Gerard de Villiers — [SAS] Sabia Lui Binladen

Gerard de Villiers 
Sabia lui Bin Laden 


Capitolul |. 

John Turner se apropie de oglinda de deasupra chiuvetei şi 
îşi cercetă cu mare atenţie fata. Avea oroare să nu fie bărbierit 
cu grijă. Oglinda îi arătă imaginea unui bărbat cu trăsături 
regulate, dar severe, cu sprâncene negre şi stufoase, subliniind 
nuanţa verde-cenuşie a ochilor care păreau lipsiţi de expresie. 
Nasul foarte important domina gura mare şi bine conturată, dar 
pe care zâmbetul apărea extrem de rar. John Turner era un 
bărbat frumos, însă atitudinea lui distantă şi rece, datorată în 
mare parte timidităţii, îi scotea în relief uşoara stângăcie. Nu se 
prea simţea în largul lui în trupul înalt şi nimeni nu putea să 
ghicească niciodată ce gândeşte. 

Mulţumit de felul în care îi arăta pielea, îşi făcu o cărare în 
partea stângă. Intotdeauna acorda o atenţie deosebită 
pieptănatului, o reminiscență ascunsă undeva în subconştient 
încă din copilărie. Fiind frizer în Peoria, un orăşel din Middle 
West, tatăl lui îl învățase să-si aranjeze părul înainte de a-l 
învăţa să citească. Cu pieptul gol şi cu un prosop înfăşurat în 
jurul mijlocului, termină în sfârşit cu examinatul. Nu era 
narcisist, ci voia doar să arate bine şi să aibă un aspect îngrijit. 
John Turner nu se exterioriza niciodată şi avea foarte puţini 
prieteni. Era un tip băţos. Această rezervă firească îl făcea să 
treacă mai uşor neobservat, lucru ce nu constituia un 
dezavantaj în meseria lui pe care o exercita de peste treizeci de 
ani. 

— John! 

Vocea de femeie îl făcu să tresară şi se şterse imediat pe 
faţă. Nu-i plăcea deloc să fie surprins într-o ţinută neglijentă. 

— Sunt în baie, strigă cu vocea lui gravă, apăsată, dar 
neutră. Era o baie al cărei lux de un kitsch nemaipomenit nu 
înceta să-l surprindă. Era plină de oglinzi şi totul era auriu. 
Oglinda în care se privea era încadrată într-o baghetă aurie, 


vasul de toaletă era îmbrăcat într-un aliaj imitație de bronz care 
ascundea porţesabia lui Bin Laden & lanul, iar bateriile 
străluceau precum comoara lui Aii Baba. Pamelei Chamberlain, 
locatara apartamentului, îi plăcea la nebunie luxul orbitor. 

Se auzi zgomot de paşi, iar ea apăru în pragul uşii. Era o 
blondă zveltă, cu un nas şmecheros, puţin acvilin, cu ochi 
cenușii şi veseli, cu nişte picioare interminabile. In dimineaţa 
asta, îmbrăcată într-un taior negru din alpaca a cărui fustă se 
oprea exact deasupra genunchilor, cu ciorapi de aceeaşi 
culoare, cocoţată pe nişte tocuri de doisprezece centimetri, cu o 
dungă mov ce îi sublinia ochii, părea mai degrabă una dintre 
acele creaturi epatante pe care le vezi luând prânzul în fiecare zi 
la Cipriani, restaurantul cel mai şic de pe Fifth Avenue. Era greu 
să-ţi închipui că este un avocat competent şi feroce, cel mai 
tânăr asociat al cabinetului de avocatură Cohen, Cohen & 
Marvin şi nu se apleca asupra necazurilor clienţilor săi decât 
dacă pornea de la cinci sute de dolari ora. 

La cei treizeci şi opt de ani ai ei, câştiga destui bani ca să- 
si permită acest apartament ce măsura o sută douăzeci de metri 
pătraţi, situat la etajul al patruzeci şi doilea din Trump Tower 
suportând şase mii cinci sute de dolari pe lună, plus celelalte 
cheltuieli. Din snobism, mai cheltuise încă vreo câteva zeci de 
mii de dolari la decoratorul parizian Claude Dalie, pentru ca 
acest cuibuşor al ei să se ridice la standardele luxului din Trump 
Tower. Era un vis din copilăria ei pe care şi-o petrecuse la Calico 
Rock, o văgăună uitată din Arkansas, într-o căsuţă din lemn 
foarte friguroasă, cu mobilă puţină şi confort mai degrabă 
spartan. De atunci visa să locuiască într-un zgârie-nori, să 
trăiască în lux şi să aibă succes. Fiind ambițioasă şi 
independentă, avusese diverse slujbuliţe umile şi nu ceruse 
niciodată bani vreunui bărbat, cu toate că frumuseţea ei 
spectaculoasă îi făcea să cadă ca muştele. Insă Pamela 
Chamberlain îşi aşezase viaţa sentimentală între paranteze, 
mulţumindu-se cu o viaţă sexuală fără oprelişti, cu parteneri 
aleşi de ea, faţă de care nu avea nici o obligaţie. Il învălui pe 
John Turner într-o privire plină de reproş. 

— Aseară n-ai prea fost în formă, observă ea. Pe 
deasupra, te-ai mai şi foit toată noaptea, de parcă visai urât. Ai 
probleme? 


— Nu, spuse John Turner cu vocea lui neutră. Cred că am 
băut prea mult. 

Luaseră cina într-un restaurant chinezesc din Chinatown, 
situat pe Mott Street, iar John Turner nu lăsase din mână 
paharul de scotch, dând pe gât mai multe porţii duble de 
Defender, iar la întoarcere, drumul pe jos până la locuinţa 
Pamelei Chamberlain m Sabia lui Bin Laden fusese prea scurt ca 
să-si revină. Contrar obiceiurilor sale, se mulţumise cu o 
mângâiere blajină ca doi bătrânei şi adormise în izmene şi în 
maiou. Pamela fusese nevoită să-si stăpânească dorinţa, 
dezamăgită şi furioasă că îşi vede partida de sex risipindu-se ca 
un fum. Reuşea să-si menţină echilibrul hormonal datorită 
câtorva amanți aleşi de ea cu care se culca cu pasiune, dar cu 
moderație. John turner era preferatul ei. Nu era acaparator, nici 
gelos, plin de intenţii bune şi o satisfăcea destul de bine, chiar 
dacă nu punea pasiune. Pamela îi suplinea aceste lipsuri 
gândindu-se la un film în timp ce el se agita peste ea... 

— Trebuie să plec, oftă ea. Când te duci la Washington? 

Era de abia şapte, dar Pamela ajungea întotdeauna mai 
devreme la birou, ca să-si studieze dosarele în linişte. 

— Am un tren acum, trebuie să fiu la birou la ora două. 

— O. K., darling, zise ea pe un ton puţin distant. 

John Turner lăsă pieptenele din mână, se apropie de ea şi 
o strânsejn braţe. 

— Îmi pare rău pentru aseară, voi încerca să mă întorc în 
week-end. 

Pamela nu răspunse, stând strâns lipită de el, având un 
singur scop: să facă sex. Simţea nevoia să-si alunge frustrarea 
din ajun înainte de a înfrunta o zi obositoare. Cu faţa înfundată 
în gâtul amantului ei, simţi mâna care îi atingea coapsa stângă 
şi oprindu-se. John dăduse peste jarteaua neagră ascunsă sub 
fustă. Aproape imediat, Pamela simţi ceva tare umflându-se sub 
prosop şi triumfă în sinea ei. Ca majoritatea americanilor 
conservatori, John Turner avea capul plin de stereotipii. Ca un 
reflex pavlovian, punea semnul egal între ciorap şi o femeie 
uşoară. 

În timp ce se îmbrăca, Pamela îşi puse în mod intenţionat 
taiorul cu o fustă mai lunguţă care îi ascundea parţial 
atractivitatea. Pragmatică din fire, îşi făcuse socoteala că nu 
pierdea nimic îm-brăcându-se astfel. Avea un dejun de afaceri 


cu un avocat seducător din Chicago, care putea să se termine 
foarte bine în apartamentul lui de la Sherry Neiherland. 

John Turner îşi plimbă degetele pe jartea. Prima 
experienţă sexuală cu o prietenă a mamei lui care purta nişte 
ciorapi de un negru strălucitor îl marcase profund. O cuprinse 
din nou de mijloc pe Pameia care înţelese că strategia ei 
funcţionase. Ea se balansa încetişor lipită de amant şi spuse pe 
un ton duios: 

— Eşti mult mai în formă decât aseară. 

John Turner nu ştia să-si exprime prea bine dorinţele sau 
sentimentele, dar era dotat cu un soi de al şasele simţ animalic. 
Mâna care urmărea linia jartelei cobori, atinse marginea fustei, 
apoi urcă iarăşi până la sexul bombat, adăpostit de chilotul din 
satin negru. Începu să o mângâie pe Pamela cu delicateţe, fără 
să încerce măcar să i-l scoată. Ştia că îi place la nebunie acest 
lucru. Tânăra avocată închise ochii şi se lăsă moale în braţele 
lui. Ea întinse mâna bâjbâind pe sub prosopul înfăşurat în jurul 
taliei şi îi cuprinse în palmă membrul deja întărit. Timp de 
câteva clipe se mân-gâiară fără un cuvânt, simțindu-se amândoi 
foarte bine, apoi Pamela se dădu un pas înapoi. 

— Vino, spuse ea, nu am prea mult timp. 

Prosopul se desprinse din cauza presiunii exercitate de 
virilitatea lui John Turner. Acesta o luă pe Pamela de mână şi o 
trase înspre pat. Ea scăpă de el surăzând şi străbătu camera, 
ajungând într-un colţ din living-room unde se găsea un mic 
birou. Cu un gest ferm, ea aruncă dosarele de lângă calculator şi 
se sprijini cu spatele de birou, cu bazinul în faţă, într-o atitudine 
fără echivoc. John Turner se lipi de ea şi începu din nou s-o 
mângâie, strecurându-si de data asta degetele sub satin. 
Pamela puse piciorul drept pe scaunul biroului ca să o poată 
mângâia mai uşor. Sexul amantului său, aflat exact lângă 
pântece, i se părea imens. Se uită la el şi spuse pe un ton sec: 

— O să mi-o tragi cu chiloţii pe mine, ca pe o secretară 
care se lasă, posedată la repezeală de şeful ei. 

Îşi ridică fusta cu ambele mâini, dezvăluindu-si coapsele 
până la încheietură şi îşi îndepărtă elasticul chilotului cu o 
încetineală voită. Pamela îi privi dispărând înăuntrul ei, apoi se 
lăsă pe birou. El o apucă zdravăn de pulpe, îi ridică picioarele şi 
începu s-o pistoneze cu mişcări lente ale bazinului, retrăgându- 
se de fiecare dată aproape de tot. Pamela gemea întruna. 


Deodată, fesele ei începură să se mişte într-un dans îndrăcit, de 
parcă ar fi stat pe o plită încinsă şi zise cu voce răguşită: 

— O să ajung la orgasm! 

Ceea ce se şi întâmplă peste câteva clipe, aproape în 
acelaşi timp cu John Turner care îşi vărsa sămânţa în pântecele 
ei, într-o ultimă mişcare. Apoi dădu drumul picioarelor Pamelei 
care atinseră podeaua. Tânăra se ridică, cu membrul încă în ea 
şi se strâmbă veselă: 

— Mi-ai tras-o bine, dar acum trebuie să plec! 

John se retrase, iar Pamela ţâşni în baie, cu fusta ridicată 
pe şolduri. Nici măcar nu îşi scosese sacoul. John Turner luă 
prosabia lui Bin Laden sopul de jos şi se întăşură cu el. Era 
foarte ruşinos. Pamela apăru după câteva minute, îl sărută 
rapid, îşi luă mapa şi se îndreptă spre uşă. Se făcuse de abia 
şapte şi douăzeci şi trei de minute. 

— Să o închizi când pleci! li spuse ea. Sună-mă. 

In timp ce aştepta liftul pe palier, se întreba ce putuse să-l 
macine pe John aseară într-atât încât nu reuşise să facă sex... 
Vorbea foarte rar despre afacerile lui şi ştia doar că, după ce 
plecase din Central Intelligence Agency, înființase la Washington 
o mică structură de consultanţă în domeniul „serviciilor 
secrete”, axată pe ţările din Asia Centrală şi pe subcontinentul 
indian. De fapt. Aşa l-a şi cunoscut, datorită unui client din 
cabinetul ei care voia să investească într-o fabrică de 
marochinărie din Pakistan. Ascensorul veni în sfârşit, iar liftierul 
o salută zgomotos: 

— Good morning, Mrs. Chamberlain. How are you today? 

— Pretty well, Jimmy, pretty M/e/, răspunse maşinal 
Pamela, întrebându-se dacă ar fi bine să se culce cu doi bărbaţi 
în aceeaşi zi sau să rămână cu senzaţia minunată din această 
dimineaţă. 

La New York era o vară indiană, iar temperatura era mai 
mult decât blândă. John Turner ajunse pe Fifth Avenue sub un 
soare vesel, cu valiza în mână. Deşi se îmbrăcase în mare 
grabă, tot întârziase. Era îngrijorat. Când ajunse la intrarea liniei 
F de metrou situată la intersecţia Străzii 53 cu Fifth Avenue, 
ceasul arăta opt fără douăzeci şi şapte de minute. O garnitură 
expres ce mergea în centru venea exact în acel moment şi se 
urcă. Se oprea la capătul din Path, trenul făcând legătura între 
Manhattan şi New Jersey, trecând pe sub Hudson. Legănat de 


tren, John Turner încerca să nu se gândească la nimic, exact ca 
atunci când se ducea la dentist. După douăzeci şi şapte de 
minute, urca grăbit imensa scară din Path, care ducea la cel de- 
al treilea nivel din World Trade Center. Trecu în goană pe lângă 
Path Corner şi cumpără la repezeală New York Times. Agenţia 
din Chase Manhattan nu se deschisese încă, însă Commuters' 
Cafe era plină de călători care făceau o pauză între două trenuri. 

Cobori apoi cealaltă scară rulantă şi ajunse pe peronul din 
Path de unde lua metroul spre Jersey City. Nu aşteptă nici un 
minut. La această oră matinală, trenurile soseau la trei minute. 
În staţie opri o garnitură compusă din vagoane verzi, din care 
cobori o mulţime ce venea de la periferie, iar metroul porni 
aproape imediat. John Turner se urcă în primul vagon şi se 
aşeză cu valiza 
între picioare. În curând, neoanele palide luminând tunelul ce se 
afunda sub Hudson începură să defileze cu toată viteza. 
Traversarea până la prima staţie din New Jersey dură numai 
două minute şi jumătate. In acest sens, vagonul era pe trei 
sferturi gol. Garnitura încetini căci ajungeau în Exchange Place, 
prima staţie de lângă New Jersey. John Turner urcă repede 
scările şi alergă pe străzile încă pustii din Jersey City. După zece 
minute, ajungea pe o mică esplanadă situată chiar lângă 
Hudson, J. Owen Grundy Park, trecând pe lângă un tramvai nou- 
nouţ albastru cu alb care se pregătea să plece din staţie. 

La intrarea în parc, se înălța o statuie superbă din bronz 
ce reprezenta un soldat polonez cu baioneta înfiptă în spate şi 
cu capul dat înapoi. Pe soclu era gravată o inscripţie: KATYN 
1940. În Jersey City se găsea o comunitate poloneză foarte 
puternică, iar acest monument a fost ridicat în amintirea 
masacrării ofiţerilor polonezi de către Armata Roşie, imediat 
după invadarea Poloniei. Imediat după statuie începea parcul 
propriu-zis, cu bănci aşezate pe un podium confecţionat din 
lemn ca în Deauville, care înainta până la celălalt capăt al 
Hudson-ului. John Turner se duse până! A balustradă, apoi se 
întoarse şi se aşeză pe una dintre băncile din primul rând şi 
despături ziarul pe care îl cumpărase în Path Corner. Nu-i dădu 
nici o atenţie priveliştii minunate. 

În partea cealaltă a Hudson-ului, se vedeau în zare 
clădirile din Manhattan, dominate de turnurile gemene din World 
Trade Center, care se profilau pe cerul senin. Păreau foarte 


apropiate, deşi între ele era o distanţă de aproape o milă, în 
spatele clădirilor situate între Hudson şi West Street, Un bărbat 
cu şapcă, ce semăna cu un modest pensionar, cu trăsături dure 
şi cu un caniche alb în lesă, veni şi se aşeză lângă John Turner. 
Acesta lăsă ziarul mai jos. Literele îi dansau înaintea ochilor. Nu 
reuşea să se concentreze, dar nici ce citea nu-l prea interesa. 
Avea senzaţia ciudată că era un străin în propria ţară! EI, care 
nu ieşise niciodată din State decât în interes de serviciu şi venea 
tocmai din Middle West, dar sfârşise prin a se îndrăgosti de 
această ţară care era şi a lui, deşi nu îl prinsese în toanele cele 
mai bune. Era orgolios, sigur pe ei, nedrept şi cu un imens 
dispreţ faţă de oameni. O nedreptate şi un dispreţ de care 
suferise şi el. Numai pentru simplul motiv că rămăsese un om 
extrem de onest. 

Uneori era cuprins de o tristeţe amară. În fiecare 
dimineaţă se străduia să plece la lucru în micul său birou situat 
pe Strada 19 din Washington, unde îşi exercita activitatea de 
consultant, o dată ca să aibă o pensie frumuşică, dar şi pentru 
a-si ocupa timpul. Banii nu fuseseră niciodată o prioritate. Când 
intrase în Central Intelli-gence Agency, o făcuse doar ca să-si 
servească patria. La Peoria fusese îndoctrinat cu spiritul civic 
încă din fragedă copilărie, iar tatăl lui, fost luptător în cel de-al 
doilea război mondial, erou al Pacificului, nu rata nici o întâlnire 
a veteranilor. John Turner semă-nase mult timp cu el, apoi, 
încet-încet, patriotismul lui începuse să se înmoaie şi să se 
transforme în resentiment. Voia ca ţara lui să nu semene cu 
ceea ce îşi dorea, ci cu ceea ce ar fi vrut să respecte, îi detesta 
pe birocraţii care erau stăpâni peste tot şi acționau cu un 
aplomb şi cu o infatuare care îl făceau să scrâşnească din dinţi. 
li înfruntase şi pierduse în faţa lor. El avusese dreptate, însă ei 
au fost mai puternici. Apoi, a început treptat să-si schimbe idolii 
şi să-i admire tocmai pe aceia incompatibili cu el şi foarte 
diferiţi, duşmanii ţării lui şi ai civilizaţiei din care făcea parte. 
Exact aceştia deveniseră modelele lui. Chiar dacă îi venea greu 
să recunoască faţă de el însuşi, dar mai cu seamă faţă de 
ceilalţi. Bine că avea foarte puţini prieteni. În afară de Pamela 
Chamberlain, cu care avea o relaţie sexuală foarte 
mulţumitoare, se întâlnea cu puţină lume, câţiva dintre foştii 
camarazi, ocupați să scrie cărţi cu faptele de vitejie, adevărate 
sau umflate. 


Una dintre cele mai mari decepţii venise din partea INS1 
care nu voise să acorde viza de categorie B 1 unui tânăr afgan 
care dorea să studieze ingineria în Statele Unite. Era un băiat 
provenit dintr-o familie săracă, pe care John Turner se oferise 
să-l sponsorizeze, în vreme ce CIA, din motive politice, adusese 
în State nişte indivizi într-adevăr periculoşi, dar protejaţi de 
Casa Albă fiindcă aveau recomandarea „prietenilor saudiţi”, pe 
care nu trebuia cu nici un chip să-i supere. Atâta complezenţă 
oarbă faţă de aceşti prinți corupți şi falşi aliaţi pe deasupra. Il 
înfuria la culme pe John Turner. 

Privi în jur. Bărbatul cu câinele era tot acolo. O pereche de 
îndrăgostiţi se duceau spre tramvai îmbrăţişându-se cu 
tandreţe. John Turner se simţi brusc foarte singur. Se uită la 
ceas, un Breitling vechi ce îl însoţise în lumea întreagă. Îi fusese 
recomandat de un pilot din Air Force. Era aproape opt fără un 
sfert. 

John Turner privi fix secundarul care se mişca sacadat. Su- 

— Immigration and Naturalization Service (n.a.) 

Saloia lui Bin Laden perstitios din fire, nu voia să-si ia 
privirea de la ceas. Limba nu avu timp să facă două rotații 
complete. Cu capul aplecat cu obstinaţie John Turner semăna cu 
un struţ cu capul în nisip, dar cu inima bă tându-i puternic. Fără 
să vrea, strânsese pumnul în fundul buzuna rului, iar picioarele 
ţineau strâns valiza de pracă aceasta ar fi vrut să o ia la 
sănătoasa. 

Pe de o parte, se ruga în sinea lui ca limbile să-si continue 
ne stingherite rotația fără ca ceva să se întâmple, iar pe de alta, 
sperând să nu fi venit degeaba în acest loc însorit, pustiu şi lipsit 
de interes pentru alţii, însă nu şi pentru el, în ziua potrivită şi la 
mo mentul oportun. Huruitul uşor al unui avion îl smulse din 
meditaţie. De data asta, nu putu să ridice capul. Pulsul atinsese 
în câteva secunde un ritm îndrăcit. Pe cerul de un albastru fără 
nori, chiar deasupra Manhattan-ului, o mică pată argintie ce 
venea dinspre nord înainta către sud: era un avion destul de 
îndepărtat ca să poată fi identificat. Zbura la o altitudine destul 
de joasă. 

John Turner îl urmări cu privirea, simțind un nod în gât. 
Fiindcă aparatul se apropia, constată că zbura într-adevăr foarte 
jos, adică mai jos decât vârful unui zgârie-nori. Era un avion 
comercial cu două motoare cu reacţie. Fascinat, John Turner nu-l 


scăpa o clipă din ochi. Aparatul părea să se îndrepte către 
turnurile gemene, iar spaţiul dintre el şi cele două clădiri imense 
cu o sută zece etaje se micşora vertiginos. Fostul agent din CIA 
avea impresia că urmăreşte un joc video pe monitor. Işi ţinu 
respiraţia. Distanţa dintre turnul nordic din World Trade Center 
şi avoin se micşora vertiginos iar aparatul se îndrepta spre el cu 
o viteză ameţitoare. Deodată se contopiră. La o viteză de 
aproximativ opt sute de kilometri la oră. Aparatul se înfipse în 
turn cam în dreptul etajului al nouăzeci şi cincilea, aproape fără 
zgomot. 

După câteva secunde, un nor de fum negru în care jucau 
câteva flăcări roşiatice se înălţă spre cer, purtat de vânt înspre 
sud-est. Cele o sută de mii de litri de kerosen din rezervoarele 
Boeing-ului 767 se aprinseră, ridicând temperatura impactului la 
aproximativ trei mii de grade Celsius. John Turner se uită la 
ceas. Era fix opt fără un sfert. Prin urmare, era vorba despre 
zborul cu numărul 11 al companiei American Airlines, plecat la 
ora opt de pe Logan Airport din Boston, cu destinaţia Los 
Angeles. 

Norul de fum negru devenea din ce în ce mai gros. 
Înăbuşite din cauza distanţei, sirenele de pompieri începură să 
urle din ce în ce mai numeroase, singurul semn, împreună cu 
fumul negru, că ceva se întâmpla. 

Bătrânul cu câinele se ridicase în picioare năucit şi se 
apropie de balustradă cu privirea fixată în partea cealaltă a 
Hudson-ului. John Turner veni lângă el. Avea o senzaţie ciudată, 
amestecată cu mândrie, cu ruşine, cu tristeţe şi cu uimire. Chiar 
dacă ştiuse ce avea să se întâmple, tot nu-i venea să creadă. 
Bărbatul cu şapcă se întoarse spre el răvăşit. 

— Terrible accident! Theses pilots are crazy. A lot of 
people are going to die! 1 

John Turner avu chef să-i spună că nu era un accident, dar 
nu putea să facă aşa ceva. Mormăi ceva, iar interlocutorul său 
îşi reîncepu contemplarea morbidă. Fostul agent din CIA 
contempla şi el turnul care ardea, întrebându-se cum îşi trăise 
pilotul de pe aparatul 767, al cărui nume îl cunoştea - 
Mohammed Atta - ultimele secunde din viaţă, fiindcă el alesese 
clipa când avea să moară. Cât a durat traiectoria finală. Boeing- 
ul 767 nu deviase cu nici un metru... 


Curioşii începeau să alerge şi să se înghesuie lângă 
bariera din lemn. Erau toţi aceia care lucrau în clădirile vecine, 
privind fascinaţi de imensul nor de fum negru care se ridica pe 
cerul fără nici un nor. Cineva din mulţime aminti de „Towering 
inferno”, cunoscutul film Turnul groazei. Elicopterele se 
învârteau în jurul incendiului ca nişte insecte. Sirenele urlau 
întruna. Toţi pompierii din New York se îndreptau către incendiu, 
venind din Liberty Street, cazarma cea mai apropiată din 
Brooklyn, situată în partea cealaltă a East River. John Turner se 
întoarse şi se aşeză din nou pe bancă. Atenţi la pârjol, curioşii 
nu-i dădeau nici o atenţie. De la impact se scursese mai mult de 
un sfert de oră. Fostul agent simţi iarăşi un nod în gât. Se forţa 
să nu privească cerul. Era un suflu, un soi de oftat venit din 
mulţime, care îl determină să se răzgândească. Se uită totuşi în 
sus. 

; Venind dinspre sud de data asta, un aparat asemănător 
cu primul, dar zburând şi mai jos, se îndrepta spre nord, 
deasupra Hudson-ului. Inainte de a ajunge în dreptul turnului 
sudic din World Trade Center, execută un viraj fără a pierde din 
înălţime şi se năpusti direct către turn. Cam în dreptul celui de- 
al şaizeci şi cincilea etaj. 

Un strigăt puternic ţâşni din mulţime în acelaşi timp cu o 
minge de foc amestecată cu fum care învălui turnul lovit. John 
Turner zări 

1. Ce accident îngrozitor! Piloții ăştia sunt nebuni! O să 
moară o groază de oameni! (n.a.) 

Sabia lui Bin Laden» o ploaie de cioburi căzând pe 
pământ. Ţipetele se transformară într-o linişte de piatră. 
Turnurile gemene ardeau ca nişte lumânări proiectate pe cerul 
senin. John Turner lăsă privirea în jos şi se uită la ceas. Era nouă 
şi trei minute. Fusese aşadar zborul cu numărul 175 care 
plecase din Boston cu destinaţia Los Angeles la ora opt şi 
paisprezece, pilotat de un bărbat pe nume Marwan al-Shehhi. 

Năuciţi, şocaţi, martorii acestei drame se îmbrăţişau fără 
să se cunoască, plângeau sau se rugau. În cealaltă parte a 
Hudson-ului. Coloanele de fum se înălţau spre cer ca nişte 
sinistre stindarde negre. Nimeni nu credea că fuseseră 
accidente. Pilotul celui de-al doilea avion efectuase intenţionat 
un ultim viraj ca să se ciocnească de turnul din oţel şi din sticlă. 
Cele două incendii făceau ravagii, urletele sirenelor acopereau 


celelalte zgomote şi puncte mici negre cădeau de la etajele 
superioare ca nişte insecte. Cei care se aruncau în gol preferau 
să moară striviţi decât să ardă de vii. 

In apropierea lui, John Turner auzi o femeie care rostea 
cuvântul „terorist”. li veni atunci să se ducă la ea şi să-i explice 
că nu era vorba despre terorism, ci de un act de război. 
Teroriştii trimit mesaje, or aici era vorba de o agresiune clară şi 
precisă, aşa cum forţele navale şi aeriene japoneze au 
bombardat Pearl Harbor pe 7 decembrie 1941, provocând 
pagube catastrofale flotei americane din Pacific. 

Mulțimea îngroşa rândurile cu fiecare secundă care se 
scurgea. Un bărbat apăru în goană şi spuse dintr-o suflare: 

— Au închis Path! Totul arde acolo! 

Mai multe elicoptere se învârteau în jurul celor două 
dezastre, ascunse uneori de fumul gros şi negru. Mai bine de 
douăzeci de mii de persoane lucrau în cele două turnuri: cu 
siguranţă că erau mii de morţi. Fără a pune la socoteală 
pasagerii celor două avioane, arşi de vii în câteva clipe. 
Spectatorii îşi scoseseră cu toţii telefoanele mobile, încercând să 
mai afle veşti sau pur şi simplu să anunţe incredibila întâmplare. 
Turnurile gemene din World Trade Center -considerate mândria 
New York-ului - erau cuprinse de flăcări. 

John Turner străbătu mulţimea şi se dădu câţiva paşi 
înapoi. Scoase din buzunar o batistă şi un telefon mobil Erikson, 
apoi formă cu atenţie un număr. Acesta se auzi sunând după 
câteva clipe, apoi trecu imediat pe mesageria vocală. Abia avu 
timp să-si tragă sufletul şi să spună rapid ţinând batista la gură: 

— Pentru şeic: Bojinka a reuşit. Bojinka a reuşit, repetă el, 
apoi întrerupse convorbirea. 

În momentul în care închidea telefonul, zări un bărbat care 
îl 
observa: era pensionarul cu caniche-ul alb. Fără să se tulbure, 
puse mobilul şi batista în buzunar, îşi luă valiza şi se îndreptă 
spre staţia de tramvai. Fiindcă Path nu mai era deschisă, era 
obligat să ajungă în Manhattan pe alt drum. Cu autobuzul prin 
Lincoln Tunnel, situat puţin mai la nord. 

Făcu un ocol prin grădina publică de lângă Hudson unde 
şalupele Gărzii de Coastă se îndreptau către locul catastrofei. Se 
opri într-un loc mai ferit, scoase mobilul din buzunar, îl deschise 
şi scoase cartela Sprint pe care o cumpărase în ajun din Penn 


Station, când sosise de la Washington, cu douăzeci de dolari. 
Aceasta îi permitea să telefoneze fără ca numărul să poată fi 
identificat. Apoi aruncă telefonul cât mai departe în râul Hudson, 
după ce îl ştersese bine cu batista. Cartela avu aceeaşi soartă o 
clipă mai târziu. 

Când ajunse în staţia de autobuz, inima îi bătea normal. 
Cu toate astea, se gândi că viaţa lui nu va mai fi de acum 
înainte la fel. 

Capitolul Il. 

Fațada hotelului Mayflower, care ocupa un bloc întreg pe 
Con-necticut Avenue, între Străzile L şi M, dispărea aproape 
complet sub flamurile înstelate care atârnau cu tristeţe în 
ploaie. La mai bine de trei luni după atentatele din 11 
septembrie, întreaga Americă era cuprinsă de patriotism. 
Drapelele fluturau peste tot: în parcuri, în holurile hotelurilor, pe 
maşini, chiar şi la butonieră. Reflex normal, însă uneori prea 
exagerat. La Washington, acest patriotism era afişat cu o 
oarecare moderație, în schimb, la New York, era o adevărată 
isterie colectivă. 

Malko străbătu în fugă Conneticut Avenue, după ce 
parcase de bine, de rău şi merse pe lângă vitrinele magazinului 
de cămăşi Pink ce ocupa o mare parte din parterul clădirii. Un 
portar îi deschise uşa cu un zâmbet amabil. 

— Lousy weather, sir, is'nt?' 

Malko se scutură şi aruncă o privire în holul bătrânului 
hotel care măsura vreo sută de metri şi traversa tot blocul până 
la strada cealaltă. Luminat ca o sală de operaţii de imense lustre 
ce scoteau în evidenţă stucaturile aurite şi oglinzile enorme, 
hotelul era absolut pustiu. De la atentat, americanii nu mai 
călătoreau deloc... Malko intră în Cafe Promenade, un fel de 
salon de ceai, care dădea în hol, în partea dreaptă. Aici, câteva 
doamne burgheze, gătite de sărbătoare, flecăreau fără tragere 
de inimă. Se întoarse. Fotoliile din catifea roşie din „lobby bar” 
nu erau ocupate. Zări în faţă firma barului-restaurant al hotelului 
Town and Country şi se îndreptă într-acolo. Distinse în 
penumbră, undeva în stânga, un bar din lemn de acaju închis la 
culoare, iar vizavi, separeurile şi mesele. Americanilor le plăcea 
la culme să mănânce şi să bea pe întuneric... 


Cineva îi făcu cu mâna dintr-un separeu. Era aşteptat. Un 
bărbat corpolent ocupa singur bancheta rotundă. Avea în faţă o ' 
Urâtâweme-""-'aşa, domnule? 
sticlă de Defender „Success” începută deja şi un pahar gol în 
care rămăseseră doar cuburile de gheaţă. Se ridică, îi întinse cu 
căldură mâna lui Malko şi. Cu un zâmbet în colţul gurii, zise cu 
voce joasă şi răguşită: 

— Long time no see! ' 

Frank Capistrano, Special Advisor for National Security la 
Casa Albă, semăna cu un gangster al anilor '40, cu claia de păr 
negru, trăsăturile buhăite, privirea şmecheră şi cu un imens inel 
cu diamant la mâna stângă. Costumul de culoare închisă cu 
dungi late, prost croit, atârna pe el ca şi trăsăturile feţei de 
altfel. Sub ochi avea cearcăne mari, colţurile gurii erau lăsate şi 
dădea impresia unei imense oboseli. Era un „capo mafioso” care 
avusese o audiere foarte dificilă în faţa Marelui Juriu... 

Cu toate astea, George W. Bush era al patrulea preşedinte 
al Statelor Unite al cărui consilier era. Din biroul lui situat în 
aripa nord-vestică a Casei Albe. Vizavi de Biroul Oval în care Bill 
Clinton se zbenguise cu Monica Lewinsky, avea acces direct şi 
permanent la preşedinte. Un chelner se apropie, iar el zise: 

— O votcă pentru domnul. Stolicinaya, dacă îmi amintesc 
eu bine. 

— Nu avem decât Absolut, preciza chelnerul. Îmi pare rău. 
Votca Absolut avea cel mai răsunător succes de piaţă al 
secolului. Datorită dolarilor şi perseverenţei, suedezii ajunseseră 
să vândă în lumea întreagă, chiar şi în Rusia, această băutură 
care nu era altceva decât un rachiu deghizat în votcă. 

— Atunci, un rachiu cu lămâie, spuse Malko. 

| se părea mai uman. Frank Capistrano îşi turnă un pahar 
plin de Defender, aprinse o ţigară cu bricheta Zippo nouă-nouţă 
ce comemora data de 11 septembrie, pe care era gravat cu 
un'strat fin de aur drapelul american şi se uită lung la Malko. 

Ş - Păreţi în formă, observă el oftând. De cât timp ne 
cunoaştem? 

— Cred că de vreo cinci ani, spuse Malko. 

| - Islamabad! Zise imediat Frank Capistrano. Tot cu 
afurisitul ăla de Bin Laden! 

I Malko îşi aduse aminte de prima lor întrevedere care 
avusese loc în biroul ambasadorului Statelor Unite din Pakistan, 


unde ajunsese năuc şi frânt de oboseală, după un zbor de 
unsprezece ore 

1. Nu ne-am văzut de mult. 

2. Vez: SAS - Aventură în Afganistan (apărut în 1997) abia 
lui Bin Laden cu Pakistan Airlines, o amărâtă de companie 
aeriană. Frank Capistrano avea deja un aer obosit, cam din 
aceleaşi motive. 

De trei ani de zile. America se afla în război cu Ussama Bin 
Laden, întruchiparea Râului absolut de la atentatele din 11 
septembrie pe care americanii i le atribuiau pe bună dreptate şi 
cu simţul răspunderii. Malko îşi înmuie buzele în votca pe care 
chelnerul tocmai i-o adusese. Cel puţin era rece. Ridică paharul. 

— Pentru vremuri mai bune! 

Frank Capistrano făcu acelaşi gest cu paharul său de 
Defender. 

— Să ne luăm revanşa! Spuse el, apoi goli paharul dintr-o 
înghiţitură. 

Se scutură şi întrebă: 

— Vă este foame? 

Malko nici nu mai ştia foarte bine din cauza decalajului de 
fus orar şi a oboselii, dar era mai bine să mănânce ceva. 

— Puțin, recunoscu el. 

Americanul îl chemă pe chelner şi comandă: 

— Două Porter steaks cu cartofi natur şi o salată Caesar. 
Dacă ai şi un un vin bun, adu-ne o sticlă. 

După ce chelnerul se îndepărtă. Special Advisor se aplecă 
spre Malko şi, deşi cele două separeuri vecine erau goale, cobori 
vocea. 

— Câteodată mă culc la birou, mărturisi el. De luni de ziie 
dorm doar trei ore pe noapte. Când apuc... Stau cu preşedintele, 
cu Dick Cheney, Colin Powell şi cu naivii care vor să declare 
război lumii întregi, Casa Albă s-a transformat într-un balamuc. 
Tipii din Secret Service sunt de-a dreptul isterici. Insistă să mă 
controleze când vin dimineaţa la birou. Auzi, pe mine! 

— Până acum, nu v-aţi descurcat rău, observă Malko cu 
multă diplomaţie. 

Frank Capistrano oftă cu tristeţe. 

— Vreţi să spuneţi că am evitat cele mai mari porcării! 
Însă cu ancheta stăm aşa! 


Arătă un cerc unind arătătorul cu degetul mare şi 
continuă: 

— Zero! Nimic! În afara celor nouăsprezece derbedei care 
s-au evaporat împreună cu victimele lor... 

— Aţi reţinut aproape o mie de persoane... 

— FBl-ul nu-si mai vede capul, zise Frank Capistrano. lar 
„gumshoes” ' s-au dezlănţuit. Le este atât de ruşine că au fost 

1. Pantofi cu ţinte (n.a.) 
fraieriţi, încât arestează pe oricine le iese în cale! Dacă treceţi 
prin fata Ambasadei Pakistanului din Massachusetts, deveniți 
imediat suspect. Majoritatea persoanelor arestate de FBI nu au 
nimic de-a face cu evenimentele din 11 septembrie. Multe dintre 
ele sunt în neregulă cu Biroul Imigrări, dar nu vor să ne ajute să 
ne rezolvăm problema. 

— Nu e rău ce faceţi în Afganistan, observă Malko. Aţi 
reuşit în mai puţin de două luni să zdruncinaţi puterea 
talibanilor şi'să-i alungaţi din marile oraşe. De asemenea, să 
anihilaţi infrastructura reţelei Îl-Qaida. 

Frank Capistrano îşi mângâie obrazul neras cum trebuie. 

— Este adevărat, mormăi el, dar nu i-am distrus încă pe 
fanaticii ăştia de talibani. S-au împrăştiat numai ca o haită de 
coioţi. Acum aşteaptă. Nu vom putea rămâne o veşnicie în 
Afganistan. Se vor întoarce după plecarea noastră. În orice caz, 
puţin le pasă de noi. Înainte de 11 septembrie, preşedintele 
Bush nu avea habar de existenţa Afganistanului. 

— Credeţi că îi veţi aresta pe Bin Laden şi pe molahul 
Omar? Consilierul de la Casa Albă îşi scutură claia de păr negru. 

— Tocmai că nu ştiu nimic, iar asta mă înnebuneşte. În 
orice caz, am lichidat toate bazele reţelei Al-Qaida. 

Chelnerul apăru cu două porţii enorme de Porter steakş şi 
le puse în faţa lor urându-le: „Enjoy your meal, gentlemen”. ' 
îndată ce dispărui Malko îi aruncă o privire lui Frank Capistrano. 
Un lucru îl nedumerea. Se întâlnise de mai multe ori cu el, unul 
dintre cei mai buni experţi în materie de terorism din Statele 
Unite şi întotdeauna în legătură cu fapte de o gravitate 
excepţională. Prima lor întâlnire din Pakistan avusese loc după 
ce zborul 800 al companiei TWA fusese pulverizat în aer de o 
explozie misterioasă. Era pentru prima oară când Malko auzea 
de Ussama Bin Laden, pe care Frank îl făcea răspunzător de 
atentat. După o lungă şi periculoasă anchetă, Malko elucidase 


afacerea şi îl întâlnise pe Bin Laden lângă Islamabad, în 
Afganistan. Întâlnire care i se păruse contradictorie. Ussama Bin 
Laden era incontestabil un personaj ieşit din comun, temător, 
prudent, inteligent, dar, în aparenţă, foarte blând şi cumpătat. ŞI 
alţi membri CIA au intrat în mod cert în legătură cu el în timpul 
războiului din Afganistan dus împotriva Uniunii Sovietice, însă el 
trebuie să fi fost ultimul om care l-a întâlnit, americanii aflându- 
se cu el în război „oficial” încă din 1995, dată la care le-au cerut 
sudanezilor să-l expulzeze. 

| Poftă bună, domnilor. 

De unde şi sosirea lui în Afganistan la bordul unui Hercules 
C 130, cu un Beechcraft, cu un elicopter şi cu foarte mulţi bani... 
Câteva luni mai târziu, la începutul lui 1997. CIA încercase să-l 
răpească din Peshawar, dar nu a reuşit. În anul următor, exact 
pe 23 februarie 1998, Ussama Bin Laden lansa al Treilea Front 
Islamic Internaţional al Jihadului împotriva evreilor şi ai 
cruciaţi/or. Fusese o declaraţie oficială de război împotriva 
Israelului şi Stetelor Unite, lucru ce nu l-a împiedicat, în luna 
iulie a aceluiaşi an, pe prinţul Turki, şeful Serviciilor Secrete 
saudite şi aliatul oficial al Americii, să le aducă personal 
talibanilor, protectorii lui Bin Laden, patru sute de camionete 
Toyota... Lucrurile nu sunt mereu la fel de simple. 

In mod ciudat, de la începutul discuţiei lor, Frank 
Capistrano nu părea obsedat de inamicul numărul unu al 
Americii. Totuşi, secretarul de la Casa Albă care l-a contactat pe 
Malko la castelul din Liezen în urmă cu patruzeci şi opt de ore, 
fusese destul de oficial: Special Advisor voia ca Malko să vină de 
urgenţă. > 

Patru femei bine îmbrăcate se aşezară în separeul de 
lângă ei şi începură să pălăvrăgească în timp ce sorbeau 
cocteiluri în culori exotice. Frank Capistrano începuse friptura şi 
mesteca încet, privind în gol, ca un animal rumegător. Malko 
observă firele lungi de păr de pe mâini şi se întreba dacă avea 
pe tot corpul. Era o forţă a naturii, care venea la birou la şase 
dimineaţa şi pleca abia pe la zece seara, unul dintre oamenii cei 
mai puternici din Statele Unite. Malko ştia că în afara calităţilor 
sale profesionale, Frank Capistrano admira la el solitudinea şi 
individualismul. Americanul se temea ca de ciumă de 
administraţie, de imensele maşinării încastrate în birocraţia 


acesteia. El nu avea decât două secretare la dispoziţie. Ca să 
rupă tăcerea, Malko zise pe un ton degajat: 

— Presupun că îmi daţi biletul pentru Afganistan. Frank 
rămase cu furculiţa în aer, ca trăsnit. 

— Pentru Afganistan? Repetă el. Ce să căutaţi acolo? 

De data asta, Ma/ko rămase surprins. Totuşi, în Afganistan 
se petreceau unele lucruri mărunte, chiar dacă grosul 
operaţiunilor se terminase. Malko îl întâlnise deja pe Bin Laden 
şi era logic ca Agenţia să apeleze la el ca să încerce să-l 
găsească, deşi nu vedea cum. Americanul înghiţi bucata de 
friptură, îşi goli paharul cu vin şi îi aruncă o privire aproape 
veselă. 

— Chiar credeţi că v-aş trimite pe coclauri în Afganistan în 
pli-=: mă să-l căutaţi pe nemernicul ăla? Avem destui namon.: 
triburile, nişte tini *-*' - 

Agenţie, cu teancuri de dolari. Foarte mulţi dolari. Ce să 
căutaţi dumneavoastră acolo? 

Se aplecă spre Malko şi spuse pe un ton confidenţial: 

— O să vă spun un lucru pe care o să-l păstraţi numai 
pentru dumneavoastră. Astăzi, nimeni nu ştie unde se află 
Ussama Bin Laden. Toate rapoartele pe care le avem în legătură 
cu acest subiect sunt false. Afganii chiar jură că l-au văzut ca să 
câştige câţiva dolari sau arme. Eu nu cred că se mai află în 
masivul ăla muntos, Tora-Bora. Mai întâi, fiindcă a avut răgazul 
să se organizeze, şi-apoi pentru că eu îi cunosc pe arabi, au 
oroare de grote şi de peşteri. Sunt nişte beduini care au nevoie 
de soare şi de spaţiu... Sunt sigur că a stat un timp în aceste 
grote, dar acum trebuie să fie departe, undeva în zona tribală 
pakistaneză din Cashmir sau în altă parte în Afganistan sau în 
Somalia. Într-o bună zi va fi obligat să apară şi vom pune mâna 
pe el. Dacă v-am chemat aici, am făcut-o ca să mă ajutaţi să 
rezolv o problemă mult mai gravă şi mult mai importantă. 

Lăsă tacâmul din mână, iar Malko se întrebă ce putea fi 
mai important pentru americani decât să-l captureze pe Ussama 
Bin Laden, vinovatul pentru atentatele cele mai sângeroase 
comise vreodată în Statele Unite. Frank Capistrano îşi aprinse o 
ţigară şi lăsă să se scurgă câteva secunde fără să spună nimic, 
de parcă ar fi vrut să adâncească importanţa vorbelor sale. Apoi 
adăugă pe acelaşi ton confidenţial: 


— Avem mii de agenţi din FBI şi ofiţeri activi care se ocupă 
de reţeaua Al-Qaida. Ca să nu mai vorbesc despre militarii de pe 
teren. ' - Aşa mă gândeam şi eu, recunoscu Malko. Deci nu aveţi 
nevoie de mine. 

Frank Capistrano nu-l făcuse să traverseze Atlanticul doar 
îtru a-i împărtăşi îngrijorarea. Nu era genul. Americanul se stă 
spre el. 

> “apisuario nu-i racusi pentru a-i împărtăşi îngrijorarea 
3_,. R> „Binx*itui şi aplecă spre el. 

— Am într-adevăr nevoie de dumneavoastră! Confirmă el. 
Pentru o misiune pe care numai dumneavoastră puteţi să o 
îndepliniţi. 

— În ce constă? Întrebă Malko perplex, lăsând să se 
răcească friptura. 

Frank Capistrano îşi pironi ochii negri într-ai lui şi spuse cu 
voce gravă: 

— Ceea ce am să vă spun este cunsocut de foarte puţină 
lume. Mai mult chiar, nu deţin toţi toate elementele jocului de 
puzzle. Din Agenţie, numai George Tenet' este la curent. 

1n.-»-—- 

— Despre ce este vorba? Întrebă Malko din ce în ce mai 
nedumerit. 

Frank Capistrano mai turnă vin în pahare şi spuse pe un 
ton apăsat: 

— Pe 11 septembrie, la ora nouă şi unsprezece minute, 
NSA a interceptat o convorbire de pe un telefon portabil cu alt 
mobil. Mesajul a fost foarte scurt. „Pentru şeic: Bojinka a reuşit.” 
A fost transmis de două ori. 

— Unde se aflau cele două telefoane? _ 

— Primul în New Jersey, chiar vizavi de Manhattan. Intr-o 
grădină publică. Cel de-al doilea era la Madrid, în Spania. 

— Dar... 

— Staţi puţin! Un serviciu european a interceptat acelaşi 
mesaj, transmis din Spania în Germania, la Hamburg. Şi acolo 
era vorba de două telefoane mobile „moarte”, adică imposibil 
de depistat. Unele reţele din anumite ţări permit transmiterea 
informaţiilor cu „întreruperi” neputându-se afla astfel de unde 
vine mesajul. 

— Nu se ocupă nimeni de aceste mobile? 


— Nu, totul este automatizat. Au baterii care durează 
foarte mult. Transmit mesaje de la unul la celălalt în mod 
instantaneu. Dar asta nu e tot. Unul dintre sateliții noştri de 
ascultare a interceptat acelaşi mesaj, transmis de pe al patrulea 
portabil din Hamburg către ai cincilea telefon mobil care se 
găsea în masivul muntos din zona tribală pakistaneză dintre 
Pakistan şi Afganistan 

— Una dintre bazele lui Bin Laden? 

— Mai degrabă un popas. Concluzia este evidentă. Cineva 
a observat în direct atentatele din World Trade Center. Cineva 
care ştia că se vor produce şi care le-a transmis şefilor rezultatul 
operaţiunii în timp util. 

— Când aţi aflat acest lucru? 

— La câteva zile de la atentat, din păcate. A trebuit să 
răsfoiesc o groază de documente şi ascultări venite din trei 
surse diferite. Ştiam deja că reţeaua Al-Qaida comunica în acest 
mod. Dar de atunci, am avut dovada absolută. 

— De unde ştiţi că este vorba despre Al-Qaida? Frank 
Capistrano zâmbi cu amărăciune. 

— Din cauza cuvântului „Bojinka”. Operaţiunea Bojinka a 
fost pusă la punct de Ramzi Youssef, omul care a comis primul 
atentat în World Trade Center, când se afla în Philipine, în 1996. 
Pe atunci, autorităţile de la Manila au transmis FBl-ului cutii 
întregi cu | documente scrise în arabă găsite la el acasă. Cum 
după aceea, 
st arestat în Pakistan, apoi judecat şi condamnat la New York. 

Reste documente au rămas secrete până în septembrie. 
După tentate. FBI s-a trezit din somn şi a găsit în aceste cutii un 
proiect de atentat ce consta în sechestrarea avioanelor de linie 
şi apoi să le ciocnească de unele clădiri publice. Ramzi Youssef a 
botezat acest proiect „Bojinka”. Din păcate, nimeni nu a citit 
aceste documente. 

Malko datina din cap şi completa: 

_ în 1994, comandoul GIA care a deturnat un Airbus al 
companiei Air France în Alger a vrut să intre cu aparatul în 
Turnul Eiffel. Numai că teroriştii nu ştiau să piloteze. Ideea nu 
era nouă. Chiar dacă FBl-ul a decriptat aceste documente, 
probabil că nu i-a venit să creadă. 

— Aveţi perfectă dreptate, recunoscu Frank, dar exista 
totuşi o şansă. 


— Prin urmare, conchise Malko, Ussama Bin Laden a trimis 
un observator la New York ca să anunţe la timp eşecul sau 
reuşita planului său. Dacă se afla în Afganistan, era un decalaj 
de zece ore faţă de Coasta de Est. Era deci ora nouăsprezece. 
Cred că a petrecut o seară minunată... 

— De fapt, sunt obişnuiţi, răspunse Frank Capistrano. Cu 
ocazia atentatului împotriva distrugătorului Cole în portul Aden, 
unul dintre membrii Al-Qaida, Făhad al-Ousa, a filmat toată 
operaţiunea. Din păcate, nu s-a mai trezit... 

— Nu aţi reuşit să găsiţi proprietarul telefonului mobil din 
New York? Întreba Malko. 

— Nu, fiindcă aparatul a fost cumpărat fără abonament. 
Asta numim noi un mobil „mort”. Este de ajuns să-i pui o cartelă 
Sprint care costă douăzeci de dolari şi poţi să telefonezi în 
lumea întreagă. 

— Dar cum de aţi putut să localizaţi apelul cu atâta 
precizie? 

— Foarte uşor. Cu ajutorul releelor. Chiar dacă nu este 
activat, mobilul are un circuit integrat activat de baterie care 
permite să fie localizat. Ca să nu poată fi localizat, trebuie închis 
şi, în plus, scoasă bateria. Însă cel care l-a folosit nu prea s-a 
sinchisit, căci ştia că nu poate fi interceptat. 

Malko tot nu vedea unde voia să ajungă americanul. Ceea 
ce aflase dovedea foarte simplu că atentatele de la 11 
septembrie fuseseră organizate cu meticulozitate. Dar acest 
lucru era cunoscut deja. Frank îl observa cu o lucire ironică în 
ochii de un negru ca cerneala. Îşi termină friptura, puse furculita 
jos şi spuse: 

— Aceste atentate au fost incredibil de bine puse la punct 
Dacă zborul 93 al companiei United Airlines care decola din 
Newark. New Jersey. Nu ar fi avut patruzeci de minute 
întârziere, datorate renovărilor din aeroport, operaţiunea 
Bojinka ar fi reuşit în totalitate. Două avioane lovind cele două 
turnuri din World Trade Center, unul, Pentagonul, iar altul, Casa 
Albă. 

— Sunteţi sigur? 

— Nouăzeci ia sută din şanse, replică americanul. Ori 
înseamnă că era vizată CIA. Deşi nu cred. Chiar şi goală. Casa 
Albă este simbolul cel mai puternic al Americii. Poate că nu vom 
afla niciodată, în orice caz, a fost o programare formidabilă. 


Decalajul de timp a făcut să nu reuşească cea de-a patra 
operaţiune. Zborul 93 a decolat în momentul în care celelalte 
trei avioane deturnate se năpusteau asupra țintelor, adică 
asupra turnurilor şi Pentagonului, îndată ce teroriştii au deturnat 
acest zbor, unii dintre pasageri au reuşit să comunice cu 
familiile lor datorită telefoanelor mobile şi au aflat astfel ce s-a 
întâmplat. Atunci au înţeles că nu a fost o deturnare oarecare şi 
că aveau să moară. Hotărâţi să nu se întâmple aşa, câţiva 
pasageri au atacat cabina de pilotaj în care se aflau piraţii 
aerului şi au încercat să-i scoată de acolo. Însă nenorociţii au 
preferat să se prăbuşească cu avionul în Pennsylvania decât să 
renunţe la planul lor! Acei pasageri au fost nişte eroi. Nişte 
amărâţi de eroi, repetă el. Ar trebui să le ridicăm o statuie. Şi nu 
erau decât oameni obişnuiţi. 

Tăcu şi îşi aprinse o ţigară ca să-si potolească emoția. 

— La ce concluzie aţi ajuns? Îl întrebă Malko. 

— La două. Mai întâi, aceste atentate au fost pregătite de 
mult timp cu o atenţie deosebită. Cei doi terorişti care au pilotat 
avionul companiei American Airlines care a lovit Pentagonul, 
Khalid al-Midhar şi Nawa al-Hazmi, au venit la Los Angeles în 
urmă cu şase luni, din Thailanda. Au fost reperaţi de serviciile 
malaieze la Kuala Lumpur, ca având legături cu unii membri din 
Al-Qaida. Moham-med Atta, care pilota zborul 11 şi care a lovit 
North Tower, a venit în iunie 2000, ca şi prietenul lui, Marwan al- 
Shehhi, care a lovit South Tower. Între 23 aprilie şi 29 iunie 
2001, alţi treisprezece terorişti au intrat în Statele Unite. După 
aceea, toate biletele de avion au fost cumpărate, cele mai multe 
pe Internet, între 25 şi 30 august. Nu făceau nici o economie 
dacă era necesar: la zborul 11 al companiei American Airlines, 
Mohammed Atta avea locul 8D, iar complicii lui, 2A şi 2D, trei 
locuri la clasa întâi de două mii cinci sute de dolari unul, ca să 
fie cât mai aproape de cabina de pilotaj. 

V patruv 

— Ralculele efectuate de FBI, toată operaţiunea a costat 
patru Dup ai mii de doalri lar cele două turnuri gemene valorau 
un SLjte Arii HnlarP S-au prăbuşit în numai două ore şi patruzeci 
de miliard de^. V ^ gu |uaţ control|u| zborului, A minute”: 
„ncsce minute după ce a decolat?! 

La numTo ui a o t foarte bine pus la punct, recunoscu 
Malko 


—~ că fti sigur! Făcu americanul cu tristeţe. In cadrul 
„Threat rr“ittee”'1 de la Casa Albă. Din care fac şi eu parte, ne- 
am dat “imediat că nu a fost o bandă de amărâţi dintr-o grota 
din Şi eare a organizat o operaţiune atât de complexa Era de 
profesionişti şi mai ales de o cunoaştere perfecta a societăţii 
americane. În mare, era semnătura unui serviciu imP^_ Asta 
este şi păreerea celor din FBI? 

Frank Capistr'ano ridică din umeri. 

_ Aaentii au organizat o operaţiune de cercetare la care au 
fost afectaţi mii de agenţi speciali, botezată Pentbomb 2 _şi îi 
rețin ne oţi arabii pe care îi întâlnesc. Dar habar nu au ce caută 
de fapt. P _1 Aţi pomenit de un serviciu important, zise Malko. 
La care v-aţi aândit? La pakistanezi? La irakieini? 

Obrajii lui Frank parcă se scofâlciră dintr-o data. Malko mai 
mult ghici decât auzi cele două cuvinte rostite printre buze. 

— Al nostru. 

— Comitetul de Ameninţare 

2. Pentagon and Twin towers Bombings (n.a.) 

Capitolul III. 

Uimit, Malko avu senzaţia că nu a auzit bine, însă tristeţea 
din privirea lui Frank Capistrano, înţelese că americanul spusese 
înfr-adins ceea ce spusese. 

