu e de faţă o 
doamnă agent FBI. De ce nu te scuzi? 

- Da' de ce nu te scuzi tu? 

- Haide... 

Schaeffer reveni la masă cu o tăviţă pentru cafea şi se 
aşeză. Kate se ridică în picioare fără nici o tragere de 
inimă, zicând: 

- Trebuie să dau câteva telefoane. Mă întorc în zece 
minute. 

Şi plecă. 

Schaeffer turnă două cafele dintr-o cafetieră de inox în 
nişte ceşti de porțelan şi mi se adresă: 

- OK, acum spuneţi-mi de ce consideraţi că Bain 
Madox, un cetăţean bine situat, cu un miliard de dolari în 
bancă şi probabil un republican cu acte în regulă, ar fi ucis 
un agent federal. 

Mi-am dat seama că maiorul Schaeffer nu îmi 
împărtăşea suspiciunile. 

- Ei, e doar o bănuială... 

- Puteţi să o susţineţi? 

Ce-i drept, nu prea puteam. 

- Îmi întemeiez suspiciunile pe convingerea că Madox a 
fost ultima persoană care l-a văzut pe Harry în viaţă. 

- Eu am fost ultimul care a văzut-o pe soacră-mea în 
viaţă, înainte ca ea să alunece pe gheaţă şi să-şi spargă 
capul, mă informă. 

Am vrut să-i cer mai multe detalii în privinţa asta, dar 
până la urmă i-am spus: 

- Eu am lucrat ca detectiv la Omucideri. Pur şi simplu 
ajungi să îţi dezvolţi un simţ pentru lucrurile astea. Eu şi 


Kate am trecut pe la Clubul Custer Hill şi am vorbit cu 
individul ăsta, Madox. 

- Da? Şi? 

- E şmecher. L-aţi cunoscut? 

- L-am întâlnit de câteva ori. De fapt, chiar am fost 
împreună la vânătoare odată. 

- Serios? 

- Vrea să fie în relaţii bune cu poliţia statală şi cu cea 
locală. Ca, de altfel, mulţi dintre oamenii cu avere de pe 
aici. Asta le face viaţa mai uşoară şi mai sigură. 

- Aşa e. Însă omul ăsta are o armată proprie. 

- Mda. Şi nu angajează detectivi particulari sau poliţişti 
ieşiţi la pensie, aşa cum fac cei mai mulţi dintre bogătaşi. 
Oamenii lui nu sunt de prin partea locului şi nu au nici o 
legătură cu forţele de ordine, ceea ce e puţin ciudat pentru 
cineva care doreşte să aibă o relaţie strânsă cu poliţia. 

Am confirmat printr-o mişcare a capului, adăugând: 

- Tot ce se întâmplă acolo pare puţin ciudat. 

- Mă rog... însă nu ne fac probleme şi sunt destul de 
discreţi. La sediul poliţiei locale se primesc câteva apeluri 
pe an, prin care suntem solicitaţi să ridicăm vreun individ 
care a încălcat o proprietate sau vreun braconier care a 
tăiat gardul şi a fost prins. Însă Madox nu a depus 
niciodată vreo reclamaţie. 

- Drăguţ din partea lui! Şi, gândindu-mă la ce i s-a 
întâmplat lui Harry, am adăugat: Poate că-i ucide pe aceia 
care văd ceva ce nu ar trebui să vadă. Aţi avut vreo 
persoană dispărută? Sau vreun accident suspect? 

- Acum vorbiţi serios? 

- Da. 

Se gândi puţin, apoi spuse: 

- Păi... persoane dispărute sunt tot timpul... şi 
accidente de vânătoare care par a fi altceva... însă, după 
câte ştiu eu, numele lui Madox sau al clubului său n-a fost 
niciodată implicat. O să pun pe cineva să verifice. 


- Perfect. Aţi obţinut mandat de percheziţie pentru 
proprietatea Custer Hill? m-am interesat. 

- Da. 

- Hai să-l punem în aplicare! 

- Nu se poate. Mandatul era pentru căutarea unei 
persoane dispărute. Iar persoana dispărută a fost găsită în 
afara perimetrului proprietăţii în cauză. 

- Madox ştie asta? 

- Cum ar fi putut şti măcar de existența mandatului? 
Sau de faptul că cineva ar putea fi dat dispărut pe 
proprietatea lui? Făcu o pauză, apoi adăugă: Eram pe 
punctul de a-l suna şi de a-i solicita colaborarea voluntară, 
dar tocmai atunci am primit apelul acela anonim care ne-a 
condus la corpul neînsufleţit. l-aţi spus ceva despre 
persoana dispărută? 

- I-am spus. Aşa că hai să executăm mandatul! 

- Ştiţi, persoana a fost găsită între timp, îmi aminti 
maiorul Schaeffer. Gândindu-mă că aş putea să-l conving, 
am spus: 

- Uneori, legea stă în calea adevărului şi a dreptăţii. 

- Asta nu se întâmplă şi sub comanda mea, domnule 
detectiv. De vreme ce i-aţi spus despre persoana dispărută, 
o să pun pe cineva să sune şi să-i comunice că persoana 
respectivă a fost găsită. 

Eram convins că tipul ăsta fusese cândva un Eagle 
Scout? şi nu doream să scot în evidenţă diferenţele dintre 
un poliţist newyorkez şi un soldat de provincie, aşa că am 
spus: 

- Ei, atunci trebuie să ne gândim la un pretext pe care 
să i-l prezentăm judecătorului pentru a obţine un mandat 
de percheziţie. 

- Ceea ce ne trebuie de fapt este o legatară între Clubul 
Custer Hill şi cadavrul găsit pe teritoriul parcului naţional. 
In lipsa unei astfel de conexiuni, nu-i pot cere procurorului 


5 Rangul cel mai înalt în echipa de cercetaşi. (n.tr.). 


să solicite un mandat de percheziţie de la judecător. Aveţi 
vreo dovadă cum că detectivul s-ar fi aflat realmente pe 
acea proprietate? 

- Aăă... nu e ceva concludent... 

- Ei, atunci nu există nici o conexiune. 

- Mă rog, avem telefonul anonim care ne-a informat în 
legătură cu cadavrul. Anonim înseamnă suspect. De 
asemenea, avem nişte probe circumstanțiale solide cum că 
Harry s-a aflat la un moment dat pe proprietatea în cauză. 

- De pildă? 

- De pildă că asta era misiunea lui. l-am relatat 
maiorului despre apelul de sâmbătă dimineaţă, de la 7.48, 
despre cât de aproape se afla Harry de proprietatea Custer 
Hill, despre distanţa suspect de mare la care a fost găsită 
rulota lui Harry faţă de proprietatea în cauză şi despre alte 
astfel de probe, pe care le-am mai exagerat puţin. 

Schaeffer mă ascultă, apoi ridică din umeri. 

- Nu e suficient nici pentru a-l declara suspect pe Bain 
Madox, nici pentru a solicita un mandat de percheziţie. 

- Gândiţi-vă puţin... 

Nu aveam nici o îndoială că FBl-ul va convinge până la 
urmă un judecător să emită un mandat, însă putea fi prea 
târziu. După toate aparențele, trebuia să scot eu însumi un 
aşa-zis mandat-de-miez-de-noapte, adică să pătrund prin 
efracţie. Nu mai făcusem asta de ceva vreme, şi putea fi 
Chiar distractiv, dacă nu puneam la socoteală armata 
personală a lui Madox, sistemele de securitate electronică 
şi câinii de pază. 

- Ce vă aşteptaţi să găsiţi pe proprietatea lui Madox? 
mă întrebă Schaeffer. 

- Nu ştiu. 

- Judecătorilor nu le plac expedițiile în necunoscut. 
Gândiţi-vă la un lucru anume pe care îl căutaţi. Aţi văzut 
pe proprietatea sau în casa lui ceva cu care să mă pot 
prezenta în faţa procurorului? 


- Am văzut mai multe sisteme de securitate decât are 
preşedintele la ferma personală. 

- Asta nu-i ceva ilegal. 

- Corect. Ei bine... cred că trebuie să mai lucrăm la caz. 
De ce nu puneţi proprietatea sub supraveghere? am 
sugerat eu. 

- Şi ce anume mă interesează? 

- Oamenii care vin şi pleacă, şi mă refer inclusiv la 
Madox. Nu aveţi nevoie de permisiunea nimănui pentru a 
întreprinde o supraveghere. E suficient să suspectaţi ceva, 
i-am amintit. 

- Mulţumesc pentru pont. Mda, mă rog, singura 
bănuială mi-a fost trezită de ceea ce îmi spuneţi 
dumneavoastră acum. Se gândi o clipă şi mă întrebă: Vreti 
să-l băgaţi în sperieţi pe tipul ăsta? Cu alte cuvinte, vreţi o 
supraveghere pe faţă sau una clandestină? 

- Clandestină. De pildă, nişte tăietori de copaci care să 
supravegheze şoseaua şi perimetrul. 

- În regulă... însă va trebui să anunţ poliţia locală cu 
care, de altfel, voi şi coordona această activitate, şi trebuie 
să vă spun că am senzaţia că Madox are relaţii la biroul 
şerifului. 

Am reflectat puţin la asta. Se părea că domnul Bain 
Madox, Stăpânul Moşiei, îşi întinsese tentaculele şi în 
afara teritoriului propriu, iar în acest sens stătea mărturie 
şi telefonul dat de Rudy la Clubul Custer Hill. 

- Madox are relaţii şi în acest birou? am întrebat. 

- Nu sub comanda mea, răspunse maiorul fără să ezite. 

- În regulă. Mă întrebam însă cum ar fi putut să-şi dea 
seama. Dacă credeţi că există cineva în biroul şerifului 
care se trage de şireturi prea tare cu Madox eu zic că aţi 
putea avea conştiinţa împăcată pentru a desfăşura o 
activitate de supraveghere fără a-l anunţa pe şerif în acest 
sens. 


- Nu. Trebuie să rezolv problema cu ajutorul şerifului, 
nu să-mi creez singur alte probleme. 

- Aveţi perfectă dreptate. În mod evident, fiecare era de 
pe altă planetă. Maiorul Schaeffer se afla la conducerea 
unei nave curate şi foarte solide; iar asta nu era deloc rău, 
doar că nu era deloc convenabil în momentul de faţă. Avem 
realmente nevoie de supravegherea asta, am adăugat. 

- O să văd ce pot face. 

- Minunat! Şi l-am informat, cu toate că făceam acest 
lucru destul de târziu: eu şi Kate am trecut pe la morgă 
înainte să venim aici. 

Păru surprins şi mă întrebă: 

- Aţi descoperit ceva nou? 

- Am discutat cu medicul legist, doamna Gleason. Ar 
trebui să luaţi legătura cu ea. 

- Aşa intenţionez. Până una, alta, ce anume v-a spus? 

- Păi, se pare că detectivul Muller a fost supus unor 
abuzuri fizice înainte să moară. 

Maiorul chibzui puţin, după care mă întrebă: 

- Ce fel de abuzuri? 

- Nu sunt medic legist. Şi am adăugat, nu tocmai 
sincer: Am trecut pe acolo doar ca să identificăm cadavrul 
şi să ne luăm rămas-bun. 

Dădu uşor din cap. 

- O să vorbesc cu ea în seara asta. 

- A găsit nişte fibre din țesătura unui covor şi fire de 
păr de câine, l-am informat. l-am vorbit despre ce 
descoperise doctoriţa Gleason, apoi i-am mai spus: Dacă 
nu se potrivesc cu fibrele covorului din rulota lui Harry, 
poate că se potrivesc cu fibrele unui covor din cabana 
Custer Hill. Harry nu avea câine. 

- Bun. Dacă obţinem un mandat de percheziţie, vom 
verifica această ipoteză. 


Maiorul Schaeffer îşi făcuse planuri pe termen lung 
pentru ceva ce, pentru el, nu avea să fie decât o scurtă 
investigaţie, aşa că l-am avertizat: 

- O să ajungeţi să împărţiţi cazul ăsta cu cei de la FBI, 
iar lor nu le place să împartă nimic şi nu ştiu să colaboreze 
cu alţii. 

- Crima, îmi aminti el, chiar şi atunci când este vorba 
despre un agent federal, este un delict local, nu unul 
federal. 

- Ştiu asta, domnule maior. Şi, în ultimă instanţă, s-ar 
putea să existe un proces local pentru crimă, însă FBl-ul va 
investiga un atac asupra unui agent federal, iar ăsta chiar 
este un delict federal. Concret, rezultatul va fi acelaşi: cât 
de curând, ei o să invadeze toată zona asta şi o să 
acapareze cazul. 

- Rămâne totuşi cazul meu, replică maiorul Schaeffer. 

- Fără îndoială. Era ca şi cum un senior feudal ar fi 
încercat să-i explice unei armate de invadatori că i-a 
încălcat teritoriul. Am adăugat: De pildă, nu doctoriţa 
Gleason va face autopsia. Cadavrul va fi transportat la 
New York. 

- Nu pot face asta! 

- Domnule maior, au dreptul să facă tot ce le trece prin 
cap. Au în mânecă cele două cuvinte magice: siguranţa 
naţională. lar când apelează la cuvintele magice, poliţia 
statală şi cea locală se transformă în... Era cât pe ce să 
spun "căţeluşi", dar asta l-ar fi scos din sărite, aşa că am 
spus: Stană de piatră. 

Mă privi fix şi zise: 

- Mai vedem noi. 

- Sigur. Mult succes! 

- Care este statutul dumneavoastră actual în acest caz? 
mă întrebă. 

- Am la dispoziţie şapte zile să-i dau de cap. 

- Cum aşa? 


- Am făcut un pariu cu Tom Walsh. 

- Care e miza? 

- Am pus la bătaie slujba mea. 

- Şi nevasta? 

- Nu, pe ea n-am folosit-o ca miză. 

- Vreau să spun, şi ea şi-a pus slujba la bătaie? 

- Nu, ea e agent FBI de carieră. Va trebui să împuşte 
un superior înainte ca slujba ei să fie în pericol. 

Se forţă să zâmbească. 

- Mă îndoiesc că veţi reuşi să rezolvaţi totul în şapte 
zile, cu excepţia cazului în care cineva se predă de 
bunăvoie. 

- Probabil că nu voi reuşi. Faceţi angajări? 

El zâmbi din nou şi spuse: 

- Cred că aţi depăşit pragul de vârstă până la care 
puteaţi fi angajat în poliţia statală. Pe de altă parte, poliţia 
locală caută în permanenţă oameni cu experienţă de la 
oraş. Adăugă: O să vă placă aici. 

- A, sunt convins. Deja mă simt un alt om. Am schimbat 
subiectul: Unde mergeaţi la vânătoare cu Madox? 

- Pe proprietatea lui. 

- Aţi remarcat ceva? 

- Mda. Copaci. Ne-am întâlnit la el acasă. O locuinţă 
imensă. Apoi am plecat la vânătoare de cerbi. Eram şase 
bărbaţi în total: eu, el, unul dintre sergenţii mei şi trei 
prieteni de-ai lui de la oraş. Prânzul a fost servit în pădure, 
iar băuturile, la cabană. 

- Aţi observat ceva ieşit din comun? 

- Nu. Dumneata? 

- Nici eu, am răspuns. Asta dacă nu luăm în calcul toate 
acele sisteme de securitate. Aţi văzut gardul care 
delimitează proprietatea? 

- Doar în trecere. E înconjurat cu reflectoare, ca o 
tabără de concentrare, numai că reflectoarele astea 


funcţionează pe bază de senzori de mişcare. În plus, 
Madox are propriul releu de telefonie mobilă. 

- De ce? 

- Pentru că poate. 

- Corect. Şi când a avut loc petrecerea asta? l-am 
întrebat. 

- Acum două sezoane. 

- Sezoane de vânătoare, adică? 

- Da. Pe aici avem un sezon de vânătoare, un sezon de 
schi, un sezon cu noroaie, inundaţii şi muşte şi un sezon de 
pescuit. 

Când am plecat eu din oraş, era sezonul de operă şi 
balet! 

- Pe aici nici un bărbat n-ar avea timp să se 
plictisească. 

- Mă rog, asta dacă-i plac activităţile în aer liber. 

- Eu, unul, ador activităţile în aer liber. Apropo, am 
văzut o hartă a proprietăţii Custer Hill şi am remarcat 
acolo nişte construcţii-anexe, la o oarecare distanţă de 
cabană. Ce-i cu clădirile acelea? 

Se gândi o clipă şi răspunse: 

- Păi, ştiu că una dintre ele este o baracă de dormit. 
Pentru agenţii de pază, adică. Mai e apoi o construcţie 
asemănătoare unui hambar, care adăposteşte toate 
vehiculele sale. Şi mai are şi o clădire pentru generatoare. 

- De electricitate? 

- Da. Trei generatoare diesel. 

- Pentru ce toate astea? 

- În timpul furtunilor de zăpadă se poate întrerupe 
curentul. În zona asta, cei mai mulţi au generatoare de 
rezervă. 

- OK. Aţi văzut generatoarele astea? 

- Nu. Sunt adăpostite într-o construcţie de piatră. Tipul 
din Potsdam, care se ocupă de întreţinerea generatorului 


de urgenţă de aici, se ocupă şi de cele de la Clubul Custer 
Hill. 

Mi-am amintit de cele trei cabluri solide pe care le 
văzusem pe stâlpii utilitari de pe proprietatea lui Madox, 
aşa că l-am întrebat: 

- De ce ar avea nevoie cabana aia de atâta curent 
electric? După ce reflectă puţin, îmi spuse: 

- Nu ştiu sigur cât curent produce fiecare generator, şi 
presupun că unul sau două dintre ele sunt de rezervă, în 
eventualitatea că vreunul cedează. Dar aţi ridicat o 
problemă care merită atenţie; o să mă interesez câţi 
kilowaţi produce fiecare generator. 

- În regulă. 

- La ce anume vă gândiţi? 

- Sincer, nu ştiu. Însă chestia asta cu generatoarele mă 
făcu să-l întreb: Ce se bârfeşte prin partea locului în 
legătură cu proprietatea Custer Hill? 

Maiorul mă privi în ochi. 

- Investigaţi un caz de omucidere sau continuaţi de 
unde a rămas prietenul dumneavoastră? 

- Sunt poliţist la Omucideri. Dar mai sunt şi foarte 
băgăcios. Îmi plac bârfele. 

- Ei bine, sunt bârfele obişnuite - de la orgii sălbatice, 
oameni beţi, până la zvonul că un miliardar excentric 
pierde vremea privind cum îi cresc unghiile de la picioare. 

- Am înţeles. Madox iese vreodată în oraş? 

- Aproape niciodată. Însă din când în când îl mai 
întâlneşti plimbându-se prin Saranac Lake sau prin Lake 
Placid. 

- A văzut-o cineva vreodată pe fosta doamnă Madox? 

- Nu ştiu. A ieşit de mult din peisaj. 

- Vreo iubită? 

- Nu, din câte ştiu eu. 

- Ceva iubiţi? 


- Mie mi-a lăsat impresia unui domn rafinat, însă are şi 
o latură de macho, bine definită. Dumneavoastră cum vi s- 
a părut? 

- La fel. Cred că e de-al nostru. L-am întrebat: Ştiţi cât 
de des vine la acest club? 

- N-am idee. De regulă, poliţia locală sau statală sunt 
anunţate atunci când rezidenții unei cabane mari sau ai 
unei tabere sunt plecaţi pentru o perioadă mai lungă de 
timp, astfel încât zona să nu rămână nesupravegheată, 
însă Madox are agenţi de pază angajaţi cu normă întreagă 
- şapte zile din şapte, 24 de ore din 24. Din câte ştiu eu, 
locul ăla nu rămâne niciodată nesupravegheat. 

Intuisem şi eu acest lucru din ceea ce ne spusese 
Madox mie şi lui Kate. Acum aveam şi confirmarea. 

- A sugerat cineva vreodată că proprietatea Custer Hill 
ar fi altceva decât un club privat de vânătoare şi pescuit? 

Îşi sorbi cafeaua gânditor, apoi îmi răspunse: 

- Păi, când a fost ridicată cabana, acum aproape 
douăzeci de ani - cu zece ani înainte să vin eu aici -, am 
înţeles că nu au fost angajaţi constructori de prin partea 
locului. Şi se zvonea că proprietarul făcuse un adăpost 
antiatomic şi 25 de kilometri de gard - lucruri care s-au 
dovedit adevărate - şi că avea antene radio şi sisteme de 
alarmă cu senzori de perimetru, ceea ce era, de asemenea, 
adevărat. Bănuiesc că şi generatoarele diesel au fost 
instalate tot atunci. Umbla vorba că tot felul de persoane 
dubioase veneau şi plecau tot timpul, că soseau camioane 
încărcate în miez de noapte şi aşa mai departe. Ştiţi 
dumneavoastră, oamenii de la ţară au mult timp la 
dispoziţie şi mai au şi o imaginaţie foarte bogată. Insă 
unele dintre aceste zvonuri s-au dovedit reale. 

- Am înţeles. Şi ce credeau oamenii că se petrece 
acolo? 

- Mă rog, eu am primit informaţii la mâna a doua, însă 
toate astea se petreceau în timpul Războiului Rece, aşa că 


foarte mulţi au presupus că aici se ridica o construcţie 
guvernamentală secretă. Bănuiesc că era o presupunere 
logică, dacă luăm în calcul dimensiunile proiectului şi felul 
în care gândeau oamenii pe atunci. 

- Probabil. Dar n-a întrebat nimeni mimic? 

- Din câte am înţeles eu, n-aveai pe cine să întrebi. Pe 
acolo nu prea exista transparenţă. Şi n-ar fi contat prea 
mult dacă vreunul dintre responsabilii proiectului ar fi 
negat cu hotărâre faptul că era vorba despre un ansamblu 
guvernamental. Localnicii sunt de regulă patrioţi, aşa că, 
atâta vreme cât erau încredinţaţi că în locul acela se afla o 
construcţie guvernamentală secretă, ei îşi înfrânau 
curiozitatea şi se ţineau la distanţă. 

Am confirmat printr-o mişcare a capului. Interesantă 
observaţie! Presupun că, dacă eşti un miliardar care îşi 
doreşte siguranţă şi intimitate, s-ar putea să vrei să 
răspândeşti ideea că proprietatea ta este un ansamblu 
guvernamental secret, deghizat într-un club privat. Asta 
făcea cât toţi cei 25 de kilometri de gard! 

- Însă presupun că acum toată lumea a înţeles că e 
doar un club privat de vânătoare şi pescuit, am spus. 

- Mai există persoane care cred că e o construcţie 
guvernamentală secretă, Înţelegeam de ce păstrarea 
misterului reprezenta un avantaj pentru Madox. 

- Uitaţi care e treaba, continuă maiorul Schaeffer, nu 
este deloc ilegal să-ţi înconjori proprietatea cu un gard şi 
cu sisteme de securitate, nici să angajezi agenţi de pază 
particulari şi nici măcar să organizezi o orgie romană. 
Oamenii bogaţi fac lucruri încă şi mai ieşite din comun. 
Paranoia şi comportamentul dubios nu au fost scoase în 
afara legii. 

- Dar lucrurile nu se opresc niciodată aici, l-am 
informat pe maiorul Schaeffer. 

- Sunt de acord. Dar dacă Bain Madox e implicat în nu 
ştiu ce activitate infracţională, eu, unul, n-am aflat încă 


nimic. Mă privi insistent. Dacă dumneavoastră ştiţi mai 
multe decât îmi spuneţi, ar cam fi timpul să mă puneţi şi 
pe mine la curent. 

- Nu mi s-a spus decât că toate astea au legătură cu 
măsluirea preţului petrolului. 

Reflectă preţ de o clipă, răstimp în care mi-am dat 
seama că toată mizeria asta îi dădea şi lui aceleaşi dureri 
de cap pe care le avusesem şi eu în momentul în care 
auzisem povestea de la Walsh. 

- Aşadar, grăi maiorul, credeţi că Bain Madox, un 
magnat al petrolului, a ucis un agent federal aflat într-o 
misiune obişnuită de supraveghere a oaspeţilor veniţi la 
cabană, oaspeţi care ar putea fi implicaţi într-o conspirație 
de măsluire a preţului petrolului? Asta sună puţin cam 
exagerat, nu credeţi? îmi atrase el atenţia. 

- Mda... mă rog, dacă luaţi lucrurile aşa... 

- Cum altfel să le iau? Şi care e problema privind 
siguranţa naţională? Am fost încântat să constat că îmi 
acorda atenţie, însă n-am fost deloc mulţumit de 
întrebarea asta. Tipul era flămând şi simţea nevoia să 
rumege ceva, însă cu siguranţă nu aveam de gând să-i 
servesc delicatese nucleare, aşa că i-am spus cu o oarecare 
ipocrizie: 

- Domnule maior, ştiţi ceva? Petrolul nu este o simplă 
substanţă neagră şi lipicioasă. Vreau să spun că Bain 
Madox nu lucrează în industria de confecţii, mă înţelegeţi? 
Când e vorba despre petrol, absolut orice devine posibil. 
Nici măcar crima nu face excepţie. 

Nu-mi răspunse, dar continuă să mă privească. 

- Haideţi să ne concentrăm deocamdată asupra 
investigării cazului de omucidere, am propus. Dacă reuşim 
să-l implicam pe Madox, asta ne-ar putea conduce la 
descoperirea altor lucruri. 

- În regulă. Altceva? Trebuie să mă apuc să lucrez la 
caz. 


M-am uitat la ceas şi am spus: 

- Acum aş dori să văd locul crimei. 

- E prea întuneric. O să vă duc acolo de dimineaţă. 

- Am putea să facem puţină lumină în seara asta? 

- Locul este protejat, nu este nimeni de la CSI acolo, iar 
prognoza meteo nu anunţă ploi sau ninsori. Sunaţi-mă aici 
mâine-dimineaţă la şapte şi vom aranja o vizită. 

- Poate doar o privire rapidă... 

- Sunteţi epuizat, domnule detectiv. Scoateţi-vă soţia la 
cină mai bine. Aveţi unde să staţi? 

- Da. La The Point. 

- Vă cazaţi la The Point? 

- Păi... da. 

- Nu ştiţi cum să cheltuiţi banii FBl-ului? Tot ce am 
primit eu când am plecat de la Washington au fost nişte 
aparate radio noi şi un câine dresat să detecteze bombe, 
care suferea de alergie. 

I-am zâmbit. 

- Ei, nu cred că pe-aici terorismul ridică mari probleme. 

- Poate că nu terorismul de origine arabă, dar avem şi 
noi ţăcăniţii noştri. Nu i-am răspuns. 

- Cu asta se ocupa prietenul dumneavoastră pe aici? Îi 
verifica pe ciudaţii de dreapta? 

- Asta nu vă pot spune. 

Schaeffer luă răspunsul meu ca pe o confirmare şi mă 
informă cu întârziere: 

- Acum vreo zece ani, când am fost repartizat aici, nişte 
tipi de la FBI au venit să întrebe de Bain Madox. 

Devenise interesant. 

- Şi ce doreau să afle? 

- Au spus că fac nişte investigaţii cu privire la trecutul 
domnului Madox, pentru că acesta ar putea fi numit într-un 
post la guvern. 

Astea erau rahaturile servite întotdeauna atunci când 
cineva era cercetat pentru activităţi infracţionale, însă la 


fel de bine putea fi şi adevărat. În ceea ce îl priveşte pe 
domnul Bain Madox, puteam crede la fel de uşor şi că era 
vizat pentru o funcţie în guvern, dar şi că era cercetat 
pentru activitate infracţională. În zilele noastre, una n-o 
exclude în mod obligatoriu pe cealaltă. 

- A obţinut postul? l-am întrebat pe Schaeffer. 

- Nu, din câte ştiu eu. Cred că îşi propuseseră, de fapt, 
altceva. Aşadar, ce urmăreşte tipul ăsta? mă întrebă. 

- Cred că îşi doreşte să fie delegat de preşedinţie 
pentru comisia ONU privind încălzirea globală. 

- Este pentru sau împotrivă? 

Am zâmbit politicos, zicând: 

- Ce e bine pentru Bain Madox este bine pentru 
întreaga planetă. Maiorul Schaeffer se ridică în picioare şi 
sugeră: 

- Hai s-o găsim pe soţia dumneavoastră! 

M-am ridicat şi eu. Am părăsit bufetul şi ne-am 
îndreptat către holul principal. M-am gândit la ceva şi l-am 
întrebat pe maior: 

- În legătură cu zvonurile alea vechi, a menţionat 
vreodată cineva cu exactitate ce fel de ansamblu 
guvernamental secret se construia aici? 

- Iar ne întoarcem la subiectul Clubul Custer Hill? 

- Doar pentru o clipă. 

- Iar asta este în interesul anchetei privind crima? 

- Probabil. Nu se ştie niciodată. 

Se lăsă convins. 

- Ei bine, au existat o mulţime de presupuneri 
nefondate privind construcţia întreprinsă de guvern. 

- Cum ar fi? 

- Păi, să mă gândesc: tabără de instrucţie în scopuri de 
supravieţuire, adăpost, punct de lansare a rachetelor; s-a 
vorbit chiar despre o şcoală de telecomunicaţii sau despre 
o staţie de interceptare. Asta din cauza tuturor 
echipamentelor electronice şi a antenelor, adăugă el. 


- Sunt multe interferenţe electronice în zonă? 

- Nu. Chiar deloc. Cred că echipamentele sunt fie 
defecte, fie n-au fost folosite niciodată, fie lucrează pe o 
frecvenţă pe care n-o putem identifica. 

Mă întreb dacă Agenţia Naţională pentru Securitate a 
făcut vreodată o scanare electronică a perimetrului 
Clubului Custer Hill. Aşa ar fi trebuit, în cazul în care 
Ministerul Justiţiei suspecta într-adevăr ceva. 

Kate era în hol şi vorbea la mobil. Înainte să ajungem la 
ea, Schaeffer îmi spuse: 

- Tocmai mi-am amintit că la un moment dat locuia în 
zonă un veteran din marina militară care spunea tuturor 
celor care aveau vreme să-l asculte că ştie ce se petrece la 
Clubul Custer Hill, dar că nu are voie să discute despre 
asta. 

Asta părea a fi o mare gogomănie. Totuşi, m-am 
interesat: 

- Vă amintiţi numele individului? 

- Nu... dar o să încerc să-l aflu. Cineva trebuie să şi-l 
amintească. 

- Anunţaţi-mă şi pe mine! 

- Da... Cred că îl chema Fred. Da, Fred. Şi spunea că 
tot ce se petrece acolo are legătură cu nişte submarine. 

- Submarine? Cât de adânci sunt lacurile pe aici, mai 
exact? 

- Eu spun doar ce îmi amintesc. Altfel, ai zice că toate 
astea sunt simple poveşti ale unui bătrân lup de mare care 
vrea să-şi dea importanţă. 

Kate îşi termină convorbirea telefonică şi se ridică în 
picioare. 

- Îmi cer scuze. Aşteptam telefonul ăsta. 

În hol se aflau şi alte persoane, printre care şi sergentul 
de pază, aşa că Schaeffer rosti mai mult pentru urechile 
celor prezenţi: 


- Îmi exprim din nou părerea de rău pentru ce i s-a 
întâmplat detectivului Muller. Vă asigur că vom face tot ce 
este posibil pentru a descoperi ce se ascunde în spatele 
acestei tragedii. 

- Apreciem acest lucru, am spus. Mulţumim pentru 
cafea. 

- Să vă spun cum ajungeţi la The Point? 

- N-ar fi rău. 

Ne oferi îndrumările necesare, după care se interesă: 

- Cât veţi sta acolo? 

- Până vom fi concediati. 

- La o mie de dolari pe noapte, cu siguranţă nu veţi 
avea mult de aşteptat. Anunţaţi-mă dacă vă pot ajuta cu 
ceva informaţii locale, se oferi el. 

- Dacă tot aţi adus vorba... sunt probleme cu urşii pe 
aici? 

Kate îşi dădu ochii peste cap. 

- Regiunea Adirondack adăposteşte cea mai numeroasă 
populaţie de urşi bruni din zona de est. E foarte posibil să 
întâlniți un urs prin pădure. 

- Da? Şi apoi? 

- Urşii bruni nu sunt extrem de agresivi. Sunt curioşi, 
puternici şi inteligenţi şi s-ar putea să se apropie de 
oameni. Problema e că urşii asociază oamenii cu hrana. 

- Sunt convins, mai ales atunci când te mănâncă. 

- Vreau să spun că oamenii - vilegiaturiştii şi alpiniştii - 
au mâncare la ei, iar urşii ştiu acest lucru. Dar mai 
degrabă mănâncă tot ce e în traistă decât pe cel care duce 
traista. Nu vă apropiaţi însă de puii lor. Femelele sunt 
foarte protectoare cu puii. 

- Şi cum îmi dau seama dacă mă aflu în preajma puilor? 

- O să vă daţi seama, n-aveţi grijă. In afară de asta, 
urşii devin foarte activi după ora cinci după-amiaza. 

- De unde ştiu ei cât este ceasul?! 


- Habar n-am. Dar, după ora cinci, luaţi-vă măsuri de 
precauţie suplimentare. Atunci umblă după hrană. 

- Am înţeles. Întrebarea e dacă pistolul meu Glock de 9 
mm poate opri un urs? 

- Nu împuşcaţi urşii, domnule detectiv. Aţi pătruns pe 
teritoriul Jor. Fiţi drăguţ cu ei. Bucuraţi-vă de prezenţa lor. 

- Excelent sfat, conchise Kate. 

Eu nu eram de aceeaşi părere. 

Schaeffer îşi încheie discursul despre urşi cu 
următoarea mărturisire: 

- Eu n-am avut de-a face cu un atac letal din partea 
urşilor de ani de zile - n-au fost decât câteva cazuri de 
vătămare gravă. 

- Asta-i de-a dreptul încurajator. 

- Pe masa de acolo veţi găsi o broşură despre urşi. Ar 
trebui să o citiţi, ne sfătui maiorul Schaeffer. 

Dacă nenorociţii ăştia de urşi sunt atât de inteligenţi şi 
de curioşi, ar trebui să o citească şi ei. 

Kate găsi broşura, apoi îi înmâna maiorului Schaeffer 
cartea ei de vizită! 

- Aveţi aici numărul meu de mobil. 

Ne-am strâns mâinile, iar eu şi Kate am ieşit din clădire 
şi am traversat parcarea iluminată. 

- Nu vreau să mai aud nici un cuvânt despre urşi. 
Niciodată! îmi spuse Kate. 

- Măcar citeşte-mi broşura. 

- Citeşte-o singur! Mi-o îndesă în buzunarul de la 
pardesiu. Schaeffer a spus ceva interesant? 

- Mda... Clubul Custer Hill e un şantier naval secret 
pentru submarine. 

- Submarine? A spus Schaeffer asta? 

- Nu. Asta a spus Fred. 

- Cine e Fred? 

- Nu ştiu. Însă Fred ştie mai multe decât noi. 


Capitolul 27 


Am ajuns amândoi la maşină, iar eu m-am strecurat la 
volan, am pornit motorul şi am intrat pe şosea. 

În timp ce traversam cătunul Ray Brook, Kate mă rugă: 

- Zi-mi şi mie ce ţi-a spus maiorul Schaeffer. 

- O să-ţi zic. Însă acum mă gândesc. 

- La ce? 

- La ceva ce mi-a spus Schaeffer. 

- Şi anume? 

- Asta încerc să-mi amintesc... era ceva care m-a făcut 
să mă gândesc la altceva... 

- La ce? 

- Nu-mi aduc aminte. Uite o intersecţie! 

- Urşi - faceţi stânga. Vrei să conduc eu în timp ce te 
gândeşti? 

- Nu, nu mă mai sâcâi. N-ar fi trebuit să-ţi spun nimic. 
Mereu faci aşa. 

- Nu-i adevărat! Dacă-mi spui tot ce ai discutat cu 
Schaeffer, o să-ţi aduci aminte. 

- Bine. 1 

Am luat-o pe Route 86, care era pustie şi întunecată. În 
timp ce conduceam, i-am relatat conversaţia mea cu 
Schaeffer. Kate este o bună ascultătoare, iar eu sunt un 
bun povestitor atunci când îmi propun. Insă faptele sunt 
una, şi logica este cu totul altceva, iar eu nu mi-am putut 
aminti asocierile de cuvinte care aprinseseră o scânteie în 
mintea mea. 

După ce am terminat, Kate m-a întrebat: 

- Ţi-ai adus aminte? 

- Nu. Schimbă subiectul! 

- Bine. Poate că asta o să te ajute. Crezi că Clubul 
Custer Hill este sau a fost vreodată o construcţie 
guvernamentală? 


- Nu. Asta-i mâna lui Madox de la început până la 
sfârşit. Gândeşte-te la Dr. No. 

- OK, domnule James Bond, crezi, aşadar, că asta e mai 
mult decât o simplă cabană de vânătoare şi chiar mai mult 
decât un simplu loc de întâlnire al unor eventuali 
conspiratori? 

- Mda... acolo pare să fie un întreg... nivel tehnologic, 
sau cam aşa ceva, care nu corespunde câtuşi de puţin 
scopului declarat al clădirii. Decât, eventual, dacă, aşa 
cum ne-a mărturisit Madox, soţia sa a gândit-o ca pe un 
refugiu antiatomic. 

- Cred că asta e doar o parte din perdeaua de fum pe 
care a ţesut-o - o explicaţie plauzibilă pentru ceea ce el ştia 
că vom afla oricum despre clădire şi despre felul în care a 
fost construită în urmă cu douăzeci de ani. E foarte isteţ, 
adăugă ea. 

- Şi tu pari deosebit de isteaţă şi destupată la minte în 
seara asta. 

- Iti mulţumesc, John. Iar tu pari neobişnuit de posac şi 
greu de cap. 

- Aerul ăsta de munte îmi înceţoşează creierul. 

- Aşa se pare. Ar fi trebuit să-l strângi mai mult cu uşa 
pe maiorul Schaeffer în privinţa unora dintre aceste 
probleme. 

I-am răspuns pe un ton uşor iritat: 

- Am încercat din răsputeri să-l fac să coopereze de 
bunăvoie. Dar nu e deloc uşor să chestionezi un alt poliţist. 

- Păi, când m-ai dat afară din încăpere, am presupus că 
între voi, bărbaţii, se va crea o oarecare legătură şi că vă 
veţi vărsa tot veninul unul în faţa celuilalt. 

Cuvintele "du-te dracului" mi se îmbulziră în minte, dar 
ştiu că aşa încep de obicei certurile. In loc de asta, i-am 
spus: 

_ Draga mea, o să-l mai strângem puţin cu uşa şi mâine. 
Împreună, de data asta. 


- Poate că ar fi trebuit să îi spui despre însemnarea 
găsită în buzunarul lui Harry. 

- De ce? 

- Păi, mai întâi de toate, pentru că aşa este corect, iar 
apoi, pentru că s-ar putea ca el să ştie ce înseamnă "elf. 

- Mă îndoiesc. 

- Când o să le spunem şi altora despre asta? 

- N-avem de ce să le spunem. Colegii tăi de la FBI sunt 
ai dracului de geniali, aşa că o să afle şi singuri. Dacă nu 
reuşesc ei, o s-o facă poliţia statală. Dacă nici ăştia nu 
reuşesc... ei, în cazul ăsta o să-l întrebăm pe Bain Madox 
ce înseamnă "mad", "nuk" şi "elf". 

- Poate că n-ar fi rău. El ştie. 

- Într-adevăr, ştie... Ia stai! M-am prins! 

Se întoarse în scaun. 

- Cum? Ştii ce înseamnă? 

- Da, ştiu. "Mad" şi "nuk" erau, evident, abrevierile 
cuvintelor "Madox" şi "nuclear". Însă "elf este un acronim. 

- De la ce vine? 

- De la felul în care îl vedea Harry pe Bain Madox: un 
ticălos dat dracului. 

- Afurisitule! îmi aruncă ea, reluându-şi poziţia relaxată 
pe scaun. Am condus mai departe în tăcere, fiecare adâncit 
în propriile gânduri, în cele din urmă, Kate rupse tăcerea: 

- Ştii, chiar există o grupare denumită Frontul pentru 
Eliberarea Planetei. ELF. 

- Da? 

- Departamentul nostru de probleme interne se ocupă 
de ei. 

- Şi? 

- Membrii grupării ELF sunt responsabili de ceea ce noi 
numim ecoterorism. Au ars proiecte de construcţii pentru 
a salva terenurile, au înfipt piroane de metal în copaci 
pentru a distruge drujbele şi chiar au pus bombe pe partea 
exterioară a tancurilor petroliere. 


- Am înţeles. Şi crezi că Madox are de gând să planteze 
un dispozitiv nuclear la următoarea întrunire ELF? 

- Nu ştiu... dar s-ar putea să existe o legătură aici... 
ELF... petrol... 

Madox... 

- Nuclear... De ăsta ai uitat. 

- Ştiu. Încerc să găsesc o legătură, John. Ajută-mă şi tu! 

- Nu cred că domnul Bain Madox, care pretinde că ar fi 
contribuit la destrămarea Imperiului Sovietic, a ajuns, mai 
nou, să se războiască cu o mână de iubitori de copaci şi cu 
câteva femei cu păr pe picioare. 

Kate tăcu o vreme, după care spuse: 

- Ei, măcar e mai verosimil decât varianta ta, cu 
ticălosul dat dracului. 

- Nu cine ştie ce. 

Nori răzleţi pluteau prin faţa unei semiluni de un 
portocaliu aprins, iar frunzele dansau în lumina farurilor. 

Încă ne aflam pe teritoriul rezervației naturale, însă 
zona asta părea a fi un amestec de terenuri publice şi 
private, iar de-a lungul autostrăzii se vedeau case risipite. 
Am remarcat o mulţime de expoziţii sezoniere pe peluzele 
din faţa caselor: strujeni, dovleci şi aşa mai departe. Mai 
vedeai, de asemenea, şi nişte expoziţii de Halloween: 
vrăjitoare, schelete, vampiri şi alte chestii asemănătoare, 
menite să-ţi dea fiori. Toamna era uimitor de frumoasă. 

- 'Ţie-ţi place toamna? am întrebat-o pe Kate. 

- Nu. Toamna înseamnă întuneric şi moarte. Mie îmi 
place primăvara. 

- Mie îmi place toamna. Crezi că am nevoie de un 
psiholog? 

- Da, dar tu ştii deja asta. 

- Aşa e. Ştii, când eram la liceu, am învăţat o poezie. 
Vrei s-o auzi? 

- Sigur că da. 


- Bine. Mi-am dres vocea şi am recitat din memorie: 
"Acum e toamnă şi fructele cad Şi-ncepe lungul drum către 
uitare Ţi-ai construit corabia morţii oare?" 

Ea rămase tăcută o clipă, apoi comentă: 

- E morbid. 

- Mie-mi place. 

- Să consulţi neapărat un medic după ce ne întoarcem. 

O vreme am condus în tăcere, apoi Kate dădu drumul la 
radio, care era fixat pe un post de muzică country. Iubita 
unui cowboy cânta cu o voce nazală: "Cum să-mi fie dor de 
tine dacă nu pleci?" _ 

- N-ai vrea să îl opreşti? i-am spus. Incerc să mă 
concentrez. 

Nu-mi răspunse. 

- Kate? lubito...? Alo...? 

- John... comunicaţii radio. 

- Ce spui? 

- Există UHF - frecvenţă foarte înaltă, ULF - frecvenţă 
foarte joasă şi aşa mai departe. Nu există cumva şi o 
frecvenţă extrem de joasă? ELF? 

- Să fiu al dracu'! M-am uitat la ea. Asta e! Asta 
încercam să îmi amintesc: antenele radio de la Clubul 
Custer Hill! 

- Crezi că asta înseamnă că Madox comunică cu cineva 
pe frecvenţă ELF? 

- Da. Cred că Harry voia să ne spună: fixaţi radioul pe 
frecvenţa ELF! 

- Dar de ce tocmai ELF? Cine foloseşte banda ELF? 
Armata? Aviația? 

- Habar n-am. Însă, oricine ar folosi-o, ea poate fi 
monitorizată. 

- Dacă Madox transmite sau recepționează ceva, 
sublime ea, sunt convinsă că mesajul nu e clar. Este 
distorsionat sau criptat. 


- Fără îndoială. Însă Agenţia Naţională de Securitate ar 
trebui să reuşească să spargă orice fel de cod. 

- Cu cine ar putea comunica şi în ce scop? 

- Nu ştiu. Până una, alta, trebuie să ne informăm în 
legătură cu undele radio ELF. Hei, poate că tocmai de-asta 
toată lumea de pe-aici pare atât de ciudată: din cauza 
undelor ELF. Eu aud voci. Cineva îmi spune să îl ucid pe 
Tom Walsh. 

- Nu eşti deloc amuzant, John. 

Am condus mai departe în noaptea întunecată. Ceva 
mai târziu, am conchis: 

- Bain Madox, nuclear, frecvenţă extrem de joasă. Cred 
că tot ceea ce trebuie să ştim este cuprins în aceste 
cuvinte. 

- Sper, pentru că asta-i cam tot ce avem. 

- De ce nu mergem la Clubul Custer Hill să-l torturăm 
pe Madox până scoatem toate informaţiile de la el? am 
sugerat. 

- Nu sunt convinsă că directorul FBl-ului ar fi de acord 
cu asta. 

- Vorbesc serios. Ce-ar fi dacă nenorocitul ăsta ar 
plănui o explozie nucleară? Asta nu m-ar îndreptăţi să-l 
calc în picioare până spune tot ce ştie? 

- Tocmai acel "ce-ar fi dacă..." mă sâcâie pe mine. Chiar 
dacă am fi 99 siguri de asta... noi pur şi simplu nu 
procedam aşa. Nu facem aşa ceva. 

- Noi o s-o facem. Cu următoarea ocazie când vom fi 
atacați - cu atât mai mult dacă este vorba despre un atac 
nuclear -, vom începe să-i stâlcim în bătaie pe suspecți. 

- Dumnezeule, sper că nu vorbeşti serios. Păstră 
tăcerea câteva clipe, apoi continuă: Trebuie să raportăm 
tot ce am auzit, aflat sau presupus. După aceea, să lăsăm 
totul în grija FBl-ului. Nu suntem obligaţi să rezolvăm totul 
singuri. 


- Bine... dar avem nevoie de timp pentru a pune totul la 
punct. 

- OK, am înţeles... să spunem că mâine-seară cam pe la 
ora asta îi prezentăm lui Tom Walsh ceea ce avem. De 
acord? 

Eu nu mai aveam încredere în Walsh, prin urmare, m- 
am gândit că s-ar putea să fiu nevoit să interpretez 
regulamentul după bunul meu plac şi să mă adresez direct 
şefului meu de la NYPD din Brigada Antitero, căpitanul 
Paresi. 

- John? 

- Mai avem o săptămână la dispoziţie, i-am amintit. 

- John, nu ştim dacă planeta mai are o săptămână la 
dispoziţie! 

Interesantă observaţie! 

- Hai să vedem ce se mai întâmplă mâine, i-am propus. 


Capitolul 28 


Mai aveam mai puţin de treizeci de kilometri până la 
The Point, însă zona era atât de izolată, încât, în ciuda 
îndrumărilor primite de la Schaeffer şi a hărţii lui Max, 
Kate a trebuit să sune la hotel ca să ne ghideze pe şoseaua 
nesemnalizată. 

Am aprins faza lungă şi am înaintat de-a lungul unei 
poteci înguste, străjuite de copaci, care arăta ca o cărare a 
indienilor, uşor îmbunătăţită. 

- Cât de frumos e aici! exclamă Kate. 

În lumina farurilor nu vedeam decât un tunel de copaci, 
însă pentru a da dovadă de optimism şi pentru că eu 
făcusem rezervările, am spus: 

- Mă simt ca în mijlocul naturii. 

Mai precis, natura se afla cam la un metru distanţă de 
fiecare laterală a maşinii. 

Am ajuns la o poartă rustică, cu o arcadă făcută din 
crengi, răsucite în aşa fel încât să redea forma unor litere 
ce alcătuiau cuvintele "THE POINT". 

Poarta era închisă, însă lângă ea se afla un interfon. Am 
coborât geamul şi am apăsat pe buton, iar o voce 
distorsionată izbucni din difuzor, asemenea unei jucării pe 
arcuri: 

- Da, vă rog? 

- Aş dori un cheeseburger dublu cu şuncă, o portie 
mare de cartofi prăjiţi şi o cola dietetică. 

- Domnule...? 

- Domnul şi doamna Corey. Avem rezervare. 

- Da, domnule. Bine aţi venit la The Point! 

Porţile electrice începură să se deschidă, şi se auzi o 
voce care spuse: 

- Vă rugăm să avansați până la prima clădire din 
stânga. 


Am intrat pe poartă, iar Kate remarcă: 

- A fost o primire ceva mai prietenoasă decât la Clubul 
Custer Hill. 

- Ar fi şi cazul, la 1 200 de dolari pe noapte. 

- N-a fost ideea mea să venim aici. 

- Asta aşa e. 

În faţa noastră se afla o construcţie de lemn de mari 
dimensiuni. Am parcat într-o parte. Am coborât din maşină 
şi, în timp ce urcam pe alee, uşa se deschise, iar un tânăr 
ne făcu semn cu mâna, zicând: 

- Bine aţi venit! Aţi avut o călătorie plăcută? 

- Da, mulţumim de întrebare, răspunse Kate. 

Am urcat treptele care duceau către clădirea rustică, 
iar tânărul îmbrăcat în haine de zi se prezentă: 

- Eu sunt Jim. 

Ne-am strâns mâinile, şi am luat contact pentru prima 
oară cu acest loc care, am presupus eu, era primitor, intim 
şi probabil destul de absurd. 

- Intraţi, ne invită Jim. 

Am pătruns în clădirea care servea, în acelaşi timp, 
drept birou de recepţie şi magazin de cadouri, unde se 
vindeau obiecte de artizanat specifice zonei Adirondack şi 
nişte haine destul de scumpe care îi aeraseră atenţia lui 
Kate. 

Din câte am remarcat eu, femeile se lasă uşor distrase 
de magazinele de îmbrăcăminte, şi am convingerea că 
doamnele de pe Titanic, în drumul lor către bărcile de 
salvare, au trecut şi pe la magazinul de haine de la bordul 
vaporului pentru a profita de reducerile de 50 oferite cu 
ocazia scufundării. 

În fine, am trecut de magazinul de îmbrăcăminte şi ne- 
am aşezat cu toţii pe nişte scaune confortabile, în jurul 
unei mese. Jim deschise dosarul nostru, zicând: 

- Am aici un mesaj pentru amândoi. 


Îmi înmâna un cartonaş pe care fusese scris cu pixul: 
"Apel"; de la "domnul Walsh"; ora: 19.17. 

De vreme ce nu-mi aminteam ca eu sau Kate să-i fi spus 
lui Tom Walsh unde urma să ne cazăm, am tras concluzia 
că Walsh trebuie să fi aflat asta de curând de la maiorul 
Schaeffer. Nu era cine ştie ce problemă, însă trebuia să ţin 
minte că Walsh şi Schaeffer luaseră legătura unul cu altul. 

I-am dat cartonaşul lui Kate, după care am aruncat o 
privire la mobilul meu şi am văzut că nu aveam semnal. 

- Sunteţi complet în afara ariei de acoperire? l-am 
întrebat pe Jim. 

- Semnalul este cu intermitențe. Cel mai bun semnal o 
să-l aveţi la mijlocul terenului de crochet. Uneori, aveţi 
semnal dacă staţi la punctul, chicoti el, considerând că 
spusese un lucru amuzant. 

Nu m-am putut abţine şi am întrebat: 

- Care-i punctul, Jim? 

- Whitney Point, situat în partea de nord a regiunii 
Saranac Lake, ne oferi el lămuririle necesare, adăugând: 
Este aici, pe această proprietate. Şi ne avertiză: De fapt, 
noi ne opunem folosirii telefoanelor mobile aici. 

- De ce, Jim? 

- Pentru că ele distrag atenţia de la mediul 
înconjurător. 

- Trebuia să-mi imaginez. Există telefon în cameră? 

- Există, dar nu aveţi legătură cu exteriorul. 

- Şi atunci la ce-mi foloseşte? 

- Puteţi comunica în interiorul proprietăţii. 

- Asta înseamnă că sunt rupt cu totul de lume? 

- Nu, domnule. Există un telefon cu linie exterioară în 
acest birou şi unul în bucătăria din clădirea principală, pe 
care îl puteţi folosi. Dacă vă apelează cineva aici - aşa cum 
a făcut domnul Walsh -, vă vom transmite noi mesajul. 

- Cum, prin semnale de fum? 


- Printr-un bileţel sau prin telefonul din camera 
dumneavoastră. 

- În regulă. 

Acest lucru prezenta un avantaj neaşteptat, dar şi un 
dezavantaj, dacă ne gândeam la toate telefoanele pe care 
trebuia să le dăm în următorul interval de o zi sau două. 

Jim continuă cu formalităţile de cazare: 

- Două nopţi. Am înţeles bine? 

- Da. Unde e barul? 

- O să ajung imediat la asta. Îşi îndeplini îndatoririle 
până la capăt, oferindu-ne nişte broşuri informative, 
împreună cu un album-suvenir conţinând fotografii de la 
The Point, o hartă a proprietăţii şi aşa mai departe. 

- Cum reglăm contul? mă întrebă Jim. 

- Ce zici de un duel? 

- Mă scuzaţi? 

- Card de credit, îi răspunse Kate. John, se întoarse ea 
către mine, de ce nu-ţi foloseşti mai degrabă cârdul 
personal, nu pe cel de serviciu? 

- Cardul meu a fost furat. 

- Când? 

- Acum vreo patru ani. 

- Şi de ce nu l-ai înlocuit? 

- Pentru că hoţul cheltuia mai puţin decât fosta mea 
nevastă. 

Nici unul dintre ei nu păru să considere replica mea 
amuzantă. l-am înmânat lui Jim cârdul meu de serviciu R 
and I Associates, iar el îl scana. Desenă ceva pe harta 
noastră cu un marker, explicând: 

- Dacă mergeţi pe drumul ăsta, treceţi de centrala 
termică şi de terenul de crochet, veţi ajunge la clădirea 
principală. Charles vă va aştepta acolo. 

- Unde e barul? 


- Vizavi de clădirea principală. La Eagle's Nest. Chiar 
aici. Marcă locul cu pricina cu un X mare. Şedere plăcută 
la noi! 

- Mulţumim, la fel! 

Am ieşit din birou, iar Kate mă chestiona: 

- De ce trebuie să fii mereu atât de bădăran? 

- Îmi pare rău. 

- Nu, nu îţi pare rău deloc. Îl sunăm pe Walsh? 

- Sigur. Unde-i terenul de crochet? 

Ne-am urcat în maşină şi am luat-o pe alee, trecând de 
centrala termică şi mergând apoi paralel cu terenul de 
crochet. 

- Vrei să trag o fugă până acolo şi să-l sun pe Walsh? 
am întrebat-o pe Kate. 

- Nu. Ne aşteaptă Charles. 

La capătul drumului se afla o construcţie mare din 
buşteni, cu verandă clădirea principală - de unde un alt 
tânăr domn, îmbrăcat în sacou şi cu cravată, ne făcea cu 
mâna. Am tras maşina în faţa cabanei şi am coborât 
împreună cu Kate. 

Tânărul cobori treptele în salturi, ne salută şi se 
prezentă cu numele de Charles, adăugând: 

- Cred că am vorbit cu domnul Corey ceva mai 
devreme. 

- Aşa este. 

- Am hrănit deja urşii, încercă el să glumească. 

- Grozav! Nouă ne puteţi oferi ceva de mâncare? 

Cred că, dacă era după Charles, m-ar fi oferit pe mine 
pe post de hrană la urşi. Cu toate acestea, el spuse: 

- De fapt, cina este servită chiar acum. V-am rezervat 
două locuri. Se uită la mine zicând: Cravata şi sacoul sunt 
obligatorii la cină. 

- N-am nici una, nici alta, Charles. 

- O, Doamne... Vă putem împrumuta noi un sacou şi o 
cravată. 


Ciudat e că n-a avut nimic de comentat în legătură cu 
blugii negri ai lui Kate, însă eu aveam nevoie de sacou şi 
cravată! 

- Nu-i nevoie, i-am spus lui Charles. Unde e barul? 

Arătă către o altă cabană rustică, situată cam la treizeci 
de metri distanţă. 

- Taverna este chiar acolo, domnule. Pe această 
proprietate există mai multe baruri cu autoservire şi orice 
angajat este în măsură să vă servească, însă, dacă nu 
găsiţi pe nimeni prin preajmă, am să vă rog să vă serviţi 
singuri. 

- S-ar putea să-mi placă aici. 

- Urmaţi-mă, vă rog! 

Îl urmarăm pe treptele verandei, intrând într-o cameră 
tip rotondă, amenajată în stilul Adirondack, stil care 
începea deja să mă calce pe nervi. 

- Acesta este foaierul de la intrarea în clădirea 
principală, unde a locuit William Avery Rockefeller, ne 
informă Charles. 

Cu o nanosecundă înainte să apuc să zic o vorbă de 
duh, Kate exclamă: 

- Ce cameră frumoasă! 

Charles zâmbi. 

- Este absolut autentică. 

Evident, Charles aprecia rafinamentul. În mijlocul 
încăperii se afla o masă rotondă, pe care erau o vază cu 
flori, o frapieră de argint cu o sticlă de şampanie pusă la 
gheaţă şi trei pahare ornate cu caneluri. Charles desfăcu 
dopul sticlei, turnă în pahare şi ne întinse fiecăruia câte 
unul, după care îl ridică pe al său: 

- Bine aţi venit! 

De regulă nu beau aşa ceva, dar, din politeţe - şi pentru 
că simţeam nevoia de alcool -, am ciocnit paharele şi am 
băut împreună cu ei. Din rotondă se intra într-o cameră 
micuță, iar Charles ne informă: 


- Iată un bar gratuit cu autoservire, deschis toată ziua 
şi toată noaptea, pentru a vă servi după bunul-plac. 

Eu m-aş fi servit fără întârziere, însă Charles continuă: 

- Iar aici - făcu un gest către o deschidere cu arcadă 
din rotondă - este Salonul Mare. 

Am aruncat o privire în Salonul Mare, care îmi amintea 
de un alt salon mare - cel în care stătuserăm cu Bain 
Madox. Numai că în salonul acesta, la capătul opus, se 
aflau două mese mari, rotunde, situate în faţa unui 
şemineu imens, în care lemnele se auzeau trosnind. La 
fiecare masă stăteau cam zece persoane - domni şi doamne 
- care mâncau şi beau şi, cu toate că nu auzeam ce 
spuneau, eram convins că purtau conversații spumoase, pe 
marginea unor chestiuni absolut banale. 

- Puteţi ajunge în camera dumneavoastră, denumită 
Mohawk - care, apropo, era dormitorul principal al lui 
William Avery Rockefeller -, prin Salonul Mare; însă, cum 
tocmai se serveşte cina, probabil veţi dori să ocoliţi pe la 
intrarea exterioară, pe care am să v-o arăt într-o clipă. 

- Cred că mai întâi de toate avem nevoie de ceva de 
băut, am sugerat. 

Dădu din cap aprobator. 

- Desigur. Dacă îmi lăsaţi cheile, o să ne ocupăm noi de 
maşina dumneavoastră şi o să vă ducem bagajele în 
cameră. 

-Nu avem bagaje, interveni Kate. Şi, aparent 
preocupată de faptul că Charles şi-ar fi putut imagina că 
noi doi tocmai ne cunoscuserăm într-o parcare de tiruri 
sau mai ştiu eu ce, adăugă: Excursia asta ne-a luat pe 
nepregătite, iar bagajele noastre vor sosi mâine. Până una, 
alta, ne puteţi oferi nişte consumabile? Periuţe de dinţi, 
aparat de ras şi alte lucruri de genul ăsta? 

- Bineînţeles. O să trimit pe cineva în camera 
dumneavoastră să vi le aducă. 


Femeile sunt nişte firi foarte practice, ca să nu mai 
spun că sunt şi preocupate de ceea ce cred nişte oameni 
complet străini; prin urmare, ca un soţ bun şi loial ce sunt, 
i-am explicat lui Charles următorul lucru: 

- Sărbătorim aniversarea căsătoriei noastre, şi ne-am 
emoţionat atât de tare, încât am încărcat bagajele în 
Bentley şi am luat din greşeală Fordul. 

Charles procesă informaţia primită, apoi ne oferi încă 
un pahar de şampanie pe care l-am refuzat eu în numele 
amândurora. 

- Mergem la tavernă, am spus. Puteţi să ne aduceţi 
acolo ceva de mâncare? 

- Desigur. Dacă mai aveţi nevoie de ceva, apelaţi la 
oricare dintre angajaţi. 

- Cum rămâne cu cheia de la cameră? 

- Nu există chei. 

- Şi cum intru în cameră? 

- Nu există nici încuietori. 

- Şi atunci cum ţin urşii la distanţă? 

- Uşile au zăvoare pe dinăuntru. 

- Urşii pot să... 

- John, hai să bem ceva! 

- Ai dreptate. M-am întors către Charles. Maşina mea 
are cheie. Iat-o. Aş dori să fiu trezit mâine-dimineaţă la ora 
şase. 

- Da, domnule. Serviţi micul dejun în cameră sau în 
Salonul Mare? 

- Eu aş dori să iau micul dejun în cameră, răspunse 
Kate. 

Mereu avem aceeaşi discuţie în ceea ce priveşte room- 
service-ul: mie nu-mi place să mănânc acolo unde dorm; pe 
de altă parte, din câte am observat, femeile adoră room- 
service-ul. 

- Doriţi să programati un masaj în cameră? ne întrebă 
Charles. 


- În timpul micului dejun? l-am întrebat la rândul meu. 

- Să vedem mai întâi cum arată programul nostru de 
mâine, spuse Kate. 

- Vă mai pot ajuta cu ceva? 

- Deocamdată nu, răspunse Kate. Mulţumim, Charles. 
Ne-ai fost de mare ajutor. 

- Aveţi cumva şi purceluşi în păturică? 

- Mă scuzati, domnule?... 

- Pentru bufet. 

- O să-l... întreb pe bucătarul-şef. 

- Cu muştar. Îmi place coaja uşor maronie. 

- Da... O să-i spun. 

- Ciao. 

Am ieşit din rotonda clădirii principale şi am întrebat-o 
pe Kate: 

- Nu-i aşa că m-am purtat frumos? 

- Nu chiar. 

Deschise portiera maşinii şi îşi scoase servieta, după 
care am parcurs împreună pe jos cei aproximativ treizeci 
de metri până la clădirea Eagle's Nest, în incinta căreia se 
afla "taverna". 

Taverna era o altă încăpere decorată în stil rustic - de 
data asta una destul de drăguță. Era confortabilă, cu un 
şemineu în care ardea un foc plăpând şi cu o sală destinată 
jocurilor de societate, unde se găseau o masă de biliard, 
câteva rafturi cu cărţi şi un sistem stereo. Am remarcat 
lipsa televizorului. Jumătatea de încăpere destinată 
tavernei cuprindea un bar lung, în spatele căruia se aflau 
mai multe rafturi cu sticle frumoase, însă nu exista nici un 
barman. De fapt, locul era pustiu, toţi oaspeţii fiind la cină. 
Era ca şi cum aş fi murit şi aş fi ajuns în rai. 

M-am strecurat în spatele barului şi i-am spus lui Kate: 

- Bună seara, doamnă! Pot să vă ofer un cocktail? 

Ea intră în jocul meu. 


- Cred că o să iau un sherry mic. Nu, mai bine o Stoli 
dublă, cu un strop de lămâie şi două cuburi de gheaţă. 

- Excelent, doamnă! 

Am pus două pahare mici pe bar, am găsit gheaţă, 
fructe, Dewar's şi Stoli, şi, cu o sticlă în fiecare mână, am 
umplut paharele până sus. Am ciocnit, iar Kate toastă: 

- Pentru Harry! 

- Odihneşte-te în pace, prietene! 

Nici unul din noi nu mai spuse nimic, fiecare relaxându- 
se după o zi lungă, foarte tristă şi plină de evenimente. În 
cele din urmă, Kate întrebă: 

- Îl sunăm pe Tom? 

Mi-am verificat din nou mobilul, constatând că aveam 
totuşi semnal. 

- Doamnă, folosirea telefoanelor mobile nu este tolerată 
la The Point. 

- Şi dacă e ceva important? 

- Atunci o să mai sune el o dată. 

Am umplut din nou paharele, ridicând următoarea 
problemă: 

- Dacă băutura este gratuită, cum s-or aştepta ei să 
scoată bani de pe urma noastră, la 1 200 de dolari pe 
noapte? 

Ea îmi zâmbi. 

- Probabil speră că o să mergi la culcare devreme. 
Apropo, n-ar fi trebuit să foloseşti cârdul guvernamental. 

- Priveşte lucrurile în felul următor, i-am răspuns. Dacă 
tot vine sfârşitul lumii, ce mai contează? 

Reflectă la asta fără a-mi răspunde, aşa că am 
continuat: 

- Iar dacă noi salvăm lumea, crezi că guvernul o să ne 
mai oblige după aceea să restituim banii cheltuiţi aici? 

- Da. 

- Pe bune?! 

- Absolut. 


- Atunci ce motivaţie am mai avea pentru a salva 
planeta? 

- Asta este misiunea ta săptămâna asta. Sorbi puţin din 
pahar, privind în gol, în direcţia focului. Ei bine, dacă vine 
într-adevăr sfârşitul lumii, ăsta e locul perfect unde să te 
afli. 

- Chiar aşa! Acelaşi lucru se poate spune şi despre 
Clubul Custer Hill. 

Dădu din cap aprobator. 

- Ştii să joci biliard? am întrebat-o. 

- Da. Dar nu prea bine. 

- Asta sună a ispită. 

Am ieşit din spatele barului şi m-am îndreptat către 
masa de biliard, unde bilele erau deja aranjate. Am pus 
paharul jos, mi-am scos geaca de piele, mi-am scos cămaşa 
din pantaloni pentru a ascunde tocul pistolului, apoi am 
ales un tac. 

- Hai! Să începem jocul! 

Kate se lăsă să alunece de pe scaunul de la bar, îşi 
dezbrăcă jacheta din piele de căprioară şi îşi trase 
puloverul peste tocul pistolului. Işi suflecă mânecile şi 
alese, la rândul ei, un tac. 

Am ridicat triunghiul de pe bile, spunându-i lui Kate: 

- Dacă tot eşti o jucătoare aşa de bună, dă tu lovitura 
de început. Nu, de fapt, n-am spus asta. Am spus doar: 
După dumneavoastră, doamnă. 

Kate făcu tabelul pentru scor, apoi se aplecă deasupra 
mesei şi lovi - o deschidere bună, însă nici una dintre bile 
nu intră în gaură. 

Eu am jucat trei bile, apoi am ratat la o lovitură simplă. 
Cred că alcoolul începea să-mi afecteze coordonarea mână- 
ochi. Sau poate că mai aveam nevoie de încă un whisky. 

Kate jucă şi ea trei bile, timp în care mi-am dat seama 
că se pricepea cât de cât la jocul ăsta. 

Am ratat încă o lovitură simplă, iar ea mă întrebă: 


- Eşti beat deja sau faci asta pentru a mă ispiti? 

- Pur şi simplu nu sunt în mână în seara asta. 

Ea a mai jucat patru bile, iar eu m-am recunoscut învins 
şi am calculat scorul. 

- Hai să jucăm pe bani! Cinci dolari fiecare bilă, am 
spus. 

- Asta am şi făcut. 

Am zâmbit, întrebând-o: 

- Unde ai învăţat să joci? 

Ea surâse răutăcios. 

- N-ai vrea să afli. 

Al doilea joc a fost ceva mai strâns, pentru că şi ea 
începuse să se cherchelească. 

Mă distram pe cinste, jucând biliard cu nevastă-mea, 
care arăta foarte bine când se apleca peste masă, şi 
ascultând lemnele  trosnind, într-o cameră drăguță, 
confortabilă, în mijlocul pădurii, având un întreg bar la 
dispoziţie. 

O tânără intră în local, ducând o tavă cu aperitive; Am 
sărit şi am ajutat-o să o aşeze pe bar. 

- Salut, eu sunt Amy, se prezentă ea. Bine aţi venit la 
The Point! Pot să vă prepar ceva de băut? 

- Nouă nu, i-am răspuns. Dar pregăteşte-ţi ţie ceva. 

Amy îmi refuză invitaţia, adăugând: 

- Aveţi aici un meniu pentru micul dejun. Alegeţi ceea 
ce doriţi, stabiliţi ora la care să fie adus în camera 
dumneavoastră şi sunaţi la bucătărie. 

Am privit tava cu antreuri ciudate, întrebând-o pe Amy: 

- Unde sunt purceluşii mei în păturică? 

Ea îmi răspunse oarecum jenată: 

- Ştiţi, bucătarul-şef este... francez. Zice că n-a auzit 
niciodată de aşa ceva. Adăugă: Oricum, nu cred că avem 
hotdog. 

- Amy, suntem în America. Spune-i lui Pierre ăsta... 


- Amy, mă întrerupse Kate, roagă-l pe bucătarul-şef să 
pună cârnăciori pentru micul dejun. Îi explică răbdătoare: 
Saucisses en croite. Cu muştar. Bine? 

Amy repetă cuvintele franţuzeşti cu un accent de 
provincie nordică, iar apoi plecă, promițând să revină. 

- Ţara asta se duce de râpă, i-am spus lui Kate. 

- John, calmează-te! Uite, încearcă asta. Şi îmi oferi 
nişte somon afumat, pe care însă l-am refuzat. 

- Mă aşteptam să găsesc aici mâncare adevărată. Doar 
suntem în mijlocul pădurii. Ştii tu, friptură de bivol, 
tocăniţa vânătorului... Mi-am amintit de mesajul pe care i-l 
trimisesem lui Harry şi mi-am turnat încă un whisky. 

- Ştiu că asta a fost o zi foarte grea pentru tine, John. 
Aşa că descarcă-te, bea, fă orice te ajută să te simţi mai 
bine. 

Nu i-am răspuns, însă am dat din cap aprobator. 

Ne-am luat paharele, ne-am întors în sala destinată 
jocurilor şi ne-am aşezat la masă. Am desfăcut un pachet 
de cărţi nou-nouţ şi am întrebat-o: 

- Joci poker? 

- Da. Dar nu prea bine. 

I-am zâmbit. 

- Jetoanele roşii valorează un dolar, cele albastre - cinci 
dolari. Tu eşti banca. 

Am amestecat cărţile, în timp ce ea a împărţit fiecăruia 
jetoane în valoare de două sute de dolari. 

Am pus pachetul în faţa ei. 

- Taie. 

Ea făcu întocmai, iar eu am împărţit câte cinci cărţi 
pentru fiecare. 

Am jucat câteva mâini, constatând că mă descurcam 
mai bine la cărţi decât la biliard. Mi-oi fi pierdut eu 
capacitatea de coordonare mână-ochi, însă poker puteam 
juca şi în somn. 

Kate aruncă o privire la mobilul ei, zicând: 


- Mai am o liniuţă. 

- Ăla e singurul bar care mă interesează în seara asta, 
i-am spus, indicând cu degetul mare către barul din lemn 
de mahon. 

- Cred că trebuie să-l sunăm pe Tom. Serios! 

- Cine pierde mâna asta îl sună pe Tom. 

Ea pierdu mâna şi 22 de dolari, dar câştigă dreptul de 
a-l suna pe Tom Walsh. Formă numărul lui de mobil; el 
răspunse, iar Kate îl anunţă: 

- Uite că te-am sunat. 

Comută pe difuzor, apoi aşeză mobilul pe masă şi 
începu să strângă cărţile. 

- Unde eşti? l-am auzit întrebând. 

- La The Point, zise Kate. Tu unde eşti? 

- La birou, răspunse el, lucru care mi s-a părut 
interesant şi neobişnuit pentru ora asta târzie. Poţi vorbi? 

- Nu foarte coerent, chicoti ea. Am băut patru pahare 
de Stoli. 

Amestecă pachetul de cărţi lângă telefon, iar Walsh 
spuse: 

- Aştept. 

- Iar eu amestec cărţi. 

Walsh dădu semne de nerăbdare! 

- Unde-i John? 

- E aici. 

- Stabileşte potul, am spus eu. 

- Cum?...!. 

Ea puse în joc un jeton de un dolar şi îmi porunci: 

- Taie! 

- Ce faci acolo? întrebă Walsh. 

- Joc poker, răspunse Kate. 

- Singură? 

Ea împărţi câte cinci cărţi şi răspunse: 

- Nu, ăla se cheamă Solitaire. 


- Vreau să zic, continuă el cu o răbdare prefăcută, mai 
e cineva acolo, în afară de John? 

- Nu. Deschizi? 

Am pus un jeton albastru pe masă. 

- Deschid cu cinci. 

Ea puse în joc două jetoane albastre. 

- Ridic miza cu încă cinci. 

- E pe difuzor? întrebă Walsh. 

- Da. Câte cărţi vrei? 

- Două. 

Îmi dădu două cărţi, zicând: 

- Ar fi de preferat să vii cu ceva mai mult decât trei 
cărţi la fel, stimate domn. Dealerul nu mai trage nici o 
carte. 

- Mergi la cacealma! 

- Scuzaţi-mă, interveni Walsh, n-aţi vrea să opriţi jocul 
pentru un minut în care să discutăm treburi serioase? 

Kate îşi puse cărţile pe masă, cu faţa în jos, şi îmi şopti: 

- E rândul tău. 

- Tu ai ridicat miza. E rândul tău. 

- Eşti sigur? 

- Tu eşti la rând, Kate, spuse Walsh. Dar, înainte să faci 
pariurile, poate îmi spune John cum au mers lucrurile cu 
maiorul Schaeffer. 

Mi-am aşezat cărţile cu faţa în jos, am sorbit o gură de 
whisky şi am spus: 

- De vreme ce ştii că suntem la The Point, presupun că 
ai vorbit deja cu el. Aşadar, ce ţi-a spus? 

- Mi-a spus că soţia ta nu a fost de faţă la întâlnire. 

- Exact. Am avut o discuţie cu el ca între poliţişti. 

- De-asta mă temeam şi eu. Şi? 

- Ţie ce ţi-a spus? l-am întrebat. 

- Că i-ai povestit despre pariul nostru. Mi se pare că 
astăzi cam ai chef de pariuri. 


Tom Walsh nu putea fi mai spiritual de-atât, aşa că am 
râs, dorind să-l încurajez în acest sens. 

- Aţi băut? întrebă el. 

- Nu, să trăiţi! Bem! 

- Înţeleg... Atunci... 

- Nu cumva ar fi trebuit să-l suni pe Schaeffer înainte 
de a sosi noi acolo, ca să-l anunţi că eu şi Kate suntem 
anchetatorii autorizaţi să investigheze acest caz? 

- După cum văd, nici măcar atunci când eşti beat nu 
uiţi de ceva ce mie mi-a scăpat. 

- Tom, nici dacă aş fi mort, n-aş uita cum îţi baţi tu joc 
de mine. 

- Trebuie să înveţi să-ţi stăpâneşti furia, mă sfătui 
domnul Walsh. 

- De ce? Este singurul lucru care mă motivează să vin 
la serviciu. 

Walsh nu luă în seamă ultima mea remarcă. 

- Schaeffer v-a fost de vreun ajutor? Aţi aflat ceva? 

- Tom, orice mi-ar fi spus Schaeffer mie, o să-ţi spună şi 
ţie. Îi adoră pe cei din FBI. 

- Cred că va trebui să continuăm discuţia asta când vei 
fi mai puţin obosit, sugeră el. 

- Eu mă simt bine. 

- În regulă, spuse el. Ca să ştii şi tu, trupul lui Harry 
este transportat cu elicopterul la New York, pentru 
autopsie. Înţeleg că s-a descoperit că prezintă semne de 
abuz fizic. 

Nu i-am răspuns. 

Walsh, continuă: 

- Evident, nu este vorba despre un simplu accident de 
vânătoare, iar FBl-ul tratează cazul ca pe o omucidere. 

- După ce şi-au dat seama? Am adăugat: Trimite-mi prin 
fax rezultatul autopsiei, dar ai grijă ce-i spui lui Schaeffer. 

Ignoră sugestia mea. 


- Au venit câţiva agenţi de la New York şi Washington 
şi ar dori să discute mâine cu voi doi. 

- Atâta vreme cât n-au venit să ne aresteze, o să 
discutăm cu ei. 

- Nu fi paranoic! Nu vor decât să obţină o informare 
completă de la voi. 

- Am înţeles. Până una, alta, trebuie să-i soliciţi unui 
judecător federal să emită un mandat de percheziţie 
pentru proprietatea şi cabana Clubului Custer Hill. Cât mai 
curând posibil. 

- Subiectul ăsta este în curs de dezbatere. 

Kate interveni: 

- Tom, eu şi John bănuim că Bain Madox pune la cale o 
conspirație care implică mai mult decât o măsluire a 
preţului petrolului. 

După câteva momente de tăcere, Walsh întrebă: 

- Şi ce anume implică? 

- Nu ştim exact. Se uită la mine, mimând cuvintele 
"MAD", "NUCLEAR" şi "ELF". 

Am clătinat din cap. 

- Ce anume implică? 

- N-am idee, răspunse ea. 

- Atunci ce vă face să credeţi asta? 

- Noi... 

- Tom, hai să discutăm despre toate astea când vei fi 
mai odihnit, am intervenit eu. 

- Sunaţi-mă mâine-dimineaţă. Ştiu că acolo nu aveţi 
telefon în cameră şi că semnalul nu e grozav, însă nu 
întindeţi coarda prea tare! Şi nici să nu vă gândiţi că vi se 
va deconta factura! mai adăugă el înainte să închidă. 

- E rândul tău, i-am spus lui Kate. 

Ea puse trei jetoane albastre în joc. 

- Nici să nu te gândeşti să măreşti miza. De fapt, nu 
spune nimic. 

- Cincisprezece şi încă cincisprezece. 


Ea puse pe masă încă trei jetoane albastre, zicând: 

- O să te las să scapi uşor. Şi aranja pe masă, în formă 
de evantai, o chintă în cupă, după care trase înspre ea 
toate jetoanele de pe masă. Tu ce aveai? 

- Nu e treaba ta. 

Strânse cărţile de pe masă şi le amestecă. 

- Nu ştii să pierzi! 

- Şi cei care ştiu să piardă tot învinşi se cheamă că 
sunt. 

- Ce macho eşti! 

- Las! că ţie îţi place! 

Am mai jucat câteva mâini. Mă descurcam ceva mai 
bine la poker; În orice caz, mult mai bine decât la biliard. 

- Hai să jucăm darts, am sugerat. Punctul şi dolarul. 

Kate îmi spuse râzând: 

- Nici paharul nu ţi-l mai poţi duce la gură. Dacă pui 
mâna pe săgeata aia, n-am de gând să rămân în aceeaşi 
cameră cu tine. 

- Haide... M-am ridicat în picioare, puţin şovăielnic, şi i- 
am spus: E ca un fel de triatlon de salon: poker, biliard şi 
darts. 

Am găsit săgețile, m-am îndepărtat cam cu trei metri de 
panou şi le-am dat drumul să zboare. Una a lovit panoul, 
dar celelalte, din nefericire, au luat-o care încotro, ultima 
ţintuind draperia de perete. 

Lui Kate i se păru amuzant, aşa că i-am spus: 

- Hai să vedem cum te descurci tu. 

- Eu nu joc darts, mă informă. Dar tu poţi să mai încerci 
o dată, adăugă ea râzând. 

Amy se întoarse cu o tavă acoperită cu un şervet şi o 
aşeză pe bar. 

- Gata! A găsit nişte crenvurşti de curcan, afumaţi cu 
lemn de măr. 

Kate îi mulţumi, înainte ca eu să apuc să-i spun fetei 
unde să-şi bage Pierre crenvurştii lui de curcan. 


Amy se uită la săgețile înfipte în perete, însă nu făcu 
nici un comentariu, întrebă doar atât: 

- V-aţi hotărât în legătură cu micul dejun? 

Am studiat meniul din scoarță în scoarță şi am 
comandat un mic dejun pe care nici măcar un bucătar 
francez nu avea cum să-l greşească. Aş fi vrut să urmăresc 
ştirile de seară, aşa că m-am interesat: 

- Unde este televizorul? 

Amy îmi răspunse: 

- Nu avem televizoare la The Point. 

- Şi dacă ar veni sfârşitul lumii? N-am putea să îl 
urmărim la televizor... Ea îmi zâmbi, aşa cum zâmbesc 
oamenii când ştiu că au de-a face cu o persoană în stare de 
ebrietate. Se întoarse apoi către Kate, închipuindu-şi, 
probabil, că ea era trează. 

- Da... adică la fel am păţit şi atunci, pe 11 septembrie. 
Ştiţi? Aşa că ne-au instalat un televizor aici, în bar. Pentru 
ca toată lumea să poată vedea ce se întâmplă. A fost într- 
adevăr groaznic, adăugă ea. 

Nici Kate şi nici eu nu am făcut vreun comentariu. Amy 
ne ură o seară plăcută, mai aruncă o privire către săgeți şi 
plecă. 

Am ridicat şervetul care acoperea tava şi am examinat 
crenvurştul de curcan învelit în foitaj. 

- Ce-i porcăria asta? 

- Lasă, că mâine o să plecăm de aici, spuse Kate. 

- Mie îmi place aici. 

- Arunci nu te mai lamenta atât şi mănâncă afurisiţii ăia 
de crenvurşti. 

- Unde-i muştarul? Nu am muştar. 

- E timpul să mergem la culcare, John. Îmi întinse 
geaca de piele, iar ea îşi puse haina pe ea, îşi luă geanta şi 
servieta, apoi mă conduse afară. 

Mi-am băgat pistolul în betelia de la pantaloni, 
pregătindu-mă pentru eventualitatea în care întâlneam 


vreun urs în cale, şi i-am sugerat şi lui Kate să facă la fel, 
însă ea nu luă în seamă sfatul meu. 

Aerul era rece şi îmi puteam vedea propria respiraţie; 
pe fondul întunecat al cerului străluceau mii de stele. 
Simţeam mirosul pinilor şi al fumului de lemn care ieşea 
pe hornurile clădirii principale. Totul era învăluit într-o 
linişte adâncă. 

