Nelson DeMille — Jocul leului

NELSON DEMILLE 


JOCUL LEULUI 


Editura ORIZONTURI 


The Lion's Game 
1999 


Traducere: 
Gabriela Silvia Leonescu 


ie CUPRINS 
CARTEA ÎNTÂI 


WOW O0OOA DUP UN— 


CARTEA ÎNTÂI 


America, 15 aprilie, în prezent 
Moartea se teme de el fiindcă are inima unui 
- Proverb arab - 


1 


Aţi fi tentaţi să credeţi că cineva împuşcat de trei ori şi cât pe 
ce să devină donator de organe ar încerca să evite, pe viitor, 
situaţiile periculoase. Dar nu, trebuia să am această dorinţă 
nebunească de a fi mai presus de zestrea mea genetică, sau 
ceva de felul ăsta. 

să mă prezint. Sunt John Corey, fost poliţist în NYPD}, 
Omucideri, acum agent special civil în ATTF?. Mă aflam pe 
bancheta din spate a unui taxi în drumul meu de la 26 Federal 
Plaza din Manhattan la Aeroportul Internaţional John F. Kennedy, 
având ca şofer un pakistanez ţicnit. 

Era o zi frumoasă de primăvară, sâmbătă, traficul era 
acceptabil pe Shore Parkway, cunoscută şi ca Belt Parkway, 
rebotezată recent POW/MIA Parkway, ca să se evite orice 
confuzie. Era târziu după-amiază, iar pescăruşii de pe câmpia 
din apropiere - odinioară o groapă de gunoi - se găinăţau pe 
parbrizul taxiului. Ador primăvara. 

Nu plecam în vacanţă sau ceva de genul acesta - eram în 
misiune pentru sus-amintita ATTF. Aceasta este o organizaţie de 
care nu ştie prea multă lume, ceea ce este foarte bine. ATTF 
este împărţită în divizii specializate în anumite grupări care 
întreţin stările conflictuale sau în atentatori cu bombe, ca 
Armata Republicană Irlandeză, Mişcarea de Independenţă 
Portoricană, radicalii negri şi alte grupări fără nume. Eu activez 
în divizia pentru Orientul Mijlociu, care este cea mai mare şi 
poate cea mai importantă, deşi, ca să fiu sincer, nu ştiu prea 
multe despre teroriştii din Orientul Mijlociu. Dar se presupune că 
voi învăţa din mers. 

Deci, ca să-mi verific îndemânarea, am început o conversaţie 
cu pakistanezul, pe numele lui Fasid, care, din câte ştiu eu, este 
un terorist, deşi arată şi vorbeşte ca un tip de treabă. L-am 
întrebat: 

— De unde vii? 

— Islamabad. Capitala. 

— Serios? De cât timp eşti aici? 

— De zece ani. 

— ţi place locul? 


1 Departamentul de poliţie al New York-ului (n. tr.). 
2 Unitate Operativă Antiteroristă (n. tr.). 


— Bineînţeles. Cui nu i-ar plăcea? 

— Păi, fostului meu cumnat, Gary, de exemplu. Tot timpul 
critică America. Vrea să se mute în Noua Zeelandă. 

— Am un unchi în Noua Zeelandă. 

— Glumeşti? A mai rămas cineva în Islamabad? 

El a râs, apoi m-a întrebat: 

— Aşteptaţi pe cineva la aeroport? 

— De ce întrebi? 

— N-aveţi bagaje. 

— Hei, eşti tare. 

— Deci, vă întâlniți cu cineva? Aş putea să mai zăbovesc şi să 
vă duc înapoi în oraş. 

Engleza lui Fasid era destul de bună - dialect local, argou, tot 
ce trebuie. Am replicat: 

— Am cu ce să mă întorc. 

— Sunteţi sigur? Pot să aştept. 

De fapt, mă întâlneam cu un aşa-zis terorist care se predase 
Ambasadei Statelor Unite de la Paris, dar nu credeam că era o 
informaţie pe care să i-o împărtăşesc lui Fasid. l-am spus: 

— Eşti fan al echipei Yankee? 

— Nu mai sunt. După care s-a lansat într-o tiradă împotriva lui 
Steinbrenner, a stadionului echipei Yankee, a preţului biletelor, 
a salariilor jucătorilor şi aşa mai departe. Aceşti terorişti sunt 
isteţi, vorbesc ca nişte cetăţeni cinstiţi. 

Oricum, l-am ignorat pe tip şi m-am gândit cum am ajuns aici. 
După cum v-am mai spus, am fost detectiv la Omucideri, unul 
dintre cei mai buni din New York, dacă pot să mă exprim aşa. În 
urmă cu un an mă jucam de-a evită-gloanţele cu doi gentlemeni 
hispanici pe West 102nd Street în ceea ce avea aerul unei 
confuzii de persoană sau tir cu pistolul, întrucât părea să nu 
existe niciun motiv pentru această tentativă de exterminare. 
Viaţa este nostimă uneori. Oricum, infractorii sunt încă în 
libertate, deşi i-am căutat peste tot, după cum vă puteţi 
imagina. 

După ce am văzut moartea cu ochii şi după ce am ieşit din 
spital, am acceptat oferta unchiului meu Harry de a-mi petrece 
convalescenţa la vila lui de vară din Long Island. Locul era la 
aproape o sută şi cincizeci de kilometri de West 102nd Street, 
ceea ce îmi convenea. Totuşi, în timp ce eram acolo, m-am 
implicat în rezolvarea unei duble crime, soţ şi soţie, m-am 


îndrăgostit de două ori şi mai că am fost ucis. De asemenea, 
una dintre femeile de care m-am îndrăgostit, pe nume Beth 
Penrose, face încă parte din viaţa mea. 

In timp ce toate acestea aveau loc în Long Island, partea de 
est, s-a pronunţat şi divorţul meu. Şi de parcă nu aş fi avut 
destule necazuri acolo, am ajuns să fac cunoştinţă, pe linie 
profesională, cu un străin de la CIA, pe nume Ted Nash, sosit tot 
pentru elucidarea dublei crime şi pe care l-am urât din prima 
clipă, care m-a urât la rândul lui şi care, minune mare, face 
parte din divizia mea. Lumea este mică, dar nu până într-atât, şi 
nu cred în coincidenţe. 

In cazul acela a mai fost implicat George Foster, agent FBI, un 
tip de treabă, dar tot nu era genul meu. 

In cele din urmă s-a dovedit că dubla crimă nu era de 
competenţa federalilor, iar Nash şi Foster s-au făcut nevăzuţi, 
doar ca să apară în viaţa mea cu aproape patru săptămâni în 
urmă, când am intrat în divizia pentru Orientul Mijlociu a ATTF. 
Dar nu-i nimic, mi-am cerut transferul la divizia ATTF pentru 
Armata Republicană Irlandeză şi, probabil, îl voi obţine. Nici 
pentru IRA nu am vreo preferinţă, dar cel puţin tipii de acolo 
sunt mai uşor de urmărit, mai veseli decât majoritatea 
teroriştilor arabi, iar cârciumile irlandeze sunt de prima mână. 
Aş putea face treabă bună în divizia anti-lRA. Pe cuvânt. 

In orice caz, după toată tărăşenia din Long Island, mi s-a oferit 
marea şansă de a alege între a fi târât în faţa comisiei de 
disciplină a NYPD pentru nesupunere şi altele sau a accepta o 
pensie de invaliditate şi să mă car de acolo. M-am decis pentru 
pensie, dar am negociat şi pentru un post la Colegiul John Jay de 
Drept Penal din Manhattan, unde am locuinţa. Înainte de a fi 
împuşcat, predasem un curs la Colegiul John Jay ca profesor 
adjunct, aşa că nu ceream prea mult şi am primit postul. 

Incepând din ianuarie, predam câte două cursuri serale şi 
unul de zi şi mă plictiseam de moarte, aşa că fostul meu patron, 
Dom Fanelli, află despre programul federalilor pentru agenţi 
speciali civili, unde se angajează foşti reprezentanţi ai legii ca să 
lucreze pentru ATTF. 

Munca pare interesantă. ATTF este unic şi, aş putea spune, un 
grup de elită (în ciuda fraierilor) care există doar în New York 
City şi în împrejurimi. Este alcătuit aproape în majoritate din 
detectivi de la NYPD, băieţi grozavi, tipi din FBI şi câţiva tipi aşa- 


zişi civili, ca mine, care să întregească echipa ca să spunem aşa. 
De asemenea, în unele echipe, atunci când este necesar, CIA 
este vioara întâi, precum şi câţiva băieţi din DEA? care îşi cunosc 
şi meseria, şi legăturile dintre comerţul cu droguri şi lumea 
teroriştilor. 

Alte echipe au indivizi din Departamentul pentru Alcool, Tutun 
şi Arme de foc din Waco, Texas, faimoşi, precum şi poliţişti din 
districtele suburbane şi din poliţia de stat a oraşului New York. 
Mai sunt şi alţi reprezentanţi ai FBI pe care nu i-am menţionat şi, 
în sfârşit, dar nu mai puţin importanţi, sunt detectivii de la 
Autoritatea Vamală. Băieţii sunt foarte folositori în aeroporturi, 
terminalele de autobuze, gări, docuri, unele poduri şi tuneluri 
aflate sub controlul lor şi alte locuri, cum ar fi World Trade 
Center. Avem totul destul de bine acoperit, dar chiar dacă n-am 
avea, pare destul de impresionant. 

ATTF a fost unul dintre principalele grupuri implicate în 
anchetarea exploziei unei bombe puse în World Trade Center şi 
în prăbuşirea avionului TWA 800 lângă Long Island. Dar uneori 
ne implicăm şi în acţiuni de stradă. De exemplu, am trimis o 
echipă în ajutorul celor care se ocupau de bomba de la 
Ambasada Africii, deşi la ştiri nu s-a spus nimic despre prezenţa 
ATTF, aşa după cum le place lor. Toate acestea s-au întâmplat 
înaintea mea, iar de când m-am angajat, lucrurile au fost foarte 
liniştite, aşa după cum îmi place mie. 

Apropo, motivul pentru care atotputernicul FBI a decis să facă 
echipă cu NYPD şi să formeze ATTF este că majoritatea băieţilor 
de la FBI nu sunt din New York şi nu cunosc sandvişurile cu 
pastramă din staţia de metrou Lexington Avenue. Indivizii de la 
CIA sunt puţin mai stilaţi şi vorbesc despre cafenelele din Praga, 
despre trenul de noapte din Istanbul, tâmpenii de felul ăsta, iar 
New York-ul nu este printre locurile lor favorite. NYPD are 
detectivi de stradă isteţi, şi de asta ai nevoie ca să-i iei urma lui 
Abdul Salami-Salami, lui Paddy O'Bad şi lui Pedro Viva Puerto 
Rico, şi aşa mai departe. 

Agentul federal obişnuit este Wendell Wasp din West 
Wheatfield, lowa, în timp ce NYPD are mulţi hispanici, mulţi 
negri, un milion de irlandezi şi chiar câţiva musulmani acum, 
deci are o diversitate de culturi care nu este corectă doar din 
punct de vedere politic, ci şi foarte folositoare şi eficientă. Când 


3 Drug Enforcement Agency - Agenţia de Luptă împotriva Drogurilor (n. tr.). 


ATTF nu poate fura detectivi aflaţi în activitate din NYPD, atunci 
angajează foşti detectivi ca mine. În ciuda aşa-zisei mele 
invalidităţi, sunt înarmat, periculos şi rău. Asta sunt eu. 

Ne apropiam de aeroportul JFK, aşa că i-am zis lui Fasid: 

— Deci, ce faci de Paşte? 

— De Paşte? Noi nu serbăm Paştele. Sunt musulman. 

Vedeţi ce deştept sunt? Băieţii de la FBI l-ar fi chinuit pe tip o 
oră să-l facă să recunoască faptul că este musulman. Eu am 
reuşit performanţa în două secunde. Glumesc. Dar, mă 
înţelegeţi, realmente trebuie să ies din divizia pentru Orientul 
Mijlociu şi să intru la cea anti-lRA. Sunt pe jumătate irlandez şi 
pe jumătate englez, aşa că aş putea lucra pe ambele fronturi. 

Fasid a ieşit de pe Shore-Belt-POW/MIA Parkway şi a intrat pe 
Van Wyck Expressway ce duce în partea de sud a aeroportului. 
Avioane imense zburau pe deasupra capetelor noastre, făcând 
un zgomot infernal, aşa că Fasid a urlat la mine: 

— Unde să vă las? 

— Sosiri Internaţionale. 

— Care companie? 

— Sunt mai multe? 

— Mada. Douăzeci, treizeci, patruzeci... 

— Glumeşti? Vezi-ţi de drum. 

Fasid a ridicat din umeri ca un şofer de taxi israelian. 
Începeam să cred că poate era un agent Mossad deghizat în 
pakistanez. Sau, poate, slujba asta mă acaparase de tot. 

Autostrada avea o mulţime de indicatoare colorate şi 
numerotate, aşa că l-am putut dirija pe individ spre Sosiri 
Internaţionale, o clădire enormă pe panoul căreia erau afişate 
toate companiile aeriene. Tipul m-a întrebat din nou: 

— Care companie? 

— Nu-mi place niciuna. Mergi mai departe. 

Din nou a ridicat din umeri. 

L-am dirijat pe altă şosea, de partea cealaltă a marelui 
aeroport. Este o modalitate extraordinară de a descoperi dacă 
eşti urmărit. Am învăţat toate lucrurile astea din romanele de 
spionaj sau din filmele cu James Bond. Incerc să mă acomodez 
cu treaba asta antiteroristă. 

l-am precizat destinaţia lui Fasid şi i-am cerut să oprească în 
faţa unei clădiri cu birouri de pe partea de vest a aeroportului, 
cu diferite întrebuinţări pentru diverse lucruri. Intreaga zonă 


este tixită de clădiri a căror utilitate este greu de precizat şi de 
depozite, şi nimeni nu observă cine vine şi cine pleacă; în plus, 
parcarea este mai liberă. L-am plătit pe tip, i-am dat şi bacşiş şi 
i-am cerut chitanţă doar pentru suma fixă. Onestitatea este una 
dintre puţinele mele defecte. 

Fasid mi-a dat un teanc de chitante în alb şi m-a întrebat din 
nou: 

— Vreţi să mai zăbovesc pe-aici? 

— Dacă aş fi în locul tău, n-aş face-o. 

Am intrat în holul clădirii, o construcţie modernă gen 
arhitectura anilor '60, şi în loc de un paznic înarmat cu un Uzi, 
aşa cum este în toată lumea, am văzut doar un indicator care 
atenţiona: ZONA INTERZISA - DOAR PENTRU PERSONALUL 
AUTORIZAT. Deci, presupunând că ştii limba, înţelegi dacă eşti 
bine venit sau nu. 

Am urcat o scară şi am luat-o pe un coridor cu uşi cenuşii de 
oţel de o parte şi de alta, unele cu nume pe ele, altele cu 
numere, iar altele fără nimic. La capătul coridorului era o uşă pe 
care scria cu alb şi albastru - CLUBUL CONCHISTADORILOR - 
PRIVAT - DOAR MEMBRII. 

Uşa avea o broască cu cartelă electronică, dar, ca multe altele 
în acest club, şi asta era falsă. Nu trebuia decât să apăs cu 
degetul mare de la mâna dreaptă pe partea translucidă a 
broaştei, ceea ce am şi făcut. După vreo două secunde, acest 
geniu al tehnicii şi-a zis: „Hei, ăsta este degetul mare al lui John 
Corey - hai să deschidem uşa pentru John”. 

Şi credeţi că uşa s-a dat în lături? Nu, a glisat în perete până 
la clanţă. Am eu nevoie de fleacuri din astea? Deasupra capului 
era şi o cameră video, în cazul în care amprenta degetului mare 
ar fi fost mânjită de ciocolată sau altceva de genul ăsta; iar dacă 
îţi recunosc faţa, pot deschide şi uşa, deci în cazul meu ar putea 
face o excepţie. 

Aşa că am intrat, iar uşa s-a închis automat în urma mea. Mă 
aflam în ceea ce părea a fi o sală de primire pentru membrii 
unui club al unei companii aeriene. De ce ar exista un astfel de 
club într-o clădire care nici nu se află aproape de vreun terminal 
este, puteţi fi siguri, o întrebare pe care am pus-o şi la care încă 
aştept răspuns. De fapt, ştiu răspunsul. Când este implicată şi 
CIA, te confrunţi cu asemenea prostii de adormit copiii. Aceşti 
clovni cheltuiesc timp şi bani pe scena vieţii ca în timpurile de 


demult, când voiau să-i impresioneze pe cei de la KGB. Ceea ce 
trebuia pus pe uşă era un simplu avertisment - PAZEA. 

În spatele unui pupitru şedea Nancy Tate, secretara, gen 
domnişoara Moneypenny, model de eficienţă şi sexualitate 
reprimată, şi altele de felul ăsta. Dintr-un motiv anume mă 
plăcea şi m-a salutat cu căldură. 

— Bună ziua, domnule Corey. 

— Bună ziua, domnişoară Tate. 

— Toată lumea este prezentă. 

— Am întârziat din cauza traficului. 

— De fapt, aţi sosit cu zece minute mai devreme. 

— Oh... 

— Îmi place cravata dumneavoastră. 

— Am luat-o de la gâtul unui bulgar mort în trenul de noapte 
spre Istambul. 

Domnişoara a chicotit. 

Sala de primire avea canapele de piele, lambriuri, covor de 
pluş albastru şi aşa mai departe, iar pe peretele din spatele 
domnişoarei Nancy era o altă siglă a falsului Club al 
Conchistadorilor. Şi, din câte ştiam, domnişoara Tate era o 
hologramă. 

La stânga domnişoarei Tate era o intrare cu o plăcuţă - 
SPAŢIU DE CONFERINŢE ŞI AFACERI, care, de fapt, dădea spre 
camerele de interogatorii şi celulele de detenţie şi care 
presupun că pot avea denumirea de Spaţiu de conferinţe şi 
afaceri. În partea dreaptă o plăcuţă anunţa - HOL ŞI BAR. Aş fi 
prea norocos. De fapt, era drumul spre centrul de transmisiuni şi 
operaţiuni. 

Domnişoara Tate mi s-a adresat: 

— Centrul de operaţiuni. Sunt cinci persoane împreună cu 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

Am trecut de uşă şi de un holişor şi am intrat într-o cameră ca 
o peşteră, întunecată, fără ferestre, cu mese de lucru, console 
pentru computere, nişe şi altele. Pe un perete mare din fundal 
se desfăşura o hartă imensă a lumii, color, computerizată şi care 
putea fi programată pentru orice detaliu doreai, cum ar fi 
centrul oraşului Islamabad. Tipic pentru majoritatea clădirilor 
federale, locul era dotat cu aparatură de înaltă tehnicitate. Banii 
nu erau o problemă pentru FBI. 


În orice caz, această încăpere nu reprezintă locul meu actual 
de lucru, care se află la adresa mai înainte menţionată - 26 
Federal Plaza, în partea de jos a Manhattanului. Dar aici trebuia 
să mă aflu în această sâmbătă după-amiază, ca să întâlnesc un 
anume arab, care trecuse în tabăra adversă, şi care trebuia dus 
în siguranţă în centrul oraşului şi ţinut câţiva ani pentru 
interogatorii. 

Mi-am ignorat oarecum colegii şi m-am dus să-mi prepar o 
cafea la barul care, spre deosebire de cel din vechiul meu birou 
de poliţist, este ordonat, curat şi bine aprovizionat mulţumită 
contribuabililor federali. 

M-am plimbat cu cafeaua de colo până colo, modul meu de a- 
mi evita colegii încă vreo câteva minute. 

Reuşisem cafeaua atât cât trebuie de neagră şi am observat o 
tavă cu gogoşi pe care scria NYPD, o tavă cu cornuri şi brioşe pe 
care scria CIA şi o tavă cu prăjiturele de ovăz pe care era scris 
FBI. Cineva avea simţul umorului. 

Barul se afla în partea operaţională a încăperii spaţioase, în 
timp ce aparatura era pusă pe o platformă joasă. O agentă de 
serviciu supraveghea toate computerele. 

Echipa mea, din partea operaţională, şedea în jurul unei mese 
de lucru goale, angajată în conversaţie. Din grup făceau parte 
mai sus-menţionaţii Ted Nash de la CIA şi George Foster de la 
FBI, plus Nick Monti de la NYPD şi Kate Mayfield de la FBI. 
WASP*, WASP, Wop”, WASP. 

Kate Mayfield s-a apropiat de bar şi s-a apucat să-şi prepare 
un ceai. Se presupunea că este mentorul meu, indiferent ce ar 
însemna asta. 

Atâta timp cât nu înseamnă partenerul meu. 

Mi s-a adresat: 

— Imi place cravata ta. 

— Odată am strangulat cu ea un luptător Ninja. Este favorita 
mea. 

— Serios? Cum te descurci aici? 

— Spune-mi tu. 

— Păi, este cam devreme să mă pronunţ. Spune-mi de ce ai 
cerut să treci la divizia IRA. 

— Ei bine, musulmanii nu beau, nu pot să le silabisesc 


4 Write Anglo-Saxon Protestant - Anglo-saxoni protestanți (n. tr.). 
5 O persoană de origine italiană sau un descendent al acesteia (n. tr.). 


afurisitele de nume în raport, iar femeile nu pot fi seduse. 

— Asta este cea mai rasistă şi sexistă remarcă pe care am 
auzit-o până acum. 

— Nu prea te-ai învârtit prin cercurile astea. 

— Aici nu suntem la NYPD, domnule Corey. 

— Nu, dar eu sunt din NYPD. Mi-a intrat în sânge. 

— Ai de gând să şochezi şi să înspăimânţi? 

— Uite ce este, Kate, îţi mulţumesc pentru inoportunitate - 
vreau să spun pentru amabilitate - dar cam într-o săptămână 
voi fi sau în divizia IRA, sau fără slujbă. 

Nu mi-a răspuns. 

Am privit-o în timp ce îşi făcea de lucru cu o lămâie. Avea 
aproape treizeci de ani, presupun, blondă, ochi albaştri, ten 
frumos, alură atletică, dinţi ca nişte perle, fără bijuterii, 
machiată discret şi aşa mai departe. Wendy Wasp din Wichita. 
Nu avea niciun cusur la prima vedere, niciun coş pe faţă, nicio 
pată sau un fir de mătreaţă pe taiorul albastru închis. Arăta de 
parcă fusese curățată cu aspiratorul. Probabil practicase trei 
sporturi în facultate, făcuse duşuri reci şi organizase concursuri 
antrenante. O uram. Ei bine, nu chiar, dar singurul lucru pe care 
îl aveam în comun erau unele organe interne, şi nici acelea 
toate. 

De asemenea, avea un accent greu de identificat şi mi-am 
amintit că Nick Monti mi-a spus că tatăl ei a lucrat la FBI şi că au 
locuit în diferite oraşe din ţară. 

S-a întors şi m-a privit, iar eu i-am susţinut privirea. Avea acei 
ochi  sfredelitori de culoare albastru deschis, culoarea 
aisbergului. 

Mi-a spus: 

— Ai venit la noi cu recomandări de sus. 

— De la cine? 

— De la unii dintre foştii tăi colegi de la Omucideri. 

N-am răspuns. 

— De asemenea, a zis ea, de la Ted şi George. 

A arătat cu capul spre încrezut şi Găgăuţă. 

Aproape că m-am înecat cu cafeaua. De ce ar fi spus ceva 
drăguţ despre mine aceşti doi tipi era un adevărat mister. 

— Nu prea te au la suflet, dar i-ai impresionat cu rezolvarea 
cazului din Plum Island. 

— Am fost şi eu impresionat la rândul meu. 


— De ce nu vrei să faci o încercare şi în divizia Orientului 
Mijlociu? Dacă Ted şi George constituie o problemă pentru tine, 
te putem muta în altă echipă din cadrul diviziei. 

— Sunt nebun după Ted şi George, dar inima mea bate cu 
adevărat pentru divizia anti-lRA. 

— Păcat. Aici avem parte de activitate autentică. Poţi face 
carieră. IRA este destul de liniştită şi civilizată la ea acasă, a 
adăugat ea. 

— Foarte bine. Oricum, nu aveam nevoie de o nouă carieră. 

— Pe de altă parte, palestinienii şi grupările islamice 
reprezintă un pericol potenţial pentru siguranţa naţională. 

— Nu e nimic „potenţial” aici, am replicat. World Trade 
Center, de exemplu. 

Nu mi-a răspuns. 

Ajunsesem să descopăr că aceste trei cuvinte aveau 
rezonanţa expresiei „Aminteşte-ţi de Pearl Harbor”. Agenţiile de 
informaţii fuseseră prinse cu pantalonii în vine în acest caz, dar 
îşi reveniseră şi rezolvaseră cazul, deci a fost remiză. 

— Întreaga ţară, a continuat ea, şi-a ieşit din minţi în legătură 
cu un posibil atac terorist chimic, nuclear sau biologic dinspre 
Orientul Mijlociu. Ţi-ai dat seama de asta în cazul de omucidere 
din Plum Island. Am dreptate? 

— Ai. 

— Deci? Orice altceva în cadrul ATTF este neinteresant. 
Adevărata acţiune este în divizia pentru Orientul Mijlociu, iar tu 
arăţi ca un om de acţiune. A zâmbit. 

l-am zâmbit la rândul meu şi am întrebat-o: 

— Ce urmăreşti? 

— Te plac. 

Am ridicat din sprâncene. 

— Îmi plac neandertalienii din New York, a continuat. 

— M-ai lăsat fără replică. 

— Gândeşte-te la asta. 

— Aşa voi face. Mi-am aruncat privirea asupra ecranului unui 
monitor din apropiere şi am văzut că zborul pe care îl aşteptam, 
Trans-Continental 175, de la Paris, respecta parametrii de timp. 
Cam cât crezi că va mai dura? am întrebat-o pe domnişoara 
Mayfield. _ 

— Poate două sau trei ore. Incă o oră pentru întocmirea 
hârtiilor, apoi ne întoarcem în Federal Plaza cu aşa-zisul nostru 


terorist, după care vom mai vedea. 

— Ce să vedem? 

— Eşti grăbit să ajungi undeva? 

— Cam aşa ceva. 

— Imi pare rău dacă siguranţa naţională îţi stânjeneşte viaţa 
socială. 

Nu am avut un răspuns potrivit la replica asta, aşa că am zis: 

— Sunt un mare fan al siguranţei naţionale. Sunt al vostru 
până la ora şase după-amiază. 

— Poţi pleca oricând doreşti. 

Şi-a luat ceaşca cu ceai şi s-a alăturat celorlalţi. 

Aşadar, am rămas singur cu cafeaua mea şi am considerat că 
oferta merită luată în considerare. Privind în urmă, eram ca tipul 
care stătea pe nisipuri mişcătoare, privind cum îmi acoperă 
pantofii, curios să văd în cât timp îmi va ajunge la şosete, ştiind 
că mă pot retrage în orice clipă. Din păcate, când am coborât 
din nou privirea, nisipul îmi ajunsese la genunchi. 


2 


Sam Walters se lăsă pe spate în scaun şi îşi ajustă casca cu 
microfon, privind fix ecranul verde, imens din faţa sa. Afară era 
o frumoasă după-amiază de aprilie, dar nu îţi dădeai seama de 
asta în camera slab luminată, fără ferestre din Centrul de 
Control al Traficului Aerian New York din Islip, Long Island, la 
optzeci de kilometri de Aeroportul Kennedy. 

Bob Esching, şeful de tură al lui Walters, veni lângă el şi îl 
întrebă: 

— Probleme? 

— Nu avem contact radio, răspunse Walters. Zborul Trans- 
Continental Unu-Şapte-Cinci de la Paris. 

— De cât timp? 

— Nimeni nu l-a putut contacta de când a părăsit ruta peste 
Atlanticul de Nord de lângă Gander. De aproape două ore, 
răspunse Walters, uitându-se la ceas. 

— Mai sunt şi alte indicii a unei posibile probleme? întrebă 
Esching. 

— Nu. De fapt... Privi ecranul radarului. A luat-o spre sud-vest 
la intersecţia Sardi, apoi în jos pe ruta Treizeci şi şapte, după 
planul de zbor. 

— Ne va contacta în câteva minute, întrebându-ne de ce 
tăcem. 

Walters încuviinţă dând din cap. Lipsa contactului radio nu era 
atât de neobişnuită - se întâmpla adesea să apară probleme 
între turnul de control şi aeronavele cu care lucrau. Walters 
avusese zile când această situaţie se repetase de două, chiar de 
trei ori. Invariabil, după două minute de la apelul repeta pilotul 
răspundea „Oh, scuze” apoi spunea că aveau volumul radioului 
dat la minimum sau erau pe frecvenţă greşită, sau altceva mai 
puţin inofensiv, cum ar fi că întregul echipaj adormise, deşi n-ar 
spune asta niciodată. 

— Poate atât pilotul, cât şi copilotul le ţin în poală pe 
stewardese, zise Esching. 

Walters zâmbi. 

— Cea mai bună explicaţie pe care am primit-o vreodată într- 
un caz de pierdere a contactului radio, spuse Walters, a fost de 
la un pilot care a recunoscut că atunci când a aşezat tăviţa cu 
mâncare pe consola dintre scaunele piloților, aceasta împinsese 


butonul de selectare şi schimbase frecvenţa radio. 

— O explicaţie banală pentru o problemă de înaltă tehnicitate, 
zise Esching, râzând. 

— Exact. Se află pe ruta exactă, zise Walters, privind ecranul 
din nou. 

— Bun. 

Doar atunci când dispare semnalul luminos de pe radar, gândi 
Walters, poţi spune că te confrunţi cu o problemă majoră. Era de 
serviciu în noaptea aceea de martie din 1998, când avionul Air 
Force One, avându-l la bord pe preşedintele SUA, dispăruse de 
pe ecranul radarului timp de douăzeci şi patru de secunde 
interminabile, şi întreaga încăpere, plină de controlori de zbor, 
amuţise. Aeronava reapăruse pe ecran şi toată lumea respirase 
uşurată. Dar mai fusese şi noaptea de 17 iulie 1996, când zborul 
TWA 800 dispăruse de pe ecran pentru totdeauna... Walters nu 
va uita niciodată noaptea aceea. Dar aici, gândi el, avem o 
simplă întrerupere a contactului radio şi totuşi, ceva îl neliniştea. 
În primul rând, lipsa legăturii radio dura de prea mult timp. 

Sam Walters apăsă câteva butoane, apoi vorbi în microfonul 
căştii pe o linie interioară. 

— Sector nouăsprezece, aici Douăzeci şi trei. Trans- 
Continental Unu-Şapte-Cinci, lipsă contact radio, se apropie de 
voi şi îl veţi prelua în aproape patru minute. Vreau doar să vă 
avertizez, în cazul în care va trebui să luaţi unele măsuri. 

Walters ascultă răspunsul în căşti, apoi zise: 

— Da... tipul a încurcat-o rău de tot Toţi de pe coasta 
Atlanticului încearcă de mai bine de două ore să-l contacteze pe 
VHF, HF şi, din câte ştiu, pe CB şi chiar cu semnale cu fum, râse 
Walters. După ce se va încheia acest zbor, pilotul va trebui să 
întocmească atâtea rapoarte încât se va crede un Shakespeare. 
Exact. Vorbim mai târziu. Întoarse capul şi îi prinse privirea lui 
Esching. De acord? 

— Mda... încă ceva... contactează-i pe toţi şi spune-le că 
primul sector care restabileşte legătura radio să-i transmită 
pilotului ca imediat ce aterizează să mă sune la turnul de 
control. Vreau să vorbesc chiar eu cu acest clovn, să-i explic 
câte necazuri a provocat de-a lungul coastei. 

— Şi în Canada. 

— Exact. 

Esching îl urmări pe Walters cum transmitea mesajul celorlalţi 


controlori de trafic care urmau să preia zborul Trans-Continental 
175. 

Alţi câţiva controlori şi angajaţi aflaţi în pauză se adunaseră în 
jurul consolei Secţiunii 23. Walters ştia că toţi voiau să afle de 
ce controlorul şef Bob Esching îşi părăsise biroul de atâta timp şi 
întârzia în preajma lui. Esching - potrivit spuselor subordonaţilor 
- se afla periculos de aproape de o situaţie în curs de 
desfăşurare. 

Lui Sam Walters nu-i plăcea să-i aibă pe toţi în jurul lui, dar, 
dacă Esching accepta situaţia, el nu avea ce face. Şi nu credea 
că Esching le va spune să plece la locurile lor. Cazul pierderii 
contactului radio cu zborul Trans-Continental era acum în 
centrul atenţiei în turnul de control, iar această mini-tragedie 
era, la urma urmei, un bun exerciţiu pentru tinerii controlori 
aflaţi în tură în după-amiaza aceea de sâmbătă. 

Nu se vorbea mult, dar Walters simţea un amestec de 
curiozitate, tulburare şi chiar puţină teamă. 

Walters încercă din nou să stabilească legătura radio. 

— Zborul Trans-Continental Unu-Şapte-Cinci, aici Centrul New 
York. Mă auzi? 

Niciun răspuns. 

Walters mai făcu o încercare. 

Niciun răspuns. 

În încăpere era linişte. În afară de zumzăitul aparaturii 
electronice, nimeni nu făcea niciun comentariu. In astfel de 
situaţii nu era înţelept să spui ceva ce te-ar putea obseda mai 
târziu. 

În cele din urmă, unul dintre controlori i se adresă lui Esching;: 

— Tipul ăsta va avea destule explicaţii de dat, şefule. Datorită 
lui am avut o pauză lungă de cafea. 

Câţiva controlori râseră, dar zâmbetele pieriră repede. 

— Ei bine, zise Esching, după ce îşi drese glasul, fiecare să 
meargă la locul lui de lucru. Valea! 

Controlorii se răspândiră care încotro, lăsându-i singuri pe 
Walters şi Esching. 

— Nu-mi place deloc ce se întâmplă, zise încet Esching. 

— Nici mie. 

Esching înşfacă un scaun cu rotile şi îl trase lângă Walters. 
Începu să studieze atent ecranul imens, concentrându-se asupra 
problemei ivite. Semnalul radar arăta că era vorba despre un 


Boeing 747, din noua serie 700, cel mai mare şi mai modern. 
Aeronava urma cu precizie planul de zbor, îndreptându-se spre 
Aeroportul Internaţional JFK. 

— De ce naiba nu funcţionează niciun aparat radio? zise 
Esching. 

Sam Walters se gândi câteva minute, după care replică: 

— Aşa ceva nu este posibil, deci înclin să cred că ori volumul 
este dat la minimum, ori au schimbat frecvenţa radio, ori antena 
a căzut. 

— Da? 

— Da... 

— Dar... dacă ar fi de vină volumul sau frecvenţa, echipajul ar 
fi trebuit să-şi dea seama cu mult timp în urmă. 

— Mda, replică Walters, dând aprobativ din cap, poate este de 
vină numai antena... sau, fiind vorba de un model nou, a apărut 
o defecţiune tehnică ce a condus la pierderea legăturii radio. 
Este posibil. 

— Posibil, aprobă Esching. 

Dar nu probabil. Zborul 175 nu avusese contact radio de când 
părăsise ruta oceanică şi ajunsese în America de Nord. Manualul 
procedurilor anormale făcea unele referiri la un astfel de caz rar, 
dar îşi aminti că nu se preciza ce anume trebuie făcut. De fapt, 
nu era mai nimic de făcut. 

— Dacă aparatele de radio sunt în bună stare, zise Walters, în 
momentul în care începe manevrele de coborâre, pilotul îşi va 
da seama dacă este pe o frecvenţă greşită sau dacă volumul 
este dat la minimum. 

— Adevărat. Oare... crezi că au adormit cu toţii? 

— Ei bine, ezită Walters, se mai întâmplă, dar însoţitorul de 
zbor ar fi trebuit să fie deja în cabină. 

— Aşa este. Lipsa legăturii radio durează de prea mult timp, 
nu? 

— Cam de multişor... dar, cum am mai spus, când va începe 
coborârea... ştii şi tu, chiar dacă aparatele radio sunt 
inoperabile, pilotul poate folosi computerul pentru a transmite 
un mesaj companiei, iar până acum ei ne-ar fi contactat. 

Esching se gândi la această posibilitate, apoi zise: 

— lată de ce gândesc că este o problemă cu antena, aşa cum 
ai zis. Câte antene are un astfel de aparat? 

— Nu sunt sigur. O mulţime. 


— Se pot strica toate? 

— Posibil. 

— Ei bine, zise Esching după o clipă de gândire, să zicem că 
pilotul este conştient de lipsa legăturii radio... ar putea folosi 
unul dintre telefoanele din carlingă ca să sune pe cineva care să 
ne sune pe noi. Vreau să spun că s-a mai întâmplat în trecut - să 
stabileşti legătura prin telefon. 

Walters dădu din cap. 

Amândoi bărbaţii priveau semnalul luminos de pe radar, care 
continua să se târască încet de la dreapta la stânga. 

În cele din urmă, Bob Esching rosti cuvintele pe care nu ar fi 
vrut să le spună: 

— S-ar putea să fie o deturnare. 

Sam Walters nu răspunse. 

— Sam? 

— Păi... nava urmează planul de zbor, altitudinea este corectă 
şi foloseşte codul radar pentru traversarea Atlanticului. Dacă 
sunt deturnaţi, se presupune că pilotul trimite un cod radar 
schimbat ca să ne avertizeze. 

— Da... Esching îşi dădea seama că situaţia nu se încadra în 
profilul unei deturnări. Constataseră doar tăcerea ciudată a unei 
aeronave care, altfel, se comporta normal. Totuşi, era posibil ca 
un turist priceput să ştie despre codul radar pentru deturnări şi 
să-l atenţioneze pe pilot să nu atingă butonul selectorului. 

Esching ştia că el era persoana care trebuia să ia o decizie. Se 
blestemă în gând pentru că se oferise voluntar în această tură 
de sâmbătă după-amiază. Soţia lui era în Florida să-şi viziteze 
părinţii, copiii erau la colegiu, iar el se gândise că mai bine ar 
merge la slujbă decât să se învârtă prin casă de unul singur. 
Greşeală. Avea nevoie de un hobby. 

— Ce altceva putem face? întrebă Walters. 

— Tu fă ce ai de făcut. Eu voi suna la controlorul şef de la 
turnul de control al Aeroportului Kennedy, apoi la centrul de 
transmisiuni şi operaţiuni al Companiei Trans-Continental. 

— Bună idee. 

— Sam, zise Esching, ridicându-se, nu cred că e vorba de o 
problemă serioasă, dar am da dovadă de neglijenţă dacă nu am 
consemna tot ce se întâmplă. 

— Adevărat, replică Walters în timp ce traducea mental 
vorbele lui Esching, Nu vrem să părem lipsiți de experiență, 


timorați sau prea nepricepuți ca să rezolvăm această problemă, 
dar vrem să ne acoperim spatele. 

— Cheamă Sectorul nouăsprezece şi pasează-i problema. 

— Imediat. 

— Şi sună-mă dacă apare vreo schimbare. 

— Bineînţeles. 

Esching se întoarse şi se îndreptă spre cabina lui de sticlă din 
capătul încăperii spaţioase. 

Se aşeză la masa de lucru şi mai aşteptă câteva minute, 
sperând că Sam Walters îl va suna să-l anunţe că restabiliseră 
contactul. Reflectă asupra problemei, hotărându-se ce avea să-i 
spună controlorului şef de la Aeroportul Kennedy. Acest apel, 
hotărî el, trebuia să fie strict FYI, fără nicio urmă de îngrijorare 
sau preocupare, fără păreri, fără speculaţii - doar faptele. Apelul 
la Trans-Continental, ştia sigur, trebuia să aibă încărcătura 
potrivită de îngrijorare şi preocupare. 

Ridică receptorul şi chemă mai întâi turnul de control al 
Aeroportului Kennedy. In timp ce telefonul suna, se întreba dacă 
nu ar fi mai bine să le spună ceea ce simţea cu adevărat în 
adâncul sufletului - aici se întâmplă ceva foarte grav. 


3 


Şedeam alături de colegii mei: Ted Nash, Super Spionul CIA; 
George Foster, Cercetaşul FBI; Nick Monti, băiatul bun de la 
NYPD şi Kate Mayfield, Fata de Aur din Biroul Federal de 
Investigaţii. Luaserăm toţi scaune rotative de la mesele de lucru 
libere şi fiecare avea câte o ceaşcă de ceramică, plină cu cafea, 
în mână. Doream cu ardoare şi o gogoaşă - cu zahăr -, dar 
există acea asociere între poliţişti şi gogoşi pe care unii oameni 
o consideră, dintr-un anumit motiv, nostimă, şi nu m-am dus să- 
mi iau una. 

Ne scoseserăm hainele, aşa că ne puteam admira unul altuia 
tocurile pistoalelor. Chiar şi după douăzeci de ani de activitate în 
poliţie, am constatat că faptul în sine determină pe toată lumea 
să vorbească cu câteva octave mai jos, chiar şi pe femei. 

Oricum, răsfoiam prin mapele referitoare la aşa-zisul terorist, 
al cărui nume era Asad Khalil. Apropo, ceea ce poliţiştii numesc 
mape, prietenii mei numesc dosare. Poliţiştii şed cu fundul pe 
scaun şi răsfoiesc mapele. Federalii şed pe posteriorul lor şi 
examinează dosarele. 

Datele din mape constituie ştiri despre tip, datele din dosare 
reprezintă, cred, informaţii. Este cam acelaşi lucru, dar trebuie 
să învăţ limba. 

De fapt, nu aveam prea multe date în mapa mea sau dosarul 
lor, cu excepţia unei fotografii color trimisă de la Ambasada SUA 
din Paris, o scurtă biografie şi un rezumat de genul Asta-este- 
ceea  ce-credem-că-ticălosul-are-de-gând elaborat de CIA, 
Interpol, MI-6 englez, Siguranţa Franceză şi o mână de poliţişti şi 
spioni răspândiți prin Europa. Din biografie reieşea că 
presupusul terorist era un libian de aproape treizeci de ani, cu 
familie necunoscută, fără alte date de seamă, cu excepţia 
faptului că vorbea engleza, franceza, puţin italiana şi germana, 
şi bineînţeles araba. 

Mi-am privit ceasul de la mână, m-am întins, am căscat şi am 
privit înjur. Clubul Conchistadorilor, în afară de faptul că găzduia 
ATTF, era şi birou operativ pentru FBI şi loc de vânzoleală pentru 
CIA, şi Dumnezeu mai ştie ce altceva, dar în această după- 
amiază de sâmbătă, singurele persoane prezente eram noi cinci 
de la ATTF, agenta de serviciu şi Nancy Tate la recepţie. Apropo, 
pereţii erau căptuşiţi cu plumb pentru ca nimeni din afară să nu 


ne asculte cu ajutorul microundelor, şi nici Superman să nu ne 
vadă. 

— Înţeleg că s-ar putea să ne părăseşti, mi-a zis Ted Nash. 

N-am răspuns, dar l-am privit. Eră îmbrăcat elegant şi se 
vedea bine că tot ce purta era făcut de comandă, inclusiv 
pantofii şi tocul pistolului. Nu arăta rău deloc, era bronzat, cu 
părul grizonat, şi mi-am amintit foarte clar că lui Beth Penrose i 
se cam aprinseseră călcâiele după el. Mă convinseseră că nu din 
pricina asta nu-mi plăcuse tipul, bineînţeles, dar fără îndoială, 
fusese ca gazul peste foc sau aşa ceva. 

— Dacă vei amâna transferul cu nouăzeci de zile, atunci orice 
decizie vei lua va fi studiată foarte serios, mi s-a adresat George 
Foster. 

— Serios? 

Foster, cel mai în vârstă dintre tipii de la FBI, era un fel de şef 
de grup, ceea ce nu îl deranja pe Nash care, de fapt, nu era în 
grup, ci se implica atunci când prezenţa CIA era necesară, ca în 
situaţia de astăzi. 

Foster, îmbrăcat în costumul tipic albastru-închis-sunt-agent 
federal, a adăugat, destul de brusc: 

— Ted ne părăseşte în câteva săptămâni pentru o însărcinare 
peste ocean, aşa că vom fi doar noi patru. 

— De ce nu poate pleca acum? am sugerat subtil. 

Nash a râs. 

Apropo, domnul Ted Nash, în afară de faptul că se dăduse la 
Beth Penrose, mai adăugase pe lista de păcate şi faptul că mă 
ameninţase în timpul anchetării cazului din Plum Island - iar eu 
nu sunt un tip iertător. 

— Avem în lucru un caz interesant şi important, a continuat 
George Foster, care se referă la uciderea unui palestinian 
moderat de către un grup extremist aici, în New York. Avem 
nevoie de tine pentru asta. 

— Adevărat? 

Instinctele mele de poliţist mă avertizau că mi se cocea ceva 
urât. Adică Foster şi Nash aveau nevoie de un tip care să-şi 
asume riscul unui eşec şi, oricum ieşeau lucrurile, urma să mi se 
însceneze ceva care să mă distrugă. Mă simţeam de parcă mă 
învârteam pe acolo doar ca să-mi dau seama ce pun la cale, dar, 
ca să fiu sincer, aici nu eram în elementul meu, unde, dacă nu 
erai atent, orice individ te putea pune la podea. 


Vreau să spun că era o coincidenţă că ajunsesem în această 
echipă. ATTF nu era imens, dar era destul de mare ca acest 
aranjament să pară puţin dubios. In al doilea rând era faptul că 
încrezutul şi Găgăuţă mă ceruseră în această echipă pentru 
cunoştinţele mele în criminalistică. Aveam intenţia să-l întreb pe 
Dom Fanelli de unde auzise de programul federalilor pentru 
agenţi civili. Garantam cu viaţa pentru Dom, deci el era scos din 
cauză, şi trebuia să presupun că şi Nick Monti era corect. 
Poliţiştii nu întind curse altor poliţişti, nici chiar federalilor - ma; 
ales nu acestora. 

Am privit-o pe Kate Mayfield. Mi-ar frânge inima mea dură şi 
rece dacă ar complota cu Foster şi Nash împotriva mea. 

Mi-a zâmbit. 

l-am răspuns cu un zâmbet. Dacă aş fi în locul lui Foster şi al 
lui Nash şi aş vrea să-l agăţ pe John Corey, aş folosi-o pe Kate 
Mayfield ca momeală. 

— Treburile astea cer tipi obişnuiţi cu astfel de lucruri, mi s-a 
adresat Nick Monti. Tu ştii că jumătate dintre poliţişti şi foştii 
poliţişti care se implică aici pleacă. Este ca şi cum suntem o 
mare familie fericită, dar poliţiştii sunt ca acei copii care nu 
merg la colegiu, locuiesc în case, fac treburi ciudate şi 
totdeauna vor să împrumute o maşină. 

— Nu este adevărat, Nick, interveni Kate. 

— Mda, sigur, a râs Monti. S-a uitat la mine şi a adăugat: 
Putem discuta despre asta la o bere. 

— O să fiu foarte atent, am zis, adresându-mă tuturor, ceea 
ce însemna lua-v-ar dracu”. 

Dar nu spui asta cu voce tare, fiindcă vrei să-i menţii agăţaţi 
de momeală. Este un soi de interes. Alt motiv pentru proastele 
mele maniere era faptul că îmi lipsea NYPD - Slujba, cum îi 
spunem noi - şi presupun că îmi plângeam oarecum de milă şi 
eram puţin nostalgic după zilele de odinioară. 

M-am uitat la Nick Monti şi i-am prins privirea. Nu-l ştiam de la 
Slujbă, dar aflasem că fusese detectiv în Divizia de Informaţii, 
ceea ce era perfect pentru genul ăsta de muncă. Se presupune 
că aveau nevoie de mine pentru cazul uciderii acelui palestinian 
şi înclin să cred că şi pentru alte cazuri de crimă comise de 
terorişti, şi că de aceea mi se oferise un contract. De fapt, mă 
gândesc că au încheiat un contract pe mine. 

— Ştii de ce italienii nu-i înghit pe martorii lui lehova? l-am 


întrebat pe Nick. 

— Nu... de ce? 

— Italienii nu înghit niciun fel de martori. 

Gluma a stârnit hohote de râs din partea lui Nick, dar ceilalţi 
trei arătau de parcă emisesem o tâmpenie crasă. Federalii, 
trebuie să înţelegeţi, sunt foarte corecţi din punct de vedere 
politic şi foarte constipaţi, deci al naibii de înspăimântați de 
poliţia de la Washington. Sunt total îndobitociţi de directivele 
stupide care se scurg de la Washington ca un şuvoi continuu, 
diareic. Vreau să spun că noi toţi, cu vârsta, devenim puţin mai 
sensibili şi conştienţi de lumea din jurul nostru, şi asta este bine, 
dar federalii devin paranoici în teama de a jigni un individ sau 
un grup de indivizi, deci ajungi să te confrunţi cu situaţii de 
genul, „Salut, domnule Terorist, numele meu este George Foster 
şi voi fi ofiţerul care vă arestează astăzi”. 

— Nota trei, detectiv Corey, mi-a zis Nick Monti. Ură de rasă. 

Era evident, Nash, Foster şi Mayfield oscilau între supărare şi 
jena de a fi, indirect, obiectul glumelor noastre. Mi-a trecut prin 
minte, într-un moment de sensibilitate, că federalii aveau 
propriile păreri despre NYPD, dar nu vei scoate niciodată un 
cuvânt de la ei. 

În ce-l priveşte pe Nick Monti, acesta avea aproape cincizeci şi 
cinci de ani, căsătorit, cu copii, chel, cu puţină burtă, cu aspect 
patern şi inofensiv, genul de individ care pare orice în afară de 
agent de informaţii. Trebuie că era bun, altfel federalii nu l-ar fi 
furat de la NYPD. 

Am frunzărit dosarul domnului Asad Khalil. Acest domn arab 
părea că se plimbă mult prin Europa de Vest şi, pe oriunde 
fusese, unele persoane sau aşezăminte engleze, sau americane 
se confruntaseră cu accidente grave - o bombă la Ambasada 
Marii Britanii din Roma, o bombă la Catedrala Americană din 
Paris, o bombă la Biserica Luterană Americană din Frankfurt, 
uciderea cu un topor a unui ofiţer din Forţele Aeriene Americane 
în faţa Bazei Aeriene Lakenheath din Anglia şi asasinarea prin 
împuşcare, în Bruxelles, a trei elevi americani ai căror taţi erau 
ofiţeri NATO. Acest ultim caz m-a şocat prin ticăloşia lui şi m-am 
întrebat care era de fapt problema acestui tip. 

În orice caz, niciunul dintre evenimentele sus-menţionate nu 
putea fi legat direct de Khalil, deci fusese pus sub supraveghere 
pentru a-i descoperi acoliţii sau a-l prinde asupra faptului. Dar 


presupusul ticălos părea să nu aibă niciun complice, nicio 
legătură cu nimeni şi nimic, nicio relaţie cu o grupare teroristă, 
cu excepţia masonilor. Glumesc. 

Am parcurs un paragraf din dosar, scris de un agent cu nume 
de cod dintr-o agenţie de informaţii neprecizată. Paragraful 
zicea: „Asad Khalil intră în ţară în mod legal, folosindu-şi 
paşaportul libian şi pozând în turist. Autorităţile sunt alertate şi îl 
supraveghează să vadă cu cine ia legătura. Invariabil, el 
reuşeşte să se facă nevăzut şi, aparent, părăseşte ţara fără a fi 
descoperit, deoarece nu există nicio dovadă a plecării lui. 
Recomand insistent arestarea şi interogarea lui cu proxima 
ocazie când intră în ţară.” 

Am dat aprobator din cap. Bună idee, Sherlock. Este exact 
ceea ce avem noi de gând. 

Lucrul care mă neliniştea în acest caz era că Asad Khalil nu 
părea să fie genul de individ care să se prezinte la Ambasada 
Americană din Paris şi să se predea din moment ce era departe 
de a fi demascat. 

Am citit şi ultima pagină a dosarului. În esenţă, era vorba 
despre un lup singuratic cu o atitudine negativistă faţă de 
civilizaţia vestică. Ei bine, vom vedea destul de curând ce are 
tipul de gând. 

Am studiat din nou fotografia color trimisă de la Paris. Domnul 
Khalil părea cam slab, dar nu în sensul urât al cuvântului. Era 
tipul oacheş, arătos, cu nas ascuţit, păr lucios pieptănat spre 
spate şi ochi negri şi adânci. Avusese partea lui de distracţie cu 
fetele sau băieţii, sau orice altceva îi poftea inima. 

Colegii mei sporovăiau despre caz pe baza datelor aflate la 
îndemână şi se părea că tot ce aveam de făcut astăzi era să-l 
luăm pe domnul Khalil sub aripa noastră protectoare şi să-l 
aducem aici pentru un scurt interogatoriu, câteva fotografii, 
amprente şi altele asemenea. Un ofiţer de la Serviciul de 
Naturalizare şi Imigrări urma să-i pună şi el câteva întrebări şi să 
întocmească nişte hârtii. Sistemul federal se baza pe destulă 
birocraţie, astfel ca, dacă ceva ieşea prost, nu mai puţin de cinci 
sute de persoane să-şi paseze responsabilităţile. 

După o oră sau două urma să-l escortăm pe tip la sediul din 
Federal Plaza unde, presupun, va fi întâmpinat de persoane 
adecvate care, împreună cu colegii mei, vor încerca să-l 
convingă că sinceritatea declaraţiilor lui ar fi un act creştinesc şi 


aşa mai departe, într-un anumit moment, într-o zi, într-o 
săptămână sau o lună de acum încolo, domnul Khalil va fi dus 
de CIA undeva în apropiere de Washington, unde va ciripi timp 
de un an, după care va primi ceva dolari şi o nouă identitate, 
care, cunoscând CIA, îl va face pe bietul băiat să semene cu Pat 
Boone. Oricum, m-am adresat colegilor: 

— Cine are păr blond, ochi albaştri, sâni mari şi locuieşte în 
sudul Franţei? 

Nimeni nu părea să ştie, aşa că le-am spus tot eu: 

— Salman Rushdie. 

Nick a izbucnit în râs şi s-a plesnit peste genunchi: 

— Nota doi. 

Ceilalţi doi tipi au zâmbit reţinut. Kate şi-a dat ochii peste cap. 

De fapt, depăşisem puţin limita, dar nu cerusem eu bâlciul 
ăsta. Oricum, îmi mai rămăsese de zis o glumă proastă şi încă 
două comentarii nesuferite. 

După cum am citit în rezumatul făcut de Zach Weber, a zis 
Kate Mayfield, Asad Khalil este escortat de Phil Hundry de la FBI 
şi Peter Gorman de la CIA. L-au preluat pe Khalil din Paris şi 
acum călătoresc la clasa business, cu un Boeing 747. Domnul 
Khalil poate fi sau nu un martor al guvernului şi, până ce acest 
lucru se va stabili, este încătuşat. 

— Cu ce viteză zboară? am întrebat. 

Domnişoara Mayfield m-a ignorat şi a continuat: 

— Cei doi agenţi şi domnul Khalil vor cobori din avion, iar noi îi 
vom întâmpina la uşa avionului. Îşi privi ceasul de mână, se 
ridică, privi ecranul monitorului şi zise: Zborul se desfăşoară 
conform planului. În aproximativ zece minute va trebui să ne 
îndreptăm spre poarta de debarcare. 

— Desigur, nu ne aşteptăm la niciun fel de dificultăţi, a spus 
Ted Nash, dar ar trebui să fim pregătiţi. Dacă cineva va voi să-l 
împuşte pe individ, ar avea doar câteva posibilităţi - pe culoarul 
de ieşire din avion, în microbuz când vine către acest sediu sau 
pe drumul spre Manhattan. După asta, Khalil va dispărea în 
reţeaua sistemului şi nimeni nu-l va mai vedea şi nu va mai auzi 
de el. 

— Am aranjat să fie prezenţi pe pistă, lângă microbuz, spuse 
Nick, câţiva ofiţeri de poliţie din Securitatea Aeroportului şi 
câţiva poliţişti în civil din NYPD. De asemenea, vom fi escortaţi 
de o maşină de poliţie până la Federal Plaza. Deci, dacă cineva 


încearcă să-l atace pe tip, va fi o acţiune de tip kamikaze. 

— Ceea ce, a intervenit domnul Foster, nici nu intră în 
discuţie. 

— La Paris i s-a dat o vestă antiglonţ, zise Kate. Am luat toate 
măsurile de precauţie. Nu ar trebui să apară vreo problemă. 

N-ar trebui. Nu chiar aici, pe pământ american. De fapt, nu-mi 
aminteam ca FBI sau NYPD să fi pierdut vreodată vreun 
prizonier sau martor, deci totul se prezenta ca o plimbare în 
parc. Totuşi, lăsând gluma la o parte, trebuia să dirijezi aceste 
acţiuni de rutină ca şi cum ţi-ar putea exploda în faţă în orice 
moment. Vreau să spun că vorbim aici despre terorişti, indivizi 
ce slujesc o cauză şi care au demonstrat că nu dau o ceapă 
degerată pe viaţa de pe acest pământ. 

Am repetat, verbal, traseul spre terminal, spre poarta de 
debarcare, spre culoarul de ieşire şi spre locul de parcare a 
avionului. li vom urca pe Khalil, Gorman şi Hundry într-un 
microbuz fără însemne, blindat, apoi, cu o maşină a poliţiei 
Securităţii Aeroportului în faţă şi cu una în spate, vom reveni la 
clubul nostru privat. Maşinile de poliţie sunt dotate cu staţii 
radio de control la sol care, conform regulilor, sunt necesare pe 
toată suprafaţa aeroportului. 

Reveniţi la Clubul Conchistadorilor, vom suna la Serviciul 
Imigrări să-l ia în evidenţă pe Khalil. Singura organizaţie care 
părea să lipsească astăzi era Biroul de Violare a Parcărilor. Dar 
legea e lege şi fiecare are de protejat o anumită zonă. 

După ceva timp vom reveni la microbuz şi, cu escortă, ne vom 
îndrepta spre Manhattan, evitând, inteligent fireşte, cartierele 
musulmane din Brooklyn. Între timp, o dubă pentru 
transportarea prizonierilor, împreună cu o maşină a poliţiei, cu 
însemne, va acţiona ca momeală. Cu puţin noroc, îmi voi 
termina treaba, iar la ora şase voi fi în maşina mea în drum spre 
Long Island, la întâlnirea cu Beth Penrose. 

Acum însă, la Clubul Conchistadorilor, Nancy vâri capul pe uşă 
şi ne anunţă: 

— A sosit microbuzul. 

— Exact la timp, spuse Foster, ridicându-se. 

In ultimul minut, Foster ni s-a adresat mie şi lui Nick: 

— Ce-ar fi ca unul din voi să rămână aici, în caz că primim un 
telefon oficial? 

— Rămân eu, s-a oferit Nick. 


— Păstrăm legătura, a spus Foster, înmânându-i lui Nick 
telefonul celular. Sună-mă dacă primeşti vreun telefon. 

— Sigur. 

In drum spre ieşire am privit ecranul monitorului. Doar 
douăzeci de minute până la aterizare. 

Adesea m-am întrebat care ar fi fost rezultatul dacă aş fi 
rămas eu la club în locul lui Nick. 


4 


Ed Stavros, controlorul şef al turnului de control de la 
Aeroportul Internaţional Kennedy, ţinea receptorul la ureche şi îl 
asculta pe Bob Esching, controlorul şef de tură al Centrului de 
control al Traficului Aerian din New York. Stavros nu era sigur 
dacă Esching era sau nu îngrijorat, dar simplul fapt că 
telefonase era cam neobişnuit. 

Ochii lui Stavros se îndreptară, inconştient, spre ferestrele 
colorate, imense ale turnului de control pentru a urmări 
aterizarea unui avion Lufthansa A-340. Işi dădu seama că vocea 
lui Esching nu se mai auzea. Stavros se gândi să spună ceva 
potrivit, în cazul în care caseta cu convorbirea va fi derulată luni 
dimineaţa într-o cameră plină de figuri încruntate. Îşi drese 
vocea şi întrebă: 

— Ai sunat la Trans-Continental? 

— Acesta va fi următorul meu apel telefonic, replică Esching. 

— Da... bine... eu voi alerta Unitatea pentru cazuri de urgenţă 
a Securităţii Aeroportului... aeronava face parte din seria 700? 

— Corect, zise Esching. 

Stavros dădu din cap. Băieţii de la Unitatea pentru cazuri de 
urgenţă cunoşteau, teoretic, orice tip de aeronavă în ceea ce 
priveşte uşile, toboganele de evacuare, amplasarea fotoliilor şi 
aşa mai departe. 

— Asta e... în regulă... 

— Nu spun că este o stare de urgenţă, adăugă Esching. Vreau 
doar... 

— Mada, înţeleg. Dar vom lucra ca la carte şi voi anunţa un caz 
trei-doi. Ştii, nu? Asta este un pericol potențial. Bine? 

— Mada... vreau să spun, ar fi posibil... 

— Ce? 

— Ei bine, nu am de gând să fac speculaţii, domnule Stavros. 

— Nici nu-ţi cer asta, domnule Esching. Să anunţ un caz trei- 
trei? 

— Este decizia dumneavoastră, nu a mea. Nu avem contact 
radio de mai bine de două ore, dar nicio altă indicație că ar fi 
vreo problemă. Intr-un minut sau două veţi avea aeronava pe 
ecranul dumneavoastră. Priviţi cu atenţie. 

— Bine. Altceva? 

— Asta este tot, zise Bob Esching. 


— Mulţumesc, spuse Ed Stavros şi puse receptorul în furcă. 

Stavros ridică receptorul telefonului negru de pe linia directă 
cu Centrul de operaţii al Autorităţii Aeroportului şi după trei 
apeluri, o voce zise: 

— Pistolarii şi pompierii la dispoziţia dumneavoastră. 

Stavros nu aprecia umorul ofiţerilor de poliţie din Autoritatea 
Aeroportului, care acționau şi ca pompieri în cadrul Serviciului 
de urgenţă. 

— Ne confruntăm cu un caz de pierdere a contactului radio. 
Zborul Trans-Continental Unu-Şapte-Cinci, Boeing 747, din seria 
700. 

— Recepţionat, turnule. Care pistă? 

— Folosim pista patru, dar cum să ştiu ce va cere pilotul dacă 
nu putem lua legătura cu el? 

— Corect. Care este ETA? 

— Conform orarului, ora este şaisprezece-douăzeci şi trei. 

— Înţeles. Doriţi un cod trei-doi sau trei-trei? 

— Ei bine... hai să pornim cu codul standard trei-doi şi, în 
funcţie de situaţie, creştem sau scădem gravitatea operaţiunii. 

— Sau putem rămâne pe loc. 

E sigur că Stavros nu agrea atitudinea încrezută a acestor 
indivizi - în majoritate erau bărbaţi, dar şi femei. Oricine 
avusese strălucita idee să îmbrăţişeze trei profesii dure - 
serviciu de urgente, pompieri şi poliţişti - şi să le comaseze într- 
una singură trebuie să fi fost nebun. 

— Cu cine vorbesc? Bruce Willis? zise Stavros. 

— Sergent Tintle, la dispoziţia dumneavoastră. Cu cine 
vorbesc? 

— Domnul Stavros. 

— Ei bine, domnule Stavros, coborâţi la sediul pompierilor şi 
vă vom îmbrăca într-un costum ignifug, vă vom da un topor şi, 
dacă avionul ia foc, veţi fi printre primii care urcă la bord. 

— Problema aeronavei este lipsa contactului radio, nu una 
mecanică, sergent, replică Stavros. Să nu exagerăm. 

— Imi place când vă enervaţi. 

— In regulă, îi zise Stavros. Acum hai să facem totul ca la 
carte. Voi suna la telefonul roşu. 

Stavros puse jos receptorul şi îl ridică pe cel al telefonului 
roşu, apoi apăsă un buton ce îl puse din nou în legătură cu 


6 Estimated Time of Arrival - timpul aproximativ al sosirii (n. tr.). 


acelaşi sergent Tintle, care de data asta zise: 

— Autoritatea Aeroportului - Serviciul de urgenţă. 

Această convorbire era oficială şi fiecare cuvânt se înregistra, 
aşa că Stavros răspunse conform procedurii. 

— Aici turnul de control. Sun pentru o operaţiune cod trei-doi 
în cazul Trans-Continental 747-700, aterizare pe pista a patra, 
ETA aproximativ peste douăzeci de minute. Vântul bate cu zero- 
trei-zero şi zece noduri. Trei sute zece suflete la bord. 

Stavros se întreba întotdeauna de ce atât pasagerii, cât şi 
echipajul se numeau suflete. Suna de parcă erau deja morţi. 

Sergentul Tintle repetă mesajul şi adăugă: 

— Voi trimite echipele. 

— Mulţumesc, sergent. 

— Mulţumesc pentru telefon, domnule. Apreciem colaborarea. 

Stavros puse receptorul în furcă şi îşi masă tâmplele. 

— Idioţi. 

Se ridică şi îmbrăţişă cu privirea încăperea imensă din turnul 
de control. Câteva persoane conştiincioase - bărbaţi şi femei - 
şedeau privind ecranele monitoarelor, alţii vorbeau în căşti sau 
priveau din când în când pe fereastră. Munca în turnul de 
control nu era atât de stresantă ca aceea a controlorilor de trafic 
aerian, care şedeau la radarele lor într-o încăpere fără ferestre, 
dedesubtul acesteia. Işi aminti de ziua în care doi dintre oamenii 
lui cauzaseră ciocnirea pe pistă a două avioane. Fusese în ziua 
lui liberă, de aceea se mai afla încă în slujbă. 

Stavros se duse la fereastră. De la o înălţime de peste o sută 
de metri - echivalentă cu o clădire cu treizeci de etaje - vederea 
panoramică a aeroportului, a golfului şi a Oceanului Atlantic era 
spectaculoasă, în special când cerul era senin, ca în această 
după-amiază, şi avea soarele în spate. Işi privi ceasul de mână 
care arăta aproape 4:00 p.m. Ar trebui să apară în câteva 
minute, dar asta nu era să fie. 

Trebuia să ajungă acasă la ora şapte, pentru a cina cu soţia şi 
un alt cuplu. Era aproape sigur că va reuşi să ajungă la timp 
sau, poate, cu o mică întârziere. Chiar dacă va sosi mai târziu, 
va fi bine primit dacă avea pregătită o poveste interesantă care 
să justifice întârzierea. Oamenii credeau că are o slujbă 
fascinantă, iar el se folosise de asta la câteva petreceri. 

Işi propuse să sune acasă de îndată ce va ateriza Boeingul 
747. Apoi va vorbi la telefon cu pilotul aeronavei, după care va 


face un raport preliminar cu privire la incident. Presupunând că 
nu era vorba decât de o defecţiune de comunicare, la ora şase 
avea să fie deja pe drum, cu două ore mai târziu decât plănuise. 
Corect. 

Refăcu în minte conversaţia cu Esching. Regreta că nu avea 
posibilitatea să asculte banda care îi înregistrase fiecare cuvânt, 
dar FAA’ nu era atât de proastă ca să permită aşa ceva. 

Se gândi din nou la telefonul lui Esching, dar nu la cuvinte, ci 
la ton. Era cu adevărat preocupat de situaţie şi nu putuse să 
ascundă asta. Totuşi, lipsa legăturii radio timp de două ore nu 
însemna neapărat o tragedie, doar un lucru neobişnuit. Stavros 
se gândi un moment că la bordul Boeingului 747 ar fi putut 
izbucni un incendiu. Acest lucru era mai mult decât suficient ca 
să schimbe semnalul de alarmă de la codul standard trei-doi la 
trei-trei. Codul trei-patru era pentru o iminentă prăbuşire, ceea 
ce nu era cazul. O astfel de situaţie necunoscută făcea totul mai 
dificil. 

Şi, bineînţeles, mai exista posibilitatea îndepărtată că avea 
loc o deturnare. Dar Esching spusese că nu se transmisese 
codul special pentru un asemenea caz. 

Stavros cântări cele două opţiuni - trei-doi sau trei-trei? Un 
trei-trei ar fi cerut în mod clar o explicaţie sofisticată în raportul 
său, dacă s-ar dovedi că nu fusese niciun pericol. Se hotări să 
rămână la codul trei-doi şi se îndreptă spre bar să-şi ia o cafea. 

— Şefule. 

Stavros aruncă o privire spre unul dintre subalternii săi, 
Roberto Hernandez. 

— Ce este? 

— Şefule, tocmai am primit un telefon de la controlorul 
radarului în legătură cu problema zborului Trans-Continental, 
zise Hernandez, scoţându-şi căştile. 

— Şi? întrebă Stavros, punând jos ceaşca cu cafea. 

— Ei bine, avionul a început coborârea mai devreme decât 
trebuia şi mai că a dat peste avionul US Airways de pe coridorul 
aerian pentru Philadelphia. 

— lisuse... 

Stavros îndreptă privirea spre fereastră. Nu putea înţelege 
cum pilotul de pe Trans-Continental nu văzuse celălalt avion în 
condiţiile unui cer limpede, fără nori. Măcar echipamentul de 


7 Federal Aviation Agency - Agenţia Federală de Aviaţie (n. tr.). 


avertizare a coliziunii ar fi trebuit să funcţioneze prin semnal 
sonor înainte de a se stabili contactul vizual. Era primul semnal 
că se întâmplă ceva cu adevărat rău. Ce naiba se întâmplă 
acolo? 

— L-am prins, şefule, zise Hernandez, privindu-şi propriul 
ecran radar. 

Stavros se duse la consola lui Hernandez. Privi semnalul 
luminos de pe ecran. Aeronava-problemă se înscria fără greş pe 
o linie descendentă spre una dintre pistele din nord-estul 
Aeroportului Kennedy. 

Stavros îşi amintea de zilele în care a fi controlor în turnul de 
control însemna de obicei să te uiţi pe fereastră; acum salariaţii 
din turn supraveghează, în general, aceleaşi aparate electronice 
ca şi controlorii de trafic aerian din camera fără ferestre de sub 
ei. Dar cel puţin aici au posibilitatea de a privi şi pe fereastră din 
când în când. 

Stavros luă binoclul puternic al lui Hernandez şi se duse la 
fereastra dinspre sud. Existau patru console pentru comunicaţii 
montate la nouăzeci de grade, chiar în faţa ferestrei imense, aşa 
încât personalul din turn să aibă şi o vedere panoramică asupra 
a ceea ce se întâmplă pe piste, pe drumurile de acces şi la 
porţile de îmbarcare. Deşi în mod obişnuit nu era necesar, 
Stavros simţi dorinţa de a se afla la cârmă, ca să spunem aşa, în 
momentul în care avionul va deveni vizibil. 

— Ce viteză are? îl întrebă pe Hernandez. 

— Două sute de noduri, răspunse acesta, pe parcursul a o mie 
şapte sute patruzeci de metri. 

— Bine. 

Stavros ridică din nou receptorul telefonului roşu. Apăsă, de 
asemenea, şi butonul pentru cazuri de urgenţă din turnul de 
control. 

— Serviciul pentru cazuri de urgenţă, aici turnul, terminat. 

— Turnule, aici Serviciul pentru cazuri de urgenţă, se auzi o 
voce pe interfon, în încăperea cufundată în linişte. 

Stavros recunoscu vocea lui Tintle. 

— Despre ce este vorba? întrebă Tintle. 

— Despre cod. Acum este trei-trei. 

Se lăsă tăcerea, apoi Tintle întrebă: 

— Pe ce vă bazaţi? 

Stavros se gândi că vocea sergentului părea mai puţin 


încrezută. 

— Pe faptul că aproape a intrat într-un alt avion, replică el. 

— Drace. Din nou tăcere. Ce problemă credeţi că ar putea fi? 

— N-am nicio idee. 

— Deturnare? 

— O deturnare nu-l face pe pilot să rămână cu capul în nori. 

— Mda... ei bine... 

— N-avem timp de speculaţii. Avionul cu pricina este la 
douăzeci şi patru de kilometri de pista a patra. Clar? 

— Douăzeci şi patru de kilometri de pista a patra. 

— Afirmativ, zise Stavros. 

— Voi anunţa restul echipei pentru codul trei-trei. 

— Corect. 

— Confirmaţi tipul aeronavei, spuse Tintle. 

— Acelaşi 747, seria 700, din câte ştiu. Te sun când avem 
contact vizual. 

— Recepţionat. 

Stavros confirmă şi ridică binoclul. Începu să examineze zona 
de dincolo de pistă până în depărtare, dar gândurile lui erau la 
convorbirea pe care o avusese. Îşi aminti că îl întâlnise pe Tintle 
de câteva ori la întrunirile comitetului pentru cazuri de urgenţă. 
Nu agrea în mod deosebit genul de om, dar avea impresia că 
individul era competent. În ce priveşte indivizii care se 
autointitulau Pistolarii şi Pompierii, aceştia stăteau majoritatea 
timpului la sediul lor, jucând cărţi, privind la televizor sau 
vorbind despre femei. În plus, îşi spălau cu râvnă cisternele îşi 
adorau cisternele lucitoare. 

Dar Stavros îi văzuse de câteva ori în acţiune şi era absolut 
sigur că puteau face faţă cu succes de la o aterizare forţată 
până la un incendiu la bord şi chiar şi în cazul unei deturnări. 
Oricum, nu el răspundea de ei sau de ce se putea întâmpla după 
ce aeronava oprea pe pistă. Simţi o uşoară satisfacţie la gândul 
că acest caz trei-trei va fi suportat din bugetul Autorităţii 
Aeroportului şi nu din bugetul FAA. 

Stavros lăsă jos binoclul, se frecă la ochi, apoi îl fixă din nou 
pe pista a patra. 

Ambele echipe de salvare îşi desfăşuraseră forţele, şi Stavros 
văzu un sortiment impresionant de maşini de salvare în zona 
paralelă cu pista, cu girofarurile aprinse. Erau plasate la distanţă 
destul de mare, o procedură necesară pentru a evita să fie 


măturate de un monstru ca Boeingul 747 în cazul unei aterizări 
forţate. 

Stavros numără două RIV - vehicule pentru intervenţie rapidă 
- şi patru imense cisterne de pompieri T2900. Mai era un 
camion ESU pentru cazuri speciale de salvare, două ambulante, 
şase maşini de poliţie ale Autorităţii Aeroportului şi un post 
mobil de comandă care dispunea de toate frecvențele radio ale 
tuturor agenţiilor oficiale din New York, precum şi o centrală 
telefonică completă, în plus, mai era un Hazmat - un camion 
dotat cu materiale pentru cazuri periculoase - a cărui echipă 
fusese antrenată în cadrul Armatei Statelor Unite. Parcate la 
mare distanţă se aflau scara mobilă şi un spital mobil. Nu lipsea 
decât o morgă mobilă, care nu se aducea decât dacă se 
dovedea necesar, şi atunci, oricum, nu mai era nicio grabă. 

Ed Stavros contemplă scena - o scenă pe care o crease doar 
ridicând receptorul telefonului roşu. O parte din el nu dorea ca 
nava care se apropia să constituie o problemă. Cealaltă parte... 
în doi ani de zile nu solicitase niciun cod trei-trei şi deveni 
conştient că reacţionase exagerat. 

— Unsprezece kilometri, anunţă Hernandez cu voce tare. 

— Bine. 

Stavros cerceta acum orizontul în locul în care Oceanul 
Atlantic întâlnea ceața de deasupra New Yorkului. 

— Nouă kilometri. 

— Îl văd. 

Chiar şi prin lentilele puternice ale binoclului, Boeingul 747 nu 
era mai mare decât un punct luminos pe cerul albastru. Dar pe 
măsură ce secundele treceau, aparatul creştea în dimensiune. 

— Opt kilometri. 

Stavros continua să urmărească apropierea aeronavei. 
Urmărise sute de avioane cu reacţie apropiindu-se de aeroport 
şi nu remarcă nimic deosebit în comportamentul acestuia, cu 
excepţia faptului că şi acum aparatele de radio ale navei erau 
ciudat de tăcute. 

— Şase kilometri. 

Stavros hotărî să vorbească personal cu şeful echipei de 
salvare. Ridică radiotelefonul care era pe frecvenţa grupului de 
control de la sol şi transmise: 

— Echipa de salvare unu, aici turnul. 

— Turnule, aici echipa de salvare unu, zise o voce. Cu ce vă 


pot fi de folos astăzi? 

Oh, Dumnezeule, îşi zise Stavros, alt deştept. Probabil că se 
califică la locul de muncă. 

— Aici domnul Stavros, controlorul şef din turnul de control. 
Cu cine vorbesc? 

— Aici sergentul Andy McGill, vioara întâi, Pistolari şi Pompieri. 
Ce doriţi să interpretez? 

Stavros decise că ceea ce nu dorea era tocmai acest joc idiot. 

— Vreau să stabilim un contact direct, zise Stavros. 

— S-a stabilit. 

— Bine... avem contact vizual cu aeronava-problemă, McGill. 

— Corect. Şi noi o vedem. 

— Urmează traseul, adăugă Stavros. 

— Bine. Urăsc situaţiile în care aterizează în capul nostru. 

— Oricum, fiţi pregătiţi. 

— Niciun contact radio? 

— Nimic. 

— Trei kilometri, anunţă Hernandez, încă urmează traseul. 
Altitudine două sute patruzeci de metri. 

Stavros retransmise datele lui McGill. 

— Un kilometru şi jumătate, zise Hernandez, o sută cincizeci 
de metri. 

Stavros auzea acum zgomotul infernal al motoarelor avionului 
cu reacţie. 

— Confirm că este vorba de 747-700, îi transmise el lui McGill. 
Încetineşte, flapsurile par normale. 

— Recepţionat. Îl voi lua în primire, replică McGill. 

— Bine. De-acum este pe cont propriu. 

Stavros încheie transmisia şi puse jos radiotelefonul. 

Hernandez îşi părăsi consola şi i se alătură. Alţi câţiva bărbaţi 
şi femei care nu aveau o sarcină imediată se înşiruiră în faţa 
ferestrei. 

Stavros privea Boeingul 747, uluit de faptul că imensa 
aeronavă tocmai depăşise pragul pistei şi rula pe ciment. Nimic 
nu părea diferit la acest avion faţă de altele care aterizau. Dar, 
brusc, Ed Stavros fu sigur că nu va ajunge acasă la timp pentru 
cină. 


5 


Microbuzul ne-a lăsat la terminalul pentru Sosiri 
Internaționale, după care am luat-o pe jos spre zona Trans- 
Continental. Ted Nash şi George Foster mergeau alături, iar Kate 
Mayfield şi cu mine în spatele lor. Ideea era să nu arătăm ca 
patru federali în acțiune, în cazul în care cineva ne privea. Vreau 
să spun că trebuie să dai dovadă de multă isteţime, chiar dacă 
nu te impresionează cu adevărat adversarii. 

Am verificat panoul cu Sosiri, care arăta că zborul Trans- 
Continental 175 se încadra în orar, ceea ce însemna că era 
aşteptat să aterizeze în zece minute, la poarta 23. 

In timp ce ne deplasam spre locul aterizării, am cercetat cu 
privirea indivizii din jurul nostru. În mod normal, nu vezi băieţi 
răi încărcându-şi pistoalele sau ceva de felul ăsta, dar este 
surprinzător cum, după douăzeci de ani în poliţie, poţi mirosi 
necazurile. 

In această după-amiază de sâmbătă, terminalul nu era 
aglomerat, iar călătorii arătau mai mult sau mai puţin normal, 
cu excepţia newyorkezilor care totdeauna par gata să fugă ca 
din puşcă. 

— Vreau să te porţi mai civilizat cu Ted, mi-a zis Kate. 

— Okay. 

— Vorbesc serios. 

— Da, doamnă. 

— Cu cât îl iei peste picior, cu atât se distrează mai tare, 
spuse ea cu multă înţelepciune. 

De fapt, avea dreptate. Dar era ceva la Ted Nash care nu îmi 
plăcea. Parţial, datorită mulţumirii de sine de care dădea 
dovadă şi a complexului de superioritate. Dar, în principal, nu 
aveam încredere în el. 

Oricine aşteaptă un zbor internaţional stă dincolo de punctul 
vamal, la parter, aşa că ne-am dus acolo şi ne-am amestecat în 
mulţime, căutând pe cineva care se purta ciudat, indiferent ce 
însemna acest lucru. 

Presupun că majoritatea teroriştilor ştiu că, dacă ţinta lor este 
protejată, aceasta nu va trece prin punctul de vamă. Dar dintr- 
un anumit motiv, calitatea teroriştilor din ţara noastră este în 
general slabă, iar prostiile pe care le fac sunt legendare. După 
cum spune Nick Monti, tipii de la ATTF povestesc prin baruri cât 


de tâmpiţi sunt teroriştii, apoi păcălesc presa cu diferite poveşti 
despre cât de periculoşi sunt aceşti băieţi răi. Ei sunt periculoşi, 
dar îndeosebi între ei. Să ne amintim însă din nou de World 
Trade Center. Ca să nu mai pomenesc despre cele două 
ambasade dinamitate din Africa. 

— Stăm aici cam două minute, mi-a zis Kate, după care 
mergem la poartă. 

— Să-mi scot plăcuţa cu „Bine ai venit, Asad Khalil”? 

— Mai târziu. La poartă. Se pare că este sezonul dezertărilor, 
adăugă ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Am mai avut un caz în februarie. 

— Povesteşte-mi. 

— Ceva asemănător. Un libian care a cerut azil. 

— Unde s-a predat? 

— Tot acolo. La Paris. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— L-am ţinut aici vreo două zile, apoi l-am dus la Washington. 

— Acum unde este? 

— De ce întrebi? 

— De ce? Fiindcă este ciudat. 

— Este, nu-i aşa? Ce părere ai? 

— Seamănă cu un zbor de antrenament, ca să vezi ce se 
întâmplă când te duci la Ambasada SUA din Paris şi te predai. 

— Eşti mai deştept decât pari. Ai făcut vreodată un 
antrenament antitero? 

— Oarecum. Am fost însurat. Obişnuiam să citesc romane 
despre Războiul Rece. 

— Ştiam că am procedat bine când te-am angajat. 

— Corect. Mai sunt şi alţi posibili dezertori sau tipul poate să- 
şi sune amicii în Libia? 

— A fost sub pază uşoară. A dispărut. 

— De ce sub pază uşoară? 

— Ei bine, a fost un martor prietenos, replică ea. 

— Nu mai este, am precizat eu. 

Kate nu a răspuns, iar eu nu am mai pus alte întrebări. După 
părerea mea, federalii îi tratează pe aşa-zişii spioni dezertori şi 
terorişti dezertori mult mai frumos decât îi tratează poliţiştii pe 
criminalii cooperanţi. Dar este numai părerea mea. 

Ne-am dus într-un loc dinainte stabilit, lângă uşa punctului 


vamal, unde l-am întâlnit pe detectivul de la Autoritatea 
Aeroportului pe nume Frank. 

— Ştiţi drumul sau aveţi nevoie de companie? a întrebat 
Frank. 

— Cunosc drumul, a răspuns Foster. 

— Okay, vă deschid eu calea, a spus Frank, anunţându-şi 
câţiva prieteni vameşi: Sunt agenţi federali. Lăsaţi-i să treacă. 

Nimeni nu a părut impresionat, iar Frank ne-a urat succes, 
bucuros că n-am vrut să-l luăm cu noi în lunga plimbare până la 
poarta 23. 

Kate, Foster, Nash şi cu mine am trecut de vamă şi de 
caruselul pentru bagaje, apoi pe un coridor până la punctul de 
verificare a paşapoartelor, unde nimeni nu ne-a întrebat ce 
căutăm acolo. 

Vreau să spun că poţi să fluturi nişte insigne idioate şi poţi 
trece cu un lansator de rachete pe umăr. 

Pe scurt, Aeroportul JFK este un coşmar pentru securitate, o 
imensă căldare în care forfotesc buni şi răi, urâţi şi proşti, unde 
treizeci de milioane de călători vin şi pleacă în fiecare an. 

Mergeam umăr la umăr pe lungul coridor suprarealist ce 
leagă zona Paşapoarte şi Imigrări de poarta de sosire. De fapt, 
procedam invers faţă de pasagerii care soseau, aşa că am 
sugerat să mergem cu spatele, ca să nu atragem atenţia, dar 
nimeni nu a considerat că este necesar sau nostim. 

— Ai studiat profilul psihologic al lui Asad Khalil? m-a întrebat 
Kate Mayfield, care mergea lângă mine. 

Nu mi-am amintit să fi văzut în dosar vreun profil psihologic şi 
i-am spus asta. 

— Ei bine, exista unul, a replicat ea. Acesta arăta că un om ca 
Asad Khalil - apropo, în limba arabă Asad înseamnă „leu” - 
suferă de lipsă de încredere în sine şi trebuie să depăşească 
unele probleme nerezolvate ale copilăriei. 

— Poftim? 

— Este tipul de individ care are nevoie să-şi afirme 
personalitatea. 

— Vrei să spui că nu pot să-i trag un pumn în nas? 

— Nu, nu poţi. Trebuie să-i confirmi sentimentul că este o 
personalitate. 

l-am aruncat o privire şi am văzut că zâmbea. Ca un tip istet 
ce sunt, mi-am dat seama că râdea de mine. Am râs şi eu, iar ea 


m-a lovit cu pumnul în braţ, ceea ce mi-a plăcut. 

La poartă era o femeie în uniformă albastră, ţinând în mână 
un tabel şi un aparat de emisie-recepţie. Presupun că arătam 
periculoşi sau ceva de felul ăsta, deoarece a început să 
vorbească repezit în aparat pe măsură ce ne apropiam. 

Kate a luat-o înaintea noastră şi i-a arătat legitimaţia FBI, 
explicându-i ceva, iar femeia s-a calmat. Ştiţi şi voi, în zilele 
noastre toată lumea este paranoică, în special în aeroporturile 
internaţionale. Pe vremea copilăriei mele, oamenii obişnuiau să 
treacă direct prin poartă ca să-şi întâmpine oaspeţii, un detector 
de metal era aparatul folosit pe plajă ca să găseşti mărunţişul 
pierdut, iar o deturnare era ceea ce se întâmpla cu camioanele. 
Dar terorismul internaţional a schimbat toate astea. Din păcate, 
paranoia nu înseamnă neapărat şi o bună securitate. 

Nash, Foster şi cu mine am flecărit puţin cu doamna, care s-a 
dovedit a fi reprezentanta Companiei Trans-Continental. Numele 
ei era Debra Del Vecchio, ceea ce trezea amintiri plăcute. Ne-a 
spus că, din câte ştia ea, zborul se încadra în orar şi de aceea 
venise la poarta de debarcare. Până acum, toate bune. 

Există o procedură standard pentru îmbarcarea, transportul şi 
debarcarea prizonierilor şi a escortei lor: prizonierii şi persoanele 
din escortă se îmbarcă ultimii şi debarcă primii. Chiar şi VIP- 
urile, cum ar fi oamenii politici, trebuie să aştepte debarcarea 
prizonierilor, dar mulţi politicieni sfârşesc în cele din urmă cu 
cătuşele la mâini şi atunci pot debarca primii. 

— Când scara mobilă ajunge la avion, i-a spus Kate 
domnişoarei Del Vecchio, noi ne vom deplasa lângă uşa 
avionului şi vom aştepta acolo. Persoanele pe care le 
întâmpinăm vor debarca primele şi le vom însoţi pe scări, apoi 
pe pistă, unde ne aşteaptă o maşină. Nu vom mai trece pe aici. 
În felul acesta nu vom crea nicio neplăcere pasagerilor. 

— Pe cine aşteptaţi? întrebă domnişoara Del Vecchio. 

— Pe Elvis Presley, am replicat eu. 

— VIP-uri, a lămurit-o Kate. 

— S-a mai interesat cineva de acest zbor? a întrebat Foster. 

Ea a dat din cap în semncănu. 

Nash s-a uitat cu atenţie la ecusonul cu poza ei prins de bluză. 
M-am gândit că ar trebui să întreprind ceva sau să fac o 
remarcă isteaţă, ca să justific cei cincizeci de dolari plătiţi 
taximetristului, dar, în afară de a o întreba direct dacă are un 


iubit arab, nu-mi venea nimic în minte. 

Aşa că stăteam toţi cinci, încercând să părem că ne distrăm, 
verificându-ne ceasurile de la mână şi urmărind posterele cu 
turişti stupizi de pe peretele coridorului. 

Deodată, Foster a părut să-şi amintească de faptul că avea un 
telefon celular şi l-a scos grăbit, bucuros că avea ceva de făcut. 
A format numărul în grabă, a aşteptat, apoi a zis: 

— Nick, aici George. Noi suntem la poartă. Ai ceva noutăţi? A 
ascultat puţin, apoi a spus: Bine... da... corect... okay... bine... 

Incapabil să se distreze mai departe cu acest telefon de 
rutină, a oftat şi ne-a anunţat: 

— Microbuzul este la locul lui pe pistă, lângă poartă. Poliţiştii 
din Autoritatea Aeroportului, precum şi cei din NYPD au sosit - 
cinci maşini, zece băieţi, plus duba-capcană. 

— Ţi-a spus Nick cum se descurcă echipa Yankee? am 
întrebat. 

— Nu. 

— Joacă cu Detroit. Ar trebui să fie la a cincea rundă până 
acum. 

— Au rămas în urmă, trei la unu, la sfârşitul celei de-a patra, 
interveni Debra. 

— Va fi un sezon dur, am replicat. 

Am mai schimbat câteva replici stupide, apoi am întrebat-o pe 
Kate: 

— Ţi-ai plătit deja impozitele? 

— Bineînţeles. Sunt contabilă. 

— Mi-am dat seama. Şi tu eşti contabil? l-am întrebat pe 
Foster. 

— Nu, avocat. 

— Oare de ce nu sunt surprins? am zis. 

— Credeam că sunteţi de la FBI, a intervenit Debra. 

— Majoritatea agenţilor sunt contabili sau avocaţi, a lămurit-o 
Kate. 

— Ciudat, a intervenit domnişoara Del Vecchio. 

Ted Nash stătea rezemat de perete, cu mâinile vârâte în 
buzunarele hainei, privind în gol, mintea lui întorcându-se la 
zilele bune de odinioară când exista rivalitatea dintre CIA şi 
KGB. Nu şi-a imaginat niciodată că echipa lui de elită se va 
reduce la o mână de novici. 

— Credeam că eşti avocată, i-am zis lui Kate. 


— Şi asta. 

— Sunt impresionat. Ştii să găteşti? 

— Bineînţeles. Am şi centura neagră la karate. 

— Ştii să baţi la maşină? 

— Şaptezeci de cuvinte pe minut. Şi sunt trăgător de elită pe 
cinci tipuri de pistoale şi două tipuri de puşti. 

— Cu un Browning de nouă milimetri? 

— Nicio problemă, a răspuns ea. 

— Facem o întrecere? 

— Bineînţeles. Oricând. 

— Cinci dolari punctul. 

— Zece, şi mă prind. 

Ne-am strâns mâinile. 

Nu începeam să mă îndrăgostesc sau ceva de felul ăsta, dar 
trebuia să recunosc că mă intriga. 

Minutele treceau. 

— Un tip, am zis eu, intră într-un bar şi i se adresează 
barmanului: Toţi avocaţii sunt nişte ticăloşi. Un individ din 
capătul celălalt al barului zice: Hei, te-am auzit. M-ai jignit. 
Primul tip zice: De ce? Eşti avocat? lar celălalt spune: Nu, sunt 
ticălos. 

Domnişoara Del Vecchio râse. Apoi îşi privi ceasul de mână, 
după care se uită la aparatul de emisie-recepţie. 

Aşteptam. 

Uneori ai sentimentul că ceva nu merge bine. Aveam acest 
sentiment. 


6 


Şeful echipei de intervenţie, sergentul Andy McGill din 
Unitatea de intervenţie pentru cazuri de urgenţă, alias Pistolari 
şi Pompieri, stătea pe scara maşinii de pompieri. Îşi pusese 
costumul de protecţie de culoare argintie şi începea să transpire 
sub materialul ignifug. Îşi potrivi binoclul şi urmări apropierea 
Boeingului 747. Din câte îşi putea da seama, aeronava era în 
stare bună şi se încadra pe culoarul potrivit. 

Vâri capul pe geamul deschis al maşinii şi i se adresă 
colegului său, pompierul Tony Sorentino: 

— Nu este niciun indiciu că ar fi o problemă. Transmite. 

Sorentino, şi el în costum de protecţie, ridică microfonul care 
stabilea legătura cu celelalte maşini ale echipei şi repetă 
cuvintele lui McGill. Fiecare răspunse că recepţionase mesajul şi 
adăugase propiul nume de cod propriu. 

— Spune-le să urmeze procedura standard de desfăşurare, îi 
zise McGill lui Sorentino, şi să urmărească aeronava-problemă 
până eliberează pista. Sorentino transmise ordinul lui McGill şi 
fiecare anunţă că ordinul fusese înţeles. 

— Andy, ai nevoie de noi? întrebă celălalt şef de echipă, Ron 
Ramos. 

— Nu, dar fiţi pregătiţi, răspunse McGill. Codul este încă trei- 
trei. 

— Se pare că avem un trei-degeaba. 

— Da, dar tot nu putem lua legătura cu pilotul, aşa că fiţi 
atenţi. 

McGill îndreptă binoclul spre turnul de control aflat la mare 
distanţă. Chiar şi prin geamurile care reflectau lumina vedea că 
unii angajaţi se aliniaseră la fereastră. Era limpede că cei de 
acolo se implicaseră serios în povestea asta. 

McGill deschise portiera din dreapta şi se aşeză lângă 
Sorentino, care şedea în spatele volanului. 

— Tu ce crezi? îl întrebă el. 

— Cred că nu sunt plătit să gândesc, replică Sorentino. 

— Dar dacă trebuie să gândeşti? 

— AŞ zice că nu este nicio problemă, cu excepţia radiourilor 
care tac. Nu am chef de vreun incendiu la bord sau de 
împuşcături cu teroriştii. 

McGill nu răspunse. 


Rămaseră tăcuţi câteva secunde. Le era foarte cald în 
costumele ignifuge, aşa că McGill dădu drumul ventilatorului din 
cabină. 

Sorentino studie luminiţele şi aparatele de măsurat de la 
bordul maşinii. Maşinile RIV de intervenţie conţineau patru sute 
cincizeci de kilograme de pulbere K, purpurie, pentru incendiile 
electrice, trei sute şaizeci de litri de apă şi patru sute de litri de 
apă tratată. 

— Toate dispozitivele sunt gata de funcţionare, îi spuse el lui 
McGill. 

McGill se gândi că aceasta era a şasea acțiune pe parcursul a 
trei săptămâni, şi numai una fusese necesară - limitarea unui 
incendiu la bordul unui Delta 737. De fapt, trecuseră cinci ani de 
când se luptase cu un incendiu major - un Airbus 300 cu un 
motor în flăcări - care aproape că îi scăpase de sub control. În 
plus, nu avusese niciodată de-a face cu un caz de deturnare, iar 
unitatea de Pistolari şi Pompieri avea un singur tip care asistase 
la aşa ceva, dar astăzi nu era de serviciu. 

— După ce aeronava-problemă părăseşte pista, o vom însoţi 
până la poarta de debarcare, îi zise el lui Sorentino. 

— Inţeles. Vrei să ne mai însoţească cineva? 

— Mda... vom lua două dintre maşinile de poliţie... pentru 
cazul în care vom întâmpina probleme la bord. 

— Corect. 

McGill ştia că are o echipă bună. Fiecare component îşi iubea 
meseria şi toţi făceau faţă situaţiilor grele în locuri ca 
terminalele aeroportului, pe poduri şi în tunele sau în serviciul 
de patrulare în aeroport. De-a lungul timpului arestaseră 
prostituate, peşti, traficanţi de droguri, vagabonzi, hoţi care 
spărgeau aparatele de taxare, beţivi de pe poduri şi tunele, copii 
fugiţi de acasă pe care îi lăsau în custodia celor din staţiile de 
autobuz şi aşa mai departe. 

Să fii poliţist în Autoritatea Aeroportului însemna câte puţin 
din fiecare, dar Pistolarii şi Pompierii erau cei mai buni. Fiecare 
era un voluntar foarte bine antrenat şi, teoretic, gata să se lupte 
cu un incendiu violent provocat de explozia unui avion cu 
reacţie, să negocieze cu terorişti nebuni sau să acorde primul 
ajutor în cazul unui stop cardiac. Toţi erau eroi potenţiali, dar 
mai bine de zece ani fusese destulă linişte, şi McGill se întreba 
dacă nu cumva băieţii se cam muiaseră. 


Pe o hartă ţinută în poală, Sorentino studia interiorul 
aeronavei 747-700. 

— Este imens, spuse el. 

— Da. 

McGill spera că, dacă era vorba de o problemă mecanică, 
pilotul fusese destul de isteţ să scape de combustibilul de 
rezervă. Mai credea şi că avioanele cu reacţie erau ceva mai 
mult decât bombe zburătoare -  lubrifianţi, motoare 
supraîncălzite, fire electrice şi Dumnezeu-mai-ştie-ce în cala de 
bagaje - plutind în spaţiu cu un potenţial explozibil care putea 
arunca în aer câteva cartiere. Andy McGill nu spusese niciodată 
nimănui că se temea să zboare şi că, de fapt, nu zburase 
niciodată şi nici nu o va face. Să te confrunţi cu bestia pe 
pământ era una, dar alta era să fii sus, în cer, în burta ei. 

Andy McGill şi Tony Sorentino priveau fix cerul albastru de 
aprilie. Boeingul 747 se făcuse mai mare, prinzând contur şi 
culoare. Cu fiecare secundă părea că se dublează. 

— Arată bine, zise Sorentino. 

— Mda. 

McGill luă binoclul şi îl fixă pe aeronava care se apropia. Pe 
imensa pasăre înmuguriseră patru protuberanţe - angrenajul 
roţilor -, două pentru fiecare aripă, două în partea de mijloc a 
fuzelajului şi una în faţă. În total douăzeci şi patru de cauciucuri. 

— Rotile par în stare bună, zise el. 

— Bine. 

McGill continua să fixeze cu privirea aeronava care acum 
părea că planează la câteva sute de metri deasupra şi dincolo 
de capătul îndepărtat al pistei de trei kilometri din nord-estul 
Aeroportului Kennedy. În ciuda temerii sale de a zbura, îl 
fascinau aceşti monştri uriaşi. | se părea că decolarea şi 
aterizarea aveau ceva magic. De câteva ori, în cariera lui, se 
confruntase cu aceste animale mistice, când magia dispăruse în 
fum şi foc. În momentele acelea aeronava devenea doar un 
incendiu obişnuit, nu foarte diferit de un camion sau o clădire în 
flăcări. Atunci, sarcina lui era să prevină extinderea incendiului. 
Dar, până atunci, i se părea că aceste dihănii zburătoare veneau 
din altă dimensiune, făcând un zgomot nepământesc şi sfidând 
toate legile gravitaţiei. 

— Aproape a ajuns... spuse Sorentino. 

McGill nu-l luă în seamă, continuând să privească atent prin 


binoclu. Trenul de aterizare atârna într-un fel de parcă îi cerea 
pistei să nu i se alăture. Aeronava ţinea botul în sus, cele două 
roţi ale sale fiind centrate deasupra nivelului trenului de 
aterizare principal. Flapsurile erau coborâte, viteza, altitudinea 
şi unghiul de aterizare erau bune. Valuri tremurătoare de aer 
cald se târau în urma celor patru motoare gigantice. Aeronava 


părea vie şi întreagă, gândi McGill, dovedind forţă şi 
concentrare. 

— Găseşti ceva în neregulă? întrebă Sorentino. 

— Nu. 


Boeingul 747 trecu de pragul pistei şi se lăsă în punctul de 
aterizare obişnuit, situat la câteva sute de metri de prag. Botul 
avionului se ridică uşor în sus chiar înainte ca primele roţi din 
trenul de aterizare să atingă pista sub unghiul corect. Un nor de 
fum gri-argintiu apăru în urma fiecărui grup de roţi când 
atinseră cimentul, trecând într-o secundă de la zero la trei sute 
de kilometri pe oră. 

Din momentul în care roţile principale atinseră solul şi până 
ce se lăsară şi cele din botul avionului nu trecuseră decât patru 
sau cinci secunde, dar graţia acestei manevre făcu ca acţiunea 
să pară mai lungă, ca o pasă de fotbal perfect executată în zona 
de fund a terenului. 

— Echipa de salvare patru se pune în mişcare, anunţă o voce 
în microfon. 

— Echipa de salvare trei, suntem în stânga ta, se auzi altă 
voce. 

Toate cele patru vehicule de salvare se puseră în mişcare. 
Intrau pe pistă unul câte unul, în timp ce imensa aeronavă 
trecea pe lângă ele. 

Boeingul 747 se afla acum paralel cu maşina lui McGill, şi 
acesta avu impresia că viteza de rulare era prea mare. 

Sorentino apăsă pedala accelerației şi vehiculul RIV V8 mări 
viteza ca să ajungă avionul şi să-l determine să încetinească. 

— Hei, Andy, zise Sorentino, nu a inversat tracţiunea. 

— Ce?... 

Pe măsură ce vehiculul RIV se apropia de aeronavă, MGGIII 
observă că frânele aerodinamice din spatele fiecăruia dintre 
cele patru motoare erau încă în poziţie de zbor. Panourile de 
metal articulate - de mărimea unei uşi de hambar - nu fuseseră 
coborâte ca să dirijeze jetul de aer într-un unghi care să permită 


încetinirea; de aceea aeronava gonea atât de repede. 

— O sută şaizeci de kilometri pe oră, anunţă Sorentino, 
verificându-şi vitezometrul. 

— Prea repede. Merge prea repede. 

McGill ştia că Boeingul 747 era proiectat şi asigurat să se 
oprească prin înfrânarea tuturor roţilor, iar pista era destul de 
lungă, aşa că nu reprezenta o problemă majoră, dar era primul 
semnal că ceva nu era în regulă. 

Boeingul 747 continua să ruleze, încetinind mai puţin decât 
de obicei, dar încetinind incontestabil. McGill se afla în maşina 
din frunte, urmat de alte cinci vehicule de intervenţie, de şase 
maşini de poliţie şi două salvări. 

McGill ridică microfonul şi transmise un ordin fiecărui vehicul. 
Se apropiară cu toţii de aeronava uriaşă, care continua să se 
târască, şi îşi ocupară poziţiile, un vehicul RIV în spate, două 
camioane T2900 de fiecare parte, maşinile de poliţie şi salvările 
răsfirându-se în spate în evantai. Sorentino şi McGill trecură pe 
sub aripa uriaşă a aeronavei şi ocupară poziţie lângă botul 
avionului, care continua să încetinească. McGill se uită pe 
geamul lateral la enormul aparat. 

— Nu văd nimic în neregulă, îi strigă el lui Sorentino, 
încercând să acopere zgomotul motoarelor. 

— De ce nu a inversat tracţiunea? zise Sorentino, 
concentrându-se asupra volanului. 

— Nu ştiu. Intreabă-l pe el. 

Boeingul 747 încetini mai mult şi, în cele din urmă, opri la opt 
sute de metri de capătul pistei, botul lui balansându-se de două 
ori înainte de a rămâne nemişcat. Cele patru vehicule T2900 se 
aşezaseră la patruzeci de metri de aeronavă, două de fiecare 
parte, în timp ce un vehiculul RIV era în faţă şi altul în spate. 
Salvările se opriseră în spatele aeronavei, iar maşinile poliţiei 
făceau pereche cu vehiculele de intervenţie, deşi la o distanţă 
mai mare de avion. Cei şase poliţişti coborâră din maşinile 
poliţiei, conform procedurii standard, şi luară poziţie de tragere 
la adăpostul maşinilor. Fiecare era înarmat cu puşcă de 
vânătoare sau o puşcă automată AR-15. 

Pompierii din vehicule rămaseră în maşini. McGill luă 
microfonul şi întrebă celelalte cinci vehicule: 

— Vede cineva ceva? 

Niciun răspuns, ceea ce era bine, deoarece, conform 


procedurii, vehiculele de salvare nu transmiteau nimic decât 
dacă aveau ceva pertinent de spus. 

McGill chibzui asupra etapei următoare. Pilotul nu inversase 
tracţiunea, deci trebuie să fi acţionat frâna la toate roţile. 

— Apropie-te de roţi, îi zise el lui Sorentino. 

Acesta aduse maşina şi mai aproape de trenul de aterizare. 
Stingerea incendiilor cauzate de frânarea excesivă reprezenta 
sursa lor de existenţă. Nu era nimic eroic în asta, dar, dacă nu 
stropeai cu apă la timp discurile de frână supraîncălzite, nu era 
imposibil să vezi trenul de aterizare luând foc. Nu numai că 
acest lucru nu era bun pentru cauciucuri, dar, cu rezervorul de 
benzină situat chiar deasupra discurilor de frână, nu era bine 
pentru nimeni şi nimic pe o rază de o sută de metri în jurul 
aeronavei. 

Sorentino opri vehiculul la doisprezece metri de roţi. 

McGill reglă binoclul şi privi cu atenţie discurile de frână. Dacă 
erau înroşite, era momentul să înceapă să le ude, dar ele erau 
de culoare negru-închis, aşa cum trebuia să fie. 

Ridică microfonul şi transmise cisternelor T2900 să verifice şi 
celelalte trei angrenaje de roţi. 

Primi răspuns că totul era în ordine. 

— Okay... retrageţi-vă, transmise McGill. 

Cele patru cisterne T2900 se depărtară de aeronavă. McGill 
ştia că nu existase contact radio cu nava, motiv pentru care se 
şi aflau acolo, dar se gândi să încerce să-l contacteze pe pilot. 

— Trans-Continental Unu-Şapte-Cinci, aici Echipa de salvare 
unu. Mă auzi? Terminat, transmise el pe lungimea de undă de la 
sol. 

Niciun răspuns. 

McGill aşteptă, apoi mai încercă o dată. Privi la Sorentino care 
ridică din umeri. 

Totul încremenise, vehiculele de intervenţie, maşinile poliţiei, 
salvările, chiar şi Boeingul 747, deşi cele patru motoare ale 
aeronavei continuau să meargă. 

— Plasează maşina în aşa fel încât pilotul să ne poată vedea, 
îi zise McGill lui Sorentino. 

Acesta porni motorul şi ocoli botul avionului spre partea 
dreaptă. McGill cobori din maşină şi făcu semne cu mâna spre 
parbrizul cabinei, apoi, folosind semnalele de dirijare la sol, 
atenţionă pilotul să-şi continue drumul spre zona de parcare. 


Boeingul 747 nu se mişcă. 

McGill încercă să zărească ceva în cabină, dar lumina 
reflectată de parbriz era prea puternică, iar cabina era prea sus 
faţă de pământ. Aproape simultan, sesiză două aspecte. Primul 
- că nu ştia ce atitudine să ia mai departe. Al doilea - că ceva nu 
era în regulă. Nu evident, ci datorită tăcerii nefireşti. Şi aceasta 
era cea mai periculoasă ameninţare. 


7 


Stăteam şi aşteptam la poarta Sosiri Internaţionale - eu, Kate 
Mayfield, George Foster, Ted Nash şi Debra Del Vecchio, 
reprezentanta Companiei  Trans-Continental. Fiind om de 
acţiune, nu-mi plăcea să aştept, dar poliţiştii trebuie să se 
obişnuiască cu asta. O dată mi-am petrecut trei zile de filaj 
păzind un vânzător de hot-dog şi am mâncat atâţia cârnaţi încât 
mi-a trebuit o jumătate de kilogram de Metamucil ca să-mi 
revin. 

— Avem o problemă? am întrebat-o pe domnişoara Del 
Vecchio. 

Ea s-a uitat la aparatul de emisie-recepţie, dotat şi cu un 
ecran, şi mi l-a arătat. Pe ecran era scris tot LA SOL. 

— Te rog, sună pe cineva, i-a cerut Kate. 

Femeia a ridicat din umeri şi a transmis din nou: 

— Aici Debbie, poarta 23. Situaţia zborului Unu-Şapte-Cinci, te 
rog... 

A ascultat apelul, a aprobat din cap şi ne-a zis: 

— Verifică. 

— De ce nu ştiu deja? am întrebat. 

— Aeronava se află în grija turnului de control - a FAA - a 
federalilor, nu a Companiei Trans-Continental, a răspuns ea 
foarte calmă. Compania este anunţată numai dacă există o 
problemă. Dacă nu mă sună, înseamnă că nu este nimic 
deosebit. 

— Aeronava nu a ajuns la timp la poartă, am accentuat eu. 

— Nu este o problemă, ne-a informat ea. Se încadrează în 
orar. Compania noastră este recunoscută pentru punctualitate. 

— Dar dacă stă pe pistă o săptămână? Este tot în timp? 

— Da. 

L-am privit pe Ted Nash, care cu aceeaşi figură enigmatică, 
încă sprijinea zidul. Ca majoritatea băieţilor de la CIA, îi plăcea 
să dea impresia că ştie mai mult decât spune. De cele mai 
multe ori, ceea ce părea să fie încredere în sine şi înţelepciune 
eră de fapt prostie crasă. De ce îl urăsc pe omul ăsta? 

Dar trebuie să recunosc faptul că Nash şi-a scos telefonul 
celular, a apăsat câteva numere şi ne-a anunţat: 

— Am legătura directă cu turnul de control. 

Mi-a trecut prin minte că, de fapt, domnul Nash ştia mai mult 


decât ne spunea, şi asta cu mult timp înainte de aterizarea 
aeronavei, anume că ar putea exista o problemă. 


Controlorul şef al FAA din turnul de control, Ed Stavros, 
continua să urmărească prin binoclu ceea ce se întâmpla pe 
pista a patra. 

— Nu dau cu spumă, le spuse el colegilor din jurul lui. Se 
îndepărtează de aeronavă... unul dintre băieţii din echipele de 
salvare îi face semne pilotului... 

— Şefule, spuse Roberto Hernandez care vorbea la telefon, 
camera radar întreabă când se va elibera pista a patra. Au 
câteva avioane în aşteptare în aer care nu mai au prea mult 
combustibil, adăugă el. 

Stavros simţi cum i se strânge stomacul. Inspiră adânc şi 
răspunse: 

— Nu ştiu. Spune-le... îi voi suna eu. 

Hernandez nu răspunse, dar nici nu transmise răspunsul 
negativ al controlorului şef. 

In cele din urmă, Stavros luă receptorul de la Hernandez şi 
zise: 

— Ne confruntăm... cu lipsa contactului radio, ştiu că ştiţi 
asta, dar nu a apărut nimic nou - ascultă, dacă va fi un incendiu, 
oricum va trebui să-i dirijezi în altă parte şi n-ar trebui să mă 
mai  sâcâi... Ascultă, apoi replică nervos: Spune-le că 
preşedintele SUA îşi tunde părul pe pista a patra şi că trebuie să 
se îndrepte spre Philly. 

Puse receptorul în furcă şi imediat îi păru rău că fusese 
sarcastic, deşi era conştient că subalternii lui  râdeau, 
aprobându-l. Timp de o secundă se simţi mai bine, apoi 
stomacul i se strânse din nou. 

— incearcă să iei legătura cu aeronava, îi zise el lui 
Hernandez. Foloseşte atât frecvenţa radio a turnului de control, 
cât şi cea de la sol. Dacă nu răspunde, vom fi siguri că radiourile 
sunt inoperabile. 

Hernandez luă microfonul de pe consolă şi încercă să 
contacteze aeronava pe ambele frecvenţe. 

Stavros reglă binoclul şi cercetă din nou pista. Nimic nu se 
schimbase. Giganticul Boeing stătea nemişcat, cu motoarele 
scoțând fum şi aburi. Vehiculele de intervenţie şi maşinile de 
poliţie îşi mențineau poziţiile. La mare distanţă, o echipă 


similară aştepta, consumând combustibil şi făcând acelaşi lucru 
ca şi ceilalţi - adică nimic. Oricine fusese cel care încercase să-i 
atragă atenţia pilotului - probabil McGill - renunţase şi acum 
stătea cu mâinile în şolduri, părând depăşit de situaţie, gândi 
Stavros, ca şi cum se săturase până peste cap de Boeingul 747. 

Ceea ce nu înţelegea Stavros era lipsa de reacţie a pilotului. 
Indiferent care ar fi problema, prima manevră a pilotului ar fi să 
părăsească pista cât mai curând posibil. Totuşi, Boeingul 747 nu 
se mişca. 

— Să mai sun pe cineva? întrebă Hernandez, renunțând să 
mai contacteze aeronava prin radio. 

— Nu mai avem unde suna, Roberto. Cui să ne adresăm? 
Indivizii care se presupune că ar trebui să mişte de acolo 
afurisita de aeronavă stau degeaba, scobindu-se în nas. Pe cine 
să mai suni? Pe mama? Ea a vrut să mă fac avocat... Stavros îşi 
dădu seama că îşi pierde cumpătul şi se calmă. Inspiră adânc şi 
zise: Sună-i pe clovnii de acolo. Arătă cu capul spre pistă. 
Pistolarii şi Pompierii. Pe McGill. 

— Da, domnule. 

Hernandez folosi radiotelefonul şi chemă Echipa unu, liderul 
vehiculelor de salvare. Răspunse Sorentino, iar Hernandez ceru: 

— Raportează care este situaţia. 

Hernandez atinse un buton şi vocea lui Sorentino se auzi în 
toată încăperea: 

— Nu ştiu ce se întâmplă. 

Stavros înşfacă radiotelefonul şi, încercând să-şi controleze 
neliniştea şi îngrijorarea, îi zise: 

— Dacă tu nu ştii, cum aş putea eu să ştiu? Tu eşti acolo. Eu 
sunt aici. Ce se întâmplă? Răspunde. 

După câteva secunde de tăcere, Sorentino zise: 

— Nu există niciun indiciu al unei probleme tehnice... cu 
excepţia... 

— Cu excepţia a ce? g 

— Pilotul a aterizat fără să inverseze tracțiunea. Inţelegeţi? 

— Da, înțeleg al dracului de bine ce înseamnă să inversezi 
tracțiunea. 

— Da, deci... McGill încearcă să atragă atenția echipajului... 

— Echipajul beneficiază de atenţia tuturor. De ce nu avem şi 
atenţia /or? 

— Nu ştiu, răspunse Sorentino. Să urcăm la bordul aeronavei? 


Stavros se gândi la această posibilitate şi se întrebă dacă el 
era persoana potrivită să ia o decizie. În mod normal, Serviciul 
pentru cazuri de urgenţă era responsabil, dar în absenţa unei 
probleme evidente, deştepţii de acolo nu ştiau ce să facă. 
Stavros ştia că a te urca într-o aeronavă aflată pe pistă cu 
motoarele în mers putea fi periculos atât pentru aeronavă, cât şi 
pentru băieţii de la intervenţie, mai ales când nimeni nu 
cunoştea intenţiile pilotului. Dacă aeronava se mişcă brusc? Pe 
de altă parte, putea fi o problemă la bord. 

— Este decizia ta, răspunse Stavros, nevrând să-şi asume 
răspunderea. 

— Okay, mulţumesc pentru idee, replică Sorentino. 

— Ascultă, nu este treaba mea, spuse Stavros iritat de 
sarcasmul individului. Stai puţin. Observă că Hernandez îi 
întinde receptorul. Cine este? întrebă el. 

— Un tip care te-a cerut personal. Zice că ţine de Ministerul 
de Justiţie şi că la bordul zborului Unu-Şapte-Cinci se află un 
dezertor sub pază. Vrea să ştie ce se întâmplă. 

— La dracu’... murmură Stavros, luând receptorul. Aici 
Stavros. Ascultă şi făcu ochii mari de surpriză. Înţeleg. Da, 
domnule. Aeronava a aterizat fără contact radio şi este la 
capătul pistei patru. Este înconjurată de poliţia aeroportului şi 
de echipele de intervenţie. Situaţia este staţionară. 

Ascultă câteva momente, apoi replică: 

— Nu, nu avem niciun indiciu că ar exista o problemă reală. 
Nu s-a emis semnalul pentru caz de deturnare, dar aeronava 
aproape că s-a ciocnit... 

Ascultă din nou, întrebându-se dacă chiar ar trebui să 
menţioneze cuiva lipsa inversării tracţiunii, cineva care ar putea 
reacţiona exagerat la o problemă mecanică relativ minoră sau 
poate o scăpare din partea pilotului. Stavros nu ştia precis cine 
era tipul cu care vorbea, dar părea să se bucure de autoritate. 
Aşteptă până când bărbatul termină ce avea e spus, apoi zise: 

— Bine, am înţeles. Mă voi ocupa de asta... 

Privi telefonul care amuţise, după care i-l înmână lui 
Hernandez. O decizie tocmai fusese luată şi se simţea mai bine. 

Stavros luă radiotelefonul şi îi comunică lui Sorentino: 

— Okay, Sorentino, puteţi urca în avion. La bord se află un 
dezertor. Clasa business. Are cătuşe şi este escortat, aşa că nu 
scoateţi pistoalele ca să nu speriaţi pasagerii. Luaţi-l pe tip şi pe 


cei doi oameni din escortă şi duceţi-i la una dintre maşinile de 
poliţie care îi va lăsa la poarta 23, unde sunt aşteptaţi. Este 
limpede? 

— Limpede. Dar trebuie să-mi sun şeful... 

— Nu-mi pasă pe cine suni - doar execută ce ţi-am cerut, iar 
când ajungi la bord, vezi ce se întâmplă. Şi dacă totul este în 
ordine, spune-i pilotului să elibereze afurisita de pistă şi să se 
îndrepte spre poarta 23. Dirijează-l tu. 

— Am înţeles. 

— Sună-mă de îndată ce eşti la bord. 

— Înţeles. 

— Ca lucrurile să fie şi mai complicate, i se adresă Stavros lui 
Hernandez, tipul de la Ministerul de Justiţie mi-a spus să nu mai 
repartizez poarta 23 nici unui alt zbor până nu-mi dă el liber. Nu 
eu repartizez porţile, ci Autoritatea Aeroportului. Roberto, sună-i 
şi spune-le să nu mai repartizeze poarta 23 nimănui. Acum 
avem în grijă o singură poartă... 

— Cu pista a patra închisă, accentuă Hernandez, nu mai avem 
nevoie de multe porţi. 

Stavros făcu un gest obscen şi intră ca o vijelie în biroul lui să 
caute o aspirină. 


Ted Nash şi-a vârât telefonul celular în buzunar şi ne-a 
informat: 

— Aeronava a aterizat fără să aibă contact radio şi se află la 
capătul pistei. Nu există niciun indiciu că ar fi vreo problemă, 
totuşi turnul de control nu ştie ce se întâmplă. Echipele 
serviciului de intervenţie sunt la faţa locului. După cum aţi auzit, 
am transmis turnului să-i trimită la bordul aeronavei, să-i aducă 
pe băieţii noştri şi să ţină poarta liberă. 

— Haideţi să mergem la aeronavă, le-am spus colegilor. 

Aeronava este înconjurată de echipele de intervenţie, a 
replicat neînfricatul nostru conducător, George Foster. În plus, 
doi oameni de-ai noştri se află la bord. Nu au nevoie de noi. Cu 
cât intervenim mai puţin, cu atât mai bine. 

Ted Nash, ca de obicei, stătea retras, rezistând tentaţiei de a 
mă contrazice. 

Kate a fost de acord cu George, aşa că eram în minoritate, ca 
de obicei. Vreau să spun că, dacă situaţia eşuează la punctul A, 
de ce să nu ne mişcăm în punctul B? 


Foster şi-a scos propriul telefon celular şi l-a sunat pe unul 
dintre băieţii de la FBI aflat pe pistă. 

— Jim, a zis el, sunt George. A apărut o mică schimbare în 
plan. Aeronava a rămas pe pistă şi are o problemă, deci o 
maşină de la Autoritatea Aeroportului îi va aduce la această 
poartă pe Phil, Peter şi pe subiect. Sună-mă când ajung aici şi 
vom cobori. Okay. Bine. 

— Sun-o pe Nancy, i-am zis lui George, şi vezi dacă a primit 
vreo veste de la Phil şi Peter. 

— Chiar asta aveam de gând, John. Mulţumesc. A format 
numărul Clubului Conchistadorilor şi a intrat în legătură cu 
Nancy Tate. Ai vreo veste de la Phil sau Peter? Nu, a spus după 
o clipă, aeronava este încă pe pistă. Dă-mi numerele de telefon 
ale băieţilor. 

A ascultat, le-a notat, apoi a format un număr. A îndreptat 
aparatul spre noi şi am auzit mesajul înregistrat care spunea că 
abonatul nu este accesibil sau este în afara zonei de acces. 
George a format şi celălalt număr şi a primit acelaşi răspuns. 

— Probabil că şi-au închis telefoanele, ne-a spus el. 

Asta nu ne-a impresionat deloc, aşa că a adăugat: 

— În timpul zborului se recomandă să închizi telefonul celular. 
Chiar şi când aeronava este la sol. Poate totuşi unul din ei va 
încălca regulile şi va suna la Clubul Conchistadorilor. Nancy ne 
va contacta. 

Am reflectat asupra acestei informaţii. Dacă mi-aş fi făcut griji 
de câte ori n-am putut apela un telefon celular, până acum aş fi 
făcut ulcer. Telefoanele celulare şi pagerele sunt, oricum, o 
pacoste. 

Am început să studiez situaţia ca pe o problemă teoretică 
pusă de un instructor. La Academia de Poliţie te învaţă să stai la 
postul tău sau să te ţii de un plan până ce superiorul tău îţi 
ordonă să faci altceva. Dar te învaţă şi să-ţi foloseşti judecata şi 
iniţiativa dacă situaţia o cere. Şmecheria este să ştii când să stai 
pe loc şi când să acţionezi. După toate criteriile obiective, era 
momentul să rămânem pe loc. Insă instinctele îmi spuneau să 
acţionăm. Obişnuiam să am mai multă încredere în instinctele 
proprii, dar aici nu eram în elementul meu, eram nou în slujbă şi 
trebuia să presupun că oamenii ăştia ştiu ce au făcut, adică 
nimic. Uneori, asta era decizia corectă. 

Aparatul de emisie-recepţie al domnişoarei Debra Del Vecchio 


a prins viaţă şi ea l-a dus la ureche. 

— Da, mulţumesc. Mă anunţă, ne-a spus ea, că cei de la 
Controlul Traficului Aerian au încercat cu puţin timp în urmă să 
contacteze aeronava prin radio, dar n-au reuşit. 

— Să ce? 

— Să stabilească contactul radio. 

— Ştim asta deja, i-am spus eu. Sunt frecvente astfel de 
cazuri? 

— Nu ştiu... 

— De ce aeronava este încă pe pistă? 

Ea a ridicat din umeri. 

— Poate că pilotul are nevoie de cineva care să-l îndrume. 
Ştiţi voi - adică ce cale de acces să folosească. Parcă ai spus că 
la bord este un VIP, nu un dezertor, a adăugat ea. 

— Este un VIP dezertor. 

Aşa că am rămas pe loc, aşteptând ca cei de la Autoritatea 
Aeroportului să-i preia pe Hundry, Gorman şi Khalil şi să-i aducă 
în faţa porţii, după care agentul Jim Cutare ne va suna, noi vom 
cobori la punctul de debarcare, ne vom urca în maşini şi ne vom 
îndrepta spre Clubul Conchistadorilor. Mi-am privit ceasul. 
Acordam cincisprezece minute acestei acţiuni. Poate doar zece. 


8 


Andy McGill auzi claxonul maşinii sale de intervenţie şi se 
întoarse în grabă, sărind pe scară. 

— A sunat Stavros, îi zise Sorentino. A zis să urcăm în avion. 
L-a sunat un tip de la FBI, la bord se află un dezertor. Ticălosul 
are cătuşe la mâini şi este escortat. Trebuie să-i scoatem, pe el 
şi pe cei doi oameni din escortă, şi să-i ducem la una dintre 
maşinile poliţiei. Aceasta îi va transporta la poarta 23, unde 
aşteaptă vehicule ale NYPD şi ale poliţiei aeroportului. Acceptăm 
ordine de la tipul ăsta? întrebă Sorentino. 

Pentru o clipă, McGill se gândi la o legătură între prezenţa 
dezertorului şi situaţia aeronavei, dar nu părea să fie niciuna, 
nici măcar o coincidenţă. Erau o mulţime de zboruri care 
transportau băieţi răi sub escortă, VIP-uri, martori-cheie şi alţii - 
mult mai mulţi decât ştiu oamenii. În orice caz, mai era ceva în 
subconştientul său care continua să-l sâcâie şi de care nu îşi 
putea aminti, dar avea legătură cu situaţia prezentă. Alungă 
gândul şi îi zise lui Sorentino: 

— Nu, noi nu primim ordine de la Stavros sau de la FBI... dar 
poate a sosit momentul să urcăm la bord. Anunţă turnul de 
control. 

— Imediat, spuse Sorentino. 

McGill se gândi să cheme scara mobilă, dar era destul de 
departe şi se putea descurca şi fără ea. 

— Okay, la uşa din dreapta. Dă-i drumul. 

Sorentino îşi manevră vehiculul spre uşa din dreapta 
aeronavei. Radioul pârâi şi o voce se făcu auzită: 

— Hey, Andy. Tocmai mi-am amintit de întâmplarea din 
Arabia Saudită. Fii atent. 

— Sfinte Dumnezeule, zise Sorentino. 

Andy McGill încremeni pe scara vehiculului. Îşi reaminti 
întreaga poveste. Filmul evenimentelor le fusese predat cu 
prilejul instrucției. Cu aproape douăzeci de ani în urmă, un avion 
Lockheed L-1011 Tristar din Arabia Saudită, decolase de pe 
aeroportul din Riyadh, raportase fum în carlingă şi în cabină, 
după care revenise pe aeroport şi aterizase în siguranţă. Se 
părea că în cabină izbucnise un incendiu. Aeronava era 
înconjurată de maşinile pompierilor, iar indivizii din Serviciul de 
urgenţă saudit aşteptau ca uşile să se deschidă şi să declanşeze 


toboganele. Dar din întâmplare şi din prostie, pilotul nu 
depresurizase avionul, iar uşile rămaseră închise datorită 
presiunii aerului din interior. Pompierii nu le-au putut deschide şi 
nimeni nu s-a gândit să folosească o toporişcă şi să spargă 
geamul. In final, toţi cei trei sute de pasageri plus echipajul au 
murit din cauza gazelor şi a fumului. 

Nenorocită întâmplare. Fuseseră antrenați să recunoască un 
astfel de caz, iar acesta părea asemănător şi irosiseră atâta 
timp. 

— Oh, la dracu’... 

Sorentino tinu volanul cu o mână, iar cu cealaltă îi înmână lui 
McGill trusa lui care consta dintr-o mască de gaze şi o toporişcă. 

In momentul în care vehiculul RIV ajunse dedesubtul uşii 
aeronavei, McGill se căţără pe scara maşinii până la platforma 
pe care era montat un tun pentru spumă. 

Echipa de salvare patru se apropiase şi unul dintre membrii ei 
stătea pe platforma vehiculului, în spatele celui dotat cu tun 
pentru spumă. De asemenea, unul dintre poliţişti li se alăturase 
şi desfăşura un furtun de mare presiune pentru apă. Celelalte 
patru maşini de pompieri şi ambulanţele se depărtaseră, pentru 
cazul în care aeronava ar fi explodat. Satisfăcut, McGill îşi dădu 
seama că, de îndată ce cineva menţionase cazul saudit, toată 
lumea ştia ce are de făcut. Din păcate, întârziaseră prea mult; 
ca şi pompierii saudiţi, ei se distraseră la orele de instrucţie. 

Pe platformă se mai afla şi o scară rabatabilă pe care McGill o 
lungi până la aproape doi metri şi o roti către uşa aeronavei. Era 
destul de lungă ca să se poată apuca mânerul uşii. McGill îşi 
puse masca, inspiră adânc şi începu să urce scara. 


Ed Stavros urmărea totul prin binoclu. Se întrebă de ce 
echipele de intervenţie adoptaseră tactica pentru un posibil 
incendiu. Nu auzise niciodată de cazul saudit, dar recunoştea 
manevrele de stingere a incendiilor atunci când le vedea. Luă 
radiotelefonul şi sună vehiculul lui McGill. 

— Aici Stavros. Ce se petrece? 

Sorentino nu răspunse. 

Stavros sună din nou. 

Sorentino nu intenţiona să transmită că sesizaseră cu 
întârziere care putea fi problema. Incă exista şansa să nu se 
repete cazul saudit şi, oricum, vor şti în câteva secunde. 


Stavros sună din nou, mai insistent de data asta. 

Sorentino ştia ce trebuie să răspundă. 

— Luăm doar precauţiile necesare, transmise el. 

Stavros se gândi câteva clipe. 

— Aveţi vreun indiciu că este un incendiu la bord? întrebă el. 

— Nu... nu este fum. 

— Bine... ţine-mă la curent, spuse Stavros după ce inspirase 
adânc. Şi răspunde când te sun. 

— Suntem într-o posibilă situaţie de salvare, ripostă 
Sorentino. Nu mai suna. Terminat! 

Stavros se uită la Hernandez, să vadă dacă subalternul lui 
auzise cât de obraznic devenise tipul de la Pistolari şi Pompieri. 
Acesta se prefăcu că nu auzise nimic, iar Stavros îşi propuse să-i 
facă un raport excelent lui Roberto. 

Se gândi apoi dacă ar trebui să anunţe pe cineva despre 
tactica pompierilor. 

— Sună la Controlul Traficului Aerian, îi spuse el lui 
Hernandez, şi spune-le că pista a patra este inoperabilă încă 
cincisprezece minute. 

Luă din nou binoclul şi îl îndreptă spre aeronavă. Nu putea 
vedea uşa din dreapta, aflată în partea opusă faţă de câmpul lui 
vizual, dar observa manevrele vehiculelor. Dacă aeronava 
exploda şi mai avea încă mult combustibil la bord, vehiculele 
care se depărtaseră la o sută de yarzi puteau scăpa doar cu 
vopseaua scorojită. Cele două vehicule de intervenţie de lângă 
aeronavă ar deveni fiare vechi. 

Trebuia să admită că erau momente în care băieţii din 
echipele de intervenţie îşi meritau salariul. Totuşi, munca lui 
reprezenta un stres continuu - în fiecare minut al celor şapte ore 
de tură. Tipii ăştia sunt stresaţi poate o dată pe lună. 

Stavros îşi aminti ce spusese individul obraznic din echipa de 
intervenţie - Suntem într-o posibilă situaţie de salvare. Asta îi 
aduse aminte că partea lui de contribuţie la această dramă 
luase sfârşit de îndată ce Boeingul 747 se oprise pe pistă. Acum 
nu trebuia decât să ţină la curent Controlul Traficului Aerian cu 
situaţia de pe pistă. Mai târziu va trebui să scrie un raport 
complet, la care să alăture înregistrarea convorbirilor radio. Ştia 
că şi convorbirea telefonică cu tipul de la Ministerul de Justiţie 
era înregistrată pe bandă, ceea ce îl făcea să se simtă oarecum 
bine. 


Stavros plecă de la fereastră şi se duse la bar să-şi ia o cafea. 
Dacă aeronava exploda, ar auzi şi simţi totul, chiar şi aici, în 
turn. Dar nu voia să vadă aşa ceva. 


Andy McGill îşi luă toporişca de pe umăr şi o apucă în mâna 
stângă, iar cu dosul mâinii drepte, înmănuşate, atinse uşa 
aeronavei. Dosul mănuşii de protecţie era subţire şi, teoretic, 
putea simţi fierbinţeala prin ea. Aşteptă câteva secunde, dar nu 
simţi nimic. 

Duse mâna la clanţa externă pentru cazuri de urgenţă şi 
trase. Clanţa ieşi din canelura ei, iar McGill o împinse în sus 
pentru a debloca toboganul de evacuare. 

Aruncă o privire în spate şi dedesubt şi văzu un poliţist în 
costum de protecţie aflat la sol, în dreapta lui. Acesta ţinea 
arma îndreptată spre uşa închisă a aeronavei. Celălalt vehicul 
de intervenţie, Echipa patru, se afla la cincisprezece metri în 
urma maşinii lui, iar individul de pe platformă tintea spre el 
tunul pentru spumă. Toţi aveau măşti de gaze şi nu îi putea 
recunoaşte, dar avea încredere în ei, deci nu mai conta. Tipul de 
la tunul de spumă ridică degetul mare în sus. McGill înţelese 
gestul. 

Andy McGill apucă strâns clanţa şi apăsă. Dacă aeronava era 
încă presurizată, uşa nu se va mişca, iar el va trebui să spargă 
geamul mic al uşii cu toporişca pentru a depresuriza interiorul şi 
a permite să iasă gazele şi fumul. 

Continuă apăsarea şi brusc uşa începu să se deschidă spre 
interior. Lăsă clanţa din mână şi uşa continuă să se deschidă 
automat până intră în lăcaşul ei. 

McGill se aplecă peste pragul uşii pentru a simţi urme de fum, 
gaze sau căldură. Nimic din toate acestea. 

Fără să mai piardă nicio secundă, McGill se strecură în 
aeronavă. Privi repede înjur şi văzu că se afla pe coridorul din 
faţă, aşa cum rezulta din planul parterului avionului. Işi verifică 
masca de gaze şi felul în care putea respira, apoi propti 
toporişca de perete. 

Rămase pe coridor şi cercetă cu privirea interiorul fuzelajului 
până la cealaltă uşă de evacuare. Nici urmă de fum, dar nu era 
sigur în privinţa gazelor. Se întoarse spre uşa deschisă şi 
semnaliza către tipul cu furtunul de apă şi către cel cu tunul de 
spumă că se află în siguranţă. 


McGill reveni în avion şi parcurse coridorul spre zona mai 
largă, în dreapta lui se afla cabina de clasa întâi, iar la stânga, 
sectorul mai larg pentru clasa turist. În faţă - scara în spirală 
care ducea la carlingă şi la c/asa business. 

Rămase un moment nemişcat şi simţi vibraţiile motoarelor. 
Totul părea în regulă, în afară de faptul că era prea multă linişte, 
iar draperiile dintre clasa turist şi clasa întâi nu erau trase. 
Regulile FAA cer ca draperiile să fie trase în timpul decolării şi 
aterizării. Dacă ar fi continuat să analizeze lucrurile, ar fi trebuit 
să se întrebe de ce nu apăruse nimeni din echipaj. Dar asta era 
ultima dintre problemele lui, şi şi-o scoase din minte. 

instinctul îi spunea să cerceteze unul sau ambele 
compartimente de după draperie, dar antrenamentul îi îndemna 
să se ducă în carlingă. Îşi recuperă toporişca şi se îndreptă spre 
seara în spirală, îşi putea auzi respiraţia prin masca de oxigen. 

Urcă treptele cu grijă, dar două deodată. Se opri când ajunse 
cu pieptul la nivelul punţii superioare şi cercetă cu privirea 
imensa cupolă a Boeingului 747. De ambele părţi ale acesteia se 
aflau perechi de fotolii, opt rânduri în total, deci treizeci şi două 
de locuri. Nu văzu niciun cap deasupra fotoliilor mari de pluş, 
dar observă braţe atârnând peste rezemătoarele din partea 
culoarului. Braţe nemişcate. 

— Ce naiba...? 

Continuă să urce scara şi se opri lângă peretele din spate al 
cupolei. In centrul acesteia se afla o consolă pe care zăceau 
reviste, ziare şi coşuleţe cu gustări. Soarele de după-amiază 
lumina interiorul prin hublouri, iar firicelele de praf pluteau în 
razele soarelui. Era o scenă plăcută, gândi el, dar instinctiv ştiu 
că se află în prezenţa morţii. 

Se deplasă în partea centrală, privind în stânga şi în dreapta, 
la pasagerii de pe fotolii. Aproape jumătate din locuri erau 
ocupate cu persoane de vârstă medie, bărbaţi şi femei, tipul pe 
care îl poţi găsi la clasa business. Unii se rezemau de spătar, cu 
materiale de citit în poală, alţii aveau tăviţele cu mâncare şi 
băutură, iar McGill observă că puţine pahare se vărsaseră în 
timpul aterizării. 

Câţiva pasageri aveau căşti pe urechi şi păreau că urmăresc 
micile ecrane de televizor individuale care ieşeau din 
rezemătoare. Televizoarele funcționau încă, şi la cel mai 
apropiat de el rula un film promoţional despre oamenii fericiţi 


din Manhattan. 

McGill merse mai departe şi se întoarse cu faţa spre pasageri. 
Nu avea nicio îndoială că toţi erau morţi. Inspiră adânc şi încercă 
să se calmeze, să se poarte ca un profesionist. Işi trase mănuşa 
de protecţie de pe mâna dreaptă şi atinse faţa unei femei. 
Pielea ei nu era rece ca un sloi de gheaţă, dar nici nu avea 
temperatura normală. Presupuse că murise de câteva ore, iar 
situaţia din cupolă confirma că orice se întâmplase avusese loc 
cu mult timp înainte de aterizare. 

McGill se aplecă şi examină faţa unui bărbat din rândul 
următor. Era liniştită - fără urme de salivă, mucus, vomă sau 
lacrimi, fără o expresie de groază... Nu mai văzuse niciodată aşa 
ceva. Gazele toxice şi fumul provoacă panică, sufocare, o 
moarte violentă care se poate vedea în expresia feţei şi în 
contorsionarea corpului victimelor. Ceea ce vedea aici, 
concluzionă el, era un somn liniştit, urmat de pierderea 
cunoştinţei, apoi de moarte. 

Îl căută apoi pe dezertorul încătuşat şi pe cei doi bărbaţi din 
escortă şi îl găsi pe primul în penultimul rând de la tribord, pe 
locul dinspre fereastră. Bărbatul era îmbrăcat într-un costum gri 
închis şi avea faţa parţial ascunsă de ochelari pentru dormit şi, 
din punctul de vedere al lui McGill, putea fi hispanic, din Orientul 
Mijlociu sau din India. Niciodată nu putea să deosebească 
tipurile etnice. Dar tipul care stătea lângă omul cu cătuşe era 
mai mult ca sigur poliţist. De obicei, McGill putea recunoaşte pe 
unul dintr-ai lui. Îl pipăi la piept şi îi simţi tocul pistolului la 
subsuoara stângă. Privi apoi la bărbatul care şedea singur în 
ultimul rând, în spatele celor doi, şi trase concluzia că acesta era 
celălalt poliţist. Oricum, nu mai conta, cu excepţia faptului că nu 
va mai trebui să-i ducă la maşina poliţiei şi că nu vor mai ajunge 
la poarta 23. De fapt, nimeni nu mai pleca nicăieri decât la 
morga mobilă. 

McGill cântări situaţia. Toţi pasagerii din cupolă erau morţi şi, 
cum aerul era acelaşi în întreaga aeronavă, ştiu că şi cei de la 
clasa întâi şi de la clasa turist erau morţi. Asta explica ceea ce 
văzuse şi ce nu văzuse dedesubt. Asta explica tăcerea. Se gândi 
să folosească radioul şi să ceară asistenţă medicală, dar era 
sigur că nimeni nu mai avea nevoie. Totuşi, ridică telefonul din 
lăcaşul lui, gata să transmită, dar îşi dădu seama că nu ştia ce 
să spună şi nu ştia cum i se va auzi glasul prin masca de oxigen. 


Apăsă deci butonul radioului într-o serie de semnale lungi şi 
scurte prin care anunţa că era în siguranţă. 

— Recepţionat, Andy, se auzi prin radio vocea lui Sorentino. 

McGill se deplasă spre toaleta din spatele scării în spirală. 

Semnul de pe uşă indica LIBER şi el deschise uşa, asigurându- 
se că nu se afla nimeni acolo. 

Vizavi de toaletă se afla chicineta şi, în timp ce se îndepărta 
de toaletă, văzu pe cineva zăcând pe podeaua acesteia. Se 
apropie de cadavru şi îngenunche. Era o stewardesă culcată pe 
o parte, de parcă trăgea un pui de somn: li verifică pulsul, dar 
nu simţi nimic. 

Fiind sigur acum că niciun pasager nu mai avea nevoie de 
ajutor, se deplasă repede spre carlingă şi trase de uşă, dar era 
încuiată, aşa cum cerea regulamentul. Bătu cu pumnul în uşă şi 
strigă prin masca de oxigen: 

— Deschideţi! Echipa de intervenţie! Deschideţi! 

Nu veni niciun răspuns. Nici nu se aştepta la vreunul. 

McGill ridică toporişca şi lovi încuietoarea uşii. Aceasta cedă şi 
uşa se deschise pe jumătate. După un moment de ezitare, intră 
în carlingă. 

Pilotul şi copilotul şedeau în scaunele lor, cu capetele în faţă 
de parcă aprobau ceva. 

McGill stătu câteva secunde, nevrând să-i atingă. 

— Hei, hei. Mă auziţi? zise el, simțindu-se puţin caraghios că 
vorbeşte cu oameni morţi. 

Andy McGill transpira acum şi simţi cum îi tremură genunchii. 
Nu era un om sensibil şi, pe parcursul anilor, cărase partea lui 
de cadavre din diferite locuri, dar nu mai fusese niciodată singur 
în prezenţa unei morţi atât de liniştite. 

Atinse cu mâna goală faţa pilotului. Mort de câteva ore. Deci 
cine manevrase avionul la aterizare? 

Se uită pe panoul de bord. Petrecuse o oră de instrucţie într-o 
carlingă de Boeing, aşa că îşi îndreptă atenţia spre un mic ecran 
pe care scria PILOT AUTOMAT. | se spusese că un program 
computerizat putea să dirijeze aterizarea acestor avioane cu 
reacţie de ultim tip fără ajutorul pilotului. Nu crezuse atunci, dar 
acum credea că este posibil. 

Nu exista o altă explicaţie a faptului că această aeronavă a 
morţii ajunsese până aici. O aterizare cu pilot automat putea 
explica şi incidentul în care aproape se ciocnise de o aeronavă a 


US Airway şi lipsa inversării tracţiunii. Cu siguranţă, se gândi 
McGill, tot asta explica şi orele în care nu existase contact radio, 
ca să nu mai vorbim de faptul că aeronava încremenise la 
capătul pistei, cu motoarele mergând şi cu doi piloţi morţi. 
Sfântă fecioară... Simţea că i se face rău şi ar fi vrut să tipe, să 
vomite sau să fugă, dar rămase nemişcat şi inspiră adânc. 
Calmează-te, McGill. 

Ce să facă mai departe? 

Să aerisească. 

Ridică mâna şi atinse trapa de salvare, acţionă mânerul şi 
aceasta se deschise, dezvăluind un pătrat de cer albastru. 

Rămase un moment nemişcat, ascultând zgomotul motoarelor 
aeronavei, acum amplificat. Ştia că trebuia să le oprească, dar 
părea să nu existe niciun risc de explozie, aşa că le lăsă să 
meargă pentru ca sistemul de aerisire de la bord să poată 
elimina complet posibilul gaz toxic care provocase acest 
coşmar. Singurul lucru care îl făcea să se simtă ceva mai bine 
era constatarea că, şi dacă ar fi acţionat mai curând, nu ar fi 
schimbat nimic. Cazul acesta semăna oarecum cu cel saudit, dar 
avusese loc în timp ce aeronava era încă în aer, departe de 
aeroport... Nu fusese niciun incendiu la bord, deci Boeingul 747 
nu se prăbuşise ca avionul cu reacţie al Swissair lângă coasta 
Nova Scoţia. De fapt, oricare era problema, ea afectase numai 
fiinţele vii, nu şi sistemul mecanic sau electronic. Pilotul automat 
făcuse ceea ce fusese programat să facă, deşi McGill începu să 
dorească să nu o fi făcut. 

McGill privi prin parbriz la soarele de afară. Dorea să fie acolo, 
printre oameni vii, nu aici. Aşteptă totuşi ca sistemul de aerisire 
să-şi facă treaba şi încercă să-şi amintească de cât timp era 
nevoie pentru aerisirea completă a unui Boeing 747. Se 
presupunea că ştie aceste lucruri, dar nu era în stare să se 
concentreze. Ca/mează-te. 

După ceea ce păru un timp interminabil, de fapt mai puţin de 
două minute, McGill se aplecă spre piedestalul dintre scaunele 
piloților şi opri cele patru motoare. Aproape toate luminile de la 
bord se stinseră, cu excepţia celor care erau conectate la 
baterii, iar mugetul motoarelor cu reacţie se opri brusc, lăsând 
loc unei tăceri ciudate. 

McGill îşi dădu seama că toţi cei care urmăreau aeronava de 
la distanţă răsuflau uşuraţi acum, când motoarele fuseseră 


oprite. 

McGill auzi un zgomot în cabina cupolei şi se întoarse spre uşa 
carlingii ca să asculte din nou. Strigă prin masca de oxigen: 

— Este cineva? 

Linişte. Linişte ciudată. Mortală. Dar auzise ceva. Poate era 
zgomotul motoarelor care se răsuceau. Sau poate o geantă de 
voiaj se mişcase în compartimentul de bagaje. 

Inspiră adânc, încercând să se calmeze. Îşi aminti ce-i spusese 
odată un medic legist: „Morţii nu-ţi pot face rău. Nimeni nu a 
fost ucis vreodată de un om mort.” 

Privi în cupola aeronavei şi văzu doar pasagerii morţi uitându- 
se la el. Dar medicul legist greşise. Morţii pot răni şi îţi pot ucide 
sufletul. Andy McGill spuse o rugăciune şi se închină. 


9 


Deveneam neliniştit, dar George Foster stabilise legătura cu 
agentul Jim Lindley aflat pe pistă, care la rândul lui îl avea 
alături pe unul din poliţiştii Autorităţii Aeroportului, acum în 
legătură cu centrul de comandă, iar acesta păstra contactul 
radio cu turnul de control şi cu echipele de intervenţie înşirate 
mai departe pe pistă. 

— Ce-a spus Lindley? l-am întrebat pe George. 

— Că o persoană din echipa de intervenţie s-a urcat la bordul 
aeronavei şi a oprit motoarele. 

— Tipul a raportat care este situaţia? 

— Incă nu, dar a dat semnale că totul este în regulă. 

— A dat semnale şi s-a auzit în afara avionului? Ce a mâncat 
ăsta la prânz? 

Ted şi Debbie au râs. Kate, nu. 

— Semnale radio, spuse George exasperat. Tipul poartă 
mască de oxigen şi în acest caz este mai uşor să semnalizezi 
prin morse decât să vorbeşti... 

— Ştiu, l-am întrerupt eu. Glumeam. 

Nu întâlneşti prea adesea persoane atât de serioase ca 
George Foster. Şi cu siguranţă nu în NYPD, unde fiecare este un 
bufon, iar fiecare bufon vrea să fie şeful tuturor. 

Totuşi, trebuia să mă port civilizat aici, la uşa de oţel a porţii 
23. 

— Lasă-mă să ies şi să iau legătura direct cu Lindley, i-am 
sugerat lui George. 

— De ce? 

— De ce nu? 

George ezita între dorinţa de a mă avea sub ochi şi dea mă 
goni de lângă el, din faţa lui şi din viaţa lui. Produceam un 
asemenea efect asupra superiorilor. 

— De îndată ce tipul din echipa de intervenţie îi scoate pe 
oamenii noştri din aeronavă şi îi duce la maşina poliţiei, s-a 
adresat el tuturor, Lindley mă va suna, după care vom cobori 
scările spre pistă. Nu va dura mai mult de treizeci de secunde 
până jos, aşa că aveţi răbdare. Bine? 

Nu aveam de gând să mă cert cu tipul ăsta. 

— Tu eşti şeful, i-am spus pe un ton oficial. 

Aparatul de radio al domnişoarei Debra Del Vecchio a pârâit. 


— Echipa Yankee a marcat în repriza a cincea, ne-a informat 
ea după ce a ascultat câteva momente. 

Aşa că am aşteptat cu toţii în faţa porţii în timp ce situaţii 
care nu depindeau de noi au provocat o mică întârziere în 
planurile noastre. Pe peretele coridorului se afla un poster 
turistic care prezenta o vedere de noapte a Statuii Libertăţii, 
iluminată. Dedesubtul fotografiei erau trecute în aproape 
douăsprezece limbi vorbele Emmei Lazarus: „Daţi-mi mie 
noroadele obosite, sărace care tânjesc după Libertate, rebuturile 
nefericite ale meleagurilor voastre mănoase. Trimiteţi-mi mie 
aceşti oameni fără adăpost azvârliţi de furtună, îmi voi ridica 
lampa lângă uşa de aur!” 

invăţasem pe dinafară aceste cuvinte în şcoala primară. Îmi 
provocau şi acum emoţii. 

M-am uitat la Kate şi i-am prins privirea. Mi-a zâmbit şi i-am 
întors zâmbetul. Dacă luăm în considerare toate acestea, era 
mai bine decât să zac într-un pat de spital, conectat la aparatele 
care menţin viaţa. Unul dintre doctori mi-a spus mai târziu că, 
dacă nu aş fi avut parte de un şofer de salvare formidabil şi de 
un paramedic extraordinar, aş fi purtat o etichetă legată de 
degetul de la picior în locul brăţării cu numele meu. Atât 
fusesem de aproape. 

Asta îţi schimbă cu adevărat viaţa. Nu la exterior, ci în 
profunzime. La fel ca prietenii mei care au luptat în Vietnam, 
simt uneori că norocul m-a părăsit şi că am un contract lună de 
lună cu Dumnezeu. 

Mi-am dat seama de asta în ziua în care am încasat trei 
gloanţe pe West 102nd Street; cu trei zile în urmă s-a împlinit un 
an. În ce mă priveşte, ziua ar fi trecut neobservată, dar fostul 
meu partener, Dom Fanelli, a insistat să mă scoată la o bere. 
Pentru a fi în spiritul evenimentului, m-a dus la un bar pe West 
102nd Street, la o stradă distanţă de locul fericitului incident. 
Acolo se afla o duzină din foştii mei amici, care îşi aveau 
pistoalele îndreptate spre o ţintă de formă umană ce purta 
inscripţia JOHN COREY şi cu trei găuri de glonţ în ea. Poliţiştii 
sunt ciudaţi. 


Andy McGill ştia că orice făcea sau omitea să facă, în 
săptămânile şi lunile următoare avea să fie cercetat minuţios. 
Probabil că îşi va petrece următoarele două luni depunând 


mărturie în faţa a o duzină de agenţii de stat sau federale, ca să 
nu mai menţioneze pe propriii şefi. Acest dezastru va deveni o 
legendă printre pompieri şi voia să fie sigur că el va fi eroul ei. 

Mintea lui trecu de la viitorul necunoscut la problema 
prezentă. Ce să facă mai departe? 

Ştia că motoarele o dată oprite puteau fi pornite din nou doar 
folosind instalaţia auxiliară de forţă de la bord, ceea ce nu era 
de competenţa lui, sau cu ajutorul unei instalaţii externe de 
forţă, care ar trebui tractată până la aeronavă. Dar fără piloţi 
care să pornească motoarele şi să dirijeze avionul, acum nu mai 
aveau nevoie decât de un vehicul de la Trans-Continental care 
să remorcheze aeronava, să o scoată de pe pistă şi să o ducă 
într-o zonă sigură, la adăpost de privirile publicului şi ale 
reporterilor. McGill apropie radiotelefonul de faţa mascată şi îl 
sună pe Sorentino. 

Echipa de intervenţie unu, aici echipa opt-unu. 

— Inţeles, se auzi în cască vocea slabă a lui Sorentino. 

— Cheamă un vehicul al companiei, ASAPE. inţeles? spuse 
McGill. 

— Înţeles. Vehiculul Trans-Continental. Ce se petrece? 

— Fă-o. Terminat. 

McGill ieşi din carlingă, străbătu în grabă cupola aeronavei şi 
cobori pe scara în spirală la puntea de dedesubt, după care 
deschise a doua uşă de evacuare din capătul celălalt al 
fuzelajului. 

Trase apoi draperiile de la clasa turist şi cercetă cu privirea 
interiorul vast al Boeingului 747. Sute de pasageri şedeau cu 
faţa la el, unii rezemaţi de spătar, alţii aplecaţi, perfect 
nemişcaţi, ca într-o fotografie. Continuă să privească, aşteptând 
ca cineva să se mişte sau să scoată un sunet. Dar nu se produse 
nicio mişcare, niciun răspuns la prezenţa lui, nicio reacţie faţă 
de acest extraterestru în costum spaţial argintiu şi mascat. 

Se întoarse, străbătu culoarul şi trase draperia de la 
compartimentul de clasa întâi, străbătându-l grăbit, atingând 
câteva feţe, pălmuind chiar câţiva pasageri ca să vadă dacă 
primeşte vreun răspuns. 

Nu exista absolut niciun semn de viaţă printre pasageri, şi îl 
străbătu un gând, foarte nelalocul lui, cum că un bilet la clasa 
întâi de la Paris la New York costa în jur de zece mii de dolari. Şi 


8 As Soon As Possible - Cât mai curând posibil (n. tr.). 


care fusese diferenţa? Toţi respiraseră acelaşi aer şi acum erau 
la fel de morţi ca cei din clasa turist. 

McGill părăsi în grabă compartimentul de clasa întâi, ieşi în 
spaţiul deschis unde se aflau coridorul, scara în spirală şi cele 
două uşi deschise. Se duse la uşa laterală de la tribord şi îşi 
scoase masca de oxigen. 

Sorentino stătea pe scara vehiculului de intervenţie. 

— Ce se întâmplă? strigă el către McGill. 

— Ceva rău. Foarte rău, răspunse acesta după ce inspiră 
adânc. 

Sorentino nu-l văzuse niciodată pe şeful lui cu o asemenea 
expresie şi presupuse că foarte rău însemna cel mai rău lucru 
posibil. 

— Sună la Centrul de Comandă... spune-le că toate 
persoanele de la bord sunt moarte. Posibil gaze toxice... zise 
McGill. 

— Dumnezeule! 

— Da. Anunţă turnul de control şi aşteaptă răspuns. De 
asemenea, cheamă un reprezentant al companiei în zona de 
securitate. De fapt, adăugă el, cheamă-i pe toţi în zona de 
securitate. Vama, bagaje, pe toţi. 

— Imediat, zise Sorentino şi dispăru în cabina vehiculului. 

McGill se întoarse în clasa turist. Era convins că nu mai avea 
nevoie de mască, dar o luă cu el, iar toporişca o lăsă sprijinită 
de perete. Nu simţea niciun miros periculos, dar sesiză o aromă 
slabă - părea familiară, apoi o recunoscu - migdale amare. 

Dădu draperia în lături şi, încercând să nu privească pasagerii, 
trecu în aripa dreaptă şi deschise încă două uşi, apoi traversă 
aeronava şi le deschise şi pe cele două din partea stângă. Simţi 
o uşoară adiere pe faţa transpirată. 

Radioul lui pârâi şi o voce se făcu auzită: 

— Echipa unu, aici locotenentul Pierce. Raportează situaţia. 

McGill ridică radiotelefonul şi răspunse turnului de control: 

— Echipa unu. Sunt la bordul aeronavei. Toate persoanele de 
la bord sunt decedate. 

— Eşti sigur? întrebă Pierce după o lungă tăcere. 

— Da. 

Din nou tăcere.... 

— Gaze, fum sau ce? 

— Fum, nu. Gaze toxice. Nu cunosc sursa. Aeronava este 


aerisită şi nu mai folosesc masca de oxigen. 

— Înţeles. 

Din nou tăcere. 

McGill simţi că i se face greață, dar se gândi că era mai 
degrabă ca urmare a şocului decât a gazelor inhalate. Nu voia 
să ia el o decizie, aşa că aşteptă. Işi putea imagina grupul de 
persoane din Centrul de Comandă, vorbind deodată şi pe un ton 
scăzut. 

În cele din urmă, locotenentul Pierce reveni: 

— Bine... ai solicitat un vehicul al companiei. 

— Da. 

— Este nevoie de... spitalul mobil? 

— Nu. lar morga mobilă nu va face faţă. 

— Înţeles. Bine... hai să mutăm întreaga situaţie în zona de 
securitate. Să eliberăm pista şi să punem aeronava la adăpost. 

— Am înţeles. Aştept vehiculul de remorcare. 

— Mda... bine... oh... rămâi la bord. 

— Nu plec nicăieri. 

— Mai vrei să vină şi altcineva la bord? Din corpul medical? 

McGill lăsă să-i scape un oftat de exasperare. Aceşti idioţi de 
la Centrul de Comandă păreau să nu înţeleagă că toţi pasagerii 
şi echipajul erau morţi. 

— Nu, răspunse el. 

— Okay... deci... presupun că a aterizat cu pilot automat. 

— Şi eu. Pilotul automat sau Dumnezeu. Eu, în niciun caz, şi 
nici pilotul sau copilotul. 

— Înţeles. Cred... vreau să spun, pilotul automat era, probabil, 
programat... 

— Nu „probabil”, domnule locotenent. Piloții sunt reci ca 


gheaţa. 
— Da... vreo urmă de incendiu? 
— Din nou, nu. 


— Decompresie? 

— Nu, măştile de oxigen sunt la locul lor. Gaze. Afurisite de 
gaze toxice. 

— Bine, calmează-te. 

— Mda. 

— Ne întâlnim în zona de securitate. 

— Înţeles. 

Neavând altceva de făcut, mai examină câţiva pasageri, 


asigurându-se din nou că nu exista niciun semn de viaţă la bord. 

— Coşmar, şopti pentru sine. 

De spaimă, în prezenţa pasagerilor morţi avu un sentiment de 
claustrofobie în compartimentul aglomerat al clasei turist. Se 
gândi că mai bine s-ar duce în cupola avionului, unde era mai 
multă lumină şi de unde putea vedea ceea ce se întâmplă în 
jurul aeronavei. 

leşi din compartiment, urcă scara în spirală şi ajunse în 
cupolă. Prin ferestrele de la babord văzu apropiindu-se vehiculul 
de remorcare. Prin cele de la tribord văzu câteva vehicule de 
intervenţie retrăgându-se la bază, iar altele îndreptându-se spre 
zona de securitate. 

încercă să ignore cadavrele din jur. Cel puţin aici, sus, erau 
mai puţine, iar printre ele nu se aflau copii. Dar oriunde s-ar afla 
în această aeronavă, gândi el, era singura fiinţă vie. 

Nu era întru totul adevărat, dar McGill nu ştia că avea un 
oaspete. 


Tony Sorentino urmări vehiculul de remorcare al Companiei 
Trans-Continental apropiindu-se de roţile de la botul avionului. 
Vehiculul era un fel de platformă mare, cu câte o cabină pentru 
şofer la fiecare capăt pentru ca acesta să poată opri lângă roţile 
din faţă şi să nu fie nevoit să dea cu spatele şi să provoace 
eventuale pagube. După ce legătura se realiza, şoferul schimba 
cabina şi pornea vehiculul. 

Sorentino gândi că asta era o treabă isteaţă şi rămase 
uitându-se fascinat la vehicul. Se întrebă de ce Pistolarii şi 
Pompierii nu aveau şi ei unul, dar îşi aminti că cineva îi spusese 
că era vorba de asigurare. Fiecare linie aeriană avea propriul 
vehicul de remorcare, iar dacă ei rupeau roţile din faţă ale unei 
aeronave de o sută cincizeci de milioane de dolari era treaba 
lor. Cu cât erau mai multe jucării, cu atât era mai bine. 

Privi cum şoferul de la Compania Trans-Continental prinde un 
drug de remorcare, în formă de furculiţă, de fiecare parte a 
angrenajului roţilor din faţă. 

— Ai nevoie de ajutor? îl întrebă el. 

— Nu. Nu pune mâna pe nimic. 

— Hei, sunt asigurat. 

— Pentru asta nu eşti. Unde mergem? întrebă şoferul după ce 
cuplă mecanismul. 


— În zona pentru deturnări, răspunse Sorentino, folosind 
numele mai dramatic, dar corect, al zonei de securitate. 

În ochii şoferului apăru o sclipire, aşa cum presupusese 
Sorentino că se va întâmplă. Ridică privirea spre imensa 
aeronavă care se înălța semeaţă deasupra lor. 

— Ce se întâmplă? 

— Ei bine, ce se întâmplă ţine de asigurarea ta, amice. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai aici un imens şi costisitor car funebru, prietene. Toţi sunt 
morţi. Gaze toxice. 

— Dumnezeule Atotputernic! 

— Corect. Hai să-l tragem. Cât poţi de repede. Eu merg 
înainte, iar tu în urma mea. Am un vehicul de intervenţie. Nu te 
opri până la zona de securitate. 

Uluit, şoferul se duse la cabina din faţă a vehiculului său, 
porni imensul motor diesel şi începu deplasarea. 

Sorentino se urcă în cabina vehiculului de intervenţie şi trecu 
în faţa vehiculului de remorcare dirijându-l pe un drum de acces 
care ducea la zona de securitate aflată nu departe de pista a 
patra. 

Pe frecvenţa lui de radio, Sorentino auzi tot felul de discuţii. 
Niciuna nu părea veselă. 

— Echipa unu se deplasează, transmise el, aeronava este 
remorcată. Echipa patru încheie convoiul. 

Sorentino menţinu viteza de douăzeci şi patru de kilometri pe 
oră, viteza maximă la care putea ajunge vehiculul de remorcare 
trăgând după el o aeronavă de trei sute treizeci şi şapte de 
tone. Verifică prin oglinda retrovizoare ca să se asigure că se 
află la o distanţă potrivită de aeronavă. Imaginea din oglindă 
era foarte ciudată, gândi el. Era urmat de un vehicul ciudat care 
nu putea să-şi deosebească fundul de cap, iar în spatele 
acestuia se afla un monstru argintiu tras de sfoară ca o jucărie. 
Dumnezeule, ce zi mai este şi asta! 


Inactivitatea nu este numele de mijloc al lui John Corey. 

— Cer din nou permisiunea de a ieşi pe pistă, m-am adresat 
lui George Foster. 

Foster a părut indecis ca de obicei, aşa că mi-a răspuns Kate: 

— Bine, John, ai această permisiune. Dar nu mai departe. 

— Promit, am zis. 


Domnişoara Del Vecchio s-a întors şi a bătut numărul de cod 
pe încuietoarea uşii. Aceasta s-a deschis, iar eu am păşit pe 
culoarul lung, apoi pe scările de serviciu până jos pe pistă. 

Convoiul care urma să se ducă la Federal Plaza era grupat în 
apropierea clădirii terminalului. M-am apropiat grăbit de una 
dintre maşinile poliţiei Autorităţii Aeroportului şi mi-am fluturat 
legitimaţia. 

— Aeronava-problemă, m-am adresat eu unui ofiţer în civil, 
este staționată la capătul pistei. Trebuie să ajung acolo imediat. 

M-am aşezat apoi pe locul pasagerului, regretând profund că 
o minţisem pe Kate. 

— Am crezut că băieţii de la Serviciul de intervenţie vă aduc 
pasagerul aici, a replicat tânărul poliţist. 

— Schimbare de plan. 

— Bine... 

A pornit maşina cu viteză mică, în acelaşi timp chemând 
turnul de control şi cerând permisiunea să traverseze pista. 

Am devenit conştient că cineva alerga pe lângă maşină şi, 
după aspectul lui, m-am gândit că trebuia să fie agentul FBI Jim 
Lindley. 

— Opreşte! a strigat el. 

Polițistul de la Autoritatea Aeroportului a oprit maşina. 

Lindley şi-a arătat legitimaţia şi mi s-a adresat: 

— Cine eşti? 

— Corey. 

— Oh... unde te duci? 

— La aeronavă. 

— De ce? 

— De ce nu? 

— Cine ţi-a permis... 

Brusc, Kate a apărut lângă maşină. 

— Este în regulă, Jim. Ne ducem doar să verificăm, a spus ea 
şi s-a strecurat pe bancheta din spate. 

— Hai să mergem, i-am zis şoferului. 

— Aştept să primesc permisiunea să traversez pista... a 
răspuns el. 

— Cine cere permisiunea să traverseze pista şi de ce? s-a 
auzit o voce în aparat. 

Am înşfăcat microfonul. 

— Aici este... cine eram, de fapt? Aici FBI. Trebuie să mergem 


la aeronavă. Cu cine vorbesc? 

— Aici domnul Stavros, controlorul şef al turnului de control. 
Ascultă, nu poţi traversa... 

— Este o urgenţă. 

— Ştiu că este o urgenţă. Dar de ce trebuie sa traversezi... 

— Mulţumesc, i-am răspuns. Avem permisiunea, m-am 
adresat poliţistului. 

— Păi nu a... a protestat acesta. 

— Porneşte girofarul şi sirena. Am mare nevoie să faci asta 
pentru mine. 

Polițistul a ridicat din umeri şi maşina s-a deplasat pe pistă 
spre drumul de acces, cu girofarul în funcţiune şi sirena urlând. 

Stavros, tipul de la turnul de control, a revenit la microfon, 
dar am dat volumul la minimum. 

— M-ai minţit, mi s-a adresat Kate pentru prima oară. 

— Îmi pare rău. 

— Cine este? m-a întrebat polițistul, arătând cu degetul peste 
umăr. 

— Ea este Kate. Eu sunt John. Tu cine eşti? 

— Al. Al Simpson. 

A întors maşina pe iarbă şi a rulat paralel cu drumul de acces 
spre est. Maşina s-a hurducat rău. 

— Este mai bine să ne ţinem la distanţă de pistă şi de drumul 
de acces, azisel. 

— Tu eşti şeful, l-am informat. 

— Ce fel de urgenţă este? 

— Îmi pare rău, nu-ți pot spune. 

De fapt, n-aveam nicio idee. 

În câteva minute a apărut la orizont uriaşul Boeing 747. 
Simpson a traversat drumul de acces şi a luat-o din nou pe iarbă 
spre pistă. 

— Trebuie să sun turnul de control. 

— Nu, nu trebuie. 

— Aşa cere regulamentul FAA. Nu putem traversa... 

— Nu-ţi face griji din cauza asta. Voi fi atent la avioane. 

Simpson a traversat pista largă. 

— Dacă vrei să fii împuşcat, mi-a zis Kate, te descurci foarte 
bine. 

Boeingul 747 nu părea să se afle prea departe, dar era doar o 
iluzie optică, iar silueta nu se mărea pe măsură ce ne apropiam 


de ea. 

— Opreşte, am zis. 

— Ai vreo teorie pe care ai vrea să mi-o împărtăşeşti şi mie? 
m-a întrebat Kate. 

— Nu. 

— Nu, pentru că nu ai una sau pentru că nu vrei să-mi spui? 

— Ambele. 

— De ce facem asta? 

— M-am săturat de Foster şi de Nash. 

— Cred că faci pe grozavul. 

— Vom vedea când vom ajunge la avion. 

— Îţi place să rişti, nu-i aşa? 

— Nu, nu-mi place, dar trebuie să risc. 

Ofiţerul Simpson asculta discuţia dintre mine şi Kate, dar nu 
şi-a spus părerea şi nu a luat partea nici unuia. 

Am mers în tăcere, iar Boeingul părea încă departe, ca un 
miraj în deşert. 

— Poate voi încerca să te susţin, a spus Kate în cele din urmă. 

— Mulţumesc, partenere. 

Presupun că asta este ceea ce se poate considera loialitate 
necondiționată printre federali. 

Am privit din nou Boeingul 747, dar nici de astă dată nu se 
făcuse mai mare. 

— Cred că se deplasează, am spus. 

— Mda... dar... cred că este remorcat, a zis Simpson, privind 
pe geam. 

— De ce l-ar remorca? 

— Ei bine... ştiu că au oprit motoarele, aşa că uneori este mai 
uşor să-l tracteze decât să pornească din nou motoarele. 

— Vrei să spui că nu trebuie să întorci pur şi simplu cheia în 
contact? 

Simpson a râs. 

Înaintam mai repede decât aeronava, iar distanţa începea să 
se micşoreze. 

— De ce nu-l remorchează spre noi? Spre terminal? 

— Păi... mi se pare că îl duc spre zona pentru deturnări. 

— Ce? 

— Vreau să spun spre zona de securitate. Este acelaşi lucru. 

M-am uitat spre Kate şi am văzut că era îngrijorată. Simpson a 
dat radioul la maximum şi am ascultat transmisiile radio. In 


majoritate erau ordine, rapoarte asupra mişcării vehiculelor, o 
mulţime de fraze pompoase din partea Autorităţii Aeroportului 
pe care nu le-am înţeles, dar nimic concret despre ceea ce se 
petrecea. Am presupus că toţi ceilalţi cunoşteau situaţia, în 
afară de noi. 

— Poţi să ne spui despre ce este vorba? l-am întrebat pe 
Simpson. 

— Nu prea... dar sunt sigur că nu este vorba despre o 
deturnare. Nu cred nici că este o problemă mecanică. Am auzit 
multe dintre vehiculele de intervenţie întorcându-se la bază... 

— Dar o problemă medicală? 

— Nu cred... după semnale, cred că nu solicită asistenţă 
medicală... S-a oprit brusc. Uh, oh. 

— Cum adică uh, oh? 

— Simpson, despre ce este vorba? a întrebat Kate, aplecându- 
se în faţă. 

— Solicită MM şi ML. 

Ceea ce înseamnă Morga Mobilă şi medic legist, adică morţi. 

— Accelerează, i-am spus lui Simpson. 


10 


Andy McGill îşi scoase costumul de protecţie şi îl aruncă pe un 
scaun gol de lângă o femeie moartă. Îşi şterse transpiraţia de pe 
gât şi îşi descheie cămaşa albastră de uniformă. 

Radioul pârâi şi se auzi chemat. 

— Echipa opt-unu, vorbi el în microfon. Cine este? 

Era din nou locotenentul Pierce, iar McGill se crispă. 

— Andy, nu vrem să te sâcâim, zise acesta pe un ton superior, 
dar trebuie să fim siguri, pentru procesul-verbal, că nu ratăm 
posibilitatea de a acorda ajutor medical pasagerilor. 

McGill privi prin uşa deschisă a carlingii şi prin parbriz. La 
aproape treizeci de metri în faţă se afla intrarea în zona de 
securitate. De fapt, Sorentino era chiar lângă poartă acum. 

— Andy? 

— Uite ce este, am cercetat personal aproape o sută de 
pasageri în fiecare dintre cele trei compartimente. Toţi sunt reci 
şi devin tot mai reci. Acum sunt în cupolă şi aici a început să 
miroasă. 

— Okay... voiam să fiu sigur. Sunt în zona de securitate, 
continuă locotenentul Pierce, şi văd că aproape aţi ajuns. 

— Înţeles. Altceva? 

— Nu. Terminat. 

McGill puse radioul în suportul de la curea. 

Privirea lui se opri asupra celor trei bărbaţi pe care ar fi 
trebuit să-i scoată din aeronavă. Se deplasă spre primii doi care 
şedeau alături - agentul federal şi prizonierul în cătuşe. 

Fiind mai întâi poliţist şi apoi pompier, McGill se gândi să 
recupereze pistoalele, ca să nu apară probleme mai târziu, în 
cazul în care acestea ar dispărea. Desfăcu haina agentului şi 
căută tocul pistolului, dar acesta era gol. 

— Ce naiba...? 

Se duse la celălalt agent din rândul din spate şi căută pistolul, 
dar din nou găsi tocul gol. Ciudat. Încă un motiv de îngrijorare. 

Îşi dădu seama că îi era foarte sete şi intră în chicineta din 
spate. Ştia că nu trebuia să se atingă de nimic, dar avea buzele 
arse. Privi înjur, încercând să ignore stewardesa lungită pe 
podea. Găsi o cutie mică de apă minerală în bar şi, după câteva 
clipe de luptă cu propria conştiinţă, desfăcu cutia şi luă o 
înghiţitură lungă. Hotări apoi că avea nevoie de ceva mai tare şi 


desfăcu o sticluţă cu whisky. O sorbi dintr-o înghiţitură, dădu pe 
gât şi restul de apă minerală, după care aruncă sticluţa şi cutia 
în coşul de gunoi. Lăsă să-i scape o mică râgâială şi se simţi mai 
bine. 

Aeronava încetinea şi îşi dădu seama că în momentul în care 
aceasta va opri va fi invadată de oameni. Înainte să se întâmple 
aşa ceva şi înainte de a se înfăţişa în faţa superiorilor, trebuia să 
facă pipi. leşi din chicinetă, se duse la toaletă şi începu să tragă 
de uşă, dar era încuiată. Semnul roşu arăta OCUPAT. 

Rămase o clipă nemişcat, derutat. Verificase toaleta când 
intrase în cupolă. Nu avea niciun sens. Trase din nou de uşă, 
care de data asta se deschise. 

Stând în toaletă cu faţa spre el se afla un bărbat înalt, brunet, 
într-un costum de paraşutist cu emblema Companiei Trans- 
Continental pe buzunarul de la piept. 

McGill rămase câteva clipe fără grai. 

— Cum ai... reuşi el să îngaime. 

Privi faţa bărbatului şi văzu doi ochi negri, adânci, privind într- 
ai lui. 

Bărbatul ridică mâna dreaptă înfăşurată într-o pătură, ceea ce 
lui McGill i se păru ciudat. 

— Cine naiba eşti? 

— Sunt Asad Khalil. 

McGill abia auzi sunetul înfundat al împuşcăturii şi nu simţi 
glonţul de calibrul 40 care îi străpunse fruntea. 

— lar tu eşti mort, zise Asad Khalil. 


Tony Sorentino intră pe poarta deschisă a zonei de securitate, 
alias zona pentru deturnări. 

Privi în jur. Era o incintă imensă în formă de potcoavă, eu 
lămpi cu vapori de sodiu cocoţate pe stâlpi înalţi, ceea ce îi 
amintea de un stadion de base-ball, cu excepţia faptului că 
aceasta era pavată cu beton. 

Nu mai fusese aici de câţiva ani, aşa că privi înjur. Gardul înalt 
de aproape patru metri avea în spate, la fiecare nouă metri, 
câte o platformă de tragere. Fiecare platformă era prevăzută cu 
un scut armat cu un locaş de tragere, dar nimeni nu se afla pe 
poziţie, din câte vedea el. 

Privi în oglinda retrovizoare să se asigure că şoferul 
vehiculului de remorcare nu intrase în panică la vederea porţilor 


şi nu oprise vehiculul. Gardul era destul de jos, aşa că aripile 
oricărui tip de avion cu reacţie puteau trece, dar era ceva ce 
aceşti şoferi nu ştiau întotdeauna. 

Vehiculul de remorcare era chiar în urma lui Sorentino, iar 
aripile Boeingului trecură peste gard. „Continuă să mergi, 
imbecilule. Urmează-l pe Tony.” Privi înjur la scena care i se 
desfăşura în faţa ochilor. Aproape toată lumea se afla acolo. 
Văzu centrul de comandă mobil, un camion imens în interiorul 
căruia se aflau aparate de radio, telefoane şi şefi. Aceştia aveau 
legătură directă cu jumătate din lume, iar până acum poate îi 
contactaseră pe cei de la NYPD, FBI, FAA, poate chiar Paza de 
Coastă, care îi ajuta uneori cu elicoptere. Cu siguranţă, îi 
sunaseră pe cei de la Vamă şi Controlul paşapoartelor. Chiar 
dacă pasagerii erau toţi morţi, gândi Sorentino, nimeni nu intra 
în SUA fără să treacă pe la Vamă sau Paşapoarte. In procedura 
de astăzi erau doar două diferenţe - una, toată treaba se 
desfăşura aici, nu la terminal, şi, a doua, pasagerii nu trebuia să 
răspundă la nicio întrebare. 

Sorentino încetini vehiculul de intervenţie şi îşi verifică propria 
poziţie şi a Boeingului 747. Câţiva metri încă şi se aflau în 
centru. 

Văzu morga mobilă şi un imens camion frigorific lângă ea, 
înconjurate de o mulţime de oameni îmbrăcaţi în alb - 
personalul care va identifica şi va pune pasagerii în saci. 

De fiecare parte a incintei se aflau scări mobile, şase cu totul. 
Lângă fiecare scară mobilă se aflau propriul şofer, poliţişti de la 
Autoritatea Aeroportului şi personalul de la serviciul medical de 
urgenţă, gata să urce la bord şi să-şi înceapă sinistra sarcină de 
a descărca morţii. 

Mai văzu şi o mulţime de vehicule ale Companiei Trans- 
Continental - camioane, benzi transportoare, cărucioare pentru 
bagaje şi un motostivuitor pentru descărcarea containerelor cu 
bagaje. Se mai aflau şi aproape douăzeci de hamali în 
costumele albastre de paraşutişti ale Companiei Trans- 
Continental, purtând mănuşi de piele. De obicei, aceşti tipi 
trebuia să lucreze repede, altfel se trezeau cu un supraveghetor 
alături. Dar descărcarea Boeingului 747 nu avea să fie 
cronometrată. 

Sorentino mai văzu şi un camion dotat cu aparat cu raze X 
pentru verificarea bagajelor. Se mai aflau şi patru camioane 


pentru aprovizionarea cu alimente, nu pentru aprovizionarea 
avionului, după ştiinţa lui. Aceste camioane, ale căror cabine se 
puteau ridica, cu sistem hidraulic, până la nivelul uşilor 
Boeingului, erau cele mai indicate pentru descărcarea 
cadavrelor. 

Toată lumea era prezentă, gândi el, toţi şi tot ce era normal 
să se afle la terminal se afla aici. Toţi în afară de persoanele 
care aşteptau la poartă să întâmpine pasagerii. Sărmanii de ei, 
gândi Sorentino, se vor afla în curând într-o încăpere separată, 
împreună cu reprezentanţii Companiei Trans-Continental. 

Încercă să-şi imagineze personalul companiei făcând toate 
precizările, ţinând evidenţa locurilor în care vor fi depuse 
cadavrele, înapoind familiilor bagajele şi obiectele personale ale 
decedaţilor. /isuse. 

Apoi, după câteva zile sau săptămâni, după ce Boeingul 747 
avea să fie verificat şi problema clarificată, aparatul va reveni 
pe pistă, gata să adune bani pentru companie. Sorentino se 
întrebă dacă familiile pasagerilor vor obţine o reducere la bilete. 

Un poliţist din Autoritatea Aeroportului se afla în faţa 
vehiculului lui Sorentino, făcându-i semn să mai înainteze puţin, 
apoi semnalizând oprirea. Sorentino privi în oglinda retrovizoare, 
să se asigure că şi deşteptul de pe vehiculul de remorcare 
oprise. Apoi ridică mâna şi opri lampa rotativă de semnalizare. 
Inspiră adânc, după care lăsă capul în mâini şi îşi simţi faţa udă 
de lacrimi, ceea ce îl surprinse. Nu ştia că plânge. 


11 


Kate, ofiterul Simpson şi cu mine nu am schimbat prea multe 
cuvinte, ci am ascultat ce se transmitea la aparatul de radio al 
maşinii poliţiei. Simpson a schimbat frecvențele şi a realizat 
legătura directă cu vehiculele de intervenţie. 

— Care este problema cu zborul Trans-Continental Unu-Şapte- 
Cinci? a întrebat el după ce s-a identificat. 

— Se pare că este vorba de gaze toxice, s-a auzit vocea în 
aparat. Niciun incendiu. Toţi sunt morţi. 

In maşină s-a lăsat o tăcere absolută. 

— Ai înţeles? a întrebat vocea. 

Simpson şi-a dres glasul: 

— Inţeles, toţi sunt morţi, răspunse el. Terminat. 

— Dumnezeule... este posibil? zise Kate. 

Ce se mai putea spune în astfel de cazuri? Nimic. Şi asta am 
şi spus. Nimic. 

Ofiţerul Simpson a luat-o pe drumul de acces care ducea la 
zona de securitate. De fapt, nu era nicio urgenţă, şi chiar a 
încetinit la douăzeci şi patru de kilometri pe oră, iar eu n-am 
intervenit. 

Imaginea din faţa noastră era aproape suprarealistă - imensa 
aeronavă urcându-se pe drumul de acces spre ciudatul gard de 
oţel care avea o deschidere largă în el. 

Boeingul a trecut prin deschizătură, iar aripile au plutit pe 
deasupra gardului. 

În mai puţin de un minut ne aflam lângă gard, dar înaintea 
noastră se aflau şi alte camioane, alte maşini care urmau să 
aştepte până ce aeronava va fi golită. Celelalte vehicule - un 
amestec de tot ce am văzut vreodată pe roţi - au pornit în urma 
aeronavei, provocând o mică blocare a traficului. 

— Ne vedem înăuntru, i-am zis lui Simpson. 

Am sărit din maşina poliţiei şi am început să alerg. Am auzit o 
uşă trântindu-se în urma mea şi paşii lui Kate apropiindu-se de 
mine. 

Nu ştiam de ce alerg, dar ceva din mine îmi spunea „Fugi!” 
Aşa că am continuat să alerg, simțind că mica cicatrice din 
plămân îmi va da de furcă. 

Kate şi cu mine ne-am strecurat în fugă printre vehicule şi, 
într-un minut, ne aflam în interiorul imensei incinte, plină de 


vehicule, oameni şi un Boeing 747. Părea ceva scos din Întâ/niri 
de gradul trei. Sau poate din Dosarele X. 

Persoanele care aleargă atrag atenţia, aşa că am fost opriţi de 
un poliţist în civil lângă care a apărut în grabă un sergent. 

— Unde arde, prieteni? a întrebat sergentul. 

Am încercat să-mi ţin respiraţia şi să zic, „FBI”, dar n-am 
reuşit să scot decât un fel de şuierat provocat de plămânul meu 
bolnav. 

Kate şi-a arătat insigna de agent federal, iar eu am reuşit să 
spun fără să gâfâi: 

— FBI. Avem la bord un dezertor şi doi poliţişti de escortă. 

— Ei bine, nu este nicio grabă, a zis sergentul de la 
Autoritatea Aeroportului. Toţi sunt morţi, a adăugat el. 

— Trebuie să urcăm la bordul aeronavei să luăm în primire... 
cadavrele, a zis Kate. 

— Avem personal calificat în scopul ăsta, domnişoară. 

— Domnule sergent, poliţiştii din escortă au pistoale şi 
documente secrete. Este o problemă de siguranţă naţională. 

— Aşteptaţi. A întins mâna, şi ofiţerul de poliţie i-a pus în 
palmă un aparat de emisie-recepţie. Sergentul a vorbit în 
aparat, apoi a aşteptat. Frecvența radio este foarte solicitată, 
ne-a spus el. 

Eram tentat să devin arogant, dar m-am abținut. 

— Această pasăre imensă a aterizat fără legătură radio... a zis 
el. 

— Ştim, am spus, fericit că învăţasem recent acest limbaj. 

Am privit Boeingul 747 care se oprise în centrul incintei. Scări 
mobile erau dirijate spre uşile aeronavei şi curând personalul 
avea să fie la bord. 

Sergentul nu primea răspuns la apelul lui, aşa că ne-a zis: 

— Vedeţi acel centru de comandă mobil? Duceţi-vă şi vorbiţi 
cu cineva de acolo. Ei sunt în legătură directă cu FBI şi cu şefii 
mei. 

Înainte de a se răzgândi, ne-am îndreptat în grabă spre 
vehicul. 

Incă respiram cu greu. 

— Te simţi bine? m-a întrebat Kate. 

— Perfect. 

Am privit amândoi peste umăr şi l-am văzut pe sergent 
ocupat cu alte treburi. Am schimbat direcţia şi ne-am îndreptat 


spre aeronavă. 

O scară mobilă se afla în partea din spatele avionului, iar 
câţiva băieţi din serviciul de intervenţie urcau treptele urmaţi de 
femei şi bărbaţi în alb, de tipi în costume albastre de paraşutişti 
şi de un individ în costum de afaceri. 

Un adevărat gentleman nu urcă niciodată o scară în spatele 
unei doamne cu fustă scurtă, dar mi-am încercat norocul şi i-am 
făcut un semn lui Kate să urce prima. 

— După tine, a zis ea. 

Am urcat scările şi am pătruns prin uşa aeronavei în imensul 
compartiment. Singurele lumini erau cele de rezervă, probabil 
alimentate de baterii. O oarecare lumină venea de la soarele de 
după-amiază ce pătrundea prin hublouri. Dar nu ai nevoie de 
multă lumină ca să vezi că încăperea era pe trei sferturi plină şi 
nimeni dintre cei aşezaţi pe fotolii nu mişca. 

Personalul care intrase o dată cu noi a rămas nemişcat şi 
tăcut, iar singurele zgomote pătrundeau prin uşile deschise. 

Bărbatul cu costum s-a întors spre mine şi spre Kate şi am 
văzut că avea un ecuson cu fotografie prins de buzunarul de la 
piept. Era un reprezentant al Companiei Trans-Continental şi 
arăta îngrozitor. 

— Este groaznic... oh, Dumnezeule... a spus el. 

Am crezut că va începe să plângă, dar s-a stăpânit. 

— Sunt Joe Hurley... inspectorul pentru bagaje al companiei... 

— FBI, am zis. Ascultă, Joe, ţine-ţi oamenii la distanţă de 
aeronavă. Aici poate fi scena unei crime. 

A făcut ochii mari. 

In momentul acela, nu credeam cu adevărat că era vorba de 
crimă, dar nici nu înghiţeam pe de-a-ntregul povestea cu gazele 
toxice. Modalitatea cea mai sigură ca să obţii controlul unei 
situaţii este să spui „Scena crimei”, şi toată lumea va face ce 
spui. 

— Scena crimei? a zis un tip de la serviciul de intervenţie, 
apropiindu-se de noi. 

— Da. De ce nu mergeţi toţi la uşă să-i opriţi pe cei care vor 
să urce până ce aruncăm noi o privire. Bine? Nu este nicio grabă 
să căraţi bagaje şi să transportaţi cadavre. 

Tipul a dat din cap aprobator, iar Kate şi cu mine ne-am 
deplasat în grabă spre latura stângă a aeronavei. 

Alte persoane începeau să urce la bord prin alte uşi deschise, 


iar Kate şi cu mine ne-am scos legitimaţiile şi am strigat: „FBI. 
Opriţi-vă, vă rog, unde sunteţi. Nu intraţi în aeronavă. Eliberaţi 
scările”. Şi aşa mai departe. 

Ordinul a încetinit afluxul de persoane, aceştia înghesuindu-se 
la uşi. Am fost ajutaţi şi de un poliţist de la Autoritatea 
Aeroportului care a oprit mulţimea, în timp ce noi ne-am dus în 
partea din faţă a aeronavei. 

Din când în când aruncam o privire peste umăr către 
cadavrele care priveau în neant. Unii aveau ochii închişi, alţii 
deschişi. Gaze toxice. Dar ce fel de gaze toxice? 

Am ajuns în zona cupolei, unde se aflau două uşi spre 
exterior, o chicinetă, două toalete şi o scară în spirală. O mână 
de oameni se îmbulzea în zonă şi am folosit aceeaşi formulă ca 
să ne facem loc, dar este greu să stăvileşti valul de oameni spre 
locul unui dezastru, în special dacă apreciază că sunt utili acolo. 

— Oameni buni, am zis, avem aici o posibilă scenă a unei 
crime. Părăsiţi aeronava. Aşteptaţi la baza scărilor. 

Un tip în costum albastru de paraşutist se afla pe scara în 
spirală. 

— Hei, amice! l-am strigat eu. Coboară de acolo. 

Mulțimea se retrăgea spre ieşire, iar tipul de pe scara în 
spirală a reuşit să ajungă la ultima treaptă. Kate şi cu mine ne- 
am strecurat pe lângă individ şi am urcat treptele, eu fiind 
primul. 

Am urcat câte două trepte odată şi m-am oprit în momentul în 
care am reuşit să privesc în cupola aeronavei. Nu credeam să 
am nevoie de pistol, dar, când te îndoieşti, scoate-l din toc. Mi- 
am luat Glockul şi l-am băgat în curea. 

În cupolă era mai multă lumină decât dedesubt. M-am 
întrebat dacă tipul din serviciul de intervenţie care urcase la 
bord şi descoperise nenorocirea se mai afla în aeronavă. 

— Hei! E cineva pe aici? am strigat eu. 

M-am tras într-o parte, să o las pe Kate să urce. Ea s-a 
îndepărtat câţiva paşi de mine şi aşa am văzut că nu-şi scosese 
pistolul. De fapt, se părea că nu aveam niciun motiv să credem 
că există vreun pericol la bord. Tipul de la serviciul de 
intervenţie raportase că toţi erau morţi. Dar unde era tipul? 

Am rămas pe loc şi am cercetat locul cu privirea. Mai întâi şi 
mai întâi trebuia să ne asigurăm că nu ne pândeşte niciun 
pericol, iar pentru asta urma să cercetăm în primul rând uşile 


închise. Mulţi detectivi străluciți s-au trezit că ideile lor 
inteligente s-au împrăştiat o dată cu creierul în momentul în 
care inspectau scena unei crime, având capul în nori. 

În partea din spate a cupolei se afla o toaletă la stânga şi o 
chicinetă la dreapta. În timp ce mă îndreptam spre. toaletă, i- 
am făcut semn lui Kate, iar ea şi-a scos pistolul de sub jachetă. 
Semnul de pe uşă arăta LIBER şi am împins uşa, postându-mă 
pe o latură a ei. 

— Liber, mi-a spus Kate. 

În chicinetă, o stewardesă zăcea pe podea culcată pe o parte 
şi, din obişnuinţă, am îngenuncheat şi i-am căutat pulsul la 
gleznă. Nu numai că nu avea puls, dar era chiar rece. 

Între chicinetă şi toaletă se afla un dulap, aşa că am acoperit- 
o pe Kate, care a deschis uşa. Înăuntru se aflau pardesiele 
pasagerilor, jachetele, umeraşe cu saci pentru îmbrăcăminte şi 
diferite fleacuri pe podea. Este interesant să călătoreşti la clasa 
business! Kate a privit înăuntru câteva secunde şi mai că era să 
le ratăm. Pe podea, sub un pardesiu, se aflau două butelii de 
oxigen legate de un cărucior. Am cercetat ambele valve şi le-am 
găsit deschise. Mi-a luat aproape trei secunde să bănuiesc că 
una dintre butelii conţinuse oxigen, iar cealaltă ceva nu prea 
sănătos. Lucrurile începeau să se lege. 

— Astea sunt butelii de oxigen cu scop medical, a zis Kate. 

— Aşa este. 

Mi-am dat seama că şi ea bănuia ceva, dar niciunul din noi n-a 
zis nimic. 

Am părăsit amândoi locul în grabă şi ne-am oprit la uşa care 
dădea în carlingă, a cărei încuietoare se vedea că este spartă. 
Am împins uşa şi s-a deschis. Am păşit înăuntru şi i-am văzut 
pe piloţi aplecaţi în faţă în scaunele lor. Le-am cercetat pulsul la 
gât, dar n-am găsit decât piele rece şi umedă. 

Am observat că trapa de sus era deschisă şi am presupus că 
tipul de la serviciul de intervenţie care urcase la bord o 
deschisese ca să ventileze carlinga. Am ieşit înapoi în cupolă. 

Kate stătea lângă locurile din spate. 

— Acesta este Phil Hundry... a zis când m-am apropiat de ea. 

M-am uitat la individul care şedea lângă Hundry. Purta un 
costum negru, avea mâinile prinse în cătuşe şi ochelari negri, 
pentru dormit, la ochi. Am întins mâna şi i-am scos ochelarii. Am 
privit amândoi faţa bărbatului. 


— Este...? Nu seamănă cu Khalil, a spus ea, în cele din urmă. 

Nici mie nu mi se părea, dar nu aveam în minte o imagine 
clară a bărbatului. De altfel, feţele oamenilor se pot modifica 
ciudat când intervine moartea. 

— Păi... arată ca un arab... nu sunt sigur, am spus eu. 

Kate s-a aplecat şi a desfăcut cămaşa mortului. 

— Nu are vestă. 

— Aşa este, am zis. 

Era ceva foarte ciudat aici, ca să nu spun mai mult. 

Kate s-a aplecat spre bărbatul din spatele lui Phil Hundry. 

— Acesta este Peter Gorman, a spus ea. 

Cel puţin asta era îmbucurător - să recunoşti doi din trei nu 
era rău. Dar unde era Asad Khalil? Şi cine era mortul care se 
dădea drept Khalil? 

Kate privea cu atenţie faţa arabului. 

— Acest tip este... cine? Un complice? O victimă? a întrebat 
ea. 

— Poate amândouă. 

Mintea mea încerca să sorteze informaţiile, dar singurul lucru 
cert era că toată lumea murise, poate cu excepţia tipului care se 
dădea drept mort. Am aruncat o privire înjur. 

— Fii atentă la oamenii ăştia, i-am zis lui Kate. Poate că unul 
dintre ei nu este atât de mort precum pare. 

Ea a încuviinţat din cap şi a ridicat pistolul în poziţie de 
tragere. 

— Dă-mi telefonul tău, i-am spus. 

Kate şi-a scos telefonul din buzunar şi mi l-a întins. 

— Ce număr are George? 

Mi l-a spus, iar eu am format numărul. A răspuns Foster. 

— George, aici Corey - ascultă doar, te rog. Suntem în 
aeronavă, în cupolă. Toţi sunt morţi. Hundry şi Gorman sunt 
morţi - bine, mă bucur că Lindley te ţine la curent. Mda, suntem 
în cupolă, cupola este în avion, iar avionul este în zona de 
securitate. Ascultă - bărbatul escortat de Phil şi Peter nu 
seamănă cu Khalil - asta şi spun. Tipul are cătuşe, dar nu are 
vestă antiglonţ. Nu, nu sunt sigur că nu este Khalil. Nu amo 
fotografie cu mine. Nici Kate nu este sigură, iar poza pe care am 
văzut-o nu era prea clară. Ascultă... Mintea mea încerca să facă 
un plan de acţiune, dar nici măcar nu eram sigur de felul 
problemei. Dacă tipul de lângă Phil, am continuat eu, nu este 


Khalil, atunci poate că acesta se află încă la bord. Mda. Dar s-ar 
putea şi să fi părăsit deja aeronava. Spune-i lui Lindley să le 
ceară băieţilor de la Autoritatea Aeroportului să-şi sune şefii cât 
mai curând posibil şi să încercuiască zona de securitate. Nu lăsa 
pe nimeni să părăsească incinta. 

Foster nu mă întrerupea, dar îl auzeam mormăind cuvinte de 
genul „Dumnezeule Atotputernic... lisuse... cum s-a întâmplat 
asta... groaznic, groaznic...” şi alte fleacuri mondene de felul 
asta. 

— Khalil pare să fi ucis doi oameni de-ai noştri, George, am 
spus, iar scorul este câteva sute pentru Leu şi zero pentru 
federali. Instituie starea de alarmă în jurul aeroportului. Fă tot ce 
poţi în sensul ăsta. Ce pot să-ţi spun? Este vorba de un arab. 
Vezi dacă poţi să închizi şi aeroportul. Dacă tipul ne scapă, vom 
avea probleme. Mda. Sună la Federal Plaza. Vom constitui un 
post de comandă la Clubul Conchistadorilor. Pune totul în 
mişcare cât mai curând posibil. Comunică-i domnişoarei Del 
Vecchio că aeronava nu va ajunge la poartă. Am închis telefonul 
şi m-am adresat lui Kate: Coboară şi informează poliţiştii de la 
Autoritatea Aeroportului că avem nevoie ca incinta să fie 
închisă. Pot intra oameni, dar nu iese nimeni. O capcană sigură. 

Kate a coborât scările în grabă, iar eu am rămas pe loc, 
privind feţele din jurul meu. Dacă tipul de lângă Hundry nu era 
Khalil - şi eram nouăzeci la sută sigur că nu era -, atunci Khalil 
putea fi încă la bord. Dar, dacă acţionase rapid, se afla deja în 
afara zonei de securitate împreună cu alte două sute de 
persoane - persoane care purtau toate tipurile de îmbrăcăminte, 
inclusiv costume de afaceri, ca inspectorul de la Trans- 
Continental. lar dacă Khalil a fost foarte iute şi foarte hotărât, se 
afla deja într-un vehicul, îndepărtându-se de această zonă. 
leşirile din aeroport protejate de bariere se aflau în apropiere, 
iar terminalele nu erau la mai mult de trei kilometri de aici. „La 
dracu'!” 

Kate a revenit în aeronavă. 

— S-a făcut, a spus ea. Au înţeles. 

— Bine. Hai să cercetăm pasagerii de aici. 

Amândoi ne-am deplasat în cupolă şi am examinat aproape o 
duzină de bărbaţi şi femei. Unul dintre pasageri avea în poală un 
roman de Stephen King, care se dovedea potrivit cu situaţia. M- 
am apropiat de un individ al cărui corp era acoperit cu două 


pături pentru picioare. Pe frunte avea ochelari negri pentru 
dormit pe care i-am dat jos şi am văzut că îi mai apăruse un ochi 
în mijlocul frunţii. 

— Vino aici. 

Kate mi s-a alăturat în timp ce înlăturam păturile de pe 
individ. Acesta purta o cămaşă albastră de uniformă de poliţie şi 
pantaloni la fel. Pe cămaşă se afla emblema poliţiei 
aeroportului. Am dat drumul păturilor pe podea. 

— Acesta trebuie să fie tipul de la echipa de intervenţii care s- 
a urcat la bordul aeronavei, i-am spus lui Kate. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic bun. 

Se presupune că nu trebuie să atingi nimic la locul crimei, 
doar dacă nu încerci să salvezi o viaţă sau dacă ştii că sunt 
infractori prin preajmă, şi ar trebui să porţi mănuşi de cauciuc, 
dar nu aveam la mine nici măcar un prezervativ - totuşi, am 
verificat şi alte trupuri, dar toţi erau morţi şi nu semănau cu 
Asad Khalil. Am căutat înjur, dar nu am găsit un tub de cartuş. 
De asemenea, am deschis toate compartimentele pentru bagaje 
de mână şi, într-unul dintre ele, Kate a găsit un costum de 
protecţie argintiu, o toporişcă şi o mască de oxigen, toate 
aparţinând, evident, individului din echipa de intervenţie. 

Kate a revenit la Phil Hundry. l-a desfăcut jacheta şi a scos la 
vedere tocul pistolului de la curea - gol. In interiorul jachetei era 
prinsă insigna FBI, pe care a luat-o, precum şi portofelul şi 
paşaportul din buzunarul de la piept. 

Eu m-am deplasat lângă Peter Gorman şi i-am desfăcut 
jacheta. 

— Nici Gorman nu are pistol, i-am spus lui Kate. 

l-am recuperat legitimaţia CIA, paşaportul, portofelul, chiar şi 
cheile de la cătuşe, care, cu siguranţă, ajunseseră din nou în 
buzunarul lui Gorman după ce fuseseră folosite pentru 
eliberarea lui Khalil. Ce nu am găsit a fost încărcătorul de 
rezervă al pistolului Glock. 

Am încercat compartimentul de bagaje de deasupra şi am 
găsit o geantă diplomat. Era neîncuiată şi când am deschis-o am 
văzut că era a lui Peter Gorman. 

Kate a luat geanta diplomat a lui Hundry şi a deschis-o. 

Am răscolit amândoi prin ele şi am găsit telefoane celulare, 
hârtii, lucruri personale, ca periuţe de dinţi, piepteni, batiste şi 


altele, dar din nou lipseau încărcătoarele de rezervă. Nu aveau 
genţi de voiaj, cu excepţia genţilor diplomat, deoarece agenţii 
trebuie să aibă mâinile libere. In ceea ce îl privea pe adevăratul 
Khalil, singurele lucruri pe care i le permiseseră erau hainele de 
pe el; aşadar, nici dublura lui moartă nu deţinea nimic. 

— Khalil nu s-a atins de lucrurile personale ale lui Phil şi Peter, 
a zis Kate. Nici de paşapoarte, legitimaţii, nici chiar de portofele. 

Am deschis portofelul lui Gorman şi. am găsit în el aproape 
două sute de dolari şi câţiva franci francezi. 

— Nu s-a atins nici măcar de banii lui Gorman, am spus. Vrea 
să ne comunice prin asta că are o mulţime de resurse în 
America şi că putem păstra noi banii. Are deja toate actele şi 
banii de care are nevoie; în plus, părul lui a şi devenit blond, iar 
el este o femeie, am adăugat eu. 

— Dar ai putea crede că este şi un mesaj de lua-v-ar dracu’. Ei 
obişnuiesc să facă asta. Este şi o laudă în faţa amicilor. Sau a 
şefilor. 

— Tipul este un profesionist, Kate. Nu vrea să fie prins cu 
dovezi ferme. 

— A luat pistoalele, a precizat ea. 

— Avea nevoie de ele, am replicat. 

Kate a încuviinţat dând din cap şi a pus toate lucrurile înapoi 
în genţi. 

— Erau băieţi buni, a zis ea. 

Mi-am dat seama că era supărată, iar buza de sus îi tremura. 

Am luat din nou telefonul şi l-am sunat pe Foster. 

— Pistoalele şi încărcătoarele de rezervă ale lui Phil şi Peter 
lipsesc, i-am comunicat eu. Mda. Dar legitimaţiile sunt intacte. 
De asemenea, tipul din echipa de intervenţie care a urcat la 
bord este şi el mort - împuşcat în frunte. Corect. Arma crimei a 
fost, probabil, unul din pistoalele Glock care lipsesc. l-am făcut 
un scurt rezumat a celor petrecute şi am adăugat: Consider că 
ticălosul este înarmat şi foarte periculos. 

Interiorul începea să se încălzească şi un miros uşor, neplăcut 
se degaja treptat. Am auzit cum ieşeau gaze din unele cadavre. 

Kate se întorsese la bărbatul cu cătuşe şi îi pipăia faţa şi gâtul. 

— Este evident mai cald decât ceilalţi. A murit doar cu o 
jumătate de oră în urmă, poate nici atât, a zis ea. 

Eu încercam să reconstitui faptele, dar deţineam prea puţine 
date, unele erau împrăştiate în jurul aeronavei, iar altele în 


Libia. 

— Dacă individul ăsta nu a murit o dată cu ceilalţi, atunci cum 
a murit? a zis Kate. l-a deschis jacheta, dar nu s-a văzut nicio 
urmă de sânge. L-a împins în faţă, în scaun, să caute eventuale 
răni. Capul, care fusese rezemat confortabil de spătar, s-a 
aplecat într-o parte într-un mod nefiresc. Are gâtul rupt, a 
adăugat ea, rotind capul bărbatului mort. 

Doi poliţişti din echipa de intervenţie au urcat scara în spirală 
până la cupolă. Au privit înjur şi au dat cu ochii de Kate şi de 
mine. 

— Cine sunteţi? a întrebat unul din ei. 

— FBI, a răspuns Kate. 

— Bărbatul de aici, i-am făcut un semn poliţistului de lângă 
mine, şi cel din spatele lui sunt agenţi federali, iar tipii cu cătuşe 
este... a fost prizonierul lor. Este limpede? 

Polițistul a dat din cap. 

— Personalul de la laboratorul de criminalistică a FBI va voi să 
fotografieze totul, deci hai să lăsăm locul aşa cum este, am 
continuat eu. 

Unul din poliţişti privea peste umărul meu. 

— Unde este McGill? Am pierdut legătura radio cu el. Ai văzut 
aici un tip de la echipa de intervenţie? m-a întrebat el. 

— Nu, am minţit. Doar oameni morţi. Poate a coborât. Deci, 
hai să ieşim de aici. 

Kate şi cu mine am luat genţile diplomat şi ne-am îndreptat 
toţi spre scară. 

— Acest tip de aeronavă poate ateriza singură? l-am întrebat 
pe unul dintre poliţişti. Cu pilot automat? 

— Mda... pilotul automat ar putea... dar... lisuse, crezi că toţi 
erau morţi?... mda... lipsa legăturii radio... 

Cei doi poliţişti au început să vorbească deodată. Am auzit 
cuvinte ca lipsa contactului radio, tracţiune inversată, gaze 
toxice, ceva despre un caz saudit, numele de Andy, despre care 
am presupus că era a lui McGill. 

Ne aflam acum în zona de dedesubt. 

— Te rog să rămâi aici, m-am adresat unuia dintre cei doi 
poliţişti, şi să nu permiţi nimănui să urce în cupolă până nu vin 
cei de la laboratorul de criminalistică al FBI. 

— Cunosc procedura. 

Draperiile de la clasa întâi şi clasa turist fuseseră trase la loc, 


dar oamenii de pe scările mobile se înghesuiau încă la uşi. 

Am simţit şi am auzit bubuituri în cala avionului şi mi-am dat 
seama că hamalii începeau să care bagajele. 

— Opreşte descărcarea bagajelor, i-am spus celuilalt poliţist, 
şi te rog să evacuezi tot personalul de pe aeronavă. 

Am intrat în compartimentul de clasa întâi, care avea numai 
douăzeci de locuri, dintre care jumătate goale. Am cercetat zona 
în grabă. Deşi doream să părăsesc aeronava, eram totuşi 
singurii agenţi FBI la faţa locului - singurii agenţi în viaţă - şi 
trebuia să strângem toate informaţiile posibile. 

— Cred că Khalil a gazat întreaga aeronavă, a spus Kate, 
privind înjur. 

— Aşa se pare. 

— Trebuie să fi avut un complice care a avut cele două butelii 
de oxigen pe care le-am găsit în dulap. 

— Una cu oxigen, cealaltă nu. 

— Da, înţeleg. Nu pot să cred că Phil şi Peter sunt morţi, mi-a 
zis ea, iar Khalil... am pierdut prizonierul. 

— Dezertorul, am corectat-o eu. 

Mi-a aruncat o privire supărată, dar nu a zis nimic. 

M-am gândit că existau o sută de alte căi mult mai uşoare 
prin care un individ rău putea să intre în ţară. Dar acest individ - 
Asad Khalil - alesese calea cea mai ticăloasă care se putea 
imagina. Tipul era cu adevărat crud. Şi acum era liber în 
America. Un leu pe străzi. Nici nu voiam să mă gândesc ce mai 
avea de gând să facă pentru a pune capac la toate astea. 

— Chiar sub nasul nostru, a spus Kate care gândea în aceeaşi 
termeni. A ucis peste trei sute de persoane înainte chiar de a 
ateriza. 

Am ieşit din compartimentul de clasa întâi în zona de lângă 
scara în spirală. 

— Apropo, l-am întrebat pe polițistul care păzea scara, ce este 
cazul saudit? 

Tipul ne-a explicat amândurora şi a adăugat: 

— Acesta este deosebit. Este unul nou. 

— Ce zici de cazul Dracula? am întrebat-o pe Kate după ce ne- 
am îndepărtat de poliţist. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii tu - contele Dracula se află într-un sicriu la bordul unei 
nave care îl aduce din Transilvania în Anglia. Complicele lui 


deschide sicriul şi Dracula iese şi suge sângele tuturor bărbaţilor 
de la bord. Nava ajunge singură la mal, ca printr-o minune, cu 
tot echipajul şi pasagerii morţi, iar Dracula descinde pe 
pământul Angliei ca să comită alte orori sângeroase. 

Kate m-a privit atent, întrebându-se, presupun, dacă eram 
nebun sau şocat. Sunt, categoric, nebun, dar admit că eram şi 
puţin şocat. Vreau să spun că mă gândeam că văzusem până 
acum cam totul, şi sunt puţini oameni pe pământ care au văzut 
aşa ceva, poate cu excepţia războiului. De fapt, acesta era un 
război. 

Am privit în compartimentul larg al clasei turist şi am văzut că 
paramedicii erau deja la bord. Mergeau pe intervalele dintre 
scaune, certificând moartea pasagerilor şi ataşând cu atenţie, la 
fiecare cadavru, o etichetă cu numărul locului ocupat. Etichetare 
şi punere în saci. Ce grozăvie. 

M-am dus lângă uşa de la tribord şi am respirat aer curat. 
Aveam sentimentul că pierdusem din vedere ceva - ceva de 
mare importanţă. 

— Ai vrea să ne mai uităm o dată prin cupolă? am întrebat-o 
pe Kate. 

— Cred că am cercetat totul destul de atent. Chicinetă, 
toaleta, dulapul, compartimentele de bagaje... Procurorii vor fi 
încântați dacă nu vom afecta prea mult scena crimei, a răspuns 
ea după un moment de gândire. 

— Mda... 

Totuşi, era ceva ce uitasem sau poate nu privisem cu 
atenţie... M-am gândit la legitimaţiile agenţilor federali, la 
portofelele şi paşapoartele pe care Khalil nu le luase şi, deşi 
lămurisem problema cu Kate şi cu mine însumi, începeam să mă 
întreb de ce Khalil le lăsase la locul lor. Presupunând că tot ceea 
ce făcuse el avusese un scop, atunci de ce procedase exact 
invers decât ne aşteptam? 

Mi-am stors creierii, dar n-a ieşit nimic. 

Kate a căutat din nou printr-una din genţile diplomat. 

— Nici de aici nu pare să lipsească ceva, nici chiar dosarul lui 
Khalil sau documentele ultrasecrete, nici măcar rezumatul de la 
Zach Weber, a spus ea. 

— Aşteaptă puţin. 

— De ce? 

Începeam să pun lucrurile cap la cap. 


— Încearcă să ne facă să credem că a terminat cu noi. 
Misiune îndeplinită. Vrea să ne facă să credem că se îndreaptă 
spre clădirea aeroportului pentru Plecări Internaţionale şi că, pur 
şi simplu, se află acolo, că va lua un avion spre o destinaţie 
oarecare şi că nu are nevoie să se găsească asupra lui nimic 
compromiţător în cazul în care este descoperit. 

— Nu înţeleg. Vrea sau nu să se urce la bordul altui avion? 

— Vrea să ne facă să credem că va pleca, dar nu o va face. 

— Bine... deci rămâne în ţară. Probabil că până acum a 
părăsit aeroportul - încă încercam să analizez lucrurile. 

— Dacă nu a luat legitimaţiile ca să nu fie bănuit de ceva, 
atunci de ce a luat pistoalele? Nu va trece cu pistoalele pe la 
terminal, iar dacă iese din aeroport, îl va aştepta un complice cu 
un pistol. Deci... de ce are nevoie de două pistoale în interiorul 
aeroportului...? 

— Este pregătit să-şi croiască drum cu ele, a zis Kate. Are pe 
el vesta antiglonţ. La ce te gândeşti? 

— Mă gândesc... Brusc, m-am gândit la dezertorul din 
februarie şi un gând nebunesc mi-a trecut prin minte. Oh, la 
dracu'...! 

Am alergat spre scara în spirală şi am trecut ca din puşcă pe 
lângă polițistul pe care îl pusesem de gardă acolo, am urcat câte 
trei trepte odată, m-am năpustit în cupolă şi m-am apropiat în 
grabă de Phil Hundry. l-am apucat mâna dreaptă şi abia acum 
am observat că braţul fusese bine lipit de corp, iar mâna era 
vârâtă între pulpă şi spătar. l-am ridicat braţul şi am privit 
mâna. Degetul mare lipsea, tăiat cu un obiect ascuţit. „Drace!” 

Am înşfăcat braţul drept al lui Peter Gorman, l-am ridicat şi 
am constatat aceeaşi mutilare. 

Kate se afla acum lângă mine şi i-am arătat braţul inert al lui 
Gorman şi mâna. 

O clipă a părut şocată şi derutată, apoi şi-a dat seama. 

— Oh, nu! 

Amândoi am coborât scara în fugă şi am părăsit aeronava, 
îmbrâncind câteva persoane. Am găsit maşina de poliţie cu care 
venisem, m-am aruncat pe scaunul pasagerului, iar Kate pe 
canapeaua din spate. 

— Cu girofar şi sirene. Dă-i drumul. 

Am scos telefonul lui Kate din propriul buzunar şi am sunat la 
Clubul Conchistadorilor. Am aşteptat ca Nancy Tate să-mi 


răspundă, dar nu s-a întâmplat nimic. 

— Clubul nu răspunde, i-am comunicat lui Kate. 

— Oh, Doamne... 

Simpson s-a îndreptat spre porţile zonei de securitate, 
strecurându-se printre duzina de autovehicule parcate, dar, 
când am ajuns la poartă, ne-au oprit poliţiştii de la Autoritatea 
Aeroportului, informându-ne că incinta este închisă. 

