Gerard de Villiers — [SAS] America in pericol

pari N pal 


| (e 
GERARD DE VILLIERS wa 


Gerard de Villiers 


[nr. 139] 
America în pericol! 


În românește de Vasile Murgu 


OTINERAMA 2000 


W 
N 


V1.0 


Capitolul I 


Ghenadi Iaroslav, contraknik! în batalionul 2 al brigăzii 
166 infanterie motorizată al armatei ruse „coloana Budanov” 
era pitulat în spatele unei stive de lăzi de muniții goale. El își 
aruncă ochii în direcţia drumului noroios pe care era 
însărcinat să-l supravegheze și care mergea în zig-zag, după 
ce trecuse prin satul Shali, până la bivuacul „coloanei 
Budanov” 

Neobservând nicio mișcare, se-ntoarse la lucrul său. 

Se străduia cu tenacitate să-nșire pe o sârmă din fier 
subțire vreo duzină de urechi omenești, îngrămădite în 
bereta sa verde. El le luase de la boiviki? uciși în urma 
ambuscadelor. Spera că va încasa câteva ruble pe acest 
colier macabru, cu care să-și poată plăti vodka procurată de 
rarii corespondenţi de presă care urmăreau desfășurarea 
războiului pe aceste meleaguri, sau când va merge în 
permisie la Rostov. Ghenadi laroslav era cercetaș la 
compania a 3-a și tăiase el însuși urechile cecenilor pe care-i 
ucisese. Această preocupare, alături de jafuri și violuri, era 
una din micile beneficii ale războiului. Se angajase pentru a 
câștiga un salariu, uzina la care lucra el, dând faliment. El 
nu era de felul său un om crud și nu ura în mod deosebit pe 
ceceni, chiar și numai pentru faptul de a fi văzut cum cad 
camarazii. Afirma cu tărie că dorește să-i omoare și să-i taie 
pe toţi în bucățele, desigur, numai dacă i s-ar da un ordin în 
acest sens. Numai că, acest gen de război, în care niciodată 
nu-ţi vezi adversarul, atenua sensibilitatea. Morţii din noroi, 
minele, sângele, urletele răniților și mai ales teama, o teamă 
viscerală care genera dorinţa frenetică de a ucide pentru a 
nu fi ucis, îi transforma pe soldaţi în mașinării aducătoare de 
moarte. 

De trei luni, „coloana Budanov”, compusă din o mie de 


1 Angajat voluntar 
2 Combatanţi ceceni. 


luptători și vreo sută de vehicule, pacifica Cecenia, 
urmărindu-i pe invizibilii boiviki, bombardând, incendiind 
satele, sărind peste nenumărate mine. Halta de lângă Shali 
era un eveniment binecuvântat, o întrerupere a acestui lung 
coșmar. 

Coloana ajungea la Belkator unde două dintre blindatele 
sale fuseseră distruse de mine. Ghenadi Iaroslav trebuise să- 
și tragă boneta de lână neagră peste urechi pentru a nu auzi 
urletele unuia dintre camarazii săi sfârtecat, căruia i se 
scurgea sângele. 

Oprindu-se la periferia localităţii Shali, oamenii din 
brigada 166 auziseră o veste bună: generalul Budanov urma 
să-ncerce să negocieze cu cecenii predarea satului. 

Ghenadi Iaroslav era însărcinat să anunţe sosirea 
negociatorilor ceceni. În așteptare, înfipse sârma de fier 
ascuţită în a patra ureche și o înșiră pe acesta. Datorită 
frigului nu mirosea prea tare. Inainte de a proceda la fel cu 
următoarea, aruncă o privire peste parapetul său improvizat. 
De această dată el distinse două vehicule care coborau 
dinspre Shali. Luă binoclul și zări două Mercedesuri negre. 
Se ridică imediat și fugi la punctul de comandă al coloanei, 
loc înconjurat de saci cu nisip și de blindate. 

Generalul Piotr Budanov, așezat pe un scaun, îmbrăcat 
într-o ţinută de campanie verzuie, nouă, se pregătea să bea 
ceaiul și dădea telefoane. 

— Cred că vin, domnule general, anunţă Ghenadi Iaroslav. 

— Bine! spuse generalul. Vin acum. 

Iaroslav plecă din nou spre postul său de observaţie, 
strecurându-se printre blindate, camioane, lăzi de muniții și 
soldaţi care se odihneau pe pături întinse chiar pe pământ. O 
macara se pregătea să ridice un motor din tăblăria unui 
autotun. Alături de el, trei soldaţi acompaniindu-se cu o 
chitară, cântau o melodie tristă în cinstea camarazilor 
dispăruți. 

„Ei n-au cules flori, nici n-au sărutat buzele tinerelor 
fete...” 

Chiar înainte să ajungă la postul său, lui Ghenadi îi căzură 


ochii pe doi dintre camarazii lui, care tranșau un câine 
pentru a-l pune la fiert. Dezgustat, le spuse: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ăsta-i câinele nostru! 
Mascota companiei a 3-a! Pentru ce l-aţi omorât? Era 
simpa... 

Unul dintre ei, un ucrainean, se mulțumi să mormăie: 

— Ne era poftă să mestecăm o ciozvârtă de carne... 