— Vreţi să ziceţi că CIA a participat la aceste atentate? 
Întrebă el 

— CIA ca Agenţie federală, în nici un caz. Insă anumilj 
membri, da. 

Malko rămase mut în faţa acestei incredibile mărturisiri. 
Frank Capistrano împinse farfuria sfrâmbându-se cu dezgust. 

— (mi piere pofta de mâncare când vorbesc despre 
chestia asta; oftă el. Dar nu putem băga capul în nisip ca struţul. 

Nici lui Malko nu-i mai era foame. 

— Spuneţi-mi mai multe, îi ceru el. 

Frank trase un fum din ţigară şi zise cu vocea lui joasă şi 
răguşită: 

— Este secretul cel mai bine păstrat din Statele Unite! 
Doar o mână de oameni este la curent. Numai cinci persoane, 
inclusiv preşedintele. Vă cunosc de cinci ani şi acum am deplină 
încredere în dumneavoastră, de parcă aţi fi american de-al meu. 
În plus. Sunteţi un profesionist desăvârşit. Probabil că ceea ce 


vă propun eu este cea mai dificilă anchetă din îndelungata 
dumneavoastră carieră, dar şi cea mai secretă. 

— De ce faceţi apel la mine? 

Consilierul de la Casa Albă se uită la el descumpănit. 

— La cine vreţi să apelez? Deocamdată avem numai 
bănuieli şi nici cea mai mică dovadă. In afară de George Tenet, 
directorul CIA, nimeni de la Langley nu ştie nimic. Dacă ar exista 
cea mai mică scurgere, ar fi un dezastru. 

— Şi cei de la FBI? 

Frank îi aruncă o privire întunecată 

_PBI! Şuieră el. Dacă ar avea cea mai mică bănuială, şi-ar 
pune ti oamenii în joc, cu greutatea obişnuită a bocancilor lor. 
Deocamdată nu au nici o şansă să dea peste cel mai 
neînsemnat indiciu. În lus nu s-ar da în lături să le pomenească 
ceva şi ziariştilor, iar asta ar însemna sfârşitul Agenţiei, cel puţin 
pentru o generaţie. 

Cele două agenţii federale nu au colaborat decât sporadic 
şi asta numai în cazurile excepţionale. Descoperirea recentă a 
unui trădător în sânul FBl-ului bulversase CIA, rănită odinioară 
de afacerea Aldrich Ames. 

_înţelegeţi în ce postură mă aflu. Sunt deţinătorul unui 
secret teribil care apasă nu numai pe trecut, ci şi pe viitor, 
fiindcă sunt sigur că organizaţia lui Bin Laden va lovi din nou, 
folosindu-se probabil de aceleaşi persoane. Dacă nu le 
demascam noi mai înainte. 

— Dacă am începe cu începutul? Observă Malko. Cum aţi 
ajuns să bănuiţi oameni din cadrul CIA? 

Frank Capistrano luă sticla de Defender „Success” de 
doisprezece ani şi îşi turnă o porţie dublă peste urmele de 
gheaţă şi sorbi un strop, apoi continuă: 

— V-am mai spus. După 11 septembrie, primul nostru 
impuls a fost să spunem că în spatele acestei operaţiuni 
complexe s-a aflat un serviciu important, implicând, în stadiul de 
execuţie, un număr de douăzeci de persoane care nu aveau 
legătură unele cu altele. Mai cu seamă că noi am avut 
certitudinea că piraţii aerului nu au participat la pregătirea 
tehnică a atentatelor: alegerea zborurilor, a rutei, programarea, 
studierea măsurilor de securitate care trebuiau dejucate, 
coordonarea între diverşi agenţi operaţionali. A fost un volum 
imens de muncă. Or, imediat toate astea s-au oprit... Am putea 


elimina dintr-un foc toate serviciile care ar fi avut posibilitatea 
operaţională să o facă: cele britanice, franceze, germane, 
israeliene şi ruse. Saudiţii, pakistanezii şi egiptenii, din punctul 
meu de vedere, erau incapabili. 

— In mod clar, sub/inie Malko, a fost nevoie de un şef de 
misiune înconjurat de câţiva colaboratori ca să pună la punct 
acest mecanism foarte precis. 

— Exact, confirmă Capistrano. Un tip ca dumneavoastră... 
Care a pregătit absolut totul şi în ziua Z a dat „alarma” 
executanţilor, îndată ce au scos capul la suprafaţă, după 
tragedia din 11 septembrie, s-a realizat că a fost o prăpastie 
imensă între „cei care au ordonat”, rămaşi în Afganistan şi cei 
nouăsprezece kamikaze care au pus mâna pe patru avioane, iar 
cu trei dintre ele au intrat în ţintele dinainte stabilite. Ei au fost 
acolo doar pentru acest lucry Ei au făcut ce au avut de făcut. 
Când au primit ordinul să treacă |; acţiune, le-au trimis banii pe 
care nu au apucat să-i cheltuiască |-o bancă din Dubai, apoi au 
pornit la asalt cu un calm desăvârşit. 

— Prin ei aţi reuşit să ajungeţi mai sus? 

— Nu. Totuşi, Biroul a făcut o muncă de furnică 
cercetândY. Pe cei nouăsprezece kamikaze, refăcând toate 
legăturile pe cart le-au avut în timpul lunilor de pregătire. FBl-ul 
a ajuns astfel |; concluzia că aceştia s-au ocupat doar de partea 
finală a opera. Ţiunii: au învăţat să piloteze, să preia comanda 
avioanelor şi să sţ ciocnească de ţinte. Numai o singură 
persoană a pregătit cu mart grijă operaţiunea, pornind de la 
alegerea zborurilor ce se îndreptai spre Coasta de Vest, deci cu 
o cantitate mare de kerosen la bord Zboruri domestice, lucru ce 
nu implica un control serios la îmbar care şi care plecau toate 
cam în acelaşi timp şi într-un perimetri apropiat țintelor 
acestora. Or. Noi am stabilit că aceşti kamikaze ni au avut nici 
un contact cu baza lor din afară în timpul şederii loi FBl-ul a 
descoperit urme ale apelurilor primite de câţiva dintre ei, însă 
aceste apeluri nu au putut fi interceptate, fiindcă erau date dir 
cabine telefoice. Totuşi, aceste cabine se aflau toate pe Coasta 
de Est, de la Boston la Washington, trecând prin New York sau 
Philadelphia. Cum nu au fost ascultate, a fost imposibil să aflăm 
ma multe lucruri despre conţinutul lor. Dar acest lucru ne-a 
indicat în schimb că un şef de misiune a păstrat în permanenţă 
legătura cu teroriştii. In fine, cum v-am mai spus şi adineauri, 


am reuşit totuşi să descoperim un element tangibil datorită 
celor din NSÎ: apelul din New Jersey de la ora nouă şi unsprezece 
minute, primit chiar în ziua atentatului în legătură cu 
operaţiunea Bojinka. 

Cei patru papagali din separeul de alături începură să facă 
gălăgie într-o colivie, iar Frank Capistrano se întrerupse. Băgă 
mâna în buzunar şi scoase un reportofon pe care i-l dădu lui 
Malko. 

— Acesta este mesajul... 

Malko luă aparatul, îl lipi de ureche şi apăsă pe buton. 
După câteva secunde de linişte, auzi o voce înăbuşită de bărbat 
rostind mesajul fatidic, repetat apoi ca un ecou. Opri 
reportofonul şi îl puse pe masă. 

— Este incredibil că aţi putut intercepta acest apel, spuse 
el Dar la ce vă ajută? 

— Bună întrebare, scrâşni Frank Capistrano. Specialiştii în 
identificările vocale l-au ascultat şi l-au analizat îndelung. Nu se 
pronunţă. Cel care l-a transmis este un american, nu un străin. 

— Există două sute şaizeci de milioane de americani. Mi- 
aţi minţit de un membru CIA. Cum aţi ajuns la această 
concluzie? 

— Doriţi un desert? Îl întrebă Frank Capistrano, fără să-i 
răspundă direct. 

— Nu, mulţumesc. Doar o cafea. Americanul chemă 
chelnerul. 

_Două cafele şi un coniac. Otard, dacă aveţi. 

Apoi se întoarse către Malko şi spuse în şoaptă: 

— Înainte de a vă spune mai multe, trebuie să vă expun 
condiţiile foarte speciale ale acestei misiuni, pe care aveţi 
dreptul să nu o acceptaţi. 

Malko zâmbi în sinea lui. Ofertele consilierului special de 
la Casa Albă nu făceau parte dintre acelea care se puteau 
refuza, decât dacă voia să fie scos definitiv din Agenţie. Or. 
Malko mai avea încă nevoie de o grămadă de bani pentru 
castelul său din Liezen, devenit, de-a lungul anilor, un sac fără 
fund. Nu numai din cauza kilometrilor pătraţi de acoperiş, care 
trebuia reparat, ci şi din cauza cheltuielilor exorbitante ale 
Alexandrei, pentru care, fiecare călătorie la Paris. Între hainele 
de piele ale lui Jean-Claude Jitrois. Vestimentaţia „tendances” 


creată de Dolce Gabbana şi mobilierul lui Claude Dalie, îl costa o 
avere. 

— Inainte de toate, aş vrea să înţeleg un lucru. De ce aţi 
apelat la mine? Sunt atâţia oameni la fel de calificaţi în care 
puteţi să aveţi încredere. 

Chelnerul se întoarse cu cafelele şi cu o sticlă de Otard XO 
din care umplu un pahar gen balon pe care îl puse pe masă, 
apoi dispăru cu discreţie. In aparenţă, Frank avea nevoie de un 
întăritor înainte de a aborda acest subiect delicat. Cuprinse 
paharul în mâinile lui păroase şi spuse uitându-se fix la masă: 

— Când preşedintele mi-a încredinţat conducerea acestei 
anchete, m-am simţit foarte măgulit. Nu există dovadă de mai 
mare încredere, deşi am servit timp de opt ani în administraţia 
Clinton. Numai că, în curând mi-am dat seama ce capcană 
îngrozitoare mă aştepta. Cum v-am mai explicat, era imposibil 
să mă adresez celor din FBI. Şi nu era cazul să implic CIA într-o 
anchetă internă. Nu ajungeam nicăieri. Spiritul de solidaritate 
este mai puternic. Să apelez la Serviciile Secrete? Sunt şi mai 
neputincioase. Aşa s-a întâmplat că m-am gândit la 
dumneavoastră care nu faceţi parte din Agenţie, administrativ 
vorbind. 

Sabia lul Bin La den 

— Vreţi să spuneţi că mă puteţi angaja fără ştirea celor de 
|5 Langley? ` 

— Absolut. In afară de George Tenet, fireşte. Trebuie să vj 
spun că el este deja la curent şi că mi-a aprobat alegerea. 

Era măgulitor. Frank Capistrano bău puţin coniac, în sfârşit 
încălzit, apoi continuă: 

— In plus, aţi mai lucrat la un caz ce a avut legătură cu 
Bin Laden şi cu Al-Qaida. De asemenea, cunoaşteţi Pakistanul şi 
Afganistanul. Ştiţi cum gândesc acei oameni. Aici, în 
Washington, ny au văzut în viaţa lor arabi decât la cinematograf 
şi bâjbâie pe întuneric... Intre războiul rece şi nebunia 
„electronicii”. Agenţia a rămas în fapt o administraţie amorţită şi 
temătoare, fără o viziune exterioară. În ultimii cinci ani, statul 
federal a cheltuit miliarde de dolari fără să fie capabil să 
prevadă atentatele din 11 septembrie. A fost nevoie de o mână 
de jucători de fotbal - pasagerii zborului 93 - ca să salveze 
onoarea acestei ţări. 


Tăcu. Încercând să se controleze. Malko îi adresă un 
zâmbet liniştitor. 

— Foarte bine. Am înţeles. Acum, ce doriţi de la mine în 
mod special? 

Frank Capistrano înălţă ochii injectaţi de oboseală şi de 
alcool, apoi zise rar: 

— Dacă îl găsiţi pe vinovat sau pe vinovaţi, nu vor fi nici 
arestaţi şi nici aduşi în faţa justiţiei. 

— Vreţi să spuneţi că vor fi lichidaţi? Americanul înclină 
afirmativ din cap. 

— Da. Nimeni nu trebuie să afle, niciodată. Nu va exista 
nici un raport, nici o declaraţie, absolut nimic. Nu veţi raporta 
nimănui în afară de mine. Veţi fi singur. 

— Eventual, va trebui să-mi asum şi ultima parte a 
misiunii? Acest lucru nu-i stătea în fire. 

— Ar fi de preferat, recunoscu Frank Capistrano, după o 
scurtă ezitare. Însă este problema dumneavoastră cu propria 
conştiinţă. Oricum, preşedintele a semnat un acord secret care 
se află în seiful meu prin care a autorizat eliminarea fizică a 
acestor indivizi. Dacă acest lucru vă şochează, este de ajuns să-i 
arătaţi cuiva care nu va şti de ce trebuie lichidaţi. lar după 
aceea, vă veţi întoarce la i castel cu mâinile curate, adăugă el 
cu o umbră de ironie. 

— Vom vedea, spuse Malko, dar nu vă promit nimic. 

Nu era prima oară când o agenţie federală importantă 
adăpostea un trădător. La sfârşitul anilor '50, doi agenţi CIA au 

30 
trecut deja în serviciul lui Kadhafi. Unul dintre ei nu s-a mai 
întors niciodată în Statele Unite. Trebuie se afle şi astăzi în Libia. 
După aceea, a avut legătură cu afacerea Aldrich Ames. Care a 
vândut sovieticilor cele mai bune „surse” din CIA, împuşcându-i 
pe unii dintre ej când au trecut. Şi toate astea pentru o sumă 
enormă în dolari. În sfârşit, recent, FBl-ul a descoperit în 
rândurile sale un trădător de aceeaşi teapă care a putut, în 
decursul anilor, să trădăze în voie. Însuşi faptul că Bin Laden a 
reuşit să pătrundă în CIA nu este ceva de neconceput. 

— Bine, zise Malko, vă înţeleg motivele şi le accept. 

— Sunteţi absolut sigur? Insistă Frank. Nu mai puteţi 
reveni asupra deciziei după aceea. 


A Malko revăzu în minte Turnurile Gemene prăbuşindu-se. 
Ingropând sub dărâmături mii de oameni. Cei care au sărit de la 
ferestre, mai ales un cuplu care s-a aruncat în gol ţinându-se de 
mână, de la etajul cincizeci din turnul sudic, având destul timp 
să se vadă murind. Ca şi pasagerii din cele patru avioane 
deturnate care s-au aflat în locul nepotrivit într-un moment 
nepotrivit. Toţi aceşti oameni merită să fie răzbunaţi. Chiar dacă 
e/işi asuma un risc în plus, căci nu îşi făcea nici o iluzie. Într-o 
treabă de genul acesta, politica are tendinţa de a elimina toţi 
martorii sau actorii. lar el va intra în joc. Rațiunea de stat era 
mult mai puternică decât orice promisiune. Ca şi cum Frank. i-ar 
fi citit gândurile, rosti cu vocea lui lentă şi răguşită: 

— Nu veţi păţi nimic. Preşedintele mi-a dat cuvântul de 
onoare. 

— Inch' Allah, zise Malko zâmbind în colţul gurii. 

— Bine, conchise americanul. Am să vă spun cine este 
bărbatul pe care îl bănuim şi de ce. 

Capitolul IV. 

Restaurantul se golise, iar barmanul se uita în gol. Stând 
la celălalt capăt al tejghelei. Toată povestea asta i se părea 
ireală lui Malko, mai ales în atmosfera acestui hotel vechi din 
Washington frecventat mai cu seamă de doamne din înalta 
societate, lipsite de ocupaţie şi uşor beţivane. Frank Capistrano 
luă un document dintr-o servietă veche din piele şi i-l întinse lui 
Malko. 

Era un portret-robot foarte reuşit, care ar putea fi 
confundat cu o fotografie. Era un bărbat brunet cu părul 
pieptănat pe spate, cu fruntea înaltă, cu ochii afundaţi în orbite, 
o figură armonioasă, deşii foarte gravă şi o gură mare bine 
conturată. Era mai degrabă sedu! Cător. Deasupra portretului 
făcut pe calculator, erau câteva însemnări: „Subiectul are 
aproximativ un metru şaptezeci şi cinci, pare în jur de cincizeci 
de ani, mai degrabă slab.” ` 

— Cine este bărbatul acesta? Intrebă Malko. 

— Am trimis FBl-ul în Jersey City, zise pur şi simplu 
americanul. Au trecut prin sită grădina publică de unde a fost 
dat telefonul la Madrid. Agenţii au găsit un martor prețios care a 
făcut deja o mărturisire în New York Times. Un pensionar, 
Alexandre Kraw-snoski, care îşi plimbă câinele în fiecare 
dimineaţă pe la opt şi jumătate, în dimineaţa zilei de 11 


septembrie, a observat un bărbat cu o „valiză” în mână care a 
stat destul de mult să privească Hudson-ul înaintea atentatului. 
După descrierea lui s-a întocmit portretu l-robot. 

— Asta este tot? 

Testis unus, testis nullus.' după cum spuneau latinii. 

— Nu, îl corectă Frank Capistrano, după impactul cu turnul 
nordic, acest bărbat a rămas la faţa locului. Krawsnoski a vorbit 
cu el, dar nu i: a răspuns. A rămas acolo asistând şi la impactul 
cu turnul sudic. In acel moment, se adunase deja multă lume, 
însă prezenţa lui l-a intrigat pe Alexandre Krawsnoski care l-a 
observat în 

1. Un singur martor este egal cu nici un martor. 

«Sabia lui Bin Laden continuare. După lovirea celor două 
turnuri, l-a văzut cum s-a înde-oiîrtat şi a sunat de pe mobil. 

_ Cred că multă lume a făcut la fel. Observă Malko. 

_ Fireşte, dar pe Krawsnoski l-a frapat faptul că el a fost 
deja acolo cu mult înainte. 

_ Ar putea să-l recunoască? 

_Crede că da. In orice caz, acet bărbat nu este arab. Este 
un alb. 

Malko nu îi mai spuse că unii arabi au ochii albaştri şi că 
afganii sunt o rasă de arieni... 

— În plus, continuă americanul, ora când a dat telefonul 
corespunde cu ceea ce au spus şi cei de la NSA. 

— Aţi încercat să-l găsiţi pe omul acela? 

— Da şi nu. Dar am totuşi o vagă idee în legătură cu el. 

Băgă iar mâna în servietă şi scoase o fotografie format 
mare, alb-negru. Reprezenta un bărbat care mergea pe stradă, 
neştiind că este fotografiat. Puse documentul lângă portretul- 
robot şi întrebă: 

— Ce părere aveţi? 

Malko privi cu atenţie desenul şi fotografia, apoi spuse: 

— Că nu mai aveţi nevoie de mine. Evident, este acelaşi 
bărbat. 

— Aşa zic şi eu, recunoscu cu tristeţe Frank Capistrano. 
Dar aici e p/oblema. 

— In ce sens? 

Americanul puse arătătorul pe fotografie. 

— Acest bărbat se numeşte John Turner şi a fost unul 
dintre cei mai buni agenţi de teren din Divizia Operaţiuni, A 


lucrat douăzeci şi şapte de ani în Agenţie ocupând diferite 
posturi, pe care le-a-onorat cu succes. Când î plecat, a primit 
Distinguished Medal of Intelligence. Am fost şi eu la petrecerea 
de adio împreună cu directorul de atunci. 

— A ieşit la pensie? 

— Nu, a fost dat afară, dar nu din motive dezonorante. Pur 
şi simplu, nu se înţelegea cu şefii lui în anumite privinţe. Prin 
urmare, 1 s-a cerut să-i evalueze drepturile şi a primit o pensie 
binemeritată. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Locuieşte tot în Virginia, într-o localitate micuță care se 
numeşte Falls Church, situată la douăzeci de minute de Langley. 

— Stă singur? 

SQbia lui Bin Laden 

— Da, a divorţat cu mult timp în urmă şi nu are copii. 
Acest lu-cru a fost propice pentru carieră. A fost singurul care nu 
a refuzat niciodată posturile cele mai grele. Prima lui funcţie 
foarte importantă din Divizia Operaţiuni a fost ca şef de Centrală 
în Paraguay, într-o vreme în care acolo nu se întâmpla nimic. Nu 
a fraternizat niciodată cu ceilalţi membri din D. O., căci este un 
taciturn şi un introvertit. Dar extrem de cinstit, de serviabil, nu a 
rostit nici un cuvânt urât despre nimeni şi foarte conştiincios. 
Rapoartele lui au fost întotdeauna de trei ori mai lungi decât ale 
colegilor. A fost analist la Centrală vreme de doi ani, dar se 
plictisea. Asta se petrecea în 1985. Fusese deja în misiune în 
Orientul Mijlociu şi vorbeşte puţin araba. Directorul de atunci, 
cred că era Jack Perry, i-a propus să plece în zona de conflict din 
Asia Centrală. 

— Unde? În Tadjikistan? 

— Pe atunci, nu aveam destul personal. Era încă Uniunea 
Sovietică, în Pakistan, s-a alăturat echipei care făcea legătura 
dintre noi, ISI ' şi mujahedini. După cum ştiţi şi dumneavoastră, 
noi şi Arabia Saudită am finanţat lupta afganilor împotriva 
Uniunii Sovietice care le-a invadat ţara în 1979. John Turner se 
afla în baza din Peshawar sub acoperire consulară şi călătorea 
mult în interiorul Afganistanului. Acolo, aveam o bază logistică 
foarte importantă care se ocupa cu livrarea masivă a armelor, 
pornind de la Karachi pentru mujahedinii ce luptau împotriva 
sovieticilor. 


— Le-aţi dat arme în valoare de şase miliarde de dolari, 
observă Malko. 

Frank Capistrano alungă această remarcă cu un gest 
dezinvolt al mâinii. 

— Jocul merita efortul. În 1986, când Billy Casey z l-a 
convins pe preşedintele Reagan să le livreze rachete sol-aer 
portabile Stingerş, acest lucru a reprezentat întorsătura decisivă 
a războiului, în doi ani, mujahedinii au doborât şapte sute de 
aparate de zbor ruseşti, elicoptere şi avioane. Au câştigat. 

— Ce făcea atunci John Turner? 

— Superviza convoaiele cu armament dintre Karachi şi 
interiorul Afganistanului. Materialul era debarcat la Karachi, apoi 
era încărcat în camioane care îl duceau în nord. Prin deşertul din 
Balu-chistan, apoi de la graniţa afgană până la Quetta, capitala 
Balu-chistanului pakistanez. De acolo, era încărcat pe cămile 

/[Inia- <*-' nişte vehicule prăpădite şi pleca spre Afganistan 
pe drumurile carp nu' erau supravegheate de sovietici până la 
punctul unde se făcea livrarea. Cei mai activi dintre mujahedini 
erau fundamentalistii muca Gulbuddm Hekmatyar. Numai că pe 
atunci, nu interesa 

“aiL.ai pe cămile sau în 

/. Inter Service Intelligence: Serviciul pakistanez de 
Informaţii (n.a.) 2. Directorul CIA numit atunci de Ronald Reagan 
(N. A) 

Sabia lui Bin Laden” sulmani, ca... - V. Mciosa ne nimeni... 

Gulbuddin Hekmatyar, fundametalistul musulman protejat 
de serviciile pakistaneze, burduşit cu arme livrate de CIA, jurase 
cu mâna pe inimă că, dacă prelua puterea la Kabul, primul lucru 
pe care îl făcea era să radă din temelii Ambasada americană... 
Şi s-a ţinut de cuvânt, bombardând-o de pe înălțimile din Kabul, 
începând cu 1992. 

— John Turner era în legătură cu mujahedinii? Întrebă 
Malko. 

— In mod regulat, confirmă Frank. Ducea o viaţă foarte 
dură. Dormind precum şoferii de camioane afară sau pe mărfuri. 
Uneori rămânea câteva săptămâni acolo, fără să pună piciorul în 
Peshawar. Dar nu se plângea: treaba lui era să vegheze ca o 
parte din mărfuri „să nu cadă de pe cămile” în timpul călătoriei 
şi să se asigure că era livrată afganilor celor buni. Acolo erau 
condiţii foarte dure. Cu două sau trei lăzi cu muniţie, un sat trăia 


o lună de zile. De atunci a avut John primele probleme cu 
Agenţia, oftă el. 

— Ce probleme? 

Frank Capistrano cobori şi mai mult vocea. 

— A trimis câteva rapoarte la Agenţie, atrăgând atenţia 
asupra disproporţiilor dintre cantitatea armelor livrate celor mai 
extremişti mujahedini şi cele donate celor mai moderați, cum 
era tribul din Wardak. Şi aceia nişte paştu. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Atunci şi-a dat în petic, recunoscu americanul. Tipii din 
ISI au urlat cât i-a ţinut gura că ei şi-au ales clienţii şi că, dacă 
nu sunt mulţumiţi, se descurcă şi fără ei... Bill Casey şi-a pus 
lacăt la gură, iar şeful Centralei din Peshawar i-a spus lui John 
Turner să-si vadă de treburile lui, căci se afla acolo doar ca să 
facă livrările şi atât. 

Malko zâmbi cu scepticism. 

— Dar nu aţi ştiut că absolut toţi ofiţerii din ISI, inclusiv 
şeful) or, generalul Hamid Gul, erau şi ei nişte islamisti convinşi, 
nişte 'anatici? ' 

Frank Capistrano se simţi stânjenit. 

— Bănuiam, dar nu asta era prima grijă a noastră. A avut 
loc o discuţie cu Bill Casey care a fost tranşant: „Este mai 
important să distrugem Uniunea Sovietică decât să le dăm pe 
mână rachetele a «ngers câtorva păduchioşi. Nu vor rezolva 
mare lucru.” 

Mare orb a mai fost. După paisprezece ani, au ajuns până | 
a New York şi Washington. Cu toate astea, Bill Casey a rămas ^ 
mare patriot şi un om cinstit. 

— Aşadar, John Turner a continuat să însoţească armele 
pentru mujahedini, conchise Malko. Pentru cei buni. 

— Dacă putem spune aşa, zise cu amărăciune americanul 
l-am dat o lună de permisie ca să vină în Virginia să-si 
îngrijească trandafirii, iar directorul general a profitat de acest 
lucru ca să-j explice că treaba lui era să vegheze ca armele să 
ajungă |a destinatarul cel bun, ales de ISI. Dar nu a spus nimic. 
De altfel după cele raportate, _ acest individ nu spunea 
niciodată nimic şi ny ştiam ce gândeşte. In schimb, era 
disciplinat, serios, cinstit. Chiar prea cinstit... 

— Adică? Întrebă Malko ciulind urechile. 


— Şase luni mai târziu, am avut încă o problemă cu el, 
explică americanul. A întocmit alt raport prin care semnala că 
vehiculele încărcate cu arme care plecau din Karachi în 
Afganistan nu se întorceau goale. Erau burduşite cu baloturi de 
haşiş şi cu pachete cu heroină care era produsă pe câmpurile de 
mac cultivate în zonele controlate de mujahedini şi exportate 
apoi în Europa şi la noi, beneficiind de protecţia convoaielor 
noastre. Plătită foarte scump de altfel, pentru că dădeam şpăgi 
grele la fiecare douăzeci de kilometri. Asta era treaba lui John. 
Se plimba cu o sacoşă plină cu dolari şi, dacă îi mai rămâneau, îi 
aducea înapoi la Centrala din Peshawar. Era un tip al naibii de 
cinstit... Când a primit raportul, directorul Diviziei Operaţiuni l-a 
transmis directorului general, care a informat Casa Albă, iar de 
acolo i s-a spus să nu-i dea curs. Depindem în totalitate de 
mafia transportatorilor afgani - toţi fiind paştu - care ne 
protejează convoaiele cu arme şi sunt plătiţi la întoarcere de 
traficanţii de heroină. Pe deasupra, câteodată, aceştia sunt în 
legătură cu ofiţerii din ISI. 

— Când nu sunt aceiaşi, preciza Malko. 

— Exact, recunoscu Fr'ank Capistrano, dar era război. Nu 
întotdeauna îţi alegi aliaţii. Datorită acestor convoaie am putut 
transporta rachetele Stingers care au schimbat cursul războiului. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? Special Advisor oftă 
neputincios. 

— Nebunul ăla de John Turner a trimis raportul la DEA!' Nu 
vă spun ce a însemnat acest lucru. Tipii din DEA spumegă de 
furie şi 

/. Drug Enforcement Administration (n.a.) 

Sabia lui Bin Ladsn ameninţă că ne arestează şi că dau 
totul publicităţii. Gândiţi-vă ne, „neavoastră: o agenţie federală 
care protejează traficul cu jjl jnă _ culmea! 

— Destinată Statelor Unite! Tot să declanşeze scandal 
monstruos... Afacerea a ajuns până la mine. Şi la unesedinte. 
Directorul CIA a vrut pur şi simplu să-l dea afară pe |I hn! A 
crezut că poate să închidă gura presei, bazându-se pe ziţia lui. 
Atunci, a folosit trucul clasic: l-a chemat ca să-l „felicite”. 

Treaba cu DEA s-a calmat şi i-au dat altă slujbă lui John 
Turner: field officer pe lângă un mujahedin recomandat de 
prinţul Turki, eful Serviciilor Secrete saudite, un oarecare 
Ussama Bin Laden... 


' După o scurtă pauză, Frank Capistrano reluă: 

— De luni de zile, generalul Gul, şeful ISI, i-a cerut lui Turki 
să-l trimită în Afganistan pe prinţul saudit ca să înflăcăreze 
spiritele saudiţilor din bază care se luptau deja. Numai că Turki 
nu a găsit pe nimeni: prinții saudiţi preferau să se ducă la târfe 
şi să bea scotch la Marbella în loc să bată coclaurii afgani. 
Atunci a descoperit o persoană apropiată de prinţ. Un saudit de 
familie foarte bună, foarte bogat şi foarte credincios. 

— Aşadar, conchise Malko. John Turner a devenit ofiţerul 
de legătură a lui Ussama Bin Laden. 

— Într-adevăr, confirmă Frank. De altfel, avem şi câteva 
fotografii, priviţi. Aceasta a fost făcută în provincia afgană 
PakitA. La baza din Massada. Unde s-au adunat voluntarii arabi. 

Scoase din nou o fotografie color din servietă în care erau 
doi bărbaţi cu zâmbetul pe buze. Unul dintre ei era bărbatul 
brunet cu părul bogat, cu privirea pătrunzătoare şi un aer 
liniştit, iar celălalt Ussama Bin Laden, uşor de recunoscut, cu o 
barbă tunsă scurt şi mustaţa stufoasă, în ţinută de luptă, cu o 
cască americană. John Turner era în civil. 

— Fotografia a fost făcută în 1988, preciza americanul. Pe 
atunci, Bin Laden făcea curse între front şi Peshawar, unde a 
format o organizaţie de susţinere a mujahedinilor, denumită 
Maktab al-KhidimaT. Al cărei birou de recrutare se afla în 
University Town, lângă Peshawar. Deseori Bin Laden călătorea în 
străinătate ca să adune fonduri sau să-i dea raportul 
„sponsorului” său. Prinţul Turki. 

— A fost epoca de aur. Observă Malko. Frank Capistrano 
oftă. 

— Da, e adevărat. Apoi, John Turner a contractat o 
porcărie de boală şi am fost obligaţi să-l aducem acasă. A stat în 
spital trei luril. Apoi a avut încă trei de permisie şi a fost adus la 
biroul 37 al Diviziei Operaţiuni ca să poată fi recuperat. Toată 
lumea a uita-episodul cu DEA. Urmarea aparţine istoriei: în 
1989, Sovietici pleacă din Afganistan, iar noi „ne retragem”, 
adică ne chemăm toi oamenii şi îi lăsăm pe pakistanezi să aibă 
grijă de mujahedinii lor Atunci am făcut din nou apel la John 
Turner. În momentul în care Divizia Tehnică şi-a făcut socotelile, 
şi-a dat seama că afganii mai dispuneau încă de două sute cinci 
zeci de rachete Stingers şi ca trebuia să încerce să le 
recupereze. Ceea ce nu era lucru uşor căci Afganistanul era ca 


vai de capul lui după plecarea sovieticilor La Kabul, regimul lui 
Najibullah, marioneta lor, mai rezista încă, încercuit de 
mujahedini şi de diferitele facţiuni. 

— Unde se afla Ussâma Bin Laden? 

— A plecat în Arabia Saudită, fiind dezgustat de râca 
dintre mujahedini. Era un puritan. 

— Prin urmare, John Turner a plecat în Afganistan. Ce s-a 
întâmplat după aceea? 

— Şi-a reluat rolul de pisălog, zise în silă americanul. După 
trei luni de stat în regiune, a clocit alt raport veninos, explicând 
că i-am lăsat baltă pe prietenii noştri mujahedini şi că trebuia să 
ne ocupăm în continuare de ei. Acum câteva zile, am recitit 
raportul. Scria că am dus şi am câştigat un război politic 
împotriva Uniunii Sovietice, dar că mujahedinii, precum Bin 
Laden, Hekmatyar sau chiar Gul, au dus şi ei un război religios, 
care, în opinia lor, ny reprezenta decât prima bătălie dintr-un 
conflict mai general. 

— Ce profeție! Observă Malko. Frank ridică din umeri 
neputincios. 

— Poate, însă dumneavoastră cunoaşteţi politica. Am 
câştigat războiul şi trebuie să trecem la altceva: a fost Irakul şi 
Afganistanul care nu au interesat pe nimeni la Washington. Ne- 
am spus că toţi aceşti mujahedini se vor duce liniștiți la ei 
acasă. Raportul lui John Turner a fost victima unui „clasament 
vertical”. A mai trimis ra; poarte Agenţiei până când aceasta i-a 
dat să înţeleagă că nu mai avea ce să facă. Tot ceea cei se 
cerea era să-si ţină gura, ca de obicei şi s-a pus pe treabă, 
încercând să negocieze cu diverşi conducători ai războiului 
restituirea faimoaselor rachete Stingers. Am fost extrem de 
îngrijoraţi, când mare parte din ele au apărut în Iran... Or, ca să 
dobori un avion comercial, nici nu îţi trebuie mai mult... 

— Cu cât le răscumpăraţi? 

— Cu un milion de dolari bucata. 

— Şi a adus vreuna? 

Americanul se strâmbă: 

— Nu. S-a întâmplat ceva neplăcut. După mai multe luni 
de eaocieri. Deseori prin intermediul agenţilor din ISI. John a 
reuşit ă ajungă la o înţelegere: douăzeci de rachete pentru suma 
de cincisprezece milioane de dolari. Era scump, cu atât mai mult 
că nu ştiam dacă mai funcţionează încă, însă ordinul a venit de 


la Casa Albă: trebuia să le răscumpărăm. L-au dat banii lui John 
Turner care a plecat cu ei cu un elicopter. Avea întâlnire în 
Logar, cu un „comandant” paştu. Era însoţit de un colonel din 
ISI. Acolo, totul a' luat o întorsătură proastă, imediat ce au 
aterizat, au fost atacați de o bandă de necunoscuţi. Colonelul 
din ISI a fost ucis împreună cu o parte din escortă. John Turner a 
reuşit să fugă. 

— Ce s-a întâmplat cu cele cincisprezece milioane de 
dolari? 

— S-au evaporat. Nu am mai auzit nimic de ei. John Turner 
s-a întors pe jos la Peshawar, debusolat, traumatizat şi a trimis 
un raport amănunţit în care spunea că fusese probabil trădat de 
agenţii din ISI. Prietenii noştri. Lucru probabil de altfel. 

— A fost o nebunie să trimiteţi un om singur cu 
cincisprezece milioane de dolari într-o ţară cum este 
Afganistanul, unde îţi taie gâtul pentru cinci dolari, observă 
Malko. 

— Era singura modalitate... 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— O treabă destul de urâtă, mărturisi Frank. De abia întors 
la Washington, John Turner a fost chemat în faţa unei comisii 
disciplinare. | s-a reproşat că a fost neglijent cu cele 
cincisprezece milioane de dolari. Aceasta a fost versiunea 
oficială. In realitate, directorul Diviziei Operaţiuni, care avea un 
dinte împotriva lui din cauza poveştii cu DEA, a pretins oft the 
record că John a organizat toate astea ca să facă banii pierduţi 
şi ca să-i împartă cu tipii din 

— Şi dumneavoastră aţi crezut? Frank Capistrano tresări. 

— Eu nu am ştiut absolut nimic atunci! A fost o intrigă din 
interiorul Agenţiei. O reglare de conturi. Doar când i-am citit 
dosarul, am aflat toate astea. Dar era prea târziu. 

— A fost acuzat? 

— Nu în mod oficial, fireşte. Dar a fost declarat vinovat de 
neglijenţă” şi i s-a cerut să demisioneze. Cu toate onorurile... Un 
s*i de honorable discharge. 

~ A acceptat.? 

Da, fără să se plângă, fără să spună un cuvânt, ca 
întotdeasabia lui Bin Laden B 39 una. Pe atunci - mai am 
procesul-verbal - a observat numai c-CIA a făcut o greşeală 
istorică lâsându-i în voia sorții pe oamen” de care s-a folosit. Mai 


ales pe aceia bine antrenați, înarmaţi s motivaţi... Evident că 
nimeni nu i-a dat atenţie. A ieşit la pensie.; primit o primă 
frumuşică şi a restituit insigna.! 

Americanul făcu o pauză. Malko aruncă o privire 
fotografiilor împrăştiate în faţa lor. Povestea lui John Turner a 
fost de o bana-litate jalnică. Oamenii de pe teren au întotdeauna 
o viziune diferita şi mult mai justă a realităţii decât birocraţii. Se 
uită la Frank Capistrano. 

— Dumneavoastră ce credeţi? Întrebă el. Chiar a furat ace 
bani? 

Americanul se sufocă. 

— Fireşte că nu! Tipul ăsta nu este în stare să fure nici 
zece. Cenţi! Este de o cinste patologică. Nici măcar cei care îl 
acuză nu cred acest lucru. Pur şi simplu au vrut să scape de el. 

Malko începea să înţeleagă bănuielile lui Frank Capistrano, 
Câteodată şi oile mai turbează, iar John Turner a rămas cu o 
piatră pe inimă. El. Care şi-a servit mereu patria cu fidelitate, să 
se vadă aruncat în drum pentru o greşeală pe care nu a comis- 
0... 

— Ce s-a întâmplat cu el? Întrebă Malko. 

— A stat acasă un an. Chiar mi-a fost teamă să nu se 
sinucidă. Unul dintre puţinii lui prieteni a anunţat Agenţia că 
John Turner' este foarte deprimat. lar după aceea, acesta a 
jupuit blana de pe oaie... Şi-a făcut o mică firmă de consultanţă 
împreună cu un specialist în comunicaţii cu sediul în Pakistan. 
Şi-a păstrat câţiva prieteni acolo şi a găsit clienţi'foarte repede. 
Nişte pakistanezi dornici să investească. A ţinut numeroase 
conferinţe în fala politicienilor sau a oamenilor de afaceri din 
regiune. Pe scurt, a putut să trăiască foarte confortabil cu 
pensia şi cu mica lui afacere. Mai cu seamă că nu aruncă banii 
pe fereastră... 

— Ce a făcut pe 11 septembrie? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Nimeni din Agenţie nu a 
mai vorbit cu el de luni de zile. Uneori se mai întâlnea la 
aeroport cu câte un fost coleg. Din cauza slujbei, se ducea 
foarte des în Pakistan. 

— Acum unde este? 

Frank Capistrano se uită la ceasul imens Breitling, 
martorul unei vieţi aventuroase, apoi răspunse: 

— Acum trebuie să fie la Agenţie. Până la ora şase. 


Maiko îi aruncă o privire întrebătoare, crezând că i-a 
scăpat ceva. 

40 

_ Am crezut că a fost dat afară în 1997? 

_ Exact! Doar că de atunci, s-au întâmplat evenimentele 
din 11 septembrie. După ce s-a depus tot praful, actualul 
director al r|A George Tenet, îngrozit să vadă cât de sărace îi 
sunt miiloacele, a cerut autorizarea reangajării unui anumit 
număr de 'ţi jeşi'ţi [a pensie, dar care să aibă o experienţă 
îndelungată. Este treabă recentă, cam de vreo două luni. A fost 
o idee bună, iar Casa Albă a fost de acord. Agenţia a rechemat 
zece dintre seniori” cu un contract pe durată nedeterminată, ca 
să constituie un soi de super-celulă antiteroristă. Incă nu m-aţi 
întrebat cum de am făcut legătura între portretul-robot al 
bărbatului care a telefonat din Jersey City întocmit de FBI şi John 
Turner. Când am primit portretul-robot, nu m-am gândit la 
nimeni în mod special. Însă. Când George Tenet şi-a chemat 
vechea gardă şi când mi-a trimis dosarele celor pe care i-a 
selecționat, am avut un şoc atunci când am examinat 
fotografiile care însoțeau CV.- Ui lui John Turner, căci 
asemănarea era atât de frapantă. După ce i-am citit biografia, 
am fost şi mai tulburat. 

— George Tenet nu a observat nimic? 

— El le-a luat din fişierele din calculator, nu a văzut 
dosarele. Ca şi cum ar fi vrut să-l scuze pe directorul CIA, Frank 
Capistrano goli dintr-o dată paharul cu coniac. Această poveste 
îl năucise pe Malko. Dacă George Tenet nu ar fi vrut să-si 
întărească echipa, probabil că nimeni nu ar fi făcut legătura 
dintre portretul-robot şi John Turner. 

— De ce v-aţi hotărât să-l chemaţi pe John Turner, în loc 
să-l puneţi sub supraveghere? Intrebă el mirat. 

Frank Capistrano aproape că se sufocă. 

— Cine să-l supravegheze? FBl-ul? Am văzut două 
avantaje. Mai întâi că de acum încolo, îl avem în mână; şi pe 
urmă, acest lucru mi-a permis să fac o mică anchetă în legătură 
cu el, cât şi cu foţi ceilalţi candidaţi la întoarcerea în Agenţie, cu 
ajutorul serviciului intern de securitate de la Langley. 

— Şi aţi descoperit ceva? 

— Nimic, O viaţă searbădă, fără probleme financiare, fără 
vicii |i practic fără prieteni. De la Falls Church se duce la biroul 


lui din strada 19 numărul 1020, situat în nord-vestul 
Washingtonului, apoi se întoarce, îşi petrece weekend-urile 
acasă şi călătoreşte puţin în Inţeres de afaceri. Se duce des în 
Pakistan. Este pasionat de Nemet. De fapt, este singurul lui 
viciu. 

— Cum a reacţionat când i s-a cerut să se întoarcă la CIA? 

Se”bia lui Bin Laden 

— Pur şi simplu a fost de acord. Nu a avut nici un 
resentiment şi nu a pus întrebări. 

Restaurantul se golise. Ca să-l mai amâne pe chelner. 
Frank Capistrano ceru nota de plată. Perplex, Malko încerca să 
evaluez în minte această misiune neobişnuit de sensibilă. 

— John Turner este credincios? 

— Din dosar, reiese că a fost botezat, dar practic nimic 
altceva. 

— Nu a manifestat niciodată o înclinaţie spre Islam? Frank 
Capistrano clătină din cap în semn că nu. 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Frank, zise Malko, în afara acestui portret-robot, de ce îl 
mai bănuiţi pe John Turner? Chiar dumneavoastră mi-aţi spus că 
nu este omul banului. 

— Amintiţi-vă de Burgess şi de Mc Lean, trădătorii din MI 6 
britanic. Au acţionat din convingeri marxiste, deşi aveau în 
spate o cultură care nu dădea nimic de bănuit. Dar recunosc, 
aici este punctul slab. Nu văd nici un motiv al trădării sale. 

Mako i-ar fi spus unul singur: durerea, răzbunarea pe un 
sistem pe care îl dezaproba. Probabil şi admiraţia pentru nişte 
oameni convinşi de un ideal, chiar dacă sunt fanatici precum 
Ussama Bin Laden. Mulţi dintre trădătorii sovietici au făcut-o în 
timpul Războiului Rece pentru că se simțeau persecutați de şefii 
lor sau prost plătiţi; din lehamite şi frustrare... 

Se uită la ceas. Se aflau aici de aproape două ore. 

— Frank, începu el, chiar dacă a avut probleme cu şefii, 
John Turner mi se pare un cetăţean model, cinstit şi conştiincios. 
Are exact profilul celor angajaţi de Agenţie. Pe de altă parte, 
dacă este vinovat, sunt sigur că este atent şi destul de şmecher 
ca să nu trezească bănuieli. Dacă mai adăugaţi şi faptul că, 
pentru a-l confrunta, nu putem face apel la mijloacele legale, 
ancheta pe care mi-o propuneţi este aproape imposibilă. 

Trăsăturile lui Frank Capistrano se lăsară în jos. 


— Mă refuzaţi? 

— Nu, zise Malko. Dar va trebui să-mi acceptaţi condiţiile. 
Eu nu văd decât o singură cale de a proceda, care cu siguranţă 
vă va face să urlaţi. 

— Spuneţi-mi ce idee aveţi, spuse americanul. 

Capitolul V. 

Malko zâmbi cu reţinere. 

— Spuneţi-mi-o mai întâi pe a dumneavoastră. După tot 
ceea ce mi-aţi mărturisit, John Turner lucrează în fiecare zi la 
CIA şi duce o viaţă extrem de liniştită. Presupun că nu trebuie 
să-i punem telefonul sub ascultare, fiindcă numai FBI-ul ar putea 
s-o facă. In orice caz. Sunt sigur că este foarte prudent ca să nu 
se afle nimic de genul acesta. Dacă îi accesăm calculatorul, este 
acelaşi lucru. Prin urmare, ce aşteptaţi din partea mea? 

— Aţi înţeles că, din lipsă de „personal”, este imposibil să 
efectuăm o anchetă clasică asupra lui John Turner, adică punere 
sub ascultare, accesarea calculatorului, anchetă prin vecini. Nu 
este cazul să punem FBI-ul pe urmele lui şi oricum, în prezent, 
nu există nici o acuzaţie care să justifice ancheta. Ne aflăm într- 
un stat de drept. Amintiţi-vă că am mai refuzat o dată FBl-ul, în 
august, anul trecut, în legătură cu accesarea calculatorului lui 
Zacharias Moussaoui, când a fost suspectat. Aşadar, eu m-am 
gândit la cel puţin o soluţie pentru început. O supraveghere 
discretă efectuată chiar de dumneavoastră. Locuieşte în Falls 
Church, la un sfert de oră de Langley. Poate că mai iese pe 
înserat sau mai dă câte un telefon ca să se întâlnească cu 
cineva. Sau foloseşte o „cutie poştală moartă”. Cu atât mai mult 
că se simte în siguranţă fiindcă a revenit în Agenţie. O 
săptămână sau două de supraveghere ar Putea să aducă ceva. 

— Nu vă e teamă că o să mă observe? Este un profesionist 
al serviciilor secrete. Dacă este vinovat, cred că este foarte 
prudent. 

~ Este un risc, recunoscu Frank Capistrano. Dar ca să-l 
mai Diminuăm, mi-am luat câteva măsuri de prevedere. Am 
închiriat 9jHci maşini de mărci diferite. Se găsesc în garajul 
subteran de la Willard, iar cheile sunt la portar, pe numele 
dumneavoastră. Apoi, nu veţi fi singur. 

«43 
— Ah da, am crezut că... Americanul îl opri cu un gest. 


— Am informat-o confidenţial pe asistenta mea. Laura 
Putnam este veche în Agenţie şi am deplină încredere în ea. 
Laura şi-a luat o cameră la Willardşi vă stă la dispoziţie. Puteţi 
să o_ luaţi cu dumneavoastră sau să acţionaţi singur, cum doriţi. 
În plus. 

Locuieşte în Alexandria şi cunoaşte nordul Virginiei ca pe 
propriul buzunar. Mai cu seamă, Falls Church. De asemenea, 
poate să ia foarte uşor legătura cu mine fără să trezim 
suspiciuni. Lumea este obişnuită să o vadă la Casa Albă. Şi... 

Se întrerupse. 

— Şi ce? Insistă Malko. 

— She is a verypretty woman... 

Frank Capistrano era fără doar şi poate un vulpoi rafinat 
care folosea cu abilitate şi morcovul şi bastonul. Malko se 
întreba cum arăta oare morcovul. 

— Este foarte bine. Recunoscu Malko. Dar nu e de ajuns 0 
supraveghere a tipului acestuia poate dura săptămâni întregi 
fără să se ajungă la nici un rezultat. Am o idee mai bună. Mi-aţi 
spus ca George Tenet este la curent. 

— Da. 

— Perfect. Ar trebui să răspândească zvonul că în Agenţie 
există un trădător, dar că nu a reuşit să-l identifice încă. 

Frank Capistrano tresări. 

— Nu vă gândiţi că am făcut tot posibilul să nu răsufle 
nimic? 

— Ba da, m-am gândit aprobă Malko. Căci, dacă John 
Turner este trădătorul, riscă să reacționeze, să ne pună pe o 
pistă. lar zvonul nu va ieşi dintre zidurile Agenţiei. Trebuie pur şi 
simplu ca John Turner să afle. Nu îmi fac nici o grijă în această 
privinţă: zvonurile de genul acesta se răspândesc cu viteza 
fulgerului. 

— Dar dacă află şi FBl-ul? 

Malko îi adresă un zâmbet irezistibil. 

— Toţi cei de la Langley vor spune că acest zvon nu are 
nici o bază... _ 

Tăcu, iar americanul, descumpănit. Işi aprinse o ţigară, 
apoi puse bricheta Zippo înapoi într-un etui din piele agăţat la 
curea. Rămase tăcut câteva clipe, apoi reluă: 

— Trebuie să obţin acordul preşedintelui. Tot ceea ce 
propuneţi se întâlneşte cu strategia pe care am stabilit-o cu el. 


— Înţeleg, zise Malko, când puteţi să-l întrebaţi? 

— Imediat, îl prind eu între două şedinţe. 

_rje acord... Îndată ce veţi primi un răspuns, puneţi-mă şi 
pe mine în temă. Ar fi bine chiar astăzi. 

M _5_ar putea, dacă nu intervine vreo problemă, zise 
Frank r pistrano. Dar dacă refuză? 

_ca să vă fac pe plac, voi începe filajul, însă cred că nu va 
duce la nimic. 

_ O. K., spuse americanul. Daca am acceptuj, îl convoc pe 
George Tenet în seara asta sau mâine dmineaţă. Insă situaţia va 
dura câteva zile până se va coace. 

— Astăzi este marţi, observă Malko. Sunt sigur că până la 
sfârşitul săptămânii, zvonul va ajunge la urechile lui John Turner. 
Până atunci, o să mă familiarizez cu terenul. 

— Laura Putnam stă la camera 421. La Willard, preciza 
americanul. Puteţi să discutaţi cu ea ca şi cum aţi face-o cu 
mine. Sunt prieten cu tatăl ei din copilărie, iar ea şi-a făcut o 
carieră frumoasă în Agenţie. 

— De ce a plecat? 

— Fiindcă s-a săturat să stea prin străinătate şi i-am oferit 
o slujbă la Casa Albă. 

Schimbară o privire lungă, apoi Frank Capistrano se ridică 
şi îi întinse mâna. 

— Sper ca ideea dumneavostră să fie cu adevărat bună, 
zise el oftând. Dacă nu, George W. Bush va fi ultimul preşedinte 
pentru mine. 

În ciuda lambriurilor şi gravurilor reprezentând scene de 
vânătoare, barul Robin Hood al hotelului Willard era vesel ca un 
cavou. Doi beţivi a'şezaţi la barul rotund făceau glume 
copilăreşti cu barmanul şi o femeie elegantă, dar trecută de 
mult de prima tinereţe, îşi studia obrajii zbârciţi într-o oglindă în 
timp ce sorbea un Martini. 

Malko abia avu timp să se instaleze la o măsuţa şi să 
comande o votcă. O blondă tunsă scurt, în jur de vreo treizeci de 
ani, apăru în Pragul barului. Îşi plimbă rapid privirea în interior şi 
se îndreptă cu Paşi fermi spre masa lui Malko care se ridică 
imediat. 

— Sper că nu v-am făcut să aşteptaţi prea mult? ÎI întrebă 
Laura Putnam neliniştită. 


Malko îl sunase în camera de la hotel cu cinci minute în 
urmă. Ti o linişti cu un surâs. 

— Nicidecum. 

Cei doi beţivani tăcuseră şi o priveau cu sclipiri în ochi pe 
nou-venită. Cu ochii ei albaştri cu privirea ştrengară, cu 
zâmbetul cuceritor, cu puloverul negru şi fusta din piele 
asortată. Laura Putnam semăna mai mult cu o tânără ziaristă 
decât cu o spioanâ. Dezgustată, femeia cu Martini îşi goli 
paharul dintr-o dată şi plecă. 

Imediat ce se aşeză, Laura îşi scoase din poşetă un pachet 
de Mariboro light şi o brichetă Zippo Swarowski pe care Malko i- 
o luă din mână ca să-i aprindă ţigara. 

— Doriţi să beţi ceva? O întrebă el. Laura Putnam izbucni 
în râs. 

— Cum de aţi ghicit? Îmi place foarte mult scotch-ul, este 
consolarea femeilor singure. Şi este mai bun decât gimnastica. 
Izbucni din nou în râs şi îi spuse barmanului care se 

apropiase: 

— Un Defender mare vechi de cinci ani. Cu câteva cuburi 
de gheaţă. Şi migdale. 

După ce plecă, ea îl privi pe Malko cu o insistenţă 
obraznică, râse şi spuse încetişor: 

— Este plăcut să te întâlneşti cu Superman... 

— Oh, calmaţi-vă! Protestă el, stânjenit. Laura Putnam se 
aplecă peste masă. 

— Ba da, ba da, nu ştiţi ce mi-a spus Frank despre 
dumneavoastră! Se pare că puteţi să strângeţi un om de gât cu 
latul cât ai clipi! 

— Nu fac eu aşa ceva, o asigură Malko. Frank vorbeşte 
prea mult. 

Exuberanţa şi buna dispoziţie a asistentei lui Frank 
Capistrano îi ridica moralul. 

— Frank tace mormânt, răspunse tânăra. Ca şi mine, de 
altfel. Gata cu gluma. O să lucrăm împreună în legătură cu acel 
John Turner. 

— Îl cunoaşteţi? 

— L-am întâlnit când lucram la Agenţie, dar nu mai ţin 
minte cum arată. Cu toate că în fotografii pare un bărbat 
frumos, zise ea strâmbându-se comic. Ce vreţi să faceţi? 

— Un tur prin Falls Church, îi propuse Malko. 


— Nici o problemă. Ştiu drumul. Odată, am avut o 
aventură acolo, într-o altă viaţă. a 

Laura Putnam conducea un Ford coupe negru. lnăuntru 
era plin de ziare, de documente şi de diverse pachete. 

_ Sunt cam dezordonată! Recunoscu ea în timp ce 
demara. Conducea brutal. Fusta se ridicase şi se vedeau 
coapsele ape jn întregime. Merseră până pe Strada M. Apoi o 
luară ore vest, traversând Georgetown. Femeia pălăvrăgea 
întruna ntrerupându-se ca să râdă cu poftă. Era încântată că se 
afla în compania lui Malko. Trecură pe Francis-Scott Bridge şi se 
angajară pe Autostrada 66 ce ducea la aeroportul Dulles. După 
câţiva kilometri, Laura încetini când ajunseră în dreptul unui 
panou ce'indica „Exit 69”. 

— Lată, aici este Autostrada 69! 

În acelaşi timp, ea îi aruncă o privire ghiduşă lui Malko. 

— Falls Church începe de aici, anunţă ea când ajunseră pe 
un bulevard larg, plin cu magazine. Aici sunt mulţi spioni. 
Bogătaşii locuiesc în Mac Lean, mai aproape de Langley, iar 
sărăntocii eşuează aici. 

Traversară centrul orăşelului care semăna cu atâtea 
altele, în afară de un panou aflat la intrare care anunţa că a fost 
fondat în 1699. Era cu siguranţă unul dintre cele mai vechi 
orăşele din Statele Unite. Bine că era cu Laura Putnam. După o 
grămadă de curbe, ajunseră pe un bulevard mai liniştit, izolat în 
mijlocul pădurii, care se numeşte Riley Street. 

— Ne apropiem, îl anunţă Laura Putnam. 

Opri maşina la numărul 3426, unde era o casă din lemn cu 
vopseaua gri scorojită, în mijlocul unei grădini aflate în 
vecinătatea unui teren de tenis prost întreţinut. Nu se vedea nici 
un semn de viaţă. 

— Aici se ascunde Bestia, zise tânăra. Nu i-am văzut 
niciodată pe vecini. Cred că ziua se cocoşează muncind. John 
Turner are un Volvo portocaliu vechi de o sută de ani. Il 
parchează mereu pe alee. Oricum, nimeni nu o să-i fure 
grămada asta de fiare vechi. Acum ştiţi să veniţi singur? 

— Cred că da, zise Malko. 

— Bine. În curând trebuie să se întoarcă de la muncă. 