— Ştiu, i-am spus. Eu sunt tipul care a ordonat asta. 

Poliţistului nu i-a păsat nici cât negru sub unghie. 

Kate a manevrat situaţia cu pricepere, arătându-şi legitimaţia 
de la FBI, apelând la puţină logică, slabe rugăminţi, uşoare 
ameninţări şi la ceva bun-simţ. Ne-a ajutat şi ofiţerul Simpson. 
Eu nu am deschis gura. În cele din urmă, polițistul ne-a lăsat să 
trecem. 

— Okay, fii atent, i-am zis repede lui Simpson. Trebuie să 
ajungem în capătul de vest al aeroportului, clădirile utilitare. Pe 
ruta cea mai directă şi mai rapidă. 

— Ei bine, drumul lateral... 

— Nu. Direct şi rapid. Pe piste şi drumuri de acces. Dă-i 
drumul. 

— Nu pot merge pe piste până nu sun turnul de control, a 
ezitat Simpson. Stavros este supărat... 

— Avem un cod zece-treizeci, l-am informat, ceea ce însemna 
poliţist în dificultate. 

Simpson a apăsat acceleraţia ca orice poliţist când aude de 
codul 10-30. 

— Ce înseamnă zece-treizeci? m-a întrebat Kate. 

— Pauza de cafea. După ce am trecut de un grup de vehicule, 
i-am zis lui Simpson: Acum consideră că eşti avion şi prinzi 
viteză. Accelerează. 

A apăsat acceleraţia până la podea şi maşina Chevy Caprice a 
ţâşnit pe pista de beton de parcă avea motor cu reacţie. 
Simpson a luat microfonul şi a informat turnul de control de ce 
se petrece. Tipul de acolo părea că este gata să facă un atac de 
cord. 

Între timp, am sunat din nou Clubul Conchistadorilor, dar n- 
am primit niciun răspuns. „La dracu'”. L-am sunat apoi pe 
Foster, care a răspuns. 

— George, i-am zis, încerc să iau legătura cu Nick... Mda... 
Bine, suntem în drum spre club. Oricine ajunge primul să fie 


prudent. Cred că şi Khalil se duce tot acolo. Asta am şi spus. 
Asad Khalil are degetele mari de la mâinile lui Peter şi Phil... 
Mda. M-ai auzit foarte bine. Mi-am pus telefonul în buzunar şi m- 
am adresat lui Kate: Nici George nu a putut obţine legătura. 

— Doamne, a spus ea încet, sper să nu ajungem prea târziu. 

Maşina atinsese acum o sută şaizeci de kilometri pe oră, 
înghițind pista. 

În depărtare se profila clădirea în care se afla Clubul 
Conchistadorilor. Voiam să-i spun lui Simpson că nu mai este 
nevoie să se grăbească, dar nu mă puteam aduna suficient ca 
să vorbesc, iar viteza maşinii se apropia de două sute de 
kilometri la oră. Începuse să trepideze, dar lui Simpson părea să 
nu-i pese sau nu observase. Mi-a aruncat o privire. 

— Fii atent la drum, i-am spus. 

— Pe pistă. 

— Pe oriunde. Vezi clădirea aceea lungă cu geamuri? Când 
ajungi în apropiere începi să încetineşti, o iei pe un drum de 
acces şi mergi direct spre ea. 

— Inţeles... 

Pe măsură ce ne apropiam, am văzut pictat, pe pistă cu susul 
în jos, numărul 31R, după care pista se sfârşea şi am observat 
că un gard înalt se interpunea între noi şi clădire. Am trecut pe 
lângă un drum secundar care părea că duce la o poartă, dar 
aceasta se afla la o sută de metri în dreapta faţă de locul către 
care ne îndreptam. Brusc, Simpson a virat de pe pistă şi preţ de 
câteva secunde maşina a mers pe două roţi, după care s-a 
aşezat, cu o bufnitură şi în balans, pe toate patru. 

Simpson a luat piciorul de pe acceleraţie, dar nu a pus frâna. 
Maşina aproape că a plutit pe iarbă, îndreptându-se spre 
clădirea de dincolo de gard. Chevy Caprice a izbit gardul şi a 
trecut prin el de parcă nici n-ar fi fost acolo. 

Maşina s-a stabilizat pe asfalt, iar Simpson a apăsat frâna, 
luptându-se să ţină volanul sub control. După un scurt derapaj, 
maşina s-a oprit, cu un scrâşnet, la aproape trei metri de 
intrarea în clădiri. Aproape ieşisem din maşină când i-am spus 
lui Simpson: 

— Opreşte pe oricine iese din clădire. Ticălosul este înarmat. 

În timp ce alergam spre uşă, am scos pistolul şi am văzut că 
maşina noastră de escortă de la poarta 23 se apropia dinspre 
parcare. De asemenea, am văzut, lângă clădire, un cărucior 


pentru bagaje aparţinând Companiei Trans-Continental. Acesta 
nu trebuia să se afle aici, dar ştiam cum ajunsese. 

Kate a trecut pe lângă mine şi a intrat în fugă în clădire, cu 
pistolul scos. 

— Păzeşte lifturile, i-am spus şi am urcat scările în fugă. 

M-am oprit în hol şi m-am uitat iute în ambele sensuri, apoi 
am străbătut coridorul în fugă şi m-am oprit lângă uşa Clubului 
Conchistadorilor, cu spatele lipit de zid şi în afara razei camerei 
video, ale cărei monitoare se aflau în toate birourile din interior. 

Am apăsat cu degetul mare de la mâna dreaptă pe 
încuietoarea translucidă şi uşa s-a deschis. Ştiam că se va 
închide în trei secunde, din motive de securitate, şi nu se va 
deschide timp de trei minute lungi decât dacă va acţiona cineva 
din interior. Aşa că m-am strecurat înăuntru în momentul în care 
aceasta se închidea, apoi m-am ghemuit cu pistolul în mână, 
ţintind zona recepţiei. 

Nancy Tate nu se afla la pupitru, dar scaunul era dat la 
perete, iar telefonul suna insistent. Înaintând cu spatele la 
perete, am ocolit pupitrul lung şi am văzut-o pe Nancy pe 
podea, cu o gaură de glonţ în frunte, într-o baltă de sânge ce Îi 
înconjura capul. Asta nu m-a surprins, dar m-a înfuriat. M-am 
rugat ca Asad Khalil să fie încă aici. 

Ştiam că trebuie să rămân pe loc ca să supraveghez ambele 
uşi care dădeau spre camera de recepţie şi, după câteva 
secunde, am văzut-o pe Kate pe monitorul de pe pupitrul lui 
Nancy. În spatele ei se aflau George Foster şi Ted Nash. Am 
apăsat butonul de deschidere a uşii şi le-am strigat: 

— Liber! 

Toţi trei au ţâşnit ca din puşcă în încăpere, cu pistoalele 
scoase. 

— Nancy este pe podea, am raportat scurt. Rană de glonţ în 
frunte. Kate şi cu mine vom intra în centrul operaţional, voi doi 
verificaţi cealaltă parte. 

S-au conformat şi au dispărut pe uşa ce ducea la celule şi la 
camerele pentru interogatorii. 

Kate şi cu mine am intrat degrabă în camera spațioasă a 
centrului de control şi operaţiuni, luându-ne precauţii minime. 
Cred că amândoi înţelesesem că Asad Khalil plecase de mult. 

M-am dus la masa de lucru la care stătusem cu toţii nu cu 
mult timp în urmă. Toate scaunele erau goale, toate ceştile de 


cafea erau goale, iar Nick Monti zăcea pe podea, cu faţa în sus, 
cu ochii larg deschişi, într-o baltă de sânge. Pe cămaşa albă se 
vedeau cel puţin două urme de gloanţe - nici nu avusese timp 
să-şi scoată pistolul care încă se mai afla în toc. Am 
îngenuncheat lângă el şi i-am cercetat pulsul, dar nu mai avea. 

Kate a urcat iute cele trei trepte până la podium, iar eu am 
urmat-o. Evident, ofiţerul de serviciu avusese câteva secunde la 
dispoziţie, fiindcă îşi părăsise scaunul şi se ghemuise lângă 
peretele opus, sub imensa hartă electronică a lumii. Sângele 
împroşcase tot peretele şi îi pătase bluza albă. Pistolul ei se afla 
în tocul atârnat de spătarul scaunului, laolaltă cu jacheta 
albastră şi agenda ei. Din nou am căutat un semn de viaţă, dar 
şi ea era moartă. 

Încăperea era plină de zumzetul şi pârâitul aparatelor 
electronice, iar câteva voci se auzeau slab în microfon. Un 
teleimprimator ţăcănea, iar un fax continua să bată. M-am uitat 
din nou la ofiţerul de serviciu ghemuit lângă perete. Ultimul 
lucru la care s-a aşteptat astăzi a fost să se întâmple o 
nenorocire în chiar inima celui mai sigur şi secret sediu din toată 
ţara. 

Foster şi Nash se aflau şi ei în încăpere, privind ţintă la Nick 
Monti. Intraseră şi poliţiştii de la Autoritatea Aeroportului, care 
se holbau la Monti şi priveau uimiţi la toate aparatele. 

— Chemaţi salvarea! am strigat. 

De fapt, nu mai era nevoie de ea, dar asta se spune de obicei. 

Kate şi cu mine am coborât de pe platformă şi toţi patru ne- 
am retras într-un colţ. George Foster era alb ca varul, de parcă 
văzuse o stafie. Ted Nash părea, ca întotdeauna, enigmatic, dar 
am văzut o umbră de îngrijorare pe faţa lui. 

Nimeni nu vorbea. Ce se mai putea spune? Fusesem traşi pe 
sfoară ca nişte proşti, ceea ce, probabil, chiar eram. Lăsând la o 
parte problema minoră a carierelor noastre, aveam de-a face cu 
sute de morţi, iar ticălosul care pusese la cale acest masacru 
era pe cale să se facă nevăzut în zona metropolitană cu 
şaisprezece milioane de locuitori, care mâine se puteau 
înjumătăţi dacă tipul avea acces la arme nucleare, chimice sau 
biologice. 

Era limpede că întâmpinam o problemă majoră. Era clar, de 
asemenea, că nici Ted Nash, George Foster, Kate Mayfield şi nici 
John Corey nu mai aveau de ce să-şi facă probleme. Dacă ATTF 


acţiona la fel ca NYPD, urma să fim transferați la serviciul de 
circulaţie, să ajutăm elevii să traverseze strada. 

Cel puţin lui Nick Monti i se vor organiza funeralii şi o medalie 
de onoare postmortem. După cum am spus, m-am întrebat care 
ar fi fost situaţia dacă aş fi rămas eu la sediu în locul lui Nick. 
Probabil că aş zăcea pe locul pe care stă el, urmând să mi se 
traseze conturul corpului cu cretă. 

Am privit masa de lucru la care stătusem cu toţii şi am 
încercat să mi-l imaginez pe Khalil dând buzna în cameră, 
privind în stânga şi în dreapta, văzându-l pe Monti, Monti 
văzându-l pe el... Individul care atacă are întotdeauna avantajul 
de partea lui. lar Nick nici măcar nu ştia că a intrat şi el în joc. 
Credea că se află pe banca de rezervă. 

Toată lumea vedea că fixez cu privirea masa şi pe Nick, şi nu 
erau atât de proşti şi insensibili cum păreau, aşa că şi-au 
imaginat ce-mi trecea prin cap, iar George m-a luat de umeri şi 
m-a scos din încăpere. 

— Haideţi să plecăm de aici, a spus Kate. 

Nimeni nu s-a opus. Nash a adunat dosarele de pe masă, şi 
acolo unde fuseseră cinci - câte unul pentru fiecare - acum erau 
doar patru. Evident, domnul Khalil luase unul dintre ele, iar 
acum era la curent cu ce ştiam despre el. Incredibil. 

Am revenit în camera de recepţie care se umpluse de poliţişti 
de la NYPD şi de la Autoritatea Aeroportului. Cineva găsise 
butonul de decuplare a mecanismului de securitate şi uşa era 
larg deschisă. 

Am luat o fotografie a lui Khalil dintr-unul din dosare, m-am 
apropiat de un locotenent în civil de la Autoritatea Aeroportului 
şi i-am înmânat fotografia. 

— Acesta este suspectul, i-am zis. Dă-o fiecărui poliţist de 
serviciu. Spune-le să oprească şi să verifice fiecare vehicul care 
iese din aeroport. Verificaţi parcările, taxiurile, camioanele, chiar 
şi maşinile oficiale. 

— Ordinul este deja în vigoare. De asemenea, am instituit 
alarma în oraş. 

— Să verificaţi şi terminalele pentru plecări, a adăugat Kate. 

— Aşa vom face. 

— Afară se află un vehicul al Companiei Trans-Continental, i- 
am spus locotenentului. Unul din acele cărucioare pentru 
bagaje. Cred că ticălosul a mers cu el, aşa că remorcaţi-l în zona 


de prelucrare. Să ne anunţaţi dacă găsiţi pe undeva o uniformă 
a companiei sau un costum de paraşutist. 

Locotenentul de poliţie şi-a scos aparatul de emisie-recepţie şi 
a cerut Centrul de control. 

Roţile mecanismului începeau să se mişte, dar Asad Khalil se 
mişcase mai repede, iar şansele de a-l captura în interiorul 
aeroportului se pierduseră cu zece, cincisprezece minute în 
urmă. 

Pe Foster începeau să-l deranjeze poliţiştii care se mişcau de 
colo-colo. 

— Okay, vă rog să eliberaţi încăperea. Aici au avut loc crime 
şi trebuie să protejăm locul pentru laboratorul de criminalistică. 
Să rămână cineva la uşă. Mulţumesc. 

Toată lumea a plecat, cu excepţia sergentului de la 
Autoritatea Aeroportului, care s-a dus la pupitrul lui Nancy. A 
arătat cu degetul o ceaşcă goală de ceai, iar noi ne-am uitat la 
ea. In ceaşcă, în puţin ceai, se aflau două degete mari. 

— Ce naiba asta? a întrebat ei. 

— N-am nicio idee, a replicat George Foster, deşi ştia de unde 
provin şi motivul pentru care nu se mai aflau la proprietarii lor. 

Este mult mai bine să ascunzi adevărul cât mai repede şi să 
rămâi pe aceeaşi poziţie până în momentul în care te afli sub 
jurământ. Chiar şi atunci, câteva lacune sunt de folos. Este 
vorba de securitatea naţională şi toate celelalte. 

Deci, ceea ce începuse ca o activitate de rutină devenise 
crima secolului. Porcării se mai întâmplă, chiar şi într-o 
frumoasă zi de primăvară. 


12 


Am ieşit cu toţii din Clubul Conchistadorilor la lumina zilei şi 
am văzut mai multe vehicule oprind. Conducătorul grupului 
nostru, domnul George Foster, ne-a anunţat: 

— Voi suna cartierul general să avertizeze toţi agenţii de filaj. 

Apropo, ATTF ţine sub observaţie casele teroriştilor cunoscuţi 
sau bănuiţi, ale atentatorilor cu bombe, ale prietenilor lor, 
familiilor şi simpatizanţilor. Băieţii de la NYPD care lucrează 
pentru ATTF le dau o mână de ajutor. Federalii alocă oraşului 
New York pentru această activitate mai mulţi bani decât este 
nevoie, şi toată lumea se declară fericită. 

— Vom intensifica ascultarea telefoanelor, a continuat Foster, 
vom atrage mai mulţi informatori şi vom distribui fotografia lui 
Khalil tuturor poliţiştilor din ţară. 

George Foster a mai continuat un timp pe linia asta, dându-ne 
de înţeles că el este şeful, asigurându-se de încrederea 
celorlalţi, ca să nu mai vorbesc de crearea propriei imagini 
pentru momentul în care va trebui să pupe fundul marelui şef. 

În acest context, cineva pe care nu îl vom putea prosti îşi va 
face apariţia în cele din urmă, aşa că am sugerat: 

— Poate ar fi bine să ne întoarcem la Federal Plaza, iar pe 
drum am putea pune lucrurile la punct. 

Toată lumea a găsit ideea foarte bună. Minţile tulburate 
gândesc la fel. 

Totuşi, aveam nevoie de un ţap ispăşitor care să rămână pe 
loc, iar Foster şi-a dat seama că el trebuia să fie. 

— Voi trei puteţi pleca, a spus el. Eu trebuie să rămân şi... să 
informez pe scurt pe oricine apare. De asemenea, trebuie să 
institui starea de alarmă şi să aduc aici laboratorul de 
criminalistică. Nu pot pleca de aici, a adăugat, ca să se 
autoconvingă, cred. Aceasta este o clădire secretă a FBI şi... 

— Şi nu a mai rămas nimeni să o păzească, am adăugat 
îndatoritor. 

Pentru prima dată de când l-am cunoscut a părut încurcat. 

— Este un loc puţin cunoscut, mi-a explicat el, cu date 
ultrasecrete şi... 

Şi-a şters câteva picături de sudoare de pe buza de sus şi a 
privit în pământ. 

George Foster îşi dădea seama, bineînţeles, că domnul Asad 


Khalil aflase despre acest sanctuar, pătrunsese în inima lui şi 
lăsase mizerie pe podea. Foster mai ştia şi cum fusese posibil 
acest lucru, ţinând seama de dezertorul arab din februarie. 
Aproape şase tone de acuzaţii urmau să se abată asupra lui 
George Foster, şi el ştia asta. Spre cinstea lui, a adăugat: 

— Este responsabilitatea mea şi... şi... 

Ne-a întors spatele şi s-a îndepărtat. 

Domnul Ted Nash, bineînţeles, aparţinea unei organizaţii 
specializate în evitarea acelor tone, iar eu ştiam că nimic nu 
avea să-i păteze costumul impecabil. S-a întors şi s-a îndreptat 
spre maşina de poliţie a lui Simpson. 

In ce mă priveşte, fiind recent repartizat acestei echipe de 
elită, eram destul de acoperit şi, probabil, urma să rămân aşa, 
doar dacă Nash nu găsea o modalitate de a mă împinge sub 
furtuna de acuzaţii. Poate de aceea a dorit să mă aibă prin 
preajmă. Kate Mayfield, ca şi George Foster, era total 
descoperită, dar îşi îmbunătăţise puţin situaţia prin faptul că mă 
însoţise în drumul spre aeronavă. 

— N-am nimic de pierdut aici, dar voi încerca să te acopăr, i- 
am spus. 

— Mulţumesc, a replicat ea, încercând să zâmbească, dar 
vom povesti exact cum s-a întâmplat şi vom lăsa Washingtonul 
să decidă a cui este vina. 

Am dat ochii peste cap, dar ea s-a făcut că nu a observat. 

— Am de gând să rămân la acest caz, a adăugat ea. 

— Vei avea noroc dacă nu te vor trece din nou la 
contabilitate. 

— Noi nu procedăm aşa, m-a informat ea sec. Există şi o 
tactică de a menţine un agent în cazul pe care el sau ea a dat 
greş atâta timp cât este corect cu ei şi nu îi minte. 

— Serios? Credeam că cercetaşii procedează aşa. 

Nu mi-a răspuns. 

S-a auzit un claxon: era Ted Nash care şedea nerăbdător pe 
scaunul pasagerului din faţă. Ne-am dus la maşină şi ne-am 
strecurat pe bancheta din spate, alături de câte două genţi 
diplomat. 

— Ofiţerul Simpson a primit permisiunea să ne ducă în 
Manhattan, ne-a anunţat el. 

— Din cauza voastră sunt băgat până în gât în porcăria asta, 
zise Simpson, aşa că nu mai contează ce vor face mai departe. 


— Voi avea eu grijă, a spus Kate. Te-ai descurcat de minune. 

— Ura! a zis ofiţerul Simpson. 

Timp de câteva minute ne-am deplasat în tăcere spre ieşirea 
de lângă depozite. 

— Ai făcut o treabă bună, domnule detectiv, mi-a zis Nash, în 
cele din urmă. 

Remarca m-a luat prin surprindere, inclusiv folosirea vechiului 
meu titlu. Am rămas fără grai şi am început să cred că, poate, îl 
judecasem greşit pe bătrânul Ted. Poate ne-am putea înţelege, 
poate aş putea întinde mâna să-i ciufulesc părul şi să-i spun 
„Păcătosule te iubesc!” 

Ne-am apropiat de poartă şi un poliţist din Autoritatea 
Aeroportului ne-a făcut semn să trecem aproape fără să ne 
arunce o privire. Era evident că ordinul nu ajunsese la toată 
lumea. l-am spus lui Simpson să oprească. 

M-am dat jos din maşină şi mi-am scos legitimaţia. 

— Sergent, ai primit ordinul să opreşti şi să verifici toate 
autovehiculele? l-am întrebat eu. 

— Mada... dar nu şi maşinile de poliţie. 

Era frustrant şi m-am enervat. M-am întors la maşină şi am 
scos un dosar. Am luat din el fotografia lui Khalil şi i-am arătat-o. 

— L-ai văzut pe tipul ăsta? 

— Nu... Cred că mi-aş aminti faţa asta. 

— Câte vehicule au trecut pe aici de când ai primit ordinul? 

— Nu prea multe. Este sâmbătă. Poate vreo douăsprezece. 

— Le-ai oprit şi le-ai cercetat? 

— Mada... dar toate erau camioane mari pline cu lăzi şi cutii. 
Nu pot să deschid fiecare cutie, doar dacă sigiliul vămii pare 
desfăcut. Toţi şoferii aveau marfa în ordine. 

— Deci nu ai deschis nicio ladă? 

Tipul devenea cam agasat. 

— Am nevoie de ajutor, a zis el. E o treabă care îmi poate lua 
toată ziua. 

— Câte vehicule au trecut pe aici înainte să se declanşeze 
alarma? 

— Poate... două sau trei. 

— Ce fel de vehicule? 

— Două camioane. Şi un taxi. 

— În taxi se afla un pasager? 

— N-am observat. Era înainte de alarmă, a adăugat el. 


— Okay... Tipul ăsta, i-am zis, arătându-i fotografia, este 
înarmat şi periculos, a ucis destui poliţişti pe ziua de astăzi. 

— lisuse! 

M-am urcat în maşină şi am plecat. Am remarcat că polițistul 
nu a început cercetarea cu noi şi nu ne-a pus să-i arătăm 
portbagajul, lucru pe care eu l-aş fi făcut dacă un tip isteţ m-ar fi 
luat la întrebări. Dar America nu era pregătită pentru lucruri de 
felul ăsta. Nu era deloc pregătită. 

Am trecut prin parcare şi ne-am îndreptat spre Manhattan. 

O vreme ne-am deplasat în tăcere. Traficul pe Belt Parkway 
era, după părerea vreunui pilot de elicopter de supraveghere a 
traficului, moderat spre aglomerat. De fapt, era de la aglomerat 
la supraîncărcat, dar nu-mi păsa. Am privit Brooklyn-ul care se 
derula prin partea dreaptă a maşinii. 

— Sunt şaisprezece milioane de locuitori în zona 
metropolitană, le-am zis prietenilor mei federali, opt milioane 
numai în New York. Printre ei sunt aproape două sute de mii de 
imigranţi nou-sosiţi din ţările islamice şi cam jumătate din ei 
locuiesc în Brooklyn. 

Nici Kate, nici Nash nu a comentat. 

În ce îl priveşte pe Khalil, dacă într-adevăr se făcuse nevăzut 
printre aceste milioane de locuitori, ar putea ATTF să pună 
mâna pe el? Poate. Comunitatea celor din Orientul Mijlociu era 
destul de închisă, dar mai erau informatorii, ca să nu mai 
pomenesc de americanii loiali dintre ei. Reţeaua subterană 
teroristă era serios compromisă şi, ca să fiu corect cu federalii, 
aceştia ştiau foarte bine cine ce era. 

Deci, datorită acestui lucru, Asad Khalil nu va stabili niciun 
contact cu suspecţii obişnuiţi. Nimeni care a fost destul de 
deştept să pună la cale ceea ce tocmai a realizat nu va fi atât de 
prost încât să se alieze cu cineva mai puţin inteligent decât el. 

Am analizat cutezanţa domnului Khalil, pe care simpatizanţii 
lui ar putea-o numi bravură. Acest bărbat va fi cel puţin o 
provocare. 

— Aproape un milion de oameni intră ilegal în ţară în fiecare 
an, a spus Nash în cele din urmă, fără să se adreseze cuiva 
anume. Nu este atât de dificil. Aşadar, cred că misiunea tipului 
nostru a fost să intre în ţară ca să comită un act de terorism. 
Misiunea lui a fost să ducă la îndeplinire masacrul din aeronavă 
şi de la Clubul Conchistadorilor, apoi să se facă nevăzut. Nu a 


părăsit aeroportul şi, dacă nu a fost prins până acum de poliţia 
aeroportului, se află deja la bordul unui avion care a decolat. 
Misiunea a fost îndeplinită. 

— Am respins deja această teorie, i-am zis lui Ted Nash. 
Renunţă la ea. 

— Am respins celelalte posibilităţi, a replicat el nervos. Eu zic 
că este în avion. 

Mi-am amintit de cazul din Plum Island, de raţionamentele 
ilogice şi de teoriile de conspirație ale domnului Nash. Era 
evident că individul fusese antrenat dincolo de puterea lui de 
înţelegere şi uitase chiar cum se silabiseşte bunul-simţ. 

— Pun pariu pe zece dolari că vom auzi curând de tipul 
nostru, i-am spus, chiar lângă noi. 

— De acord, a replicat Nash. Nu ai experienţă în astfel de 
lucruri, Corey. Un terorist antrenat nu seamănă cu un criminal 
idiot. El dă lovitura şi fuge, apoi loveşte şi fuge, iar uneori la 
diferenţă de ani. Ei nu se întorc la locul crimei, nu se ascund în 
casa iubitei lor cu un pistol în mână şi cu sacul plin de pradă, nu 
se duc la bar ca să se laude cu crimele lor. Este în avion. 

— Mulţumesc, domnule Nash. 

M-am gândit dacă l-aş strangula sau dacă i-aş sparge ţeasta 
cu patul pistolului meu. 

— Este o teorie interesantă, Ted, a zis Kate. Dar până când nu 
suntem siguri, vom alerta întregul departament al ATTF pentru 
Orientul Mijlociu, să supravegheze toate domiciliile teroriştilor 
cunoscuţi, ale simpatizanţilor şi ale suspecţilor. 

— N-am nimic împotriva procedurii standard, a replicat Nash. 
Dar îţi spun un lucru - dacă tipul se află încă în ţară, ultimul loc 
unde îl vei găsi este acela unde te aştepţi să apară. Dezertorul 
din februarie nu a mai apărut după ce s-a făcut nevăzut şi nici 
nu o va face. Dacă există o legătură între aceşti doi tipi, ei 
reprezintă ceva nou şi necunoscut. Un grup despre care nu ştim 
nimic. 

Imi dădusem deja seama de acest lucru. Şi-apoi, într-o 
oarecare măsură, speram că are dreptate şi că Asad Khalil se 
află într-un avion. Nu-mi păsa dacă pierdeam zece dolari, chiar 
şi în favoarea acestui încrezut, deşi mai mult mi-ar plăcea să 
pun mâna pe ticălos şi să-l cotonogesc până când nici mama lui 
nu l-ar mai recunoaşte, dar doream să fie în altă parte, de unde 
să nu mai poată aduce necazuri bunei şi bătrânei Americi. Vreau 


să spun că un tip capabil să ucidă toată suflarea nevinovată 
dintr-un avion are cu siguranţă o bombă atomică în mânecă, sau 
antrax în pălărie, sau gaze otrăvitoare în fund. 

— Vorbim despre un terorist arab? a întrebat Simpson. 

— Vorbim despre mama tuturor teroriştilor, am replicat eu 
sec. 

— Uită tot ceea ce ai auzit, i-a zis Nash lui Simpson. 

— N-am auzit nimic, a replicat acesta. 

— Cred că vei întârzia la întâlnirea din Long Island, mi-a zis 
Kate în timp ce ne apropiam de Brooklyn Bridge. 

— Cât de mult? 

— Aproape o lună. 

Nu i-am răspuns. 

— Probabil că mâine la prima oră vom zbura la Washington, a 
adăugat ea. 

Presupun că acesta era echivalent cu prezentarea federalilor 
la sediul poliţiei din Plaza şi de a face faţă mugştruluielilor. M-am 
întrebat dacă nu exista cumva în contractul meu de angajare o 
portiţă de scăpare. Îl aveam în sertarul mesei de lucru de la 
Federal Plaza. Trebuia să-l frunzăresc. 

Am trecut podul şi am intrat în canioanele din Manhattanul de 
jos. Nu se prea vorbea, dar puteai simţi mirosul de ars emanat 
de celulele nervoase suprasolicitate. 

În mod obişnuit, maşinile poliţiei nu sunt dotate cu aparate de 
radio pe frecvenţa AM/FM, dar ofiţerul Simpson avea un radio 
portabil pe care l-a pus pe canalul de ştiri 2010 WINS. Un 
reporter zicea: „Aeronava se află încă în zona de securitate 
închisă, situată lângă una dintre piste, şi nu putem zări ce se 
întâmplă acolo, deşi vedem vehicule care vin şi pleacă din zonă. 
Ceva ce seamănă cu un mare camion frigorific a părăsit locul cu 
câteva minute în urmă şi există păreri că acest camion 
transportă cadavre.” 

Reporterul a făcut o pauză de efect, apoi a continuat: 
„Autorităţile nu au dat un comunicat oficial, dar un purtător de 
cuvânt de la Departamentul pentru Siguranţa Transporturilor 
Naţionale a declarat că pasagerii şi echipajul sunt intoxicaţi 
datorită unor gaze toxice şi că sunt câteva accidente. Totuşi, 
aeronava a aterizat în siguranţă şi tot ce putem face este să 
sperăm şi să ne rugăm să fie doar câteva accidente.” 

S-a auzit vocea unei crainice: „Larry, se aude că aeronava n-a 


avut contact radio timp de câteva ore înainteze aterizare. Ai 
auzit ceva despre asta?” 

Reporterul de la faţa locului a zis: „FAA nu a confirmat acest 
lucru, dar purtătorul lor de cuvânt a spus că pilotul a transmis că 
la bord au apărut gaze, fum şi a presupus că poate era un 
incendiu de natură chimică ori electrică”. 

Toate acestea erau noutăţi pentru mine, dar nu şi pentru Ted 
Nash. 

— Mă bucur, a comentat el criptic, că încep să pună lucrurile 
la punct. 

Lucruri? Mi se părea că în lipsa fumului din aeronavă, cineva îl 
fabricase. 

Reporterul şi crainica au continuat să evoce tragedia 
aeronavei de la Swissair şi cineva a menţionat şi tragedia 
saudită. Nash a închis radioul. 

Mi-am dat seama că Kate mă privea. 

— Nu ştim ce s-a întâmplat, John, a zis ea încet, deci să nu 
facem speculaţii. Vom evita să dăm declaraţii mass-mediei. 

— Sigur. Aşa mă gândesc şi eu. 

Mi-am dat seama că trebuia să fiu atent la ce vorbesc. 

Mă mai gândeam şi că forţele de poliţie federale şi agenţiile 
de informaţii erau un fel de hibrid între Gestapo şi Cercetaşi - 
pumnul de fier al mănuşii de catifea, ceva în genul ăsta. Să nu 
facem speculaţii însemna tăcere. Nevrând să ajung în arest 
preventiv pe timp de un an, poate mai rău, am spus cu reală 
sinceritate: 

— Voi face tot ce îmi stă în putere să-l aduc pe acest tip în 
faţa justiţiei. Doar să mă păstraţi la acest caz. 

Niciunul dintre colegii mei de echipă nu a spus nimic, deşi ar 
fi putut să-mi reamintească cum că vrusesem, nu cu mult timp 
în urmă, să părăsesc departamentul. 

Ted Nash, superspionul, i-a dat lui Simpson o adresă la un 
cvartal distanţă de Federal Plaza. Vreau să spun, Dumnezeule, 
tipul este poliţist şi, chiar dacă era prost, putea să-şi imagineze 
că mergem sau la 26 Federal Plaza sau la 290 Broadway, noua 
clădire federală, vizavi de strada cu vechiul sediu. 

— Vreţi să mergeţi pe jos până la Federal Plaza? s-a amuzat 
Simpson. 

Eu am râs. 

— Opreşte aici, a zis Nash. 


Ofiţerul Simpson a oprit pe Chambers Street, lângă ruşinoasa 
Tweed Courthouse, şi am coborât toţi din maşină. l-am mulţumit 
că ne-a adus, iar el mi-a reamintit: 

— Am avariat maşina poliţiei în partea din faţă. 

— Pun totul în contul federalilor, i-am zis. Astăzi strâng un 
trilion de dolari. 

Am început să ne plimbăm pe Broadway. Se înserase acum, 
dar locul este întotdeauna întunecat printre zgărie-norii din 
partea de jos a Manhattanului. Asta nu este o zonă rezidenţială 
sau comercială, ci o zonă guvernamentală, aşa că nu erau prea 
multe persoane în această sâmbătă, iar străzile erau relativ 
liniştite. 

— Am impresia că, poate, voi ştiaţi că am putea avea 
probleme astăzi, m-am adresat eu domnului Nash. 

— Astăzi este cincisprezece aprilie, a răspuns el după un timp. 

— Aşa este. Mi-am plătit impozitele de ieri. Sunt corect. 

— Atacurile extremiste islamice sunt strâns legate de datele 
aniversare. Avem o mulţime de astfel de date în calendarul 
nostru. 

— Mada? Ce este astăzi? 

— Astăzi, a zis Nash, este aniversarea zilei în care am 
bombardat Libia în anul 1986. 

— Glumeşti? Ai ştiut asta? am întrebat-o pe Kate. 

— Da, dar ca să fiu sinceră cu tine, eu acord mai puţină 
importanţă acestui lucru. 

— Până acum nu am mai avut un incident legat de acest 
bombardament, dar Muammar Gaddafi ţine un discurs 
antiamerican în fiecare an la această dată. De fapt, a ţinut unul 
chiar azi-dimineaţă. 

Am studiat problema asta un timp, încercând să-mi dau 
seama dacă aş fi acţionat altfel dacă aş fi fost la curent. Vreau 
să spun că acest gen de informaţie nu se află la îndemâna mea, 
dar, dacă ar fi fost, mi-aş fi pierdut cel puţin cumpătul. Imi place 
să fiu considerat ciupercă, după cum vă puteţi imagina - să fiu 
ţinut la întuneric şi hrănit cu porcării -, aşa că mi-am întrebat 
colegii: 

— Aţi uitat să-mi spuneţi şi mie? 

— Nu părea prea important, a replicat Nash. Adică, important 
ca tu să ştii. 

— Inţeleg, ceea ce însemna „du-te dracului”, bineînţeles. Dar 


învăţam să-mi ţin gura. Cum a aflat Khalil că va fi adus astăzi? l- 
am întrebat. 

— Ei bine, nu ştia sigur, dar ambasada noastră de la Paris nu 
a putut sau nu a vrut să găzduiască un astfel de om mai mult de 
douăzeci şi patru de ore. Probabil că individul a ştiut asta. lar 
dacă l-am fi ţinut în Paris mai mult timp, nu s-ar fi schimbat 
nimic, cu excepţia faptului că ar fi ratat data simbolică. 

— Okay, dar i-aţi făcut jocul şi l-aţi adus pe cincisprezece 
aprilie. 

— Aşa este, a răspuns domnul Nash. l-am făcut jocul, sperând 
să-l arestăm pe data de cincisprezece. 

— Cred că vei rata ocazia. 

— In Paris am luat măsuri extraordinare de securitate, pe 
aeroport şi în aeronavă. De fapt, la bord mai erau doi mareşali 
de aviaţie din FBI, sub acoperire. 

— Bine. Deci nu se putea întâmplă nimic rău. 

— Există o expresie evreiască, a spus el, ignorându-mi 
sarcasmul, împărtăşită şi de arabi, care zice: „Oamenii fac 
planuri. Dumnezeu râde.” 

— E bună. 

Ne-am apropiat de unul dintre zgârie-norii cu douăzeci şi opt 
de etaje, numit 26 Federal Plaza. 

— Kate şi cu mine vom da raportul, mi-a zis Nash. Tu vorbeşti 
numai dacă este necesar. 

— Pot eu să te contrazic? 

— Nu vei avea niciun motiv. Aici este locul unde vorbeşti 
spunând doar adevărul. 

Aşadar, cu această scurtă informaţie orwelliană în minte, am 
intrat în măreţul Minister al Adevărului şi Justiţiei. 

Cincisprezece aprilie, m-am gândit eu, acum îmi era agreabilă 
din două motive. 


CARTEA A DOUA 
Libia, 15 aprilie 1986 


Atacul aerian nu va diminua doar capacitatea colonelului 
Gaddafi de a exporta teroarea, ci îl va stimula şi îi va da motive 
să-şi modifice comportamentul criminal. 

- Preşedintele Ronald Reagan - 


Este timpul pentru confruntare - pentru război. 
- Colonelul Mu'ammar Gaddafi - 


13 


Locotenentul Chip Wiggins, ofiţer responsabil cu mijloacele de 
luptă în cadrul Forţelor Aeriene ale Statelor Unite, şedea tăcut şi 
nemişcat pe locul din dreapta avionului de vânătoare F-111F, cu 
numele de cod Karma 57. Aeronava zbura la viteza economică 
de 350 de noduri. Wiggins aruncă o privire pilotului, 
locotenentul Bill Satherwaite, aflat în stânga sa. 

De când decolaseră de la baza aeriană a Marii Britanii, 
Lakenheath din Suffolk, cu aproape două ore în urmă, niciunul 
dintre ei nu vorbise prea mult. Oricum, satherwaite era tipul de 
om tăcut, gândi Wiggins, şi nu avea rost să flecărească. Dar voia 
să audă o voce umană, orice fel de voce. 

— Traversăm Portugalia, spuse el. 

— Ştiu asta, replică satherwaite. 

— Aşa este. 

Vocile lor aveau o rezonanţă uşor metalică, în vreme ce 
cuvintele se filtrau prin interfonul din carlingă, singura legătură 
verbală dintre cei doi bărbaţi. Wiggins inspiră adânc, un fel de 
oftat, în casca lui de zbor, iar afluxul crescut de oxigen provocă 
un scurt ecou în interfonul deschis. Wiggins oftă din nou. 

— Eşti amabil să nu mai respiri? zise Satherwaite. 

— Orice te face fericit, căpitane. 

Wiggins se foi puţin pe locul lui. incepea să înţepenească 
după atâtea ore de stat nemişcat în scaunul, cunoscut deja ca 
neconfortabil, al aeronavei F-111. Cerul închis la culoare 
devenea apăsător, dar la distanţă se zăreau lumini pe ţărmul 
Portugaliei, şi asta îl tăcu să se simtă puţin mai bine. 

Se aflau în drum spre Libia, gândi Wiggins - în drumul lor 
pentru a semăna moarte şi distrugeri în ţara de nimic a lui 
Mu'ammar Gaddafi, ca răspuns la atacul terorist libian de acum 
două săptămâni asupra unei discoteci din Berlinul de Vest 
frecventată de militari americani. Wiggins îşi aminti că ofiţerul 
care le făcuse instructajul se asigurase că ei înţeleseseră de ce 
îşi riscau viaţa în această misiune dificilă. Fără prea multe 
ocolişuri, ofiţerul le spusese că atacul cu bombă libian asupra 
discotecii La Belle, care ucisese un militar american şi rănise alţi 
doisprezece, era ultimul dintr-o serie de acte de agresiune făţişă 
la care trebuia să se răspundă cu o desfăşurare hotărâtă de 
forţe. „Aşadar, de aceea, spusese ofiţerul, le veţi pune libienilor 


pielea pe băț.” 

În camera de instrucţie totul sunase bine, dar nu toţi aliaţii 
Americii găsiseră că ideea este bună. Avionul de vânătoare ce 
decolase din Anglia fusese nevoit să aleagă o rută ocolită spre 
Libia, Franţa şi Spania refuzând să le acorde permisiunea de a le 
traversa spaţiul aerian. Asta îl enervase pe Wiggins, dar lui 
Satherwaite părea să nu-i pese. Wiggins ştia că toate 
cunoştinţele geopolitice ale lui Satherwaite erau minus zero; dar 
viaţa pilotului consta în a zbura, iar zborul era viaţa lui. Mai ştia 
şi că, dacă i s-ar spune acestuia să bombardeze şi să nimicească 
Parisul, Satherwaite ar executa ordinul fără măcar să se 
gândească de ce atacă un aliat NATO. Şi mai înspăimântător, 
gândi el, era că Satherwaite ar face acelaşi lucru în Washington, 
D.C. sau Walla Walla, Washington, fără să pună nicio întrebare. 

Urmărind această idee, Wiggins îl întrebă pe Satherwaite: 

— Bill, ai auzit zvonul că una dintre aeronavele noastre va 
arunca o afurisită de bombă în grădina Ambasadei Franţei din 
Tripoli? 

Acesta nu răspunse. 

— Am mai auzit, insistă el, că unul dintre noi va arunca o 
bombă asupra reşedinţei lui Gaddafi Al Azziziyah. Se presupune 
că va fi acolo în seara asta. 

Din nou, Satherwaite rămase tăcut. 

— Hei, Bill, eşti treaz? întrebă Wiggins, supărat în cele din 
urmă. 

— Chip, replică acesta, cu cât ştii mai puţin şi cu cât ştiu şi eu 
mai puţin, cu atât vom fi mai fericiţi. 

Chip Wiggins amuţi. Îl plăcea pe Bill Satherwaite şi era 
bucuros că pilotul avea acelaşi grad cu el şi nu-i putea ordona să 
tacă din gură. Dar când se afla în aer, Bill putea fi rece, taciturn 
şi afurisit. La sol era mai plăcut. De fapt, după ce bea câteva 
păhărele, acesta părea aproape uman. 

Wiggins se gândi că, poate, Satherwaite era nervos, ceea ce 
era de înţeles. La urma urmei, după părerea ofițerului cu 
instructajul, aceasta era cea mai lungă misiune a unui avion de 
vânătoare care avusese loc vreodată. Operaţiunea din canionul 
El Dorado se apropia de acest record, deşi Wiggins nu ştia ce tip 
de avion se folosise. În jurul lor se mai aflau alte şaizeci de 
aeronave, iar unitatea lor, a 48-a Aripă Tactică de Luptă, 
contribuise la această misiune cu douăzeci de avioane de 


vânătoare F-111F. Avioanele-cisternă, care zburau mai jos şi mai 
în urmă erau un amestec de imense KC-10 şi mai micile KC-35 
primele pentru a alimenta avioanele de vânătoare, iar KC-35 - 
enormele KC-10. Aveau să fie trei alimentări în aer cu 
combustibil. Pe parcursul celor aproape cinci mii de kilometri 
până în Libia trebuia executate trei alimentări cu combustibil. 
Timpul de zbor din Anglia până la coasta libiană era de şase ore, 
apoi până la Tripoli, în faza de preatac, o jumătate de oră, iar 
deasupra țintei - zece minute lungi. După care aveau să se 
întoarcă spre casă. Nu toţi, dar majoritatea dintre ei. 

— Istorie, zise Wiggins. Zburăm spre istorie. 

Satherwaite nu-i răspunse. 

— Astăzi este ziua de plată a impozitelor, îl informă Chip 
Wiggins pe Bill Satherwaite. Te încadrezi în timp? 

— Nu. Am cerut o amânare. 

— Fiscul se concentrează pe ultimele dosare. 

Satherwaite mormăi un răspuns. 

— Dacă vei fi verificat, aruncă cu napalm peste sediul 
Fiscului. Se vor gândi de două ori înainte de a-l verifica din nou 
pe Bill Satherwaite, glumi Wiggins. 

Bill urmărea atent aparatura de bord. 

Incapabil să-l atragă pe pilot într-o conversaţie, Wiggins se 
întoarse la gândurile lui. Reflecta la faptul că acesta era un test 
de rezistenţă pentru echipaj şi echipament şi că niciodată nu se 
antrenaseră pentru o asemenea misiune. Dar, până aici, toate 
bune. Avionul F-111 se descurca de minune. Aruncă o privire 
dincolo de centroplanul avionului. Aripa variabilă era întinsă într- 
un unghi de treizeci şi cinci de grade, ca să confere avionului 
cele mai bune caracteristici pentru un zbor de durată. Mai târziu 
vor acţiona hidraulic aripile spre spate, într-o poziţie 
aerodinamică de atac, ceea ce avea să marcheze momentul de 
luptă propriu-zis al misiunii. Luptă. Wiggins nu putea crede cu 
adevărat că se va juca de-a Dumnezeu pe pământ. 

Acesta reprezenta momentul culminant al antrenamentelor 
lor. Atât el, cât şi Satherwaite rataseră Vietnamul, iar acum 
zburau spre un teritoriu ostil şi necunoscut, împotriva unui 
inamic a cărui putere de contraatac nu era bine cunoscută. 
Ofiţerul cu instructajul le spusese că apărarea antiaeriană 
libiană înceta de obicei după miezul nopţii, dar Wiggins nu putea 
crede că libienii erau atât de proşti. Era convins că avioanele lor 


vor apărea pe radarul libian, că Forţele Aeriene Libiene se vor 
strădui să-i intercepteze, că rachetele sol-aer se vor ridica să-i 
spulbere pe cer şi că vor fi întâmpinați de triplu-A*, care nu 
înseamnă Asociaţia Automobiliştilor Americani. 

— Marcus Aurelius. 

— Ce? 

— Este singurul monument roman care mai există la Tripoli. 
Arcul lui Marcus Aurelius. Secolul al doilea după Hristos. 

Satherwaite mimă un căscat. 

— Dacă cineva îl loveşte din greşeală, dă de belea. Este 
desemnat de către Naţiunile Unite ca o moştenire universală. 
Eşti atent la ce-ţi spun? 

— Chip, de ce nu mesteci gumă sau ceva de felul ăsta? 

— Vom începe atacul chiar la vest de arc. Sper să-l zăresc o 
clipă. Mă interesează lucrurile de genul ăsta. 

Satherwaite închise ochii şi mimă o expresie exagerată de 
nerăbdare. 

Chip Wiggins reveni la gândurile lui despre bătălie. Ştia că în 
această misiune se aflau câţiva veterani din Vietnam, dar 
majoritatea băieților nu participaseră la nicio luptă. De 
asemenea, toţi, de la preşedinte în jos, urmăreau acţiunea, 
aşteptau şi îşi ţineau respiraţia. După Vietnam, după eşecul 
Pueblo, după misiunea eşuată a lui Carter de salvare din Iran şi 
un întreg şir de alte eşecuri de după Vietnam, cei de acasă 
aveau nevoie de o victorie răsunătoare. 

Luminile erau aprinse la Pentagon şi la Casa Albă. Toată 
lumea era agitată şi se ruga. Câştigaţi bătălia pentru Gipper, 
băieți. Chip Wiggins nu avea de gând să-i dezamăgească. Spera 
ca nici ei să nu-l dezamăgească. | se spusese că misiunea putea 
fi anulată oricând şi aştepta cu teamă să audă la radio cuvintele 
de cod pentru anulare - larba verde. Ca în cântecul „larba verde 
de acasă”. 

Dar o mică parte din el ar fi întâmpinat cu bucurie acele 
cuvinte. Se întreba ce aveau să-i facă în Libia dacă trebuia să fie 
eliberat pe cauţiune. De unde îi venea acest gând? începu din 
nou să se gândească la lucruri rele. li aruncă o privire lui 
Satherwaite, care nota ceva în jurnalul de bord, căscând din 
nou. 

— Eşti obosit? îl întrebă Wiggins. 


9 AAA - Artileria antiaeriană (n. tr.). 


— Nu. 

— Speriat? 

— Nu încă. 

— Înfometat? 

— Chip, taci din gură. 

— Însetat? 

— De ce nu te culci? zise Satherwaite. Sau şi mai bine - eu 
dorm şi tu pilotezi. 

Wiggins ştia că asta era modalitatea subtilă de a-i reaminti că 
ofiţerul responsabil cu mijloacele de luptă nu este pilot. 

Se lăsă din nou tăcerea. De fapt, Wiggins se gândea să 
aţipească puţin, dar nu voia să-i dea ocazia lui Satherwaite de a 
povesti tuturor la întoarcerea în Lakenheath că Wiggins dormise 
tot drumul până în Libia. După aproape o jumătate de oră, Chip 
Wiggins se uită pe harta de navigaţie şi la aparatura de bord. Pe 
lângă slujba lui de ofiţer responsabil cu mijloacele de luptă, era 
şi navigator. 

— La ora nouă este Cabo de São Vicente, îi spuse el pilotului, 
Capul Sfântul Vincent. 

— Bine. Acolo şi trebuie să fie. 

— Prinţul Henry Navigatorul a înfiinţat acolo prima şcoală de 
navigaţie din lume. De acolo şi numele. 

— Henry? 

— Nu, Navigatorul. 

— Corect. 

— Portughezii au fost marinari de excepţie. 

— Este ceva ce trebuie să ştiu? 

— Bineînţeles. Faci pe prostul? 

— Nu. Spune-mi doar când vom schimba capul compas. 

— În şapte minute vom întoarce la zero-nouă-zero. 

— Okay. Fii atent. 

Continuară să zboare în linişte. 

Avionul lor F-111 avea o poziţie prestabilită în formaţia de 
luptă, dar, în lipsa contactului radio, fiecare aeronavă îşi 
menținea poziţia folosind propriul radar aer-aer. Nu le puteau 
vedea întotdeauna pe celelalte trei avioane din formaţia lor - cu 
numele e cod Elton 38, Remit 22 şi Remit 61 -, dar le puteau 
localiza pe radar şi îl puteau urmări pe liderul formaţiei, Terry 
Wayciliff, din Remit 22. Totuşi, Wiggins trebuia să anticipeze 
oarecum planul de zbor şi să ştie când să privească ecranul 


radarului, ca să vadă ce face aeronava din frunte. 

— Îmi place provocarea unei misiuni dificile, Bill, şi sper că şi 
tu gândeşti la fel. 

— Tu o faci mai dificilă, Chip. 

Wiggins râse. 

Cele patru avioane de vânătoare F-111 îşi începură virajul 
spre babord. Ocoliră Cabo de São Vicente şi o luară spre sud- 
est, zburând direct spre strâmtoarea Gibraltar. 

O oră mai târziu se apropiau de Stânca Gibraltar, aflată la 
babord, şi de muntele Hacho de pe coasta africană, la tribord. 

— Gibraltarul este unul dintre străvechii Stâlpi ai lui Hercules, 
îl informă Wiggins pe pilot. Muntele Hacho este celălalt. Aceste 
repere terestre marchează limita de vest pentru navigaţie a 
civilizaţiilor mediteraneene. Ştiai asta? 

— Spune-mi cum stăm cu carburantul. 

— Imediat. Ne mai ajunge pentru încă două ore de zbor, 
spuse Wiggins, urmărind cifrele de pe aparatul ce înregistra 
cantitatea de combustibil. 

— În patruzeci şi cinci de minute, zise Satherwaite, avionul 
K.C-10 se va prezenta la întâlnire. 

— Sper, replică Wiggins, gândind: Dacă ratăm cumva 
realimentarea, ne mai rămâne atât carburant cât să ajungem în 
Sicilia, după care vom părăsi misiunea. 

Dar nu ajunseseră niciodată într-o astfel de situaţie, iar dacă 
ar fi nevoiţi, ar putea să arunce bombele în mare şi să aterizeze 
pe vreun aeroport din Franţa sau Spania, cu explicaţia că se 
aflau într-o mică misiune de antrenament şi că rămăseseră fără 
combustibil. Aşa după cum îi învățase ofiţerul cu informarea „Nu 
folosiţi cuvântul «Libia» în discuţiile voastre”, ceea ce 
determinase un hohot de râs. 

După încă treizeci de minute, avionul de realimentare tot nu 
se vedea. 

— Unde naiba este benzinăria noastră zburătoare? întrebă 
Wiggins. 

Satherwaite citea instrucţiunile de luptă şi nu răspunse. 

Wiggins aştepta semnalul de cod prin radio care anunţa 
apropierea avionului-cisternă. După tot acest timp petrecut în 
aer şi după toate preparativele, nu dorea să ajungă în Sicilia. 

Zburau fără să scoată un cuvânt. Aparatura electronică făcea 
să zumzăie carlinga, iar fuzelajul vibra sub acţiunea celor două 


motoare cu reacţie Pratt şi Whitney care propulsau avionul F- 
111F în noaptea neagră. 

În cele din urmă, o serie de semnale radio îi anunţară că 
avionul-cisternă KC-10 se apropie. După alte zece minute, 
Wiggins văzu aparatul pe ecranul radarului şi îl anunţă pe 
Satherwaite. 

Acesta reduse viteza şi începu ieşirea din formaţia de zbor. 
Acum, gândi Wiggins, era momentul în care Satherwaite arăta 
că îşi merită salariul. 

În câteva minute, giganticul avion-cisternă KC-10 acoperi 
cerul de deasupra lor. Satherwaite putea să vorbească cu 
avionul-cisternă pe canalul KY-28 sigur şi cifrat, care putea fi 
folosit doar pentru transmisii scurte. 

— Kilo zece, aici Karma cinci-şapte. Te vedem. 

— Înţeles, Karma  cinci-şapte.  Soseşte  furtunul de 
realimentare. 

— Înţeles. 

Operatorul de pe KC-10 ghidă cu grijă duza de realimentare în 
receptacolul avionul F-111, situat la pupa carlingii avionului de 
vânătoare. Cuplarea se realiză în câteva minute şi combustibilul 
începu să curgă din avionul-cisternă în cel de vânătoare. 

Wiggins privea cum Satherwaite manevrează uşor manşa cu 
mâna dreaptă şi regulatorul motoarelor cu mâna stângă, ca să 
menţină poziţia corectă pentru realimentare. Wiggins ştia că în 
acest moment trebuia să tacă. 

După un timp ce păru destul de lung, lumina verde de lângă 
furtunul de realimentare a avionului-cisternă se stinse, şi apăru 
lumina galbenă, indicând deconectarea automată. 

— Karma cinci-şapte se desprinde, transmise Satherwaite 
avionului KC-10 şi începu manevra de revenire în formaţie. 

Pilotul avionului-cisternă, ştiind că era ultima realimentare 
înainte de atac, transmise: 

— Hei, baftă. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Pe curând. 

— Înţeles, răspunse Satherwaite, apoi către Wiggins: Norocul 
şi Dumnezeu nu au nimic de-a face cu treaba asta. 

Wiggins păru puţin supărat de această remarcă. 

— Nu crezi în Dumnezeu? îl întrebă el. 

— Bineînţeles, Chip. Tu te rogi. Eu pilotez. 

Satherwaite se alătură formaţiei de zbor în timp ce alt avion 
de vânătoare se îndepărta pentru realimentare. 


Wiggins trebui să admită că Bill Satherwaite era un pilot al 
naibii de bun, dar nu şi un prieten pe măsură. 

— Hei,  magicianule, spuse Satherwaite, conştient că îl 
necăjise pe Wiggins şi folosind porecla tandră pentru ofiţerii 
responsabili cu armamentul. Îţi voi plăti cea mai bună cină în 
Londra. 

— Plătesc eu, spuse Wiggins, zâmbind. 

— Nu, eu plătesc. Până în zece lire. 

— Îmi imaginez. 

— Totul va fi bine, spuse Satherwaite după câteva minute. Vei 
arunca bombele exact deasupra țintei şi, dacă faci o treabă 
bună, eu voi zbura peste Arcul lui Augustus pentru tine. 

— Aurelius. 

— Corect. 

Wiggins se lăsă pe spate în scaun şi închise ochii. Ştia că 
scosese de la Satherwaite mai multe cuvinte decât obişnuia 
acesta să rostească într-o misiune şi socotea că era un mic 
triumf. 

Analiză situaţia în continuare. În ciuda micului nod din 
stomacul gol, chiar aştepta cu nerăbdare prima lui acţiune de 
luptă. Dacă avea unele remuşcări în privinţa folosirii bombelor, 
îşi reamintea că toate ţintele din această misiune, inclusiv a lui, 
erau strict militare. De fapt, ofiţerul care le făcuse instructajul la 
Lakenheath numise complexul Al Azziziyah „Universitatea 
Jihad”, ceea ce însemna că era o tabără de antrenament pentru 
terorişti. Apoi mai adăugase: „Există posibilitatea să fie prezenţi 
şi civili în rândul militarilor din complexul Al Azziziyah”. 

Wiggins reflectă la asta, apoi alungă gândul. 


14 


Asad Khalil se lupta cu două instincte primare - sex şi 


autoapărare. 
Khalil se plimba nerăbdător pe acoperişul plat. Tatăl lui îi 
botezase Asad - leul - şi se părea că, fie conştient, fie 


inconştient, adoptase obiceiurile ferocei bestii, inclusiv acela de 
a merge în cerc. Se opri brusc şi privi cerul înstelat. 

Ghabli - vântul puternic, fierbinte, de sud, dinspre Sahara - 
bătea peste nordul Libiei până în Marea Mediterană. Cerul nopţii 
părea în ceaţă, dar imaginea distorsionată a lunii şi a stelelor 
era cauzată de firicelele de nisip antrenate de vânt. 

Khalil privi cadranul luminat al ceasului de mână şi văzu că 
era 1:46 a.m. Bahira, fata căpitanului Habib Nadir, urma să 
sosească la ora 2:00 a.m. fix. Se întreba dacă va veni. Se 
întreba dacă va fi prinsă. Şi dacă acest lucru se va întâmplă, va 
mărturisi unde avea de gând să se ducă şi cu cine urma să se 
întâlnească? Această ultimă posibilitate îl tulbură profund. La cei 
şaisprezece ani ai lui, era, poate, la treizeci de minute de primul 
lui act sexual - sau la câteva ore de a fi decapitat. Se închipui 
stând în genunchi, cu capul plecat, în timp ce uriaşul călău 
oficial, cunoscut doar ca Sulaman, lăsa să cadă imensul iatagan 
peste ceafa lui. Tânărul se crispă şi broboane de sudoare îi 
apărură pe frunte, răcite de aerul nopţii. 

Khalil se duse la construcţia de tablă de pe acoperişul plat. Nu 
exista uşă, şi el privi în jos pe scară, sperând să o vadă sau pe 
Bahira, sau pe tatăl acesteia, însoţit de gărzi înarmate. Era o 
absurditate, gândi el, curată nebunie. 

Khalil se deplasă la marginea de nord a acoperişului. Terasa 
de beton era înconjurată de un parapet crenelat, înalt până la 
umăr, format din blocuri de beton şi stuc. Clădirea avea două 
etaje şi fusese construită de italieni în perioada în care ei 
controlau Libia. Atunci, ca şi acum, clădirea era un depozit de 
muniții care fusese mutat din centrul complexului militar, 
cunoscut sub numele de Al Azziziyah, într-un loc mai sigur. 
Fostul complex italian era acum cartierul general şi uneori 
reşedinţa Marelui Şef, colonelul Mu'ammar Gaddafi, care sosise 
chiar în această noapte la Al Azziziyah. Khalil, ca toată lumea 
din Libia, ştia că Marele Conducător avea obiceiul să-şi schimbe 
des locul şi că deplasările întâmplătoare ale lui Gaddafi erau o 


măsură de precauţie faţă de eventualitatea unor tentative de 
asasinat sau a unui atac militar american. Dar nu era înţelept să 
comentezi niciuna din posibilităţi. 

In orice caz, prezenţa neaşteptată a lui Gaddafi determinase 
oferta gărzii lui de elită în această noapte, iar Khalil era 
îngrijorat, deoarece se părea că însuşi Allah făcea totul mai 
dificil şi mai periculos. 

Khalil era convins că numai Satana îi umpluse sufletul de 
patimă pentru Bahira şi că îl făcuse să o viseze mergând goală 
pe nisipul luminat de lună. El nu văzuse niciodată o femeie 
goală, dar îi căzuse în mână o revistă în Germania şi acum ştia 
cum ar putea arăta Bahira fără văl şi dezbrăcată. Işi imagina 
fiecare curbă a corpului ei, îi vedea părul lung învăluindu-i 
umerii goi, îşi aminti nasul şi gura ei pe care le văzuse pe 
vremea când erau copii, înainte ca ea să-şi pună vălul. Ştia că se 
schimbase, dar, ciudat, faţa ei de copil se alătura acum imaginii 
minunate a trupului de femeie. Îşi imagină conturul buzelor, 
smocul de păr pubian, coapsele goale şi picioarele... Işi simţi 
inima bătând cu putere în piept şi gura uscată. 

Khalil privi spre nord. Luminile din Tripoli, la douăzeci de 
kilometri distanţă, erau destul de strălucitoare pentru a le putea 
vedea chiar şi în rafalele de vânt cu nisip. Dincolo. de Tripoli se 
întindea Marea Mediterană. În jurul complexului Al Azziziyah se 
afla un pământ arid, câteva pâlcuri de măslini, curmali, câteva 
adăposturi pentru păstorii de capre şi, ici-colo, un puț de apă. 

Asad Khalil privi cu grijă peste parapet în interiorul 
complexului. Totul era liniştit - nu se vedeau soldaţi de pază sau 
vehicule. Singura activitate putea fi în jurul reşedinţei 
colonelului Gaddafi şi a cartierului general format din clădiri de 
comandă, control şi comunicaţii. In noaptea asta nu exista un 
ordin special de alertă, dar Khalil avea presimţirea că se va 
întâmplă ceva rău. 

Işi privi din nou ceasul de mână. Era exact ora 2:00 a.m., şi 
Bahira nu venise. Îngenunche într-unul din colţurile parapetului, 
în afara razei vizuale a oricui se afla la sol. Acolo îşi aşternuse 
sajjada, covoraşul pentru rugăciune, şi pusese deasupra o copie 
a Coranului. Dacă vor veni după el, îl vor găsi rugându-se şi 
citind Coranul. Asta poate îl va salva. Dar, mai sigur, vor 
presupune, corect, că povestea cu Coranul era un vicleşug, iar 
sajjada lui era pentru trupul gol al lui Bahira. Dacă îl vor 


suspecta de aşa ceva, atunci blasfemia se va abate asupra lui 
într-un fel în care îl va face să dorească să fie decapitat, cât 
despre Bahira... Mai mult ca sigur că o vor omori cu pietre. 

Totuşi, nu o luă la fugă spre casa mamei sale. Era hotărât să 
întâmpine pe oricine va trimite soarta să urce scările. 

Îşi aminti cum o văzuse pe Bahira pentru prima dată în casa 
tatălui ei. Căpitanul Habib Nadir, ca şi propriul său tată, era un 
favorit al colonelului Gaddafi. Cele trei familii erau în relaţii 
strânse. Tatăl lui Khalil, ca şi al lui Bahira, activase în mişcarea 
de rezistenţă împotriva ocupaţiei italiene; tatăl lui Khalil lucrase 
pentru englezi în timpul celui de-al doilea război mondial, în 
timp ce tatăl lui Bahira lucrase pentru nemti. Dar ce mai conta? 
Italieni, nemți, englezi - toţi erau necredincioşi şi nu meritau 
devotamentul nimănui. Tatăl lui şi al lui Bahira făcuseră haz 
despre felul în care îi ajutaseră pe creştinii aceia să se ucidă unii 
pe alţii. 

Khalil se gândi câteva momente la tatăl lui, căpitanul Karim 
Khalil. Murise de cinci ani, ucis pe o stradă din Paris de către 
agenţi israelieni din Mossad. Aparatele de radio din Vest 
transmiseseră că omorul fusese comis, probabil, de o facțiune 
islamică rivală sau poate chiar de un confrate libian, într-un joc 
politic pentru putere. Nu se făcuse nicio arestare. Dar colonelul 
Gaddafi, care era mai isteţ decât oricare dintre inamicii lui, 
explicase poporului său că tatăl lui Khalil, căpitanul Karim Khalil, 
fusese ucis de israelieni şi orice altă explicaţie era o minciună. 

Şi Asad Khalil credea. Trebuia să creadă. Îi era dor de tatăl 
său, dar se consola la gândul că tatăl lui murise ca un martir de 
mâna sioniştilor. Bineînţeles, îndoiala i se strecurase în suflet, 
dar vorbise chiar Marele Om şi totul se terminase. 

Khalil dădu din cap în semn că este de acord cu sine însuşi în 
timp ce îngenunche în colţul terasei. Işi privi ceasul, apoi micul 
şopron aflat la zece metri distanţă. Ea întârzia sau nu reuşiseră 
se furişeze afară din casă, sau nu se trezise, sau decisese să nu- 
şi rişte viaţa alături de el. Sau, cel mai rău dintre toate, fusese 
prinsă şi chiar acum îl trăda celor din poliţia militară. 

Khalil analiză relaţia sa specială cu Marele Conducător. Nu 
avea nicio îndoială că colonelul Gaddafi ţinea la el, la surorile şi 
la fraţii lui. Colonelul le permisese să stea în casa lor din zona 
privilegiată a complexului. Al Azziziyah, se îngrijise ca mama lui 
să primească o pensie, iar el împreună cu fraţii şi surorile să 


beneficieze de o educaţie. Cu doar şase luni în urmă, colonelul 
Gaddafi îi spusese: „Eşti ales ca să răzbuni moartea tatălui tău”. 

Inima i se umpluse de mândrie şi bucurie şi îi răspunsese 
tutorelui său: „Sunt gata să te slujesc pe tine şi pe Allah”. 

Colonelul zâmbise şi îi răspunsese: „Noi nu suntem gata 
pentru tine, Asad. După un an sau doi vom începe să te 
antrenăm ca să devii un luptător pentru libertate. 

lar acum el risca totul - viaţa, onoarea, familia - totul, pentru 
ce? Pentru o femeie. Nu avea niciun sens... Dar mai era ceva... 
ceva ce nu ştia şi la care nu avea curaj să se gândească... ceva 
ce exista între mama lui şi Mu'ammar Gaddafi... Da, era ceva 
între ei, ştia asta, şi acel ceva îl adusese pe acoperiş să o 
aştepte pe Bahira. 

Se gândea că, dacă relaţia dintre mama lui şi Marele 
Conducător nu era un păcat, atunci nu toate relaţiile sexuale din 
afara căsătoriei constituiau un păcat. Mu'ammar Gaddafi nu ar 
face nimic rău, nimic decât ceea este corect. Totuşi, dacă va fi 
prins, Asad îşi va spune păsul în faţa Marelui Conducător şi îi va 
explica deruta lui în această problemă. Va menţiona că tatăl lui 
Bahira adusese acasă reviste din Germania care prezentau 
femei şi bărbaţi goi şi doar această pornografie din Vest îi 
corupsese. 

Bahira găsise revista sub pungile de orez din casă şi o furase 
ca să i-o arate lui Khalil. Priviseră fotografiile împreună - un 
păcat care va face să fie biciuiţi dacă vor fi prinşi. Dar, în loc ca 
fotografiile să îi umple de dezgust şi ruşine, tocmai ele fuseseră 
cauza dialogului uluitor dintre ei. Ea îi spusese: „Vreau să mă 
arăt ţie ca aceste femei. Vreau să-ţi arăt tot ce am. Şi vreau să 
te văd şi pe tine, Asad, să-ţi simt carnea.” 

Aşa intrase Satana în ea şi prin ea în el. Citise povestea lui 
Adam şi Eva în cartea evreiască a Genezei şi aflase de la 
mousyed, profesorul lui spiritual, că femeile erau slabe şi pline 
de dorinţă şi comiseseră păcatul originar, iar bărbaţii vor fi prinşi 
în mreje dacă nu sunt suficient de puternici. 

Şi totuşi... gândi el, chiar şi cel mai mare om, colonelul, putea 
fi corupt de femei. Dacă va fi prins, îi va explica asta colonelului. 
Poate că nu o vor omori cu pietre pe Bahira şi vor scăpa doar 
biciuiţi. 

Noaptea era rece şi Khalil se înfioră. Rămase îngenuncheat pe 
covoraşul de rugăciune, cu Coranul în mână. La zece minute 


după ora două auzi zgomot pe scări şi văzu o umbră în 
deschiderea construcţiei de tablă. Şopti uşurel Allah, ai milă”. 


15 


Ne întâmpină un vânt transversal, îl înştiinţă locotenentul 
Wiggins pe locotenentul Bill Satherwaite. Este vântul acela din 
sud care bate dinspre deşert. Cum se numeşte? 

— Vântul de sud care bate dinspre deşert. 

— Aşa este. Oricum, va fi un vânt prielnic să ne scoată de aici 
- în plus, vom fi cu patru bombe mai uşori. 

Satherwaite mormăi un răspuns. 

Wiggins privi prin parbriz către cerul întunecat. Nu ştia dacă 
văzuse soarele răsărind în ziua aceea, dar ştia că, dacă îşi 
îndeplineau misiunea, vor deveni eroi - eroi fără nume. Acest 
război nu era unul obişnuit - era un război împotriva teroriştilor 
internaţionali care ajunseseră dincolo de Orientul Mijlociu, iar 
numele piloților din această misiune nu aveau să fie divulgate 
presei sau publicului, şi acţiunea va fi catalogată strict secretă. 
Ceva din toate astea îl deranja pe Wiggins; era recunoaşterea 
faptului că băieţii răi puteau ajunge până în inima Americii ca să 
se răzbune pe piloţi şi echipaj şi pe familiile acestora. Pe de altă 
parte, chiar dacă nu vor avea parte de ceremonii publice de 
premiere, acest anonimat îl făcea să se simtă ceva mai liniştit. 
Mai bine să fii un erou necunoscut decât ţinta cu nume a unui 
terorist. 

Continuau să meargă spre est, peste Mediterana. Wiggins se 
gândi la câte războaie avuseseră loc în jurul străvechii mări şi, în 
special, pe malul Africii de Nord - fenicienii, egiptenii, grecii, 
cartaginezii, romanii, arabii, mii de ani până la cel de-al doilea 
război mondial - italienii, Afrika Korp al nemților, englezii, 
americanii... Marea şi nisipul Africii de Nord erau un imens 
mormânt al soldaţilor, marinarilor şi piloților. Spre malurile 
oraşului Tripoli, îşi zise, conştient că nu era singurul pilot din 
noaptea aceea care gândea cu aceste cuvinte. Vom duce bătălia 
pentru țara noastră... 

— Timpul până la schimbarea direcţiei? întrebă Satherwaite. 

— Douăsprezece minute, spuse Wiggins, trezindu-se din 
reverie şi verificând poziţia. 

— Fii atent. 

— Înţeles. 

Douăsprezece minute mai târziu, formaţia de luptă făcu o 
întoarcere de nouăzeci de grade şi o luă spre sud. Întreaga 


armată aeriană, fără avioanele-cisternă, se afla pe ruta spre 
coasta libiană. Satherwaite împinse în faţă droselul şi aeronava 
F-111 câştigă viteză. 

Bill Satherwaite privi ceasul şi aparatura de la bord. Se 
apropiau de poarta aeriană unde vor începe pregătirile de luptă. 
Îşi notă viteza de patru sute optzeci de noduri de pe cadran şi 
altitudinea de şapte mii cinci sute de metri. Se aflau la mai puţin 
de trei sute treizeci de kilometri de coastă şi se îndreptau 
implacabil spre Tripoli. Auzi o serie de semnale radio pe care le 
interpretă cu uşurinţă şi, împreună cu restul escadrilei, începu 
coborârea. 

Satherwaite fu tentat să înceapă imediat operaţiunile finale, 
dar ştia că era cam prea devreme, ceea ce s-ar putea să-l 
obosească prea curând, şi asta nu era o treabă înţeleaptă când 
te aruncai în luptă. Aşteptă. 

Wiggins îşi drese glasul, iar în interfon se auzi ca un bubuit, 
făcându-i pe amândoi să tresară. 

— O sută şaizeci de kilometri până la uscat, zise el, folosind 
termenul aviatorilor pentru pământ. 

— Înţeles. 

Amândoi priviră ecranul radarului, dar nimic nu venea dinspre 
Libia să-i întâmpine şi să-i salute. Coborâră până la o sută de 
metri faţă de nivelul mării. 

— Treisprezece kilometri. 

— Okay, hai să analizăm instrucţiunile de atac. 

— Bine. 

Satherwaite şi Wiggins începură să citească tot pomelnicul de 
atac. De cum terminară, Wiggins ridică privirea şi văzu chiar în 
faţă luminile din Tripoli. 

— Pe ei. 

Satherwaite ridică şi el privirea şi încuviinţă dând din cap. 
Acţionă maneta hidraulică pentru poziţionarea aripilor, iar 
acestea începură să se deplaseze spre pupa, ca aripile unui 
şoim care şi-a descoperit prada la sol. 

Wiggins observă că inima începuse să-i bată puţin mai repede 
şi îşi dădu seama că îi era foarte sete. 

Satherwaite mări viteza pe măsură ce avionul F-111 se 
apropia de coastă în formaţie. Se menţinură la înălţimea de o 
sută de metri, deoarece li se spusese că acolo nu existau turnuri 
de televiziune şi radio, nici zgârie-nori de care să se teamă. In 


câteva minute rupseră formaţia de zbor şi fiecare se îndreptă 
spre ţintele individuale din Tripoli şi din jurul oraşului. 

Wiggins ascultă cu atenţie liniştea din cască, apoi auzi un 
piuit care indica un contact radar. Oh, la dracu’! Aruncă o privire 
rapidă spre propriul ecran radar de avertizare şi spuse pe un ton 
voit rece: 

— Alarmă SAM la ora unu. 

— Presupun că erau treji, zise Satherwaite, dând din cap. 

— Mi-ar plăcea să-i dau un şut în fund ofițerului cu 
instructajul. 

— Nu el este problema şi nici rachetele alea. 

— Aşa este... 

Avionul de vânătoare F-111 zbura prea jos şi prea repede 
pentru ca rachetele să-şi atingă ţinta, dar la înălţimea de 
aproape o sută de metri se aflau în zona de atac a artileriei 
antiaeriene. 

Wiggins văzu apărând pe ecran două rachete şi speră că 
aceste porcării de provenienţă sovietică să nu-i detecteze la 
viteza lor şi la înălţimea mică de zbor. Câteva secunde mai 
târziu văzu rachetele în partea tribordului, dispărând în noapte 
cu cozile în flăcări de culoare roşie şi portocalie. 

— O risipă de combustibil scump, comentă sec Satherwaite. 

Fu rândul lui Wiggins să rămână tăcut. Rămăsese, de fapt, 
fără grai. În total contrast, Satherwaite era acum vorbăreţ, dând 
amănunte despre forma liniei coastei, despre oraşul Tripoli şi 
alte lucruri lipsite de importanţă. Wiggins dorea să-i spună să 
tacă şi să piloteze. 

Traversară coasta şi sub ei apăru oraşul Tripoli. Satherwaite 
observă că, în ciuda raidului lor aflat în desfăşurare, luminile de 
pe străzi erau încă aprinse. „Idioţi”. Cu coada ochiului zări o 
clipă Arcul lui Marcus Aurelius. 

— lată-ţi arcul. La ora nouă, îi spuse el lui Wiggins. 

Dar partenerul său îşi pierduse interesul pentru istorie şi se 
concentră asupra misiunii. 

— Virează. 

Satherwaite ieşi din formaţie şi se îndreptă spre Al Azziziyah. 

— Cum spuneai că se numeşte? 

— Ce? 

— Acolo unde mergem. 


10 Surface to-air missile - Rachete sol-aer (n. tr.). 


Wiggins simţea picături de sudoare alunecându-i pe gât în 
timp ce îşi împărțea atenţia între instrumentele de la bord, radar 
şi contactul vizual prin parbriz. 

— La dracu! Triplu-A! 

— Eşti sigur? Credeam că era Al-nu-ştiu-mai-cum. 

Lui Wiggins nu-i plăcu şi nu aprecie umorul brusc al lui 
Satherwaite. 

— Al Azziziyah, răspunse el repezit. Ce importanţă mai are? 

— Corect, replică Satherwaite. Mâine se va numi moloz, râse 
el. 

Râse şi Wiggins, în ciuda faptului că era speriat de moarte. 

Traiectoriile arcuite ale gloanţelor antiaeriene tăiau noaptea 
neagră mult prea aproape de avionul lor. Nu putea crede cu 
adevărat că se trăgea asupra lor. Era o adevărată porcărie. Dar 
nu avea nicio importanţă. 

— Al Azziziyah, mori. Acum. 

— Moloz, replică Wiggins. Moloz, moloz, capcană şi dezastru. 
Gata de lansare. Du-te dracului, Mu'ammar. 


16 
— Asad 


Inima lui Asad mai că se opri. 

— Da... da, aici. Eşti singură? întreabă el în şoaptă. 

— Bineînţeles. 

Bahira se luă după voce, apoi îl văzu îngenuncheat pe 
covoraşul de rugăciune. 

— Mergi aplecată, şopti el răguşit. 

Ea se îndreptă spre el, la adăpostul parapetului, apoi 
îngenunche pe covoraş în faţa lui. 

— Totul este bine? 

— Da. Dar ai întârziat. 

— A trebuit să ocolesc gărzile. Marele Conducător... 

— Da, ştiu. 

Se uită la Bahira în lumina lunii. Era îmbrăcată cu o rochie 
albă cu falduri, ţinuta obişnuită de seară pentru o femeie tânără, 
purta văl şi şal. Era cu trei ani mai mare decât el şi ajunsese la 
vârsta la care majoritatea femeilor din Libia erau fie măritate, 
fie logodite. Dar tatăl ei respinsese mulţi pretendenți, iar cei mai 
înfocaţi fuseseră alungaţi din Tripoli. Asad Khalil ştia că, dacă 
tatăl lui ar trăi, cele două familii ar fi de acord cu căsătoria 
dintre el şi Bahira. Dar, deşi tatăl lui era un erou şi un martir, era 
totuşi mort, iar familia lui Khalil avea un statut inferior, cu 
excepţia faptului că erau pensionarii favoriţi ai Marelui 
Conducător. Bineînțeles, exista o legătură între Marele 
Conducător şi mama lui Asad, dar era o relaţie ascunsă şi nu 
aducea niciun folos. 

Stăteau îngenuncheaţi unul în faţa celuilalt fără să vorbească. 
Ochii lui Bahira căzură pe Coranul ce zăcea pe un colţ al 
covoraşului de rugăciune, apoi păru că observă şi covoraşul. Se 
uită fix la Asad, a cărui expresie părea să spună: „Dacă suntem 
gata să săvârşim un păcat de preacurvie, ce importanţă mai are 
dacă comitem şi o blasfemie?” 

Bahira dădu din cap, aprobând în tăcere. 

Bahira Nadir luă iniţiativa şi îşi scoase vălul care îi acoperea 
faţa. Zâmbi, dar Khalil gândi că era mai mult un zâmbet de jenă, 
pentru că se afla fără văl la mai puţin de un metru de un bărbat. 

Îşi scoase şi şalul de pe cap şi îşi dezlegă părul, care îi căzu pe 
umeri în şuviţe ondulate. 


Asad Khalil inspiră adânc şi privi în ochii fetei. E frumoasă, 
gândi el, deşi avea puţini termeni de comparaţie. 

— Eşti foarte frumoasă, îi spuse el după ce îşi drese glasul. 

Ea zâmbi, luându-i mâinile într-ale ei. 

Khalil nu ţinuse niciodată mâinile unei femei şi rămase 
surprins de cât de mici şi moi erau mâinile ei. Pielea era caldă, 
mai caldă decât a lui, probabil datorită efortului de a străbate 
cei trei sute de metri de la casa ei până aici. Mai observă că 
mâinile fetei erau uscate, în timp ce ale lui erau umede. Se trase 
mai aproape şi simţi un parfum de flori venind dinspre ea. Işi 
dădu seama că era excitat. g 

Niciunul din ei nu părea să ştie ce să facă mai departe. In cele 
din urmă, Bahira îi dădu drumul la mâini şi începu să-l mângâie 
pe față. El făcu la fel. Ea se trase şi mai aproape de el şi 
corpurile li se atinseră, apoi se îmbrăţişară, iar el îi simţi sânii pe 
sub rochie. Asad Khalil era plin de dorinţă, dar o parte din 
mintea lui se afla aiurea - un instinct primar îi spunea să fie 
atent. 

Înainte ca el să ştie ce se întâmplă, Bahira se dădu înapoi şi 
îşi descheie rochia. 

Khalil o privea, atent la orice semn de pericol. Dacă erau 
descoperiţi acum, erau morţi. 

— Asad, o auzi el zicând. Ce mai aştepţi? A 

Se uită cum îngenunchează în faţa lui. Era complet goală. li 
privi sânii, apoi părul pubian, coapsele, apoi reveni la faţa ei. 

— Asad. 

Îşi trase tunica peste cap, îşi lăsă în jos pantalonii şi chiloţii, 
apoi şi-i scoase. 

Ea îi privi mai întâi faţa, ochii ei evitând penisul în erectie, 
apoi cobori privirea. 

Asad nu ştia ce să facă mai departe. Credea că va şti - 
înţelegea poziţia pe care trebuia să o adopte, dar nu era sigur 
cum să ajungă la ea. 

Bahira luă din nou iniţiativa şi se culcă pe spate pe covoraş, 
cu capul pe rochie. 

Asad aproape că se năpusti înainte şi se trezi deasupra ei, 
simţindu-i sânii tari şi pielea caldă sub el. Picioarele ei se 
depărtară, iar vârful penisului atinse carnea caldă şi umedă. 
Într-o clipă fu pe jumătate în ea. Ea ţipă încet de durere. El 
împinse mai mult, învinse obstacolul şi o pătrunse cu totul. 


Înainte ca el să se poată mişca, simţi cum şoldurile se ridică şi 
coboară, se ridică şi coboară şi, între două bătăi de inimă, el se 
eliberă în interiorul ei. 

Rămase nemişcat, ţinându-şi răsuflarea, dar ea continuă să-şi 
ridice şi să-şi coboare şoldurile, deşi Asad nu înţelegea de ce ea 
mai mişcă după ce el a fost satisfăcut. Fata începu să geamă şi 
să respire precipitat, apoi îi rosti numele. 

— Asad, Asad, Asad... 

Se rostogoli de pe ea şi rămase întins pe spate, privind cerul 
întunecat. Luna apunea la vest, iar stelele păreau palide 
deasupra complexului iluminat, o slabă imitație a strălucirii 
stelelor de deasupra deşertului. 

— Asad. 

Nu răspunse. Mintea lui nu putea să înţeleagă ceea ce tocmai 
făcuse. 

Ea se trase mai aproape de el astfel ca umerii şi picioarele să 
li se atingă, dar dorinţa murise în el. 

— Eşti supărat? întrebă ea. 

— Nu. Ar trebui să ne îmbrăcăm, zise tânărul, ridicându-se. 

Se ridică şi ea şi îşi lăsă capul pe umărul lui. 

Dorea să se desprindă de lângă ea, dar nu o făcu. Gânduri 
neplăcute începeau să-şi facă loc în mintea lui. Dacă a rămas 
însărcinată? Dacă vrea să mai facem o dată? Data viitoare vor fi 
prinşi cu siguranţă sau ea va rămâne însărcinată. In oricare din 
cazuri, unul sau amândoi vor muri. Legea nu era foarte clară 
asupra unor lucruri şi, de obicei, familiile hotărau ce pedeapsă 
să se aplice. Cunoscându-i tatăl, nu se aştepta la milă pentru 
niciunul dintre ei. Dintr-un anume motiv pe care nu îl putea 
înţelege, răbufni: 

— Mama mea are o legătură cu Marele Conducător. 

Bahira nu răspunse. 

Khalil se supără pe el însuşi că dezvăluise acest secret. Nu 
ştia de ce o făcuse şi nu ştia ce simţea pentru Bahira. Era vag 
conştient că dorinţa pentru ea îi va reveni şi pentru acest motiv 
ştia că trebuie să fie politicos. Totuşi, ar fi dorit să fie în oricare 
alt loc decât aici. 

Se uită la hainele lui de pe colţul îndepărtat al covoraşului de 
rugăciune. Mai observă şi o pată întunecată pe covor, acolo 
unde stătuse ea întinsă. 

Bahira îl luă cu o mână pe după umăr, iar cu cealaltă îi 


mângâie coapsa. 

— Crezi că ne vor lăsa să ne căsătorim? întrebă ea. 

— Poate. 

Dar nu credea. Privi la mâna ei care se odihnea pe coapsa lui, 
apoi observă sânge pe penis. Îşi dădu seama că ar fi trebuit să 
aducă apă să se spele. 

— Ai să vorbeşti cu tatăl meu? continuă Bahira. 

— Da, răspunse el, dar nu ştia dacă o va face. 

O căsătorie cu Bahira Nadir, fata căpitanului Habib Nadir, 
putea fi un lucru bun, dar putea fi periculos să o ceară de soţie. 
Se întreba dacă femeile mai în vârstă aveau să o examineze şi 
să descopere să îşi pierduse virginitatea. Se întreba dacă 
rămăsese însărcinată. Reflecta la multe lucruri, printre care nu 
mai puţin important era gândul dacă ar putea scăpa nepedepsit 
pentru păcatul lui. 

— Să mergem, spuse Asad. 

Dar Bahira nu făcu nicio mişcare pentru a se îndepărta de el. 

Aşa că rămaseră alături. Khalil începea să-şi piardă răbdarea. 

Ea începu să vorbească, dar el o opri: 

— Rămâi nemişcată. 

Avea sentimentul neliniştitor că se întâmplă ceva şi că trebuia 
să fie atent. 

Mama lui îi spusese odată că, la fel ca tizul lui, leul, fusese 
binecuvântat cu un al şaselea simţ sau clarviziune, cum îl 
denumeau femeile bătrâne. Îşi închipuise că toată lumea putea 
simţi pericolul sau intui că inamicul se află în apropiere, fără să 
vadă sau să audă nimic. Ajunsese la concluzia că această 
percepţie era un dar, iar acum ştia că toate temerile din 
noaptea aceasta nu avuseseră nimic de-a face cu Bahira sau cu 
poliţia militară, sau cu spaima de a fi prinşi asupra faptului; avea 
legătură cu altceva, dar încă nu ştia cu ce. Ceea ce ştia cu 
siguranţă era că se va întâmplă ceva. 


Chip Wiggins încercă să ignore fulgerele trasoarelor care 
treceau pe lângă centroplanul avionului. Nu avea niciun termen 
de comparaţie din viaţa lui sau de la antrenamente cu ceea ce 
se întâmplă acum. Întreaga situaţie din jurul lui era atât de 
suprarealistă, încât nu putea accepta că reprezenta un pericol 
mortal. Se concentră asupra ecranului de pe consola din faţa sa. 

— Suntem aproape, îi zise lui Satherwaite. 


Acesta confirmă cu o voce ştearsă. 

— Mai puţin de două minute până la ţintă, mai zise Wiggins. 

— Inţeles. 

Satherwaite ştia că trebuie să apese cu piciorul dispozitivul 
care declanşa arderea gazelor rezultate deja motoarele cu 
combustie internă pentru a le mări puterea, dar asta ar produce 
o dâră vizibilă, strălucitoare şi foarte lungă, care ar atrage toate 
gurile de tun în direcţia lui. Se presupunea că nu va exista un 
atac puternic de la sol, dar asta era situaţia şi trebuia să ia o 
decizie. 

— Apasă dispozitivele, Bill, spuse Wiggins. 

Satherwaite ezită. Planul de atac cerea o viteză sporită, dar îşi 
acordă un răgaz ca liderul formaţiei - Remit 22 - care era doar 
la treizeci de secunde în spatele său, să se ridice deasupra lui. 

— Bill. 

— Îndată. Apăsă cu piciorul dispozitivele şi avionul de 
vânătoare F-111F ţâşni înainte. Trase de manetă şi botul 
avionului se ridică. Privi pe deasupra tabloului de bord preţ de o 
secundă şi văzu o desfăşurare impresionantă de trasoare care 
treceau pe la babord. 

— Ticăloşii nici nu ştiu să ţintească corect. 

Wiggins nu era prea sigur de asta. 

— Suntem pe direcţie, spuse el, treizeci de secunde până la 
lansare. 


Bahira apucă mâna iubitului ei. 

— Ce se întâmplă, Asad? 

— Nu mai vorbi. 

Ascultă cu atenţie şi i se păru că aude pe cineva strigând în 
depărtare. In apropiere se auzi motorul unei maşini. Se târî până 
la hainele lui şi îşi puse tunica, apoi se ridică trăgând cu ochiul 
peste parapet. Cerceta tabăra de dedesubt, apoi ceva de la linia 
orizontului îi atrase atenţia şi privi la nord şi est, spre Tripoli. 

Bahira era acum lângă el, ţinându-şi hainele la piept. 

— Ce este? insistă ea. 

— Nu ştiu. Rămâi nemişcată. 

Se întâmplă ceva foarte rău, dar orice ar fi fost nu putea fi 
încă văzut sau auzit, deşi simţea asta cu toată fiinţa. Privea în 
noapte şi asculta. 

— Soldaţii de gardă? întrebă Bahira, privind peste parapet. 


— Nu. Ceva... în depărtare... 

Apoi văzu - dâre incandescente de foc strălucitor arcuindu-se 
dinspre Tripoli înspre cerul întunecat de deasupra Mediteranei. 

— Ce sunt astea? întrebă Bahira, care le văzuse şi ea. 

— Rachete. În numele lui Allah, milă... Rachete şi artilerie 
antiaeriană. 

— Asad... ce se întâmplă? zise Bahira, strângându-i braţul. 

— Atac inamic. 

— Nu! Nu! Oh, nu... Se lăsă jos şi începu să se îmbrace. 
Trebuie să coborâm în adăpost. 

— Da. 

Îşi trase pantalonii, se încălţă, uitând să-şi pună chiloţii. 

Brusc, sunetul ascuţit al sirenei ce anunţa un raid aerian 
umplu aerul nopţii. Bărbaţii începură să strige şi să iasă în fugă 
din clădiri, maşinile demarară, străzile se umplură de zgomote. 

Bahira porni să alerge în picioarele goale spre scări, dar Khalil 
o prinse de mână şi o trase în jos. 

— Aşteaptă! Nu poţi fi văzută ieşind în fugă din această 
clădire. Lasă-i mai întâi pe ceilalţi să ajungă la adăposturi. 

ÎI privi. Avea încredere în judecata lui şi dădu din cap 
afirmativ. 

Mulţumit că ceva rămâne pe loc, Khalil alergă la parapet şi 
privi spre oraş. 

— În numele lui Allah... 

Flăcări imense se ridicau spre cer, iar exploziile răsunau ca 
tunetul în deşert. 

Apoi altceva îi reţinu privirea, o umbră întunecată ce se 
năpustea asupra lui, luminată din spate de luminile şi flăcările 
din Tripoli. Umbra trăgea după ea o trenă enormă roşie şi albă, 
şi Khalil ştiu că se uita la gazele fierbinţi azvârlite de un avion cu 
reacţie ce venea direct spre el. Rămase paralizat de groază, fără 
să poată scoate măcar un țipăt. 


Bill Satherwaite ridică din nou ochii de la tabloul de bord 
pentru o scurtă privire prin parbriz. În întunericul din faţa lor se 
profila complexul Al Azziziyah, pe care îl recunoscu din sutele de 
fotografii luate din satelit. 

— Fii gata, zise Wiggins. 

Satherwaite îşi concentră din nou atenţia asupra ecranului şi a 
dispozitivului de aruncare a bombei pe care avea să îl 


declanşeze în câteva secunde. 

— Trei, doi, unu, acum! zise Wiggins. 

Satherwaite simţi cum avionul devine mai uşor şi se luptă să-l 
ţină sub control în timp ce mărea viteza şi executa manevrele 
care aveau să-i scoată cât mai repede din zonă. 

Wiggins manevra sistemul de control care ghida bombele 
inteligente, cu laser, de o tonă spre ţinta prestabilită. 

— l-au luat urma... bună imagine... merg direct... direct... 
impact! Unu, doi, trei, patru. Excelent, zise Wiggins. 

Nu puteau auzi detonarea celor patru bombe în interiorul 
complexului militar Al Azziziyah, dar amândoi îşi imaginau 
zgomotele şi flăcările exploziilor. 

— Să dispărem de aici, zise Satherwaite. 

— La revedere, domnule arab, adăugă Wiggins. 


Asad nu putea decât să privească îngrozit la acel lucru teribil 
care venea spre el scoțând foc pe coadă. 

Brusc, avionul de vânătoare se ridică spre cerul întunecat, iar 
mugetul lui acoperi totul în afară de ţipătul lui Bahira Nadir. 

Avionul dispăruse brusc, însă zgomotul mai persista, iar 
Bahira continua să ţipe. 

— Linişte! şopti Khalil. 

Privi peste parapet în stradă şi văzu doi soldaţi ridicând 
privirea spre el. Ultimul lucru de care îşi aminti fu zgomotul unei 
explozii puternice în apropiere. Apoi alte trei una după alta. Işi 
acoperi urechile cu mâinile. Pământul se zgudui, presiunea 
aerului crescu, iar urechile îi pocniră şi deschise gura într-un 
țipăt mut. Un val de aer fierbinte trecu peste el, cerul deveni 
sângeriu şi bucăţi de rocă, moloz şi pământ începură să cadă 
din cer. Allah, fii iertător. Cruţă-mă... Lumea se prăbuşea în jurul 
lui. Nu mai avea aer în plămâni şi se lupta să respire. Totul 
deveni ciudat de liniştit şi îşi dădu seama că surzise. Observă şi 
că făcuse pipi pe el. 

Încetul cu încetul, auzul îi reveni şi o auzi din nou pe Bahira 
ţipând neîntrerupt, cuprinsă de o groază crescândă. Fata 
înaintă, clătinându-se, până la parapet şi continuă să ţipe spre 
curtea de dedesubt. 

— Taci! 

Alergă după ea şi o prinse de braţ, dar ea se smuci şi începu 
să alerge, dând ocol terasei şi ţipând din toate puterile. 


Alte patru explozii se auziră în depărtare, la est de complex. 

Khalil văzu, pe o terasă apropiată, câţiva bărbaţi care montau 
o mitralieră antiaeriană. Bahira îi văzu şi ea şi întinse braţele 
spre ei, ţipând: 

— Ajutor! Ajutor! 

O văzură şi ei, dar îşi continuară munca. 

— Ajutaţi-mă! Ajutor! 

Khalil o trase de umeri şi o aşeză pe betonul terasei. 

— Taci! 

Ea se luptă cu el, uimindu-l cu forţa ei. Continuând să tipe, se 
eliberă din braţele lui şi îl zgârie pe faţă, lăsându-i dâre pe obraji 
şi pe gât. 

Brusc, mitraliera de pe clădirea din apropiere deschise focul, 
iar ţăcănitul ei se amestecă cu vaietul sirenei şi bubuitul 
exploziilor îndepărtate. Şiruri roşii de cartuşe ieşeau din 
mitralieră, făcând-o pe Bahira să ţipe din nou. 

Khalil îi astupă gura cu mâna, dar ea îl muşcă de deget, apoi îl 
izbi cu genunchiul în testicule, făcându-l să se dea înapoi 
clătinându-se. 

Era complet isterică nu vedea cum ar putea să o potolească. 

Dar exista o posibilitate. 

Puse mâinile în jurul gâtului ei şi strânse. 


Avionul de vânătoare F-111 se îndreptă spre sud, peste 
deşert, apoi Satherwaite îl înclină mult la tribord şi execută o 
întoarcere de o sută cincizeci de grade, care avea să-i aducă din 
nou spre coastă, la o sută de kilometri vest de Tripoli. 

— Eşti un pilot grozav, căpitane. 

— Fii atent la Forţele Aeriene Libiene, Chip, zise acesta, 
făcându-se că nu a auzit. 

Wiggins răsuci butoanele de pe ecranul radarului. 

— Cer liber. Piloții lui Gaddafi probabil că îşi spală chiloţii 
acum. 

— Să sperăm. 

Avionul de vânătoare nu era dotat cu rachete aer-aer, iar 
idioţii care îl proiectaseră nu puseseră la bord nici măcar o 
mitralieră Gatling, deci singurele măsuri de apărare împotriva 
altui avion de vânătoare erau viteza şi modul de pilotare. 

— Să sperăm, repetă Satherwaite şi transmise un semnal 
radio ce arăta că avionul Karma 57 scăpase teafăr. 


Aşteptară în linişte celelalte semnale radio. În cele din urmă, 
acestea începură să sosească: Remit 22, cu Terry Waycliff la 
manşă şi Bill Hambrecht ca secund; Remit 61, Bob Callum, pilot, 
şi Steve Cox, secund; Elton 38, Paul Grey, pilot, şi Jim McCoy, 
secund. 

Intreaga, flotă supravieţuise. 

— Sper că şi ceilalţi s-au descurcat bine, comentă Wiggins. 

Satherwaite dădu din cap. Până acum fusese o misiune 
perfectă şi asta îl făcea să se simtă bine. Era bucuros când totul 
decurgea conform planului. In afară de rachetele sol-aer şi de 
triplul-A, care, oricum, nu le provocase niciun neajuns nici lui, 
nici amicilor lui. Aceasta putea fi o misiune de antrenament pe 
viu deasupra deşertului Mojave. Satherwaite făcu o mică 
notificare în jurnalul de bord. 

— Floare la ureche, spuse el. 

— Apă de ploaie, consimţi şi Wiggins. 


Asad Khalil continua să o strângă de gât cu intenţia de ao 
face să nu mai ţipe. Ea îl privi cu ochii ieşiţi din orbite. Strânse 
mai tare şi fata începu să se zvârcolească. Strânse cu mai multă 
putere şi zvârcolirile se transformară în spasme musculare, apoi 
şi acestea încetară. Menţinu presiunea asupra gâtului şi privi în 
ochii lui Bahira, acum larg deschişi. Nu mai clipea. 

Numără până la şaizeci, apoi îşi retrase mâinile de pe gâtul ei. 
Rezolvase problema prezentă şi toate problemele viitoare printr- 
un singur act relativ simplu. 

Se ridică, puse Coranul pe covoraşul de rugăciune, îl rulă şi îl 
legă, apoi îl ridică pe umăr, cobori scările şi părăsi clădirea. 

Toate luminile din complex erau stinse, aşa că îşi croi drum 
spre casă prin întuneric. Cu fiecare pas se îndepărta de clădirea 
pe acoperişul căreia Bahira zăcea moartă şi era tot mai detaşat, 
atât fizic, cât şi mental, de orice legătură cu fata moartă. 

O clădire din faţa lui era numai ruine şi, la lumina flăcărilor 
care o mistuiau, văzu în jurul lui numai soldaţi morţi. Un cadavru 
avea faţa ridicată spre el, iar pielea palidă se înroşea sub 
reflexia flăcărilor. Ochii bărbatului ieşiseră din orbite, iar sângele 
îi curgea din găvanele goale, din nas, din urechi şi din gură. 
Khalil se luptă cu greaţa care se ridica din stomacul chinuit, dar 
un miros de carne arsă îl făcu să vomite. 

Rămase un moment pe loc, apoi plecă mai departe, având 


încă pe umăr covoraşul de rugăciune. 

Voia să se roage, dar Coranul interzicea cu stricteţe ca un 
bărbat să se roage după ce a avut o relaţie sexuală cu o femeie, 
doar dacă se spăla mai întâi, inclusiv pe faţă şi pe mâini. 

Lângă o clădire văzu o cisternă deteriorată din care curgea 
apă şi se opri să se spele pe faţă şi pe mâini, după care spăla 
sângele şi urina de pe organele genitale. 

Işi reluă mersul, recitind pasaje lungi din Coran, rugându-se 
pentru sănătatea mamei lui, a surorilor şi fraţilor lui. 

Văzu un incendiu în direcţia spre care se îndrepta şi începu să 
alerge. 

Noaptea asta, gândi el, a început în păcat şi s-a sfârşit în iad. 
Patima duce la păcat, păcatul duce la moarte. Flăcările iadului 
se dezlănţuiau în jurul lui. Însuşi Marele Satana aruncase 
blestemul asupra lui şi a lui Bahira. Dar Allah cel îndurător îi 
cruţase viaţa şi, în timp ce alerga, se ruga ca Allah să-i cruţe şi 
familia. 

Apoi, amintindu-şi, se rugă şi pentru familia lui Bahira şi 
pentru Marele Conducător. 

In timp ce Asad Khalil, în vârstă de şaisprezece ani, alerga 
printre ruinele complexului Al Azziziyah, înţelese că fusese pus 
la încercare atât de Satana cât şi de Allah şi că în această 
noapte de păcat, moarte şi foc devenise bărbat. 


17 


Asad Khalil continua să alerge spre casă. În această zonă a 
complexului se aflau mai mulţi oameni - soldaţi, femei, câţiva 
copii; unii alergau, alţii mergeau încet, parcă şocaţi, alţii şedeau 
în genunchi şi se rugau. 

Khalil dădu colţul şi se opri ca trăsnit. Rândul de case din stuc 
unde locuia arăta total diferit. Apoi observă că ferestrele nu mai 
aveau obloane, iar în faţa casei se afla un morman de 
sfărâmături. Dar şi mai ciudat era faptul că lumina lunii trecea 
prin ferestrele deschise şi prin uşă. Brusc îşi dădu seama că 
acoperişul clădirii se prăbuşise, făcând să zboare uşile şi 
obloanele. A//ah, te implor, te rog, nu... 

Simţi că este gata să leşine, apoi trase aer în piept şi alergă 
spre casă, împiedicându-se de bucăţi de beton, aruncând pe jos 
covoraşul de rugăciune, ajungând în cele din urmă în cadrul uşii. 
Ezită, apoi dădu buzna în ceea ce fusese camera de la intrare. 

Întregul acoperiş se prăbuşise, acoperind podeaua de 
ceramică, covoarele şi mobila cu bucăți de beton, grinzi de lemn 
şi stuc. Khalil ridică privirea spre cerul înstelat. /n numele celui 
mai îndurător... 

Trase din nou aer în piept şi încercă să se calmeze. Lângă 
peretele îndepărtat se afla un birou din lemn şi faianţă făcut de 
tatăl lui. Khalil se duse la biroul ale cărui uşi atârnau în 
balamale, călcând pe moloz. Găsi o lanternă şi o aprinse. 

Plimbă fasciculul îngust de lumină prin toată camera, 
înregistrând întreaga dimensiune a dezastrului. O fotografie 
înrămată a Marelui Conducător atârna încă pe perete, ceea ce îl 
făcu să se simtă puţin mai bine. 

Ştia că trebuia să intre în dormitoare, dar nu putea aduna 
suficient curaj ca să înfrunte ceea ce putea fi acolo. 

În cele din urmă îşi spuse: Trebuie să fii bărbat. Trebuie să 
vezi dacă sunt morți sau vii. 

Se duse spre arcada care dădea în partea din spate a casei. 
Bucătăria şi sufrageria suferiseră aceleaşi pagube ca şi camera 
din faţă. Khalil observă că toate vasele de bucătărie şi vesela 
căzuseră de pe rafturi. 

Trecu peste sfărâmături într-o curticică interioară de unde trei 
uşi duceau la cele trei dormitoare. Khalil împinse uşa camerei pe 
care o împărțea cu cei doi fraţi ai lui, Esam, de cinci ani, şi 


Qadir, de paisprezece. Esam se născuse după moartea tatălui 
său şi era cam bolnăvicios, iar mama şi surorile lui erau blânde 
cu el. Insuşi Marele Conducător adusese un doctor european ca 
să-l examineze în timpul uneia din crizele lui. Qadir, doar cu doi 
ani mai mic decât Asad, era bine dezvoltat pentru vârsta lui şi 
uneori erau luaţi drept gemeni. Asad Khalil sperase şi visase că 
vor pleca amândoi în armată, că vor deveni mari luptători şi, în 
cele din urmă, comandanţi de armată şi ajutoare ale Marelui 
Conducător. 

Cu acest gând împinse uşa, întâmpinând rezistenţă din partea 
opusă. Împinse mai tare şi reuşi să se strecoare prin 
deschizătura îngustă creată. 

In micuța cameră se aflau trei paturi de o persoană - al lui, 
zdrobit sub o placă de beton, al lui Qadir, de asemenea acoperit 
de o grămadă de moloz, şi al lui Esam, peste care căzuse o 
grindă uriaşă. 

Khalil se căţăra pe moloz şi se duse la patul lui Esam, lângă 
care îngenunche. Grinda grea se prăbuşise pe toată lungimea 
patului, iar dedesubt, sub pătură, se afla corpul zdrobit şi fără 
viaţă al lui Esam. Khalil îşi acoperi faţa cu mâinile şi plânse. 

Reuşi să se calmeze şi se duse la patul lui Qadir, îngropat cu 
totul sub o porţiune de acoperiş din beton şi stuc. Lumină cu 
lanterna grămada de moloz şi văzu un braţ ieşind dintre 
dărâmături. Se întinse şi apucă mâna, apoi dădu repede drumul 
braţului inert. 

Lăsă să-i scape un geamăt tânguitor şi se aruncă peste 
grămada de moloz care acoperea patul lui Qadir. Plânse un 
minut sau două, apoi îşi zise că trebuie să-i caute şi pe ceilalţi. 
Se ridică în picioare, clătinându-se. 

Inainte de a părăsi camera, se întoarse şi lumină din nou patul 
lui cu lanterna, încremenit de groază la vederea lespezii de 
beton care zdrobise patul în care, cu doar câteva ore în urmă, 
stătuse întins. 

Khalil traversă curticica interioară şi împinse uşa crăpată a 
dormitorului surorilor lui. Uşa ieşise din ţâţâni şi se prăbuşi în 
interior. 

Surorile sale, Adara, de nouă ani, şi Lina, de unsprezece, 
împărțeau acelaşi pat dublu. Adara, un copil vesel, era favorita 
lui Khalil, care se purta cu ea mai mult ca un tată decât ca un 
frate mai mare. Lina era serioasă şi studioasă, o desfătare 


pentru profesorii ei. 

Khalil nu fu în stare să-şi adune curajul să lumineze patul, nici 
măcar să privească spre el. Rămase cu ochii închişi, rugându-se, 
apoi îi deschise şi îndreptă lumina lanternei spre pat. Lăsă să-i 
scape un geamăt. Patul era răsturnat, iar întreaga cameră arăta 
de parcă fusese zgâlţâită de un uriaş. De-abia acum Khalil văzu 
că peretele din spate al camerei fusese aruncat în interior; încă 
se mai simţea mirosul greu, acru al exploziilor. Îşi dădu seama 
că bomba detonase în apropiere, dărâmând zidul şi umplând 
camera de foc şi fum. Totul era carbonizat, răscolit, redus la 
rămăşiţe de neidentificat. 

Păşi peste molozul de lângă uşă, făcu câţiva paşi, apoi 
încremeni cu un picior înaintea celuilalt. În lumina lanternei 
apăru un cap desprins de trup, carbonizat, cu părul pârnlit. Khalil 
nu putea spune dacă era al Linei sau al Adarei. 

Se întoarse pe călcâie şi fugi spre uşă, poticnindu-se, căzând, 
mergând în patru labe pe grămada de resturi, apoi mâna lui 
dădu peste oase şi carne. 

Se trezi, zăcând încovrigat în curtea interioară, incapabil să se 
mişte şi dorind să rămână acolo. 

In depărtare se auzeau sirene, maşini, oameni strigând şi, mai 
aproape, o femeie văitându-se. Khalil ştia că în următoarele zile 
se vor săpa multe gropi, se vor rosti multe rugăciuni şi vor 
trebui îngrijiţi mulţi supraviețuitori. 

Zăcea acolo, paralizat de durerea pierderii fraţilor şi surorilor 
lui. În cele din urmă încercă să se ridice în picioare, dar reuşi 
doar să se târască spre uşa dormitorului mamei lui. Observă că 
uşa dispăruse fără urmă. 

Khalil se ridică în picioare şi intră în cameră. Pe podea erau 
relativ puţine dărâmături, iar acoperişul rezistase, deşi toate 
lucrurile din cameră păreau să fi fost deplasate spre peretele din 
fund, inclusiv patul. Perdelele şi obloanele fuseseră smulse de la 
geamurile înguste şi înţelese că suflul exploziei intrase prin 
ferestre şi măturase totul în cale. 

Alergă la patul mamei sale, de asemenea împins la perete. 
Femeia zăcea pe patul fără pernă şi pătură, îmbrăcată în 
cămaşă de noapte, acoperită cu un strat gros de praf gri. 

La început crezu că dormea sau că leşinase în urma 
impactului puternic cu peretele. Apoi observă sângele care îi 
ieşea din gură şi din urechi. Îşi aminti că propriile-i urechi şi 


propriii plămâni aproape că explodaseră ca urmare a şocului 
exploziei şi înţelese ce se întâmplase cu mama lui. 

— Mamă! mamă! strigă el, începând să o scuture. Mamă! 

Faridah Khalil deschise ochii şi încercă să-şi privească fiul mai 
mare. Începu să vorbească, dar expectoră o spumă sângerie. 

— Mamă! Sunt eu, Asad! 

Ea înclină uşor din cap. 

— Mamă, mă duc după ajutor... 

Ea îl prinse de mână cu o putere surprinzătoare şi clătină din 
cap. Îl trase de braţ, şi el înţelese că voia să îl apropie mai mult 
de ea. 

Asad Khalil se aplecă deasupra ei, astfel încât faţa lui se afla 
la doar câţiva centimetri de faţa ei. 

Ea încercă din nou să vorbească, dar scuipă mai mult sânge, 
al cărui miros ajunse la Khalil. Continuă să-l ţină strâns de mână. 

— Mamă, ai să te faci bine, spuse el. Mă duc să aduc un 
doctor. 

— Nu! 

Rămase surprins la auzul vocii ei, care nu avea nimic în 
comun cu vocea mamei lui. Se sperie la gândul că ceva se 
rupsese în ea şi că avea o hemoragie internă. Se gândi că, 
poate, ar reuşi să o salveze dacă ar duce-o la spitalul din 
complex. Dar nu îi dădea drumul. Ştia că este pe moarte şi voia 
să îl ştie aproape până îşi dădea ultima suflare. 

Femeia îi şopti la ureche: 

— Qadir... Esam... Lina... Adana...? 

— Da... Sunt toţi teferi. Ei sunt... sunt... vor fi... 

Îşi dădu seama că plângea atât de tare, încât nu mai putea 
continua. 

— Sărmanii mei copii... sărmana mea familie... şopti ea. 

Khalil lăsă să-i scape un vaiet prelung, apoi ţipă: 

— Allah, de ce ne-ai părăsit? 

Khalil plânse pe pieptul mamei sale, îi simţi inima bătând şi îi 
auzi şoapta „Sărmana mea familie... Apoi inima ei se opri, iar el 
rămase nemişcat, ascultând cu atenţie, dorind ca pieptul ei să 
se ridice şi să coboare din nou. Aşteptă. 

Zăcu îndelung pe pieptul mamei sale, după care se ridică şi 
părăsi încăperea. Rătăci ca în transă printre ruinele casei sale, 
apoi se trezi în stradă. Rămase cu privirea la haosul din jurul lui. 
Cineva din apropiere ţipa: „Toată familia Atiyeh este moartă!” 


Bărbaţii înjurau, femeile plângeau, copiii ţipau, ambulanţele 
veneau şi brancardierii urcau răniții, trecu un camion, încărcat 
cu cadavre învelite în linţolii albe. 

Auzi un bărbat care zicea că reşedinţa Marelui Conducător 
fusese lovită de o bombă. Marele Conducător scăpase, dar 
membrii familiei sale fuseseră ucişi. 

Asad Khalil stătea şi asculta tot ce se zicea în jurul lui, 
înregistrând parţial ce se întâmplă, dar totul părea să se 
petreacă la mare distanţă. 

Incepu să se plimbe fără nicio ţintă precisă, mai să-l lovească 
o maşină de pompieri care rula în viteză. Continuă să meargă şi 
se trezi lângă depozitul de muniții, unde Bahira zăcea moartă pe 
acoperiş. Se întrebă dacă familia ei supravieţuise. In orice caz, 
oricine va căuta va scormoni prin dărâmăturile din zona locuită 
de civili. Vor trece zile sau săptămâni până va fi găsită pe 
acoperiş, şi până atunci cadavrul va fi... Se va presupune că 
murise în urma suflului exploziei. 

Spre surprinderea lui, Asad Khalil îşi dădu seama că, în ciuda 
durerii lui, gândea destul de limpede despre anumite lucruri. 

Se îndepărtă în grabă de depozitul de muniții de teamă ca 
mai târziu să nu se facă vreo legătură cu prezenţa lui acolo. 

Merse singur cu gândurile lui, singur pe liane. Işi spuse: 
„Membrii familiei mele sunt toţi martiri pentru islam. Eu am 
cedat ispitei şi am plecat de acasă şi de aceea nu am fost în 
patul meu şi nu am împărtăşit aceeaşi soartă cu familia mea. 
Dar Bahira a cedat aceleiaşi ispite şi a avut o soartă diferită.” 
Incercă să găsească sensul acestor lucruri şi îi ceru lui Allah să-l 
ajute să înţeleagă misterul acelei nopţi. 

Ghabliul sufla cu putere prin complex, ridicând praf şi nisip. 
Noaptea devenise mai rece, iar luna apusese, lăsând totul într- 
un întuneric de nepătruns. Niciodată nu se simţise atât de 
singur, de înspăimântat, de neajutorat. „Allah, te rog, fă-mă să 
înţeleg...” Se întinse cu faţa la pământ, pe drumul înnegrit, cu 
faţa spre Mecca. Se rugă, ceru un semn, ceru îndrumare, 
încercă să gândească limpede. 

Nu avea nicio îndoială cu privire la omul care adusese 
dezastrul asupra lor. De luni de zile circulau zvonuri că nebunul 
de Reagan îi va ataca, iar acum acest lucru se întâmplase. Avu 
imaginea mamei lui şoptindu-i: Sărmana mea familie trebuie să 
fie răzbunată. Da, asta spusese sau asta vrusese să spună. 


Brusc, într-o străfulgerare, înţelese că fusese ales să-şi 
răzbune nu numai familia, dar şi națiunea, religia şi chiar pe 
Marele Conducător. Avea să fie instrumentul lui Allah pentru 
realizarea acestui lucru. El, Asad Khalil, nu mai avea nimic de 
pierdut şi nu va mai trăi decât pentru Jihad şi pentru a duce 
acest Război Sfânt până la fruntariile inamicilor. 

Mintea acestui băiat de şaisprezece ani se concentrase acum 
doar asupra răzbunării şi pedepsirii duşmanilor. Va ajunge în 
America şi le va tăia gâtul tuturor celor care luaseră parte la 
acest atac mişelesc. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Acesta 
era jurământul de moarte al arabilor, jurământul de sânge, mai 
vechi chiar decât Coranul şi Jihadul, mai vechi chiar decât vântul 
Ghabli. Zise cu voce tare: 

— Jur pe Allah că voi răzbuna această noapte. 


Locotenentul Bill Satherwaite îşi întrebă ofiţerul responsabil 
cu mijloacele de luptă: 

— Toate au fost lovituri reuşite? 

— Mda, replică Chip Wiggins. Doar că una s-ar putea să fi 
ratat ţinta... adăugă el. A nimerit totuşi ceva. Un fel de rând de 
clădiri mici. 

— Bine. Atâta timp cât nu ai lovit Arcul lui Mario. 

— Marcus. 

— Cum zici tu. Îmi eşti dator cu o cină, Chip. 

— Nu, tu îmi eşti dator mie. 

— Ai ratat o ţintă. Tu plăteşti. 

— Okay, voi plăti dacă vei survola din nou Arcul lui Marcus 
Aurelius. 

— Am zburat prin Arc. N-ai observat. Îl vei vedea când vei 
reveni ca turist, adăugă Satherwaite. 

Chip Wiggins nu avea intenţia să revină vreodată în Libia, 
poate doar la bordul unui avion de vânătoare. 

Zburară pe deasupra deşertului şi, brusc, ţărmul se întinse 
sub ei, apoi fură deasupra Mediteranei. Nu mai era necesar să 
ţină aparatele de radio închise, iar Satherwaite transmise: 
„Suntem deasupra mării”. Se îndreptară apoi spre punctul de 
întâlnire cu restul escadrilei. 

— O vreme nu vom mai auzi de Mu'ammar, spuse Wiggins. 
Poate niciodată, adăugă el. 

Satherwaite ridică din umeri. Era conştient că aceste lovituri 


punctuale nu aveau doar scopul de a-i testa capacitatea de 
pilotare, înţelegea că, după acest raid, vor apărea probleme de 
natură politică şi diplomatică. Era mult mai interesat de 
sporovăiala din vestiar la întoarcerea în Lakenheath. Aştepta cu 
nerăbdare să dea raportul. Se gândi în treacăt la cele patru 
bombe de o tonă, ghidate prin laser, pe care le lansaseră, 
sperând că toţi cei de la sol fuseseră avertizaţi din timp să 
coboare în adăposturi. Nu voia să rănească cu adevărat pe 
cineva. 

— Până la apus; Radio Libia va anunţa că am distrus zeci de 
spitale, şapte orfelinate şi zece moschei, zise Wiggins, de parcă 
i-ar fi citit gândurile. 

Satherwaite nu răspunse. 

— Două mii de civili ucişi - numai copii şi femei. 

— Care este situaţia carburantului? 

— Pentru aproape două ore. 

— Bine. Te-ai distrat? 

— Mda, până la triplu A. 

— Doar nu voiai să bombardezi o ţintă fără apărare, replică 
Satherwaite. 

Wiggins râse... 

— Hei, suntem veterani de război, zise el. 

— Aşa este. 

— Mă întreb dacă se vor răzbună, spuse Wiggins după un 
moment de tăcere. Adică, ei ne lovesc, îi lovim şi noi, apoi iar ne 
lovesc şi noi ripostăm... unde se sfârşesc toate astea? 


CARTEA A TREIA 


America, 15 aprilie, în prezent 
Încrâncenat călăreşte singuratic 
Cu sabia sa yemenită drept ajutor; 
Nu are niciun ornament, 
Doar crestăturile de pe lamă. 


- „Ura de moarte” 
Cântec arab de luptă - 


18 


Asad Khalil sosit recent pe calea aerului de la Paris şi singurul 
supravieţuitor al zborului 175  Trans-Continental, şedea 
confortabil pe bancheta din spate a unui taxi newyorkez. Privea 
pe geamul din partea dreaptă a maşinii la clădirile înalte situate 
la distanță de autostradă. Observă, de asemenea, că multe 
dintre autoturismele de aici, din America, erau mai mari decât în 
Europa sau în Libia. Vremea era plăcută, dar la fel ca în Europa, 
era prea multă umiditate pentru un bărbat obişnuit cu clima din 
nordul Africii. Şi tot ca în Europa, era foarte multă vegetaţie. 
Coranul a promis un paradis plin de verdeață, apă curgătoare, 
răcoare permanentă, fructe, vin şi femei. Era ciudat, gândi el, că 
pământurile necredincioşilor păreau să semene cu paradisul. 
Dar asemănarea, ştia el, era doar de suprafaţă. Sau, poate, 
Europa şi America erau paradisul promis de Coran, care aştepta 
doar venirea islamului. 

Asad Khalil îşi abătu atenţia asupra şoferului de taxi, Gamal 
Jabbar, compatriotul său, al cărui nume şi fotografie erau etalate 
clar pe licenţa de pe tabloul de bord. 

Serviciul de Informaţii Libian de la Tripoli îi spusese lui Khalil 
că şoferul lui va fi unul dintre cei cinci bărbaţi. Erau mulţi şoferi 
de taxi musulmani în New York, şi mulţi puteau fi convinşi să 
facă un mic serviciu, chiar dacă nu erau aleşi dintre luptătorii 
pentru libertate. Ofiţerul care îl instruise pe Khalil la Tripoli, pe 
care îl ştia sub numele de Malik - Regele sau Maestrul - îi 
spusese zâmbind: „Mulţi şoferi au rude în Libia”. 

— Cum se numeşte această şosea? îl întrebă el pe Gamal 
Jabbar. 

— Belt Parkway, răspunse acesta într-o arabă cu accent libian. 
Priveşte, Oceanul Atlantic este acolo. Această parte a oraşului 
este cunoscută sub numele de Brooklyn. Mulţi dintre 
coreligionarii noştri locuiesc aici. 

— Ştiu. Tu de ce eşti aici? 

Lui Jabbar nu-i plăcu tonul şi sensul întrebării, dar avea 
răspunsul pregătit: 

— Doar ca să câştig bani pe acest pământ blestemat. În şase 
luni voi reveni în Libia şi lângă familia mea. 

Khalil ştia că nu era adevărat - nu pentru că se gândea că 
Jabbar minţea -, ci pentru că peste o oră va fi mort. 


Asad privi pe geam la oceanul care se întindea în partea 
stângă, apoi la blocurile înalte de apartamente din partea 
dreaptă, după aceea la Manhattanul care se înălța la orizont. 
Petrecuse destul timp în Europa ca să nu se lase impresionat 
peste măsură de ceea ce vedea. Pământurile necredincioşilor 
erau foarte populate şi prospere, dar oamenii îşi întorseseră faţa 
de la Dumnezeu şi erau slabi. Oamenii care nu făceau altceva 
decât să îşi umple burţile şi portofelele nu erau rivali pe măsura 
luptătorilor islamici. 

— Ţi-ai păstrat credinţa aici, Jabbar? îl întrebă Khalil. 

— Da, bineînţeles. Există o moschee chiar lângă casa mea. 
Mi-am păstrat credinţa. 

— Bine, şi pentru ce faci astăzi, ai asigurat un loc în paradis. 

Jabbar nu răspunse. 

Khalil se lăsă pe spate şi reflectă asupra ultimei ore a acestei 
zile importante. 

Să iasă din perimetrul aeroportului, să urce în taxi şi să 
ajungă pe autostradă fusese foarte uşor, dar ştia că, după zece 
sau cincisprezece minute, s-ar putea să nu mai fie atât de 
simplu. Pe când se afla la bordul avionului, fusese surprins să-l 
audă pe bărbatul înalt în costum zicând: „Scena crimei”, apoi 
acelaşi bărbat îl privise şi îi ordonase să coboare scara în 
spirală. Se întreba cum aflase poliţia atât de repede că se 
comisese o crimă. Poate, gândea el, pompierul care urcase la 
bordul aeronavei transmisese ceva prin radio. Dar Khalil şi Yusef 
Haddad, complicele lui, fuseseră atenţi să nu lase nicio dovadă 
evidentă a crimei. De fapt, gândea el, îi fusese greu să-i rupă 
gâtul lui Haddad, evitând astfel rănile de glonţ sau cuţit. 

Mai existau şi alte posibilităţi, reflectă Khalil. Poate pompierul 
observase degetele lipsă de la manile agenţilor federali. Sau 
poate fiindcă pompierul întrerupsese contactul radio pentru 
scurt timp, poliţia devenise suspicioasă. 

Khalil nu plănuise să-l omoare pe pompier, dar nu avusese de 
ales când bărbatul încercase să deschidă uşa toaletei. Singurul 
regret pentru acest omor era că se crease o altă dovadă într-un 
moment critic al planului său. 

Oricum, situaţia se schimbase rapid când bărbatul în costum 
urcase la bord, iar Khalil trebuise să se mişte mult mai repede. 
Zâmbi la gândul că acel bărbat îi spusese să coboare pe scară, 
ceea ce oricum avea de gând să facă. Să părăsească aeronava 


nu fusese numai un lucru simplu - de fapt, i se ordonase să 
plece. 

să urce în căruciorul pentru bagaje, cu motorul pornit, şi să 
părăsească zona în confuzia creată fusese încă şi mai uşor. De 
fapt, avusese de ales dintre douăsprezece vehicule goale, aşa 
după cum i se spusese de la Serviciul de Informaţii Libian, care 
avea un om ce lucra la descărcarea bagajelor Companiei Trans- 
Continental. 

Harta aeroportului aflată la Khalil sosise pe Internet, iar 
localizarea locului denumit Clubul Conchistadorilor fusese 
indicată precis de către Boutros, bărbatul care se predase în 
luna februarie. Serviciul de Informaţii îl pusese pe Khalil să 
repete traseul din zona de securitate până la Clubul 
Conchistadorilor, iar el fusese în stare să facă drumul chiar legat 
la ochi după sutele de repetiţii pe un drum, identic construit 
lângă Tripoli. 

Se gândi apoi la Boutros, cu care se întâlnise doar o dată - nu 
la omul în sine, ci la cât de uşor îi păcălise pe americani la Paris, 
New York, apoi la Washington. Agenţii americani nu erau proşti, 
dar erau aroganti, iar aroganţa duce la o prea mare siguranţă de 
sine şi deci la neglijenţă. 

— Eşti conştient de semnificaţia acestei zile, îi zise el lui 
Jabbar. 

— Bineînțeles. Sunt din Tripoli. Eram copil când au venit 
bombardierele americane. Blestemaţi să fie. 

— Ai suferit personal în urma atacului? 

— Mi-am pierdut un unchi la Benghazi. Fratele mamei. 
Moartea lui mă întristează şi acum. 

Khalil era surprins de cât de mulţi libieni îşi pierduseră 
prietenii şi rudele în bombardamentul care ucisese mai puţin de 
o sută de persoane. Işi dăduse seama de mult că toţi minţeau. 
Acum se afla probabil în prezenţa altui mincinos. 

El nu vorbea prea des despre propria nenorocire din timpul 
acelui atac aerian şi niciodată nu ar fi dezvăluit un astfel de 
lucru în afara Libiei. Dar cum Jabbar nu va mai prezenta cât de 
curând un pericol, Khalil îi spuse: 

— Întreaga mea familie a fost ucisă la Al Azziziyah. 

Jabbar rămase un moment tăcut. 

— Prietene, plâng pentru tine, spuse el. 

— Mama, cele două surori şi cei doi fraţi ai mei. 


— Da, da, spuse Jabbar după o scurtă tăcere; îmi amintesc. 

Familia lui... 

— Khalil. 

— Da, da. Toţi au devenit martiri la Al Azziziyah. Domnule, 
spuse Jabbar, întorcând capul către pasagerul său, poate Allah 
îţi va răzbuna suferinţa. Poate Dumnezeu îţi va reda liniştea şi 
puterea până îţi vei vedea din nou familia în paradis. 

Jabbar continuă pe această linie, copleşindu-l cu laude, 
binecuvântându-l şi compătimindu-l pe Asad Khalil. 

Gândurile lui Khalil se întoarseră cu câteva ore în urmă şi din 
nou reflectă la bărbatul înalt în costum şi la femeia cu jacheta 
albastră care părea să-i fie parteneră. Americanii, ca şi 
europenii, au transformat femeile în bărbaţi, iar aceştia au 
început să semene cu femeile. Aceasta era o insultă adusă lui 
Dumnezeu şi creaţiei Sale. Femeia a fost făcută din coasta lui 
Adam şi să-i fie de ajutor, nu ca să devină egală cu el. 

În orice caz, când bărbatul şi femeia se urcaseră la bord, 
situaţia se schimbase radical. De fapt, se gândise să evite locul 
numit Clubul Conchistadorilor - cartierul general secret al FBI -, 
dar era o ţintă mult prea atrăgătoare, o plăcere pe care o savura 
în gând încă din februarie, când Boutros îi raportase lui Malik 
existenţa. Malik îi spusese lui Khalil: „[i se oferă un prânz 
tentant la sosire. Dar nu va trebui să fie tot atât de săţios ca 
mesele reci. la decizia cu grijă şi înţelepciune. Omoară doar ce 
poţi digera sau ce poţi pune deoparte pentru mai târziu.” 

Khalil îşi amintise cuvintele acelea, dar decisese să-şi asume 
riscul şi să-i omoare pe cei care credeau că îi vor fi temniceri. 

Considera că ceea ce se întâmplase în aeronavă avea puţină 
importanţă. Gazul toxic era aproape o metodă laşă de a ucide, 
dar făcuse parte din plan. Bombele pe care le detonase în 
Europa îi aduseseră puţine satisfacţii, deşi aprecia modalitatea 
simbolică de a-i ucide pe oamenii aceia în acelaşi fel în care laşii 
piloţi americani îi omorâseră întreaga familie. 

Uciderea cu toporul a ofițerului din Forţele Aeriene Americane 
din Anglia îi adusese cea mai mare satisfacţie. Încă îşi amintea 
de bărbatul care se îndrepta spre maşina lui în parcarea 
întunecată, conştient că cineva se afla pe urmele lui. Se 
întorsese spre Asad şi îl întrebase: „iţi pot fi de ajutor?” 

Khalil zâmbi. Da, mă poti ajuta, domnule colonel Hambrecht. 
Apoi îi spusese „Al Azziziyah”, şi nu va putea uita niciodată 


expresia de pe faţa bărbatului înainte ca el să scoată toporul de 
sub pardesiu şi să-l lovească cu tăişul, tăindu-i braţul aproape 
de tot. Apoi Khalil continuase fără grabă, ciopârţindu-i 
membrele, coastele, organele genitale, păstrând lovitura fatală 
în inimă până când fusese sigur că bărbatul suferise destul 
pentru a intra în agonie, dar nu atât de mult ca să-şi piardă 
cunoştinţa. Apoi despicase sternul cu toporul şi lama pătrunsese 
în inimă. Colonelul american mai avea încă destul sânge în corp 
ca să scoată un mic jet pe care Khalil sperase că bărbatul îi 
putea vedea şi simţi înainte de a muri. 

Apoi luase portofelul colonelului Hambrecht pentru a face să 
pară un jaf, deşi uciderea cu toporul nu prea se încadra în 
tiparul unui simplu jaf. Totuşi, strecurase o îndoială în mintea 
poliţiştilor, care trebuia să catalogheze crima ca un posibil jaf, 
dar şi ca o posibilă răfuială politică. 

Gândul lui Khalil se îndreptă apoi spre cei trei şcolari 
americani din Bruxelles care aşteptau autobuzul. Trebuia să fie 
patru - câte unul pentru fiecare dintre surorile şi fraţii lui -, dar 
în dimineaţa aceea erau doar trei. Mai era şi o femeie cu ei, 
probabil mama unuia dintre ei. Khalil oprise maşina, coborâse şi 
împuşcase fiecare copil în piept şi în cap, îi zâmbise femeii, se 
urcase în maşină şi demarase. 

Malik se supărase pe el pentru că lăsase în viaţă un martor 
care îi văzuse faţa, dar Khalil nu avea nicio îndoială că femeia îşi 
va aminti toată viaţa doar de cei trei copii care îi mureau în 
braţe, în felul acesta răzbunase moartea mamei sale. 

Khalil se gândi o clipă la Malik, mentorul lui, stăpânul lui, care 
îi era aproape ca un tată. Tatăl lui Malik, Numair - Pantera - era 
un erou din războiul de independenţă împotriva italienilor. 
Numair fusese capturat de armata italiană şi spânzurat pe când 
Malik era doar un copil. Malik şi Khalil împărtăşeau aceeaşi 
durere: erau legaţi prin uciderea taţilor lor de către 
necredincioşi şi amândoi juraseră răzbunare. 

Malik - al cărui nume real era necunoscut - se oferise, după 
moartea tatălui său, să facă spionaj pentru englezi împotriva 
italienilor şi nemților, în timp ce armatele celor trei ţări se 
ucideau una pe alta pe toată suprafaţa Libiei. De asemenea, 
Malik făcuse spionaj şi pentru nemți împotriva englezilor, iar 
această dublă acţiune de spionaj pentru armatele rivale 
provocase cele mai mari vărsări de sânge. Când sosiseră 


americanii, Malik găsise încă un patron care să se bazeze pe el. 
Khalil îşi aminti că Malik îi spusese odată cum trimisese o 
patrulă americană într-o ambuscadă germană, apoi se întorsese 
în liniile americane şi le arătase locul în care avusese loc 
ambuscada. 

Khalil admira duplicitatea lui Malik şi talentul lui de a omori 
foarte mulţi oameni fără să tragă nici un singur foc. 

Asad Khalil fusese antrenat în arta de a ucide oameni foarte 
pricepuţi, dar Malik fusese acela care îl învățase cum să 
gândească, să acţioneze, să mintă, să înţeleagă cum gândeşte 
un occidental şi să folosească aceste cunoştinţe ca să-i răzbune 
pe cei care credeau în Allah şi care fuseseră ucişi de-a lungul 
secolelor de necredincioşii creştini. 

Malik îi spusese lui Khalil: „Ai puterea şi curajul unui leu. Ai 
fost învăţat să ucizi cu rapiditatea şi cruzimea unui leu. Te voi 
învăţa să fii tot atât de şiret ca el. Fiindcă fără şiretenie, Asad, 
vei deveni martir prea de timpuriu. 

Malik era acum bătrân, avea aproape şaptezeci de ani, dar 
trăise destul să vadă multe victorii ale islamului asupra 
Occidentului. Cu o zi înainte de plecarea lui Khalil la Paris, îi 
spusese: „Prin voinţa lui Dumnezeu vei ajunge în America, iar 
inamicii islamului şi ai Marelui Conducător vor cădea în faţa ta. 
Dumnezeu te-a însărcinat cu această misiune şi te va ocroti 
până ce te vei întoarce. Dar trebuie să-l ajuţi puţin pe 
Dumnezeu şi să-ţi aminteşti tot ce ai fost învăţat şi antrenat. 
Însuşi Dumnezeu ţi-a dat numele inamicilor tăi şi a făcut asta ca 
tu să-i ucizi pe toţi. Lasă-te mânat de răzbunare, dar nu orbit de 
ură. Leul nu urăşte. Leul ucide tot ce îl ameninţă şi îl chinuie. De 
asemenea, leul ucide când este flămând. Sufletul tău a devenit 
flămând din noaptea în care familia ta a fost luată de lângă tine. 
Sângele mamei tale te strigă, Asad. Sângele inocent al lui Esam, 
Qadir, Adara şi Lina te strigă şi el. lar tatăl tău, Karim, care a 
fost prietenul meu, te va veghea din ceruri. Du-te, fiul meu, şi 
întoarce-te plin de glorie. Te voi aştepta.” 

Khalil aproape simţea lacrimi în ochi amintindu-şi cuvintele lui 
Malik. Rămase un moment tăcut, în timp ce taxiul se strecura în 
trafic, gândindu-se, rugându-se, mulţumindu-i lui Dumnezeu 
pentru norocul de până acum. Nu avea nicio îndoială că se afla 
spre sfârşitul lungii călătorii care începuse pe terasa unei clădiri 
din Al Azziziyah, chiar în ziua asta, cu mulţi ani în urmă. 


Gândul la terasa aceea îi redeşteptă amintiri neplăcute - 
amintirea lui Bahira - şi încercă să le alunge, dar chipul ei 
persista, îi găsiseră corpul după două săptămâni, atât de 
descompus, încât nimeni nu ştia de ce murise şi ce căutase pe 
acoperişul acela situat atât de departe de casa ei din Al 
Azziziyah. 

În naivitatea lui, Asad Khalil îşi imaginase că autorităţile vor 
lega moartea lui Bahira de persoana lui şi trăise cu frica de 
moarte că va fi acuzat de preacurvie, blasfemie şi crimă. Dar cei 
din preajmă interpretaseră greşit agitația lui şi o puseseră pe 
seama disperării pentru pierderea întregii sale familii. Era 
disperat, dar mai mult de spaima de a fi decapitat. Nu se temea 
de propria moarte, îşi repeta mereu, ci de o moarte ruşinoasă şi 
prea timpurie, care avea să-l împiedice să-şi ducă la îndeplinire 
misiunea de răzbunare. 

Ei nu veniseră la el ca să-l ucidă, ci să-i aline durerea şi să-i 
arate respect. Însuşi Marele Conducător se îngrijise de 
funeraliile familiei Khalil, iar Asad participase la funeraliile 
Hanei, fiica prin adopţie a colonelului Gaddafi, care fusese ucisă 
în raidul acela aerian. Khalil îi făcuse o vizită la spital chiar soţiei 
Marelui Conducător, Safia, care fusese rănită, ca şi celor doi fii ai 
colonelului, toţi trei în afara oricărui pericol. Mulțumită lui Allah. 

Apoi două săptămâni mai târziu, Asad participase la funeraliile 
lui Bahira, dar după atâtea înmormântări se simţea anesteziat, 
fără urmă de supărare sau vină. 

Un doctor explicase că Bahira Nadir ar fi putut muri de 
comoţie cerebrală sau pur şi simplu de frică şi că astfel se va 
alătura celorlalţi martiri în paradis. Asad Khalil nu văzuse niciun 
motiv pentru a da în vileag ceva care să întineze memoria fetei 
şi a familiei sale. 

Referitor la familia Nadir, faptul că toţi ceilalţi membri ai ei 
supravieţuiseră bombardamentului îl făcuse pe Khalil să simtă 
un fel de ură pentru ei. Poate invidie. Dar cel puţin, prin moartea 
lui Bahira, puteau simţi în parte durerea pe care o simţise el 
pentru moartea tuturor celor dragi. De fapt, familia Nadir fusese 
foarte bună cu el după tragedie şi locuise o vreme la ei. Şi chiar 
în această perioadă, în care împărţise cu ei casa şi hrana, 
învățase să-şi învingă vina de a le fi necinstit şi ucis fiica. Ceea 
ce se întâmplase pe acoperiş fusese doar vina ei. Avusese noroc 
să fie onorată cu titlul de martir după ce se purtase atât de 


neruşinat şi obraznic. 

Khalil privi pe geamul taxiului şi văzu în faţă un pod mare, 
cenuşiu. 

— Ce este ăsta? îl întrebă pe Jabbar. 

— Se numeşte podul Verrazano, îi explică omul. Ne va duce 
pe Staten Island, după care vom traversa alt pod spre New 
Jersey. Aici se află multe poduri şi multă apă, adăugă el. 

Dusese cu maşina pe câţiva dintre compatrioţii lui de peste 
ocean - imigranţi, oameni de afaceri, turişti - şi pe alţii cu alte 
însărcinări, ca acest individ, Asad Khalil. Aproape toţi libienii pe 
care îi condusese fuseseră uluiţi de clădirile înalte, de poduri, de 
autostrăzi şi de spaţiile verzi. Dar acest bărbat nu părea amuzat 
sau impresionat, doar curios. 

— Sunteţi pentru prima oară în America? îl întrebă el. 

— Da, şi ultima. 

Străbătură podul lung şi, la capătul lui, Jabbar zise: 

— Dacă vă uitaţi la dreapta dumneavoastră, domnule, veţi 
vedea Manhattanul de jos, ceea ce ei numesc cartierul financiar. 
Veţi remarca şi cele două turnuri înalte identice. 

Khalil privi blocurile masive din Manhattan care păreau să se 
ridice din apă. Văzu cele două turnuri de la World Trade Center 
şi îi fu recunoscător lui Jabbar că i le arătase. 

— Poate data viitoare, spuse el. 

— Dumnezeu hotărăşte, replică Jabbar zâmbind. 

De fapt, Gamal Jabbar gândea că aruncarea în aer a unui turn 
era un lucru oribil, dar ştia cum trebuie să vorbească şi faţă de 
cine. De asemenea, bărbatul de pe bancheta din spate îl făcea 
să se simtă neliniştit, deşi nu putea spune de ce. Poate din 
cauza ochilor lui. Prea se roteau de colo-colo. Şi vorbea puţin, 
după care amuţea. Cu aproape orice pasager arab, conversaţia 
din taxi ar fi fost neîntreruptă şi din toată inima. Cu acesta, 
conversaţia era dificilă. Până şi creştinii şi evreii vorbeau mai 
mult decât compatriotul lui. 

Jabbar încetini vehiculul pe măsură ce se apropiau de 
punctele de taxare de pe pod. 

— Aici nu este punct de vamă sau de control al poliţiei, îi 
spuse el în grabă lui Khalil. Trebuie să plătesc pentru folosirea 
podului. 

— Ştiu asta, replică Khalil râzând. Am petrecut ceva timp în 
Europa. Crezi că sunt un nomad incult? 


— Nu, domnule. Dar uneori compatrioţii noştri devin nervoşi. 
— Singurul lucru care m-ar face nervos ar fi să conduci prost. 
Amândoi râseră. 

— Am o cartelă electronică ce îmi permite să trec prin punctul 
de taxare fără să opresc şi să plătesc, îi răspunse el pasagerului. 
Dar, dacă vreţi să nu existe o dovadă că aţi trecut pe aici, atunci 
opresc şi plătesc cu bani peşin. 

Khalil nu voia să lase nicio urmă a trecerii lui, nici să se 
apropie de o cabină cu o persoană înăuntru. Inregistrarea 
trecerii lor, ştia el, se va păstra şi va putea fi folosită spre a se 
stabili drumul lui spre New Jersey, deoarece, când vor găsi 
cadavrul lui Jabbar în taxi, vor putea face legătura cu Asad 
Khalil. 

— Plăteşte cu bani gheaţă, spuse el. 

In timp ce Jabbar încetinea şi se apropia de punctul cel mai 
apropiat de taxare, Khalil ridică în faţă un ziar în limba engleză. 

Jabbar opri, plăti fără să schimbe un cuvânt cu operatorul, 
apoi acceleră şi intră pe autostrada largă. 

Khalil lăsă în jos ziarul. Incă nu îl căutau sau, dacă o făceau, 
încă nu transmiseseră semnalul de alarmă atât de departe de 
aeroport. Se întreba dacă ajunseseră la concluzia că corpul 
neînsufleţit al lui Yusef Haddad nu era cadavrul lui Asad Khalil. 
Haddad fusese ales să-i fie complice deoarece semăna puţin cu 
el şi se întreba chiar dacă Haddad însuşi îşi ghicise soarta. 

Soarele coborâse la orizont şi în decurs de două ore avea să 
fie întuneric. Khalil prefera noaptea pentru următoarea parte a 
călătoriei sale. 

Ise spusese că poliţiştii americani erau numeroşi şi bine 
echipați şi că vor avea fotografia şi descrierea lui după o 
jumătate de oră de la fuga lui din aeroport. Dar i se mai spusese 
că cel mai bun mijloc de scăpare era automobilul. Erau prea 
multe ca să fie oprite şi verificate, ceea ce nu era cazul în Libia. 
Khalil avea să evite aşa-numitele puncte fierbinţi - 
aeroporturile, staţiile de autobuz, hotelurile, casele 
compatrioţilor şi anumite drumuri, poduri şi tuneluri unde 
încasatorii de taxe sau poliţiştii puteau avea fotografia lui. Acest 
pod era unul dintre ele, dar era sigur că viteza cu care se 
deplasase îl făcuse să evite plasa care nu se strânsese încă în 
jurul lui. lar dacă înconjuraseră deja New York-ul, nu mai avea 
importanţă, deoarece aproape că ieşise din oraş şi nu se va mai 


întoarce acolo. lar dacă vor lărgi aria de căutare; ceea ce vor 
face, ochiurile plasei vor fi mai largi şi se va putea strecura cu 
uşurinţă în orice moment al călătoriei. Multă poliţie, adevărat. 
Dar şi multă populaţie. 

Malik îi spusese: „Cu douăzeci de ani în urmă, un arab putea fi 
descoperit cu uşurinţă într-un oraş american, dar astăzi nu vei fi 
remarcat nici măcar într-un orăşel. Singurul lucru pe care 
bărbaţii americani îl observă este o femeie frumoasă.” Amândoi 
râseseră de acest comentariu. „Şi singurul lucru pe care îl 
observă o femeie, adăugase Malik, este cum sunt îmbrăcate alte 
femei şi ce rochii se află în vitrinele magazinelor.” 

Trecură de pe o autostradă pe alta, îndreptându-se spre sud. 
Şoferul menținea viteza constantă şi curând Khalil văzu alt pod 
apărând în faţă. 

— De partea asta a podului nu există puncte de taxare, spuse 
Jabbar. De cealaltă parte se află New Jersey. 

Khalil nu răspunse. Se întoarse cu gândul la fuga lui. „Viteză, i 
se spusese la Serviciul de Informaţii din Tripoli. Viteză. Fugarii 
au tendinţa de a se mişca încet şi cu prudenţă şi de aceea sunt 
prinşi. Nimeni nu te va opri atâta timp cât şoferul de taxi nu 
conduce prea repede sau prea lent. Cere-i şoferului să te 
asigure că nu are probleme cu luminile de frână sau cu cele de 
semnalizare. Poliţiştii americani te opresc pentru asta. Stai pe 
bancheta din spate a taxiului şi acolo se va afla un ziar în limba 
engleză. Toţi şoferii noştri cunosc regulamentul de circulaţie 
american şi legile. Toţi au licenţă. 

Malik îşi continuase instructajul: „Dacă sunteţi opriţi de poliţie 
fără niciun motiv, asigură-te că nu are nicio legătură cu tine. 
Stai liniştit, lasă-l pe şofer să vorbească. Majoritatea poliţiştilor 
americani patrulează singuri. Dacă polițistul te întreabă ceva, 
răspunde-i respectuos în engleză, dar fără teamă. El nu te va 
verifica pe tine sau pe şofer fără un motiv legal. Aceasta este 
legea în America. Chiar dacă verifică taxiul, pe tine nu te va 
verifica, decât dacă este sigur că eşti persoana pe care o caută. 
Dacă îţi cere să ieşi din taxi, înseamnă că vrea să te cerceteze. 
leşi din taxi, scoate pistolul şi împuşcă-l. El nu va avea pistolul 
scos, doar dacă este deja sigur că eşti Asad Khalil. Dacă se va 
întâmplă asta, poate că Allah te va ocroti. Şi asigură-te că ai pe 
tine vesta antiglonţ. Ei ţi-o vor da la Paris, ca să te protejeze de 
eventualii asasini. Foloseşte-o. Foloseşte armele agenţilor 


împotriva lor.” 

Khalil dădu afirmativ din cap pentru sine. Erau foarte 
meticuloşi în Libia. Organizaţia de spionaj a Marelui Conducător 
era mică, dar bine finanțată şi antrenată de bătrânul KGB. Ruşii 
cei fără de Dumnezeu fuseseră bine pregătiţi, dar nu credeau în 
nimic, şi ăsta fusese motivul pentru care statul lor se prăbuşise 
atât de brusc şi de total. Marele Conducător încă mai folosea 
foşti agenţi KGB, angajându-i ca pe târfe să servească 
luptătorilor islamului. Însuşi Khalil fusese antrenat parţial de 
ruşi, de unii bulgari şi chiar de afgani, pe care CIA îi pregătise să 
lupte împotriva ruşilor. Era ca războiul la care participase Malik 
între nemți şi italieni, pe de o parte, şi englezi şi americani, pe 
de alta. Păgânii se ucideau unii pe alţii şi îi antrenau pe 
luptătorii islamici să îi ajute, fără să înţeleagă că puneau bazele 
distrugerii lor viitoare. 

Jabbar trecu podul şi ieşi de pe autostradă într-o stradă cu 
case care, chiar şi lui Khalil, îi păreau sărăcăcioase. 

— Cum se numeşte locul acesta? 

— Perth Amboy. 

— Cât mai avem? 

— Zece minute, domnule. 

— Şi nu este nicio problemă dacă acest automobil va fi 
observat în alt stat? 

— Nu. Se poate circula liber dintr-un stat în altul. Doar dacă ar 
fi la o distanţă foarte mare de New York. O călătorie cu taxiul la 
mare depărtare poate fi scumpă. Dar, bineînţeles, adăugă 
Jabbar, nu trebuie să luaţi în seamă aparatul de taxat. L-am 
lăsat să meargă pentru că aşa cere legea. 

— Există o mulţime de legi minore. 

— Da, trebuie să te supui acestor legi minore ca să le poţi 
încălca mai uşor pe cele majore. 

Amândoi râseră. 

Khalil scoase portofelul din buzunarul de la piept al hainei gri 
închis pe care i-o dăduse Gamal Jabbar. Se uită la fotografia de 
pe paşaport care îl arăta cu ochelari şi mustață mică. Era o 
fotografie reuşită, dar era îngrijorat de mustață. In Tripoli, acolo 
unde fusese făcută fotografia, îi spuseseră: „Yusef Haddad îţi va 
da o mustață falsă şi ochelari. O deghizare este necesară, dar 
dacă poliţia te verifică, vor cerceta şi mustaţa, iar dacă vor 
vedea că este falsă, vor şti că şi tot restul este fals.”. 


Khalil apucă mustaţa cu degetele şi trase de ea. Era foarte 
bine lipită, dar, da, putea fi descoperită ca falsă. În orice caz, nu 
avea intenţia să lase un poliţist să se apropie atât de mult încât 
să-l tragă de mustață. 

În buzunarul de la piept avea şi ochelarii pe care i-i dăduse 
Haddad. Nu avea nevoie de ochelari, dar aceştia erau bifocali, 
pentru vederea la distanţă şi pentru citit. 

Se uită din nou la paşaport. Se numea Hefni Badr şi era 
egiptean, ceea ce era bine, deoarece dacă îl interoga un arab 
american care lucra în poliţie, un libian putea trece drept 
egiptean. Khalil petrecuse multe luni în Egipt şi era sigur că ar 
putea convinge chiar şi un american de origine egipteană că 
sunt conaţionali. 

În paşaport era trecută şi religia lui, musulmană, profesia de 
profesor, pe care o putea mima cu uşurinţă, şi reşedinţa în El 
Minya, un oraş de pe Nil de care puţini occidentali şi chiar 
egipteni auziseră, dar în locul acela petrecuse o lună cu scopul 
declarat de a-şi făuri ceea ce numea legenda lui - viaţa lui falsă. 

Khalil căută în portofel şi găsi cinci sute de dolari americani - 
nu prea mulţi, ca să nu atragă atenţia, dar destui pentru 
necesităţile lui. Găsi, de asemenea, bani egipteni, un buletin de 
identitate egiptean, o carte de credit egipteană pe numele fals 
şi o carte de credit American Express pe acelaşi nume, despre 
care Serviciul de Informaţii Libian îi spusese că va mai avea şi o 
licenţă internaţională de şofer pe numele Hefni Badr, cu o 
fotografie similară cu cea de pe paşaport. 

— Totul este în ordine, domnule? întrebă Jabbar, uitându-se în 
oglinda retrovizoare. 

— Sper să nu descopăr niciodată că nu este, replică Khalil. 

Din nou râseră amândoi. 

Khalil puse totul la loc în buzunarul de la piept. Dacă va fi 
oprit acum, probabil că va putea păcăli un poliţist obişnuit. Dar 
de ce să-şi bată capul să se comporte ca un actor doar pentru 
că este deghizat? În ciuda a ceea ce îl învăţaseră în Libia, prima 
lui reacţie - nu ultima - avea să fie să scoată ambele pistoale şi 
să ucidă pe oricine reprezenta o ameninţare pentru el. 

Khalil deschise geanta neagră de voiaj pe care Jabbar o 
pusese pe bancheta din spate. Scotoci prin geanta încăpătoare 
şi găsi articole de toaletă, chiloţi, câteva cravate, o cămaşă 
sport, un stilou şi un blocnotes negru, monede americane, un 


aparat de fotografiat ieftin pe care îl puteai găsi la orice turist, 
două sticle de plastic cu apă minerală şi o copie mică a 
Coranului tipărită la Cairo. 

Nu era nimic compromiţător în geantă - nimic scris cu 
cerneală invizibilă, niciun microfilm, nici chiar un alt pistol. Tot 
ceea ce avea nevoie să ştie se afla în mintea lui. Tot ce avea 
nevoie avea să-i fie dat sau cumpărat pe parcurs. Singura 
dovadă care îl putea lega pe el, Hefni Badr, de Asad Khalil erau 
cele două pistoale ale celor doi agenţi FBI ucişi în avion. La 
Tripoli, ei îl sfătuiseră să se descotorosească de pistoale cât mai 
curând posibil, iar şoferul de taxi avea să-i dea alt pistol. Dar el 
replicase: „Dacă voi fi oprit, ce importanţă mai are ce pistol am? 
Vreau să folosesc pistoalele inamicilor până la îndeplinirea 
misiunii sau până mor.” Ei nu îl contraziseseră, deci în geanta 
neagră de voiaj nu se afla niciun pistol. 

În geantă erau totuşi două obiecte care îl puteau compromite; 
primul era un tub de pastă de dinţi plin cu pastă de lipit pentru 
mustata lui falsă. Al doilea era o cutie de tablă cu pudră de talc, 
o marcă egipteană, care era, de fapt, colorată în gri. Khalil îi 
scoase capacul şi îşi presără puţină pudră pe păr, apoi se 
pieptănă, privindu-se într-o oglindă mică de buzunar. Rezultatul 
fu surprinzător - îi transformase părul negru ca tăciunele în păr 
cărunt. Îşi schimbă pieptănătura, dându-şi părul în partea 
stângă, nu spre spate cum fusese, îşi puse ochelarii, apoi i se 
adresă lui Jabbar: 

— Ei bine, ce părere ai? 

— Ce s-a întâmplat cu pasagerul pe care l-am luat de la 
aeroport? zise el, privind în oglinda retrovizoare. Ce aţi făcut cu 
el, domnule Badr? 

Amândoi izbucniră în râs, apoi Jabbar îşi dădu seama că nu ar 
fi trebuit să atragă atenţia asupra faptului că ştia numele de 
împrumut al pasagerului său şi tăcu. Privi în oglinda retrovizoare 
şi văzu ochii bărbatului care îl fixau. 

Khalil întoarse capul şi privi pe geam. Se aflau încă în zona 
care părea mai puţin prosperă decât tot ce văzuse el în Europa, 
dar pe străzi erau parcate multe automobile frumoase, ceea ce 
îl miră. 

— Priviţi aici, domnule, spuse Jabbar. Aceasta este autostrada 
pe care veţi conduce - se numeşte New Jersey Tumpike. Aici 
este intrarea în autostradă. Veţi lua un tichet şi veţi plăti o taxă 


la plecare. Autostrada merge de la nord la sud, deci trebuie să 
vă încadraţi pe culoarul potrivit. 

Khalil observă că Jabbar nu-l întrebase în ce direcţie va 
merge. Acesta înţelesese că cu cât ştia mai puţin, cu atât era 
mai bine pentru fiecare. Dar Jabbar ştia deja prea mult. 

— Ştii ce s-a întâmplat astăzi la aeroport? îl întrebă Khalil. 

— Care aeroport, domnule? 

— Cel de la care veneam. 

— Nu, nu am aflat. 

— Ei bine, vei auzi la radio. 

Jabbar nu răspunse. 

Khalil deschise o sticlă de apă minerală, bău jumătate din ea, 
apoi înclină sticla şi vărsă restul pe podea. 

Intrară într-o parcare imensă, cu un panou pe care scria 
PARCARE PE TERMEN LUNG. 

— Oamenii vin până aici cu maşinile, îi explică Jabbar, apoi iau 
autobuzul până în oraş, în Manhattan. Dar astăzi este sâmbătă, 
aşa că nu sunt multe maşini. 

Khalil privi înjur la spaţiul imens acoperit cu asfalt şi 
înconjurat de un lanţ. Intre liniile albe erau parcate aproape 
cincizeci de maşini, dar parcarea putea cuprinde câteva sute. 
Observă, de asemenea, că nu era nimeni prin preajmă. 

Jabbar opri taxiul într-un loc liber. 

— Acolo, domnule, spuse el, arătând în faţă, se află o maşină 
neagră. 

Khalil urmări privirea lui Jabbar şi văzu un automobil negru, 
mare, parcat la câteva rânduri în faţa lor. 

— Da. 

— lată cheile, spuse el, înmânându-i cheile peste spătar, fără 
să-l privească. Toate hârtiile de închiriere a maşinii sunt în 
compartimentul pentru mănuşi. Maşina este închiriată pe 
numele din paşaport pentru o săptămână, deci după această 
perioadă agenţia de închiriere poate manifesta îngrijorare. 
Maşina a fost închiriată la aeroportul Newark, în New Jersey, dar 
plăcuţele de înmatriculare sunt din New York. Însă nu are nicio 
importanţă. Asta este tot ceea ce am fost instruit să vă spun, 
domnule. Dar, dacă vreţi, vă pot conduce înapoi pe autostradă. 

— Nu va fi necesar. 

— Allah să vă binecuvânteze vizita, domnule. Fie să vă 
întoarceţi sănătos pe pământul patriei noastre. 


Khalil avea deja în mână pistolul Glock calibrul 40. Puse ţeava 
acestuia în gâtul sticlei de plastic şi apăsă fundul sticlei de 
spătarul scaunului şoferului. Trase un foc, ţintind spatele lui 
Gamal Jabbar - dacă rata coloana vertebrală, glonţul avea să-i 
pătrundă în inimă. Sticla de plastic atenuă detunătura pistolului. 

Corpul lui Jabbar se aplecă în faţă, dar centura de siguranţă îl 
susţinu. Din gâtul sticlei ieşea fum. Lui Khalil îi plăcea mirosul de 
cordită arsă şi îl inhală satisfăcut. 

— Mulţumesc pentru apă. 

Khalil se gândi să mai tragă un foc, apoi văzu capul lui Jabbar 
cuprins de spasme într-un mod pe care un om viu nu îl putea 
imita. Aşteptă încă o jumătate de minut, ascultând bolboroseala 
acestuia. 

În timp ce aştepta ca Jabbar să moară, găsi tubul cartuşului 
de 40 şi îl puse în buzunar, apoi băgă sticla de plastic în geanta 
de voiaj. 

În cele din urmă, Gamal Jabbar încetă să se mai zvârcolească, 
să bolborosească, să respire şi rămase nemişcat. 

Khalil privi înjur, să se asigure că erau singuri în parcare, apoi 
se întinse peste spătar şi luă repede portofelul lui Jabbar din 
buzunar, desfăcu centura de siguranţă şi împinse cadavrul sub 
tabloul de bord. Opri motorul şi luă cheile. 

Asad Khalil îşi luă geanta neagră de voiaj, ieşi din taxi, închise 
şi încuie uşile, apoi se duse la maşina neagră, Mercury Marquis. 
Descuie portiera, se urcă în maşină, îşi puse centura de 
siguranţă şi plecă. Părăsi parcarea liniştită şi ieşi în stradă. Işi 
aminti un vers din scriptura evreiască: Un leu se află pe străzi. 
Zâmbi. 


19 


Un tip de la FBI pe nume Hal Roberts ne-a întâmpinat pe Kate, 
pe Ted şi pe mine în holul clădirii de la 26 Federal Plaza. 

Când cineva te întâmpină în holul propriului loc de muncă 
este sau o onoare, sau înseamnă că ai dat de bucluc. Domnul 
Roberts nu zâmbea, şi acesta a fost primul semn pentru mine că 
nu urma să primim scrisori de felicitare. 

Am urcat în lift, iar domnul Roberts şi-a folosit cheia pentru a 
ajunge la etajul douăzeci şi opt. Am parcurs drumul în linişte. 

Sediul de la 26 Federal Plaza găzduieşte diferite agenţii 
guvernamentale, majoritatea nefiind mai mult decât inofensive 
consumatoare de taxe. Dar cele situate între etajele douăzeci şi 
doi şi douăzeci şi opt nu sunt deloc inofensive şi poţi ajunge la 
ele doar folosind o cheie specială. Când am început această 
slujbă, am primit şi eu o astfel de cheie, iar tipul care mi-a dat-o 
a zis: „Aş vrea să-ţi pui aici amprenta degetului mare. Poţi uita 
sau pierde cheia, dar nu poţi să-ţi uiţi sau să-ţi pierzi degetul 
mare”. De fapt, poţi să ţi-l pierzi. 

Locul meu de muncă se afla la etajul douăzeci şi şase, unde 
aveam un birou cubic pe care îl împărţeam cu alţi foşti poliţişti 
din NYPD şi poliţişti activi din acelaşi departament. La acelaşi 
etaj se mai aflau şi câteva costume, cum le spun poliţiştii celor 
de la FBI. Este, de fapt, o expresie maliţioasă fiindcă mulţi 
poliţişti din NYPD poartă costum, iar aproximativ o treime de 
lucrători de la FBI sunt femei şi nu poartă costum. Dar am 
învăţat cu mult timp în urmă să nu comentez jargonul unei 
instituţii; undeva în acest jargon există o cheie care modelează 
mintea celor care lucrează acolo. 

Am ajuns la ultimul etaj, unde sălăşluiesc fiinţele celeste, şi 
am fost conduşi într-un birou situat pe colţ, orientat spre sud- 
est. Numele de pe uşă era JACK KOENIG, cunoscut, prin 
anagramarea şi traducerea numelui lui, ca Regele Jack. Titlul 
actual al domnului Koenig era de Agent Special la Comandă, pe 
scurt SAC, şi conducea întregul ATTF. Domeniul cuprindea cele 
cinci districte ale oraşului New York, comitatele din jurul oraşelor 
New Jersey şi Connecticut, precum şi împrejurimile oraşului New 
York şi cele două districte din Long Island - Nassau şi Suffolk. În 
acest din urmă district, în partea de est a Long Island, am dat 
pentru prima oară peste Sir Ted şi Sir George, ca să continuu 


metafora, cavalerii rătăcitori, care s-au dovedit a fi nişte proşti. 
Oricum, nu aveam nicio îndoială că Regele Jack nu dorea ca 
lucrurile să meargă prost în regatul său. 

Înălţimea sa avea un birou imens, cu o masă de lucru enormă. 
Se mai aflau acolo o canapea şi trei fotolii în jurul unei măsuţe 
pentru cafea. În pereţi erau încastrate rafturi pentru cărţi, iar 
într-o latură se găsea o masă rotundă cu scaune, ca de pe 
vremea regelui Arthur, dar niciun tron. 

Maiestatea sa nu se afla în birou, iar domnul Roberts a zis: 
„Simţiţi-vă ca acasă, puneţi-vă picioarele pe măsuţa pentru 
cafea sau lungiţi-vă pe canapea dacă doriţi”. De fapt, domnul 
Roberts nu a spus aşa ceva -elazis: 

— Aşteptaţi aici. 

Apoi a plecat. 

M-am întrebat dacă aş avea timp să mă duc la biroul meu şi 
să verific contractul de angajare. 

Ar trebui să menţionez că, întrucât aici este Statul Major al 
ATTF, există şi un căpitan din poliţia oraşului New York care 
împarte comanda cu Jack Koenig. Căpitanul se numeşte David 
Stein, un gentleman evreu cu studii juridice, iar în ochii 
comisarului de poliţie, un bărbat cu destul creier pentru a le ţine 
piept federalilor supereducaţi. Căpitanul Stein are o slujbă 
dificilă, dar este ager la minte, şiret şi destul de diplomat ca să 
le dea satisfacţie federalilor, protejând în acelaşi timp interesele 
bărbaţilor şi femeilor din NYPD de sub comanda lui. Oamenii ca 
mine, care sunt foşti poliţişti din NYPD angajaţi prin contract, se 
afla într-o zonă gri şi nimeni nu le apără interesele, dar nici nu 
au problemele ofiţerilor de carieră, deci este acceptabil. 

Oricum, în ceea ce îl priveşte pe căpitanul Stein, acesta este 
un fost agent al Serviciului de Informaţii care a lucrat la multe 
cazuri în care erau implicaţi extremişti islamici, inclusiv cazul 
uciderii rabinului Meir Kahane, şi este foarte potrivit pentru 
această funcţie. Fără a apăsa prea mult pe problemele evreilor, 
el are totuşi o problemă personală cu extremiştii islamici. ATTF, 
bineînţeles, se ocupă de toate organizaţiile teroriste, dar nu 
trebuie să fii savant ca să-ţi dai seama care dintre ele era cea 
mai vizată. 

Mă întrebam dacă aveam să-l văd în seara asta pe căpitanul 
Stein. Speram - era nevoie de încă un poliţist în cameră. 

Kate şi Ted au pus genţile diplomat ale lui Phil şi Peter pe 


masa rotundă, fără să facă niciun comentariu. Mi-am amintit 
ocaziile în care a trebuit să iau insignele, pistoalele şi 
legitimaţiile unor poliţişti cunoscuți şi să le  înapoiez 
circumscripţiei de poliţie. Nicio asemănare cu gestul foştilor 
luptători care luau săbiile şi scuturile camarazilor căzuţi în luptă 
pentru a le aduce acasă. Oricum, în acest caz, armele lipseau. 
Am deschis genţile diplomat ca să mă asigur că telefoanele 
celulare erau închise. Este deranjant când sună telefonul unei 
persoane moarte. 

Cât despre Jack Koenig, l-am întâlnit o singură dată, când 
eram angajat, şi l-am considerat inteligent, liniştit şi serios. Era 
cunoscut ca un dur, cu o latură sarcastică, pe care am admirat-o 
foarte mult. Mi-am amintit ce mi-a zis apropo de slujba mea de 
profesor la Colegiul John Jay: „Cei care sunt în stare, muncesc - 
cei care nu sunt, devin profesori”. La care eu am replicat: „Cei 
care au încasat trei gloanţe în timpul serviciului nu trebuie să se 
justifice pentru a doua carieră”. După un moment de tăcere de 
gheaţă, a zâmbit şi mi-a spus: „Bine ai venit în rândurile ATTF”. 

În ciuda zâmbetului şi a urării de bun venit, aveam impresia 
că era puţin supărat pe mine. Poate uitase incidentul. 

Stăteam în biroul cu covor albastru de pluş şi am privit-o pe 
Kate care părea puţin îngrijorată. L-am privit pe Ted Nash, care, 
bineînţeles, nu îl numea pe Jack agentul său special la comandă. 
Domnul CIA are propriii şefi în clădirea de pe 290 Broadway şi 
mi-aş da salariul pe o lună să-l văd stând pe covorul de la 
numărul 290. Dar asta nu se va întâmplă niciodată. 

Apropo, o parte din ATTF se află instalată lă 290 Broadway, o 
clădire mai nouă şi mai frumoasă decât Federal Plaza, iar 
conform zvonurilor, această separare a forţelor nu este 
rezultatul unei probleme administrative de spaţiu, ci face parte 
dintr-un plan strategic în eventualitatea în care cineva ar voi să- 
şi testeze metodele avansate pe una dintre clădirile FBI. 
Personal, cred că este doar o păcăleală birocratică, deoarece 
aceste organizaţii ajung să dea explicaţii sofisticate pentru 
probleme simple. 

Dacă vă întrebaţi de ce Ted, Kate şi John nu discutau, este 
pentru că ne închipuiam că biroul are microfoane ascunse. Când 
două sau mai multe persoane sunt lăsate singure în biroul 
altcuiva, trebuie să presupui că vor fi ascultate. Probă de 
microfon - unu, doi, trei. 


— Frumos birou, am zis totuşi. Domnul Koenig dă dovadă de 
bun-gust. 

Ted şi Kate m-au ignorat. 

Mi-am privit ceasul de mână. Era aproape ora 7.00 p.m., şi 
presupuneam că domnul Koenig nu era prea fericit să fie nevoit 
să se întoarcă la birou într-o sâmbătă seara. Dar nici nu era prea 
speriat de această idee: activitatea antiteroristă este o slujbă 
continuă. În Brigada de Omucideri obişnuiam să spunem: „Când 
ziua criminalilor se sfârşeşte, începe ziua noastră”. 

M-am dus la fereastră şi am privit spre est. Această parte a 
Manhattanului de jos este ticsită de tribunale, iar mai departe, 
spre est, se află One Police Plaza, fostul meu cartier general 
unde am avut parte şi de bune şi de rele. Dincolo de Police Plaza 
se află podul Brooklyn, dinspre care am venit noi, şi care 
traversează East River, ce separă Manhattan Island de Long 
Island. 

De aici nu puteam vedea aeroportul Kennedy, dar i-am văzut 
luminile şi am observat pe cer, deasupra Oceanului Atlantic, un 
şir de stele strălucitoare, ca o nouă constelație, dar care 
reprezentau, de fapt, un avion ce se apropia. In aparenţă, 
pistele erau din nou funcţionale. 

Spre sud, în port, se află Ellis Island, pe unde au trecut 
milioane de emigranţi, inclusiv străbunii mei irlandezi. lar în 
sudul lui Ellis Island se află Statuia Libertăţii, ţinându-şi torţa 
luminată, urând bun venit lumii. S-a aflat pe lista aproape a 
tuturor teroriştilor lumii, dar până acum, toate bune. Este încă în 
picioare. 

Una peste alta, panorama era spectaculoasă - oraşul, podurile 
luminate, nul, cerul senin de aprilie şi semiluna care răsărea la 
est, deasupra Brooklyn-ului. 

M-am întors şi am privit spre sud-vest prin fereastra imensă. 
Cele mai impunătoare erau turnurile gemene de la World Trade 
Center, care se ridicau la patru sute de metri spre cer, o sută 
zece etaje de sticlă, beton şi oţel. 

Turnurile se găseau la aproape opt sute de metri distanţă, dar 
erau atât de mari încât părea că se află vizavi. Acestea erau 
cunoscute, din construcţie, ca Turnul de Nord şi turnul de Sud, 
dar vineri, 26 februarie 1993, la ora 12:17 şi 36 secunde p.m., 
turnul de Sud mai că devenise turnul Lipsă. 

Masa de lucru a domnului Koenig era plasată în aşa fel încât 


ori de câte ori se uita pe fereastră vedea aceste turnuri şi se 
gândea la ce se rugase un anume gentleman arab când parcase 
în garajul subteran al turnului o dubiţă încărcată cu explozibil - 
adică la prăbuşirea Turnului de Sud şi la moartea a peste 
cincizeci de mii de oameni din turn şi de la sol. 

lar dacă turnul de Sud s-ar fi prăbuşit în partea dreaptă şi ar fi 
lovit turnul de Nord, ar mai fi fost încă patruzeci sau cincizeci de 
mii de morţi. 

După cum s-a dovedit, structura a rezistat şi nu au fost decât 
şase morţi şi peste o mie de răniţi. Explozia subterană a distrus 
secţia de poliţie situată în subsol şi a făcut o gaură imensă în 
garajul subteran supraetajat. Ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai 
mare pierdere de vieţi omeneşti în America de la cel de-al doilea 
război mondial încoace s-a dovedit un semnal de deşteptare 
puternic şi clar. America era pe linia frontului. 

M-am gândit că domnul Koenig ar fi putut să-şi rearanjeze 
mobila în birou sau ar fi putut pune storuri la ferestre, dar asta 
spunea ceva despre omul care preferase să privească acele 
turnuri în fiecare zi de lucru. Nu ştiu dacă a blestemat eroarea în 
sistemul de securitate care dusese la tragedie sau dacă i-a 
mulţumit lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă pentru salvarea a o 
sută de mii de vieţi. Probabil că a făcut ambele lucruri şi 
probabil că aceste turnuri, alături de Statuia Libertăţii, Wall 
Street şi orice altceva cuprindea cu privirea Jack Koenig din 
biroul lui îi bântuiau somnul în fiecare noapte. 

Regele Jack nu se afla, de fapt, la conducerea ATTF când 
explodase bomba în 1993, dar acum era, şi s-ar putea să se 
gândească să-şi mute masa de lucru, luni dimineaţă, cu faţa 
spre aeroportul Kennedy. Oricum pentru Jack Koenig nimic bun 
nu se vedea de aici. 

În acest moment, subiectul gândurilor mele a intrat în birou şi 
m-a surprins privind spre World Trade Center. 

— Sunt încă în picioare, domnule profesor? m-a întrebat el. 

Evident, avea o memorie bună în ce priveşte subalternii 
obraznici. 

— Da, domnule, am replicat eu. 

— Ei bine, asta este o veste bună. 

S-a uitat la Kate şi Nash şi ne-a făcut semn tuturor să ne 
aşezăm. Nash şi Kate au ales canapeaua, eu - unul dintre cele 
trei fotolii, în timp ce domnul Koenig a rămas în picioare. 


Jack Koenig era un bărbat înalt de aproape cincizeci de ani. 
Avea părul argintiu tuns scurt, ochi cenuşii ca oţelul, o barbă 
nerasă de aceeaşi culoare, o falcă de oţel şi stătea ţeapăn de 
parcă avea o vargă de oţel în fund, pe care era gata să o 
transfere în fundul altcuiva. Una peste alta, nu era tipul de om 
glumeţ, iar starea lui de spirit era pe drept cuvânt sumbră. 

Domnul Koenig era îmbrăcat cu pantaloni comozi, cămaşă 
albastră sport şi mocasini, dar pe el nimic nu arăta comod, 
sportiv sau mocasinesc. 

Hal Roberts a intrat în birou şi s-a aşezat vizavi de mine, în 
celălalt fotoliu. Jack Koenig nu părea că vrea să se aşeze şi să se 
relaxeze. 

Domnul Roberts ţinea în mână un blocnotes galben şi un 
stilou. M-am gândit că poate voia să ia comanda pentru băuturi, 
dar eram prea optimist. 

Domnul Koenig a început fără nicio introducere: 

— Poate cineva dintre voi să-mi explice cum a putut un 
terorist încătuşat şi păzit să omoare trei sute de bărbaţi, femei 
şi copii aflaţi la bordul unei aeronave americane, inclusiv cei doi 
agenţi din escortă şi alţi doi comandori FBI, un bărbat din 
Serviciul de Intervenţie al Autorităţii Aeroportului, după care s-a 
deplasat la o clădire a FBI, secretă şi sigură, unde a ucis o 
secretară a ATTF, un ofiţer FBI de serviciu şi un poliţist din 
NYPD, membru al echipei voastre? Ne-a privit pe fiecare. 
Binevoieşte cineva să dea un raport scurt? 

Dacă ar fi fost la Police Plaza şi nu la Federal Plaza, aş fi pus o 
întrebare sarcastică de genul: „Vă imaginaţi cât de rău ar fi fost 
dacă ticălosul nu ar fi fost încătuşat?”. Dar nu era momentul, 
locul sau cazul pentru frivolităţi. O mulţime de oameni inocenți 
erau morţi şi era de datoria celor vii să explice de ce. Totuşi, 
Regele Jack nu luase un start bun faţă de interlocutorii lui. 

Nu are rost să vă mai spun că nimeni nu a răspuns lao 
întrebare ce părea retorică. Este o idee bună să-ţi laşi şeful să-şi 
verse puţin năduful. Spre cinstea lui, a continuat aşa doar un 
minut sau două, apoi s-a aşezat şi a privit pe fereastră. Din 
unghiul acela se vedea districtul financiar, deci nu putea exista 
o asociere nefericită cu locul crimei, doar dacă avea cumva 
acţiuni la Compania Trans-Continental. 

Apropo, Jack Koenig face parte din FBI şi sunt sigur că Ted 
Nash nu suportă ca un federal să-i vorbească aşa. Nici mie, ca 


un semicivil ce sunt, nu-mi place, dar Koenig era şeful, iar noi 
făceam parte din echipa antiteroristă. Echipa. Kate, din FBI, se 
afla într-o postură care îi ameninţa cariera, la fel ca şi George 
Foster, dar acesta alesese sarcina mai uşoară şi rămăsese în 
urmă cu cadavrele. 

Regele Jack părea că încearcă să-şi regăsească cumpătul. 

— Îmi pare rău pentru Peter Gorman, a spus el în cele din 
urmă, privindu-l pe Ted Nash. L-ai cunoscut? 

Nash a dat din cap afirmativ. 

— Erai prietenă cu Phil Hundry? a întrebat-o el apoi pe Kate. 

— Da. 

După aceea Koenig s-a uitat la mine şi mi-a spus: 

— Sunt sigur că ai pierdut prieteni în timpul acţiunii. Ştiu cât 
este de greu. 

— Într-adevăr. Nick Monti devenise prietenul meu. 

Jack Koenig a privit din nou pe fereastră, meditând la multe 
lucruri, sunt sigur. Era momentul să păstrăm o tăcere plină de 
respect, ceea ce am şi făcut vreme de un minut, dar toată 
lumea ştia că trebuia să ne întoarcem cât mai repede la 
treburile noastre. 

— Căpitanul Stein ni se va alătura? am întrebat puţin 
nediplomat. 

— A preluat comanda echipelor de urmărire şi filaj şi nu are 
timp pentru întruniri, mi-a răspuns el după ce m-a privit un 
moment. 

Nu ştii niciodată sigur ce pun la cale şefii sau ce fel de luptă 
se duce, şi este mai bine să nu-ţi pese. Am căscat, ca să arăt că 
tocmai mi-am pierdut interesul atât pentru întrebarea pe care o 
pusesem, cât şi pentru răspunsul lui Koenig. 

— Bine, spune-mi ce s-a întâmplat, i s-a adresat el lui Kate. De 
la început. 

Kate a părut pregătită pentru întrebare şi a prezentat 
evenimentele zilei cronologic, obiectiv, repede, dar fără să se 
grăbească. 

Koenig a ascultat fără să o întrerupă. Roberts a luat notițe. 
Undeva, o casetă audio începuse să se învârtă. 

Kate a menţionat faptul că eu insistasem să mă deplasez la 
aeronavă, dar că nici ea, nici Foster nu s-a gândit că nu ar fi 
necesar. 

Faţa lui Koenig a rămas impasibilă, fără să aprobe sau să 


dezaprobe ceva pe timpul relatării. Nu a ridicat sprâncenele, nu 
s-a încruntat, nu s-a crispat, nu a dat din cap afirmativ sau 
negativ şi, incontestabil, nu a zâmbit niciodată. Era expert în a 
asculta şi nimic din atitudinea şi comportamentul lui nu încuraja 
sau descuraja martorii. 

Kate a ajuns la partea în care eu am revenit în cupola 
avionului 747 şi am descoperit că degetele mari de la mâinile lui 
Hundry şi Gorman lipseau. Ea s-a oprit puţin pentru a se 
concentra. Koenig m-a privit, şi, deşi nu mi-a dat niciun semn că 
aproba ceva, am ştiut că voi participa la rezolvarea cazului. 

Kate a continuat relatarea, prezentând doar faptele, lăsând 
speculaţiile şi teoriile pentru mai târziu, când Koenig avea sau 
nu să le ceară. Kate Mayfield avea o memorie uluitoare pentru 
detalii şi o capacitate surprinzătoare de a se abţine să 
înfrumuseţeze sau să denatureze faptele. Vreau să spun că într- 
o situaţie similară, când am stat pe covor în faţa şefilor mei, am 
procedat la fel doar când îmi protejam un prieten, dar sunt 
cunoscut că am pierderi de memorie. 

— George s-a hotărât să rămână la aeroport, a concluzionat 
Kate, şi să ia conducerea la locul crimei. Toţi am fost de acord şi 
i-am cerut ofițerului Simpson să ne aducă aici cu maşina. 

Mi-am privit ceasul de la mână. Relatarea lui Kate ţinuse 
patruzeci de minute. Acum era aproape ora 8:00 p.m., oră la 
care de obicei creierul meu simte nevoia de alcool. 

Jack Koenig s-a lăsat pe spate în scaun şi puteam să văd cum 
cântărea faptele. 

— Totul arată că acest Khalil a fost cu un pas sau doi înaintea 
noastră, a spus el. 

— Asta este tot ce contează într-o cursă, am spus eu, luându- 
mi inima în dinţi. Locul al doilea este pentru primul învins. 

Domnul Koenig m-a privit un moment. 

— Locul al doilea este pentru primul învins, a repetat el. De 
unde ai mai scos-o şi pe asta? 

— Cred că din Biblie. 

— Fă o pauză, i-a spus Koenig lui Roberts, care a lăsat stiloul 
jos. Inţeleg că ţi-ai cerut transferul pentru secţiunea IRA, mi s-a 
adresat mie de astă dată. 

— Ei bine, am replicat eu după ce mi-am dres glasul, aşa este, 
dar... 

— Ai o nemulţumire personală împotriva Armatei Republicane 


Irlandeze? 

— Nu, de fapt, eu... 

— John şi cu mine am discutat această problemă mai 
devreme, a intervenit Kate în discuţie, şi şi-a retras cererea. 

Nu era chiar ceea ce îi spusesem, dar era mai bine decât 
remarcele mele naziste şi sexiste împotriva musulmanilor. Am 
privit-o pe Kate şi ochii ni s-au întâlnit. 

— Am revăzut cazul Plum Island toamna trecută, m-a informat 
Koenig. 

Nu am răspuns. 

— Am citit raportul înaintat de Ted Nash şi George Foster, 
precum şi raportul făcut de detectivul Beth Penrose din Divizia 
Omucideri a poliţiei din Suffolk, a adăugat el. Par să existe unele 
diferenţe de opinii şi fapte în raportul ATTF şi cel al poliţiei 
locale. Majoritatea diferenţelor sunt în legătură cu rolul tău în 
acest caz. 

— Nu am fost implicat oficial. 

— Totuşi ai rezolvat cazul. 

— Am avut la dispoziţie mai mult timp. Poate am nevoie de un 
hobby. 

El nu a zâmbit. 

— Poate că raportul detectivului Penrose a fost influenţat de 
relaţia dintre voi, a spus el. 

— La vremea aceea nu aveam nicio relaţie. 

— Dar aceasta exista când ea a redactat raportul final. 

— Mă scuzaţi, domnule Koenig. Am mai trecut prin aşa ceva 
cu poliţiştii NYPD de la Ministerul de Interne... 

— Oh, şi-au pus oamenii să investigheze relaţia? 

Mi-am dat seama că era o glumă şi am râs, o secundă sau 
două prea târziu. 

— De asemenea, a continuat el, raportul lui Ted şi George s-ar 
putea să fi fost denaturat de faptul că i-ai scos din sărite. 

Am privit la Nash, care părea străin de toate acestea, ca de 
obicei, de parcă Koenig vorbea despre alt Ted Nash. 

— Am fost fascinat de talentul tău de a ajunge în miezul 
acelui caz complex pe care toţi ceilalţi l-au ignorat. 

— Ţine de munca de detectiv, am replicat modest, sperând că 
domnul Koenig va spune: „Nu, băiete, eşti sclipitor”. 

Dar nu a spus asta. 

— lată de ce angajăm detectivi de la NYPD, a continuat el. Ei 


pun ceva diferit pe masă. 

— Cum ar fi gogoşile, am sugerat eu. 

Domnul Koenig nici nu s-a amuzat, nici nu s-a supărat. 

— Ei aduc o doză de bun-simţ, un simţ al străzii şi o 
cunoaştere mai bună a modului de a gândi al criminalilor, care 
diferă oarecum de abordarea unui agent din FBI sau CIA. Eşti de 
acord? 

— Absolut. 

— Există o deviză în ATTF care spune că întregul este mai 
mare decât suma părţilor. Sinergie. Corect? 

— Corect. 

— Acest lucru este posibil prin respect mutual şi cooperare. 

— Tocmai voiam să precizez acest lucru. 

— Vrei să rămâi la caz? m-a întrebat după ce m-a privit un 
moment. 

— Da, vreau. 

S-a aplecat în faţă şi m-a privit în ochi. 

— Nu vreau să văd nicio manifestare de vedetism, a zis, nu 
vreau să aud despre atitudini dispreţuitoare şi îţi cer o loialitate 
deplină, domnule Corey, sau, pe Dumnezeul meu, voi cere să-ţi 
fie împăiat capul pe care îl voi pune pe masa mea de lucru. De 
acord? 

Sfinte Dumnezeule. Tipul semăna cu foştii mei şefi. Trebuia să 
existe ceva în mine care scotea la iveală tot ce era mai rău în 
oameni. Oricum, am reflectat la amendamentele contractului 
meu. Puteam să fiu un component loial şi cooperant al echipei? 
Nu, dar doream slujba. Mi-am dat seama că domnul Koenig nu- 
mi ceruse să renunţ la sarcasm sau să-mi umbresc inteligenţa 
sclipitoare, şi am luat asta ca pe o aprobare sau o omisiune din 
partea lui. 

— De acord, am spus încrucişând degetele ca să am noroc. 

— Bine. Ne-am strâns mâinile. Eşti acceptat, a spus el. 

Eram gata să zic: „Nu veţi regreta, domnule”, dar m-am 
gândit că ar fi posibil să o facă, aşa că am spus doar: 

— Voi face tot ce îmi va sta în putere. 

Koenig a luat un dosar din mâna lui Roberts şi a început să-l 
răsfoiască. L-am privit pe Jack Koenig un moment şi am hotărât 
că nu ar trebui să-l subestimez. Nu a ajuns în acest birou de pe 
colţ pentru că Unchiul Sam era fratele mamei lui. A ajuns aici 
prin muncă susţinută, program prelungit, inteligenţă, instruire, 


încredere în rolul lui, pricepere în a conduce şi, probabil, 
patriotism. Dar o mulţime de indivizi din FBI aveau aceleaşi 
calităţi. 

Ceea ce îl deosebea pe Jack Koenig de alte femei şi bărbaţi 
talentaţi era calitatea lui de a accepta responsabilitatea 
catastrofelor pe care fusese angajat să le prevină. Ce s-a 
întâmplat în această după-amiază era destul de rău, dar pe 
undeva se afla un individ rău - Asad Khalil şi alţii ca el care 
doreau să distrugă cu arme nucleare centrul oraşului Manhattan 
sau să otrăvească reţeaua de apă potabilă, sau să lichideze 
populaţia printr-un război bacteriologic. Jack Koenig ştia toate 
acestea, noi toţi o ştiam. Dar Koenig era gata să ducă această 
povară şi să-şi asume răspunderea dacă şi când se va întâmplă. 
Ca în această zi. 

Koenig a privit la Ted, la Kate şi la mine, apoi a dat din cap 
spre Roberts, care şi-a luat stiloul. Perioada de intervievare a lui 
John Corey şi de aplanare a conflictului trecuse, iar partea a 
doua despre dezastrul de la aeroportul JFK era gata să înceapă. 

— Mi-e greu să cred că zborul Unu-Şapte-Cinci nu a avut 
contact radio aproape două ore şi niciunul dintre voi să nu fi fost 
la curent, i-a spus Koenig lui Kate. 

— Singurul nostru contact cu aeronava a fost prin 
reprezentanta companiei de la poartă, a replicat Kate, iar ea ştia 
prea puţin. Va trebui să reconsiderăm această procedură. 

— Este o idee bună. Ar fi trebuit să fiţi în legătură directă şi cu 
cei de la Controlul traficului aerian, cu turnul de control şi cu 
centrul de comandă al poliţiei aeroportului, a adăugat el. 

— Da, domnule. 

— Dacă avionul ar fi fost deturnat în aer, ar fi ajuns în Cuba 
sau Libia înainte ca voi să aflaţi. 

— Da, domnule. Ted a avut prevederea de a obţine numele şi 
numărul de telefon al controlorului şef al turnului de control, a 
adăugat ea. 

— Da, a zis el, privind la Nash. O idee bună. Dar ar fi trebuit 
să-l suni mai devreme. 

Nash nu a răspuns. Am avut impresia că Nash nu va spune 
nimic ce domnul Roberts putea trece în blocnotes. 

— Se pare că dezertorul nostru din februarie, a continuat 
Koenig, s-a predat de probă, ca să vadă cum procedăm. 
Bănuiesc că am crezut toţi că, după fuga acestuia, de data 


aceasta se vor lua măsuri suplimentare de precauţie, a adăugat 
el. Dacă dezertorul din februarie ar fi fost legat la ochi, nu ar fi 
văzut Clubul Conchistadorilor, amplasarea lui sau... cum să 
deschidă uşa. Deci, poate ar trebui să începem să legăm la ochi 
persoanele neautorizate, inclusiv pe aşa-zişii dezertori şi 
informatori. De asemenea, a continuat el, vă amintiţi că 
dezertorul din februarie a fost adus într-o sâmbătă şi a văzut că 
în weekend sunt puţini la Clubul Conchistadorilor. 

Partea a doua, se părea, era o analiză a tacticii şi procedeelor, 
care se mai putea numi închiderea Cuştii După Evadarea Leului. 
Domnul Koenig a continuat câtva timp pe această linie, 
adresându-i-se în special lui Kate, care îi ţinea locul 
neînfricatului nostru şef, George Foster. 

— Aşadar, a zis domnul Koenig, primul indiciu că ceva nu 
mergea conform planului a fost când Ted l-a sunat pe 
controlorul şef al turnului de control, pe domnul Stavros. 

— Atunci a fost momentul în care John a vrut să se deplaseze 
la aeronavă, a zis Kate, dar Ted, George şi cu mine... 

— Asta am înţeles deja, a zis domnul Koenig. 

Eu doream oarecum să aud din nou, dar Koenig a trecut mai 
departe şi i-a pus lui Ted Nash o întrebare directă şi interesantă: 

— Ai anticipat o problemă în legătură cu această misiune? 

— Nu, a replicat el. 

Eu gândeam altfel, în ciuda tâmpeniilor debitate de Ted 
despre faptul că aici se spunea numai adevărul. Tipii de la CIA 
sunt atât de falşi, de şireţi, de înşelători, paranoici şi ticăloşi, 
încât nu ştii niciodată ce ştiu ei, când ştiu şi ce pun la cale. Asta 
nu-i transformă în băieţi răi şi, de fapt, trebuie să le admiri clasa 
în tot ce fac. Vreau să spun că un tip de la CIA e în stare să 
mintă un preot în confesional. Dar, lăsând la o parte admiraţia, 
nu este uşor să lucrezi cu ei dacă nu eşti unul de-al lor. 

Oricum, Jack Koenig pusese întrebarea şi prin aceasta putea 
începe disputa, dar el a trecut mai departe şi mi s-a adresat: 

— Apropo, deşi îţi admir iniţiativa, când ai urcat în maşina de 
poliţie a Autorităţii Aeroportului şi ai traversat pistele, ţi-ai minţit 
superiorii şi ai încălcat toate regulile. Voi trece peste asta, dar 
să nu se mai întâmple. 

Acum eram puţin supărat şi am replicat: 

— Dacă aş fi acţionat cu zece minute mai devreme, poate 
Khalil s-ar afla acum sub pază, acuzat de omor. Dacă i-aţi fi 


instruit pe Hundry şi Gorman să sune de la telefoanele celulare 
sau de la telefonul de la bord şi să raporteze pe parcurs, am fi 
ştiut că era o problemă din momentul în care nu aveam veşti de 
la ei. Dacă am fi fost în legătură directă cu cei de la Controlul 
traficului aerian, ni s-ar fi comunicat că aeronava nu mai ţinea 
contactul radio de ore întregi. Dacă nu l-aţi fi întâmpinat cu 
braţele deschise pe ticălosul din februarie, astăzi nu s-ar fi 
întâmplat toate acestea. M-am ridicat şi am anunţat: Dacă nu 
aveţi o sarcină importantă pentru mine, plec acasă. 

Când obişnuiam să folosesc un astfel de tur de forţă cu şefii 
mei, cineva zicea: „Când ieşi, ai grijă să nu te lovească uşa în 
fund”. Dar domnul Koenig a zis calm: 

— Avem ceva important pentru tine. Te rog să stai jos. 

Okay - m-am aşezat la loc. Dacă m-aş fi aflat din nou la 
Departamentul Omucideri, acesta era momentul în care unul 
dintre şefi ar fi tras sertarul mesei şi ar fi făcut să treacă pe la 
fiecare o sticlă de apă minerală plină cu votcă pentru calmarea 
nervilor tuturor. Dar aici nu mă aşteptam la nici o încălcare a 
regulamentului, aici, într-un loc în care pe pereţii coridoarelor 
atârnaseră postere de avertizare împotriva băuturii, fumatului, 
hărţuirii sexuale şi gândurilor criminale. 

Am rămas deci toţi pe loc, angajaţi, presupun, în meditaţie 
Zen, potolindu-ne nervii fără alcoolul dăunător. 

Domnul Koenig a continuat cu ordinea de zi: 

— L-ai sunat pe George Foster de pe telefonul mobil al lui 
Kate, mi s-a adresat el, şi i-ai dat instrucţiuni să dea alarma în 
tot oraşul. 

— Adevărat. 

A analizat apoi secvenţe din convorbirea mea cu George 
Foster. 

— Deci te-ai întors în cupolă şi ai constatat că degetele mari 
de la mâinile drepte ale lui Phil şi Peter lipseau. Ai înţeles 
semnificaţia acestui lucru. 

— Ce altceva putea însemna? 

— Corect. Te felicit pentru mostra incredibilă de raţionament 
deductiv... Vreau să spun... să te întorci şi să verifici... degetele 
mari. Cum ţi-a venit această idee, domnule Corey? m-a întrebat 
el. 

— Sincer, nu ştiu. Câteodată îmi apar astfel de idei în minte. 

— Serios? Totdeauna acţionezi pe baza unor astfel de idei? 


— Ei bine, doar dacă sunt destul de ciudate. Ştiţi 
dumneavoastră, ca lipsa degetelor mari. Trebuie să-ţi urmezi 
instinctul. 

— Înţeleg. Deci ai sunat la Clubul Conchistadorilor, iar Nancy 
Tate nu a răspuns. 

— Cred că am lămurit asta, am zis. 

— De fapt, ea era moartă deja, a spus Koenig, ignorând 
remarca mea. 

— Da. De aceea nu a răspuns. 

— lar Nick Monti era şi ei mort. 

— Probabil că era pe moarte. Durează ceva timp când eşti 
rănit la piept. 

— Unde ai fost rănit? m-a întrebat Koenig pe neaşteptate. 

— Pe West One Hundred şi Second Street? 

— Am vrut să spun unde? 

Am ştiut ce a vrut să spună, dar nu-mi plăcea să discut 
anatomie în public. 

— Nu mi-a afectat prea mult creierul, am replicat. 

A părut neîncrezător, dar a abandonat subiectul şi a privit la 
Ted. 

— Ai ceva de adăugat? 

— Nu, nu am. 

— Crezi că John şi Kate au ratat vreo ocazie? 

Ted Nash a analizat puţin această întrebare grea. 

— Cred că toţi l-am subestimat pe Asad Khalil, a replicat el. 

— Cred că da, a zis Koenig, dând afirmativ din cap. Dar nu o 
vom face din nou. 

— Ar trebui să nu-i mai privim pe aceşti indivizi ca pe nişte 
idioţi, a adăugat Nash. Asta ne-ar putea aduce multe necazuri. 

Koenig nu a răspuns. 

— Dacă îmi este îngăduit să spun, a continuat Nash, în FBI şi 
NYPD există o problemă de atitudine faţă de extremiştii islamici. 
O parte a acestei probleme derivă din atitudinea rasială. Arabii 
şi alte grupuri etnice din lumea islamică nu sunt proşti sau laşi. 
Armatele lor sau forţele lor aeriene s-ar putea să nu ne 
impresioneze, dar organizaţiile teroriste din Orientul Mijlociu au 
dat lovituri majore în toată lumea, în Israel şi America. Am lucrat 
cu Mossadul, iar ei au un mai mare respect faţă de teroriştii 
islamici decât noi. Aceşti extremişti s-ar putea să nu fie toţi de 
nivel înalt, dar până şi cei proşti pot reuşi o lovitură din când în 


când. lar uneori dai peste unul ca Asad Khalil. 

Nu are rost să vă mai spun că Regelui Jack nu i-a plăcut 
discursul, dar a apreciat mesajul. Şi asta îl făcea pe Jack Koenig 
să fie mai isteţ decât majoritatea şefilor. Atât eu, cât şi Kate am 
auzit ce-a spus Nash. CIA, în ciuda resentimentelor mele faţă de 
reprezentanţii ei, are multe forţe. Unele dintre ele se presupune 
că se află în zona posibilului inamic, dar ei tind să-l 
supraaprecieze, ceea ce este bine pentru bugetul CIA. Vreau să 
spun că prima bănuială pe care au avut-o despre colapsul 
Uniunii Sovietice au aflat-o din ziare. 

Pe de altă parte, era o fărâmă de adevăr în cele spuse de Ted 
Nash. Niciodată nu este bine să gândeşti despre oamenii care 
arată, vorbesc şi procedează altfel decât tine că sunt clovni. Mai 
ales când ei vor să te ucidă. 

— Cred că atitudinea tuturor se va schimba, i-a zis Jack 
Koenig lui Nash, dar sunt de acord cu tine că avem unele 
probleme în acest domeniu. După ziua de astăzi se vor vedea 
îmbunătăţiri în modul în care ne percepem oponenții. 

Acum, că domnul Nash şi-a prezentat disertaţia filosofică, a 
revenit la subiectul actual. 

— Eu cred, a zis el, după cum v-a spus Kate mai devreme, că 
acest Khalil a părăsit ţara. Probabil că acum se îndreaptă spre o 
ţară din Orientul Mijlociu să-şi desăvârşească cunoştinţele. În 
cele din urmă va ajunge din nou în Libia, unde va prezenta 
raportul şi va fi decorat. S-ar putea să nu-l mai vedem niciodată 
sau, poate, peste un an ne vom confrunta cu rezultatul acţiunii 
lui. Între timp, această problemă este mai bine să fie rezolvată 
pe cale diplomatică şi prin intermediul agenţiilor internaţionale 
de spionaj. 

Koenig l-a privit un moment pe Nash. Aveam impresia netă că 
nu se prea plăceau unul pe celălalt. 

— Dar nu ai nimic împotrivă, Ted, a zis Koenig, dacă vom 
continua să cercetările? 

— Bineînţeles că nu. 

Măi, măi. Pentru un scurt moment şi-au arătat colții. Credeam 
că formăm o echipă. 

— Întrucât deţii informaţii la prima mână, i-a sugerat domnul 
Koenig domnului Nash, de ce nu ceri o revenire la agenţia ta? 
Le-ai fi de un folos nepreţuit în acest caz. Poate obţii o numire 
peste Ocean. 


— Dacă consideraţi că vă puteţi dispensa de mine aici, a 
replicat Nash, înțelegând aluzia, aş vrea să plec la Langley în 
seara asta sau mâine, ca să discut această sugestie cu ei. Cred 
că este o idee bună. 

— Şi eu, a spus Jack Koenig. 

M-a privit de parcă Ted Nash era pe cale să dispară din viaţa 
mea, ceea ce m-a făcut fericit. Pe de altă parte, s-ar putea să-mi 
lipsească bătrânul Ted. Sau poate că nu. Oamenii ca Nash, care 
dispar, au obiceiul să reapară când te aştepţi sau când doreşti 
mai puţin. 

Schimbul de replici politicos, dar fără valoare dintre Ted Nash 
şi Jack Koenig părea că se sfârşise. 

Mi-am imaginat că îmi aprind o ţigară, că beau scotch şi îmi 
spun glume obscene, în timp ce Kate şi Jack flecăreau. Cum pot 
oamenii ăştia să funcţioneze fără alcool? Cum pot vorbi fără să 
înjure? Dar Koenig mai scăpase din când în când câteva 
înjurături. Pentru el mai existau speranţe. De fapt, Jack Koenig 
ar putea deveni un poliţist bun - asta este cea mai mare laudă 
pe care pot să o aduc cuiva. 

S-a auzit un ciocănit şi uşa s-a deschis. Un tânăr a apărut în 
prag. 

— Domnule Koenig, a spus el. Vă caută cineva la telefon sau 
poate doriţi să vorbiţi de aici. 

Koenig s-a ridicat, s-a scuzat şi s-a dus la uşă. Am observat că 
spaţiul de dincolo de uşă, care fusese întunecat şi gol la sosirea 
noastră, era acum luminat, şi am văzut bărbaţi şi femei aşezaţi 
la mesele de lucru sau mergând de colo-colo. Un sediu de poliţie 
nu este niciodată întunecat, liniştit sau gol, dar federalii încearcă 
să se ţină de orele de program, bazându-se pe câţiva ofiţeri de 
serviciu şi pe pagere pentru a face mobilizarea când se dă 
alarma. 

Jack s-a făcut nevăzut, iar eu m-am întors spre Hal Roberts şi 
i-am sugerat: 

— Ce-ar fi să ne aduci nişte cafea? 

Domnului Roberts nu i-a plăcut să fie trimis după cafea, dar 
Kate şi Ted mi-au susţinut propunerea, aşa că Roberts s-a 
ridicat şi a părăsit încăperea. 

M-am uitat un moment la Kate. În ciuda celor întâmplate, 
arăta tot atât de proaspătă şi vioaie de parcă era ora 9:00 a.m. 
în loc de 9:00 p.m. lar eu îmi simţeam mintea blocată. Sunt cu 


aproape zece ani mai în vârstă decât domnişoara Mayfield şi nu 
mă refăcusem complet după trezirea mea aproape din morţi, 
aşa că, poate, asta explica diferenţa dintre nivelurile noastre de 
energie. Dar nu explica de ce hainele şi părul ei erau impecabile 
şi de ce mirosea atât de bine. Eu mă simţeam şi, probabil, 
arătam mototolit şi aveam nevoie urgentă de un duş. 

Nash arăta elegant şi vigilent, dar aşa se prezintă de obicei 
manechinele. In plus, astăzi nu depusese niciun efort fizic. Cu 
siguranţă nu făcuse o cursă nebunească prin aeroport şi nici nu 
urcase într-o aeronavă plină cu cadavre. 

Dar să revin la Kate. Şedea picior peste picior şi pentru prima 
dată am observat ce picioare frumoase avea. De fapt, ar fi 
trebuit să observ asta cu aproape o lună în urmă, în prima 
nanosecundă după ce am cunoscut-o, dar încerc să-mi modific 
comportamentul grobian de NYPD. Nu m-am atins de nicio 
femeie singură sau căsătorită din ATTF. Imi câştigasem 
reputaţia de bărbat devotat slujbei sau unei prietene din afară, 
de homosexual, sau de individ cu un libido scăzut, sau care, 
poate, fusese atins sub centură de unul dintre cele trei gloanţe 
care mă răniseră. 

Oricum, întreaga lume era la picioarele mele acum. Femeile 
din birou vorbeau cu mine ca şi cu prietenii sau soţii lor, mă 
întrebau dacă îmi place noua lor coafură şi, în general, mă 
tratau la modul neutru. Fetele nu îmi ceruseră încă să merg cu 
ele la cumpărături şi nici nu făcusem schimb de reţete culinare, 
dar poate voi fi invitat la vreun botez. Vechiul John Corey este 
mort, îngropat sub tone de rapoarte corecte din punct de vedere 
politic de la Washington. John Corey, de la NYPD - Omucideri 
este istorie. A răsărit John Corey, agent special civil în ATTF. Mă 
simţeam curat, botezat în apele sfinte ale Potomacului, renăscut 
şi primit în rândurile gazdelor pure ca nişte îngeri cu care lucrez. 

Dar să mă întorc la Kate. Fusta i se ridicase deasupra 
genunchilor, iar eu priveam la minunata ei coapsă stângă. Mi- 
am dat seama că şi ea se uita la mine şi mi-am luat ochii de la 
picioarele ei ca să o privesc în faţă. Buzele ei erau mai pline 
decât ştiam eu, uşor îmbufnate şi expresive. Ochii ei albaştri ca 
cerul îmi priveau adânc în suflet. 

— Arăţi de parcă ai avea nevoie de o cafea, mi-a zis. 

Mi-am limpezit gâtul şi mintea şi am replicat: 

— De fapt, am nevoie de o băutură. 


— Îţi fac eu cinste mai târziu, a spus ea. 

— De obicei, la ora zece sunt în pat, am replicat, privindu-mi 
ceasul de mână. 

Ea a zâmbit, dar nu mi-a răspuns. Inima îmi bătea să-mi 
spargă pieptul. 

Intre timp, Nash era tot Nash, total desprins de restul lumii, la 
fel de nepătruns ca un călugăr tibetan. Din nou m-am gândit 
că, poate, tipul nu era distant. Poate era prost. Poate că avea 
coeficientul de inteligenţă al unui prăjitor de pâine, dar era 
destul de inteligent să nu se ardă singur. 

Domnul Roberts s-a întors cu o tavă pe care se aflau o carafă 
cu cafea şi patru ceşti. A pus tava pe măsuţă fără să spună 
niciun cuvânt şi fără să se ofere să toarne în ceşti. Am luat 
carafa şi am umplut trei ceşti cu cafea fierbinte. Kate, Ted şi cu 
mine am luat câte o ceaşcă şi am sorbit din cafea. 

Ne-am ridicat toţi trei şi ne-am dus la fereastră, fiecare 
pierdut în gândurile proprii îmbrăţişând priveliştea cu privirea. 

Am privit spre est, către Long Island. Acolo se afla o căsuţă 
frumoasă, la aproape o sută cincizeci de kilometri plus o lume 
de aici, iar acolo stătea Beth Penrose, în faţa căminului, cu un 
pahar de ceai sau de brandy în mână. Nu era bine să zăboveşti 
asupra unor lucruri de felul acesta, dar mi-am amintit ce mi-a 
spus odată fosta mea soţie. „Un bărbat ca tine, John, face doar 
ce doreşte să facă. Vrei să fii poliţist, deci nu te plânge de 
slujbă. Când vei fi pregătit, vei renunţa. Dar încă nu eşti.” 

Cu siguranţă. Dar în timpuri ca astea, studenţii indolenţi de la 
John Jay arătau destul de bine. 

Am privit la Kate şi am surprins-o uitându-se la mine. Am 
zâmbit. Şi ea a zâmbit. Amândoi am întors spatele gândurilor 
noastre. 

In cea mai mare parte a vieţii mele profesionale am făcut 
lucruri care au fost considerate importante. Fiecare persoană 
din încăpere cunoştea acest sentiment. Dar meseria îşi lua 
tributul din minte şi spirit şi uneori, ca în cazul meu, din trup. 

Cu toate acestea, ceva mă împingea de la spate. Fosta mea 
soţie concluzionase: „Niciodată nu vei muri de plictiseală, John, 
ci vei muri la datorie. O jumătate din tine a şi murit deja.” 

Totuşi, mă simţeam bine în rolul de protector al societăţii. Nu 
se spunea niciodată aşa ceva la sediul poliţiei, dar asta era 
situaţia. 


Poate, după ce acest caz se va rezolva, mă voi gândi la toate 
acestea. Poate era timpul să abandonez pistolul şi insigna şi să 
părăsesc acest mod periculos de a trăi, poate era timpul să mă 
retrag. 


20 


Asad Khalil continua să străbată împrejurimile rezidenţiale. 
Maşina Mercury Marquis era mare, mai mare decât orice 
condusese vreodată, dar se descurca destul de bine. 

Khalil ocoli punctul de taxare de pe autostradă denumit 
Bariera New Jersey. Nu avea intenţia să mai treacă pe la niciun 
punct de taxare. Aşa după cum ceruse la Tripoli, automobilul 
închiriat avea un sistem global de orientare, de care se folosise 
şi în Europa. Acesta se numea Satellite Navigator şi era uşor 
diferit de cele cu care era obişnuit, dar avea în baza de date 
întreaga reţea de drumuri din Statele Unite şi, în timp ce 
străbătu străzile cu viteză mică, tastă pentru direcţionare spre 
Autostrada 1. 

În câteva minute se afla pe autostradă, îndreptându-se spre 
sud. Era un drum aglomerat, observă el, cu multe magazine pe 
ambele părţi. 

Observă că unele automobile care veneau din sensul opus 
aveau farurile aprinse, aşa că le aprinse şi el. 

După aproape doi kilometri, aruncă pe geam cheile lui Jabbar, 
apoi scoase din portofelul acestuia banii peşin, optzeci şi şapte 
de dolari. În timp ce conducea, continuă să caute în portofel, 
rupând ce era de rupt şi aruncând bucăţile pe geam. Cărţile de 
credit şi licenţa de şofer, din plastic, reprezentau o problemă, 
dar Khalil reuşi să le îndoaie şi să le rupă, după care le aruncă şi 
pe ele. În portofel se mai afla acum doar fotografia color a 
familiei lui Jabbar - Gamal Jabbar, soţia, doi fii, o fiică şi o femeie 
mai în vârstă. Khalil privi fotografia. Reuşise să scoată câteva 
fotografii dintre ruinele casei sale din Al Azziziyah, împreună cu 
câteva fotografii ale tatălui său îmbrăcat în uniformă. Erau 
imagini preţioase, fiindcă nu vor mai exista alte fotografii ale 
familiei Khalil. 

Asad Khalil rupse în patru fotografia familiei lui Jabbar şi 
aruncă bucăţile pe geam, urmate de portofel, de sticla de plastic 
şi, în cele din urmă, de tubul cartuşului. Toate probele erau 
acum împrăştiate pe mai mulţi kilometri şi nu aveau să atragă 
atenţia. 

Khalil întinse mâna, deschise compartimentul pentru mănuşi 
şi scoase un teanc de hârtii - formulare de închiriere, hărţi, 
câteva reclame şi alte hârtii de mai mică importanţă. 


Americanii, gândi el, ca şi europenii, adoră hârtiile inutile. 

Aruncă o privire pe contractul de închiriere şi observă că 
numele de pe el era acelaşi cu numele de pe paşaportul lui. 

Se concentră din nou asupra conducerii. Pe şosea erau destui 
şoferi proşti. Văzu că la volan se aflau adolescenţi, persoane 
foarte în vârstă şi multe femei. Nimeni nu părea să conducă 
corect. În Europa se circula mult mai bine, cu excepţia Italiei. 
Şoferii din Tripoli semănau cu cei italieni. Khalil îşi dădu seama 
că putea comite greşeli la condus şi că nimeni nu va observa. 

Privi indicatorul de benzină şi văzu că rezervorul era plin. 

O maşină de poliţie apăru în oglinda lui retrovizoare şi rămase 
un timp în urma lui. Khalil menţinu viteza şi rămase pe aceeaşi 
bandă. Rezistă tentaţiei de a privi prea des în oglinda laterală 
sau în cea retrovizoare. Asta îi putea face suspicioşi pe poliţişti. 
Khalil îşi puse ochelarii bifocali. 

După cinci minute, maşina poliţiei trecu pe celălalt culoar şi 
un timp merse paralel cu el. Khalil observă că polițistul nu-i 
aruncă nici măcar o privire. În scurt timp, maşina îl depăşi. 

Khalil se lăsă pe spate în scaun şi se concentră asupra 
drumului, în Tripoli i se spusese că sâmbăta seara traficul era 
aglomerat, fiindcă mulţi oameni mergeau în vizită sau la 
restaurante, la spectacole sau la cumpărături. Nu era mare 
diferenţă faţă de Europa, cu excepţia magazinelor non-stop. 

Tot la Tripoli i se mai spusese că în zonele mai rurale poliţiştii 
verifică maşinile ce ar putea fi conduse de cei care făceau 
comerţ cu droguri. Asta putea fi o problemă, îl avertizaseră ei, 
întrucât poliţia caută uneori şoferi negri sau de rasă spaniolă, şi 
pot opri din greşeală sau nu un bărbat arab. Dar seara era dificil 
să vezi cine este la volan, iar soarele apunea. 

Asad Khalil se gândi un moment la Gamal Jabbar. Nu a fost 
bucuros să ucidă un coreligionar, dar fiecare adept al islamului 
trebuie să lupte, să se sacrifice sau să fie martirizat în Războiul 
Sfânt, Jihad, împotriva Occidentului. Prea mulţi musulmani, 
asemenea lui Gamal Jabbar, nu făceau altceva decât să trimită 
bani familiei rămase acasă. De fapt, Jabbar nu meritase să 
moară, gândi Khalil, dar moartea lui fusese singura posibilitate. 
Asad Khalil era într-o misiune sfântă, iar alţii trebuiau sacrificați 
pentru ca el să îndeplinească ceea ce ei nu puteau - să-i ucidă 
pe necredincioşi. Celălalt gând în legătură cu Gamal Jabbar era 
că acesta ar fi putut supravieţui singurului glonţ. Dar el îi văzuse 


spasmele şi îi auzise horcăitul. Omul era mort. „Fie ca Allah să-l 
ia în Paradis chiar în această noapte.” 

Soarele apunea, dar nu era indicat să se oprească şi să-şi 
spună rugăciunea. Primise dispensă din partea mullahului 
pentru toată perioada în care era angajat în Jihad. Dar nu va 
rata rugăciunea, în mintea lui, îngenunche pe covoraşul de 
rugăciune, cu faţa spre Mecca. Rosti: „Dumnezeu este cel mai 
mare! Aduc mărturie că nu există alt Dumnezeu decât Allah. 
Depun mărturie că Mohammed este mesagerul lui. Grăbiţi-vă la 
Salat! Grăbiţi-vă la succes! Dumnezeu este cel mai mare. Nu 
există alt Dumnezeu decât Allah!”. Recită pasaje luate la 
întâmplare din Coran: „Ucideţi-i pe agresori oriunde îi veţi găsi. 
Alungaţi-i din locurile din care ei v-au alungat... Luptaţi-vă cu ei 
până la victoria supremă a lui Allah... Luptaţi pentru cauza lui 
Allah cu devotamentul ce îi datoraţi... Prin aceasta se dă 
permisiunea celor atacați de a pune mâna pe arme... Allah are 
puterea de a le acorda victoria... Credincioşi, temeţi-vă de Allah 
aşa cum ar trebui, şi când moartea va veni, muriţi ca adevăraţi 
musulmani... Dacă aţi suferit o înfrângere, şi inamicul a suferit 
la fel. Noi determinăm apariţia succesivă a acestor victorii în 
omenire pentru ca Allah să-i poată cunoaşte pe adevărații 
credincioşi şi să-i aleagă dintre ei pe martiri, în felul acesta 
putând să le testeze credinţa şi să-i anihileze pe necredincioşi. 
Allah este supremul Uneltitor.” 