Revenit la post, bărbatul luă din nou binoclul. Cele două 
Mercedesuri înaintau lent. Genul de aranjamente care se 
pregătea era foarte obișnuit în acest război din Cecenia. 
Toată lumea era avantajată: boivikii puteau dispărea cu 
armele lor și rușii nu mai sufereau pierderi. În plus, 
tranzacţia comporta întotdeauna vărsarea unei sume în 
dolari de către ceceni. Ofițerii ruși împărțeau preţul obţinut, 
în funcţie de gradul lor. Soldaţii nici măcar nu erau invidioși: 
tot ce doreau era să se reîntoarcă sănătoși la casele lor. 

Ghenadi Iaroslav mângâie în adâncul buzunarelor sale 
două cartușe găsite în corpul unui combatant cecen. 
Gloanţele fuseseră despicate pentru a produce răni mai 
mari. El se rugă în tăcere pentru ca lucrurile să se termine 
cu bine și verifică cu coada ochiului locul unde se vor 
petrece negocierile. În mijlocul unui luminiș cu vegetaţia 
ofilită, fusese instalată o masă pliantă, niște lăzi de muniții în 
loc de scaune pentru ceceni și un scaun metalic turnant 
pentru generalul Budanov. 

Funest loc pentru a negocia pacea... 

Cele două Mercedesuri nu mai erau decât la cinci sute de 
metri. Ele se opriră un pic mai departe. 

Trei dintre portierele primei mașini se deschiseră în 
același timp, șoferul rămânând la volan. Coborâră doi inși cu 
bonetă de lână, cu o ţinută militară aproximativă, încinși cu 
încărcătoare și benzi pline cu muniții. Unul purta un 
Kalașnikov, celălalt o pușcă-mitralieră Pulimiot. În urma lor 
apăru un bărbat în costum negru și cămașă albă, cu un păr 
negru bogat, purtând ochelari negri, mustață și barbă 
stufoasă. Era un „comandant” cecen. 

Acesta se duse să se așeze pe una dintre lăzi, cu cele două 


gărzi de corp în spatele lui. Câţiva soldaţi se apropiaseră, 
curioși. Era excitant să îi vezi pe acești boiviki în carne și 
oase, de obicei invizibili. 

Din al doilea Mercedes cobori mai întâi un bătrân, purtând 
tradiționala șapcă cecenă din astrahan gri. În spatele lui se 
ivi un altul îmbrăcat în battle-dress, cu un pistolet agăţat la 
coapsă, cu fruntea încinsă cu o banderolă verde, acoperită 
cu inscripţii arabe. Mustaţa sa mare aproape că-i ascundea 
gura. Lui Ghenadi Iaroslav nu-i venea să-și creadă ochilor. El 
văzuse deseori la televizor și în jurnale fotografia acestui 
bărbat: Hussein Khaddad, un wahhabit, combatant arab 
venit din Arabia Saudită, pretindea el, pentru a duce 
Djihadul (războiul sfânt) alături de „fraţii” ceceni. Fusese 
văzut deseori la parăzi alături de Șamil Basaiev, 
„comandantul” cecen care, după primul război din Cecenia 
din 1995, era inamicul numărul unu al F.S.B5, un om pe 
capul căruia guvernul rus pusese un premiu de 100.000 de 
ruble. 

Aceştia erau cei doi oameni care începuseră al doilea 
război din Cecenia în timpul verii anului 1999, capturând 
satele din Daghestanul vecin, pentru a stabili acolo ordinea 
Islamului. Şamil Basaiev, învins în cursa pentru președinția 
Ceceniei de către Aslan Mashadov după primul război din 
1995-1996, nu abandonase niciodată lupta armată contra 
rușilor. 

Intărit în hotărârea sa de către Hussein Khaddad, el 
relansase războiul din Caucaz, conflict care, începând din 
luna septembrie 1999, se întinsese din Daghestan în 
Cecenia. De-atunci, boiviki se băteau retrăgându-se pas cu 
pas împotriva unei ofensive rusești masive, sprijinită de 
blindate, elicoptere și avioane. 

Bărbatul merse să se așeze cu grijă pe una dintre lăzile cu 
muniții și-și ajustă ţinuta. 

Ghenadi Iaroslav își spuse că o singură rafală a 


ci Serviciile secrete ruse. 
+ In jur de 4000 U$D. 


Kalașnicovului său îl putea face celebru, dar nu acestea erau 
ordinele. Cei trei bărbaţi se așezară fără să spună niciun 
cuvânt, siguri de ei, în mijlocul a o mie de soldaţi ruși 
echipați cu blindate, artilerie și elicoptere de luptă. 

Un al patrulea îi ajunse din urmă și rămase în picioare în 
spatele lor. Era un civil cu pălărie, cravată, înfășurat într-o 
manta din piele lungă până-n pământ. Câteva clipe mai 
târziu, ajunse și generalul Budanov cu pași mari și zicând cu 
voce de tenor: 

— Dobrivecer!? 

— Dobrivecer, răspunseră în cor cecenii. 