Mie îmi place să aud vacarmul oraşului şi să simt 
betonul sub tălpi. Nu ţin neapărat să văd stelele pe cerul 
nopţii, pentru că luminile din Manhattan creează ele însele 
un univers aparte; în plus, e mai interesant să vezi opt, 
milioane de oameni decât opt milioane de copaci. 

Şi totuşi, nu puteam nega frumuseţea acestei privelişti; 
În alte condiţii, aş fi putut să mă relaxez aici, să mă predau 
în faţa naturii neîmblânzite şi să mă împac cu mine însumi, 
mâncând specialităţi franţuzeşti şi stând la masă cu alţi 
douăzeci de necunoscuţi, care probabil îşi câştigau pâinea 
fraierind poporul american. 

- Câtă linişte! exclamă Kate. Nu te simţi mai puţin 
încordat? 

- Şi da, şi nu. 

- Trebuie să te relaxezi complet şi să laşi natura să 
preia controlul. 

- Am înţeles. Sincer să fiu, simt cum încep să intru în 
contact cu eul meu primitiv. 

- John, s-ar putea să te surprindă ce-ţi spun acum, dar 
tu eşti tot timpul puternic legat de eul tău primitiv. De 
fapt, eu încă n-am cunoscut cealaltă latură a ta. 

Nu eram sigur dacă ăsta era un compliment sau o 
critică la adresa mea, aşa că am preferat să nu răspund. 

Am înconjurat clădirea principală, îndreptându-ne către 
o terasă din piatră. Ferestrele imense dădeau în Salonul 
Mare, iar eu am urmărit cum oaspeţii adunaţi în jurul celor 
două mese se străduiau din răsputeri să-şi etaleze bunele 
maniere la cină. Nici unul nu era de prin partea locului, 


fireşte, şi, de oriunde ar fi venit fiecare, acum erau cu toţii 
aici. 

Mi l-am imaginat pe Bain Madox stând în salonul lui cu 
şemineu, câine, trofee de vânătoare, whisky vechi, 
servitori şi, probabil, cu vreo prietenă sau două. Pentru 99 
dintre oameni, asta ar fi mai mult decât suficient. Însă pe 
domnul Bain Madox, cu toate că ar fi trebuit să fie foarte 
mulţumit de averea şi de realizările sale, o voce interioară 
îl călăuzea către un loc întunecat. 

Vreau să spun că, gândindu-mă la întâlnirea noastră, 
mi-am dat seama că în ochii şi în comportamentul lui 
existase ceva ce mă determina acum să cred că omul ăsta 
avea o misiune, că era un trimis al sorții, cu mult superior 
restului omenirii. 

Eram convins că avea motivele lui, motive pe care el le 
considera întemeiate şi la care, de altfel, şi făcuse aluzie în 
timp ce discutam cu paharul de whisky şi cafeaua în faţă. 
Însă mie nu-mi păsa de motivele lui, nici de demonii lui 
interiori, nici de vocile pe care le auzea, şi nici măcar de 
megalomania lui evidentă. Pe mine mă preocupa faptul că, 
după toate aparențele, el era implicat în activităţi 
infracţionale şi, probabil, îmi ucisese un prieten care se 
întâmplase să-i apară în drumul către țelul său măreț, dar, 
fără îndoială, mai mult decât criminal. 

- La ce te gândeşti? mă întrebă Kate. 

- Madox. Harry. Bombe atomice. Semnale radio. Chestii 
de genul ăsta. 

- O să le dăm noi de cap, sunt sigură de asta. 

- Ei bine, Kate, partea frumoasă în tot misterul ăsta 
este că, şi dacă nu le dăm de cap, vom afla destul de 
curând despre ce anume e vorba. 

- Cred că ar fi mai bine să aflăm despre ce e vorba 
înainte să se întâmple ceva. 


Am ajuns în spatele clădirii principale fără să ne iasă în 
cale vreo sălbăticiune, iar eu am văzut o uşă cu o plăcuţă 
de lemn pe care scria "MOHAWK" 

Am intrat pe uşa neîncuiată, apoi am tras zăvorul, fără 
ca eu să fiu convins că uşa aceea îi va putea împiedica pe 
urşi să intre. Poate că era bine să mut măsuţa de toaletă în 
dreptul ei. 

- O, cât e de frumos! exclamă Kate. 

- Ce anume? 

- Camera. Uită-te la locul ăsta! 

- Bine. 

Şi m-am uitat. Era o încăpere mare, cu un tavan ca de 
catedrală, căptuşită cu lambriuri din lemn de pin colorat. 
Avea un pat de dimensiuni mari, care, după toate 
aparențele, ar fi putut fi confortabil, însă era atât de înalt, 
încât nu ţi-ai fi dorit să cazi din el. Pe pat era un coş din 
nuiele, plin cu produse cosmetice. 

În cameră se aflau o mulţime de obiecte de mobilier şi 
peste tot vedeai perne şi pături, lucru care ştiu că le face 
mare plăcere femeilor. 

În timp ce Kate se învârtea prin cameră pipăind 
ţesăturile şi mirosind florile, eu am verificat baia. Am o 
obsesie cu băile, însă cea de aici era în regulă. Apreciez 
întotdeauna un vas de toaletă bun. M-am spălat pe faţă, 
apoi m-am întors în cameră. 

Pe peretele opus era un şemineu mare, de piatră, iar în 
vatră erau buşteni şi vreascuri, în dreptul cărora Kate 
ţinea un băț de chibrit. Focul se aprinse, iar ea se ridică în 
picioare, exclamând: 

- E atât de romantic! 

Deasupra şemineului trona o pereche de coarne de cerb 
uriaşe, care îmi amintiră că eram excitat. 

- Sunt excitat, am spus. 

- Nu putem să ne bucurăm pur şi simplu de camera 
asta? 


- Tu ai spus că e romantic. Aşadar...? 

- Romantismul şi sexul sunt două lucruri complet 
diferite. 

Ştiam că, dacă intram în conflict cu ea pe tema asta, nu 
aveam să mă aleg cu nimic, aşa că am spus: 

- Te înţeleg perfect. Uite, lasă-mă să pun nişte muzică! 

Pe birou se afla un CD-player şi un teanc de CD-uri. Am 
găsit repede un CD cu Ella James, despre care ştiam că îi 
place, şi l-am introdus în aparat. Ella începu să cânte At 
Last. 

Kate găsi pe masă o sticlă cu vin roşu, pe care o 
desfăcu. Umplu apoi două pahare şi îmi oferi mie unul. 

- În cinstea noastră! 

Am ciocnit, am sorbit şi ne-am sărutat uşor pe buze. Nu 
sunt mare amator de vin, dar am descoperit că vinul 
înseamnă romantism, iar romantismul duce la... în fine! 

Kate făcu înconjurul camerei şi stinse veiozele. Ne-am 
scos  încălţările şi ne-am aşezat pe nişte scaune 
confortabile, capitonate, puse unul în faţa altuia, dinaintea 
focului care trosnea în şemineu. 

- A fost o idee bună, numai că e prea scump aici, 
murmură Kate. 

- Hei, am primit un pont de la Bain, legat de petrol. 
Mâine începem să achiziţionăm acţiuni pe piaţa petrolului, 
de îndată ce se deschide bursa. Apoi îmi sun agentul şi 
pariez pe data începerii războiului. Crezi că războiul ăsta 
are vreo legătură cu ceea ce pune la cale Madox? 

- S-ar putea. 

- Mda... Poate că Madox are de gând să bombardeze 
Bagdadul, pentru ca astfel să nu mai fim obligaţi să intrăm 
în război. Oare asta şi-o fi pus în minte? 

- Nu ştiu. Ce rost are să facem speculaţii? 

- Se numeşte analiză. Pentru asta suntem plătiţi. 

- Eu sunt în afara orelor de serviciu. 


- Crezi că bombardarea Bagdadului va duce la o 
creştere sau la o scădere a preţului petrolului? Şi cum aş 
putea să pariez pe data izbucnirii războiului, dacă 
declanşarea războiului este împiedicată de o explozie 
nucleară? Tu ce crezi? 

- Cred că ar trebui să încetezi să te mai gândeşti la 
toate astea acum. Am privit în jur, prin camera întunecată, 
luminată acum de foc. 

Reflecţia flăcărilor lumina tablourile lucioase, pictate în 
ulei, de pe pereţi. Vântul începuse din nou să bată şi îl 
auzeam urlând pe horn, în timp ce vedeam vârtejuri de 
frunze gonind prin dreptul ferestrelor. 

- Chiar este romantic, am spus. Acum văd şi eu 
diferenţa. 

Ea zâmbi şi îmi răspunse: 

- Eşti pe drumul cel bun. 

- Perfect. Hei, îţi dai seama că William Avery 
Rockefeller făcea sex chiar aici, în camera asta? 

- Numai la asta îţi stă mintea?! Adică, uite, ne aflăm 
într-una dintre marile tabere istorice din munţii 
Adirondack, iar tu nu te gândeşti decât la faptul că nu ştiu 
care Rockefeller făcea sex în camera asta. 

- Nu-i adevărat. Tocmai voiam să fac câteva observaţii 
despre mişcarea pastorală a bogătaşilor din prima 
jumătate a secolului al XIX-lea, mişcare care a dus la 
construirea acestor aşezăminte rurale, înţelese atunci ca 
simple refugii în faţa complexităţii vieţii urbane, cu tot 
zgomotul, poluarea şi aglomerarea umană pe care le 
presupune... 

- Interesant. 

- De asemenea, şi Rockefeller-ii erau în călduri. Uite, 
de pildă, ce a păţit sărmanul Nelson Rockefeller. Apoi mai 
e şi un alt Rockefeller - cel cu stridiile. Stridii. Te-ai prins? 
Aşadar, dacă eu mentionez faptul că William Avery... 

- John, acum pierzi puncte. 


- Am înţeles. 

Aşa că am ascultat-o amândoi pe Ella James, privind 
focul din şemineu şi savurând vinul. Căldura focului mă 
moleşise şi am început să casc. 

Kate se ridică în picioare, se îndreptă către pat şi luă 
cuvertura şi o pernă, punându-le în faţa vetrei. 

Se strecură apoi în ceva mai confortabil - adică în 
costumul Evei. Am privit-o dezbrăcându-se în lumina 
focului, până când, goală fiind, se întinse pe cuvertură, 
uitându-se la mine. 

Crezând că ăsta era semnalul prin care mă invita lângă 
ea, m-am ridicat în picioare şi m-am dezbrăcat încet - cam 
în cinci secunde -, după care ne-am întins amândoi pe-o 
parte, unul în braţele celuilalt. 

Ea mă împinse pe spate şi se rostogoli deasupra mea. 

Avuseserăm o zi mizerabilă, şi nici ziua următoare - 
presupunând că va mai exista o astfel de zi - nu avea să fie 
cu mult mai bună. În clipa aceea însă, nu se putea mai bine 
de atât. 


PARIEA A ZECEA 


Marţi 
NORDUL STATULUI NEW YORK 


Forţa dezlănţuită a atomului a schimbat totul, mai puţin 
modul în care gândim; astfel, navigăm cu toţii în derivă, 
către o catastrofă cum încă nu s-a pomenit. 

Albert Einstein 


Capitolul 29 


Apelul nostru de deşteptare m-a trezit brusc, la ora 
şase dimineaţa, făcându-mă să mă întreb ce fusese în 
mintea mea atunci când le cerusem asta. Aveam impresia 
că o să-mi explodeze capul. 

Kate se întoarse pe partea cealaltă, mormăi ceva şi îşi 
îngropă capul sub pernă. 

Am găsit baia pe întuneric şi am folosit cosmeticele pe 
care le primisem, apoi am intrat sub duş, care făcea cât un 
milion de dolari - sau măcar cât 1 200. 

M-am întors în dormitor şi m-am îmbrăcat pe întuneric, 
lăsând-o pe frumoasa adormită să se odihnească în 
continuare. 

Ce-i drept, petrecuserăm amândoi o noapte agitată, 
după o zi extrem de solicitantă. Pentru prima oară după 
mult timp, am visat că stăteam sub turnurile în flăcări, în 
timp ce oamenii săreau de la ferestre. Am mai visat apoi că 
eu şi Harry eram la o înmormântare. 

Am deschis cealaltă uşă de acces spre camera noastră 
şi am văzut că ducea către un coridor scurt, care dădea în 
Salonul Mare. 

Am intrat în sală, unde două mese rotunde erau 
aranjate pentru micul dejun, iar la fiecare capăt al 
încăperii ardea câte un foc. Dacă n-aş fi poliţist, cred că 
mi-ar plăcea să fiu un Rockefeller. 

Uşa bucătăriei era deschisă, şi auzeam oamenii 
forfotind, făcând pregătirile pentru micul dejun. 

Mi s-a părut apoi că aud o voce cu un accent franțuzesc 
zicând: "purceluşi în păturică?" după care au urmat nişte 
râsete. Dar poate că era doar imaginaţia mea. 

Pe o masă într-un colţ am văzut cafea şi brioşe. Mi-am 
turnat o ceaşcă de cafea neagră, după care, ieşind pe uşile 


din sticlă, am ajuns pe terasă şi am respirat adânc aerul de 
munte. 

Încă era întuneric, dar am văzut cerul era senin şi mi- 
am dat seama că urma să fie o altă zi frumoasă în ţara lui 
Dumnezeu. 

Printre oamenii legii există o convingere - susţinută de 
experienţă şi de statistici - conform căreia primele 48 de 
ore ale unei investigaţii sunt decisive. Pe de altă parte, 
culegerea de informaţii şi operaţiunile antitero avansează 
într-un ritm mai lent. Există nişte motive întemeiate pentru 
toate astea, însă instinctul şi experienţa mea de poliţist m- 
au învăţat că aproape tot ceea ce trebuie să afli şi aproape 
tot ceea ce urmează să descoperi afli şi descoperi în două 
zile. Poate trei. 

Felul în care foloseşti timpul şi informaţia obţinută va 
face diferenţa dintre un caz soluţionat cu succes şi un haos 
nenorocit în care se calcă pe picioare tot felul de şefi şi 
şefuleţi, procurori lipsiţi de creier, suspecți blindaţi cu 
avocaţi şi, nu în ultimul rând, judecători săraci cu duhul. 
Dacă le laşi tuturor acestor oameni timp de gândire, se 
duce totul de râpă. 

În timp ce gândurile acestea matinale îmi zburdau prin 
minte, Kate ieşi pe terasă în halat de baie şi papuci de 
casă, ducând în mână o ceaşcă de cafea. Căscă, zâmbi şi 
spuse: 

- Bună dimineaţa! 

- Bună dimineaţa, doamnă Rockefeller! 

Căsătorit sau nu, după o noapte de sex, protocolul de 
dimineaţă impune un sărut, un compliment şi o aluzie la 
clipele de amor, aluzie care să fie romantică, fără să sune 
siropos, şi explicită, fără să sune porcos. 

Am reuşit s-o scot la capăt cu astea; apoi am rămas 
amândoi pe terasă, braţ la braţ, savurându-ne cafeaua şi 
privind pinii şi frunzele toamnei. 


Soarele începuse să răsară, iar la nivelul solului se 
întindea un văl de ceaţă, ce cobora în pantă spre Saranac 
Lake, care părea foarte calm. Era linişte, şi aerul mirosea a 
pământ jilav şi a lemne arse. Înţelegeam acum de ce lui 
Harry îi plăcea aici, şi mi l-am imaginat trezindu-se 
sâmbătă de dimineaţă în rulota lui, în faţa unei privelişti 
foarte asemănătoare cu aceasta, chiar înainte de a porni 
spre Clubul Custer Hill. 

- Poate, când ne terminăm treaba aici, ne luăm o 
săptămână liberă şi închiriem o căsuţă pe malul lacului. N- 
ar fi drăguţ? mă întrebă Kate. 

M-am gândit că, dacă acest caz s-ar încheia prost, n-am 
mai fi nevoiţi să ne luăm o săptămână de concediu. Am 
avea timp liber berechet. 

- Cred că ăsta ar fi un omagiu potrivit adus memoriei 
lui Harry, adăugă Kate. 

- Da, ar fi foarte drăguţ. 

Lui Kate i se făcuse frig, aşa că am intrat în Salonul 
Mare. Un alt cuplu stătea pe o canapea, lângă foc. Noi ne- 
am umplut din nou ceştile şi ne-am aşezat pe o canapea în 
faţa lor. Limbajul meu corporal indica în mod clar faptul că 
nu aveam intenţia să intru în discuţie cu ei. Individul din 
faţa noastră, un tip bărbos, între două vârste, îmi trimitea 
aceleaşi semnale. Cu toate acestea, soţia sau prietena lui 
zâmbi şi spuse: 

- Bună, eu sunt Cindy. El este logodnicul meu, Sonny. 

Sonny nu părea deloc vesel Din contră, părea chiar 
morocănos. Poate că tocmai îi aduseseră nota de plată. 
Cindy, pe de altă parte, era jovială şi prietenoasă, şi 
probabil ar fi fost dispusă să vorbească şi cu un peşte de 
acvariu. 

Kate şi Cindy începură să discute despre staţiunea The 
Point, zona Adirondack şi alte asemenea chestii. Eu şi 
Morocănosul tăceam în continuare. Focul ne făcea să ne 
simţim bine. 


Cindy şi Morocănosul erau din Long Island, iar el lucra, 
potrivit spuselor lui Cindy, "în domeniul editorial". Cindy 
lucra în PR, şi aşa ajunseseră ei să se cunoască. Slavă 
Domnului, nu ne spuse întreaga poveste, însă eu aveam 
convingerea că unul dintre ei trebuie să fi fost beat la 
momentul respectiv. 

Kate spuse despre ea că era avocată - lucru parţial 
adevărat, iar despre mine că eram asistent social şi că 
lucram pentru comunitatea imigranţilor musulmani - ceea 
ce era amuzant; Morocănosul însă nu se putu abţine să nu 
facă o grimasă dispreţuitoare. 

Nu ştiu cum ajunseră să discute despre shopping, iar 
Cindy o informă pe Kate că erau nişte magazine bune în 
Lake Placid. 

Începusem să privesc în gol, şi m-am gândit că şi 
Morocănosul făcea acelaşi lucru; am observat însă că el o 
sorbea din priviri pe Kate, al cărei halat se desfăcuse puţin 
în partea de sus. Evident, tipul era un porc. 

Dacă tot am ajuns la subiectul ăsta, n-am putut să nu 
remarc faptul că şi Cindy era foarte frumuşică, cu păr 
blond, ochi căprui, trăsături nordice, nişte... forme 
impunătoare şi aşa mai departe. Părea cam cu douăzeci de 
ani mai tânără decât aşa-zisul ei logodnic, şi nu puteam 
înţelege ce găsise atrăgător la el, poate doar umflătura din 
pantaloni. Portofelul, adică. 

Morocănosul rupse tăcerea, spunându-mi: 

- Eu am o concepţie sănătoasă despre imigrare: 
indiferent unde te-ai născut, rămâi acolo! Se ridică în 
picioare, aruncă o ultimă privire către decolteul lui Kate, 
dintr-un unghi mai bun, şi spuse, adresându-i-se ei, nu mie: 
Mi-a părut bine de cunoştinţă. 

Cindy, la rândul ei, se ridică zicând: 

- Ne vedem la cină. Bucătarul găteşte cocoşel în seara 
asta. 

"Cocoşel?" M-am ridicat în picioare: 


- Am auzit că acest cocoşel al lui este crocant şi fraged. 

Cindy zâmbi reţinut. 

- John! mă admonesta Kate, după care se întoarse către 
noii noştri prieteni. Să aveţi o zi bună! 

Morocănosul răspunse: 

- Am alte planuri. 

Şi duşi au fost. 

- O pereche complet nepotrivită, îmi spuse Kate. 

- Noi sau ei? 

Morocănosul lăsase un New York Times pe canapea, iar 
eu am parcurs rapid cu privirea prima pagină. Unul dintre 
titluri spunea aşa: "CONFLICTUL DE OPINII ÎNTRE 
STATELE UNITE ŞI FRANŢA ASUPRA PROBLEMEI 
IRAKULUI SE ADÂNCEŞTE". 

- Vezi? i-am arătat lui Kate. Dacă oamenii ăştia ar 
mânca mâncare adevărată, precum englezii şi irlandezii, ar 
avea mai mult sânge în vene. Aşa... cine mănâncă melci? 
Uite şi un alt incident: un spectacol de artificii care a avut 
loc la Disneylandul de lângă Paris a făcut ca o garnizoană 
a Armatei Franceze din apropiere să abandoneze armele şi 
să se predea în faţa unui autocar plin cu turişti suedezi. 

- John, chiar este prea devreme pentru toate astea. 

- Cocoşel! 

Am citit titlul articolului de fond, care spunea: "BUSH 
ATRIBUIE REŢELEI AL-QAEDA ATENTATUL CU BOMBĂ 
DE LA CLUBUL DE NOAPTE DIN BALI". Prin urmare, am 
aflat că: "unii militanţi islamici au avansat teoria conform 
căreia Statele Unite ar fi plănuit atacul de sâmbătă ca 
modalitate de a manipula guvernul indonezian şi de a-şi 
consolida argumentele în vederea declanşării unui război 
împotriva islamului". 

Militanţii islamici afirmaseră acelaşi lucru şi despre 
atacurile din 11 septembrie. Era o teorie interesantă, 
suficient de plauzibilă pentru a-i face pe unii să intre la 
idei. Vreau să spun că, deşi nu sunt un adept al teoriei 


conspirației, îmi imaginez că există oameni în ţara asta, fie 
că fac sau nu parte din guvern, care caută un pretext 
pentru a extinde războiul împotriva terorismului, în aşa fel 
încât să cuprindă anumite ţări islamice. Cum ar fi Irakul, 
bunăoară. M-am gândit la un lucru pe care-l spusese odată 
unul dintre cei mai imprevizibili agenţi CIA din cadrul 
ATTE: "Nu avem nevoie decât de încă un atac serios". 

În ceea ce mă priveşte, cred că m-aş putea lipsi de asta, 
însă am înţeles ce voia să spună individul. 

- Mă întorc în cameră să fac un duş, mă anunţă Kate. 
Tu ce ai de gând? M-am uitat la mobilul meu şi am văzut că 
nu aveam semnal. 

- Trebuie să-l sun pe Schaeffer să stabilesc o întâlnire 
ca să mergem să vedem scena crimei, aşa că o să folosesc 
telefonul din bucătărie. Ne vedem în cameră. 

- Să fii drăguţ cu Pierre! 

- Oui, oui... 

Ea a plecat, iar eu am intrat în bucătărie. Era un 
adevărat furnicar; nimeni nu păru să observe sau să se 
sinchisească de prezenţa mea acolo, astfel că, găsind 
telefonul pe un perete, am format numărul sediului poliţiei 
statale. Mi-a răspuns sergentul de gardă, care m-a rugat să 
aştept pe fir. În bucătărie mirosea atât de tare a carne de 
porc prăjită, încât am simţit că mi se întoarce stomacul pe 
dos. 

Am deschis ziarul Times la rubrica de decese, însă nu 
am găsit nici un Harry Muller. Probabil era prea devreme 
pentru necrolog; sau poate că nu apărea în Times. Am 
parcurs repede rubrica de ştiri metropolitane ca să văd 
dacă exista vreun articol despre Harry, însă n-am găsit 
nimic. Un accident de vânătoare petrecut în nordul statului 
nu era chiar o ştire, însă uciderea unui agent federal, da. 

Prin urmare, FBl-ul şi poliţia locală urmau să dea o 
declaraţie comună, în care să spună că decesul survenise, 
în aparenţă, ca urmare a unui accident, dar că încă se 


făceau cercetări. Tuturor agenţiilor de presă care solicitau 
informaţii suplimentare urma să li se ceară să mai amâne 
publicarea articolului pentru a nu tulbura familia sau a 
pune pe fugă un eventual suspect. De obicei, aşa puteai 
câştiga câteva zile. 

O chelneriţă trecu pe lângă mine, iar eu am rugat-o: 

- Fă-mi, te rog, o favoare şi vezi care-i treaba cu micul 
dejun pentru Corey. Camera Mohawk. Mi-ar prinde tare 
bine un sandvici cu şuncă şi pâine de secară. 

- Acum? 

- Te rog. Şi o cafea. 

Plecă în grabă, iar maiorul Schaeffer se auzi la celălalt 
capăt al firului: 

- Bună dimineaţa! 

Îl auzeam cu greu din cauza vacarmului din bucătărie. 
I-am strigat: 

- Bună dimineaţa! Când e momentul potrivit să mergem 
la scena crimei? 

- Să fiţi aici la ora opt. Ne întâlnim în hol. 

- Mulţumesc. Ceva noutăţi? 

- Am vorbit aseară cu doctoriţa Gleason. 

- O doamnă tare drăguță. 

- Mi-a spus că nu v-aţi limitat doar la identificarea 
cadavrului şi la un ultim omagiu. 

- Aşa cum v-am mai spus, dumneaei ne-a demonstrat că 
există semne de abuz fizic. 

- Da? Aţi umblat cu vreunul dintre obiectele personale 
ale decedatului? 

- Categoric nu. 

Cu absolut toate. 

- Aţi găsit ceva, domnule detectiv? mă întrebă maiorul. 

- Nu. 

Doar însemnările din buzunarul lui Harry şi apelurile de 
pe mobil. 

- Aţi luat ceva? 


- Nimic. 

În afară de harta proprietăţii Custer HUI. 

- Soldaţii mei spun că nici dumneavoastră, nici soţia nu 
aţi semnat. Nici la venire, nici la plecare. 

- Domnule maior, ce-ar fi să trecem amândoi pe la 
morgă după ce vizităm scena crimei? 

- Prea târziu! FBl-ul a înhăţat cadavrul azi-noapte. 

- Ce v-am spus eu? Trebuie să acţionaţi rapid. 

- Mulţumesc pentru sfat. 

Chelneriţa puse o tavă pe tejghea, zicând: 

- Micul dejun va fi servit la şapte. 

- Mulţumesc. Adăugaţi şi câţiva biscuiţi din aceia 
tocmai scoşi din cuptor. 

- Cum e la The Point? întrebă Schaeffer. 

- Minunat. Toată băutura este gratis. Ce se mai aude cu 
mandatul de percheziţie şi cu supravegherea? 

Am luat o gură zdravănă din sandviciul cu şuncă. Un 
deliciu! i 

- Deocamdată uitaţi de mandatul de percheziţie. Insă 
am început supravegherea noaptea trecută. 

- Şi? Vreo veste? 

- Mda. La 8.03 seara, două vehicule au părăsit 
proprietatea în cauză. Unul era o camionetă Ford 
înregistrată pe adresa Clubului Custer Hill, iar celălalt - un 
Ford Taurus, înmatriculat la firma de închirieri auto 
Enterprise. 

Am luat o înghiţitură de cafea ca să-mi alunece şunca 
pe gât şi am întrebat: 

- Unde s-au dus? 

-La aeroportul regional Adirondack. Terminalul 
comercial este închis la ora aceea, iar ei au lăsat maşina 
într-o parcare a firmei Enterprise şi au pus cheile într-o 
fantă specială; după care ambii şoferi - doi bărbaţi - s-au 
urcat în camionetă şi s-au întors la Clubul Custer Hill. 

- Ce înţelegeţi din asta? 


- Lucru suspect, dar se pare că returnau o maşină 
închiriată. Dumneavoastră ce credeţi? 

Maiorul Schaeffer avea un simţ al umorului foarte 
aparte. 

- Verificaţi dacă există vreun cadavru în portbagaj. 
Care era numărul de înmatriculare al Fordului Taurus? 

- Nu-l am la îndemână. Ăsta era modul lui politicos de a 
spune: "Voi ce aţi făcut pentru mine în ultima vreme?" 

- Am văzut un Taurus albastru de la Enterprise la 
Clubul Custer Hill, când am fost acolo. I-am recitat din 
memorie numărul de înmatriculare şi am întrebat: Ăsta e? 

- Aşa pare. O să sun la Enterprise să aflu cine a 
închiriat maşina aia. M-am gândit că probabil obţinusem 
deja această informaţie de la Larry, prietenul lui Kate de la 
Enterprise, însă am spus: 

- Bine. Alte noutăţi în urma supravegherii? 

- Nimic. Ce anume căutăm? 

- Nu se ştie niciodată. Însă aş dori să aflu că Madox nu 
a părăsit încă proprietatea. 

- În regulă. 

- Aşadar, va trebui să mă sune cineva oricând vedeţi 
vreo mişcare. 

Numai puţin... 

Un puşti îmbrăcat în nişte haine de bucătar 
caraghioase şi ţipător colorate încerca să-mi atragă 
atenţia. 

- Care-i treaba? l-am întrebat. 

- Am nevoie de telefon. Trebuie să fac o comanda. 

- Ce trebuie să comanzi? Cocoşel? Eu sunt şeful 
cocoşeilor. De câţi ai nevoie? 

- Eu de telefon am nevoie, domnule. 

- Hei, amice, eu încerc să salvez lumea aici! Aşteaptă! 
Folosesc telefonul de la bucătărie, i-am explicat lui 
Schaeffer. Ne vedem la opt. 

Am închis şi i-am înmânat receptorul bucătarului. 


- Dacă vine sfârşitul lumii, este numai vina ta. 

Un tip prezentabil, îmbrăcat într-o uniformă albă, croită 
impecabil - am ştiut instantaneu că era bucătarul francez -, 
veni la mine şi îmi întinse mâna, rostind cu un accent 
puternic: 

- Bună dimineaţa! Ne-am strâns mâinile. Sunteţi, 
desigur, domnul Corey. 

- Oui. 

- A, vorbiţi franceza... 

- Oui. 

- Bon. Eu sunt Henri, bucătarul-şef. Trebuie să vă spun 
că regret profund povestea cu purceluşii în păturică. 

Măcar pronunția o nimerise, spre deosebire de reţetă. 
I-am spus: 

- Ei, Henry, nu-ţi face probleme. 

- Dar îmi fac. Astfel că, special pentru dumneavoastră, 
am comandat ingredientele necesare, iar astăzi vom servi 
purceluşii la ora de cocktail. 

- Grozav! Mie îmi place coaja uşor maronie. 

- Da, desigur. Se aplecă înspre mine şi îmi şopti: Şi mie 
îmi plac bunătăţile astea. 

Deja eram convins că mă ia peste picior. l-am spus: 

- Asta rămâne între noi. Bun, nu uita muştarul. Ne 
vedem mai încolo. 

- Pot să vă prezint bucătăria mea? 

Am privit în jur. 

- Arată bine. 

- Puteţi solicita oricând o comandă specială, pentru 
orice masă. 

- Grozav! În ultima vreme m-am tot gândit la sitar... 

- O, incredibil! În seara asta servim sitar. 

- Nu mai spune! La naiba, ar fi trebuit să joc la loterie 
azi! 

- Da? A, înţeleg... 

Mi-am privit ceasul. 


- Acum eu... 

- O clipă! Henry scoase o bucată de hârtie din buzunar, 
zicând: Am aici meniul pentru diseară. Citi de pe bilețel: 
începem cu o tocăniţă de ciuperci de pădure, urmată de un 
fileu crocant de păstrăv arctic, cu garnitură de pastă de 
ardei şi sos de unt roşu. Eu zic că la asta ar merge un 
chardonnay californian. Da? Apoi vine sitarul pe care îl voi 
servi cu o garnitură de legume locale înăbuşite şi cu sos de 
vin. Pentru sitar, mă gândesc la un vin franțuzesc de tip 
cabernet sauvignon. Ce credeţi? Domnule Corey? 

- Aăăă... se pare că va fi pe gustul tuturor. 

- Perfect. Şi încheiem cu deserturi de ciocolată. 

- O încheiere cum nici nu se putea mai bună! 

- Cu vin alb de Sauterne, fireşte. 

- Se înţelege de la sine! În regulă... 

- Dumneavoastră şi soţia ne veţi onora cu prezenţa la 
masa de prânz? 

- Nu, trebuie să mergem la o cursă de veveriţe. 
Mulţumim pentru... 

- Ei, atunci trebuie să vă pregătesc un pachet pentru 
prânz. Când plecaţi? 

- În douăzeci de minute. Lasă, nu te mai deranja... 

- Dar insist... Veţi găsi un coş pentru picnic în maşina 
dumneavoastră, îmi întinse mâna, i-am strâns-o, iar el 
adăugă: Om avea noi neînțelegerile noastre, dar putem 
rămâne prieteni. Nu? 

Dumnezeule! Acum chiar aveam mustrări de conştiinţă 
în legătură cu atitudinea mea francofobă, aşa că i-am spus: 

- O să tăbăcim împreună câteva funduri de irakieni. 
Corect? 

Henry nu era tocmai convins de asta, însă îmi zâmbi. 

- Tot ce se poate. 

- În regulă! Ne vedem mai târziu. 


În timp ce îmi croiam drum către ieşirea din bucătărie, 
l-am auzit pe Henry răcnind comanda pentru un prânz la 
pachet. "Stai uşurel, Henry!" 

M-am întors în cameră şi am anunţat-o pe Kate, care se 
afla în faţa măsuţei de toaletă, agitându-se cu fardurile: 

- Trebuie să ne mişcăm repede. Sediul poliţiei statale, 
ora opt. 

- Micul dejun e pe masă. Ce-a zis maiorul Schaeffer? 

- O să-ţi povestesc pe drum. Unde e servieta ta? 

- Sub pat. 

Am întins mâna sub pat, am tras servieta afară şi am 
început să răsfoiesc prin teancul de contracte de închiriere 
de la Enterprise. Am rămas în picioare în dreptul mesei şi 
am ridicat şervetul de pe coşuleţul cu biscuiţi fierbinţi. 

- Ce cauţi? 

- Untul. 

- John... 

- A,uite-l! 

- Ce? 

- Contractul de închiriere Enterprise cu numărul de 
înmatriculare al maşinii pe care am văzut-o la Clubul 
Custer Hill. Am pus contractul pe masă şi am uns un 
biscuit cu unt. 

- Cine a închiriat maşina? 

- Asta ar putea fi interesant... 

- Ce anume? 

- Numele tipului ăsta. E rus. Mihail Putiov. 

Kate se gândi puţin. 

- Mie nu mi se pare că ar putea fi unul dintre membrii 
clubului. 

- Nici mie. Poate că Madox îşi invită la club foştii rivali 
din vremea Războiului Rece pentru a depăna amintiri 
împreună. Rămânând în picioare, m-am înfipt în omletă şi 
am întrebat-o pe Kate: Vii să mănânci sau preferi să pictezi 
în continuare? 


Nici un răspuns. 

- Trebuie să plecăm. 

Din nou, nici un răspuns. 

- Iubito, să-ţi aduc sucul, cafeaua şi o felie de pâine 
prăjită? 

- Da, te rog. 

Incă nu sunt dresat foarte bine, dar fac progrese. Am 
dus sucul, cafeaua şi felia de pâine unsă cu unt la măsuţa 
de toaletă şi m-am interesat: 

- Ai semnal? 

- Nu. 

- Trebuie să mai dau un telefon de la bucătărie. 

- Pe cine suni? 

- Pe cineva care să-l poată identifica pe rusul ăla. 

- Sună la noi la birou. 

- Mai bine nu. 

- Deja avem probleme, John, mă informă ea. Înţelegi şi 
tu atâta lucru, nu? 

- Nu vezi cum merg lucrurile în lumea asta? Informaţia 
înseamnă putere. Dacă dai informaţii pe gratis, renunţi de 
bunăvoie la puterea de a negocia necazurile în care ai 
intrat. 

- Uite cum merg lucrurile în lumea mea, îmi replică ea. 
Ţine-te departe de necazuri! 

- Cred că e puţin cam târziu pentru asta, scumpa mea. 


Capitolul 30 


M-am întors în Salonul Mare, unde vreo douăsprezece 
persoane, printre care şi Cindy şi Sonny, stăteau în jurul 
celor două mese, luând micul dejun. Cindy zâmbi şi îmi 
făcu cu mâna. Sonny o căută din priviri pe Kate. 

Am intrat din nou în bucătărie, unde puştiul de mai 
devreme vorbea la telefon, făcând o nouă comandă. 

- Henry vrea să te vadă. Acum! i-am spus. 

- Ha? 

- Am nevoie de telefon. Urgent! 

Se uită urât la mine, dar închise totuşi telefonul, iar 
apoi ieşi, călcând apăsat. Tinerii din ziua de azi ar trebui 
să înveţe ce e răbdarea şi respectul faţă de ceilalţi! 

Am găsit în agenda mobilului meu numărul de telefon 
pe care îl căutam şi am format. 

La capătul celălalt se auzi o voce familiară: 

- Serviciul de Investigaţii Kearns. 

- După câte se pare, câinele meu este spion irakian, am 
spus. Puteţi să-i faceţi o verificare de rutină? 

- Cine...? Corey, tu eşti? 

- Salut, Dick! Am un caniş care în fiecare vineri noapte 
se aşează cu faţa către Mecca şi începe să urle. 

- Impuşcă-l, mă sfătui el râzând. Hei, ce mai faci? 

- Excelent! Tu? 

- Nemaipomenit! De unde suni? Ce e The Point? 

- Concluzia cui? A, este pensiunea unde sunt cazat. 
Regiunea Saranac Lake. 

- În concediu? 

- Probleme de serviciu. Ce mai face Mo? 

- Nebună ca întotdeauna. Kate cum o mai duce? 

- Grozav! Lucrăm împreună la cazul ăsta. 

Am continuat cu politeţurile încă un minut. Dick Kearns 
este fost detectiv NYPD, Secţia omucideri, şi face parte din 


reţeaua mea de pile, cunoştinţe şi relaţii, reţea care, din 
câte am observat, scade de la an la an, pe măsură ce 
oamenii se pensionează, se mută, mor din cauze naturale 
sau la datorie - aşa cum s-a întâmplat pe 11 septembrie cu 
Dom Fanelli şi cu alţi şase tipi pe care îi cunoşteam. 

Dick a mai lucrat, pentru o perioadă foarte scurtă, şi la 
ATTF, unde a avut acces la informaţii strict secrete şi a 
aflat cum lucrează FBl-ul, astfel că, atunci când s-a 
pensionat, a obţinut un aranjament pe cont propriu, fiind 
solicitat de FBI să verifice diverse persoane. După 11 
septembrie, a început să fie solicitat din ce în ce mai des, 
aşa că acum face mai mulţi bani decât a făcut vreodată ca 
poliţist, cu doar jumătate din stresul aferent meseriei. 
Bravo lui! 

Odată ce am încheiat dialogul de complezenţă, i-am 
spus: 

- Dick, am nevoie de nişte informaţii legate de un 
individ. 

- Bine, dar să ştii că sunt ocupat până peste cap. O să 
fac tot ce pot. Când îţi trebuie? 

- La prânz. 

- Am de făcut zece verificări pentru FBI, şi cu toate 
sunt în întârziere, spuse râzând. 

- Oferă-le tuturor acces la arhivele strict secrete şi 
după aceea trimite-le nota de plată. Uite, până una, alta, 
am nevoie doar de nişte informaţii publice şi poate de 
câteva telefoane. 

- Până la prânz? 

Am observat că unii dintre oameni de la bucătărie 
deveniseră interesaţi de conversaţia mea, aşa că am 
coborât vocea şi i-am spus lui Dick: 

- S-ar putea să fie o chestiune de siguranţă naţională. 

- Şi mă suni pe mine? De ce nu-i pui pe ăia de la tine de 
la birou să rezolve? 

- Le-am spus, dar m-au trimis la tine. Eşti cel mai bun! 


- John, iar îţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala? 

Se pare că Dick îşi amintea că mă ajutase, pe ascuns, la 
cazul TWA 800, şi acum îşi închipuia că recurg din nou la 
vechile mele trucuri. La drept vorbind, aşa şi era; dar ce 
rost avea să-l mai supăr şi pe el cu toate astea? l-am 
răspuns: 

- Îţi rămân dator vândut. 

- Mi-ai rămas dator de data trecută. Apropo, ce se mai 
aude cu treaba aia cu TWA 800? 

- Nimic. Eşti gata să notezi? 

- John, eu din asta trăiesc. Dacă te ajut pe tine, pot să 
rămân lefter, să fiu concediat sau chiar arestat. 

- Prenumele, Mihail. L-am rostit pe litere. 

El oftă, mi-l repetă tot pe litere şi mă întrebă: 

- Rusnac? 

- Probabil. Numele de familie, Putiov. L-am rostit pe 
litere, iar Dick mi-a confirmat. 

- Sper că ai mai mult decât atât. 

- O să-ţi uşurez sarcina. Am pus mâna pe un contract 
de închirieri auto; dacă tipul ăsta n-a folosit cumva acte de 
identitate false, am tot ceea ce-ţi trebuie. 

- Bun. Să auzim! 

l-am citit informaţiile relevante din contractul de 
închiriere de la Enterprise, inclusiv adresa lui Putiov, care 
locuia în Cambridge, Massachusetts. 

- În regulă, n-ar trebui să fie prea greu. Cu ce se ocupă 
tipul ăsta? Ce anume te interesează? 

- Nu ştiu ce-i cu el, dar cred că ar trebui să aflu cum îşi 
câştigă existenţa. 

- Asta intră în pachetul de bază. Unde să trimit nota de 
plată? 

- La fosta mea nevastă. 

Dick n-avea nevoie de mai multe argumente pentru a 
face toate astea, în afară de faptul că ajuta un fost 
camarad; Însă pentru ca eu să fiu absolut convins că avea 


motivaţia necesară - dincolo de treaba cu siguranţa 
naţională, i-am spus: 

- Îţi aduci aminte de un tip Harry Muller, coleg de-al 
meu din Federal Plaza 26? 

- Da, cel care s-a pensionat... mi-ai vorbit despre el. 

- Exact. Ei bine, e mort. A murit pe aici pe undeva, în 
apropiere de Saranac Lake. S-ar putea să vezi un necrolog 
sau un articol în ziare, unde se va spune, probabil, că a 
murit într-un accident de vânătoare. Dar a fost ucis. 

- Isuse!... Harry Muller? Ce s-a întâmplat? 

- De-asta am venit aici. Să aflu. 

- Şi tipul ăsta, rusul, are vreo legătură cu toate astea? 

- Are o legătură cu individul pe care eu îl suspectez că 
ar fi comis crima. 

- Bine... deci... la prânz, da? Cum dau de tine? 

- Pe aici semnalul e foarte prost. Te sun eu. Stai pe 
lângă telefon. 

- Absolut. 

- Mulţumesc. Complimente lui Mo. 

- Salutări lui Kate. 

Am închis telefonul şi am ieşit din bucătărie. Trebuia să 
găsesc un loc mai potrivit pentru a desfăşura aceste 
operaţiuni. 

Am luat-o prin Salonul Mare, pătrunzând în rotondă, 
apoi am ajuns la intrare, unde mi-am văzut maşina, la 
volanul căreia se afla Kate. 

Am sărit pe scaunul din dreapta, înştiinţând-o: 

- Gata, până la orele prânzului vom afla câte ceva 
despre Mihail Putiov. Ea apăsă pedala de acceleraţie, şi 
am pornit la drum. 

M-am uitat la ceasul de la bord. 

- Crezi că putem ajunge într-o jumătate de oră? 

- De aceea conduc eu, John. 

- Să-ţi amintesc cât de panicată erai în traficul din 
Manhattan? 


- Eu nu intru în panică... practic tehnici de evaziune 
tactică. 

- Ca toţi cei din jurul tău. 

- Foarte amuzant! Hei, ce e pe bancheta din spate? 

Am privit peste umăr. 

- A, am fost prevăzător şi l-am pus pe bucătar să ne 
pregătească un pachet pentru prânz. 

- Te-ai gândit bine. L-ai cunoscut? 

- Da. Henry. Henri. În fine! 

- Nu-i aşa că te-ai purtat înfiorător? 

- Bineînţeles că nu. O să pregătească purceluşi în 
păturică pentru cocktail. Special pentru mine. 

Presupun că nu m-a crezut. 

Am ieşit pe poartă, am luat-o pe aleea îngustă, străjuită 
de copaci, şi am ajuns la şosea. Kate a apăsat pe 
acceleraţie, căci ne grăbeam să ajungem cât mai repede la 
întâlnirea cu poliţia statală - asta dacă nu ne întâlneau 
poliţiştii înainte şi ne trăgeau pe dreapta pentru depăşirea 
vitezei legale. 

- Ceva noutăţi de la maiorul Schaeffer? mă chestiona 
Kate. 

- Da. Mi-a urmat sfatul şi a început supravegherea 
proprietăţii Custer Hill. 

- Şi? 

- Maşina aia închiriată de la Enterprise, pe care am 
văzut-o acolo, şi care era a lui Putiov, a fost returnată la 
aeroport noaptea trecută. 

- Aşadar, Putiov a plecat? 

- Dacă a plecat, nu a făcut-o noaptea trecută, de la 
aeroport. El... sau poate altcineva care îi conducea 
maşina... s-a întors la Clubul Custer Hill cu o dubiţă. In 
timp ce conducea, am pus-o la curent cu toate informaţiile, 
apoi am scos contractul de închirieri din buzunar şi l-am 
citit cu atenţie. I-am spus: Putiov ăsta a închiriat maşina 


duminică dimineaţa. Asta înseamnă că a sosit cu avionul în 
ziua respectivă din Boston sau Albany... 

- Boston, mă întrerupse ea. Am verificat listele cu 
pasageri. Mihail Putiov a sosit în aeroportul regional 
Adirondack, din Saranac Lake, duminică la ora 9.25 
dimineaţă. 

- Exact. Locuieşte în Cambridge. Am aruncat o privire 
pe contractul de închiriere. Putiov a închiriat maşina 
pentru două zile, prin urmare, ar fi trebuit s-o returneze 
abia astăzi. Cu toate astea, maşina a fost dusă înapoi în 
parcarea aeroportului noaptea trecută. Ai verificat lista 
rezervărilor la avion, primită de la Betty? am întrebat-o. 

- Da. Putiov este programat să plece astăzi, cu avionul 
de 12.45, către Boston. 

- Bine, o să verificăm. M-am gândit o clipă, apoi am 
spus: Mă întreb de ce Putiov a venit la întrunirea asta mai 
târziu decât toţi ceilalţi şi de ce, după toate aparențele, se 
mai află încă acolo, deşi toţi ceilalţi invitaţi au plecat. 

- Asta depinde de motivul pentru care se află aici. 
Poate că el şi Madox fac împreună afaceri cu petrol. 

- Domnul Madox este un om ocupat. Şi polivalent. 
Petrece un weekend cu prieteni vechi şi influenţi, apoi 
ucide un agent federal, încheindu-şi weekend-ul alături de 
un rus venit de la Cambridge, Massachusetts. Nu ştiu cum 
a reuşit să ne strecoare şi pe noi în programul lui. 

- Nu cred că Harry făcea parte din planurile lui de 
weekend, comentă Kate. 

Dar s-ar putea să fi făcut. 

Ne-am îndreptat spre est, pe Route 86, iar Kate părea 
să se distreze mergând pe contrasem, în timp ce nişte 
camioane uriaşe goneau cu viteză în direcţia noastră. 

- Incetineşte, i-am spus. 

- Nu pot. Pedala de acceleraţie e blocată şi m-au lăsat 
frânele. Aşa că închide ochii şi trage un pui de somn. 


Kate, fată crescută la ţară, are o mulţime de glume de- 
astea stupide, şi nici una nu mi se pare amuzantă. 

Am rămas cu ochii deschişi, holbându-mă prin parbriz. 

- Trebuie să-l sun pe John Nasseff, mă anunţă ea. Il 
cunoşti? 

- Nu, dar are un prenume tare simpatic. 

- Este de la NCID, organizaţie afiliată la ATTF. 

- Ceeee? am întrebat. 

- Divizia pentru Investigaţii Penale din domeniul Naval, 
John. Lucrează la telecomunicaţii. 

- Întreabă-l ce-i cu mobilul meu. 

Mă ignoră, continuând: 

- Mă gândeam la Fred, veteranul din marina militară. 
Aşadar, dacă indiciul acela are vreo relevanţă, ar trebui să 
întrebăm pe cineva care lucrează la telecomunicaţii în 
marina militară despre ELF şi să vedem dacă dăm de 
vreun fir. 

Nu eram convins că îi urmăream prea bine logica, însă 
Kate părea să fi descoperit o pistă. Pe de altă parte, nu 
doream să sun în Federal Plaza 26 cu întrebări de genul 
ăsta. 

- Aş prefera să nu telefonezi la birou, i-am spus. 

- De ce nu? Doar acolo lucrăm. 

- Mda, dar ştii cum bârfeşte toată lumea pe acolo... 

- Nu bârfeşte. Face schimb sau rost de informaţii. 
Informaţia înseamnă putere. Nu-i aşa? 

- Numai atunci când o ţii pentru tine. Hai mai bine să 
intrăm pe net şi să vedem ce-i cu ELF! 

- Intră tu pe net. Eu sun expertul. 

- Bine, bine... Dar fă să sune a joc de salon, ceva de 
genul: "Bună, John, ştii, am făcut un pariu despre undele 
radio cu frecvenţă extrem de joasă. Sora mea spune că pot 
fierbe un ou tare, iar soţul meu zice că pot să-ţi prăjească 
şi creierul". Ce zici? 

- Vrei să ne creadă idioţi? 


- Exact! 

- Eu nu mă pricep la fel de bine ca tine să fac pe 
proasta. 

- Atunci îl sun eu. 

- Îl sunăm amândoi. 

Am ajuns în cătunul Ray Brook, iar Kate încetini. După 
vreo două secunde, am intrat în parcarea sediului poliţiei 
statale. Era 8.05. 

Kate îşi luă servieta, şi am coborât din Taurus, 
îndreptându-ne spre clădire; Insă o altă maşină ţâşni din 
locul de parcare şi opri chiar în faţa noastră. 

Nu ştiam exact despre ce era vorba, însă eram pe fază. 

Geamul din dreptul şoferului cobori, iar Hank Schaeffer 
îşi scoase capul afară. 

- Hai, sus! 

Ne-am urcat în maşina lui - o Crown Victoria fără 
însemne speciale -, eu în faţă, iar Kate în spate. 

Mă întrebam de ce ne aştepta în parcare şi nu în hol, 
însă ne lămuri el însuşi: 

- În dimineaţa asta am musafiri. 

Nu era nevoie să întreb. Intră pe şosea, zicând: 

- Sunt şase: trei de la biroul local din New York, doi de 
la Washington şi unul de la dumneavoastră. 

- Sunt de la guvern, l-am informat, şi au venit să vă 
ajute. 

- Se ajută singuri. Şi-au băgat nasul în dosarele mele. 

Kate, din spate, spuse: 

- Scuzaţi-mă. Eu sunt de la FBI. 

M-am întors către ea. 

- Nu criticăm FBl-ul, draga mea. 

Nici un răspuns. 

-De la ATTF cine a venit? l-am întrebat eu pe 
Schaeffer. 

- Un individ pe nume Liam Griffith. Îl cunoşti? 

- Da. E de la Biroul pentru răspundere profesională. 


- Ce dracu' înseamnă asta? 

- Afaceri interne, în limbajul FBI. 

- Zău? Păi, vă caută pe amândoi. 

M-am uitat în spate, la Kate, care părea puţin supărată. 

Unii îl numeau pe Liam Griffith Executorul, iar cei mai 
tineri, care văzuseră de prea multe ori la seria Matrix, îi 
spuneau Agentul în Negru. După mine, nu era decât un 
ticălos. 

Mi-am amintit că Griffith ar fi putut fi prezent la 
întâlnirea aceea de la restaurantul Windows on the World, 
însă fie întârziase, fie nu fusese invitat, în orice caz, nu a 
avut parte de soarta tuturor acelora care s-au aflat acolo în 
dimineaţa respectivă. 

De asemenea, pe vremea când lucram la cazul TWA 
800, avusesem câteva dispute serioase cu domnul Griffith, 
şi ultimele cuvinte pe care i le adresasem în barul Ecco 
fuseseră: "Dispari dracului din ochii mei!" 

Imi urmase sugestia, cu toate că nu îi picase prea bine. 

Acum, revenise. 

Kate îl întrebă pe Schaeffer: 

- Ce i-aţi spus? 

- Că probabil veţi trece pe aici în cursul zilei de azi. 
Zice că vrea să vă vadă pe amândoi când ajungeţi. M-am 
gândit că vreţi să amânaţi puţin momentul, mai adăugă el. 

- Mulţumesc, i-am spus. 

Nu păru să mă audă. 

- Şeful dumneavoastră, Tom Walsh, a sunat imediat 
după ce aţi plecat. M-a întrebat despre ce anume am 
discutat; i-am spus să ia legătura cu dumneavoastră. 

- Foarte bine, i-am răspuns. lar eu l-am sfătuit să ia 
legătura cu dumneavoastră. Aţi menţionat cumva că 
suntem cazaţi la The Point? 

- Nu. De ce? 

- Păi, ne-a lăsat un mesaj acolo, i-am replicat, după ce 
am aruncat o privire în spate, către Kate. 


- Eu n-am zis nimic, repetă el. 

M-am gândit că poate cei de la FBI, de acasă, sau poate 
chiar Liam Griffith o luaseră la întrebări pe prietena mea 
Max, de la Hertz. 

- Walsh a menţionat cumva că nouă ni s-a încredinţat 
cazul ăsta? 

- Nu. Dar n-a spus nici că Griffith a venit aici ca să vă ia 
cazul. Cred însă că asta are de gând. 

Dacă eu şi soţia mea am fi putut vorbi nestingheriţi 
acum, probabil am fi căzut de acord asupra faptului că, în 
esenţă, Walsh ne trăsese clapa. De fapt, n-am putut să mă 
abţin şi i-am spus lui Kate: 

- Tom n-a respectat înţelegerea noastră. 

- N-avem de unde şti asta cu siguranţă, replică ea. 
Poate că Liam Griffith nu vrea decât să... ne facă să 
înţelegem condiţiile numirii noastre aici. 

- Nu cred că ăsta ar fi motivul pentru care Walsh a 
sunat la Biroul pentru răspundere profesională, iar Griffith 
a bătut drumul până aici, i-am răspuns. 

Kate nu zise nimic, dar Schaeffer interveni: 

- Din câte am auzit ultima oară, aveaţi la dispoziţie 
şapte zile pentru a rezolva cazul. Până primesc alte veşti, 
pentru mine voi sunteţi echipa de investigaţii. 

- Corect! am aprobat eu. 

Până una, alta, trebuia să rămânem cu un pas înaintea 
lui Liam Griffith. 


Capitolul 31 


În mai puţin de o oră, am ieşit de pe Route 56 şi am 
intrat pe Stark Road. Mobilele şi pagerele noastre fuseseră 
neobişnuit de tăcute toată dimineaţa, ceea ce ar fi fost o 
adevărată binecuvântare, dacă nu era atât de neliniştitor. 

De fapt, prietenul cu care ne întreţinem atât de des 
prin telefon, Tom Walsh, se dăduse la fund acum, de când 
Executorul, zis şi Liam Griffith, apăruse în peisaj. Până în 
momentul ăsta, Walsh şi Griffith discutaseră de câteva ori, 
încercând să-şi dea seama pe unde puteau fi detectivul 
Corey şi agentul special Mayfield, alias agenţii renegaţi. 

Eram convins că Griffith îl asigurase pe Walsh de faptul 
că puşlamalele urmau să sosească în scurt timp şi că, 
înainte de a ajunge la jumătatea holului sediului poliţiei 
statale, va pune mâna pe ei şi îi va conduce la aeroport, 
unde un elicopter FBI aştepta să-i expedieze în Manhattan. 

Ei bine, asta nu avea să se întâmple! 

Mi-am închis telefonul şi pagerul şi i-am făcut un semn 
lui Kate să procedeze la fel. 

Schaeffer merse pe drumul pe care ni-l indicase şi Rudy 
şi, într-un sfert de oră, ne aflam la intersecţia de unde, 
dacă o luai la nord, pe McCuen Pond Road, ajungeai la 
ghereta agenţilor de pază de la Clubul Custer Hill. 

În apropierea intersecţiei, am remarcat o furgoneta 
portocalie, cu emblema statului pe portieră; era parcată pe 
marginea drumului. Doi bărbaţi în salopetă curăţau terenul 
de tufe. 

Schaeffer încetini şi ne explică: 

- Poliţia statală. 

Se opri, iar cei doi bărbaţi îşi recunoscură şeful şi se 
apropiară de maşină. Păreau că vor să salute, însă fiind 
sub acoperire, dădură uşor din cap, zicând: 

- Bună dimineaţa, domnule maior. 


- Ceva activitate? întrebă Schaeffer. 

- Nu, să trăiţi! răspunse unul dintre ei. Nimeni n-a 
intrat şi n-a ieşit. Linişte totală. 

- Nu exageraţi cu munca, glumi maiorul. O să faceţi 
praf îmbrăcămintea de serviciu. 

Ambii poliţişti râseră din toată inima la gluma şefului 
lor. Am plecat mai departe. 

- Dacă băieţii văd vreun vehicul venind dinspre Clubul 
Custer Hill şi îndreptându-se către Route 56, ne explică 
Schaeffer, o să transmită un mesaj prin radio către o 
maşină fără însemne care va urmări vehiculul în cauză pe 
autostradă, aşa cum am procedat noaptea trecută cu 
camioneta de la club şi cu maşina de la Enterprise. Dacă 
vehiculul nostru vine încoace, înspre pădure, atunci îl va 
urmări furgoneta de aici. Azi-noapte, continuă maiorul 
Schaeffer, am folosit o camionetă de la compania de 
electricitate, într-o zi sau două, n-o să mai găsim pretexte 
pentru a ne motiva prezenţa aici, la o intersecţie din 
mijlocul pădurii. 

- Credeţi că cineva de la Custer Hill a observat maşinile 
astea? 

- Cu siguranţă. Băieţii mei spun că agenţii de pază de la 
Clubul Custer Hill vin cu un jeep până la drumul ăsta de 
cel puţin două ori pe zi. Cercetează împrejurimile, după 
care se întorc. E ca un fel de recunoaştere a perimetrului. 

Madox era, de altfel, şi paranoic, lucru foarte folositor 
atunci când eşti urmărit. 

Am continuat să înaintăm pe drumul forestier, iar Kate 
mi-a spus: 

- John, înţeleg acum ce voiai să spui în legătură cu 
misiunea lui Harry. Ar fi putut supraveghea proprietatea, 
de acolo unde se afla echipa maiorului Schaeffer. 

- Exact. Un singur drum de intrare şi un singur drum 
de ieşire. 


Cât despre oaspeţii care soseau de la aeroport în 
camioneta Clubului Custer Hill, ar fi trebuit să se 
organizeze la aeroport o urmărire din umbră, pentru a 
vedea cine aterizează de la Boston sau Albany şi urcă în 
camioneta clubului. 

In loc de asta, Walsh l-a trimis pe Harry, singur, pe 
proprietatea acestui club. 

Era vorba fie despre un plan de supraveghere prost 
conceput, făcut cu un buget de austeritate, fie despre cu 
totul altceva. Ca şi cum cineva ar fi vrut ca Harry Muller să 
fie prins. Sau, mă rog, poate nu Harry în mod special, ci 
orice poliţist ATTF căruia i se încredința misiunea de a 
verifica aşa-zisul caz de terorism intern. Bunăoară, eu. 

Oricât de interesantă ar fi fost ideea, nu prea avea sens. 
Ar trebui să încadrez toată povestea asta într-una dintre 
categoriile uzuale: planificare de tot rahatul, nerozie de 
birocraţi sau prostul meu obicei de a ieşi la înaintare luni 
de dimineaţă. 

Schaeffer îmi citi gândurile. 

- Nu vreau să critic felul în care voi, cei de la FBI, 
gândiţi misiunile, însă prietenul dumneavoastră nu avea 
nici cea mai mică şansă de a face supravegherea. 

Nici eu, nici Kate nu i-am dat vreun răspuns, iar 
Schaeffer continuă: 

- Dacă m-ati fi contactat înainte, v-aş fi arătat o hartă a 
terenului, v-aş fi dat câţiva, oameni şi nişte sfaturi utile. 

- Uneori, cei de la FBI sunt puţin aroganţi şi secretoşi, 
am spus. 

- Mda, uneori. 

Pentru a schimba subiectul, ascultând totuşi sfatul lui 
Schaeffer de a apela la serviciile lui, l-am întrebat: 

- L-aţi localizat pe Fred? 

- Pe cine? A, veteranul din marina militară. Nu încă. O 
să mai întreb. După toate aparențele, maiorul Schaeffer nu 
petrecuse prea mult timp căutându-l pe veteranul Fred. În 


plus, sunt convins că nici nu considera acest aspect foarte 
important. Nici eu nu-i acordasem importanţa cuvenită 
până când n-a sugerat Kate să-l sunăm pe tipul de la ATIF 
care lucra la Telecomunicaţii în marina militară, pentru a-l 
întreba despre ELF. Nu ştii niciodată cum ceva poate 
conduce la altceva sau cum pot să se lege două lucruri 
aflate la mare distanţă unul de altul. 

Am intrat pe un drum de ţară, lat doar atât cât să 
încapă o maşină. 

- Acesta este drumul pe care am găsit cadavrul, ne 
informă Schaeffer, cam la un kilometru şi jumătate de aici. 
Apoi am descoperit rulota, la cinci kilometri mai încolo. De 
la rulotă până la gardul care înconjoară proprietatea 
Custer Hill sunt nouă sau zece kilometri - aproximativ o 
oră şi jumătate de mers pe jos. 

Nici eu, nici Kate nu am răspuns, aşa că maiorul 
Schaeffer continuă: 

- Credeţi deci că Harry Muller a parcat iniţial rulota 
mult mai aproape, că a pătruns pe proprietate cam pe la 
opt sâmbătă dimineaţă, că a fost ridicat de agenţii de pază 
de la Custer Hill şi că, undeva pe drum, a fost interogat cu 
forţa, apoi poate chiar drogat, după care el şi rulota lui au 
fost aduşi pe drumul ăsta; aici Harry a fost ucis, iar rulota 
a fost mutată câţiva kilometri mai încolo. Ia ziceţi, cam aşa 
stau lucrurile? 

- Cam aşa, am răspuns. 

Schaeffer înclină uşor din cap şi spuse: 

- S-ar putea să se fi întâmplat aşa... Dar, pentru numele 
lui Dumnezeu, de ce ar fi ucis oamenii ăştia un agent 
federal? 

- Tocmai pentru a afla acest lucru am venit aici. 

-A mai fost cineva implicat într-un accident de 
vânătoare pe drumul ăsta sau în apropierea lui? Sau în 
preajma proprietăţii Custer Hill? întrebă Kate. 


Schaeffer rămase cu privirea pironită asupra drumului 
îngust şi răspunse: 

- M-am tot gândit la asta încă de ieri, de când 
detectivul Corey a adus vorba despre această posibilitate. 
Prin urmare, am întrebat în stânga şi în dreapta, iar 
răspunsul este afirmativ. S-a întâmplat în urmă cu aproape 
douăzeci de ani, pe vremea când se construia proprietatea 
Custer Hill, cam la opt kilometri de proprietate către nord, 
ne informă maiorul. Unul dintre colegii mei mai în vârstă 
şi-a amintit de asta. 

- Care a fost verdictul? 

- Accident de vânătoare, autor necunoscut. 

- Şi victima? 

- Nu a fost identificată. Ne informă pe scurt: bărbat, 
înjur de 40 de ani, proaspăt bărbierit, solid şi aşa mai 
departe. Un singur glonţ în cap. Era vară, iar victima purta 
pantaloni scurţi, tricou şi ghete de alpinist. Nici un act de 
identitate. Omul era mort de cel puţin două săptămâni 
când a fost descoperit. Fusese atacat de animale. S-au 
făcut fotografii ale feţei, însă n-au fost arătate publicului 
larg, din motive evidente. Au fost recoltate amprente, dar 
nu erau tocmai clare şi nu s-au potrivit cu cele din băncile 
de date existente la vremea aceea. 

- Şi asta nu e puţin suspect? sublinie Kate. Un singur 
glonţ în zona capului, nu tu act de identitate, nu tu 
persoană dată dispărută... Presupun că nu a fost găsit nici 
un vehicul în zonă. _ 

- Păi, da. Este suspect. Insă, potrivit spuselor celui care 
şi-a amintit de povestea asta, nu a existat nici măcar un 
indiciu sau vreo probă care să susţină ipoteza unei crime, 
aşa că, pentru a simplifica lucrurile, şeriful şi procurorul 
au declarat că fusese un accident, aşteptând orice 
informaţie care să ateste contrariul. Încă mai aşteptăm. 
Maiorul făcu o pauză scurtă, după care reluă: Nici măcar 
acum, cu cazul ăsta de aparentă omucidere, nu aş încerca 


să asociez decesul acela cu Clubul Custer Hill, care nici 
măcar nu era terminat la vremea respectivă. 

- Verificaţi încă o dată amprentele, i-am sugerat. 

Ne-am continuat drumul în tăcere. Fireşte, m-am 
gândit, putea foarte bine să existe o legătură între cele 
două cazuri. Victima, în caz că fusese ucisă, ar fi putut fi 
un excursionist care văzuse ceva ce n-ar fi trebuit să vadă 
pe şantierul Custer Hill. Sau poate că era vreun tip care 
lucrase la proiectul clubului şi văzuse sau aflase prea 
multe. Despre ELF, de pildă. Sau despre altceva. 

Nu doream să îl transform pe Bain Madox într-un geniu 
al răului, responsabil de toate catastrofele care avuseseră 
loc în lume în ultimii douăzeci de ani: inundaţii, foamete, 
război, epidemii, cutremure, cele cinci kilograme pe care 
le pusesem pe mine şi divorţul prin care trecusem. Însă, cu 
siguranţă, individului i se potrivea ca o mănuşă rolul de 
manipulator universal. Se spune că dacă vezi ceva care 
arată ca o rață, merge ca o rață şi măcăne ca o rață, atunci 
este o rață. 

Prin urmare, o să omor rața. 


Capitolul 32 


Maiorul Schaeffer ieşi de pe drum pe o bucată de 
pământ recent curățată, explicând: 

- A trebuit să lărgim drumul aici, ca să putem întoarce. 

Am coborât şi l-am urmat încă vreo douăzeci de metri, 
până la locul în care am văzut banda galbenă înconjurând 
o bucată de teren. Conturul trupului lui Harry fusese făcut 
chiar pe drum, cu spray portocaliu Day-Glo. In interiorul 
conturului, o pasăre albastră ciugulea pământul. 

Soarele era mai sus acum, iar razele pătrundeau 
printre copaci, luminând pitorescul drum de ţară din 
pădure. Păsările ciripeau, iar veveriţele săreau de colo- 
colo prin copaci, aruncând coji de ghindă. Un vânticel uşor 
făcea să foşnească frunzele de toamnă, care cădeau 
plutind într-un zbor constant. "Acum e toamnă, şi fructele 
cad..." 

Nu există un loc potrivit pentru a muri, dar presupun 
că, dacă nu mori în patul tău, ăsta e un loc la fel de bun ca 
oricare altul. 

De cealaltă parte a perimetrului înconjurat cu bandă 
galbenă, am văzut un SUV al poliţiei parcat pe drum. 

- Oamenii ăştia au venit din direcţia opusă, îmi spuse 
Schaeffer. Incă mai caută cămaşa glonţului. Insă cel care a 
făcut asta, oricine ar fi el, nu a lăsat nimic în urmă. Şi încă 
n-am găsit glonţul care a trecut prin corpul victimei. 

Am înclinat uşor din cap. Presupunând că arma crimei 
era o puşcă de vânătoare foarte performantă, şansele de a 
găsi glonţul prin pădure nu erau prea mari. La drept 
vorbind, în pădure se găseau multe gloanţe folosite, şi nu 
era chip ca vreunul dintre ele să fie identificat ca fiind 
glonţul ce ucisese victima. Chiar şi un test balistic pozitiv 
al vreuneia dintre puştile lui Madox putea dovedi cel mult 
faptul că acesta sau unul dintre musafirii săi merseseră, la 


un moment dat, la vânătoare în pădure. În concluzie, 
pădurile sunt un loc numai bun pentru a comite o crimă. 

- Deocamdată păstrăm banda pe o arie de 
cincisprezece metri, ne spuse Schaeffer, dar în cursul zilei 
de azi am de gând să mai restrâng perimetrul. De mâine 
însă nu vom mai avea motive să menţinem locul ăsta 
sigilat, ca scenă a crimei. Pentru mâine se anunţă ploi. 
Cred că atât noi, cât şi echipa CSI am făcut tot posibilul. 
Aici nu e nimic. 

Din nou am dat uşor din cap, privind insistent conturul 
portocaliu. Între timp, venise şi perechea păsării albastre. 

- Dacă priviţi bine drumul, spuse Schaeffer, veţi 
observa că e destul de dreaptă; prin urmare, este greu de 
imaginat că vreun vânător care mergea pe aici asta ar fi 
putut confunda un om cu o căprioară. lar dacă vânătorul 
se afla în pădure, numai un glonţ miraculos ar fi putut 
trece printre toţi copacii ăştia fără să-l atingă pe vreunul 
dintre ei. 

- Aşa e, am aprobat. Pare a fi crimă. 

- Din păcate, cu excepţia faptului că ni se pare aproape 
imposibil să fi fost un accident, nu avem nici cea mai mică 
dovadă că ar fi fost vorba despre o crimă. 

Îmi aminti că nu se poate vorbi despre jaf, iar victima 
nu avea cunoştinţe prin partea locului, astfel încât să 
suspectăm o crimă din răzbunare, aşa cum se mai întâmplă 
uneori pe aici. 

N-am răspuns. Evident, maiorul Schaeffer bănuia că 
misiunea lui Harry avea o legătură cu moartea acestuia şi 
că Bain Madox era ucigaşul, însă n-avea de gând să mişte 
un deget până când nu găsea o dovadă solidă. 

- Vreţi să vedeţi fotografiile? ne întrebă Schaeffer. 

- Vă rog, am răspuns eu, cu toate că nu doream. 

Scoase un teanc de fotografii color din buzunar şi mi le 
întinse. M-am uitat în grabă pe ele, în timp ce Kate stătea 
lângă mine. 


Harry căzuse cu faţa în jos, aşa cum aflasem deja, iar, 
în urma impactului, braţele fuseseră aruncate de o parte şi 
de alta a corpului, aşa cum arăta şi conturul desenat cu 
spray. 

Nu vedeam prea bine rana din spate, pe unde 
pătrunsese glonţul, însă prim-planurile dezvăluiră o pată 
de sânge în mijlocul jachetei de camuflaj. 

Am privit fix un prim-plan în care se vedea partea din 
stânga a feţei lui Harry, cu ochii deschişi. 

Vedeam cureluşa de piele din jurul gâtului său, de care 
era prins binoclul; acesta aterizase dincolo de corp şi 
zăcea aproape de umărul său stâng, lângă faţă. 

- Asta era poziţia binoclului atunci când aţi descoperit 
cadavrul? l-am întrebat pe maiorul Schaeffer. 

- Da. Acestea sunt fotografiile făcute înainte să atingem 
sau să mutăm ceva. Poate că ţinea binoclul în mână sau 
privea prin el atunci când a fost împuşcat. Cred că de 
aceea obiectul a căzut lângă el şi nu sub el. Sau poate că 
impactul glonţului care a pătruns în corp a făcut ca 
binoclul să se balanseze şi să se depărteze de corp, înainte 
ca acesta să atingă pământul. 

Posibil, dar nu şi plauzibil. Mai întâi de toate, Harry nu 
se uita prin binoclu când a fost ucis de oamenii care îl 
aduseseră aici. În al doilea rând, conform legilor fizicii, 
binoclul ar fi revenit în poziţia iniţială, atârnând pe pieptul 
lui Harry, înainte ca trupul lui să atingă pământul. Însă 
asta nu era o certitudine. 

Maiorul Schaeffer reluă: 

- Aţi văzut obiectele sale personale la morgă. Camera 
video a fost găsită în buzunarul lateral din dreapta al 
jachetei, iar aparatul foto, în cel din stânga. În buzunarul 
din dreapta spate al pantalonilor era ghidul despre păsări, 
iar în cel din stânga - cleştele pentru sârmă. 

Revenind la carneţelul său, maiorul Schaeffer recită 
inventarul lucrurilor pe care le găsise: breloc, portofel, 


revolver Glock, legitimaţie şi aşa mai departe, menţionând 
totodată şi locul unde fusese găsit fiecare obiect. 

În timp ce Schaeffer vorbea, am încercat să reconstitui 

metoda aplicată de Madox, şi am ajuns la concluzia că ar fi 
avut nevoie de cel puţin un complice, probabil Carl, şi 
poate de încă cineva, cu toate că mă îndoiam de faptul că 
Madox şi-ar fi dorit doi martori la treaba asta. 
_ Harry fusese drogat, iar gleznele îi fuseseră încătuşate. 
Il puseseră în compartimentul de dormit al rulotei şi îl 
aduseseră până aici. S-ar putea să mai fi existat şi un al 
doilea vehicul, cu care au fugit criminalii. 

Prin urmare, presupunând că Madox nu-şi dorea mai 
mult de un complice şi că Harry era drogat şi aproape în 
comă, Madox trebuie să se fi confruntat cu problema de a-l 
face pe Harry să stea în picioare, pentru ca acesta să fie 
împuşcat în spate, ca să pară că glonţul l-a atins în mers. 

O singură persoană nu poate ţine un om drogat în 
poziţie verticală, în timp ce o altă persoană trage cu puşca. 
Aşadar, soluţia era să-l aşeze pe Harry în genunchi, în timp 
ce Carl - sau Madox - ţinea cureaua binoclului strânsă în 
jurul gâtului lui Harry, pentru a-l menţine în poziţia aceea. 
Apoi, trăgătorul a îngenuncheat la rândul lui, introducând 
un glonţ în coloana vertebrală şi apoi în inima lui Harry. 

Complicele a dat drumul la binoclu în timp ce Harry 
cădea în faţă, iar binoclul a aterizat în poziţia pe care o 
văzusem în fotografie. Apoi, unul din bărbaţi sau amândoi 
i-au scos cătuşele de la glezne şi i-au aşezat braţele şi 
picioarele în aşa fel încât să imite poziţia unui trup lovit de 
un glonţ cu viteză foarte mare, căzând din poziţie 
verticală. După aceea, probabil că au măturat poteca, 
folosind crengi de pin. Singurul lucru pe care l-au pierdut 
din vedere era acela că binoclul ar fi ajuns cel mai probabil 
sub corp şi că ar fi putut fi şi el atins de glonţul care a 
trecut prin corp şi a ieşit prin piept. 


Altfel, făcuseră o treabă bună, dacă pot spune asta 
despre o crimă comisă cu sânge-rece. 

- Vreţi să vedeţi rulota? ne întrebă Schaeffer. 

Eu am confirmat printr-o mişcare a capului şi i-am dat 
pozele înapoi. 

Conduşi de Schaeffer, am ocolit perimetrul marcat cu 
bandă galbenă şi am intrat în pădure. 

După aceea, am ieşit iar pe potecă, în apropierea SUV- 
ului, unde poliţia lărgise din nou drumul, pentru a putea 
întoarce maşina. Schaeffer îl puse pe unul dintre 
subalternii săi să ne transporte cu maşina cinci kilometri, 
până la locul unde era parcată rulota, într-un luminiş. 

Odată ajunşi, am privit rulota lui Harry, pe care nu o 
mai văzusem până atunci. Era o furgoneta Chevrolet 
veche, pe a cărei punte fusese amenajată o cabina de 
dormit. Aşa veche cum era, părea să fi fost perfect 
întreţinută şi foarte curată. 

- Am pulverizat praf pentru amprente, am aspirat puţin 
şi am luat câteva mostre de ţărână de pe suprafaţa 
pneurilor, a spus Schaeffer. În după-amiaza aceasta o să 
remorcăm rulota, o s-o suim pe o platformă şi o s-o 
trimitem la garajul laboratorului de criminalistică din 
Albany, pentru o examinare amănunţită. Evident, căutăm 
probe că s-ar mai fi aflat şi alte persoane în maşină. 

- După câte se pare, bănuiţi că a fost crimă cu 
premeditare, i-am spus. 

- Să presupunem că a fost. 

Mi l-am imaginat pe Harry drogat şi legat în 
compartimentul de dormit din spatele rulotei şi mi-am 
închipuit că cineva, poate Carl, se afla la volan. 

Madox mergea în faţa rulotei, conducând una dintre 
maşinile sale: un jeep, o camionetă sau un automobil de 
teren. 

L-am întrebat pe Schaeffer despre urmele de pneuri de 
pe drum, iar el îmi răspunse: 


- După cum vedeţi, pământul este tasat, şi n-a mai 
plouat de două săptămâni. Şi mai sunt şi toate frunzele şi 
crengile astea de pin. Aşadar, nu, n-am găsit urme clare de 
pneu. 

- Când aţi pulverizat praful pentru amprente, aţi 
observat că vreuna dintre suprafeţe fusese ştearsă? 
întrebă Kate. 

- Nu. O crimă cu premeditare este comisă întotdeauna 
cu mănuşi. S-ar putea să găsim nişte fibre de 
îmbrăcăminte interesante, dar, din nou, când există 
premeditare şi inteligenţă, criminalii ard tot ce au avut pe 
ei. În compartimentul pentru băuturi, e o cutie desfăcută 
de Coca-Cola, pe care o vom supune unui test ADN; Însă 
nu cred că autorii crimei au băut Coca-Cola. Dacă găsim 
ceva amprente ADN, probabil că ele vor fi ale lui Harry. 

Schaeffer privi în jurul său prin poieniţă, apoi se uită 
înspre drum şi spuse: 

- Bun, deci aici este rulota. Eu mă gândesc că au fost 
cel puţin doi făptaşi şi două vehicule - rulota şi maşina cu 
care au fugit -, cu toate că, aşa cum am mai zis, nu am 
găsit nişte urme clare de pneu. Au oprit acolo, au împuşcat 
victima, apoi s-au întors la maşini şi şi-au continuat 
drumul, lăsând o oarecare distanţă între ei şi scena crimei. 

Eu şi Kate am aprobat printr-o mişcare a capului, iar 
Schaeffer reluă: 

- Dacă sunt localnici, cunosc poieniţa asta, unde opresc 
foarte mulţi turişti şi alpinişti. Apoi, dacă mergeţi pe drum 
încă un kilometru şi jumătate, ajungeţi la o şosea pavată. 
Prin urmare, unul dintre indivizi a parcat rulota aici unde o 
vedeţi, apoi s-a urcat în cealaltă maşină şi în câteva minute 
făptaşii au luat-o împreună la goană pe şoseaua pavată de 
mai încolo. 

Maiorul Schaeffer făcuse o reconstituire credibilă a 
faptei, în parte pentru că petrecuse ceva timp la locul 


crimei, alături de echipa CSI, punând toate ideile la un loc, 
şi în parte pentru că ştia destul de bine zona. 

- Presupun că aveţi cheia de la rulotă, i-am spus 
maiorului Schaeffer. 

Lipsea de pe brelocul lui Harry. 

- O am. Parcă spuneaţi că n-aţi umblat cu probele la 
morgă, îmi aminti el. 

- Am spus eu asta? Presupun, de asemenea, că s-a 
confirmat faptul că acea cheie de camionetă Chevrolet pe 
care aţi găsit-o pe breloc era de la rulota asta. 

Se uită la mine. 

- N-om fi noi aşa deştepţi ca dumneavoastră, cei de la 
oraş, dar nu suntem tâmpiţi, domnule detectiv. 

Din experienţele anterioare pe care le avusesem cu 
poliţiştii din zonele suburbane sau rurale, mi-am dat seama 
că declaraţia asta venea cu foarte mare întârziere. 

- Verificam doar, l-am asigurat, întrebându-l apoi: Cum 
credeţi că au reuşit făptaşii să mute rulota la cinci 
kilometri distanţă de locul unde au fost descoperite 
cadavrul şi cheia de contact? 

- Ar fi putut să umble la firele de contact, să o tracteze 
cu cealaltă maşină... sau poate că şi-au făcut o dublură 
înainte de crimă. Însă cel mai plauzibil răspuns este acela 
că victima avea o cheie de rezervă asupra sa ori în rulotă. 

- Exact. I-am povestit despre cheia de Chevrolet, care, 
după toate aparențele, lipsea din portofelul lui Harry, după 
care l-am întrebat: Aţi observat asta? 

Nu răspunse direct, dar mă informă: 

- Absența unei chei dintre alte chei nu este neapărat o 
dovadă că acea cheie chiar exista. 

- Aşa este... Făceam doar nişte speculaţii. 

La drept vorbind, ăsta era unul dintre conflictele 
obişnuite între detectivi. Cu toţii recurgem la astfel de 
metode pentru a ne menţine în formă, ceea ce este de bun 


augur pentru mersul anchetei, ca să nu mai vorbim despre 
vanităţile noastre. 

Kate păru să simtă treaba asta şi spuse: 

- În orice caz, totul a fost făcut în aşa fel încât să dea 
impresia că Harry şi-a lăsat rulota aici, a plecat spre nord, 
către Clubul Custer Hill, după care a avut un accident la 
cinci kilometri de rulotă şi la alţi cinci de proprietatea 
Custer Hill. Oricum, el n-ar fi parcat rulota la zece 
kilometri distanţă de proprietatea pe care urma să o 
supravegheze. În plus, mesajul pe care i l-a lăsat prietenei 
sale la 7.48 indică faptul că la acea oră se afla în 
apropierea proprietăţii în cauză, dar, cu toate astea, nu 
acolo a fost găsit. Prin urmare, avem probleme cu ora, 
distanţa, logica şi plauzibilitatea, iar asta conduce la 
concluzia că situaţia pe care o vedem aici nu reprezintă 
ceea ce a făcut Harry sâmbătă dimineaţă, ci ceea ce a pățit 
Harry cu o zi mai târziu. 

Cuvintele lui Kate rezumaseră aproape tot; nici maiorul 
Schaeffer, nici eu nu mai aveam nimic de adăugat. 

Prin urmare, aici făcuserăm tot ce ne stătuse în puteri, 
deşi nu era cine ştie ce. Însă trebuia să pornim de la scena 
crimei şi de acolo să vedem ce mai era de făcut. 

Şmecheria era să nu ne axăm prea mult asupra 
etapelor, ci să ţinem minte scopul nostru, respectiv găsirea 
criminalului. Vestea bună era că aveam un suspect, pe 
Bain Madox. Şi mai aveam şi un potenţial complice, pe 
Carl. Însă nici unul din aceste nume nu avea să apară în 
raportul oficial al poliţiei statului New York referitor la 
acest caz. 