Mulţumit că îşi îndeplinise obligaţiile, se simţea cu sufletul 
împăcat în timp ce străbătea ţinutul ciudat, înconjurat de 
inamici şi infideli. 

_ Apoi îşi aminti vechiul cântec arab de luptă „Ura de moarte”. 
„Incrâncenat călăreşte singuratic, cu sabia yemenită drept 
ajutor; nu are niciun ornament, doar crestăturile de pe lamă.” 


21 


Jack Koenig s-a întors ținând câteva hârtii, care păreau sosite 
prin fax. Toți ne-am aşezat. 

— Am vorbit cu şeful laboratorului de criminalistică de la 
aeroportul JFK, a spus. Ei au făcut un raport preliminar - a bătut 
cu mâna hârtiile de pe măsuţa de cafea - asupra locului crimei 
atât din aeronavă, cât şi de la Clubul Conchistadorilor. Am vorbit 
şi cu George, a adăugat el, care s-a oferit să părăsească ATTF-ul 
şi chiar New York-ul. 

A făcut pauză câteva secunde, ca să pătrundem înţelesul 
vorbelor lui, apoi a întrebat-o pe Kate: 

— Da? Nu? 

— Nu. 

— Voi doi, ni s-a adresat el lui Kate şi mie, puteţi presupune 
sau ghici ce s-a întâmplat la bordul aeronavei înainte ca aceasta 
să aterizeze? 

— John este detectivul, a zis Kate. 

— Dă-i drumul, domnule detectiv, m-a îndemnat Koenig. 

Aici aş fi putut preciza că FBI foloseşte termenul de 
„anchetatori” pentru a descrie echivalentul cuvântului detectiv, 
aşa că nu ştiam dacă eram onorat sau tratat cu 
condescendenţă. Oricum, asta făcea parte din munca pentru 
care fusesem angajat şi, bineînţeles, sunt bun la astfel de 
lucruri. Dar Koenig nu a făcut un secret din faptul că tocmai 
primise câteva răspunsuri la întrebările lui. Aşa că, mai curând 
ca să nu mă fac de ruşine, l-am întrebat: 

— Presupun că au găsit cele două butelii de oxigen aflate în 
dulapul din cupolă. 

— Da, le-au găsit. Dar aşa cum ai constatat şi tu, ambele 
aveau valvele deschise, aşa că nu ştim ce era în ele. Dar putem 
presupune că una avusese oxigen, iar cealaltă nu. Continuă. 

— Okay... cu aproape două ore înainte de a ajunge la New 
York, Controlul Traficului Aerian a pierdut contactul radio cu 
zborul Trans-Continental Unu-Şapte-Cinci. Deci, acela a fost 
momentul în care tipul cu butelii medicale de oxigen, probabil 
aflat la clasa business în cupolă... 

— Corect, a zis domnul Koenig. Numele lui este Yusef Haddad. 
Locul doi A. 

— Bine, deci tipul ăsta... cum îl cheamă? 


— Yusef Haddad înseamnă Joe Smith. Este trecut pe 
declaraţia de expediţie ca având paşaport iordanian şi 
necesitând oxigen medical pentru emfizem pulmonar. 
Paşaportul era probabil fals, ca şi emfizemul şi ca una dintre 
buteliile de oxigen. 

— Corect. Deci, Joe Smith, iordanian la clasa business, locul 
doi A. Acest tip respiră oxigen medical, apoi deschide valva celei 
de-a doua butelii. Un gaz toxic pătrunde în sistemul de aer 
condiţionat al aeronavei. 

— Bine. Ce fel de gaz? 

— Păi, ceva dezgustător, ca cianura. 

— Foarte bine. Mai mult ca sigur o hemotoxină, poate un gaz 
militar pe bază de cianură. Practic, victimele s-au sufocat. 
Laboratorul va analiza în noaptea aceasta probe de sânge şi 
tesut şi va încerca să-l identifice. Nu că ar mai conta. Dar asta 
este procedura lor. Oricum, în zece minute tot aerul de la bord 
este reciclat. Deci fiecare persoană a primit o doză din acest 
gaz, cu excepţia lui Yusef Haddad care respira oxigen medical. 
Spune-mi cum a scăpat Khalil de la moarte, m-a întrebat, 
privindu-mă. 

— Ei bine, nu sunt sigur în legătură cu succesiunea 
evenimentelor, dar... presupun că el se afla în momentul acela 
la toaletă. Aerul din cabină putea fi mai puţin toxic decât cel din 
aeronavă. 

— De fapt, a zis Koenig, nu este aşa. Dar curentul de aer din 
cabina de toaletă este evacuat direct în atmosferă, de aceea 
ceilalţi pasageri nu simt miros când cineva şade pe closete. 

Interesant. Mă gândesc că am luat o dată un zbor Aeromexico 
către Cancun, unde ne-au servit un prânz format din douăzeci şi 
două de preparate de fasole, şi am fost surprins că avionul nu a 
explodat în aer. 

— Deci şi cabina de toaletă este toxică, iar Khalil respiră cât 
mai puţin şi poate are un prosop umed pe faţă. Haddad trebuie 
să acţioneze foarte repede ca să ajungă la Khalil cu propria 
butelie de oxigen sau cu una dintre acele butelii mici de oxigen 
care se află la bord pentru urgenţe medicale. 

Koenig a dat afirmativ din cap, dar nu a spus nimic. 

— Ceea ce nu înţeleg, a spus Kate, este cum au ştiut cei doi, 
Haddad şi Asad Khalil, că aeronava putea fi programată să 
aterizeze singură. 


— Nici eu nu sunt sigur, a replicat Koenig. Verificăm. S-a uitat 
la mine şi a zis: Continuă. 

— Deci, în intervalul a zece minute, la bordul aeronavei mai 
sunt doar doi oameni în viaţă - Asad Khalil şi complicele lui, 
Yusef Haddad. Acesta găseşte cheile cătuşelor de la mâinile lui 
Khalil la Peter Gorman şi îl eliberează în camera toaletei. În cele 
din urmă, aerul din aeronavă este curăţat de gazul toxic şi, după 
ce se conving că pot respira în siguranţă, poate după 
cincisprezece minute, îşi scot măştile. Kate şi cu mine nu am 
văzut pe jos nicio butelie de oxigen pentru cazuri de urgenţă, 
deci presupun că fie Haddad, fie Khalil au pus-o în locul în care 
stă de obicei. Apoi au pus buteliile medicale de oxigen ale lui 
Haddad în dulapul din cupolă unde le-am găsit. 

— Da, a replicat Koenig, ei au dorit ca totul să pară destul de 
normal când cineva va urca, pentru prima dată la bordul 
aeronavei în aeroportul JFK. Presupunând că Peter sau Phil 
muriseră lângă toaletă, ei au pus, de asemenea, corpul acestuia 
pe locul iniţial. Continuă, domnule Corey. 

— Deci, am continuat eu, Khalil nu l-a omorât probabil imediat 
pe Haddad, deoarece corpul acestuia era mai cald decât toate 
celelalte cadavre. Aceşti tipi au pus lucrurile la punct, poate au 
căutat prin buzunarele lui Phil şi Peter, le-au luat pistoalele, apoi 
au coborât la clasa întâi şi clasa turist ca să se asigure că toţi 
pasagerii erau morţi. Într-un anumit moment, Khalil nu a mai 
avut nevoie de complicele lui şi i-a rupt gâtul, aşa cum a 
constatat Kate. L-a aşezat pe Haddad alături de Phil, i-a pus 
cătuşele şi i-a pus ochelarii de dormit. După un timp, Khalil le-a 
tăiat celor doi agenţi degetul mare de la mâna dreaptă. 

— Corect, a zis Koenig. Laboratorul criminalistic a găsit în 
chicineta din cupolă un cuţit ce fusese şters de sânge şi un 
prosop folosit în acest scop în containerul de gunoi de acolo. 
Dacă persoana care s-a urcat prima la bord ar fi văzut cuțitul 
plin de sânge, s-ar fi sesizat. Dacă tu şi Kate l-aţi fi văzut, aţi fi 
ajuns la concluzia aceea mult mai repede. 

— Aşa este. 

Ceea ce vezi în primul rând la locul unei crime este cel mai 
adesea ce doreşte criminalul să vezi. Totuşi, investigaţiile 
ulterioare scot la iveală adevărata faţă a lucrurilor. 

— Intr-un anumit moment, a zis Koenig, uitându-se la noi, în 
timp ce aeronava era remorcată, sergentul Andy McGill de la 


Serviciul de urgenţă al aeroportului a făcut ultima transmisie 
către oamenii lui. 

Toţi am dat afirmativ din cap. 

— McGill şi Khalil probabil că au dat unul peste altul din 
întâmplare, am zis eu. 

— Probele preliminare, a zis Koenig, privind faxurile, sânge, 
creier şi ţesut osos, sugerează că McGill a fost ucis între 
chicinetă şi toaletă - cu faţa la toaletă. O parte din țesutul osos 
a fost împrăştiată în chicinetă, altă parte a ajuns pe corpul 
stewardesei moarte, deşi cineva s-a străduit să-l îndepărteze cu 
o cârpă, şi de aceea nu ai observat, a spus Koenig, vizându-mă 
direct. Este posibil ca McGill să fi deschis uşa toaletei şi să fi dat 
peste Asad Khalil. De asemenea, medicul legist a găsit o pătură 
pentru picioare, cu o gaură cu marginile arse, indicând faptul că 
fusese folosită pentru înăbuşirea zgomotului împuşcăturii. 

Am dat din cap. Totdeauna este uluitor cât de repede 
descoperă faptele cei de la laboratorul de criminalistică şi cât de 
rapid poate un detectiv să facă deducţii şi să refacă tabloul 
crimei. Nu avea importanţă că era vorba de un act terorist - 
scena crimei rămâne aceeaşi. Crima este crimă. Singurul lucru 
care lipsea era criminalul. 

— În ce priveşte părăsirea aeronavei de către Khalil, a 
continuat Koenig, putem presupune că ştia ce măsuri vor fi luate 
pe aeroport. Din moment ce pilotul era mort, personalul de la 
Serviciul de Intervenţie avea să oprească motoarele, Apoi urma 
să fie chemat un vehicul de remorcare, iar aeronava să fie 
tractată până în zona de securitate. Restul îl ştiţi. 

Într-adevăr, ştiam. 

— De asemenea, a continuat el, am găsit ceea ce se 
presupune a fi geanta de mână a lui Yusef Haddad. Sub un 
costum se afla o uniformă de mânuitor de bagaje aparţinând 
Companiei Trans-Continental, pentru el însuşi. Tot acolo se mai 
afla o uniformă asemănătoare pentru Asad Khalil, cu care s-a şi 
îmbrăcat ulterior, ştiind că mânuitorii de bagaje vor urca la bord. 
S-a uitat la Kate, apoi la mine şi a întrebat: A văzut vreunul din 
voi pe cineva care părea suspect? Ştiaţi că ceva nu este în 
regulă şi totuşi Khalil a reuşit să scape. 

— Cred că l-am fi recunoscut, a spus Kate. 

— Oare? Nu şi dacă era îmbrăcat într-o uniformă a companiei, 
dacă s-a pieptănat altfel şi dacă avea ochelari şi mustață falsă. 


Dar poate că el v-a văzut pe voi. Poate şi-a dat seama că la bord 
se află agenţi federali sau detectivi. Gândiţi-vă la asta. Incercaţi 
să vă amintiţi pe cine aţi văzut la bordul aeronavei şi în zona de 
securitate. 

Okay, Jack, mă voi gândi la asta. lţi mulţumesc că mi-ai 
amintit. 

— Oricum, a continuat Koenig, Khalil s-a urcat într-un cărucior 
pentru bagaje şi s-a făcut nevăzut. În momentul acela, 
majoritatea indivizilor care tocmai au îndeplinit cea mai 
ticăloasă acţiune, cea mai îndrăzneață lovitură din istoria 
terorismului s-ar fi dus la terminalul pentru Plecări 
Internaţionale, şi-ar fi scos uniforma sub care s-ar fi aflat hainele 
de stradă şi s-ar fi îmbarcat pentru Deşertland - scuzaţi-mi 
metafora pentru Orientul Mijlociu. Dar nu, Asad Khalil nu a 
plecat acasă. Nu încă. A trebuit să facă mai întâi o oprire la 
Clubul Conchistadorilor. Restul, după cum se spune, este istorie. 

Timp de un minut întreg, nu a vorbit nimeni. 

— Aceasta este cea mai temerară, mai isteaţă şi mai 
inventivă, acţiune individuală, a zis el. A valorificat rapid 
situaţiile, fără să ezite şi fără să se teamă că va fi prins. S-a 
bazat pe faptul că oamenii vor fi sau preocupaţi, sau neştiutori 
că un criminal psihopat se află printre ei. Viteză de acţiune, 
cruzime şi şoc. Putere de decizie, cutezanţă şi şiretenie. Aţi 
înţeles? 

Înţelesesem cu toţii. Dacă aş fi vrut, i-aş fi vorbit lui Jack 
Koenig despre zece sau cincisprezece criminali de acest tip cu 
care mă întâlnisem în cariera mea. Adevăraţii asasini psihopaţi 
erau exact cum îi descrisese Koenig. Nu puteai şti cum vor 
reacţiona. Nu puteai crede cât de proaste şi credule erau 
victimele. 

— Mai sunt şi alte direcţii în care ar fi putut evolua planul lui 
Khalil, a continuat domnul Koenig, urmându-şi firul gândurilor. 
Cel mai prost scenariu pentru el era ca avionul să se 
prăbuşească, pur şi simplu, şi toate persoanele de la bord, 
inclusiv Khalil, să moară. Cred că ar fi fost de acord cu asta şi ar 
fi interpretat-o ca pe o victorie. 

Am dat toţi din cap. Şeful a continuat: 

— O altă posibilitate, ar fi fost să fie capturat la sol şi 
identificat ca asasin. Şi cu asta s-ar fi împăcat. La Tripoli ar fi 
fost considerat tot erou. 


Din nou am încuviinţat toţi dând din cap, începând să îl 
apreciem nu numai pe Koenig, ci şi pe Khalil. 

— Incă o posibilitate ar fi fost să scape cu bine de pe 
aeronavă, dar să nu reuşească să-şi ducă la îndeplinire misiunea 
de la Clubul Conchistadorilor. În orice caz, Asad Khalil nu putea 
rata acţiunea o dată ce Yusef Haddad se afla la bord cu butelia 
de oxigen medical şi cu cea de gaz toxic. De fapt, chiar dacă 
acesta ar fi fost oprit înainte de a se îmbarca la Paris la bordul 
aeronavei, Asad Khalil tot ar fi ajuns la Clubul Conchistadorilor, 
dar sub pază şi încătuşat. Cine ştie însă cum s-ar fi derulat totul 
mai departe? 

Toată lumea s-a gândit la Asad Khalil ajuns la Clubul 
Conchistadorilor conform planului. În ce moment ar fi putut 
deveni tipul psihopat? 

— Alt scenariu, a concluzionat domnul Koenig, Asad Khalil dă 
o lovitură de mare clasă. Se face nevăzut, iar acum se află în 
drum spre un adăpost sigur - adică o casă conspirativă din 
America sau înapoi în Libia, nu ştim încă. Dar, a adăugat el, vom 
acţiona ca şi când s-ar afla în apropiere, gata să dea lovitura din 
nou. 

Cum se depăşise sfera faptelor şi ne aflam în zona 
speculațiilor, mi-am spus şi eu părerea: 

— Cred că tipul este un singuratic şi nu se va duce la adresele 
pe care le ţinem sub supraveghere sau în preajma moscheilor, 
alături de alţi suspecți. 

— Este posibil să fi avut un complice aici, a adăugat Kate, 
susţinându-mă, poate pe individul din februarie sau pe 
altcineva. Presupunând că, după ce a stabilit contactul cu 
persoana aceea, Khalil nu mai are nevoie de ajutor, ne putem 
aştepta să găsim cât de curând cadavrul acestuia. De 
asemenea, presupunând că la aeroportul JFK a avut un 
complice, care l-a ajutat să plece în siguranţă, acesta va fi 
individul care va muri. Ar trebui să dăm alarma la NYPD. 

Koenig a dat afirmativ din cap şi l-a privit pe Nash. 

— De ce crezi că individul a plecat? 

Preţ de o secundă sau două, Nash nu a răspuns, dând 
impresia că îl obosea să strice orzul pe gâşte. În cele din urmă s- 
a aplecat înainte şi ne-a privit pe fiecare în parte. 

— Noi am descris intrarea în ţară a lui Khalil pe cât de 
impresionantă, pe atât de dramatică, a zis el. lar domnul Koenig 


are dreptate când spune că, indiferent ce plan folosea, Khalil 
ieşea învingător. El era gata să-şi sacrifice viaţa în numele lui 
Allah şi să-şi întâlnească familia în Paradis. Acesta a fost cel mai 
riscant şi mai drăcesc mod de a intra în tară. 

— Ştim asta deja, a zis Koenig. 

— Ascultaţi-mă până la capăt, domnule Koenig. Este 
important ce vreau să spun şi, într-un fel, poate fi o veste bună. 
Deci, să dăm filmul înapoi şi să ne imaginăm că Asad Khalil vine 
în America să arunce în aer această clădire sau pe cea de vizavi, 
sau tot oraşul New York şi Washingtonul. Să admitem că pe 
undeva se află ascunsă o bombă nucleară, sau mai probabil o 
tonă de gaz toxic, sau o sută de litri de antrax. Dacă Asad Khalil 
este persoana desemnată să folosească oricare dintre aceste 
arme de distrugere în masă, atunci ar fi intrat cu uşurinţă prin 
Canada sau Mexic cu paşaport fals ca să-şi îndeplinească 
misiunea. Nu ar fi intrat în ţară aşa cum a făcut-o, expunându-se 
riscului major de a fi prins sau omorât. Astăzi ne-am confruntat 
cu o misiune clasică de tip Pescăruş... Adică, ne-a explicat el, 
privind înjur, o persoană vine pe calea aerului, produce o mare 
agitaţie, face mult zgomot şi multe pagube, apoi pleacă pe 
aceeaşi cale. Domnul Khalil s-a aflat într-o misiune Pescăruş. 
Ţinta a fost atinsă, apoi a dispărut. 

Am reflectat cu toţii la acest tip de misiune. Bătrânul Ted 
vorbise şi demonstrase că are un coeficient de inteligenţă cel 
puţin cât un video recorder. Era un lucru de necontestat. 
Tăcerea din încăpere îmi spunea că fiecare văzuse, în cele din 
urmă, la lucru mintea sclipitoare a lui Nash. 

— Are sens, din punctul meu de vedere, a zis Koenig, dând 
din cap. 

— Cred că Ted are dreptate, a zis şi Kate. Khalil a dus la 
îndeplinire ceea ce a avut de făcut. Nu va mai acţiona în niciun 
fel. Misiunea lui a luat sfârşit pe aeroport şi s-a aflat acolo la 
momentul potrivit pentru a lua una dintre cele douăsprezece 
curse de după-amiază. 

Koenig s-a uitat la mine. 

— Ce părere ai, domnule Corey? 

— Şi pentru mine are sens, am spus. Ted a argumentat cazul 
foarte bine. 

— Totuşi, a zis Koenig după un moment de gândire, trebuie să 
acţionăm ca şi cum Khalil se află încă în ţară. Vom mobiliza 


toate forţele de aplicare a legii din Statele Unite şi Canada. De 
asemenea, vom mobiliza orice agent ATTF care poate fi găsit în 
această noapte şi vom supraveghea fiecare loc unde ar putea 
apărea un terorist din Orientul Mijlociu. Vom alerta şi poliţia din 
aeroport, NYPD, New Jersey, Connecticut, comitatele suburbane 
şi aşa mai departe. Cu cât trece timpul, cu atât aria de cercetare 
va fi extinsă. Dacă se ascunde, aşteptând ocazia să fugă din 
tară, poate reuşim să punem mâna pe el. Prioritatea numărul 
unu este arestarea lui. 

— Am contactat Langley de pe aeroportul JFK, ne-a informat 
Nash, care a instituit alertă maximă de urmărire şi capturare pe 
toate aeroporturile internaţionale unde avem reprezentanţe. 
Adică, a zis el, privindu-mă, unde avem oameni care lucrează 
pentru noi, cu noi sau de-ai noştri. 

— Mulţumesc. Am citit romane de spionaj. 

Deci, asta era. Asad Khalil era sau plecat deja din ţară, sau se 
ascundea aşteptând ocazia să fugă. Asta chiar că avea sens, 
având în vedere cele întâmplate astăzi şi modul în care se 
desfăşuraseră lucrurile. 

Totuşi, erau câteva lucruri care mă sâcâiau, un detaliu sau 
două care nu se potriveau cu acest scenariu. Primul şi cel mai 
evident era de ce Asad Khalil se predase de bună voie la 
ambasada americană din Paris. Cea mai simplă cale pentru 
Khalil era să se urce la bordul cursei Trans-Continental 175 cu 
un paşaport fals, la fel cum a făcut şi complicele lui, Joe Smith. 
Acelaşi plan de otrăvire cu gaz toxic ar fi funcţionat mai bine 
dacă însuşi Khalil nu ar fi fost încătuşat şi păzit de doi agenţi FBI 
înarmaţi. 

Ceea ce îi scăpase lui Nash era tocmai lătura umană, adică 
cea care era de aşteptat să-i scape acestui individ. Trebuia să îl 
înţelegi pe Asad Khalil ca să îţi dai seama ce are de gând. Nu 
voia să fie încă un terorist anonim. A dorit să păşească în 
ambasada SUA din Paris, să se lase încătuşat şi păzit, apoi să 
scape ca Houdini. Aceasta a fost o acţiune de genul să-vă-ia- 
dracul-pe toţi, nu acţiune de tip Pescăruş. El a dorit să citească 
ce am scris noi în dosar despre el, a dorit să taie degetul mare 
de la mâna dreaptă a agenţilor, să intre la Clubul 
Conchistadorilor şi să ucidă pe oricine se afla acolo. A fost o 
acţiune de mare risc, dar caracterul ei unic se află în latura sa 
personală. A fost, de fapt, o insultă, un act de umilire, ca acela 


al unui luptător din vechime care intră călare singur în tabăra 
inamică şi o violează pe soţia şefului de trib. 

Singura întrebare pe care mi-o puneam era dacă Asad Khalil 
încetase sau nu să se răzbune pe americani. Eu nu cred că 
încetase - tipul se afla în acţiune -, dar eram de acord cu Nash 
că acesta nu avea o bombă nucleară de detonat, sau gaz 
otrăvitor, sau germeni patogeni de  împrăştiat. Aveam 
sentimentul acut că Asad Khalil - leul - se afla în America să ne 
arunce cu şi mai mult noroi în faţă, de aproape şi ţintit. Nu aş fi 
pe deplin surprins dacă tipul ar apărea la etajul douăzeci şi opt 
ca să taie sau să rupă câteva gâturi. 

Era timpul să împart temerile mele cu colegii de echipă, să-mi 
scot asul din mânecă pentru King Jack, dacă-mi permiteţi 
metafora sau ce naiba mai este şi asta. 

Dar colegii mei flecăreau despre cu totul altceva şi, în timp ce 
aşteptam o ocazie ca să vorbesc, mi-a mai venit o idee în 
legătură cu lucrurile care mă sâăcâiau şi cu acel sentiment că 
Asad Khalil tocmai încerca cheia de la liftul nostru. Aşa că am 
tăcut şi am lăsat totul pentru altă dată. 

— Este evident, tocmai îi spunea Kate lui Jack Koenig, că Asad 
Khalil a citit toate materialele din genţile diplomat ale lui Phil şi 
Peter. 

Koenig a replicat prea prozaic, m-am gândit eu: 

— Nu aveau la ei prea multe hârtii. 

— Asad Khalil are acum şi dosarul nostru despre el, a 
accentuat Kate. 

— Nici acolo nu existau prea multe date, a zis Koenig. Nu mai 
mult decât ştie deja despre el însuşi. 

— Da, a insistat Kate, dar ştie cât de puţin îl cunoaştem. 

— Aşa este. Inţeleg. Altceva? 

— Da... în dosar se afla un memoriu de la Zach Weber. Era 
doar un raport operativ, dar le era adresat lui George Foster, 
Kate Mayfield, Ted Nash, Nick Monti şi John Corey. 

lisuse Hristoase! Niciun moment nu mă gândisem la asta. 

— Ei bine, atunci fiţi vigilenţi, a zis Jack Koenig, în maniera lui 
de a aplana lucrurile. 

Mulţumesc, Jack. 

— Dar mă îndoiesc că... a adăugat el. Ştim de ce este capabil 
acest om, ne-a avertizat el după un moment de gândire. Dar nu 
ştim ce are de gând. Nu cred că voi intraţi în planurile lui. 


Kate a mai avut o idee despre asta şi a zis: 

— Suntem de acord că nu ar trebui să-l subestimăm pe acest 
individ. 

— Dar nici să îl supraestimăm, a replicat tăios Koenig. 

lată o schimbare - FBI, ca şi CIA, de obicei supraestimează 
totul. Asta este bine pentru bugetul lor şi pentru imagine. Dar 
am păstrat acest gând pentru mine. 

— Nu am văzut prea des un act terorist ca acesta, a continuat 
Kate. Majoritatea acestor acte sunt fie întâmplătoare, fie izolate, 
cum ar fi plasarea unor bombe. Acest bărbat este suspectat că a 
asasinat personal o mulţime de oameni în Europa şi nu trebuie 
să vă mai spun ce tocmai a făcut aici. Este ceva la acest individ 
care mă nelinişteşte, în afară de ceea ce este evident. 

— Şi la ce anume te gândeşti? a întrebat domnul Koenig. 

— Nu ştiu sigur. Dar, spre deosebire de alţi terorişti, Khalil a 
demonstrat multă inteligenţă şi curaj. 

— Ca un leu, a comentat Koenig. 

— Da, la fel. Dar să nu luăm lucrurile prea metaforic. El este 
om şi este ucigaş, iar asta îl face să fie mult mai periculos decât 
orice leu. 

Kate Mayfield se apropia tot mai mult de miezul problemei, de 
înţelegerea tipului de individ care era Asad Khalil. Dar nu şi-a 
dus ideea până la capăt şi nimeni nu a comentat pe linia asta. 

Timp de un minut sau două am analizat diferitele tipuri de 
ucigaşi, iar tipii de la FBI sunt foarte pricepuţi la genul ăsta de 
profiluri psihologice. Multe dintre acestea mi s-au părut 
psihobâlbăieli, dar unele se potriveau. 

— Am sentimentul că acest Khalil are pică pe americani, mi- 
am spus şi eu părerea. 

— Poftim? a zis domnul Koenig. Are ce? 

Am repetat exprimarea în jargonul poliţist obişnuit şi am 
clarificat substantivul. 

— Individul are mai mult decât un plan politic sau filosofic. Are 
o ură neîmpăcată faţă de poporul american. In lumina 
evenimentelor de astăzi, am adăugat, putem presupune că 
unele sau majoritatea bănuielilor şi motivelor trecute în dosarul 
lui Khalil sunt, de fapt, adevărate. Dacă lucrurile stau aşa, atunci 
el este cel care a omorât cu toporul un ofiţer din Forţele Aeriene 
Americane. El a împuşcat trei copii americani inocenți în 
Bruxelles. Dacă vom înţelege motivul, atunci poate vom înţelege 


ce îl macină pe tipul ăsta şi, poate, ce urmează să facă şi cine 
este următoarea victimă. 

— EI îi are în vizor şi pe englezi, a zis Nash după un moment 
de gândire. Noi credem că el este cel care a detonat o bombă la 
ambasada Marii Britanii din Roma. Deci, teoria ta că individul ar 
avea 0... obsesia de a omori doar cetăţeni americani nu se 
susţine. 

— Dacă într-adevăr el este autorul, am replicat eu, atunci 
legătura există. El nu-i suportă nic; pe englezi, nici pe americani. 
Legăturile sunt întotdeauna indicii. 

Nash aproape că mi-a râs în nas. Îmi displace profund când 
oamenii fac asta. 

— Nu eşti de acord cu domnul Corey? l-a întrebat Koenig pe 
Nash. 

— Domnul Corey amestecă activitatea din poliţie cu cea din 
agenţiile de informaţii, a replicat Nash. Un tipar care se aplică 
uneia nu trebuie neapărat să se potrivească celeilalte. 

— Nu neapărat, a zis Koenig, dar uneori se întâmplă. 

Nash a ridicat din umeri. 

— Chiar dacă Asad Khalil vizează doar cetăţeni americani, a 
zis el, asta nu îl face unic. De fapt, chiar opusul. Majoritatea 
teroriştilor îi au ca ţintă pe americani şi chiar America. Asta este 
răsplata noastră de a fi pe primul loc, de a fi pro-israelieni, de a 
fi pentru Războiul din Golf şi pentru acţiunile noastre 
antiteroriste de pe tot globul. 

— Totuşi, a replicat Koenig, există ceva care face ca stilul lui 
Khalil să fie unic - modul lui de operare personal, insultător şi 
umilitor. 

— Şi ce-i cu asta? a ripostat Nash, ridicând din umeri. Ăsta 
este stilul lui şi chiar dacă reprezintă un indiciu pentru acţiunile 
sale viitoare, noi nu îl vom putea opri. Nu îl vom putea surprinde 
asupra faptului. El are un milion de ţinte şi doar el alege ţinta, 
locul şi momentul acţiunii. Operaţiune tip Pescăruş. 

Nimeni nu a replicat. 

— În orice caz, a tras concluzia Nash, ştiţi că eu sunt convins 
că ce s-a întâmplat astăzi a reprezentat misiunea lui, iar acum 
Khalil a dispărut. Poate următoarea lui lovitură va fi în Europa, 
unde se pare că a mai acţionat şi înainte şi unde cunoaşte 
terenul şi unde măsurile de apărare nu sunt întotdeauna ferme. 
Şi, cândva, se va putea întoarce. Dar deocamdată leul este 


sătul, ca să continuu metafora. Se află în drum spre bârlogul lui 
din Libia, de unde nu va ieşi decât când va flămânzi. 

M-am gândit să prezint metafora lui Dracula - nava care 
soseşte ca prin minune cu tot echipajul şi pasagerii morţi, iar 
Dracula se furişează într-o ţară total neştiutoare, cu locuitori 
proşti cu vene tocmai bune de înţepat şi aşa mai departe. Dar 
domnul Koenig părea să creadă că sunt un tip logic cu instincte 
bune şi fără interpretări metaforice. Aşa că l-am lăsat la o parte 
pe Dracula. 

— Nu vreau să contrazic, dar pe baza celor întâmplate astăzi, 
eu continuu să cred că Asad Khalil se află în ţară, pe la vreo 
optzeci de kilometri de locul în care ne aflăm. Pun pariu cu Ted 
pe zece dolari că vom auzi curând de individul ăsta. 

— Chiar aşa? a zis domnul Koenig cu o umbră de zâmbet. Mai 
bine ţin eu banii, deoarece Ted pleacă peste Ocean. 

Koenig nu glumea şi a întins mâna. Nash şi cu mine i-am pus 
câte zece dolari în palmă, pe care el i-a băgat în buzunar. 

Kate a dat ochii peste cap. Băieţii tot băieţi rămân. 

— Deci, a zis Koenig, privindu-mă, Khalil se află pe undeva pe 
aproape şi îţi ştie numele, domnule Corey. Crezi că te-a inclus în 
meniul lui? 

Am presupus că ne-am întors la metafora cu leul şi am înţeles 
aluzia, dar nu mi-a plăcut. 

— Uneori, m-a informat Koenig, vânătorii se transformă în 
vânat. De exemplu, a zis el privind la Nash, un terorist din 
Orientul Mijlociu a omorât doi bărbaţi în parcarea cartierului 
general al CIA. 

Ted Nash părea că uitase cu totul despre asta. 

— Victimele erau angajaţi CIA, a replicat el, dar erau ţinte 
întâmplătoare. Ucigaşul nu îi cunoştea. Tinta a fost instituţia. 

Jack Koenig nu a răspuns. 

— Dacă Ashad Khalil se află în ţară, ne-a zis el, nu voi aţi fost 
motivul principal pentru care a venit aici, dar acum s-ar putea să 
fiţi pe lista lui. De fapt, văd această problemă ca pe o ocazie 
favorabilă. 

— Poftim? am zis eu, aplecându-mă în faţă. Ce ocazie? 

— Ei bine, îmi displace să folosesc cuvântul momeală, dar. 

— Nu este o idee bună. S-o lăsăm baltă. 

Dar el nu voia şi s-a întors la metafora cu leul. 

— Există acest leu nesăţios care mănâncă locuitori. Şi mai 


există şi aceşti vânători care aproape că au pus mâna pe el. 
Leul este furios pe vânători şi face greşeala fatală să se ia după 
ei. Am dreptate? 

Nash părea că se amuză. Kate lua lucrurile în serios. 

— Vom da la ştiri numele lui John şi Kate, poate chiar 
fotografiile voastre, deşi de obicei nu procedăm în felul acesta. 
Khalil va crede că în America se obişnuieşte să se dea 
publicităţii numele şi fotografiile agenţilor şi nu va suspecta că 
este o capcană. Corect? 

— Nu cred că în contractul meu se stipulează aşa ceva, am 
spus. 

— Nu vom folosi şi nu vom putea să dăm numele şi fotografia 
lui Ted, deoarece agenţia lui nu va permite asta niciodată. 
George este căsătorit şi are copii şi nu ne vom asuma acest risc. 
Dar voi doi, John şi Kate, sunteţi necăsătoriți şi locuiţi singuri - 
aşa este? 

Kate a dat afirmativ din cap. 

— De ce nu am înlătura această idee pentru un timp? am 
spus eu. 

— Deoarece, domnule Corey, dacă ai dreptate şi Khalil este în 
tară şi în apropierea locului unde ne găsim, poate va fi tentat să 
aleagă o ţintă aflată la îndemână înainte de a se deplasa la 
următorul obiectiv, şi care ar putea fi mult mai mare decât cel 
descoperit deja de noi. lată de ce. Incerc să previn un alt 
masacru. Uneori o persoană, bărbat sau femeie, trebuie să se 
expună pericolului pentru siguranţa naţională şi a cetăţenilor. 
Nu sunteţi de aceeaşi părere? 

— Sunt de acord, a spus Kate. Merită să încercăm. 

Fusesem pus într-o situaţie fără ieşire. 

— Bună idee, am spus. De ce nu m-am gândit singur la asta? 

— lar dacă John se înşală, a intervenit Nash, iar Khalil a 
părăsit deja ţara, John nu va pierde decât zece dolari. Dacă 
Khalil se află în ţară, John câştigă zece dolari, dar... ei bine, să 
nu ne gândim la asta. 

Ted Nash se distra de minune pentru prima dată de când îl 
ştiam. Vreau să spun că bătrânul şi indiferentul Ted se amuza la 
gândul că John Corey se va alege cu gâtul tăiat de către un 
oarecare călăreț de cămile nebun. Până şi domnul Roberts de- 
abia se abţinea să nu râdă. Ciudat ce îi distrează pe oameni. 

Întrunirea a mai continuat un timp. Dezbăteau acum 


problema delicată a relaţiilor cu publicul, care putea să fie dură, 
având în vedere cele trei sute de persoane moarte de la bord, 
poliţiştii ucişi de la sol şi ucigaşul în libertate. 

— Următoarele câteva zile vor fi foarte dificile, a concluzionat 
Jack Koenig. Mijloacele de informare în masă ne sunt, în general, 
favorabile, aşa după cum s-a văzut în cazurile de la World Trade 
Center şi zborul TWA. Dar va trebui să manevrăm puţin lucrurile. 
De asemenea, va trebui să zburăm mâine la Washington şi să-i 
asigurăm pe cei de acolo că stăpânim situaţia. Vreau ca toată 
lumea să plece acum acasă şi să se odihnească. Ne vedem la 
aeroportul La Guardia pentru prima cursă de la ora şapte a.m. 
George va rămâne la Clubul Conchistadorilor să supravegheze 
pe mai departe scena crimei. 

S-a ridicat în picioare, iar noi l-am imitat. 

— In ciuda rezultatului acţiunii de astăzi, a zis el, toţi aţi făcut 
o treabă bună. Rugaţi-vă pentru cei morţi, a adăugat el spre 
mirarea mea. 

Toţi ne-am strâns mâinile, inclusiv domnul Roberts. Apoi Kate, 
Ted şi cu mine am plecat. 

In timp ce străbăteam etajul douăzeci şi opt, am simţit cum 
ne urmăreau o mulţime de ochi. 


22 


Asad Khalil ştia că trebuie să traverseze fluviul Delaware pe 
un pod fără punct de taxare şi fusese instruit să-şi continue 
drumul pe autostrada 1 spre oraşul Trenton, unde se mai aflau 
două astfel de poduri. În timp ce conducea, programă sistemul 
Satellite Navigator. Ar fi fost mult mai uşor dacă bărbatul care 
închiriase maşina ar fi făcut-o chiar el sau ar fi cerut agenţiei de 
închirieri să o facă, dar ar fi fost o cerere periculoasă. Era ultimul 
şi singurul sprijin de care avea nevoie Khalil, iar ultimul loc unde 
i se putea lua urma era parcarea în care Gamal Jabbar murise. 

Khalil ieşi de pe autostrada 1 şi intră pe Interstate 95. Erao 
şosea bună, foarte asemănătoare cu autostrada din Germania, 
gândi el, cu excepţia faptului că aici maşinile mergeau mai 
încet. Şoseaua ocolea oraşul Trenton, şi aproape de o derivație 
văzu un semn cafeniu care anunţa WASHINGTON CROSSING 
STATE PARK. Îşi aminti că instructorul rus care îl pregătise, 
Boris, un fost agent KGB care locuise în America, îi spusese: „Vei 
traversa fluviul Delaware aproape de locul în care George 
Washington l-a trecut într-o barcă cu două sute de ani în urmă. 
Nici el nu a dorit să plătească taxa de pod.” 

Khalil nu înţelegea întotdeauna umorul lui Boris, dar acesta 
era singurul bărbat din Tripoli pe care se putea conta că dă 
sfaturi bune cu privire la America şi americani. 

Traversă podul şi trecu în statul Pennsylvania. Continuă să 
ruleze pe Interstate 95 spre sud, aşa după cum arăta sistemul 
de pe satelit. 

Soarele apusese şi se lăsase întunericul. Curând trecu prin 
oraşul Philadelphia. Traficul era aglomerat şi trebui să 
încetinească. Văzu clădirile înalte, luminate şi la un moment dat 
merse paralel cu fluviul Delaware, apoi depăşi aeroportul. 

Acesta nu era drumul cel mai rapid sau direct spre destinaţia 
lui, dar era foarte circulat, fără puncte de taxare, aşadar, cel 
mai sigur pentru el. 

Curând lăsă oraşul în urmă, iar maşinile începură să se 
deplaseze mai repede. 

Îşi îndreptă gândurile spre o altă problemă. Se gândi că ziua 
de 15 aprilie începuse bine, că până în acest moment, la Tripoli, 
Marele Conducător ştia că Asad Khalil sosise în America şi că 
sute de morţi răzbunau acel bombardament, că în zilele 


următoare aveau să moară şi mai mulţi oameni. 

Marele Conducător va fi mulţumit şi în curând întreg Tripoli şi 
toată ţara va afla că fusese comis un act terorist pentru a 
reabilita onoarea naţiunii. Malik va fi treaz, chiar şi la această 
oră matinală la Tripoli, şi până acum ştia deja şi îl binecuvânta 
pe Asad Khalil, rugându-se pentru el. 

Se întrebă dacă americanii vor trece la represalii împotriva 
ţării sale. Era dificil de ghicit ce avea de gând acest preşedinte 
american. Marele Satana, Reagan, cel puţin era previzibil. Acest 
preşedinte era uneori slab, alteori puternic. 

In orice caz, chiar şi represaliile puteau avea un rol pozitiv. 
Aveau să trezească toată Libia şi tot islamul. 

Khalil dădu drumul la radio şi îi auzi pe americani vorbind 
despre problemele lor sexuale. Schimbă frecvenţa pe un post de 
ştiri şi ascultă zece minute până să se transmită o ştire despre 
aeronava-problemă. Urmări cu atenţie toate relatările 
reporterilor despre ceea ce numeau ei tragedia de pe aeroport. 
Khalil îşi dădu seama că fie autorităţile nu ştiau ce se întâmplă, 
fie ştiau şi ascundeau adevărul. Oricum, chiar dacă poliţia se 
afla în alertă maximă, populaţia nu era. Acest lucru îi uşura şi 
mai mult sarcina. 

Continua drumul pe Interstate 95. Ceasul de la bord arăta 
8:10 p.m. Era destul trafic pe şosea pentru ca maşina lui să nu 
atragă atenţia. Trecu pe lângă câteva derivații din şosea care 
duceau la locuri de popas puternic luminate, în care se vedeau 
maşini, oameni şi pompe de benzină. Dar indicatorul de benzină 
arăta că rezervorul era mai mult de jumătate plin, iar lui nu îi 
era foame. Luă din geanta de mână a doua sticlă de apă 
minerală, bău conţinutul, urină în ea, înşurubă capacul şi puse 
sticla pe locul pasagerului. Işi dădu seama că era obosit, dar nu 
într-atât încât să adoarmă la volan. Dormise bine la bordul 
aeronavei. 

La Tripoli i se spusese să conducă toată noaptea - cu cât 
mărea distanţa dintre el şi ceea ce lăsase în urmă, cu atât îi 
creşteau şansele de a nu fi descoperit. În curând va trece în altă 
jurisdicție - Delaware - şi, i se spusese, cu cât lăsa mai multe 
districte în urmă faţă de New York şi New Jersey, cu atât 
scădeau şansele ca poliţia locală să fie avertizată. 

Oricum, poliţia nu avea habar ce trebuie să caute. Cu 
siguranţă că nu ştiau că trebuie să urmărească o Mercury 


Marquis neagră ce se îndrepta spre sud pe una din numeroasele 
şosele. Doar o oprire întâmplătoare de către o patrulă de poliţie 
putea fi o problemă, deşi chiar şi atunci, Khalil ştia că actele lui 
erau în regulă. Fusese oprit de două ori în Europa, iar acolo îţi 
cer întotdeauna paşaportul şi uneori cartea de credit împreună 
cu actele de închiriere a maşinii, în ambele situaţii fusese lăsat 
să circule mai departe. Aici, potrivit cu cele spuse de oamenii lui 
din Tripoli, ei doreau să vadă doar permisul de şofer şi actul 
maşinii şi voiau să ştie dacă ai băut alcool. Religia lui interzicea 
consumul de alcool, dar nu trebuia să spună asta, ci doar un 
simplu „Nu”. Dar, din nou, nu putea concepe o situaţie în care 
poliţia să insiste prea mult înainte ca unul dintre ei să fie mort. 

Ise mai spusese, de asemenea, că în maşina de poliţie nu se 
afla de obicei decât un singur poliţist, ceea ce era oarecum 
incredibil. Boris, care petrecuse cinci ani în America, îi dăduse 
instrucţiuni despre cum să procedeze când va scăpa de taxi şi 
se va afla în maşina personală. Acesta îi spusese: „Rămâi în 
maşină. Polițistul se va apropia de tine şi se va apleca pe 
geamul tău sau îţi va cere să cobori din maşină. li tragi un glonţ 
în cap şi îţi continui drumul. Dar, înainte să te oprească, acesta 
transmite prin radio la sediul său numărul de înmatriculare al 
maşinii tale şi poate avea la bord o cameră video care să 
înregistreze totul. În acest caz, abandonează maşina cât mai 
curând posibil şi găseşte alt mijloc de transport. Nu vei avea pe 
nimeni pe care să te bazezi, Asad. Vei fi pe cont propriu până 
vei ajunge pe Coasta de Vest a Americii.” 

Khalil îşi aminti că replicase: „Sunt pe cont propriu de pe 15 
aprilie 1986”. 

La douăzeci de minute după ora 9:00 p.m., Khalil ajunse în 
statul Delaware. După cincisprezece minute, Interstate 95 avea 
să devină autostrada John F. Kennedy Memorial, care avea 
punct de taxare, aşa că ieşi pe şoseaua 40, care mergea spre 
sud, paralel cu Interstate, şi spre vest spre Baltimore. Intr-o 
jumătate de oră intră în statul Maryland. 

După aproape o oră se afla pe şoseaua care ocolea oraşul 
Baltimore, apoi reintra pe Interstate 95, care în locul acela nu 
avea punct de taxare. Continuă drumul spre sud. 

Nu ştia de ce unele drumuri sau poduri erau gratuite în timp 
ce la altele trebuia să plăteşti o taxă. Nici cei din Tripoli nu ştiau 
de ce. Dar instrucţiunile lui erau clare - să evite punctele de 


taxare. 

Boris îi spusese: „Într-un anumit moment ei vor avea 
fotografia ta în orice loc unde trebuie să plăteşti o taxă”. 

Khalil văzu un panou mare şi alb care dădea distanţele spre 
diferite oraşe şi privi ce îl interesa: WASHINGTON, D.C., 56 
KILOMETRI. Zâmbi. Se afla aproape de destinaţie. 

Era aproape miezul nopţii, dar era destul trafic pe şoseaua 
care lega cele două oraşe. De fapt, gândi el, era surprinzător 
câte vehicule se aflau pe drum chiar şi după lăsarea 
întunericului. Nu era de mirare că America avea nevoie de atâta 
benzină. Citise odată că americanii consumau mai multă 
benzină într-o zi decât toată Libia într-un an. Cât de curând vor 
sărăci pământul de petrol şi vor merge pe jos sau vor călări pe 
cămile. Râse. 

La ora 12.30 p.m. se intersectă cu şoseaua numită Capital 
Beltway, viră, mergând tot spre sud. Privi kilometrajul şi văzu că 
parcursese aproape patru sute optzeci de kilometri în şase ore. 

leşi de pe Beltway pe o derivație numită Suitland Parkway, 
aproape de Baza Aeriană Andrews, şi rulă pe o şosea cu 
magazine universale mari şi restaurante. Programul Satellite 
Navigator îi dădea şi numele unor locuri unde putea înnopta, dar 
nu avea de gând să se oprească în locuri bine cunoscute. In 
timp ce rula cu viteză redusă, luă sticla de plastic cu urină şi o 
aruncă pe geam. 

Trecu pe lângă câteva hoteluri, apoi văzu unul suficient de 
neplăcut la vedere. O inscripţie luminoasă anunţa LOCURI 
LIBERE. 

Khalil trase maşina în parcarea aproape goală. Işi scoase 
cravata, îşi puse ochelarii şi cobori din maşină, încuind portiera. 
Se relaxă o secundă, apoi intră în biroul mic al motelului. 

Un bărbat tânăr şedea în spatele tejghelei, privind la televizor. 

— Da? zise tânărul, ridicându-se. 

— Am nevoie de o cameră pentru două zile. 

— Optzeci de dolari plus taxa. 

Khalil puse pe tejghea două bancnote de câte cincizeci de 
dolari. 

Funcţionarul era obişnuit cu clienţii care plăteau în bani peşin. 

— Am nevoie de o garanţie de o sută de dolari. Când pleci îi 
primeşti înapoi. 

Khalil mai puse două bancnote de cincizeci pe tejghea. 


Tânărul îi dădu o fişă în care Khalil se trecu cu numele de 
Ramon Vasquez. De asemenea, notă cu atenţie tipul de 
automobil, aşa cum i se spusese, deoarece putea să-l verifice în 
timp ce el se afla în cameră. Mai trecu şi numărul de 
înmatriculare al maşinii şi îi dădu fişa funcţionarului. 

Acesta îi înmână o cheie cu o etichetă de plastic, restul de la 
plata camerei şi o chitanţă pentru ceilalţi o sută de dolari. 

— Cabana cincisprezece. În partea dreaptă cum ieşi de aici. 
Spre capăt. Camera se eliberează la ora unsprezece. 

— Mulţumesc. 

Khalil se întoarse şi părăsi biroul. Se sui în maşină şi rulă până 
la cabana care avea pe uşă numărul 15. 

Îşi luă geanta de voiaj, încuie maşina, intră în cameră şi apăsă 
comutatorul care aprinse o veioză. 

Încuie uşa şi o zăvori. Camera era mobilată foarte simplu, 
gândi el, dar avea un televizor pe care îl deschise. 

Se dezbrăcă şi intră în baie, ducând cu el geanta de voiaj, 
vesta antiglonţ şi cele două pistoale Glock de calibru 40. 

Se uşură, apoi deschise geanta şi scoase obiectele de toaletă, 
îşi desprinse mustaţa, se spălă pe dinţi şi se rase. Făcu repede 
un duş, cu cele două pistoale pe chiuveta de lângă el. 

Se şterse, îşi luă geanta, pistoalele, vesta antiglonţ şi intră în 
cameră. Se îmbrăcă cu schimburi curate şi alese din geantă altă 
cravată şi alte şosete. Scoase tubul de pastă de dinţi care 
conţinea lipiciul pentru mustață şi se aşeză în faţa oglinzii din 
dormitor ca să-şi lipească mustata. 

Khalil găsi telecomanda, se aşeză pe pat şi schimbă canalele 
până când găsi unul cu ştiri. Era un reportaj înregistrat mai 
devreme de către o agenţie de informaţii, înţelese el, dar putea 
fi util. 

Urmări programul timp de cincisprezece minute, apoi 
prezentatorul spuse: „Mai multe despre tragedia de pe 
aeroportul Kennedy în această după-amiază”. 

Pe ecran apăru aeroportul. Recunoscu în fundal zona de 
securitate. Depăşind gardul de oţel, se văzu coada şi cupola 
Boeingului 747. 

Vocea zicea: „Numărul morţilor este în creştere, în timp ce 
persoanele oficiale ale aeroportului şi companiei confirmă că 
gaze toxice, probabil provenind de la o încărcătură neautorizată 
din cala avionului, au ucis cel puţin două sute de persoane la 


bordul zborului  Unu-Şapte-Cinci al Companiei Trans- 
Continental”. 

Prezentatorul televiziunii continuă un timp pe această linie, 
dar nu era nimic interesant în reportaj. 

Camera de luat vederi se deplasă spre terminalul unde 
prietenii şi rudele victimelor plângeau. O mulţime de reporteri 
cu microfoane încercau să ia interviuri persoanelor înlăcrimate. 
Khalil găsi lucrul acesta ciudat. Dacă ei credeau că a fost un 
accident, atunci ce importanţă mai avea ce declarau aceşti 
oameni? Ce ştiau ei? Nimic. Dacă americanii recunoşteau că a 
fost un act terorist, atunci, cu siguranţă, aceşti oameni disperaţi 
ar fi filmati în scop propagandistic. Dar, din ce înţelegea el, 
aceşti reporteri voiau doar date despre prietenii şi familiile celor 
morţi. Mulţi dintre cei intervievaţi, observă Khalil, sperau că 
aceia pe care îi aşteptau supravieţuiseră. Khalil putea să-i 
asigure că acest lucru nu se întâmplase. 

Khalil continua să privească, fascinat de prostia acestor 
oameni, în special a reporterilor. 

Voia să vadă dacă cineva amintea de pompierul de la bordul 
aeronavei pe care îl ucisese, dar nu se făcu nicio menţiune. Nu 
se spuse nimic nici despre Clubul Conchistadorilor, dar el ştia că 
nu se va da nicio declaraţie în acest sens. 

Aştepta să-şi vadă chipul pe ecran, dar nici aşa ceva nu se 
întâmplă, în schimb, imaginea se mută din nou la prezentatorul 
de televiziune care spunea: „Există încă speculaţii cum că 
aeronava a aterizat singură. Îl avem aici pe un fost pilot pe 
Boeing 747, căpitanul Fred Eames. Bine aţi venit.” 

Căpitanul salută din cap. 

— Domnule căpitan, este posibil ca această aeronavă să 
aterizeze singură - fără intervenţia pilotului? 

— Da, răspunse acesta, este posibil. De fapt, este doar rutină. 
Aproape toate aeronavele pot zbura pe o rută programată, dar 
cea mai nouă generaţie de avioane poate să controleze automat 
şi mecanismele de aterizare, flapsurile, frânele, făcând ca 
aterizarea programată pe computer să devină rutină. Totuşi, 
computerul nu poate controla inversarea tracţiunii, aşa că o 
aeronavă care aterizează cu pilot automat are nevoie de o pistă 
mai lungă decât de obicei - dar la aeroportul Kennedy aceasta 
nu este o problemă. 

Bărbatul continua să explice. Asad Khalil asculta, deşi nu 


foarte interesat. Îl interesa doar faptul că la televizor nu apăreau 
agenţi FBI, că nu i se menţionase numele şi că nu fusese dată 
nicio fotografie de-a lui. Îşi dădu seama că guvernul se hotărâse 
să nu dezvăluie ceea ce se ştia. Nu încă. Dar până atunci Khalil 
avea să fie foarte aproape de îndeplinirea misiunii lui. Primele 
douăzeci şi patru de ore erau cele mai critice. După aceea, 
şansele de a fi prins descreşteau cu fiecare zi care trecea. 

Reportajul despre morţii de la bordul aeronavei se termină şi 
începu un altul, pe altă temă. Aşteptă să vadă dacă se anunţa 
moartea lui Gamal Jabbar, dar nici despre asta nimic. 

Asad Khalil opri televizorul. Când se îndreptase spre cabana 
15, privise busola de la bordul maşinii şi stabilise unde era estul. 

Se dădu jos din pat, îngenunche cu faţa la Mecca şi spuse 
rugăciunea de seară. 

Se întinse în pat complet îmbrăcat şi căzu într-un somn uşor. 


23 


Kate Mayfield, Ted Nash şi cu mine am părăsit clădirea de la 
26 Federal Plaza şi am rămas pe trotuar. 

Pe stradă nu era prea multă lume, iar seara era răcoroasă. 

Nimeni nu zicea nimic, ceea ce nu însemna că nu era nimic de 
zis. Vreau să spun că pentru prima dată eram complet singuri, 
noi trei care ratasem un succes răsunător, în ciuda vorbelor 
amabile din final ale lui Koenig, şi nu voiam să facem 
comentarii. 

Nu găseşti niciodată un poliţist sau un taxi atunci când ai 
nevoie, aşa că stăteam acolo, tremurând de frig. 

— Băieți, a zis Kate în cele din urmă, vreţi ceva de băut? 

— Nu, mulţumesc, a răspuns Nash. Trebuie să-mi petrec 
jumătate din noapte la telefon ca să raportez la Langley. 

— John? a întrebat ea, privindu-mă. 

Simţeam nevoia de o băutură, dar voiam să fiu singur. 

— Nu, mulţumesc, am zis şi eu. Mă duc să mă culc. Nu se 
vedea niciun taxi, aşa că am adăugat: Voi lua metroul. Merge 
careva în aceeaşi direcţie? 

Nash, care probabil nici măcar nu ştia că exista metrou în 
New York, a răspuns: 

— Voi aştepta un taxi. 

— Merg şi eu cu Ted, mi-a zis Kate. 

— Okay. Ne vedem la La Guardia. 

Am ajuns la colţul străzii şi am ridicat privirea spre Turnurile 
Gemene, înainte de a o lua spre est, pe Duane Street. 

În faţa mea se înălța clădirea de paisprezece etaje numită 
One Police Plaza şi am simţit că mă cuprinde o undă de 
nostalgie, urmată de imagini din fosta mea activitate - 
Academia de Poliţie, poliţist începător poliţist de stradă, poliţist 
în civil, apoi insigna aurie de detectiv. Înainte de a-mi părăsi 
brusc slujba, trecusem examenul de sergent şi urma să fiu 
promovat. Dar evenimente care nu ţineau de voinţa mea mi-au 
întrerupt ascensiunea. A urmat apoi slujba de profesor la John 
Jay. Cooptarea mea la ATTF era al treilea şi, poate, ultimul act al 
unei cariere uneori strălucite, alteori nu prea. 

Am luat-o spre nord, pe Centre Street, şi am continuat drumul 
pe lângă tribunale, prin cartierul chinezesc, pe lângă intrarea la 
metrou. 


Poate unul dintre gândurile nerostite de Nash, de Kate şi de 
mine, acolo pe trotuar, era acela că acum eram ţintele lui Asad 
Khalil. De fapt, cu câteva excepţii, nimeni, nici crima organizată, 
nici grupările subversive, nici chiar regii drogurilor nu au vizat 
vreodată un agent federal în America. Dar trebuia să începem 
să vedem lucrurile într-o altă lumină în cazul grupărilor 
extremiste islamice. Fuseseră unele incidente, ca uciderea unui 
ofiţer CIA într-o parcare, care a fost ca o prevestire tulburătoare 
pentru viitor. Acel viitor venise astăzi cu zborul 175. 

Mă aflam acum în cartierul Mica ltalie, iar picioarele m-au 
purtat spre restaurantul lui Giulio de pe Mott Street. Am intrat şi 
m-am aşezat la bar. 

Localul era plin în această noapte de sâmbătă, în majoritate 
cu grupuri de şase sau mai multe persoane. Erau locuitori din 
Manhattan, câţiva vagabonzi din suburbii, câteva familii italiene 
din cartier şi câţiva turişti din ţări unde populaţia are părul 
blond. N-am văzut niciun mafiot care, de regulă, evită Mica Italie 
în weekend-uri, când oamenii vin special ca să-i vadă. 

Totuşi, mi-am reamintit, cu aproape zece ani în urmă, într-o 
vineri noaptea, aici a fost ucis un don mafiot. De fapt, a fost lovit 
pe trotuar, dar a fost aruncat în restaurant prin vitrină în urma 
rafalelor trase cu o puşcă de către un criminal plătit de un alt 
mafiot. Din câte îmi amintesc, acel don nu a murit atunci, 
deoarece purta vestă antiglonţ - aşa-zisul tricou tip Mica Italie - 
ci mai târziu, ucis de o doamnă căsătorită cu care era combinat. 

Oricum, barmanul îmi era necunoscut, ca şi persoanele de la 
bar şi din restaurant. În timpul săptămânii voi trece pe la unul 
dintre localurile unde se adunau foştii mei amici, dar nu în seara 
asta. 

Am comandat o bere dublă. Nu avea rost să pierd timpul. 

Am luat cana şi am sorbit din bere. 

Deasupra barului se afla un televizor cu sunetul oprit. La baza 
ecranului se înşiruiau continuu preţul acţiunilor din cursul 
săptămânii, precum şi rezultatele unor meciuri. Pe ecran rula un 
serial de comedie mafiot numit The Sopranos, la care toţi cei de 
la bar se uitau. Ştiu că mafioţii adoră acest spectacol. 

După ce-am băut câteva beri şi când m-am simţit mai bine, 
am plecat şi am prins un taxi, care se găseau din belşug în Mica 
Italie. M-am întors în apartamentul meu de pe East 72nd Street. 

Locuiesc într-o clădire înaltă, modernă şi îngrijită, cu o vedere 


superbă spre East River, iar apartamentul meu nu are nimic 
comun cu grozăviile la care este martor un detectiv necăsătorit 
din New York. Viaţa mea este o harababură, dar la mine acasă 
totul este ordonat. Parţial, acesta este rezultatul primei mele 
căsătorii, care a durat aproape doi ani. Numele fostei mele soţii 
este Robin, fost procuror adjunct la Procuratura din Manhattan, 
unde ne-am şi cunoscut. Majoritatea femeilor procuror se 
căsătoresc cu avocaţi. Robin s-a căsătorit cu un poliţist. Am fost 
căsătoriţi de un judecător, dar ar fi trebuit să solicit un juriu. 

Oricum, aşa după cum se întâmplă cu procuroarele isteţe, lui 
Robin i s-a oferit un post, pe care l-a şi acceptat, la o firmă de 
avocatură specializată în apărarea ticăloşilor pe care atât ea cât 
şi eu încercam să-i băgăm în închisoare. Situaţia noastră 
materială s-a îmbunătăţit, dar căsătoria a început să meargă 
prost. Divergente filosofice ireconciliabile. Eu mi-am luat un 
apartament. Chiria este foarte ridicată. 

Alfred, portarul nostru de noapte, m-a salutat şi mi-a deschis 
uşa. 

Mi-am verificat cutia de scrisori, care ea plină de plicuri fără 
importanţă. Aproape că mă aşteptam la o scrisoare capcană de 
la Ted Nash, dar până acum tipul arătase o stăpânire de sine 
admirabilă. 

Am luat liftul şi am intrat în apartament, luându-mi precauţii 
minime. Chiar şi eu am avut probleme în a trece de Alfred în 
primele două luni după căsătorie. Nu-i plăcea ideea că mă 
culcam cu nevasta mea, pe care o simpatiza şi el. Robin şi cu 
mine i-am instruit pe Alfred şi pe celălalt portar că, deoarece 
lucram amândoi împotriva răufăcătorilor, aveam duşmani. 
Amândoi portarii au înţeles, iar de sărbătorile de Paşte şi de 
Crăciun, primele pe care le primeau de la noi arătau că le 
apreciem loialitatea, discreţia şi vigilenţa. Pe de altă parte, după 
divorţ, credeam că Alfred avea să dea cheia apartamentului 
meu lui Jack Spintecătorul pentru numai douăzeci de dolari. 

Am trecut prin sufrageria spațioasă, cu o terasă largă, şi am 
intrat în cabinetul meu, unde am dat drumul la televizor pe 
canalul CNN. Aparatul nu mergea bine şi avea nevoie de un 
stimulent, aşa că l-am lovit cu palma de trei ori. A apărut o 
imagine cu purici, dar era doar un raport financiar al CNN. 

M-am dus la telefon şi am apăsat butonul pentru mesaje. La 
ora 7:16 p.m., Beth Penrose zicea: „Hei, John. Am impresia că 


astăzi ai fost la aeroportul JFK. Îmi amintesc că ai spus ceva 
despre asta. A fost îngrozitor - o nenorocire. Dumnezeule... 
oricum, dacă lucrezi la acest caz, noroc. Imi pare rău că nu 
putem fi împreună în noaptea asta. Sună-mă când poţi.” 

Acesta este unul dintre avantajele unui poliţist combinat cu o 
polițistă. Amândoi înţeleg situaţia. Dar nu cred să mai fie şi 
altele. 

Al doilea mesaj era de la fostul meu partener, Dom Fanelli. 
Acesta zicea: „Sfinte Dumnezeule. Am auzit eu bine că ai fost la 
aeroportul JFK? Ţi-am spus să nu accepţi slujba asta. Sună-mă.” 

— Tu mi-ai făcut rost de ea, prostănac obez! 

Mai erau câteva mesaje de la prieteni şi rude, toate cerând 
detalii despre tragedia de pe aeroportul JFK şi despre implicarea 
mea în acest caz. Brusc, eram din nou în atenţia tuturor. Nu era 
rău pentru un tip despre care gândeau că murise şi fusese 
incinerat în urmă cu un an. 

Ultimul mesaj, sosit doar cu zece minute înainte să ajung 
acasă, era de la Kate Mayfield. Ea spunea: „Aici Kate. Credeam 
că ai ajuns deja acasă. Okay... ei bine, dacă vrei să vorbim, 
sună-mă... sunt acasă... nu cred că pot dormi. Aşa că poţi să 
suni oricând... să vorbim.” 

Ei bine, eu nu aveam nicio problemă cu somnul. Dar mai întâi 
voiam să prind ştirile, aşa că mi-am scos haina şi pantofii, mi-am 
slăbit nodul de la cravată şi m-am cufundat în fotoliul meu 
favorit. Prezentatorul ştirilor financiare vorbea încă. Eram pe 
punctul de a aţipi, pe jumătate conştient de telefonul care suna, 
dar l-am ignorat. 

Ultimul lucru pe care îl ştiu este că şedeam într-o aeronavă 
imensă şi încercam să mă ridic din fotoliu, dar ceva mă oprea. 
Am observat că toată lumea din jurul meu dormea, în afară de 
un tip care stătea pe culoar. Acesta avea în mână un cuţit mare, 
plin de sânge, şi venea direct spre mine. Am încercat să-mi scot 
pistolul, dar acesta nu se afla în toc. Tipul a ridicat cuțitul, iar eu 
am sărit din fotoliu. 

Ceasul arăta ora 5:17 a.m. De-abia aveam timp să fac un duş, 
să mă schimb şi să ajung la La Guardia. 

În timp ce mă dezbrăcăm, am dat drumul la aparatul de radio 
din dormitor, care era pus pe un post numai de ştiri. 

Prezentatorul vorbea despre tragedia aeronavei de la Trans- 
Continental. Zicea ceva despre Gaddafi şi despre raidul 


american asupra Libiei din 1986. 

Mi se părea că oamenii începuseră să înţeleagă despre ce 
este vorba. 

Abia mai ţineam minte raidul acela, dar mi-am amintit că atât 
NYPD, cât şi Autoritatea Aeroportului fuseseră în alertă pentru 
cazul în care avea să aibă loc vreun atac terorist. Dar în afară de 
faptul că am făcut ore suplimentare, nu s-a mai întâmplat nimic 
special. 

Presupun însă că ieri s-a întâmplat. Aceşti oameni au 
memorie bună. Fostul meu partener, Dom Fanelli, mi-a spus 
odată o glumă. 

— Un italian bolnav de Alzheimer uită totul, cu excepţia tipului 
pe care trebuie să-l omoare. 

Cu siguranţă că asta se aplică şi arabilor. Dar nu mai pare 
atât de nostim când eşti tu însuţi implicat. 


CARTEA A PATRA 


Ld A 
America, in prezent 
Am stârnit printre creștini dușmănie 
şi ură, care va dura până în Ziua învierii... 
Credincioşii, nu vă împrieteniți nici cu evreii, 
nici cu creştinii. 
- Coranul - Sura V, „Masa” - 


24 


Data de 15 aprilie a fost groaznică, dar nici ziua următoare nu 
avea să fie mai bună. 

— Bună dimineaţa, domnule Corey, mi-a zis Alfred, portarul, 
care îmi comandase un taxi. 

— Bună dimineaţa, Alfred. 

— Vremea se anunţă bună. Destinația La Guardia, nu-i aşa? 
Mi-a deschis portiera din spate a taxiului şi i-a zis şoferului: La 
Guardia. 

M-am aşezat pe bancheta din spate, iar maşina a demarat. 

— Ai un ziar? l-am întrebat pe şofer. 

A luat unul de pe locul din faţă şi mi l-a întins peste spătar. 
Era rusesc sau grecesc. A râs. 

Ziua începea deja să meargă prost. 

— Sunt în întârziere, i-am spus tipului. Dă-i bătaie. Capisce? 
Pedala până la podea. 

Nu a dat niciun semn că ar vrea să încalce legea, aşa că mi- 
am scos legitimaţia de la FBI şi i-am pus-o în faţă. 

— Dă-i drumul. 

Maşina a ţâşnit înainte. Dacă aş fi avut pistolul la mine, i-aş 
fi pus ţeava în ureche, dar omul părea să se încadreze în timp. 
Apropo, nu sunt un tip matinal. 

Traficul era relaxat la această oră timpurie de duminică şi am 
parcurs destul de repede FDR Drive şi Triborough Bridge. Când 
am ajuns la aeroport, i-am zis: 

— La terminalul US Airways. 

Tipul a oprit, i-am plătit şi i-am înapoiat ziarul. 

— lată-ţi şi bacşişul, am zis eu. 

M-am uitat la ceasul de la mână. Mai aveam zece minute 
până la plecare. Timpul era la limită, dar nu aveam bagaje şi nici 
pistol de declarat. 

Dincolo de poartă am văzut doi poliţişti în uniformă de la 
Autoritatea Aeroportului care priveau cu atenţie fiecare 
persoană de parcă aceasta ar fi sosit într-o maşină capcană. Era 
evident că se aflau în alertă şi speram că fiecare să aibă o 
fotografie a lui Asad Khalil. La ghişeul pentru verificarea 
biletelor, tipul de acolo m-a întrebat dacă aveam bilet sau 
rezervare, De fapt, aveam o mulţime de rezervări pentru acest 
zbor, dar nu era momentul să fac pe nebunul. 


— Corey, John, am spus. 

A căutat pe computer apoi a ştanţat un bilet. Mi-a mai cerut 
un act de identitate cu fotografie, aşa că i-am dat carnetul de 
conducere în loc să-i arăt legitimaţia FBI, care întotdeauna 
punea problema existenţei unui pistol. Unul dintre motivele 
pentru care decisesem să nu iau pistolul în această dimineaţă a 
fost că mă trezisem târziu şi nu avusesem timp de pierdut cu 
întocmirea hărtiilor. Altul era acela că urma să călătoresc cu 
persoane înarmate care aveau să mă protejeze. Cred. Pe de altă 
parte, ori de câte ori crezi că nu ai nevoie de pistol, vei avea. 
Dar mai era un motiv, foarte important, pentru care nu luasem 
pistolul. Despre asta, însă, mai târziu. 

Tipul de la ghişeu m-a întrebat dacă am pus eticheta la 
bagaje, iar eu i-am răspuns că nu am niciun bagaj, aşa că mi-a 
înmânat biletul şi mi-a urat „Drum bun”. 

Dacă aş fi avut mai mult timp, i-aş fi răspuns: „Fie ca Allah să 
ne dea vânt bun din pupa” 

Un alt poliţist se afla lângă detectorul de metale. Am trecut 
prin cadru şi testiculul meu de alamă nu a făcut să piuie 
aparatul. 

În timp ce mă îndreptam în grabă spre poarta de îmbarcare, 
am reflectat la înăsprirea măsurilor de securitate. Pe de altă 
parte, o mulţime de poliţişti urma să acumuleze multe ore 
suplimentare în următoarea lună, iar primarul va avea o criză de 
isterie şi va încerca să-i scuture pe cei de la Washington de nişte 
bani din bugetul federalilor, arătând că era vina lor. 

În plus, aceste operaţiuni de la terminalele aeroporturilor 
rareori demascau persoana căutată, dar era un lucru ce trebuia 
făcut. 

îngreuna încercarea fugarilor de a călători prin ţară. Dar, dacă 
Asad Khalil avea ceva creier, va face ceea ce face majoritatea 
ticăloşilor - se va ascunde undeva până se liniştesc lucrurile sau 
va face rost de o maşină sigură şi va dispărea pe autostrăzi. 
Sau, bineînţeles, va fi prins deja de ieri un zbor la Camel Air spre 
Deşertland. 

l-am dat biletul agentei de la poartă, am străbătut burduful şi 
m-am urcat în cursa pentru Ţara lui Papură Vodă. 

— Aţi ajuns în ultimul moment, a zis stewardesa. 

— Este ziua mea norocoasă. 

— Drum bun. Aşezaţi-vă pe orice loc doriţi. 


— Ce zici de locul pe care stă tipul ăla? 

— Pe orice loc gol, domnule. Vă rog să vă aşezaţi. 

Am înaintat pe culoarul dintre scaune şi am văzut că avionul 
era pe jumătate plin, aşa că am ales un loc la întâmplare, 
departe de Kate Mayfield şi Ted Nash, care şedeau alături, şi de 
Jack Koenig care se afla pe partea opusă a culoarului, vizavi de 
ei. Totuşi, am îngăimat un „Bună dimineaţa” în timp ce mă 
îndreptam spre coada avionului. Îl invidiam pe George Foster, 
care fusese scutit de călătoria asta. 

Nu mă gândisem să iau câteva reviste gratuite de la poarta 
de îmbarcare, iar cineva luase revistele din buzunarul scaunului 
din faţa mea, aşa că, până la decolarea avionului, am citit 
instrucţiunile de evacuare în caz de urgenţă. 

Pe la jumătatea călătoriei, în timp ce moţăiam, Koenig a 
trecut pe lângă mine, în drum spre toaletă, şi mi-a aruncat în 
poală prima pagină a ziarului Times de duminică. 

M-am trezit de-a binelea şi am citit titlul: Trei sute de morți 
într-un avion pe JFK. Era o ştire bombă. 

Am citit articolul, care era schematic şi puţin modificat, cu 
siguranţă, rezultatul făuritorilor de imagine. Concluzia era că 
Agenţia Federală de Aviaţie şi Comitetul Naţional pentru 
Siguranţa Transportului nu dăduseră prea multe detalii, spunând 
doar că un gaz toxic neidentificat omorâse pasagerii şi întregul 
echipaj. Nu se menţiona că avionul aterizase cu pilot automat, 
nu se vorbea despre niciun criminal sau terorist şi, cu siguranţă, 
nu exista nicio referire la Clubul  Conchistadorilor. Şi, 
mulţumescu-ţi ţie Doamne, nu se pomenea numele lui John 
Corey. 

Totuşi, ştirile din ziua următoare aveau să fie mult mai 
concrete. Detaliile aveau să fie servite în doze potrivite, ca uleiul 
de peşte cu un strop de tămâie, puţin câte puţin, până ce 
cititorii aveau să se obişnuiască cu veştile şi atenţia le va fi 
distrasă de altceva. 

Unica oră de zbor a trecut fără incidente, în afara de o ceaşcă 
de cafea proastă. In timp ce ne apropiam de Aeroportul Naţional 
Ronald Reagan, am urmat cursul fluviului Potomac şi am avut o 
imagine splendidă asupra cireşilor în floare de la Jefferson 
Memorial, a Capitoliului, a Mall-ului şi a tuturor acelor clădiri 
aibe care emanau putere, putere, putere. Mi-am dat seama, 
pentru prima dată, că lucram pentru câţiva dintre oamenii care 


se aflau acolo. 

Avionul a aterizat la ora stabilită. Am văzut că Koenig purta 
un costum albastru aproape specific FBl-ului şi ducea o geantă 
diplomat. Nash era îmbrăcat cu alt costum de provenienţă 
europeană şi avea şi el o geantă diplomat, cu siguranţă 
confecţionată de mână, cu măiestrie, din piele de antilopă, de 
către luptătorii tibetani pentru libertate din Himalaya. Şi Kate 
purta un costum taior albastru, dar pe ea cădea mai bine decât 
pe Jack. Avea şi ea o geantă diplomat, şi m-am gândit că ar fi 
trebuit să iau şi eu una. Costumaţia mea pentru această zi 
consta dintr-un costum gri deschis cumpărat de fosta mea soţie 
de la magazinul Barney's. Împreună cu TVA-ul şi bacşişul, 
costase probabil vreo două mii de dolari. Ea îşi putea permite. 
Banii ei proveneau din slujba de avocat al apărării traficanţilor 
de droguri, a ucigaşilor plătiţi, a criminalilor din lumea bună şi a 
altor delincvenţi pentru evaziune fiscală. Aşadar, de ce purtam 
eu un astfel de costum? Presupun că o făceam din spirit de 
contradicţie. Şi pentru că îmi venea bine şi se vedea că este 
scump. 

Dar să revenim pe aeroport. Acolo ne aştepta o maşină cu 
şofer care ne-a condus la cartierul general al FBl-ului, alias 
clădirea J. Edgar Hoover. 

Pe drum nu s-a prea vorbit în maşină. În cele din urmă, însă 
Jack Koenig, care şedea pe locul pasagerului, s-a întors spre noi 
şi a zis: 

— Îmi cer scuze dacă această călătorie v-a împiedicat să vă 
duceţi la biserică. 

Bineînţeles, FBl-ul admite necesitatea prezenţei la biserică, 
dar poate că nu sunt chiar vorbe goale. Nu mi i-am putut 
imagina pe vechii mei şefi rostind astfel de vorbe, aşa că am 
rămas fără replică. 

— Nu este nicio problemă, a spus Kate, fără să fie prea 
explicită. 

Nash a mormăit ceva de genul că ne acordă el o dispensă. Eu 
nu sunt genul care merge de regulă la biserică, aşa că am zis: 

— J. Edgar este pe sus pe undeva şi ne priveşte. 

Koenig mi-a aruncat o privire chiorâşă şi mi-a întors spatele. 
Avea să fie o zi lungă. Lungă, lungă de tot. 


25 


La ora 5:30 a.m., Asad Khalil se trezi, luă un prosop umed din 
baie şi şterse toate suprafeţele pe care puteau fi amprentele lui. 
Se aşeză în genunchi pe podea, îşi spuse rugăciunea, apoi se 
îmbrăcă şi ieşi din cameră. Işi luă geanta de voiaj şi o puse în 
maşină, apoi se duse la recepţia motelului, având în mână 
prosopul. 

Tânărul funcţionar de la tejghea dormea pe scaun, iar 
televizorul era deschis. 

Khalil ocoli tejgheaua, ţinând în mână pistolul Glock înfăşurat 
în prosop. Puse pistolul pe ceafa bărbatului şi apăsă pe trăgaci. 
Tânărul şi scaunul cu rotile zburară în tejghea. Khalil trase capul 
acestuia sub tejghea şi îi luă portofelul din buzunar şi toţi banii 
peşin din sertar. Găsi teancul de fişe de înregistrare şi copiile 
chitanţelor, le puse pe toate în propriul buzunar, apoi şterse cu 
prosopul umed eticheta ataşată de cheia lui şi o repuse la 
tablou. 

Ridică privirea spre camera de luat vederi pe care o 
observase mai devreme şi care înregistrase nu numai sosirea 
lui, ci şi crima urmată de jaf. Urmări firul care ieşea din cameră 
până la o cămăruţă din spate, unde se găsea aparatul video. 
Scoase caseta şi o puse în buzunar, apoi reveni la tejghea unde 
găsi un întrerupător electric pe care scria FIRMA MOTEL. || 
închise, apoi stinse toate luminile din interior, ieşi din camera de 
recepţie şi se duse la maşină. 

În aer plutea o ceaţă umedă din cauza căreia nu se vedea în 
jur decât până la câţiva metri. Fără să aprindă farurile, Khalil ieşi 
din parcare şi le aprinse abia după ce rulă vreo cincizeci de 
metri. 

Îşi stabili din nou traseul şi se apropie de Capital Beltway. 
Înainte de a intra pe autostradă, trase maşina în parcarea uriaşă 
a unui supermagazin, găsi o gură de canal în care aruncă, 
printre barele de metal, fişele de înregistrare, chitanţele şi 
caseta video. Reţinu banii şi aruncă şi portofelul tânărului ucis. 

Se întoarse la maşină şi intră pe Capital Beltway. 

Era ora şase dimineaţa, iar întunericul se risipea gonit de 
lumina din est ce încerca să străpungă ceața. Traficul era redus 
în această dimineaţă de duminică şi nu apăru nicio maşină de 
poliţie. 


Rulă pe Beltway spre sud, apoi coti spre vest şi traversă 
fluviul Potomac, continuă drumul spre vest şi traversă 
Potomacul din nou. Dădea ocol oraşului Washington ca leul, 
gândi el, care ia urma vânatului. 

Khalil programă sistemul de navigaţie prin satelit la adresa pe 
care o dorea din Washington şi părăsi Beltway la Pennsylvania 
Avenue. 

Merse pe acest bulevard până în inima capitalei inamice. 

La ora 7:00 a.m. ajunse la Colina Capitoliului. Ceaţa se 
ridicase, iar imensa clădire a Capitoliului apăru în lumina 
soarelui de dimineaţă. Khalil ocoli clădirea, opri şi parcă maşina 
pe latura de sud-est. Scoase aparatul de fotografiat din geanta 
de voiaj şi făcu câteva fotografii. La aproape cincizeci de metri 
de el văzu un cuplu tânăr care făcea acelaşi lucru. Fotografiile 
nu îi erau necesare, o ştia, şi putea să-şi petreacă timpul în altă 
parte, dar se gândi că ele îi vor amuza pe compatrioţii lui de la 
Tripoli. 

Văzu maşini de poliţie în spatele porţilor clădirii, dar niciuna 
nu se afla pe stradă. 

La ora 7:25 a.m. reveni la maşină şi se deplasă câteva 
cvartale pe Constitution Avenue. Conduse încet pe şoseaua cu 
trei benzi şi localiză casa de la numărul 415. Pe drumul îngust 
de acces era parcată o maşină, iar la o fereastră de la etajul al 
treilea era aprinsă lumina. Continuă drumul, făcu un mic ocol şi 
parcă maşina la mică distanţă de clădire. 

Khalil îşi puse în buzunarele jachetei ambele pistoale Glock şi 
se puse pe aşteptat, supraveghind casa. 

La ora 7:45 a.m., un bărbat de vârstă mijlocie şi o femeie 
ieşiră din casă. Doamna era elegant îmbrăcată, iar bărbatul 
purta uniforma albastră a Forţelor Aeriene Americane. Khalil 
zâmbi. 

În Tripoli i se spusese că generalul Terrance Waycliff era un 
om cu tabieturi şi în fiecare duminică dimineaţă obişnuia să 
participe la slujba de la National Cathedral. Aproape 
întotdeauna, generalul asista la slujba de la ora 8:15, uneori 
însă participa la cea de la ora 9:30. In dimineaţa aceasta se 
ducea la ora 8:15, iar Khalil era încântat că nu trebuia să mai 
piardă o oră pe undeva. 

II urmări cu privirea pe generalul care îşi însoțea soţia la 
maşină. Era un bărbat înalt, subţire şi, în ciuda părului cărunt, 


avea un mers de bărbat tânăr. În 1986, Khalil ştia, generalul 
avusese gradul de căpitan, iar numele de cod al avionului lui de 
vânătoare F-111 fusese Remit 22. Avionul acestuia fusese unul 
dintre cele patru din escadrila de atac care bombardase Al 
Azziziyah. Ofiţerul responsabil cu mijloacele de luptă de pe 
avionul căpitanului Waycliff fusese colonelul - pe atunci căpitan 
William Hambrecht, care se întâlnise cu soarta la Londra, în luna 
ianuarie. Acum generalul Waycliff avea să aibă aceeaşi soartă la 
Washington. 

Khalil se uita cum generalul îi deschide portiera soţiei sale, 
cum ocoleşte maşina şi se urcă la volan, după care iese cu 
spatele de pe alee. 

Îi putea omorî pe amândoi aici şi acum, în această dimineaţă 
liniştită de duminică, dar hotărî să procedeze altfel. 

Khalil îşi aranjă cravata, cobori din maşină şi încuie portiera. 

Se duse la uşa din faţă a casei generalului şi sună la sonerie. 
Auzi cum sunetul se propaga în toată casa. Auzi paşi coborând o 
scară şi se dădu un pas înapoi ca să poată fi văzut prin vizor. Un 
clinchet metalic îi spuse că lanţul de la uşă era încă pus, apoi 
uşa se întredeschise puţin şi văzu o faţă de femeie. Aceasta 
începu să zică ceva, dar Khalil împinse uşa cu umărul. Lanţul se 
rupse, iar uşa se deschise, trântind femeia la podea. Intr-o 
secundă Khalil intră în casă, închise uşa şi scoase pistolul. 

— Linişte, spuse el. 

Tânăra femeie zăcea pe podeaua de marmură, privind 
terorizată. 

Îi făcu un semn şi femeia se ridică în picioare. O clipă o 
cercetă cu privirea. Era o negresă scundă, îmbrăcată într-o 
rochie, dar în picioare nu avea nimic. Era menajera, după 
informaţiile primite, iar în casă nu mai locuia nimeni. Ca să fie 
sigur, o întrebă: 

— Cine este acasă? 

— Domnul general, spuse ea într-o engleză cu accent. 

— Nu. Generalul nu este acasă, spuse el zâmbind. Copiii 
generalului sunt acasă? 

Ea clătină din cap, iar el văzu că femeia tremură. 

Khalil simţi un miros de cafea în aer. 

— Bucătăria, spuse el. 

Ea se întoarse, ezitând, şi străbătu culoarul lung al casei spre 
bucătăria din spate, cu Khalil pe urmele ei. 


Acesta inspectă dintr-o privire bucătăria spațioasă şi văzu pe 
masa rotundă de lângă fereastra arcuită două farfurii şi două 
ceşti de cafea. 

— Subsol. Jos, îi zise el, făcând un semn spre podea. 

Ea arătă cu mâna o uşă de lemn din perete. 

— Coboară, zise el. 

Femeia se duse la uşă, o deschise, aprinse lumina şi începu să 
coboare treptele. Khalil o urmă. 

Subsolul era plin cu lăzi şi cutii de carton. Privind în jur, Khalil 
văzu o uşă şi o deschise, descoperind o cămăruţă ce conţinea 
instalaţia de încălzire a casei. Împinse femeia înăuntru şi, în 
timp ce ea trecea pe lângă el şi făcea pasul să coboare scara, îi 
trase un singur glonţ în ceafă. Tânăra căzu în faţă şi muri înainte 
de a atinge podeaua. g 

Khalil închise uşa cămăruţei şi urcă scara în bucătărie. In 
frigider găsi o cutie cu lapte şi bău întreg conţinutul direct din 
cutie, apoi aruncă ambalajul în coşul de gunoi. Mai găsi iaurt la 
cutii şi luă două, pe care le mâncă în grabă cu linguriţa. Nu îşi 
dăduse seama cât de înfometat era până nu simţise miros de 
mâncare. 

Se întoarse iar în hol şi la uşa din faţă. Desfăcu suportul de 
metal care atârna şi îl presă pe uşă la locul lui, de unde îl 
rupsese, apăsând şuruburile cu mâna. Încuie uşa, dar nu puse 
lanţul, ca generalul şi soţia lui să poată intra în casă. 

Cercetă parterul, unde se afla o sufragerie spațioasă ce dădea 
în bucătărie, o cameră de zi şi o toaletă de serviciu. 

Urcă scările la primul etaj, care consta dintr-o uriaşă cameră 
de zi, şi văzu că nu se afla nimeni acolo. Continuă să urce scările 
la etajul al doilea, unde se aflau dormitoarele. Le verifică pe 
fiecare. Două dintre ele era evident că aparţineau copiilor 
generalului, o fată şi un băiat, şi Khalil regretă că nu erau acasă, 
în pat. Dar camerele erau goale. Cea de-a treia cameră părea să 
fie pentru oaspeţi, iar al patrulea dormitor era al stăpânilor 
casei. 

Khalil urcă la al patrulea etaj, unde se afla un cabinet de lucru 
spaţios şi o cameră mai mică, probabil a menajerei, gândi el. 

Cercetă cu privirea pereţii lambrisaţi ai cabinetului, observând 
simboluri şi suveniruri militare pe pereţi, pe birou şi pe o masă 
alăturată. 

O machetă a avionului de vânătoare F-111 atârna de fire de 


nailon prinse în tavan, cu botul în jos şi aripile trase spre spate, 
de parcă se lăsa în picaj pentru atac. Sub aripile lui, Khalil 
observă patru bombe mici din argint. Smulse macheta din 
legăturile ei şi o rupse în bucăţi pe care le lăsă să cadă pe 
podea, unde le zdrobi cu picioarele. 

— Să ajungeţi în iad cu toţii. 

Işi recapătă sângele rece şi continuă să examineze cabinetul. 
Pe un perete se afla o fotografie alb-negru cu opt bărbaţi stând 
în faţa unui avion de vânătoare F-111l. Fotografia avea o 
legendă tipărită şi care zicea LAKENHEATH, 13 APRIL, 1987. 
Khalil citi din nou notiţa. Aceasta nu era data corectă a atacului 
cu bombe, apoi îşi dădu seama că atât numele acestor bărbaţi, 
cât şi misiunea lor era secretă, ceea ce explica datarea 
incorectă a fotografiei chiar şi în acest cabinet particular. E 
limpede, gândi el, laşii ăştia nu primiseră nicio medalie pentru 
ceea ce făcuseră. 

Khalil se duse la biroul mare de mahon şi examină relicvele 
de pe el. Găsi agenda generalului şi o deschise la data de 16 
aprilie, duminică. Acesta notase simplu „Biserică, 8:15, 
National”. 

Pentru această zi nu mai era nicio menţiune, deci era posibil 
ca nimeni să nu observe dispariţia generalului până ce se vor 
sesiza cei de la serviciu. 

Khalil citi adnotarea pentru ziua de luni, care arăta că 
generalul avea o întâlnire la ora 10:00 a.m. Până atunci, alt 
coleg din escadrilă va fi mort. 

Khalil reveni la data de 15 aprilie, aniversarea atacului cu 
bombe, şi citi, „Ora 9:00 a.m., întrunire, escadron”. 

Aşadar, păstrează legătura între ei, gândi Khalil. Aceasta 
putea fi o problemă, mai ales dacă vor începe să moară unul 
câte unul. Dar el se aşteptase că unii dintre ei să fie încă în 
legătură. Dacă va acţiona suficient de rapid, până ce îşi vor da 
seama că vor muri, vor fi toţi morţi. 

Lângă telefon găsi agenda telefonică a generalului. O răsfoi 
repede şi găsi numele celor opt oameni. Khalil observă cu 
satisfacţie că în dreptul numelui colonelului Hambrecht era 
trecut DECEDAT. Mai observă că peste adresa bărbatului numit 
Chip Wiggins era trecut un semn de întrebare cu roşu. 

Khalil se gândi să ia agenda telefonică, dar absenţa ei putea fi 
observată de poliţie şi putea să pună la îndoială motivele crimei 


care urma să aibă loc. 

Puse agenda telefonică la loc pe birou, apoi şterse cu o 
batistă atât biroul, cât şi coperta de piele a agendei. 

Deschise sertarele biroului. În cel din mijloc găsi un pistol 
automat placat cu argint, calibru 45. Verifică cutia încărcătorului 
să vadă dacă era plină, apoi o introduse la loc. Îndepărtă piedica 
şi puse pistolul la brâu. 

Khalil se duse spre uşă, apoi se opri, adună cu grijă bucăţile 
machetei avionului F-111 şi le puse într-un coş cu hârtii. 

Cobori la etajul al treilea şi scotoci fiecare dormitor, luând 
bani, bijuterii, ceasuri de mână, chiar şi câteva decoraţii ale 
generalului. Puse toată prada într-o faţă de pernă, apoi cobori cu 
ea la bucătărie. Găsi în frigider o cutie cu suc de portocale şi se 
aşeză la masa generalului. 

Ceasul de pe perete arăta ora 8:55 a.m. Dacă generalul şi 
soţia lui erau punctuali, ca de obicei, aveau să revină acasă la 
ora 9:30 a.m., iar după un sfert de oră, amândoi vor fi morţi. 


26 


Am traversat Potomacul pe unul dintre poduri şi am intrat în 
oraş. La ora 8:30 a.m., duminica, traficul era destul de redus, 
dar am văzut câţiva cetăţeni făcându-şi alergarea de dimineaţă, 
biciclişti, precum şi câteva familii de turişti ieşiţi la iarbă verde, 
copiii părând încă buimaci de somn. 

Pe măsură ce ne apropiam, clădirea Capitoliului se profila în 
faţa noastră, şi m-am întrebat dacă Congresul fusese deja 
convocat în plen. Când treaba se împute, puterea executivă 
doreşte să se prezinte în faţa Congresului cu învoiala făcută, 
apoi îi cere binecuvântarea. Din câte ştiam, se făcuseră deja 
planuri de atac împotriva Libiei. Dar asta nu era problema mea. 

Am intrat pe Pennşylvania Avenue, unde se afla clădirea J. 
Edgar Hoover, nu departe de compania-mamă, Ministerul de 
Justiţie. 

Ne-am oprit în faţa clădirii Hoover, o structură urâtă din plăci 
de beton ale cărei mărime şi formă, unice, sfidau orice descriere 
Mai fusesem aici o dată, la un seminar, şi făcusem un tur. Era e 
condiţie obligatorie, în special în muzeul lor cu trepte, altfel ni 
primeai prânzul. 

Fațada clădirii avea şapte etaje, conform restricţiei de 
înălţime de pe Pennsylvania Avenue, dar partea din spate avea 
unsprezece etaje. Intreaga construcţie ocupa o suprafaţă de 
aproape două mii trei sute de metri pătraţi şi era mai mare 
decât vechiul sediu al KGB din Moscova, fiind, probabil, cea mai 
mare aglomerare de forţe de aplicare a legii din lume. Aici 
lucrau aproape opt mii de salariaţi, majoritatea din eşalonul al 
doilea, şi personalul de laborator. Mai erau aproape o mie de 
agenţi activi pe care nu îi invidiam, nu mai mult decât pe 
poliţiştii care lucrau la One Police Plaza. 

Maşina a tras în faţa clădirii, iar noi am intrat într-un hol mic 
cu vedere spre curtea interioară. 

In timp ce aşteptam gazda, mi-am aruncat privirea în curtea 
interioară, de care îmi aminteam din prima mea vizită, unde se 
aflau o fântână arteziană şi câteva bănci. Pe peretele de 
deasupra băncilor, o inscripţie de bronz etala un citat din J. 
Edgar Hoover; „Cea mai eficace armă împotriva crimei este 
cooperarea... eforturile tuturor forţelor de aplicare a legii 
combinate cu sprijinul şi înţelegerea poporului american”. 


Citatul este bun. Mai bun decât motoul neoficial al FBl-ului, care 
spune: „Noi nu putem greşi”. 

Acum mă aflam din nou aici. Am încercat să-mi adaptez 
atitudinea situaţiei prezente. Dar era vorba de orgoliul masculin, 
în forţele de aplicare a legii erau prea mulţi bărbaţi de prima 
mână. 

Pe peretele holului se aflau obişnuitele fotografii - 
preşedintele ţării, procurorul general, directorul FBl-ului şi aşa 
mai departe. Fotografiile aveau un aer prietenos şi erau aşezate 
una lângă alta, ca, din fericire, nimeni să nu rateze pe vreunul 
din Cei Mai Căutaţi Criminali ai Americii. 

De fapt, clădirea mai avea o intrare, una pentru vizitatorii 
însoţiţi de ghid, iar acolo erau etalate fotografiile celor mai 
căutaţi zece mafioţi. Este incredibil, dar, ca urmare a faptului că 
vizitatorii au putut da relaţii în legătură cu fotografiile, trei dintre 
criminali au fost arestaţi. Nu aveam nicio îndoială că, până 
acum, fotografia lui Asad Khalil se afla deja pe locul unu în top. 
Poate vreun vizitator avea să spună: „Hei, i-am închiriat o 
cameră tipului ăstuia”, sau poate nu. 

Motivul pentru care m-am aflat aici cu cinci ani în urmă a fost 
un seminar despre ucigaşii în serie. Atunci au fost invitaţi 
detectivi de la Omucideri din toată ţara. Şi toţi erau puţin sonaţi, 
ca şi mine. Am pus la cale o parodie despre „Ucigaşii în serie” şi 
am adus cutii pline cu perii diferite, care fuseseră ciopârţite, 
găurite de glonţ sau strangulate. Noi am crezut că am făcut un 
lucru nostim, dar psihologii de la FBI au zis că avem nevoie de 
tratament. 

Dar să revenim la motivul nefericit al prezenţei noastre la 
cartierul general al FBl-ului. Nu era o zi normală de lucru, 
bineînţeles, iar clădirea părea aproape goală, dar nu aveam 
nicio îndoială că echipa antiteroristă se afla la posturi. Speram 
să nu dea vina pe noi că le-am stricat duminica. 

Jack, Kate şi Ted şi-au declarat armele la pupitrul tipului ce 
asigura securitatea locului. A trebuit să recunosc că nu am 
armă, dar l-am informat pe individ că „Mâinile mele sunt 
recunoscute ca arme mortale”. Tipul a privit la Jack, care a 
încercat să arate că nu făceam parte din grupul lor. 

Inainte de ora 9:00 am., am fost conduşi într-o frumoasă 
cameră de conferinţe de la etajul al treilea, unde ni s-a oferit 
cafea, şi am fost prezentaţi unui grup format din două femei şi 


şase bărbaţi. Toţi bărbaţii se numeau Bob, Bill şi Jim sau poate 
aşa mi s-a părut că sună. Pe cele două femei le chema Jane şi 
Jean. Toţi erau îmbrăcaţi în albastru. 

Ceea ce urma să fie o zi lungă şi agitată s-a transformat în ce 
putea fi mai rău. Nu că ar fi fost cineva ostil sau ni s-ar fi 
reproşat ceva - indivizii erau politicoşi şi înţelegători -, dar 
aveam impresia clară că eram din nou şcolar şi mă aflam în 
cabinetul directorului şcolii. Johnny, data viitoare, când un 
terorist va veni în America, îţi vei aminti ceea ce te-am învăţat? 

Sunt bucuros că nu mi-am luat pistolul - aş fi putut ţine la 
respect întreaga bandă. 

Nu am stat tot timpul în aceeaşi cameră de conferinţe, ci am 
fost duşi în diferite birouri, gen plimbă ursul, interpretând 
aceeaşi piesă pentru alt auditoriu. 

Apropo, interiorul clădirii era tot atât de anost ca şi exteriorul. 
Pereţii erau vopsiți în alb, iar uşile, în gri închis. Cineva mi-a 
spus odată că J. Edgar interzisese tablourile pe pereţi şi nici 
acum nu exista vreunul. Oricine atârnă vreun tablou are parte 
de o moarte misterioasă. 

După cum am spus, clădirea are o formă ciudată şi cam 
jumătate din timp nu este uşor să îţi dai seama pe unde te afli. 
Din când în când treceam pe lângă un perete de sticlă prin care 
vedeam interiorul unui laborator sau birou unde oamenii 
munceau. Deşi era duminică, unii erau aplecaţi asupra 
microscoapelor sau computerelor ori se agitau de colo-colo 
ducând flacoane de sticlă. Multe dintre ceea ce păreau a fi 
ferestre erau, de fapt, ferestre-oglindă, prin care tu puteai 
vedea persoanele de dincolo de ele, dar ele nu te vedeau pe 
tine. lar multe dintre oglinzi erau tot ferestre-oglindă prin care 
persoanele de pe partea opusă te puteau vedea cum îţi scoţi 
seminţele de mac dintre dinţi. 

Intreaga dimineaţă a constat dintr-o serie de expuneri scurte 
în care noi vorbeam, iar ceilalţi ascultau şi dădeau din cap. 
Uneori nici nu cunoşteam persoanele cu care vorbeam; de 
câteva ori am crezut că am fost îndrumați greşit, deoarece 
interlocutorii păreau surprinşi sau derutaţi, ca şi cum ei veniseră 
la serviciu cu un anumit scop, şi patru indivizi din New York 
dăduseră buzna peste ei zicând ceva despre un gaz toxic şi 
despre un alt individ care îşi spunea Leul. Ei bine, poate 
exagerez puţin, dar, după ce timp de trei ore spui acelaşi lucru 


unor persoane diferite totul începe să pară confuz. 

Din când în când cineva ne punea o întrebare precisă asupra 
unui fapt, iar alteori ni se cerea să ne spunem părerea asupra 
celor întâmplate. Dar nici măcar o dată nu ni s-a spus ceva 
despre părerea /or. Asta se va întâmpla după masa de prânz, 
aşa ni s-a comunicat, şi doar dacă eram cuminţi şi mâncam 
toată garnitura de legume. 


27 


Asad Khalil auzi uşa de la intrare deschizându-se şi vocea unui 
bărbat şi a unei femei. 

— Rosa, am sosit, zise vocea de femeie. 

Khalil îşi termină de băut cafeaua şi auzi închizându-se uşa. 
Pe măsură ce persoanele înaintau în hol, vocile se auzeau mai 
tare. 

Khalil se ridică de la masă şi se postă într-o parte a uşii. 
Scoase pistolul generalului, Coltul automat de Calibru 45, şi 
ascultă încordat. Distinse două rânduri de păşi ce se apropiau 
de el, pe podeaua de marmură. 

Generalul şi soţia lui intrară în bucătărie. Bărbatul se duse la 
frigider, iar femeia - la filtrul de cafea de pe bufet. Amândoi se 
aflau cu spatele la Khalil, care aştepta ca cei doi să-l vadă lipit 
de perete. Băgă pistolul în buzunarul jachetei şi ţinu mâna 
înăuntru. 

Femeia luă din dulap două ceşti şi turnă cafea în amândouă. 
Generalul încă se uita în frigider. 

— Unde este laptele? întrebă el. 

— Acolo, răspunse doamna Waycliff. 

Aceasta se întoarse spre masa de bucătărie, îl văzu pe Khalil, 
scoase un țipăt şi scăpă ceştile pe podea. 

Generalul se întoarse şi el, se uită la soţia lui, apoi îi urmări 
privirea şi văzu un bărbat înalt îmbrăcat în costum. 

— Cine eşti? întrebă generalul după ce inspiră adânc. 

— Un mesager. 

— Cine ţi-a dat drumul în casă? 

— Menajera dumneavoastră. 

— Unde este acum? 

— S-a dus să cumpere lapte. 

— Bine, izbucni generalul, pleacă imediat sau chem poliţia. 

— V-aţi simţit bine la biserică? 

— Te rog, pleacă, zise Gail Waycliff. Dacă pleci acum, nu vom 
suna la poliţie. 

— Şi eu sunt o persoană credincioasă, spuse Khalil, ignorând- 
o pe Gail. Am studiat Vechiul şi Noul Testament şi, bineînţeles, 
Coranul. 

La acest ultim cuvânt, generalul Waycliff înţelese brusc cine 
putea fi acest individ. 


— Cunoşti Coranul? continuă Khalil. Nu? Dar ai citit Vechiul 
Testament. Atunci de ce creştinii nu citesc cuvântul Domnului, 
care i-a fost revelat profetului Mahommed? Fie El lăudat. 

— Uite ce este... nu ştiu cine eşti... 

— Bineînţeles că ştii. 

— Bine... ştiu... 

— Da, sunt coşmarul tău cel mai negru. Şi tu ai fost odată cel 
mai rău coşmar al meu. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Eşti generalul Terrance Wayciliff şi cred că lucrezi la 
Pentagon. Am dreptate? 

— Asta nu te interesează. Îţi cer să pleci. Acum. 

Khalil nu răspunse. Continua să-l privească pe generalul în 
uniformă albastră ce stătea în faţa lui. 

— Văd că ai decoraţii înalte, domnule general, zise Khalil în 
cele din urmă. 

— Gail, sună la poliţie, i se adresă generalul soţiei sale. 

Femeia rămase un moment paralizată, apoi se duse spre 
măsuţa din bucătărie, unde telefonul era agăţat în perete. 

— Nu atinge telefonul, zise Khalil. 

Ea îşi privi soţul. 

— Sună la poliţie, spuse acesta şi făcu un pas înainte spre 
intrus. 

Khalil scoase pistolul automat din buzunar. 

Gail Waycliff gemu. 

Generalul Wayciliff scoase un sunet de surpriză şi se opri în 
loc. _ 

— De fapt, este pistolul tău, generale. Il ridică în sus ca pentru 
a-l examina. Este foarte frumos. Cred că este placat cu nichel 
sau argint, are mânerul de fildeş, cu numele tău incrustat pe el. 

Generalul Waycliff nu răspunse. 

— Am înţeles că nu s-au dat medalii pentru raidul asupra 
Libiei, zise Khalil. Am dreptate? îl privi pe Wayciliff şi, pentru 
prima dată, văzu teamă în ochii bărbatului. Mă refer la cel din 
15 aprilie 1986. Sau a fost în 1987? 

Generalul îi aruncă o privire soţiei lui care se uita la el. 
Amândoi îşi dădură seama cum se va termina această discuţie. 
Gail Waycliff traversă bucătăria şi i se alătură soţului său. 

Khalil îi aprecie curajul în faţa morţii. 

Preţ de un minut întreg, nimeni nu vorbi. Khalil se relaxă un 


moment şi savură plăcerea de a-i vedea pe cei doi americani 
aşteptându-şi moartea. 

Dar Asad Khalil nu terminase încă. 

— Dacă greşesc, corectează-mă. Ai fost pe Remit douăzeci şi 
doi. Aşa este? 

Generalul nu răspunse. 

— Escadrila formată din patru avioane de vânătoare F-111 a 
atacat Al Azziziyah. Corect? 

Din nou, generalul nu spuse nimic. 

— Te întrebi cum am descoperit acest secret. 

Generalul îşi drese vocea. 

— Da, aşa este, spuse el. 

— Dacă voi spune, zise Khalil, zâmbind, va trebui să te omor. 

Râse. 

— Oricum, asta ai de gând, reuşi generalul să spună. 

— Poate. Poate că nu. 

— Unde este Rosa? îl întrebă Gail Wayciliff. 

— Ce stăpână bună eşti ca să-ţi faci griji pentru menajeră. 

— Unde este? se răsti doamna Wayciliff. 

— Este acolo unde te aştepţi să fie. 

— Bastardule. 

Asad Khalil nu era obişnuit să-i vorbească cineva în felul 
acesta, cu atât mai puţin o femeie. Ar fi împuşcat-o pe loc, dar 
se stăpâni. 

— De fapt, nu sunt un bastard, spuse el. Am avut o mamă şi 
un tată care au fost căsătoriţi. Tatăl meu a fost ucis de aliaţii 
voştri, israelienii. Mama a fost ucisă în cursul raidului vostru cu 
bombe asupra Al Azziziyah. Împreună cu cei doi fraţi şi cu cele 
două surori ale mele. O privi pe Gail Wayciliff. Şi este foarte 
posibil ca una dintre bombele soţului dumneavoastră, doamnă 
Waycliff, să-i fi ucis. Ce părere aveţi despre asta? 

Gail Waycliff inspiră adânc şi zise: 

— Atunci nu pot spune decât că îmi pare rău. Amândurora ne 
pare rău. 

— Da? Vă mulţumesc pentru simpatia arătată. 

— Eu nu regret deloc, spuse generalul pe un ton aspru, 
privindu-l ţintă pe Khalil. Şeful vostru, Gaddafi, este un terorist 
internaţional. A ucis zeci de bărbaţi, femei şi copii inocenți. Baza 
de la Al Azziziyah era centrul de comandă al terorismului 
internaţional, şi Gaddafi a fost acela care şi-a pus în pericol 


populaţia civilă, găzduindu-i într-o posibilă ţintă militară. Dacă 
ştii atât de multe, cunoşti şi faptul că în Libia au fost 
bombardate numai obiectivele militare, iar cele câteva pierderi 
de vieți omeneşti din rândul populaţiei civile au fost 
întâmplătoare. Ştii asta, aşa că nu mai pretinde că se justifică 
uciderea cu sânge rece a cuiva. 

Khalil îl privea fix pe general, părând să cântărească 
cuvintele. 

— Dar bomba care a căzut pe reşedinţa colonelului Gaddafi 
din Al Azziziyah? zise el în cele din urmă. Ştii care, generale - 
cea care i-a ucis fiica şi i-a rănit soţia şi pe cei doi fii. A fost tot 
un accident? Bombele voastre inteligente şi-au greşit ţinta? 
Răspunde-mi. 

— Altceva nu mai am să-ţi spun. 

— Nu, nu ai, zise Khalil, dând din cap. Ridică pistolul şi îl 
îndreptă spre general. Nici nu ai idee cât de mult am aşteptat 
această clipă. 

Generalul păşi în faţa soţiei sale. 

— Las-o să plece, spuse el. 

— Prostii. Singurul meu regret este că nu sunt copiii acasă. 

— Bastardule! 

Generalul se aruncă asupra lui Khalil. 

Arabul trase un singur glonţ în panglicile decoraţiilor etalate 
pe pieptul lui Wayciliff în dreptul inimii. 

Forţa de pătrundere a glonţului de calibru 45 opri înaintarea 
generalului, care căzu cu o bufnitură pe spate, pe podeaua de 
gresie. 

Gail Waycliff scoase un țipăt şi alergă spre soţul ei. 

Khalil o lăsă să îngenuncheze lângă soţul muribund. Ea îl 
mângâia pe frunte şi suspina. O spumă de sânge apăru în gaura 
făcută de glonţ, şi Khalil îşi dădu seama că nu-i nimerise inima, 
ci plămânul, ceea ce era şi mai bine. Generalul va muri încet, 
înecat în propriul sânge. 

Gail Wayciliff apăsă palma pe rana soţului ei, iar Khalil avu 
impresia că ea ştia să recunoască o astfel de rană şi să o 
trateze. Dar poate acţiona numai din instinct, gândi el. 

O privi câteva zeci de secunde, parţial interesat de reacţia ei. 

Generalul era încă în viaţă şi încerca să vorbească, deşi se 
îneca cu sânge. 

Khalil făcu un pas înainte şi îl privi în faţă. Ochii li se întâlniră. 


— Te-aş fi putut ucide cu un topor, la fel cum l-am ucis pe 
colonelul Hambrecht. Dar ai fost foarte curajos, şi eu respect 
asta. Deci, nu vei mai suferi mult timp. Nu pot promite acelaşi 
lucru şi pentru ceilalţi colegi din escadrilă. 

Generalul Waycliff încercă să vorbească, dar o spumă 
sângerie erupse din gură. In cele din urmă, reuşi să rostească 
numele soţiei lui care plângea. 

— Gail... 

Khalil puse ţeava pistolului automat deasupra soţiei 
generalului şi trase un glonţ în craniu. 

Aceasta se prăbuşi lângă soţul ei. 

Generalul Wayciliff întinse mâna să-şi atingă soţia, apoi înălţă 
capul ca să o privească. 

Khalil îi privi câteva secunde, apoi îi zise generalului: 

— A murit suferind mult mai puţin decât mama mea. 

Generalul întoarse capul şi se uită la Asad Khalil. Ochii lui 
Terrance Wayciliff erau larg deschişi, iar pe buze avea o spumă 
roşie. 

— Destul... spuse el. Tuşi... destul cu crimele... întoarce-te... 

— Incă nu am terminat. Voi pleca după ce toţi prietenii tăi vor 
fi morţi. 

Generalul zăcea pe podea fără să mai spună nimic. Mâna lui 
găsi alături mâna soţiei sale şi o atinse. 

Khalil aşteptă, dar bărbatul nu se grăbea să moară. În cele din 
urmă, Khalil se lăsă pe vine lângă cuplu şi luă ceasul 
generalului, inelul de la Şcoala Militară de Aviaţie şi portofelul. 
De asemenea, luă ceasul şi inelele doamnei Wayciliff, apoi îi 
smulse colierul de perle de la gât. 

Rămase chircit lângă ei, apoi îşi plimbă degetele peste rana 
sângerândă de pe pieptul generalului. Îşi apropie de buze 
degetele mânjite de sânge şi le linse, savurând atât sângele, cât 
şi momentul. 

Generalul mişcă ochii, urmărind cu groază scena. Încercă să 
vorbească, dar începu din nou să tuşească, scuipând şi mai mult 
sânge. Khalil fixă cu privirea ochii generalului. În cele din urmă, 
generalul începu să respire în spasme scurte, şuierând. Apoi 
respiraţia încetă. Khalil îi puse mâna pe piept pentru a-i simţi 
inima, verifică pulsul la încheietură mâinii şi la artera de la gât. 
Mulţumit că generalul murise în cele din urmă, se ridică în 
picioare şi privi la cele două cadavre. 


— Fie ca amândoi să ardeţi în iad, zise el. 


28 


Până la prânz, chiar şi Kate, Ted şi Jack păreau complet storşi 
de informaţii, şi dacă urma să fim interogaţi în continuare, nu 
aveau să mai rămână în capetele noastre decât cavitățile 
sinusale goale. Vreau să spun, Dumnezeule, aceşti oameni ştiau 
cum să-ţi stoarcă ultima fărâmă de informaţie fără să te supună 
unui şoc electric. 

Oricum, în Hooverland sosise vremea prânzului şi, mulţumesc 
lui Dumnezeu, ne-au lăsat singuri, dar ne-au sfătuit să luăm 
dejunul în bufetul cu autoservire al companiei. Nu am primit 
bonuri de masă, aşa că a trebuit să plătim pentru acest 
privilegiu, deşi, din câte îmi amintesc, potolul era subvenţionat 
de guvern. 

Incăperea în care se servea prânzul era destul de plăcută, dar 
meniul de duminică era redus. Se oferea doar o hrană nutritivă 
şi sănătoasă - salată asortată, iaurt, legume, suc de fructe şi 
ceai din plante. Eu am luat o salată cu ton şi o ceaşcă de cafea 
care avea gust de lichid de îmbălsămare. 

Oamenii din jurul nostru păreau să facă parte din distribuţia 
unui film documentar tip J. Edgar Hoover, numit Un aspect 
îngrijit poate duce la mai multe arestări. 

In încăpere se aflau doar câţiva băieţi de culoare, arătând ca 
nişte bomboane de ciocolată într-un castron de ovăz. 
Washingtonul poate fi capitala diversităţii culturale, dar în 
anumite organizaţii schimbările se fac încet. M-am întrebat care 
dintre şefii de aici se gândeşte de fapt la ATTF-ul din New York, 
în special despre tipii din NYPD, care atunci când se întâlneau 
păreau că sunt scoşi din scena barului cu extratereştri din 
Războiul stelelor: 

Sau poate că eram eu nerecunoscător cu gazdele mele. De 
fapt, FBl-ul era o agenţie destul de bună, a cărei principală 
problemă era cea de imagine. Politicienii corecţi nu îi agreau, 
mass-media putea să le stea împotrivă, dar majoritatea 
populaţiei încă îi adora. Alte agenţii similare erau impresionate 
de munca lor, invidioase pentru rutina şi banii lor şi supăraţi pe 
aroganta lor. Nu este uşor să fii în frunte. 

— Nu sunt sigur dacă ATTF va rămâne la acest caz sau dacă 
secţia antiteroristă ni-l va lua, a spus Jack Koenig, mâncând din 
salată. 


— Acesta este exact tipul de caz pentru care am fos 
constituiți, a precizat Kate. 

Presupun că aşa era. Dar organizaţiile mamă nu agreează 
întotdeauna odraslele ciudate. Armata, de exemplu, nu a ţinut 
niciodată la propriile Forțe Speciale cu beretele lor verzi ca 
iarba. NYPD nu şi-a iubit niciodată departamentul anticrimă 
format din tipi care arătau şi erau îmbrăcaţi ca tâlharii şi 
ticăloşii. Instituţiile ferchezuite nu le acordă niciodată încredere 
şi nu-şi înţeleg propriile departamente speciale şi nu dau doi 
bani pe eficacitatea acestor trupe neregulate. Oamenii ciudati, 
în special când sunt folositori, reprezintă o ameninţare la adresa 
condiţiei lor sociale. 

— Noi avem rezultate bune în urmărirea criminalilor în New 
York, a adăugat Kate. 

— Presupun, a spus Koenig după un moment de gândire, că 
totul depinde de locul în care se află Khalil sau în care cred ei că 
se află. Acţiunea de peste Ocean aparţine CIA, iar restul ţării şi 
Canada ţin de Washington. 

Ted Nash nu zicea nimic, ca şi mine, de altfel. Acesta ţinea 
atât de mulţi aşi strânşi la pieptul lui, încât nici nu avea nevoie 
de baveţică în timp ce-şi mânca iaurtul. Eu nu aveam aşa ceva 
şi nu aveam nicio idee de felul în care aceşti tipi îşi împărțeau 
teritoriul. Dar ştiam că cei din ATTF, cu sediul în zona metroului 
din New York, erau trimişi adeseori în diferite părţi ale ţării sau 
chiar în străinătate atunci când un caz începea în New York. De 
fapt, unul dintre lucrurile pe care mi le-a spus Dom Fanelli ca să 
mă atragă în această slujbă a fost că angajaţii ATTF erau deseori 
trimişi la Paris să bea vin, să mănânce bine, să seducă 
franţuzoaice şi să le recruteze ca să-i spioneze pe arabii dubioşi. 
Nu am crezut chiar tot ce mi s-a spus, dar ştiam că exista 
posibilitatea miei excursii în Europa pe banii federalilor. Dar 
destul cu patriotismul. Problema era următoarea: dacă se 
întâmplă ceva pe teritoriul tău, porneşti în urmărire până la 
capătul pământului sau te opreşti la graniţă? 

Cel mai frustrant caz de la Omucideri de care îmi pot aminti a 
fost cel de acum trei ani, când un criminal-violator a fost scăpat 
în East Side şi nu l-am mai putut prinde. Tipul a plecat în statul 
Georgia pentru o săptămână ca să-şi vadă un prieten şi un 
ţărănoi de poliţist local l-a oprit pentru un control de rutină, iar 
poliţia locală, care avea un computer ultimul tip, cumpărat cu 


bani federali, i-a verificat doar din plictiseală amprentele omului 
în fişierul FBI. Şi, ce să vezi, acestea s-au potrivit cu cele de la 
locul crimei. Aşa că am primit un ordin de extrădare şi „al 
dumneavoastră cu sinceritate”, a trebuit să mă deplasez la 
secţia Omucideri din Grits, Georgia, să-l preiau pe ticălos, unde 
am fost nevoit să suport timp de douăzeci şi patru de ore 
vorbăria şefului poliţiei domnul Mălai Mare despre tot felul de 
prostii, în special despre oraşul New York, şi să primesc o lecţie 
despre cum să identific un criminal; iar dacă voi avea vreodată 
nevoie de ajutor nu trebuie decât să-i dau un telefon. Treaba 
asta m-a urmărit mult timp. 

Dar să ne întoarcem la bufetul expres de la cartierul general 
al FBI. Din cugetarea adâncă a lui Koenig, pot să vă spun că 
tipul nu era sigur că ATTF se afla într-o poziţie sigură ca să 
urmărească sau să rezolve cazul. El a spus: „Dacă Asad Khalil va 
fi prins în Europa, două sau trei ţări îl vor revendica înaintea 
noastră, doar dacă guvernul Statelor Unite nu va convinge o 
tară prietenă să-l extrădeze pe tip pentru ucidere în masă.” 

Deşi unele acţiuni legale de acest gen păreau să-mi fie 
favorabile, eram deja la curent cu majoritatea problemelor. 
Timp de aproape douăzeci de ani fusesem poliţist, cinci ani 
predasem la Colegiul John Jay şi trăisem cu o avocată vreme de 
aproape doi ani. De fapt, atunci a fost singura perioadă din viaţa 
mea în care am regulat un avocat mai degrabă decât viceversa. 

Principala preocupare a lui Koenig era că vom scăpa mingea 
pe linia porţii şi că urma să fim trimişi la duşuri. De fapt, asta 
era şi preocuparea mea. 

Ca să înrăutăţească şi mai mult lucrurile, un tip din echipa 
noastră, pe nume Ted Nash, era pe cale să se întoarcă la vechea 
lui echipă. lar aceasta avea mult mai multe şanse de a câştiga o 
astfel de bătălie. Mi-a apărut în minte imaginea şefului poliţiei, 
numitul Mălai Mare dar care acum avea faţa lui Ted Nash şi care 
îl băgase după gratii pe Asad Khalil, zicându-mi: „Vezi, Corey, l- 
am prins. Să-ţi spun cum l-am prins. Mă aflam într-o cafenea de 
pe Rue St. Germaine - asta este în Paris, Corey - şi vorbeam cu 
un bogătaş. Apoi am scos pistolul şi l-am capturat.” 

De fapt, Ted bolborosea ceva, aşa că am devenit atent. Tipul 
zicea: „Mâine plec la Paris să discut cu personalul ambasadei. 
Este o idee bună să începi cu locul de unde a pornit totul, apoi 
să revii la situaţia de aici”. Şi tot aşa. 


M-am întrebat dacă i-aş putea secţiona traheea cu furculiţa 
din salată. 

Kate şi Jake au flecărit puţin despre probleme de jurisdicție, 
extrădare, despre acţiuni penale din partea statului şi a FBl-ului, 
şi aşa mai departe. Prostii avocăţeşti. 

— Sunt sigură că şi poliţia gândeşte aşa, a spus Kate. Ofițerii 
care demarează o anchetă merg până la capăt, în felul acesta 
păstrându-şi intact lanţul de probe şi făcând ca mărturia 
ofiţerilor să fie mai puţin vulnerabilă la atacul apărării. 

Şi aşa mai departe. Dumnezeule, nici măcar nu l-am prins pe 
ticălos şi ei desăvârşeau cazul. Asta se întâmplă când avocaţii 
devin poliţişti. Cu genul ăsta de tâmpenii a trebuit să mă 
acomodez când am avut de-a face cu anchetatorii procurorului 
general sau cu cei de la respectarea drepturilor omului. Această 
tară se îngroapă în legi, ceea ce presupun că este bine atâta 
timp cât te confrunţi cu criminali autohtoni. Adică, trebuie să 
urmăreşti Constituţia şi să te asiguri că nimeni nu o ia pe-alături 
de drum. Dar cineva ar trebui să inventeze un alt tip de tribunal, 
cu reguli diferite pentru un individ de teapa lui Asad Khalil. Tipul 
nici măcar nu plăteşte impozite, poate cu excepţia impozitului 
pentru vânzări. 

Ora de masă s-a sfârşit. 

— Toţi aţi făcut o treabă foarte bună în această dimineaţă, a 
zis domnul Koenig. Ştiu că nu este o plăcere, dar ne aflăm aici 
ca să dăm o mână de ajutor. Sunt foarte mândru de voi trei. 

Am simţit cum tonul mi se răscoleşte în stomac. Dar Kate a 
părut mulţumită. Lui Ted nu i-a păsat nici cât negru sub unghie, 
ceea ce însemna că, în cele din urmă, aveam ceva în comun. 


29 


Asad Khalil refăcu drumul pe Beltway şi, până la ora 10:15 
a.m., se afla deja pe Interstate 95, călătorind spre sud, departe 
de Washington. Ştia că până la destinaţie nu va mai întâlni 
puncte de taxare pe şosele sau poduri. 

In timp ce conducea, scotoci prin faţa de pernă şi scoase banii 
găsiţi în dormitorul generalului, cei din portofelul acestuia şi din 
poşeta soţiei lui, pe care o găsise în hol. Impreună, suma se 
ridica la aproape două sute de dolari. De la motel luase patru 
sute patruzeci de dolari, dar o parte fuseseră ai lui. In portofelul 
lui Gamal Jabbar găsise aproape o mie o sută de dolari. Cu 
siguranţă, gândi el, va fi suficient pentru următoarele câteva 
zile. 

Se apropie de un pod care traversa un mic râu şi trase maşina 
într-un refugiu îngust, aprinzând farurile. Khalil cobori repede 
din maşină, ducând faţa de pernă ce conţinea pistolul 
generalului şi lucrurile de valoare din casă. Se apropie de 
balustrada podului, privi în ambele direcţii, apoi în jos, pe râu, 
ca să se asigure că nu se află nicio barcă dedesubt, apoi aruncă 
totul peste balustradă. 

Reveni la maşină şi îşi continuă drumul. l-ar fi plăcut să 
păstreze unele lucruri de la ultima sa vizită, în special inelul 
generalului şi fotografiile copiilor. Dar din experienţa căpătată în 
Europa ştia că trebuia să supravieţuiască unui control de rutină 
fie şi superficial. Trebuia să evite un astfel de control, dar acesta 
putea avea loc şi era bine să fie pregătit pentru o astfel de 
posibilitate. 

Părăsi autostrada la prima ieşire şi urcă rampa care ducea la 
trei staţii de benzină. Se duse la cea numită Exxon şi opri la 
pompa cu autoservire. Era la fel cu cea din Europa, i se spusese, 
şi putea folosi cartea de credit pe care o avea asupra sa, dar nu 
voia să lase hârtii în urma lui în această fază de început a 
misiunii sale, aşa că decise să plătească cu bani peşin. 

Termină alimentarea cu benzină, apoi se duse la o clădire de 
sticlă unde plăti douăzeci şi doi de dolari. Bărbatul dinăuntru îi 
aruncă o privire, iar Khalil gândi că nu arăta prea prietenos. 
Individul îi dădu restul, apoi îi întoarse spatele. Asad luă banii şi 
se duse la maşină. 

Reveni pe autostradă şi îşi continuă drumul spre sud. Se afla 


în statul Virginia şi observă că aici pomii erau mai înfrunziţi 
decât în New York şi New Jersey. Termometrul digital de la bord 
arăta o temperatură de 76*F. Apăsă un buton de pe consolă şi 
apăru temperatura în grade Celsius. 25*C. Temperatura era 
plăcută, dar umiditatea prea mare, totuşi. 

Işi continuă drumul, adaptându-se vitezei traficului de peste o 
sută douăzeci de kilometri pe oră mai rapid decât în partea de 
nord a Washingtonului, şi cu cincisprezece kilometri peste viteza 
limită afişată. Unul dintre ofiţerii care îl instruiseră la Tripoli, 
Boris, rusul de la KGB care locuise cinci ani în America, îi 
spusese: „Poliţia din sud este cunoscută că opreşte maşinile 
care au plăcuţe de înmatriculare din nord. În special din New 
York.” 

Khalil îl întrebase de ce, iar Boris îi răspunsese: „A existat un 
mare război civil între Nord şi Sud, în care Sudul a fost învins. 
Din cauza asta nutresc destulă ură.” 

El întrebase: „Când a fost acest război?” 

„Cu peste o sută de ani în urmă.” Boris îi explicase pe scurt 
motivul războiului şi adăugase: „Americanii îşi uită inamicii 
externi în zece ani, dar pe-ai lor nu îi iartă prea curând”. Apoi 
precizase: „Dar, dacă rămâi pe autostrada Interstate, nu vei 
avea nicio problemă. Acesta este un traseu folosit rareori de 
locuitorii din nord care îşi petrec vacanţele în Florida. 
Automobilul tău nu va atrage atenţia.” 

Ulterior, rusul îl informase: „Mulţi locuitori din New York sunt 
evrei, iar poliţia din Sud poate să oprească o maşină din New 
York şi pentru acest motiv”. Rusul râsese şi adăugase: „Dacă te 
vor opri, spune-le că nici ţie nu-ţi plac evreii”. 

Khalil se gândi la toate acestea. Cei din Tripoli încercaseră să-i 
dea cât mai multe detalii despre drumul spre sud, dar cu 
siguranţă ştiau mai puţin despre acest loc decât despre teritoriul 
dintre New York şi Washington. Era limpede, de asemenea, că 
aici putea avea probleme. Se gândi la vânzătorul de la 
benzinărie, la plăcuţa lui de înmatriculare din New York şi la 
aspectul său. Boris îi mai spusese: „În sud nu sunt prea multe 
rase de oameni - majoritatea sunt negri din Africa şi europeni. 
Pentru ei, tu nu faci parte din niciuna dintre aceste două rase. 
Când vei ajunge însă în Florida, va fi mai bine. Acolo populaţia 
este multirasială şi de diferite culori. Ei te pot lua drept sud- 
american, dar majoritatea cetăţenilor vorbesc spaniola, iar tu nu 


o ştii. Deci, dacă trebuie să dai explicaţii cuiva, spune că eşti 
brazilian. Acolo se vorbeşte portugheza şi foarte puţini 
americani cunosc această limbă. Dar, dacă eşti întrebat de 
poliţie, spune-le că eşti egiptean, aşa cum scrie în actele tale” 

Khalil se gândi la sfaturile lui Boris. În Europa existau mulţi 
turişti, oameni de afaceri şi rezidenţi din ţările arabe, dar în 
America, în afara zonei oraşului New York, prezenţa sa putea fi 
remarcată, în ciuda asigurărilor date de Malik. 

Khalil discutase problema aceasta cu Malik, care îi spusese: 
„Nu-l lăsa pe idiotul de rus să te sperie. In America trebuie doar 
să zâmbeşti, să nu pari suspect, să-ţi ţii mâinile afară din 
buzunare, să ai la tine un ziar sau o revistă americană, să dai 
cincisprezece la sută bacşiş, să nu stai prea aproape de 
interlocutorul tău, să faci baie cât mai des şi să urezi tuturor o zi 
bună.” 

Khalil zâmbi cu gândul la Malik dându-i sfaturi despre 
americani. El încheiase evaluarea americanilor zicând: „Aştia 
sunt ca europenii, dar gândesc mai simplu. Fii direct, dar nu 
brutal. Prietenos, dar nu familiar. Au cunoştinţe limitate despre 
geografie şi alte culturi, mai puţine decât europenii. Deci dacă 
vrei să fii grec, fie. Italiana ta este bună, deci poţi fi şi din 
Sardinia. Oricum nu au auzit niciodată de acest loc.” 

Asad Khalil îşi concentră din nou atenţia asupra drumului. 
Traficul de duminică după-amiază era variabil, uneori degajat, 
alteori aglomerat. Pe şosea rulau şi câteva camioane, fiindcă era 
sărbătoarea creştinilor. Drumul era mărginit pe ambele părţi de 
câmpuri şi păduri cu mulţi pini. Din când în când vedea fabrici 
sau depozite, dar, ca şi autostrada din Germania, şoseaua nu se 
apropia de oraşe sau de alte aşezări omeneşti. Era greu de 
imaginat că America avea peste 250 de milioane de oameni. 
Propria lui ţară nu avea nici cinci milioane de locuitori, şi cu 
toate acestea Libia dăduse Americii multă bătaie de cap de când 
Marele Conducător îl detronase cu mulţi ani în urmă pe 
prostănacul rege Idris. 

În cele din urmă, gândurile lui Khalil se întoarseră la casa 
generalului Waycliff. Le lăsase la urmă, ca pe un desert special, 
ca să se bucure în tihnă. 

Refăcu mintal întreaga scenă şi încercă să-şi imagineze cum 
ar fi putut obţine din treaba asta o plăcere şi mai mare. Poate, 
gândi el, să-l fi determinat pe general să-l implore să-i lase viaţa 


sau să o facă pe soţia acestuia să îngenuncheze şi să-i sărute 
picioarele. Dar avea impresia că ei nu ar fi făcut nimic din toate 
acestea. De fapt, obținuse de la ei tot ce dorise, iar orice 
încercare de a-i face să se milogească ar fi fost 
nesatisfăcătoare. Ei ştiau că urmau să moară de cum le 
dezvăluise motivul prezenţei lui acolo. 

De asemenea, se gândi că ar fi putut să le facă moartea mai 
chinuitoare, dar fusese limitat de necesitatea de a face ca 
crimele să pară consecinţa unui jaf. Avea nevoie de timp pentru 
a-şi îndeplini misiunea înainte ca agenţiile de informaţii 
americane să înceapă să înţeleagă despre ce este vorba. 

Asad Khalil ştia că, în orice moment din timpul vizitelor lui la 
membrii echipajelor escadronului care atacase Al Azziziyah, 
putea fi pândit de poliţie. Accepta această posibilitate şi îşi 
găsea mulţumirea în ceea ce înfăptuise deja în Europa, la 
aeroportul din New York şi acum la casa generalului Waycliff. 

Ar fi bine dacă ar reuşi să completeze lista, dar dacă nu va 
putea, atunci va veni altcineva să încheie socotelile. Şi-ar dori să 
se întoarcă în Libia, dar nu era important să o şi facă. Să moară 
pe pământul necredincioşilor în Jihadul lui era un triumf şi o 
onoare. Locul lui în Paradis era deja asigurat. 

Asad Khalil se simţi în acest moment atât de bine cum nu se 
mai simţise niciodată din noaptea aceea îngrozitoare. 

Bahira. Fac asta şi pentru tine. 

Se apropia de oraşul Richmond, iar traficul se aglomerase. 

Trebuia să urmărească semnele de circulaţie care îl dirijau pe 
linia de centură a oraşului, pe autostrada l-295, apoi să revină 
pe l-95, mergând tot spre sud. 
_ La ora 1:15 p.m. văzu un panou pe care scria BINE AŢI VENIT 
IN CAROLINA DE NORD. Privi înjur şi nu văzu nicio diferenţă faţă 
de statul Virginia. Rusul Boris îl avertizase că poliţia de aici era 
chiar mai suspicioasă decât cea din Virginia. În statul următor, 
Carolina de Sud, era şi mai posibil să-l oprească poliţia fără 
motiv şi tot aşa şi în statul Georgia. Rusul îi mai spusese că 
poliţiştii din Sud circulau uneori în perechi şi că puteau să-şi 
scoată armele când opreau vehicule. În aceste condiţii era o 
problemă să-i împuşte. 

Boris îl mai avertizase că, dacă va fi oprit pentru încălcarea 
legilor de circulaţie, să nu ofere mită poliţistului. Aproape sigur 
că te vor aresta, adăugase rusul. În cazul ăsta, situaţia era ca în 


Europa, gândi Khalil, dar nu şi în Libia, unde cu câţiva dinari îl 
linişteai pe poliţist. 

Continuă drumul pe autostrada largă şi aproape dreaptă. 
Maşina lui era puternică, silenţioasă şi avea un rezervor 
încăpător. Dar cunoştea traseul de pe computer şi ştia că 
trebuia să se alimenteze cu benzină încă de două ori până să 
ajungă la destinaţie. 

Se gândi la bărbatul pe care avea să-l viziteze cât de curând. 
Locotenentul Paul Grey, pilotul avionului cu reacţie F-111 
cunoscut ca Elton 38. 

Fuseseră necesari zece ani şi multe milioane de dolari înainte 
ca Serviciul de Informaţii Libian să aibă acces la lista celor opt 
bărbaţi. Mai trecuseră câţiva ani până reuşiseră să-i localizeze 
pe fiecare dintre aceşti criminali. Unul dintre ei, locotenentul 
Steven Cox, ofiţerul responsabil cu armele de pe avionul Remit 
61, nu mai fusese trecut pe lista lui deoarece fusese ucis într-o 
misiune din Războiul din Golf. Khalil nu se simţea înşelat, ci era 
chiar mulţumit să ştie că locotenentul murise de mâna 
luptătorilor islamici. 

Prima victimă a lui Asad Khalil, colonelul Hambrecht, fusese 
trimis în America, în ianuarie, făcut bucăţi. Trupul celei de-a 
doua victime, generalul Waycliff nu era încă rece, iar sângele 
bărbatului se afla în corpul lui Khalil. 

Mai rămăseseră cinci. 

Până seara, locotenentul Paul Grey avea să li se alăture în iad 
celorlalţi doi colegi de escadron. 

Apoi vor mai fi doar patru. 

Khalil ştia că Serviciul de Informaţii Libian aflase şi numele 
unor piloţi din alte escadroane care bombardaseră Benghazi şi 
Tripoli, dar cu ei aveau să se răfuiască cu altă ocazie. Lui Asad 
Khalil i se făcuse onoarea de a da prima lovitură, ca o răzbunare 
personală pentru uciderea familiei lui, a fiicei Marelui 
Conducător și a suferințelor îndurate de către soţia şi fiii Marelui 
Conducător. 

Khalil nu se îndoia că americanii uitaseră de mult data de 15 
aprilie 1986. De atunci bombardaseră atâtea locuri, încât 
incidentul acela era considerat de mică importanţă. În timpul 
Războiului din Golf, zeci de mii de irakieni pieriseră de mâinile 
americanilor şi ale aliaţilor lor, iar liderul lor, Hussein, nu făcuse 
nimic ca să răzbune moartea martirilor lui. Dar libienii nu erau 


ca irakienii. Marele Conducător, Gaddafi, nu uita niciodată 
insulta, trădarea sau moartea unui martir. 

Se întreba ce făcea în acest moment locotenentul Paul Grey. 
De asemenea, se întreba dacă acesta fusese unul dintre cei 
cărora le telefonase ieri generalul Wayciliff. Khalil nu ştia dacă 
cei care supravieţuiseră păstraseră legătura între ei, dar după 
cum reieşea din agenda generalului se dăduse un telefon pe 
data de 15 aprilie pentru o întrunire. Cât priveşte frecvenţa 
legăturilor telefonice dintre ei, cum vorbiseră doar cu două zile 
în urmă, era puţin probabil să sune din nou; doar dacă cineva îi 
anunţa de moartea generalului. Cu siguranţă, persoana aceea 
nu putea fi doamna Waycliff. De fapt, vor mai trece douăzeci şi 
patru de ore până ce cadavrele vor fi descoperite. 

Khalil se mai gândea dacă moartea soţilor Waycliff şi a 
menajerei lor va fi privită ca urmarea unui jaf. Se gândea că 
poliţia, la fel ca oriunde în lume, va privi locul crimei ca pe unul 
comun. Dar, dacă se va implica vreo agenţie de informaţii, 
aceasta putea vedea lucrurile altfel. 

În orice caz, chiar dacă se întâmpla aşa ceva, nu exista niciun 
motiv să se gândească mai întâi la Libia. Cariera generalului 
Wayciliff fusese lungă şi diversă, iar numirea lui la Pentagon 
lărgea gama de posibilităţi, în eventualitatea că cineva bănuia 
că este o crimă politică. 

Cel mai important atu de care Khalil era conştient era acela 
că nimeni nu aflase că aceşti piloţi participaseră la raidul din 15 
aprilie. Nu se făcuseră referiri asupra acestei misiuni nici măcar 
în dosarele personale, după cum descoperiseră serviciile de 
informaţii ruseşti şi libiene. Păstrarea secretului îi protejase pe 
aceşti bărbaţi mai mult de zece ani. lar acum, această discreţie 
va împiedica autorităţile să facă legătura între crimele din 
Lakenheath-Anglia, Washington D.C. şi, cât de curând, din 
Daytona Beach, Florida. 

Dar bărbaţii implicaţi ştiau că au ceva în comun şi că asta 
fusese întotdeauna o problemă. Khalil nu putea decât să se 
roage la Dumnezeul lui ca să-i ţină pe duşmani în ignoranță. 
Aceasta, plus viteza de acţiune şi viclenia îi vor asigura succesul 
misiunii, aceea de a-i ucide pe toţi sau pe cei mai mulţi dintre ei. 

Malik îi spusese: „Asad - ei mi-au spus că posezi un al şaselea 
simţ, că poţi simţi pericolul înainte de a-l vedea, mirosi sau auzi. 
Este adevărat?” 


Khalil replicase: „Cred că am acest har”. Apoi îi povestise lui 
Malik despre noaptea raidului aerian - lăsând la o parte 
întâmplarea cu Bahira. Îi spusese: „Mă aflam pe acoperiş şi mă 
rugam şi, înainte ca primul avion să apară, am simţit iminenţa 
pericolului. Am avut viziunea unei păsări monstruoase de pradă 
coborând prin Ghabli către ţara noastră. Am fugit acasă să-mi 
anunţ familia... dar a fost prea târziu.” 

Malik dăduse aprobator din cap şi spusese: „După cum ştii. 
Marele Conducător s-a dus în deşert să se roage şi a avut 
aceeaşi viziune”. 

Khalil ştia asta. Ştia că Mu'ammar Gaddafi se născuse în 
deşert, într-o familie nomadă. Cei născuţi în deşert, în familii 
nomade, erau binecuvântaţi de două ori, şi mulţi dintre aceştia 
aveau puteri pe care cei născuţi în oraşele şi orăşelele de pe 
coastă nu le aveau. Khalil avea vaga convingere că misticismul 
locuitorilor deşertului precedase apariţia islamului şi că unii 
interpretau aceste idei ca pe o blasfemie. De aceea, el însuşi, 
care se născuse în oaza Kufra nici în deşert şi nici în oraşele de 
coastă - nu prea vorbea despre cel de al şaselea simţ al lui. 

Dar Malik ştia adevărul şi mai spusese: „Când simţi pericolul, 
nu este un act de laşitate dacă fugi. Chiar şi leul fuge în faţa 
pericolului. De asta i-a dat Dumnezeu capacitatea de a alerga 
mult mai repede decât are nevoie pentru a-şi urmări prada. 
Trebuie să-ţi asculţi instinctele. Dacă nu o vei face, cel de-al 
şaselea simţ al tău te va părăsi. Dacă vreodată vei simţi că l-ai 
pierdut, atunci va trebui să îl înlocuieşti cu mai multă şiretenie şi 
precauţie.” 

Khalil se gândise că înţelege ce vrea Malik să spună. 

Apoi Malik spusese deschis: „În America poţi muri sau poţi 
scăpa. Dar nu poţi să te laşi prins.” 

Khalil nu răspunsese. 

Malik continuase: „Ştiu că eşti curajos şi nu vei trăda 
niciodată ţara ta sau pe Dumnezeu, sau pe Marele Conducător, 
chiar sub tortură. Dar dacă vei cădea viu în mâinile lor, vei fi 
dovada de care vor avea nevoie ca să facă uz de represalii 
împotriva ţării noastre. Chiar Marele Conducător mi-a cerut să-ţi 
spun că trebuie să te sinucizi dacă prinderea ta este iminentă.” 

Khalil îşi aminti că fusese surprins de aceste cuvinte. Nu avea 
nicio intenţie să se lase prins şi avea să-şi ia viaţa cu bucurie 
dacă va considera că este necesar. 


Dar îşi imaginase o situaţie în care putea fi capturat viu. Se 
gândise ca acest lucru putea fi acceptabil, chiar de folos cauzei 
lor. Putea să spună lumii cine era, cât suferise şi ce făcuse ca să 
răzbune noaptea aceea de coşmar. Va ridica astfel întreg 
islamul, va reda ţării sale onoarea pierdută şi îi va umili pe 
americani. Dar Malik respinsese această posibilitate, şi chiar 
Marele Conducător interzisese un astfel de deznodământ pentru 
Jihadul lui. 

Khalil reflectă la toate acestea. Înţelese de ce Marele 
Conducător nu voia să-i aţâţe pe americani la un nou raid 
aerian. Dar, la urma urmei, asta era esenţa duşmăniei 
ancestrale. Era ca un circuit - un cerc de sânge şi moarte fără 
sfârşit. Cu cât se vărsa mai mult sânge, cu atât era mai bine. Cu 
cât mai mulţi martiri, cu atât Dumnezeu va fi mai fericit şi cu 
atât mai unit islamul. 

Khalil alungă aceste gânduri, ştiind că Marele Conducător 
avea o strategie care putea fi înţeleasă doar de puţinii aleşi din 
jurul lui. Se gândi că într-o zi s-ar putea să fie acceptat printre 
iniţiaţi, dar până atunci va acţiona ca unul dintre mujahedini - 
luptătorii islamici pentru libertate. 

Asad Khalil îşi mută gândurile din trecut în viitor. Intră într-un 
fel de transă, ceea ce nici nu era dificil pe această autostradă 
dreaptă, monotonă. Îşi proiectă gândurile cu ore şi kilometri 
înainte, în locul denumit Daytona Beach. Vizualiză casa pe care 
o cunoştea din fotografii, precum şi faţa bărbatului numit Paul 
Grey. Încercă să simtă un posibil pericol, dar nu simţi nimic de 
acest fel, nicio capcană gata să se închidă şi să-l înghită. De 
fapt, avu viziunea lui Paul Grey alergând gol prin deşert, vântul 
Ghabli ocolindu-l, în vreme ce un leu imens, înfometat alerga în 
spatele lui, apropiindu-se cu fiecare săritură. 

Asad Khalil zâmbi şi se rugă lui Dumnezeu. 


30 


După masa de prânz ne-am dus într-o cameră de instructaj 
mică, fără ferestre, de la etajul al patrulea, unde ni s-a ţinut o 
scurtă prelegere despre terorismul general şi despre cel din 
Orientul Mijlociu în special. A fost o prezentare grăbită, cu hărţi, 
fotografii şi diagrame ale organizaţiilor teroriste şi un comunicat 
de presă în care erau trecute declaraţiile sugerate. 

M-am gândit că era o glumă, dar nu era aşa. Totuşi, l-am 
întrebat pe instructorul nostru, Bill parcă, şi el îmbrăcat într-un 
costum albastru: 

— Ne pierdem timpul pe aici până se va întâmpla ceva 
important? 

Bill s-a simţit puţin atins. 

— Această prezentare a avut scopul de a vă motiva şi mai 
mult acţiunea şi de a vă oferi o vedere de ansamblu asupra 
reţelei teroriste internaţionale, a spus el. 

Şi aşa mai departe. 

Ne-a explicat provocările la care am făcut faţă în fosta lume a 
Războiului Rece şi că terorismul internaţional nu se va sfârşi. 
Acestea nu erau chiar noutăţi pentru mine, dar mi-am notat 
ceva în agenda mea, în caz că urma vreun test. 

Apropo, FBl-ul este împărţit în şapte secţiuni - Drepturi Civile, 
Droguri, Ajutor în Investigaţii, Crima Organizată, Crima Violentă, 
Infracţiuni Funcţionăreşti şi secţia Antiteroristă, care este o 
industrie în plină creştere, inexistentă cu douăzeci şi cinci de ani 
în urmă, când eram poliţist începător. 

Bill nu explica toate acestea doar pentru noi - eu ştiam deja, 
şi mai ştiam că în această dimineaţă Casa Albă nu era prea 
fericită, deşi restul ţării nu avea niciun indiciu că Statele Unite 
suferiseră cel mai dur atac de la Oklahoma City încoace. Mai 
mult, acest atac nu fusese comis de vreo brută locală, ci de un 
ticălos din deşertul Africii de Nord. 

Bill sporovăia despre istoria terorismului din Orientul Mijlociu, 
iar eu îmi notam în agendă să o sun pe Beth Penrose, să-mi sun 
părinţii în Florida, pe Dom Fanelli, să cumpăr apă minerală, să- 
mi iau costumul de la curăţat, să sun depanatorul pentru 
televizor şi aşa mai departe. 

Bill vorbea. Kate asculta. Ted era cu gândurile aiurea. 

Din câte vedeam eu, Jack Koenig, care era Regele Jack în zona 


metroului din New York, aici nu era rege. De fapt, era doar un 
alt prinţişor loial în capitala imperială. Am observat că tipii din 
Washington D.C. se referă la New York ca la o filială, ceea ce nu- 
i cade prea bine unui newyorkez sadea ca mine. 

Bill ne-a părăsit şi a lăsat locul unui bărbat şi unei femei. 
Femeia se numea Jane, bărbatul, Jim şi erau îmbrăcaţi în 
albastru. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, a zis Jane. 

— Aveam de ales? am replicat eu, sătul de toată mascarada. 

— Nu, a zâmbit ea, nu aveaţi. 

— Trebuie să fii detectivul Corey, a zis Jim. 

Eram. 

Jane şi Jim au interpretat un mic duet, iar numele cântecului 
era Libia. A fost puţin mai interesant decât spectacolul 
precedent, aşa că am devenit atenţi. Ei au vorbit despre 
Mu'ammar Gaddafi, despre relaţia lui cu Statele Unite, despre 
ţara lui ca sponsor al terorismului şi despre raidul american 
asupra Libiei din 15 aprilie 1986. 

— Se crede că presupusul autor al incidentului de ieri, a zis 
Jane, Asad Khalil, este cetăţean libian, deşi uneori călătoreşte cu 
paşapoarte ale altor ţări din Orientul Mijlociu. Brusc, o fotografie 
a acestuia a apărut pe ecran. Aceasta este fotografia care v-a 
fost transmisă din Paris, a continuat Jane. Eu am alta mai bună, 
dar o să v-o arăt mai târziu. De asemenea, noi am făcut şi alte 
poze la Paris. 

Pe ecran au apărut o serie de fotografii care îl arătau pe Khalil 
stând într-un birou în diferite poziţii. Hotărât lucru, nu ştia că se 
află la Camera ascunsă. 

— Ofițerii din serviciul de informaţii al ambasadei noastre din 
Paris au făcut aceste fotografii în timp ce Khalil era interogat. 
Aceştia l-au tratat ca pe un adevărat dezertor, fiindcă aşa s-a şi 
prezentat la ambasadă. 

— A fost percheziţionat? am întrebat. 

— Doar superficial. A fost controlat manual, apoi a trecut prin 
detectorul de metale. 

— Nu a fost controlat până la piele? 

— Nu, a replicat Jane. Noi nu vrem să transformăm un 
informator sau un dezertor într-un prizonier ostil. 

— Unor oameni le face plăcere când cineva se uită la fundul 
lor gol. Nu poţi să ştii asta până nu întrebi. 


La remarca mea, până şi bătrânul Ted a chicotit. 

— Arabii, a replicat Jane cu răceală, sunt destul de timizi când 
vine vorba despre nuditate, despre expunerea corpului şi aşa 
mai departe. Ei se simt revoltați şi umiliţi dacă sunt obiectul 
unei cercetări corporale. 

— Dar tipul putea avea pastile de cianură ascunse în fund, cu 
care se putea sinucide sau putea strecura o doză letală unui 
angajat al ambasadei. 

Jane m-a privit cu ochi de gheaţă. 

— Personalul din serviciul de informaţii nu este atât de prost 
precum crezi dumneata, a zis ea. 

În acelaşi timp, au apărut pe ecran alte fotografii: Khalil în 
camera de baie. Se dezbrăca, făcea duş, folosea toaleta şi aşa 
mai departe. 

— S-a întrebuințat o cameră ascunsă, bineînţeles, a zis Jane. 
Avem şi înregistrări video de acest gen, domnule Corey, dacă te 
interesează. 

Pot să mă lipsesc de ele. 

Am privit fotografia de pe ecran. Era o imagine frontală a lui 
Asad Khalil gol, ieşind de la duş. Era un bărbat bine legat, de 
aproape un metru şi optzeci de centimetri, foarte păros, fără 
cicatrice vizibile sau tatuaje şi dotat de natură ca un măgar. 

— O să înrămez poza asta pentru tine, i-am zis lui Kate. 

Remarca mea nu prea se potrivea cu ambianța. Camera a 
devenit vizibil mai răcoroasă, iar eu m-am gândit că mi se va 
cere să aştept în hol. 

— În timp ce domnul Khalil se afla într-un somn adânc, a 
continuat Jane - provocat de un somnifer natural introdus în 
lapte -, câţiva angajaţi ai ambasadei i-au cercetat hainele şi au 
recoltat diferite fibre din ele, a zis ea, zâmbind conspirativ. l-au 
luat amprentele şi mulajul tălpilor, au recoltat celule epiteliale 
din gura lui pentru testul ADN, au luat mostre de păr şi chiar 
mulaje dentare. Am uitat ceva, domnule Corey? a întrebat Jane, 
uitându-se la mine. 

— Presupun că nu. Nu ştiam că laptele te poate scoate din 
funcţiune în halul ăsta. 

— Toate rezultatele de laborator ale acestor analize vă vor fi 
accesibile, a continuat Jane. Un raport preliminar asupra 
hainelor lui Khalil, care au constat dintr-un costum gri, cămaşă, 
cravată, pantofi negri, chiloţi, arată că acestea erau de 


provenienţă americană, ceea ce este un lucru interesant, 
întrucât hainele americane nu reprezintă ceva obişnuit în 
Europa sau în Orientul Mijlociu. Am presupus că individul voia să 
se piardă în mijlocul populaţiei orăşeneşti americane curând 
după sosirea lui aici. 

Aşa mă gândeam şi eu. 

— Mai există o teorie, a continuat Jane, anume ca, pur şi 
simplu, având asupra lui un paşaport fals de la Haddad, Khalil să 
se ducă la terminalul pentru Sosiri şi Plecări Internaţionale unde 
îl putea aştepta un bilet pe numele din paşaportul fals pentru o 
cursă spre Orientul Mijlociu sau pentru orice altă destinaţie. Sau 
Yusef Haddad i-a dat biletul chiar la bordul zborului Unu-Şapte- 
Cinci. Jane ne-a cercetat cu privirea pe flecare. Cred, a continuat 
ea, că trebuie să aveţi în vedere ambele teorii - Khalil rămâne 
sau pleacă. Ambele sunt plauzibile. Ceea ce ştim cu siguranţă 
este că Yusef Haddad a rămas. Incercăm să-i stabilim adevărata 
identitate şi să vedem care sunt legăturile sale. Îl consider pe 
individ atât de ticălos - adică pe Khalil - încât a putut să-şi ucidă 
complicele, să ucidă omul care şi-a riscat viaţa ca să-l introducă 
în ţară. Gândiţi-vă la Asad Khalil care îi frânge gâtul lui Haddad, 
apoi rămâne singurul supravieţuitor într-un avion plin de 
cadavre, sperând că pilotul automat al aeronavei îl va aduce în 
siguranţă pe aeroport. Apoi, în loc să dispară cu alt avion, se 
duce la Clubul Conchistadorilor şi ucide trei oameni. Să spunem 
că Asad Khalil este crud şi lipsit de inimă înseamnă să-i arătăm 
doar o parte a personalităţii lui. Individul este şi obraznic, şi 
nemaipomenit de curajos. Este animat de o motivaţie foarte 
puternică. 

Nu aveam niciun dubiu în legătură cu asta. Şi eu mă consider 
obraznic şi neînfricat, dar trebuia să admit că nu aş fi putut face 
ceea ce făcuse Asad Khalil. Dar o singură dată în cariera mea 
am întâlnit un adversar pe care l-am considerat mai curajos 
decât mine. Când, în cele din urmă, l-am ucis, am simţit că nu 
ar fi trebuit să o fac; la fel ca vânătorul înarmat cu o puşcă 
performantă care ucide un leu şi care ştie că leul este mult mai 
curajos şi demn de respect decât el. 

Jane a atins butonul aparatului video. Pe ecran a apărut 
fotografia color a unui bărbat în profil. 

— Veţi vedea aici, a zis Jane, în această imagine mărită a 
obrazului stâng al lui Khalil, trei cicatrice fine, paralele. Pe 


obrazul drept are încă trei similare. Doctorii noştri spun că nu 
sunt arsuri sau răni făcute de şrapnel ori cuţit. Sunt, de fapt, 
urme tipice lăsate de unghii umane sau gheare de animal - sunt 
rupturi de ţesut paralele şi uşor crenelate. Acestea sunt 
singurele lui semne particulare. 

— Putem presupune că aceste cicatrice au fost făcute de 
unghiile unei femei? am întrebat eu. 

— Poţi presupune orice doreşti, domnule Corey. Am pus 
accent pe aceste semne particulare în eventualitatea că şi-a 
schimbat înfăţişarea. 

— Mulţumesc. 

— În plus, personalul de la Paris a tatuat trei puncte mici pe 
corpul lui Asad Khalil. Unul este situat pe partea interioară a 
lobului urechii drepte... Ne-a arătat o fotografie de-aproape... 
unul între primul şi al doilea deget de la piciorul drept... din nou, 
o fotografie ciudată... iar ultimul se află aproape de anus. In 
partea dreaptă, în cazul în care aveţi un suspect, a continuat ea, 
sau dacă găsiţi un cadavru, puteţi face o identificare rapidă, 
urmată de prelevare de amprente său mulaj dentar dacă este 
necesar. 

A venit apoi rândul lui Jim. 

— Când o examinezi mai atent, a zis el, această operaţiune a 
fost pusă la cale destul de simplu. Să treci dintr-o ţară relativ 
deschisă în alta nu este chiar atât de dificil. Yusef Haddad zbura 
la clasa business, care totdeauna face lucrurile mai uşoare, 
inclusiv admiterea bagajului de mână şi a buteliilor medicale cu 
oxigen. Acesta era bine îmbrăcat, vorbea probabil destulă 
franceză ca să înţeleagă ce auzea pe aeroportul De Gaulle şi 
destulă engleză ca să nu fie o pacoste pentru stewardesele de 
pe aeronava Trans-Continental. 

— Pot să pun o întrebare? am zis eu, ridicând mâna. 

— Bineînţeles. 

— Cum a ştiut Yusef Haddad la care zbor va fi adus Asad 
Khalil. 

— Ei bine, domnule Corey, acesta este misterul, nu-i aşa? 

— Mda, mă sâcâie asta. 

— Răspunsul este, din păcate, destul de simplu. Aproape 
întotdeauna folosim Compania Trans-Continental, cursa noastră 
de linie, cu care avem o convenţie de reducere de preţ la clasa 
business, dar, mai important, avem o persoană de încredere 


care lucrează cu compania. Aducem persoane de seamă la bord 
şi le debarcăm rapid, fără mult tărăboi. Aparent, cineva 
cunoştea acest aranjament, care nu prea este strict secret. 

— Dar cum a ştiut Haddad că Asad Khalil avea să fie chiar la 
acel zbor? 

— O evidentă breşă în sistemul de securitate de pe aeroportul 
De Gaulle. Cu alte cuvinte, un angajat al Companiei Trans- 
Continental din Paris, poate un funcţionar arab, şi sunt destui în 
Paris, l-a informat pe Yusef Haddad. De fapt, dacă analizăm mai 
profund, Khalil s-a predat la Paris şi nu în alt oraş, deoarece ştia 
că aici exista o breşă în sistemul de securitate. În plus, a 
adăugat el, din motive de securitate, cursele de linie americane 
interzic urcarea la bord a buteliilor de oxigen personale. Trebuie 
să faci o cerere pentru asta şi, pentru un preţ mic, ţi se aduc 
buteliile înainte de a urca la bord. Evident, cineva s-a gândit cu 
mulţi ani în urmă la posibilitatea existenţei unei probleme de 
securitate. În acest caz, unul dintre angajaţii companiei a 
înlocuit oxigenul dintr-o butelie cu un gaz otrăvitor. 

— Ambele recipiente mi s-au părut la fel, am zis eu. Presupun 
că una dintre ele a fost însemnată. 

— Cea cu oxigen avea o mică zgărietură în zigzag pe vopsea. 
Cea cu gaz otrăvitor nu avea nimic. 

Mi l-am imaginat pe Yusef Haddad zicându-şi: „la să vedem... 
cea cu oxigen este zgâriată, cea cu gaz otrăvitor nu este... sau 
invers...?” 

— Te amuză ceva, domnule Corey? m-a întrebat Jim. 

Le-am explicat gândul meu aiurit, dar Nash a fost singurul 
care a râs. 

— În ce priveşte gazul, a zis Jim, consultând nişte notite, 
avem şi despre asta un raport preliminar. Eu nu sunt expert în 
materie, dar mi s-a spus că există patru tipuri de gaz toxic - 
asfixiant, iritant, paralizant şi cu acţiune asupra componentelor 
sanguine. Gazul folosit în zborul Unu-Şapte-Cinci a fost, fără 
niciun dubiu, din ultima categorie, probabil un compus de 
ultimul tip al cianidei. Acest tip de gaz este foarte volatil şi se 
răspândeşte rapid în aer. După părerea experţilor noştri 
chimişti, este posibil ca pasagerii să fi simţit în aer un miros de 
migdale amare sau de sâmbure de piersică, dar s-ar fi putut 
alarma doar dacă le era familiar mirosul de cianură. 

Jim ne-a privit şi a văzut că, în sfârşit, ne captase atenţia. 


Făceam şi eu lucruri din astea când predam la Colegiul John Jay. 
Când observam că studenţii începeau să-şi piardă interesul, 
imediat aduceam vorba despre o crimă sau despre sex. Şi 
rezultatul era mulţumitor. 

— lată cum ne-am gândit noi că s-au desfăşurat lucrurile, a zis 
Jim, continuându-şi ideea. Asad Khalil a cerut să meargă la 
toaletă. A fost însoţit, bineînţeles, de Phil Hunday sau de Peter 
Gorman. Indiferent cu cine a mers, acesta a verificat interiorul 
toaletei ca de fiecare dată când Khalil cerea să fie dus acolo. 
Agentul FBI voia să se asigure că nimeni nu încerca o acţiune 
gen Michael Corleone... Jim s-a uitat la noi şi a adăugat, absolut 
inutil: Ştiţi voi, când cineva strecoară un pistol în camera de 
toaletă. Deci Phil sau Peter verifică coşul de gunoi... poate şi 
panoul de sub chiuvetă. Cineva putea ascunde ceva în spaţiul 
acela. De fapt, cineva o şi făcuse. Dar ceea ce fusese ascuns 
acolo părea inofensiv, iar Phil sau Peter nu au considerat că nu 
ar trebui să se afle acolo. Lucrul acela era o butelie mică de 
oxigen şi o mască de genul celor care se află în orice chicinetă 
din oricare avion din lume. Este oxigen pentru pasagerii cu 
probleme de respiraţie. Dar acesta nu se află niciodată sub 
chiuveta din cabina de toaletă. Totuşi, dacă nu eşti la curent cu 
regulamentul companiei aeriene, nu ţi se pare nimic ciudat. 
Deci, chiar dacă Phil sau Peter a văzut butelia de oxigen, nu s-a 
gândit la nimic rău. Jim a făcut din nou o pauză de efect. Cineva, 
probabil o femeie de serviciu sau o persoană de la întreţinere de 
pe aeroportul De Gaulle, a pus butelia de oxigen sub chiuveta 
din toaleta aflată în cupolă chiar înainte de decolarea avionului. 
După ce Phil sau Peter l-a dus la toaletă, l-a lăsat cu cătuşele la 
mâini şi i-a spus să nu încuie uşa. Aceasta este procedura 
standard. Când Khalil s-a aflat în cabină, acesta a fost semnalul 
pentru Haddad să dea drumul la gazul din cea de-a doua 
butelie. La un moment dat, pasagerii au început să dea semne 
de suferinţă, dar, până să-şi dea cineva seama că sunt în mare 
pericol, a fost prea târziu. În timpul zborului, aeronava se pune 
întotdeauna pe pilot automat, aşa că avionul şi-a continuat 
zborul. 

Khalil, a concluzionat Jim, care avea masca de oxigen de sub 
chiuvetă, a ieşit din toaletă după ce a fost sigur că toată lumea 
era inconştientă sau moartă. Din acest moment, Khalil şi 
Haddad aveau la dispoziţie două ore ca să pună lucrurile la 


punct, să-i scoată cătuşele lui Khalil, să-l care pe agentul FBI 
înapoi pe locul lui, să pună în dulapul de haine buteliile de 
oxigen ale lui Haddad şi aşa mai departe. Khalil ştia că avea 
nevoie de câteva minute importante din momentul în care 
avionul se va afla la sol, ca să-şi pregătească evadarea 
îmbrăcându-se cu costumul Companiei Trans-Continental pentru 
cărătorii de bagaje, apoi amestecându-se printre persoanele 
care aveau să urce la bord în zona de securitate. lată de ce 
dorea ca totul să pară cât mai normal la bordul aeronavei 
pentru persoanele din Serviciul de intervenţie care aveau să 
intre în aeronavă după oprirea acesteia la capătul pistei. Khalil 
voia să fie sigur că aeronava nu va arăta ca locul unei crime şi 
că aceasta va fi remorcată în zona de securitate, unde vor urca 
la bord şi alte persoane din Serviciul de intervenţie. 

Jim şi-a încheiat expunerea, apoi a continuat Jane, şi iar Jim, 
iar Jane şi tot aşa. Se făcuse aproape ora patru şi aveam nevoie 
de o pauză. 

Ne aflam acum în faza de întrebări şi răspunsuri. 

— De unde au ştiut Khalil şi Haddad, a întrebat Kate, că 
Boeingul 747 putea ateriza pe pilot automat? 

— Politica Companiei Trans-Continental este de a cere piloților 
să programeze pe computer întregul zbor chiar înainte de 
decolare, ceea ce include şi informaţii în legătură cu aterizarea. 
Nu este un secret. Această procedură a apărut detaliat în fiecare 
număr al revistelor de aviaţie. In plus, există şi o breşă în 
sistemul de securitate al companiei pe aeroportul De Gaulle. 
Singurul lucru pe care nimeni nu a avut curajul să-l introducă pe 
computer a fost activarea butonului pentru inversarea tracţiunii, 
deoarece, dacă computerul greşeşte şi acţionează butonul acela 
în timpul zborului, motoarele sau alte părţi importante din 
aeronavă se fac bucăţi. Acel buton trebuie acţionat doar 
manual, după aterizare, şi este aproape singurul lucru pe care 
încă trebuie să-l facă pilotul, în afară de urarea de bun sosit: 
„Bine aţi venit la New York” sau în altă parte, şi de dirijarea 
aeronavei pe calea de rulaj spre terminal. Presupun că, a 
adăugat el în glumă, computerul ar putea face şi asta. Oricum, 
în momentul în care Bocingul 747 a aterizat şi nu s-a acţionat 
tracţiunea inversă, a fost un semnal că exista o problemă. 

— Nu cred că pista este repartizată înainte ca aeronava să se 
afle aproape de aeroport, a spus Koenig. 


— Aşa este, a replicat Jim, dar, în general, piloţii ştiu ce piste 
se folosesc. Programarea aterizării cu ajutorul computerului nu 
are rostul să ia locul comenzilor manuale ale pilotului la 
indicaţiile turnului de control. Aceasta este doar o procedură de 
rezervă. Pilotul cu care am vorbit mi-a spus că programarea 
zborului pe calculator nu face decât ca zborul să fie mai precis. 
Şi după cum s-a dovedit, pista a patra - cea trecută pe 
computer pentru aterizare - a fost cea afişată ieri pe panoul de 
sosiri pentru zborul Unu-şapte-Cinci. 

Uluitor, m-am gândit. Absolut uluitor. Aveam nevoie de un 
astfel de computer pentru maşina mea, ca să pot dormi la 
volan. 

— Am să vă spun ce mai ştia criminalul, a continuat Jim. 
Cunoştea întreaga procedură a Serviciilor de intervenţie de pe 
aeroportul JFK. Aceasta este destul de asemănătoare în toate 
aeroporturile americane. Deşi cea de pe JFK este mult mai 
sofisticată, ea nu este strict secretă. S-au scris articole despre 
Pistolari şi Pompieri şi există şi manuale. Niciun material de 
acest fel nu este greu de obţinut. Doar zona rezervată 
avioanelor deturnate nu este prea bine cunoscută, dar nici asta 
nu este strict secretă. 

M-am gândit că Jim şi Jane vor face o pauză pentru mine, aşa 
că atunci când Jim a tăcut, Jane a zis: 

— Pauză cincisprezece minute. Toaleta şi barul sunt la capătul 
coridorului. 

Ne-am ridicat şi am părăsit camera în grabă, înainte ca ei să 
se răzgândească. 

Ted, Kate, Jack şi cu mine am flecărit o vreme şi am aflat că 
Jim şi Jane se numeau de fapt Scott şi Lisa. Dar din punctul meu 
de vedere, ei vor fi întotdeauna Jim şi Jane. Toată lumea de aici 
era Jane sau Jim, cu excepţia lui Bob, Bill şi Jean. Toţi erau 
îmbrăcaţi în albastru, jucau squash în clădire, făceau jogging pe 
malul Potomacului, locuiau în suburbia Virginiei şi mergeau 
duminica la biserică, în afară de zilele când treaba se împuţea 
rău, ca astăzi. Cei căsătoriţi aveau copii, iar copiii erau teribili, 
vindeau bomboane ca să strângă bani pentru echipamentul de 
fotbal şi aşa mai departe. 

Într-o anumită măsură trebuie să-i placi pe oamenii ăştia. Ei 
chiar reprezintă idealul sau, cel puţin, idealul de viaţă american 
aşa cum îl văd ei. Agenţii sunt buni în meseria lor, sunt 


cunoscuţi în lumea întreagă pentru onestitatea, sobrietatea, 
loialitatea şi inteligenţa lor. Şi ce dacă cei mai mulţi dintre ei 
sunt avocaţi? Jack Koenig, de exemplu, este un tip de treabă 
care a ajuns avocat printr-o întâmplare nefericită. Şi Kate este o 
fată de gaşcă pentru o avocată. Îmi place rujul ei de azi. Un roz 
pal, sidefat. 

Poate totuşi eram puţin invidios pe familişti şi pe credincioşi. 
Undeva, în mintea mea, exista o casă cu gard alb, o soţie 
iubitoare, doi copii şi un câine, şi o slujbă cu orar de la nouă la 
cinci, unde nimeni nu voia să te ucidă. 

M-am gândit din nou la Beth Penrose din Long Island. M-am 
gândit la căsuţa de vacanţă de la North Fork pe care ea o 
închiriase, aflată lângă Ocean şi zonele cu viţă de vie. Astăzi nu 
mă simţeam în apele mele, iar motivul era prea înspăimântător 
ca să mă gândesc la el. 


31 


Asad Khalil se uită la indicatorul de benzină şi constată că 
rezervorul era pe trei sferturi gol. Ceasul de la bord arăta ora 
2:13 p.m. Călătorise aproape cinci sute de kilometri de la 
Washington şi constată că maşina lui puternică consumase mai 
mult combustibil decât orice vehicul pe care îl folosise în Europa 
sau în Libia. 

Nu îi era nici foame, nici sete, sau poate că îi era, dar ştia cum 
să-şi reprime aceste senzaţii. Perioadele sale de antrenament îl 
pregătiseră să reziste intervale mari de timp fără hrană, somn 
sau apă. Setea era cel mai greu de suportat, dar o dată 
călătorise şase zile în deşert fără apă şi fără să-şi piardă minţile. 
Aşa că ştia de ce erau capabile corpul şi mintea sa. 

Un automobil decapotabil, alb se apropie de el pe banda din 
stângă şi văzu că în el se aflau patru femei tinere. Ele râdeau şi 
vorbeau, iar Khalil observă că toate aveau păr blond, iar pielea 
era puternic bronzată. Trei dintre ele purtau tricouri, dar a patra, 
în partea din spate a maşinii şi alături de a lui, avea doar un 
sutien roz. Văzuse o dată, pe o plajă din sudul Franţei, femei 
fără sutien, expunându-şi sânii goi ca să-i vadă oricine. 

În Libia, dacă o femeie îndrăznea să facă aşa ceva era biciuită 
şi poate trimisă câţiva ani la închisoare. Nu ştia sigur care era 
pedeapsa, deoarece un astfel de lucru nu se întâmplase 
niciodată. 

Fata cu sutienul roz îl privi, îi zâmbi şi îi făcu semn cu mâna. 
Celelalte fete se uitară şi ele la el, îl salutară fluturând mâinile şi 
râseră. 

Khalil acceleră. 

Accelerară şi ele şi un timp merseră paralel. Khalil văzu că are 
o sută douăzeci şi cinci de kilometri la oră. Slăbi apăsarea pe 
pedala de acceleraţie şi cobori viteza la o sută şapte kilometri 
pe oră. Ele făcură la fel, continuând să-i facă semn cu mâna. 
Una îi strigă ceva, dar el nu auzi ce. 

Khalil nu ştia ce să facă. Pentru prima dată de când se afla pe 
pământ american simţi că nu deţinea controlul situaţiei. Micşoră 
din nou viteza, iar ele făcură la fel. Ştia că mai devreme sau mai 
târziu situaţia asta avea să atragă atenţia, şi broboane de 
sudoare îi apărură pe frunte. 

Brusc, o maşină de poliţie cu doi bărbaţi apăru în oglinda lui 


laterală, iar Khalil îşi dădu seama că rula cu o sută treizeci de 
kilometri la oră şi că maşina fetelor se afla tot în stânga lui. 
„Târfe spurcate!” 

Maşina poliţiei ajunse în spatele maşinii fetelor, care mări 
viteza. Khalil luă piciorul de pe acceleraţie, iar poliţia ajunse 
lângă el. Băgă mâna dreaptă în buzunarul hainei şi apucă 
mânerul pistolului Glock, ţinând capul drept şi privirea aţintită 
înainte. 

Maşina îl depăşi, trecu apoi pe banda lui fără să semnalizeze 
şi mări viteza după automobilul decapotabil. Khalil micşoră 
viteza şi mai mult, urmărind ce se întâmpla în faţa lui. Şoferul 
maşinii de poliţie părea să vorbească cu fetele. Acestea făcură 
semne cu mâna şi maşina de poliţie le depăşi. 

Automobilul decapotabil se afla acum la o sută de metri în 
faţa lui, iar ocupantele acestuia păreau că îşi pierduseră 
interesul pentru el. Khalil menţinu viteza de o sută şapte 
kilometri la oră, iar distanţa dintre cele două maşini crescu. 
Maşina poliţiei dispăruse după o pantă a drumului. 

Khalil inspiră adânc. Se gândi la întâmplare, dar nu înţelese 
pe deplin sensul. 

Îşi aminti că Boris îi spusese cândva: „Prietene, multe 
americance te vor găsi atrăgător. Ele nu vor fi la fel de deschise 
şi corecte din punct de vedere sexual ca europencele, dar vor 
încerca să facă cunoştinţă cu tine. Ele cred că pot fi prietene cu 
un bărbat fără să fie provocatoare şi fără să atragă atenţia 
asupra diferenţei dintre sexe. În Rusia, ca şi în Europa, noi 
găsim asta o tâmpenie. De ce să vrei să vorbeşti cu o femeie 
dacă nu pentru sex? Dar în America, în special tinerele, îţi pot 
vorbi. Chiar pe teme sexuale, pot bea cu tine, pot dansa, te pot 
invita chiar acasă la ele, dar îţi vor spune că nu vor face amor cu 
tine.” 

Lui Khalil îi fusese greu să creadă aşa ceva. Totuşi îl asigurase 
pe Boris: „Nu voi avea de-a face cu femei în timpul misiunii 
mele”. 

Boris râsese şi îi spusese: „Bunul meu prieten musulman, 
sexul face parte din misiune. Poţi la fel de bine să te şi distrezi 
în timp ce îţi rişti viaţa. Ai văzut desigur filmele cu James Bond.” 

Khalil nu le văzuse şi îi răspunsese rusului: „Poate că dacă 
KGB-ul ar fi dat mai multă atenţie misiunilor şi mai puţină 
femeilor, ar mai fi şi acum un KGB”. 


Lui Boris nu îi plăcuse replica şi adăugase: „Oricum, femeile 
pot fi un element de distragere a atenţiei. Şi chiar dacă tu nu le 
vei căuta, o vor face ele. Trebuie să înveţi să te descurci în 
astfel de situaţii” 

„Nu am de gând să mă expun la aşa ceva, replicase el. Timpul 
meu în America este limitat, ca şi ocaziile de a vorbi cu 
americanii.” 

„Totuşi, unele lucruri se întâmplă”, insistase Boris. 

Khalil dădu din cap pentru sine. O astfel de ocazie tocmai se 
ivise, iar el nu se descurcase prea bine. 

Se gândi la cele patru tinere îmbrăcate sumar din automobilul 
decapotabil. În afară de faptul că nu ştiuse cum să procedeze, 
trebuia să admită că simţise dorinţa ciudată de a dormi 
dezbrăcat lângă o femeie. 

La Tripoli, acest lucru era aproape imposibil fără să se expună 
unui mare pericol. În Germania existau prostituate turcoaice 
peste tot, dar nu se putea hotări să plătească pentru un trup 
frate musulman. Se distrase în Franţa cu prostituate africane, 
dar numai după ce ele îl asiguraseră că nu erau musulmane. În 
Italia erau refugiate din fosta Iugoslavie şi Albania, dar multe 
dintre ele erau de origine musulmană. Işi aminti că odată, în 
timp ce era cu o albaneză, descoperise că fata era musulmană. 
O bătuse atât de rău, încât se întreba dacă supravieţuise. 

Malik îi spusese: „După ce te vei întoarce, vei avea tot timpul 
să te însori. Trebuie să-ţi alegi o fiică dintr-una din cele mai 
bune familii din Libia.” De fapt, Malik menţionase numele uneia 
- Alima Nadir, sora cea mai mică a lui Bahira, care acum avea 
nouăsprezece ani şi încă nu se căsătorise. 

Se gândi la Alima; chiar şi prin văl îşi dăduse seama că nu era 
tot atât de frumoasă ca Bahira, dar simţise la ea aceeaşi 
îndrăzneală care îi plăcuse, dar îi şi displăcuse la sora ei. Da, 
voia şi avea să se însoare cu ea. Căpitanul Nadir, care ar fi 
dezaprobat legătura lui cu Bahira, acum îl va întâmpina pe Asad 
Khalil ca pe un erou al islamului, mândria ţării mamă şi un 
ginere valoros. 

O luminiţă se aprinse la bord şi se auzi un clinchet slab. 
Cercetă cu privirea afişajul de la bord şi văzu că nu mai avea 
prea mult combustibil. 

La următoarea derivație intră pe o şosea locală şi opri la o 
benzinărie Shell. 


Din nou se gândi să nu folosească o carte de credit şi să 
aleagă o pompă marcată AUTOSERVIRE, BANI PEŞIN. Îşi puse 
ochelarii şi cobori din maşină. Alese o benzină cu cifră octanică 
ridicată şi umplu rezervorul, cu douăzeci şi două de galoane. 
încercă să transforme galoanele în litri şi calculă aproape 
nouăzeci de litri. Se minună de aroganţa sau, poate, de prostia 
americanilor de a fi singura naţiune de pe pământ care nu 
foloseşte sistemul metric. 

Khalil repuse duza pompei de alimentare la loc şi se uită înjur 
după ghereta de sticlă, ca să plătească. Işi dădu seama că 
trebuia să intre în micul birou şi se blestemă că nu observase 
mai înainte acest lucru. 

Se duse la biroul staţiei de benzină şi intră. 

În spatele unei tejghele mici şedea pe scaun un bărbat 
îmbrăcat în blugi şi tricou care se uita la televizor şi fuma o 
ţigară. 

Bărbatul îi aruncă o privire, apoi citi suma afişată pe un ecran. 

— Douăzeci şi opt de dolari şi optzeci şi cinci, spuse el. 

Khalil puse pe tejghea două bancnote a câte douăzeci de 
dolari. 

— Doriţi şi altceva? întrebă bărbatul numărând restul. 

— Nu. 

— Avem băuturi răcoritoare la frigider. 

Khalil înţelegea cu greu accentul bărbatului. 

— Nu, mulţumesc, replică el. 

— De unde eşti, amice? întrebă acesta, numărându-i restul pe 
tejghea. 

— Din... New York. 

— Oh? Lung drum. Unde te duci? 

— La Atlanta. 

— Să nu pierzi Interstate-20 de aici, din Florence. 

— Da, mulţumesc, zise Khalil, luând mărunţişul. 

Observă că la televizor era un meci de base-ball. 

Bărbatul îi urmări privirea şi spuse: 

— Bravos îi conduc pe newyorkezi, doi la zero după repriza a 
doua. Astăzi o să le tragă un şut în fund yankeilor. 

Asad Khalil dădu afirmativ din cap, deşi nu avea nicio idee 
despre ce vorbea individul. 

— Să aveţi o zi bună, zise el şi ieşi din birou spre maşină. 

Aruncă o privire în urmă la fereastra largă a biroului, să vadă 


dacă bărbatul se uită după el, dar acesta se întorsese la 
televizor. 

Khalil părăsi staţia de benzină în viteză, parcă nu îndeajuns de 
repede. Reveni la autostrada 1-90 şi îşi continuă drumul spre 
sud. 

Işi dădu seama că cel mai mare pericol era televiziunea. Dacă 
vor începe să-i transmită fotografia - şi ar putea începe chiar de 
acum -, atunci nu se va afla în siguranţă nicăieri în America. 
Fără îndoială că poliţia din toată ţara avea deja fotografia lui, 
dar el nu avea de gând să aibă nicio legătură cu poliţia. Totuşi, 
era nevoit să intre în contact cu un număr mic de americani. 
Cobori parasolarul şi se privi în oglinda încastrată acolo, purtând 
încă ochelarii de soare. Cu părul pieptănat cu cărare la mijloc şi 
uşor încărunţit, cu mustaţa falsă şi ochelarii de soare, era 
aproape sigur că nu semăna cu nicio fotografie de-a lui. Dar în 
Tripoli îi arătaseră ce pot face americanii cu un computer, cum 
adaugă la fotografie o mustață sau o barbă, îi pun ochelari, îi 
scurtează părul, îl fac mai deschis la culoare sau pieptănat în 
diferite feluri. Nu credea că majoritatea persoanelor erau atât de 
perspicace ca să distingă şi cea mai mică deghizare. Bărbatul de 
la staţia de benzină cu siguranţă nu îl recunoscuse, pentru că 
altfel ar fi observat asta în ochii lui imediat, iar acum acela ar fi 
mort. 

Dar dacă staţia de benzină ar fi fost plină de oameni? 

Se uită din nou la imaginea lui din oglindă şi, brusc, îşi aduse 
aminte că nu exista nicio fotografie cu el zâmbind. Trebuia să 
zâmbească. La Tripoli i se spusese acest lucru de câteva ori. 
Zâmbeşte. Zâmbi în oglindă şi rămase uluit cât de schimbat 
părea, chiar şi pentru el. Zâmbi din nou şi ridică parasolarul. 
Continuă să conducă şi să se gândească la fotografia lui pe 
ecranul televizorului. Poate că nu va fi o problemă. 

La Tripoli i se mai spusese că, dintr-un anumit motiv, 
americanii afişează fotografiile criminalilor căutaţi în toate 
oficiile poştale. Nu ştia de ce americanii aleseseră un astfel de 
loc pentru asemenea fotografii, dar el nu avea nimic de-a face 
cu oficiile poştale, deci nu trebuia să-l preocupe aspectul ăsta. 

De asemenea, se gândi dacă el şi ofiţerii din serviciul de 
informaţii calculaseră corect cum că americanii vor crede că 
Asad Khalil părăsise ţara direct de pe aeroportul din New York. 
Asupra acestui punct fuseseră multe discuţii. Rusul Boris zisese: 


„Nu are nicio importanţă ce vor crede ei. FBl-ul şi poliţia locală 
te vor căuta în America, CIA şi colegii lor din străinătate te vor 
căuta în toată lumea. Prin urmare, trebuie să le dăm impresia că 
te-ai întors în Europa.” 

Khalil dădu din cap pentru sine. Boris înţelesese foarte bine 
regulile jocului. Jucase acest joc cu americanii mai mult de 
douăzeci de ani. Dar Boris avusese resurse nelimitate în acest 
Scop, resurse pe care Libia nu le avea. Totuşi, fuseseră de acord 
cu el şi creaseră un alt Asad Khalil care să comită acte de 
terorism în Europa, probabil peste o zi sau două. Ceea ce s-ar 
putea să-i păcălească sau nu pe americani. 

Malik zisese: Angajaţii din serviciul de spionaj american de pe 
vremea mea erau foarte naivi şi simpli. Dar s-au implicat de 
destulă vreme în problemele din lumea întreagă ca să capete 
cinismul unui arab, complexitatea unui european şi duplicitatea 
unui oriental. De asemenea, şi-au dezvoltat o tehnologie proprie 
foarte avansată. Ei pot fi păcăliţi, dar se şi pot preface că sunt 
păcăliţi. Aşa că, da, putem crea un alt Asad Khalil în Europa 
pentru o săptămână sau două, iar ei vor pretinde că îl caută 
acolo, în timp ce vor şti tot timpul că el este încă în America. 
Adevăratul Asad Khalil nu ar trebui să se bazeze pe nimic decât 
pe sine însuşi. Vom face tot ce vom putea ca să creăm o 
diversiune, dar tu, Asad, va trebui să trăieşti fiecare moment în 
America de parcă ei s-ar afla la cinci minute în urma ta.” 

Asad Khalil se gândi atât la Boris, cât şi la Malik, doi bărbaţi 
foarte diferiţi. Malik făcea totul din dragoste pentru Dumnezeu, 
pentru islam, pentru ţara lui şi pentru Marele Conducător, ca să 
nu mai vorbim de ura lui împotriva Occidentului. Boris o făcea 
pentru bani şi nu îi ura cu predilecție pe americani sau 
occidentali. De asemenea, Boris nu avea un Dumnezeu al lui, 
niciun conducător şi, în realitate, nicio ţară. Malik spusese odată 
despre Boris că era demn de milă, dar Asad gândea că era 
jalnic. Totuşi, Boris se simţea destul de mulţumit, nici 
înverşunat, nici înfrânt. Odată spusese: „Rusia se va ridica din 
nou. Este inevitabil. 

Totuşi, aceşti doi oameni foarte diferiţi lucrau bine împreună, 
fiecare învăţându-l ceva ce celălalt de-abia pricepea. Bineînţeles 
că Asad îl prefera pe Malik, dar pe Boris conta să-i spună 
întregul adevăr. De fapt, Boris îi spusese în particular: „Marele 
tău Conducător nu doreşte ca o altă bombă americană să cadă 


peste cortul lui, deci să nu te aştepţi la prea mult ajutor dacă vei 
fi prins. Dacă vei reuşi să te întorci, vei fi tratat foarte bine. Dar, 
dacă se află că eşti prins în cursă în America şi nu poţi părăsi 
ţara, ultimul libian pe care îl vei vedea va fi călăul tău.” 

Khalil se gândi la asta, dar alungă gândul ca pe o teorie 
veche, rusească. Luptătorii islamici nu se trădează şi nu se 
abandonează unul pe altul. Dumnezeu nu va fi mulţumit de 
asta. 

Îşi concentră din nou atenţia asupra drumului. America este o 
ţară mare şi, fiind atât de mare şi de diversă, era uşor să te 
ascunzi în ea sau să te amesteci printre oamenii ei, în funcţie de 
ceea ce eşti nevoit să faci într-un moment anume. Dar mărimea 
teritoriului putea fi şi o problemă şi, spre deosebire de Europa, 
nu avea prea multe graniţe pe care să le poţi trece pentru a 
evada. Libia se afla la mare distanţă de aici. De asemenea, 
Khalil nu-şi dăduse prea bine seama că engleza lui nu era 
engleza care se vorbea în Sud. Dar îşi aminti că Boris îi spusese 
că engleza din Florida era mai aproape de limba pe care o 
înţelegea el. 

Se gândi din nou la locotenentul Paul Grey, amintindu-şi de 
fotografia casei acestuia, o vilă foarte frumoasă, înconjurată cu 
palmieri. Se mai gândi şi la casa generalului Waycliff. După ce 
distruseseră viaţa lui Asad Khalil fără nicio remuşcare, aceşti doi 
asasini se întorseseră la casele lor şi duseseră o viaţă liniştită 
lângă soţii şi copii. Dacă iadul exista într-adevăr, atunci Asad 
ştia numele a trei locuitori ai săi - locotenentul Steven Cox, ucis 
în Războiul din Golf, colonelul William Hambrecht şi generalul 
Terrance Wayciliff, ucişi de Asad Khalil. Dacă ei vorbeau acum 
unul cu altul, atunci ultimii doi îi vor spune primului felul în care 
muriseră, întrebându-se apoi cine va fi următorul din escadrila 
lor pe care Asad Khalil l-a ales să li se alăture. 

Khalil zise cu voce tare: 

— Aveţi răbdare, domnilor, veţi afla destul de curând. Şi în 
scurt timp vă veţi întâlni cu toţii. 


32 


Pauza s-a terminat, iar noi ne-am întors în camera de 
instructaj. Jim şi Jane plecaseră, iar locul lor fusese luat de un 
domn cu înfăţişare de arab. La început m-am gândit că tipul se 
rătăcise în drum spre moschee sau poate că îi răpise pe Jim şi 
Jane şi îi ţinea ostatici. Inainte de a mă putea repezi la intrus ca 
să-l sugrum, acesta a zâmbit şi s-a recomandat ca Abbah Ibn 
Abdellah, nume pe care a avut amabilitatea să-l scrie pe tablă. 
Cel puţin nu îl chema Bob, Bill sau Jim. A zis totuşi să-i spunem 
Ben, nume care se potrivea în tiparul de aici. 

Domnul Abdellah - Ben - purta un costum prea gros din stofă, 
nu albastru, iar pe cap avea unul din turbanele acelea cadrilate. 
Acesta a fost primul indiciu pentru mine că s-ar putea să nu fie 
de-al casei. 

Ben s-a aşezat o dată cu noi şi a zâmbit din nou. Avea 
aproape cincizeci de ani, era puţin împlinit, avea barbă, ochelari 
de soare, păr rar, dinţi frumoşi şi mirosea bine. 

Atmosfera din cameră era şi nu era puţin încordată. Adică, 
Jack, Kate, Ted şi cu mine eram destul de rafinaţi, de umblaţi 
prin lume şi aşa mai departe. Toţi lucrasem şi intrasem în 
contact cu indivizi din Orientul Mijlociu, dar dintr-un anumit 
motiv în această după-amiază plutea în aer o stare de tensiune. 

— Ce tragedie îngrozitoare, a zis Ben, rupând tăcerea. 

Nimeni nu a răspuns. 

— Sunt agent special civil din partea FBI, a adăugat el. 

Asta înseamnă că, la fel ca şi mine, era angajat cu un scop 
precis, şi am presupus că nu pentru postul de consultant de 
modă. Cel puţin bine că nu e avocat. 

— Directorul adjunct, a spus el, s-a gândit că ar fi o idee bună 
dacă m-aş pune la dispoziţia dumneavoastră. 

— Pentru ce? a întrebat Koenig. 

— Sunt profesor în probleme de politică a Orientului Mijlociu 
la Universitatea George Washington, replică acesta privindu-l pe 
Koenig. Specialitatea mea o reprezintă studiul diferitelor grupări 
cu activitate extremistă. 

— Grupări teroriste, a intervenit prompt Koenig. 

— Da. Dacă doriţi să folosiţi un termen mai potrivit. 

— Ce părere aveţi despre termenii psihopaţi şi criminali? am 
zis eu, dornic să dau o mână de ajutor. Acestea sunt cuvintele 


potrivite. 

Profesorul Abdellah m-a privit senin, ca şi cum mai trecuse 
prin aşa ceva şi mai înainte. Era un bărbat inteligent, se exprima 
corect şi era foarte calm. Nimic din ce se întâmplase ieri nu 
fusese vina lui, bineînţeles. Dar Ibn Abdellah avea astăzi o 
sarcină dificilă. 

— Eu sunt egiptean, a continuat el, dar îi cunosc destul de 
bine pe libieni. Sunt un popor interesant, în parte descendenţi 
din vechii cartaginezi. După aceea au venit în Libia romanii, cu 
zestrea lor genetică şi, bineînţeles, acolo au fost dintotdeauna 
egiptenii. După romani au venit vandalii din Spania, care au fost 
învinşi la rândul lor de bizantini, care şi ei au fost cuceriţi de 
popoarele arabe din Peninsula Arabică, acestea aducând cu ele 
şi religia islamică. Libienii se consideră arabi, dar Libia a avut 
întotdeauna o populaţie mică, influenţată genetic de fiecare 
popor invadator. 

La început nu am înţeles şi am crezut că a zis influenţată 
benefic, apoi am prins sensul. 

Profesorul Abdellah a continuat să ne vorbească despre 
libieni, despre cultura acestora, despre obiceiuri şi aşa mai 
departe. Avea o mulţime de date, inclusiv un dicţionar cu 
cuvinte pur libiene, în cazul în care ne-ar fi interesat, plus o 
carte de bucate libiană, despre care nu cred că s-ar potrivi în 
bucătăria mea. 

— Libienii adoră pastele făinoase, a zis el. Este rezultatul 
ocupaţiei italiene. 

Şi mie îmi plăceau pastele, aşa că, poate, aveam să dau peste 
Asad Khalil în restaurantul lui Giulio. Poate că nu. 

Profesorul ne-a dat o scurtă biografie a lui Mu'ammar Gaddafi 
şi câteva pagini despre Libia copiate din Encyclopedia 
Britannica. De asemenea, ne-a arătat câteva broşuri despre 
cultura şi religia islamică. 

— Musulmanii, creştinii şi evreii, a continuat profesorul 
Abdellah, îşi au originea în profetul şi patriarhul Abraham. 
Profetul Mahommed descinde din fiul cel mai mare al lui 
Abraham, Ismael, iar Moise şi lisus sunt urmaşii lui Isaac. Pacea 
să coboare asupra tuturor, a adăugat el. 

Nu ştiam dacă trebuie să-mi fac semnul crucii, să mă întorc cu 
faţa spre Mecca sau să-l sun pe prietenul meu Jack Weinstein. 

Ben a continuat să vorbească despre iisus, Moise, Sfânta 


Maria, Arhanghelul Gavril, Mahommed, Allah şi aşa mai departe. 
Tipii ăştia se ştiau între ei şi se plăceau unul pe altul. Incredibil. 
Totul era foarte interesant, dar nu mă apropia cu niciun pas de 
Asad Khalil. 

— Contrar legendei populare, a zis profesorul Abdellah, 
adresându-i-se lui Kate, religia islamică ridică statutul femeii. 
Musulmanii nu le învinovăţesc că au luat fructe din Copacul 
Interzis, cum fac creştinii şi evreii. Nici nu consideră că durerile 
din timpul sarcinii şi naşterii reprezintă o pedeapsă pentru actul 
acela. 

— Asta este, într-adevăr, o teorie elevată, a replicat Kate cu 
răceală. 

— Femeile care se căsătoresc în religia islamică, a continuat 
Ben, netulburat de intervenţia Reginei de Gheaţă, îşi pot păstra 
propriul nume de familie. Pot deţine proprietăţi şi pot dispune de 
ele. 

Situaţia părea asemănătoare cu a fostei mele soţii. Poate era 
musulmană. 

— În ce priveşte purtarea vălului de către femei, a zis Ben, 
acesta este un obicei din cultura unor ţări, dar nu reprezintă o 
învăţătură a islamului. 

— Dar uciderea cu pietre a unei femei adulteriene? a întrebat 
Kate. 

— Şi acesta este un obicei din cultura unor ţări de religie 
musulmană, dar nu în majoritatea lor. 

M-am uitat în broşurile mele să văd dacă aceste ţări erau 
trecute pe vreo listă. Vreau să spun că ce-ar fi dacă Kate şi cu 
mine am fi trimişi în lordania sau în altă parte şi am fi prinşi 
făcând amor în hotel? M-aş întoarce singur acasă? Dar nu am 
găsit lista şi m-am gândit că mai bine să nu o cer de la 
profesorul Abdellah. 

Oricum, Ben a mai sporovăit o vreme; era un bărbat foarte 
plăcut, foarte politicos, foarte instruit şi cu adevărat sincer. 
Totuşi, aveam sentimentul că am trecut prin una dintre acele 
oglinzi false. Şi că totul era înregistrat pe casete audio, poate şi 
video de către băieţii în albastru. Locul acesta semăna cu o casă 
de nebuni. 

Presupun că exista un motiv pentru această lecţie despre 
islam în 101 episoade, dar poate ne puteam îndeplini misiunea 
şi fără să fim atât de sensibili faţă de partea adversă. Am 


încercat să-mi imaginez o scenă anterioară Zilei debarcării şi pe 
un general al trupelor de paraşutişti zicându-le soldaţilor: „Okay, 
băieţi, pentru mâine aveţi de citit Goethe şi Schiller. Şi nu uitaţi 
că mâine seară va fi un concert de Wagner în hangarul 
doisprezece. Este obligatoriu. La popotă se va servi şniţel. Guten 
appetit.” 

Mda, sigur. 

— Ca să prinzi un astfel de individ ca Asad Khalil este bine ca 
mai întâi să-l cunoşti. Să începem cu prenumele lui - Asad? Leu. 
Un nume de botez islamic nu este doar un nume convenţional, 
este şi o definiție a persoanei - o caracterizare a celui care îl 
poartă, deşi poate fi doar parţială. Mulţi bărbaţi şi femei din 
ţările islamice încearcă să-şi depăşească omonimii în calităţi. 

— Deci, am sugerat eu, ar trebui să căutăm mai întâi în 
grădinile zoologice. 

Ben a considerat remarca mea ca pe o glumă bună şi a râs. 

— Căutaţi un bărbat căruia îi place să ucidă zebre, a zis el 
continuând pe această linie. Un bărbat căruia îi place să ucidă, a 
zis privindu-mă în ochi. 

Nimeni nu a făcut nicio remarcă. 

— Libienii, a continuat Ben, sunt un popor izolat, o naţiune 
izolată chiar de alte ţări de religie islamică. Conducătorul lor, 
Mu'ammar Gaddafi, a căpătat aproape puteri mistice în mintea 
libienilor. Dacă Asad Khalil lucrează direct pentru Serviciul de 
Informaţii Libian, atunci lucrează direct pentru Gaddafi. Lui i s-a 
dat o misiune sacră, iar el îşi va îndeplini această misiune cu 
patos religios. Ben a tăcut un moment, ca să ne pătrundem de 
sensul spuselor lui. Palestinienii, a continuat el, prin contrast, 
sunt mai rafinaţi şi mai umblaţi prin lume. Sunt isteţi, se 
preocupă de politică, iar inamicul lor principal este Israelul. 
lrakienii, ca şi iranienii, nu mai au încredere în conducătorii lor. 
Libienii, de cealaltă parte, îl idolatrizează pe Gaddafi şi vor face 
orice zice el, deşi Gaddafi şi-a schimbat ideile şi inamicii destul 
de des. De fapt, dacă aceasta este o operaţiune libiană, s-ar 
părea că este lipsită de un motiv special. În afară de declaraţiile 
antiamericane ale lui Gaddafi, acesta nu a avut un rol foarte 
activ în mişcarea extremistă de după raidul aerian american 
asupra Libiei şi după actul de răzbunare al acesteia prin 
doborârea zborului Unu-Zero-Trei al Companiei Pan Am 
deasupra localităţii Lockerbie, din Scoţia, în anul 1988. Cu alte 


cuvinte, a adăugat Ben, Gaddafi consideră îndeplinită 
răzbunarea de sânge împotriva Statelor Unite. Onoarea lui este 
spălată, bombardarea Libiei, care a cauzat moartea fiicei sale 
adoptive, este răzbunată. Nu pot înţelege de ce ar vrea el să 
redeschidă duşmănia ancestrală. 

Nimeni nu şi-a spus părerea în această problemă. 

— Totuşi, a zis Ben, libienii au o expresie, asemănătoare cu a 
francezilor, care zice: „Răzbunarea are un gust mai bun dacă 
este servită pe o farfurie rece”. Inţelegeţi? 

Am presupus că da. 

— Deci, a continuat el, poate că Gaddafi nu consideră pe 
deplin încheiate vechile socoteli. Căutaţi motivul pentru care 
Gaddafi l-a trimis pe Khalil în America şi aţi putea afla de ce 
Khalil a făcut ce a făcut şi dacă răzbunarea s-a încheiat sau nu. 

— Răzbunarea tocmai a început, a zis Kate. 

— Aceasta a început cu mult timp în urmă, a zis profesorul 
Abdellah, clătinând din cap. O ură ancestrală se încheie doar 
când rămâne în picioare ultimul supravieţuitor. 

Presupun că asta însemna că aveam slujba de apărare a 
securităţii până când voi fi doborât. 

— Poate este răzbunarea lui Khalil şi nu a lui Gaddafi, am zis 
eu. 

— Cine ştie? a zis el, ridicând din umeri. Găsiţi-l pe individ şi 
va fi fericit să vă spună. Chiar dacă nu-l veţi găsi, până la urmă 
vă va spune el de ce a făcut ce a făcut. Pentru Khalil este 
important ca voi să ştiţi. 

Profesorul Abdellah s-a ridicat şi ne-a dat fiecăruia cartea sa 
de vizită. 

— Dacă va mai fi nevoie de mine, a zis el, nu ezitaţi să mă 
contactaţi. Pot veni şi la New York dacă doriţi. 

— In New York avem persoane ca dumneavoastră, a zis Jack 
Koenig, ridicându-se şi el, pe care ne putem baza când avem 
nevoie de diferite informaţii. Dar vă mulţumim pentru timpul 
acordat şi pentru prelegerea dumneavoastră. 

Profesorul Abdellah şi-a strâns lucrurile şi s-a îndreptat spre 
uşă. 

— Deţin o aprobare pentru secrete de stat. Nu ar trebui să 
ezitaţi să vă sfătuiţi cu mine, ne-a spus el. 

Şi a plecat. 

Fără îndoială, lumea era în continuă schimbare, ca şi ţara. 


America nu a fost şi niciodată nu va fi ţara unei singure rase, 
religii sau culturi. Liantul care ne ţine împreună este, într-o 
anumită măsură, limba, dar până şi aceasta este puţin 
schimbată. De asemenea, împărtăşim aceeaşi încredere în lege 
şi justiţie, în libertatea opiniilor politice şi religioase. Cineva ca 
Abbah Ibn Abdellah era fie un american patriot, loial şi un agent 
special valoros, fie un pericol pentru siguranţa statului. Fără 
îndoială că făcea parte din prima categorie. Dar acel sâmbure 
de îndoială, ca şi în căsnicie, poate creşte în imaginaţia ta. Nu ar 
trebui să ezitaţi să vă sfătuiti cu mine. 

Jim şi Jane au revenit şi m-am bucurat să văd că nu fuseseră 
răpiți de Ben. Erau însoţiţi de o altă pereche, pe nume Bob şi 
Jean sau ceva de felul ăsta. 

Această conferinţă se numea cumva „Ce mai urmează?” 

Ce a urmat a fost mai mult decât o discuţie plină de idei 
novatoare, iar noi am fost invitaţi să ne spunem părerea. Am 
discutat despre mişcarea următoare a lui Khalil, iar eu m-am 
bucurat să văd că teoria mea este luată în considerare. 

— Credem că presupusele acte de terorism ale lui Asad Khalil 
în Europa, a tras concluzia Bob, au fost preludiul sosirii lui în 
America. Observaţi că în Europa au fost alese ţinte americane 
sau engleze. Şi că niciodată nu s-a transmis mass-mediei nicio 
cerere, nicio notă, niciun telefon înainte sau după atac. Tot ce 
avem este un şir de atacuri asupra persoanelor şi locurilor care 
sunt americane şi, într-un singur caz, engleze. Aceasta pare să 
se potrivească profilului unui bărbat care are de rezolvat o 
problemă personală şi nu una de natură politică sau religioasă, 
aşa cum vrea să pară. 

Bob a făcut profilul complet al comportamentului lui Khalil, 
arătând asemănările şi deosebirile cu câţiva nebuni americani 
din trecut care voiau să se răzbune pe fostul lor şef sau pe 
tehnologia şi oamenii care aduc daune mediului înconjurător şi 
aşa mai departe. 

— In mintea criminalilor, a zis Bob, el nu este un instrument al 
diavolului, ci un instrument al justiţiei. Tot ceea ce face, ce 
gândeşte este corect şi se justifică din punct de vedere moral. 

In ce-l priveşte pe Asad Khalil, a continuat el, noi nu v-am 
arătat toate fotografiile luate în camera de oaspeţi a ambasadei 
din Paris, mai sunt şi fotografii cu el pe podea, rugându-se cu 
faţa spre Mecca. Prin urmare, avem de-a face cu un bărbat 


credincios care uită cu bună ştiinţă partea din religia lui care îi 
interzice să ucidă oameni nevinovaţi. De fapt, mai mult ca sigur 
că el s-a convins singur că se află într-un Jihad, un război sfânt, 
şi că scopul scuză mijloacele. 

Bob a făcut apoi legătura dintre aniversarea datei de 15 
aprilie cu raidul aerian american asupra Libiei. 

— Din acest motiv, a zis el, şi nu din altul, noi credem că Asad 
Khalil este libian, lucrând pentru sau cu libienii. Dar vă atrag 
atenţia că detonarea bombei la World Trade Center a avut loc la 
a doua aniversare a datei la care forţele armate ale Statelor 
Unite au alungat forţele irakiene din Kuwait. lar autorii acestui 
act criminal nu erau irakieni. De fapt, majoritatea erau 
palestinieni. Aşadar, în aceste cazuri trebuie să aveţi în vedere 
pan-arabismul. Naţiunile arabe sunt destul de diferite, dar ce 
ţine unite grupările extremiste din fiecare ţară este ura lor 
împotriva Americii şi a Israelului. Data de 15 aprilie poate fi un 
indiciu despre cine se află în spatele atacului de ieri, dar nu este 
o dovadă. 

Destul de adevărat. Dar dacă ceva seamănă cu o rață, merge 
ca o rață şi măcăne ca ea, atunci are toate şansele să fie vorba 
despre o rață şi nu despre un pescăruş. Dar trebuie să fii 
deschis tuturor posibilităţilor. 

— Scuzaţi-mă, domnule, am zis eu. Există vreo legătură între 
victimele lui Khalil? 

— Nu, incontestabil că nu. Nu încă. Cu siguranţă că victimele 
de la bordul aeronavei nu aveau nimic în comun, exceptând 
destinaţia. Dar o persoană foarte isteaţă ar putea abate atenţia 
de la motivul real alegând ca ţinte câteva persoane care nu au, 
de fapt, nicio legătură cu ţintele reale. Noi ne-am confruntat cu 
astfel de lucruri în cazul teroriştilor autohtoni care încearcă să 
ne arunce în aer amplasând bombe în locuri la care ne aşteptăm 
mai puţin. 

Nu eram prea sigur în legătură cu asta. 

— Am contactat toate agenţiile de informaţii şi de aplicare a 
legii de peste Ocean, a continuat Bob, solicitând orice puteau 
avea în legătură cu acest Asad Khalil. Noi am trimis atât 
amprentele lui, cât şi fotografiile. Dar până acum - şi acesta 
este doar un început - nimeni nu pare să ştie altceva despre el 
decât aţi citit deja în dosar. Acest bărbat pare să nu aibă 
legături cu alte organizaţii extremiste cunoscute de aici sau din 


lume. Este un lup singuratic, dar noi ştim că nu a putut să ducă 
până la capăt această acţiune de unul singur. Totuşi, credem că 
a fost instruit de Serviciul de Informaţii Libian, care este 
puternic influenţat de vechiul KGB. Libienii l-au antrenat, l-au 
finanţat şi l-au trimis în câteva misiuni europene ca să vadă de 
ce este în stare, apoi au pus la cale acest plan, în care Khalil 
avea să se predea ambasadei americane din Paris. După cum 
ştiţi, o situaţie similară a avut loc în februarie, situaţie despre 
care credem că a fost o repetiţie generală. 

— ATTF din New York l-a predat pe dezertorul din februarie 
agenţiilor FBI şi CIA de aici, din Washington, i-a reamintit Jack 
Koenig lui Bob, şi cineva l-a lăsat să fugă. 

— Nu am informaţii nemijlocite în legătură cu acest caz, a 
replicat Bob, dar aşa a fost. 

— Dacă individul din februarie, a insistat Jack, nu ar fi evadat, 
tipul din aprilie - Khalil - nu ar fi sosit niciodată aşa cum a făcut- 
O. 

— Adevărat, a admis Bob. Dar vă asigur că ar fi venit oricum. 

— Mai ştiţi ceva despre dezertorul din februarie? a întrebat 
Koenig. Dacă am putea pune mâna pe el... 

— Este mort, ne-a informat Bob. Poliţia din statul Maryland a 
raportat că a găsit în pădurea de lângă Silver Spring un cadavru 
parţial ars şi în descompunere. Nu avea niciun act de identitate, 
nu avea haine, iar faţa şi amprentele erau arse. Ei au sunat la 
secţia Persoane Dispărute din FBI care, la rândul ei, ştia că 
secţiunea Antiteroristă avea lipsă un dezertor. Tatuajele făcute 
de noi nu au rezistat, dar am reuşit să comparăm amprentele 
dentare ale cadavrului cu cele luate când tipul a fost oaspetele 
nostru la ambasada din Paris. Aşa că asta este. 

Timp de câteva secunde nimeni nu a vorbit. 

— Nimeni nu mi-a comunicat asta, a zis Jack. 

— Ar trebui să discuţi această problemă cu directorul adjunct 
care răspunde de operaţiunile antiteroriste. 

— Mulţumesc. 

— Între timp, a concluzionat Bob, i-am identificat pe dezertorii 
libieni de aici şi din Europa şi îi interogăm cu privire la orice date 
au despre Asad Khalil. Libia este o ţară cu doar cinci milioane de 
locuitori, deci trebuie să aflăm ceva despre acest individ, Khalil, 
dacă ăsta este numele lui real de familie. Totuşi, ştim că un 
bărbat numit Karim Khalil, un libian cu grad de căpitan în 


armată, a fost ucis la Paris în 1981. Serviciul de Securitate 
Francez ne-a informat că, probabil, acest Karim Khalil a fost ucis 
de către conaţionalii lui şi că guvernul libian a încercat să dea 
vina pe Mossad. Francezii cred că Mu'ammar Gaddafi era 
amantul soţiei căpitanului Khalil, Faridah, şi de aceea Gaddafi s- 
a debarasat de căpitan. Dar, a zis Bob zâmbind, înclin să cred că 
este o explicaţie pur franţuzească. Cherchez la femme. 

Toţi am râs. Zăpăciţii ăştia de francezi. Totul trebuie să aibă 
legătură cu amorul. 

— Încercăm să stabilim dacă Asad Khalil este rudă cu 
căpitanul Karim Khalil, a continuat Bob. Asad este destul de în 
vârstă ca să fie fiul acestuia sau, poate, nepotul. Dar chiar dacă 
stabilim o legătură de rudenie, s-ar putea să nu fie important 
pentru acest caz. 

— Ce-ar fi dacă, am sugerat eu, am cere mass-mediei să 
publice povestea de amor dintre domnul Gaddafi şi doamna 
Khalil, şi cum Gaddafi s-a debarasat de Karim Khalil ca să nu-l 
mai stânjenească în aventura lui. Atunci, dacă Asad este fiul lui 
Karim, acesta va citi în ziare sau va auzi la ştiri întreaga istorie 
şi va pleca la el acasă ca să-l ucidă pe Gaddafi - ucigaşul tatălui 
său. Aşa ar proceda un bun arab: Răzbunarea sângelui. Corect? 
Nu ar fi nemaipomenit? 

Bob a reflectat un moment, apoi şi-a dres glasul: 

— Mă voi gândi la asta. 

Ted Nash a prins ideea din zbor, aşa cum ştiam că va face. 

— De fapt, ideea nu este rea deloc, a zis el. 

Era evident că modul în care fusese pusă problema îl depăşea 
pe Bob. 

— Mai întâi să stabilim dacă există vreo legătură de rudenie, a 
reluat el. Acest gen de... operaţiune psihologică ar putea foarte 
bine să dea greş. Dar vom trece ideea pe ordinea de zi la 
viitoarea întâlnire a secţiei antiteroriste. 

Apoi a vorbit Jean despre cooperarea între secţii, cooperarea 
internaţională şi aşa mai departe. 

lată cum Asad Khalil, care nu fusese mai mult decât un posibil 
terorist, era acum cel mai căutat terorist din lume după Carlos, 
Şacalul. Leul tocmai sosise. Leul, eram convins, era de-a dreptul 
emoţionat şi flatat de atenţia ce i se acorda. Ceea ce făcuse în 
Europa, lucruri cu adevărat îngrozitoare, nu îl transformase în 
personajul principal al articolelor de fond despre actele de 


terorism internaţional. Fără îndoială, nu intrase în atenţia 
publicului american într-un fel senzaţional. Numele lui nu fusese 
niciodată pronunţat la ştiri; se comentaseră doar faptele lui, iar 
singura faptă care a produs agitaţie, din câte îmi amintesc, a 
fost uciderea celor trei elevi americani în Belgia. Curând, când 
adevărul despre tragedia de ieri va ieşi la iveală, fotografia lui 
Asad Khalil va fi pretutindeni. Asta îi va face viaţa dificilă în 
afara graniţelor ţării sale, motiv pentru care multe persoane 
gândeau că plecase acasă. Dar m-am gândit că nimic nu i-ar 
plăcea mai mult individului decât să ne învingă pe terenul 
nostru. 

— Vom ţine strâns legătura cu ATTF din New York, a 
concluzionat Jean. Toate informaţiile pe care le vom obţine vi le 
vom comunica şi, invers, tot ce aflaţi ne spuneţi şi nouă. În 
meseria noastră, informaţiile se cântăresc în aur - toată lumea 
le doreşte şi nimeni nu vrea să le împartă cu nimeni. Să zicem 
că noi nu le împărţim, ci ni le împrumutăm unii altora, iar 
calculele le vom face la sfârşit. 

Nu m-am putut abţine să nu trag un glonţ. 

— Doamnă, aveţi cuvântul meu că dacă Asad Khalil este ucis 
în pădurea din Central Park, vă vom anunţa. 

Ted Nash a râs. Începeam să îl plac pe individ. În acest mediu, 
noi aveam mai multe în comun unul cu altul decât cu 
persoanele amabile şi spilcuite din această clădire. Era un gând 
deprimant. 

— Mai aveţi vreo întrebare? a zis Bob. 

— Pe unde bântuie persoanele din Dosarele X? am întrebat 
eu. 

— Gura, Corey, a zis Koenig. 

— Da, domnule. 

Se făcuse aproape ora 6:00 p.m. şi mi-am imaginat că se 
terminase treaba, deoarece nu ni se spusese să ne luăm 
periuţele de dinţi. Dar nu a fost aşa, ci ne-am mutat cu toţii într- 
o cameră enormă de conferinţe, cu o masă de mărimea unui 
teren de fotbal. 