Era cinci şi jumătate şi se însera. Plecară, luând-o pe 
Autostrada 66, apoi pe Strada M. Ticsită de restaurante, singurul 
loc din Washington în care mai exista puţină animaţie. Brusc, lui 


Malko i se făcu foame. Din cauza decalajului de fus orar. Prânzul 
luat „npreună cu Frank Capistrano i se părea deja departe. 

— Ce-ar fi să mâncăm ceva? Propuse el. 

— Excelentă idee, aprobă Laura. Nici măcar nu am luat 
masa de prânz. 

Aleseră un restaurant italian aproape autentic şi Laura 
comandă imediat o sticlă de Chianti. În clipa în care începură să 
mănânce pastele. Malko întrebă: 

— Ce părere aveţi despre povestea asta? Laura Putnam 
ridică spre el privirea veselă. 

— Şeful meu nu îmi cere părerea.,. (Izbucni în râs, apoi 
deveni serioasă şi continuă:) Nu ştiu, sunt uimită şi în acelaşi 
timp îngre-ţoşată. Când mă gândesc la toţi morţii ăia nevinovaţi! 
Cum a putut un om de-al nostru să participe la o asemenea 
grozăvie? 

Ridică din umeri. 

— Evident, în Divizia Operaţiuni, sunt o grămadă de 
fraieri, nişte ciudaţi. John Turner este un singuratic, un taciturn, 
nimeni nu ştie ce gândeşte. Şi-apoi, li se pere să facă numai 
grozăvii, iar acest lucru cred că îi derutează. În orice caz, dacă 
este el, trebuie să-l strivim ca pe un vierme. 

Ochii albaştri îşi pierduseră veselia. Terminară de mâncat 
fără să mai discute despre cazul Turner şi se urcară în Fordul 
negru. Se despărţiră în holul hotelului. 

— Mâine aveţi nevoie de mine? ÎI întrebă ea. 

— Nu, nu cred, spuse Malko. 

Laura Putnam izbucni în râsul ei exuberant. 

— Super! O să dorm până târziu. Ne vedem mai târziu. 

Cu îndemânarea unui ins rutinat de la periferie, Malko 
încetini în faţa panoului de pe Autostrada 66 care indica „Exit 
69” şi se angaja pe drumul ce ducea la Falls Church. In sens 
invers, maşinile circulau aproape bară la bară. Aceştia erau toţi 
locuitorii Virginiei care lucrau în Washington. 

Murea de plictiseală. Se împlineau deja zece zile în care 
făcea acelaşi lucru, când singur, când însoţit de Laura Putnam. 
Dimineaţa, îl urmărea pe John Turner de acasă la sediul CIA, 
apoi de la Agenţie spre Falls Church. Uneori cu un mic popas 
într-un Wallmart sau într-un videoclub. John Turner nu a trecut 
nici măcar o singură dată fluviul Potomac. Viaţa lui era de o 


tristeţe jalnică, între două filaje, Malko nu avea practic nimic de 
făcut decât să facă astenie. 

Nici sfârşitul de săptămână nu i-a adus mai mult. John 
Turner lucrase în mod excepţional sâmbătă în centrul 
antiterorist din Langley, apoi se oprise să împrumute nişte 
casete. Duminică nu se mişcase de acasă... 

Malko încetini, angajându-se pe Virginia Street, unde 
locuia John Turner, la numărul 3426. Opri chiar înainte de 
intersecţie şi cercetă zona. Zări printre copaci faţada întunecată 
a casei şi o parte din aleea unde era parcat Volvo portocaliu. Se 
uită la ceas. Acesta arăta şapte şi jumătate, iar John Turner 
trebuia să apară, fiind punctual ca un cuc. 

Efectiv, în mai puţin de un minut, zări fumul din ţeava de 
eşapament a maşinii. Maşina se legănă imediat şi dispăru din 
câmpul vizual al lui Malko. Acesta aşteptă câteva clipe, apoi se 
luă după el pe Victoria Street, ajunse pe Great Fall Road, ce 
mergea spre nord. Vira la stânga şi acceleră. După trei minute, 
zări partea din spate a Volvo-ului care rula regulamentar cu 
cincizeci şi cinci de mile la oră şi încetini. Circulaţia densă de 
dimineaţă îi uşura urmărirea. În fiecare zi, Malko folosea câte 
una dintre cele cinci maşini puse la dispoziţie de Frank 
Capistrano. Astăzi conducea un Chrysler Neon mic de culoare 
albă. ` 

Lăsând două vehicule între el şi Volvo. Il urmări de la acea 
distanță. După un sfert de oră, agentul din CIA ajunse la 
intersecția cu Chain Bridge Road şi vira la dreapta. La 
intersecția următoare, o luă iarăşi la dreapta pe Dolly Madison 
Parkway, ca în fiecare dimineaţă, încă o milă şi Malko zări într-o 
parte un panou care indica: George Bush Center for Intelligence 
- CIA. John Turner semnaliza la stânga şi încetini când ajunse în 
mijlocul şoselei, înainte de a o lua pe drumul privat ce ducea în 
parcarea interioară a sediului CIA. Malko merse drept înainte. 
Până diseară, nu mai avea nimic de făcut. Acceleră ca să se 
întoarcă la Washington cât mai repede, să facă un duş şi să se 
bărbierească. Îşi spunea că ceea ce făcea era o mare prostie şi 
fără ieşire. În aparenţă, ideea de a răspândi zvonul că exista un 
trădător nu dădea rezultate. 

După ce termină, răsfoi Washington Post. Pe pagina întâi 
în colţul din dreapta, un amănunt îi atrase atenţia. Era Laura. 
Sună imediat portarul şi îi ceru să trimită flori în camera tinerei 


americane, cu un bileţel din partea lui. O jumătate de oră mai 
târziu, sună telefonul. Era Laura Putnam, extrem de fericită. 

— Sunteţi un adevărat gentleman! Spuse ea. Mi-a spus 
mie Frank. De multă vreme nu am mai primit flori de ziua mea. 
Abia aŞtept să vă sărut. Aţi aflat ceva nou? 

— Nimic, mărturisi Malko. Cred că o să mă duc mai târziu, 
în caz că iese undeva. 

Mai făcuse deja acest lucru, dar fără succes. 

m 49 

— Pot să vin cu dumneavoastră? Propuse numaidecât 
Laura. Încep să mă plictisesc dacă nu fac nimic. 

— Cu plăcere, acceptă Malko. Ne întâlnim fn hoL. La ora 
cinci. 

— În fine, iatâ-l! Oftă Laura Putnam când văzu farurile din 
spate ale Volvo-ului stingându-se după ce îl parcă pe alee. 

John Turner se întorcea de la Langley. Era aproape ora 
şapte 

— Ne întoarcem mai târziu, propuse Malko. 

— Să mergem să cinăm la Old Ebbit! Sugeră tânăra. 

Era o braserie imensă întotdeauna aglomerată, unul dintre 
puţinele locuri plăcute din Washington. Găsiră loc la o masă mai 
în spate, în Oysters Bar. Laura Putnam înfulecă într-o clipă două 
porţii mari de stridii şi goli o jumătate de sticlă de Chardonnay 
californian. Malko îşi spuse că semăna cu o hippie a anilor '60. 
îmbrăcată cu fusta neagră şi cu bluza mulată cu mulţi năsturaşi. 

— Dumneavoastră nu beţi! Observă ea. 

— Eu conduc. Nu am chef să intru la puşcărie. 

— Vă scoate Frank, spuse Laura. 

Când terminară de mâncat era încă devreme. Laura 
Putnam ceru un coniac la cafea. Apoi îşi încălzi băutura în 
mâinile cu unghii lungi cu ojă roşie-sânge, ciripind ca o coţofană, 
cum îi era obiceiul. 

Când ieşiră, începuse să plouă, iar noaptea era incredibil 
de întunecată. Îndată ce ajunseră în pădurea din Falls Church, 
Malko fu nevoit să încetinească: nu se vedea la un metru. Laura 
îşi lăsase spătarul şi moţăia cu capul dat pe spate. 

Ajunse la intersecţia cu Riley Street şi opri ca să 
examineze casa lui John Turner. Era luminată, iar maşina se afla 
la locul ei. Malko luă de pe podea un binoclu cu infraroşii, îl regla 
şi îl puse alături. Cel puţin, pe întunericul ăsta, John nu putea să- 


i repereze maşina. Lângă el, Laura se zgribuli şi întrebă cu voce 
uşor năclăită: 

— Am ajuns? Cred că am aţipit. 

— Nu-i nici o nenorocire, zise Malko, nu e nimic interesant. 
Dacă până la două dimineaţa nu se întâmplă nimic, ne ducem la 
culcare. 

— Bine, şefu'l spuse Laura salutându-l cu un gest comic. 

Se ghemui pe scaun şi păru că adoarme. Malko deschise 
radioul în surdină şi se strădui să se gândească la lucruri 
plăcute. 

După câteva minute, corpul Laurei alunecă încetişor spre 
el şi îşi se capul pe piciorul lui drept. El crezu că dormea, când îi 
simţi 
[nana avansând uşor pe coapsă. Îi atinse pântecele şi îl acapara. 
Malko îşi reţinu răsuflarea, crezând că este un gest inconştient. 
Însă mâna începu să se mişte încetişor, cu o mişcare foarte 
precisă. Asistenta lui Frank Capistrano voia să-l seducă. 

Reuşi fără prea mare greutate, iar Malko simţi atunci 
degetele care îi descheiau fermoarul cu delicateţe. Apoi şi le 
strecură prin deschizătură şi cuprinseră membrul întărit, 
extrăgându-l din culcuşul lui. Dar nu rămase mult timp afară, 
căci tânăra, grăbindu-se să nu-i scape, se năpusti asupra lui, 
înfundându-l adânc în gură. 

— Laura! 

Malko avu senzaţia că este zguduit puternic de un curent 
electric. Reuşi pentru câteva momente să nu-si ia ochii de la 
fereastra luminată a căsuţei lui John Turner, însă, curând, nu 
mai distinse decât o pată gălbuie înceţoşată. Laura îi administra 
o felaţie demnă de o adolescentă. Se vedea că era hotărâtă să-l 
facă să juiseze... 

Ghemuită între scaune, ea îşi plimba capul în sus şi-n jos, 
într-o mişcare lentă şi regulată, extrem de eficientă. Impresionat 
de această atenţie bruscă, Malko atinse uşor coapsa ascunsă 
sub fusta lungă şi simţi imediat cum îi creşte adrenalina. 
Cuminţica asistentă a americanului, avea ciorapi cu portjartier! 
Aceasta a fost picătura care îi aprinse dorinţa. Simţind un fior 
pornit din adâncul pântecelui, nu îşi putu reţine un țipăt răguşit 
în timp ce Laura îi înghiţea fără să clipească sămânţa. Apoi se 
ridică, cu o strălucire vicleană în ochi. 


— Asta a fost pentru flori, dar dacă aveţi chef, puteţi să 
mă şi regulaţi. 

Numai un necioplit putea să refuze o asemenea ofertă 
atât de drăgălaş făcută. 

Lumina de la fereastra lui John Turner se stinsese de mult. 
Culcată pe bancheta din spate. Laura, împunsă de Maiko, ce 
stătea în genunchi pe podea, gemea, cu fusta lungă ridicată pe 
Şolduri, cu un picior sprijinit de geam, iar celălalt de spătarul 
scaunului din faţă. Într-o_ poziţie acrobatică şi inconfortabilă. 
Dar convenabilă se pare... Îşi agita bazinul şi mai repede, apoi îl 
atrase Şpre ea pe Malko, de parcă ar fi vrut să o pătrundă şi mai 
adânc. Avu un orgasm violent care îi smulse un țipăt gâtuit. 
#51 

— My God! Oftă ea, asta m-a întinerit. Să mă hârjonesc eu 
în asemenea hal. 

Coborâră din maşină în frigul îngrozitor ca să-si aranjeze 
scaunele. Limbile luminoase ale ceasului lui Malko arătau unu şi 
zece, iar casa lui John Turner era cufundată în întuneric. 

— Să mergem, hotărî Malko. 

Momentul de recreere fusese delicios, însă ancheta trena. 
Era o situaţie la fel de frustrantă ca şi dezlănţuirea aparatului B- 
52 deasupra Afganistanului, în vânătoarea lui Bin Laden care era 
de negăsit. În timp ce se îndreptau spre Washington, Malko se 
întoarse către ea. 

— Laura, spune-i domnului Capistrano că vreau să ne 
întâlnim mâine. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Frank Capistrano, când se 
întâlni cu Malko la Ritz-Carlton, unde Laura Putnam le aranjase 
întrevederea. Aveţi noutăţi? 

— Nu chiar, răspunse Malko. Nici nu ştiu cum aş putea 
avea. John Turner nu are viaţă. Vine de la Agenţie acasă şi 
inves. Poate că a fost o greşeală să-l aduceţi înapoi. Aţi activat 
operaţiunea „zvonul”? 

Frank sorbi cu un zgomot respingător o stridie şi puse cu 
grijă cochilia pe marginea farfuriei. 

— La Langley se vorbeşte numai despre asta! Zise 
americanul. A ajuns până şi la urechile FBl-ului. Dumnezeu ştie 
cum, însă George Tenet a trebuit să dezmintă în faţa 
directorului Mueller. 


— Nu ar putea fi un pretext bun ca să-l atacăm pe John 
Turner frontal? De exemplu, să-i accesăm calculatorul? 

— Ar trebui să o facem şi în cazul altor zeci de „suspecţi”, 
obiectă americanul. Voi decide acest lucru doar în caz extrem. 
Vă mai cer să aveţi răbdare încă o săptămână ca să continuăm 
treaba asta idioată. Sper că Laura v-a fost de un real ajutor. 

— Face şi ea ce poate, spuse Malko morocănos. 

Frank Capistrano începu să soarbă din nou stridiile, 
scuzându-se cu un zâmbet. 

— Am luat micul dejun la cinci şi jumătate dimineaţa... Cel 
de-al şaselea simţ îmi spune că am dreptate, că John Turner i-a 
telefonat lui Ussama Bin Laden ca să-i dea vestea reuşitei 
atacurilor în timp util. lar prin el, am putea ajunge la organizaţia 
Al-Qaida, chiar aici la noi. Trebuie să o anihilăm. 

— Se spune că Bin Laden a murit, observă Malko. 

_Chiar dacă se ascunde într-o grotă afgană, prietenii lui 
vor continua lupta. El va fi ridicat la rangul de martir, de 
„Maadi”. De imam ascuns,. Care trebuie răzbunat. Aşadar, 
contez pe dumneavoastră. In cazul unei nereuşite, voi lua 
măsuri radicale în privinţa lui John Turner. Dar riscăm să nu 
ajungem nicăieri. Va recunoaşte doar dacă îl prindem cu mâţa-n 
sac. 

— O. K., zise Malko. Mai rămân o săptămână. 

In Virginia, se întuneca devreme, cel puţin în luna 
decembrie. Oprit cu luminile de avarie în Dolly Madison 
Parkway, Malko pândea intrarea sediului CIA pe unde ieşeau 
maşinile agenţilor care plecau de la serviciu, ca în fiecare seară. 
Vehiculele se îndreptau spre vest - în Mc Lean sau Falls Church 
- ori spre est, la Washington. John Turner o lua mereu către 
vest. Malko îşi îndreptase botul maşinii spre est ca să nu atragă 
atenţia, chit că trebuia să întoarcă. Rămăsese puţin surprins, 
căci, de regulă, John Turner pleca printre ultimii, or acum, Volvo 
portocaliu ieşise printre primele. Mai avu încă o surpriză: în loc 
să meargă spre vest, vira la dreapta, către est. Dintr-o dată, 
Malko se pomeni îndreptat către direcţia cea bună. 

Ajunse Volvo din urmă exact la intersecţia cu Kirby Road şi 
păstră o distanţă destul de mare. Puțin mai departe, John Turner 
vira la dreapta ca să ajungă pe George Washington Parkway 
care mergea de-a lungul Potomac-ului şi se angaja pe şoseaua 
estică. Se pare că se ducea la Washington. 


John Turner traversă Francis Scott Key Bridge, care trecea 
peste Potomac. La semafor, o luă pe M Street, tot înspre est. 
Circulaţia mai puţin densă îi permitea lui Malko să-l urmărească 
îră dificultate. Americanul merse pe M Street până la Strada 7, 
unde vira la stânga, îndreptându-se apoi spre nord. După aceea, 
o luăja dreapta pe Independance Avenue, apoi pe Louisiana. In 
curând, avea să iasă din oraş. 

În fine, Malko recunoscu clădirile masive ale celei mai 
IrPportante gări din Washington, Union Station. John Turner o 
ocoli ŞI mtră în parcarea de lângă gară: îşi va lăsa maşina acolo 
şi va lua trenul. Malko nu voia să rişte nici un pic. Cobori din 
Crysler, pe care îl lăsă lângă trotuar, în locul în care parcarea 
era interzisă şi sabia lui Bin Laden intră în gară. John Turner 
apăru după câteva minute, cu o geantă neagră în mână şi 
mergând liniştit. Intră în primul dintre cele trei holuri imense şi 
se duse la casa de bilete. Oare unde se ducea? 

Trenurile Amtrak plecau în toate direcţiile. Malko se uită 
pe panoul cu plecări. Erau vreo douăsprezece trenuri care 
plecau în următoarea jumătate de oră. Il pândea cu coada 
ochiului pe John Turner. După ce îşi cumpără biletul, acesta se 
îndreptă deja spre peron. 

Malko avea o singură problemă: nu ştia ce destinaţie 
avea.,. Trecu în spatele agentului din CIA, care străbătea cele 
două holuri imense mărginite de magazine. John Turner intră pe 
poarta ce ducea la peronul şaisprezece. Pe panou era anunţată 
plecarea garniturii Amtrak Express X2210 în direcţia 
Pennsylvania Station - New York. Malko mai avea doar zece 
minute până la plecarea trenului. 

Fugi la casa de bilete şi avu norocul să găsească doar o 
persoană în faţa lui. Cumpără un bilet dus-întors, apoi fugi 
înapoi la peronul şaisprezece. Imediat ce se aşeză, garnitura 
porni. Acum, îi mai rămânea să-l găsească pe John Turner în 
tren. Acesta tăcu şapte staţii până la New York. Malko se întrebă 
dacă voiajul presupusului trădător avea vreo legătură cu 
operaţiunea „zvonul”. Malko spera să descopere ceva toarte 
repede. 

Capitolul VI. 

John Turner privea nepăsător peroanele gării din Baltimore 
dispărând în întuneric. Amtrak s-a oprit de şapte ori Intre 
Washington şi New York, dar era totuşi mai rapid decât cu 


avionul, mai cu seamă că, după 11 septembrie, cursa aeriană 
între National Airport din Washington şi La Guardia din New York 
a fost suspendată şi trebuia să iei un avion din Dulles Airport. 
Aliat la patruzeci şi cinci de minute de Casa Albă. John Turner 
era gânditor. Probabil că se întreba când fusese descoperit. Ca 
şi cum ar ti Încercat să-si amintească primele simptome ale unei 
boli grave. 

Nutirse întotdeauna un vag sentiment de stimă fată de 
Ussama Bin Laden, încă din perioada în care îl întâlnise în munţii 
din Paktiar, în timpul războiului cu sovieticii. La început, 
pakistanezi îl instruiseră, informându-(că sauditu! Era extrem 
de bogat, foarte credincios şi un om curajos. Ceea ce l-a frapat 
în primul rând pe John Turner a fost contrastul cu saudiţii pe 
care i-a întâlnit, ipocriţi, laşi, fanfaroni, cruzi cu inferiorii şi umili 
până la a se târi în faţa celor puternici. Bin Laden nu bea alcool, 
se ruga cu sinceritate şi îşi risca viaţa în mod discret. Vorbea 
întotdeauna cu glas blând, se apleca să toarne ceai în ceştile 
interlocutorilor săi. Puțin cam stângaci şi tăcut, la fel ca John 
Turner. 

După aceea, nu s-au mai văzut de mai bine de şase ani. 
Într-o zi, prin 1996, când John Turner alerga după agenţii lui, un 
mesager i-a adus un bileţel la hotelul în care stătea la Peshawar. 
O persoană pe care o cunoscuse în timpul războiului împotriva 
sovieticilor dorea să-l vadă. Dar biletul nu era semnat. Jos, îl 
aştepta un vehicul 4x4. Nedumerit, a răspuns totuşi invitaţiei şi 
a Străbătut zona tribală în camioneta Toyota plină cu oameni 
înarmaţi până la o fermă din împrejurimile Jalalabadului. Acolo, 
ussama Bin Laden, mai slab, cu barba lungă, îl întâmpinase de 
Parcă s-ar fi despărţit în ajun. 

m 55 

Au discutat îndelung cu tradiționalul ceai afgan în faţă. 
Sauditui i-a explicat cât de mult l-au dezamăgit americanii 
fiindcă au lăsat Afganistanul în voia sorții şi. După părerea lui. 
Erau scandalos de părtinitori faţă de Israel. John Turner nu îi 
împărtăşise nemulţumirile; şi el era la fel de dezamăgit de ţara 
lui, dar nu a îndrăznit să dezvăluie acest lucru faţă de un străin. 

Bin Laden i se păruse mai matur, însă la fel de fanatic 
când vorbea despre instaurarea în lume a unui Islam înţelept şi 
pacifist şi despre pedepsirea musulmanilor răi, ipocriţii, cum îi 
numea el, printre care îi aşeza şi pe conducătorii propriei tabere, 


care se | făceau vinovaţi în ochii lui că lăsaseră trupele 
americane să staţioneze în Îrabia Saudită, pământul sfânt al 
Islamului. Mai | degrabă sceptic, John Turner îi aprobase vag 
intenţiile. Demersul lui Ussama Bin Laden semăna puţin cu cel al 
comuniştilor care | voiau să facă o lume mai bună. Din păcate, 
cum spun nemţii, Necuratul se află în lucrurile cele mai 
mărunte. 

S-au despărţit cu oarecare emoție, ca doi foşti combatanți 
şi nu s-au mai văzut de aproape doi ani. Intre timp, John Turner 
a | părăsit CIA cu de-a sila... 

Trenul încetini, iar vocea cavernoasă din difuzor se auzi: | 
„Philadelphia, oprire două minute.” Vagonul era aproape gol. | 
Americanii nu se obişnuiseră încă să circule cu trenul. 

Malko număra staţiile. Îndată ce garnitura se oprea, se 
dădea jos pe peron ca să se asigure că John Turner nu cobora 
din tren. O sunase pe Laura Putnam de pe mobil ca săo 
informeze despre noua situaţie, cerându-i să-i spună şi lui Frank. 
Tânăra se oferise numaidecât să-l însoţească, dar era încă prea 
devreme. Trenul ajungea la New York la nouă fără cinci minute. 

John Turner îşi luse o geantă cu el, aşa că în mod sigur îşi 
va petrece noaptea la New York. Malko nu avea nici măcar 
periuţa de dinţi. Însă avea altă probelmă de rezolvat: să 
găsească vagonul în care călătorea americanul. Trenul era 
compus din cincisprezece vagoane, iar Malko se găsea în 
ultimul. Dacă John se afla în primul, risca să-l piardă la sosire, iar 
călătoria era inutilă. 

La Newark. Ultima staţie înainte de New York, cobori pe 
peron şi merse pe jos până la primul vagon. Din păcate, nu avu 
timp să ajungă în faţă, pentru că trenul staţiona prea puţin. Sări 
din mers în al patrulea vagon. Dar la câţiva metri de el era John 
Turner! 

Acesta privea peronul, iar Malko trecu pe lângă el şi sei 
două vagoane mai departe. De acum, nu avea cum piardă. 

John Turner se strădui să nu se întoarcă. Il văzuse în geam 
pe bărbatul care traversa vagonul, îndrepţându-se spre cel din 
faţă. Faptul în sine nu avea nimic anormal. Insă, după trei ani de 
viaţă secretă, era mereu în alertă şi atent la orice amănunt 
insolit. 

Mai ales de vreo zece zile încoace. Se dusese să-si ia o 
cafea de la filtrul centrului antiterorist, când o secretară i-a 


şoptit vestea: în Agenţie, exista încă o afacere Aldrich Ames. Un 
trădător, o cârtiţă, însă de data asta, în slujba islamiştilor. John 
Turner nu făcuse nici un gest. Pusese câteva întrebări, apoi, 
după ce se întorsese la el în birou, îi spuses vestea şi colegului 
său. Acesta nu păruse prea convins. 

— Sunt mai mult de treizeci de agenţi care au avut 
legături cu indivizi ca aceştia, observase el. Mulţi dintre ei nu 
mai lucrează în Agenţie. Este un zvon. Şi-apoi, nu-l văd pe 
ticălosul care ar putea să aibă de-a face cu fanaticii ăia, decât 
pentru un sac de bani. Se pare, bineînţeles, că nenorocitul ăla 
de Bin Laden este miliardar. 

— Nici eu nu văd, spusese ca un ecou John Turner. 

Bin Laden nu-i oferise în nici o împrejurare mai mult decât 
o ceaşcă de ceai. Între ei nu se pusese niciodată problema 
banilor. Totuşi, când s-au reîntâlnit, John Turner era abătut şi 
demoralizat, îşi pierduse slujba după care era înnebunit şi îşi 
înjghebase fără tragere de inimă o mică firmă de consultanţă, 
ca să aibă activitate, lucru ce îl adusese din nou în Pakistan. Nici 
până în ziua de azi nu ştie cum de a aflat Bin Laden de prezenţa 
lui acolo. Probabil prin intermediul agenţilor din ISI. Însă fusese 
contactat din nou peste câteva zile, după sosirea lui la 
Islamabad. Asta era prin septembrie 1998. Toată presa 
americană îl acuza pe Bin Laden că a organizat atentatele 
împotriva Ambasadelor americane din Nairobi şi din Dar Es- 
Salam, cu o lună în urmă. Rupt de CIA, John Turner nu avea cum 
să infirme aceste acuzaţii. În ciuda acestui 'aPt, se hotărâse să 
accepte invitaţia sauditului din pură curiozitate. De data asta, 
întâlnirea a avut loc undeva lângă Tora-Bora, într-un cort, vizavi 
de o grotă săpată în munte. Bin Laden Jusese extrem de calm, 
blajin şi mai amabil ca de obicei. II „itrebase multe lucruri pe 
John Turner despre America, despre posabia lui Bin Laden m 57 
litică, despre viaţa lui particulară. Discuţia durase o bună parte 
din noapte. Sauditul îi explicase pe îndelete lui John Turner 
pentru ce lupta el. De cE. Cu câteva luni în urmă. În februarie 
1998. Pusese bazele celui de-al Treilea Front Islamic 
Internaţional pentru Jihad împotriva evreilor şi cruciaţilior. A 
criticat îndelung tarele adversarilor săi, America şi Israelul. 

John Turner ar fi trebuit să se cutremure, însă şi-a dat 
seama că nu simţise nimic. Apoi, i se aprinse o scânteie în 
minte. Brusc se simţi pe aceeaşi lungime de undă cu 


interlocutorul său. În trenul care se îndrepta spre New York, se 
mai auzea încă rostind propoziţia care, în urmă cu trei ani, îi 
schimbase viaţa: 

— Vă înţeleg. g 

Ussama Bin Laden zâmbise vag. Insă privirea se umpluse 
de bucurie. Se mulţumise să spună cu vocea lui calmă şi blândă: 

— În acest caz, trebuie să ne mai întâlnim. 

John Turner rămăsese tăcut, gândindu-se la toate 
nedreptăţile a căror victimă fusese în perioada în care a lucrat la 
CIA, numai pentru faptul că era cinstit şi la aroganţa birocraţilor 
care, departe de realitate, manipulau oamenii ca pe insecte. 
Inainte de a trage o concluzie, Bin Laden îl fixase îndelung, apoi 
spuse: 

— Sunteţi obosit. Duceţi-vă la culcare. 

John Turner nu dormise bine, fiind apăsat de o tristeţe de 
neînțeles. S-au reîntâlnit în zori la tradiționalul ceai de mentă 
însoţit de fructe şi de plăcinte. Soarele răsărea. Peisajul era 
minunat şi de un calm ireal. După ce lăsă jos ceaşca, sauditul îi 
spuse lui John Turner: 

— Am un plan măreț. Aş vrea să vă vorbesc despre el. 

Se mai dărâmase un zid. John Turner ar fi trebuit să 
refuze, dar nu a spus nimic. lar Ussama Bin Laden i-a prezentat 
în amănunt proiectul. După ce termină, fostul agent CIA rămase 
din nou surprins. In loc să se poarte ca un patriot american, a 
avut o reacţie de profesionist, neutră, de parcă ar fi fost vorba 
despre o idee abstractă. 

— Nu va merge! Este mult prea complicat ca să poată fi 
pus în practică, observase el. 

— Ba poate să meargă, îi răspunsese Bin Laden. Cu 
condiţia să folosim oameni de calitate. 

Tăcuse şi se despărţiră după o oră, fără să mai discute 
despre proiect. Indreptându-se către graniţa pakistaneză, John 
Turner îşi dăduse seama că se găsea la răscruce de drumuri. În 
mod normal, ar fi trebuit să facă un raport imediat ce se 
întorcea, în care 

— Denunţe planul atentatelor, trâdându-l pe Bin Laden. 
Dar nu a f-a ut-o ascunzându-se după ideea că era o utopie, un 
plan practic alizabil. Timpul trecuse. John Turner se mai dusese 
de câteva 1 în Pakistan. O singură dată se întâlnise cu Bin Laden 


la lalalabad, într-o casă extrem de simplă. Au vorbit vrute şi 
nevrute. La sfârşitul întrevederii, îi spusese doar atât: 

— Avansăm. 

După şase luni, la începutul anului 2000, John Turner a 
primit telefon la biroul lui din Washington. Un pakistanez, al 
cărui nume nu-i spunea nimic, dorea să se întâlnească cu ei. 
Când s-au pomenit faţă în faţă, îl recunoscu imediat: era unul 
dintre locotenenţii lui Bin Laden, un egiptean al cărui nume nu-l 
ştia. Au luat prânzul la Mo and Jo's, o braserie situată la subsol, 
la intersecţia bulevardului Conneticut cu L Street. Când au ajuns 
la cafea, egipteanul îl anunţă: 

— Proiectul nostru a avansat mult. Şeicul are nevoie de un 
om ca dumneavoastră ca să-l coordoneze. Ştie că poate să aibă 
încredere. 

Fără să-i lase răgazul să răspundă, i-a spus ce sarcină 
avea, cu multă precizie, dar fără emfază, de parcă ar fi fost un 
simplu joc. La despărţire, îi spuse lui John Turner: 

— Când vom termina prima parte, sunaţi la numărul 
acesta şi spuneţi că aveţi un mesaj pentru şeic. Vă vom 
contacta noi. 

In seara aceea, John Turner se oprise într-un bar ca să 
reflecteze. Oscila între dorinţa de răzbunare şi scrupulozitatea 
lui. Ajunsese la concluzia că, dacă planul lui Bin Laden reuşea, 
America va fi şi mai puternică şi că aceasta va fi o lecţie pentru 
toţi aceia care se purtaseră urât cu ea. Şi, în general, pentru toţi 
aceia care vor să-i strivească pe cei care nu gândesc la fel ca 
ei... Nu se simţea deloc vinovat. În viaţa lui de „covert actions”, 
învățase cât de relativă este viaţa omului. Morţii nu contaseră 
decât dacă ştia cum îi cheamă. lar puritana şi credincioasa 
Americă era construită pe cadavrele indienilor omorâţi pentru 
cauza cea dreaptă. 

Vocea din difuzor îl smulse din gândurile lui: „Trenul va 
ajunge în staţia Pennsylvania.” Se scutură. Nu călătorea la New 
York ca să se recreeze, ci ca să rezolve unele probleme. Zvonul 
care circula în Agenţie îl alertase, dar nu îl îngrijora. Erau foarte 
multe per-spane care puteau figura pe lista suspecţilor. Dar 
trebuia să pună raul mai întâi: dacă e/era cel bănuit, trebuia să 
elimine eventualele nscuri. Când cobori pe peron, nu ştia încă 
dacă bărbatul care «ecuse prin vagonul lui era implicat sau nu. 


Malko aşteptă să-l vadă trecând pe John Turner pe peron. 
Apoj cobori şi se amestecă în mulţimea călătorilor. Când ajunse 
la scara rulantă ce ducea în stradă, bărbatul pe care îl urmărea 
ajunsese deja sus. Pennsylvania Station se găsea sub Madison 
Square Garden, mult sub nivelul străzilor. Malko îl urmă pe John 
Turner în holul subteran şi îl văzu apropiindu-se de staţia de 
taxiuri de pe Strada 33. Numai că nu era nici un taxi prin 
apropiere, iar lumea aştepta la rând. John Turner se îndepărtă 
de Seventh Avenue. lar Malko se luă după el, păstrând o 
distanţă apreciabilă. O luară unul în urma celuilalt spre est, până 
la Fifth Avenue. John Turner se îndreptă cu paşi grăbiţi spre 
nord. Oare unde se ducea? Deodată, Malko îl văzu intrând în 
holul lui Trump Tower, situat la intersecţia Străzilor 55 şi 56, una 
dintre clădirile cele mai elegante din New York. Cele patru etaje 
erau deservite de scări rulante, iar în atrium erau multe 
magazine de lux. La subsol se găsea o cofetărie unde s-ar putea 
să aibă întâlnire. Malko intră şi el în holul imens, iar pulsul i se 
acceleră brusc: John Turner aştepta în faţa ascensoare/or care 
urcau în apartamentele din Trump Tower. Cele mai scumpe din 
New York! Era prea târziu ca să se întoarcă. Malko trecu prin 
spatele fostului agent CIA şi se opri în faţa vitrinei unui 
decorator de la parter, unde erau expuse ultimele creaţii ale lui 
Calude Dalie, printre care şi o superbă canapea din piele neagră 
care nu aştepta decât o apariţie de vis. 

II văzu cu coada ochiului pe John Turner intrând într-o 
cabină. Grăbi paşii ca să coboare pe cealaltă scară rulantă, 
exact la timp ca să vadă beculeţul oprindu-se la cifra 42. Etajul 
unde se dusese John Turner. Ce să facă acum? La fiecare etaj 
erau zeci de apartamente, în lipsă de altceva, Malko se hotărî să 
aştepte în cealaltă parte a bulevardului. Accesul la Trump Tower 
se făcea doar printr-un singur loc. Poate că John Turner va 
cobori să mănânce. 

Pamela Chamberlain era strălucitoare! Machiată, cu parul 
strâns în coc, cu un taior încins în talie cu o curea elegantă, cu 
ciorapi negri şi pantofi prinşi cu o baretă în jurul gleznei. Era 
parfumată până în vârful degetelor. John Turner abia avu timp 
să lase geanta jos, că se lipi strâns de el, evitând totuşi să-l 
sărute ca să nu-si şteargă rujul. Nu venise încă vremea 
giugiulelilor. 


— Nu ne-am mai văzut de mult! Oftă ea, lipindu-si 
pântecele de i iui într-un mod cât se poate de explicit. 
Sentimentele aveau un loc foarte limitat în viaţa ei. Însă avea 
oie de sex, iar acest amant discret şi deloc incomod îi conve-” a 
de minune. John Turner o strânse cu mâna lui mare de fesă n să- 
i dea de înţeles că şi-a dat seama ce voia. Mai mult, că era ca 
(sji_j răspundă în acest moment, dar Pamela se îndepărtă 

— Haide să mâncăm! Mor de foame, am avut o zi 
obositoare. O şedinţa de patru ore cu nişte câini. Te duc într-un 
local nou la modă lângă Colombus. Este cafeneaua hotelului 
Hudson. 

li plăceau la nebunie localurile la modă, unde trupul ei 
înnebunitor îi permitea uneori să-si recruteze clienţii care nu 
bănuiau că sub aspectul unei păpuşi Bărbie supersexy se 
ascundea un balaur -lady cu colţi de oţel. Când ajunseră pe Fifth 
Avenue, opriră imediat un taxi. 

— 359 West 59. Îi spuse Pamela şoferului. Din cauza 
numeroaselor sensuri unice, trebuiau să o ia pe Eighth Avenue 
ca să ajungă la hotelul Hudson, restaurat de Philippe Stark şi 
devenit un „must”, adică o „necesitate”. Începea cu o scară 
rulantă ce ajungea într-un hol ca de catedrală ce forfotea de 
fetiţe şi de lume bună. Mai erau câteva saloane şi un bar în 
formă de bibliotecă cu pereţii înalţi de şase metri. Restaurantul, 
situat în spate de tot, avea tavanul de o înălţime ameţitoare. În 
centru, se afla bucătăria expusă vederii şi, în afara câtorva 
mese izolate aşezate pe lângă perete, trebuia să te aşezi la 
nişte mese lungi din lemn la care încăpeau vreo douăzeci de 
persoane. Din fericire, Pamela şi John Turner apucară să se 
aşeze la un capăt de masă... Imediat după ce se aşeză, Pamela 
îi aruncă o privire acuzatoare cavalerului ei. 

— Sper că nu m-ai înşelat? 

Putin îi păsa ei de sentimente, în schimb avea o teamă 
viscerală de SIDA, însă refuza ca partenerul să folosească 
prezervative fiindcă, după părerea ei, diminuau plăcerea. Îi 
plăcea la nebunie contactul fierbinte al unui sex foarte dur. 

— Nu, zise John Turner pe un ton rece. 

Era adevărat. In afară de Pamela, viaţa lui sexuală era 
aproape de zero barat. Tânăra îşi apropie gura parfumată de 
urechea lui?' ganguri: 


~ O să te recompensez. M-am făcut foarte frumoasă 
pentru acelaşi timp, îşi strecură mâna pe sub masă şi îl încetişor 
între picioare. 

Malko îl zări pe John Turner ieşind din Trump Tower însoţit 
de o femeie îmbrăcată cu o haină de vizon. Stopul de la colţul 
Străzii 55 se făcuse verde, iar vehiculele porniră şuvoi către sud. 
Era im-posibil să traverseze fără să fie lovit de vreo maşină. 
Furios la culme, îl văzu pe John Turner şi pe însoţitoarea lui 
urcându-se într-un taxi care o luă apoi pe Strada 55 către vest. 
Când apăru următorul taxi liber, primul dispăruse de mult. Nu 
mai putea să-l urmărească. Neputincios, Malko reuşi să 
traverseze şi intră în Trump Tower. Trebuia să o identifice pe 
femeie la care venise John Turner. Era clar că locuia aici. Existau 
multe şanse să fie amanta lui, fiindcă îşi lăsase geanta de voiaj 
la ea. Poate că femeia nu avea nici o legătură cu Al-Qaida, însă 
era o latură din viaţa lui John Turner pe care era pe cale săo 
descopere. O latură de care CIA se pare că nu ştia. Se opri în 
faţa lifturilor şi apăsă pe butonul de apel. După câteva clipe, 
uşile culisante se deschiseră, iar liftierul, îmbrăcat într-o superbă 
uniformă roşie, îi adresă un zâmbet cald lui Malko şi se dădu la o 
parte ca să-l lase să intre. 

— Good evening, sir, what floor are you going to?' 

— Sunteţi singur în seara asta? Îl întrebă Malko. 

— Da, domnule, începând de la ora şase. 

Aşadar, cu el coborâse John Turner împreună cu 
însoţitoarea lui. Malko scoase o bancnotă de o sută de dolari şi i- 
o întinse liftierului. 

— Vreau o singură informaţie. 

Liftierul se uită la bancnotă cu un zâmbet stânjenit. 

— Da, dacă pot, domnule. 

— Adineauri am văzut ieşind din acest lift o femeie absolut 
superbă însoţită de un prieten de-al meu, începu el. Ea locuieşte 
la etajul al patruzeci şi doilea. Cine este? 

Liftierul, stânjenit, se îmbujora. 

— Domnule, aceasta este o informaţie confidențială. Nu 
pot să... 

Malko scoase încă o bancnotă de o sută de dolari, însă 
liftierul clătină eroic din cap. 

— Nu, chiar nu pot. 

1. Bună seara, domnule, la 62 ce etaj vreţi să mergeţi? 


Cum Malko puse bancnotele înapoi în buzunar, după o 
scurtă o7itare liftierul adăugă: el- _ pjjndcă sunteţi un 
gentleman, pot totuşi să va dau o infor-atiel această doamnă se 
duce aproape în fiecare seară, înainte H cină să bea ceva la 
Opia, un bar aflat la intersecţia Străzii 57 cuMadison. _ 

Malko îi strecura cele doua bancnote în mana. 

— Mulţumesc. 

leşi din clădire şi se duse până la San Regis, un cvartal 
aflat mai la sud. 

— Bună seara, îi zise el funcţionarului de la recepţie. 
Valiza mea a fost rătăcită de American Airlines. Aş putea să 
obţin o caEra ferm hotărât să nu plece din New York fără să o 
identifice pe amanta lui John Turner. 

Ca de obicei, înainte de a avea o relaţie sexuală, Pamela 
Chamberlain băuse mult. Pentru început, două Defender seci, 
apoi vin roşu. In ascensor, când liftierul stătea cu spatele, ea 
puse mâna între picioarele lui John Turner şi murmură: 

— Vreau să simt ceva tare în pântece. 

Alcoolul o făcea să folosească un limbaj mai colorat care o 
stârnea şi nu-l lăsa pe John Turner indiferent. Abia intraţi în holul 
apartamentului, el o lipi pe Pamela de perete, îşi strecură mâna 
sub fustă şi începu s-o mângâie cu blândeţe peste slip. Avocatei 
îi zvâcneau tâmplele şi se lăsă în voia lui. Suspină de plăcere 
când John îi ridică fusta ca să poată depărta picioarele. 

Această fantezie de a fi posedată în picioare, ca de un 
necunoscut întâlnit din întâmplare, funcţiona foarte bine şi 
începu să respire din ce în ce mai sacadat. John îi descheie 
haina şi dădu la iveală un sutien din dantelă neagră, apoi începu 
să-i frământe sânii. Pamela gemu de mulţumire. 

— Oh, da! Poartă-te cu mine ca şi cu o târfă! 

Ea, în faţa căreia tremurau toţi clienţii şi asociaţii în timpul 
seanţelor, adora să fie tratată ca o femeie-obiect. Îl descheie cu 
ges-Jun febrile pe John şi îi cuprinse membrul în mână. Acum nu 
se 
[nai jucau, fiecare fiind absobit de fantezia lui. Brusc, John îi rulă 
junghiul de dantelă în josul coapselor, apoi, cuprins de o inspi- 
atie, o smulse pe Pamela de lângă perete şi o aşeză în fotoliul 
din oglinzii de la intrare. O aşeză în genunchi pe pernă, iar el, în 
trupurile lor nici măcar nu se atinaean în «reuşi să adoarmă. De 
multă vreme 11” -T Spre ora trei> emoţionat, de parcă 


sensibilitatea fui „Tr t S? S.f atât de greutăților vieţii. lea IUI s”ar 
f' tocit din cauza ui vii lui B/n Laden. 

Ea râse sec. 

_Qa Am pledat trei ore şi sunt frântă. 

— Sunteţi avocat? 

— Da. 

Se aplecă şi luă din servieta o carte de vizită, apoi i-o 
dădu. El îi citi numele, Pamela Chamberlain şi pe cel al 
cabinetului. _ Aţi câştigat? Ea ridică din umeri. 

— Voi afla peste trei săptămâni. Vă interesează dreptul? 
_Nu. Spuse Malko, dar dumneavoastră da. 

Ea îi aruncă o privire lungă plină de curiozitate, apoi 
spuse: 

_Dumneavoastră l-aţi întrebat vineri pe liftier? 

De data asta, Malko rămase surprins. 

— De unde ştiţi? 

— Liftierului îi place mult de mine şi v-a descris, zise ea 
zâmbind. Presupun aşadar că nu vă afalţi aici din întâmplare. 

— Aşa este. Recunoscu Malko. Când v-am văzut ieşind din 
lift. Am vrut imediat să aflu cât mai multe despre 
dumneavoastră. 

— Eu nu v-am remarcat, zise ea. Unde aţi fost? 

— În faţa vitrinei Armâni. Mă duceam la San Regis. 

— Şi ce căutaţi acolo? Domnule... 

Malko îi dădu şi el cartea de vizită pe care tânăra o 
examina cu atenţie, apoi se uită la el zâmbind amuzată. 

— Prinţul Malko Linge. Parcă ar fi un nume fabricat. Ce 
faceţi la New York? 

— Lucrez la OPEP, zise Malko. Am câteva întâlniri la 
Naţiunile Unite. Afaceri cu petrol. 

Işi dădu seama că paharul ei de şampanie era gol şi îi 
propuse: 

— Lăsaţi-mă să vă mai ofer puţin combustibil. 

— Why not? Acceptă ea pe dată. The night is young. 

Când văzu sticla de Taittinger Comtes de Champaghe 
Blanc de Blancs din 1995, se înveseli. Ciocniră, iar ea îşi 
descheie haina taiorului cu un gest firesc, însă voit provocator, 
lăsând să se vadă un pulover asortat, foarte mulat pe corp. 
Discutară în continuare în vreme ce beau. La cea de-a doua 
sticlă, Malko aflase o grămadă ie lucruri despre ea. Despre 


copilăria petrecută într-o localitate izo-wâ din Arkansas, despre 
ambițiile şi succesul ei profesional şi aespre viaţa ei-mai 
degrabă searbădă. 

' De ce nu? Seara abia a început. 

SQbia lui Bin Laden 

— O să încep să mă gândesc la viaţa mea personală, 
conchise ea. M/-am împlinit deja unul dintre vise: să locuiesc pe 
Fifth Avenue într-un apartament luxos. Mă costă mai mult de 
şase mii de dolari pe lună, însă, de fiecare dată când mă întorc 
acasă, mă simt de parcă aş avea orgasm. 

— Sper că nu este singurul lucru care să vă ofere o 
plăcere atât de mare! 

Pamela izbucni în râs, dar cu reţinere totuşi şi cu o umbră 
de emotie. 

— Sunteţi foarte curios. 

Cum şampania contribuise într-o foarte mare măsură la 
spargerea gheții, Malko se înverşuna: 

— Vineri seara aţi ieşit cu amantul dumneavoastră? 

— Nu! Este un prieten vechi. Locuieşte la Washington şi 
mai trece din când în când pe la mine. Bine, trebuie să plec. 
Mulţumesc pentru şampania delicioasă. 

Se aplecă să-si ia servieta, iar Malko îi propuse 
numaidecât. 

— AŞ putea să vă invit la cină? Pamela Chamberlain 
suspină adânc. 

— Nu în seara asta! Sunt frântă, iar dumneavoastră m-aţi 
terminat de tot. Cât mai rămâneţi în oraş? 

— Nu prea mult, am nişte obligaţii. Atunci, mâine? 

Ea îi aruncă o privire arzătoare şi întârzie asupra ochilor 
lui aurii. 

— Nici o problemă, dacă îmi promiteţi că o să fiţi cuminte! 
Fiindcă ştiţi unde stau, treceţi să mă luaţi. La ora opt. 

— Le Ct'rque. Vă convine? Ea îi zâmbi fericită. 

— Cum aş putea să nu merg acolo? Pe mâine. 

Ea îşi croi drum prin mulţime cu un mers hotărât şi 
dispăru. Malko rămase perplex. Pamela Chamberlain era ultima 
persoană la care se aştepta să o vadă însoţită de John Turner. ÎI 
minţinse pretinzând că este doar un prieten, dar poate că o 
făcuse doar ca să-si protejeze viata personală. Nu vedea cum ar 
putea avocata să facă parte din reţeaua Al-Qaida, dar totul era 


posibil... În orice caz, prin ea va putea să afle mai multe despre 
fostul agent CIA. Frank va fi mulţumit. Malko se întreba cum de 
reuşise John Turner să seducă o femeie ca Pamela Chamberlain. 
Plăti nota şi plec” înveselit spre San Regis. 

Lexandre Krawsnoski ieşi din casă la opt fix ca de obicei, cu 
bătrânul lui caniche alb. Pensionarul trecu mai întâi pe la 
standul cu ziare de pe Jersey Avenue şi cumpără un New York 
Post, cotidianul pe care îl citea de patruzeci de ani. 

Apoi, trăgând cățelul după el, se îndreptă spre J. Owen 
Grundy Park, pustiu acum din cauza vremii reci. Înfofolit într-o 
canadiană veche, cu şapca albastră înfundată pe cap, se aşeză 
pe banca lui şi privi vapoarele trecând pe Hudson. Apoi îşi aţinti 
privirea la clădirile din Manhattan, situate pe malul celălalt al 
râului şi clătină din cap. Nu reuşea să se obişnuiască cu 
dispariţia celor două turnuri gemene din World Trade Center. 

Cu mai puţin de două luni în urmă, vizita agenţilor speciali 
din FBI, îngrijoraţi de interviul lui din New York Times, îl 
zdruncinase pe moment, dar nu se mai gândise la acel incident, 
fiind convins că bărbatul pe care îl văzuse telefonând nu avea 
nici o legătură cu atentatele. Era un american ca şi el, iar 
americanii nu făceau treburi din acestea. Căţelul strănută. 
Trebuia să se întoarcă. Alexandre Krawsnoski se ridică de pe 
bancă şi se îndreptă către apartamentul lui din Montgomerry 
Street, situat chiar după staţia de tramvai. Pe străzile pustii 
sufla un vânt rece. În clipa în care deschidea uşa de la intrarea 
în bloc, simţi pe cineva în urma lui şi se întoarse. Se pomeni nas 
în nas cu un lungan încotoşmănat într-o sahariană verzuie. Avea 
ochii bulbucaţi, părul negru stâns în coadă legată cu o 
pănglicuţă şi un nas imens şi stâmb. Părea un cerşetor. Străinul 
îl întrebă cu voce slabă: 

— Dumneavoastră sunteţi Alexandre Krawsnoski? 

— Da. De ce mă întrebaţi? Zise pensionarul, surprins că un 
individ ca el îl cunoştea. 

— Eu sunt ziarist, spuse străinul. Se pare că aţi văzut ceva 
mteresant pe 11 septembrie... 

Alexandre Krawsnoski îşi spuse că nu semăna deloc cu un 
ziarist şi îl întrebă neîncredere: 

— De la ce ziar sunteţi? 

— New York Post. Ani putea discuta puţin? 


Era ziarul lui preferat. Fără să stea pe gânduri, Alexandre 
wawsnoski deschise uşa apartamentului său de două camere şi 
In”ă împreună cu străinul. Abia după ce intră, se dezmetici: 

— Hei! Aveţi vreo legitimaţie? ÎI întrebă el. 

— Da, fireşte, zise tânărul. 

Băgă mâna în buzunarul saharienei. Când o scoase, ţinea 
un cutter în loc de legitimaţie. Îl deschise dintr-o dată şi îi puse 
lartia în gâtul pensionarului. 

— Dacă strigi, îşi tai gâtul, îl ameninţă acesta cu glasul |y, 
stins. 

Bătrânului i se înmuiară picioarele. 

— Hei, nu-mi face râu! Gemu el. lţi dau toţi banii, cred că 
mai am vreo patruzeci de dolari. După aceea pleci, nu-i aşa? Nu 
voi spune nimic poliţiei. 

— Ţine-ţi banii! Răspunse falsul ziarist. Ai baie? 

— Da, bâigui bătrânul. Ai nevoie? 

— Unde este? 

Ţinându-i cutter-ul la gât, acesta îl împinse pe pensionar 
spre baie, străbătând apartamentul. Krawsnovski deschise uşa 
unei minuscule băi cu o cadă jegoasă. 

— Aici este, zise el. 

— Bine. Dezbracă-te, îi ordonă străinul. Alexandre 
Krawsnoski îl privi năuc. 

— De ce? 

— Faci baie îmbrăcat? 

Musafirul deschise cele două robinete şi lăsă apa să curgă 
în cadă. Pensionarul rămase țintuit locului. Gemu: 

— Spune-mi, eşti un soi de degenerat? Eu nu sunt 
pederast. 

— Scoate-ţi hainele, repetă străinul, altminteri îţi tai gâtul. 

Nu ridicase vocea, însă bătrânul îngheţă de spaimă. 
Începu să se dezbarce cu stângăcie şi să arunce hainele 
grămadă pe jos. Când rămase doar în izmenele vechi, se opri şi 
îl întrebă pe un ton plângăreţ: 

— E bine aşa? 

— Scoate-i şi pe ăia. 

Stătu puţin în cumpănă, apoi îşi spuse că ciudatul musafir 
nu îi făcuse nici un rău. Se vedea că era degenerat. La urma 
urmei, dacă voia să-l vadă în pielea goală, treaba lui, doar n-o 


să-l lase să-i taie gâtul pentru atâta lucru. Dar de ce să i se 
întâmple lui? Execută, clănţănind din dinţi. 

— Urcă-te în cadă. 

Cum bătrânul nu făcea nici un gest, agresorul îl apucă de 
umăr şi îl împinse către cadă. Îngrozit, pensionarul păşi peste 
marginea căzii şi intră în apă. Apoi întrebă: 

— Eşti mulţumit? 

— Stai jos. 

Şi de data asta Alexandre Krawsnoski se supuse. Imediat 
ce se bagă în apă, simţi două braţe care îi apăsau umerii în jos. 
Alunecă la fund, iar capul dispăru sub apă exact în momentul în 
care deschise gura să strige. Inghiţi o gură de apă, se înecă, se 
luptă să iasă la suprafaţă, dar mâinile îl apăsau cu forţă, 
ţinându-l pe fundul căzii. 

Agonia nu dură mult. Puțin mai mult de două minute. 
Când asasinul simţi că nu mai opunea rezistenţă, îl lăsă şi îl 
cercetă pe bătrân. Avea ochii închişi şi trăsăturile lăsate de 
parcă dormea. Ca şi cum i se făcuse rău şi alunecase sub apă. 
Ucigaşul se şterse pe mâini liniştit şi ieşi din baie lăsând lumina 
aprinsă. După cinci minute, se îndrepta grăbit spre staţia de 
tramvai, cu gluga trasă pe ochi. 

John Turner termină de corectat cele două liste cu 
potenţiali terorişti primită de la Moukhabaratul sudanez, de la 
serviciile yemenite şi cele saudite, o puse în buzunarul unei 
cămăşi, apoi se duse la reuniunea organizată de Dirk Krongard, 
numărul doi în Divizia Operaţiuni, ce se ţinea la etajul al optulea. 
În timpul întregii zile, se dedicase acestei munci plictisitoare din 
cadrul biroului de luptă împotriva reţelei Al-Qaida. Se întreba de 
ce îi chemase CIA pe toţi aceşti oameni cu experienţă numai ca 
să îndeplinească unele sarcini birocratice lipsite de interes. 

După propriile mărturii, FBl-ul nu avea nici o acuzaţie 
împotriva celor ce însumau optzeci la sută din oamenii reţinuţi 
după 11 septembrie şi nici cea mai mică legătură cu Al-Qaida, ' 
cum ar fi Zacarias Moussaoui, care se pare că făcuse parte 
dintr-o grupare teroristă. 

— Vii la cantină după ce te întorci? ÎI întrebă vecinul lui, un 
veteran din Africa. 

— Sigur că da, îl asigură John Turner. 

Îşi prinse de haină ecusonul cu chenar roşu şi străbătu 
coridoarele. Soarele ieşise dintre nori şi strălucea peste ţinutul 


wginiei. Se întorsese de la New York duminică în timpul zilei ca 
să fie la serviciu luni dimineaţă, la ora şapte şi jumătate. 

Se simţea mai liniştit fiindcă îşi luase măsurile de 
prevedere care se impuneau. Zvonurile despre trădător se 
răspândeau cu rapiditate în Agenţie şi începuseră chiar să 
circule nume. Unele îl făcuseră să zâmbească în sinea lui. Dar 
de acum înainte se simţea aparţinând altei lumi, nu neapărat 
celei mai bune, dar cel sab>ia lui Bin Lacfen «71 puţin reuşise 
să aleagă. Acum nu se mai putea întoarce din drum Fie că va 
avea un viitor sau nu. Cu toate că nu era un sinucigaş prefera să 
asiste la meci până la sfârşit. 

Al Rashid Currency Exchange, înghesuit între un 
restaurant afgan şi o spălătorie de rufe automată, nu mai mare 
decât o debara, se afla chiar în centrul cartierului Little Pakistan, 
situat în Brookiyn, între Covery Island Avenue şi Newkirk 
Avenue. De-a lungul a două cvartale, toate firmele erau în urdu 
sau în arabă. Pe culoarul împărţit în două, pe stânga fuseseră 
puse bănci, pentru a permite clienţilor să se aşeze, iar în 
dreapta, era o tejghea protejată de un grilaj unde lucrau trei 
funcţionari. 