- Agenţii FBI din biroul dumneavoastră vin încoace? l- 
am întrebat eu pe Schaeffer. 

- Şi eu le-am pus această întrebare, dar au spus că de 
asta se va ocupa o altă echipă - Echipa de recuperare a 
probelor. Tipii din biroul meu nu par interesaţi în mod 
special de scena crimei. 


"Fireşte că nu, m-am gândit eu, pe ei îi preocupă mai 
mult Bain Madox decât Harry Muller. Cât despre Liam 
Griffith, pe el nu-l interesează decât John Corey şi Kate 
Mayfield." 

Pentru mine însă era important să văd unde murise 
Harry Muller şi să mă gândesc la felul în care murise: ca 
un prizonier neajutorat, drogat. Un ofiţer de poliţie aflat la 
datorie fusese ucis de una sau mai multe persoane cărora 
nu le păsa câtuşi de puţin de viaţa lui, ci doar de propriile 
interese, oricare ar fi fost acelea. 

Mă întrebam dacă Bain Madox, presupunând că el era 
criminalul, încercase să găsească o altă soluţie la problema 
pe care o reprezenta Harry Muller. Cu siguranţă, trebuie 
să fi existat un moment când crima nu era considerată cea 
mai bună soluţie, când întrezărise o altă metodă de a 
acţiona, mai inteligentă, care ar fi rezolvat neajunsul creat 
de prezenţa lui Harry Muller la Clubul Custer Hill, 
indiferent care ar fi fost acesta. 

Cei mai mulţi criminali - de la cei mai tâmpiţi până la 
cei mai ingenioşi - nu înţeleg ce forţe pun în mişcare atunci 
când decid să comită o crimă pentru a rezolva o problemă. 
Adesea, cei care înţeleg încearcă să lase impresia unui 
accident, a unei sinucideri sau a unei morţi naturale. Şi, 
procedând astfel, ei lasă mai multe indicii în urma lor 
decât dacă ar face în aşa fel încât fapta lor să pară o crimă 
obişnuită, urmată de jaf. 

Cea mai bună modalitate de a ascunde o crimă este să 
faci dispărut cadavrul, care, alături de scena crimei, oferă 
prea multe indicii. Însă Bain Madox avea o singură 
problemă: el trebuia să facă în aşa fel încât să scoată de pe 
proprietatea lui un agent federal care avea să moară foarte 
curând şi să se descotorosească de el, lăsându-l pe 
proprietatea altcuiva - în cazul de faţă, a statului -, unde 
trupul ar fi putut fi găsit înainte ca poliţia locală, cea de 
stat şi agenţii FBI să vină să caute persoana dispărută pe 


proprietatea lui. Prin urmare, acolo exista ceva care nu 
trebuia să fie văzut de nimeni, iar acel "ceva" nu era Harry 
Muller. 

Ceea ce tocmai văzuserăm aici era soluţia aleasă de 
Madox - şi nu a fost deloc o soluţie rea, ţinând cont de 
faptul că a fost una de ultim moment. Cu toate astea, ea n- 
ar rezista în faţa unei investigaţii amănunțite. 

Dacă totuşi cealaltă teorie a mea era corectă, atunci 
Madox nu-şi dorea decât să câştige ceva timp înainte de a 
deveni suspect. Nenorocitul ăsta aprinsese deja un fitil 
care ardea într-un timp mult mai scurt decât cel necesar 
pentru a găsi bomba. 


Capitolul 33 


Am revenit la maşina lui Schaeffer, am făcut cale- 
ntoarsă şi am luat-o din nou din loc. Nimeni nu avea prea 
multe de spus. Ne-am apropiat de intersecţia celor trei 
drumuri, unde poliţiştii statali care lucrau sub acoperire 
încă mai tăiau din vegetaţie. Schaeffer s-a oprit şi i-a 
întrebat: 

- Aveţi ceva de raportat? 

Unul dintre ei a răspuns: 

- Jeepul negru a trecut în recunoaştere acum zece 
minute, iar şoferul ne-a întrebat ce facem. 

- Ce i-aţi spus? 

- l-am spus că îndepărtăm tufele şi frunzele, ele fiind 
potenţiale surse pentru incendiile provocate în păduri de 
către şoferii care aruncă pe geam materiale inflamabile 
aprinse. 

- Şi a crezut? 

- A părut sceptic. A spus că nimeni nu a mai făcut aşa 
ceva până acum. l-am spus că riscul apariţiei unor incendii 
în pădure este foarte mare anul acesta. 

- Bun. Fii atent: sună-l pe căpitanul Stoner şi spune-i că 
vreau să trimită aici două echipe de muncitori care să 
repare drumul, pentru umplerea gropilor din asfalt. Vreau 
muncitori adevăraţi, însoţiţi şi de doi poliţişti, îmbrăcaţi în 
salopete de lucru, şi care să se sprijine în lopeţile lor, aşa 
cum vezi în filme. 

- Da, domnule, spuse polițistul zâmbind. 

- Apoi voi puteţi pleca. 

- Da, domnule. 

Schaeffer şi-a continuat drumul pe Route 56 şi ne-a 
spus: 

- Cred că Madox s-a prins deja de supravegherea asta. 


- S-a prins de faptul că e supravegheat încă de când 
Harry Muller a fost prins pe proprietatea sa, sâmbătă 
dimineaţa, i-am răspuns eu. 

-Nu ştim dacă Harry Muller a fost prins pe 
proprietatea lui, accentua Schaeffer. Prietenul 
dumneavoastră de ce a fost trimis aici pentru a strânge 
informații cu privire la oaspeții lui Madox? mai întrebă el. 

- Nu ştiu, şi nici el nu ştia. Am vorbit cu el înainte să 
ajungă aici. Schaeffer s-a gândit că poate avea să capete 
nişte informații de la noi în schimbul faptului că ne 
scăpase de Liam Griffith şi ne dusese la locul faptei. Astfel 
că, pentru a-i oferi ceea ce i se cuvenea oricum, i-am spus: 

- Harry trebuia să verifice şi aeroportul - evidența 
zborurilor şi contractele de închirieri auto. Agenţii federali 
vor face asta, dacă nu au făcut-o deja. Şi dumneavoastră ar 
trebui să faceți acelaşi lucru, până să se evapore 
informaţia. 

Nu mi-a răspuns, aşa că am adăugat: 

- Întâmplător, eu şi Kate ştim că nişte persoane publice 
au ajuns la aeroport şi se poate chiar şi la Clubul Custer 
Hill. 

Mi-a aruncat o privire. 

Atunci când ai impresia că ţi se poate retrage un caz 
deoarece calci pe bătături pe cine nu trebuie, e nevoie să 
dai mai departe informaţia pe care o deţii, pentru ca 
acesta să poată face ceva cu ea - sau măcar să o pună la 
păstrare până se va dovedi utilă. 

I-am mai dat un indiciu lui Schaeffer: 

-Ar trebui să păstraţi pentru dumneavoastră 
informațiile privind supravegherea proprietății Custer Hill, 
măcar pentru o vreme. 

Din nou, nici un răspuns din partea lui. Cred că ar fi 
ceva mai vorbăreţ dacă nu ar avea un agent FBI pe 
bancheta din spate. Dar eu spusesem ce aveam de spus şi, 
astfel, îl răsplătisem pentru favoruri. Ce era scris pe hârtia 


din buzunarul lui Harry nu constituia o informaţie pe care 
trebuia neapărat să o deţină şi maiorul Schaeffer. 

Acum îmi venise mie rândul, aşa că l-am întrebat pe 
Schaeffer: 

- Îl cunoaşteţi pe un anume Carl? Este mâna dreaptă a 
lui Madox sau poate chiar bodyguardul său. 

Schaeffer clătină din cap. 

- Nu cunosc pe nimeni de acolo. După cum spuneam, 
oamenii care îl păzesc nu sunt de prin zonă. Există chiar şi 
nişte clădiri, amenajate special pentru ei. Probabil că 
lucrează pentru el o săptămână da şi una nu, fac cu 
schimbul. Iar în ceea ce îi priveşte pe angajaţii din casă, 
am impresia că nici ei nu sunt localnici. 

Iată o chestie interesantă. 

- Populaţia este mai numeroasă în nordul regiunii, 
dincolo de rezervaţie, începând cu Potsdam, apoi Massena. 
De fapt, graniţa cu Canada se află la mai puţin de optzeci 
de kilometri de aici, şi ştiu sigur că numeroşi canadieni fac 
naveta, pentru a lucra în turism. Deci, dacă eu aş fi în locul 
lui Madox şi nu mi-aş dori angajaţi din zonă, aş merge 
până la capăt şi aş face rost de astfel de oameni din afara 
țării, în aşa fel încât să nu existe posibilitatea ca bârfele să 
ajungă până aici. 

Nu cunoscusem pe nimeni din personalul casei, şi 
oricum nu pot deosebi accentul american din nord de cel 
canadian. Iar în ceea ce-i priveşte pe agenţii care asigură 
paza, accentul lor obişnuit fusese alterat de maniera 
sacadată, militărească de a vorbi. 

Schaeffer ne mai informă: 

-Am dat un telefon azi-dimineaţă şi am verificat 
plăcuţa aceea de înmatriculare de la Enterprise, iar maşina 
fusese închiriată unui tip pe nume Mihail Putiov. 

Nu am zis nimic, aşa că maiorul Schaeffer a continuat: 


- Pare a fi rus. Şi poate se mai află încă la locaţia aceea. 
Nimeni nu a plecat de la Clubul Custer Hill de azi-noapte, 
a mai adăugat el. 

- Exact. Şi nu vă bucuraţi acum că aţi ţinut totul sub 
supraveghere? Maiorul Schaeffer ignoră spusele mele. 

- Funcţionarul de la Enterprise cu care am vorbit a 
spus că doi agenţi FBI, un bărbat şi o femeie, au trecut pe 
la el şi au făcut copii după toate contractele de închiriere. 
Ştiţi ceva despre asta? 

- Şi cum i-a descris? am întrebat eu evaziv. 

- A spus că tipul îi făcea avansuri lui Max, angajata de 
la Hertz, iar femeia era foarte drăguță. 

- Cine ar putea fi? m-am întrebat eu cu voce tare, ştiind 
că mă paşte un pericol mai mare de pe bancheta din spate 
decât din partea lui Liam Griffith. Mulţumesc, domnule 
maior. 

Kate risipi misterul. 

- Cred că despre noi era vorba. 

- N-am menţionat asta când am vorbit? l-am întrebat eu 
pe Schaeffer. 

- Nu, a răspuns el sec. 

- Ei bine, am avut intenţia. 

M-am uitat la ceasul de la bord şi am văzut că era ora 
10.15. l-am spus atunci lui Schaeffer: 

- Că tot veni vorba, tipul ăsta, Putiov, are rezervare la 
avionul de Boston de la 12.45. Dacă vrea să ajungă la 
aeroport cu o oră înainte de plecare, cum se obişnuieşte, 
probabil că va pleca de la Clubul Custer Hill în curând - 
presupunând că este acolo. 

- De unde ştiţi că are rezervare pentru zborul acela? 

- Nu v-am spus că eu şi Kate am făcut ceea ce trebuia 
să facă Harry la aeroport? Am verificat evidenţa zborurilor 
şi a maşinilor închiriate. 

- Nu, nu mi-aţi spus. 

Apoi a întins mâna spre staţia radio. 


- Tipii de la pază, oamenii lui Madox, cu siguranţă 
monitorizează frecvenţa poliţiei. Mai bine folosiţi mobilul, 
am spus. 

S-a uitat la mine, şi nu mi-am putut da seama dacă era 
impresionat de idee sau îngrijorat de precauţia mea. În 
orice caz, a căutat un număr în agenda mobilului şi l-a 
sunat pe şeful echipei de supraveghere. 

- Aveţi ceva de raportat? 

Telefonul era dat pe difuzor, aşa că l-am auzit pe 
poliţist răspunzând negativ. 

- Bine, se poate să vină o maşină dinspre proprietatea 
urmăritului, îndreptându-se spre aeroport. Anunţă echipa 
noastră de pe Route 56. 

- Da, domnule. 

Schaeffer a închis şi s-a uitat la ceasul de la bord, apoi 
a făcut ceea ce eu aş fi făcut mai înainte de toate, adică a 
sunat la Continental Airlines, la aeroport. I-a răspuns chiar 
Betty, prietena noastră, căreia i-a spus: 

- Betty, Hank Schaeffer la telefon. 

- Hei, ce mai faci? 

- Foarte bine. Dar tu? 

Şi tot aşa. Adică, nu spun că toate vorbele astea de 
curtoazie n-ar fi frumoase, şi e chiar drăguţ că toată lumea 
de pe-aici cunoaşte pe toată lumea şi că sunt toţi înrudiţi 
prin sânge, căsătorie sau ambele, dar hai să ne apucăm de 
treabă, oameni buni! 

În cele din urmă, maiorul Schaeffer o întreabă: 

- Poţi să-mi faci o favoare şi să-mi spui dacă nu cumva 
ai pe listă un anume Putiov - şi a rostit numele pe litere - 
care pleacă spre Boston cu zborul de la 12.45? 

- Pot să-ţi spun şi fără să caut că am avut un tip cu 
numele ăsta. Dar de atunci am primit o notificare 
computerizată din partea companiei cum că rezervarea ar 
fi fost anulată, răspunse ea. 

- A făcut cumva o altă rezervare? 


- Nu... 

Apoi îi veni ei rândul să întrebe: 

- Vreo problemă? 

- Nu, o chestie de rutină. Sună-mă la birou dacă tipul 
ăsta îşi face din nou rezervare sau dacă apare pe acolo. Şi 
mai fă-mi nişte copii cu rezervările şi cu evidenţa 
zborurilor din ultimele şase zile. Le iau eu mai târziu. 

- OK. Hei, vrei să-ţi spun ceva? Ieri, un tip şi o tipă de 
la FBI au trecut pe aici şi au cerut şi ei copii cu evidenţa 
zborurilor şi a rezervărilor. Au venit cu un elicopter FBI, 
aşa că am ştiut că erau pe bune. Şi mai aveau şi insigne şi 
legitimaţii. Aşa că le-am dat ce mi-au cerut. Tipul făcea pe 
deşteptul, dar i-am arătat eu lui, a mai spus ea după o 
vreme, de parcă scria un editorial. 

Nu-mi amintesc să fi fost altcumva decât politicos, dar, 
chiar şi dacă făcusem niţel pe isteţul, nu mă pusese ea la 
punct. "Mincinoasa!"' Maiorul Schaeffer îmi aruncă o 
privire şi îi spuse lui Betty: 

- Bine, mulţumesc... 

Însă ea îl întrerupse: 

- Ce se întâmplă? Tipul ăsta a spus că totul are de-a 
face cu Jocurile Olimpice de Iarnă. l-am spus că astea au 
avut loc în 1980, zise ea râzând. Apoi adăugă: Doamna era 
drăguță şi se vedea că se cam săturase de nebunul care o 
însoțea. Deci despre ce e vorba? 

- Nu pot să-ţi spun chiar acum, dar aş vrea să nu mai 
discuţi cu nimeni despre asta. 

- Aşa au spus şi ei. le-aş fi sunat, dar nu prea am 
înţeles cine ştie ce pe moment. Acum mă gândesc... 

- Nu ai de ce să fii îngrijorată. Sună-mă dacă apare 
tipul ăsta, Putiov, sau dacă îşi face altă rezervare. 

- Bine. Să ai o zi bună! 

- Şi tu la fel! Închise, mă privi în treacăt şi continuă: 
Bun, aţi auzit toate astea. 


- Eu m-am purtat chiar drăguţ cu ea. Kate? Nu-i aşa că 
m-am purtat frumos cu Betty? 

Nici un răspuns. 

- Mă refeream la faptul că Putiov şi-a anulat zborul, 
zise Schaeffer. 

- Corect. Deci este posibil să se afle încă la cabană. 

- Da. Nu a făcut o altă rezervare. Acestea sunt avioane 
mici, de navetă, iar de obicei locurile, puţine fiind, sunt 
toate ocupate. Nu te poţi baza pe faptul că fugi la aeroport 
şi găseşti imediat un loc liber, ne informă el. 

Schaeffer avea multe lucruri de lămurit şi o groază de 
probleme pe cap acum, dar nu avea nici cea mai vagă idee 
despre ceea ce se petrecea dincolo de investigarea unei 
omucideri. Ştia, oricum, că se întâmpla ceva la Custer Hill, 
ceva care-i interesa pe agenţii federali şi care nu trebuia 
să-l intereseze şi pe el. 

Ne apropiam de Route 56, şi i-am spus maiorului 
Schaeffer: 

- Faceţi-ne o favoare şi duceţi-ne până la Potsdam. 

- De ce? 

- Trebuie să... De fapt, încercăm să-l evităm pe Liam 
Griffith. 

- Nu, zău?!? Şi mie ce-mi iese din afacerea asta? 

- Bine, atunci lăsaţi-ne pe Route 56. Facem autostopul 
până la Potsdam. 

- Cred că mai degrabă daţi de un urs decât de o 
maşină. 

- Da? Ei bine, sunt înarmat. 

- Nu împuşcaţi urşii! O să aveţi de-a face cu mine. 

- Mulţam! M-am întors să vorbesc cu Kate, dar părea 
inabordabilă. O să-ţi fac cinste cu prânzul în Potsdam, i-am 
spus. 

Nici un răspuns. 

Apoi, gură-spartă Schaeffer spuse: 

- Max e foarte arătoasă. Şi mai e şi amuzantă! 


- Cine? A, tipa de la Hertz. 

Şi uite-aşa mi-o plăti în scurt bunul maior. 

Ne aflam la intersecţia cu Route 56, când Schaeffer 
opri maşina, întrebând: 

- Potsdam? 

Am avut un sentiment de dejă-vu, de când eram la 
intersecţie ieri şi am luat hotărârea să mă duc să-l văd pe 
Harry la morga din Potsdam, în loc să merg, aşa cum mi se 
ceruse, la sediul poliţiei statale. 

Acum eram nevoiţi să decidem dacă să suportăm 
muştruluielile lui Griffith înainte de a intra în necazuri şi 
mai mari sau să mergem la Potsdam şi să ne ascundem. 

- Deci pe unde? întrebă din nou Schaeffer. 

- Kate? Potsdam sau Liam? am întrebat eu peste umăr. 

- Potsdam, răspunse ea. 

Schaeffer coti la dreapta şi o luă spre nord, către 
Potsdam. 

Este şi-aşa destul de greu să lucrezi la investigarea 
unei crime când nu te afli în jurisdicţia de care aparţii. 
Este şi mai greu când eviţi să te confrunţi cu oamenii 
pentru care lucrezi, ascunzându-te; când partenerul e 
supărat pe tine, iar cel dintâi suspect este nimeni altul 
decât amicul unor indivizi care lucrează pentru preşedinte. 

Cum se întâmplă de intru mereu în belele de genul 
acesta? 


Capitolul 34 


Am vorbit puţin despre caz, pe măsură ce treceam prin 
rezervaţia naturală. Când am ajuns în South Colton, l-am 
întrebat pe Schaeffer: 

- Îl cunoaşteţi pe Rudy, proprietarul benzinăriei? 

- Da, îmi aduc aminte de el de pe vremea când 
patrulam chiar prin zona asta. De ce? 

- Dintre localnici, el este spionul lui Madox, am spus 
eu, şi i-am povestit cum am ajuns să am de-a face cu Rudy 
Spionul. 

Schaeffer aprobă din cap, zicând: 

- Tipul ăsta, Madox, este băgat în mai multe decât îmi 
dădusem eu seama. Dar, după cum am mai spus, nouă nu 
ne-a creat niciodată probleme, şi nici nu cred că stă prea 
mult pe-aici. Însă, de-acum înainte, chiar am să-l urmăresc 
mai îndeaproape. 

M-am gândit că, în cazul de faţă, nu va mai exista 
noţiunea "de-acum înainte" pentru prea multă vreme, dar 
nu am mai zis nimic. Şi Schaeffer ajunsese la aceeaşi 
concluzie. 

- Cred că e deja suspectat de crimă. 

- Da, eu cred că este. 

- Şi colegii dumneavoastră, de la secţia locală, sunt de 
aceeaşi părere? 

- Eu i-am raportat bănuielile noastre lui Tom Walsh, la 
New York. 

- Şi ce vreţi să faceţi în Potsdam? 

Nu am răspuns decât: 

- Luăm o scurtă pauză, atâta tot. 

- Da? De ce nu vă întoarceţi, pur şi simplu, la The 
Point? 


- Păi, cred că domnul Griffith se află deja în camera 
noastră, folosind produsele de machiaj ale lui Kate în timp 
ce ne aşteaptă. 

- Aşadar, vă ascundeţi chiar şi de colegii voştri? 

- N-aş pune problema chiar aşa. 

- Nu? Şi-atunci cum aţi prefera să puneţi problema? 

- Mă mai gândesc. Între timp însă, ne puteţi garanta că 
nu veţi spune la nimeni nimic? 

- Mă mai gândesc. 

- Pentru că, dacă nu putem conta pe discreţia 
dumneavoastră, mai bine ne duceti direct la Ray Brook. 

- Şi eu cu ce mă aleg din toată povestea asta? 

- Procedaţi aşa cum se cuvine. 

- Şi când o să-mi dau seama de asta? 

- Păi... cam în două zile. 

- Da? Doriţi, aşadar, ca eu să nu-mi respect 
responsabilităţile profesionale şi să nu-i menţionez lui 
Griffith că v-am dus la locul crimei, iar apoi în Potsdam? 

- Uitaţi cum stă treaba, domnule maior. Intrebaţi-i pe el 
şi pe ceilalţi indivizi de la FBI despre ce e vorba în toată 
povestea asta. Dacă răspunsul pe care vi-l oferă e sincer, 
atunci trimiteţi-i după noi, la Potsdam. Bine? 

- Poate pentru dumneavoastră e bine. Dar, mă rog. 
Facem cum spuneţi. 

- Şi vă pun la dispoziţie şi cheile maşinii mele de la 
Hertz, pe care cel mai indicat ar fi să o mutaţi din parcarea 
dumneavoastră. Asta în eventualitatea în care, prin 
absurd, FBl-ul decide să aplice procedurile standard şi să 
caute prin parcare maşina noastră închiriată. l-am dat 
cheile şi am continuat: Pe bancheta din spate este un 
prânz la pachet, de la The Point. E al dumneavoastră. 

- Ei, aşa mai merge. Şi ce servim la prânz? 

- Probabil melci. De asemenea, dacă vreţi să ştergeţi 
orice urmă şi să nu se afle că aţi avut de-a face cu noi, cel 
mai bine ar fi să sunati la The Point şi să întrebaţi de noi. 


- Dacă aţi fi fugar, v-aţi descurca de minune, observă 
maiorul Schaeffer. De fapt, asta şi eram acum, dar nu mai 
era cazul să-i amintesc şi lui. Ajunseserăm deja la intrarea 
în Potsdam, aşa că Schaeffer ne-a întrebat: 

- Unde vreţi să mergeţi? 

- Lăsaţi-ne la o staţie de metrou. 

Nu eram sigur că maiorul Schaeffer aprecia sau 
înţelegea glumele mele, dar a spus: 

- Cred că aveţi nevoie de o maşină. 

- Bună idee. Avem de unde să închiriem una pe-aici? 

- Există şi aici un Enterprise. 

Am aşteptat şi restul opţiunilor, dar se pare că nu prea 
mai erau. 

Am mers prin centrul oraşului, apoi am luat-o pe Route 
56, pe lângă spitalul unde-l văzusem pe Harry. După doar 
câteva minute, am ajuns la Enterprise Rent-a-Car. 

Maiorul Schaeffer a parcat chiar lângă oficiul de 
închirieri şi ne-a spus: 

- Nu ştiu de ce vreţi să-l evitaţi pe Griffith şi nici în ce 
belele aţi intrat. Dar, dacă nu aţi fi pierdut un coleg şi un 
prieten aici, iar colegii dumneavoastră nu m-ar fi scos din 
sărite, nu mi-aş pune pielea la bătaie pentru 
dumneavoastră. 

- Apreciez asta, am răspuns. Aveţi instincte bune. 

- Zău? Păi vreau să-mi demonstraţi şi mie că aşa este. 

- Vă vom ţine la curent. 

- Ar fi chiar frumos din partea dumneavoastră. Bun, 
atunci am să-i spun lui Griffith că am dat peste 
dumneavoastră la locul crimei şi că v-am transmis mesajul 
lui, a mai adăugat el. 

- Scăpaţi de maşina pe care-am închiriat-o, i-am 
amintit. 

- Lăsaţi-o în grija mea, domnule detectiv. 


- Domnule maior, fiţi sigur că eu şi John ne vom asuma 
răspunderea pentru orice probleme aţi putea întâmpina 
din cauza asta, mai adăugă Kate. 

- Singura problemă pe care o am momentan este că 
găzduiesc şase agenţi federali care-mi vor lua cazul ăsta. 

- Şi mai sunt şi alţii pe drum, l-am lămurit eu. Iată cum 
cred eu că a fost omorât Harry Muller... Şi i-am relatat 
propria versiune privind modul în care s-a produs crima. 
Am încheiat: Căutaţi semne care să indice că Harry ar fi 
fost suficient de lucid încât să lovească cu picioarele în 
părţile laterale sau în acoperişul rulotei lui. 

Maiorul Schaeffer tăcu o vreme, apoi spuse: 

- Se poate să fi fost aşa. Dar asta nu mă apropie mai 
mult de ucigaş sau de ucigaşi. 

De fapt, principalul lui suspect rămânea în continuare 
Bain Madox, fie că voia să creadă acest lucru, fie că nu. 

- Ei bine, când daţi de un suspect, puteţi să-l scuturaţi 
puţin, descriindu-i felul cum s-a produs crima. Şi o să dea 
bine şi în raportul pe care îl veţi face, am spus eu. 

A înclinat din cap şi mi-a mulţumit, dar nu mi-a oferit o 
slujbă. 

Ne-am strâns mâinile cu toţii, iar eu şi Kate am coborât 
din maşină şi am intrat la Enterprise. l-am spus doamnei 
de dincolo de tejghea că aş dori să închiriez un vehicul. 

- Aţi venit unde trebuia. 

- Aşa mă şi gândeam. Aveţi cumva un SUV? 

- Nu. Am însă un Hyundai Accent gata de drum. 

- Şi ce fel de accent are? 

- Poftim? 

-E bun. 

Mi-am folosit cartea de credit personală, dat fiind că 
angajatorii mei plătiseră deja pentru o maşină închiriată. 
Ca să nu mai menţionez faptul că mă ascundeam de ei, şi 
le-ar fi luat ceva mai mult să depisteze unde a fost folosită 
cartea mea de credit personală, decât a lor. 


În mai puţin de cincisprezece minute, mă aflam la 
volanul unui micuţ consumator de orez. 

Am condus înapoi, către centru, iar Kate remarcă: 

- De fapt, nu-ţi ia prea mult să închiriezi o maşină, aşa- 
i? 

- Nu, mai ales dacă nu cer şi o copie după toate 
contractele lor de închiriere din ultimele patru zile, am 
răspuns eu, înțelegând unde bate. 

- Ca să nu mai vorbim de timpul economisit dacă nu-i 
faci avansuri funcţionarei de la ghişeu. 

Mamă, mamă! lată-ne ajunşi aici, plini de probleme 
până peste cap, şi vine o supermaniacă, gata să înceapă 
cel de-al treilea război mondial sau mai ştiu eu ce, 
scoţându-mi ochii din cauză că mai glumisem şi eu cu tipa 
de la Hertz, cu multă vreme-n urmă. Mă rog, adică ieri. Am 
refuzat să intru-n jocul ei şi am tăcut. 

- Ştii, nu mai eşti burlac, mă informă ea. 

Şi aşa mai departe. 

Am ajuns în centrul oraşului, am parcat lângă o cafenea 
şi am spus: 

- Am nevoie de o cafea. 

- John, eşti sigur că ştii ce faci? 

- Da. Îmi iau o cafea la pachet. Tu ce vrei? 

- Răspunde-mi. 

- Ştiu ce fac. 

- Şi cam ce faci? 

- Nu ştiu. 

- Cât timp o să mai continuăm aşa? 

- Până când îi dăm de cap cazului ăstuia sau până ne 
descoperă colegii, vedem noi ce se întâmplă mai întâi. 

- Ei bine, pot să-ţi spun eu ce se va întâmpla mai întâi. 

- Cafea? 

- Neagră. 


Am ieşit din maşină şi am intrat în cafenea, una locală, 
nu un Starbucks, pentru care ar fi trebuit să trec mai întâi 
pe la vreun bancomat. 

Am comandat două cafele negre de la tânăra uşor 
aeriană din spatele tejghelei, şi, în timp ce părea cu 
adevărat  încurcată din pricina solicitării mele, am 
remarcat existenţa unui stativ cu broşuri şi ghiduri 
gratuite, chiar lângă uşă. Am înşfăcat câteva şi mi le-am 
îndesat în buzunar. 

Membrul echipajului interplanetar de la bar încerca să- 
şi dea seama ce mărime de capac trebuia să folosească. 
Am întrebat: 

- Trebuie să dau un telefon în zonă, pot folosi mobilul 
dumneavoastră? 

- Ăăă...? 

Cafeaua făcea un dolar jumătate, aşa că i-am dat o 
bancnotă de cinci şi i-am spus să păstreze restul pentru 
apelul telefonic. 

Mi-a înmânat mobilul, şi am format numărul de la The 
Point. A răspuns Jim. 

- The Point. Cu ce vă pot ajuta? 

- Domnul Corey la telefon. Aţi primit vreun mesaj 
pentru mine sau pentru soţia mea? 

- Bună dimineaţa, domnule Corey. Vă place la noi? 

- Ce să-ţi spun, Jim, sunt cei mai bine investiţi 1 200 de 
dolari pe noapte pe care i-am cheltuit vreodată, iar asta 
punând la socoteală şi dansatoarele din Las Vegas. 

Jim a rămas un moment fără glas, iar apoi a continuat: 

- Am două mesaje pentru dumneavoastră. Ambele de la 
domnul Griffith. Ar dori să-l sunaţi. Mi-a dat numărul 
domnului Griffith şi a întrebat: O să luaţi cina aici diseară? 

- N-aş pierde pentru nimic în lume sitarul gătit de 
Henry. Fă-mi o favoare şi sună-l pe Sonny. Aminteşte-i că 
urma să-mi împrumute un sacou şi o cravată. Bine? 


- Da, domnule. Presupun că este vorba despre domnul 
DeMott, de la punctul de observaţie. 

- Exact. Şi trimite hainele în camera mea. Bun, ne 
vedem la cocktail. Henry pregăteşte purceluşi în păturică. 

- Am auzit. 

Am închis şi i-am dat înapoi telefonul domnişoarei 
pierdute în spaţiu, care pesemne a crezut că era vreun 
cadou. Puteam cel puţin să stau liniştit, ştiind că nu avea 
să-şi amintească mare lucru dacă veneau agenţii federali 
pe aici şi o luau la întrebări. 

Am ieşit din cafenea şi, păşind pe trotuar, mi-au venit 
două idei. Una era că ar trebui să încetez să mai fiu aşa 
nesăbuit şi egocentric, să mă mai gândesc şi la cariera lui 
Kate şi să merg la Griffith să dau totul în vileag, cu alte 
cuvinte, să-i povestesc chiar şi despre "MAD", "nuclear" şi 
"ELF", sperând ca FBl-ul să-şi dea seama ce avea de gând 
Madox, înainte de a fi prea târziu. 

A doua idee era că nu trebuia să fac nimic din toate 
astea. Pentru că acest caz era foarte ciudat şi nu mai 
aveam încredere în nimeni. Desigur, cu excepţia lui Kate, 
care era, nu neapărat în ordinea asta, soţia mea, 
partenerul meu, avocatul meu, şeful meu direct şi, peste 
toate astea, şi agent FBI. 

Dar, cu toate că am încredere în ea, când e vorba 
despre Kate, niciodată nu ştii care dintre aceste ipostaze 
iese la suprafaţă. 

Eu aş fi pariat pe soţie şi parteneră. 


Capitolul 35 


M-am întors la maşină şi i-am dat lui Kate cafeaua ei şi 
vraful de ghiduri locale de călătorie şi broşuri. 

- Avem nevoie de un loc în care să stăm, iar asta nu în 
Potsdam, am spus eu. 

- Poate ar trebui să mergem în Canada, să cerem azil. 

- Mă bucur că ţi-ai păstrat simţul umorului. 

- Nu glumeam. 

Sorbeam din cafea în timp ce conduceam prin centrul 
Potsdamului, iar Kate răsfoia paginile broşurilor. I-am spus 
că sunasem la The Point. 

- Foarte curând, Griffith va cere poliţiei locale şi statale 
să înceapă să ne caute, declarându-ne persoane dispărute, 
asta dacă nu a făcut-o deja. Dar cred că i-o putem lua 
înainte. 

Kate însă părea să nu mă audă şi studia în continuare 
materialele informative locale. 

- Acesta ar putea fi un loc bun pentru a cumpăra o 
casă. Valoarea medie a locuinţelor este de 66 400 dolari. 

- Eu caut doar un loc pe care să-l închiriem la noapte, 
draga mea. 

- Venitul mediu pe gospodărie este de doar 30 782 de 
dolari pe an. Cam la ce valoare ajunge pensia ta de gradul 
I, neimpozabilă? 

- Draga mea, găseşte un loc unde să stăm. 

- Bine, bine... A răsfoit câteva broşuri, iar apoi a zis: 
Uite o pensiune drăguță, cu mic dejun inclus. 

- Nu mă interesează aşa ceva. 

- Arată drăguţ. Şi pare un loc izolat, dacă asta căutăm. 

- Păi chiar aşa ceva căutăm. 

- Se întinde pe aproape nouă hectare de teren, acolo 
unde se aflau cândva grajdurile de cai ale Universităţii St. 


Lawrence. Îmi citi: "Locul oferă intimitatea unui aşezământ 
rural clasic". 

- Şi cât costă acest aşezământ rural clasic? 

- 65 de dolari pe noapte. Dar poţi opta pentru o casă 
ţărănească la 75 de dolari. 

- Asta ar fi cam cât plăteam la The Point pentru o oră. 

- Încă mai plătim. 

- Exact. Deci, încotro? 

Se uită puţin pe broşură, iar apoi spuse: 

- Trebuie să o luăm pe U.S. Route 11. 

Deja treceam pentru a doua oară prin centrul 
Potsdamului şi începusem să-l cunosc destul de bine. Am 
condus până la o intersecţie cu multe indicatoare rutiere şi 
am ajuns foarte repede pe Route 11, îndreptându-ne spre 
ieşirea din oraş. 

- Cunosc câţiva tipi din echipa care se ocupă de 
capturarea fugarilor, şi tipii ăştia spuneau că fugarii par să 
se distreze mai mereu atunci când se sustrag urmăririi. E 
ca o adevărată infuzie de adrenalină, te gândeşti la toate 
mijloacele posibile pentru a scăpa, mereu pe drumuri... 

- Eu, una, nu mă prea distrez. Tu? 

- Păi... eu da. Este ca un joc. Jocurile sunt amuzante. 

Nu a comentat nimic legat de asta, însă a zis: 

- Pensiunea noastră se află cam la 16 kilometri de aici, 
e dincolo de Canton. 

- Cantonul este în Ohio. 

- Poate că l-au mutat. Sau, mai ştii, John, poate că 
există un Canton şi în New York. 

- Rămâne de văzut. 

Aşa că ne-am continuat drumul pe Route 11. 

Kate a revenit asupra broşurii de la Camera de Comerţ. 

- Sunt multe universităţi în zona asta, astfel că 
proporţia absolvenţilor de facultate este mai ridicată pe 
aici decât media naţională. 


- Pun pariu că ti-ar îngheţa fundul ăla trecut prin 
băncile facultăţii dacă ai locui aici. 

- Temperatura medie în ianuarie este cam de -3*C. Nu 
e chiar atât de rău. 

- Mai vorbim prin ianuarie. 

- Am putea sta cu părinţii tăi, în Florida, în timpul 
iernii. 

- Mai degrabă crap de frig. 

M-am uitat la ceasul de la bord, era 11.47. Trebuia să-l 
sun pe Dick Kearns imediat după prânz. 

Drumul era intens circulat şi traversa tot felul de 
peisaje rurale, ferme şi cătune. Categoric ieşiserăm din 
zona Munţilor Adirondack şi intraserăm în ţinutul Marilor 
Lacuri. Acolo, departe, în ţara Domnului, unde numărul 
urşilor îl depăşea pe cel al oamenilor, iar traficul era lejer, 
eu şi Kate aveam să atragem atenţia, iar oamenii aveau să- 
şi amintească de noi. Aici ne pierdeam printre oamenii 
obişnuiţi. Atâta vreme cât îmi tineam gura şi nu mai 
făceam pe isteţul. 

Micuţul Hyundai se descurca numai bine, dar aş fi vrut 
un vehicul cu tracţiune integrală în cazul în care s-ar fi 
întâmplat vreodată să am nevoie să dobor gardul de la 
Custer Hill, bunăoară, chiar în seara asta. 

- Câtă muniţie ai? am întrebat-o pe Kate. 

Nu mi-a răspuns. 

- Kate? 

- Două cutii de rezervă în servieta mea. 

Eu aveam una în buzunarul interior al hainei. Niciodată 
nu am la mine suficientă muniţie. Poate, dacă aş avea şi eu 
o servietă sau o poşetă, aş lua mai multă. 

- Există vreun magazin cu articole sportive în Canton? 
am întrebat. 

Fără a răspunde, a răsfoit ghidul local, apoi a spus: 

- Uite o reclamă pentru un astfel de magazin în Canton. 

- Bun. 


Am condus în tăcere. După zece minute, ea îmi spuse: 

- Întoarce aici, pe Route 68. Uită-te dacă vezi o 
pensiune numită Wilma's Band B. 

- Poate ne deschidem chiar noi o astfel de pensiune. Tu 
o să găteşti şi o să faci curat. lar eu o să-i împuşc pe 
oaspeţii care vin. 

Nici un răspuns. 

Am văzut indicatorul pentru Wilma's şi am tras maşina 
pe o alee plină de pietriş, care traversa un teren cu gazon, 
presărat cu plante perene. Chiar în faţa noastră se afla o 
casă în stil Cape Cod, cu veranda acoperită. 

Am parcat, am ieşit din maşină şi am păşit pe verandă. 
M-am uitat înapoi, către autostradă, care abia se mai 
vedea. 

- E bine? m-a întrebat Kate. 

- Perfect. Arată întocmai ca un loc în care s-ar ascunde 
Bonnie şi Clyde. Ea sună la uşă, iar peste un minut 
răspunse un domn între două vârste, care ne întrebă: 

- Pot să vă ajut cu ceva? 

- Am dori o cameră pentru la noapte, a spus Kate. 

- Păi, aţi venit unde trebuie. 

Probabil că asta e vreun fel de replică a zonei. Pesemne 
spuneau acelaşi lucru şi dacă ajungeai la spital pentru o 
operaţie urgentă de apendicită. 

Am intrat într-un fel de separeu pentru recepţie din 
foaier, unde Ned, proprietarul, ne-a spus: 

- Aveţi două opţiuni: două camere sus sau două căsuțe. 

- O să luăm o căsuţă, am hotărât eu. 

Ne-a arătat două fotografii. 

- Asta este Casa de la Iaz, se află pe un iaz. Iar aceasta 
este Casa de la Câmp. 

Casa de la Câmp semăna suspect de mult cu o rulotă. 

- Eu aş alege Casa de la Iaz, spuse Kate. John? 

- Corect. Aveţi linii telefonice exterioare în căsuţele 
astea? 


Individul chicoti. 

- Sigur că da. Avem şi electricitate. 

Voiam să-i spun că noi tocmai veneam de la o pensiune 
de lux, unde nu găseai nici televizor, nici telefon, dar nu m- 
ar fi crezut. 

- Casa de pe Iaz are cablu TV, aparat video şi conectare 
la internet, mai spuse el. 

- Serios? Se întâmplă s-aveţi şi un laptop pe care l-aş 
putea împrumuta sau închiria? 

- Am unul pe care-l puteţi folosi gratuit, atâta vreme cât 
mi-l returnaţi până la 18.30. Atunci intră nevastă-mea pe 
eBay, să-şi verifice licitaţia. 

Femeia asta cumpără tot felul de nimicuri, iar apoi le 
vinde tot pe eBay. Ea zice că face bani, dar eu nu cred. 

Dacă nu făceam tot posibilul să nu ies în evidenţă, i-aş 
fi spus că probabil se regulează cu tipul de la UPS. In loc 
de asta, m-am mulţumit să-i zâmbesc. 

În fine, am plătit cu bani gheaţă pentru cameră, fapt 
care a părut să-i convină lui Ned, căci nu ne-a mai cerut să 
prezentăm actele de identitate sau să depunem o sumă de 
bani ca garanţie. Mi-a dat laptopul personal, care valora 
înjur de 1 000 de dolari. M-am gândit să-i cer şi un pachet 
cu şase cutii de bere, dar n-am vrut să abuzez de 
ospitalitatea lui. 

Ned ne-a înmânat cheia căsuţei, ne-a enumerat câteva 
reguli de bază şi ne-a indicat drumul către Casa de la Iaz. 
Ne-a mai spus să ne ghidăm după miros. 

Dacă era pe-aşa, eu m-aş fi instalat direct în bucătăria 
omului; cred totuşi că a vrut să ne spună să luăm mai întâi 
maşina. 

Eu şi Kate ne-am îndreptat către maşină, iar soţia mea 
mi-a spus: 

- Vezi cât de amabili şi de încrezători sunt oamenii pe- 
aici? 

- Se pare că nu-mi mai găsesc portofelul. 


- Este ca acolo unde am fost eu crescută, în Minnesota, 
grăi ea, ignorând spusele mele. 

- Da, cei de acolo au făcut o treabă nemaipomenită. Dar 
hai să discutăm despre asta mai târziu. 

M-am ghidat după miros şi, după vreo 90 de metri, am 
ajuns la o căsuţă acoperită cu şindrilă, aflată lângă un iaz. 

Kate şi-a luat servieta, şi am intrat. Era un locşor destul 
de decent, o combinaţie între sufragerie, dormitor şi 
bucătărie, cu decoraţiuni şi accesorii care aduceau cu o 
amestecătură de piese de pe eBay. În spate se afla o 
verandă închisă, care dădea spre iaz. Speram să existe şi 
vreo baie interioară, pe undeva. 

Kate făcea inspecția în bucătărie, aşa că am întrebat-o: 

- Ce-i prin frigider? 

- Un bec! spuse ea, deschizând uşa frigiderului. 

- Cheamă room-service-ul! 

M-a ignorat din nou şi s-a dus la baie. 

Am ridicat receptorul telefonului de pe birou şi l-am 
sunat pe Dick Kearns, cu taxă inversă. A acceptat şi m-a 
întrebat: 

- De ce plătesc eu pentru apelul ăsta? 

- Sunt la închisoare, şi am folosit deja singurul apel 
telefonic gratuit pe care-l aveam la dispoziţie pentru a-mi 
contacta agentul de pariuri. 

- Unde eşti? Cine e Wilma asta de pe ecranul 
telefonului meu? 

- E nevasta lui Ned. Cum te-ai descurcat? 

- Cu ce? A, da. Puşkin. Scriitorul rus. E mort. Mai mult 
nu pot să-ţi spun. Se pare că Dick avea chef să mă ia la 
mişto, în loc să-mi dea informaţiile de care aveam nevoie. 

- Hai, Dick. E important, i-am spus. 

- În primul rând, trebuie să te întreb: Care-i nivelul tău 
de acces la dosarele strict secrete? 

- Mediu. 


- Din păcate, domnule detectiv Corey, majoritatea 
informaţiilor pe care le deţin nu sunt disponibile 
persoanelor din categoria dumneavoastră. Dar o să 
completez eu aici că aţi depus cerere pentru acces 
nerestricţionat. 

Încheind cu gluma, Dick spuse: 

- Gata, eşti pregătit să recepţionezi? 

- Aşteaptă. Kate ieşise din baie şi-şi trăsese un scaun de 
bucătărie lângă birou. O să te trec pe speaker, i-am 
explicat lui Dick, după care am apăsat butonul şi am spus: 
Salut-o pe Kate. 

- Bună, Kate. 

- Bună, Dick. 

- Mă bucur că eşti acolo, să-l ţii pe omul ăsta departe 
de probleme. 

- Încerc. 

- Ţi-am povestit vreodată cum era când... 

- Dick, am intervenit eu, suntem presaţi de timp. 

- Da, şi eu. Bun, sunteţi gata? 

Kate şi-a luat agenda, iar eu am luat blocnotesul şi 
creionul de pe birou şi-am spus: 

- Dă-i drumul! 

- OK. Putiov, Mihail. Născut în Kursk, Rusia, Uniunea 
Republicilor Sovietice Socialiste, pe 18 mai 1941. Tatăl 
decedat în 1943; căpitan al Armatei Roşii - omorât în 
misiune. Mama decedată, nu se ştiu mai multe informaţii. 
Şcoli urmate... Nu pot să pronunţ nenorocitele astea de 
cuvinte ruseşti... 

- Spune-le pe litere. În timp ce Dick ne punea la curent 
cu educaţia lui Putiov, ochii mei priveau în gol. Asta până 
când l-am auzit pe Dick zicând: "...a absolvit Institutul 
Politehnic din Leningrad, cu specializare în fizică nucleară. 
lar mai târziu, a fost asociat... ce dracu'...? Kurceatov? Da, 
Institutul Kurceatov din Moscova... Scrie aici că ăsta ar fi 


un important institut sovietic de cercetări nucleare, iar 
omul nostru a făcut muncă de cercetare acolo". 

Nu am comentat, însă am făcut un schimb de priviri cu 
Kate. 

- Asta căutaţi? a întrebat Dick. 

- Mai ai şi altceva? 

- Ei, a mai lucrat apoi într-o fabrică de borş, era cel 
care punea cartofii în ciorbă. 

- Dick... 

- A lucrat la un program vizând armele nucleare 
sovietice, undeva în Siberia... Dick a pronunţat pe litere 
numele unui aşa-zis oraş sau, poate, al unei instalaţii. 
Astea sunt informaţii confidenţiale. Cât despre perioada 
dintre 1979 şi până la căderea Uniunii Sovietice, în 1991, 
nu am mai găsit cine ştie ce informaţii. 

- Bun... în ce proporţie sunt adevărate chestiile pe care 
mi le-ai spus? 

- Am obţinut o parte din ele chiar de la FBI. Putiov este 
în vizorul lor de ceva vreme. Cea mai mare parte este chiar 
din CV-ul lui Putiov, care este postat pe website-ul 
instituţiei pentru care lucrează. 

- Adică? 

- Institutul de Tehnologie din Massachusetts. Este 
profesor cu normă întreagă acolo. 

- Şi ce predă? 

- In nici un caz nu istoria Rusiei. 

- Corect... 

- Am mai aflat câteva chestii despre el de pe internet, 
din jurnale academice. Este foarte apreciat. 

- Pentru ce? 

- Rahaturi care ţin de fizica nucleară. Nu ştiu. Vrei să-ţi 
citesc chestiile astea? 

- O să verific mai târziu. Altceva? 

- Ei bine, am avut ceva noroc şi cu biroul FBI din 
Boston. Am dat acolo peste un tip pe care-l cunoşteam şi 


care era dispus să îmi mai dezvăluie câte ceva, neoficial. 
Mi-a spus că Putiov a fost adus aici în 1995, în cadrul 
programului nostru postsovietic de resocializare. Scopul 
era acela de a mai calma acest spirit liber, extrem de 
talentat în domeniul fizicii nucleare, înainte ca el să se 
vândă celui care oferă mai mult. Ca parte integrantă a 
programului, i s-a oferit o slujbă la Institutul de Tehnologie 
din Massachusetts. 

- Mai bine îl împuşcau şi terminau povestea. 

Dick chicoti şi spuse: 

- Ar fi fost mai ieftin. În schimb, i-au cumpărat un 
apartament în Cambridge, şi încă mai scoate ceva bănuţi 
de la Unchiul Sam. De fapt, am verificat chiar cum stă cu 
creditele şi e curat ca lacrima. Nu are neajunsuri legate de 
bani, lucru care, după cum ştim, elimină jumătate dintre 
motivele pentru care au loc jumătate dintre chestiunile 
ilegale în lumea asta. 

- Aşa e! Pe mine însă mă îngrijora cealaltă jumătate; 
mai exact, genul de motive pe care un magnat al petrolului 
le-ar găsi irezistibile pentru a întreprinde activităţi ilegale. 
Cum ar fi puterea. Victoria. Răzbunarea. 

- De ce se află în vizorul FBl-ului? întrebă Kate. 

- Amicul din Boston mi-a spus că aceasta e o procedură 
standard în cazul unui astfel de tip. Biroul nu a găsit nimic 
necurat în cazul lui. Dar i se cere să comunice atunci când 
părăseşte zona, pentru că, după cum a afirmat amicul cu 
care am vorbit: "Putiov este un creier ambulant, plin de 
idei, pe care nu ar trebui să le împărtăşească unei alte ţări 
care derulează un program ilegal ce implică activitatea 
nucleară". 

- Putiov a anunţat biroul din Boston că pleacă din oraş? 

- Nu ştiu şi nici nu am întrebat. Am avut noroc că l-am 
făcut pe individul ăsta să-mi spună câte ceva neoficial. Dar 
întrebările mele au fost unele generale. 

- Dar nevastă? Copii? se întrebă Kate. 


- Doi fii adulţi, crescuţi aici tot în cadrul programului 
de reintegrare socială. Nu se ştie nimic despre ei. Soţia, 
Svetlana, nu prea vorbeşte engleza. 

- Ai vorbit cu ea? întrebă Kate. 

- Da. Am sunat acasă la el. Dar înainte de asta sunasem 
la biroul lui de la MIT. Secretara, o anume doamnă 
Crabtree, a spus că primise un e-mail de la el în weekend - 
adică sâmbătă - în care o anunţa că nu avea să se întoarcă 
până marţi, adică astăzi. Dar nu a ajuns încă, şi nimeni nu 
ştie nimic despre el. Cred că se află pe acolo, pe unde 
sunteţi şi voi, nu? a mai adăugat el. 

- Nu ştim. Ciudat era, m-am gândit eu, că la un moment 
dat, noaptea trecută, Putiov anulase plecarea cu avionul de 
12.45 către Boston, dar până acum nu sunase nici la birou, 
nici la linia aeriană pentru a face rezervare pentru 
următorul zbor către Boston, care, din câte îmi aminteam, 
era la 9.55 mâine-dimineaţă. Şi nici cu maşina nu avea 
cum să se întoarcă la Boston, pentru că o returnase la 
compania de închirieri. 

- Secretara părea îngrijorată? întrebă Kate. 

-Nu mi-am putut da seama. Se comporta cu 
profesionalism, aşa că nu am întrecut măsura. Pe urmă am 
sunat-o pe Svetlana, iar ea mi-a spus: "El nu acasă'".«Şi am 
întrebat-o:, când acasă?" Şi ea a răspuns: "Marssi", iar eu 
i-am spus:, Azi e marssi", iar ea a zis: "Şuni înapoi", după 
care a închis. 

- "Çuni înapoi"? 

- Da, adică, pe ruseşte, "reveniţi cu telefonul". Aşa că 
am sunat din nou acum douăzeci de minute şi i-am spus: 
"Trebuie să dau de Mihail. A câştigat un milion de dolari la 
nişte trageri la sorţi ale revistei Reader's Digest, şi trebuie 
să-şi revendice premiul". La care tipa: "Banii? Ţe banii?" În 
orice caz, nu cred că este acasă, pentru că l-ar fi dat la 
telefon să-şi revendice suma câştigată. Deci e dispărut sau 
ce? 


- Poate că da. Altceva? 

- Nimic. Cam asta este oferta gratuită de prezentare. 

- Ai obţinut cumva şi un număr de mobil al tipului? 

- Le-am întrebat pe Svetlana şi pe secretară. Nu au vrut 
să mi-l dea, deşi sunt sigur că ele au sunat de câteva ori la 
numărul ăla. 

- Aşa... Dar compania de telefonie? Sau Biroul de 
investigaţii din Boston? 

- O să încerc la compania de telefonie mobilă. Dar nu-l 
mai sun pe tipul ăla de la FBI. Am mers cât de departe am 
putut cu tipu', şi a fost cooperant, dar apoi a devenit 
curios. O lăsăm baltă, dacă nu cumva ai de gând să pui 
paie pe foc. 

- Bine, las-o aşa! 

- Kate, de ce fac asta? Când lucram pentru ATIF, ei 
aveau propriile computere, telefoane şi dosare. 

Ea s-a uitat la mine, apoi i-a spus lui Dick: 

- Prietenul ăsta al tău mizează pe propriile teorii când 
urmăreşte ceva. 

- Aşa e. l-ai spus, sper, că jocul ăsta este unul de 
echipă. 

- l-am mai amintit de câteva ori. 

Eu începusem deja să-mi dau ochii peste cap. 

- Bun, dar când John va fi concediat, să ştiţi că am 
nevoie de ceva ajutor pe aici. 

- Cred că din acel moment numele lui o să figureze pe 
veci pe lista federală cu "a nu se angaja nici în ruptul 
capului", răspunse Kate. 

- Bine, acum hai să ne întoarcem la treabă, am 
intervenit eu. Dick, îţi mai trece prin cap ceva ce ar putea 
fi important sau relevant? 

- Relevant pentru ce? 

Bună întrebare! Până să mă gândesc eu la un răspuns, 
Dick a revenit: 

- Care-i treaba cu armele nucleare? 


- Nu cred că e relevantă pentru investigația noastră 
privind crima. 

- De ce ar fi implicat într-o crimă un profesor de la 
MIT? 

- M-am gândit că poate fi vorba de Mafia rusească, dar 
nu pare. Bun, atunci o să... 

- Deci l-au înhăţat arabii pe tipu' ăsta, nu? 

- Nu cred. Aş vrea să am numerele de telefon ale lui 
Putiov, de acasă şi de la birou. 

Ni le-a dat, şi apoi a continuat: 

- Bun, băieţi. Acum, mingea se află în jumătatea 
voastră de teren. Baftă în localizarea lui Putiov, şi sper să 
daţi de lepădătura care l-a ucis pe Harry Muller. 

- Aşa vom face. 

- Mulţumim, Dick, spuse Kate. 

- Aveţi grijă de voi. 

Am închis, iar Kate s-a uitat la mine. 

- Specialist în fizica nucleară. 

- Exact. 

- Şi ce caută la Clubul Custer Hill? 

Poate repară cuptorul cu microunde? 

- John, trebuie să ne urcăm chiar azi în avionul pentru 
New York şi să-i spunem lui Walsh să adune oamenii 
potriviţi... 

- Stai aşa. Exagerezi. Nu avem altă informaţie 
spectaculoasă, în afară de faptul că un specialist în fizica 
nucleară este cazat la Clubul Custer Hill. 

- Avem, în schimb, "ELF", "MAD", "nuclear" şi... 

- Doamne, sper că au găsit chestia aia până acum. 

- Dar dacă nu au făcut-o? 

- Atunci sunt proşti. 

- John... 

- Nu putem să recunoaştem existenţa unor probe pe 
care noi le-am ascuns... sau, mă rog, pe care pur şi simplu 
am uitat să le menţionăm. 


- Noi? Se ridică de pe scaun şi spuse: Tu nu le-ai 
raportat. Noi am comis o infracţiune. Eu sunt doar un 
accesoriu. 

M-am ridicat şi eu. 

- Credeai că nu am să te acopăr? 

- Nu era nevoie să mă acoperi tu. Trebuie să raportăm 
tot ceea ce avem, iar asta îl include şi pe Putiov. Acum. 

- Din câte ştim, şi FBl-ul este la fel de informat ca noi, 
şi nouă nu ne spun nimic. Noi de ce ar trebui să le spunem 
lor? 

- Pentru că noi cu asta ne ocupăm. 

- Exact. Şi le vom împărtăşi şi altora. Dar nu acum. 
Gândeşte-te la ceea ce facem noi ca la o investigaţie 
suplimentară. 

- Nu, ceea ce facem noi se numeşte investigaţie 
neautorizată. 

- Greşit. Walsh ne-a autorizat să... 

- Liam Griffith... 

- Dă-l dracu'! În ceea ce mă priveşte, el se află aici 
numai ca să ne asigure furnizarea de lenjerie curată, 
pentru o săptămână. 

- Ştii de ce se află aici. 

- Nu, nu ştiu. Şi nici tu nu ştii. 

A venit mai aproape de mine. 

- John, ce ţi-ai propus să faci? 

- Ca întotdeauna, adevăr şi dreptate. Şi apoi am 
adăugat: "Datorie, onoare, ţară". 

- Ei, pe dracu'! 

- Bun, atunci răspunsul adevărat este că trebuie să ne 
salvăm propria piele. Suntem în încurcătură, iar singura 
cale de a ieşi este să mergem mai departe cu rezolvarea 
cazului. 

- A, şi să nu uităm de vanitatea ta. Hei, vă vorbeşte 
John Corey, poliţist NYPD, care încearcă să arate că ele 
mai deştept decât întregul FBI. 


- Nu trebuie să dovedesc asta. Deja se ştie. 

- Eu mă întorc la New York. Vii cu mine? 

- Nu. Trebuie să-l găsesc pe ucigaşul lui Harry. 

Ea se aşeză pe pat, holbându-se la podea. Era clar că se 
supărase. Am stat acolo preţ de un minut, apoi am spus, 
punându-i mâna pe umăr: 

- Kate, ai încredere în mine! 

Ea nu-mi răspunse o vreme, apoi murmură, ca pentru 
ea: 

- De ce nu putem, pur şi simplu, să ne întoarcem la 
New York şi să-i spunem lui Tom tot ce ştim?...Şi să 
încercăm să ne salvăm carierele? 

- Pentru că am depăşit momentul în care mai exista o 
cale de întoarcere. Nu mai avem cum să dăm înapoi, i-am 
răspuns. Îmi pare rău. 

A stat acolo ceva mai mult, după care s-a ridicat: 

- Bun, şi acum ce mai urmează? 

- ELF. 


Capitolul 36 


Kate părea să se fi calmat puţin, resemnându-se cu 
ideea că idiotul care o băgase în toată încurcătura asta era 
probabil şi singurul care ar fi putut să o scoată din ea. 

Din cauza aceasta, mă simţeam presat, dar ştiam că, 
dacă aveam să mă concentrez îndeajuns şi să rezolv 
enigma - uciderea lui Harry şi misterul legat de Madox -, 
atunci aveau să dispară deopotrivă problemele din cariera 
noastră şi cele din viaţa personală. Şi, dacă tot ne ocupam 
de asta, poate salvam şi planeta. După cum spunea Kate 
însăşi, "orice reuşită este temelia unei alte reuşite". 

Opusul acestei variante ar fi fost... ei bine, dizgrație, 
umilinţă, destituire, coada de la Biroul Forţelor de Muncă, 
poate şi vreo surpriză de natură nucleară. Dar de ce să fim 
pesimişti? 

Ca s-o fac pe Kate să simtă că şi-a adus contribuţia la 
găsirea unei soluţii, i-am spus: 

- Uite, am să-ţi urmez sfatul şi o să-l sunăm pe John 
Nasseff. Ne-am aşezat amândoi la birou şi ne-am scos 
carneţelele. Aş fi preferat să folosesc laptopul lui Ned, dar 
eram aproape sigur că John Nasseff, care lucra la 
Departamentul tehnic, nu era la curent cu ce se întâmpla 
acum la ATTF. 

Ea a format numărul, folosind cartela personală pentru 
apelare - una concepută astfel încât să nu arate numărul 
de la Wilma's sau vreo dată de identificare -, apoi s-a 
prezentat operatorului de la ATIF şi l-a cerut pe 
comandantul Nasseff. A dat telefonul pe speaker, iar, în 
timp ce ni se făcea legătura, îmi spuse: 

- John Nasseff este un comandant naval în serviciu 
activ, aşa că ai face bine ca, iniţial, să i te adresezi în 
conformitate cu rangul său. Este în egală măsură ofiţer şi 


gentleman, aşa că ai grijă la limbajul pe care îl foloseşti, 
mai adăugă ea. 

- Iar tu fii atentă cum formulezi întrebările. 

- Cred că mă pricep şi eu la atâta lucru, răspunse ea. 
Dar mai bine ia tu frâiele, aşa cum faci de obicei. 

- Da, doamnă. 

Comandantul de marină John Nasseff intră pe fir. 

- Bună, Kate. Ce pot face pentru tine? 

- Bună, John. Eu şi John, soţul meu, care lucrează 
pentru... lucrează pentru mine, avem nevoie de nişte 
informaţii despre undele radio cu frecvenţă extrem de 
joasă. Ne poţi ajuta în privinţa asta? 

- Cred că da... Făcu o pauză, apoi continuă: Pot să 
întreb despre ce e vorba? 

- Bună ziua, domnule comandant, am intervenit eu. Vă 
vorbeşte detectivul Corey, care lucrează pentru agentul 
special Mayfield. 

- Spune-mi John. 

- Şi tu la fel. Revenind acum la întrebarea ta: din 
păcate, este vorba despre o situaţie foarte delicată şi nu îţi 
putem spune decât că este urgent. 

- Înţeleg... Şi ce aţi vrea să ştiţi? 

- Pot undele ELF să prăjească un ou? am întrebat. 

Deşi Kate părea enervată la culme, el îmi răspunse: 

- Nu cred... 

După voce, John Nasseff părea genul ăla de tip din 
marină, foarte oficial şi rigid - şi cred că aşa şi era. Prin 
urmare, am continuat: 

- Glumeam doar. Ne poţi da nişte informaţii referitoare 
la undele ELF? Şi, te rog, explică pe înţelesul nostru. Eu 
nu sunt în stare nici măcar să-mi fixez frecvenţa la 
aparatul de radio din maşină. 

Reuşisem să-l fac să se amuze niţel. Mi-a răspuns: 

- Bine... Subiectul este în mare măsură tehnic, dar am 
să încerc să fiu cât mai explicit. În primul rând, nu sunt 


expert în semnalele ELF, dar cu siguranţă vă pot oferi 
nişte informaţii de bază. 

- Te ascultăm cu mare atenţie. 

Am deschis carneţelul şi mi-am luat creionul. 

- Bun, pentru început... mă uit chiar acum după ceva 
relevant în computerul meu... aşa... Undele ELF sunt 
transmise pe frecvenţe extrem de joase... Râse şi el, 
explicând: Tocmai de-aia se şi numesc... în fine, acestea 
sunt unde foarte lungi, aşa că să spunem că ai vrea să 
transmiţi la 82 Hz sau la 0,000082 MHz - acesta ar fi 
echivalentul a 3 658 535,5 metri lungime de undă saua 3 
658,5 kilometri... 

Am scăpat creionul din mână şi am zis: 

- Stai puţin, John. Noi nu vrem să trimitem un mesaj pe 
transmiţătorul nostru ELF. Cine utilizează o astfel de 
lungime de undă? Şi la ce foloseşte ea? 

- E folosită numai de armată. Mai precis, de marină. 
Pentru a contacta submarine nucleare aflate la adâncimi 
foarte mari. 

Eu şi Kate ne-am uitat unul la celălalt. Am vrut să-l 
întreb dacă-l cunoştea pe Fred, dar m-am abținut. 

- Aceste unde ELF pot fi monitorizate? m-am interesat 
eu. 

- Sigur, dacă ai echipamentul necesar. Dar s-ar putea 
să aştepţi vreme îndelungată pentru a asculta o transmisie 
ELF. 

- De ce? 

- Accesul e foarte limitat. Şi orice ai auzi ar fi criptat. 

- Bun... explică-ne puţin! Cine, ce, unde, când, cum şi 
de ce? 

- Nu cred că tot ce vă voi spune acum poate intra în 
categoria informaţiilor secrete, dar trebuie să vă întreb 
dacă linia de pe care vorbiţi este sigură. 

Tipic pentru un militar de la Telecomunicaţii! M-am 
gândit că poate Ned mai asculta la telefon, ca să aibă cu 


ce-şi umple timpul, dar nu părea genul care să spioneze; 
iar Wilma pesemne că se uita pe canalul de shopping la ora 
asta. Aşa că i-am spus comandantului Nasseff: 

- Vorbim de pe un telefon fix obişnuit şi e prima oară 
când îl folosesc ne aflăm într-o pensiune turistică din 
munţii Adirondack. De fapt, nu mai eram în munţii 
Adirondack, dar aşa ar fi trebuit să ştie Walsh şi Griffith, în 
cazul în care această discuţie avea să ajungă la urechile 
lor. Este vorba despre un centru turistic care se numeşte 
The Point. Bucătarul este francez, dar sunt destul de sigur 
că nu ne ascultă. 

- În regulă, atunci... După cum vă spuneam, cea mai 
mare parte a informaţiilor nu sunt clasificate. Aşa că am să 
vă spun cum se aplică practic tehnologia undelor ELF. 
După cum ştiţi, avem submarine nucleare care fac 
operaţiuni la adâncimi foarte mari, iar asta pentru 
perioade lungi de timp uneori este vorba despre luni 
întregi. Aceste submarine operează în zonele lor de 
patrulare obişnuite, lângă nişte... ei, aici e ceva mai greu, 
dar o să le spun staţii hidroacustice subacvatice, de unde 
pot intra în legătură cu operatorii navali prin canale radio 
normale. Dar unele dintre aceste submarine pot ajunge 
cine ştie pe unde, prea departe de aceste staţii 
subacvatice, astfel că, într-o situaţie de urgenţă, operatorii 
navali din Pearl Harbour, pentru Flota Pacificului, sau din 
Norfolk, pentru Flota Atlanticului, trebuie să intre în 
legătură cu aceste submarine nucleare, care nu sunt nici 
aproape de suprafaţă, nici prin preajma vreunei staţii 
subacvatice. M-aţi urmărit până aici? 

- Sigur, continuă, am spus eu după ce căutasem din 
priviri aprobarea lui Kate. 

- Ei bine, reluă el, asta pentru că undele VLF folosite în 
mod obişnuit unde cu frecvenţă foarte joasă - nu pătrund 
suficient de mult în adâncimile oceanului, îndeosebi dacă 


apa are un grad ridicat de salinitate, adică dacă este foarte 
sărată. 

- Am înţeles. 

- Bun. Însă undele ELF pot călători prin toată lumea, 
indiferent de condiţiile atmosferice, şi pot trece prin orice, 
inclusiv prin munţi, oceane şi calote glaciare. Pot ajunge la 
un submarin scufundat la adâncimi uluitoare, oriunde şi 
oricând. De fapt, dacă undele ELF nu ar exista, nu am avea 
cum să comunicăm cu unele dintre aceste vase ce aparţin 
flotei noastre de submarine nucleare, lucru care ar avea 
consecinţe grave în cazul în care ar exploda balonul. 

- Ce balon? 

- Acel balon. Este un jargon pentru războiul atomic. 

- Aha. Cred că îmi place mai mult denumirea de balon. 
Eu şi Kate ne-am uitat din nou unul la celălalt, încercând 
să pricepem. Nu ştiam exact ce părere avea ea despre 
toate astea, dar, gândindu-mă la Bain Madox, eram puţin 
îngrijorat. 

Comandantul Nasseff făcu puţin haz de necaz, zicând: 

- Dacă nu ar exista undele ELF, n-am putea avea parte 
de un război atomic global de calitate. 

- Ei, atunci slavă Domnului că există ELF! 

Comandantul chicoti. 

- Asta e o glumă veche printre băieţii din marină, de la 
Telecomunicaţii. 

- Cu greu mă abţin să nu râd în hohote, îţi spun... Mai 
ştii şi altele? 

- Bine, a trecut multă vreme de la Războiul Rece, dar... 

- Deci cam asta ar fi singura cale, l-am întrerupt eu, 
singurul motiv pentru care cineva ar folosi un radio ELF: 
pentru a comunica cu un submarin. 

- Bine, nu e chiar un radio... Mai degrabă un 
transmiţător de semnale cum ar fi un telegraf - pentru a 
trimite mesaje cu coduri de litere criptate. 

- Şi asta doar către un submarin? 


- Exact. Unul aflat la mare adâncime. Undele ELF sunt 
foarte lungi, de aceea şi transmisiile sunt foarte lente. Dar 
pot penetra absolut orice tip de suprafaţă. Aşadar, singura 
lor aplicare practică este aceea de a contacta submarinele 
aflate în adâncuri, care altfel nu pot fi contactate. 

- Am înţeles. Dar asemenea unde îmi pot afecta 
telefonul mobil? 

Chicoti iar. 

- Nu. Undele astea sunt atât de ieşite din tipare şi atât 
de rar utilizate, încât nu ar avea cum să interfereze cu alte 
tipuri de unde radio, cu microundele sau cu orice alte 
dispozitive pe care le folosim zilnic. 

- Deci aceste transmisiuni ELF sunt nişte coduri de 
litere, spuse Kate. 

- Corect. 

- Şi nu pot fi recepționate decât de submarine? 

- Pot fi recepționate de oricine are un receptor specific 
pentru ELF. Dar, dacă nu ştii codul, care se schimbă 
deseori, nu prea are sens. Nu ai auzi decât nişte pulsuri, 
care sunt literele în forma lor criptată. Din câte am înţeles 
eu, codul de trei litere este cel mai des utilizat. 

- lar acesta le comunică oamenilor de pe submarin tot 
ceea ce trebuie să afle? întrebă Kate. 

- De regulă, li se spune că trebuie să stabilească o 
comunicare obişnuită, prin radio. Transmisiunii ELF i se 
mai spune şi "clopoţelul de alarmă". Rolul ei este să-l 
avertizeze pe comandantul submarinului dacă se întâmplă 
ceva mai aparte şi dacă este cazul ca el să facă rapid ceva 
pentru a stabili legătura cu suprafaţa, pentru mai multe 
informaţii. Dar, uneori, codul de trei litere nu are nevoie 
de explicaţii. De pildă, ar putea însemna "Suprafaţă" sau 
"Înaintaţi către punctul A", mesaje ce presupun nişte 
coordonate de reţea stabilite în prealabil. Până aici aţi 
înţeles? 

- Cred că da, răspunse Kate. 


- Undele ELF nu pot fi folosite pentru mesaje lungi, ca 
şi cum ai sta la taclale. Poate dura şi o jumătate de oră 
înainte ca semnalul să ajungă la submarin. Şi trebuie să 
mai precizez faptul că un submarin nu poate trimite un 
semnal sau un mesaj ELF. Poate numai să primească. 

- Un fel de: "Nu ne contactaţi voi, vă vom contacta noi”. 

- Corect. 

- Submarinul de ce nu poate transmite un astfel de 
mesaj? întrebă Kate. 

- Transmiţătorul şi antena trebuie să se afle pe uscat. 
Pot să vă explic asta şi mai târziu. Între timp însă, dacă 
echipajul submarinului trebuie să răspundă la acest mesaj 
cu sens unic sau dacă au nevoie de mai multe informaţii, 
atunci este necesar ca submarinul să ajungă lângă o staţie 
hidroacustică subacvatică - dacă are suficient timp la 
dispoziţie - sau chiar să iasă la suprafaţă, fie ca să trimită 
un semnal prin care să răspundă, fie ca să obţină mai 
multe informaţii prin VLF sau, în zilele noastre, chiar prin 
satelit ori prin alte mijloace. 

- Cum adică, "dacă este suficient timp"? am întrebat eu. 

- Dacă, de pildă, inamicul a lansat deja rachete 
balistice intercontinentale împotriva noastră, atunci nu 
mai este timp pentru a stabili o comunicare normală via 
radio, pentru că, până va primi submarinul în cauză un 
semnal ELF - lucru care, după cum am mai spus, poate 
dura şi jumătate de oră - toate mijloacele de comunicare 
ale Statelor Unite vor fi fost deja distruse, iar războiul 
atomic va fi în plină desfăşurare. A continuat apoi să 
explice: Dacă într-adevăr asta se întâmplă la suprafaţă, 
atunci submarinele vor primi ultimul mesaj ELF, şi anume, 
un cod de trei litere care înseamnă... ei bine, "FOC". 

Kate părea puţin îngrijorată, dar comandantul Nasseff 
avea şi ceva veşti bune: 

- Undele ELF nu sunt influențate de exploziile 
termonucleare. 


- Slavă Domnului! am spus eu. Dar permite-mi să întreb 
ce se întâmplă dacă tipul care trimite codul pentru 
lansarea atomică greşeşte literele? Adică el ar vrea să 
scrie XYZ, care ar însemna "pauză de masă", dar, din 
greşeală, tastează XYV, care înseamnă "lansați bombele"? 

Comandantul Nasseff mi-a răspuns puţin amuzat de 
cuvintele mele: 

- Aşa ceva nu se poate întâmpla. 

- De ce nu? Uită-te numai la e-mailurile pe care le 
primim. 

- Vreau să spun că există şi măsuri de securitate, iar 
toate ordinele care se transmit trebuie să fie verificate, 
explică el cu răbdare. 

- De către cine? în momentul în care submarinul 
primeşte un ordin, la o jumătate de oră după ce a fost 
trimis, aşa cum ai spus chiar tu, n-a mai rămas nimeni care 
să mai verifice ceva. 

- Adevărat. Dar fii convins că aşa ceva nu se poate 
întâmpla. 

- De ce nu? Să fim serioşi, vorbim despre trei litere 
amărâte. E ca treaba cu  maimuţele alea care 
dactilografiază Regele Lear. 

- Dacă vrei să ştii, un cod de trei litere duce la crearea 
a 17 576 de combinaţii posibile, din literele care se 
regăsesc în alfabetul englezesc. Alfabetul rusesc, care 
conţine 33 de litere, va permite 35 937 de variante. Adică: 
33x33x3335 937. Ce şanse sunt deci ca un operator de 
radio naval să poată transmite mesajul greşit, astfel încât 
flota de submarine care l-a primit să lanseze rachetele 
către ţintele prestabilite? 

Mie mi se părea că şansele erau destul de mari, ţinând 
cont de faptul că, de regulă, dacă ceva poate să meargă 
prost, atunci cu siguranţă va merge prost. Am spus: 


- Mai ştii? Poate că ar trebui să folosim alfabetul 
rusesc. Mai multe litere, mai puţine şanse de a lansa din 
greşeală un război nuclear. 

Găsindu-mă amuzant, Nasseff spuse: 

- De fapt, dacă vrei să ştii mai mult decât ar fi cazul, 
atunci află că oricine transmite mesajul trebuie să-l 
transmită ca pe un cod repetat, pentru corectarea oricărei 
potenţiale greşeli, urmat de un alt cod de trei litere, pentru 
verificare. Nimeni nu poate să greşească într-atât de mult. 

- Dar dacă o face cineva dinadins? Vreun nebun care 
doreşte să declanşeze un război nuclear? am spus eu, 
adresând cea mai evidentă şi mai pertinentă întrebare. 

A reflectat puţin, apoi mi-a răspuns: 

- După cum am spus, codurile se schimbă frecvent. 

- Dar dacă cineva ar deţine codul respectiv... 

- Nici nu pot concepe ca vreo persoană neautorizată să 
capete codurile de iniţiere şi de verificare, ca să nu mai 
vorbesc de obţinerea protocoalelor de criptare care se 
utilizează într-un anumit moment. De altfel, softul de 
criptare computerizată este mult mai sofisticat decât ţi-ai 
putea imagina. Nu ar trebui să-ţi faci griji în astfel de 
privinţe, mă linişti el. 

M-am gândit instantaneu la Bain Madox şi am vrut să-i 
spun comandantului: "Tu ar trebui să-ţi faci!" 

- Şi nu mai există o altă posibilă aplicaţie pentru acest 
mijloc de comunicare? Adică undele ELF nu se folosesc 
altundeva decât în domeniul militar? întrebă Kate. 

- Bine, asta era valabil cândva. Dar am auzit că, după 
încheierea Războiului Rece, transmiţătorul rusesc de unde 
ELF a fost folosit pentru cercetări geofizice. Ştiţi cum e, 
transformăm săbiile în pluguri. Undele ELF pot penetra la 
mari adâncimi şi în scoarţa terestră, putând fi deci folosite 
şi pentru depistarea sonoră şi monitorizarea 
electromagnetică. Cum ar fi, să zicem, în cercetările 


seismice. Prezicerea cutremurelor, şi chestii de genul ăsta. 
Dar despre asta nu mai ştiu prea multe. 

- Deci teoretic şi cineva din afara armatei ar putea să 
facă o transmisie ELF. Oamenii de ştiinţă, de pildă, îşi 
dădu cu părerea Kate. 

- Teoretic, da. Însă în lume nu există decât trei 
transmiţătoare, şi toate aparţin armatei. Noi avem două, ei 
îl au pe al treilea, a adăugat el. 

Kate se gândi puţin la asta, apoi zise: 

- Înţeleg... dar tot teoretic... Este strict secretă sau 
ilegală construirea unui astfel de transmiţător? 

- legală nu ştiu dacă este, iar tehnologia şi 
cunoştinţele de fizică ce ţin de realizarea lui nu sunt 
secrete. Problema reală este că ar fi costisitor de construit 
un astfel de transmiţător, în condiţiile în care el nu are o 
altă aplicare practică decât pentru contactarea 
submarinelor şi în sfera cercetărilor geofizice pe arii 
restrânse. 

Nu credeam că Bain Madox ar fi fost interesat de 
cercetările geofizice, dar nici nu era exclus. Aşa că am 
întrebat: 

- Aceste unde ELF pot depista zăcăminte de petrol? 

- Tind să cred că da. 

- Deci geologii s-ar putea folosi de ele pentru a da de 
petrol. 

- Teoretic, însă staţiile ELF pot fi construite doar în 
câteva locuri pe întregul glob pământesc. 

- De ce? întrebă Kate. 

- Bine, dacă tot vorbim despre transmiţătorul în sine, 
hai să vă explic! Aţi întrebat de ce un submarin nu poate 
transmite un astfel de mesaj. Unul dintre motive ar fi că 
transmiţătorul ELF nu poate fi amplasat decât pe uscat, 
într-o zonă unde solul nu este un bun conductor de 
electricitate. Şi pe întreaga planetă nu există decât câteva 
zone precise care îndeplinesc această condiţie geologică. 


Bineînţeles, am întrebat: 

- Şi care sunt acelea? 

- Păi, una dintre ele este aceea unde este localizat 
transmiţătorul rusesc, denumit Zevs - la nord-vest de 
Murmansk, lângă Cercul Arctic. Un alt loc unde există 
condiţiile necesare este aici, în State. Cele două 
transmiţătoare ale noastre sunt Wisconsin Transmitter 
Facility şi Michigan Transmitter Facility - WTF şi MTF -, 
iar cele două au în comun aceeaşi formaţiune geologică, 
cunoscută sub numele de Laurentian Shield. 

- Asta-i tot? 

- Cam asta ar fi pentru transmiţătoarele ELF existente. 
Însă şi britanicii aproape încheiaseră construcţia unuia în 
timpul Războiului Rece, pentru Marina Regală, într-o zonă 
din Scoţia potrivită pentru aşa ceva, Pădurea Glengarry. 
Însă ulterior s-a renunţat la idee, dintr-o serie de 
considerente politice şi practice. 

Nici eu, nici Kate nu am mai zis nimic pentru o vreme, 
apoi Kate a trecut din nou totul în revistă: 

- Aşadar, nu există decât trei astfel de transmiţătoare 
în întreaga lume. 

- La ultima numărătoare aşa mi-au ieşit socotelile, 
glumi comandantul. "Ei, comandante, mai numără-le o 
dată!" mi-am spus în gând. 

Eu şi Kate ne-am uitat din nou unul la altul, dar nici 
unul nu a pus întrebarea evidentă referitoare la existenţa 
altor locuri prielnice, poate chiar undeva în apropiere. 
Ştiam că trebuia să mai chibzuim cum să formulăm 
întrebarea, ca nu cumva Nasseff să ajungă să le spună 
tuturor, la o cafea, că Mayfield şi Corey se interesau de 
existenţa unor transmiţătoare ELF în zona munţilor 
Adirondack. 

John Nasseff luă tăcerea noastră drept punctul final al 
discuţiei cu care pierduse deja destul timp, aşa că ne 
întrebă: 


- V-am fost de vreun ajutor? _ 

- De foarte mare ajutor. Mulţumim. Încă o întrebare. 
Nu mi-e clar un lucru. Spui că este posibil ca un individ să 
poată construi singur un astfel de transmiţător? 

Probabil Nasseff se gândea deja la masa de prânz. Cu 
toate astea, răspunse: 

- Sigur. Cineva ar putea construi aşa ceva în garajul 
propriu sau chiar în pivniţă. De fapt, la baza acestui 
dispozitiv stă tehnologia pură, iar unele dintre componente 
pot fi găsite uşor, pe rafturile celor mai multe magazine de 
specialitate; chiar şi ce nu e disponibil se poate construi 
sau cumpăra cu suma de bani potrivită. Problema rămâne 
mărimea antenei şi locul unde este amplasată. 

- De ce ar fi asta o problemă? 

- Pentru că nu vorbim despre o umbrelă standard, 
verticală. O antenă ELF este constituită dintr-un cablu 
lung sau din mai multe. Aceste cabluri sunt întinse pe 
stâlpi de telefon, de regulă într-un cerc mare, şi se pot 
desfăşura pe kilometri întregi. 

Semăna cu ceva ce văzusem recent. 

- Şi de ce ar fi asta greu de realizat sau scump? am 
întrebat. 

- Este scump dacă se ocupă guvernul de asta, spuse 
Nasseff. Râse cu poftă, apoi continuă: Cum spuneam, totul 
tine de geologie şi de geografie. Trebuie ca mai întâi să 
găseşti o zonă unde compoziţia solului să fie cea potrivită. 
După aceea, trebuie achiziționată o suprafaţă însemnată 
din regiunea în cauză. 

- Şi pe urmă? 

- Apoi întinzi cablurile, care reprezintă, de fapt, sursele 
de energie pentru antena ta. Se poate să fie nevoie ca 
aceste cabluri să se întindă pe sute de kilometri - într-un 
cerc, pentru a economisi spaţiu - sau, în cazul în care 
condiţiile geologice sunt perfecte, ai putea să te descurci şi 
cu optzeci de km, poate şi mai puţin. 


- Nu prea înţeleg ce anume are legătură cu geologia, 
spuse Kate. 