Un soldat aduse o tavă cu un ceainic și cești metalice, pe 
care le umplu înainte să se retragă. Cu un gest sec, 
generalul Budanov le dădu ordin soldaţilor, care își făceau 
de lucru în jurul lor, să se retragă și începu discuţia. Cecenii 
și generalul rus erau la o distanţă de câţiva metri de-o parte 
și de alta a mesei și trebuiau să vorbească tare ca să se- 
nţeleagă. Câteodată, din depărtare, ajungeau la ei tunete și 
explozii dar nimic nu se mișca pe linia de creastă care 
proteja Shali. Ghenadi Iaroslav reîncepu să se ocupe de 
colierul său din urechi, rugându-se ca șefii să ajungă la un 


acord. 
* 


XX 


Înserarea cădea,  estompând contururile colinelor. 
Blindatele imobilizate semănau cu animale mari, greoaie. O 
rachetă roșie se ridică spre cer la vreun kilometru distanță și 
un soldat, care stătea lungit pe o pătură chiar pe pământ, 
strigă într-un telefon de campanie. 

— Incepeti tirul la 130, chiar dacă nu vedeţi nimic! 

Ghenadi Iaroslav, din postul lui de observaţie, urmărea cu 
anxietate discuţiile dintre comandanții ceceni și generalul 
lui. La început, tonul discuţiei fusese catifelat, câteodată 
tensionat, întrerupt de bruște momente de tăcere. Generalul 
Budanov fuma ţigară de la ţigară sub privirile impasibile ale 


5 Bună seara! 


interlocutorilor săi. Voluntarul se întrebă, deodată, dacă 
toată această comedie nu era menită să adoarmă vigilența 
cecenilor pentru a permite un atac surpriză. 

Dar lucrurile părură să se accelereze. Generalul și invitaţii 
săi se ridicară în același timp și începură să schimbe lungi 
strângeri de mână.. Bătrânul cu șapcă luă mâna 
comandantului rus, o strânse între ale sale și făcu o 
plecăciune adâncă. 

Generalul Budanov se-ntoarse și-i spuse ordonanţei sale: 

— Vladimir, du-te și caută lada care se găsește în 
portbagajul mașinii mele. 

Ghenadi Iaroslav simţi că i se încălzește inima. Era un 
semn bun. Dacă se ajungea la cadouri, însemna că 
ajunseseră la un acord. Cecenii cereau adesea vodkă și 
antibiotice iar rușii cereau bani. În această ţară distrusă, 
strivită de bombe, circula o cantitate incredibilă de dolari. 

Bătrânul se duse și se instală în mașina sa. 

Isa Khamadov - omul cu ochelari negri - se-ntoarse spre 
cecenul în haina de piele și schimbă câteva cuvinte cu el. 
Acesta din urmă se duse până la al doilea Mercedes, 
deschise portbagajul și reveni aducând două valize mari, 
negre pe care le puse în faţa lui Isa Khamadov. Aproape 
imediat apărură doi soldați aducând un container mare de 
mărimea unei lăzi pentru transportul obuzelor. Îl lăsară în 
faţa generalului Budanov și se retraseră. Ofiţerul rus așteptă 
ca ei să se fi îndepărtat pentru a adresa câteva cuvinte cu 
voce joasă interlocutorilor săi. Fiecare dintre ei luă câte o 
valiză și o așeză în fața scaunului generalului. 

Acesta se reașeză, deschise o borsetă în care-și afundă 
mâna imediat. Scoase un teanc mare de bancnote pe care le 
examină înainte să le pună la loc. Repetă aceleași gesturi și 
cu cealaltă borsetă, le închise pe amândouă și zise: 

— Haraşo! 

Isa Khamadov se-ntoarse atunci spre gărzile sale de corp, 
care apucară containerul negru și-l duseră pentru a-l așeza 
în portbagajul Mercedesului. Aceștia fură ajunși din urmă de 
Husein Khaddad, care examină îndelung obiectul înainte de 


a închide capota. El mai adresă un semn amical generalului 
rus și toţi cecenii se urcară în cele două mașini care plecară 
imediat. 

Generalul Budanov se îndreptă spre punctul său de 
comandă cu câte o valiză în fiecare mână. Le puse în 
portbagajul mașinii sale și le ascunse sub o cuvertură, după 
care se căţără pe un scaun, trase trei focuri de revolver în 
aer pentru a atrage atenţia și spuse cu vocea sa metalică: 

— Soldați!  „Bandiţii” ceceni au capitulat la auzul 
argumentelor mele. Mâine în zori intrăm în Shali, unde 
primarul ne va preda armele deţinute de către cetăţenii pe 
care-i administrează. Nimeni nu va trebui să moară pentru 
Shali. 

Cea mai mare parte dintre soldaţi asistaseră de departe la 
discuţii și nu-și făceau iluzii: confruntaţi cu artilerie și cu 
elicopterele de luptă, „bandiţii” ceceni au preferat să-și 
cumpere autorizaţia de a fugi. In ceea ce-l privește pe 
Budanov, el trebuia să se întoarcă la Moscova peste două 
sau trei săptămâni, unde va ști, desigur, să fructifice 
„răscumpărarea” oferită. Acesta era obiceiul. În Cecenia, 
ofiţerii vindeau totul pentru a-și rotunji solda lor mizeră și 
nimeni nu se ofusca. De-altfel, era acesta un adevărat 
război? Soldaţilor brigăzii 166, bieţi indivizi abandonaţi 
pradă mizeriei, puţin le păsa de asta, dacă erau lăsaţi să 
prade și să violeze puţin. Aceasta era ordinea lucrurilor. 