Pe trotuar, un bărbat cu barbă sură şi cu o puşcă în mână 
stătea de pază în faţa aşezământului. Gulbuddin al-Rashid. 
Proprietarul acestui birou, sub acoperirea unei mici activităţi de 
schimb valutar, conducea în realitate o importantă operaţiune 
de „hawala”. „Hawala” însemna schimbul de bani prin 
compensație, bazat numai şi numai pe încredere. Amin, fratele 
lui Gulbuddin al-Rashid, avea acelaşi gen de birou la Peshawar, 
în Pakistan, unde „hawala” era, teoretic, ilegal. Doi veri de-ai lor 
făceau acelaşi lucru în Dubai şi în Bahrein. Această practică, 
veche de când lumea, se baza pe un sistem extrem de simplu: 
încrederea. Diversele birouri cu acest sistem denumit „hawala” 
aparţineau în general membrilor aceleiaşi familii, ceea ce evita 
tentaţiile. Problemele nu se iveau prea des, însă erau exercitate 
imediat asupra tuturor membrilor familiei. 

Acest sistem a fost întotdeauna utilizat în mod tradiţional 
de comercianţi, însă, o dată cu amploarea pe care a luat-o 
terorismul islamist, servea de asemenea şi la transferurile 
discrete de fonduri, de nedetectat, fiindcă nu exista nimic scris, 
nici o tranzacţie bancară. O persoană intra în biroul din 
Peshawar şi îi dădea casierului o sută de mii de dolari, de 


exemplu. Atunci acesta cerea adresa corespondentului din 
oraşul ales şi comunica identitatea celui de acolo care recupera 
banii. Adesea, era un simplu prenume însoţit de un nume de 
cod. 

Biroul din Peshawar îl anunţa prin e-mail sau prin telefon 
pe corespondent. Clientul putea să vină să ridice suma în 
numerar, după cum îi convenea. Chiar în aceeaşi zi, dacă era 
nevoie. 

În timpul războiului cu sovieticii din Afganistan, CIA a 
folosit mult acest sistem denumit „hawala” ca să transfere 
discret sume 72 

Sabia lui Bin Laden wimmm, bani mujahedinilor, inclusiv 
lui Bin Laden. Astfel, milioane de dolari au tranzitat obscure 
birouri de schimb din Peshawar, mbogâţindu-i dintr-un foc pe 
patroni cu comisioane substanţiale. 1 Un bărbat pătrunse în 
biroul încă pustiu la această oră matinală. Nu dădeai doi bani pe 
el, cum era îmbrăcat în sahariană veche, cu jeanşii ponosiţi şi cu 
aspectul lui de nespălat. Părul slinos, bogat şi foarte negru era 
legat cu o panglică în coadă de cal Avea ochii bulbucaţi, obrajii 
bucălaţi, iar nasul ca un cartof. | se adresă în engleză unicului 
funcţionar: 

— Pot să-l văd pe Gulbuddin al-Rachid? Pacea fie cu el. 

În general, patronul, care avea biroul la etaj, nu cobora 
niciodată decât pentru clienţii importanţi. 

— Cine întreabă? 

— Zuluman Tango Tango. 

Obişnuit cu nume codificate, funcţionarul nici nu clipi la 
auzul acestui nume ciudat. Luă telefonul şi murmură ceva în 
receptor. După ce închise, acţiona un panou ca să-l lase pe 
client să intre în partea protejată de grilaj. Apoi întredeschise o 
uşă ce ducea la nişte scări în spirală. 

— Puteţi să urcați, îi zise funcţionarul. 

Tavanul de la primul etaj era atât de jos, încât clientul fu 
nevoit să se aplece ca să intre în birou. Gulbuddin al-Rashid, un 
pakistanez rotofei şi jovial, cu o mustață foarte stufoasă, îl primi 
zâmbind. 

— Salam aleikoum, frate! Să-ţi ajute Dumnezeul! 

— Aleikoum salam! Răspunse musafirul. Vin din partea lui 
Zuluman Tango Tango. 

— N-am nimic pentru el. 


— Ba ar trebui să ai, observă musafirul cu politeţe. Poţi să 
trimiţi un e-mail în Dubai? 

Gulbuddin al-Rashid se aşeză în faţa calculatorului şi îl 
porni. Îi zâmbi încă o dată musafirului. 

— Frate, vrei un ceai? 

— Nu, mulţumesc. 

In timp ce patronul casei de schimb se aplecă spre 
monitor, musafirul scoase mâna dreaptă din sahariană cu un 
revolver cu amor-dzpr. Puse gura amortizorului cu un gest calm 
şi precis pe tâmpla stângă a pakistanezului şi apăsă pe trăgaci. 
Capul acestuia fu proiectat cu violenţă într-o parte, iar 
următoarele două gloanţe îl nimeriră puţin mai jos, în maxilar şi 
în gât. Ţâşni un jet de sânge, de care asasinul se feri la timp. 
Gulbuddin al-Rashid zăcea lângă sabia lui Bin Laden calculator, 
sprijinit de mânerul fotoliului. Ucigaşul băgă arma în sahariană, 
ieşi din birou şi cobori scara în spirală. Funcţionarul de la parter 
de-abia îi dădu atenţie când ieşi. In acest loC. Discreţia era o 
virtute absolută. Bărbatul care îşi spusese Zuluman Tango 
Tango mergea grăbit pe Newkirk Avenue, iar după cinci minute, 
intră într-o staţie de metrou, amestecându-se printre zecile de 
pakistanezi care se duceau în Manhattan. 

De această dată, liftierul din Trump Tower îi adresă lui 
Malko un zâmbet strălucitor, însoţit de un sonor „good eveneng, 
sil”. Nici măcar nu îl întrebă etajul, ci apăsă pe butonul cu 
numărul patruzeci şi doi. Pamela Chamberlain deschise la primul 
clinchet al soneriei, învăluită într-un nor de parfum, fi întinse cu 
un gest spontan gura pentru un sărut cuminte în stil american. 

— Şampanie? Propuse ea. 

O sticlă de Taittinger Comtes de Champagne aştepta într- 
o frapieră din cristal, însă Malko nu avea ochi decât pentru 
gazdă, extraordinar de sexy în taiorul negru de alpaca. Ciorapii 
cu dungă de un negru-cerneală spuneau mai mult decât oricare 
altă declaraţie. Pamela Chamberlain era un gen aparte pentru 
el: femeia de afaceri-uşuratică. Malko destupă sticla şi ciocniră. 

— Este minunat! Exclamă el arătând living-ul cu 
canapeaua adâncă din piele neagră, sora geamănă a celei care 
se afla în vitrina de la parter. 

— Mulţumesc, spuse Pamela. Îmi plac la nebunie 
decoraţiunile interioare. Veniţi să vedeţi dormitorul, zise ea. 


Aici, Malko descoperi un pat vechi, cu bare stil „ţeava de 
puşcă”, cu o cuvertură din păr de guanaco. 

— Toate astea sunt de la decoratorul parizian Claude 
Dalie, preciza Pamela, după ce se întoarseră în iiving-room. Are 
o expoziţie cu vânzare chiar la parter. 

Terminară sticla de şampanie, iar el o ajută să-si pună 
paltonul. În lift, Malko îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Sunteţi visul imposibil de împlinit al bărbatului însurat! 
Pamela Chamberlain ridică imediat din sprâncene. 

— Sunteţi căsătorit? 

— Nu. Zise Malko râzând, aşa i se spunea pe vremuri lui 
Brigjtte Bardot. 

In taxi, ea gângurea fericită... Când ajunseră în 
restaurantul Cirque, primiră o masă foarte bună, iar tânăra 
avocată se simţi şi mai în formă, salutând cu plăcere câţiva 
cunoscuţi. Malko îşi zise că dacă va reuşi să fie amantul ei, 
ancheta lui în legătură cu John Ţurner va face un progres foarte 
serios. In timp ce savura crema de zahăr ars, Pamela observă 
dintr-o dată: 

— Sunt nedumerită. 

— Din ce cauză? 

— Nu semănaţi deloc cu un funcţionar internaţional. Cine 
sunteţi de fapt? 

Era mult mai şireată decât pârea după înfăţişare. 

— Fac asta ca să mă distrez, să mai ies din castelul meu 
unde mă plictisesc, între o partidă de vânătoare şi recepţiile la 
care sunt invitat, răspunse el. 

Ea făcu ochii mari. 

— Chiar aveţi un castel? 

— Din păcate! Zise el oftând. Altminteri, aş putea să vă 
îmbrac apartamentul în blană de vizon! 

Aceste vorbe o făcură să mediteze adânc. Manierat, un şef 
de sală apăru cu o sticlă de coniac Otard XO şi cu două pahare. 

— On the house! ' spuse el. 

Restaurantul Cirque ştia cum să supravieţuiască. Pamela 
gustă coniacul ca pe zer, aruncându-i priviri piezişe lui Malko. 
Luându-se după anumite detalii abia perceptibile, îşi spuse că, 
în mintea ei, Pamela credea că făcuse deja dragoste cu el. 
Trebuia doar să nu o dezamăgească. El plăti o notă 
monstruoasă şi ieşiră în stradă după un taxi. Când ajunseră pe 


trotuar, Pamela îl sărută brusc pe Malko direct pe gură. Dar de 
data asta în stil franțuzesc. 

— Vă mulţumesc pentru această cină, suflă ea. 

El îi puse mâna pe pulpă şi simţi forma unei jartiere. 
Pamela se pregătise pentru sacrificiu. În taxi, când îi puse mâna 
pe coapsă, ea nu protestă. Era desigur mult mai plăcut decât să 
stea la pândă în Falls Church. În holul blocului, în timp ce 
aşteptau liftul, Malko o cuprinse de mijloc, iar ea se lipi de el. 
Reverele taiorului se desfăcură, iar el zări sfârcul rozaliu al unui 
sân care ieşi din sutienul de dantelă. Nu se putu abţine să nu-l 
mângâie. Pamela Chamberlain tresări cu privirea înceţoşată. 

— Malko, asta este hărţuire, protestă ea cu voce gâtuită. 

Insă, în acelaşi timp, îşi lipea bazinul de el. Nu îi 
dispălăcea să „? Hărţuită... Malko zări brusc o siluetă în spatele 
lor. Se întoarse Şi văzu o femeie înaltă cu o figură mai degrabă 
neatrăgătoare, ' Din partea casei. 
îmbrăcată cu un impermeabil, în ciuda frigului de afară şi ţinea 
mâinile în buzunare. Avea părul pieptănat pe spate, ochii 
înfundaţi în orbite şi trăsăturile încordate. O privea fix pe Pamelâ 
Chamberlain. Aceasta se depărta imediat de Malko. 
Necunoscuta înainta un pas şi întrebă: 

— Dumneavoastră sunteţi Pamela Chamberlain? Avocata îi 
aruncă o privire supărată. 

— Cine sunteţi? 

Cum femeia nu spunea nimic, Pamela spuse pe un ton 
sec: 

— Veniţi la biroul meu din Strada 57 East numărul 375. 
Atunci, se petrecură mai multe lucruri în acelaşi timp. Uşile 
liftului se deschiseră şi distraseră atenţia Pamelei, iar liftierul 
apăru. În acel moment, necunoscuta scoase mâna din buzunar 
şi agita un soi de pumnal cu lama curbată. Despică o dată aerul 
din faţa ei, apoi făcu acelaşi gest în sens invers, ca şi cum ar fi 
tras două palme. Pamela slobozi un soi de urlet şi două jeturi de 
sânge îi ţâşniră din gâtul în care se vedeau tăieturi adânci. Se 
sprijini de perete încercând să oprească sângele cu mâinile. 
Practic avea gâtul tăiat... Femeia se întoarse rapid şi fugi pe 
Fifth Avenue. 

Capitolul VIII. 

Pulsul lui Malko se acceleră vertiginos, ezitând o fracțiune 
de secundă, luat prin surprindere de tragedia atât de 


neaşteptată şi brutală. Albă ca varul, Pamela Chamberlain se 
străduia să rămână în viaţă, cu ochii deja sticloşi. Sângele îi 
şiroia pe taior, pe haina de blană, pe picioare, confundându-se 
apoi cu dalele roşiatice. Liftierul privea scena îngrozitoare, 
năucit. Malko îi strigă: 

— Sună repede la 911! 

Experienţa îi spunea că Pamela Chamberlain nu avea nici 
o şansă. leşi din hol în fugă şi privi în jur. Zări o siluetă care 
alerga pe Fifth Avenue şi o urmări. La acea oră târzie, trotuarele 
erau aproape pustii. De la evenimentele din 11 septembrie, 
new-yorkezii ieşeau mai rar. Auzind paşi în urma ei, ucigaşa 
Pamelei se întoarse agitând pumnalul cu care îi tăiase gâtul 
avocatei. 

Dar Malko nu se lăsă intimidat. Îşi scoase paltonul din lână 
de vigonie şi îşi înfăşură cu el antebraţul stâng ca să se apere 
de pumnalul nebunei. Simţi lama pâtrunzându-i în țesătură şi îi 
văzu privirea plină de ură. În momentul în care zări venind o 
maşină de poliţie cu sirena urlând, îi veni o idee. Îşi scoase 
paltonul de pe mână şi îl aruncă pe neaşteptate în capul femeii. 

Pe nevăzute, aceasta agita în continuare pumnalul. Malko 
înainta un pas şi încercă să o imobilizeze. Dându-si seama ce 
avea de gând, femeia făcu un salt înapoi exact în clipa în care 
venea un autobuz. Malko fu asurzit de un claxonat lung. Auzi 
apoi un zgomot înfundat, oribil, în timp ce o lovea imensul 
autobuz. 

Ucigaşa Pamelei Chamberlain fu proiectată cu violenţă pe 
trotuar şi se rostogoli în rigolă, unde rămase nemişcată. În 
vreme ce autobuzul opri la câţiva metri mai departe. Şoferul nu 
avusese cum să evite accidentul. Orbită de paltonul lui Malko, 
femeia se aruncase pur şi simplu sub roţile vehiculului. 

Şoferul cobori şi alergă la faţa locului. Aplecat deasupra ei, 
Malko dădu la o parte paltonul şi văzu că necunoscuta mai 
B 77 strângea încă pumnalul în mână. Venea în goană şi un 
poliţist Malko luă mobilul şi îi sună pe Frank Capistrano. Acesta 
răspunse în momentul în care polițistul, care îşi scosese arrna. 
Striga la Malko. 

— Ce s-a întâmplat? Aţi împins-o pe femeie sub roţile 
autobuzului. 

Malko o arătă pe moartă. 


— Adineauri a ucis-o pe avocata cu care eram în holul de 
la Trump Tower, îi explică el. Am urmărit-o şi am aruncat 
paltonul în capul ei ca să o imobilizez, dar a nimerit sub roţile 
autobuzului vrând să scape de mine. 

— Ce se întâmplă acolo? Urlă Frank Capistrano în telefonul 
mobil. 

— Prietena clientului nostru a fost asasinată, îl anunţă 
Malko. Chiar sub ochii mei. Anunţaţi-i pe cei din NYPD 1 ca să nu 
am probleme. 

Se întoarse la Trump Tower însoţit de poliţist. Sosea şi o 
salvare, iar doi infirmieri se ocupau de Pamela Cnamberlain care 
încetase să mai respire. 

Frank Capistrano avea figura lui din zilele rele: bărbierit 
destul de neglijent, cu privirea întunecată şi umerii lăsaţi, 
închise cu grijă uşa micului său birou de la Casa Albă şi se 
aruncă într-un fotoliu. 

— Povestiţi-mi absolut totul, îi ceru el în timp ce îşi luă o 
ţigară de pe măsuţa din faţa lui. 

Malko tocmai se întorsese de la New York cu un elicopter 
trimis de Special Advisor. El stătuse până la ora două dimineaţa 
cu cei din FBI, care au fost anunţaţi de moartea Pamelei 
Chamber-lain, din ordinul expres de la Casa Albă. Ucigaşa a fost 
identificată: o tânără de treizeci şi patru de ani, April Fawrup, 
originară din California, care şi-a părăsit oraşul natal 
Sacramente cu multă vreme în urmă. Locuia la New York într-un 
mic apartament din Brooklyn, pe care îl închiriase în urmă cu 
şase luni. Nu exista nici o explicaţie a gestului ei. 

Malko povesti tot ce ştia, adică prea puţin. Pamela 
Chamber-lain nu mai apucase să vorbească şi nu ştia nimic 
despre April Fawrup, decât că era vorba despre o crimă cu 
premeditare. 

1. New York Police Department. _ 

— Aţi aflat ceva despre această femeie? Intrebă Malko. 

_ Şi încă cum! Exclamă americanul în timp ce lua un dosar 
de e masă. Am cerut informaţii la toate agenţiile federale, iar 
Langley J”i-a trimis prin fax nişte lucruri interesante. 

— Au ceva despre ea? 

— Da, a fost o exaltată. Şi-a abandonat studiile la 
Berkeley. De cincisprezece ani a fost coordonator în diferite 
organizaţii neguvernamentale. La început, în Africa, apoi în 


Pakistan şi în Afganistan. S-a făcut remarcată prin convingerile 
ei islamiste peste tot pe unde a trecut. La Peshawar, a trăit cu 
un student saudit la scoală coranică Al-Haqqaina, creuzetul 
islamismului fundamentalist. Acolo a purtat văl! Centrala 
noastră din Islamabad a trimis o notă în legătură cu repatrierea 
ei. În zadar. Pakistanezii au făcut pe surzii la cererea de 
expulzare. Convertită la Islam, ea şi-a luat numele de Oum 
Hafsa. Apoi, într-o bună zi, a dispărut din Peshawar. lar oamenii 
din ISi ne-au spus că s-a dus la talibani împreună cu iubitul ei. 
De atunci, n-am mai auzit nimic despre ea până aseară. 

Era mai mult decât uimitor: o avocată susceptibilă să dea 
informaţii despre un bărbat bănuit de trădare fost asasinată 
exact înainte de a vorbi. Malko era sigur de un lucru: că cea 
vizată a fost Pamela Chamberlain şi nu el. April Fawrup abia se 
uită la el gândindu-se că era un simplu prieten care va rămâne 
paralizat de groază la vederea sângelui... Acum se blestema că 
avusese ideea cu paltonul: dacă mai trăia, April Fawrup ar fi 
putut spune de la cine a primit ordin s-o omoare pe Pamela 
Chamberlain. 

— Arma crimei este din Afaganistan, preciza Frank 
Capistrano. Un pumnal folosit de tribul paştu din regiunea 
Kandahar, pentru sacrificările rituale de animale. 

— Ce facem acum? Întrebă Malko după ce bău o gură din 
cafeaua rece. 

Frank Capistrano puse pe masă dosarul lui April Fawrup. 

— Cred că nu mai avem de ales. Voi muta afacerea la FBI. 
Îmi Pare rău pentru Agenţie. Sunt mai sigur ca niciodată că John 
Turner se află în centrul reţelei Al-Qaida din ţară. Poate că s-a 
convertit în secret. Aştept un telefon de la FBI înainte de a-l 
interoga. Le-am cerut să-l recupereze pe Alexandre Krawsnoski, 
martorul din New Jersey. Cel care l-a văzut pe bărbatul bănuit a 
fi John Turner telefonând de pe mobil. Îl vom confrunta cu John 
urner. Dacă îl va recunoaşte la prima vedere, am putea să-l 
Prindem pe ticălos. 

SQbia lui Bin Laden 4 79 

— Este o şansă ce trebuie încercată, recunoscu Malko. Dar 
se va afla imediat. 

— Am ordin de la preşedinte, oftă Frank. Cred că eo 
prostie dar el este preşedintele. 


Telefonul sună, ridică receptorul, răspunse, apoi acoperi 
microfonul cu mâna. 

— Este Tom Pickart, directorul adjunct de la sediul FBI din 
New York, suflă el. 

Luă mâna de pe receptor, îşi salută interlocutorul, apoi îl 
ascultă. După câteva clipe, Malko văzu cum trăsăturile 
americanului se întunecă. Mormăi ceva, scrise câteva cuvinte, 
închise, apoi se întoarse către Malko. 

— Alexandre Krawsnoski a fost găsit mort, înecat în cadă. 
Ori un accident, ori o criză de inimă, încă nu se ştie precis. 

Malko nu credea în coincidenţe de acest gen. 

— A fost asasinat, spuse el imediat. 

— Şi mie mi-e teamă de asta, oftă Frank Capistrano. Dar 
asta nu e tot. Un pakistanez supravegheat de FBI de multă 
vreme, un oarecare Gulbuddin al-Rashid, care are o casă de 
schimb în Brooklyn, a primit câteva gloanţe în cap azi- 
dimineaţă. 

— Cine l-a ucis? 

— Un tânăr oriental care a fugit. După ce a întrebuințat 
parola care i-a permis să ajungă în biroul patronului de la primul 
etaj, l-a împuşcat. FBl-ul îl bănuia de multă vreme că efectua 
transferuri de fonduri prin metoda „hawala” în contul reţelei Al- 
Qaida 

— Sunt sigur că a fost o coincidenţă, observă Malko, chiar 
dacă în clipa de faţă nu văd legătura directă cu John Turner. În 
orice caz, planul dumneavoastră cade: nu avem nici o şansă să-l 
prindem fără să avem măcar un singur martor. 

— Mi-e teamă că aveţi dreptate, recunoscu Frank 
Capistrano. Ancheta FBl-ului va arăta cu siguranţă ce fel de 
legătură a fost între John Turner şi Pamela Chamberiain. Poate 
că acest lucru îi va conduce la el. 

— După puţinele lucruri pe care le-am aflat despre ea, 
putea foarte bine să aibă raporturi „normale” cu el. Fiindu-i 
amantă, de exemplu. Totuşi, dacă a fost asasinată, înseamnă că 
putea să dea în vileag ceva în legătură cu el. Numai că eu nu 
văd ce anume. 

— Cred că John Turner o să acţioneze, zise Frank. Crima a 
apărut în toate ziarele. Dacă nu mişcă, mai avem o speranţă: 
dovada că are ceva de ascuns. 


— Să nu ne lăsăm duşi de val, conchise Malko. Dacă John 
Turner este într-adevăr cel care credem noi, este prea viclean 
ca - cornită o greşeală atât de mare. Apropo, eu ce mai fac în 
acest moment? Urmărirea lui John Turner nu mai foloseşte ia 
nimic. 

_Aşa este, recunoscu americanul. Să ne mai gândim 
douăzeci şi patru de ore. Vă invit la prânz mâine la Embassy 
poomde la Willard. La douăsprezece şi jumătate. 

Directorul Diviziei Operaţiuni îl primi pe John Turner cu 
căldură, convins că acesta avea noutăţi în legătură cu reţeaua 
Al-Qaida. Analistul îl lămuri imediat. 

— Domnule, începu el pe un ton respectuos, am cerut să 
ne întâlnim pentru o chestiune personală. 

— Este grav? Îl întrebă Barry Egleston. 

— Am aflat din ziare că o femeie pe care o cunosc a fost 
asasinată aseară la New York, începu John Turner. 

— Îmi pare rău, spuse imediat directorul Diviziei 
Operaţiuni. Eraţi apropiaţi? 

— Am avut o legătură cu ea, zise Turner. Ne întâlneam din 
când în când de aproape doi ani. 

Îi povesti în mare cum o cunoscuse pe Pamela 
Chamberlain. Directorul îl ascultă cu atenţie, apoi conchise: 

— Bine, dar când aţi întâlnit-o, nu mai lucraţi în Agenţie... 
Şi, de altfel, nu aţi avut decât o relaţie personală cu ea, nu-i 
aşa? 

— Sigur că da, domnule. Însă FBI-ul îmi va găsi numele în 
hârtiile ei. Am vorbit deseori şi la telefon. 

Barry Egleston dădu din mână zâmbind. 

— Nu-ţi face griji! Dar voi întocmi un memoriu pe care ÎI 
voi trimite la Security Division. În caz că agenţii vor veni să 
scormonească pe aici... 

— O parte din weekend-ul trecut l-am petrecut cu ea, 
adăugă John Turner. 

— Nu aveţi nici o idee care să vă conducă la vreun fir? 

— Nu, ştiu doar că a înjunghiată de o femeie. Poate vreo 
clientă nemulțumită. Numele ei nu-mi spune nimic, dar Pamela 
nu-mi vorbea despre slujba ei. 

— O. K., zise în încheiere directorul, îi voi anunţa pe cei de 
la Securitate. Nă vă faceţi probleme. Condoleanţele mele. 


— Cred că voi fi obligat să mă duc la înmormânatre, spuse 
John Turner pe un ton sfios. Durează doar o singură zi. 

Se”bia lui Bin Laden m 81 

— Fireşte, aprobă Barry Egleston. Este o nenorocire 
pentru dumneavoastră. Imi pare sincer rău. 

ă Se ridică şi îi strânse cu putere mâna lui John Turner. 
Indată ce rămase singur, îl sună pe linia directă pe George Tenet 
şi 5 spuse ce a aflat. Deşi nu avea ce să-i reproşeze lui John 
Turner, îi deranja faptul ca un membru CIA era amestecat, chiar 
şi pe departe, într-o crimă, chiar dacă ziarele nu menţionaseră 
prezenţa lui John Turner în viaţa avocatei. Şi-aşa CIA era tot 
timpul ţinta presei de la evenimentele din 11 septembrie 
încoace. Apoi îi ceru secretarei să-i aducă toate elementele 
posibile în legătură cu această afacere. 

Frank Capistrano spumega de furie când se întâlni cu 
Malko la restaurantul sinistru ca un cavou şi aproape pustiu. 

— Ştiţi ce a făcut ticălosul ăla? Izbucni el. 

— Nu. 

Consilierul de la Casa Albă îi relată demersul lui John 
Turner cu care George Tenet îl pusese imediat în temă. 

— Asta nu constituie o dovadă, recunoscu Malko, însă 
dacă este el, a jucat bine. Aţi cercetat viaţa Pamelei 
Chamberlain? 

— Este limpede ca apa, zise Frank Capistrano, în timp ce 
comanda un coniac mare. O parte conținută de afaceri, alta 
strict personală. Avea mulţi amanți, iar John Turner făcea parte 
dintre ei. 

— Mai este ceva, altminteri acum ar fi în viaţă. 

— Cei de la FBI mi-au trimis lista cu tot ce s'-a găsit în 
legătură cu April Fawrup, zise el. L-am spus lui Robert Mueller să 
mă ţină la curent. Dar nu i-am spus de ce. Crede că Pamela 
Chamberlain este o fostă amantă a lui Bill Clinton. 

— Ceva demn de interes? 

— li cercetează agenda cu adrese, dar mai durează ceva 
timp-Unele nume sunt cu siguranţă codificate. 

— Nimic în legătură cu Pamela Chamberlain? 

— Niciuna. Au verificat la cabinet. Nu a fost clienta ei şi 
nici nu a cerut asistenţă. 

— Cu partea financiară cum stătea? 


— Fawrup avea un cont la sucursala Citybank din Brooklyl 
Acum verifică dacă au existat tranzacţii suspecte. 

Nimic din toate astea nu era încurajator. După ce au 
comandai cotlete la grătar şi o sticlă de vin, Malko remarcă: 

_ Ne aflăm într-un impas şi nu ştiu ce aş putea face în 
continl] _' să-mi susţineţi moralul, zise Frank Capistrano zâmbind 
în cotţul guriiPreşedintele nu va renunţa în veci. Cum nu îl are 
nici De Bin Laden, nici pe molahul Omar, are nevoie de o 
compensație, până acum, am reuşit să-l conving că nu este 
nevoie să mânjească imaginea Agenţiei dacă nu este sigur că 
vrea să-l dea în vileag pe trădător. John Turner este american. 
Dacă e vinovat, nu-l vom putea da pe mâna unui tribunal militar. 
Va trebui să-l judecăm după normele legale, fără nici o dovadă 
şi împotriva celor mai străluciți avocaţi din ţară. Sunt sigur că 
vor plăti ei ca să-l apere şi să dea în vileag toate micile 
vicleşuguri secrete ale Companiei... 

— Totuşi, încheie Malko în timp ce veneau cotletele, există 
trei morţi, dintre care doi au legătură directă cu John Turner. lar 
unul dintre ei este un ucigaş. 

De douăzeci şi patru de ore, Malko se tot învârtea fără nici 
o noimă prin Willard, fără să aibă alături prezenţa reconfortantă 
a Laurei Putnam, care se întorsese la lucru cu Frank Capistrano. 
Soneria telefonului îl făcu să tresară. Secretara îl anunţă că 
Frank vrea să discute cu el. 

— Sunt la birou, îl anunţă americanul şi am câteva 
informaţii. Din păcate, nu sunt prea plăcute. 

— Totuşi am să vin, spuse Malko. 

Willard se afla la o aruncătură de băț de Casa Albă. După 
un sfert de oră, după ce a fost percheziţionat şi aproape 
dezbrăcat în pielea goală, intră în biroul consilierului. Acesta îi 
arătă câteva fotocopii ale unor extrase bancare de cont. 

— Uitaţi-vă, zise el. April Fawrup nu efectuase nici o 
retragere suspectă din cont. Singura chestie puţin cam ciudată 
era că tri-ml|tea douăzeci de dolari pe lună unei călugăriţe din 
Tirana pe lume Monique. Doar cu atât nu se poate finanța 
reţeaua. 

R~ Din Tirana! Tresări Malko. 

În urmă cu trei ani, chiar la Tirana, el destrămase reţeaua 
lui ussama Bin Laden! g 

~ Ştiţi cine este această soră Monique? Intrebă el. 


~ Nu, zise Frank Capistrano. Dar nu trebuie să ne 
îngrijorăm M ntru douăzeci de dolari pe lună. 

„*- Trebuie totuşi să verificăm, insistă Malko. Sunaţi la 
Centrala din Tirana să se intereseze în legătură cu ea. 

— Bine, admise consilierul fără prea mare tragere de inim 
Mă ocup chiar acum. Dacă totul merge strună, vom pi răspunsul 
mâine. 

Malko ieşea din Casa Albă şi mergea pe lângă grilajul ce 
înconjura peluza, când zări un membru în Serviciul Secret care 
alerga după el, făcându-i semne disperate. Se opri imediat: 

„ aceste vremuri de maximă tensiune, nu tro^.: ~ -oamenii 
înarmaţi o» - «- «- 

Capitolul IX 

A rog să mă iertati, sir, însă domnul Capistrano doreşte să 
vă întoarceţi. 

Mirat, Malko merse după el, întrebându-se ce a uitat să-j 
spună. Frank îl aştepta sprijinindu-se cu palmele de birou. Îndată 
ce închise uşa. li zise: 

— Am sunat la Tirana şi am obţinut o informaţie trăsnet. 

— Chiar dumneavoastră? 

— Chiar eu. Am dat de adjunctul centralei, Marjorie Felder. 
O fătucă destul de isteaţă. Am întrebat-o despre sora Monique şi 
bingo! 

— Ce bingo? 

— În Tirana, sora Monique este cunoscută ca un cal breaz. 
Este într-adevăr călugăriţă. Dar ştiţi ce face? 

— Nu. 

— Îi ajută pe prizonierii încarceraţi la Tirana. 

La Tirana, existase o bază a UCK-ului din Kosovo. Un cuib 
de islamişti. Cui îi trimitea April Fawrup douăzeci de dolari pe 
lună dacă nu unui prieten din Afganistan sau din Pakistan? Căci 
în aparenţă, ea nu pusese niciodată piciorul în Albania. În orice 
caz, (chiar dacă era o şansă cât de mică să se apropie de John 
Turner, merita să profite de ea. 

— Presupun că trebuie să plec la Tirana, nu-i aşa? Zise 
Matorepre2ena”5 

Sabia lui Bin Lader pe care îi Albania. 

Aeroportul din Tirana nu se îmbunătăţise deloc în trei 
ani... Nişte clădiri insalubre, neîncălzite, formalităţile reduse la 
strictul necesar, sub paza poliţiştilor cu caschete turtite şi cu 


uniforme albastre uzate. Câţiva hamali descărcau bagajele de 
mână furând jumătate din bunuri, iar o ceată de bărbaţi cu 
mutre fioroase, îmbrăcaţi cu haine de piele se grăbeau să iasă 
din aeroport. Afară se înghesuiau taxiuri, traficanţi şi familiile 
celor ce soseau. Malko se pegătea să ia un taxi, când o siluetă 
măruntă străbătu mulţimea. Era o blondă cu figură energică, 
înfăşurată într-o haină lungă şi elegantă din piele, din care se 
vedeau nişte ghetuţe cu tocuri înalte. Se duse direct la Malko şi 
îl aborda: 

— Dumneavoastră sunteţi Malko Linge? 

— Da. 

— Eu sunt Marjorie Felder. Lucrez cu Graham Oakley, îl 
anunţă ea. 

Era şeful Centralei din Tirana, care nu ştia, fireşte, 
adevăratul motiv al anchetei lui Malko. După moartea celui mai 
bun agent din CIA în Albania, YIli Baci, 1 acesta avea nevoie de 
un sprijin local. 

O urmă pe blondă până la un imens Jeep 4 x 4 cu geamuri 
fumurii, Capul tinerei ajungea până la parbriz şi îşi dădu seama 
că Răşina avea pedale speciale ca să nu conducă stând în 
picioare. Demară brusc, făcându-si drum prin mulţime 
claxonând întruna. 'erenurile erau presărate cu blocuri ce 
păreau nişte țestoase cenuşii, vestigii ale epocii nebune a 
dictatorului Enver Hodja, care 

/. 1/0...'- 

Hodja, care a izolat Albania de rstul lumii timp de un sfert 
de vea-Erau aproximativ şapte sute de mii de asemenea blocuri. 
Rt pândite pe întreg teritoriul, uneori în zonele cele mai 
neaşteptat de care albanezii, destul de inventivi totuşi, nu ştiau 
cum să scapt 

— Este prima vizită în Albania? Îl întrebă Marjorie Felder. 

— Nu, zise Malko, sărind până în tavan. 

Jeep-ul trecuse peste o groapă imensă. Drumul era în 
continuare la fel de prost. Trecură podul peste calea ferată ce 
ducea |; Plora, care se afla într-o stare atât de jalnică încât 
părea bombardat. Apoi o luară spre Tirana pe un fel de 
autostradă. 

— V-am rezervat o cameră la Rogner, îl informă Marjorie. 
Era aşa-zisa perlă a Tiranei, situată pe bulevardul DeshmoretE- 
Kombit, un fel de Champs-Elysees al capitalei albaneze. După» 


jumătate de oră, după ce s-au învârtit prin piaţa Skendeerberg, 
ajunseră în sfârşit. Bulevardul era larg, dar tot se formau ambu 
teiaje. Tirurile încărcate cu maşini furate veneau în continuare 
din Italia. 

— Mergem acum la ambasadă, spuse Malko îndată ce se 
instala. Dacă se poate. 

— Domnul Oakley vă aşteaptă, zise Marjorie Felder. 
Ambasada americană nu se mai afla în stare de asediu, aşa ] 
cum fusese atunci când Malko mai venise aici şi ajunseră fără 
probleme în biroul şefului centralei. Era un bărbat grizonat, co 
mustață, blajin, care îl primi pe Malko cu amabilitate. 

— Ştiu că aţi mai fost, dar eu nu eram pe atunci, spuse el. 
Marjorie a avut grijă de dumneavoastră? 

Tânăra tocmai îşi scotea haina lungă din piele. Pe 
dedesubt,) purta un pulover roz şi o fustă crăpată într-o parte, 
care ajungea până la ghete, iar mijlocul era încins cu o curea 
lată. Malko îşi spuse că era un mic şi încântător obiect sexual, 
întrebându-se totodată dacă nu cumva devenea pedofil. 
Asistenta lui Graham Oakley părea o fetiţă. Ea se aşeză pe un 
scaun şi îşi puse mâinile în cruce pe genunchi. Statura micuță 
părea să contrasteze cu caracterul de oţel 

— M-am ocupat deja de dumneavoastră, începu Graham 
Oakley. Domnul Tenet mi-a spus că aveţi o misiune foarte 
importantă. 

— Aţi găsit-o pe sora Monique? Este într-adevăr 
călugăriţă? Americanul zâmbi. 

— Absolut. Este foarte cunoscută în Tirana, unde trăieşte 
& vreo douăzeci de ani. Îi vizitează şi îi ajută pe deţinuţii care nu 
au familie şi care sunt de mult timp la închisoare. 

Sabia lui Bin LadOn 

_ Ah da, făcu Malko puţin dezamăgit, după ce nutrise 
neranţa să dea peste o „falsă” călugăriţă. Aş putea să o 
întâlnesc? 

— Cred că da, deşi nici nu ştiu unde locuieşte. Trebuie sa 
trec la consulul Franţei'care o cunoaşte bine. Marjorie S-a 
anunţat. 

Oe ce vă interesează atât de mult această călugăriţă 
destoinică? 


— L-am găsit numele scris pe corpul unui kamikaze 
islamist, îi explică Malko, iar acum Încercăm să dăm de reţeaua 
care îi finanţează pe terorişti. 

Şeful centralei zâmbi. 

— Aţi greşit persoana! Sora Monique este catolică şi nu ar 
face râu nici unei muşte. Dar fiindcă tot sunteţi aici... 

Marjorie Felder se uită la ceas cu o nerăbdare 
nedisimulată. 

— Domnul Robert, consulul Franţei, ne aşteaptă, ştiţi că 
este punctual ca un ceas deşteptător. 

Marjorie Felder porni imensul Jeep pe aleea cu ambasade 
cu furia unui pilot de Formula 1, sub privirile mirate ale 
albanezilor. Se opri în faţa Ambasadei Franţei. In afară de 
americani, toată lunea era acolo, în plin centru al tiranei. Pe 
timpul comuniştilor, acest lucru uşura supravegherea, cu atât 
mai mult cu cât acest drum de acces era interzis muritorilor de 
rând. Pe cele două trotuare se formaseră cozi enorme de 
oameni care cereau vize pentru orice ţară. Albania nu exista şi 
nu producea nimic în afara unei proaste impresii şi nu 
supravieţuia decât din banii trimişi de diaspora. 

Tocănind cu tocuriie pe asfalt, Marjorie intră în Consulat ca 
un general SS care venea în inspecţie la subalterni. 

— Avem întâlnire cu consulul, îi spuse ea secretarei pe uf 
ton ce nu admitea replică. 

Jacques Robert avea un metru nouăzeci şi o mină tris'. Ca 
intr-o zi de post, îmbrăcat într-un costum strâmt, de parcă arh 
înghiţi o umbrelă când s-a născut. Ceremonios şi extrer* de 
Politicos, îi invită pe oaspeţi să se aşeze, le împărţi cărţile de 
vizită?' o examina pe cea a lui Malko cu un aer dezgustat, 
spunându-si Probabil că un spion nu putea fi prinţ şi că de fapt îl 
chema hfikelstein. 

— Ştiu ce doriţi, spuse el în sfârşit, dar din păcate, este 
IrT1Posibil să stabilesc o întâlnire cu sora Monique. 

Marjorie Felder sări practic de pe scaun, iar consulul făcu 
un 9est copilăresc de apărare, de parcă i-ar fi repezit la 
beregata lui. 

>ia lui Bin Laden 

— Ştiu, domnişoară Felder, recunoscu el, ştiu că v-am 
pronii Din nefericire însă am telefonat la Paris şi mi s-a cerut să 
nu r, v bag în această afacere. Albanezii sunt foarte suspicioşi. 


Văzându-i privirea plină de ură a lui Marjorie şi ca să 
evitţK-nemulţumirea, Malko se grăbi să întrebe: 

— Alt mijloc nu există? 

Consulul îşi frecă îndelung mâinile osoase, uitându-se cu i 
şiretenie la genunchii tinerei strânşi în nailonul negru. Avea 
totuşi ceva omenesc în el. 

— Ar trebui să trimit o scrisoare în Quai d'Orsay, ca să 
obţin | aprobarea, sugeră el. Sunt totuşi nişte informaţii destul 
de eonii-l denţiale, nu credeţi? Voi primi un răspuns în cel mult o 
săptămâna. ( 

Marjorie Felder mormăi ca un pitt-bull gata să sară la el. 
Malko | zâmbi în felul lui monden şi întrebă: 

— Cine este ambasador acum? 

Consulul luă poziţie de drepţi şi anunţă cu voce de cioclu. 

— Excelenţa sa Jacques de Neufville. 

— Nu a fost la Viena ca prim consilier în urmă cu patru 
ani? Noroc că avea o memorie fantastică ce nu îl trăda 
niciodată. 

Consulul se mai înmuie un pic. 

— Ba da, cred că da. 

— Am avut plăcerea să-l primesc la castelul meu din 
Liezende | vreo două sau trei ori, spuse Malko cu glas suav. Este 
un on | încântător. Aţi putea să-l anunţaţi că suntem aici? 

Consulul nu se hotăra: să cedeze sau să se ţină tare pe 
poziţie. Mărul lui Adam se plimba în sus şi-n jos. Îi aruncă o 
privire înnebunită lui Marjorie Felder, apoi spuse cu voce 
strangulată: 

— Fiindcă o cunoaşteţi pe Excelenţa sa, cred că aş putea 
să vă ajut într-un fel. 

Mai cobori puţin vocea. 

— Vă voi da adresa surorii Monique. Bineînţeles că nimeni 
nu trebuie să afle. 

Era jalnic. Era atât de încurcat de parcă ar fi trebuit să-l 
predea pe Ussama Bin Laden. Scrise o adresă luată dintr-un 
registre negru şi i-o înmâna cu mult fast lui Malko. Aplecat de 
spate consulul îi conduse până la uşă. 

Îndată ce râmaseră singuri, Marjorie îl întrebă: 

— Chiar îl cunoaşteţi pe ambasador? 


— Nu, mărturisi Maiko, dar mi-am amintit numele lui. Daca 
ne ducem la el, sunt sigur că ar recunoaşte că a vânat pe 
domeniu' meu. 

Marjorie nu zise nimic, dar se vedea că îl respecta pe 
Malko. _i ştiu unde este, spuse ea după ce văzu adresa. 
Mergem? _ Fireşte! E departe? _ Nu prea, pe drumul spre 
aeroport. Să plecăm. 

— Vorbiţi albaneza? 

— Mama a fost albaneză. De asta mă aflu aici, spuse ea. 

Casa veche din lemn părea că stă să se prăbuşească. In 
mijlocul unei grădini părăginite. Obloanele erau închise, dar de 
zid era sprijinită o bicicletă. Deschiseră portiţa pe care Malko era 
să o scoată din ţâţâni. Nici nu apucară să străbată grădina, că 
uşa casei se deschise, iar în prag apăru silueta firavă a unei 
femei cu părul grizonat, îmbrăcată în straie lungi. Privirea vioaie 
se opri curioasă asupra celor doi oaspeţi. 

Malko se strădui să zâmbească cât mai amabil şi întrebă 
în franceză: 

— Dumneavoastră sunteţi sora Monique? 

— Da, răspunse ea. Ne-am cunoscut? Locuiţi în Tirana? 

— Eu locuiesc, răspunse Marjorie, lucrez la Ambasada 
americană. 

Ea îi dădu, călugăriţei o carte de vizită pe care se uită 
rapid, apoi întrebă: 

— Cum aţi reuşit să mă găsiţi? 

Sunteţi foarte cunoscută în Tirana, începu Marjorie şi am 
întrebat vecinii. Eu vorbesc albaneza. g 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? Intrebă sora 
Monique invitându-i într-o încăpere plină cu cărți şi cu dosare. 
Sau ce puteţi face dumneavoastră pentru mine? Am nevoie 
mereu de câte ceva Pentru prizonierii mei. 

— Exact, spuse Malko, de aceea am ţinut atât de mult să 
vin la dumneata. 

— Cine sunteţi? 

— Fac o anchetă asupra unei reţele teroriste pentru 
guvernul american, îi explică Malko. Călugăriţa se tulbură puţin. 

— Sunteţi de la FBI? 

— Nu, răspunse Malko. 

— Dar nu are importanţă. Cu ce aş putea să vă ajut? 
Desigur, aca pot şi dacă am dreptul s-o fac. Ceea ce nu cred. 


>ia lui Bin Laden 

— Cunoaşteţi o femeie pe care o cheamă April Fawrup? 
Americană? 

— Nu. Răspunse călugăriţa fără să ezite. 

— Mă mir, spuse Malko, deoarece această April Fawrup u 
trimite douăzeci de dolari în fiecare lună. Am găsit extrasele ^ 
cont acasă la ea, în New York. 

Sora Monique clătină din cap. 

— Cu neputinţă, eu nu cunosc pe nimeni cu acest nume. 

— Dar primiţi în fiecare lună aceşti bani de la New Yorfcă 
insistă Malko. 

— Se poate. Multe persoane îmi trimit bani pentru 
prizonieri Dar este confidenţial. Conştiinţa îmi interzice să 
vorbesc. De ce n-o întrebaţi pe acea persoană? 

Văzând cum se întunecă privirea lui Marjorie Felder, Malko 
se grăbi să intervină. Trebuia să afle neapărat la cine veneau 
acest bani şi de ce se găseau în mâinile acestei pioase 
călugăriţe. 

— April Fawrup este o criminală, spuse el cu calm. L-a 
tăiat gâtul sub ochii mei unei persoane cu care eram şi a fost 
omorâţi accidental de un autobuz când încerca să fugă. Aşadar, 
am nevoie de colaborarea dumneavoastră. 

Sora Monique rămase tăcută câteva clipe, apoi se apropie 
de un birouaş ticsit cu hârtii şi deschise un registru cu coperţi 
negre, îşi puse ochelarii cu o lentilă spartă şi începu să citească 
o pagina, Marjorie Felder şi Malko aşteptau într-o tăcere 
mormântală. La un moment dat, sora Monique se uită la ei şi 
spuse pe un ton egal: 

— Primesc efectiv de ceva vreme un virament cu suma de 
douăzeci de dolari în fiecare lună, dar banii sunt trimişi de o 
oarecare Oum Hafsa. 

— Este una şi aceeaşi persoană, spuse Malko. S-a 
convertit la religia islamică, deşi este americană. Este angajată 
în diferitei organizaţii neguvernamentale şi a lucrat de mai 
multe ori în U Afganistan. 

Sora Monique ridică o clipă capul. 

— In acest caz, înţeleg mai bine. Aceste mandate sun'] 
destinate să-l ajute pe unul dintre prizonierii de care mă ocup. 
Eurt băiat de treizeci de ani care nu are familie. De naţionalii 


franceză, catolic, este şi el un convertit c~ -* = maximă 
sor>!, ki! - 

Sabie- (ui Bin Ladeni 

— Oarecum, zise Malko. De ce se află într-o închisoare din 
Albania? 

— Se pare ca a comis o crima în 1998. Şi-a ucis un prieten 
albanez cu o rafală de Kalaşnikov şi tribunalul local l-a 
condamnat ia douăzeci de ani de puşcărie. _ Dă ce l-a omorât? 

—'„„"'iunton sec. Eu nu sunt ă-i ajut pe unii nici ş 
nameni. 

Capitolul x. 

— Cu el birou abia. 

Sora Monique închise registrul cu un gest sec şi îi aruncă | 
u Malko o privire blândă. 

— Gata. Mă duc să-mi fac vizitele, şi-aşa v-am spus prea 
mult Mai că i-a dat afară. leşiră toţi trei. Ea se urcă pe bicicletă 
şi-plecă, iar Malko în Jeep. 

— Tot Fatos Klosi este şeful SHIK? ' întrebă el. 

— Cred că da. 

— În acest caz, trebuie să coopereze. Sunt sigur că Michei' 
Abu Rifah a fost interogat înainte de arestare. Poate că a spus 
lucruri interesante. 

— Cred că domnul Oakley poate să obţină o întâlnire 
pentru dumneavoastră, zise Marjorie, dar se întoarce la biroi 
după ora trei. _ 

Malko se uită la ceas. li era o foame de lup. 

— Unde am putea să mâncăm ceva? 

— Este un restaurant destul de bun lângă preşedinţie, 
sugera Marjorie Felder. 

Aşa-zisul restaurant, mai degrabă luxos, plin de oameni de 
afaceri, se găsea la primul etaj. Pe fereastră, se zăreau gărzile 
ne-păsătoare de la preşedinţie, care se sprijineau în 
Kalaşnikovuri. Marjorie se dezbrăcă de haină şi comandă un 
Defender fără apă minerală, la. Fel ca bărbaţii. Malko îşi spuse 
că puloverul roz este umplut ca lumea... Era o tânără 
încântătoare cu forme frumoase. 

— A fost alegerea dumneavoastră să veniţi aici? O întrebă 
Malko, după ce comandase specialitatea casei, carne adusă 
aproape crudă pe o piatră caldă. 


— Da. Zise ea, eram curioasă să văd Albania, iar aici am 
rude Dar ard de nerăbdare să mă întorc la Centrală. Aici suntem 
în Lumea a Treia! 

— Mai sunt tulburări politice? 

_ Nu, totul este calm, oamenii din UCK au plecat, cu 
excepţia estui biet individ. Că veni vorba, de ce vă interesează 
atât de rtllJ - Este secret de stat, zâmbi Malko. Chiar şi pentru, 
“peavoastră. Poate că am venit până aici degeaba. 

Începură să mănânce. Nu era rea, iar vinul nu era prea 
tare. Udai târziu, când Marjorie se ridică să se ducă la toaletă. 
Malko nu putu abtine să nu admire curbura bazinului, pusă în 
valoare de fosta lungă şi mulată. Când se întoarse, el plătise 
deja şi se ridică ie la masă. 

— Acum, să mergem la ambasadă. 

Graham Oakley trebuie să fi mâncat bine la prânz, căci 
părea în formă şi nu stătu pe gânduri nici o clipă, când Malko îşi 
exprimă dorinţa. 

— Sunt în relaţii foarte bune cu Fatos Klosi. Spuse el 
imediat. Il sun chiar acum. 

După cinci minute, la capătul celălalt al firului îl avea pe 
şeful SHIK. Discuţia nu dură mult. 

— Fatos Klosi vă aşteaptă, îl anunţă şeful centralei. 
Marjorie va fi şoferul dumneavoastră, dacă doriţi, fireşte. 

— Cu cea mai mare plăcere, spuse Malko. 

După un sfert de oră, Marjorie intră cu Jeep-ul pe o alee 
înfundată care pleca din strada Dibres, care se termina cu un zid 
care avea deasupra sârmă ghimpată. Acesta era sediul SHIK. Se 
intra pe o poartă din fier culisantă, cu o gheretă într-o parte de 
unde ieşea ţeava unei Pulimiot. 1 Marjorie cobori şi se duse să 
anunţe santinela. Poarta se deschise cu un scârţâit şi străbătură 
un teren viran de mărimea unui teren de fotbal, apoi se opriră în 
'aţa unei clădiri albe cu trei etaje. În momentul în care intrară în 
hol, îi întâmpină o tânără în pantaloni. 

~ Directorul general vă aşteaptă, îi anunţă ea. 

Urcară scara monumentală până la primul etaj. Clădirea 
era Incă bântuită de aerul comunist, cu coridoarele imense cu 
tavane „Wft prea înalte, cu pereţii golaşi şi cu lumina palidă. 
Imediat ce in-'rară în birou, directorul SHIK înainta spre Malko 
întinzând braţele. 

— Cât de mult mă bucur să vă revăd! 


'puşcă-mitralieră de fabricaţie rusească. 

SQbia lui Bin Laden „ „ '» ' Cu ochelarii cu lentile fumurii, 
doar în cămaşă fără cravată şj cu pantalonii şifonaţi, părea mai 
degrabă un profesor universitar decât un agent. Biroul era mai 
mult decât auster: pereţi albi luminat cu neoane, un birou vechi 
din lemn de acaju, un televizor şi un seif imens negru, plasat 
lângă uşă. Nu avea nici o fotografie ci doar o armură lângă 
drapelul naţional. Îşi învită oaspeţii să ia loc în fotoliile din piele 
neagră, aşezate de o parte şi de alta a unei măsuţe joase pe 
care era un dosar verde. 

— Am scos dosarul care vă interesează, zise Fatos Klosi. 
Din | păcate, nu conţine prea multe informaţii. Omul 
dumneavoastră a (fost interogat după crima pe care a comis-o 
şi, din cauzai legăturilor sale cu UCK, ne-au trimis acest dosar. A 
venit dini Afganistan ca să se ducă să lupte în Kosovo. 

— A avut legături cu Bin Laden? 

— Fireşte, dacă a venit din Afganistan unde a urmat un ] 
antrenament militar. 

— Ce s-a întâmplat? De ce l-a ucis pe acel om? 

— La drept vorbind, noi nu ştim prea multe, mărturisi şeful 
ser-l viciilor Secrete albaneze. Băiatul pe care l-a ucis a fost 
interpretul' şi prietenul lui. Îl folosea ca intermediar în 
procurarea armelor. Ori 1 s-au certat, ori a fost un accident. 

— Un accident? Zise Malko mirat. Dar a fost condamnat la 
| douăzeci de ani de închisoare... 

Fatos Klosi zâmbi ironic. 

— Pe atunci, tribunalele albaneze aveau un cui împotriva | 
tuturor simpatizanţilor kosovarilor şi implicit împotriva UCK-ului. 
lar noi i-am încurajat. 

Poate că acest om a fost condamnat degeaba la douăzeci 
de ani de închisoare. Dar era mai bine să nu se gândească. 

— Ce a declarat la interogatoriu? Întrebă Malko. Fatos 
Klosi deschise dosarul şi începu să-l răsfoiască. 

— A povestit cum a fost recrutat la Londra de un oarecare 
AW Hamza, membru al reţelei Al-Qaida. Un fundamentalist care 
şi-a pierdut ambele mâini când punea nişte explozivi. De la 
Londra.3 fost trimis direct în Afganistan. 

— A menţionat ceva despre viaţa dusă acolo? 


— Da, a învăţat să vorbească puţin chinezeşte pentru că 
era mulţi ouigourşi, majoritatea musulmană de origine chineza? 
Americani. 

— Negri? 

_ Nu, albi. A spus că s-a legat de unul dintre ei, un 
oarecare ptiilips-au dus să se distreze împreună la Jalalabad. 

_ A mai dat şi alte amănunte? Întrebă Malko foarte curios. 

Dăduse peste reţeaua americană a lui Bin Laden. Prin 
urmare, indirect peste John Turner. Chiar dacă Michel Abu Rifah 
se afla în închisoare de mai bine de doi ani, putea să deţină încă 
informaţii preţioase. 

— Poate, zise Fatos Klosi, dar nu le-au notat. Pe atunci, 
acest lucru nu interesa pe nimeni. Ştiu că a menţionat mai mulţi 
americani convertiți la Islam, câţiva tineri care s-au întors după 
aceea în Statele Unite. 

Malko era foarte atent la ce îi spunea. Totul începea să 
capete contur. Aceşti americani au putut să participe ia 
atentatele din 11 septembrie şi mai puteau să participe încă 
fiindcă nu ştia nimeni de existenţa lor. Trebuia neapărat să 
discute cu Michel Abu Rifah. g 

— Aţi putea să aranjaţi o întâlnire? Intrebă el. _ 

— JI sun imediat pe directorul penitenciarului. li promise 
Fatos Klosi. Îl anunţ pe demnul Oakley îndată ce aranjez ceva. 

Îşi luară rămas oun, căci se vedea că era grăbit. După ce 
se urcă în Jeep, Marjorie Felder întrebă cu neîncredere: 

— Există americani albi în reţeaua Al-Qaida? 

— Aşa se pare, zise Malko. 

Dar nu preciza că principalul suspect era un fost agent 
CIA. Marjorie îl duse la Rognerşspuse înainte să plece: 

— Eu mă întorc la ambasadă. Ce pot să fac pentru 
dumneavoastră? 

— Să cinaţi cu mine, îi sugeră Malko. 

O seară petrecută singur la hotel îi aducea numai gânduri 
triste. Din fericire, Marjorie Felder, fie că era disciplinată, fie 
sedusă, nu Pregetă nici o clipă. 

— Vin să vă iau la ora opt, spuse ea. 

J „—- Putem să discutăm cu Michel Abu Rifah începând de 
mâine n 'pchisoarea în care se află. Îl anunţă Marjorie când 
Malko se rup 'n 4 x 4. Fatos Klosi a telefonat ia administraţia 
penitenciariMâine dimineaţă la opt mă duc după permise. 


R~ Bravo! Spuse Malko. 

U|fectorul SHIK nu stătuse cu mâinile în sân. 

~ Veniţi cu mine? 

Lui Bin Laden 

— Dacă doriţi, spuse tânăra, dar se pare că băiatul 
vorbeşţţ engleza şi tranceza, dar şi un pic de albaneză. 

F Malko o examina în timp ce ea se angaja pe marele 
bulevatc Işi schimbase fusta lungă cu o rochie din lână neagră şi 
pantoţi care o făceau şi mai sexy. 

— Cred că se va bucura să vadă o femeie frumoasă, spuse 
el 1 Unde mergem? 

— La London Bar, răspunse tânăra, în apropiere de piay 
Skendeerberg. Se mănâncă bine şi este o ambianţă plăcută. 

Când o ajută să coboare din vehicul, avu sentimentul 
ciudat cal se găseşte în faţa unui copil. Marjorie Felder avea 
doar un metrii! cincizeci, însă pantofii cu tocuri foarte înalte o 
făceau să pară mal înaltă cu zece centimetri. Simţind că este 
studiată, observă rai voce puţin ironică: 

— Sunt tare mărunţică, nu-i aşa? Malko nu putea să o 
contrazică. 

— Acest lucru nu vă împiedică să fiţi încântătoare, zise el 
cui amabilitate. 

— Am avut un prieten care avea un metru nouăzeci şi 
cinci. 1 dar nu-l deranja... 