- Mă rog... Stai să caut... Aşa. O condiţie necesară 
pentru realizarea unei antene ELF este o zonă unde nu 
există decât câţiva metri de nisip sau de pietriş specific 
morenelor. Sub acest strat, trebuie să existe o bază solidă 
pietroasă, compusă din granit vulcanic sau rocă 
metamorfică... Ce dracu' o mai fi şi asta?!? Şi rosti pe 
litere: G-N-A-I-S. 

- Sper să nu fie codul pentru lansare, am spus eu. 

Râse pe înfundate. 

- Cred că este un tip de rocă. Să vedem... zone cu 
lanţuri muntoase foarte vechi, din precambrian, cum ar fi 
Laurentian Shield, unde se află instalaţiile noastre ELF... 
Peninsula Kola, din Rusia, unde au ei instalaţia ELF... locul 
despre care vă povesteam, din Scoţia, unde britanicii au 
hotărât până la urmă să nu mai construiască încă o staţie... 
un loc lângă Marea Baltică... în fine, aţi înţeles ideea. 

Nu l-am auzit pomenind nimic despre munţii 
Adirondack, şi doar l-am ascultat cu atenţie. 

A continuat: 

- Deci, dacă vrea cineva să construiască o staţie ELF, 
atunci merge în una dintre zonele astea, cumpără teren 
suficient, apoi înfige stâlpi de telefonie în solul pietros şi 
întinde cablul de antenă între ei, în cerc. Cu cât sunt mai 
bune condiţiile geologice, cu atât mai scurt este cablul 
necesar pentru a furniza aceeaşi putere de transmisie. 
Apoi antena este conectată la un cablu gros, din cupru, 
băgat sub pământ, care face legătura de la unul sau mai 
mulţi stâlpi la roca slab conductoare din adâncul 
pământului, printr-o gaură forată. După care, un generator 
electric puternic - şi asta e o chestie foarte costisitoare - 
alimentează cablurile antenei, iar curentul trece prin 
aceasta, apoi prin cablul de cupru din pământ, ajungând în 


stratul de rocă. Abia după aceea pământul însuşi devine 
antena. Aţi înţeles? 

- Absolut. 

Nu cred că m-a crezut, aşa că a adăugat: 

- Şi pentru mine chestiile astea sunt un pic prea 
tehnice. Dar se pare că, dacă beneficiezi de o capacitate 
suficient de mare care să genereze energie electrică - asta 
însemnând mii de kilowaţi -, din momentul în care ai 
instalat corect antena, transmiţătorul în sine nu mai este 
aşa de greu de realizat şi poţi transmite semnale prin unde 
ELF după pofta inimii. Din păcate, nu le ascultă nimeni, a 
mai ţinut el să adauge. 

- Ba o fac submarinele, i-am amintit. 

- Numai dacă se întâmplă să se afle pe frecvenţa 
respectivă. Ruşii transmit pe 82 de fierţi, iar noi, pe 76. Şi, 
chiar dacă submarinele ar auzi ceva pe frecvenţa lor, 
receptorul lor ELF ar respinge, probabil, semnalul. 

- De ce? 

- Pentru că mesajele armatei sunt criptate pe 
computer, după cum am mai spus. Sunt criptate atunci 
când sunt transmise şi decriptate la capătul celălalt. 
Altminteri, explică el, orice ţicnit - după cum se pare că 
sugeraţi voi - ar putea, teoretic, să facă ravagii cu flotele 
de submarine ale Americii şi Rusiei. Ştiţi voi, de pildă să 
înceapă un al treilea război mondial. 

Ştiam exact ce voia să spună şi dacă nu ar fi 
exemplificat. Kate era în picioare acum. 

- A încercat vreodată cineva aşa ceva? 

Comandantul Nasseff nu răspunse, aşa că eu am 
repetat întrebarea. Reveni şi el tot cu o întrebare: 

- Dar voi ce urmăriţi de fapt? 

Ştiam că aveam să ajungem şi la asta, în cele din urmă, 
şi nu ne doream ca Nasseff să se apuce să trimită la 
Pentagon vreun cod de trei litere, prin care să spună: 
"Verificaţi-i pe Corey şi pe Mayfield". 


- Păi, după cum poate ştii, noi lucrăm în cadrul Diviziei 
Oriental Mijlociu. Asta e tot ce îţi pot spune. 

S-a gândit puţin la asta, apoi a răspuns: 

- In fine... Sunt unii oameni care se poate să aibă deja 
sau să achiziţioneze această tehnologie... dar nu cred să 
existe prin vreuna dintre ţările alea vreo zonă adecvată din 
punct de vedere geologic pentru aşa ceva. 

- Astea sunt veşti bune, am spus eu. Dar, de fapt, noi 
nu vorbeam despre amicii noştri din Oriental Mijlociu. Şi 
am revenit cu întrebarea: În trecut a încercat cineva 
vreodată să trimită un semnal aiurea flotei noastre de 
submarine? 

- Am auzit un zvon cum că s-ar fi întâmplat. 

- Când? Cum? Ce s-a întâmplat? 

- Bine, dacă vrei să dai crezare acestui zvon, află că, în 
urmă cu 15 ani, flota noastră subacvatică nucleară a primit 
mesaje codate prin ELF, dar computerele aflate la bordul 
submarinelor nu au putut să verifice legitimitatea 
mesajelor codate, aşa ele că au fost respinse. lar când 
comandanții submarinelor au contactat operatorii navali 
din Pearl Harbour şi Norfolk pe alte căi, au fost informaţi 
că nu fuseseră trimise nici un fel de mesaje via Wisconsin. 
In Michigan nu se construise încă transmiţătorul. 
Comandantul rămase tăcut preţ de câteva secunde, apoi 
adăugă: Părea ca şi cum o... entitate necunoscută ar fi 
trimis mesajele; dar măsurile de protecţie funcționau, aşa 
că nimeni nu a acţionat în nici un fel pe baza acelor 
mesaje. 

- Cum să acţioneze? Ce spuneau acele mesaje? 

- Transmiteau comanda de lansare. 

În cameră se aşternu tăcerea pentru câteva momente, 
după care Kate întrebă: 

- Se poate să fi fost ruşii cei care au trimis acele 
mesaje? 


- Nu. În primul rând, ruşii nici măcar nu au avut acces 
la un transmiţător ELF până prin 1990; şi, chiar dacă ar fi 
avut, nu exista nici un motiv logic pentru care ei le-ar fi 
ordonat submarinelor să lanseze rachetele chiar împotriva 
Uniunii Sovietice. 

Şi eu eram de aceeaşi părere, aşa că am întrebat: 

- Deci cine a fost? 

- Ştii, răspunse el, e posibil că asta să fi fost una dintre 
poveştile alea de pe vremea Războiului Rece, pe care le 
mai inventau cei din echipajul submarinelor sau din 
personalul de la comunicaţii, pentru a-şi impresiona 
iubitele sau prietenii de pahar. 

- Corect, am aprobat eu. Povestea asta face cât o 
îmbrăţişare sau o bere gratuită. Dar ar putea fi şi 
adevărată. 

- Ar putea. 

- Aşadar, am spus, se pare că nu stăm bine cu socoteala 
transmiţătoarelor ELF. Până acum, eu am numărat patru. 

Comandantul rămase tăcut o vreme, apoi îmi răspunse: 

- De fapt, acum vreo 15-16 ani nu exista decât o astfel 
de staţie în întreaga lume - a noastră, cea din Wisconsin. 
Cea din Michigan nu fusese construită încă şi nici cea a 
ruşilor, Zevs. De aceea cred că povestea asta nu are un 
fundament real. Cine ar construi şi opera cu un 
transmiţător ELF în scopul de a declanşa un război 
nuclear? 

M-am gândit că probabil un maniac precum fostul meu 
socru ar fi făcut-o, dar el era mult prea zgârcit să 
investească atâţia bani. Aşa că am sugerat: 

- Chinezii? Ştii, ar fi putut să ne determine pe noi să 
lansăm atacul asupra rusnacilor, iar apoi să se retragă în 
linişte şi să ne urmărească omorându-ne între noi. 

- Da, asta ar fi posibil. Dar, dacă ar fi prinşi făcând aşa 
ceva, nu m-ar mira ca America şi Rusia să se alieze 
împotriva lor. E un joc foarte periculos. 


Aşa era. lar dacă te-ai afla în situaţia de a-ţi pune pielea 
la bătaie, precum China sau Rusia, te-ai gândi de două ori 
înainte să faci una ca asta. Dar, pe de altă parte, dacă ai fi 
un tip oarecare, nebun şi plin de bani, şi ai locui în munţi, 
poate-ai fi tentat să te amuzi jucându-te cu un transmiţător 
ELF. 

- Ai spus că aceste unde ar putea fi monitorizate, deci 
presupun că ar putea fi identificată şi sursa transmisiei, m- 
am adresat eu comandantului Nasseff. 

- Ai presupus corect. Dar adevărul este că lucrurile nu 
stau chiar aşa. Adu-ţi aminte că Pământul însuşi devine un 
soi de antenă, aşadar, semnalele pot părea că provin de 
pretutindeni din jurul tău. 

- Ca un mesaj cosmic? 

- Mă rog... Cred că ar semăna mai degrabă cu o 
zgâlţâire a terenului, ca la un cutremur. Semnalul ar părea 
că vine de pretutindeni. 

- Deci nu există nici o cale de a detecta originea unui 
semnal ELF? 

- Nu la modul la care te gândeşti tu. Dar dispozitivele 
care recepționează undele ELF pot detecta, în mare, sursa 
transmisiei, făcând o comparaţie cu puterea de radiaţie 
efectivă care este recepţionată acolo unde ele sunt 
localizate. Ca în cazul tuturor surselor de energie, cu cât 
te afli mai departe de origine, cu atât semnalul devine mai 
slab. Aşa am aflat de transmiţătorul Zevs, al ruşilor. Am 
bănuit că ruşii aveau un transmiţător ELF pentru a intra în 
legătură cu submarinele lor, aşa că am amplasat o staţie 
de recepţie în Groenlanda, iar ea a primit semnale 
puternice. După o vreme, am localizat aria generală a 
sursei ca fiind undeva în Peninsula Kola, iar sateliţii-spioni 
au confirmat bănuielile noastre. Dar asta doar pentru că s- 
a întâmplat ca ruşii să transmită în mod constant, în timp 
ce noi căutam sursa semnalelor. 

M-am gândit puţin la cele auzite, apoi am spus: 


- Marina a putut să-şi dea seama până la urmă de unde 
veneau semnalele acelea false? 

- Nu am nici cea mai vagă idee. Dar cred că nu, altfel 
ar fi auzit despre asta toată lumea care lucrează în 
comunicațiile navale - pe cale oficială sau neoficială. Eu nu 
am auzit niciodată de aşa ceva. Dar nu uita că e posibil ca 
aceste transmisii nici să nu fi avut loc. 

Ei bine, eu eram de părere că avuseseră loc şi, mai mult 
decât atât, bănuiam că şi comandantul Nasseff suspecta 
acelaşi lucru. De asemenea, eu aveam o bănuială şi în 
privinţa sursei. 

Comandantul trecu însă discuţia într-un registru mai 
vesel: 

- Ei bine, slavă Domnului că Războiul Rece a luat 
sfârşit! 

- Asta poţi s-o mai spui o dată. 

N-a mai spus-o. 

- Altceva? a întrebat Nasseff. 

M-am gândit la Mihail Putiov. 

- Oare un specialist în fizică nucleară ar putea fi 
implicat cât de puţin în tehnologia undelor ELF? 

- Nicidecum. Probabil că ar şti chiar mai puţine lucruri 
decât tine. 

- Hei, eu sunt deja expert! Nimeni n-o să aibă curaj să 
încerce măcar să-mi vândă un cuptor cu microunde ELF. 

- Dar cum se face că Divizia Orientul Mijlociu a Brigăzii 
Antitero este interesată de undele ELF? mă întrebă 
comandantul, fără să ia în seamă gluma mea. 

Am schimbat priviri cu Kate, iar ea mi-a scris pe 
carneţel: "Tu eşti expertul în abureli". 

"Mulţam, Kate." 

- Bun, i-am răspuns comandantului Nasseff, deci, după 
cum s-a văzut, din ceea ce ne-ai zis... se poate să... nu fim 
pe frecvenţa potrivită. Am chicotit niţel, aşa, pentru efect, 
şi am explicat: Lucrăm de fapt la un caz care are legătură 


cu o grupare teroristă ecologistă. Se numeşte Frontul 
pentru Eliberarea Planetei. ELF. Alt ELF. Scuze... 

Ca ofiţer şi gentleman ce era, comandantul Nasseff nu 
mi-a făcut onoarea de a răspunde tâmpeniilor pe care 
tocmai le debitasem. 

Kate, care ştie cum să nu pună o întrebare care l-ar 
irita pe interlocutor, i-a spus lui Nasseff: 

- John, din câte văd eu aici în notițele mele, cred că ai 
spus că singurul loc potrivit pentru amplasarea unei 
antene ELF pe teritoriul Statelor Unite este zona asta 
geologică din Wisconsin şi Michigan, numită Laurentian 
Shield. Am notat corect, da? 

Nasseff ar fi putut să devină nesuferit şi să întrebe ce 
legătură avea asta cu Frontul pentru Eliberarea Planetei. 
În loc de asta, el a răspuns: 

- Cred că da... Stai puţin... Se pare că mai există un loc 
în Statele Unite, unde ar putea fi amplasat un transmiţător 
ELF... 

Nici unul dintre noi nu întrebă unde, însă John Nasseff 
nu întârzie cu răspunsul: 

- De fapt, este exact acolo unde vă aflaţi voi acum. 


Capitolul 37 


Eu stăteam pe veranda închisă, încălzită de soarele 
care pătrundea pe ferestrele mari. Afară, frunzele 
alunecau uşor din copaci, rațele înotau pe iaz, iar nişte 
gâşte canadiene se plimbau legănându-se pe peluza din 
faţă, fără paşaport. 

Eram cufundat în gânduri. 

- Madox are un generator electric gigantic şi o antenă 
ELF pe proprietatea lui, spuse în cele din urmă Kate. 
Pesemne are şi un transmiţător undeva în cabană. Probabil 
adăpostul lui în caz de ploi radioactive... 

- Aşadar, tu crezi că Madox forează după petrol? am 
încercat eu să înveselesc puţin atmosfera. 

Nu avea chef de glumele mele, aşa că mă întrebă: 

- Crezi şi tu, la fel ca mine, că Madox este persoana 
care a trimis acele semnale ELF către flota de submarine 
în urmă cu 15 ani? 

- Da. 

- Dar de ce? 

- la să mă gândesc... Hei, poate încerca să declanşeze 
un război termonuclear. 

- Da, înţeleg asta. Dar de ce? 

- Cred că dădea şi el cu zarul, ţinea degetele 
încrucişate şi aştepta un final fericit. 

- Asta-i nebunie curată! 

- Exact. Dar el nu era de aceeaşi părere. Tu poate eşti 
prea tânără să-ţi aminteşti, dar pe vremea aceea existau 
oameni în ţara asta - şi cu siguranţă Madox se număra 
printre ei - care îşi doreau să fie primii care apasă pe 
buton şi termină cu toate. Ei credeau la modul cel mai 
serios că aşa i-ar fi luat pe ruşi ca din oală, că tehnologia şi 
sistemele de armament sovietice erau defectuoase şi că noi 
am fi putut supravieţui oricărei replici lansate de ei 


împotriva noastră. Chestia cu ploaia radioactivă este 
exagerată, am adăugat eu. 

- Nebunie curată! 

- Din fericire, noi nu vom şti niciodată. După un 
moment de gândire, am continuat: Este evident că Madox 
a avut nişte informaţii din interior despre codurile ELF şi 
s-a hotărât să le folosească. Tehnologia care stă la baza 
realizării transmiţătorului şi a antenei nu este secretă, 
după cum tocmai am auzit. lar la un moment dat, cu vreo 
douăzeci de ani în urmă, Madox a aflat că are nevoie de un 
teren anume şi, până ca cineva să-şi dea seama de ce face, 
a cumpărat teren în munţii Adirondack. Cea mai bună 
investiţie pe care a făcut-o el vreodată, am adăugat. 

Kate a înclinat din cap, dusă pe gânduri. 

- Cred că aşa a fost... dar nu i-a mers. 

- Nu, slavă Domnului că nu! Altminteri noi nu am mai fi 
vorbit azi despre asta. 

- De ce nu a mers? 

M-am gândit puţin, apoi am răspuns: 

- Cred că a subestimat complexitatea şi gradul de 
sofisticare al computerelor şi al softului, acestea 
reprezentând, în mod evident, o parte integrantă a 
transmisiilor codate ELF. Iar la un moment dat a fost 
avertizat de informatorul său din interior că, dacă va 
continua să încerce să transmită codul pentru lansare 
corect, guvernul avea să facă un efort vizibil pentru a 
descoperi sursa acestor transmisii false, iar agenţii FBI ar 
fi ajuns numaidecât la uşa Clubului Custer Hill. Aşa că a 
renunţat la interesantul său hobby. 

- Sau poate că a fost o intervenţie divină. 

Am reflectat la cele spuse de ea, iar apoi am comentat: 

- Fără îndoială, Bain Madox avea convingerea că el 
făcea voia Domnului, iar Dumnezeu îi era alături. 

- Ei bine, nu a fost aşa. 


- Aparent nu. Până una, alta, care este legătura dintre 
ELF şi Mihail Putiov, fost cercetător sovietic în domeniul 
armamentului nuclear, în prezent profesor la MIT şi 
oaspete al domnului Madox? 

- Poate că... răspunse Kate după un moment de 
gândire, poate de data asta Madox va încerca să determine 
submarinele noastre să lanseze rachete asupra unor ţinte 
prestabilite din Orientul Mijlociu, China sau Coreea de 
Nord. 

Am prelucrat informaţia primită, iar apoi am spus: 

- Aşa cred că ar proceda Bain Madox pe care îl 
cunoaştem noi. O posibilitate interesantă. Dar tot nu se 
explică prezenţa lui Putiov. 

Kate începu să mediteze asupra acestor lucruri şi 
probabil şi asupra altora, la care nici măcar nu ar fi visat 
cu o zi înainte. M-a întrebat sau poate s-a întrebat pe ea 
însăşi: 

- Ce dracu' o fi punând la cale individul ăsta? 

- Cred că pune în aplicare Planul B, şi nu am habar 
care ar putea fi acela, dar ştiu că este o versiune a Planului 
A, care nu a funcţionat în urmă cu 15 ani. M-am uitat la 
ceas şi m-am ridicat în picioare. Uite ce vreau să faci: intră 
pe internet şi vezi dacă mai este ceva ce ar trebui să ştim 
despre undele ELF. De asemenea, vezi ce găseşti despre 
Mihail Putiov; şi caută-l şi pe Bain Madox, dacă tot te-ai 
apucat. 

-OK... 

- Şi încă ceva - dă-i laptopul înapoi Wilmei până la 
18.30. 

S-a forţat să surâdă şi m-a întrebat: 

- Pot intra şi eu pe eBay? 

- Nu, nu poţi. Bun... apoi sună la Administraţia 
Federală pentru Aviaţie şi află care sunt în continuare 
planurile de zbor ale celor două avioane personale ale lui 
Madox. Numerele de înmatriculare ale aparatelor sale de 


zbor sunt în servieta ta. S-ar putea să dureze ceva vreme, 
după cum ştiu că funcţionează birocraţia federală, dar fii 
insistentă şi fermecătoare... 

- De ce crezi că e important acest lucru? 

- Chiar nu ştiu. Dar aş vrea să aflu unde şi-a trimis 
Madox avioanele, în cazul în care acest lucru devine 
important. După aceea, aş mai vrea să te uiţi puţin pe 
listele cu pasageri, pe rezervările făcute şi pe contractele 
de închirieri auto şi să vezi ce mai poţi găsi. A, şi mai sună 
acasă la Putiov şi la biroul lui, să vezi dacă ştie cineva pe 
unde se află. 

- Bine., dar tu ce-o să faci câtă vreme mă ocup eu de 
toate astea? 

- E ora mea de somn. 

- Foarte amuzant! 

- De fapt, vreau să fac nişte drumuri. O să iau ceva de 
mâncare pentru noi şi nişte articole personale, care par să 
nu fie incluse în preţul de 75 de dolari pe noapte. Şi să-mi 
spui dacă mai vrei ceva. 

- Nu avem nevoie de nimic de la magazin, John, mă 
anunţă ea. După ce facem rost de toate informaţiile astea, 
mergem amândoi înapoi în oraş. O să fac o rezervare la 
Aeroportul Regional Adirondack sau undeva pe-aici. 

- Kate, eu nu cred că am strâns suficiente informaţii 
care să ne garanteze că scăpăm aşa ieftin. 

- Ba eu cred că da. 

- Ba nu. Eu zic că sunt oameni la Washington care ştiu 
cel puţin cât ştim noi în acest moment. 

- Atunci de ce l-au trimis pe Harry într-o misiune de 
supraveghere la Clubul Custer Hill? 

Bună întrebare! Mi-au venit în minte mai multe 
răspunsuri posibile. 

- Poate că misiunea lui avea de-a face cu întrunirea din 
weekend-ul acesta. Dar n-aş şti să-ţi spun mai mult decât 
atât. 


- John, eu cred că Harry şi-a dus sarcina la bun sfârşit. 
Cred că ei au vrut ca el să fie prins. 

La fel credeam şi eu, iar acum ajunsese şi Kate la 
aceeaşi concluzie. 

- Aşa se pare, am spus. 

- Dar de ce să vrea ca el să fie prins? 

- Asta ar fi marea întrebare. Poate pentru a i se da de 
înţeles lui Bain Madox că este urmărit. Cu siguranţă, nu se 
aşteptau ca Bain Madox să omoare persoana pe care o 
prinsese. 

- Dar de ce ar vrea Ministerul Justiţiei şi FBl-ul ca 
Madox să ştie că a fost luat în colimator? 

- Uneori, poliţia acţionează aşa, pentru a deruta şi a 
inhiba într-o oarecare măsură suspectul. Uneori, în cazul 
oamenilor bogaţi şi puternici, aceasta este o măsură de 
curtoazie sau o simplă avertizare. Un fel de: "mai bine ai 
înceta şi ai renunţa la idee, înainte să ne pui pe toţi într-o 
situaţie neplăcută". 

Kate s-a ridicat şi a venit lângă mine. 

- Ai fi putut fi tu în locul lui. 

De fapt, eu sper că aş fi avut suficientă minte încât să 
abandonez misiunea, de îndată ce analizam situaţia de la 
faţa locului. Harry, pe de altă parte, era un naiv care avea 
prea multă încredere în şefii lui şi care respecta 
întotdeauna ordinele fără să crâcnească. 

- În caz că ai dreptate, mă întrebă Kate, crezi că 
această supraveghere l-a convins pe Madox să renunţe la 
ce avea de gând să facă? 

- Cred că un om precum Madox nu se sperie aşa uşor. 
El are o misiune de îndeplinit şi nu s-a dat în lături de la a 
comite cel puţin o crimă în numele acelei misiuni. 

- Cel puţin crima despre care ştim noi. 

- Exact. Iar eu sunt mai mult ca sigur că ceea ce s-a 
întâmplat în weekend-ul ăsta a avut efectul opus faţă de 
ceea ce aştepta Washingtonul. De fapt, probabil că 


termenul-limită al lui Bain Madox a ajuns cam la 24 de ore, 
cu câteva ore în plus sau în minus. 

- S-ar putea să ştie că jocul s-a încheiat şi plănuieşte să 
dea bir cu fugiţii. Aşa ar proceda cei mai mulţi. 

- Eu sunt ferm convins că el nu este ca toţi ceilalţi. Dar 
verifică unde sunt avioanele alea. 

Ea confirmă printr-o mişcare a capului, zicând: 

- Bun, dar, dacă tu chiar crezi că Madox merge înainte 
cu planurile sale şi dacă nu vrei să ne întoarcem la New 
York, atunci trebuie să ajungem la cel mai apropiat 
procuror federal şi să solicităm eliberarea unui mandat de 
percheziţie pentru Clubul Custer Hill. 

- Iubito, eu cred că singurul mandat peste care vei da 
într-un tribunal federal este un mandat de arestare emis 
pe numele: John Corey şi Kate Mayfield. 

- Atunci hai să mergem la Schaeffer şi să vedem dacă el 
îl poate convinge pe procurorul local să ceară un mandat 
de percheziţie! 

- Kate, nimeni nu va emite un astfel de mandat pe 
numele lui Bain Madox, exclusiv pe baza a ceea ce noi doi 
vom spune despre el. Avem nevoie de mai multe dovezi. 

- Cum ar fi? 

- Evident, nişte fire de păr sau fibre textile din cabana 
Custer Hill, care să se potrivească cu cele găsite pe 
cadavrul lui Harry şi pe hainele lui. Aceasta ar fi proba 
judiciară necesară pentru a face legătura între cabana lui 
Madox şi Harry şi apoi între Harry şi Madox, care se afla la 
cabană. 

- Bine... dar cum obţinem astfel de probe de la Clubul 
Custer Hill fără un mandat de percheziţie? 

- La fel cum aş proceda şi dacă aş investiga uciderea lui 
John Doe, despre care aş crede că a fost ultima oară văzut 
în viaţă în casa lui Joe Smith. 

- Ce vrei să spui...? 


- Că mă duc la Clubul Custer Hill să-i fac o vizită 
domnului Madox. 

- Nu vreau să mergi acolo. 

- De ce nu? Este exact ceea ce aş face în stadiul ăsta, în 
orice altă investigaţie de acest gen. Am ajuns în situaţia în 
care nu mai avem alte piste sau indicii, aşa că trebuie să 
mă întorc la principalul suspect şi să discut cu el. 

- Vin şi eu cu tine. 

- Nu, tu nu vii cu mine. Am nevoie de tine aici, ca să pui 
la punct toate detaliile de care vom avea nevoie pentru a 
ne construi cazul... adică acele lucruri care vor fi necesare 
pentru obţinerea mandatului de percheziţie. 

La drept vorbind, nu prea mai era timp pentru aşa ceva, 
dar măcar suna bine. 

- Nu, a spus ferm. Nu te duci acolo singur. Ar putea fi 
periculos, adăugă ea, uitându-se la mine. 

- Nu este periculos. Doar nu mă duc la castelul lui 
Dracula. Sunt un agent federal care face o anchetă. 

- El a omorât deja un agent federal. 

Bine zis! Dar am continuat: 

- Şi probabil că regretă că a făcut-o. lar, dacă nu 
regretă acum, cu siguranţă va regreta mai târziu. 

M-am întors în sufragerie şi mi-am luat geaca de piele. 
Kate m-a urmat şi şi-a pus şi ea geaca. 

Era unul dintre momentele alea în care trebuia să dau 
dovadă că sunt în egală măsură categoric şi tandru. Am 
luat-o în braţe şi i-am spus: 

- Am nevoie de tine aici. Astăzi nu prea avem mână de 
lucru. Chiar mă pot descurca singur. 

- Nu. 

- Cred că am mai multe şanse să ajung la el dacă sunt 
singur. 

- Nu. 

- O să trec şi pe la echipa de intervenţie a lui Schaeffer, 
care se află în intersecţie. Da? O să le cer să-mi acorde o 


oră, iar dacă nu ies de acolo în acest interval, să ştie că 
trebuie să-şi trimită oamenii după mine. Bine? 

Argumentul ăsta păru să funcţioneze, întrucât nu mai 
insistă aşa de mult să meargă cu mine. 

Am încheiat spunând: 

- Ţine legătura cu Schaeffer. Apoi sună şi la The Point, 
să vezi cine ne caută. Spune-le că suntem la cumpărături 
în Lake Placid, iar dacă sună domnul Griffith, spune-i că o 
să ne întâlnim cu el în centru. Şi adu-i aminte lui Jim că 
Sonny DeMott urma să-mi împrumute un sacou şi o 
cravată pentru cină. 

- Aşa e? 

- Sunt sigur că ar fi făcut-o. Abureşte-i şi tu! Ţine-mi 
puţin locul. 

Zâmbi, apoi spuse: 

- Vreau să-ţi deschizi mobilul. 

- Kate, fără mobile. Dacă-l porneşti, Liam Griffith va fi 
în faţa uşii ăsteia în mai puţin de o oră. 

- John, noi nu lucrăm aşa. 

- Iubito, din când în când mai trebuie să te şi abaţi 
puţin de la reguli. 

- Din când în când? La fel ai făcut şi la ultimul caz. 

- Zău? Ei, şi ai văzut că a ieşit bine? între timp, poate 
reuşeşti să comanzi o pizza. 

Ne-am îndreptat spre uşă, iar Kate a spus: 

- Ai mare grijă! 

- Fără anşoa. 

Ne-am giugiulit puţin, şi iată-mă plecat spre castelul lui 
Dracula. 


Capitolul 38 


Am dat peste un minimarket la marginea Cantonului. 
Sau poate era chiar în centru. Greu de spus! În fine, am 
intrat şi am cumpărat toate cele necesare pentru a-mi duce 
la îndeplinire sarcina, adică un pachet de Drake's Ring 
Ding umpluţi cu cremă şi o rolă din acelea lipicioase 
pentru strâns scamele. 

Tipul de la casă mi-a spus de o scurtătură spre Colton - 
aveam de parcurs o distanţă de circa cincizeci de 
kilometri. L-am mai întrebat, de asemenea, unde era 
magazinul cu articole sportive, şi mi-a oferit câteva 
îndrumări. 

M-am întors la maşină şi m-am gândit care avea să fie 
următoarea mea mişcare. Era unu şi ceva, deci ar fi urmat 
să ajung la ghereta de la Custer Hill înainte de ora două, 
iar asta fără să mă opresc să cumpăr o cutie cu gloanţe de 
calibru 9 şi câteva încărcătoare de rezervă. Adică, în caz 
că aveam de gând să-i zbor creierii lui Madox, aveam mai 
mult decât suficientă muniţie în încărcătorul meu de 
cincisprezece gloanţe, plus glonţul de pe ţeava. 

Pe de altă parte, dacă era nevoie să ies de acolo 
amenințând cu arma, probabil că aveam cu câteva gloanţe 
mai puţin decât mi-ar fi fost necesare. Când vine vorba de 
muniţie, este mai indicat să ai mai multă decât crezi că 
este nevoie, pentru că, dacă ai mai puţină, lucrurile nu ies, 
de regulă, la fel de bine pe cât ţi-ai dori. 

Probabil că indicat ar fi fost, de asemenea, să nu-mi 
verific muniţia în prezenţa lui Kate, care pesemne s-a 
întrebat dacă nu cumva plănuiam să iau cu asalt Clubul 
Custer Hill. Nici eu nu eram foarte sigur în privinţa asta, 
dar nu excludeam această opţiune. 

În fine, am hotărât că prioritatea mea era să ajung la 
Clubul Custer Hill şi să aflu ce avea Madox de gând să facă 


- asta în caz că avea de gând să facă ceva. lar dacă nu-mi 
ajungea muniţia, cu siguranţă Madox avea o mulţime de 
arme prin preajmă. 

Am pornit la drum, am dat drumul la radio şi-am 
ascultat un talk-show în franceză, în direct din Quebec. 

Nu aveam habar ce spuneau, dar toată lumea părea 
agitată, iar singurele cuvinte pe care le-am înţeles au fost, 
"Irak", "America", "3ush" şi "Hussein". 

Melodioasa limbă franceză începea deja să-mi dea 
dureri de cap, aşa că am mai schimbat canalele, încercând 
să găsesc unul care să spună ceva despre accidentul de 
vânătoare; dar nu am dat decât peste D] şi reclame. Am 
lăsat pe un canal cu muzică country, unde Hank Williams 
se tânguia de mama focului, cântând Your Cheatin' Heart. 
Pentru mine este un mister de ce îmi place muzica asta şi 
totodată un secret pe care nu-l împărtăşesc multor oameni. 

Vremea era încă frumoasă, iar drumul de ţară era 
destul de bun şi aproape necirculat, aşa că mă descurcam 
în privinţa timpului. 

Am deschis pachetul de Ring Ding şi am înfulecat prima 
prăjitură, apoi am savurat-o pe a doua. O minune de 
ciocolată! 

Mă legănam la volan şi ascultam cum Hank cânta Hey, 
Good Lookin . 

În primul rând, Kate era în siguranţă la pensiunea 
Wilmei, asta dacă nu cumva era brusc lovită de o criză de 
onoare, datorie şi sentiment naţionalist, lucru care ar fi 
însemnat să-i sune pe Walsh sau pe Griffith. 

Doamna Mayfield este ceva mai înţeleaptă decât pare, 
iar eu speram că în momentele astea îşi păstrase 
mentalitatea de după 11 septembrie şi înţelegea că la New 
York şi Washington se întâmpla ceva foarte ciudat şi că nu 
era cazul să alerteze pe nimeni în privinţa asta. 

În al doilea rând, ultima oară când vorbisem cu maiorul 
Schaeffer, acesta era de partea noastră. Dar acest lucru s- 


ar fi putut schimba foarte rapid. Sau poate că nu fusese 
niciodată cu adevărat de partea noastră. Dacă vreun 
angajat al poliţiei statului avea să tragă pe dreapta maşina 
mea închiriată de la Enterprise, aveam să aflu răspunsul la 
această întrebare înainte să ajung la Clubul Custer Hill. 

În al treilea rând, era vorba despre Tom Walsh. El n- 
avea idee de ceea ce se întâmpla şi probabil că acum 
intrase în belele deoarece îi trimisese aici pe cei mai 
nepotriviţi agenţi să rezolve cazul dispărutului Harry 
Muller. 

Ei bine, dacă intrase în încurcătură, atunci primise 
exact ceea ce merita. Pe de altă parte, iniţial voise să mă 
trimită pe mine aici, în locul lui Harry. Oare ce însemna 
asta? 

În al patrulea rând, să nu-l uit pe Liam Griffith, 
Executorul. Mi-amintesc că era prieten cu duşmanul meu, 
răposatul Ted Nash, ofiţer CIA, aşa că, întocmai cum ar 
spune arabii, "orice prieten al duşmanului meu e duşmanul 
meu". Cu atât mai mult cu cât amândoi sunt nişte ticăloşi. 
Trebuia să-l evit pe cât posibil pe acest individ, până în 
momentul în care eram suficient de puternic ca să-l dobor. 

Şi ultimul, dar nu cel din urmă, domnul Bain Madox, 
care, după toate aparențele, încercase cândva să 
declanşeze un război termonuclear, doar pentru a vedea ce 
iese din asta. Vreau să spun că o asemenea treabă era atât 
de neobişnuită, încât n-o puteam înţelege. Dar toate 
amănuntele pe care le observasem de unul singur şi 
impresia pe care mi-o lăsase acest domn păreau să indice 
în această direcţie. Mi-a trecut prin gând că poate Madox 
văzuse prea multe filme cu James Bond în adolescenţă şi 
probabil că se raporta destul de uşor la toate personajele 
negative. 

Cu toate astea, Bain Madox nu era genul de personaj 
rău, cu accent străin, dintr-un film; el era un american get- 
beget, un erou de război şi o poveste de succes. Un fel de 


Horatio Alger, mânat de o dorinţă aprigă de a semăna 
moartea printr-un război termonuclear. 

Dar, după cum mi-ar fi spus şi psihologul meu personal, 
dacă aş fi avut unul, "John, treaba asta cu războiul 
termonuclear ţine de trecut, trebuie să mergem mai 
departe". Corect. Problema era acum să-mi dau seama ce 
făcea Bain în casa aceea mare, pentru a transforma cumva 
eşecurile sale din trecut într-un succes prezent. 

Am ieşit de pe drumul lăturalnic în Colton, am luat-o 
spre sud pe Route 56 şi am intrat în South Colton, cătunul 
adormit. Şi iată că-l zăresc pe şobolanul de Rudy, 
pălăvrăgind cu un tip oarecare dintr-o camionetă. 

Nu m-am putut abţine, aşa că am tras maşina în 
parcare şi-am strigat: 

- Hei, Rudy! 

M-a văzut şi a venit agale spre maşină. 

- M-am rătăcit din nou, i-am spus. 

- Da? Hei, ce mai faceţi? Aveţi o maşină nouă! observă 
el. 

- Nu, e tot aia. 

- Sigur? Ieri conduceaţi un Taurus! 

- Zău? Hei, l-ai văzut cumva pe domnul Madox azi- 
noapte? 

- Da, chiar doream să vorbesc cu dumneavoastră 
despre asta. Nu voia să se întâlnească cu mine. 

- El mi-a spus că vrea. 

- Sunteţi sigur? 

- Aşa a spus el. Imi pare rău că i-am zis că tu m-ai 
sfătuit să iau banii înainte. 

- Da... Am încercat să-i explic, dar lui i s-a părut 
amuzant, cine ştie de ce... 

- Da? Şi ce a mai spus? 

- Păi... a spus că m-ati luat la mişto. Că sunteţi genul 
ăla care face pe isteţul şi bagă oamenii în belele. 


- Eu? Astea sunt mulţumirile pe care le primesc pentru 
că i-am reparat aparatul de făcut gheaţă? 

- A spus că ăla nu avea nimic stricat. 

- Şi tu pe cine crezi? Pe mine sau pe el? 

- Păi... nu mai contează. 

- Adevărul contează. Mai are musafiri? am întrebat. 

Rudy ridică din umeri. 

- N-am văzut pe nimeni. Dar era o maşină în faţa casei. 
Am crezut că e a dumneavoastră. Un Taurus albastru. 

- Eu am un Hyundai alb. 

- Acum, da. Dar ieri aveaţi un Taurus albastru. 

- Bine. Apropo, s-a oprit cineva care venea de la Madox 
să bage benzină azi? 

- Nu. Nu vă trebuie benzină? 

- Nu, chestia asta consumă rachiu de orez. A oprit 
cineva aici să ceară instrucţiuni cum să ajungă la cabana 
asta? 

- Nu... De fapt, a venit un tip din Potsdam şi a vrut să 
se uite pe harta mea. 

- De ce? 

- Avea nişte indicaţii pentru a ajunge la reşedinţa 
Custer Hill şi voia să le verifice. I-am spus că oricum nu 
găsea reşedinţa pe harta mea, aşa că am verificat 
informaţiile pe care le primise şi i-am mai dat eu nişte 
repere, după care să se orienteze. 

Există mai multe mijloace prin care poţi pune nişte 
întrebări indiscrete, aşa că am întrebat: 

- Era cumva un tip înalt, slăbuţ, cu mustață spilcuită, 
de texan, care conducea un Corvette roşu? 

- Nu, era un mecanic de la Potsdam Diesel. 

M-a luat prin surprindere; aproape că rămăsesem fără 
cuvinte. 

- Da... sigur. Charlie de la Potsdam Diesel. Tipul cu 
generatorul. 


- Da. Dar cred că-l chema Al. Da... Cam prin perioada 
asta a anului trebuie să-ţi verifici generatorul. Anul trecut, 
prin noiembrie sau decembrie, s-a pornit brusc o furtună 
de zăpadă. Iar liniile de prin tot oraşul... 

- Aşa... Deci Al este încă acolo? 

- Nu ştiu. S-a întâmplat cam cu o oră în urmă. Nu l-am 
văzut întorcându-se. De ce? Îl căutaţi? 

- Nu... numai că... 

- Incotro mergeţi? 

- Poftim? 

- Spuneaţi că v-aţi rătăcit... 

- Nu chiar... l-ai transmis domnului Madox mesajul 
meu? Cum că eu sunt un bun ţintaş? 

Rudy păru puţin stânjenit. 

- Da... Nu i s-a părut prea amuzant. 

- Serios? Şi ce-a spus? 

- Nu prea multe. Mi-a cerut doar să-i repet. 

- Bun... aşa. Deci... ne vedem mai târziu. 

M-am întors pe şosea şi am luat-o spre Clubul Custer 
Hill. 

"Potsdam Diesel." 

Urma ca generatoarele să fie pornite, curând 
transmiţătorul avea să se încălzească, iar antena să huruie, 
trimițând semnale ELF în adâncul Pământului. lar undeva 
pe planeta asta nenorocită exista un transmiţător care 
avea să recepţioneze semnalele alea. 

Sfinte Sisoe! 


Capitolul 39 


Conduceam mult prea repede pe drumul ăla forestier, 
iar maşina a săltat puţin de la sol, de câteva ori. Drept 
înainte, vedeam deja punctul de unde McCuen Pond Road 
o lua spre nord, către intrarea pe proprietatea Custer Hill, 
dar nu am mai văzut pe nimeni care să se sprijine alene pe 
lopată şi nici vreo groapă de pe drum umplută de curând. 

M-am oprit la intersecţia celor trei căi şi am mai 
aruncat o privire mai sus, pe drumul forestier, iar apoi 
către McCuen Pond. Părea că sunt singurul care se afla 
prin împrejurimi. Era ca în scena aia din Nașul, în care 
Michael se duce la spital să vadă ce mai face tatăl său şi 
descoperă că cineva le spusese poliţiştilor să plece acasă, 
iar asasinii plătiţi erau pe drum. "Mamma mia." 

Am rămas acolo un minut, aşteptând ca tipul însărcinat 
cu supravegherea să apară de după vreun tufiş. Dar, 
categoric, eram singur. Deci ce se întâmplase cu 
Schaeffer? Hank? Prietene? Aloooo? 

"Să nu irosim vremea", mi-am zis, aşa că am virat spre 
McCuen Pond şi m-am îndreptat spre ghereta de la poartă. 

Am încetinit, după cum indica semnul, apoi am oprit la 
denivelare, mi-am scos pistolul Glock şi mi l-am îndesat în 
buzunarul de la geacă. 

S-a deschis poarta, iar un tip îmbrăcat în echipament 
de camuflaj a venit către mine. Pe măsură ce se apropia, 
am observat că era acelaşi cu care avusesem de-a face şi 
data trecută, iar ăsta era un lucru bun. Sau poate că nu. 
Am încercat să-mi amintesc dacă îl enervasem cumva. Kate 
îşi aminteşte întotdeauna pe cine am enervat la vreo 
întâlnire anterioară şi mă anunţă din timp. 

Am deschis geamul maşinii, iar tipul a părut să mă 
recunoască, chiar dacă eram într-o maşină nouă. Mi-a 
servit aceeaşi replică de data trecută: 


- Vă pot ajuta cu ceva? 

- Am venit să-l văd pe domnul Madox. 

- Aveţi întâlnire cu dumnealui? 

- Uite ce e, puştiule, hai să nu mai repetăm poezia asta 
de tot rahatul. Ştii cine sunt, la fel de bine cum ştii că nu 
mă aşteaptă. Deschide dracului poarta! 

Cu siguranţă acum îşi amintise de mine - poate pentru 
că purtam aceleaşi haine, sau mai degrabă pentru că sunt 
un nemernic arogant. Mă luă prin surprindere, zicându-mi: 

- Vă rog, înaintați către gheretă. De fapt, chiar vă 
aşteaptă, a mai adăugat, zâmbind imediat după aceasta. 

Vai, ce drăguţ! Dar zâmbetul lui nu a fost chiar drăguţ. 
Am condus spre poartă şi am văzut în oglinda retrovizoare 
cum Micuţul Rambo transmise ceva prin aparatul lui de 
emisie-receptie. 

Poarta s-a deschis şi, atunci când am pătruns, un alt tip 
a înaintat şi m-a salutat. l-am răspuns la salut pe 
italieneşte, şi apoi am accelerat pe drumul întortocheat ce 
ducea către reşedinţă. 

Am remarcat din nou stâlpii de telefon şi cele trei 
cabluri grele prinse între ei, iar ceea ce ieri îmi păruse a fi 
ceva foarte ciudat semăna acum suspect de mult cu o 
antenă ELF. Doar dacă nu cumva mă înşelam amarnic. 
Aveam nevoie de o doză de Bain Madox pentru a-mi 
confirma bănuielile şi concluziile. 

Spre mine venea un jeep negru, iar şoferul îmi făcea 
semn cu mâna, ceea ce mi s-a părut drăguţ, aşa că i-am 
făcut şi eu semn şi am claxonat, văzându-l că virează direct 
în canalul de scurgere. 

În faţa mea se afla catargul cu drapelul în vânt; sub 
drapel se vedea fanionul Regimentarul Şapte Cavalerie. 
Ştiam, din ceea ce citisem la un moment dat, că, atunci 
când fanionul era arborat pe catarg, comandantul se afla 
în incintă. Aşadar, El Supremo se afla cu siguranţă 
înăuntru. 


Am ocolit catargul, m-am oprit sub portic, am coborât 
din maşină, am încuiat portiera şi am păşit pe verandă. 
Uşa din faţă era descuiată, aşa că am intrat în foaier, 
aruncând o privire la balcon. 

Nu era nimeni prin preajmă, şi mi-am amintit că 
personalul intern îşi luase liber după lungul weekend de 
trei zile, fapt care dădea de înţeles că domnul Madox era 
un patron cu vederi liberale sau poate un om care ţinea să 
fie singur. 

Pe perete, generalul Custer încă rezista într-o ultimă 
împotrivire; abia acum am observat, pe tăblia de deasupra 
picturii, un aparat de luat vederi, cu fibră optică. Se poate 
să-l fi remarcat, inconştient, chiar de prima dată, şi poate 
de acolo îmi inspirase gluma stupidă cu Sfânta Scrumbie. 
Sau poate că nu. 

M-am apropiat mai mult de pictură, ca şi cum aş fi 
studiat-o, apoi m-am dat şi mai aproape de perete, atât de 
mult, încât camera să nu mă mai poată vedea. 

M-am uitat din nou la balcon, apoi am scos din geacă 
micuțul dispozitiv pentru adunat scame, am scos ambalajul 
protector, apoi i-am dat drumul rolei pe covor şi am 
împins-o cu piciorul. Am ridicat-o uşor şi am pus-o înapoi 
în buzunar. Dacă ar fi fost prin preajmă câinele ăla idiot, ar 
fi suferit şi el acelaşi tratament ca şi covorul. 

Mie îmi plac probele judiciare atunci când alţii le culeg, 
le analizează şi îmi raportează rezultatele, însă uneori 
trebuie să te descurci şi singur. Nu credeam că aveam 
suficient timp la dispoziţie ca să aşteptăm rezultatele 
testelor oficiale, dar poate ar fi găsit cineva rola din 
buzunarul meu, în cazul în care aş fi sfârşit şi eu într-un 
accident de vânătoare. 

Am auzit un zgomot în spatele meu. M-am întors şi l-am 
văzut pe Carl coborând pe scări. Ne-am uitat unul în ochii 
celuilalt, dar nu mi-am putut da seama dacă mă văzuse 
strângând scame de pe covor. 


Carl se opri pe ultima treaptă, se holbă puţin la mine şi 
mă întrebă: 

- Aţi venit ca să-l vedeţi pe domnul Madox? 

- Categoric nu am venit să te văd pe tine, Carl. 

- Trebuie să fiţi escortat până la cabană şi în interiorul 
ei, spuse el, neţinând seama de cuvintele mele. 

- Da, ştiu. Poliţa de asigurare. Să mai încerc o dată? 

Nu cred că tipul mă simpatiza prea mult; În plus, 
probabil că încă nu-i trecuse supărarea pentru faza cu 
cafeaua cu lapte. 

- Din fericire, domnul Madox poate primi, a spus el. 

- Ce să primească? Mesaje din cosmos? 

- Poate primi oaspeţi. 

M-am uitat la Carl, care, după cum observasem şi la 
prima vizită, era un tip masiv. Nu era vreun tinerel, dar 
era în formă, şi sunt convins că experienţa sa compensa pe 
deplin lipsa de tinereţe şi vigoare. De fapt, chiar mi-l 
imaginam răsucind cureluşa de la binoclu în jurul gâtului 
lui Harry şi ţinându-l îngenuncheat, în vreme ce şeful său 
trăgea un glonţ chiar în şira spinării lui Harry. 

Am cunoscut câţiva veterani de război la viaţa mea; te- 
ai aştepta ca aceşti oameni să fie încă duri, iar unii chiar 
sunt, undeva în interior. Dar cei mai mulţi pe care i-am 
cunoscut au în comun o blândeţe aparte, ceva care parcă 
spune: "Am omorât, dar nu vreau să omor din nou". 

Pe de altă parte, mi se părea că individul din faţa mea, 
Carl, ar fi putut lesne să adauge un P.S. acelor vorbe: " 
dacă nu mi se dau ordine să omor". 

- Domnul Madox se află în biroul său. Veniţi cu mine, a 
spus el. L-am urmat pe o scară abruptă, până am ajuns în 
dreptul unui foaier din care se vedea salonul mare de la 
parter. Carl mă conduse la o uşă cu panel, după care îmi 
spuse: 

- Domnul Madox are un sfert de oră la dispoziţie. 

- Eu o să-i acord chiar mai mult. 


"Doar dacă nu cumva îl omor până-mi expiră timpul", 
mi-am spus în gând. 

Cali a bătut la uşă, a deschis-o şi a anunţat: 

- Domnule colonel, domnul Corey a venit să vă vadă. 

Colonel? 

I-am spus lui Carl: 

- Detectivul Corey. Mai încearcă o dată. 

Părea foarte enervat, şi mi-a trecut prin cap să-i cer să- 
mi aducă o mocca frappe, dar a rectificat: 

- Detectivul Corey doreşte să vă vadă, domnule. 

Colonelul Madox i-a mulţumit. 

Am intrat în birou, iar uşa se închise în urma mea. Mă 
aşteptam să-l văd pe colonelul Madox în ţinută de gală, în 
uniforma sa scrobită; cu toate acestea, el se afla în spatele 
biroului, purtând blugi, un tricou alb cu guler şi un sacou 
albastru. Mi-a spus: 

- Ce plăcere neaşteptată... domnule detectiv. 

- La poartă mi s-a dat de înţeles că eram aşteptat. 

- Da, de fapt, le-am spus celor de la pază că e posibil să 
apăreţi din nou pe aici, în legătură cu persoana dispărută, 
despre care am înţeles că se speculează tot felul de 
ipoteze, spuse el zâmbind. 

Nu am comentat, iar Madox mi-a întins mâna, ne-am 
salutat şi mi-a urat bun venit. 

Mi-a arătat un scaun din faţa biroului său, iar eu m-am 
aşezat, întrebându-mă dacă Harry fusese vreodată acolo. 

- Unde este doamna Mayfield? m-a întrebat Madox. 

- Este la un curs de modeling. 

Rânji. 

- Deci vă place camera de la The Point? 

Nu am răspuns. 

- De fapt, şi eu am stat acolo de câteva ori, aşa, doar 
pentru a schimba puţin peisajul. Imi place lacul, pe care 
nu-l am aici. Este un domeniu drăguţ, dar găsesc că 


mâncarea este prea... continentală pentru gusturile mele. 
Eu prefer mâncarea simplă, tipic americană. 

Nu am dat nici o replică, aşa că m-a întrebat: 

- Mai au bucătarul acela francez? Henri? 

- Da. 

- Este o adevărată primadonă; ca toţi ceilalţi, de altfel. 
Dar, dacă vorbeşti cu el, o să-ţi facă o friptură de vacă 
obişnuită, fără vreun sos misterios, şi un cartof copt. 

Încerca oare nemernicul ăsta să-mi spună ceva? Ştiam 
că nu trebuia să menţionez că eu şi Kate suntem căsătoriţi, 
dar deja încălcasem una dintre celelalte reguli de bază, 
spunându-i unde suntem cazaţi, iar acum pesemne juca un 
joc al nervilor cu mine. 

Părea să aibă chef de stat la taclale, aşa cum se 
întâmplă cu mulţi suspecți când le ajung zvonurile la 
urechi, aşa că spuse: 

- Că tot veni vorba de francezi, care-i problema lor? 

- Sunt francezi. 

A râs. 

- Asta trebuie să fie explicaţia! Bătu puţin cu degetele 
în ziarul de pe birou, un New York Times, după câte am 
văzut, şi mă întrebă: Aţi văzut articolul ăsta de pe prima 
pagină? Loialii noştri aliaţi, francezii, lasă de înţeles că 
suntem pe cont propriu în Irak. 

- Am văzut. 

- Eu am o teorie care spune că oamenii ăştia au pierdut 
o parte importantă din fondul lor genetic în Primul Război 
Mondial. Au murit un milion de soldaţi curajoşi în tranşee. 
Deci cine a mai rămas pentru a procrea? Cei mai slabi din 
punct de vedere fizic şi mental, laşii şi găinuşele. Ce 
părere aveţi? 

Mă gândeam că tipul o luase razna rău, dar am spus 
doar atât: 

- Genetica nu constituie punctul meu forte. 


- Bine, asta-i pur şi simplu teoria mea. Pe de altă parte, 
eu chiar am avut în batalionul meu doi foşti soldaţi 
francezi: unul făcea parte din Legiunea Străină, iar celălalt 
era soldat paraşutist. S-au alăturat armatei americane 
pentru a lupta, şi asta au şi făcut. Le plăcea la nebunie să 
omoare comunişti. Curaj pe ei, nu glumă! 

- Deci nu se aplică teoria. 

- Nu. Franţa nu produce suficienţi oameni de acest gen; 
sau poate că o face, dar nu se cunoaşte lucrul ăsta din 
cauza societăţii lor feminizate. Nu mai este respectat 
etosul războinic. Dar noi o facem. Adăugă apoi: Războiul 
ăsta din Irak se va încheia în mai puţin de o lună. 

- Dar când începe? 

- Nu ştiu. 

- M-am gândit că poate dumneavoastră aveţi ceva 
prieteni cu funcţii mai înalte. 

- Păi... chiar am. După ce ezită puţin, spuse: Pun pariu 
că pe la mijlocul lui martie. Undeva în preajma zilei 
Sfântului Patrick. 

- Eu zic că la sfârşitul lui ianuarie. 

- Puneţi o sută de dolari la bătaie? 

- Sigur. 

Chiar am bătut palma, iar după aceea el a adăugat: 

- Când o să pierdeţi, am să vă caut. 

- Federal Plaza, numărul 26. I-am surprins privirea şi l- 
am avertizat: lar dacă pierdeţi dumneavoastră, eu am să 
vă caut. 

- Sunaţi la biroul meu de la New York. Nu este departe 
de Federal Plaza 26. Duane Street. GOCO. De fapt, eu 
eram chiar în biroul meu când au lovit avioanele... N-am să 
uit niciodată priveliştea aia. Apoi întrebă: Eraţi la birou? 
Aţi văzut? 

- Eram chiar pe punctul de a intra în Turnul de Nord. 

- Dumnezeule mare!... 

- Haideţi să schimbăm subiectul! 


- Bine. Deci ni se va alătura şi doamna Mayfield? 

Ciudată întrebare! Doar îi spusesem că e la un curs de 
modeling. Plus că nu aveam la dispoziţie decât un sfert de 
oră cu Maiestatea Sa. Poate-i plăcea cum arăta Kate sau 
poate voia să afle dacă aveam să dăm lovitura acum. 

- Am venit doar eu azi. 

- În ordine... Hai că mi s-a uscat gura de cât am vorbit, 
şi nici nu v-am întrebat care este scopul vizitei 
dumneavoastră. 

Scopul vizitei mele era investigarea unei crime, dar nu 
voiam să intru direct în subiect. De obicei, acolo se 
termină show-ul, cel mai probabil urmând să ţi se ceară să 
pleci. Aşadar, am spus: 

- M-am gândit să trec pe aici şi să vă mulţumesc pentru 
că v-aţi oferit să ne ajutaţi în legătură cu persoana 
dispărută. 

- Cu mare plăcere. Şi regret nespus vestea proastă. 

- Da, şi eu. 

Odată ajunşi în acest punct, trebuia să mai vorbim 
puţin despre asta, după care urma să-i mulţumesc pentru 
simţul civic de care dădea dovadă, iar apoi să plec. Pentru 
moment însă, am decis să las deoparte acest subiect şi am 
întrebat: 

- Vă deranjează dacă admir puţin priveliştea? 

Şi am arătat cu capul către fereastră. 

Ezită puţin, apoi dădu din umeri. 

- Dacă doriţi... 

M-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Din spatele 
cabanei, se vedea cum se continua coasta dealului, în 
vârful căruia se afla turnul cu releu, care se ramifica în tot 
soiul de braţe electronice. Ce-am văzut mă făcu să mă 
întreb dacă toate astea aveau de-a face cu antena ELF. 

În depărtare, puteam distinge cu uşurinţă mai mulţi 
stâlpi de telefonie, ba am văzut chiar şi păsări care se 
aşezau şi zburau de pe cele trei cabluri mari. Nu păreau să 


fi luat foc, să se fi accidentat măcar sau să zboare mai 
aiurea, aşa că am luat asta drept un semn bun. 

La şi mai mare depărtare, am văzut o magazie din 
prefabricate. Avea uşile deschise, aşa că am putut zări 
înăuntru câteva maşini - un jeep negru, o dubă albastră şi 
o maşină de tuns iarba. Lângă magazie erau parcate mai 
multe maşini de teren, despre care am presupus că erau 
folosite pentru a patrula prin zonă. Mă aşteptam să observ 
că domnul colonel Madox avea şi nişte tancuri Abrams, dar 
prin preajmă nu existau urme de şenile. 

În partea dreaptă, cam la vreo nouăzeci de metri de 
cabană, am văzut două clădiri lungi. Potrivit hărţii lui 
Harry, pe care o aveam în buzunarul de la geacă, am 
identificat construcţia albă din lemn ca fiind cazarma; 
Părea suficient de încăpătoare încât să adăpostească 
douăzeci de persoane. Cealaltă construcţie era de mărimea 
unei case, fiind clădită în întregime din piatră şi având un 
acoperiş de tablă şi nişte obloane de oţel, ce acopereau 
ferestrele. Trei hornuri scoteau fum negru, iar lângă uşa 
de la intrarea în clădire se afla o camionetă pe care scria: 
"POTSDAM DIESEL". 

Madox veni lângă mine şi spuse: 

- Nu-i o privelişte spectaculoasă. Cea din faţă este mai 
frumoasă. 

- Eu cred că şi asta e interesantă. La ce folosesc toţi 
stâlpii ăştia de telefonie şi cablurile de pe proprietatea 
dumneavoastră? 

L-am privit în ochi, dar nici măcar n-a tresărit. 

- Toate au fost instalate pentru a face legătura între 
staţiile de recepţie din incinta proprietăţii. 

- Pe bune? 

- Vă mai aduceţi aminte de vremea când eraţi poliţist şi 
făceaţi rondul? Existau staţiile acelea special amenajate 
pentru a-ţi contacta colegii în caz de urgenţe... 


- Da. Şi mai aveam şi aparate de emisie-recepţie de 
prin anii 1950, care sunt mult mai ieftine decât câteva sute 
de stâlpi telefonici înfipţi direct în piatră. 

Domnul Madox nu răspunse. De fapt, probabil că 
analiza totul acum, încercând să-şi dea seama dacă 
întrebările mele vin la întâmplare sau sunt menite să ducă 
undeva. 

- După cum am aflat pe câmpul de luptă, mi-a spus, nu 
te poţi încrede în aparatele radio. În orice caz, astfel de 
staţii şi aparate sunt rareori folosite azi, când avem mobile 
şi aparate de emisie-recepţie mai performante. Stâlpii ăştia 
folosesc şi la montarea şi alimentarea lămpilor de 
siguranţă. 

- Am înţeles. 

"Şi la alimentarea dispozitivelor de ascultare şi a 
camerelor video", am completat eu în gând. 

- Dar clădirea aia albă ce e? 

- Cazarma. 

- A, da... Pentru armata dumneavoastră. Şi văd că aveţi 
şi garajul plin. 

Dat dracului locul ăsta! 

- Mulţumesc. 

- Şi clădirea aceea din piatră ce este? 

- Acolo se află generatorul meu electric. 

- Văd că sunt trei hornuri care scot fum. 

- Da, sunt trei generatoare. 

- Vindeţi curent electric Potsdamului? am întrebat. 

- Sunt un mare fan al redundanţei. 

- Al redundanţei, carevasăzică... 

- Da. Şi Dumnezeu e la fel. De aceea avem două boaşe. 

- Dar un singur mădular. Cum vine asta? 

- Şi eu m-am întrebat deseori lucrul ăsta. 

- Şi eu la fel. 

Acum ar fi trebuit să mă întrebe de ce puneam toate 
întrebările astea, dar n-a făcut-o. 


- Bine, mulţumesc că aţi trecut pe aici. Din nou, îmi 
pare foarte rău de... Mă scuzati, cum îl chema? 

- Harry Muller. 

- Da. Oamenii trebuie să fie foarte atenţi prin pădure. 

- Am observat. 

- Mai e ceva? 

- Mai am nevoie doar de câteva minute din timpul 
dumneavoastră. 

Zâmbi politicos şi îmi aminti: 

- Exact aşa aţi spus şi data trecută, şi v-a luat ceva 
vreme până aţi plecat. Nu l-am băgat de seamă şi m-am 
îndepărtat de fereastră, apoi m-am mai uitat puţin prin 
birou. Era o cameră mare, cu lambriuri din pin deschis la 
culoare şi cu mobila făcută din stejar. Pe podea era un 
covor oriental. 

Deasupra biroului lui Madox se putea vedea o 
fotografie înrămată cu un tanc petrolier, cuvintele "GOCO 
BASRA" fiind inscripţionate pe margine, jos. O altă 
fotografie înfăţişa o platformă petrolieră în flăcări. 

- Războiul din Golf, îmi explică Madox. Sau, mai bine 
zis, Primul Război din Golf. Urăsc să văd cum arde 
degeaba petrolul numa' bun, mai ales dacă nu mă plăteşte 
nimeni pentru el. 

Nu am spus nimic. De regulă, lista mea de întrebări 
scurte şi de răspunsuri şi mai scurte ajungea pentru a 
demonta un suspect, dar tipul ăsta era mai rece ca un 
cadavru pus la gheaţă. Am simţit totuşi o uşoară lipsă de 
lejeritate în comportamentul lui. De fapt, şi-a aprins o 
ţigară, dar de data asta nu a mai făcut rotocoale de fum. 

Nici unul din noi nu mai zicea nimic, iar eu m-am 
îndreptat spre un perete plin cu fotografii şi certificate 
înrămate. 

Toate aveau legătură cu armata - erau premii, citaţii, o 
eliberare onorifică, numirea sa ca sublocotenent, 
promovările în diferite grade şi aşa mai departe, plus un 


număr de fotografii, cele mai multe înfăţişându-l pe Madox 
în tot felul de uniforme; vreo şase dintre poze fuseseră 
făcute în Vietnam. 

M-am uitat la una care îl arăta în prim-plan. Avea tenul 
vopsit pentru camuflaj, era murdar şi avea şi o tăietură 
proaspătă deasupra ochiului drept, din care curgea un 
firicel de sânge. Faţa îi lucea de sudoare, iar ochii-i 
pătrunzători ieşeau în evidenţă pe chipul înnegrit de 
vopsea, semănând şi mai mult cu cei ai unui uliu şi părând 
şi mai pătrunzători. 

- Aceste fotografii îmi aduc aminte cât de norocos sunt 
că mă aflu aici, îmi spuse el. 

"Ei bine, m-am gândit eu, hai să vedem cam cât de 
norocos eşti!" 

- Văd aici trei medalii Purple Heart. 

- Da, două sunt pentru răni minore, dar pe a treia era 
cât pe ce să o primesc postum. 

Nu am cerut detalii, şi nici nu mi le-a oferit, cu excepţia 
unuia: 

- Un AK-47 mi-a penetrat pieptul. 

Evident, acest lucru nu atinsese vreun organ vital, dar 
cred că fusese cauza unei pierderi de sânge din zona 
creierului. 

- Mă aflam în cea de-a treia misiune şi cred că am 
forţat un pic nota. 

- Da... 

"Harry nu a avut norocul ăsta", m-am gândit. 

- Dar ştiţi ce? Aş face şi acum exact acelaşi lucru. 

M-am gândit să-i menţionez faptul că culmea nebuniei 
este să faci acelaşi lucru de nenumărate ori, aşteptând de 
fiecare dată alt rezultat. 

Chestia ciudată era că, aşa cum sugerase doamna 
Mayfield, eu şi Bain ajunseserăm întru câtva pe aceeaşi 
lungime de undă, iar dacă, cel puţin aparent, nu mi-ar fi 
ucis un prieten sau dacă nu încerca să preia conducerea 


asupra planetei ori chiar să o distrugă, probabil că l-aş fi 
plăcut. Lui chiar păruse să-i placă de mine, în ciuda 
întrebărilor mele indiscrete. Dar, dacă stăteam să mă 
gândesc mai bine, eu nu-i omorâsem nici un prieten şi, cel 
puţin deocamdată, nici nu-i dădusem peste cap planurile 
de a distruge planeta sau orice alte planuri ar fi avut. Deci 
nu avea nici un motiv să creadă că n-aş fi un tip de treabă. 

În timp ce studiam şi restul fotografiilor, l-am auzit 
întrebându-mă: 

- Aţi fost vreodată rănit la datorie? 

- Da. 

- În timpul armatei sau când lucraţi în poliţie? 

- La poliţie. 

- Atunci, ştiţi că este o experienţă traumatizantă. Este 
ceva atât de îndepărtat de experienţa vieţii tale cotidiene, 
încât niciodată nu ajungi să înţelegi pe deplin ce s-a 
întâmplat. 

- Cred că m-am prins şi eu. 

- Vreau să spun că, dacă te afli în luptă sau dacă te 
ocupi de cazuri la poliţie, te aştepţi poate să fii rănit - sau 
ucis - şi crezi că eşti pregătit pentru asta. Dar, când chiar 
se întâmplă, parcă nu poţi crede că ţi se întâmplă tocmai 
ție. Nu aşa aţi reacţionat? mă întrebă. 

- Cred că am înţeles totuşi ce se întâmpla. 

- Da? Poate că totuşi oamenii reacţionează diferit. Apoi, 
după ce ai înţeles ce ţi s-a întâmplat, te cuprinde o altă 
stare, a mai detaliat el. Ca să-l parafrazez pe Winston 
Churchill, "Nimic nu este mai satisfăcător decât să fi fost 
împuşcat şi să fi supravieţuit". 

- Exact. Alternativa ar fi să fi fost împuşcat şi să mori. 

- Asta şi voiam să spun. Este o experienţă soră cu 
moartea, iar, dacă-i supravieţuieşti, nu mai eşti niciodată 
acelaşi. Spun asta la modul pozitiv. 'Te cuprinde o stare de 
euforie... te simţi puternic. Aproape nemuritor. Aşa vi s-a 
întâmplat? 


Mi-am amintit cum zăceam în şanţul de pe 102 Street, 
după ce doi tipi de origine hispanică trăseseră spre mine o 
grămadă de gloanţe; nereuşind, de fapt, să mă atingă 
decât în trei locuri, iar asta de la vreo şase metri 
depărtare. Mi-amintesc că mi-am văzut sângele ţâşnindu- 
mi pe faţă cu putere. 

- Cum v-aţi simţit? 

- Cred că m-am simţit terminat la propriu timp de 
câteva luni. 

- Dar după aceea. Nu v-a schimbat viaţa? 

- Ba da. A pus punct carierei mele. 

- Ei bine, asta e o schimbare de proporţii. Dar voiam să 
aflu dacă v-a schimbat perspectiva asupra vieţii. Ce părere 
aveaţi despre viitor? Nu simţeaţi că Dumnezeu are planuri 
mari pentru dumneavoastră? 

- Cum ar fi? Să fiu împuşcat din nou? 

- Nu... Vreau să spun... 

- Pentru că am fost împuşcat iar. 

- Da? Tot la datorie? 

- Păi da. Doar nu eram în vacanţă... 

- Parcă spuneaţi că toată cariera dumneavoastră se 
încheiase. 

- Acum sunt la cariera numărul doi. Am explicat: Un 
libanez. Încă îl mai caut. 

- Am înţeles. Aparent, luaţi aceste atacuri la modul 
personal. 

Părea foarte prins în discuţia asta! 

Ideal este să-i permiţi suspectului să vorbească, pentru 
că poate să se îndrepte într-o anume direcţie. Şi, chiar 
dacă nu dezvăluie ceva despre infracţiunea comisă, va 
dezvălui ceva despre propria persoană. 

- Dacă trage cineva în mine, am spus, tind să o iau la 
modul personal, chiar dacă respectiva persoană nu mă 
cunoaşte. 


- Interesant, pentru că într-un război nu iei niciodată 
lucrurile la modul personal şi niciodată nu te gândeşti să-l 
găseşti chiar pe acela care a tras în tine. Este ultimul lucru 
care-ţi trece prin minte. 

- Deci dumneavoastră nu eraţi plin de draci faţă de 
tipul care vă nimerise? 

- Nicidecum. Nu făcea decât să-şi câştige banul, la fel 
ca mine. 

- Foarte iertător din partea dumneavoastră. Şi chiar nu 
păreţi genul. 

A continuat, fără a ţine cont de remarca mea: 

- Vreau să spun că soldaţii nu-şi văd inamicii ca pe 
nişte entităţi separate. 

Inamicul constituie el însuşi o ameninţare imensă, fără 
o formă anume. Deci nu contează cine încearcă să te 
omoare în particular sau pe cine ucizi în schimb, atâta 
vreme cât cel pe care îl ucizi poartă aceeaşi uniformă ca 
acela care a încercat să te ucidă. De fapt, tragi în 
uniformă, îmi explică el, nu într-un om anume. Mă 
înţelegeţi? 

- E drept, pe libanez nu l-am văzut niciodată, însă cei 
doi hispanici purtau pantaloni negri strâmţi, tricouri mov şi 
pantofi cu botul ascuţit. 

Madox zâmbi şi spuse: 

- Presupun că nu poţi să începi să împuşti la întâmplare 
pe oricine arată aşa. Dar eu puteam împuşca pe oricine 
arăta precum duşmanul. 

- Un adevărat ospăț! 

- Răzbunarea este foarte sănătoasă, dar nu trebuie 
neapărat să fie şi personală; orice om din tabăra adversă 
este la fel de bun. 

- Se poate să nu fie atât de sănătos pe cât credeţi. 

- Permite-mi să nu fiu de acord. Răzbunarea aduce cu 
sine şi încheierea conflictului. Din păcate, războiul luase 


sfârşit înainte ca eu să mă pot întoarce la datorie şi să 
egalez scorul. 

Deodată m-a străfulgerat gândul că, dacă l-aş fi putut 
acuza pe acest tip de moartea lui Harry, avocatul său ar 
pleda pentru nebunie, iar judecătorul ar spune: "Domnule 
avocat, sunt de acord. Clientul dumneavoastră este 
complet ţicnit". 

Mi-a trecut prin cap că poate individul fusese rătăcit 
prin închisoare după ce ruşii au fost daţi cu burta în sus şi 
că practic nu mai rămăseseră, inamici de talie mondială 
care să-i atragă atenţia şi nici nu mai era nevoie ca Bain 
Madox să omoare pe cineva pentru a salva națiunea. 

Apoi avuseseră loc evenimentele din 11 septembrie 
2001. Şi sunt sigur că despre asta era vorba. 

A schimbat brusc subiectul şi m-a întrebat: 

- Aţi intrat vreun pic în pădure? 

- Azi-dimineaţă, puţin. De ce? 

- Mă întrebam dacă nu cumva aţi văzut vreun urs. 

- Nu încă. 

- Ar trebui să încercaţi să vedeţi un urs înainte de a vă 
întoarce în oraş. 

- De ce? 

- Este o experienţă unică. Sunt nişte creaturi care te 
fascinează dacă le urmăreşti. 

- Nu par atât de interesante dacă te uiţi pe National 
Geographic. 

Zâmbi şi spuse: 

- La televizor nu le poţi mirosi. Entuziasmul creşte când 
eşti faţă în faţă cu un animal despre care ştii că te poate 
omori. 

- Aşa e. Ce mai entuziasm! 

- Dar se consideră că trişezi dacă eşti înarmat. 
Interesant la urşii negri este că poţi interacţiona cu ei. 
Sunt periculoşi şi parcă totodată nu sunt periculoşi. Aţi 
înţeles? 


- Cred că nu v-am mai urmărit după primul "periculoși". 

- Gândiţi-vă la un leu pe de o parte şi la un miel pe de 
alta. Ştii exact cum trebuie să te comporţi cu fiecare din 
animalele astea. Corect? 

- Corect. 

- Dar un urs, un urs negru, este mai complex. Aceste 
animale sunt inteligente, sunt curioase, deseori se vor 
apropia de un om. În 95 din cazuri, nu caută decât puţină 
interactivitate. Dar în 5 din cazuri, şi nu ştii exact când se 
întâmplă asta, caută să te omoare. Se apropie şi mai mult 
de mine, zicând: Asta îi face interesanti. 

- Da. Foarte interesanţi. 

- Vedeţi unde bat? Posibilitatea de a muri există, dar 
şansele ca asta să se întâmple sunt suficient de mici încât 
să fii atras de o astfel de întâlnire, numai pentru a vedea 
cum e. Inima îţi bate cu putere, adrenalina îţi creşte 
pulsul, eşti blocat acolo, între teamă şi euforie. Înţelegeţi? 

Nu ştiu ce să spun, chiar nu duhnea a alcool, dar poate 
băuse vreo vodcă sau doar trăsese puţin la măsea. Sau 
poate chiar era nebun. Ori poate totul se transformase 
într-o parabolă despre John şi Bain. 

A încheiat spunând: 

- Povestea diferă dacă vorbim despre un urs brun sau 
despre unul polar. Atunci ştii exact cu ce ai de-a face. 

- Corect... Care erau culorile alea? Maro este... 

- Rău. Ursul Grizzly. 

- Şi atunci negru este... 

- Nu-i rău. Cei albi sunt urşii polari. Te vor sfârteca. 
Noi nu avem decât negri pe aici, mă informă el. 

- Perfect! Şi ei ştiu că-s negri, da? 

Replica mea i se păru amuzantă. Se uită la ceas. 

- Mulţumesc din nou pentru vizită. Dacă există vreun... 
fond deschis pentru... pentru domnul Miller... vă rog să-mi 
spuneţi. 


Nu mai înţelegeam nimic, dar am respirat adânc şi am 
redevenit stăpân pe mine. Îmi doream din tot sufletul să-l 
împuşc, să mă uit la el cum moare lent şi să-i spun că era 
un gest foarte personal faptul că-l împuşcasem, deloc 
profesionist, şi că nici măcar nu eram plătit pentru asta. 

Părea că aşteaptă să-mi iau la revedere, dar eu stăteam 
pe loc, aşa că îmi spuse: 

- Apropo, ieri-seară a trecut pe aici un prieten comun - 
Rudy. 

Sau poate aş fi putut să-i spun că l-am împuşcat în 
numele ţării şi al lui Dumnezeu. Nu ştiu ce avea de gând, 
dar eram din ce în ce mai sigur că trebuie oprit, iar, dacă 
nu-l opream chiar acum, atunci oricine altcineva ar fi 
încercat să-l oprească după aceea ar fi făcut-o prea târziu. 
Bain Madox ar fi înţeles asta. 

- Rudy, de la benzinăria din South Colton... 

Mi-am băgat ambele mâini în buzunarele gecii şi am 
simţit mânerul revolverului în mâna dreaptă. 

- Părea confuz într-o privinţă, continuă Madox. Avea 
impresia că eu vă spusesem dumneavoastră să-l anunţaţi 
că aş dori să-l văd. 

- Şi nu doreaţi? 

- Nu. De ce i-aţi spus aşa ceva? 

Dar, dacă l-aş fi împuşcat chiar atunci, pe loc, numai el 
ar fi ştiut motivul. Poate că ar fi fost suficient. 

Dar poate că trebuia să aflu mai multe. Cu siguranţă, 
poliţia şi FBI-ul şi-ar dori să ştie mai multe. 

- Domnule detectiv? 

Iar, ca să fiu sincer cu mine însumi, nu puteam pur şi 
simplu să scot arma şi să trag într-un om neînarmat. Şi, ca 
să fiu şi mai sincer, domnul Bain Madox mă intriga... Ba 
nu, mă impresiona. Şi fusese deja împuşcat, supravieţuise 
unui război, şi era - sau credea că este - un patriot care-şi 
ducea mai departe misiunea. Ar fi fost şocat dacă i-aş fi 
spus că, de fapt, era un criminal psihopat. 


- Alo? Domnule Corey?!? 

Ne-am uitat iar unul în ochii celuilalt, şi am crezut că 
ghicise ce-mi trecea prin minte. De fapt, privirea lui 
rămăsese aţintită chiar acolo unde îmi ţineam mâna pe 
revolver - buzunarul din dreapta. 

Nu am zis o vreme nici unul nimic, dar într-un final el 
rupse tăcerea: 

- De ce i-aţi spus să-mi transmită că sunteţi un bun 
ţintaş? 

- Cui? 

- Lui Rudy. 

- Rudy? Am tras iar aer în piept şi am scos mâna din 
buzunar, goală. Am spus: Rudy, Rudy, Rudy... Cine este 
Rudy? 

Simti probabil că momentul de cumpănă trecuse, aşa că 
nu mai zise nimic de Rudy. 

- Am să-l rog pe Carl să vă conducă. 

Merse la biroul lui, luă un aparat de emisie-recepţie, 
pregătindu-se să apese pe buton. Atunci i-am spus: 

- Sunt aici pentru a investiga o crimă. 

Ezită, apoi puse jos aparatul de emisie-receptie. 

- Ce crimă? 

- Uciderea lui Harry Muller, i-am spus, apropiindu-mă 
de biroul său. Păru surprins şi confuz, aşa cum ar fi fost şi 
firesc. 

- Vai... Mie mi s-a spus că a fost un accident. Fusese 
găsit cadavrul... îmi pare rău... Ar fi trebuit să-mi prezint 
condoleanţele. V-a fost coleg. 

- Prieten. 

- Atunci, îmi pare foarte rău... Dar... am primit un 
telefon de la biroul şerifului şi mi s-a spus că a fost găsit 
cadavrul unui om în pădure, iar cazul a fost catalogat 
drept un accident de vânătoare. 

- Nu a fost catalogat nicicum deocamdată. 

- Înţeleg... Deci... există posibilitatea unei înscenări. 


- Exact. 

- Şi...? 

- Speram că mă puteţi ajuta. 

- Nu... îmi pare rău. Ce aş putea să ştiu eu despre...? 

M-am aşezat pe un scaun în faţa biroului său şi i-am 
sugerat să ia şi el loc. 

Ezită, conştient de faptul că nu era obligat să stea jos şi 
să vorbească despre asta, că putea foarte bine să-mi spună 
să mă ridic de pe scaun, să ies din casa şi din viaţa lui. Dar 
nu avea de gând să facă asta. Se aşeză. Practic, nu ţinea 
de jurisdicţia mea să vin şi să investighez o crimă - asta 
era tot de competenţa poliţiei statale. Dar Madox părea să 
nu ştie asta, iar eu nu aveam să-i dau o lecţie privind legea 
constituţională. 

Ne-am uitat fix unul în ochii celuilalt, iar tipul nici 
măcar nu clipi. 

Uimitor! Cum reuşea una ca asta? Până şi cei cu ochi 
de sticlă mai clipesc. 

- Cum vă pot fi de ajutor, domnule detectiv? întrebă el. 

- Păi, uitaţi cum stă treaba, domnule Madox. După cum 
poate ştiţi, Harry Muller nu se afla aici ca să studieze 
comportamentul păsărilor. 

- Dumneavoastră aţi spus că asta făcea. 

- Ei bine, nu. De fapt, era aici ca să vă urmărească pe 
dumneavoastră. Nimic pe chipul său nu indică şocul sau 
surprinderea. Păru să se gândească puţin la asta, dădu din 
cap şi spuse: 

- Inţeleg că guvernul este interesat de persoana mea. 
Un om cu poziţia mea ar fi surprins dacă guvernul nu ar fi 
interesat de el. 

- Da? Şi de ce credeţi că ar fi guvernul interesat de 
persoana dumneavoastră? 

- Păi... din cauza afacerilor mele cu marile puteri din 
străinătate. Afacerile cu petrol. Am relaţii apropiate, mă 
informă el, cu ministrul petrolului din Irak. 


- Măi să fie! Şi dumnealui ce crede despre toată 
tărăşenia asta cu războiul? 

- Nu am vorbit cu el în ultima vreme, dar bănuiesc că 
nu este foarte încântat de invazia iminentă a ţării sale. 

- Cred şi eu. Deci credeţi că guvernul este interesat de 
persoana dumneavoastră pentru că... De ce? 

- Pentru că interesele mele personale nu coincid 
întotdeauna cu interesele Statelor Unite. 

- Înţeleg. Deci interesele cui au prioritate? 

- Ţara mea vine întotdeauna pe primul loc, dar ţara 
mea nu este întotdeauna reprezentată aşa cum trebuie de 
guvern, răspunse el zâmbind. 

- Da, aş putea crede asta. Dar hai să presupunem de 
dragul presupunerii că pe guvern nu-l interesează nici cât 
negru sub unghie de afacerile dumneavoastră externe. Că 
poate vă înşelaţi în această privinţă. Aşadar, din ce alt 
motiv ar fi interesaţi de dumneavoastră? 

-Nu am nici o idee, domnule Corey. Poate aveţi 
dumneavoastră. 

- Nu am. 

- Şi de ce ar fi trimis detectivul Miller, din Brigada 
Antitero, să mă spioneze? Guvernul crede că eu sunt un 
terorist? 

- Nu ştiu. Cine a spus că detectivul Muller face parte 
din Brigada Antitero? 

A ezitat puţin. 

- E coleg cu dumneavoastră. lar dumneavoastră faceţi 
parte din Brigada Antitero. 

- Exact. V-aţi descurcat ca un detectiv adevărat. 

Îşi aprinse o ţigară, dar nici de data asta nu făcu 
rotocoale de fum. 

- Deci dumneavoastră spuneţi că individul ăsta, 
Miller... 

- Muller. Detectivul Harry Muller. 


- Da. Detectivul Harry Muller a fost trimis aici... să mă 
spioneze pe mine... 

- Şi pe oaspeţii dumneavoastră. 

- Și pe oaspeţii mei, iar dumneavoastră nu ştiţi... 

- Se numeşte supraveghere, că tot veni vorba. 
Spionajul este un cuvânt urât. 

Se aplecă spre mine. 

- Cui dracu' îi pasă cum îi spune? 

În sfârşit îşi pierduse calmul. Lovi biroul cu palma, 
ridică tonul şi spuse: 

- Dacă acest bărbat - detectivul Muller - a fost trimis 
aici pentru a ne... observa pe mine şi pe oaspeţii mei, 
atunci aflaţi că treaba asta mă supără la culme! Guvernul 
nu are nici un drept să ne invadeze intimitatea - nici pe a 
mea, nici pe cea a musafirilor mei, care s-au adunat aici, 
pe o proprietate privată, cu drepturi depline, pentru a... 