Se adunaseră acolo aproape treizeci de persoane, iar cu 
majoritatea ne întâlniserăm deja pe parcursul acestei zile în 
diferitele etape ale instructajului. 

Directorul adjunct al secţiei Antiterorism şi-a făcut apariţia, a 
predicat cinci minute, apoi s-a urcat la cer sau în altă parte. 


Am petrecut aproape două ore în camera de conferinţe, în cea 
mai mare parte a timpului reluând lucrurile într-o altă formă, 
făcând schimb de idei preţioase, întocmind un plan de atac şi 
aşa mai departe. 

Fiecare dintre noi a primit un dosar gros care conţinea 
fotografii, numele şi numerele de telefon ale oamenilor de 
legătură şi chiar o recapitulare a celor spuse astăzi, care, 
probabil, fuseseră înregistrate pe casetă audio, transcrise şi 
dactilografiate pe parcursul zilei. Fără îndoială, denota o 
organizare de înaltă clasă. 

Kate a fost destul de amabilă să pună şi hârtiile mele în 
geanta ei diplomat, care acum era umflată. 

— Totdeauna să-ţi aduci o geantă diplomat, m-a sfătuit ea. 
Totdeauna există cadouri de felul ăsta. O geantă diplomat, a 
adăugat ea, este un articol care se scade din impozit. 

Marea întrunire se terminase, iar participanţii au ieşit pe 
coridor. S-au mai schimbat replici pe ici-pe colo, dar, de fapt, 
totul se încheiase. Puteam chiar să simt aerul curat de pe 
Pennsylvania. Maşina, aeroportul, cursa de la ora 9:00 p.m., La 
Guardia la ora 10:00 p.m., acasă înainte de ştirile de la ora 
unsprezece. Mi-am amintit că mai aveam ceva mâncare 
chinezească în frigider şi am încercat să stabilesc cât de veche 
era. 

Chiar atunci, un tip în costum albastru, pe nume Bob sau Bill, 
s-a apropiat de noi şi ne-a întrebat dacă am vrea să-l urmăm ca 
să ne întâlnim cu directorul adjunct. 

Aceasta era proverbiala picătură care a umplut paharul şi am 
răspuns: 

— Nu. 

Dar „nu” nu intra în discuţie. 

Veste bună era că Ted Nash nu a fost invitat în sanctuar, ceea 
ce nu a părut să-l deranjeze. 

— Trebuie să ajung în seara asta la Langley, azis el. 

Ne-am îmbrăţişat cu toţii, ne-am promis că vom păstra 
legătura şi ne-am trimis bezele în timp ce ne îndepărtam. Cu 
puţin noroc, nu îl voi mai vedea niciodată pe Ted Nash. 

Deci, Jack, Kate şi cu mine, împreună cu însoţitorul nostru, am 
urcat în liftul care ne-a dus la etajul al şaptelea, unde am fost 
conduşi într-un cabinet întunecos, lambrisat, cu un birou imens 
în spatele căruia şedea directorul adjunct al secţiei Antiteroriste. 


Soarele apusese, iar încăperea era luminată de o singură 
lampă cu abajur verde aflată pe birou. Efectul acestei iluminări 
slabe la nivelul toracelui era ca nimeni să nu vadă clar faţa 
nimănui. Scena era chiar dramatică, asemănătoare cu o 
secvenţă dintr-un film cu mafioţi, unde Naşul decide cine va fi 
cotonogit. Oricum, ne-am strâns mâinile - acestea erau uşor de 
găsit sub lumina lămpii - şi ne-am aşezat. 

Directorul adjunct a făcut un scurt comentariu asupra zilei de 
ieri, de astăzi, apoi a trecut la cea de mâine. A fost concis. 

— ATTF-ul din zona metroului din New York se află într-o 
poziţie unică pentru a lucra la acest caz, a zis el. Nu ne vom 
amesteca şi nu vă vom trimite pe nimeni dacă nu veţi considera 
necesar. Cel puţin deocamdată. Bineînţeles, acest departament 
îşi va asuma responsabilitatea pentru orice va depăşi zona 
voastră operaţională. Vă vom ţine la curent cu orice va apărea 
pe parcurs. Vom încerca să lucrăm în strânsă legătură cu CIA şi 
vă vom informa şi despre aceste rezultate. Vă sugerez să 
acţionaţi ca şi cum Khalil s-ar afla încă la New York. Răscoliţi 
peste tot. Folosiţi-vă din plin informatorii şi oferiţi bani dacă va fi 
nevoie. Voi autoriza un buget de o sută de mii de dolari pentru 
obţinerea informaţiilor. Ministerul de Justiţie va pune la bătaie o 
recompensă de un milion de dolari pentru arestarea lui Asad 
Khalil, ceea ce îl va pune în oarecare pericol vizavi de 
compatrioţii lui din Statele Unite. Întrebări? 

— Nu, domnule, a zis Jack. 

— Bine. Oh, încă un lucru. A privit la mine, apoi la Kate. 
Gândiţi-vă cum l-aţi putea atrage pe Asad Khalil într-o cursă, a 
spus el. 

— Adică să mă folosesc ca momeală, am replicat eu. 

— Nu am spus asta. Ci să vă gândiţi la cea mai bună 
modalitate de a-l atrage în cursă. Care va fi aceasta, urmează să 
stabiliţi. 

— John şi cu mine vom analiza acest lucru, a zis Kate. 

— Bine. Vă mulţumesc pentru că aţi renunţat la o zi liberă de 
duminică, a zis el ridicându-se. Jack, a adăugat el, aş vrea să 
vorbesc cu tine câteva clipe. 

Ne-am strâns mâinile din nou, iar Kate şi cu mine am părăsit 
cabinetul, însoţiţi până la lift de tipul în costum albastru care ne- 
a urat noroc la vânătoare. 

În hol am fost întâmpinați de tipul de la pază, care ne-a invitat 


să stăm jos. Ne-am aşezat fără nici un comentariu. 

Nu ştiam şi nici nu-mi păsa despre ce vorbeau Jack şi 
directorul adjunct atâta timp cât nu era vorba despre mine - 
eram sigur că aveau lucruri mult mai importante de discutat 
decât persoana mea şi comportamentul meu. De fapt, astăzi mă 
descurcasem  binişor, iar ieri avusesem câteva iniţiative 
strălucite prin care am fost pe punctul de a salva situaţia. Dar 
asta a fost până în momentul de faţă. 

M-am uitat la Kate, iar ea mi-a întors privirea Aici, în 
Ministerul Iubirii, chiar şi feţele infractorilor erau înregistrate, 
aşa că nu am afişat decât un optimism constant. Nici măcar nu 
am aruncat o privire spre picioarele ei încrucişate. 

Zece minute mai târziu a apărut şi Jack. 

— Voi rămâne aici peste noapte, a spus el. Voi plecaţi şi ne 
vom vedea mâine. Informaţi-l pe George în cursul dimineţii. Pe 
parcursul zilei de mâine voi convoca toate echipele şi le vom 
informa la zi cu ce avem, apoi vom vedea dacă au şi ele noutăţi, 
după care vom decide cum procedăm. 

— John şi cu mine ne vom opri în seara asta la Federal Plaza, 
ca să vedem ce s-a mai întâmplat, a zis Kate. 

Ce? 

— Bine, a zis Jack. Dar nu vă extenuaţi. Va fi o cursă lungă şi, 
aşa cum a zis domnul Corey, „Al doilea sosit este primul 
perdant”. Amândoi v-aţi comportat foarte bine astăzi, a zis el, 
privindu-ne. Sper că ţi-ai făcut o părere bună despre agenţii FBI, 
a spus Jack, uitându-se la mine. 

— Absolut. Un grup excepţional de băieţi şi fete. Femei. De 
Ben nu sunt prea sigur totuşi. 

— Ben este corect, a zis Jack. Pe Ted ar trebui să nu-l pierzi 
din ochi. 

Dumnezeule! 

Ne-am strâns mâinile, apoi Kate şi cu mine, însoţiţi de tipul de 
la pază, am coborât în garajul de la subsol, de unde o maşină 
ne-a dus la aeroport. 

— Cum m-am descurcat? am întrebat-o pe Kate în maşină. 

— La limită. 

— Am crezut că am fost onorabil. 

— Asta mă sperie. 

— Mă străduiesc să fiu bun. 

— Te străduieşti prea tare. 


33 


Asad Khalil văzu un panou care ura BUN VENIT ÎN CAROLINA 
DE SUD - STATUL PALMETTO". 

Nu înţelese ultimele cuvinte, dar pricepu avertismentul de pe 
panoul următor, CONDUCEŢI CU ATENŢIE - LEGILE STATULUI 
SUNT STRICTE. 

Privi ceasul de la bord - era ora 4:10 p.m. Temperatura era 
tot de douăzeci şi cinci de grade Celsius. 

După patruzeci de minute văzu derivaţiile pentru Florence şi 
pentru autostrada 1-20 spre Columbia şi Atlanta. Memorizase 
părţi din harta rutieră a Sudului, aşa că putea să indice o 
destinaţie falsă, dar plauzibilă, oricui l-ar întreba. Acum, că lăsa 
în urmă autostrada pentru Columbia şi Atlanta, următoarea lui 
destinaţie, falsă, avea să fie Charleston sau Savannah. 

În orice caz, dacă voia să-şi reîmprospăteze memoria, avea în 
compartimentul pentru mănuşi o hartă rutieră bună şi mai avea 
sistemul de navigaţie prin satelit. 

Khalil observă că traficul era mai aglomerat aici, pe linia de 
centură din jurul oraşului Florence, şi întâmpină cu bucurie 
celelalte vehicule după atâţia kilometri de drum, când se simţise 
expus. 

Ciudat, însă, nu văzuse maşini de poliţie, cu excepţia aceleia 
care apăruse în cel mai prost moment, când cele patru târfe se 
ţinuseră după el. Mai ştia, de asemenea, că pe şosea se aflau şi 
maşini ale poliţiei fără însemne, dar nu observase un astfel de 
vehicul cu poliţişti în el. 

De când părăsise New Jersey, conducea mai bine, iar acum 
era capabil să imite obiceiurile şoferilor din jur. Exista un număr 
uimitor de mare de şoferi în vârstă - lucru mai puţin întâlnit în 
Europa sau în Libia. Bătrânii conduc prost. De asemenea, erau şi 
şoferi foarte tineri - ceva la fel de rar întâlnit în Europa sau în 
Libia. Şi tinerii erau şoferi proşti, dar dintr-un alt punct de 
vedere decât cei în vârstă. În America, şofau foarte multe femei. 
Văzuse şoferiţe şi în Europa, dar nu atât de multe ca aici. Şi, de 
necrezut, văzuse şi femei cu pasageri bărbaţi, lucru rar întâlnit 
în Europa şi niciodată în Libia, unde majoritatea femeilor nu ştiu 
să conducă. Şoferiţele, hotărî el, erau pricepute, dar uneori 
distrate şi adeseori agresive - ca acele târfe care îl necăjiseră în 


11 Palmier pitic (n. tr.). 


Carolina de Nord. 

Asad Khalil considera că americanii pierduseră controlul 
asupra femeilor lor. Îşi reaminti cuvintele din Coran: „Bărbaţii au 
autoritate asupra femeilor deoarece Allah i-a făcut superiori 
acestora şi deoarece ei îşi cheltuiesc averea ca să le întreţină. 
Femeile bune sunt supuse. Ele îşi păzesc părţile ascunse, 
deoarece Allah le păzeşte. Pe acele femei care arată 
nesupunere, mustraţi-le, apoi trimiteţi-le singure la culcare şi 
biciuiţi-le. Apoi, dacă vi se supun, nu le mai pedepsiţi.” 

Khalil nu putea înţelege cum femeile din Occident câştigaseră 
atâta putere şi influenţă, inversând ordinea lăsată de Dumnezeu 
şi de natură, dar bănuia că asta se datora democraţiei, unde 
fiecare vot conta în mod egal. 

Dintr-un anumit motiv, gândurile lui reveniră la aeronavă, 
după ce aceasta fusese remorcată în zona de securitate. Se 
gândi din nou la bărbatul şi femeia pe care îi văzuse, amândoi 
având insigne, amândoi dând ordine de parcă erau egali. Mintea 
lui nu putea concepe ca doi oameni de sex opus să lucreze 
împreună, să-şi vorbească, să se atingă şi, poate, să ia masa 
împreună. lar cel mai uimitor lucru era că femeia era ofiţer de 
poliţie şi, fără îndoială, era înarmată. Se întrebă cum de le 
permiseseră părinţii acestor fete să devină atât de dure şi de 
băieţoase. 

Îşi aminti prima lui călătorie în Europa - la Paris - şi se gândi 
la cât de şocat şi jignit fusese de libertatea şi cutezanţa 
femeilor. Cu timpul, aproape se obişnuise cu europencele, dar 
de fiecare dată când revenea în Europa - iar acum în America - 
se simţea din nou jignit şi sceptic. 

Femeile din Occident se plimbă singure, vorbesc cu bărbaţi 
necunoscuţi, lucrează în magazine şi birouri, îşi expun corpul şi 
chiar se ceartă cu bărbaţii. Khalil îşi aminti poveştile din 
scriptură despre Sodoma şi Gomora şi despre Babilon, înainte de 
apariţia islamului. Ştia că aceste oraşe decăzuseră din cauza 
păcatelor şi libertinajului femeilor. Cu siguranţă, într-o bună zi 
întreaga Europă şi Americă vor împărtăşi aceeaşi soartă. Cum 
ar putea rezista civilizaţia lor dacă femeile se comportă precum 
târfele sau ca sclavii care şi-au detronat stăpânii? 

Oricare ar fi Dumnezeul în care cred sau nu aceşti oameni, El 
îi abandonase, iar într-o zi îi va distruge. Dar până în prezent, 
dintr-un motiv pe care el nu-l putea înţelege, aceste naţiuni 


imorale erau puternice. Era deci sarcină lui, Asad Khalil, şi a 
altora ca el să aducă pedeapsa propriului Dumnezeu, până când 
Dumnezeul lor, cel al lui Abraham şi Isaac, avea să aducă 
salvarea sau moartea. 

Khalil continuă drumul, ignorând senzaţia de sete care 
sporea. 

Dădu drumul la radio şi încercă mai multe frecvenţe. Pe unele 
posturi era o muzică stranie, pe care comentatorul radio o 
numea country-western. Pe altele era o muzică pe care o mai 
auzise şi în Washington. Pe un număr mare de posturi se 
transmiteau slujbe religioase creştine cu muzica specifică. Un 
bărbat citea din Noul şi Vechiul Testament. Accentul şi 
tonalitatea acestuia erau atât de ciudate încât Khalil n-ar fi 
înţeles niciun cuvânt dacă nu ar fi recunoscut multe dintre 
pasaje. Ascultă o vreme, dar omul se oprea adesea din citirea 
scripturii şi începea să comenteze textele, iar Asad putea 
înţelege doar pe jumătate ce spunea. Schimbă canalele până 
găsi unul cu ştiri. 

Reporterul vorbea o engleză inteligibilă, iar Khalil îl ascultă 
timp de douăzeci de minute vorbind despre violuri, jafuri, crime, 
apoi despre politică şi ştiri externe. 

În cele din urmă, bărbatul spuse: „Comitetul Naţional al 
Siguranţei Transporturilor şi FAA au întocmit o declaraţie 
comună cu privire la tragicul accident de la aeroportul John F. 
Kennedy din New York. Conform acestei declaraţii, nu există 
supraviețuitori ai tragediei. Persoane oficiale din FBI spun că 
piloţii ar fi putut aduce avionul la sol înainte de a muri intoxicaţi 
cu fum sau ar fi putut programa pe computer zborul aeronavei 
pentru o aterizare cu pilot automat când şi-au dat seama că 
vor fi doborâţi de fumul toxic. Persoanele autorizate din FAA nu 
spun dacă există vreo înregistrare a unei comunicaţii prin radio 
cu piloţii, dar un oficial neidentificat îi numeşte pe aceştia eroi 
pentru aducerea la sol a aeronavei fără să pună pe nimeni în 
pericol în aeroport sau în afara acestuia. FAA şi Comitetul 
Naţional al Sigurantei Transporturilor numesc această tragedie 
un accident, dar cauzele acestuia sunt încă în cercetare. 
Amintim din nou, din date oficiale - că nu există supraviețuitori 
în zborul Trans-Continental Unu-Şapte-Cinci de la Paris, iar 
numărul morţilor se estimează la trei sute paisprezece, echipaj 
şi pasageri. Vă vom da mai multe amănunte pe măsură ce apar 


elemente noi.” 

Khalil închise aparatul de radio. Cu siguranţă că până acum, 
gândi el, americanii, cu tehnologia lor avansată, au aflat tot ce 
se putea despre cele petrecute la bordul Boeingului 747. Se 
întreba de ce amânau comunicarea adevărului şi bănuia că 
motivul era mândria naţională, ca şi tendinţa firească a agenţilor 
de informaţii de a-şi ascunde propriile greşeli. 

Oricum, dacă ştirile nu precizau un atac terorist, atunci 
fotografia lui încă nu fusese difuzată la televiziune. 

Khalil regreta că nu existase o cale mai rapidă de a ajunge la 
Washington şi apoi în Florida. Dar acesta era cel mai sigur drum. 

La Tripoli, discutaseră diferitele posibilităţi de călătorie. Dar 
ca să ajungă la Washington pe calea aerului ar fi însemnat să ia 
un avion de pe aeroportul La Guardia, iar până să ajungă el 
acolo poliţia putea fi deja în stare de alarmă. Acelaşi lucru s-ar fi 
întâmplat dacă Serviciul de Informaţii Libian ar fi ales un tren de 
mare viteză, în acest caz ar fi fost necesar să ajungă până în 
inima oraşului, în locul numit Pennsylvania Station, unde poliţia 
ar fi fost deja alertată. Varianta călătoriei cu trenul nu era 
convenabilă în niciun caz. 

În ce priveşte călătoria de la Washington în Florida, se putea 
folosi calea aerului, dar ar fi trebuit să existe un avion particular. 
Boris se gândise la această posibilitate, dar hotărâse că era 
periculos. „Ei sunt foarte vigilenţi cu paza Washingtonului, 
explicase el, iar locuitorii de acolo urmăresc ştirile cu mare 
atenţie. Dacă fotografia ta va fi dată la televiziune sau va 
apărea în ziare, vei putea fi recunoscut de vreun cetăţean atent 
sau chiar de pilotul avionului particular. Vom lăsa pentru mai 
târziu această variantă, Asad. Deci, trebuie să foloseşti 
automobilul. Este calea cea mai sigură, cea mai bună modalitate 
de a te acomoda cu ţara şi îţi va da răgazul de a evalua situaţia. 
Viteza este bună, dar nu vei dori să cazi în cursă. Ai încredere în 
mine. Am trăit printre aceşti oameni vreme de cinci ani. Atenţia 
lor este de scurtă durată. Ei confundă realitatea cu ficţiunea. 
Dacă eşti recunoscut după fotografia prezentată la televizor, te 
vor confunda cu un star de televiziune sau poate cu Omar Sharif 
şi îţi vor cere un autograf.” 

După ce terminase Boris de vorbit, toată lumea făcuse haz. 
Cu siguranţă, Boris avea o doză de dispreţ pentru poporul 
american, dar vrusese să se asigure că Asad Khalil înţelesese că 


el are un respect deosebit pentru agenţiile de informaţii 
americane, iar în unele cazuri şi faţă de poliţia locală. 

În orice caz, Boris, Malik şi ceilalţi îi planificaseră itinerariul ca 
o combinaţie de rapiditate şi prudenţă, îndrăzneală şi precauţie, 
viclenie şi simplitate. Totuşi, Boris îl avertizase: „Pe parcurs nu 
vei avea planuri alternative, doar la aeroportul Kennedy, unde 
au fost repartizaţi câţiva şoferi, în eventualitatea că unul nu 
reuşeşte. Cel ghinionist te va duce la maşina ta închiriată.” Boris 
se gândise că făcuse o glumă, dar ceilalţi nu consideraseră la 
fel. De fapt, Boris ignorase feţele serioase ale celor din jur la 
ultima lor întâlnire şi spusese: „Având în vedere ce se va 
întâmpla cu primii tăi doi tovarăşi de călătorie, Haddad şi 
şoferul de taxi, te rog să nu-mi ceri să călătoresc cu tine”. 

Din nou, nimeni nu râsese. Dar Boris avea aerul că nu îl 
deranjează şi râsese. Dar nu va mai râde mult timp. In curând 
Boris va fi mort. 

Khalil traversă un pod lung peste un lac mare numit Lake 
Marion. El ştia că la numai optzeci şi doi de kilometri spre sud 
locuia William Satherwaite, fost locotenent în cadrul Forţelor 
Aeriene ale Statelor Unite şi ucigaş. Asad Khalil avea o întâlnire 
cu acest bărbat în ziua următoare, dar, acum William 
Satherwaite nu ştia cât era de aproape de moarte. 

Khalil continuă drumul şi la ora 7:05 p.m. văzu un panou pe 
care scria: BINE AŢI VENIT ÎN GEORGIA - STATUL PIERSICILOR. 

Ştia ce sunt piersicile, dar de ce un stat ar vrea să se 
identifice cu acest fruct era un mister. 

Privi indicatorul de benzină şi văzu că avea mai puţin de un 
sfert de rezervor. Intră în dispută cu sine dacă să se oprească 
acum sau să aştepte să se întunece. În timp ce se gândea la 
problema asta, observă că se apropia de Savannah, iar traficul 
era şi mai intens, ceea ce însemna că la staţiile de benzină 
aveau să fie destui clienţi, aşa că aşteptă. 

În timp ce soarele apunea, Asad Khalil recită un verset din 
Coran. „Credincioşi, nu vă împrieteniţi cu alţi bărbaţi decât din 
propriul popor. Aceia vă vor corupe. Ei nu doresc altceva decât 
ruina voastră. Ura lor răzbate limpede din ceea ce spun, dar mai 
puternică este ura din inima lor.” 

Adevărat, gândi Khalil, acestea erau cuvintele inspirate ale lui 
Dumnezeu relevate profetului Mohammed. 

La ora şapte şi jumătate văzu că mai avea puţină benzină, dar 


se părea că în această porţiune a autostrăzii erau puţine 
derivații, în cele din urmă, văzu un panou ce arăta o ieşire din 
autostradă şi viră spre rampă. Fu surprins să vadă că nu era 
decât o staţie de benzină şi aceasta închisă. O luă spre vest, pe 
un drum îngust, până ajunse într-un orăşel numit Cox, la fel cu 
numele pilotului care murise în Războiul din Golf. Khalil luă acest 
lucru ca pe un semn, deşi nu ştia dacă era de bun sau de rău 
augur. 

Orăşelul părea aproape pustiu, dar la capătul lui văzu o staţie 
de benzină luminată şi se duse într-acolo. Işi puse ochelarii şi 
cobori din maşină. Aerul era cald şi umed, observă el, şi o 
mulţime de insecte zburau în jurul becului de deasupra pompei 
de benzină. 

Se hotărî să scoată cartea de credit, dar văzu că la pompă nu 
era niciun loc unde să o introducă. De fapt, se părea că nu 
trebuia să se servească singur. Pompele păreau mai vechi şi mai 
primitive decât cele pe care le mai folosise. Ezită un moment, 
apoi văzu un bărbat subţire, înalt, îmbrăcat în blugi şi cămaşă 
cafenie, care ieşea din mica clădire. 

— Ai nevoie de ajutor, amice? zise el. 

— Vreau să umplu rezervorul. 

Asad Khalil îşi aminti ce-şi propusese şi zâmbi. 

Bărbatul se uită la el, apoi la Mercury şi la plăcuţa de 
înmatriculare, şi din nou la client. 

— Ce îţi trebuie? spuse el. 

— Benzină. 

— Mada? Ai vreo preferinţă? 

— Da, cifră octanică mare, te rog. 

Bărbatul scoase furtunul cu duză al pompei şi îl băgă în 
rezervorul maşinii. Începu alimentarea maşinii, şi Khalil îşi dădu 
seama că aveau să stea unul lângă altul mult timp. 

— Încotro mergi? întrebă bărbatul. 

— Într-o staţiune de odihnă din Jekyll Island. 

— Nu mai spune. 

— Poftim? 

— Eşti îmbrăcat cam ciudat pentru Jekyll Island. 

— Da. Am o întâlnire de afaceri în Atlanta. 

— Ce fel de afaceri faci? 

— Sunt bancher. 

— Mda? Eşti îmbrăcat ca un bancher. 


— Da. 

— De unde eşti? 

— Din New York. 

— Serios? râse bărbatul. Nu arăţi ca un afurisit de yankeu. 

Lui Khalil îi era greu să îl urmărească, 

— Nu sunt un jucător de base-ball, zise el. 

— Bună poantă, zise bărbatul şi râse din nou. Dacă ai avea un 
costum în dungi, aş crede că eşti un bancher yankeu fotbalist. 

Khalil zâmbi. 

— De unde eşti, de fapt? întrebă bărbatul. 

— Din Sardinia. 

— Unde naiba este asta? 

— Este o insulă în Mediterană. 

— Dacă spui tu. Ai venit pe autostrada l-95? 

— Da. 

— Staţia de benzină Phillips era închisă? 

— Da. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Prostul acela nu va face bani dacă 
închide prea devreme. Traficul era aglomerat pe nouăzeci şi 
cinci? 

— Nu prea mult. 

— Ai fost aproape pe sec, zise tipul, terminând de pompat 
benzina. 

— Da. 

— Să verific uleiul? 

— Nu, mulţumesc. 

— Bani gheaţă sau carte de credit? Prefer banii. 

— De acord. 

Khalil scoase portofelul. 

Bărbatul citi cifra afişată la pompă. 

— Douăzeci şi nouă şi optzeci şi cinci, spuse el. 

Khalil îi dădu două bancnote de câte douăzeci de dolari. 

— Trebuie să mă duc să-i schimb, zise el. Mă întorc imediat. 
să nu pleci. 

Se întoarse şi se îndepărtă. Khalil văzu că de cureaua 
bărbatului atârna în spate un toc cu pistol. Se luă după el. 

— Ai aici mâncare şi bere? întrebă Khalil când ajunse în micul 
birou. 

Bărbatul deschise sertarul maşinii de marcat. 

— Acolo este un automat pentru Coca-Cola şi dincolo unul 


pentru produse alimentare, spuse el. Ai nevoie de mărunţiş? 

— Da. 

Bărbatul îi dădu restul, inclusiv câţiva dolari în monede de 
douăzeci şi cinci de cenți. Khalil puse banii în buzunarul lateral 
al hainei. 

— Ştii cum se ajunge în Jekyll Island? 

— Am o hartă. 

— Mada? Acolo unde o să stai? 

— La Holiday Inn. 

— Nu cred că acolo există un Holiday Inn. 

Rămaseră tăcuţi amândoi. Khalil se întoarse şi se duse la 
automatul pentru produse alimentare. Băgă mâna în buzunar şi 
scoase două monede pe care le introduse în aparat. Trase de un 
mâner şi în tăviţă căzu un pachet mic de alune sărate. Apoi 
băgă din nou mâna în buzunar. 

Automatul avea la nivelul ochilor o fâşie de oglindă, şi Khalil 
văzu că bărbatul duce mâna dreaptă la tocul pistolului. 

Asad Khalil îşi scoase pistolul Glock din buzunar, se întoarse şi 
trase un singur glonţ între ochii bărbatului, spărgând o farfurie 
de sticlă din spatele lui. 

Genunchii bărbatului se muiară şi omul căzu cu faţa la podea. 

Khalil luă în grabă portofelul bărbatului şi văzu în interior o 
insignă pe care citi COX P.D”? - AJUTOR DE ŞERIF. Îşi blestemă 
ghinionul, luă banii din portofel, apoi cei din maşina de marcat, 
în total aproape o sută de dolari. 

Khalil recuperă cartuşul de calibrul 40. În Libia i se spusese că 
acesta era un glonţ de calibru nu prea obişnuit, folosit în 
majoritate de agenţii federali. De aceea trebuia să aibă grijă să 
nu lase în urmă ceva atât de interesant. 

Observă o uşă pe jumătate deschisă care dădea într-o mică 
toaletă. Apucă glezna stângă a bărbatului şi îl trase în toaletă. 
Înainte de a pleca, urină şi nu trase apa, apoi închise uşa. 

— Să ai o zi bună, zise el. 

Pe tejghea era un ziar şi el îl aruncă pe podea, acoperind mica 
baltă de sânge. 

Găsi întrerupătoarele şi stinse lumina, lăsând întreaga staţie 
de benzină în întuneric. 

leşi din birou, închise uşa şi se duse la automatul de băuturi. 
introduse trei monede şi alese Fanta de portocale, apoi se 


12 Police Department - Departamentul de Poliţie (n. tr). 


îndreptă iute spre maşină. 

Se urcă la volan, porni motorul făcu o întoarcere în U şi reveni 
pe drumul îngust care îl ducea la autostradă. 

In cincisprezece minute era din nou pe 1-95, mergând spre 
sud. Acceleră până la o sută douăzeci de kilometri pe oră, 
înscriindu-se în traficul degajat din jur. Mâncă alune şi bău 
Fanta. După o oră văzu un panou care îi ura BUN VENIT ÎN 
FLORIDA - STATUL SOARELUI. 

Continuă drumul pe l-95 şi, aproape de Jacksonville, traficul 
deveni mai intens. O luă pe derivaţia către Aeroportul 
Internaţional Jacksonville, urmând indicatoarele spre aeroport. 
Se uită la sistemul de navigaţie prin satelit, să se asigure că se 
afla pe drumul corect. Privi ceasul de la bord. Era aproape ora 
10:00 p.m. Işi permise să reflecteze un moment la incidentul de 
la staţia de benzină din orăşelul numit Cox. Bărbatul era polițist, 
dar lucra la stația de benzină. Asta putea să însemne că lucra 
sub acoperire. Dar îşi aminti ceva ce i se spusese sau despre 
care citise în legătură cu poliţiştii americani din oraşele mici - 
unii dintre ei se ofereau voluntari şi erau numiţi şerifi adjuncti. 
Da, asta trebuie să fie. Acestor bărbaţi le plăcea să aibă pistoale 
şi lucrau fără să fie plătiţi, fiind mai curioşi chiar decât poliţiştii 
angajaţi. De fapt, bărbatul acela fusese prea curios, iar viaţa lui 
atârna de un fir în timp ce pompa benzină şi punea prea multe 
întrebări. Ceea ce întinsese firul fusese pistolul de la centură. 
Ceea ce îl rupsese fusese ultima întrebare despre Holiday Inn. 
Dacă bărbatul dusese sau nu mâna la pistol, pusese totuşi o 
întrebare în plus, iar Asad Khalil nu dăduse răspunsul corect. 


34 


Nu aveam cum să prindem cursa U.S. Airways de ora 9:00 
p.m., aşa că am luat cursa Delta de ora 9:30 spre aeroportul La 
Guardia. Avionul era pe jumătate plin dacă erai optimist sau pe 
jumătate gol dacă deţineai acţiuni Delta. Kate şi cu mine ne-am 
aşezat pe locurile din spate. 

Aeronava 727 a decolat, iar eu am admirat panorama 
Washingtonului. Am văzut Monumentul Washington puternic 
luminat Capitoliul, Casa Albă, monumentele lui Lincoln şi 
Jefferson, şi toate celelalte. Nu am văzut clădirea J.Edgar 
Hoover, dar locul era încă în mintea mea. 

— Ai nevoie de un timp ca să te obişnuieşti cu ea, am zis eu. 

— Vrei să spui că FBl-ul are nevoie de ceva timp să se 
obişnuiască cu tine. 

Am râs. 

Stewardesa, alias însoţitoarea de zbor, s-a apropiat. Din lista 
pasagerilor ştia că eram agenţi federali, aşa că nu ne-a oferit 
cocteiluri, ci ne-a întrebat dacă nu dorim băuturi răcoritoare. 

— O sticlă cu apă minerală, vă rog, a zis Kate. 

— Dar dumneavoastră, domnule? 

— Un scotch dublu. Nu poţi zbura cu o singură aripă. 

— Imi pare rău, domnule Corey, dar nu am voie să servesc 
alcool persoanelor înarmate. 

Acesta era momentul pe care îl aşteptasem toată ziua. 

— Nu sunt înarmat, am spus eu! Verifică lista sau mă poţi 
percheziţiona în toaletă. 

Ea nu părea dornică să mă acompanieze la toaletă, dar a 
verificat lista. 

— Oh... înţeleg... a zis ea. 

— Mai degrabă beau decât să port un pistol. 

Femeia a zâmbit şi pus pe tăviţa mea două sticluţe cu scotch 
şi o cutie de plastic cu gheaţă. 

— Din partea casei, a zis ea. 

— Din partea companiei aeriene. 

— Merge şi aşa. 

După ce stewardesa s-a îndepărtat, i-am oferit o sticluţă lui 
Kate. 

— Nu am voie, a replicat ea. 

— Oh, nu mai fi atât de corectă. la o înghiţitură. 


— Nu încerca să mă corupi, domnule Corey. 

— Nu suport să fiu doar eu corupt. Îţi voi ţine eu pistolul. 

— Lasă-te păgubaş, a spus ea şi şi-a băut apa. 

Am turnat scotch peste gheaţă şi am sorbit. Am plescăit din 
buze. 

— Mmmmm. Foarte bun. 

— Du-te naibii. 

Dumnezeule! 

Am stat o vreme tăcuţi. 

— Ai rezolvat problema cu prietena ta din Long Island? s-a 
interesat Kate. 

Era o întrebare grea şi m-am gândit înainte de a răspunde. 
John Corey era fidel prietenilor şi iubitelor, dar esenţa fidelității 
este reciprocitatea. lar Beth Penrose, prin interesul ei faţă de „al 
dumneavoastră sincer”, nu arătase prea multă fidelitate. Cred 
că ea dorea de la mine ceea ce doamnele numesc angajament. 
Dar bărbaţii vor mai întâi fidelitate şi abia apoi pot avea în 
vedere un angajament. Acestea erau concepţii opuse şi nu 
puteau fi rezolvate decât dacă una din părţi făcea o operaţie de 
schimbare de sex. Oricum, m-am întrebat de ce Kate îmi pusese 
o astfel de întrebare. De fapt, nu am fost deloc uimit. 

— l-am lăsat un mesaj pe robotul telefonic, am replicat în cele 
din urmă. 

— Este genul care te înţelege? 

— Nu, dar este polițistă şi înţelege astfel de situaţii. 

— Bine. Ar putea să treacă ceva vreme până să ai timp liber. 

— Atunci îi voi trimite un e-mail. 

— Când ATTF a anchetat explozia zborului TWA, s-a lucrat 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe 
săptămână. 

— Şi nici măcar nu a fost un act terorist, am accentuat eu. 

Ea nu a răspuns. Din câte ştiam, nimeni nu răspundea la 
întrebări în legătură cu cazul TWA şi rămăseseră încă întrebări 
fără răspuns. Cel puţin în cazul nostru ştiam cine, ce a făcut, 
unde, când şi cum. Nu ştiam sigur de ce şi ce va urma, dar vom 
afla înainte de a fi prea târziu. 

— Ce s-a întâmplat cu căsnicia ta? m-a întrebat Kate. 

Am intuit o anumită direcţie în aceste întrebări, dar, dacă 
credeţi că fiind detectiv eşti mai isteţ cu femeile, vă înşelaţi. 
Totuşi, am bănuit că întrebările domnişoarei Mayfield depăşeau 


simpla curiozitate. 

— Era avocat, am răspuns. 

Timp de câteva secunde a rămas tăcută. 

— Acesta este motivul pentru care nu a mers? a mai întrebat 
Kate. 

— Da. 

— Nu ai ştiut înainte de căsătorie că este avocat? 

— Am crezut că aş putea să o transform. 

Kate a râs. 

Era rândul meu acum. 

— Ai fost căsătorită vreodată? am întrebat. 

— Nu. 

— De ce? 

— Este o problemă personală. 

Am crezut că vorbeam despre probleme personale. De fapt, 
aşa a şi fost atâta timp cât trebuia să răspund eu. Am refuzat să 
mă prind într-un astfel de joc şi am luat o revistă Delta din 
buzunarul locului din faţă. 

— Mă deplasez mult, a zis ea. 

Am studiat harta lumii cu rutele aeriene ale Companiei Delta. 
Poate am să vizitez Roma când toate acestea se vor sfârşi. Să-l 
văd pe papă. Am văzut că Delta nu avea curse spre Libia. M-am 
gândit la acei piloţi care au efectuat raidul din 1986, care şi-au 
pilotat micile avioane de vânătoare de undeva din Anglia, pe 
lângă Franţa şi Spania, peste Mediterană şi apoi în Libia. Oho, a 
fost ceva drum după cum arăta harta mea. Şi nimeni nu i-a 
servit cu scotch. Cum au putut să facă pipi? 

— M-ai auzit? 

— Nu, îmi pare rău. 

— Te-am întrebat dacă ai copii? 

— Copii? Oh, nu. Căsătoria nici nu s-a consumat. Ea nu credea 
în sexul de după nuntă. 

— Adevărat? Ei bine, pentru cineva de vârsta ta n-ar fi trebuit 
să fie prea dificil. 

Dumnezeule! 

— N-am putea schimba subiectul? am zis. 

— Despre ce ţi-ar plăcea să vorbim? 

De fapt, despre nimic. Exceptând, poate, persoana lui Kate 
Mayfield, dar acest subiect putea aduce necazuri. 

— Am putea vorbi despre ce am învăţat astăzi? am sugerat 


eu. 

— De acord. 

Am discutat aşadar despre ce-am învăţat azi, despre ce s-a 
întâmplat ieri şi despre ce vom face mâine. 

Ne apropiam de New York şi am fost bucuros să văd că oraşul 
se afla încă acolo şi că luminile erau aprinse. 

— Vii cu mine la Federal Plaza? m-a întrebat ea în timp ce ne 
apropiam de La Guardia. 

— Dacă vrei. 

— Vreau. Apoi putem să luăm cina împreună. 

Mi-am privit ceasul de mână. Era ora 10:30 p.m. şi până să 
ajungem la Federal Plaza şi plecam de acolo se va face aproape 
miezul nopţii. 

— Este cam târziu pentru cină, am zis eu. 

— Atunci să bem ceva. 

— Bună idee. 

Avionul a aterizat şi, în timp ce rula pe pistă mi-am pus 
aceeaşi întrebare pe care toţi bărbaţii şi-o pun în aceste situaţii, 
adică: „Interpretez oare corect aceste semnale?” 

Dacă greşeam, aveam să intru în necazuri profesionale, iar 
dacă aveam dreptate, puteam intra în necazuri personale. M- 
am gândit că ar trebui să stau şi să aştept. Cu alte cuvinte, când 
vine vorba despre femei, îmi iau măsuri de siguranţă. 

Am coborât din avion, am părăsit aeroportul, am luat un taxi 
şi ne-am dus în Federal Plaza via autostrada Brooklyn-Queens şi 
Brooklyn Bridge. 

În timp ce traversam podul am întrebat-o pe Kate: 

— Îţi place oraşul New York? 

— Nu. Dar ţie? 

— Îmi place, bineînţeles. 

— De ce? Locul ăsta este un balamuc. 

— Washingtonul este un balamuc. New York-ul este excentric 
şi interesant. A 

— Ba New York-ul este un balamuc. Imi pare rău că am 
acceptat această misiune. Niciun agent FBI nu îl place. Este prea 
costisitor, iar diurna noastră abia acoperă cheltuielile 
suplimentare. 

— Atunci de ce ai acceptat să lucrezi la caz? 

— Pentru acelaşi motiv pentru care militarii acceptă misiuni 
dificile şi se oferă voluntari. Este o modalitate de a urca rapid în 


carieră. Ca să avansezi, trebuie măcar o dată să ai de-a face cu 
oraşul New York şi D.C. Şi este o provocare, a adăugat ea. De 
asemenea, aici se petrec lucruri neobişnuite, bizare. Poţi să 
lucrezi apoi în unul dintre cele cincizeci şi cinci de sedii de 
poliţie din ţară şi vei putea povesti toată viaţa întâmplări din 
New York. 

— Ei bine, am zis, cred că oraşul este acuzat pe nedrept. Uită- 
te la mine, sunt newyorkez. Sunt ciudat? 

Nu am auzit răspunsul ei, poate fiindcă şoferul de taxi a 
început să strige la un pieton, iar acesta a ripostat. Cei doi 
vorbeau limbi diferite, aşa că schimbul de replici nu a durat 
atâta timp cât ar fi trebuit. 

Ne-am oprit la Federal Plaza şi Kate a plătit şoferul. Ne-am 
dus pe latura de sud a clădirii, la uşa de acces după orele de 
program, iar Kate a deschis-o cu o cheie specială. Kate avea şi 
propria cheie pentru lift şi am urcat la etajul al douăzeci şi 
şaptelea, unde câţiva tipi în costume se plimbau de colo-colo. 

Erau, de fapt, doisprezece indivizi, părând obosiţi, nefericiţi şi 
îngrijoraţi. Telefoanele sunau, faxurile ţăcăneau şi o voce cretină 
de computer spunea: „Ai primit un mesaj!”. Kate a flecărit cu 
toată lumea, şi-a verificat mesajele de pe robotul telefonic, 
mesajele de pe e-mail, apoi a verificat îndatoririle pentru ziua 
următoare şi aşa mai departe. Era un e-mail şi pentru George 
Foster: „Întâlnire - şi cu Jack - în sala de conferinţe de la etajul 
al douăzeci şi optulea, ora 08:00”. De necrezut. Koenig, din 
Washington D.C., convoca o întâlnire la ora 8:00 a.m. În New 
York. Oamenii ăştia sau erau neobosiţi, sau speriaţi de moarte. 
Probabil a doua variantă, caz în care, oricum, nu puteai dormi. 

— Vrei să-ţi verifici masa de lucru? m-a întrebat Kate. 

Micul meu birou se afla cu un etaj mai jos şi nu credeam că 
acolo lucrurile stăteau altfel decât aici. 

— Voi verifica mâine, când voi sosi la ora cinci, am spus eu. 

Ea a mai întârziat o vreme, mergând de colo-colo, verificând 
hârtii, iar eu m-am simţit tot mai nefolositor, aşa că i-am spus: 

— Mă duc acasă. 

Kate a pus pe masă ceea ce citea. 

— Nu, o să-mi faci cinste cu o băutură, a zis ea. Vrei să-ţi dau 
hârtiile tale din geanta mea diplomat? a adăugat. 

— Le voi lua mâine. 

— Am putea să le frunzărim mai târziu dacă vrei. 


Asta suna a invitaţie de a ne petrece noaptea întreagă 
împreună şi am ezitat. 

— De acord, am zis apoi. 

Ea şi-a pus geanta diplomat sub masa de lucru. 

Aşa că am plecat şi ne-am trezit din nou în strada întunecată 
şi liniştită, fără urmă de taxi, iar de astă dată nu aveam pistol. 
Nu am nevoie de pistol ca să mă simt în siguranţă, iar New York- 
ul a devenit un oraş destul de sigur, dar este bine să ai ceva mic 
la tine când bănuieşti că un terorist vrea să te omoare. Dar Kate 
avea pistol, aşa că i-am zis: 

— Hai să mergem jos. 

Ne-am plimbat. La această oră de duminică noaptea nu erau 
prea multe localuri deschise nici chiar într-un oraş care nu 
doarme niciodată, dar Cartierul Chinezesc este de obicei semi- 
deschis duminica noaptea, aşa că am luat-o într-acolo. 

Nu mergeam chiar de mână, dar Kate păşea foarte aproape 
de mine, iar umerii noştri se atingeau şi din când în când ea 
punea mâna pe braţul sau pe umărul meu în timp ce flecăream. 
Evident, femeia mă plăcea, dar poate se înfierbântase. Nu-mi 
place să profit de femeile aţâţate, dar se mai întâmplă. 

Am ajuns la „Noul Dragon”, localul din Cartierul Chinezesc pe 
care îl cunoşteam. Cu ani în urmă, la o cină cu alţi poliţişti, l-am 
întrebat pe proprietar, domnul Chung, ce se întâmplase cu 
„Vechiul Dragon”, iar el ne-a mărturisit: „Tocmai îl mâncaţi!”, 
după care a izbucnit în hohote de râs şi a fugit în bucătărie. 

Localul avea un bar mic şi un spaţiu pentru servit cocteiluri, 
care era încă plin de oameni şi de fum de ţigară. Am găsit două 
scaune libere la o masă. Clientela părea scoasă din filmele cu 
Bruce Lee. 

— Cunoşti locul ăsta? a zis Kate, privind înjur. 

— Obişnuiam să vin aici. 

— Toată lumea vorbeşte chinezeşte. 

— Eu, nu. Şi nici tu. 

— Ceilalţi? 

— Cred că sunt chinezi. 

— Eşti foarte istet. 

— Mulţumesc. 

O chelneriţă s-a apropiat de noi, dar eu nu o cunoşteam. Era 
prietenoasă, zâmbitoare şi ne-a informat că bucătăria este încă 
deschisă. Am comandat dim sum şi scotch. 


— Ce este dim sum? m-a întrebat Kate. Răspunde cinstit. 

— Ceva ca un... aperitiv. Un fel de perişoare. Merg bine la 
scotch. 

— Localul este exotic, a zis Kate, privind din nou în jur. 

— Ei nu-l consideră aşa. 

— Uneori mă simt aici ca o provincială. 

— De câtă vreme te afli la New York? 

— De opt luni. 

Au venit băuturile, am flecărit, au mai venit şi altele, iar eu 
am început să casc. A sosit şi dim sumul, iar Kate a părut 
mulţumită. 

A venit şi al treilea rând de băutură, iar eu am început să 
privesc saşiu. Kate părea vioaie şi trează. 

După ce am plătit consumaţia, am rugat-o pe chelneriţă să ne 
comande un taxi. Am ieşit afară, pe Pell Street, şi aerul rece mi- 
a făcut bine. 

— Unde locuieşti? am întrebat-o în timp ce aşteptam taxiul. 

— Pe East Eighty-sixth Street. Se presupune că este o zonă 
bună. 

— Este foarte bună. 

— Am luat apartamentul de la tipul pe care l-am înlocuit. El a 
plecat la Dallas. Am aflat de la el. A zis că, într-un fel, o să-i 
lipsească New York-ul, dar este mulţumit la Dallas. 

— lar New York-ul este mulţumit că el a plecat la Dallas. 

— Eşti nostim, a zis ea şi a râs. George mi-a spus că ai o gură 
tipică pentru oraşul ăsta. 

— De fapt, am gura mamei mele. 

Taxiul a sosit şi noi ne-am urcat. 

— Două opriri, i-am zis şoferului. Prima pe... East-Eighty-sixth. 

Kate i-a dat şoferului adresa exactă şi am străbătut sţrăzile 
înguste din Cartierul Chinezesc, apoi am trecut prin Bowery. 

Am tăcut mai tot drumul şi după douăzeci de minute ne aflam 
în faţa clădirii lui Kate, o construcţie modernă, cu portar. Chiar 
dacă avea o garsonieră, preţul era puţin cam mare, cu toată 
diurna ce o primea. Dar din experienţa mea, Wendy Wasp din 
Wichita avea să aleagă o clădire frumoasă dintr-un cartier select 
şi să renunţe la plăceri ca hrana şi îmbrăcămintea. 

Am stat un moment pe trotuar. 

— Ai vrea să intri? a zis ea. 

Newyorkezii zic „să urci”, iar oamenii din hinterland zic „să 


intri”. Oricum, am priceput mesajul şi inima a început să o ia 
razna. Mai trecusem prin aşa ceva. 

— Putem să o lăsăm pe altă dată? 

— Bineînţeles. A zâmbit. Ne vedem la cinci. 

— Poate puţin mai târziu. Pe la opt. 

— Noapte bună, a zis ea şi a zâmbit din nou. 

S-a întors cu spatele, iar portarul a salutat-o în timp ce îi ţinea 
uşa deschisă. 

Am urmărit-o cu privirea străbătând holul, apoi m-am urcat în 
taxi. 

— East Seventy-second Street, i-am zis şoferului şi i-am dat 
numărul. 

Şoferul, un tip cu un turban de cine ştie unde, mi-a zis într-o 
engleză corectă: 

— Poate nu'este treaba mea, dar cred că doamna voia să te 
duci cu ea. 

— Mada? 

— Mda. 

Priveam pe geam în timp ce taxiul cobora pe Second Avenue. 
Ce zi ciudată. Ziua de mâine va fi foarte neplăcută şi agitată. 
Apoi m-am gândit că poate nici nu va mai exista un mâine sau 
poimâine. Am reflectat dacă să-i spun şoferului să întoarcă. 

— Eşti un djin? l-am întrebat pe şofer, făcând aluzie la 
turbanul lui. 

— Da, a zis el râzând. lar ăsta este un covor zburător şi ai 
dreptul la trei dorinţe. 

— Okay. 

Mi-am pus în gând trei dorinţe, dar vrăjitorul mi-a zis: 

— Trebuie să mi le spui, altfel nu pot să le fac să se 
îndeplinească. 

Aşa că i le-am spus. 

— Pace pe pământ, pace în ţară şi să înţeleg femeile. 

— Primele două dorinţe reprezintă o problemă. A râs din nou. 
Dacă ultima ţi se îndeplineşte, sună-mă. 

Am ajuns la apartamentul meu şi i-am dat şoferului un bacşiş 
gras. 

— Invit-o din nou la cină, m-a sfătuit el. 

Apoi s-a făcut nevăzut. 

Cine ştie de ce Alfred era încă de serviciu. Nu am înţeles 
niciodată programul portarilor, care era mai ciudat decât al 


meu. 

— Bună seara, domnule Corey, m-a salutat el. Aţi avut o zi 
bună? 

— Una interesantă, Alfred. 

Am luat liftul până la etajul al douăzecilea, am deschis uşa, 
am intrat luându-mi precauţii minime, sperând, de fapt, că voi fi 
lovit în cap ca în filme şi că mă voi trezi în dimineaţa următoare. 

Nu mi-am verificat mesajele de pe robotul telefonic, ci m- 
am dezbrăcat şi m-am băgat în pat. Credeam că sunt epuizat, 
dar mi-am dat seama că aveam nervii întinşi ca un arc de ceas 
răsucit la maximum. 

Am stat cu ochii în tavan, meditând la viaţă şi moarte, iubire 
şi ură, soartă şi noroc, teamă şi curaj, şi alte lucruri de felul 
acesta. M-am gândit la Kate şi Ted, Jack şi George, la indivizii în 
costume albastre, la djinul din sticlă şi, în cele din urmă, la Nick 
Monti şi Nancy Tate care îmi vor lipsi foarte mult. Şi la Meg, 
ofiţerul de serviciu, pe care nu o cunoşteam, dar care va fi 
regretată de familie şi prieteni. M-am gândit la Asad Khalil şi m- 
am întrebat dacă voi avea ocazia să-l trimit direct în iad. 

Am adormit, dar am avut un coşmar după altul. Zilele şi 
nopţile începeau să semene între ele. 


35 


Asad Khalil nimeri pe o şosea aglomerată, mărginită de 
hoteluri, agenţii de închirieri de maşini şi restaurante fastfood. 
Pe aeroportul din apropiere ateriza o aeronavă imensă. 

La Tripoli i se spusese să caute un motel lângă Aeroportul 
Internaţional Jacksonville, unde nici aspectul lui, nici plăcuţa de 
înmatriculare a maşinii nu aveau să atragă atenţia. 

Văzu o construcţie frumoasă numită Sheraton, nume pe care 
îl întâlnise şi în Europa, intră cu maşina în parcare şi opri în faţa 
unui panou pe care scria MOTEL - RECEPŢIE. 

Îşi aranjă cravata, îşi trecu degetele prin păr, îşi puse 
ochelarii, apoi intră în clădire. 

Tânăra din spatele tejghelei îi zâmbi. 

— Bună seara, spuse ea. 

Zâmbi şi el şi o salută la rândul lui. Observă că din hol 
porneau mai multe coridoare, iar la capătul unuia dintre ele era 
o inscripţie BAR - FOAIER - RESTAURANT. Prin uşă se auzeau 
muzică şi râsete. 

— Aş dori o cameră pentru o noapte, vă rog, îi zise el tinerei. 

— Da, domnule. Standard sau de lux? 

— De lux. 

Tânăra îi dădu un formular de înregistrare şi un stilou. 

— Cum doriţi să plătiţi, domnule? 

— Cu o carte de credit American Express. 

Îşi scoase portofelul şi îi înmână tinerei cartea de credit în 
timp ce completa formularul. 

Boris îi spusese că, cu cât motelul era mai luxos, cu atât 
probabilitatea de a avea probleme era mai mică, în special dacă 
folosea cartea de credit. Nu voia să lase în urma lui o dâră de 
hârtii, dar Boris îl asigurase că, dacă folosea cartea de credit cu 
cumpătare, va fi în siguranţă. 

Femeia îi dădu o chitanţă şi cartea de credit American 
Express. El semnă chitanţa şi băgă cartea de credit în buzunar. 

Khalil completase formularul, lăsând libere spaţiile referitoare 
la maşina lui, deoarece la Tripoli i se spusese că putea să le 
ignore la motelurile de lux. | se mai spusese că spre deosebire 
de Europa, în formular nu existau spaţii pentru numărul 
paşaportului şi că funcţionara nici măcar nu va care să-l vadă. 
Părea că este o insultă să fii luat drept străin, oricât de diferit 


arătai. Sau, poate, după cum spusese Boris: „Singurul paşaport 
de care ai nevoie în America este cartea de credit American 
Express”. 

Oricum, tânăra de la tejghea aruncă o privire asupra 
formularului şi nu puse nicio întrebare. 

— Bine aţi venit la Sheraton, domnule... 

— Bay-dear, silabisi el. 

— Domnule Bay-dear. Poftim cheia electronică de la camera 
119, de la parter. Cum ieşiţi din hol, la dreapta. Acesta este 
pliantul dumneavoastră, pe care este trecut numărul camerei, 
continuă ea pe un ton monoton. La bar şi restaurant se ajunge 
prin această uşă; avem sală de gimnastică şi piscină, ora la care 
se predă camera este unsprezece a.m., micul dejun se serveşte 
în sufrageria principală de la ora şase la unsprezece a.m., 
serviciul la cameră funcţionează între ora şase a.m. şi miezul 
nopţii, barul şi foaierul unde se pot servi gustări uşoare sunt 
deschise până la ora unu a.m. În cameră aveţi un minibar. Doriţi 
să fiţi trezit la o anumită oră? 

Khalil înţelese cele spuse, dar nu pricepea rostul acestor 
informaţii inutile. Reţinuse ultima întrebare. 

— Da, zise el, am un avion la ora nouă a.m., deci ar fi bine să 
mă treziţi la ora şase a.m. 

Tânăra îl privi deschis, în faţă, nu ca o libiană care evita să 
privească în ochii unui bărbat. O privi şi el în ochi, aşa cum i se 
spusese, pentru a evita orice suspiciune, dar şi pentru a vedea 
dacă dădea vreun semn că ştie cine este. Dar femeia părea să 
nu aibă habar de adevărata sa identitate. 

— Da, domnule, spuse ea, la ora şase a.m. Doriţi o notă de 
plată urgentă? 

| se spusese că, dacă i se va pune această întrebare, să 
răspundă afirmativ, deoarece o astfel de notă presupunea că nu 
trebuie să revină la recepţie. 

— Da, vă rog. 

— Până la ora şapte a.m. veţi primi pe sub uşă o copie a notei 
de plată. Vă mai pot fi de ajutor cu ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

— Şedere plăcută. 

— Mulţumesc. 

Îi zâmbi, luă pliantul, se întoarse şi ieşi din hol. 

Totul se desfăşurase bine, mai bine decât ultima oară, când 


trăsese la motelul din afara oraşului Washington, gândi el, şi 
când fusese nevoit să-l omoare pe funcţionar. Zâmbi din nou. 

Asad Khalil se urcă în maşină şi rulă până la uşa pe care scria 
119 şi unde se afla un spaţiu de parcare gol. Luă din maşină 
geanta de voiaj, încuie portiera şi merse la uşă. Băgă cheia 
electronică într-o deschizătură, iar broasca scoase un clinchet în 
timp, ce se aprinse o lumină verde, ceea ce-i aminti de Clubul 
Conchistadorilor. 

Intră în cameră, închise şi încuie uşa în urma lui. 

Khalil cercetă cu grijă camera, dulapurile, baia, care erau 
curate şi modeme, dar poate prea confortabile pentru gustul lui. 
Prefera un spaţiu mai auster, în special pentru Jihadul lui. Aşa 
după cum îi spusese odată un credincios, „Allah te va auzi tot 
atât de bine dacă te vei ruga într-o moschee, cu stomacul plin, 
sau în deşert cu el gol - dar, dacă vrei ca tu să îl auzi pe Allah, 
du-te flămând în deşert”. 

In pofida acestui sfat, Khalil era flămând. De când se predase 
la ambasada americană din Paris, cu aproape o săptămână în 
urmă, mâncase foarte puţin. 

Se uită la meniul serviciului la cameră, dar hotărî că nu 
trebuie să-l mai vadă şi altcineva. Foarte puţine persoane îl 
văzuseră de aproape, iar majoritatea erau moarte. 

Deschise minibarul şi găsi o cutie de suc de portocale, o sticlă 
de plastic cu apă Vitelle, un bol cu alune şi un baton de 
ciocolată Toblerone, pe care o savura cu plăcere întotdeauna în 
Europa. 

Se aşeză într-un fotoliu, cu faţa la uşă, complet îmbrăcat şi cu 
cele două pistoale Glock în buzunare. Mâncă şi bău pe îndelete. 

In timp ce mânca, reveni cu gândul la scurta lui şedere la 
ambasada americană din Paris. Cei de acolo fuseseră bănuitori, 
dar nu ostili. La început îl interogaseră un ofiţer militar şi un 
bărbat în haine civile, iar în ziua următoare, alţi doi bărbaţi - 
care se prezentaseră doar ca Philip şi Peter - veniţi din America, 
îi spuseseră că îl vor escorta în siguranţă până la Washington. 
Khalil ştiuse că totul era o minciună - ei aveau să îl ducă la New 
York, nu la Washington şi ştia că nici Philip, şi nici Peter nu vor 
ajunge în siguranţă. 

Cu o noapte înainte de plecarea lui de acolo, ei îl drogaseră, 
aşa cum spusese Boutros că vor face, iar Khalil acceptase ca să 
nu trezească suspiciuni. Nu ştia cu certitudine ce îi făcuseră în 


timp ce era drogat, dar nu avea nicio importanţă. Fusese drogat 
de către Serviciul de Informaţii Libian şi interogat, ca să se vadă 
dacă se putea opune efectelor aşa-ziselor droguri ale 
adevărului. Trecuse testul fără probleme. 

Ise spusese că era puţin probabil ca americanii să-l supună 
unui test cu detectorul de minciuni în incinta ambasadei - 
diplomaţii îl doreau plecat cât mai curând posibil. Dacă i s-ar fi 
cerut să dea acest test, el ar fi trebuit să refuze şi să ceară să 
plece în America sau să fie eliberat imediat. Oricum, americanii 
acţionaseră previzibil şi îl scoseseră din ambasadă şi din Paris 
cât mai repede. 

După cum îi spusese Malik: „Pe tine vor să te interogheze 
francezii, nemţii, italienii şi englezii. Americanii ştiu asta şi te vor 
numai pentru ei. Te vor scoate din Europa cât mai curând 
posibil. Aproape întotdeauna duc cazurile cele mai delicate la 
New York, ca să poată nega că deţin un dezertor sau un spion în 
Washington. Cred că există şi alte motive de ordin psihologic, 
poate chiar practic pentru care procedează aşa. In cele din 
urmă, intenţionează să te ducă la Washington - dar cred că poţi 
ajunge acolo şi fără ajutorul lor.” 

Toţi cei din încăpere făcuseră haz de gluma lui Malik. Acesta 
era foarte elocvent şi folosea umorul ca să-şi accentueze 
punctul de vedere. Khalil nu agrease întotdeauna umorul lui 
Malik sau al lui Boris, dar umorul era la mare preţ atât în Europa, 
cât şi în America, aşa că îl tolerase. 

De asemenea, Malik mai spusese: „Totuşi, dacă prietenii 
noştri care lucrează pentru Compania Trans-Continental Airlines 
din Paris ne informează că ve; pleca la Washington, atunci 
Haddad, tovarăşul tău de călătorie care are nevoie de butelii de 
oxigen va fi în ace/ avion. Procedurile de la aeroportul Dulles vor 
fi asemănătoare - aeronava va fi remorcată în zona de 
securitate, iar tu vei acţiona ca şi când te-ai afla în New York.” 
Malik îi dăduse un punct de întâlnire la aeroport cu şoferul de 
taxi care avea să îl ducă la maşina lui închiriată, iar de aici - 
după anihilarea şoferului - avea să stea într-un motel până 
duminică dimineaţă, după care avea să ajungă în oraş şi să-l 
viziteze pe generalul Wayciliff înainte sau după întoarcerea de la 
biserică. 

Asad Khalil fusese impresionat de meticulozitatea şi isteţimea 
serviciului lor de spionaj. Se gândiseră la absolut totul şi 


făcuseră planuri alternative pentru cazul în care americanii îşi 
schimbau modul de operare. Şi mai important, ofiţerii libieni cu 
problemele operative accentuaseră că nici cele mai bune planuri 
nu puteau fi duse la îndeplinire fără un adevărat luptător islamic 
pentru libertate, ca Asad Khalil, şi nici fără ajutorul lui Allah. 

Bineînţeles, Boris îi spusese că planul era în mare parte făcut 
de el şi că Allah nu avea nicio legătură cu planul sau cu 
realizarea lui. Dar fusese de acord că Asad Khalil era un agent 
excepţional. De fapt, Boris le spusese ofiţerilor libieni: „Dacă aţi 
avea mai mulţi oameni ca Asad, atunci nu aţi rata atât de mult”. 

Boris îşi săpa singur groapa cu felul lui de a vorbi, gândi 
Khalil, dar era aproape sigur că într-o anumită măsură el era 
conştient de asta şi de aceea se îmbăta atât de des. 

Boris trebuia să fie aprovizionat în mod constant cu femei şi 
votcă, ceea ce se şi întâmpla, şi cu bani, care erau viraţi la o 
bancă elveţiană într-un cont al familiei lui. Rusul, chiar când era 
beat, era foarte isteţ şi folositor, şi destul de deştept să îşi dea 
seama că nu va pleca viu din Tripoli. O dată îi spusese lui Malik: 
„Dacă voi avea un accident aici, promite-mi că îmi vei trimite 
corpul acasă cu vaporul”. 

Malik replicase: „Nu vei avea niciun accident, prietene. Te 
vom supraveghea de aproape.” 

La care Boris spusese: „Yob vas care în engleză însemna du- 
te dracului, expresie pe care el o folosea prea des. 

Khalil îşi termină cina uşoară şi deschise televizorul, sorbind 
apa din sticla de plastic. După ce o goli, o puse în geanta lui de 
voiaj. 

Era aproape ora 11:00 p.m., şi el aştepta ştirile de la ora 
unsprezece. Folosi telecomanda ca să schimbe canalele. Pe unul 
dintre canale, două femei cu sânii goi şedeau într-o mică 
piscină, în care apa bolborosea şi făcea aburi, şi începuseră să 
se mângâie una pe cealaltă. Khalil schimbă canalul, apoi reveni 
la cele două femei. 

Privi încremenit la cele două femei - una blondă, cealaltă 
brunetă - care şedeau în apa fierbinte şi se mângâiau. La 
marginea piscinei apăru o a treia femeie, o africană. Aceasta era 
complet goală, dar, în timp ce cobora cele câteva trepte în 
piscină, zona pubiană îi fu acoperită de un fel de distorsiune 
electronică. 

Cele trei femei vorbeau puţin, observă el, dar râdeau foarte 


mult în timp ce se stropeau cu apa. Khalil se gândi că se purtau 
aproape ca nişte duhuri, dar continuă să le privească. 

O a patra femeie, cu păr roşcat, cobora treptele în piscină cu 
spatele, aşa că el îi putu vedea fesele goale în timp ce intra în 
apă. Curând, toate cele patru femei se mângâiau şi se atingeau 
una pe alta, sărutându-se şi îmbrăţişându-se. Khalil şedea foarte 
teapăn, dar îşi dădu seama că se excitase şi se foi stingherit în 
fotoliu. 

Era conştient că nu ar trebui să le privească, dar aceasta era 
cea mai sumbră dovadă a decadenţei Occidentului, pe care 
toate scripturile sfinte, evreieşti, creştine şi musulmane, o 
definesc ca fiind păgână şi nefirească. Şi totuşi, aceste femei, 
care se atingeau una pe alta atât de obscen, îl excitaseră şi îl 
făcuseră să aibă gânduri pătimaşe şi imorale. 

Se imagină gol în bazin împreună cu ele. 

Se trezi din visare şi observă că ceasul arăta deja patru 
minute după ora unsprezece. În timp ce schimba canalele, se 
blestemă pe sine, îşi blestemă slăbiciunea şi forţele satanice 
care zburdau în voie în această ţară blestemată. 

Găsi canalul de ştiri şi se opri la el. 

Crainica tocmai zicea: Acesta este bărbatul pe care 
autorităţile îl desemnează ca prim suspect în atacul terorist din 
Statele Unite...” 

O fotografie color, având ca legendă numele ASAD KHALIL, 
apăru pe ecran, dar Asad se ridică cu iuţeală şi îngenunche în 
faţa televizorului, studiind fotografia. Nu văzuse niciodată o 
astfel de fotografie color de-a lui şi bănui că îi fusese făcută în 
secret la ambasada din Paris în timp ce era interogat. Observă şi 
că în poză purta acelaşi costum, ca şi acum, dar cravata era cea 
pe care o purtase la Paris şi pe care o schimbase. 

Femeia zicea: „Vă rog să priviţi cu atenţie această fotografie 
şi să sunaţi autorităţile dacă îl vedeţi pe acest bărbat. Se crede 
că este înarmat şi periculos, deci nimeni să nu îl înfrunte sau să 
îl reţină. Sunaţi la poliţie sau la FBI. lată două numere, 
netaxabile, la care puteţi suna - cele două numere apărură pe 
ecran primul număr este pentru informaţiile anonime care vor fi 
înregistrate, iar la al doilea număr vor răspunde angajaţi ai FBI. 
Ambele numere pot fi apelate douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână. De asemenea, 
Ministerul de Justiţie oferă un milion de dolari recompensă 


pentru informaţia care va duce la arestarea suspectului. 

Pe ecran apăru o altă fotografie a lui Asad Khalil, uşor diferită 
ca expresie a feţei de cealaltă, şi Khalil o recunoscu ca fiind 
luată tot la ambasada din Paris. 

Crainica zicea: „Vă rog încă o dată să studiaţi această 
fotografie - autorităţile federale vă cer ajutorul în localizarea 
acestui bărbat, Asad Khalil. El vorbeşte engleza, araba, ceva 
franceză, germană şi italiană. Se presupune că este un terorist 
internaţional şi s-ar putea afla acum în ţară. Nu mai avem alte 
informaţii deosebite, dar, pe măsură ce vom avea mai multe 
detalii, vi le vom aduce la cunoştinţă.” 

O vreme, Asad Khalil îşi privi imaginea pe ecran. 

Femeia continuă cu altă ştire, aşa că Asad reduse sonorul, se 
deplasă la oglinda de perete, îşi puse ochelarii şi se studie cu 
atenţie. 

Asad Khalil, libianul de la televizor, avea părul negru 
pieptănat peste cap. Hefni Badr, egipteanul din Jacksonville, 
Florida, avea părul cărunt, pieptănat cu cărare. 

Asad Khalil de la televizor avea ochii negri. Hefni Badr din 
Jacksonville purta ochelari, iar ochii păreau înceţoşaţi. 

Asad Khalil de la televizor era proaspăt ras. Hefni Badr avea 
mustață. 

Asad Khalil de la televizor nu zâmbea. Hefni Badr din oglindă 
zâmbea, deoarece nu semăna cu Asad Khalil. 

Işi spuse rugăciunea şi se culcă. 


36 


Am ajuns la întâlnirea de la ora 8:00 a.m. de la etajul al 
douăzeci şi optulea din Federal Plaza, simţindu-mă virtuos că nu 
mi-am petrecut noaptea cu Kate Mayfield. De fapt, am putut să 
o privesc direct în ochi şi să-i spun „Bună dimineaţa.” 

Ea mi-a întors salutul, dar mi s-a părut că aud cuvântul 
„fraierule”, sau poate că doar mă simţeam astfel. 

Am rămas amândoi în picioare lângă masa de conferinţă, într- 
o încăpere fără ferestre, şi am schimbat câteva cuvinte până la 
începerea întrunirii. 

Pereţii încăperii erau împodobiţi cu fotografii ale lui Asad 
Khalil în diferite ipostaze, făcute la Paris. Mai erau şi două 
fotografii notate YUSEF HADDAD. Una avea ca subtitlu cuvântul 
LA MORGĂ, iar cealaltă era notată POZĂ DE PAŞAPORT. 
Imaginea tipului de la morgă era, de fapt, mai bună decât cea 
de pe paşaport. 

Se mai aflau şi câteva fotografii ale dezertorului din februarie, 
al cărui nume s-a dovedit a fi Boutros Dharr şi care acum era 
mort. 

Eu am o teorie conform căreia toţi aceşti indivizi sunt ticăloşi, 
pentru că au nume prosteşti - ca un băiat pe care îl cheamă 
Sue. 

Am numărat, pe masă, zece ceşti de cafea şi zece 
blocnotesuri, de unde am dedus că vom fi zece persoane la 
întrunire. Pe fiecare blocnotes era scris un nume, iar deducţia 
mea ulterioară a fost că trebuia să stau pe locul care avea în 
faţă un blocnotes cu numele meu. Aşa că m-am aşezat. Pe masă 
se mai aflau patru căni cu cafea, dintr-una mi-am turnat cafea în 
ceaşcă, apoi am împins cana peste masă spre Kate, care şedea 
chiar vizavi de mine. 

Kate purta astăzi un costum-taior albastru cu dunguliţe, 
părând puţin mai austeră decât în duminica precedentă, când 
venise îmbrăcată cu o bluză albastră sport şi cu o fustă până la 
genunchi. Rujul era de culoare roz. Mi-a zâmbit. 

l-am zâmbit şi eu. Să ne întoarcem acum la Unitatea 
Operaţională Antiteroristă. 

Toată lumea şedea pe scaune. La un capăt al mesei se afla 
Jack Koenig, sosit recent de la Washington, îmbrăcat în acelaşi 
costum pe care îl purtase cu o zi înainte. 


La celălalt capăt al mesei se afla căpitanul David Stein, NYPD, 
co-comandantul ATTF din New York. Atât Stein, cât şi Koenig 
puteau considera că stau în capul mesei. 

La stânga mea şedea Mike O'Leary din Subunitatea de 
Informaţii a NYPD şi am observat că numele de pe blocnotes 
corespundea cu al lui, ceea ce m-a făcut să gândesc optimist 
despre Subunitatea Informativă a Poliţiei. 

La dreapta mea se afla agentul special Alan Parker, FBI, ATTF. 
Alan era tipul pentru relaţiile cu publicul. Avea cam douăzeci şi 
cinci de ani, dar arăta de treisprezece. Era un mincinos de mare 
clasă, dar în acest caz chiar de aşa ceva aveam nevoie. 

In partea dreaptă a lui Parker, lângă Koenig, şedea căpitanul 
Henry Wydrzynski, locţiitorul şefului poliţiei din Autoritatea 
Aeroportului. Îl întâlnisem pe tip de câteva ori, când era poliţist 
la NYPD, şi mi se păruse un băiat de treabă, cu excepţia 
numelui, care te făcea să scrâşneşti din dinţi. Vreau să spun că 
cineva ar trebui să-i cumpere tipului o vocală. 

Vizavi de mine şedeau Kate şi alte trei persoane - în capătul 
cel mai îndepărtat, lângă căpitanul Stein, se afla Robert Moody, 
şeful poliţiştilor din NYPD. Moody era primul şef de culoare din 
NYPD şi era, de fapt, fostul meu şef, înainte ca eu să fiu la un 
pas de moarte şi să revin la viaţă. Nu trebuie să vă mai spun că 
a fi comandantul a câteva mii de tipi asemănători mie nu este o 
sarcină uşoară. In câteva împrejurări mă întâlnisem cu şeful 
Moody şi am avut impresia că nu îi displăceam, ceea ce 
reprezenta cea mai bună relaţie ce se putea stabili între mine şi 
şefi. 

La stânga lui Kate şedea sergentul Gabriel Haytham, NYPD/ 
ATTF, un agent arab. 

Lângă Gabriel şi la dreapta lui Koenig şedea un bărbat 
necunoscut, al cărui nume nu fusese trecut pe blocnotes. Nu 
aveam niciun dubiu că acest domn elegant îmbrăcat era din CIA. 
Este ciudat cum pot să-i depistez; ei afişează acea nonşalanţă 
uşor plictisită, cheltuiesc prea mulţi bani pe îmbrăcăminte şi 
întotdeauna par că ar trebui să se afle într-un loc mai important 
decât unde se află. 

Oricum, de când nu îl mai aveam prin preajmă pe Ted Nash, 
ca să-l tachinez, simţeam un anume gol. Acum îmi venise inima 
la loc, ştiind că avea cine să-i ia locul. 

In ce-l priveşte pe domnul Ted Nash, mi-l imaginam 


împachetându-şi lenjeria de mătase pentru călătoria la Paris. De 
asemenea, mă aşteptam ca la un moment dat să apară din nou 
în viaţa mea, după cum am mai spus. Mi-am amintit cuvintele 
lui Koenig - Pe Ted ar trebuie să nu-l pierzi din ochi. Jack Koenig 
nu făcea cu uşurinţă astfel de declaraţii. 

Lipsea şi George Foster, a cărui sarcină era să aibă grijă de 
sediu. El se afla la Clubul Conchistadorilor şi probabil că va sta 
acolo destul de mult timp. Sarcina lui George, în limbajul 
anchetei unei crime, era de a acţiona ca „gazdă” sau 
coordonator al locului crimei, el fiind şi martor, şi participant la 
evenimente. Mai bine George decât să fi fost eu, presupun. 

In afară de Nash şi Foster, din grup mai lipsea Nick Monti. 
Aşadar, Jack Koenig a început întrunirea propunând un moment 
de reculegere în memoria lui Nick Monti, a lui Phil şi Peter, a 
celor doi mareşali federali de la bordul aeronavei 747, a lui Andy 
McGill de la Serviciul de Intervenţie din cadrul Autorităţii 
Aeroportului, a lui Nancy Tate, a ofițerului de serviciu Meg 
Collins şi a tuturor victimelor din zborul 175. 

Am rămas tăcuţi un moment, apoi Jack a deschis şedinţa. Era 
exact ora 8:00 a.m. 

Pentru început, Jack l-a prezentat pe domnul din stânga sa: 

— In această dimineaţă, se află printre noi domnul Edward 
Harris de la Agenţia Centrală de Informaţii. 

Nu mai spune. De fapt, tot ceea ce trebuia Jack să spună era: 
„Acesta este Edward Harris, ştiţi-dumneavoastră-de-unde” 

— Domnul Harris face parte din secţia Antiteroristă a agenţiei, 
a adăugat Jack. 

Harris a confirmat cele spuse, mişcându-şi stiloul înainte şi 
înapoi ca un ştergător de parbriz. Excelent. Aceşti tipi, spre 
deosebire de cei de la FBI, îşi folosesc de regulă numele întreg. 
Nu se putea spune Ed în loc de Edward Harris. Ted Nash părea 
să facă excepţie de la regulă. Brusc, am avut ideea strălucită ca 
data viitoare când am să-l întâlnesc să-i spun Teddy. 

Ar trebui să precizez că, în mod normal, eu nu aş fi fost 
prezent la o întâlnire de acest nivel, şi nici Kate. Dar fiind atât 
martori, cât şi participanţi la evenimentele care ne-au adus 
împreună, am fost invitaţi şi noi. Cât de bună era situaţia asta? 

— După cum ştiu unii dintre dumneavoastră, a zis Jack 
Koenig, ieri după-amiază s-a luat decizia la Washington de a se 
da o scurtă declaraţie pe canalele de ştiri, concomitent cu 


câteva fotografii ale lui Asad Khalil. În declaraţie se spune doar 
că individul este suspect într-un caz de terorism internaţional şi 
este căutat de autorităţile federale. Nu s-a făcut nicio menţiune 
despre zborul Unu-Şapte-Cinci. Declaraţia şi fotografiile au fost 
date doar la ştirile de la ora unsprezece. Poate câţiva dintre 
dumneavoastră le-au văzut la televizor. Ziarele de astăzi vor 
conţine atât fotografiile, cât şi declaraţia. 

Nimeni nu a comentat vestea cu voce tare, dar expresiile de 
pe feţele tuturor spuneau: „Pierdere de vreme”. 

Căpitanul David Stein a făcut uz de faptul că era CO- 
comandant şi s-a ridicat fără să fie anunţat de Regele Jack. 

— Am instituit un Centru de Comandă al Cazului la etajul al 
douăzeci şi şaselea, a spus el. Toţi cei care lucrează la acest caz 
se vor muta acolo, împreună cu dosarele potrivite. Tot ce este în 
legătură cu acest caz va ajunge direct la acest centru de 
comandă - dosare, fotografii, hărţi, grafice, supoziţii, probe, 
transcrieri ale interogatoriilor - totul. Până la noi ordine, vor fi 
doar trei locuri în care personalul ATTF poate fi găsit - la Centrul 
de Comandă, în pat sau pe teren. Nu vă petreceţi prea mult 
timp în pat. A cuprins încăperea cu privirea şi a adăugat: Cine 
doreşte să meargă la funeralii se poate duce. Întrebări? 

Nimeni nu a părut să aibă vreo întrebare. 

— Secţia pentru Orientul Mijlociu, a continuat el, va avea 
cincizeci de agenţi ATTF implicaţi direct în caz, recrutaţi din 
toate forţele de aplicare a legii afiliate nouă. În jur de o sută de 
femei şi bărbaţi vor fi cooptați pentru zona New Yorkului, iar alte 
sute de agenţi vor lucra în ţară şi în străinătate. 

Şi aşa mai departe. 

Următorul la cuvânt a fost locotenentul Mike O'Leary de la 
Subunitatea de Informaţii a NYPD. El a spus câteva cuvinte 
despre Nick Monti, cu care fusese coleg, şi, în adevărata tradiţie 
irlandeză, a spus o anecdotă hazlie a acestuia, pe care probabil 
că o inventase el. 

Nu existau multe forţe de poliţie municipale care să aibă 
propria secţie de informaţii, dar oraşul New York, locul fiecărei 
mişcări politice excentrice din întreaga lume, avea nevoie de o 
astfel de dotare. 

Subunitatea de Informaţii a NYPD a fost înfiinţată în timpul 
Pericolului Roşu, când obişnuiau să-i urmărească şi să-i 
hăituiască pe comuniştii locali, care, de fapt, se bucurau că sunt 


persecutați de poliţişti. 

Vechea echipă anticomunistă s-a transformat în ceea ce este 
astăzi, şi sunt buni în ce fac, dar au anumite limite. De 
asemenea, nu sunt prea încântați de existenţa ATTF, despre 
care cred că le face concurenţă, dar Mike O'Leary a asigurat pe 
toată lumea că organizaţia sa va lucra la acest caz şi va coopera 
fără rezerve. Eram ferm convins că, dacă oamenii lui prindeau 
vreun fir, noi nu aveam să aflăm niciodată despre el. Dar, ca să 
fiu sincer, dacă FBI găsea o pistă, nici O'Leary nu va afla 
vreodată despre treaba asta. 

Locotenentul O'Leary a binecuvântat pe toată lumea şi s-a 
aşezat. Irlandezii sunt nişte mincinoşi foarte simpatici. Vreau să 
spun că noi ştim că ei mint, că ei ştim că noi ştim că mint, dar o 
fac cu atât farmec, convingere şi vigoare, încât toată lumea 
simte un fel de simpatie pentru ei. 

Următorul a fost Robert Moody, şeful poliţiştilor din NYPD. 

— Detectivii mei, zicea el, vor fi ochi şi urechi în legătură cu 
acest caz în timp ce vor lucra la altele, şi vă asigur că cei patru 
mii de subordonați ai mei, femei şi bărbaţi, vor avea cu ei tot 
timpul fotografia presupusului criminal şi vor trimite toate datele 
obţinute Centrului de Comandă al ATTF. 

Pe dracu'! 

— Dacă acesta se află undeva în cele cinci districte, a 
concluzionat el, avem mari şanse să aflăm şi să-l arestăm. 

Înţelesul ascuns al celor spuse de Moody era că ar fi încântat 
să-l prindă pe Khalil înainte ca federalii să aibă măcar un fir şi 
să-i lase să afle din ziarele de dimineaţă. 

Căpitanul Stein i-a mulţumit inspectorului Moody pentru 
sprijin. 

— Avem asigurări şi din partea comisarului şef al poliţiei, a zis 
el, că toţi ofiţerii vor fi informaţi pe scurt înainte de a-şi începe 
activitatea zilnică. De asemenea, el se întâlneşte astăzi cu toţi 
comisarii din districtele şi municipalităţile suburbane, ca să 
obţină întreaga lor cooperare şi susţinere. Aceasta înseamnă că 
peste şaptezeci de mii de ofiţeri de poliţie din zona 
metropolitană vor căuta acelaşi bărbat. Aceasta este, de fapt, 
cea mai mare razie din istoria oraşului New York. 

Am observat că Alan Parker lua de zor notițe, poate ca să le 
folosească într-o declaraţie de presă sau poate că scria un 
miniserial pentru televiziune. Nu am deloc încredere în scriitori. 


— Între timp, a zis Stein, atenţia noastră se va îndrepta în 
principal asupra comunităţilor din Orientul Mijlociu, apoi i-a dat 
cuvântul lui Gabriel Haytham. 

Acesta s-a ridicat şi a cuprins încăperea cu privirea. Fiind 
singurul arab musulman prezent, putea fi puţin paranoic, dar 
după mulţi ani de activitate în Subunitatea de Informaţii din 
NYPD, şi acum în ATTF, sergentul Gabriel Haytham era calm. O 
dată mi s-a confesat: „Numele meu real este Jibril - adică 
Gabriel în limba arabă. Dar să nu mai spui nimănui - încerc să 
trec drept WASP” 

Îmi plac tipii cu simţul umorului, iar Gabe avea nevoie de mult 
umor şi bun-simţ ca să facă ceea ce făcea. Vreau să spun că în 
New York nu este prea dificil să fii american de origine arabă, 
dar să fii şi de religie musulmană şi desemnat să lucrezi în 
secţia pentru Orientul Mijlociu din Unitatea  Operativă 
Antiteroristă trebuie să ai mult curaj. Mă întreb ce le spune 
amicilor lui la moschee? Ceva de genul: „Hei, Abdul, noaptea 
trecută am arestat doi Salami-Salamis”. Nu cred. 

Sergentul Haytham era comandantul echipelor de urmărire, 
adică poliţişti din NYPD repartizaţi la ATTF care făceau muncă de 
teren, supraveghind persoanele suspectate că au legături cu 
organizaţiile extremiste. Aceştia stăteau cu orele în faţa 
apartamentelor sau caselor şi făceau fotografii, foloseau 
echipament de ascultare şi înregistrare, urmăreau persoanele 
suspecte cu maşina, în metrou, trenuri, autobuze şi pe jos - o 
treabă pe care agenţii FBI nu puteau sau nu voiau să o facă. 
Slujba era dură, dar reprezenta pâinea şi cuțitul pentru ATTF. 
Mult timp şi bani se cheltuiau cu asta, iar comunitatea 
musulmană nu era prea încântată să fie tot timpul 
supravegheată. Dar, după cum se spune, „Dacă nu faci nimic 
rău, nu ai de ce să-ţi faci griji” 

— De sâmbătă de la ora 5:00 p.m. şi până acum, ne-a 
informat Gabriel, detectivii care lucrau sub acoperire au ieşit la 
lumină şi au întors oraşul cu susul în jos. Am aranjat să obţinem 
mandate în alb de urmărire şi cercetare care acoperă totul, mai 
puţin dormitorul primarului. Am interogat aproape opt sute de 
persoane în casele lor, în gări, pe străzi, la locul de muncă - 
lideri de sindicat, suspecți, arabi obişnuiţi şi chiar lideri religioşi 
musulmani. 

Nu am putut rezista să nu-i spun lui Gabriel: 


— Dacă până la prânz nu vom auzi de cel puţin douăzeci de 
avocaţi din Liga Arabă pentru Drepturile Omului, înseamnă că 
nu ţi-ai făcut bine treaba. 

La gluma asta toată lumea a râs. Chiar şi Kate. 

— Hei, şi noi le-am dat bătaie de cap avocaţilor din Liga 
Arabă. Ei angajează avocaţi evrei ca să intenteze procese. 

Lumea a râs din nou, dar de data asta râsul a fost puţin forţat. 
De fapt, a fost puţin penibil. Dar puţin umor face casă bună cu 
subiectele sensibile. Vreau să spun că în încăpere exista o 
diversitate culturală bogată şi încă nu-l auzisem pe polonez, 
căpitanul Wydrzynski. Ştiam o glumă poloneză grozavă, dar 
poate că o să o spun altă dată. 

Gabriel a continuat să vorbească, fără să se laude prea mult. 

— Trebuie să vă spun, a recunoscut el, că nu avem nici măcar 
un indiciu. Nicio urmă. Nici măcar prostiile obişnuite ale cuiva 
care încearcă să-l incrimineze pe propriul socru. Nimeni nu a 
încercat să se atingă de problema asta. Dar mai avem încă 
peste o sută de persoane de interogat şi mai mult de o sută de 
locuri de cercetat. De-asemenea, vom dubla paza în anumite 
locuri şi pentru anumite persoane. Vom cerceta în special 
comunitatea din Orientul Mijlociu şi poate că vom încăla unele 
drepturi civile, dar despre asta ne vom face griji mai târziu. Nu 
torturăm pe nimeni, a adăugat el. 

— Washingtonul va aprecia reținerea, a zis Koenig sec. 

— Majoritatea acestor persoane vine din ţări unde poliţia 
foloseşte bătaia înainte de a pune prima întrebare. Oamenii 
despre care vorbim îşi pierd cumpătul dacă nu îi ameninţăm 
fizic puţin. 

— Nu cred că este nevoie să auzim asta, a zis Koenig, 
dregându-şi glasul. Oricum, domnule sergent, noi nu... 

— Avem peste trei sute de cadavre în morga spitalelor, l-a 
întrerupt sergentul Haytham. Şi nu ştim câte alte cadavre vor 
mai apărea. Eu nu doresc să mai apară niciunul. 

Koenig a reflectat un moment la cele spuse, dar prudenta l-a 
împiedicat să mai adauge ceva. 

Sergentul Gabriel Haytham s-a aşezat. 

In încăpere s-a aşternut tăcerea. Probabil că fiecare gândea la 
fel, şi anume că sergentul Haytham putea să intre în posesia 
unor date referitoare la coreligionarii lui. Bineînţeles, acesta 
fusese şi motivul pentru care fusese ales pentru acest caz. In 


plus, era un bun profesionist. Majoritatea succeselor deţinute de 
ATTF erau rezultatul activităţii indivizilor de la filaj din cadrul 
NYPD. Toate celelalte surse - informatorii ocazionali, sursele 
externe de informaţii, ponturile primite prin telefon, turnătorii 
din închisori şi alţii - nu cumulau atâtea date ca aceşti indivizi 
aflaţi veşnic pe stradă. 

Căpitanul Wydrzynski de la Autoritatea Aeroportului s-a ridicat 
şi ne-a informat: 

— Toată poliţia aeroportului precum şi personalul de la vamă 
şi de la terminale au primit o fotografie a lui Asad Khalil, însoţită 
de menţiunea că acest fugar este acum cel mai căutat bărbat 
din America. Am încercat să minimalizăm legătura cu tragedia 
zborului Unu-Şapte-Cinci - conform ordinelor, dar vorbele 
circulă. 

Căpitanul Wydrzynski a mai continuat să vorbească puţin pe 
această linie. Era unul dintre acele cazuri în care poliţia 
aeroportului joacă un rol important. În cele din urmă, persoanele 
aflate în urmărire aveau să dea ochi cu un funcţionar de la casa 
de bilete, de la ghişeele de taxare sau cu un poliţist de la 
autogară sau aeroport. Era deci important ca aceşti oameni să 
fie vigilenţi şi motivaţi. 

Cât despre căpitanul Henry Wydrzynski, eu nu îl cunoşteam, 
dar - ei bine, iată gluma. Un polonez intră într-un cabinet de 
oftalmologie, iar medicul îi zice: „Poţi citi acest panou? lar tipul 
răspunde: Bineînţeles, îi cunosc pe toţi tipii ăştia”. 

Aşadar, deşi nu îl cunoşteam personal pe căpitan, ştiam că, la 
fel ca majoritatea poliţiştilor din Autoritatea Aeroportului, avea o 
atitudine rezervată. Tot ceea ce doreau ei era recunoaştere şi 
respect, deci cei mai isteţi poliţişti din NYPD, ca mine, erau puşi 
la punct. Tipii erau buni profesionişti şi de mare ajutor. Dacă te 
puneai cu ei, aveau să găsească o cale să te şicaneze, să-ţi dea 
o amendă de douăzeci de dolari şi aşa mai departe. 

Wydrzynski era un individ solid, îmbrăcat într-un costum prost 
croit, care îl făcea să semene cu un cârnat polonez îndesat într- 
un înveliş prea mic. De asemenea, părea că nu are nicio fărâmă 
de şarm sau diplomaţie, şi asta mi-a plăcut. 

— Când a ajuns fotografia lui Khalil în mâinile oamenilor 
dumitale? l-a întrebat Jack Koenig pe căpitan. 

— Am făcut sute de fotografii cât de repede am putut, a 
replicat el. Pe măsură ce se copia o serie, o trimiteau cu maşina 


la poduri, tuneluri, aeroporturi, staţii de autobuz şi aşa mai 
departe. De asemenea, am trimis fotografia prin fax fiecărui loc 
care deţine o astfel de aparatură şi am făcut acelaşi lucru pe 
Internet. Cred că în ziua de sâmbătă, până la ora 9:00 p.m., 
toată lumea din subordinea noastră a avut o copie a fotografiei 
lui Khalil. În unele cazuri şi mai devreme. Dar trebuie să vă 
spunem că fotografia era de proastă calitate. 

— Prin urmare, a zis căpitanul Stein, este posibil ca Asad 
Khalil să fi putut lua alt avion sau autobuz, să fi traversat un 
pod, un tunel înainte de ora 9:00 p.m. şi să nu fi fost observat. 

— Corect, a replicat Wydrzynski. Noi am transmis fotografia 
mai întâi la aeroporturi, dar dacă fugarul a fost rapid, s-ar fi 
putut urca la bordul unui avion - în special pe aeroportul JFK 
unde se afla deja. 

Nimeni nu a făcut niciun comentariu. 

— Am pus peste o sută de detectivi, a continuat căpitanul, să 
încerce să afle dacă tipul ăsta a părăsit oraşul New York, 
suburbiile lui şi New Jersey prin punctele aflate sub controlul 
Autorităţii Aeroportului! Dar ştiţi că sunt şaisprezece milioane de 
locuitori în New York, iar dacă individul s-a deghizat sau şi-a 
schimbat numele, ori a avut un complice, putea să se strecoare 
nevăzut. America nu este un stat polițienesc. 

Timp de câteva secunde a fost din nou tăcere. 

— Dar debarcaderele? a întrebat Koenig. 

— Mda, a zis Wydrzynski. În eventualitatea că acest individ a 
avut bilet pentru un vas spre Arabia, biroul meu a atenţionat 
personalul de la Vamă şi Ilmigrări de la toate debarcaderele 
pentru vase de linie, precum şi docurile unde sunt adăpostite 
navele de transport şi ambarcaţiunile particulare. Am trimis 
acolo şi detectivi cu un set de fotografii. Dar până acum nici 
urmă de Khalil. Vom ţine cheiurile sub observaţie. 

Toată lumea i-a pus întrebări lui Wydrzynski şi a fost limpede 
că această agenţie soră a devenit brusc importantă. Căpitanul 
Wydrzynski a precizat că polițistul împuşcat Andy McGill făcea 
parte din Autoritatea Aeroportului şi, deşi oamenii lui nu aveau 
nevoie de altă motivaţie pentru acţiunile lor decât patriotismul 
şi profesionalismul, moartea lui McGill îi zdruncinase serios. 

Wydrzynski a obosit să fie în centrul atenţiei şi a schimbat 
puţin direcţia. 

— Ştiţi, a spus el, cred că fotografia lui Asad Khalil ar fi trebuit 


dată pe fiecare post de televiziune în mai puţin de o jumătate de 
oră de la crimă. Ştiu că au fost şi alte considerente, dar, dacă nu 
facem cunoscută publicului întreaga poveste, acest tip va reuşi 
să fugă. 

— Există o probabilitate destul de mare ca el să fi părăsit deja 
ţara, a zis Jack Koenig. Nu este exclus să fi luat primul avion 
spre Orientul Mijlociu chiar de pe aeroportul JFK, înainte ca 
trupurile victimelor să se fi răcit. De această părere este 
Washingtonul, care a luat decizia ca totul să rămână doar la 
cunoştinţa forţelor de menţinere a ordinii până când publicul va 
deveni pe deplin conştient de natura tragediei zborului 
Companiei Trans-Continental. 

— Eu sunt de acord cu căpitanul Wydrzynski, a intervenit 
Kate. Nu există niciun motiv să păstrăm tăcerea, doar dacă 
vrem să ne acoperim propriul... ştiţi ce. 

— Cred că Washingtonul a intrat în panică şi a luat o hotărâre 
greşită, a fost de acord şi căpitanul Stein. Noi am acţionat 
conform acestei hotărâri, iar acum încercăm să prindem un 
individ care are un avans de două zile faţă de noi. 

— Ei bine, a zis Koenig, încercând să îmbuneze lucrurile, acum 
fotografia lui Khalil se află în toate mijloacele de informare în 
masă. Dar acţiunea este discutabilă dacă Asad a luat imediat un 
avion. Au decolat patru curse de pe JFK, a zis Koenig, examinând 
nişte hârtii din faţa lui, şi la care omul ar fi putut ajunge înainte 
ca poliţia aeroportului să fie alertată. Koenig a dat numele a 
patru curse spre Orientul Mijlociu, precizând şi orele de plecare. 
Şi, bineînţeles, a adăugat el, au mai fost şi alte zboruri peste 
Ocean, precum şi altele interne la care nu se cere legitimarea cu 
paşaportul şi unde orice act de identitate cu fotografie este 
suficient. Bineînţeles, a tras el concluzia, la punctul de 
destinaţie - Los Angeles, Caraibe şi altele - avem oameni avizaţi 
care verifică aeronavele. Dar nu a coborât nicio persoană care 
să corespundă descrierii. 

Am reflectat toţi la cele spuse. Am văzut-o pe Kate că mă 
priveşte şi am presupus că voia să-mi asum riscul şi să spun 
ceva. Oricum, mă aflam aici în urma unui contract semnat, aşa 
că am zis: 

— Eu cred că Asad Khalil se află în New York. Dacă nu este 
totuşi în oraş, atunci se află în alt loc din ţară. 

— De ce crezi asta? m-a întrebat căpitanul Stein. 


— Fiindcă nu şi-a terminat treaba. 

— Bine, a zis Stein, şi ce trebuie să termine? 

— Nu am nicio idee. 

— Păi a avut un start al naibii de bun. 

— Şi asta nu este totul, am replicat. Va urma ceva şi mai 
înfiorător. 

Căpitanul Stein, ca şi mine, scapă uneori cuvinte din 
vocabularul secţiei de poliţie. 

— Sper al dracului de mult să nu fie aşa. 

Eram gata să răspund, dar domnul CIA a vorbit pentru prima 
dată: 

— De ce eşti atât de sigur că Asad Khalil se află încă în ţară? 
m-a întrebat el. 

M-am uitat la domnul Harris, care l-a rândul lui mă privea. M- 
am gândit la câteva răspunsuri, toate începând şi sfârşind cu 
„Du-te dracului”, apoi am hotărât să-i acord domnului Harris 
beneficiul îndoielii şi să-l tratez cu respect: 

— Ei bine, domnule, am zis, am această presimţire bazată pe 
tipul de personalitate a lui Khalil, pe faptul că este genul care nu 
se lasă până nu ajunge în frunte. Pleacă doar după ce şi-a 
terminat treaba, iar acum el nu a terminat-o. Mă întrebaţi de 
unde ştiu. Mă gândesc că un tip ca acesta putea continua să 
aducă daune intereselor americane în străinătate şi să se 
mulţumească cu asta, aşa cum a făcut-o ani de zile. In schimb, 
el se decide să ajungă aici, în America, şi să producă daune 
majore! Deci, a venit el doar pentru o oră sau două? Este 
aceasta o Misiune Pescăruş? Am privit în jur la neiniţiaţi şi am 
explicat: Se spune aşa când un tip vine pe calea aerului, face în 
capul tuturor, apoi pleacă aşa cum a venit. 

Câteva persoane au râs. 

— Nu, am continuat eu, aceasta nu este o Misiune Pescăruş. 
Este 0... ei bine, este o misiune a lui Dracula. Părea că 
reţinusem atenţia tuturor, aşa că am continuat: Contele Dracula 
putea să fi supt sânge în Transilvania vreme de trei sute de ani 
şi putea sa continue tot aşa. Dar nu, el a vrut să navigheze spre 
Anglia. Corect? Dar de ce? Să sugă sângele echipajului? Nu. În 
Anglia exista ceva ce dorea contele. Aşa este? Păi ce dorea el? 
Dorea o anume puicuţă - cea pe care o văzuse în fotografia lui 
Jonathan Harker. Care era numele ei? Oricum, o dorea cu 
înfocare, iar fata se afla în Anglia. Mă urmăriţi? Tot aşa, Khalil a 


venit aici ca să ucidă toată suflarea din avion şi toate 
persoanele de la Clubul Conchistadorilor. Aceştia au fost doar 
aperitivul, puţin sânge supt înainte de prânzul principal. Tot ce 
avem de făcut este să identificăm şi să localizăm puicuţa - sau 
echivalentul ei pentru Khalil - şi îl vom putea prinde. Mă 
urmăriţi? 

În încăpere s-a lăsat o tăcere apăsătoare, iar câţiva, care mă 
priviseră, au întors capul. M-am gândit că, poate, Koenig sau 
Stein mă vor trece în concediu medical sau aşa ceva. Kate fixa 
cu privirea blocnotesul din faţa ei. 

În cele din urmă, Edward Harris, ca un gentleman ce era, mi 
s-a adresat: 

— vă mulțumesc, domnule Corey. A fost o analiză 
interesantă. O analogie, oricum. 

Câţiva au chicotit. 

— Am făcut un pariu pe zece dolari cu Ted Nash că am 
dreptate, am zis. Vreţi să pariaţi şi dumneavoastră? 

Harris a părut că doreşte să plece, dar era un tip curajos şi a 
replicat: 

— Bineînţeles. Pe douăzeci de dolari. 

— De acord. Daţi-i douăzeci de dolari domnului Koenig. 

Harris a ezitat, apoi a scos din portofel o bancnotă de 
douăzeci şi i-a dat-o lui Koenig. 

Eu i-am trecut bancnota peste masă. 

O întâlnire între agenţii diferite poate fi chiar plictisitoare, dar 
nu când sunt şi eu prezent. Urăsc birocraţii care sunt atât de 
şterşi şi prudenti încât nici măcar nu ti-i mai aminteşti după doar 
o oră de la întâlnire. În afară de asta, voiam ca fiecare persoană 
din încăpere să-şi amintească de faptul că ne aflam acolo în 
baza presupunerii că omul nostru ar putea fi încă în ţară. De 
cum ar fi început să creadă că tipul a părăsit ţara, s-ar fi lenevit, 
ar fi devenit neglijenţi şi ar fi lăsat treaba pe seama celor de 
peste Ocean. Uneori trebuie să fii puţin ciudat ca să te faci 
înţeles. Sunt bun la asta. 

— Mulţumesc, domnule Corey, pentru acest argument 
convingător, a zis Koenig, care nu era prost deloc. Cred că 
şansele să ai dreptate sunt de cincizeci la sută. 

— De fapt, a zis Kate, ridicând privirea de pe blocnotes, eu 
cred că domnul Corey are dreptate. 

Mi-a aruncat o privire şi pentru treizeci de secunde ochii ni s- 


au întâlnit. 

Dacă ne-am fi petrecut noaptea împreună, aş fi roşit, dar 
nimeni din această încăpere - toţi antrenați să studieze expresia 
feţei - nu putea detecta niciun dram de complicitate ca urmare 
a unei partide de sex. Băiete, chiar că am acţionat corect 
aseară. Corect. Nu-i aşa? 

Căpitanul Stein a rupt tăcerea. 

— Aveţi ceva ce ne-aţi putea împărtăşi şi nouă? l-a întrebat el 
pe Edward Harris. 

— Am fost recent desemnat la acest caz, a zis el, dând din 
cap, şi încă nu am fost informat. Toţi ştiţi mai mult decât mine. 

Toţi cei prezenţi au avut simultan acelaşi gând, adică 
„Prostii”. Dar nimeni nu a spus nimic. 

Am mai flecărit vreo zece minute, apoi Koenig şi-a privit 
ceasul de la mână. 

— Ultimele lucruri, dar nu mai puţin importante, le vom auzi 
de la Alan, a zis el. 

Agentul special Alan Parker s-a ridicat în picioare. Nu-şi arăta 
vârsta, sau poate avea într-adevăr treisprezece ani. 

— Permiteţi-mi să fiu foarte cinstit... 

Toată lumea a gemut. 

Alan apărut puţin confuz, apoi şi-a dat seama şi a râs. 

— Permiteţi-mi... a început el din nou, ei bine, înainte de 
toate, persoanele din Washington care au dorit să dirijeze fluxul 
de informaţii... 

— Vorbeşte englezeşte, l-a întrerupt căpitanul Stein. 

— Poftim? Oh... bine... persoanele care au dorit să nu divulge. 

— Despre cine este vorba? a întrebat Stein. 

— Cine? Ei bine... câteva persoane din conducere. 

— Adică? 

— Nu ştiu. Sincer. Dar cred că este vorba despre Consiliul 
Naţional de Securitate. Nu FBI. 

Căpitanul Stein, care era la curent cu astfel de lucruri, a 
precizat: 

— Directorul FBI este membru în acest consiliu, Alan. 

— Adevărat? Oricum, oricine ar fi aceste persoane, ele au 
decis că este timpul să se înceapă o dezvăluire completă. Dar 
nu imediat, ci pe parcursul următoarelor şaptezeci şi două de 
ore. Cam o treime din ce ştim pentru fiecare din cele trei zile 
care urmează. 


— Cum ar fi substantivele astăzi, verbele mâine şi orice 
altceva răspoimâine? a întrebat căpitanul Stein, care era 
sarcastic de felul lui. 

Alan a încercat un râs forţat. 

— Nu, a spus el, dar am trei tranşe de ştiri, iar astăzi osăvă 
comunic prima parte. 

— Vrem să aflăm totul în următoarele zece minute, a declarat 
Stein. Continuă. 

— Vă rog să mă înţelegeţi, a zis Alan, că nu eu fac ştirile şi că 
nu eu decid care fapte să fie făcute publice. Fac doar ce mi se 
spune. Dar sunt persoana autorizată să verific ştirile, deci aş 
dori ca nimeni să nu dea interviuri sau să ţină conferinţe de 
presă fără ca mai întâi să ia legătura cu biroul meu. Este foarte 
important, ne-a sfătuit el, ca mass-media şi publicul să fie ţinute 
la zi cu informaţiile, dar mai important este ca ei să afle doar ce 
vrem noi să afle. 

Alan nu părea să-şi dea seama de contradicţia în termeni, 
ceea ce era înspăimântător. 

Trăncănea despre importanţa informaţiilor ca altă armă în 
arsenalul nostru şi aşa mai departe, şi m-am gândit că avea de 
gând să zică ceva despre folosirea lui Kate şi a mea drept 
momeală sau despre Gaddafi care se culcă cu mama lui Asad, 
ştire care urma să apară în presă, dar el nu a abordat niciun 
subiect de acest fel. Ne-a spus în schimb poveşti despre felul în 
care scurgerea informaţiilor poate să ucidă oameni, să prevină 
suspecți, să ruineze operaţii şi să provoace tot felul de 
probleme, ca obezitatea, impotenţa şi chiar respiraţia urâtă. 

— Este adevărat că publicul are dreptul să fie informat, a 
concluzionat Alan, dar nu este adevărat că avem datoria să-i 
spunem totul. 

S-a aşezat apoi pe scaun. 

Se părea că nimeni nu a înţeles pe deplin ce voia Alan să 
spună, aşa că a luat cuvântul Jack Koenig, ca să lămurească 
lucrurile. 

— Nimeni nu ar trebui să vorbească cu presa. În această 
după-amiază va avea loc o conferinţă de presă a NYPD şi FBI, 
urmată de alta la care vor participa guvernatorul şi primarul 
oraşului New York, comisarul NYPD şi alţii. Cineva, la un moment 
dat şi într-o anumită manieră, va face public ceva ce o mulţime 
de oameni ştiu deja sau bănuiesc, anume că zborul Unu-Şapte- 


Cinci a făcut obiectul unui atac terorist internaţional. 
Preşedintele şi membrii Consiliului Naţional de Securitate vor 
anunţa acelaşi lucru, în seara asta, la televizor. Timp de câteva 
zile va fi o adevărată nebunie în presă, iar la birourile voastre 
telefoanele vor suna mereu. Vă rog să-i dirijaţi pe toţi spre Alan, 
care este plătit să vorbească cu presa. 

Apoi Koenig ne-a reamintit tuturor că există un milion de 
dolari ca recompensă pentru informaţia care va duce la 
arestarea lui Asad Khalil, precum şi bani de la FBI pentru 
cumpărarea de informaţii. 

Apoi am mai pus câteva lucruri la punct, după care Koenig a 
tras concluzia: 

— Îmi dau seama că această cooperare dintre agenţii este o 
competiţie, dar, dacă a existat vreo ocazie în care să ne reunim 
forţele, să ne împărtăşim informaţiile şi să ne arătăm 
bunăvoința, atunci aceasta este. Vă asigur că, după ce ÎI 
prindem pe acest tip, ne vom bucura de mai mult respect. 

L-am auzit pe şeful NYPD, detectivul Robert Moody, 
murmurând ceva de genul „Există un început.” 

— Nu dorim, a spus căpitanul Stein, ridicându-se, să 
descoperim mai târziu că am avut o informaţie despre acest 
individ care s-a pierdutul hăţişul birocraţiei, aşa. cum s-a 
întâmplat în cazul exploziei de la World Trade Center. Ţineţi 
minte că ATTF este locul unde se cumulează toate informaţiile. 
De asemenea, că fiecare unitate de menţinere a ordinii din ţară, 
din Canada şi din Mexic îşi concentrează atenţia asupra acestui 
tip şi că fiecare informaţie va fi dirijată aici. In plus, acum, că 
fotografia lui Khalil a apărut la televizor, putem conta pe 
sprijinul a două sute de milioane de cetăţeni. Deci, dacă tipul 
ăsta se află încă pe continent, putem fi norocoşi. 

M-am gândit la şeful poliţiei din Hominy Grits, Georgia, 
domnul Mălai Mare. Mi-am imaginat că primesc un telefon de la 
el şi că îmi spune: „'Mneţa, John. Am auzit că toţi sunteţi pe 
urmele acelui arab, Khalil-nu-ştiu-cum. Ei bine, John, îl avem pe 
tip chiar aici, la mititica, şi îl vom ţine până vii tu să-l ridici. 
Grăbeşte-te - băiatul nu obişnuieşte să mănânce carne de porc 
şi este mort de foame” 

— Te amuză ceva, domnule detectiv? m-a întrebat Stein. 

— Nu, domnule. Mintea mea hoinărea pe undeva. 

— Mda? Spune-ne pe unde ajunsese. 


— Păi... 

— Să auzim, domnule Corey. 

Aşa că, mai bine decât să le spun povestea stupidă cu şeful 
de poliţie, domnul Mălai Mare, care poate fi nostimă doar pentru 
mine, am înjghebat în pripă o glumă legată de întrunirea 
noastră. 

— Bine... am zis. Procurorul general doreşte să afle care este 
cea mai bună agenţie de menţinere a ordinii - FBI, CIA sau 
NYPD. Aşa că cere fiecărei agenţii să-i trimită câte o echipă cu 
care să se întâlnească în afara oraşului Washington. Acolo dă 
drumul unui iepure în pădure după care le spune celor de la FBI: 
„Okay, mergeţi şi găsiţi iepurele”. Mi-am privit auditoriul, ale 
cărui chipuri erau lipsite de expresie, cu excepţia lui Mike 
O'Leary care zâmbea anticipat. Băieţii de la FBI au sosit după 
două ore fără iepure, dar au convocat, bineînţeles, o conferinţă 
de presă în care au zis: „Laboratorul nostru a cercetat fiecare 
ramură şi frunză din pădure, noi am interogat două sute de 
martori şi am ajuns la concluzia că iepurele nu a încălcat nicio 
lege federală, aşa că i-am dat drumul”. Procurorul general a 
replicat: „Prostii. Nici nu aţi găsit iepurele.” 

Apoi le-a venit rândul băieţilor de la CIA - l-am privit pe 
domnul Harris - care s-au întors după o oră, şi ei fără iepure. 
Aceştia au declarat: „FBI nu a spus adevărul. Noi am găsit 
iepurele care a recunoscut că este vorba despre o conspirație. 
L-am interogat, apoi i-am dat drumul, iar acum lucrează pentru 
noi ca agent dublu.” Procurorul general a spus din nou: „Prostii. 
Nu aţi găsit iepurele.” Atunci au plecat băieţii de la NYPD, care 
s-au întors: după cincisprezece minute, mânând de la spate un 
urs, bătut zdravăn, care se împleticea prin pădure. Ursul a 
ridicat labele în sus şi a strigat: „De acord! Sunt iepure! Sunt 
iepure!” 

O'Leary, Haytham, Moody şi Wydrzynski au izbucnit în hohote 
de râs. Căpitanul Stein încerca să se abţină. Jack Koenig nu 
zâmbea, şi nici Alan Parker. Nici domnul Harris nu părea să se 
amuze. Kate... ei bine, Kate încerca să se obişnuiască cu mine, 
cred. E 

— Mulţumesc, domnule Corey, a zis căpitanul Stein. Imi pare 
rău că am întrebat. Apoi a încheiat întrunirea cu câteva cuvinte 
de îmbărbătare: Dacă acest ticălos loveşte din nou în New York, 
cei mai mulţi dintre cei prezenţi ar trebui să se gândească să 


iasă la pensie. Şedinţa se suspendă. 


37 


Luni dimineaţă la ora 6:00 a.m., Asad Khalil ridică receptorul 
telefonului care suna şi o voce zise: „Bună dimineaţa”. 

Khalil încercă să răspundă, dar vocea continuă să vorbească 
fără pauze şi el îşi dădu seama că mesajul era înregistrat pe 
bandă. Vocea spunea: Acesta este apelul dumneavoastră pentru 
ora şase a.m. Astăzi temperatura se va ridica până la douăzeci 
de grade Celsius, cerul este senin, după-amiază sunt posibile 
averse slabe. Vă dorim să aveţi o zi bună şi vă mulţumim că aţi 
ales Sheraton.” 

Khalil puse receptorul în furcă şi cuvintele Yob Vas îi veniră în 
minte. Se dădu jos din pat şi luă cu el cele două pistoale Glock 
în baie. Se bărbieri, se spălă pe dinţi, folosi toaleta şi făcu duş, 
apoi îşi retuşă culoarea cenușie a părului, se pieptănă şi îşi uscă 
părul cu uscătorul agăţat de perete. 

Ca şi în Europa, reflectă el, în America existau multe facilităţi, 
voci înregistrate pe bandă, saltele de puf, apă caldă la robinet şi 
camere fără insecte şi rozătoare. O civilizaţie de acest tip nu 
putea să dea un bun infanterist, gândi el, acesta fiind şi motivul 
pentru care America reinventase războiul. Războiul declanşat 
prin apăsare de buton. Bombe şi rachete ghidate prin laser. 
Război pentru laşi, ca aceia care îi vizitaseră ţara. 

Bărbatul pe care avea să-l vadă azi, Paul Grey, era un vechi 
profesionist în bombardamentul de tip laş, devenit acum un 
expert în jocul de a ucide de la distanţă, un bogat negustor de 
morţi. Curând va deveni negustor de moarte - mort. 

Khalil reveni în dormitor, se prosternă pe duşumea cu faţa 
către Mecca şi îşi spuse rugăciunea de dimineaţă. După ce 
încheie rugăciunea obligatorie, continuă să se roage: 
„Dumnezeul meu, dă-mi astăzi viaţa lui Paul Grey, iar mâine pe 
cea a lui William Satherwaite. Fie ca Dumnezeu să mă sprijine în 
misiunea mea şi să binecuvânteze cu o victorie acest Jihad.” 

Se ridică şi îşi puse vesta antiglonţ, cămaşă şi lenjerie curate, 
şi costumul gri. 

Khalil deschise cartea de telefoane a oraşului Jacksonville la 
rubrica la care i se spusese să caute - AVIOANE CHARTER, 
SERVICII DE INCHIRIERI. Copie câteva numere de telefon pe o 
foaie de hârtie şi o vâri în buzunar. 

Pe sub uşă i se strecurase un plic care conţinea nota de plată 


şi o foaie de hârtie pe care scria că ziarul lui se află lângă uşă. 
Se uită pe vizor, văzu că nu este nimeni şi deschise uşa. Pe 
preşul din faţă se afla un ziar: îl luă, apoi închise şi încuie uşa. 

Khalil studie prima pagină a ziarului la lumina lămpii de pe 
birou. Acolo, privind la el, se aflau două poze color ale lui - faţă 
şi profil. Legenda de sub fotografii zicea: Căutat - Asad Khalil, 
libian, vârsta aproximativ 30, înalt de un metru optzeci, 
vorbeşte engleză, arabă, ceva franceză, italiană şi germană. 
Este înarmat şi periculos. 

Asad se duse cu ziarul la baie, se aşeză în faţa oglinzii şi ţinu 
ziarul în partea stângă a feţei. Îşi puse ochelarii bifocali şi privi 
prin partea care avea sticlă obişnuită. Îşi plimbă ochii de la 
fotografie la propria faţă. Mimă câteva expresii, apoi se dădu un 
pas înapoi, întoarse uşor capul într-o parte şi îşi studie profilul în 
oglinda rabatabilă de pe perete. 

Puse ziarul jos, închise ochii şi refăcu în minte imaginea lui din 
fotografii. Singura particularitate care îi rămăsese în minte 
fusese nasul subţire, încovoiat, cu nări proeminente. Lucru pe 
care i-l spusese o dată lui Boris. 

Dar Boris îi răspunsese: „În America există multe caracteristici 
de rasă. In unele zone urbane, sunt americani care îţi pot spune, 
de exemplu, care este deosebirea dintre un vietnamez şi un 
cambodgian sau dintre un filipinez şi un mexican. Dar dacă 
persoana este dintr-o regiune mediteraneană, atunci până şi cel 
mai perspicace observator întâmpină dificultăţi. Poţi fi israelit, 
egiptean, sicilian, grec, sardinian, maltez, spaniol, şi, poate, 
chiar libian.” Boris, care în ziua aceea mirosea a votcă, râsese 
de propria glumă şi adăugase: „Marea Mediterană unise lumea 
antică - nu separase popoarele, aşa cum sunt ele astăzi, şi 
fusese multă distracţie cu femeile înainte de venirea lui lisus şi a 
lui Mohammed”. Şi încheiase: „Pace lor.” 

Khalil îşi aminti clar că vrusese să-l ucidă pe Boris chiar atunci 
dacă Malik nu ar fi fost de faţă. Malik stătea în spatele acestuia 
şi clătinase din cap, făcând în acelaşi timp un semn care sugera 
tăierea gâtului. 

Boris nu văzuse nimic, dar probabil că ştiuse ce sugerase 
Malik, pentru că a zis: „Oh, da, am comis din nou o blasfemie. 
Fie ca Allah, Mohammed, lisus şi Abraham să mă ierte. Singurul 
meu Dumnezeu este votca. Sfinţii şi profeţii mei sunt mărcile 
germane, francii elveţieni şi dolarii. Singurul templu în care intru 


este vaginul de femeie. Singura mea împărtăşanie este 
regulatul. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.” 

După asta Boris începuse să plângă ca o femeie şi părăsise 
camera. 

Altă dată, Boris îi spusese lui Asad: „Cu o lună înainte de a 
pleca în America, să te fereşti de soare. Să-ţi speli faţa şi mâinile 
cu săpunul de albit pe care îl vei primi. In America, cu cât eşti 
mai deschis la culoare, cu atât mai bine. In plus, când ai faţa 
arsă de soare, cicatricele sunt mai vizibile.” 

Boris îl întrebase: „De unde ai cicatricele alea?” 

Khalil răspunse cu sinceritate: „De la o femeie.” 

Boris izbucnise în râs şi îl lovise cu palma pe spate. „Deci, 
sfântul meu prieten, te-ai apropiat destul de mult de o femeie ca 
ea să te poată zgâria pe faţă. Ai regulat-o?” Intr-un scurt 
moment de sinceritate şi pentru că Malik nu era de faţă. Khalil 
răspunsese: „Da, am regulat-o.” 

„Te-a zgâriat înainte sau după?” 

„După.” 

Boris se prăbuşise în fotoliu, râzând atât de tare, încât de- 
abia îngăimase: „Nu întotdeauna te zgârie pe faţă după ce le 
regulezi. 

Uită-te la faţa mea. Mai încearcă. Poate data viitoare va fi mai 
bine.” 

Boris încă mai râdea când Khalil se apropiase de el şi îi 
şoptise la ureche: „După ce m-a zgâriat am strâns-o de gât până 
a murit.” 

Boris se oprise din râs şi ochii li se întâlniseră. „Sunt sigur de 
asta, spuse el. Sunt sigur.” 

Khalil deschise ochii şi se uită la imaginea lui din oglinda băii 
de la motelul Sheraton. Cicatricele lăsate de Bahira pe faţa lui 
nu erau prea vizibile, iar nasul lui coroiat poate nu reprezenta o 
trăsătură chiar atât de distinctă acum, când purta ochelari şi 
mustață. 

Oricum, nu avea decât să meargă înainte, încrezător că Allah 
îi va orbi pe inamici şi că aceştia vor orbi datorită prostiei lor şi 
incapacității americanilor de a-şi concentra atenţia asupra unui 
lucru mai mult decât câteva secunde. 

Khalil luă ziarul şi reveni lângă birou, unde rămase în picioare, 
citind tot articolul de pe pagina întâi. 

Vorbea englezeşte destul de bine, dar nu putea citi la fel de 


bine această limbă dificilă. Literele latine îl încurcau, 
ortografierea lor părea să nu aibă nicio logică, pronunția 
grupurilor de litere, ca de exemplu „ght” şi „ough” nu oferea 
cheia pronunţiei, iar limbajul jurnalistic părea să nu aibă nicio 
legătură cu limba vorbită. 

Parcurse cu greu articolul şi reuşi să înţeleagă că guvernul 
american recunoscuse că avusese loc un atac terorist. Se 
dădeau şi anumite detalii, dar nu cele mai importante, gândi 
Khalil, nu cele mai stânjenitoare. 

Pe o pagină întreagă apărea lista cu cei trei sute şapte 
pasageri morţi şi o alta separată cu echipajul ucis. Singurul care 
lipsea dintre toate aceste nume era Yusef Haddad. 

Numele persoanelor pe care le ucisese cu mâna lui erau 
trecute pe o listă cu notificarea Ucis la datorie. 

Khalil observă că cei doi agenţi din agenda lui, pe care îi ştia 
doar ca Philip şi Peter, se numeau Hundry şi Gorman. Şi ei erau 
trecuţi pe lista Uc/și la datorie, ca şi bărbatul şi femeia 
identificaţi ca mareşali federali şi de care Khalil nu ştiuse că se 
aflau la bord. 

Khalil se gândi un moment la cei doi agenţi din escortă. 
Aceştia fuseseră politicoşi cu el, chiar amabili. Se asiguraseră că 
stă comod şi că are tot ce îşi doreşte. Se scuzaseră pentru faptul 
că îi puseseră cătuşe şi se oferiseră să-i scoată vesta antiglont 
pe parcursul zborului, dar el refuzase. În ciuda bunelor maniere, 
Khalil observase o uşoară condescendenţă la agentul Hundry, 
care se prezentase ca agent FBI. Acesta nu fusese numai 
condescendent, ci şi dispreţuitor uneori, iar o dată sau de două 
ori îşi arătase ura faţă de el. 

Celălalt, Gorman, nu spusese despre el decât că se numeşte 
Peter. Dar Khalil nu avusese niciun dubiu că acest bărbat era 
agent CIA. Gorman nu arătase nicio urmă de ostilitate, ba chiar 
părea să-l trateze ca pe un camarad ofiţer de informaţii. 

Hundry şi Gorman se aşezaseră cu rândul în spatele 
prizonierului sau a dezertorului lor, după cum se refereau la el. 
Când Peter Gorman se aşezase lângă el, Khalil se folosise de 
această ocazie că să-i dezvăluie acestuia activitatea sa din 
Europa. La început Gorman se arătase neîncrezător, iar în cele 
din urmă impresionat. El îi spusese lui Khalil: „Eşti sau un mare 
mincinos sau un asasin excelent. Vom descoperi noi care dintre 
ei.” 


La care Khalil replicase: „Sunt de amândouă, iar tu nu vei 
descoperi niciodată care este minciună şi care adevăr”. 

Gorman replicase: „Să nu pariezi pe asta.” 

Apoi cei doi agenţi discutaseră cu glas scăzut câteva minute, 
după care lângă el se aşezase Hundry. Acesta încercase să-l 
determine pe Khalil să-i spună şi lui ce-i spusese lui Gorman. 
Dar Khalil vorbise cu el doar despre islam, despre cultura şi ţara 
lui. 

Chiar şi acum, Khalil zâmbi la jocul pe care îl făcuse pentru a 
se amuza pe durata zborului. In cele din urmă, până şi cei doi 
agenţi găsiseră că era amuzant şi făcuseră o glumă cu privire la 
povestea asta. Dar fără îndoială că îşi dăduseră seama că se 
aflau în preajma unui bărbat care nu trebuia să fie tratat cu 
condescendenţă. 

În cele din urmă, chiar când Yusef Haddad se dusese la 
toaletă, acesta fiind semnalul pentru Khalil de a cere 
permisiunea să meargă la toaletă, Asad Khalil îi spusese lui 
Gorman: „L-am ucis pe colonelul Hambrecht în Anglia, şi acesta 
a fost primul pas din misiunea mea.” 

„Care misiune?” întrebase Gorman. 

„Misiunea de a-i ucide pe toţi cei şapte piloţi în viaţă care au 
participat la raidul aerian asupra Al Azziziyah din 15 aprilie 
1986. Toată familia mea a murit în urma acestui 
bombardament”, adăugase el. 

Gorman rămăsese tăcut destul de mult timp, apoi spusese: 
„Îmi pare rău pentru familia ta. Am crezut că numele acestor 
piloţi sunt strict secrete”, adăugase el. 

„Bineînţeles, replicase Khalil. Dar şi cele mai mari secrete pot 
ieşi la iveală - doar că te costă mai mulţi bani.” 

Apoi, Gorman spuse ceva ce îl tulbura şi acum pe Khalil: „Şi 
eu am un mare secret pentru tine, domnule Khalil. Are legătură 
cu mama şi cu tatăl tău. Şi cu alte probleme personale.” 

Khalil, împotriva voinţei sale, muşcase momeala şi întrebase: 
„Despre ce este vorba?” 

„Vei afla la New York. După ce ne vei spune ceea ce dorim no; 
să aflăm.” 

Yusef Haddad ieşise din cabina de toaletă şi nu mai era niciun 
minut de pierdut. Khalil ceruse permisiunea să meargă. Câteva 
minute mai târziu, Peter Gorman luase în mormânt secretul lui şi 
al lui Khalil. 


Asad Khalil aruncă din nou privirea pe ziar, dar nu mai era 
nimic interesant, în afară de recompensa de un milion de dolari, 
pe care nu o considera prea mare având în vedere toţi oamenii 
pe care îi ucisese. De fapt, era aproape o insultă pentru familiile 
celor decedați şi, cu siguranţă, o insultă adusă lui, personal. 

Aruncă ziarul în coşul de gunoi, îşi luă geanta de voiaj, se uită 
din nou pe vizor, apoi deschise uşa şi se duse direct la maşină! 

Se urcă în maşină, porni motorul, ieşi din parcarea motelului 
Sheraton şi reintră pe autostradă. 


Era ora 7:30 a.m., cerul era senin, iar traficul relaxat. 

Ajunse într-un loc cu multe magazine în care domina un 
supermagazin numit Winn-Dixie. La Tripoli i se spusese că 
telefoanele cu fise pot fi găsite de obicei la staţiile de benzină 
sau lângă supermagazine, şi uneori în oficiile poştale, ca în Libia 
şi în Europa. Dar oficiile poştale erau locuri pe care el trebuia să 
le evite. Lângă intrarea în magazin văzu un şir de telefoane 
lângă perete şi parcă maşina în parcarea aproape goală. Găsi 
monede în geanta de voiaj, puse unul dintre pistoale în buzunar, 
ieşi din maşină şi se duse la una dintre cabine. 

Se uită la numerele pe care le scrisese pe o foaie de hârtie şi 
formă numărul. 

— Servicii Aeriene Alpha, răspunse o femeie. 

— Aş dori să închiriez un avion cu pilot care să mă ducă la 
Daytona Beach. 

— Da, domnule. Când aţi dori să plecaţi? 

— Am o întâlnire în Daytona Beach la ora 9:30 a.m. 

— Unde vă aflaţi? 

— Sun de la aeroportul din Jacksonville. 

— Bine, atunci ar trebui să ajungeţi la noi cât mai curând 
posibil. Sediul nostru este la aeroportul Craig Municipal. Ştiţi 
unde se află? 

— Nu, dar ajung cu un taxi. 

— Okay. Câţi pasageri sunt, domnule? 

— Doar eu. 

— Bine... va fi o călătorie dus-întors? 

— Da, dar aşteptarea va fi scurtă. 

— În regulă... Nu vă pot da un preţ exact, dar o călătorie dus- 
întors este în jur de trei sute de dolari, plus timpul de aşteptare. 
Orice taxă de aterizare sau parcare se adaugă la preţ. 


— Da, de acord. 

— Numele dumneavoastră, domnule? 

— Dimitrious Poulos, zise el, silabisind numele. 

— Bine, domnule Poulos, când ajungeţi la Craig Municipal, 
spuneţi-i şoferului de taxi că ne aflăm la capătul rândului de 
hangare din partea de nord a terenului. Okay? Există o parcare 
mare. Servicii Aeriene Alpha. Întrebaţi pe oricine. 

— Mulţumesc. Vă doresc o zi bună. 

— Şi eu dumneavoastră. 

Puse receptorul în furcă. 

La Tripoli îl asiguraseră că în America închirierea unui avion 
cu pilot era mai uşoară decât închirierea unui automobil. Pentru 
asta aveai nevoie doar de o carte de credit, permis de 
conducere şi trebuia să ai o anumită vârstă. Dar în cazul 
avionului cu pilot, nu te întreba mai mult decât când luai un taxi. 
Boris îi spusese: „Ceea ce americanii numesc General Aviation - 
adică zboruri particulare - nu se află sub supravegherea atentă 
a guvernului, cum se întâmplă în Libia sau în ţara mea. Nu ai 
nevoie să arăţi actele. Am făcut şi eu acest lucru chiar de mai 
multe ori. Este o situaţie în care banii peşin sunt mai buni decât 
cartea de credit. In aceste condiţii ei pot evita taxele, iar 
evidenţa din registrele lor de încasări nu este prea riguroasă.” 

Khalil încuviinţă din cap pentru sine. Călătoria lui devenea tot 
mai uşoară. Băgă altă monedă în aparat şi formă un număr din 
memorie. 

— Grey Simulation Software, răspunse o voce. Aici Paul Grey. 

Khalil inspiră adânc. 

— Domnule Grey, spuse el, aici este colonelul Itzak Hurok de 
la Ambasada Israelului. 

— Oh, da, vă aşteptam telefonul. 

— V-a anunţat cineva de la Washington? 

— Da, bineînţeles. Au spus ora nouă şi treizeci. Unde vă 
aflaţi? 

— În Jacksonville. Tocmai am aterizat. 

— Păi, o să aveţi nevoie de aproape de două ore şi jumătate 
să ajungeţi aici. 

— Un avion particular mă aşteaptă la Aeroportul Municipal şi 
am înţeles că dumneata locuieşti într-un aeroport. 

— Ei bine, zise Paul Grey râzând, se poate spune şi aşa. Este o 
comunitate de piloţi. Se numeşte Spruce Creek, lângă Daytona 


Beach. Ascultaţi, domnule colonel, am o idee. De ce să nu vin eu 
cu avionul meu la Craig să vă iau? Aşteptaţi-mă în hol. Durează 
mai puţin de o oră. La bordul avionului pot ajunge în zece 
minute. Apoi vă pot duce înapoi la Aeroportul Internaţional 
Jacksonville la timp ca să prindeţi avionul pentru Washington. Ce 
părere aveţi? 

Khalil nu anticipase un astfel de răspuns şi trebuia să 
gândească repede. 

— Am închiriat deja o maşină ca să mă ducă la Aeroportul 
Municipal, spuse el, iar ambasada mea a plătit deja avionul. 
Oricum, am fost sfătuit să nu accept favoruri. Mă înţelegeţi? 

— Bineînţeles. Dar trebuie să acceptaţi o bere rece când veţi 
ajunge aici. 

— De-abia aştept. 

— Okay. Asiguraţi-vă că pilotul deţine toate informaţiile 
necesare ca să aterizeze la Spruce Creek. Dacă apar probleme, 
sunaţi-mă înainte de decolare. 

— Aşa voi face. 

— Şi după ce aterizaţi, sunaţi-mă de la staţia de întreţinere şi 
alimentare cu combustibil din centrul aeroportului şi voi veni să 
vă iau cu maşina mea de golf. De acord? 

— Mulţumesc. După cum v-a spus colegul meu, zise el, vizita 
mea presupune un anume grad de discreţie. 

— Oh, mda. Corect. Sunt sigur. 

— Bine. 

— Am aranjat un spectacol pe cinste pentru dumneavoastră, 
spuse Paul Grey. 

Și eu pentru tine, căpitane Grey. 

— De-abia aştept. 

Khalil puse receptorul în furcă şi se urcă în maşina Mercury. 
Programă sistemul de navigaţie prin satelit pentru Aeroportul 
Craig Municipal şi intră pe autostradă. 

Din nordul oraşului Jacksonville o luă spre est, urmând 
indicaţiile sistemului de navigaţie, şi în douăzeci de minute 
ajunse în apropierea intrării în aeroport. 

După cum i se spusese la Tripoli, la poartă nu era nicio pază, 
şi intră direct pe drumul care ducea la clădirile din jurul turnului 
de control. 

Aici soarele strălucea, la fel ca în Libia, gândi el, iar terenul 
era plat şi lipsit de denivelări, cu excepţia unor pilcuri de pini. 


Clădirile erau în majoritate hangare, dar exista şi o mică 
clădire pentru îmbarcări şi o agenţie de închirieri pentru maşini. 
Văzu o pancartă pe care scria GARDA NAŢIONALA A FORŢELOR 
AERIENE - FLORIDA, care părea ceva legat de armată şi care îi 
provocă puţină teamă. De asemenea, nu îşi dădea seama că 
statele individuale din alcătuirea Statelor Unite ale Americii îşi 
aveau propria armată. Dar se gândi că poate interpreta totul 
greşit. Boris îi spusese: „În America, sensul multor panouri nu 
este pe deplin inteligibil nici pentru americani. Dacă interpretezi 
greşit un panou şi comiţi o greşeală, nu intra în panică, nu 
încerca să fugi şi nu ucide pe nimeni. Cere-ţi doar scuze şi spune 
că indicatorul nu a fost limpede sau că nu l-ai văzut. Până şi 
poliţia va accepta această explicaţie. Singurele panouri pe care 
americanii le văd şi le înţeleg sunt cele pe care scrie: De 
vânzare, Gratuit sau Sex. O dată am văzut în Arizona un 
indicator pe care scria: «Sex liber - Viteza limită şaizeci şi şase 
de kilometri la oră». Înţelegi ce vreau să spun?” 

Khalil nu înţelesese, iar Boris fusese nevoit să-i explice. 

Totuşi, ocoli zona care anunţa GARDA NAŢIONALA A 
FORŢELOR AERIENE şi curând văzu un panou mare pe care scria 
SERVICII AERIENE ALPHA. 

Observă, de asemenea, că în parcarea de lângă agenţia de 
închirieri maşini se aflau automobile cu plăcuţe de înmatriculare 
de diferite culori, aşa că plăcuţa lui din New York nu ieşea în 
evidenţă. 

Trase maşina într-un loc situat la o oarecare distanţă de unde 
avea el treabă, îşi luă geanta de voiaj în care avea cel de-al 
doilea pistol Glock şi câteva reviste, ieşi din maşină, o încuie şi 
porni pe jos spre Compania Alpha. 

Aerul era foarte umed, soarele orbitor şi îşi dădu seama că ar 
putea să poarte ochelari de soare ca majoritatea oamenilor. Dar 
la Tripoli îi spuseseră că mulţi americani considerau o impoliteţe 
să porţi ochelari de soare când vorbeşti cu alte persoane. Totuşi, 
potrivit celor spuse de Boris, poliţiştii din Sud purtau adesea 
ochelari de soare când ţi se adresau, şi o făceau intenţionat, nu 
dintr-o impoliteţe, ci ca să-şi demonstreze puterea şi virilitatea. 
Khalil îi ceruse lui Boris şi alte explicaţii, dar până şi acesta 
fusese nevoit să admită că nu înţelegea toate nuanțele. 

Khalil aruncă o privire în jur, ferindu-şi ochii cu mâna. 
Majoritatea avioanelor erau mici, cu unul sau două motoare, dar 


exista şi un număr destul de mare de avioane cu reacţie, de 
mărime medie, majoritatea având înscris numele corporației. 

În depărtare, un avion mic decola şi alte câteva se îndepărtau 
de piste, mergând încet pe căile de rulare. Zgomotul motoarelor 
de avion din jurul lui era destul de puternic, iar în aer persista 
un puternic miros de benzină. 

Asad Khalil se duse la uşa de sticlă a biroului Serviciilor 
Aeriene Alpha, o deschise şi intră. Un val de aer rece îl izbi, 
făcându-l să-şi ţină respiraţia. 

O femeie grasă, de vârstă mijlocie stătea în spatele unei 
tejghele. 

— Bună dimineaţa. Vă pot fi de folos? 

— Numele meu este Dimitrious Poulos şi am sunat... 

— Da, domnule. Cu mine aţi vorbit. Cum doriţi să plătiţi? 

— Cu bani gheaţă. 

— Okay, ar fi bine să-mi daţi acum cinci sute de dolari, iar la 
întoarcere vom face calculul total. 

— De acord. 

Khalil îi înmână banii femeii, iar aceasta îi dădu o chitanţă. 

— Luaţi loc, domnule, spuse ea. Voi chema pilotul. 

Khalil se aşeză pe un fotoliu din micul birou de recepţie. Aici 
era mai multă linişte, dar aerul era prea rece. 

Femeia vorbea la telefon. Khalil observă două ziare pe măsuţa 
de cafea din faţa lui. Unul era Times Union din Florida, ziar pe 
care îl văzuse la motel. Celălalt se numea USA Today. Pe prima 
pagină a ambelor ziare se afla poza lui color. Luă al doilea ziar şi 
citi articolul de fond, privind pe deasupra acestuia la femeie, al 
cărei cap îl vedea dincolo de tejghea. 

Era pregătit să o ucidă pe ea sau pe pilot, ori pe oricare altă 
persoană care ar fi manifestat cel mai mic semn de 
recunoaştere. 

Articolul din USA Today era mai puţin clar decât cel din primul 
ziar, deşi cuvintele folosite erau mai simple. Exista şi o mică 
hartă color care arăta traseul zborului Trans-Continental 175 de 
la Paris la New York. Khalil se întrebă de ce era important sau 
necesar acest lucru. 

Câteva minute mai târziu, pe o uşă laterală intră o femeie 
zveltă de aproape douăzeci şi cinci de ani. Era îmbrăcată în 
pantaloni kaki, pulover şi purta ochelari de soare. Părul ei blond 
era tuns scurt, şi la început Khalil crezu că e băiat, apoi îşi dădu 


seama de greşeală. De fapt, observă el, era chiar atrăgătoare. 

Femeia veni spre el şi întrebă: 

— Domnul Poulos? 

— Da. 

Khalil se ridică, împături ziarul, în aşa fel ca să nu se mai vadă 
fotografia şi îl puse pe măsuţă peste celălalt ziar. 

Tânăra îşi scoase ochelarii de soare şi ochii lor se întâlniră. 

Aceasta zâmbi, salvându-şi astfel propria viaţă, precum şi 
viaţa femeii de la tejghea. 

— Bună ziua, spuse ea, sunt Stacy Moll. Astăzi voi fi pilotul 
dumneavoastră. 

Pentru un moment, Khalil rămase fără grai, apoi dădu din cap 
şi observă că femeia întinsese mâna spre el. Dădu mâna cu ea, 
sperând ca tânăra să nu observe roşeaţa pe care el o simţea 
colorându-i obrajii. 

— Aveţi şi alte bagaje în afară de geanta de voiaj? spuse ea, 
eliberându-i mâna. 

— Nu. Asta este totul. 

— Okay. Aveţi nevoie să mergeţi la toaletă sau în altă parte? 


— Oh... nu... 
— Bine. Fumaţi? 
— Nu. 


— Atunci trebuie să-mi rezolv problema acum. Scoase un 
pachet de ţigări din buzunar şi îşi aprinse o ţigară cu un chibrit. 
Durează doar un minut. Doriţi un baton de ciocolată sau 
altceva? întrebă ea, pufăind din ţigară. Ochelari de soare? Găsiţi 
o pereche pe-acolo. O să vă fie de folos pe timpul zborului. 

Khalil se uită la tejghea şi văzu un panou cu ochelari de soare, 
îi examina şi îşi alese o pereche de care era ataşată o etichetă 
cu preţul - 24,95 dolari. Nu înţelegea acest sistem american de 
stabilire a preţului, unde totul costa cu câţiva peni mai puţin 
decât suma rotundă. Îşi scoase ochelarii lui bifocali, îşi puse 
ochelarii de soare, se privi în mica oglindă de lângă panou şi 
zâmbi. 

— Da, îi iau pe aceştia. 

— Daţi-mi douăzeci şi cinci de dolari, spuse femeia din spatele 
tejghelei şi voi avea grijă de Florida pentru dumneavoastră. 

Khalil nu înţelese despre ce vorbea femeia, dar scoase două 
bancnote de douăzeci din portofel şi i le înmână. 

— Daţi-mi ochelarii, spuse aceasta, dându-i restul, ca sa scot 


eticheta. 

El ezită, dar nu vedea cum ar putea refuza cererea. Îşi scoase 
ochelarii, dar femeia nu îi aruncă nicio privire în timp ce tăia firul 
de plastic care ţinea eticheta. Îi restitui ochelarii, iar el se grăbi 
să şi-i pună, privind tot timpul faţa femeii. 

— Gata, am terminat, spuse femeia-pilot. 

El se întoarse cu faţa la ea şi văzu că ţinea în mână geanta lui 
de voiaj. 

— O duc eu, spuse el. 

— Nu. Asta-i sarcina mea. Dumneavoastră sunteţi clientul. 
Corect? 

Lui Khalil i se spusese că era necesar să se facă un plan de 
zbor, dar femeia-pilot era deja la uşă. 

Se deplasă şi el spre ieşire, iar femeia din spatele tejghelei îi 
ură: 

— Să aveţi un zbor plăcut. 

— Mulţumesc. O zi bună şi dumneavoastră. 

Femeia-pilot îi ţinu uşa deschisă şi amândoi ieşiră în aerul 
torid. 

Ochelarii de soare îl ajutau să vadă mai bine. 

— Urmaţi-mă, spuse ea. 

Merse alături de ea spre un mic avion parcat aproape de 
birou. 

— De unde sunteţi? Din Rusia? zise ea. 

— Din Grecia. 

— Mada? Am crezut că Dimitrious este nume rusesc. 

— Dimitri este rusesc. Dimitrious este grecesc. 

— Nici nu păreţi rus. 

— Nu. Mă numesc Poulos. Din Atena. 

— Aţi ajuns cu avionul la Jacksonville? 

— Da. Aeroportul Internaţional Jacksonville. 

— Direct de la Atena? 

— Nu. De la Atena am ajuns la Washington. 

— Corect. Hei, nu vă este cald în costum? Scoateţi-vă cravata 
şi haina. 

— Mă simt bine. Acolo de unde vin eu este mai cald. 

— Glumiţi? 

— Lăsaţi-mă pe mine să duc geanta de voiaj. 

— Nu este nicio problemă. 

Când ajunseră lângă avion, femeia îl întrebă: 


— Aveţi nevoie de geantă sau pot să o pun în compartimentul 
pentru bagaje? 

— Am nevoie de ea. Am acolo câteva piese de teracotă, 
adăugă el. 

— Adică? 

— Vase antice. Sunt negustor de antichităţi. 

— Glumiţi? Bine, voi încerca să nu mă aşez pe geantă. 

Femeia râse şi lăsă geanta cu grijă pe pistă. 

Khalil privi la mica aeronavă alb-albastru. 

— Dacă doriţi să ştiţi, spuse Stacy Moll, acesta este un Piper 
Cherokee. Îl folosesc în principal pentru lecţii de zbor, dar fac cu 
el şi curse charter. Vă deranjează femeile pilot? 

— Nu. Sunt sigur că sunteţi competentă. 

— Sunt mai mult decât atât. Sunt foarte bună. 

El dădu afirmativ din cap, simțind că roşeşte din nou. Se 
întrebă dacă avea vreo posibilitate să o ucidă pe această femeie 
neobrăzată fără să-şi pună în pericol planurile de viitor. Malik îi 
spusese: „S-ar putea să simţi mai degrabă dorinţa de a ucide 
decât nevoia de a ucide. Aminteşte-ţi că leul nu doreşte să 
ucidă, ci este doar nevoit să o facă. După fiecare crimă apare un 
risc. Cu fiecare risc, pericolul creşte. Ucide pe cine trebuie, dar 
nu din ură sau ca distracţie.” 

— Arătaţi bine aşa, cu ochelari de soare, spuse femeia. 

— Mulţumesc. 

— Este gata de plecare, spuse ea. l-am făcut o verificare 
completă. Sunteţi gata? 

— Da. 

— Sunteţi un pasager nervos? 

Khalil fuse tentat să-i spună că sosise în America într-o 
aeronavă cu doi piloţi morţi, în schimb răspunse: 

— Zbor deseori. 

— Bine. Sări pe aripa din dreapta, deschise uşa avionului 
Piper şi întinse mâna spre el. Daţi-mi geanta de voiaj. 

El i-o înmână, apoi tânăra aşeză geanta pe locul din spate, 
după care întinse mâna spre el. 

— Puneti piciorul stâng pe treapta aceea mică, spuse ea, şi 
folosiţi mânerul de pe fuzelaj. Arătă cu mâna spre suportul de 
sub geamul din spate. Trebuie să urc eu prima, aceasta este 
singura uşă, apoi intraţi după mine. 

Ea se strecură în avion. 


Khalil se urcă pe aripă, după cum îi spusese tânăra, apoi se 
săltă în avion, aşezându-se pe locul din dreapta pilotului. Se 
întoarse şi o privi. Feţele lor se aflau doar la zece-cincisprezece 
centimetri distanţă, iar ea îi zâmbi. 

— Staţi confortabil? 

— Da. 

Khalil întinse mâna în spate, luă geanta de voiaj şi şi-o puse în 
poală. 

Ea îşi puse centura şi îi spuse şi lui să se asigure. El reuşi să-şi 
pună centura de siguranţă ţinând geanta în poală. 

— O să staţi cu geanta în braţe? zise ea. 

— Doar până ne ridicăm în aer. 

— Aveţi nevoie de pilule sau altceva? 

Am nevoie să fiu aproape de armele mele până ce vom fi în 
siguranță în aer. 

— Vasele antice sunt delicate. Aş vrea să vă întreb - trebuie 
să facem un plan de zbor? Sau este deja făcut? 

— Compania Aeriană cerul albastru, spuse ea, arătând cu 
mâna pe geam. Nu avem nevoie de un plan de zbor. 

Îi întinse o cască cu microfon, iar el şi-o puse pe cap. Făcu şi 
ea la fel. 

— Îţi voi spune Dimitrious, zise ea. Cum mă auzi, Dimitrious? 

— Aud destul de bine, zise el, dregându-şi vocea. 

— Şi eu. Este mai bine decât să strigăm ca să acoperim 
zgomotul motoarelor. Pot să-ţi spun Dimitrious, nu-i aşa? 

— Da. 

— Eu sunt Stacy. 

— Da. Ea îşi puse ochelarii de soare, porni motorul şi aparatul 
începu să ruleze pe o cale de acces. 

— Astăzi folosim pista paisprezece, spuse ea. Cerul este senin 
până la Daytona Beach, nu s-au semnalat turbulente, vântul de 
sud este bun, iar la comandă se află cel mai bun pilot din 
Florida. 

El dădu din cap afirmativ. 

Femeia opri avionul la capătul pistei 14, se întinse peste el şi 
încuie uşa, verifică motorul, apoi transmise: 

— Piper Unu. 

— Cinci Whiskey, transmise turnul de control. 

Stacy Moll ambală motorul, eliberă frâna şi începu să alerge 
pe pistă. În douăzeci de secunde, aeronava se ridică în aer şi 


începu să plutească. 

Făcu o întoarcere de treizeci de grade la dreapta, aproape 
spre sud, apoi apăsă câteva butoane de la bord. 

— Acesta este sistemul global de navigaţie prin radio, îi 
explică ea lui Khalil. Ştii cum funcţionează? 

— Da. Am şi eu unul în automobilul meu. În Grecia. 

— Grozav, râse ea. Inseamnă că eşti un profesionist, 
Dimitrious. 

— Da? 

— Glumeam. Vrei să tac sau să îţi ţin companie? 

— Mi-ar plăcea să conversăm, se trezi Khalil răspunzând. 

— Bine. Dar să-mi spui dacă vorbesc prea mult şi voi tăcea. 

El încuviinţă din nou dând din cap. 

— Până la aeroportul din Daytona Beach facem patruzeci- 
cincizeci de minute, zise ea. Poate mai puţin. 

— De fapt, replică el, nu doresc să ajung chiar acolo. 

— Unde doreşti să ajungi mai exact? îl întrebă ea, privindu-l. 

— Într-un loc numit Spruce Creek. ÎI ştii? 

— Bineînţeles. Comunitatea aceea de piloţi încrezuţi. Voi 
reprograma sistemul, spuse ea, apăsând butoanele de la bord. 

— Imi pare rău că nu am fost mai exact, zise el. 

— Nu este nicio problemă. Este mai uşor decât pe un aeroport 
mare, în special pe o zi perfectă ca asta. 

— Bine. 

Ea se lăsă pe spate în scaun şi cercetă cu privirea bordul 
avionului. 

— O sută cincizeci şi cinci de mii de kilometri, spuse ea, timp 
de zbor patruzeci şi unu de minute, consum aproximativ de 
carburant treizeci şi şase de litri. Floare la ureche. 

— Nu, mulţumesc, nu am nevoie. 

Ea izbucni în râs. 

— Nu, vreau să spun... este argou. Floare la ureche. Adică nu 
este nicio problemă. 

El dădu iar din cap. 

— Voi încerca să folosesc argoul la minimum. Dacă nu înţelegi 
ce spun, avertizează-mă: „Stacy, vorbeşte englezeşte” 

— Bine. 

— Okay, vom urca la optsute douăzeci şi cinci de metri la est 
peste aeroportul Jacksonville. Uită-te pe geam. Se vede acolo, 
jos. Celălalt aeroport de la vest se numeşte Cecil Field, sau 


Navy, dar este dezafectat. Vezi acolo nişte avioane de 
vânătoare? Aproape în fiecare zi fac nişte antrenamente 
tâmpite. Priveşte cu atenţie. Ultimul lucru pe care mi-l doresc 
este să mă trezesc cu unul din ele la fundul meu - scuză-mi 
franceza. 

— Franceza? 

— Nu mă lua în seamă. Ştiu că nu este treaba mea, zise ea, 
dar ce cauţi la Spruce Creek? 

— Am o întâlnire de afaceri. Cu un colecţionar de antichităţi 
greceşti. 

— Bine. Rămâi la sol o oră? 

— Poate mai puţin. Nu mai mult. 

— Nu te grăbi. Sunt liberă toată ziua. 

— Nu va dura mult. 

— Ştii unde să te duci după ce aterizăm? 

— Da. Am primit informaţii. 

— Ai mai fost acolo? Adică în Spruce Creek? 

— Nu. 

— Oameni de bani gata. Adică oameni cu mulţi bani. Totuşi, 
nu toţi sunt foarte bogaţi, dar majoritatea sunt cu nasul pe sus. 
înţelegi? Adică doctori, avocaţi, oameni de afaceri care cred că 
ştiu să zboare. Dar mai sunt şi o mulţime de piloţi de pe avioane 
comerciale - activi sau în rezervă. Aceştia ştiu cum să piloteze 
aeronave mari, dar uneori se prăbuşesc cu micile lor avioane 
sport. Îmi pare rău, nu am voie să vorbesc despre prăbuşirea 
avioanelor cu un client, râse ea. 

Khalil zâmbi. 

— La Spruce Creek se mai află şi câţiva piloţi militari în 
rezervă. Nişte tipi adevăraţi, de necontestat. Înţelegi? Se cred 
darul lui Dumnezeu pentru femei. Este limpede? 

— Da. 

— Hei, tipul la care te duci se numeşte Jim Marcus, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Mă bucur. Obişnuiam să mă întâlnesc cu idiotul ăsta. Fost 
ofiţer de marină, acum pilot în US Airways. Tatăl meu a fost pilot 
militar pe avioane cu reacţie. El mi-a spus să nu mă întâlnesc 
niciodată cu un pilot. Bun sfat. Ştii care este diferenţa dintre un 
porc şi un pilot? Niciuna. Râse. N-ai fi ghicit. Dacă nu l-aş mai 
vedea niciodată pe ticălos, tot ar fi prea curând. Okay, de ajuns 
cu problemele mele. Acolo, în partea stângă - acum nu poţi 


vedea, dar la întoarcere vei putea - este Saint Augustine. Cea 
mai veche aşezare din America. Vreau să spun, cea mai veche 
aşezare europeană. Mai întâi, au fost indienii. 

— Piloții militari în rezervă din America au mulţi bani? întrebă 
Khalil. 

— Păi... depinde. Dacă au destui ani de activitate, primesc o 
pensie bună şi un grad corespunzător. Cum ar fi de colonel - în 
Marină ar însemna căpitan. Ei trăiesc bine dacă sunt cumpătaţi 
şi nu aruncă banii pe fereastră. Mulţi dintre ei intră în afaceri 
care au legătură cu pregătirea lor. Inţelegi? Ca de exemplu, în 
companii private care produc piese sau arme pentru avioanele 
militare. Ei au relaţii şi ştiu unde să se adreseze. Alţii fac 
companii de zbor. Mare lucru să angajezi foşti piloţi militari. 
Teribilisme de masculi feroce. Ofițerii de stat major au nevoie de 
cineva care să arunce bombe asupra unor amărâţi. Piloții spun 
totul prietenilor lor de exemplu, pilotul meu, colonelul Smith, a 
bombardat Iugoslavia sau Irakul. Înţelegi? 

— Sau Libia. 

— Noi nu am bombardat niciodată Libia. Sau am făcut-o? 

— Cred că da. Cu mulţi ani în urmă. 

— Mada? Nu-mi amintesc. Ar trebui să nu mai facem astfel de 
lucruri. lrită populaţia. 

— Aşa este. 

Avionul Piper îşi continuă drumul spre sud. 

— Tocmai am trecut pe lângă Palatka, zise Stacy Moll. Dacă te 
uiţi la dreapta, vezi şirul de bombardiere ale Marinei. Vezi acel 
teren pustiu, imens? Nu ne putem apropia prea mult fiindcă este 
zonă interzisă. Dar poţi vedea zonele ţintă. Hei! Astăzi 
bombardează. L-ai văzut pe pilotul care a venit în picaj, ca apoi 
să se ridice drept în sus? Oho! N-am mai văzut aşa ceva de 
aproape un an. Fereşte-ţi privirea de aceste lovituri periculoase. 
De obicei, ei zboară la înălţime, de unde îşi lansează bombele, 
dar uneori exersează şi zborul la mică altitudine - ca atunci 
când evită radarul inamic. Înţelegi? Atunci trebuie să te fereşti. 
Hai priveşte! Vezi? Încă un pilot care zboară la altitudine mică. 
Oho! Vezi vreun avion? p 

Inima lui Asad Khalil bătea să-i spargă pieptul. Inchise ochii şi 
revăzu coada de foc a avionului de vânătoare care se năpustea 
spre el, umbra neclară a avionului însuşi, luminat din spate de 
flăcările din Tripoli. Avionul de vânătoare nu se afla decât la o 


lungime de mână de faţa lui sau poate aşa îşi amintea el 
datorită trecerii timpului. Avionul se ridicase brusc în sus şi, o 
secundă mai târziu, izbucniseră patru explozii asurzitoare, iar 
lumea din jurul lui se prăbuşise. 

— Dimitrious? Dimitrious? Te simţi bine? 

El conştientiză faptul că îşi acoperise faţa cu mâinile şi că 
picături de sudoare i se prelingeau pe piele. Tânăra îl scutură de 
umăr. Khalil lăsă mâinile în jos şi inspiră adânc. 

— Da, mă simt bine. 

— Eşti sigur? Dacă simţi că vomiti, îţi dau o pungă de hârtie. 

— Mă simt bine. Mulţumesc. 

— Vrei puţină apă? Am o canistră în spate. 

— Acum mă simt bine, spuse el, clătinând din cap. 

— Okay. 

Continuară drumul spre sud, peste satele Floridei. 

— Mă simt mult mai bine, spuse Khalil după câteva minute. 

— Da? Poate ar trebui să nu priveşti în jos. Înţelegi? Vertij. 
Cum se spune asta în greceşte? Vertij. 

— Vertij. Este acelaşi termen. 

— Glumeşti? Înseamnă că vorbesc grecește. 

El o privi şi ochii li se întâlniră. 

— Glumeam doar, spuse ea. 

— Bineînţeles. 

Dacă ai vorbi greceşte ai şti că eu nu vorbesc. 

— Acolo, în partea stângă - nu privi în jos - este Daytona 
Beach, zise ea. Se pot vedea pe plajă hotelurile imense. Nu 
privi. Ce-ţi mai face stomacul? 

— Bine. 

— Mă bucur. Începem coborârea. Ar putea să ne scuture 
puţin. 

Avionul Piper cobori la aproape trei sute de metri şi, cu cât 
coborau, cu atât turbulenţa era mai mare. 

— Cum te descurci? întrebă Stacy Moll. 

— Bine. 

— Nu va mai fi mai rău de atât. Este doar turbulenţa de 
altitudine mică. Puse aparatul de emisie pe o anumită frecvenţă 
şi apăsă de trei ori pe transmiţător. O voce de femeie 
înregistrată pe bandă, spuse: „Serviciul de consultanţă al 
aeroportului Spruce Creek, vânt o sută nouăzeci de grade la 
nouă noduri, înălţime trei-zero-doi-patru”. 


Stacy Moll schimbă frecvenţa şi transmise: 

— Spruce Creek trafic, Piper Unu-Cinci Whiskey se află la trei 
kilometri şi jumătate la vest, cu vânt din pupa, pentru a ateriza 
pe pista 2-3. 

— Cu cine vorbeşti? o întrebă Khalil. 

— Anunţ poziţia noastră celorlalte avioane care ar putea fi în 
zonă. Dar nu văd pe nimeni, şi nu răspunde nimeni pe această 
frecvenţă. Aşa că mergem drept înainte. Aici nu există turn de 
control. Se află la zece kilometri sud de aeroportul Daytona 
Beach. Eu mă aflu la o altitudine mică şi la vest de Daytona, aşa 
că tocmai am ocolit radarul şi am evitat să vorbesc cu ei. 
Înţelegi? 

El dădu afirmativ din cap. 

— Deci... nu există... o înregistrare a sosirii noastre? 

— Nu. De ce întrebi? 

— In ţara mea există o evidenţă a tuturor aeronavelor. 

— Acesta este un aeroport privat. Începu coborârea, făcând 
un viraj. Este o comunitate bine păzită, spuse ea. Dacă vii cu 
maşina, naziştii de la poartă vor să te cerceteze până la piele, 
doar dacă nu eşti recomandat de un rezident din interior. Chiar 
şi atunci ţi se face o examinare sumară. 

Khalil dădu din cap. Ştia asta, de aceea şi alesese calea 
aerului. 

— Obişnuiam să vin cu maşina din când în când să-l văd pe 
domnul Minunat, continuă Stacy Moll, şi uneori idiotul uita să le 
spună naziştilor că vin. Înţelegi? Adică, domnul Minunat urinează 
să se bucure de oricum, ai crede că îşi va aminti că vin. Corect? 
Deci, de câte ori puteam, veneam cu avionul. Adică, poţi fi un 
ucigaş cu toporul, dar dacă ai un avion, nu ai nicio problemă. 
Poate ar trebui să se doteze cu arme împotriva avioanelor. Ştii? 
Şi să ai nevoie de parolă pentru vocea înregistrată pe bandă. 
Prieten sau duşman? Dacă nu ştii parola, să deschidă focul şi să 
te spulbere pe cer. Râse. Intr-o zi am de gând să arunc o bombă 
peste casa nenorocită a domnului Minunat. Poate chiar în 
piscina lui când înoată. El cu noua lui achiziţie. Bărbaţii. 
Dumnezeule, mă scot din sărite. Nu poţi trăi cu ei, dar nici fără 
ei. Eşti căsătorit? 

— Nu. 

Ea nu făcu niciun comentariu la răspunsul lui. 

— Vezi clubul acela? întrebă. Teren de golf, terenuri de tenis, 


lângă unele case chiar hangare particulare, piscine - aceşti 
încrezuţi duc o viaţă foarte bună. Înţelegi? Vezi casa aceea 
mare, galbenă? Priveşte. Aparține unui cunoscut star de cinema 
căruia îi place să-şi piloteze propriul avion cu reacţie. Pun pariu 
că bătrânii de treabă de aici nu îl prea iubesc, în schimb, femeile 
se dau în vânt după el. Vezi casa aceea mare cu piscină? 
Aparține unui agent imobiliar miliardar din New York care are 
propriul avion cu reacţie, Citation, cu două motoare. Simpatic 
tip. Este evreu. Bărbaţii îl iubesc, probabil, tot atât cât pe starul 
de cinema. Caut acum altă casă... a unui tip... nu-mi aduc 
aminte numele, dar este pilot al US Airways şi a scris două 
romane despre avioane... nu-mi pot aminti... era prieten cu 
domnul Minunat. Dorea să mă facă personaj de roman. Ce putea 
să mă coste asta? /isuse. Bărbaţii. 

Khalil privi terenurile întinse ale caselor spaţioase, palmierii, 
piscinele, pajiştile verzi şi avionul parcat lângă unele dintre ele. 
Bărbatul care poate i-a ucis familia se afla acolo, jos, 
aşteptându-l cu un zâmbet şi cu o bere. Asad aproape că simţea 
gustul sângelui. 

— Okay, zise Stacy, toată lumea să tacă pentru câteva 
secunde. Avionul se lăsă în jos spre pista 23, motorul îşi stabili 
turaţia, pista păru că se ridică în întâmpinarea lor şi aeronava 
atinse uşor solul. Aterizare perfectă, zise ea, şi încetini repede, 
folosind frâna. Săptămâna trecută am avut o aterizare dură pe 
un vânt puternic, transversal, iar clientul isteţ de lângă mine m- 
a întrebat: „Am aterizat sau ne-am prăbuşit?”, mai spuse femeia 
şi râse. 

Se opriră lângă o cale centrală de rulaj şi părăsiră pista. 

— Unde te va aştepta tipul acela? întrebă ea. 

— La el acasă. Locuieşte în aeroport. 

— Oh, da? Ştab mare. Ştii pe unde să o iei? 

Khalil căută în geanta mare de voiaj şi scoase o coală de 
hârtie pe care era o hartă făcută de computer cu titlul HARTA 
AJUTĂTOARE SPRUCE CREEK, FLORIDA. 

Stacy i-o luă şi o studie cu atenţie. 

— Okay... care este adresa tipului? 

— Este Yankee Taxiway. Tocmai la capăt. 

— Nu este departe de locul unde locuieşte domnul Minunat. 
Bine... să procedăm ca şoferii de taxi. Se întinse peste pasagerul 
ei, deschise uşa ca să intre aer în cabina care începuse deja să 


se încălzească, apoi aruncă o privire hărţii din poala ei şi începu 
să se deplaseze pe sol. Aici sunt hangarele de alimentare cu 
combustibil şi de întreţinere ale Aviației din Spruce Creek... aici 
este Beach Boulevard... Ajunse la un drum lat, de beton. Unele 
denumiri de felul acesta sunt numai pentru avioane şi 
automobile. De parcă aş vrea să împart drumul cu vreun idiot de 
şofer - corect? Fii atent la maşinile de golf. Jucătorii de golf sunt 
şi mai proşti decât şoferii... iată Cessna Boulevard... isteaţă 
denumire, nu? O luă la stânga pe Cessna, apoi la dreapta pe 
Tango Taxiway, după care din nou la stânga pe Tango Est. Işi 
scoase ochelarii şi spuse: Priveşte la casele astea. 

Khalil tocmai ăsta făcea. De ambele părţi ale drumului 
porneau căi de rulare către casele cu hangare particulare, 
piscine îngrădite şi palmieri, care îi amintită de ţara lui natală. 

— Aici sunt mulţi palmieri, zise el, dar niciunul în Jacksonville. 

— Oh, nu cresc în mod natural. Idioţii ăştia i-au adus din sudul 
Floridei. Aici ne aflăm în nord, dar consideră că au nevoie să fie 
înconjurați de palmieri. Mă surprinde faptul că nu ţin păsări 
flamingo, legate de picior, în curte. 

Khalil nu răspunse, ci se gândi din nou la Paul Grey, pe care 
avea să-l întâlnească peste câteva minute. Cu siguranţă, acest 
criminal a ajuns în Paradis înainte de a muri, în timp ce Asad 
Khalil trăise în iad. Situaţia se va inversa, curând. 

— Okay, iată Mike Taxiway, zise ea. 

Tânăra îndreptă avionul chiar pe banda îngustă de asfalt. 

Câteva uşi ale hangarului erau deschise şi el văzu multe tipuri 
de aeronave - avioane mici cu un singur motor, ca acelea în 
care se afla, avioane ciudate cu două aripi suprapuse şi avioane 
cu reacţie de mărime medie. 

— Aceste avioane au vreun scop militar? întrebă el. 

— Nu, râse ea, sunt doar jucării pentru băieţii mari. Inţelegi? 
Eu pilotez ca să am din ce trăi. Majoritatea acestor clovni zboară 
ca să aibă ceva de făcut sau să-şi impresioneze prietenii. Voi 
urma cursurile unei şcoli de pilotaj pentru avioane cu reacţie. 
Costă mult, dar plăteşte un tip pentru asta... vrea să fiu pilotul 
companiei lui. Înţelegi? Unii ştabi solicită piloţi militari, după 
cum ţi-am mai spus, dar alţii vor altceva... un fel de jucărie în 
interiorul altei jucării. Ai înţeles? 

— Poftim? 

— De unde eşti? 


— Din Grecia. 

— Mda? Am crezut că milionarii greci... n-are importanţă, am 
ajuns - Yankee Taxiway. 

Tânăra făcu la stânga pe calea de rulare care se termina cu o 
platformă de beton din faţa unui hangar uriaş. Pe peretele 
hangarului se afla o firmă mică pe care scria PAUL GREY. 

Hangarul era deschis, dezvăluind un avion cu două motoare, o 
maşină decapotabilă Mercedes-Benz, o scară care ducea la etaj 
şi o maşină de golf. 

— Tipul ăsta are toate jucăriile, zise ea. Avionul este un Beech 
Baron, model 58, şi arată destul de nou. Mare ştab. Îi vinzi ceva? 

— Da. Vasele. 

— Mda? Sunt scumpe? 

— Foarte. 

— Bine. A primit mită. Adică bani. Hei, tipul ăsta este 
căsătorit? 

— Nu, nu este. 

— Întreabă-l dacă are nevoie de un copilot, zise ea şi râse, 
apoi opri motorul avionului Piper. Trebuie să cobori primul, doar 
dacă nu vrei să mă târăsc peste tine. Râse. Coboară cu grijă, îţi 
voi ţine eu geanta. 

Tânăra îi luă geanta din poală. 

Khalil ieşi din avion pe suprafaţa aripii. Ea îi dădu geanta, pe 
care el o aşeză pe aripă. Apoi păşi până la capătul extern al 
aripii şi sări pe ciment. Se întoarse spre avion şi îşi recuperă 
geanta. 

Stacy urmă aceeaşi cale şi sări şi ea pe beton, dar îşi pierdu 
echilibrul şi se clătină, lovindu-se de pasagerul ei. 

— Au. 

Se agăţă de umărul lui ca să nu cadă. 

Ochelarii lui Asad Khalil îi căzură de pe nas, iar el rămase faţă 
în faţă cu Stacy, la aproape zece centimetri distanţă unul de 
celălalt. Ea îl privi în ochi, iar el îi susţinu privirea. 

— Scuză-mă, spuse ea în cele din urmă şi zâmbi. 

Khalil se aplecă, îşi recuperă ochelarii şi-i puse la ochi. 

Tânăra scoase o ţigară din buzunar şi o aprinse. 

— Te voi aştepta aici, în hangar, unde este umbră, spuse ea. 
Mă voi servi cu ceva de băut din frigiderul tipului şi voi folosi 
toaleta. Toate au toalete şi frigidere. Uneori au bucătării şi 
birouri. Aşa că, atunci când nevasta îl dă afară, nu trebuie să 


plece prea departe. Râse. Spune-i tipului că iau o Coca. Îi las un 
dolar. 

— Bine. 

— Domnul Minunat stă la mică distanţă de aici. Poate voi 
trece să-l salut. 

— Poate ar trebui să rămâi aici. Nu o să-mi ia mult timp, 
adăugă el. 

— Da. Glumeam. Probabil îi voi pune ceva în benzină dacă nu 
este prin preajmă. 

Khalil se întoarse şi o luă pe cărarea de beton spre casă. 

— Noroc! îi strigă ea. Stoarce-l serios. Fă-l să plătească cu 


sânge. 
Khalil privi peste umăr: 
— Ce-ai spus? 


— Adică să-l faci să plătească mult. 

— Da. Il voi face să plătească cu sânge. 

Urmă cărarea mărginită de arbuşti până ajunse la o uşă de 
lemn ce ducea la piscina îngrădită. Incercă uşa care se deschise. 
Intră pe alee şi văzu şezlonguri, un minibar şi o bicicletă de apă 
în piscină. 

Mai era o uşă de care se apropie şi privi pe geam. Aceasta 
ducea la o bucătărie mare. Işi privi ceasul de mână şi văzu că 
este ora nouă şi zece minute. A 

Apăsă butonul soneriei şi aşteptă. In apropiere se auzeau 
păsări cântând, alta scotea un fel de croncănit, iar un avion mic 
se rotea în cercuri pe cer. 

După un minut, un bărbat îmbrăcat în pantaloni maro şi 
cămaşă albastră veni la uşă şi îl privi prin geam. 

Khalil zâmbi. 

Bărbatul deschise uşa. 

— Domnul colonel Hurok? zise el. 

— Da. Căpitanul Grey? 

— Da, domnule. De fapt, doar domnul Grey. Spuneţi-mi Paul. 
Intraţi. 

Asad Khalil intră în bucătăria spațioasă a domnului Paul Grey. 
Casa avea aer condiţionat, dar nu era supărător de rece. 

— Pot să vă iau geanta? spuse Paul Grey. 

— Nu este nevoie. 

Paul Grey privi ceasul de perete. 

— Aţi ajuns puţin mai devreme, zise el, dar nu este nicio 


problemă. Sunt pregătit. 

— Bine. 

— Cum aţi ajuns până la casa mea? 

— l-am dat indicaţii pilotului meu să urmeze căile de rulare. 

— Oh... De unde aţi ştiut pe care să o luaţi? 

— Domnule Grey, sunt puţine lucruri pe care organizaţia mea 
nu le ştie despre dumneavoastră. De aceea mă aflu aici. Aţi fost 
ales. 

— Okay. Mă bucur. Doriţi o bere? 

— Doar apă îmbuteliată, vă rog. 

Khalil îl privi pe Paul Grey cum scoate din frigider o cutie cu 
suc şi o sticlă de plastic cu apă minerală, apoi se duse la dulap 
să ia două pahare. Paul Grey nu era înalt, dar părea să fie într-o 
bună condiţie fizică. Pielea lui era bronzată ca a berberilor şi, la 
fel ca generalul Wayciliff, avea părul cărunt, dar faţa tânăra. 

— Unde vă este pilotul? întrebă Paul Grey. 

— Se adăposteşte de soare în hangarul dumneavoastră. Ea a 
întrebat dacă vă poate folosi toaleta şi dacă poate lua ceva de 
băut. 

— Bineînţeles. Nu este nicio problemă. Aveţi un pilot femeie? 

— Da. 

— Poate vrea să vină şi ea să asiste la demonstraţie. Este 
impresionant. 

— Nu. După cum am spus, trebuie să fim discreţi. 

— Bineînţeles. Mă scuzati. 

— Ei i-am spus că sunt un grec care vinde vase antice, 
adăugă Khalil, ridicând geanta de voiaj în sus şi zâmbind. 

— Bună acoperire, spuse Paul Grey, zâmbind la rândul lui. 
Presupun că aţi putea fi grec. 

— De ce nu? 

Grey îi întinse un pahar cu apă minerală. 

— Nu în pahar de sticlă, spuse Khalil. Eu sunt habotnic, replică 
el. Fără supărare, dar nu pot folosi obiecte care nu sunt cuşer. 
Îmi pare rău. 

— Nu este nicio problemă. 

Grey scoase din frigider altă sticlă de plastic cu apă minerală 
şi i-o întinse oaspetelui său. 

— De asemenea, spuse Khalil, luând sticla cu apă, am 
probleme cu ochii şi trebuie să port ochelari de soare. 

Grey ridică paharul lui cu suc şi spuse: 


— Bine aţi venit, domnule colonel Hurok. 

Ciocniră paharul de sticla de plastic şi băură. 

— Păi, să, intrăm în camera mea de război, domnule colonel, 
zise Grey, şi putem începe. 

Khalil îşi urmă gazda în casa cu multe coridoare. 

— Este o casă foarte frumoasă, spuse Asad Khalil. 

— Mulţumesc. Am fost destul de norocos să o cumpăr într-o 
perioadă de scădere a preţurilor imobiliare - am plătit doar de 
două ori cât valorează, spuse Grey şi râse. 

Intrară într-o cameră spațioasă, iar Paul Grey închise uşa în 
urma lor. 

— Nimeni nu ne va deranja, zise el. 

— Mai este cineva în casă? 

— Doar femeia care face curăţenie. Nu va veni aici. 

Khalil privi în jur la încăperea care era o combinaţie de 
sufragerie şi birou. Totul părea costisitor - covoarele, mobila, 
aparatura electronică de lângă peretele îndepărtat. Văzu patru 
ecrane de computer, fiecare având în faţă o claviatură şi alte 
aparate de control. 

— Daţi-mi voie să vă iau geanta, spuse Paul Grey. 

— Am să o pun jos pe covor, alături de sticla de apă, răspunse 
Khalil. 

Paul Grey arătă cu mâna o măsuţă joasă pentru cafea pe care 
se afla un ziar. Amândoi îşi puseră băuturile pe masă, iar Khalil 
aşeză geanta pe duşumea. 

— Vă deranjează dacă arunc o privire prin cameră? întrebă el. 

— Deloc. 

Khalil se duse la un perete pe care erau agăţate fotografii şi 
tablouri de aeronave diferite, inclusiv o pictură realistă a unui 
avion de vânătoare F-111, pe care o studie cu atenţie. 

— Asta a fost făcută după o fotografie, îi explică Paul Grey. 
Am pilotat mulţi ani acest tip de avion. 

— Da, ştiu asta. 

Paul Grey nu răspunse. 

Khalil studie alt perete pe care erau etalate citări pe ordin de 
zi, scrisori de recunoaştere a meritelor şi o casetă de sticlă care 
conţinea nouă medalii. 

— Multe dintre aceste medalii le-am primit în urma participării 
mele la Războiul din Golf, spuse Grey. Dar presupun că şi pe 
asta oştiţi. 


— Da. lar guvernul meu apreciază serviciile dumneavoastră în 
folosul nostru. 

Khalil se deplasă la un raft cu cărţi şi machete de plastic ale 
diferitelor tipuri de avioane. Paul Grey i se alătură şi luă o carte 
de pe raft. 

— Poftim - pe aceasta o veţi aprecia. A fost scrisă de 
generalul Gideon Shaudar. Mi-a dat-o cu autograf. 

Khalil luă cartea, cu un avion de vânătoare pe copertă şi văzu 
că este în ebraică. 

— Uitaţi-vă la dedicație, spuse Paul Grey. 

Asad Khalil deschise cartea la sfârşit, unde, după cum ştia, se 
afla începutul cărţii în ebraică, la fel şi în arabă, şi văzu că 
dedicaţia era în limba engleză, dar se mai aflau şi câteva 
caractere în ebraică pe care nu le putea traduce. 

— În sfârşit, există cineva care îmi poate traduce ce este scris 
în ebraică, spuse Paul Grey. 

Asad Khalil privi fix scrisul necunoscut şi spuse: 

— De fapt, este un proverb arab pe care îl apreciem şi noi, 
israelienii - „Acela care este duşmanul duşmanilor mei îmi este 
prieten”. Khalil îi restitui cartea lui Grey şi adăugă: Foarte 
potrivit. 

— Să stăm un minut înainte de a începe, spuse apoi Paul Grey 
şi puse cartea pe raft. 

Îl conduse pe Khalil spre un fotoliu capitonat de lângă măsuţa 
de cafea, iar el se aşeză vizavi. 

Paul Grey sorbi din sucul de portocală. Khalil bău din sticla cu 
apă. 

— Vă rog să mă înţelegeţi, domnule colonel, spuse Grey, că 
ceea ce am de gând să vă arăt poate fi considerat un material 
strict secret. Dar după cum am înţeles, îl pot arăta 
reprezentantului unui guvern prieten. Dacă se pune însă 
problema achiziţiei, trebuie să lămurim lucrurile. 

— Înţeleg. Oamenii mei lucrează deja în sensul ăsta. Apreciez 
măsurile de siguranţă, adăugă el. Nu am dori ca acest software 
să cadă în mâinile... să zicem, al inamicilor noştri comuni. 

Zâmbi. 

— Dacă vă referiţi la anumite popoare din Orientul Mijlociu, 
spuse Grey, zâmbind şi el, mă îndoiesc că ar fi capabili să le dea 
o întrebuințare în practică. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, 
domnule colonel, aceste popoare nu-şi folosesc creierul cu care 


s-au născut. 

— Niciodată să nu subestimezi un inamic, replică Asad 
zâmbind. 

— Încerc să nu o fac, dar dacă aţi fi fost cu mine în carlingă în 
timpul Războiului din Golf, aţi fi gândit că luptaţi împotriva unei 
bande de drogaţi. Ce spun eu acum nu îmi face cinste, dar 
vorbesc ca un profesionist, aşa că voi fi sincer. 

— După cum v-au spus colegii mei, răspunse Khalil, deşi sunt 
ataşat militar aero în cadrul ambasadei, mă tem că nu am 
experienţă practică în lupta aeriană. Specialitatea mea o 
reprezintă instruirea şi baza operaţiilor, aşa că nu vă pot delecta 
cu acte de eroism din război. 

Grey dădu afirmativ din cap. 

Khalil îşi privi gazda câteva momente. Ar fi putut să-l ucidă 
chiar în clipa în care acesta deschisese uşa bucătăriei sau în 
orice moment de atunci încoace, dar actul de a ucide îşi pierdea 
aproape rostul fără puţină distracţie. Malik îi spusese: „Toate 
felinele se joacă cu prada înainte de a o ucide. Nu te grăbi. 
Savurează momentul. Nu vei mai avea altă ocazie.” 

Khalil arătă cu capul spre ziarul de pe măsuţa de cafea. 

— Aţi citit ce s-a scris despre zborul Unu-Şapte-Cinci? întrebă 
el. 

— Da... spuse Grey privind ziarul, pentru asta vor cădea 
câteva capete. Adică, cum naiba au făcut aşa ceva clovnii ăia 
libieni? Să pui o bombă în avion este un lucru - dar gaze toxice? 
Apoi tipul fuge şi ucide câţiva agenţi federali. Văd aici mâna lui 
Mu'ammar Gaddafi. 

— Da? Poate. Păcat că bomba pe care aţi aruncat-o asupra 
reşedinţei lui din Al Azziziyah nu l-a ucis. 

Paul Grey nu răspunse câteva secunde. 

— Nu am participat la misiunea aceea, domnule colonel, 
spuse el, iar dacă serviciile dumneavoastră de informaţii cred 
asta, se înşală. 

Asad Khalil făcu din mână un gest împăciuitor. 

— Nu, nu, domnule căpitan - nu m-am referit la 
dumneavoastră personal, ci la Forţele Aeriene Americane. 

— Oh, mă scuzaţi. 

— Totuşi, continuă Khalil, dacă aţi fi fost în acea misiune, 
atunci v-aş fi felicitat şi v-aş fi mulţumit în numele poporului 
israelian. 


Faţa lui Paul Grey rămase lipsită de expresie, apoi se ridică şi 
spuse: 

— Ar fi timpul să ne ducem şi să aruncăm o privire, nu? 

Khalil se ridică, îşi luă geanta şi îl urmă pe Paul Grey spre 
capătul îndepărtat al camerei, unde se află două scaune 
pivotante, din piele, cu faţa către două ecrane. 

— Mai întâi, spuse Paul Grey, vă voi face o demonstraţie pe 
calculator, folosind această manetă şi claviatura. Apoi ne vom 
muta pe celelalte două scaune şi vom intra în lumea realităţii 
virtuale. Se duse la două scaune mai complicate, care nu aveau 
în faţă ecrane de televiziune. Aici folosim modele simulate pe 
computer pentru a da posibilitatea unei persoane să 
interacţioneze cu o imagine artificială tridimensională şi alţi 
factori de mediu. Cunoaşteţi procedura? 

Khalil nu răspunse. 

Paul Grey ezită un moment, apoi continuă: 

— Folosirea realităţii virtuale atrage participantul într-un 
mediu creat de computer, care simulează realitatea prin 
folosirea unor accesorii interactive ce trimit şi primesc 
informaţii. Aceste accesorii sunt ochelari caracteristici, căşti, 
mănuşi şi chiar costume speciale. Aici sunt două căşti cu câte 
un ecran stereoscopic pentru fiecare ochi, unde puteţi vedea 
imagini în mişcare ale mediului înconjurător simulat. Iluzia de a 
vă afla acolo - teleprezenţa este schimbată prin mişcarea 
senzorilor care preiau mişcările participanţilor şi modifică 
imaginea de pe ecran în timp util. 

Paul Grey privi la cumpărătorul potenţial, dar în ochii ascunşi 
de ochelarii de soare nu văzu niciun semn că ar înţelege sau nu. 

— Aici am instalat o carlingă obişnuită de avion de vânătoare, 
dotată cu pedale de cârmă, frâne, manetă de control, buton 
pentru lansarea bombelor şi aşa mai departe, continuă Paul 
Grey. Întrucât nu aveţi practică pe avioanele de luptă, nu veţi 
putea acţiona ca într-un zbor real, dar puteţi trăi lansarea unei 
bombe punându-vă doar casca stereoscopică în timp ce eu 
pilotez. 

Asad Khalil privi la accesoriile din jurul lui. 

— Da, avem dotări similare şi la forţele noastre aeriene, zise 
el. 

— Ştiu că aveţi. Dar acest software, care a fost recent pus la 
punct, este cu ani buni înaintea celor existente. Să ne aşezăm în 


faţa monitoarelor şi vă voi da o primă imagine înainte să trecem 
la realitatea virtuală. 

Reveniră în partea opusă a camerei, unde Paul Grey arătă 
spre unul din cele două scaune pivotante de piele, cu o consolă 
între ele şi o claviatură în faţă, Khalil se aşeză. 

— Acestea sunt scaune de la un vechi aparat F-111 cărora le- 
am montat câte un picior pivotant, zise Paul Grey, stând încă în 
picioare. Ca să fim în ton cu ce urmează. 

— Nu sunt prea confortabile. 

— Nu, nu sunt. Odată am zburat - zburam şi eu pe distanţe 
lungi şezând pe aceste scaune. Pot să vă pun haina în cuier? 

— Nu, mulţumesc. Nu sunt obişnuit cu aerul condiţionat. 

— Poate doriţi să vă scoateţi ochelarii după ce fac întuneric în 
cameră. 

— Da. 

Paul Grey se aşeză pe scaunul alăturat lui Khalil, luă o 
telecomandă de pe consolă, apăsă două butoane şi lumina 
începu să scadă în timp ce draperii grele acopereau ferestrele 
mari. Khalil îşi scoase ochelarii de soare. Rămaseră tăcuţi în 
camera întunecată, privind luminiţele aparaturii electronice din 
jur. 

Ecranul se lumină şi apăru imaginea unei carlingi şi parbrizul 
unui avion de vânătoare modem. 

— Aceasta este carlinga unui aparat F-16, spuse Paul Grey, 
dar în simularea de faţă pot fi folosite şi alte tipuri de avioane. 
Prima simulare va fi a unei misiuni de lansare de bombe. Piloții 
de luptă care se antrenează timp de zece sau cincisprezece ore 
cu acest software relativ ieftin sunt cu mult înaintea piloților 
care îngheaţă într-un antrenament obişnuit de luptă. Acest 
sistem poate economisi milioane de dolari pentru fiecare pilot. 

Imaginea ce se vedea prin parbrizul carlingii simulate se 
schimbă brusc, de la un cer albastru la un orizont verde. 

— Acum, spuse Paul Grey, folosesc doar manşa asta dotată cu 
câteva butoane de control şi claviatura, dar acest software 
poate intra în legătură şi cu majoritatea celor mai modeme 
avioane de luptă americane, care sunt plasate în simulatorul de 
realităţi virtuale aflat la sol, după cum vom vedea mai târziu. 

— Asta este foarte interesant. 

— Bine. Haideţi să bombardăm un pod. 

Imaginea văzută prin parbrizul carlingii simulate trecu de la 


un orizont şters la un peisaj cu dealuri şi văi prin care curgea un 
râu. 

In depărtare, apropiindu-se cu viteză, se afla un pod pe care 
se simula un convoi de tancuri şi camioane. 

— O clipă, spuse Paul Grey. Imaginea dispăru şi din nou se 
văzu cerul albastru în timp ce se simula ascensiunea avionului. 
in partea dreaptă a ecranului apăru imaginea unui radar. În 
acest moment, spuse Grey grăbit, atenţia pilotului ar trebui să 
fie concentrată pe radar. Vedeţi imaginea radar a podului? 
Computerul a izolat-o de tot ce îl înconjoară. Vedeţi liniile în 
cruce? Chiar acolo. Lansare - unu, doi, trei, patru... 

Ecranul din faţa lui Khalil arăta o vedere de sus şi de aproape 
a podului simulat pe care se deplasa coloana simulată 
motorizată. Patru explozii puternice, însoţite de un zgomot 
asurzitor, se auziră în microfon şi podul împreună cu vehiculele 
se dezintegrară într-o minge de foc. Podul începu să se 
prăbuşească, iar câteva vehicule se prăvăliră în apă, apoi 
imaginea îngheţă. 

— Aici este mai multă brutalitate decât mi-am dorit pentru 
acest program, spuse Paul Grey. Nu vreau să fiu acuzat că mă 
pasionează astfel de lucruri. 

— Dar probabil că vă dă unele satisfacţii. 

Paul Grey nu răspunse. 

Ecranul se albi, iar camera rămase întunecată. 

O vreme, amândoi bărbaţii stătură nemişcaţi. 

— Majoritatea programelor, spuse apoi Grey, nu dau astfel de 
detalii grafice, ci furnizează piloților numărul țintelor atinse şi 
evaluarea pagubelor produse. De fapt, domnule colonel, mie nu- 
mi place războiul. 

— Nu am vrut să vă jignesc. 

Luminiţele aparaturii electronice străluceau uşor iar Paul Grey 
întoarse capul spre oaspetele lui. 

— Imi puteţi arăta vreun act de identitate? 

— Bineînţeles. Dar mai întâi să ne aşezăm pe scaunele pentru 
realitatea virtuală şi să distrugem o ţintă reală în care apar 
femei şi copii. Poate... aveţi, de exemplu, o ţintă libiană? Mai 
precis, Al Azziziyah? 

Paul Grey se ridică şi inspiră adânc. 

— Cine naiba sunteţi? 

Se ridică şi Asad Khalil, ţinând într-o mână sticla de plastic, iar 


cealaltă mână vârâtă în buzunarul costumului. 

— Sunt - aşa cum Dumnezeu i-a spus lui Moise - cel ce sunt. 
Eu sunt cel ce sunt. Un răspuns remarcabil la o întrebare 
stupidă. Cine altcineva ar putea fi decât Dumnezeu? Dar 
presupun că Moise a fost nervos, nu prost. Un om nervos poate 
întreba: „Cine eşti?” atunci când, de fapt, se gândeşte la un 
lucru din două - sper că eşti sau sper că nu eşti cine cred că 
eşti. Deci, cine crezi că sunt, dacă nu sunt colonelul Itzak Hurok 
de la ambasada Israelului? 

Paul Grey nu răspunse. 

— Îţi voi da un indiciu. Uită-te la mine fără ochelari la ochi. 
Imaginează-ţi că nu am mustață. Cine sunt? 

Paul Grey dădu din cap. 

— Nu te preface că eşti prost, căpitane. Ştii cine sunt. 

Din nou, Paul Grey clătină din cap, dar de data aceasta făcu 
un pas înapoi, privind mâna lui Khalil vârâtă în buzunar. 

— Vieţile noastre s-au încrucişat pe 15 aprilie 1986, spuse 
Asad Khalil. Erai locotenent şi pilotai un avion de vânătoare F- 
111, decolat de la Baza Aeriană Lakenheath, nume de cod Elton. 
Atunci aveam şaisprezece ani şi duceam o viaţă fericită alături 
de mama mea, doi fraţi şi două surori în locul numit Al 
Azziziyah. In noaptea aceea au murit toţi. Deci, acesta sunt. De 
ce crezi că mă aflu acum aici? 

Paul Grey îşi drese glasul. 

— Dacă eşti militar, atunci înţelegi războiul şi ştii că ordinele 
nu pot fi nesocotite... 

— Taci. Nu sunt militar, dar sunt un luptător islamic pentru 
libertate. De fapt, tu şi prietenii tăi criminali aţi făcut din mine 
ceea ce sunt azi. lar acum am venit în casa ta frumoasă să 
răzbun sărmanii martiri din Al Azziziyah şi din toată Libia. Khalil 
îşi scoase pistolul din buzunar şi îl aţinti spre Paul Grey. 

Ochii lui Paul Grey se roteau înnebuniţi, ca şi când ar fi căutat 
o cale de scăpare. 

— Uită-te la mine, căpitane Paul Grey, îi spuse Khalil. Uită-te 
la mine. Eu reprezint realitatea. Nu stupida ta realitate virtuală 
lipsită de viaţă. Sunt o realitate în carne şi oase. 

Ochii lui Paul Grey reveniră la Asad Khalil. 

— Numele meu este Asad Khalil, spuse acesta, şi poţi duce cu 
tine în iad acest secret. 

— Uite ce este... domnule Khalil... 


ÎI privi cu atenţie şi în ochi îi apăru un semn de recunoaştere. 

— Da, eu sunt acel Asad Khalil, care a sosit cu zborul Unu- 
Șapte-Cinci. Bărbatul pe care îl caută guvernul tău. Ar trebui să 
mă caute aici sau la reşedinţa fostului general Wayciliff şi la 
fosta lui soţie. 

— Oh, Dumnezeule... 

— Sau la casa domnului Satherwaite, pe care îl voi vizita după 
asta, sau la domnul Wiggins, domnul McCoy, sau la colonelul 
Callum. Dar sunt bucuros să văd că nici tu şi nici ei nu au ajuns 
la o astfel de concluzie. 

— Cum ai aflat...? 

— Toate secretele sunt de vânzare. Compatrioţii voştri de la 
Washington v-au trădat pe toţi pentru bani. 

— Nu. 

— Nu? Poate că fostul tău colonel Hambrecht, colegul tău de 
escadron mi te-a vândut. 

— Nu... l-ai... l-ai... 

— Da, l-am omorât. Cu un topor. Tu nu vei avea parte de 
astfel de suferinţe fizice cum a avut el - ci doar de durere 
spirituală, în timp ce vei sta şi îţi vei contempla păcatele şi 
pedeapsa. 

Paul Grey nu răspunse. 

— Îţi tremură genunchii, căpitane, spuse Asad Khalil. Poţi să 
te uşurezi în pantaloni dacă vrei. Nu mă voi simţi jignit. 

— Ascultă, spuse Paul Grey, inspirând adânc. Eu nu am 
participat la misiunea aceea. Eu... 

— Oh. Atunci scuză-mă. Voi pleca. 

Zâmbi, apoi scoase dopul sticlei de apă minerală şi o vărsă pe 
Covor. 

Paul Grey privi apa împrăştiindu-se pe podea, apoi se uită din 
nou la Asad Khalil cu o expresie de nedumerire. 

Khalil avea pistolul Glock apropiat de corp, cu ţeava vârâtă în 
gâtul sticlei de plastic. 

Paul Grey văzu cum fundul sticlei este îndreptat spre el şi cum 
ţine Khalil pistolul, şi înţelese despre ce este vorba. Întinse 
mâinile într-un gest de apărare. 

— Nu! 

Khalil trase prin sticlă un singur glonţ, lovindu-l pe Paul Grey 
în abdomen. 

Grey se încovoie şi se împletici câţiva paşi înapoi până ce 


căzu în genunchi. Se prinse de abdomen cu ambele mâini, 
încercând să oprească fluxul de sânge, apoi privi în jos şi văzu 
că sângele i se scurge printre degete. Ridică privirea la Khalil, 
care venea spre el. 

— Opreşte-te... nu... 

Khalil ţinti cu pistolul Glock prin imitaţia de amortizor. 

— Nu mai am timp pentru tine, spuse el. Nu ai creierul cu care 
te-ai născut. 

Trase un singur glonţ în fruntea lui Paul Grey, împrăştiindu-i 
creierul prin ceafă. Înainte ca acesta să atingă podeaua, Khalil 
se întoarse şi îşi recuperă cele două cartuşe în timp ce auzea 
zgomotul căderii corpului pe covor. 

Khalil se duse la cutia deschisă de pe consola dintre cele două 
ecrane. Înăuntru găsi o mulţime de dischete pe care le puse în 
geanta lui neagră, apoi scoase şi discheta din computerul pe 
care îl folosise Grey. 

— Mulţumesc, domnule Grey, pentru demonstraţie. Dar în 
ţara mea războiul nu este un joc video. 

Privi în jur şi văzu pe masa de lucru agenda lui Paul Grey. Era 
deschisă la ziua respectivă şi conţinea o notă: „Col.H. - 9:30” 
Răsfoi agenda la data de 15 aprilie şi citi „Chemare conf. - 
escadron - a.m.” Închise agenda şi o lăsă pe masa de lucru. 
Lasă să se întrebe poliția cine este acest colonel H. şi dacă acest 
misterios colonel a furat secrete militare de la victima sa. 

Asad Khalil căută printre cărţile de vizită de pe masă şi le luă 
pe acelea ale membrilor încă în viaţă ai escadronului - Callum, 
McCoy, Satherwaite şi Wiggins. Pe fiecare se aflau adresele, 
numerele de telefon şi însemnări despre soţii şi copii. 

De asemenea, Khalil luă şi cartea de vizită a generalului 
Terrance şi a doamnei Gail Waycliff, foşti rezidenţi la 
Washington D.C., actualmente în iad. 

Găsi şi cartea de vizită a lui Steven Cox, pe care era scris cu 
roşu „K.I.A.” ceea ce însemna ucis în luptă. Pe ea se mai afla 
numele unei femei „Linda” şi specificarea „recăsătorită cu 
Charles Dwyer”, urmată de adresă şi număr de telefon. 

Pe cartea de vizită a lui William Hambrecht se afla o adresă 
din Anglia, care fusese tăiată cu o cruce, urmată de o adresă: 
Ann Arbor, Michigan şi specificarea „decedat”, cu data la care 
Khalil îl ucisese. Şi aici era trecut un nume de femeie „Rose” şi 
numele a două fete şi un băiat alături de cuvântul „copii”. 


Asad Khalil puse în buzunar toate cărţile de vizită, gândindu- 
se că ar putea folosi cândva aceste informaţii. Era bucuros că 
Paul Grey ţinuse o evidenţă atât de strictă. 

Asad îşi puse sub braţ sticla de plastic, ţinând pistolul în 
cealaltă mână. Îşi agăţă de umăr geanta de voiaj şi deschise 
uşa. Undeva în casă se auzea mergând un aspirator. Inchise uşa 
şi se luă după zgomot. 

Femeia care făcea curăţenie se afla în sufragerie, cu spatele 
la el, şi nu îl auzi cum se apropie din spate. Zgomotul 
aspiratorului era destul de puternic, iar în depărtare se auzea 
muzică, aşa că el nu se mai obosi să folosească sticla de plastic, 
ci îi puse pur şi simplu pistolul la ceafă. O auzea cum cântă în 
timp ce muncea. Apăsă pe trăgaci, iar ea se împletici vreo doi 
paşi, apoi căzu pe covor, lângă aspiratorul care se răsturnase. 

Khalil îşi puse pistolul Glock în buzunar, băgă sticla de plastic 
în geantă, puse aspiratorul pe covor, dar îl lăsă să meargă, apoi 
recuperă cartuşul. Găsi drumul spre bucătărie şi ieşi afară. 

Îşi puse ochelarii de soare şi refăcu drumul îndărăt, pe lângă 
piscină, apoi dincolo de gard, pe aleea mărginită de tufe, până 
la platforma din faţa hangarului. Observă că avionul cu care 
venise era acum întors cu botul spre calea de rulare. 

Nu îşi văzu pilotul, aşa că se grăbi spre hangar. Privi înăuntru, 
dar nu o văzu, apoi auzi voci de la etaj. 

Se duse spre scară, după care înţelese că vocile proveneau de 
la un televizor sau de la un aparat de radio. Uitase numele 
tinerei, aşa că strigă: 

— Hei! Hei! 

Vocile se opriră şi Stacy Moll se aplecă peste balustradă, 
privind în jos. 

— Ai terminat? 

— Am terminat. 

— Cobor imediat. Se făcu nevăzută, apoi reapăru pe scară şi 
cobori în hangar. Eşti gata de plecare? 

— Da. Gata. 

Ea ieşi din hangar, iar el o urmă. 

— Poţi mânca de pe podeaua hangarului, aşa-i de curată, 
spuse ea. Tipul ăsta e un constipat. Poate este homosexual. 
Crezi că este? 

— Poftim? 

— N-are importanţă. Ea se apropie de avion, pe partea 


pasagerului, cu bărbatul în urma ei. A cumpărat vasele? 

— Da, le-a cumpărat. 

— Grozav. Hei, voiam să le văd şi eu. Le-a cumpărat pe toate? 

— Da, pe toate. 

— Păcat. Adică, bravo ţie. Ai primit un preţ bun? 

— Da. 

— Bravo. Ea se căţără pe aripă şi întinse mâna după geantă, 
iar Khalil i-o dădu. Nu pare mult mai uşoară. 

— Individul mi-a dat câteva sticle cu apă minerală pentru 
întoarcere. 

Ea deschise uşa şi puse geanta pe locul din spate. 

— Sper că ţi-a dat şi bani peşin. 

— Bineînţeles. 

Tânăra intră în carlingă şi se strecură pe locul din stânga. 
Khalil o urmă, se aşază pe locul din dreapta şi îşi puse centura 
de siguranţă. Chiar cu uşa deschisă, în micuța carlingă era 
foarte cald, iar Khalil simţi cum îi apar broboane de sudoare pe 
faţă. 

Pilotul porni motorul, se depărtă de hangar şi o luă la dreapta, 
pe calea de rulare. Îşi puse casca pe cap şi îi făcu un semn lui 
Khalil să facă la fel. 

El nu mai avea chef să o asculte pe femeie, dar făcu ce i se 
spuse. În căşti se auzi vocea ei! 

— Am luat o cutie de Coca din frigider şi i-am lăsat un dolar. l- 
ai spus? 

— Da. 

— Ţine de protocol. Înţelegi? În meseria de pilot este mult 
protocol. Poţi împrumuta orice fără să ceri permisiunea, dar 
trebuie să laşi un bilet. Poţi lua o sticlă de bere sau una de Coca, 
dar trebuie să laşi un dolar. Cu ce se ocupă acest tip, Grey? 

— Nu face nimic. 

— De unde face rost de bani? 

— Nu este treaba mea. 

— Mda. Nici a mea. 

Continuau să ruleze încet pe căile de acces, spre zona de 
decolare, şi când ajunseră acolo, Stacy Moll ridică privirea spre 
mâneca de vânt şi îndreptă aparatul spre capătul pistei 23. Apoi 
se întinse peste Asad Khalil, închise uşa şi o încuie. 

Pilotul făcu o transmisie prin radio câtre celelalte aeronave, 
privi cerul din jurul lor, apoi ambală motorul. Eliberă frâna şi 


începu să prindă viteză. 

Avionul se ridică în aer, iar la o sută cincizeci de metri viră 
spre nord, înapoi către Aeroportul Municipal Craig din 
Jacksonville. 

În primele minute se menţinură la înălţime joasă, apoi 
începură să urce. Aparatul se stabili la o altitudine de croazieră 
de zece mii cinci sute de metri, cu o viteză de o sută patruzeci 
de noduri. 

— Până la Craig, spuse Stacy, mai avem treizeci şi opt de 
minute. 

Khalil nu răspunse. 

Rămaseră tăcuţi câteva clipe, apoi ea îl întrebă: 

— Încotro te îndrepţi mai departe? 

— După-amiază am un zbor spre Washington, apoi direct la 
Atena. 

— Ai făcut tot drumul ăsta doar pentru atât? 

— Da. 

— lisuse. Sper că a meritat. 

— Într-adevăr. 

— Poate ar trebui să intru şi eu într-o afacere cu vase antice. 

— Presupune şi anumite riscuri. 

— Mda? Oh, adică - ceva de genul că aceste vase nu ar trebui 
să părăsească ţara. 

— Ar fi mai bine să nu mai discuţi cu nimeni despre zborul 
ăsta. Am spus deja prea multe. 

— Voi fi mormânt. 

— Poftim? 

— Buzele îmi sunt pecetluite. 

— Da. Bine. Mă întorc peste o săptămână. Aş vrea să te 
angajez încă o dată. 

— Nicio problemă. Data viitoare poate stai mai mult - am 
putea să bem ceva. 

— Ar fi plăcut. 

În următoarele zece minute nu vorbiră, apoi ea zise: 

— Data viitoare, sună de la aeroport şi va veni cineva să te ia. 
Nu trebuie să mai iei un taxi. 

— Mulţumesc. 

— De fapt, dacă doreşti, te pot duce eu cu maşina la aeroport. 

— Foarte amabil din partea ta. 

— Nicio problemă. Trimite doar un fax sau sună la telefon cu o 


zi ori două înainte de a veni, ca să nu am niciun program. Sau 
poţi face chiar acum o rezervare, când te duci la biroul de 
recepţie. 

— Aşa voi face. 

— Bine. lată cartea mea de vizită. 

Scoase din buzunar cartea de vizită şi i-o dădu. 

Pe parcursul zborului tânăra făcu conversaţie cu pasagerul, 
iar el îi dădu răspunsurile potrivite. 

— Ai luat legătura cu prietenul tău de la Spruce Creek? 
întrebă el în timp ce coborau. 

— Păi... m-am gândit să-l sun şi să-i spun că eram prin 
apropiere... apoi mi-am zis, la dracu' cu el. Nu merită să-l sun. 
Odată, o să zbor la altitudine mică şi o să-i arunc în piscină un 
aligator viu. Râse. Ştiu un tip care a făcut asta fostei lui 
prietene, dar aligatorul s-a lovit de acoperişul casei şi a murit. 
Păcat de el. 

Khalil se trezi zâmbind, imaginându-şi toate astea. 

Ea îl observă că zâmbeşte şi râse. 

— Bună poantă, nu-i aşa? 

În timp ce se apropiau de Aeroportul Municipal Craig, ea ceru 
prin radio instrucţiunile pentru aterizare de la turnul de control. 

Turnul îi dădu permisiunea şi după cinci minute zbura pe 
pistă, iar după alte câteva minute atingeau solul. 

Avionul rulă apoi pe calea de acces spre Serviciile Aeriene 
Alpha, iar Stacy Moll opri motorul şi frână la cincisprezece metri 
de birou. 

Khalil îşi luă geanta şi amândoi coborâră din avion şi porniră 
pe jos spre clădire. 

— Ţi-a plăcut zborul? întrebă Stacy. 

— Foarte mult. 

— Bine. Nu întotdeauna vorbesc atât de mult, dar mi-a făcut 
plăcere compania ta. 

— Mulţumesc. Şi tu ai fost un companion plăcut. Şi un pilot 
foarte bun. 

— Mulţumesc. 

Înainte de a intra în birou, el mai spuse: 

— AŞ putea să-ţi cer să nu menţionezi că am fost la Spruce 
Creek? 

— Sigur, admise fata, aruncându-i o privire. Nu este nicio 
problemă. Preţul este acelaşi ca pentru Daytona Beach. 


— Mulţumesc. 

Intrară în birou, iar funcţionara de la masă se ridică şi se duse 
la tejghea. 

— A fost plăcută călătoria? întrebă ea. 

— Da. Foarte plăcută. 

Femeia examină câteva hârtii, apoi îşi privi ceasul şi făcu 
câteva însemnări. 

— Bine, trei sute cincizeci este de ajuns. Îi numără restul de o 
sută şi cincizeci de dolari şi îi înmână. Poţi să ţii chitanţa de cinci 
sute de dolari - pentru decontare, zise ea şi îi făcu cu ochiul 
conspirativ. 

Khalil puse banii în buzunar. 

— Dacă nu ai nicio treabă pentru mine, spuse Stacy Moll, îl voi 
duce pe domnul Poulos înapoi la Jacksonville. 

— Nu, draga mea. 

— Bine. Mă voi ocupa de avion la întoarcere. 

— Vă mulţumesc pentru că aţi ales Compania Alpha, zise 
femeia de la tejghea. Să apelaţi tot la noi. 

— Vrei să faci o rezervare pentru săptămâna viitoare? îl 
întrebă Stacy pe Khalil. 

— Da. La aceeaşi oră, de azi într-o săptămână. Cu aceeaşi 
destinaţie. Daytona Beach. 

— S-a făcut, spuse femeia, notând pe o hârtie. 

— Şi aş dori să piloteze tot această doamnă, adăugă Khalil. 

— Pesemne că vă place să fiţi pedepsit, spuse femeia 
zâmbind. 

— Poftim? 

— Vorbeşte de te asurzeşte. Bine, ne vedem săptămână 
viitoare, zise ea, apoi i se adresă lui Stacy Moll: Îţi mulţumesc că 
îl conduci pe domnul Poulos. 

— Nicio problemă. 

Asad Khalil şi Stacy Moll ieşiră în căldura de afară. 

— Maşina mea este acolo, spuse ea. 

Khalil o urmă la o maşină mică, decapotabilă, cu acoperişul 
ridicat. Ea descuie portierele cu telecomanda şi îl întrebă: 

— Să dau jos acoperişul? 

— Lasă-l aşa. 

— Bine. Aşteaptă puţin până o răcoresc. Stacy urcă în maşină, 
porni motorul, dădu drumul la aerul condiţionat, aşteptă un 
minut, apoi zise: Este în regulă. 


El se aşeză pe locul pasagerului. 

— Pune-ţi centura, îi spuse fata. Asta este legea. 

El urmă instrucţiunile. 

Tânăra dădu în marşarier, apoi conduse spre ieşire. 

— La ce oră ai avion? îl întrebă ea. 

— La ora unu p.m. 

— Ai timp suficient. leşiră din aeroport şi ea începu să 
accelereze. Nu conduc atât de bine pe cât pilotez, spuse ea. 

— Mergi mai încet, te rog. 

— Bineînţeles. Te superi dacă fumez? 

— Deloc. 

Ea scoase o ţigară din pachet şi o aprinse cu bricheta maşinii. 

— Vrei şi tu una? 

— Nu, mulţumesc. 

— Ţigările astea mă vor ucide. 

— Probabil. 

— În Jacksonville există un restaurant grecesc grozav, spuse 
ea. Spiro's. Săptămâna viitoare când vii, poate luăm masa 
acolo. 

— Ar fi minunat. Voi aranja să rămân peste noapte. 

— Mda. De ce atâta grabă? Viaţa este scurtă. 

— Într-adevăr, aşa este. 

— Care este numele mâncării aceleia cu vinete? Ceva cu 
mu... Mulaka? Cum se numeşte? 

— Nu ştiu. 

— Ba ştii, spuse ca, privindu-l. Este un fel faimos de mâncare 
grecească. Mu. Ceva cu mu. Vinete prăjite în ulei de măsline şi 
cu brânză de capră. Ştii? 

— Există multe feluri de mâncare din diferite provincii de care 
nici nu am auzit, replică el. Eu sunt din Atena. 

— Da? La fel ca tipul ăla care deţine restaurantul. 

— Atunci cred că inventează diferite feluri pe gustul 
americanilor şi dă diverse nume creaţiilor lui. 

— Nu m-ar surprinde, zise ea râzând. Asta am păţit odată în 
ltalia. Ei nu auziseră niciodată de mâncărurile pe care le 
doream. 

Se aflau pe o porţiune semirurală a autostrăzii. 

— Mă jenez să-ţi spun că ar fi trebuit să folosesc toaleta la 
aeroport, spuse Khalil. 

— Oh. Vrei să faci pipi? Nicio problemă. Puțin mai departe 


este o staţie de benzină. 

— Mai bine aici, dacă nu te deranjează. Am o mică urgenţă. 

— Am înţeles. Trase maşina pe un drum de fermă şi opri 
motorul. Fă-ţi treaba. N-am să trag cu ochiul. 

— Mulţumesc. 

El ieşi din maşină, făcu câţiva paşi spre un desiş de tufişuri şi 
urină. Băgă mâna în buzunarul hainei şi reveni la maşină, 
rămânând în picioare în faţa uşii deschise. 

— Te simţi mai bine? zise ea. 

El nu răspunse. 

— Urcă în maşină. 

Din nou, niciun răspuns. 

— Te simţi bine? Dimitrious? 

El inspiră adânc şi îşi dădu seama că inima îi bătea foarte 
tare. Tânăra cobori din maşină, o ocoli şi îl apucă de braţ. 

— Hei, te simţi bine? 

— Eu... da. Mă simt bine, spuse el, privind-o. 

— Vrei apă? Ai nişte sticle de apă în geantă? 

— Nu. Sunt bine, spuse el, inspirând adânc. Sunt gata de 
drum, zise, încercând să zâmbească. 

— Bine. Să plecăm, spuse fata, zâmbind la raidul ei. 

Urcară în maşină şi reveniră pe drumul principal. 

Asad Khalil rămase tăcut, încercând să înţeleagă de ce nu o 
ucisese. Se linişti amintindu-şi spusele lui Malik, anume că, 
fiecare crimă atrăgea un risc, şi poate că această crimă nu era 
necesară. Mai era un motiv pentru care nu o ucisese, dar nu 
voia să cugete care ar putea fi acela. 

Ajunseră la Aeroportul Internaţional Jacksonville, iar ea trase 
maşina în zona destinată plecărilor. 

— Am ajuns. 

— Mulţumesc. Se cuvine să-ţi dau un bacşiş? 

— Nu. Invită-mă la cină. 

— Bine. Săptămâna viitoare. 

El deschise portiera şi cobori din maşină. 

— Drum bun spre casă, spuse ea. Pe săptămâna viitoare. 

— Da. Îşi luă geanta neagră de pe locul din spate şi tocmai 
închidea uşa când spuse: Mi-a plăcut conversaţia noastră. 

— Vrei să spui monologul meu? Ea râse. Pe curând, 
aligatorule. 

— Poftim? 


— Trebuie să spui: „După o vreme voi fi crocodil”. 

— Să spun...? 

— Să nu uiţi - cina la Spiro's. Vreau să comanzi meniul în 
greceşte. 

— Bine. Îţi doresc o zi bună. 

El închise uşa. 

Tânăra lăsă geamul în jos şi îi spuse: 

— Musaca. 

— Poftim? 

— Felul apela de mâncare grecească. Musaca. 

— O, da, bineînţeles. 

Ea îi făcu semn cu mâna şi demară. Khalil o urmări cu privirea 
până ce dispăru din vedere, apoi se duse la un şir de taxiuri şi îl 
alese pe primul. 

— Unde să vă duc? întrebă şoferul. 

— Aeroportul Municipal Craig. 

— Urcaţi. 

Taxiul îl duse înapoi la Aeroportul Municipal Craig, unde Khalil 
îl îndreptă pe şofer spre agenţia de închiriat maşini situată lângă 
locul în care îşi parcase maşina Mercury. Plăti cursa, aşteptă 
până ce taxiul plecă, apoi se duse la maşina lui. 

Urcă, porni motorul şi deschise geamurile. 

Asad Khalil ieşi din aeroport şi îşi programă sistemul de 
navigaţie prin satelit pentru Moncks Corner, Carolina de Sud. Îşi 
spuse: „Acum îi voi face o vizită, pe care ar fi trebuit să o onorez 
mai de mult, locotenentului William Satherwaite, care mă 
aşteaptă, dar care nu bănuieşte că moare astăzi.” 


38 


Până luni după-amiază, îmi mutasem toate lucrurile, toate 
dosarele la Centrul de Comandă al Cazului împreună cu aproape 
patruzeci de bărbaţi şi femei. Centrul este instalat într-o 
încăpere spațioasă, care aminteşte de camera de la Clubul 
Conchistadorilor. Era un adevărat vacarm, de parcă era sfârşitul 
lumii, telefoanele sunau,  faxurile  bâzâiau, terminalele 
computerelor licăreau şi aşa mai departe. Nu sunt destul de 
familiarizat cu noua tehnologie, iar ideea mea despre tehnologia 
înaltă se reduce la o lanternă şi un telefon, dar creierul îmi 
funcţionează de minune. Oricum, Kate şi cu mine aveam mesele 
de lucru faţă în faţă, într-o nişă de mărimea unui cufăr, dar era 
destul de curată, presupun, deşi puţin ciudată. 