Cei care puseseră mâna pe ceva vodkă, se hotărâră să 
destupe sticlele pentru a sărbători „capturarea” localităţii 
Shali. 


* 
x x 


Blindatele „coloanei Budanov” hurducăiau pe un drum 
pietros, dominat de o pădure rară, scoțând la fiecare 
accelerare a motoarelor un nor de fum albăstrui. Copleșiţi 
de un soare neobișnuit în acest sezon, grupuri de oameni se- 
nghesuiau pe fiecare tanc. În cazul întâlnirii cu o mină era 
mai puţin primejdios decât dacă te găseai în interiorul 
acestora, unde erai sortit unei morți mai mult decât sigure. 


Motoarele răgeau, camioanele derapau, blindatele vuiau. 
Două elicoptere mari, cu cioatele de aripi îngreunate de 
rachete, trecură la înălțime joasă, acoperind pentru o clipă 
cântecele siropoase ale postului de radio Moscova, emanând 
de la un tranzistor pus la maximum. 

Cele o sută de vehicule ale „coloanei Budanov” care se- 
nșirau pe o distanță de trei kilometri, părăsiseră Shali în 
zorii dimineţii lăsând acolo un detașament pentru a controla 
orașul. După înţelegerea încheiată cu „comandanţii” ceceni, 
totul se petrecuse fără niciun schimb de focuri. Soldaţii 
brigăzii 166 redeprinseseră gustul curăţeniei și putuseră să 
se spele. Din nenorocire, pentru orice există un sfârșit: 
coloana demarase către Bamut, altă localitate aflată la câţiva 
kilometri de frontiera cu Ingușeţia, de unde trebuiau să 
„Măture” un alt grup de „bandiţi”. În sinea lor, soldaţii se 
rugau pentru ca șeful să poată încheia același tip de acord, 
chiar dacă se îmbogăţea un pic mai mult. 

In frunte era mașina blindată-comandant a generalului 
Budanov, ale cărui patru roți mergeau prin făgașele lăsate 
de tancuri. Generalul moţăia cu cascheta de pânză pe ochi, 
întorcându-se din când în când pentru a verifica prezenţa 
celor două borsete. În seara din ajun, scosese din ele și 
ascunsese în vesta sa căptușită cu molton mai multe teancuri 
de bancnote de o sută de dolari, nu pentru că i-ar fi fost 
teamă de furt. De-altfel unica sa stea îl proteja de orice, iar 
armata rusă era la fel de disciplinată ca armata roșie. Simţea 
însă nevoia atingerii permanente a preţioaselor bancnote, 
care urmau să-i schimbe viaţa, fapt pe care încă nu-i venea 
să-l creadă. Era ca un miracol, ca un vis. 

Cu două luni în urmă, când i se propusese această afacere, 
nu-i venise să creadă. Evenimentele însă o confirmaseră. De 
acum, era aproape la fel de bogat ca generalul Pavel Gracev, 
care în 1991 vânduse tot materialul Armatei Roșii staționate 
în Germania de Est. Piotr Budanov nu voia să facă purici 
mulți la Moscova El voia soarele, cât mai mult soare, femei, 
viaţa din occident. Dorea să profite de acești frumoși dolari, 
atât de ușor câștigați 


Scuturat de o zdruncinătură, deschise ochii și privirea sa 
fixă un obiect strălucitor din pădurea care domina drumul. 
Auzi o explozie slabă, ca o salvă de mortier și zări o dungă 
roșiatică ce se îndrepta spre vehiculul său. 

— Dumnezeul meu! 

Exclamaţia îl făcu să tresară pe șoferul care, la rândul lui, 
văzu ce  se-ntâmplă: o rachetă antitanc teleghidată 
„Faggott”, echivalentul rus al francezului „Milan”, venea 
spre autocar. 

Generalul Budanov, încă pierdut în visele lui - el urma să- 
și cumpere o casă în Bahamas, să joace la cazinou, să-și 
ofere cele mai frumoase femei, în fine să trăiască, să se 
bucure de soare - scoase un țipăt cu voce sugrumată. 

Carul-comandant  explodă într-o jerbă de flăcări, 
imobilizând coloana. După câteva secunde de uluire, soldaţii 
își înșfăcară armele și tot ceea ce putea trage. Tunurile 
tancurilor, Pulemioturile, puștile automate produseră un 
vacarm infernal. Proiectilele dezrădăcinau arborii, făceau să 
sară fragmente de stâncă, ridicau nori de zăpadă. Toţi 
soldaţii lungiţi pe blindate săriră la pământ, căutând gropi în 
care să se ascundă. In fine, din lipsă de replică, focurile de 
armă începură să se rărească. Un subofițer trimise o mână 
de oameni să ia pădurea cu asalt, fiind acoperiţi de focul 
celor care rămăseseră pe loc. Un căpitan zbiera într-un 
aparat de radio, reclamând prezenţa elicopterelor. 