- Da. Da, da, da... Dar asta e o altă problemă. Problema 
noastră în cazul de faţă este o crimă. 

- Asta spuneţi dumneavoastră. Şeriful spune că a fost 
un accident. lar dacă într-adevăr a fost vorba despre 
crimă, ce legătură are asta cu mine? 

Dacă îi spui unui tip că este suspect, trebuie să-i citeşti 
drepturile, iar eu nu aveam nenorocitul ăla de cartonaş cu 
mine; dacă l-aş fi avut şi le-aş fi citit, el ar fi spus: "Aţi venit 
la omul nepotrivit, domnule detectiv. Mă scuzaţi puţin, 
trebuie să-mi sun avocatul". 

Aşa că am zis: 

- Eu nu am spus că ar avea vreo legătură cu 
dumneavoastră. 

- Atunci de ce vă aflaţi aici? 

- Ca să vă spun adevărul lucru pe care nu aveam de 
gând să-l fac sub nici o formă, între noi fie vorba. Cred că 
unul dintre oamenii dumneavoastră de la pază ar putea 
avea un amestec în toată povestea asta. 


Nu credea asta, dar era o chestie suficient de bună cât 
să putem pretinde amândoi că urmăream o anume pistă, 
astfel încât să ne mai jucăm puţin de-a şoarecele şi pisica. 

Se lăsă pe spate în scaun şi îmi spuse: 

- Asta e... e de necrezut... Dar... vreau să spun, aveţi 
vreo dovadă? 

- Nu pot vorbi despre asta. 

- În ordine... Dar bănuiţi pe cineva în mod special? 

- Nu pot spune în acest stadiu. l-am explicat: Dacă 
numesc un suspect şi mă înşel, o să fiu nevoit să plătesc cu 
vârf şi îndesat. 

- Bun. Dar în cazul ăsta... nu prea înţeleg cum vă pot 
ajuta. 

- Procedura standard a FBl-ului presupune să vă cerem 
toate dosarele personalului; apoi va începe interogarea 
angajaţilor care se ocupă cu paza şi protecţia şi, totodată, 
a personalului intern. Scopul este să încercăm să aflăm 
unde se afla fiecare, ce făcea - chestii de genul ăsta - 
atunci când a avut loc crima. 

Am mai spus câte ceva, el a ascultat, apoi a replicat: 

- Tot nu înţeleg de ce credeţi că un membru al 
personalului meu se poate să fi comis crima. De ce ar fi 
făcut-o? 

- Ei bine, nu sunt sigur. Poate a fost vorba despre exces 
de zel. 

Nu răspunse. 

- Să spunem că cineva şi-a depăşit îndatoririle. Poate a 
avut loc vreo altercaţie. Poate că, de fapt, ceea ce s-a 
întâmplat poate fi catalogat drept omor involuntar sau 
drept orice altă infracţiune mai puţin gravă, cum ar fi omor 
justificat. 

S-a gândit la asta, iar apoi a grăit: 

- N-aş suporta ideea că unul dintre oamenii mei a făcut 
una ca asta. Sunt bine instruiți, şi niciodată nu a avut loc 
un astfel de incident, până acum. Credeţi că eu, ca 


angajator, aş putea fi dat în judecată pentru omor din 
culpă? întrebă el, părând vizibil îngrijorat. 

- Asta nu ştiu să vă spun. Aţi putea să-l întrebaţi pe 
avocatul dumneavoastră. 

- O voi face. După cum am spus şi ieri, procesele astea 
distrug ţara, îmi aminti el. 

Parcă ieri spusese că avocații distrug ţara, dar acum, că 
avea nevoie de unul, nu i se mai păreau atât de răi. 
Serviabil, i-am sugerat că o voi întreba pe doamna 
Mayfield despre asta. 

Nu a spus nimic, dar şi-a stins ţigara şi apoi a spus: 

-O să vă dau toate dosarele pe care mi le cereti 
dumneavoastră sau oricine altcineva. Când aveţi nevoie de 
ele? întrebă. 

- Mâine, probabil, i-am spus. O echipă FBI de la 
Recuperări probe este deja pe drum. 

- Am înţeles... nu sunt sigur dacă sunt aici dosarele. Se 
poate să fie la biroul meu din New York. 

- Să mă anunţaţi. 

- Cum vă pot contacta? 

- The Point. Fu cum vă pot contacta? 

- După cum am spus, prin oamenii de la pază. 

- Se poate să nu fie chiar indicat în cazul de faţă. 

- Atunci sunaţi la biroul meu din New York. 

- Dar un număr de mobil îmi puteţi da? 

- La biroul meu, operatorul telefonic lucrează non-stop. 
Voi fi sunat de acolo. 

- Bine atunci. Cât timp veţi sta aici? 

- Nu sunt sigur. De ce? 

- O zi, două, un an? Când plecaţi? 

În mod evident, nu era obişnuit să fie tratat aşa; prin 
urmare răspunse nerăbdător: 

- Două, trei zile. Dumneavoastră cât veţi rămâne în 
zonă? 


- Până va fi rezolvat cazul. Şi unde vă duceţi când 
plecaţi de aici? 

- Eu... probabil la New York. 

- Bine. Trebuie să vă sfătuiesc să anunţaţi birourile FBI 
din New York dacă aveţi de gând să plecaţi din ţară. 

- De ce? 

- Se poate să fiţi un martor important în investigarea 
crimei. 

Nu zise nimic. 

- Şi aş mai vrea să am o listă şi cu invitaţii 
dumneavoastră de peste weekend. 

- De ce? 

- Şi ei pot fi martori. Se poate să fi auzit din greşeală 
ceva sau ne pot da nişte informaţii legate de personalul de 
pază ori despre restul personalului, poate angajaţi care se 
comportau mai ciudat. Sau despre ceea ce făceau ceilalţi 
oaspeţi. Este ca un weekend din acela în care se petrece o 
crimă într-un conac mare, de la ţară. Ştiţi, să zicem... 
poate domnul Wolf, care stătea în bibliotecă, citind, a 
observat că, să zicem... Carl, majordomul, a lipsit două 
ore, iar apoi s-a întors cu pete de sânge pe haine. O chestie 
de genul ăsta, i-am spus eu, în ideea de a-l ajuta. 

Nici un răspuns. 

- Şi aş mai avea nevoie de casetele video filmate de 
camerele de supraveghere pe proprietatea dumneavoastră 
sau în această cabană. Şi am nevoie de programul exact al 
celor de la pază, program pe care sunt convins că 
dumneavoastră, ca fost ofiţer de armată, insistaţi să-l aveţi. 
Trebuie să ştim cine era de serviciu, când a ieşit din 
schimb, cine l-a înlocuit, care sunt schimburile pe care le- 
au făcut, dacă a avut loc vreun incident bizar şi aşa mai 
departe. Sunt convins că există acest program şi casetele 
video. 

Nici nu a confirmat, nici nu a infirmat existenţa acestor 
lucruri. Am scos agenda şi i-am spus: 


-Mă întrebam dacă mi-aţi putea spune numele 
musafirilor dumneavoastră, în măsura în care vă aduceţi 
aminte. Parcă aţi spus că au fost 16, i-am amintit. 

Domnul Bain Madox părea deja că se simte puţin 
încolţit, ca George Custer. Părea să nu mai existe cale de 
ieşire din toată încurcătura asta, dar el a găsit una: 

- Mă tem că trebuie să vă întrerup, domnule detectiv. 
Vedeţi, trebuie să dau nişte telefoane importante în 
Orientul Mijlociu, iar acolo se înnoptează. Şi mai am şi alte 
treburi de rezolvat. 

Mi-a amintit că el coordona o afacere, iar aceasta era o 
zi de lucru. 

- Ştiu asta foarte bine. Tocmai investigam o crimă. 

- Apreciez asta, dar... Ştiţi ce? Am o idee. 

- Nemaipomenit. Ce idee? 

- De ce nu reveniţi diseară? Putem îmbina utilul cu 
plăcutul. Ce ziceţi de un cocktail la ora 19, după care 
poate doriţi să rămâneţi la cină. Plăcerea ar fi de partea 
mea. 

- Nu ştiu ce să zic în legătură cu cina. Henri găteşte 
sitar în seara asta. 

- Eu cred că mă pot descurca ceva mai bine, spuse el 
zâmbind. Şi până atunci voi avea pentru dumneavoastră şi 
o listă cu oaspeţii mei din weekend. 

- Minunat! 

Pentru că nu puteam să dau drumul la rola pentru 
strâns scame fără să dau explicaţii privind motivele pentru 
care aveam la mine aşa ceva, mi-am dat jos pantofii şi am 
început să-mi frec şosetele pe pufosul covor oriental, ştiind 
că aş putea aduna fibrele în acest fel. 

Aveam sentimentul acut că Harry trecuse pe aici, iar în 
două zile aveam să şi aflu. Atunci aş fi putut să revin cu un 
mandat pentru arestarea lui Bain Madox pentru omucidere 
sau chiar mai bine, pentru că s-ar fi putut ca aceste 
acuzaţii să nu fie suficiente, l-aş fi putut împuşca cu bună 


ştiinţă. Doar dacă el nu s-ar afla cumva, la momentul 
respectiv, pe undeva prin Irak, jucând poker cu ministrul 
petrolului. 

- Şi cine găteşte în seara asta? am întrebat. 

- O să improvizez eu ceva. Ştiu să prepar coktailuri. 
Whisky, corect? 

- Corect. Vai, ce drăguţ din partea dumneavoastră! 

- Şi, bineînţeles, aduceţi-o şi pe doamna Mayfield. 

- Am să văd dacă s-a întors de la cursul acela. 

- Bun. 'Ţinută de stradă. Fără smoching, adăugă 
zâmbind. 

- Smochingul este pentru mâine-seară. 

- Exact. Miercurea şi sâmbăta. Vă rog convingeţi-o pe 
doamna Mayfield să vină, spuneţi-i să nu-şi facă griji în 
legătură cu toaleta. Ştiţi cum sunt femeile, îmi spuse, ca de 
la bărbat la bărbat. 

- Da? cum am ajuns oare să ştiu asta? 

Am chicotit amândoi la glumiţa asta, şi iată că eram din 
nou apropiaţi. Minunat! Între timp, mă întrebam dacă eu şi 
Kate aveam să scăpăm teferi de aici. 

- Ni se va mai alătura cineva? am întrebat. 

- Aăă... nu sunt sigur. Dar noi ne putem retrage în 
bibliotecă pentru a lămuri orice problemă. 

- Bine. Urăsc să vorbesc despre crime la cină. A mai 
rămas pe-aici vreunul dintre invitaţii dumneavoastră? 

- Nu, au plecat cu toţii. 

Poate că uitase de Mihail Putiov. 

- Deci ne vedem la 19 pentru cocktail, după aceea 
rezolvăm nişte treburi, apoi luăm cina, dacă vă puteţi lipsi 
de sitar. 

- E o alegere grea. Mi-am pus pantofii, m-am ridicat şi- 
am întrebat ce este etuvee-ul de legume. 

- Nu sunt sigur. Apoi mă sfătui: Nu serviţi nimic din ce 
nu puteţi pronunţa şi nu mâncaţi niciodată ceva în a cărui 
denumire există fie şi numai o literă cu accent. 


- Grozav sfat! 

- Din nou, regret nespus soarta detectivului Muller. 
Sper din tot sufletul că nu a avut nimic de-a face cu nici 
unul dintre oamenii mei, dar fiţi siguri că, dacă asta s-a 
întâmplat, voi fi foarte cooperant. Şi am să mă interesez în 
legătură cu informaţiile pe care mi le-aţi cerut. 

- Mulţumesc. Între timp, nici o vorbă! Nu vrem să 
speriem pe nimeni. 

- Înţeleg. 

Ne-am strâns mâinile, şi am ieşit din biroul lui. Carl 
stătea la doar câţiva metri de uşă. Nu spuse decât: 

- Vă conduc. 

- Mulţumesc. Ai putea să te pierzi într-un loc ca ăsta. 

- De aceea vă conduc. 

- Corect. 

"Idiotule!" 

Am coborât scările şi l-am întrebat pe Carl: 

- Unde este toaleta? 

Mi-a indicat o uşă de dincolo de hol. Am intrat, am luat 
prosopul de mâini dintr-o agăţătoare şi am început să şterg 
nişte suprafeţe, să adun fire de păr, celule de piele moartă 
şi orice alte probe de ADN le-ar fi plăcut celor de la 
departamentul judiciar. Mi-aş fi dorit să pot lua şi ţigara lui 
Madox, dar nu era posibil, doar dacă nu cumva îi spuneam 
că aş fi vrut să-mi dea mie chiştocul, să-l păstrez ca 
suvenir. 

Mi-am îndesat prosopelul la spate, pe sub geacă, şi am 
ieşit. 

Carl mă conduse până la uşa din faţă. 

- Ne vedem la şase, i-am spus. 

- Şapte. 

Deloc sclipitor. Dar loial. Şi periculos. 


Capitolul 40 


În faţa mea, deşi mă apropiam, poarta de fier rămase 
închisă, aşa că am început să claxonez. 

Poarta se deschise larg, iar, când am ajuns în dreptul 
gheretei, cei doi paznici mi-au aruncat nişte priviri 
răutăcioase, stând acolo, cu mâinile agăţate preventiv de 
centurile de care aveau fixate armele. Dacă s-ar fi priceput 
doar la asta, nu m-aş fi dat în lături să le arăt degetul, dar 
m-am mulţumit să accelerez, să virez foarte aproape de ei, 
apoi să demarez în trombă. 

l-am văzut în oglinda laterală, lovind pământul cu 
picioarele. Cred că îi enervasem la culme. 

Poate că nu era cazul să mă comport ca un neghiob. 
Dar trebuie să stabileşti încă de la început cine deţine 
controlul. Oamenilor le place să ştie unde le e locul în 
astfel de situaţii. 

De asemenea, nu aveam nici cea mai mică îndoială că 
unul din ei sau poate ambii îl înşfăcaseră pe Harry când 
ajunsese pe proprietatea asta. Iar dacă nu o făcuseră chiar 
ei, atunci poate a fost vorba despre nişte tipi care oricum 
purtau aceeaşi uniformă. Nu-i aşa, Bain? 

În continuare nu se vedea nici o echipă de 
supraveghere, şi mă întrebam ce dracu' punea la cale 
Schaeffer. 

Am ajuns pe Route 56 şi am luat-o spre nord. 

Am reflectat la discuția purtată cu Bain Madox, fapt 
care a făcut să-mi vină alte idei. Concluzia, în linii mari, eu 
şi Bain ne jucam de-a şoarecele şi pisica. 

În fine, Madox mă invitase la cină, şi, desigur, şi pe 
doamna Mayfield. Iar Madox dedusese, uitându-se la 
hainele mele neschimbate, că eu şi Kate veniserăm aici pe 
nepregătite. Aşa că a făcut tot posibilul pentru a se asigura 
că doamna Mayfield avea să se simtă confortabil la club, 


indiferent de ceea ce purta. Foarte grijuliu din partea lui - 
ca să nu mai vorbesc despre spiritul de observaţie! Bain 
Madox ar fi un bun detectiv. 

Ştiam că soţia mea îşi făcea griji pentru mine. Şi, 
pentru că poţi scăpa cu un apel de trei minute fără a fi 
depistat, mi-am deschis mobilul şi am format numărul de la 
Casa de la Iaz. 

- Alo? se auzi vocea lui Kate. 

- Eu sunt. _ 

- Slavă Domnului! Începusem să mă îngrijorez... 

- Sunt OK. Nu pot vorbi decât un minut. Trebuie să mai 
cumpăr câte ceva, mă întorc într-o oră. 

- Bine. Cum a mers? 

- Bine. O să te pun la curent când mă întorc. Ai rezolvat 
câteva dintre lucrurile alea? 

- Da, am... 

- Ai vorbit cu Schaeffer? 

- Nu am putut lua legătura cu el. 

- OK... Hei, ai făcut cumva rost de pizza? 

- Nu... Poţi să iei tu ceva. 

- Ţi-e foame? 

- Sunt lihnită! 

- Bun. Căci am făcut rost de o invitaţie la cină pentru 
noi doi, la Clubul Custer Hill. 

- Poftim? 

- Îţi povestesc când ne vedem. Ţinută de stradă, am 
informat-o. 

- Glumeşti? 

- Nu. De stradă. Ora şapte, pentru cocktail. 

- Adică... 

- Trebuie să închid, ne vedem mai târziu. 

- John... 

- La revedere. Te iubesc! 


Am pus capăt convorbirii şi mi-am închis mobilul. Am 
spus cumva că mergem la cină la Clubul Custer Hill? Sunt 
nebun? 

În fine, mă apropiam de benzinăria lui Rudy. L-am zărit 
şi pe el, stând de vorbă cu un client. Am parcat şi l-am 
strigat: 

- Rudy! 

M-a văzut, s-a aplecat spre mine şi a spus: 

- V-aţi întors? 

- De unde? 

- De la... nu ştiu. Unde aţi fost? 

- Am încercat să clarific lucrurile cu domnul Madox în 
ceea ce te priveşte. 

- Da... v-am spus, am vorbit cu el. E în regulă. 

- Nu, era încă supărat pe tine. Bun... Am nişte veşti 
pentru tine; şi bune, şi proaste. Ce vrei să auzi mai întâi? 

- Ăă... Veştile bune. 

- Vestea bună este că nu mai este supărat pe tine. 
Vestea proastă este că va deschide o benzinărie GOCO 
peste stradă. 

- Poftim? O să ce? Nu poate face aşa ceva... 

- Ba poate, şi o s-o facă. 

Rudy se uită peste stradă la câmpul pustiu, şi sunt sigur 
că deja vizualiza totul: opt pompe nou-nouţe, toalete 
curate, hărţi pentru ocolul silvic. 

- Concurența este bună. Face parte din spiritul 
american. 

- Rahat... 

- Aş avea nevoie de o favoare. Rudy? 

- Ha? 

- Trebuie să mă duc să ridic o carcasă de căprioară. Ai 
cumva vreo maşină mai mare, la schimb cu maşina asta 
coreeană de tuns iarba? 

- Ce? 


- Doar în noaptea asta. Îţi pică şi ţie 100 de dolari la 
afacerea asta. 

- Ce? 

- Şi-ţi umplu şi rezervorul... 

- Aveţi nevoie de benzină? 

Am dus maşina în spatele benzinăriei, ca să nu fie la 
vedere, şi în doar câteva minute am bătut palma cu Rudy, 
care se comporta în continuare de parcă fusese lovit în 
creştet de un elan. De fapt, nici nu a observat că cheile de 
la Hyundai nu se aflau în contact, cum i-am spus că i le las. 

- Nu-l suna pe Madox în legătură cu asta, l-am sfătuit. 
O să înrăutăţeşti lucrurile. O să vorbesc eu cu el. 

- Nu poate face una ca asta! Am să-l dau în judecată. 

In orice caz, maşina mai mare pe care mi-o pusese 
Rudy la dispoziţie era un Dodge vechi, al cărui interior 
arăta de parcă trecuse prin război sau ca şi cum se bătuse 
cineva cu mâncare acolo. Chiar şi aşa, alerga de mama 
focului. 

Am mers mai departe, iar în Colton am cotit spre 
traseul mai lung, prin Potsdam, nu direct către Canton. 

Când fugi de poliţie, trebuie să-ţi schimbi des caii, să-l 
împuşti pe ultimul şi să nu mergi niciodată pe aceeaşi rută 
de două ori. 

Am ajuns în Canton şi am dat peste magazinul de 
articole sportive Scheinthal's, de unde am cumpărat o 
cutie cu gloanţe calibru 0.40 pentru Kate şi una cu gloanţe 
de 9 mm pentru mine. Toţi care lucrăm în forţele de ordine 
ar trebui să folosim acelaşi tip de pistoale, întocmai ca în 
armată. Dar asta-i altă poveste! Şi am mai cumpărat şi 
patru încărcătoare Glock, de rezervă. Proprietăreasa, 
doamna Scheinthal, avea nevoie de un act de identitate 
pentru achiziţionarea de muniţie, aşa că i-am arătat 
permisul de conducere, nu legitimaţiile de la FBI. 

Trebuia să-mi schimb şosetele, care deveniseră de ceva 
vreme probe pentru Departamentul legal, aşa că am 


cumpărat o pereche din lână, care mi-ar fi fost de ajutor 
pentru a aduna mai multe fibre şi fire de păr din sufrageria 
şi biblioteca domnului Madox. 

Desigur, toate aceste tehnici pentru investigaţie ar fi 
devenit inutile dacă domnul Madox ne-ar fi strecurat nişte 
somnifere în băuturi sau dacă ar fi tras în noi cu 
tranchilizante, şi ne-am fi trezit morţi, întocmai ca Harry. 
Şi să nu uit de tradiționala opţiune, cu schimburi de focuri. 

Că tot veni vorba, mi-a trecut prin cap şi că s-ar putea 
întâmpla ca eu şi Kate să fim deposedaţi de arme. Nu 
aveam de gând să las să se întâmple una ca asta fără a 
riposta, dar, ce-i drept, călcam pe teren minat, şi e cam 
greu să faci faţă unui grup de vreo zece tipi care au toţi 
puştile îndreptate către tine. Eram sigur că Harry trecuse 
prin ceva asemănător. 

Aşa că m-am tot uitat prin magazin după ceva ce ar fi 
putut trece de detectorul de metale şi, poate, chiar de o 
eventuală percheziţie şi care totodată s-ar fi dovedit mai 
util într-o situaţie tensionată decât, să zicem, o pereche de 
şosete de lână. 

Doamna Scheinthal, care era destul de tânără şi de 
drăguță, deşi nu observasem asta, m-a întrebat: 

- Vă pot ajuta cu ceva? 

- De fapt, e o poveste cam lungă... Chiar nu aveam de 
gând să-i spun ce şi cum despre gazda mea de la cină şi 
despre armata care avea să-mi confişte toate armele, apoi 
despre faptul că aş fi avut nevoie de o armă ascunsă, cu 
care să-i omor pe toţi şi aşa mai departe. Deci am zis: Eu... 
am nevoie de o armă pentru supravieţuire... 

- Cum ar fi? 

- Nu ştiu, Leslie. Ce ai putea să-mi oferi? 

Mă duse la un alt raion şi spuse: 

- Uite, aici avem câte ceva. Toate chestiile astea sunt, 
de fapt, pentru supraviețuirea într-un mediu provizoriu. 


- Dar nu cum credea fosta mea soţie, că aşa ceva se 
rezumă la o menajeră şi o rulotă. 

Leslie zâmbi. 

M-am uitat cu atenţie, încercând să-mi dau seama ce 
naiba m-ar fi putut ajuta să pătrund în reşedinţă fără a 
porni un detector de metal. Grenadele de diversiune 
aproape nu conţin metal, aşa că am întrebat: 

- Grenade pentru diversiune aveţi? 

Râse. 

- Nicidecum. De ce aş avea aşa ceva? 

- Ştiu şi eu... Poate pentru pescuit. Un fel de pescuit 
dinamitat. 

- Aşa ceva e ilegal, mă informă ea. 

- Zău? Eu fac aşa ceva mai mereu prin Central Park. 

- Fii serios, John! 

Dorea să mă ajute, dar nici eu nu mă ajutam prea mult. 

Spuse: 

- Deci aţi campat pe undeva pe afară? 

- Exact. 

- Şi aveţi arsenalul de iarnă? 

- Asta ce mai e? 

Râse. 

- Este foarte frig aici noaptea, John. Nu e ca în New 
York. 

- Păi, de-aia am cumpărat şosetele astea de lână. 

I se păru amuzant, apoi zise: 

- Ei bine, ai nevoie şi de echipament pentru campare pe 
timp de iarnă. 

- Nu am chiar atât de mulţi bani la mine, şi fosta 
nevastă mi-a luat şi cartea de credit. 

- Ai măcar o puşcă? 

- Nu. 

- Ei bine, trebuie să ai mare grijă cu urşii în perioada 
asta a anului. Sunt foarte imprevizibili. 

- La fel sunt şi eu. 


- Şi cred că pistolaşele alea nu-ţi vor fi de nici un 
ajutor. Ultima oară când un tip a încercat să doboare un 
urs cu un pistol, a ajuns covoraş în bârlogul ursului. 

- OK. Nu-i deloc amuzant. 

- Exact. Deloc. Atunci, dacă nimereşte vreun urs pe 
unde aţi campat voi, căutând mâncare, puteţi apela 
oricând la oale şi tigăi. 

- Nu avem oale şi tigăi. Tocmai de-aia am nevoie de 
grenade pentru a crea o diversiune. 

- Nu-i adevărat. Ştii de ce ai nevoie? 

- Nu, de ce? 

- De un spray de autoapărare cu gaz comprimat. 

Luă o cutie de tablă de pe raft, iar eu am întrebat-o: 

- Asta e vreo conservă de ciuli? 

- Nu... 

- Gaz comprimat... Eşti sigură? 

_ —John... Isuseee! Nu, ăsta e un fel de claxon pneumatic. 
li îndepărtează, de obicei, şi te poţi folosi de el şi pentru a 
semnala că te afli în pericol. Apeşi de două ori lung şi o 
dată scurt. Bine? Şase dolari. 

- Da? 

- Şi asta... Luă o cutie de pe raft şi spuse: Acesta este 
un kit BearBanger. 

- Poftim? 

- Este un fel de lansator de rachete semnalizatoare, 
numai că are cartuşe. Ai înţeles? Vezi, scrie aici că focurile 
rachetelor urcă până la patruzeci de metri şi se pot vedea 
de la 14 kilometri pe timpul zilei şi de la 28 pe timp de 
noapte. 

- Da... Mi s-a aprins şi mie o rachetă în cap, şi-am spus: 
Da, m-aş putea descurca cu asta. 

- Bun. Atunci când tragi cu chestia asta, se aude un 
sunet de cam 115 decibeli, speriindu-l de mama focului pe 
bietul urs. 

- Am înţeles. Deci ursul va face pe el în pădure. 


Chicoti. 

- Da, uite. 

Mi-a dat cutia şi am deschis-o. Părea să includă un 
lansator, cam de mărimea unui stilou cu lanternă - ba chiar 
semăna cu unul - şi şase rachete de semnalizare 
BearBanger, de mărimea unor baterii AA. Cu conţinutul 
acestei cutiuţe aveam să dau o lovitură pe cinste. 

- Se pune cartuşul aici, apeşi pe butonul ăsta, şi zboară 
racheta. Bine? Încearcă însă să nu-l ţii îndreptat spre faţa 
ta, spuse ea râzând. 

De fapt, chestia asta nu va fi îndreptată spre faţa mea, 
în cazul în care doream să lansez vreo rachetă. 

- Şi nu lua în vizor nici ursul. Bine? Ai putea să-l răneşti 
sau să işti vreun incendiu prin pădure. Şi nu cred căci 
doreşti aşa ceva, mai spuse ea. 

- Nu? 

- Nu. Bun, o să ţâşnească o lumină puternică, 
echivalentă cu... cum se spune? Ca şi cum ai aprinde dintr- 
odată 15 000 de lumânări, spuse şi zâmbi. Dacă văd ceva 
de genul ăsta sau aud ceva, am să vin să te caut. Apoi 
adăugă: Asta face treizeci de dolari. OK? 

- Bun. 

- Deci iei claxonul şi BearBangerul, da? 

- Da, de fapt... eu aş lua două lansatoare de-astea. 

- Eşti cu cineva? 

- Nu, dar cred că ar fi un cadou drăguţ pentru 
nepoţelul meu de cinci ani. 

- Ba deloc. Nu. Chestia asta nu-i o jucărie, John. Este 
un dispozitiv folosit numai de către adulţi, de fapt, chiar 
trebuie să completezi un FAT pentru a cumpăra aşa ceva. 

- Formular pentru Adulţi în perioada de Training? 

- Nu. Arme de Foc, Alcool şi Tutun. 

- Serios? Am mai luat un kit, iar, în timp ce mă 
îndreptam spre casă, le mulţumeam în gând nenorociţilor 
de urşi că mă ajutaseră să rezolv o problemă. 


Leslie mi-a dat să completez un formular în care 
declaram că cele două kituri aveau să fie folosite numai şi 
numai în mijlocul naturii, pentru autoapărare împotriva 
animalelor sălbatice. 

Se apropia mult de intenţiile mele, aşa că am completat 
formularul. 

Pe tejghea se afla o cutie de batoane energizante; am 
luat unul pentru Kate. Aş fi luat două, dar nu voiam să-i 
treacă foamea până la cină. 

Leslie mă întrebă: 

- Asta e tot? 

- Da. 

Bătu la casă muniţia, claxonul, şosetele, batonul 
energizant şi cele două kituri. 

I-am dat ultimii mei bani, şi tot rămăsesem dator cu doi 
dolari, aşa că aveam de gând să renunţ la batonul 
energizant, dar Leslie spuse: 

- Lasă că-mi rămâi dator. Îmi dădu cartea ei de vizită şi 
îmi sugeră: Treci pe aici şi mâine şi spune-mi de ce altceva 
ai mai avea nevoie. Accept şi cecuri, iar, dacă nu, există 
câteva bancomate în oraş. 

- Mulţumesc, Leslie, ne vedem mâine. 

- Sper. 

Şi eu. 

M-am întors în camioneta lui Rudy şi m-am îndreptat 
spre pensiunea Wilma's. 

Urşi. Madox. Arme nucleare. ELF. Putiov. Griffith. 

Asad Khalil, teroristul libian care avea o lunetă de toată 
frumuseţea, deja nu mi se mai părea deloc periculos. 


Capitolul 41 


La ora 16.54, am intrat cu maşina pe cărarea lungă din 
faţă de la Wilma's. 

Am văzut o femeie care scruta cu privirea 
împrejurimile, la una dintre ferestrele casei principale, şi 
fără îndoială era vorba despre Wilma, aşteptându-şi 
amantul de la UPS, întrebându-se, probabil, cine era tipul 
din camionetă. 

M-am oprit la Casa de la Iaz, mi-am strâns pungile de 
plastic cu cumpărăturile de la Scheinthal's Sporting Goods, 
am ieşit din maşină, am ciocănit la uşă şi-am anunţat: 

- A venit omul tău de la munte. 

Kate deschise uşa, iar eu am intrat. 

- De unde ai luat camioneta? mă întrebă. 

- Rudy. Este important să mai faci schimb de maşini 
când eşti fugar, i-am explicat. 

Nu avu nimic de comentat. 

- Cum a mers? Ce ai în pungile alea? 

- A mers bine, cu toate că Bain nu este în toate minţile. 
Hai să-ţi arăt ce am cumpărat! 

Am golit pungile pe masa din bucătărie. 

- Nişte şosete curate pentru mine, ceva muniţie în plus 
şi nişte cartuşe... 

- De ce? 

- Un claxon pneumatic, două kituri BearBanger... 

- Două ce? 

- Alungă urşii şi totodată trimite semnale că te afli în 
pericol. Tare, nu? 

- John... 

- Mamă, dacă ai fi văzut ce aveau în magazinul ăsta cu 
articole sportive... Nici nu ştiam că se fabrică atâtea 
chestii în camuflaj. Uite şi un baton energizant pentru tine. 

- Tu ai luat ceva de mâncare? 


- Am mâncat şi eu un baton de cereale. Sau era vorba 
despre un Ring Ding? M-am aşezat pe scaunul din 
bucătărie, mi-am dat jos pantofii, apoi şosetele, şi am văzut 
că se strânseseră nişte scame pe călcâie şi un fir de păr 
lung, negru, care speram să-i fi aparţinut lui Bain Madox, 
lui Kaiser Wilhelm sau lui Harry Muller. I-am spus lui Kate: 

- Astea sunt din biroul lui Madox, şi am un 
presentiment - de fapt, o speranţă - cum că Harry ar fi stat 
pe acelaşi scaun pe care am stat şi eu. 

Dădu din cap. 

Am pus şosetele într-o pungă de plastic, apoi am luat o 
pagină din agenda mea şi am descris pe scurt momentul, 
data, metoda şi locul în care a avut loc colectarea de 
probe, am semnat şi am pus-o în plasă. 

Apoi am scos rola de scame din buzunar, am îndepărtat 
hârtia protectoare, am dat deoparte şi primul strat de 
hârtie lipicioasă, care era acoperit de fibre, şi i-am explicat 
lui Kate: 

- Asta am strâns-o de pe covorul din foaier. 

Am lipit cu mare grijă hârtia de interiorul unei pungi şi 
am spus: 

- Odată, am furat sandviciul unui suspect de crimă din 
propria bucătărie... M-am apucat să îi descriu episodul cu 
rola şi am continuat: Strânsesem suficiente probe de ADN 
cât să poată fi raportat la crimă... dar avocatul său a 
argumentat că proba fusese obţinută într-un mod 
neadecvat, furată adică, fără mandat - şi deci nu putea fi 
acceptată, iar eu a trebuit să depun jurământ cum că 
suspectul îmi oferise un sandvici pe jumătate mâncat... Am 
strâns la loc rola şi am întrebat-o pe Kate: 

- Ai nişte bandă adezivă? 

- Nu. Dar o să fac rost. Spune-mi ce s-a întâmplat. 

- Cu ce? A, cu probele! Avocatul apărării a vrut să ştie 
de ce mi-ar fi dat acuzatul un sandvici pe jumătate mâncat, 
şi am fost nevoit să stau în boxa martorilor vreo douăzeci 


de minute, explicând cum s-a întâmplat şi de ce mi-am 
băgat în buzunar sandviciul, în loc să-l mănânc. Am zâmbit 
aducându-mi aminte de mărturia aia. Judecătorul era 
impresionat de tot ce îndrugam eu, aşa că sandviciul a 
devenit o probă acceptată. Am adăugat: Avocatul apărării 
era din cale-afară de furios şi m-a acuzat de minciună. 

- În fond... era o minciună, nu? 

- Era un moment indecis. 

Nu zise nimic, dar apoi întrebă: 

- Şi a fost condamnat? 

- S-a făcut dreptate. 

Am găsit şi prosopelul de mâini pe fundul celei de-a 
doua pungi şi i-am spus lui Kate: 

- Acesta este din baia de la parter, şi l-am folosit ca să 
şterg nişte suprafeţe. Am continuat, făcând în acelaşi timp 
şi o notă despre prosopel: Ăsta ar intra în categoria 
probelor precum sandviciul. Mi s-a oferit acest prosop spre 
păstrare sau l-am sustras, fără un mandat de percheziţie, 
din baie? Tu ce ai spune? 

- Eu nu pot să-mi dau cu părerea. Tu trebuie să o faci. 

- Bine atunci... Şi am început să scriu, rostind şi cu 
voce tare: "Oferit mie de către Carl, angajat al suspectului, 
când a văzut că era..." Ce? "Prins în fermoar?" 

- Eu m-aş gândi de două ori. 

- Bun. Completez aici mai târziu. Deci, cu puţin noroc, 
o parte dintre fibrele şi firele astea de păr strânse de la 
Custer Hill vor fi compatibile cu cele găsite asupra lui 
Harry şi poate, în acelaşi mod, şi câteva dintre firele de 
păr ale lui Harry sau fibrele de pe hainele lui au fost lăsate 
la Custer Hill, fiind amestecate printre chestiile adunate 
acum. 

Kate nu avu nimic de comentat. 

- Bună treabă, John! spuse ea. 

- Mulţumesc. Am fost un bun detectiv, am anunţat-o. 

- Încă eşti. 


Ptiu! 

- Cred că acum avem suficiente dovezi legale sau mai 
puţin legale pentru a-l suna pe Tom Walsh, şi-a ne întoarce 
la New York cât de repede posibil! 

Am ignorat sugestia ei şi i-am arătat noile mele şosete 
de lână: 

- Mai avem încă o şansă de a aduna probe de la 
reşedinţă. Tu ce şosete ai? am întrebat-o. 

- Tu vorbeşti serios în legătură cu invitaţia la cină? se 
interesă ea, fără să bage în seamă întrebarea mea. 

- Da. Am pus rola de scame înapoi în buzunar. De câte 
ori te invită la cină un suspect de crimă? 

- Păi, familia Borgia o făcea mai mereu. 

- Da... Serios? Familia Gambino... corect? 

- Nu, făceau parte din nobilimea italiană şi obişnuiau 
să-şi otrăvească invitaţii. 

- Serios? Iar musafirii continuau să vină? Ce idioţenie! 

- Punct lovit! 

Îşi desfăcu batonul energizant, iar eu o am întrebat-o: 

- Vrei să iau şi eu o muşcătură să văd dacă e otrăvit? 

- Nu, dar, dacă ţi-e foame, îl împărţim. 

- Eu mă păstrez pentru cină. 

- Eu nu merg acolo. 

- Draga mea, s-a interesat de tine în mod special. 

- Şi nici tu nu mergi. Spune-mi despre ce ai discutat cu 
Madox. 

- Bine, dar mai întâi sun-o pe Wilma. 

- De ce? 

- Spune-i că-i returnezi laptopul înainte de 18.30 şi 
cere-i o rolă de bandă adezivă. 

- Bine. Se duse la birou, iar eu am mers desculţ până la 
canapea, nedorind să mi se prindă pe şosetele noi fibre de 
pe covorul căsuţei închiriate. 

Kate ridică receptorul, aşa că nu m-am putut abţine să 
nu fac o glumă: 


- De asemenea, spune-i Wilmei să te sune dacă apare 
soţul tău conducând un Hyundai alb. 

Mă aşteptam ca ea să-mi spună că mă port copilăreşte, 
în schimb îmi zâmbi şi zise: 

- Bine. Ce ciudat simţ al umorului! 

Kate sună, o chemă pe Wilma la telefon şi-i mulţumi 
pentru laptop, promiţându-i că i-l va returna până în 18.30. 

- Pot să vă mai cer două favoruri? Am nevoie de o rolă 
de bandă adezivă. O să v-o plătesc. Mulţumesc. A, iar dacă 
vedeţi că apare soţul meu într-un Hyundai alb pe şosea, mă 
sunaţi imediat? Kate zâmbi, iar Wilma dădu să spună ceva. 
Kate explică: Este doar un prieten, dar... ăă, bine., da. 

- Spune-i că ai avea nevoie de suficientă bandă adezivă 
pentru încheieturi şi glezne şi mai întreab-o şi de frişca. 

- Numai puţin, vă rog. Acoperi receptorul, încercând 
să-şi reţină râsul, iar apoi şopti către mine: John... 

- Şi sunaţi-ne dacă se îndreaptă spre Casa de la Iaz 
orice altă maşină. Kate îmi aruncă din nou o privire, dădu 
din cap şi îi spuse Wilmei: 

- Soţul meu se poate să conducă altă maşină. Deci 
anunţaţi-ne de orice altă maşină care vine spre locul ăsta. 
Da... Mulţumesc. 

Kate închise şi zise: 

- Wilma mi-a sugerat ca prietenul meu să-şi mute 
maşina, întrucât mai există o uşă în spate, la verandă. 

Am izbucnit amândoi în râs, şi exact de asta aveam 
nevoie. 

- De parcă n-aş şti cum să scap de un tip pe uşa din 
spate, spuse Kate. 

- Hei! 

Zâmbi, apoi adăugă serioasă: 

- Cred că acum Wilma ne ţine de şase. 

- Este motivată. 

- Uneori gândeşti sănătos, rosti ea, dând din cap. 

- Sunt motivat şi eu. 


Ne-am sărutat şi ne-am îmbrăţişat, apoi Kate m-a 
informat: 

- Am făcut o rezervare pentru mâine seară la 8.30, la 
LaGuardia, din Syracuse. Acesta era singurul zbor 
disponibil pe care l-am putut găsi mai devreme. 

N-am vrut să mă cert cu ea. 

- Sper că n-ai folosit cartea de credit, am spus. 

- Nu acceptau cecuri la telefon. 

- Bine, atunci, când ajungi la aeroport, spune-i lui Liam 
Griffith că îl salut. 

- John, nu au cum să capete informaţii de la cartea de 
credit atât de repede... Bine... Putem merge la Toronto 
chiar din seara asta. Sunt o groază de zboruri către New 
York şi Newark din Toronto. 

- Sub nici o formă nu traversăm o graniţă. Bun, tu cum 
te-ai descurcat? Işi deschise agenda pe birou. 

- Bine. În primul rând, după cum am spus, nu am dat de 
maiorul Schaeffer. Am sunat de două ori şi i-am lăsat 
mesaje că-l voi suna din nou. Dar cred că el nu vrea să 
discute cu mine. Poate tu eşti mai norocos. 

- O să-l sun mai târziu. M-am întins pe canapea şi am 
spus: Nu se vedea nici o echipă de supraveghere la 
McCuen Pond Road. 

- Poate se ascunseseră. 

- Poate. Sau poate că maiorul Schaeffer ne-a tras ţeapă. 

- Dar tu tot ai mers mai departe. 

- Am scrijelit un mesaj pe scoarţa unui mesteacăn. 

- M-am uitat pe evidenţa zborurilor, pe foile cu 
rezervările la aeroport, pe cele cu închirierile de maşini, 
mă informă ea. Nu mi-au sărit în ochi decât două nume: 
Paul Dunn şi Edward Wolffer. Şi, desigur, Mihail Putiov. Se 
mai uită o dată, apoi spuse: Mai erau câteva nume care 
păreau cunoscute, dar poate doar din cauză că m-am 
gândit prea mult la ele. Bunăocară, James Hawkins. Ţie nu 


ţi se pare familiar? Şi nu-mi spune că era în baza a treia la 
Yankees. 

- Bine, nu era. L-ai căutat pe Google? 

- Am făcut-o. Apare un James Hawkins în lista 
Comitetului Mixt al Şefilor de Stat-Major, în calitate de 
general al Forţelor Aeriene. Dar nu-mi pot da seama dacă 
este vorba despre acelaşi tip. 

- Păi, dacă s-a dus la Clubul Custer Hill, trebuie să fie. 
A închiriat vreo maşină? 

- Nu. A venit sâmbătă din Boston, la ora 9.25, şi a 
plecat înapoi la 12.45, duminică, spre Boston, iar de acolo 
la Washington. 

- Bun... dacă a mers la Custer Hill, probabil l-a luat o 
maşină de la aeroport. Interesant este că Madox nu şi-a 
trimis avioanele personale după vreunul dintre VIP-urile 
astea. Dar nu dorea pesemne să fie depistată o legătură 
într-atât de directă între ei. Ceea ce dă mereu de bănuit, 
am mai adăugat eu. 

- Deseori, poate fi vorba despre simplul fapt că oficialii 
guvernului nu vor să accepte cadouri costisitoare sau 
favoruri de la oamenii bogaţi. Este o chestiune de etică, 
replică ea. 

- Ceea ce e şi mai suspect, am spus. Deci Madox se 
poate să fi avut la întâlnirea sa şi un membru al 
Comitetului Mixt al Şefilor de Stat-Major. Ba chiar un 
general al Forţelor Aeriene. 

- Mă întreb dacă aceşti invitaţi ştiau că Harry se află 
acolo şi ce s-a întâmplat cu el... 

Nu-mi puteam imagina că astfel de oameni ar fi fost 
complici la crimă. Pe de altă parte, dacă miza era 
importantă, orice era posibil. Şi ce altceva ai mai 
descoperit la aeroport? am întrebat. 

- Asta e tot. În ceea ce priveşte celelalte nume, este 
nevoie ca lista să fie amănunţit cercetată de o echipă de 


profesionişti, pentru a vedea cine sunt aceşti oameni şi 
care este legătura lor cu Bain Madox. 

- Sper că colegii noştri lucrează deja la asta. Dar nu 
vom afla niciodată rezultatele, am spus. 

Fără să comenteze, zise: 

- Apoi am intrat pe Google, ca să văd ce e cu Bain 
Madox, dar am găsit surprinzător de puţine lucruri despre 
el. 

- Nu este aşa surprinzător. 

- Probabil că nu. Cea mai mare parte dintre informaţiile 
pe care le-am găsit sunt legate de chestiuni corporatiste: 
funcţia sa de director executiv şi acţionar principal la 
Global Oil Corporation, şi nici despre asta prea multe. 
Foarte puţine lucruri ce ţin de biografia personală, mai 
nimic despre viaţa privată - nici nu este menţionată fosta 
soţie sau măcar copiii săi -, doar vreo şase citate din surse 
media, nimic neoficial sau vreun comentariu la adresa lui. 

- Aparent, poate face în aşa fel încât eventualele 
bloguri sau informaţii de la terţe persoane să fie pur şi 
simplu şterse. 

- Aşa se pare. Se mai uită puţin pe notițe, apoi reluă: 
Singurul lucru cât de cât interesant este că 50 dintre 
holdingurile sale în domeniul petrolului şi gazului şi 
jumătate din flota de vase petroliere sunt deţinute de o 
entitate necunoscută din Orientul Mijlociu. 

M-am gândit la asta şi la ce spusese Madox despre 
amicul său din Irak în timpul discuţiei pe care o avusesem 
cu el. Asta însemna că, exact cum procedau mai toţi 
executivii companiilor petroliere din occident, fusese 
nevoit să plece puţin capul în faţa unui nabab din Ţara 
Nisipurilor. Dar, pentru că Bain Madox nu părea tipul care 
să facă ceva de genul ăsta, poate că plănuia să-şi elimine 
partenerii, pentru totdeauna. Poate că despre asta era 
vorba. 


- Am intrat apoi să caut informaţii despre ELF, 
continuă Kate. Nu prea mai sunt multe de spus, în afara 
celor aflate deja de John Nasseff, cu excepţia faptului că 
ruşii folosesc sistemul ELF într-un mod foarte diferit de al 
nostru. 

- Da. Ei au mai multe litere în alfabet. 

Am căscat şi am auzit cum îmi chiorăiau matele. 

- Mai este o diferenţă. Se uită din nou pe notițe. SUA, 
după cum am aflat şi noi, trimite mesajele ELF către flota 
de submarine sub forma unor sunete sacadate, dar ruşii, în 
situaţii de maximă tensiune, trimit un mesaj continuu către 
submarinele lor, spunând, de fapt: "Totul este bine". Prin 
această metodă dau de înţeles că mai există unul în curs 
de transmitere, urgent, iar dacă acesta nu ajunge în 
intervalul de timp standard, necesar primirii unui astfel de 
semnal ELF, atunci tăcerea este luată drept eliminarea 
staţiei ELF, iar submarinele sunt automat autorizate să 
lanseze focul împotriva țintelor prestabilite, cum ar fi SUA, 
China sau oricare alta. 

- Frate, sper să fie la zi cu datoriile la curentul electric. 

- Şi eu. Continuă: De aceea receptorul nostru ELF din 
Groenlanda a putut identifica semnalul ELF al ruşilor din 
Peninsula Kola - pentru că foloseau constant acest semnal 
care spunea: "Totul este bine" într-o perioadă de maximă 
tensiune, pe care, conform acestui articol, noi am generat- 
o, pentru a-i determina pe ruşi să treacă la noul sistem de 
comunicare prin mesaje continue, care, în schimb, ne-a 
permis nouă să depistăm transmiţătorul lor din Peninsula 
Kola. 

- Uau! Ce deştepţi suntem! Şi, că tot veni vorba despre 
politica asta care duce totul la limita siguranţei din punct 
de vedere nuclear, slavă Domnului că s-a sfârşit Războiul 
Rece. 

- Da. Dar asta m-a făcut să mă gândesc că Madox, care 
obținuse la un moment dat codurile ELF ale americanilor, 


poate a obţinut şi codurile ruşilor. Uite ce mai zice 
articolul ăsta, scris de un suedez, din întâmplare: 
Software-ul de criptare rusesc nu este aşa sofisticat şi 
impenetrabil ca al nostru; deci se poate ca Madox să fi 
intervenit pe frecvenţa utilizată de ruşi şi să încerce să 
trimită semnale false flotei de submarine ruseşti pentru a 
lansa împotriva... Chinei, a Orientului Mijlociu sau a oricui 
nu-i face o impresie prea bună individului. 

Am reflectat niţel la această posibilitate. 

- Cred că este o probabilitate reală, am spus într-un 
final, mai ales dacă acele coduri ruseşti sunt mai uşor de 
obţinut decât ale noastre. Ar fi vorba despre acelaşi 
transmiţător de la Custer Hill, numai că submarinele 
nucleare ar fi altele, am adăugat. Alte chestii interesante 
despre ELF? 

- Ar mai fi faptul că şi indienii încearcă să construiască 
o staţie ELF. M-am ridicat în capul oaselor şi am întrebat: 

- De ce dracu' ar vrea şi ăştia aşa ceva? Să tragă cu 
securile lor mici? Au cazinouri, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

- John, indienii din India... 

- Aha... 

- Construiesc şi ei acum o flotă de submarine nucleare. 
La fel fac şi chinezii şi pakistanezii. 

- Un căcat! Mai e puţin şi se apucă şi funcţionarii de la 
poştă. Apoi putem să ne luăm la revedere de la tot. 

- De fapt, lumea devine un loc mai periculos decât era 
pe timpul Războiului Rece, când totul se desfăşura între 
noi şi ei, mă informă Kate. 

- Exact. Care este preţul unei case în Potsdam? 

Nu păru să-şi amintească. Se aşeză la birou, pierdută în 
propriile gânduri. 

- Am aflat şi nişte veşti... nu prea bune, mă informă ea. 

- Adică proaste? 

- Da. 


- Ce? 

- Încă încerc să-mi dau seama cum să pun totul cap la 
cap. Hai să-ţi spun şi restul, ca să putem discuta. 

- Vine maică-ta în vizită? 

- Nu e de glumit. 

- Bine. Ce urmează? 

- Mihail Putiov. 


Capitolul 42 


Mihail Putiov, am repetat. Nici urmă de el la Custer 
Hill. Dar acasă sau la biroul lui? 

- Am sunat întâi la birou, iar secretara lui, doamna 
Crabtree, mi-a spus că nu este acolo, aşa că i-am spus că 
sunt medic şi că era vorba despre o problemă foarte 
serioasă. 

- Foarte bună ideea. Nu am folosit-o niciodată. 

- Funcţionează de fiecare dată. În fine, doamna 
Crabtree s-a mai înduplecat puţin şi mi-a spus că domnul 
Putiov nu mai dăduse pe la serviciu, nu sunase şi că, de 
câte ori încerca să-l sune pe mobil, intra mesageria vocală. 
O sunase şi pe soţia lui, însă doamna Putiov nu ştia unde 
se afla soţul ei. Este evident că Putiov nu a spus nimănui 
unde avea de gând să se ducă, mai adăugă Kate. 

- Ai făcut rost de numărul de mobil al lui Putiov? 

- Nu. Doamna Crabtree nu a vrut să mi-l dea, dar mi l-a 
dat pe al ei, iar eu i-am dat numărul de pager. Doamna 
Crabtree părea îngrijorată, mai spuse. 

- Bun, deci Putiov lipseşte nemotivat de la MIT. Dar 
acasă? 

- La fel. Doamna Putiov aproape că a izbucnit în plâns. 
Spunea că, până şi atunci când este cu amanta, Mihail 
sună şi inventează o scuză. 

- Este un soţ bun. 

- John, nu fi măgar! 

- Glumeam şi eu! Deci Mihail nu lipseşte nemotivat 
doar de la slujbă, ci şi de acasă. 

- Da, judecând după starea de îngrijorare a soţiei şi a 
secretarei. Dar probabil că se află încă la Clubul Custer 
Hill. 

Am dat din cap în semn că mă îndoiesc de acest lucru. 


- Dacă ar fi fost, ar fi sunat. Un om în situaţia lui, cu 
FBl-ul mereu pe urmele sale, nu dispare pur şi simplu, 
punându-şi soţia şi secretara în postura de a apela chiar la 
FBI. Cred că este ultimul lucru pe care şi l-ar dori Putiov. 

- Deci...? întrebă Kate. 

- Păi, se pare că nu toată lumea care ajunge la Clubul 
Custer Hill iese de acolo la fel cum a intrat. 

- Aşa se pare. Dar tu ai fost acolo de două ori. Vrei să 
încerci din nou? 

- A treia oară-i cu noroc. 

Kate nu ţinu seama de asta şi continuă: 

- Deci am căutat pe Google informaţii despre Putiov 
Mihail şi am găsit nişte articole şi chestii nepublicate pe 
care le-au scris despre el alţi fizicieni. 

- Şi îl plac? 

- Îl respectă. Este o adevărată vedetă în domeniul fizicii 
nucleare. 

- Ce drăguţ! Atunci de ce umblă cu Bain Madox? 

- Ar putea fi vorba despre o relaţie profesională. Deşi ar 
putea la fel de bine să fie şi o relaţie personală; poate sunt 
doar prieteni. 

- Atunci de ce nu i-a spus nevestei sale unde se ducea? 

- Asta mă întrebam şi eu. Oricum, ce ştim exact este că 
un specialist în fizica nucleară invitat la Clubul Custer Hill 
a dispărut. Orice altceva este pură speculație. 

- Exact. Ai sunat la The Point? 

- Da. Erau două mesaje noi de la Liam Griffith, care ne 
transmitea să-l sunăm urgent. 

- Pentru cine era urgent? Pentru noi? Nu cred. Le-ai 
spus că am plecat la vânătoare de capete de elani în Lake 
Placid? 

- l-am zis lui Jim, de la recepţie, să spună oricui sună şi 
întreabă de noi că suntem aşteptaţi pentru cină. 


- În ordine. Asta s-ar putea să-l facă pe Griffith să 
rămână calm, cel puţin până apare la The Point şi îşi dă 
seama că a fost tras pe sfoară. A sunat Walsh? am întrebat. 

- Nu. 

- Vezi? Şeful ne lasă în pace! Ce tip de treabă! 

- Cred că l-am cam lăsat noi în pace, John, iar acum ne 
întoarce favoarea. 

- În fine. Dă-l în mă-sa! Cine altcineva a mai sunat? 

- Maiorul Schaeffer a telefonat la The Point, după cum 
i-ai sugerat. Mesajul pe care ţi l-a lăsat suna aşa: "Maşina 
dumneavoastră a fost returnată la The Point. Cheile sunt la 
recepţie". 

- Drăguţ. A uitat să lase echipa de supraveghere la 
locul ei, dar nu şi să-şi salveze curul de orice problemă ar 
fi avut cu FBl-ul. 

- Ţi-a spus cineva vreodată că eşti cinic? 

- Draga mea, am fost poliţist la NYPD vreme de 
douăzeci de ani. Sunt doar realist. Cred că am mai discutat 
despre asta, i-am amintit. Ce altceva? 

- Un bărbat pe nume Carl - hopa, sună familiar - a 
telefonat şi a lăsat următorul mesaj: "Cina rămâne 
valabilă". Jim a cerut detalii, dar Carl i-a spus că domnul 
Corey cunoaşte deja detaliile, şi nu cumva să uite să o 
aducă şi pe doamna Mayfield, după cum rămăsese stabilit. 
Deci Madox nu şi-a lăsat numele şi nici un alt indiciu care 
ar putea lega dispariţia noastră de reşedinţa lui, adăugă 
ea. 

- Ce dispariţie? 

- Dispariţia noastră. 

- De ce eşti atât de susceptibilă în privinţa oamenilor? 

- Mai du-te dracu', John! Avem şi trei mesaje telefonice 
vocale în camera de acolo. 

- Griffith şi mai cine? 

Kate citi notițele: 


- Liam Griffith, la 15.49, care spunea voios: "Hei, 
băieţi! Credeam că am să vă văd mai devreme. Sunaţi-mă 
când primiţi mesajul. Sper că totul e în ordine". 

- Ce netrebnic! Cât de proşti ne crede? am spus eu, 
râzând. Am adăugat după: Scuze, cât de cinic sunt... 

- Al doilea mesaj vocal ne cerea să lăsăm un mesaj ca 
să ne facem programare la masaj... 

- Da. 

- Ultimul mesaj era de la Henri, şi suna chiar drăguţ - 
ne întreba ce fel de muştar am dori la... ăă... cârnăciorii în 
foitaj. 

- Vezi? Şi tu nu m-ai crezut. 

- John, avem probleme mai urgente decât... 

- L-ai sunat înapoi? 

- Da, ca să las impresia că ne întorceam spre seară la 
The Point. 

- Şi ce i-ai spus lui Henry? Muştar Deli, da? 

- Da. E un bărbat fermecător. 

- A vrut să-mi arate sitarul lui. 

- Am mai făcut şi o programare la o şedinţă de masaj 
pentru noi amândoi, mâine dimineaţă, mă anunţă. 

- Ce bine! Abia aştept. 

- Dar nu o să fim acolo. 

- Adevărat. Ei, îmi pare rău să-l dezamăgesc pe Henry 
după toate eforturile depuse, dar nu cred că regret că n- 
am să beau cocktailuri cu Liam Griffith. 

Kate părea puţin obosită sau poate preocupată, şi era 
momentul să o îmbărbătez puţin, aşa că i-am zis: 

- Ai făcut o treabă excelentă. Eşti cel mai bun partener 
pe care l-am avut vreodată. 

- Sunt şefa ta. 

- Aşa... Cea mai bună şefă pe care am avut-o vreodată. 

Telefonul a început să sune. M-am uitat la Kate şi am 
întrebat-o: 

- Aşteptai un telefon? 


- Nu. 

- Poate e Wilma. Soţul tău e pe drum. 

Ezită puţin, apoi răspunse: 

- Alo? Ascultă, apoi zise: Da... Mulţumesc. Am să-i 
spun, da. Mulţumesc. 

- Era Wilma. A zis că banda adezivă e în faţa uşii. Şi că 
prietenul meu ar trebui să-şi mute maşina, îmi transmise 
Kate după ce închise telefonul. 

Am râs amândoi, dar era clar că eram cu nervii întinşi 
la maximum. M-am dus la fereastră, am verificat să nu fie 
nimeni afară, apoi am deschis uşa şi am luat o rolă mare 
de bandă adezivă. 

M-am aşezat la masa din bucătărie şi am început să 
închid etanş pungile cu probe, după cum cerea 
regulamentul. I-am spus lui Kate: 

- Şi zi-mi despre FAA“. 

Nu mi-a răspuns, în schimb m-a întrebat ea pe mine: 

- De ce nu luăm noi maşina înapoi de la Rudy, ducem 
pungile alea cu probe şi mergem la New York? 

- Ai un pix? Trebuie să scriu pe banda asta. 

- Am putea ajunge la Federal Plaza 26 pe la... se uită la 
ceas - pe la trei sau patru dimineaţa. 

- Tu poţi să te duci. Eu rămân aici. Aici se întâmplă 
totul, aşa că aici trebuie să fiu. Un pix, te rog. 

-Ce se întâmplă? îmi spuse ea, scoțând un pix din 
geantă. 

- Nu ştiu exact, dar, când se va întâmpla, eu am să fiu 
aici. Am scris pe bandă, apoi am continuat: De fapt, chiar 
ar trebui să ne despărţim, în cazul în care... Bine, ia tu 
maşina lui Rudy spre Massena, apoi închiriază altă maşină 
şi du-te la New York. 

Se aşeză pe scaunul de lângă mine, apoi îmi luă mâna şi 
spuse: 


€ Federal Aviation Administration - Administraţia Federală pentru 
Aviaţie 


- Lasă-mă să-ţi spun tot ce am aflat, apoi hotărâm ce 
trebuie să facem. Vorbea ca şi cum mai avea un as în 
mânecă, referindu-se probabil la vestea proastă. Indiferent 
despre ce era vorba, în mod limpede acest lucru o 
neliniştea. 

Am rostit doar: 

- Veşti proaste la FAA? 

- Vestea bună este că am reuşit să obţin nişte 
informaţii. Vestea proastă este ceea ce am aflat. 


Capitolul 43 


Bun, deci Administraţia Federală pentru Aviaţie, începu 
ea. După cum ai prezis, a fost o adevărată provocare. Dar, 
în cele din urmă, cineva de la FAA m-a sfătuit să sun la 
Serviciul Regional de Asigurare a Zborurilor din Kansas 
City - FSS” - unde duminică după-amiaza au aterizat două 
avioane ale companiei GOCO, care decolaseră de pe 
Aeroportul Regional Adirondack. 

- În regulă. Şi ce au spus cei de la FSS din Kansas City? 

- Ei bine, au spus că aceste două avioane au aterizat, şi- 
au făcut din nou plinul, au prezentat mai multe trasee 
aeriene de zbor prestabilite, apoi au decolat. Se mai uită la 
notițe o dată. Aparatul de zbor Cessna Citation, pilotat de 
căpitanul Tim Black, înregistrat cu numărul N2730G, a 
zburat spre Los Angeles. Celălalt, la bordul căruia se afla 
căpitanul Elwood Bellman, cu numărul N2731G, a decolat 
spre San Francisco. 

- Serios? Chestia asta m-a luat puţin prin surprindere. 
Eram sigur că, dacă nu amândouă, măcar unul din 
avioanele lui Bain Madox avea să se întoarcă aici, pe 
aeroportul Adirondack, pentru ca Madox să poată oricând 
să urce la bord şi să plece oriunde pofteşte cât mai repede. 

- Acum o oră am sunat la FSS în San Francisco, şi se 
pare că nu s-a schimbat nici una din destinațiile astea. 

- Bine, dar de ce să meargă în Los Angeles şi San 
Francisco? 

- Asta trebuie să aflăm. 

- Aşa este. Şi ar trebui să aflăm şi unde sunt cazaţi 
piloţii celor două avioane în oraşele astea, pentru a putea 
vorbi cu ei. 


7 Flight Service Station 


- M-am gândit şi eu la asta, şi am aflat că avioanele 
private folosesc ceea ce se numeşte un set de operaţiuni 
pentru bază fixă - FBO-urit pentru a asigura o bună 
aterizare şi decolare a aparatelor de zbor. Dar, când am 
telefonat la Los Angeles, am descoperit că aparatele GOCO 
folosesc drept FBO-uri Garrett Aviation Service; iar, în San 
Francisco, aparatele GOCO apelează la serviciile unei 
companii care se numeşte Signature Flight Support. Aşa 
că am sunat la aceste FBO-uri, pentru a afla dacă ştie 
cineva unde sunt cazaţi piloţii şi copiloţii acestor avioane. 
Mi s-a spus că, de obicei, aceştia lasă un număr de telefon 
de la hotelul unde pot fi găsiţi, în cazul în care este nevoie 
de ei, sau uneori chiar şi numerele personale de telefon. 
Nu şi de această dată. Singurele informaţii deţinute de 
aceste  FBO-uri aveau legătură cu Departamentul 
zborurilor GOCO din cadrul Aeroportului Internaţional 
Stewart, din Newburgh, New York, unde GOCO are 
principala bază de operaţiuni, atelierul de întreţinere şi 
oficiul de expediere. 

- Şi? I-ai sunat pe oamenii ăştia? 

- Da, am sunat la biroul de expediere GOCO din 
Stewart, dar nu m-am prezentat ca fiind agent FBI, din 
motive lesne de înţeles, aşa că nu a vrut nimeni să-mi dea 
informaţii despre cele două echipaje. 

- Le-ai spus că eşti medic şi că atât piloţii, cât şi 
copiloţii sunt practic orbi? 

- Nu, dar am să te las pe tine să suni şi să vezi ce poţi 
afla. 

- Poate mai încolo. Cum îi cheamă pe copiloţi? 

- În mod ciudat, cei de la evidenţa zborurilor nu cer şi 
numele copiloţilor. Mi-am dat seama atunci că FAA nu 
înăsprise defel măsurile în ce priveşte aparatele de zbor 
private, după evenimentele de la 11 septembrie. 

Dar asta ştiam deja. 


5 Fixed Based Operations 


- Evidenţele indică însă numărul persoanelor de la 
bord, şi erau câte două în ambele cazuri, pilot şi copilot. 

- Bun, deci aceste avioane au aterizat la Los Angeles şi 
la San Francisco, fără pasageri, se află acolo de duminică 
noaptea, nu au programat să mai zboare pe undeva, iar cei 
doi căpitani, Bellman şi Black, şi copiloţii lor se bucură de 
priveliştile din LA şi San Francisco până când primesc alte 
instrucţiuni. 

- Aşa se pare. 

M-am gândit la toate acestea şi mi-a trecut prin minte 
că poate nu înseamnă nimic, poate era ceva absolut 
normal. Nişte piloţi care traversează continentul, fără 
pasageri, arzând gazul de pomană, la propriu, cam câteva 
sute de litri pe oră, în timp ce şeful lor aducea alt 
combustibil în ţară cu vasele lui petroliere. 

- Ție nu ţi se pare ciudat? am întrebat-o pe Kate. 

- Ba da. Dar poate că nu ştim tot ce se întâmplă în 
lume. Unul dintre angajaţii FBO din San Francisco, de 
pildă, a sugerat că este posibil ca aceste avioane să fi fost 
chemate special pentru a lua pe cineva de acolo. 

- Crezi că un om ca Madox ar face o chestie de genul 
ăsta cu avioanele lui personale pentru nişte dolărei în 
plus? 

- Aparent, unii oameni bogaţi o fac. Dar asta nu e tot. 

- Eu speram să fi terminat. 

- Am vorbit cu doamna Carol Ascrizzi, a continuat Kate, 
care lucrează pentru Signature Flight Support în San 
Francisco, şi mi-a spus că i s-a cerut să-i transporte pe 
pilot şi pe copilot în limuzina aeroportului până la 
terminalul principal, unde staţionează taxiurile. 

Acest amănunt nu mi s-a părut bizar sau important, dar 
mi-am dat seama după tonul vocii doamnei Mayfield că 
era. 

- Şi? am întrebat. 


- Doamna Ascrizzi a spus că GOCO, ca majoritatea 
companiilor mari, face aproape întotdeauna rezervare 
dinainte pentru o maşină şi un şofer care să ducă echipajul 
la destinaţia dorită. I s-a părut ciudat că, în acest caz, cei 
doi, pilotul şi copilotul, au fost nevoiţi să ia un taxi la 
ieşirea din terminal. Din dorinţa de a fi amabilă, doamna 
Ascrizzi a spus că s-a oferit să-i ducă pe cei doi la hotel. Se 
pare că, de obicei, echipajele se cazează aproape de 
aeroport, la un hotel, iar cheltuielile sunt plătite de 
compania angajatoare. Dar cei doi i-au mulţumit şi au spus 
că vor lua un taxi, pentru că merg în centru. 

- Aşa... Dar ştia unde s-au dus? 

- Nu, pentru că nu au informat-o. 

M-am gândit că de asta şi preferaseră să ia un taxi 
decât să meargă cu maşina oferită de aeroport şi tot din 
acelaşi motiv nu îi aştepta nici o maşină închiriată. 

- Bun, altceva? 

- Da... mi-a spus că pilotul şi copilotul cărau după ei 
două valize mari şi negre, de piele. Erau încuiate cu lacăt 
şi aveau rotiţe. Păreau şi foarte grele, pentru că de-abia le- 
au putut ridica să le urce în maşină. 

- OK... mari şi negre. Cu încuietoare şi rotiţe. Cred că 
este bagajul despre care vorbea Chad, aici. Deci au fost 
descărcate în San Francisco şi, bănuiesc, în Los Angeles, 
am spus. Kate nu reuşea să-şi dea seama la ce foloseau 
toate informaţiile astea, aşa că am încercat să o ajut. Poate 
că cei doi aveau cu ei ascunse nevestele sau iubitele, iar în 
bagajele astea grele erau hainele pentru două zile ale celor 
două femei. 

- Cum de ai reuşit să strecori o observaţie misogină de- 
a ta într-o conversaţie care vizează încărcătura unui avion? 
întrebă ea. 

- Îmi pare rău. De fapt, nu fusese uşor. Era doar pură 
speculație. Am mers chiar mai departe... Deci despre ce 
era vorba? Aur? Două cadavre? Ce? 


- Ar trebui să te gândeşti mai bine la asta. 

- Bine. Şi ce a mai spus Carol Ascrizzi? Era sceptică? S- 
au comportat suspect sau erau vizibil nervoşi? 

- Ei se comportau perfect normal, după spusele 
doamnei, ba chiar glumeau cu privire la greutatea valizelor 
şi că GOCO nu trimisese şofer cu maşină să-i ia. Copilotul 
a flirtat cu doamna Ascrizzi şi i-a spus că speră să o revadă 
miercuri, când avea să plece. 

- Aşa... să plece unde? 

- Copilotul a spus că ultima lor destinaţie este 
LaGuardia, dar nu a menţionat dacă vor face vreo escală 
pe drum. Pilotul a lăsat instrucţiuni la Signature Flight 
Support cum că aparatul ar fi trebuit să fie pregătit în jur 
de ora prânzului şi cu plinul făcut. 

- În ordine... Deci, potrivit spuselor doamnei Ascrizzi, 
nu părea nimic în neregulă cu ei, cu excepţia bagajelor. 
Am reflectat la acest aspect, apoi am zis: Deci încărcătura 
a fost transportată cu două avioane private, nu cu unul 
singur, deşi aceste două oraşe se află destul de aproape 
unul de celălalt. 

- Corect. 

- Şi nu a venit nimeni să ia echipajul cu tot cu bagaje 
când aceştia au ajuns la destinaţie. 

- Exact. 

- Iar pilotul a lăsat instrucţiuni la Signature Flight 
Support în San Francisco cum că aparatul ar fi trebuit să 
fie pregătit de plecare în jur de ora prânzului, ultima 
destinaţie fiind LaGuardia, dar acest zbor nu fusese 
declarat la FAA. 

- Corect. Dar nu asta e neobişnuit. Decolările trebuie 
anunţate, am aflat eu, aproape de momentul plecării, 
pentru a lua în consideraţie aspecte cum ar fi vremea, 
traficul în aeroport şi altele asemenea. 

- Logic. 

- Îmi pare rău că nu înţeleg. 


- Hai, nu-ţi face griji în legătură cu asta! Mai am câte 
ceva să-ţi spun. De fapt, iată cum stă treaba - destinaţia 
pilotului şi a copilotului în San Francisco e secretă. 

- De ce secretă? 

- Pentru că nu a fost rezervată nici o maşină şi nu a fost 
chemat nici un şofer, căci astfel ar fi fost trecut totul pe 
hârtie. Au refuzat maşina aeroportului care-i ducea în oraş, 
după ce încărcaseră valizele în ea, apoi le-au luat şi le-au 
urcat în taxi, în două taxiuri, dat fiind că erau foarte mari, 
pentru plimbărica prin oraş. Nu ţi se pare că se leagă? 

- Nu. Deci am sunat la Garrett Aviation Service, în LA, 
unde am vorbit cu un tip pe nume Scott, care m-a lăsat să 
aştept la telefon ca să se intereseze de treaba asta şi a 
revenit spunându-mi, în mare, cam aceeaşi poveste - două 
valize mari şi limuzina doar în interiorul aeroportului, până 
la taxiuri. 

- Aha. Deci se pare că aceşti patru tipi au avut aceleaşi 
instrucţiuni să ia taxiuri, oriunde s-ar duce cu valizele alea. 

- Aşa se pare. 

- Deci este destul de evident că aceste două echipaje au 
vrut să păstreze secretul în ceea ce priveşte destinaţia sau 
poate destinațiile lor în LA şi San Francisco, de aceea 
fiecare a luat câte un taxi, pentru că ar fi fost mai greu de 
depistat după aceea. Acum se pune problema dacă treaba 
asta are vreo legătură cu planul nebunesc al lui Bain 
Madox de a deveni împăratul Americii de Nord, sau ce 
dracu' o fi având el de gând să facă. Sau asta nici măcar nu 
e relevant? 

- Eu cred că este relevant. 

- Asta este vestea proastă? 

- Trebuie să lărgim puţin contextul, răspunse ea. 
Spune-mi ce ai discutat cu Madox. 

- Bine. Apoi îmi dai vestea proastă? 

- Da. Doar dacă nu-ţi dai singur seama până terminăm 
de trecut în revistă toate aspectele. 


- Asta da, provocare! Bun, deci mi-ai spus cam tot ce 
era nevoie ca să-mi dau seama care-i vestea proastă? 

- Ai ajuns în stadiul în care mă aflam şi eu când mi-am 
dat seama. Apoi am mai aflat un amănunt care mi-a 
confirmat lucrul de care mă temeam. 

- OK. Mamă! 

M-am gândit la asta, şi ceva începea să se lege în 
mintea mea, dar, până să-mi pun ordine în gânduri, Kate 
spuse: 

- Te-ai prins. Custer Hill. Bain Madox. 

Toate drumurile duceau la Custer Hill şi la Bain Madox. 


Capitolul 44 


M-am aşezat la loc pe canapea, iar Kate pe un taburet. 

- Ei bine, am spus, în primul rând, Bain Madox se 
aştepta, în mare, să trec să-l văd. Marile minţi gândesc la 
fel, am adăugat. 

Imi place la nebunie când îşi dă ochii peste cap. E atât 
de drăguță! 

- Se pare că personalul din casă e plecat, dar cei de la 
pază sunt prezenţi, la fel şi Carl. 

l-am povestit lui Kate pe scurt despre felul cum 
decursese întâlnirea mea cu Bain Madox, inclusiv despre 
discuţiile tangenţiale legate de posibilitatea de a fi rănit la 
locul de muncă şi despre obsesia lui faţă de urşi. 

- Dar poate că aceste subiecte nu erau chiar 
întâmplătoare, i-am atras atenţia. Poate că Madox vorbea 
cumva alegoric. 

- Mie îmi sună a aberaţii tipic masculine. 

- Da, şi asta. Mai important este că l-am anunţat oficial 
pe domnul Bain Madox că este suspect de crimă. l-am spus 
lui Kate ce-i îndrugasem lui Madox, cum că se bănuia că 
unul dintre oamenii săi l-ar fi ucis pe Harry. Am continuat 
cu: Deci cred că l-am cam prins cu asta. 

- Uciderea unui agent federal nu este o crimă federală, 
mi-a amintit Kate. 

- Atunci ar trebui să fie. 

- Dar nu este. E de competenţa poliţiei statului New 
York să facă asta; altfel spus, maiorul Schaeffer ar trebui 
să se ocupe de caz. Nu predai chiar tu aşa ceva, la Colegiul 
John Jay? mă întrebă. 

- Ba da, asta predau. Dar nu şi practic aşa ceva. De 
fapt, am avut grijă să folosesc cuvântul atac, care este o 
infracţiune federală. Madox nu este avocat, ci suspect, am 
adăugat. 


- Da, dar are un avocat. 

- Hai să nu ne dăm de ceasul morţii când vine vorba 
despre detalii. Părea un pic exasperată din cauza atitudinii 
mele, dar spuse: 

- A fost o mişcare bună din partea ta. Atunci te-a invitat 
la cină? 

- Da, chiar atunci. O să aibă pregătite pentru mine şi 
nişte informaţii pe care i le-am cerut, am mai spus. 

- Da, păi atunci, află că a cam venit momentul să-i 
anunţăm oficial pe maiorul Schaeffer şi pe Tom Walsh de 
isprăvile tale. 

- Am s-o fac. 

- Când? 

- Mai târziu. Am continuat să-i povestesc despre ce am 
mai vorbit cu Madox, însă am omis să menţionez faptul că 
găsisem, la un moment dat, o soluţie simplă la o problemă 
complexă. 

Îmi venea să-i spun lui Kate că "întocmai după cum 
Madox rezolvase problema cu Harry Muller cu un gram de 
plumb, tot aşa puteam rezolva şi eu problema cu Madox în 
mai puţin timp decât mi-a luat să strâng scamele de pe 
covor". Dar m-am abținut. 

- Madox şi-a exprimat părerea de rău faţă de cei s-a 
întâmplat lui Harry, cu toate că nu-şi mai amintea foarte 
bine cum îl chema. 

Kate se uită la mine. 

- Voia să ştie dacă există vreun fond deschis pentru el, 
la care să-şi aducă şi el contribuţia, am zis. 

Se uita în continuare la mine, şi cred că-şi dăduse 
seama că îmi trecuse prin cap să fac singur dreptate, lucru 
care se mai întâmplă uneori când vine vorba de ucigaşi de 
poliţişti. 

- Am sunat-o pe iubita lui Harry, Lori Bahnik, spuse 
Kate. 


M-a luat prin surprindere, dar mi-am dat seama că eu 
sunt cel care ar fi trebuit să facă asta. 

- Drăguţ din partea ta. 

- Nu a fost o discuţie plăcută, dar am asigurat-o că 
facem tot posibilul să-l prindem pe făptaş. 

Am clătinat din cap. 

- Lori te salută. Se bucură că te ocupi tu de caz. 

- Nu i-ai spus că nu mă mai ocup de caz? 

- Nu, nu am făcut-o. Kate se uită fix la mine. Ultima 
oară când am verificat, noi doi ne ocupam de caz. 

Am zâmbit uşor, privindu-ne în ochi. Am schimbat 
subiectul. 

- Cel mai important lucru în ce-l priveşte pe Bain 
Madox este că acum se simte presat, şi s-ar putea să 
recurgă la un gest stupid, disperat sau foarte inteligent. 

- Cred că le-a îndeplinit pe toate trei când te-a invitat la 
cină. 

- Pe noi, draga mea. Şi cred că ai dreptate. 

- Eu ştiu că am dreptate. Deci de ce să-i cânţi în strună 
şi să te duci? Sau fii şi mai isteţ şi nu te duce. Acum pot să- 
l sun pe Tom Walsh? 

Nu i-am răspuns, ci am continuat să-i vorbesc despre 
vizita făcută lui Madox. 

- Am studiat cu foarte mare atenţie şi porţiunea de 
teren din spatele casei lui Madox, de la fereastra celui de- 
al doilea etaj al cabanei. Este o cazarmă acolo suficient de 
mare cât să adăpostească 20-30 de oameni, dar îmi 
închipui că nu sunt niciodată mai mult de jumătate. Mai 
există şi o clădire de piatră cu trei hornuri prin care iese 
fum în permanenţă şi un camion de serviciu diesel parcat 
afară. 

Clătină din cap şi spuse iar: 

- Poate că a venit momentul să împărtăşim şi altora 
informaţiile astea. Eu îl sun pe Tom, sună-l tu pe maiorul 
Schaeffer. 


- Bine. Îl sun eu întâi pe maiorul Schaeffer, ca să avem 
mai mult timp să vorbim cu Tom Walsh. 

M-am ridicat şi m-am dus la telefonul de pe birou şi, 
folosind ce mai aveam pe cartelă, am sunat la sediul 
poliţiei statale din Ray Brook. 

Când află că îl caută detectivul Corey, maiorul 
Schaeffer răspunse imediat şi mă întrebă: 

- Unde sunteţi? 

- Nu sunt singur, dar am în faţa mea un meniu în limba 
franceză, am spus punând telefonul pe speaker. 

- Aţi primit mesajul meu, că v-am lăsat maşina de la 
Hertz la The Point? întrebă el, deloc amuzat. 

- Da. Mulţumesc. 

- Prietenul dumneavoastră, Liam Griffith, nu este deloc 
încântat de ce faceţi, îmi aduse el la cunoştinţă. 

- Dă-l dracu'! 

- Să-i transmit asta? 

- Am s-o fac chiar eu. Că tot veni vorba, am fost la 
Clubul Custer Hill şi am văzut că nu e nici o echipă pusă să 
supravegheze acolo. 

- Ba erau acolo. Dar i-am direcționat eu pe Route 56, 
pentru că tot dădea târcoale un jeep negru. Şi mai este o 
echipă şi pe drumul avariat, în caz că vine sau pleacă 
cineva pe rutele din spate. 

- Bine. A descoperit ceva nou echipa dumneavoastră? 

- Nu a mai trecut nimeni pe la Clubul Custer Hill, cu 
excepţia dumneavoastră, într-un Hyundai alb închiriat de 
la Enterprise, şi un camion de service diesel. Mi-a spus 
exact la ce ore fusesem acolo, apoi mă întrebă: 

- Ce dracu' aţi căutat acolo? 

- O să ajung şi la asta. Camionul a plecat? 

- Până acum, nu. Nimeni altcineva nu a plecat de la 
reşedinţă, deci bănuiesc că individul ăsta, Putiov, este în 
continuare acolo. Dar dumneavoastră aveţi vreun indiciu 
cum că s-ar afla acolo? 


- Nu, deloc. Am fost urmărit după ce am plecat de la 
Clubul Custer Hill? 

- Nu. 

- De ce nu? 

- Pentru că am fost sunat chiar din maşina de 
supraveghere şi mi s-a spus că era un Hyundai închiriat de 
la Enterprise, aşa că i-am anunţat că dumneavoastră, John 
Corey, vă ocupati de caz. 

- Bine. 

Deci, dacă era adevărat, atunci echipa de supraveghere 
nu văzuse că schimbasem maşina la benzinăria lui Rudy. 
Dar, dacă mă minţea, atunci se ştia că acum conduc o 
camionetă mişto. Dar asta ar fi contat numai dacă nu aş fi 
avut încredere în maiorul Schaeffer. Şi decisesem să am. 
Ideea e că oricum cred că aş fi observat dacă aş fi fost 
urmărit. 

Maiorul Schaeffer întrebă din nou: 

- Ce făceaţi acolo? 

- Încercam să-mi fac o părere despre suspect şi adunam 
probe. 

- Ce fel de probe? 

- Fire de păr şi fibre de pe covor. 

Şi i-am explicat cum am procedat. 

Maiorul ascultă, apoi întrebă: 

- Unde sunt aceste probe acum? 

- La mine. 

- Şi când mi le daţi? 

- Cred că mai întâi trebuie să lămuresc o problemă 
legată de jurisdicție. 

- Ba nu, nu trebuie. Omuciderea este o infracţiune de 
care se ocupă poliţia statală. 

- Parcă nu credeaţi că e vorba despre o crimă, i-am 
amintit. 


Se aşternu tăcerea, vreme în care maiorul Schaeffer se 
gândea probabil la consecinţele faptului că nu pusese 
problema pe tapet mai devreme. În cele din urmă, spuse: 

- Aş putea să vă arestez pentru reținerea de probe. 

- Dacă m-aţi putea găsi, aţi face-o. 

- Pot să vă găsesc. 

- Nu cred, mă descurc foarte bine la capitolul ăsta. Am 
să mă gândesc cum să acţionez pentru binele acestei 
investigaţii, dar şi pentru mine şi partenera mea. 

- Sper să nu vă ia prea mult. Şi ce a avut de spus 
Madox? întrebă el. 

- Am vorbit despre urşi. L-am avertizat pe Madox că 
este martor în investigarea unei posibile crime. Acum, 
vrând-nevrând, trebuie să coopereze, iar asta nu are cum 
să-i fie prea uşor. 