Aşa că, o dată instalat, am început să citesc un lung şir de 
note şi rapoarte, plus câteva din tâmpeniile pe care le notasem 
în ziua precedentă la Washington. Acesta nu este felul meu de a 
lucra la un caz, dar pentru moment nu aveam altceva de făcut. 
Într-un caz obişnuit de crimă, m-aş afla afară pe stradă, sau la 
morgă, sau lângă medicul legist, scoţându-l din fire şi, în 
general, călcând pe nervi o mulţime de oameni, astfel ca viaţa 
mea să pară mai bună. 

— Ai văzut această notă despre funeralii? m-a întrebat Kate, 
ridicând privirea. 

— Nu, nu am văzut-o. 

Ea s-a uitat la nota din mâna ei şi mi-a citit pregătirile pentru 
înmormântare. Nick Monti era privegheat la pompele funebre 
din Queens, iar funeraliile erau programate pentru marţi. 
Corpurile lui Phil Hundry şi Peter Gorman se trimiteau cu vaporul 
în oraşele lor de origine. Meg Collins, ofiţerul de serviciu, urma 
să fie dusă la New Jersey şi îngropată miercuri. Datele despre 
funeraliile lui Andy McGill şi Nancy Tate aveau să fie anunţate şi 
am presupus că medicul legist nu eliberase încă certificatele de 
deces. 

Am fost aproape la fiecare priveghi, înmormântare, slujbă 
comemorativă a tuturor persoanelor cu care am lucrat vreodată 
şi niciodată nu am lipsit de la funeraliile unei persoane ucise la 
datorie. Dar acum nu aveam timp pentru morţi, aşa că i-am 
spus lui Kate: 

— Voi sări peste înmormântări. 


Ea a dat din cap, darnu a zis nimic. 

Am continuat să citim, să răspundem la telefon şi să citim 
faxuri. Am reuşit să-mi preiau mesajele de pe e-mail, dar, în 
afară de anunţul cu înmormântarea de marţi, nu era nimic 
interesant. Am băut cafea, am schimbat idei şi teorii cu 
persoanele din jurul nostru şi, în general, am ars gazul 
aşteptând să apară ceva. 

Pe măsură ce alte persoane intrau în încăpere, aceştia se 
uitau la Kate şi la mine - presupun că eram un fel de celebrităţi, 
fiind singurii martori oculari ai celei mai mari crime în masă din 
istoria Americii. Adică martori în viaţă, aş putea spune. 

Jack Koenig a intrat în încăpere şi a venit la noi. S-a aşezat pe 
un scaun, aşa că se afla dincolo de nişă. 

— Adineauri am primit de la Langley un comunicat strict 
secret, a spus el - la ora şase şi treizeci p.m., ora Germaniei, că 
un bărbat cu semnalmentele lui Asad Khalil a ucis, împuşcându- 
I, un bancher american din Frankfurt. Trăgătorul a scăpat. Dar 
patru martori oculari l-au descris pe acesta ca pe un posibil 
arab, aşa că poliţia locală le-a arăta fotografia lui Khalil, iar ei l- 
au identificat. 

Eram condamnat, cel puţin. Zdrobit Mi-am văzut întreaga 
carieră cum se duce pe apa sâmbetei. Calculasem greşit şi când 
faci aşa ceva trebuie să te întrebi dacă nu cumva ai pierdut tot 
ce ai avut. 

Am privit-o pe Kate şi am văzut că şi ea părea şocată. Crezuse 
şi ea că Asad Khalil se află încă în State. 

Mă gândeam deja la demisie şi la o penibilă petrecere de 
adio. Era un sfârşit trist. Nu te refaci profesional ratând cel mai 
mare caz din lume. M-am ridicat. 

— Ei bine... asta este, am spus... presupun... adică... 

Pentru prima dată în viaţa mea mă simţeam ca un ratat, ca 
un palavragiu incompetent, ca un idiot şi un nebun. 

— Stai jos, a zis încet Jack. 

— Nu, plec. Îmi pare rău, prieteni. 

Mi-am înşfăcat haina şi am ieşit pe culoar, cu mintea goală, 
mergând ca un robot, fără să-mi dau seama. 

Nu mi-am amintit nici măcar cum ajunsesem la lift, dar mă 
aflam acolo, aşteptând să se deschidă uşile. Ca lucrurile să fie şi 
mai rele, pierdusem cei treizeci de dolari în favoarea CIA. 

Deodată, Kate şi Jack au apărut lângă mine. 


— Ascultă, a spus Jack, nu trebuie să sufli o vorbă nimănui. 

Nu înţelegeam nimic. 

— Identificarea nu este concludentă, a spus el... Cum ar putea 
fi? Corect? Deci, toată lumea ar trebui să lucreze la acest caz ca 
şi cum Khalil s-ar afla în ţară. Înţelegi? Doar un număr restrâns 
de oameni cunosc acest incident din Frankfurt. M-am gândit că- 
ţi datorez această informaţie. Nici măcar Stein nu ştie. John, 
trebuie să păstrezi totul pentru tine. 

Am dat afirmativ din cap. 

— Şi să nu foci nimic care să producă suspiciuni. Cu alte 
cuvinte, nu poţi demisiona. 

— Ba da, pot. 

— John, nu poţi face asta, a spus Kate. Este ultimul lucru pe 
care ar trebui să-l faci. Trebuie să mergi mai departe ca şi când 
nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Nu pot. Nu sunt un bun actor. Şi cu ce scop? 

— Scopul este să nu distrugi moralul şi entuziasmul tuturor, a 
zis Jack. Ascultă, nu ştiu dacă acest tip din Frankfurt este cu 
adevărat Khalil. Incercă să facă o glumă: De ce s-ar duce 
Dracula în Germania? 

Nu voiam să mi se amintească analogia mea stupidă cu 
Dracula, dar am încercat să mă liniştesc şi să gândesc raţional. 

— Poate a fost o înscenare, am spus în cele din urmă. O 
asemănare. 

— Aşa este, a spus Koenig dând din cap. Nu ştim sigur. 

Liftul a sosit, uşile s-au deschis, dar cu nu am păşit înăuntru. 

De fapt, mi-am dat seama că Kate mă ţinea de braţ. 

— Vă dau amândurora posibilitatea să zburaţi la Frankfurt în 
seara asta, a spus Koenig şi să vă alăturaţi echipei americane de 
acolo - FBI, CIA şi poliţiei locale, şi Serviciului de Informaţii 
German. Cred că ar trebui să plecaţi. Vă voi însoţi şi eu o zi sau 
două, a adăugat el. 

Nu am răspuns. 

— Cred că ar trebui să mergem, John, a zis Kate în cele din 
urmă. 

— Mda... presupun... mai bine decât să stăm aici... 

Koenig şi-a privit ceasul de mână. 

— Este un zbor Lufthansa la ora 8:10 p.m. spre Frankfurt, de 
pe aeroportul JFK. Ajunge acolo mâine dimineaţă. Ted ne va 
întâmpina... 


— Nash? Nash este acolo? Credeam că este la Paris. 

— Presupun că a fost acolo, dar acum se află în drum spre 
Frankfurt. 

Am dat din cap. Era ceva ciudat aici. 

— Okay, a pus Jack, hai să încheiem discuţia şi ne vedem pe 
aeroport nu mai târziu de ora 7 p.m. Compania Lufthansa, ora 
8:10 p.m. spre Frankfurt Biletele le vom găsi acolo. Luaţi-vă 
bagaje pentru mai mult timp. 

S-a întors şi a pornit înapoi spre Centrul de Comandă al 
Cazului. 

— John, a spus Kate după o vreme, ceea ce îmi place la tine 
este optimismul. Nu te laşi doborât de nimic. Priveşti problemele 
ca pe o provocare, nu ca... 

— Nu am nevoie să-mi ridici moralul. 

— Bine. 

Amândoi am revenit la Centrul de Comandă al Cazului. 

— Frumos din partea lui Jack să ne trimită la Frankfurt, a spus 
Kate. Ai fost vreodată acolo? 

— Nu. 

— Eu am fost de câteva ori. Apoi continuă: Călătoria asta ne- 
ar putea duce prin toată Europa, urmărind diverse piste. Poţi să 
pleci lăsând doar un scurt mesaj, fără să-ţi faci prea multe 
probleme? 

Părea că această întrebare ascundea o alta, dar am răspuns 
simplu: 

— Nicio problemă. 

Am intrat în Centrul de Comandă şi ne-am dus la mesele 
noastre. Mi-am pus câteva hârtii în geanta diplomat, iar restul 
le-am vârât în sertare. Voiam s-o sun pe Beth Penrose, dar m- 
am gândit că ar fi mai bine să ajung întâi acasă. 

Kate a terminat cu hârtiile ei şi mi-a spus: 

— Mă duc acasă să împachetez. Tu mai stai? 

— Da... nu am nevoie decât de câteva minute ca să-mi fac 
bagajul. Ne vedem la aeroport. 

— Pe curând. A făcut câţiva paşi, apoi s-a întors şi şi-a 
apropiat faţa de a mea. Dacă Asad Khalil este aici, atunci ai avut 
dreptate. Dacă se află în Europa, vei fi şi tu acolo. Okay? 

Am observat câteva persoane care ne priveau. 

— Mulţumesc, i-am spus cu. 

Kate a plecat. 


M-am aşezat la masa mea şi am reflectat la această turnură a 
evenimentelor, încercând să analizez lucrurile la rece. Chiar 
dacă Asad părăsise ţara, de ce şi cum ajunsese în Europa? Până 
şi un tip ca el ar fi plecat întâi acasă pentru o bătaie pe umăr. 
lar lichidarea unui bancher nu era chiar un al doilea pas 
important după cele făcute aici. Şi totuşi... pur şi simplu îmi luau 
neuronii foc de atâta gândit. Este uşor să te păcăleşti când eşti 
mult prea deştept pentru propriul tău bine. 

Vreau să spun că creierul este un lucru remarcabil. Este 
singurul organ cognitiv din corpul uman, cu excepţia penisului. 
Aşa că, am rămas pe loc şi mi-am pus gândurile în ordine. 
Celălalt organ al meu zicea: „Du-te în Europa cu Kate şi culcă-te 
cu ea. În New York nu ai ce face, John.” Dar etajul superior al 
intelectului meu zicea: „Cineva încearcă să scape de tine”. Asta 
nu însemna că cineva în mod special încerca să mă trimită peste 
Ocean ca să facă o glumă. Poate că acea crimă din Frankfurt, 
atribuită lui Khalil, a fost comisă fie de libieni, fie de CIA. Este 
într-adevăr neplăcut când nu ştii ce este real şi ce este fals, cine 
îţi sunt prietenii şi cine duşmanii - ca Ted Nash. 

Uneori îi invidiez pe oamenii cu capacitate intelectuală 
redusă. Cum este unchiul meu Bertie, care este senil. De Paşte 
îşi piteşte propriile ouă. Inţelegeţi ce vreau să spun? 

Dar eu nu mă aflam încă în situaţia unchiului Bertie. Aveam 
prea multe sinapse active, iar creierul îmi lua foc de informaţii, 
teorii, posibilităţi şi suspiciuni. 

M-am ridicat să plec, apoi m-am aşezat şi iar m-am ridicat. 
Acţionam destul de ciudat, aşa că m-am îndreptat spre uşă, cu 
geanta diplomat în mână, hotărât să iau o decizie înainte de a 
pleca la aeroport. În momentul acela înclinam spre Frankfurt. 

Am ajuns la lift, dar spre mine venea Gabriel Haytham. M-a 
văzut şi mi-a făcut semn să mă duc la el. M-am apropiat. 

— Cred că am ceva proaspăt pentru tine, mi-a zis cu glas 
scăzut. 

— Adică? 

— Am avut un tip în camera de interogatoriu - tipul este libian 
şi e legătura cu una dintre echipele noastre de filaj... 

— Vrei să spui că s-a oferit voluntar? 

— Mda. Chiar aşa. Până acum nu ne-a mai făcut nicio 
problemă, nu s-a oferit voluntar niciodată ca informator, nu se 
află pe nicio listă neagră. Un tip obişnuit, pe nume Fadi Aswad... 


— De ce toate numele sună ca o linie de start de la Knicks? 

Gabriel a râs. 

— Hei, încearcă în Cartierul chinezesc. Numele lor au 
rezonanţa piuiturilor de la jocurile automate. Ascultă. Acest tip, 
Aswad, este şofer de taxi şi are un cumnat, tot libian, pe nume 
Gamal Jabbar. Şi acesta este şofer de taxi. Noi, arabii, suntem 
toţi şoferi de taxi, corect? 

— Corect. 

— Deci, sâmbătă dimineaţa devreme, Gamal Jabbar îl sună pe 
cumnatul său, Fadi Aswad, şi îi spune că va fi plecat toată ziua, 
că are o cursă specială pentru cineva pe care trebuie să-l ia de 
pe aeroportul JFK şi că nu este prea încântat de chestia asta. 

— Ascult. 

— Gamal a mai zis că, dacă întârzie acasă, Fadi să o sune pe 
soţia lui, care este sora lui Fadi, şi să o asigure că totul este în 
ordine. 

— Şi? 

— Ei bine, trebuie să-i cunoşti pe arabi. 

— Încerc. 

— Ce voia Gamal să-i spună cumnatului său... 

— Mda. Am priceput. Ceva de genul, aş putea întârzia chiar 
mai mult. 

— Corect. Sau aş putea fi mort. 

— Deci, unde este Gamal? 

— Este mort. Dar Fadi nu ştie. Adineauri am luat legătura cu 
Omuciderile. Poliţiştii de la Perth Amboy au primit un telefon în 
dimineaţa asta de la un navetist care s-a aflat într-o parcare la 
ora şase şi treizeci şi a văzut un taxi galben cu plăcuţă de 
înmatriculare de New York. S-a gândit că era destul de ciudat şi 
s-a apropiat de maşină, a privit înăuntru şi a văzut un individ pe 
jumătate prăbuşit în scaunul şoferului. Portierele erau încuiate. 
S-a dus la o cabină telefonică şi a sunat la nouă-unu-unu. 

— Să mergem să vorbim cu Fadi, am spus eu. p 

— De acord. Dar cred că am scos de la el tot ce se putea. In 
arabă. 

— Lasă-mă să încerc eu în engleză. 

Am pornit amândoi pe un coridor lung. 

— De ce mi-ai spus toate astea, l-am întrebat pe Gabe. 

— De ce nu? Ai nevoie de nişte indicii. Apoi a adăugat: Să-i ia 
dracu’ pe cei de la FBI. 


— Amin. 

Ne-am oprit în faţa uşii camerei de interogatoriu. 

— Am primit prin telefon, a spus Gabe, un raport preliminar 
din partea medicului legist. Tipul ăsta, Gamal, a fost ucis cu un 
singur glonţ tras prin spătarul scaunului lui, care i-a retezat 
coloana vertebrală, a atins ventriculul drept şi s-a înfipt în bord. 

— Calibrul patruzeci? 

— Da. Glonţul este deformat, dar cu siguranţă este de 
patruzeci. Tipul este mort de sâmbătă după-amiază târziu sau 
seara devreme. 

— A verificat cineva punctele prin care a trecut? 

— Mda, dar nu există nicio înregistrare la punctele de taxare 
pe numele lui în ziua de sâmbătă. Gamal locuia în Brooklyn, s-a 
dus probabil la aeroportul JFK şi a ajuns apoi în New Jersey. Nu 
poţi să ajungi acolo fără să plăteşti taxele de drumuri şi poduri, 
aşa că a plătit cu bani peşin sau poate că pasagerul lui stătea 
pe locul din spate ascuns după un ziar sau altceva. Nu vom reuşi 
niciodată să-i stabilim traseul cu precizie, dar numărul de 
kilometri înregistraţi la bord corespunde unei călătorii de la 
aeroport până la locul în care l-am găsit pe el şi taxiul. Nu avem 
o identificare precisă a individului, dar poza veche de pe 
permisul lui semăna cu decedatul. 

— Altceva? 

— Acestea sunt datele cele mai importante. 

Am deschis uşa şi amândoi am intrat în micuța încăpere de 
interogatoriu. La masă şedea Fadi Aswad, îmbrăcat în blugi, 
pantofi sport şi pulover verde. Fuma o ţigară, scrumiera era 
plină de mucuri, iar camera plină de fum. Aceasta este o clădire 
federală în care nu se fumează, dar când eşti suspect sau 
martor la un delict major, ai voie să fumezi. 

În cameră mai era un individ de la ATTF/NYPD, supraveghind 
martorul să nu se sinucidă mai repede decât ai trage dintr-o 
ţigară sau să nu evadeze, să ajungă la lift şi apoi afară, aşa cum 
s-a întâmplat odată. 

De cum l-a văzut pe Gabriel Haytham, Fadi s-a ridicat şi asta 
mi-a plăcut. Ar trebui să le cer şi eu martorilor mei şi suspecţilor 
să se ridice când intru în cameră. 

Individul de la ATTF a plecat, iar Gabriel m-a prezentat 
martorului-cheie. 

— Fadi, acesta este colonelul John. 


lisuse. Probabil că m-am descurcat de minune la examenul de 
sergent. 

Fadi a schiţat un fel de salut din cap, dar nu a spus nimic. Am 
propus să ne aşezăm, ceea ce am şi făcut. Mi-am pus servieta 
diplomat pe masă în aşa fel încât Fadi să o vadă. Din motive 
doar de ei ştiute, tipii din Lumea a Treia asociază servieta 
diplomat cu puterea. 

Fadi era un martor voluntar şi trebuia tratat cu amabilitate. 
Nasul lui era întreg şi nu avea contuzii vizibile pe faţă. Glumesc. 
Dar ştiam că, uneori, Gabe putea fi destul de dur. 

Gabe a luat pachetul lui Fadi şi mi-a oferit o ţigară. Am văzut 
că pe pachet scria „Camels” şi mi s-a părut amuzant lucrul 
acesta. Ştiţi şi dumneavoastră - cămile, arabi. Oricum, am luat o 
ţigară şi la fel a făcut şi Gabe. Ni le-am aprins cu bricheta lui 
Fadi, dar nu am tras fumul în piept. Jur. Nu am făcut-o. 

Pe masă se afla un casetofon, iar Gabe a apăsat un buton, 
apoi l-a îndemnat pe Fadi: 

— Spune-i colonelului ce mi-ai spus şi mie. 

Fadi părea dornic să ne facă pe plac, dar era şi speriat de 
moarte. Vreau să spun că aproape niciodată un arab nu se află 
de bunăvoie ca martor, doar dacă încearcă să înfunde pe 
altcineva sau este vorba despre o recompensă, ori dacă sunt 
agenţi provocatori, ca să folosesc terminologia francezilor sau a 
CIA. Oricum, tipul despre care vorbesc, Gamal Jabbar, era mort, 
deci o parte din povestirea tipului se verifica, deşi el încă nu 
aflase. 

Engleza lui Fadi era destul de bună, dar m-a făcut să pierd 
ceva timp. Din când în când trecea pe arabă şi i se adresa lui 
Gabe, care traducea. 

În cele din urmă şi-a terminat povestea şi şi-a aprins altă 
ţigară. 

Am stat tăcuţi un minut întreg şi l-am lăsat să transpire. De 
fapt, transpira de-a binelea. 

— De ce ne spui toate astea? l-am întrebat aplecându-mă 
spre el. 

Individul a inspirat adânc, trăgând în piept jumătate din fumul 
din cameră. 

— Sunt îngrijorat pentru soţul surorii mele, a replicat el. 

— Gamal a mai dispărut vreodată? 

— Nu, nu obişnuieşte să facă aşa ceva. 


Am continuat interogatoriul alternând întrebările grele cu cele 
uşoare. 

Am vrut să fiu direct în abordarea problemei. Asta 
economisea timp şi ţinea martorii sau suspecţii într-o poziţie 
nesigură. Dar din scurta mea pregătire şi experienţă cu tipii din 
Orientul Mijlociu ştiam că erau maeştri în a ocoli subiectul, 
vorbind evaziv, răspunzând la o întrebare cu o altă întrebare, 
angajându-se în discuţii teoretice care păreau fără de sfârşit şi 
aşa mai departe. Poate de aceea în unele ţări arabe poliţia îi 
bate crunt. Dar i-am făcut jocul, aşa că am avut parte de o 
jumătate de oră de pălăvrăgeală fără rost, amândoi întrebându- 
ne ce naiba i se putuse întâmpla lui Gamal Jabbar. 

Gabe părea să-mi aprecieze tactul, dar până şi el părea 
nerăbdător. 

Concluzia era că aveam un indiciu, o adevărată şansă. 
Totdeauna ştii că trebuie să apară ceva, dar totdeauna te 
surprinde când se întâmplă. 

Aveam convingerea că Gamal Jabbar l-a luat pe Asad Khalil de 
la aeroport, l-a dus în parcarea de la Perth Amboy, New Jersey, 
apoi, spre neşansa lui, a primit un glonţ în spate. Întrebările 
mele principale erau „Unde s-a dus Khalil după asta” şi „Cum a 
ajuns acolo”. 

— Eşti sigur că Gamal n-a spus că ia un compatriot de la 
aeroport? l-am întrebat pe Fadi Aswad. 

— Păi, domnule, nu a spus aşa ceva. Dar este posibil. Zic asta 
deoarece nu cred că cumnatul meu ar accepta o astfel de cursă 
specială pentru, să zicem, un palestinian sau un irakian. 
Cumnatul meu, domnule, este un libian patriot, dar nu s-a 
implicat prea mult în politica altor ţări care împărtăşesc credinţa 
noastră în Allah - fie ca pacea să pogoare asupra Lui. Deci, 
domnule, dacă mă întrebaţi dacă acest pasager special era 
altceva decât libian, sau poate chiar libian, nu pot spune cu 
certitudine cine a fost, dar îmi pun apoi întrebarea: De ce să 
facă o cursă atât de lungă pentru a-i face un serviciu unui 
bărbat care nu este libian? Înţelegeţi ce vreau să spun, 
domnule? 

La dracu”. Îmi vâjâia capul şi ochii îmi ieşeau din orbite. Nici 
nu-mi aminteam întrebarea. 

— Gamal nu ţi-a spus care este destinaţia? l-am întrebat pe 
Fadi. 


— Nu, domnule. 

Am fost puţin derutat de forma scurtă a răspunsului. 

— Nu a menţionat aeroportul New York? am zis eu. 

— Nu, domnule, nu a făcut-o. 

— Ascultă, am zis eu aplecându-mă spre Fadi, nu iei legătura 
cu ATTF doar ca să anunţi că ţi-a dispărut cumnatul. Fără 
îndoială că ştii cine suntem şi cu ce ne ocupăm şi ăsta nu este 
un tribunal pentru probleme familiale, prietene. Capisce? 

— Domnule? 

— Îţi voi pune o întrebare directă la care aştept un răspuns de 
un singur cuvânt. Crezi că dispariţia cumnatului tău are legătură 
cu ce s-a întâmplat sâmbătă cu zborul Trans-Continental pe 
aeroportul Kennedy? Da sau nu? 

— Ei bine, domnule, nu m-am gândit la această posibilitate... 

— Da sau nu? 

— Da, răspunse individul, lăsând ochii în jos. 

— Înţelegi că cumnatul tău, soţul surorii tale, se putea întâlni 
cu neşansa? 

Omul a încuviinţat din cap. 

— Ştii că el s-a gândit că s-ar putea să fie omorât. 

— Da. 

— Este posibil să fi lăsat vreun indiciu... orice altceva. 

L-am privit pe Gabe care a pus întrebarea în arabă. 

Fadi a răspuns tot în arabă, iar Gabriel a tradus: 

— Gamal i-a zis lui Fadi că, dacă i se întâmplă ceva, acesta să 
aibă grijă de familia lui. l-a mai spus şi că nu are de ales şi că 
trebuie să facă acea cursă specială, şi că Allah în bunătatea Lui 
va veghea să ajungă în siguranţă acasă. 

Un timp nimeni nu a vorbit. Fadi era vizibil supărat. E 

Am folosit acest răgaz să mă gândesc la ce aflasem. Intr-un 
fel, nu aveam nimic altceva de care să ne agăţăm. Ştiam că, de 
la aeroport, Khalil s-a deplasat la Perth Amboy, dacă într-adevăr 
acesta a fost clientul lui Gamal. Şi dacă el a fost, tot ceea ce 
ştiam cu siguranţă era că, probabil, Khalil îl ucisese pe Gamal, îl 
lăsase în maşină, apoi dispăruse. Dar unde s-a dus? La 
aeroportul New York? Cum a ajuns acolo? Cu alt taxi? Sau îi 
aştepta acolo un complice cu o maşină particulară? Sau, poate, 
îl aştepta o maşină închiriată? Şi în ce direcţie a plecat? Oricum, 
ieşise din încercuire şi nu se mai afla în zona New York-ului. 

L-am privit cu atenţie pe Fadi Aswad. 


— Ştie cineva că ai luat legătura cu noi? l-am întrebat. 

El a clătinat din cap. 

— Nici măcar soţia ta? 

Tipul s-a uitat la mine ca la un nebun. 

— Nu vorbesc astfel de lucruri cu soţia mea, a zis el. De ce să 
spui ceva unei femei sau unui copii? 

— Bine zis. M-am ridicat. Bine, Fadi, ai făcut bine e a ai venit 
la noi. Unchiul Sam te iubeşte. Întoarce-te la treabă şi poartă-te 
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De acord? 

El a dat din cap. 

— De asemenea, am pentru tine veşti proaste... cumnatul tău 
a fost ucis. 

Tipul s-a ridicat şi a încercat să vorbească, apoi s-a uitat la 
Gabe, care i-a vorbit în arabă. Fadi s-a prăbuşit pe scaun şi şi-a 
îngropat faţa în palme. 

— Spune-i, i-am zis lui Gabe, să nu spună nimic când vor veni 
la el băieţii de la Omucideri. Dă-i cartea ta de vizită şi cere-i să 
le-o arate acelor detectivi, şi ei să ia legătura cu ATTF. 

Gabe a dat afirmativ din cap şi i-a transmis lui Fadi mesajul în 
arabă, apoi i-a înmânat cartea lui de vizită. 

Mi-a trecut prin minte că odată fusesem şi eu poliţist la 
Omucideri, iar acum îi spuneam unui martor să nu vorbească cu 
poliţiştii de la NYPD, ci, în schimb, să sune federalii. 
Transformarea era aproape completă. Inspăimântător. 

Mi-am luat geanta diplomat şi, împreună cu Gabe, am părăsit 
camera, iar tipul de la ATTF a intrat înăuntru. Declaraţia lui Fadi 
urma să fie transcrisă pe hârtie, iar el avea să o semneze 
înainte de a pleca. 

— Aranjează o supraveghere timp de douăzeci şi patru de ore, 
am zis cu când ne aflam pe coridor. A lui, a familiei lui, a surorii 
lui şi aşa mai departe. 

— S-a făcut. 

— Asigură-te ca nimeni să nu-l vadă părăsind această clădire. 

— Totdeauna fac asta. 

— Bine. Trimite acolo câţiva tipi să vadă dacă mai sunt şi alţi 
şoferi de taxi morţi. 

— Am făcut-o deja. Se cercetează locul. 

— Okay. Ti-am insultat cumva inteligenţa? 

— Doar puţin. 

Am zâmbit pentru prima oară în ziua aceea. 


— Mulţumesc pentru tot, i-am zis lui Gabe. Îţi rămân dator. 

— Aşa este. Deci, ce părere ai? 

— Cred în ceea ce am zis de la început. Khalil este în America 
şi nu se ascunde. Este în mişcare. Işi continuă misiunea. 

— Aşa cred şi eu. Care este misiunea lui? 

— Asta mă depăşeşte, Gabe. Gândeşte-te. Hei, eşti libian? 

— Nu, aici nu sunt mulţi libieni. Libia este o ţară mică, cu o 
comunitate mică de imigranţi în Statele Unite. De fapt, sunt 
palestinian, a adăugat el. 

Împotriva voinţei mele, l-am întrebat: 

— Nu găseşti asta puţin neplăcut? Stresant? 

— In majoritatea timpului nu am probleme, a spus el, ridicând 
din umeri. Sunt american. Generaţia a doua. Fiicele mele poartă 
şort şi se machiază, îmi răspund obraznic şi se împrietenesc cu 
evrei. 

l-am zâmbit. 

— Primeşti vreodată ameninţări de la cineva? 

— Din când în când. Dar ei ştiu că nu este o idee bună să te 
pui cu un poliţist desemnat ofiţer federal. 

Până în această sâmbătă aş fi fost de acord cu el. 

— Okay, am zis, să le cerem poliţiştilor de la NYPD şi din 
suburbii să înceapă să verifice datele agenţiilor de închiriat 
maşini şi să caute un nume care să sune a arab. Este o 
cercetare de durată şi ne va lua o săptămână sau mai mult, dar 
oricum nu prea facem altceva. De asemenea, cred că ar trebui 
să te duci personal să vorbeşti cu proaspăta văduvă şi să vezi 
dacă domnul Jabbar i-a spus ceva. In plus, vorbeşte cu prietenii 
şi rudele lui Jabbar. Ce avem noi aici este primul nostru fir, 
Gabe, şi poate ne va duce undeva, dar nu sunt prea optimist. 

— Presupunând că Asad a fost cel care l-a ucis pe Gamal 
Jabbar, a zis Gabe, tot ce avem noi este doar o urmă rece, un 
martor mort şi o fundătură la Perth Amboy. A muri în New Jersey 
nu reprezintă o informaţie relevantă. 

— Corect, am zis eu râzând. Unde se află taxiul? 

— Poliţia statului Jersey s-a dus să-l ridice. Fără îndoială, vom 
obţine destule probe juridice pentru a duce cazul în faţa justiţiei 
- dacă vom ajunge vreodată atât de departe. 

A dat afirmativ din cap. Fibre, amprente, poate un studiu 
balistic pentru a vedea asemănarea cu unul dintre pistoalele 
Glock de calibru 40 care le-au aparţinut lui Hundry şi Gorman. 


Procedură tipică de poliţie. Am văzut procese în cazuri de crimă 
în care prezentarea probelor fizice către juriu a durat o 
săptămână. Aşa după cum îi instruiam pe studenţii mei la 
Colegiul John Jay, aproape întotdeauna ai nevoie de probe fizice 
pentru a condamna un suspect, dar nu întotdeauna ai nevoie de 
ele ca să-l prinzi. 

În acest caz noi am început cu numele criminalului, fotografia 
acestuia, amprente, probe de AND - în plus, aveam o tonă de 
probe luate de la laboratorul de criminalistică, probe care îl 
legau de crima de pe aeroportul JFK. Până aici nicio problemă. 
Problema era că Asad Khalil este un ticălos şiret care se mişcă 
rapid. Tipul e curajos şi isteţ, nemilos şi are avantajul de a putea 
să-şi aleagă ţintele şi traseul. 

— Oricum, a spus Gabe, vom ţine sub observaţie comunitatea 
libiană şi poate că acum, când unul de al lor a fost ucis, vor 
deveni puţin mai comunicativi. Pe de altă parte, a adăugat el, ne 
putem aştepta şi la o reacţie adversă. 

— Poate. Dar nu cred că Asad Khalil are mulţi complici în 
această comunitate - oricum, nu mulţi în viaţă. 

— Probabil că nu. Bine, Corey, am multă treabă de făcut. Te 
voi ţine la curent. lar tu vei transmite informaţiile persoanelor 
potrivite cât mai curând posibil şi spune-le că transcrierea 
interviului cu Fadi se află pe drum. De acord? 

— Da. Şi, apropo, să avem grijă ca o parte din recompensa 
dată de federali să ajungă la Fadi Aswad - pentru ţigări şi 
medicamente. 

— De acord. La revedere. 

Gabe s-a întors şi a intrat în camera de interogatoriu. 

Eu m-am întors la Centrul de Comandă al Cazului, care încă 
era animat, deşi trecuse de ora 6:00 p.m. Am pus jos geanta 
diplomat şi am sunat la apartamentul lui Kate, dar vocea ei m-a 
informat: „Nu sunt acasă. Vă rog să lăsaţi un mesaj concis.” 

Aşa că i-am lăsat un mesaj concis, în cazul în care îşi verifica 
robotul telefonic, apoi am sunat-o pe telefonul celular, dar nu a 
răspuns. 

Am sunat acasă la Jack Koenig, în Long Island, dar soţia lui mi- 
a spus că a plecat la aeroport. Am încercat şi telefonul lui 
celular, dar fără succes. 

Telefonul următor l-am dat la Beth Penrose acasă, dar mi-a 
răspuns robotul. Am zis: „Sunt ocupat la acest caz douăzeci şi 


patru de ore din douăzeci şi patru. Îmi place această slujbă. Îmi 
place modul meu de viaţă. Îmi plac şefii. Îmi place noul meu 
birou. lată numărul meu de telefon.” l-am dat numărul meu 
direct de la Centrul de Comandă şi am adăugat: „Hei, mi-e dor 
de tine. Te voi suna curând.” Am pus receptorul jos, dându-mi 
seama că voisem să spun „Te iubesc”. Dar... apoi l-am sunat pe 
căpitanul Stein şi am cerut secretarei să-mi stabilească imediat 
o întâlnire. Aceasta m-a informat că, în momentul acela,. 
căpitanul Stein participa la câteva şedinţe şi la o conferinţă de 
presă. Am lăsat un mesaj ambiguu, pe care nici eu nu l-am 
înţeles. 

Aşa că, liniştit că îndeplinisem rugămintea de a-i informa pe 
toţi, am rămas pe loc şi am bătut darabana cu degetele pe 
masă. Toată lumea din jurul meu părea foarte ocupată, dar eu 
nu mă pricep să mă prefac ocupat dacă nu sunt. 

Am răsfoit hârtiile pe masă, dar eram deja suprasaturat cu 
informaţii inutile. Nu aveam nimic de făcut pe stradă, aşa că am 
rămas acolo pentru cazul în care apărea ceva interesant. M-am 
gândit că voi sta acolo până la ora două sau trei dimineaţa. 
Poate că preşedintele SUA voia să vorbească cu mine şi, cum 
trebuia să las un număr de telefon unde pot fi găsit, nu puteam 
pleca acasă sau la Giulio's să beau o bere. Mi-am dat seama că 
încă nu-mi bătusem la maşină raportul referitor la cele 
întâmplate pe aeroportul JFK. Eram puţin supărat că un trepăduş 
din biroul lui Koenig continua să-mi trimită mesaje pe e-mail în 
legătură cu raportul şi mi-a respins propunerea ca, pur şi simplu, 
să semnez transcrierea şedinţei din biroul lui Koenig, 
înregistrată pe casetă, sau a celor două duzini de întâlniri din 
Washington D.C. Nu, ei voiau raportul meu, cu cuvintele mele. 
Federalii sunt nesuferiţi. M-am aplecat asupra claviaturii şi am 
scris: SUBIECT - Afurisitul de raport asupra cazului. 

Cineva s-a apropiat de mine şi mi-a pus pe masă un plic 
sigilat notat FAX URGENT - DOAR PENTRU OCHII TAI, pe care l- 
am deschis şi l-am citit. Era un raport preliminar asupra crimei 
din Frankfurt. Victima era un bărbat pe nume Sol Leibowitz 
descris ca un bancher evreu american de la Banca din New 
York. Am citit raportul sumar asupra celor întâmplate acestui 
bărbat ghinionist şi am ajuns la concluzia că domnul Leibowitz s- 
a aflat într-un loc nepotrivit într-un moment nepotrivit. În orice 
moment, în Europa se află mii de bancheri americani, evrei sau 


nu, şi eram sigur că acest individ a fost o ţintă uşoară pentru un 
pistolar de mâna a treia care semăna cu Asad Khalil. Dar acest 
incident dăduse naştere la îndoieli şi confuzii în mintea 
oamenilor care prosperă din îndoieli şi confuzii. 

Încă două hârtii importante au aterizat pe masa mea - două 
meniuri pentru mâncare la pachet - unul italian şi unul 
chinezesc. 

Telefonul a sunat, iar la aparat era Kate. 

— Ce naiba faci acolo? 

— Citesc două meniuri. Tu unde eşti? 

— Unde crezi că sunt? Sunt la aeroport, John. Jack şi cu mine 
ne aflăm în sala de aşteptare la clasa business şi te aşteptam. 
Biletul tău este la noi. Ţi-ai făcut bagajele? Ai paşaportul la tine? 

— Nu, ascultă... 

— Stai puţin. 

Am auzit-o vorbind cu Jack Koenig. Apoi mi s-a adresat din 
nou: 

— Jack spune că trebuie să vii cu noi. Poate să te ia şi fără 
paşaport. Vino în timp util. Este un ordin. 

— Linişteşte-te şi ascultă-mă. Cred că avem un fir aici. 

l-am spus pe scurt despre Gabe Haytham, Fadi Aswad şi 
Gamal Jabbar. 

M-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi a zis: 

— Aşteaptă. 

A revenit la telefon şi mi-a spus: 

— Asta tot nu dovedeşte că Asad Khalil nu a luat un avion de 
la New York şi nu a plecat în Europa. 

— Fii serioasă, Kate. Tipul se află deja într-un aeroport, la mai 
puţin de un kilometru de terminalul pentru plecări 
internaţionale. In cele zece minute în care au fost alertaţi 
poliţiştii din aeroportul JFK, au fost avertizaţi şi poliţiştii de la 
aeroportul New York. Între cele două aeroporturi este un drum 
de o oră. Noi vorbim despre Asad Leul, nu despre Asad 
Curcanul. 

— Aşteaptă. 

Din nou am auzit-o vorbind cu Koenig, apoi cu mine: 

— Jack spune că modul de operare şi descrierea atacatorului 
din Frankfurt se potrivesc... 

— Dă-mi-l la telefon. 

Koenig a început să vorbească, reuşind să mă enerveze. L- 


am întrerupt: 

— Jack, motivul pentru care se aseamănă modul de operare, 
ca şi descrierea este că încearcă să ne păcălească. Asad Khalil 
tocmai a realizat crima secolului şi nu a zburat tocmai în 
Germania ca să suprime un bancher, pentru Dumnezeu. Şi dacă 
se ducea la aeroportul New York, de ce să-l ucidă pe şofer 
înainte de a ajunge acolo? Nu se potriveşte, Jack. Dacă vrei, te 
poţi duce la Frankfurt, dar eu rămân aici. Trimite-mi o vedere şi 
adu-mi o duzină de cârnaţi şi nişte muştar nemtesc. 

Am închis înainte să mă poată destitui. 

Am lăsat deoparte raportul asupra cazului, mai ales că, 
probabil, eram concediat, şi m-am întors la masa mea de lucru, 
unde am revăzut toate materialele, rapoartele diferitelor agenţii 
care, de fapt, nu spuneau nimic. În cele din urmă am ajuns la 
acea jumătate de tonă de hârtii care relatau cazul de sâmbătă - 
datele luate de laboratorul de criminalistică, de poliţia 
aeroportului, o plângere a FAA cu numele meu menţionat, 
fotografii ale pasagerilor morţi în scaunele lor, raportul 
toxicologic - fusese cu adevărat un compus al cianurii - şi aşa 
mai departe. 

Undeva în această grămadă de hârtii putea exista un indiciu, 
dar tot ce văzusem până acum era doar produsul muncii 
oamenilor din spatele calculatoarelor. 

Asta mi-a amintit că îmi blocaseră plata până aveam să 
predau raportul, aşa că m-am întors în scaunul pivotant şi am 
încercat din nou să redactez raportul. Am început cu o glumă 
despre un francez din Legiunea Străină şi o cămilă, apoi am 
şters totul şi am luat-o de la capăt. 

La aproape nouă fără un sfert a intrat Kate şi s-a aşezat la 
masa ei, vizavi de mine. M-a privit cum apăsam tastele, darnu a 
spus nimic. După câteva minute în care am fost supravegheat, 
am început să fac greşeli de scris, aşa că am ridicat ochii spre 
ea. 

— Cum a fost la Frankfurt? 

Nu mi-a răspuns şi am văzut că era puţin supărată. 
Cunoşteam privirea aceea. 

— Unde este Jack? am întrebat-o. 

— S-a dus la Frankfurt. 

— Bine. Sunt concediat? 

— Nu, dar îţi vei fi dorit să fi fost. 


— Nu reacţionez bine la ameninţări. 

— Şi la ce răspunzi? 

— Nu la multe. Poate la un pistol îndreptat spre capul meu. 
Asta cu adevărat îmi atrage atenţia. 

— Vorbeşte-mi din nou despre interogatoriu. 

Deci am povestit din nou, cu mai multe detalii, iar Kate mi-a 
pus o mulţime de întrebări. Este foarte isteaţă, acesta fiind 
motivul pentru care se află aici, în Centrul de Comandă, şi nu în 
avionul companiei Lufthansa în drum spre Frankfurt. 

— Tu crezi că Asad Khalil a plecat din parcarea aceea cu o 
maşină? a zis ea. 

— Asta este părerea mea. 

— De ce nu a luat un autobuz care făcea naveta în 
Manhattan? 

— M-am gândit la asta. Oamenii se duc în parcarea aceea 
tocmai pentru a lua autobuzul. Dar pare puţin exagerat să-ţi 
omori şoferul de taxi în timp ce aştepţi autobuzul. De fapt, pun 
pariu că, dacă Khalil i-ar fi cerut lui Jabbar să-l ducă cu maşina în 
Manhattan, acesta l-ar fi dus. 

— Nu fi sarcastic cu mine, John. Eşti pe muchie de cuţit. 

— Da, doamnă. 

A reflectat un moment, apoi a zis: 

— Okay, deci în parcare se afla o maşină pregătită pentru 
evadare. Acolo nu ar fi atras atenţia şi era oarecum în siguranţă. 
Jabbar l-a dus în parcare, Khalil a tras un singur glonţ - calibrul 
patruzeci - în coloana vertebrală a acestuia, ucigându-l pe loc, 
apoi s-a urcat în cealaltă maşină. Era cu şofer? Un alt complice? 

— Nu cred. De ce să aibă nevoie de şofer? Este un singuratic. 
Probabil că a condus maşini şi în Europa. Nu avea nevoie decât 
de cheile de la maşină şi de actele acesteia, pe care probabil că 
le-a luat de la Jabbar. Acesta, bineînţeles, ştia deja prea multe şi 
a fost ucis. In cealaltă maşină sau, poate, în cea a lui Jabbar se 
afla o geantă de voiaj cu lucruri de necesitate imediată, bani, 
acte false şi, iar poate, cele necesare deghizării. De aceea Khalil 
nu a luat nimic de la Phil şi Peter. Acum Asad Khalil are altă 
identitate şi se află pe undeva pe măreţul sistem american de 
autostrăzi. 

— Unde se duce? 

— Nu ştiu. Dar acum, dacă a condus, rezervându-şi puţine ore 
de somn, poate fi dincolo de graniţa cu Mexicul. Sau poate fi 


chiar pe Coasta de Vest. Cincizeci de ore de condus la o viteză 
de o sută şapte kilometri la oră acoperă o rază de peste cinci 
sute de kilometri, iar un kilometru pătrat are - să vedem, o fi 
chestia aia cu Pi r pătrat? 

— Înţeleg ce vrei să spui. 

— Bine. Deci, presupunând că avem un ucigaş în libertate pe 
autostrăzi şi considerând că are altceva de făcut decât să 
viziteze Disney World atunci nu trebuie decât să aşteptăm să 
vedem ce urmează. În momentul ăsta nu avem prea multe de 
făcut, în afară de a spera că cineva îl recunoaşte. 

Ea a încuviinţat dând din cap şi s-a ridicat. 

— Afară mă aşteaptă un taxi cu bagajele mele înăuntru. Plec 
acasă să despachetez. 

— Pot să te ajut? 

— Voi reţine taxiul. 

Şi a plecat. 

Am stat câteva minute, timp în care telefonul meu a sunat şi 
cineva mi-a pus mai multe hârtii pe masă. 

Încercam să mă gândesc de ce-am spus „Pot să te ajut?” 
Trebuia să învăţ să-mi ţin gura. 

Sunt momente în care mai degrabă mă confrunt cu un 
criminal, în serie decât să petrec o altă noapte în apartamentul 
unei doamne. Cel puţin de la un criminal ştii la ce să te aştepţi, 
ştii pe ce poziţie te situezi, iar conversaţia este scurtă şi la 
obiect. 

Telefonul meu suna din nou, de fapt toate telefoanele din 
încăpere sunau, şi începeau să mă calce pe nervi. 

Oricum, pe cât eram de bun să intru în pielea criminalilor şi să 
le ghicesc acţiunile, pe atât eram de nepriceput la aventuri 
amoroase. 

— Nu ştiu cum să încep, ce trebuie să fac atunci când mă 
implic, de ce m-am legat la cap şi cum să ies din afacerea asta. 
Totuşi, de obicei, ştiu cine este cealaltă persoană. Am o bună 
memorie a numelor chiar şi la ora 6:00 a.m. 

De asemenea, sunt bun să sesizez pericolul, şi acum acesta 
exista. În plus, de când eram cu Beth Penrose, fusesem corect şi 
nu voiam să periclitez această relaţie sau să-mi complic 
existenţa. 

Aşa că am luat decizia să cobor şi să-i spun lui Kate că am 
hotărât să mă duc acasă. M-am ridicat, mi-am luat servieta 


diplomat, am coborât scările şi m-am urcat în taxi lângă ea. 


39 


Asad Khalil îşi continuă drumul spre nord pe l-95, 
reconstituind traseul de la Jacksonville, peste graniţa Georgiei, 
apoi în Carolina de Sud. Pe parcursul călătoriei aruncă 
dischetele pe care le luase din biroul lui Paul Grey. 

În timp ce conducea, se gândea la acţiunile lui din dimineaţa 
aceea. Cu siguranţă că, până seara, cineva avea să o caute pe 
femeia de serviciu sau pe Paul Grey. La un moment dat cineva 
va descoperi cadavrele. Motivul presupus al asasinării lui Paul 
Grey va fi furtul materialelor de software. Totul mergea conform 
planului. Ceea ce nu fusese bine gândit, îşi dădu el seama, 
fusese problema pilotului lui. Mai mult ca sigur că, până seara 
sau până în dimineaţa următoare, crimele din Spruce Creek vor 
ajunge la urechile cuiva din Serviciile Aeriene Alpha şi, 
bineînţeles, femeia-pilot îşi va aminti de numele Paul Grey. 
Khalil nu ştiuse că numele bărbatului figura pe peretele 
hangarului. 

Această femeie va suna la poliţie şi va spune că s-ar putea să 
aibă ceva date despre aceste crime. In Libia, nimeni nu ar suna 
la poliţie cu nicio informaţie care să-i pună în legătură cu 
autorităţile. Dar Boris fusese foarte sigur că în America acest 
lucru putea să se întâmple. 

Khalil dădu afirmativ din cap. Boris îi spusese să se gândească 
bine ce va face cu pilotul, precizând: „Dacă ucizi pilotul, atunci 
trebuie să-i ucizi pe toţi ceilalţi care ştiu despre cursa ta şi care 
ti-au văzut faţa. Oamenii morţi nu se pot duce la poliţie. Dar cu 
cât laşi în urma ta mai multe cadavre, cu atât poliţia se va 
îndârji să găsească criminalul. Uciderea unui bărbat în propria 
casă în scop de jaf nu prezintă un interes prea mare. E foarte 
posibil să ai norocul ca în Jacksonville nici să nu se afle.” 

Din nou, Khalil dădu din cap. Dar fusese nevoit să o ucidă pe 
femeia de serviciu, aşa cum făcuse şi la Washington, pentru a 
câştiga suficient timp ca să se depărteze de locul crimei. Cineva 
ar fi trebuit să-i spună lui Boris că americanilor nu le place să 
facă curat în propriile case. 

Oricum, poliţia căuta un hoţ, nu pe Asad Khalil. De asemenea, 
nu se uitau după automobilul lui, iar dacă pilotul suna la poliţie, 
ei aveau să caute un grec care se afla în drum spre Atena, via 
Washington D.C. Totul depindea de cât de proastă era poliţia. 


Mai exista şi o altă posibilitate, desigur - femeia-pilot, citind 
prima pagină a ziarelor, putea să-şi dea scama cine fusese 
pasagerul... Ar fi trebuit să o ucidă, dar nu o făcuse. li cruţase 
viaţa, îşi spuse, nu din milă, ci datorită celor spuse de Boris şi 
chiar de Malik, în legătură cu prea multe crime. Boris fusese nu 
numai precaut, dar şi destul de preocupat de viaţa inamicilor 
islamului. El nu vrusese, de exemplu, să fie otrăviţi cei prezenţi 
în avion şi numise asta „un act dement de ucidere în masă.” 

Malik îi reamintise: „Fostul vostru guvern a ucis de la revoluţia 
voastră peste douăzeci de milioane de oameni. Tot islamul nu a 
ucis atât de mulţi oameni de la Mahommed încoace. Te rog să 
nu ne ţii predici. Avem de parcurs un drum lung până să vă 
egalăm recordul.” 

Boris nu răspunsese la provocare. 

În timp ce mergea pe l-95, lăsă deoparte amintirile şi se gândi 
din nou la Paul Grey. Nu murise tot atât de demn ca generalul 
Waycliff şi curajoasa lui soţie. Totuşi, nu murise cerşindu-şi 
viaţa. Khalil se gândi că, poate, încerca o metodă diferită cu 
William Satherwaite. În Libia i se spusese că locotenentul 
Satherwaite avusese parte de multe necazuri în viaţă, iar Boris 
spusese: „Ucigându-l poate îi faci o favoare”. La care Khalil 
replicase: „Nimeni nu vrea să moară. Va fi o plăcere pentru 
mine să-l ucid, ca şi pe ceilalţi.” 

Khalil privi ceasul de la bordul maşinii - era 3:05 p.m. Privi 
sistemul de navigaţie prin satelit. Curând avea să părăsească 
autostrada l-95 pentru a intra pe o şosea numită ALT 17 care îl 
ducea direct în locul numit Moncks Corner. 

Se întoarse din nou cu gândul la cele întâmplate în dimineaţa 
aceea. Comportamentul femeii-pilot avusese asupra lui un efect 
ciudat şi nu putea înţelege prea bine ce anume îl determinase 
să se poarte atât de confuz şi indecis. Existau motive clare 
pentru a o ucide, precum şi motive pentru a nu o face. Îşi aminti 
că aceasta îi spusese funcţionarei de la tejghea: „Mă voi 
întoarce să mă îngrijesc de avion.” 

Prin urmare, dacă ea nu s-ar fi întors, ei ar fi căutat-o, ca şi pe 
el. Doar dacă femeia aceea gândea că pilotul şi pasagerul 
hotărâseră să... să fie împreună. Da, văzuse acel gând pe faţa 
ei, ca şi felul în care se purtase. Totuşi, în cele din urmă, femeia 
putea să intre la griji şi să sune la poliţie. Deci poate că fusese 
mai bine că nu o ucisese pe tânăra-pilot. 


În timp ce conducea nu îşi putea lua gândul de la tânăra 
femeie. O văzu râzând, vorbindu-i, ajutându-l să urce în avion - 
atingându-l. Asemenea gânduri continuau să-l sâcâie chiar şi 
când încerca să şi-o scoată din minte. Găsi cartea ei de vizită şi 
o privi. Deasupra numărului Serviciilor Aeriene Alpha era trecut, 
cu cerneală, numărul ei de acasă. Puse cartea de vizită înapoi în 
buzunar. 

Văzu ieşirea de pe autostradă în ultimul moment şi coti brusc 
la dreapta, apoi pe rampa de ieşire pentru şoseaua ALT 17. 

Se afla pe un drum cu două benzi, foarte diferit de autostradă. 
Pe ambele părţi se aflau case şi ferme, sate mici, staţii de 
benzină şi păduri de pini. Un compatriot făcuse acelaşi drum, în 
interesul lui Khalil cu câteva luni în urmă şi raportase: „Acesta 
este cel mai periculos drum, din cauza şoferilor nebuni şi a 
poliţiei care are motociclete şi care îi supraveghează pe toţi cei 
care trec.” 

Khalil luase în seamă avertismentul şi încercă să conducă 
astfel încât să nu atragă atenţia. Trecu prin câteva sate şi în 
două dintre ele văzu o maşină şi o motocicletă de poliţie. 

Dar până la destinaţia lui mai era puţin - şaizeci de kilometri, 
şi într-o oră se va afla în apropiere de oraşul Moncks Corner. 


Bill Satherwaite şedea cu picioarele pe masa de lucru 
încărcată dintr-o clădire mică de beton din aeroportul Berkeley 
County, Moncks Corner, Carolina de Sud. Ţinea între ureche şi 
umăr receptorul pătrat al unui telefon ieftin şi asculta vocea lui 
Jim McCoy de la celălalt capăt al firului. Satherwaite privi la 
anemicul aparat de aer condiţionat încastrat în perete. Paletele 
ventilatorului zăngăneau şi un fir de aer rece se strecura prin 
orificii. Era doar luna aprilie, dar afară erau deja douăzeci şi 
nouă de grade. /ad afurisit. 

— Ai veşti de la Paul? întrebă McCoy. Voia să te sune. 

— Nu m-a sunat, răspunse acesta. Imi pare rău că nu am 
putut ajunge la conferinţa de sâmbătă. Am fost foarte ocupat. 

— Este în regulă, spuse McCoy. Te-am sunat să văd ce mai 
faci. 

— Bine. Satherwaite privi sertarul mesei în care îşi proptise 
picioarele. În sertar, o ştia bine, se afla o sticlă aproape plină de 
Jack Daniel. Ceasul de perete arăta ora 4:10 p.m. Undeva, în 
lume, ceasul arăta peste ora 5:00 p.m.: momentul potrivit 


pentru un păhărel - dar clientul lui pentru o cursă charter 
trebuia să apară. Ţi-am spus că, cu câteva luni în urmă, am 
zburat să-l vizitez pe Paul? 

— Da, mi-ai spus... 

— Mda. Ar trebui să vezi cum s-a instalat. Casă spațioasă, 
piscină, hangar, un avion bimotor şi puicuţe la alegere. Râse. La 
dracu', când mi-au văzut vechiul Apache sosind, au încercat să 
mă oprească să aterizez, adăugă el. 

— Paul era puţin îngrijorat în legătură cu avionul Apache, 
replică McCoy profitând de ocazie. 

— Mda? Dacă vrei părerea mea, să ştii că Paul este o doamnă 
bătrână. De câte ori ne-a enervat verificând totul de sute de ori 
şi făcându-ne să ne pierdem timpul. Tipii care sunt prea ai naibii 
de grijulii fac accidente. Apache a trecut cu bine inspecția FAA. 

— Doar a trecut-o, Bill. 

— Mda. Continua să fixeze sertarul cu privirea, apoi dădu jos 
picioarele de pe masă, se îndreptă de spate în scaunul pivotant, 
se aplecă şi trase sertarul. Hei, zise el, chiar că trebuie să te 
duci să vezi cum s-a aranjat Paul. 

De fapt, Jim McCoy fusese de câteva ori la Spruce Creek, dar 
nu voise să-i spună lui Bill Satherwaite, care fusese invitat o 
singură dată, deşi acesta se afla la o distanţă de doar o oră şi 
jumătate de zbor. 

— Da, mi-ar plăcea... 

— O casă nemaipomenită şi toate celelalte. Dar ar trebui să 
vezi la ce lucrează. La afurisita de realitate virtuală. lisuse, am 
stat toată noaptea bând şi bombardând orice. Râse. Am refăcut 
raidul asupra Al Azziziyah de cinci ori. Incredibil. La a cincea tură 
eram atât de piliţi, încât nici pământul nu l-am putut nimeri. 

Bill izbucni în hohote de râs. 

Şi Jim McCoy râse, dar râsul lui era forţat. De fapt, el nu mai 
voia să audă aceeaşi poveste pe care o mai auzise de şase ori 
de când Paul îl invitase pe Satherwaite la Spruce Creek un întreg 
weekend. 

Fusese, după cum îi spusese Paul după aceea, un weekend 
lung şi deosebit. Până atunci, nimeni din echipă nu înţelesese 
cum decăzuse Bill Satherwaite atât de mult în ultimii şapte ani 
de după ultima întâlnire oficială a membrilor escadrilei. Acum 
toată lumea ştia. 

— Hei, magicianule, zise el, îţi aduci aminte când am întârziat 


să apăs dispozitivul de postcombustie, iar Terry aproape că m-a 
încălecat? 

Râse din nou şi puse sticla pe masă. 

Jim McCoy, care şedea în biroul lui din Cradle of Aviation 
Museum”, din Long Island, nu răspunse. Îi era greu să facă 
legătura între Bill Satherwaite pe care îl cunoscuse şi cel de 
acum, aflat la celălalt capăt al firului. Vechiul Bill era un bun 
pilot şi ofiţer, aşa cum erau în Forţele Aeriene. Dar de la 
retragerea lui prematură, acesta aluneca pe o pantă din ce în ce 
mai abruptă. Pe măsură ce anii treceau, pentru el devenea tot 
mai important, să se considere asasinul lui Gaddafi. Repeta fără 
încetare poveştile de război oricui voia să-l asculte, iar de 
curând le relata până şi colegilor cu care zburase în misiunea 
respectivă. Cu fiecare an, acestea deveneau tot mai dramatice, 
iar rolul lui în scurta misiune de douăsprezece minute - tot mai 
important. 

Jim McCoy era îngrijorat de pălăvrăgeala lui Bill despre raid. 
Nimeni nu trebuia să spună că ei participaseră la misiunea 
aceea şi cu siguranţă nimeni nu trebuia să amintească numele 
celorlalţi piloţi. McCoy îl avertizase pe Bill de nenumărate ori să 
fie atent ce vorbeşte, iar acesta îl asigurase că folosea doar 
numele lor de cod sau numele de botez când venea vorba 
despre raid. 

— Să nu spui nici măcar că ai participat şi tu, Bill, îl 
atenţionase McCoy. Nu mai vorbi despre asta. 

La care Bill Satherwaite replicase întotdeauna: 

— Hei, sunt mândru de ce am făcut. Dar nu fi îngrijorat. 
Tâmpiţii ăia cu turban nu vor veni la Moncks Corner, Carolina de 
Sud, să egaleze scorul. Linişteşte-te. 

Jim McCoy se gândi să-l avertizeze din nou, dar la ce bun? 

Adeseori, Jim şi-ar fi dorit ca vechii lui tovarăşi din escadrilă să 
fi rămas în Forţele Aeriene cel puţin până la Războiul din Golf. 
Poate că dacă Bill ar fi participat la acesta, viaţa lui ar fi fost mai 
bună. 

În timp ce vorbea la telefon, Bill Satherwaite privea când 
ceasul, când uşa. În cele din urmă desfăcu capacul sticlei de 
whisky şi luă repede o înghiţitură, fără să rateze nimic din 
povestirea lui de război. 

— Şi afurisitul de Chip, zise el, a dormit tot drumul până 


13 Muzeul „Leagănul Aviației". 


acolo, apoi l-am trezit, a lansat patru, apoi a adormit din nou. 

Râdea în hohote. 

McCoy îşi cam pierduse răbdarea şi îi aminti lui Satherwaite: 

— Ai zis că nu a tăcut tot drumul spre Libia. 

— Mda. Niciodată nu tace. 

McCoy îşi dădu seama că Satherwaite nu sesiza contradicţia 
din povestirea lui. 

— Okay, amice, ţinem legătura. 

— Stai puţin. Aştept un client pentru o cursă charter. Tipul 
vrea să meargă la Philly, unde rămânem peste noapte, apoi ne 
întoarcem. Cum merge slujba? 

— Destul de bine. Aici sunt dotări de înaltă clasă. Treaba nu 
este terminată, dar am primit modele grozave de avioane. Am 
primit chiar şi un F-111 şi până şi un modul din Spiritul lui St. 
Louis. Lindberg a decolat cu el de pe aeroportul Roosevelt la 
doar câţiva kilometri de aici. Trebuie să vii să vezi. Te voi aşeza 
într-un F-111. 

— Mada? De ce i se spune leagăn? 

— Leagănul Aviației. Long Island este denumită Leagănul 
Aviației. 

— Dar ce e cu Kitty Hawk? 

— Nu am întrebat - nu vreau să balansez leagănul, zise el şi 
râse. Vino cu avionul într-una din zile. Aterizează la Long Island 
Mac Arthur, iar de acolo te preiau eu. 

— Mda. Într-una din zile. Hei, ce mai face Terry? 

Jim McCoy voia să închidă telefonul, dar vechii camarazi de 
arme trebuie toleraţi, deşi nu prea mult timp. 

— Îţi trimite salutări, spuse el. 

— Aiurea. 

— Ba da, spuse McCoy, încercând să pară sincer. Bill 
Satherwaite nu mai era favoritul nimănui, probabil nici nu 
fusese, dar primiseră împreună Botezul Sacru al Focului şi 
Spiritul luptătorului - sau ce a mai rămas din el în America - 
care cerea ca acele legături dintre ei să rămână intacte până ce 
ultimul din echipă îşi va fi dat sufletul. 

Toţi băieţii din escadrilă încercaseră să se obişnuiască cu Bill 
Satherwaite - în afară de Terry Waycliff - şi răspunseseră prin 
tăcere la convocarea generalului. 

— Terry tot mai pupă diverse funduri la Pentagon? întrebă 
Satherwaite. 


— Terry se află încă la Pentagon, răspunse McCoy. Noi 
sperăm că se va retrage. 

— Să-l ia dracu'! 

— Mă voi asigura că a primit felicitările tale. 

— Mada, zise Bill şi râse. Ştii care a fost problema acestui tip? 
A fost general chiar şi când era locotenent. Înţelegi ce vreau să 
spun? 

— Bill, ştii şi tu că mulţi cred acelaşi lucru şi despre tine, 
replică McCoy. O spun asta ca pe un compliment. 

— Dacă acesta este un compliment, atunci nu mai am nevoie 
de insulte. Terry m-a întrecut - totdeauna aflându-se în 
competiţie cu toată lumea. M-a muştruluit că nu am acţionat 
afurisitele de postcombustii - a scris despre asta o afurisită de 
notă în care, m-a învinuit pentru devierea afurisitei de bombe, în 
loc să-l acuze pe Wiggins... 

— Taci, Bill. Ai depăşit limita. 

Bill Satherwaite mai luă o înghiţitură de whisky, îşi reţinu un 
râgâit şi spuse: 

— Mada... okay... îmi pare rău... 

— E-n regulă. Las-o baltă. McCoy se gândi la Terry Wayciliff şi 
la Bill Satherwaite. Bill nu se mai afla nici ca rezervă în Forţele 
Aeriene, ceea ce, în mod normal, ducea la pierderea accesului la 
magazinul militar, dar asta ar fi fost ultima lovitură pentru 
Satherwaite - să-şi piardă dreptul de a cumpăra, cu reducere, 
băuturi de la Baza aeriană Charleston. Terry Wayciliff trăsese 
însă nişte sfori - fără ştirea lui Bill - şi îi făcuse rost de o 
legitimaţie pentru magazinul militar de garnizoană. L-am 
anunţat de întâlnire, prin telefon, şi pe Bob, zise McCoy. 

Bill Satherwaite se întoarse cu scaunul pivotant. Nu îi făcea 
plăcere să se gândească la Bob Callum şi la cancerul acestuia. 
Callum ajunsese colonel, şi ultimul lucru pe care îl ştia Bill 
despre acesta era că încă lucra ca instructor la sol la Academia 
Forţelor Aeriene din Colorado Springs. 

— Încă lucrează? îl întrebă pe McCoy. 

— Da. În acelaşi loc. Dă-i un telefon. 

— Aşa voi face. Urâtă treabă. Se gândi un moment, apoi 
spuse: Să supravieţuieşti unui război şi să mori de ceva şi mai 
rău. 

— Poate îl învinge. 

— Mda. Şi, în sfârşit, dar nu mai puţin important, micule 


magician - ce mai face Chip? 

— Nu am putut să-l găsesc. Ultima scrisoare pe care i-am 
trimis-o în California a venit înapoi fără altă adresă. Telefonul 
este deconectat şi alte informaţii nu există. 

— Tipic pentru Wiggins să uite să-şi ţină hârtiile la zi. A trebuit 
să lucrez serios cu tipul ăsta ca să-l menţin în formă. Totdeauna 
trebuia să-i amintesc ce să facă. 

— Chip nu se va schimba niciodată. 

— Poţi s-o mai spui o dată. 

McCoy se gândi la Chip Wiggins. Ultima dată când vorbise cu 
el fusese anul trecut pe data de 15 aprilie. După ce ieşise din 
cadrul Forţelor Aeriene, Wiggins luase lecţii de zbor şi acum era 
pilot pe diferite avioane de transport la companii mici. 

Toţi îl plăceau pe Chip Wiggins, dar el nu prea dădea atenţie 
detaliilor, cum ar fi anunţarea schimbării adresei. 

Jim McCoy, Terry Wayciliff şi Paul Grey împărtăşeau părerea că 
Wiggins nu ţinea legătura deoarece acum era pilot, dar atunci 
nu fusese. De asemenea, făcuse parte din echipajul lui 
Satherwaite, şi acesta era un motiv destul de bun să aibă păreri 
contradictorii despre trecut. 

— Voi încerca să-i dau de urmă, zise Jim McCoy. Nici măcar nu 
cred că a aflat despre Willie. 

Satherwaite mai luă o înghiţitură de whisky, privi la ceas, apoi 
la uşă. 

— Chip îl plăcea pe Willie, spuse el, gândindu-se la fostul 
colonel Hambrecht. Ar trebui să i se spună. 

— Corect. Mă voi strădui. 

McCoy nu mai găsea ce să spună, ştiind că Bill Satherwaite nu 
va trimite scrisori ca să menţină legătura între băieţi şi că 
sarcina aceasta le revenea în special lui şi lui Terry. 

De fapt, chiar de când primise postul de director la Muzeul 
„Leagănul Aviației” din Long Island, Jim McCoy devenise 
secretarul neoficial cu corespondenţa al micului lor grup 
neoficial. Băieţii consideraseră că este foarte comod să se 
folosească de el ca mijloc de legătură - biroul lui avea toate 
dotările pentru a ţine legătura prin telefon, poştă, e-mail şi fax. 
Terry Waycliff era un fel de preşedinte al lor, dar slujba acestuia 
de la Pentagon îl făcea inaccesibil în majoritatea timpului, iar Jim 
McCoy nu îl sunase niciodată decât pentru lucruri importante. 
Curând vor îmbătrâni cu toţii şi vor avea destul timp să păstreze 


legătura între ei dacă doreau. 

— Ai zis că faci o cursă charter? îl întrebă pe Bill Satherwaite. 

— Mda. Tipul întârzie. 

— Bill, ai băut ceva? 

— Eşti nebun? Înainte de a zbura? Sunt profesionist, pentru 
numele lui Dumnezeu. 

— Okay... McCoy se gândea că Bill minţea în legătură cu 
băutura, dar spera că minţea şi în legătură cu existenţa unui 
client. Reflectă un moment la vechea escadrilă - Steve Cox, ucis 
în Războiul din Golf; Willie Hambrecht, ucis în Anglia; Terry 
Waycliff, desăvârşindu-şi strălucita carieră militară; Paul Grey, 
un civil plin de succes; Bob Callum, bolnav de cancer în 
Colorado; Chip Higgins, dispărut pe parcurs, dar posibil sănătos; 
Bill Satherwaite, fantoma a ceea ce fusese odinioară; şi, în 
sfârşit, el însuşi, Jim McCoy, director de muzeu - slujbă bună, 
prost plătită. Din cei opt bărbaţi, doi erau morţi, unul pe moarte 
cu cancer, unul care murea cu zile, unul lipsea şi trei aveau, 
pentru moment, o situaţie bună. Îi spuse lui Bill cu voce slabă: 
Ar trebui să zburăm toţi ca să-l vedem pe Bob. N-ar trebui să 
amânăm. Mă voi ocupa de asta. Şi tu ar trebui să mergi, Bill. 
Okay? 

Bill Satherwaite rămase tăcut câteva secunde. 

— Okay. De acord. De acord. 

— la-o mai uşor, bătrâne. 

— Mada... şi tu. 

Satherwaite puse jos receptorul şi se frecă la ochi, care se 
umeziseră între timp. Mai luă o înghiţitură, apoi puse sticla în 
geanta de voiaj. Se ridică şi privi în jur, la biroul lui sărăcăcios. 
Pe peretele îndepărtat se afla un steag al statului Carolina de 
Sud, precum şi steagul Confederaţiei, lucru pe care multe 
persoane îl găseau jignitor, motiv pentru care le şi ţinea acolo. 
Întreaga ţară se duce de râpă, gândi el, la conducere se găseau 
politicieni corupți, şi chiar dacă Bill era din Indiana, îi plăcea 
Sudul - cu excepţia căldurii şi a umidității -, îi plăcea atitudinea 
oamenilor şi îi mai plăcea steagul Confederaţiei. „Să-i ia dracul 
pe toţi”. 

Pe peretele lateral se afla o imensă hartă aeronautică, iar 
alături un poster vechi, îngălbenit şi încreţit de umiditate. Era o 
fotografie a lui Mu'ammar Gaddafi, cu cercuri mari de ţintă 
desenate în jurul capului. Satherwaite luă o săgeată de pe masă 


şi o azvârli în poster. Săgeata se înfipse în mijlocul frunţii lui 
Gaddafi, iar Satherwaite urlă: 

— Aşa! Să te ia dracu'! 

Bill Satherwaite se duse la fereastra micului birou şi privi la 
soarele strălucitor de afară. „Frumoasă zi pentru zbor.” Departe, 
pe pistă, una dintre cele două aeronave ale sale, un Cherokee 
140 de antrenament, tocmai decola, iar în turbulenţa şi căldura 
după-amiezei, aripile micului avion se clătinată când pilotul 
cursant încerca să câştige altitudine. 

Privi cum avionul dispare, continuând urcuşul şovăielnic. Era 
bucuros că nu fusese nevoit să urce în carlingă cu acest tânăr 
care nu avea curaj, nu avea chemare pentru aviaţie, dar avea 
prea mulţi bani. Pe vremea când el era student-pilot la Forţele 
Aeriene, aproape retezaseră vârfurile unei păduri uscate. Acum 
trebuia să aibă grijă de noua generaţie. lar acest tânăr nu va 
vedea vreodată niciun minut dintr-o luptă - dorea să zboare 
doar ca să-şi impresioneze iubita. Ţara se ducea iute de râpă. 

Ca să facă lucrurile şi mai rele, clientul său era vreun străin 
tâmpit, probabil traficant ilegal de droguri cu marfa pentru 
toxicomanii din Philly, iar ticălosul întârzia. Cel puţin tipul nu va 
zice nimic dacă va simţi că miroase a whisky. Va crede probabil 
că este vorba de o băutură americană nealcoolică. Râse. 

Se întoarse la birou şi verifică însemnarea pe care o făcuse pe 
agendă. Alessandro Fanini. Aducea a italian sau a vorbitor de 
limbă spaniolă. 

Mda, vreun broscar. Nu este chiar aşa de rău. Mai bine decât 
vreun Pedro de la sud de graniţă. 

— Bună ziua. 

Satherwaite se întoarse şi văzu în cadrul uşii un bărbat înalt 
cu ochelari de soare. _ 

— Alessandro Fanini, spuse acesta. Imi cer scuze pentru 
întârziere. 

Satherwaite se întrebă dacă tipul îl auzise. Privi apoi ceasul de 
perete. 

— Doar o jumătate de oră. Nu este nicio problemă. 

Cei doi bărbaţi veniră unul spre celălalt, iar Satherwaite 
întinse mâna şi i-o strânse pe a clientului său. 

— Am fost reţinut la ultima mea întâlnire din Charleston, zise 
Khalil. 

— Nu este nicio problemă. Bill văzu că omul duce o geantă 


neagră de voiaj şi că este îmbrăcat într-un costum gri. Mai aveţi 
şi alte bagaje? îl întrebă. 

— Mi le-am lăsat în camera de hotel din Charleston. 

— Bine. Sper că nu vă deranjează că port blugi şi tricou. 

— Deloc. Orice vă permite să vă simţiţi comod. Dar, după cum 
am spus, vom rămâne peste noapte. 

— Da. Mi-am adus o geantă de voiaj. Arătă spre o geantă a 
Forţelor Aeriene aşezată pe podeaua murdară. Prietena mea va 
veni mai târziu, să supravegheze biroul şi să încuie, zise el. 

— Bine. Până mâine la prânz ne vom înapoia. 

— Oricând. 

— Mi-am lăsat maşina închiriată lângă clădirea principală. E în 
siguranţă acolo? 

— Bineînţeles. Satherwaite se duse la un raft curbat la mijloc 
şi luă o mână de hărţi rulate, apoi ridică geanta de voiaj de pe 
podea. Sunteţi gata de plecare? Urmări privirea clientului care 
fixa portretul lui Gaddafi. Satherwaite hohoti. Ştiţi despre cine 
este vorba? întrebă el. 

Asad Khalil inspiră adânc şi zise: 

— Nu, nu ştiu. 

— Ei bine, este domnul Mu'ammar Cap Pătrat Gaddafi. 

— Nu am auzit niciodată despre el. 

— Cu siguranţă aţi auzit. Preşedintele Libiei - şeful cu turban 
al Nisiplandului. Odată aproape că l-am ucis pe ticălos. 

Asad Khalil nu răspunse. 

Satherwaite ridică din umeri. 

— De unde sunteţi? mai întrebă el. 

— Din Sicilia. 

— Serios? Odată aş fi putut ajunge acolo dacă n-aş fi rămas 
fără benzină. 

— Poftim? 

— Este o poveste lungă. Nu am voie să vorbesc despre asta. 
S-o lăsăm baltă. 

— Cum doriţi. 

— Okay, dacă-mi deschideţi uşa putem pleca. 

— Oh, încă ceva. În planurile mele a survenit o mică 
schimbare care ar putea să necesite o anumită modificare şi din 
partea dumneavoastră. 

— Adică? 

— Compania mea m-a somat să ajung la New York. 


— Mda? Nu-mi place să zbor la New York, domnule... 

— Fanini. 

— Da. Prea mult trafic, prea multe minciuni. 

— Sunt dispus să plătesc în plus. 

— Nu este vorba de bani, ci de minciuni. Pe ce aeroport? 

— Se numeşte MacArthur. Il cunoaşteţi? 

— Oh, da. Nu am fost niciodată acolo, dar nu este o problemă. 
Este un aeroport lângă Long Island. Putem merge acolo, dar vă 
costă. 

— Bineînţeles. 

Satherwaite puse hârtiile pe masă şi căută altele pe raft. 

— Ciudată coincidenţă, spuse el - tocmai am vorbit cu un tip 
din Long Island. Dorea să trec pe la el - poate îi voi face o 
surpriză. Poate ar trebui să-l sun. 

— Poate o vizită surpriză ar fi mai bună. Sau îl sunaţi după ce 
aterizăm. 

— Mada. Să-i iau numărul de telefon. 

Satherwaite căută printre cărţile de vizită şi scoase una. 

— Stă aproape de aeroport? întrebă Khalil. 

— Nu ştiu, dar va veni el după mine. 

— Dacă doriţi, puteţi lua maşina mea închiriată. Am cerut o 
maşină şi două camere la motel pentru noi. 

— Da. Voiam chiar să vă întreb asta. Nu stau în cameră cu 
bărbaţi. 

Khalil se forţă să zâmbească. 

— Nici eu, zise el. 

— Bine. Atâta timp cât spunem lucrurilor pe nume. Hei, vrei 
să plăteşti un avans? Obţii o reducere dacă plăteşti un avans în 
bani peşin. 

— La cât se va ridica? 

— Oh... acum, că este vorba de MacArthur, plus faptul că 
rămânem peste noapte şi pierd nişte ore de antrenament 
mâine, plus benzina... să zicem opt sute de dolari bani gheaţă. 

— Pare rezonabil. Khalil scoase portofelul şi numără opt sute 
de dolari, apoi adăugă încă o sută. Bacşişul pentru 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

Erau aproape toţi banii lui lichizi, dar Khalil ştia că îi va 
recupera curând. 

— Okay, spuse Bill Satherwaite după ce numără banii şi îi 


băgă în portofel. S-a făcut. 

— Bine. Sunt gata de plecare. 

— Trebuie să fac un pipi, spuse Satherwaite şi dispăru la 
toaletă. 

Asad Khalil privi posterul Marelui Conducător şi observă că în 
frunte avea o săgeată. O scoase şi murmură pentru sine: 

— Nu încape îndoială că nimeni nu merită mai mult să moară 
decât porcul ăsta de american. 

Bill Satherwaite ieşi din cabina de toaletă, apoi îşi luă hărţile 
şi geanta. 

— Dacă nu s-a mai schimbat nimic, putem pleca. 

— Aveţi cumva nişte bere să o luăm cu noi în avion? întrebă 
Khalil. 

— Mada. Am pus deja lada frigorifică în avion. Apă gazoasă şi 
bere - berea este pentru dumneavoastră dacă doriţi. Eu nu pot 
să beau. 

Khalil sesizase mirosul de alcool din respiraţia pilotului, dar 
spuse: 

— Aveţi şi apă plată la sticlă? 

— Nu. De ce să stric banii pe apă? Apa este gratuită. Doar 
idiotii şi homosexualii cumpără apă la sticlă. Doriţi apă? 

— Nu neapărat. 

Khalil deschise uşa şi ieşiră amândoi în aerul fierbinte. 

În timp ce mergeau pe rampa de beton încinsă spre Apache-ul 
parcat la treizeci de metri de birou, Satherwaite îl întrebă: 

— Cu ce fel de afaceri vă ocupați, domnule Panini? 

— Fanini. După cum v-a spus colegul meu care v-a sunat din 
New York, mă ocup cu comerţul de textile. Mă aflu aici ca să 
cumpăr bumbac american. 

— Mada. Aţi venit în locul potrivit. Aici nimic nu s-a schimbat de 
pe vremea Războiului Civil, doar că acum trebuie să-i plătească 
pe sclavi. Râse. lar acum unii sclavi sunt spanioli sau albi. Aţi 
văzut vreodată un câmp de bumbac? Este o muncă a dracului 
de grea. Nu pot găsi destui oameni să le facă treaba. Poate vor 
importa câţiva arabi tâmpiţi să adune bumbacul - lor le place 
soarele. Plăteşte-i în rahat de cămilă şi spune-le că pot să-l 
schimbe pe bani la bancă, zise el şi râse din nou. 

Khalil nu răspunse. 

— Este necesar să facem un plan de zbor? întrebă el. 

— Nu. Satherwaite arătă spre cer în timp ce se apropia de 


avion. Pe toată Coasta de Est, presiunea atmosferică este 
crescută - vremea va fi bună toată ziua. Gândindu-se că s-ar 
putea să aibă un pasager nervos adăugă: Dumnezeu veghează 
asupra noastră, domnule Fanini, deoarece avem o zi grozavă 
pentru zbor tot drumul până la New York şi, probabil, şi înapoi. 

Khalil nu avea nevoie să audă de la acest individ că Allah 
binecuvântase Jihadul - ştia deja asta în adâncul sufletului. Mai 
ştia şi că domnul Satherwaite nu va zbura mâine spre casă. 

In timp ce mergeau, Satherwaite zise ca pentru sine: 

— Când vom tăia Oceanul pe la sud, spre aeroportul Kennedy, 
pe ruta directă spre Islip, va trebui să intru în legătură cu centrul 
radar din New York. Ei ne vor ţine la distanţă de avioanele care 
aterizează acolo. 

Khalil se gândi un moment la modul în care călătorise într-un 
avion de linie chiar pe această rută cu doar câteva zile în urmă, 
iar acum i se părea că trecuse o eternitate. 

— Apoi voi chema turnul de control din Long Island pentru a 
ne aproba aterizarea. Asta este. Satherwaite arătă cu mâna în 
jur, la aeroportul aproape gol din Moncks Corner. Cu siguranţă 
nu va fi nevoie să vorbesc cu nimeni ca să plec de aici, zise el şi 
râse. La naiba, nu este nimeni pe aici cu care să vorbeşti, în 
afară de elevul din rabla mea de avion Cherokee. Oricum, 
puştiul nici nu va şti ce să spună dacă îl voi chema prin radio. 

Khalil privi în direcţia în care arătă pilotul şi văzu un mic avion 
cu un singur motor care cobora încet pe pistă, clătinându-se 
uşor dintr-o parte în alta. Îşi dădu seama că avionul semăna 
foarte bine cu cel pe care îl închiriase în Jacksonville, pilotat de 
tânăra femeie. Amintirea ei se furişă din nou în gândurile lui 
khalil, dar o îndepărtă repede. 

Se opriră lângă un avion vechi, albastru cu alb, de tip Piper 
Apache. Mai devreme, Satherwaite desfăcuse legăturile, scosese 
dispozitivele de control şi pusese alături penele de la roţi. De 
asemenea, verificase combustibilul. Asta verifica întotdeauna, 
oricum, gândi el, deoarece multe lucruri nu mergeau cum 
trebuie la avioanele vechi şi era o pierdere de vreme să mai 
găsească şi altele. 

— Inainte să sosiți, am făcut o verificare completă, îl asigură 
Satherwaite pe clientul său. Totul este perfect. 

Asad Khalil privi avionul vechi. Era bucuros că avea două 
motoare. 


Satherwaite simţi o anume grijă din partea clientului. 

— Acesta este un aparat foarte solid, domnule Fanini, şi 
întotdeauna te poţi baza pe el să te ducă unde este nevoie. 

— Da? 

Satherwaite se uită la avion, încercând să îşi dea seama ce îl 
nemulţumea pe clientul lui de vârstă mijlocie. Geamurile de 
plexiglas ale avionului din anul 1954 erau puţin murdare şi 
zgâriate, iar vopseaua de pe fuzelaj cam decolorată - de fapt, 
trebui să admită el, acum nu-ţi puteai face decât o idee despre 
cum arătase odinioară. Se uită la domnul Fanini, cel cu ochelari 
de soare şi elegant îmbrăcat, şi încercă să îl mai încurajeze: 

— Nu este nimic complicat la acest aparat, ceea ce înseamnă 
că nimic important nu se poate strica. Motoarele sunt bune, iar 
aparatura de control de la bord funcţionează bine. Obişnuiam să 
zbor pe avioane militare cu reacţie şi, daţi-mi voie să vă spun, 
acestea sunt atât de complicate, încât este nevoie de o armată 
de oameni de întreţinere pentru a pune la punct o misiune deo 
oră. Satherwaite se uită sub motorul din partea dreaptă, unde 
se acumulase o baltă de ulei de când zburase ultima dată, cu o 
săptămână în urmă. De fapt, zise el, chiar ieri am zburat la Key 
West şi înapoi. Zboară ca un înger. Putem pleca? 

— Da. 

— Bine. Satherwaite îşi aruncă geanta de voiaj pe aripă, apoi, 
cu hărţile sub braţ, se săltă pe aripa dreaptă a avionului, 
deschise singura uşă şi îşi recuperă geanta. Le aruncă pe locul 
din spate şi îl întrebă pe pasager: în faţă sau în spate? 

— Voi sta în faţă. 

— Okay. Bill Satherwaite îşi ajuta uneori pasagerii să urce, dar 
acest tip înalt părea că se poate descurca. Satherwaite intră în 
carlingă, trecu peste scaunul copilotului şi ajunse în scaunul lui. 
înăuntru era foarte cald, aşa că deschise geamul din partea lui, 
aşteptându-şi pasagerul. Îl strigă: Veniţi? 

Asad Khalil îşi puse şi el geanta pe aripă, se urcă pe sabotul 
de frână care era destul de tocit, îşi recuperă geanta şi se 
strecură pe scaunul copilotului, punându-şi geanta pe locul din 
spatele lui. 

— Mai lăsaţi puţin uşă deschisă, zise Satherwaite. Puneţi-vă 
centura de siguranţă. 

Khalil urmă instrucţiunile pilotului. 

Bill Satherwaite îşi puse casca, apăsă pe câteva butoane, apoi 


porni motorul stâng. După o ezitare de câteva secunde, elicea 
începu să se învârtească, iar pistonul vechiului motor se trezi la 
viaţă. Când motorul începu să meargă liniştit, Satherwaite îl 
porni şi pe cel din dreapta, care se aprinse mai bine. 

— Okay, zise el... Ce sunet frumos. 

— Este foarte tare, strigă Khalil, încercând să acopere 
zgomotul motoarelor. 

— Păi... strigă la rândul lui Satherwaite, uşa ta şi geamul meu 
sunt deschise. Nu-i spuse pasagerului său că uşa nu se închidea 
etanş şi că nu va fi mai puţin zgomot nici cu ea închisă. Când 
vom urca la altitudinea de croazieră, vei putea auzi cum îţi 
creşte mustaţa. Râse şi conduse avionul pe calea de rulare spre 
pistă. Având bani în buzunar, reflectă el, nu trebuia să fie 
excesiv de amabil cu acest macaronar. De unde aţi spus că 
sunteţi? întrebă el. 

— Din Sicilia. 

— Oh... Mda... Satherwaite îşi aminti că acolo exista Mafia, în 
timp ce manevra avionul, aruncă o privire spre pasager şi, 
brusc, îi veni ideea că tipul putea să fie din vreo bandă. Imediat 
regretă că îl luase cam pe sus şi încercă să dreagă lucrurile. 
Staţi confortabil, domnule Fanini? Aveţi vreo întrebare despre 
zbor? 

— Durata acestuia? 

— Ei bine, domnule, dacă vom avea vânt prielnic din pupă, 
aşa cum s-a anunţat la radio, vom ajunge la aeroportul 
MacArthur în aproape trei ore şi jumătate. Îşi privi ceasul de la 
mână. Asia înseamnă că vom fi la sol la ora opt şi jumătate. Vă 
convine? 

— Va fi foarte bine. Pe parcurs trebuie să ne realimentăm cu 
combustibil? 

— Nu. Am instalat un rezervor în plus, ca să am o autonomie 
de zbor de şapte ore. Vom lua benzină la New York. 

— Şi nu veţi întâmpina probleme daca vom ateriza pe 
întuneric? întrebă Khalil. 

— Nu, domnule. Este un aeroport, bun. Acolo aterizează şi 
avioane cu reacţie. lar eu sunt un pilot experimentat. 

— Bine. 

Satherwaite se gândi că mai îndulcise relaţia cu domnul Fanini 
şi zâmbi. Duse Apache-ul la capătul pistei şi privi în sus prin 
parbriz. Elevul lui făcea cercuri în aer şi cobora spre pista 23, 


făcând exerciţii de aterizare şi decolare în condiţii de vânt 
transversal şi părând să se descurce destul de bine. 

— Puştiul acela, zise el, este un elev-pilot care are nevoie de 
un transplant de curaj. Înţelegeţi? Copiii americani au devenit 
prea molâi. Au nevoie de un şut în fiind. Trebuie să devină 
ucigaşi. Trebuie să simtă gustul sângelui. 

— Chiar aşa? 

— Adică, spuse Satherwaite, privind spre pasagerul său, eu 
am participat la lupte şi pot să vă spun că, atunci când rachetele 
Triplu-A devin atât de groase încât nu poţi vedea cerul şi când 
ele zboară paralele cu carlinga ta, devii bărbat instantaneu. 

— Aţi trecut prin aşa ceva? A 

— De mai multe ori. Okay, decolăm. Inchideţi uşa. 

Satherwaite ambală motoarele, verifică instrumentele, apoi 
privi în jur. Pe aeroport se afla doar aparatul Cherokee, dar nu îl 
stânjenea. Satherwaite mări puterea motoarelor şi începu să 
alerge pe pistă. Avionul căpătă o viteză tot mai mare şi, pe la 
jumătatea pistei, se ridică în aer. 

În timp ce manevra aparatele de control şi frânele, 
Satherwaite rămase tăcut. Înclină aparatul şi luă un curs de 040 
de grade, continuând să ia înălţime. _ 

Khalil privi pe geam la peisajul înverzit de dedesubt. Işi dădu 
seama că avionul era mult mai zdravăn decât arăta şi că pilotul 
era mai bun decât părea. 

— În ce război aţi zburat? îl întrebă el. 

Satherwaite băgă în gură o gumă de mestecat. 

— În multe, zise el. Războiul din Golf este cel mai important. 

Khalil ştia că acest bărbat nu luptase în războiul acela. De 
fapt, Asad Khalil ştia mai multe despre Bill Satherwaite decât 
ştia el însuşi. 

— Doriţi nişte gumă? întrebă el. 

— Nu, mulţumesc. Şi pe ce aeronavă aţi zburat? 

— Avioane de vânătoare. 

— Da? Cum adică? 

— Avioane de vânătoare. Avioane de vânătoare cu reacţie. 
Bombardiere. Am zburat pe diferite tipuri, dar până la urmă am 
fost bombardier pe aparatul F-111. 

— Poţi discuta despre asta - sau este un secret militar? 

Satherwaite râse. 

— Nu, domnule, nu este un secret militar. Este o aeronavă 


veche, retrasă de mult din slujbă. Ca şi mine. 

— Vă este dor de acea activitate? 

— Nu-mi este dor de treburile înjositoare. Adică de lustruit 
echipamentul şi comportamentul regulamentar cum ar fi salutul, 
şi de supravegherea continuă. lar acum au şi femei care 
pilotează avioane de luptă, pentru numele lui Dumnezeu. Nici 
măcar nu pot să mă gândesc la asta. lar aceste ticăloase 
provoacă tot felul de probleme cu prostiile lor despre hărţuirea 
sexuală - mă scuzaţi, m-aţi făcut să-mi dau drumul la gură. Cum 
sunt femeile din ţara dumneavoastră? îşi cunosc locul? 

— Perfect. 

— Bine. Poate mă voi duce acolo. Sicilia, aşa aţi spus? 

— Da. 

— Ce limbă se vorbeşte acolo? 

— Un dialect italian. 

— Voi învăţa limba şi voi pleca acolo.Au nevoie de piloţi? 

— Bineînţeles. 

— Bine. 

Ajunseseră la altitudinea de o mie şase sute de metri, iar 
soarele de după-amiază se afla chiar sub ei, făcând ca imaginea 
din faţa lor să fie impresionantă, gândi Satherwaite. Având 
lumina din spate, vegetaţia luxuriantă de primăvară de la sol 
căpăta nuanţe şi mai închise, alcătuind o linie clară de 
demarcaţie faţă de albastrul apelor de coastă din depărtare. Un 
vânt din pupă, de douăzeci şi cinci de noduri, se adăugă vitezei 
aeronavei, aşa că era posibil să ajungă la Long Island mai 
repede decât estimase el. 

Undeva, în străfundurile minţii lui Bill Satherwaite, exista 
gândul că zborul era mai mult decât o slujbă. Era o chemare, o 
fraternitate, o experienţă de pe altă lume, de felul aceleia pe 
care o simțeau credincioşii din biserica din Moncks Corner. Când 
se afla în înaltul cerului, se simţea mai bine şi avea o părere mai 
bună despre el. Asta, gândi el, era cel mai bun lucru care i se 
putea întâmpla. 

— Mi-e dor de lupte, declară el. 

— Cum poate să vă fie dor de aşa ceva? 

— Nu ştiu... Niciodată în viaţa mea nu m-am simţit mai bine 
decât atunci când am văzut trasoarele şi rachetele în jurul meu. 
Dacă aş fi fost lovit, adăugă el, poată că nu aş mai fi fost atât de 
încântat. Dar tâmpiţii ăia nu puteau să nimerească nici podeaua 


cu un jet de urină. 

— Care... tâmpiţi? 

— Oh, să spunem că nişte arabi. Nu pot să spun care. 

— De ce nu? 

— Secret militar. Râse. Nu misiunea - ci persoanele care au 
participat la ea. 

— Cum adică? 

— Există o politică de a nu da numele piloților implicaţi într-o 
misiune de bombardare. Guvernul crede că aceşti călăreţi 
tâmpiţi de cămile vor veni în America să se răzbune. Prostii. Dar 
să ştiţi, căpitanului navei Vincennes, un vas de luptă din Golf 
care a doborât din greşeală un avion de linie iranian, i s-a puso 
bombă în maşina personală chiar în California. lisuse, a fost 
şocant - aproape că i-a ucis nevasta. 

Khalil dădu afirmativ din cap. Cunoştea incidentul foarte bine. 
Prin aruncarea maşinii în aer, iranienii vruseseră să arate că nu 
acceptă explicaţia sau scuzele americanilor. 

— În război, crimele duc la şi mai multe crime, zise Khalil. 

— Glumiţi? Oricum, guvernul crede că aceşti călăreţi de 
cămile pot fi periculoşi pentru luptătorii lor curajoşi. Prostii, nu- 
mi pasă cine ştie că i-am bombardat pe arabi. Lasă-i să vină să 
mă caute, îşi vor dori să nu mă fi găsit. 

— Da... Sunteţi înarmat? 

— Doamna Satherwaite nu a crescut un idiot, spuse Bill, 
aruncând o privire pasagerului său. 

— Poftim? 

— Sunt înarmat şi periculos. 

În timp ce zburau la altitudinea de două mii două sute 
cincizeci de metri, Satherwaite continuă să povestească: 

— Dar atunci, în timpul Războiului din Golf, acest guvern 
tâmpit dorea o publicitate bună, aşa că i-au arătat pe piloţi la 
televizor. lisuse, dacă se temeau atât de afurisiţii de arabi, de ce 
să admită defilarea piloților prin faţa camerelor de luat vederi? 
Vă spun eu de ce: aveau nevoie de sprijinul opiniei publice la 
întoarcerea acasă, aşa că i-au pus pe aceşti băieţi frumoşi să 
zâmbească în faţa aparatelor şi să spună ce grozav este acest 
război şi cum toată lumea le aprobă slujba lor afurisită în folosul 
ţării şi al lui Dumnezeu. Şi pentru fiecare tip din ăsta aveau 
aproape o sută de pipiţe, nu vă mint. lisuse, dacă ai fi văzut 
războiul pe CNN, ai fi crezut că toate luptele au fost date pe 


pipiţe. Pun pariu că s-au încurcat cu irakienii. Dumnezeule, să 
creadă că îi sperie de moarte pe irakieni cu o mână de pipiţe. 
Râse. Sunt bucuros că am ieşit din asta. 

— Se vede. 

— Mda. M-am înfuriat. Îmi cer scuze. 

— Vă împărtăşesc părerea despre femeile care fac treabă de 
bărbaţi. 

— Bine. Ne potrivim. 

Râse din nou la gândul că acest tip nu era chiar aşa de rău, în 
ciuda faptului că era străin şi poate puţin leneş. 

— De ce aveţi acel poster pe perete? zise Khalil. 

— Ca să-mi reamintească de vremea în care aproape că i- 
am pus tipului o bombă în fund, răspunse Bill fără să se 
gândească un moment la siguranţa lui. De fapt, misiunea mea 
nu avea legătură cu casa. Asta era misiunea lui Jim şi a lui Paul. 
Ei au aruncat o bombă chiar peste casa ticălosului, dar Gaddafi 
dormea afară, în cort, pentru Dumnezeu. Afurisiţii de arabi 
iubesc corturile. Corect? Dar fiica lui a încasat-o, ceea ce a fost 
destul de rău, dar războiul e război. A fost rănită şi nevasta, şi 
doi băieţi, dar au supravieţuit. Nimeni nu a dorit să fie ucişi copii 
şi femei, dar uneori aceştia se află unde nu ar trebui. Înţelegeţi? 
Adică, dacă eu aş fi copilul lui Gaddafi, aş sta la un kilometru 
distanţă de el. Râse. 

Khalil inspiră adânc şi încercă să-şi păstreze cumpătul. 

— Şi care a fost misiunea dumneavoastră? întrebă el. 

— Să lovesc centrul taberei, un depozit de combustibil, 
barăcile şi... altele. Nu-mi mai amintesc. De ce mă întrebaţi? 

— Fără niciun motiv. Găsesc că totul este fascinant. 

— Mada? Ei bine, uitaţi tot ce v-am spus, domnule Fanini. După 
cum am mai zis, nu trebuia să vorbesc despre asta. 

— Bineînţeles. 

Se aflau la altitudinea de două mii patru, sute de metri. 
Satherwaite reduse puterea motoarelor şi zgomotul mai scăzu. 

— II veţi suna pe prietenul dumneavoastră din Long Island? îl 
întrebă Khalil. 

— Mda. Probabil. 

— Este un prieten din armată? 

— Mda. Acum este directorul unui muzeu al aviaţiei. Poate, 
dacă mâine dimineaţă vom avea ceva timp liber, voi trece pe 
acolo să-l caut. Puteţi veni şi dumneavoastră dacă vreţi. Vă voi 


arăta vechiul meu aparat F-111. Au adus acolo un exemplar. 

— Ar fi interesant. 

— Mda. Nu am văzut unul de mult timp. 

— Vă va trezi amintiri. 

— Aşa este. 

Khalil urmări cu privirea peisajul de dedesubt. Ce ironie, gândi 
el, venise chiar pentru a-l ucide pe tovarăşul acestui bărbat, iar 
acesta îl ducea acolo unde Asad Khalil avea să comită o altă 
crimă. Se întreba dacă bărbatul de lângă el ar aprecia această 
ironie. 

Asad Khalil se lăsă pe spate în scaun şi privi cerul. În timp ce 
soarele se pregătea să apună, îşi spuse rugăciunea şi adăugă 
pentru sine: „Dumnezeu mi-a binecuvântat Jihadul, a întunecat 
mintea duşmanilor mei, mi i-a adus în bătaia armei - Dumnezeu 
este mare”. 

— Aţi zis ceva? întrebă Bill Satherwaite. 

— Tocmai i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru această zi 
bună şi l-am rugat să-mi binecuvânteze călătoria în America. 

— Mda? Roagă-l să-mi îndeplinească şi mie două dorinţe. 

— Am şi făcut-o. Ţi se vor îndeplini. 


40 


În timp ce taxiul se îndepărta de Federal Plaza, Kate m-a 
întrebat: 

— De data asta urci? Sau ai nevoie să-ţi faci somnul? 

Asta aducea puţin a bătaie de joc, poate era chiar o provocare 
pentru virilitatea mea. Femeia învățase ce butoane să apese. 

— Urc, am replicat. Ai zis să urc cu tine, nu să şi intru. 

— Cum zici tu. 

Am rămas în taxi într-o relativă tăcere. Traficul era redus, o 
ploaie trecătoare de aprilie făcea străzile să lucească, iar şoferul 
era din Croaţia. Totdeauna îi întreb. Fac cercetări. 

Am ajuns la locuinţa lui Kate şi am plătit cursa, care a inclus şi 
drumul de la aeroportul JFK, şi timpul de aşteptare. De 
asemenea, i-am dus şi valiza. Apropo, nu există sex gratuit. 

Portarul a deschis uşa, întrebându-se, sunt sigur, de ce 
domnişoara Mayfield a plecat cu o valiză şi a revenit alte câteva 
ore mai târziu cu aceeaşi valiză şi cu un bărbat. Sper ca 
întrebarea să-l chinuie toată noaptea. 

Am urcat cu liftul şi am intrat în apartamentul ei de la etajul al 
paisprezecelea. 

Era un tipic apartament de închiriat, mic, cu pereţi albi, fără 
covor pe duşumeaua de stejar şi un minimum de mobilier 
modem. Nu existau plante, tablouri, sculpturi, bibelouri şi, 
mulţumesc lui Dumnezeu, nicio pisică. O bibliotecă de perete 
era ticsită cu cărţi, un televizor şi un aparat CD. 

Mai era şi un fel de chicinetă în care domnişoara Mayfield a 
intrat şi a deschis un dulap. 

— Whisky? a întrebat ea. 

— Te rog. 

Am pus jos valiza şi geanta mea diplomat. 

Ea a pus sticla de whisky pe tejgheaua pentru micul dejun 
dintre bucătărie şi sufrageria care nu avea masă. M-am aşezat 
pe un scaun înalt de lângă tejghea, iar ea a adus două pahare 
cu gheaţă în care a turnat băutura. 

— Apă gazoasă? 

— Nu, mulţumesc. 

Am ciocnit paharele şi am băut. Ea a turnat din nou şi a mai 
golit sticla de două degete. 

— Ai luat cina? m-a întrebat. 


— Nu, dar nu-mi este foame. 

— Bine, am nişte pungi cu gustări uşoare. 

A deschis dulapul şi-a scos nişte prostii fără niciun gust - 
pungi de celofan, având pe ele nume ciudate, cum ar fi Crunch- 
Os. A mâncat o mână de omizi portocalii sau ce-or fi fost acelea. 

Şi-a mai turnat un pahar de whisky, apoi s-a dus la CD-player 
şi i-a dat drumul. Era un cântec vechi cu Billie Holiday. 

Îşi aruncă pantofii din picioare, îşi scoase jacheta, dând la 
iveală o frumoasă bluză albă, un toc de pistol Glock şi altele. Nu 
mulţi poliţişti mai purtau echipament de umăr şi mă întrebam de 
ce ea purta. Şi-a aruncat jacheta pe un fotoliu, apoi şi-a scos 
tocul şi l-a trântit peste jachetă. Mă aşteptam să rămână într-o 
ţinută şi mai lejeră, dar asta a fost tot. 

Aşa că, nedorind sau neavând nevoie să rămân înarmat, mi- 
am scos şi eu haina şi mi-am desfăcut tocul de la centură. Ea 
mi-a luat tocul şi haina şi le-a pus peste ale ei, apoi s-a aşezat 
lângă mine pe un scaun. Fiind un profesionist, am vorbit despre 
avantajele noii arme din dotarea federalilor, pistolul Glock de 
calibru 40, cum depăşeşte el în performanţe modelul de 9 mm şi 
aşa mai departe. 

— Nu va străpunge vesta antiglonţ, dar îl va trânti lă pământ 
pe agresor. 

Ea părea neinteresată de subiect. 

— Aş vrea să-mi împart apartamentul altfel, a zis. 

— Arată bine din punctul meu de vedere. 

— Locuieşti într-un depozit? 

— Am locuit cândva. Apoi m-am însurat şi am locuit într-un 
apartament. Nu e rău. 

— Cum ţi-ai cunoscut soţia? 

— Prin mandat poştal. 

Ea a râs. 

— Am comandat o maşină de cafea, dar cred că am scris 
codul greşit şi atunci a apărut ea. 

— Eşti ciudat. Şi-a privit ceasul de la mână. Vreau să prind 
ştirile de la ora unsprezece. Vor fi şi trei conferinţe de presă. 

— Aşa este. 

— Mă duc să-mi verific robotul telefonic, a zis ea şi s-a ridicat, 
şi să comunic Centrului de Comandă că mă aflu acasă. Să le 
spun că eşti şi tu aici, a zis ea, aruncându-mi o privire. 

— Este mesajul tău. 


— Ei trebuie să ştie tot timpul unde te afli în acest caz. 

— Ştiu asta. 

— Ei bine? Rămâi? 

— Tu vorbeşti cu ei. Fă-mi o surpriză. 

— Bine. 

S-a întors şi a intrat pe o uşă care ducea în dormitorul ei sau 
în birou. Mi-am sorbit băutura, gândindu-mă la lungimea şi 
scopul vizitei mele. Ştiam că, dacă îmi termin paharul şi plec, 
atunci domnişoara Mayfield şi cu mine nu vom mai fi prieteni. 
Dacă rămâneam şi mă puneam pe treabă, nici atunci nu aveam 
să mai fim prieteni. Eram cu adevărat prins la colţ. Ea a revenit 
în sufragerie şi mi-a zis: 

— Era doar mesajul de la tine. S-a aşezat lângă mine şi a 
agitat gheaţa din pahar. Am sunat şi la Centrul de Comandă. 

— Le-ai spus că sunt şi eu aici? am întrebat în cele din urmă. 

— Da. Ofiţerul de serviciu a trecut convorbirea pe microfon şi 
am auzit uralele celor prezenţi. 

Am zâmbit. 

Ea şi-a mai pregătit o băutură şi a scotocit prin pungile de 
celofan. 

— Nu ar trebui să am tâmpeniile astea prin casă, a comentat 
ea. Pot să gătesc. Dar nu o fac. Tu ce pregăteşti acasă pentru 
cină? 

— Cumpăr mâncare semipreparată. 

— lţi place să locuieşti singur? 

— Uneori. 

— Niciodată nu am locuit cu cineva. 

— De ce nu? 

— Slujba, presupun. Programul. Convocări la orice oră, 
călătorii de colo-colo. Transferuri. În plus, în casă există arme şi 
documente secrete, dar presupun că asta nu înseamnă mare 
lucru. Băieţii mai în vârstă mi-au spus că, ani în urmă, dacă o 
agentă trăia cu un tip, avea necazuri. 

— Probabil este adevărat. 

— Nici nu cred că se mai întâmplă acum. FBl-ul s-a schimbat. 
Tu eşti mai în vârstă. Cum era viaţa prin anii patruzeci? 

A zâmbit, dar nu era deloc amuzant. 

Domnişoara Mayfield consumase patru cocteiluri, dar părea 
destul de lucidă. 

O vreme am ascultat „| Only Have Eyes for You” şi am 


conversat puţin. Apoi Kate m-a surprins zicându-mi: 

— Beau când sunt nervoasă. Sexul mă face întotdeauna 
nervoasă. Vreau să spun că este pentru prima oară. Nu sexul în 
sine. Dar tu? 

— Păi... devin puţin nervos. 

— Nu eşti atât de dur după cum pari. 

— Te referi la geamănul meu cel drăcesc. James Corey. 

— Cine este femeia din Long Island? 

— Ţi-am spus. O polițistă de la Omucideri. 

— Este ceva serios? Adică, nu vreau să te pun într-o situaţie 
neplăcută. 

Nu am răspuns. 

— Multe femei de la birou te consideră sexy, a zis ea. 

— Adevărat? M-am purtat cum am putut mai bine. 

— Nu are importanţă ce faci sau ce spui. Ci felul în care mergi 
sau priveşti. 

— Am roşit cumva? 

— Puțin. Sunt prea îndrăzneață? m-a întrebat ea. 

La asta aveam un răspuns standard, dar am zis: 

— Nu, eşti sinceră şi directă. Îmi place femeia care îşi arată 
interesul faţă de un bărbat fără artificiile la care societatea o 
obligă să apeleze. 

— Prostii. 

— Corect. Dă-mi sticla. 

Ea a luat sticla şi s-a aşezat pe canapea. 

— Hai să urmărim ştirile. 

Mi-am luat paharul şi m-am aşezat tot pe canapea. Ea a oprit 
CD-playerul şi a dat drumul la televizor pe canalul CBS. 

Reportajul principal era despre zborul 175 al Companiei 
Trans-Continental şi conferințele de presă. Crainica zicea: 
„Avem câteva noutăţi de senzaţie cu privire la tragedia de 
sâmbătă a zborului Unu-Şapte-Cinci de pe aeroportul Kennedy. 
Astăzi, într-o conferinţă de presă, FBl-ul şi poliţia din New York 
au anunţat ceea ce se zvonea în aceste zile - moartea 
pasagerilor şi a echipajului s-a datorat unui atac terorist şi nu 
unui accident. FBl-ul are un prim suspect, un libian pe nume 
Asad Khalil... Pe ecran a apărut fotografia acestuia, care a 
rămas în fundal în timp ce crainica a continuat să vorbească. 
Aceasta este fotografia pe care am prezentat-o şi seara trecută, 
iar persoana la care ne referim este dată în urmărire generală 


pe ţară şi în străinătate. Acum am aflat că acest individ este 
suspectul numărul unu în...” 

Kate a trecut pe NBC, unde ştirea era în mare parte la fel, 
apoi a schimbat pe ABC şi CNN. A continuat să schimbe 
canalele, lucru normal când îl fac eu, dar când îl face altcineva, 
în special o femeie, devine supărător. 

Oricum, am prins esenţa diferitelor variante, după care a 
apărut o înregistrare a primei conferinţe de presă, în care Felix 
Mancuso, şeful FBl-ului din New York, dădea câteva detalii bine 
cântărite despre incident, urmat de comisarul de poliţie. 

Apoi a apărut Jack Koenig, care a spus câteva cuvinte despre 
efortul combinat a FBl-ului şi NYPD-ului, dar fără să menţioneze 
nominal Unitatea Operativă Antiteroristă. 

Koenig nu a spus nimic despre Peter Gorman sau Phil Hundry, 
dar a vorbit despre uciderea lui Nick Monti, Nancy Tate şi Meg 
Collins, pe care i-a prezentat ca agenţi federali, fără să 
menţioneze însă numele Clubului Conchistadorilor. Modul 
succint în care a arătat cum muriseră lăsa să se înţeleagă că 
fuseseră ucişi într-un schimb de focuri în timp ce teroristul 
încerca să fugă. 

Această înregistrare a conferinţei de presă comune a FBI şi 
NYPD s-a încheiat cu tirul întrebărilor reporterilor, dar era 
evident persoanele importante dispăruseră, lăsându-l singur pe 
podium pe micul Alan Parker care părea o căprioară surprinsă 
de faruri pe şosea. 

Apoi crainica a prezentat a două conferinţă de presă de la 
primărie, cu fragmente din discursurile primarului, 
guvernatorului şi ale altor politicieni, în care toți au promis că 
vor face ceva, deşi era destul de neclar ce aveau de gând să 
facă. Mai important era că avuseseră posibilitatea să apară la 
televizor. 

A urmat apoi caseta video de la Washington, care i-a 
prezentat pe directorul FBl-ului şi pe directorul adjunct al secţiei 
Antiteroriste, pe care îi întâlniseră la cartierul general al FBl-ului. 
Toţi au făcut declaraţii dure, dar optimiste. 

Directorul adjunct a folosit prilejul de a reaminti despre 
recompensa de un milion de dolari pentru orice informaţii care 
ar duce la arestarea lui Asad Khalil. Nici măcar nu a pronunţat 
cuvântul „condamnare”, ci doar arestare. Pentru cei care erau în 
temă, asta era ceva neobişnuit şi demonstra un grad înalt de 


îngrijorare şi disperare. 

A urmat o scurtă secvenţă de la Casa Albă, de unde 
preşedintele, alegându-şi cuvintele cu grijă, a făcut o declaraţie 
care, m-am gândit eu, se potrivea pentru aproape toate ocaziile, 
inclusiv pentru Săptămâna Naţională a Bibliotecii. 

Am observat că întregul reportaj, inclusiv conferințele de 
presă duraseră aproximativ şapte minute, un timp destul de 
lung pentru reţeaua de ştiri. Am în minte o parodie nostimă în 
care crainicul citeşte monoton de pe tele-prompter: „Un 
meteorit se îndreaptă spre pământ şi va distruge miercuri 
planeta”, apoi se întoarce spre tipul de la rubrica sport şi zice: 
„Hei, Bill, cum s-au descurcat astăzi băieţii de la Mets?” 

Poate exagerez, dar era vorba de o ştire de mare importanţă, 
despre care eu aveam date de primă mână, şi nici chiar eu nu 
mă descurcam în vălmăşagul de imagini şi sunete. 

Dar fiecare dintre canalele de ştiri a promis un reportaj 
special la ora unsprezece şi treizeci, iar acestea erau de obicei 
mai bune. Ştirile obişnuite aveau rostul doar de a stârni 
curiozitatea telespectatorilor. 

Concluzia era, totuşi, că pisica scăpase din sac şi că mutra lui 
Asad Khalil se afla pe toate programele. Lucrul acesta ar fi 
trebuit să se facă mai repede, dar mai bine mai târziu decât 
niciodată, Kate a închis televizorul cu telecomanda şi tot ea a 
dat drumul CD-playerului. Culmea! 

— AŞ vrea să văd reluarea dosarelor X, am zis - este episodul 
acela în care Mulder şi Scully descoperă că chiloţii lui sunt o 
formă de viaţă extraterestră. 

Ea nu mi-a răspuns. 

Sosise Momentul. 

Şi-a mai turnat puţin whisky şi am observat că mâna îi 
tremura. S-a întins spre mine, iar eu am luat-o pe după umeri. 
Am sorbit băutura din acelaşi pahar şi l-am ascultat pe virilul 
Billie Holiday cântând „Solitude.” 

— Nu putem fi doar prieteni? am zis după ce mi-am dres 
glasul. 

— Nu. Nici măcar nu te plac. 

— Oh... 

Apoi ne-am sărutat, iar micul Johnny a devenit John cel Mare 
şi Rău în aproape două secunde. 

Înainte să-mi dau seama, hainele noastre se aflau împrăştiate 


pe duşumea şi peste măsuţa de cafea, iar noi stăteam lungiţi 
goi pe canapea faţă în faţă. 

Dacă FBl-ul ar da medalii pentru trupuri frumoase, Kate 
Mayfield ar primi o stea de aur incrustată cu diamante. Adică, 
eram prea aproape ca să-i văd corpul, dar ca majoritatea 
bărbaţilor aflaţi într-o astfel de situaţie îmi dezvoltasem simţul 
pipăitului asemeni unui orb. 

Mâinile mele îi atingeau coapsele şi fundul, îi mângâiau 
pântecele şi sânii. Pielea ei era catifelată şi rece, ceea ce îmi 
plăcea, iar musculatura se vedea că este bine întreţinută în sala 
de gimnastică. 

Propriul meu corp, asta dacă interesează pe cineva, poate fi 
descris ca musculos, dar mlădios. Am avut cândva un abdomen 
plat şi tare, dar de când am primit un glonţ în zona inghinală, 
locul a devenit puţin flasc - ca un prosop de mâini umed, întins 
pe o scândură de spălat. 

Degetele lui Kate au trecut peste fesa mea dreaptă şi s-au 
oprit pe cicatricea urâtă de acolo. 

— Ce-i asta? 

— Rana de ieşire a glonţului. 

— Pe unde a intrat? 

— Prin partea de jos a abdomenului. 

Mâna ei s-a mutat în zona inghinală şi a căutat înjur până a 
găsit locul situat la aproape şase centimetri nord-est de Muntele 
Willie. 

— Oh... a fost foarte aproape. 

— Un pic mai aproape şi am fi fost doar prieteni. 

Ea a râs şi m-a îmbrăţişat atât de tare, încât mi-a scos 
aproape tot aerul din plămânul rănit. /isuse - puternică mai era. 

Undeva în mintea mea aveam certitudinea că Beth Penrose 
nu ar fi aprobat asta. Eu aveam conştiinţă, dar Micul Willie nu 
avea deloc, aşa că pentru a rezolva conflictul mi-am alungat 
totul din minte şi l-am lăsat pe Willie să preia controlul. 

Aproape zece minute ne-am pipăit, sărutat şi îmbrăţişat. Este 
minunat să explorezi un trup gol necunoscut textura pielii, 
curbele corpului, dealurile şi văile, gustul şi mirosul unei femei. 
Imi plăcea jocul, dar Willie devenea nerăbdător, aşa că am 
propus să mergem în dormitor. 

— Nu, a zis ea, vreau aici. 

Nicio problemă. Totuşi... era o mică problemă, dar când vine 


vorba de Willie, găseşte el o modalitate. 

Ea s-a urcat peste mine şi, cât ai clipi, am schimbat natura 
relaţiilor profesionale dintre noi. 

Am rămas întins pe canapea în timp ce Kate s-a dus la baie. 
Nu mi-am dat seama ce fel de anticoncepţionale folosea ea, nu 
văzusem nimic de felul ăsta, dar mi-am imaginat că ştie ce face. 

Ea a revenit în sufragerie şi a aprins veioza de lângă canapea. 
A rămas în picioare, privindu-mă, iar eu m-am ridicat. Acum 
puteam să-i văd trupul în întregime şi era cu adevărat uluitor, 
mai împlinit decât mi-l imaginasem în cele câteva ocazii când 
am dezbrăcat-o cu gândul. De asemenea, am observat că era 
blondă naturală atât sus, cât şi jos, dar asta îmi imaginasem. 

A îngenuncheat în faţa mea şi mi-a desfăcut picioarele. Am 
văzut că avea în mână un prosop umed cu care mi-a şters puţin 
racheta, ceea ce aproape că a declanşat o nouă lansare. 

— Nu este prea rău pentru un tip în vârstă, a comentat ea. 
Foloseşti cumva Viagra? 

— Nu, folosesc salpetru ca să o ţin în jos. 

Ea a râs, apoi s-a aplecat şi şi-a pus capul în poala mea. Am 
mângâiat-o pe păr. 

După care s-a ridicat şi ne-am ţinut de mâini. Mi-a văzut 
cicatricea de pe piept şi a atins-o, apoi şi-a pus mâna pe spatele 
meu, iar degetele ei au găsit rana pe unde ieşise glonţul. 

— Glonţul ăsta ţi-a rupt coasta în spate şi în faţă. 

Presupun că doamnele de la FBI se pricep la astfel de lucruri. 

Foarte clinic. Dar mai bine aşa decât „Oh, săracul de tine, 
probabil că te-a durut foarte tare”. 

— Acum îi pot spune lui Jack în ce loc ai fost rănit, a continuat 
ea. A râs, apoi m-a întrebat: Ţi-e foame? 

— Da. 

— Bine. Am să fac câteva ouă jumări. 

A intrat în mica bucătărie, iar eu am început să pun hainele în 
ordine. 

— Să nu te îmbraci, mi-a strigat ea. 

— Voiam doar să-mi pun puţin sutienul şi chiloţii tăi. 

Ea a râs din nou. Am privit-o cum se mişca în bucătăria 
deschisă, părând o zeiţă care executa un ritual sacru în templu. 

M-am uitat în teancul de CD-uri şi l-am găsit pe Willie Nelson, 
muzica mea favorită după un act sexual. 

Willie cânta: „Don't Get Around Much Anymore.” 


— Îmi place cântecul, a zis ea. 

Am privit apoi la cărţile de pe rafturi. De obicei poţi să-ţi faci o 
părere despre o persoană după cărţile pe care le citeşte. 
Majoritatea cărţilor lui Kate erau manuale de pregătire, genul de 
cărţi pe care chiar trebuie să le citeşti ca să fii primul în 
meserie. Se mai aflau şi cărţi despre crime adevărate, despre 
FBI, despre terorism, psihopatologie şi altele de felul ăsta. Nu 
existau romane, colecţii de clasici sau poeţi, nici albume de artă 
sau fotografii. Toate acestea mi-au întărit părerea iniţială despre 
domnişoara Mayfield ca membru profesionist al echipei, o 
doamnă care întotdeauna prezintă faptele în adevărata lor 
lumină. 

Dar cu siguranţă exista şi o altă latură a acestei colege 
încântătoare şi directe, care era destul de uşor de dedus: îi 
plăceau bărbaţii şi sexul. Dar de ce mă plăcea pe mine? Poate 
voia să le dea peste nas câtorva colegi de la FBI cuplându-se cu 
un poliţist. Poate obosise să acţioneze numai după legi nescrise 
şi directive concrete. Poate era doar excitată. Cine ştie? Un tip 
poate să înnebunească încercând să înţeleagă de ce fusese ales 
ca partener sexual. 

A sunat telefonul. Se presupune că agenţii au o linie separată 
pentru apelurile de serviciu, dar ea nici măcar nu s-a uitat la 
butonul din perete ca să vadă ce buton s-a aprins. Telefonul a 
sunat până ce apelul a fost preluat de robot. 

— Pot să-ţi fiu de folos? i-am zis. 

— Da. Piaptănă-te şi şterge-ţi rujul de pe faţă. 

— Bine. 

Am intrat în dormitor şi am văzut că patul era făcut. De ce se 
obosesc femeile cu aşa ceva? 

Dormitorul era tot atât de impersonal ca şi sufrageria, de 
parcă mă aflam într-o cameră de motel. Cu siguranţă, Kate 
Mayfield nu se considera acasă în Manhattan. 

Am intrat apoi în baie. Pe cât de ordonate erau celelalte 
camere, pe atât de vraişte era camera de baie, de parcă fusese 
scotocită de un profesionist cu mandat de percheziţie. Am luat 
un pieptene dintr-o trusă cosmetică burduşită şi m-am 
pieptănat, apoi m-am spălat pe faţă şi am făcut gargară cu apă 
de gură. M-am privit în oglindă. Sub ochii injectaţi aveam pungi, 
iar cicatricea de pe piept părea albă şi fără păr în comparaţie cu 
restul. Cu siguranţă, eram departe de vechiul John Corey, iar 


schimbările vor continua. Dar manivela încă mai funcţiona, deşi 
bateriile erau pe ducă. 

Nedorind să stau prea mult în cartierul general privat al 
domnişoarei, am revenit în sufragerie. 

Kate a pus pe măsuţa de cafea două farfurii cu omletă şi 
pâine prăjită şi două pahare cu suc de portocale. M-am aşezat 
pe canapea, iar ea a îngenuncheat pe podea vizavi de mine şi 
am început să mâncăm. Eram destul de flămând. 

— Sunt în New York de opt luni, a zis ea, şi eşti primul bărbat 
cu care am o legătură. 

— Eram sigur. 

— Dar tu? 

— Nu am mai fost cu un bărbat de ani de zile. 

— Fii serios. 

— Păi... Ce să spun? Mă văd cu cineva. Ştii asta. 

— Ne putem scăpa de ea? 

Am râs. 

— Vorbesc foarte serios, John. Nu mă deranjează să fii cu 
amândouă vreme de câteva săptămâni, dar după aceea simt 
că... mă înţelegi. 

Nu eram prea sigur de asta, dar am zis: ` 

— Te înţeleg pe deplin. Ne-am privit în ochi un timp. In cele 
din urmă mi-am dat seama că trebuia să spun ceva. Ascultă, 
Kate, cred doar că te simţi singură. Şi foarte ocupată. Nu sunt 
Domnul Potrivit, sunt doar Domnul Potrivit în acest moment, 
deci... 

— Prostii. Nu sunt atât de singură sau ocupată. Am fost 
curtată tot timpul. Prietenul tău, Ted Nash, mi-a propus de zece 
ori să ne întâlnim. 

— Ce? Am scăpat furculiţa. 

— Acel mic ticălos... 

— Nu este mic. 

— Este ticălos. 

— Nu, nu este. 

— Asta mă deranjează foarte tare. Ai ieşit cu el? 

— Am cinat de câteva ori. Cooperare ca între agenţi. 

— La naiba, tot mă deranjează. De ce râzi? 

Nu mi-a spus de ce râdea, dar am presupus. 

Am privit-o cum îşi acoperea faţa cu mâinile în timp ce 
încerca să înghită omleta şi să râdă în acelaşi timp. 


— Dacă te îneci, i-am zis, să ştii că nu cunosc procedura 
Heimlich. 

Asta a făcut-o să râdă şi mai tare. 

Atunci am schimbat subiectul şi am întrebat-o ce părerea 
avea despre conferințele de presă. 

Ea mi-a răspuns, dar eu nu mai eram atent. Mă gândeam la 
Ted Nash care îi făcuse ochi dulci lui Beth Penrose în timpul 
anchetei în cazul Plum Island. Ei bine, poate a fost reciproc şi, 
oricum, nu s-a concretizat nimic, dar suportam greu competiţia. 
Intr-un fel sau altul, cred că Kate Mayfield şi-a dat seama şi 
putea să folosească asta împotriva mea. 

Apoi m-am gândit la Beth Penrose şi, ca să fiu sincer, mă 
simţeam puţin vinovat. 

În timp ce pe Kate nu o deranjau câteva săptămâni de amor 
cu amândouă, eu eram de fapt monogam, preferind o singură 
durere de cap. Cu excepţia acelui weekend din Atlantic City, 
când am fost cu două surori, dar asta este o altă poveste. 

Am stat aşa o vreme, cu trupurile atingându-se, şi mi-am 
mâncat omleta. De multă vreme nu mai luasem masa cu o 
femeie, amândoi goi, şi mi-am adus aminte că îmi plăcea cu 
adevărat. Există ceva în legătură cu hrana şi nuditatea, să 
mănânci şi să faci sex, care se potriveşte de minune dacă stai şi 
te gândeşti. Pe de o parte este destul de primitiv, dar senzual, 
pe de altă parte. 

Ei bine, mă aflam pe o pantă alunecoasă spre abisul iubirii, 
camaraderiei şi al fericirii - şi ştiţi dumneavoastră unde duc 
toate acestea. La necazuri. 

Şi ce dacă? Trebuie să încerci. 

— O voi suna mâine dimineaţă pe Beth şi îi voi spune că 
relaţia noastră a luat sfârşit, i-am spus lui Kate. 

— Nu trebuie să faci tu asta. O fac eu în locul tău. 

A râs din nou. 

Cu siguranţă, Kate Mayfield avea o mai bună dispoziţie după 
un act sexual decât mine. Eram cu adevărat dezorientat, 
tulburat şi puţin speriat. Dar aveam să lămuresc lucrurile 
dimineaţă. 

— Să trecem la lucruri serioase, a zis ea. Spune-mi mai multe 
despre informator. 

l-am repetat cum l-am interogat pe Fadi Aswad, simţindu-mă 
mai puţin vinovat că mi-am întrerupt ziua de lucru pentru 


mâncare şi sex. 

Ea m-a ascultat, reflectând la cele auzite. 

— Şi nu crezi că este o capcană? a zis ea. 

— Nu. Cumnatul lui este mort. 

— Totuşi, asta ar putea face parte din plan. Oamenii aceştia 
pot fi atât de duri într-un fel pe care noi nu-l putem înţelege. 

Am reflectat la ceea ce îmi spusese şi am întrebat-o: 

— Care ar putea fi rostul de a ne face să credem că Asad 
Khalil a plecat la Perth Amboy cu un taxi? 

— Ca noi să credem că se află departe şi să nu-l mai căutăm 
în New York. 

— Exagerezi. Dacă l-ai fi văzut pe Fadi Aswad, ţi-ai fi dat 
seama că spune adevărul. Şi Gabe a fost de aceeaşi părere, iar 
eu am încredere în instinctele lui. 

— Fadi a spus adevărul în legătură cu ceea ce ştia. Asta nu 
demonstrează că în taxi a fost Khalil. Dar, dacă a fost, atunci 
crima din Frankfurt a fost o capcană, iar cea din Perth Amboy a 
fost făcută de adevăratul Khalil. 

— Aşa este. 

Rareori am avut un schimb aprins de păreri, la pielea goală, 
cu un coleg de sex opus, şi nu este chiar aşa de plăcut cum ar 
putea părea. Dar presupun că este mai bine decât la o întâlnire 
interminabilă, în jurul unei mese de conferinţe. 

— Ei bine, am zis eu, te-am scutit să-ţi petreci câteva 
săptămâni în Europa în compania lui Ted-Nash. 

— Acesta este şi motivul pentru care cred că ai pus fotul la 
cale. Ca să mă aduci înapoi aici. 

Am zâmbit. 

— Crezi în soartă? m-a întrebat ea după câteva secunde. 

Am reflectat la asta. Intâlnirea mea neprevăzută cu cei doi 
domni hispanici de pe West 102nd Street cu un an în urmă a 
declanşat un lanţ de evenimente, am intrat în concediu de 
boală, apoi în ATTF şi am sfârşit aici. Nu cred în predestinare, 
soartă, noroc sau şansă. Cred că destinele noastre sunt 
controlate de o combinaţie de voinţă liberă şi haos şi că lumea 
este un soi de magazin cu haine de vânzare asemănător cu 
Loehmann's. Oricum, trebuie să fii în alertă tot timpul, pregătit 
şi apt să-ţi exerciţi voinţa liberă în mijlocul unui mediu periculos 
şi în continuă schimbare. 

— John? 


— Nu, nu cred în soartă. Nu cred că ne-a fost sortit să ne 
întâlnim şi să facem dragoste în acest apartament. Întâlnirea a 
fost întâmplătoare, ideea cu amorul a fost a ta. Bună idee, 
apropo. 

— Mulţumesc. Este rândul tău să mă vânezi. 

— Cunosc regulile. Totdeauna trimit flori. 

— Sări peste asta. Doar poartă-te frumos cu mine în public. 

Am un prieten scriitor care se pricepe la femei şi care mi-a 
spus odată: „Bărbaţii vorbesc cu femeile ca să poată face apoi 
sex cu ele, iar femeile fac sex cu bărbaţii ca apoi aceştia să stea 
de vorbă cu ele”. Asta părea să funcţioneze la toată lumea, dar 
nu sunt sigur cât de mult trebuie să vorbesc după un act sexual. 
In ceea ce o priveşte pe Kate Mayfield, răspunsul pare să fie 
„mult”. 

— John? 

— Oh... păi, dacă voi fi drăguţ cu tine în public, oamenii vor 
comenta. 

— Bine. lar alţi idioţi vor sta deoparte. 

— Care alți idioţi? In afară de Nash? 

— N-are importanţă. S-a lăsat pe spate şi şi-a pus picioarele 
goale pe măsuţa de cafea, s-a întins, a căscat şi şi-a mişcat 
degetele de la picioare. Dumnezeule, ce bun a fost. 

— M-am străduit cât am putut. 

— M-am referit la jumări. 

— Oh. Am aruncat o privire la ceasul digital al aparatului 
video. Ar trebui să plec. 

— N-ai nicio şansă. Nu am mai dormit lângă un bărbat de 
atâta timp încât nu mai ţin minte cine ce face. 

Am chicotit. Lucrul care m-a atras la Kate Mayfield, presupun, 
era că în public părea că se comportă ca o fecioară, natural, dar 
aici... ei bine, cred că v-aţi dat seama. Asta îi aţâţă pe mulţi 
bărbaţi, iar eu sunt unul dintre aceştia. 

— Nu am periuţă de dinţi, am zis. 

— Am eu una într-o trusă pentru bărbaţi de la cabina de 
toaletă a clasei business. Ar trebui să conţină tot ce îţi poate fi 
necesar. Am păstrat-o. 

— De la care companie aeriană? Mie îmi plac trusele de la 
British Airways. 

— Cred că este Air France. Are înăuntru şi un prezervativ. 

— Apropo de asta... 


— Ai încredere în mine. Lucrez pentru guvernul federal. 

A dat drumul la televizor şi s-a întins pe canapea cu capul în 
poala mea. l-am mângâiat sânii, ceea ce mi-a pus în funcţiune 
cricul hidraulic, iar ea şi-a ridicat puţin capul şi a zis: 

— Câţiva centimetri mai sus, te rog, apoi a râs. 

Ne-am uitat la canalele de ştiri până la ora 2:00 a.m. şi la 
câteva reportaje speciale care acum se numeau „Atacul terorist 
asupra zborului 175”. Rețelele de ştiri păreau că încearcă să-l 
disculpe pe principalul lor client de reclame Compania Trans- 
Continental. De fapt, destul de bizar, unul dintre canale a 
prezentat un clip publicitar care arăta pasageri fericiţi de la 
clasa turist, ceea ce părea o contradicţie în termeni. Cred că au 
folosit pasageri pitici ca să facă să pară fotoliile mai 
încăpătoare. De asemenea, am observat că în acelaşi clip nu 
apăreau persoane cu aspect de arabi. 

In ce priveşte reportajele speciale, interlocutorii racolaţi din 
toată lumea continuau să pălăvrăgească despre terorismul 
internaţional, despre istoria terorismului din Orientul Mijlociu, 
Libia, extremişti musulmani, gaze toxice, pilot automat şi aşa 
mai departe. 

La aproape ora 3:00 a.m. ne-am retras în dormitor, luând cu 
noi doar pistoalele şi tocurile acestora. 

— Eu dorm gol, am zis, dar nu mă despart de pistol şi de toc. 

Ea a zâmbit şi a căscat, apoi şi-a pus hamul pe umăr pe pielea 
goală, şi dacă te pretezi la jocul ăsta, arăta chiar sexy. S-a privit 
în oglindă. 

— Arată ciudat, a zis ea. Adică sfârcurile şi pistolul. 

— Fără comentarii. 

— A fost hamul tatălui meu, mi-a zis ea. Nu am vrut să-i spun 
că nu se mai folosesc de multă vreme hamurile de umăr. l-am 
pus un toc nou pentru Glock şi îl port o dată pe săptămână, iar 
acasă de fiecare dată. 

Am dat afirmativ din cap. Asta îmi spunea ceva de bine 
despre Kate Mayfield. 

Şi-a scos hamul, s-a dus la robotul telefonic de pe noptieră şi 
a apăsat un buton. S-a auzit vocea inconfundabilă a lui Ted 
Nash: „Kate, aici Ted - te sun de la Frankfurt. Am aflat că tu şi 
Corey nu veţi fi alături de noi. Ar trebui să te mai gândeşti. Cred 
că amândoi rataţi ocazia. Eu cred că uciderea acelui şofer a fost 
o capcană... Oricum, sună-mă... la New York este miezul nopţii... 


am crezut că vei fi acasă... ei mi-au spus că ai plecat de la birou 
şi te-ai dus acasă... Nici Corey nu este acasă. Okay, sună-mă 
aici până la ora trei sau patru a.m., ora voastră. Eu stau la 
Frankfurter Hof”. A dat numărul, apoi a zis: „Sau voi încerca eu 
mai târziu la birou. Trebuie să vorbim.” 

Niciunul din noi nu a spus nimic, dar, într-un fel, vocea acestui 
tip în dormitorul lui Kate Mayfield m-a călcat pe nervi şi cred că 
ea şi-a dat seama de asta, pentru că a spus: 

— ÎI voi suna mai târziu. 

— Este doar ora trei - acolo este nouă, am zis eu. Poţi să-l mai 
prinzi în camera lui, admirându-se în oglindă. 

Ea a zâmbit, dar nu a spus nimic. 

Cred că Ted şi cu mine aveam, ca de obicei, păreri opuse. Eu 
m-am gândit că crima de la Frankfurt a fost o capcană. Şi eram 
aproape sigur că şi bătrânul şi vicleanul Ted credea la fel, dar 
voia să mă aducă în Germania. Foarte interesant. Ei bine, dacă 
Ted zice să mă duc în punctul B, rămân în punctul A. Simplu. 

Kate era deja în pat şi mi-a făcut semn să vin lângă ea. 

Aşa că m-am strecurat în aşternut şi ne-am cuibărit unul în 
braţele celuilalt. Cearşafurile erau răcoroase şi foşnitoare, perna 
şi salteaua ferme, ca şi Kate Mayfield. Era mai bine decât să 
moţăi în fotoliul meu, în faţa televizorului. 

Organul cognosibil superior era pe cale să aţipească, dar cel 
inferior era încă treaz, cum se mai întâmplă uneori. Ea s-a 
urcat peste mine şi a făcut din nou cunoştinţă cu el. La un 
moment dat aproape că am adormit şi am avut un vis foarte 
real despre mine făcând sex cu Kate Mayfield. 


41 


Asad Khalil urmărea cu privirea peisajul care se derula 
dedesubt, în timp ce vechiul Piper Apache zbura la altitudinea 
de două mii patru sute de metri, pe un cer senin, îndreptându-se 
spre nord-est, către Long Island. 

— Aici avem un vânt prielnic din pupă, îşi informă Bill 
Satherwaite pasagerul, deci vom economisi timp. 

— Excelent. 

Vântul din pupă îţi fură câteva ore din viaţă. 

— Deci, aşa cum ziceam, continuă Bill Satherwaite, aceasta a 
fost cea mai lungă misiune a unui avion de vânătoare care a 
avut loc vreodată. lar avionul F-111 nu este chiar confortabil. 

Khalil rămase calm şi atent. 

— Afurisiţii de francezi, continuă Bill, nu ne-au permis să 
zburăm peste ţara lor. Dar italienii au fost băieţi buni, au spus 
că putem ateriza în Sicilia dacă vom fi nevoiţi. Deci, din punctul 
meu de vedere, voi sunteţi okay. 

— Mulţumesc. 

Pe dedesubtul lor trecu portul Norfolk, statul Virginia, iar 
Satherwaite folosi prilejul să-i indice, în partea dreaptă, Baza 
navală a Statelor Unite. 

— Priviţi - iată flota - vedeţi cele două portavioane de la chei? 

— Da. 

— Marina a făcut în noaptea aceea o treabă grozavă. Ei nu au 
participat la acţiune, dar numai ştiind că se află acolo ca să ne 
acopere în drumul nostru de întoarcere după atac ne-a oferit un 
sprijin moral. 

— Da, înţeleg. 

— Dar, după cum s-au întâmplat lucrurile, laşii din Forţele 
Aeriene Libiene nu ne-au urmărit după ce am încheiat atacul. 
Probabil că piloţii lor se ascundeau sub pat, făcând pipi în chiloţi. 
Râse. 

Khalil îşi aminti cu ruşine şi ură de propriul episod, când 
făcuse în pantaloni. 

— Mi se pare că un avion american a fost doborât de Forţele 
Aeriene Libiene, zise el, dregându-şi glasul. 

— Nici vorbă. Tipii ăia nu s-au ridicat de la sol. 

— Dar aţi pierdut o aeronavă - corect? 

— Mda, zise Satherwaite aruncând o privire pasagerului, am 


pierdut un avion - a zburat prea jos în drumul spre coastă şi a 
atins apa. 

— Poate a fost doborât de o rachetă sau de focul antiaerienei. 

Satherwaite îşi privi din nou pasagerul. 

— Artileria lor antiaeriană a fost deficitară. Adică aveau toată 
tehnologia înaltă de la ruşi, dar n-au avut curajul sau inteligenţa 
necesară să o folosească. Satherwaite îşi reconsideră spusele şi 
adăugă: Dar au fost cu adevărat multe rachete Triplu-A şi SAM 
care ne-au vânat. A trebuit să fac manevre de eschivare în cazul 
acestora din urmă, dar la Triplu-A, tot ce poţi face este să treci 
în viteză printre ele. 

— Aţi fost foarte curajos. 

— Hei, îmi făceam doar meseria. 

— Şi aţi fost primul avion care a ajuns deasupra zonei Al 
Azziziyah? 

— Mda. Avionul din frunte... Hei, am zis eu Al Azziziyah? 

— Da, aţi zis. 

— Mda? Satherwaite nu-şi amintea să fi rostit acel cuvânt pe 
care de-abia putea să-l pronunţe. Magicianul meu - ofiţerul 
responsabil cu armele - Chip nu-i pot spune numele de familie, a 
aruncat patru bombe, a nimerit trei ţinte şi a ratat-o pe ultima, 
dar tot a lovit ceva. 

— Ce anume a lovit? 

— Nu ştiu. Fotografiile luate de satelit după atac au arătat... 
nişte barăci sau case, un vechi depozit italian de muniții. Dar cui 
să-i pese? Lovise totuşi ceva. Ştii cum s-a făcut numărătoarea 
cadavrelor? Dispozitivul de explorare al satelitului a numărat 
mâinile şi picioarele şi le-a împărţit la patru. Râse. 

Inima lui Asad Khalil bătea să-i iasă din piept şi se ruga lui 
Dumnezeu să rămână calm. Inchise ochii şi inspiră adânc de 
câteva ori. Acest bărbat îi ucisese familia. Avea imaginea fraţilor 
săi Esam şi Qadir şi a surorilor sale Adara şi Lina, precum şi a 
mamei lui, zâmbindu-i din Paradis, strângându-i în braţe pe cei 
patru copii ai ei. Ea dădea din cap, iar buzele i se mişcau, dar el 
nu auzea ce spune, deşi ştia că era mânară de el şi îl încuraja să 
ducă la bun sfârşit misiunea de răzbunare a morţii lor. 

Deschise ochii şi privi cerul albastru din faţa lui. Un singur nor 
alb plutea la nivelul ochilor şi, într-un fel, ştiu că în acest nor se 
afla familia lui. 


14 Surface-to-air missile = rachete sol-aer (n. tr.). 


De asemenea, se gândi şi la tatăl său, pe care abia şi-l mai 
putea aminti, şi îi spuse în gând: „Tată, vei fi mândru de mine”. 

Apoi se gândi la Bahira şi, brusc, îşi dădu seama că acest 
monstru de lângă el fusese de fapt răspunzător de moartea ei. 

— Îmi pare rău că nu l-am pus pe fugă pe Gaddafi, zise Bill 
Satherwaite. Asta a fost misiunea lui Paul, norocos afurisit! Nu 
eram siguri că ticălosul de arab avea să se găsească în noaptea 
aceea în tabăra militară, dar băieţii noştri de la G-2 au fost siguri 
că va fi. Se presupune că nu este voie să asasinezi un şef de 
stat. O lege tâmpită - cred că blegul de Carter a semnat-o. Să 
nu se încerce uciderea şefilor de state. Prostii. Poţi să-i faci praf 
pe civili, dar nu poţi să-l ucizi pe şef. Dar Reagan a avut mult 
mai mult curaj decât molâul de Carter, aşa că Ronnie zice: 
„Treceţi la treabă”, iar Paul a tras biletul câştigător. Înţelegi? 
Magicianul lui era tipul ăsta, Jim, care locuieşte în Long Island. 
Paul găseşte fără probleme casa lui Gaddafi şi Jim lansează o 
bombă direct la ţintă. Adio, casă. Dar afurisitul de Gaddafi 
dormea în afurisitul lui de cort, în altă parte... Ti-am spus asta? 
Oricum, el scapă fără niciun necaz, în afară de faptul că s-a 
scăpat în pantaloni. 

Asad Khalil inspiră din nou adânc. 

— Dar fiica lui a fost ucisă, zise el. 

— Mda... ghinion. Tipic pentru felul în care funcţionează 
lumea asta. Corect? Adică, se încearcă uciderea lui Hitler cu o 
bombă, şi un grup de oameni din jurul lui sunt făcuţi pilaf, iar 
ticălosul scapă doar cu mustaţa pârlită. Deci, ce gândeşte 
Dumnezeu? Această fată este ucisă, din păcate, iar nenorocitul 
de şef scapă. 

Khalil nu răspunse. 

— Alt bilet câştigător a fost tras de altă escadrilă. Ti-am spus 
despre asta? Aceasta avea câteva ţinte chiar în Tripoli, iar una 
dintre ţinte era ambasada franceză. Nimeni şi niciodată nu ar fi 
admis aşa ceva, şi trebuie să fie considerată o greşeală, aşa că 
unul dintre băieţii noştri pune o bombă chiar în curtea din spate 
a ambasadei. Nu voia să ucidă pe nimeni, era dimineaţă foarte 
devreme, aşa că se presupunea că nu va fi nimeni prin preajmă, 
şi nici nu a fost. Dar gândiţi-vă puţin - noi lovim casa lui 
Gaddafi, iar el se află în curtea din spate. Apoi trimitem o bombă 
în curtea din spate a ambasadei franceze, aşa cum s-a hotărât, 
dar, oricum, nu era nimeni în ambasadă. Inţelegeţi ce vreau să 


spun? Dar dacă ar fi fost invers? Allah veghea în noaptea aceea 
asupra ticălosului ăluia. Te face să te minunezi. 

Khalil simţea că îi tremură mâinile, iar trupul îi este străbătut 
de frisoane. Dacă s-ar fi aflat pe pământ, l-ar fi ucis cu mâinile 
goale pe acest blasfemator ticălos. Inchise ochii şi să rugă. 

— Vreau să spun, continuă Satherwaite, că francezii sunt 
prietenii noştri, aliaţii noştri, dar s-au dovedit slabi şi nu ne-au 
permis să le survolăm teritoriul, aşa că le-am demonstrat că se 
pot întâmpla accidente când echipajele navelor obosesc de prea 
multe ore de zbor. Satherwaite râse în hohote. Doar un 
accident. Excusez moi! Râse din nou şi adăugă: Nu-i aşa că 
Ronnie a avut curaj? Avem nevoie la Casa Albă de încă un tip ca 
ăsta. Bush a fost pilot pe un avion de vânătoare. Ştiai asta? A 
fost doborât de japonezi în Oceanul Pacific. A fost un băiat de 
treabă. Apoi ne-am pricopsit cu laşul acela din est, Arkansas - te 
preocupă politica? 

Khalil deschise ochii. 

— Ca musafir în ţara dumneavoastră, replică el, nu fac 
comentarii asupra politicii americane. 

— Mda, presupun că nu. Oricum, afurisiţii de libieni au primit 
ce au meritat prin bombardarea acelei tabere. 

Khalil rămase tăcut un moment. 

— Aceasta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, zise el, şi 
totuşi se pare că nu aţi uitat nimic. 

— Da... păi, este greu să uiţi participarea la o bătălie. 

— Sunt sigur că nici poporul libian nu a uitat. 

— Hotărât lucru, râse Satherwaite. Ştiţi şi dumneavoastră, 
arabii au o memorie afurisită. Adică, la doi ani de la raidul 
nostru asupra Libiei au pulverizat în aer cursa Pan Am Unu-Zero- 
Trei. 

— Aşa după cum scrie în scriptura evreiască. Ochi pentru 
ochi, dinte pentru dinte. 

— Da. Mă mir că nu am reacţionat şi noi la asta. Totuşi, 
mototolul de Gaddafi i-a predat în cele din urmă pe tipii care au 
pus bomba. Asta m-a surprins oarecum. Adică, ce joc face omul 
ăsta? 

— Ce vreți să spuneți? 

__— Că acest afurisit trebuie să mai aibă un as în mânecă. 
Inţelegeţi? Cum s-a gândit să predea doi dintre oamenii lui, 
cărora chiar el le-a ordonat să pună bomba? 


— Poate că a fost presat de Curtea Internaţională de la Haga 
să coopereze, replică Khalil. 

— Da? Apoi ce face? Pentru a ieşi basma curată în faţa 
amicilor lui terorişti, Gaddafi pune la cale altă ispravă. 
Înţelegeţi? Poate că cele întâmplate în zborul Trans-Continental 
reprezintă o altă mişelie a lui. Tipul care este suspectat este un 
libian. Nu-i aşa? 

— Nu prea sunt la curent cu acest incident. 

— Nici eu, ca să fiu sincer. Ştirile sunt contradictorii. 

— Dar s-ar putea să aveţi dreptate că acest ultim act de 
terorism ar fi o răzbunare a libienilor constrânşi să se supună 
acestor persoane. Sau poate că acel raid aerian asupra Libiei nu 
a fost răzbunat pe deplin, adăugă Khalil. 

— Cine ştie? Şi cui îi pasă? Dacă încerci să-i înţelegi pe aceşti 
purtători de turbane, ajungi la fel de nebun ca ei. 

Khalil nu răspunse. 

Zborul continua. Satherwaite părea că îşi pierduse interesul 
să mai facă conversaţie şi chiar căscă de câteva ori. In timp ce 
soarele apunea, urmau linia de coastă din New Jersey. Khalil 
văzu luminile răspândite pe pământ, iar în faţa lui apăru, pe 
Ocean, o strălucire puternică. 

— Ce este asta? întrebă el. 

— Unde? Oh... ne apropiem de Atlantic City. Am fost acolo o 
dată. Este un loc nemaipomenit dacă îţi plac vinul, femeile şi 
muzica. 

Khalil recunoscu în cele spuse o trimitere la un vers al marelui 
poet persan Omar Khayyam. Un urcior de vin, o bucată de pâine 
şi tu alături de mine cântând în pustietate - Oh, pustiul era chiar 
Paradisul! 

— Deci acesta este Paradisul? zise el. 

— Mda, râse el. Sau iadul. Depinde cum îţi vin cărţile. Jucaţi 
jocuri de noroc? 

— Nu, nu joc. 

— M-am gândit că... sicilienii sunt mari jucători. 

— Noi îi încurajăm pe alţii să o facă. Câştigătorii jocului sunt 
aceia care nu participă la el. 

— Aţi pus punctul pei. 

Satherwaite înclină avionul pe dreapta şi schimbă direcţia. 

— Vom trece peste Atlantic şi vom ajunge chiar în Long 
Island. Încep coborârea, aşa că veţi simţi unele pocnituri în 


urechi. 

Khalil îşi privi ceasul de mână. Era ora şapte şi un sfert, iar 
soarele abia se mai zărea la orizont. La sol era deja întuneric. Îşi 
scoase ochelarii de soare, îi băgă în buzunarul de la piept şi îşi 
puse ochelarii bifocali. 

— Mă gândesc că este o coincidenţă că aveţi un prieten pe 
Long Island, zise el. 

— Mada? 

— Eu am acolo un client pe care îl cheamă tot Jim. 

— Doar nu este Jim McCoy. 

— Ba da, chiar el. 

— Este clientul dumneavoastră? Jim McCoy? 

— Nu este el directorul Muzeului Aviației? 

— Oh! Să fiu al naibii. De unde îl ştiţi? 

— El cumpără pânză de bumbac de la fabrica mea din Sicilia. 
Aceasta este o pânză specială pentru picturile în ulei, dar este 
excelentă şi pentru acoperirea structurii avioanelor vechi din 
muzeul lui. 

— Ei, pe dracu'! Îi vindeţi pânză lui Jim? 

— Muzeului lui. Nu l-am întâlnit niciodată, dar ştiu că este 
foarte încântat de calitatea pânzei mele de bumbac. Nu este 
atât de grea ca cea pentru velatura corăbiilor şi, cum pânza 
trebuie întinsă peste scheletul de lemn al avioanelor vechi, 
greutatea redusă este necesară. Khalil încercă să-şi amintească 
şi altceva din ceea ce i se mai spusese la Tripoli. Şi, bineînţeles, 
continuă el, deoarece este făcută pentru pictură, are 
capacitatea să absoarbă vopseaua pentru avioane mult mai 
bine decât pânza pentru velatură, care, oricum, este o raritate 
în zilele noastre, majoritatea fiind făcute acum din fibre 
sintetice. 

— Adevărat? 

Khalil rămase tăcut un moment. 

— Poate îi facem o vizită domnului McCoy chiar în seara asta, 
zise el. 

— Presupun că da... pot să-l sun... zise Bill Satherwaite. 

— Nu voi profita de prietenia dintre dumneavoastră şi nu voi 
discuta afaceri. Vreau doar să văd avionul la care s-a folosit 
pânza mea. 

— Sigur. Cred că... 

— Şi, bineînţeles, pentru această favoare voi insista să primiţi 


de la mine un mic dar... poate cinci sute de dolari. 

— S-a făcut. Îl voi suna la birou să văd dacă este încă acolo. 

— Dacă nu, poate îl sunaţi acasă şi-i spuneţi să ne aştepte la 
muzeu. 

— Sigur. Jim va face asta pentru mine. Oricum voia să facă un 
tur cu mine prin muzeu. 

— Bine. Poate mâine dimineaţă nu va fi timp. Oricum, adăugă 
Khalil, aş vrea să donez muzeului două mii de metri pătraţi de 
pânză ca să-mi facă reclamă bună, şi asta îmi va oferi prilejul 
să-mi prezint cadoul. 

— Sigur. Hei, ce coincidenţă. Mică mai e lumea. 

— Şi se face tot mai mică cu fiecare an. 

Khalil zâmbi pentru sine. Nu era necesar ca acest pilot să-i 
aranjeze o întâlnire cu fostul locotenent McCoy, dar îi uşură mult 
sarcina. El avea adresa de acasă a acestuia şi nu conta dacă îl 
omora acolo împreună cu soţia lui sau dacă o făcea la biroul său 
de la muzeu. La muzeu va fi mai bine doar pentru latura 
simbolică a acestui act. Singurul lucru important era că el, Asad 
Khalil, trebuia să zboare în noaptea asta spre vest, pentru 
ultimul episod al călătoriei lui de afaceri în America. 

Până acum, gândi el, totul se desfăşura conform planului. Într- 
o zi sau două, cineva din serviciile americane de informaţii avea 
să facă legătura între aceste morţi aparent fără nicio legătură 
între ele. Dar chiar dacă făcuseră această legătură, Asad Khalil 
era pregătit să moară după tot ce realizase până acum: 
Hambrecht, Wayciliff şi Grey. Dacă putea să-l treacă pe listă şi 
pe McCoy, cu atât mai bine. Dar dacă îl aşteptau la aeroport, 
sau la muzeu, sau la McCoy acasă, ori în toate aceste trei locuri, 
cel puţin porcul de lângă el va muri. Se uită la pilot şi zâmbi. Esti 
mort, domnule locotenent Satherwaite, dar încă nu ştii. 

Continuau să coboare spre Long Island, iar Khalil zări la 
orizont linia de coastă. Se vedeau o mulţime de lumini la sol, iar 
acum se observau în partea stângă şi clădirile înalte din New 
York. 

— Vom zbura pe lângă aeroportul Kennedy? întrebă el. 

— Nu, dar îl puteţi vedea acolo, lângă golf. Satherwaite arătă 
cu mâna un spaţiu vast, puternic luminat de lângă apă. ÎI 
vedeţi? 

— Da. 

— Ne aflăm acum la trei sute douăzeci de metri altitudine, 


sub traseele de aterizare ale Aeroportului JFK, aşa că nu va 
trebui să ne târguim cu aceşti deştepţi. lisuse Hristoase, tipii 
ăştia din FAA de la turnul de control sunt nişte ticăloşi. 

Khalil nu răspunse, dar era uluit de câte cuvinte injurioase 
folosea acest bărbat. Şi compatrioţii lui foloseau multe înjurături, 
dar niciodată nu ar fi făcut ca acest porc fără Dumnezeu, 
folosind în deşert numele profetului lisus. În Libia, ei ar fi biciuiţi 
pentru o astfel de blasfemie - ucişi dacă ar pomeni astfel 
numele lui Allah. 

— Deci, zise Satherwaite, aruncând o privire pasagerului său, 
chiar sunteţi în afacerile cu pânză de bumbac? 

— Da. In ce fel de afaceri credeaţi că sunt? 

— Ei bine, zise acesta, ca să fiu sincer, m-am gândit.că sunteţi 
vârât în nişte afaceri necurate. 

— Cum adică? 

— Ştiţi la ce mă refer... La Mafie. 

Asad Khalil zâmbi. 

— Sunt un om onest, un negustor de ţesături. Ar călători un 
om al Mafiei într-un avion atât de vechi? adăugă el. 

Satherwaite se căzni să zâmbească. 

— Presupun că nu... dar v-am adus în condiţii bune, nu-i aşa? 

— Incă nu suntem la sol. 

— Vom fi. Încă nu am ucis pe nimeni. 

— Ba da. 

— Mada... dar am fost plătit pentru asta. Acum sunt plătit să 
nu o fac. Râse din nou. Prima persoană moartă în cazul unei 
prăbuşiri este pilotul. Arăt eu a om mort? 

Asad Khalil zâmbi, dar nu răspunse. 

Satherwaite deschise comunicarea radio şi chemă turnul de 
control de pe aeroportul Macarthur. 

— Turnul din Long Island, Apache Şase-patru Poppa se află la 
un kilometru şi jumătate spre sud, la o altitudine de treizeci şi 
doi de metri, contact vizual, aterizare pe Macarthur. 

Satherwaite ascultă transmisia de răspuns a celor din turn, 
apoi primi instrucţiunile de aterizare. 

Câteva minute mai târziu, în faţa lor apăru un aeroport mare, 
iar Satherwaite înclină avionul şi se îndreptă spre pista 24. 

Khalil văzu în depărtare şi spre stânga clădirea terminalului, 
iar în partea dreaptă un grup de hangare lângă care erau 
parcate aeronave mici. Aeroportul era înconjurat de copaci, 


locuinţe din suburbii şi autostrăzi. 

Conform informaţiilor pe care le avea, acest aeroport se afla 
la şaptezeci şi cinci de kilometri est de aeroportul JFK, şi cum 
aici nu se efectuau zboruri internaţionale, paza nu era excesivă. 

Oricum, el zbura acum cu un avion particular, iar mai târziu 
avea să zboare cu un avion particular cu reacţie, iar paza în 
zona privată a aeroportului, ca în toate zborurile private din 
America, era inexistentă. 

De fapt, gândi el, ironia sorții era următoarea: cu cel puţin 
cincisprezece ani în urmă, conform instructajului făcut în Libia, 
guvernul american supusese aeroporturile comerciale unui 
statut de securitate de gradul unu, iar acesta nu fusese 
niciodată anulat, în consecinţă, avioanele particulare cu 
pasageri neînregistraţi nu mai aveau voie să ruleze spre 
terminalul comercial, aşa cum se petreceau lucrurile cu mulţi 
ani în urmă. Acum, li se cerea acestora să se deplaseze la locul 
numit Aviația Auxiliară, unde nu există niciun fel de pază. 

In consecinţă, chiar persoanele care îi îngrijorau pe americani 
- sabotorii, traficanţii de droguri, luptătorii pentru libertate, 
psihopaţii - puteau zbura prin ţară fără probleme atâta timp cât 
foloseau avioane particulare şi aterizau pe aeroporturi private - 
sau, ca astăzi, în zona rezervată lor de pe un aeroport 
comercial. Nimeni, inclusiv acest pilot idiot, nu pune întrebarea 
de ce un pasager care avea nevoie să închirieze o maşină, să ia 
un taxi sau să angajeze un avion comercial ar dori să aterizeze 
atât de departe de terminalul principal; pur şi simplu nu era 
permis. 

Asad Khalil murmură un cuvânt de mulţumire la adresa 
acestor birocraţi stupizi care îi făcuseră misiunea mai uşoară. 

Avionul Apache se lăsă uşor pe pistă şi atinse pământul. Khalil 
fu surprins de aterizarea uşoară, având în vedere aparenta 
dereglare psihică a pilotului. 

— Vedeţi? zise Satherwaite. Aţi ajuns teafăr şi în siguranţă. 

Khalil nu răspunse. 

Satherwaite rulă până la capătul pistei, apoi ieşi pe o cale de 
acces. Se îndreptă spre hangarele particulare pe care le văzuse 
din aer. 

Soarele apusese, iar aeroportul era în întuneric, cu excepţia 
luminilor care marcau pista şi a clădirii Aviației Auxiliare din 
depărtare. 


Avionul se opri chiar lângă grupul de clădiri şi hangare, 
departe de terminalul principal. 

Khalil privi afară prin parbrizul de plastic murdar, căutând 
orice semn de pericol, orice capcană care i s-ar fi întins. Era 
pregătit să-şi scoată pistolul şi să oblige pilotul să decoleze din 
nou, dar se părea că nu era decât activitatea obişnuită din jurul 
hangarelor. 

Satherwaite aduse avionul la rampa de parcare şi opri 
motorul. 

— Okay, să ieşim din sicriul ăsta zburător, zise el şi râse. 

Ambii bărbaţi îşi desfăcură centurile şi îşi luară genţile de 
voiaj. 

Khalil deschise uşa şi ieşi pe aripă, ţinând mâna dreaptă în 
buzunarul hainei, unde se afla pistolul Glock. La primul semn că 
ceva nu era în regulă, va trimite un glonţ în capul lui Bill 
Satherwaite, cu singurul regret că pierdea posibilitatea de a 
discuta cu fostul locotenent Satherwaite motivul pentru care 
trebuia să moară. 

Khalil nu mai căuta să vadă pericolul. Acum încerca să-l simtă. 
Rămăsese absolut nemişcat, ca un leu adulmecând aerul. 

— Hei, zise Satherwaite. Totul este în regulă? Trebuie doar să 
săriţi. Picioarele vă sunt mai aproape de pământ decât ochii. 
Săriţi. 

Khalil mai aruncă o privire înjur şi se declară mulţumit că totul 
era normal. Sări pe pământ. Satherwaite îl urmă, se întinse şi 
căscă. 

— Aici este bine şi răcoare, observă el. li voi cere operatorului 
de la rampă să ne ducă la terminal. Puteţi să mă aşteptaţi aici. 

— Vin şi eu. 

— Cum doriţi. 

O luară pe jos spre hangarul din apropiere şi opriră un 
operator. 

— Ne poţi duce până la terminalul principal? îl întrebă 
Satherwaite. 

— Dubiţa aceea albă pleacă chiar acum acolo, zise acesta. 

— Grozav. Peste noapte voi rămâne aici şi voi pleca mâine la 
prânz sau mai târziu. Poţi să-mi vopseşti avionul şi să-l 
realimentezi cu combustibil? râse el. 

— Amice, rabla asta are nevoie de mai multe îmbunătăţiri 
decât un strat de vopsea. Ai eliberat frânele? 


— Mda. 

— ÎI voi remorca până în locul de staţionare şi îl voi realimenta 
acolo. 

— Să umpli toate cele şase rezervoare. Mulţumesc. 

Khalil şi Satherwaite se grăbiră spre dubiţă. Satherwaite vorbi 
cu şoferul şi se urcară în partea din spate. Pe locurile de la 
mijloc şedeau un tânăr şi o femeie blondă atrăgătoare. 

Asad Khalil nu prea era mulţumit de acest aranjament, dar 
ştia din instructajul la care fusese supus că, dacă i s-ar fi întins o 
cursă, niciodată nu ar fi ajuns până la dubiţă. Totuşi, continuă 
să-şi ţină mâna în buzunarul cu pistolul. 

Şoferul porni motorul şi plecară. In faţa lor, la aproape un 
kilometru distanţă, se vedea terminalul luminat. 

leşiră din aeroport şi Khalil îl întrebă pe şofer: 

— Unde mergi? 

— Aviația Auxiliară este separată de zona comercială a 
aeroportului, replică acesta. Nu putem traversa aeroportul. 

Khalil nu răspunse. 

Un timp, nimeni nu vorbi. Satherwaite se adresă cuplului din 
faţa lui: 

— Voi tocmai aţi aterizat? 

Bărbatul întoarse capul şi îl privi mai întâi pe Khalil. Ochii li se 
întâlniră, dar în întunericul din maşină, Khalil ştia că nu i se 
puteau distinge trăsăturile. 

— Da, spuse bărbatul privindu-l pe Satherwaite. Tocmai am 
venit din Atlantic City. 

— Ai avut noroc? întrebă Satherwaite. 

Înclină capul spre blondă, făcu cu ochiul şi zâmbi. 

Bărbatul se strădui să zâmbească. 

— Norocul nu are ce căuta aici, replică el. 

Întoarse capul în sensul de mers, apoi continuară drumul în 
tăcere. Dubiţa reintră în aeroport şi se opri lângă terminalul 
principal. Tânărul cuplu cobori şi se îndreptă spre staţia de 
taxiuri. 

— Scuzaţi-mă, îi zise Khalil şoferului, dar am o maşină 
închiriată de la Compania Hertz cu carte de credit specială. Mă 
puteţi duce direct în parcarea de la Hertz? 

— Mda. Bine. 

Şoferul porni maşina din nou şi într-un minut se aflau în mica 
parcare rezervată clienţilor companiei. 


Sub un acoperiş de metal lung şi luminat se aflau douăzeci de 
locuri de parcare şi fiecare loc avea numele clientului scris cu 
litere luminoase. Pe unul dintre ele se vedea numele Badr, iar 
Khalil se îndreptă spre el. 

Satherwaite îl urmă. 

Ajunseră lângă un automobil, un Lincoln Town negru. Khalil 
deschise portiera din spate şi puse geanta de voiaj pe banchetă. 

— Este maşina dumnevoastră închiriată? întrebă Satherwaite. 

— Da. B-A-D-R este numele companiei. 

— Oh... nu trebuie să mai semnaţi ceva acte sau altceva? 

— Este un serviciu special. Se evită cozile lungi de la ghişeele 
de închiriat. 

— Lungi ce? 

— Şiruri. Vă rog să urcați. 

Satherwaite ridică din umeri, deschise portiera din dreapta 
faţă şi se strecură înăuntru, aruncându-şi geanta de voiaj pe 
bancheta din spate. 

Cheile se aflau în contact, iar Khalil porni motorul şi aprinse 
farurile. 

— Vă rog scoateţi actele din compartimentul pentru mănuși, îi 
spuse el lui Satherwaite. 

Acesta scoase actele în timp ce Khalil conducea spre ieşire. 

Femeia aflată la ghereta de la poartă deschise fereastra şi 
zise: 

— Pot să văd contractul dumneavoastră de închiriere şi 
permisul de conducere, domnule? 

Khalil luă actele de la Satherwaite şi i le înmână femeii, care 
se uită la amândoi. Apoi desprinse una din copii, iar Khalil îi 
dădu permisul de conducere egiptean, ca şi pe cel internaţional. 
Ea le studie câteva secunde, apoi privi scurt la Khalil, după care 
i le înapoie împreună cu copia contractului. 

— Este în regulă. 

Khalil intră pe drumul principal, apoi o luă la dreapta, aşa 
după cum i se spusese. 

— A fost foarte simplu, zise Satherwaite. Deci aşa procedează 
marii ştabi. 

— Poftim? 

— Sunteţi bogat? 

— Compania este. 

— Grozav. Nu trebuie să stai de vorbă cu cine ştie ce ticăloasă 


de la ghişeul de închirieri. 

— Cu siguranţă. 

— Cât de departe este motelul? 

— Mă gândesc că, poate, ar fi fost mai bine să-i telefonaţi 
domnului McCoy înainte de a ajunge noi la motel. Este deja 
aproape ora opt. 

— Da... Satherwaite privi telefonul mobil aflat pe consolă. 
Mda, de ce nu? 

Khalil îşi notase codul de deblocare al telefonului celular aflat 
pe contractul de închiriere şi i-l spuse lui Satherwaite. 

— Ştiţi numărul prietenului dumneavoastră? 

— Mda. 

Satherwaite scoase din buzunar cartea de vizită a lui Jim 
McCoy şi aprinse lumina din plafon. 

Înainte ca Satherwaite să formeze numărul, Khalil îi spuse: 

— Poate ar fi bine să-i spuneţi despre mine că sunt un prieten. 
Mă voi prezenta singur când vom ajunge. Vă rog să-i spuneţi 
domnului McCoy, adăugă el, că ne grăbim şi că aţi dori foarte 
mult să vizitaţi muzeul în seara aceasta. Dacă trebuie, ne putem 
duce mai întâi la el acasă. Acest automobil este dotat cu un 
sistem de navigaţie prin satelit, după cum vedeţi, şi trebuie să-l 
programăm fie pentru locuinţa lui, fie pentru muzeu. Vă mai rog 
să lăsaţi deschis microfonul telefonului. 

Khalil auzi sunând telefonul. La al treilea apel răspunse o voce 
de femeie: 

— Alo. 

— Betty, aici este Bill Satherwaite. 

— Oh... bună, Bill. Ce mai faci? 

— Grozav. Ce mai fac copiii? 

— Bine. 

— Hei, Jim este pe acolo? înainte ca ea să răspundă, Bill, 
obişnuit ca oamenii să nu fie acasă pentru el, adăugă repede: 
Vreau să vorbesc un minut cu el. Este important. 

— Okay... să văd dacă a terminat cealaltă convorbire 
telefonică. 

— Am o surpriză pentru el. Spune-i asta. 

— Un moment. 

Telefonul amuţi. 

Khalil înţelese dedesubtul acestei conversații şi dori să-l 
felicite pe domnul Satherwaite pentru că folosise cuvintele 


potrivite, dar se limită doar să zâmbească şi să conducă. 

Se aflau acum pe autostradă, îndreptându-se spre vest, spre 
Nassau County, unde se aflau muzeul şi locuinţa lui Jim McCoy, 
şi unde acesta avea să moară. 

— Hei, Bill, se auzi o voce în microfon. Despre ce este vorba? 

— N-o să-ţi vină să crezi, zise acesta, zâmbind larg. Ghici 
unde sunt? Se lăsă tăcere. 

— Unde? întrebă apoi Jim McCoy. 

— Tocmai am aterizat pe MacArthur. Îţi mai aminteşti cursa 
aceea charter de la Philly? Ei bine, individul şi-a schimbat 
planurile şi iată-mă aici. 

— Grozav... 

— Jim, mâine dimineaţă trebuie să-mi iau zborul, aşa că m-am 
gândit că aş putea trece pe la tine pe acasă sau, poate, ne 
întâlnim la muzeu. 

— Păi... eu... 

— Doar pentru o jumătate de oră, poate nici atât. Ne aflăm 
acum pe şosea. Sun din maşină. [in mult să văd acel F-111. 
Putem trece să te luăm de acasă. 

— Cu cine eşti? 

— Cu un prieten. Un tip care a zburat cu mine din Carolina de 
Sud. Şi el ţine foarte mult să vadă câteva aparate vechi. Am o 
surpriză pentru tine. Dacă eşti ocupat, nu te vom reţine mult 
timp. Ştiu că te-am luat pe nepregătite, dar ai spus... 

— Mda... Okay, de ce să nu ne întâlnim la muzeu? Ştii să 
ajungi acolo? 

— Da. Maşina este dotată cu un sistem de navigaţie prin 
satelit. 

— Pe unde sunteţi? 

Satherwaite privi spre Khalil, care vorbi în microfon: 

— Ne aflăm pe Interstate 495, domnule. Tocmai am trecut de 
ieşirea ce duce la autostrada Veterans Memorial. 

— Bine, zise McCoy, dacă traficul nu este aglomerat, puteţi 
ajunge în treizeci de minute. Vă aştept la intrarea principală de 
la muzeu. Daţi-mi numărul telefonului celular. 

Satherwaite îi spuse numărul. 

— Dacă vă rătăciţi cumva, zise McCoy, vă sun eu sau mă mai 
sunaţi voi. Vă las numărul meu. Ce maşină aveţi? 

— Un Lincoln mare şi negru, zise Satherwaite. 

— Bine... Poate voi pune un paznic la intrare să vă aştepte. 


Apoi adăugă cu glas scăzut: Timp de întâlnire, după aproximativ 
2100 de ore, punctul de întâlnire, după cum s-a stabilit, legătura 
stabilită între toate aeronavele. Pe curând, Karma Cinci-şapte. 
Terminat. 

— Înţeles, Elton Trei-Opt. Terminat, zise Satherwaite cu un 
zâmbet larg. Nicio problemă, îi spuse el lui Khalil, închizând 
telefonul. Să vedeţi după ce îi veţi oferi gratuit cei două mii de 
yarzi de pânză. Ne va face cinste cu o băutură. 

— Metri. 

— Aşa este. Câteva minute se scurseră în tăcere, apoi Bill 
Satherwaite spuse: Oh... nu este nicio grabă, dar aş vrea mai 
târziu să ies în oraş şi mi-ar prinde bine nişte bani lichizi. 

— Oh, da. Bineînţeles. Khalil băgă mâna în buzunarul de la 
piept, scoase portofelul şi i-l dădu lui Bill. Luaţi cinci sute de 
dolari. 

— Ar fi mai bine dacă i-aţi număra. 

— Eu conduc. Am încredere în dumneavoastră. 

Satherwaite ridică din umeri, aprinse plafoniera şi deschise 
portofelul. Scoase un teanc de bancnote şi numără cinci sute de 
dolari sau cinci sute douăzeci, nu putea fi sigur în lumina aceea 
slabă. 

— Ei, zise el, dar rămâneţi aproape falit. 

— Mă voi duce mai târziu la un bancomat. 

— Sunteţi sigur? zise Satherwaite şi îi înmână portofelul. 

— Bineînţeles. 

Khalil băgă portofelul în buzunar, iar Satherwaite puse banii în 
propriul portofel. Mergeau spre vest şi Khalil programă sistemul 
de navigaţie pentru Muzeul „Leagănul Aviației.” 

După douăzeci de minute părăseau autostrada pe ieşirea spre 
sud, apoi la ieşirea următoare văzură un indicator pe care scria 
MUZEUL LEAGANUL AVIAŢIEI. 

Urmară indicatoarele spre Charles Lindbergh Boulevard, apoi 
făcură la dreapta pe o alee largă, mărginită de copaci. In faţa lor 
apăru o fântână luminată în albastru şi roşu, dincolo de care se 
afla o clădire masivă din oţel şi sticlă, cu o cupolă ridicându-se 
în spatele ei. 

Khalil ocoli fântâna şi se îndreptă spre intrarea principală. 

Un paznic în uniformă îi aştepta. Khalil opri maşina, iar 
paznicul îi spuse: 

— Puteţi lăsa maşina chiar aici. 


Khalil scoase cheia din contact şi ieşi din Lincoln, apoi îşi luă 
geanta de voiaj de pe bancheta din spate. 

Cobori şi Satherwaite, dar el îşi lăsă geanta de voiaj în 
maşină. 

Khalil încuie portierele cu telecomanda. 

— Bine aţi venit la Muzeul „Leagănul Aviației”, le zise 
paznicul. Domnul McCoy vă aşteaptă în birou. Vă arăt eu 
drumul. Domnule, zise el, adresându-se lui Khalil, aveţi nevoie 
de geanta de voiaj? 

— Da, am un cadou pentru domnul McCoy, precum şi un 
aparat de fotografiat. 

— Bine. 

Satherwaite contemplă uriaşul complex. În partea dreaptă şi 
lipite de clădirea modernă din faţa lor se aflau două hangare din 
1930, restaurate şi revopsite. 

— Ei, priviţi. 

— Aceasta este vechea bază a aviaţiei trupelor de uscat, care 
a servit ca bază de antrenament şi apărare din anii '30 până la 
mijlocul deceniului al şaselea. Hangarele au fost lăsate pe 
vechiul loc şi restaurate aşa cum erau iniţial, şi au adăpostit 
majoritatea aeronavelor de atunci. Clădirea nouă din faţa 
noastră găzduieşte centrul pentru vizitatori şi teatrul Grumman 
Imax. În partea stângă se află Muzeul Ştiinţei şi Tehnologiei, 
precum şi cel de Astronautică. Vă rog să mă urmaţi. 

Khalil şi Satherwaite îl urmară pe paznicul care nu era 
înarmat, după cum observă Khalil. 

Intrară în clădirea care avea un hol imens, înălţat pe patru 
etaje. 

— Acesta este Centrul de vizitare şi, după cum vedeţi, există 
o expoziţie, un mic magazin acolo, iar în partea dreaptă 
cafeneaua Red Planet. 

Khalil şi Satherwaite priveau înjur şi în sus, în timp ce paznicul 
continua să le explice: 

— Acesta este un Gyrodyne Rotorcycle, un elicopter 
experimental pentru o singură persoană, destinat Marinei, 
construit în 1959, iar acolo este un planor Merlin, dincolo se află 
unul de tip Veligdons, construit chiar aici, în Long Island în anul 
1981. 

In timp ce străbăteau spaţiul vast, paznicul continua să le 
prezinte exponatele. Paşii lor răsunau pe podeaua de granit. 


Khalil observă că majoritatea luminilor erau aprinse. 

— Noi suntem singurii oaspeţi din această seară? întrebă el. 

— Da, domnule. De fapt, muzeul nu este încă deschis în mod 
oficial, dar permitem accesul unor grupuri mici de potenţiali 
sponsori; în plus, avem din când în când câte o recepţie pentru 
oamenii cu mulţi bani. Râse şi adăugă: Vom deschide abia peste 
vreo şase sau opt luni. 

— Deci, zise Satherwaite, noi beneficiem de un tur neoficial. 

— Da, domnule. 

Satherwaite se uită la Khalil şi îi făcu cu ochiul. 

Continuară drumul şi trecură dincolo de o uşă pe care scria 
INTERZIS PERSOANELOR STRAINE. 

Dincolo de această uşă se afla un coridor în care dădeau mai 
multe uşi. Paznicul se opri la o uşă pe care scria DIRECTOR, 
ciocăni, apoi o deschise. 

— Vă urez o vizită plăcută, le spuse el celor doi bărbaţi. 

Satherwaite şi Khalil intrară într-o mică sală de aşteptare. Jim 
McCoy şedea la masa recepţionerului şi răsfoia nişte hârtii pe 
care le puse imediat la loc. Se ridică şi ocoli masa, zâmbind, cu 
mâna întinsă. 

— Bill, ca naiba mai faci? 

— Extraordinar. 

Bill Satherwaite îi luă mâna camaradului său şi rămaseră 
privindu-se în ochi zâmbind. 

Khalil îi privi pe cei doi bărbaţi care păreau cuprinşi de o mare 
bucurie. Mai observă că McCoy nu părea tot atât de în formă ca 
generalul Wayciliff sau ca locotenentul Grey, dar arăta mult mai 
bine decât Satherwaite. McCoy era îmbrăcat în costum, ceea ce 
mărea contrastul dintre el şi Bill. 

Cei doi bărbaţi schimbară câteva cuvinte, apoi Satherwaite 
spuse: 

— Jim, acesta este... pasagerul meu... 

— Fanini, zise Asad Khalil. Alessandro Fanini. Întinse mâna pe 
care Jim McCoy o strânse. Sunt negustor de ţesături de bumbac, 
spuse el. 

Ochii celor doi bărbaţi se întâlniră, dar McCoy nu arătă niciun 
semn de panică. Totuşi, Khalil văzu în ei o doză de inteligenţă şi 
îşi dădu seama că acest bărbat nu va fi tot atât de prost şi de 
încrezător ca Satherwaite. 

— Compania domnului Fanini, zise Satherwaite, vinde... 


— Compania mea, îl întrerupse Khalil, furnizează pânză pentru 
avioanele vechi. În semn de recunoştinţă pentru această vizită 
neoficială, aş dori să vă trimit două mii de metri din cea mai 
bună pânză din bumbac. Nu aveţi nicio obligaţie pentru asta, 
adăugă el. 

Jim McCoy tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Este foarte generos din partea dumneavoastră... noi 
acceptăm cu plăcere toate donațiile. 

Khalil zâmbi şi înclină din cap. 

Satherwaite se întoarse spre Khalil. 

— N-aţi spus că...? 

Asad Khalil îl întrerupse din nou: 

— Poate este posibil să văd câteva avioane vechi şi să 
examinez calitatea pânzelor pe care le folosiţi. Dacă sunt mai 
bune decât ale mele, atunci îmi voi cere scuze că v-am oferit 
marfa mea de calitate mai slabă. 

Satherwaite înţelese că, din anumite motive, domnul Fanini 
dorea ca el să-şi ţină gura. Jim McCoy se gândi că se întrevedea 
o sursă de mărfuri. 

— Avioanele noastre vechi, îi zise Jim McCoy lui Khalil, nu sunt 
făcute ca să părăsească solul, aşa că avem tendinţa să folosim o 
pânză mai grosolană. 

— Văd. Păi, vă trimitem pânza noastră cea mai dură. 

Satherwaite se gândi că această informaţie părea în dezacord 
cu ce spusese mai înainte domnul Fanini, dar nu zise nimic. 

Timp de câteva secunde schimbară banalităţi. McCoy părea 
puţin deranjat de faptul că Bill Satherwaite adusese un străin la 
întâlnirea lor. Dar, gândi el, asta era tipic pentru Bill - 
dezordonat, imprudent, fără maniere. În ciuda situaţiei create, 
zâmbi. 

— Să mergem să vedem câteva maşini zburătoare, zise el. 
Puteţi lăsa geanta aici, i se adresă el lui Khalil. 

— Dacă nu vă deranjează, am un aparat de fotografiat, 
precum şi o cameră video. 

— Bine. 

McCoy o luă înainte pe coridor, ajunseră din nou în holul 
imens, apoi intrară în hangare pe nişte uşi imense. 

Pe podeaua hangarelor se aflau peste cincizeci de avioane din 
diferite perioade, inclusiv din ambele războaie mondiale, din 
conflictele din Coreea, precum şi avioane de vânătoare 


moderne. 

— Majoritatea acestor avioane, zise McCoy, dar nu toate, au 
fost făcute aici, în Long Island, inclusiv câteva module lunare din 
următorul hangar. Toată munca de restaurare s-a făcut prin 
activităţi voluntare - bărbaţi şi femei care au lucrat în industria 
aerospațială de aici, din Long Island, sau în aviația comercială 
ori militară, care au efectuat mii de ore de muncă în schimbul 
unor cafele, gogoşi şi a menţionării numelor lor pe peretele 
holului principal: 

McCoy continuă pe un ton care dezvăluia faptul că acesta era 
un tur redus. 

— Agăţat acolo, sus, zise el, se află un avion Ryan NYP, care a 
fost tipul original pentru aeronava Spirit of St. Louis, aşa că ne- 
am luat libertatea de a pune acest nume pe fuzelaj. 

În timp ce McCoy vorbea, trecură pe lângă multe aeronave, şi 
din nou se putu observa că acesta nu era turul la care 
participaseră majoritatea donatorilor. McCoy se opri în faţa unui 
biplan vechi, vopsit în galben, şi zise: 

— Acesta este un Curtis JN-4, numit şi Jenny, construit în anul 
1918. Acesta a fost primul avion al lui Lindbergh. 

Asad Khalil îşi scoase din geantă aparatul de fotografiat şi 
făcu câteva poze la întâmplare. 

— Puteţi pipăi pânza dacă vreţi, îl invită McCoy pe Khalil. 

Khalil atinse pânza pictată, ţeapănă. 

— Da, zise el, înţeleg acum despre ce este vorba. Aceasta 
este prea groasă pentru zbor. Îmi voi aminti asta când vă voi 
trimite donația mea. 

— Bine. lar aici este un Sperry Messenger, un avion de 
cercetare al aviaţiei de coastă construit în anul 1922, iar acolo, 
în colţul îndepărtat, se află un grup de aeronave, două avioane 
de vânătoare Grumman din cel de-al doilea război mondial - F4F 
Wildcat, F6F Hellcat, TBM Avenger... 

— Mă scuzaţi, domnule McCoy, îl întrerupse Khalil. Am 
impresia că suntem toţi presaţi de timp şi ştiu că domnul 
Satherwaite ar vrea să-şi vadă fostul avion de vânătoare. 

McCoy îşi privi oaspetele şi dădu afirmativ din cap. 

— Bună idee, zise el. Urmaţi-mă. 

Trecură printr-o uşă enormă în al doilea hangar, care conţinea 
în majoritate avioane cu reacţie şi nave pentru explorarea 
spaţiului cosmic. 


Khalil rămase uluit de toate navele de război adunate aici. 
Americanilor, ştia el, le plăcea să se prezinte lumii întregi ca 
iubitori de pace, dar se vedea limpede în acest muzeu că arta 
războiului era de fapt cea mai înaltă expresie a culturii lor. Khalil 
nu îi învinovăţea şi nu îi judeca pentru asta; de fapt, era invidios. 

McCoy se duse direct la avionul F-111, un aparat gri- 
argintiu, cu două motoare, cu emblema Forţelor Aeriene 
Americane. Aripile variabile ale acestuia se aflau trase spre 
spate, iar pe fuzelaj, pe partea pilotului, era trecut numele 
aeronavei - The Bouncing Betty”. 

— Ei bine, iată amice, îi zise Jim lui Bill Satherwaite. Îți 
trezeşte amintiri? 

Acesta privea fix avionul de vânătoare în timp ce Bill continua 
să soarbă din ochi avionul, fascinat de această imagine a 
trecutului său. Ochii i se umeziseră. Jim McCoy zâmbea. 

— l-am dat numele soţiei mele, zise el încet. 

Asad Khalil privea şi el, depănându-şi propriile amintiri. 

În cele din urmă, Satherwaite se apropie de aparat şi atinse 
fuzelajul. Înconjură avionul, mângâind suprafaţa de aluminiu, 
luând seama la fiecare detaliu al corpului său perfect, lucios. 

Termină turul, se uită la McCoy şi spuse: 

— Am zburat pe astea, Jim. Chiar am zburat... 

— Într-adevăr am făcut-o. Acum un milion de ani. 

Khalil se întoarse cu spatele, vrând să pară că este 
impresionat de emoția celor doi camarazi, dar, de fapt, era 
impresionat doar de amintirea victimelor sale. 

Îi auzi pe cei doi bărbaţi vorbind în spatele lui, râzând, 
amintindu-şi de lucruri care îi bucurau. Inchise ochii, iar 
amintirea umbrei care se năpustise asupra lui prindea acum 
contur în mititea să, o maşină infernală care scotea flăcări pe 
coadă ca un demon din iad. Incercă să-şi reprime amintirea 
faptului că făcuse pipi în pantaloni, dar aceasta era prea 
puternică, şi o lăsă să-l cuprindă cu totul, ştiind că această 
umilinţă va fi răzbunată. 

Se auzi strigat de Satherwaite şi se întoarse. 

Acum, pe partea pilotului se afla o scară. 

— Ei, îi zise acesta lui Khalil, poţi să ne tragi în poză în 
carlingă? 

Khalil chiar asta avea de gând. 


15 Betty Săltăreaţa (n. tr.). 


— Cu plăcere, spuse el. 

Jim McCoy urcă primul scara. Contraplanul carlingii era ridicat, 
iar el se aşeză pe locul ofițerului responsabil cu armele, aflat pe 
partea dreaptă. Satherwaite se caţără şi el pe scară, sări pe 
locul pilotului şi lăsă să-i scape un strigăt: 

— Luhuuu! Din nou în şa. Să omorâm câţiva purtători de 
turban! Aşa! 

Jim McCoy îi aruncă o privire dezaprobatoare, dar nu zise 
nimic ca să nu-i strice bucuria prietenului său. 

Asad Khalil urcă şi el scara. 

— Okay,  magicianule, zise  Satherwaite, decolăm spre 
Nisipland. Hei, îmi pare rău că nu ai fost cu mine în ziua aceea, 
în locul lui Chip. Afurisitul de Chip poate scoate din sărite şi pe 
cel mai calm om. 

Satherwaite se juca cu manetele imitând zgomotele 
motoarelor. 

— Motorul unu pornit, motorul doi pornit Zâmbi larg. La naiba, 
îmi amintesc manevrele de pornire de parcă le-am făcut ieri. Işi 
plimbă mâna peste aparatele de control de la bord, dând 
afirmativ din cap. Pun pariu că pot să execut din memorie 
întreaga procedură de decolare. 

— Sunt de acord cu tine, zise McCoy, flatându-şi prietenul. 

— Okay, Magicianule, vreau să arunci o bombă în cortul acela 
unde Mu'ammar face dragoste cu o cămilă. 

Slobozi un hohot de râs şi imită din nou zgomotul motoarelor. 

Jim McCoy îl privi pe domnul Fanini care stătea în capul scării. 
Se căzni să zâmbească spre musafirul lui, dorind din nou ca 
Satherwaite să fi venit singur. 

Asad Khalil ridică aparatul de fotografiat, pe care îl îndreptă 
spre cei doi bărbaţi din carlingă. 

— Sunteţi gata? 

Satherwaite zâmbi spre aparat. Bliţul scăpară. McCoy încercă 
să-şi menţină o expresie neutră în timp ce bliţul scăpără din 
nou. Satherwaite ridică mâna stângă, cu degetul mijlociu 
îndreptat în sus, în timp ce i se mai făcea o fotografie. 

— Okay, zise McCoy... 

Încă o poză. Satherwaite îl luă pe după gât pe McCoy şi Asad 
Khalil făcu încă o fotografie. 

— Gata... zise McCoy. Bliţul continuă să scapere. Hei, am zis 
gata... 


Asad Khalil băgă aparatul în geanta de voiaj şi acoase sticla 
de plastic pe care o luase cu el de la motelul Sheraton. 

— Mai trag doar de două ori, domnilor. 

McCoy clipi ca să-şi acomodeze ochii după lumina bliţului şi 
privi la musafirul său. Clipi din nou şi văzu sticla de plastic, care 
nu îl îngrijoră, dar observă pe faţa domnului Fanini o privire 
stranie, într-o clipă îşi dădu seama că ceva nu era deloc în 
regulă. 

— Deci, domnilor, aţi retrăit momente fericite din misiunea 
voastră de bombardare? 

McCoy nu răspunse. 

— Este o distracţie pe cinste, zise Satherwaite. Hei, domnule 
Fanini, caţără-te pe botul avionului ca să ne tragi în poză din 
faţă. 

Khalil nu se mişcă. 

— Ajunge, spuse Jim McCoy, să ieşim de aici. Haide, Bill. 

— Rămâneţi pe loc, zise Khalil. 

McCoy se uită la Asad Khalil şi gura i se uscă de emoție. 
Undeva, în cele mai adânci străfunduri ale minţii, ştiuse că 
această zi avea să vină. Acum sosise momentul. 

— Mută scara şi ia-ne din partea cealaltă, îi zise Satherwaite 
lui Khalil. Fă şi câteva fotografii de la sol, apoi... 

— Taci. 

— Ce? 

— Tacă-ţi gura. 

— Hei, cine dracu’... 

Satherwaite se trezi că priveşte ţeava unui pistol, ţinut strâns 
lângă corp de pasagerul lui. 

— Oh, Doamne... zise încet McCoy, oh, nu... 

Khalil zâmbi. 

— Deci, domnule McCoy, ai ghicit deja că nu sunt un negustor 
de pânză. Poate că mă ocup de linţolii. 

— Oh, Maică Precistă... 

Bill Satherwaite părea derutat. Privi la McCoy, apoi la Khalil, 
încercând să-şi dea seama ce ştiau aceştia şi el nu ştia. 

— Ce se întâmplă? 

— Bill, taci. Locul acesta, îi zise McCoy lui Khalil, este plin de 
paznici înarmaţi şi camere de luat vederi. Îţi sugerez să pleci, iar 
eu nu... 

— Linişte! Acum eu vorbesc şi promit să fiu concis. Am o altă 


întâlnire, aşa că nu voi zăbovi mult timp aici. 

McCoy nu răspunse. 

La început, Bill Satherwaite nu spuse nimic, apoi un licăr de 
înţelegere îl străfulgera. 

— Pe data de 15 aprilie 1986, zise Asad Khalil, un adolescent 
trăia cu familia lui într-un loc numit Al Azziziyah, loc pe care ÎI 
cunoaşteţi amândoi. 

— Ai locuit acolo? În Libia? întrebă Satherwaite. 

— Linişte! Amândoi aţi zburat în ţara mea, aţi aruncat bombe 
asupra compatrioţilor mei, mi-aţi ucis familia - doi fraţi, două 
surori şi mama mea - apoi v-aţi întors în Anglia, unde presupun 
că aţi sărbătorit crimele voastre. Acum, amândoi veţi plăti 
pentru asta. 

În cele din urmă, Satherwaite îşi dădu seama că va muri. Se 
uită la Jim McCoy care şedea lângă el şi spuse: 

— Îmi pare rău, prietene... 

— Taci. Mai întâi vreau să vă mulţumesc că m-aţi invitat la 
această mică întâlnire. De asemenea, vreau să ştiţi că i-am ucis 
deja pe colonelul Hambrecht, pe generalul Wayciliff şi pe soţia 
acestuia... 

— Ticălosule, zise încet McCoy. 

— ... pe Paul Grey, iar acum pe voi doi. Apoi... ei bine, va 
trebui să mă decid dacă mai risipesc un glonţ pentru colonelul 
Callum, ca să-i curm suferinţele. Apoi vine rândul domnului 
Wiggins, după care... 

Bill Satherwaite întinse degetul din mijloc spre Khalil şi urlă: 

— Să te ia dracu’, purtătorule de turban! Să vă ia dracu’ pe 
toţi şi pe şeful vostru iubitor de cămile, să... 

Khalil puse gâtul sticlei în ţeava pistolului Glock şi trase de 
aproape un singur glonţ în fruntea lui Bill Satherwaite. Zgomotul 
înfundat reverberă în hangarul imens în timp ce capul lui Bill 
zvâcni spre spate, împroşcând sânge şi oase, după care îi căzu 
pe piept. 

Jim McCoy rămase împietrit în scaun, apoi buzele începură să 
i se mişte într-o rugă. Lăsă capul în jos, se rugă, apoi îşi făcu 
semnul crucii, continuând să se roage cu buze tremurânde. 

— Uită-te la mine. 

McCoy continua să se roage, iar Khalil auzi cuvintele: 

— ... în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele... 

— Psalmul meu evreiesc favorit. Că tu şi cu mine eşti... 


Terminară psalmul împreună. 

— Toiagul tău, şi varga ta, acestea m-au mângâiat. Gătit-ai 
masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu 
untdelemn capul meu şi paharul tău este adăpându-mă ca un 
puternic. Şi mila ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să 
locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile!$. Când 
terminară, Asad Khalil zise „Amin” şi îl împuşcă în inimă pe Jim 
McCoy. Îl privi cum moare, iar ochii li se întâlniră până ce Jim 
încetă să mai vadă. 

Khalil băgă pistolul în buzunar şi sticla de plastic în geanta de 
voiaj, apoi se aplecă în carlingă, găsi portofelul lui Satherwaite 
în buzunarul blugilor, iar pe cel al lui McCoy, plin de sânge, în 
buzunarul de la piept al hainei. Puse ambele portofele în geanta 
lui şi îşi şterse degetele pătate de sânge pe tricoul lui 
Satherwaite. Căută în jurul trupului acestuia, dar nu găsi nicio 
armă şi trase concluzia că bărbatul minţise prea mult. 

Khalil se întinse şi lăsă în jos centroplanul avionului. 

— Noapte bună, domnilor. Poate aţi ajuns deja în iad, alături 
de prietenii voştri. 

Cobori de pe scara avionului, recuperă cele două tuburi de 
cartuş, apoi împinse scara lângă alt avion. 

Asad Khalil, cu mâna pe pistolul Glock din buzunarul hainei, 
ieşi repede din hangar şi reveni în holul uriaş. Nu-l văzu pe 
paznic nici aici, nici dincolo de ieşirile de sticlă. 

Se întoarse în zona birourilor şi auzi un zgomot în spatele unei 
uşi închise: o deschise şi îl văzu pe paznic stând la masă, cu 
radioul deschis şi citind o revistă numită F/yning. In spatele 
acestuia, cincisprezece monitoare arătau imagini din vastul 
complex muzeal şi din afara lui. 

Paznicul ridică privirea spre vizitator. 

— Aţi terminat? zise el. 

Khalil închise uşa în urma lui, trase un glonţ în capul 
paznicului, apoi se duse la monitoare în timp ce omul se 
prăbuşea la podea. 

Asad privi pe rând monitoarele până ajunse la acelea în care 
se vedeau imagini din hangarul cu avioane cu reacţie modeme. 
Apărură apoi alte imagini din spaţiul de expoziţie, recunoscu 
scară, apoi aparatul F-111 cu centroplanul coborât. Urmări apoi 


16 Psalmul 22. Al lui David, traducere din Biblia publicată în anul 1969 - 
(n.tr.). 


monitoarele pentru exterior, locul unde îşi parcase maşina şi 
cele care ofereau imagini ale holului. 

După toate aparențele, în clădire nu se mai afla nimeni. 

Pe o consolă văzu o mulţime de aparate video. Apăsă la 
fiecare buton pe stop, apoi extrase toate cele cincisprezece 
casete şi le puse în geantă. Ingenunche lângă paznic, îi luă 
portofelul, goli tubul cartuşului, apoi părăsi biroul de 
supraveghere şi închise uşa în urma lui. | 

Străbătu grăbit holul vast şi ieşi afară. Impinse uşa în urma lui 
şi observă cu satisfacţie că aceasta se încuie. 

Se urcă în maşina închiriată şi demară. Ceasul de la bord 
arăta 10: 57 p.m. 

Programă sistemul de navigaţie prin satelit pentru aeroportul 
MacArthur, Long Island, şi în zece minute ajunse pe bulevardul 
care mergea spre nord, către autostrada Long Island. 

Analiză un moment ultimele zece minute din viaţa celor doi 
bărbaţi. Se gândi că niciodată nu puteai anticipa modul în care 
va muri un om. Găsi asta destul de interesant şi se întrebă cum 
ar reacţiona el într-o situaţie similară. Aroganţa din final a lui 
Satherwaite îl surprinsese şi ajunsese la concluzia că acesta îşi 
regăsise curajul în ultimele secunde de viaţă. Sau poate că 
individul era atât de plin de ură, încât acele ultime cuvinte nu 
reprezentau deloc un act de curaj - ci ură, pur şi simplu. Asad 
Khalil se gândi că, probabil, şi el ar fi reacţionat la fel ca 
Satherwaite într-o situaţie similară. 

Se gândi apoi la McCoy. Acesta reacţionase previzibil, 
presupunând că era un om credincios. Sau, poate, îl regăsise pe 
Dumnezeu în ultimul său minut de viaţă. Nimeni nu va şti. 
Oricum Khalil îl apreciase pentru alegerea acelui psalm. 

Intră pe autostradă. Traficul era redus şi păstră aceeaşi viteză 
ca şi celelalte vehicule - nouăzeci de kilometri pe oră. 

Era pe deplin conştient că avea tot mai puţin timp la 
dispoziţie - această dublă crimă avea să atragă foarte mult 
atenţia. 

Aparenţa unui furt era foarte suspectă, ştia el, iar la un 
moment dat, în noaptea asta, doamna McCoy va suna la poliţie 
şi va raporta că soţul ei dispăruse şi că nimeni nu răspundea la 
telefonul muzeului. 

Povestea doamnei McCoy despre întâlnirea celor doi camarazi 
din Forţele Aeriene va părea mai puţin îngrijorătoare poliţiei 


decât doamnei McCoy. Dar, după un timp, cadavrele vor fi 
descoperite. Va trece un timp până ce poliţia se va gândi să se 
ducă la aeroport ca să cerceteze avionul cu care sosise 
Satherwaite. De fapt, dacă McCoy nu-i spusese soţiei sale cum 
sosise prietenul lui aici, poate că poliţia nici nu se va gândi să 
cerceteze la aeroport. 

In orice caz, indiferent ce va face doamna McCoy sau poliţia, 
Asad Khalil dispunea de timp suficient pentru următorul lui act 
de răzbunare. 

Totuşi, în timp ce conducea, simţi pentru prima oară prezenţa 
pericolului şi ştiu că undeva, cineva se afla pe urmele lui. Era 
sigur că urmăritorul lui nu ştia unde se află el şi nici care îi erau 
intenţiile. Dar Asad Khalil simţea că el, Leul, era urmărit acum şi 
că acel urmăritor necunoscut înţelesese, cel puţin, natura şi 
esenţa celui vânat. 

Incercă să realizeze o imagine a acelei persoane - nu latura 
fizică, ci spirituală -, dar nu pătrundea fiinţa acelui bărbat, ci 
doar pericolul puternic emanat de el. 

Asad Khalil ieşi din starea de semitransă. Se gândi acum la 
şirul de morţi pe care îl lăsase în urmă. Generalul Waycliff şi 
soţia acestuia aveau să fie descoperiţi nu mai târziu de luni 
dimineaţă. Apoi, un membru al familiei Waycliff va încerca să 
intre în legătură cu colegii de escadrilă ai generalului, morţi şi 
ei. De fapt, Khalil se mira că până acum, luni seara, nimeni nu-i 
telefonase lui McCoy. Un apel telefonic la Paul Gray va rămâne 
fără răspuns, ca şi cel la Bill Satherwaite. Dar Khalil avea 
sentimentul că doamna McCoy, pe lângă teama pentru soţul 
său, putea adăuga o grijă în plus primind un telefon, în seara 
aceasta sau mâine dimineaţă, de la familia Wayciliff sau Grey, cu 
vestea tragică a uciderii acestora. 

Curând, până dimineaţă, vor exista multe apeluri telefonice 
cu sau fără răspuns. Până mâine seară, jocul lui avea să se 
apropie de sfârşit. Poate mai devreme, poate mai târziu, dacă 
Dumnezeu îl mai ocrotea. 

Khalil văzu un panou care indica POPAS şi trase maşina într-o 
parcare ascunsă de copaci. Acolo se găseau câteva camioane şi 
automobile, dar opri maşina departe de ele. Luă geanta de voiaj 
a lui Satherwaite de pe bancheta din spate, îi examină 
conţinutul: o sticlă de băutură, lenjerie, medicamente, 
cosmetice şi un tricou pe care era pictat un avion cu reacţie şi 


cuvintele ARME NUCLEARE, NAPALM, BOMBE ŞI RACHETE - 
LIVRARE GRATUITĂ. 

Khalil puse geanta lui Satherwaite în propria geantă şi intră în 
pădurea din spatele cabinelor de toaletă. Luă toţi banii din 
portofelele celor doi camarazi, aproape opt sute de dolari, 
precum şi cei din portofelul paznicului, mai puţin de douăzeci de 
dolari, şi puse bancnotele în portofelul său. 

Împrăştie pe sub copaci conţinutul celor trei portofele, apoi le 
aruncă departe, în pădure. Aruncă şi conţinutul genţii lui 
Satherwaite, iar geanta o azvârli într-un pâlc de arbuşti. In cele 
din urmă scoase din geanta sa şi casetele video şi le împrăştie 
în diferite direcţii în pădure. 

Reveni la maşină, se urcă la volan şi se întoarse pe 
autostradă. În timp ce conducea, aruncă cele patru tuburi de 
cartuş de calibru 40 la diferite intervale. 

La Tripoli îi spuseseră: „Să nu-ți pierzi timpul ştergânducţi 
amprentele sau făcându-ţi griji despre alte metode ştiinţifice de 
investigare în urma vizitei tale. Până când poliţia va analiza 
toate datele, tu vei fi plecat. Dar să nu te laşi prins cu nicio 
probă asupra ta. Până şi cel mai prost poliţist va deveni 
suspicios dacă va găsi în buzunarul tău portofelul altui individ.” 

Bineînţeles, mai era şi problema celor două pistoale Glock, 
dar Khalil considera că ele nu reprezintă o probă - gândea că 
pistoalele vor fi ultimul lucru pe care un poliţist avea să-l vadă 
înainte de a nu mai vedea nimic. Totuşi, era bine să scape de 
celelalte lucruri compromiţătoare şi să nu lase în automobil nicio 
dovadă. 

Îşi continuă drumul, iar gândurile i se întoarseră acasă, la 
Malik şi Boris. Ştia, ca şi cei doi, că nu putea continua acest joc 
prea mult timp. Malik îi spusese: „Nu este vorba de jocul în sine, 
prietene, ci de felul în care îl duci la îndeplinire. Ai ales ca 
americanii de la ambasada din Paris să pună mâna pe tine, să îţi 
faci o intrare spectaculoasă în America, să le permiţi să ştie cine 
eşti, cum arăţi, unde şi cum soseşti. Tu însuţi, Asad, ai inventat 
regulile acestui joc şi le-ai făcut şi mai dificile pentru tine. 
Înţeleg de ce procedezi aşa, dar trebuie să fii conştient că 
şansele de a-ţi îndeplini misiunea sunt împotriva ta şi că te poţi 
învinui doar pe tine dacă nu obţii o victorie completă.” 

La acestea, Khalil îşi aminti că replicase: „Americanii nu se 
aruncă niciodată într-o bătălie până nu fac totul ca să-şi asigure 


victoria încă înainte de a se trage primul glonţ. Asta este ca şi 
cum ai împuşca un leu dintr-un vehicul cu o puşcă cu lunetă. 
Asta nu este o victorie, ci doar un măcel. Există membri ai unor 
triburi din Africa ce deţin arme, dar care încă vânează leul cu 
suliţele. La ce bun o victorie fizică fără una morală sau 
spirituală? Nu am făcut ca şansele să fie împotriva mea - pur şi 
simplu am repartizat şansele în mod egal, în aşa fel încât, 
indiferent de cine câştigă, eu să fiu învingătorul.” 

Boris, care era de faţă, replicase: „Să-mi spui asta când vei 
putrezi într-o închisoare americană, în timp ce toţi demonii tăi 
din Forţele Aeriene Americane duc o viaţă fericită”. 

Khalil îşi aminti că se întorsese spre Boris şi îi spusese: „Nu 
mă aştept să înţelegi”. _ 

Boris izbucnise în râs şi zisese: „Inţeleg, domnule Leu. Chiar 
foarte bine. Şi poţi fi sigur că nu-mi pasă dacă îi acuzi sau nu pe 
piloţii aceia. Dar asigură-te că nici ţie nu-ţi va păsa. Dacă 
vânătoarea este mai importantă decât actul de a ucide, atunci 
fotografiază-i, aşa cum fac americanii sensibili, la un safari. Dar, 
dacă vrei să simţi gustul sângelui lor, domnule Leu, atunci 
gândeşte-te la altă modalitate de a ajunge în America.” 

În cele din urmă, Asad Khalil îşi cercetase inima şi sufletul şi 
ajunsese la concluzia că putea să le împace pe toate - jocul lui, 
regulile lui şi sângele lor. 

Asad Khalil văzu un indicator pentru aeroportul MacArthur şi 
viră într-acolo. 

După zece minute, parcă maşina în parcarea pe termen lung 
a aeroportului. Cobori, îşi luă geanta de voiaj şi încuie portierele. 

Nu pierdu vremea cu ştersul amprentelor din maşină - dacă 
jocul s-a sfârşit, s-a sfârşit. Se hotărâse să nu mai ia decât 
precauţii minime ca să-şi acopere urmele. Nu mai avea nevoie 
decât de douăzeci şi patru de ore, poate chiar mai puţin, iar 
dacă poliţia se afla la doar doi paşi în urma lui, încă era cu un 
pas înapoi. 

Se duse în staţia de autobuz şi, după puţin timp, sosi un 
microbuz în care se urcă. 

— La terminalul principal, vă rog, spuse el. 

— Nu este decât un singur terminal, amice, zise şoferul, şi vei 
ajunge acolo. 

În câteva minute, microbuzul îl lăsă la intrarea terminalului 
aproape pustiu. Khalil se duse la singurul taxi care se vedea. 


— Vreau doar să mă duci la Aviația Auxiliară, îşi zise şoferului. 
Şi am de gând să-ţi dau douăzeci dolari pentru efortul ăsta. 

— Urcă-te, amice. 

Khalil se aşeză pe bancheta din spate a taxiului şi după zece 
minute ajunseră la capătul aeroportului. 

— Doriţi într-un loc anume? întrebă şoferul: 

— Clădirea de acolo. 

Şoferul opri în faţa unui imobil mic în care se aflau birourile 
câtorva agenţii aeriene. Khalil îi dădu şoferului douăzeci de 
dolari şi cobori. 

Se afla la mai puţin de cincizeci de metri de locul unde 
aterizase, şi văzu chiar şi avionul lui Satherwaite parcat în 
apropiere. 

Intră în clădire şi căută biroul Agenţiei de Aviaţie Stewart. 

Funcţionarul de la tejghea se ridică. 

— Vă pot fi de folos? spuse el. 

— Da, mă numesc Samuel Perleman şi cred că aveţi un avion 
rezervat pentru mine. 

— Aşa este. Un zbor la miezul nopţii. Funcţionarul îşi privi 
ceasul. Aţi ajuns puţin mai devreme, dar cred că totul este 
pregătit. 

— Mulţumesc. Khalil privi faţa funcţionarului, dar nu văzu 
niciun semn că l-ar recunoaşte. Domnule Perleman, zise acesta, 
aveţi ceva pe faţă şi pe cămaşă. 

Imediat Khalil ştiu despre ce este vorba - erau creierii lui 
Satherwaite. 

— Mă tem că am obiceiuri proaste când iau masa, spuse el. 

— Chiar acolo este o cabină de toaletă, spuse funcţionarul şi 
zâmbi, arătând o uşă la dreapta sa. Voi suna piloţii. 

Khalil intră la toaletă şi se privi în oglindă. Pe cămaşă avea 
stropi de sânge de un roşu cafeniu, fărâmiţe de creier şi chiar un 
fragment de os. Câteva picături pătau una dintre lentilele 
ochelarilor săi, cravata şi chiar faţa. 

Îşi scoase ochelarii şi se spălă pe mâini şi pe faţă, atent să nu- 
şi strice părul sau mustaţa. 

Îşi uscă mâinile şi faţa cu un prosop de hârtie şi îşi curăţă 
cămaşa, cravata şi ochelarii cu un prosop umed, apoi îşi puse 
ochelarii. Reveni la tejghea, ducându-şi geanta neagră de voiaj. 

— Domnule Perleman, zise funcţionarul, avionul charter vă 
aşteaptă. Nu mai trebuie decât să citiţi contractul şi să semnaţi 


unde am bifatcuun X. 

Khalil se prefăcu că citeşte pagina tipărită. 

— Pare satisfăcător, zise el şi semnă cu stiloul de pe tejghea. 

— Sunteţi din Israel? întrebă funcţionarul. 

— Da, dar acum locuiesc aici. 

— Am şi eu rude în Israel. Locuiesc în Gilgal, pe malul de vest. 
Ştiţi unde este? 

— Bineînţeles. 

Khalil îşi aminti ce îi spusese Boris: „Jumătate din populaţia 
Israelului se află în zona New York-ului. Tu vei trece neobservat, 
doar să nu te întâlneşti cu vreun evreu care vrea să discute cu 
tine despre rudele din Israel sau concediile lui acolo. Studiază 
hărţile şi ghidurile turistice ale acestei ţări.” 

— Este un oraş de mărime medie, situat la treizeci de 
kilometri nord de lerusalim, spuse el. Viaţa este grea acolo, 
înconjurați de palestinieni. Îți felicit rudele pentru curajul şi 
tenacitatea de care dau dovadă. 

— Da. Este periculos acolo. Ar trebui să se mute pe coastă. 
Poate cândva vom putea învăţa să trăim cu arabii. 

— Nu este uşor să trăieşti cu ei. 

— Presupun că nu, râse funcţionarul. Dumneavoastră ar 
trebui să ştiţi. 

— Ştiu. 

Un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat într-o uniformă 
albastră, decolorată, intră în birou şi îl salută pe funcţionar. 

— 'Mneaţa, Dan. 

— Bob, zise acesta, dumnealui este domnul Perleman, 
pasagerul tău. 

Khalil se întoarse spre pilotul care ţinea mâna întinsă. Era încă 
derutat de obiceiul oamenilor de a strânge mâna. Şi arabii dau 
mâna, dar nu atât de mult ca americanii şi fără îndoială nu 
strâng mâna femeilor. Boris îl sfătuise: „Nu-ţi face griji pentru 
asta. Acolo eşti străin.” 

Khalil strânse mâna pilotului. 

— Sunt căpitanul Fiske, zise acesta. Puteţi să-mi spuneţi Bob. 
Vom zbura în noaptea asta la Denver, apoi la San Diego. Corect? 

— Corect. 

Khalil privi direct în ochii bărbatului, dar acesta îi evită 
privirea. Americanii, observă Khalil, se uită prin tine, dar nu 
întotdeauna te văd. Te privesc în ochi, dar pentru scurt timp, 


spre deosebire de compatrioţii lui, ai căror ochi nu te scapă din 
vedere niciodată, doar dacă au un statut inferior sau, 
bineînţeles, dacă sunt femei. De asemenea, americanii se ţin la 
distanţă. La cel puţin jumătate de metru, îl informase Boris. 
Dacă te apropii mai mult de atât, devin neliniştiţi sau chiar ostili. 

— Avionul este pregătit, spuse căpitanul Fiske. Aveţi bagaje, 
domnule Perleman? 

— Doar această geantă de voiaj. 

— O duc eu. 

Boris îi sugerase un răspuns politicos de tip american. 

— Mulţumesc, spuse Khalil, dar trebuie să mă menţin în 
formă. 

Pilotul zâmbi şi se îndreptă spre uşă. 

— Sunteţi doar dumneavoastră, nu-i aşa? zise el. 

— Aşa este. 

În timp ce Khalil ieşea, funcţionarul îi strigă: 

— Shalom alehem. 

La aceasta Khalil răspundea întotdeauna în arabă „Salaam 
alakum”, dar se abţinu şi zise: 

— Shalom. 

Îl urmă pe pilot spre hangar, în faţa căruia se afla parcat un 
mic avion cu reacţie, alb. Câteva persoane de la întreţinere se 
îndepărtau de aparat. 

Khalil observă din nou avionul lui Satherwaite şi se întrebă 
după cât timp de la ora probabilă de plecare de mâine 
dimineaţă vor începe să se îngrijoreze operatorii de pe aeroport 
şi vor începe să ancheteze cazul. Cu siguranţă, nu înainte de 
ziua următoare - dar până atunci el va fi departe. 

— În noaptea aceasta vom zbura cu acest Lear 60. Cu doar 
trei persoane la bord şi bagaje puţine, vom fi mult sub greutatea 
admisă la decolare. Aşa că am umplut rezervoarele de 
combustibil la capacitatea maximă. Asta înseamnă că vom 
putea ajunge la Denver fără escală. Vântul frontal este slab, iar 
vremea va fi excelentă. Am estimat durata zborului la trei ore şi 
optsprezece minute. La aterizare, temperatura din Denver va fi 
înjur de 45 °C... Acolo vom realimenta aparatul. După cum am 
înţeles, veţi petrece acolo câteva ore, nu-i aşa? 

— Aşa este. 

— Okay, vom ateriza la Denver puţin înainte de ora 2:00 a.m. 
Ora Munţilor. Înţelegeţi asta, domnule? 


— Desigur. Îmi voi suna colegul de la telefonul de la bord, aşa 
după cum am solicitat. 

— Da, domnule. Totdeauna există un telefon la bord. După un 
anumit timp, vom zbura înapoi la San Diego. Corect? 

— Da. 

— În acest moment se raportează o uşoară turbulenţă 
atmosferică peste Munţii Stâncoşi şi ploaie slabă la San Diego. 
Dar, bineînţeles, vremea se poate schimba. Vă vom ţine la 
curent dacă doriţi. 