Căzută în cursă pe drumul îngust, „coloana Budanov” nu 
mai era altceva decât un șarpe de fiare, brăzdat de flăcări 
roșii. Calmul se restabili doar douăzeci de minute mai târziu. 
Oamenii plecați să  scotocească pădurea  reveniră 
dezorientaţi, fără să fi tras niciun foc de armă. Boivikii se 
evaporaseră în sânul naturii, ca de-obicei. 

Se făcu bilanţul pierderilor și se stabili că un singur 
„Faggot” fusese tras asupra vehiculului-comandant, care se 
transformase într-o carcasă fumegând. Generalul și șoferul 
lui nu mai erau decât niște cadavre înnegrite, greu de 
recunoscut. Un colonel se apropie de vehiculul distrus și 
tresări. 


În afara resturilor de fier, solul era acoperit de bucățele 
de hârtie verde. El se aplecă și ridică una. Erau resturi de 
bancnote, de dolari, împrăștiate peste tot, chiar și prin 
copaci. Deodată, colonelul zări teancuri de bancnote intacte. 
Una din borsete fusese proiectată afară din mașină de către 
explozie, răspândind peste tot conţinutul. 

Acest colț pierdut al Ceceniei fusese  dintr-odată 
transformat într-o mină de dolari. Noutatea se răspândi cu 
iuțeala fulgerului. Soldaţi de prin toată coloana își 
abandonară vehiculele și armele, cu singura dorinţă de a 
culege dolari, cu o grămadă de nuiele în mână zgândărind 
zăpada. 

Dacă ar fi revenit cecenii, puteau declanșa un adevărat 
masacru. Orice urmă de disciplină dispăruse, soldaţii ruși 
bătându-se între ei pentru a-și smulge bancnotele. Cei mai 
puţin norocoși adunau chiar biletele rupte, în speranţa că, 
lipindu-le, le vor putea valorifica. 

Această vânzoleală dură ceva timp. Odată solul curăţat, 
soldaţii consimţiră să se-ntoarcă la posturile lor și „coloana 
Budanov” se repuse în mișcare, luând în doi saci de pânză 
ceea ce rămăsese din generalul Budanov și șoferul lui. În 
sfârșit, două elicoptere M.16 burdușite cu rachete își făcură 
apariţia, zburând razant deasupra pomilor, fără însă a găsi 
vreun obiectiv. 

Instalat în carul blindat din capul coloanei, colonelul 
Zubar nu contenea să pipăie hârtiile verzi recuperate după 
explozie. El nu reușise, bine-nţeles, să le numere. Nu era 
momentul să-i zgândăre pe cei din convoi, dar presupunea 
că-n cele două borsete trebuia să se găsească o sumă 
însemnată. Oare pentru ce cecenii dăduseră atâta bănet 
pentru un simplu orășel ca Shali? 

Zdruncinat, liniștit de prezenţa elicopterelor, el continua 
să reflecteze. Acest atac era ciudat. In afara „Faggotului”, 
nu fusese tras niciun foc, deși soldaţii cocoţaţi pe tancuri, 
erau niște ţinte ușoare. 

S-ar fi putut spune că numai generalul Budanov fusese 
vizat. 


De obicei, cecenii loveau primul vehicul și apoi se 
dezlănţuiau asupra celorlalte, rând pe rând. Elicopterele 
reapărură, fără să descopere nimic. Colonelul Zubar se- 
ntrebă de ce voiau cecenii să-l omoare pe generalul Piotr 
Budanov. Motivul nu era acela de a-și lua banii înapoi. 
Aceștia, în parte, fuseseră transformați în cenușă. 

O idee își făcu încet loc în mintea lui. Dacă generalul 
Budanov obținuse dolarii pentru altceva decât preluarea 
localităţii Shali? Dar oare ce putea valora atâţia bani? 


Capitolul II 


William Green opri mașina în spatele unei ambulanţe 
parcată de-a curmezișul străzii Amadolou, în faţa unui imobil 
fără nici-o firmă. Și totuși acesta era sediul unei clinici 
particulare, în inima cartierului popular Sirinevler, nu 
departe de autostrada E 5 care ducea spre aeroportul 
Istanbulului. Ploaia îngreuna circulaţia și mai mult. Pentru 
William Green, vehiculele parcate anapoda, taxiurile care 
mergeau în zigzag, în toate sensurile, pietonii care traversau 
peste tot sau cărucioarele împinse pe mijlocul șoselei 
reprezentau un stres insuportabil. Îi trebuise mai mult de o 
oră ca să vină de la consulatul american, unde se afla 
„antena” locală C.I.A. Avea impresia clară că nu se găsește 
în Europa, chiar dacă se afla pe malul de vest al Bosforului. 

Americanul își cobori ochii pe cadranul enormului său 
ceas Breitling Headwind. Era ora două și treizeci. Sosise cu 
întârziere la întâlnirea fixată de interpreta recomandată de 
sucursală - Gulush Kartal - o tânără femeie înaltă, brunetă 
pe care el o întâlnise fugitiv în chiar dimineaţa aceea. 
Translatoarea avea o calitate rară, aceea de a vorbi cecena, 
în afara limbilor turcă și engleză, datorită mamei sale venită 
din Groznîi cu patruzeci de ani în urmă. 