- Da. Înţeleg cum funcţionează totul, domnule detectiv. 
Mulţumesc, spuse maiorul. Dar de când a devenit o crimă 
petrecută în statul New York o infracţiune federală? mai 
tinu să întrebe. 

- Când a devenit moartea lui Harry Muller o crimă? 

Era clar că domnului maior Schaeffer nu-i conveneau 
metodele mele, aşa că nu îmi răspunse la întrebare, dar mă 
informă: 

- Se poate ca acum Madox să coopereze la investigaţie, 
dar nu-l veţi mai întâlni niciodată fără ca avocatul lui să fie 
de faţă. 

M-am întrebat dacă respectivul avocat avea să fie 
prezent la cină. Şi, că tot veni vorba, decisesem să nu-i 
spun lui Schaeffer despre invitaţie decât cu puţin înainte 
de a ajunge la Custer Hill. Pentru că era nevoie ca el să 
ştie unde ne aflam, dacă intervenea vreo problemă. Dar nu 
voiam să afle despre asta prea devreme, ca nu cumva el 
sau Griffith să devină parte din problemă, arestându-mă. 

- Bun, mi-aţi făcut nişte favoruri şi v-am făcut şi eu 
unele. Cred că suntem chit în privinţa asta, spuse el. 


- De fapt, eu mai am să vă cer câteva. 

- Scrieţi-mi-le! 

- Iar apoi vă rămân eu dator. 

Nu răspunse. Cred că-l enervasem. Cu toate astea, am 
spus: 

- Apropo de chestii diesel... Aţi aflat vreodată cât de 
mari sunt generatoarele alea diesel de la Custer Hill? 

- De ce e important? 

- Nu ştiu sigur dacă este. Sunt sigur că nu e. Dar am 
văzut clădirea asta acolo... 

- Da, am văzut-o şi eu, când am mers la vânătoare prin 
zonă. Am tăcut câteva secunde, apoi el spuse: 

- L-am pus pe unul dintre oamenii mei să sune la 
Potsdam Diesel, dar, fie a înţeles el greşit, fie persoana cu 
care a vorbit nu a citit corect dosarul... 

- Adică? 

- Omul spunea că de acolo a aflat că generatoarele 
dădeau 2 000 de kilowaţi. Făcu o pauză, apoi sublinie: 
Fiecare. La dracu' - unu' din ăla ar furniza curent unui oraş 
întreg. O fi vrut să zică 20 de kilowati - poate 200 sau 20 
000 de wati. 

- Este vreo diferenţă? 

- Da, dacă-ţi bagi degetul în fasungul greşit, spuse el, 
apoi schimbă vorba: Permiteţi-mi să vă dau un sfat... 

- Spuneţi! 

- Nu sunteţi singur în toată afacerea asta. Este vorba 
despre muncă în echipă. Alăturaţi-vă din nou echipei! 

Kate a ridicat mâna, pentru a-mi face semn. 

- Este prea târziu pentru asta, i-am spus maiorului. 

- Dumneata şi soţia ar trebui să veniţi la secţie acum. 
Întotdeauna este plăcut să fii invitat acasă, şi sună tentant, 
dar nu mai aveam încredere în familia mea, aşa că am 
spus: 

- Cred că aveţi suficient de mulţi agenţi federali pe 
lângă dumneavoastră. 


- Mă întâlnesc personal cu dumneavoastră dacă aşa vă 
simţiţi mai... în siguranţă... se oferi el. 

- Bine, am să vă anunţ unde ne putem vedea mai târziu. 

Am închis până să-mi poată răspunde şi m-am uitat la 
Kate, care zise: 

- John, cred că trebuie să mergem la... 

- Am încheiat discuţia. Trecem la alt subiect. Potsdam 
Diesel. 

Am format numărul de telefon de la Potsdam Diesel, pe 
care mi l-am adus aminte de pe camionul lor de service. 

A răspuns o tânără: 

- Potsdam Diesel. Lu Ann la telefon. Cu ce vă pot ajuta? 

Am apăsat pe speaker. 

- Salut, Lu Ann. Sunt Joe, îngrijitorul de la Clubul 
Custer Hill. 

- Da, domnule. 

- Al este cu mine, umblă la generatoare. 

- Şi este vreo problemă? 

- Nu, dar m-ar ajuta dacă ai găsi dosarul cu vânzările şi 
service-ul. 

- Numai puţin. 

Ni s-a pus muzică, şi i-am spus lui Kate: 

- Nu sunt la curent cu waţii, dar lui Schaeffer nu i-a 
venit să creadă că ar fi fost vorba de şase mii... cum le-a 
spus? Megawati? 

- Poate kilowaţi. O mie de waţi fac un kilowat. Şase mii 
de kilowaţi înseamnă şase milioane de wati. Un bec are 
nevoie de circa 75, de regulă, spuse Kate. 

- Mamă, asta înseamnă o groază de... 

Revenise pe fir Lu Arin. 

- Am găsit. Cum vă pot ajuta? 

- Ei bine, dacă ar fi o pană de curent şi generatoarele 
ar ceda, aş putea să-mi fac o cafea şi nişte pâine prăjită 
mâine-dimineaţă? 


- Aţi putea să faceţi asta pentru întregul Potsdam, 
spuse ea râzând. 

- Da? Deci cam câţi kilowaţi ai spune că am la 
dispoziţie? 

- Păi, aveţi trei generatoare marca Detroit, cu motoare 
diesel de 16 cilindri, fiecare capabil să furnizeze cam 2 000 
de kilowati. 

M-am uitat cu subînţeles la Kate. 

- Zău? Dar cât de vechi sunt generatoarele astea? am 
întrebat. A venit cumva momentul să fie înlocuite? am 
întrebat-o pe Lu Ann. 

- Nu. Au fost instalate în... 1984... dar au garanţie 
nelimitată dacă sunt întreţinute corespunzător. 

- Dar cam cât costă unul nou? 

- Ooo, nu ştiu sigur... dar acestea au costat, în 
1984,245 000 de dolari. 

- Fiecare? 

- Da, fiecare. Astăzi ar fi... mult mai mult. Este vreo 
problemă cu service-ul? întrebă ea. 

- Nu. Al face o treabă minunat. Îl văd de aici cum îşi dă 
silinţa. Când o să termine? 

- Păi... nu-i avem decât pe Al şi pe Kevin, şi au început 
treaba sâmbătă după-amiaza, suntem şi foarte ocupați... 
ştiţi că plătiţi cu ziua, da? 

Eu şi Kate ne-am uitat iar unul la celălalt. I-am spus lui 
Lu Ann: 

- Nici o problemă. De fapt, adaugă o mie de dolari în 
plus la factura domnului Madox, pentru Al şi Kevin. 

- Foarte generos din partea dumneavoastră... 

- Deci cam cât crezi că mai durează? Încă o oră? 

- Nu ştiu. Vreţi să-i sun eu sau vorbiţi dumneavoastră 
cu ei? 

- Sună-i tu. Uite, urmează să înceapă o petrecere mare 
aici, deci poate ar putea reveni altă dată. 

- Şi pentru când aţi dori să reprogramăm? 


- Să spunem... 31 noiembrie... 

- OK... ăă...văd că sunt numai treizeci de... 

- O să mai revin eu. Între timp, spune-le băieţilor să 
mai ia o pauză, să o lase aşa. O să aştept la telefon. 

- Numai puţin, vă rog! 

Am început să auzim prin telefon valsul Dunărea 
albastră, cine ştie de ce, şi i-am spus lui Kate: 

- Trebuia să fac treaba asta acum o oră. 

- Mai bine mai târziu decât niciodată. Şase mii de 
kilowaţii, spuse ca pentru ea. 

- Da. De ce ascultăm chestia asta? 

- Pentru că eşti pe apel în aşteptare. 

- Vrei să dansezi...? 

Lu Ann reveni şi spuse: 

- Am veşti bune, au terminat, şi acum îşi strâng 
lucrurile. 

- Ce bine! "Rahat!" 

- Mai pot face şi altceva pentru dumneavoastră? 

- Roagă-te să fie pace în lume. 

- Bine... ce drăguţ. 

- Lu Ann, o seară frumoasă! 

- Şi ţie, Joe! 

Am închis şi i-am spus lui Kate: 

- În istorie, o să se consemneze că aceasta este prima 
oară când o echipă care face service-ul termină înainte de 
data stabilită. 

- Oricum Madox nu i-ar fi lăsat să plece. Deci, dacă 
până acum ne mai puteam îndoi că aceea este o antenă 
ELF, acum avem şi confirmarea. 

- Eu eram mai mult decât convins. Acesta nu este decât 
argumentul hotărâtor. Dacă observi că tacâmurile încep să 
strălucească în mod ciudat diseară, anunţă-mă, am 
adăugat. 

- John, doar nu mergem... 

- Care ar fi dezavantajul în a merge acolo la cină? 


- Moartea, dezmembrarea, dispariţia şi divorţul. 

- O să ne descurcăm. 

- Eu am o idee mai bună. Haide să ne urcăm în maşină 
şi să plecăm în Manhattan. Acum. Îl sunăm pe Tom de pe 
drum... 

- Nici vorbă. În nici un caz eu n-o să fiu pe şosea 
vorbind la mobil cu Tom Walsh, când toată nebunia va 
avea loc aici. De fapt, adevăratul motiv pentru care astăzi 
mergem la Custer Hill nu este cina, nici să adunăm mai 
multe probe, ci, să-l arestăm dacă putem pe domnul Bain 
Madox pentru uciderea - pardon, pentru atacul asupra - lui 
Harry Muller, agent federal. 

- Nu cred că avem suficiente probe şi nici... spuse Kate. 

- Dă-le naibii de dovezi! Avem suficiente probe. Se află 
în pungile alea. Iar motivul este probabil suma totală a tot 
ceea ce am văzut sau auzit. 

Kate spuse, dând din cap: 

- Să-l arestăm sub orice acuzaţie federală este 
prematur, ca să nu mai spun că ne-am înrăutăţi situaţia, 
mai ales că e vorba despre un om de talia lui Bain Madox. 

- Am hotărât deja. Trebuie să-l arestăm pe nemernic 
chiar în seara asta, înainte să-şi pună în aplicare planurile. 

Ea nu spuse nimic, şi am crezut că am convins-o. 

- Ei bine, acum dă-mi şi vestea proastă, am rostit eu cu 
glas duios. Apoi o să văd cum e mai înţelept să acţionăm în 
continuare. 

- Credeam că deja ţi-ai dat seama ce are de gând să 
facă... 

- Aş fi spus-o, dacă mi-aş fi dat seama. Aşteaptă! Am 
încercat să mă gândesc la tot preţ de zece secunde, dar 
aveam mult prea multe chestii pe cap, aşa că am întrebat: 

- Animal, plantă sau rocă? 

Ea trecu la birou, stând în picioare, şi trase laptopul 
mai aproape. 

- Haide să-ţi arăt ceva! 


Capitolul 45 


Kate apăsă câteva butoane de pe tastatura laptopului, 
şi pe monitor apăru o pagină de text. 

- Iată un articol nepublicat despre Mihail Putiov, scris 
acum zece ani, îmi spuse ea. 

Am aruncat o privire pe monitor. 

- Aşa, şi? 

Ea întoarse computerul spre mine, zicând: 

- Autorul e un tip pe nume Leonid Cernov, un alt 
specialist în fizică nucleară, care locuieşte tot în State. 
Articolul e scris sub forma unei scrisori către colegii 
fizicieni, în care elogiază geniul lui Putiov. 

Nu i-am răspuns. 

- Iar aici, continuă ea, Cernov scrie, citez: "Putiov este 
în prezent destul de mulţumit în postură de profesor şi 
consideră că munca sa îi oferă multe provocări şi 
recompense. Dar trebuie să ne întrebăm dacă are parte de 
la fel de multe provocări ca atunci când lucra la Institutul 
Kurceatov, În cadrul programului sovietic de 
miniaturizare". Am încheiat citatul, mai adăugă ea, 
uitându-se la mine. 

- Miniaturizare a cui? 

- A armelor nucleare. Proiectile de artilerie, de pildă. 
Sau mine antipersonal. Sau valize nucleare. 

Mi-a trebuit o fracțiune de secundă ca să înţeleg şi m- 
am simţit ca şi cum aş fi primit o lovitură puternică în 
stomac. 

- La dracu'! 

Mă holbam cu o privire tâmpă la monitorul laptopului, 
în timp ce în mintea mea se succedau cu repeziciune toate 
informaţiile pe care le auzisem sau le descoperisem, tot ce 
ştiam ori suspectam. 


- John, cred că sunt două serviete cu bombă nucleară în 
Los Angeles şi două în San Francisco. 

- La dracu'! 

- Nu ştiu care e destinaţia finală a acestor arme şi nici 
dacă cele două aparate de zbor ale lui Madox vor 
transporta valizele la destinaţia sau destinațiile finale, 
dacă ele vor fi urcate la bordul unui vapor sau... 

- Trebuie să facem în aşa fel încât avioanele alea să 
rămână la sol! 

- S-a rezolvat. L-am sunat pe prietenul meu Doug 
Sturgis, care este asistent al agentului special principal la 
biroul teritorial din Los Angeles, şi i-am spus să pună cele 
două avioane sub urmărire, în eventualitatea că piloţii lor 
îşi vor face apariţia, sau să obţină un ordin de sechestrare 
a avioanelor ca probă într-un caz federal urgent şi de 
maximă prioritate. 

Am dat uşor din cap. "Prietenul" ei Doug era, cred, un 
fost iubit, de pe vremea când lucrase la Los Angeles, cu 
nişte ani în urmă. Avusesem plăcerea de a-l întâlni pe 
prăpăditul ăsta atunci când eu şi Kate îl urmăream pe Asad 
Khalil în California. Şi nu aveam nici o îndoială că acest 
tăntălău ar fi făcut pe dracu-n patru pentru vechea lui 
prietenă Kate. 

Cu toate astea, nu înţelegeam cum putea Kate să 
demareze un caz important cu un singur telefon dat unui 
oarecare asistent al agentului special principal din Los 
Angeles. Vreau să spun că mecanismele interne ale FBI- 
ului rămân în continuare un mister pentru mine, dar parcă 
îmi aduc şi eu aminte cum stau lucrurile cu scara 
ierarhică. 

Am întrebat-o pe Kate care-i treaba, iar ea mi-a 
răspuns: 

- Ceea ce am făcut eu - pentru a evita să apelez la Torn 
Walsh - a fost să-l rog, să-l implor chiar pe Doug să trateze 
toată treaba ca pe un pont anonim privind o ameninţare 


teroristă. Asta chiar va face ca lucrurile sa avanseze mai 
rapid, în cazul în care Doug va spune că pontul pare real. 

- Am înţeles. Şi o să facă el chestia asta? 

- El a spus că o va face. l-am explicat că eu... şi tu... 
întâmpinăm nişte probleme cu credibilitatea la ATTF, dar 
că am obţinut o informaţie extrem de sigură, că e urgent, 
că ţine de jurisdicţia lui, că... 

- Bine. Am înţeles. Şi, fiindcă e amicul tău, riscă să-şi 
frângă gâtul pentru tine. N 

- Nu ar risca să-şi frângă gâtul pentru nimeni. Însă e 
obligat să răspundă la o ameninţare teroristă credibilă. 

- Corect. Presupun că ştie că tu ai credibilitate. 

- N-am putea să trecem odată peste asta? 

- Ba da. Voiam doar să ştiu că treaba asta e pe mâini 
bune şi că nu o amână cineva de azi pe mâine. 

Kate trecu mai departe. 

- De asemenea, i-am comunicat lui Doug cele două 
nume, Tim Black şi Elwood Bellman, şi i-am spus că Black 
este probabil cazat la un hotel din Los Angeles, iar Bellman 
- la unul din San Francisco. l-am explicat că trebuie să-i 
găsim urgent pe cei doi piloţi. l-am împărtăşit bănuiala 
mea, cum că ei ar transporta nişte valize nucleare. 

Am dat din cap. Evident, asta era cea mai bună soluţie! 

- Şi aşa l-ai făcut curios? 

Continuă fără să ia în seamă replica mea: 

-A promis să înceapă imediat urmărirea în Los 
Angeles, să sune la biroul teritorial din San Francisco şi, 
de asemenea, să anunţe toate instituţiile abilitate din 
ambele oraşe şi din suburbii. Totodată, el va lua legătura 
cu şeful lui din Los Angeles şi amândoi îi vor suna pe 
directorii responsabili din New York şi Washington, cărora 
le vor raporta acest pont. Doug va afirma că, după părerea 
lui, pontul este credibil, dat fiind caracterul specific al 
informaţiei şi aşa mai departe, şi va descrie acţiunile pe 
care plănuieşte să le întreprindă. 


- Bun. Şi dacă se dovedeşte că acele patru valize sunt 
pline cu reviste porno pentru prietenii arabi ai lui Madox, 
Doug îşi va asuma responsabilitatea sau te va arăta pe tine 
cu degetul? 

- Crezi că mă înşel? întrebă ea, uitându-se la mine. 

Am reflectat un moment, după care i-am răspuns: 

- Nu. Cred că ai dreptate. Patru valize cu bombă. Sunt 
de partea ta. 

- Perfect. Apreciez asta. Continuă: I-am spus lui Doug 
să-şi avertizeze superiorii să ia în consideraţie nivelul 
ridicat de ameninţare teroristă internă. 

- Asta ar trebui să-i dea pe spate pe cei de la biroul din 
LA. I-am amintit: Ştii, nu e chiar o ameninţare internă. 

- Nu. lar Bain Madox nu e terorist... Sau, mă rog, poate 
că este. Însă nu mi-am dat seama cum aş putea să calific 
un complot privind scoaterea peste graniţă a patru valize 
cu bombă atomică, aşa că i-am spus lui Doug să trateze 
toată chestia asta ca pe o ameninţare internă de grad 
ridicat, de vreme ce noi credem că valizele încă se mai află 
în Los Angeles şi în San Francisco. 

- Bună mişcare! 

- Birourile FBI din ambele oraşe vor lua legătura cu 
toate companiile locale de taxi, pentru a afla dacă vreunul 
dintre şoferii lor îşi aminteşte să fi ridicat de la aceste 
aeroporturi un pasager, care să aibă cu sine o valiză mare 
din piele neagră. Însă nu cred că avem prea mari şanse de 
izbândă, deoarece, aşa cum bine ştii, mulţi dintre şoferii de 
taxi sunt străini şi, de regulă, nu sunt dispuşi să stea la 
discuţii cu poliţia sau cu FBl-ul. 

Asta nu era o afirmaţie corectă din partea unui angajat 
federal, însă, în condiţii de stres, până şi agenţii FBI sunt 
nevoiţi să se trezească la realitate. 

- În momentul de faţă, continuă Kate, avem o descriere 
mai exactă a valizelor decât a piloților şi a copiloţilor. Prin 
urmare, l-am rugat pe Doug să sune la Direcţia 


Transporturilor Aeriene şi să ceară să fie trimis urgent un 
e-mail la birourile FBI din Los Angeles şi San Francisco cu 
fotografiile de pe brevetele de zbor ale lui Black şi 
Bellman. Ulterior am aflat, spre marea mea surprindere, 
că brevetele de zbor nu au fotografie pe ele. 

- De necrezut! Un alt exemplu incredibil care dovedeşte 
imbecilitatea celor din Administraţia Federală pentru 
Aviaţie după 11 septembrie! 

- Aşadar, am căutat în evidenţa Administraţiei Federale 
pentru Aviaţie datele celor doi piloţi, pentru a obţine 
permisele lor de conducere, cu fotografiile aferente. Black 
locuieşte în New York, iar Bellman - în Connecticut. 

- Văd că ai avut cu ce-ţi umple timpul cât am fost eu 
plecat. 

- După ce mi-am dat seama că s-ar putea să avem de-a 
face cu nişte valize nucleare, nu mi-am mai văzut capul de 
treabă. 

- Am înţeles. Şi ce mai face Doug? 

- Am fost prea ocupată ca să-l mai întreb. i-a transmis 
totuşi salutări. 

- Drăguţ din partea lui... "Să-l ia dracu'!" Şi a apreciat 
faptul că i-ai spus cum să-şi facă treaba? 

- John, aveam o informaţie, mă gândisem la toate 
lucrările astea, iar el a fost... mă rog... foarte uimit. Aşa că, 
da, a apreciat sfaturile mele. 

- Foarte bine. 

Ce-i drept, îmi aminteam acum că părea puţin nătâng. 
M-am gândit la turnura nouă şi incitantă pe care o luase 
cazul, iar mintea mea încerca să evalueze toate unghiurile, 
ecuaţiile şi posibilităţile. 

- Dacă piloţii ăştia s-au dus la hotel, i-am spus eu lui 
Kate, şi dacă asta e un fel de misiune secretă pe care le-a 
dat-o Madox, aşa cum pare să fie, atunci cei patru trebuie 
să se fi cazat sub nume false. 

Ea confirmă cu o mişcare a capului. 


- Da, însă noi avem numele reale ale celor doi piloţi, 
aşa că FBl-ul va face rost foarte curând de fotografiile de 
pe permisele lor de conducere dacă nu cumva a făcut deja. 
Doug va cere biroului regional din Kingston, New York, să 
trimită un agent la dispeceratul GOCO din aeroportul 
Stewart, pentru a afla cine sunt copiloţii. 

- Bine gândit! 

Se părea că această parte a problemei era acoperită, 
însă m-am gândit că găsirea celor patru piloţi nu avea să 
fie deloc uşoară, cu atât mai mult dacă Madox îi instruise 
să fie discreţi, să nu răspundă la mobile, să rămână în 
camerele lor de la hotel şi să folosească identități false. 

- Din nefericire, reluă Kate, valizele nucleare - dacă 
într-adevăr asta sunt - ar putea foarte bine să nu mai fie în 
posesia lor în acest moment. 

- Sunt valize nucleare. Spune-le pe nume. 

- Bine, bine. Madox are de gând să le transporte 
undeva în afara ţării. Eu bănuiesc că este vorba despre 
Orientul Mijlociu sau de orice altă ţară islamică. Am sunat 
din nou la Garrett Aviation Service şi am vorbit cu un tip 
care mi-a spus că un avion de tip Cessna Citation n-ar 
putea traversa Pacificul decât dacă ar lua-o pe Coasta de 
Vest către Alaska, apoi către Insulele Aleutine, apoi prin 
Japonia... însă un asemenea traseu ar implica multe opriri 
pentru realimentare cu combustibil, ca să nu mai vorbim 
despre verificările de la vamă. Prin urmare, cred că putem 
exclude varianta asta. 

Am înclinat uşor din cap şi am cântărit toate 
informaţiile primite. Avioanele model Cessna Citation ale 
lui Madox aterizaseră duminică noaptea în Los Angeles şi, 
respectiv, San Francisco. Piloții şi copiloţii nu lăsaseră nici 
o adresă, însă menţionaseră că urmau să plece miercuri, 
adică mâine, şi să se întoarcă la New York. Şi eram 
convins că piloţii chiar asta credeau şi poate chiar asta 


urmau să facă. Până una, alta, unde se afla încărcătura? 
Cel mai probabil, aceasta nu se mai afla în posesia lor. 

I-am împărtăşit ce mă preocupa lui Kate: 

- Mă gândesc că Madox are de gând să folosească - sau 
poate chiar a folosit deja - unul dintre tancurile lui 
petroliere pentru a transporta aceste bombe către o 
destinaţie sau alta. Așa s-ar explica faptul că avioanele lui 
au aterizat în oraşe-port. 

Kate mă aprobă. 

- Şi eu am ajuns la aceeaşi concluzie, şi de aceea l-am 
rugat pe Doug să întreprindă nişte cercetări amănunțite 
asupra vapoarelor şi containerelor din ambele porturi, 
începând chiar cu navele care aparţin corporației GOCO. 
Şi adăugă, cu total inutil: Asta-i o operaţiune foarte 
complexă. Dar, dacă reuşesc să pună în mişcare echipele 
NEST şi pe cei de la paza portuară, care au detectoare de 
raze gama şi neutroni, s-ar putea să avem noroc. 

- Aşa e... însă trebuie să cerceteze nu doar vapoarele şi 
containerele, ci şi depozitele şi vagoanele de marfa... Plus 
că nu-i deloc exclus ca bombele acelea să fie transportate 
cu nişte avioane comerciale. 

- Sunt verificate, de asemenea, şi toate aeroporturile 
din zonă. 

- Bin. Dar e ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân. 

- Ei bine, acele astea sunt radioactive şi avem mari 
şanse să le găsim. 

- Poate, dacă se mai află încă în Los Angeles ori în San 
Francisco. Dar uite un scenariu mai plauzibil: bombele 
alea au plecat deja spre destinațiile lor finale - ori pe mare, 
ori cu avionul. Gândeşte-te şi tu, sunt aproape două zile de 
când au ajuns pe Coasta de Vest. 

- Se poate să ai dreptate, însă noi trebuie să le căutăm 
în Los Angeles şi San Francisco, în eventualitatea că încă 
se mai află acolo. Va fi şi mai simplu să găsim piloţii, mai 


ales dacă apar mâine pe aeroporturile din LA şi San 
Francisco. 

- Am înţeles. Bun, uite care-i treaba cu piloţii ăştia: ar fi 
drăguţ să dăm de ei, însă nu cred că FBl-ul va mai găsi 
valizele la ei. Totuşi, piloţii vor şti să ne spună unde au 
lăsat valizele şi poate chiar şi cine le-a luat. Dar probabil 
că lucrurile se vor opri aici. Din nefericire, am ţinut eu să 
precizez, am întârziat cu aproape patruzeci şi opt de ore. 
Data viitoare când vor fi văzute valizele astea nucleare va 
fi sub forma a patru nori-ciupercă ce se vor ridica în 
Ţinutul Nisipurilor. 

O vreme, Kate rămase nemişcată şi nu mai scoase nici 
un sunet. Apoi îngăimă: 

- Dumnezeule, sper că nu. 

- Mda. 

Ei bine, după toate aparențele, Kate şi tipul ăla din LA, 
cum l-o fi chemând, făcuseră tot ce fusese omeneşte 
posibil într-un timp atât de scurt, şi făcuseră o treabă 
bună, cu toate că nu era cine ştie ce ştiinţă complicată sau 
fizică nucleară, că tot suntem la capitolul ăsta. Era vorba 
despre nişte proceduri standard aplicate de poliţie şi de 
FBI, care aveau să-i scoată la iveală pe cei patru piloţi şi 
poate şi nişte informaţii legate de valizele cu bombă. 
Totuşi, problema era timpul - şi aşa se întâmplase şi până 
acum în cazul ăsta. Madox începuse jocul înainte ca echipa 
oaspete să-şi facă apariţia şi avea deja puncte pe tabela de 
marcaj, înainte ca adversarii săi să fi intrat pe teren. 

Însă exista probabil şi o veste bună - o verigă slabă în 
tot lanţul ăsta nuclear. 

- Transmiţătorul ELF, i-am spus lui Kate. Așa are de 
gând să detoneze bombele. 

Ea dădu uşor din cap. 

- Despre asta era vorba. Fiecare bombă trebuie să aibă 
un receptor cu unde radio de frecvenţă extrem de joasă 
conectat la dispozitivul de detonare. Undele ELF, aşa cum 


am aflat, pot ajunge oriunde în lume şi pot penetra orice 
suprafaţă. Aşadar, când bombele vor ajunge acolo unde 
doreşte Madox, el le va trimite un cod de aici şi, în mai 
puţin de o oră, semnalul ajunge la receptoarele din valize, 
indiferent în ce parte a lumii s-ar afla ele. 

- Exact. Se pare deci că acest ticălos împuţit a construit 
acum aproape douăzeci de ani o staţie foarte elaborată de 
emisie a undelor ELF, pentru a transmite semnale false 
flotei de submarine nucleare a Statelor Unite, cu scopul de 
a declanşa cel de-al treilea război mondial. Cum însă 
atunci nu i-a mers, acum a descoperit o altă metodă pentru 
a face ca investiţia lui să dea roade. 

- Exact... Iar Putiov a fost cel care a făcut tot ce trebuia 
pentru ca acele valize nucleare să poată fi detonate de la 
distanţă, prin intermediul undelor ELF. 

- În plus, am mai aflat de pe net faptul că armele 
nucleare miniaturale au nevoie de întreţinere periodică. 
Prin urmare, asta a fost tot treaba lui Putiov. 

Kate mă aprobă tacit, după care zise: 

- Totul capătă sens acum. 

- A răposatului doctor Putiov. 

Kate înclină uşor din cap. 

- De unde dracu' a făcut Madox rost de bombele astea? 
am întrebat eu retoric. Apoi mi-am răspuns singur la 
întrebare: Cred că noii noştri prieteni din Rusia le oferă 
spre vânzare; prin urmare, de-asta a angajat Madox un 
rus. Ca să vezi a dracului chestie: eu n-am reuşit să găsesc 
nici măcar un mecanic suedez bun care să-mi repare 
vechiul Volvo, iar afurisitul de Madox a făcut rost de un 
specialist rus în fizică nucleară, care să îi pună la punct 
bombele! Până la urmă, totul se reduce la bani, am 
adăugat. 

- Banii şi nebunia nu fac casă bună împreună. 

- Bine zis! Bun... Aşadar, presupun că patru oraşe din 
lumea asta vor avea parte de oareşce necazuri în 


următoarele zile... sau ore... E vorba despre oraşe 
islamice, corect? 

- Corect. Adică, aşa ar fi logic, nu? 

_ Mă gândeam cine ar fi putut fi în vizorul lui Madox. 
Insă potenţialele ţinte erau mult prea numeroase pentru a 
le ţine socoteala. Iar răspunsul depindea într-o oarecare 
măsură de felul în care urmau să fie transportate bombele: 
prin aer ori pe apă; sau poate că urmau să fie transportate 
şi prin aer, şi pe apă, şi pe uscat. Deşi pe tipul ăsta îl 
vedeam în stare să bombardeze Mecca sau Medina, poate 
că până la urmă nu era vorba decât despre o problemă de 
afaceri, şi alesese nişte porturi petroliere din ţări care îl 
scoseseră din sărite. Dar, în final, ce mai conta? 

- Una peste alta, spuse Kate, cred că am făcut tot ce am 
putut, iar Doug o să facă, la rândul lui, tot ce îi stă în 
putinţă. 

- Aha... M-am uitat la ceas. Asta o să le dea ceva de 
lucru celor de la biroul teritorial din Los Angeles, înainte 
să-şi înceapă ora de aerobică de seară. 

- John... 

- Revenind însă la subiectul "cine ştie ce se întâmplă şi 
când", cei din Washington ştiu cu siguranță ceva despre 
toate astea. Doar că au uitat să ne pună şi pe noi la curent. 

N-am auzit nici un comentariu din partea agentului 
special FBI Kate Mayfield. 

- Doar aşa ar avea logică misiunea care i-a fost 
încredinţată lui Harry. Am continuat: Ministerul Justiţiei şi, 
prin urmare, biroul FBI din Washington ştiu ce pune la 
cale Madox. Nu? 

- Nu ştiu. Însă, aşa cum ţi-am mai spus, treaba asta e 
mult mai complicată decât ţi-ai imaginat tu atunci când ai 
început să-ţi bagi nasul într-o anchetă a Ministerului 
Justiţiei. 

- Cred că am înţeles amândoi chestia asta. Uite două 
teorii ale conspirației la care să meditezi, i-am spus lui 


Kate. Unu: guvernul ştie ce se petrece la Clubul Custer 
Hill, iar Harry a fost pionul de sacrificiu, trimis acolo 
pentru a-i oferi FBl-ului un pretext ca să spargă uşa lui 
Madox şi să-l aresteze. Şi doi - iar asta-i şi mai tare -, 
guvernul ştie ce se petrece la Clubul Custer Hill, iar Harry 
a fost pionul de sacrificiu trimis să-i pună în mişcare pe 
Madox şi pe prietenii lui şi să-i determine să facă ceva cu 
bombele alea! 

Kate scutură din cap. 

- Asta-i nebunie curată! 

- Serios? Vezi tu vreo echipă SWAT de la FBI care să fi 
descins la Clubul Custer Hill? 

- Nu... dar... Poate că aşteaptă momentul oportun... 

- Dacă tot ce spui tu e adevărat, s-ar putea să fi 
aşteptat puţin cam mult. l-am amintit: Harry era la Custer 
Hill sâmbătă dimineaţă. Întrunirea lui Madox şi a 
prietenilor lui a avut loc sâmbătă şi duminică. Putiov a 
venit duminică dimineaţă să pună la punct bombele. 
Avioanele lui Madox au ajuns pe Coasta de Vest duminică 
noaptea. Probabil luni era ziua în care bombele luau 
drumul spre Ţinutul Nisipurilor. Astăzi e marţi, iar cei de 
la Potsdam Diesel au terminat de reglat generatoarele. Am 
încheiat: Detonarea o să aibă loc la un moment dat în 
seara asta sau în cursul zilei de mâine. 

Kate nu-mi răspunse, aşa că am continuat: 

- Iar Madox nu acţionează de unul singur. N-a fost doar 
o coincidenţă faptul că printre oaspeţii lui de peste 
weekend s-au numărat două, trei sau poate chiar mai 
multe persoane sus-puse din guvern. Drace! Nu-i exclus ca 
directorii CIA şi FBI să fie şi ei implicaţi. Am adăugat: Şi 
poate că lucrurile nu se opresc aici. 

Kate se gândi câteva clipe, apoi spuse: 

- Bun... Dar oare în momentul ăsta mai contează cine 
mai e implicat, în afară de Madox, sau cine mai ştie de 
treaba asta? Ideea e că, dacă total este aşa cum pare, am 


procedat corect sunând la biroul teritorial FBI din Los 
Angeles... 

- Presupun că nu i-ai povestit prietenului tău despre 
Madox, despre ELF şi nici nu i-ai spus de unde suni sau... 

- Nu... pentru că... am vrut să discut mai întâi cu tine. 
Dacă mă înşel? Adică, dacă stai să te gândeşti, ar putea 
exista şi o altă explicaţie pentru tot ce s-a întâmplat... 

- Kate, nu te înşeli. Nici unul din noi nu se înşală. Nici 
Harry nu s-a înşelat. Totul e cât se poate de clar. Madox, 
bombă nucleară, ELF. Şi mai e şi Putiov. 

- Ştiu, ştiu. Bun, deci acum va trebui să luăm legătura 
cu Tom Walsh şi să-l punem pe el să facă o declaraţie 
oficială la sediul central al FBl-ului privind sursa acestei 
informaţii - adică eu... şi tu - şi argumentele pe care ne 
bazăm... 

- Corect. M-am uitat la ceas şi i-am spus: Ocupă-te tu 
de asta. Între timp, eu am o întâlnire la cină. 

Ea se ridică în picioare, obiectând: 

- Nu. N-ai de ce să te duci acolo. 

- Scumpo, chiar în acest moment Madox îşi reglează 
transmiţătorul ELF, aşteptând un mesaj oarecare conform 
căruia cele patru valize nucleare ale sale au ajuns la 
destinaţie. După aceea, o undă ELF va traversa încet 
continentul şi Oceanul Pacific, sau Oceanul Atlantic, dacă o 
ia în direcţia cealaltă, până când va fi captată de 
receptoarele ELF din cele patru valize. Am adăugat: 
Atunci, milioane de oameni vor muri şi un nor radioactiv va 
năvăli pe întreaga planetă. Efortul minim pe care îl pot 
face este să încerc să înăbuş totul în faşă. 

- Merg cu tine, spuse ea după câteva momente de 
gândire. 

- Nu, tu o să alertezi cavaleria şi o s-o trimiţi la Clubul 
Custer Hill, fără nici un nenorocit de mandat de 
percheziţie, fără nici un motiv plauzibil şi fără alte porcării 


de genul ăsta. Spune-le doar cât se poate de sincer că un 
agent federal se află pe proprietate şi e în pericol. 

- Nu... 

- Sună-l pe Walsh, pe Schaeffer, sună-l şi pe şerif dacă 
trebuie. Şi ia legătura cu Liam Griffith şi spune-i unde-l 
poate găsi pe John Corey. Dar lasă-mi un avans de o 
jumătate de oră. 

Nu-mi răspunse. 

M-am dus la masa din bucătărie şi am început să mă 
pregătesc, punând în cele două încărcătoare ale pistolului 
gloanţe de 9 mm, prinzându-mi cele două lansatoare 
BearBanger în buzunarul de la cămaşă, alături de stilou, şi, 
în cele din urmă, încălţându-mă cu şosetele cele noi, care 
dintr-odată nu mai păreau atât de importante. In afară de 
asta, nu am reuşit să găsesc o întrebuințare pentru 
claxonul pneumatic; l-am luat totuşi cu mine, în 
eventualitatea că nu funcţiona claxonul de la duba lui 
Rudy. 

În timp ce făceam toate astea, Kate tasta de zor pe 
laptop. 

- Ce faci acolo? m-am interesat. 

- Îi trimit un e-mail lui Tom Walsh, în care îi spun să îl 
contacteze pe Doug în Los Angeles şi îi dezvălui că eu sunt 
sursa informaţiei. 

- Nu îl trimite până nu primeşti veşti de la mine, i-am 
spus eu, adăugând: Sper că Walsh îşi verifică poşta 
electronică în seara asta. 

- De obicei o verifică. 

Fiindcă tot veni vorba, FBl-ul mai are şi acum doar 
căsuţă de mail internă, "securizată", aşa că, oricât de 
neverosimil ar părea, Kate nu putea să trimită un e-mail pe 
adresa de serviciu a lui Walsh şi, de asemenea, nu putea să 
ia legătura cu nimeni de la birou, de pildă, cu ofiţerul care 
făcea de gardă. Prin urmare, acum trimitea e-mailul în 
contul personal al lui Walsh, sperând că acesta îşi verifica 


mesajele cu regularitate. Şi toate astea se întâmplă la un 
an după 11 septembrie! 

- În regulă, i-am spus. O să te sun de pe mobil când 
ajung în preajma Clubului Custer Hill. 

- Stai puţin! Bun, l-am trimis la un serviciu de preluare 
a mesajelor. Am amânat trimiterea până la ora 19.00. 
Zicând acestea, ea scoase laptopul din priză, îl puse pe 
masa din bucătărie, apoi îşi îmbrăcă jacheta din piele de 
căprioară, întrebându-mă: Cine conduce? 

- Păi, de vreme ce sunt singurul care pleacă, presupun 
că eu conduc, Îşi băgă în poşetă cutia cu gloanţe de calibru 
0.40, împreună cu cele două încărcătoare, apoi luă 
laptopul şi se îndreptă spre uşă. Am apucat-o de braţ şi am 
întrebat-o: 

- Unde îţi închipui că te duci? 

- Iubitule, n-ai spus tu că Madox a cerut să mă vadă în 
mod special? Tu ai vrut să merg. Deci te însoțesc. 

- Situaţia s-a schimbat, am informat-o eu. 

- Cu siguranţă. Aici am făcut tot ce am putut. Tu m-ai 
făcut să trec prin două zile de calvar ca să ajungem unde 
am ajuns în momentul de faţă. Acum vreau să intru în 
acţiune. Şi tu nu faci decât să iroseşti timp preţios. O 
zbughi de lângă mine, deschise uşa şi ieşi afară. Am urmat- 
O. 

Afară se întunecase şi se lăsase frigul. În timp ce ne 
îndreptam spre dubă, i-am spus lui Kate: 

- Apreciez grija pe care mi-o porţi, dar... 

- De data asta, e vorba mai mult despre mine decât de 
tine. 

- A... 

- Nu eu lucrez pentru tine. Tu lucrezi pentru mine. 

- Mă rog, tehnic vorbind... 

- Condu tu! 

Ea urcă pe locul din dreapta al dubei, iar eu m-am urcat 
la volan şi am luat-o către clădirea principală. 


- În afară de-asta, reluă Kate, chiar îmi fac griji pentru 
tine. 

- Mersi. 

- Ai nevoie de supraveghere. 

- Nu ştiu... 

- Opreşte aici! 

Am opri la casa Wilmei şi a lui Ned, iar Kate îmi spuse: 

- Uite. Du-i laptopul înapoi Wilmei. Mai sunt zece 
minute până se închide licitaţia. 

N-aveam idee ce voia să însemne chestia asta, dar 
părea important, aşa că am luat laptopul, am coborât din 
dubă şi am sunat la uşă. 

Uşa se deschise, iar Wilma apăru în cadrul ei. Arăta ca 
o Wilma veritabilă, iar eu, unul, nu mi-aş fi dorit să mă iau 
la trântă cu ea pentru laptop. 

Femeia mă cântări din priviri, apoi se uită spre dubă şi 
o văzu pe Kate. 

- Nu vreau necazuri pe aici, mă anunţă ea. 

- Nici eu. OK, iată laptopul dumneavoastră. Mulţumesc. 

- Şi ce-i spun soţului ei dacă vine s-o caute? 

- Spuneţi-i adevărul. Faceţi-mi o favoare, am rugat-o. 
Dacă nu ne întoarcem până dimineaţă, sunaţi-l pe maiorul 
Hank Schaeffer la sediul poliţiei statale din Ray Brook. 
Schaeffer. Da? Spuneţi-i că John a lăsat nişte chestii 
pentru el la Casa de la Iaz. Succes la licitaţie! am mai 
adăugat. 

Ea aruncă o privire la ceas, exclamând: 

- O, Doamne.!... 

Şi închise uşa. 

M-am urcat apoi în dubă, şi duşi am fost. 

Kate comentă în timp ce îşi umplea cele două 
încărcătoare: 

- Duba asta e de-a dreptul scârboasă! 

- Crezi? 


I-am relatat apoi scurta mea conversaţie cu Wilma, iar 
ea mă asigură: 

- O să ne întoarcem înainte de ivirea zorilor. 

Era optimistă, trebuie să recunosc. 

Ceasul de pe bord indica ora 15.10 - cred că stătuse. 
Ceasul meu de la mână arăta ora 18.26. Urma să ajungem 
cam târziu pentru cocktailuri, dar respectam astfel întru 
totul rigorile etichetei. 

Şi aveam sentimentul că undeva, într-un alt loc, un alt 
ceas începuse să ticăie. 


Capitolul 46 


În timp ce conduceam, am întrebat-o pe Kate: 

- Ce ai scris în e-mailul ăla către Walsh? 

- Ţi-am mai spus o dată. 

- Sper că n-ai amintit că plecăm spre Clubul Custer Hill 
pentru cocktail şi cină. 

- Ba da. 

- Nu trebuia să faci asta. Acum poliţia ar putea să ne 
oprească sau să ajungă acolo înaintea noastră. 

- Stai liniştit, n-o s-o facă. i-am zis doar: am trimis e- 
mailul la un serviciu de preluare a mesajelor, care îl va 
trimite mai târziu. Am amânat trimiterea pentru ora 19.00. 

- Eu n-am auzit niciodată de aşa ceva. 

- E un serviciu inventat special pentru situaţii de genul 
ăsta şi pentru oameni ca tine. 

- Pe bune? Super! 

- Tu vrei să ajungi în cabana Custer Hill, îmi explică ea, 
înainte să afle cineva că mergem acolo. Şi, până când va 
citi Tom Walsh mesajul de la mine, să sperăm că rezolvăm 
câteva dintre problemele noastre. Corect? 

- Corect! 

- Şi vom fi eroi. 

- Exact. 

- Sau vom fi morţi. 

- Ei, acum nu fi pesimistă! 

- Vrei să revii cu picioarele pe pământ? 

Am privit prin parbriz. 

- De ce? Am ratat cotitura? 

- John, nu crezi că ar cam fi momentul să-ţi vii în fire? 

- Nu, acum chiar n-ar fi momentul potrivit. Tu ai venit 
cu mine să mă sâcâi sau ca să mă ajuţi? 

- Să te ajut. Dar, dacă ai lua-o totuşi către sediul 
poliţiei statale, aş considera că eşti foarte înţelept. 


- Dimpotrivă, ai crede că sunt un pămpălău laş, fără pic 
de sânge în vine. 

- Nimeni n-ar putea spune vreodată aşa ceva despre 
tine. Uneori însă, ca acum, de exemplu, prudenţa este 
latura cea mai bună a curajului. 

- Zicala asta a fost inventată de un tăntălău. Uite ce e, 
nu sunt tâmpit, însă e ceva personal, Kate. Aici e vorba 
despre Harry. Plus că mai intervine şi factorul timp. l-am 
explicat: Staţia de emisie ELF este sau va fi pusă în 
funcţiune, şi nu ştiu dacă cineva din forţele de ordine va 
ajunge pe proprietatea Custer Hill mai repede decât noi, 
care am fost invitați. 

- Asta ar putea fi sau nu adevărat. 

- Adevărat e faptul că vreau să-i pocesc mutra 
nenorocitului ăstuia înainte să ajungă altcineva la el. 

- Ştiu asta. Dar eşti oare dispus să rişti un eventual 
incident nuclear pentru a-ţi satisface dorinţa de 
răzbunare? 

- Hei, tu ai trimis e-mailul ăla cu întârziere. 

- Să ştii că pot să-i sun chiar acum pe maiorul Schaeffer 
şi pe Liam Griffith, sublime ea. 

- O să facem asta chiar înainte de a ajunge la Custer 
Hill. Deocamdată trebuie să ne grăbim într-acolo. 

Ea nu-mi răspunse, dar, în loc de asta, mă întrebă: 

- Crezi că Madox o să trimită semnalul ELF în seara 
asta? 

- Nu ştiu. Dar trebuie să pornim de la ideea că invitaţia 
la cină are o legătură cu termenul ăsta. Dă drumul la 
radio, i-am sugerat, şi vezi dacă se aude vreo ştire de 
ultimă oră privind o explozie nucleară pe undeva. Dacă da, 
pot să reduc viteza şi să nu-mi mai fac griji că întârziem la 
cină. 

Ea dădu drumul la radio, dar nu se întâmplă nimic. 

- Nu merge. 


Poate că undele ELF au dat peste cap frecvențele AM şi 
FM. Caută canalul ELF. 

- Nu e amuzant. 

Acum ne aflam pe Route 56, îndreptându-ne spre South 
Colton. Am scos din buzunar cheile de la Hyundai şi i le-am 
pus în mână, zicându-i: 

- Eu mă opresc la benzinăria lui Rudy, iar tu iei maşina 
şi te duci la sediul poliţiei statale. 

Ea deschise geamul şi azvârli cheile. 

- Asta o să mă coste cincizeci de dolari. 

- În regulă, John. O să ajungem acolo în aproximativ 
douăzeci de minute. Hai să profităm de timpul ăsta şi să 
vedem la ce trebuie să ne aşteptăm şi ce trebuie să 
spunem şi să facem. În afară de asta, va trebui să stabilim 
nişte planuri pentru situaţii neprevăzute şi să determinăm 
obiectivul pe care îl urmărim ducându-ne acolo. 

- Te referi la un plan de acţiune? 

- Exact. 

- În regulă. Păi, eu mă gândeam să improvizăm. 

- Nu prea cred. 

- OK, atunci... în primul rând, nu te lăsa controlată cu 
detectorul de metale. Şi în nici un caz nu accepta o 
percheziţie corporală. 

- Se înţelege de la sine! 

- Mă rog, mă cam îndoiesc că Madox ar încerca asta. 
Doar dacă nu cumva a renunţat la pretenţia ca noi să-i fim 
oaspeţi la cină. 

- Şi dacă totuşi se întâmplă? mă chestiona Kate. 

- Păi, dacă ne cer armele, o să le arătăm armele şi 
insignele în acelaşi timp. 

- Şi dacă sunt vreo zece împotriva noastră şi toţi 
înarmaţi? 

- Atunci ne intrăm în rolul de agenţi federali şi le 
spunem că sunt cu toţii arestaţi. Şi să nu uităm să-l 
anunţăm pe Madox că tot Detaşamentul B al poliţiei 


statului New York ştie unde ne aflăm. Ăsta-i asul nostru 
din mânecă. 

- Ştiu. Dar, de fapt, nimeni nu ştie încă încotro ne 
îndreptăm. Şi dacă pe Madox nu-l interesează că se ştie 
unde suntem? Dacă Hank Schaeffer e în bucătărie şi 
pregăteşte mâncarea, iar şeriful se ocupă de prepararea 
băuturilor. Dacă...? 

-Ia nu-l mai supraestima atâta pe Madox! O fi el 
deştept, bogat, puternic şi neîndurător. Dar nu e 
Superman, scumpo. Eu sunt Superman, am mai adăugat. 

- Bine, Superman. Ia zi, la ce altceva trebuie să ne mai 
gândim pentru a rămâne teferi şi nevătămaţi? 

- Nu cere Daiquiri de la gheaţă şi nici altceva care ar 
putea avea vreun drog. Bea ce bea şi el. E valabil şi pentru 
mâncare. Fii atentă. Adu-ţi aminte de familia Borgia. 

- Aducţi tu aminte de familia Borgia. Pe cuvântul meu, 
John, tu ai fi în stare să mănânci hotdog cu chili, chiar dacă 
ai şti că are otravă în el. 

- Asta da, mod de a muri! Mi-am continuat instructajul: 
Bun, să vedem care sunt regulile de conduită. Este o ieşire 
în societate, combinată cu neplăcuta sarcină a unei 
anchete federale. Aşadar, poartă-te în consecinţă! 

- Adică? 

- Adică, găseşte combinația potrivită între a fi 
politicoasă şi a rămâne fermă. Am continuat: Lui Madox îi 
place scotch-ul ăla al lui. Încearcă să estimezi cât e de 
treaz. Dacă nu bea mult, să ştii că nu-i semn bun. 

- Înţeleg. 

Am mai discutat câteva aspecte delicate privind 
eticheta, aspecte care se prea poate să nu fi fost abordate 
de Emily Post. 

Odată încheiat cursul de bune maniere, Kate reveni la 
şcoala supravieţuirii. 

- Spune-mi ce-i cu lansatoarele BearBanger. 


- A, sunt nişte chestii grozave! l-am dat unul şi i-am 
explicat cum se încarcă şi cum se lansează, menţionând şi 
posibilitatea folosirii lui în ultimă instanţă ca armă, în 
eventualitatea că eram uşuraţi de artileria grea. Am 
adăugat: Ar putea fi trecut cu vederea la o percheziţie 
corporală, pentru că arată ca o lanternă de buzunar. Dar 
poate vrei să ţi-l bagi între picioare. 

- OK. Pot să-ţi spun unde să ţi-l bagi tu pe-al tău? 

- Eu vorbesc serios. 

Am trecut în revistă câteva scenarii posibile, câteva 
eventuale situaţii neprevăzute şi câteva variante de Plan B. 

- Planul meu iniţial - pe care încă îl consider bun - era 
să dau buzna pe proprietate, pătrunzând prin gard, să 
smulg unul sau doi stâlpi de antenă şi/sau să scot 
generatoarele din funcţiune, i-am mărturisit eu lui Kate. 

Ea nu-mi răspunse, aşa că am continuat: 

- E o soluţie directă la problema pe care o avem cu 
semnalul ELF. Asta-i veriga slabă din planul lui Madox de a 
detona valizele cu bombă. Nu? 

- Şi dacă nu există nici o valiză cu bombă? Dacă aia nu 
e o staţie de emisie ELF? 

- Atunci ne cerem scuze pentru pagubele produse şi ne 
oferim să-i plătim stâlpii şi generatoarele. 

Am lăsat-o să se gândească puţin la chestia asta în timp 
ce ne continuam drumul, însă Kate nu mai zicea nimic, aşa 
că am scos harta proprietăţii Custer Hill şi i-am pus-o în 
poală. 

- De unde ai asta? mă întrebă uitându-se la ea. 

- Harry mi-a dat-o. 

- Ai luat-o de la morgă? 

- Nu era inventariată. 

- Ai sustras o probă? 

- Ia mai termină cu tâmpeniile astea învăţate de la FBI! 
Am împrumutat-o. Astfel de lucruri se întâmplă tot timpul. 
Am lovit uşor cu palma harta din poala ei şi i-am explicat: 


În partea estică a proprietăţii e un drum forestier vechi, 
care duce până la gard şi chiar dincolo de el. Bun, o luăm 
pe drumul forestier, pătrundem prin gard, apoi, după vreo 
nouăzeci de metri, ne intersectăm cu un alt drum, de 
delimitare a perimetrului, care face legătura între toţi 
stâlpii. Îl vezi? 

Însă ea nu se uita pe hartă, ci la mine. 

- Aşadar, am continuat, o luăm pe drumul ăsta, ne 
aşezăm cu botul camionetei în dreptul unui stâlp şi îl 
lovim. În regulă? Stâlpul cade, cablurile plesnesc, iar staţia 
ELF nu mai emite. Ce părere ai? 

- Ei bine, lăsând la o parte faptul că e un plan 
nebunesc, nu cred că duba asta va reuşi să scoată vreunul 
dintre stâlpi din temelie. 

- Sigur că va reuşi. De-asta am şi împrumutat-o. 

- John, eu am crescut în Minnesota, la ţară. Am mai 
văzut dube şi chiar camionete care au lovit stâlpi utilitari, 
iar, de regulă, cel care câştigă confruntarea este stâlpul. 

- Zău? Greu de crezut! 

- Şi, chiar dacă stâlpul cedează, cablurile rezistă de 
cele mai multe ori, iar stâlpul rămâne atârnat acolo. 

- Pe bune? Ar fi trebuit să discut cu tine înainte să-mi 
fac tot felul de iluzii pe tema asta. 

- Iar dacă firele electrice chiar cedează şi ating duba 
noastră, ne-am ars! 

- Adevărat. Proastă idee! Bun, deci, dacă te uiţi pe 
hartă, o să vezi clădirea cu generatoarele. O vezi? Chiar 
acolo. 

- Fii atent la drum! 

- OK, asta chiar e o provocare, pentru că respectiva 
clădire e construită din piatră şi are uşi şi obloane din oţel. 
Insă veriga slabă este reprezentată de coşurile pentru fum. 

- Nu era la fel şi în povestea cu cei trei purceluşi? 

- Ba da. Insă noi n-o să coborâm pe horn. Ne urcăm de 
pe capota dubei pe acoperiş, apoi ne îndesăm gecile pe 


gura coşurilor, aşa cum ar fi trebuit să facă şi neghiobul 
ăla de lup, iar fumul se retrage şi generatoarele sunt 
scoase din joc. 

- Eu văd aici trei coşuri şi două geci. 

- Mai e o pătură în spatele dubei, plus destule alte 
porcării cu care să umplem încă şase coşuri. Ce zici? 

- Mă rog, tehnic vorbind, pare posibil. Ai luat cumva în 
calcul şi zece sau douăzeci de agenţi de pază cu vehicule 
de teren şi arme automate? 

- Da. De-asta am adus şi muniţie suplimentară. 

- Fireşte. Bun! Să zicem că planul tău funcţionează - 
sau nu. Ne mai prezentăm la uşa din faţă, pentru cină? 

- Depinde de rezultatul schimbului de focuri cu gărzile. 
Aici o să improvizăm. 

- Atunci, ăsta-i planul. Unde e drumul forestier? 

Cred că era sarcastică. Să ai un partener femeie e un 
lucru care presupune atât avantaje, cât şi dezavantaje. 
Doamnele sunt, de regulă, nişte firi practice şi prudente. 
Bărbaţii sunt, de cele mai multe ori, proşti şi nesăbuiţi, iar 
asta ar putea explica faptul că în lume există mai puţini 
bărbaţi decât femei. 

- Mă rog, era doar o idee, i-am spus. M-am gândit la ea 
înainte să fim invitaţi la cină. 

- Nu ştiu cum ai apucat să trăieşti suficient de mult ca 
să ajung să te cunosc! Sperasem că evoluţia şi selecţia 
naturală au rezolvat problema ăstora ca tine. 

Bineînţeles că nu i-am răspuns! 

Kate continuă: 

- Însă ai adus în discuţie un aspect important: sistemul 
ELF. Cea mai slabă verigă a staţiei ELF nu sunt stâlpii, 
cablurile sau generatorul, ci transmiţătorul. 

- Adevărat. 

- Bănuiesc că transmiţătorul se află chiar în cabană. 

- Cel mai probabil. Acolo e ferit şi de eventualele 
pericole, şi de privirile curioase. 


- Exact. S-ar putea să fie în subsol. Adăpostul 
antiatomic. 

- Probabil, am aprobat, însoţindu-mi răspunsul cu o 
mişcare a capului. 

- Aşadar, dacă vrei să decuplezi staţia ELF a lui Madox, 
de acolo o decuplăm. 

- Absolut. I-am sugerat: Tu te scuzi şi te duci la toaletă. 
Madox ştie că asta durează cincisprezece sau douăzeci de 
minute, dar tu găseşti transmiţătorul şi îl faci praf. 

- OK. Iar în timpul ăsta tu poţi să mă acoperi vârânducţi 
petardele alea în fund şi dându-le foc! 

Doamna Mayfield era într-o dispoziţie ciudat de nostimă 
în seara asta. Poate că ăsta era felul ei de a face faţă 
stresului. 

- După cum am amintit mai devreme, scopul real al 
acestei vizite nu este unul de curtoazie. Noi urmărim de 
fapt să-l arestăm pe Madox pentru... Zi-mi o infracţiune 
federală care să se potrivească. 

- Răpire. Trebuia să-l răpească pe Harry înainte de a-l 
molesta. 

- Exact! Răpire şi molestare. lar statul îl va judeca 
pentru crimă. 

- Corect. 

La drept vorbind, dacă mă provoca în vreun fel, Madox 
nu mai avea motive să-şi facă griji pentru nici un fel de 
proces. 

- E bine să fii căsătorit cu o avocată, i-am spus lui Kate. 

- Tu ai nevoie de un avocat cu normă întreagă, John. 

- Aşa e. 

- În plus, pentru a aresta pe cineva, ai nevoie şi de 
altceva, în afară de bănuieli. 

- Dacă nu-l arestăm în seara asta, i-am spus, vrei să 
porţi pe umerii tăi răspunderea a patru explozii nucleare 
mâine? Sau chiar în noaptea asta? 


- Nu... Dar, lăsând formalităţile la o parte, nu-i atât de 
simplu să faci o arestare la Clubul Custer Hill. Noi suntem 
doi, iar ei sunt mulţi. 

- Noi suntem legea. 

- Ştiu, John, dar... 

- Ai la tine cartonaşul ăla, ca să-i citeşti drepturile? 

- Cred că sunt în stare să i le recit şi fără cartonaş. 

- Perfect! Ai nişte cătuşe? 

- Eu nu. Tu? 

- Nu la mine. Ar fi trebuit să luăm cu noi banda adezivă, 
am spus. Poate că Madox mai are cătuşele pe care le-a 
folosit să-l imobilizeze pe Harry. Sau poate că o să-i dau 
pur şi simplu un şut în biluţe. 

- Pari foarte sigur pe tine. 

- Sunt foarte motivat. 

- Foarte bine! Apropo, la ce ne trebuie nouă petardele 
alea? Doar avem armele şi vestele antiglont la noi. Nu? 

- Păi... 

- Aşa mă gândeam şi eu. Bine, John, sunt alături de 
tine. Dar nu ne băga pe amândoi într-un rahat mai mare 
decât putem duce. 

Se prea poate să fi făcut asta deja. Dar i-am spus: 

- Fii cu ochii în patru, pregătită şi gata de acţiune - ca 
la orice altă arestare complicată. Noi suntem legea, iar el 
este criminalul. 

Nu rosti decât atât: 

- Adu-ţi aminte de Harry. 

M-am uitat la ea şi i-am spus: 

- Kate, tocmai de aceea ne ocupăm noi înşine de 
chestia asta. Chiar îmi doresc să arunc în aer tot complotul 
ăsta, cu mâna mea. Eu singur. Cu tine, dacă vrei. 

Privirile noastre se întâlniră, iar ea mă aprobă tacit. 

- Condu mai departe! 

Kate părea puţin îngrijorată de evenimentele ce urmau 
să aibă loc în această seară, dar, totodată, părea că abia 


aşteaptă. E un sentiment pe care îl cunosc foarte bine. Noi 
nu facem meseria asta pentru bani. O facem pentru 
plăcerea maximă pe care ne-o oferă şi pentru momente ca 
acesta. 

Datoria, onoarea, patria, serviciul, adevărul şi 
dreptatea sunt lucruri alese. Insă nu le poţi face din 
spatele unui birou. În cele din urmă, îţi iei arma şi scutul şi 
ieşi în lume, cu unicul scop de a-i înfrunta pe băieţii răi - 
inamicul. Altminteri, nu ai avea ce să cauţi pe câmpul de 
luptă. 

Kate a înţeles lucrul ăsta. Şi eu l-am înţeles. Iar, în 
aproximativ o oră, avea şi Bain Madox să-l înţeleagă. 


Capitolul 47 


Am trecut pe lângă staţia de benzină a lui Rudy, acum 
cufundată în întuneric, şi ne-am continuat drumul, intrând 
în rezervaţie. Ne apropiam de Stark Road şi am văzut un 
camion al companiei de electricitate parcat pe marginea 
drumului, cu avariile puse. Eram convins că e vehiculul de 
supraveghere al poliţiei statului. Am redus viteza, ca să mă 
asigur că suntem văzuţi în momentul în care virăm spre 
Stark Road. Continuându-ne drumul prin tunelul de copaci, 
i-am spus lui Kate: 

- OK, dă un telefon la poliţia statului. Spune-le că 
trebuie să vorbesc cu maiorul Schaeffer şi că e urgent. 

Kate îşi scoase mobilul din geantă, îl porni şi spuse: 

- Nu am semnal. 

- Cum adică? Releul lui Madox se află la numai şase 
kilometri de aici. 

- Nu am semnal. 

Am scos mobilul meu şi l-am pornit. Nu aveam semnal. 

- Poate că trebuie să ajungem ceva mai aproape, i-am 
zis, dându-i şi telefonul meu. 

Am intrat pe drumul forestier, iar Kate, care ţinea acum 
în mână ambele telefoane, mă informă: 

- Tot nu e semnal. 

- În regulă... 

Urma să ajungem pe McCuen Pond Road. Am încetinit 
şi am aprins faza lungă, sperând să zăresc un vehicul de 
supraveghere. Însă nu era nimeni la intersecţia celor trei 
drumuri. 

Am virat la stânga, pe McCuen Pond Road, şi m-am 
uitat la ceas. Era 18.55. In câteva minute, ajungeam la 
felinarele şi la indicatoarele de avertizare de la poarta de 
acces pe proprietatea Custer Hill. 

- Cum stăm cu semnalul? am întrebat-o pe Kate. 


- Nimic. 

- Cum e posibil? 

- Nu ştiu. Poate că e o problemă la releul lui Madox. 
Sau poate că l-a scos din funcţiune. 

- Şi de ce ar face aşa ceva? 

- Hm... Stai să mă gândesc. 

- A, da. Ăsta chiar e un cretin paranoic. 

- Un cretin paranoic pe care-l duce capul. Vrei să ne 
întoarcem? 

- Nu. Şi lasă telefoanele deschise. 

- Bine. Dar să ştii că nimeni nu o să reuşească să ne 
localizeze aici, până când releul de la Custer Hill nu intră 
din nou în funcţiune. 

- Ar putea fi doar o defecţiune temporară. 

Însă aveam îndoieli serioase. Tocmai acum, când 
doream să fim localizaţi, tehnica ne reducea la tăcere. Se 
mai întâmplă şi rahaturi de-astea! 

Am redus viteza în dreptul denivelărilor şi am oprit la 
indicator. Poarta se deschise puţin, şi l-am zărit pe agentul 
meu de pază preferat stând în dreptul intrării inundate de 
lumina reflectoarelor. Se îndreptă către noi; mi-am băgat 
pistolul în betelia pantalonilor. 

- Fii pe fază! i-am spus lui Kate. 

- Am înţeles. Întreabă-l dacă poţi folosi telefonul lui fix 
ca să suni la poliţia statului să anunţi că suntem la Clubul 
Custer Hill. 

N-am luat în seamă sarcasmul ei şi am privit cum gorila 
de la pază se apropie de noi cu paşi lenti. 

- Oricum, i-am spus lui Kate, sunt sigur că am fost 
reperaţi de gărzile de la poliția statului. 

- Cu siguranță, Rudy! 

- Ah... Ah, la dracu'! Ce prost am fost! 

Ar fi putut să izbucnească într-un acces de furie sau să 
mă critice. În loc de asta, mă bătu uşor cu palma peste 
mână, consolându-mă: 


- John, cu toţii avem clipele noastre de prostie. Mi-aş fi 
dorit doar să nu îţi alegi tocmai acest moment. 

Nu i-am răspuns, însă în mintea mea mi-am dat o palmă 
zdravănă peste faţă. 

Neonazistul ajunse la dubă, iar eu am coborât geamul. 
Păru surprins să mă vadă în duba asta, despre care ştia 
probabil că îi aparţine lui Rudy. Se uită la Kate şi apoi ne 
spuse: 

- Domnul Madox vă aşteaptă. 

- Eşti sigur? 

Nu-mi răspunse, dar rămase acolo, lângă dubă. Îmi 
venea să-i pocesc mutra aia de idiot. Am observat ecusonul 
cu numele. Mami şi tati îşi botezaseră băieţelul Luther. 
Probabil nu ştiau cum se scrie Lucifer. 

- Mai vine şi altcineva la cină, Lucifer? l-am întrebat. 

- Luther. Nu. Doar dumneavoastră. 

- Domnule. 

Domnule. 

- Şi doamnă. Hai să mai exersăm o dată! 

Trase adânc aer în piept, arătându-mi că făcea eforturi 
să se stăpânească, apoi spuse: 

- Doar pe dumneavoastră, domnule, şi pe 
dumneavoastră, doamnă. 

- Bravo! Mai exersează! 

- Am înţeles, domnule. Cunoaşteţi drumul. Domnule. Vă 
rog să conduceţi încet şi cu atenţie de data asta. Domnule. 

- Să te ia dracu'! 

Am înaintat spre poartă, care era acum deschisă 
complet. 

- Cum adică "de data asta"? întrebă Kate. 

- A, el şi prietenul lui de acolo - am încetinit în dreptul 
gheretei şi am scos claxonul pneumatic pe fereastră, 
apăsând pe el în timp ce i-l indicam lui Kate pe celălalt 
paznic, lucru care îl făcu pe acesta să sară cinci metri în 


sus de sperietură - au încercat să se arunce sub roţile 
maşinii mele în după-amiaza asta. 

Am trecut mai departe. 

- De ce ai făcut asta? M-ai speriat al naibii de tare! 

- Kate, nenorociţii ăştia doi, împreună cu prietenii lor, 
sunt cei care l-au înhăţat pe Harry sâmbătă. Şi nu-i exclus 
ca unul sau doi dintre ei să fi fost complici la uciderea lui 
duminică. 

Ea dădu uşor din cap. 

- O să-i întâlnim pe fiecare dintre ei la tribunal. Şi îmi 
aminti: S-ar putea chiar să-i vedem pe toţi în următoarea 
jumătate de oră. 

- Perfect! O să-i ajut pe contribuabili să mai 
economisească nişte bani! 

- Calmează-te! 

Nu i-am răspuns. 

Pe măsură ce înaintam pe aleea lungă şi întortocheată, 
senzorii de mişcare aprindeau felinarele de pe stâlpi. 

Sub unul dintre felinare, am zărit pe peluză ceea ce 
părea a fi un gater mare, iar asta îmi aminti de o expresie 
a mafioţilor, care spun că îşi trec duşmanii prin lama 
gaterului. Nu ştiu de ce, dar expresia asta m-a făcut 
întotdeauna să râd, aşa că am zâmbit. 

- Ce-ai găsit aşa de amuzant? mă întrebă Kate. 

- Am uitat. 

Mai puţin amuzant era însă faptul că pe peluză nu se 
aflau buşteni sau crengi rupte. 

În mod normal, nu te bagi în situaţii de genul ăsta fără 
să ai o acoperire. Situaţia de faţă însă numai normală nu 
era. Ironia sorții era că ne ascunseserăm atâta vreme de 
ATTF, de Liam Griffith, de FBI şi de poliţia statului, iar 
acum - când îmi doream ca toată lumea să ştie unde ne 
aflăm - singurul care ştia de noi era Bain Madox. 


Când încep să devin paranoic, aşa ca acum, îmi 
imaginez că ăia de la CIA şi-au băgat coada. lar dacă ne 
gândim la situaţia actuală, de ce n-ar fi aşa? 

- La ce te gândeşti? mă chestiona Kate. 

- La CIA. 

- Am înţeles. După câte se pare, nici ei nu sunt străini 
de toată povestea asta. 

- Nu sunt. 

Cu toate acestea, rareori se întâmplă să îi vezi sau să îi 
auzi. De aceea li se şi spune "năluci" sau "stafii". lar dacă 
apuci să-i vezi, de obicei asta se întâmplă la final. Cam 
acum. 

- De fapt, i-am mărturisit lui Kate, eu văd mâna lui Ted 
Nash în toată povestea asta. 

Se uită la mine mirată. 

- Ted Nash? John, Ted Nash e mort. 

- Ştiu. Dar îmi place să te aud spunând-o. 

Ei nu i se păru amuzant, dar mie, da. 

Drept înainte, pe platoul unde întorceau maşinile, era 
un catarg, iar pe acel catarg fluturau steagul american şi 
fanionul Regimentului Şapte Cavalerie, luminate de două 
reflectoare. 

- Când este arborat un fanion, comandantul se află în 
incintă, am informat-o pe Kate. 

- Ştiu asta. N-ai observat niciodată fanionul meu 
arborat pe piciorul patului? 

I-am zâmbit şi am luat-o de mână. 

- Îmi este puţin... teamă, îmi mărturisi ea. 

- Nu suntem singuri, i-am amintit. Avem în spatele 
nostru toată puterea şi autoritatea cu care ne-a învestit 
Guvernul Statelor Unite. 

Se uită peste umăr, zicându-mi: 

- Eu nu mai văd pe nimeni aici, John. 

Eram încântat să văd că îşi păstrase simţul umorului. 
Am strâns-o uşor de mână şi am oprit duba sub portic. 


- Ţi-e foame? 

- Sunt lihnită! 

Am coborât din maşină şi am urcat treptele care 
duceau pe verandă. Apoi am apăsat pe sonerie. 


Capitolul 48 


Carl deschise uşa, informându-ne: 

- Domnul Madox vă aşteaptă. 

- Bună seara şi ţie, Carl, am răspuns. 

Sunt convins că a vrut să mă trimită undeva, însă n-a 
făcut-o. În loc de asta, ne conduse în foaier şi ne spuse: 

- Daţi-mi gecile dumneavoastră. 

- Rămân la noi, răspunse Kate. 

Carl nu păru foarte încântat. Ne anunţă: 

- Cocktailurile vor fi servite la bar. Vă rog să mă 
urmaţi. 

Am luat-o pe uşa de lângă scară şi ne-am îndreptat 
către partea din spate a cabanei. 

În casă era linişte, şi n-am văzut, auzit sau simţit pe 
nimeni prin preajmă. 

Incă aveam Glock-ul în betelia de la pantaloni, însă era 
acoperit de cămaşă şi geacă. Revolverul meu de calibru 
0.38, din afara orelor de program, era în tocul de la gleznă. 
Kate îşi strecurase Glock-ul în buzunarul de la geacă, însă 
la fel ca majoritatea, dacă nu chiar toţi, agenţilor FBI, nu 
avea la ea o a doua armă, cu excepţia lansatorului 
BearBanger, care se afla în blugi. Lansatorul meu era prins 
ca un pix-lanternă în buzunarul de la cămaşă. Cele două 
încărcătoare de rezervă erau în geacă, iar cele patru 
încărcătoare de rezervă ale lui Kate se aflau în poşeta şi în 
geaca ei. Eram blindati, pregătiţi pentru o întâlnire cu 
ursul sau cu Bain. 

Nu mă aşteptam să avem vreo neplăcere în timp ce ne 
îndreptam spre întâlnirea cu Madox. În plus, m-am gândit 
că el dorea să ne salute şi să cântărească situaţia, înainte 
de a face vreo mişcare. 

Fiindcă tot veni vorba, mă întrebam dacă va opta 
pentru o acţiune în forţă, adică o confruntare armată. Sau 


poate că va prefera o abordare mai puţin agresivă, precum 
un drog strecurat în băutura noastră, urmat de o scurtă 
excursie de familiarizare cu gaterul. 

În caz că Madox avea să recurgă la soluţia armată, 
mizam pe faptul că nu toţi agenţii lui de pază erau asasini 
cu diplomă, aşa că poate urma să le ţinem piept doar lui 
Madox, lui Carl şi altor doi sau trei indivizi. 

Un gând ceva mai plăcut, dar probabil nerealist era 
acela că la Clubul Custer Hill nu avea să existe nici un 
schimb de focuri şi nici o tentativă de otrăvire, iar Bain 
Madox, confruntat cu dovezile strânse de noi şi pus sub 
arestare, avea să accepte că jocul se încheiase, să 
recunoască faptul că îl ucisese pe agentul federal Harry 
Muller şi, ulterior, să ne conducă la transmiţătorul ELF. 
Caz închis. 

M-am uitat la Kate, care părea calmă şi stăpână pe ea. 
Privirile ni se întâlniră, iar eu i-am zâmbit şi i-am făcut cu 
ochiul. 

De asemenea, am studiat cu atenţie figura lui Carl. De 
obicei, după chipul şi limbajul trupului cuiva, poţi să-ţi dai 
seama dacă omul ăla ştie că urmează să se întâmple ceva 
neplăcut. Carl nu părea tensionat, dar nici complet relaxat. 

El se opri în dreptul unor uşi duble. Pe una din uşi era o 
plăcuţă metalică, pe care scria “BAR”. Ciocăni, deschise 
uşa şi ne spuse: 

- După dumneavoastră. 

- Nu, i-am spus, după dumneavoastră. 

Ezită puţin, apoi intră şi se duse în stânga, unde, în 
spatele unui bar din lemn de mahon, se afla domnul Bain 
Madox, fumând şi ascultând în receptorul telefonului, un 
telefon fix, nu un celular, după cum am remarcat eu. 

În capătul celălalt al camerei slab luminate se afla un 
cămin în care ardea focul, iar în dreapta căminului erau 
nişte draperii trase, care ar fi putut ascunde o fereastră 
sau o uşă dublă ce dădea în exterior. 


L-am auzit pe Madox zicând: 

- Bine. Mi-au sosit nişte musafiri. Sună-mă mai târziu. 
Apoi închise telefonul, zâmbi şi ne spuse: Bun venit! 
Intraţi. 

Eu şi Kate am studiat rapid încăperea, iar apoi am luat- 
o fiecare în altă direcţie, ocolind piesele de mobilier pentru 
a ajunge la bar. Am auzit uşa închizându-se în spatele 
nostru. 

Madox îşi stinse ţigara. 

- Nu eram sigur dacă aţi primit mesajul transmis de 
Carl la The Point şi speram să nu fi uitat de invitaţie. 

Am ajuns amândoi la bar, iar eu am spus: 

- Am aşteptat cu nerăbdare să se lase seara. 

- Vă mulţumim pentru invitaţie, adăugă Kate. 

Ne-am strâns mâinile, iar Madox ne întrebă: 

- Cu ce să vă servesc? 

Spre bucuria mea, nu ne punea să ne alegem otrava 
preferată. 

- Dumneavoastră ce beţi? l-am întrebat. 

Arătă o sticlă de pe bar şi răspunse: 

- Marca mea privată de whisky distilat o singură dată, 
pe care aţi apreciat-o ieri. 

- Perfect! Vreau şi eu unul, sec. "în caz că ai pus ceva 
în sifon sau în cuburile de gheaţă." 

- Şi eu vreau unul, spuse Kate. 

Madox turnă două porţii de whisky în pahare de cristal, 
apoi îşi umplu şi el paharul, din aceeaşi sticlă. Poate că 
ăsta era felul lui politicos de a ne demonstra că băutura lui 
nu avea să ne omoare. 

Respectându-şi cuvântul, Madox era îmbrăcat de 
stradă, purtând aceleaşi haine de după-amiază: sacou 
albastru, tricou alb cu guler şi blugi - astfel încât eu şi Kate 
să nu avem nici o reţinere atunci când urma să-l arestăm. 

Ridică paharul spunând: 


- Nu e o ocazie fericită, dar închin pentru nişte vremuri 
mai bune. Am ciocnit şi am băut. Ela dat paharul pe gât. 
La fel şi eu, şi Kate. Puteam vedea camera întunecată 
reflectându-se în oglinda din spatele barului. La capătul 
celălalt al încăperii era o altă uşă dublă, deschisă, care 
dădea în ceea ce părea a fi un salon destinat jocurilor de 
societate. 

De asemenea, în spatele barului, în stânga rafturilor cu 
băuturi, era o uşă micuță, ce ducea probabil către o zonă 
de depozitare sau către o pivniţă de vinuri. La drept 
vorbind, erau prea multe uşi în locul ăsta, fără să mai 
punem la socoteală şi draperiile, în spatele cărora s-ar fi 
putut afla nişte uşi ce dădeau în afară. Unde mai pui că 
mie nu-mi place să stau la bar cu spatele spre o încăpere, 
în condiţiile în care dincolo de bar se află un tip care poate 
oricând să se facă nevăzut. Aşadar, am sugerat: 

- Ce-ar fi să ne aşezăm lângă foc? 

- Bună idee, conveni Madox. Şi ieşi de după bar, în timp 
ce eu şi Kate ne îndreptam deja spre cele patru fotolii din 
piele de lângă şemineu. 

Înainte de a apuca el să ne indice unde să ne aşezăm, 
eu şi Kate am ocupat fotoliile poziţionate faţă în faţă, 
lăsându-l pe Madox să ocupe unul din fotoliile din faţa 
căminului, ceea ce îl obliga să stea cu spatele la uşile 
duble, acum închise. De unde mă aflam, puteam vedea 
uşile ce dădeau spre sala de jocuri, iar Kate avea în câmpul 
ei vizual barul, cu mica uşă laterală. 

Odată ce îmi revendicasem locul, m-am ridicat în 
picioare, m-am dus la draperiile din dreapta şemineului şi 
le-am tras, nu înainte de a întreba: 

- Se poate? 

În spatele lor se aflau, într-adevăr, nişte uşi din sticlă, 
care dădeau înspre o terasă întunecată. 

Am revenit la fotoliul meu, m-am aşezat şi am făcut 
următoarea constatare: 


- E o privelişte frumoasă. 

Madox nu comentă. 

În esenţă, toate bazele erau acoperite, şi eram convins 
că Bain Madox, fost ofiţer de infanterie, aprecia 
preocuparea noastră privind raza de acţiune a unor 
eventuale arme. 

- Nu vreţi să vă daţi gecile jos? ne întrebă Madox. 

- Nu, mulţumesc, răspunse Kate. Încă îmi mai e puţin 
frig. 

Eu n-am spus nimic, dar am observat că nici el nu-şi 
dezbrăca sacoul, probabil din aceleaşi motive pentru care 
nici noi nu ne scoteam gecile. N-am remarcat nici o 
umflătură, dar ştiam că ascundea ceva pe undeva. 

Am studiat încăperea. Era mai degrabă decorată în 
stilul unui club pentru domni, decât în stilul unei cabane 
Adirondack. Pe podea era un covor persan, care părea 
scump, iar în jurul nostru abundau mahonul, pielea de 
culoare verde şi bronzul lustruit. Nu se vedea prin preajmă 
nici un animal mort, şi speram ca lucrurile să rămână în 
continuare aşa. 

Madox ne lămuri: 

- Camera asta este o copie exactă a celei din 
apartamentul meu din New York, care, la rândul ei, a fost 
reprodusă după un salon dintr-un club londonez. 

- Şi nu vi se pare puţin derutant, după ce aţi avut mai 
multe la fel? l-am întrebat. 

El zâmbi politicos şi propuse: 

- Aşadar, hai să lămurim mai întâi câteva probleme de 
afaceri! Se întoarse spre mine. Am lista angajaţilor de la 
pază care s-au aflat aici în weekend. O să am grijă să o 
primiţi înainte de plecare. 

- Foarte bine. Şi personalul intern? 

- Am o listă completă cu angajaţii care au lucrat în 
weekend. 


- Evidenţa computerizată a intrărilor pe proprietate şi 
înregistrările camerelor de supraveghere? 

Înclină uşor din cap. 

- Toate au fost copiate pentru dumneavoastră. 

- Perfect! 

Rămânea totuşi problema nebuloasă a oaspeţilor săi 
bogaţi şi celebri de peste weekend. 

- Cum rămâne cu lista musafirilor dumneavoastră? 

- La asta trebuie să mă mai gândesc. 

- Şi de ce trebuie să vă gândiţi atât? 

- Păi, evident, numele oamenilor ăstora nu constituie o 
informaţie de interes public. Cred că tocmai ăsta e şi 
motivul pentru care guvernul l-a trimis pe domnul Muller 
aici, să afle numele respective pe căi lăturalnice. Iar acum, 
dumneavoastră vreţi să vă ofer aceste nume pe tavă, de 
bunăvoie. 

- Harry Muller a murit, i-am amintit, iar aceasta este o 
anchetă privind circumstanţele morţii sale. După-amiază 
mi-aţi spus că o să ne comunicaţi aceste nume, am 
adăugat. 

- Sunt perfect conştient de acest lucru. L-am sunat pe 
avocatul meu, care va reveni cu un telefon în seara asta. 
Dacă el mă sfătuieşte să vă divulg respectivele nume, am 
să vi le dezvălui chiar în această seară. 

- Iar, dacă nu, noi vă putem soma să ne divulgati aceste 
informaţii, îl atenţiona Kate. 

- Pentru mine, asta ar putea fi cea mai bună cale pentru 
a vă oferi numele pe care le doriţi, răspunse Madox. Aşa n- 
aş mai fi nevoit să mă justific în faţa oaspeţilor mei. 

În esenţă, toate astea nu erau decât nişte abureli pe 
care ni le servea spre a ne face să credem că trebuia să 
ţină cont de nişte aspecte serioase. Între timp însă, el nu 
se gândea decât la semnalele ELF pe care urma să le 
trimită către Ţinutul Nisipurilor şi la cum să facă pentru a-i 
trece pe Corey şi pe Mayfield prin pânzele gaterului. 


- Avocatul meu spune că guvernul federal nu are nici 
un cuvânt de spus într-un caz de omucidere petrecut pe 
teritoriul unui stat, ne informă Madox. 