Khalil nu răspunse, dar îşi dădu seama că era iritat de obsesia 
americanului de a prezice vremea. În Libia, vremea era mereu 
caldă şi uscată, unele zile fiind mai toride decât altele. Allah 
făcuse vremea, omul doar se adapta la ea. Ce rost avea să 
prezici cum va fi timpul şi să discuţi despre asta? Nimic nu 
putea fi schimbat. 

Pilotul îl conduse pe partea stângă a avionului bimotor, unde 
o scară ducea la uşa deschisă. Îi făcu semn să urce, şi Khalil 
ajunse la intrare, îşi lăsă capul în jos şi intră în avion. 

— Domnule Perleman, spuse pilotul care se afla în urma lui, 
acesta este Terry Sanford, copilotul nostru. 

Copilotul, care şedea pe scaunul din dreapta faţă, întoarse 
capul şi zise: 

— Bine aţi venit la bord, domnule. 

— Bună seara. 

Căpitanul Fiske îi făcu semn spre cabină. 

— Staţi unde doriţi, bineînţeles. Avem un bar unde puteţi găsi 
cafea, cornuri, băuturi răcoritoare şi alcoolice. Pe poliţele acelea 
sunt ziare şi reviste. În spate se află toaleta. Faceţi-vă comod. 

— Mulţumesc. 

Khalil se deplasă spre ultimul fotoliu de pe partea dreaptă a 
cabinei cu şase locuri, se aşeză, lăsându-şi geanta de voiaj în 
spaţiul dintre rândurile de scaune. 

Observă că pilotul şi copilotul vorbeau între ei, urmărind 
aparatura de la bord. 

Khalil îşi privi ceasul. Trecuseră doar câteva minute peste 
miezul nopţii. Fusese o zi bună, gândi el. Trei morţi - cinci, dacă 
îi punea la număr pe menajera lui Paul Grey şi pe paznicul de la 
muzeu. Dar aceştia nu ar trebui luaţi în calcul, şi nici acele 
persoane care îi apăruseră în cale şi pe care fusese nevoit să le 
reducă la tăcere. Doar moartea a numai şase persoane din 


America avea o semnificaţie pentru el, iar patru dintre aceştia 
erau deja morţi de mâna lui. Mai rămăseseră doi. Sau aşa ar 
gândi autorităţile dacă ar trage nişte concluzii corecte. Dar mai 
era un bărbat... 

— Domnule Perleman? Domnule? 

Asad Khalil ridică privirea spre pilotul ce stătea lângă el. 

— Da? 

— Suntem gata se deplasăm avionul pe calea de rulare, aşa 
că vă rog să vă puneţi centura de siguranţă. 

Khalil se execută. 

— Telefonul se află la bar. Firul este destul de lung ca să 
ajungă la orice scaun. 

— Bine. 

— Pe perete se află şi interfonul. Puteţi intra în legătură cu noi 
oricând apăsând acel buton. 

— Mulţumesc. 

— Sau puteţi veni, pur şi simplu, în carlingă. 

— Inţeleg. 

— Bine. Vă mai pot fi de folos cu ceva înainte de a mă 
îmbarca la locul meu? 

— Nu, mulţumesc. 

— Okay, ieşirea de urgenţă este acolo, iar hublourile au 
storuri dacă doriţi să le lăsaţi în jos. După ce vom fi în aer, vă voi 
spune când puteţi să vă desfaceţi centura de siguranţă. 

— Mulţumesc. 

— Pe curând. 

Pilotul se întoarse în carlingă şi închise uşa care separa 
carlinga de cabină. 

Khalil privi prin mica fereastră cum avionul se deplasează 
spre pistă. Nu cu mult timp în urmă, gândi el, aterizase aici cu 
un bărbat care acum şedea mort pe locul pilotului unui avion de 
război care probabil ucisese mulţi oameni. Alături de el şedea un 
alt criminal care plătise pentru crimele sale. Fusese un moment 
perfect, un sfârşit potrivit pentru viaţa lor însetată de sânge. Dar 
era şi un semnal, chiar o semnătură, dacă cineva se gândea să 
interpreteze totul corect. Regretă implicarea lui în acest act 
simbolic, dar gândindu-se mai bine, hotărî că nu ar fi schimbat 
niciun cuvânt, nicio clipă sau niciun gest din ceea ce făcuse. 
„Cupa mea dă pe dinafară.” Zâmbi. 

Avionul Lear se opri şi Khalil auzi cum se ambalează 


motoarele. Aeronava părea să trepideze, apoi ţâşni cu viteză pe 
pistă. 

După treizeci de secunde se aflau deja în aer şi se auzi 
zgomotul trenului de aterizare retrăgându-se. Câteva minute 
mai târziu, aeronava se înclină uşor, continuând să ia înălţime. 

După câteva clipe se auzi în difuzor vocea copilotului: 

— Domnule Perleman, dacă doriţi, puteţi să vă deplasaţi prin 
cabină, dar vă rog ca în timp ce staţi pe scaun să vă puneţi 
centura de siguranţă. Dacă doriţi să dormiţi, puteţi rabata 
scaunul. Acum trecem pe deasupra Manhattanului, dacă vreţi să 
vă uitaţi pe geam. 

Khalil privi afară. Zburau pe deasupra părţii de sud a insulei 
Manhattan, unde se vedeau zgârie-norii, inclusiv Twin Towers şi 
World Trade Center. 

La Tripoli i se spusese că lângă Trade Center se afla o clădire 
numită 26 Federal Plaza, unde fusese dus Boutros, şi dacă 
lucrurile aveau să meargă din rău în mai rău, şi el va fi dus 
acolo. 

Malik spusese: „Nu există cale de scăpare din locul acela, 
prietene. O dată ce ajungi acolo, eşti al lor. Următoarea oprire 
va fi la închisoarea federală din apropiere, apoi la curtea de 
justiţie, aflată şi ea în apropiere, apoi la o închisoare, undeva în 
interiorul ţării, unde îţi vei petrece tot restul vieţii. Acolo nu te 
mai poate ajuta nimeni. Noi nici măcar nu vom recunoaşte că 
eşti de-al nostru, nici nu vom încerca să te schimbăm cu un 
prizonier păgân. În închisorile americane există mulţi 
mujahedini, dar autorităţile nu îţi vor permite să-i vezi. Vei trăi 
pe un pământ străin, printre străini şi niciodată nu îţi mai vedea 
casa, nu vei mai auzi propria ta limbă şi nici nu vei mai avea 
vreo femeie. Vei fi un leu în cuşcă, Asad, bătând celula cu pasul 
de colo-colo cât timp vei trăi. Sau poţi să-ţi pui capăt vieţii, 
adăugase Malik, ceea ce ar însemna o victorie pentru tine şi 
pentru cauza noastră, şi o înfrângere pentru duşmani. Eşti 
pregătit pentru o astfel de victorie?” 

La care Asad Khalil replicase: „Dacă sunt gata să-mi sacrific 
viaţa, de ce nu mi-aş lua viaţa ca să scap de captivitate şi de 
umilinţă? 

Malik dăduse gânditor din cap şi adăugase: „Pentru unii, 
sacrificiul este mai uşor decât umilinţa, apoi îi înmânase o lamă 
de ras. Aceasta este o modalitate. Dar nu ar trebui să-ţi tai 


venele de la mână, deoarece ei sunt capabili să te salveze. 
Trebuie să-ţi tai câteva artere principale.” In încăpere intrase un 
doctor care îi arătase lui Khalil cum să-şi localizeze artera 
carotidă şi femurală. Doctorul spusese: „Şi pentru meu multă 
siguranţă, este bine să-ţi tai şi venele de la încheietura mâinii”. 

Locul doctorului fusese luat de un alt bărbat care îl învățase 
cum să facă un laţ din diferite materiale, inclusiv un cearşaf, un 
fir electric sau articole de îmbrăcăminte. 

După această demonstraţie de sinucidere, Malik îi spusese: 
„Toţi murim şi toţi vom alege să murim în Jihad de mâna 
duşmanilor noştri. Te asigur, la capătul oricărui drum te va 
aştepta Paradisul.” 

Khalil privi din nou pe geam, prinzând o ultimă imagine a 
oraşului New York. Se jură să nu mai vadă niciodată locul 
acesta. Ultima lui destinaţie din America era California, iar cea 
finală Tripoli sau Paradisul. Indiferent de deznodământ, va fi 
acasă. 


42 


M-am deşteptat şi într-o secundă am ştiut unde mă aflu, cine 
sunt şi cu cine dorm. 

Adeseori regreţi excesul de alcool din seara precedentă. 
Adeseori doreşti să fii singur când te trezeşti, în alt loc. Departe. 
Dar în această dimineaţă eu nu aveam acest sentiment. De fapt, 
mă simţeam destul de bine, totuşi am rezistat ispitei de a fugi la 
fereastră şi de a striga: „Trezeşte-te New York! John Corey a 
făcut amor!” 

Ceasul de pe noptieră arăta ora şapte şi paisprezece minute. 

M-am dat uşor jos din pat şi m-am dus la baie. Am găsit trusa 
Air France, m-am ras, m-am spălat pe dinţi, apoi am trecut sub 
duş. 

Prin geamul brumat al cabinei de duş am văzut-o pe Kate 
intrând în baie, apoi am auzit apa de la toaletă, cum se spală pe 
dinţi şi cum face gargară cu apă de gură, printre căscaturi. 

Să faci sex cu o femeie este una - să-ţi petreci cu ea noaptea 
este altceva. Sunt destul de posesiv în ceea ce priveşte camera 
de baie. Uşa de la duş s-a tras uşor şi înăuntru a intrat 
domnişoara Mayfield. Fără niciun cuvânt, m-a împins cu cotul şi 
s-a aşezat sub duş. 

— Spală-mă pe spate, mi-a zis. 

Am frecat-o pe spate cu buretele plin de săpun. 

— Ooooh, ce bine este! 

Apoi s-a întors cu faţa la mine, ne-am îmbrăţişat şi sărutat în 
timp ce apa curgea peste trupurile noastre. 

După o partidă de sex sub duş, am ieşit, ne-am şters şi am 
intrat în dormitor, amândoi înfăşuraţi în prosoape. Dormitorul ei 
se afla cu faţa la est, iar soarele intra pe fereastră. Părea să fie o 
zi frumoasă, dar aspectul ei putea fi înşelător. 

— Mi-a plăcut cu adevărat noaptea trecută, a zis ea. 

— Şi mie. 

— Te voi mai vedea? 

— Lucrăm împreună. 

— Aşa este. Eşti tipul a cărui masă de lucru se află vizavi de a 
mea. Niciodată nu ştii la ce să te mai aştepţi dimineaţa sau ce 
să spui, dar cel mai bine este să spui lucrurilor pe nume, ceea 
ce făcea acum Kate Mayfield. Cinci puncte pentru ea. 

Hainele mele se aflau în altă parte - în sufragerie, dacă 


memoria nu-mi juca feste, aşa că i-am spus: 

— Te las să te machiezi, iar eu îmi caut hainele. 

— Totul este călcat şi pus pe umeraşe în dulapul din hol. Ţi- 
am spălat chiloţii şi şosetele. 

— Mulţumesc. 

Zece puncte. Mi-am luat pistolul şi tocul şi m-am dus în 
sufragerie, unde hainele mele erau încă împrăştiate pe podea. 
Probabil că ea a visat că mi le-a spălat şi călcat. Minus zece 
puncte. 

M-am îmbrăcat, nefericit că purtam lenjeria din ziua 
precedentă. Am o obsesie pentru curăţenie, deşi, bineînţeles, 
pot să mă adaptez situaţiei. 

Am intrat în mica bucătărie, unde am găsit un pahar curat în 
care mi-am turnat suc de portocale. Conţinutul frigiderului era 
limitat, dar exista iaurt. Totdeauna se găseşte iaurt. Ce legătură 
are iaurtul cu femeile? 

Am ridicat receptorul telefonului din bucătărie şi am sunat la 
apartamentul meu, de unde a răzbătut vocea mea înregistrată 
pe robot: „Reşedinţa lui Jim Corey - doamna a zburat de lângă 
poliţist, aşa că ei nu-i lăsaţi niciun mesaj”. Poate după un an şi 
jumătate ar trebui să schimb acest mesaj. Am format propriul 
cod şi o voce m-a informat: Aveţi opt mesaje”. Primul apel a fost 
al fostei mele soţii, care spunea: „Schimbă mesajul ăsta stupid. 
Sună-mă. Sunt îngrijorată.” 

Şi chiar era. Aveam să o sun după ce terminam cu cazul ăsta. 

Alt mesaj îngrijorat era de la mama şi de la tata, care locuiesc 
în Florida şi care până acum probabil că arătau ca tomatele 
uscate la soare. 

Un alt apel telefonic era de la fratele meu, care citeşte doar 
The Wall Street Journal, dar care trebuie să fi aflat de la părinţii 
noştri ceva care l-a determinat să sune Oaia Neagră. Aceasta 
este porecla mea în familie şi nu are conotaţii negative. 

Vechii mei camarazi de serviciu au sunat şi ei ca să se 
intereseze dacă sunt implicat în cazul zborului 175. Fostul meu 
partener, Dom Fanelli, care zicea: „Hei, mafiotule! Eu te-am 
determinat să intri în slujba asta? La dracu'! Şi erai îngrijorat de 
cei doi mexicani care voiau să te împuşte? Acest tip cu turban a 
lichidat toată suflarea din avion, precum şi un grup de federali. 
Acum probabil că te caută pe tine. Te distrezi cumva? Ai fost 
văzut noaptea trecută la Giulio's, bând de unul singur. Cumpără- 


ţi o perucă blondă. Sună-mă. Îmi eşti dator o băutură. 
Arrivederci.” 

Am zâmbit împotriva voinței mele. „Va fungole, Dom”. 

Următorul mesaj era de la domnul Teddy Nash. El zicea: „Aici 
Nash - cred că ar trebui să fii la Frankfurt, Corey. Sper că eşti pe 
drum. Dacă nu, pe unde umbli? Trebuie să fii de găsit. Sună- 
ma.” 

— De două ori va fungole pentru tine, ticălosule... 

Mi-am dat seama că tipul ăsta mă provoca şi, după cum mi-a 
spus Kate la aeroport, nu ar fi trebuit să permit aşa ceva. 

Ultimul mesaj era de la Jack Koenig, la miezul nopţii. El zicea: 
„Nash a încercat să dea de tine. Nu eşti la birou, nu ai lăsat 
niciun număr la care să fii găsit, nu răspunzi la apelul prin pager 
şi presupun că nu eşti acasă. Sună-mă cât mai curând posibil.” 

Cred că domnul Koenig petrecuse deja prea mult timp printre 
federali. 

Vocea m-a informat: „Sfârşitul mesajelor”. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu. 

M-am bucurat că nu i-am auzit glasul lui Beth, care mi-ar fi 
sporit doza de vinovăție. 

M-am dus în sufragerie şi m-am aşezat pe canapea, scena 
delictului din noaptea trecută. De fapt, una dintre ele. 

Am  frunzărit singurul ziar existent, un exemplar din 
Entertainment Weekly. La rubrica noilor apariţii editoriale am 
oftat că Danielle Steel a scos a patra carte de anul acesta, şi era 
doar luna aprilie. Poate aş putea să o rog să-mi scrie raportul 
cazului. Dar s-ar putea ca ea să zăbovească prea mult asupra 
hainelor cu care erau îmbrăcate cadavrele de la clasa întâi a 
Boeingului. Am trecut la altă rubrică, pregătit să citesc un 
reportaj despre centrul de binefacere al lui Barbra Streisand în 
beneficiul mavyaşilor marxişti din peninsula Yucatan, când, Voilà! 
Kate Mayfield apare, pudrată, pieptănată şi îmbrăcată. De fapt, 
nu trecuse prea mult timp. Zece puncte. 

— Arăţi minunat, am spus eu, ridicându-mă de pe canapea. 

— Mulţumesc. Dar nu deveni sensibil şi nu mă linguşi. Îmi 
plăcea aşa cum erai înainte. 

— Cum adică? 

— Indiferent, bădăran, egocentric, egoist, dur şi sarcastic. 

— Mă voi strădui. 

Douăzeci şi cinci de puncte. 


— În seara asta mergem la tine, m-a informat ea. Îmi voi 
aduce o geantă de voiaj cu cele necesare pentru noapte. De 
acord? 

— Bineînţeles. 

Atâta timp cât geanta de voiaj nu însemna trei valize şi patru 
cutii. Trebuia să reflectez serios la asta. 

— Noaptea trecută, în timp ce erai la baie, m-a informat ea, 
pagerul tău a piuit. Am verificat. Era de la Centrul de Comandă 
al Cazului. 

— Oh... ar fi trebuit să-mi spui. 

— Am uitat. Nu-ţi face griji pentru asta. 

Aveam sentimentul să îi predau controlul misiunii şi, poate, şi 
al vieţii mele lui Kate Mayfield. Înţelegeţi ce vreau să spun? 
Minus cinci puncte. 

Ea s-a îndreptat spre uşă şi eu am urmat-o. 

— Pe Second Avenue, a zis ea, se află o cofetărie 
franţuzească mică şi cochetă. 

— Bine. Las-o unde e. 

— Haide. Fac eu cinste. 

— O stradă mai jos se găseşte o cafenea prăpădită. 

— Eu am propus prima. 

Aşa că ne-am luat genţile diplomat şi am plecat, la fel ca John 
şi Jane Jones, la locul de muncă, doar că noi aveam amândoi 
câte un pistol Glock de calibru 40. 

Apropo, Kate purta pantaloni negri şi un fel de jachetă sport 
de culoare roşie peste o bluză albă. Eu eram îmbrăcat cu ce 
fusesem şi cu o zi în urmă. 

Am luat liftul până în hol şi am ieşit din clădire. Portarul era 
cel din noaptea trecută. Poate că lucrează o oră da şi una nu, 
până fac o zi de lucru de opt ore. 

— Un taxi, domnişoară Mayfield? a întrebat el. 

— Nu, mulţumesc, Herbert, mergem pe jos. 

Herbert mi-a aruncat o privire care sugera că mai bine ar fi 
fost el în locul meu în apartamentul cu numărul 1415. 

Era o zi frumoasă, cu cer senin, puţin răcoroasă, dar nu 
umedă. Am mers spre est pe 86th Street până în Second 
Avenue, apoi am luat-o spre sud, în direcţia în care locuiam eu, 
dar nu mergeam acolo. Traficul pe bulevard era deja aglomerat, 
la fel ca şi cel pietonal. Fără nicio legătură cu dispoziţia mea din 
momentul acela, am spus: 


— Îmi place oraşul New York. 

— Eu îl urăsc, a replicat ea. Apoi şi-a dat seama că această 
declaraţie conţinea germenele unei viitoare probleme, mai ales 
dacă ea era cea care îl purta, aşa că a adăugat: Dar aş putea să- 
| îndrăgesc. 

— Nu, n-ai putea. Nimeni nu poate. Poţi doar să te obişnuieşti 
cu el. Uneori îl iubeşti, alteori îl urăşti. Însă niciodată nu-l 
îndrăgeşti. 

Ea m-a privit, dar nu a comentat raţionamentul meu profund. 

Am ajuns într-un loc numit La-Ceva-Cam aşa. Am intrat şi am 
fost întâmpinați şi salutaţi cu căldură de o doamnă franţuzoaică 
aflată sub tratament cu Prozac. Ea şi Kate păreau să se 
cunoască şi au schimbat câteva cuvinte în limba franceză. Afară 
cu mine. Minus cinci puncte. 

Ne-am aşezat la o masă de mărimea butonilor mei de la 
cămaşă, pe scaune din plasă făcute din agăţători de haine. 
Localul acesta arăta ca o rămăşiţă de la o vânzare Laura Ashley 
şi mirosea a unt cald, lucru care mi-a întors stomacul pe dos. 
Clientela era îmbrăcată la patru ace. 

— Nu-i aşa că este drăguţ aici? 

— Nu. 

Proprietăreasa ne-a înmânat meniurile scrise de mână în 
limba sanscrită. Existau treizeci şi două de sortimente de brioşe 
şi cornuri, toate nepotrivite pentru un bărbat. 

— Pot să cer o chiflă? am întrebat-o pe madame. 

— Nu, domnule. 

— Ouă? Cârnaţi? 

— Nu, domnule. 

S-a întors pe tocurile cui şi s-a îndepărtat. Efectul Prozacului 
se terminase. 

— incearcă cornurile cu căpşuni, mi-a sugerat Kate. 

— De ce? 

_ Am comandat totuşi suc de portocale, cafea şi şase brioşe. 
Imi plac brioşele. Seamănă la gust cu brioşele pufoase făcute de 
bunica mea englezoaica. Kate a comandat ceai şi un corn cu 
cireşe. 

În timp ce luam micul dejun, Kate m-a întrebat: 

— Mai ai şi alte informaţii pe care ai vrea să mi le spui şi mie? 

— Nu. Doar crima din Perth Amboy. 

— Alte teorii? 


— Nu. Vii des aici? 

— Aproape în fiecare dimineaţă. Ai vreun plan de activitate 
pentru astăzi? 

— Trebuie să-mi iau rufele de la spălătorie. Dar tu? 

— Ar trebui să răsfoiesc tot materialul de pe masa mea de 
lucru. 

— Gândeşte-te la ce nu există pe masa ta. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi informaţii detaliate despre presupusele victime 
ale lui Khalil din Europa. Dacă nu greşesc cumva, nu există 
nimic de felul ăsta pe mesele noastre de lucru. Nimic de la 
Scotland Yard. Nimic de la Comitetul de Apărare al Forţelor 
Aeriene Engleze sau FBI. 

— Bine... ce căutăm? 

— O legătură şi un motiv. 

— Se pare că nu există nicio legătură între ele, în afară de 
faptul că ţintele sunt englezi sau americani. Acesta este şi 
motivul, a accentuat ea. 

— Singura crimă care se abate de la regulă este cea făcută cu 
un topor asupra unui colonel al Forţelor Aeriene Americane aflat 
în Anglia. 

— Colonelul Hambrecht. Lângă Baza aeriană Lakenheath. 

— Corect. Cafeaua asta nu este rea deloc. 

— Prin ce se deosebeşte? 

— Are un caracter strict personal. 

— Aşa a fost şi uciderea acelor elevi americani. 

— Ei au fost împuşcaţi. Eu vorbesc despre topor. Este 
semnificativ. 

— Okay, domnule detectiv Corey, zise ea, privindu-mă. 
Dezvoltă subiectul ăsta. 

Eu mă luptam cu ultima brioşă. 

— O crimă de felul ăsta, am zis, sugerează existenţa unor 
relaţii personale. 

— Bine. Dar nu suntem pe deplin convinşi că Asad Khalil a 
comis crima aceea. 

— E drept. Este mai mult o speculație a Interpolului. Ei i-au 
luat urma acestui tip. leri, în timp ce tu şi Jack alergaţi cu taxiul 
la aeroportul JFK, eu am frunzărit aproape jumătate de tonă de 
hârtii. Am găsit foarte puţine date de la Scotland Yard, de la 
Comitetul de Apărare al Forţelor Aeriene Engleze şi de la 


prietenii noştri de la CIA. Şi nimic de la FBI, am adăugat, care cu 
siguranţă au trimis o echipă să cerceteze atât uciderea lui 
Hambrecht, cât şi a elevilor americani. Deci, de ce lipseşte acest 
material? 

— Poate pentru că nu l-ai găsit tu. 

— Am solicitat date la arhivă Centrului de Comandă şi încă 
aştept răspunsul. 

— Să nu devii paranoic. 

— Să nu fii atât de credulă. 

Ea nu mi-a răspuns imediat, apoi a zis: 

— Nu sunt. 

Cred că amândoi am convenit în mod tacit că era ceva putred 
aici. Dar agentul Mayfield nu avea de gând să spună nimic cu 
voce tare. 

Patroana mi-a prezentat nota de plată, pe care i-am pasat-o 
domnişoarei, care a plătit cu bani peşin. Cinci puncte. Madame i- 
a dat restul dintr-o gentuţă de la şold, la fel ca în Europa. 
Grozav, nu-i aşa? 

Am ieşit din local şi am chemat un taxi. 

— Douăzeci şi şase Federal Plaza, am zis eu după ce ne- 
am urcat în maşină. Şoferul nu a înţeles nimic, aşa că i-am 
explicat pe unde să o ia. 

— De unde eşti? l-am întrebat. 

— Din Albania. 

Când eram copil, mai existau birjari din vechea Rusie ţaristă, 
toţi din fosta nobilime dacă era să le crezi poveştile. Dar cel 
puţin ştiau să găsească o adresă. 

— Poate vrei să treci pe acasă să te schimbi, a zis Kate după 
câteva clipe de tăcere. 

— Aş vrea, dacă vrei şi tu. Stau la câteva străzi de aici. 
Suntem aproape vecini, am adăugat. 

Ea a zâmbit, s-a gândit câteva momente, apoi a zis: 

— La naiba. Nimeni nu va observa. 

— În clădire sunt cinci sute de detectivi şi angajaţi FBI. Nu 
crezi că vor observa? 

— Cui îi pasă? a zis ea şi a râs. 

— Vom intra pe rând, am spus eu. 

Ea m-a luat de mână şi mi-a şoptit la ureche: 

— Să-i ia dracu'! _ 

Am sărutat-o pe obraz. Mirosea frumos. Arăta grozav. Imi 


plăcea vocea ei. 

— De unde eşti, mai precis? am întrebat-o. 

— De peste tot. Sunt progenitură de agent FBI. Tata s-a retras 
din activitate. S-a născut în Cincinnati, iar mama în Tennessee. 
Ne-am schimbat domiciliul de multe ori. Am stat şi în Venezuela. 
FBl-ul are mulţi angajaţi în America de Sud. J. Edgar Hoover a 
încercat să menţină America de Sud în afara influenţei CIA. Ştiai 
asta? 

— Venerabilul şi bunul J.Edgar. 

— După părerea tatălui meu a fost un mare neînțeles. 

— Mă raliez acestei păreri. Kate a râs, iar eu am întrebat: 
Părinţii tăi sunt mânari de tine? 

— Fireşte. Dar părinţii tăi sunt mândri de tine? Trăiesc 
amândoi? 

— Sunt bine sănătoşi şi trăiesc în Sarasota. 

Ea a zâmbit. 

— ŞI...? Te iubesc? Sunt mândri de tine? 

— Absolut. Au o poreclă pentru mine - Oaia Neagră. 

Ea a râs din nou. Două puncte. 

— Am avut o relaţie de durată cu un alt agent, la mare 
distanţă de mine, a zis ea după câteva minute de tăcere. Mă 
bucur că noi suntem vecini. Este mai uşor. Mai bine. 

Gândindu-mă la relaţia mea cu Beth Penrose din Long Island 
şi la fosta mea căsnicie, nu eram sigur ce era mai bine. Dar am 
zis: 

— Bineînţeles. 

— Îmi plac bărbaţii mai în vârstă, a mărturisit ea apoi. 

Presupun că s-a referit la mine. 

— De ce? am întrebat-o. 

— Îmi place generaţia mai dură. Cum este tatăl meu. Când 
bărbaţii erau bărbaţi. 

— Ca Attila Hunul. 

— Ştii la ce mă refer. 

— Nu este nimic în neregulă cu bărbaţii din generaţia ta, Kate. 
Este vorba doar despre meseria ta şi colegii cu care lucrezi. 
Probabil sunt chiar băieţi buni, dar ei lucrează pentru guvernul 
federal, ceea ce poate deveni destul de dificil. 

— Poate că ai dreptate. De exemplu, Jack este un tip de 
treabă. Este mai în vârstă şi cam jumătate din timp se poartă 
normal. 


— E drept. 

— De obicei, a zis ea, nu mă arunc de gâtul bărbaţilor. 

— Sunt obişnuit. 

— Okay, a zis ea, destul cu discuţia asta după micul dejun. 

— Bine. 

Aşa că am sporovăit vrute şi nevrute - genul de conversaţie 
ce se folosea cu treizeci de ani în urmă înaintea unei relaţii 
sexuale. Ţara se schimbase, în general, în bine, cred, dar sexul 
devenise chiar mai confuz decât înainte. Poate eram singurul 
care simţea asta. M-am întâlnit cu femei cu concepţii moderne, 
şi totuşi vechi, despre castitate şi modestie, dar şi cu femei rele 
de muscă. lar după aspectul lor sau după felul în care se 
exprimau, era destul de greu să le deosebeşti. Pentru femei este 
mai uşor - toţi bărbaţii sunt porci. Este foarte simplu. 

Oricum, nu era bine să discutăm probleme de serviciu în 
prezenţa civililor, chiar şi a unui şofer de taxi albanez care 
pretinde că nu ştie limba engleză şi că nu ştie unde se află 
Federal Plaza - aşa că am trăncănit tot drumul până la sediu, 
încercând să ne cunoaştem mai bine. 

Am propus să coborâm din taxi cu o stradă înainte de 
destinaţia noastră. Dar Kate a zis: 

— Nu, este mai interesant aşa. Hai să vedem cine observă şi 
cine nu. Doar nu am făcut nimic rău. 

Angajaţii FBI, cu siguranţa, nu sunt ca majoritatea 
funcţionarilor, nici măcar ca cei de la NYPD în privinţa asta. Ei 
sunt foarte atenţi la eventualele conflicte sexuale şi probleme 
de această natură. Observaţi că Mulder şi Scully încă nu sunt 
implicaţi într-o aventură. Mă întreb dacă până la urmă o vor 
face. Oricum, eu lucrez la FBI doar pe bază de contract, aşa că 
nu era problema mea. 

Taxiul ne-a lăsat în faţă la Federal Piaza la ora 9:00 a.m., iar 
eu am plătit cursa. 

Am coborât din maşină şi am intrat împreună în hol, dar nu 
erau prea mulţi colegi de ai noştri pe acolo, iar aceia pe care i- 
am recunoscut nu au părut să-şi dea seama că noi sosiserăm 
împreună, târziu, cu acelaşi taxi şi că eu purtam acelaşi costum. 
Când ai o aventură cu un coleg de echipă, crezi că toată lumea 
ştie, dar de obicei oamenii sunt preocupaţi de lucruri mult mai 
importante. Cunosc genul. 

În hol se afla un chioşc de ziare de unde am cumpărat Times, 


Post, Daily News şi USA Today, în ciuda faptului că toate aceste 
ziare şi încă multe altele ne erau aduse timp de cinci zile pe 
săptămână. Mie îmi plac ziarele proaspete, necitite de nimeni şi 
fără tăieturi. 

În timp ce aşteptam liftul, am parcurs titlul unui reportaj din 
Times, despre atacul recunoscut acum ca fiind terorist. Un nume 
şi o faţă familiară mi-au atras privirea. 

— La dracu'! am zis. Scuză-mi exprimarea. De vină sunt 
brioşele. 

— Ce este? 

l-am dat ziarul. Ea l-a privit fix şi a zis: 

— Oh... 

Ca să vă spun mai pe scurt, ziarul Times îmi publicase numele 
şi o fotografie luată probabil pe aeroportul JFK, deşi nu îmi 
aminteam să fi fost îmbrăcat atunci cu acel costum. Era limpede 
că era o poză trucată ca şi cele câteva remarci pe care nu îmi 
aminteam să le fi spus, în afară de fraza: „Cred că Asad Khalil se 
află încă în raza oraşului New York, iar dacă va fi aşa, îl vom 
găsi”. De fapt, nu era o redare cuvânt cu cuvânt, şi oricum 
declaraţia nu fusese făcută pentru mass-media. Mi-am pus în 
gând să-i dau un pumn în nas amicului Alan Parker. 

Kate răsfoia Daily News. 

— lată un citat în legătură cu mine, a zis ea. Zice că am fost 
foarte aproape de a-l captura pe Asad Khalil la JFK, dar acesta a 
avut un complice la aeroport şi a reuşit să ne scape. 

A ridicat privirea la mine. 

— Vezi? i-am zis eu. lată de ce nu trebuie să vorbim cu presa. 
Jack, Alan sau altcineva vorbeşte în numele nostru. 

— Păi, a zis ea şi a ridicat din umeri, noi am fost de acord să 
fim... ce cuvânt caut eu? 

— Momeală. Unde este poza ta? 

— Poate o vor da mâine sau în după-amiaza asta. Nu sunt 
atât de fotogenică, a zis ea şi a râs. 

Liftul a sosit şi am urcat cu alte persoane care mergeau la 
birourile ATTF. Am schimbat cu toţii replici obişnuite, în afară de 
cei care citeau ziarele. Un tip s-a uitat la mine, apoi din nou în 
ziar. 

— Hei, mi-a zis el, te afli pe lista lui Khalil printre cei mai 
căutaţi indivizi. 

Toată lumea a râs. Oare eu de ce nu găseam nimic de râs? 


— Nu staţi prea aproape de Corey, a zis altcineva. 

Încă o explozie de râs. Cu cât liftul urca mai sus, cu atât mai 
stupide deveneau glumele. Până şi Kate s-a lăsat prinsă în joc şi 
a zis: 

— Am o sticlă de Lady Cilariol pentru blonde pe care pot să ți- 
o împrumut. 

Ha, ha, ha. Dacă n-aş fi un gentelman, aş putea declara că 
domnişoara Mayfield era o blondă naturală. 

Oricum, am ajuns la etajul al douăzeci şi şaselea, la sediul 
Centrului de Comandă, iar Kate mi-a zis: 

— Scuză-mă. A fost distractiv. 

— Cred că mi-a scăpat poanta. 

— Haide, John, a zis ea în timp ce ne îndreptam spre Centrul 
de Comandă. Nu te paşte un pericol real. 

— Atunci să folosim mâine poza ta. 

— Nu-mi pasă. M-am oferit voluntar. 

Am intrat la Centrul de Comandă şi ne-am îndreptat spre 
mesele noastre de lucru, salutând colegii. Nimeni nu a făcut 
comentarii amuzante despre fotografia mea din ziar. Aici toţi 
erau profesionişti, iar glumele din lift reprezentau o anomalie, o 
deviere de comportament nespecifică FBl-ului. 

Probabil că măscăricii din lift se pârau unii pe alţii pentru că 
au râs. Dacă aici ar fi fost sediul brigăzii mele de la Omucideri, 
aş fi găsit un instantaneu cu mine, cu legenda: „Asad Khalil 
Caută Acest Bărbat - Ne Puteţi Ajuta?” 

M-am aşezat la masă. De fapt, nu prea erau şanse ca 
fotografia mea din ziare, sau chiar de la televizor, să-l scoată la 
iveală pe Khalil sau ca eu să devin ţinta lui. Doar dacă m-aş 
apropia prea mult de el. 

Kate s-a aşezat vizavi de mine şi a început să răsfoiască 
materialele de pe masa de lucru. 

— Dumnezeule, sunt tone de hârtii aici. 

— Majoritatea sunt gunoaie. 

Am cercetat ziarul New York Times în căutarea articolului 
referitor la uciderea unui bancher american din Frankfurt. În 
cele din urmă, am găsit un scurt comunicat de presă în care se 
dădeau prea puţine detalii şi nu se făcea nicio legătură cu Asad 
Khalil. 

Am presupus că autorităţile nu au vrut să creeze confuzie 
printre cetăţenii americani şi forţele de menţinere a legii care 


erau în căutarea lui Khalil. 

l-am dat ziarul lui Kate şi a citit şi ea articolul. 

— Probabil că au unele îndoieli în privinţa asta, a zis ea. Şi nu 
vor să joace pe mâna Serviciului de Informaţii Libian, dacă 
această crimă are legătură cu ei. 

— Aşa este. 

Majoritatea crimelor cu care am avut de-a face erau comise 
de idioţi. Jocul agenţiilor de spionaj era făcut de oameni atât de 
deştepţi, încât acționau ca nişte idioţi. Oamenii de genul lui Ted 
Nash şi al adversarilor lui. Schemele strălucite făcute de el 
deveneau atât de complicate, încât jumătate dintre ei probabil 
se trezesc în fiecare dimineaţă încercând să-şi amintească de 
care parte a baricadei se află în această săptămână şi care 
minciună era adevărul mascat, după cum şi care minciună era 
dată drept adevăr. Nu era de mirare că Nash vorbea puţin - el 
îşi folosea majoritatea energiei mentale încercând să rezolve 
realitatea contradictorie. Motoul meu este - Păstrează totul cât 
mai simplu, prostule. 

Kate a întins mâna după telefon. 

— Trebuie să-l sunăm pe Jack, a zis ea. 

— Frankfurtul este cu şase ore în urmă. Doarme. 

— Este cu şase ore mai târziu. Trebuie să fie la birou. 

— Şi ce dacă. Lasă să ne sune el. 

Ea a ezitat, apoi a pus jos receptorul. 

Amândoi am citit titlurile articolelor din ziare, comentând între 
noi cum nu ar trebui să fie manipulată mass-media - oricum, 
reuşiseră să denatureze majoritatea ştirilor. Doar ziarul Times, 
să fim drepţi, spusese lucrurilor pe nume. Dar, la fel ca şi 
dosarele mele, materialul interesant şi important lipsea. 

În toate ziarele era dată din nou fotografia lui Khalil, ca şi 
câteva fotografii trucate în care el purta ochelari, avea barbă, 
mustață, păr cărunt pieptănat diferit. Toate acestea ar trebui, 
bineînţeles, să avertizeze cetăţenii asupra faptului că era posibil 
ca fugarul să-şi fi schimbat înfăţişarea. Totuşi, asta ar putea să-i 
facă pe oameni suspicioşi faţă de cetăţenii inocenți cu ochelari, 
mustață şi barbă. De asemenea, fiind poliţist, ştiam că 
deghizarea simplă era cea mai eficientă, şi nici măcar eu nu aş fi 
capabil să-l identific în mulţime pe acest tip dacă zâmbea şi 
avea mustață. 

Am parcurs articolele să văd dacă cineva se folosise de 


sugestia mea de a face publică teoria că doamna Khalil şi 
domnul Gaddafi erau mai mult decât prieteni. Dar nu am văzut 
nici măcar o aluzie despre asta. 

In ciuda devizei mele de a păstra totul cât mai simplu, în 
unele momente războiul psihologic era folositor, dar utilizat prea 
puţin de armată şi de forţele de menţinere a ordinii - în afară de 
cazul în care poliţiştii anchetează un suspect şi folosesc vechiul 
truc „polițistul bun şi polițistul rău”. În orice caz, trebuie să 
semeni sămânţa îndoielii şi a minciunii în mijloacele mass-media 
şi să speri că fugarul citeşte ziarele şi crede în ele, şi că oamenii 
de treabă ştiu că toate sunt nişte prostii. 

In legătură cu asta, mă întrebam dacă domnul Khalil citea 
articolele despre el şi dacă se vedea la televizor. Am încercat să 
mi-l imaginez undeva, ascuns într-o pensiune ieftină din 
cartierul arab şi mâncând carne de capră la conservă, uitându- 
se toată ziua la televizor şi citind ziare. Dar nu am reuşit. În 
schimb, mi l-am imaginat îmbrăcat într-un costum elegant, 
umblând liber şi punând la cale alte mârşăvii. 

Dacă acest caz trebuia să aibă un nume, acesta trebuia să fie 
„Cazul informaţiilor lipsă”. O parte din materialele lipsă se 
puteau datora neştiinţei. Dar lipseau şi datele pe care ei ar fi 
trebuit să le cunoască sau să le deducă. Lipsa cea mai izbitoare 
era orice referire la data de 15 aprilie 1986. Până şi un reporter 
energic, cu jumătate de creier sau jumătate de memorie, sau cu 
modern, ar fi putut face o legătură cu evenimentul respectiv. 
Nici chiar reporterii de la ziare nu sunt atât de tâmpiţi, aşa că a 
trebuit să admit că ştirile au fost puţin aranjate. Presa va 
coopera cu federalii câteva zile sau săptămâni, dacă putea fi 
convinsă că este în joc securitatea naţională. Pe de altă parte, 
poate că citeam prea mult printre rânduri. 

— De ce în niciun reportaj nu se face nicio menţiune 
referitoare la aniversarea raidului aerian asupra Libiei? am 
întrebat-o pe Kate. 

Ea a ridicat privirea spre mine şi mi-a răspuns: 

— Presupun că cineva le-a cerut să nu o facă. Nu este o idee 
bună să prezinţi publicului şi cealaltă faţă a lucrurilor. Ei fac 
mare caz de datele aniversare, dar, dacă le ignorăm, se simt 
frustraţi. 

Părea corect. Existau o mulţime de consideraţii cu privire la 
un eveniment de o asemenea amploare. Actori proşti puneau în 


scenă o tragedie, dar noi nu aveam de gând să le facem 
reclamă gratis. 

Oricum, nu existau prea multe ştiri în ziare, aşa că mi-am 
verificat robotul cu mesaje, la fel ca şi Kate. Ar fi trebuit să 
folosesc mai degrabă casca decât să dau pe speaker, deoarece 
primul mesaj era de la Beth, la ora 7:12 a.m. Zicea: „Hei, te-am 
sunat acasă noaptea trecută şi în dimineaţa asta, dar nu am 
lăsat niciun mesaj. Unde te ascunzi? Sună-mă acasă până la ora 
opt, apoi la birou. Mi-e dor de tine. Te sărut. Pa.” 

Kate continua să-şi asculte propriile mesaje, pretinzând că nu 
era atentă la ale mele. 

Am zis ca pentru mine: 

— Trebuie să o sun pe mama, dar n-am crezut că voi scăpa cu 
asta. 

Următorul mesaj era de la Jack Koenig, care zicea: „Pentru 
Corey şi Mayfield. Sunaţi-mă.” A lăsat un număr de telefon lung, 
cu multe zerouri şi cifre de 1, şi am presupus că nu revenise la 
birou. 

Un mesaj similar era de la Teddy Nash, pe care l-am şters. 

Nu mai erau şi alte mesaje, aşa că m-am uitat la noile 
materiale de pe masa mea. 

După câteva minute, Kate a ridicat privirea şi m-a întrebat: 

— Cine a fost? 

— Jack şi Ted. 

— Mă refer la celălalt mesaj. 

— Oh... mama? 

Ea a zis ceva de genul minciună sfruntată, dar poate că am 
înţeles eu greşit. S-a ridicat şi a plecat. 

Aşa că am rămas pe loc, nedormit, rana de glonţ din abdomen 
mă durea, stomacul îmi era plin cu şase brioşe nu prea coapte, 
ultimul şi cel mai important caz din cariera mea era în pericol, 
iar un oarecare terorist ţicnit bea lapte de cămilă pe undeva, 
privind fotografia mea din ziare. Puteam să mă descurc cu toate 
astea. Dar chiar aveam nevoie de așa ceva? Adică, am crezut că 
mă potrivesc cu Kate. 

Tocmai când începeam să-mi schimb părerea despre 
domnişoara Mayfield, ea s-a întors cu două ceşti cu cafea şi a 
pus una pe masa mea. 

— Neagră, fără zahăr. Corect? 

— Corect. Şi fără stricnină. Mulţumesc. 


— Pot să ies şi să-ţi aduc ceva de la McDonnald dacă vrei. Cu 
brânză şi cârnaţi. 

— Nu, mulţumesc. 

— Un om activ are nevoie de o hrană bună. 

— De fapt, nu fac decât să stau aici. Îmi ajunge cafeaua. 
Mulţumesc. 

— Pun pariu că nu ţi-ai luat vitaminele în dimineaţa asta. 
Lasă-mă să mă duc să-ţi cumpăr câteva. 

Am sesizat în tonul domnişoarei Mayfield un uşor sarcasm 
sau, poate, cuvântul de ordine din dimineaţa asta era momeala. 
Nu numai că eu eram o momeală, ba chiar eram momit. 

— Mulţumesc, dar nu-mi trebuie decât o cafea, am zis. 

Am lăsat capul în jos şi am început să studiez referatul din 
faţa mea. 

Ea s-a aşezat vizavi de mine şi a început să soarbă din cafea. 
l-am simţit ochii aţintiţi asupra mea. Am ridicat privirea, dar cei 
doi ochi albaştri care cu puţin timp în urmă erau divini se 
transformaseră în cuburi de gheaţă. 

Ne-am fixat din priviri, apoi, în cele din urmă, ea a zis: 

— Scuză-mă. 

Şi s-a întors la hârtiile ei. 

— O să am grijă de asta, am zis. 

— Ar fi foarte bine, a replicat ea fără să ridice privirea. 

După un minut sau două ne-am întors la munca noastră de 
prindere a celui mai căutat terorist din lume. Kate a spus: 

— Există un raport centralizat de la diferite secţii de poliţie în 
legătură cu maşinile închiriate în zona oraşului New York... De 
fapt, în fiecare zi se închiriază mii de maşini, dar ei încearcă să 
reţină doar acele maşini închiriate de cetăţeni cu nume de 
rezonanţă orientală. Se pare că este o acţiune cu bătaie lungă. 

— Foarte lungă. Din câte ştiu, Khalil conduce o maşină 
împrumutată de la un compatriot. Chiar dacă este o maşină 
închiriată, complicele lui putea să fi folosit numele de Smith. 

— Dar cetăţeanul care a închiriat maşina poate să nu semene 
a Smith. 

— Adevărat... dar puteau să se fi folosit de un tip de genul 
Smith, după care l-au lichidat. Lasă baltă pista asta. 

— Am fost norocoşi cu dubiţa lui Ryder în cazul exploziei de la 
World Trade Center. A rezolvat cazul. 

— Uită de afurisita de explozie de la World Trade Center. 


— De ce? 

— Deoarece, ca şi un general de armată care încearcă să 
retrăiască vechile victorii în timpul unei bătălii, vei descoperi că 
băieţii răi nu încearcă să retrăiască vechile înfrângeri. 

— Asta le spui studenţilor tăi de la Colegiul John Jay? 

— Bineînţeles. Se aplică foarte bine şi în activitatea 
detectivilor. Am văzut prea mulţi poliţişti încercând să rezolve 
cazul B în felul în care rezolvaseră cazul A. Fiecare caz este unic. 
lar acesta este special. 

— Mulţumesc, domnule profesor. 

— Fă cum vrei. 

Am devenit posac şi m-am întors la hârtiile şi rapoartele mele. 
Urăsc hârtiile. 

Am dat peste un plic sigilat, pe care nu era specificat de unde 
provine. Scria: DOAR PENTRU OCHII TAI. L-am deschis şi am 
văzut că era de la Gabe. Zicea: /eri l-am ținut pe Fadi în arest, 
apoi m-am dus acasă la Gamal Jabbar şi am interogat-o pe soția 
acestuia, Cala. Ea pretinde că nu ştie despre activitățile soțului 
ei, intențiile sau destinaţia lui din ziua de sâmbătă. Dar a zis că 
Jabbar a avut un oaspete vineri noaptea şi că, după plecarea 
acestuia, Jabbar a pus o geantă neagră de voiaj sub patul lor şi 
i-a interzis să o atingă. Ea nu l-a recunoscut pe acel oaspete şi 
nu a auzit nimic din ce au vorbit, în dimineaţa următoare, soțul 
ei a rămas acasă, lucru neobişnuit pentru el care lucra sâmbăta 
de obicei. Jabbar a părăsit apartamentul lor din Brooklyn la ora 
2:00 p.m., cu geanta în mână, şi nu s-a mai întors. Ea a 
caracterizat purtarea lui ca îngrijorată, nervoasă, tristă şi 
debusolată - după traducerea mea din limba arabă. Doamna 
Jabbar pare să se resemneze la gândul că soțul ei este mort. Am 
sunat la Omucideri şi le-am dat permisiunea să-i aducă la 
cunoştinţă moartea soțului şi să-l elibereze pe Fadi. Vorbim mai 
târziu. 

Am împăturit nota şi am pus-o în buzunarul de la piept. 

— Despre ce este vorba? m-a întrebat Kate. 

— i-o arăt mai târziu. 

— De ce nu acum? 

— Inainte să vorbim cu Jack, tu ai nevoie de un refuz plauzibil. 

— Jack este şeful nostru. Am încredere în el. 

— Şi eu. Dar acum este prea aproape de Teddy. 

— Despre ce vorbeşti? 


— Există două jocuri în desfăşurare pe acelaşi teren - Jocul 
Leului şi jocul altcuiva. 

— Al cui? 

— Nu ştiu. Am doar sentimentul că ceva nu este în regulă. 

— Ei bine... dacă vrei să spui că CIA lucrează separat, nu este 
chiar o noutate. 

— Aşa este. Nu-l scăpa din ochi pe Ted. 

— Bine. Poate îl voi seduce, iar el mi se va confesa. 

— Bună idee. Dar l-am văzut o dată dezbrăcat, nu este prea 
dotat. 

Ea m-a privit şi a văzut că nu glumeam. 

— Când l-ai văzut în pielea goală? 

— La o petrecere a burlacilor. El a adus muzica şi o stripteuză, 
iar înainte ca cineva să îl poată opri... 

— Încetează. Când l-ai văzut gol? 

— Pe Plum Island. După ce am ieşit din laboratorul de 
biologie, toţi a trebuit să facem un duş de decontaminare. Aşa îl 
numesc ei. Duş de decontaminare. 

— Serios? 

— Serios. Nu cred că s-a spălat cu destulă grijă, deoarece în 
ziua aceea, mai târziu, penisul i s-a muiat. 

Ea a început să râdă, apoi s-a gândit un moment. 

— Am uitat că voi aţi lucrat o dată la acelaşi caz, a zis ea. A 
fost şi George, nu-i aşa? 

— Da, George are un penis normal. Ca să ştii. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai spus. A zâmbit uşor, apoi a adăugat: 
Deci, ai început să nu mai ai încredere în Ted. 

— Nu este vorba numai de acest caz. Nu am avut încredere în 
el la trei secunde după ce l-am întâlnit prima oară. 

— Înţeleg... deci, eşti puţin suspicios în legătură cu această 
coincidenţă de a-l întâlni din nou. 

— Puțin. Apropo, m-a ameninţat cu adevărat când lucram la 
cazul din Plum Island. 

— În ce fel? 

— În singurul care contează. 

— Nu pot să cred. 

Am ridicat din umeri. În cele din urmă, i-am spus totul 
domnişoarei Mayfield. 

— Dacă vrei să ştii, îl interesa Beth Penrose. 

— Oh. Cherchez la femme. Acum înţeleg. Cazul este închis. 


Poate nu a fost înţelept din partea mea să-i dezvălui povestea 
şi nu am ripostat la concluzia ei ilogică. 

— Deci, a zis ea, iată soluţia celor două probleme ale noastre. 
Ted şi Beth. Să le facem lipitura. 

Într-un fel, am fugit de un agent antiterorist ca să dau de un 
personaj de telenovelă. Ca să închei această conversaţie, am 
zis: 

— Seamănă a conspirație. 

— Bine. Acum dă-mi ce ai pus în buzunar. 

— A zis că este doar pentru ochii mei. 

— Okay, atunci citeşte-mi. 

Am luat din buzunar biletul lui Gabe şi l-am împins spre ea. Ea 
l-a citit, apoi mi-a zis: 

— Nu există nimic nou ce n-ar fi trebuit să văd şi nimic ce aş 
putea nega că am văzut. Incerci să deţii controlul informaţiilor, 
John. Informaţie înseamnă putere. Aici noi nu lucrăm aşa. Tu, 
Gabe şi alţi poliţişti din NYPD aflaţi aici jucaţi într-un fel de-a v- 
aţi ascunselea cu federalii. Este un joc periculos. Şi aşa mai 
departe. După trei minute de morală a adăugat: Noi nu dorim să 
apară o altă organizaţie secretă în interiorul grupării noastre 
operative. 

— Îmi cer scuze că am ascuns de tine biletul. Pe viitor voi fi 
părtaş cu tine, ca de la poliţist la poliţist, la toate rapoartele. 
Poţi face orice vrei cu ele. Ştiu că FBI şi CIA împart toate datele 
cu mine şi cu ceilalţi detectivi transferați la ATTF. După cum 
spunea J. Edgar Hoover... 

— Okay. Destul. Am înţeles ce vrei să spui. Dar nu fi secretos 
cu mine. 

Ne-am privit în ohi şi am zâmbit amândoi. Vedeţi ce se 
întâmplă când eşti implicat într-o relaţie cu un coleg de echipă? 

— Promit, am zis eu. 

Amândoi ne-am întors la hârtiile noastre. 

— lată raportul preliminar al laboratorului de criminalistică 
asupra taxiului găsit în Perth Amboy, a zis ea... Oho... fibre de 
lână găsite pe bancheta din spate, fibre care se potrivesc cu 
cele recoltate de pe costumul lui Khalil la Paris. 

Am găsit imediat raportul şi l-am parcurs cu privirea, în timp 
ce Kate citea cu voce tare. 

— Polietilen tereftalat incrustat în corpul şoferului de taxi şi în 
scaunul acestuia... ce naiba a fost asta? 


— Înseamnă că pistolarul a folosit o sticlă de plastic în loc de 
amortizor. 

— Adevărat? 

— Adevărat. 

— Sunt sigur că găseşti explicaţia asta într-unul din manualele 
tale de pe rafturi. 

— Niciodată nu citesc aceste... ce mai este...? Okay, cartuşul 
a fost, cu siguranţă, de calibru 40... presupun că asta înseamnă 
că el a folosit... o armă a unui agent federal. 

— Probabil. 

— S-au găsit amprente peste tot în maşină, dar niciuna nu era 
a lui Khalil... 

Am citit raportul amândoi, dar nu erau probe evidente că 
Asad Khalil se aflase în acel taxi, cu excepţia fibrelor de lână, 
dar acestea în sine nu reprezentau dovada clară că el fusese 
prezent la locul crimei. Insemna doar că acolo fusese costumul 
lui sau unul similar. Aşa a argumentat odată în faţa curţii un 
avocat al apărării. 

Ea s-a gândit un moment, apoi a zis: 

— Individul este în America. 

— Eu am spus asta înainte să aflăm de crima din Perth 
Amboy. 

— Crima din Frankfurt a fost o momeală. 

— Aşa-i. lată de ce noi nu urmărim acea pistă. De fapt, nu 
urmărim niciuna. l-am pierdut urma în Perth Amboy. 

— Totuşi, John, ştim unde a fost sâmbătă noaptea. Ce 
concluzii putem trage de aici? 

— Niciuna. 

De fapt, probele solide, clare şi faptele autentice adeseori nu 
duc nicăieri. Dacă se va ajunge la acuzarea lui Asad Khalil, vom 
putea adăuga şi numele lui Gamal Jabbar pe lista celor peste trei 
sute de bărbaţi, femei şi copii pe care se presupune că i-a ucis. 
Dar ăsta nu ne apropia cu niciun pas de capturarea lui. 

Am revenit amândoi la studiul hârtiilor de pe mesele noastre 
de lucru. Am început cu începutul, în Europa, şi am citit puţinul 
material referitor la posibilele crime sau alte activităţi ale lui 
Khalil. Cheia se afla undeva în Europa, dar încă nu ştiam care 
era. 

Cineva, nu eu, ceruse Forţelor Aeriene dosarul personal al 
colonelului William Hambrecht, cunoscut şi ca dosar de serviciu, 


iar o copie a acestuia se afla pe masa mea, într-un plic sigilat. 
Dosarul, ca toate dosarele militare, era  ştampilat 
CONFIDENŢIAL. 

Mi s-a părut interesant că acest dosar fusese cerut cu două 
zile în urmă şi nu făcuse parte din dosarul iniţial despre suspect. 
Cu alte cuvinte, Khalil se predase joi, de bunăvoie, la ambasada 
americană din Paris, apoi ei şi-au dat seama că acesta era 
suspect în cazul uciderii colonelului Hambrecht. Aşadar, până 
sâmbătă, dosarul colonelului Hambrecht ar fi trebuit să fie aici - 
cel mai târziu până luni. Acum era marţi, iar eu îl vedeam pentru 
prima dată. Dar poate le acordam federalilor mai multă 
încredere decât meritau, gândindu-mă că dosarul va fi 
prioritatea lor numărul unu. Sau poate că cineva încerca să 
dirijeze informaţiile. După cum îi spusesem lui Kate - „Gândeşte- 
te la ce nu se află pe mesele noastre de lucru”. Cineva făcuse 
asta, dar nu ştiam cine, deoarece de dosarul colonelului nu era 
ataşată nicio etichetă de unde să rezulte cine îl ceruse. 

— Vezi dacă ai dosarul personal al colonelului William 
Hambrecht, i-am spus lui Kate şi i-am arătat prima pagină. Arată 
astfel. 

Fără să ridice privirea, ea a zis: 

— Ştiu cum arată. Eu l-am cerut vineri, când am primit sarcina 
să îl întâmpin la aeroport pe Khalil, şi după aceea l-am citit. L- 
am terminat cu jumătate de oră în urmă. 

— Sunt impresionat. Se pare că tăticul tău te-a învăţat de 
bine. 

— Tata m-a învăţat cum să reuşesc în carieră. Mama m-a 
învăţat cum să iscodesc. 

Am zâmbit şi am deschis dosarul. Prima pagină cuprindea 
date personale, rudele apropiate, adresa de acasă, locul şi data 
naşterii şi aşa mai departe. Am văzut că William Hambrecht era 
recăsătorit cu Rose şi avea trei copii; în martie ar fi avut 
cincizeci şi cinci de ani dacă ar fi trăit, era de religie luterană, 
avea grupa de sânge A pozitiv şi aşa mai departe. 

Am răsfoit paginile. Majoritatea erau scrise într-un fel de 
jargon militar criptic şi prezentau o carieră lungă şi deosebită. 
M-am gândit că, poate, colonelul William Hambrecht fusese 
implicat în Serviciul de Informaţii al Forţelor Aeriene, lucru care 
l-ar fi putut pune în contact cu diferite grupări extremiste. Dar în 
esenţă tipul fusese pilot, apoi comandant de detaşament de 


aviaţie, comandant de escadrilă şi comandantul aripii de aviaţie. 
Se remarcase în Războiul din Golf, avea multe premii, citări pe 
ordin de zi, medalii, multe deplasări în interes de serviciu în 
toată lumea, fusese ataşat NATO la Bruxelles, după care fusese 
detaşat la Baza Aeriană a Marii Britanii de la Lakenheath din 
Suffolk, Anglia, ca ofiţer de stat-major pentru probleme de 
antrenament. Nimic neobişnuit, cu excepţia faptului că înainte 
de asta fusese la post la Lakenheath din ianuarie 1984 până în 
mai 1986. Poate îşi făcuse un duşman acolo când se întorsese. 
Poate că se culcase cu vreo localnică, apoi plecase şi când 
revenise după zece ani, soţul acesteia era încă supărat. Asta 
putea explica arma crimei, toporul. Poate că această crimă nu 
avea nicio legătură cu Asad Khalil. 

Am continuat totuşi să citesc. Rapoartele militare sunt greu 
de citit, deoarece sunt scrise în acronime, de genul „întoarcere 
la CONUS”, ceea ce ştiu că înseamnă partea continentală a 
Statelor Unite, şi „DEROS” care înseamnă Data aproximativă a 
revenirii de peste Ocean şi aşa mai departe. 

A început să mă doară capul de atâtea acronime şi abrevieri, 
dar nu m-am lăsat. Nu găseam nimic în dosar şi eram gata să-l 
pun deoparte, dar pe ultima pagină era scris: „Anulat info - REF 
DoD?” ordin 369215-25, Ordin exec. 279651-351 - Purp. Nat. 
Sec. STRICT SECRET. Ei nu abreviază niciodată STRICT sau 
SECRET de STAT şi întotdeauna scriu cu majuscule, ca să fie 
siguri că ai înţeles. 

Am meditat un moment asupra acestui lucru. Este ceva 
cunoscut ca „urmă de pas” în dosare. Pot fi şterse informaţii din 
diferite motive, dar nimic nu se pierde de tot fir această 
memorie orwelliană. Informaţia ştearsă există undeva - în alt 
dosar marcat STRICT SECRET. 

Am continuat să privesc acele rânduri codate, dar nici chiar 
lupa lui Sherlock Holmes nu m-ar fi ajutat. Nu exista niciun 
indiciu despre ce şi când anume fusese şters şi la ce perioadă se 
referea. Dar ştiam cine o făcuse şi de ce. Era vorba de ministrul 
Apărării şi de preşedintele Statelor Unite. Motivul era 
securitatea naţională. 

Numerele ordinelor puteau da cuiva acces la informaţia 
anulată, dar acel cineva nu eram eu. 

M-am gândit la ce putea fi şters şi mi-am dat seama că era 


17 Department of Defense = Ministerul Apărării (n. tr.). 


posibil să fie despre orice. De obicei era vorba de o misiune 
secretă, dar, în orice caz, trebuia să aibă legătură cu uciderea 
colonelului Hambrecht. Poate era vorba de amândouă. Sau 
poate de niciuna. Poate că de vină era o localnică abandonată. 

De asemenea, nu exista niciun indiciu că anularea privea 
activităţi onorabile sau dezonorante. Dar aş putea presupune că 
erau onorabile, întrucât cariera lui părea să fie în ascensiune 
până în ziua în care cineva îl confundase cu un stejar. 

— Deci? Ce părere ai? m-a întrebat Kate. 

Am ridicat privirea spre ea. 

— Am descoperit ce nu se află în dosar. 

— Aşa este. Am şi apelat la Jack, care va face o solicitare 
chiar directorului, care la rândul lui va solicita informaţia 
ştearsă. Asta ar putea dura câteva zile. Poate mai mult, deşi am 
specificat că este urgent. Acest dosar este notat doar 
„Confidenţial” şi au fost necesare patru zile ca să ajungă aici. 
Uneori nu se prea grăbesc. Cele, „Strict Secret” durează mai 
mult. 

Am dat din cap, în semn că sunt de acord. 

— De asemenea, a zis, dacă cineva de sus consideră că nu 
trebuie să ştim sau dacă hotărăsc că informaţia ştearsă este 
irelevantă pentru cazul nostru, atunci nu o vom vedea niciodată. 
Sau poate că este relevantă, dar prea delicată ca să o vedem 
noi, şi atunci altcineva se va folosi de ea. 

Am meditat la toate acestea şi am spus: 

— Probabil că informaţia ştearsă nu este relevantă, doar dacă 
are legătură cu uciderea lui. Şi dacă este aşa, de ce să fie strict 
secretă? 

— S-ar putea să nu aflăm niciodată, a replicat Kate, ridicând 
din umeri. 

— Dar nu pentru asta sunt plătit. 

— Ce fel de acces ai la documentele secrete? m-a întrebat ea. 

— Doar la cele confidenţiale. Eventual la cele secrete. 

— Eu la cele secrete. Dar Jack are acces la cele strict secrete, 
aşa că el poate vedea informaţia ştearsă dacă va considera că 
este nevoie de ea. 

— Cum va şti că are nevoie de ea dacă nu ştie ce este şters? 

— Cineva dornic să ştie şi care are acces la date strict secrete 
îi va spune dacă îi va fi utilă. 

— Cine va fi informat primul? 


— Nu tu. Guvernul federal nu este NYPD. Dar presupun că ţi-ai 
dat seama de asta. 

— Crima este o crimă. Legea este lege. Asta este lecţia 
numărul unu din cursul meu de la Colegiul John Jay. 

Am ridicat receptorul şi am sunat în oraşul Ann Arbor, 
Michigan, la numărul dat în dosar, cu specificaţia că nu apărea 
în cartea de telefoane. 

Telefonul a sunat şi a răspuns o voce înregistrată, vocea unei 
femei de vârstă mijlocie, fără îndoială a doamnei Hambrecht: 
„Aici reşedinţa familiei Hambrecht. Nu putem răspunde 
momentan, dar lăsaţi-vă numele şi numărul de telefon şi noi vă 
vom suna cât mai curând posibil.” 

Dacă prin „noi” se referea şi la colonelul Hambrecht, atunci el 
nu va mai suna niciodată. După semnalul sonor, am spus: 

— Doamnă Hambrecht, aici este John Corey şi sun în numele 
Forţelor Aeriene. Vă rog să mă sunaţi cât mai repede posibil într- 
o problemă legată de colonelul Hambrecht. l-am dat numărul 
meu direct şi am adăugat: Sau sunaţi-o pe domnişoara Mayfield, 
apoi i-am dat numărul lui Kate şi am pus receptorul jos. 

În eventualitatea că noi n-am fi prezenţi, vocile noastre 
înregistrate aveau să spună doar: „Corey, gruparea operativă” 
sau „Mayfield, gruparea operativă”, după care urma o cerere 
politicoasă de a se lăsa numele şi numărul de telefon. Totul era 
destul de vag, şi nici nu foloseam cuvântul tulburător „terorist”. 

Aşa că, scoţându-mi din minte această pistă puţin probabilă, 
am început din nou să-mi scriu raportul asupra cazului, deşi era 
puţin cam târziu. Presupunând că nu-l va citi nimeni niciodată, 
m-am gândit că aş putea sări peste patru pagini, să le 
numerotez de la unu la cinci şi să las patru pagini albe la mijloc. 
De fapt, am decis să încep cu sfârşitul şi să dactilografiez, „Deci, 
în concluzie...” 

Telefonul lui Kate a sunat, dar era Jack Koenig. După câteva 
secunde, ea mi-a zis: 

— Vorbeşte şi tu. 

Am apăsat butonul care mă conecta cu telefonul lui Kate şi 
am spus: 

— Corey. 

— Mă enervezi îngrozitor, a zis domnul Koenig, destul de bine 
dispus. 

— Da, domnule! 


Kate şi-a îndepărtat receptorul de ureche cu un gest teatral. 

— Ai nesocotit ordinul de a zbura la Frankfurt, a continuat 
Koenig, nu mi-ai răspuns la telefoane, iar noaptea trecută nu ai 
fost de găsit. 

— Da, domnule. 

— Unde ai fost? Trebuia să păstrăm legătura. 

— Da, domnule. 

— Ei bine? Unde ai fost? 

Pentru o astfel de întrebare aveam un răspuns destul de 
nostim când eram întrebat de unul dintre foştii mei şefi. 
Spuneam: „Prietena mea a fost arestată pentru prostituție şi mi- 
am petrecut toată noaptea la tribunal pe post de zălog”. Dar, 
după cum am spus, acestor indivizi le lipseşte simţul umorului, 
aşa că i-am răspuns: 

— Nu am nicio scuză, domnule. 

Kate a intervenit pe fir: 

— Am sunat Centrul de Comandă şi am comunicat ofițerului 
de serviciu că domnul Corey şi cu mine ne aflăm în 
apartamentul meu până voi anunţa altceva. Nu am mai dat 
niciun telefon, iar la ora opt patruzeci şi cinci a.m. am sosit la 
serviciu. 

Tăcere. 

— Înţeleg, a zis apoi Jack. Şi-a dres glasul şi ne-a informat: Voi 
reveni la New York şi până la ora opt a.m. Aş putea ajunge la 
birou. Vă rog să fiţi prezenţi dacă nu vă deranjează. 

L-am asigurat că nu era niciun deranj. Am profitat de ocazie şi 
am adăugat: 

— Puteţi transmite cererea lui Kate pentru informaţia ştearsă 
din dosarul personal al colonelului Hambrecht? 

Din nou tăcere. 

— Ministerul Apărării ne-a informat că această informaţie nu 
are legătură cu uciderea lui şi nici cu cazul acesta. 

— Ce are legătură cu el? am întrebat. 

— Hambrecht avea acces la probleme nucleare. Informaţia 
ştearsă se referă la asta. Este o procedură standard să ştergi 
dintr-un dosar personal datele referitoare la materiale nucleare, 
a replicat Koenig. Nu pierdeţi vremea cu asta! 

— Okay. 

De fapt, ca să fiu sincer, ştiam dintr-un alt caz pe care l-am 
avut cu ani în urmă şi în care era implicat un ofiţer din Forţele 


Aeriene. 

Jack a trecut la alte subiecte, vorbind despre crima de la Perth 
Amboy şi despre cercetările criminalistice necesare, întrebând 
despre pista lui Gabe, pe care am evitat-o cu abilitate, şi 
interesându-se cum merge cazul şi aşa mai departe. De 
asemenea, a mai întrebat ce se afla pe prima pagină a ziarelor, 
la care am răspuns: 

— Fotografia mea. 

— Ţi-au dat şi adresa corectă? a întrebat el şi a râs. 

A râs şi Kate. 

— Îmi rămâneţi dator la faza asta, i-am zis lui Jack. 

— Adică? 

— Adică nu intră în atribuţiile mele de serviciu să fiu folosit ca 
momeală. Aşa că, atunci când voi avea nevoie de o favoare, să 
mi-o acordaţi. 

— Ai atâtea datorii, Corey, încât suntem aproape chit. Astea 
sunt vorbe goale, m-a informat el. 

De fapt, nu credeam cu adevărat că reprezint o ţintă, dar 
presupun că Koenig gândea aşa, ceea ce mi-a dezvăluit puţin 
modul de gândire al unui agent FBI. Aşa că am continuat pe 
această linie: 

— Nu sunt vorbe goale. Nu după calculele mele. 

— Voi, băieţi, ştiţi cum să ţineţi scorul, nu-i aşa? 

Prin „băieţi” înţelegea poliţişti, bineînţeles. 

— Îmi sunteţi dator, am zis eu. 

— Okay. Ce doreşti? 

— Ce ziceţi de adevăr? 

— Lucrez la asta. 

Răspunsul părea să fie recunoaşterea faptului că erau multe 
lucruri pe care noi nu le cunoşteam. 

— Asta îmi aduce aminte de deviza prietenilor noştri de la 
CIA. 

— lar noi vom afla adevărul, şi adevărul vă va elibera. 

— Adevărul te poate ucide. Eşti foarte isteţ, Corey. lar linia 
asta de telefon nu este sigură. 

— Auf wiedersehen, am spus şi am pus receptorul jos. 

M-am întors la raportul meu. Deci, în concluzie... 

Kate a mai vorbit un timp cu Jack şi i-a citit scurta notă despre 
uciderea bancherului Leibowitz din Frankfurt. Au mai flecărit 
puţin, apoi a închis şi ea şi mi-a spus: 


— Treaba devine ciudată. 

Am ridicat privirea de pe tastatură. 

— Asta îi aminteşte un episod din Dosarele X în care 
peştişorul de aur al lui Scully a încercat să o răpească. 

Domnişoara Mayfield a crezut probabil că, indirect, făceam 
glume pe seama FBl-ului şi nu a zâmbit. 

Am revenit amândoi la treburile noastre. Deci, în concluzie... 

Telefoanele sunau peste tot, faxurile ţăcăneau, ecranele 
computerelor străluceau, telexurile făceau ce trebuie ele să 
facă, funcţionarii veneau şi îngrămădeau tot mai multe 
materiale pe mesele de lucru şi aşa mai departe. Acesta era 
adevăratul centru nervos, creierul electronic al operaţiunilor de 
la distanţă. Din păcate, creierele umane din încăpere nu puteau 
parcurge materialele destul de repede sau să le selecteze iute 
pe cele necesare de cele inutile. 

— Mă duc să-l caut pe Gabe, i-am spus lui Kate şi m-am 
ridicat. Vrei să rămâi pe loc în cazul în care sună doamna 
Hambrecht? 

— Bineînţeles. Ce ai de gând să o întrebi? 

— Nu ştiu sigur. Tu întreţine-o la telefon şi trimite pe cineva 
după mine. 

— Bine. 

Am ieşit din Centrul de Comandă şi am coborât în camerele 
de interogatoriu. L-am găsit pe Gabe pe coridor, vorbind cu 
câţiva detectivi. 

M-a văzut şi el şi a venit la mine. Un şuvoi constant de 
detectivi ieşeau sau urcau în lift, cu indivizi din Orientul Mijlociu 
după ei. 

— Ai primit nota mea? a zis el. 

— Mda. Mulţumesc. 

— Hei, ţi-am văzut poza în ziare. Ca şi fiecare individ pe care 
l-am anchetat astăzi. 

Am ignorat această remarcă şi i-am spus lui Gabe: 

— Aici sunt atât de mulţi arabi, încât ar trebui să comandăm 
covoraşe de rugăciune şi să punem un semn care să arate 
direcţia Mecca. 

— S-a făcut. 

— Ai noutăţi? 

— De fapt, am. Am sunat la Washington D.C. Pe poliţiştii de 
acolo, nu FBl-ul. Am ajuns la concluzia că domnul Khalil nu ştia 


dacă va fi dus la Washington sau la New York. Aşa că am 
întrebat dacă nu au vreun şofer de taxi, vreun urmaş al celor din 
Orientul Mijlociu, mort sau dispărut. 

— Şi? 

— Am primit un raport despre o persoană dispărută. Tipul se 
numeşte Dawud Faisal, şofer de taxi libian. A dispărut sâmbătă. 

— Poate s-a dus să-şi schimbe numele. 

Gabe învățase să nu mă ia în seamă şi a continuat: 

— Am vorbit cu soţia lui - bineînţeles, în limba arabă -, iar ea 
mi-a spus că s-a dus la aeroportul Dulles să ia un client şi nu s-a 
mai întors. Sună familiar, nu-i aşa? 

M-am gândit la toate acestea. După cum sugera Gabe, acest 
şofer a fost probabil recrutat să-l ia pe Khalil în cazul în care 
acesta ar fi ajuns în Washington. La un moment dat, organizaţia 
lui Khalil, fie Serviciul de Informaţii Libian, fie un grup extremist, 
a ştiut că băiatul lor urma să aterizeze la New York. Dar Dawud 
Faisal ştia deja prea multe şi, undeva pe traseu, l-au lichidat sau 
doar l-au răpit pe durata misiunii lui Khalil. 

— Bine gândit, am zis eu. Ce facem cu această informaţie? 

— Nimic. Altă fundătură. Însă asta sugerează o operaţiune 
bine pusă la punct. În această ţară nu există o ambasadă a 
Libiei, dar sirienii au personal libian în ambasada lor, iar aceştia 
sunt partizanii lui Gaddafi. Toţi arabii seamănă între ei. Corect? 
Atât CIA, cât şi FBl-ul cunosc situaţia, dar nu fac nimic. Totul 
este să le dai câţiva libieni în urmărire. Dar cineva nu era la post 
vineri noaptea, când un individ a intrat în casa lui Faisal cu o 
geantă neagră. Asta a declarat doamna Faisal. La fel ca doamna 
Jabbar - un vizitator vineri noaptea, o geantă neagră, un soţ 
îngrijorat. Totul se potriveşte, dar este o ştire veche. 

— Mda. Dar arată, aşa cum ai spus, o operaţiune bine pusă la 
punct, cu complici în această ţară. 

— Totuşi, este o ştir? veche. 

— Aşa este. Să te întreb ceva - ca arab ce eşti. Poţi să te pui 
în pielea acestui tip? Ce are ticălosul de gând? 

Gabe a analizat întrebarea care sugera, din păcate, un 
stereotip rasist şi a replicat: 

— Păi, gândeşte-te la ce nu a făcut. Nu s-a furişat în ţară ca 
un anonim. A ajuns aici pe cheltuiala noastră - din mai multe 
puncte de vedere. 

— Aşa este. Continuă. 


— Ne-a aruncat în faţă rahat de cămilă. Asta l-a bucurat. Dar 
mai mult de atât, el... cum să spun?... A făcut din asta un joc şi, 
dacă stai să te gândeşti, se trage singur pe sfoară. 

— M-am gândit la asta. Dar de ce? 

— Păi, este ceva tipic arab. A zâmbit. De vină este, în parte, 
acest sentiment de inferioritate faţă de Vest. Extremiştii pun 
bombe în avioane, lucruri de genul ăsta, dar ei sunt conştienţi 
că nu reprezintă un act de curaj, aşa că din când în când apare 
un tip care vrea să le arate necredincioşilor cum acţionează un 
mujahedin curajos. 

— Un mu-ja-ce? 

— Un luptător islamic pentru libertate. Există o datină veche a 
unui călăreț arab singuratic, ceva ca în Vestul Sălbatic - un 
ticălos sărac şi sfrijit - care călăreşte de unul singur şi care va 
strânge o armată. Există un poem renumit - „înfricoşător, 
călărea singuratic doar el cu sabia lui yemenită; nu avea niciun 
ornament pe ea decât crestăturile de pe lamă”. Ai înţeles? 

— Am înţeles. Prin urmare, ce are de gând? 

— Nu ştiu. Îţi spun doar ce fel de om este. 

— Bine, dar cum gândeşte de obicei un astfel de individ? 

— A lichidat aproape trei sute douăzeci de oameni şi continuă 
să ucidă. 

— Mada. Bine, ai făcut treabă bună, Gabe. Ce mai face Fadi? 

— Se numeşte Maria acum şi este femeie de serviciu la St. 
Patrick's. Mi-a zâmbit ştrengăreşte. 

— Pe curând, am zis eu şi am dat să plec. 

— Khalil umblă după potul cel mare, mi-a zis Gabe. 

M-am întors cu faţa la el. 

— Nu aş fi surprins dacă ar apărea îmbrăcat ca un chelner la o 
petrecere prezidenţială pentru strângere de fonduri. Tipul a 
adunat o cantitate uriaşă de ură împotriva cuiva despre care 
crede că i-a dat o ţeapă lui, islamului sau Libiei. Doreşte o 
confruntare personală. 

— Continuă. 

S-a gândit un moment, apoi a zis: 

— Titlul acelui poem este „Răzbunarea de moarte”. 

— Am crezut că este o poezie de dragoste. 

— Este o poezie despre ură, prietene. De fapt, se referă la o 
răzbunare de sânge. 

— Okay. 


— Un arab poate fi determinat să facă acte de bravură în 
numele lui Dumnezeu şi uneori pentru ţară. Dar foarte rar 
pentru ceva abstract, cum ar fi filosofia politică, şi chiar mai rar 
pentru un lider politic. De cele mai multe ori nu au încredere în 
conducătorii lor. 

— Probabil că eu sunt arab. 

— Dar mai este ceva care justifică cu adevărat actele unui 
arab. O răzbunare personală. Înţelegi? Ca la sicilieni. 

— Ştiu. 

— Ceva de genul: dacă îmi ucizi fiul sau tatăl, sau dacă îmi 
batjocoreşti fiica sau soţia, te voi urmări până la capătul 
pământului, chiar de-ar fi să-mi ia toată viaţa, şi voi ucide pe 
oricine are legătură cu tine, prieteni sau rude, până voi ajunge 
la tine. 

— Eu am crezut că şeful soţiei mele se culcă cu ea. l-am 
trimis o sticlă cu şampanie. 

— Arabii nu gândesc aşa. Eşti atent la ce spun? 

— Am înţeles. Aceasta ar putea fi o răzbunare de sânge. O 
vendetă. 

— Corect. Ar putea fi. De asemenea, lui Khalil nu-i pasă dacă 
supravieţuieşte sau nu acestei răzbunări. Singurul lucru 
important este că încearcă să se răzbune. Dacă moare, oricum 
va fi răzbunat şi va ajunge în Paradis. 

— Voi încerca să-l ajut să ajungă acolo. 

— Dacă voi doi vă veţi întâlni, acela care îl va recunoaşte 
ultimul pe celălalt va fi cel care va ajunge în Paradis, a zis Gabe 
şi a râs. 

Am plecat. De ce toată lumea consideră că este distractiv că 
fotografia mea se află în ziare? 

Întors în Centrul de Comandă, mi-am luat altă ceaşcă de 
cafea de la barul bine aprovizionat. Acolo se mai găseau cornuri 
şi brioşe, prăjituri şi chifle cu unt, dar nicio gogoaşă. Putea fi 
asta o cooperare între agenţii? ` 

Am reflectat la cele spuse de Gabe. In timpul acesta a venit la 
bar şi Kate. 

— Doamna Hambrecht este la telefon, l-am explicat cine 
suntem. 

Am pus jos ceaşca de cafea şi m-am grăbit spre masa mea de 
lucru. Am ridicat receptorul şi am spus: 

— Doamnă Hambrecht, aici John Corey de la grupa operativă 


a FBl-ului. 

— Despre ce este vorba, domnule Corey? a răspuns o voce 
cultivată. 

Kate s-a aşezat la masa ei şi a ridicat receptorul de la 
telefonul ei. 

— Mai întâi, am spus eu, condoleanţele mele pentru 
pierderea, soţului dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

— Am fost desemnat să fac cercetări în legătură cu moartea 
soţului dumneavoastră. 

— Uciderea. 

— Da, doamnă. Sunt convins că aţi obosit să tot răspundeţi la 
întrebări... 

— Voi răspunde tuturor întrebărilor până ce ucigaşul va fi 
prins. 

— Mulţumesc. 

Aţi fi surprinşi cât de multe soţii nu dau nicio ceapă degerată 
pe faptul că este găsit ucigaşul iubitului lor soţ, ca să nu mai 
vorbim de dorinţa ascunsă a soţiei supraviețuitoare de a 
mulţumi ucigaşului. Dar doamna Hambrecht părea să fie o 
văduvă îndurerată, aşa că ne putea fi de ajutor. Am mers pe 
această linie şi am zis: 

— Din datele mele reiese că aţi fost interogată de către FBI, 
de către Comitetul de Apărare al Forţelor Aeriene a Marii Britanii 
şi de către Scotland Yard. Corect? 

— Corect. Şi de către Serviciul de informaţii al Forţelor 
Aeriene, Serviciile engleze MI-5, MI-6 şi de CIA. 

Am privit-o pe Kate şi ochii ni s-au întâlnit. 

— Toate acestea par să sugereze că se presupune existenţa 
unui motiv politic pentru această crimă. 

— Aşa cred şi eu. Nimeni nu mi-a spus ce au crezut ei. 

— Dar soţul dumneavoastră nu era implicat în politică sau în 
activitatea de spionaj, după cum reiese din dosarul său 
personal. 

— Aşa este. Totdeauna a fost pilot, comandor şi recent ofiţer 
de stat-major. 

Am încercat să dirijez discuţia spre informaţia ştearsă din 
dosar fără să o sperii, aşa că am spus ceva fără legătură: 

— Noi începem să credem că a fost vorba de o crimă 
întâmplătoare. Soţul dumneavoastră a fost ţinta unui grup 


extremist doar pentru simplul fapt că purta o uniformă militară 
americană. 

— Nici vorbă. 

Şi eu credeam la fel. 

— Credeţi că a existat ceva în trecutul soţului dumneavoastră 
care să-l facă ţinta precisă a unui grup extremist? 

Tăcere. 

— Ei bine... s-a sugerat că implicarea lui în Războiul din Golf 
putea să-l facă ţinta unor extremişti musulmani. Cunoaşteţi 
cazul căpitanului din Vincennes? 

— Nu, doamnă. 

Ea mi-a explicat, iar eu mi-am reamintit de tentativa de 
asasinat. 

— Credeţi că este posibil ca această răzbunare să se datoreze 
participării la Războiul din Golf? 

— Da, este posibil... dar în acest război au fost implicaţi mulţi 
piloţi. Mii. lar pe atunci Bill era doar maior. Aşa că nu am înţeles 
niciodată de ce e/să fi fost ales. 

— Dar unele persoane v-au sugerat acest aspect. 

— Da. Aşa este. 

— Dar nu sunteţi sigură de acest lucru. 

— Nu. Nu sunt. A rămas un moment tăcută, iar eu am lăsat-o 
să se gândească despre ce era sigură. În cele din urmă a 
continuat: După moartea lui Terry şi Gail Wayciliff, cum mai 
poate cineva să creadă că uciderea soţului meu a fost 
întâmplătoare sau că are legătură cu Războiul din Golf? Terry 
nici măcar nu a fost în acel război. 

Am privit-o pe Kate, care a ridicat din umeri. 

— Credeţi că moartea soţilor Wayciliff are legătură cu moartea 
soţului dumneavoastră? am zis eu, încercând să nu se observe 
că nu ştiam nimic despre asta. 

— Poate... 

Dacă ea gândea aşa, atunci şi eu eram de aceeaşi părere. Dar 
ea mai credea că eu eram la curent, ceea ce nu era adevărat. 

— Puteţi adăuga şi alte lucruri la ceea ce ştim deja în legătură 
cu moartea soţilor Waycliff? 

— Nu mai mult decât scrie în ziare. 

— Ce articole aţi citit? 

— Ce articole? Din ziarul Times al Forţelor Aeriene. Ca şi din 
Washington Post, bineînţeles. 


Am privit-o pe Kate, care apăsa deja tastatura computerului. 

— Unele ştiri nu sunt corecte, am zis eu. Cum aţi auzit prima 
dată de moartea lor? 

— Fiica lui Waycliff, Sue, m-a sunat ieri. Se pare ca ei au fost 
ucişi duminică dimineaţă. 

M-am ridicat în picioare. Ucişi? Adică asasinati? Imprimanta lui 
Kate scotea un material. 

— A vorbit cu dumneavoastră cineva de la FBI sau de la 
Forţele Aeriene despre asta? 

— Nu. Dumneavoastră sunteţi primul. 

Kate citea deja ce era scris pe imprimantă, subliniind unele 
pasaje. l-am făcut semn nerăbdător să-mi dea foaia, dar ea 
continua să citească. 

— Fiica lor v-a spus că i s-a părut ceva ciudat în legătură cu 
moartea părinţilor ei? 

— Era foarte tulburată, după cum vă puteţi imagina. A spus 
ceva despre un presupus jaf, dar părea că nu crede varianta 
asta. A fost ucisă şi menajera lor. 

Am continuat să-i pun întrebări generale până când Kate mi-a 
dat foaia. 

— Aşteptaţi puţin, i-am spus doamnei Hambrecht. 

— Cred că am descoperit ceva, a spus Kate. 

Am citit repede ştirea din Washington Post şi am văzut că 
Terrance Waycliff a fost general în Forţele Aeriene şi că lucra la 
Pentagon. Ştirea era prezentată ca un caz clar de omucidere şi 
se preciza că generalul, şi doamna Wayciliff, şi menajera au fost 
găsiţi, ucişi prin împuşcare, în casa familiei Waycliff, luni spre 
prânz, de către aghiotantul generalului, care a început să se 
îngrijoreze când şeful lui nu s-a prezentat la biroul său de la 
Pentagon şi nu a răspuns la telefon sau la pager. 

Existau semne de pătrundere în casă cu forţa - lanţul de 
siguranţă fusese smuls de pe tocul uşii -, iar motivul pare să fi 
fost jaful fiindcă lipseau lucruri de valoare şi bani. Generalul era 
îmbrăcat în uniformă şi avea aerul că tocmai se întorsese de la 
biserică, ceea ce plasa momentul crimei şi jafului în ziua de 
duminică dimineaţa. Poliţia cerceta cazul. 

Am privit-o pe Kate şi am spus: 

— Care este legătura dintre generalul Wayciliff şi colonelul 
Hambrecht? 

— Nu ştiu. Încearcă să afli. 


— Bine. Am revenit la telefonul cu doamna Hambrecht. Mă 
scuzaţi. Am vorbit cu Pentagonul. 

Aşa, Corey, i-aţi inima în dinţi. M-am decis să fiu direct şi 
cinstit şi să văd ce se întâmplă. 

— Doamnă Hambrecht, am zis eu, vreau să fiu corect cu 
dumneavoastră. Am în faţa mea dosarul personal al soţului 
dumneavoastră. Este specificată aici o ştergere de informaţii şi 
sunt în criză de timp ca să ajung la acea informaţie. Am nevoie 
de informaţia ştearsă. Vreau să aflu cine l-a ucis pe soţul 
dumneavoastră şi de ce. Mă puteţi ajuta? 

S-a lăsat o lungă tăcere, care ştiam că nu se va sfârşi. 

— Vă rog, am zis eu. 

Am privit-o pe Kate, care dădea afirmativ din cap. 

În cele din urmă, Rose Hambrecht mi-a răspuns: 

— Soţul meu împreună cu generalul Waycliff au participat la o 
operaţiune militară. O misiune de bombardare... Cum de nu ştiţi 
de ea? 

Brusc mi-am dat seama despre ce este vorba. Vorbele spuse 
mai devreme de Gabe încă îmi stăruiau în minte, iar când Rose 
Hambrecht a zis „misiune de bombardare” totul s-a potrivit ca 
într-un puzzle. 

— 15 aprilie 1986, am zis eu. 

— Da. Înţelegeţi? 

— Da. Inţeleg. 

M-am uitat la Kate care privea în gol, analizând lucrurile. 

— Poate fi o legătură chiar între tragedia de pe aeroportul 
Kennedy, la acea dată aniversară, şi ce i s-a întâmplat familiei 
Waycliff, a continuat doamna Hambrecht. 

Am inspirat adânc şi am spus: 

— Nu sunt prea sigur de asta. Dar... spuneţi-mi, mai este 
cineva care a participat la misiunea aceea şi care a dat de 
bucluc? 

— Au fost implicaţi o mulţime de bărbaţi în misiunea aceea, 
nu-i cunosc pe toţi. 

— Dar în grupa soţului dumneavoastră? am întrebat după un 
moment de gândire. 

— Dacă vă gândiţi la escadrilă, cred că au fost cincisprezece 
sau şaisprezece aeronave. 

— Ştiţi cumva dacă vreunul dintre piloţi a murit de o moarte 
ciudată? 


— Nu cred. Ştiu că Steven Cox a fost ucis în Războiul din Golf, 
dar nu sunt sigură de ceilalţi. Bărbaţii din detaşamentul soţului 
meu din misiunea respectivă au păstrat legătura între ei, dar nu 
ştiu nimic despre restul escadrilei. 

Încercam să-mi reamintesc terminologia din cadrul Forţelor 
Aeriene - detaşamente, divizii, escadrile, aripă de aviaţie şi aşa 
mai departe, dar, de fapt, habar n-aveam. 

— lertaţi-mi ignoranţa, dar câte aeronave sunt într-un 
detaşament şi într-o escadrilă? 

— Numărul variază în funcţie de misiune. Dar, în general, sunt 
patru sau cinci avioane într-un detaşament şi poate 
douăsprezece până la optsprezece într-o escadrilă. 

— Inţeleg... şi câte avioane au fost în detaşamentul soţului 
dumneavoastră pe 15 aprilie 1986. 

— Patru. 

— lar ofiţeri... opt, aşa este? 

— Da. 

— Aceşti ofiţeri... 

Am privit-o pe Kate, care a intervenit la telefon: 

— Doamnă Hambrecht, sunt tot eu, Kate Mayfield. Şi eu mă 
gândesc la această legătură. De ce nu ne spuneţi ce părere 
aveţi, ca să putem trece la miezul problemei? 

— Cred că am spus destul, a zis doamna Hambrecht. 

Eu nu eram de aceeaşi părere, şi nici Kate. 

— Doamnă, a spus Kate, noi încercăm să soluţionăm uciderea 
soţului dumneavoastră. Ştiu că, fiind soţie de militar, trebuie să 
păstraţi secretul, la fel ca şi noi. Vă asigur că, de data aceasta, 
puteţi vorbi deschis. Doriţi să venim la Ann Arbor să vorbim 
personal cu dumneavoastră? 

S-a lăsat din nou tăcerea. 

— Nu, a răspuns apoi Rose Hambrecht. 

Am aşteptat din nou tăcuţi, după care doamna Hambrecht a 
zis: 

— De acord... cele patru avioane F-111 din detaşamentul 
soţului meu au avut misiunea să bombardeze o tabără militară 
de lângă Tripoli. Se numea Al Azziziyah. Poate vă amintiţi din 
ştirile vremii că unul dintre avioane a aruncat o bombă asupra 
reşedinţei lui Mu'ammar Gaddafi, care se afla în tabăra de la Al 
Azziziyah. Gaddafi a scăpat, dar fiica lui adoptivă a fost ucisă iar 
soţia şi cei doi fii răniţi... Vă spun doar ce s-a raportat. Puteţi 


trage orice concluzii doriţi. 

Am ridicat privirea spre Kate, care apăsa din nou clapele 
tastaturii, privind ecranul computerului, şi am sperat că scrie 
corect Al Azziziyah şi Mu'ammar Gaddafi sau orice altceva era 
nevoie ca să afle date noi. 

— Probabil că aţi ajuns singură la unele concluzii, i-am zis 
doamnei Hambrecht. 

— Când soţul meu a fost ucis, m-am gândit că s-ar putea să 
fie ceva în legătură cu misiunea din Libia. Dar am fost asigurată 
că toate numele celor implicaţi în raidul asupra Libiei erau 
trecute totdeauna la strict secret şi că nu puteau fi aflate 
niciodată. Am crezut asta, dar presupun că cineva implicat în 
misiunea aceea a vorbit prea mult sau poate... nu ştiu. Nu m-am 
mai gândit la asta... până ieri, când am aflat că familia Wayciliff 
a fost ucisă. S-ar putea să fie o coincidenţă... 

S-ar putea, dar nu era. 

— Deci, acei opt ofiţeri care au bombardat... cum se numea 
locul? 

— Al Azziziyah. Unu dintre ei a murit în Războiul din Golf, iar 
soţul meu a fost ucis, ca şi Terry Waycliff. 

M-am uitat din nou la Kate, care scotea datele pe imprimantă. 

— Care erau ceilalţi cinci bărbaţi din misiune? De la Al 
Azziziyah, am întrebat-o pe doamna Hambrecht. 

— Nu pot şi nu vă voi spune. Niciodată. 

Era un „nu” răspicat, aşa că nu avea rost să mai insist. Am 
făcut-o totuşi: 

— Puteţi să-mi spuneţi cel puţin dacă cei cinci sunt în viaţă? 

— Au vorbit pe data de 15 aprilie. Nu chiar toţi, dar Terry mi-a 
spus după aceea că toţi sunt sănătoşi şi că îmi trimit salutări... 
afară de... unul dintre ei care este foarte bolnav. 

Am schimbat priviri cu Kate. 

— Doamnă Hambrecht, a spus ea, îmi puteţi da un număr de 
telefon la care să pot vorbi cu un membru al familiei Wayciliff? 

— Vă sfătuiesc să sunaţi la Pentagon şi să cereţi biroul lui 
Terry. Cineva de acolo va fi în măsură să vă răspundă. 

— Mai degrabă aş dori să vorbesc cu un membru al familiei. 

— Atunci solicitaţi acest lucru prin intermediul Pentagonului. 

Era evident că doamna Hambrecht respecta protocolul şi 
probabil că regreta cele spuse. Militarii făceau parte dintr-un 
clan, ca să spun aşa. Dar doamna Hambrecht se răzgândise 


pentru puţin timp cu privire la loialitatea clanului şi se gândise 
că această loialitate ar fi trebuit să fie reciprocă. Nu aveam 
niciun dubiu că cineva din Forţele Aeriene sau din agenţiile 
guvernamentale, a dus-o cu zăhărelul, iar ea şi-a dat seama - 
sau a presupus. Inţelegând că nu puteam merge mai departe de 
atât, i-am spus: 

— vă mulţumesc, doamnă, pentru ajutorul acordat. Vă asigur 
că facem tot posibilul să-l aducem în faţa justiţiei pe asasinul 
soţului dumneavoastră. 

— Am primit deja asigurări în sensul ăsta, a replicat ea. Au 
trecut aproape trei luni de când... 

Uneori devin impresionabil şi am tendinţa să mă implic în 
astfel de situaţii, aşa că am spus: 

— Cred că suntem aproape de un răspuns. 

Din nou am privit-o pe Kate, care îmi zâmbea. 

Doamna Hambrecht a inspirat adânc, am auzit destul de bine 
în receptor şi m-am gândit că nu mai poate vorbi. N 

— Mă rog la Dumnezeu să aveți dreptate, a spus ea. Imi... îmi 
este dor de el... 

Nu am răspuns, dar m-am întrebat cui îi va fi dor de mine 
dacă mă prăpădesc. 

Ea şi-a regăsit calmul şi a spus: 

— L-au ucis cu un topor. 

— Da. 

— ... Vă voi ţine la curent. 

— Mulţumesc. 

Am pus receptorul jos. 

Kate şi cu mine am rămas tăcuţi un moment. 

— Sărmana femeie, a spus Kate. 

Ca să nu mai vorbim de sărmanul William Hambrecht, 
ciopârţit cu un topor. Dar femeile au o percepţie diferită asupra 
unor astfel de lucruri. Am inspirat adânc şi am simţit cum 
redevin un dur. 

— Ei bine, presupun că ştim acum ce material top secret a 
fost şters din dispoziţia Ministerului Apărării şi a şefului de stat- 
major. Şi nu a fost vorba de arme nucleare, aşa cum le-a spus 
cineva stimaţilor noştri şefi. 

Am lăsat-o pe Kate să tragă concluzia că, poate, Jack Koenig 
ne-a spus mai puţin decât a ştiut. 

Kate nu a vrut sau nu a putut să o facă şi mi-a zis: 


— Ai făcut o treabă grozavă. 

— Şi tu. Ce ai găsit în computer? 

Ea mi-a înmânat câteva coli de hârtie. Le-am răsfoit şi am 
văzut că erau în majoritate articole din Wew York Times şi 
Washington Post, datate după raidul din 15 aprilie 1986. 

— Începe să aibă sens, nu-i aşa? i-am zis eu. 

— Avea sens chiar de la început. Nu suntem atât de isteţi pe 
cât credem. 

— Nici cei din jurul nostru. Dar soluţiile par întotdeauna 
simple după ce ajungi la ele. De asemenea, libienii nu sunt 
singurii care mişună pe aici. 

Ea nu a comentat nicicum remarca mea paranoică. 

— Există pe undeva cinci bărbaţi a căror viaţă este în pericol, 
a zis ea. 

— Acum este marţi. Mă îndoiesc că toţi cinci mai sunt încă în 
viaţă. 


43 


Asad Khalil se trezi din somnu-i scurt şi privi prin hubloul 
avionului cu reacţie. Întunericul învăluia solul, dar văzu şi mici 
aglomerări de lumini şi avu impresia că aeronava cobora. 

Îşi privi ceasul de mână: se afla încă pe ora New Yorkului - 
3:16 a.m. Dacă se încadrau în orar, puteau ateriza la Denver în 
douăzeci de minute. Dar el nu mergea la Denver. Ridică 
receptorul telefonului şi, după ce îl activă cu cartea sa de credit, 
formă un număr din memorie. 

După trei apeluri răspunse o voce de femeie ce părea trezită 
din somn, aşa după cum era de aşteptat la această oră. 

— Alo...? Alo? Alo? 

Khalil puse receptorul în furcă. Dacă doamna Robert Callum, 
soţia colonelului Robert Callum, era în patul ei, în casa ei din 
Colorado Springs, atunci Asad Khalil trebuia să presupună că 
autorităţile nu erau acolo şi că nu îl aşteptau pe el. Boris şi Malik 
îl asiguraseră amândoi în sensul ăsta: americanii vor proteja 
posibilele victime dacă autorităţile i-au întins o cursă. 

Khalil ridică receptorul interfonului şi apăsă un buton. Se auzi 
vocea copilotului. 

— Da, domnule? 

— Am dat un telefon, spuse Khalil, care va necesita o 
schimbare de plan. Trebuie să aterizez pe aeroportul din 
Colorado Springs. 

— Nicio problemă, domnule Perleman. Se află doar la o sută 
douăzeci şi patru de kilometri la sud de Denver. Aproape încă 
zece minute de zbor. 

Khalil ştia acest lucru, iar Boris îl asigurase că schimbările de 
plan în timpul zborului nu constituiau o problemă. Boris îi 
spusese: „Pentru suma de bani care s-a cheltuit pentru tine din 
trezoreria libiană, ei vor zbura cu tine şi în cercuri dacă vei 
dori”. 

— Presupun că doriţi să aterizaţi pe aeroportul municipal 
principal, spuse copilotul. 

— Da. 

— Voi transmite prin radio schimbarea rutei de zbor, domnule. 
Nu este nicio problemă. 

— Mulţumesc. 

Khalil puse receptorul pe suport. 


Se ridică, îşi luă geanta neagră şi intră în cabina de toaletă. 
După ce folosi toaleta, îşi scoase trusa de călătorie, se rase şi se 
spălă pe dinţi, amintindu-şi toate sfaturile lui Boris despre 
obsesia americanilor pentru igienă. 

Se examină cu atenţie în oglinda luminată şi găsi încă un 
fragment de os chiar în păr. Se spălă pe mâini şi pe faţă şi 
încercă din nou să scoată petele de pe cravată şi cămaşă, dar 
domnul Satherwaite - sau părţi din el - părea că vrea să-l 
însoţească în acest zbor. Khalil râse. Găsi în geantă altă cravată 
şi şi-o schimbă. 

Asad Khalil căută din nou în geantă şi luă de acolo ambele 
pistoale Glock. Le scoase încărcătoarele şi le înlocui cu altele 
pline, pe care le luase de la Hundry şi Gorman. Puse câte un 
cartuş pe ţeavă în fiecare pistol, le trase piedica şi le puse din 
nou în geantă. 

Khalil ieşi de la toaletă şi lăsă geanta în spaţiul dintre 
rândurile de scaune, chiar lângă locul lui. Se duse apoi la o 
consolă pe care era un CD-player şi barul. Se îndoia că aveau o 
muzică pe gustul lui, iar alcoolul era interzis. In micul frigider al 
barului găsi o cutie cu suc de portocale şi cercetă hrana 
ambalată în containere de plastic. Luă o bucată rotundă de 
pâine şi se gândi că este chifla la care se referise căpitanul. 
Boris avusese inspiraţia să-i spună pe scurt istoria chiflelor: 
„Este o creaţie a israelienilor, dar toţi americanii le consumă. Pe 
timpul călătoriei tale, când te vei da drept evreu, asigură-te că 
ştii ce este o chiflă. Pot fi tăiate ca să se pună brânză sau unt pe 
ele. Este o hrană cuşer, la care nu se foloseşte untură de porc, 
ceea ce se potriveşte foarte bine şi cu religia ta. Porcii sunt mai 
curaţi decât unii dintre compatrioţii tăi pe care i-am văzut în 
piaţă”, adăugase Boris în stilul lui agresiv. 

Singurul regret al lui Khalil referitor la soarta lui Boris era că 
Malik nu-i permisese să-l omoare pe rus cu mâna lui înainte de 
a-şi începe propriul Jihad. Dar Malik îi explicase: „Cât timp vei fi 
plecat, vom avea nevoie de rus pentru a controla misiunea. ŞI 
nu, nu-l vom păstra pentru tine. El va fi eliminat de îndată ce 
aflăm că eşti în siguranţă în afara Americii. În privinţa asta totul 
este stabilit.” 

Lui Khalil îi trecuse prin minte că Boris ar putea fi cruțat 
deoarece era preţios. Dar Malik îl asigurase că rusul ştia prea 
multe şi că trebuia redus la tăcere. Totuşi, se întreba Khalil, de 


ce lui Asad Khalil, care suferise insultele acestui necredincios, 
nu i se oferise plăcerea de a-i tăia gâtul lui Boris? Alungă toate 
aceste gânduri şi reveni la locul lui. 

Mâncă chifla cu un gust de pâine nedospită şi bău sucul de 
portocale care avea gust de metal. Contactul lui limitat cu 
mâncarea americană îl convinsese că americanii nu prea aveau 
simţul gustului sau erau prea toleranţi cu gustul rău. 

Khalil simţi cum aeronava coboară rapid şi se înclină spre 
stânga. Privi pe fereastră şi văzu în depărtare o mare de lumini 
şi presupuse că reprezentau oraşul Denver. Dincolo de oraş, 
vizibil în lumina lunii, era un şir de munţi cu piscurile înzăpezite 
ridicându-se spre cer. 

Interfonul pârâi şi se auzi vocea copilotului: 

— Domnule Perleman, începem coborârea pe Aeroportul 
Municipal din Colorado Springs. Vă rog să vă puneţi centura de 
siguranţă. Vă rog să confirmaţi că aţi înţeles. 

Khalil ridică receptorul, apăsă butonul şi spuse: 

— Am înţeles. 

— Vă mulţumesc, domnule. Vom fi la sol în cinci minute. Cerul 
este senin, temperatura - şase grade Celsius. 

Khalil îşi puse centura. Auzi zgomotul trenului de aterizare la 
ieşirea din lăcaşul lui. 

Micul avion cu reacţie zbura acum foarte jos şi în câteva 
minute trecură pragul pistei, apoi avionul atinse pista lată şi 
lungă. 

— Bine aţi venit la Colorado Springs, zise copilotul prin 
interfon. 

Khalil avu dorinţa nebunească să-i spună copilotului să tacă 
din gură. Asad Khalil nu dorea să fie în Colorado Springs - el 
dorea să fie la Tripoli. Nu voia să i se ureze bun venit în niciun 
loc din această ţară fără Dumnezeu. Voia doar să ucidă ce 
trebuia ucis şi să plece acasă. 

Avionul se deplasă pe calea de rulare, iar copilotul trase uşa 
despărţitoare şi privi în cabină. 

— Bună dimineaţa. 

Khalil nu răspunse. 

— Vom duce avionul în zona de parcare, spuse copilotul, unde 
veţi putea cobori înainte ca noi să realimentăm aeronava. Ştiţi 
cumva de cât timp veţi avea nevoie aici, domnule? 

— Din păcate, nu. S-ar putea să fie aproape două ore. Poate 


mai puţin. Pe de altă parte, întâlnirea poate avea succes şi 
atunci vor fi contracte de semnat şi va urma, probabil, un mic 
dejun. Deci, mă voi întoarce aproape de ora nouă. Dar nu mai 
târziu. 

— Bine. Ne încadrăm în orarul de zbor. Noi suntem în clădirea 
auxiliară a aeroportului. Vă aşteaptă cineva aici? 

— Mă tem că nu. Urmează să ne întâlnim la terminalul 
principal, după care vom pleca în altă parte. Am nevoie de un 
mijloc de transport până la terminalul principal. 

— Să văd ce pot face. Artrebui să nu fie nicio problemă. 

Avionul Lear se deplasa pe lângă un şir de hangare mari. 
Khalil îşi desfăcu centura de siguranţă şi băgă mâna în geantă, 
fără să-i slăbească din ochi pe piloţi. Scoase ambele pistoale 
Glock şi le vâri în curea la spate, în aşa fel încât haina de la 
costum să le acopere. Se ridică, îşi luă geanta şi se îndreptă 
spre piloţi. Se lăsă pe vine ca să poată vedea prin parbriz şi prin 
geamurile laterale ale carlingii. 

— Aţi sta mai comod în scaunul dumneavoastră, domnule, 
spuse căpitanul. 

— Prefer să stau aici. 

— Da, domnule. 

Khalil cercetă cu privirea pista şi hangarele. La fel ca şi pe 
aeroportul din Long Island, nu văzu nimic alarmant. De 
asemenea, comportamentul piloților părea normal. 

Avionul încetini şi se opri la rampa de parcare. Un bărbat şi o 
femeie în salopete se apropiară, dar Khalil nu simţi nici de data 
asta vreun pericol. Însă chiar şi dacă era aşteptat, tot va trimite 
pe câţiva în iad înainte ca el să ajungă în Paradis. 

Îşi aminti că Malik venise într-o zi la şcoala de antrenament cu 
un mursid - un îndrumător spiritual - care îi spusese: „Chiar 
dacă duci la bun sfârşit doar o mică parte din Jihadul tău, tot îţi 
asiguri un loc în Paradis. Dumnezeu nu judecă precum oamenii, 
ci judecă ce vede în inima ta, acolo unde oamenii nu pot vedea. 
După cum spune Sfânta Scriptură «Dacă vei muri sau vei fi ucis 
pentru o cauză a lui Allah, iertarea şi îndurarea Lui vor valora cu 
siguranţă mai mult decât toate bogăţiile adunate de 
necredincioşi». Dumnezeu nu ţine cont de numărul inamicilor pe 
care îi ucizi în numele lui, îl asigurase mursidul - Dumnezeu ia în 
calcul doar pe inamicii pe care ai jurat din toată inima să-i ucizi.” 

Malik îi mulţumise mursidului şi, după plecarea acestui bărbat 


sfânt, îi lămurise cuvintele acestuia, zicând: „Dumnezeu este 
mai mulţumit când bunele intenţii se transformă într-un mare 
succes, încearcă să-i omori pe toţi fără ca tu să fii ucis.” 

In timp ce Khalil privea pe geamurile carlingii, se gândi că 
putea să facă asta. Se simţea aproape de succes din toate 
punctele de vedere. Din punct de vedere spiritual, se simţea 
deja pe deplin satisfăcut. 

Pilotul opri motoarele şi zise: 

— Acum putem cobori din avion, domnule. 

Khalil se ridică şi reveni în cabină, în timp ce copilotul îşi 
părăsi locul şi se duse la uşă şi o deschise. Cobori din avion şi 
întinse mâna spre Khalil. 

Asad Khalil ignoră mâna întinsă şi rămase în cadrul uşii, 
cercetând cu privirea peisajul din faţa lui. Clădirea auxiliară a 
aeroportului era puternic luminată, dar părea să fie puţine 
persoane prin preajmă la această oră, aproape de 2:00 a.m., ora 
locală. 

Rămase în cadrul uşii, în timp ce pilotul se afla încă pe locul 
lui, iar Khalil ştiu că putea scăpa dacă era nevoit. 

Se gândi din nou la orele de pregătire din Libia. La Tripoli îl 
asiguraseră că americanii aplicau un procedeu standard de 
operare şi nu vor folosi un trăgător de elită ca să-l ucidă - decât 
dacă avea ostatici. De asemenea, se vor asigura că e singur, la 
loc deschis, înainte de a-l înconjura cu bărbaţi înarmaţi - şi chiar 
cu femei - care vor striga la el să ridice mâinile şi să se predea. 
Poliţiştii vor purta veste antiglonţ, ca şi el, şi înţelese că doar o 
împuşcătură în cap putea să-i ucidă pe ei sau pe el. 

Exersase această situaţie într-o tabără din afara oraşului 
Tripoli, folosind bărbaţi - nu femei - îmbrăcaţi în poliţişti, în 
costume civile sau în uniforme paramilitare. Toţi ştiau câteva 
cuvinte în limba engleză şi strigaseră: „Stai! Mâinile sus! Mâinile 
sus! Culcat! Cu faţa la pământ! Cu faţa la pământ!” 

Fusese instruit să mimeze groază şi confuzie. Se va lăsa în 
genunchi, în loc să se culce la pământ, iar ei se vor apropia, 
continuând să strige, după obiceiul lor. Apoi, în timp ce ei vor 
forma un rând, el îşi va scoate de la curea ambele pistoale şi va 
începe să tragă. Gloanţele de calibru 40 nu le vor străpunge 
vestele, dar, spre deosebire de cele de calibru 9 mm, îi vor 
dobori la pământ şi îi vor buimăci. 

Instructorul lui făcuse chiar o demonstraţie pe un prizonier. 


De la douăzeci de metri, se trăsese un glonţ de calibru 40 dintr- 
un pistol Glock direct în pieptul prizonierului, iar acesta purtând 
o vestă antiglont Kevlar, fusese doborât la pământ şi rămăsese 
năucit treizeci de secunde, după care se ridicase şi fusese din 
nou doborât de un alt glonţ. Repetaseră procedura de încă două 
ori, până ce prizonierul nu mai voise sau nu mai putuse să se 
ridice. Un glonţ în capul acestuia încheiase demonstraţia. 

Boris îi spusese: „Să nu te aştepţi să câştigi într-un schimb de 
focuri. Americanii se mândresc că sunt buni ţintaşi. Armele sunt 
o parte importantă din cultura lor, iar deținerea lor este 
garantată prin Constituţie.” 

Lui Khalil îi venise greu să-l creadă. Boris inventa adesea 
diverse lucruri despre americani, probabil ca să-i impresioneze 
şi să-i şocheze pe cei prezenţi. 

Oricum, exersaseră ceea ce Boris numise un schimb de focuri, 
iar Boris trăsese concluzia: „Este posibil să scapi dintr-o astfel 
de situaţie. S-a mai întâmplat. Dacă nu eşti foarte rău rănit, pur 
şi simplu o iei la fugă, prietene, ca un leu, mai repede şi mai 
departe decât ar putea ei să o facă. Ei sunt antrenați să nu 
folosească pistolul când aleargă - ar putea împuşca un 
nevinovat sau s-ar putea răni între ei. Pot să tragă, dar să nu 
alerge, sau să alerge, dar să nu tragă. În orice situaţie, 
depărtează-te de ei cât poţi şi sunt şanse să scapi cu bine.” 

Khalil îşi aminti că întrebase: „Şi dacă au un trăgător cu puşcă 
cu lunetă?” 

„Atunci, replicase Boris, să te aştepţi să fii împuşcat în 
picioare. Ei se feresc să ucidă cu o astfel de puşcă şi se 
mândresc să culce la pământ un om fără să-l ucidă. În acest caz, 
asigură-te că ţi-a mai rămas un glonţ pentru tine. Nu vei putea 
să-ţi ratezi capul de la o distanţă atât de mică.” Boris râsese, 
dar adăugase cu glas şoptit: „Dacă aş fi un locul tău, nu m-aş 
sinucide. Să-l ia dracu' pe Malik.” Asad Khalil observă că acum 
copilotul se afla la baza scării, cu zâmbetul pe buze, aşteptându- 
| răbdător pe pasager. 

Pilotul se ridicase şi el din scaunul lui şi îl aştepta şi el pe 
Khalil să coboare. 

Khalil ţinu geanta neagră cu mâna stângă, lăsându-şi mâna 
dreaptă liberă, ca să scoată pistolul. Cobori pe pista de beton şi 
rămase aproape de copilot. 

Pilotul îl urmă, apoi se îndreptă spre un bărbat pe a cărui 


cască scria OPERATOR LA RAMPA. 

Khalil rămase în apropierea copilotului, mai aproape de 
distanţa sugerată de un metru, dar acesta nu făcu nicio mişcare 
să se distanţeze de pasagerul său. Asad Khalil continua să 
supravegheze pista de beton, vehiculele, hangarele şi avionul 
parcat. 

Pilotul reveni la Khalil şi îi spuse: 

— Acest domn vă va duce la terminalul principal cu propria lui 
maşină. Ar fi bine să-i daţi un bacşiş, domnule, adăugă el cu 
glas scăzut. 

— Cât? 

— Zece dolari ar fi bine. _ 

Khalil se bucură că întrebase. In Libia, cu zece dolari angajai 
un om pentru două zile. Aici plăteai cu ei o favoare de zece 
minute. 

— Vă mulţumesc, domnilor, le spuse el celor doi piloţi. Dacă 
nu voi reveni în aproximativ două ore, atunci ne vom revedea la 
ora nouă, după cum am spus. Nu mai târziu. 

— Am înţeles, răspunse căpitanul Fiske. Vă rog să ne căutaţi 
în clădirea în care se află camera de odihnă pentru piloţi. 

Khalil se alătură operatorului de la rampă şi, după câteva 
cuvinte de prezentare, se îndreptară amândoi spre parcarea în 
care se afla automobilul operatorului. Khalil se aşeză în faţă, pe 
locul pasagerului, deşi în Tripoli ar fi ales locul privilegiat de pe 
bancheta din spate. Americanii, continua să-i reamintească 
Boris, au vederi democratice doar la suprafaţă. „In fosta mea 
ţară de proletari, fără clase sociale, spusese Boris, toată lumea 
ştia care îi e locul, în America, clasele pretind că se 
întrepătrund. Nimeni nu se bucură de asta, dar când se ivesc 
diverse ocazii, americanii devin mari egalitarişti. Totuşi, îşi 
petrec mult timp ca să evite aceste ocazii. 

Operatorul porni motorul maşinii şi ieşiră din parcare. 

— Sunteţi pentru prima dată în Colorado Springs, domnule...? 

— Perleman. Da. 

— De unde sunteţi? 

— Din Israel. 

— Glumiţi? Am fost o dată acolo. Locuiţi acolo? 

— Da. 

— Păcat că nu puteţi sta mai mult timp aici. Este un loc 
minunat. Poţi să schiezi, să faci excursii, să te plimbi cu barca, 


să călăreşti, să vânezi... de fapt, vânatul nu mai este atât de 
popular în zilele noastre. 

— De ce? 

— Oamenii s-au cam lăsat de pistoale, de crime. 

— Adevărat? 

— Unii dintre ei. Este o problemă importantă. Vânaţi? 

— Mă tem că nu. Nu-mi place să văd sânge. 

— Ei bine, o să-mi ţin gura închisă. 

Continuau drumul spre terminal. Operatorul, uitând ce 
promisese, spuse: 

— Pe aici sunt mulţi militari. În partea de nord a acestui 
aeroport se află Baza Peterson a Forţelor Aeriene, iar la sud 
Fortul Carson. De asemenea, după cum probabil ştiţi, acesta 
este sediul Şcolii Militare de Aviaţie a Statelor Unite. lar acolo, în 
munţi, în partea stângă, se află NORAD - Comandamentul 
Apărării Antiaeriene a Americii de Nord construit chiar în munţii 
Cheyenne. O mie de oameni lucrează în interiorul acelei baze 
costisitoare. Mda, sunt mulţi militari pe aici. Destul de 
conservatori. În nordul Denverului se află oraşul Boulder. Foarte 
liberal. Republica Populară Boulder. Râse, apoi continuă: După 
cum v-am spus, am fost în Israel. Soţia mea este destul de 
evlavioasă şi o dată m-a târât la lerusalim. Nu chiar m-a târât. 
Este un oraş măreț. Am vizitat toate locurile sfinte. Înţelegeţi? 
Sunteţi evreu, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

— Bine. Am făcut un tur la Domul Stâncii. Este o moschee 
arabă, dar s-a dovedit că acela era odată templul principal al 
evreilor. Presupun că ştiţi asta. Adică, probabil că Hristos s-a dus 
acolo. Era evreu. Acum este o moschee acolo. Cred că evreii ar 
trebui să revendice locul, spuse el, privindu-şi pasagerul. Aşa 
cred eu. Ei l-au avut primii. Apoi au venit acei arabi şi l-au luat, 
apoi au construit o moschee. De ce să pună mâna arabii pe el? 

— Deoarece Mahommed a ajuns la cer de pe stânca aceea. 
Pacea să pogoare asupra Lui. 

— Poftim? 

Khalil îşi drese glasul şi spuse: 

— Aşa cred musulmanii. 

— Oh... mda. Ghidul ne-a spus asta. Hei, n-ar trebui să 
vorbesc despre religie. 

Khalil nu răspunse. 


Maşina trase în faţa terminalului principal. Khalil deschise 
portiera şi dădu să plece, apoi se aplecă şi îi dădu operatorului o 
bancnotă de zece dolari. 

— Mulţumesc. 

— Eu vă mulţumesc. Pe curând. 

Khalil cobori din maşină şi se depărtă. La ora aceea, clădirea 
terminalului era aproape pustie, dar în parcare văzu două taxiuri 
galbene. 

Intră în clădire, conştient de faptul că un bărbat singur la o 
asemenea oră avea să atragă atenţia dacă cineva s-ar afla pe 
acolo. Dar nu văzu nici măcar un poliţist. Un bărbat împingea o 
perie mare pe podea, dar nu ridică privirea spre el. La Tripoli îi 
spuseseră că în aeroporturile municipale securitatea era mai 
redusă decât în aeroporturile internaţionale, şi chiar dacă 
autorităţile îl urmăreau în America, riscul în aceste aeroporturi 
mici era minim. 

Khalil străbătu în grabă şi hotărât holul principal, amintindu-şi 
din fotografii şi diagrame unde se află centrul de afaceri şi 
camerele de conferinţă. 

Chiar dincolo de hol văzu o uşă pe care scria CAMERA DE 
CONFERINŢĂ 2, iar mai jos - REZERVATĂ. Uşa se deschidea cu 
un cod, iar el tastă numerele şi o deschise. 

Intră în cameră şi închise uşa în urma lui. 

În încăpere se găseau o masă de conferinţe, opt scaune, 
telefoane, un fax şi o consolă cu un computer. Intr-o mică nişă 
se afla o cafetieră. 

Pe ecranul computerului apăruse un mesaj: „Bine aţi venit, 
domnule  Perleman - Succes la întâlnire - Prietenii 
dumneavoastră sunt la Filiala Neeley a Centrului de Conferinţă 
al Asociaţilor”. Khalil nu-şi amintea de niciun astfel de prieten. 

Îşi puse geanta pe podea şi se aşeză în faţa computerului. 
Şterse mesajul, apoi manevră mausul până apăru pe ecran e- 
mailul lui. Scrise parola şi aşteptă ca modemul să-i permită 
accesul la informaţie. Citi singurul mesaj în limba engleză 
adresat domnului Perleman din lerusalim: Avem date că 
afacerile vă merg bine. 

Călătoria în Frankfurt s-a încheiat. Firma concurentă din 
Frankfurt se ocupă de asta. Nu avem informații că firma 
americană concurentă ar avea date despre itinerariul 
dumneavoastră. Călătoria de afaceri din Canada nu este 


necesară. judecaţi cu grijă. California este mai importantă. 
Aranjamentele pentru revenirea în Israel rămân neschimbate. 
Mult succes. Pe curând. Aşteptăm răspuns. Mazettov. Semna: 
Mordecai. 

Khalil tastă răspunsul fără să se grăbească. Răspund la mesaj 
din Colorado. Afacerile merg bine. Afacerile din California pe 
curând. 

Khalil încercă să mai scrie câteva fraze în engleză, dar nu mai 
avea niciun rost. La Tripoli i se spusese să scrie orice atâta timp 
cât mesajul conţinea cuvântul „afaceri”, ceea ce însemna că el 
era bine şi nu fusese prins de americani. Semnă Perleman, 
expedie mesajul prin e-mail, apoi închise computerul. 

Işi privi ceasul şi văzu că arăta 4:17 a.m., ora New Yorkului; 
aici era cu două ore mai devreme. 

Casa colonelului Robert Callum se afla pe o colină la poalele 
munţilor, la mai puţin de jumătate de oră de locul în care se afla 
acum. La zece minute de aeroport, mergând cu taxiul, exista o 
agenţie de închiriat maşini deschisă non-stop, unde îl aştepta o 
maşină rezervată pe numele Samuel Perleman. 

Khalil se ridică şi începu să se plimbe agitat prin cameră. 
Călătoria de afaceri din Canada nu este necesară. California 
este mai importantă. Dar de ce să nu se ocupe de amândouă? 

Se gândi la drumul înapoi prin clădirea terminalului, la 
angajarea unui taxi până la agenţia de închirieri, luând maşina 
rezervată, apoi grăbindu-se spre casa colonelului Callum. Totul 
presupunea un anume risc. Totdeauna exista un risc. Dar, 
pentru prima dată de când intrase în ambasada americană din 
Paris, Asad Khalil avu senzaţia... nu de pericol, ci de iminenţă. 

Continuă să măsoare camera cu paşii, cântărind toate 
argumentele pro şi contra uciderii colonelului Callum - şi, 
bineînţeles, a soţiei acestuia şi a oricui mai era prin casă. 

Planul era simplu, asemănător cu cel din casa generalului 
Wayciliff. Avea să aştepte aici, unde era în siguranţă, apoi se va 
duce la agenţia de închiriat maşini, după care se va deplasa 
dimineaţă devreme la locuinţa de la ţară a colonelului. Colonelul 
sau soţia lui ieşea din casă în fiecare dimineaţă nu mai târziu de 
ora şapte şi treizeci, lua ziarul din cutia poştală aflată la capătul 
aleii de acces şi revenea în casă. Ca mai toate persoanele din 
armată, familia Callum avea obiceiuri precise. 

După ce i se va deschide, familia Callum va mai avea cinci 


sau zece minute de trăit, în funcţie de răbdarea şi dispoziţia lui 
Asad Khalil. 

Continuă să se plimbe de colo-colo, ca leul în cuşcă, gândi el, 
ca leul ţinut de romani în arena de la Leptis Magna, ale cărei 
ruine le văzuse lângă Tripoli. Din experienţele trecute, Leul ştia 
că în arenă îl aşteaptă un om şi devenea nerăbdător. 
Bineînţeles, era flămând. Leul trebuia ţinut nemâncat. De 
asemenea, tot din experienţele trecute, leul ştia că întotdeauna 
îl ucide pe om. Ce alte amintiri putea avea din moment ce încă 
era în viaţă? Dar mai ştia şi că se întâlnise în arenă cu două 
feluri de oameni - înarmaţi sau neînarmaţi. Cei înarmaţi se 
luptau pentru viaţa lor, ceilalţi se rugau. Insă toţi aveau acelaşi 
gust bun. 

Khalil se opri. Îngenunche pe podea, bătând mătănii, aşa cum 
făceau berberii în deşert. Înălţă capul, închise ochii, dar nu se 
rugă. Se imagină în deşert, noaptea, cu un milion de stele 
strălucitoare pe cer. Văzu luna plină atârnând peste Kufra, oaza 
în care se născuse, şi palmierii unduindu-se în briza răcoroasă a 
deşertului. Deşertul era, ca întotdeauna, liniştit. 

Rămase cu gândul acolo o bună bucată de vreme, păstrând 
imaginea neschimbată, aşteptând să răsară din nisipul 
deşertului o apariţie neaşteptată. 

Timpul trecea, dar el era tot acolo. În cele din urmă, un 
Mesager apăru din oază, drapat în pânză albă şi neagră, luminat 
de lună, aruncând o umbră pe nisip în timp ce se apropia de el. 
Mesagerul se opri în faţa lui, dar Asad Khalil nu îndrăzni să 
vorbească. 

Khalil nu-i putea vedea faţa Mesagerului, dar auzi o voce 
spunând: „În locul în care te afli, Dumnezeu va face treaba 
pentru care ai venit. Pleacă de aici la locul de dincolo de munţi. 
Nisipul din clepsidră se scurge. Satana se agită.” 

Asad Khalil murmură o rugăciune de mulţumire, deschise 
ochii şi se ridică. Privi la ceasul de perete şi văzu că trecuseră 
aproape două ore, deşi îi păruseră doar câteva minute. 

Îşi luă geanta neagră, părăsi încăperea şi străbătu în grabă 
holul pustiu. 

Afară văzu un taxi singuratic, cu un şofer care moţăia. Se urcă 
pe bancheta din spate a taxiului şi trânti portiera cu putere. 

Şoferul tresări şi murmură câteva cuvinte confuze. 

— La clădirea auxiliară. Repede. 


Şoferul porni motorul, băgă în viteză şi porni. 

— Unde? 

Khalil repetă destinaţia şi aruncă o bancnotă de douăzeci de 
dolari pe scaunul de lângă şofer. 

— Repede, te rog. Sunt în întârziere. 

Şoferul mări viteza şi în zece minute se aflau la clădirea 
auxiliară a aeroportului. 

— Acolo, spuse Khalil. 

Şoferul opri lângă o clădire mică, iar Khalil cobori grăbit şi 
intră în hol. Găsi camera de odihnă a piloților, unde cei doi 
dormeau pe canapele. 

II scutură de umăr pe căpitan. 

— Sunt gata, spuse el. Trebuie să plecăm imediat. 

Căpitanul Fiske se ridică repede în picioare. Copilotul era deja 
treaz şi se ridică şi el, întinzându-se şi căscând. 

Khalil arătă către ceasul lui de mână. 

— Cât timp ne trebuie ca să plecăm? întrebă el. 

— Păi, zise căpitanul Fiske, dregându-şi glasul... am făcut deja 
aranjamentele preliminare pentru zborul nostru... în 
eventualitatea unei plecări intempestive... 

— Da. Bine. Trebuie să plecăm imediat. Peste cât timp putem 
pleca? 

— Păi, la această oră matinală traficul aerian este redus, aşa 
că putem evita câteva proceduri standard. Cu puțin noroc, vom 
putea deplasa avionul pe calea de rulare peste cincisprezece 
minute. 

— Cu cât mai curând, cu atât mai bine. 

— Da, domnule. 

Căpitanul Fiske se duse la telefon şi formă un număr. 

— Pe cine sunati? 

— Pe cei de la tumul de control, ca să-mi grăbească 
aranjamentele anterioare. 

Khalil ascultă atent conversaţia pilotului cu tumul, dar părea 
să fie doar o discuţie tehnică. Privi chipurile celor doi bărbaţi, 
dar amândoi păreau calmi. 

— Okay. Mulţumesc, spuse căpitanul Fiske. Puse receptorul în 
furcă şi i se adresă pasagerului său: Mi-au promis că în 
cincisprezece minute vom avea permisiunea de decolare. Turnul 
local este deja în legătură cu radarul din Denver. 

— Am avut impresia că avioanele particulare pot decola şi 


ateriza după bunul lor plac. 

— Regula nu se aplică avioanelor cu reacţie, domnule, 
răspunse căpitanul Fiske, din cauza altitudinii la care zburăm. 
Peste altitudinea de trei mii de metri, intră întotdeauna în 
vigoare regulile de zbor. 

— Înţeleg. Putem merge la avion? 

— Bineînţeles. 

Fiske o luă înainte, urmat de copilot şi de Khalil. Prin aerul 
rece al nopţii, străbătură în grabă cei aproape cincizeci de metri 
până la avionul cu reacţie Lear. Khalil se menținea în apropierea 
piloților, dar avea senzaţia că nu exista niciun pericol imediat. 

Copilotul deschise uşa avionului şi intră, urmat de Khalil, apoi 
de căpitan. 

Piloții îşi reluară locurile şi începură verificările dinaintea 
decolării, iar Khalil se aşeză pe locul lui, în partea din spate a 
cabinei. 

— În scurt timp vom pleca, îi spuse căpitanul Fiske prin uşa 
despărţitoare deschisă. Vă rog să vă legaţi centura de siguranţă. 

Khalil nu răspunse. 

Câteva minute mai târziu, Fiske porni ambele motoare, iar 
copilotul transmise prin radio: 

— Turnul din Springs - avionul Lear Doi-Cinci-Echo este gata 
de plecare. 

— Înţeles, Lear Doi-Cinci-Echo, răspunse turnul, rulaţi spre 
pista douăzeci şi cinci stânga. Vă dau permisiunea de decolare 
când sunteţi gata. 

— Suntem gata, răspunse copilotul în microfon, apoi începu 
să noteze convorbirea într-un blocnotes pe care îl ţinea pe 
genunchi. 

Căpitanul Fiske duse avionul la capătul pistei douăzeci şi cinci 
S, apoi ambală motoarele. 

— Pornim, zise Fiske fără să se adreseze cuiva anume, 
împingând concomitent maneta dublă. 

În treizeci de secunde, avionul părăsea solul cu botul în sus, 
lăsând repede în urmă luminile aeroportului din Colorado 
Springs. 

Khalil îi privi pe cei doi piloţi care încă nu închiseseră uşa 
despărţitoare dintre carlingă şi cabină. Apoi privi pe geamul din 
stângă lui la munţii care se profilau la distanţă, încă vizibili în 
lumina lunii. 


Copilotul anunţă prin interfon: 

— Trebuie să ne continuăm drumul spre nord încă puţin timp, 
domnule, ca să luăm altitudine înainte de a vira spre vest, 
conform planului nostru de zbor. În stânga noastră avem acele 
dealuri micuţe numite Stâncile, zise el şi râse. Unele piscuri 
ajung până la douăsprezece mii de picioare - aproape patru mii 
de metri. 

Khalil nu răspunse, dar privi jos, la poalele munţilor. Undeva, 
acolo, colonelul Robert Callum zăcea în pat, iar o boală cumplită 
îi măcina trupul. Khalil nu se simţi trădat nici acum, nici când 
auzise că Steven Cox fusese ucis în războiul împotriva Irakului. 
Dumnezeu, hotărî el, a dorit să-şi revendice partea lui din prada 
de război. 


44 


Kate şi cu mine ne-am petrecut restul dimineţii sunând 
clopoţelul de alarmă, ca să zic aşa. 

Centrul de Comandă al cazului s-a transformat dintr-un 
muşuroi de furnici într-un stup de albine, scuzaţi-mi comparaţia 
cu insectele. 

Amândoi am primit aproape o duzină de apeluri telefonice de 
la şefi pentru a ne felicita şi aşa mai departe. De asemenea, toţi 
şefii doreau de la noi câte un scurt raport personal, dar am 
reuşit să scăpăm de ei. De fapt, ei nu doreau nicio informaţie - 
doreau doar să arate că reprezentau o parte a soluţiei, deşi, 
bineînţeles, deveneau o parte a problemei. 

În cele din urmă a trebuit să fiu de acord cu o întâlnire a 
grupării operative, de genul celei avute în dimineaţa 
precedentă. Dar am reuşit să o împing până spre ora 5:00 p.m., 
minţind că trebuie să stau lângă telefon ca să menţin legătura 
cu reţeaua mea internaţională de informatori. In anumite 
privinţe, şefii de aici seamănă cu cei de la NYPD când apare un 
caz interesant. Nu era departe faza în care Kate şi cu mine să 
fim fotografiaţi. Oricum, până ce Jack Koenig se întorcea, 
străbătând mii de kilometri, întâlnirea se va termina, iar Jack va 
fi supărat. Totuşi, i-am spus să nu plece. 

Pe parcursul acelei jumătăţi de oră de conversaţie cu doamna 
Hambrecht, agenţii FBI verificau convorbirile telefonice de pe 
data de 15 aprilie ale doamnei Hambrecht şi, bineînţeles, ale 
generalului Waycliff. În acelaşi timp, băieţii buni din clădirea J. 
Edgar Hoover se străduiau din greu să obţină informaţia ştearsă 
din dosarul personal al colonelului Hambrecht, de care acum nu 
prea mai aveau nevoie. Dar încercau şi să găsească numele 
piloților supraviețuitori din raidul de la Al Azziziyah, de care 
aveau mare nevoie. 

Conform datelor de pe e-mailul meu, FBI a avertizat imediat 
Forţele Aeriene Americane şi Ministerul Apărării că echipajele 
din misiunea Al Azziziyah se aflau într-un mare pericol şi că 
acelaşi pericol plana şi asupra tuturor participanţilor la raidul de 
deasupra Libiei. Forţele Aeriene au fost de acord să coopereze 
imediat şi întru totul, bineînţeles, dar, ca în orice birocratie, 
imediat este un termen relativ. 

Nu ştiu dacă CIA era ţinută la curent, dar speram să nu fie. 


Aveam încă ideea stranie că CIA ştia deja ceva. Ei bine, este 
uşor să devii paranoic în legătură cu aceşti oameni, şi cam 
jumătate din timp, după cum caut să-mi reamintesc mereu, ei 
nu sunt atât de deştepţi şi de şireţi cum crede populaţia. Dar, ca 
în orice organizaţie secretă, ei însuşi aruncă sămânţa 
neîncrederii şi înşelăciunii. Apoi se întreabă de ce toată lumea 
îşi închipuie că ei au ceva de ascuns. Ceea ce ascund ei de 
obicei este faptul că nu ştiu prea multe. Uneori fac şi eu acelaşi 
lucru, aşa că de ce m-aş plânge? 

De fapt, niciodată nu am crezut că FBl-ul - care este inima 
ATTF - ştie mai multe decât ne-a spus. Dar am fost convins, ca 
şi Kate, că ei ştiau că CIA lucra pe cont propriu. Dar au lăsat să 
treacă de la ei, la urma urmei, ne aflam în aceeaşi echipă, de 
partea îngerilor, şi toată lumea dorea ce este mai bine pentru 
ţară. Singura problemă se afla în definirea acelui bine. 

Vestea bună era că Koenig şi Nash nu se aflau în ţară. 

Oricum, în timpul unei scurte pauze din activitatea stupului de 
albine m-am uitat pe paginile tipărite obţinute de Kate. 

Am început cu articolul din New York Times din 11 martie 
1989, intitulat: „Aruncarea în aer a maşinii căpitanului de vas 
care a doborât un avion cu reacţie iranian”. Se referea la 
căpitanul navei Vincennes, dar cazul nu păruse edificator, cu 
singura deosebire că era un exemplu pentru ceea ce credeam 
noi că se întâmplă acum. 

Kate mi-a înmânat un articol din Associated Press, datat 16 
aprilie 1996, cu titlul: „Libia solicită un proces în legătură cu 
raidul aerian din 1986”. Am citit cu voce tare: 

— „Luni, Libia a cerut ca Statele Unite să predea piloţii şi pe 
cei aflaţi în spatele raidului aerian asupra Libiei de acum zece 
ani, iar liderul libian, Mu'ammar Gaddafi, a insistat ca Naţiunile 
Unite să preia cazul”. Am privit-o pe Kate şi i-am spus: Presupun 
că nu am predat pe nimeni, iar Gaddafi a devenit nerăbdător. 

— Citeşte mai departe, mi-a spus ea. 

— „ «Nu putem uita ce s-a întâmplat», a declarat Gaddafi la 
comemorarea atacului, când Libia a declarat că au fost răniţi 
peste o sută de civili, iar treizeci şi şapte au fost ucişi, printre 
care şi fiica adoptivă a lui Gaddafi. «Aceşti copii: sunt cumva 
animale, iar americanii oameni?» a întrebat Gaddafi într-un 
interviu acordat CNN printre ruinele casei sale bombardate, 
rămase pe loc şi după zece ani de la raid.” 


Am privit-o pe Kate. 

— Presupun că Asad Khalil a locuit în tabăra militară împreună 
cu familia lui Gaddafi. Adu-ţi aminte, conform datelor din 
dosarele noastre, este vorba de o problemă de familie, a zis 
Kate. 

— Aşa este. La data raidului aerian, am spus după un moment 
de gândire, Khalil trebuie să fi avut cincisprezece sau 
şaisprezece ani. Tatăl lui era deja mort şi probabil că a avut 
prieteni şi familia în tabăra militară. 

— Acum îi răzbună pe ei şi familia lui Gaddafi, a zis Kate, 
încuviinţând din cap. 

— Totul are sens pentru mine. M-am gândit din nou la ce-mi 
spunea mai devreme Gabe. Acum ştim care este motivaţia 
acţiunilor acestui tip Şi trebuie să-ţi spun... adică, nu sunt de 
acord cu acest ticălos, dar îl înţeleg. 

— Ştiu, a zis Kate. Khalil este chiar mai periculos decât am 
crezut noi, dacă este posibil aşa ceva. Citeşte mai departe. 

— „Gaddafi a spus că Libia organizează ceremonii în 
amintirea raidului Statelor Unite asupra capitalei libiene, Tripoli, 
şi asupra oraşului Benghazi. Raidurile aeriene au fost un răspuns 
cu aceeaşi monedă faţă de aruncarea în aer a discotecii La Belle 
din Berlin, pe data de 5 aprilie 1986, când a fost ucis un militar 
american. Cererile Libiei sunt o replică la insistenţele Statelor 
Unite ca statul libian să-i predea curţii de justiţie americane şi 
engleze pe cei doi bărbaţi acuzaţi de prăbuşirea zborului Pan 
Am Unu-Zero-Trei deasupra localităţii Lockerbie, din Scoţia, în 
1988, când au fost ucişi două sute şaptezeci de persoane.” Am 
pus articolul deoparte şi am spus: O răzbunare după alta; unde 
se opreşte, nimeni nu ştie. 

— Adevărat. Este un război fără sfârşit. Aceasta este doar 
încă o bătălie provocată de cea trecută şi care va duce la bătălia 
următoare. 

Era un gând demoralizant. Am mai trecut în revistă câteva 
articole şi am dat peste articole ulterioare despre incidentul cu 
căpitanul navei Vincennes. După cum am spus, nu exista o 
legătură directă cu Khalil, dar am observat o evoluţie 
interesantă a titlurilor; unul dintre ele, cel din New York Times, 
zicea: „Ancheta cu privire la existenţa unei bombe schimbă 
teoria implicării unui stat terorist”. Primul dintre articolele care 
au urmat arăta că ar fi posibil ca guvernul iranian să nu fie 


implicat deloc, şi nici vreo grupare extremistă. Că poate era 
vorba despre un excentric local sau poate era o simplă 
coincidenţă, ori o răzbunare personală, lăsând cetăţenii să se 
întrebe pe cine a deranjat căpitanul sau soţia acestuia la clubul 
ofiţerilor. Prostii. Era de necrezut cum Washingtonul născocea 
aceste poveşti ca să calmeze populaţia, ca oamenii să nu se 
agite împotriva iranienilor, irakienilor şi libienilor sau a altor ţări 
care chiar nu ne iubesc şi care îşi aţâţă propriii oameni chiar 
pentru incidente minore. 

S-ar putea să fie vorba aici de un fel de strategie 
nemaipomenită, dar nu cred. Peste o lună, Asad Khalil avea să 
fie descris ca un nemulţumit singular, supărat pe Statele Unite 
pentru că i-a pătat cu cerneală viza de intrare în ţară. Dacă nu 
credeţi că oamenii ştiu ce se face la Casa Albă sau în clădirea J. 
Edgar Hoover, la Pentagon sau la Langley, încercaţi la 
Departamentul de Stat - aceştia sunt cu totul în derivă, cu doar 
o vâslă în apă. Oricum, lăsând geopolitica la o parte, Asad Khalil 
era fie mort, fie plecat, fie se îndrepta spre următoarea victimă. 

— Ştii ceva despre echipajele din misiunea aceea? am 
întrebat-o pe Kate. 

— Nu. Dar nu este necesar să fim informaţi. Până acum, FBI-ul 
trebuie să-i fi protejat pe supraviețuitori. 

— Cred că ar fi trebuit să ne spună. La NYPD, detectivul care 
anchetează este informat şi răspunde pentru totul. 

— Nu-mi place să fiu persoana care aduce veşti rele, John, dar 
aici nu ne aflăm la NYPD, şi vei fi norocos dacă vei primi fie şi un 
telefon despre arestarea lui Khalil. 

Asta chiar că-mi plăcea. Mi-am stors creierii să găsesc 
modalităţi de a acţiona, dar singurul lucru care mi-a venit în 
minte a fost că Jack Koenig îmi era dator cu o favoare, deşi am 
fost în dezacord asupra acestui fapt simplu şi evident. Dar 
Koenig nu era prin preajmă, iar aici nu aveam nicio influenţă, şi 
nimeni altcineva nu-mi datora nimic. 

— Te-ai culcat cu vreun inspector care ar putea să ne facă o 
favoare? am întrebat-o pe Kate. 

— Nu în New York. 

— Dar la Washington? 

Ea a părut că se gândeşte la asta, numărând pe degete şi 
murmurând numere până a ajuns la şapte, apoi a zis: 

— Cred că am apelat la toate aceste favoruri. 


A râs apoi ca să-mi arate că doar glumea. 

Am mai răsfoit câteva articole care sosiseră dintr-o altă 
dimensiune. Nu sunt chiar sigur cum lucrează Internetul, dar se 
pare că îţi dă ceea ce ai cerut şi face ee i s-a spus, lucru care nu 
se prea poate spune despre mulţi oameni pe careţi cunosc. 

Am dat peste un articol din Boston Globe, care era informativ. 
Era datat 20 aprilie 1986. Era o cronologie a evenimentelor care 
duseseră la raidul aerian american. Primul semn al crizei a fost 
pe 7 ianuarie. Se preciza: „Preşedintele Reagan acuză Libia de 
agresiune armată împotriva Statelor Unite, cere sancţiuni 
economice împotriva Libiei şi cere tuturor americanilor să plece 
din acea ţară. Aliaţii occidentali refuză să se alăture boicotului. 
Statale Unite leagă Libia de un atac terorist palestinian, din 27 
decembrie 1985, asupra aeroporturilor din Roma şi Viena, unde 
au fost ucise douăzeci de persoane.” 

Am continuat să citesc: „Pe 11 ianuarie, aghiotantul 
colonelului Mu'ammar Gaddafi zice că Libia va încerca să-l 
asasineze pe Reagan dacă Statele Unite îi atacă. Gaddafi îl 
invită pe Reagan să-i facă o vizită, spunând că o întâlnire între 
ei ar putea schimba atitudinea lui Reagan.” 

Nu mi-aş fi pariat banii pe varianta asta. Am cercetat 
succesiunea evenimentelor şi am văzut un model clar de 
înfruntare între doi masculi feroce într-un context nenorocit: „13 
ianuarie, două avioane cu reacţie libiene s-au apropiat de un 
avion de supraveghere al Marinei Statelor Unite; 5 februarie, 
Libia acuză Statele Unite că a ajutat Israelul să localizeze şi să 
doboare un avion libian, jurăminte de răzbunare; 24 martie, 
avioane de război americane lovesc o bază libiană de rachete; 
25 martie, Forţele Aeriene ale SUA lovesc patru vedete de 
patrulare libiene; 28 martie, Gaddafi avertizează că bazele 
militare din Italia, Spania sau orice ţară care acordă ajutor Flotei 
a 6-a a Statelor Unite vor deveni ţinte ale răzbunării; 2 aprilie, o 
bombă explodează la bordul cursei TWA de pe ruta Roma - 
Atena, ucigând patru persoane - grupul palestinian declară că a 
fost o răzbunare pentru raidul aerian al Statelor Unite asupra 
Libiei; 5 aprilie, o bombă explodează într-o discotecă din Berlin, 
ucigând doi soldaţi americani; 7 aprilie, ambasadorul SUA în 
Germania de Vest declară că Statele Unite deţin probe clare ale 
implicării Libiei în explozia de la discotecă...” Am parcurs toată 
pagina ce cuprindea restul evenimentelor care au culminat cu 


cel de pe 15 aprilie 1986. Nimeni nu ar putea spune că a rămas 
surprins de acel bombardament, având în vedere personalităţile 
implicate şi, aşa cum am spune astăzi în mai onorabila Americă, 
de neînțelegerile provocate de regretabile stereotipuri, culturale 
şi politice. Şi după cum merg lucrurile, în câţiva ani, majoritatea 
populaţiei din Orientul Mijlociu se va stabili în Brooklyn. 

Am luat ultima ştire de pe masa mea de lucru şi am citit-o. 

— Hei, iată ceva interesant, i-am spus lui Kate. Ai văzut 
interviul luat de Associated Press, în acel aprilie 1986, doamnei 
Gaddafi? 

— Nu cred. 

— „Soţia liderului libian Mu'ammar Gaddafi, care a declarat că 
fiica ei adoptivă, Hana, în vârstă de un an şi jumătate, a fost 
ucisă în acel raid aerian, a vorbit reporterilor pentru prima dată 
după atac. Stând în faţa casei sale în ruine, din tabăra lui 
Gaddafi de la Tripoli, tonul său a fost tăios şi sfidător. Safia 
Gaddafi a spus că va considera pentru totdeauna Statele Unite 
ca pe propriul inamic, «în afară de cazul în care Reagan 
primeşte pedeapsa cu moartea».” 

— Este neobişnuit pentru o musulmană dintr-o ţară 
fundamentalistă să apară în public, a comentat Kate. 

— Păi, dacă propria ta casă sare în aer şi tu va trebui să apari 
în public. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Eşti foarte isteţ. 

— Mulţumesc. Am revenit la articol şi am citit cu voce tare: 
„Ea a declarat: «Dacă aş găsi vreodată pilotul american care a 
aruncat bomba asupra casei mele, l-aş ucide chiar eu»”. Deci, 
asta este, i-am zis lui Kate. Aceşti oameni nu ascund nimic. 
Problema este că noi luăm declaraţia ca retorică, iar ei, textual, 
după cum au aflat colonelul Hambrecht şi generalul Wayciliff. 

Ea a confirmat dând din cap. 

— Nu pot să cred că ştabii de la Washington nu ştiau că asta 
se va întâmpla sau că s-a şi întâmplat, am adăugat eu. 

Ea nu mi-a răspuns. 

Am continuat să citesc: 

— „In ce-l priveşte pe soţul ei, el nu este un terorist, ne-a 
explicat ea, deoarece, dacă ar fi fost, «nu aş fi avut copii cu 
el»”. Teroriştii pot fi taţi buni, am comentat eu. Este o declaraţie 
sexistă. 

— Nu poţi să citeşti doar afurisitul ăsta de articol fără să faci 


remarce stupide? a replicat Kate. 

— Da, doamnă. „Oficialii din Libia declară că doi dintre fiii lui 
Gaddafi au fost răniţi în bombardament, unul dintre ei fiind încă 
în spital. Safia Gaddafi declară «Unii dintre copiii mei sunt răniţi, 
alţii speriaţi. Poate s-au ales cu traume psihice».” 

— Poate şi alţi copii au traume psihice, a zis Kate. 

— Aici nu este vorba de „poate”. Cred că avem dovada cum s- 
a dereglat la cap micul Asad Khalil. 

— Şi eu cred asta. 

Amândoi am încremenit pe scaune, analizând ştirile vechi, 
întotdeauna este bine să ştii de ce - acum şi noi ştiam de ce. 
Mai ştiam şi cine, ce, unde şi când - Khalil, misiune de 
asasinare, în America, acum. Totuşi, nu ştiam cu precizie unde 
se afla el, şi unde va mai lovi. Dar eram destul de aproape şi, 
pentru prima dată, am fost convins că vom pune mâna pe 
ticălos. 

— Dacă nu a plecat din ţară, i-am zis lui Kate, al nostru este. 

Ea nu a comentat remarca mea optimistă, dar, având în 
vedere trecutul lui Asad Khalil, şi eu aveam unele dubii. 

M-am gândit din nou la declaraţiile doamnei Gaddafi şi la 
presupusa relaţie dintre familiile Gaddafi şi Khalil, care poate să 
fi fost mai strânsă decât ştia doamna Gaddafi. M-am gândit şi la 
teoria că Mu'ammar a ordonat uciderea, la Paris, a căpitanului 
Khalil, cu mult timp în urmă, şi că Asad, cu siguranţă, nu ştia 
asta şi nu bănuia nimic. M-am întrebat şi dacă micul Asad a ştiut 
că unchiul Mu'ammar se furişa noaptea din cortul lui şi mergea 
tiptil prin nisip până la cortul mamei sale. Am avut un profesor 
de colegiu care ne-a spus odată că majoritatea principalelor 
evenimente istorice mondiale au fost influențate de sex, 
căsătorie şi ilegalităţi. Ştiam că este adevărat şi că se aplica 
propriei mele istorii - atunci de ce nu s-ar aplica şi întregii lumi? 

Am încercat să-mi imaginez elita din Libia, care probabil că nu 
diferă cu mult de alte autocraţii minore, unde intrigile de la 
Curte, zvonurile de palat şi jocurile puterii se află la ordinea zilei. 

— Crezi că Asad Khalil şi-a pierdut membrii familiei în atacul 
acela? am întrebat-o pe Kate. 

— Dacă informaţiile noastre despre relaţiile dintre familia lui 
Khalil şi a lui Gaddafi sunt corecte, atunci putem presupune că 
şi familia Khalil se afla în tabăra aceea - Al Azziziyah, unde, 
după spusele doamnei Hambrecht, au aruncat bombe patru 


aeronave americane. Probabil că Asad i-a ucis pe doi dintre cei 
care au bombardat Al Azziziyah. Poate a făcut asta ca să-l 
răzbune pe Gaddafi, dar, da, cred că el şi familia lui s-au aflat 
acolo şi că el a suferit o pierdere personală. 

— Aşa cred şi eu. 

Am încercat să mi-l imaginez pe acest tip, Asad Khalil, aruncat 
din pat la o oră timpurie, speriat de moarte în timp ce lumea din 
jurul lui se năruia. Probabil că văzuse multe cadavre şi rămăşiţe 
de cadavre. Am presupus că şi-a pierdut toţi membrii familiei şi 
am încercat să-mi imaginez starea lui de spirit - teamă, şoc, 
poate vina de a fi supravieţuit, apoi, în cele din urmă, mânia. 
Într-un anumit moment a hotărât să se răzbune. Şi avea şi 
motive - ca victimă şi ca parte a elitei. Serviciul de Informaţii din 
Libia trebuie să se fi năpustit asupra acestui băiat ca şi cum ar fi 
fost un nou profet. Asad Khalil însuşi... a purtat această 
ranchiună toată viaţa, iar începând de sâmbătă, îşi trăia visul. 
Visul lui, coşmarul nostru. 

— La ce te gândeşti? 

— La Khalil. Cum a ajuns de acolo aici. Toată viaţa a visat cum 
să ajungă în America, iar noi n-am ştiut, deşi ar fi trebuit. Şi nu a 
venit aici ca să înceapă o viaţă nouă, să conducă un taxi sau ca 
să scape de persecuție şi de mizerie. El nu este persoana din 
visurile Emmei Lazarus. 

— Cu siguranţă că nu. 

— lar ca el sunt mulţi pe aici. 

— E drept. 

Am rămas deci mai departe pe locurile noastre, aşa cum ni s- 
a spus, dar eu nu sunt bun să stau pe scaun, să citesc şi să 
răspund la apeluri telefonice tâmpite. Voiam să o sun pe Beth, 
dar situaţia cu colega de vizavi se schimbase, aşa că i-am 
trimis prin e-mail domnişoarei Penrose următoarele: Wu pot 
vorbi acum - Veşti mari la caz - Poate ies din oraş în această 
după-amiază - Mulţumesc pentru sărut. 

Am ezitat în faţa tastaturii. Deci, în concluzie... Nu, nu era 
bine. În cele din urmă am scris: Trebuie să vorbim - Te voi suna 
curând. 

Am ezitat din nou, apoi am trimis mesajul. „Trebuie să 
vorbim”, bineînţeles, spunea tot dacă te gândeai. Vorbe de 
îndrăgostiţi, după opinia nevestei mele. John, trebuie să vorbim, 
adică, du-te dracului. 


— Cui i-ai trimise mesajul? m-a întrebat Kate. 

— Lui Beth Penrose. 

Tăcere. 

— Sper că nu ai folosit e-mailul ca să-i spui... 

— Oh... nu... 

— Este prea dur. 

— Dar faxul? 

— Trebuie să-i spui personal. 

— Personal? Eu nu am timp nici măcar să vorbesc cu mine 
personal. 

— Păi... ai putea să o suni. Eu plec. 

— Nu. Mă voi ocupa de asta mai târziu. 

— Poate că nu vrei să o suni. Inţeleg. 

Am simţit cum mă apucă durerea de cap. 

— Vorbesc serios. Înţeleg dacă te-ai răzgândit. 

Oare de ce nu credeam aşa ceva? 

— Ce s-a întâmplat noaptea trecută nu te obligă în niciun fel. 
Amândoi suntem adulţi. Deci, să ne temperăm un timp şi să o 
luăm mai încet. Pas cu pas... 

— Incă nu te-ai debarasat de clişeu? 

— Du-te naibii. 

S-a ridicat şi a plecat. 

Ar fi trebuit să sar în picioare şi să mă iau după ea, dar cred 
că atrăsesem deja atenţia colegilor noştri, aşa că doar am 
zâmbit şi am fluierat „God Bless America”, în timp ce membrii 
din Liga Anti-Sex a ATTF trimiteau mesaje prin e-mail marelui 
bos despre un posibil delict sexual în desfăşurare. ă 

Asta mi-a adus aminte că aveam nevoie de chiloţi curaţi. In 
apropiere se afla un magazin cu articole pentru bărbaţi, unde 
am plănuit să fac o oprire mai târziu. Aveam de gând să o las pe 
Kate să-mi aleagă o cămaşă şi o cravată. 

Oricum, trebuia să revin asupra celui mai căutat terorist din 
America. Mi-am verificat mesajele pe e-mail şi am văzut unul de 
la secţia antiteroristă din D.C. notat URGENT. Era adresat doar 
persoanelor din Centrul de Comandă. Am citit pe ecranul 
computerului: Forțele Aeriene ne informează că ar putea fi dificil 
de identificat piloții care au zburat în misiunea aceea. Există 
date despre escadrile în general şi despre unitățile mari, dar 
subunitățile mici necesită cercetări ulterioare. 

Am reflectat la asta. Părea adevărat, dar fusesem atât de 


paranoic până acum, încât nu am crezut în acest răspuns. 

Am citit restul comunicatului: Am transmis Forțelor Aeriene 
conținutul convorbirii telefonice dintre Rose Hambrecht şi un 
detectiv din New York, adică, patru avioane F-111 din misiunea 
Al Azziziyah, opt oameni în echipaje. Generalul Waycliff ucis 
etc., vedeți comunicarea anterioară. Personal din Forțele 
Aeriene şi un ofițer de la arhivă caută numele celor de mai sus. 
Doamna Hambrecht a fost contactată prin telefon, dar nu va 
divulga numele pe această cale. Un general cu escortă a fost 
trimis de la Baza Forțelor Aeriene Wright-Patterson, Dayton, 
Ohio, acasă la doamna Hambrecht, Ann Arbor. Doamna 
Hambrecht spune că le va dezvălui numele, personal, după ce 
vede documentele de identitate etc. Vă vom tine la curent. 

Am scos mesajul pe imprimantă, am încercuit cu roşu 
cuvântul URGENT şi am aruncat foaia pe masa lui Kate. 

M-am gândit la toată situaţia. Mai întâi, doamna H. a fost dură 
şi nici amenințările prin telefon, nici rugăminţile sau linguşelile 
nu au convins-o să facă ceea ce i se spusese să nu facă atunci 
când devenise soţie de militar cu mult timp în urmă. 

Apoi mi-am dat seama că, culmea ironiei, protecţia instituită 
pentru a proteja de represalii pe acei piloţi era aceeaşi care ne 
împiedicase pe noi să înţelegem ce se întâmplă, iar acum nu ne 
permitea să-i protejăm. 

De asemenea, era evident că la un moment dat protecţia 
aceea fusese străpunsă. Aşa se explică faptul că Asad Khalil 
avea o listă de nume, iar noi nu. Dar care erau aceste nume? 
Doar cele ale piloților din misiunea asupra Al Azziziyah? 
Probabil. Pe băieţii aceia voia el să-i lichideze. Avea el toate cele 
opt nume? Probabil. 

Am recapitulat totul în minte - opt oameni, unul ucis în Golf, 
unul în Anglia, unul omorât împreună cu soţia lui în propria lor 
casă de pe Colina Capitoliului, nici mai mult, nici mai puţin. 
Unul, conform spuselor doamnei Hambrecht, foarte bolnav. Mai 
rămâneau, probabil, patru victime - cinci, dacă individul bolnav 
nu murea înainte de a-l găsi Khalil. Dar nu aveam nicio îndoială, 
după cum am mai spus, că unii dintre ei erau deja morţi. Poate 
chiar toţi, inclusiv persoanele din preajma lor care s-au aflat la 
timpul nepotrivit în locul nepotrivit, cum au fost doamna 
Wayciliff şi menajera lor. 

Este puţin tulburător când propria ta ţară devine linie de front. 


Nu mă rog prea des şi niciodată pentru mine, dar m-am rugat 
pentru băieţii aceia şi pentru familiile lor. Pentru cei morţi, 
pentru cei posibil morţi şi pentru cei care vor muri în curând. 

După care, mi-a venit o idee strălucită, m-am uitat în carnetul 
meu de telefoane şi am format un număr. 


45 


Avionul Lear cu reacţie îşi continua ascensiunea deasupra 
oraşului Colorado Springs. Asad Khalil se mută la babordul 
aeronavei şi se aşeză pe ultimul loc. Privi afară la piscurile 
munţilor, în timp ce avionul zbura spre nord. | se părea că 
depăşiseră deja cel mai înalt pisc şi totuşi avionul continua să 
urce. Acum putea vedea zona întinsă, luminată a oraşului 
Denver. 

Se gândi la posibilitatea ca piloţii să fi fost avertizaţi prin radio 
şi că vor invoca o problemă mecanică pentru a ateriza pe un 
aeroport izolat, unde îl vor aştepta autorităţile. Exista o cale 
rapidă şi simplă de a afla adevărul. 

Se ridică şi se duse în carlingă. Uşa despărţitoare era încă 
deschisă şi el rămase în spatele piloților. 

— Avem probleme? întrebă el. 

— Nu, domnule, răspunse căpitanul Fiske, privind peste umăr. 
Totul este în ordine. 

Khalil îi studie cu atenţie pe cei doi piloţi. Totdeauna îşi dădea 
seama dacă era minţit sau dacă cineva era neliniştit, indiferent 
cât de bun actor se credea persoana respectivă. Se părea că 
nimic din comportamentul piloților nu trăda o problemă, deşi şi- 
ar fi dorit să-i poată privi în ochi. 

— Începem virajul spre vest, spuse căpitanul Fiske, peste 
munţi. Ne va întâmpina cu o uşoară turbulenţă, domnule 
Perleman, aşa că ar fi bine să vă întoarceţi la locul 
dumneavoastră. 

Khalil reveni la locul lui şi se aşeză. Semnalul pentru legarea 
centurilor de siguranţă, pe care căpitanul nu-l folosise mai 
înainte, se auzi ca un sunet de clopotel. 

Avionul se înclină spre stânga, apoi continuă să urce. După 
câteva minute, aeronava începu să se lupte cu curenţii de aer. 
Khalil şi dădu seama că ascensiunea continua, botul avionului 
fiind ridicat în sus într-un unghi ascuţit. 

Vocea pilotului se auzi pe interfon: 

— Acum am primit aprobarea pentru San Diego, zise el. 
Timpul de zbor va fi de o oră şi cincizeci de minute, ceea ce 
înseamnă, că vom fi la sol aproximativ la şase şi cincisprezece 
minute a.m., ora Californiei. Adică cu o oră mai devreme faţă de 


Ora Munţilor, domnule. 

— Mulţumesc. Cred că am înţeles acum decalajul orar. 

— Da, domnule. 

De fapt, gândi Khalil, călătorise încă de la Paris o dată cu 
soarele, iar schimbările de fus orar îi dăduseră câteva ore în 
plus, deşi nu avea neapărat nevoie de ele. Următoarea 
schimbare de oră avea să-l treacă peste International Date 
Linet, peste Oceanul Pacific, şi după cum spusese Malik: „Când 
vei traversa linia aceea, căpitanul te va anunţa, iar Mecca va fi 
la vest, nu la est. Vei începe rugăciunea cu faţa la est, apoi o vei 
termina cu faţa la vest. Dumnezeu te va auzi cu ambele urechi, 
iar tu vei ajunge în siguranţă acasă.” 

Khalil se lăsă pe spate în scaunul de piele, iar gândurile lui se 
mutară de la Malik la Boris. Îşi dădu seama că, în aceste ultime 
zile, Boris fusese prezent în gândurile sale mai mult decât Malik. 
Boris fusese primul lui ofiţer de instrucţie cu privire la America şi 
la obiceiurile americanilor, deci era firesc ca acum Khalil să se 
gândească mai mult la Boris decât la ceilalţi care îi antrenaseră 
mintea, trupul şi sufletul pentru această misiune. Boris îl 
pregătise să înţeleagă cultura decadentă în care se afla Asad 
acum, deşi Boris nu considera întotdeauna cultura americană 
atât de decadentă. 

Boris îi spusese: „în America există de fapt multe culturi, de la 
cele mai elevate la cele mai reduse. De asemenea, există mulţi 
oameni ca şi tine, Asad, care cred cu adevărat în Dumnezeu, dar 
sunt şi oameni care cred doar în plăceri, bani şi sex. Există 
patrioţi, ca şi oameni neloiali guvernului. Oameni cinstiţi şi hoţi. 
Americanul mijlociu este mult mai cinstit decât libienii hoţi cu 
care am avut de-a face, în ciuda dragostei lor pentru Allah. Nu-i 
subestima pe americani - i-au subestimat englezii, francezii, 
comandanții supremi japonezi, Adolf Hitler şi fostul meu guvern. 
Imperiul englez şi francez au dispărut, ca şi Adolf Hitler, imperiul 
japonez şi cel sovietic. Americanii sunt încă pe poziţii.” 

Khalil îşi aminti că răspunsese: „Următorul secol va fi al 
islamului”. _ 

Boris râsese şi spusese: „Vrei să spui peste o mie de ani. |ţi 
spun eu ce vă va veni vouă de hac - femeile voastre. Ele nu vor 


18 0 linie teoretică ce urmează cu aproximaţie cel de-al 180-lea meridian, 
regiunile de la est de ea fiind cu o zi calendaristică în urma celor din vest (n. 
tr.). 


mai fi multă vreme de acord cu prostiile voastre. Sclavii se vor 
întoarce împotriva stăpânilor lor. Am văzut lucrul ăsta în ţara 
mea. Intr-o zi, femeile voastre se vor sătura să mai poarte 
văluri, să fie bătute, să fie ucise pentru că s-au culcat cu un 
bărbat, să stea acasă irosindu-şi viaţa. Când va veni această zi, 
oamenii ca tine şi ca afurisiţii tăi de preoţi musulmani vor trebui 
să fie pregătiţi să negocieze.” 

„Dacă ai fi musulman, aceasta ar fi o blasfemie şi ar trebui să 
te ucid pe loc.” 

La care Boris replicase „Yob vas”, apoi îşi înfipsese pumnul în 
plexul solar al lui Khalil şi plecase, lăsându-l pe acesta îndoit de 
durere, sufocându-se din lipsă de aer. 

Khalil îşi reaminti că niciunul dintre ei nu mai vorbise despre 
acest incident, dar amândoi ştiau că Boris era deja un om mort, 
deci incidentul era soluţionat; situaţia era echivalentă cu cea a 
unui prizonier condamnat la moarte care îl scuipă în ochi pe 
bărbatul care îi va lua capul. 

Aeronava continua să urce, încă scuturată de curenţii de aer. 
Khalil privi în jos şi văzu piscurile munţilor acoperite de zăpadă 
luminate de lună, dar văile rămâneau întunecate. 

Din nou se lăsă pe spate în scaun şi se gândi la Boris. Acesta, 
lăsând la o parte blasfemiile lui, aroganţa şi apetitul pentru 
băutură, se dovedise un profesor bun. Boris cunoştea America şi 
pe americani. Cunoştinţele acestuia, descoperise odată Khalil, 
nu fuseseră în totalitate acumulate în perioada în care locuise în 
America; Boris, de fapt, se pregătise într-o tabără secretă de 
antrenament, o bază a KGB-ului, numită Şcoala Bunelor Maniere 
a doamnei Ivanova, unde spionii ruşi învăţaseră să devină 
americani. 

Boris pomenise odată despre acest secret, într-un moment de 
beţie, bineînţeles, şi îi spusese că acesta era unul dintre ultimele 
secrete majore care nu fuseseră niciodată dezvăluite de către 
KGB după prăbuşirea Uniunii Sovietice. Şi americanii, conform 
spuselor lui Boris, doreau ca acest secret să fie îngropat pentru 
totdeauna. Khalil nu ştia la ce se referea Boris, iar rusul nu mai 
vorbise despre asta, chiar după ce el insistase foarte mult. 

Oricum, în perioada aceea de pregătire, Boris pretinsese că 
ajunsese să înţeleagă sufletul şi psihicul americanilor mai bine 
decât orice învățase trăind în America. De fapt, Boris spusese 
cândva: „Sunt momente în care cred că sunt american. Imi 


amintesc că am fost odată la un meci de baseball în Baltimore 
şi, când s-a cântat imnul, m-am ridicat în picioare şi am simţit că 
îmi dau lacrimile. Bineînţeles, adăugase el, am aceleaşi emoţii şi 
când se cântă Internaționala. Zâmbise şi adăugase: Poate am 
dobândit o personalitate multiplă.” 

Khalil îşi aminti că îi răspunsese: „Atâta vreme cât nu 
dobândeşti o loialitate multiplă, poţi fi mai fericit şi mai 
sănătos”. 

Interfonul pârâi, alungându-i gândurile despre Boris. 

— Domnule Perleman, spuse căpitanul Fiske. Vă cer scuze 
pentru turbulenţă, dar este tipică pentru zona muntoasă. 

Khalil se întrebă de ce îşi cerea scuze pilotul pentru ceva 
controlat de Dumnezeu, nu de el. 

— În aproape douăzeci de minute, continuă căpitanul Fiske, 
atmosfera se va calma. Conform planului de zbor, vom traversa 
Colorado pe la sud-vest, apoi vom zbura peste ceea ce este 
cunoscut ca Cele Patru Colţuri - locul în care se întâlnesc 
graniţele statelor Colorado, New Mexico, Arizona şi Utah. Apoi 
vom continua drumul spre sud-vest şi vom traversa nordul 
Arizonei. Din păcate, nu veţi putea vedea prea multe după ce 
apune luna, dar veţi reuşi să vedeţi deşertul şi platourile înalte. 

Khalil văzuse atâta deşert la viaţa lui cât cei doi oameni la un 
loc. 

Ridică receptorul interfonului şi răspunse: 

— Vă rog să-mi spuneţi când trecem peste Marele Canion. 

— Da, domnule. Aşteptaţi un moment... okay, în patruzeci de 
minute vom trece la aproximativ optzeci şi doi de kilometri sud 
de South Rim. Veţi avea în partea dreaptă o vedere de 
ansamblu a Canionului, şi dincolo de el se va vedea platoul înalt. 
Dar mi-e teamă că nu va fi o imagine prea clară de la această 
altitudine. 

Khalil nu era deloc interesat să vadă Marele Canion. Voise 
doar să se asigure că va fi trezit în eventualitatea că ar adormi. 

— Mulţumesc, spuse el. Să nu ezitaţi să mă treziţi când ne 
vom apropia de Canion. 

— Da, domnule. 

Khalil lăsă scaunul pe spate şi închise ochii. Se gândi din nou 
la colonelul Callum şi fu convins că luase decizia corectă 
lăsându-l pe Îngerul Morţii să se ocupe de ucigaş. Se gândi şi la 
următoarea lui vizită la locotenentul Wiggins. La Tripoli i se 


spusese că locotenentul călătorea mult şi îşi schimba adresa, 
spre deosebire de colegii lui cu o viaţă aşezată, previzibilă, pe 
care îi omorâse deja. Din acest motiv, şi pentru că Wiggins 
încheia lista, cineva din California îl va ajuta. Khalil nu avea 
nevoie de ajutor, dar această parte a misiunii era cea mai 
critică, cea mai periculoasă şi, de asemenea, după cum lumea 
va afla în curând, cea mai importantă. 

Khalil simţi cum îl cuprinde somnul şi îl visă din nou pe 
bărbatul care îl urmărea. Era un vis confuz, în care atât el, cât şi 
bărbatul acela zburau prin deşert. Khalil se afla în frunte, iar 
bărbatul în urma lui, dar la depărtare - şi zburând deasupra lor 
se afla Ingerul Morţii pe care îl văzuse în oaza Kufra. Ingerul, i se 
păru lui, se gândea pe care bărbat să îl atingă şi să-l doboare. 

Acest vis se schimbă apoi în altul în care el şi tânăra pilot 
zburau goi, mână în mână, căutând un acoperiş pe care să se 
aşeze şi să se dedea plăcerilor carnale. Fiecare clădire pe care o 
vedeau dedesubt fusese distrusă de o bombă. 

Interfonul pârâi, iar Khalil se trezi, tresărind, cu faţa 
transpirată şi excitat. 

— În partea dreaptă se vede Marele Canion, domnule 
Perleman, spuse pilotul. 

Khalil inspiră adânc, îşi drese glasul şi spuse în interfon: 

— Mulţumesc. _ 

Se ridică şi se duse la toaletă. In timp ce se spăla pe faţă şi pe 
mâini, visul continua să-i stăruie în minte. 

Reveni la locul lui şi privi pe geam. Luna aproape dispăruse la 
orizont, iar pământul de dedesubt era cufundat în întuneric. 

Ridică receptorul telefonului şi formă un număr din memorie. 
Răspunse o voce de bărbat. 

— Alo? 

— Aici Perleman, zise Khalil. Îmi pare rău că v-am trezit. 

— Aici Tannembaum, replică bărbatul. Nu-i nimic. Dorm 
singur. 

— Bine. Am sunat să văd dacă facem afaceri împreună. 

— Climatul de afaceri de aici este bun, răspunse acesta. 

— Şi unde se află concurenţii noştri? 

— Nu sunt nicăieri. 

Datele problemei s-au schimbat complet, trase Khalil 
concluzia. 

— Aştept cu nerăbdare întâlnirea noastră, zise el. 


— Conform planului. 

Khalil puse jos receptorul, inspiră adânc, apoi ridică interfonul. 

— Da, domnule Perleman, zise căpitanul. 

— După apelul meu telefonic este necesară o altă schimbare 
în plan, zise Khalil. 

— Da, domnule. 

Boris îi spusese lui Khalil: „Domnul Perleman nu ar trebui să-şi 
ceară prea mult scuze când schimbă întruna planurile de zbor. 
Domnul Perleman este evreu şi plăteşte bani buni, iar pentru 
asta doreşte să fie servit cum se cuvine. Afacerile sunt pe primul 
plan - iar neplăcerile făcute celorlalţi nu trebuie să îl privească.” 

— Trebuie să merg acum la Santa Monica, îi zise Khalil 
pilotului. Presupun că nu este o problemă. 

— Nu, domnule, răspunse pilotul. Nu este o diferenţă mare în 
timpul de zbor faţă de poziţia noastră de acum. 

Khalil ştia deja asta. 

— Bine. 

— La această oră, continuă căpitanul Fiske, nu vom avea nicio 
problemă cu controlul traficului aerian. 

— Cât mai avem până la Santa Monica? 

— Chiar acum stabilesc coordonatele, domnule... Okay, timpul 
de zbor va fi de aproape patruzeci de minute şi vom ajunge în 
apropierea aeroportului municipal înjur de ora şase a.m. Ar 
trebui să încetinim pe parcurs ca să fim siguri că aterizăm după 
ora şase, din cauza zgomotului sirenelor. 

— Inţeleg. 

Douăzeci de minute mai târziu, avionul Lear începea 
coborârea, iar Khalil văzu un lanţ de munţi puţin înalţi în lumina 
palidă a soarelui ce răsărea din spatele lor. 

— Incepem coborârea, domnule, se auzi în interfon vocea 
căpitanului Fiske, aşa că ar fi bine să vă legaţi centura de 
siguranţă, în faţa noastră se află munţii San Bernardino. De 
asemenea, se văd luminile din capătul de est al oraşului Los 
Angeles. Aeroportul Santa Monica se află în faţă, la stânga 
noastră, aproape de locul în care coasta întâlneşte oceanul. 
Vom ateriza în zece minute. 

Khalil nu răspunse. Simţi cum avionul coboară în viteză, iar 
dedesubt apărură panglicile enorme ale autostrăzilor luminate şi 
ale drumurilor. 

Işi potrivi ceasul după ora Californiei, care era acum 5:55 a.m. 


Îl auzi pe pilot vorbind în aparatul de emisie, dar nu auzi ce se 
vorbeşte, deoarece piloţii primeau mesajul în căşti. Pe timpul 
zborului de la New York, piloţii nu folosiră întotdeauna căştile, 
astfel că Asad reuşise din când în când să audă comunicările 
prin radio. Nu era suspicios în legătură cu căştile, dar nu avea 
nicio importanţă în cazul în care apăreau mici modificări. 

Acest zbor fusese planificat la Tripoli în aşa fel încât 
schimbarea destinaţiei, anunţată după trecerea peste Marele 
Canion, să-l aducă în Santa Monica nu mai târziu - sau chiar cu 
câteva minute mai devreme decât va ateriza el în Santa Monica 
şi nu mai devreme decât permitea zgomotul sirenelor. Dacă ei îl 
aşteptau în San Diego şi vor descoperi că se ducea la Santa 
Monica, atunci aveau la dispoziţie mai puţin de patruzeci de 
minute să-i întindă o cursă acolo. Dacă vor avea nevoie de mai 
mult timp pentru asta, pilotul îl va informa despre o mică 
întârziere iar Asad Khalil va cere o altă schimbare a planului de 
zbor, de data asta ţinând un pistol la ceafa pilotului. Aeroportul 
ales va fi unul mic, dezafectat din munţii San Bernardino, la doar 
câteva minute de zbor de lotul unde se găseau acum. 
Autorităţile vor afla în curând de partea cui era avantajul - Asad 
Khalil, aflat într-un avion cu reacţie, înarmat cu un pistol. 

Zburară peste ocean, apoi reveniră spre coastă, continuând 
coborârea. 

Aştepta să se anunţe o întârziere în aterizare, dar auzi cum 
este lăsat trenul de aterizare. Luminile de aterizare clipeau în 
vârfurile aripilor şi luminau prin hublouri în interiorul cabinei. 

Toate acele schimbări în planurile de zbor, o ştia bine, nu îi 
dădeau siguranţa că va fi în afară de orice pericol la sol. Dar 
cum exista posibilitatea să schimbe destinaţia după voinţa lui, 
se hotărâse să procedeze aşa, dacă nu pentru alt motiv decât ca 
să le facă viaţa grea americanilor dacă încercau să-i întindă o 
cursă. _ 

Malik îi prezentase două filme interesante. In primul, dat cu 
încetinitorul, un leu se afla în plină urmărire a unei gazele. 
Gazela o luase la stânga, iar Malik spusese: „Observă că leul nu 
o ia şi el la stânga ca să prindă prada. Leul ştie că gazela îşi 
poate schimba repede direcţia la dreapta şi el va rata ţinta. Leul 
va schimba direcţia doar sub acelaşi unghi ca şi prada, 
continuând să alerge înainte. El nu poate fi păcălit, el ştie că 
viteza lui o va întrece pe a gazelei, atâta timp cât el fixează cu 


privirea picioarele din spate ale animalului.” Filmul se terminase 
cu leul sărind pe coapsele gazelei, care se prăbuşise sub 
greutatea urmăritorului ei, aşteptându-şi liniştită moartea. 

Următorul film arăta un leu urmărit peste o câmpie înierbată 
de un Land Rover în care se aflau doi bărbaţi şi două femei. 
Oamenii din vehicul, după cum spunea povestitorul, încercau să 
se apropie suficient pentru a-l săgeta cu un tranchilizant şi a-l 
imobiliza în scop ştiinţific. 

Şi acest film fusese rulat cu încetinitorul, iar Khalil observase 
că, mai întâi, leul încerca să mărească viteza ca să se distanţeze 
de vehicul, dar fiindcă obosea, a schimbat direcţia spre dreapta, 
iar vehiculul a făcut şi el la dreapta, dar într-un unghi mai 
ascuţit, ca să intercepteze leul. Dar acesta, aflat acum în poziţia 
gazelei, a ştiut din instinct şi experienţă ce va face vehiculul şi 
brusc a cotit la stânga, iar vehiculul a rămas mult în dreapta 
faţă de leul care se depărta. Filmul se sfârşise, iar Khalil nu a 
aflat niciodată dacă leul scăpase. 

Malik îi spusese: „Leul, când el este cel care vânează, nu 
scapă prada din ochi. Leul, ca vânat, se bazează pe cunoştinţele 
şi instinctele sale de vânător ca să-şi înşele urmăritorii. Vor fi 
momente în care va trebui să schimbi direcţia ca să-i eviţi pe 
urmăritori, şi momente în care o schimbare fără rost a direcţiei 
va permite prăzii tale să scape. Cea mai rea schimbare de 
direcţie este cea care te duce direct în cursă. Asigură-te că ştii 
când să schimbi direcţia, când să măreşti viteza şi când să 
încetineşti dacă simţi un pericol. De asemenea, să ştii când să te 
opreşti şi să te contopeşti cu tufişul. O gazelă care a scăpat de 
un leu se va întoarce repede la păscutul ei. Gazela este fericită 
să-şi umple stomacul cu iarbă şi să nu se epuizeze. Leul încă îi 
doreşte carnea şi va aştepta ca gazela să devină tot mai grasă 
şi mai greoaie.” 

Avionul cu reacţie zbură pe pistă, iar Khalil se uită pe hublou 
în timp ce aeronava ateriza pe banda de beton. 

Avionul se opri, apoi ieşi pe calea de rulare. Câteva minute 
mai târziu ajunse lângă rampa Aviației Auxiliare. 

Khalil se uită atent prin geamul cabinei, apoi se ridică, îşi luă 
geanta, se duse în partea din faţă a avionului şi îngenunche în 
spatele piloților. Privi în faţă prin geamul carlingii şi văzu un 
bărbat cu două bastoane luminoase în mâini care dirija avionul 
în zona de parcare aflată chiar în faţa clădirii auxiliare. 


Căpitanul Fiske opri motoarele şi i se adresă pasagerului: 

— Am ajuns, domnule Perleman. Aveţi nevoie de o maşină să 
ajungeţi undeva? 

— Nu. Sunt aşteptat. 

Deşi nu ştiu de cine. Khalil continua să cerceteze locul cu 
privirea. 

Copilotul, Sanford, îşi desfăcu hamurile, se ridică şi se 
strecură pe lângă pasagerul lor, cerându-şi scuze. 

Sanford deschise uşa cabinei şi o briză uşoară pătrunse în 
aeronavă. Copilotul cobori din avion, iar Asad Khalil îl urmă, 
pregătit să-şi ia rămas-bun sau să-l împuşte în cap pe individ, în 
funcţie de ce se putea întâmpla în următoarele câteva secunde. 

Căpitanul Fiske cobori şi el din avion şi li se alătură celor doi 
în aerul rece al dimineţii. 

— Trebuie să-mi întâlnesc colegul în cafenea, spuse Khalil. 

— Da, domnule. Ultima dată când am fost aici, în clădire 
exista o cafenea, răspunse căpitanul Fiske. Ar trebui să fie deja 
deschisă. 

Privirea lui Khalil se îndreptă spre hangare şi spre clădirea de 
întreţinere, care se aflau încă în umbră. 

— Acolo, domnule, spuse căpitanul. In clădirea aceea cu 
multe geamuri. 

— Da, o văd. Voi fi dus cu maşina până la Burbank. Cât timp 
durează? 

Amândoi piloţii analizară întrebarea, apoi, Terry Sanford 
răspunse: 

— Păi, aeroportul Burbank se află doar la douăzeci de 
kilometri spre nord, deci nu ar trebui să vă ia prea mult timp la 
ora asta. Poate douăzeci, treizeci de minute. 

Ca să elimine suspiciunea piloților, Khalil zise: 

— Poate ar fi trebuit să mă duc direct acolo. 

— Păi, zgomotul sirenelor va înceta la ora şapte a.m. 

— Aha, de aceea mi-a spus colegul meu să ne întâlnim aici. 

— Da, domnule. Probabil. 

De fapt, Khalil ştia toate acestea şi zâmbi în sinea lui la 
gândul că piloţii vor descoperi în viitor că pasagerul lor nu era 
atât de ignorant în privinţa rutelor de zbor alese precum 
crezuseră ei. 

— Mulţumesc, le spuse el. Vă mulţumesc pentru sprijinul 
acordat şi pentru compania dumneavoastră. 


Amândoi piloţii replicară că fusese o plăcere pentru ei să-l 
aibă la bord. Khalil se îndoia de sinceritatea lor, dar le dădu 
fiecăruia câte o sută de dolari. 

— Data viitoare vă voi solicita pe amândoi când voi avea 
nevoie. 

Piloții îi mulţumiră domnului Perleman, îl salutară cu mâna la 
chipiu şi plecară spre hangare. 

Asad Khalil rămase singur, expus în zona deschisă, aşteptând 
ca liniştea să fie spartă de ţipete şi de oameni în fugă. Dar nu se 
întâmplă nimic, lucru care nu îl miră deloc. Simţise că nu era 
niciun pericol şi că Dumnezeu îl veghea în dimineaţa aceea 
însorită. 

Se îndreptă agale spre clădirea din sticlă din partea dreaptă a 
hangarului şi intră. 

Găsi cafeneaua unde văzu un bărbat stând singur la o masă. 
Individul era îmbrăcat în blugi şi tricou şi citea Los Angeles 
Times. Bărbatul avea trăsături semite ca şi el şi cam aceeaşi 
vârstă. 

— Domnul Tannembaum? zise Asad Khalil, apropiindu-se. 

— Da, răspunse acesta, ridicându-se. Domnul Perleman? 

Cei doi îşi strânseră mâinile, iar bărbatul care îşi spunea 
Tannembaum întrebă: 

— Doriţi o cafea? 

— Cred că ar trebui să plecăm, zise Khalil şi ieşi din cafenea. 

Bărbatul îşi plăti cafeaua la casă şi îl găsi pe domnul Perleman 
în faţa cafenelei. Se îndreptară amândoi spre parcare. Domnul 
Tannembaum, vorbind tot englezeşte, îl întrebă: 

— Aţi călătorit bine? 

— Dacă nu ar fi fost aşa, aş mai fi aici? 

Bărbatul nu răspunse. Işi dădu seama că acest compatriot 
care mergea alături de el nu avea nevoie de o conversaţie 
inutilă. 

— Eşti sigur că nu ai fost urmărit? întrebă Khalil. 

— Da. Sunt sigur. Nu sunt implicat în nimic care ar putea 
atrage atenţia autorităţilor asupra mea. 

— Nici acum nu eşti implicat în nimic de felul acesta, 
răspunse Khalil în limba arabă. Nu face astfel de presupuneri, 
prietene. i 

— Bineînţeles, răspunse acesta tot în arabă. Imi cer scuze. 

Se apropiară de un microbuz albastru staționat în parcare. Pe 


o latură a maşinii scria SERVICIUL DE LIVRĂRI RAPIDE - PE PLAN 
LOCAL ŞI „ÎN PROVINCIE - LIVRARE GARANTATĂ ÎN ZIUA 
RESPECTIVĂ SAU ÎN ZIUA URMĂTOARE; urma numărul de 
telefon. 

Bărbatul descuie portiera şi se aşeză pe locul şoferului. Khalil 
se urcă pe locul pasagerului şi privi în partea din spate a 
microbuzului, unde se aflau pe podea o duzină de pachete. 

— Vă rog să vă puneţi centura ca să nu fim opriţi de poliţie, 
spuse şoferul şi porni motorul. 

Khalil îşi puse centura, păstrând în poală geanta neagră. 

— Ruta patru-zero-cinci, nord, spuse el. 

Bărbatul dădu în marşarier şi ieşi din parcare, apoi ieşi din 
aeroportul municipal. In câteva minute se aflau pe o autostradă 
largă, îndreptându-se spre nord. În timp ce câştigau viteză, atât 
şoferul, cât şi Khalil se uitară în oglinzile retrovizoare. 

Cerul se luminase, iar Khalil privea cu atenţie în jur. Văzu 
indicatorul de ieşire pentru oraşul Century, Studiourile Twentieth 
Century Fox, West Hollywood, Beverly Hills şi ceva cu numele de 
UCLA. Khalil ştia că Hollywoodul era locul în care americanii îşi 
făceau filmele, dar nu îl interesa subiectul, iar şoferul lui nu se 
oferi să-i dea vreo informaţie. 

— In spate am pachete adresate domnului Perleman, spuse 
şoferul. 

Khalil nu răspunse. 

— Bineînţeles, adăugă şoferul, nu ştiu ce conţin, dar sunt 
convins că în ele veţi găsi tot ceea ce vă trebuie. 

Din nou, Khalil nu răspunse. 

Şoferul tăcu şi el, iar Khalil îşi dădu seama că acesta devenise 
neliniştit, aşa că i se adresă pe numele real: 

— Deci, Azim, eşti din Benghazi. 

— Da. 

— Ţi-e dor de ţară? 

— Bineînţeles. 

— Ţi-e dor şi de familie. Tatăl tău, cred, locuieşte încă în Libia. 

— Da, răspunse acesta după o ezitare. 

— Curând vei putea să faci o vizită acasă şi să reverşi o ploaie 
de cadouri asupra familiei. 

— Da. 

Un timp merseră în tăcere, amândoi privind întruna în 
oglinzile retrovizoare. 


Se apropiată de o intersecţie între Interstate şi autostrada 
Ventura. La est se afla Burbank, iar la vest, Ventura. 

— Mi s-a spus că aveţi adresa locului de întâlnire, spuse Azim. 

Khalil replică: 

— Mie mi s-a spus că tu ai adresa. 

Azim aproape că scoase microbuzul de pe şosea şi începu să 
bolborosească: 

— Nu... nu... nu ştiu nimic... mi s-a spus... 

Khalil râse şi puse o mână pe umărul lui Azim. 

— Oh, da. Am uitat. Eu am adresa. la-o pe ieşirea spre 
Ventura. 

Azim se căzni să surâdă, apoi intră pe banda din dreapta, 
încetinind, şi o luă spre Ventura. 

Asad Khalil privi valea largă împânzită de case şi clădiri 
comerciale, apoi ridică privirea către dealurile înalte din 
depărtare. Observă, de asemenea, şi palmierii, care îi reamintiră 
de casă. 

Khalil alungă gândurile despre casă şi se gândi la viitoarea lui 
pradă. Elwood Wiggins fusese greu de depistat, dar în cele din 
urmă fusese localizat în Burbank, apoi se mutase pe 
neaşteptate într-un loc numit Ventura, mult în nord, pe coastă. 
De fapt, această schimbare de adresă fusese benefică, deoarece 
îl plasase pe Wiggins mai aproape de locul în care Asad Khalil 
intenţiona să-şi încheie vizita în America. Khalil nu se îndoia că 
mâna lui Allah mişcase ultimii jucători în locul acela. 

Dacă locotenentul Wiggins se afla acasă, atunci Asad Khalil ar 
putea să-şi termine afacerile chiar astăzi şi să treacă la afacerea 
neterminată. 

Dacă locotenentul Elwood Wiggins nu se afla acasă, atunci 
când va reveni, va găsi un leu flămând ce aştepta să-i sfâşie 
gâtul. 

Khalil lasă să-i scape un chicotit, iar Azim îl privi şi zâmbi, dar 
zâmbetul acestuia păli repede când văzu expresia care însoţise 
chicotitul. Azim simţi cum i se zbârleşte părul pe ceafa, în timp 
ce se holba la pasagerul lui care părea să se fi transformat din 
om în bestie. 


46 


Am format un număr din Washington D.C. şi am auzit o voce 
spunând: 

— Omucideri. Detectivul Kellum. 

— Aici John Corey, am răspuns eu, NYPD, Omucideri. Îl caut pe 
detectivul Calvin Childers. 

— Are alibi pentru noaptea aceea. 

Toată lumea se ţinea de glume. Am intrat în joc şi am 
răspuns: 

— Este negru, înarmat şi este al meu. 

— Aşteaptă puţin, a zis Kellum râzând. 

După un minut, Calvin Childers a venit la aparat. 

— Hei, John, a zis el. Cum mai merge treaba în marele oraş? 

— Minunat, Cal. Aceleaşi vechi probleme. Acum, că 
terminasem cu amabilităţile, am spus: De fapt, lucrez la cazul 
Trans-Continental. 

— Măi să fie. Cum ai pus mâna pe aşa ceva? 

— Este o poveste lungă. Ca să fiu sincer, acum lucrez pentru 
FBI. 

— Ştiam că n-o să se aleagă mare lucru de capul tău. 

Amândoi am chicotit. Cu câţiva ani în urmă, Cal Childers şi cu 
mine urmasem seminarul menţionat, la sediul FBI şi ne-am 
ataşat unul de celălalt îndeosebi datorită problemelor noastre cu 
autorităţile şi cu federalii. Cal fusese acela care îmi spusese 
gluma aia stupidă cu procurorul general. 

— Ai descoperit cine i-a ucis pe cei din familia Wheaty? 

— Hei, a zisei şi a râs din nou, tipii ăia erau ţepeni sau cum? 
Au stat acolo şi nu ai schiţat niciun zâmbet. Lucrezi pentru 
căpoşii ăia? 

— Lucrez cu contract pe termen scurt, iar lesa este şi mai 
scurtă. 

— Mda. Ce pot face pentru tine? 

— Păi... vrei să fiu deschis cu tine sau să încerc să te mint şi 
să-ţi spun că cu cât ştii mai puţin, cu atât mai bine? 

— Suntem interceptaţi. 

— Probabil. 

— Ai un telefon celular? 

— Bineînţeles. 


— Sună-mă din nou, a zis el şi mi-a dat numărul lui. 

Am pus jos receptorul şi i-am spus lui Kate, care revenise din 
locul unde se calmează femeile: 

— Scuză-mă. Pot să-ţi împrumut telefonul celular? 

Ea lucra pe calculator şi, fără un cuvânt sau o privire, a băgat 
mâna în buzunar şi mi-a întins aparatul. 

— Mulţumesc, am spus, apoi am format numărul de telefon 
direct al lui Calvin. Okay, i-am zis. Lucrezi la cazul generalului 
Wayciliff? 

— Nu. Dar îi ştiu pe băieţii care anchetează cazul. 

— Bine. Ai prins vreun fir? 

— Nu. Dar tu? 

— Am numele ucigaşului. 

— Da? Este arestat? 

— Încă nu. De aceea am nevoie de ajutorul tău. 

— Sigur. Dă-mi numele criminalului. 

— Sigur. Dă-mi o mână de ajutor. 

Cal a râs. 

— Okay, ce vrei? 

— lată care este înţelegerea - am nevoie de numele unor tipi 
care au zburat într-o misiune de luptă cu generalul decedat. Te 
avertizez că aceste nume sunt trecute la strict secret şi că 
Forţele Aeriene şi Ministerul Apărării sunt de neclintit, sau se 
mişcă prea încet, sau poate că nu ştiu ce se întâmplă. 

— Şi cum aş putea eu să le aflu? 

— Păi, poţi întreba pur şi simplu familia generalului sau poţi 
să te deplasezi la locuinţa acestuia şi să vezi ce găseşti. Uită-te 
în agenda de telefoane sau în dosarele lui. Poate găseşti o 
fotografie sau ceva de genul acesta. Credeam că eşti detectiv. 

— Sunt detectiv, nu un afurisit de telepat. Dă-mi mai multe 
detalii. 

— Bine. Raidul aerian a fost executat deasupra unui loc din 
Libia numit... M-am uitat pe articolele de pe masa mea de lucru 
şi am spus: Al Azziziyah... 

— Am un nepot pe nume Al Azziziyah. 

V-am spus că amândoi aveam un simţ ciudat al umorului? 

— Este un /oc, Cal, am zis. În Libia. Lângă Tripoli. 

— Oh, da, de ce nu ai spus aşa? Acum totul este limpede. 

— Problema este că sunt destul de sigur că generalul Wayciliff 
a fost ucis de tipul ăsta, Asad Khalil... 


— Tipul care a ucis toată suflarea din avion? 

— Da. 

— Ce naiba face tipul în Washington D.C.? 

— Ucide oameni. Tipul este în acţiune. Cred că vrea să-i 
termine pe toţi piloţii şi membrii echipajelor care au participat la 
acest raid asupra Al Azziziyah. 

— Glumeşti? De ce? 

— Fiindcă vrea să se răzbune. Cred că el a dormit acolo şi 
poate că bombele i-au ucis persoanele apropiate. Inţelegi? 

— Mada... şi acum le plăteşte cu aceeaşi monedă. 

— Corect. Misiunea de luptă a avut loc pe 15 aprilie 1986. Au 
fost implicate patru aeronave F-111, cu câte doi ofiţeri la bord, 
în total opt indivizi. Unul dintre ei, colonelul William Hambrecht, 
a fost ucis cu un topor lângă Baza Aeriană Lakenheath din 
Anglia, în ianuarie. Apoi a urmat generalul Wayciliff, care a 
participat şi el la raid. Alt tip, nu-i cunosc numele, a fost ucis în 
Războiul din Golf. Acum avem deci două nume - Hambrecht şi 
Waycliff. Poate găseşti o fotografie de grup sau ceva 
asemănător. 

— Am înţeles. De ce să fi aşteptat tipul ăsta atât de mult timp 
ca să se răzbune? a zis el după câteva secunde de gândire. 

— La vremea aceea era un puşti. Acum s-a maturizat. 

l-am făcut lui Cal un scurt rezumat asupra trecutului lui Asad 
Khalil, asupra felului în care s-a predat ambasadei noastre la 
Paris şi alte amănunte care nu apăruseră în buletinele de ştiri. 

— Hei, dacă tipul a fost înşfăcat la Paris, probabil că i-aţi luat 
amprentele şi altele. 

— Bine zis. Sună laboratorul FBI şi cere toate datele pe care le 
au. Ei deţin chiar şi fibre din costumul pe care, probabil, l-a 
purtat în D.C. Au chiar şi ADN-ul tipului şi altele de felul ăsta. 

— Rahaturi din astea? 

— Mda, au chiar şi din ăsta. 

— Nu s-au descoperit prea multe la locul crimei, dar dacă tipul 
ăsta, Khalil, este criminalul, cel puţin laboratorul de 
criminalistică ar şti ce să caute după ce FBl-ul va trimite 
amprentele şi fibrele şi ce mai are. 

— Aşa este. Victimele au fost ucise cu un pistol de calibru 
patruzeci? 

— Nu. Unul de patruzeci şi cinci. Generalul avea un pistol 
automat militar de calibru patruzeci şi cinci care acum lipseşte, 


potrivit declaraţiei fiicei generalului. 

— Credeam că nu vei lucra la cazul ăsta. 

— Nu direct. Dar este un caz important. Este vorba de 
persoane cu pielea albă, înţelegi? 

— Înţeleg. Păi, nu pot să ţi-l impute ţie. 

Cal a râs din nou. 

— Ascultă - dă-mi câteva ore... 

— Cel mult o oră, Cal. Este vorba de alţi băieţi care trebuie 
protejaţi. Probabil că pentru unii este deja prea târziu. 

— Da, bine. Trebuie să iau legătura cu băieţii care lucrează la 
caz, apoi mă voi duce chiar eu la casa victimei şi te voi suna de 
acolo. Bine? 

— Apreciez asta. l-am dat apoi numărul telefonului lui Kate şi 
am adăugat: Ţine pentru tine ce ţi-am spus. 

— Îmi rămâi dator. 

— M-am achitat deja de datorie. Asad Khalil. Acesta este 
criminalul vostru. 

— Ar fi bine să fie, amice. Îmi pun pielea la bătaie cu 
problema asta. 

— Te voi acoperi eu. 

— Mada. Totdeauna cei din FBI îi acoperă pe poliţişti. 

— Eu sunt încă poliţist. 

— Ar fi bine. 

El a închis, iar eu am pus pe masă telefonul celular. 

Kate a ridicat privirea de la computer. 

— Am auzit toată convorbirea, a zis ea. 

— Ei, oficial nu ai auzit nimic. 

— Este în regulă. Cred că am procedat corect în problema 
asta. 

— Este pentru prima dată. 

— Nu fi paranoic. Ai aprobarea să foloseşti toate căile legale 
în această investigaţie. 

— Chiar şi problemele strict secrete? 

— Nu. Dar se pare că ticălosul deţine această informaţie şi că 
ea este deja compromisă. 

— Eşti sigură? 

— Ai încredere în mine. Sunt avocat. 

Amândoi am zâmbit. Cred că eram din nou prieteni. 

Am discutat amândoi banalităţi de genul celor pe care amanţii 
le spun după o mică neînțelegere legată de faptul că la o 


petrecere nu s-au lipsit de cineva cu care el sau ea s-a culcat 
cândva. Am trecut apoi la problemele noastre de serviciu. 

— Dacă noi, a zis Kate, reuşim să punem mâna pe acele nume 
şi, poate, şi pe adresele lor de la prietenul tău înainte ca 
doamna Hambrecht să le dezvăluie sau înainte ca Forţele 
Aeriene şi Ministerul Apărării să le găsească, atunci avem un 
motiv şi mai bun să ne continuăm munca la acest caz. Şi le- 
am lua înainte şi celor de la Secţia Antiteroristă de la 
Washington, a adăugat ea. 

Am privit-o. Era limpede că domnişoara Mayfield, colega de 
echipă, regândea modul în care trebuia să jucăm. 

— Da, am zis eu. Nu pot să sufăr când cineva vrea să-mi ia ce 
este al meu. 

Ea a dat din cap şi a adăugat: 

— De fapt, eşti foarte isteţ. Nu m-am gândit niciun moment să 
sun la D.C., la Omucideri. 

— Eu sunt poliţist la Omucideri. Este o problemă de la poliţist 
la poliţist. Facem asta tot timpul. Şi Gabe a procedat aşa. Totuşi, 
am adăugat eu, tu eşti cea care s-a gândit să ceară dosarul 
colonelului Hambrecht. Vezi? Lucrăm bine împreună. FBI, 
poliţişti, sinergie. Merge chiar bine. Ce teorie! De ce nu am 
intrat într-o astfel de combinaţie acum zece ani? Când mă 
gândesc la tot timpul irosit în forţa de poliţie... 

— John, încetează. 

— Da, doamnă. 

— Comand prânzul. Ce vrei să mănânci? 

— Trufe cu garnitură de secară şi sos bearnez, şi murături. 

— Cum ti-ar plăcea dacă ţi-aş vâri pumnul pe gât? 

Dumnezeule. M-am ridicat şi m-am întins. 

— Hai să luăm prânzul afară. 

— Păi... eu nu... 

— Haide. Trebuie să ies de aici. Avem pagere. 

Am pus telefonul lui Kate în buzunarul meu. 

— De acord. 

Kate s-a ridicat şi s-a dus la masa ofițerului de serviciu, o 
femeie, căreia i-a spus că noi ieşeam să luăm masa şi că vom fi 
în apropiere. 

Am ieşit din Centrul de Comandă şi după câteva minute ne 
aflam pe Broadway. 

Afară ziua era încă frumoasă, însorită, iar trotuarele erau pline 


de oameni ieşiţi să ia prânzul, îndeosebi funcţionari 
guvernamentali care cumpărau mâncare de la tonete sau 
mâncau din pachete aduse de acasă ca să economisească 
câţiva dolari. Poliţiştii nu sunt prea bine plătiţi, dar noi ştim cum 
să ne tratăm între noi. Când eşti în acţiune, nu ştii niciodată ce- 
ţi rezervă viitorul, aşa că mănânci, bei şi eşti fericit. 

Nu voiam să ne depărtăm prea mult de Ministerul Adevărului, 
aşa că am mers doar două cvartale spre sud, pe Chambers 
Street, lângă Primărie. 

În timp ce mergeam, Kate a spus: 

— Îmi pare rău dacă am părut puţin... supărată mai înainte. 
Nu mă caracterizează. 

— Las-o baltă. Primele câteva zile pot fi dificile. 

— Întocmai. 

Şi nu vor deveni apreciabil mai bune, dar de ce să spun aşa 
ceva şi să stric acest moment? 

Am condus-o pe domnişoara Mayfield spre un local numit 
Ecco şi am intrat. Era un local plăcut care păstra parfumul 
vechiului New York, cu excepţia preţurilor. Fosta mea soţie şi cu 
mine obişnuiam să venim aici, deoarece amândoi lucram în 
apropiere, dar nu i-am spus asta domnişoarei Mayfield. Am fost 
salutat pe nume de către maitre d'hotel, lucru care întotdeauna 
îi impresionează pe însoțitorii persoanei cu pricina. Localul era 
aglomerat, dar am fost însoţiţi până la o masă drăguță de două 
persoane aflată chiar lângă fereastra din faţă. Băieţii de la 
NYPD, îmbrăcaţi în costume şi purtând pistoale, sunt trataţi cu 
respect în restaurantele din New York. Presupun că aşa este în 
toată lumea. Totuşi, aş renunţa bucuros la avantaje şi la statut 
pentru un loc plăcut şi retras din Florida. N-am dreptate? 

Localul era plin de politicieni veroşi de la Primărie şi din alte 
agenţii. Acesta era un fel de lăcaş al puterii pentru elita 
municipalităţii, unde se plăteau bani grei, un loc unde taxele 
încasate de oraş reveneau instantaneu în sectorul privat, apoi 
se întorceau la municipalitate. Totul mergea ca pe roate. 

Kate şi cu mine i-am comandat proprietarului, al cărui nume 
era Enrico, două pahare cu vin de opt dolari. 

După ce Enrico a plecat, Kate mi-a spus: 

— Nu trebuie să-mi plăteşti un prânz scump. 

Bineînţeles că aşa am făcut. 

— Îţi datorez un prânz bun după acel mic dejun, am zis, 


totuşi. 

Ea a râs. 

— AŞ putea avea nevoie să primesc un fax aici, i-am zis lui 
Enrico când a adus vinul. Poţi să-mi dai numărul tău? 

— Bineînţeles, domnule Corey. 

Imediat a scris numărul pe colţul unui şerveţel şi a plecat. 

Kate şi cu mine am ciocnit paharele, iar ea a zis „Slainte”. 

— Ce înseamnă asta? 

— În sănătatea ta. Este un cuvânt gaelic. Sunt irlandeză pe 
jumătate. 

— Care jumătate? 

— Din partea stângă. 

— Am vrut să spun, mama sau tatăl? 

— Mama. Tatăl este englez. Ce mariaj interesant! Îşi trimit 
unul altuia scrisori capcană, a zis ea râzând. Newyorkezii sunt 
foarte preocupaţi de originea cetăţenilor. Lucrul acesta nu se 
întâmplă în toată ţara. 

— Serios? Plictisitor lucru. 

— La gluma aceea a ta cu italienii şi martorii lui lehova am 
avut nevoie de câteva secunde ca să înţeleg. 

— Trebuie să-ţi fac cunoştinţă cu fostul meu partener, Dom 
Fanelli. El este şi mai glumet decât mine. 

Şi aşa mai departe. Mai fusesem în acest local, dar de data 
asta situaţia era diferită dintr-un anumit motiv. 

Am studiat meniurile, după cum se spune, eu citind în partea 
dreaptă, iar Kate în cea stângă. Partea dreaptă era puţin mai 
scumpă decât îmi aminteam, dar am fost salvat de sunetul 
telefonului celular pe care l-am scos din buzunar. 

— Corey, am zis. 

— Okay, s-a auzit vocea lui Calvin Childers, mă aflu la locuinţa 
decedatului şi am găsit o fotografie cu opt băieţi aşezaţi în faţa 
unui avion de vânătoare despre care cineva mi-a spus că este 
un F-111. Data de pe fotografie este 13 aprilie, dar anul este 
1987, nu 1986. 

— Mada... păi, asta a fost un fel de misiune secretă, deci poate 
că... 

— Da. Am înţeles, dar pe fotografie nu apare numele nici 
unuia dintre băieţi. 

— La dracu'! 

— Ai răbdare, amice. Calvin se ocupă de problemă. Deci, am 


găsit apoi o fotografie mare, alb-negru, cu legendă: A patruzeci 
şi opta Aripă Tactică de Luptă, Baza Aeriană Britanică 
Lakenheath. În fotografie sunt aproape cincizeci, şaizeci de tipi, 
ale căror nume apar în legendă: cei aflaţi pe primul rând, al 
doilea şi în picioare. Aşa că am cercetat cu lupa feţele indivizilor 
şi i-am comparat cu cei opt băieţi din fotografia cu avionul F- 
111. Apoi le-am luat numele din legendă. Şapte dintre ei - ştiu 
deja cum arată Waycliff. Apoi am căutat în agenda personală de 
telefon a generalului şi le-am luat adresele şi numerele de 
telefon. 

Am inspirat adânc. 

— Excelent, am zis. Vrei să-mi mai trimiţi prin fax numele şi 
numerele lor de telefon? 

— Eu cu ce mă aleg? 

— Un prânz la Casa Albă. O medalie. Tot ce vrei. 

Mda. Probabil, un timp de odihnă la Leavenworth. Bine, aici 
există un fax. Dă-mi numărul tău. 

— Mulţumesc, prietene. Bună treabă, am mai zis şi i-am dat 
numărul faxului de la restaurant. 

— Unde crezi că se află tipul ăsta, Khalil? 

— Le face vizite acestor piloţi. Se află vreunul în Washington 
D.C.? 

— Nu. În Florida. California de Sud. New York... 

— Unde în New York? 

— Să văd... tipul se numeşte Jim McCoy... locuieşte în 
Woodbury, lucrează la Muzeul „Leagănul Aviației” din Long 
Island. 

— Bine. Altceva? 

— Vrei să-ţi citesc sau trimit totul prin fax? 

— Doar prin fax. Trimite-mi fotografia celor opt şi notează-le 
numele pe fotografie. Apoi trimite-mi şi o fotografie bună cu o 
cursă aeriană, sună-mă să-mi dai numărul zborului, iar eu voi 
trimite un subaltern să le ridice. 

— Eşti o pacoste, Corey. Stai să ies de aici înainte să atrag 
atenţia cuiva. Tipul ăsta, Khalil, este un ticălos spilcuit, Corey. Ii 
voi trimite şi fotografii de la locul crimei. 

— lar eu îţi voi trimite fotografii ale avionului plin cu cadavre. 

— Păzeşte-ţi fundul. 

— Totdeauna o fac. Ne vedem la Casa Albă. 

Am închis telefonul. Kate m-a privit, şi am spus: 


— Avem toate numerele şi adresele. 

— Sper să nu fie prea târziu. 

— Sunt sigur că este. 

Am chemat chelnerul. 

— Te rog să-mi aduci nota de plată, am zis, şi te mai rog să- 
mi dai faxul sosit pe numele Corey. 

Tipul a dispărut. Mi-am băut paharul de vin şi ne-am ridicat. 

— Îţi datorez un prânz, am zis eu. 

Ne-am îndreptat spre uşă. Chelnerul a venit, eu i-am dat 
douăzeci de dolari, iar el mi-a înmânat două pagini şi o 
fotografie nu prea clară. 

Kate şi cu mine am ieşit pe Chambers Street şi, în timp ce ne 
întorceam grăbiţi în Federal Piaza, am citit cu voce tare numele 
scrise în ordine alfabetică: 

— Bob Callum, Colorado Springs, Şcoala Militară de Aviaţie. 
Steven Cox, cu specificaţia KIA?, Războiul din Golf, ianuarie 
1991. Paul Grey, Daytona Beach/Spruce Creek, Florida. Willie 
Hambrecht - despre el ştiam. Jim McCoy din Woodbury - asta 
era în Long Island. Bill Satherwaite, Monks Corner, Carolina de 
Sud. Pe unde naiba mai vine şi asta? Şi ultimul, un tip pe nume 
Chip Wiggins din Burbank, California, dar Cal a notat că această 
adresă, precum şi numărul de telefon erau şterse cu o cruce în 
agenda lui Wayciliff. 

— Încerc să-mi dau seama de deplasările lui Khalil, a zis Kate. 
Tipul părăseşte aeroportul Kennedy cu un taxi în jur de ora 5:00 
a.m., probabil al lui Gamal Jabbar. S-a dus el acasă la Jim McCoy 
însoţit de Gamal Jabbar? 

— Nu ştiu. Vom şti când îl vom suna pe Jim McCoy. 

În timp ce mergeam, am format numărul de telefon al 
acestuia, dar mi-a răspuns robotul. Nedorind să las un mesaj 
alarmant, am zis: 

— Domnule McCoy, sunt John Corey de la FBI. Avem motive să 
credem... Ce? Că cel mai mare ticălos de pe planetă vă 
vânează?... aţi putea fi ţinta unui bărbat care vrea să se răzbune 
pentru participarea dumneavoastră la raidul aerian asupra Libiei 
din anul 1986. Vă rog să anunţaţi poliţia locală, precum şi pe 
reprezentanţii FBI locali. lată numărul meu direct din Manhattan. 
Vă rog să fiţi foarte prudent, am adăugat. 

— Vă sfătuiesc să vă mutaţi imediat la altă adresă, împreună 


19 Killed in Action = ucis în luptă (n. tr.). 


cu familia. Am apăsat butonul care încheia convorbirea şi i-am 
spus lui Kate: Ar putea crede că telefonul este o păcăleală, dar 
poate că „Libia” îl va convinge. Notează ora la care am 
telefonat. 

Ea scosese deja carneţelul şi făcea note. 

— S-ar putea ca nici să nu primească vreodată acest mesaj, a 
zis ea. 

— Hai să nu ne gândim la asta. Să gândim pozitiv. 

M-am oprit lângă o tonetă şi i-am cerut băiatului două 
Knishes, muştar şi varză acră. 

Apoi am format numărul de telefon de acasă al lui Bill 
Satherwaite din Carolina de Sud. 

— Mai întâi sun potenţialele victime acasă, i-am zis lui Kate, 
înainte să sun poliţia locală. Ei îţi pot închide telefonul în nas. 

— Aşa este. 

— Apoi voi suna la locurile lor de muncă. 

Telefonul a sunat şi s-a auzit o voce înregistrată: „Bill 
Satherwaite. Lăsaţi un mesaj.” Aşa că am lăsat unul similar celui 
lăsat lui Jim McCoy, sfătuindu-l să părăsească oraşul. 

Vânzătorul de la tonetă mi-a auzit mesajul şi m-a privit cu 
suspiciune în timp ce ne înmâna, mie şi lui Kate, mâncarea 
învelită în hârtie cerată. l-am dat zece dolari. 

— Ce este asta? m-a întrebat Kate. 

— Mâncare. Un fel de piure de cartofi evreiesc. Prăjit. Este 
bun. 

Am format apoi numărul de telefon al lui Paul Grey de la casa 
lui din Florida, observând că adresa de acasă şi de la serviciu 
era aceeaşi. 