Speriat de moarte de ideea de a întârzia, William Green 
ieși din mașină și împinse poarta clinicii particulare, intrând 
într-o sală mare, ticsită de bolnavi, așteptându-și cuminţi 
rândul, așezați pe bănci. Nici urmă de Gulush Kartal. leșea 
din clădire în momentul în care un taxi se oprea în fața 
acesteia și din mașină cobora tânăra îmbrăcată într-o 
canadiană care ascundea o rochie lungă maro fără nicio 
formă. Nu era machiată, purta ghete și păru-i scurt dispărea 
sub un fular. Ploaia glacială se-nteţea. Iarna la Istanbul nu 
era deloc plăcută. Traducătoarea plăti taxiul și înaintă 
surâzând. 

— Vă rog să mă scuzaţi. Din cauza vremii nu găseam taxi. 


— Este bine aici? întrebă cu grijă americanul. 

— Oamenii de la I.R.O. ê așa mi-au recomandat. M-au 
sfătuit să merg acolo, direct. Cecenii sunt un pic paranoici. 
Ei văd dușmani peste tot. De fapt, atunci când ești obiectul 
masacrelor și bombardamentelor atât de mult timp, există 
oarecare scuze... Cei căutaţi se află în camera 408. Am spus 
la I.R.O. că dumneavoastră sunteţi corespondent al 
Washington Post și anchetați abuzurile rușilor din Cecenia. 
Lor le place în mod deosebit acest lucru. 

I.R.O. era o organizație non-guvernamentală islamică, 
finanțată oficial prin donaţii private ale simpatizanţilor, 
guvernamentali sau persoane particulare. Se consacra 
ajutorării musulmanilor aflaţi în nevoie. Era deja foarte 
prezentă în Bosnia, cu baza la Zeliţa și după acordurile de la 
Dayton, care puseseră capăt războiului civil din Iugoslavia, 
își îndreptase atenţia spre Cecenia. Organizaţia trimitea 
acolo alimente, medicamente și doctorii efectuau la Istanbul 
tratamentul și protezarea unui anumit număr de răniţi 
ceceni, ajutați fiind de municipalitatea Istanbulului, 
controlată de Partidul Islamic Turc. 

— Well done’, aprobă William Green. 

Bărbatul se interesa în mod deosebit de Cecenia, dar nu 
ca jurnalist. Direcţia de Informaţii din cadrul C.I.A. îl lansase 
cu două luni în urmă într-o anchetă ultrasecretă, 
conducându-i deja pe la Moscova, în Turcia, trecând prin 
Pakistan și Georgia. Gulush Kartal nu știa adevăratul scop al 
prezenţei sale la Istanbul, ea neavând „clearance-ul” pentru 
un astfel de secret. Tânăra știa doar că el dorește să 
întâlnească un „comandant” cecen, Isa Khamadov aflat la 
tratament în Turcia, cu răni grave. Gulush Kartal lucrase 
vreme îndelungată ca atașat de presă la ambasada 
americană din Ankara și se făcuse apreciată pentru 
seriozitatea ei. Îi ajuta deseori pe industriașii americani să 
facă „lobby” pe lângă turci. În final, după ce divorțase, ea 


6 Islamic Relief Organisation 
7 Bine gândit 


părăsise Ankara pentru a se stabili la Istanbul, unde lucra în 
free-lance. 

Evident, William Green ar fi putut cere asistenţa MITS, 
serviciile turcești, care nu le-ar fi putut refuza nimic 
americanilor, dar afacerea era prea „sensibilă” pentru a le 
alerta. 

— Mergem? întrebă Gulush Kartal, aranjându-și fularul 
peste părul negru. 

William Green înţelese pentru ce, intrând în policlinică, 
văzuse toate infirmierele „mascate” cu fulare albe care lăsau 
să li se vadă doar faţa. Se aflau în fieful islamic pur. Bărbaţii 
purtau cu toţii barbă. Ocolind biroul recepţiei, Gulush Kartal 
se-ndreptă spre ascensoare. 

— Dumneavoastră știți unde se găsește omul nostru? 
întrebă americanul. 

— La etajul patru. 

Timp de mai multe zile, Gulush Kartal întrebase pe la 
organizaţiile umanitare instalate la Istanbul pentru a ști 
unde să găsească răniţi ceceni evacuaţi clandestin prin 
Georgia și îngrijiţi în clinici particulare. Stăruința aceasta a 
ei o condusese la I.R.O. În mod oficial, turcii erau de partea 
Moscovei, dar municipalitatea Istanbulului, islamistă fiind, 
închidea ochii pentru multe lucruri în numele solidarităţii 
musulmane. 

La etajul patru, trei infirmiere „mascate” stăteau în 
spatele unui birou. Gulush Kartal se adresă în limba turcă 
uneia dintre ele, care-i indică un culoar la stânga. 

William Green abia-și ţinea respiraţia. Era pe punctul de a 
întâlni pe omul care deţinea cheia misterului pe care el 
încerca să-l clarifice de mai multe săptămâni. Gulush Kartal 
bătu la ușa camerei cu numărul 408 și o voce de bărbat îi 
strigă în limba turcă să intre. William Green se strecură în 
spatele tinerei femei și bucuria, lui se topi dintr-odată. 