Ca şi cum ar fi spus prea multe, Marjorie începu să 
studieze meniul. Erau foarte puţini clienţi şi terminară repede de 
mâncat Când ieşeau, Malko o întrebă: 

— Există vreun loc unde să bem ceva? 

— La Rogner, dar e cam sinistru. Există câteva cârciumi, 
dar nu | putem discuta din cauza muzicii. Prefer să ne 
întoarcem. 

Malko se pomeni în camera lui, uitându-se la CNN, după o 
strângere de mână foarte protocolară, întrebându-se dacă va 
pu; tea afla ceva de la prizonierul aflat la închisoarea 302. Ce 
legătura putea să existe între o epavă a islamismului militant şi 
John Turner? 

Strada Mine Peza se afla într-un cartier popular din sudu 
Tiranei. Trotuarele erau pline de gropi, iar şoseaua era şi m* 
proastă... Câţiva bărbaţi stăteau în faţa porţii albastre a 


închiso”1: iar în dreapta, în faţa ghişeului ce dădea spre birou, 
gardie”1 controlau permisele vizitatorilor. 

Marjorie se ridică pe vârfuri şi prezentă preţioasa 
autoriza” iar un gardian veni să le deschidă. Pătrunse 
împreună cu Mal* tro curticică cu pereţii vopsiți într-un roz 
murdar. Inchisoarea era delimitată de încă o curte interioară. O 
scară din fier fixată pe erete permitea accesul într-un foişor 
improvizat, făcut din placaj şi frunze. Un gardian înfofolit într-o 
manta greoaie supraveghea curtea tremurând cu un Kalaşnikov 
pe umăr. 

— Trebuie să vă lăsaţi la intrare banii, telefonul mobil şi 
aparatul foto, îl anunţă Marjorie Felder, după ce avu o scurtă 
discuţie cu gardianul şef. 

După ce îndepliniră şi această formalitate, fură introduşi 
într-o încăpere minusculă, cu pereţii negri de jeg, friguroasă, 
deşi era încălzită cu un mic radiator electric aşezat direct pe 
podea. 

— Or să ne controleze, îl anunţă Marjorie Felder, aşa e 
regula. Un gardian începu să-l pipăie pe Malko pe la toate 
cusăturile, în timp ce apăru o zdrahoană care, cu aerul ei 
răutăcios, cu taiorul prea ajustat pe şoldurile late şi expresia 
sardonică de pe chip, părea venită direct dint-un lagăr de 
concentrare. Incepu să o pipăie pe Marjorie cu un aer pofticios. 
Gardienii priveau scena mustăcind. In fine, li se deschise şi cea 
de-a doua uşă şi intrară în închisorea propriu-zisă. 

Celulele se găseau în clădirea din faţă. Totul era murdar şi 
sinistru, chiar deprimant. Singurul semn de viaţă era un 
porumbar agăţat în exterior, dedesubtul foişorului. Un gardian îi 
conduse într-o încăpere unde abia încăpeau trei persoane, 
încălzită tot cu un reşou. Fură întâmpinați de un grăsan a cărui 
haină cenuşie fusese albă cândva. Era infirmierul închisorii, care 
păstorea câteva tafturi cu medicamente. Le arătă un alcov deo 
murdărie tespingătoare în fundul încăperii, ocupată de un pat 
din fier şi spuse cu un zâmbet ştirb: 

— Fiindcă sunteţi persoane importante, puteţi să-l 
interogaţi pe Prizonier aici. La vorbitor, trebuie să staţi în 
picioare. 

Doi gardieni se duseseră după Michel Abu Rifah. Malko se 
cutremură. In ciuda reşoului, aici era gheţărie. La fel ca afară. 
Rodată, se deschise o poartă în fundul curţii şi apărură trei 


parbaţi. Doi gardieni care sprijineau un bărbat slab ca un 
schelet, 'Jjtorâcat cu o haină dungată şi pantaloni negri ca ai 
Khmerilor Ho?”. Străbătură curtea în câteva minute, aşa de 
încet se depla-SauMalko simţi cum i se face pielea de găină 
când îl zări mai bine Pe Prizonier. Îşi ţinea bărbia în piept şi 
tremura încontinuu. Avea ţ”? TaPi groşi de lână gri şi bocanci în 
picioare. Părul era roşcat la ^' ca mustaţa şi smocul din barbă. 
Se uită la Malko, iar acesta avu n Şoc. Privirea era goală, iar 
buza inferioară atârna şi bărbia îi ia lui Bin Laden tremura. Pe 
sub haina vărgată, se vedea un pulover gros. Gar. Dianul îi 
spuse ceva deţinutului care făcu un efort supraomenesc să 
ridice capul şi să se uite la Malko. Zise doar atât: 

— Poliţia? 

îngrozit de felul în care arăta, Malko începu să-i explice de 
ce se afla aici, vorbindu-i rar şi aproape în şoaptă. Însă Michel 
Abu Rifah nu părea să înţeleagă ce îi spune. Cei doi gardieni îl 
duseră până la alcov şi îi dădură drumul. Tânărul se clătină 
câteva ciipeş; se trânti pe pat cu capul în mâini, tremurând din 
tot corpul, sub privirile pline de dezgust ale celor doi gardieni. 
Unul dintre ei i| apucă de păr şi îl zgâlţăi ameninţându-l. Malko 
era îngrozit de-a binelea. 

Prizonierul nu le mai dădea atenţie. Malko se întoarse 
către | infirmier. 

— Tremură de frig. Închisoarea nu este încălzită? 

— Nu, fiindcă sunt opt în celulă şi au o pătură, zise 
albanezul! lar Marjorie îi traduse imediat. 

— Nu prea se simte bine. 

Tânăra purtă o scurtă discuţie cu infirmierul care păreai 
încurcat, apoi traduse: 

— I s-au administrat calmante de trei ori pe zi, căci 
altminteri | încearcă să se sinucidă. În fiecare lună stă în spital 
fiindcă îşi taie' venele. Vrea să moară... 

După ce vezi condiţiile de dentenţie, nu pioţi să-l 
învinuieşti, j Malko se apropie de prizonier şi îl întrebă în 
franceză: 

— Michel, mă auzi? 

Acesta ridică privirea goală spre el şi murmură câteva 
cuvinte în albaneză pe un ton plângăcios. 

— Cere fructe, iaurt şi brânză, zise Marjorie. 


Era absolut incredibil. În starea în care se găsea, era 
imposibil să-l interogheze. Malko se întoarse către americancă: 

— Trebuie neapărat să nu-l mai drogheze. 

Ea începu o lungă discuţie cu infirmierul şi zise în final: 

— Nu vrea să nu-i mai dea medicamente, căci. Dacă se 
întâmplă ceva, va fi tras la răspundere. El îşi face datoria. 

— Să ne întâlnim cu el afară, îi sugeră Malko. Vom încerca 
să-l convingem. Dar până atunci, puteţi să vă duceţi la magaz|n 
să-i cumpăraţi ceea ce cere? Eu rămân aici. 

Marjorie plecă, iar el rămase singur cu Michel Abu Rifah 
care ţinându-si în continuare capul în mâini, părea cufundat într- 
un so de letargie, dar aruncându-i din când în când câte o 
privire. 

Marjorie se întoarse peste un sfert de oră cu câteva „ungi 
dn Plasticv - Vine cineva la el? Întrebă Malko. 

— Câteodată, consulul Franţei şi sora Monique, răspunse 
ea. 

— Scrisori primeşte? 

— Nu, de la nimeni. 

Malko se uită la prizonier. Bietul de el nu mai ştia nici cum 
îl cheamă... 

— Spuneţi-i gardianului să-i ducă în celuia şi că vreau să 
mă întâlnesc cu el. Vizavi este un hotel, trebuie să aibă şi bar. 

Michel Abu Rifah se lăsă dus de gardieni, fără să le arunce 
vreo privire, strângând cu grijă pungile cu provizii. Incepuse să 
mănânce o portocală cu coajă cu tot. 

Bietul om, era o epavă... Dacă nu reuşeau să-l smulgă din 
starea lui de toropeală, era imposibil să-l interogheze, iar Malko 
venise degeaba în Albania, în timp ce Michel Abu Rifah avea 
probabil în mâini soarta lui John Turner. 

Capitolul XI. 

Instalati într-un separeu în spatele barului pustiu, Marjorie! 
Felder, infirmierul şi Malko discutau cu voce joasă. Sau mal 
degrabă, Malko urmărea negocierea... 

— Vrea o mie de doalri, traduse Marjorie. 

— Cinci sute, replică Malko. 

Căzură de acord asupra sumei de şapte sute, iar Malko 
scoa-l se un teanc de leka din buzunar. Era un aconto pe care 
infirmierul îl făcu să dispară în buzunar cu repeziciunea unei 


şopârle care înghite o jnusculiţă. Marjorie Felder îi făcu un 
rezumat lui Malko: 

— Incepând de astăzi n-o să-l mai drogheze, dar va deveni 
violent... 

— Ce mai doreşte în plus? 

— Mâncare şi să fie transferat în Franţa. 

— Bine. Dacă devine prea nervos, să-i spună că nu îl mai 
dro-l ghează pentru că va fi transferat şi că va răspunde 
întrebărilori puse de consul. 

Americanca îi aruncă o privire plină de reproş. 

— Ba nu-i adevărat. Nu e bine să-l minţim. 

— Nu este adevărat, însă nici rău nu e, replică Malko. 
Urmăresc o reţea teroristă şi nu vreau ca acest băiat să 
păţească ceva. | dimpotrivă... În cât timp se va restabili? 

— In trei zile, traduse Marjorie, dacă i se administrează 
alte droguri care să-l pună pe picioare mai repede. Dar asta 
costă ban' 

— Cât? 

— Cincizeci de dolari. 

Scoase din buzunar o bancnotă de o sută de dolari şi' 
întinse infirmierului. 

— Spuneţi-i că o să mai primească încă pe atât când vo 
reuşi să discutăm cu el. In afară de ce am discutat. Şi că nu va 
Pa> nimic. Noi lucrăm cu SHIK. 

Qa m mai iu -. 

— Continuare o teamă viscerală. 

John Turner se opri ca în fiecare dimineaţă la standul cu 
ziare de pe Main Street, în Falls Church ca să-si cumpere 
Washington Post şi New York Times, apoi le luă fără să se uite 
pe ele. Se urcă în Volvo şi se îndreptă spre Langley. De-abia 
când opri la un stop, aruncă o privire pe prima pagină a 
cotidianului New York Times. Avu senzaţia că primeşte un pumn 
în piept. Citi titlul care acoperea cele şase coloane: Just before 
being murdered. Lowyer Pamela Chamberlain had dinner with a 
CIA operative.” 

Cu inima bătându-i cu putere, John Turner opri lângă 
trotuar şi despături ziarul citind cu aviditate articolul care se 
continua în pagina a patra. După cele mai apropiate surse ale 
anchetei, dar care doresc să rămână anonime - adică FBl-ul, 
înţelese el - în seara când a fost asasinată, Pamela Chamberlain 


luase cina cu un agent străin din CIA, un oarecare Malko Linge, 
care a urmărit-o apoi pe ucigaşă şi i-a cauzat involuntar 
moartea. Articolul făcea aluzie la cariera avocatei, subliniind că 
femeia care îi tăiase gâtul nu avusese nici o legătură cu profesia 
ei, însă că prezenţa acelui agent CIA nu era neutră. Se 
subânţelegea că Pamela Chamberlain putea să aibă legături cu 
o reţea teroristă. Nu se pomenea nimic despre John Turner. 

Acesta reconstitui numaidecât afacerea. Zicându-si că se 
prinsese un peşte în undiţă, agenţii FBI se hotărâseră să le joace 
o testă celor din CIA. Numai ei putuseră să comunice presei 
aceste „formaţii. Demară cu mintea fierbându-i. FBI nu 
cercetase încă a9enda cu adrese a Pamelei Chamberlain, dar nu 
avea oricum nici O importanţă fiindcă, în această privinţă, îşi 
luase toate măsurile de Prevedere când îşi anunţase şefii că o 
cunoştea. In ceea ce pri-m-... Vai-w np 10 şi De 11 septembrie, 
verificase veŞte sejurul lui la New York pe 10 şi pe 11 
septembrie, verificase 6ia că nu exista nimic în agenda Pamela 
Chamberlain. Pe 10. Insera cina într-un mic restaurant chinezesc 
de pe Mott Street şi 5 P'ătit cu numerar. Evident. FBl-ul va 
descoperi acest lucru, dar “chestiune de timp. lar afacerea va 
răbufni în presă. O femeie i fi asasinată, avocata Pamela 
Chamberlain a luat 

100 

„"„a cu un agent CIA. Sqfc>ia lui Bin Loden care are în 
anturajul ei doi bărbaţi ce aparţin câte unui serviciu important 
de informaţii şi care este asasinată de o femeie bănuit-că face 
parte dintr-o reţea teroristă însemna chiar foarte mult. 

Conducând cu gândul la articol, John Turner îşi dădu 
seama | de un lucru mult mai grav: era prea bine plasat ca să 
ştie Cg Pamela Chamberlain, în afară de el, nu avea nici o 
legătură cu |y.] mea serviciilor de informaţii şi cu atât mai puţin 
cu cea a teroris. Mului. Aşadar, acest agent CIA, de acărui 
existenţă nu a ştiut până acum, nu putuse să fie în compania ei 
decât dintr-un singur motiv chiar înainte ca el să-l informeze pe 
directorul Diviziei Operaţiuni despre relaţia lor, CIA se interesa 
de avocată. Dacă Agenţiei îi că-sunase pe Pamela Chamberlain, 
însemna că o făcea numai din ' cauza lui. 

Prin urmare, zvonul care circula în Langley nu era deloc 
fals: | direcţia CIA bănuia într-adevăr existenţa unui trădător în 
rândurile sale, iar John Turner se afla printre suspecți. Se 


cutremură când se gândi în urmă: dacă nu şi-ar fi luat măsura 
de pervedere ca s-o | elimine pe Pamela Chamberlain, aceasta 
ar fi fost interogată. Nu | ar fi avut mare lucru de spus decât că 
pe 11 septembrie John I Turner a fost în New York. Insă, 
judecând după ceea ce ar fi putut | găsi pe hard-disk-ul 
calculatorului său, era suficient pentru a-l | trimite direct pe 
scaunul electric. 

Era deja pe Dolly Madison şi se străduia să-si limpezească 
I mintea. Trebuia să fie mai prevăzător ca niciodată, însă acest 
lul cru nu punea probleme, deşi mai avea încă de efectuat vreo 
câtel va manevre delicate. Avea nevoie de timp, fără să se 
gândească | prea mult la viitor. Nu avea nici un chef să fugă din 
ţară, căci era | prea bătrân pentru asta, chiar dacă nu-l reţinea 
nimic în Statele | Unite. Dar nici nu se vedea petrecându-si viaţa 
ascunzându-se | într-o ţară cu alte obiceiuri decât ale lui. Chiar 
dacă acolo ar fi tral tat ca un erou. Citise despre trista 
întâmplare a lui Burgess şi a lui | Mac Lean, celebrii trădători 
britanici care sfârşiseră la Moscova, decoraţi cu Ordinul Stalin, 
copleşiţi de onoruri, dar înecându-si tristeţea în băutură. 

John Turner se opri brusc la marginea drumului şi aprinse 
luminile de avarie. Il chinuia o întrebare dureroasă: de ce 
trădase? Doar nu din convingeri religioase, căci era un ateu 
convins, iar religia musulmană îi provoca mai degrabă silă. 
Respecta persoana charismatică a lui Bin Laden, care ştiuse să- 
si cristalizeze frustrările şi ranchiuna împotriva administraţiei 
ţării sale şi devenise un om nou, adică un duşman la propriei 
civilizaţii. Realiză deodată că habil se hotărâse să trădeze în 
ziua în care Ussama Bin Laden, 

3Punându-i să colaboreze la proiectul lui, i-a spus: „Dacă 1 
rCeptaţi. Veţi fi Sabia Islamului, iar toţi musulmanii din lume vă 
vor fnecuvânta numele.” John Turner se gândise că, pentru 
prima dată cineva îi recunoştea valoarea şi îl respecta. În acea 
secundă, simţise un alt om. Mândru apoi să-i dea o lecţie ţării 
sale ca să le trezească la realitate. Un rezultat în parte atins, dar 
ştia bine că La doar o scuză ca să acopere delicioasa linguşire 
care îi măgulise orgoliul. 

Demară cu sufletul împăcat. Avea de făcut ceva urgent: 
să-l localizeze pe agentul CIA care îl urmărea şi să-l elimine. 
Căci, chiar dacă nu se îndoia de ieşirea din ultima bătălie, avea 


nevoie de timp ca să merite din plin stima lui Ussama Bin Laden. 
Era tot ce îi mai rămăsese pe lumea asta. 

Pe undeva, simţea dispreţ pentru aceia care, asemenea lui 
Oum Hafsa, fuseseră orbiţi de preceptele unei religii adoptate 
deoarece creierul nu le funcţiona cum trebuie. Şi el era ca 
Burgess şi lui Mac Lean. Işi alesese în mod conştient tabăra. 

Frank Capistrano spumega de furie. George Tenet, 
directorul CIA, îşi băgă capul între umeri. Capistrano se răsti în 
interfon: 

— Cheamă-i pe Robert Mueller de unde ştii! 

Era noul director al FBI. După ce lăsă telefonul, consilierul 
special îi aruncă o privire ucigaşă interlocutorului său. 

— Nemernicilor ălora de ia FBI nu le scapă nimic! Nimeni 
altcineva nu ar fi putut să spună aşa ceva jurnaliştilor. 

— Evident, mormăi George Tenet. Ţin morţiş să împroaşte 
cu noroi Agenţia. Şi pe deasupra, nici nu e adevărat. 

Frank Capistrano oftă. 

— Nu, zise el, dar dumneavoastră nu aveţi de unde să 
ştiţi. Acum George Tenet rămase nedumerit. 

— Cum? Intrebă el. Indată ce am aflat de articol, am sunat 
în Austria, acasă la acest şef de misiune a cărui reputaţie o 
cunosc foarte bine. Am aflat că acum se află în Albania. Şi cu 
siguranţă nu 'am trimis eu acoio i 

— Eu am făcut-o, recunoscu Frank Capistrano. In legătură 
cu facerea John Tu. Ner. Nu am vrut să vă spun până când nu 
alungeam la un rezultat. 

Directorul CIA nu se crampona de acest secret. Afacerea 
lljrner era o înspăimântătoare sabie a lui Damocles care atârna 
SQbia |uj „IO3 deasupra capului său şi până la urmă adoptă 
politica struţului j, loc să declanşeze o anchetă. 

— Şi eu am vrut să discut despre această afacere, chia- 
înainte de apariţia acelui articol în New York Times. John Turner 
-luat legătura cu directorul Diviziei Operaţiuni imediat după 
asasini şi i-a spus că a avut o legătură cu acea femeie. După 
părerea y a făcut-o numai ca să anunţe Agenţia, să nu rămână 
mai prejos faţă de FBI. Tot după opinia lui, această legătură a 
fost strict o afacere... Hai să-i spunem sentimentală. 

Frank Capistrano se strâmbă. 

— Mă îndoiesc. Această nefericită avocată a fost asasinată 
de o femeie care a avut legătură cu Al-Qaida, fără un motiv bine 


determinat. De aceea l-am chemat pe Malko Linge aici, ca să 
urmărească acest fir, iar momentan se află în Albania. 

— De ce s-a petrecut acest omor? Intrebă George Tenet 
nedumerit. 

Consilierul special făcu un gest de neputinţă. 

— Se pare ca să-l protejeze pe John Turner. Dar nu văd de 
ce. | FBl-ul nu a descoperit nimic despre ea. Ceva îmi scapă. 
Existai ceva mult mai supărător... 

— Articolul din New York Times? 

— Exact. Acum John Turner ştie că îl bănuim. Dacă este | 
vinovat, va fi de două ori mai atent. 

— Ce facem? 

— Nimic. Dacă pune vreo întrebare, îi spunem că ancheta 
s-a | încheiat şi a fost vorba despre o relaţie personala a lui 
Malko r Linge. Fireşte că nu va crede, dar nu avem altă cale. In 
orice caz, îndată ce îl văd pe Robert Mueller, îi spun din partea 
preşedintelui f că, la următoarea indiscreţie faţă de o problemă 
sensibilă, va fi dat | afară. 

— Ne-a băgat într-un mare rahat, oftă directorul CIA. Sper 
ca Malko Linge să ne aducă ceva din Albania ca să putem 
înainta în cazul John Turner. Mie tot nu-mi vine să cred că tipul 
ăsta e vinovat. 

Frank Capistrano se ridică zâmbind sardonic, ceea ce 
însemna că întrevedearea luase sfârşit. 

— Aşa gândesc toţi soţii încornoraţi. 

Malko se gândea, lungit în patul lui, simţindu-si capul greu 
După cină, se duseseră să bea ceva într-o cârciumă unde 
urlaseră ioc să vorbească. Inghesuiţi într-un separeu, băuseră 
rachiu, un orodus local redutabil. II băuseră ca pe apă, căci 
semăna cu votca, şarera puţin mai tare. 

Pe Maâko îl chinuia un lucru evident. Dacă într-adevăr 
John Turner era trădătorul, de ce nu a fugit încă până acum? 
Avea mai multe răspunsuri posibile. In primul rând, nu el era 
vinovatul. De asemenea, putea să ştie că e supravegheat de FBI 
şi nu voia să cadă în capcană. Era posibil, dar puţin probabil. Un 
bun profesionist ca John Turner ştie cum să scape de urmărire. 
Apoi, a ieşi din Statele Unite era cât se poate de simplu, fie prin 
Canada, fie prin Mexic. 

Mai exista încă o posibilitate: să rămână la Agenţie de 
bunăvoie, fiindcă mai avea ceva de îndeplinit... Malko făcea 


parte dintre aceia care credeau că atentatele de pe 11 
septembrie au fost doar o „lovitură” într-un război care nu se va 
termina decât o dată cu moartea lui Bin Laden. Era un Jihad 
lansat împotriva Americii şi împotriva necredincioşilor în 
general. Ultimele declaraţii ale lui Bin Laden au fost extrem de 
limpezi: vor mai fi şi alte atentate ca să slăbească puterea 
economică a Americii. Din această perspectivă era 
indispensabilă reţeaua „americană”. Prin urmare, John Turner 
nu era doar un om care a trădat o dată, ci şi un potenţial pericol 
pentru viitor. Dacă într-adevăr Michel Abu Rifah putea să-i ofere 
informaţii lui Malko despre unii membri ai acestei reţele 
americane, ar putea să se confrunte cu agentul CIA. 

Spera să afle cât mai repede. A doua zi, el şi Marjorie 
Felder aveau întâlnire la închisoarea 302, la ora nouă fix. În fine, 
puteau să obţină ceva de la Michel Abu Rifah. 

Inchisoarea 302 era la fel de sinistră. Infirmierul, uns cu 
destui bani, îi primi cu un infinit respect, iar gardiană cea rea îşi 
făcu datoria. Se scurseră trei zile de la vizita anterioară şi era un 
frig îngrozitor. 

— Se simte mai bine? Întrebă Malko. 

— Mult mai bine, îl asigură albanezul prin intermediul lui 
Marjorie. Parcă mult prea bine. Uitaţi-l. 

Malko zări doi gardieni care îl încadrau pe Michel Abu 
Rifah şi traversând curtea. Mersul era mult mai sigur, iar capul 
nu-i mâi atârna pe piept şi cura de dezintoxicare îşi făcuse în 
aparenţă Şcitl. Intră primul în micuța încăpere şi îi cercetă pe cei 
de aici. Ea se opri la Malko. Il arătă cu degetul şi întrebă: sQb ia 
lui Bin Laden 

105 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Vin din partea surorii Monique, zise Malko. 

Era aproape adevărat. Apoi bărbatul o arătă pe Marjorie. 

— Şi dumneavoastră? 

— Eu lucrez la Ambasada americană din Tirana, zise 
tânăra. O lucire sălbatică străbătu brusc privirea prizonierului. 
Fără să mai stea pe gânduri, se repezi la Marjorie şi îşi lipi capul 
de al tinerei. Aceasta urlă: 

— Mă muşcă! 


Cei doi gardieni se repeziră la prizonier. Michel Abu Rifah o 
muşca de urechea stângă pe femeie şi încerca să-i smulgă o 
bucăţică. 

Capitolul XII. 

Marjorie Felder urla ca din gură de şarpe, trăgându-i şuturi 
puternice lui Michel Abu Rifah care o muşca de ureche ca un 
pitt-bull. Cei doi gardieni împreună cu Malko'se repeziră să o 
smulgă din mâinile prizonierului. 

Unul dintre gardieni începu să-l lovească urlând: 

— ShkerdhirtelQen!' 

Michel Abu Rifah îi respinse trăgându-i un şut şi ţipâna: 

— Te shkerdhifsen nene! 

Deodată, păru să capete o forţă herculeană. Furios, 
infirmierul care aterizase într-un ungher al camerei umplea o 
seringă mare cu un calmant. Malko îl opri strigându-i: 

— Nu! 

Dacă îl adormeau din nou, trebuia s-o ia de la capăt... 
Unul dintre gardieni îi trase una peste ceafă şi reuşi în sfârşit să- 
| desprindă de tânără, aruncându-l totodată pe bancheta din 
spate. Marjorie sări înapoi ţinându-se de urechea sângerândă şi 
se adăposti după infirmier. Cei doi gardieni îl apăsară pe umeri 
până când îi recapătă suflul, plimbându-si privirea plină de ură 
când la Marjorie, când la Malko. Acesta lăsă să treacă un scurt 
interval, apoi se apropie şi întrebă: 

— De ce aţi muşcat-o pe această tânără? Prizonierul urlă: 

— Fuck you! 

— V-am spus că e periculos, zise infirmierul cu seringa în 
roînă. Lăsaţi-mă să-l liniştesc! Va dormi trei zile... 

Nu acesta era scopul lui Malko. Trebuia cu orice preţ să-l 
facă să vorbească. După discuţia cu Fatos Klosi, era sigur că 
bărbatul din faţa lui avea informaţii preţioase. Se apropie şi se 
aplecă puţin mspre el. 

' Oobitocule! Câine turbat! De-n mă-ta! 

107 

— Michel, începu el cu voce hotărâtă, aveţi de făcut o 
alegea | foarte simplă: dacă vă veţi purta în continuare astfel, 
noi plecam şi ştiţi foarte bine ce vă aşteaptă. Or să vă drogheze 
până într-o * când nu vă veţi mai trezi. Nimeni nu o să vă ajute. 
O să crăpaţi aic,; ca un şobolan. Prietena dumneavoastră Oum 
Hafsa a murit şi ^ mai poate să vă trimită bani. 


Expresia de pe chipul lui Michel Abu Rifah se schimbă 
subit Ochii i se umplură de lacrimi şi întrebă cu tremur în glas: 

— Este adevărat? Chiar a murit? Când? De unde ştiţi? 

— A avut un accident, preciza Malko. A fost călcată de un 
autobuz la New York. Ştiu că era singura legătură cu exteriorul 
fa afară de sora Monique, fiindcă de la fmilie nu aţi primit nici o 
veste | Nici de la cei care v-au trimis în Afganistan, iar după 
aceea aici ca Abu Hamza. 

Văzând că prizonierul tace, Malko insistă: 

— Prietenii dumneavoastră fundametalişti. Cei care v-au 
trimis să purtaţi Războiul Sfânt, v-au dat vreun semn de viaţă? 
În afară de April Fawrup, în fine, Oum Hafsa? 

Tânărul ridică privirea spre el. Numai numele Oum Hafsa 
părea să-l facă să reacționeze. Îl întrebă pe Malko: 

— De unde ştiţi că a murit? De unde o cunoaşteţi? Sara 
Monique v-a vorbit despre ea? 

— Nu, zise Malko. Am fost de faţă când a avut accidentul. 
E o poveste lungă. 

— Cine sunteţi şi de ce aţi venit aici? 

Prizonierul păru mai liniştit, în afară de fulgerele de mânie 
care îi străbăteau uneori privirea. Refugiată în celălalt colţ al 
încăperii. Marjorie Felder, cu urechea pansată, urmărea 
interogatoriul cu un aer plin de ură. Malko înţelese că nu era 
momentul să mintă. 

— Eu sunt Malko Linge, sunt austriac, dar lucrez pentru 
Central Intelligence Agency. Americanii nu vă aduc nici un 
reproş, însă consideră că deţineţi unele informaţii de care au 
nevoie. De asemenea, sunt autorizat să vă fac o propunere. 
Dacă veţi coopera, veţi primi destui bani în timpul detenţiei. 
Ambasada americană din Tirana va angaja un avocat bun care 
vă va studia cazul. Va face tot posibilul să fiţi transferat în 
Franţa ca să vă continuaţi detenţia în cele mai bune condiţii. 
Consulul Franţei mi-a confirmat că este dorinţa dumitale cea 
mai arzătoare. 

Prizonierul înălţase capul în timp ce îl asculta pe Malko 
foarte atent. Marjorie Felder, care auzise absolut tot, zise din 
colţul ei: 

— Mai bine l-aţi lăsa să crape! 

V Sabia lui Bin Laden 

_ De ce aţi muşcat-o? Îl întrebă Malko. Nu v-a făcut nimic. 


— Nu pot să-i văd în ochi pe jegosii ăştia de americani, 
mormăi Michel abu Rifah. Ce porcărie aşteptaţi de la mine în 
schimbul ofertei pe care mi-aţi făcut-o? 

— Nici o porcărie, îl corectă Malko. Caut unele informaţii 
ca să evjt şi alte atentate precum cele din 11 septembrie. Aţi 
auzit ceva despre ele? 

— Vag... Cum aş putea fi sigur că nu mă fraieriţi? 

— Aveţi cuvântul meu, zise Malko. Eu nu am trădat 
niciodată pe nimeni. 

Brusc, din ochii tânărului ţâşniră lacrimi. Plânse îndelung 
cu faţa în mâini, zguduit de hohote. Luaţi prin surprindere, 
gardienii îl lăsară în pace. Când înălţă în sfârşit capul, bărbia îi 
tremura. 

— Sunt obligat să accept, recunoscu el cu glas sec. 
Altminteri o să crap aici. Sper că nu sunteţi un neruşinat... 

— Până acum. Nimeni nu mi-a spus aşa, observă Malko. 
Dar mai întâi, vreau să-i cereţi scuze acestei tinere. Aţi speriat-o 
rău de tot şi o doare. 

Era primul test. Michel Abu Rifah cumpăni câteva clipe. 

— Vă cer scuze, spuse pe acelaşi ton sec. 

Drept răspuns, Marjorie îi aruncă o privire neagră. Nu era 
genul care să întindă şi celălalt obraz. Lui Malko nu-i păsa. Se 
aşeză pe un taburet dinaintea prizonierului şi le făcu semn celor 
doi gardieni să se îndepărteze. Dezamăgit, infirmierul lăsă jos 
seringa plină. Michel Abu Rifah întrebă cu tristeţe: 

— Oum chiar a murit? 

— Da, zise Malko. Unde aţi cunoscut-o? 

— Am întâlnit-o la Jalalabad. Stătea la hotelul Springhar cu 
prietenul ei. Venise în Afganistan cu o organizaţie 
neguvernamentală, apoi a lăsat totul baltă şi a trecut la 
islamism. Ea împreună cu prietenul s-au bătut cu oamenii lui 
Massoud, apoi şi-au luat o „permisie”. 

— Dar dumneavoastră ce făceaţi în Jalalabad? 

— Tot la fel. Eram într-o tabără de antrenament în 
apropiere de Khost. lar Ishtir Barat' ne dădea voie din când în 
când să mai Plecăm. Acolo nu era cine ştie ce: nu alcool, nu 
femei, dar ne mai trecea timpul. Ne uitam cum se împerechează 
cămilele. Chiar şi atunci par foarte triste... M-am împrietenit cu 
Oum Hafsa pentru că ' Serviciile de informaţii ale talibanilor. 


Se”bia lui Bin Laden „109 vorbea franceza, iar maică-sa 
era canadiană. Şi-apoi, era o fa” sinceră care s-a dedicat trup şi 
suflet crezului ei. În 1998, când arjl plecat în Albania ca să-i ajut 
pe membrii UCK, am păstrat legătura 

— Cum? 

— Prin Internet Era la curent cu procesul meu şi, după ce 
am fost condamnat, mi-a scris că mă va ajuta. Şi s-a ţinut de 
cuvânt. Dacă nu era ea, eu nu supravieţuiam. Aici e iadul pe 
Pământ. Cu cei douăzeci de dolari pe care mi-i trimitea în fiecare 
lună, puteam să mg descurc, îmi cumpăram fructe, brânză şi 
ţigări. 

— Veţi beneficia în continuare de această sumă, îi promise 
i Malko. 

— Mulţumesc, zise prizonierul în vârful buzelor. 

— Cât timp aţi fost interogat de SHIK, reluă Malko, le-aţi 
spus * ceva despre oamenii care erau împreună cu 
dumneavoastră în tabăra de antrenament. Chinezi şi americani. 
Aş dori să aflu mai multe amănunte. Mai întâi despre chinezi. 

— In tabără, ei reprezentau aproape jumătate la un 
moment dat. Erau ouigourşi. Unii dintre ei mai ştiau câteva 
cuvinte în engleză. Erau foarte tineri, extrem de disciplinaţi şi 
motivaţi. Numai că nu au rămas în Afganistan. Îndată ce au 
învăţat câte ceva - să mânuiască arme uşoare, aruncătorul de 
grenade RPG 7. | explozibili şi să pună capcane simple - s-au 
întors în ţara lor M-au învăţat şi pe mine puţină chineză. 

— Şi acum despre americani? 

— Ei erau mai puţini. 

— Albi? 

— Da, în afară de un negru înalt cât un jucător de baschet, 
un | fost membru al Panterelor Negre, convertit şi el la islamism. 
Era un | tip extraordinar de violent. Talibanii îl foloseau la 
execuţia prizol nierilor. Le prindea capetele în mâini şi le 
răsucea, rupându-le | vertebrele cervicale. Acest lucru îi amuza 
teribil pe ceilalţi... 

— Cum îl chema? 

— Îşi spunea „Black Knight”, ' dar n-am ştiut niciodată 
cum îl | chema cu adevărat. Era foarte neîncrezător. Spunea că 
toţi albii | erau nişte scursori. A stat trei luni, apoi a plecat. 

— Unde? 


— În America. Cred că la New York, dar nu ne-am înţeles | 
niciodată. 

— Cu ceilalţi americani se înţelegea? 

Da. Nu erau arabi şi asta i-a apropiat. Aţi avut un prieten 
în mod special? 

Da, pe Fhilip. Numele islamic era A _. „, jm la şaisprezece 
ani, cu acordul părinţilor. A citit mult în s, domeniu. li plăcea 
foarte mult sportul. După aceea, a plecat din Statele Unite şi s-a 
dus în Yemen, a studiat la Yemeni Language Institute. Voia să 
înveţe Coranul pe dinafară. De acolo, a plecat în Pakistan, unde 
a urmat cursuri într-o madrasa, iar abia după aceea a fost trimis 
în Afganistan. A stat o vreme cu talibanii, dar nu se înţelegea cu 
ei, căci erau nişte sălbatici. S-a axat apoi pe Al-Qaida şi a fost 
încântat numaidecât de Jihad. A întâlnit şi câţiva conducători. ' - 
Pe Ussama Bin Laden? _ 

— Aşa mi-a spus. l-a făcut o impresie grozavă... Intr-o zi, 
la Jalalabad, mi-a spus că visul lui era să se dedice Războiului 
Sfânt. 

— În Afganistan? 

— Nu, acolo nu mai era Jihad fiindcă este un emirat 
islamic. Singurul adevărat... Însă dorea ca lumea întreagă să fie 
musulmană. 

Încă un clarvăzător. 

— În 1998, când aţi plecat din Afganistan, el a rămas 
acolo? 

— Da. Îşi desăvârşea antrenamentul militar şi voia 
neapărat să se ducă în Cashmir ca să lupte alături de 
mujahedinii pro pakistanezi. 

La el. 

— Şi a reuşit? 

— Nu. Ei nu l-au vrut şi s-a întors în Statele Unite. M-a 
chemat l... 

— Ce făcea acl? 

Sabia lui Bin Laaen 

— Ce făcea acolo? 

Michel Abu Rifah se uită pe sub sprâncene. Devenise din 
nou refractar. 

— Nu mai ştiu. De când sunt în gaura asta, nu mai am nici 
o veste de la el. Aveţi un foc? 


Îşi scosese o ţigară din buzunar. Malko i-o aprinse cu 
bricheta lui Zippo cu blazonul familiei. Tânărul trase câteva 
fumuri cu un aer absent, apoi se făcu palid şi îşi trecu mâna pe 
frunte. 

— Nu mă simt prea bine. Mă doare capul. Cu toate 
porcăriile pe care le-au băgat în mine... Aţi putea să veniţi 
mâine? 

— Desigur, zise Malko. Dar întâi, mai vreau să ştiu ceva. 
Ştiţi unde este Philip în acest moment? 

— Da, răspunse Michel Abu Rifah ridicându-se. 

Gardienii îl încadraseră deja. Malko înţelese că nu va mai 
“bţine nimic momentan. Se duse la Marjorie care se refugiase în 
postul de gardă, sub privirile pofticioase ale gardienilor care 
uitaseră să se mai uite la televizor. _ 

— Aţi aflat ceva interesant de la ticălosul ăla? II întrebă 
ea. 

— Începutul e bun, o asigură Malko. Ce vă face urechea? 

— Mă doare înfiorător, o să mă duc la doctor... Mai bine l- 
aţi lăsa să crape. 

Malko tăcu. Dacă reuşea să-l găsească pe acel faimos 
Philip, avea o şansă să pătrundă în reţeaua Al-Qaida din Statele 
Unite şi poate va ajunge astfel la John f urner. Căci, dacă fostul 
agent CIA era într-adevăr un trădător, în mod sigur avea legături 
cu acei americani angajaţi ca şi el în Războiul Sfânt. 

John Turner ieşi din cabina telefonică situată în josul 
Străzii 19, la doi paşi de biroul lui, simțind un ghem în stomac. 
Chibzuia ia informaţia pe care tocmai o aflase. Datorită 
articolului din New York Times, care dădea numele însoţitorului 
Pamelei Chamberlain din seara morţii ei, nu-i fusese greu să-i 
afle numărul de telefon de la membrii Diviziei Operaţiuni care 
vorbeau numai despre asta la cantină. Cu toţii îi cunoşteau 
personalitatea cel puţin unică a prinţului austriac ce lucrează 
pentru CIA şi ştiau că are un castel în satul Liezen. 

Sunase şi dăduse peste o femeie încântătoare, dar 
grăbită, care i-a spus că prinţul Malko Linge era în acest 
moment în Albania şi că putea fi găsif la hotelul Rogner din 
Tirana. John Turner se duse la birou pe jos, cu mintea fierbându- 
i. În Albania! Această călătorie nu putea fi o simplă coincidenţă: 
Oum Hafsa îi vorbise în mai multe rânduri despre un tânăr 
mujahedin de origine franceză pe care îl întâlnise în Afganistan 


şi care putrezea acum într-o închisoare din Tirana... Ea îi 
trimitea regulat o sumă de bani. 

Acest băiat fusese în legătură cu membrii reţelei 
americane a lui Ussama Bin Laden. John Turner nu ştia ce 
informaţii are acesta, însă reprezenta un potenţial pericol al 
cărui risc nu putea să şi-l asume. Mai ales acum. 

După ce închisese, se simţise mai liniştit: lucrurile se vor 
aranja destul de bine. A doua zi, se ducea la New York, la 
înmormântarea Pamelei Chamberlain. Fireşte că exista o 
probabilitate destul de mare să fie supravegheat de CIA, dar ştia 
cum să scape de urmărire. Cu atât mai mult că nu era sigur 
dacă se amestecase şi FBl-ul. Când interveneau şi cei din Birou, 
era clar că se aflau în 
postura de gonaci. Dacă erau amestecați, căci, de obicei, CIA 
prefera să-si spele rufele în familie. 

Michel Abu Rifah arăta mai bine, se ţinea pe picioare, iar 
privirea nu mai era atât de stinsă. Chiar îi aruncă o privire 
deşucheată lui Marjorie Felder care, în ciuda pansamentului de 
la ureche, a ţinut să vină şi ea la închisoare. Se aşeză liniştit pe 
pat şi îşi aprinse o ţigară cu bricheta lui Malko. 

— Aşadar, unde rămăsesem? Malko nu rată ocazia. 

— Am nevoie de o informaţie, zise el imediat. Cum pot să 
dau de Philip? Adresa şi numele adevărat. Plus numele celorlalţi 
americani care au fost cu dumneavoastră în tabără. Apropo, nu 
aţi cunoscut niciodată un american înalt, în jur de cincizeci de 
ani. Drăguţ, pe care îl cheamă John Turner? 

Prizonierul se gândi câteva clipe. 

— Nu. 

— Unde este acest Philip? 

— Ce vreţi să-i faceţi? 

Expresia din privirea lui se schimbase. Malko ştia că nu 
are nici un rost să mintă. 

— Depinde. Dacă duce o viaţă normală în Statele Unite, 
nu-i fac nimic. Dar dacă are o activitate criminală, se schimbă 
situaţia. 

Michel Abu Rifah îi aruncă o privire piezişă şi zise: 

— Jihadului îi spuneţi dumneavoastră o activitate 
criminală, nu-i aşa? Din câte ştiu eu de la Philip, chiar asta face. 

— Ar fi putut să participe la atentatele din 11 septembrie? 


— Nu cu avioanele, zise cu ironie Michel Abu Rifah, aş fi 
ştiut. Insă în alt mod, de ce nu? Chiar îşi dorea. 

Malko clătină din caP. În ziua aceea, la mai bine de la trei 
luni după atentatele care au provocat moartea a trei mii de 
persoane şi au zguduit America şi lumea întreagă, FBl-ul nu a 
identificat nici 
[„acar un singur membru al reţelei Al-Qaida, în afară de cei 
morţi m avioane. Sosise clipa adevărului. 

— Aştept un răspuns, insistă el. 

Michel Abu Rifah se întinse şi suflă fumul afară, apoi zise: 

— O să-l turnaţi pe Philip la poliţie sau o să-l împuşcaţi! 
Îmi Cereţi să fiu un turnător, un ticălos. 

Sejbia lui Bin Laden i 1 13 

Erau vorbe la care ţinea mult. Dar Malko nu se lăsă 
intimidat. 

— V-am făcut o efertă, zise el cu răceală, puteţi să o 
refuzati. 

— Vreau să ies de aici, mărturisi tânărul. Chit că mă 
comport ca un ticălos, tot câştig ceva. 

— Ştiţi bine că nu-mi stă în puteri, pleda Malko. Noi nu 
putem să dăm ordine guvernului albanez. Dar voi face tot 
posibilul. Chiar dumneavoastră mi-aţi spus că membrii din Al- 
Qaida v-au lăsat baltă... 

— Da, dar el mi-e prieten, i-o tăie prizonierul. Pot să-l 
trimit la zdup pentru toată viaţa. Sau mai rău. Nenorociţii ăia de 
americani sunt dezlănţuiţi. 

— El sau dumneata, observă Malko pe un ton rece. 

Nu uita că avea totuşi în faţă un criminal. Tăcerea se mai 
prelungi un timp. Michel Abu Rifah îşi mai netezi firele de păr 
roşcat din barbă, cu privirea în pământ. lnălţă încetişor capul şi 
din expresia ochilor. Malko înţelese că nu va fi uşor. Prizonierul 
ştia că o dată ce furniza o informaţie, va fi în mâinile lui Malko. 
Va încerca să o vândă cât mai scump posibil. lar pe de altă 
parte, Malko, deşi avea mână liberă de la CIA, nu putea să-l 
ajute să evadeze din această închisoare de maximă siguranţă. 

— Bine, conchise Michel Abu Rifah, sunt de acord să-mi 
torn prietenul, dar trebuie să-mi daţi ceva în plus faţă de ce mi- 
aţi promis. 

— Dacă este ceva mic, replică Malko, nu este nici o 
problemă. Ce doriţi? 


Tânărul întinse degetul subţire spre Marjorie Felder care 
stătea în picioare lângă birou. 

— O vreau pe târfuliţa asta drăguță! Zise el pe un ton 
apăsat. Vreau să i-o trag pe toate feţele. Altminteri, pot să crap 
aici, dar nu veţi afla nimic despre prietenul meu Philip. Totuşi, 
după părerea mea, doriţi cu disperare să daţi de urma lui. 

Capitolul XIII. 

Simţindu-se jignită, Marjorie Felder trase un urlet 
amestecat cu oroare şi furie. Malko avu impresia că va sări la 
gâtul prizonierului. Acesta se uita la ea cu poftă, scărpinându-se 
între picioare, sub privirile intrigate ale albanezilor care nu 
urmăriseră toată discuţia. 

— Spuneţi-i nemernicului ăstuia că, dacă se apropie de 
mine, îi scot ochii, ţipă americanca, palidă de furie. 

Tânărul rânji. 

— De trei ani n-am mai avut o femeie. Nu va fi dezamăgită 
de călătorie! După aia, o să trebuiască să-si bage gheaţă în 
păsărică! 

Nu se exprima întocmai ca un gentleman, însă Malko nu 
se descumpăni, mulţumindu-se să spună pe un ton ferm: 

— Ceea ce îmi cereţi este absolut imposibil şi o ştiţi foarte 
bine. 

Furiaosă la culme, Marjorie Felder se repezi la uşă, o trânti 
în urma ei şi se duse în curte. Michel Abu Rifah îi aruncă o 
privire neagră lui Malko şi spuse pe un ton de reproş: 

— Ascultaţi, chiar dacă mă ajutaţi, vreau totuşi să petrec 
câteva clipe plăcute cât stau aici. Vreau chestia asta acum. 
Toată noaptea vreau să mă regulez, cu şampanie, într-un pat 
adevărat, undeva unde este cald. Cu o târfă frumoasă, cum este 
asta, bine îmbrăcată. Nu negociez. Să vă descurcaţi cum ştiţi. 

— Şi unde vreţi să se petreacă toate astea? Tânărul îi 
aruncă o privire ironică şi răutăcioasă. 

— Nu în celulă, asta e sigur. Nici ei nu s-au mai regulat de 
mult. 

Se ridică. _ 

— Unde vă duceţi? Il întrebă Malko. 

— In frumoasa mea celulă. Să nu vă întorceţi fără o 
târfuliţă frumoasă. Aceea, dacă se poate, dacă nu, alta. 

Trecu atât de repede pe lângă Malko, încât gardienii fură 
„evoiţă să alerge ca să-l prindă în curte. Nici măcar nu se uită în 


s<abia lui Bin Laden 4 „M5 urmă. Malko se duse la postul de 
gardă. Michel Abu Rifah nu va ceda. Cura de fructe şi de brânză 
îl întremase foarte bine... Când ajunse la Marjorie Felder. 
Aceasta izbucni pur şi simplu: 

— Foarte bine că l-aţi trimis la plimbare pe nenorocitul 
ăla! Zise ea. Să crape în gaura asta! 

— Ba nu l-am trimis la plimbare, o contrazise Malko pe un 
ton plin de blândeţe. Din păcate, am mare nevoie deo 
informaţie pe care mi-o poate furniza numai el. Este vorba 
despre siguranţa Statelor Unite. 

Marjorie Felder îl privi îngrozită. 

— Doar nu vreţi să spuneţi că îmi cereţi să... (îşi căută 
cuvintele, încercând să-si stăpânească indignarea) cu acest 
ciudat! Cu acest animal! 

— Se pare că vă place foarte mult, dar acceptă să se 
distreze şi cu altcineva. 

— Ce mărinimos e! Zise Marjorie cu ironie. 

— Trebuie să obţin de la şeful SHIK aprobarea să-l lase să 
iasă sub pază doar câteva ore, îi rezumă el şi să găsim o 
profesionistă pe care să o plătim. 

— Va fi greu, zise Marjorie, puţin mai liniştită. Nu prea 
sunt târfe în Tirana. 

Sufocându-se, Malko nu se putu abţine să nu observe: 

— Dar e plină Europa de târfe albaneze! 

— Chiar aşa! Le exportă pe toate. Voi încerca totuşi să 
vorbesc cu patronul unui bar pe care îl cunosc. Există o reţea de 
call-girls. Dar nu sunt sigură că îl vor lăsa să iasă din închisoare, 
chiar şi pentru câteva ore. 

— O să ne străduim din răsputeri, o asigură Malko. 

La nevoie, va interveni şi Frank Capistrano. Nici un 
albanez nu va rezista ofertei unui consilier al preşedintelui 
Statelor Unite. 

Micuța Capelă St. Paul, situată pe Broadway, în apropiere 
de „zona zero”, amplasamentul turnurilor gemene, era atât de 
aglomerată, încât mulţi dintre cei prezenţi se înghesuiau pe 
trotuar, deşi era foarte frig. John Turner încercase să-i repereze 
în mulţime pe eventualii agenţi FBI, dar era aproape imposibil. 
Erau foarte, mulţi bărbaţi, majoritatea avocaţi şi puţine femei. 
Era un frig de crăpau pietrele şi toată lumea stătea îmbrăcată cu 
paltoanele. Ce; remonia se apropia de sfârşit. Pamela 


Chamberlain va fi m Sabia lui Bin înmormântată după aceea în 
micul cimitir de lângă capelă, unul dintre cele mai frumoase din 
New York. _ 

Veni şi rândul lui John Turner să ajungă lângă coşciug. II 
stropi cu agheasmă, apoi îşi făcu semnul crucii şi se îndreptă 
spre ieşire. Cu toate simţurile treze, o luă pe jos pe Broadway, 
dar înspre capătul celălat, invers decât sensul unic. Parcurse 
patru cvartale şi, când ajunse la intersecţia cu Murray Hill, 
cobori la metrou. Se apropia o garnitură. Se urcă, aşteptă 
câteva clipe şi sări pe peron în momentul în care trenul pornea. 
Verifică dacă nu era urmărit şi se duse pe peronul de vizavi, se 
urcă în trenul care mergea în partea nordică a oraşului. Cobori 
la staţia următoare şi urcă la suprafaţă, aşteptând la ieşire, dar 
nu i se păru nimic suspect. Opri un taxi care trecea în acel 
moment şi îi dădu şoferului adresa din Strada 42, vizavi de 
hotelul Marquis. 

Ajuns la destinaţie, plăti şi intră în hotelul care se afla la 
colţul lui Times Square. Luă ascensorul, apoi cobori din nou. 
Intră în sfârşit pe uşa ce dădea în Strada 43, apoi plecă pe jos 
spre Seventh Avenue. Era sigur că nu fusese urmărit. 

După zece minute, intra în holul hotelului Mansfield, aflat 
pe 44 Street West. Urcă pe scări până la etajul al treilea şi bătu 
la uşa camerei 324. Aceasta se deschise imediat, iar în prag 
apăru un bărbat înalt, cu un nas mare şi ochi bulbucaţi foarte 
negri, cu părul lung strâns în coadă. Era îmbrăcat cu un pulover 
vechi, cu nişte blugi tociţi şi cu bascheţi în picioare. Cei doi 
bărbaţi se îmbrăţişară fără un cuvânt. 

— Totul merge bine, Jamal? Îl întrebă apoi John Turner. 

— Foarte bine, totul va fi gata diseară. O să plec imediat 
după aceea. 

John Turner îl privi insistent. 

— Dar tu eşti pregătit sufleteşte? 

Bărbatul înclină din cap în semn că era pregătit. 

— Da. Mă rog mereu şi ştiu că Allah se uită la mine şi că 
aprobă tot ce fac. 

Cei doi s-au întâlnit prima oară în Afganistan, într-o tabără 
secretă a reţelei Al-Qaida. John Turner a fost asimilat după 
câţiva Luptători ai Credinței, nişte oameni care au fost de acord 
să-si sacrifice viaţa. Ussama Bin Laden le explicase cu vorbe 
învingătoare că nu-l vor mai vedea niciodată. Insă că trebuiau 


să-l asculte pe omul pe care îl va prezenta el însuşi. Vor primi 
ordinele mai târziu. Sau niciodată. Dar că trebuiau să stea pe 
aProape. 

Lui Bin Laden « 

Jamal, pe adevăratul nume John Reed, era jumătate 
englez, jumătate jamaican şi nu se simţea prea în largul lui. De 
câţiva anii se dedicase trup şi suflet credinţei islamice şi îşi 
recăpătase oarecum echilibrul. Călătorise foarte mult şi 
îndeplinise sarcinile cele mai umile, dar necesare. In Israel, 
fusese cât pe ce să se arunce în gura lupului şi fusese extrem de 
mândru când reuşise să-i vină de hac securităţii israeliene, ceea 
ce dovedea că fusese bine antrenat. John Turner scoase din 
buzunar un plic şi i-l întinse. 

— Aici sunt trei mii de dolari, cred că ajung. 

— Ajung, răspunse Jamal. 

Trăia pe apucate, dormea în hoteluri de mâna a doua, | 
călătorea la clasa „economic” şi cheltuia foarte puţin pe haine. Il 
interesau numai misiunile pe care i le încredinţau. Il omorâse pe 
Gulbuddin al-Rashid, patronul pakistanez al casei de schimb, cu 
bucurie în suflet. Acum, i se cerea un dicm mai dificil, dar se 
simţea fericit. Chiar dacă ştia că după aceea nu va mai exista. 
John Turner se uită discret la ceas. Trebuia să prindă trenul de 
Washington. 

— Allah să te binecuvânteze, frate! Spuse el. Şi să te aibă 
în pază. 

— Allah Akbarl făcu Jamal. Şi pe tine să te păzească Allah, 
frate. Să te călăuzească. 

Fiind ateu convins, Turner nu credea în nici o religie. 
Pentru el, însemna doar un joc în care unii dintre iniţiaţi 
cunoşteau mai multe taine decât ceilalţi. Se mai îmbrăţişară o 
dată, iar John Turner ajunse în stradă. Se întunecase deja. Se 
îndreptă cu paşi mari spre Penn Station. După ce se urcă în tren, 
lăsă mintea să rătăcească, trecând în revistă toţi parametrii 
problemei pe care o avea. 

Era absolut sigur că ancheta întreprinsă în legătură cu el 
era efectuată în afara canalelor oficiale, prin urmare şi ale FBI- 
ului. De asemenea, mai era sigur că agentul CIA trimis în 
Albania nu fusese trimis de cineva de la Langley, ci de altă 
persoană. Poate de către Casa Albă. In orice caz, va ţine numai 


pentru el ceea ce descoperise până la întoarcerea în 
Washington. Aşadar, era important să nu plece iar în Albania. 

John Tumer îl contactase pe Jamal pe Internet de la un 
cybet-cafe, considerând că este mijlocul cel mai sigur. Apoi au 
vorbit din două cabine telefonice publice ca să stabilească 
amănuntele operaţiunii şi ale unicii lor întâlniri. John Turner era 
prea grăbit ca să-si poată permite să procedeze în alt fel. 
Scotocise în comoara lui de război depusă la biroul pentru 
bagajele de mână din Penn Station ca să-l răsplătească pe 
mujahedin. Acum se întorcea fără să lase vreo urmă. Trebuia să 
mai reziste câteva săptămâni. Cel mult două. 

După aceea, va întrerupe orice legătură cu reţeaua Al- 
Qaida şi va deveni un agent „adormit” pentru luni de zile sau 
chiar ani. Dacă nu-l vor descoperi, cu cât va trece timpul, cu 
atât va fi mai greu să-l dibuiască, fiindcă nu va mai activa 
deloc... Nu ştia dacă Bin Laden, şeicul, va mai fi în viaţă, dar nu 
avea nici o importanţă. El nu era fidel decât lui însuşi. Cu toate 
astea, instinctul de conservare îl impulsiona să trăiască în 
continuare. Pe de altă parte, avea chef să afle toată lumea ce 
făcuse el. 

Muzica asurzitoare te înnebunea îndată ce intrai în 
Murphy's, unul dintre numeroasele baruri din Tirana. Era o sală 
mai mult lungă, cu un televizor suspendat pe un suport 
deasupra tejghelei cu două difuzoare aşezate lângă perete. 
Patronul, un lungan mustăcios, îl salută pe Malko, care se 
aşezase la bar cu o votcă şi un Defender în faţă. După un timp, 
Marjorie se dădu jos de pe taburet şi se duse la barman. Se 
întoarse mulţumită. 

— Yuli ne va găsi ce căutam. O italiancă pe nume Sofia. 
Este foarte frumoasă şi locuieşte într-o garsonieră foarte 
aproape de local. A chemat-o aici. Dar va costa mult. 

— O italiancă? Întrebă Malko mirat. ' Marjorie Felder ridică 
din umeri. 

— V-am spus că nu există albaneze. Sofia lucrează doar cu 
mobilul, este discretă şi, se pare, foarte frumoasă. 