Din nou o voce înregistrată mi-a spus să las un mesaj. Am 
repetat mesajul, iar vânzătorul se holba la mine în timp ce îmi 
dădea restul. 

Ne-am continuat drumul. Am format numărul de la biroul lui 
Grey şi am auzit: „Serviciul de Simulare Software, Grey. Nu vă 
putem răspunde momentan la telefon”, şi aşa mai departe. Nu 
mi-a plăcut că nimeni nu părea să fie acasă, iar Grey nu era nici 
la birou. Am lăsat acelaşi mesaj, iar Kate şi-a notat în carnet. 

Am încercat apoi numărul de la firma lui Satherwaite, 
închirieri de Avioane şi Şcoală de Pilotaj. Mi-a răspuns robotul şi, 
după ce mi-a dat un preţ de vânzare, mi-a cerut să las un 
număr. Am lăsat mesajul meu de avertizare, despre care mi-am 


dat seama că devenea inutil. Eram tentat să strig în telefon: 
„Scăpaţi-vă viaţa, prieteni!” Am închis telefonul. 

— Unde este toată lumea astăzi? am întrebat-o pe Kate. 

Nu mi-a răspuns. 

Mergeam pe Broadway, iar Federal Plaza se afla doar la o 
stradă distanţă. Am înfulecat în timp record jumătate din knish- 
ul meu în timp ce parcurgeam cu privirea faxul din mână. 

Kate a muşcat din mâncarea ei, a făcut o grimasă şi a aruncat 
pachetul într-un tomberon, fără ca măcar să mi-l ofere mie. Şi 
fosta mea soţie obişnuia să-i spună chelnerului să-i ia din faţă 
farfuria golită doar pe jumătate, fără să mă întrebe pe mine mai 
întâi. Nu era un semn bun. 

M-am hotărât să încerc la Muzeul „Leagănul Aviației”, din 
Long Island, ştiind că îmi va răspunde o voce umană. S-a auzit o 
voce de femeie. 

— Muzeul. 

— Doamnă, am zis eu, aici John Corey, FBI. Doresc să vorbesc 
cu domnul director James McCoy. Este urgent. 

S-a lăsat o lungă tăcere şi am ştiut ce înseamnă. 

— Domnul McCoy... am auzit un suspin... domnul McCoy este 
mort. 

Am privit-o pe Kate şi am clătinat din cap. Am aruncat restul 
de mâncare la rigolă şi am răspuns în timp ce mergeam grăbiţi: 

— Cum a murit, doamnă? 

— A fost ucis. 

— Când? 

— Luni noaptea. Poliţia se află în muzeu... nu se permite 
accesul în clădire. 

— Unde vă aflaţi, doamnă? 

— Sunt la Muzeul pentru Copii de alături. Sunt secretara 
domnului McCoy, convorbirile sunt dirijate aici, aşa că... 

— Okay. Cum a fost ucis? 

— El... a fost împuşcat... în... într-unul dintre avioane... mai 
era un bărbat cu el... doriţi să vorbiţi cu poliţia? 

— Încă nu. Ştiţi cine era celălalt bărbat? 

— Nu. De fapt, da. Doamna McCoy a zis că era un vechi 
prieten, dar nu-mi amintesc... 

— Grey? 

— Nu. 

— Satherwaite? 


— Da. El este. Satherwaite. Să vă fac legătura cu poliţia. 

— Încă puţin. Aţi spus că a fost ucis într-un avion? 

— Da. El şi prietenul lui se aflau într-un avion de vânătoare... 
un F-111... şi amândoi au fost... paznicul, domnul Bauer, a fost 
şi el ucis... 

— Bine. Vă sun din nou. 

Am închis telefonul şi, în timp ce intram în Federal Plaza, i-am 
relatat totul pe scurt lui Kate. Am sunat acasă la Bob Callum, în 
Colorado Springs, şi mi-a răspuns o voce de femeie. 

— Reşedinţa familiei Callum. 

— Doamna Callum? 

— Da. Cine sunteţi? 

— Domnul Callum este acasă? 

— Colonelul Callum. Cine întreabă? 

— Aici John Corey, doamnă, de la FBI. Trebuie să vorbesc cu 
soţul dumneavoastră. Este urgent. 

— Astăzi nu s-a simţit prea bine. Se odihneşte. 

— Dar este acasă. 

— Da. Despre ce este vorba? 

Liftul a venit, dar în lift se poate pierde semnalul, aşa că nu l- 
am luat. 

— Doamnă, am zis eu, o voi da la telefon pe Kate Mayfield, 
partenerul meu. Ea vă va explica. Mi-am lipit telefonul de piept 
şi i-am şoptit lui Kate: Femeile vorbesc mai bine cu femeile. Eu 
iau liftul, am adăugat. 

În timp ce aşteptam liftul următor, am auzit-o pe Kate cum se 
prezintă şi spune: 

— Doamnă Callum, avem motive să credem să soţul 
dumneavoastră se află în pericol. Vă rog să mă ascultați, apoi 
imediat ce termin ce am de spus, vreau să sunaţi poliţia şi FBl-ul 
local, precum şi serviciul de securitate al bazei aeriene. Lecuiţi 
în bază? 

Liftul a venit şi eu am urcat, lăsând treaba pe mâini bune. 

Ajuns la etajul al douăzeci şi şaselea, m-am grăbit spre 
Centrul de Control şi m-am aşezat la masa mea. Am format 
numărul lui Chip Wiggins din Burbank, sperând să obţin 
următorul număr de telefon, dar o voce de pe robot m-a 
informat că numărul respectiv fusese deconectat şi că nu 
existau alte date. 

M-am uitat pe cele două pagini primite prin fax şi am notat că 


Wayciliff, McCoy şi Satherwaite fuseseră deja ucişi. Paul Grey nu 
răspundea la telefon, iar Wiggins lipsea. Hambrecht fusese ucis 
în Anglia în luna ianuarie şi mi-am pus întrebarea dacă cineva, 
în momentul acela, se gândise la vreun motiv. Steven Cox era 
singurul care murise de moarte naturală, dacă consideraţi că a fi 
ucis în luptă reprezintă o moarte naturală pentru un pilot. 
Doamna Hambrecht spusese că unul dintre aceştia era foarte 
bolnav şi am presupus că era vorba de Callum. Următoarea 
întâlnire a acestor opt băieţi nu necesita o cameră încăpătoare. 

Am deschis computerul şi mi-am amintit din activitatea mea 
anterioară că, în zonele rurale din Florida, crimele sunt în grija 
şefului de poliţie local. Am aflat că Spruce Creek se află în 
districtul Volusia. Am aflat numărul biroului şerifului şi l-am 
format, aşteptând un răspuns. Între timp, ştiam că ar trebui să 
sun cât mai curând posibil Secţia Antiteroristă din clădirea 
Hoover, dar un apel de felul acesta putea să-mi ia o oră, după 
care urma un raport scris obligatoriu, iar instinctele mele îmi 
spuneau să sun mai întâi victima potenţială. Dacă cineva 
urmărea să-mi facă felul, aş fi dorit să fiu primul care află acest 
lucru. 

— Biroul şefului de poliţie. Adjunctul Foley la aparat. 

Vocea tipului suna de parcă vorbea dintr-un butoi. 

— Domnule şerif, aici John Corey de la biroul FBI din New 
York. Vă sun să vă anunţ că există o ameninţare cu moartea la 
adresa unui rezident din Spruce Creek pe nume Paul Grey... 

— Prea târziu. 

— Oh... când şi unde? 

— Puteţi să-mi daţi şi alte date privind identitatea 
dumneavoastră? 

— Sunaţi-mă dumneavoastră la telefonul de aici. 

l-am dat numărul şi am închis. 

Aproape cincisprezece secunde mai târziu a sunat telefonul. 

— Computerul meu zice că acest număr este de la ATTF, a zis 
şeriful Foley. 

— Corect. 

— Care este problema? 

— Nu pot să spun până nu aud ce ai de spus. Siguranţa 
naţională. 

— Mda? Adică? 

Tipul ăsta era, cu siguranţă, newyorkez şi am mizat pe 


această carte. 

— Eşti din New York? 

— Da. Cum ţi-ai dat seama? 

— Am presupus. Am lucrat în NYPD: La Omucideri. Sunt dublu 
implicat. 

— Am fost poliţist în Unu-Zero-Şase în Queens. Aici sunt mulţi 
poliţişti din NYPD, încă în activitate sau pensionaţi. Eu sunt şerif 
adjunct. Nostim, nu-i aşa? 

— Hei, s-ar putea să mă alătur vouă. 

— Celor de aici le plac cei din NYPD. Ei cred că noi ştim ce 
avem de făcut. 

Tipul a râs. 

Acum, că legăturile erau făcute, i-am zis: 

— Spune-mi despre crimă. 

— Okay. A avut loc în casa victimei. Casa era şi sediul firmei. 
Luni. Medicul legist a stabilit ora decesului spre prânz, dar aerul 
condiţionat funcţiona, aşa că putea fi chiar mai devreme. 
Cadavrul a fost descoperit pe la ora opt şi cincisprezece minute 
p.m. de noi, în urma unei informaţii de la o femeie pe nume 
Stacy Moll. Ea este pilot particular şi a făcut o cursă cu un client 
de la Aeroportul Municipal Jacksonville până la casa victimei. 
Casa se află lângă o pistă de aterizare în această comunitate de 
piloţi numită Spruce Creek, lângă Daytona Beach. Clientul a 
spus că are nişte afaceri cu decedatul. 

— Chiar că a avut. 

— Aşa este. Deci acest client îi spune tinerei că se numeşte 
Dimitrious Poulos, un negustor de antichităţi din Grecia, dar, mai 
târziu, femeia vede fotografia din ziar şi se gândeşte că clientul 
ei a fost tipul ăsta, Asad Khalil. 

— A avut dreptate. 

— lisuse! Adică, noi am crezut că vorbeşte aiurea, apoi l- 
am găsit pe tipul ăsta mort... de ce ar fi vrut Khalil să-l omoare 
pe individul ăsta? 

— Are o problemă cu avioanele. Nu ştiu. Altceva? 

— Păi, două răni de glonţ, una în abdomen, cealaltă în cap. De 
asemenea, menajera a primit şi ea un glonţ în ceafă. 

— Aţi recuperat gloanţele sau cartuşele? 

— Doar gloanţele. Toate trei de calibru patruzeci. 

— Okay. Presupun că aţi anunţat FBI-ul. 

— Mda. Adică, noi nu prea am crezut varianta asta cu Asad 


Khalil, dar lăsând asta deoparte, victima părea să fi fost 
implicată într-un fel de activitate de apărare şi se pare că lipsesc 
nişte dischete, după declaraţia prietenei victimei. 

— Dar aţi raportat FBl-ului posibila implicare a lui Khalil? 

— Bineînţeles. Biroului teritorial din Jacksonville. Ei ne-au 
informat că primesc semnalări ale prezenţei lui Asad Khalil la 
fiecare cincisprezece minute. Nu păreau să ia problema prea în 
serios, a adăugat el, dar au spus că vor trimite aici un agent. 
Încă aşteptăm. 

— Am înţeles. Deci, după ce l-a dus pe clientul ei la Spruce 
Creek, tânăra pilot unde l-a dus pe client? 

— Înapoi la Aeroportul Municipal Jacksonville şi de acolo cu 
maşina la Aeroportul Internaţional Jacksonville. Tipul a zis că se 
întoarce în Grecia. 

— Ai avertizat poliţia aeroportului? am zis după un moment 
de gândire. 

— Bineînţeles. Crezi că am uitat tot ce ştiam? Ei au verificat 
aeroportul, declaraţiile de bagaje, biletele vândute, totul, dar 
nici urmă de Dimitrious Poulos. 

— Bine. Cât timp a stat ticălosul în casa victimei? 

— Pilotul a spus că aproape o jumătate de oră. 

Am dat afirmativ din cap. Aproape că puteam să redau 
conversaţia dintre Asad Khalil şi Paul Grey. 

l-am mai pus sergentului Foley câteva întrebări, la care am 
primit câteva răspunsuri, dar, în general, situaţia asta era. Cu 
excepţia faptului că câţiva agenţi FBI din Jacksonville erau vârâţi 
până la gât în rahat, dar încă nu ştiau. Semnal/ări ale lui Asad 
Khalil la fiecare cincisprezece minute. Dar de data asta era 
vorba despre el. Nu ştiam cine era această Stacy Moll, dar voi 
încerca să primească câţiva dolari federali pentru purtare de 
bun cetăţean. 

— Eşti pe aproape de tipul ăsta? m-a întrebat adjunctul Foley. 

— Cred că da. 

— Este un ticălos fără pereche. 

— Aşa-i. 

— Hei, cum este vremea în New York? 

— Perfectă. 

— Aici este al dracului de cald. Apropo, tânăra pilot a zis că 
clientul ei va reveni săptămâna următoare. A făcut o rezervare 
să revină la Spruce Creek. 


— Nu te aştepta la aşa ceva. 

— Corect. Ea a mai spus că el i-a promis o cină în doi. 

— Spune-i că are noroc că se mai află în viaţă. 

— Corect. 

— Mulţumesc. 

Am închis telefonul şi am notat în dreptul numelui Paul Grey 
cuvântul „ucis”, cu data şi ora aproximativă. Intâlnirea dintre 
băieţi s-a mai redus cu un participant. De fapt, poate doar Chip 
Wiggins ar putea fi acolo, şi asta dacă nu cumva s-a mutat în 
est şi a primit deja vizita lui Asad Khalil. Bob Callum se afla încă 
în viaţă în Colorado şi m-am întrebat dacă Khalil îl lăsase în viaţă 
fiindcă ştia că tipul era, după spusele doamnei Hambrecht, 
foarte bolnav sau pentru că pur şi simplu încă nu ajunsese în 
Colorado. Dar unde se afla Wiggins? Dacă am putea să-i salvăm 
viaţa acestuia am obţine o mică victorie în meciul în care Leul 
înscrisese cinci puncte, iar echipa de aici zero puncte. 

Kate a intrat în nişă şi s-a aşezat la masa ei. 

— Am rămas în legătură cu doamna Callum până când a 
chemat ea, pe linia a doua, poliţia şi comandantul poliţiei 
militare, a zis ea. A mai spus că are un pistol pe care ştie cum 
să-l folosească. 

— Bine. 

— Mi-a zis că soţul ei este foarte bolnav. Are cancer. 

Am dat din cap. 

— Crezi că Asad Khalil ştie asta? 

— Încerc să-mi imaginez ce nu ştie. Am sunat poliţia din 
Daytona Beach. Paul Grey a fost ucis luni, spre prânz sau chiar 
mai devreme. 

— Oh, Dumnezeule... 

l-am spus pe scurt ce aflasem de la adjunctul de şerif Foley. 

— lată cum cred eu că s-au petrecut lucrurile, am zis eu apoi. 
Khalil s-a urcat în taxiul lui Jabbar, dar nu s-a dus la muzeul lui 
McCoy din Long Island, ci s-a îndepărtat degrabă de locul faptei, 
un lucru inteligent, şi s-a dus direct în Perth Amboy, l-a ucis pe 
Jabbar, s-a urcat în maşina care îl aştepta, s-a dus în 
Washington D.C., a înnoptat undeva, apoi s-a dus la locuinţa 
familiei Waycliff, l-a ucis pe general, pe soţia acestuia şi pe 
menajeră, după care a ajuns într-un fel la Aeroportul Municipal 
Jacksonville, a închiriat un avion particular pentru Spruce Creek, 
l-a ucis pe Paul Grey şi pe menajera lui, apoi a revenit cu acelaşi 


avion particular în Jacksonville; apoi... presupun că s-a dus în 
Moncks Corner... adresa firmei lui Satherwaite arată că făcea 
servicii cu avioane charter, deci Khalil închiriază un avion de la 
Satherwaite, avându-l pe el drept pilot, şi zboară în Long Island 
la întâlnire. Probabil că a fost un zbor interesant. Ajung în Long 
Island şi pac, pac, îi ucide pe amândoi în muzeu - într-un avion 
F-111, nu în altul, după care îl ucide şi pe paznic. Incredibil. 

— Şi unde s-a dus apoi? Cum a plecat din Long Island? 

— Cred că a zburat de pe aeroportul MacArthur. Nu este un 
aeroport internaţional, deci paza nu este întotdeauna strictă. 
Dar cred că se întrevede un sistem de folosire a avioanelor 
particulare. 

— Cred că asta ar putea fi. Deci se pare că a zburat în 
Colorado Springs sau în California cu un avion particular. Mai 
degrabă cu un avion cu reacţie. 

— Poate. Dar s-ar putea să vrea să plece cât timp este în 
avans, fără să mai piardă vremea, iar acum este în drum spre 
Nisipland. 

— Nu i-am dat prea multe motive să creadă că nu poate, să-şi 
ducă treaba la îndeplinire. 

— Bine zis. Am luat un creion şi am început să adun 
persoanele moarte deja, fără să mai socotesc persoanele 
otrăvite cu gaz din zborul 175. Tipul ăsta, am spus, reduce 
suprapopulata de pe Coasta de Est. Am pus jos creionul şi am 
citit: Andy McGill, Nick, Nancy şi Meg Collins, Jabbar, Waycliff, 
soţia lui, menajera, Grey şi menajera lui, Satherwaite, McCoy şi 
un paznic. Am obţinut un număr ghinionist de treisprezece. 

— Nu-l uita pe Yusef Haddad. 

— Aşa este. Complicele ticălosului. Paisprezece. lar astăzi 
este doar marţi. 

Kate nu a răspuns. 

— În afară de Callum, am zis eu, înmânându-i paginile de fax, 
care este la adăpost, Wiggins este ultimul tip care este - sau ar 
putea fi - viu şi neprotejat. 

— Ai încercat să-l găseşti pe Wiggins? a zis ea, aruncând o 
privire pe foi. 

— Da. Telefonul este deconectat. Să încercăm să-l găsim în 
cartea de telefon din Burbank. 

Ea s-a întors cu scaunul rotativ şi a început să apese tastele 
computerului. 


— Care este prenumele lui real? 

— Nu ştiu. Vezi ce poţi să faci. 

— Între timp, sună Secţia Antiteroristă din D.C. Apoi sună 
biroul din Los Angeles. După aceea informează-i pe toţi din 
Centrul de Comandă, prin e-mail sau cum crezi că este mai 
eficient şi mai rapid. ` 

Nu m-am repezit să fac ce mi-a spus. Incercam să gândesc 
mai repede decât îi ucidea Khalil pe oamenii aceia. Knish-ul, 
muştarul, varza acră şi vinul roşu mi se răscoleau în stomac. 

Nu vedeam niciun motiv pentru care să-mi alertez colegii sau 
pe cei din Washington. Stabilisem deja că patru dintre cei opt 
erau morţi şi nu mai aveau nevoie de protecţie. Callum era viu şi 
în siguranţă. Rămânea să-l găsim doar pe Wiggins, iar Kate şi cu 
mine eram mai mult decât dotați ca să rezolvăm această 
problemă. 

— Voi suna FBl-ul local din Los Angeles. Sau vrei să suni tu? 

— Aş face-o dacă tu ai şti să foloseşti computerul mai bine. 
Caut să-l localizez pe Wiggins. Cere să vorbeşti cu un tip pe 
nume Doug Sturgis, a adăugat ea. El este adjunct la comandă. 
Foloseşte-te de numele meu. 

— Bine. 

Am sunat, m-am prezentat ca membru în echipa ATTF din 
New York, lucru care îi impresionează pe oameni, apoi am cerut 
să vorbesc cu Doug Sturgis. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? a zis acesta. 

Nu voiam să-l zăpăcesc pe tip cu prea multe detalii şi nici să 
amestec Washingtonul, dar voiam să mă ajute. 

— Domnule Sturgis, am zis, căutăm un bărbat alb pe nume 
Chip Wiggins, prenumele şi inițiala tatălui necunoscute, de 
aproape cincizeci de ani, cu ultima adresă în Burbank. l-am dat 
adresa şi am adăugat: Este posibil martor într-un caz important 
care ar putea privi terorismul internaţional. 

— Ce fel de caz? 

De ce toată lumea este curioasă? 

— Pe moment, acest caz delicat este ţinut secret şi regret că 
nu am permisiunea să vi-l dezvălui, dar Wiggins s-ar putea să 
ştie ceva de care avem nevoie. Tot ceea ce vă rog este să-l 
găsiţi şi să-l protejaţi, după care să mă sunaţi cât mai curând 
posibil. 

Apoi i-am spus puţinele lucruri pe care le ştiam despre 


domnul Wiggins. 

S-a lăsat tăcerea, apoi domnul Sturgis m-a întrebat: 

— Cine îl urmăreşte? Ce grupare? 

— Să zicem că una din Orientul Mijlociu. Şi este important să-l 
găsim noi înaintea lor. Când voi primi mai multe detalii, vă voi 
suna din nou. 

Domnul Sturgis nu părea să-mi satisfacă cererea, aşa că am 
spus: 

— Lucrez la acest caz cu Kate Mayfield. 

— Oh! 

— Ea mi-a spus că sunteţi omul care ne puteţi ajuta. 

— Bine. Vom face tot ce putem. A repetat ultima adresă a lui 
Wiggins şi numărul de telefon şi a adăugat: Transmite-i 
salutările mele lui Kate. 

— Aşa voi face. l-am dat numărul direct al lui Kate şi al meu şi 
am spus: Mulţumesc. 

Am închis şi am sunat apoi la secţia Persoane Dispărute din 
cadrul poliţiei din Los Angeles. M-am prezentat şi am cerut să 
vorbesc cu inspectorul, locotenentul Miles. Am flecărit o vreme, 
apoi am spus: 

— Voi, băieţi, vă pricepeţi mai bine decât mine să găsiţi o 
persoană dispărută. 

— Nu pot să cred că aud aşa ceva de la un reprezentant al 
FBl-ului, a zis locotenentul Miles. 

— Am fost poliţist în NYPD. Omucideri, am zis eu, chicotind 
politicos. Mă aflu aici să predau cunoştinţele de bază forţelor de 
aplicare a legii. 

— Okay, a zis el şi a râs. Dacă îl găsim, îi voi spune să te sune 
personal. Asta este tot ce pot face, doar dacă nu este suspectat 
de ceva. 

— Îţi voi fi recunoscător dacă îl vei escorta la sediul tău. Se 
află în pericol. 

— Mda? Ce fel de pericol? Vorbim acum despre un pericol. 

— Mă refer la siguranţa naţională, este tot ce pot spune 
pentru moment. 

— Oh, ai redevenit agent FBI. 

— Nu, sunt un poliţist în încurcătură. Am nevoie de ajutor, dar 
nu pot spune de ce. 

— Okay. O să-i pun poza pe o cutie de lapte. Ai o fotografie? 

Am inspirat adânc şi am spus: 


— Nu este mare lucru de fotografia aia şi este destul de în 
vârstă, dar nu vreau să apară postere cu el în cartierul lui. Ne 
străduim să-l prindem pe tipul care încearcă să dea de urma lui, 
dar nu vrem să-l speriem. Okay? Apropo, am sunat şi FBl-ul 
local, un agent pe nume Sturgis, lucrează şi el la cazul ăsta. 
Cine îl găseşte primul primeşte o medalie de aur. 

— Oho! De ce nu ai spus aşa? Vom trece la treabă imediat. 

Poliţiştii pot fi o adevărată pacoste. 

— La modul serios, locotenente. 

— Bine. Mă voi ocupa de asta şi te voi suna. 

— Mulţumesc, am zis şi i-am dat numerele noastre de telefon. 

— Cum mai e vremea în New York? 

— Zăpadă şi gheaţă. 

— Îmi imaginez, a zis şi a închis telefonul. 

— Nu trebuie să fii secretos cu oamenii noştri sau cu poliţiştii 
din L.A., a zis Kate, ridicând privirea de pe ecranul computerului. 

— Nu am fost secretos. 

— Ba da, ai fost. 

— Ei bine, pentru ei nu este importantă ce îl căutăm, ci doar 
pe cine. Chip Wiggins lipseşte şi trebuie să-l găsim. Asta este tot 
ce trebuie să ştie ei. 

— Ar fi mai motivaţi dacă ar ştii de ce. 

Avea dreptate? Bineînţeles, dar încercam să gândesc ca un 
poliţist şi să acţionez ca un agent federal, iar toată tâmpenia cu 
securitatea naţională îmi făcea silă. 

Kate a revenit la computerul ei. 

— Nu găsesc nimic nici în Burbank, nici în împrejurimi, a zis 
ea. 

— Spune-i computerului ce vrei să afli. 

— Du-te dracului, John. Sunt şefa ta. Trebuie să mă informezi 
şi să mă asculţi. 

Oho! 

— Dacă nu-ţi place felul în care lucrez la caz, am zis pe tonul 
meu de mă-ridic-şi-plec-imediat şi dacă nu eşti mulţumită cu 
rezultatele obţinute de mine până acum... 

— Okay! Scuză-mă. Sunt puţin obosită şi tensionată. Am stat 
trează toată noaptea, a zis ea, zâmbind şi făcându-mi cu ochiul. 

Am schiţat şi eu un fel de surâs. Domnişoara Mayfield avea şi 
o parte dură şi ar fi bine să-mi amintesc asta. 

— Sturgis ţi-a trimis salutări, i-am spus. 


Ea nu mi-a răspuns, ci a continuat să apese tastele 
computerului. 

— Tipul ăsta, Wiggins, s-ar putea să se fi mutat în Nome, 
Alaska, a zis ea. Îmi pare rău că nu am numărul asigurării lui 
sociale. Caută pe e-mailul tău să vezi dacă nu ai primit vreun 
mesaj de la Ministerul Apărării sau de la Forţele Aeriene cu 
privire la dosarele personale ale celor opt băieţi. 

— Da, doamnă. 

Am apăsat butonul pentru e-mail, dar, în afară de mesajele 
interne obişnuite, nu era nimic. 

— Acum, că avem nişte nume, am zis eu, putem cere de la 
Forţele Aeriene chiar dosarul lui Wiggins. 

— Bine. Aşa voi face. 

A pus mâna pe telefon şi am auzit-o cum îşi face drum prin 
hăţişurile birocraţiei. 

— Sper că Asad Khalil întâmpină tot atâtea dificultăţi ca şi noi 
în a-l găsi pe Wiggins, am zis fără să mă adresez cuiva în mod 
special. 

Am revenit la computerul meu şi am încercat câteva piste, 
inclusiv site-ul Forţelor Aeriene. Am găsit un sector despre MIA?’ 
şi KIA şi, spre surprinderea mea, l-am găsit pe Steven Cox, ucis 
în războiul din Golf. Dar nu era niciun sector numit „Băieți în 
misiuni secrete” 

— S-ar putea să dureze o vreme să obţinem dosarul lui 
Wiggins, a spus Kate după ce a închis telefonul. Ei vor numărul 
lui personal sau numărul de la asigurările sociale. Asta vrem şi; 
noi. 

— Aşa-i. 

M-am mai jucat puţin pe computer, dar în afară de o reţetă 
bună de prăjituri cu ciocolată, nu am găsit mare lucru. Imi place 
mai mult telefonul. 

Kate continua să mă bată la cap să sun Secţia Antiteroristă 
din D.C., iar eu continuam să refuz, deoarece; știam că va urma 
o oră de conversaţie, după care voi fi chemat la Washington. lar 
adevărul era că, existând doar o ţintă de protejat în calea lui 
Khalil, era mai important ca eu să îl găsesc pe Wiggins înaintea 
lui Khalil. 

Existau o mulţime de căi pentru a găsi o persoană dispărută 
în America - recensământul local, cărţi de credit, permis de 


20 Missing in Action = dispărut în misiune (n. tr.). 


conducere auto şi altele asemenea. Am găsit persoane în mai 
puţin de o oră, dar uneori îţi poate lua o zi sau două. lar uneori 
nu găseşti niciodată o persoană chiar dacă aceasta este un 
fericit proprietar de casă cu soţie şi copii. 

lar despre tipul ăsta nu aveam decât porecla, numele de 
familie, ultima adresă şi faptul că servise în Forţele Aeriene. 

Am sunat Serviciul pentru Autovehicule din California, şi un 
civil neobişnuit de amabil mi-a dat numele unui cetăţean Elwood 
Wiggins din Burbank, care avea aceeaşi adresă şi dată de 
naştere. Voilà! Acum aveam un nume şi data de naştere care se 
potriveau. Am încercat să mi-l imaginez pe tipul ăsta, Chip, şi 
mi-am dat seama că puţin îi păsa să ţină lumea la curent cu 
deplasările lui. Pe de altă parte, asta ar putea să-l ţină în viaţă. 

— Încearcă de acum încolo cu prenumele Elwood, i-am zis lui 
Kate. Aşa zice permisul lui de conducere. Are aceeaşi dată de 
naştere cu Chip1960. Nu fiul, nici tatăl. 

— Bine, a zis ea şi a început să caute pe computer un număr 
de telefon. 

Am sunat biroul procurorului districtual din Los Angeles să 
văd dacă domnul Elwood „Chip” Wiggins îmi făcuse favoarea de 
a muri de moarte naturală. Un funcţionar m-a informat că în 
ultimul an au murit mai mulţi indivizi cu numele de Wiggins, dar 
nu şi Elwood. 

— Biroul procurorului nu îl are în evidenţă pe Elwood, i-am 
zis lui Kate. 

— Ştii, s-ar putea să fi plecat din Los Angeles, din statul 
California şi chiar din ţară. Încearcă la Administraţia Serviciilor 
de Asigurări. 

— Mai degrabă îl caut mergând pe jos. Oricum, vor avea 
nevoie de numărul lui de asigurare. 

— Încearcă la Administraţia Veteranilor de Război, John. 

— Încearcă tu. Dar ţi-am spus că tipul ăsta nu a informat 
probabil pe nimeni. Îmi pare rău că nu ştim în ce oraş s-a 
născut. Anunţă Serviciul de Personal al Forţelor Aeriene că avem 
numele de Elwood şi data naşterii. S-ar putea să fie de ajutor 
computerului lor. 

În următoarea jumătate de oră am dat telefoane şi am lucrat 
pe computer. Am telefonat din nou la Secţia Persoane Dispărute 
din cadrul poliţiei din L.A. şi le-am dat numele de Elwood şi data 
naşterii, apoi am procedat la fel cu colegii mei de la biroul FBI 


local. Nu mai ştiam unde să sun. În cele din urmă, mi-a venit o 
idee şi am sunat-o pe doamna Hambrecht. 

Ea a răspuns apelului, iar eu m-am prezentat din nou. 

— Am dat toate informaţiile pe care le aveam domnului 
general Anderson de la Baza Wright-Patterson, m-a informat ea. 

— Da, doamnă. Eu încă nu am primit nicio informaţie. Dar am 
altă ştire despre cei opt ofiţeri din misiunea Al Azziziyah şi aş 
dori să-mi confirmaţi câteva date. 

— Voi nu colaboraţi? 

Nu. 

— Ba da, doamnă, dar necesită un timp, iar eu încerc să-mi 
fac treaba cât mai repede... 

— Ce doriţi? 

— Păi, mă refer la o singură persoană, un bărbat pe nume 
Chip Wiggins. 

— Oh, Chip. Un personaj ciudat. 

— Da, doamnă. Ştiţi cumva dacă prenumele lui este Elwood? 

— N-am ştiut niciodată prenumele real. Doar Chip. 

— Bine, am o adresă a lui din Burbank, California. l-am citit-o 
şi am întrebat: Este aceeaşi cu ce aveţi dumneavoastră? 

— Staţi să-mi iau agenda telefonică. 

În timp ce o aşteptam pe doamna Hambrecht, am întrebat-o 
pe Kate: 

— Ce ai mai aflat? 

— Nimic. John, este momentul să punem problema asta 
întregului Centru de Comandă. Am întârziat deja prea mult. 

— N-am nevoie ca cincizeci de agenţi să-i sune din nou pe 
aceeaşi oameni şi aceleaşi agenţii pe care noi le-am contactat 
deja. Dacă ai nevoie de ajutor, atunci dă-i drumul şi transmite 
prin e-mail sau altfel şi mobilizează toate trupele. Intre timp, eu 
ştiu cum să dau de urma unei afurisite de persoane dispărute. 

— Poftim? a zis doamna Hambrecht, care revenise la telefon. 
Ce aţi spus? 

— Oh... îmi dregeam glasul. 

— Am aceeaşi adresă ca şi dumneavoastră. 

— Bine... Ştiţi cumva unde s-a născut domnul Wiggins? 

— Nu. Nu ştiu prea multe despre el. Mi-l amintesc doar de la 
Lakenheath, în prima noastră misiune din 1980. Este un ofiţer 
foarte neserios. 

— Da, doamnă. Dar domnul colonel Hambrecht a păstrat 


legătura cu el? 

— Da. Dar nu prea des. Ştiu că au vorbit în aprilie anul trecut, 
la aniversarea... 

— Al Azziziyah. 

— Da. 

l-am mai pus câteva întrebări, dar nu mai ştia nimic sau, ca 
majoritatea oamenilor, nu credea că ştie ceva. Dar trebuia să 
găseşti întrebarea potrivită. Din păcate, eu nu o ştiam. 

Kate asculta şi ea pe derivație şi când şi-a dat seama că 
începeam să pun întrebări stupide, a acoperit receptorul cu 
mâna şi mi-a zis: 

— Întreab-o dacă ştie dacă este căsătorit. 

Cui îi pasă? Dar am întrebat. 

— Ştiţi cumva dacă este căsătorit? 

— Nu cred. Dar s-ar putea să fie. V-am spus tot ce ştiu despre 
el. 

— Okay... ei bine... 

Kate a zis din nou: 

— Ce a făcut sau ce face ca să-şi câştige existenţa? 

l-am repetat întrebarea doamnei Hambrecht. 

— Nu ştiu... De fapt, îmi amintesc că soţul meu mi-a spus că 
Chip ia lecţii de zbor ca să devină pilot. 

— A luat lecţii de zbor după ce a participat la raidul aerian? 
Nu era cam târziu? Adică... 

— Chip Wiggins nu era pilot, m-a informat cu răceală doamna 
Hambrecht. Era ofiţerul responsabil cu armele. El a lansat 
bombele. Era şi ofiţer cu navigația. 

— Inţeleg... deci... 

— După ce a ieşit din rândul Forţelor Aeriene, a luat lecţii de 
pilotaj şi a devenit pilot pe avioane cargo, cred. Da, nu putea 
obţine o slujbă pe avioanele de linie, aşa că a pilotat avioane 
cargo. Acum îmi amintesc. 

— Ştiţi pentru ce companie a pilotat? 

— Nu. 

— Ceva de genul Fedex sau UPS, ori una din cele importante? 

— Nu cred. Doar atât ştiu. 

— Vă mulţumesc din nou, doamnă Hambrecht. Ne-aţi fost de 
mare folos. Dacă credeţi că mai ştiţi ceva despre Chip Wiggins, 
vă rog să mă sunaţi imediat, am zis eu şi i-am dat numărul de 
telefon. 


— Despre ce este vorba? m-a întrebat ea. 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

— Cred că cineva încearcă să ucidă piloţii care au participat la 
misiunea aceea şi acel cineva a început cu soţul meu. 

— Da, doamnă. 

— Dumnezeule... 

— Îmi pare... condoleanţele mele, doamnă. 

Am auzit-o cum spune încet: 

— Nu este drept... nu este cinstit... oh, săracul William... 

— Vă rog să aveţi grijă de dumneavoastră. Pentru orice 
eventualitate, sunaţi secţia de poliţie cea mai apropiată şi biroul 
local al FBl-ului. 

Ea nu mi-a răspuns, dar am auzit-o plângând. Nu ştiam ce să 
mai spun, aşa că am închis telefonul. 

Kate vorbea la telefon pe cealaltă linie. 

— Sunt în legătură cu Serviciul Federal de Aviaţie, mi-a zis ea. 
Au evidenţa brevetelor de pilot. 

— Bine. Sper ca cel puţin să o aibă la zi. 

— Ar fi bine sau vor da şi ei de necaz. 

Am fost bucuros că în toată America orele de program ale 
serviciilor civile încă nu se încheiaseră, altfel am fi stat pe 
scaunele noastre şi am fi rezolvat jocuri pe calculator. 

— Da, a răspuns Kate, sunt încă la aparat. Okey... A luat un 
creion şi a început să noteze în carnetul ei. La ce dată? Bine. Ne- 
aţi fost de mare ajutor. Mulţumesc. 

— Ventura, a zis ea după ce a închis telefonul. Se află la nord 
de Burbank. El le-a trimis schimbarea adresei în urmă cu 
aproape patru săptămâni, dar n-a dat un număr de telefon. A 
revenit la computer şi m-a anunţat: Nu se află în anuarul 
oraşului Ventura. Voi suna un operator, să mă ajute să-i găsesc 
adresa. 

A sunat la direcţia abonaților de telefon şi le-a dat numele de 
Elwood Wiggins. A închis telefonul şi mi-a spus: 

— Numărul nu este trecut în cartea de telefon. Voi suna biroul 
nostru de acolo să-mi obţină numărul. 

Mi-am privit ceasul. Treaba asta ne luase aproape o oră şi 
cincisprezece minute. Dacă aş fi sunat la Washington, aş fi 
vorbit şi acum. 

— Unde se află cel mai apropiat birou al FBI faţă de Ventura? 
am întrebat-o pe Kate. 


— Există chiar în Ventura un birou mic local. Sper că nu 
sunăm prea târziu, a zis ea, ridicând receptorul, şi sper că pot 
să-i întindă o capcană lui Khalil. 

— Mda. M-am ridicat. Mă întorc în cincisprezece minute. 

— Unde te duci? 

— În biroul lui Stein. 

— Discuţii de-ale poliţiştilor? 

— Păi, cu Koenig dincolo de Atlantic, Stein este şeful. Mă 
întorc. 

Am ieşit în grabă din sediul Centrului de Comandă. 

Am luat liftul. Biroul căpitanului Stein se afla pe colţul de sud- 
vest, la etajul al douăzeci şi optulea, şi nu aveam nicio îndoială 
că avea tot atâţia metri pătraţi cât şi biroul lui Koenig, situat la 
sud-est. 

Aproape că am dat buzna peste două secretare şi m-am trezit 
în mijlocul încăperii, cu faţa la căpitanul Stein, care şedea la 
masa lui de lucru imensă şi vorbea la telefon. M-a văzut şi a 
închis telefonul. 

— Trebuie să fie ceva important Corey, sau ai încurcat-o, mi-a 
zis el. 

Apoi mi-a făcut semn să mă aşez pe un scaun vizavi de el. 

Ne-am uitat unul la celălalt şi am stabilit că problema era 
importantă. El a deschis sertarul mesei, a luat o sticlă de apă 
minerală şi a turnat votcă în două pahare de plastic. Mi-a întins 
un pahar din care am băut aproape jumătate. Ingerii federali 
vărsau lacrimi pe undeva. 

— Ce avem până acum? a zis el şi a luat o înghiţitură de 
votcă. 

— Totul, căpitane, sau aproape totul. Dar am aflat cu aproape 
şaptezeci şi două de ore prea târziu. 

— Să auzim. 

Aşa că i-am spus totul, în grabă, fără să ţin seama de 
punctuație sau de regulile gramaticale, ca de la poliţist la 
poliţist, dacă doriţi. 

El a ascultat, a încuviinţat dând din cap, nu şi-a notat nimic, 
iar când am terminat, a rămas puţin pe gânduri. In cele din 
urmă a zis: 

— Patru morţi? 

— Cinci, dacă îl socotim şi pe colonelul Hambrecht. 
Paisprezece dacă îi luăm în calcul şi pe ceilalţi, ca să nu mai 


vorbim de cei decedați la bordul zborului Trans-Continental Unu- 
Şapte-Cinci. 

— Ticălosul. 

— Da, domnule. 

— O să-l găsim pe ticălosul ăsta. 

— Da, domnule. 

S-a gândit un moment, apoi a adăugat: 

— Şi nu ai luat legătura cu nimeni de la Washington? 

— Nu, domnule. Ar fi mai bine ca apelul să vină de la 
dumneavoastră. 

— Mda. Ei bine, a adăugat el după un moment de gândire, 
cred că avem o şansă sau două să-l înhăţăm pe tipul ăsta, 
presupunând că nu s-a dus deja după Wiggins sau după Callum. 

— Întocmai. 

— Dar poate că şi-a terminat treaba sau consideră că spiritele 
s-au cam încins şi a părăsit deja ţara. 

— Este posibil. 

— La dracu’! deci, a zis Stein, biroul din Ventura protejează 
ultima adresă a lui Wiggins? 

— Kate se ocupă de asta. 

— lar colonelul Callum se află în siguranţă? 

— Da, domnule. 

— Federalii îi întind o capcană lui Khalil acolo? 

— Cred că doar îl protejează pe Callum. Mă gândesc că, dacă 
Asad Khalil ştie că tipul ăsta este pe moarte, nu s-ar mai duce să 
vâneze un muribund. 

— Dacă acest muribund a aruncat asupra lui o bombă, a 
replicat Stein, cred că s-ar duce. Voi suna biroul FBI din Denver 
şi voi insista să i se întindă o cursă. 

Şi-a terminat votca din pahar, iar eu am făcut la fel. M-am 
gândit să mai cer un rând. 

Căpitanul Stein a ridicat privirea spre tavanul înalt, apoi s-a 
uitat la mine. 

— Ştii, Corey, a zis el, israelienilor le-a luat optsprezece ani ca 
să egaleze scorul pentru masacrul de la Olimpiada Munchen din 
1972. 

— Da, domnule. 

— Nemţii i-au eliberat pe teroriştii capturați în schimbul unui 
avion Lufthansa deturnat. Agenţii Serviciului de Informaţii 
Israelian i-au vânat sistematic şi i-au asasinat pe fiecare din cei 


şapte terorişti din Gruparea Septembrie Negru care i-a ucis pe 
atleţii evrei. Pe ultimul l-au prins în mai 1991. 

— Da, domnule. 

— In Orientul Mijlociu jocul se desfăşoară altfel. Nu există 
limită de timp. Niciodată. 

— Da, domnule. 

Stein a rămas tăcut aproape un minut, apoi a întrebat: 

— Am făcut noi tot ce ne-a stat în putere? 

— Cred că noi am făcut. Nu sunt sigur de ceilalţi. 

Nu a făcut niciun comentariu la replica mea, dar a spus: 

— Hei, bună treabă. Iţi place aici? 

— Nu. 

— Ce vrei? 

— Să mă întorc de unde am venit. 

— Nu te poţi întoarce din nou acasă, măi băiete. 

— Ba pot. _ 

— Să văd ce pot să fac. Intre timp, ai destule rapoarte de scris 
ca să te ţină ocupat tot weekend-ul. Vorbim mai târziu. S-a 
ridicat şi aşa am făcut şi eu. Transmite-i domnişoarei Mayfield 
felicitările mele, dacă ele au vreo semnificaţie venind de la un 
poliţist. 

— Sunt sigur că au. 

— Okay, am multe telefoane de dat. Valea! 

Nu m-am clintit din loc. 

— Permiteţi-mi să plec în California, am zis. 

— De ce? 

— Vreau să fiu prezent la ultimul act. 

— Mda? Până acum s-a strâns acolo o armată de poliţişti şi de 
agenţi FBI. Nu au nevoie de tine. 

— Dar eu vreau să fiu acolo. 

— De ce să nu te duci în Colorado Springs? Ştiu geografie. 
Colorado se află în drum spre California după ştiinţa mea. 

— Am obosit să fiu în urma ticălosului ăstuia. Vreau să i-o iau 
înainte. 

— Dar dacă tu te duci în California, iar agenţii FBI îl prind în 
Colorado Springs? 

— Imi asum acest eşec. 

— Mă îndoiesc. Okay, du-te unde vrei. Oricum, este mai bine 
decât să stai aici. |ţi voi autoriza deplasarea. Foloseşte cartea ta 
de credit ca să economisim timp. Să nu te laşi ucis. Du-te să-ţi 


scrii rapoartele. Pleacă înainte să mă răzgândesc. 

— Imi voi lua şi partenera cu mine, am spus. 

— Cum vrei. Pentru moment eşti Băiatul de Aur. Hei, te uiţi la 
Dosarele X? 

— Bineînţeles. 

— Cum se face că cei doi nu s-au culcat încă? 

— Asta mă depăşeşte. 

— Şi pe mine. 

Mi-a întins mâna, iar eu i-am strâns-o. 

In timp ce mă îndreptam spre uşă, a adăugat: 

— Sunt mândru de tine, John. Eşti un poliţist bun. 

Biroul căpitanului Stein semăna cu o gură de aer proaspăt în 
Federal Plaza 26. 

M-am întors grăbit în sediul Centrului de Comandă, conştient 
că aş putea fi reţinut de un telefon sau un şef de la FBI. M-am 
dus direct la masa de lucru a lui Kate. 

— Să mergem, am zis şi am luat-o de mână. 

— Unde? 

— În California. 

— Chiar aşa? Acum? 

— Acum. 

— Trebuie să...? a zis ea şi s-a ridicat. 

— Nimic. la-ţi doar pistolul şi insigna. 

— Însemnele. Noi le spunem însemne. 

— Eu spun să ne grăbim. 

A ţinut pasul cu mine în timp ce ne îndreptam spre lift. 

— Cine a autorizat...? 

— Stein. 

— Okay. 

S-a gândit un moment, apoi a spus: 

— Poate că ar trebui să mergem în Colorado Springs. 

Poate. Dar nu voiam să discut asta cu şefa mea. 

— Stein ne-a dat autorizaţie doar pentru California, am spus 
eu. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Cred că vrea să mă vadă plecat cât mai curând 
posibil. Liftul a venit, ne-am suit, am ajuns în hol şi de acolo am 
ieşit pe Broadway. Am oprit un taxi şi, după ce ne-am urcat în 
maşină, i-am spus şoferului: 

— Aeroportul JFK. 


Taxiul s-a înscris apoi în traficul aglomerat. 

— Ce veşti ai din Ventura? am întrebat-o pe Kate. 

— Biroul nostru din Ventura a obţinut numărul secret de 
telefon. A răspuns robotul telefonic, dar nu au lăsat un mesaj 
prea detaliat. l-au transmis doar să-i sune imediat ce primeşte 
mesajul. Apoi au trimis câţiva agenţi acasă la el, care se află 
lângă plajă. După aceea au cerut întăriri din Los Angeles. În 
biroul din Ventura sunt doar câţiva agenţi. 

— Sper să nu-l găsească acasă şi mort. Ce au de gând să 
facă? Să-i înconjoare casa cu tancuri? 

— Nu sunt chiar atât de proşti precum crezi, John. 

— Asta mă linişteşte. 

— li vor inspecta casa, vor discuta cu vecinii şi, bineînţeles, îi 
vor întinde o cursă lui Khalil. 

Am încercat să-mi imaginez un grup de băieţi în costume 
albastre împrăştiindu-se în grabă în jurul casei lui Wiggins, 
bătând la uşile vecinilor şi arătându-şi insignele. Asta ar putea 
determina fuga precipitată spre sud a celor stabiliţi ilegal acolo. 
Intre timp, - dacă Asad Khalil pândeşte prin apropiere, el s-ar 
putea să devină suspicios. Dar, ca să fiu sincer, nici eu nu ştiam 
sigur cum aş proceda. 

— Sună din nou la Ventura, i-am spus lui Kate. 

Ea şi-a luat telefonul şi a format numărul. Taxiul se apropia de 
podul Brooklyn. Mi-am privit ceasul de mână. Era aproape ora 
3:00 a.m., ora 12:00 în California. Sau era exact pe dos? Ştiu că 
se schimbă la vest de Eleventh Avenue. 

— Aici Mayfield, a vorbit Kate în telefon. Aveţi noutăţi? A 
ascultat o vreme, apoi a zis: Okay, zbor spre Los Angeles. Voi 
suna din nou cu detalii despre zbor. Aşteptaţi-mă cu o maşină la 
aeroport şi de acolo vom merge la heliportul poliţiei. De 
asemenea, să mă aştepte o maşină la locul de aterizare a 
elicopterului în Ventura. Da. Sunt autorizată. Nu vă faceţi griji 
pentru asta, doar dacă nu veţi respecta instrucţiunile mele. 
Atunci veţi avea motive de îngrijorare. A închis telefonul, apoi 
m-a privit. Vezi? Şi eu pot fi la fel de arogantă ca şi tine. 

Am zâmbit, apoi am întrebat-o: 

— Deci, ce mai este nou în Ventura? 

— Cei trei agenţi disponibili din Ventura s-au dus acasă la 
Wiggins şi au pătruns înăuntru, gândindu-se că el era deja mort. 
Dar tipul nu era acasă. Aşa că au rămas pe loc şi se folosesc de 


agenda de telefon a acestuia ca să sune persoanele la care ar 
putea fi sau care ar putea şti unde se află. Dacă este mort, nu a 
murit acasă la el. 

— Bine. Ar putea să fie într-o cursă lungă cu avionul. 

— S-ar putea. Doar din asta trăieşte. Ar putea fi într-o scurtă 
vacanţă, pe plajă. 

— Cum este vremea în Ventura? 

— Totdeauna este aceeaşi. Soare şi douăzeci şi două de 
grade. Cu aproape trei ani în urmă am lucrat vreme de doi ani la 
biroul FBI local. 

— Ţi-a plăcut? 

— A fost bine. Nu atât de interesant ca în New York. 

Am zâmbit amândoi. 

— Unde naiba se află Ventura? am întrebat-o. 

Ea mi-a explicat, dar nu prea am înţeles, nu mă pricep foarte 
bine la geografie. 

Ne aflam acum pe podul Brooklyn, iar şoferul a luat-o spre 
BQE, adică Brooklyn-Queens Expressway?!, şi poate că, odată, 
pe aici au circulat maşini în mare viteză, dar eu nu am văzut 
asta niciodată, poate doar acum, la ora 3:00 p.m. l-am arătat 
şoferului insigna mea de agent federal şi i-am zis: 

— Dă-i bice. 

Totdeauna fac aşa, chiar şi când nu mă grăbesc şi nu amo 
destinaţie precisă. 

L-am întrebat pe şofer din ce ţară este, iar el mi-a spus că din 
lordania. Era o noutate pentru mine. Pakistanezi erau destui, dar 
macedonenii câştigau şi ei teren. 

— Stein mi-a zis să-ţi transmit felicitările lui, i-am zis lui Kate. 

Ea nu mi-a răspuns. 

— Există o oarecare şansă ca să revin la vechea mea slujbă - 
în cadrul poliţiei, am adăugat eu. 

Din nou niciun răspuns, aşa că am schimbat subiectul. 

— Unde crezi că se află Khalil? am întrebat-o. 

— În California, în Colorado Springs sau în tranzit. 

— Poate. Dar poate că a acţionat pe Coasta de Est, unde are 
câteva ascunzători, după care s-a făcut nevăzut, poate cu 
ajutorul unor ambasade din Orientul Mijlociu. California şi 
Colorado se află la mare distanţă. 

— John, tipul ăsta nu a traversat jumătate de glob ca să... Ea 


21 Autostradă pentru viteze mari (n. tr.). 


i-a aruncat o privire şoferului şi a adăugat... ca să mănânce doar 
o parte din meniu. Ştii asta. 

— Aşa este. Dar mă întreb cum ajunge în Los Angeles. 
Aeroporturile sunt periculoase pentru el. 

— Doar cele mari. Am avut odată un fugar care a plecat din 
L.A. şi a ajuns în Miami doar folosind aeroporturile mici. Probabil 
că tipul s-a mişcat mai repede decât noi şi a reuşit să ne 
păcălească până când am pus mâna pe el în Miami. 

— Inţeleg. 

— Şi nu uita avioanele particulare. Am avut odată un rege al 
drogurilor care a închiriat un avion cu reacţie particular. Mulţi 
dintre ei procedează aşa. Nu există probleme de securitate, 
zborurile nu sunt înregistrate şi se pot duce oriunde există o 
posibilitate de aterizare. 

— Poate ar trebui să alertăm aeroporturile locale din jurul 
oraşului Ventura. 

— Am pus deja problema asta biroului din Ventura. Ei mi-au 
reamintit că în zonă există douăsprezece aeroporturi mici, o altă 
duzină se află în apropierea oraşului, iar un avion particular 
poate ateriza la orice oră din zi pe majoritatea acestor 
aeroporturi. Ai avea nevoie de o armată ca să verifici fiecare 
clădire a Aviației Auxiliare, ca să nu mai menţionez aeroporturile 
abandonate. 

— Aşa-i. 

Kate părea să cunoască aceste probleme mai bine decât 
mine. Eu mă pricepeam la taxiuri şi metrouri. Jumătate din 
fugarii mei ajungeau în cele din urmă în casă mamei lor, în 
apartamentul prietenei lor sau în localurile lor preferate. 
Majoritatea infractorilor, în special criminalii, sunt de-a dreptul 
idioţi. Îmi plac mai mult cei isteţi. Îmi oferă satisfacția unei 
provocări care mă amuză. 

— Khalil a reuşit în misiunea lui datorită vitezei de acţiune. La 
fel ca hoţul de poşete. El nu este prost şi ştie că în trei-patru zile 
îi vom pricepe jocul. 

— Eşti optimist. 

— Păi, i-am luat urma în mai puţin de patru zile, nu-i aşa? 

— Da. Şi? 

— ŞI... nu ştiu. Wiggins este sau mort deja, sau se află în altă 
parte. Poate că a făcut un transport cu avionul pe Coasta de Est, 
iar Khalil a aflat şi l-a omorât deja. Agenţii aflaţi în casa lui ar 


putea sta acolo mult timp aşteptând să apară Wiggins sau 
Khalil. 

— Este posibil. Mai ai şi alte idei? Vrei să rămâi în New York? 
Te poţi duce la întâlnirea de la ora cinci, unde îi vei asculta pe 
toţi spunânduc-ţi cât de deştept eşti. 

— Asta este o înţepătură ieftină. 

— Şi poate nu vrei să pierzi întâlnirea de la ora opt din seara 
asta, când se întoarce Jack din Frankfurt. 

Nu am răspuns. 

— Ce vrei să faci, John? 

— Nu ştiu... tipul ăsta m-a dat puţin peste cap. Încerc să-mi 
dau seama cum gândeşte. 

— Vrei să afli părerea mea? 

— Bineînţeles. 

— Eu zic să mergem în California. 

— Ai zis şi să mergem la Frankfurt. 

— N-am spus asta niciodată. Ce vrei să facem? 

— Sună din nou biroul din Ventura. 

— Au numărul meu. Dacă apare ceva nou mă vor suna. 

— Sună la Denver. 

— De ce nu-ţi cumperi un telefon? 

A format numărul biroului FBI din Denver şi a cerut ultimele 
date. A ascultat, le-a mulţumit şi a închis telefonul. 

— Soții Callum au fost găzduiţi la Şcoala Militară de Aviaţie. 
Agenţi FBI sunt plecaţi la fosta lor reşedinţă. La fel şi în Ventura. 

— Bine. 

__Ne aflam pe şoseaua care ducea la aeroportul Kennedy. 
Incercam să nu-mi schimb părerea, să mă menţin pe poziţie şi 
să nu ratez totul tocmai la sfârşit. 

Nu este uşor să fii omul zilei. În mod normal, nu mi-aş fi 
exprimat îndoielile în faţa nimănui, dar acum Kate şi cu mine 
eram mai mult decât parteneri. 

— Sună biroul FBI din L.A. şi spune-le să supravegheze 
birourile consulatelor ale căror ţări l-ar putea ajuta pe Khalil să 
plece din ţară. De asemenea, asigură-te că ei supraveghează şi 
fosta casă a lui Wiggins din Burbank, în cazul în care Khalil nu 
ştie de noua adresă şi apare acolo. 

— Am făcut asta în timp ce tu vorbeai cu Stein. Mi-au spus că 
ştiu deja ce au de făcut. Ai puţin respect pentru FBI, John. Nu 
eşti singurul geniu din forţele de aplicare a legii. 


Credeam că sunt, dar presupun că mai sunt şi alţii. Totuşi, era 
ceva care mă sâcâia în legătură cu modul în care decurgeau 
lucrurile, îmi scăpa ceva şi ştiam că mă gândisem la asta, dar 
nu-mi mai aminteam despre ce era vorba. Am derulat în minte 
tot ce se întâmplase de sâmbătă şi până acum, dar orice o fi 
fost se făcuse nevăzut într-un colţ întunecat al minţii mele, nu 
cum se făcuse nevăzut Asad Khalil. 

Kate vorbea acum la telefon cu funcţionara de la Federal 
Plaza care se ocupa de aranjamentele pentru deplasări şi îi 
spunea că vrem să ştim când este primul zbor non-stop spre Los 
Angeles şi Denver. A ascultat, şi-a privit ceasul de mână şi a 
spus: 

— Aşteaptă puţin, apoi mi s-a adresat mie: Unde vrei să 
mergem? 

— Unde merge şi Khalil. 

— Unde se duce? 

— Los Angeles. 

— Okay, Doris, a zis ea, poţi să rezervi bilete? Nu, nu am 
numărul autorizaţiei. Mi-a aruncat o privire, iar eu i-am înmânat 
cartea mea de credit. Vom plăti noi şi vom cere apoi 
decontarea. Să fie la clasa întâi, a zis ea, dându-i datele cărţii 
mele de credit. Şi te rog să suni biroul local din L.A. ca să-i 
anunţi de sosirea noastră. Mulţumesc. 

Mi-a întins cartea de credit. 

— Pentru tine, John, a zis ea, vor deconta biletele de clasă 
întâi. 

— Poate astăzi este valabilă decizia asta, dar mâine s-ar 
putea să nu ne deconteze nici călătoria cu taxiul: 

— Guvernul te iubeşte. 

— Unde am greşit? 

Am ajuns la aeroport şi şoferul ne-a întrebat: 

— La ce terminal? 

Aşa a început totul sâmbătă, cu aceeaşi întrebare. Dar de 
data ăsta nu mă duceam la Clubul Conchistadorilor. 

— Terminalul nouă, a spus Kate. 

Am ajuns la terminalul American Airlines, am coborât din taxi, 
am plătit şoferul, apoi am intrat la casa de bilete, unde am 
primit două bilete la clasa întâi în schimbul cărţii mele de credit. 
Ne-am prezentat actele şi am completat un formular SS-113, în 
care am specificat că singurele noastre bagaje sunt două 


pistoale automate Glock, calibru 40. 

Mai aveam cincisprezece minute până la plecare, aşa că i- 
am sugerat lui Kate să bem ceva, dar ea s-a uitat la panoul cu 
plecări şi a zis: 

— Se face îmbarcarea chiar acum. Vom lua o băutură la bord. 

— Avem armele cu noi. 

— Ai încredere în mine. Am mai făcut aşa ceva. 

Cu siguranţă, mai exista şi o altă faţă a Poliţistului Perfect pe 
care nu am văzut-o până acum. 

Am prezentat legitimaţiile şi permisele de trecere pentru 
arme de foc la punctul de control şi ne-am îndreptat fără 
întârziere spre poarta de îmbarcare. 

Stewardesa de la clasa întâi, care bătea spre şaptezeci de ani 
sau aproape, şi-a pus dantura şi ne-a urat bun venit la bord. 

— Trenul acesta este un tren personal sau rapid? am întrebat- 
O. 

Stewardesa a părut derutată şi mi-am amintit că persoanele 
în vârstă devin uneori sensibile. 

Oricum, nu mai ştiam altă glumă cu avioane, aşa că i-am dat 
permisele noastre pentru trecerea armelor de foc, iar ea m-a 
privit de parcă se întreba cum de am primit autorizaţia de 
portarmă. 

Kate i-a zâmbit liniştitor. Sau poate că totul a fost în 
imaginaţia mea. 

Stewardesa a verificat lista pasagerilor ca să se asigure în 
legătură cu prezenţa noastră, apoi s-a dus în carlingă cu 
permisele, după cum cere regulamentul, ca să îl informeze pe 
căpitan că la bord se află două persoane din forţele de aplicare 
a legii, o doamnă drăguță şi un excentric, amândoi călătorind la 
clasa întâi. 

Ne-am găsit locurile, două fotolii situate la babord. Cabina de 
clasa întâi era pe jumătate plină, majoritatea părând locuitori 
din Los Angeles care se întorceau acasă. 

Pe pistă nu am întârziat prea mult, având în vedere faptul că 
ne aflam pe aeroportul JFK, şi am decolat cu doar cincisprezece 
minute mai târziu, întârziere pe care o vom recupera în aer, a 
spus căpitanul, ceea ce era mai bine, presupun, decât să 
recuperăm la sol pe aeroportul din L.A., mergând spre terminal 
cu nouă sute de kilometri la oră, în timp ce se declanşau 
paraşutele de salvare. 


Aşa că acum ne aflam pe cerul albastru, înarmaţi, motivaţi şi 
plini de speranţă. 

— Am uitat să-mi cumpăr chiloţi, i-am spus lui Kate. 

— Voiam chiar să-ţi aduc aminte. 

Domnişoara Mayfield se afla într-o dispoziţie de zile mari. 

O altă stewardesă de la clasa întâi ne-a adus ziare, iar eu i-am 
cerut ziarul Newsday din Long Island. Am căutat şi am găsit un 
articol despre crimele de la Muzeul „Leagănul Aviației”, pe care 
lam citit cu interes. Am observat că acest articol important nu 
era semnat, lucru care uneori te avertizează că autorităţile au 
modificat puţin adevărul. De fapt, nu se făcea nicio referire la 
Asad Khalil, iar motivul crimelor era prezentat ca un posibil jaf. 
Corect. Furt armat în muzeu. M-am întrebat dacă cineva 
înghiţea povestea cu jaful. Ma întrebam mai ales dacă Asad 
avea să creadă, după ce citea articolul, că noi nu cunoaştem 
motivul real al crimelor. Merita o încercare, presupun. 

l-am arătat articolul lui Kate, care l-a citit şi a zis: 

— Khalil a lăsat la muzeu un mesaj clar. Asta înseamnă că 
poate şi-a terminat misiunea şi se îndreaptă spre casă sau este 
extraordinar de arogant şi dispreţuitor faţă de autorităţi şi îşi 
zice în sinea lui: „Nu vă veţi da seama despre ce este vorba 
decât prea târziu. Prindeţi-mă dacă puteţi.” S-a gândit un 
moment, apoi a adăugat: Sper să fie a doua variantă şi sper că 
se duce acolo unde mergem şi noi. 

— Dacă este aşa, probabil că se află deja acolo. Pot doar să 
sper că va aştepta lăsarea întunericului înainte de a face 
următoarea mişcare. 

Ea a dat afirmativ din cap. 

Simţeam nevoia unui pahar sau două, aşa că am rugat-o pe 
Kate să-i ceară bunicuţei stewardese, cât mai politicos posibil, 
să ne aducă bere. 

— Nu ne va aduce aşa ceva, m-a informat Kate. Suntem 
înarmaţi. 

— Am crezut că ai spus. 

— Te-am minţit. Sunt avocat. Ţi-am spus: „Ai încredere în 
mine”. Asta însemna că mint. Cât de credul poţi să fii, a zis ea şi 
a râs. 

Eram uluit. 

— Cere bere nealcoolizată, a zis ea. 

— Cred că o să fac o criză. 


M-a luat de mână. M-am calmat şi am cerut o băutură 
răcoritoare. 

Masa servită la clasa întâi nu a fost rea deloc, iar filmul de la 
televizor, în care rolul principal îl juca John Travolta, a fost 
grozav, în ciuda cronicii proaste pe care am citit-o în ziarul 
Newsday din Long Island, semnată de John Anderson, un aşa-zis 
critic de filme a cărui părere era exact opusă părerii mele. 

Cât timp ne-am uitat la film, Kate şi cu mine ne-am ţinut de 
mână ca doi copii la o piesă de teatru. Când filmul s-a terminat, 
am lăsat spătarul scaunului şi ne-am culcat. 

Aşa cum se întâmplă de obicei, am avut un vis revelator 
despre lucrul pe care nu mi-l puteam aminti când eram treaz. 
Adică, totul mi se lămurea - ce are de gând să facă Khalil, unde 
se va duce apoi şi ce trebuie să facem ca să-l prindem. 

Din păcate, când m-am trezit, am uitat cea mai mare parte 
din vis, inclusiv concluzia sclipitoare la care ajunsesem. Este ca 
şi cum în vis ai fi avut o partidă de sex extraordinară, iar când te 
trezeşti îţi dai seama că eşti încă în erectie. 

Dar m-am abătut de la subiect. Am aterizat pe aeroportul din 
Los Angeles la ora 7:30 a.m. şi ne-am trezit, la bine şi la rău, în 
California. Acesta era fie locul unde trebuia să ne aflăm, fie nu. 
Vom afla cât de curând. 


CARTEA A CINCEA 


California, în prezent 
Du-te atunci şi omoară bărbatul pe care îl voi numi. 
Când vei reveni, îngerii mei te vor purta în Paradis. 
lar dacă vei muri, şi atunci ei te vor duce în Paradis. 
- Bătrânul de pe Munte, profetul din 
secolul al treisprezecelea şi fondatorul 
Ordinului Assassinilor - 


47 


Am aterizat, am coborât din avion şi am fost întâmpinați de 
un tip de la biroul FBI din Los Angeles, care ne-a dus cu maşina 
la heliportul poliţiei, unde ne aştepta un elicopter militar să ne 
ducă la Ventura, pe unde naiba s-o mai afla şi asta. 

Totul în jur părea să spună că ne aflăm în Queens, cu excepţia 
palmierilor şi a munţilor. Am zburat câţiva kilometri peste un fel 
de ocean, presupun, apoi am urmat linia coastei, cu dealuri 
masive pe partea dreaptă. Soarele se afla deasupra oceanului, 
dar în loc să răsară, aşa cum se întâmpla la oceanul meu, aici 
apunea. Locul acesta este ciudat sau ce se întâmplă? 

După douăzeci şi cinci de minute am aterizat pe un heliport al 
spitalului local aflat în partea de est a oraşului Ventura. 

Aici ne aştepta o limuzină albastră Crown Victoria, condusă de 
un tip pe nume Chuck, în ţinută sport, pantaloni cafenii, jachetă 
şi adidaşi. Chuck pretindea că este agent FBI, dar părea mai 
degrabă paznic la parcare; versiunea californiană a FBl-ului. Dar 
toţi gândesc la fel, deoarece au urmat aceeaşi şcoală din 
Quantico. 

În timp ce ne ducea la biroul FBI local din Ventura, Chuck ne-a 
pus o mulţime de întrebări. Presupun că aici nu se confruntă cu 
atât de multe cazuri de terorişti internaţionali ucigaşi în masă. 
De fapt, Kate îmi spusese în avion că acest birou fusese închis 
cândva şi recent redeschis din anumite motive. 

Biroul se afla într-un fel de clădire modernă înconjurată de 
palmieri şi spaţii de parcare. În timp ce străbăteam parcarea, 
am privit în jur. În aer plutea un miros de flori, iar temperatura şi 
umiditatea erau perfecte. Soarele aproape apusese, dar cerul 
era încă luminat. 

— Ce face aici FBl-ul? am întrebat-o pe Kate. Cultivă avocado? 

— Revizuieşte-ţi atitudinea. 

— Imediat. 

Mi i-am imaginat pe agenţii de aici îmbrăcaţi în costume 
Brooks Brothers, încălţaţi în sandale şi fără şosete. 

Am intrat în clădire, am luat liftul şi ne-am oprit în dreptul 
unei uşi pe care scria BIROUL FEDERAL de INVESTIGAŢII. Mai 
exista şi un blazon pe care scria MINISTERUL JUSTIŢIEI, cu bine 
cunoscuta emblemă a justiţiei cu balanţa în echilibru şi un moto: 
FIDELITATE, CURAJ, INTEGRITATE. Nu puteam să nu fiu de acord 


cu asta, dar i-am zis lui Kate: 

— Ar fi trebuit să adauge: Corecţi din punct de vedere politic. 

Kate căpătase obiceiul să mă ignore şi a apăsat pe un buton. 

Uşa s-a deschis şi în întâmpinarea noastră a venit o agentă 
drăguță pe nume Cindy Lopez. ` 

— Nu a apărut nimic nou, a spus ea. In casa lui Wiggins avem 
trei agenţi de-ai noştri şi încă trei de la biroul din Los Angeles. În 
jurul casei sunt doisprezece agenţi din Ventura şi L.A., poliţia 
locală este şi ea în alertă şi toți comunică între ei prin radio sau 
telefoane celulare. Incă încercăm să-l localizăm pe Wiggins. Din 
hârtiile găsite în casa lui am aflat că este pilot pentru Compania 
Pacific Cargo, pe care am vizitat-o, dar am fost informaţi că el 
nu are programat niciun zbor până vineri. Am plasat doi agenţi 
la această companie de pe Aeroportul Municipal Ventura, în 
eventualitatea că apare pe acolo. Dar noi l-am catalogat pe 
acest individ ca pe un spirit liber ale cărui deplasări sunt 
întâmplătoare. 

— Imi place tipul ăsta. 

Agenta Lopez a schiţat un surâs şi-a continuat: 

— Prietena lui lipseşte şi ea. Amândoi sunt cunoscuţi ca 
excursionişti şi este foarte posibil să-şi fi instalat cortul undeva. 

— Cum adică? am întrebat. 

Domnişoara Lopez s-a uitat la domnişoara Mayfield, care s-a 
uitat la mine. 

— Oh, pe undeva prin pădure, am zis eu. Un fel de tabără. 

— Da. 

— Aveţi numerele de telefon ale telefoanelor mobile ale celor 
doi? 

— Da. Ambele. Dar nu răspunde nimeni. 

M-am gândit un moment şi am decis că a sta în cort este mai 
bine decât a fi mort, dar nu cine ştie ce. 

— Se pare că aţi făcut o cercetare minuțioasă, i-am zis 
domnişoarei Lopez. 

— Bineînţeles, a zis ea, după care i-a înmânat lui Kate o foaie 
de hârtie. Jack Koenig a sunat din New York. Vrea să-l contactaţi 
imediat. Va fi aici până la miezul nopţii, ora oraşului New York, 
apoi se va duce acasă. 

— II vom suna din casa lui Wiggins când vom avea ceva de 
raportat, i-am zis lui Kate. 

— Il vom suna acum, a replicat ea. 


— Cum ţi s-ar părea ca noi să vorbim de aici cu Jack în timp ce 
khalil îşi face apariţia la casa lui Wiggins? 

Ea a aprobat fără tragere de inimă şi i s-a adresat lui Cindy 
Lopez: 

— Okay, am vrea să mergem acasă la Wiggins. 

— Încercăm să nu facem prea multă agitaţie acolo. 

— Atunci vom sta cuminţi pe canapea, am zis eu. 

— Dacă vă duceţi, a spus ea după o scurtă ezitare, am dori să 
rămâneţi acolo cel puţin până la primele ore ale dimineţii. 
Încercăm să întindem o capcană, a subliniat tânăra, nu să dăm o 
petrecere. 

Am vrut să-i reamintesc că nimeni nu s-ar fi aflat în această 
situaţie dacă nu aş fi fost eu. Dar am rezistat să precizez ceea 
ce era evident. Vedeţi cât de repede îţi poate fi luat un caz? 

Kate, diplomată ca întotdeauna, s-a adresat agentei Lopez, 
spunându-i: 

— Voi comandaţi aici, iar noi nu am venit să vă stăm în cale. 

Am lăsat-o pe domnişoara Lopez să se întrebe de ce ne aflam 
noi aici. Este vorba de mândrie, doamnă. 

— Domnişoara Mayfield şi cu mine am început acest caz cu 
tragedia de pe aeroportul Kennedy, aşa că am dori să-l vedem 
rezolvat. Când vom ajunge în casa lui Wiggins, o să stăm 
deoparte, am zis eu, fără să fiu convins că m-a crezut. 

— Vă sfătuiesc să purtaţi vestă antiglonţ, a zis ea. Am câteva 
în plus şi vă pot împrumuta. 

Am fost tentat să mă dezbrac imediat şi să-i arăt domnişoarei 
Lopez că gloanţele au trecut prin trupul meu fără niciun efect. 

— Mulţumesc, am zis, dar... 

— Mulţumesc, m-a întrerupt Kate, vom împrumuta două 
veste. Niciodată să nu întrebi un bărbat dacă vrea o vestă 
antiglonţ sau o pereche de mănuşi, a informat-o ea pe Cindy 
Lopez. Doar pune-l să le poarte. 

Domnişoara Lopez a zâmbit cu subiînţeles. 

Ei bine, acum chiar mă simţeam foarte deosebit, înconjurat de 
femei grijulii care ştiau ce era mar bine pentru micul şi letargicul 
Johnny. Apoi m-am gândit la Asad Khalil şi am sperat să găsesc 
o vestă pe măsura mea. 

Ne-am deplasat într-o cameră cu uşă de oţel, unde se ţinea 
armamentul. Înăuntru se aflau toate bunătăţile - puşti, puşti de 
vânătoare, grenade, cătuşe şi aşa mai departe. 


— Puteţi încerca vestele în camerele separate pentru femei şi 
bărbaţi, dacă doriţi, a zis domnişoara Lopez. 

Kate i-a mulţumit agentei care ne-a lăsat singuri. 

Mi-am scos cravata, haina şi cămaşa şi i-am zis lui Kate: 

— N-am să trag cu ochiul. 

Ea şi-a scos jacheta şi bluza, iar eu am tras cu ochiul. 

— Este ca o scenă din Dosarele X... am zis eu. 

— Incetează cu afurisitul ăsta de serial. 

— Dar nu te deranjează că cei doi nu s-au culcat niciodată 
împreună? 

— Ea nu /] iubeşte. Se respectă reciproc şi nu vor să piardă 
sau să complice această relaţie specială de încredere. 

— Vrei să repeţi? 

— Personal, cred că până acum ar fi trebuit să o facă. 

Am ieşit din camera cu armament şi i-am mulţumit 
domnişoarei Lopez. Chuck, care ne luase cu maşina de la 
heliportul spitalului local, ne-a însoţit în parcare şi ne-a dus apoi 
la casa domnului Elwood „Chip” Wiggins în timp ce maşina 
mergea spre vest, către coasta de pe partea stângă, mi-au 
trecut prin minte o mulţime de gânduri. Făcusem un drum lung 
până aici, dar domnul Asad Khalil făcuse unul şi mai lung. 
Călătoria lui începuse cu mult timp în urmă, într-un loc numit Al 
Azziziyah, undeva în Libia. În noaptea de 15 aprilie 1986, el şi 
Chip Wiggins împărţiseră, pentru câteva minute scurte, acelaşi 
punct din spaţiu şi din timp. Acum, Asad Khalil dorea să-i 
întoarcă vizita, iar domnul Wiggins nu ştia că era aşteptat. Sau 
poate că Chip Wiggins îl întâlnise deja pe Asad Khalil, iar 
afacerea se încheiase, în acest caz, nimeni şi niciodată nu avea 
să apară la locuinţa lui Wiggins. Dar dacă ei nu s-au întâlnit încă, 
m-am întrebat cine va apărea primul pe alee. 

Soarele aproape dispăruse la orizont, iar luminile de pe stradă 
se aprinseseră. 

In timp ce ne apropiam de zona în care se afla locuinţa lui 
Wiggins, Chuck a contactat prin radio echipele de urmărire din 
jurul casei, ca să nu devină nervoşi şi nerăbdători să tragă. Apoi 
Chuck a folosit telefonul mobil ca să-i avertizeze şi pe agenţii din 
casă. 

— Spune-le să pună de o cafea, i-am zis eu. 

Chuck nu a transmis dorinţa mea, iar după cum s-a încheiat 
conversaţia telefonică mi-am dat seama că agenţii nu erau 


bucuroşi de vizita neaşteptată. Să-i ia dracu'. Este încă 
problema mea. 

Am străbătut străzile lungi, drepte, ale zonei suburbane care, 
după spusele lui Chuck, se afla chiar lângă Ocean, deşi nu l-am 
văzut şi nici nu i-am simţit mirosul. Toate casele ocupau porţiuni 
reduse de teren, iar clădirile în sine erau cu un singur etaj, ca 
nişte cutii de stuc, cu garaje aferente şi acoperişuri de ţiglă 
roşie, plus cel puţin un palmier pentru fiecare casă. Nu mi se 
părea un cartier select, dar în California nu puteai fi sigur, iar 
mie nu-mi păsa. 

— Aceste case au fost dintotdeauna aici sau au fost aduse din 
munţi de şuvoaiele de noroi? l-am întrebat pe Chuck. 

Chuck a chicotit şi a replicat: 

— Au ajuns aici după ultimul cutremur care a precedat 
incendiul. 

Îmi plăcea de Chuck. 

Din fericire, nu am văzut nici urmă din echipele de 
supraveghere şi, încă mai bine, nu am văzut niciun copil prin 
preajmă. 

— Casa se află pe partea dreaptă, a zis Chuck, a doua de la 
intersecţie. 

— Adică aceea albă de stuc cu acoperişul din olane roşii şi cu 
un palmier? 

— Mada... toţi au... a doua din capăt. 

Kate, care se afla pe bancheta din spate, şi-a proptit 
genunchiul în spătarul scaunului meu, dându-mi un fel de 
semnal, presupun. 

— Eu voi opri, voi coborâţi, apoi plec imediat, a zis Chuck. Uşa 
din faţă este descuiată. 

Când mă suisem în maşină, observasem că lumina din interior 
fusese deconectată, la fel ca pe Coasta de Est, lucru care mă 
liniştise. Era posibil ca oamenii ăştia să ştie ce au de făcut. 

Maşina a oprit, noi am coborât în grabă şi, fără să alergăm, 
am parcurs aleea de beton. In partea dreaptă a uşii se afla o 
fereastră largă cu storurile lăsate. În vechiul meu cartier, 
întreaga stradă ar fi fost până acum la curent cu evenimentele 
ciudate aflate în desfăşurare, dar strada asta părea o scenă 
dintr-un film din anii 1950 în care toată lumea murise din cauza 
radiaţiilor atomice. Sau poate că agenţii FBl-ului evacuaseră 
zona. 


Am deschis uşa casei şi am intrat. Nu exista hol, aşa că ne-am 
trezit într-o combinaţie de sufragerie şi cameră de zi, în formă 
de L, luminată de o singură veioză. În mijlocul camerei se aflau 
un bărbat şi o femeie îmbrăcaţi în pantaloni şi bluze albastre, cu 
canadiene de nailon cu însemnele FBl-ului. Feţele le erau 
luminate de zâmbete largi şi întindeau mâinile spre noi pentru a 
ne întâmpina. Nu chiar. 

— Eu sunt Roger Fleming, a zis bărbatul, iar aceasta este Kim 
Rhee. 

Domnişoara Rhee era orientală sau din Asia de Est, cum se 
spune acum şi după nume am presupus că era coreeană la 
origine. Roger era alb la faţă şi blond. 

— Cred că ştiţi cine suntem, am zis, eu sunt cel numit Kate. 

Agentul Fleming nu a zâmbit, şi nici agenta Rhee. Unii oameni 
devin serioşi când se aşteaptă la schimburi de focuri mortale. 
Poliţiştii au tendinţa să ia totul în glumă, probabil pentru a-şi 
ascunde nervozitatea, dar federalii iau totu/ în serios, inclusiv, 
sunt sigur, o ieşire la plajă. 

— Cât timp veţi rămâne? a întrebat agenda Rhee. 

— Atâta timp cât trebuie, am replicat. 

— Nu avem intenţia să ne amestecăm în prinderea 
suspectului, a zis Kate, dacă apare aici, doar dacă aveţi nevoie 
de noi. Ne aflăm aici doar ca să ajutăm la identificarea lui şi să-i 
luăm o declaraţie după ce va fi prins. De asemenea, îl vom 
escorta până la New York sau Washington ca să răspundă 
numeroaselor acuzaţii federale. 

Nu era chiar ceea ce aveam eu de gând, dar era bine ca 
Fleming şi Rhee să vadă că unul din noi era sănătos. 

Domnişoara Mayfield a continuat: 

— Dacă domnul Wiggins apare primul, atunci îi vom lua o 
declaraţie şi îi vom cere să ne lase să rămânem în casa lui, după 
care cineva îl va însoţi la o altă locuinţă. În ambele cazuri, noi 
vom rămâne în această casă aşteptându-l pe suspect, care 
credem că se îndreaptă încoace. 

— Noi hotărâsem că şase este numărul optim de agenţi care 
să stea în casă, din punct de vedere logistic şi al securităţii, a 
replicat domnişoara Rhee. Deci, dacă suspectul apare la această 
adresă, vă vom cere să luaţi poziţii în camera din spate, pe care 
o să v-o arătăm. 

— Ascultaţi, domnişoară Rhee şi domnule Fleming, am zis eu, 


s-ar putea să stăm aici mult timp, împărțind camera de baie şi 
dormitoarele, aşa că de ce nu terminăm cu prostiile astea şi nu 
încercăm să ne înţelegem? Okay? 

Niciun răspuns. 

Kate, spre onoarea ei, a schimbat tonul şi a spus: 

— Noi lucrăm la acest caz de când Asad Khalil a aterizat în 
New York. Am văzut peste trei sute de cadavre la bordul 
avionului cu care a venit el, în plus, au fost ucişi un membru al 
echipei noastre, secretara şi ofiţerul de serviciu. 

Şi aşa mai departe. l-a pus la punct, prea amabil cred eu, dar 
au înţeles mesajul şi chiar au dat afirmativ din cap când Kate a 
terminat între timp am aruncat o privire prin camera 
sărăcăcioasă şi mobilată fără gust. Nu era nici prea curată, lucru 
pentru care aş fi vrut să-i învinuiesc pe federali, dar m-am 
gândit că asta era, probabil, o reflectare a atitudinii domnului 
Wiggins faţă de viaţă. 

Domnişoara Rhee s-a oferit să ne prezinte colegilor ei şi am 
urmat-o în bucătărie, în timp ce domnul Fleming şi-a reluat 
poziţia în faţa ferestrei, trăgând cu ochiul printre jaluzele. 
Tehnologie înaltă. Dar bineînţeles, cineva din echipa de 
supraveghere avea să ne anunţe dacă se apropie cineva de 
casă. 

Bucătăria era slab luminată de o lampă fluorescentă aflată 
sub o masă, dar am putut vedea că mobila era de prin 1955. In 
bucătărie erau alţi doi agenţi, bărbat şi femeie, purtând 
uniforma locală a trupelor speciale - pantaloni şi bluză albastru 
închis şi canadiană de nailon. Femeia sta la uşa din spate, 
privind printr-o ferestruică a uşii. 

Domnişoara Rhee ne-a prezentat bărbatului, al cărui 
prenume, ca şi al meu, era Juan, dar numele de familie, un 
potop de cuvinte spaniole, nu l-am înţeles. Doamna era de 
culoare şi se numea Edie. Ne-a salutat cu mâna şi a continuat să 
supravegheze curtea din spate. 

Apoi ne-am întors în camera în formă de L şi de aici într-un hol 
mic în care se deschideau trei uşi, cea mai mică ducând la baie. 
In cealaltă cameră, mai mare, un dormitor, un bărbat îmbrăcat 
în costum şedea în faţa unui computer şi supraveghea un aparat 
de emisie-recepţie şi două telefoane celulare, în timp ce opera 
pe computerul PC al domnului Wiggins. Singura lumină din 
încăpere venea de la ecranul computerului, iar toate storurile 


erau trase. 

Domnişoara Rhee a făcut prezentările, iar tipul, pe nume Tom 
Stockwell, de rasă albă, ne-a spus: 

— Sunt detaşat de la biroul FBI din L. A. şi sunt agentul 
responsabil pentru această acţiune. 

Presupun că asta făcea ca eu să rămân pe dinafară. M-am 
hotărât să fiu amabil şi i-am răspuns lui Tom: 

— Domnişoara Mayfield şi cu mine ne aflăm aici ca să dăm o 
mână de ajutor, fără să vă sâcâim. 

V-a plăcut? 

— Cât timp veţi rămâne? a întrebat el. 

— Atât cât va fi necesar. 

— Suspectul, l-a informat Kate scurt pe Tom, după cum ar 
trebui să ştii, s-ar putea să poarte vestă antiglont şi deţine cel 
puţin două pistoale Glock de calibru 40 care, ca şi vesta, se pare 
că le-a luat de la cei doi agenţi FBI de la bordul avionului. Kate i- 
a prezentat lui Tom un raport verbal, iar el a ascultat atent. Ea a 
încheiat cu concluzia: Acest bărbat este foarte periculos şi nu ne 
aşteptăm să-l capturăm fără luptă. Dar, bineînţeles, trebuie să-l 
prindem viu. 

— Avem mai multe arme neletale şi alte dispozitive, cum ar fi 
pistolul cu lipici şi lansatorul de plasă, precum şi, bineînţeles, 
gaze şi... 

— Poftim? am zis eu. Ce este un pistol cu lipici? 

— Este un dispozitiv mare, manevrat manual, care aruncă o 
substanţă lipicioasă ce se întăreşte imediat şi imobilizează 
suspectul. 

— Este un dispozitiv tipic californian? 

— Nu, domnule Corey. Este accesibil pe plan naţional. Mai 
avem şi o plasă pe care o putem arunca peste individ pentru a-l 
captura. 

— Serios? Aveţi şi arme reale? 

Tom nu mi-a răspuns şi şi-a continuat raportul. 

L-am întrerupt cu întrebarea: 

— Aţi evacuat locuitorii din zonă? 

— Am discutat mult pe tema asta, dar Washingtonul a fost de 
acord că evacuarea locuitorilor ar putea fi o problemă. 

— Pentru cine? 

— Mai întâi, a explicat el, exista problema ca agenţii care 
anunțau oamenii să fie văzuţi. Unele persoane nu erau acasă şi 


puteau reveni destul de târziu, aşa că acţiunea putea să ia toată 
noaptea. lar rezidenții aveau să fie deranjaţi dacă îşi părăseau 
casele pentru o persoană nedefinită. Totuşi, a adăugat el, am 
evacuat casele de pe ambele părţi ale acestei străzi, precum şi 
casa din spatele acesteia, iar acolo am instalat agenţi. 

Substratul acestei măsuri era că mai importantă era 
capturarea lui Asad Khalil decât grija pentru plătitorii de 
impozite de a fi prinşi într-un schimb de focuri. N-aş putea spune 
cu mâna pe inimă că dezaprobam acest lucru. 

— Agenţii de supraveghere, a adăugat domnişoara Rhee, au 
ordin să nu încerce să prindă suspectul pe stradă, doar în cazul 
în care acesta simte pericolul şi încearcă să fugă. Mai mult ca 
sigur, capturarea va avea loc în sau în apropierea acestei case. 
Suspectul este cel mai probabil singur şi, cu siguranţă înarmat 
cu unul sau două pistoale. In concluzie, nu ne aşteptăm la un 
schimb de focuri intens - sau la orice schimb de focuri - dacă 
procedăm corect. Ne-a privit, pe mine şi pe Kate, şi a zis: 
Traficul pe stradă va fi oprit, dacă ajungem la concluzia că 
suspectul se apropie. 

Personal, m-am gândit că locuitorii din zonă s-ar putea să nici 
nu observe că are loc un schimb de focuri pe pajiştea din faţa 
casei, dacă televizoarele şi boxele casetofoanelor sunt date la 
maximum. 

— Sunt de acord, dacă vrei să-ţi spun umila mea părere. 

Dar îmi stăruia în minte imaginea unui copil plimbându-se cu 
bicicleta în cel mai prost moment. Se mai întâmplă. Doamne, 
chiar se întâmplă. 

— Presupun că oamenii de la supraveghere au aparate pentru 
vedere de noapte, a zis Kate. 

— Bineînţeles. 

Am mai discutat o vreme, iar Kate i-a încredinţat pe Tom şi 
Kim că şi ea a locuit odată în California şi toată lumea a fost de 
acord că trebuie să acţionăm împreună, poate în afară de mine, 
care mă simţeam ca un excentric aici. 

Tom a mai spus că vechea locuinţă a lui Wiggins, din Burbank, 
a fost şi ea pusă sub supraveghere de către FBI şi că poliţia 
locală de aici şi din Burbank este în stare de alertă, dar nu i s-a 
cerut să participe direct. 

La un moment dat am obosit să tot aud cum totul este sub 
control şi am întrebat: 


— Unde este a şasea persoană? 

— În garaj. Acesta este foarte aglomerat, aşa că Wiggins nu 
poate să-şi ducă maşina înăuntru, dar uşa se deschide automat, 
iar Wiggins poate intra în casă pe această cale, prin uşa de la 
bucătărie. Probabil că aşa va proceda, deoarece este drumul cel 
mai scurt de unde îşi lasă el maşina pe drumul de acces. 

Am căscat. Cred că de vină era decalajul orar, iar în ultimele 
zile nu dormisem prea mult. Ce oră era acum la New York? Era 
mai târziu? Mai devreme? 

Tom ne-a mai asigurat că s-a făcut tot posibilul ca Elwood 
Wiggins să fie localizat înainte de a reveni acasă. 

— Din câte ştim noi, a zis el, Khalil ar putea încerca să pună 
mâna pe el în timp ce acesta se îndreaptă spre casă. Wiggins 
conduce un Jeep Grand Cherokee, roşu, care nu se află acasă, 
aşa că l-am dat în urmărire. 

— Ce maşină conduce prietena lui? am întrebat eu. 

— Un Ford Windstar, alb, care se află încă la casa fetei, din 
Oxnard, care este şi ea supravegheată. 

Oxnard? Ce mai puteam să spun? Aceşti oameni lucrează 
împreună, vorbind din punct de vedere profesional. Personal, eu 
tot credeam că sunt ciudati. 

— Sunt sigur că aţi fost informaţi despre vizitele anterioare 
ale lui Khalil la colegii de escadrilă ai lui Wiggins, acum morţi, 
am zis eu. Asta îmi spune că individul s-ar putea să aibă mai 
multe informaţii despre Chip Wiggins decât noi. Il urmăreşte pe 
acesta de mult mai mult timp decât noi. Există şi posibilitatea ca 
cei doi să se fi întâlnit deja. 

Timp de câteva secunde nimeni nu a făcut niciun comentariu. 

— Asta nu schimbă acţiunea noastră de aici, a zis apoi Tom. 
Vom aştepta să vedem dacă apare cineva. Bineînţeles, atât 
pentru Khalil, cât şi pentru Wiggins a fost alertată o zonă destul 
de largă, aşa că s-ar putea să primim un telefon norocos din 
partea poliţiei, care să ne spună că unul sau celălalt, sau 
amândoi au fost găsiţi. Wiggins în viaţă, iar Khalil cu cătuşe. 

Nu voiam să fiu aducătorul unor veşti şi mai proaste, dar nu 
mi-l imaginam pe Asad Khalil în cătuşe. 

Tom s-a aşezat din nou la calculatorul PC al lui Wiggins şi a 
spus: 

— Încerc să găsesc pe computer un indiciu despre locul în 
care ar putea fi Wiggins. l-am verificat mesajele de pe e-mail ca 


să văd dacă a purtat corespondenţă cu un pare naţional sau de 
stat ori cu vreun loc special de camping; ceva de felul ăsta. 
Credem că este plecat cu cortul... a zis el, presupun că... într-un 
loc din pădure sau într-unul amenajat pentru camping. 

Am ajuns la concluzia că domnişoara Lopez şi Tom spuseseră 
ce aveau de spus. 

— Aţi verificat chiloţii domnului Wiggins? am întrebat eu. 

— Poftim? a zis Tom de la pupitrul computerului. 

— Dacă poartă chiloţi de mărime medie, aş vrea să împrumut 
o pereche. 

Tom s-a gândit un moment şi a răspuns: 

— Toţi ne-am adus lenjerie de schimb, domnule Corey. Poate 
cineva - unul dintre bărbaţi, adică - vă poate împrumuta o 
pereche de chiloţi. Nu puteţi folosi lenjeria de corp a domnului 
Wiggins. 

— Păi, îl voi întreba personal când va apărea. 

— Bună idee. 

Kate, spre cinstea ei, nu a încercat să pretindă că nu mă 
cunoaşte. 

— Am dori să vedem garajul şi restul casei, i-a zis ea 
domnişoarei Rhee. 

Aceasta ne-a condus în hol şi a deschis uşa camerei ale cărei 
geamuri dădeau în curtea din spate. Încăperea, un fost dormitor 
probabil, era acum un spaţiu de recreere care conţinea un 
televizor imens, echipament audio şi destule boxe cât să 
provoace un alt cutremur de pământ. Pe duşumea se aflau şase 
genţi de voiaj. 

— Puteţi folosi această cameră mai târziu, a zis domnişoara 
Rhee. Canapeaua se poate face pat. Toţi vom dormi cu 
schimbul, dacă veghea durează toată noaptea. 

De obicei socoteam că cel mai groaznic coşmar al meu era să 
particip la cina de Ziua Recunoștinței împreună cu familia, dar 
situaţia în care aş fi prins în cursă într-o casă mică împreună cu 
agenţi FBI trecea pe primul loc. 

Domnişoara Rhee ne-a arătat şi camera de baie, făcându-mă 
să mă întreb dacă această domnişoară nu fusese cândva agent 
imobiliar. Un singur lucru am observat că lipsea din această 
casă - amintirile din armată, fapt care îmi spunea că Elwood 
Wiggins - nu voia să-şi mai amintească de serviciul militar. Sau 
poate că tocmai le-a pierdut pe toate, lucru compatibil cu 


imaginea pe care ne-am făcut-o despre el. Sau poate am greşit 
casa. Nu ar fi pentru prima dată când federalii greşesc adresa. 
M-am gândit să-i atrag atenţia domnişoarei Rhee asupra acestei 
ultime posibilităţi, dar pentru ei era un subiect sensibil. 

Am revenit în bucătărie, şi domnişoara Rhee a deschis uşa 
care dădea în garajul aglomerat. Şezând într-un şezlong în 
spatele unei grămezi de cutii de carton se afla un bărbat tânăr, 
blond, bronzat, evident cel mai tânăr agent, care citea un ziar la 
lumina unei lămpi fluorescente. El s-a ridicat, dar domnişoara 
Rhee i-a făcut semn să se aşeze la loc, ca să fie ascuns vederii 
dacă uşa garajului, acționată electronic, s-ar deschide brusc. 

— Acesta este Scott, ne-a spus ea zâmbind uşor, care s-a 
oferit voluntar pentru paza garajului. 

Scott, care părea că tocmai a abandonat placa de surf, şi-a 
arătat dinţii superbi şi ne-a făcut un semn de salut cu mâna. 

Am zis: „Ceva de genul, mda, tânăr spilcuit care se învârte pe 
aici - mă înţelegeţi?” Bineînţeles că nu am spus asta cu voce 
tare, dar tare aş fi vrut. Scott era cam de talia mea, dar nu 
părea genul care să poarte şort. 

Domnişoara Rhee a închis uşa, iar noi am rămas în bucătărie 
împreună cu Edie şi Juan. 

— Avem provizii de mâncare congelată sau la conservă, a zis 
domnişoara Rhee, aşa ca nimeni să nu fie nevoit să vină sau să 
plece dacă pânda va dura o vreme. Avem hrană pentru şase 
zile, pentru şase persoane, a subliniat ea. 

Am avut imaginea bruscă a agenţilor FBI transformați în 
canibali după terminarea hranei, dar n-am împărtăşit nimănui 
acest gând. Mă aflam deja pe muchie de cuţit sau cum s-o 
spune în California. 

— Acum, că mai avem două guri de hrănit, a zis Juan, hai să 
comandăm pizza. Mi-e dor de pizza mea. 

Am hotărât că Juan era un băiat de treabă. Din păcate, era 
mult mai solid decât mine şi nici el nu era genul care să poarte 
şort. 

— Am pregătit puține macaroane cu brânză la cuptorul cu 
microunde, a zis Edie. 

Toţi am chicotit. Nu prea era momentul. Dar, până acum, 
lucrurile se desfăşurau mult mai bine decât mă aşteptasem cu 
douăzeci şi patru de ore în urmă. Asad Khalil era aproape în 
ghearele noastre. Nu-i aşa? Ce se mai putea întâmpla? Nu 


întrebaţi. 

lar dacă Wiggins era încă în viaţă, avea toate şansele să 
rămână aşa. 

Kate a zis că vrea să-i telefoneze lui Jack Koenig şi m-a invitat 
să merg cu ea în camera din spate. Eu am refuzat, şi ea s-a dus 
singură. Am rămas în bucătărie să flecăresc cu Edie şi Juan. 

Kate a revenit după cincisprezece minute şi mi-a spus: 

— Jack ţi-a transmis salutări şi felicitări pentru munca ta de 
detectiv. Ne urează succes. 

— Amabil din partea lui. L-ai întrebat cum a fost la Frankfurt? 

— Nu am discutat problema asta. 

— Unde este Ted Nash? 

— Cui îi pasă? 

— Mie. 

Kate a aruncat o privire colegilor noştri şi a spus încet: 

— Nu te lăsa obsedat de lucruri fără importanţă. 

— Vreau doar să-i dau un pumn în nas. Nu mare lucru. 

— Jack vrea să-l sunăm dacă se întâmplă ceva, bineînţeles. 
Suntem autorizaţi să-l ducem sub escortă pe Khalil, viu sau 
mort, mai degrabă la New York decât la Washington. Asta este 
ştirea cea mai importantă. 

— Cred că Jack vinde pielea ursului din pădure. 

Ea m-a ignorat din nou şi a zis: 

— El este în legătură cu diferitele forţe poliţieneşti locale 
pentru a stabili exact pe unde s-a plimbat Asad Khalil, ce crime 
a făcut şi care îi sunt complicii sau cine ar putea să-i devină. 

— Bine. Asta îl va ţine ocupat şi nu va mai avea grija mea. 

— Exact lucrul acesta i l-am spus şi eu. 

Cred că domnişoara Mayfield râdea de mine. Oricum, nu 
voiam să-i distrăm şi mai mult pe colegii noştri, aşa că am 
încheiat conversaţia. 

Edie ne-a oferit cafea, aşa că ne-am aşezat toţi trei la masa 
din bucătărie, în timp ce Juan supraveghea uşa din spate. Ei 
erau foarte interesaţi de tot ce se întâmplase începând de 
sâmbătă şi ne-au pus întrebări despre lucruri care nu apăruseră 
la ştiri sau în rapoartele primite. Voiau să ştie care era 
atmosfera în Federal Plaza 26 şi ce ziceau şefii de la 
Washington, lucruri de felul ăsta. Oamenii din forţele de aplicare 
a legii, am tras eu concluzia, sunt peste tot la fel şi, în ciuda 
unei politeţii iniţiale care masca aversiunea faţă de venirea 


noastră, totul decurgea bine - stabilisem legături între noi şi 
altele asemenea. M-am gândit să cântăm toţi în cor: 
„Autostrada Ventura” sau poate „California, sosesc”. Dar nu 
voiam să întrec măsura acestui moment de intimitate gen 
Coasta de Vest. 

Se părea că toată lumea ştia că eram fost poliţist din NYPD, 
aşa că am presupus că fuseseră avertizaţi, dacă acesta era 
cuvântul corect, sau poate că doar şi-au dat seama. 

Ne aflam într-un astfel de moment în care lucrurile par calme 
şi normale, dar toţi ştiam că sunetul telefonului putea să spargă 
liniştea, iar sângele să ne îngheţe în vine. Mă aflam acolo ca toţi 
ceilalţi agenţi din casă. Cred că trebuia să reuşesc în această 
situaţie, fiindcă nu mă gândeam la sala mea de clasă, drăguță şi 
sigură, de la John Jay. Mă gândeam la Asad Khalil şi aproape că 
simţeam apropierea ticălosului ucigaş. De fapt, mă gândeam la 
colonelul Hambrecht care fusese ciopârţit cu un topor, precum şi 
la elevii împuşcaţi la Bruxelles. 

A trecut o oră, iar cei cinci agenţi s-au schimbat la posturi. 

Kate şi cu mine ne-am oferit să-i înlocuim, dar ei păreau că 
doresc ca noi să rămânem în bucătărie. 

Scott şedea acum cu noi la masă şi dorea să ştie cum este în 
New York. Am încercat să-l conving că locuitorii fac surf pe East 
River şi toată lumea a chicotit. Eram tentat să le spun glumă cu 
procurorul general, dar mi-era teamă să nu fiu înţeles greşit. 

Oricum, am fost modest în legătură cu contribuţia mea la 
acest caz, abia dacă am menţionat că eu am fost cel care şi-a 
dat seama ce are de gând să facă Asad Khalil, ascunzând ideea 
mea strălucită cu privire la identitatea piloților vizaţi de el. 

În acest moment al discuţiei, toţi s-au posomorit, dându-şi 
seama că o mulţime de băieţi buni, care şi-au servit ţara, erau 
acum morţi, ucişi de un agent străin. Asta nu ar fi trebuit să se 
întâmple. 

Era aproape ora 9:00 p.m. când un telefon a sunat în 
apropiere şi discuţia a încetat. 

În câteva secunde, Tom a intrat în bucătărie şi ne-a anunţat: 

— O dubiţă albastră pentru livrări la domiciliu a intrat în zonă. 
Înăuntru este doar şoferul. Băieţii cu aparatura de vedere pe 
timp de noapte spun că bărbatul seamănă cu suspectul. Toată 
lumea să-şi ocupe posturile. 

Toţi eram deja în picioare, gata de plecare. 


— Voi mergeţi în camera cu televizor, ne-a zis el, lui Kate şi 
mie. 

A ieşit apoi în grabă din bucătărie, în timp ce Kim Rhee s-a 
dus în garaj, unde acum stătea de pază Roger Fleming. Ea a 
lăsat uşa de comunicare deschisă şi l-am văzut pe Roger 
ghemuit în spatele cutiilor de carton, cu pistolul în mână. Kim şi- 
a scos şi ea pistolul şi s-a dus la uşa garajului, pe partea unde se 
afla dispozitivul electronic de deschidere. 

Juan se afla pe o latură a uşii din spate a bucătăriei, cu 
pistolul scos. 

Kate şi cu mine am intrat în sufragerie, unde Tom şi Edie 
stăteau de ambele părţi ale uşii, cu pistoalele scoase. Scott 
stătea chiar în faţa uşii, privind prin vizetă. N-am putut să nu 
observ că Scott nu avea pe el decât o pereche de pantaloni 
largi, de baie, din care ieşea în partea din spate mânerul unui 
pistol Glock. Am presupus că aceasta era versiunea californiană 
pentru poliţiştii care lucrează sub acoperire. Oricum, l-am 
apreciat pentru faptul că nu purta vestă antiglonţ. 

Tom ne-a văzut şi din nou ne-a sfătuit energic să ne retragem 
în camera cu televizor, apoi şi-a dat seama imediat că nu 
străbătusem aproape cinci mii de kilometri până aici ca să ne 
uităm la televizor în timp ce situaţia explodează. 

— Adăpostiţi-vă aici, a zis el. 

Kate s-a dus lângă Tom, care se afla în partea stângă a uşii, şi 
şi-a scos pistolul. Eu m-am alăturat lui Edie, care se furişase în 
spaţiul îngust dintre cadrul uşii şi peretele din dreapta al 
sufrageriei. Uşa se deschidea spre noi, iar noi rămâneam în 
spatele ei în timp ce se va deschide. Erau destule pistoale la 
vedere, aşa că nu mi-am scos Glockul. M-am uitat la Kate, care 
mi-a întors privirea şi mi-a făcut cu ochiul. Inima îmi bătea cu 
putere, dar mă tern că nu pentru Kate Mayfield. 

Tom avea telefonul celular la ureche şi asculta. 

— Dubiţa încetineşte în apropiere de noi, ne-a transmis el. 

— O văd, a zis Scott care se uita pe vizetă. Opreşte în faţa 
casei. 

Se putea auzi respiraţia noastră în încăpere şi, în ciuda 
întăririlor de afară, a tehnologiei de înaltă clasă şi a vestelor 
antiglonţ, nimic nu se compara cu acest moment în care erai 
gata să dai ochii cu un ucigaş înarmat. 

Scott, destul de calm cred, a zis: 


— Tipul iese din dubiţă... pe partea străzii, nu pot să-l văd... 
se duce în partea din spate a maşinii... deschide uşile... scoate 
un pachet... vine spre noi... corespunde descrierii... înalt, 
trăsături arabe... poartă blugi şi o cămaşă pe gât închisă la 
culoare, duce un pachet mic în mână... se uită în susul şi în josul 
străzii. Tom zicea ceva în telefon, apoi şi l-a pus în buzunar. Toţi 
ştiţi ce aveţi de făcut, a zis el încet. 

De fapt, am ratat această repetiţie. 

— Gândiţi-vă, a continuat Tom, s-ar putea să fie un comision 
nevinovat... nu fiţi prea duri, dar culcaţi-l la pământ şi puneţi-i 
cătuşele. 

Mă întrebam ce s-a întâmplat cu pistolul cu lipici. Am simţit 
cum îmi apar broboane de sudoare pe faţă. 

A sunat soneria. Scott a aşteptat cam cinci secunde, apoi a 
apucat clanţa şi a deschis. Inainte ca uşa Să-mi blocheze 
vederea, l-am văzut pe Scott zâmbind în timp ce spunea: 

— Ai ceva pentru mine? 

— Domnul Wiggins? a întrebat o voce cu accent. 

— Nu, a răspuns Scott, sunt doar un oaspete care păzeşte 
casa. Vrei să-ţi semnez pentru pachet? 

— Când se va întoarce domnul Wiggins? 

— Joi. Poate vineri. Semnez eu. E în regulă. 

— Okay. Semnati aici, vă rog. 

— Stiloul ăsta nu scrie, l-am auzit pe Scott spunând. Intră în 
casă. 

Scott a făcut un pas înapoi şi nu m-am putut abţine să nu mă 
gândesc că, dacă Scott ar fi un oaspete adevărat ar putea muri 
curând şi ar intra în putrefacție în camera din spate, în timp ce 
Asad Khalil aştepta întoarcerea acasă a domnului Wiggins. 

Domnul cel înalt şi oacheş a făcut câţiva paşi în încăpere, 
lăsând liberă uşa, care a fost închisă de Edie cu un şut. Chiar şi 
fără să fie avertizat, am ştiut ce se va întâmpla. Înainte să poţi 
spune abracadabra, Scott l-a înşfăcat pe tip de cămaşă şi l-a 
împins spre noi. 

În aproape patru secunde, vizitatorul nostru a fost culcat cu 
faţa la podea, cu mine peste picioarele lui, cu piciorul lui Edie pe 
gât, în timp ce Tom şi Scott îi puneau cătuşele. 

Kate a deschis uşa şi a făcut semnul victoriei către oricine ne 
privea prin binocluri, apoi a străbătut aleea în fugă spre dubiţă, 
cu mine pe urmele ei. 


Am verificat dubiţa, dar nu mai era nimeni înăuntru. Câteva 
pachete erau împrăştiate pe podea, iar pe scaunul din faţă se 
afla un telefon celular pe care Kate l-a luat. 

Parcă de nicăieri au început să apară maşini, oprindu-se cu un 
scrâşnet de frâne în faţa casei, în timp ce agenţii săreau din ele 
ca în filme, deşi nu am înţeles rostul scrâşnetelor. 

— Este încătuşat, le-a zis Kate. 

Am văzut că uşa garajului era deschisă, iar Roger şi Kim se 
aflau acum pe pajişte. Incă nu se vedea niciun vecin prin 
preajmă. Am avut gândul răutăcios că, dacă ar fi fost vorba de 
un film, mulţimea ar fi devenit de necontrolat, în timp ce ar fi 
strigat că vor un bis. 

Apoi agenţii de supraveghere s-au urcat în maşinile lor şi au 
început să părăsească locul pentru a-şi relua veghea, ca să nu-i 
sperie pe eventualii complici care puteau să apară, ca să nu mai 
vorbim şi de supărarea domnului Wiggins, dacă venea acasă - 
sau a vecinilor, care puteau să le observe prezenţa. 

Kate şi cu mine ne-am întors în grabă în casă, unde 
prizonierul zăcea acum pe spate, controlat cu îndemânare de 
Edie şi Scott, în timp ce Tom stătea aplecat peste tip. 

L-am privit cu atenţie pe individ şi nu am fost prea surprins să 
descopăr că nu era Asad Khalil. 


48 


Ne-am uitat unul la celălalt, Kate şi cu mine, apoi la ceilalţi din 
jurul nostru. Niciunul nu părea prea bucuros. 

— Nu este înarmat, a zis Edie. 

Bărbatul bolborosea ceva, cu lacrimile şiroind pe faţă. Dacă 
cineva mai avea vreo îndoială că acesta nu era Asad Khalil, 
bolboroseala lămurea totul. 

Roger şi Kim se aflau acum în sufragerie, iar Kim a zis că va 
transmite prin radio echipelor de supraveghere că acel 
comisionar nu era suspectul nostru şi să rămână în alertă. 

Scott ţinea în mână portofelul tipului şi scotocea prin el. 

— Cum te numeşti? l-a întrebat el. 

Bărbatul a încercat să-şi recapete controlul şi a scos nişte 
suspine, înecându-se. 

Scott, ţinând în mână permisul de conducere al tipului, a zis 
din nou: 

— Spune-mi cum te cheamă. 

— Azim Rahman. 

— Unde locuieşti? 

Tipul a dat o adresă din Los Angeles. 

— Data naşterii? 

Şi aşa mai departe. Bărbatul a răspuns corect la toate 
întrebările legate de permisul lui de conducere, ceea ce l-a făcut 
să creadă că va fi lăsat să plece. Greşit. 

Tom a început să-l întrebe şi alte lucruri, de genul: 

— Ce faci aici? 

— Vă rog, domnule, am venit doar să aduc un pachet. 

Roger examina pacheţelul, dar nu l-a deschis, bineînţeles, în 
eventualitatea că ar conţine o bombă mică. 

— Ce este înăuntru? l-a întrebat el pe comisionar. 

— Nu ştiu, domnule. 

— Pe pachet nu există adresa expeditorului, ne-a spus Roger. 
Îl voi duce în spatele casei şi voi chema o maşină specială care 
va pleca imediat cu el, făcându-ne pe noi puţin mai fericiţi. 

Juan a intrat şi el în sufragerie, şi până acum probabil că Azim 
Rahman se întrebase deja de ce se aflau în casa domnului 
Wiggins toţi aceşti agenţi FBI în canadiene. Dar poate că ştia de 
ce. 

M-am uitat la faţa lui Tom şi am văzut că era îngrijorat. Să 


culci la pământ un cetăţean, născut sau stabilit pe acele 
meleaguri, nu era o notă bună pentru carieră, ca să nu mai 
vorbim despre imaginea FBl-ului. Chiar şi agresarea unui 
emigrant ilegal putea să-ţi creeze probleme în aceste zile. Adică 
suntem toţi cetăţeni ai pământului. Am dreptate? 

Parcă urmându-mi gândul, Tom l-a întrebat pe domnul 
Rahman: 

— Eşti cetăţean stabilit legal aici? 

— Da, domnule. Am depus jurământul. 

— Bravo ţie, a zis Tom. 

Tom i-a mai pus o serie de întrebări despre vecinii lui din West 
Hollywood, la care Rahman a părut dornic să colaboreze, apoi 
despre drepturile civile, iar Rahman a răspuns destul de bine. 
Ştia chiar şi cine era guvernatorul Californiei, lucru care m-a 
făcut să bănuiesc că era spion. Apoi nu a ştiut cine era 
congresmanul lui şi am tras concluzia că era un simplu 
cetăţean. 

Am privit-o din nou pe Kate, iar ea a clătinat din cap. De ce 
lucrurile nu merg conform planului? La urma urmei, Dumnezeu 
de ce parte se află? 

Edie formase numărul de telefon primit de la domnul Rahman, 
apoi ne-a confirmat că a răspuns robotul telefonic cu cuvintele: 
„Reşedinţa Rahman”, iar vocea semăna cu a tipului de pe 
duşumea, în ciuda stării lui emoţionale actuale. 

Totuşi, Edie ne-a spus că numărul de telefon al Serviciului de 
Livrări Rapide nu era corect. Le-am sugerat că vopseaua de pe 
dubiţă părea nouă. Toată lumea l-a privit pe Azim Rahman. 

Acesta şi-a dat seama că se afla din nou în încurcătură. 

— Abia am început afacerea, a explicat el. Sunt nou în treaba 
asta, de aproape patru săptămâni... 

— Deci ai scris un număr de telefon pe dubiţă şi ai sperat că 
vei primi acest număr de la compania de telefoane? a zis Edie. 
Părem noi atât de proşti? 

Nu mi-am dat seama cum îi păream domnului Rahman de la 
nivelul duşumelei. Poziţia determină perspectiva, iar atunci când 
te afli la podea cu cătuşele la mâini şi înconjurat de oameni 
înarmaţi, propria perspectivă este diferită de a celorlalţi. In 
aceste condiţii, domnul Rahman s-a menţinut pe poziţie cu 
povestea lui, care părea plauzibilă în bună măsură, în afară de 
numărul fals de telefon. 


Deci, la prima vedere, ne confruntam cu un imigrant onest 
care voia să-şi îndeplinească visul american, iar noi l-am pus la 
podea pe sărmanul păcătos, cu un cucui roşu în frunte, pentru 
singurul motiv că provenea din Orientul Mijlociu. Ruşine, ruşine. 

Domnul Rahman încerca să-şi recapete cumpătul. 

— Vă rog, vreau să-mi sun avocatul, a zis el. 

Oh, oh. Cuvintele magice. Dacă un suspect nu vorbeşte în 
primele cinci sau zece minute, când se află încă în stare de şoc, 
ca să spunem aşa, este incontestabil că nu va vorbi niciodată. 
Colegii mei irosiseră timpul. 

— Toţi cei prezenţi, în afară de mine, sunt avocaţi, am zis eu. 
Vorbeşte cu ei. 

— Vreau să-mi sun propriul avocat. 

M-am făcut că nu l-am auzit şi l-am întrebat: 

— De unde eşti? 

— Din West Hollywood. 

— Nu încerca să-ţi baţi joc de mine, Azim, l-am sfătuit eu 
zâmbind. De unde eşti? 

— Din Libia, a spus el, dregându-şi glasul. 

Nimeni nu a scos niciun cuvânt, ci ne-am uitat unul la altul, iar 
Azim a observat că interesul nostru pentru el a reînviat. 

— De unde ai luat pachetul pe care urma să-l livrezi? 

El şi-a exercitat dreptul de a nu răspunde. 

Juan, care se dusese la dubiţă, era acum din nou printre noi şi 
ne-a anunţat: 

— Acele pachete sunt o păcăleală. Toate sunt împachetate în 
aceeaşi hârtie brună, sunt de aceeaşi mărime şi au chiar 
aceeaşi afurisită de semnătură. Ce cacialma vrei să ne tragi? a 
zis el, privindu-l pe Azim Rahman. 

— Poftim? 

Toţi s-au repezit iar să-l bage în sperieţi pe sărmanul domn 
Rahman, ameninţându-l cu închisoarea, urmată de deportare, 
iar Juan chiar s-a oferit să-i dea un şut în testicule, dar domnul 
Rahman a refuzat. 

În acest moment în care suspectul dădea răspunsuri 
contradictorii aveam probabil destule date să-l arestăm şi 
vedeam cum Tom înclină spre această variantă. Arestarea 
însemna citirea drepturilor, avocaţi şi aşa mai departe, şi venise 
vremea să procedăm legal - de fapt, depăşisem momentul cu 
câteva minute în urmă. 


Totuşi, John Corey, nefiind atât de preocupat de carieră sau 
de modul de operare al federalilor, putea să-şi ia câteva 
libertăţi. Concluzia era că, dacă acest tip avea legătură cu Asad 
Khalil, era foarte bine ca noi să aflăm asta. Acum. 

Aşa că, sătul de minciunile domnului Rahman, l-am ajutat să 
treacă de la poziţia şezând la culcat pe spate şi m-am aşezat 
călare pe el ca să mă asigur că i-am captat atenţia. Şi-a întors 
faţa de la mine, iar eu i-am zis: 

— Uită-te la mine. Uită-te la mine! 

A întors capul şi ochii ni s-au întâlnit. 

— Cine te-a trimis aici? 

Niciun răspuns. 

— Dacă ne spui cine te-a trimis aici şi unde este această 
persoană acum, vei putea pleca. Dacă nu ne spui imediat, voi 
turna benzină peste tine şi îţi voi da foc. Bineînţeles, nu era o 
ameninţare fizică, ci doar o expresie idiomatică ce nu trebuie 
luată literal. Cine te-a trimis aici? 

Domnul Rahman a tăcut. 

Am reformulat întrebarea ca pe o sugestie adresată domnului 
Rahman. 

— Cred că ne vei spune cine te-a trimis şi unde este acel 
individ. Ar trebui să menţionez că îmi scosesem pistolul Glock şi, 
dintr-un anumit motiv, domnul Rahman îşi vârâse ţeava 
acestuia în gură. 

In acest moment, agenţii federali din încăpere, inclusiv Kate, 
au făcut un pas înapoi şi au privit în altă parte. 

— Am de gând să-ţi zbor creierii ăia nenorociţi, l-am informat 
de domnul Rahman, doar dacă nu-mi răspunzi la întrebări. 

Ochii domnului Rahman au devenit foarte mari şi tipul a 
început să înţeleagă că între mine şi ceilalţi era o diferenţă. Nu 
era prea sigur care era acea diferenţă, aşa că, cu gândul să-l 
ajut să înţeleagă pe deplin situaţia, i-am dat un genunchi în 
testicule. 

Tipul a scăpat un geamăt. 

Problema este că, atunci când o porneşti pe o astfel de cale, 
ar fi mai bine să fii sigur că individul ale cărui drepturi le încalci 
ştie răspunsurile la întrebările pe care i le pui şi că el chiar îţi va 
da acele răspunsuri. Altfel, agent cu contract sau nu, eram în 
pom. Dar un succes atrage un altul, aşa că l-am lovit din nou cu 
genunchiul ca să-l încurajez să-mi împărtăşească şi mie 


cunoştinţele lui. 

Câţiva dintre colegii mei au ieşit din încăpere, lăsându-i doar 
pe Edie, Tom şi Kate să fie martori că domnul Rahman s-a oferit 
voluntar să coopereze, fără să fie constrâns şi aşa mai departe. 

— Ascultă, ticălosule, i-am zis eu domnului Rahman, poţi primi 
închisoare pentru toată viaţa ta mizerabilă sau, poate, ajungi în 
camera de gazare pentru complicitate la crimă. Inţelegi? 

Nu mai sugea ţeava pistolului meu, dar tot refuza să 
răspundă. 

Nu îmi plăcea să las semne, aşa că i-am vârât domnului 
Rahman pe gât batista mea şi i-am strâns nările cu mâna. Nu 
părea să reuşească să respire prin urechi, aşa că a început să se 
zvârcolească, încercând să-şi elibereze pieptul de cele aproape 
o sută de kilograme ale mele. 

L-am auzit pe Tom cum îşi drege glasul. 

L-am lăsat pe domnul Rahman să se învineţească puţin, apoi 
mi-am luat degetele de pe nările lui. A reuşit să-şi recapete 
răsuflarea înainte de a mai primi un genunchi în testicule. 

Îmi doream mult să îl am alături pe Gabe ca să-mi spună dacă 
eram pe calea cea bună, dar el nu se afla aici şi nici nu mai 
aveam mult timp la dispoziţie, aşa că i-am strâns nările din nou. 

Fără să mai intru în detalii, pot să vă spun că domnul Rahman 
a văzut avantajele de a coopera şi şi-a exprimat această dorinţă 
prin semne. l-am scos batista din gură şi l-am aşezat în fund. 

— Cine te-a trimis? l-am întrebat din nou. 

El a suspinat puţin şi am văzut că era în total dezacord cu tot 
ce se întâmpla. 

— Te putem ajuta, i-am reamintit. Îţi putem salva viaţa. 
Vorbeşte sau te duc în afurisita de dubiţă, după care te poţi 
duce la prietenul tău ca să-i explici /u; toate astea. Vrei să faci 
asta? Vrei să pleci? lţi dau drumul. 

El nu părea dornic să plece, aşa că l-am întrebat din nou: 

— Cine te-a trimis? Am obosit să-ţi repet aceeaşi afurisită de 
întrebare, am adăugat. Răspunde! 

El a mai suspinat un timp, şi-a ţinut respiraţia, şi-a dres glasul, 
apoi a răspuns abia auzit: 

— Nu-i cunosc numele... el... îl ştiu doar ca domnul Perleman, 
dar... 

— Perleman? Ca la evrei? 

— Da... 


— Dar nu este evreu... vorbeşte limba mea... 

Kate avea deja în mână o fotografie şi l-a pus-o în faţă. 

Domnul Rahman s-a uitat îndelung la ea, apoi a dat afirmativ 
din cap. 

Voilà! Nu voi ajunge la închisoare. 

— Acum arată tot aşa? l-am întrebat. 

El a clătinat din cap. 

— Acum poartă ochelari... are mustață... iar părul este 
cărunt... 

— Unde se află? 

— Nu ştiu. Nu ştiu... 

— Bine, Azim, când l-ai văzut ultima oară şi unde? 

— Eu... l-am întâlnit la aeroport. 

— Care aeroport? 

— Aeroportul din Santa Monica. 

— A venit acolo cu avionul? 

— Nu ştiu... 

— La ce oră v-aţi întâlnit? 

— Devreme... la ora şase dimineaţa... 

Acum, că se terminase cu procedurile dure, iar martorul 
coopera, toţi cei şase amici de la FBI reveniseră în încăpere, 
rămânând în spatele domnului Rahman ca să nu-l enerveze. 

După ce mă asigurasem de cooperarea şi încrederea 
martorului, eu eram cel care aveam să pun majoritatea 
întrebărilor. 

— Unde l-ai dus pe acest bărbat? l-am întrebat. 

— Eu... l-am luat... el a vrut să mergem cu maşina... aşa că 
am mers... 

— Unde? 

— Am urmat linia coastei... 

— De ce? 

— Nu ştiu... 

— Cât timp ai condus? Unde mergeaţi? 

— Am mers fără o ţintă precisă... am condus... poate o oră 
sau mai mult, apoi ne-am întors aici şi am găsit o zonă 
comercială cu magazine deschise... 

— O zonă comercială? Care? 

Domnul Rahman a spus că nu ştia care, deoarece nu era de 
prin partea locului. Dar Kim, de la biroul din Ventura, a 
recunoscut-o după descrierea lui Rahman şi a părăsit în grabă 


încăperea să cheme întăriri. Eu mă îndoiam însă că Asad Khalil 
se învârtise pe acolo toată ziua. 

Am revenit la momentul cu aeroportul. 

— L-ai aşteptat cu dubiţa ta? l-am întrebat. 

— Da. 

— La terminalul principal? 

— Nu... în partea opusă. Într-o cafenea... 

Întrebările următoare au relevat faptul că domnul Rahman l-a 
întâlnit pe domnul Khalil în zona Aviației Auxiliare a aeroportului 
din Santa Monica, conducându-mă la presupunerea că Asad 
Khalil ajunsese acolo cu un avion particular. Era plauzibil. 

Apoi, având destul timp de pierdut până la lăsarea 
întunericului, cei doi libieni au făcut o plimbare frumoasă, pe 
coastă, apoi au revenit în Ventura, unde domnul Khalil şi-a 
exprimat dorinţa să facă unele cumpărături, poate să şi 
mănânce ceva şi să ia câteva suveniruri. 

— Cu ce era îmbrăcat? l-am întrebat pe Rahman. 

— Cu costum şi cravată. 

— Ce culoare? 

— Gri... un costum gri închis. 

— Ce bagaje avea? 

— Doar o geantă, domnule, de care s-a descotorosit pe drum. 
L-am condus într-un canion. 

— Ce este un canion? am întrebat eu, privind în jur. 

Tom mi-a explicat. Mi s-a părut ceva stupid. 

— Ai putea găsi din nou acest canion? am revenit cu 
întrebările la Azim Rahman. 

— Eu... nu ştiu... poate... pe timp de zi... voi încerca... 

— Fii sigur de asta. l-ai adus ceva acestui individ? Aveai un 
pachet pentru el? 

— Da, domnule. Două pachete. Dar nu ştiu ce conţineau. 

Ei bine, probabil că toată lumea prezentă ar fi urmat acelaşi 
curs al întrebărilor ca şi mine, aşa că l-am întrebat pe domnul 
Rahman: 

— Descrie pachetele, greutatea, mărimea, totul. 

Domnul Rahman a descris o cutie obişnuită, cam de mărimea 
unui cuptor cu microunde, doar că era mai uşoară, ducându-ne 
la gândul că putea conţine haine de schimb şi, poate, unele 
documente. 

Al doilea pachet era mai interesant şi mai înspăimântător. Era 


lung. Era îngust. Era greu. Nu conţinea o cravată. 

Ne-am uitat unul la altul. Până şi Azim Rahman ştia ce conţine 
acel pachet. 

Mi-am îndreptat din nou atenţia asupra martorului nostru. 

— S-a debarasat şi de aceste pachete sau sunt încă la el? 

— Le are la el. 

M-am gândit un moment şi am ajuns la concluzia că Asad 
Khalil era acum deghizat în altă persoană, avea o altă identitate 
şi deţinea o puşcă cu lunetă disimulată într-o geantă inofensivă, 
de genul unui rucsac. 

— Bărbatul acesta te-a trimis aici să vezi dacă domnul 
Wiggins este acasă? l-am chestionat pe domnul Rahman. 

— Da. 

— Înţelegi că acest bărbat este Asad Khalil, cel care a ucis 
toată suflarea din avionul care a aterizat la New York. 

Domnul Rahman a pretins că nu a făcut legătura, aşa că i-am 
explicat eu. 

— Dacă îl ajuţi pe acest bărbat, vei fi împuşcat, sau 
spânzurat, sau prăjit pe scaunul electric, sau ucis cu o injecție 
letală, sau gazat. Sau poate că îţi vom tăia noi capul. Înţelegi? 

Am crezut că va leşina. 

— Dar, dacă ne ajuţi să îl prindem pe Asad Khalil, vei primi o 
recompensă de un milion de dolari, am continuat. De fapt, nu 
era chiar aşa. Ai văzut asta la televiziune, nu-i aşa? 

El a aprobat din cap entuziasmat, trecând peste faptul că ştia 
cine fusese pasagerul lui. 

— Deci, domnule Rahman, încetează să ne mai duci cu vorba. 
Vreau o colaborare totală. 

— Asta şi fac, domnule. 

— Bine. Cine le-a angajat ca să-l întâmpini pe acest bărbat la 
aeroport? 

Şi-a dres glasul din nou şi a răspuns: 

— Nu ştiu... sincer. Nu ştiu... 

Apoi martorul s-a lansat într-o explicaţie încâlcită despre un 
bărbat misterios care l-a acostat într-o zi, cu aproape două 
săptămâni în urmă, la staţia de benzină din Hollywood, unde 
lucrează domnul Rahman. Bărbatul i-a cerut sprijinul pentru 
ajutorarea unui compatriot şi i-a oferit zece mii de dolari, zece la 
sută pe loc şi restul de nouăzeci la sută după aceea şi aşa mai 
departe. Clasică recrutare, făcută de un agent de informaţii - 


poate un văr de gradul al doilea -, a unui sărman fraier care 
avea nevoie de bani şi rude în fosta lui ţară. Drum închis, 
deoarece domnul Rahman nu avea să-l mai vadă vreodată pe 
acest individ ca să-şi încaseze restul de nouăzeci la sută din 
bani. 

— Aceşti oameni te vor ucide înainte de a-ţi mai da vreun 
ban, i-am zis eu lui Rahman. Ştii prea multe. Înţelegi? 

A înţeles. 

— Te-au ales din comunitatea libiană, deoarece semeni cu 
Asad Khalil şi ai fost trimis aici ca să afle dacă i s-a întins o cursă 
lui Asad. Nu doar să afli dacă Wiggins este acasă. Înţelegi? 

El a dat afirmativ din cap. 

— Acum, gândeşte-te. Eşti sigur că aceşti oameni îţi sunt 
prieteni? 

El a clătinat din cap. Sărmanul de el arăta mizerabil şi îmi 
părea rău că îl lovisem în testicule şi că aproape îl sufocasem. 
Dar el o voise. 

— Okay, i-am zis, iată întrebarea majoră de al cărei răspuns 
va depinde viaţa ta. Când, unde şi cum vei lua legătura cu Asad 
Khalil? 

El a inspirat adânc şi a răspuns: 

— Trebuie să-l sun. 

— Bine. Sună-l. Care este numărul? 

Azim Rahman a spus un număr din memorie, iar Ron a zis: 

— Este un număr de telefon celular. 

— Da, a recunoscut domnul Rahman, i-am dat acestui bărbat 
un telefon celular. Am primit instrucţiuni să cumpăr două 
telefoane... celălalt este în dubiţă. 

Kate avea acel telefon care arăta numărul de telefon al 
aeroportului şi am presupus că şi telefonul lui Asad Khalil era la 
fel. 

— De la ce companie sunt aceste telefoane? l-am întrebat pe 
domnul Rahman. 

— Nextel, a zis el după un moment de gândire. 

— Eşti sigur? 

— Da. Mi s-a spus să cumpăr de la Nextel. 

M-am uitat la Tom, care a clătinat din cap, ceea ce însemna 
că ei nu puteau detecta un apel făcut prin Nextel. De fapt, era 
dificil să dai de urma oricărui telefon celular, deşi la 26 Federal 
Plaza şi One Police Plaza aveam dispozitivele necesare numite 


Trigger Fish şi Swamp Box, care îţi puteau da cel puţin o 
localizare aproximativă a unui apel făcut prin ATT sau Bell 
Atlantic. Se pare că prietenii domnului Rahman ignoraseră ispita 
şi atracţia unor cariere importante şi  profitaseră de 
particularitatea neinteresantă a unei cariere minore, cunoscută 
în lume şi sub numele de „Să-i ia dracu' pe federali”. Oamenii 
ăştia nu erau atât de proşti ca unii dintre compatrioţii lor. 
Aceasta era marea noastră greşeală şi tăcuserăm destule, iar 
asta nu avea să fie ultima. 

Era momentul să-l instalăm mai comod pe domnul Rahman, 
aşa că Tom i-a scos cătuşele. Rahman şi-a frecat încheieturile, 
iar noi l-am ajutat să se ridice în picioare. 

Se părea că tipul avea dificultăţi în a sta drept şi s-a plâns de 
o durere într-o anumită zonă. 

L-am instalat pe domnul Rahman într-un fotoliu comod, iar 
Kim s-a dus în bucătărie să-i aducă o ceaşcă de cafea. 

Toată lumea era acum puţin mai optimistă, deşi şansele ca 
Azim Rahman să-l păcălească pe Asad Khalil, făcându-l să 
creadă că totul era în ordine acasă la Wiggins, erau destul de 
reduse. Dar nu se ştie niciodată. Chiar şi un tip isteţ ca Asad 
putea fi păcălit dacă era obsedat să-şi atingă ţinta, în cazul 
nostru să ucidă pe Cineva. 

Kim a revenit cu ceaşca de cafea, pe care domnul Rahman a 
băut-o imediat. Okay, pauza de cafea s-a terminat. 

— Uită-te la mine, Azim, i-am spus. Există un cuvânt-cheie pe 
care va trebui să-l foloseşti în caz de pericol? 

Acesta m-a privit de parcă descoperisem secretul universului. 

— Da, a zis el. Aşa este. Dacă sunt... cum sunt acum... atunci 
va trebui să strecor cuvântul „Ventura” în convorbirea mea cu 
el. Ne-a dat un exemplu drăguţ, folosind acest cuvânt într-o 
frază aşa cum făceam la şcoală: „Domnule Perleman, am livrat 
pachetul în Ventura”. 

— Bine, ai grijă atunci să nu spui cuvântul „Ventura” sau voi fi 
nevoit să te ucid. 

El a aprobat viguros din cap. 

Edie s-a dus în bucătărie şi a pus alături receptorul 
telefonului, de acolo, şi toţi şi-au închis telefoanele celulare, iar 
dacă ar fi fost un câine în casă ar fi fost scos la plimbare. 

M-am uitat la ceasul de mână şi am văzut că domnul Rahman 
era deja cu noi de douăzeci de minute, un timp nu prea lung ca 


să-l facă suspicios pe Khalil. 

— Trebuia să suni după un anumit timp? l-am întrebat pe 
Azim. 

— Da, domnule. Trebuia să livrez pachetul la ora nouă p.m., 
apoi să conduc zece minute şi să telefonez din dubiţă. 

— Bine, spune-i că te-ai rătăcit puţin. Inspiră adânc, 
relaxează-te şi gândeşte-te la lucruri frumoase. 

Domnul Rahman a început să facă exerciţii de respiraţie. 

— Urmăreşti serialul Dosarele X? l-am întrebat. 

Mi s-a părut că o aud pe Kate gemând. 

— Da, a răspuns Azim zâmbind, îl urmăresc. _ 

— Bine. Scully şi Mulder lucrează pentru FBI. Ca şi noi. li 
place de ei? 

— Da. 

— Sunt personaje pozitive. Corect? Şi noi suntem. Rahman a 
fost destul de politicos să nu menţioneze că l-am lovit în 
testicule. lar noi ne vom asigura că vei fi mutat în siguranţă 
oriunde vei voi. Poţi pleca din California, l-am asigurat eu. Eşti 
căsătorit? 

— Da. 

— Ai copii? 

— Cinci. 

M-am bucurat că a făcut copii înainte să mă cunoască pe 
mine. 

— Ai auzit de Programul pentru protecţia martorilor, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi ai strâns ceva bani. Corect? 

— Corect. 

— Bine. După ce îl contactai la telefon pe individul acela, 
trebuia să te întâlneşti cu el? 

— Da. 

— Excelent. Unde? 

— Unde zicea el. 

— Bine. Fă în aşa fel încât după convorbirea telefonică să vă 
întâlniți. Este limpede? 

Nu am obţinut un răspuns prea entuziast. 

— Dacă nu trebuia decât să vii aici, i-am zis eu domnului 
Rahman, să vezi dacă Wiggins este acasă sau dacă poliţia este 
prezentă, atunci de ce trebuia să vă mai întâlniți? 

Domnul Rahman nu avea nicio idee, aşa că i-am sugerat eu 


una: 

— Deoarece vrea să te ucidă, Azim. Ştii prea multe. Înţelegi? 

Domnul Rahman a înghiţit în sec şi a dat afirmativ din cap. 

Mai aveam nişte veşti bune pentru el şi i-am spus: 

— Acest bărbat va fi prins şi nu îţi va mai putea aduce 
necazuri. Dacă faci asta pentru noi, te vom duce să iei prânzul la 
Casa Albă şi îl vei întâlni pe preşedinte. Apoi vei primi 
recompensa. Okay? 

— Okay. 

L-am luat deoparte pe Ron şi i-am spus în şoaptă: 

— Ştie cineva de aici limba arabă? 

— Niciodată nu am avut nevoie în Ventura de un vorbitor de 
limbă arabă, a zis el. Juan vorbeşte spaniola. 

— Destul de aproape, am zis şi am revenit la domnul Rahman. 
Bine, formează numărul. Caută să vorbeşti în engleză. Dar dacă 
nu se poate, prietenul meu Juan înţelege puţin araba, aşa că să 
nu încerci să ne păcăleşti. Formează numărul. 

Domnul Azim Rahman a inspirat adânc, şi-a dres glasul din 
nou şi a zis: 

— Trebuie să fumez o ţigară. 

Oh, la dracu'! Am auzit câteva gemete. 

— Fumează cineva? am zis eu. 

— Mi-aţi luat ţigările, a spus domnul Rahman. 

— Nu ai voie să fumezi din ale tale, amice, l-am informat eu. 

— De ce nu... 

— S-ar putea să conțină otravă. Credeam că urmăreşti 
Dosarele X. 

— Otravă? Nu sunt otrăvite. 

— Bineînțeles că sunt. Las-o baltă. 

— Trebuie să fumez o țigară. Vă rog. 

Cunoşteam senzația. 

— Voi aprinde una pentru el, l-am informat eu pe Ron. 

Tom a scos ţigările lui Azim - nu Camels - şi, într-un act de 
bravură extraordinară, şi-a pus una în gură şi a deschis bricheta 
lui Azim. 

— Dacă este otrăvită, i-a zis el lui Azim şi voi păţi ceva 
prietenul meu te va... 

l-am sărit în ajutor şi am zis: 

— Te vom ciopârţi cu cuţitele şi te vom da la câini. 

Azim m-a privit. 


— Vă rog, a zis el. Nu vreau decât o ţigară. 

Tom a aprins ţigara, a tras un fum, a tuşit, nu a murit, apoi i-a 
dat ţigara lui Azim, care a continuat să pufăie din ea fără să 
cadă mort. 

— Ajunge, prietene, i-am zis. Este timpul să telefonezi. Să 
vorbeşti englezeşte. 

— Nu ştiu dacă sunt în stare să fac asta. A continuat să 
fumeze în vreme ce forma numărul de telefon şi scutura 
scrumul ţigării în ceaşca de cafea. Voi încerca. 

— Străduieşte-te. Şi asigură-te că ai înţeles unde vă veţi 
întâlni. 

Rahman a ascultat sunetul telefonului, pe care l-am auzit cu 
toţii, apoi Azim a zis: 

— Da, aici Tannenbaum. 

Tannenbaum? 

A ascultat o clipă, apoi a spus: 

— Îmi pare rău. M-am rătăcit. 

A ascultat din nou, apoi brusc expresia lui s-a schimbat, ne-a 
privit, după care a zis ceva. Nu ştiam ce, deoarece era în limba 
arabă. 

A continuat conversaţia în limba arabă, ridicând din umeri 
spre noi a neputinţă. Dar Juan a rămas calm. Pretinzând că 
ascultă şi dând aprobator din cap, şoptindu-mi chiar la ureche. 

— Ce mama dracului spune ăsta? 

l-am prins privirea domnului Rahman şi am mimat cuvântul 
„Ventura” după care am făcut gestul de tăiere a gâtului, care 
are acelaşi înţeles în orice limbă - arabă, engleză sau oricare 
alta. 

El a continuat conversaţia şi era evident, în ciuda lipsei 
cunoştinţelor noastre de limbă arabă, că domnul Khalil îl punea 
într-o situaţie neplăcută pe domnul Rahman. De fapt, domnul 
Rahman începea să asude. În cele din urmă şi-a pus telefonul pe 
piept şi a spus simplu: 

— El vrea să vorbească cu noii mei prieteni. 

Nimeni nu a scos niciun cuvânt. 

Domnul Rahman părea foarte tulburat. 

— Îmi pare rău, a zis el. Am încercat. Individul ăsta este foarte 
isteţ. Mi-a cerut să folosesc claxonul dubiţei. El ştie care este 
situaţia. Eu nu i-am spus. Vă rog. Nu vreau să vorbesc cu el. 

Aşa că am luat eu telefonul celular şi am început să vorbesc 


cu Asad Khalil. 

— Alo? am spus eu amabil. Domnul Khalil? 

— Da, a răspuns o voce gravă. Dumneavoastră cine sunteţi? 

Nu este o idee prea bună să-ţi dai numele unui terorist, aşa că 
am răspuns: 

— Sunt un prieten al domnului Wiggins. 

— Chiar aşa? Şi unde se află domnul Wiggins? 

— A ieşit din casă să se recreeze. Dar dumneavoastră unde 
sunteţi, domnule? 

A râs. Ha, ha. 

— Şi eu am ieşit să mă recreez, a replicat el. 

Am dat volumul sunetului la maximum şi am îndepărtat 
telefonul de faţa mea. M-am trezit cu şapte capete în jurul meu. 
Pe toţi îi interesa ceea ce ne va spune Asad Khalil, dar toţi erau 
atenţi şi la zgomotele de fond care puteau reprezenta un indiciu 
despre locul în care s-ar afla acesta. 

— De ce nu veniţi acasă la domnul Wiggins ca să-l aşteptaţi 
până vine? am zis eu. 

— Poate că am să-l aştept în altă parte. 

Tipul ăsta era foarte calm. Nu voiam să-l pierd, aşa că am 
rezistat tentaţiei de a-l numi ticălos ucigaş sodomit de cămile. 
Am simţit că mi-a crescut pulsul şi am inspirat adânc. 

— Alo? Mai sunteţi la aparat? 

— Da, domnule, am răspuns eu. Mai aveţi ceva să-mi spuneţi? 

— Poate. Dar nu ştiu cine sunteţi. 

— Lucrez în cadrul FBI. 

Tăcere. 

— Şi aveţi un nume? 

— John. Ce aţi vrea să-mi spuneţi? 

— Ce ai vrea să ştii, John? 

— Păi, cred că ştiu aproape tot ce este de ştiut. De asta mă şi 
aflu aici. Corect? 

A râs. Nu pot să sufăr când un ticălos face asta. 

— Să-ţi spun nişte lucruri pe care poate nu le ştii, a zis el. 

— Bine. 

— După cum ştii, numele meu este Asad, din familia Khalil. 
Am avut odată un tată, o mamă, doi fraţi şi două surori. Mi-a 
spus numele lor şi alte câteva detalii despre familia lui, după 
care a adăugat: Acum sunt toţi morţi. 

A continuat să vorbească apoi despre noaptea de 15 aprilie 


1986 de parcă ar fi fost ieri. Şi-a terminat povestea cu cuvintele: 

— Americanii mi-au ucis întreaga familie. 

M-am uitat la Kate şi amândoi am dat din cap. Ghicisem 
partea asta, deşi acum nu mai conta prea mult. 

— Îţi înţeleg durerea, am zis, şi... 

— N-am nevoie de compasiunea ta. Am trăit ca să-mi răzbun 
familia şi ţara. 

Conversaţia începea să fie dificilă, deoarece aveam prea 
puţine lucruri în comun, dar voiam să-l mai ţin la telefon, aşa că 
am folosit tehnica învățată la cursul de negociere în cazul 
ostaticilor. 

— Ei bine, am zis, fii sigur că înţeleg lucrul acesta. Poate că 
acum este timpul să spui lumii povestea ta. 

— Nu încă. Povestea mea nu s-a terminat. 

— Înţeleg. Păi, atunci când se va fi terminat, sunt sigur că vei 
dori să ne spui toate detaliile, iar noi îţi vom oferi ocazia să o 
faci. 

— N-am nevoie să-mi oferi nicio ocazie. Mi le aleg singur. 

Am inspirat adânc. Procedura standard părea să nu se aplice 
de data asta. 

— Ascultă, domnule Khalil, am încercat eu din nou, aş dori să 
ne întâlnim, să discutăm, singuri... 

— Voi întâmpina cu bucurie ocazia de a te întâlni singur. 
Poate va veni şi ziua aceea. 

— De ce nu astăzi? 

— Altă dată. Într-o zi aş putea veni la tine acasă, aşa cum m- 
am dus acasă la generalul Waycliff şi la domnul Grey. 

— Dă-mi un telefon înainte. 

Tipul a râs. Ticălosul se juca cu mine, dar nu mă deranja prea 
mult. Făcea parte din meserie. Nu credeam că discuţia asta 
ducea undeva, dar dacă el voia să vorbească, nu aveam nimic 
împotrivă. 

— Cum crezi că vei părăsi această ţară, domnule Khalil? am 
zis eu. 

— Nu ştiu. Ce propui? 

Ticălosul. 

— Păi, ce-aţi zice dacă v-am trimite în Libia în schimbul unor 
persoane pe care noi le-am dori aici? 

— Pe cine aţi vrea să băgaţi la închisoare mai degrabă decât 
pe mine? 


Bine zis, ticălosule! 

— Dar dacă punem mâna pe dumneata înainte de a părăsi 
ţara, nu-ţi vom mai oferi un târg atât de bun. 

— Îmi insulţi inteligenţa. Noapte bună. 

— Staţi puţin. Domnule Khalil, sunt în această misiune de mai 
bine de douăzeci de ani, iar dumneavoastră sunteţi... cel mai 
mare ticălos... persoana cea mai isteaţă cu care am avut de-a 
face. 

— Poate ţie ţi se par toţi isteţi. 

Eram gata să-mi pierd cumpătul şi am inspirat adânc. 

— Cum a fost uciderea acelui bărbat din Frankfurt, ca noi să 
credem că ai fost dumneata. 

— Da, a fost o treabă isteaţă. Dar nu prea. Te felicit că prin 
buletinele de ştiri ai menţinut populaţia în ignoranță - sau poate 
că tu ai fost ignorant. 

— Păi, a fost puţin din amândouă. Hei, între noi fie vorba, 
domnule Khalil, aţi mai... lichidat, cred că acesta este termenul, 
şi alte persoane de care noi nu ştim încă? 

— Într-adevăr, am făcut asta. Un funcţionar de la un motel de 
lângă Washington şi un vânzător de la o benzinărie din Carolina 
de Sud. 

— De ce aţi făcut aşa ceva? 

— Mi-au văzut faţa. 

— Înţeleg. Este un motiv... dar şi tânăra pilot din Jacksonville 
v-a văzut faţa. 

S-a instalat o pauză lungă, apoi Khalil a replicat: 

— Deci, ştii amănunte. 

— Bineînţeles. Ştim şi de Gamal Jabbar, şi de Yusef Haddad de 
la bordul aeronavei. De ce nu-mi spuneţi pe unde aţi călătorit şi 
cu cine v-aţi întâlnit pe drum? 

Nu a avut nicio reţinere de data asta şi mi-a făcut o descriere 
amănunţită a drumurilor făcute cu maşina şi avionul, a 
persoanelor pe care le-a întâlnit şi le-a ucis, unde a înnoptat, 
lucruri pe care le-a văzut şi ce a făcut, şi aşa mai departe. M-am 
gândit că, poate, am reuşi să-i stabilim poziţia dacă am şti ce 
identități false a folosit, dar mi-a spulberat speranţele şi a zis: 

— Am un set complet pentru o nouă identitate şi te asigur că 
nu voi avea nicio problemă să plec de aici. 

— Când pleci? 

— Când voi dori. Singurul meu regret, bineînţeles, este că nu 


am reuşit să-l văd pe domnul Wiggins. lar în ce-l priveşte pe 
colonelul Callum, fie ca el să se chinuie de moarte. 

Dumnezeule! Ce mizerabil! M-am enervat puţin şi am spus: 

— Mie îmi poţi mulţumi pentru salvarea vieţii lui Wiggins. 

— Da? Cine eşti? 

— Ţi-am spus, John. 

A rămas tăcut un moment, apoi a zis: 

— Noapte bună... 

— Staţi puţin. Mă distrez de minime. Hei, v-am zis că am fost 
primul agent federal care s-a urcat la bordul aeronavei? 

— Chiar aşa? 

— Ştiţi la ce mă gândesc? Mă gândesc dacă ne-am văzut unul 
pe celălalt. Credeţi că a fost posibil? 

— Da. 

— Vreau să spun că purtaţi un costum albastru de mânuitor 
de bagaje la Compania Trans-Continental. Aşa este? 

— Corect. 

— Păi, eu eram tipul în costum maro deschis. Cu mine era şi o 
blondă atrăgătoare. l-am făcut cu ochiul lui Kate. lţi aminteşti de 
noi? 

El nu a răspuns imediat. 

— Da. Eu eram pe scara în spirală, a zis el şi a râs. Mi-ai spus 
să părăsesc aeronava. Mulţumesc. 

— Măi să fie! Dumneata erai? Ce mică e lumea. 

Domnul Khalil s-a prins în joc şi a zis. 

— De fapt, ţi-am văzut fotografia în ziare. A ta şi a femeii. Da. 
lar numele voastre erau trecute în agenda domnului Weber, pe 
care am găsit-o la Clubul Conchistadorilor. Domnul John Corey şi 
domnişoara Kate Mayfield. Bineînţeles. 

— Hei, eşti nemaipomenit. Chiar aşa. 

Mare ticălos. 

— Să ştii, domnule Corey, că am avut un vis despre 
dumneata. Da, a fost un vis, un presentiment... o prezenţă, de 
fapt. 

— Glumiţi? Ne-am distrat împreună? 

— Încercai să mă prinzi, dar eu am fost mai isteţ şi mai rapid 
decât dumneata. 

— Eu am avut un vis exact opus. Mi-ar plăcea cu adevărat să 
ne întâlnim şi să-ţi fac cinste cu o băutură. Pari un tip okay. 

— Eu nu beau. 


— Nu bei alcool. Bei sânge. 

— Da, a râs el, de fapt, am lins sângele generalului Waycliff. 

— Eşti un sodomit de cămile deranjat la cap. Ştii asta? 

— Poate, a zis el după un moment de gândire, ne vom întâlni 
înainte ca eu să plec. Ar fi foarte plăcut. Cum te pot găsi? 

l-am dat numărul meu de la ATTF şi am zis: 

— Sună-mă oricând. Dacă nu sunt acolo, lasă-mi un mesaj, iar 
eu îţi voi telefona. 

— Dar numărul de acasă? 

— Nu ai nevoie de el. Majoritatea timpului sunt la slujbă. 

— Te rog să-i spui domnului Rahman că cineva va trece pe la 
el, ca şi pe la domnul Wiggins. 

— Las-o baltă cu asta, amice. Şi apropo, când te voi prinde, 
am de gând să-ţi bag testiculele în gură, apoi să-ţi tai capul şi să 
fac ceva în gâtul tău. 

— Vom vedea cine pe cine prinde, domnule Corey. Transmite 
respectele mele domnişoarei Mayfield. O zi bună. 

— Mama ta se culca cu Gaddafi. De aceea a dispus Mu'ammar 
ca tatăl tău să fie ucis la Paris, prostule... 

Telefonul a fost închis, iar eu am rămas tăcut o vreme, 
încercând să mă calmez. În încăpere nu se auzea nici musca. 

În cele din urmă Tom a zis: 

— Ai făcut o treabă bună. 

— Mda. 

Am ieşit din sufragerie şi m-am dus în camera cu televizor, 
unde văzusem un bar, şi mi-am turnat câteva degete de scotch. 
Am inspirat adânc şi l-am băut pe tot: 

Kate a intrat după mine. 

— Te simţi bine? a zis încet. 

— În curând. Vrei ceva de băut? 

— Da, dar mai bine nu, mulţumesc. 

Mi-am mai turnat puţin în pahar şi am privit în gol. 

— Cred că ar trebui să plecăm, a zis Kate. 

— Unde? 

— Vom găsi un motel în Ventura, apoi dimineaţă ne vom duce 
la biroul FBI din Los Angeles. Încă mai ştiu unele persoane de 
acolo şi aş dori să te întâlneşti cu ele. 

Nu am răspuns. 

— Apoi, a continuat ea, îţi voi arăta oraşul Los Angeles dacă 
vrei, după care ne vom întoarce la New York. 


— Tipul este aici, am zis eu. Foarte aproape de noi. 

— Ştiu. Atunci vom mai rămâne câteva zile ca să vedem ce se 
mai petrece. 

— Vreau să fie verificate toate agenţiile care închiriază 
maşini, vreau ca întreaga comunitate libiană să fie întoarsă cu 
susul în jos, să fie supravegheate toate porturile şi graniţa 
mexicană... 

— John, ştim toate astea. Totul se află deja în lucru. La fel şi la 
New York. 

M-am aşezat pe scaun şi am sorbit din scotch. 

— Să-l ia dracu'! 

— Uite ce este, i-am salvat viaţa lui Wiggins. 

— Am de gând să-l fac pe Rahman să mai transpire puţin, am 
zis eu şi m-am ridicat. 

— Nu ştie nimic mai mult, eşti conştient de asta. 

M-am aşezat din nou şi mi-am terminat băutura. 

— Mada... cred că nu mai am alte idei. Tu ce părere ai? 

— Cred că a sosit vremea să-i lăsăm pe oamenii aceştia să-şi 
vadă de treabă. Să mergem. 

— Crezi că ne vor lăsa să ne jucăm cu pistolul cu lipici? am 
întrebat-o şi m-am ridicat. 

Ea a râs, râsul acela care este mai mult un oftat de uşurare în 
momentul în care cineva la care ţii revine la normal după ce s-a 
purtat ciudat. 

— Okay, am zis. S-o zbughim de aici. 

Ne-am întors în sufragerie să ne luăm lucrurile şi să spunem 
noapte bună. Rahman dispăruse undeva şi toată lumea părea 
puţin abătută. 

— L-am sunat pe Chuck să vină şi să vă ducă la motel, ne-a 
zis Tom. 

Chiar atunci a sunat telefonul lui Tom şi toţi au tăcut. El şi-a 
dus telefonul la ureche, a ascultat, apoi a zis: 

— Bine... bine... nu, nu-l opri... ne vom ocupa noi aici. Elwood 
Wiggins vine acasă, ne-a spus el după ce a închis telefonul. In 
maşină este şi prietena lui, a adăugat, apoi s-a adresat tuturor: 
Vom rămâne toţi în sufragerie şi îl vom lăsa pe domnul Wiggins 
şi prietena lui să între în casă - prin garaj sau pe uşa din faţă. 
Când ne va vedea... 

— Toţi vom striga: Surpriză! am sugerat eu. 

Tom a schiţat un zâmbet şi a zis: 


— Nu este o idee bună. O să-l liniştesc şi o să-i explic situaţia. 

Nu pot să sufăr când oamenii leşină sau zăvorăsc uşa. În 
majoritatea timpului ei cred că eşti colector de taxe. 

M-am gândit că nu era nevoie să asist la acest moment 
interesant, apoi am hotărât că mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe 
Chip Wiggins doar ca să-mi satisfac curiozitatea şi să văd cum 
arată şi cum se comportă. Dumnezeule, cred că arată ca cea 
mai aiurită şi iresponsabilă creaţie a Sa. 

Câteva minute mai târziu am auzit o maşină intrând pe 
drumul de acces, deschizându-se uşa garajului, apoi închizându- 
se, după care s-a deschis uşa bucătăriei şi S-a aprins lumina. 

Il auzeam pe domnul Wiggins cum scotoceşte prin bucătărie 
şi cum deschide frigiderul. În cele din urmă, i-a zis prietenei 
sale: 

— Hei, de unde a apărut toată mâncarea asta? Şi ale cui sunt 
şepcile astea de base-ball? Hei, Sue, pe şepcile astea scrie FBI. 

— Cred că a fost cineva pe aici, Chip, a zis Sue. 

Care a fost prima ta idee, dulceaţo? 

— Mda, a zis Chip, gândindu-se dacă a intrat în casa care 
trebuia. 

Noi aşteptam răbdători ca domnul Wiggins să între în 
sufragerie. 

— Stai aici, a zis el. Mă duc să verific. 

Chip Wiggins a intrat în sufragerie şi s-a oprit brusc. 

— Vă rog să nu intraţi în panică, a zis Tom şi şi-a prezentat 
legitimaţia. FBI. 

Chip Wiggins privea la cei patru bărbaţi şi la cele patru femei 
din sufrageria lui. 

— Ce...? 

Chip era îmbrăcat în blugi, tricou, bocanci şi era bronzat şi 
bine făcut, părând mai tânăr decât era. Toată lumea din 
California este bronzată, arată bine şi pare mai tânără, cu 
excepţia persoanelor ca mine, care sunt aici doar în trecere. 

— Domnule Wiggins, a zis Tom, am dori să vorbim cu 
dumneavoastră câteva minute. 

— Despre ce este vorba? 

Sue a privit pe după tocul uşii şi a zis: 

— Chip, ce se întâmplă? 

Chip i-a explicat de unde au apărut şepcile cu înscrisul FBI. 

După un minut sau mai mult, Chip stătea pe scaun, prietena 


lui fusese însoţită de Edie în camera cu televizor, iar Wiggins era 
liniştit, dar curios. Apropo, tipa era mortală, dar eu n-am 
observat. 

— Domnule Wiggins, a început Tom, această situaţie are 
legătură cu misiunea de bombardare la care aţi participat pe 15 
aprilie 1986. 

— Oh, la dracu'! 

— Ne-am luat libertatea de a intra în casa dumneavoastră pe 
baza unei informaţii că un terorist libian... 

— Oh, la dracu'! 

— ... se află în zonă şi vă poartă sâmbetele. 

— Oh, drace. 

— Situaţia este acum sub control, dar mă tem că vă vom cere 
să vă luaţi câteva zile libere şi să plecaţi în vacanţă. 

— Ce...? 

— Acest individ este încă liber. 

— Drace. 

Tom i-a dat lui Chip câteva date, apoi a spus: 

— Mă tem că avem veşti proaste pentru dumneavoastră. Unii 
dintre colegii dumneavoastră de escadrilă au fost ucişi. 

— Ce? 

— Ucişi de acest individ, Asad Khalil. 

Tom i-a dat lui Chip o fotografie a lui Khalil şi l-a sfătuit să se 
uite la ea şi să o păstreze. 

Chip a privit atent fotografia, a pus-o jos şi a zis: 

— Cine a fost ucis? 

— Generalul Waycliff şi soţia acestuia... 

— Oh, Dumnezeule... Terry este mort? Şi Gail...? 

— Da, domnule. Îmi pare rău. De asemenea, Paul Grey, 
William Satherwaite şi James McCoy... 

— Oh, Doamne... oh, nu... oh... 

— Şi, după cum ştiţi, colonelul Hambrecht a fost ucis în Anglia 
în luna ianuarie. 

Chip şi-a recăpătat controlul şi şi-a dat seama că fusese la un 
pas de întâlnirea cu moartea. 

— Sfinte Dumnezeule... S-a ridicat şi a privit în jur, de parcă 
încerca să zărească un terorist. Unde este individul ăsta? 

— Încercăm să îl prindem, l-a asigurat Tom. Putem rămâne 
peste noapte cu dumneavoastră, deşi nu cred că va veni aici, 
sau aşteptăm până împachetaţi şi vă vom însoţi... 


— Plec imediat. 

— Bine. 

Chip Wiggins s-a gândit îndelung, poate mai mult decât o 
făcuse vreodată, şi a zis: 

— Totdeauna am ştiut... adică, i-am zis lui Bill în ziua aceea, 
după ce lansasem bombele şi ne întorceam... i-am zis că 
ticăloşii ăia nu vor lăsa nepedepsită o asemenea acţiune... Oh, 
drace, Bill este mort? 

— Da, domnule. 

— Şi Bob? Bob Callum? 

— El se află sub protecţie sigură. 

— De ce nu vă duceţi să-i faceţi o vizită? am intervenit eu. 

— Mada... bună idee. Este la Şcoala Militară de Aviaţie? 

— Da, domnule, am zis. Acolo vă vom putea proteja pe 
amândoi. 

Şi varianta asta era mai ieftină. 

Nu avea rost să mai rămânem pe-acolo, aşa că eu şi Kate ne- 
am luat rămas-bun, în timp ce Chip s-a dus să împacheteze. El 
părea genul de tip care ti-ar împrumuta o pereche de chiloţi, dar 
avea destule pe cap. 

Am ieşit amândoi afară, în aerul înmiresmat, şi l-am aşteptat 
pe Chuck. 

— Chip Wiggins este un bărbat foarte norocos, a zis Kate. 

— Fără glumă. Ai văzut ce păpuşă are? 

— De ce mai încerc să discut cu tine? 

— Scuză-mă. M-am gândit un moment şi am spus: De ce are 
nevoie de puşcă? 

— Cine? Oh, te referi la Khalil. 

— Da, Khalil. De ce are nevoie de puşcă? 

— Nu ştim dacă este vorba de o puşcă. 

— Să zicem că este. De ce are nevoie de ea? Nu pentru a-l 
ucide pe Chip în casa lui. 

— Adevărat. Dar poate că voia să-l ucidă în altă parte. Poate 
în pădure. 

— Nu, tipul ăsta acţionează de aproape, într-o răzbunare 
personală. Ştiu că vorbeşte cu victimele lui înainte de a le ucide. 
De ce are nevoie de puşcă? Ca să ucidă pe cineva de care nu se 
poate apropia. Pe cineva cu care nu are nevoie să vorbească. 

— Cred că ai atins un punct important. 

Maşina a venit, iar noi ne-am urcat - eu în faţă şi Kate pe 


bancheta din spate. 

— Ghinion, a zis Chuck. Vreţi un motel bun? 

— Sigur. Cu oglinzi pe tavan. 

Cineva din spatele meu m-a plesnit peste cap. 

Chuck ne-a dus spre Ocean, unde zicea el că se află câteva 
moteluri drăguţe, cu vedere spre larg. 

— Există pe aici vreun magazin deschis non-stop care vinde 
chiloţi? l-am întrebat pe Chuck. 

— Ce anume? 

— Ştii tu. Cum sunt în California, magazine deschise toată 
noaptea, de unde poţi cumpăra lucruri fără să cobori din 
maşină. Mă întrebam... 

— John, taci din gură, a zis Kate. 

Apoi Chuck a vorbit cu Kate despre programul zilei următoare. 

Eu mă gândeam la domnul Asad Khalil şi la conversaţia 
noastră. Încercam să gândesc cu mintea lui dereglată, să văd ce 
aş fi avut de făcut dacă aş fi fost în locul lui. 

Singurul lucru de care eram sigur era că Asad Khalil nu se 
îndrepta spre casă. Că vom auzi de el din nou. Curând. 


49 


Chuck a folosit telefonul celular ca să ne rezerve două camere 
la un motel numit Ventura Inn, aflat pe plajă. A dat numărul 
cărţii mele de credit, a obţinut o reducere şi m-a asigurat că 
erau cheltuieli rambursabile. 

— Am oprit şi am cumpărat periuţă şi pastă de dinţi, a zis 
Chuck şi i-a înmânat lui Kate o pungă de hârtie. Dacă mai ai 
nevoie de ceva, putem opri. 

— Este de ajuns. 

— Mie ce mi-ai cumpărat? l-am întrebat. 

El a scos o altă pungă de hârtie de sub scaunul lui şi mi-a dat- 
o, zicând: 

— Ţi-am luat nişte unghii de ros. 

Ha, ha, ha. 

Am deschis punga şi am găsit o periuţă de dinţi, pastă de 
dinţi, un aparat de ras şi spumă de ras. 

— Mulţumesc. 

— Din partea guvernului. 

— Sunt copleşit. 

— Normal. 

Mi-am pus toate lucrurile în buzunarele hainei. După zece 
minute am ajuns la o clădire înaltă, pe a cărei marchiză scria 
Ventura Inn Beach Resort. Chuck a oprit maşina în faţa biroului 
de recepţie şi a zis: 

— La biroul nostru se va sta de veghe toată noaptea, aşa că, 
dacă aveţi nevoie de ceva, sunaţi-ne. 

— Dacă intervine ceva, i-am spus eu lui Chuck, aveţi grijă ca 
voi să ne sunaţi pe noi, altfel voi fi foarte, foarte supărat. 

— Tu eşti şeful, John. Tom a rămas impresionat cum ai reuşit 
să-l faci să coopereze de bunăvoie pe acel comisionar. 

— Puţină psihologie te poate duce departe, am zis eu. 

— Ca să-ţi spun adevărul, pe aici sunt mulţi indivizi cu capul 
în nori şi este bine ca din când în când să vezi şi un om cu 
picioarele pe pământ. 

— Este un compliment? 

— Într-un fel, da. La ce oră să vă iau mâine dimineaţă? 

— La ora şapte şi treizeci de minute, a răspuns Kate. 

Chuck ne-a făcut un semn de rămas-bun cu mână şi a 
demarat. 


— Ai înnebunit? am zis eu. Asta înseamnă ora patru şi treizeci 
de minute la New York. 

— Inseamnă ora zece şi treizeci a.m., ora New Yorkului. 

— Eşti sigură? 

Nu mi-a răspuns şi a intrat în holul motelului, iar eu am urmat- 
O. 

Interiorul era plăcut şi prin uşa ce dădea în salon se auzeau 
acordurile unui pian. 

Funcţionarul de la recepţie ne-a întâmpinat cu căldură şi ne-a 
informat că aveam rezervate două camere luxoase, cu vedere la 
Ocean, la etajul al doisprezecelea. Nimic nu era prea bun pentru 
apărătorii Civilizației Vestice. 

— Care Ocean? am întrebat. 

— Oceanul Pacific, domnule. 

— Nu aveţi o cameră care să aibă vedere la Atlantic? 

El a zâmbit. 

Kate şi cu mine am completat formularele de cazare, iar 
funcţionarul a făcut o copie a cărţii mele de credit American 
Express, care mi s-a părut că a scos un geamăt când a fost 
introdusă în aparat. 

Kate a scos din geantă o fotografie, împreună cu legitimaţia 
ei, Şi i-a zis funcţionarului: 

— L-ai văzut pe acest bărbat? 

Funcţionarul a părut mai puţin încântat decât atunci când a 
crezut că am venit doar să ne petrecem o noapte aici. S-a uitat 
cu atenţie la fotografia lui Asad Khalil şi a răspuns: 

— Nu, doamnă. 

— Păstreaz-o, a zis Kate. Dacă îl vezi, dă-ne un telefon. Este 
căutat pentru crimă, a adăugat ea. 

Funcţionarul a dat din cap şi a pus poza în sertar. 

— Dă-o colegului care vine în tura următoare. 

Ne-am luat cartelele-cheie, iar eu am propus să luăm o 
băutură în salon. 

— Sunt extenuată, a zis Kate. Vreau să mă culc. 

— Este de-abia ora zece. 

— La New York este ora unu a.m. Sunt obosită. 

Brusc am avut sentimentul amar că voi bea singur şi voi 
dormi singur. 

Am intrat în lift şi am urcat tăcuţi. 

Când ne aflam aproape la etajul al zecelea, Kate m-a întrebat: 


— Te-ai bosumflat? 

— Da. 

Liftul a ajuns la ultimul etaj, iar noi am ieşit în hol. 

— Ei bine, a zis Kate, nu vreau să fii supărat. Vino la mine în 
cameră să bem ceva. 

Aşa că am intrat în camera ei, care era imensă, şi, neavând 
valize de despachetat, ne-am preparat repede două pahare de 
scotch cu sifon din minibar şi am ieşit pe balcon. 

— Hai să uităm de caz în noaptea asta, a zis ea. 

— De acord. 

Ne-am aşezat în două fotolii, având între noi o măsuţă 
rotundă, şi am privit oceanul luminat de lună. 

Scena mi-a amintit întrucâtva de convalescenţa petrecută în 
casa unchiului meu de la malul oceanului, în Long Island. Mi-a 
amintit de noaptea în care Emma şi cu mine şedeam şi beam 
coniac după ce înotasem în golf. 

Simţeam cum mă cuprinde tristeţea şi am încercat să-mi 
revin. 

— La ce te gândeşti? m-a întrebat Kate. 

— La viaţă. 

— Nu este o idee bună. Ţi-a trecut vreodată prin minte că faci 
această meserie, muncind din greu tot timpul, fiindcă nu vrei să- 
ţi rămână vreme să reflectezi asupra propriei vieţi? 

— Lasă asta. 

— Ascultă-mă. Ţin cu adevărat la tine şi îmi dau seama că eşti 
în căutarea a ceva. 

— A unor chiloţi curaţi. 

— Poţi să-ţi speli afurisiţii de chiloţi. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Ascultă, John. Eu am treizeci şi unu de ani şi niciodată nu 
am fost pe punctul de a mă căsători. 

— Îmi pot imagina de ce. 

— Fii sigur că nu din lipsă de oferte. 

— Am înţeles. 

— Crezi că te vei recăsători? 

— La ce înălţime crezi că se află balconul ăsta? 

Am crezut că se va supăra de obrăznicia mea, dar ea a râs. 
Uneori un bărbat poate să facă totul bine sau să greşească. Nu 
are nicio importanţă ce face bărbatul; important este ce crede 
femeia. 


— Astăzi ai făcut o treabă grozavă, a zis Kate. Sunt 
impresionată. Şi chiar am învăţat unele lucruri. 

— Bine. Când îţi înfigi genunchiul în testiculele unui tip aflat în 
poziţia aceea, i le poţi expedia în abdomen. Deci trebuie să ai 
grijă. 

Ca o doamnă isteaţă ce era, a răspuns: 

— Nu cred că eşti violent sau sadic. Cred că faci ceea ce 
trebuie şi când trebuie. Cred că îţi place asta. Acesta este lucrul 
important. 

Înţelegeţi ce v-am spus? În ochii lui Kate, eu nu puteam greşi. 

Ea a mai luat două sticle de scotch, le-a deschis şi le-a turnat 
în pahare. 

După un minut sau două a zis: 

— Eu... ştiu despre întâmplarea aceea petrecută pe Plum 
Island. 

— Care întâmplare? 

— Când l-ai spintecat pe tipul ăla. 

Am inspirat adânc, dar nu am răspuns. 

— Cu toţii avem o latură întunecată, a adăugat după câteva 
secunde. Este normal. 

— De fapt, mi-a plăcut. 

— Nu, nu ţi-a plăcut. 

— Aşa este. Dar... au fost circumstanţe atenuante. 

— Ştiu. Tipul a ucis pe cineva la care ai ţinut foarte mult. 

— Să schimbăm subiectul. 

— Sigur. Dar am vrut să ştii că am înţeles ce s-a întâmplat şi 
de ce. 

— Bine. Voi încerca să nu repet figura. 

Mă înţelegeţi? l-am scos matele tipului, şi totul este în regulă. 
De fapt, a fost în regulă fiindcă o meritase. 

Am lăsat un timp ca subiectul să se răcească. Am băut şi am 
privit fascinantul ocean care se rostogolea spre plajă. Se puteau 
auzi valurile care se spărgeau uşor de mal. Ce panoramă! 
Adierea brizei ne-a adus mirosul apei sărate. 

— Îţi place aici? am întrebat-o. 

— California este frumoasă. Oamenii sunt foarte prietenoşi. 

Adeseori, oamenii confundă amiciţia cu prietenia - dar de ce 
să-i stric amintirile? 

— Ai avut vreun prieten aici? 

— Oarecum. Vrei să-ţi relatez aventurile mele sexuale? 


— Cât timp ar fi necesar? 

— Mai puţin de o oră. 

Am zâmbit. 

— Divorțul a fost neplăcut? m-a întrebat ea. 

— Deloc. Căsătoria a fost neplăcută. 

— De ce te-ai căsătorit cu ea? 

— Ea m-a cerut. 

— Nu ai putut să refuzi? 

— Păi... am crezut că m-am îndrăgostit. De fapt, ea era 
procuror, şi noi eram de partea celor buni. Apoi a primit o slujbă 
importantă ca avocat al apărării. S-a schimbat. 

— Nu, ea nu s-a schimbat. Slujba s-a schimbat. Tu ai putea fi 
avocat al apărării? Ai putea fi infractor? 

— Înţeleg ce vrei să spui. Dar... 

— lar ea a făcut mai mulţi bani apărând criminali decât ai 
făcut tu arestându-i. 

— Banii nu au avut nimic de-a face cu... 

— Nu vreau să spun că ce face ea este greşit. Vreau să spun 
că... cum o cheamă? 

— Robin. 

— Că Robin nu era potrivită pentru tine nici când era procuror 
adjunct. 

— Bine zis. Pot să sar acum de la balcon? Sau mai ai şi 
altceva să-mi spui? 

— Mai am. Ai răbdare. Deci, ai întâlnit-o pe Beth Penrose, care 
este de aceeaşi parte a legii ca şi tine, ca o reacţie împotriva 
fostei tale soţii. Ai un sentiment confortabil alături de un poliţist. 
Poate te simţi mai puţin vinovat. Sunt sigură că nu aveai acasă 
prea multă distracţie fiind căsătorit cu un avocat al apărării. 

— Cred că ai spus destule. 

— Nu cred. Apoi am apărut eu. Trofeul perfect, nu-i aşa? FBI. 
Avocat. Şefa ta. 

— Opreşte-te. Îţi amintesc că tu ai fost cea... Las-o baltă. 

— Eşti supărat? 

— Poţi fi sigură că sunt supărat. M-am ridicat. Mai bine plec. 

— Bine, a spus ea, ridicându-se. Du-te. Dar trebuie să vezi 
realitatea, John. Într-o zi, poate curând, te vei retrage şi va 
trebui să te împaci cu adevăratul John Corey. Fără pistol. Fără 
însemne. 

— Insignă. 


— Fără să ai pe cine să arestezi. Pe cine să protejezi. Vei fi 
doar tu, iar tu nici măcar nu te cunoşti. 

— Nici tu. Acestea sunt divagaţii psihologice californiene, şi 
eşti aici doar de la ora şapte şi jumătate. Noapte bună. 

Am părăsit balconul, am străbătut camera şi am ieşit pe 
coridor. Camera mea se afla alături şi am intrat. 

Mi-am zvârlit pantofii din picioare, am aruncat haina pe pat, 
apoi mi-am scos tocul pistolului, cămaşa, cravata şi vesta 
antiglonţ, după care mi-am preparat o băutură de la minibar. 

Eram destul de furios şi mă simţeam mizerabil. Adică, ştiam 
ce făcea Kate şi ştiam că nu avea intenţii rele, dar nu voiam să 
fiu împins ca să mă confrunt cu monstrul din oglindă. 

Dacă i-aş mai fi acordat domnişoarei Mayfield câteva minute, 
ea ar fi zugrăvit o imagine minunată a vieţii, cu condiţia să fim 
împreună. 

Femeile cred că pentru o viaţă perfectă nu au nevoie decât de 
un soţ. Greşit. În primul rând, nu există soţi perfecţi. Nici chiar 
mulţi soţi buni. În al doilea rând, avea dreptate în privinţa mea 
şi nu mi-ar fi mai bine să trăiesc cu Kate Mayfield. 

M-am hotărât să-mi spăl chiloţii, să mă culc şi să nu o mai văd 
pe Kate Mayfield după rezolvarea acestui caz. 

S-a auzit un ciocănit la uşă. M-am uitat pe vizetă şi am 
deschis uşa. 

Ea a păşit în cameră şi am rămas în picioare, uitându-ne unul 
la celălalt. 

În aceste situaţii pot fi cu adevărat dur, aşa că nu aveam 
intenţia să cedez niciun milimetru sau să o sărut. Nu aveam nici 
măcar chef de amor. 

Totuşi, ea era îmbrăcată cu un halat alb, de pluş, pe care l-a 
desfăcut şi l-a lăsat să cadă pe podea, arătându-şi corpul gol, 
perfect. 

Am simţit cum hotărârea mea începe să se clatine pe măsură 
ce Domnul Fericire se întărea. 

— Îmi pare rău că te deranjez, a zis ea, dar la mine nu curge 
apa. Pot să folosesc duşul tău? 

— Cu plăcere. 

Ea a intrat în baie, a dat drumul la apă şi s-a vârât sub duş. 

Ei bine, ce trebuia să fac în situaţia asta? Mi-am dat jos 
pantalonii, chiloţii, şosetele şi am intrat lângă ea. 


Din decenţă, în cazul în care s-ar fi telefonat în toiul nopţii de 
la biroul FBI local, Kate a plecat din camera mea la ora 1:00 a.m. 

Nu am dormit prea bine şi am fost în picioare la ora cinci şi un 
sfert, ceea ce după ceasul meu biologic am presupus că era opt 
şi un sfert. 

Am intrat în baie şi am văzut că chiloţii mei atârnau pe o 
frânghie deasupra căzii. Erau curaţi, încă umezi şi cineva 
depusese un sărut, cu ruj, într-un loc strategic. 

M-am ras, am făcut un duş din nou, m-am spălat pe dinţi, apoi 
am ieşit gol în balcon, în briza dimineţii, ca să admir oceanul 
întunecat. Luna apusese, iar cerul era plin de stele. Nu putea 
exista o situaţie mai plăcută, am hotărât eu. 

Am rămas multă vreme acolo, simţindu-mă bine. 

Dincolo de despărţitura de beton a balconului am auzit cum 
se trage uşa glisantă de sticlă. 

— Bună dimineaţa, am strigat eu. 

— Bună dimineaţa, s-a auzit răspunsul ei. 

Peretele despărțitor se prelungea în afară, aşa că nu am putut 
trage cu ochiul. 

— Eşti goală? am întrebat-o. 

— Da. Dar tu? 

— Şi eu, bineînţeles. Este o senzaţie minunată. 

— Ne întâlnim într-o jumătate de oră să luăm micul dejun. 

— Bine. Mulţumesc că mi-ai spălat chiloţii. 

— Să nu-ţi faci un obicei din asta. 

Vorbeam destul de tare şi am avut sentimentul că şi alţi 
oaspeţi ai hotelului ascultau. Cred că şi Kate gândea la fel, 
deoarece a zis: 

— Cum ai zis că te cheamă? 

— John. 

— Bine. Eşti un amant grozav, John. 

— Mulţumesc. Şi tu eşti grozavă. 

Deci iată-ne, doi agenţi federali maturi, stând goi în balconul 
hotelului, despărțiți de un perete de beton, şi purtându-ne 
prosteşte ca doi proaspăt îndrăgostiţi. 

— Eşti însurat? a strigat Kate. 

— Nu. Dar tu? 

— Nici eu. 

Ce urma să spun acum? Două gânduri simultane mi-au trecut 
prin minte. Unul, că eram manevrat de o profesionistă. Doi, îmi 


plăcea asta. Dându-mi seama că acest moment şi acest decor 
ne va rămâne în amintire pentru totdeauna, am inspirat adânc şi 
am întrebat: 

— Te căsătoreşti cu mine? 

S-a lăsat o lungă tăcere. 

În cele din urmă, o voce de femeie, nu a lui Kate, a strigat de 
undeva: 

— Răspunde-i! 

— Okay! a strigat Kate. Mă căsătoresc cu tine. 

Două persoane din apropiere au aplaudat situaţia care era 
uluitoare. Cred că eram tulburat, stare care abia dacă îmi 
ascundea panica. Ce făcusem? 

Am auzit uşa ei închizându-se, aşa că nu am putut să-mi dau 
seama de efectele propunerii mele. 

Am revenit în cameră, m-am îmbrăcat, lăsând deoparte vesta 
antiglonţ, am coborât în camera unde se servea micul dejun şi 
am cerut o cafea şi un exemplar din New York Times. 

În ziar se continua seria reportajelor asupra tragediei zborului 
175, dar părea mai mult o prezentare a aceloraşi evenimente 
într-o formă nouă, cu câteva note din partea federalilor, a 
guvernului şi a autorităţilor locale. 

Exista şi un mic paragraf despre uciderea domnului Leibowitz 
în Frankfurt şi un necrolog. Acesta locuise în Manhattan şi avea 
o soţie şi doi copii. Din nou mi-am dat seama cât de fragilă era 
viaţa. Individul acesta se duce la Frankfurt pentru afaceri şi este 
ucis, fiindcă cineva are nevoie de o pistă falsă, care să facă să 
pară că un tip din America, aflat în misiune secretă, s-a întors în 
Europa. Poc. Chiar aşa, fără nicio grijă faţă de soţia victimei, de 
copii sau altceva. Indivizii ăştia sunt nişte ticăloşi. 

Mai era şi o relatare scurtă despre dubla crimă, James McCoy 
şi William Satherwaite, de la Muzeul „Leagănul Aviației”. Erau 
redate, cuvintele unui detectiv de la Omucideri: „Nu excludem 
ipoteza ca motivul acestor crime să fie jaful”. In spatele acestei 
fraze mi-am dat seama că era micul Alan Parker care repartiza o 
treime din ştiri astăzi, o treime mâine şi restul în weekend. 

Am trecut apoi la critica de film a lui Janet Maslin. Într-o zi am 
să rezolv careul de cuvinte încrucişate din Time, iar în alta voi 
încerca să înţeleg ce vrea să spună domnişoara Maslin. Nu le 
pot face pe amândouă în aceeaşi zi fără să mă apuce durerea 
de cap. 


Domnişoara Maslin recenza un film de mare succes, un film 
de acţiune despre terorismul din Orientul Mijlociu, nici mai mult, 
nici mai puţin, de care eram sigur că nu-i plăcea, dar, după cum 
am spus, este destul de greu să-i urmăreşti proza sau motivaţia. 
Filmul era de factură proastă, bineînţeles, dar cineva de la 
Times probabil că l-a văzut şi le-a spus celorlalţi, care aveau o 
părere bună despre el, de ce era mizerabil. Mi-am pus în gând 
să văd acest film. 

A venit şi Kate, iar eu m-am ridicat şi ne-am sărutat. Ne-am 
aşezat la masă şi am studiat meniul, iar eu m-am gândit că, 
poate, ea uitase incidentul prostesc de pe balcon. Dar ea a pus 
meniul pe masă şi a zis: 

— Când? 

— Oh... iunie? 

— Okay. 

A venit chelneriţa şi amândoi am comandat clătite. 

Voiam neapărat să citesc ziarul Times, dar instinctiv am ştiut 
că cititul ziarului la micul dejun era deja de domeniul trecutului. 

Am flecărit puţin despre programul zilei, despre caz, despre 
agenţii pe care i-am întâlnit acasă la Chip Wiggins şi despre 
persoanele din Los Angeles cărora le voi fi prezentat mai târziu 
de către Kate. 

Au venit clătitele şi am început să mâncăm. 

— O să-ţi placă de tatăl meu, a zis Kate. 

— Sunt sigur. 

— Este aproape de vârsta ta, poate puţin mai în vârstă. 

— Păi, asta este bine. Mi-am amintit o replică dintr-un film 
vechi şi am zis: A crescut o fată grozavă. 

— Aşa este. Pe sora mea. 

Am chicotit. 

— O să-ţi placă şi de mama mea, a zis ea. 

— Semănaţi? 

— Nu. Ea este drăguță. 

Am chicotit din nou. 

— Eşti de acord să ne căsătorim în Minnesota? a întrebat ea. 
Am o familie numeroasă. 

— Minunat. În Minnesota. Este un oraş sau un stat? 

— Eu sunt metodistă??. Dar tu? 


22 Membră a unui mare grup creştin, dar şi persoană care foloseşte mai 
multe metode sau una singură în mod obişnuit ori excesiv (n. tr.). 


— Orice metodă de control al naşterii este bună. 

— Mă refeream la religia mea. Metodistă. 

— Oh... mama este catolică. Tatăl meu... este un fel de 
protestant. El niciodată... 

— Atunci putem să ne creştem copiii în religia protestantă. 

— Ai copii? 

— Este un lucru important, John. Fii atent. 

— Sunt. Încerc să... ştii tu, să mai reduc din viteză. 

Ea s-a oprit din mestecat şi m-a privit. 

— Ai intrat în panică? 

— Nu, bineînţeles. 

— Arăţi speriat. 

— Am doar puţină aciditate în stomac. Vine o dată cu vârsta. 

— Totul va fi minunat. Vom trăi fericiţi până la adânci 
bătrâneţi. 

— Bine. Dar ştii că nu ne cunoaştem de prea mult timp... 

— Ne vom cunoaşte până în luna iunie. 

— Aşa este. Ai dreptate. 

— Mă iubeşti? 

— Păi, te iubesc, dar dragostea... 

— Dacă m-aş ridica şi aş pleca de aici? Ce sentimente ai 
avea? De uşurare? 

— Nu. M-aş simţi groaznic. 

— Deci? De ce te opui sentimentelor? 

— Vom trece din nou la analiză? 

— Nu. Îţi prezint lucrurile aşa cum sunt. Sunt îndrăgostită la 
nebunie de tine. Vreau să mă căsătoresc cu tine. Vreau să am 
copii cu tine. Ce mai vrei să-ţi spun? 

— Spune... lubesc New York-ul în iunie. 

— Urăsc New York-ul. Dar cu tine voi locui oriunde. 

— În New Jersey? 

— Nu întinde coarda. 

Venise vremea pentru dezvăluiri, aşa că am zis: 

— Uite ce este, Kate, ar trebui să ştii că sunt un porc şovin, un 
misogin şi că spun glume sexiste. 

— Adică...? 

Mi-am dat seama că nu ajungeam nicăieri pe linia asta, aşa că 
am zis: 

— De asemenea, mă port urât cu autorităţile, totdeauna sunt 
la limită cu problemele profesionale, sunt falit şi nu mă pricep să 


manevrez banii. 

— Pentru asta ai nevoie de un avocat şi un contabil bun. Adică 
de mine. 

— Pot doar să te angajez? 

— Nu. Trebuie să te însori cu mine. Ofer servicii complete. În 
plus, pot preveni impotenţa. 

Nu avea rost să contrazic un profesionist. 

Terminasem cu tachinările de ambele părţi şi ne-am privit 
peste masă. 

În cele din urmă, am zis: 

— De unde ştii că sunt bărbatul potrivit pentru tine? 

— Cum aş putea să explic asta? Când eşti în cameră, inima 
îmi bate mai repede. Imi place să te privesc, să te aud, să te 
miros, să te gust şi să te ating. Eşti un amant grozav. 

— Mulţumesc. Şi tu. Okay, nu am de gând să aduc în discuţie 
carierele noastre, transferul tău, mariajul nostru în New York, 
pensia mea mizerabilă de invaliditate, diferenţa de vârstă de 
zece ani... 

— Paisprezece. 

— Corect. Nu am de gând să lupt cu asta. Sunt îndrăgostit. 
Până peste cap. Dacă voi strica relaţia noastră, mă voi simţi 
distrus tot restul vieţii. 

— Aşa este. Cel mai bun lucru pentru tine este să te însori cu 
mine. Ai încredere. Vorbesc serios. Nu râde. Uită-te la mine. 
Priveşte în ochii mei. 

Aşa am făcut, iar panica mi-a dispărut brusc şi m-a cuprins un 
ciudat sentiment de linişte, ca atunci când sângeram de moarte 
pe West 102nd Street. De îndată ce nu te mai opui - morţii sau 
căsătoriei -, de îndată ce capitulezi, vezi această lumină 
strălucitoare, auzi un cor de îngeri care te poartă în înalturi şi o 
voce care spune: „Apropie-te în linişte sau va trebui să-ţi pun 
cătuşele”. 

Nu, de fapt vocea zicea: „Lupta s-a terminat, suferinţele au 
luat sfârşit, iar viaţa nouă, să sperăm mai puţin ticăloasă decât 
ultima, este pe cale să înceapă. 

l-am luat mâna lui Kate şi ne-am privit în ochi. 

— Te iubesc, i-am spus. 

Şi era adevărat. 


50 


La ora 7:30 a.m., Chuck ne-a luat din faţa motelului şi ne-a 
informat: 

— Nimic nou. 

Lucru care nu era pe deplin adevărat. Acum eram logodit. 

În timp ce ne îndreptam spre biroul din Ventura, Chuck ne-a 
întrebat: 

— V-a plăcut motelul? 

— A fost minunat, a răspuns Kate. 

— Aţi achitat sejurul? a întrebat Chuck. 

— Da, a replicat Kate. Următoarele câteva zile le vom petrece 
în Los Angeles, doar dacă nu ai alte veşti pentru noi. 

— Ei bine... din câte am auzit, şefii din Washington vor să 
participaţi amândoi mâine după-amiază la o conferinţă de presă 
importantă. Vor să vă întoarceţi în D.C. cel mai târziu mâine 
dimineaţă. 

— Ce fel de conferinţă de presă? am întrebat. 

— Una mare. Ştiţi voi, unde ei vor dezvălui totul. Totul despre 
zborul Unu-Şapte-Cinci, despre Khalil, despre raidul asupra Libiei 
din anul 1986, despre uciderea piloților care au participat la acel 
raid, de către Khalil, apoi despre ce s-a întâmplat ieri acasă la 
Wiggins.  Dezvăluire completă. Vor să ceară cooperarea 
cetăţenilor şi altele de felul ăsta. 

— De ce, am întrebat cu voce tare, au nevoie de noi la 
această conferinţă de presă? 

— Cred că au nevoie de doi eroi. Un bărbat şi o femeie. Cei 
mai buni şi mai isteţi. Unul dintre voi este foarte fotogenic, a 
adăugat el, apoi a râs. 

Ziua mea nu începea prea bine, în ciuda temperaturii de 
douăzeci şi două de grade Celsius şi a soarelui. 

— Vreţi să ne oprim undeva să cumpărăm ceva? a întrebat 
Chuck. Chiloţi? 

— Nu. Mergi mai departe. 

După câteva minute, Chuck ne-a lăsat în parcarea biroului 
FBl-ului şi ne-a anunţat: 

— Vremea este bună pentru surf. Trebuie să plec. 

Am presupus că glumea. Ne-am îndreptat spre clădire, cărând 
vestele antiglont. 

— Treaba asta nu-mi place deloc, i-am zis lui Kate. N-am 


nevoie să apar într-o conferinţă a cascadorilor. 

— Conferinţă de presă. 

— Mda. Am alte treburi. 

— Poate foloseşti prilejul pentru a anunţa logodna noastră. 

Toată lumea se ţinea de glume. Probabil că era influenţa mea, 
dar în dimineaţa aceea nu eram dispus să fac haz. 

Am intrat în clădire, am luat liftul, apoi am sunat la uşă. 

Cindy Lopez ne-a dat drumul şi a zis: 

— Trebuie să-l sunaţi pe Jack Koenig. 

Dacă niciodată nu aş mai auzi aceste cuvinte, ar fi prea 
curând. 

— Sună-l tu, i-am zis lui Kate. 

— Cu tine vrea să vorbească, m-a informat Cindy. Este un 
cabinet gol mai încolo. 

Kate şi cu mine am returnat vestele, apoi am intrat în cabinet, 
unde am format numărul lui Jack Koenig. In L.A. era ora 8:00 
a.m. şi eram destul de sigur că la New York era ora 11:00 a.m. 

Secretara mi-a făcut legătura, iar Jack a zis: 

— Bună dimineaţa. Am sesizat o notă de prietenie în vocea 
lui, ceea ce era înfricoşător. 

— Bună dimineaţa. Am pus telefonul pe speaker, ca şi Kate să 
audă şi să răspundă. Kate este lângă mine, i-am zis lui Jack. 

— Helo, Kate. 

— Helo, Jack. 

— În primul rând, a zis Jack, vreau să vă felicit pe amândoi 
pentru activitatea remarcabilă, pentru strălucita muncă de 
detectiv şi, din câte am auzit, John, pentru tehnica eficientă de 
interogare a domnului Azim Rahman. 

— L-am lovit cu genunchiul în testicule şi am încercat să-l 
sufoc. Vechea procedură. 

Tăcere, apoi: 

— Ei bine, am vorbit chiar cu domnul în cauză, care a 
acceptat fericit ocazia de a fi martor al acuzării. 

Am căscat. 

— De asemenea, a continuat Jack, am vorbit cu Chip Wiggins 
şi am obţinut date la prima mână despre acel raid de la Al 
Azziziyah. Ce misiune a fost şi aceea. Dar Wiggins a spus că 
este posibil ca una dintre bombele aruncate de el să fi deviat 
puţin şi nu m-ar mira ca această bombă să fi lovit casa lui Khalil. 
O ironie a sorții, nu crezi? 


— Presupun că da. 

— Ştiai că această tabără de la Al Azziziyah a fost catalogată 
ca Universitate a Jihadului? Este adevărat. A fost şi este un 
centru de antrenament al teroriştilor. 

— Sunt chemat la conferinţa aceea de presă idioată? 

— Nu chemat. Convocat. 

— Jack, nu dau nicio ceapă degerată pe ce s-a întâmplat în 
locul acela în 1986. Nu-mi pasă dacă familia lui Khalil a fost 
ucisă din greşeală sau cu un scop anume. Eu am un infractor de 
prins, iar ticălosul este aici, nu în Washington. 

— Nu ştim unde se află suspectul. S-ar putea să fie deja în 
Libia sau să fi revenit pe Coasta de Est, şi s-ar putea foarte bine 
să se afle în Washington. Cine ştie? Ceea ce ştiu este că 
directorul FBl-ului, precum şi directorul Secţiei Antiteroriste, ca 
să nu mai amintesc de şeful Statului Major al naţiunii, vor să fii 
mâine la Washington. Aşa că nici măcar să nu-ţi treacă prin 
minte să te dai dispărut. 

— Da, domnule. 

— Bine. Dacă nu apari, sunt în pom. 

— Am înţeles. 

Jack a schimbat subiectul cât timp era pe poziţii şi a întrebat: 

— Kate, ce mai faci? 

— Sunt bine. Ce face George? 

— Şi el e bine. Se află încă la Clubul Conchistadorilor, dar 
mâine va fi şi el la Federal Plaza. John, a adăugat el, căpitanul 
Stein îţi trimite complimente pentru o muncă bine făcută. 

— infractorul este încă liber, Jack. 

— Dar ai salvat nişte vieţi. Căpitanul Stein este mândru de 
tine. Toţi suntem mândri. 

Şi aşa mai departe. Palavre. Dar este important să stabileşti 
relaţii cvasipersonale în forţele de aplicare a legii. Toţi aveau 
grijă unii de alţii ca persoane. Aceasta era o metodă bună, 
presupun, şi se potrivea de minune cu noua imagine, tandră şi 
sensibilă, a Americii. M-am întrebat dacă se aplică şi la CIA. Asta 
mi-a amintit să întreb: 

— Unde este Ted Nash? 

— Nu sunt sigur, a răspuns Jack. L-am lăsat la Frankfurt. Avea 
de gând să plece la Paris. 

Mi-a trecut prin minte, şi nu pentru prima dată, că CIA, de 
care au depins odată atât de multe lucruri, era acum echipată 


de FBI, a cărei sarcină era rezolvarea problemelor interne. Vreau 
să spun că un tip ca Nash sau colegii lui puteau acum să-şi 
petreacă concediul la Moscova fără să se expună altui pericol 
decât mâncarea proastă. O organizaţie ca CIA are nevoie de un 
scop, iar lipsa unui ţel precis în aceste timpuri îi împingea la 
greşeli. 

Mâinile leneşe sunt jucăriile diavolului, după cum obişnuia să 
spună bunica mea protestantă. 

Jack şi Kate trâăncăneau vrute şi nevrute, apoi Jack i-a pus 
câteva întrebări despre cum ne împăcăm noi doi şi aşa mai 
departe. 

Kate s-a uitat la mine cu privirea aceea aducătoare de veşti 
bune - aşa că ce era să fac? Am încuviinţat din cap. 

— John şi cu mine avem o veste bună, i-a zis ea lui Jack. Ne- 
am logodit. 

Mi s-a părut că aud cum telefonul cade pe podea. Tăcerea 
care s-a lăsat a durat cu aproape două secunde mai mult decât 
era necesar. Vestea bună pentru Jack ar fi fost că domnişoara 
Kate Mayfield înainta o plângere penală împotriva mea pentru 
hărţuire sexuală. Dar Jack este isteţ şi şi-a revenit repede. 

— Ei bine... a zis el, ăă, asta chiar este o veste bună. 
Felicitări, John. Este o veste foarte... neaşteptată... 

Ştiam că trebuia să spun ceva, aşa că, pe tonul meu de 
mascul feroce, am zis: 

— Era timpul să pun lucrurile în ordinea firească. Zilele 
burlăciei mele s-au sfârşit. Da, domnule. În cele din urmă, am 
găsit fata potrivită. Femeia. Mai fericit de-atât nu pot fi. 

Şi aşa mai departe. 

O dată lămurită această problemă, Jack ne-a adus la 
cunoştinţă ultimele veşti. 

— Oamenii noştri verifică, împreună cu Agenţia Federală de 
Aviaţie, planurile de zbor ale avioanelor particulare. Ne 
concentrăm pe avioanele particulare cu reacţie. De fapt, vom 
afla planurile de zbor şi am găsit piloţii care l-au transportat pe 
Khalil de-a lungul şi de-a latul ţării. Am discutat cu ei. Au decolat 
de pe Islip în Long Island. Asta trebuie să fi fost după ce Khalil i- 
a ucis pe McCoy şi Satherwaite la muzeu. Au aterizat în 
Colorado Springs, iar Khalil a coborât din avion, dar ştim că nu l- 
a ucis pe colonelul Callum. 

Jack a continuat cu deplasarea lui Khalil la Santa Monica. 


Piloții, după părerea lui Jack, au rămas şocaţi când au aflat cine 
fusese pasagerul lor. Lucrul acesta era interesant, dar nu 
important. Totuşi, s-a aflat că Asad Khalil avea destui bani. In 
plus, putea să pozeze în om de treabă. 

— Acum încerci să afli dacă acest Khalil a închiriat alt avion 
particular? l-am întrebat pe Jack. 

— Da. Dar zilnic sunt sute de avioane particulare care 
întocmesc planuri de zbor. Ne concentrăm pe firmele autonome 
şi pe corporaţiile străine, pe zborurile plătite de persoane 
dubioase şi de clienţi ocazionali, de cei care par străini şi aşa 
mai departe. Este o cercetare cu bătaie lungă, dar merită să 
încercăm. 

— Aşa-i. Cum crezi că va părăsi ţara acest ticălos? 

— Bună întrebare. Oficialităţile canadiene sunt avizate şi 
cooperează, dar nu pot spune acelaşi lucru despre vecinii noştri 
mexicani. 

— Bineînţeles, având în vedere cei cincizeci de mii de 
imigranţi ilegali care trec graniţa în fiecare lună, ca să nu mai 
vorbim de tonele de droguri strecurate în ţară. l-ai alertat pe cei 
de la DEA, Vamă şi Imigrări? 

— Sigur. Şi-au întărit efectivele la fel ca şi noi. Va fi o lună 
dificilă pentru traficanţii de droguri şi pentru imigrația ilegală. 
De asemenea, am avertizat şi Garda de Coastă. Din sudul 
Californiei se poate ajunge repede cu o barcă pe plajele din 
Mexic. Am făcut tot ce s-a putut în cooperare cu câteva agenţii 
locale FBI - ca şi cu aliaţii noştri mexicani - pentru interceptarea 
suspectului dacă va încerca să treacă graniţa spre Mexic. 

— Vorbeşti pentru televiziune acum? 

— Nu. De ce? 

— Aşa mi s-a părut. 

— Aşa vorbesc eu. Şi aşa va trebui să vorbeşti şi tu mâine 
după-amiază. Să te abţii cât poţi să foloseşti limbajul tău 
deocheat. 

Am zâmbit. 

Am mai discutat despre acţiunile poliţieneşti, apoi Jack a zis: 

— John, s-au luat în calcul toate posibilităţile. Nu mai depinde 
de tine. 

— Nu este chiar aşa. Uite ce este. Vreau să mă întorc cât mai 
repede după încheierea conferinţei de presă de mâine. 

— Este o cerere rezonabilă. Să vedem cum te vei descurca la 


conferinţă. 

— Asta nu are nicio legătură cu cererea mea. 

— Acum are. 

— Okay. Am înţeles. 

— Bine. Spune-mi despre conversaţia ta cu Asad Khalil. 

— Păi, nu am avut prea multe lucruri în comun. Nu te-a 
informat nimeni despre asta? 

— Ba da. Dar vreau să-mi fac o idee despre starea de spirit a 
lui Khalil, despre felul lui de a gândi, despre ce ar intenţiona să 
facă, să plece acasă la el sau să mai rămână prin preajmă. 
Genul acesta de lucruri. 

— Bine... Am avut sentimentul că vorbesc cu un bărbat foarte 
stăpân pe sine şi pe emoţiile sale. Mai rău, a vorbit de parcă el 
controla încă situaţia, în ciuda faptului că îi încurcasem 
planurile. Vreau să spun că îi zădărnicisem planurile. 

Jack a tăcut un moment, apoi a spus: 

— Continuă. 

— Ei bine, dacă ar fi să pariez, aş zice că plănuia să mai 
rămână. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Dar am avut acest sentiment. Apropo, dacă tot 
vorbim de pariuri, vreau cei zece dolari de la Nash şi douăzeci 
de dolari de la amicul lui, Edward. 

— Dar ai spus că Asad Khalil se află în New York. 

— A fost. Apoi a plecat, după care s-a întors în Long Island. 
Important este că nu a luat avionul înapoi spre Nisipland. 

M-am uitat la Kate pentru sprijin. Era important. 

— John are dreptate, a zis ea. A câştigat pariurile. 

— Okay, a replicat Jack. Accept părerea imparţială a lui Kate. 
Ha, ha. Apoi a devenit serios şi a continuat: Prin urmare, crezi că 
Asad Khalil se află acum încă acolo? 

— Da. 

— Dar este doar o presupunere. 

— Dacă crezi că îţi ascund ceva, te înşeli. Până şi eu ştiu când 
trebuie să joc corect. Dar... cum să-ţi spun?... Ei bine... Khalil mi- 
a zis că aproape mi-a simţit prezenţa înainte să... este o prostie. 
Aiureli mistice din Nisipland. Dar şi eu i-am simţit într-un fel 
prezenţa. Mă crezi? 

S-a lăsat o lungă tăcere, timp în care Jack Koenig probabil că 
a căutat numărul de telefon de la cabinetul de psihiatrie al ATTF. 


În cele din urmă, a conchis amabil: 

— Am învăţat să nu pariez împotriva ta. 

M-am gândit că mă va trimite la culcare, dar în loc de asta i s- 
a adresat lui Kate: 

— Te duci la biroul FBI din L.A.? 

— Da, a zis ea. Cred că este o idee bună să-i salut, să 
stabilesc nişte relaţii de serviciu şi să văd dacă la întoarcerea 
noastră le putem fi de ajutor. 

— Inţeleg că ai prieteni acolo. 

— Aşa este. 

Aici putea fi vorba de un anume substrat cu privire la 
povestea de o oră a vieţii sexuale a lui Kate, dar nu eram gelos 
şi nu aveam de gând să mai fiu utilizat ca momeală. Ca să 
folosesc o metaforă potrivită, cârligul era deja înfipt, marele 
peşte fusese scos din apă şi acum se zbătea pe punte, căscând 
gura după aer. Prin urmare, Kate nu mai avea nevoie să se 
folosească de vechii prieteni sau admiratori, cum ar fi Teddy, ca 
să-l facă pe John să-şi iasă din fire şi să-i pună o întrebare. 

Jack şi Kate au mai flecărit câteva minute despre persoanele 
pe care le cunoşteau în L.A., apoi Jack a zis: 

— Okay, luaţi un avion până la aeroportul Dulles, dar nu mai 
târziu de miezul nopţii. 

Kate l-a asigurat că aşa vom face. 

Jack era pe punctul de a închide, dar era momentul să intervin 
precum Colombo, aş că am zis: 

— Oh, mai este ceva. 

— Da? 

— Puşca. 

— Ce puşcă? 

— Puşca din pachetul acela lung. 

— Oh... da, l-am întrebat pe domnul Rahman despre pachet. 
La fel ca toată lumea din L.A. şi Washington. 

— Şi? 

— Rahman şi familia lui se află sub protecţie. 

— Bine. Acolo şi trebuie să fie. Şi? 

— Ei bine, agenţii din L.A. l-au pus pe Rahman să deseneze şi 
să descrie pachetul. Apoi i-am adus o cutie cam de aceeaşi 
mărime cu cea a lui Khalil. 

— Şi? 


— Şi au pus greutăţi în ea până când Rahman a zis că 


greutatea pachetului era asemănătoare. Un fel de memorie a 
muşchilor. Îi este cunoscut... 

— Mda. Şi? 

— A fost un experiment interesant, dar nu a dovedit nimic. 
Armele moderne cu plastic sunt mai uşoare, cele vechi sunt mai 
grele. Puştile de vânătoare sunt lungi, cele de asalt sunt mai 
scurte. Nu ai cum să-ţi dai seama ce era în pachetul cu pricina. 

— Inţeleg. Puşca asta era lungă şi grea? 

— Dacă era o puşcă, atunci era lungă şi grea. 

— Ca o puşcă de vânătoare cu lunetă. 

— Chiar aşa, a zis Jack. 

— Bine, să luăm atunci cea mai rea variantă. Este vorba de o 
puşcă de vânătoare lungă, precisă şi cu lunetă. Ce vrea să facă 
Asad cu ea? 

— Cred că era o rezervă în cazul în care Wiggins nu era acasă. 
Cu alte cuvinte, Khalil era pregătit să-l vâneze pe acesta în 
pădure, unde îşi pusese cortul. 

— Chiar aşa? 

— Este o teorie. Ai tu alta? 

— Pentru moment, nu. Dar mi-l imaginez pe Chip şi pe iubita 
lui în pădure, lângă cort, şi mă întreb de ce Khalil, îmbrăcat în 
echipament de turist, nu s-a apropiat pur şi simplu de ei pentru 
a bea o cafea în jurul focului de tabără, după care să 
menţioneze direct că se afla acolo pentru a-l ucide pe Chip şi să- 
i spună şi motivul înainte de a-i trimite în cap un glonţ de calibru 
40? Capisce? 

Jack a lăsat să treacă câteva secunde înainte de a spune: 

— Wiggins, după cum a reieşit, se afla în tabără cu vreo 
doisprezece prieteni, aşa că omul nostru... 

— Nu se potriveşte, Jack. Khalil ar fi făcut orice ar fi fost 
necesar ca să-l privească în ochi pe Chip Wiggins înainte de a-l 
ucide. 

— Poate. Bine, altă teorie, care ar putea avea mai mult sens, 
este că dacă pachetul acela conţinea o puşcă, aceasta trebuia 
să-l ajute pe Khalil să scape. De exemplu, dacă trebuia să 
împuşte un grănicer de la graniţa mexicană sau dacă era 
urmărit pe ocean de o vedetă a Gărzii de Coastă. Ceva în genul 
ăsta. El are nevoie de o armă cu bătaie lungă pentru orice 
situaţie care ar putea interveni în momentul părăsirii Statelor 
Unite. Oricum avea nevoie de un complice - Rahman - aşa că de 


ce să nu-i aducă acesta o puşcă împreună cu alte lucruri aflate 
în celălalt pachet? Pugştile sunt uşor de cumpărat. 

— Nu sunt uşor de ascuns. 

— Ele pot fi demontate. Adică, noi nu eliminăm posibilitatea 
ca Asad Khalil să aibă o puşcă cu lunetă şi că intenţionează să 
ucidă pe cineva pe care nu poate să-l lichideze cu un pistol. Dar 
asta nu se potriveşte cu misiunea lui şi cu modul lui de operare. 
Ai spus-o chiar tu. Este o răzbunare comisă de aproape. 

— Aşa este. De fapt, mă gândesc că în cutia aceea ar putea fi 
o garnitură de mobilă de grădină. Ai văzut vreodată cum se 
împachetează lucrurile astea ieftine în magazinele angro? Zece 
piese de mobilă de grădină intră într-o cutie nu mai mare decât 
una pentru o cămaşă. Şase scaune, o masă, o umbrelă şi două 
şezlonguri făcute în Taiwan. Pune-ţi bucata A în şanţul B... Okay, 
ne vedem în D.C. 

— Da. Ne vom ocupa noi de aranjamentele de călătorie. Voi 
trimite prin fax la biroul din L.A. informaţiile despre cursele 
aeriene. Conferinţa de presă este la ora 5:00 p.m. în clădirea J. 
Edgar. Ştiu că lui John i-a plăcut vizita de data trecută. Şi vreau 
să vă felicit pe amândoi pentru munca voastră şi pentru 
logodnă. Aţi stabilit deja o dată? 

— lunie, a răspuns Kate. 

— Bine. Logodnele scurte sunt cele mai bune. Sper că sunt 
invitat. 

— Bineînţeles. 

Am apăsat butonul care întrerupea legătura. 

Kate şi cu mine am rămas tăcuţi un moment, apoi Kate a zis: 

— Mă preocupă puşca aceea. 

— Aşa şi trebuie. 

— Vreau să spun... nu sunt nervoasă de felul meu, dar 
individul ar putea să ne vâneze pe noi. 

— Este posibil. Vrei să împrumutăm din nou acele tricouri cu 
Mica Italie? 

— Ce anume? 

— Vestele antiglont. 

— Ai un mod aparte de exprimare, a zis ea şi a râs. 

Amândoi am revenit în încăperea în care avea loc o şedinţă 
neprotocolară la care participam şase persoane, printre care se 
aflau Juan, Edie şi Kim. Am băut toţi cafea, iar Edie ne-a spus: 

— În aproape o jumătate de oră îl vom aduce înapoi pe 


domnul Rahman de la biroul din L.A. După aceea îl vom duce în 
canionul în care l-a condus pe Khalil ca să arunce geanta. 

Am încuviinţat din cap. Şi pe mine mă sâcâia ceva în legătură 
cu asta. Mi-am dat seama că Asad Khalil trebuia să-şi omoare 
cumva timpul în dimineaţa aceea până la ora de deschidere a 
magazinelor, dar putea la fel de bine să-i ceară lui Rahman să-l 
ducă la un motel ieftin. De ce să-i spună să conducă încă o oră 
spre nord, pe linia coastei, ca să arunce o geantă? 

Oricum, nu i-am cerut lui Cindy vestele antiglont şi nici Kate. 

Astăzi nu trebuia decât să mergem în L.A. Pe de altă parte, 
acesta putea fi un motiv destul de întemeiat să avem vestele pe 
noi. Glumă în stil newyorkez. 

Cindy ne-a dat totuşi ceva, două genţi de voiaj frumoase cu 
însemnele FBI ca amintire a vizitei noastre şi poate ca un mod 
de a spune „Nu vrem să vă mai vedem din nou”. Dar poate că 
exageram. 

Aşa că Kate şi cu mine ne-am pus în genţi cele câteva articole 
de toaletă şi eram gata de plecare spre biroul din L.A. Dar am 
descoperit că nu era niciun elicopter disponibil, ceea ce este un 
indiciu că începi să pierzi din importanţă. Totuşi, aveau o 
maşină, fără şofer, iar Cindy ne-a dat cheile. Kate a asigurat-o 
că ştie drumul. Oamenii din California sunt chiar amabili. 

Ne-am strâns mâinile în semn de salut şi am promis să 
păstrăm legătura, apoi am fost invitaţi să mai trecem pe la ei, la 
care eu am răspuns: 

— Ne vom întoarce poimâine. 

Replica mea a avut efectul unei bombe. 

Am părăsit clădirea, iar în parcare ne aştepta un Ford albastru 
tip Crown Victoria. Kate s-a urcat în maşină pe locul şoferului. 

Părea foarte bucuroasă să conducă din nou prin California şi 
m-a informat că vom urma linia coastei spre Santa Monica, via 
Santa Santa, apoi Las Santa Santos şi din nou alte Santas. Eu nu 
dădeam doi bani pe asta, dai, dacă ea era fericită, atunci eram 
şi eu. N-am dreptate? 


51 


Am rulat pe autostrada de coastă, am trecut prin Santa 
Oxnard şi am luat-o spre sud, către Los Angeles. In partea 
noastră dreaptă era apă, în stânga - munţi. Cer albastru, apă 
albastră, maşină albastră, ochii albaştri ai lui Kate. Era perfect. 

Kate mi-a spus că mai avem o oră de mers până la biroul FBI 
local de pe Wilshire Boulevard, lângă campusul universitar al 
UCLA din vestul Hollywoodului şi chiar lângă Beverly Hills. 

— De ce biroul nu se află în centru? am întrebat-o. Există un 
centru? 

— Există, dar se pare că FBl-ul preferă anumite cartiere. 

— Cum ar fi cele scumpe, populate de albi şi departe de 
centru. 

— Uneori. De aceea nu-mi place Manhattanul de jos. Este 
extraordinar de aglomerat. 

— Este extraordinar de viu şi de interesant. Te voi duce odată 
la Taverna Fraunces. Ştii tu, acolo unde Washington şi-a luat 
rămas-bun de la ofiţerii săi. El a obţinut o pensie de invaliditate 
de gradul trei. 

— Apoi s-a dus să locuiască în Virginia. Nu mai putea suporta 
aglomeraţia. 

O vreme am discutat despre California şi New York, în timp ce 
Kate conducea. 

— Eşti fericit? m-a întrebat ea apoi. 

— Mai mult decât fericit. 

— Bine. Pari mai puţin speriat. 

— Am capitulat de bunăvoie. Vorbeşte-mi despre biroul din L. 
A., am adăugat. Ce ai făcut acolo? 

— A fost o misiune interesantă. Este al treilea birou federal 
din ţară ca mărime. Are aproape şase sute de agenţi. Los 
Angeles-ul este principalul oraş din ţară în privinţa jafurilor în 
bănci. Am avut aproape trei mii de furtuni din bănci pe an şi... 

— Trei mii? 

— Da. În majoritate traficanţi de droguri, dar şi hoţi de duzină. 
În L. A. sunt sute de filiale mici ale biroului, în plus, sunt toate 
aceste autostrăzi, aşa că hoţii pot scăpa cu uşurinţă. In New 
York, hoţul poate sta într-un taxi şi o jumătate de oră la un 
semafor. Oricum, asta era mai mult o neplăcere decât orice 
altceva. Foarte puţini oameni erau răniţi. Odată mă aflam într-o 


bancă a unei filiale a biroului când a fost prădată. 