În cameră erau opt bărbaţi înghesuiți pe două paturi și 
diferite scaune, toţi în halate, cu câte un membru lipsă și 


Milli Istihradate Tefkiatri (Serviciile Turcești). 


acoperiţi de bandaje. Era un adevărat muzeu al ororilor. 

Un boivik așezat pe pat, nu mai avea piciorul stâng, nici 
braţul drept și la mâna stângă avea un pansament enorm, 
încă plin de sânge. Piciorul vecinului său se oprea deasupra 
genunchiului. Prin pansamentul prost făcut se puteau vedea 
perii negri care crescuseră din nou pe ciot. Un al treilea 
avea în locul genunchiului o articulație de metal, care părea 
inspirată direct de doctorul Frankenstein. 

Americanul avu un al doilea șoc: toţi bărbaţii prezenţi 
aveau craniile rase și nu purtau barbă, pe când în 
fotografiile pe care le examinase, omul pe care-l căuta avea 
un păr bogat și o barbă neagră. El examină feţele bolnavilor. 
Omul care părea să corespundă semnalmentelor era 
îmbrăcat în halat bleu și pierduse piciorul drept și braţul 
stâng. Dar oare era el? 

Timp de câteva clipe, se priviră tăcuţi. În mod cert, 
luptătorii ceceni nu așteptau vizita lor. 

— Spuneţi-le cine suntem! o rugă William Green. 

Unul dintre ceceni luă un telefon portabil și formă un 
număr. Ceilalți păreau împietriți. Luptătorul cu ciotul 
bandajat părea fascinat de Gulush. El i se adresă cu o voce 
blândă. Intr-o turcă ezitantă, pe care ea o traduse imediat: 

— N-au dreptul să vorbească cu străinii. Prietenul lui 
tocmai a chemat pe interpretul lor. El este cel care decide. 
Va veni într-un sfert de oră. 

Bărbatul termină tirada cu un zâmbet satisfăcut. Era 
foarte drăguţ, cu trăsături fine, ochi albaștri alungiţi și o 
gură bine conturată. Ţinând privirea aţintită spre Gulush, el 
mai adăugă ceva. 

— Se numește Djokhar, traduse turcoaica. Ne propune să 
așteptăm aici și să bem un ceai. 

— Nu le spuneţi că vorbiţi cecena! o sfătui William Green. 
Aș dori să aflu numele omului cu halat bleu, care are 
amputat piciorul drept și braţul stâng la nivelul pulpei. 

Djokhar sărise pe proptelele sale și, cu un echilibru 
acrobatic, aduse un serviciu de ceai tinerei femei. Ceilalți 
rămăseseră muţi, intimidaţi sau dispreţuitori. Djokhar se 


reașeză chiar pe podea și Gulush Kortal îi ceru să-și 
povestească istoria sa, traducând pe măsură ce omul vorbea. 

— A călcat peste o mină, aproape de Șatoi. Spre norocul 
lui, cineva din I.R.O. se găsea prin apropiere. A fost trecut 
clandestin prin liniile rusești până-n Georgia și la Tbilisi a 
fost pus într-un autobuz și transportat la Istanbul Au fost 
zece ore de drum. El arde de nerăbdare să se-ntoarcă, 
pentru a reîncepe lupta. 

— Fără piciorul stâng? întrebă Green. 

Abia traduse obiecţia americanului, că luptătorul răspunse 
cu mândrie. 

— Spune că n-are nevoie de picior pentru a mânui 
Kalașnicovul și dacă Allah i-a lăsat viaţa, trebuie să continue 
să se bată pentru el. 

William Green clătină din cap, impresionat de hotărârea 
acestor oameni tineri, care totuși plătiseră cu toţii un greu 
tribut pentru credinţa lor. Aceștia erau oameni curaţi, care 
trăiau pentru religia lor. În cameră nu se vedea decât „soft 
drinks” și ceai. Nimeni nu fuma. Numai Djokhar părea să fie 
impresionat de prezenţa unei femei. Americanul își spuse că 
lua contact pe viu cu războiul sfânt - Djihadul dus de cei mai 
fanatici dintre musulmani. Acești tineri bărbaţi slăbiţi, 
sfârtecaţi, răniţi, erau gata să se întoarcă la lupta contra 
inamicilor pe care șefii lor religioși îi indicau, astăzi rușii, 
mâine puteau fi americanii, israelienii sau toţi cei consideraţi 
ca „impuri și păgâni”. 

Ce devenise lumea... 

Serviciile americane știau că inamicul numărul unu al 
radicalilor islamiști era America, deși ei nu se dădeau în 
lături să se angajeze pe fronturi secundare cum ar fi Bosnia, 
Kosovo sau Cecenia. Era un adevărat război mondial, prima 
cruciadă a secolului XXI, purtată de oameni de diverse 
naţionalităţi, uniţi de fanatismul lor. In faţa acestor boiviki, 
realizai că nu era vorba de o primejdie teoretică ci de o 
ameninţare foarte reală. Ancheta lui William Green avea, 
deci, cu atât mai mare importanţă. 

Zgomotul ușii care se deschidea rupse tăcerea apăsătoare. 