Tăcură, asurziţi de muzica ce făcea să nu se mai înţeleagă 
oamenii între ei. După un sfert de oră, uşa barului se deschise şi 
apăru o brunetă superbă, de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată cu 
o haină de blană şi cu unghiile de un roşu aprins, încălţată cu 


nişte cizmuliţe cu tocuri înalte. Barmanul o întâmpină şi o 
conduse în °oxa din spate, unde o întâmpinară Marjorie şi Malko. 

— Ce doriţi să beti? O întrebă el. 

— O cupă de şampanie. 

Comandă, iar barmanul veni imediat cu o sticlă de 
Taittinger. Marjorie era foarte cunoscută. Dacă nu ar fi avut 
prvirea foarte yură, ai fi crezut că Sofia este un fost manechin 
sau o burgheză. V*rbea albaneza şi engleza, în afară de italiană 
fireşte şi se Inţeleseseră foarte bine. Malko îi explică ce dorea de 
la ea. Sofia îl sabia lui Bin Laden ascultă, apoi scoase din poşetă 
portţigaret şi o ţigară. Malko i-0 aprinse cu bricheta Zippo 
gravată cu blazonul familiei. Puse multe întrebări în timp ce 
fuma. 

— Unde se va petrece asta? 

— Cred că la hotel, zise Malko, vizavi de închisoare. 

— Tânărul nu este cumva extravagant? Sper că n-o să mă 
strângă de gât? 

— Ah, nu, o asigură Malko. În orice caz, vor fi poliţişti 
peste tot 

— Când? g 

— Cât mai repede posibil. Indată ce vom obține ordinul de 
eliberare condiționată. 

— Va bene. Vă costă o mie de dolari. Marjorie Felder 
tresări. 

— E foarte scump. 

Sofia îi aruncă o privire disprețuitoare. 

— Cară, dacă vrei. Te las în locul meu... 

Se uită la Malko şi adăugă cu un zâmbet fermecător: 

— Dacă doriţi şi dumneavoastră să mă încercaţi, vă va 
costa mult mai puţin. 

Işi desfăcu haina şi dădu la iveală un pulover bine umplut 
şi picioarele lungi încălţate cu cizmuliţe. Privirea pe care i-o 
aruncă lui Malko era fără echivoc. El se gândi că, dacă ar fi 
întâlnit-o la barul hotelului Rogner, ar fi agăţat-o. Părea mai 
puţin târfă decât multe alte femei din lume. 

— Mulţumesc, zise el. Vă anunţ îndată ce obţinem 
aprobarea, îşi nota numărul de mobil şi plecă aşa cum venise. 

John Reed se prezentă mult mai devreme la îmbarcarea 
pentru zborul companiei American Airlines, pe ruta New York - 
Roma, la Kennedy Airport. Cu părul lui lung, cu ţinuta neglijentă 


şi aspectul pe jumătate oriental, nu inspira prea mare încredere. 
Totuşi, la o examinare minuțioasă a paşaportului - care era 
autentic - şi un control serios, nu necesită să fie puricat la 
sânge. Îşi recupera rucsacul în care avea toate lucrurile şi se 
îndreptă nepăsător spre poarta de îmbarcare. De la Roma, va 
lua alt avion spre Tirana, căci erau curse zilnice. 

Se instala în partea din spate a Boeingului 767 cu căştile 
p„e urechi. Atlanticul se traversa cu ambele motoare cu reacţie. 
In timpul decolării, citi din Coran, zicându-si că va câştiga un loc 
într-o lume mai bună. Era sigur că avea tot dreptul: cele câteva 
riseră i petrecute într-o şcoală musulmană din Pakistan îi 
întăriser, convingerile. Întotdeauna a fost un credincios. 

Când aparatul a atins viteza de croazieră, se ridică şi se 
duse la toaletă. Acolo se descălţă şi examina cu atenţie 
bascheţii negri din piele întoarsă pe care şi-i cumpărase mai 
devreme dintr-un magazin din Brooklyn. Erau puţin mai groşi 
decât cei obişnuiţi, dar aparatele de pe aeroport nu detectaseră 
nimic şi nu ţiuiiseră. Cu unghia, John Reed scoase din căptuşeală 
un firicel din cauciuc şi îl examina. De fapt, acesta era un fitil 
Bickfort legat la un mic detonator artizanal introdus într-o 
bucată de explozibil ascunsă în talpa baschetului. Erau acolo 
puţin mai mult de o sută de grame. Cel de-al doilea baschet era 
identic. Era de ajuns să lege cei doi bascheţi şi să-i pună într-o 
plasă ca să obţină o bombă destul de puternică, în stare să 
ucidă pe o distanţă de câţiva metri. El ştia despre ce era vorba, 
dar făcea parte din „contract”. Va deveni un chiadid, adică un 
martir, iar Allah îl va primi în slava lui... Se încălţă şi se duse la 
locul lui, gândindu-se la ce va urma. Mentorii săi îi juraseră că 
nu va simţi decât un şoc puternic şi va vedea un fulger de 
lumină. Nu va suferi deloc. Mai avea nevoie de câteva clipe de 
voinţă acerbă, atunci când va aprinde fitilele, iar între timp va 
repeta: „Nu există decât Dumnezeirea, iar Mohammed este 
Profetul Ei”, gândindu-se profund la Dumnezeu. Era nerăbdător 
să ajungă la acest moment binecuvântat, pentru care tatăl lui va 
fi în sfârşit mândru de el. Se concentra asupra acestui gând, 
aflându-se la trei mii de picioare deasupra Atlanticului. 

Aparent, strada Mine Peza avea aspectul ei obişnuit, de o 
parte şi de alta a închisorii 302 vehiculele SHIK erau dispuse de- 
a curmezişul şoselei, pline cu bărbaţi înarmaţi care controlau 
pietonii şi maşinile. Fatos Klosi fusese nevoit să asigure 


administraţia penitenciarelor albaneze că totul va fi bine, ca să 
accepte învoirea lui Michel Abu Rifah pentru câteva ore. 

După lovitura din 1998, Al-Qaida îşi reconstituise reţelele 
în Albania. Fireşte că era tentant să organizeze evadarea lui 
Michel Abu Rifah. Malko se dădu jos din maşina lui Marjorie 
Felder şi intră în hotelul Kruja. Micul hol gemea de gardienii din 
închisoare şi de Poliţiştii în civil. 

— Va ieşi peste câteva minute, o anunţă gajdianul-şef pe 
Marjorie. Fata se află în camera 112, la primul etaj. In camerele 
de alături sunt oamenii noştri. 

Malko urcă la etaj şi bătu la uşa camerei cu numărul 112. 
Sofia îi deschise imediat, dar avea trăsăturile încordate. Când îl 
văzu pe eL. Se destinse. 

— Am crezut că este el! Se scuză ea. 

Haina de blană era aruncată pe un scaun şi purta un 
pulover negru decoltat „en coeur”, o fustă lungă despicată în 
ambele părţi, care îi acoperea cizmuliţele, un machiaj destul de 
strident şi dată cu mult parfum. Malko zări prin crăpătura fustei 
o fâşie de piele albă ce contrasta cu negrul strălucitor al 
ciorapilor prinşi cu jartiere groase. 

În cameră era foarte cald, aşa cum ceruse Michel Abu 
Rifah şi în frapieră aştepta la rece o sticlă de Taittinger Comtes 
de Champagne rose parfumată, din 1995. Totul era pregătit să 
satisfacă fantezia prizonierului. Sofia râse cu nervozitate. 

— E o prostie, dar sunt nervoasă. Nu am întâlnit în viaţa 
mea aşa ceva. 

— Seamănă cu o acţiune umanitară, zise el ca să destindă 
atmosfera. 

O bătaie în uşă îi întrerupse. Malko deschise şi zări capul 
unui poliţist din SHIK. 

— Vine, îl anunţă acesta. 

Maiko îl zări pe Michel Abu Rifah urcând scara. Se duse să- 
| întâmpine. 

— Am făcut ce mi-aţi cerut. Acum este rândul 
dumneavoastră. Tânărul zâmbi în colţul gurii. 

— Puțin mai târziu. Acum vreau să mă distrez. 

Îi îndepărtă pe gardieni şi deschise uşa camerei, apoi o 
închise imediat în urma lui. Malko privi o clipă uşa închisă. Dacă 
şi-a bătut joc de el, va fi luat peste picior şi nu-i va rămâne nici o 
carte de jucat. 


Michel Abu Rifah o contempla pe Sofia cu privirea unui om 
hămesit. Târfa italiancă se strădui să zâmbească, intimidată de 
această situaţie nemaiîntâlnită. Era puţin speriată. 

— Îţi place de mine? ÎI întrebă ea. 

Fără să-i răspundă, tânărul îşi fixă privirea arzătoare 
asupra ei şi zise pe un ton tărăgănat: 

— Scoate-ţi puloverul. Şi dă-mi şampanie. 

Ea se supuse, dând la iveală sutienul din dantelă neagră în 
care se odihneau sânii grei. Michel şuieră slab şi o urmări în 
timp ce deschidea sticla de şampanie şi umplea două pahare. 

Al lui şi îl Soli dintr”* dată- 

_La naiba! Ce bună e. Mai vreau. 

In timp ce îşi umplea paharul, el se apropie şi îşi strecură 
mâna cu un gest brutal pe sub fustă. Ea îi simţi'degetele 
prinzându-i jarteaua şi rânji de bucurie. 

— E bine că ai ciorapi. Ce bine e să te ating... Scoate-ţi 
asta de pe tine. 

În timp ce bea, ea îşi deschise fermoarul fustei care căzu 
pe podea, păstrând doar porțjartierul, slipul şi ciorapii care 
dispăreau în cizmuliţe. Se mai aflase în asemenea situaţie de 
sute de ori, însă cu acest nebun nu se simţea în largul ei. Michel 
Abu Rifah începu să-si maseze mădularul în erecţie. Sofia se 
strădui să zâmbească. 

— O să mi-o tragi mult timp, şopti ea. Va fi cea mai 
frumoasă amintire din viaţa ta. Să ştii că sunt foarte bună. 

Fără să spună nimic, tânărul începu să-i frământe sânii, 
scoţându-i sfârcurile din dantelă, cu atâta duritate, încât Sofia 
ţipă. 

— Mai încet! 

— Mai taci, târfă! 

Abandonându-i sânii, îşi scoase mai întâi cămaşa, apoi 
flanela de corp, dezvăluindu-si pieptul scheletic şi alb ca faianţa. 
Putea să-i numere coastele. Apoi, cu un soi de furie, îşi desfăcu 
cureaua, iar pantalonii îi căzură în vine. Dădu la iveală un chilot 
gri şi găurit care acoperea sexul lung ce îi ajungea până la buric. 
Prizonierul îşi scoase slipul care căzu peste pantaloni. Rămăsese 
doar cu ciorapii de lână şi în sandale. Sofia privea sexul ridicat 
ce părea destul de impozant din cauză că purtătorul său era 
foarte slab. Era încordat, cu vene proeminente, impresionant. 
Tânărul respira sacadat. Se apropie şi îşi lipi mădularul de 


abdomenul Sofiei care înţelese că nu va rezista mult şi se 
îndepărtă. 

— Aşteaptă, zise ea, am nişte prezervative. Michel Abu 
Rifah îi aruncă o privire răutăcioasă. 

— Nu vreau! O să-ţi bag mădularul în păsărică fără nimic! 

— Ba nu. Protestă Sofia, nu mă regulez niciodată fără 
„fulgarin”. 

— Niciodată! Rânji tânărul. 

_ Se aplecă rapid şi luă ceva dintr-o sanda. Era o lamă lată 
de! loi centimetri şi lungă de zece, parţial învelită în scotch 
negru care 'servea drept mâner. Amândouă muchiile erau 
tăioase ca briciul. Umtr-un salt fu lângă Sofia şi îi puse cuțitul la 
gât. 

la lui Bin Laden 

— O să faci cum vreau eu, mormăi el, cu privirea de 
psihopat O să te regulez. Dacă eşti cuminte, va fi bine, altfel, o 
să i-o trag unei mortăciuni. După ce o să te regulez, o să dispar 
pentru totdeauna. Nu mă întorc nici mort în gaura aia de 
şobolani înţelegi? 

— Da, răspunse ea îngrozită. 

— Atunci, stai în genunchi şi suge, că altfel te omor. 

Sofia se ghemuli dinaintea lui şi îşi înfundă sexul în gură. Îi 
simţi palpitând între dinţi. 

— Deschide gura mai mare că mă muşti! Zise Michel Abu 
Rifah. 

O apucă de cap şi îl apăsă atât de violent, încât îi simţi 
membrul în fundul gâtului, provocându-i greață. Îngrozită, reuşi 
să se controleze şi se strădui să-l satisfacă cu ochii plini de 
lacrimi, zicându-si că nici pentru zece mii de dolari nu ar mai 
face aşa ceva. Dacă scăpa teafără... 

Muchia lamei era lipită încă de gâtul ei şi era convinsă că 
tânărul îşi va duce ameninţarea până la capăt. Deodată, slobozi 
un mârâit sălbatic. 

— Gata, ajunge, toanto! Vreau să termin, dar în pântecele 
tău frumos. 

O aruncă în pat şi îi ridică picioarele atât de sus încât avu 
senzaţia că atingea urechile cu genunchii. Stând îngenuncheat, 
Michel apucă sexul cu mâna stângă, apoi tăie cu lama slipul din 
dantelă neagră. Penisul imens o invada inexorabil pe Sofia. Dar 
nu dură prea mult. In câteva secunde, ea simţi cum se umflă şi 


mai tare, apoi tânărul se goli în ea cu un răcnet de agonie. 
Rămase câtevaclipe înăuntru, apoi se retrase, cu sexul la fel de 
dur. 

— Întoarce-te, târfă! Vreau să ţi-o trag în fund! 

Cum ea nici nu se clintea, el o întoarse cu faţa în jos, 
agitând lama de oţel lângă obrajii ei. 

— Fii cuminte că altfel te tai... 

Ea trase un urlet când simţi vârful enorm apăsându-i 
sfincterul. Strângând din dinţi, Michel împingea ca un apucat. 

— Ce strângi aşa? Şuieră el. Mă excită şi mai mult. O să-ți 
rup fundul. N-am văzut niciodată un fund atât de strâmt. 

Execută o mişcare violentă din bazin, iar vârful străbătu 
sfincterul, intrând vreo zece centimetri. O durea atât de tare. 
Încât Sofia uită de ameninţări şi începu să urle ca o sirenă, în 
timp ce mădularul imens îi fisura carnea. 
fn timp ce aştepta în camera de alături, Malko tresări. Urletul 
Sofiei se auzea prin perete şi nu se oprea. Cei doi poliţişti care 
erau cu el săriră în picioare şi ieşiră din încăpere. El încercă să-i 
oprească. 

— Aşteptaţi! 

Unuf dintre ei forţa deja uşa cu umărul. Intră după el în 
cameră şi zări trupul scheletic al prizonierului lungit peste Sofia. 
Se întoarse spre ei cu privirea de nebun şi agită mâna dreaptă. 

— leşiţi afară, că îi tai beregata! Urlă el. 

— Mă omoară! Ţipă Sofia. E nebun. 

Ingheţat de oaroare, Malko îl văzu pe unul dintre poliţişti 
smulgând pistolul automat din curea şi armându-l. Totul se va 
transforma într-un coşmar. Ca o maşină dereglată de făcut sex, 
tânărul se agita peste Sofia, sodomizând-o cu o furie incredibilă. 
În urletele neîntrerupte ale tinerei. Neştiind ce să facă, polițistul 
trase un foc în aer. Impuşcătura îngrozitoare zgudui pereţii 
camerei. Dintr-un salt, Malko se aşeză între pat şi trăgător. Dacă 
îl omora pe Michel Abu Rifah, toată strădania lui se ducea de 
râpă. Tânărul se ridică brusc şi se smulse din Sofia. Cât ai clipi, 
se repezi la Malko şi îşi trecu braţul în jurul gâtului. Acesta simţi 
muchia cuţitului în gât şi îl auzi suflându-i în ureche: 

— Acum că m-am regulat bine, o să plec împreună cu tine. 
Spune-i tâmpitului ăstuia că, dacă face o mişcare, îţi tai gâtul. 

Ţinea lama tăioasă ca briciul la carotidă. Era de ajuns să 
facă o mişcare cât de mică. lar Malko ştia că o carotidă 


secţionată provoca moartea în mai puţin de un minut. Polițistul 
rămase locului, dar cu arma îndreptată spre prizonier. Sofia 
plângea cu sughiţuri, întinsă în pat. Prin crăpătura uşii, Malko 
vedea oamenii de pe palier şi îşi spuse că toată treaba putea să 
sfârşească foarte râu. Mai ales pentru el. 


capitolul XIV 
— N-ai nici o şansă, Michel, spuse Malko liniştit. Nu te vor 
lăsa să pleci. 


Simţea trupul gol al tânărului tremurând lipit de el. Michel 
Abu Rifah zise pe un ton încordat: 

— Vom pleca amândoi. Luaţi-o înainte. Mie nici nu-mi 
pasă. Sunt deja mort. 

— Nu fiţi fraier, zise Malko. Acum aveţi o şansă să scăpaţi. 

— Imediat ce veţi pleca, ticăloşii ăştia se vor răzbuna, 
răspunse băiatul. Spuneţi-le să aducă o maşină la scară. Vom 
pleca împreună. 

— Nici măcar nu aveţi haine, replică Malko. 

— Găsesc eu. Spuneţi-le! 

Apăsă mai tare lama cuţitului pe gât şi Malko simţi 
usturimea i unei mici tăieturi. Michel putea să-i taie gâtul cu o 
singură mişcare. Poliţiştii vor acţiona prea târziu. Nu vedea nici 
o cale de scăpare. | Albanezii nu vor ceda. Simţea mâna 
înarmată tremurând la gâtul | lui. O zări pe Marjorie pe palier 
prin deschizătura uşii. 

— Spuneţi-le că vrea o maşină ca să plece cu mine, strigă 
el. Ea traduse cererea în albaneză şi primi răspunsul imediat. 

— Spun că nici nu se gândesc să-l lase să plece. Este 
numai | vina dumneavoastră. Ştiau că e periculos. 

Se afla într-un punct mort. Michel Abu Rifah apăsă şi mai 
tare | şi strigă plin de nervi: 

— Dacă nu văd nici o mişcare, vă omori... 

Sofia îşi mai revenise puţin din durere şi din panică. 
Pântecele | o ardea încă şi privea scena. Michel Abu Rifah stătea 
cu spatele la eA. Fi vedea muşchii feselor slabe jucând sub piele. 
Auzise totul. 51 

^ 26 Sabia lui Bin Laden „ştia albaneza” Nu-l vor lăsa 
niciodată să plece. Nu le păsa de doi străini morţi. Îşi puse mâna 
pe gât şi văzu o picătură de sânge. ScâPase ca Pnn urecni'e 
acului. Dar îi veni o idee. Se ridică încet cu gesturi calculate. 


Michel Abu Rifah auzi scârţâitul patului, dar nu întoarse capul. _ 
Ce faci, târfo? 

Italianca se ridicase în picioare. Se apropie la fel de încet 
de lânăr şi se lipi de el pe la spate, turtindu-si sânii şi 
abdomenul spatele şi de fesele goale ale prizonierului. Ea simţi 
cum freamătă. 

— Mai am chef să facem dragoste, îi suflă ea la urecehe. 
Îmi place cum mi-ai tras-o. 

În acest timp, ea se lipi şi mai tare de spatele lui. Tânărul 
gemu. Atingerea cu trupul femeii îl descumpăni de tot. Nici nu 
mai ştia pe ce lume se afla, iar mintea îi clocotea. Cu o blândeţe 
nemărginită, Sofia îl mângâie pe pântece şi îi apucă sexul. 

— Ce mare e încă. Murmură ea. Nu ai chef s-o mai punem 
o dată? 

Numai atingerea uşoară a degetelor îi provocă tânărului o 
erecţie subită. Se foi şi zise încetişor: 

— Taci şi lasă-mă în pace! 

Malko nu înţelesese o iotă din discuţia lor în albaneză, însă 
sţrânsoarea gâtului mai slăbi. Nu se mişcă şi îşi ţinu respiraţia. 
Simţi mâna Sofiei mişcându-se pe la spatele lui: îl masturba pe 
Michel. 

Cuvintele murmurate la urechea tânărului semănau cu o 
incantaţie. Poliţiştii priveau scena ca nişte stane de piatră, 
neînţelegând nimic. Deodată, prizonierul slobozi un urlet, apoi 
zise tot în albaneză: 

— Să iasă toată lumea! 

Cei doi poliţişti se retraseră spre uşă, cu armele îndreptate 
spre el. Malko simţi cum tânărul tremură din tot corpul. 
Tensiunea atinsese apogeul. Deodată, lama se îndepărtă de 
gâtul lui Malko şi simţi un ghiont puternic în spate. 

— Cară-te! Urlă Michel Abu Rifah. 

I Malko se întoarse. Ignorându-i erecţia triumfătoare. 
Întinse Mâna şi spuse calM. Ca şi când nu se întâmplase nimic. 

— Dă-mi arma... 

Băiatul ezita, dar Sofia, lipită încă de el, îi suflă la ureche: 

— Fă ce ţi-a spus şi hai să ne regulăm. 

Ca un automat, Michel îi dădu arma improvizată lui Malko. 
Acesta se îndreptă spre uşă. În momentul în care ieşea, auzi un 
qeamăt surd şi întoarse capul. Cu picioarele ridicate. Sofia 
primea membrul tânărului în adâncul pântecelui. Fesele slabe se 


agitau cu ŁX ca scuturate de un curent electric, Malko ieşi. 
Aponnc. E uşa şi răsuflă uşurat. Pe culoar, albanezii se uitau la el 
năuciţi. |, spuse lui Marjorie Felder: 

— Spuneţi-le că totul este sub control. 

Lungit peste Sofia, cu sexul încă în ea, Michel Abu Rit ah I 
plângea ca un copil, iar lacrimile se prelingeau pe umărul târfei | 
italiene. Aceasta îl mângâie pe cap şi îi şopti cu blândeţe: 

— O să scapi. Dar să nu mai faci prostii. 

Încet, încet, tânărul se linişti şi se ridică. Parcă ar fi ieşit 
din rai. Deşi în cameră era foarte cald, el tremura ca varga. | 
uitându-se pe fereastră. Sofia înţelese că voia să se arunce ca 
să | termine odată. _ 

— O să vin să te văd, zise ea. |ţi promit. 

— Adevărat? 

— Da. 

Atunci, el începu să se îmbrace. Când fu gata, Sofia îşi 
puse şi | ea hainele şi deschise uşa, înfruntând privirile micului 
grup de pe I palier. 

Veniţi, îi spuse ea lui Malko, vrea să discute cu 
dumneavoastră. 

— ÎI cheamă Philip Westland, începu Michel Abu Rifah cu 
voce egală. In tabără, numele lui de războinic era Abu 
Suleyman. Mulţi îl cunosc doar sub acest nume. Trebuia să fie 
prudent fiindcă nu ştiam dacă erau infiltraţi şi ţipi din FBI, sau 
din serviciile pakistaneze. 

— Dar mi-aţi spus că este în Statele Unite... 

— Da. În urmă cu câteva luni, Oum Hafsa mi-a trimis o 
scrisoare de la el. Locuieşte în Rockville, o periferie din nordu 
Washingtonului, pe North Cameron Drive la numărul 1861. Sta 
cu părinţii. 

— Cum de vă amintiţi adresa? 

— Am scrijelit-o pe zidul celulei ca să-l pot întâlni într-o 
buna zi. Am ars scrisoarea. 

— Cu ce se ocupă în prezent? 

_Nu ştiu. Cred că mai are legături cu Al-Qaida. Crede 
sincer 

— Islamul este răspunsul la toate problemele şi că 
societatea în care trăim este prost alcătuită. Mi-a povestit că se 
duce de câteva orj pe săptămână la moschee şi discută ore în 
şir despre religie. Mu-j plac femeile şi nu bea alcool. 


— Şi dumneata ai trecut prin asta, observă Malko. 

— Nu este acelaşi lucru. Mie mi-au plăcut întotdeauna 
femeile d beau destul de mult. Insă cred în cauza dreaptă a 
Islamului. Am (ost mândru să lupt pentru eliberarea regiunii 
Kosovo din Serbia. E multă nedreptate în lume. 

— Cum arată Philip Westland? Întrebă Malko. 

— Este înalt, blond, masiv. Are un metru nouăzeci, dar 
este foarte blând. Când l-am cunoscut purta barbă şi mustață ca 
profetul şi avea părul lung. Seamănă cu lisus Hristos. 

— Ce vă face să credeţi că este amestecat în atentate 
dacă spuneţi că este aşa de blând? 

— Voia să participe la Jihad, îi explică simplu Michel. Se 
afla în Yemen, într-o madrasa, când a avut loc atentatul 
împotriva distrugătorului american USS Cole. L-a părut foarte 
rău că nu a putut să participe şi el. Pentru el, escala unei nave 
de război americane într-un port arab însemna un act de 
război... Şi-apoi, mai mulţi prieteni de-ai lui au luptat în Cecenia. 

Hotărât lucru, spălarea creierului funcţiona fără cusur. 
Malko nu reuşea să înţeleagă cum puteau oamenii să devină 
atât de fanatici. 

— A fost finanţat de Al-Qaida? Michel clătină din cap. 

— Probabil, dar nu prea mult. Părinţii i-au trimis mereu 
bani lui Philip. Erau de acord cu cercetarea mistică a fiului lor. 
Din câte roi-a spus, mama lui s-a convertit la buddism. Tatăl 
este avocat şi câştigă foarte bine. Al-Qaida nu finanţează 
sărântoci ca mine. 

Tăcu. Malko se uită la ceas. Trecuse deja o oră de când 
discuta singur cu prizonierul. Dar înainte, fusese nevoit să 
aranjeze treburile cu albanezii care voiau să-l azvârle în temniţă 
pentru tot restul vieţii. Un singur telefon la SHIK aranjase 
lucrurile. Marjorie ţ* întorsese la hotel împreună cu Sofia care 
trebuia să-si revină. ^1 Puțin, obținuse o informaţie capitală; că 
FBI-ul făcea cercetări jjiiar de la început şi urnele unui membru 
activ în reţeaua Al-Qaida airi Statele Unite, care putea fi în 
legătură cu John Turner. C Nu uita că scopul misiunii lui era să 
se confrunte cu agentul „v evident trecut în tabăra cealaltă. Era 
nerăbdător să se a lui Bin Laden întoarcă în Statele Unite ca să 
exploateze pista Abu Suleymar 
[Michel reluă: 

— Pot să vă mai cer ceva? 


— Dacă pot să rezolv... 

— Nu ştiu ce aveţi de gând să faceţi cu Philip, dar vă 
implorai nu-i spuneţi că eu am fost acela care l-a trădat. Ar 
suferi prea mul" 

— Vă jur, zise Malko. Sper că duce o viaţă normală, 
adăugat fără prea mare convingere. 

Se ridică şi îi întinse mâna tânărului. 

— Începând de azi, sunteţi sub protecţia autorităţilor 
ameri-l cane. Albanezii vor şterge cu buretele comportarea de 
astăzi a | veţi fi mai bine tratat. Se va ocupa de dumneavoastră 
un excelent avocat albanez, plătit de Ambasada americană din 
Tirana Con. | sulul Franţei a promis să grăbească procesul de 
transferare. După | aceea, Inch'Allah. 

Michel Abu Rifah clătină din cap şi se uită la sticla de 
Taittinget | plină pe jumătate. 

— Pot s-o iau? O să le dau şi colegilor mei de celulă. 

— Bineînţeles, aprobă Malko, făcându-i-se milă de el. 
Michel Abu Rifah îşi dedicase viaţa unei cauze îndoielnice şi, | 
chiar dacă viaţa lui nu valora mare lucru, bietul de el avea 
numei una. Câtă risipa. 

Barul aflat în holul hotelului Rogner gemea de lume. Malko 
o | găsi pe Marjorie Felder bând un ceai cu Sofia, care se simţea 
din nou bine. El se aşeză în faţa italiencei şi spuse: 

— Cred că mi-aţi salvat viaţa. Sofia zâmbi. 

— Şi mie mi-a fost frică, am crezut că o să mă omoare. Dai 
I m-am gândit că bietul băiat nu ar fi putut să reziste după atâta 
abstinenţă. Mă voi duce să-l vizitez când voi putea. 

— Va îndura chinurile lui Tantal, observă Malko. Ar fi o 
cruzime. 

Sofia zâmbi cu subânţeles. 

— Poate că nu. Îi cunosc pe albanezi. Vorbitorul este o 
încăpere unde se stă în picioare dugă nişte gratii şi atât. Nu prea 
pot' I să faci multe lucruri printre ele... Îi va face bine. 

Malko, se gândi că va înlocui mult mai avantajos vizitele 
sor<jj Monique. Însă motivele erau altele. Era bântuit de un 
singur gând să plece cât mai repede din Tirana. 

— Mă ocup de locul la avion, spuse el. 

Birourile companiei Austrian Airlines se aflau în pate. O 
femeie îi propuse lui Malko cursa de a doua zi.”) a Viena şi de 
acolo la New York. Mai era varianta Lon<5 Washington. Malko 


alese ruta New York. În timp ce discutaus agenţie intră alt chent 
Era un tânăr înalt cu figură orientală, cu părul'negru strâns în 
coadă de cal, cu privirea puţin rătăcită, cu ochi bulbucaţi şi un 
nas cât un carto! Stătea pe un scaun şi aştepta liniştit să 
termine Malko. 

Acesta ieşi din birou uşurat şi se duse la bar. 

— Vă invit pe amândouă la masă, propuse el. 

Marjorie zise imediat: 

— Să mergem la London, au chili cu carne, dar nu şi fasole 
roşie. O înlocuiesc cu orez. 

In aeroportul din Tirana era o gălăgie de nedescris. Malko 
reuşi în sfârşit să a/ungă, dând din coate, la ghişeul de 
îmbarcare. Funcţionara îi controla biletul şi se scuză cu părere 
de rău: 

— Au fost mai multe bilete decât locuri, zise ea. Aţi venit 
mai târziu şi nu am putut să vă reținem locul la clasa 
„business”. Până la Viena veţi călători la clasa „economic”. 

Malko era atât de fericit că pleacă din Tirana, încât ar fi 
călătorit şi în cală... Se urcă într-un autobuz neîncălzit ca să 
ajungă la Boeing-ul 727 al companiei Austrian Airlines în care 
pasagerii erau deja aşezaţi pe locurile lor. Va trece pe lângă 
castelul său, dar nu avea cum să sară din avion. In timp ce 
aştepta, mobilul sună. Era Alexandra, eterna sa logodnică. 
Discutară câteva secunde, iar el îi propuse să vină la aeroportul 
Schwechat, unde avea escală două? Re. In aerogara nu exista o 
sală specială în care să stea de vorbă, în schimb, erau multe 
colţişoare liniştite în care să se giugiulească. 

— Mă fac frumoasă şi vin, îi promise Alexandra. Apropo, ai 
primit două telefoane. Unul de la George Tenet şi altul de la 
cineva care nu s-a prezentat, l-am dat adresa din Tirana. 

— Era bărbat sau femeie? 

— Un bărbat, dragule, altfel nu i-as fi dat adresa. Te 
cunosc eu. 

— Nu m-a căutat nimeni aici, spuse el. Pe curând. 

In avion, însoţitoarea îl aşeză în primul rând de la clasa 
<economic”. Aruncă o privire prin cabina plină ochi. Îşi fixă 
privirea asupra unui chip cunoscut: era bărbatul din spatele lui 
de la agenia lui Bin Laden « 


| ţia Austrian Airlines. Privirile lor se întâlniră o clipă, iar 
necu-noscutul lăsă imediat capul în jos, de parcă s-ar fi simţit 
stânjenit. 

— Legaţi-vă centura de siguranţă, spuse stewardesa. 
Malko o ascultă şi se gândi ia reîntâlnirea cu Alexandra. 

Avionul decola într-un nor de fum şi vira deasupra 
Adriaticii. 

După douăzeci de minute, Malko se duse la toaletă. Când 
$e ridică de la locul său, îl văzu şi pe necunoscut făcând acelaşi 
gest şi ducându-se la toaleta din spate. Din fericire, erau două 
cabine. Malko se întoarse după un timp la locul său şi începu să 
citească cotidianul Kurier dar, presimţind parcă ceva, întoarse 
capul după două minute. Scaunul străinului cu nasul mare era 
tot gol. 

Nedumerit, se ridică şi se duse în spatele avionului. 
Toaleta din stânga era încă ocupată. Brusc. Îşi aminti de discuţia 
cu Alexandra şi la prezenţa acelui necunoscut în spatele lui la 
agenţie, în meseria lui nu existau niciodată coincidenţe. Fără să 
ştie nici cum şi nici de ce, se simţi dintr-o dată neliniştit. Fireşte 
că fuseseră făcute controalele de rutină la îmbarcarea din 
Tirana, însă nimic nu era perfect. Îi spuse stewardesei: 

— Cineva s-a încuiat în toaletă de câtva timp. Poate că i s- 
a făcut rău. 

Stewardesa încercă să deschidă, apoi ciocăni în uşă. Dar 
nu obţinu nici un răspuns. 

— Nu înţeleg, zise ea, mă duc să-l anunţ pe comandantul 
de bord. Nu fumează, căci s-ar fi declanşat alarma. 

Cu toate astea, ea nu părea peste măsură de îngrijorată. 
Malko nu-si putea explica brusca nelinişte de care fusese 
cuprins, încercă şi el să deschidă, dar nu reuşi. 

— Nu am putea să forţăm uşa? Ea râse. 

— Nu, bineînţeles că nu! Pasagerul va ieşi. Nu trebuie să 
vă faceţi griji. 

Ea plecă în partea din faţă. Malko stătu o clipă pe gânduri, 
apoi, când se pregătea să plece, simţi miros de ars care venea 
de la toaleta cu pricina. Pulsul urcă vertiginos. Ceilalţi pasageri 
nici nu se sinchiseau. Se duse repede la stewardesă. 

— Fraulein, arde ceva în toaleta din stânga! 


Stewardesa îl urmă, iar de data asta se făcu palidă. 
Simţise şi ea mirosul de ars. Bătu la uşă, dar nu se întâmplă 
nimic. Se deschidea spre exterior, aşadar nu putea fi forţată. 

— Mă duc să-l anunţ pe comandant, spuse ea brusc 
îngrijorată. 

Se îndreptă spre cabina de pilotaj, lăsându-l pe Malko în 
faţa usji. Mirosul de ars era tot la fel de puternic. Deodată, 
Malko fu străbătut de un gând: necunoscutul încuiat în toaletă 
pregătea un atentat. Nu ştia cum, dar era ferm convins că 
atentatul îi era destinat chiar lui. Privea uşa zicându-si că era 
foarte aproape de eternitate. Când un avion explodează în aer, 
nu există nici un supravieţuitor. 

Capitolul XV. 

Comandantul de bord se deplasă pe culoarul central al 
Boeing-ului 727 urmând-o pe stewardesa cu care discutase 
Malko. Acesta îi expuse în câteva cuvinte situaţia. Mirosul de ars 
se strecura încă pe sub uşa toaletei. 

— Trebuie să spargem imediat uşa, insistă Malko. 
Nedumerit, comandantul de bord nu ştia ce să facă. A 

— Ce vă face să credeţi că este vorba de un atentat? Il 
întrebă el. 

— Eu fac parte dintr-o agenţie de informaţii, îi explică 
Malko. L-am văzut deja pe acest om suspect la Tirana. Trebuie 
să facem ceva, căci altfel va arunca avionul în aer. 

— Mă duc să anunţ aeroportul din Viena prin radio, ca să 
intervină poliţia când vom ateriza, răspunse comandantul. 

— Dar mai întâi trebuie să ajungem la Viena, i-o tăie 
Malko. Trebuie să intervenim acum. 

— Am o toporişca în carlingă, spuse stewardesa care de- 
abia acum intrase în panică. 

Malko era deja pe culoar. Smulse toporişca din locaşul ei şi 
se întoarse sub privirile speriate ale pasagerilor. Când începu să 
lovească uşa, se auziră câteva ţipete. In câteva secunde, încuie- 
toarea cedă şi reuşiră în sfârşit să o deschidă, descoperind un 
spectacol de necrezut. Bărbatul cu nasul mare se descălţase şi 
ÎŞ> pusese bascheţii pe chiuvetă. Avea unul în mâna stângă, iar 
în dreapta un Zippo cu care încerca să aprindă un soi de fitil cu 
diametrul de câţiva milimetri care ieşea din talpă. Timp de 
câteva secunde, rămase nemişcat, cu privirea rătăcită. Numai 


ochii se mişcau de parcă era o şopânlă la pândă. Apoi, lăsând 
baschetul din mână, slobozi un strigăt sălbatic: 

— Allah Akbar! 

leşi ca o vijelie din toaletă, îmbrâncind-o pe stewardesa 
care încerca să intre cu un extinctor. Cum aceasta îi ţinea piept, 
el ° 
LadOn muscă de mână până li dădu sângele, îi trase un pumn 
comandantului aeronavei şi, desculţ, se năpusti pe culoarul 
central direct la carlingă! 

— Opriţi-l, e un terorist! Urlă Malko. 

Din fericire, de la evenimentele din 11 septembrie, 
pasagerii erau foarte sensibili în astfel de situaţii. Trei bărbaţi se 
ridicară ca la comandă, dintre care un vlăjgan ce'măsura 
aproape doi metri. Îl imobilizară pe bărbat. Avu loc o luptă 
confuză. Teroristul se zbătea ca un apucat, dar până la urmă îl 
imobilizară şi îl culcară în mijlocul culoarului central. Un steward 
aduse nişte chingi portocalii şi voluntarii îi legară mâinile şi 
gleznele. Uriaşul se aşeză peste el şi totul reveni la normal. 
Malko se duse după bascheţii rămaşi la toaletă şi îi cercetă. 
Pielea întoarsă de culoare neagră părea să nu aibă nimic dubios, 
în schimb, bascheţii aveau o greutate anormală şi un fir care 
ieşea dintr-o tijă plasată la călcâi, înfiptă în pantof. Malko 
înţelese numaidecât de ce teroristul nu reuşise să aprindă fitilul 
cu bricheta. Acesta era învelit în cauciuc şi trebuia scos. Însă 
teroristul nu avea nici un fel de cuţit sau de foarfece ca să facă 
această operaţiune. 

— Intr-o oră suntem la Viena, comunică prin radio 
comandantul de bord. Am anunţat poliţia. Situaţia este sub 
control. 

Malko se duse în faţă la steward ca să vadă ce mai avea 
teroristul în rucsac. Găsiră un Coran, un walkman şi casete cu 
muzică arabă. Mai era şi o hârtie împăturită. Malko o desfăcu şi 
avu un şoc în clipa în care îşi văzu numele scris cu majuscule şi 
numărul camerei de la Rogner. El era cel vizat... 

Păstră hârtia şi se duse la locul lui, dar mai întâi cântărise 
în mână bascheţii. La prima vedere, s-ar părea să conţină vreo 
sută de grame de explozibil fiecare. Suficient ca să provoace o 
găuroaie în structura avionului. Chiar dacă nu se dezintegra, o 
Parte dintre pasageri ar fi fost aruncaţi afară, murind în chinuri 
groaznice. Oare cine îl trimisese pe acest kamikaze? Îi veni în 


„linte un singur om: John Turner. Ceea ce însemna că agentul 
CA îl reperase şi acţionase în consecinţă. 

Stewardesele începură să aducă sticle de Taittinger, 
oferind Şampanie tuturor pasagerilor ca să-i facă să mai uite de 
spaima P'in care trecuseră. Comandantul lansă un apel prin 
aparatul de fadio de la bord: 

— Nu ştim încă dacă acest om are şi complici la bord. Să 
nu Se ridice nimeni de la locul lui până la aterizare. 

Ca să fie sigur că nimeni nu se va mişca, trei pasageri a lui 
Bin Laden musculoşi începură să se plimbe pe culoarul central, 
supraveginţj orice mişcare suspectă. 

Alexandra îl aştepta exact lângă uşa culisantă de la ieşire, 
cu haina de vizon pe'umeri. Avea părul blond strâns în coc, 
superbă în taiorul ei negru şi rafinat, cu pantofi prinşi cu o 
curea, emanând | un aer se senzualitate pofticioasă care o' 
făcea atât de râvnită. Numai faptul că o strânse la piept îl făcu 
pe Malko să ia foc. Îşi trecu mâna peste fustă şi simţi şerpuirea 
unei jartiere. Era perfectă ca întotdeauna. 

— Te aştept de o jumătate de oră, zise ea. Am crezut că ai 
pierdut avionul. 

— Era cât pe ce să nu mă mai vezi, spuse Malko. Pierduse 
mult timp la aterizare cu poliţia austriacă. In timp ce o trăgea 
spre hotelul Hilton de lângă aeroport, îi povesti ce se 
întâmplase. Faptul că scăpase de la moarte ca prin urechile 
acului, îi produsese ca întotdeauna o irezistibilă dorinţă de a 
face dragoste. Intr-o cameră oarecare de la Hilton, cele două 
paturi cu cuverturile lor triste nu aveau chemarea erotică a 
patului cu baldachin Romeo, părtaşul zbenguielilor de la Liezen. 
O sprijini pe Alexandra de o comodă ţi îi ridică fusta. Deasupra 
ciorapilor, se vedeau coapsele încă bronzate în sejurul petrecut 
în Thailanda. Mângăie slipul din satin negru. Alexandra închise 
ochii şi începu să gângurească. Îi plăcea la nebunie această 
mângâiere, căci îşi imagina că este o burgheză puţin 
cam_deşucheată care se prefăcea că-i rezistă unui amant abia 
întâlnit. Îndepărtă în fine satinul şi îşi afundă degetele în sexul 
oferit. Alexandra îi îndepărtă mâna. 

— Opreşte-te, mă faci să juisez! 

El îi scoase slipul cu nerăbdare. Şi ea îi eliberă membrul 
încordat ţi îl masturba încetişor. 


— Vrei să-l iau puţin în gură? Îl întrebă ea cu voce 
răguşită. 

— Nu, răspunse Malko. 

li ridică piciorul drept ca să o pătrundă mai bine şi se 
afundă în ea până la rădăcină dintr-o singură zvâcnitură. Ce 
bine se simţea. Alexandra se aşeză într-o parte, ridicându-si şi 
celălalt picior. Cu pantalonii în vine, Malko o poseda cu mişcări 
ample, negândin-du-se la nimic. Ea începu să gâfâie din ce în ce 
mai tare, iar el acceleră ritmul, fiindcă îi cunoştea preferinţele. 
Cocul se desfăcuse, iar Alexandra părea în culmea fericirii, cu 
gura deschisă şi privirea şiş Sabia lui Bin languroasă. Juisară în 
acelaşi timp şi rămaseră nemişcaţi de satisfacţie. Era minunat 
că mai trăia încă. 

— Vino, îi spuse el după ce se aranja, o să mâncăm caviar. 
Peste o oră trebuie să plec. 

Nu stătuseră mai mult de un sfert de oră în cameră. 
Recepţio-nerul îi privi plecând cu un aer ciudat. Ca să se amuze, 
Alexandra se op” în fata 'ui. Işi ridică fusta şi îşi prinse ciorapul. 
Avea la ce să viseze toată săptămâna. Puțin mai târziu, în timp 
ce Alexandra, cu icre Beluga iraniene în faţă, se pregătea să 
toasteze, Malko observă: _ 

— Probabil că mi-ai salvat viaţa când m-ai sunat... li relată 
în ce mod îl avertizase telefonul ei. 

— Trebuie să sărbătorim, zise Alexandra cu un zâmbet 
plin de tandrete. 

Ea îl chemă pe şeful de sală şi îi ceru o sticlă de Taittinger 
Comtes de Champagne Blanc de Blancs din 1995. Când o puse 
pe masă, ciocniră paharele uitând de Stolicinaya „Carte noire” 
pe care o băuseră la icrele negre. Alexandra preferase 
întotdeauna şampania oricât de bună ar fi fost votca. 

— Încă te mai doresc, suspină Malko, mă simt minunat. 
Alexandra îşi fixă ochii de un albastru cenuşiu asupra lui. 

— Intr-o bună zi, n-o să-ţi mai telefonez, zise ea cu tristeţe 
în glas. Trebuie să te opreşti. 

— Nu pot, spuse Malko. Ea ridică din umeri. 

— Nu trebuie neapărat să locuim în castel. Am putea să 
stăm mai mult la soare, căci avem mulţi prieteni. Să ne bronzăm 
şi să ne iubim. 

— Da, zise Malko distrat... 


În adâncul sufletului, ştia că nu va fi deloc aşa, căci la 
mijloc nu era doar latura materială. Tensiunea permanentă în 
care trăia, moartea care îl pândea la tot pasul, plăcerea de a 
câştiga, toate astea îl împiedicau să observe că timpul trecea. 
Plutea pe un no-fjşor atemporal, dominat întotdeauna de 
aceeaşi energie. Zâmbi şi îi Şopti Alexandrei: 

— Mă voi opri când voi vi prea obosit ca să fac dragoste. 
Surâse şi ea la rândul ei. 

— Atunci să nu mai discutăm. 

Frank Capistrano îl primi pe Malko cu o strângere de mână 
atât de puternică, încât inelul i se înfipse în came şi îl făcu să 
icnească de durere. 

— Am primit raportul cu ceea ce s-a întâmplat în avionul 
companiei Austrian Airlines, zise el. Aţi avut mare noroc. 
Individul ăla şi-a umplut bascheţii cu câte o sută douăzeci de 
grame de pen-trită, un explozibil militar foarte puternic ce nu se 
găseşte la băcănie. Fitilul era compus din T. A. P. T., un 
explozibil artizanal, ca şi detonatorul care era fabricat şi el tot 
artizanal. Pentrita şj T. A. P. T.-ul reprezintă „semnătura” reţelei 
Al-Qaida. 

— Cum îl cheamă pe terorist? 

— John Reed. Avea paşaport american autentic şi nou- 
nout. Nu ştim nimic despre el. Spune că nu are domiciliu stabil şi 
trăieşte din diverse slujbe. Şi-a cumpărat din New York un bilet 
doar pentru dus pe ruta New York - Roma - Tirana cu numerar. 

— A spus ceva? 

— Nu. Vorbeşte aiurea, dar ca să facă circ. Asta este 
părerea celor din Kripo ' din Viena. Am trimis o echipă FBI ca să 
urmărească ancheta. Dar, oficial, pe americani nu-i interesează. 
Este treaba austriecilor. Poate că va merge mai bine aşa. 

— În afară de dumneavoastră, cine mai ştia că eu sunt în 
Albania? 

Consilierul special scutură din cap. 

— Nimeni de la mine. 

— Dar de la Langley? 

— Doar George Tenet. L-am întrebat. Nu a suflat o vorbă 
nimănui. 

— Altcineva a telefonat la Liezen şi i s-a spus că sunt la 
Tirana, îl informă Malko. 

Frank Capistrano oftă resemnat. 


— Tâmpiţii ăştia de la New York Times ar trebui împuşcaţi! 
Şi pe tipii din FBI care i-au informat. Cu datele pe care le-au dat 
despre dumneavoastră în acel articol şi un pui de mongol v-ar fi 
găsit... 

— Însă puiul de mongol nu are cum să trimită un kamikaze 
burduşit cu un explozibil sofisticat, observă Malko. Revenim 
mereu tot la John Turner. Dacă este cel care credem noi, 
înseamnă că are acces la membrii din Al-Qaida. Cred că l-a plătit 
pe acest John Reed, i-a furnizat explozibilul şi i-a arătat „ţinta”. 
Adică eu. Ştiţi de unde vine şi acest Reed? 

/. Kriminal Polizei 

— Este pe jumătate jamaican. Taică-său ispăşeşte o 
pedeapsă de optsprezece ani într-o închisoare din America 
pentru omor în urma unei afaceri cu droguri. Maică-sa trăieşte 
într-o mică localitate din Texas. Este menajeră. Nu l-a văzut pe 
fiu-său de ani de zile. Austriecii îl vor interoga, fireşte, dar nu-mi 
fac speranţe prea mari căci tipii de genul lui nu vorbesc 
niciodată, chiar dacă par fragili. Un lucru nu înţeleg. De ce au 
încercat să vă omoare acolo? 

— Frank, ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi murit în acel 
atentat? Consilierul special se uită la el mirat. 

— Well, ar fi fost o imensă pierdere. Şi... 

— Mulţumesc, zise Malko. Dar nu aţi mai fi aflat despre 
acel membru american alb al reţelei Al-Qaida, Philip Westland. 
Pentru că nu am spus-o nimănui. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că cel care a comandat acest atentat a crezut că, dacă 
mă elimină pe mine înainte de a mă întoarce în Statele Unite, 
informaţia aceasta se va pierde. Cred din ce în ce mai tare că 
John Turner este omul nostru care face curăţenie eliminându-i 
pe toţi aceia care ar putea ajunge la el: Pamela Chamberlain, 
Alexandre Krawnoski, pensionarul din New Jersey şi eu... 

— De ce dumneavoastră? 

— April Fawrup alias Oum Hafsa, care îl cunoştea pe 
Michel Abu Rifah, care, la rândul lui, îi cunoştea pe membrii 
americani ai reţelei Al-Qaida, a omorât-o pe Pamela 
Chamberlain. Dacă „sponsorul” acestui omor este John Turner, 
asta explică totul. În afară de un singur lucru. 

— Care? Intrebă Frank Capistrano vizibil nedumerit. 


— Suntem în decembrie, observă Malko. La trei luni după 
atentatele din 11 septembrie. Dacă John Turner a participat la 
ele, avea tot timpul să dispară. Nemailucrând în Agenţie, nimeni 
nu Şi-ar fi dat seama dacă ar fi plecat din ţară aşa cum fac 
principalii membri Al-Qaida în Afganistan. Or, el a rămas 
asumându-si riscul să fie descoperit. Acum, crede că este 
supravegheat de FBI. Prin urmare, are un motiv foarte serios ca 
să rămână aici. 

— Care? 

— Pregăteşte altă acţiune. Adică alt atentat. 

Frank Capistrano primi şocul precum un boxer lovit în 
plexul solar. Păli şi întrebă pe un ton mult mai blând: 

— Aveţi şi alte indicii? 

m 139 

— Poate că da. Pakistanezul asasinat în Brooklyn. 
Descrierea asasinului corespunde cu înfăţişarea lui John Reed, 
bărbatul care a vrut să arunce avionul în care'mă aflam în aer. 
lar noi nu avem nici un indiciu care să lege victima de John 
Turner. Şi el ştie acest lucru. Dacă a recuperat banii de la 
agentul de schimb, înseamnă că şi acolo a făcut curăţenie. Şi 
asta recent, altminteri ar fi acţionat de mult. Acest lucru mă 
face să cred că John Turner, membru în reţeaua Al-Qaida care a 
participat deja la atentatele din 11 septembrie, nu a fugit pentru 
că pregăteşte alt atentat. Ar fi o revanşă strălucită pentru Bin 
Laden, pe care îl credem ascuns sau chiar mort într-o văgăună 
din Afganistan, nu-i aşa? Vă imaginaţi ce efect ar avea asupra 
opiniei publice americane! 

— Imi imaginez, spuse pe un ton lugubru Frank 
Capistrano. Mulţumesc lui Dumenezu că este numai o zămislire 
a minţii. Despre ce fel de atentat ar putea fi vorba? 

— Pentru moment, nu am nici cea mai vagă idee, 
recunoscu Malko. 

In birou sejăsă o tăcere apăsătoare, pe care Frank 
Capistrano o întrerupse. Intre timp, îşi aprinsese o ţigară, suflă 
fumul afară, apoi reluă: 

— Dacă îi repet preşedintelui ce mi-aţi spus acum, va cere 
arestarea imediată a lui John Turner. 

— Inţeleg, zise Malko, dar la ce ar folosi? Nu avem nici o 
dovadă împotriva lui. Doar dacă acest John Reed acceptă să 


vorbească, dar mă îndoiesc. Va nega. Presa va afla că bănuim 
un agent CIA şi va fi un fiasco total. 

— Da, dar vom opri un atentat, observă americanul. 

— Nu este sigur, răspunse Malko. De unde ştim că nu este 
pregătit deja? 

— Atunci, de ce mai rămâne aici? 

— A sosit la New York în dimineaţa zilei de 11 septembrie, 
observă Malko, în timp ce totul era gata. Doar ca să vadă 
spectacolul. Poate că şi acum este aceeaşi situaţie. 

Frank Capistrano oftă obosit. 

— Foarte bine. Ce preconizaţi? 

— Avem o pistă, sublinie Malko. Pe Philip Westland, 
membrul american al reţelei Al-Qaida, zis şi Abu Suleyman. 
Locuieşte la câţiva kilometri de aici. 

— Vreţi să-l arestăm? 

— Nici pomeneală! Probabil că am putea dovedim că a 
fost la antrenament în Afganistan, iar acest lucru va pune pe jar 
toată re- 

140 m Sabia lui Bin Laden ţeaua. Dacă sunteţi de acord, 
aş încerca mai întâi să văd dacă se j^ai află acolo. Şi cu ce se 
ocupă. Poate că îmi va veni vreo idee. 

— Cum rămâne cu John Turner? J - Mai lucrează la 
Langley? L-Da. 

— Atunci, să-l lăsăm în pace şi să vedem ce se mai 
întâmplă. 

— Dar să ne rugăm cât putem de mult, conchise Frank 
Capi-strano. Nu vă daţi seama în ce rahat mă băgaţi dacă se 
întâmplă ceva. Preşedintele mi-a încredinţat personal această 
problemă. lar eu am încredere în dunmneavoastră. 

Malko se ridică şi sublinie fără răutate: 

— Aveţi de ales? 

John Turner intră cu Volvo în parcarea subterană din 
Georgetown Mall, centrul comercial de pe M Street, cu patru 
etaje de magazine variate şi opri la nivelul al doilea. După 
aceea, luă liftul şi se duse la primul nivel, unde se găseau zecile 
de fast-food-uri. Se instala într-o cafenea şi comandă un scotch. 
Când i se aduse un Defender „Very Classic Pale”, cu multă apă 
minerală Perrier ca să dea bine, de-abia îşi înmuie buzele în 
pahar. Era foarte tulburat. Nu-si imaginase nici o clipă că John 
Reed putea să dea greş. Oare ce se întâmplase? Cele două 


încărcături explozive fuseseră pregătite de un specialist din 
Canada care le adusese el însuşi. De fapt, era un dispozitiv 
relativ simplu. 

Pentru prima oară, întrezări posibilitatea de a dispărea. Nu 
era greu deloc. Era de ajuns să iasă din Mall fără maşină şi să ia 
un taxi până la Union Square, un tren până la New York şi apoi 
spre Montreal. lar de acolo, un avion spre o altă ţară, în 
Pakistan, unde se putea ascunde foarte uşor... Era ca o 
dezertare. Şi-apoi, lăsa treburile neterminate. Dacă se întâlnea 
într-o bună zi cu Bin Laden, trebuia să stea cu fruntea sus. 

Îşi înmuie buzele în Whisky şi se cufundă în gânduri. Ceva 
îi scăpa. După ce urmărise la televizor arestarea lui John Reed 
pe aeroportul din Viena, se aşteptase şi el la acelaşi lucru. Dar 
nu se întâmplase nimic. Colegii lui din centrul antiterorist îl 
primiseră a doua zi ca de obicei. La cantina din Langley, umblau 
aceleaşi zvonuri despre misteriosul „trădător”. S-a sugerat chiar 
să o sune pe eroica Jeanne Vertefeuille, arhivista care l-a 
demascat pe Aldrich Ames, bărbatul vândut KGB-ului care a 
trădat întreaga reţea CIA din Rusia. 

Lăsându-si băutura în pahar, John Turner se urcă la 
celelalte etaje privind decoraţiunile de Crăciun din vitrine. El nu 
avea pe nimeni căruia să-i facă un cadou. Insă acest lucru nu-l 
deranja. 

Dar până atunci, avea de făcut o alegere. Fie să încerce sa 
întârzie ancheta îndreptată împotriva lui de şeful misiunii CIA 
trimis în Albania, fie să nu întreprindă nimic. Ar fi dat orice ca să 
ştie ce aflase Malko Linge. În aparenţă, nimic sigur care să-l 
poată duce până la el, căci altfel ar fi fost interogat deja de FBI. 
Ştia că bărbatul la care se dusese în Albania se afla în închisoare 
de aproape trei ani. Prin urmare, nu putea să dezvăluie nimic 
din ultimele operaţiuni. 

John Turner se bucură în sinea lui. În final, poate că ar fi 
tentat să arunce în aer un avion cu toţi pasagerii aflaţi la bord... 
Cobori ia maşină fără să fi rezolvat încă dilema. Dacă trebuia să 
întreprindă ceva, de data asta nu avea voie să dea greş. Or, el 
nu avea la dispoziţie o armată imensă şi nici nu trebuia să-si 
compromită viitorul. La urma urmei, nici nu-l ura, nici nu-i purta 
pică acestui om care îl hăituia. Era un profesionist ca şi el. Pur şi 
simplu, nu luptau în aceeaşi tabără. leşi din centrul comercial şi 


vira la stânga ca să se îndrepte spre Virginia şi Falls Church. Nici 
măcar nu se sinchisea dacă era urmărit. 