— Tu cu ce te-ai ales? 

— Cu nimic, a zis ea şi a râs, dar infractorul a primit între zece 
şi douăzeci de ani. 

— Tu l-ai prins? 

— Da. 

— Spune-mi cum a fost. 

— Nu a fost mare lucru. Tipul se afla la rând în faţa mea - îi dă 
casieriţei un bilet, dar ea devine foarte nervoasă, aşa că am 
ştiut ce se va întâmpla. Casiera îi umple un sac cu bani, tipul se 
întoarce să plece şi se pomeneşte că se holbează la pistolul 
meu. O infracţiune stupidă. Bani puţini, o lovitură importantă a 
FBl-ului şi, cu ajutorul poliţiei, am rezolvat peste şaptezeci şi 
cinci la sută din jafuri. 

Am mai flecărit puţin despre cei doi ani ai lui Kate la biroul din 
L.A., apoi ea a zis: 

— De asemenea, este singurul birou din țară care are angajați 
cu normă întreagă doi reprezentanţi ai media. Am avut multe 
cazuri importante care trebuia popularizate prin media. Şi cazuri 
de supraveghere a celebrităților. Am întâlnit câteva staruri de 
film, iar o dată a trebuit să locuiesc la reşedinţa unei vedete şi 
să călătoresc cu el câteva săptămâni, deoarece cineva Îl 
ameninţa cu moartea, ameninţare care părea serioasă. Apoi au 
mai fost sindicatele crimei organizate din Asia. Singurul schimb 
de focuri la care am participat vreodată a fost cu un grup de 
contrabandişti coreeni. Tipii ăştia sunt foarte duri. Dar în birou 
aveam un agent american de origine coreeană care s-a infiltrat 
în sindicate. Te plictisesc cumva? 

— Nu. Este mai interesant decât în Dosarele X. Cine era 
vedeta de film? 

— Eşti gelos? 

— Deloc. 

Poate puţin. 

— Era un tip în vârstă. Bătea spre cincizeci, a zis ea şi a râs. 

De ce nu mă amuzam şi eu? Oricum, se pare că domnişoara 
Kate Mayfield nu era provinciala naivă pe care o crezusem. 
Pătrunsese în partea întunecată a vieţii din America şi, deşi nu 
văzuse ce văzusem eu în cei douăzeci de ani de activitate în 
New York, se confruntase cu mai multe decât media agentelor. 
În orice caz, simţeam că aveam multe de învăţat unul de la 


celălalt. Eram bucuros că nu mă întrebase despre aventurile 
mele sexuale, deoarece ne-am trezi în Rio de Janeiro înainte să 
termin de povestit. Glumesc. 

Una peste alta, drumul era plăcut, Kate cunoştea 
împrejurimile şi nu peste mult timp ne aflam pe Wilshire 
Boulevard. Kate a tras maşina într-o parcare imensă a unei 
clădiri cu douăzeci de etaje, de culoare albă, cu flori şi palmieri 
în faţă. Era ceva în legătură cu palmierii care mă făcea să cred 
că în împrejurimi nu se putea întâmpla nimic grav. 

— Ai avut vreodată de-a face cu un terorist din Orientul 
Mijlociu? am întrebat-o. 

— Nu personal. Pe aici nu sunt prea mulţi. Cred că biroul are 
un singur specialist în Orientul Mijlociu. Acum mai au doi. 

— Mada. Ai dreptate. Poate tu. Eu nu sunt un specialist. 

Kate a găsit un loc de parcare şi a oprit motorul. 

— Ei consideră că eşti, a zis ea. Faci parte din Unitatea 
Operativă Antiteroristă, secţia Orientul Mijlociu. 

— Aşa este. Am uitat. 

Am coborât din maşină, am intrat în clădire şi am luat liftul 
până la etajul al şaisprezecelea. 

FBI-ul ocupa întregul etaj, plus alte etaje pe care le împărțea 
cu alte agenţii din Ministerul de Justiţie. 

Ca să scurtez povestea, se întorsese fiica risipitoare - peste 
tot au fost îmbrăţişări şi pupături şi am observat că femeile 
păreau tot atât de fericite să o vadă pe Kate ca şi bărbaţii. 
Acesta era un semn bun, după spusele fostei mele soţii, care 
odată îmi explicase totul. Imi pare rău că nu o ascultasem. 

Am făcut turul cabinetelor, iar eu am strâns o mulţime de 
mâini şi am zâmbit atât de mult că mă dureau fălcile. Am avut 
impresia că eram pus în valoare de... de către... logodnica mea. 
lată, am spus-o. Totuşi, Kate nu a pomenit despre logodna 
noastră. 

Undeva, în acest labirint de coridoare, cămăruţe, odăiţe şi 
birouri se ascundea un iubit sau doi, poate trei, şi am încercat să 
sesizez unele răutăţi, dar n-am observat nimic. Mă pricep să 
identific persoanele care încearcă să mă păcălească, dar nu 
sunt la fel de priceput să descopăr persoanele care au sau au 
avut relaţii apropiate. De exemplu, nici până astăzi nu pot fi 
sigur că fosta mea soţie se culca cu şeful ei. Ei au făcut multe 
călătorii de afaceri, dar... oricum, nu mai are importanţă, şi nici 


atunci nu a avut. 

Spre norocul meu, tipul cu care vorbisem la telefon deunăzi, 
domnul Sturgis, locţiitorul şerifului sau ceva de genul ăsta, voia 
să se întâlnească cu mine, aşa că amândoi am fost conduşi în 
biroul lui. 

Domnul Sturgis a ocolit masa de lucru şi ne-a întâmpinat cu 
mâna întinsă, mână pe care am strâns-o şi am schimbat 
saluturi. Prenumele lui era Doug şi voia să-i spunem aşa. Cum 
altfel să-i zicem? Claude? 

Doug era un tip arătos, aproape de vârsta mea, bronzat, bine 
făcut şi elegant. A privit-o pe Kate şi şi-au strâns mâinile. 

— Mă bucur să te văd, Kate, a zis el. 

— Este plăcut să fiu din nou aici, a răspuns ea. 

Bingo! Acesta era tipul. Mi-am dat seama după felul în care s- 
au uitat unul la altul preţ de o secundă, cred. 

Pe pământ există mai multe forme de iad, dar cea mai rea 
dintre toate este să te duci undeva unde soţia sau iubita ta 
cunoaşte pe toată lumea, iar tu nu cunoşti pe nimeni. De 
exemplu, la petreceri cu colegii de serviciu, la întâlnirile cu 
colegele de şcoală şi altele. Şi, bineînţeles, tu încerci să-ţi dai 
seama cine s-a culcat cu partenera ta, dacă nu de altceva decât 
ca să vezi dacă cel puţin ea a avut bun-gust şi nu s-a culcat cu 
clovnul clasei sau cu tâmpitul de la birou. Sturgis ne-a invitat să 
ne aşezăm, ceea ce am şi făcut, deşi eu doream să plecăm. 

— Eşti exact cum mi te-am imaginat când am vorbit la 
telefon, mi-a zis el. 

— La fel şi tu. 

Am trecut apoi la munca noastră. Sturgis a mai pălăvrăgit 
puţin, am observat că avea mătreaţă şi mâini mici. Bărbaţii cu 
mâini mici au adeseori şi penisul mic. Este dovedit. 

El a încercat să fie amabil, însă eu nu. În cele din urmă şi-a 
dat seama de proasta mea dispoziţie şi s-a ridicat. Ne-am ridicat 
şi noi. 

— Vreau să vă mulţumesc din nou, a zis el, pentru munca 
voastră şi priceperea în această problemă. Nu pot să spun că 
sunt convins că îl vom prinde pe individ aici, dar cel puţin vom 
pune mâna pe el când va încerca să fugă din ţară şi nu ne va 
mai face probleme. 

— Nu aş paria pe asta, am zis eu. 

— Domnule Corey, un om care încearcă să scape poate fi un 


om disperat, dar Asad Khalil nu este un criminal obişnuit. Este 
un profesionist. Acum nu doreşte decât să scape şi să nu mai 
atragă atenţia asupra lui. 

— El este un criminal, obişnuit sau altfel, iar criminalii fac 
crime. 

— Bine zis, a spus el. O să ţin minte asta. 

M-am gândit să-i spun acestui idiot să se ducă dracului, dar el 
deja ştia ce gândeam. 

— Dacă vreodată vei voi să te întorci la noi, i-a zis el lui Kate, 
spune-mi şi voi face tot ce pot ca să se rezolve. 

— Foarte amabil din partea ta, Doug. 

Pe naiba. 

Kate i-a dat o carte de vizită şi i-a spus: 

— Aici este trecut numărul telefonului meu celular. Dacă 
apare ceva, te rog să pui pe cineva să mă sune. Noi ne-am luat 
câteva ore libere ca să facem turul oraşului. John nu a fost 
niciodată în Los Angeles. Vom lua un avion pe la miezul nopţii. 

— Te sun imediat ce apare ceva. Dacă vrei, îţi telefonez mai 
târziu ca să te ţin la curent cu ce s-a mai întâmplat. 

— Ţi-aş fi recunoscătoare. 

La naiba. 

Ei doi şi-au strâns mâinile şi şi-au luat rămas-bun. 

Când am ieşit, am uitat să-i întind şi eu mâna, aşa că, după ce 
am ajuns pe coridor, Kate mi-a reproşat: 

— Ai fost nepoliticos cu el. 

— Nu am fost. 

— Ba da. Ai fost atât de drăguţ cu ceilalţi, apoi ai devenit 
urâcios cu şeful. 

— Nu am fost urâcios. Şi nu-mi plac şefii. M-a enervat de când 
am vorbit cu el la telefon. 

Ea s-a lăsat păgubaşă, poate pentru că ştia unde putea duce 
discuţia asta. Bineînţeles, puteam să nu am dreptate deloc în 
ceea ce priveşte vreo legătură amoroasă între domnul Douglas 
Penismic şi Kate Mayfield, dar dacă aveam şi dacă aş fi fost 
amabil şi zâmbitor cu Sturges în timp ce el se gândea la ultima 
dată când se culcase cu Kate? Doamne, ce prost aş fi fost. Mai 
bine să mă pun la adăpost şi să fac pe nesuferitul. 

In timp ce mergeam pe coridor, mi-am dat seama că a fi 
îndrăgostit înseamnă să ai şi dezavantaje. 

Kate a trecut pe la colegi şi a obţinut datele despre cursa de 


avion. 

— Zborul Doi-Zero-Patru, m-a informat ea, pleacă de pe 
aeroportul din Los Angeles la ora unsprezece şi cincizeci şi nouă 
de minute p.m. şi soseşte pe aeroportul Dulles din Washington 
la ora şapte şi patruzeci şi opt a.m. Avem două bilete la clasa 
business. Vom fi aşteptaţi la aeroport. 

— Apoi ce urmează? 

— Nu s-a comunicat. 

— Poate am timp să mă plâng congresmanului meu. 

— In legătură cu ce? 

— Despre cum am fost luat de la treabă pentru o conferinţă 
de presă stupidă. 

— Nu cred că un congresman poate avea vreo legătură cu 
ăsta. Cât despre conferinţă, ei ne-au trimis prin fax câteva 
subiecte de discuţie. 

Am privit cele două pagini. Nu erau semnate, bineînţeles. 
Aceste  „sugestive” nu sunt niciodată, iar persoana care 
răspunde întrebărilor reporterilor se presupune că este 
spontană. 

Oricum, Kate părea că îşi lăsase în urmă vechii prieteni, aşa 
că ne-am urcat în lift şi am coborât în tăcere. 

În parcare, în timp ce ne îndreptam spre maşină, ea mi-a zis: 

— Nu a fost prea rău, nu-i aşa? 

— Nu, nu a fost. De fapt, hai să ne întoarcem şi s-o luăm de la 
capăt. 

— Astăzi eşti prost dispus? 

— Nu. 

Ne-am urcat în maşină şi am intrat pe Wilshire Boulevard. 

— Ai vreun loc anume pe care ai vrea să îl vezi? 

— New York. 

— Ce părere ai despre unul dintre studiourile de filme? 

— Ce părere ai despre fostul tău apartament? Mi-ar plăcea să 
văd unde ai locuit. 

— Este o idee bună. De fapt, am închiriat o casă. Nu departe 
de aici. 

Aşa că am străbătut Hollywoodul de Vest, care părea un loc 
destul de plăcut, în afară de faptul că totul era făcut din beton 
vopsit în culori pastel, ceva în genul ouălor de Paşte. 

Kate a ajuns într-un cartier mărginaş foarte plăcut şi a trecut 
prin faţa fostei sale case, o construcţie mică de stuc în stil 


spaniol. 

— Foarte drăguță, am zis eu. 

Ne-am continuat drumul spre Beverly Hills, unde casele erau 
tot mai mari, apoi am intrat pe Rodeo Drive, unde am simţi în 
aer un miros de parfum Giorgio venind dinspre magazinul cu 
acelaşi nume. Parfumul ăsta împiedică până şi un mort să 
miroasă urât. 

Am parcat chiar pe Rodeo Drive, iar Kate m-a dus la o terasă 
frumoasă ca să luăm prânzul. 

Am zăbovit mai mult la masă, cum se spune, fără alte 
obligaţii, tară un program de lucru şi fără nicio grijă. Ei bine, 
poate erau câteva. 

Nu-mi păsa că ne omoram timpul astfel, deoarece o făceam în 
apropierea locului în care auzisem ultima oară de Asad Khalil. 
Tot aşteptam să sune telefonul lui Kate, sperând să apară veşti 
noi care să mă reţină să zbor la Washington. Uram acest oraş, 
bineînţeles, şi pe bună dreptate. Ostilitatea mea faţă de 
California era  ilogică şi îmi era ruşine de mine pentru 
prejudecata faţă de un loc în care nu fusesem niciodată. 

— Înţeleg de ce ţi-a plăcut aici, i-am zis lui Kate. 

— Eşti fermecător. 

— Da. Aici ninge vreodată? 

— Doar în munţi. În câteva ore poţi ajunge de pe plajă în 
munţi, în deşert. 

— Cum te-ai îmbrăca pentru o astfel de zi? 

Vorbe, vorbe. 

Vinul Chardonnay de California era bun, iar noi am dat gata o 
sticlă plină, ajungând în postura de a nu mai putea conduce 
maşina o vreme. Am achitat nota de plată, care nu a fost prea 
încărcată, şi am pornit la plimbare în Beverly Hills, care era chiar 
frumos. Am observat, totuşi, că singurii pietoni erau hoardele de 
turişti japonezi care făceau fotografii şi luau imagini cu camerele 
video. 

Ne-am plimbat şi am privit vitrinele magazinelor. l-am atras 
atenţia lui Kate că jacheta ei de culoare cărămizie şi pantalonii 
negri se cam şifonaseră şi m-am oferit să-i cumpăr o ţinută 
nouă. 

— Bună idee, a zis ea. Dar pe Rodeo Drive te va costa cel 
puţin două mii de dolari. 

Mi-am dres glasul şi i-am zis: 


— Îţi voi cumpăra un fier de călcat. 

Ea a râs. g 

M-am uitat la câteva rochii, dar prețurile păreau uriaşe. Insă 
politicos cum sunt, am cumpărat o pungă cu ciocolată făcută în 
casă, pe care am mâncat-o în timp ce ne plimbam. După cum v- 
am spus, nu erau prea mulți pietoni, aşa că nu am rămas 
surprins să văd că turiştii japonezi ne filmau pe mine şi pe Kate. 

— Ei cred că eşti un star de film, i-am zis eu lui Kate. 

— Eşti atât de drăguţ. Tu eşti starul. Starul meu. 

În mod normal, aş fi aruncat toată ciocolata pe trotuar, dar 
eram îndrăgostit, aveam capul în nori şi auzeam numai cântece 
de dragoste şi aşa mai departe. 

— Am văzut destule în L. A., am zis eu. Hai să luăm o cameră 
undeva. 

— Aici nu este Los Angeles. Este Beverly Hills. Mai sunt multe 
lucruri pe care vreau să ţi le arăt. 

— Multe aş vrea să văd şi eu, dar hainele tale mă împiedică. 
Nu-i romantic? 

Ea părea amuzată, în ciuda faptului că eram logodiţi, şi ne-am 
urcat în maşină, făcând un mic ocol până la un loc numit Marina 
del Rey, chiar lângă aeroport. 

Acolo Kate a găsit un motel drăguţ la malul apei, unde ne- 
am cazat, ducând cu noi genţile de voiaj cu înscrisul FBI. 

De la fereastra camerei se vedea portul în care erau ancorate 
o mulţime de ambarcaţiuni şi din nou mi-am amintit de vacanţa 
mea în Long Island. Dacă am învăţat ceva acolo a fost să nu mă 
ataşez de nicio persoană, de niciun loc sau obiect. Dar ceea ce 
învăţăm şi ceea ce facem, rareori reprezintă acelaşi lucru. 

Mi-am dat seama că Kate se uita la mine şi am zâmbit. 

— Îţi mulţumesc pentru această zi minunată, am zis. 

A zâmbit şi ea, apoi, după o clipă de tăcere, a spus: 

— Nu ar fi trebuit să îţi fac cunoştinţă cu Doug. El a insistat să 
vă întâlniți. 

— Înţeleg, am zis eu, încuviinţând din cap. Totul este în 
regulă. 

Am închis deci subiectul procedând ca un gentelman. Totuşi, 
mi-am pus în gând ca, la prima ocazie, să-i dau un genunchi lui 
Doug în testicule. 

La puţin timp după asta ne aflam în pat şi, bineînţeles, a 
sunat telefonul lui Kate. Trebuia să aflăm despre ce era vorba, 


ceea ce însemna să nu mai fac ce făceam. M-am rostogolit pe o 
parte, înjurând inventatorul telefonului celular. 

Kate s-a ridicat în capul oaselor, a inspirat adânc şi a răspuns: 

— Mayfield. A ascultat, acoperind microfonul cu mâna în timp 
ce a mai inspirat de câteva ori. Okay, a zis... da... da, am fost... 
nu, suntem... chiar la malul apei, în Marina del Rey. Bine... 
okay... voi lăsa maşina în parcarea aeroportului... da... 
mulţumesc pentru telefon. Da. Şi ţie. La revedere. 

A închis telefonul, şi-a dres glasul şi mi-a spus: 

— Nu pot să sufăr când se întâmplă aşa ceva. 

Nu am răspuns. 

— A fost Doug, a zis ea. Nu avea noutăţi. Dar a zis că va pune 
pe cineva să ne telefoneze cu o jumătate de oră înainte de a ne 
urca în avion dacă va apărea ceva care ar putea să ne schimbe 
planurile. De asemenea, a aflat de la Washington că vom lua 
avionul în noaptea asta, doar dacă nu este capturat Khalil aici. 
Deci, dacă suspectul va fi prins, atunci vom rămâne pe loc şi 
vom participa aici la conferinţa de presă. Noi suntem eroii 
momentului, a continuat ea, şi trebuie să fim acolo unde sunt 
prezente cele mai multe camere de luat vederi. Atât la 
Hollywood, cât şi la Washington lucrurile se desfăşoară la fel. M- 
a privit din nou şi a continuat: Este o uşoară mascaradă şi nu-mi 
place, dar într-un caz ca acesta trebuie să acorzi atenţie 
mijloacelor media. Ca să fiu sinceră, FBl-ul ar putea da lovitura. 
Mi-a zâmbit. Ei bine, unde rămăsesem? S-a urcat peste mine şi 
m-a privit în ochi. Culcă-te cu mine, a zis, calmă. De acord? În 
seara asta este vorba numai de mine şi de tine. Nu mai există 
nimic altceva pe lume. Nu există trecut sau viitor. Doar 
prezentul şi noi. 


A sunat telefonul, trezindu-ne din somn pe amândoi. Kate a 
luat telefonul celular, dar ţârâitul continua, aşa că ne-am dat 
seama că era telefonul din cameră. Am ridicat receptorul şi o 
voce a spus: „Este apelul de deşteptare de la ora zece şi 
cincisprezece minute. Bună seara.” 

Am pus receptorul jos. 

— Este apelul de deşteptare, am zis eu. 

Ne-am dat jos din pat, ne-am spălat, ne-am îmbrăcat, am 
achitat camera şi ne-am urcat în maşină. Era aproape ora 11 
p.m., adică ora 2:00 a.m. la New York, iar ceasul meu biologic 


era complet dat peste cap. 

Kate a intrat pe şosea şi ne-am îndreptat spre aeroportul din 
L. A., aflat doar la câţiva kilometri distanţă. Vedeam avioanele 
cu reacţie cum decolează şi se îndreaptă spre vest, peste ocean. 

— Vrei să sun eu la biroul FBI din L.A.? m-a întrebat ea. 

— Nu este nevoie. 

— Bine. Ştii de ce mă tem - că, în timp ce noi ne aflăm în 
avion, Khalil va fi prins. Chiar voiam să fiu de faţă. Ca şi tine. 
Hei, trezeşte-te. 

— Mă gândeam. 

— Incetează cu asta. Vorbeşte-mi. 

Şi am vorbit. Kate a intrat în aeroport şi s-a oprit lângă o 
clădire a poliţiei aeroportului, unde un sergent amabil, care ne 
aştepta, avea pregătită o maşină care să ne ducă la terminalul 
familiar. Nu credeam că mă puteam adapta la toate 
amabilităţile astea. 

Tânărul şofer al poliţiei aeroportului ne-a tratat ca pe nişte 
vedete de film şi a dorit să discutăm despre Asad Khalil. Kate i-a 
făcut pe plac, dar eu am fost un adevărat poliţist din NYPD şi 
doar am mormăit din colţul gurii. 

Am coborât apoi din maşină şi ni s-a urat noapte bună şi un 
zbor plăcut. 

Am intrat în terminal şi ne-am oprit la ghişeul Companiei 
United Airlines, unde ne aşteptau două bilete pentru clasa 
business. Permisele de portarmă erau deja completate, fiind 
necesare doar semnăturile noastre. Funcţionara de la ghişeu ne- 
a informat. 

— Imbarcarea începe peste douăzeci de minute, dar, dacă 
doriţi, puteţi merge la Clubul Red Carpet, a zis ea şi ne-a dat 
două bilete pentru club. 

Aşteptam să se întâmple ceva cu adevărat rău, în felul în care 
se petrec lucrurile în New York, dar ce putea fi mai rău decât să- 
ţi zâmbească toată lumea şi să-ţi dorească numai bine? 

Ne-am dus la Clubul Red Carpet şi am fost poftiţi înăuntru. O 
zeiţă cu părul ca pana corbului ne-a zâmbit, ne-a luat biletele 
şi ne-a îndrumat spre salon, unde băuturile erau din partea 
casei. Bineînţeles, acum mi se părea că am murit şi mă aflu în 
raiul californian. 

Nu aveam chef de alcool, în ciuda zborului care ne aştepta şi 
unde nu aveam voie să consumăm alcool, aşa că m-am dus la 


bar şi am luat o Coca-Cola, iar pentru Kate o sticlă de apă 
minerală. 

La bar erau şi gustări şi m-am aşezat pe scaun. 

— Vrei să mergem în salon? am întrebat-o pe Kate. 

— Nu. Îmi plac barurile. 

S-a aşezat pe un scaun, alături de mine. Mi-am băut Coca, am 
mâncat brânză şi alune şi am frunzărit ziarul. 

Ea m-a privit în oglinda barului, iar eu i-am prins privirea. Mi 
se părea că, văzute în oglinda barului, toate femeile erau 
frumoase, dar Kate arăta cu adevărat bine. Am zâmbit. 

Mi-a zâmbit şi ea şi a zis: 

— Nu vreau un inel de logodnă. Sunt bani risipiţi. 

— Poţi să-mi traduci ce înseamnă asta? 

— Nu, am vorbit serios. Încetează să faci pe isteţul. 

— Mi-ai spus să rămân aşa cum sunt. 

— Nu chiar aşa. 

— Înţeleg. 

Uf, oh. 

Telefonul din geanta ei a sunat, iar ea a răspuns: 

— Mayfield. Okay, a zis după o clipă. Mulţumesc. Ne vedem 
peste câteva zile. Şi-a pus din nou telefonul în poşetă şi a zis: 
Ofiţerul de serviciu. Nimic nou. Nu suntem salvaţi de clopoțel. 

— Ar trebui să încercăm să ne salvăm singuri de zborul ăsta. 

— Dacă nu luăm avionul ăsta, suntem terminaţi. Aşa eroi cum 
suntem. 

— Ştiu. Am rămas pe loc şi mi-am pus mintea la treabă. Cred 
că puşca aceea este cheia, i-am zis lui Kate. 

— Cheie pentru ce? 

— Stai puţin... îmi vine o idee... 

— Care? 

M-am uitat pe ziarul de la bar şi ceva a început să se 
contureze în mintea mea. Nu avea nicio legătură cu ce scria în 
ziar - era pagina sportivă. Ziar. Ce? Gândul care apăruse a 
dispărut din nou. Haide, Corey. Concentrează-te. Era ca şi când 
încercai să obţii o erecţie a creierului, iar acesta continua să 
rămână moale. 

— Te simţi bine? 

— Mă gândesc. 

— A început îmbarcarea. 

— Mă gândesc. Ajută-mă. 


— Cum să o fac? Nici măcar nu ştiu la ce te gândeşti. 

— Ce are de gând ticălosul ăla? 

— Doriţi băuturi proaspete? ne-a întrebat barmanul. 

— Cară-te. 

— John! 

— Scuză-mă, i-am zis barmanului care se retrăgea. 

— Tu poţi să pleci. Eu rămân. 

— Eşti nebun? 

— Nu. Asad Khalil este. Eu mă simt bine. Du-te să prinzi 
avionul. 

— Nu plec fără tine. 

— Ba da, pleci. Eşti ofiţer de carieră cu drept de pensie. Eu 
sunt angajat prin contract şi am deja o pensie de la NYPD. Eu 
sunt asigurat. Tu nu. Nu-i frânge inima tatălui tău. Du-te. 

— Nu. Nu fără tine. Am hotărât. 

— Acum apasă multe asupra mea. 

— Ca să faci ce? 

— Ajută-mă, Kate. De ce are Khalil nevoie de o puşcă? 

— Ca să ucidă pe cineva de la distanţă. 

— Corect. Pe cine? 

— Pe tine. 

— Nu. Gândeşte-te la ziar. 

— Okay. Ziar. Cineva important care este bine păzit. 

— Corect. Mă tot gândesc la ce a spus Gabe. 

— Ce a spus? 

— O mulţime de lucruri. A spus că Asad Khalil vizează prada 
cea mare. A zis: „Infricoşător, călărea singuratic... crestăturile 
de pe lamă...” 

— Ce spui? 

— A zis că este o răzbunare de sânge... 

— Ştim asta. Khalil şi-a răzbunat morţii din familie. 

— Oare? 

— Da. l-a ratat pe Wiggins şi Callum, care este pe moarte. Pe 
Wiggins nu-l mai poate ajunge şi te va lua pe tine în schimb. 

— S-ar putea să dorească asta, dar eu nu sunt un înlocuitor 
pentru ceea ce doreşte el cu adevărat, după cum nu au fost nici 
pasagerii zborului Unu-Şapte-Cinci sau colegii noştri de la Clubul 
Conchistadorilor. 

— Să facem o asociere de cuvinte. 

— Bine... ziar, Gabe, puşcă, Khalil, raid de bombardament, 


Khalil, răzbunare... 

— Caută să te întorci cu gândul la momentul în care ai avut 
pentru prima oară această idee, John. Înapoi în New York. Aşa 
fac eu de obicei. Dau filmul înapoi până la momentul în care... 

— Asta este! Citeam tăieturile din ziare referitoare la raidul 
aerian şi am avut gândul acela... apoi... am avut visul ciudat cu 
un avion care venea aici... are legătură cu un film... un western 
vechi... 

O voce pe interfon a comentat: 

— Ultimul apel pentru îmbarcare. Zborul United Airlines Doi- 
Zero-Patru spre aeroportul Dulles din Washington. Ultimul apel. 

— Okay... se conturează. Doamna Gaddafi. Ce spunea ea în 
articolul acela? 

Kate s-a gândit o secundă, apoi a zis: 

— Spunea că... totdeauna va considera Statele Unite ca pe 
inamicul personal... doar dacă... Kate m-a privit. Oh, 
Dumnezeule... nu, nu poate fi... este posibil? 

Ne-am uitat unul la celălalt şi totul a devenit limpede. 
Limpede precum cristalul şi de zile întregi priveam la el. 

— Unde locuieşte? am întrebat-o. Locuieşte aici, nu-i aşa? 

— În Bel Air. 

M-am ridicat imediat de pe scaun, fără să mă mai obosesc să- 
mi iau geanta de voiaj, şi m-am îndreptat spre ieşire. Kate mă 
însoțea. 

— Unde se află Bel Air? am întrebat-o. 

— La aproape douăzeci şi cinci - treizeci şi trei de kilometri la 
nord de aici. Chiar lângă Beverly Hills. 

Ne aflam din nou la terminal şi ne îndreptam spre o staţie de 
taxi. 

— Scoate telefonul şi sună biroul, i-am zis. 

Ea a ezitat şi am înţeles-o. 

— Mai bine să ne asigurăm că totul este bine decât să ne pară 
rău, i-am zis eu. Nu am dreptate? Foloseşte numărul pentru 
cazuri de urgenţă. 

Ea a format numărul, dar nu a sunat la FBI. 

— Doug? a zis ea. Imi pare rău că te deranjez la o astfel de 
oră, dar... da, totul este în regulă... 

Nu voiam să urcăm în taxi şi conversaţia să ajungă la urechile 
şoferului, aşa că am rămas pe loc. 

— Da, a zis Kate, am pierdut avionul... te rog să mă asculti... 


— Dă-mi afurisitul ăla de telefon. 

Ea mi-l dădu şi i-am spus: 

— Aici este Corey. Ascultă. Am un cuvânt pentru tine - 
Fatwah. Ca în cazul în care un preot musulman mizează pe 
capul cuiva. Este clar? Ascultă-mă. Credinţa mea, bazată pe 
ceva ce mi-a venit chiar acum în minte - şi care este rezultatul a 
cinci zile de frământări - este că Asad Khalil are de gând să-l 


ucidă pe Ronald Reagan. 


52 


Ne-am urcat în taxi şi ne-am dus în parcarea aeroportului, 
unde maşina noastră nu fusese încă expediată la Ventura. Până 
aici, toate bune. 

Ne-am suit în maşină şi am luat-o spre nord, către casa 
Marelui Satana. 

Vreau să spun că eu nu cred că el este Marele Satana, în 
mare măsură nu am înclinații politice, dar sunt un anarhist şi 
cred că tot guvernul şi toţi politicienii sunt mizerabili. 

De asemenea, bineînţeles, Ronald Reagan era foarte bătrân şi 
foarte bolnav, aşa că cine ar dori să îl ucidă? Păi, Asad Khalil, de 
exemplu, care şi-a pierdut familia în urma ordinului lui Reagan 
de bombardare a Libiei. De asemenea, domnul şi doamna 
Gaddafi şi-au pierdut fata, ca să nu mai vorbim de cele câteva 
luni în care şi-au pierdut somnul până le-a dispărut din urechi 
zgomotul exploziilor. 

Kate se afla la volan, conducând în viteză pe autostrada 
San/Nu-Mai-Ştiu-Cum. 

— Oare Khalil chiar...? a zis ea. Adică, Reagan este... 

— Ronald Reagan s-ar putea să nu-şi mai aducă aminte de 
momentul acela, dar te asigur că Asad Khalil nu a uitat. 

— Bine... înţeleg... dar dacă greşim? 

— Dar dacă avem dreptate? 

Ea nu mi-a răspuns. 

— Uite ce este, am zis, totul se potriveşte, dar, chiar dacă ne 
înşelăm, am ajuns totuşi la o concluzie isteaţă? 

— Cum poate fi isteaţă dacă greşim? 

— Tu ai grijă cum conduci. Chiar dacă greşim, nu avem nimic 
de pierdut. 

— Ne pierdem afurisitele de slujbe. 

— Putem deschide o pensiune. 

— Cum naiba m-am încurcat cu tine? 

— Vezi cum conduci. 

Ne deplasam cu viteză mare, dar, bineînţeles, domnul 
Douglas Doodoo dăduse deja alarma şi până acum se aflau 
destui agenţi acasă la Reagan, aşa că noi nu eram chiar 
Compania a şaptea de cavalerie care galopa întru salvarea lui. 

— Câţi oameni crezi că are Serviciul Secret de aici? am 
întrebat-o. 


— Nu prea mulţi. 

— Adică? 

— Păi, din câte îmi amintesc din puţinele ocazii în care am 
avut de-a face cu Serviciile Secrete din L.A., s-a apreciat că 
riscul ca Reagan să fie atacat a scăzut an de an, plus că se 
punea problema bugetului şi a lipsei de efective. De fapt, doar 
cu câţiva ani în urmă, un oarecare dezechilibrat mintal a pătruns 
pe proprietatea lui şi a intrat în casă în timp ce soţii Reagan se 
aflau înăuntru. 

— Incredibil. 

— Dar nu sunt fără protecţie. Dispun de un fel de fond 
discreţionar şi au angajat gărzi de corp particulare care să 
suplimenteze echipa Serviciului Secret. În plus, poliţiştii locali ţin 
casa sub supraveghere. De asemenea, cei din biroul FBl-ului din 
L.A. sunt totdeauna disponibili când este nevoie. Ca acum. 

— Plus, noi ne îndreptăm într-acolo. 

— Corect. Ce altă protecţie şi-ar mai dori cineva? 

— Depinde cine te ţinteşte cu puşca. 

— N-ar fi trebuit ca noi; să pierdem avionul acela. Apelul 
nostru telefonic ar fi fost suficient. 

— Eu îţi voi lua apărarea. 

— Te rog să nu-mi mai faci favoruri. Este vorba doar de egoul 
tău. 

— Incerc să fac doar ceea ce este corect. Aceasta este decizia 
corectă. 

— Nu, nu este. Corect era să ne supunem ordinelor. 

— Gândeşte-te la cât de multe lucruri am putea spune la o 
conferinţă de presă dacă îl prindem în seara asta pe Asad Khalil. 

— Eşti incorigibil. Ascultă, John, îţi dai seama că, dacă Asad 
Khalil sau complicele lui pândeşte casa lui Reagan şi vede o 
activitate neobişnuită acolo, Khalil va pleca pentru totdeauna, 
iar noi nu vom şti niciodată dacă presupunerea ta a fost corectă. 
De fapt, pentru noi, situaţia este oricum proastă. 

— Ştiu. Dar există posibilitatea ca Asad Khalil să apară în altă 
noapte, iar casa lui Reagan să nu fie supravegheată în noaptea 
asta de el sau de complicele lui. Apoi, presupun că Serviciile 
Secrete vor încerca să facă ce a făcut şi FBl-ul acasă la Wiggins, 
ca şi la Callum. 

— Serviciul Secret se ocupă de protecţie, John. Nu să întindă 
capcane şi să folosească o momeală, în special când momeala 


este un fost preşedinte de stat. 

— Păi, este evident că trebuie să-l mute pe Reagan într-un loc 
sigur şi apoi să lase FBl-ul să întindă o capcană în absenţa 
momelii. Corect? 

— Oare cum s-au descurcat federalii toţi anii ăştia fără tine? 

Am detectat o notă de sarcasm la care nu m-am aşteptat din 
partea lui Kate acum că eram logodiţi. Am dreptate? 

— Ştii unde se află casa? am întrebat-o. 

— Nu, dar îmi voi da seama după ce ies de pe autostradă. 

— Ştii măcar în ce zonă este situată? Rurală? Suburbană? 

— Bel Air este, în principal, semisuburbană. Reşedinţa are 
unul sau două pogoane de pădure. Câţiva prieteni de-ai mei au 
trecut pe lângă casa lui Reagan, chiar şi acele trasee stupide pe 
la casele starurilor trec pe acolo. Am înţeles că reşedinţa se află 
la câteva pogoane în spatele zidurilor şi nu poate fi observată de 
la drum. 

— Are un portar de nădejde? 

— Ne vom convinge în curând. 

Am ieşit de pe autostradă şi Kate a luat legătura, prin telefon, 
cu biroul FBI. A ascultat şi a repetat o serie de instrucţiuni 
complicate, pe care le-am notat pe nota de plată de la hotelul 
Marina del Rey. Kate i-a dat ofițerului de serviciu date despre 
maşina noastră, precum şi numărul de înmatriculare. 

Terenul în Bel Air era deluros, şoselele şerpuiau, iar vegetaţia 
luxuriantă putea ascunde o armată de trăgători de elită. După 
cincisprezece minute am ajuns pe o stradă cu foarte mulţi 
copaci, numită St. Cloud Road, pe care se aflau case imense, 
majoritatea de-abia vizibile în spatele gardurilor, zidurilor şi a 
gardurilor vii. 

M-am aşteptat să văd, în faţa reşedinţei lui Reagan, maşini şi 
agenţi, dar totul era liniştit şi întunecat. Poate chiar ştiau ce 
aveau de făcut. 

Brusc, doi tipi au apărut dintr-un tufiş şi ne-am oprit. 

Următorul lucru pe care l-am constatat a fost că aveam doi 
pasageri pe bancheta din spate şi că eram îndrumați spre nişte 
porţi care întrerupeau un zid. 

Porţile de fier s-au deschis automat, iar Kate a trecut de ele şi 
a fost îndrumată spre o parcare în partea stângă, lângă o 
gheretă de pază. Era destul de palpitant să faci parte din istorie 
şi ar fi fost chiar distractiv dacă nu erau toate feţele acelea 


grave. 

Am coborât din maşină şi am privit în jur. În depărtare se 
zărea casa lui Reagan, o locuinţă tipică de fermă, unde licăreau 
câteva lumini. Nu părea să fie prea mulţi oameni prin preajmă, 
dar eram aproape convins că locul mişuna de trăgători de elită 
şi de oameni ai Serviciului Secret deghizați în copaci, pietre sau 
în orice altceva ca să se confunde cu mediul. 

Era o noapte luminată de lună, aşa-zisă de vânătoare în 
perioada dinaintea ochelarilor cu infraroşii şi a lunetelor care au 
făcut ca fiecare noapte să fie bună de vânătoare. Oricum, 
probabil că fostul preşedinte nu se plimba pe afară la această 
oră, aşa că a trebuit să presupun că şi Khalil a avut o zi în carea 
supravegheat locul şi s-a decis să aştepte până ce Reagan îşi va 
face plimbarea de dimineaţă. 

O briză uşoară aducea mirosul tufişurilor înflorite de pe 
pajişte, iar păsările de noapte ciripeau în copaci. Sau, poate, 
copacii erau oamenii Serviciului Secret daţi cu parfum, care 
ciripeau între ei. 

Ni s-a cerut politicos să rămânem lângă maşină, ceea ce am şi 
făcut, când - ce să vezi? Douglas Penismic iese din ghereta de 
pază şi se îndreaptă spre noi. 

Douglas a trecut direct la subiect şi mi-a zis: 

— Mai spune-mi o dată de ce te afli aici. 

Nu mi-a plăcut tonul lui, aşa că am replicat: 

— Spune-mi de ce nu ai fost ieri aici. Chiar trebuie să gândesc 
numai eu? 

— Depăşeşti măsura, domnule. 

— Intreabă-mă dacă îmi pasă. 

— Ajunge cu nesubordonarea. 

— Tocmai mi-am făcut încălzirea. 

În cele din urmă, Kate a intervenit: 

— Okay. Destul. Potoliţi-vă. Doug, i-a zis ea lui Penismic, hai 
să depăşim acest moment şi să stăm de vorbă. 

Aşa că cei doi, Kate şi prietenul ei, s-au depărtat, vorbind în 
şoaptă, iar eu am rămas în urma lor, supărat foc pentru nimic. 
Totul era în legătură cu egoul masculin şi atitudinea în faţa 
femelei. Foarte primitiv. Pot să mă ridic deasupra acestor 
lucruri. Ar trebui să încerc câteodată. 

O doamnă de la Serviciul Secret îmbrăcată în haine de stradă 
s-a apropiat de mine şi s-a prezentat cu numele de Lisa, apoi 


mi-a spus că era un fel de inspector. Avea aproape patruzeci de 
ani, era atrăgătoare şi misterioasă. 

Am flecărit o vreme, iar ea părea foarte curioasă să afle cum 
am ajuns la concluzia că există o ameninţare cu moartea la 
adresa fostului preşedinte. 

l-am spus Lisei că mă aflam la bar, cu o băutură în faţă, când 
brusc mi-a venit ideea. Ei nu i-a plăcut explicaţia, aşa că am 
dezvoltat-o puţin, precizând că beam Coca-Cola şi că eu eram 
persoana responsabilă de cazul Asad Khalil şi altele asemenea. 

Nu numai că am fost chestionat, dar mi s-a ţinut şi companie, 
aşa că nu am putut hoinări prin jur. 

— Câţi dintre aceşti copaci, am întrebat-o eu, sunt de fapt 
oameni ai Serviciului Secret? 

Ea s-a gândit că glumeam şi a zis: 

— Toţi. 

Am întrebat-o despre vecinii lui Reagan, iar ea mi-a spus că 
împrejurimile sunt ticsite de staruri de film şi alte celebrităţi, că 
este plăcut să lucrezi pentru familia Reagan şi că, de fapt, ne 
aflăm tot în Los Angeles, deşi mi se părea un cadru de film din 
junglă. 

Lisa şi cu mine am sporovăit o vreme, în timp ce Kate vorbea 
cu fostul ei amant, încercând să liniştească lucrurile, spunându- 
i, sunt sigur, că nu eram ticălosul care păream. Eram obosit, 
fizic şi mental, iar toată scena părea ireală. 

Pe parcursul discuţiei cu Lisa, ea mi-a spus la un moment dat: 

— Numărul casei lui Reagan era şase-şase-şase, dar după ce 
ei au cumpărat locuinţa l-au schimbat în şase-şase-opt. 

— Din motive de securitate? am zis eu. 

— Nu.  Şase-şase-şase este numărul diavolului. Potrivit 
Apocalipsei Sf. loan. Nu ştiai? 

— Oh... 

— Deci, presupun că Nancy l-a schimbat. 

— Înţeleg... ar trebui să-mi verific cartea de credit Amex. Cred 
că am pe ea trei de şase. 

Ea a râs. 

Aveam sentimentul că Lisa ne putea fi de folos, aşa că am 
devenit şi mai amabil şi ne-am înţeles de minune. Chiar când îmi 
foloseam farmecele, a revenit Kate, căreia i-am făcut cunoştinţă 
cu noua mea prietenă Lisa. 

Kate nu a arătat prea mare interes pentru Lisa şi m-a tras 


deoparte. 

— La prima oră, mâine dimineaţă, trebuie să luăm avionul 
pentru Washington, mi-a zis ea. Încă putem participa la 
conferinţa de presă. 

— Ştiu. Ceasul la New York arată cu trei ore mai devreme. 

— John, taci şi ascultă-mă. De asemenea, directorul vrea să 
vorbească cu tine. S-ar putea să ai necazuri. 

— Nu mai sunt un erou? 

Ea mi-a ignorat întrebarea şi a zis: 

— Ni s-au reţinut camere în hotelul aeroportului şi avem bilete 
pentru primul avion care va pleca dimineaţă devreme la D.C. să 


mergem. 
— Înainte de a pleca, am timp să-l lovesc în testicule pe 
Doug? 
— Nu te-ar ajuta deloc în carieră, John. Să mergem. 
— Bine. 


M-am dus la Lisa şi i-am spus că noi trebuie să plecăm, iar ea 
a zis că ne va deschide porţile. Ne-am dus la maşină şi Lisa a 
venit cu noi. Nu prea voiam să plec, aşa că m-am adresat Lisei: 

— Hei, am un sentiment de vină că i-am sculat din pat pe toţi. 
Şi cred că ar trebui să stau cu voi până în zori. Nu este nicio 
problemă. M-aş bucura. 

— Las-o baltă, a zis ea. 

— Urcă în maşină, a spus Kate. 

Lisa, care era prietena mea, s-a gândit că îmi era datoare o 
explicaţie pentru replica ei promptă. 

— Domnule Corey, a replicat ea, noi avem un plan de pază 
întocmit cu grijă încă din anul 1988. Nu cred că dumneavoastră 
faceţi parte din el. 

— Acum nu suntem în anul 1988. De asemenea, nu este doar 
o misiune de protecţie. Noi încercăm şi să capturăm un asasin 
periculos. 

— Ştim asta. De aceea ne aflăm aici. Nu vă faceţi griji. 

— John, să mergem, a intervenit Kate. 

Am ignorat-o pe Kate şi m-am adresat Lisei: 

— Poate ar fi bine să intrăm în casă ca să nu vă stăm în cale. 

— Nu. 

— Să ciocnim un pahar cu Ron şi Nancy. 

Lisa a râs. 

— John, vino, a zis din nou Kate. 


— Oricum, ei nu sunt în casă, a spus doamna de la Serviciul 
Secret. 

— Poftim? 

— Nu sunt în casă, a repetat ea. 

— Unde sunt? 

— Nu pot să vă spun. 

— Okay. Vrei să spui că i-aţi mutat deja şi se află acum sub 
pază atentă în altă locuinţă, ca de exemplu la Fort Knox? 

Lisa a privit înjur, apoi ne-a spus: 

— De fapt, nu este un secret. A scris şi în ziare, dar prietenul 
tău de aici, la care ai strigat, nu vrea să ştiţi. 

— Ce să ştiu? 

— Păi, familia Reagan a plecat de ieri ca să petreacă câteva 
zile la Rancho del Cielo. 

— Adică? 

— Rancho del Cielo. Ranch-ul din Cer. 

— Vrei să spui că sunt morţi? 

— Nu, a spus ea şi a râs. Este vorba de o fermă veche, situată 
la nord de aici, în munţii Santa Inez. Este fosta Casă Albă din 
vest. 

— Vrei să spui că sunt la ranch-ul acela, nu-i aşa? 

— Da. Această călătorie la vechea casă este un fel de... ei o 
numesc ultima raită. El este foarte bolnav, ştiţi. 

— Ştim. 

— Soţia lui s-a gândit că i-ar face bine. El este ataşat de locul 
acela. 

— Îmi amintesc de asta. Şi a apărut ştirea în ziare? 

— A fost o scăpare a presei. Nu a apărut în toate mijloacele 
media. Dar presa este invitată acolo vineri, ultima zi pe care 
Reagan o petrece la ranch. Se vor face fotografii şi altele de 
felul ăsta. Ceva de genul „bătrânul călătorind la asfinţitul 
soarelui”. Destul de trist. Eu nu ştiu de conferinţa de presă de 
acum, a adăugat ea. 

— Am înţeles. Aveţi oameni şi acolo? 

— Bineînţeles. Sărmanul are boala Alzheimer, a zis ea ca 
pentru sine. Cine ar vrea să-l ucidă? 

— Ei bine, e/ poate să aibă această boală, dar cei care vor să-l 
ucidă au memorie lungă. 

— Inţeleg. Situaţia este sub control. 

— Cât de mare este acel ranch? 


— Destul de mare. Se întinde pe aproape şapte sute de 
pogoane. 

— Câţi agenţi ai Serviciului Secret vegheau acolo pe vremea 
în care el era preşedinte? 

— Aproape o sută. 

— lar acum? 

— Nu ştiu. Astăzi sunt şase. Încercăm să mai trimitem încă 
doisprezece. Serviciul Secret de aici, din L.A., nu este mare. 
Niciunul din birourile noastre nu este mare. Când avem nevoie, 
apelăm la efectivele poliţiei locale şi la cele de la Washington. 

Kate nu mai părea atât de dornică să plece şi a întrebat-o pe 
Lisa: 

— De ce nu apelaţi la FBI? 

— Agenţii FBl-ului au plecat deja din Ventura. Dar ei se vor 
posta lângă Santa Barbara. Acesta este oraşul cel mai apropiat 
de zonă. Nu putem avea personal din afara Serviciului Secret 
chiar la ranch, deoarece nu înţeleg modul nostru de operare. Pot 
fi răniţi oameni. 

— Dar, dacă nu aveţi destui agenţi, atunci persoanele pe care 
le protejaţi ar putea fi rănite, a accentuat Kate. 

Lisa nu a răspuns. 

— De ce nu l-aţi dus de aici într-un loc sigur? am întrebat eu. 

Lisa a privit din nou în jur şi a zis: 

— Uite ce este, aceasta nu este considerată o ameninţare 
destul de credibilă. Dar, ca să vă răspund la întrebare, există un 
singur drum îngust, în serpentină, care duce în munţi şi acesta 
este el însuşi o capcană. Elicopterul prezidenţial, luminat, nu se 
mai află acolo, şi chiar dacă ar fi, munţii sunt complet acoperiţi 
de ceaţă noaptea, ca în majoritatea nopţilor din anul acesta. 

— lisuse. A cui a fost ideea asta? 

— Adică să plece la Rancho del Cielo? Nu ştiu. Probabil că a 
părut o idee bună atunci. Înţeleg că Reagan, în ciuda vechii sale 
slujbe, este un om bolnav care nu a mai fost în atenţia opiniei 
publice de zece ani. El nu a făcut sau nu a spus nimic care l-ar 
putea face să devină o ţintă a unui terorist. De fapt, ne ocupăm 
mai mult cu reperarea amenințărilor cu moartea la adresa 
animalelor preferate de la Casa Albă decât cu cele împotriva 
acestui fost preşedinte. Înţeleg că situaţia s-a schimbat, iar noi 
am acţionat corespunzător. Între timp, avem trei şefi de stat 
care vizitează L.A., dintre care doi sunt urâţi de jumătate de 


glob, aşa că suntem puţin tensionaţi. Nu ne permitem să 
pierdem un şef de stat dintr-o ţară prietenă, aflat în vizită, chiar 
dacă nu este o persoană agreabilă. Nu vreau să par rece şi fără 
inimă, dar hai să fim cinstiţi: Ronald Reagan nu este atât de 
important. 

— Cred că este pentru Nancy. Pentru copii. Ascultă, Lisa, este 
vorba de impactul psihologic în cazul în care este ucis un fost 
preşedinte. Nu e bine pentru moralul oamenilor. Inţelegi? Ca să 
nu mai vorbesc de slujba ta. Deci, încearcă să-ţi convingi şefii să 
ia ameninţarea în serios. 

— Dar o luăm în serios. Facem tot ce putem în acest moment. 

— De asemenea, există şi posibilitatea capturării teroristului 
numărul unu din America. 

— Ştiu asta. Dar înţeleg că teoria ta nu are mulţi adepţi. 

— Bine. Să nu zici că nu v-am avertizat. 

— Apreciem asta. 

Am deschis portiera maşinii, iar Lisa m-a întrebat: 

— Vă duceţi acolo? 

— Nu, am replicat eu. Nu în munţi pe întuneric. Şi trebuie să 
fim mâine la Washington. Mulţumesc. 

— Dacă vrei să ştii, sunt de partea ta în problema asta. 

— Ne vedem la ancheta Senatului. 

Am urcat în maşină, iar Kate se afla deja la volan. A ieşit din 
parcare şi s-a înscris pe drumul de acces. Porţile s-au deschis 
automat şi am ajuns pe St. Cloud Road. 

— Unde mergem? m-a întrebat Kate. 

— La Ranch-ul din Cer. 

— De ce te-am mai întrebat? 


53 


Am plecat spre Rancho del Cielo. Dar mai întâi trebuia să 
ieşim din Santa Bel Air şi am pierdut ceva timp până să găsim 
intrarea pe autostradă. 

— Ştiu deja răspunsul, a zis Kate, dar spune-mi de ce mergem 
acolo. 

— Deoarece sunt şanse nouăzeci la sută să-şi facă apariţia. 

— Mai încearcă. 

— Mai avem şase ore la dispoziţie până la plecarea avionului. 
Am putea încerca să-l omorâm pe Asad Khalil în timp ce ne 
omorâm timpul. 

Ea a inspirat adânc, ca să simtă aroma florilor, presupun. 

— Şi tu crezi că Asad Khalil ştie că Reagan se afla acolo şi că 
intenţionează să-l ucidă, nu-i aşa? 

— Cred că Asad Khalil a intenţionat să-l ucidă în Bel Air, dar, 
când a ajuns în California, a primit veşti de la cineva şi l-a pus 
pe Azim Rahman să-l ducă în nord, ca să verifice terenul din 
jurul ranchului lui Reagan şi să-şi ascundă într-un canion geanta 
de voiaj care conţine probabil pistoalele Glock şi actele false de 
identitate. Totul se potriveşte, are sens, iar dacă mă înşel, 
atunci mi-am greşit meseria. 

Ea s-a gândit un moment, apoi a spus: 

— Bine, sunt alături de tine, la bine şi la rău. Acesta este şi 
jurământul, nu-i aşa? 

— Absolut. 

— lar angajarea este reciprocă. 

— Hei, aş încasa un glonţ în locul tău. 

Ea s-a uitat la mine şi ochii ni s-au întâlnit. A văzut că vorbesc 
serios şi niciunul dintre noi nu a spus ceea ce era evident, că s- 
ar putea să ne convingem în curând. 

— Şi eu, a spus ea. 

În cele din urmă am ajuns la autostradă şi ne-am îndreptat 
spre nord, pe autostrada San Diego. 

— Ştii unde se află acel ranch? am întrebat-o. 

— Undeva în munţii Santa Inez, lângă Santa Barbara. 

— Unde se află Santa Barbara? 

— La nord de Ventura şi la sud de Goleta. 

— Am înţeles. Cât timp ne va lua? 

— Până la Santa Barbara aproape două ore, depinde de ceaţă. 


Nu ştiu cum vom ajunge la ranch de acolo, dar vom afla. 

— Vrei să conduc eu? 

— Nu. 

— Pot să o fac. 

— Ştiu să conduc şi ştiu drumurile. Culcă-te. 

— Mă distrez prea bine. Dacă vrei, putem opri la biroul din 
Ventura să luăm vestele antiglonţ. 

— Nu anticipez un schimb de focuri. De fapt, când vom ajunge 
la ranch ni se va cere politicos să plecăm, aşa cum s-a 
întâmplat la Bel Air. Serviciile Secrete îşi protejează foarte bine 
sectorul de activitate. În special când vine vorba de FBI. 

— Sunt de acord. 

— Nu vom primi nicio însărcinare în cazul ăsta, dar, dacă vrei 
să participi la o posibilă acţiune, atunci am ales destinaţia 
potrivită. 

— Asta este tot ce doresc. Sună mai târziu la biroul din 
Ventura şi află unde sunt amplasați în Santa Barbara amicii de 
la FBI. 

— Bine. 

— Hei, ce drum plăcut. Este o zonă foarte frumoasă. Îmi 
aduce aminte de vechile filme cu cow-boy. Gene Autry, Roy 
Rogers, Tommix. 

— N-am auzit niciodată de ei. 

După o vreme m-am uitat la ceas şi am văzut că era ora l:15 
a.m. Lungă zi! 

Am ajuns la o intersecţie. La est se afla Burbank, iar la vest, 
Route 101, autostrada Ventura, către care s-a îndreptat Kate. 

— De data asta nu urmăm linia coastei, a zis ea, deoarece s- 
ar putea să fie ceaţă. Pe aici ajungem mai repede. 

— Tu ştii mai bine. 

Deci am luat-o spre vest, prin San Fernando Valley. Cum pot 
oamenii ăştia să-i păstreze imaculaţi pe toţi aceşti San? şi 
Santa?*? Eram destul de obosit şi am căscat din nou. 

— Culcă-te. 

— Nu. Vreau să-ţi ţin companie, să-ţi aud vocea. 

— Bine. Fii atent - de ce ai fost atât de obraznic cu Doug? 

— Cine este Doug? Oh, tipul ăla. Te referi la întâlnirea din L.A. 
sau la cea din Bel Air? 


23 Sfânt (Ib.spaniolă) (n. tn). 
24 Sfântă (Ib.spaniolă) (n. tr.). 


— La amândouă. 

— Păi, în Bel Air am fost supărat pe el pentru că ştia că familia 
Reagan nu era acasă şi nu ne-a spus unde plecaseră. 

— John, nu ai ştiut asta decât după ce te-ai purtat urât cu el. 

— Să nu despicăm firul în patru. 

Ea a rămas tăcută o vreme, apoi a zis: 

— Nu m-am culcat cu el, doar ne-am întâlnit în oraş. Este 
însurat. Are o căsnicie reuşită şi doi copii la colegiu. 

N-am simţit nevoia să răspund. 

Ea a forţat puţin nota şi a spus: 

— Puţină gelozie nu strică, dar tu chiar... 

— Ajunge. Cum numeşti tu reacţia ta din New York? 

— Este o situaţie total diferită. 

— Explică-mi şi mie ca să înţeleg. 

— Tu eşti încă legat de Beth. Povestea din L.A. aparţine 
trecutului. 

— Am înţeles. Să lăsăm asta. 

— Okay. 

Ea mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o. 

Aşadar, eram logodit de aproape douăzeci şi patru de ore şi 
nu ştiam cum mă voi descurca până în iunie. 

Am mai discutat diverse lucruri timp de jumătate de oră, apoi 
am observat că ne aflam în munţi, pe dealuri sau orice ar fi fost, 
şi drumul părea destul de periculos, dar Kate avea aerul că este 
foarte sigură pe volan. 

— Ai vreun plan pentru momentul în care vom ajunge la Santa 
Barbara? m-a întrebat ea. 

— Nu chiar. Vom vedea atunci... 

— Ce? 

— Nu ştiu. Totdeauna apare ceva. De fapt, noi trebuie să 
ajungem la ranch. 

— Las-o baltă, aşa cum ar zice prietena ta Lisa. 

— Care Lisa? Oh, agenta de la Serviciul Secret. 

— În California sunt multe femei frumoase. 

— În California nu este decât o femeie frumoasă. Tu. 

Şi aşa mai departe. 

A sunat telefonul lui Kate şi nu putea fi decât Douglas 
Penismic, care ne verifica după ce descoperise că nu ne 
cazasem la hotelul aeroportului. 

— Nu răspunde, i-am zis lui Kate. 


— Trebuie să răspund. 

Bineînţeles că la telefon era Señor Sin Cojones”. Kate a 
ascultat câteva secunde, apoi a zis: 

— Păi... ne aflăm pe Unu-Zero-Unu şi ne îndreptăm spre nord. 
A ascultat, apoi a replicat. Este adevărat... am descoperit că 
familia Reagan este... 

Era clar că individul o întrerupsese, iar ea asculta ce zice. 

— Dă-mi telefonul, i-am zis. 

Ea a clătinat din cap şi a continuat să asculte. 

Eram cu adevărat supărat, deoarece ştiam că tipul o mustra. 
Şi nu-i faci aşa ceva logodnicei lui John Corey decât dacă te-ai 
săturat de viaţă. Nu voiam să-i smulg telefonul din mână, aşa că 
am stat şi am fiert în suc propriu. Mă întrebam şi de ce nu cere 
să vorbească cu mine. N-avea cojones. 

De câteva ori Kate a încercat să spună ceva, dar Doggy 
Penismic o tot întrerupea. În cele din urmă, Kate a răbufnit şi a 
ZIS: 

— Ascultă, Doug, eu nu înţeleg de ce mi-ai ascuns unele 
informaţii şi le-ai spus celor de la Serviciul Secret să facă la fel. 
Dacă vrei să ştii, noi am fost trimişi aici de CO- 
comandantul ATTF din New York, care a cerut şi ca biroul local 
din L.A. să ne acorde tot sprijinul necesar. In acest caz ATTF 
este desemnată ca responsabilă, iar noi suntem reprezentanții 
ei în L.A. Eu sunt, şi am fost, uşor de contactat prin telefonul 
celular şi prin pager şi aşa va rămâne. Tot ce trebuie să ştii este 
că domnul Corey şi cu mine ne vom urca în acel avion de 
dimineaţă dacă superiorii noştri din New York sau Washington 
nu ne cer altceva. În plus, nu este treaba ta unde dorm şi cu 
cine, a mai zis ea şi a închis telefonul. 

Voiam să-i spun „Bravo”, dar era mai bine să tac. 

Ne-am continuat drumul în tăcere. Câteva minute mai târziu, 
telefonul ei a sunat din nou şi Kate a răspuns. Ştiam că nu putea 
să fie Douglas Doodoo, fiindcă nu avea curajul să sune iarăşi. 
Dar m-am gândit că sunase la Washington şi se plânsese de noi, 
iar acum cei de acolo ne telefonau să ne întoarcă din drumul 
nostru spre ranchul lui Reagan. Nu mai aveam nicio speranţă. 
De aceea am fost plăcut surprins, şi uşurat, când Kate mi-a 
întins telefonul şi mi-a zis: 

— Este Paula Donnelly de la Centrul de Comandă al Cazului 


25 Domnul fără testicole (lb. spaniolă). 


din New York. Pe linia ta directă de telefon a sunat un domn 
care nu doreşte să vorbească decât cu tine. Este Asad Khalil, a 
adăugat ea inutil. 

— Corey la telefon, i-am zis eu Paulei. Tipul ăsta pare credibil? 

— Nu prea ştiu cum ar vorbi un ucigaş în masă, dar tipul 
spune că a vorbit cu tine în Ventura şi că tu i-ai dat numărul tău 
direct. 

— Ăsta este individul. Poţi să-mi faci legătura cu el? 

— Pot, dar nu vrea asta. Vrea numărul tău de-acolo, aşa că, 
dacă eşti de acord, îi voi da numărul celularului lui Kate. Nu cred 
că îmi va da numărul lui. 

— Bine. Dă-i-l. Mulţumesc, Paula, am zis şi am închis. 

Nici eu, nici Kate nu am scos un cuvânt şi am aşteptat un timp 
care a părut destul de lung. În cele din urmă, telefonul a sunat, 
iar eu am răspuns: 

— Corey. 

— Bună seara, domnule Corey, a zis Asad Khalil, sau poate ar 
trebui să spun bună dimineaţa? 

— Spune cum vrei. 

— Te-am trezit? 

— Nu este nicio problemă. Oricum trebuia să mă scol ca să 
răspund la telefon. 

O vreme s-a lăsat tăcerea până a înţeles genul meu de umor. 
Nu puteam şti sigur de ce mă sună, dar când te caută cineva 
care nu are nimic de oferit, înseamnă că vrea ceva de latine. 

— Deci, am zis eu, ce-ai mai făcut de când am vorbit ultima 
oară? 

— Am călătorit. Dar tu? 

— Şi eu la fel. Ciudată coincidenţă, am adăugat eu, tocmai 
vorbeam despre tine. 

— Sunt sigur că în zilele acestea ai mai vorbit puţin şi despre 
altceva. 

Ticălosule. 

— Hei, am şi eu viaţa mea. Dar tu? Nu, a părut să înţeleagă 
expresia şi a replicat: 

— Bineînţeles că sunt în viaţă. Foarte viu, de fapt. 

— Aşa este. Deci, ce pot face pentru tine? 

— Unde te afli, domnule Corey? 

— Sunt în New York. 

— Da? Credeam că am sunat la un telefon celular. 


— Aşa şi este. Telefonul celular se află în New York, iar eu 
sunt lângă el. Tu unde eşti? 

— În Libia. 

— Glumeşti? Te aud ca şi când eşti la câteva străzi de aici. 

— Poate că sunt. Poate că mă aflu în New York. 

— Poate. Uită-te pe fereastră şi încearcă să-ţi dai seama unde 
te afli. Vezi cămile sau taxiuri galbene? 

— Domnule Corey, nu-mi place umorul dumitale şi nu are 
nicio importanţă unde ne aflăm amândoi din moment ce minţim 
şi unul, şi celălalt. 

— Exact. Deci, care este scopul acestui apel telefonic? Ce 
doreşti? 

— Crezi că sun doar pentru favoruri? Voiam doar să-ţi aud 
vocea. 

— Foarte amabil din partea ta. Ai mai avut un vis cu mine? 

M-am uitat la Kate, care privea ţintă drumul întunecat. Era 
puţină ceaţă la sol, iar atmosfera era fantastică. Ea mi-a aruncat 
o privire şi mi-a făcut cu ochiul. 

În cele din urmă, Khalil a răspuns: 

— De fapt, te-am visat. 

— Un vis frumos? 

— Am visat că ne-am întâlnit într-un loc întunecat şi că apoi 
am ieşit la lumină, singur, acoperit de sângele tău. 

— Serios? Ce crezi că înseamnă asta? 

— Ştii foarte bine ce. 

— Visezi vreodată femeľ Ştii cum, apoi te trezeşti excitat? 

Kate mi-a dat cu cotul în coaste. 

Khalil nu mi-a răspuns la întrebare, ci a schimbat subiectul. 

— De fapt, a zis el, ar fi câteva lucruri pe care ai putea să le 
faci pentru mine. 

— Ştiam eu. 

— Mai întâi, te rog să-i spui domnului Wiggins că şi dacă o să- 
mi mai ia cincisprezece ani de acum încolo, tot îl voi ucide. 

— Ascultă, Asad. Nu este oare momentul să uiţi şi să mergi 
mai departe... 

— Taci. 

Dumnezeule. 

— În al doilea rând, domnule Corey, asta este valabil şi pentru 
tine, şi pentru domnişoara Mayfield. 

l-am aruncat o privire lui Kate, dar nu părea că poate auzi 


ultimele cuvinte ale lui Khalil. 

— Ştii, Asad, i-am zis eu interlocutorului meu nebun, nu-ţi poţi 
rezolva toate problemele prin violenţă. 

— Bineînţeles că pot. 

— Cel ce ridică sabia de sabie... 

— Cel care mânuieşte sabia mai iute va supravieţui. Există un 
poem în limba mea, pe care voi încerca să ţi-l traduc. Este vorba 
despre un luptător solitar, neînfricat, călare pe... 

— Hei, pe ăsta îl ştiu! Araba mea este puţin greoaie, dar o să 
ţi-l dau în engleză... Mi-am dres glasul şi am recitat: 
„Înfricoşător, călărea singuratic doar cu sabia lui yemenită; nu 
avea niciun ornament pe ea decât crestăturile de pe lamă”. 
Cum ţi se pare? 

S-a lăsat o tăcere lungă, apoi Khalil m-a întrebat: 

— De unde ai învăţat asta? 

— Din Biblie? Nu, stai să mă gândesc. De la un prieten arab. 
Am o mulţime de prieteni arabi care lucrează cu mine, am 
adăugat ca să-l enervez. Ei se străduiesc din greu să dea de 
urma ta. 

Domnul Khalil a reflectat la spusele mele şi m-a informat: 

— Toţi se vor duce în iad. 

— Dar tu, amice, unde vei ajunge? 

— În Paradis. 

— Te afli deja în California. 

— Sunt în Libia. Mi-am dus la îndeplinire Jihadul. 

— Păi, dacă te afli în Libia, nu mă mai interesează conversaţia 
şi încărcăm nota de plată a telefonului, aşa că... 

— Îţi voi spune eu când se încheie această conversaţie. 

— Atunci treci la subiect. 

De fapt, mi-am dat seama că ştiam ce voia. Şi mai interesant, 
în pauzele discuţiei am auzit o pasăre ciripind, ceea ce m-a 
făcut să cred că Asad Khalil nu se afla într-o casă, doar dacă nu 
avea un canar. Adică, nu mă pricep prea mult la ciripitul 
păsărilor, dar ştiu când cântă o pasăre, iar acesta semăna cu cel 
al unei păsări de noapte pe care o auzisem în Bel Air. Eram 
destul de sigur că tipul se află încă în zonă, cu ajutorul păsărilor 
sau fără ele. 

Oricum, Asad Khalil a ajuns la scopul real al apelului lui 
telefonic şi m-a întrebat: 

— Ce mi-ai spus ultima oară când am vorbit? 


— Cred că te-am numit sodomit de cămile. Dar vreau să-mi 
retrag spusele, deoarece au o tentă rasială, iar ca angajat al FBI- 
ului şi ca american ce sunt, eu... 

— Ceva în legătură cu mama şi tatăl meu. 

— Oh, da. Păi, FBl-ul - de fapt, CIA şi prietenii lor de peste 
Ocean - au informaţii sigure că mama ta era... cum să-ţi spun? 
Că era un gen de prietenă foarte bună a domnului Gaddafi. Mă 
înţelegi? Hei, suntem bărbaţi, nu-i aşa? Înţelegem astfel de 
lucruri. Okay, este vorba de mama ta şi, poate, este greu să auzi 
asta, dar avea şi ea anumite dorinţe şi nevoi. Corect? Şi ştii că... 
s-a simţit oarecum părăsită pentru că tatăl tău era plecat 
mereu... hei, mai eşti pe fir? 

— Continuă. 

— Bine. M-am uitat la Kate care a ridicat degetul mare în 
semn de victorie. Deci, am continuat eu, ascultă, Asad. Eu nu 
judec pe nimeni. Poate mama ta şi Mu'ammar nu s-au combinat 
decât după ce tatăl tău - oh, asta este altă problemă - tatăl tău. 
Eşti cu adevărat sigur că vrei să auzi toate astea? 

— Spune mai departe. 

— Okay. Păi, este vorba din nou de CIA - sunt un grup de 
băieţi foarte deştepţi şi cunosc lucruri pe care nici nu le poţi 
bănui. Am un prieten adevărat în CIA, Ted, iar el mi-a spus că 
tatăl tău - Karim era numele lui, nu-i aşa? Oricum, ştii ce s-a 
întâmplat la Paris. Dar cred că nu ştii că nu israelienii l-au 
terminat - ucis. De fapt, Asad, a fost... ei bine, de ce să răscolim 
trecutul? Ticăloşii se mai întâmplă. Înţelegi? Şi ştiu cum eşti 
când ai pică pe cineva, aşa că de ce să o iei de la capăt. S-o 
lăsăm baltă. 

S-a lăsat tăcerea un timp, apoi a zis: 

— Continuă. 

— Eşti sigur? Adică, ştii cum sunt oamenii. Ei spun: „Continuă. 
Spune-mi totul. Nu-ţi voi purta pică.” Apoi, după ce le dai veştile 
proaste, te urăsc. Nu vreau să mă urăşti. 

— Nu te urăsc. 

— Dar vrei să mă ucizi. 

— Da, dar nu te urăsc. Nu mi-ai făcut nimic. 

— Bineînţeles că ţi-am făcut ceva. Ţi-am încurcat planurile de 
a-l ucide pe Wiggins. Nu poţi să-mi acorzi puţin credit? Şi tu, 
Brutus? 

— Poftim? 


— E din latină. Aşa că nu mă supăr dacă mă urăşti, dar de ce 
să mă amestec în aşa ceva? Adică, eu cu ce mă aleg dacă îţi 
spun despre tatăl tău? 

El a reflectat o clipă, apoi a explicat: 

— Dacă îmi spui ce ştii, atunci ai cuvântul meu că nu o să vă 
fac niciun rău, nici ţie, nici domnişoarei Mayfield. 

— Nici lui Wiggins. 

— Asta nu pot promite. El este un cadavru viu. 

— Bine, în regulă. Mai bine mai puţin decât nimic. Deci, unde 
rămăsesem...? Oh, la întâmplarea din Paris. Mda, nu vreau să 
fac speculaţii sau să semăn sămânţa îndoielii şi neîncrederii, dar 
trebuie să-ţi pui aceeaşi întrebare pe care şi-au pus-o toţi 
poliţiştii când au anchetat această crimă. Intrebarea este: Cui; 
bono? Este în latină. Nu în italiană. Vorbeşti italiana nu-i aşa? 
Deci, cui bono? Cui îi foloseşte. Cine ar fi avut de câştigat de pe 
urma morţii tatălui tău? 

— Evident, israelienii. 

— Fii serios, Asad. Eşti mult mai deştept. Câţi căpitani din 
armata libiană au fost ucişi de israelieni pe străzile Parisului? Au 
nevoie de un motiv ca să ucidă pe cineva. Ce le-a făcut tatăl 
tău? Spune-mi dacă ştii ceva. 

L-am auzit cum îşi drege glasul, apoi a replicat: 

— Era un antisionist. 

— Cine din Libia nu este? Haide, amice. lată tristul adevăr. 
Prietenii mei din CIA sunt siguri că nu israelienii ţi-au ucis tatăl. 
De fapt, crima, după spusele dezertorilor libieni, a fost 
comandată de domnul Mu'ammar Gaddafi în persoană. Imi pare 
rău. 

El nu a scos niciun cuvânt. 

— lată cum se pune problema, am continuat eu. Tatăl tău şi 
Mu'ammar aveau păreri politice diferite? Cineva din Tripoli îl ura 
pe tatăl tău? Sau la mijloc era mama ta? Cine ştie? Spune-mi tu. 

Tăcere. 

— Mai eşti pe fir? Asad? 

— Eşti un mincinos împuţit, mi-a zis Asad Khalil, şi voi simţi o 
mare plăcere să-ţi tai limba înainte de a-ţi lua gâtul. 

— Vezi? Ştiam că ai să te superi. Incearcă să faci o favoare 
Şi... Alo? Asad? Alo? 

Am închis telefonul şi l-am pus pe scaun, între mine şi Kate. 
Am inspirat adânc. 


O vreme am călătorit în linişte, apoi i-am relatat pe scurt lui 
Kate sfârşitul conversaţiei, ba chiar i-am spus şi că ela zis că o 
va ucide. 

— Nu cred că îi place de noi, am tras eu concluzia. 

— De noi? Pe tine nu te place. Vrea să-ţi taie limba şi să-ţi ia 
capul. 

— Hei, am prieteni care ar dori să-mi facă asta. 

Am izbucnit amândoi în râs, încercând să înseninăm 
atmosfera. 

— Oricum, a zis ea, cred că l-ai manevrat bine. Adică, de ce să 
fii serios şi profesionist? 

— Regula este următoarea: când suspectul are ceva de care 
ai tu nevoie, tratează-l cu respect şi acordă-i importanţă. Când 
acesta te sună pentru că el vrea ceva, atunci freacă-l cât poţi de 
mult. 

— Nu-mi amintesc ca sfatul ăsta să figureze în manualul de 
interogatorii. 

— Eu rescriu acest manual. 

— Am observat. S-a gândit un moment, apoi a zis: Dacă se 
întoarce vreodată în Libia, va dori să capete nişte răspunsuri. 

— Dacă va pune astfel de întrebări în Libia, va muri. Sau va 
continua să nege evidenţa, sau va proceda în Libia ca aici, am 
adăugat. Este un individ periculos, motivat, o maşină care ucide, 
un tip care şi-a dedicat viaţa răzbunării. 

— lar tu i-ai mai dat câteva motive în direcţia asta. 

— Sper. 

Ne-am continuat drumul şi am observat că nu mai era nimeni 
pe şosea. Doar un idiot ar ieşi într-o noapte ca asta, la o 
asemenea oră. 

— Încă mai crezi că Asad Khalil se află în California? a întrebat 
Kate. 

— Ştiu asta. Este pe undeva în munţi, lângă sau în ranchul lui 
Reagan. 

Ea a privit pe geam către dealurile negre înconjurate de 
ceaţă. 

— Sper să nu fie, a zis ea. 

— Eu sper că este. 


54 


L-a punctul în care autostrada părăsea dealurile şi devenea 
şosea de coastă, Route 101 ne-a dus în Ventura. Ceaţa era 
destul de groasă şi de-abia se vedea la şase metri în faţa 
noastră. 

În partea stângă am văzut luminile de la Ventura Inn şi i-am 
zis lui Kate: 

— Acolo ne-am logodit. 

— Vom reveni în luna de miere. 

— Mă gândeam la Atlantic City. 

— Mai gândeşte-te. După câteva secunde, în care ea s-a 
gândit, mi-a zis: Oriunde eşti fericit. 

— Sunt fericit dacă tu eşti fericită. 

Ne deplasam cu doar şaizeci şi cinci de kilometri pe oră, dar şi 
aşa părea că mergem prea repede în condiţiile date. Am văzut 
un indicator pe care scria SANTA BARBARA - 30 mile. 

Kate a deschis radioul şi am prins o reluare a ştirilor transmise 
mai devreme. Comentatorul a adus la zi datele în legătură cu 
principala ştire a momentului şi a zis: „FBl-ul confirmă acum că 
teroristul răspunzător de moartea tuturor celor prezenţi la 
zborul Unu-Şapte-Cinci de pe aeroportul Kennedy din New York, 
ca şi de a celor patru persoane de pe aeroport, se află încă în 
libertate şi este posibil să fi ucis cel puţin încă opt persoane în 
timp ce fuge din calea federalilor şi a forţelor locale de aplicare 
a legii”. 

Tipul a continuat să vorbească, citind fraze incredibil de lungi 
şi de întortocheate. In cele din urmă a încheiat cu: „Un purtător 
de cuvânt al FBl-ului confirmă că poate fi o legătură între câteva 
persoane alese ca ţintă de către Asad Khalil. Mâine după-amiază 
este programată o conferinţă de presă la Washington, în care 
vor fi date ultimele informaţii despre această poveste tragică, 
iar noi vom fi la faţa locului ca să înregistrăm ce se întâmplă.” 

Am mutat pe alt post mai plăcut. 

— N-am auzit eu, a spus Kate, sau tipul nu l-a menţionat pe 
Wiggins? 

— Nu, nu a făcut-o. Cred că guvernul păstrează vestea asta 
pentru mâine. 

— De fapt, este astăzi. lar noi nu vom reuşi să prindem 
avionul de dimineaţă de pe aeroportul din L.A. 


M-am uitat la ceasul de la bord şi am văzut că era ora 2:50 
a.m. Am căscat. 

Kate a luat telefonul celular şi a format un număr. 

— Sun biroul din Ventura, mi-a zis ea. 

Kate a obţinut legătura cu Cindy Lopez şi a întrebat: 

— Ai vreo veste de la ranch? A ascultat, apoi a zis: Bine. Ceea 
ce nu era bine era că se părea că Douglas sunase deja, 
deoarece Kate a ascultat mai departe, după care a replicat: Nu- 
mi pasă ce a zis Doug. Cerem doar ca agenţii de la biroul din 
Ventura care se află în Santa Barbara să ne întâmpine acolo, 
apoi sună la ranch să le spui celor de la Serviciul Secret că noi 
ne îndreptăm spre ei ca să ne întâlnim cu echipa lor. Ea a 
ascultat din nou şi a adăugat: De fapt, John tocmai a vorbit cu 
Asad Khalil - da, asta am spus. Ei au stabilit o anume legătură 
care ar putea fi inestimabilă în cazul în care evenimentele se 
precipită. Adevărat. Rămân la aparat. Ea a acoperit microfonul 
cu mâna şi mi-a spus: Cindy sună echipa Serviciului Secret de la 
ranch. 

— Isteaţă mişcare, Mayfield. 

— Mulţumesc. 

— Să nu-i laşi să se lanseze într-o conferinţă prin telefon, i-am 
sugerat eu. Nu vom accepta niciun telefon de la Serviciile 
Secrete. Doar o întâlnire în Santa Barbara cu FBI şi / sau cu 
Serviciul Secret, urmată de o invitaţie la ranch. 

— Ai de gând să obţii o felie din afacerea asta chiar dacă te-ar 
ucide, nu-i aşa? 

— Merit o felie din cazul ăsta. Khalil nu numai că a ucis mulţi 
oameni care şi-au servit ţara, dar ne-a şi ameninţat viaţa, a ta şi 
a mea. Nu viaţa lui Jack sau a lui Sturgis. Viaţa ta şi a mea. ŞI 
să-ţi amintesc ceva, nu a fost ideea mea ca să-mi apară numele 
şi fotografia în ziar. Cineva îmi este dator şi a venit momentul să 
plătească. 

Ea a încuviinţat din cap, dar nu a răspuns. Cindy Lopez a 
revenit la telefon. Kate a ascultat, apoi a răspuns: 

— Nici vorbă. Nu putem discuta aşa ceva la un telefon celular 
neasigurat. Spune-mi doar unde îi putem întâlni în Santa 
Barbara. Okay, mulţumesc. Da, aşa vom face. 

Kate a închis telefonul şi mi-a spus: 

— Cindy te salută şi întreabă când te întorci la New York. 

Toată lumea se ţine de glume. 


— Ce altceva a mai zis? 

— Păi, că echipa FBI se află într-un motel numit Sea Scape, în 
partea de nord a oraşului Santa Barbara, nu departe de şoseaua 
din munţi care duce la ranch. Acolo sunt trei dintre agenţii de la 
biroul din Ventura - Kim, Scott şi Edie. Cu ei se află şi un tip de 
la Serviciul Secret care acţionează ca om de legătură. Noi 
trebuie să mergem la motel şi să le relatăm conversaţia ta 
telefonică cu Khalil şi nu avem voie să mergem la ranch, dar 
putem să aşteptăm la motel până dimineaţă, în eventualitatea 
că intervine ceva, şi trebuie să vorbeşti din nou cu Khalil. În 
cazul în care te sună sau dacă este capturat, vei vorbi cu el în 
persoană, în cătuşe. Khalil în cătuşe, nu tu. 

— Am priceput. Înţeleg că noi vom merge la ranch. 

— Stabileşte asta cu tipul din Serviciul Secret de la motel. 

Am continuat drumul spre nord, nu prea repede, dar după o 
vreme au apărut semnele civilizaţiei, apoi un indicator care ne 
ura BUN VENIT ÎN SANTA BARBARA. 

Şoseaua de coastă trecea prin partea de sud a oraşului, apoi 
o cotea spre nord, îndepărtându-se de coastă. Noi am continuat 
drumul pe Route 101 încă vreo treizeci de kilometri, apoi 
şoseaua a cotit din nou spre coastă. 

— Am ratat motelul acela? am întrebat eu. 

— Nu cred. Dă un telefon acolo. 

— Cred că ar trebui să economisim timpul şi să mergem direct 
la ranch, am zis eu după un moment de gândire. 

— Nu cred că ai înţeles instrucţiunile, John. 

— Cum putem afla dacă şoseaua asta duce la ranch? 

— Nu ştiu. 

Am înaintat încet prin ceaţă şi am simţit, nu am văzut, 
oceanul în partea noastră stângă. În partea dreaptă am văzut că 
pământul se înalţă, dar nu am observat munţii de care Kate 
zicea că în unele locuri ajung până la ocean. Oricum, puţine 
drumuri dădeau în Route 101. De fapt, nu văzusem niciunul de 
câtva timp. 

În cele din urmă, la stânga noastră a apărut o fâşie plată de 
teren, situată între şosea şi ocean, iar prin ceaţă am zărit un 
indicator care spunea MOTELUL SEA SCAPE. 

Kate a tras maşina în parcare şi mi-a spus: 

— Camerele o sută şaisprezece şi o sută şaptesprezece. 

— Condu mai întâi la recepţia motelului. 


— De ce? 

— Voi lua pentru noi încă două camere, apoi vreau să comand 
nişte gustări şi cafea. 

Kate a oprit în faţa motelului, sub un portic, iar eu am 
coborât. 

Funcţionarul de la recepţie m-a văzut prin uşa de sticlă şi mi-a 
dat drumul înăuntru. Presupun că păream respectabil în costum, 
chiar şi aşa şifonat cum era. 

M-am dus la recepţie şi i-am arătat insigna. 

— Cred că aici sunt cazaţi colegii noştri, am zis eu. Camerele 
o sută şaisprezece şi o sută şaptesprezece. 

— Da, domnule. Vreţi să le dau un telefon? 

— Nu, vreau doar să le las un mesaj. 

Funcţionarul mi-a dat un blocnotes şi un creion, iar eu am 
scris. „Kim, Scott, Edie - îmi pare rău că nu am putut opri - Ne 
vedem dimineaţă - J.C.” 

— Poţi să-i suni la ora opt, am zis eu, dându-i biletul 
funcţionarului. Okay? l-am dat apoi zece dolari şi l-am întrebat 
într-o doară cum pot găsi drumul care duce la ranchul lui 
Reagan? 

— Oh, nu este prea greu. Mergi spre nord aproape încă un 
kilometru şi vei vedea în partea stângă Refugio State Park, iar în 
partea dreaptă începe drumul de munte. Refugio Road. Dar nu 
va fi niciun indicator. Oricum, eu nu aş încerca asta noaptea, a 
adăugat el. 

— De ce nu? 

— Nu se poate vedea nimic. Aproape de vârf, drumul face o 
mulţime de cotituri şi este uşor să o iei la dreapta când ar trebui 
să faci la stânga, şi sfârşeşti într-o vâlcea. Sau mai rău. 

— Nicio problemă. Este o maşină guvernamentală. 

Tipul a râs, apoi m-a privit şi a zis: 

— Aşadar, bătrânul este acolo? 

— Doar pentru câteva zile. Voi avea probleme să găsesc 
ranch-ul? 

— Nu. Se află cam la capătul drumului. La o bifurcaţie în Y o 
iei în partea stângă. În partea dreaptă se află altă fermă. În 
partea stângă vei da de nişte porţi de fier. Drumul este dificil 
chiar şi ziua, m-a atenţionat el. Majoritatea persoanelor folosesc 
maşini cu tracţiune pe patru roţi. S-a uitat la mine să vadă dacă 
l-am înţeles, dorind, sunt sigur, să fie cât mai util şi să poată 


spune mai târziu poliţiei locale: „Eu l-am avertizat”. Peste trei 
ore se va lumina, a mai zis el, iar ceața se va mai ridica după o 
oră şi ceva de la răsăritul soarelui. 

— Mulţumesc, dar am trei kilograme de bomboane umplute 
cu jeleu pe care trebuie să le livrez înainte de micul dejun. Pe 
curând. 

Am ieşit din camera de recepţie, şi m-am întors la maşină. Am 
deschis portiera lui Kate şi am zis: 

— Dezmorţeşte-te puţin. Lasă motorul să meargă. 

Ea a coborât din maşină şi s-a întins. 

— Ce bine este! Ai luat camere pentru noi? 

— Motelul este plin. M-am strecurat pe locul şoferului, am 
închis uşa, am coborât geamul şi am zis: Mă duc la ranch. Vii 
sau rămâi aici? 

Ea a încercat să zică ceva, apoi a scos un oftat de exasperare, 
a ocolit maşina şi s-a urcat pe locul pasagerului. 

— Ştii să conduci? 

— Bineînţeles. Am revenit pe şosea şi am luat-o spre nord. 
După aproape un kilometru, am zis eu, la stânga se află Refugio 
State Park, iar la dreapta Refugio Road. Fii atentă. 

Ea nu mi-a răspuns. Cred că era supărată. 

Am văzut indicatorul pentru parc, apoi, în ultima secundă, am 
zărit un drum lateral şi am virat spre dreapta. După câteva 
minute urcam dealul pe un drum îngust. După alte minute ceața 
a devenit şi mai groasă, încât nu am fi putut zări nici măcar 
ornamentul de pe capotă dacă am fi avut vreunul. 

Nu prea ne-am vorbit, ci am continuat să ne tărâm pe drumul 
care cel puţin era drept în zona aceea în timp ce urca un fel de 
râpă cu vegetaţie de ambele părți. 

— Cei de la FBI şi Serviciul Secret tocmai au de gând să ne 
întoarcă spatele, a zis Kate în cele din urmă. 

— Probabil. Dar trebuie să fac asta. 

— Ştiu. 

— Pentru Şeful. 

— Eşti un prostănac, a zis ea şi a râs. Semeni cu Don Quijote 
care se luptă cu morile de vânt. Sper că nu faci asta ca să mă 
impresionezi. 

— Nici măcar nu vreau să fii lângă mine. 

— Ba vrei. 

In timp ce urcam, drumul devenea mai abrupt, mai îngust, iar 


suprafaţa mai accidentată. 

— Cum au ajuns aici Ron şi Nancy? Cu elicopterul? 

— Cu siguranţă. Drumul este periculos. 

— Drumul n-are nimic. Râpele aflate pe laturile lui sunt 
periculoase. 

Eram destul de obosit şi abia reuşeam să rămân treaz, în 
ciuda faptului că începuse să mă îngrijoreze drumul. 

— Am un Jeep Grand Cherokee, i-am zis lui Kate. Îmi pare rău 
că nu îl avem acum. 

— N-ar conta nici dacă ai avea un tanc. Vezi râpele de pe 
ambele părţi ale drumului? 

— Nu. Ceaţa este prea groasă. Crezi că ar trebui să ne 
întoarcem? 

— Nu poți întoarce. De-abia e loc pentru o maşină. 

— Drept este. Sunt sigur că spre vârf se va lărgi. 

— Eu sunt sigură că nu este aşa. Stinge farurile. Sunt 
suficiente luminile de poziţie. 

Am aprins luminile de poziţie care nu reflectau ceața atât de 
mult. 

Am continuat urcuşul. Ceaţa mă dezorienta, dar cel puţin 
drumul se menținea în linie dreaptă. 

— John! Stop! a strigat Kate. 

Am apăsat pedala de frână şi maşina s-a oprit cu o smucitură. 

— Ce este? 

Kate a inspirat adânc şi a spus: 

— Eşti aproape să ieşi de pe drum. 

— Serios? Nu văd nimic. 

Ea a deschis uşa, a ieşit din maşină şi a luat-o înainte să 
găsească drumul, presupun. Nu o vedeam decât foarte vag, 
arătând ca o fantomă în ceața luminată de lanternele de poziţie. 
Kate a intrat în ceaţă şi a dispărut, apoi a revenit şi a urcat în 
maşină. 

— Drumul face la stânga, după care urmează o curbă în ac de 
păr spre dreapta, a zis ea. 

— Mulţumesc. Am continuat să înaintez şi am văzut cu coada 
ochiului locul în care marginea din partea dreaptă a drumului 
continua cu o prăpastie. Vederea ta de noapte este foarte bună, 
i-am zis lui Kate. 

Pe măsură ce urcam muntele, ceața devenea mai subţire, 
ceea ce era bine, deoarece drumul devenea tot mai rău. Am 


aprins din nou farurile. Serpentinele erau în ac de păr, dar 
puteam vedea la trei metri în faţă acum şi, dacă păstram viteza 
mică, aveam timp să reacţionez. Zig, zag, zig, zag. Era de-a 
dreptul scârbos. Un băiat de oraş nu ar fi trebuit să se afle aici. 

— Pe aici sunt animale sălbatice? am întrebat-o pe Kate. 

— În afară de tine? 

— Mda, în afară de mine. 

— Poate urşi. Nu ştiu. Niciodată nu am ajuns atât de departe 
în nord. Cred că aici, sus, sunt pume. 

— Oho. Locul ăsta chiar că este periculos. De ce să vrea şeful 
Lumii Libere să se afle aici? De fapt, este mai bine decât la 
Washington, mi-am răspuns eu singur. 

— Te rog să te concentrezi asupra drumului. 

— Care drum? 

— Există unul. Rămâi pe el. 

— Mă străduiesc. 

După alte cincisprezece minute, Kate a zis: 

— Ştii, nu cred că ei ne vor trimite înapoi. Nu pot să o facă. Nu 
vom reuşi niciodată să ajungem acolo. 

— Exact. 

Telefonul ei celular a sunat şi ea a răspuns. 

— Mayfield. A ascultat, apoi a zis: Nu-l pot da la telefon, Tom. 
Are mâinile pe volan, iar nasul îi este lipit de parbriz. A ascultat 
din nou şi a spus: Aşa este. Ne ducem la ranch. Okay. Da, vom fi 
atenţi. Ne vedem dimineaţă. Mulţumesc. 

Kate a închis telefonul şi a zis: 

— Tom spune că eşti nebun. 

— Noi am stabilit deja asta. Altceva? 

— Păi, discuţia ta cu domnul Khalil ne-a deschis calea. Tom 
zice că cei din Serviciul Secret ne vor lăsa să intrăm în ranch. Ei 
au crezut că vom pleca dimineaţa în zori, dar Tom îi va suna să 
le spună că suntem în drum spre ei. 

— Vezi? Dacă îi pui în faţa faptului împlinit, vor găsi o cale de 
a-ţi da acordul pentru ceva ce ai şi făcut. Dai dacă le ceri 
acordul, atunci vor găsi un motiv să te refuze. 

— Asta se află în noul tău manual? 

— Va fi. 

După alte zece minute, Kate m-a întrebat: 

— Dacă ni se va cere să ne întoarcem, ce vei face? Care este 
planul B? 


— Planul B va fi să lăsăm maşina şi să găsim ranchul pe jos. 

— Mi-am imaginat. Apoi vom fi împuşcaţi. 

— Nu poţi vedea pe nimeni. Nici măcar cu o puşcă cu lunetă 
pe ceața asta. Mă pricep să mă orientez pe teren. Trebuie doar 
să ajungi în vârf. Muşchii cresc pe scoarţa copacilor care este 
spre nord. Apa se scurge la vale. Imediat vom ajunge la ranch. 
Dincolo de gard şi într-un hambar sau ce o mai fi. Nu este nicio 
problemă. 

— Care este ideea? Ce vrei să demonstrezi? 

— Simt nevoia să fiu acolo. Aici este locul acţiunii şi aici 
trebuie să fiu. Nu este atât de complicat. 

— Aşa-i. Ca pe aeroportul Kennedy. 

— Exact. 

— Într-o zi te vei afla în locul nepotrivit la momentul 
nepotrivit. 

— Poate. Dar nu astăzi. 

Ea nu mi-a răspuns şi s-a uitat pe geam la stâncile care se 
ridicau deasupra noastră. 

— Înţeleg ce a vrut să spună Lisa că drumul este o capcană 
naturală. 

— Nimeni nu poate avea vreo şansă pe drumul ăsta. 

— Hei, cu sau fără capcane, nimeni nu poate avea vreo şansă. 

Ea şi-a frecat faţa cu mâinile, a căscat şi a zis: 

— Aşa va fi viaţa alături de tine? 

— Nu. Vor fi şi momente dure. 

Ea a râs, a tipat sau ceva de felul ăsta. M-am gândit că, 
poate, ar trebui să-i cer pistolul. 

Drumul a devenit drept, iar panta s-a redus. Simţeam că ne 
aflam la capătul călătoriei. 

După câteva minute am observat că în faţa mea terenul era 
plat, iar vegetaţia mai abundentă. Apoi am văzut că drumul face 
la dreapta, dar mi-am amintit că funcţionarul de la motel a zis 
să o iau la stânga. Înainte să ajung la bifurcaţie, un tip a ieşit din 
ceaţă şi a ridicat mâinile. Am oprit şi am pus mâna pe pistolul 
Glock, la fel ca şi Kate. 

Tipul a venit spre noi şi am văzut că purta o canadiană închisă 
la culoare şi o insignă în piept, iar pe cap avea o şapcă de base- 
ball pe care scria SERVICIUL SECRET. Am coborât geamul din 
partea mea, iar agentul a venit lângă mine şi a spus: 

— Vă rog să ieşiţi din maşină şi să ţineţi mâinile la vedere. 


Aceasta era de obicei replica mea şi ştiam procedura. 

Amândoi am coborât din maşină, iar tipul ne-a spus: 

— Cred că ştiu cine sunteţi, dar vreau să vă văd legitimările. 
Fără grabă, vă rog. Suntem supravegheați, a zis el. 

l-am arătat actele mele, pe care le-a examinat cu lanterna, 
apoi le-a verificat pe ale lui Kate, după care a luminat numărul 
de înmatriculare al maşinii. 

Mulţumit că amândoi corespundeam descrierii celor doi, 
bărbat şi femeie, într-un Ford albastru, ale căror nume erau 
identice cu a ale celor doi agenţi federali plecaţi spre acest 
ranch pe cel mai afurisit drum de pe partea asta a Himalayei, a 
ZIS: 

— Bună seara. Sunt Fred Potter de la Serviciul Secret. 

Înainte să mă pot gândi la un răspuns sarcastic, Kate a 
replicat imediat: 

— Bună seara. Presupun că ne aşteptaţi. 

— Ei bine, a zis Fred, mă aşteptam ca până acum să fiți pe 
fundul vreunei râpe, cu roţile de la maşină învârtindu-se. Dar aţi 
reuşit. 

Din nou, 
spus: 

— Nu a fost chiar atât de rău. Dar nu aş dori să coborâm acest 
drum în noaptea asta. 

— Nu, nu o veţi face. Şi nici nu va fi nevoie. Am ordin să vă 
însoțesc la ranch. 

— Vrei să spui că drumul ăsta mai continuă? am spus eu. 

— Nu prea mult. Vreţi să conduc eu? 

— Nu, am replicat. Este singura maşină a FBl-ului... 

— Voi sta în faţă. 

Ne-am suit toţi trei în maşină, Kate pe bancheta din spate, iar 
Fred pe locul pasagerului: 

— Ţine stânga, a zis Fred. 

— Ce să ţin? 

— Vreau să spun... fă la stânga. Acolo. 

Am luat-o la stânga şi am văzut, lângă drum, alţi doi tipi cu 
puşti. Chiar că eram supravegheați. 

— Menţine viteza la aproape treizeci de kilometri la oră, a 
spus Fred. Drumul este drept şi trebuie să mai facem câteva 
sute de metri pe Pennsylvania Avenue înainte de a ajunge la 
poartă. 


A 


n încercarea de a mă face să-mi ţin gura, Kate a 


— Pennsylvania Avenue? M-am rătăcit de tot. 

Fred nu a râs. 

— Această parte din Refugio Road este numită Pennsylvania 
Avenue, a explicat el. A fost rebotezată în anul 1981. 

— Bine gândit. Deci, ce mai fac Ron şi Nancy? 

— Nu discutăm despre aşa ceva, m-a informat Fred. 

Mi-am dat seama că Fred nu avea simţul umorului. 

După un minut sau mai mult ne-am apropiat de doi stâlpi de 
piatră între care se afla o poartă de fier, închisă, înaltă doar 
până la nivelul pieptului. De ambele laturi ale stâlpilor se 
întindea un gard scund de fier. Doi bărbaţi îmbrăcaţi ca şi Fred, 
cu puşti în mână, stăteau în spatele stâlpilor. 

— Opreşte aici, a zis Fred. 

Eu am oprit, iar Fred a coborât şi a închis portiera. S-a dus 
până la stâlpi, a vorbit cu agenţii de acolo, iar unul a deschis 
poarta. Fred mi-a făcut semn să mă apropii şi am ajuns până la 
stâlp, dar m-am oprit deoarece toţi trei agenţii îmi stăteau în 
cale. 

Unul din ei a deschis portiera şi s-a urcat pe locul pasagerului. 

— Dă-i drumul, a spus el. 

Am intrat pe Pennsylvannia Avenue. Tipul nu a scos o vorbă, 
dar asta nu m-a deranjat. M-am gândit că cei din FBI erau foarte 
uniţi, dar tipii ăştia făceau ca FBl-ul să pară un teatru de 
comedie. 

Pe de altă parte, slujba asta trebuia să fie cea mai rea şi mai 
stresantă de pe glob. Nu mi-aş fi dorit-o. 

Pe ambele laturi ale drumului se aflau copaci, iar ceața se 
aşternea pe jos ca zăpada. 

— Încetineşte, a zis pasagerul meu. Vom face la stânga. 

Am încetinit şi am văzut o deschizătură în gard, apoi doi stâlpi 
înalţi de lemn cu o pancartă tot de lemn între ei pe care scria 
RANCHO DEL CIELO. 

— Coteşte aici, a spus el. 

Am virat şi am trecut prin deschizătură. În faţa mea era un 
câmp imens învăluit în ceaţă, un fel de pajişte alpină înconjurată 
de pante abrupte, astfel încât pajiştea părea fundul unui 
lighean. Ceaţa se aşternea în straturi chiar deasupra solului şi 
puteam vedea sub ea şi deasupra ei. Ciudat. Era oare o scenă 
din Dosarele X? 

În faţă se vedea o casă albă de cărămidă, la care era aprinsă 


o singură lumină. Eram mai mult decât sigur că aceasta era 
casa lui Reagan şi eram nerăbdător să-i întâlnesc, ştiind, 
bineînţeles, că ei erau treji şi aşteptau să mă felicite pentru 
eforturile mele de a-i proteja. Totuşi, la o intersecţie pasagerul 
meu mi-a zis să fac la stânga. 

— Incetineşte, mi-a spus el. 

În timp ce mergeam cu viteză redusă, am văzut şi alte 
construcţii risipite printre pilcurile de copaci care creşteau pe 
teren. 

După un minut, tipul de lângă mine a zis: 

— Opreşte. 

Am oprit. 

— Te rog să opreşti motorul şi să veniţi cu mine, a adăugat. 

Am oprit motorul şi am stins farurile, apoi am coborât toţi trei 
din maşină. Kate şi cu mine l-am urmat pe tip pe o cărare 
printre copaci. 

Aici, sus, era foarte frig, ca să nu mai vorbesc de umezeală. 
Cele trei răni de glonţ mă dureau şi de-abia mai puteam gândi 
corect. Eram obosit, flămând, însetat, îmi era frig şi trebuia să 
fac pipi. În afară de toate astea, mă simţeam grozav. 

Ultima dată când mă uitasem la ceasul de la bordul maşinii 
era ora cinci şi un sfert, adică ora opt şi un sfert în New York şi 
Washington, unde ar fi trebuit să mă aflu. 

Ne-am apropiat de o clădire mare, demodată şi placată cu 
lemn pe care scria peste tot clădire guvernamentală. Nu literal, 
dar văzusem destule construcţii de felul acesta ca să ştiu ce 
înseamnă. 

Am păşit înăuntru, iar locul chiar arăta ca o ruină şi mirosea a 
mucegai. Ghidul meu din Dosarele X ne-a condus într-un fel de 
cameră de zi mare, cu mobilă veche, frigider, televizor şi tot ce 
mai trebuia. 

— Luaţi loc, a zis el şi a dispărut pe o uşă. 

Am rămas în picioare şi am căutat cu privirea toaleta 
bărbaţilor. 

— Ei bine, a zis Kate, am ajuns. 

— Am ajuns, am adăugat eu, dar unde? 

— Cred că este vechea clădire a Serviciului Secret. 

— Tipii ăştia sunt duri, am zis eu. 

— Sunt profesionişti. Să nu îi sâcâi. 

— Nici nu m-aş gândi să fac aşa ceva. Hei, îţi aminteşti 


episodul acela... 

— Cred că începi să fii puţin agitat. 

— Agitat? Adorm pe picioare, am făcut o călătorie cu maşina 
în iad și m-am săturat de tine... 

În cameră a intrat un individ. Era îmbrăcat în blugi, tricou gri 
cu mânecă lungă, canadiană albastră şi pantofi negri de sport. 
Avea aproape cincizeci şi cinci de ani, o faţă rumenă şi păr alb. 
Zâmbea. 

— Bine aţi venit la Rancho del Cielo, a zis el. Sunt Gene 
Barlet, şeful echipei de pază de aici. 

Ne-am strâns mâinile, iar el a continuat: 

— Deci, ce v-a adus aici pe o noapte ca asta? 

Tipul părea uman, aşa că am spus: 

— Îl vânăm pe Asad Khalil de sâmbătă şi credem că se află 
aici. 

El putea înţelege acel instinct de detectiv şi a încuviinţat din 
cap. 

— Păi, am fost informat despre acest individ şi de posibilitatea 
ca el să aibă o puşcă, aşa că aş putea fi de acord cu voi. Serviţi- 
vă cu cafea. 

l-am spus că am dori să folosim toaleta, ceea ce am şi făcut. 
În toaleta bărbaţilor, m-am spălat pe faţă cu apă rece, mi-am 
clătit gura, mi-am dat câteva palme şi mi-am îndreptat cravata. 

Întors în camera de zi, mi-am preparat o cafea, iar Kate mi s-a 
alăturat. Am observat că se rujase şi se pudrase ca să-şi 
acopere cearcănele de sub ochi. 

Ne-am aşezat pe scaune, în jurul mesei rotunde de bucătărie, 
iar Gene mi-a zis: 

— Am înţeles că ai stabilit o legătură cu acest individ Khalil. 

— Păi, nu suntem chiar amici, dar am purtat un dialog cu el. 
Ca să-mi merit cazarea de aici, i-am dat un raport interesant, iar 
el a ascultat cu atenţie. După ce am terminat, l-am întrebat pe 
Gene: Hei, unde sunt ceilalţi? 

— Se află în puncte strategice, a zis el după un moment. 

— Cu alte cuvinte, nu aveţi personal suficient. 

— Casa de aici este sigură, ca şi drumul. 

— Dar oricine poate intra pe domeniu pe jos, a replicat Kate. 

— Probabil. 

— Aveţi detectori de mişcare? Aparate de ascultare? a 
adăugat ea. 


El nu a răspuns, dar a aruncat o privire prin cameră. 

— Preşedintele obişnuia să vină aici duminica să privească 
meciul de fotbal al agenţilor care aveau zi liberă, ne-a informat 
el. 

N-am făcut niciun comentariu. 

Gene a devenit puţin nostalgic şi a spus: 

— O dată a marcat un gol. Este multă vreme de atunci. 

— Cunosc sentimentul. 

— Tu ai marcat vreunul? 

— De trei ori. Şi toate în aceeaşi zi, aşa că nu a fost rău deloc. 

Gene a zâmbit. 

Kate a insistat şi a întrebat din nou: 

— Aveţi dispozitive electronice? 

— Urmaţi-mă, a zis Gene şi s-a ridicat. 

Ne-am ridicat şi noi şi l-am însoţit într-o cameră situată în 
partea din spate a clădirii. Camera era spațioasă, ca şi clădirea, 
dar cei trei pereţi exteriori aveau ferestre imense care dădeau 
spre pantă, am observat eu, spre casa din ranch. Dincolo de 
casă se afla un eleşteu frumos, pe care nu îl văzusem la venire, 
precum şi un hambar şi un fel de casă de oaspeţi. 

— Acesta era creierul operaţiunilor, a zis Gene, unde 
monitorizăm toate aparatele de securitate, îl urmăream pe 
Rawhide? - preşedintele - când călărea şi de unde comunicam 
cu lumea întreagă. Tot aici se juca şi fotbalul nuclear. 

Am privit înjur, la camera abandonată, şi am văzut o mulţime 
de fire care atârnau, iar pe un perete era încă agăţată o hartă 
de teren, precum şi liste de coduri, indicative radio şi alte hârtii 
îngălbenite. Mi-am amintit de Centrul de Comandă pe care îl 
văzusem în Londra, locul de unde Churchill condusese războiul, 
încremenit în timp, puţin mucegăit şi echipat cu o armată de 
stafii ale căror voci le puteai auzi dacă ascultai cu atenţie. 

— Nu a mai rămas niciun echipament electronic aici, a spus 
Gene. De fapt, întregul ranch este acum proprietatea unui grup 
numit Young America's Foundation. L-au cumpărat de la familia 
Reagan şi îl transformă într-un fel de muzeu şi centru de 
conferinţe. 

Nici eu, nici Kate nu am răspuns. 

Gene Barlet a continuat: 

— Chiar şi când aceasta era Casa Albă din Vest, securitatea 


26 Bici (n. tr.). 


era un coşmar. Dar bătrânul îndrăgea locul acesta, iar când 
dorea să vină aici, veneam şi noi cu el şi ne adaptam situaţiei. 

— Pe atunci aveaţi cam o sută de oameni, am zis eu. 

— Întocmai. Plus toată aparatura electronică şi elicopterele. Şi 
tot ce era la modă. Dar să-ţi spun ceva, afurisiţii de senzori de 
mişcare şi ascultare detectau orice iepure şi veveriţă care intra 
pe proprietate. A râs, apoi a continuat: In fiecare noapte aveam 
alarme false. Dar trebuia să verificăm. Din nou a devenit 
nostalgic şi a zis: Îmi amintesc o noapte - o noapte ceţoasă ca 
asta, iar dimineaţă, când a răsărit soarele şi a împrăştiat ceața, 
am văzut un cort mic ridicat pe pajişte la aproape o sută de 
metri de casă. Ne-am dus să vedem despre ce este vorba şi 
am văzut un tânăr adormit. Era un excursionist. L-am trezit şi |- 
am informat că se afla pe o proprietate privată, şi l-am îndrumat 
spre un traseu turistic. Nu i-am spus niciodată unde îşi instalase 
cortul. 

Gene a zâmbit. 

Am zâmbit şi eu, dar povestea avea un substrat serios. 

— Deci, a zis Gene, putem noi garanta o securitate de sută la 
sută? Cu siguranţă nu. Nici atunci, nici acum. Dar acum putem 
cel puţin să limităm deplasările lui Rawhide şi Rainbow? - adică 
doamna Reagan. 

Rainbow? 

— Cu alte cuvinte, a zis Kate, ei rămân în casă până când îi 
scoţi afară. 

— Corect. Brimstone - aşa se numeşte casa de la ranch - are 
pereţi groşi de cărămidă, draperiile şi storurile sunt trase, iar doi 
agenţi sunt în casă şi trei afară. Mâine vom căuta o modalitate 
de a muta de aici familia Reagan. Probabil vom avea nevoie de 
Diligenţă. 

— Asta este limuzina blindată. Plus Tracker şi Tracer. Adică 
cele două vehicule: cel care deschide drumul şi cel care îl 
urmează. Nu-l putem folosi pe Holly - acesta este elicopterul. El 
a arătat cu mâna spre piscurile care se ridicau în jur. Un bun 
trăgător de elită, dotat cu o puşcă cu lunetă, poate dobori un 
elicopter fără nicio problemă. 

— Se pare că aveţi nevoie de ajutorul Sfintei Maria, am zis eu. 

El a râs şi a replicat: 

— Doar de o noapte de rugăciuni. La răsăritul soarelui vom 


27 Curcubeu (n. tn). 


primi întăriri, inclusiv elicoptere cu echipe de ţintaşi dotate cu 
senzori de detectare a căldurii corpului şi alte dispozitive de 
detectare. Dacă acest Khalil se află în zonă, avem şanse să-l 
prindem. 

— Sper, a spus Kate. A ucis destui oameni. 

— Dar misiunea noastră de bază este protecţia domnului şi 
doamnei Reagan şi mutarea lor într-o locuinţă sigură. 

— Înţeleg, am răspuns eu. Majoritatea locuinţelor vor fi sigure 
dacă îl ucideţi sau îl capturați pe Asad Khalil. 

— Să luăm lucrurile pe rând. Vom rămâne pe poziţii până la 
răsăritul soarelui şi până se risipeşte ceața. Tu vrei să încurci 
lucrurile? 

— Nu, vreau să-mi pun o pereche de blugi şi o pălărie de 
cowboy şi să călăresc, ca să văd dacă sunt o ţintă pentru 
ticălosul ăsta. 

— Vorbeşti serios? 

— De fapt, nu. Dar mă gândesc să dau o raită pe afară. Adică, 
nu trebuie să verifici posturile de pază? 

— Pot să o fac prin radio. 

— Nimic nu se compară cu prezenţa fizică. Trupele apreciază 
să-şi vadă şeful. 

— Sigur. De ce nu? Vrei să participi şi tu? 

— Credeam că n-o să-mi propui asta niciodată, am zis. 

— Vin şi eu cu voi, a spus, bineînţeles, Kate. 

Nu aveam de gând să par protector, aşa că am zis: 

— Dacă Gene este de acord, nici eu nu mă opun. 

— Bineînţeles că sunt de acord, a admis Gene. Aveţi veste 
antiglont? 

— A mea este dată la spălat, am spus. Nu ai unele în plus? 

— Nu. Şi nu pot să o împrumut pe a mea. 

De fapt, cine avea nevoie de veste antiglont, nu-i aşa? 

Am părăsit clădirea Serviciului Secret şi ne-am dus la un Jeep 
Wrangler, deschis, care aşteptă afară. Jeepul avea o plăcuţă 
nouă de înmatriculare pe care scria BIBLIOTECA RONALD 
REAGAN, cu o fotografie a şefului pe ea. Aveam nevoie de o 
placă de felul ăsta ca amintire. 

Gene a trecut la volan, iar Kate s-a aşezat lângă el. Eu m- 
am urcat în spate. Gene a pornit motorul, a aprins farurile 
galbene pentru ceaţă şi am pornit. 

— Cunosc ranchul ăsta ca în palmă, a zis el. Sunt probabil o 


sută cincizeci de kilometri de trasee de călărie, iar preşedintele 
obişnuia să le străbată pe toate. Încă avem marcaje din piatră în 
puncte strategice, cu numere săpate în ele în aşa fel încât 
nimeni să nu le poată deplasa şi încurca. Detaşamentul din 
Serviciul Secret obişnuia să  călărească împreună cu 
preşedintele şi transmitea prin radio, la centrul de control, când 
ajungeau la fiecare marcaj de piatră, iar noi stabileam poziţia. 
Rawhide nu purta vestă antiglonţ şi era un adevărat coşmar. 
Stăteam cu sufletul la gură în fiecare după-amiază până ce se 
întorcea. 

Se părea că Gene ţinea cu adevărat la Rawhide, aşa că, 
pentru a fi un oaspete bun, am zis: 

— O dată am făcut parte din detaşamentul NYPD de protecţie 
prezidenţială, în aprilie 1982, când el a vorbit celui de-al şaizeci 
şi nouălea Regiment de Infanterie din Manhattan. 

— Îmi aduc aminte. Am fost şi eu acolo. 

— Ca să vezi. Mică e lumea! 

Am intrat în desişul pădurii, de-a lungul traseelor de călărie 
ascunse de ceaţă şi sufocate de tufişuri. Datorită farurilor 
galbene de ceaţă, vizibilitatea era destul de bună. Păsările de 
noapte ciripeau în copaci. 

— În cutia aceea este o puşcă M-14, mi-a spus Gene. Ce-ar fi 
să o scoţi? 

— Bună idee. 

Sprijinită de scaunul şoferului, se afla o cutie. Am deschis-o şi 
am scos o puşcă M-14 cu lunetă. 

— Ştii să foloseşti o lunetă? m-a întrebat Gene. 

— Hei, lunetă este numele meu mic. 

Totuşi, nu am găsit butonul de deschidere, iar Gene mi-a 
arătat. 

După aproape un minut, priveam prin acest telescop pentru 
noapte care făcea ca totul să pară de culoare verde. Erau 
câteva goluri în ceața de la sol şi mă uimea felul în care această 
jucărie de înaltă tehnologie ilumina şi mărea totul. Am reglat 
cătarea şi am rotit puşca cu trei sute şaizeci de grade, stând în 
genunchi pe bancheta din spate. Totul părea straniu, în special 
ceața cu tentă verzuie şi ciudatele formaţiuni stâncoase ca de 
pe Marte. Mi-am dat seama că, dacă eu vedeam peisajul din jur, 
atunci şi Asad Khalil putea să vadă un Jeep în mişcare, cu 
farurile de ceaţă aprinse. 


Ne-am continuat drumul o vreme, apoi i-am atras atenţia 
domnului Barlet: 

— Nu văd niciun om de-al tău pe aici, Gene. 

El nu a răspuns. 

— La lumina zilei, totul trebuie să fie minunat, a spus Kate. 

— Este un loc binecuvântat de Dumnezeu, a replicat Gene. Ne 
aflăm la aproape opt sute de metri deasupra nivelului mării, iar 
din unele părţi ale ranchului, dacă priveşti în jos, vezi într-o 
parte Oceanul Pacific, iar în cealaltă, Santa Inez Valley. 

Am mers în continuare şi, ca să fiu sincer, nu ştiam ce naiba 
căutam eu aici. Dacă Asad Khalil se afla în zonă şi avea aceeaşi 
puşcă cu lunetă ca şi mine, putea să-mi trimită un glonţ între 
ochi de la două sute de metri. Dacă mai avea şi amortizor la ea 
- şi eram sigur că avea - puteam cădea fără niciun zgomot din 
Jeep, în timp ce Gene şi Kate continuau să sporovăiască. Mi-a 
trecut prin minte că această călătorie nu se mai sfârşea, iar 
drumul de întoarcere până la casa de la fermă era destul de 
lung. 

Tufişurile s-au terminat brusc şi ne-am trezit într-o zonă 
deschisă de teren pietros. Am văzut că ne apropiam de o 
prăpastie şi eram gata să-i atrag atenţia lui Gene, dar el, care 
ştia locul ca în palmă, a oprit. 

— Acum suntem cu faţa la vest, a zis el, şi dacă ar fi o zi 
senină, aţi putea vedea oceanul. 

M-am uitat în zare, dar nu am văzut decât ceaţă, ceaţă, ceaţă. 
Nu puteam crede că, de fapt, urcasem pe drumul acela ce pleca 
de pe coastă. 

Gene a virat spre stânga şi, după gustul meu a condus prea 
aproape de marginea eternității. Cel puţin caii ştiau unde să 
pună piciorul pe stâncă, dar Jeepul Wrangler nu ştia. 

După câteva minute lungi, maşina s-a oprit şi un bărbat a 
apărut din ceaţă. Tipul era îmbrăcat în negru, cu mască neagră 
pe faţă şi ducea o puşcă cu lunetă. 

— Acesta este Hercules One, a zis Gene, adică un trăgător de 
elită. 

Hercules One şi Gene au schimbat saluturi, iar tipul, al cărui 
nume real era Burt, ne-a fost prezentat. 

— Domnul Corey, i-a zis Gene lui Burt, încearcă să-l determine 
pe criminal să deschidă focul. 

— Bine, a zis Hercules. Asta și aştept. 


M-am gândit să clarific situaţia şi am spus: 

— De fapt, nu este aşa. Incerc doar să fac pe grozavul. 

Burt, care semăna cu Darth Vader îmbrăcat în negru, m-a 
cercetat cu privirea, dar nu a spus nimic. 

Mă simţeam puţin nelalocul meu îmbrăcat în costum şi 
cravată aici, în locul binecuvântat de Dumnezeu, printre oameni 
reali. Tipi cu nume de cod. 

Gene şi Burt au mai flecărit un minut, apoi am plecat. 

— Posturile de pază par puţin prea depărtate unul de altul, 
Gene, am comentat eu. 

Nici acum nu mi-a răspuns. Aparatul de emisie-recepţie a 
pârâit şi el l-a dus la ureche. A ascultat, dar eu n-am putut să-mi 
dau seama ce zicea interlocutorul. In cele din urmă, Gene a 
spus: _ 

— Okay. li voi duce acolo. 

Pe cine să ducă şi unde? 

— Cineva doreşti să se întâlnească cu voi, a zis el. 

— Cine? 

— Nu ştiu. 

— Nu ai nici măcar un nume de cod pentru el? 

— Nu. Am totuşi unul pentru tine - Nebun. 

Kate a izbucnit în râs. 

— Nu vreau să mă întâlnesc cu cineva care nu are nume de 
cod, am zis eu. 

— Nu cred că ai de ales în această problemă, John. Era un 
telefon de la nivel înalt. 

— De la cine? 

— Nu ştiu. 

Kate a întors capul spre mine şi amândoi am ridicat din umeri. 

Aşa că am pătruns în ceaţă, să ne întâlnim cu cineva în 
mijlocul pustietăţii. 

Am mers încă aproape zece minute pe platoul înalt, bătut de 
vânt, acoperit de pietre şi flori sălbatice. Nu exista niciun drum, 
dar nici nu era nevoie, deoarece terenul era plat. Se părea că ne 
aflam în cel mai înalt punct al acestei zone. 

Prin ceața care se rotea am zărit ceva alb în faţa noastră şi 
am luat puşca, ţintind arătarea. Prin lentilele lunetei, pata albă 
avea acum o tentă verzuie şi am văzut că era o clădire de beton 
aproape tot atât de mare ca cealaltă clădire. Aceasta se afla la 
baza unui taluz imens, construit de mâna omului din pământ şi 


pietre. Dincolo de clădire, în vârful taluzului, se afla o 
construcţie înaltă, ciudată, asemănătoare unei pâlnii aşezate cu 
susul în jos. 

În timp ce ne apropiam la o sută de metri de această 
construcţie cu aspect intergalactic, înconjurată de ceaţă şi aflată 
pe acoperişul lumii, Kate s-a întors spre ruine şi a zis: 

— Ei bine - aceasta este o scenă din Dosarele X. 

Gene a râs. 

— Este o instalaţie VORTAC, a spus el. 

— Păi, am spus eu, asta lămureşte totul. 

— Este un centru de dirijare a navigaţiei aeriene, ne-a 
explicat Gene. Inţelegeţi? 

— Pentru ce fel de aeronave? De pe ce planetă? 

— De pe orice planetă. Emite tot felul de semnale - semnale 
radio pe o rază de trei sute şaizeci de grade pentru aeronavele 
civile şi militare. Într-o zi, acest sistem va fi înlocuit de Sistemul 
Global de navigaţie prin satelit, dar până atunci rămâne 
operaţional. Şi submarinele nucleare ruseşti din largul coastei îl 
folosesc, a adăugat el. Gratis. 

Jeepul continua drumul spre staţia VORTAC, aşa că am 
presupus că ne duceam acolo. 

— Slujba de aici pare destul de ticăloasă, am zis eu. 

— Aparatura nu este supravegheată de om. Totul se 
desfăşoară automat şi este monitorizat de Controlul Traficului 
Aerian din L.A. Dar aici urcă personalul care asigură întreţinerea 
obişnuită. Staţia are şi propriul generator. 

— Înţeleg. Altfel ar fi necesar un fir destul de lung până la 
casa de la ranch. 

Gene aproape a chicotit. 

— Acum ne aflăm pe domeniu federal, a zis el. 

— Mă simt deja mai bine. Aici ne vom întâlni cu acel cineva? 

— Mda. 

— Cu cine? 

— Nu ştiu. El a continuat să facă pe ghidul şi a spus: Chiar 
aici, pe unde mergem noi, se afla Playground Three - heliportul 
prezidenţial. Acoperit cu beton şi luminat. Era o prostie să-l 
desființeze. 

A oprit mașina la aproape douăzeci de metri de stația 
VORTAC și a zis: 

— Ei bine, pe curând. 


— Poftim? Vrei să coborâm? 

— Dacă nu vă este cu supărare. 

— Nu este nimeni aici, Gene, am replicat eu. 

— V-am adus aici. Cineva vă aşteaptă. 

Nu ajungeam nicăieri cu tipul ăsta, aşa că i-am zis lui Kate: 

— Okay, să intrăm în joc. 

Am sărit din Jeep, iar Kate mi-a urmat exemplul. 

— Tu pleci? l-a întrebat ea pe Gene. 

— Mda. 

Acesta nu părea să mai aibă chef de vorbă, totuşi l-am 
întrebat: 

— Pot să împrumut puşca asta? 

— Nu. 

— Bine, am zis, mulţumesc pentru plimbare, Gene. Hei, dacă 
vii vreodată la New York, te voi duce în Central Park noaptea. 

— Pe curând. 

— Sigur. 

Gene a băgat Jeepul în viteză şi a dispărut în ceaţă. 

Kate şi cu mine am rămas pe platoul deschis, învăluiţi în 
ceaţă, fără să zărim o lumină pe undeva în afară de cea care 
venea de la construcţia extraterestră din faţa noastră. Aproape 
că mă aşteptam să se abată asupra mea o rază a morţii, venită 
din acel turn ciudat, care să mă transforme în protoplasmă sau 
altceva asemănător. 

Dar curiozitatea îmi fusese stârnită, aşa că m-am îndreptat 
spre VORTAC, cu Kate alături de mine. 

În timp ce ne apropiam de clădire, Kate a remarcat: 

— Văd nişte antene. Nu văd niciun vehicul. Poate acesta este 
falsul VORTAC. 

A râs. 

Era destul de calmă, m-am gândit, având în vedere situaţia. 
Adică, pe aici pe undeva se ascundea un asasin nebun, noi nu 
eram înarmaţi decât cu pistoale, nu aveam veste antiglonţ, nici 
mijloc de transport şi ne întâlneam cu cineva de care nici nu 
eram sigur că este de pe această planetă. 

Când am ajuns la clădirea de beton, m-am uitat printr-o 
ferestruică şi am văzut o cameră spațioasă plină cu aparatură 
electronică şi cu luminiţe care clipeau, precum şi alte aparate 
ciudate de înaltă tehnologie. Am bătut în geam. 

— Hei! Venim cu intenţii bune! Duceţi-mă la şeful vostru! 


— John, încetează cu prostiile. Nu este nimic de râs. 

M-am gândit că şi ea făcuse o glumă puţin mai înainte. Dar 
avea dreptate - aici nu era nimic de râs. 

Am mers de-a lungul bazei taluzului, înalt de doisprezece 
metri, făcut din pământ şi pietre, în vârful căruia se afla acea 
pâlnie albă aşezată cu susul în jos şi care se mai înălța cu încă 
doi metri şi jumătate în aer. 

Am pornit spre capătul îndepărtat al movilei şi, în timp ce 
dădeam colţul, am văzut un bărbat îmbrăcat în haine închise la 
culoare stând pe o piatră imensă, plată, de la baza taluzului. Se 
afla la o distanţă de aproape nouă metri şi, chiar pe întuneric şi 
ceaţă, am văzut că individul se uita printr-un binoclu pentru 
vedere de noapte. 

L-a văzut şi Kate şi amândoi am pus mâna pe pistoale. 

Bărbatul ne-a auzit sau ne-a simţit prezenţa, fiindcă a lăsat 
binoclul în jos şi s-a întors spre noi. Acum am observat că ţinea 
în poală un obiect lung care nu părea o undiţă. 

Câteva secunde lungi ne-am uitat unul de altul, apoi bărbatul 
a zis: 

— Călătoria voastră a luat sfârşit. 

— Ted, a zis Kate abia şoptit. 


55 


Măi să fie. Era Ted Nash. De ce nu eram foarte surprins? 

Tipul nu s-a obosit să se ridice şi să ne întâmpine, aşa că ne- 
am dus la el şi ne-am oprit în faţa acelei pietre plate, de 
provenienţă marțiană pe care şedea Ted, cu picioarele lăsate 
peste marginea ei. 

Individul a schiţat un fel de salut, de parcă era o întâlnire 
oarecare la birou. 

— Mă bucur că aţi reuşit, azis el. 

Oh, dracu' să te ia, Ted. Câtă neruşinare. Am refuzat să mă 
prind în jocul lui prostesc şi nu am scos o vorbă. 

— Ar fi trebuit să ne spui că ne vom întâlni cu tine, a zis Kate. 
Nu eşti interesant, Ted, a adăugat ea. 

Remarca ei a părut să-l dezumfle puţin şi arăta supărat. 

— Te-am fi putut ucide. Din greşeală, l-a mai informat Kate. 

Era evident că el făcuse repetiţii pentru momentul ăsta, dar 
Kate nu îi citise scenariul. 

Ted era dat cu cărbune pe faţă, pe cap avea o bandă neagră 
şi era îmbrăcat cu pantaloni negri, cămaşă neagră, pantofi de 
sport negri şi jachetă groasă. 

— Este cam prea devreme pentru Halloween, nu-i aşa? am zis 
eu. 

El nu a răspuns, ci şi-a aranjat puşca din poală. Era un M-14 
cu lunetă pentru vedere pe timp de noapte, exact ca aceea pe 
care Gene nu voise să mi-o împrumute. 

— Hai, Teddy, răspunde-mi. Ce s-a întâmplat? 

Nu m-a luat în seamă, probabil deranjat de faptul că i-am 
spus Teddy. A dus mâna în spate şi a scos un termos. 

— Vreti cafea? 

Nu mai aveam niciun strop de răbdare pentru domnul Erou de 
Melodramă. 

— Ted, am zis eu, ştiu că pentru tine este important să fii 
calm şi manierat, dar eu sunt doar un poliţist din New York şi nu 
prea am dispoziția necesară pentru astfel de prostii. Spune-mi 
ce ai de spus, apoi adu-ne un afurisit de vehicul şi să plecăm 
naibii de aici. 

— De acord. Mai întâi aş vrea să vă felicit pe amândoi pentru 
că v-aţi dat seama ce se întâmplă. 

— Ştiai despre ce este vorba, nu-i aşa? am replicat eu. 


— Ştiam doar în parte, nu chiar totul. 

— Desigur. Apropo, îmi datorezi zece dolari. 

— Voi trece suma la cheltuieli rambursabile. Ne-aţi făcut o 
mulţime de necazuri, a adăugat el, uitându-se la amândoi. 

— Cui? 

Nu a răspuns, ci a luat binoclul şi a cercetat liziera din 
depărtare. 

— Sunt mai mult decât sigur că Asad Khalil se află acolo, a zis 
el în timpul acesta. Eşti de acord cu mine? 

— Da. Ar trebui să te ridici în picioare şi să-i faci semn cu 
mâna. 

— Tu ai vorbit cu el. 

— Întocmai. l-am dat adresa ta de acasă. 

A râs. Apoi m-a surprins zicând: 

— Poate n-ai să crezi, dar te plac. 

— Şi eu pe tine, Ted. Cu adevărat. Dar nu te plac când nu 
cooperezi. 

— Dacă ai ştiut ce se întâmplă, a intervenit Kate, de ce nu ai 
spus nimic? Au fost ucişi oameni, Ted. 

El a pus jos binoclul şi s-a uitat la Kate. 

— Ei bine, iată care este adevărul. Există un bărbat pe nume 
Boris, un fost agent KGB, care lucrează pentru Serviciul Libian 
de Informaţii. Din fericire, acestuia îi plac banii şi lucrează şi 
pentru noi. Ted s-a gândit un moment, apoi a continuat: De fapt, 
el ne place pe noi, nu pe ei. Cu câţiva ani în urmă, Boris ne-a 
contactat şi ne-a informat despre acest tânăr, Asad Khalil, a 
cărei familie a fost ucisă în raidul din anul 1986... 

— Stai. Stai, l-am întrerupt eu. Ştiai despre Khalil cu ani în 
urmă? 

— Da. Şi i-am urmărit cu atenţie progresele. Era evident 
faptul că Asad Khalil era un agent excepţional - curajos, 
deştept, dedicat şi motivat. Şi ştiţi, bineînţeles, ce anume l-a 
motivat. 

Nici Kate, nici eu nu am răspuns. 

— Să continuu? a zis Ted. S-ar putea să nu vreţi să auziţi chiar 
toată povestea. 

— Oh, ba vrem, l-am asigurat eu pe Ted. Tu ce vrei în schimb? 

— Nimic. Doar cuvântul vostru că nu veţi mai spune şi altora. 

— Mai gândeşte-te. 

— Bine. Dacă Asad Khalil este prins, atunci va fi luat în primire 


de FBI. Noi nu dorim asta. Vrem ca noi să punem mâna pe el. 
Am nevoie să fiţi alături de mine cum veţi putea, inclusiv să 
mimaţi  amnezia în timpul declaraţiei oficiale, ca să-l 
determinăm pe Khalil să treacă de partea noastră. 

— S-ar putea să te surprindă, am replicat eu, dar influenţa 
mea asupra FBl-ului şi a guvernului este cumva limitată. 

— Tu ai putea fi surprins. FBl-ul şi ţara se ţin de litera legii. Te- 
ai convins de asta când a fost vorba de inculpaţii în cazul World 
Trade Center. Procesul a fost pentru crimă şi conspirație, 
precum şi pentru violarea regimului armelor şi munițiilor. In 
America nu exista o lege împotriva terorismului. Deci, ca în orice 
proces, statul are nevoie de martori credibili. 

— Ted, statul are o duzină de martori împotriva lui Asad Khalil 
şi o tonă de probe de la laboratorul de criminalistică. 

— E drept. Dar cred că putem face o înţelegere în interesul 
securităţii naţionale, prin care Asad Khalil să fie eliberat şi trimis 
înapoi în Libia printr-un aranjament diplomatic. Ceea ce vreau 
este ca niciunul din voi să nu se amestece și să nu facă paradă 
de principii morale. 

— Principiile mele morale sunt acum la pământ, l-am asigurat 
eu, dar Ted, Asad Khalil a ucis o mulţime de oameni inocenți. 

— Şi? Ce mai putem noi face? Să-l închidem pe viaţă? Cu ce îi 
va ajuta asta pe cei morţi? Nu ar fi mai bine dacă l-am folosi pe 
Khalil pentru ceva mult mai important? Ceva care să dea o 
lovitură importantă terorismului internaţional? 

Ştiam unde voia să ajungă, dar eu nu doream să mă duc 
acolo. 

Totuşi, Ted dorea ca eu şi Kate să înţelegem, aşa că ne-a 
întrebat: 

— Nu vreţi să ştiţi de ce vrem noi ca Asad Khalil să fie eliberat 
şi trimis înapoi în Libia? 

Mi-am sprijinit bărbia în palmă şi am spus: 

— Să mă gândesc... ca să-l ucidă pe Mu'ammar Gaddafi 
deoarece acesta s-a culcat cu mama lui şi i-a ucis tatăl. 

— Corect. Nu pare un plan excelent? 

— Hei, sunt doar un poliţist. Dar s-ar putea să-mi scape ceva 
în povestea asta. Cum ar fi Asad Khalil. Cred că trebuie să-l 
prindem ca să vedem ce părere are el. 

— Corect. Boris ne-a spus cum va reuşi Khalil să părăsească 
tara şi suntem siguri că îl putem prinde. Nu mă refer la CIA - noi 


nu putem aresta pe nimeni. Dar FBI-ul şi poliţia locală, acţionând 
pe baza informaţiilor date de CIA, îl pot aresta, după care 
intervenim noi şi punem la cale înţelegerea. 

Kate îl privea fix pe Ted. Ştiam ce urma să spună şi chiar a 
făcut-o: 

— Eşti nebun? Ţi-ai pierdut afurisita de minte? Ticălosul ăsta a 
ucis peste trei sute de persoane. lar dacă îl laşi să plece, va 
ucide şi mai mulţi, şi nu în special oameni pe care tu ai dori să-i 
vezi morţi. Tipul ăsta este foarte periculos, a adăugat ea. Este 
Satana. Cum este posibil să vrei să-l eliberezi? Nu pot să cred 
aşa ceva. 

Un timp destul de lung, Ted nu a scos niciun cuvânt, de parcă 
se lupta cu probleme de morală, dar când un tip din CIA face 
asta, lupta este, în mare parte, o prefăcătorie. 

La est începuse să se lumineze uşor, iar păsările îşi înteţeau 
ciripitul, bucuroase că noaptea se apropia de sfârşit. Şi eu 
aveam acelaşi sentiment. 

În cele din urmă, Ted a grăit: 

— Credeţi-mă că, atunci când am zis că noi nu ştiam ce se 
întâmpla cu zborul Unu-Şapte-Cinci, spuneam adevărul. Nici 
Boris nu a ştiut sau nu ne-a putut da această informaţie. 

— Boris a fost împuşcat, i-am sugerat eu. 

— De fapt, s-ar putea să fie mort. Aveam o înţelegere cu el 
să-l scoatem din Libia, dar ceva se pare că nu a mers cum 
trebuie. 

— Adu-mi aminte să nu te las niciodată să-mi împătureşti 
paraşuta, i-am zis eu. 

Ted s-a făcut că nu a auzit ce am spus şi a revenit la binocilul 
lui. 

— Sper că nu l-au ucis, a murmurat. Pe Khalil, adică. Dacă va 
reuşi să părăsească zona aceasta, se va îndrepta spre punctul 
de întâlnire unde se aşteaptă să fie întâmpinat de compatrioți 
de-ai lui care să-l scoată din ţară. Dar asta nu se va întâmpla. 

Nu m-am aşteptat la un răspuns, totuşi l-am întrebat: 

— Şi unde este acel punct de întâlnire? 

— Nu ştiu. În acest caz informaţiile sunt fragmentate. 

— Dacă nu îl vânezi pe KHalil, l-am întrebat eu, atunci de ce ai 
nevoie de puşcă cu lunetă? 

El a pus jos binoclul şi a replicat: 

— Niciodată nu ştii de ce ai putea avea nevoie şi când. Aveţi 


veste antiglont? ne-a întrebat. 

Această întrebare pusă de un coleg era perfect normală, dar 
în momentul respectiv eram puţin şocat de atitudinea lui Ted. 

Nu am răspuns şi, mai interesant, nici Kate. Adică, nu mă 
gândeam că bătrânul Ted avea de gând să ne suprime, dar era 
limpede că tipul era destul de stresat, deşi nu arăta. Dar, dacă 
te gândeai ce încearcă el şi agenţia lui să facă, îţi dădeai seama 
că foarte mult depindea de următoarele câteva ore. Pentru ei, 
cazul prezenta un risc deosebit - un plan cu bătaie lungă pentru 
a-l elimina pe Mu'ammar Gaddafi fără a lăsa prea multe urme 
ale influenţei CIA, iar planul începuse să se deruleze cu câteva 
ore înainte ca aeronava Companiei Trans-Continental să atingă 
solul. De asemenea, acest plan putea fi considerat ca ilegal 
după legile Statelor Unite. Ca urmare, bătrânul Ted era stresat. 
Dar îşi va îndrepta el puşca spre mine şi Kate ca să ne termine 
dacă îi cream noi probleme? Niciodată nu ştii ce au de gând să 
facă oamenii cu puşti şi probleme, în special dacă ei cred că 
activitatea lor este mai importantă decât viaţa ta. 

Cu fiecare minut se lumina tot mai mult, dar ceața persista 
încă, ceea ce era bine, deoarece putea juca feste lunetelor cu 
vedere pe timp de noapte. 

— Hei, cum a fost la Frankfurt şi Paris? l-am întrebat pe Ted. 

— Bine. Am rezolvat nişte probleme. Dacă te-ai fi dus la 
Frankfurt, aşa cum ţi s-a ordonat, nu ai fi acum în această 
situaţie. 

Nu prea ştiam în ce situaţie mă aflam, dar recunosc o 
ameninţare marcată atunci când o aud. Având această idee în 
minte, nu voiam să aduc în discuţie şi alte subiecte neplăcute, 
dar a trebuit să-l întreb: 

— De ce l-ai lăsat pe Asad Khalil să-i ucidă pe piloţii aceia şi 
pe celelalte persoane? 

El s-a uitat la mine şi am văzut că se aştepta la întrebare, deşi 
nu era prea încântat de ea. 

— Planul era de a-l prelua, pur şi simplu, pe aeroportul JFK, de 
a-l aduce la Federal Plaza, de a-l pune în faţa unor dovezi 
incontestabile, inclusiv a înregistrării pe bandă a depoziţiilor 
unor fugari, ale adulterului mamei sale şi despre autorul moral 
al uciderii tatălui, după care să-l trimitem înapoi în ţara lui. 

— Înţelegem asta, Ted, a zis Kate. Ce nu înţelegem este de ce 
după ce el a scăpat l-aţi lăsat să-şi ducă misiunea până la 


capăt? 

— Nu am avut nicio idee despre natura misiunii lui, a replicat 
Ted. 

— Poftim? Prostii, am spus eu. Ştiai că va veni aici la ranch-ul 
lui Reagan şi ştiai ce are de gând să facă înainte de a ajunge 
aici. 

— Ei bine, credeţi ce vreţi. Noi am crezut că a fost trimis aici 
doar ca să-l ucidă pe Ronald Reagan. Nu ştiam că avea numele 
piloților care au participat la raidul respectiv. Era o informaţie 
secretă. Oricum, nu conta care era misiunea lui, deoarece se 
presupunea că îl vom lua în primire la aeroportul Kennedy. Dacă 
am fi reuşit acest lucru, nimic altceva nu s-ar fi întâmplat. 

— Ted, mama ta trebuie să te fi învăţat că, atunci când te joci 
cu focul, poţi să te arzi. 

Ted nu voia să fie împins în vreo groapă căscată din povestea 
lui, iar dacă îl lăsam singur, avea să mai sape singur încă vreo 
câteva. 

— Ei bine, planul a eşuat, ne-a spus el, dar nu în totalitate. 
Este important ca noi să punem mâna pe Khalil şi să-i spunem 
ce ştim în legătură cu mama şi tatăl lui, apoi să-l lăsăm să plece 
în Libia. Apropo, Karim Khalil a fost ucis în Paris de un prieten de 
familie. Un bărbat pe nume Habib Nadir, un camarad de arme şi 
prieten cu căpitanul Khalil. Nadir şi-a ucis prietenul la ordinele 
directe ale lui Mu'ammar Gaddafi. 

Oameni duri într-o ţară dură. 

Ted, care nu era prost, a adăugat: 

— Bineînţeles, există posibilitatea ca Asad Khalil să 
părăsească ţara şi să se întoarcă în Libia înainte să avem 
posibilitatea să vorbim eu el. Deci, mă întreb dacă vreunul 
dintre voi s-a gândit să-i transmită ce ştim noi despre actul de 
trădare a lui Gaddafi faţă de familia Khalil. 

— Să mă gândesc... am spus, am vorbit despre ura lui faţă de 
America, despre faptul că vrea să mă ucidă... ce a mai fost...? 

— De la colegii voştri aflaţi acasă la Wiggins am înţeles că la 
sfârşitul discuţiei cu el ai menţionat în treacăt acest subiect. 

— E-adevărat. Asta după ce l-am făcut sodomist de cămile. 

— Nu este de mirare că vrea să te ucidă, a zis Ted şi a râs. Ai 
dezvoltat acel subiect în conversaţia ta ulterioară cu Khalil? 

— Se pare că ştii foarte multe despre ce se întâmplă la FBI. 

— Suntem în aceeaşi echipă, John. 


— Sper că nu. 

— Oh, nu face pe sfântul. Nu-ţi stă bine cu aureolă. 

Nu i-am răspuns şi m-am adresat lui Kate: 

— Okay, eşti gata? Apoi i-am spus lui Ted: Trebuie să plecăm, 
Ted. Ne vedem la ancheta Senatului. 

— Aşteaptă. Te rog să-mi răspunzi la întrebare: ai vorbit cu 
Asad Khalil despre trădarea lui Gaddafi? 

— Tu ce crezi? 

— Cred că ai făcut-o. În parte, pentru că ai părut foarte 
interesat de acest aspect în timpul întâlnirilor noastre de la New 
York şi Washington. Şi, în parte, fiindcă eşti foarte deştept să ştii 
cum să scoţi oamenii din sărite. 

A zâmbit. 

Şi eu. Chiar că Ted era un băiat de treabă. Doar puţin şiret. 

— Mda, am zis, l-am pus pe jar cu asta. Ai fi trebuit să auzi 
acea conversaţie când i-am spus că mama lui era o târfă, iar 
tatăl lui un încornorat. Ca să nu mai spun de faptul că Gaddafi a 
ordonat ca tatăl lui să fie ucis. lisuse, supărat a mai fost. A spus 
că o să-mi taie limba şi o să-mi ia gâtul. Vreau să spun că eu nu 
m-am culcat cu mama lui şi nu i-am ucis tatăl. De ce să fie atât 
de supărat pe mine? 

Lui Ted părea să-i placă frivolitatea mea şi era foarte bucuros 
să audă că făcusem treaba în locul lui. 

— Ai avut impresia că te-a crezut? m-a întrebatei. 

— De unde naiba să ştiu? Voia să mă ucidă pe mine. Nu a 
spus nimic despre unchiul Mu'ammar. 

Ted a cântărit lucrurile o clipă, apoi a zis: 

— Pentru arabi, aceasta este o problemă de onoare 
personală. Onoarea familiei, pe care ei o numesc ird. Aproape 
orice dezonoare a familiei trebuie să fie răscumpărată cu sânge. 

— Probabil că sistemul funcţionează mai bine decât instanţa 
pentru litigii familiale. 

Ted s-a uitat la mine şi a spus: 

— Cred că Asad Khalil îl va ucide pe Gaddafi, iar dacă va afla 
adevărul despre Habib Nadir, îl va ucide şi pe el şi, poate, pe 
încă vreo câţiva indivizi din Libia. Atunci planul nostru, pe care 
se pare că îl găseşti atât de dezagreabil, va fi justificat. 

Kate, care are principii morale mai profunde decât mine, a 
intervenit: 

— Nu există nicio justificare să îndemni oamenii să ucidă pe 


cineva. Nu trebuie să acţionăm ca monştri când ne luptăm cu 
monştri. Este o gândire greşită, a adăugat ea. 

Ted, înţelept, nu s-a lansat într-o justificare de proporţii a 
planului lui de a-l lichida pe colonelul Mu'ammar Gaddafi. 

— Crede-mă, i-a zis el lui Kate, am depus eforturi în privinţa 
asta şi am pus problema în faţa comitetului de etică. 

Aproape am izbucnit în râs. 

— Faci parte din comitetul acela? Apropo, ce principii morale 
ai avut în vedere când te-ai alăturat ATTF cu scopul de a-ți 
promova propriul plan? Şi cum dracu' am ajuns să lucrez cu 
tine? 

— A fost ideea mea. Îţi admir cu adevărat talentele şi 
perseverenţa. De fapt, aproape că l-ai oprit pe Khalil să fugă din 
aeroport. Ţi-am mai spus, dacă vrei să lucrezi pentru noi, postul 
este încă liber. Este valabil şi pentru tine, Kate. 

— Discută despre asta cu sfătuitorii noştri spirituali, am 
replicat eu. Okay, acum trebuie să plecăm, Ted. Grozavă 
întâlnire. 

— Încă unul sau două lucruri. 

— Bine, dă-i drumul. 

— Voiam să-ţi spun că mi-a plăcut gluma aia. Gluma cu 
procurorul general pe care ai spus-o la întâlnirea aceea. Edward 
mi-a spus-o şi mie. Există mult adevăr în ea. FBl-ul va anunţa o 
mare conferinţă de presă ca aceea care se desfăşoară în după- 
amiaza asta la Washington. Agenţia mea nu agreează 
conferințele de presă. 

— Hei, sunt alături de tine. 

— lar CIA va face din iepure un agent dublu. A zâmbit. 
Nostimă gluma asta. Şi foarte la obiect în acest caz. 

— Aşa este. Dar nu uita ce au făcut poliţiştii, Ted. Ei l-au 
snopit în bătaie pe urs până ce acesta a recunoscut că este 
iepure. Corect? 

— Sunt sigur de asta. Dar tot nu poate să facă un iepure dintr- 
un urs. 

— Important este doar că ursul zice că este iepure. Şi dacă tot 
suntem la subiectul ăsta, să ştii că agenţii dubli lucrează doar 
pentru ei. Gândim la fel aici? 

— Aproape. Vreau doar să vă reamintesc amândurora că 
această conversaţie nu a avut niciodată loc. S-a uitat la Kate şi a 
spus: Este foarte important ca Asad Khalil să se întoarcă în Libia. 


— Nu, nu este, a replicat ea. Este important să fie acuzat de 
crimă în Statele Unite. 

— Cred că tu înţelegi situaţia, mi-a zis Ted. 

— Crezi că vreau să contrazic un tip care are o puşcă 
performantă? 

— Nu vă ameninţ pe niciunul din voi, m-a informat el. Nu fi 
melodramatic. 

— Scuză-mă. M-am molipsit de la Dosarele X. Televizorul îmi 
distruge creierul. Este un fel de Misiune Imposibilă. Okay, asta 
este. Pe curând. 

— Eu nu m-aş întoarce acum la casa de la ranch. Khalil încă 
este în zonă, iar voi doi sunteţi ţinte uşoare. 

— Ted, dacă e de ales între a sta aici cu tine sau a ne feri de 
gloanţe, pentru ce crezi că optăm? 

— Să nu ziceţi că nu v-am avertizat. 

Nu i-am răspuns, ci m-am întors şi am plecat, ca şi Kate. 

— Oh, felicitări pentru logodnă, ne-a strigat el. Să mă invitaţi 
la nuntă. 

Încă întors cu spatele la el, i-am făcut semn cu mâna. Ciudat 
lucru, nu m-ar fi deranjat să-l invit la nuntă. Tipul era un ticălos 
fără pereche, dar, orice s-ar spune, era ticălosul nostru - el voia 
cu adevărat să facă ce este mai bine pentru ţară. Infricoşător. L- 
am înţeles, de asemenea, un lucru înfricoşător. 

Am continuat să coborâm panta, îndepărtându-ne de staţia 
VORTAC. Nu ştiam dacă urma să primesc un glonţ în spate de la 
Ted sau un glonţ în faţă de la Khalil, aflat la liziera de la baza 
pantei. 

Ne-am continuat drumul şi mi-am dat seama că Kate era 
tensionată. 

— Totul este în regulă, i-am spus eu. Poţi să fluieri. 

— Am gura uscată. 

— Hm. 

— Mi-e rău de la stomac. 

Uh, oh. 

— La fel ca dimineaţa... 

— John, încetează cu glumele. Treaba asta... mă 
îmbolnăveşte, înţelegi ce a făcut? 

— Ei fac un joc periculos şi dur, Kate. Judecă pentru a nu fi 
judecat. 

— A fost uciși oameni. 


— Nu vreau să discut despre asta acum. Okay? 

Ea a clătinat din cap. 

Am găsit un traseu de călărie care trecea printre tufişuri dese 
şi pietre roşii. Speram să dau peste o patrulă motorizată sau 
peste un post fix, dar niciodată nu dai peste un agent al 
Serviciului Secret atunci când ai nevoie de unul. 

Cerul se luminase şi mai mult, iar o briză uşoară dinspre 
ocean începea să risipească ceața. Nu era bine. 

Ne-am deplasat în direcţia în care credeam că se află clădirea 
Serviciului Secret, dar poteca cotea mereu şi nu eram sigur de 
locul în care ne aflam. 

— Cred că ne-am rătăcit, a zis Kate. Mă dor picioarele. Sunt 
obosită şi însetată. 

— Să ne aşezăm puţin. 

Ne-am aşezat pe o piatră plată ca să ne odihnim. Vegetaţia 
aici era ciudată, tufişuri de salvie şi amarant, cred, şi altele de 
felul ăsta. Tufişurile erau dese, dar nu foarte înalte şi nu destul 
de înalte ca să te ascundă când mergeai. Mi-a trecut prin minte 
că ar fi mai bine dacă am rămâne pe loc. 

— Presupunând că Asad Khalil se află în zonă, i-am zis lui 
Kate, atunci probabil se află la două sute de metri de casa de la 
ranch. Aşa că nu ar fi bine să ne apropiem prea mult de casă 
sau de clădirea Serviciului Secret. 

— Bună idee. Vom rămâne pe loc, astfel ca Asad Khalil să ne 
ucidă fără să mai deranjeze pe nimeni. 

— Incerc să fiu mai deştept decât tipul ăsta. 

— Păi, gândeşte-te şi la asta - poate nu ne va ucide. Poate va 
trage câteva gloanţe printre picioarele noastre, după care se va 
apropia de noi, îţi va tăia limba, apoi îţi va lua gâtul. 

— Văd că te preocupă asta. lţi mulţumesc că mi-ai spus şi 
mie. 

— Scuză-mă. Kate a căscat. Totuşi, avem pistoale şi nu îl voi 
lăsa să pună mâna pe tine viu. 

A râs, dar râsul era mai mult o manifestare a oboselii fizice şi 
psihice. 

— Odihneşte-te. 

După aproape zece minute, am auzit un sunet vag familiar şi 
am recunoscut elicele unui elicopter. 

M-am ridicat de pe piatra pe care şedeam şi am sărit pe un 
bolovan din apropiere înalt de vreun metru jumătate, apoi m- 


am întors cu faţa spre direcţia din care venea sunetul. 

— Soseşte cavaleria, am zis. Cea aeriană. Oho. Priveşte. 

— Ce? 

Ea s-a ridicat, dar i-am pus mâna pe umăr ca s-o determinăm 
să se aşeze iar. g 

— Rămâi pe loc. lţi voi spune ce se petrece. 

— Pot să văd şi singură. 

S-a ridicat de pe piatră, m-a prins de mână şi s-a săltat pe 
bolovan, lângă mine. Amândoi priveam spre elicoptere. Şase 
elicoptere Huey se roteau în cerc la câteva sute de metri de noi 
şi am presupus că se aflau deasupra casei de la ranch, deci noi 
eram destul de aproape şi ştiam în ce direcţie să mergem. 

Acum se vedea în zare un elicopter Chinook, imens, cu două 
motoare, iar sub el atârna un automobil - un Lincoln mare şi 
negru. 

— Aceea trebuie să fie maşina blindată, a zis Kate. 

— Diligenţa, i-am amintit eu. Şase Holly cu personal Hercules 
zboară deasupra lui Brimstone, în timp ce Rawhide şi Rainbow 
se urcă în Diligenţă. Tracker şi Tracer sunt la sol. Donner, Blitzen 
şi Rudolf sunt pe drum. 

Ea a lăsat să-i scape un oftat de uşurare sau de exasperare. 

Am privit câteva minute operaţiunea în desfăşurare şi, deşi nu 
vedeam ce se întâmpla la sol; era evident că Rawhide şi 
Rainbow coborau acum pe Pennsylvania Avenue într-o maşină 
blindată împreună cu vehiculele din escort şi elicopterele în aer. 
Misiunea era îndeplinită. 

Asad Khalil, dacă se afla prin preajmă, putea să vadă şi el, 
bineînţeles, iar dacă purta încă mustaţa falsă, chiar acum îi 
răsucea vârfurile şi zicea: „Drace, am ratat din nou.” 

Deci, totul este bine când se termină cu bine, nu-i aşa? 

Nu chiar. M-am gândit că Asad Khalil, ratând prada mare, se 
va orienta spre prada mică. 

Dar înainte să fac ceva corespunzător gândului meu, adică să 
coborâm de pe bolovan, să ne ascundem în tufişuri şi să 
aşteptăm ajutoare, Asad Khalil şi-a reperat ţintele. 


56 


Ceea ce a urmat, ca într-o filmare cu încetinitorul, s-a 
petrecut între două bătăi de inimă. 

l-am spus lui Kate să sară de pe bolovan. Am sărit şi eu, dar 
Kate a întârziat cu o jumătate de secundă după mine. 

Nu am auzit pocnetul puştii cu amortizor, dar am ştiut că 
împuşcătura venea de la liziera apropiată, deoarece am auzit 
glonţul bâzâind ca o albină peste capul meu - acolo unde 
stătusem pe bolovan cu o jumătate de secundă mai devreme. 

Kate a părut că se împleticeşte pe bolovan şi a scos un țipăt 
de durere, de parcă îşi luxase glezna. Intr-o clipă am înţeles că 
înregistrasem greşit evenimentele - ea mai întâi ţipase de 
durere, apoi se împleticise. Din nou, de parcă se filma cu 
încetinitorul, am văzut-o cum cade de pe bolovan lângă potecă. 

M-am aruncat peste ea, am îmbrăţişat-o şi ne-am rostogolit 
pe panta puţin abruptă până la nişte tufişuri destul de firave, în 
timp ce alt glonţ lovea o piatră de lângă capetele noastre, 
împrăştiind fragmente de rocă şi oţel în gâtul meu. 

Stăteam unul lângă celălalt, eu cu spatele în direcţia din care 
se trăgea. Am privit peste umăr să văd ce putea zări Khalil de la 
liziera care se afla la mai puţin de o sută de metri. 

Între noi şi linia de foc a lui Khalil erau câteva tufişuri şi pietre 
nu prea mari, dar, în funcţie de copacul în care se urcase, încă 
putea să ne aibă în vizor. 

Eram conştient de faptul că costumul meu, deşi închis la 
culoare, nu se confunda cu peisajul şi nici jacheta roşie a lui 
Kate, dar, pentru că nu se mai trăgea, eram destul de sigur că 
Asad Khalil ne pierduse urma. Sau savura momentul înainte de a 
trage din nou. 

M-am întors şi m-am uitat în ochii lui Kate. Clipeau de durere, 
iar ea se zvârcolea în braţele mele. 

— Kate, nu te mişca. Vorbeşte-mi. 

Respira greu acum şi nu ştiam unde şi cât de rău fusese 
rănită, dar am simţit sângele cald trecându-mi prin cămaşă 
până la pielea rece. Drace. 

— Kate. Vorbeşte-mi. Vorbeşte-mi. 

— Oh... sunt... sunt rănită... 

— Okay... linişteşte-te. Nu te mişca. Lasă-mă să văd... 

Mi-am plimbat mâna dreaptă între noi şi i-am pipăit bluza, 


degetele mele căutând rana de intrare a glonţului, dar nu am 
găsit-o, deşi era sânge peste tot. 

Oh, Dumnezeule... 

Am întors capul şi m-am uitat la faţa ei. Nu îi apăruse sânge la 
gură sau la nas, lucru îmbucurător, iar ochii păreau limpezi. 

— Oh... John... fir-ar să fie... doare... 

În cele din urmă am găsit intrarea glonţului, o gaură chiar sub 
coasta stângă. Mi-am plimbat repede mâna pe spatele ei şi am 
găsit rana de ieşire a glonţului deasupra feselor. Se părea că nu 
este decât o rană superficială în carne, iar sângele nu ţâşnea, 
dar mă temeam de o sângerare internă. l-am spus ce se 
spune de obicei persoanelor rănite: 

— Kate, este în regulă. Te vei face bine. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

Ea a inspirat adânc şi şi-a dus mâna la rană, căutând gaura de 
intrare şi de ieşire a glonţului. 

Am scos o batistă din buzunar şi i-am pus-o în mână. 

— Ţine asta. 

Am rămas întinşi, nemişcaţi, umăr la umăr, şi am aşteptat. 

Glonţul îmi fusese destinat mie, bineînţeles, dar soarta, 
balistica, traiectoria şi momentul sunt cele care fac diferenţa 
între o rană cu care poţi să te mândreşti şi o rană pe care 
antreprenorul de pompe funebre o umple cu câlţi. 

— Eşti bine... am spus eu din nou... este doar o mică 
zgârietură... 

Kate şi-a pus gura la urechea mea şi i-am simţit respiraţia pe 
piele. 

— John... a zis ea. 

— Da? 

— Eşti un ticălos afurisit. 

— Ce...? 

— Dar te iubesc oricum. Acum să plecăm naibii de aici. 

— Nu. Rămâi nemişcată. El nu ne poate vedea şi nu poate 
ochi ceea ce nu vede. 

Am vorbit prea devreme, deoarece, brusc, pământ şi pietre au 
început să sară în jurul nostru, iar deasupra noastră trosneau 
ramuri. Ştiam că Asad Khalil avea o idee generală despre locul 
în care ne aflam şi trăgea restul încărcătorului de paisprezece 
gloanţe în zona presupusă de el. lisuse Hristoase! Mă gândeam 


că împuşcăturile nu vor înceta niciodată. Este mai rău când se 
trage cu amortizor, deoarece nu auzi decât când lovesc 
gloanţele, nu şi pârâitul puştii. 

La ceea ce părea să fie ultima împuşcătură, am simţit o 
durere ascuţită şi am dus mâna spre locul rănit. Aveam o 
julitură pe şold şi mi-am dat seama că rana era destul de 
adâncă să ajungă la osul pelvian. 

— Drace! 

— John, te simţi bine? 

— Mda. 

— Trebuie să plecăm de aici. 

— Okay, număr până la trei, apoi alergăm ghemuiţi printre 
tufişuri, dar nu mai mult de trei secunde, apoi ne lăsăm la 
pământ şi ne rostogolim. Bine? 

— Bine. 

— Unu, doi... 

— Stai! De ce nu ne întoarcem la bolovanul acela pe care am 
stat? 

Am întors capul şi am privit bolovanul. Nu era mai înalt de un 
metru şi jumătate şi nu destul de lat. Nici pietrele din jur pe care 
stătusem nu erau prea mari. Dar, dacă ne ghemuiam în spatele 
bolovanului, eram la adăpost de tirul de gloanţe ce venea de la 
lizieră. 

— Bine, am spus, dar locul este destul de strâmt. 

— Să plecăm înainte de a trage din nou. Unu, doi, trei... 

Am fugit ghemuiţi până la bolovan - care era mai aproape de 
Khalil. 

Când ne aflam pe la jumătatea drumului, am auzit băzâitul 
familiar pe deasupra capului, dar Khalil trebuia să tragă peste 
bolovanul către care fugeam şi nu se afla atât de sus în copac 
încât să schimbe destul de repede unghiul de tragere ca să ne 
nimerească. 

Kate şi cu mine am ajuns la bolovan, ne-am întors şi ne-am 
aşezat unul lângă celălalt, foarte apropiaţi, cu genunchii strânşi 
la piept. Ea îşi apăsa partea stângă a toracelui cu batista 
însângerată. 

Am stat o secundă şi ne-am ţinut răsuflarea. Nu am auzit 
niciun bâzâit pe deasupra capului şi nu ne-am întrebat dacă 
ticălosul avea curaj să-şi părăsească ascunzătoarea din pădure 
şi să vină spre noi. Mi-am scos pistolul Glock, am inspirat adânc, 


am iţit capul de după bolovan şi am cercetat iute cu privirea 
spaţiul deschis înainte de a-l trage la loc, tocmai la timp ca să 
evit să-mi fie zburat de pe umeri de o lovitură bine plasată care 
a ciobit marginea bolovanului. 

— Tipul ăsta ştie să ochească. 

— Ce dracu’ faci? Stai pe loc. 

— Unde ai învăţat să vorbeşti aşa? 

— Niciodată în viaţa mea nu am înjurat atât de mult până te- 
am întâlnit. 

— Serios? 

— Stai pe loc şi taci din gură. 

— Okay. 

Am rămas amândoi pe loc, sângerând, dar nu destul pentru a 
atrage rechini sau ce se mai afla prin jur. Asad Khalil era ciudat 
de tăcut şi începeam să mă neliniştesc la gândul a ceea ce va 
urma. Adică, ticălosul putea să se afle la şase metri, furişându- 
se prin tufişuri. 

— Voi trage câteva gloanţe în aer ca să-i atrag atenţia şi să-l 
ţin pe Khalil la distanţă, am zis eu. 

— Nu. Dacă atragi atenţia oamenilor din Serviciul Secret, 
Khalil îi va ucide pe toţi. Nu vreau să am asta pe conştiinţă. Nu 
suntem în pericol. Rămâi pe loc. 

Nu eram sigur că nu ne aflam în pericol, dar în rest ea avea 
dreptate. Aşa că John Corey, omul de acţiune, stătea liniştit. 
După încă un minut, i-am spus: 

— Poate reuşesc să-i atrag atenţia lui Ted, apoi el şi Khalil pot 
face un schimb de focuri. 

— Stai liniştit. Fii atent la orice sunet ce vine din tufişuri. 

— Bună idee. 

Kate şi-a dat jos jacheta roşie, care era aproape de aceeaşi 
culoare cu sângele care se îmbibase în ea. A înnodat mânecile în 
jurul taliei, peste răni, ca un bandaj compresiv. 

Kate a căutat într-unul din buzunarele jachetei sale şi a zis: 

— Voi suna la motelul Sea Scape ca să le spun situaţia 
noastră, iar ei să-i anunţe pe cei de la Serviciul Secret de aici 
şi... Continua să caute prin buzunare, apoi a spus: Nu găsesc 
telefonul celular. 

Oh, uf. 

Amândoi am pipăit pământul din jur. Kate a întins mâna prea 
mult în stânga ei, iar pământul a explodat la câţiva centimetri 


de mâna ei. Şi-a tras mâna de parcă atinsese o sobă fierbinte şi 
s-a holbat la dosul mâinii. 

— Dumnezeule, am simțit că glonţul mi-a şters articulațiile 
degetelor... dar nu sunt rănită... am simţit un fel de căldură... 

— Tipul ştie să tragă. Unde naiba este telefonul ăla? 

Ea a scotocit din nou prin jachetă şi pantaloni şi mi-a spus: 

— Probabil că mi-a căzut din buzunar când ne-am rostogolit. 
Drace. 

Amândoi am privit panta acoperită de tufişuri din faţa 
noastră, dar nu puteam şti unde se află telefonul şi, cu 
siguranţă, niciunul dintre noi nu avea de gând să se ducă şi să-l 
caute. 

Aşa că am rămas pe loc, trăgând cu urechea la zgomotul 
cuiva care se apropia de noi. Intr-un fel, speram că ticălosul 
venea spre noi, deoarece ştiam că pentru asta trebuia să 
ocolească bolovanul sau să se urce pe el, şi atunci l-am fi auzit. 
Imi doream să trag cel puţin un glonţ în el. Dar, dacă ocolea 
bolovanul de la distanţă, nu-l puteam auzi sau vedea, iar el avea 
puşca cu lunetă. Dintr-o dată m-am simţit mai puţin în siguranţă 
de partea asta a bolovanului ştiind că Asad Khalil ar putea da 
ocol prin tufişurile de unde noi tocmai ne întorsesem. 

— Îmi pare rău pentru telefon, a zis Kate. 

— Nu este vina ta. Cred că ar trebui să-mi iau şi eu un telefon 
celular. _ 

— Bună idee. Iţi fac eu unul cadou. 

La aproape un kilometru depărtare a trecut un elicopter, dar 
nu ne-a văzut sau simţit - şi nici pe Khalil - cu vreun dispozitiv 
electronic de la bord. Nici Khalil nu a tras în el, deşi ar fi fost o 
ţintă uşoară. Asta m-a făcut să mă gândesc că individul plecase 
sau nu a tras fiindcă mă voia cu adevărat pe mine. Era un gând 
tulburător. 

Oricum, mă săturasem de situaţia asta. Mi-am scos haina şi, 
înainte să pot fi oprit de Kate, m-am ridicat repede şi am agitat 
haina într-o parte precum un matador care aţâţă taurul. Dar, 
spre deosebire de matador, eu am dat iute drumul hainei în 
timp ce mă ascundeam după bolovan, tocmai la timp ca să aud 
uşorul bâzâit care a scuturat haina şi a rupt nişte ramuri lângă 
noi. 

Inainte să o aud pe Kate ţipând la mine, am zis: 

— Cred că este încă la lizieră. 


— De unde ştii asta? 

— Împuşcătura a venit de acolo. Mi-am dat seama, după 
bâzâit şi momentul impactului, că a fost o diferenţă de o 
jumătate de secundă, ca şi cum încă se află la o sută de metri 
distanţă. 

— Este invenţia ta? 

— Cam aşa ceva. 

Acum înapoi la războiul nervilor. Chiar când mă gândeam că 
Asad Khalil câştigă partida, domnul Asasin de Oțel s-a simţit 
frustrat şi a început să tragă din nou. Ticălosul se distra lovind 
partea de sus a bolovanului şi desprinzând bucăţi de pietre care 
se împrăştiau în aer şi cădeau peste noi. 

A tras tot încărcătorul, şi-a reîncărcat puşca şi a început să 
tragă pe o latură a bolovanului, astfel că gloanţele loveau doar 
la câţiva centimetri de picioarele noastre strânse. Priveam 
fascinat cum exploda prundişul, lăsând mici cratere în urmă. 

— Individul ăsta este un ticălos, i-am spus lui Kate. 

Ea nu mi-a răspuns, hipnotizată de bucăţile de pietre şi 
pământ care zburau în jurul nostru. 

Khalil şi-a modificat unghiul de tragere mai aproape de 
marginea bolovanului, iar tipul era un ţintaş grozav, lovind 
piatra la câţiva centimetri de umerii noştri. Bolovanul devenea 
tot mai mic. 

— Unde a învăţat să tragă în felul ăsta? 

— Dacă aş avea o puşcă; a replicat ea, i-aş arăta eu cum să 
tragă. Dacă aş fi avut vestă antiglonţ, nu aş fi fost rănită, a mai 
adăugat. 

— Să ţii minte asta data viitoare. l-am luat mâna şi i-am 
strâns-o. Cum te simţi? 

— Okay... acum mă doare îngrozitor. 

— Rezistă. Tipul va obosi să se joace cu puşca. 

— Tu cum te simţi? 

— Am o rană nouă cu care să mă mânadresc la fete. 

— Ce-ai zice să mai ai una? 

l-am strâns mâna din nou şi am spus prosteşte: 

— Rănile lui şi ale ei. 

— Nu este nimic de râs. Rana asta nenorocită pulsează. 

l-am desfăcut jacheta, mi-am pus mâna pe spatele ei şi i-am 
pipăit uşor rana de ieşire a glonţului. 

Ea a scos un țipăt de durere. 


— Sângele începe să se închege. Încearcă să nu te mişti şi să 
declanşezi din nou hemoragia. Continuă să ţii batista peste rana 
din faţă. 

— Ştiu, ştiu, ştiu. Dumnezeule, ce mă doare! 

— Ştiu, am spus şi i-am legat din nou jacheta în jurul taliei. 
Khalil a avut o altă idee şi a început să tragă în pietrele mici din 
jurul nostru, provocând ricoşeuri. Pietrele erau din gresie şi 
majoritatea se spărgeau, dar din când în când reuşea un ricoşeu 
şi una dintre pietre a lovit bolovanul chiar deasupra capului 
meu. 

— Apleacă-ţi capul şi bagă-l între genunchi, i-am zis lui Kate. 
Este tenace micul ticălos, nu-i aşa? 

Ea mi-a urmat sfatul şi a zis: 

— Tipul nu te place deloc, John. L-ai inspirat să ajungă pe noi 
culmi de creativitate. 

— Am efectul ăsta asupra oamenilor. 

Brusc, am simţit o durere ascuţită în coapsa dreaptă şi am 
înţeles că mă lovise o piatră. 

— Drace! 

— Ce s-a întâmplat? 

Mi-am dat seama unde m-a lovit şi am văzut că pantalonul 
avea o ruptură, iar pielea era sfâşiată. Am pipăit pământul în 
jurul meu şi am găsit glonţul deformat, cald încă, pe care l-am 
ridicat. 

— Calibrul 7,62 milimetri, cămaşă de oţel, armament militar, 
probabil dintr-o puşcă M-14 modificată ca armă pentru trăgători 
de elită, cu lunetă adaptabilă pentru noapte sau zi, plus un 
amortizor şi un supresor de flăcări. Ca aceea pe care o avea 
Gene. 

— Cui îi pasă? 

— Făceam doar conversaţie. De asemenea, ca şi puşca lui 
Ted. 

Am rămas o vreme amândoi pe gânduri, încercând să ne 
alungăm din minte nişte idei prosteşti. 

— Bineînţeles, am adăugat eu, M-14 este o armă destul de 
comună în armată şi nu am vrut să sugerez nimic când am spus 
că şi Ted avea una la fel. 

— Ar fi putut să ne ucidă la staţia VORTAC, a zis Kate în cele 
din urmă. 

Ca să continuu momentul de paranoia, am precizat: 


— Nu ne-ar fi eliminat atât de aproape de locul în care ne-a 
lăsat Gene ca să ne întâlnim cu el. 

Ea nu a răspuns. 

Bineînţeles, nu credeam cu adevărat că Ted încerca să ne 
ucidă. Nu ar fi făcut aşa ceva. Ted dorea să vină la nunta 
noastră, nu-i aşa? Dar nu se ştie niciodată. Am pus glonţul în 
buzunar. 

Am rămas tăcuţi încă vreo cinci minute şi m-am gândit că, 
oricine a fost, plecase, dar nu aveam de gând să aflu dacă am 
dreptate. 

Auzeam elicopterele dând târcoale în depărtare şi am sperat 
că, în cele din urmă, cineva ne va vedea. 

În ciuda durerii de la şold, începeam să mă pierd. Eram total 
epuizat şi deshidratat, aşa că am crezut că delirez când am 
auzit telefonul sunând. Am deschis ochii. 

— Ce naiba...? 

Amândoi am privit panta în direcţia din care venea sunetul. 
Nu îl puteam vedea încă, dar aveam o idee cam pe unde ar fi. 
Eram sigur că nu se afla la mai mult de şase metri. De fapt, era 
chiar în faţa noastră şi, dacă aş fi fugit să-l iau, aş fi fost ecranat 
de bolovan faţă de linia de tragere a lui Khalil. Poate. 

Înainte să mă hotărăsc dacă voiam să-mi asum riscul, soneria 
telefonului s-a oprit. 

— Dacă am pune mâna pe telefonul acela, am zis, am putea 
suna după ajutor. 

— Dacă ne ducem să-l luăm, nu vom mai avea nevoie de 
niciun ajutor. Vom fi morţi. 

— Ai dreptate. 

Am continuat să privim în direcţia din care auzisem soneria. 
Telefonul a început să sune din nou. 

Era limpede că un trăgător de elită nu se uita la nesfârşit prin 
lunetă fără să-i obosească ochiul sau mâna, aşa că trebuia să 
facă pauze scurte. Poate Khalil se afla în pauză: De fapt, poate 
chiar el ne suna. Nu putea să tragă şi să vorbească în acelaşi 
timp, nu-i aşa? 

Înainte să reflectez prea mult la asta, am ţâşnit înainte 
ghemuit, străbătând cei şase metri în două secunde, am văzut 
telefonul, l-am luat, m-am întors şi am fugit spre bolovan, 
menţinându-l ca pavăză între mine şi Khalil. Inainte de a ajunge 
la bolovan, am azvâărlit spre Kate telefonul care încă suna, iar ea 


l-a prins. 

Am ajuns la bolovan, m-am întors şi m-am aşezat, mirându- 
mă că mai sunt încă în viaţă. Am inspirat adânc de câteva ori. 

Kate avea telefonul la ureche şi asculta. 

— Du-te-n mă-ta, a zis ea. Şi nu-mi spune mie cum ar trebui 
să vorbească o femeie. Du-te-n mă-ta. 

Aveam impresia că nu vorbea cu Jack Koenig. 

Kate şi-a pus telefonul pe piept şi mi-a spus: 

— Eşti foarte curajos sau foarte prost? Cum ai putut face aşa 
ceva fără să te consulţi cu mine? Ai vrea să fii mai curând mort 
decât însurat? Asta este? 

— Scuză-mă, cine este la telefon? 

— Khalil vrea să-ţi spună la revedere, a zis ea, întinzându-mi 
telefonul. 

Ne-am uitat unul la celălalt, jenaţi, cred, de scurta bănuială că 
Ted Nash, compatriotul nostru, fusese cel care încercase să ne 
ucidă. Trebuia să mă las de meseria asta. 

— Ar trebui să-ţi schimbi numărul, i-am zis lui Kate. Am pus 
telefonul la ureche şi am zis: Corey. 

— Eşti un bărbat foarte norocos, mi-a spus Asad Khalil. 

— Dumnezeu are grijă de mine. 

— Probabil că da. Nu ratez prea des. 

— Toţi avem zile proaste, Asad. Du-te acasă şi mai exersează. 

— Îţi admir curajul şi simţul umorului în faţa morţii. 

— Mulţumesc foarte mult. Hei, de ce nu cobori din copacul 
ăla, fără puşcă, şi nu vii spre noi cu mâinile ridicate? Am auzit că 
vei fi tratat corect de către autorităţi. 

— Nu sunt în acel copac, a zis el şi a râs. Sunt în drum spre 
casă. Voiam doar să-mi iau rămas-bun şi să-ţi reamintesc că voi 
reveni. 

— Aştept cu nerăbdare întâlnirea. 

— Du-te-n mă-ta. 

— Un bărbat credincios nu ar trebui să vorbească aşa. 

— Du-te-n mă-ta. 

— Nu, du-te tu în mă-ta, Asad, sodomist de cămile ce eşti. 

— Te voi ucide pe tine şi pe târfa care este cu tine chiar dacă 
ar fi să-mi ia întreaga viaţă. 

Era evident că îl supărasem din nou, aşa că, pentru a-i 
îndrepta furia spre alte obiective mai constructive, am zis: 

— Mai întâi, nu uita să lămureşti lucrurile cu unchiul 


Mu'ammar. De asemenea, un tip pe nume Habib Nadir ţi-a ucis 
tatăl la ordinele lui Mu'ammar. Îl cunoşti cumva? 

Nu a urmat un răspuns şi nici nu m-am aşteptat să primesc 
unul. Telefonul a amuţit, iar eu i l-am înapoiat lui Kate. 

— El şi Ted s-ar înţelege de minune. 

Am rămas nemişcaţi, neavând încredere că Asad alerga prin 
munţi, mai ales după această ultimă discuţie. Poate ar trebui să 
urmez un curs la Dale Carnegie. 

Soarele se ridicase pe cer şi împrăştiase ceața. Ne-am ţinut 
de mâini, aşteptând să ne repereze un elicopter, o maşină sau o 
patrulă care să treacă prin apropiere. 

— Asta a fost un exemplu de ce va urma, a zis Kate ca pentru 
sine. 

Şi chiar aşa era. Asad Khalil sau altul ca el avea să se întoarcă 
cu alte ameninţări, iar noi vom trimite, ca răspuns, o rachetă în 
casa cuiva şi aşa mai departe. 

— Vrei să părăseşti slujba asta? am întrebat-o pe Kate. 

— Nu. Dar tu? 

— Doar dacă vrei şi tu. 

— Mie îmi place. 

— Ce-ţi place ţie îmi place şi mie. 

— Îmi place California. 

— Eu iubesc New York-ul. 

— Ce părere ai despre Minnesota? 

— Asta este un oraş sau un stat? 

În cele din urmă, un elicopter ne-a localizat şi, după ce s-au 
convins că nu eram terorişti arabi nebuni, elicopterul a aterizat 
şi ne-a luat la bord. 


57 


Am fost duşi cu elicopterul la spitalul din Santa Barbara, unde 
ni s-au dat camere alăturate fără o perspectivă grozavă. 

O mulţime de prieteni de la biroul din Ventura au trecut pe la 
noi să ne salute: Cindy, Chuck, Kim, Tom, Scott, Edie, Roger şi 
Juan. Toţi ne-au spus că arătăm foarte bine. M-am gândit că, 
dacă voi continua să fiu împuşcat o dată pe an, până voi ajunge 
la cincizeci de ani voi arăta nemaipomenit de bine. 

După cum vă puteţi imagina, telefonul meu suna întruna - 
Jack Koenig, căpitanul Stein, fostul meu partener Dom Fanelli, 
fosta mea soţie, Robin, familia, prietenii, colegii actuali şi cei 
vechi. Toţi păreau foarte preocupaţi de sănătatea mea, 
bineînţeles, şi totdeauna întrebau mai întâi cum mă simt şi 
aşteptau răbdători în timp ce le spuneam că sunt bine, după 
care treceau la problemele importante referitoare la cele 
întâmplate. 

Pacienţii din spitale se obişnuiesc cu o mulţime de lucruri, 
după cum mi-am reamintit de la ultima mea internare. Deci, în 
funcţie de persoana care suna, aveam cinci răspunsuri standard: 
„Mă aflu în criză şi nu mă pot concentra”; „Este momentul să fiu 
îmbăiat”; „Linia telefonică nu este sigură”; „Am termometrul 
vârât în fund”; „Psihologul meu nu-mi permite să insist asupra 
incidentului”. 

Evident, trebuie să foloseşti fraza potrivită persoanei care 
sună. De exemplu, să-i spun lui Jack Koenig că am un 
termometru în fund... nu era bine. 

A doua zi a sunat Beth Penrose. M-am gândit că nicio variantă 
nu era bună pentru această conversaţie, aşa că a trebuit să 
lămuresc lucrurile. Sfârşitul poveştii. Ea mi-a urat numai bine şi 
a vorbit serios, l-am urat şi eu la fel şi am vorbit şi eu serios. 

Au mai trecut pe la noi şi câţiva colegi de la biroul din Los 
Angeles, care au vrut să vadă ce mai face Kate, iar câţiva S- 
au interesat chiar şi de mine, inclusiv Douglas Penismic, care 
mi-a scos perfuzia. Glumesc. 

Alt vizitator a fost Gene Barlet de la Serviciul Secret. Ne-a 
invitat, pe Kate şi pe mine, când vom fi în stare, să revenim la 
ranch-ul lui Reagan într-o vizită. 

— Am să vă arăt locul în care aţi fost împuşcaţi, a zis el. Puteţi 
lua ca amintire câteva bucăţi de piatră. Să faceţi câteva 


fotografii. 

L-am asigurat că nu mă interesa să comemorez evenimentul, 
dar Kate a acceptat invitaţia. 

De la diferite persoane am aflat că Asad Khalil părea să fi 
dispărut, lucru care nu m-a surprins. În privinţa dispariţiei 
domnului Khalil existau două posibilităţi - prima, reuşise să se 
întoarcă la Tripoli, a doua, CIA pusese mâna pe el şi încerca să-l 
convingă pe leu că anumiţi libieni aveau un gust mai bun decât 
americanii. 

În privinţa acestui subiect încă nu eram sigur dacă Ted şi 
colegii lui l-au lăsat pe Asad Khalil să-şi îndeplinească misiunea 
de a-i ucide pe piloţii aceia pentru a-l face pe acesta să se simtă 
împlinit şi fericit şi mai receptiv la ideea de a-l ucide pe unchiul 
Mu'ammar şi pe prietenii lui. De asemenea, mă întrebam de 
unde obținuseră libienii numele acelor piloţi. Adică, era într- 
adevăr o conspirație ca în Dosarele X şi era atât de 
neverosimilă, încât nu am zăbovit prea mult asupra ei şi nu mi- 
am pierdut nopţile pentru asta. Totuşi, gândul mă sâcâia. 

În ceea ce îl priveşte pe Ted, m-am întrebat de ce nu ne-a 
făcut nicio vizită, dar mi-am imaginat că era prea ocupat să 
jongleze cu minciuni pe culoarele de la Langley. 

În a treia zi a şederii noastre în spital au venit patru domni de 
la Washington, reprezentând Biroul Federal de Investigaţii, 
ziceau ei, deşi unul dintre ei mirosea a agent CIA. Kate şi cu 
mine ne simţeam destul de bine ca să-i primim în camera 
specială pentru vizitatori. Ne-au luat declaraţiile, bineînţeles, 
deoarece cu asta se ocupă ei, le place să ia declaraţii, dar 
rareori dau ei o declaraţie pe cont propriu. 

Totuşi, ne-au spus că Asad Khalil tot nu se afla în custodia FBI- 
ului şi din punct de vedere tehnic putea fi adevărat. Le-am 
menţionat acestor domni că domnul Khalil ajurat că ne va ucide, 
pe Kate şi pe mine, chiar dacă asta i-ar lua toată viaţa. 

Ei ne-au spus că să nu fim preocupaţi de asta, să nu vorbim 
cu străinii, să fim acasă înainte să se aprindă luminile de pe 
stradă şi altele de felul ăsta. Am stabilit, de comun acord, să ne 
întâlnim la Washington când ne vom simţi în stare. Din fericire, 
nimeni nu a menţionat şi conferinţa de presă. 

În legătură cu subiectul acela ni s-a reamintit că semnasem 
diferite jurăminte şi angajamente Şi aşa mai departe, care ne 
limitau drepturile de a face declaraţii publice şi ne angajam să 


protejăm toate informaţiile care aveau legătură cu securitatea 
naţională. Cu alte cuvinte, nu vorbiţi cu presa sau vă vom tăbăci 
fundurile atât de tare, încât rănile de glonţ de pe fese vor părea, 
prin comparaţie, mici coşuri. 

Nu era chiar o ameninţare, deoarece guvernul nu îşi ameninţă 
cetăţenii, ci pur şi simplu un avertisment. 

Le-am amintit colegilor mei că atât Khalil, cât şi eu eram nişte 
eroi, dar nici unul nu părea să ştie ceva despre asta. Atunci i-am 
anunţat pe cei patru domni că sosise timpul pentru clisma mea 
şi ei au plecat. 

Revenind la subiectele din ziare, tentativa de asasinare a lui 
Ronald Reagan apăruse în toate mijloacele media, dar 
gravitatea ei a fost minimalizată, iar declaraţia oficială de la 
Washington preciza: „Viaţa fostului preşedinte nu a fost niciun 
moment în pericol”. Nu s-a făcut nicio aluzie la Asad Khalil - 
singurul individ implicat a rămas necunoscut - şi nimeni nu 
părea să facă legătura dintre piloţii ucişi şi tentativa de asasinat. 
Situaţia asta avea să se schimbe, bineînţeles, dar, după cum ar 
zice Alan Parker: „O treime astăzi, altă treime mâine, iar restul 
când reporterii vor începe să ne preseze cu întrebările”. 

În a patra zi de spital a trecut pe la noi Edward Harris, colegul 
de la CIA al lui Ted Nash, pe care l-am primit în camera de 
oaspeţi. Şi el ne-a reamintit să nu dăm declaraţii presei şi să 
sugerăm că suferisem un şoc, că pierdusem mult sânge 
etcetera şi ca urmare memoria ne juca feste. 

Kate şi cu mine discutasem acest subiect mai înainte, aşa că 
l-am asigurat pe domnul Harris că nu ne puteam aminti nici 
măcar ce mâncasem la prânz. 

— Nici măcar nu ştiu de ce am ajuns la spital, am adăugat eu. 
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că mergeam cu maşina 
la aeroportul Kennedy ca să preluăm un dezertor. 

Edward a părut puţin sceptic, apoi a zis: 

— Să nu exagerăm. 

— Am câştigat cei douăzeci de dolari pariaţi cu tine, l-am 
informat pe domnul Harris. Şi încă zece de la Ted. 

Mi-a aruncat o scurtă privire ciudată, oarecum nelalocul ei. 
Cred că era în legătură cu menţionarea numelui lui Ted. 

În legătură cu asta, aş putea spune că toţi cei care ne-au 
vizitat se purtau de parcă ştiau ceva ce noi nu ştiam, dar 
puteam afla dacă întrebam. Aşa că l-am întrebat pe Edward. 


— Unde este Ted? 

Edward a tăcut câteva secunde, apoi ne-a informat: 

— Ted Nash este mort. 

Nu eram prea surprins, dar totuşi şocat. 

Şi Kate era înmărmurită şi a întrebat: 

— Cum? 

— A fost găsit, după ce voi aţi fost recuperaţi, la ranch-ul lui 
Reagan. Avea o rană de glonţ în frunte şi a murit pe loc. Am 
recuperat glonţul şi s-a constatat că acesta a fost tras cu 
aceeaşi puşcă pe care a folosit-o Asad Khalil ca să tragă în voi. 

Amândoi am rămas tăcuţi, neştiind ce mai este de spus. 

Îmi părea rău, dar, dacă Ted ar fi în cameră, i-aş spune 
concluzia: Când te joci cu focul, rişti să te arzi. Când te joci cu 
leii, rişti să fii mâncat. 

Kate şi cu mine ne-am exprimat condoleanţele, eu 
întrebându-mă de ce nu fusese anunţată încă în presă moartea 
lui Ted. 

Edward ne-a sugerat, aşa cum făcuse şi Ted, că s-ar putea să 
ne bucurăm să lucrăm pentru Agenţia Centrală de Informaţii. 

Nu credeam că genul acesta de bucurie era posibilă în vreun 
fel, dar, când tratezi cu şmecherii, trebuie să fii mai şmecher 
decât ei: 

— Putem discuta despre asta, i-am zis lui Edward. Lui Ted i-ar 
fi plăcut. 

Am observat din nou puţin scepticism la Edward, dar tipul a 
răspuns: 

— Salariul este mai bun. Puteţi alege un post în străinătate şi 
vi se va garanta slujba pe cinci ani. Împreună. Paris, Londra, 
Roma, ce vreţi voi. 

Oferta aducea puţin a mită, ceea ce era mult mai bine decât o 
ameninţare. Problema era că noi ştiam prea mult, iar ei ştiau că 
noi ştim. 

— Totdeauna mi-am dorit să trăiesc în Lituania, i-am zis lui 
Edward. Kate şi cu mine vom reflecta la asta. 

Edward nu era obişnuit să fie luat peste picior, aşa că a 
devenit foarte rezervat, după care a plecat. 

— Nu ar trebui să faci pe deşteptul cu oamenii ăştia, mi-a 
amintit Kate. 

— Nu am prea des această ocazie. 

Ea a rămas tăcută un moment, apoi a zis: 


— Sărmanul Ted. 

M-am întrebat dacă era într-adevăr mort, aşa că aş putea 
participa la înmormântare cu mult entuziasm. 

— Oricum, invită-l la nuntă, i-am zis lui Kate. Nu se ştie 
niciodată. 

In a cincea zi, la spital, mi-a trecut prin gând că, dacă mai 
stau mult acolo, nu mă voi mai reface niciodată din punct de 
vedere fizic sau mintal, aşa că mi-am cerut externarea, lucru 
care a bucurat societatea guvernamentală de asigurări. De fapt, 
aş fi putut pleca după două zile, având în vedere rănile mele 
minore de la şold şi coapsă, dar federalii au dorit să mai rămân, 
la fel şi Kate, ale cărei răni necesitau mai mult timp pentru 
vindecare. 

— Ne vedem la motelul Ventura Inn, i-am zis lui Kate şi am 
plecat cu o sticlă de antibiotice şi calmante. 

Cineva îmi trimisese hainele la curăţat, iar costumul arăta 
curat şi călcat, cu cele două găuri de glonţ cusute sau croşetate, 
sau altfel. Petele de sânge erau încă uşor vizibile pe costum. Ca 
şi pe cămaşa albastră şi pe cravată, dar chiloţii şi şosetele 
arătau foarte bine, ca noi. O maşină a spitalului m-a dus în 
Ventura. 

M-am simţit ca un vagabond, înregistrându-mă la motel fără 
bagaje, ca să nu mai amintesc de petele de pe costum şi ameţit 
de calmante. Dar cartea mea de credit American Express a pus 
curând lucrurile la punct şi mi-am cumpărat haine californiene, 
am înotat în ocean, am urmărit reluări ale episoadelor din 
Dosarele X şi am vorbit cu Kate de două ori pe zi. 

Câteva zile mai târziu a venit şi Kate şi ne-am petrecut la 
Ventura Inn un fel de concediu medical, în care eu m-am 
bronzat şi am învăţat să mănânc avocado. 

Kate avea bikinii ei cei mici, dar şi-a dat repede seama că 
cicatricele nu se bronzează. Băieţii cred că cicatricele sunt 
dovezi ale curajului. Femeile nu gândesc aşa. Dar eu i le-am 
sărutat în fiecare noapte, aşa că a început să fie mai puţin 
preocupată de ele. De fapt, a început să le arate băieţilor de la 
salvamar, care gândeau că o rană de glonţ era un lucru grozav. 

Kate, între discuţiile cu băieţii şi poveştile de război, încerca 
să mă înveţe să fac surf, dar cred că trebuie să ai dinţii 
îmbrăcaţi şi părul albit ca să ajungi să faci treaba asta corect. 

Aşadar, în cele două săptămâni de lună de miere de la 


Ventura am început să ne cunoaştem mai bine unul pe celălalt 
şi, printr-un consens mutual, ne-am dat seama că eram făcuţi 
unul pentru altul. De exemplu, Kate m-a asigurat că îi place să 
urmărească meciurile de fotbal la televizor, să doarmă iarna cu 
fereastra deschisă, că preferă cârciumile irlandeze 
restaurantelor de lux, că urăşte hainele scumpe şi bijuteriile şi 
că niciodată nu-şi va schimba pieptănătura. Bineînţeles, am 
crezut tot ce a spus. Eu am promis să rămân acelaşi, ceea ce 
era uşor. 

Toate lucrurile bune trebuie să se sfârşească totuşi, aşa că la 
mijlocul lunii mai ne-am întors la New York şi la slujba noastră 
de la Federal Plaza. 

Acolo s-a organizat pentru noi o mică petrecere, după cum se 
obişnuieşte, s-au rostit discursuri interminabile, s-a toastat 
pentru  abnegaţia noastră la locul de muncă, pentru 
însănătoşirea noastră completă şi, bineînţeles, pentru logodna 
noastră şi pentru o căsnicie fericită. Tuturor le plac poveştile de 
dragoste. A fost cea mai lungă noapte din viaţa mea. 

Ca să facă seara şi mai distractivă, Jack m-a tras deoparte şi 
mi-a spus: 

— Am folosit cei treizeci de dolari ai tăi împreună cu banii 
pariaţi de Ted şi Edward ca să achit nota de plată a celui care 
ne-a aprovizionat în seara asta. Ştiam că nu te vei supăra. 

Corect. Şi Ted ar fi fost de acord cu asta. 

Având în vedere tot ce se întâmplase, aş fi vrut să mă întorc 
la slujba mea de la Omucideri, dar asta nu va fi posibil. 
Căpitanul Stein şi Jack Koenig m-au asigurat că aveam înainte 
un viitor strălucit la ATTF, în ciuda mormanului de plângeri 
depuse împotriva mea de diferite persoane şi instituţii. 

După întoarcerea noastră la slujbă, Kate mi-a spus că s-a 
răzgândit asupra unor lucruri - nu în privinţa căsătoriei, ci în 
legătură cu inelul de logodnă. M-a pus apoi să fac aşa- 
numita Listă a invitaţilor. De asemenea, am găsit Minnesota pe 
o hartă. Era un stat. Am trimis prin fax copii ale hărţii băieţilor 
de la NYPD. 

După câteva zile de la începerea serviciului, am făcut vizita 
obligatorie la clădirea J. Edgar Hoover, unde am stat trei zile cu 
oamenii aceia amabili de la Secţia Antiteroristă care ne-au 
ascultat întreaga poveste, după care ne-au repetat-o într-o 
formă uşor diferită. Toţi ne-am însuşit corect povestea, iar Kate 


şi cu mine am semnat depoziţiile, declaraţiile, copiile şi altele 
asemenea până ce toată lumea a fost fericită. 

Cred că noi am cedat puţin de la principiile noastre, dar am 
primit promisiuni certe că într-o zi s-ar putea spune lucrurilor pe 
nume. 

În a patra zi a călătoriei noastre la Washington, am fost duşi 
la Cartierul general al CIA de la Langley, Virginia, unde l-am 
întâlnit pe Edward Harris şi pe ceilalţi. Nu a fost o vizită lungă, 
iar noi am fost însoţiţi de patru agenţi FBI care au vorbit în locul 
nostru în majoritatea timpului. Îmi pare rău că oamenii ăştia nu 
reuşesc să se înţeleagă între ei. 

Singurul lucru interesant în această vizită la Langley a fost 
întâlnirea cu un om extraordinar. Era un fost agent KGB, pe 
nume Boris, acelaşi Boris de care amintise Ted la staţia 
VORTAC. 

Se părea că această întâlnire nu avea alt scop decât acela că 
Boris voia să ne cunoască. Dar în ora petrecută împreună cu el, 
am avut sentimentul că tipul ăsta văzuse şi făcuse în viaţa lui 
cât toţi ceilalţi laolaltă. 

Boris era un tip solid, fuma Marlboro ţigară de la ţigară şi a 
fost foarte amabil cu logodnica mea. 

A vorbit puţin despre perioada în care a fost agent KGB, după 
care ne-a dat câteva amănunte picante din a doua lui carieră la 
Serviciul de Informaţii Libian. Ne-a zis că el îi dăduse lui Khalil 
câteva informaţii despre călătoria acestuia în America. Boris a 
fost curios să afle cum am procedat cu Asad Khalil şi altele 
asemenea. 

Nu sunt obişnuit să furnizez informaţii unui ofiţer de informaţii 
străin, dar tipul a fost corect cu noi, iar dacă Kate şi cu mine îi 
răspundeam la întrebări şi el răspundea la ale noastre. Aş fi 
putut vorbi zile întregi cu tipul ăsta, dar în încăpere mai erau şi 
alţi oameni care, din când în când, ne spuneau nouă sau lui să 
nu răspundem sau să schimbăm subiectul. Ce s-a întâmplat cu 
libertatea comunicării? 

Apoi am tras toţi câte o duşcă de votcă şi am inhalat fum de 
ţigară la mâna a doua. 

Unul dintre băieţii de la CIA ne-a anunţat că era timpul să 
plecăm, şi toţi ne-am ridicat. 

— Ar trebui să ne mai întâlnim, i-am spus eu lui Boris. 

El a ridicat din umeri şi a arătat cu mâna spre amicii lui de la 


CIA. 

Ne-am dat mâna, iar Boris ne-a spus: 

— Individul acela este o maşină perfectă pentru a ucide şi ce 
a ratat astăzi va ucide mâine. 

— Este doar un om, am replicat eu. 

— Uneori mă îndoiesc. Oricum, a adăugat el, vă felicit pe 
amândoi că aţi supravieţuit. Să nu irosiţi nicio zi din viaţa 
voastră. 

Eram sigur că nu era decât o altă expresie rusească şi nu 
avea nicio legătură cu Asad Khalil. Nu am dreptate? 

Kate şi cu mine am revenit la New York şi niciunul dintre noi 
nu a mai pomenit vreodată de Boris. Dar eu chiar aş vrea ca 
într-o zi să beau o sticlă întreagă de votcă cu tipul ăsta. Poate aş 
reuşi să-i trimit o citaţie. Totuşi, poate nu era o idee prea bună. 

Săptămânile treceau şi încă nu aveam nicio veste de la Asad 
Khalil şi nici informaţii plăcute referitoare la demisia neaşteptată 
a domnului Gaddafi. 

Kate nu şi-a schimbat niciodată numărul telefonului celular, 
iar eu mi-am păstrat acelaşi număr direct de la 26 Federal Plaza 
şi am aşteptat un semn de la domnul Khalil. 

Lucru îmbucurător, Stein şi Koenig - ca parte a înţelegerii 
noastre cu amicii de la Washington - ne-au însărcinat să 
alcătuim o echipă specială formată din Kate şi cu mine, Gabe, 
George Foster şi alţi câţiva oameni a căror singură misiune să 
fie găsirea şi capturarea domnului Asad Khalil. De asemenea, 
am făcut o cerere la NYPD pentru transferul fostului meu 
partener, Dom Fanelli, la ATTF. El se opune, dar eu sunt acum o 
persoană importantă şi curând îl voi prinde în gheare pe Dom. 
Adică el m-a făcut să intru în ATTF şi binele cu bine se plăteşte. 
Va fi ca pe timpuri. 

În această nouă echipă nu va fi nimeni de la CIA, lucru care ne 
scuteşte de multe necazuri. 

Probabil că această echipă specială este singurul lucru care 
mă ţine în slujba asta păcătoasă. Vreau să spun să am luat în 
serios ameninţarea acelui tip şi este o simplă problemă de a 
ucide sau de a fi ucis. Nimeni din echipă nu intenţionează să-l 
prindă viu pe Asad Khalil, şi nici el nu doreşte acest lucru, aşa că 
problema este rezolvată de ambele părţi. 

Am sunat-o pe Robin, fosta mea soţie, şi am informat-o 
despre viitoarea mea căsătorie. 


Ea mi-a urat fericire şi m-a sfătuit: 

— Acum poţi schimba mesajul acela stupid de pe robotul 
telefonic. 

— Bună idee. 

— De asemenea, a zis ea, dacă îl prinzi pe tipul ăsta, Khalil, 
dă-mi mie cazul. 

Mai trecusem prin acest mic joc când fusese vorba de ticăloşii 
care mă împuşcaseră pe West 102nd Street, aşa că i-am spus: 

— In regulă, dar vreau zece la sută din onorariu. 

— li vei avea. lar eu voi face praf cazul şi îl voi elibera pe tip. 

— S-a făcut. 

După ce am rezolvat asta, m-am gândit că ar trebui să-mi sun 
fosta prietenă şi să-i spun că aveam o colegă de cameră 
permanentă care îmi va fi curând soţie. Dar nu voiam să dau 
acest telefon, aşa că am trimis mesaje prin e-mail şi fax. Am 
primit şi câteva răspunsuri, majoritatea condoleanţe pentru 
viitoarea mireasă, însă nu i-am spus nimic lui Kate. 

Marea zi se apropia, dar nu eram nervos. Mai fusesem însurat 
o dată şi am înfruntat moartea de mai multe ori. Nu vreau să 
spun că există vreo asemănare între a te însura şi a fi împuşcat, 
dar... s-ar putea să fie. 

Kate era destul de calmă în legătură cu ce se întâmpla, deşi 
ea nu străbătuse niciodată lungul drum din biserică pe intervalul 
dintre scaune. Părea că stăpâneşte foarte bine situaţia şi ştia ce 
trebuia făcut, când şi de către cine. Cred că aceste cunoştinţe 
nu le capeţi învățând, ci au o anume legătură cu cromozomul X. 

Lăsând gluma la o parte, eu eram fericit, mulţumit şi mult mai 
îndrăgostit decât fusesem vreodată. Kate Mayfield era o femeie 
remarcabilă, şi ştiam că vom trăi fericiţi până la adânci 
bătrâneţi. Cred că mi-a plăcut la ea faptul că m-a acceptat aşa 
cum eram, ceea ce nu este prea dificil, având în vedere cât sunt 
de aproape de perfecţiune. 

De asemenea, am trecut printr-o experienţă profundă şi 
hotărâtoare pentru amândoi şi ne-am descurcat bine. Kate 
Mayfield era curajoasă, totală şi plină de resurse şi, spre 
deosebire de mine, nu avea încă o părere cinică despre lume. 
Avea, de fapt, un sentiment de patriotism, ceea ce nu pot spune 
despre mine. Odată gândeam şi eu la fel, dar prea multe mi se 
întâmplaseră, mie şi ţării, de când mă născusem. Totuşi, îmi 
făceam meseria. 


Cel mai mare regret al meu în legătură cu cele întâmplate - în 
afară de regretul sincer pentru pierderea de vieţi omeneşti - 
este că nu cred că cineva a învăţat ceva din asta. 

Ca şi mine, ţara este mereu norocoasă şi reuşeşte 
întotdeauna să evite glonţul ucigaş. Dar norocul, aşa după cum 
am învăţat de pe străzi şi la masa de joc, precum şi în dragoste, 
poate pieri. Şi dacă nu este prea târziu, trebuie să faci faţă 
realităţii şi să construieşti un plan de supravieţuire care nu 
include norocul. 

Apropo de noroc, în ziua nunţii noastre a plouat şi am 
descoperit că asta înseamnă că vom avea noroc. Cred că, de 
fapt, înseamnă că te face ciuciulete. 

Aproape toţi prietenii mei şi familia au venit în acest mic oraş 
din Minnesota şi toţi s-au comportat mai bine decât la prima 
mea căsătorie. Au fost, bineînţeles, şi unele incidente cu amicii 
mei burlaci din NYPD, care s-au simţit ofensaţi de această 
mireasă cu păr blond şi ochi albaştri - inclusiv incidentul dintre 
Dom Fanelli şi domnişoara de onoare, despre care nu voi da 
amănunte - dar era de aşteptat. 

Familia lui Kate era o familie adevărată de anglo-saxoni albi, 
protestanți, iar pastorul - un metodist cu simţul umorului. M-a 
făcut să promit că voi fi iubitor, cinstit şi că nu voi mai aminti 
niciodată de Dosarele X. 

A fost o ceremonie cu două inele; un inel pentru degetul lui 
Kate şi altul pentru nasul meu. Cred că am glumit destul despre 
căsătoria mea. De fapt, mi s-a spus că este destul. 

Anglo-saxonii au venit în două variante - umezi şi uscați. 
Aceştia se cam ameţiseră, aşa că ne-am înţeles de minune. Tata 
socru era un tip pe cinste, dar mama soacră şi cumnata erau 
chipeşe. Părinţii mei le-au spus o mulţime de poveşti despre 
mine, pe care ei le-au găsit nostime şi nu ieşite din comun. 
Lucrurile vor merge foarte bine. 

Kate şi cu mine am petrecut o săptămână în Atlantic City, 
apoi o săptămână pe coasta Californiei. Aranjasem o întâlnire cu 
Gene Barlet la Rancho del Cielo, iar mersul cu maşina în munţi a 
fost mult mai plăcut decât ultima dată. La fel a fost şi ranch-ul, 
foarte frumos în lumina soarelui şi fără un trăgător de elită! 

Ne-am dus să revedem bolovanul, care părea mai mic decât 
îmi aminteam, iar Gene a făcut fotografii. 

Gene ne-a arătat liziera din depărtare şi a spus: 


— Am găsit acolo, pe sol, cincizeci şi două de tuburi de 
cartuşe. Niciodată nu am auzit să se fi tras atât de multe focuri 
asupra a doi oameni. Tipul ăsta dorea cu ardoare să aibă ceea 
ce nu putea avea. 

Cred că Gene voia să ne spună că jocul nu se sfârşise. 

Liziera mă făcea puţin nervos, aşa că am plecat. Gene ne-a 
arătat unde fusese găsit Ted Nash, pe o cărare la mai puţin de o 
sută de metri de staţia VORTAC, cu un singur glonţ în frunte. Nu 
aveam nicio idee unde se ducea Ted şi ce făcea acolo şi nu vom 
şti niciodată. 

Având în vedere că ne aflam în luna de miere, am sugerat că 
văzusem destul şi ne-am întors la casa de la ranch, am băut 
Coca, am mâncat câteva bomboane şi ne-am continuat drumul 
spre nord. 

Lăsasem la New York telefonul celular al lui Kate ca să nu fim 
deranjaţi în luna de miere de telefoanele prietenilor sau ale 
asasinilor. Dar, ca măsură de precauţie, amândoi ne-am luat 
pistoalele. 

Nu se ştie niciodată. 


SFÂRŞIT 


Din cauza naturii materialului din acest roman, câteva 
persoanele cărora aş vrea să le mulţumesc aici m-au rugat să 
rămână anonime. Respect această rugăminte şi le recunosc 
contribuţia cu recunoştinţă. 

Inainte de toate, aş vrea să-i mulţumesc lui Thomas Block un 
prieten din copilărie, căpitan în U.S. Airways, editor şi 
colaboatior la revista F/ying, coautor la Mayday şi autor al altor 
şase romane, pentru ajutorul său nepreţuit în privinţa 
informaţiilor despre avioane şi alte materiale. Ca întotdeauna, 
Tom m-a ajutat când eram sus în aer, şi fără elice. 

De asemenea, îi mulţumesc lui Sharon Block, fostă 
stewardesă la Braniff International şi U.S. Airways, pentru că mi- 
a citit manuscrisul şi a fost de partea mea în discuţiile pe teme 
editoriale cu soţul ei. 

Mulţumiri deosebite membrilor Marii Unități Operative 
Antiteroriste şi bunilor mei prieteni din NYPD, detectivii Kenny 
Hieb şi John Gallagher (pensionar), precum şi detectivului Tom 
Pistone pentru relaţiile sale. 

Mii de mulţumiri unui bun prieten şi fost poliţist în Autoritatea 
Aeroportului, precum şi lui Frank Madonna, din echipa de 
Pistolari şi Pompieri, pentru cunoştinţele împărtăşite şi pentru 
răbdarea sa. De asemenea, mulţumesc detectivului Donald 
McMahon din echipa Pistolari şi Pompieri şi ofițerului de poliţie 
Bobby Yarzab şi tuturor femeilor şi bărbaţilor întâlniți pe 
Aeroportul Internaţional John F. Kennedy care şi-au găsit timp 
să-mi prezinte locul şi să răspundă întrebărilor mele prosteşti. 

Capitolele din acest roman referitoare la raidul american 
asupra Libiei nu ar fi putut fi scrise fără ajutorul căpitanului 
Norm Gandia din Marina Statelor Unite. Norm este un fost 
veteran al războiului din Vietnam, fost înger Albastru, un bun 
prieten şi un băutor petrecăreţ. Îi mulţumesc şi lui Al Krish, 
locotenent-colonel în Forţele Aeriene ale Statelor Unite, pentru 
că mi-a dat posibilitatea să urc într-o carlingă a unui avion F- 
111. 

Sunt recunoscător personalului de la Fundaţia Tinerilor 
Americani care şi-a făcut timp să mă însoţească într-un tur 
privat la ranch-ul lui Ronald Reagan. Mulţumiri deosebite lui Ron 
Robinson, preşedintele fundaţiei, lui Marc Short, directorul 
executiv al acestui ranch, şi lui Kristen Short, director de 
amenajări al ranchului. Multe mulţumiri, de asemenea, lui John 


Barletta, fost şef al  detaşamentului Serviciului Secret 
Prezidenţial. Profesionalismul şi abnegaţia lui John sunt rare în 
lumea de astăzi. 

Incă o dată vreau să le mulţumesc bibliotecarilor Laura 
Flanagan şi Martin Bowe, care au făcut o frumoasă muncă de 
cercetare şi m-au ajutat cu detalii nesuferite, pe care numai un 
bibliotecar poate avea răbdarea şi cunoştinţele necesare de a le 
scoate la iveală. 

De asemenea, îi mulţumesc lui Daniel Starer, de la Research 
for Writers. Acesta este al cincilea roman al meu la care Dan m- 
a ajutat, şi până acum a reuşit să-şi dea seama de ce am nevoie 
înainte ca eu să ştiu ce îmi trebuie. 

Acest roman nu ar fi putut fi scris, realmente, fără ajutorul, 
abnegaţia şi infinita răbdare a asistenţilor mei, Dianne Francis şi 
Georgia Leon. Nu este uşor să lucrezi zi de zi cu un scriitor, dar 
Dianne şi Georgia mi-au făcut viaţa mai uşoară. Mulţumesc. 

Dacă este dificil să lucrezi cu un scriitor, nu este nici prea 
distractiv să trăieşti cu unul în timp ce scrie o carte. În situaţia 
asta se află soţia mea, Ginny, care are răbdarea unei sfinte şi 
priceperea de a pregăti pentru tipar opera unui bărbat care nu 
cunoaşte nici ortografie, nici punctuație şi nici modul de 
alcătuire a unei fraze. Ca întotdeauna, multe, multe mulţumiri şi 
multă dragoste. 

Incă o dată, la fel ca în romanele Plum Island, mii de 
mulţumiri locotenentului John Kennedy, de la Departamentul de 
Poliţie din Nassau County. Ca poliţist şi avocat, John îi menţine 
cinstiţi pe poliţiştii mei din roman, la fel ca şi pe autor. Cu J.K la 
caz, adevărul triumfa. 

Muzeul „Leagănul Aviației”, din Long Island, este o construcţie 
nouă, de talie mondială, onorându-i pe bărbaţii şi femeile care l- 
au făcut şi continuă să-l facă, America fiind prima în aviaţie şi 
cea mai bună în domeniul aeronautic şi al ştiinţei spaţiale. Aş 
dori să-i mulţumesc lui Edward J. Smits (şef de proiect), Gary 
Monti (adjunct de şef de proiect), Joshua Stoff (custode) şi lui 
Gerald S. Kessler (preşedinte al Friends for Long Island's 
Heritage) pentru că mi-au arătat muzeul şi mi-au împărtăşit 
ideile lor. 

Fapte, metode, sfaturi şi detalii care mi-au fost prezentate s- 
ar putea ca la un moment dat să fi fost prezentate greşit, omise 
sau ignorate, şi în consecinţă toate erorile şi omisiunile sunt ale 


mele. 

De asemenea, aş dori să folosesc această ocazie ca să 
mulţumesc persoanelor de la Warner Books şi Time Warner 
Audio Books pentru munca lor susţinută, sprijinul, dăruirea şi 
amiciţia lor: Dan Ambrosio, Chris Barba, Emi Battaglia, Carolyn 
Clarke, Ana Crespo, Maureen Mahon Egen, Letty Ferrando, 
Sarah Ford, Jimmy Franco, David Goldstein, Jan Kardys, Sharon 
Krassney, Diane Luger, Tom Maciag, Peter Mauceri, Judy 
McGuinn, Jackie Merri Meyer, Martha Otis, Jennifer Romanello, 
Judy Rosenblatt, Carol Ross, Bill Samoff, Ann Schwartz, Maja 
Thomas, Karen Torres, Nancy Wiese şi ultimul - dar nu cel mai 
puţin important, Harvey-Jane Kowal, cel mai dur redactor-şef 
adjunct din lume. 

Mulţumirile mele şi lui Fred Chase, care a avut ultimul cuvânt 
cu privire la cratime, virgule, numele localităţilor etcetera. 

Binecuvântat este scriitoul cu un bun editor, iar eu am fost 
binecuvântat de două ori cu Larry Kirshbaum şi Jamie Raab, a 
căror măiestrie este incontestabilă. 

Cei cincisprezece ani ai mei de activitate şi cele şapte romane 
- cu Warner Books au fost, în diferite momente, fericiţi şi 
interesanti, tensionaţi şi cu probleme, plini de succes, totdeauna 
veseli şi niciodată plictisitori. Sunteţi toţi primii în top. 

Şi, în sfârşit, îi mulţumesc agentului şi prietenului meu de 
douăzeci de ani şi mai bine, Nick Ellison. Ar trebui să mai scriu 
un volum ca să descriu această relaţie, dar pot rezuma totul în 
patru cuvinte - Te iubesc, Mare Prieten. 

Debra Del Vecchio şi Stacy Moll au adus contribuţii generoase 
instituţiilor de caritate din Long Island în schimbul folosirii 
numelor lor pentru personajele din acest roman. Sper să le 
placă alter egourile lor şi că îşi vor continua activitatea pentru 
cauzele importante.