Aici am lăsat-o pe Kate să intervină, iar ea îi explică: 

- Orice acuzaţie de crimă care reiese în urma acestei 
investigaţii îi va fi prezentată inculpatului de către statul 
New York. Până una, alta, noi anchetăm dispariţia unui 
agent federal şi posibila lui răpire - care este o infracţiune 
federală -, dar şi o eventuală molestare fizică a agentului 
decedat. Vreţi să iau legătura cu avocatul dumneavoastră? 
îl întrebă ea pe Madox. 

- Nu. Sunt convins că în zilele noastre Guvernul 
Statelor Unite poate găsi o lege federală care să se 
potrivească oricărui delict, inclusiv traversării pe culoarea 
roşie a semaforului. 

- Cred că situaţia de faţă este totuşi puţin mai gravă, 
răspunse agentul special Kate Mayfield. 

Madox nu luă în seamă afirmaţia ei, aşa că eu am 
schimbat subiectul, pentru ca toată lumea să se relaxeze: 

- Bun whisky! 

- Mulţumesc. Amintiţi-mi să vă ofer o sticlă la plecare. 
Nu multe femei beau whisky distilat o singură dată, mai 
spuse el, adresându-i-se lui Kate. 

- Pe Federal Plaza 26 sunt considerată a fi unul dintre 
băieţi. El îi zâmbi şi îi spuse: 

- Cred că, în acest caz, cei de pe Federal Plaza 26 au 
nevoie de nişte ochelari de vedere. 

Bun băiat Bain ăsta! Băiat de gaşcă, dar şi un mare Don 
Juan! Un veritabil linguşitor sociopat. 

În orice caz, imaginându-şi probabil că discuţia legată 
de afaceri se încheiase, Madox continua acum să o 
vrăjească pe doamna Mayfield. 

- Deci cum a fost cursul de modeling? 

Kate păru puţin derutată de întrebare, aşa că i-am sărit 
în ajutor: 


- Cursul de yoga. 

- A... Eu am înţeles curs de modeling, se justifică 
domnul Madox. Chicoti şi recunoscu faţă de Kate: Nu mai 
am auzul atât de fin ca altădată. 

- A fost un curs agreabil, răspunse Kate, aruncându-mi 
o privire fugară. 

- Şi cum vi se pare la The Point? o întrebă Madox. 

- E foarte drăguţ. 

- Sper că rămâneţi la cină. l-am promis domnului Corey 
că mă descurc mai bine decât Henri. 

- Da, ne-am propus să rămânem la cină, admise Kate. 

- Foarte bine! De fapt, de vreme ce nu mai este nimeni 
aici, iar membrii clubului nu au cum să afle, vă invit să 
rămâneţi şi peste noapte. 

Nu ştiam dacă era valabil şi pentru mine, însă i-am 
răspuns: 

- S-ar putea să vă acceptăm invitaţia. 

- Perfect! Aveţi de făcut un drum lung până la The 
Point, mai ales dacă aţi şi băut ceva, dar văd că nu prea vă 
înghesuiți cu băutura. Îmi zâmbi şi dezvoltă subiectul, 
zicând: în plus, nici nu conduceţi o maşină care să vă fie 
prea familiară. 

Nu i-am răspuns, dar el continuă: 

- Păi, să vedem: ieri aveaţi un Taurus; de dimineaţă 
aveaţi un Hyundai; iar în seara asta aţi venit cu duba lui 
Rudy. Aţi găsit ceva care să vă fie pe plac? 

Nu pot să-i sufăr pe ăştia care fac pe deştepţii - atâta 
vreme cât nu e vorba despre mine, fireşte. 

- Tocmai doream să vă rog să-mi Împrumutați un jeep, 
i-am spus. El nu-mi răspunse, dar se interesă: 

- De ce schimbaţi maşinile atât de des? 

- Suntem căutaţi de autorităţi, i-am dat eu replica, 
vrând să-l induc în eroare cu adevărul gol-goluţ. 

Afişă un zâmbet larg. 


- Am avut probleme cu cele două maşini închiriate, îl 
lămuri Kate. 

- Aha... Mă rog, eu sunt convins că v-ar fi dat oricând o 
alta la schimb. Oricum, drăguţ din partea lui Rudy că v-a 
împrumutat duba lui! Reveni la subiectul investigaţiei: M- 
am interesat şi am aflat că presupusa omucidere nu a 
ajuns în atenţia biroului şerifului. Cei de acolo încă mai 
consideră că a fost vorba despre un accident, ne informă 
el. 

- Această investigaţie intră sub jurisdicţia federală şi 
statală, am precizat, nu este de competenţă locală. Ce vreţi 
să spuneţi cu asta? 

- Nu vreau să spun nimic. Era doar o constatare. 

- Cred că ar fi cazul să lăsaţi pe seama autorităţilor 
aspectele privind jurisdicţia acestui caz. 

Nu obiectă şi nici măcar nu păru agasat de reproşul 
meu. Evident, dorea ca noi să ştim că aflase mai multe 
decât ar fi trebuit să afle - probabil nefiindu-i străin nici 
faptul că detectivul Corey şi agentul special FBI Mayfield 
nu ţinuseră legătura cu colegii lor şi intenționau să 
menţină lucrurile aşa, schimbând maşina la fiecare 
douăsprezece ore. 

Fără îndoială, Madox bănuia că nu putuserăm telefona 
de pe mobil pe parcursul ultimilor cincisprezece, douăzeci 
şi cinci de kilometri până aici, însă nu-mi dădeam seama 
dacă ştia sigur acest lucru. 

Aşa că am rămas tăcuţi vreme de un minut - în timp ce 
în cămin lemnele ardeau cu flacără vie, iar whisky-ul şi 
cristalul paharelor străluceau în lumina focului -, după 
care Madox i se adresă lui Kate: 

- I-am transmis condoleanţele mele domnului Corey şi 
aş vrea să vi le transmit şi dumneavoastră. Domnul Muller 
era şi prietenul dumneavoastră? 

- Era un coleg apropiat, răspunse Kate. 


- Ei bine, regret sincer. Şi sunt foarte mâhnit din cauza 
faptului că domnul Corey crede că unul dintre agenţii mei 
de pază ar putea fi implicat în moartea domnului Muller. 

- Şi eu cred acelaşi lucru. Şi, apropo de mâhnirea 
dumneavoastră, vă puteţi imagina cât de mâhniţi au fost 
copiii domnului Muller când au aflat că tatăl lor nu numai 
că e mort, dar se prea poate să fi fost ucis? Zicând acestea, 
Kate o privi fix pe gazda noastră. 

Madox îi întoarse privirea, însă nu zise nimic. 

- Ca să nu mai vorbim de restul familiei, de prieteni şi 
de colegi, continuă Kate. Când e vorba despre o crimă, 
durerea se transformă pe nesimţite în furie. Iar eu sunt al 
naibii de furioasă, îl informă ea pe Madox. 

Acesta dădu uşor din cap. 

- Vă înţeleg. Şi sper cu cea mai mare sinceritate că nici 
unul dintre agenţii mei nu a fost implicat. Dacă se 
dovedeşte însă contrariul, îmi doresc să văd persoana 
respectivă adusă în faţa justiţiei. 

- Aşa se va întâmpla, vă asigur, spuse Kate. 

- Ar putea fi chiar unul dintre angajaţii dumneavoastră 
interni sau chiar unul dintre oaspeţi, am intervenit eu, 
deschizând o nouă portiţă. 

- Parcă spuneaţi că e unul dintre agenţii mei de pază, 
îmi aminti el. Acum s-ar zice că sunteţi într-o adevărată 
expediţie de pescuit vinovaţi. 

- De vânat vinovaţi. 

- Mă rog... Aţi putea să-mi explicaţi mai clar ce vă face 
să credeţi că unul dintre angajaţii mei - sau chiar dintre 
oaspeţi - a fost implicat în ceea ce dumneavoastră 
consideraţi a fi o crimă? 

Presupun că deja devenise clar pentru toată lumea că 
ne refeream de fapt la Bain Madox, dar, într-un fel, cred că 
lui puţin îi păsa de treaba asta. 


M-am gândit totuşi că nişte informaţii de culise legate 
de caz ar putea să-l mai scuture puţin, aşa că i-am 
mărturisit: 

- OK, în primul rând, avem dovezi solide în privinţa 
faptului că detectivul Muller s-a aflat pe proprietatea 
dumneavoastră. 

M-am uitat la Madox, dar nu am remarcat nici măcar o 
tresărire. 

- În al doilea rând, probele judiciare ne îndreptăţesc să 
credem că detectivul Muller s-a aflat chiar în această casă. 

Din nou, nici o reacţie. 

"Bine, nemernicule, până aici ţi-a fost!" 

- În al treilea rând, suntem nevoiţi să presupunem că 
detectivul Muller a fost reţinut de angajaţii dumneavoastră 
de la pază. De asemenea, avem dovezi că rulota lui s-a 
aflat iniţial mai aproape de proprietatea dumneavoastră, 
fiind mutată ulterior. 

Şi i-am oferit toate detaliile. 

Nici de data asta n-am obţinut nici o reacţie, cu 
excepţia unei uşoare înclinări a capului, ca şi cum 
explicaţiile mele i s-ar fi părut interesante. 

l-am prezentat domnului Madox câteva aspecte 
generale ale cazului, menţionând faptul că această crimă 
fusese comisă de cel puţin două persoane, una care 
conducea rulota victimei, iar cealaltă, un alt vehicul. I-am 
mai spus că acest al doilea vehicul ar fi putut fi un jeep sau 
un automobil de teren şi că îmi bazam afirmaţia pe 
existenţa a două seturi diferite de urme de pneu, pe care, 
la drept vorbind, nu le găsisem; însă el n-avea de unde să 
ştie acest lucru cu siguranţă. 

Am minţit spunând că raportul toxicologic iniţial a 
dovedit existenţa unei concentraţii mari de substanţe 
sedative în sângele victimei, apoi i-am prezentat bănuielile 
mele, potrivit cărora crima avusese loc în timp ce victima 
era sub influenţa vreunui drog; i-am mai spus şi că victima 


fusese menţinută în genunchi cu ajutorul curelei de la 
binoclu şi aşa mai departe. 

Madox dădu din nou din cap, ca şi cum detaliile oferite 
de mine erau în continuare interesante, dar oarecum 
abstracte. 

Dacă aş fi aşteptat o reacţie oarecare din partea lui - 
indignare, neîncredere, jenă sau, pur şi simplu, uimire -, aş 
fi fost profund dezamăgit. 

Am luat o înghiţitură de whisky şi l-am privit cu 
insistenţă. 

În cameră se lăsase liniştea şi nu se mai auzea decât 
focul trosnind în şemineu. Apoi, vocea lui Madox rupse 
tăcerea: 

- Sunt impresionat că aţi reuşit să strângeţi atât de 
multe dovezi, într-un timp atât de scurt. 

- Primele patruzeci şi opt de ore sunt decisive, l-am 
informat. 

- Da, aşa am auzit şi eu. Şi cum se face că probele 
judiciare v-au trimis înapoi la această cabană? 

- Dacă vreţi neapărat să ştiţi, atunci aflaţi că, atunci 
când am venit aici, am strâns nişte fibre de pe covor, plus 
nişte fire de păr uman şi păr de câine. Ele s-au potrivit cu 
ceea ce s-a găsit pe hainele şi pe trupul detectivului 
Muller. 

- Serios? Mă fixă cu privirea, zicând: Eu nu-mi amintesc 
să vă fi acordat permisiunea în acest sens. 

- Nu, dar aţi fi făcut-o. ă 

Nu mă contrazise, dar nici nu aprobă; În schimb, ţinu 
să-şi exprime surprinderea: 

- A fost o analiză de laborator foarte rapidă. 

- Vorbim despre o investigaţie privind o omucidere. lar 
victima era agent federal. 

- Am înţeles... Deci, după aceste fibre...? 

I-am explicat rapid cum stă treaba cu analiza fibrelor. 


- Fibrele de pe corpul victimei se potrivesc cu cele pe 
care le-am găsit aici. lar părul de câine va corespunde, 
probabil, cu părul câinelui dumneavoastră, cum îl 
cheamă... 

- Kaiserul Wilhelm. 

- În fine. Iar firele de păr uman găsite pe cadavrul 
detectivului Muller, precum şi celelalte amprente ADN pe 
care le vom descoperi pe hainele sau pe corpul victimei, ne 
vor conduce la asasin sau la asasini. Privirile ni se întâlniră 
şi, cum tot nu clipea, i-am spus: Cu ajutorul 
dumneavoastră, vom putea face o listă cu toate persoanele 
care s-au aflat aici peste weekend; apoi putem preleva 
mostre de păr şi amprente ADN de la acele persoane, 
precum şi ceva fibre de pe îmbrăcăminte - de pildă, de pe 
uniformele de camuflaj pe care le poartă agenţii 
dumneavoastră de pază. M-aţi înţeles? Aprobă cu un gest 
al capului. 

- Că tot veni vorba despre armata dumneavoastră - cum 
şi de unde i-aţi recrutat pe indivizii ăştia? 

- Sunt foşti militari. 

- Înţeleg... Cu alte cuvinte, trebuie să deducem că toţi 
sunt foarte bine instruiți în ceea ce priveşte folosirea 
armelor şi a altor mijloace de luptă. 

- Ceea ce mi se pare chiar mai important este că sunt 
cu toţii foarte disciplinaţi. Şi, aşa cum vă va spune orice 
soldat, e de preferat să ai zece oameni disciplinaţi şi bine 
instruiți decât zece mii de trupe neinstruite şi 
indisciplinate. 

- Şi să nu uităm că oamenii dumneavoastră sunt loiali şi 
motivaţi de o cauză nobilă. 

- Se înţelege de la sine! 

- De fapt, câţi agenţi de pază se află aici în această 
seară? o întrebă Kate pe gazda noastră. 

Madox păru să înţeleagă subtextul întrebării şi zâmbi 
uşor, aşa cum ar fi făcut şi contele Dracula dacă invitatul 


lui la cină l-ar fi întrebat: "Şi, ia spuneţi, pe la ce oră 
răsare soarele pe aici?" 

- Păi, trebuie să fie vreo zece paznici de serviciu în 
seara asta, răspunse el. 

Se auzi un ciocănit în uşă. Aceasta se deschise, iar în 
cadrul ei apăru Carl, care împingea o măsuţă cu roţi, pe 
care se afla o tavă mare, acoperită. 

Carl aduse tava la măsuţa de cafea, o puse jos şi îi luă 
capacul. 

Acolo, pe o tavă de argint, se odihneau zeci de 
purceluşi în păturică, având coaja uşor maronie, exact aşa 
cum îmi place mie. În mijlocul tăvii erau două boluri de 
cristal - unul cu un muştar gros, cremos şi închis la 
culoare, iar celălalt cu un muştar apos, de un galben 
dezgustător. 

- Trebuie să vă fac o mărturisire, începu gazda noastră. 
L-am sunat pe Henri şi l-am întrebat dacă vreunul dintre 
dumneavoastră şi-a exprimat vreo preferinţă culinară 
anume. Şi voilâ! zâmbi el. 

Ce-i drept, nu era mărturisirea pe care o aşteptam, iar 
el ştia acest lucru; Însă nici ceea ce vedeam nu era rău 
deloc. 

- Mai doriţi ceva? se interesă Carl. 

- Nu, îi răspunse Madox, dar - se uită la ceas - vezi ce 
se aude cu cina. 

- Da, domnule. Carl plecă, iar Madox ne aduse la 
cunoştinţă: în seara asta nu avem sitar - doar friptură 
obişnuită, cu cartofi. Se întoarse apoi către mine: Hai, 
serviţi! 

I-am surprins privirea lui Kate. Evident, nu credea că aş 
putea rezista în faţa unui purceluş, fie el injectat sau nu cu 
droguri. Şi avea dreptate. Aroma plăcută a crustei cafenii 
şi a hotdogului fraged din carne de vită mă gâdila pe la 
nas. 


Toţi aveau scobitori înfipte în ei - roşii, albastre şi 
galbene -, aşa că tot ce aveam de făcut acum era să 
ghicesc ce culoare marca purceluşii fără riscuri. Am mers 
pe albastru, culoarea mea preferată, şi am luat unul, apoi l- 
am înmuiat în muştarul cremos. 

- John, nu-ţi strica pofta de mâncare înainte de cină, mă 
sfătui Kate. 

- O să iau doar câţiva. Şi am băgat "purceluşul" în gură. 
Avea un gust grozav - fierbinte, crustă crocantă, muştar 
picant. 

- Vă rog să vă serviţi, o îndemnă Madox pe Kate. 

- Nu mulţumesc. Îmi aruncă o privire îngrijorată, după 
care îl invită pe Madox: Vă rog, serviţi-vă dumneavoastră. 

Gazda noastră alese tot un purceluş cu scobitoare 
albastră, însă optă pentru muştarul galben. Aşadar, poate 
că eu alesesem muştarul nepotrivit. 

De fapt, mă simţeam bine, aşa că am mai luat unul, de 
data asta optând pentru muştarul galben - aşa, ca să fiu pe 
teren sigur. 

Madox mestecă, înghiţi şi conchise: 

- Nu-i rău deloc! Alese apoi o scobitoare roşie şi îi oferi 
purceluşul lui Kate: 

- Sigur nu doriţi? 

- Nu, mulţumesc. 

Îl mâncă el însuşi, de data asta cu muştar cremos. Aşa 
că am mai luat si eu unul. 

Hotdogul mă făcu să mă gândesc la Kaiserul Wilhelm. 
Absența lui de lângă stăpânul său era un caz straniu de 
câine-care-nu-dă-vânturi-în-noapte?”. 

Câinii îşi atenționează stăpânii - şi, de altfel, pe toţi cei 
prezenţi - atunci când cineva se apropie, iar eu aveam 


% Aluzie la una dintre nuvelele polițiste ale lui Arthur Conan Doyle, 
Silver Blaze, avându-l ca protagonist pe celebrul Sherlock Holmes, în 
care cel care ajută la rezolvarea cazului este "câinele care nu latră în 
noapte" (n.tr.). 


senzaţia clară că Madox nu-şi dorea ca noi doi, eu şi Kate, 
să ne dăm seama dacă se afla cineva dincolo de toate acele 
uşi. 

De asemenea, în cazul în care Kaiserul Wilhelm s-ar fi 
aflat acolo, i-aş fi dat să mănânce vreo douăzeci de 
purceluşi, ca să văd dacă îl dădeam pe spate sau dacă 
Madox mă oprea. 

Pe de altă parte, poate că exageram întorcând lucrurile 
pe toate părţile, aşa cum fac, de regulă, atunci când se 
trezesc în mine instinctele de copoi. 

Mi s-a părut că era momentul să ridic nivelul de 
disconfort, aşa că i-am spus lui Madox: 

- Şi eu trebuie să vă fac o mărturisire. Aţi auzit de 
familia Borgia, nu? înclină din cap. 

- Ei bine, după ce ne-aţi invitat aici, am obţinut raportul 
toxicologic al lui Harry Muller, care indica o concentraţie 
foarte mare de substanţe sedative în sângele victimei. Iar 
Kate a fost... mă rog... destul de îngrijorată în legătură 
cu... Ştiţi dumneavoastră. 

Madox se uită la mine, apoi la Kate şi din nou la mine, 
după care spuse: 

- Nu, nu ştiu. Şi adăugă scurt: Şi poate că nici nu vreau 
să ştiu. 

Eu însă am continuat: 

- Presupun că asta ne califică drept oaspeţi lipsiţi de 
maniere, însă Kate... Şi cred că şi eu... ne facem oarecare 
griji în privinţa faptului că s-ar putea să aveţi aici... un 
angajat care are acces la nişte sedative puternice. lar 
aceasta ar putea fi persoana care le-a folosit şi în cazul 
victimei. 

Domnul Madox nu comentă, dar îşi aprinse o ţigară, 
fără să întrebe dacă gestul lui deranja pe cineva. 

I-am întâlnit privirea lui Kate şi am remarcat că ea 
părea şi mai jenată decât Bain, care era de-a dreptul 
ofensat. 


Ca să-l fac să se simtă mai bine, am mai luat încă un 
purceluş în păturică - cu scobitoare albastră şi muştar 
galben - şi l-am introdus în gură. 

- Pe de altă parte, am continuat, se pare că detectivul 
Muller a fost sedat cu ajutorul unei săgeți tranchilizante, 
urmate de două injecții cu ac hipodermic, al căror scop era 
să-l menţină sedat. M-am uitat la Madox, dar n-am văzut 
nici o reacţie. Aşadar, cred că putem exclude varianta unui 
drog strecurat în băutură sau a unor picături letale 
adăugate în muştarul din seara asta. 

Madox luă o înghiţitură de whisky, trase din ţigară, 
apoi ne întrebă: 

- Sugeraţi că cineva de aici încearcă să vă... sedeze? 

- Ei bine, am răspuns, eu nu făceam decât o 
extrapolare, pornind de la dovezile de care dispun în acest 
moment. Ştiţi, am dat-o eu pe glumă, pentru a mai înveseli 
un pic atmosfera, foarte mulţi oameni îmi spun că ar trebui 
să fiu sedat - poate că asta mi-ar face bine, nu zic, cu 
condiţia să nu mă trezesc apoi cu un glonţ în spate. 

Madox rămase tăcut în fotoliul lui verde din piele, 
făcând rotocoale de fum. Apoi se uită la Kate şi îi explică: 

- Dacă într-adevăr credeţi asta, atunci bănuiesc că cina 
nu va mai fi prea agreabilă. 

Bună glumă, Bain! Chiar îmi plăcea tipul ăsta. Păcat că 
trebuia să moară! Sau - dacă avea noroc - să-şi petreacă 
tot restul vieţii într-un loc ceva mai puţin confortabil decât 
acesta. 

Kate hotări să preia ofensiva: 

- Pe mine mă interesează Carl. 

Madox o privi cu atenţie, apoi spuse: 

- Carl este angajatul şi prietenul meu cel mai vechi şi 
cel mai de încredere. 

- Tocmai de aceea mă interesează persoana lui. 

Madox replică tăios: 


- Asta-i aproape acelaşi lucru cu o acuzaţie împotriva 
mea. 

- Poate că eu şi detectivul Corey ar fi trebuit să vă 
informăm că nimeni dintre cei care s-au aflat peste 
weekend pe această proprietate nu este dincolo de orice 
suspiciune. Şi mă refer inclusiv la dumneavoastră. 

În mod normal, în acest moment, Madox ar fi trebuit să 
ne spună să uităm de povestea cu cina şi să ne dea afară 
din casă. Dar nu făcu acest lucru, pentru că nu terminase 
cu noi, la fel cum nici noi nu terminaserăm cu el. 

De fapt, ăsta-i momentul când ai reuşit să treci pragul 
şi începi să faci tranziţia între suspectul necunoscut şi 
persoana cu care discuţi. In cel mai bun caz, suspectul a 
făcut deja o afirmaţie care îl încriminează sau o va face 
atunci când începi să-l iei ceva mai tare. În lipsa unei astfel 
de afirmaţii, trebuie să te bazezi pe probele de care dispui 
şi pe o intuiţie foarte bună. Totul se termină cu faza în care 
eu spun ceva de genul: "Domnule Madox, vă arestez 
pentru uciderea agentului federal Harry Muller. Vă rog să 
mă însoţiţi". Apoi îl duci pe individ la secţie şi îl arestezi. În 
cazul de faţă, aveam să-l duc la sediul poliţiei statului, 
lucru care l-ar fi făcut pe maiorul Schaeffer extrem de 
fericit. 

Apropo de asta, începeam să cred că echipa de 
supraveghere a lui Schaeffer nu ne văzuse îndreptându-ne 
spre Clubul Custer Hill sau, dacă ne văzuse şi raportase 
deja acest lucru, Schaeffer stătea cu mâinile în sân. Şi de 
ce n-ar fi făcut-o? Şi mai grav era că mi-l imaginam pe Tom 
Walsh luând cina sau stând în faţa televizorului, în loc să 
citească e-mailul trimis de Kate. La drept vorbind, aveam 
senzaţia că, într-adevăr, cavaleria nu avea să sosească 
prea curând sau nu avea să sosească deloc. Prin urmare, 
noi trebuia să facem arestarea. 

Cazul de faţă însă avea nişte aspecte unice - bunăoară, 
armata personală a suspectului - şi nişte aspecte deja 


familiare - bunăoară, statutul lui de persoană bogată şi 
influentă. 

Şi, desigur, pe lângă omucidere, mai exista şi bănuiala 
că suspectul era implicat într-o conspirație, urmând să 
arunce planeta în aer. Asta era marea mea grijă, iar 
înlăturarea ei era de competenţa mea şi a lui Kate. 

Aşadar, pentru că gândul ăsta nu-mi dădea pace, venise 
vremea să trecem la probleme nucleare. Aşa că i-am spus 
lui Bain Madox: 

- Că tot veni vorba despre oaspeţi, aţi avut un musafir 
care a sosit duminică şi, după câte se pare, încă nu a 
plecat. O să ni se alăture şi el la cină? 

Madox se ridică în picioare tăcut, apoi se duse la bar. 
Turnându-şi câteva picături de whisky în pahar, rosti: 

- Nu sunt sigur despre ce sau despre cine vorbiţi. 

Nu-mi plăcea să-l ştiu în spatele meu, aşa că m-am 
ridicat şi eu în picioare şi i-am făcut şi lui Kate un semn să 
se ridice. Întorcându-mă către bar, i-am spus lui Madox: 

- Doctorul Mihail Putiov. Specialist în fizică nucleară. 

- A, Michael. A plecat deja. 

- Unde a plecat? 

- N-am idee. De ce mă întrebaţi? 

- Păi, dacă nu-i aici, am spus, atunci se pare că a 
dispărut. 

- De unde să dispară? 

- De acasă şi de la birou. L-am informat: Putiov nu are 
voie să plece de acasă fără să anunţe FBl-ul. 

- Serios? De ce? 

- Cred că această clauză apare în contractul lui. E unul 
dintre prietenii dumneavoastră? am întrebat. 

Madox se sprijini cu spatele de bar, cu paharul în mână, 
şi păru să cadă pe gânduri. 

- E o întrebare grea? m-am interesat. 

El zâmbi şi îmi explică: 


- Nu, mă gândeam la răspunsul pe care urmează să îl 
dau. Se uită la mine, apoi la Kate. Eu şi doctorul Putiov 
avem o relaţie profesională. 

Într-un fel m-a surprins spunându-mi acest lucru, dar 
cred că deja conştientizam cu toţii că venise momentul să 
fim sinceri, deschişi şi să dăm fiecare dovadă de înţelegere 
faţă de nevoile şi sentimentele celuilalt. După aceea, 
puteam să ne îmbrăţişăm şi să plângem unul pe umărul 
celuilalt, înainte ca eu să-l arestez sau să-l împuşc. 

- Ce fel de relaţie profesională? l-am chestionat. 

Işi flutură mâna în semn că se dă bătut. 

- Of, John... Pot să-ţi spun John? 

- Desigur, Bain. 

- Bun! Aşadar, ce fel de relaţie profesională... Asta era 
întrebarea? OK, cum aş putea să ţi-o descriu eu...? 

- Poţi începe cu armele nucleare şi cu miniaturizarea, i- 
am sugerat. Se uită la mine, mă aprobă tacit, apoi spuse: 

- Ei bine, ăsta ar fi un început bun. 

- În regulă. Pot să mai amintesc şi despre valizele 
nucleare? 

Zâmbi şi dădu din nou din cap. 

Ca să vezi! Era mai uşor decât mă aşteptasem, ceea ce 
ar fi putut să nu fie chiar un semn bun. Însă eu am 
continuat: 

- Încă doi oaspeţi - Paul Dunn, consilierul preşedintelui 
pe probleme de siguranţă naţională, şi Edward Wolffer, 
secretarul adjunct al apărării... 

- Ce-i cu ei? 

- Au fost aici. Corect? 

- Corect. Acum înţelegi de ce nu vreau să-şi bage nasul 
pe aici toţi curioşii. 

- Bain, nu-ţi interzice nimeni să primeşti la tine în casă 
prieteni celebri şi influenţi, cu care să-ţi petreci weekend- 
ul. 

- Mulţumesc. Ideea e că nu e treaba nimănui. 


- Dar în cazul de faţă ar putea fi treaba mea. 

- Ce-i drept, John, s-ar putea să ai dreptate. 

- Păi, am dreptate. A, şi James Hawkins, general din 
Forţele Aeriene ale Statelor Unite şi membru al 
Comitetului Mixt al Şefilor de Stat-Major. A fost şi el aici, 
nu? 

- Exact. 

- Şi mai cine? 

- A, încă vreo zece bărbaţi, însă nici unul nu e 
important în cazul de faţă. Poate cu excepţia lui Scott 
Landsdale. El este omul de legătură între CIA şi Casa Albă. 
Adăugă: Asta-i o informaţie strict confidențială, deci 
rămâne între noi. 

- Am înţeles... 

Uite că numele ăsta nu-l aveam pe lista mea, însă aş fi 
fost dezamăgit dacă nu era şi un tip de la CIA implicat în... 
mă rog, în toată chestia asta. 

- Secretul tău e în siguranţă, Bain. 

Madox ne explică, mie şi lui Kate: 

- Aceşti patru bărbaţi alcătuiesc comitetul executiv. 

- Ce comitet executiv, Bain? 

- Al acestui club. 

- Am înţeles. Şi despre ce aţi vorbit voi aici, între 
băieţi? l-am întrebat. 

- Despre Proiectul Verde şi Focul Sălbatic. 

- Aşa... Şi, cum merge treaba? 

- Bine. 

Se uită la ceas, aşa că m-am uitat şi eu la al meu. Era 
19.33 şi, în cel mai bun caz, Walsh se pregătea să-şi 
citească e-mailurile personale. De asemenea, speram că 
poliţia statului avea să ajungă aici cât mai curând. Însă nu 
contam pe asta. 

- Ei, acum am şi eu câteva întrebări pentru tine, zise 
Madox. Aţi venit singuri aici în seara asta? 


- Desigur, i-am răspuns, mimând destul de bine un 
râset. 

- În fine, spuse el, în momentul ăsta chiar nu mai 
contează. 

Nu era ceea ce mi-aş fi dorit să aud. 

- Cum v-aţi dat seama? se interesă el. 

Am răspuns, cu o foarte mare satisfacţie în glas: 

- Harry Muller. Ne-a lăsat un bileţel pe căptuşeala 
buzunarului de la pantaloni. 

- Aha... ce să zic, a fost o mişcare isteaţă. 

- Să te ia dracu'! i-am spus. 

Nici nu se obosi să ia în seamă izbucnirea mea. Mă 
întrebă: E 

- Ai auzit vreodată despre Focul Sălbatic? Imi oferi un 
indiciu: E un protocol guvernamental strict secret. 

- Sincer să fiu, Bain, eu nu citesc toate notele interne 
pe care le primesc de la Washington. Am aruncat o privire 
spre Kate, care stătea cu spatele la şemineu, ţinând mâna 
în buzunarul cu pistolul. Kate? Tu ai auzit vreodată despre 
Focul Sălbatic? 

- Nu. 

M-am întors către Madox, am ridicat din umeri şi am 
mărturisit: 

- Se pare că am ratat acea notă internă. Ce spunea? 

Madox începu să dea semne de nerăbdare şi mi-o 
întoarse: 

- În nici un caz n-ar apărea într-o notă internă, John. 
Cred că ai o mare parte din informaţia de care ai nevoie, 
aşa că nu te lenevi şi nu aştepta să pun eu lucrurile cap la 
cap pentru tine! 

- Acum ne mai face şi leneşi, m-am plâns eu lui Kate. 
După toată munca pe care am depus-o... 

Madox recunoscu de faţă cu amândoi: 

- Ce-i drept, se pare că aţi rezolvat cazul cu 
omuciderea; şi sunteţi chiar mai aproape de rezolvarea 


celeilalte chestii decât bănuiam eu. Acum nu mai trebuie 
decât să puneţi lucrurile cap la cap. 

- În regulă. 

M-am dus la uşile de sticlă şi le-am deschis. 

Era o noapte plăcută, şi o semilună strălucitoare 
veghea chiar de deasupra cabanei, luminând poieniţa din 
spate. 

Undeva în depărtare vedeam acoperişul metalic al 
clădirii care adăpostea generatoarele, cu cele trei coşuri 
care zvârleau fum în văzduh. Am mai zărit şi două vehicule 
de teren şi un jeep negru plimbându-se pe acolo, ca şi cum 
ar fi păzit clădirea. 

- Văd că motoarele diesel funcţionează, i-am spus lui 
Madox. 

- Aşa este. Tocmai le-am făcut revizia. 

M-am întors cu spatele la uşa dublă şi am revenit în 
locul unde Madox încă mai stătea sprijinit de bar. 

- Şase mii de kilowati. 

- Exact. Cine ţi-a spus? Cineva de la Potsdam Diesel? 

Nu i-am răspuns. 

- Unde este transmiţătorul ELF? 

Nu păru surprins şi chiar îmi confirmă acest lucru: 

- Nu mă impresionează foarte tare faptul că ţi-ai dat 
seama că asta e o staţie ELF. La urma urmei, toate sunt la 
vedere: generatoare, cabluri... Până şi amplasarea 
cabanei, aici, în munţii Adirondack... 

- Unde este transmiţătorul, Bain? 

- O să-ţi arăt. Mai târziu. 

- Acum ar fi un moment foarte potrivit, i-am spus. 

Ignoră remarca mea, şi ne-am studiat unul pe altul 
pentru o vreme. Nu arăta deloc ca un om care se confruntă 
cu probleme grave. Mă întrebă: 

- Aşadar, ai ajuns la vreo concluzie uluitoare? Se 
întoarse către doamna Mayfield. Kate? Vreun moment de 
revelaţie? 


Kate făcu o scurtă recapitulare: 

- Patru valize nucleare au fost transportate cu cele 
două avioane ale tale către Los Angeles şi San Francisco. 

- Corect. Şi? 

Kate continuă: 

- Şi transmiţătorul tău ELF va trimite un semnal pentru 
ca acele mecanisme să fie detonate în momentul în care 
ajung la destinaţia lor finală. 

- Mă rog... Eşti pe aproape. 

Pe mine începea să mă plictisească toată aiureala asta 
ieftină, aşa că i-am spus lui Madox: 

- Prietene, jocul s-a terminat. Te arestez pentru 
uciderea agentului federal Harry Muller. Intoarce-te, pune 
mâinile pe bar şi desfă picioarele. Kate, acoperă-mă, i-am 
spus apoi soţiei mele. 

Am făcut un pas către Madox, care nu făcea ce-i 
spusesem eu. Şi atunci am auzit-o pe Kate: 

- John... 

Am aruncat o privire în spatele meu şi l-am văzut pe 
Carl stând în cadrul uşii, cu o armă automată îndreptată 
spre Kate. 

În capătul celălalt al camerei, în dreptul uşilor care 
dădeau spre sala de jocuri, mai era un bărbat cu o puşcă 
model M16 îndreptată spre noi. 

În sfârşit, un al treilea bărbat îşi făcu apariţia, pe uşa 
dinspre terasă, cu un M16 ţintit către mine. 

Pe măsură ce înaintau către mijlocul camerei, am văzut 
că individul care venise dinspre sala de jocuri era Luther, 
iar tipul care apăruse de pe terasă era paznicul de la 
gheretă, cel pe care îl speriasem cu claxonul meu 
pneumatic. 

M-am uitat la Madox şi am văzut că ţinea în mână un 
pistol Army Colt 45 automat, îndreptat spre faţa mea. 


Ce-i drept, nu puteam spune că nu mă aşteptasem la 
aşa ceva; cu toate astea însă, ceea ce se întâmpla acum 
părea ireal. 

Apoi Madox ne spuse: 

- Ştiaţi doar că n-o să mai ieşiţi vii de-aici. 


Capitolul 49 


Privirea mea o întâlni pe cea a lui Kate, şi am remarcat 
că nu părea speriată; s-ar fi zis mai degrabă că o scosese 
ceva din sărite. Poate că eu eram ăla. 

- Haideţi, culcaţi-vă pe podea cu faţa în jos! Amândoi! 
se răsti Madox, după care adăugă, în caz că nu ştiam: O 
mişcare greşită şi sunteţi morţi. Nu glumesc! completă el. 

Aşa că ne-am întins amândoi pe podea, cu faţa în jos, 
asta fiind metoda corectă aplicată în poliţie şi armată 
pentru dezarmarea prizonierilor. Evident, aveam de-a face 
cu nişte oameni care ştiau cum se procedează. 

- Kate, tu prima, l-am auzit eu pe Madox. Scoate toate 
armele! Fără mişcări bruşte! John, ţine-ţi faţa lipită de 
covor şi nici măcar nu respira! 

Nu vedeam ce se petrece, însă am auzit ceea ce mie mi 
s-a părut a fi sunetul unui pantof sau al unui bocanc lovind 
Glock-ul lui Kate şi făcându-l să alunece pe covor. Madox o 
întrebă: 

- Întotdeauna îţi ţii pistolul în buzunar? 

Ea nu-i răspunse, aşa că Madox continuă: 

- Ce să spun, de mare folos ţi-a mai fost! Apoi o întrebă: 
Mai ai şi alte arme? 

- Nu. 

- Unde ţii tocul? 

- La spate. 

Madox le ordonă oamenilor lui: 

Luaţi-i tocul şi scoateţi-i ceasul, pantofii, şosetele şi 
jacheta, iar apoi controlaţi-o cu detectorul de metale. 

Am auzit cum toate aceste obiecte erau scoase şi date 
deoparte. Apoi Madox porunci: 

- Percheziţionaţi-o! 

Puțin mai târziu, am auzit-o pe Kate zicând: 

- Ia-ţi mâinile alea jegoase de pe mine! 


Madox i-o întoarse: 

- Preferi să fii dezbrăcată la pielea goală sau rămânem 
la o percheziţie simplă şi la un control cu detectorul de 
metale? 

Nici o replică. S-a auzit apoi vocea lui Luther spunând: 

- E-n regulă. 

- Intoarce-te! ordonă Madox. 

Am auzit-o întorcându-se. După câteva secunde, 
detectorul de metale găsi ceva, iar Carl întrebă: 

- Ce-i acolo? 

Kate izbucni: 

- Cureaua şi fermoarul, fir-ar ale dracului! Ce ţi se pare 
că ar fi? 

- Scoate-ţi cureaua, comandă Madox. 

Nu ştiu dacă au mai controlat-o încă o dată cu 
detectorul de metale, însă n-am mai auzit nici un "bâz", şi 
am tras concluzia că lansatorul BearBanger nu fusese 
detectat. 

- Carl, pune mâna pe ea şi împinge-o jos, porunci 
Madox. 

N-am văzut unde a atins-o, însă am auzit-o întrebându-l 
pe Carl: 

- Iţi place? 

Câteva secunde mai târziu, Carl spuse: 

- Totul e-n regulă. 

Nu ştiam unde anume ţinea Kate petarda aia, însă fie că 
scăpase neobservată, fie fusese găsită, iar ăştia nu ştiau la 
ce foloseşte. 

- Derek, pune-i cătuşele, îi ordonă Madox celuilalt 
agent de pază. Am auzit nişte sunete metalice, semn că 
respectivele cătuşe fuseseră prinse şi încuiate. Apoi Madox 
mi se adresă: 

- E rândul tău, John. Cunoşti procedura. Scoate mai 
întâi arma. 


Din poziţia în care eram, am coborât mâna sub piept, ca 
şi cum mă căutam de pistol, am scos petarda din buzunarul 
de la cămaşă, apoi am pus-o pe podea, în dreptul 
abdomenului. 

După toate aparențele, Madox venise în spatele meu, 
lângă picioare. 

- Nici să nu te gândeşti să faci pe eroul, sau nevastă-ta 
trece pe lumea cealaltă, îmi spuse el, adăugând: Da, ştiu 
că e nevastă-ta. 

- Să te ia dracu'! 

Am scos Glock-ul de sub centură şi l-am împins, 
făcându-l să alunece pe covor. 

- Şi altceva? Fără minciuni, John, dacă nu vrei să-ţi bag 
în fund un glonţ de 11 mm. 

- Tocul de la gleznă. Partea din stânga. 

Cineva îmi ridică cracul de la pantaloni şi scoase de 
acolo tocul şi revolverul meu de 9 mm. 

Apoi doi indivizi îmi scoaseră pantofii, şosetele, geaca 
de, piele şi ceasul. 

- Verificaţi-l cu detectorul de metale! ordonă Madox. 

Unul dintre băieţi, cred că Luther, trecu pe lângă mine 
cu detectorul de metale, însă nimic nu declanşa aparatul. 

- Percheziţionaţi-l! mai spuse Madox. 

Cineva mă bătu uşor cu palma peste picioare, îmi luă 
portofelul, apoi mă bătu cu palmele pe spate. 

- În regulă, raportă Luther. 

- Bain, am obiectat eu, Luther m-a ciupit de fund! 

Luther nu păru să se amuze şi îmi spuse: 

- Închide gura aia nenorocită, domnule! 

- Parcă trebuia să atingi, nu să ciupeşti. 

Am simţit un bocanc zdravăn izbindu-mă în coastele din 
dreapta şi l-am auzit pe Luther urlând: 

- Nenorocitule! Madox îl avertiză pe Luther: 

- Niciodată să nu mai faci asta fără acordul meu! 


După ce mi-am recăpătat suflul, nu m-am putut abţine 
să nu remarc: 

- Asta nu se poate numi disciplină perfectă, Bain. 

- Taci din gură! mă apostrofă Madox, informându-mă: 
Să ştii că nu-mi place deloc sarcasmul tău. Întoarce-te! 
scrâşni el. 

Trebuia să mă rostogolesc în aşa fel încât să nu las la 
vedere petarda care se afla pe covor, sub abdomenul meu. 
Aşadar, în loc să mă întorc pur şi simplu pe o parte, m-am 
prefăcut că mă doare locul unde primisem mai devreme 
şutul în coaste şi am imitat - destul de credibil, zic eu -o 
balenă eşuată care se zbate pe uscat, astfel încât în cele 
din urmă să ajung exact în acelaşi loc pe covor, de data 
asta cu petarda sub spinare. 

Acum îi vedeam pe Madox la picioarele mele şi pe Carl 
în picioare lângă Kate, cu mitraliera aţintită spre ea. 

Luther era ceva mai departe, în dreapta mea, ţinând în 
mână detectorul de metale şi lovind cu el ritmic în palmă, 
ca şi cum ar fi fost un baston de cauciuc, pe care se 
gândea să mi-l arunce drept în cap. 

Celălalt paznic, Derek, era undeva în afara câmpului 
meu vizual. M-am gândit însă că se aşezase în spatele meu, 
cu puşca lui model M16 îndreptată spre mine. 

Singura veste bună era că, din nu se ştie ce motive, 
Madox nu deschisese deocamdată focul. 

El păru să-mi citească gândurile şi îmi spuse: 

- Dacă te întrebi cumva de ce pierd atâta timp şi 
energie cu voi doi, ei bine, răspunsul e că am nevoie de 
nişte informaţii de la voi. Unde mai pui că nu vreau să 
pătez covorul ăsta persan cu sânge. 

Mie îmi sunau foarte bine ambele motive. 

- Scoate-ţi centura! îmi ordonă Madox. 

Am desfăcut catarama, am scos cureaua din bridele 
care o susțineau şi am aruncat-o deoparte. 


- Pune-i cătuşele! îi spuse el lui Derek. Derek, la rândul 
lui, îmi porunci: 

- Ridică picioarele! 

M-am conformat, iar Derek îmi puse "brăţările" la 
gleznă şi le închise. Am fost surprins să constat cât erau de 
grele. Mi-am lăsat picioarele să cadă, făcând cătuşele să 
zornăie. 

Luther scoase stiloul din buzunarul meu de la cămaşă, 
apoi trecu detectorul de metale pe deasupra mea. Şi 
fermoarul meu declanşa aparatul, aşa că Luther îmi băgă 
detectorul în pantaloni, zicând: 

- Nu are biluţe de bronz, colonele. 

Toată lumea chicoti puţin la această remarcă, mai puţin 
eu şi Kate. 

M-a străfulgerat gândul că reuşisem să-i scot din sărite 
pe toţi cei adunaţi în această cameră - poate chiar şi pe 
Kate - şi că, deşi până acum se purtaseră destul de 
profesionist, lucrurile ar fi putut să ia uşor o turnură 
personală. M-am hotărât, aşadar, ca măcar de dragul soţiei 
mele să încerc să-mi ţin gura. 

M-am uitat la Kate, care era întinsă la vreo trei metri 
de mine, tot pe spate şi tot cu cătuşe la picioare. Am privit- 
o în ochi şi i-am spus: 

- Totul o să fie bine când ajung ei aici. 

- Ştiu. 

Desigur, problema nu era "când", ci "dacă" aveau să 
ajungă. 

- Gura! răcni Madox. Vorbiţi numai dacă sunteţi 
întrebaţi. Mai percheziţionează-l o dată, îi spuse el apoi lui 
Luther. 

Luther îmi făcu o percheziţie destul de dură, mergând 
până acolo încât să-şi înfigă degetul mare în testiculele 
mele, apoi raportă: 

- Totul e-n regulă. 


Madox se duse la bar şi începu să scotocească prin 
lucrurile noastre geci, legitimaţii, încălțări şi curele; apoi 
răsturnă pe bar conţinutul poşetei lui Kate şi cotrobăi prin 
obiectele de acolo. 

- Am găsit până acum şase încărcătoare pline. Vă 
pregăteaţi cumva pentru un scandal conjugal cu schimb de 
focuri? 

Ceilalţi trei idioţi începură să râdă. 

Nu m-am putut abţine şi i-am spus: 

- Să te ia dracu'! 

- Şi prietenul tău Harry spunea asta întruna: "Să te ia 
dracu'!", "Să te ia dracu'!" Ceva inteligent nu ai de zis? 

- Ba da. Încă eşti arestat! 

Replica mea i se păru amuzantă şi îmi spuse: 

- Şi tu la fel! 

Continuă să scotocească prin lucrurile noastre întinse 
pe bar, şi l-am văzut scoțând bateriile din telefoanele 
noastre mobile. Apoi îmi examina stiloul. Încă nu găsise 
petarda lui Kate; speram, aşadar, că o avea asupra ei. 

- Ca să vezi! exclamă Madox. lată insigna detectivului 
Muller. John, ce faci cu asta? 

- I-o dau familiei lui. 

- Înţeleg. Şi familiei tale cine o să-i dea insigna ta, după 
ce vei muri? 

- Asta-i o întrebare retorică? 

- Ai vrea tu! 

Acum avea în mână carneţelele noastre. Ştiam că nu 
putea să-mi citească însemnările, pentru că nimeni din 
lumea asta nu-mi poate descifra scrisul, nici măcar eu. 
Însă el îi spuse lui Kate, care scrie foarte frumos: 

- Văd că ai o minte guvernată de logică. Lucru rar la o 
femeie! Cum era şi normal, ea îi răspunse: 

- Să te ia dracu'! 

El o ignoră şi continuă să răsfoiască notițele. 

- Kate, ştie cineva că vă aflaţi aici? 


- Numai FBl-ul şi poliţia statului, care se îndreaptă 
chiar acum încoace. 

- Dacă s-ar întâmpla ceva de genul ăsta la sediul poliţiei 
statului, aş fi şi eu informat. 

Nu era ceea ce ne-am fi dorit să auzim. 

- John, mă întrebă, ce ştiu cei din Federal Plaza 26? 

- Absolut tot. 

- Nu prea cred. 

- Atunci nu mai întreba. 

- Ai fost văzut discutând cu Harry vineri după-amiază, 
când aţi urcat amândoi în liftul din Federal Plaza 26. 
Despre ce aţi discutat? 

Cu siguranţă, nu-mi doream să aflu că Bain Madox avea 
sursele lui şi în clădirea din Federal Plaza 26! 

- John? 

- N-am vorbit despre chestiuni de serviciu. 

- Bine... Acum sunt puţin presat de timp, John, aşa că 
putem continua discuţia asta mai târziu. 

- E bine şi mai târziu. 

- Dar mai târziu n-o să mai fiu aşa drăguţ. 

- Nici acum nu eşti foarte drăguţ, Bain. 

Râse şi mă avertiză: 

- Şi încă n-ai văzut nimic, amice. 

- Du-te să ţi-o tragi! l-am sfătuit. 

Acum stătea aplecat deasupra mea, cu ochii ăia de uliu 
aţintiţi la mine, de parcă era în zbor şi tocmai zărise un 
animal rănit zăcând la sol. 

- Există două tipuri de interogatoriu, mă informă. Nu 
ştiu tu pe care îl preferi, John, însă eu, unul, găsesc că e 
mai agreabilă varianta fără sânge, oase rupte şi strigăte de 
îndurare. Kate? Tu ce părere ai? întrebă el, întorcându-se 
cu spatele la mine. 

Ea nu-i răspunse. 

Madox continuă, pe acelaşi subiect: 


- De asemenea, există două modalităţi de a trece prin 
pânzele gaterului: vii sau morţi. Putiov a trecut pe acolo 
după ce a murit - ne mai spuse el, punându-ne la curent cu 
noutăţile -, dar asta pentru că uciderea lui a fost una de 
convenienţă. Însă voi doi mă călcaţi pe nervi. Dacă totuşi 
vă hotărâți să cooperaţi, vă dau cuvântul meu de onoare că 
îmi fac pomana cu voi şi veţi avea parte de o moarte 
rapidă, cu un glonţ, în cap, înainte să treceţi prin pânzele 
gaterului şi să deveniți hrană pentru urşi. În regulă? S-a 
făcut? John? Kate? 

Nu-mi dădeam seama exact care era avantajul meu în 
toată povestea asta, dar, ca să trag puţin de timp, am spus: 

- S-a făcut! 

- Perfect! Apoi continuă: Bun, aţi cerut să vedeţi 
transmiţătorul meu ELF. Prin urmare, am să vi-l arăt. 

- Dacă mă gândesc mai bine, i-am spus, o să iau doar 
listele alea cu oaspeţii şi cu angajaţii, şi după aceea ne 
vedem de drum. 

- John, nu e deloc nostim. 

Madox fusese cel care vorbise; dar la fel de bine ar fi 
putut fi Kate. li vedeam şi îi auzeam pe cei patru 
învârtindu-se prin cameră. Apoi, dintr-odată, Madox ne 
spuse: 

- OK, domnule şi doamnă Corey, acum vă puteţi ridica 
în picioare. Mâinile pe cap! 

Am dat să mă ridic în capul oaselor şi am făcut o 
grimasă din cauza durerii de la coaste - care, de această 
dată, nu mai era una imaginară. Mi-am pus mâna la spate, 
ca să-mi îndrept coloana, am palmat petarda şi am băgat-o 
la spate, în chiloţi, apoi m-am ridicat în picioare. Până aici, 
toate bune. 

M-am întors către Kate, care era deja în picioare şi se 
uita la mine. l-am spus: 

- Mai târziu s-ar putea să avem de-a face cu urşii. 

Dădu uşor din cap. 


- Gura închisă! îmi aminti Madox. Îşi privi ceasul şi îi 
spuse lui Carl: Hai să mergem! 

Carl ordonă: 

- După mine! Păstraţi un interval de trei metri între voi! 

Carl se îndreptă către uşile deschise ale sălii de jocuri, 
iar Madox ne spuse: 

- Hai, urniţi-vă! Mâinile pe cap! 

L-am urmat pe Carl. 

Nu mersesem niciodată cu cătuşe la picioare şi, cu 
toate că bucata de lanţ era destul de lungă, nu era deloc 
uşor să pun un picior în faţa celuilalt şi m-am surprins 
tâărându-mi picioarele, ca deţinuţii prinşi cu lanţuri unul de 
altul. Plus că metalul îmi rodea deja gleznele goale. 

Pe lângă asta, pantalonii mei rămaşi fără curea aveau 
tendinţa să cadă şi am fost nevoit să mi-i trag de vreo 
câteva ori, ceea ce l-a făcut pe Luther să răcnească: 

- Mâinile pe cap! 

Am văzut că şi Kate, care se afla în faţa mea, mergea cu 
foarte mare dificultate şi mai-mai că se împiedica. Dar 
blugii ei strâmţi se ţineau bine la locul lor, iar ea îşi ţinea 
mâinile pe cap. 

Nu ştiam cine e în urma mea, aşa că am aruncat o 
privire peste umăr şi l-am văzut pe Madox cam la trei 
metri în spatele meu, cu pistolul lui de 11 mm în mână, 
bălăngănindu-l pe lângă corp. 

Luther încheia coloana, cu puşca lui model MI6 
pregătită. Derek, victima claxonului pneumatic, rămăsese 
la bar, strângând toate obiectele care ne fuseseră 
confiscate. 

- Data viitoare când te mai întorci, mă ameninţă 
Madox, o să-ţi apară un al treilea ochi în mijlocul frunţii. Ai 
înţeles? 

Cred că înţelesesem ce voia să spună. 

Aşadar, după cum s-a dovedit, domnul Bain Madox nu 
era atât de fermecător şi de manierat; şi nici măcar nu era 


o persoană civilizată. S-a văzut. De fapt, cred că-mi plăcea 
mai mult aşa, fără mănuşi, fără prefăcătorie. În plus - iar 
ăsta era lucrul cel mai important - ne ducea să ne arate 
transmiţătorul ELF. 

Carl se opri în mijlocul sălii de jocuri, iar Madox spuse: 

- Stop! 

Ne-am conformat, iar eu am privit în jur. Pe unul dintre 
pereţi se afla un panou mare de darts, a cărui ţintă era o 
poză color cu chipul lui Saddam Hussein. 

- Întrebai când o să înceapă războiul, îmi aminti Madox. 
Ei bine, data operaţională este 15 martie - la Idele lui 
martie - plus sau minus o zi ori două, în caz că apar unele 
probleme. Insă eu am să-i dau startul ceva mai devreme. În 
mai puţin de o oră. 

- Nu luăm cina mai întâi? 

Măcar Luther găsi replica mea amuzantă. 

Madox, care era acum în faţa mea, părea puţin 
tensionat sau poate doar preocupat, aşa că nu-mi răspunse 
la întrebare. 

În orice caz, Carl îşi atârnase mitraliera de umăr, iar eu 
am reuşit s-o studiez îndeaproape. Era o mitralieră 
automată Browning, probabil de calibru 12. Putea trage 
cinci gloanţe cât ai zice peşte. Pentru Carl însă, asta nu 
avea să fie o problemă. 

Coltul automat de 11 mm al lui Madox avea loc pentru 
şapte gloanţe în încărcător şi unul pe ţeava. Arma era 
bine-cunoscută pentru lipsa ei de precizie, însă, dacă un 
glonţ bont de 11 mm te-ar lovi într-un loc oarecare, ai sări 
în sus cinci metri; şi, aşa cum le plăcea foştilor mei colegi 
din armată să spună, "căderea te omoară". 

Puşca MI6 a lui Luther era o altă bestie. Era foarte 
precisă la distanţe medii, iar dacă Luther avea cumva 
versiunea automată, aceasta ar fi fost în stare să împroaşte 
în tine douăzeci de gloanţe cu cămaşă de oţel înainte să 
apuci să spui: "Măiculiţă, până aici mi-a fost!" 


În orice caz, îl pierdusem pe Derek, tipul cu claxonul 
pneumatic, care probabil îşi făcuse o programare la un 
medic ORL-ist. Acum, eu şi Kate trebuia să ne luptăm doar 
cu trei inşi. Însă ăştia nu erau ca scursurile de duzină de 
pe stradă, pe care le întâlneam la tot pasul, precum 
prietenii mei hispanici care parcă erau orbi atunci când au 
deschis focul asupra mea sau precum onorabilii domni din 
Orientul Mijlociu, care, după părerea mea sinceră, nu cred 
că încearcă să nimerească pe cineva atunci când apasă pe 
trăgaciul armelor lor AK-47. 

Aşadar, nu numai că tipii ăştia trei erau militari 
instruiți, ba, mai mult, eu şi Kate eram în cătuşe, fără 
centuri, desculți şi ne aflam într-o mare încurcătură. 

În concluzie, nu era momentul să lansăm petardele. Şi 
speram că şi Kate înţelegea acest lucru. 

De asemenea, trebuia să ajungem la transmiţătorul 
ELF. 

L-am observat pe Carl băgând mâna sub masa mare, 
rotundă, destinată jocului de cărţi. Apoi se dădu câţiva paşi 
înapoi. Şi, cum mă uitam eu aşa, masa începu să se ridice, 
şi am auzit bâzâitul unui motor electric; în timpul ăsta, 
masa continua să urce, împreună cu covoraşul rotund de 
sub ea şi cu bucata circulară de podea de sub covoraş. 
Vedeam acum pistonul hidraulic care ridica totul, iar 
atunci când picioarele mesei, covorul şi bucata de podea se 
aflau cam la un metru şi jumătate de nivelul solului, 
pistonul s-a oprit, lăsând o gaură în podea cu diametrul de 
circa un metru. 

Carl se aşeză pe podea, bălăngănindu-şi picioarele în 
gaură; apoi dispăru. Curând, o lumină răzbătu din spaţiul 
întunecat. 

- Kate, coboară tu prima, îi spuse Madox. 

Cum Kate avu o ezitare, Madox se duse rapid spre ea, o 
înşfacă de braţ şi o împinse înainte, către deschizătura din 
podea. 


Kate aproape căzu din cauza cătuşelor de la picioare, 
iar eu i-am spus lui Madox: 

- Mai cu milă, dobitocule! 

El se uită la mine şi mă avertiză: 

- Încă un cuvânt să mai aud de la tine şi ei o să-i pară 
rău. M-ai înţeles? 

Am aprobat din cap. 

Madox o luă pe Kate de mână şi o ghidă către marginea 
deschiderii, explicându-i: 

- E o scară în formă de spirală. Ţine-te de balustradă şi 
coboară repede. Kate se aşeză pe podea şi, ţinându-se de 
un mâner de frânghie care atârna undeva dedesubtul 
podelei ridicate, cobori în gaură. 

Madox îmi făcu un semn către deschizătura din podea. 

- Să mergem. 

L-am simţit pe Luther dându-mi un brânci, şi mi-am dat 
seama că idiotul ăsta era mult prea aproape de mine 
pentru a se simţi în siguranţă. Madox urlă la el: 

- Înapoi, imbecilule! 

- N-am de gând să-l lovesc, l-am asigurat eu pe Madox. 

După ce am pornit spre gaura din podea, Madox, care 
nu-i deloc idiot, se îndepărtă de mine şi îndreptă pistolul 
lui de 11 mm spre mine. 

- Opreşte-te acolo! 

M-am oprit. 

Câteva secunde mai târziu, se auzi vocea lui Carl: 

- Liber! 

Madox mă informă: 

- Kate este pe podea, iar Carl are mitraliera îndreptată 
spre capul ei. Ca să ştii! Şi, acestea fiind zise, îmi porunci: 
Du-te! 

M-am aşezat pe podea şi m-am lăsat în gaură, cu 
picioarele şi cătuşele înainte, până am găsit prima treaptă. 
Ştiam că, odată ce intram în această zonă subterană, 
nimeni de deasupra nu mai avea să ne găsească. 


- Hai mai repede, John. Sunt presat de timp, îmi spuse 
Madox. 

Am coborât scara în spirală, care se încolăcea în jurul 
pistonului hidraulic. Nu era aşa uşor să mă mişc cu 
cătuşele la picioare, însă aveam mâinile libere, aşa că am 
apucat ambele balustrade şi mai mult am alunecat până 
jos. 

M-am gândit că, în caz că Madox intenţiona să ne pună 
cătuşe şi la mâini la un moment dat, trebuia să acţionez 
înainte ca acest lucru să se întâmple. Ştiam că şi Kate 
înţelesese treaba asta. 

Erau aproximativ şase metri până la podeaua de 
dedesubt - cam cât înălţimea unei clădiri cu etaj. Am ghicit 
fără să mă gândesc prea mult că ăsta era adăpostul 
antiatomic. 

La capătul scării în spirală era o încăpere circulară, din 
beton, luminată cu nişte becuri simple, fluorescente. 

Faţă în faţă cu ultima treaptă, cam la trei metri 
distanţă, era o uşă de seif din oţel lucios, încastrată în 
zidul de beton. 

Din spatele meu, Carl îmi ordonă: 

- Întinde-te cu faţa în jos! 

M-am întors şi l-am văzut pe Carl la celălalt capăt al 
încăperii circulare, cu arma aţintită spre Kate, care era 
întinsă pe podea, cu faţa în jos. 

Ăsta ar fi putut fi un moment potrivit ca să acţionez, 
însă, înainte să apuc să iau o decizie, Carl îşi apropie mai 
mult mitraliera de capul lui Kate şi răcni: 


- Trei!... Doi!... 
M-am întins pe podeaua rece de beton, iar Carl strigă: 
- Liber! 


L-am auzit pe Madox coborând în fugă scara spiralată, 
ca şi cum ar fi exersat treaba asta de mai multe ori. 

- John, cred că unul din voi trebuie să ne părăsească, 
îmi spuse el. 


Nu i-am răspuns. 

Se scurseră câteva secunde, după care am auzit sunetul 
bocancilor lui Luther pe scări, iar după aceea - sunetul 
şuierat al pistonului hidraulic. În final, masa şi podeaua au 
ajuns din nou la locul lor. 

Luther coborâse deja scara, iar Madox îi spuse: 

- Deschide uşa! 

Am auzit clinchetul roții de la seif şi un scurt scârţâit în 
momentul în care se deschise uşa masivă. 

- John, indiferent ce mişcare faci sau încerci să faci, mă 
atenţiona Madox, Kate e prima care va fi împuşcată. Se 
întoarse spre Carl şi spre Luther. Aţi înţeles? Dacă domnul 
Corey face o mişcare, o împuşcaţi pe Kate. De domnul 
Corey mă ocup personal. 

Carl şi Luther răspunseră la unison: 

- Da, domnule. 

Apoi Madox mă avertiză: 

- Tu îmi pui răbdarea la încercare şi sunt deja cu 
aproape zece minute în întârziere faţă de programul 
stabilit. Aşadar, ori te cuminţeşti şi faci repejor ce ţi se 
spune, ori îl împuşc pe unul din voi, ca să putem recupera 
timpul pierdut. S-a înţeles? 

- Am înţeles. 

- Perfect! Oricum, în ochii nevestei nu eşti niciodată 
erou. Aşa că las-o baltă! 

- Bun sfat! 

Următorul lucru pe care l-am auzit a fost vocea lui 
Madox, care spunea: 

- Kate! În picioare! Mâinile pe cap! 

Ea se ridică, iar Madox îi ordonă: a 

- Urmează-l pe Carl! Apoi mi se adresă mie: John! În 
picioare! Mâinile pe cap! Urmeaz-o şi păstrează un interval 
de şase metri! 

M-am ridicat, mi-am pus mâinile pe cap şi abia acum 
am observat o geantă mare de pânză zăcând pe podea. 


Fermoarul era parţial desfăcut, şi am văzut mâneca de la 
geaca mea de piele ieşind în afară. După câte se pare, 
Derek îi dăduse lui Luther toate lucrurile noastre, ştergând 
şi ultima dovadă a vizitei noastre la Custer Hill. În urma 
noastră rămăsese doar duba lui Rudy; dar nu aveam nici o 
îndoială că aveau să scape şi de ea. Madox văzu la ce mă 
uitam şi mă consolă: 

- N-o să-ţi găsească ADN-ul nici măcar în excrementele 
ursului. Îmi făcu apoi un semn către uşă. Mergi! 

Am intrat pe uşa de oţel, care era încastrată într-un zid 
de beton de aproape un metru lăţime. 

Din spatele meu, Madox zise: 

- Bine aţi venit în adăpostul meu antiatomic! 

Luther era ultimul din şir, şi l-am auzit închizând şi 
ferecând uşa masivă în urma noastră. 

Aveam senzaţia că ne aflam sub terasa din spatele 
cabanei, undeva la mare adâncime sub casă, şi că nu 
aveam legătură cu subsolul. De asemenea, aveam 
sentimentul că nimeni din cei de la suprafaţă nu ar fi putut 
să ne mai găsească vreodată. 


Capitolul 50 


Ne aflam acum pe un coridor larg, ale cărui ziduri de 
beton fuseseră vopsite într-un verde-deschis, care devenea 
un albastru-azuriu cam de la o treime din zid în sus - zidul 
având o înălţime totală de vreo trei metri. Tavanul era 
acoperit cu panouri din sticlă mată, în spatele cărora 
ardeau nişte becuri violet, destul de puternice. Am bănuit 
că erau lumini de seră, cu toate că nu vedeam nici un pic 
de vegetaţie prin jur. Asta dacă nu cumva puneai la 
socoteală oribilul gazon artificial de pe podea, în stilul 
anilor 1980. 

Cred că cineva încercase să creeze iluzia că te aflai în 
aer liber, pe o pajişte scăldată de soare, care, absolut 
întâmplător, arăta ca un coridor subteran din beton. 

Madox ne explică, deşi nu mai era cazul: 

- Acum ar trebui să vă imaginaţi că sunteţi undeva la 
suprafaţă. 

- Şi nu suntem? am întrebat. 

Nu-mi răspunse la întrebare. 

- Asta a fost ideea tâmpitei de nevastă-mea. Avea o 
teamă nejustificată de un eventual război atomic. 

- Ce bleaga! 

Părea a fi într-o dispoziţie mai bună, şi ne făcu semn 
către o uşă deschisă din dreapta, care, din câte vedeam eu, 
era o cameră dejoacă pentru copii. 

- Copiii noştri erau mici pe atunci, iar ea îşi închipuia 
că ei o să crească în catacombele astea. 

- Poate că luminile de seră i-ar fi putut ajuta, am 
comentat eu, însă, în ceea ce îi priveşte pe partenerii lor 
dejoacă, numărul acestora ar fi putut fi destul de limitat. 

Nu mai era atent la mine. De fapt, acum părea să 
vorbească de unul singur: 


- A văzut On the Beach şi Dr. Strangelove de vreo 
douăzeci de ori, şi nici măcar nu cred că şi-a dat seama că 
unul era un film cât se poate de serios, iar celălalt - o 
parodie. Adăugă: Filmele despre Armaghedonul nuclear au 
făcut-o să meargă la psiholog luni de-a rândul. 

Aveam senzaţia că Bain Madox avea un dinte împotriva 
obsesiei fostei lui soţii faţă de holocaustul nuclear; poate 
că acum încerca să depăşească aceste nemulțumiri, 
declanşând el însuşi un război nuclear. Eram absolut sigur 
că doamna Madox nu se regăsea pe lista primelor 
persoane pe care el avea să le sune după ce total se va fi 
sfârşit. 

În fine! Eu şi Kate înaintam cu paşi mărunți prin pasajul 
subteran, din cauza cătuşelor de la picioare. De fiecare 
dată când îmi trăgeam pantalonii, Luther urla la mine ca 
un apucat: 

- Mâinile pe cap! 

Iar eu îi răspundeam: 

- Dracu' să te ia! 

Auzeam zgomotul pe care îl făcea sistemul de 
ventilaţie, însă aerul mirosea a igrasie, şi asta era uşor 
neplăcut. 

De fiecare parte a coridorului erau uşi deschise, care 
dezvăluiau  privirilor camere mobilate: dormitoare, un 
living, o bucătărie şi o sufragerie lungă, cu pereţi 
îmbrăcaţi în lambriuri, cu draperii grele, cu un tavan 
ornamental şi cu covoare de pluş. In spatele unei uşi 
închise, am auzit foarte clar nişte voci, apoi am înţeles că 
era un radio sau un televizor. Aşadar, probabil că se mai 
afla cineva acolo. 

Madox, vorbind din nou de unul singur, spuse: 

- A cheltuit o avere amenajând acest loc. Dorea să-şi 
petreacă jumătatea de viaţă de după ploaia radioactivă în 
confortul cu care fusese obişnuită. 


Era hotărât să-şi verse tot năduful, aşa că n-am 
comentat. 

- Pe de altă parte, continuă, eu găsesc că acest loc este 
foarte util - în primul rând pentru transmiţătorul ELF. De 
asemenea, este un loc numai bun pentru a depozita o 
avere întreagă compusă din obiecte de artă, aur şi bani 
gheaţă. Făcu o glumă: Ultimul angajat de la Fisc care a 
venit să-şi bage nasul în afacerile mele e închis şi acum 
într-o cameră, undeva pe-aici. 

Bună glumă, Bain! De fapt, locul ăsta arăta ca un 
buncăr al Fuhrerului. Dar poate că nu era momentul 
potrivit pentru astfel de comparații. 

Am ajuns la capătul coridorului, care trebuie să fi avut 
patruzeci şi cinci de metri, iar Carl descuie o uşă de oţel, o 
deschise şi aprinse luminile înăuntru. 

- Kate, urmează-l pe Carl, ordonă Madox. John, opreşte- 
te! Kate dispăru pe uşă, iar eu am rămas în faţa uşii. 

- Liber! se auzi apoi vocea lui Carl. 

- John, mergi după ei, îmi spuse Madox. 

Toate comenzile astea ca pentru căţeluşi începuseră să 
mă cam enerveze. Însă acum, când mai aveam atât de 
puţin până la... final, nici nu era cazul să mă mai leg de 
atâta lucru. 

Am intrat în încăpere şi am văzut că soţia mea era din 
nou întinsă pe jos, iar Carl stătea sprijinit de peretele din 
capătul celălalt, avându-ne pe amândoi în colimator. 

- John, jos! porunci Madox. 

M-am întins cu faţa în jos pe un covor albastru din pluş. 
Profesional vorbind, admiram precizia militară a lui Carl şi 
a lui Bain, precum şi faptul că manevrau ca la carte doi 
prizonieri pe care îi ştiau a fi potenţial periculoşi - cu toate 
că aveau cătuşele puse, nu posedau arme şi erau depăşiţi 
numeric de trei bărbaţi înarmaţi. 

Dezavantajul era că băieţii ăştia nu mă slăbeau nici o 
clipă, ca să pot să acţionez în vreun fel. 


Folosirea cătuşelor de la picioare, în locul celor de la 
mâini, fusese o decizie de bun-simţ şi înţelegeam de ce 
Madox optase pentru această variantă până în acest 
moment. 

Singura greşeală gravă pe care o făcuseră până acum 
era aceea că nu descoperiseră petardele. Aşa se explică de 
ce poliţia îi percheziţionează pe suspecți la pielea goală şi 
le controlează toate cavitățile corpului. Acum, că 
ajunsesem în carcera asta subterană, nu era deloc exclus 
ca asta să fie următoarea mişcare a lui Madox, împreună 
cu cătuşele pentru mâini - semnalul nostru de acţiune. 

Până una, alta, Madox şi Carl păreau să fie preocupaţi 
de altceva în afară de noi, însă l-am zărit în treacăt şi pe 
Luther, care stătea lângă uşă, cu arma lui MI6 ridicată şi 
aţintită spre noi, gura ţevii oscilând uşor între mine şi 
Kate. N-am mai văzut geanta de pânză, pe care Luther 
trebuie să o fi vârât pe undeva pe drum. Prin urmare, 
sigurele arme din încăpere erau cele pe care le vedeam 
acum îndreptate spre noi. 

Apropo de arme, şi opţiunea lui Carl de a folosi o armă 
automată într-un spaţiu restrâns era tot o dovadă de 
profesionalism. Gloanţele de la puştile cu putere mare au 
tendinţa să treacă prin corpul victimei şi să nimerească şi 
alţi oameni, pe care nu intenţionezi să-i loveşti, apoi pot să 
ricoşeze şi să devină periculoase chiar pentru cel care 
trage şi pentru aliaţii lui. 

De fapt, aici jos, arma M16 a lui Luther era la fel de 
periculoasă pentru el pe cât era şi pentru noi. Cu toate 
astea, nu-mi doream să înceapă să tragă în noi. 

Cât despre Coltul de calibru 11 al lui Madox, acesta era 
potrivit pentru spaţii restrânse cu suprafeţe zidite. Poate 
face o ditamai gaura în tine, dacă este folosit de aproape, 
iar viteza de ieşire a glonţului nu este, de regulă, fatală 
pentru nimeni dintre cei aflaţi pe lângă victima aleasă ca 
ţintă. De asemenea, dacă loveşte un zid de beton, glonţul 


bont specific acestei arme mai degrabă plesneşte decât 
ricoşează. 

După ce am reflectat asupra acestor detalii, am ajuns la 
concluzia că eu şi soţia mea intraserăm, în esenţă, în rahat 
până peste cap. Şi, ca să spun drept, şi lansatoarele 
BearBanger îşi pierdeau încet-încet din utilitate. 

- În genunchi! l-am auzit pe Madox. Mâinile pe cap! 

M-am ridicat în poziţia îngenuncheat, cu mâinile pe 
cap, şi am văzut-o pe Kate făcând acelaşi lucru. Ne aflam 
cam la trei metri distanţă unul de celălalt în camera slab 
luminată, iar privirile ni se întâlniră. Îşi coborî capul şi se 
uită către locul unde se afla ascunsă petarda, undeva în 
blugi sau în chiloţi, probabil chiar în spatele fermoarului. 

"Acum nu-i momentul potrivit, voiam să-i spun. O să-ți 
dai tu seama când va veni clipa." 

Am privit în jurul meu prin cameră, după ce ochii mei 
se obişnuiră cu lumina proastă. 

Madox stătea cu spatele la noi, în dreptul unei console 
electronice aşezate în dreptul peretelui din planul 
îndepărtat. Am presupus că acela trebuia să fie 
transmiţătorul ELF. Evrika! Şi acum? 

Luther stătea tot în picioare, lângă uşă, cu puşca 
îndreptată către mine şi Kate. 

Pe Carl nu-l puteam vedea din poziţia aceea, însă îl 
auzeam respirând în spatele meu. 

Camera era un birou cu mobilă puţină şi cu aspect 
funcţional. Acesta era, evident, sediul lui Bain în caz de 
război atomic şi aici şi-ar fi putut petrece ziua dând 
telefoane pentru a afla dacă acolo, deasupra, mai 
supravieţuieşte cineva după Marea Catastrofa. 

Probabil că avea pe undeva şi o bandă de telegraf, ca să 
mai verifice din când în când cotaţia rezervelor sale de 
petrol. 

N-am înţeles niciodată isteria asta din anii 1970-1980, 
când oamenii doreau să supravieţuiască unui holocaust 


nuclear. Vreau să spun că, în afară de câteva conserve cu 
chili şi câte o ladă de bere, eu nu mi-am făcut niciodată 
planuri post-nucleare pe termen lung. 

Dar, ca să nu-l învinovăţesc degeaba pe Bain, aceasta 
fusese mai degrabă ideea soţiei sale. Mă întrebam ce s-o fi 
ales de ea. O fi făcut şi ea cunoştinţă cu gaterul? 

În fine, am mai observat că pe peretele cu lambriuri, în 
dreapta consolei electronice, erau fixate trei monitoare TV 
plate, pe nişte braţe mobile. Păreau noi şi contrastau 
puternic cu atmosfera anilor 1980 din capsula asta 
temporală. 

La stânga consolei se aflau şase televizoare mai vechi; 
toate erau aprinse, însă era greu să distingi imaginile alb- 
negru care se succedau continuu pe ecran. Mi-am dat 
seama că erau monitoare de supraveghere, şi chiar am 
desluşit imaginea gheretei pe unul dintre ele; apoi am mai 
văzut o imagine a cabanei, surprinsă din gheretă, înlocuită 
mai apoi de o altă imagine, a clădirii care adăpostea 
generatoarele. 

Prin urmare, Madox ar fi aflat dacă sosea cavaleria. La 
fel şi eu, şi Kate. Până acum însă, aici la Custer Hill totul 
părea normal, paşnic şi liniştit. 

Un gând nenorocit care nu-mi dădea pace era acela că, 
şi dacă poliţia şi FBI-ul ar fi dat buzna pe poartă şi ar fi pus 
la pământ uşile cabanei, pe noi tot nu ne-ar fi găsit nimeni 
aici. 

Şi, chiar dacă Schaeffer şi-ar aminti în cele din urmă că 
pe undeva pe aici ar trebui să existe un adăpost 
antiatomic, probabil că ar căuta în subsolul cabanei şi ar 
putea foarte bine să confunde nu ştiu ce încăpere de acolo 
cu un adăpost antiatomic. 

Eram al naibii de sigur că nu avea să descopere 
podeaua acționată de pistonul hidraulic de sub masa de 
joc; şi, chiar dacă ar fi descoperit-o, prin nu ştiu ce 
miracol, tot i-ar fi luat nişte ore bune, dacă nu chiar mai 


mult, până ar fi adus aici o echipă specială, dotată cu 
material explozibil, pentru a arunca în aer uşa de oţel de la 
intrare. 

Uau! Eram de două ori pierduţi. Nu exista decât o 
soluţie de ieşire din toată nebunia asta, iar aceea era 
soluţia pe care ar fi trebuit s-o aplic după-amiază: 
nemernicul ăsta şi amicii lui trebuiau să moară, aici şi 
acum, înainte să ne omoare ei pe noi şi înainte ca Madox 
să detoneze cele patru bombe în Ţinutul Nisipurilor. 

Madox se răsuci cu scaunul, întorcându-se către mine. 

- John? înţelegi ce se întâmplă? 

- Cred că deja am stabilit că ai de gând să trimiţi o 
undă ELF către patru receptoare ataşate la detonatoarele 
nucleare din cele patru valize cu bombă. 

- Corect. Adăugă: De fapt, chiar am început să transmit 
semnalul. 

"Rahat!" 

- Veniţi mai aproape, ne spuse el. Mergeţi în genunchi. 
Haideţi! 

Eu şi Kate ne-am târât în genunchi, apropiindu-ne de 
consolă, până când, din spatele nostru, Carl ne ordonă: 

- Stop! Ne-am oprit. 

- Vedeţi aici cele trei ferestre mici? ne întrebă Madox. 

Ne-am uitat spre locul indicat de el, la o cutie neagră 
aşezată pe consolă, în prima fereastră se succedau rapid, 
într-un şir aleatoriu, mai multe litere roşii, luminate de 
leduri. Madox ne spuse: 

- Am transmis prima literă din codul de trei care va 
duce la detonarea mecanismelor. Ne explică: Aş fi putut 
monta un cronometru în fiecare valiză, dar, în cazul ăsta, 
momentul detonării ar fi fost prestabilit, iar eu nu aş mai fi 
avut nici un control asupra lui. Aşa că am ales o metodă de 
detonare la comandă - cu alte cuvinte, staţia mea de emisie 
ELF -, care este perfectă pentru această sarcină şi nu lasă 


loc pentru greşeli de manevră. În sfârşit îmi recuperez 
investiţia făcută cu această staţie ELF! 

- Ştii, Bain, poţi căuta petrol cu ajutorul undelor ELF, l- 
am informat. 

El zâmbi şi îmi spuse: 

- Văd că v-aţi făcut temele. Nu trebuie să caut petrol. 
Deja ştiu unde este, iar proprietarii actuali sunt pe punctul 
de a fi bombardaţi. 

- De ce faci asta? 

Se uită la mine, replicându-mi: 

- Of, veşnica întrebare "de ce"! Aprinse o ţigară şi 
continuă: De ce? Pentru că sunt sătul până peste cap de 
şleahta asta de preşedinţi lipsiţi de curaj, care îi tot pupă 
în fund pe arabi! De-asta! 

M-am gândit că şi el pupase în fund vreun arab la un 
moment dat, iar acum venise clipa răzbunării. M-am 
gândit, de asemenea, să-i cânt un pic în strună, aşa că am 
Zis: 

- Ştii, Bain, eu şi Kate vedem zi de zi rahaturi de-astea 
la serviciu: imigranţi ilegal de origine musulmană trataţi 
de parcă ar fi avocaţi specializaţi în drept constituţional; 
persoane suspecte de activităţi teroriste care sunt blindate 
cu avocaţi şi ameninţă să ne dea în judecată pentru 
arestare lipsită de temei legal... 

Şi am continuat aşa, cu o listă întreagă de probleme pe 
care le întâmpinam în meseria noastră. Lucru ciudat însă, 
Madox nu părea prea interesat. 

Am conchis: 

- Îţi înţeleg frustrările, însă faptul că detonezi patru 
bombe nucleare în Ţinutul Nisipurilor nu va rezolva 
această problemă, ci doar o va înrăutăţi. 

Râse, iar asta mi se păru straniu. 

Apoi se întoarse din nou cu scaunul către consolă şi 
apăsă câteva butoane de pe tastatură, explicând: 


- Fiecare literă trebuie să fie, la rândul ei, codată cu un 
grup de patru litere. 

- Am înţeles. Putem discuta despre asta? 

Nu s-ar fi zis că mă aude, fiind, pare-se, concentrat să 
descifreze informaţia de pe cadrane şi să asculte ceva în 
nişte căşti pe care le punea din când în când la ureche. 

Am remarcat că prima fereastră a cutiei negre încetase 
cu amestecul de litere şi rămăsese fixată la un "G" de un 
roşu aprins. 

Kate începu să vorbească: 

- Când vor ajunge aici poliţia statală şi FBl-ul, o să-ţi 
facă praf generatoarele şi stâlpii de antenă. 

Madox îşi făcea în continuare de lucru cu aparatele sale 
electronice şi îi răspunse fără să se întoarcă: 

- Kate, în primul rând că ei nici măcar n-au părăsit 
sediul poliţiei statului, care se află la peste o oră de mers 
de aici. În al doilea rând, ei nu au habar de ceea ce se 
petrece aici. În al treilea rând, chiar dacă ar ajunge aici în 
următoarea jumătate de oră, ar sosi prea târziu. Şi ne 
lămuri: 'Toată chestia asta se va termina în mai puţin de 
douăzeci de minute. 

Am observat acum că şi în cea de-a doua fereastră a 
cutiei negre începuseră să se învălmăşească litere roşii. 

Madox se întoarse în scaun şi ne spuse: 

- Acum este trimisă cea de-a doua literă, iar cele patru 
receptoare din valizele cu bombe nucleare o vor primi în 
aproximativ cincisprezece minute. 

M-am gândit că poate încerca să ne tragă pe sfoară în 
legătură cu timpul rămas, aşa că, pentru a-i demonstra că 
ne făcuserăm temele până la capăt, i-am spus: 

- În aproximativ treizeci de minute. 

- Nu, cincisprezece. Atât îi trebuie fiecărei unde 
repetitive ELF ca să ajungă în San Francisco şi Los 
Angeles şi să fie decodată de receptor. 


- În Orientul Mijlociu, l-am corectat. Treizeci de 
minute. 

- Nu, mă  contrazise domnul Madox pierzându-şi 
răbdarea. Tot n-aţi înţeles. Iar asta e o veste bună pentru 
mine. 