Rockville era un cartier elegant de la periferia districtului 
federal, cu vile frumos aliniate pe străduţele liniştite, cu peluze 
verzi bine întreţinute şi cutii poştale viu colorate, cu numele 
proprietarului scris pe ele. Era chintesenţa „modului de viaţă 
american”. 

Malko trecu încet pe lângă casa cu numărul 1861, care nu 
se deosebea cu nimic de celelalte vile. Pe alee nu staţiona nici o 
maşină, prin urmare locatarii erau plecaţi. Işi continuă drumul şi 
se opri după prima curbă. Ce uşor ar fi fost dacă FBl-ul ar fi 
putut interveni. Aşa, el făcea pe detectivul particular care nu 
dispune de prea multe mijloace în vreme ce avea în spate 
Preşedinţia Stetelor Unite. În colţ, era un Starbuck Cafe şi opri în 
faţa acestuia, apoi se aşeză la bar. Trebuia să se înarmeze cu 
răbdare. 

Voia totuşi să verifice ceva şi se duse să se uite în cartea 
de telefon. Găsi imediat numărul domnului şi al doamnei John G. 
Westland. ÎI notă şi se duse în cabină ca să formeze numărul, în 
cazul în care ar fi răspuns robotul. Se pregătea să închidă la a 
treia sonerie, dar răspunse o voce de bărbat: 

142 w Sabia lui Bin Laden 

— Alto! Who do you want to speak to? ' 

Rămase atât de surprins, încât nu reuşi să spună nimic 
timp de câteva clipe, apoi reuşi să articuleze: 

— Cu domnul John Westland. 

— Nu este acasă, sunt băiatul lui. Aveţi numărul de la 
birou? 

— Nu. 

— O. K., take it down. You're lucky, | was going out...2 

Cu inima bătându-i cu putere, Malko îşi notă numărul, 
pregătit să dea un nume fals, însă interlocutorufsău nu-l întrebă 
nimic, închise şi se duse la maşină, apoi întoarse şi o luă pe 
Cameron Drive. Nu aşteptă mult, că după cinci minute, de la 
numărul 1861, ieşi un tânăr înalt, blond, atletic, cu un pardesiu 
bej şi plecă în direcţia opusă cu paşi grăbiţi. Malko demară încet 
şi îl urmări. Tânărul se opri în staţia de autobuz. Malko trecu pe 
lângă el şi reuşi să-l studieze în voie. Nu avea nici barbă şi nici 
mustață şi părea deschis, cu aer sportiv. Era tipul tânărului 
american! din clasa de mijloc. Vorbea la telefonul mobil. Malko 


opri puţin mai departe. Oare acesta să fie prietenul lui Michel 
Abu Rifah? Căci nu avea nimic în comun cu islamismul. Sosi şi 
autobuzul. 

Malko îl urmări. După patruzeci de minute, tânărul cobori 
şi se îndreptă către o clădire care semăna cu toate celelalte. 
Malko aşteptă să intre, apoi se apropie. Când ajunse, inima îi 
tresări în piept: era o moschee; 

Dăduse lovitura. Îl găsise pe Philip Westland, mujahedinul 
din Al-Qaida, prietenul afgan al lui Michel Abu Rifah. Era şi el 
musulman, dar ascundea acest lucru. Era ciudat totuşi pentru 
cineva care se mândrea cu apartenenţa la lumea islamică. 
Malko vedea o singură explicaţie: dacă nu voia să atragă 
atenţia, însemna că era implicat într-o acţiune clandestină. 
Probabil aceeaşi pentru care John Turner rămăsese în Statele 
Unite. 

' Alo! Cu cine doriţi să vorbiţi? 

2. Bine. Notaţi-l. Aţi avut noroc, tocmai mă pregăteam să 
ies... 

Capitolul XVI. 

Philip Westland discuta în faţa moscheii cu trei tineri 
dintre care unul avea barbă, iar altul purta o djellaba. Malko era 
prea departe ca să audă ce vorbesc, dar păreau foarte absorbiți 
de discuţie. Prietenul lui Michel Abu Rifah stătuse doar douăzeci 
de minute în lăcaşul sfânt. Grupul se despărţi, iar el plecă pe jos 
până staţia de autobuz. Aşteptă până veni autobuzul. 

Malko îşi dădu imediat seama că tânărul nu se întorcea 
acasă, ci se îndrepta spre centrul Washingtonului. Cobori pe 
Massa-chussetts Avenue şi merse pe jos până la o agenţie de 
voiaj. Malko îşi permitea să rişte. După ce îşi parcă maşina, intră 
în agenţie, se aşeză şi începu să răsfoiască nişte broşuri, dar 
ciulind urechile la discuţia de la ghişeu. Înţelese foarte repede 
că Philip Westland voia să cumpere un bilet de avion pentru 
Insulele Virgine americane. Reuşi chiar să audă şi data plecării: 
26 decembrie. leşi din agenţie puţin dezamăgit şi se duse la 
maşină. Nu putea să-l urmărească pe tânăr zi şi noapte. Chiar 
dacă se ducea ia altă moschee, o făcea probabil din credinţă. 

Inchis în casă, John Turner lucra, recapitulând pregătirea 
acţiunii care îl reţinuse în Statele Unite. Cobori în pivniţă şi ridică 
o scândură din cramă descoperind o cavitate în care se afla o 
cutie de pantofi şi un plic mare plin cu bancnote de o sută de 


dolari pe care le recuperase cu ocazia ultimei călătorii la New 
York la înmormântarea Pamelei Chamberlain, dintr-o cutie 
pentru bagaje de mână din Penn Station. Era restul de la suta de 
mii de dolari pe care o primise în Pakistan. Mai avea nevoie deo 
parte din ei, apoi dădea restul înapoi. Operaţiunea cea mai 
delicată care îi mai rămăsese de făcut după aceea era să 
cumpere un bilet pentru Ară din Orientul Mijlociu, de unde putea 
să se „strecoare” apoi în Pakistan, care era mult prea 
supravegheat ca să se ducă direct. 4Sta dacă nu va găsi între 
timp altă soluţie. Îşi spuse că Dubai era tara cea mai nimerită, 
apoi închise cutia şi urcă. 

Mesageria de pe site-ul lui îl avertiză că a primit un mesaj. 
Deschise e-mail-ul şi citi. Mesajul era semnat Suleyman şi îl 
anunţa că totul era prgătit. Accesă şi el site-ul unui oarecare 
„Black Knight”- Era partea cea mai sensibilă a proiectului său, 
dar din păcate, nu se putea dispensa de ea Obţinu foarte repede 
răspunsul interlocutorului care îi dădea întâlnire a doua zi, într- 
un bar de la periferia estică a Washingtonului. Era unul dintre 
cartierele rău famate, în apropiere de redacţia cotidianului 
Washington Times. Încercă să se gândească în ce mod ar putea 
scăpa de o eventuală urmărire. Va lucra la Langley în timpul 
zilei, apoi se va duce la întâlnire direct de la Agenţie. 

Laura Putnam se aşezase deja la o masă cu un Defender 
cu apă minerală în faţă, în Bermuda Lounge, un restaurant 
elegant situat la intersecţia Străzii 20 cu R Street. Ea îl sunase 
pe Malko exact în dimineaţa aceasta, ştiind de la Frank 
Capistrano că se întorsese de la Washington. La fel de 
exuberantă, ea păru încântată că îl revede şi discutară un timp 
despre lucruri banale. 

— Cum merge ancheta? Îl întrebă ea. Malko se strâmbă. 

— Şerpuind! Nu pot să am nici o certitudine, chiar dacă 
am convingeri. John Turner este alunecos ca o stâncă. Uneori, în 
ciuda tuturor circumstanţial evidences, mă întreb dacă nu 
suntem cumva pe o pistă total falsă. 

Ea clătină din cap cu înţelegere şi scoase din poşetă un 
pachet de Marlboro light şi bricheta Zippo' Swarowski. Malko îi 
aprinse ţigara numaidecât şi aşteptă urmarea. Avea senzaţia că 
ea voia să-i încredinţeze un secret. Laura aşteptă să li se aducă 
salata de ton şi spuse: 


— Nu ştiu dacă ce vă spun eu vă poate ajuta, dar, printr-o 
întâmplare fericită, am obţinut o mică informaţie despre John 
Turner. 

Malko ciuli imediat urechile. 

— Despre ce este vorba? 

— Oh, sunt sigură că nu are nici o importanţă. leri am luat 
Pfanzul cu o prietenă din Agenţie şi mi-a povestit cum a fost în 
lui Bin Laden 9 concediu. În vara asta a fost în Insulele Virgine 
cu prietenul ei. U, în avion era John Turner, singur. Se ducea şi el 
tot la Saint-Thomas. 

— În Insulele Virgine! Repetă Malko. 

Pronunţase în aşa fel încât Laura Putnam se uită la ela 
mirare. 

— Este important? 

— S-ar putea, zise Malko, gânditor. 

Dar îşi reveni numaidecât. Insulele Virgine erau foarte 
frecventate de turişti. Nu trebuia să devină paranoic, chiar daca 
Philip Westland îşi cumpărase bilet pentru aceste insule. 

— Ce a mirat-o cel mai mult pe preietena mea, continuă 
Laura, a fost că era singur. În general, în astfel de locuri... Doar 
dacă,. 

Ea pufni în râs. 

— Dacă ce? 

— Doar dacă îi plac negresele, completă ea. Acolo e patria 
lor. Şi a antilezilor. Este foarte exotic. 

Îşi continuară masa uşoară. Ca majoritatea americanilor şi 
Laura mânca foarte puţin ia prânz. Se uită la Malko cu o privire 
ghiduşă. 

— Vă foloseşte la ceva? 

— Sper. 

— Atunci, merit un coniac franțuzesc. Ca să-mi fac curaj 
înainte de a mă întoarce la Casa Albă. 

Malko îi comandă cu mare plăcere un Otard XO. La urma 
urmei, această călătorie a lui John Turner îi dădu o idee. O lăsă 
pe Laura să-si savureze coniacul, apoi plecară împreună. 

— Şi eu merg la Casa Albă. 

Deşi nu avea întâlnire cu Frank Capistrano, fu poftit 
imediat în biroul acestuia. 

— Aveţi noutăţi? Întrebă acesta fără să spună bună-ziua. 

— Încă nu, admise Malko, dar poate că am o pistă. 


Li povesti ce aflase de la Laura Putnam. Americanul era 
deja la curent cu Philip Westland, aşa că zise imediat: 

— O să le cer agenţilor FBI lista cu toţi pasagerii care 
pleaca din Washington în Insulele Virgine. Începând de mâine. 

— Este o încercare grea, recunoscu Malko, dar merită & 
încercăm toate posibilităţile. 

_Aveţi dreptate, zise pur şi simplu Frank Capistrano. 

Preşedintele mă întreabă în fiecare dimineaţă în ce stadiu 
ne aflăm Stau pe un vulcan activ. 

După ce trecu Anacostia, râul ce serveşte drept graniţă 
între District of Colombia şi Maryland, la est de Washington, 
New York Avenue şerpuia printre numeroasele autostrăzi, în 
mijlocul vegetației sărăcăcioase din Anacostia River Park. 

Exact la începutul lui Prince George County, John Turner 
merse în continuare pe New York Avenue şi ajunse în mica 
localitate Cheverly. Pe aici nu se vedea nici măcar un alb. Parcă 
era în Africa! Merse până în Kilmer Street, un cartier cu case 
vechi din lemn, dintre care majoritatea erau în paragină, 
părăsite sau locuite ilegal de oamenii fără adăpost. Era o zonă 
extrem de sinistră. 

Opri în faţa unui soi de hangar părăsit. Nici o lumină, nici 
un semn de viaţă. Aşteptă aproape cinci minute la volanul 
maşinii lui, cu farurile stinse. Nu era decât o singură cale de 
acces, iar dacă ar fi fost urmărit, şi-ar fi dat seama. In fine, 
cobori din Volvo şi împinse uşa hangarului. Nu străbătu bine doi 
metri, că din umbră, apărură trei siluete. Erau negri cu bluze de 
trening sintetice negre şi matlasate, raşi cu toţii în cap. Parcă 
erau nişte stane de piatră. Îl înconjurară, iar unul dintre ei îl 
întrebă: 

— Hey, man, where do you think you're going? This is 
private, here. Getlost. 1 

— Spuneţi-i lui „Black Knight” că a venit fratele lui, zise 
simplu John Turner, ţinând mâinile în buzunarele paltonului. 

Nu era înarmat, dar puteau să creadă că este. Părură sur- 
Pnnşi, apoi unul dintre ei îşi scoase mobilul din buzunar şi 
începu tă vorbească în şoaptă, în timp ce prietenii lui îl încadrau 
pe John Turner, cu figuri nepăsătoare. Negrul închise şi spuse: 
ro. K. Come along.2 

li urmă pe coridorul uzinei dezafectate. leşiră pe uşa din 
spate ţ Se strecurară printre diverse clădiri, străbătură alt atelier 


plin cu a? | Până în tavan, păzit de câţiva negri care jucau cărţi. 
Erau? Ar'uri „căzute” din camioane şi vândute la preţuri de 
nimic. 'aceau aici unele peste altele mobilier Romeo şi Claude 
Dalie, cât, 2?'> omule, unde te crezi aici? Este proprietate 
particulară. Valea. “ine, vino cu mine. 

Lad& abja lui Bin Laden să umpli un palat. Ajungând în sfârşit 
într-o baracă din lemnu care ardea lumina, negrul cu telefonul 
mobil ciocăni de trei ori] uşă şi îl lăsă pe John Turner să intre, el 
rămânând afară. Imedij ce închise uşa, în faţa lui apăru o siluetă 
de uriaş. 

Era un negru de aproape doi metri, într-un tricou tot neg”, 
ceea ce dădea impresia că era gol. Avea un lanţ gros din aur |g | 
gât. Şi el era raş în cap, iar în centură avea un Glock cu calibrul 
d$ nouă milimetri. Îl îmbrăţişa pe John Turner ca pe un frate şi 
spusj | cu voce joasă, dar impresionantă: 

— Allah AkbarlSă te binecuvânteze Allah, frate! 

În acest cartier mărginaş al Washingtonului, acest lucru 
părea | ireal. John Turner zâmbi, dar nu răspunse. Nu-i plăceau 
exaltările | de felul acesta. 

— Merge bine? Întrebă el. 

— Te aşteptăm. 

Abu Jihad. Zis şi „Black Knight”, era scăpat din mişcarea 
Pan-l terelor Negre, un convertit la Islam, care ura America şi 
albii. | „Black Knight” fusese de mai multe ori în Afganistan, însă 
FBl-ului îi scăpase acest lucru, fiindcă teroristul o luase prin 
Londra, Dubai şi Pakistan. Trăia din jafuri şi făcuse până acum 
şase ani de închisoare. John Turner scoase un plic mare din 
buzunar. 

— V-am adus ce aveţi nevoie. 

— Bine. Să te prezint oamenilor care vin cu mine. 

Fluieră, iar uşa care dădea în altă încăpere se deschise şi 
în prag apărură un negru şi o negresă. Bărbatul avea aceeaşi 
înălţime şi era la fel de corpolent ca „Black Knight”, cu frunte 
îngustă şi aer răutăcios. Purta o vestă din care ieşeau omoplaţii 
imenşi şi braţele monstruos de musculoase. li întinse lui John 
Turner o mână cât o pălească. 

— Hi, brother, eu sunt Abu Kassim. Poţi să-mi spui Sam. 

În spatele lui, era o negresă uluitor de frumoasă. Parcă era 
unul dintre manechinele negrese care pozau pentru Ebony. Cu 


buza inferioară răsfrântă, dată cu un ruj atât de închis la 
culoare, încât păreau negre, cu părul lins şi pomădat, era mai 
mult decât frumoasă. Purta un soi de bluză ţărănească ce se 
oprea deasupra buricului, foarte strâmtă pe piept şi un şort 
foarte scurt care lăsa sa se vadă picioarele interminabile, care 
păreau şi mai lungi din caii; za tocurilor înalte. John Turner îi 
adresă un zâmbet rece, iar ea” întinse mâna. 

—/am sister Credence Proudfoot, se prezentă ea. 

Mâinile tinerei erau de două ori mai lungi decât ale lui, ^ 

Sabia pqhii false< Pătrate 9' 'acute cu lac. Parcă erau 
gheare de fiară sălbatică- 

— Sora Credence nu a găsit încă Adevărata Credinţă, 
preciza Black Knight”, dar e de-a noastră. 

„ Negresa îi adresă lui John Turner un zâmbet ucigător. Cei 
trei u trecură neobservaţi, însă John Turner nu putea să le ceară 
să de mai discreţi. Credence Proodfoot se întoarse ca sâja un 
pachet de ţigări, iar el reuşi să-i admire şoldurile magnifice. Işi 
aprinse ţigara şi îi privea pe cei trei bărbaţi printre gene, ca o 
felină la pândă Dintre cei trei, s-ar putea ca ea să fie cea mai 
periculoasă. Oficial, lucra ca go-go girl şi cântăreaţă şi era 
produsul cel mai pur al genului gangsta rap, o dură care făcea 
pe şoferul când cei doi amanți dădeau spargeri. Şi ea nutrea o 
ură imensă faţă de ordinea prestabilită şi a luptat în rândul 
Panterelor Negre. Era în stare să scoată ochii unui bărbat cu 
unghiile, lucru pe care de altfel îl făcuse o dată unui beţiv care 
avusese proasta inspiraţie să se lege de ea. John Turner se uită 
la ceas. 

— Peste trei zile. Să fiţi la Emerauld Beach, spuse el. 
Îmediat ce ajungeţi, să-l contactaţi pe fratele al cărui număr vi l- 
am dat. După aceea, să mă aşteptaţi şi pe mine. 

— Bine, aprobă „Black Knight”. Poţi să te bizui pe noi, 
frate. 

Aplecată peste birou, Credence Proudfoot se pregătea să 
inspire o linie de cocaină şi nici nu-si dădu seama de plecarea lui 
John Turner. Viaţa ei se rezuma la câteva plăceri simple: să 
conducă maşina cu care fugeau hoţii după ce jefuaiu, cu un 
Magnum 357 la îndemână, să se reguleze şi să-si clătească 
creierul cu cocaină. Black Knight” îl conduse pe John turner prin 
uzinele părăsite. 


Când se urcă în maşină, agentul CIA se simţi mai liniştit. 
Îndeplinise şi ultima îndatorire periculoasă care îl îngrijora: îi 
dăduse banii lui „Black Knight”. Chiar el ceruse să nu procure 
banii dintr-un iaf armat, care ar fi putut să ia o întorsătură 
nefavorabilă. Avea nevoie de ei. Pe urmă, intervenea rutina. 
Incurajat de precedentul creat la 11 septembrie, nu vedea ce ar 
putea interveni. Toţi cei implicaţi în proiectul său erau motivaţi 
şi se pregătiseră în acest scop luni de zile. 

Rulând pe New York Avenue, îndreptându-se spre est. 
Simti o oarecare mândrie în suflet. Proiectul anterior îi fusese 
adus gata conceput de oamenii din anturajul şeicului. Acesta 
însă era opera s*< de la A la Z. Dar însemna că trebuie să-si 
asume unele riscuri. Ca o ironie a sorții, a doua zi, se afla în 
biroul lui de la Langley şi 6xamina un teanc de rapoarte care nu 
conţineau cine ştie ce. 

„abia lui Bin Laden 

^ că acest or Singura - Şi pe urmă”?” ^ „cun“? Tea pe 
JO”h”n 

^^^curăceaif. 

Daca sa vorbească. 

P”' «P ^sL'LCer a^nfi, or FB/s.; _ m. 

— Creşte că vă acofăr01^; 

150 

— Ei, unde mai mergem de data asta? Întrebă Milton 
Bratul înveselit pe dată. 

Deşi erau americani get-beget. Considerând lumea de 
dincc-l de Coasta estică precum o ţară a nimănui, ostilă şi plină 
j-gângănii ucigătoare, se lăsaseră în decursul anilor antrenați 0J 
Malko în ţări care, numai la simpla rostire a numelui acestora. | 
jsţ” făcea pielea de găină. Neavând frică nici de Dumnezeu, nici 
J Diavol, se temeau doar de țânțari, de virusuri şi de microbi. 

— La New York, răspunse Malko. Mai precis, în Brooklyn. 
Chris Jones se strâmbă. 

— Mai ceva ca la noi. Acolo e plin de gooks, de nigger, de 
spt şi alte specimene de acest gen. Plus indivizii cu turbane. Ce 
vor face acolo? 

Malko scoase o fotografie pe care i-o dăduse Fran- 
Capistrano. 

— Figura asta vă spune ceva? 


Era poza lui John Turner. O examinară îndelung şi la urmi 
spuseră în cor: 

— Nu. 

Uşurat, Malko îşi spuse că putea să meargă mai departe. 
Ce s-ar fi întâmplat dacă le-ar fi spus că este vorba de un 
trădătoR. Ş cu atât mai mult de CIA! 

— Uitaţi care e treaba, ne ducem în Brooklyn la nişte 
pakistanezi. 

— Ptiu! Făcu Milton Brabeck. Tovarăşi de-ai lui Bin Laden. 
Arl trebui omorâţi toţi arabii. 

— Pakistanezii nu sunt arabi, îl corectă Malko. Însă cei la 
care mergem noi lucrează probabil pentru Al-Qaida. 

— Ne ducem să le spargem botul? Intrebă cu lăcomie 
Chirs Jones. 

— Am nevoie de o infoamaţie, preciza Malko. Cred că 
bărbatul a cărui fotografie v-am arătat-o este cunoscut acolo. 
Dar nu voi recunoaşte, oricât de frumos le-aş zâmbi eu. 

Chris Jones ridică degetul arătător cu mânie şi furie. 

— Întotdeauna mi s-a spus că obţii ceva mai degrabă cu 
vorte bună şi cu un pistol, decât numai cu vorba bună. 

Lată pe cineva care a înţeles ceva de la viaţă. 

— Atunci, să mergem în Brooklyn, spuse Malko. Cum a*! 1 
toată artileria la voi, o să luăm Amtrak-ul. 

152 m Sabia lui Bin Lad<? N paznicul bărbos înarmat cu o 
puşcă de asalt care supraveghea intrarea în casa de schimb 
valutar le aruncă o privire nedumerită şi îngrijorată celor trei 
albi care intrau în micul birou. Trebuie spus neapărat că Milton 
Brabeck şi Chris Jones păreau mai degrabă agenţi FBI decât 
Sfântul Petru. Nu era nici un client. Malko se aplecă peste 
gratiile care apărau tejgheaua şi îl întrebă pe tânărul care citea 
Coranul: 

— Cu domnul Gulbuddin al-Rashid, vă rog? Acesta se uită 
la el mirat. 

— Domnul al-Rashid nu este aici. A fost asasinat acum 
două săptămâni. 

— Cine este în locul lui? 

— Nepotul lui, Mamoud. 

— Potsă-l văd? 

— Nici el nu este. 

Malko îl măsură din cap până-n picioare. 


— Lucraţi de mult timp aici? 

— De un an, de ce? Sunteţi de la poliţie? 

— Mai rău, zise Chris Jones. 

— Aş vrea doar o informaţie, zise Malko. Îl cunoaşteţi pe 
acest bărbat? 

li strecură pe sub gratii fotografia lui John Turner. Tânărul 
abia se uită la ea şi zise simplu un „nu”, apoi se cufundă iarăşi 
în lectura Coranului. Văzând că cei trei bărbaţi nu pleacă, înălţă 
capul. 

— Doriţi să schimbaţi bani? 

— Nu, spuse Malko, aş dori să-l văd pe domnul Mamoud 
al-Rashid. 

— Dacă nu doriţi să schimbaţi bani, trebuie să plecaţi, zise 
tânărul. 

Cum bărbaţii nu se clinteau din loc, el începu să strige cât 
îl ţi-nea gura în urdu. Atunci, se petrecură mai multe lucruri în 
acelaşi timp. Paznicul se repezi de afară cu puşca de asalt în 
mână, dar „u apucă să intre pe uşă. Ca într-un număr de 
prestidigitaţie, Chris Jones scoase un Magnum 357 cromat şi îi 
înfipse bărbosului ţeava mtre ochi. 

~7 Dacă nu laşi imediat puşcociul, zise el cu blândeţe, o 
să-ţi ni creierii de pe pereţi. Şi va fi mizerie peste tot. 

Puşca de asalt căzu pe podea cu un zgomot metalic. 
Tânărm angajat slobozi un țipăt de durere: Milton Brabeck îl 
apucase <je' gât şi îl târî spre el. Incercând să-i bage capul 
printre gratii. Cee3 ce, evident, era cu neputinţă. Gorila apucă 
cu mâna stângă teav” Glock-ului cu calibrul de nouă milimetri şi 
începu să-i dea cu e° tânărului în cap, de parcă ar fi vrut să i-l 
infigă. 

— Nu vrem să schimbăm bani, zise el. În schimb, eu vreau 
să-ţi stâlcesc mutra, căci nu-mi place deloc. 

Tânărul începu să ţipe ca din gură de şarpe. Malko îi 
adresa un zâmbet angelic. Acum începea discuţia adevărată. 
Puse din nou fotografia sub nasul pakistanezului. 

— Eşti sigur că nu-l cunoşti? 

Inainte să poată răspunde, Milton Brabeck armă Glock-ul, 
nfipse ţeava în bărbie şi zise cu glas ameninţător: 

— Fii atent, că nu este ca la televizor. Ai dreptul la un 
singur răspuns. 


AA 


îngrozit, băiatul tăcu chitic, rotind ochii în toate părţile. 
Malko auzi apoi zgomot de paşi care se auzea de sus. Apăsă 
pistolul şi mai mult, iar angajatul începu brusc să urle: 

— Da, da, îl cunosc. 

— De unde? Întrebă Milton Brabeck. 

— A venit să schimbe bani. Malko interveni: 

— Când? 

— Nu-mi mai aduc aminte. Acum vreo câteva luni. 

Lui Malko îi veni să strige de bucurie. În sfârşit, avea un 
martor! John Turner nu mai putea să scape. 

— Ce fel de bani? Întrebă el. 

Tânărul nu mai apucă să răspundă, căci o uşă ascunsă în 
perete se deschise brusc în spatele lui. Apăru un bărbat cu 
barbă în veşminte pakistaneze, cu privirea halucinantă şi cu o 
puşcă de asalt în mână. Era exact în faţa lui Malko. Slobozi un 
țipăt sălbatic, ridică arma şi apăsă pe trăgaci. 

Capitolul XVII 
împuşcătura asurzitoare cutremură toţi pereţii micului birou, 
provocând un nor de praf. Înmărmurit timp de o secundă, Malko 
văzu lucirea ţâşnind din puşca de asalt şi se aşteptă să 
primească plumbii direct în faţă. Dar simţi imediat suflul 
fierbinte al gazului în partea dreaptă a capului. Tânărul angajat 
pe care îl ţinea Milton Brabeck slobozi un urlet şi păru lipit de 
grilaj de o mână nevăzută. Bărbatul care abia venise trăsese 
asupra lui, ciuruindu-i spatele de gloanţe. 

Bărbosul cu puşca de asalt nu mai apucă să o încarce din 
nou. Milton Brabeck apăsase la nimereală pe trăgaci şi ţinuse 
degetul aşa. Lăsând arma din mână, bărbosul începu să se 
învârtească pe loc apucat parcă de dambla, apoi fu proiectat de 
peretele din spate de gloanţele care se înfigeau în corp. Muri 
fulgerat înainte de a atinge solul. 

Alb ca varul, paznicul se transformase în stană de piatră, 
sub ameninţarea armei lui Chris Jones. Fără să se întoarcă, 
acesta îi zise lui Milton Brabeck: 

— Ai păţit ceva? 

— Nu, toată lumea este bine, răspunse gorila cu voce 
liniştită. Ceea ce nu era deloc aşa: asasinul angajatului era mort, 
iar victima sa care zăcea horcăind pe tejghea nu mai avea nici 
ea mult de trăit. Mirosul acru al prafului de puşcă invadase toată 
încăperea, iar pe Malko îl ustura nasul. 


— Milton, du-te sus şi vezi dacă mai este cineva, îi ceru el. 
Gorila ieşi pe uşa secretă şi dispăru pe scara în spirală cu arrna 
în mână. Malko se apropie de angajatul care horcăia din ce In. 
Ce mai tare, cu o spumă rioşiatică în jurul gurii. Avea deja 
Privirea sticloasă, iar spatele era tot carne vie. 

— Mă auzi? Îl întrebă Malko, stând aplecat deasupra lui. 

Rănitul nu răspunse. Suflul se acceleră, icni, apoi nu-i mai 
ieşi nic' un sunet din gură. Având plămânii ciuruiţi de gloanţe, 
încetase să mai respire. Milton Brabeck apăru însoţit de o 
femeie pe carg.1 împingea în faţa lui, de tip oriental, cu capiii 
acoperit de o eşarfa-' cu un aer îngrozit. 

— Am găsit-o pe asta sus, zise el. 

Oamenii se adunaseră pe trotuarul din faţa casei de 
schimi Poliţia nu va întârzia nici ea să-si facă apariţia. Malko luă 
telefon” i mobil şi îl sună pe Frank Capistrano. 

— Sunt într-o şedinţă, zise consilierul special. 

— Eu sunt în Brooklyn, îl anunţă Malko pe un ton sec. 

[A agentul de schimb valutar. Un angajat de-al lui a vorbit L-= 
recunoscut pe „clientul” nostru. 

— Minunat! Trebuie să ne spună mai multe, zise imediaj 
americanul. 

— A murit, îl informă Malko, l-a omorât patronul lui, 
nepoți, celui asasinat în urmă cu cincisprezece zile, care a 
preferat să-împuşte pe el decât pe noi. Suntem la faţa locului şi 
ne continuă-cercetările. Anunţaţi N. Y. P. D. Ca să nu ne facă 
greutăţi. 

Tocmai la tanc. Fiindcă se auzea sirena unei maşini de 
politiei care se apropia cu toată viteza. Cele două gorile îşi 
ascunseră cuminţi armele şi, primului poliţist care intră în birou 
cu arma iul mână, Ti arătară legitimaţiile de la Secret Service, 
acoperirea lor oficială. În câteva minute, casa de schimb se 
umplu de oameni în uniformă şi începură discuţiile. 

De data asta, George Tenet, directorul CIA, participa la 
şedinţa care se ţinea în biroul lui Frank Capistrano. Clipa luărilor 
de decizii venise. Consilierul de la Casa Albă se întoarse către 
Malko. 

— Faceţi rezumatul celor ştiute de noi, îi ceru el. Ce aţi 
aflai când aţi fost în Brooklyn? 

— Angajatul agentului de schimb „hawala” l-a recunoscut 
pe John Turner când i-am arătat fotografia. Nu a putut să ne 


spună mai multe, căci patronul l-a omorât sub ochii noştri. Şi-a 
sacrifica: viaţa împiedicându-l să vorbească, fiind la rândul 
lui'âmpuşcat de Milton Brabeck. Am răscolit peste tot, am 
interogat-o pe secretară dar nimeni nu a putut să ne spună mai 
mult. 

George Tenet remarcă: 

— E puţin... 

— Desigur, recunoscu Malko. În aparenţă, patronul casei 
<f schimb „hawala”, folosită de Al-Qaida pentru transferurile de 
1 56 m Sabia lui Bin LadOn fonduri, a fost ucis, după 

semnalmentele furnizate de poliţie, de acelaşi bărbat care a 
încercat să arunce în aer avionul în care am fost eu: John Reed. 
M-am întrebat de ce a fost ucis acest om. Acum există o 
explicaţie: îl cunoştea pe John Turner, fiindcă angajatul l-a 
recunoscut în fotografie... Directorul CIA clătină din cap. 

— Toată treaba asta este un magnific produs al 
imaginaţiei, însă toţi martorii sunt morţi. Ce mai aveţi? 

— Coincidenţa unei călătorii efectuate de John Turner în 
Insulele Virgine cu câteva luni în urmă şi aceea pe care o va 
face în următoarele zile un alt membru al reţelei A-Qaida, Philip 
Westland zis şi Abu Suleyman. 

Acum veni rândul lui Frank Capistrano să precizeze: 

— Am verificat toate listele cu rezervări pentru Insulele 
Virgine în următoarele zile, spuse acesta. Numele lui John Turner 
nu apare nicăieri. 

— V-aţi gândit cumva şi la Montreal? Întrebă Malko. 

— M-am gândit la Montreal. 

— Oare ce obiectiv strategic s-ar putea găsi în Insulele 
Virgine? Întrebă Malko. 

Frank Capistrano zise: 

— În anotimpul ăsta, soarele şi marea. 

— Pe Insula Sainte-Croix, este şi o imensă rafinărie, 
adăugă George Tenet, una dintre cele mai importante rafinării 
de produse petroliere a Statelor Unite. 

— Putem să o supraveghem şi pe ea, oftă Frank 
Capistrano. Cu armata. 

George Tenet se ridică după ce se uită ostentativ la ceas. 

— Ţineţi-mă la curent, zise el, dar să fiţi atenţi. Un bărbat 
pe care un mort l-a recunoscut într-o fotografie nu va ţine nici 
treizeci de secunde în faţa Marelui Juriu. 


Îndată ce Frank Capistrano rămase singur cu Malko, oftă 
resemnat: 

— Ar da orice ca John Turner să nu fie vinovat. Este 
normal, 'Şi apără Agenţia Sunt sigur că sunteţi pe drumul cel 
bun. Îi voi cŞre preşedintelui să hotărască. Nu putem să stăm cu 
mâinile în sân. Cred că va ordona arestarea lui John Turner. 

~Tot la centrul antiterorist lucrează? 

— Cred că da. Altminteri, George ne-ar fi spus. O să 
verific. 

», Apăsă pe butonul interfonului şi îi ceru secretarei să-l 
sune pe U||Pectorul Diviziei Operaţiuni de la Langley ca să afle 
dacă John Turner mai lucra acolo. In timp ce aştepta răspunsul, 
îşi aprinse i> trabuc cu bricheta Zippo de pe birou. După câteva 
clipe, telefon, sună şi. După ce ascultă. Malko văzu că 
americanul rămâne g gura căscată. 

— Poftim! Izbucni el. Este în concediu! Închise şi îi spuse 
lui Malko; 

— John Turner este în concediu de ieri seară de la ora şase 
i Se întoarce pe 3 ianuarie. 

Azi era 22 decembrie. 

— Să fii în concediu nu este un delict, observă Malko. Mai 
ales în acest anotimp. Şi mie mi-ar face mare plăcere să fiu la 
Liezen, Totuşi, ar trebui să aflăm unde s-a dus în vacanţă. 

Secretara lui Frank Capistrano se puse pe treabă. După ce 
dădu trei telefoane, se lămuriră. Data intrării în concediu a lui 
John Turner era cunoscută de cincisprezece zile, căci a depus 
cererea la Personal, dar nimănui nu i-a păsat. 

— A spus unde se duce? Insistă Malko. 

— Nu, dar nu l-a întrebat nimeni nimic. Poate că este 
acasă. 

— Voi face un drum până în Falls Chruch, zise Malko. Ne 
întâlnim la prânz. 

— Bine, la douăsprezece şi jumătate, la Old Ebbit Grill. 

O voce de femeie îl făcu pe Malko să tresară. Stătea la uşa 
casei lui John Turner. 

— ÎI căutaţi pe domnul Turner? 

Se întoarse şi văzu o femeie îmbrăcată cu o canadiană. 
Era cu siguranţă o vecină. 

— Da, spuse Malko. 


— A plecat de dimineaţă foarte devreme, zise ea. L-am 
văzut când a pus valiza în portbagajul maşinii. 

Malko îi mulţumi şi se înapoie la Washington. Se opri la 
Falls Church ca să telefoneze dintr-o cabină. Acasă la John 
Turner nu răspundea nimeni. Nu avea nici robot. Frank 
Capistrano va sar până în tavan. 

Frumoasă. Se hotărâse în ultimul moment să plece cu 
maşina, după ce citise în Washington Post articolul despre 
incidentul din Brooklyn. Numele lui nu era menţionat, fireşte. 
După opinia ziarului, o casă de schimb a fost atacată de nişte 
hoţi care au împuşcat doi angajaţi, apoi au fugit. Era sceptic în 
privinţa acestei versiuni: tot cartierul ştia că acea casă de 
schimb aparţinea unei puternice familii de pakistanezi şi că banii 
erau în siguranţă, după gratii, la etaj. 

Căscă. Era mult de condus de la Washington până la 
Miami, pe unica autostradă monotonă, care mergea uneori de-a 
lungul coastei, presărată din loc în loc cu service-uri şi cu fast- 
food-uri. Deschise radioul şi căută un post cu muzică clasică, 
întrebându-se unde va fi peste o lună. In afară de paşaport, de 
data asta luase cu el încă un document, un paşaport fals, emis 
pecând lucra la CIA cu identitate falsă şi nu i-l ceruse nimeni 
înapoi. Îl înnoise regulat şi putea să se folosească uneori de el. 
Ca să-i dea de urmă, trebuia să-l caute în arhivele operaţiunilor 
clandestine. După doi ani. Totul era pus pe microfilme şi era mai 
mare daraua decât ocaua ca să cauţi un document. Oare îl vor 
căuta? 

Nu avea de unde să ştie. Dacă încercările de a strânge 
latul în jurul lui eşuaseră în parte, nici acelea ale duşmanilor - 
căci aşa era mai nimerit să-i numească - nu izbutiseră mai mult. 
Ştia că este bănuit, dar nimic mai mult. lar acum, era prea 
târziu. Era ferm hotărât să nu se mai întoarcă niciodată în 
Statele Unite. Nu voia să întindă coarda. Nici în Pakistan nu se 
va duce. Îşi vânduse discret de o săptămână acţiunile la bursă şi 
îşi deschisese un credit la o bancă din Insulele Cayman. De 
acolo, sumele se vărsau în altă parte, unde nimeni nu ar putea 
să le găsească. Avea destul ca să trăiască liniştit o bună bucată 
de vreme. 

— Austriecii nu reuşesc să scoată nimic de la John Reed, 
zise Frank Capistrano. Îi duce cu vorba, pretinde că a vrut să se 
sinucidă şi că nu cunoaşte pe nimeni din reţeaua Al-Qaida. L-au 


arătat fotografia paznicului de la casa de schimb din Brooklyn, 
iar acesta a recunoscut în mod clar că este ucigaşul lui 
Gulbuddin al-Rashid. ' 

Instalaţi într-un separeu într-unui dintre saloanele de la 
Old tbbit Ga/7/, cei doi bărbaţi discutau în şoaptă, cu farfuriile 
pline de strâdâi „Blue Point” în faţă. 

~Şi el ce spune? 

Sia lui Bin Laden 

— Că paznicul se înşeală, că n-a fost el. Arma nu a fost 
găsitg Cu siguranţă, un pistol echipat cu amortizor. A fost clar o 
execuţie căci nu s-a furat nimic de suS. Cu atât mai mult că 
seiful era des. Chis. Un lucru iarăşi interesant este că John Reed 
avea la el câtE. Va mii de dolari în bancnote de o sută. Pe unii i- 
am depistat. Erau dintr-o bancă din New York, din Brooklyn. 

— De la casa de schimb „hawala”? 

— Nu au putut să spună cu certitudine, dar este posibil. 

— Prin urmare, John Turner a luat bani de acolo ca să-l 
p/g. Tească pe ucigaş cu o parte din aceste fonduri. 

— Dumneavoastră aţi spus-o, zise americanul cu 
prudenţă, însă acest fapt se leagă cu ceea ce ştim noi... În orice 
caz, mi-e teamă că nu vom afla nimic de la John Reed. 

— Aşadar, ne aflăm într-un punct mort, conchise Malko. 
John Turner circulă liber cu maşina. Dumnezeu ştie pe unde se 
află. 

— Nu s-a dus în Insulele Virgine cu maşina, observă Frank 
Capistrano. Oricum, eu i-am anunţat pe oamenii din INS. Îndată 
ce trece de un birou pentru imigrări, este reperat. 

— Insulele Virgine fac totuşi parte din Statele Unite, 
obiectă Malko. 

— Nu este chiar aşa, căci au un statut aparte. Există un 
contrai | al biroului pentru imigrări şi vamă. 

— Altceva ce mai pot face? 

— Am trimis o încunoştinţare la rafinăria din Sainte-Croix. 
Au | întărit paza şi protecţia. 

— Acestea sunt măsuri pasive, observă Malko. La fel ca | 
rugăciunea. 7 

— Aveţi altă idee? Intrebă americanul aproape agresiv. 

Cei doi bărbați discutau în gălăgia din braseria imensă, 
protejați de separeu. 


— Mai rămâne o pistă, sublinie Malko. Philip Westalnd. El 
se duce în Insulele Virgine. Mi-ar plăcea să-l „încolţesc” puţin 
acolo. 

— Tocmai voiam să vă propun, zise imediat Frank 
Capistrano Este ultima noastră pistă, chiar dacă e extrem de 
fragilă. Dar nu va las să plecaţi singur acolo. Vă vor însoţi Chris 
Jones şi Mifton Brabeck. În caz că veţi avea dreptate. În plus, ca 
membri ai Serviciului Secret, au dreptul să-si ia pe liniile aeriene 
americane şi an> leria grea. Ar fi bine să vă duceţi înainte ca să- 
i faceţi tânărului o primire frumoasă. 

— În cazul acesta, plec mâine, zise Malko. 

— Sunteţi un băftosi zisp m i vă veţi petrece sărbătorile la 
soare. 

Veselia lui era total artificială căci şa-si mai ridice moralul, 
comandă ™ <S îălzi îndelung în palme Malko tăcea a lui Jh rT 
ns”'erul de la Casa Albă, şa-si mai ridice moralul, comandă 
<SoLt$*"* *3 încălzi îndelung în palme. Malko tăcea ^m* P-6 
Care fl americanul credea în implicarea lui John r, Tm? Ea ca' 
daca U septembrie, acum nu mai întrezărea, i ai In atentatele 
din gen. De aceea era puţin mai senin? 'nC'dente de acest Chris 
Jones se uita la negrii care bântuiau prin aeroportul din Saint- 
Thomas şi observă resemnat: 

— Este adevărat că sunt negri, dar sunt negrii noştri. 

— lar pe deasupra, aici e cald şi sunt Mc Donald's-uri 
peste tot, chicoti Milton Brabeck. 

Cele două gorile arborau ţinuta lor tropicală: ochelari negri 
de soare marca Zippo, cu rame galbene ai lui Chris şi verzi ai lui 
Milton, cămăşi hawaiene, lungi şi pantaloni subţiri din pânză. 

Charlotte Amalie, capitala Insulei Saint-Thomas, era foarte 
aglomerată, încântătoare, cu căsuţele vechi din lemn cu 
obloanele şi acopeirşurile din tablă vopsite în roşu. Insula 
aparținuse câte puţin mai multor popoare: danezilor, 
americanilor, britanicilor şi spaniolilor. De la începutul secolului 
XX, arhipelagul este împărţit între Statele Unite - Saint-Thomas, 
Saint-John, Sainte-Croix - şi Marea Britanie. Toate stilurile 
arhitecturale erau amestecate într-b dezordine înfiorătoare. 
Malko împreună cu cele două gorile se cază în hotelul 1849, 
situat pe Government Hill, la care se ajungea pe o scară 
abruptă. Vopsit în ocru şi roz, cu obloane verzi şi un restaurant 


clădit pe o terasă, domina Kongensgade, centrul oraşului şi 
portul. 

Erau aproape douăzeci şi opt de grade Celsius, iar soarele 
strălucitor scălda insuliţa cu razele lui. Malko se instala în 
apartamentul său şi ieşi pe terasă. De aici avea o privelişte 
minunată spre rada portului, unde erau ancorate vreo şase nave 
<je croazieră care plimbau miile de turişti prin apele Caraibilor 
timp Qe o săptămână, unde se ghiftuiau şi făceau cumpărături 
cu *Ptanul. Saint-Thomas şi, puţin mai la est, insula franco- 
olandeză “aint-Martin, erau zone libere, reprezentând ultima 
şansă pentru Şfericanii de vârsta a treia veniţi din Miami ca să 
guste ultimele arame de aventură din viaţa lor. 

Malko îşi pironi privirea la cei trei „monştri” ancoraţi în şir i 
în faţa centrului comercial Heavensight. Erau nişte cl plutitoare, 
urâte, dar funcţionale. Altul - botezat Norway şi mu-mai mic - 
era ancorat chiar în radă, vizavi de Hassil Island şi ma erau încă 
două, mai la vest, între Charlotte Amalie şi aeroport Fiecare 
dintre aceste nave de croazieră primea între două şi trei mii de 
pasageri. 

Deodată, revenindu-i câteva amintiri mai vechi, Malko avu 
o revelaţie. Intră grăbit în cameră şi formă numărul de pe 
mobilul lui Frank Capistrano. Dar era închis. Atunci, sună pe fix. 

— Domnul Capistrano este într-o şedinţă, îl anunţă 
secretara. 

— Scoateţi-l imediat de acolo, zise Malko. Nu va regreta. 
Spuneţi-i că am descoperit de ce a venit clientul nostru în 
Insulele Virgine. 

Capitolul XVIII. 

John Turner privea prin hublou marea Caraibilor care 
sclipea dedesubtul hidroavionului. Decolase de la Saint-Martin 
cu o jumătate de oră în urmă, iar aparatul se pregătea să 
aterizeze în golful Saint-Thomas, chiar vizavi de Charlotte 
Amalie. Bimotorul luă virajul, iar el zări colinele înverzite 
presărate cu numeroase case cu acoperişurile din tablă. 

Pierdură foarte repede din altitudine, iar flotoarele imense 
atinseră apa liniştită. O zdruncinătură uşoară, un huruit de 
motor şi hi-droavionul execută un viraj şi se îndreptă spre 
debarcaderul aflat la mai puţin de o sută de metri de Holiday 
Inn, construit chiar pe Veteran'sDrive. John Turner îşi reţinuse 
aici o cameră pe numele de Jack Talbert, numele care figura în 


paşaportul fals, emis cu câţiva ani în urmă de Departamentul de 
Stat, la cererea Agenţiei, document al cărei urmă se pierduse 
pentru totdeauna în meandrele administrative. 

In ciuda misiunii nereuşite a lui John Reed, savura totuşi 
prezentul, spunându-si că nu greşise nicăieri. Chiar dacă 
jamaicanul se aşeza la masa tratativelor, tot nu putea să spună 
mare lucru, fiindcă nu ştia nimic despre el, în afară poate de 
numele de cod,. Zuluman Tango Tango”. John Turner nu îl : 
văzuse decât de vreo trei ori ca să-i dea banii şi „materialul”. In 
orice caz, plecând din Washington pe şosea, reuşise să scape de 
urmărire. Dacă i se va dade urmă, va fi oricum prea târziu. 

Volvo-ul său fusese garat într-un parching din Miami 
pentru Jjult timp, ferit de privirile indiscrete. Nu ştia nimeni unde 
se afla. Rezervarea la zborul Miami - Saint-Martin fusese făcută 
sub '“entitate falsă, având ca adresă o cutie poştală din 
Virginia. 

Debarcă, stătu cuminte la coadă în faţa biroului Imigrări, 
unde Paşaportul său nu atrase decât o privire indiferentă şi, cu 
bagajul n „lână, se îndreptă pe jos spre Holiday Inn. In sufletul 
lui se Slt%a fericit. 

Atentatele de pe 11 septembrie fuseseră doar parţial 
opera s. Ajutase doar la punerea în practică a unei idei care nu îi 
aparţine care fusese gândită cu mulţi ani în urmă de 
pakistanezul Rarrţ Youssef şi care putrezea acum într-o 
închisoare din statul Mei) York pentru tot restul vieţii, în urma 
primului atentat asupra World Trade Center. Fireşte că şi John 
Turner muncise enorm la orga. Nizarea celor patru atentate 
simultane din 11 septembrie, datorită cunoştinţelor lui despre 
America şi cu ajutorul lui Philip Westland. 

Trebuise să calculeze totul, să găsească zborur|e 
„convenabile”, adică acelea care plecau la aproximativ aceeaşi 
or; de pe aeroporturi apropiate ca distanţă, cu o încărcătură 
maxim; de combustibil, ca să producă cât mai multe pagube. 

Zburase chiar el cu aceste curse, observase aeroporturile 
încercase să anticipeze evenimentele neprevăzute. După aceea, 
a comunicat tot ce ştia celor patru echipe însărcinate cu 
producerea atentatelor. Ca să nu aibă surprize neplăcute, se 
întâlnise cu ele pe rânD. La Las Vegas, unde trecea uşor 
neobservat. Intâlnirile fuseseră scurte şi discrete: o simplă 
discuţie într-o parcare, la toaletă sau în baruri discrete. 


Nici un participant la această operaţiune nu ştia numeli 
celuilalt şi era în întregime închisă. În ciuda măsurilor di 
prevedere şi a pregătirii, John Turner se îndoise până în ultima 
clipă că operaţiunea va reuşi, fiindcă era foarte îndrăzneață 
Fireşte că acei kamikaze erau motivaţi, însă, în afară de doi 
piloţi profesionişti, restul aveau doar cunoştinţele necesare ca 
să intre cu avionui în ţintă. Însă responsabiliteatea 
antrenamentului nu ii revenise lui John Turner. 

Când zărise primul Boeing 767 apărând pe cerul Manhat- 
tanului şi lovind turnul nordic al WTC, nu îi venise să-si creadă 
ochilor. Ca o ironie a sorții, singura problemă care s-a ivit nu a 
venit din partea teroriştilor, ci s-a datorat unei întârzieri a 
traficului aerian, mult prea intens, care nu intrase în calculele 
sale. S-a mirat foarte tare şi atunci când turnurile gemene s-au 
prăbuşit, căci nici acest aspect nu fusese luat în calcul. Bin 
Laden ar fi zis că a fost un semn al lui Allah. John Turner a crezut 
că este vorba dec gravă eroare în calculele arhitecţilor. 

Ajunse la Holiday Inn. Completă rapid o fişă la recepţie. 
lasă trei sute de dolari garanţie şi urcă în cameră. Era 28 
decembrie Peste trei zile, va fi stăpânul lumii. Operaţiunea pe 
care a gândit-o va fi la fel de spctaculoasă ca aceea din 11 
septembrie, însă n* mai uşor de realizat. Se dusese în vacanţă 
în Insulele Virgine * 

LadOn rmă cu câteva luni ca să verifice dacă era posibilă. 
Răspundea u act cerinţelor lui Ussama Bin Laden: subminarea 
economiei şi declanşarea unui şoc emoţional foarte puternic 
tuturor americanilor. Pasagerii croazierelor în Caraibe erau în 
majoritate nensionari care veneau din toate colţurile Americii, 
iar această afacere turistică reprezenta o cotă importantă în 
economia naţională. Va provoca din nou, cu mijloace extrem de 
puţine, pagube imense Americii. 

După propriile calcule, dacă totul mergea cum prevăzuse 
el, în afară de pierderile materiale, puteau fi între zece şi 
cincisprezece mii de morţi. Mult mai mulţi decât la World Trade 
Center. Fără să mai pună la socoteală dezorganizarea şi 
eforturile care decurg de aici. Multe insule din Caraibe nu trăiau 
decât din călătoriile turiştilor cu aceste nave de croazieră, care 
se năpusteau zilnic precum lăcustele în magazinele duty free. Îşi 
zise cu luciditate şi cu răceală că va provoca mult mai muite 
pagube decât cele din 11 septembrie. Cu toate asta, nu simţea 


nici ură şi nici ostilitate faţă de viitoarele sale victime, oameni 
cumsecade care îşi recompensau o viaţă întreagă de muncă cu 
aceste câteva clipe de mici bucurii. 

El nu avea nimic împotriva Occidentului, ci pur şi simplu 
încăleca un cal de luptă cu ajutorul căruia alunga toate 
frustrările acumulate pe parcursul vieţii. 

— Despre navele de croazieră! Despre ce altceva doriţi să 
discutăm? 

Era clar că Frank Capistrano nu urmărea raţionamentul lui 
Malko. Acesta preciza: 

— Eu nu cred că este vorba despre rafinăria din Sainte- 
Croix, care este foarte bine păzită. Inchipuiţi-vă un atac asupra 
uneia dintre aceste nave de croazieră care fac escală aici în 
fiecare zi, aducând mii de pasageri. Este uşor să pui mâna pe ei, 
căci nu există pici un fel de siguranţă când coboară pe chei. In 
plus, nimic nu ne ImPiedică să ne gândim că pe una dintre 
aceste nave s-ar putea af|a câţiva membri ai reţelei Al-Qaida... 

— Lisuse Cristoase! lzbucni Frank Capistrano. Voi „purica” 
^ediat listele cu pasageri ale ultimelor plecări din Miami, ca să 
'efific dacă John Turner se află pe vreuna dintre ele. Însă ideea 
aurnneavoastră mi se pare puţin cam extravagantă. 

— Mie nu mi se pare deloc, protestă Malko. Teroriştii ăştia 
au n sistem recurent de gândire. Înainte de 11 septembrie, au 
avut loc două tentative sau proiecte similare: mai întâi, aparatul 
Airbu-l al companiei Air France care a fost deturnat la Alger, în 
1994” | Piraţii aerului au intenţionat să se izbească de Turnul 
Eiffel. Dar ni | ştiau să piloteze... Apoi, Ramzi Youssef a vrut să 
folosească ma multe avioane comerciale drept bombe 
zburătoare. Şi CII vapoarele este acelaşi lucru. Au existat deja 
două deturnări: cea; navei Achille-Lauro, unde teroriştii 
palestinieni au asasinat un biet infirm evreu, pe domnul 
Klinghoffer, pe care l-au aruncat pesft bord. Şi treaba cu City of 
Poros, în portul Pireu, care s-a soldat cy numeroşi morţi. Gândiţi- 
vă că membrii reţelei Al-Qaida pun mâna pe un vas de croazieră 
şi încep să arunce pasagerii peste bord... Până vor ajunge 
elicopetrele de salvare, vor muri destui... In plus, pot să 
scufunde vasul... Nu este greu deloc. La capătul firului se lăsă o 
tăcere lungă. 

— Bine, zise în final consilierul de la Casa Albă. S-ar putea 
să aveţi dreptate. Ce doriţi să faceţi concret? 


— Până daţi de urma lui John Turner. Luaţi-l în calcul şi pe 
Philip Westland imediat după debarcare. Este singura noastră 
pistă. 

— Vă sun, zise Frank Capistrano. 

Malko se uită la data înscrisă pe ceas. Mai erau patruzeci 
şi opt de ore până la venirea lui Philip Wstland la Saint-Thomas, 
prevăzută pentru 28 decembrie şi cinci zile până pe 31, ziua în 
care va fi cel mai mare aflux de vase de croazieră în insulă. Va 
încerca să se pună în pielea teroriştilor ca să încerce să 
ghicească cum vor proceda. 

Urcarea la bord nu reprezenta nici o problemă. Nici 
sechestrarea navei. Odată ajunsă pe mare, o navă era mult mai 
uşor de condus decât un Boeing 767. Cu câteva mii de ostatici 
la bord, teroriştii puteau să facă legea. Dacă erau nişte 
kamâkaze, gata să moară ca să-si îndeplinească misiunea, 
perspectiva era înfricoşătoare. Se hotări să se ducă să verifice 
modul în care se putea ajunge la pacheboturile ancorate în radă 
sau la cheiul Heaven-sight. Până la urmă. Avusese o idee bună 
să-i cheme pe Chris Jones şi Milton Brabeck. 

„Black Knight” strivi un ţânţar care i se aşezase pe umăr 
Ş1 deschise ochii. De la fereastra camerei hotelului Emerauld 
Beacn zărea o fâşie de plajă, oameni care se scăldau şi un 
imens vas oe 

166 m Sabia lui Bin LadOn croazieră ancorat la cinci sute 
de metri de acolo. Sosise în ajun cu Credence Proudfoot şi cu 
prietenul lui, Sam. Neavând nici o armă la el. Abia aştepta să le 
recupereze pe cele ascunse pe insulă. Se oregâtea să se' ridice, 
când Credence puse mâna uşoară, dar posesivă pe sexul 
adormit. 

— Baby! Zea cu voce somnoroasă, nu pleca aşa. 

Întinsă pe spate, goală-puşcă, părea şi mai înalta. 
Cuprinse în palma cu degete lungi şi unghii roşii sexul lui „Black 
Knight” şi începu să-l maseze uşurel, făcându-l să se mărească 
instantaneu. Când se ridică aproape vertical, bărbatul o apucă 
de păr şi îi aplecă faţa spre el. Îl înghiţi fără să se formalizeze, 
continuând să-l masturbeze. Negrul închise ochii de mulţumire. 
Dimineaţa era întotdeauna tare ca fierul. Uitând complet de 
arme, avea un singur gând: să-si afunde membrul gros în 
pântecele femeii sale. Îi îndepărtă capul, iar ea îngenunche pe 


cearceaf, oferindu-i crupa. „Black Knight” îi apucă şoldurile, se 
afundă lent şi mormăi: 

— Ce strâmtă eşti. Ticăloasă mică! 

— Nu m-am trezit încă de tot, protestă Credence. 

Reuşi totuşi să o pătrundă şi începu să execute o mişcare 
circulară destinată să mai lărgească cuptoraşul strâmt. Exact, în 
momentul în care începea să alunece înăuntru cu mai multă 
uşurinţă, cineva bătu la uşă. Rămaseră amândoi nemişcaţi. 

— E Sam! Zise o voce de bas. 

— Motherfucker! Mormăi „Black Knight”, smulgându-se 
din Prudence. 

Se duse să deschidă, iar prietenul său zâmbi cu ironie 
când îi văzu erecţia. 

— Hey, man/da' ştiu că te-ai trezit... 

Fără o vorbă, „Black Knight” se puse pe treabă, obligând-o 
pe negresă să se mişte lent. Sam scoase din buzunar o ţigară cu 
ha-Şiş şi începu să fumeze, aşezat pe marginea patului, cu 
privirea strălucitoare pe crupa femeii. Sexul se întări în şort şi, 
brusc, începu să-si scoată hainele. Membrul lui era puţin mai 
scurt decât al lui „Black Knight”, dar curbat şi mai gros. Incepu 
să se masturbeze uşurel, cu privirea fixată pe cele două trupuri 
înlănţuite care se agitau lângă el. Deodată, „Black Knight” se 
întoarse către prietenul lui: 

— Hey, man! Vrei să termini tu? Eu trebuie să fac un duş. 

— Vep.'zise Sam ridicându-se. 

Credence rămase absolut nemişcată. Sam veni cu calm şi 
îi e membrul sub nas. Ea începu să-si facă treaba cu meticuloia 
lui Bin Laden zitate. În fond, îi plăcea să se împartă între aceşti 
doi bărbaţi caj o foloseau ca pe o păpuşă gonflabilă. 

— Merge, spuse Sam, aşază-te în genunchi pe marginea 
patului. 

Credence se supuse. Cu o mişcare precisă din şolduri, 
Sam o pătrunse până la rădăcină. Apoi, legănându-se înainte şi 
înapoi, o pistona în continuare până când ejacula cu un țipăt 
răguşit. Apoi se întâlniră toţi trei sub duş. Sânii lui Credence 
erau atât de fermi încât păreau sculptați în marmură. 

După cinci minute, plecară cu toţii cu maşina închiriată 
spre Crown Bay Marina. „Black Knight” era la volan. Opri în mica 
par. 


Care a unei băcănii din lemn Gourmet at the sea. Intrară 
cu toţii în micul supermarket. În dreapta, erau „delicatesele”, iar 
în stânga. 

Fructele şi conservele. „Black Knight” se apropie de 
negresa grăsană de la casă. 

— Fouad este pe aici? 

— Da. Zise ea, e în spate, unde se renovează. 

În timp ce însoțitorii lui se plimbau printre rafturi, „Black 
Knight” se duse în direcţia opusă. Găsi persoana căutată într-o 
încăpere goală. Cei doi bărbaţi se recunoscură imediat şi se 
îmbrăţişară. Fouad era un palestinian stabilit în insule de câţiva 
ani. Conducea un lanţ de magazine şi o firmă de import, 
aducând marfă în special în mod fraudulos brânzeturi franţuzeşti 
nepasteurizate, interzise la vama americană, dar după care se 
dădeau în vânt localnicii. 

— Ai primit „marfa” mea? Îl întrebă „Black Knight”. 

— Acum trei zile. Unde ai parcat maşina? 

— În faţa magazinului. 

— Aşteaptă-mă acolo, spuse palestinianul. 

„Black Knight” ieşi însoţit de prietenii săi. După cinci 
minute, Fouad apăru împingând un cărucior încărcat cu cutii pe 
care scria Tropical Foods Import. După ce umplură portbagajul, 
trebuiră să se înghesuie, căci puseseră marfă şi în maşină. Se 
întoarseră după aceea la Emerauld Beach Hotel. Din fericire, 
camerele lor dădeau în curtea interioară, vizavi de terenurile de 
tenis şi nu trecuseră pe la recepţie. 

Începură să deschidă cutiile înşirate pe podea în camera 
lui „Black Knight”. În prima erau pistoale-mitralierâ cu ţeava 
scurtă de fabricaţie rusească Borkq, învelite în hârtia originală 
unsă cu vaselină. In total erau şase. In cutia de lângă ele erau 
încărcătoarele câte patru pentru fiecare armă. Cei trei negri 
priveau cu lăcomie armele etalate pe pat. 

— Asta da, marfă! Exclamă „Black Knight”. 

Armele urmaseră un traseu complicat. Fuseseră 
cumpărate din Ucraina de o firmă iordaniană, apoi au fost _ 
expediate în Peru şi de olo au ajuns 'n 'nsu'a Saint-Martin. In 
zona olandeză, de unde 3 fost îmbarcate pentru Saint-Thomas... 
1 Deschiseră şi celelalte cutii. Acestea conţineau grenade de 
diferite tipuri: incendiare, ofensive, fumigene şi orbitoare. In 
total, erau o sută. Altă cutie conţinea staţii de emisie-receptie, 


alta pistoale automate Herstal cu muniţia aferentă, încărcătoare 
cu cincisprezece gloanţe. Două dintre ele aveau amortizoare. Se 
grăbiră să aşeze totul la fundul valizelor, iar „Black Knight” se 
uită la ceasul imens Breitling din aur masiv, „împrumutat” dintr- 
un „pawn-sho” din Harlem. 

— Trebuie s-o luăm din loc! 

Încuiară valizele şi camera cu cheia, apoi luară maşina, 
străbătură capitala până în Heavensight, centrul comercial 
situat chiar vizavi de cheiul unde erau ancorate vasele de 
croazieră. La chei erau deja trei nave din care coborau valuri de 
turişti. Credence şi Sam intrară într-un cyber-cafe situat puţin 
mai departe şi se instalară pe terasă, printre alţi negri. Credence 
puse dinadins un picior peste celălalt astfel încât să i se vadă 
chiloţii. Cu ochelarii de soare negri, semăna cu o vedetă de la 
Hollywood. Era numai bună ca să atragă privirile. 

— Hei, soro, zise barmanul, nu te-am mai văzut pe-aici. 
Credence îi aruncă o privire rece. 

— Dacă nu mă laşi în pace, nici n-o să mă mai vezi. Dă-mi 
o Coca-Cola dietetică. 

Ştia să impună respect, chiar dacă toţi bărbaţii se 
gândeau la acelaşi lucru. 

„Black Knight” se plimba prin magazinele din 
Heavensight, pierdut în mulţimea turiştilor, observând cu coada 
ochiului vasul Sea Princess din care coborau pasagerii în valuri. 
Îl zări imediat în mulţime pe bărbatul pe care îl cunoştea sub 
numele de „Zuluman Tango Tango”, îmbrăcat într-o cămaşă 
albastră cu mâneci scurte? În pantaloni gri. Se duse să-l 
întâmpine. 

— Totul e în ordine? Întrebă bărbatul în cămaşă albastră. 

— Da, zise negrul cu respect. _ 

Interlocutorul său schiţă un surâs de mulţumire. Îşi 
atinsese ia lui Bin Laden scopul. Peste patruzeci şi opt de ore, 
atentatele din 11 septembrţ vor fi palide amintiri pe lângă ce a 
pregătit acum. 

— Nimic îngrijorător? Întrebă el. 

— Nimic. Totul este perfect. 

— Să ne întâlnim peste o oră la Hard Rock Cafe. Este p6 
Veteran's Drive. 

Se duse să ia un taxi colectiv, simțindu-se extraordinar de 
puternic. 


T70 m Sabia lui Bin La< 

Capitolul XIX. 

Puțin mai retras de la cheiul unde erau ancorate imensele 
vase de croazieră, Malko observa pasagerii plecând şi venind. 
Indată ce mastodonţii acostau la cheiul Heavensight, turiştii 
începeau să coboare grăbiţi, căci nu dispuneau decât de câteva 
ore ca să viziteze insula şi să-si facă cumpărăturile. Taxiurile 
colective îi aşteptau în şir ca să-i plimbe pe dealurile înverzite 
ale insulei sau să-i ducă direct la magazinele cu bijuterii, cu 
băuturi, cu ţigări şi cu amintiri care se aliniau pe Tolbud Gade, 
Dronningus Gade şi Veteran's Drive, cele trei străzi comerciale 
din Charlotte Amalie. 

Malko verificase punctul care îl interesa: siguranţa acestor 
vase de croazieră nu era asigurată când erau ancorate la chei. 
Nu văzuse prezenţa nici unui poliţist. Un singur membru al 
echipajului verifica la capătul pasarelei dacă oamenii grăbiţi 
erau într-adevăr pasageri. După aceea, odată urcați la bord, era 
uşor să se piardă în coloşii aceştia înalţi cât un bloc cu zece 
etaje. 

Se urcă în maşina închiriată şi, mergând pe malul mării, 
ajunse în faţa bătrânului fort aflat la intrarea în Charlotte 
Amalie, acolo unde se afla singurul parching din oraş. Pe cele 
două străzi paratele pe care se găseau magazinele, era 
imposibil să găsească un loc de parcare. Numai taxiurile circulau 
pe aici, aducând clienţii dornici să-si cheltuiască banii. În fiecare 
zi era o nebunie de ne-descris. Mii de turişti veneau dis-de- 
dimineaţă şi plecau la asfinţit -toate vasele de croazieră ridicau 
ancora fără excepţie între ora “ci şi jumătate şi şase - în faţa 
cărora stăteau vânzători negri Plătiţi cu şase dolari ora. Care 
puneau o singură întrebare: „Pe ce VaPor sunteţi 
dumneavoastră?” 

Asta o făceau doar din punct de vedere comercial, căci 
altminteri nici nu le păsa. Singurul lucru care conta într-adevăr 
era Cl'fa de afaceri. La şase seara, obloanele mari vopsite fără 
e*cepţie în verde erau lăsate şi încuiate cu lacăte imense, iar lui 
Charlotte Amalie devenea un oraş mort, cu excepţia cartierului 
dţ negri, aflat după cele trei străzi paralele din centrul oraşului. 

Staţionau acolo câteva maşini de poliţie, dar nu erau 
poliţist, „adevăraţi”. Criminalitatea pe insulă atingea cota zero, 
iar locuitorii asaltaţi întruna de turişti, erau prea bogaţi şi prea 


leneşi ca să se dedea unor asemenea activităţi criminale, când 
banii turiştilor curgeau gârlă. 

Malko merse pe malul mării şi se opri gânditor în faţa 
magazinului lui Tommy Hilfiger. Se pare că pe aici populaţia nu 
fusese afecfată de evenimentele din 11 septembrie. Americanii 
care se îmbarcau la Miami nu păreau să fie în pericol în acest 
Eldorado tropical. Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea 
locul cel mai favorabil unui atac terorist, care putea să ia forme 
diferite... 

Chris Jones şi Milton Brabeck, care se îmbrăcaseră din nou 
cu cămăşile lor hawaiene - uniforma de la Tropice - cu poalele 
lungi unde puteau să-si ascundă cea mai modestă parte a 
artileriei tor. | făceau cumpărături m timp ce îl aşteptau pe Philip 
Westland sa - sosească a doua zi. În privinţa lui John Turner, nu- 
si mai făcau griji, J parcă plecase pe alfa planetă. Numele lui nu 
apărea nicăieri, nici pe listele de pasageri ale zborurilor spre 
Saint-Thomas, nici pe cele ale diferitelor vase de croazieră care 
făceau legătura între Insulele Virgine până la sfârşitul anului. 

Malko începea să se întrebe şi el dacă nu dăduse prea 
mult frâu liber imaginaţiei. Dar avea să se lămurească foarte 
repede. Dacă Philip Westland - Abu Suleyman, în Afganistan. 

— Venea pur şi simplu să-si petreacă vacanţa, putea 
foarte bine să facă şi el acelaşi lucru. 

„Black Knight”, Credence Proudfoof şi Sam ascultau cu 
atenţie demonstraţia lui John Turner. Acesta desfaşurase pe pat 
o hartă a Insulelor Virgine şi a împrejurimilor acestora. Se 
întâlnise la Holiday Inn cu fiecare în parte, fără să-i întrebe 
nimeni nimic la recepţie. Personalul local făcea numai strictul 
necesar, iar în acest hotel familial, atmosfera era mai degrabă 
liniştită. Fostul agent CIA i puse degetul pe planul golfului Saint- 
Thomas. Unde siluetele celor patru vase de croazieră se profilau 
în întuneric. 

— Disney Magic va sosi în dimineaţa de 31 decembrie, la 
ora | şase şi va pleca din Heavensight seara la cinci, spre Saint- 
Martin. 

Vor fi aproximativ două mii patru sute de pasageri la bord. 

Echipă formată din trei fraţi va fi pe vas, iar eu îi voi 
aştepta 

O cu materialul pe care l-aţi primit. Cu ajutorul 
legitimaţiilor de acces la bord pe care le au, nu vom avea nici o 


problemă. Unul dintre ei a fost secund pe un petrolier. Ştie să 
piloteze o navă. Vom ocupa pasarela de comandă exact la o 
jumătate de oră după plecare. Nu Jom avea nici o problemă cu 
armamentul pe care îl avem. Vor avea explozibilul în bagaje şi 
va fi pus într-o cală sub linia de plutire, cu un detonator cu 
întârziere, astfel încât să declanşăm explozia la şase şi 
jumătate. 

— Şi după aceea? Întrebă „Black Knight”, impresionat. 

— Imediat după ce preluăm controlul vasului, continuă 
John Turner, ne întoarcem ca să ne suim la bordul lui Carnival 
Triumph care va avea şi el trei mii de pasageri la bord şi o 
jumătate de oră distanţă faţă de noi. Se îndreaptă tot spre 
Saint-Martin. Lată cu aproximaţie locul de întâlnire. 

Arătă un punct la sud de Saint-Thomas, undeva în mijlocul 
mării şi reluă: 

— O să executăm o manevră care să ne ajute să lovim 
Carnival Triumph într-o porţiune din coca în plină viteză, în jur 
de douăzeci şi cinci de noduri. Distrugerile vor fi extrem de 
serioase, în orice caz, suficiente ca să se scufunde rapid. In acel 
loc, adâncimea este de câteva sute de metri. 

— Va fi o manevră destul de dificilă, obiectă „Black 
Knight”. 

— Deloc, zise John Turner, cu un surâs abia schiţat. O să 
am o echipă şi pe Carnival Triumph. S-a urcat la Miami. Ei nu 
ştiu să navigheze. Rolul lor va fi doar să preia controlul postului 
de comandă şi să oprească nava, astfel încât să ne fie mai uşor 
să o lovim. Dacă totul merge strună, am calculat că ne putem 
baza pe o pierdere totală a două vase de croazieră şi câteva mii 
de morţi, cu echipaj şi cu pasageri cu tot. Sunt oameni în vârstă, 
majoritatea neştiind să înoate şi vor intra în panică. Fireşte că 
vor fi şi supraviețuitori, dar este imposibil să evităm acest lucru. 

— Aţi prevăzut cum să fugiţi? Îl întrebă negrul. Americanul 
ridică din umeri nepăsător. 

— Vom încerca să scăpăm cu viaţă, dar nu ăsta este lucrul 
cel ffiai important. Această operaţiune trebuie să înspăimânte 
Populaţia mai ceva decât pe 11 septembrie. 

— Îllah să vă audă, murmură „Balck Knight” cu admiraţie. 
Nu există riscul să intervină nimeni? 

| - Cine? Întrebă John Turner. Vom încerca să întrerupem 
comunicațiile prin radio, fireşte, dar trebuie prevăzută şi situaţia 


în care echipajul apucă să ceară ajutor. Singura forţă care ar 
putea interveni sabia lui Bin Laden este paza de coastă, care 
dispune de şalupe şi de elicoptere. Având în vedere durata 
scurtă a operaţiunii, navele nu reprezintă un pericol real. lar în 
privinţa elicopterelor, până dau alarma, până îşi adună oamenii, 
mai durează... Chiar dacă ajung destul de repede la faţa locului, 
ce pot să facă? În cel mai bun caz, să aterizeze pe uria dintre 
nave şi să încerce să ne neutralizaze. Dar va fi deja prea târziu... 
Chiar dacă un elicopter ar reuşi să aterizeze pe Disney Magic 
înainte de coliziune, încercând să ne scoată de pe dunetă, 
ocupanţii acestuia nu o vor putea împiedica. Nu uitaţi că se va 
lăsa întunericul, iar panica va fi şi mai mare şi şansa de a ne 
pierde prin mulţime va creşte. 

— Toate navele din apropiere vor încerca să le vină în 
ajutor. 

— Fireşte, dar le va lua timp. Experții pe care i-am 
consultat mi-au spus că cele două vase se vor scufunda în 
aproximativ două ore, mai cu seamă Carnival Triumph care va fi 
lovit rău de tot, inch'Allah! 

— Inch'Allah! Repetă maşina! „Black Knight”. Binecuvântat 
să-i fie numele. Rolul nostru care e? 

John Turner puse degetul pe altă navă acostată la chei. 

— Datorită prietenului nostru din Crown Bay Marina, vă 
veţi urca împreună cu fraţii Suleyman, pe 31 decembrie, pe 
Golden Prin-cess, care va fi ancorat în Heavensight, cu trei mii o 
sută de pasageri, pentru aprovizionare. Vă veţi da drept 
magazioneri şi, odată urcați la bord, vă veţi duce direct în 
cabina în care vi se va spune, ocupată de la început de un 
„frate”. Apoi, veţi aduce armamentul şi măria. Fratele Suleyman 
a învăţat să piloteze o navă, în fine, atât cât avem noi nevoie. 
Veţi urma exact acelaşi program ca şi Disney Magic, dar pe un 
alt itinerar, căci Golden Princess se îndreaptă spre Rico. Ar 
trebui să preluaţi conducerea navei la o jumătate de oră după 
plecare, ca să aveţi timp să vă întoarceţi şi să vă îndreptaţi spre 
ţinta voastră, vasul Carnival Paradise, care va pleca din Crown 
Bay, la o jumătate de oră după voi... Veţi asigura paza fratelui 
Suleyman şi eliminarea oricărei încercări de rezistenţă. Ideal ar 
fi să cruţăm vreo doi ofiţeri ca să piloteze în continuare Golden 
Princess dar sub stricta voastră supraveghere. In mod normal, 
cele două coliziuni ar trebui să se producă la interval de câteva 


minute, pe la şase şi jumătate, după ce se va întuneca şi când 
toate serviciile de securitate nu vor vi atât de vigilente din 
cauza Ajunului Anului Nou. Dacă adăugăm şi pasagerii şi 
echipajele de pe cele patru vase de croazieră, asta înseamnă 
aproximativ douăsprezece mii de pasageri, plus zece mii de 
femei şi de bărbaţi, membru m Sabia lui Bin chipajelor. Chiar 
dacă mulţi vor supravieţui şi navele nu se vor scufunda, şocul 
emoţional va fi enorm, iar industria croazierelor va fi lovită crunt 
pentru multă vreme şi obligată să se reorganizeze în totalitate, 
lucru ce o va atinge din punct de vedere financiar. 

_. Când va începe operaţiunea, vom mai avea contacte 
unii cu altjj? Întrebă „Black Knight”. 

' John Turner îi adresă un zâmbet liniştitor. 

— Bineînţeles! Fiecare echipă va dispune de un Inmarsat 
cu numerele de apel ale celorlalţi trei. Vom activa mijloacele de 
comunicare doar în momentul începerii acţiunii, chiar înainte de 
producerea coliziunilor. După aceea, vom lua legătura din sfert 
în sfert de oră, ca să urmăresc desfăşurarea operaţiunii sau să 
aflu dacă aveţi probleme. După terminarea operaţiunii, nu vom 
mai avea nici un contact. Fiecare va încerca să scape cu viaţă, 
inch'Allah. 

— Allah Akbar! Zise „Black Knight”. Este minunat. 

Se apropie de John Turner şi îl îmbrăţişa. Chiar şi Credence 
Proudfoot se uită la el cu ochii umezi. 

— Mulţumesc, zise cu modestie John Turner. Lucrez la 
acest proiect de câteva luni. 

Studiase îndelung orarul navelor, se dusese la Miami ca să 
verifice toate măsurile de securitate, trimisese mai mulţi 
membri ai reţelei Al-Qaida în croaziere, ca să verifice punctele 
strategice şi organizase aprovizionarea cu arme şi explozibili. 
Toate astea le făcuse cu ajutorul Internet-ului şi al imensei 
pânze de păianjen ţesute de militanţii din toată lumea. Fanatici 
care nu-si dezvăluiau identitatea decât în ultimul moment: adică 
atunci când dădeau lovitura. 

Ca şi în cazul atentatelor din 11 septembrie, John Turner 
concepuse o dublă operaţiune grupată cronologic, în aşa fel 
încât să limiteze posibilele reacţii şi cu un material uşor: arme 
individuale şi explozibili. Toţi participanţii avuseseră o formaţie 
tehnică şi mai ales psihologică dobândită în Afganistan, însă, 
după aceea, mulţi dintre ei au pierdut legătura unii cu alţii. Unul 


dintre adjuncţii lui Bin Laden îi dăduse lui John Turner 
coordonatele acestora, ca să le folosească aşa cum dorea. La 
drept vorbind, nu era vorba despre 0 fetea propriu-zisă. Căci nu 
se cunoşteau între ei. Insă existau agenţii „adormiţil! care 
trebuiau doar reactivaţi. 

Dacă această operaţiune reuşea şi nu exista nici un motiv 
să n|J reuşească. Işi merita din plin numele de „sabia lui Allah”. 
Lui nu-i păsa nici de Allah, nici de Dumnezeu, aşa cum nu dădea 
nici i1111 ban pe propria cămaşă. Dar acest aspect nu-l interesa 
deloc. LrnPături harta care îi servise la demonstraţie şi încheie: 

— Noi nu ne vom mai vedea. Fiecare ştie ce are de făcut 
pe data de 31 decembrie. Până atunci, profitaţi din plin de viaţă 
şi de soare şi să nu ieşiţi în evidenţă. „Black Knight”. Să te duci 
mâine la aeroport ca să-l iei pe fratele Suleyman care soseşte cu 
zborul de Atlanta. 

— El va fi în acelaşi timp cu mine la Khost? 

— Da. 

leşiră pe rând din cameră. Mai întâi „Black Knight”, apoi 
Credence împreună cu Sam. Rămas singur, John Turner ieşi pe 
balcon şi privi golful unde se pregătea să coboare un hidroavion. 
Işi închipuia cele două incendii pârjolitoare care vor lumina cerul 
pe 31 decembrie. 

Malko ajunsese puţin mai devreme în micul aeroport din 
Saint-Thomas, însoţit de Chris Jones şi Milton Brabeck, cu două 
maşini. La intrarea în aeroport, un poliţist de culoare controla 
vehiculele la întâmplare, iar uneori îi punea pe posesori să ridice 
capotele, dar nu şi portbagajele, sau îi lăsa să treacă atunci 
când le era lene să se ridice de pe scaunele din pânză. 

— Care este programul? Întrebă Chris Jones, după ce 
garaseră maşina în mica parcare a aeroportului. 

Pasagerii stăteau la coadă la biroul de înregistrări pentru 
zborul spre Miami al companiei American Airlines. Sosirile erau 
undeva mai departe, în dreapta. 

— Ne despărţim, zise Malko. Indată ce soseşte zborul U. S. 
Airways din Atlanta, îl veţi repera pe Philip Westland. Aveţi 
fotografiile cu el. Nu ştiu dacă este singur sau nu şi cum va 
părăsi aeroportul. Totul este să nu-l pierdeţi din ochi. 

Cu vechile lor cămăşi hawaiene, cu ochelarii negri de 
soare şi cu bronzul proaspăt căpătat, Chris şi Milton puteau fi 
luaţi drept turişti, dacă nu-i priveai prea de aproape... 


— Dacă ia un taxi colectiv, continuă Malko, Milton, tu te 
urci cu el. Eu şi Chris îl urmărim cu maşina. Dar să nu te 
observe. 

Se opriră la intrarea coridorului pe unde ieşeau pasagerii 
ca să ajungă uşor în sala de unde îşi recuperau bagajele. După 
zece minute, în difuzor se anunţă că zborul provenind din 
Atlanta aterizează. Un grup de oameni aşteptau pasagerii. 

— Lată-l pe muşteriul nostru, suflă dintr-o dată Chris 
Jones. Philip Westland era mai înalt aproape cu un cap faţă de 
ceila'f' pasageri. Avea constituţie sportivă, părul tuns scurt, cu o 
geanta 1 76 de voiaj în mână, era imaginea tânărului american 
plin de sănătate, care se simte bine în propria piele. Când 
ajunse în capătul culoarului, se opri şi îşi plimbă privirea 
împrejur. După câteva clipe de ezitare, se îndreptă spre un 
zdrahon de culoare, ras în cap, în stilul „gangsta rap”, ce avea 
un lanţ gros din aur la gât şi purtând un maiou şi pantaloni din 
piele. Avea nişte braţe puternice, cu care putea să le facă să 
crape de invidie pe ceie două gorile. Bărbatul îl întâmpină şi, 
după ce schimbară câteva cuvinte, se îmbrăţişară ca fraţii. Apoi 
se îndreptară spre parcare. Gorilele îi văzură urcându-se într-un 
Ford Mustang decapotabil. 

Rămas la volan în parcare, Malko îi văzuse şi el pe cei doi. 
Demară înaintea Mustangului ca să ajungă la ieşire, unde se 
stătea la coadă pentru taxa de un dolar. Era nedumerit. Cine să 
fie acest negru? Pe de o parte, faptul că Philip Westland se 
întâlnea pu un prieten nu avea nimic deosebit, mai ales că erau 
majoritari în Washington. Dar de ce nu au venit împreună? 

După ce plăti, micşoră viteza, iar Mustang-ul îl depăşi 
imediat. Cei doi bărbaţi discutau cu aplomb. Malko rămase la o 
distanţă apreciabilă şi îşi notă numărul maşinii decapotabile. 

Amestecat în mulţimea pasagerilor, John Turner, care se 
afla la ghişeul de înregistrări pentru Miami, asistase la toată 
scena. Din prudenţă, nu-l anunţase pe „Black Knight”, care se 
găsea acolo ca să-i asigure protecţia. Şi numai ca să vadă ce 
tocmai văzuse. Asistase la sosirea celor trei bărbaji cu cele două 
maşini şi i se păruse numaidecât ceva suspect. Ingrijorarea 
crescuse când îşi dăduse seama că unul dintre cei trei 
corespundea exact semnalmentelor agentului CIA care se afla 
cu Pamela Chamberlain în seara în care fusese asasinată. Era un 
lucru foarte grav, cu implicaţii catastrofale. Mai întâi că Philip 


Westland fusese identificat: cei trei bărbaţi nu veniseră din 
întâmplare la acest zbor. De aici se desprindeau două ipoteze: 
cea mai convenabilă era că CIA sau PBI îl urmărea pe tânăr 
peste tot. De asemenea, putea să însemne că adversarii 
bănuiau o operaţiune prevăzută în Insulele Virgine. Se duse în 
parcare, simțind un nod în gât de furie şi de ciudă şi se urcă în 
maşină. 

Până pe 31 mai erau trei zile. Se pare că el nu fusese încă 
localizat. Insă „Black Knight” îl va duce pe agentul CIA direct la 
Emerauld Beach. Chiar dacă John Turner nu îşi făcea griji, fără 
Philip Westland şi fără cei trei negri, operaţiunea lui se ducea la 
fund. 

Fireşte că tentaţia de a fugi cât se mai putea era mare. 
Numai că trebuia să pună cruce atâtor luni de pregătire şi să 
sfârşească lamentabil printr-un eşec. În timp ce se îndrepta spre 
Charlotte Amalie, încerca să evalueze cu obiectivitate situaţia. 
Oamenii aceştia nu erau nişte poliţişti obişnuiţi. Nu se grăbeau 
să-i aresteze pe cei urmăriţi, ci se mulţumeau mai întâi să-i 
urmărească. 

Prin urmare, soluţia era să nu schimbe nimic din plan, apoi 
să pornească o ambuscadă împotriva adversarilor, dar destul de 
târzie ca să nu mai poată reacţiona. Fireşte că acest lucru 
reprezenta un risc enorm, însă nu avea de ales. Cu atât mai 
mult cu cât, pentru a-si preveni complicii, era obligat să reia 
legătura cu ei, lucru care nu fusese prevăzut. Acceleră. In mod 
normal, înainte să se ducă la hotelul Emerauld Beach, „Black 
Knight” trebuia să-l lase pe Philip Westland la hotelul Yacht 
Haven, care se afla imediat după fort, în partea cealaltă a 
oraşului. Acest lucru îi dădea lui John Turner timpul necesar să 
se ducă pe Emerauld Beach ca să pregătească contraatacul. 

Capitolul XX. 

Instalat la barul hotelului Emerauld Beach, Malko 
supraveghea prin lentilele ochelarilor de soare plaja unde Philip 
Westland şi negrul înalt discutau tolăniţi în şezlonguri. În ziua în 
care sosise Philip Westland, adică pe 28 decembrie, negrul îl 
adusese la hotelul Yacht Haven ca să se întâlnească seara din 
nou. Cei doi bărbaţi cinaseră la Hard Rock Cafe şi se întorseseră 
acasă. Aseară şi chiar astăzi, negrul a venit să-l ia pe camaradul 
său de la hotel. Malko mai observase şi altă ciudăţenie: de ce 


stăteau în hoteluri diferite, când păreau să se cunoască atât de 
bine? 

În costume de baie, Chris Jones şi Milton Brabeck făceau 
pe turiştii, dar nu îşi luau ochii de la geanta de plajă care 
conţinea „fierăria”. Era 30 decembrie şi afară erau treizeci şi opt 
de grade Celsius. Malko nu ştia ce să mai creadă. Fireşte că 
putea să-l dea pe Philip Westland pe mâna poliţiei locale, cu 
ordin de la FBI, dar ce făcea după aceea? Tânărul părea perfect 
normal şi, chiar dacă se antrenase cu ani în urmă într-o tabără 
afgană a reţelei Al-Qaida, nu însemna aproape nimic. Ca să nu 
îşi asume riscul de a-l face să intre în panică, Malko nu încercase 
nici măcar să afle cum îl cheamă pe negrul cel înalt care locuia 
la Emerauld Beach. 

Soarele asfinţea şi se gândi că era timpul să se ducă în 
Charlotte Amalie ca să aibă o discuţie cu Frank Capistrano. 
Acesta ezita încă asupra modului de a acţiona şi continua cu 
aviditate să-l caute pe John Turner, dar fără să obţină nici un 
rezultat. Malko se urcă în maşina închiriată, lăsându-si gorilele 
pe plajă ca să-l supravegheze pe Philip Westland. Abia ieşi din 
parcare, că trebui să încetinească: în faţa lui, altă maşină se 
vedea urcând spre Şoseaua 37. 

La un moment dat, vehiculul puse o frână atât de bruscă, 
încât era cât pe ce să se ciocnească. Portiera din dreapta se 
deschise şi o negresă fu azvârlită pe asfalt, împinsă evident de 
bărbatul care se afla la volan. Când fata se ridică, vehiculul 
demarase deja şi se 
îndepărta cu scrâşnet de motor. Malko avu un şoc: negresa era 
absolut superbă, cu picioare foarte lungi care ieşeau dintr-un 
şort minuscul şi purta un bolerou alb ce se mula pe sânii 
ascuţiţi. Rămase acolo, înţepenită în mijlocul drumului, 
nelâsându-l să treacă şi vizibil debusolată. Făcu câţiva paşi, se 
apropie de maşină şi se aplecă spre el. Avea ochii înlăcrimaţi. 

— Mister! Spuse ea. Aţi putea să mă luaţi şi pe mine până 
în Charlotte Amalie? 

— Desigur, acceptă Malko imediat. 

Ea se sui lângă el. Se vedea că este răvăşită. Era atât de 
înaltă, încât aproape că stătea cu genunchii la bărbie. In timp ce 
urcau panta, el se întoarse către ea: 

— Ce s-a întâmplat? Am văzut scena, căci eram în spatele 
dumneavoastră. 


Ea ridică din umeri. 

— Tyson, my man! Ne-am certat şi m-a azvârlit din 
maşină. 

— Nu a fost un gest prea frumos, observă Malko. De cea 
făcut-o? 

— Voia să mă culc cu un tip căruia îi datorează bani. A 
pierdut la pocher şi nu are cu ce să plătească... Fiindcă l-am 
refuzat, mi-a spus să mă car şi să mă descurc singură. Vorbea 
serios. Dar acum mă simt bine. 

În timp ce suiau şi coborau pantele abrupte şi serpentinele 
din Saint-Thomas, unde nu existau zece metri de drum drept, ea 
nu mai scoase o vorbă. După douăzeci de minute, intrară în 
Charlotte Amalie. Malko se întoarse din nou spre pasagera lui: 

— Unde mergeţi, domnişoară? 

— Nu ştiu. Oriunde. 

— Cum aşa, oriunde? 

— Nu vreau să mă întorc la el fiindcă mă va bate. Mă voi 
duce la nişte prieteni. Lăsaţi-mă la un cyber-cafe unde cunosc 
nişte tipi, lângă Heavensight. 

Ea îi explică pe unde să o ia. La marginea unei parcări era 
un bar nenorocit cu terasă, cu negri urâcioşi care îi aruncau 
priviri fioroase lui Malko. 

— Mulţumesc, spuse negresa, pregătindu-se să deschidă 
portiera. 

Malko îşi spuse că era într-adevăr frumoasă. 

— Aveţi nevoie de ceva? O întrebă eel. Ea scutură din cap. 

— No. It's gonna be O. K. 

Tipii de pe terasă se uitau la ea ca nişte şacali flămânzi la 
o nazelă rănită. 

— Cum vă cheamă? 

— Credence Proudfoot. 

Îşi notă numele şi numărul camerei de la hotelul 1829 pe 
o carte de vizită şi i-o dădu. 

— Sunaţi-mă, dacă nu aveţi ceva mai bun de făcut şi 
poate cinăm împreună. 

Ea băgă cartea de vizită în buzunar şi se îndreptă spre 
bar. Când îi zări şoldurile, lui Malko îi transpirară palmele. Se 
întoarse la hotel, frustrat şi totodată fericit. Aici găsi un mesaj 
de la Frank Capistrano care îi cerea să-l sune de urgenţă. Exact 
ceea ce făcu. 


— Am găsit o urmă de-a lui John Tumev, îl anunţă 
americanul. La Miami. Răsfoind un dosar de la Langley, am 
descoperit un pseudonim pe care îl folosea pentru Companie. 
Jack Talbert. Am controlat din nou toate listele de pasageri şi am 
dat peste o rezervare la un zbor pentru Miami - Saint- 
Martinfăcută în urmă cu câteva zile. 

— Saint-Martin este foarte aproape de Saint-Thomas, 
observă Malko. 

— Exact. Am trimis un mandat de căutare poliţiei din 
Saint-Martin pe cele două nume. Celor de la FBI nu le-am spus 
de ce. Aştept rezultatul. Dumneavoastră aţi descoperit ceva? 

— Deocamdată nu, zise Malko. Philip Westland se 
bronzează împreună cu prietenul lui de culoare pe care nu l-am 
identificat încă. 

— Norocul lor, oftă Frank Capistrano. Preşedintele a plecat 
la ferma lui din Texas, însă mie mi-a cerut să rămân la 
Washington din cauza acestei afaceri. Cel puţin dumneavoastră 
vă bucuraţi de soare. Mă întreb dacă nu cumva şi John Turner se 
bronzează undeva prin Saint-Martin. Dacă a vrut să se ducă în 
Saint-Thomas, ar fi putut s-o facă direct, folosind celălalt nume. 

— Numai că este foarte prudent, zise Malko. 

Lungit pe pat, în camera sa de la Holiday Inn, John Turner 
sucea şi răsucea în minte întreg filmul zilei, încercând să se 
convingă că făcuse alegerea cea bună. Cu cât aştepta să scape 
“ai repede de adversar, cu atât autorităţile din insulă puteau să 
acţioneze. Toate serviciile de securitate îşi vor lua mâine 
tălpăşiţa ca să petreacă Ajunul Anului Nou, lucru ce îi va conveni 
de minune. 

Acum că îşi luase toate măsurile de prevedere, se străduia 
să nu se mai gândească la nimic. Cărţile bune se aflau în mâinile 
lui „Black Knight” şi ale prietenilor săi. Nu va mai lua legătura cu 
ei până a doua zi după-amiază; cu o oră înainte de a începe 
operaţiunea. 

lar în acel moment, dacă totul mergea strună, tot mai 
rămânea o marjă de timp... În vreme ce îşi mânca sandviciul cu 
ton, se întreba unde se mai afla Ussama Bin Laden. Doar din 
simplă curiozitate. Nici măcar nu ştia dacă şeicul mai trăia 
încă... Oriunde s-ar afla, dacă va fi cazul, îi va spune ce seva 
întâmpla. Era revanşa atentatului provocat de Millenium în urmă 
cu doi ani. Fostul agent CIA nu voia să se mai gândească la 


viitor, fiindcă acesta se va opri a doua zi. Până nu va vedea 
ciocnindu-se cele patru vase de croazieră, el nu trăia cu 
adevărat. La urma urmei, viaţa lui era în voia sorții. Putea foarte 
bine să scape sau nu. Totuşi ar fi nostim să se întoarcă la 
Washington bronzat şi să-si reia serviciul la centrul antiterorist 
din Langley, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Aţi putea veni să mă luaţi? Sunt Credence Proudfoot. 
Malko de-abia înţelegea vorbele printre hohotele de plâns. 

— Unde sunteţi? 

— Acolo unde'm-aţi lăsat. 

— Ajung imediat, zise Malko pe negândite. 

Abia terminase de mâncat cu Chris şi Milton la 
restaurantul hotelului 1829, pe terasa cu vedere spre golf. Când 
le spuse că iese în oraş singur, cele două gorile se uitară cu 
nedumerire la el. Viaţa de noapte din Saint-Thomas lipsea 
aproape cu desăvârşire... 

După cinci minute, se oprea în faţa barului din 
Heavensighit. Îndată ce cobori din maşină, Credence Proudfoot, 
care stătea pe terasă, se ridică, înşfacă geanta de voiaj şi veni la 
el cu paşi mari. Se aranjase, dar avea ochii roşii. 

— Jigodia aia mi-a dat papucii! Mi-a luat banii şi m-a 
alungat, îl anunţă ea cu sobrietate în glas. 

— Aţi mâncat? 

— Nu, dar nici nu mi-e foame. E 

Demară şi o luă pe faleză spre Charlotte Amalie. In timpul 
mersului, Credence îl întrebă cu sfială: 

_ Pot să dorm în maşina dumneavoastră la noapte? Malko 
izbucni în râs. 

— In maşină! De ce? 

— Nu am unde să mă duc, îi spuse negresa. Până sosesc 
banii de la New York, nu pot să stau la hotel şi nu cunosc pe 
nimeni aici. 

— Nu vă las sa dormiţi în maşina, 11 spuse Malko. 

În zece minute, ajunseră la recepţia hotelului 1829. Malko 
îi luă negresei o cameră cu vedere în port, chiar lângă 
apartamentul lui. 

— Duceţi-vă să vă instalaţi, o sfătui el dându-i cheia, apoi 
veniţi la restaurant. Vă aştept acolo. 

Se întâlni cu Chris şi Milton care se uitară la el uimiţi. 


— Ce puţin aţi stat, observă Chris Jones. Milton Brabeck 
zâmbi în barbă. 

— L-a tras clapa, căci altfel nu ar fi venit la noi. 
Restaurantul era aproape gol. Clienţii hotelului, nişte americani 
bătrâni şi putred de bogaţi, se culcau o dată cu găinile. Deodată, 
Milton Brabeck se încorda precum un labrador în faţa unui pui 
de potârniche şi îi trase un cot lui Chris. 

— Lisuse Cristoase! Priveşte cine intră! 

Acesta întoarse capul şi rămase mut de uimire. O negresă 
foarte înaltă, cu părul creţ, gen afro, aproape goală, cu excepţia 
unui tricou scurt până sub sâni şi cu un şort atât de scurt încât 
părea o curea mai iată, se uita prin salon din pragul uşii. Se 
îndreptă cu mers suplu spre masa lor. Malko se ridicase deja în 
picioare. 

— Credence, începu el, vi-i prezint pe Milton Brabeck şi pe 
Chris Jones, doi prieteni care au venit cu mine în vacanţă. 

— Hi.' îi salută Credence Proudfoot cu voce de fetiţă. 

Cu ochii cât cepele, cele două gorile fură cât pe ce să 
înghită furculiţele. Trebuie menţionat că, având aceste trăsături 
de femeie versată sălbatică, sfârcurile lungi care ieşeau prin 
tricoul foarte mulat şi şortul care abia îi ascundea clitorisul, 
Credence Proudfoot se simţea dorită. Se ridicară amândoi 
deodată în picioare, bâlbâindu-se. Negresa se aşeză şi puse un 
picior peste celălalt. 

— Vom sărbători venirea dumitale! Zise Malko. 

Comandă şampanie, iar şeful de sală veni după cinci 
minute cu o sticlă de Taittinger Comtes de Champagne rose. 
Când sări dopul, Chris şi Milton tresăriră de parcă ar fi explodat 
o grenadă. Nu puteau să-si dezlipască privirile de la negresă. 
Aceasta goli Paharul dintr-o dată şi oftă: 

— Ce simpatici sunteţi! It's „finger licking good”. 

— Este prima dată când beţi şampanie, observă cu 
perfidie Milton Brabeck. 

— Vă este foame? O întrebă Malko pe negresă. 

— Puțin, făcu ea cu timiditate. Unde este toaleta? 

Un chelner îi arătă. Îndată ce tânăra ieşi, Chris izbucni: 

— Unde aţi mai găsit-o şi pe asta? 

— Dacă v-aş spune, nu m-aţi crede, zise Malko. Este 
superbă, nu-i aşa? 


— Îţi dai seama cum te-ai simţi să fii în pat cu ea? Oftă 
Milton Brabeck. 

— Opreşte-te că îţi faci rău, zise Chris Jones. Mai degrabă 
hai să mergem la culcare. Este inuman să o priveşti şi să te 
gândeşti ce i-ai face. 

Rămăseseră doar ei doi în restaurant. Cele două gorile 
plecaseră la culcare cu o doză puternică de somnifere, iar 
Credence Proudfoot termina de mâncat un peşte enorm şi 
garnitura de orez până la ultimul bob, stropit din belşug cu 
şampania din care nu mai rămăsese nici un strop. 

Apoi împinse farfuria şi se uită pe sub gene la Malko cu o 
expresie care îl ardea în pântece. 

— Ce m-aş fi făcut dacă nu vă întâlneam! Suspină ea. Nici 
nu ştiu cum să vă mulţumesc. 

Malko avea el o idee în legătură cu mulţumirile, dar nu 
îndrăzni să-i sugereze. 

— Vă conduc în cameră, zise el. 

Când se ridică, se clătină uşurel şi îşi trecu râzând braţul 
pe după umărul lui Malko. 

— Am băut prea multă şampanie! Zise ea. Dar ce bună 
este! După ce descuie uşa camerei, aprinse lumina şi se 
întoarse către Malko. 

— Veniţi să admiraţi priveliştea, este minunată. 

El o urmă pe mica terasă şi priviră o clipă scânteile de 
lumină din rada portului. Apoi se întoarse încetişor şi îşi cufundă 
privirea în ochii lui. In acelaşi timp, îşi lipi abdomenul de 
pântecele lui. Pronunţând foarte lent cuvintele, ea zise: 

/. E bine să-ţi Ungi degetele m Sabia lui Bin Laden 

— Vreau s-o fac cu dumneavoastră. Când o să-l văd pe 
ticălosul ăla, o să-i fac în ciudă. 

Ea îşi trase uşurel tricoul peste cap, eliberându-si sânii 
magnifici, îşi desfăcu centura de la şort şi îl lăsă să alunece pe 
podea, păstrând pe ea doar slipul minuscul negru, apoi se aşeză 
în faţa lui Malko. 

— Fuck mei Fuck me hard. 

Împingându-si bazinul înainte, cu un zâmbet provocator 
pe buze, ea îl fixa cu privirea. El o mângâie. Avea pielea moale 
ca satinul. Apoi se juca cu sfârcurile lungi, făcând-o să geamă. 
Îşi strecură în fine mâna între coapse şi, în timp ce o mângâia, 
negresa îi smulse efectiv cureaua. După ce rămase gol-goluţ, ea 


îngenunche dinaintea lui şi începu să-i aplice o felaţie. O 
întrerupse, căci simţea că nu va rezista mult timp. 

—/want to fuck you, now. 

Credence se ridică şi se aşeză în genunchi pe marginea 
patului, ţinând bazinul foarte sus. Când o penetra, era strâmtă, 
fierbinte şi adâncă. El profită de această femeie supusă, care se 
arcuia ca să o poată pătrunde mai uşor. In această poziţie, el nu 
se mai putu abtine, chiar înainte de a o sodomiza. Se gândi că o 
va face mâine seară. Era un mod foarte plăcut de a pune capăt 
unui an. Dar abia termină, că ea se întoarse şi zise cu voce 
răguşită: 

— Mâine o să-mi rupi fundul. Emoţionantă telepatie. 

Muggens Bay era considerată ca una dintre cele mai 
frumoase zece plaje din lume. Un arc de cerc cu nisip alb, 
înconjurat de coline acoperite de junglă, situat pe coasta de 
nord a Insulei Saint-Thomas, care măsura aproximativ trei 
kilometri. Credence Proud-foot îi propusese lui Malko să-si 
petreacă ziua acolo, înainte de revelion. Imbrăcată într-un 
costum de baie întreg roşu, îl luă de mână şi îl duse în partea 
cealaltă a plajei. 

— Să ne ducem până în capăt, acolo este mai puţină 
lume. 

Cu discreţie, Chris Jones, în costum de baie, dar cu o 
geantă de plajă pe umăr ce conţinea o parte din „fiare”, mergea 
în urma '*r la o distanţă destul de mare. Vremea era de vis. 
Trăind din plin clipa, Malko era totuşi bântuit de un strop de 
tristeţe. Seara de 31 decembrie era ideală pentru un atentat 
spectaculos. Cu toate sQbia lui Bin Laden 4 185 astea, nu se 
simţea nici o mişcare. Philip Westland era pe plaja de 
[a Emerauld Beach, sub atenta supraveghere a lui Milton 
Brabeck. Insoţit de prietenul său de culoare, făcea acelaşi lucru 
ca şi ceilalţi turişti: plajă şi cumpărături. 

Malko se uită la ceas: era ora două. Mai erau zece ore 
până la sfârşitul anului. Se va întoarce năuc din Saint-Thomas, 
cu excepţia aventurii cu Credence Poudfoot. Să înceapă anul 
sodomizând o creatură ca ea însemna să se împace din nou cu 
viaţa. 

— Facem o baie? ` 

Vocea negresei îl smulse din visare. Il luă de mână şi îl 
duse în apa călduţă. Se aflau exact în capătul plajei. Un pelican 


le trecu pe deasupra capetelor, se înălţă, apoi plonja în apă ca 
un bolovan şi prinse un peşte. Malko nu mai simţi fundul apei şi 
începu să înoate împreună cu Credence. Ea se întoarse şi îl 
aşteptă surâzătoare. Când o ajunse din urmă, ea întinse braţul şi 
îl îmbrăţişa. Îi simţi pântecele lipindu-se de al lui şi îl sărută. 

Deodată. Între două valuri, simţi ceva care îi atingea 
piciorul. Crezu că era un peşte, dar cineva îl apucă de mijloc şi îl 
trase la fund. 

Ji 

Chris Jones îi urmărea cu o privire plină de dezamăgire pe 
Credence Proudfoot şi pe Malko. Când intrară în apă, îşi spuse 
că se vor juca destul cu nervii lui. Nu îi dădu atenţie unui negru 
care înota pe lângă ei. Acesta dispăru la un moment dat în apă. 

Deodată, când Malko şi Credence erau îmbrăţişaţi, Malko 
păru subit tras la fund şi dispăru. Chris Jones se gândi că 
inventaseră un alt joc erotic. Negresa stătea nemişcată în 
picioare în mare, cu braţele bătând apa la suprafaţă. Gorila îşi 
dădu brusc seama că Malko nu ieşise la suprafaţă de mai bine 
de un minut! 

Sărind ca pe arcuri, alergă pe plajă ca un apucat. Îndată 
ce ajunse destul de aproape, lăsă jos geanta de plajă cu arma 
lui Magnum 357 şi se aventură în direcţia în care dispăruse 
Malko. 

Malko se lupta cu disperare să urce la suprafaţă, reţinând 
aerul în plămâni. Picioarele lungi ale negresei îl strângeau de 
gât. Aproape strangulându-l. Un negru uriaş îl apucase de 
picioare şi îl trăgea la fund. Ştia că, dacă nu va reuşi să iasă 
repede la suprafaţă, va pieri înecat. 

Se scursese mai mult de un minut < «-se. Americao 
umbră pe sub apă şi îl recunosci $*&!'f (recunosdădu seama 
imediat de situaţie. S' t> '^^oarse spre fsi petrecu braţul pe 
după gât şi o '<> c^<^$ în apă. Din instinct, tânăra îşi de ^- 
<? VV-5- înece. Zbătându-se, Malko reuşi st. Care îl trăgea la 
fund şi reuşi să iasă aer în plămâni. 

Chris Jones şi Credence Poudfoot ap confuz. Cu un țipăt 
sălbatic, tânăra îi băgă gorilei iar aceasta urlă de durere. Ea se 
îndrepta deja înotâni. 

Negrul care încercase să-l înece pe Malko ţâşni atunu 
evalua situaţia şi începu să înoate spre mal. 

— Vă simţiţi bine? Îi strigă Chris Jones lui Malko. 


Acesta, cu gura plină de apă, clătină din cap afirmativ, 
apoi reuşi să articuleze: 

— Trebuie să-i prindem. Repede! 

Credence Proudfoot ajunsese deja la mal şi alerga precum 
o gazelâ spre capătul celălalt al plajei. Ajunse şi negrul pe nisip, 
străbătu plaja şi fugi spre zona verde unde erau parcate 
maşinile. 

Chris Jones şi Malko ieşiră din apă după câteva secunde. 
Credence era departe, iar negrul dispăruse după o movilită de 
nisip. Gorila se repezi la geantă şi scoase arma. Malko era încă 
ameţit şi tuşea de mama focului ca să scoată apa care mai 
rămăsese în plămâni. Chris o zbughi ca o săgeată. Il zărise pe 
negru fugind paralel cu plaja. Văzând că este urmărit, se opri, se 
întoarse şi scoase un pistol-mitralieră cu ţeava scurtă din 
geantă, începu imediat să tragă. Chris Jones abia apucă să se 
adăpostească după un cocotier. Celălalt plecă din nou, crezând 
că l-a descurajat. Greşeală fatală, căci foarte liniştit, Chris se 
opri, îşi potrivi poziţia şi apăsă pe trăgaci. 

La patruzeci de merti, negrul se rostogoli ca un iepure şi 
rămase nemişcat sub privirile îngrozite ale curioşilor. Când se 
apropie şi Chris, câţiva negri veniră, ameninţători. 

— Hei. Albule. Strigă unul dintre ei, mi-ai ucis fratele! 

— Poliţia! Urlă Chris Jones ca să-l descurajeze pe 
participantul la linşaj. 

Îngenunche lângă victimă. Glonţul tras din Magnum 357 
făcuse 0 gaură cât o farfurie în pieptul negrului care respira 
acum anevoie... Malko ajunse şi el cu sufletul la gură. 

— Trebuie să mergem repede la Emerauld Beach. 

Sabia fui Bin Laden în această insulă îndepărtată, 
telefoanele mobile nu funcționau. Se îmbrăcară rapid şi se 
repeziră la maşina lui Malko. Cre-dence Proudfoot dispăruse fără 
urmă. Cât ai clipi, ajunseră pe drumul sinuos care ducea în sudul 
insulei. 

— Să nu fi păţit şi Milton ceva! Zise Malko. 

Nu voia să fie luat cu totul prin surprindere. Acum era 
sigur că se pregătea un act terorist aici pe insulă. Trebuia să-l 
găsească foarte repede pe Philip Westland, care făcea cu 
siguranţă parte din echipă. După aceea, vor da alarma. 
Încleştând dinţii, cei doi bărbaţi tăcură tot timpul drumului. 
Ajunşi pe plaja hotelului Emerauld Beach, rămaseră stane de 


piatră: lungit într-un şezlong. Milton citea liniştit un roman. 
Lângă el, Philip Westland şi prietenul său de culoare stăteau în 
apă şi discutau... Această scenă plină de un calm absolut 
contrasta atât de mult cu ceea ce păţiseră, încât Malko se 
întrebă dacă nu cumva visase. 

— Ce facem? Îl întrebă Chris. Fiind şi el dezorientat. 

— Aşteptăm, zise Malko. 

John Turner îndepărtă receptorul de ureche ca să nu se 
trezească cu timpanul spart de ţipetele înnebunite ale negresei. 
Telefona dintr-o cabină şi se auzea ca un soi de ecou. In orice 
caz, ceea ce spunea se înţelegea perfect. Prietenul ei Sam era 
mort, ea scăpase, iar agenţii CIA erau în drum spre Emerauld 
Beach. s 

— Ce să fac? Intrebă ea. 

— Vino la Holiday Inn, zise calm John Turner, apoi închise. 
Rămase mut de uimire câteva clipe, măsurând cât de mare era 
dezastrul. Toată operaţiunea ar fi trebuit să înceapă peste o oră. 
Câţiva dintre actorii lui fuseseră scoşi din scenă, iar CIA îi va 
hăitui în curând şi pe ceilalţi. Era un eşec. Liniştindu-se, luă o 
hotărâre şi începu să se îmbrace. Arcul lui avea o singură 
coardă. 

Malko se pregătea să se ducă să dea un telefon, când 
crezu că are o vedenie. In parcarea hotelului Emerauld Beach, 
un bărbat cobora dintr-o maşină şi se îndrepta spre el cu paşi 
măsuraţi. Nu avea nimic pe cap, cu ochelari de soare fumurii şi 
era îmbrăcat cu un costum deschis la culoare. Îi separau 
aproximativ patru metri. Era, făr. A urmă de îndoială, John 
Turner. 

Ţintuit locului de uimire, Malko îl privi apropiindu-se. 
Americanul nu manifesta nici un fel de ostilitate. Cu toate astea, 
îl recunoscuse. Brusc, se lumină. Pulsul urcă vertiginos şi se 
întoarse spre Chris Jones. 

— Chris, dă-mi revolverul! 

Gorila băgă mâna în geanta de plajă şi scoase arma 
Magnum 357. Malko o luă şi o aţinti spre John Turner. 

— Staţi pe loc! Strigă el. 

John turner păru că nu-l aude, deşi vedea arma îndreptată 
spre el. Malko mai strigă o dată la el: 

— John Turner, staţi pe loc! 


Deodată, americanul începu să alerge către el. Malko îşi 
dădu seama că rămăsese puţin timp. Cu arma lui Chris ţinând-o 
cu ambele mâini, ochi pieptul fostului agent CIA şi apăsă pe 
trăgaci. 

Impuşcătura se confundă cu explozia mult mai asurzitoare 
care provocă un flux de aer fierbinte şi o undă de şoc ce îi 
împinse înapoi pe Malko şi pe Chris. John Turner dispăru într-un 
nor de fum negru ivit dintr-o imensă flacără roşie. Când Malko 
se ridică năucit, în locul în care stătuse fostul agent CIA nu mai 
rămăsese decât o vagă urmă neagră pe sol. Cu urechile ţiuindu- 
i, Malko văzu o grămadă de oameni în costume de baie care 
alergau, apoi se opreau în loc, neînţelegând ce se întâmplase. 

Un urlet strident de femeie rupse tăcerea. Era o negresă 
care arăta cu degetul ceva atârnat într-un copac: era un picior 
de om, amputat de la încheietura şoldului, învelit încă în cracul 
pantalonilor. Peste tot erau împrăştiate rămăşiţe omeneşti. 
Capul lui John Turner zburase până pe plajă şi privea marea cu 
ochii goi, de mort. 

— Lisuse Cristoase! Făcu Chris Jones. 

Malko se uită la pata neagră de pe dalele albe. John 
Turner învățase lecţia din greşeli şi, ştiindu-si planurile dejucate, 
preferase să se sacrifice, transformându-se în bombă umană. 
Lui Malko i se înmuiaseră picioarele şi se lăsă pe un scaun, 
nemaiauzind urletele isterice din jurul lui. Reuşi totuşi să-i spună 
lui Chris: 

— Anunţaţi FBl-ul şi autorităţile de pe insulă. Nici un vas 
de croazieră să nu plece din porT. Căci se pregăteşte un atentat. 
Aresţaţi-i pe Philip Westland şi pe prietenul lui. Cu siguranţă că 
sunt implicaţi. _ 

Se simţea îngrozitor de obosit. In câteva clipe, ar fi putut 
să se transforme şi el în căldură şi lumină. 


SFÂRŞIT