- Ce să înţelegem? întrebă Kate. 

- Treaba cu Proiectul Verde şi Focul Sălbatic. 

Madox se răsuci din nou cu scaunul şi îşi citi cadranele 
electronice, comentând: 

- Generatoarele furnizează în continuare şase mii de 
kilowaţi. Puse mâna pe tastatură. Acum nu mi-a mai rămas 
decât să tastez ultima literă din codul de trei. 

Pe când spunea asta, apăru şi cea de-a doua literă în 
fereastra cutiei negre: "O". 

El observă acest lucru şi spuse: 

- Avem deci un "G" şi un "O". Aşadar, care este codul? 
Nu-mi + amintesc... Să fie "G-O-B"? "G-O-T"? Şi râse, 
privindu-ne peste umăr. O fi oare "G-O-C-O'"? Nu, prea 
multe litere! Ajutaţi-mă. John? Kate? Dumnezeule mare, 
ajută-mă să-mi amintesc... A! Asta e! "G-O-D". 

Omul ăsta se distra de minune în timp ce mintea lui o 
luase razna! Tastă ceva, şi începură să se învârtă şi literele 
din ultima fereastră. Se întoarse din nou către noi, zicând: 

- Aşadar, se întâmplă următorul fenomen: programul 
meu de criptare a trimis cu succes literele "G" şi "O" prin 
semnale ELF către cele patru receptoare, iar acest lucru 
mi-a fost confirmat de cele două litere - "G" şi "O" - apărute 
în ferestrele din cutia neagră. Însă, după cum ştiţi, trece 
ceva timp până când aceste unde repetitive ajung la 
receptoare şi până când ele sunt decodate în mod 
corespunzător. Aţi înţeles? 

Nu cred că dădea nici doi bani pe ce înţelegeam noi. 
Mai degrabă încerca să vadă cât anume ştiam. Aşa că am 
confirmat: 

- Am înţeles. 


- Serios? Am folosit un cod repetitiv, cu autocorecţie, 
care este transmis în mod continuu până când este 
receptată secvenţa care l-a iniţiat. Cu alte cuvinte, "D-O-G" 
nu va funcţiona. Numai "G-O-D" poate declanşa explozia. 
Mă urmăriţi? 

- Şi nu uita să-ţi activezi izotopii, i-am spus. 

- Ce să fac?! Se uită la mine ca şi cum eu eram 
nebunul, apoi continuă: Este acelaşi program pe care îl 
foloseşte şi marina militară pentru flota de submarine. Dar 
poate că ştiaţi deja asta. Aţi aflat de micul meu experiment 
din anii 1980? 

- Am aflat, răspunse Kate. Şi a aflat tot FBI-ul, de altfel. 

- Pe bune? Păi... foarte rău! Dar acest lucru nu este 
relevant în momentul de faţă. n orice caz, după ce vor fi 
trecut aproximativ cincisprezece minute din momentul în 
care ferestrele cutiei negre compun cuvântai "G-O-D'", cele 
patru receptoare vor avea întregul cod de trei litere, în 
ordinea corectă: "GOD". Apoi, după două minute, dacă nu 
intervine nici o schimbare în semnalul transmis continuu, 
cele patru receptoare vor trimite un puls electronic către 
cele patru detonatoare ataşate, şi aşa vom avea patru 
explozii nucleare de toată frumuseţea, graţie domnului 
doctor Putiov!Nici eu, nici Kate nu i-am răspuns. 

Madox aprinse o altă ţigară şi privi către cutia neagră, 
în timp ce literele din ultima fereastră se succedau rapid. 
Apoi pe fereastră apăru litera "D", iar toate cele trei 
ferestre compuneau cuvântul "GOD". Madox, care se 
gândea probabil că el era Dumnezeu, spuse: 

- Aşadar, toate cele trei litere sunt trimise acum în 
capătul celălalt al ţării, în succesiune continuă. 

Tot nu înţelegeam de ce insista să spună "în capătul 
celălalt al ţării". Sau poate că înţelegeam, dar nu voiam să 
conştientizez. 

Madox apăsă câteva butoane de pe consolă, iar pe un 
ecran uriaş apărură patru cifre luminate cu leduri verzi: 


75.00. Apăsă apoi pe un alt buton, şi cifrele începură să se 
succeadă pe ecran, în numărătoare inversă. Ne spuse: 

- E greu de estimat exact cât va dura până când unda 
ELF va fi decodată aşa cum se cuvine de către receptoare. 
Însă cincisprezece minute reprezintă o aproximare destul 
de bună. Apoi, aşa cum spuneam, receptoarele trebuie să 
menţină aceste litere timp de exact două minute, pentru a 
avea certitudinea că citesc fără greşeală codul continuu, 
cu autocorecţie. După aceea - şi, zicând acestea, îşi lovi 
palmele una de alta - "BUM!" 

Eu mă aşteptam la asta, însă bietul Luther aproape că 
făcu pe el de frică. Lui Madox i se păru chiar amuzant, aşa 
că mai făcu de trei ori: BUM! BUM! BUM! 

Însă factorul surpriză dispăruse şi nimeni nu mai 
tresări. 

Pe bune, omul ăsta era dus rău cu pluta! Şi speram că 
Luther şi Carl înțelegeau şi ei acest lucru. Eram convins că 
şi Harry înţelesese la un moment dat treaba asta şi poate 
Carl şi Luther îşi aminteau măcar de ce păţise Harry. 

Mi-am concentrat atenţia asupra cronometrului, care 
ajunsese acum la 13:36. Apoi trecu la :35 şi merse mai 
departe, îndreptându-se cu paşi repezi către extazul 
nuclear al lui Bain Madox. 

Madox aprinse o altă ţigară, de la cea precedentă, se 
uită la ceasul de la mână şi apoi la cronometru, pe urmă îşi 
verifică o parte din instrumente şi aruncă o privire la cele 
şase monitoare de supraveghere. 

Părea să fi intrat într-o stare vecină cu nebunia, şi 
înţelegeam acum că pentru el venise momentul în care îşi 
primea răsplata, după ani întregi de muncă şi proiecte. 

Eu, pe de altă parte, nu aveam prea multe de făcut - 
poate doar să stau ' în genunchi, cu mâinile pe cap, privind 
şi ascultând. Ce să zic, nu pot spune că mă plictiseam 
asistând la un eveniment nuclear în plină desfăşurare, dar 
eu sunt mai degrabă genul de om de acţiune. 


Apropo de asta, Carl era tot în spatele nostru, aşa că 
era exclus să-mi bag mâna după BearBanger, care îmi 
căzuse puţin mai jos în chiloţi. Poate că aş fi apucat să-l 
scot, însă, cu siguranţă, aş fi dat colţul înainte să-mi dau 
seama care era vârful şi să apăs butonul de la celălalt 
capăt. 

Kate avea mai multe şanse de a scoate obiectul acela 
din blugi înainte de a fi observată de Carl sau de nătărăul 
de Luther. Şi o vedeam că devine tensionată chiar şi numai 
gândindu-se la acest lucru. 

Il iscodea pe Luther atât cât putea fără să atragă 
atenţia, însă nici unul dintre noi nu-l vedea pe Carl, aşa că 
n-aveam habar cât de concentrat era el asupra noastră. 
Plus că exact atunci când puţina minte a lui Luther părea 
a-ncepe să hoinărească, Madox se răsucea brusc în 
scaunul lui şi se apuca de pălăvrăgeală. 

De fapt, tocmai se întorsese iarăşi către noi. 

- Probabil credeţi că sunt nebun. 

- Nu, Bain, ştim că eşti nebun, l-am corectat eu. 

Incepu să zâmbească, dar apoi îşi dădu seama că 
soldaţii lui erau de faţă; cum nu dorea să le dea idei, 
deveni serios, ca şi cum ar fi fost în toate minţile, şi îmi 
spuse: 

- Nu există nici un om de valoare în toată istoria lumii 
ăsteia care să nu fi fost considerat nebun, într-un moment 
sau altul. Cezar, Attila, Gengis-Han, Napoleon, Hit... Mă 
rog, poate că ăsta chiar a fost puţin sărit de pe fix. Dar 
sunt convins că înţelegeţi ce vreau să spun. 

- Eu, unul, înţeleg că, dacă te crezi Napoleon, ar trebui 
să consulţi un doctor. 

- John, nu mă cred decât ăla care sunt! 

- Asta-i un început bun, Bain. 

- Nu cred că apreciaţi ce fac eu aici, ne spuse el. 

Prin urmare, începu să ne ţină un adevărat discurs 
despre personalităţile marcante care au schimbat cursul 


istoriei - inclusiv despre un individ pe nume regele Jan al 
Poloniei, care a salvat Viena din mâinile turcilor şi nu s-a 
ales cu nimic în schimb., pentru numele lui Dumnezeu, 
Bain, cui îi pasă de toate astea. Între timp, cronometrul 
ajunsese la 71:13 şi continua să coboare. 

Kate profită de pauza pe care o făcuse Madox pentru a- 
şi aprinde o ţigară şi îl chestionă: 

- Ce este Focul Sălbatic? 

El scoase câteva rotocoale de fum şi apoi răspunse: 

- Este un proiect guvernamental strict secret care intră 
în aplicare dacă şi când America este atacată cu o armă 
sau cu arme de distrugere în masă. Este singurul lucru bun 
şi sănătos pe care ţara asta l-a făcut vreodată, de la MAD 
încoace. Distrugerea Reciproc Asigurată... 

- Şi ce legătură are asta cu... cu ce se întâmplă în 
momentul ăsta? Mai vru Kate să ştie. 

O privi prin perdeaua de fum şi întrebă: 

- Aşadar, chiar nu ştiţi, nu? 

Aveam senzaţia că, dacă dădeam un răspuns greşit la 
oricare dintre aceste întrebări - lăsându-l să creadă că 
eram complet în ceaţă -, aveam să-i ajungem din urmă pe 
Putiov şi pe tipul de la Fisc chiar mai repede decât ne 
imaginam. Aşa că am răspuns: 

- Ni s-a spus ceva, dar... 

- Perfect! Ia povestiţi-mi! 

- OK... Deci... Focul Sălbatic este un protocol 
guvernamental secret care intră în aplicare... 

- John, mare mincinos mai eşti! Hai să-ţi spun eu ţie 
cum stau lucrurile, propuse el. 

Şi se lansă în nişte explicaţii legate de Focul Sălbatic, 
explicaţii pe care le  găseam, în acelaşi timp, 
înspăimântătoare, dar şi ciudat de reconfortante. Lucrul 
cel mai înfricoşător era acela că Madox cunoştea până şi 
cele mai mici dedesubturi ale unui secret care se număra 
printre cele mai bine păzite secrete naţionale - alături de 


acela privind locul unde erau ascunşi extratereştrii din 
Roswell. 

Acum cronometrul arăta 9:34, iar, în timp ce Madox îşi 
continua discursul, ajunse la 9:00, apoi la 8:59. 

Prindeam mare parte din ceea ce spunea Madox, iar 
când începu să recite lista oraşelor din ţările musulmane 
care urmau să fie bombardate în caz că Focul Sălbatic ar fi 
fost declanşat vreodată, am avut impresia că individul era 
cât pe ce să aibă un orgasm. 

Ce să spun, era într-un extaz total, iar eu speram într- 
un fel că va leşina sau ceva de genul ăsta. 

Când ajunse la acea parte a proiectului Focul Sălbatic 
care viza bombardarea Marelui Baraj de la Aswan, Madox 
se însufleţi şi începu să-şi agite braţele în aer, zicând: 

- Milioane de tone de apă! Lacul Nasser şi Nilul se vor 
revărsa şi vor mătura Egiptul în calea lor, deversând 
şaizeci de milioane de cadavre pe fundul Mării Mediterane. 

"Dumnezeule! Bain, spune-mi că nu eşti nebun de-a 
binelea!" 

Oricât de fascinante erau toate aceste informaţii, două 
lucruri mi-au atras totuşi atenţia: unu, Madox avea pistolul 
vârât în buzunarul interior al sacoului lui albastru; şi doi, 
Luther părea puţin preocupat, ca şi cum toate aceste 
lucruri erau complet noi pentru el. De fapt, îşi aprinse o 
ţigară, lucru pe care n-ar fi trebuit să-l facă în timpul 
serviciului. Mai ales dacă asta însemna să-şi lase puşca 
agăţată de umăr, bălăngănindu-se de bandulieră, în timp 
ce pierdea vremea jucându-se cu ţigările şi cu bricheta. 

Până una, alta, încăperea se umpluse de fum. Tocmai 
voiam să precizez că fumatul pasiv nu era sănătos pentru 
nici unul dintre noi, dar m-am gândit că Bain o să ne 
amintească - atât mie, cât şi lui Kate - să nu ne facem 
planuri pe termen lung. 

Cronometrul ajunsese la 7:28. 


Undeva în încăpere se auzi sunând un telefon. Era, de 
fapt, mobilul lui Madox, pe care acesta îl scoase din 
buzunar. 

- Madox, spuse el în microfonul telefonului, apoi 
ascultă şi confirmă: Proiectul Verde a fost declanşat. 
Kaiserul Wilhelm, mai spuse el apoi. 

Deci şi ăsta era implicat! Sau, mai degrabă, poate că 
ăsta era un cod care însemna că totul era în regulă, iar el - 
Madox - nu era constrâns în vreun fel. 

Madox ascultă din nou în telefon, apoi răspunse: 

- Foarte bine! După aceea aruncă o privire la 
cronometru şi mai spuse în receptorul mobilului: încă 
cinci, şase minute, apoi cele două minute de siguranţă. Da. 
Foarte bine. Ce aveţi la cină? Ascultă, râse şi zise: S-ar 
putea să vă salvez pe toţi de o soartă mai urâtă ca 
moartea. Bun, în regulă. Mulţumesc, Paul. Dumnezeu să ne 
binecuvânteze pe toţi, mai adăugă el. Apoi închise 
telefonul şi mi se adresă: O să-ţi placă asta, John. 
Preşedintele şi oaspeţii lui au mâncare franţuzească la 
cină: truite saumonee copt, cu sos relevee. Aşadar, unde 
eram? 

- Scuză-mă, Bain, am spus, cred că nu eram atent, 
dar... 

- A, scuze. Era Paul Dunn. Consilierul preşedintelui în 
probleme de siguranţă naţională. În seara asta iau cina la 
Casa Albă, într-o atmosferă intimă. lar asta-i foarte bine, 
pentru că preşedintele şi prima-doamnă pot fi evacuaţi 
rapid de la Washington. Împreună cu Paul, desigur. 

- Aşa de proastă e mâncarea? 

Madox râse, zicând: 

- Ştii, chiar eşti nostim. Îşi băgă telefonul înapoi în 
buzunar. Dacă vrei să ştii, am o antenă de mobil chiar aici, 
jos, iar releul meu funcţionează din nou. Însă, din 
nefericire pentru clienţii mei neplătitori din vecinătate, a 


fost activat sistemul de criptare a vocii. Mă întrebă: Deci 
unde eram? 

- Şaizeci de milioane de cadavre pluteau pe apa 
Nilului... 

- Exact. Cea mai mare pierdere de vieţi omeneşti din 
istoria lumii. Şi să nu-i uităm nici pe cei o sută de milioane 
de prieteni musulmani - sau chiar mai mulţi - care vor fi 
incineraţi în urma celor încă o sută de explozii nucleare. 

Tot nu reuşeam să-l urmăresc. Înţelegeam ce era cu 
Focul Sălbatic, deşi, între noi fie vorba, mi se părea că asta 
era o replică puţin cam exagerată faţă de o bombă 
teroristă care exploda undeva în America; dar cine eram 
eu să emit astfel de judecăţi? Ceea ce nu reuşeam eu să 
înţeleg era felul în care Madox avea să declanşeze Focul 
Sălbatic bombardând patru oraşe islamice... Şi atunci mi-a 
picat fisa. Nu era vorba despre patru oraşe islamice, ci 
despre două oraşe americane. Exact oraşele în care se 
aflau acum bombele nucleare - Los Angeles şi San 
Francisco. Dumnezeule mare! M-am uitat la Kate, care, din 
câte am remarcat, era albă ca o stafie. 

Madox luă o telecomandă de pe consolă şi porni cele 
trei televizoare cu ecran plat. 

Primul se aprinse, şi am văzut un studio de ştiri în care 
doamna de la prognoza vremii arăta către o hartă meteo a 
ţării. 

- Washington, ne lămuri Madox, după care opri 
sonorul. 

Pe cel de-al doilea ecran se vedea un alt studio de ştiri, 
în care un individ trecea în revistă evenimentele sportive. 

- San Francisco, preciza Madox, oprind sonorul şi de 
această dată. 

Pe cel de-al treilea ecran, doi crainici de ştiri vorbeau 
de zor. În spatele lor se zărea priveliştea din afara clădirii; 
era încă ziuă. Mi-au trebuit câteva secunde ca să recunosc 
că era vorba de centrul oraşului Los Angeles. Madox 


ascultă timp de câteva secunde, apoi îşi privi ceasul de la 
mână. 

- Bun, deci aici e 19.56, ceea ce înseamnă că pe Coasta 
de Est este ora 16.56. 

Şi, zicând acestea, se uită la cronometru, care arăta 
4:48, :47, :46, :45... 

- Aşadar, zise Madox, mai avem cinci sau şase minute 
până când ultima literă, D, ajunge la receptoare. Apoi, cele 
două minute de siguranţă. 

Făcu o pauză: Doamne! 

Mi-am dres vocea şi am spus: 

- Ai de gând...? Adică, ai de gând să...? 

- Spune ce ai pe suflet, John! 

- Ce dracu' ai de gând să faci? 

- Dar ţie ce ţi se pare că fac? 

Nu i-am răspuns, şi nici Kate nu a făcut-o. 

Se lăsă pe spate în scaunul lui rotitor, îşi încrucişa 
picioarele şi îşi aprinse o nouă ţigară. 

- Proiectul Verde. Aşa se numeşte planul meu de a 
declanşa Focul Sălbatic. Aţi înţeles? Patru valize nucleare - 
două în Los Angeles, două în San Francisco. M-au costat 
zece milioane de dolari, plus costurile de întreţinere. Se 
uită din nou la cronometru. O să explodeze toate în mai 
puţin de şase minute. Se întoarse din nou către noi, zicând: 
Apoi se declanşează replica Focul Sălbatic, şi o să-i 
ştergem de pe faţa pământului pe nenorociţii ăia de 
islamici pentru ceea ce au făcut în Los Angeles şi San 
Francisco... Se opri brusc, ca şi cum tocmai şi-ar fi dat 
seama de ceva, şi spuse: A, am uitat! Eu sunt cel care 
aruncă în aer oraşele San Francisco şi Los Angeles. 

Râse. 

Dumnezeule mare! 

- Bain, i-am spus, pentru numele lui Dumnezeu, nu 


poti... 


- John, mai taci odată! Acum vorbeşti exact ca Harry. 
Şi, cât timp ţii gura aia închisă, gândeşte-te cât de frumos 
e totul... Proiectul Verde. Focul Sălbatic. De ce verde? 
Pentru că... Se uită la ecranele plate: Vezi banda aia care 
trece prin partea de jos a ecranului, pe canalul din Los 
Angeles? Ce-ţi spune ea? Alertă de cod portocaliu. Ştii ce-o 
să spună în viitorul foarte apropiat? Cod Verde. Definitiv. 
M-ai înţeles? N-o să mai fii verificat niciodată cu detectorul 
de metale la aeroport... Mă rog, de fapt, tu nici n-o să mai 
ajungi vreodată într-un aeroport. Dar gândeşte-te la toţi 
conaţionalii noştri care întâmpină tot felul de neplăceri la 
aeroport. 

Continuă să mai bată câmpii o vreme, iar eu m-am uitat 
la imaginile din emisiunile de ştiri din Los Angeles şi San 
Francisco, sperând să văd vreun semn cum că nu ştiu ce 
complot periculos fusese dat în vileag în respectivele 
oraşe. Însă crainicii se pregăteau să iasă din emisie. 
Speram - de fapt, mă rugam - să fi fost găsiţi piloţii şi 
copiloţii din ambele oraşe. Insă în acest moment şansele ca 
toţi cei patru să fi fost descoperiţi, cu tot cu valizele lor 
nucleare, erau destul de mici. 

- Bain, i-am spus, guvernul va afla că tu, nu teroriştii... 

- John, chiar şi dacă şi-ar da seama, tot ar fi prea târziu. 
Focul Sălbatic se declanşează automat şi la cel mai mic 
stimul. 

- Bain, o să vină să te caute... 

- Ştii ce? Puțin îmi pasă, atâta vreme cât ştiu că islamul 
zace în cenuşa nucleară. Nu mă deranjează să devin martir 
pentru ţara mea, pentru convingerile mele... 

- Ţi-ai pierdut minţile?! O să ucizi milioane de 
americani, milioane de musulmani nevinovaţi... 

- John, mai taci dracului din gură! Se uită rapid la Carl 
şi la Luther, apoi îmi spuse: Scopul scuză mijloacele. 

- Nu, nu le... 

Ridică vocea: 


- Ba da! Vorbim aici despre o lume cu totul nouă. Chiar 
eşti atât de tâmpit încât să nu înţelegi? 

- Trebuie să fac pipi. 

Madox o privi pe Kate: 

- Poftim?! 

- Trebuie să fac pipi. Te rog, nu mă mai pot ţine. Nu 
vreau să... mă scap pe mine aici. 

Madox dădu semne de iritare, se gândi o clipă şi apoi 
spuse: 

- Păi, nici eu nu vreau să te scapi pe tine aici, ţinând 
cont de ce treabă de mântuială au făcut cei care se ocupă 
de purificarea aerului. N-o scăpa din ochi, îl atenţiona el 
pe Carl. 

Carl îi ordonă lui Kate: 

- In patru labe! Intoarce-te! 

Kate făcu întocmai, apoi Carl îi indică: 

- Acolo! 

Am pierdut-o din ochi, însă am auzit sunetul paşilor lui 
Carl pe podea, după care am auzit o uşă deschizându-se în 
spatele meu. 

Madox urmărea tot ce se petrece; la fel ca Luther, care 
îşi scoase din nou ţigările. 

Carl îi spuse lui Kate: 

- Du-te! Uşa rămâne deschisă. 

Sosise clipa. Carl o urmărea pe Kate, stând cu spatele 
la mine, iar Madox avea atenţia împărţită între 
cronometrul lui, care acum arăta 3:26, monitoarele de 
supraveghere, care nu indicau probleme, şi televizoarele 
cu ecran plat, unde emisiunile de ştiri se apropiau de final. 

Luther avea privirea fixată asupra uşii deschise de la 
baie. 

Am întors capul şi am privit în spatele meu. Carl stătea 
în picioare la uşă, cu mitraliera la şold, îndreptată către 
Kate, pe care o vedeam stând în picioare în faţa vasului de 
toaletă, deschizându-şi nasturele de la blugi şi fermoarul. 


Nu ştiu ce-şi închipuia Carl că urma să vadă, dar cu 
siguranţă avea să vadă cu totul altceva. 

- John, nu-i nevoie să te uiţi la nevastă-ta când face 
pipi, îmi spuse Madox. Intoarce-te în partea asta. 

M-am întors cu spatele la ceea ce avea să fie o lumină 
foarte puternică, mi-am ţinut respiraţia şi am închis ochii. 
Eram pregătit pentru ceea ce urma, însă, când s-a 
întâmplat, aproape că am făcut şi eu pe mine. 

O explozie asurzitoare umplu încăperea, ca şi cum 
zgomotul era compact, în acelaşi timp, camera fu inundată 
de o lumină orbitoare, pe care o vedeam şi prin pleoapele 
închise. 

L-am auzit pe Carl urlând de durere. 

Acum eram întins la podea, cu petarda mea în mână, 
însă încăperea era înecată în fum, aşa că nu-i vedeam nici 
pe Madox, nici pe Luther şi speram că nu mă văd nici ei. 
Stabilisem deja că Luther prezenta cel mai mare pericol cu 
arma lui model M1 6, aşa că am îndreptat petarda spre 
locul unde am văzut ceva mişcare lângă uşă şi am aruncat- 
O. 

O altă explozie uriaşă umplu încăperea, în timp ce 
flacăra ţâşni din petardă precum o rază roşie de laser şi se 
descompuse pe perete - sau pe Luther. 

Nici nu mai conta dacă îl nimerisem sau nu, pentru că 
toți erau deja pe jumătate orbi, surzi şi cu siguranță 
terminati. 

M-am răsucit şi m-am aruncat pe podea, unde l-am 
văzut pe Carl căzut pe spate. Am întins mâna, bâjbâind 
după mitraliera lui, dar n-am găsit-o. 

Apoi Kate îmi strigă ceva, însă n-am auzit-o. 

M-am uitat şi am văzut că luase ea mitraliera. 

Pe covor pâlpâiau focuri micuţe, de la explozia 
petardei, şi am mai văzut şi o canapea în flăcări. 

Am zărit în fugă chipul lui Carl - sau ceea ce fusese 
cândva chipul lui Carl -, apoi m-am ghemuit şi m-am 


năpustit spre Madox, pe care l-am văzut pe podea, lângă 
scaunul lui rotitor, mişcându-se, evident dezorientat, însă 
nici vorbă să fie rănit. Am făcut însă un pas prea mare 
pentru lanţul de la cătuşe şi am căzut în faţă, după care m- 
am târât în mâini şi în genunchi ca să ajung la el. 

Înainte să ajung eu la Madox, Luther fu în picioare şi îşi 
duse puşca la umăr, fiind pe punctul de a mă umple de 
găuri, când o rafală de mitralieră umplu încăperea, iar 
Luther păru să sfideze legile gravitaţiei atunci când se 
ridică dintr-odată şi se izbi de perete. 

Înainte să cadă, Kate mai trase o rafală, iar maxilarul 
de jos al lui Luther se făcu nevăzut. 

M-am aruncat din nou spre Madox, care stătea într-un 
genunchi, cu faţa spre mine şi cu revolverul în mână. 

Dădu să ridice arma spre mine, însă Kate strigă: 

- Stai pe loc! Stai pe loc! Las-o jos! Las-o jos sau te 
omor! 

Trecură câteva clipe lungi până când Madox îşi analiză 
alternativele. Kate Îl ajută să ia o decizie, făcând o gaură în 
tavan, chiar deasupra capului său. Aruncă arma chiar 
înainte ca tencuiala căzută din tavan să-l atingă. 

Timpul parcă rămăsese suspendat o vreme, în timp ce 
şi eu, şi Madox eram în genunchi, uitându-ne unul la altul 
de la circa un metru şi jumătate distanţă. Kate stătea cam 
la trei metri de noi cu mitraliera aţintită spre capul lui 
Madox. 

Camera mirosea a explozibil ars şi un fum albastru 
plutea în aer. Vederea începea să-mi revină, însă nişte pete 
negre îmi dansau în faţa ochilor, indiferent în ce direcţie 
aş fi privit. Cât despre urechi, auzisem rafalele de 
mitralieră, dar parcă veneau de undeva, de foarte departe; 
iar dacă mai era şi un alt zgomot în cameră, eu, unul, nu-l 
mai auzeam. 

M-am ridicat încet în picioare, mi-am recăpătat 
echilibrul, apoi am înşfăcat revolverul lui Madox de pe 


covor şi m-am dus la Luther, care stătea sprijinit de perete, 
lângă uşă. Nu murise, însă avea să-şi dorească să fi murit, 
în caz că supravieţuia fără maxilarul de jos. Prima rafală 
trasă de Kate îi sfâşiase umărul, însă puşca îi atârna încă 
de bandulieră, de-a curmezişul pieptului. I-am dat-o la o 
parte, am mutat selectorul de pe automat pe poziţia de 
siguranţă, apoi mi-am agăţat puşca pe umăr. 

Kate îi făcuse un semn lui Madox către covor, iar acum 
stătea întins acolo, cu faţa îngropată în covorul gros, de 
pluş albastru, poziţie care puteam să-i spun din proprie 
experienţă - nu era deloc confortabilă. 

Am aruncat o privire la cronometru şi am văzut că mai 
aveam două minute în cap până la 00:00. 

Trebuia să fac totul ca la carte, să mă asigur că nu mai 
rămăsese nimeni care să prezinte vreun pericol pentru 
mine şi pentru Kate. Aşa că m-am dus la Carl care mai era 
încă în viaţă şi care avea, la rândul lui, nişte părţi ale feţei 
aşezate altfel decât ar fi trebuit. 

Am început să-l percheziţionez, dar, spre marea mea 
surprindere, el se ridică în capul oaselor, precum 
Frankenstein pe masa de laborator, iar eu m-am dat câţiva 
paşi în spate. 

L-am privit ridicându-se în picioare. Evident, era orb - şi 
nu era o orbire temporară, ci, judecând după arsurile din 
jurul ochilor, una definitivă. Cu toate acestea, el băgă 
mâna în geacă şi scoase de acolo un colt automat de 
calibru 11. 

Aveam de gând să-i strig: "Pune arma jos!", dar, în 
cazul ăsta, ar fi ştiut încotro să tragă; aşa că, dat fiind că 
intrasem deja în criză de timp, am luat o decizie dificilă şi 
i-am tras un glonţ de 11 mm direct în frunte. 

Era prea solid pentru ca impactul gloanţelor să-l ridice 
de la sol prin urmare, căzu în spate, ca un copac uriaş care 
se prăbuşeşte. 

- Încă cincizeci şi opt de secunde, mă anunţă Kate. 


M-am dus la Madox, care se holba la cadavrul lui Carl, 
şi l-am întrebat: 

- Cum opresc chestia asta? 

Îşi întoarse capul către mine şi-mi răspunse: 

- Să te ia dracu'! 

- N-ai nimic inteligent de spus? Haide, Bain, ajută-mă! 
Cum opresc chestia asta? 

- Nu poţi. Şi de ce ai face-o? John, gândeşte-te puţin! 

Trebuie să fiu sincer şi să recunosc că m-am gândit la 
asta. Adică - să mă ierte Dumnezeu! - chiar m-am gândit să 
las lucrurile să se întâmple. 

- Patruzeci de secunde, strigă Kate. 

Mi-am pus ordine în gânduri şi mi-am amintit ce 
spusese Madox despre semnalul ELF; parcă îmi aduceam 
aminte ceva despre un semnal continuu şi despre o 
perioadă de siguranţă. M-am gândit deci că, dacă opream 
unda ELF, chiar de aici, de la transmiţător, receptoarele n- 
ar mai fi captat sau n-ar mai fi putut capta şi trimite 
semnalul către detonatoarele nucleare. Electronica nu este 
unul dintre punctele mele forte, dar distrugerea este, iar 
acum nu era nimic de pierdut - în afară de cele două oraşe 
-, aşa că m-am dat câţiva paşi înapoi şi i-am spus şi lui Kate 
să facă acelaşi lucru. 

Cronometrul ajunsese la :15, însă îmi aminteam din 
ceea ce spusese Bain că unda ELF şi decodarea ar putea fi 
cu un minut sau două mai rapide sau mai lente în drumul 
lor către receptoare. Aşadar, nu era exclus ca intervalul de 
siguranţă de două minute să fi început deja sau chiar să se 
fi încheiat. 

Am privit în fugă la cele trei televizoare cu ecran plat, 
însă nu se întâmpla nimic neobişnuit la San Francisco, Los 
Angeles sau Washington. 

Am auzit-o pe Kate strigându-mă pe nume. 


Am privit în direcţia în care se uita ea şi am văzut că 
acum cronometrul ajunsese la 00:00, iar cutia neagră cu 
leduri afişa, intermitent, mesajul "GOD - GOD - GOD". 

Am ridicat coltul şi l-am îndreptat către transmiţătorul 
ELF. 

Madox se ridicase şi stătea în genunchi, în dreptul 
transmiţătorului, ca şi cum l-ar fi protejat. Ridică braţele în 
aer, strigând: 

- John! Nu face asta! Lasă lucrurile aşa cum sunt acum! 
Te implor! Salvează lumea! Salvează America... 

Am tras trei focuri în transmiţător, pe deasupra capului 
lui Madox, şi încă trei în restul consolei electronice, aşa, 
pentru siguranţă. Apoi Kate trase ultimele două rafale de 
mitralieră în aparatele fumegânde. 

Luminile, cadranele şi toate instrumentele clipiră 
pentru ultima oară, iar consola mare, metalică, scoase fum 
şi scântei. Ledurile ce alcătuiau cuvântul "GOD" se 
stinseră cu o ultimă clipire. 

Madox îşi întorsese capul şi privea la transmiţătorul 
ELF, complet distrus. Apoi se uită la mine, la Kate şi din 
nou la mine, rostind aproape în şoaptă: 

- Ai distrus totul. Puteai să laşi lucrurile să îşi urmeze 
cursul. De ce eşti oare atât de tâmpit? 

Aveam câteva replici numai bune pregătite pentru el - 
despre datorie, onoare şi ţară, dar şi ceva de genul: "Dacă 
sunt atât de tâmpit, cum se face că pistolul tău e la mine?" 
însă am trecut direct la miezul problemei şi i-am spus: 

- Asta-i pentru Harry Muller. 

După care i-am tras ultimul glonţ în cap. 


Capitolul 51 


Am găsit cheia în buzunarul lui Carl şi ne-am scos 
cătuşele. Am mai găsit, de asemenea, şi coltul lui zăcând 
pe podea, iar Kate şi-l îndesă în betelia blugilor. 

Eu şi Kate stăteam acum unul lângă celălalt în camera 
plină de fum, muţi ca televizoarele la care ne uitam. Inima 
mea bătea cu putere, şi sunt convins că şi a ei bătea la fel. 

După câteva minute de reclame - neîntrerupte de 
buletine de ştiri de ultimă oră sau de ecrane întunecate în 
Los Angeles şi San Francisco - i-am spus lui Kate: 

- Cred că totul e în regulă. 

Dădu din cap. 

Am întrebat-o: 

- Dar tu? Cum te simţi? 

- Sunt bine... Poate doar puţin... buimacă. 

Am lăsat să mai treacă câteva clipe, după care i-am 
spus: 

- Ai făcut o treabă bună. 

- Bună?! La dracu'! Am făcut o treabă excelentă! 

O treabă excelentă. Am întrebat-o: Apropo, unde ai 
ascuns petarda aia? 

- Nu cred că vrei să ştii. 

- În regulă. 

După alt minut de tăcere, ea mă întrebă: 

- Îţi vine să crezi? Îţi vine să crezi ce voia Madox să 
facă? 

M-am uitat la consola electronică şi am spus: 

- În vremuri disperate e nevoie de măsuri disperate. 

Ea nu zise nimic vreme de o secundă, apoi reveni: 

- John... ştii... preţ de o clipă, mai devreme... mi s-a 
părut că ezitai un pic... 

M-am gândit puţin. 

- Sincer? 


- Mai bine nu-mi răspunde! 

Însă trebuia să spun ceva, aşa că am spus: 

- Oricum, tot o să se întâmple. 

- Nu spune asta! 

Am dat-o pe glumă: 

- Ce-ar fi să rămânem aici câţiva ani? 

Nu-mi răspunse. 

Am aruncat o privire fugară la Bain Madox, care 
rămăsese tot în genunchi, numai că acum avea capul dat 
pe spate, rezemat de marginea consolei electronice. Ochii 
ăia cenuşii, de uliu, erau larg deschişi, la fel de nemişcaţi 
şi de lipsiţi de emoție ca întotdeauna. lar dacă nu luam în 
calcul gaura roşie din mijlocul frunţii, cu greu mi-aş fi 
putut da seama că murise, ceea ce era de-a dreptul 
înfiorător. 

Kate mă văzu holbându-mă la el. 

- Ai făcut ceea ce trebuia să faci. 

Ştiam amândoi că nu era aşa. Am făcut ceea ce voiam 
să fac. 

Mi-am mutat privirea de la Madox şi m-am uitat la cele 
şase monitoare de supraveghere, dar n-am văzut pe 
nimeni, cu excepţia unei umbre care se plimba de colo-colo 
prin gheretă. Bănuiesc că era Derek. Apoi am zărit un jeep 
trecând prin dreptul clădirii în care se aflau generatoarele. 

I-am spus lui Kate: 

- Sunt tot acolo, şi n-a venit nimeni de la sediul poliţiei 
statului. 

Dădu uşor din cap. 

- Aşadar, o să rămânem aici o vreme. 

Chiar nu mă încânta ideea de a mai rămâne prea mult 
în această cameră, cu două cadavre pe podea şi cu un 
covor şi o canapea care ardeau mocnit, ca să nu mai 
vorbesc de mirosul aparaturii arse. 

Dincolo de asta, Luther începuse să horcăie, şi 
cunoşteam foarte bine sunetul ăsta. Nu prea aveam cu ce 


să-l ajut, dar m-am gândit că ar fi cazul să încerc, aşa că 
am privit în jur, căutând un telefon fix de pe care să sun la 
sediul poliţiei statului şi să le spun să trimită o ambulanţă 
şi nişte poliţişti care să-l aresteze pe Derek şi pe oricine ar 
mai fi trebuit arestat şi care să ne scoată dracului de acolo 
odată. 

Kate continua să privească atent la cele trei televizoare, 
uitându-se destul de des la un ceas de pe perete. 

- Cred că totul e în ordine. 

- Da. 

Nu găsisem nici un telefon, aşa că m-am gândit să 
încerc în altă cameră, iar asta îmi aminti de camera cu uşa 
închisă, unde auzisem un televizor. 

Mă rog, poate că încă eram ameţit din cauza petardelor 
ălora, dar ar fi trebuit să fiu ceva mai prudent. 

În plus, auzul nu-mi revenise complet, şi asta era 
valabil şi în cazul lui Kate; aşa că nici unul din noi n-a auzit 
zgomotul de paşi de pe coridor. Mi-am dat seama că nu 
mai eram singuri abia atunci când am auzit o voce 
spunând: 

- Ei bine, la asta chiar nu mă aşteptam! 

M-am răsucit şi am văzut fantoma lui Ted Nash stând în 
picioare, în cadrul uşii. Am rămas fără grai. 

Kate, la rândul ei, stătea holbându-se din celălalt capăt 
al camerei, iar gura ei chiar se căscă într-o uimire mută. 

În cele din urmă, am reuşit să îngaim: 

- Tu eşti mort. _ 

- De fapt, mă simt foarte bine, răspunse el. Îmi pare rău 
să te indispun. 

- Nu sunt indispus. Sunt dezamăgit. 

- Fii băiat finuţ, John! Se uită la Kate şi o întrebă: Şi? 
Ce mai faci? Ea nu-i răspunse. 

Stiam eu că şi CIA-ul îşi vârâse coada în toată chestia 
asta, dar nici în cele mai urâte coşmaruri ale mele nu-mi 


imaginam că voi ajunge să-l mai întâlnesc pe Nash încă o 
dată. Sau poate că-mi imaginam. 

Nash studie cu atenţie încăperea, dar nu făcu nici un 
comentariu cu privire la prăpădul de acolo - sângele 
împrăştiat peste tot, Luther dându-şi ultima suflare la 
câţiva metri de el sau Carl zăcând mort în mijlocul 
încăperii. Ted era un tip cu sânge-rece. Se uită totuşi la 
Bain Madox şi spuse: 

- Mare păcat! 

După câte se pare, aveam opinii diferite în privinţa 
răposatului. Nash mai spuse, fără a ni se adresa nouă, ci 
lui însuşi: 

- Ei bine, multe persoane o să fie dezamăgite la 
Washington. 

Nici eu, nici Kate nu i-am dat nici un răspuns, dar mie 
mi-a trecut prin cap să-mi dau puşca M16 jos de pe umăr şi 
s-o aşez în poziţia de tragere. 

Nu eram complet deplasat, dat fiind că Ted Nash era 
probabil un ucigaş şi, cu siguranţă, nici pe departe un 
mare admirator al subsemnatului. În afară de asta, purta o 
jachetă sport şi ţinea mâna dreaptă înăuntru, precum 
fotomodelele masculine de prin cataloage. Afişa exact 
aspectul acela nonşalant, de om cu o armă în buzunar. 

- Ce faci aici? reuşi Kate să articuleze în cele din urmă. 

- Lucrez. 

- Bine, dar... Tu erai în Turnul de Nord... 

- Sincer să fiu, John, am întârziat şi eu, la fel ca tine şi 
ca alţii. Nu-i ciudat cum le întoarce destinul ăsta pe toate? 
întrebă el, filosofând cu voce tare. 

- Da. Destinul e un butoi plin cu râsete. Care-i treaba, 
Ted? O să-mi spui acum că ai venit aici să-l opreşti pe 
Madox, dar şi că de data asta ai întârziat câteva minute? 

Zâmbi şi răspunse: 


- N-am venit aici să-l opresc pe Madox. Şi aruncă din 
nou o privire la răposatul domn Madox. Dar se pare că de- 
asta ai venit tu aici. 

- Eu am venit aici pentru cină. 

Apoi, înainte să apucăm să ne angajăm într-un schimb 
de replici spirituale, el scoase pistolul, un Glock 
asemănător cu al meu, şi spuse: 

- Voi chiar aţi dat tot planul peste cap! 

- Nu, Ted, noi tocmai am salvat oraşele San Francisco 
şi Los Angeles. Şi i-am explicat, ca să fiu sigur că înţelege: 
Noi suntem eroii. Băieţii răi au murit. 

Începuse să-şi piardă răbdarea, aşa cum face 
întotdeauna cu mine, iar acum, că scosese arma şi ştiam 
de care parte a baricadei se află, ne spuse: 

- Habar n-aveţi cât de tare aţi încurcat lucrurile! Se 
uită fix la mine, privind-o în trecere pe Kate. Lumea pe 
care o ştim noi era pe punctul de a se schimba pentru 
totdeauna. Înţelegeţi treaba asta? O înţelegeţi? 

Se ambalase de-a binelea, aşa că am preferat să nu-i 
răspund la întrebarea aia stupidă. 

El continuă: 

- Acesta a fost cel mai bun, cel mai ingenios şi cel mai 
îndrăzneţ plan pe care îl gândiserăm noi vreodată. Şi într-o 
nenorocită de zi - o singură zi, John -, într-o afurisită de zi, 
am fi putut rade de pe suprafaţa pământului o ameninţare 
majoră la adresa Americii. Iar tu, tu şi scorpia asta, aţi dat 
totul peste cap! 

- Hei, să ştii că regret sincer. 

Kate trase adânc aer în piept şi îi spuse tăios: 

- În primul rând, Ted, eu nu sunt o scorpie. În al doilea 
rând, dacă guvernul ăsta vrea să distrugă islamul cu 
bombe atomice - sau să-l amenințe şi apoi să-l distrugă 
atunci ar trebui să aibă curajul să facă asta fără să mimeze 
un afurisit de atac terorist asupra a două oraşe americane 
şi fără să omoare milioane de americani... 


- Mai taci dracului din gură! Cine dă doi bani pe Los 
Angeles şi San Francisco? Eu nu. Şi nici tu. Nu-mi ţine tu 
mie lecţii de morală, Kate. Am avut şansa să încheiem 
toată povestea asta cu musulmanii într-o notă fericită, însă 
tu şi clovnul ăsta nenorocit cu care te-ai măritat... 

Se uită la mine şi observă pentru prima oară banduliera 
de pe umăr şi gura întunecată a ţevii puştii MI6, care se 
itea din spatele meu. Indreptă Glock-ul spre mine: 

- Dă-ţi jos de pe umăr nenorocita aia de puşcă! N-o 
atinge! Nu atinge nimic! ÎImpinge-o pe podea. Acum! 

M-am aplecat în stânga, astfel încât banduliera începu 
să-mi alunece de pe umăr, coborând de pe braţ. În timpul 
ăsta încercam să-mi dau seama cum aş putea să pun mâna 
pe puşcă, să trag piedica, să ţintesc din dreptul şoldului şi 
să trag o singură dată, dar cu folos. 

Aparent, domnul Nash se plictisise să mai aştepte să 
termin ceea ce începusem, aşa că spuse: N 

- Nu te mai obosi! Stai acolo până mori! Işi îndreptă 
Glock-ul spre pieptul meu. Ca să ştii şi tu, am tras nişte 
sfori în aşa fel încât să fii trimis aici, în speranţa că vei fi 
ucis tu, nu bietul Harry Muller, căruia ai să i te alături cam 
în trei secunde. Pe lângă asta, adăugă el făcând un gest 
din cap către Kate, să ştii că într-adevăr i-am tras-o. 

Am auzit o explozie puternică, însă nu am văzut nici 
măcar o scânteie pe ţeava pistolului său. Cu toate astea, 
aruncă arma în aer. Sau, cel puţin, mie aşa mi se păru. 
Corpul lui fu împins înapoi, ca şi cum ar fi fost lovit în 
piept, după care se izbi de perete, lângă Luther. Alunecând 
pe podea, Kate goli încărcătorul coltului lui Carl în trupul 
lui Ted Nash, care se smucea violent de fiecare dată când 
îl nimerea un nou glonţ. 

Am urmărit-o trăgând şi ultimele trei gloanţe. Nu era 
nici o urmă de isterie sau de furie în felul în care trăgea. 
Ţinea arma automată cu ambele mâini, în poziţia corectă, 
avea genunchii uşor îndoiţi, braţele întinse, obiectivul bine 


fixat. Apăsa, trăgea, respira, aştepta, apăsa iarăşi. Asta 
până când rămase fără gloanţe în pistol. 

M-am dus la ea să-i iau arma din mână, dar ea o azvârli 
din proprie iniţiativă. 

- Mulţumesc, i-am spus. 

Ea se uita în continuare la trupul lui Nash, acoperit 
acum cu sânge şi cu cheaguri provenite dintr-o rană de la 
cap. 

- Nu sunt o scorpie, Ted, mai spuse ea. 

Va trebui să ţin minte şi să nu folosesc cuvântul ăsta 
când ne certăm. 


Capitolul 52 


Am găsit un telefon fix şi l-am sunat pe maiorul 
Schaeffer, care, după cum aveam să aflăm, n-avea habar 
unde eram şi ce se petrecea. l-am făcut o recapitulare 
foarte concisă, fără să-i spun mai mult decât era necesar, 
menţionând omorul şi mutilarea şi solicitând câţiva soldaţi, 
o ambulanţă, o echipă CSI şi prezenţa lui. 

Între timp, eu şi Kate, având la noi puşca MI6 încărcată 
a lui Luther şi pistolul lui Nash, tot încărcat - slavă 
Domnului! -, am cercetat şi încuiat celelalte camere din 
reşedinţa subterană, care ar fi putut fi prezentate într-o 
revistă denumită Case şi adăposturi antiatomice. 

Am găsit geanta de pânză cu lucrurile noastre în ea şi 
am reintrat în posesia lor. 

Nu e nimic interesant sau educativ în ipostaza unui 
prizonier neajutorat, mai ales atunci când gardienii suferă 
de psihoză şi nu se dau înapoi de la crimă; eu n-am înţeles 
niciodată pe deplin chestia aia cu sindromul Stockholm, în 
care prizonierul începe să se identifice cu cel care îl 
privează de libertate şi ajunge chiar să manifeste 
înţelegere faţă de toate tâmpeniile pe care le debitează 
acesta ca scuză pentru comportamentul său aberant. 

Totuşi, din când în când, se mai întâmplă ca măcar ceva 
din ceea ce spune sau face dementul să corespundă cu 
ceea ce crede sau cu ceea ce gândeşte prizonierul în cele 
mai întunecate cotloane ale minţii lui. 

Dar destul cu toate astea! 

Eu şi Kate am găsit barul domnului Madox, care era, de 
fapt, versiunea mai mică a celui de sus. Ea alese o sticlă de 
Dom Perignon, din anul 1978, pe care o deschise şi din 
care bău, folosind un pahar obişnuit, de apă. 

Eu am găsit nişte sticle cu bere Carlstadt, caldă, care, 
din păcate, nu devine mai bună odată cu trecerea anilor; 


de fapt, chiar devenise un pic tulbure din 1984 până acum. 
Însă a picat cum nu se putea mai bine. 

Cât despre domnul Nash, aceasta fusese a doua şi, sper 
eu, ultima oară când se întorcea din morţi. Avea şapte 
găuri în el - şapte, numărate -, iar asta nu era deloc rău, 
ţinând cont că se trăseseră opt gloanţe în total. De fapt, 
chiar m-am simţit puţin ridicol atunci când m-am dus să-i 
verific pulsul, iar Kate m-a întrebat ce dracu' făceam acolo. 
Dar trebuia să fiu sigur! 

Şi, dacă tot veni vorba despre domnul Nash, omul ăsta 
reuşise să mă scoată complet din sărite în mai puţin de trei 
minute. În primul rând, Ted, eu nu sunt un clovn, iar soţia 
mea nu e o scorpie. Cât despre cealaltă problemă... mă 
rog, s-a întâmplat. Până şi Kate poate face o alegere 
greşită când e vorba despre bărbaţi. Sunt sigur că nu toţi 
prietenii ei au fost nişte John Corey. 

Probabil îmi ghicise gândurile, pentru că, terminând un 
alt pahar de şampanie, îmi spuse: 

- Nu s-a întâmplat niciodată. Te-a minţit. 

Ce-i drept, pe răposatul Ted oricum nu-l mai puteam 
întreba, aşa că am lăsat-o baltă. 

- Ăştia de la CIA mint tot timpul, i-am spus. 

- Tu crede-mă pe mine! 

Avea la ea pistolul lui Ted. Prin urmare, n-aveam 
încotro. 

- Te cred, scumpo. 

În calitate de avocat şi de agent FBI, ea mă informă: 

- Pot să justific primele două gloanţe spunând că eram 
în legitimă apărare. Pe celelalte şase nu mai am cum să le 
explic. 

I-am sugerat: 

- Să spunem că Ted te-a provocat să-l împuşti de opt 
ori. Şi am adăugat: De fapt, să ştii că aş fi fericit să-mi 
asum eu vina - sau meritul - pentru uciderea lui. 

- Mulţumesc, dar... mă descurc eu cumva. 


Ne-am întors în camera cu staţia ELF pentru a verifica 
monitoarele de supraveghere şi i-am văzut pe oamenii lui 
Schaeffer sosind în maşini cu sau fără însemne speciale, 
însoţiţi de o ambulanţă. Toate erau aliniate pe McCuen 
Pond Road, dincolo de poarta închisă. 

Ciudat era că poarta nu se deschidea, aşa că maşina din 
fruntea coloanei a intrat direct prin ea. 

Apoi doi poliţişti în uniformă au intrat în gheretă şi, 
după câteva minute, doi infirmieri de pe ambulanţă duceau 
pe o targa un cadavru pe care îl ridicaseră din gheretă şi îl 
duceau la ambulanţă. 

- Ce s-a întâmplat? mă întrebă Kate. 

- Sunt aproape sigur că Derek e mort. 

- Mort? 

- Da. Madox a avut nevoie de el să facă ordine în 
cabană şi să scape de duba pe care am luat-o cu împrumut 
de la Rudy. Insă Madox nu-şi dorea ca Derek să vorbească 
cu cineva despre toate astea sau să spună cuiva că toată 
lumea se află în adăpostul antiatomic... Aşa că a pus pe 
cineva să-l anihileze pe Derek. 

- Se pare că Madox ăsta se gândeşte la toate, comentă 
Kate. 

- Nu chiar la toate. Şi nu se mai gândeşte. 

Am mai aşteptat vreo cincisprezece minute ca să ne 
asigurăm că sus totul se afla în mâinile persoanelor 
autorizate să se ocupe de aşa ceva, apoi ne-am îndreptat 
spre scara în spirală, am găsit comutatorul hidraulic 
pentru a ridica masa şi am urcat în sala de jocuri, unde 
aerul era respirabil. 

Ne-am scos legitimaţiile, care au trecut din mână în 
mână, de la un poliţist la altul, până când ne-am văzut 
ajunşi în salonul cel mare, unde maiorul Schaeffer îşi 
stabilise postul de comandă, cu o staţie radio şi câţiva 
poliţişti. Kaiserul Wilhelm dormea şi trăgea vânturi lângă 
cămin. 


- Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece aici? ne 
întrebă Schaeffer. 

- Cazul Harry Muller a fost rezolvat. Bain Madox şi 
Carl, majordomul, au făcut-o. 

- Zău? Şi Madox unde e? 

- În adăpostul antiatomic. 

- Am scotocit tot subsolul. 

I-am explicat cum să ajungă în adăpostul antiatomic şi 
am adăugat: 

- Acolo jos aveţi trei morţi şi un rănit grav. 

- Cine a murit? 

- Madox, Carl şi încă un tip. 

- Madox a murit? Cum a murit? 

I-am dat un răspuns evaziv. 

- Aduceţi-i aici pe cei din echipa CSI şi lăsaţi-i să se 
apuce de treabă, în afară de asta, rănitul are nevoie de 
ajutor urgent. 

Schaeffer îşi luă staţia de emisie-recepţie şi transmise 
câteva instrucţiuni privind adăpostul antiatomic. 

- Ar trebui să-i dezarmaţi şi să-i reţineţi pe cei de la 
pază, l-am sfătuit eu pe Schaeffer. 

- Le-au fost confiscate armele şi au fost reţinuţi în 
cazarmă, sub pază. 

- Foarte bine. 

- Ce acuzaţii avem împotriva lor? 

- Au fost complici sau martori la asasinarea lui Harry 
Muller. Spuneţi-le că şeful lor a murit şi vedeţi dacă sunt 
dispuşi să vorbească. 

Dădu din cap, apoi ne spuse: 

- Cele trei motoare şi generatoare diesel funcționau la 
capacitate maximă; le-am oprit. Ştiţi ceva despre asta? 

- Păi, din câte s-a văzut, Fred avea dreptate. 
Submarine, am răspuns eu. 

- Ce...? 


- Ne pare rău, domnule maior, spuse Kate, informaţiile 
acestea ţin de siguranţa naţională. 

- A, da? 

Am schimbat subiectul, revenind la omucidere, şi l-am 
informat pe Schaeffer: 

- Nu vă mai obosiţi să-l căutaţi pe Putiov aici. 

- De ce? 

- Ei bine, potrivit spuselor răposatului domn Madox, 
chiar el l-a ucis pe oaspetele său, doctorul Putiov, după 
care a băgat cadavrul la gater. 

- Poftim?! 

- În caz că mai contează, Putiov a primit ce-a meritat. 
Dar nu pot să vă explic mai multe. Am sugerat: Poate 
rugaţi echipa CSI să acorde o atenţie specială gaterului. 
Dacă nu găsesc nimic acolo, atunci poate strângeţi nişte 
excremente de urs şi vedeţi dacă puteţi găsi în ele ceva 
fragmente ADN care să-i aparţină doctorului Putiov. 

- Nu cred că înţeleg foarte bine... recunoscu Schaeffer. 

- A! mi-am amintit eu. Ce s-a întâmplat cu individul de 
la gheretă? 

- E mort. 

- Derek. Nu-i aşa? 

- Asta scria pe ecusonul lui. Infirmierii ziceau că pare 
să fi fost vorba despre otrăvire. Poate cu neurotoxină. 
Tipul se zvârcolea ca un epileptic înainte să moară. 

- Dumnezeule! i-am spus lui Kate. Sper că nu de la 
purceluşii în păturică. 

- N-am găsit purceluşi în păturică, ne informă 
Schaeffer. În schimb, am găsit în gheretă un ibric cu cafea 
proaspătă, iar tipul ăsta avea o cană de cafea vărsată pe 
birou. Aşadar, credem că substanţa se afla în cafea. O s-o 
testăm şi o să cerem raportul toxicologic. 

- Până la urmă, Madox continuă să facă şi să desfacă 
itele, îmi spuse Kate. 

- Nu şi de-acum încolo. 


- FBI-ul este aici? îl întrebă Kate pe Schaeffer. 

- Mda. Şi-au stabilit propriul post de comandă. Îşi săltă 
puţin capul şi completă: în biroul lui Madox. Prietenul 
dumneavoastră Griffith este şi el aici şi încă vă mai caută. 

- Hai să mergem să-l salutăm, propuse Kate. 

- Hai! Ne vedem mai târziu, i-am spus lui Schaeffer. 

Acesta ne studie mai atent şi zise: 

- Mirosiţi a fum şi arătaţi ca dracu'. Ce s-a întâmplat? 

- E o poveste foarte lungă şi extrem de ciudată, i-am 
răspuns. O să revin cu amănunte mai târziu. 

- Trebuie să rămâneţi la locul crimei, ca să ajutaţi la 
investigaţii, ne aminti el. 

- Ne vedem mai târziu. 

Am luat-o pe Kate de braţ şi am părăsit salonul. 

Prin cabană defilau vreo doisprezece poliţişti în 
uniformă, şi era evident că nu ştiau ce ar fi trebuit să facă. 
Le-am fluturat pe sub ochi legitimaţia şi l-am întrebat pe 
unul dintre ei: 

- Unde este bucătăria? 

- Bucătăria? Păi... Luaţi-o pe holul ăsta. 

- Mulţumesc. 

M-am îndreptat spre bucătărie. 

- Trebuie să mergem la Griffith, îmi spuse. 

- Schaeffer a zis că e în bucătărie. 

- În biroul lui Madox. 

M-am lovit uşor cu palma peste ureche. 

- Vrei să repeţi? 

Am găsit bucătăria, unde nu era nimeni. Acolo - nici 
urmă de pregătiri pentru cină. l-am atras şi lui Kate 
atenţia în această privinţă, iar ea îmi răspunse: 

- Cred că cina era o păcăleală, John. 

- Serios? Nu tu friptură, nu tu cartofi...? 

- De ce am venit aici? 

- Pentru că mi-e foame. 

- Să-ţi aduc o ceaşcă de cafea de la gheretă? 


- Sigur. Şi adu una şi pentru tine. 

Am deschis frigiderul mare, de dimensiuni industriale, 
şi am găsit acolo nişte brânză şi nişte gustări reci. 

- Cum de poţi să mănânci? mă întrebă. Eu n-aş putea. 

- Mie mi-e foame. 

Am trântit brânza şi gustările reci pe blatul de 
bucătărie, apoi m-am dus la chiuvetă şi m-am spălat. 

În timp ce făceam acest lucru, domnul Liam Griffith 
intră în bucătărie şi ne întrebă: 

- Pe unde dracu' aţi umblat amândoi? 

Mi-am ridicat privirea de la chiuvetă. 

- Îmi dai şi mie şervetul ăla? 

Ezită puţin, dar apoi mi-l dădu. 

- Ce căutaţi aici? 

M-am şters pe faţă şi i-am răspuns: 

- Am salvat planeta de la o catastrofă nucleară. 

- Zău? Şi ce alte lucruri spectaculoase aţi mai făcut? 

I-am dat şervetul lui Kate, care se duse la chiuvetă să 
se spele. 

- Ei, l-am ucis pe un amic de-al tău, l-am informat eu pe 
Griffith. După ce am despachetat bucata de brânză, am 
adăugat: 

- Pe Ted Nash. 

Domnul Griffith nu-mi răspunse, însă se vedea pe faţa 
lui că nu pricepea, în cele din urmă, spuse: 

- Ted Nash e mort deja. 

- Exact asta ziceam şi eu. Nu-i grozav? 

Tot nu înţelegea ce-i spuneam, aşa că eram aproape 
sigur că Liam Griffith, aşa ticălos cum era el, habar n-avea 
de nimic din toate astea. 

Kate se şterse pe mâini şi pe faţă, lămurindu-l: 

- N-a murit în Turnul de Nord. Dar acum e mort de- 
adevăratelea. Eu l-am ucis, preciza. 

- Poftim? 


- Deocamdată n-o să vorbim despre subiectul ăsta, i-am 
spus. Vrei nişte brânză cheddar? 

- Ce? Nu... în cele din urmă, se adună şi ne prezentă 
situaţia. Aşa cum bine ştiţi, amândoi aveţi probleme 
serioase. Am primit ordinul să vă escortez înapoi în oraş de 
îndată ce vă găsesc; şi v-am găsit. Am deosebita plăcere să 
vă informez că e posibil să se ia măsuri disciplinare 
împotriva voastră şi sper că nu numai atât. 

Şi continuă mult şi bine pe aceeaşi temă! 

Cred că mâncasem mai bine de un sfert de kilogram de 
brânză şi de gustări reci în timp ce el continua să 
pălăvrăgească. Chiar m-am uitat ostentativ la ceas de vreo 
câteva ori, ca să-i dau de înţeles că era cazul să încheie. 

Când, în sfârşit, termină cu săpuneala, ne întrebă: 

- Ce s-a întâmplat aici, mai exact? 

I-am răspuns: 

- Eu şi Kate l-am găsit pe asasinul lui Harry Muller. 

- Cine e? 

- Era Bain Madox, proprietarul acestei cabane, preciza 
Kate. 

- Şi unde e el acum? 

- În adăpostul antiatomic, am spus. Mort. Eu l-am ucis, 
am precizat. 

Nici un răspuns. 

- Asta-i tot ce trebuie să ştii, şi nici n-o să-ţi spunem 
mai mult. 

- Bun... Atunci trebuie să veniţi cu mine. 

- Şi unde te duci tu, Liam? 

- Ţi-am spus doar: înapoi în oraş. Un elicopter ne 
aşteaptă la aeroport. 

- Ştii, nu putem părăsi locul crimei. Maiorul Schaeffer... 

- Bine, bine. Toţi trei o să mai rămânem o oră pe aici, 
cu poliţia statului, ca să le explicaţi ce s-a întâmplat. După 
aceea, va trebui să insist ca poliţia să vă lase în custodia 
mea. 


Am privit-o pe Kate, iar ea aprobă din cap. I-am spus lui 
Griffith: 

- Eu şi Kate vom da doar declaraţii care au legătură cu 
uciderea lui Harry Muller. In rest, ceea ce tu şi poliţia 
statului vedeţi aici este o chestiune de siguranţă naţională, 
care nu va fi discutată până nu ne întoarcem în Federal 
Plaza 26. S-a înţeles? 

- Poate îmi explici şi mie ce amestec are siguranţa 
naţională în faptul că soţia ta a ucis un ofiţer CIA. 

- Liam, interveni Kate, cred că nivelul tău de acces la 
informaţii secrete nu e suficient de ridicat pentru ca eu să- 
ti pot explica cum stau lucrurile. 

Păru un pic iritat, dar, cu toate astea, reuşi să scoată o 
remarcă inteligentă: 

- Ted vorbea întotdeauna frumos despre tine, Kate. 

- Nu şi ultima oară când am discutat cu el. 

Liam Griffith nu e un idiot, aşa că ne spuse: 

- Voi ori sunteţi în rahat până în gât, ori o să aveţi parte 
de tot felul de laude. Aşa că o să tac din gură, până când 
aflu cum stă treaba. 

- Probabil că e acea zi din an când eşti isteţ, am 
comentat eu. 

Aşa că am petrecut o oră cu maiorul Schaeffer, cu 
detectivii de la poliţia statului şi cu anchetatorii veniţi la 
locul crimei, timp în care eu şi Kate ne-am învârtit în jurul 
aceluiaşi subiect de maxim interes: ce Dumnezeu se 
petrecea în buncărul Fuhrerului. Apoi, după un conflict 
deschis între Schaeffer şi Griffith, eu şi Kate am urcat în 
maşina închiriată de Liam şi am pornit la drum, părăsind 
cabana. Am trecut pe lângă catargul în vârful căruia încă 
mai flutura steagul american, iar sub drapel, fanionul 
Regimentului Şapte Cavalerie al lui Madox. 

Mda, aveam sentimente amestecate în ceea ce-l privea 
pe individul ăsta. Majoritatea erau negative, dar... în fine, 
dacă nu l-ar fi ucis pe Harry şi dacă n-ar fi fost gata să 


ucidă alte câteva milioane de americani, printre care şi eu, 
Kate şi oricine altcineva i-ar mai fi stat în cale, plus vreo 
două sute de milioane de bărbaţi, femei şi copii 
nevinovaţi... Ei bine, era o personalitate complexă, şi avea 
să mai treacă o vreme până când să reuşesc să-l înţeleg. 

Am trecut, de asemenea, şi pe lângă gater, ceea ce, 
într-un fel, mă făcu să revin cu picioarele pe pământ. 
Lucrurile mari - precum Armaghedonul nuclear - erau 
puţin abstracte. Lucrurile mărunte - ca gaterul ăsta, de 
pildă te fac să înţelegi cu adevărat dimensiunile Răului. 

Aşadar, ne-am întors la New York cu elicopterul. Până 
să ajungem noi în Federal Plaza 26, acolo se strânseseră 
vreo zece persoane de la birou printre care şi Tom Walsh, 
evident - şi încă vreo zece de la Washington. Toţi ne 
aşteptau cu carneţelele deschise şi cu reportofoanele. 

Tom Walsh ne salută călduros, zicând: 

- Ce dracu' o fi fost în capul meu când v-am trimis pe 
amândoi acolo? 

- Mai bine te-ai întreba ce a fost în mintea ta când l-ai 
trimis pe Harry acolo, i-am replicat. 

Nu avea un răspuns pregătit, aşa că l-am întrebat: 

- A cui a fost ideea să mă trimiţi pe mine acolo, singur, 
pentru misiunea asta? 

Nici un răspuns. 

- Îţi spun eu: a fost ideea lui Ted Nash. 

- Nash e mort. 

- Acum, da. lar eu trăiesc. 

- Dar ar fi putut foarte simplu să fie invers, îi spuse 
Kate lui Walsh. Walsh ne privi pe amândoi, şi am văzut că 
încerca să-şi dea seama dacă era cazul să pară complet 
neştiutor, furios sau absolut nevinovat. Cum nu reuşi să se 
hotărască, se duse la toaletă. 

Am văzut că lumea încă nu înţelegea ce se întâmplase 
şi nici care era statutul nostru - eroi sau delincvenţi. Am 
simţit însă şi că unul sau doi indivizi dintre cei veniţi de la 


Washington ştiau exact ce se întâmplă, dar ţineau 
informaţia pentru ei. 

Ore la rând am fost interogaţi în biroul lui Walsh de mai 
multe echipe de câte două persoane, care făceau cu 
schimbul. Însă am rezistat amândoi destul de bine în timp 
ce le povesteam celor care ne chestionau tot ce se 
întâmplase - oră de oră, fază cu fază - de când intraserăm 
pe poarta clădirii din Federal Plaza 26, în dimineaţa de 
Columbus Day, şi vorbiserăm cu Tom Walsh. Le-am spus 
inclusiv că am discutat cu Betty la ghişeul Continental 
CommutAir, iar apoi cu Max şi cu Larry, de la ghişeele de 
închirieri auto; că am verificat avioanele lui Madox la 
biroul de operaţiuni pentru transportul aerian public; că 
am luat hotărârea să mergem la cabana Custer Hill, în loc 
să ne îndreptăm spre sediul poliţiei statului şi tot restul. 

Am remarcat că tipii de la FBI erau oarecum 
impresionați de iniţiativa şi de tehnicile noastre de 
investigaţie, dar şi oarecum îngrijoraţi de eşecul nostru 
total în respectarea ordinelor şi de opţiunea noastră de a 
deveni fugari. Sper că învățau ceva din asta. 

În plus, aş putea spune că, pe măsură ce se făcea tot 
mai târziu, noi doi eram singurii pe care nu părea să-i 
îngrijoreze ceva. 

Lucru interesant, cei mai mulţi dintre agenţii FBI veniţi 
să ne chestioneze nu păreau deloc încântați de faptul că 
Bain Madox, creierul şi  martorul-cheie al acestei 
conspirații, murise şi că eu eram cel care îl omorâse. 

Bineînţeles, le-am spus că a fost legitimă apărare, cu 
toate că, de fapt, fusese o recompensă pe care mi-o 
acordasem singur. Fusese o decizie stupidă din partea 
mea, trebuie să recunosc, pentru că, lichidându-l, nu 
făcusem decât să complic şi mai mult ancheta acestei 
conspirații. Mi-aş fi dorit să pot lua totul de la capăt. 
Fireşte, aş fi procedat exact la fel, dar, mai întâi de toate, 
mi-aş fi zis că nu acţionam ca un adevărat profesionist. 


De asemenea, dacă nu cumva imaginaţia mea îmi juca 
feste, cel puţin doi dintre indivizii de la sediul FBI din 
Washington nu păreau atât de nemulţumiţi că Madox nu 
mai era în măsură să vorbească. 

În ceea ce priveşte faptul că doamna Mayfield îl ucisese 
pe ofiţerul CIA Ted Nash, nici unul dintre tipii de la FBI nu 
comentă şi nici nu insistă cu întrebările, ceea ce era 
ciudat, dar, în acelaşi timp, uşor de înţeles. Ei nu aveau să 
se atingă de acest subiect dacă sau până când nu li se 
spunea asta de sus. 

M-am distrat puţin văzându-l pe Tom Walsh perpelindu- 
se şi m-am distrat şi mai mult stând în biroul lui, cu 
picioarele pe masa de conferinţă, în timp ce eu şi Kate 
prezentam raportul. Pe la ora trei dimineaţa le-am 
mărturisit că aveam o poftă grozavă de mâncare 
chinezească, iar un ofiţer FBI a plecat să caute şi chiar a 
găsit un local deschis. Hei, nu ţi se întâmplă zilnic să fii în 
centrul atenţiei, şi trebuie să profiţi puţin de situaţie 
atunci când ţi se oferă ocazia! 

Aici erau multe enigme de lămurit, şi n-aveam idee 
unde aveau să ducă toate aceste lucruri sau până la ce 
nivel ajunsese conspirația Proiectul Verde. Desigur, nici eu 
şi nici Kate nu aveam să aflăm vreodată. 

În zori, doi agenţi FBI ne-au condus la apartamentul 
nostru şi ne-au spus să ne odihnim bine, cu toate că era 
deja dimineaţă. 

Odată ajunşi în apartament, am ieşit pe balcon şi am 
privit soarele  răsărind deasupra zonei de sud a 
Manhattanului, amintindu-ne amândoi de dimineaţa zilei 
de 12 septembrie 2001, când ne uitam descumpăniţi cum, 
din cauza fumului negru, nici noi, nici New Yorkul şi nici 
restul ţării nu mai puteau vedea lumina soarelui. 

- Aşa cum ştim că se întâmplă mereu în meseria asta, i- 
am spus eu lui Kate, fiecare act de violenţă şi fiecare crimă 


reprezintă o răzbunare pentru crima de dinainte şi un 
pretext pentru crima de după. 

Ea mă aprobă tacit, apoi spuse: 

- Ştii... voiam să renunţ la meseria asta... să plec în altă 
parte... Dar acum, după tot ce s-a întâmplat, îmi doresc să 
rămân aici şi să fac tot ce pot... 

M-am uitat la ea, apoi din nou la priveliştea din sudul 
Manhattanului, unde se vedeau altădată Turnurile Gemene 
înălțându-se spre cer. Apoi i-am spus sau poate că mi-am 
spus mie însumi: 

- Mă întreb dacă, atât cât vom trăi noi, alerta va mai 
ajunge vreodată la nivel verde. 

- Mă îndoiesc. Dar, dacă ne ocupăm serios de asta, 
măcar putem împiedica să ajungă la nivelul roşu. 

În concluzie, agenţii FBI din Los Angeles şi San 
Francisco i-au găsit pe piloţi şi pe copiloţi şi au descoperit 
şi valizele nucleare în camerele lor de hotel. De fapt, unul 
dintre copiloţi era aşezat pe una dintre ele, uitându-se 
liniştit la televizor, atunci când FBl-ul a deschis uşa 
camerei sale. 

Şi, culmea culmilor, m-am trezit pe cap cu o factură de 
trei mii de dolari de la The Point şi, aşa cum prezisese 
Kate, biroul de contabilitate nici n-a vrut să audă 
explicaţiile mele. În plus, nici Walsh nu ne-a ţinut partea, 
astfel că, pentru o vreme, eu şi soţia mea o să luăm mai rar 
masa în oraş. 

Acum trebuie să ajungem la sediul FBI din Washington, 
ca să ne supunem unui ultim interogatoriu, să dăm 
declaraţii şi să scriem rapoarte. 

În ceea ce priveşte comitetul executiv al Clubului 
Custer Hill, singurele veşti de până acum - apărute în 
scurte articole din presa scrisă - sunt acelea că secretarul 
adjunct al apărării, Edward Wolffer, şi-a luat concediu pe 
perioadă nedeterminată; Paul Dunn, consilierul 
prezidenţial pe probleme de siguranţă naţională a 


demisionat din funcţie; iar generalul James Hawkins s-a 
retras din Forţele Aeriene ale Statelor Unite. 

Aceste trei evenimente, luate ca atare, nu au părut 
ieşite din comun şi nu au făcut valuri în presa mereu 
vigilentă. Până una, alta, eu şi Kate aşteptăm ceva veşti 
senzaţionale în legătură cu tipii ăştia, cum ar fi, de pildă, 
că urmează să fie arestaţi. Până acum însă, Dunn, Wolffer 
şi Hawkins nu au făcut subiectul unor articole de prima 
pagină şi nici n-au apărut la ştirile de la ora 18.00. N-am fi 
surprinşi dacă n-am mai auzi nimic despre ei, în pofida 
celor declarate de Kate şi de mine FBl-ului. Dar, mai ştii, 
poate că au pierdut însemnările alea. 

Cât despre cel de-al patrulea membru al comitetului 
executiv al lui Madox, ofiţerul CIA Scott Landsdale, veştile 
de până acum nu sunt neapărat bune. Tipul se află undeva 
în lumea asta mare şi fie o să scape basma curată, fie, dacă 
are într-adevăr probleme, nimeni n-o să ştie vreodată asta. 
Adică putem oare să avem încredere într-o organizaţie 
care e plătită să mintă? 

Referindu-mă la un alt subiect, poate oarecum legat de 
cele de până acum, războiul cu Irakul pare a fi pe cale să 
înceapă. O să mă bazez pe informaţia de culise a lui Madox 
şi o să pariez pe săptămâna care începe pe 17 martie. 
Agentul meu de pariuri spune însă că şansele ca războiul 
să înceapă atunci sunt destul de mici, de trei la unu. Dacă 
mi-aş tripla miza de o mie de dolari, aş putea achita 
factura de la The Point. Cât despre investiţiile în petrol, 
brokerul meu spune că, după război, petrolul va inunda 
piaţa, iar preţurile vor scădea, nu vor creşte, aşa cum 
susţinea Madox. Rămâne să decid în cine pot avea mai 
multă încredere - în brokerul meu sau în Bain Madox. Grea 
decizie! 

Singurul lucru pe care n-am fost nevoiţi să-l facem la 
Washington a fost să explicăm cum şi de ce Kate ucisese 
un ofiţer CIA. Pe tema asta, şeful CIA din cadrul ATTF ne-a 


spus că trupul neînsufleţit găsit în cabana Custer Hill a 
rămas neidentificat şi că ofiţerul CIA pe nume Ted Nash, 
cel pe care îl cunoscuserăm noi, murise în Turnul de Nord, 
pe 11 septembrie 2001. 

Nu intenţionam să mă cert cu ei pe tema asta, ca, de 
altfel, nici Kate. 

Mă gândesc destul de des la Proiectul Verde al lui 
Madox, şi sunt aproape sigur că ceea ce era pe cale să se 
întâmple atunci - un atac cu arme de distrugere în masă 
asupra unuia sau a mai multor oraşe americane - tot se va 
întâmpla, mai devreme sau mai târziu. Acum însă, trebuie 
să mă întreb din ce parte are să vină, de fapt, atacul. 

Şi, rămânând la subiectul ăsta, fără să par prea 
paranoic, cred că eu şi soţia mea am văzut şi am auzit mai 
mult decât le convine unora. Mă rog, nu sugerez că cineva 
de la CIA ar plănui să ne lichideze pentru că ştim prea 
multe, pentru că am aflat despre Scott Landsdale sau 
pentru că doamna Mayfield l-a ucis pe ofiţerul CIA Ted 
Nash. Însă nu se ştie niciodată! Aşa că poate am să-mi 
cumpăr un câine şi am să mă uit întotdeauna sub capota 
maşinii înainte de a băga cheia în contact. 

În meseria asta, niciodată nu eşti suficient de prudent. 
Trebuie să ştii întotdeauna cine îţi sunt prietenii şi cine îţi 
sunt duşmanii; iar, dacă nu-ţi dai seama, ai grijă să ai 
mereu pistolul uns, încărcat şi la îndemână. 


MULŢUMIRI 


Ca şi în cazul romanelor anterioare, vreau să-i 
mulţumesc căpitanului în rezervă Thomas Block, de la US 
Airways, editor şi autor de editoriale pentru multe reviste 
de aviaţie, coautor - alături de mine - al romanului Mayday 
şi, de asemenea, autor al altor şase romane. Ajutorul oferit 
de Tom în privinţa detaliilor tehnice şi a sugestiilor 
editoriale a fost, ca întotdeauna, inestimabil, cu toate că el 
i-a atribuit o valoare oarecare şi mi-a trimis o factură, pe 
care, fireşte, am fost fericit să o plătesc. L-am cunoscut pe 
Tom cam cu cincizeci şi cinci de ani în urmă, şi singura 
persoană pe care o ştiu de mai multă vreme sunt chiar eu. 

Mulţumirile mele se îndreaptă, de asemenea, şi către 
Sharon Block soţia lui Tom, fost asistent de zbor la Braniff 
International şi US Airways, pentru lectura atentă a 
manuscrisului şi pentru excelentele sugestii. 

Aş vrea să le mulţumesc bunilor mei prieteni Roger şi 
Lori Bahnik pentru că m-au însoţit în pustietăţile din 
Ţinutul Nordic şi pentru că au fost nişte ghizi excelenți 
prin pădurile pline de urşi. 

Încă o dată, multe mulţumiri prietenului meu Kenny 
Hieb, detectiv pensionat din Brigada Antitero, pentru 
sfaturile şi ajutorul de specialitate. 

De asemenea, îi mulţumesc încă o dată vechiului meu 
prieten John Kennedy, comisar adjunct în rezervă în cadrul 
Departamentului de Poliţie Nassau County, avocat şi 
membru al Baroului Statului New York, pentru sfaturile şi 
sugestiile sale. 

Când verosimilul şi licenţele literare intră în conflict, de 
regulă licenţele câştigă, aşa că orice greşeală legată de 


detaliile procedurale legale sau poliţieneşti îmi aparţine în 
exclusivitate. 

Vreau să îi adresez mulţumirile mele speciale lui Bob 
Atiyeh, pilot particular cu toate calificările necesare, care 
mi-a împărtăşit câte ceva din cunoştinţele sale legate de 
procedurile aplicate în transportul aerian public, de 
planuri de zbor, operaţiuni şi tot felul de detalii care îmi 
erau necesare, dar de care nu aveam habar. 

Le multumesc, de asemenea, excelentelor mele 
asistente, Dianne Francis şi Patricia Chichester. În rai 
există un loc special pentru asistentele scriitorilor, iar 
Dianne şi Patricia şi-l merită cu prisosinţă. 

În sfârşit, şi întotdeauna în primul rând, vreau s-o 
menţionez pe logodnica mea, Sandy Dillingham, căreia îi 
mulţumesc pentru că mi-a oferit darul unei vieţi noi. Te 
iubesc. 

În ultima vreme, este la mare modă printre scriitori să 
le mulţumească unor oameni celebri pentru inspiraţie, 
pentru ajutor inexistent şi/sau pentru referirile ocazionale 
la operele lor. De regulă, scriitorii apelează la acest 
artificiu centru a se umfla în pene. Aşadar, în 
eventualitatea - puţin probabilă - că acest lucru îmi va 
folosi la ceva, aş dori să le mulţumesc următoarelor 
persoane: împăratului Japoniei şi Reginei Angliei, pentru 
promovarea  alfabetizării; lui William S. Cohen, fost 
secretar al apărării, pentru că mi-a trimis un bileţel în care 
spunea că îi plac cărţile mele, dar şi şefului lui, Bill 
Clinton; lui Bruce Willis, care m-a sunat într-o zi şi mi-a 
spus: "Hei, îmi place cum scrii!"; lui Albert Einstein, care 
m-a inspirat să scriu despre armele nucleare; generalului 
George Armstrong Custer, a cărui aroganță în bătălia de la 
Little Bighorn mi-a dat o lecţie de dârzenie; lui Mihail 
Gorbaciov, ale cărui acţiuni curajoase au făcut, indirect, ca 
lucrările mele să fie traduse în limba rusă; lui Don DelLillo 
şi lui Joan Didion, ale căror cărţi sunt întotdeauna pe 


rafturi alături de cărţile mele şi ale căror nume apar 
întotdeauna înainte şi după al meu în almanahuri şi multe 
liste cu scriitori americani - vă mulţumesc că sunteţi acolo, 
oameni buni!; lui Iulius Cezar, pentru că a demonstrat 
lumii întregi că barbarii fără ştiinţă de carte pot fi înfrânți; 
lui Paris Hilton, pentru că magazinele de cadouri din 
cadrul lanţului hotelier al familiei ei pun în vânzare cărţile 
mele; şi ultimul, dar nu cel din urmă pe lista mea de 
mulţumiri, este Albert al II-lea, Regele Belgiei, care odată, 
când eram la Bruxelles, mi-a făcut cu mâna, în timp ce 
Procesiunea Regală se îndrepta dinspre Palat către 
Clădirea Parlamentului şi, astfel, a dat peste cap traficul 
pentru o jumătate de oră, obligându-mă să-mi omor timpul 
punând la cale un complot senzaţional, menit să-l 
detroneze pe regele Belgiei. 

Şi sunt mulţi alţi oameni cărora aş putea să le 
mulţumesc, însă timpul, spaţiul şi modestia mă obligă să 
mă opresc aici. 

Revenind la un ton mai serios, aş dori să menţionez că 
următoarele persoane au făcut donaţii generoase în 
scopuri caritabile, fără a solicita, în schimb, decât să le fie 
folosite numele pentru a denumi unele dintre personajele 
acestui roman: James Jim R. Hawkins, care a făcut donaţii 
în contul societăţii Canine Companions for Independence; 
Marion Fanelli şi Paul Dunn, care au donat pentru Muzeul 
Leagănul Aviației; Carol Ascrizzi şi Patty Gleason, care au 
contribuit cu fonduri pentru Fundaţia Make-A-Wish; Gary 
Melius, în numele prietenului său, John Nasseff, şi Lori 
Bahnik, donatori în contul Boys Girls Club din Oyster Bay, 
East Norwich; şi Leslie Scheinthal, care a contribuit în 
contul Variety Child Learning Center. 


This file was created with BookDesigner program 


bookdesignerQthe-ebook.org 
17.06.2010