Intră un bărbat tânăr cu capul rotund, părul ondulat, cu 
pulover gri și blugi. Se prezentă, vorbind în limba turcă 
către Gulush: 

— Mă numesc Fayik Agca. Lucrez la I.R.O. și sunt 
interpretul acestor „fraţi” care nu vorbesc turca Mi s-a 
anunțat vizita dumneavoastră la recepţie, dar credeam că o 
să daţi un telefon înainte să veniţi. Acest domn este 
jurnalist? Ce dorește să știe? 

— Pe el îl interesează lupta cecenilor, explică Gulush. Ar 
dori să intervieveze niște combatanți. 

În mod vizibil, ideea îi plăcea interpretului. 

— Puneţi-mi întrebări, propuse el și eu le voi traduce. Toţi 
acești boiviki sunt eroi ai Djihadului. Vor continua să lupte 
atâta timp cât legea islamică nu va fi restabilită în Cecenia. 

Deja se aluneca spre limbajul de lemn... 

Gulush se grăbi să recentreze dezbaterea. 

— Ar fi bine ca ei să-și povestească fiecare istoria, spuse 
ea cu un surâs angajant. 

Incepu „confesiunea”. Liniștiţi de prezenţa interpretului, 
boiviki erau inepuizabili. 

Timp de o oră, poveștile se succedară cu fraze sacadate, 
toate asemănătoare. Erau istorii cu mine, cu rafale de 
mitralieră, bombardamente,  amputări, și morţi. Toţi 
mulțumeau lui Dumnezeu pentru că fuseseră evacuaţi în 
Turcia unde erau bine îngrijiţi, în timp ce mulţi dintre 
camarazii lor fuseseră operaţi pe front, fără anestezie, 
lipsindu-le materiale de primă necesitate, precum garourile. 

William Green lua note, deși puţin îi păsa despre poveștile 
lor. În acest timp nu pierdea ocazia să scruteze chipurile din 
faţa lui, blestemându-se că nu ceruse de la Agenţie o 
fotografie a lui Isa Khamadov fără barbă. Era posibil să nici 
nu existe așa ceva. 

Aici, toate aceste cranii rase și aceste fețe netede se 
asemănau. Era constrâns să încerce o apropiere mai directă. 
Cea mai bună metodă pentru a identifica „suspectul” era 
aceea de a-l fotografia. 

— Putem fotografia pe acești boiviki? traduse Gulush 


întrebarea lui William Green. 

Răspunsul lui Fayik Agça veni imediat. 

— Nu! Noi nu dorim să avem necazuri cu guvernul turc. 

Americanul își ascunse sentimentul de nemulțumire 
printr-un surâs de circumstanţă. 

— Aș putea să-mi notez numele lor pe însemnările mele? 

Un nou refuz al interpretului. 

— Este foarte periculos. Ei au cu toţii familii în Cecenia și 
dacă F.S.B.-ul rus îi identifică, se vor duce să-i masacreze. 

— Nici măcar prenumele lor? 

După o oarecare ezitare, Fayik Agça acceptă. 

— De acord. 

La ordinul lui, luptătorii își spuseră prenumele: Abdullah, 
Mohamed, Malik, Djokhar, Daud. 

În timpul pomelnicului, Fayik Agqa spuse o frază scurtă în 
cecenă. Când fu rândul bărbatului pe care William Green îl 
bănuia că este Isa Khamadov, acesta spuse: „Alim” 

Se reinstală liniștea. Ostentativ, Fayik Agça își privi 
ceasul. 

— Trebuie lăsaţi să se odihnească, spuse el. Sunt foarte 
obosiţi. 

Privirea arzătoare a lui Djokhar aţintită spre Gulush Kartal 
evoca mai degrabă violul decât nevoia de odihnă. William 
Green făcu o ultimă încercare. 

— Mi s-a spus că un „comandant” rănit, foarte renumit, se 
află la Istanbul. Aș dori să-l întâlnesc. 

— Care este numele lui? 

— Isa Khamadov. 

Fayik Agça rămase impasibil. 

— Nu cunosc acest om. El trebuie să fie în Cecenia. Știţi, 
sunt mulţi „comandanţi”. Acum trebuie să plecaţi. Acești 
luptători au suferit mult și sunt obosiţi. Spuneţi lumii că rușii 
sunt asasini, că ei masacrează femei și copii, în timp ce 
combatanții islamiști sunt curaţi. 

William Green aprobă din cap, ascunzându-și decepţia. 
Atunci când își pusese întrebarea, avea ochii ațintiţi spre cel 
suspectat și nu-i scăpase licărirea neliniștită apărută dintr- 


odată în ochii lui. Așteptă să iasă pe culoar, după care îi 
spuse lui Gullush Kartal: 

— Sunt sigur că cel care a spus că se numește Alim este 
Isa Khamadov. A 

— Şi eu cred asta, confirmă interpreta. Înainte de a le da 
voie să-și spună numele, interpretul i-a spus acestuia să și-l 
schimbe pe cel adevărat. 

Ajunseră din nou în ploaia de afară și Gulush se instală în 
mașina lui William Green. 

Acesta din urmă avea poftă să se relaxeze. 

— Ce-ar fi dac-am merge să bem ceva? sugeră el. 

— Unde? 

— La hotelul meu. La Ciragan. 

Acesta era un palat vechi reamenajat chiar pe malul 
Bosforului. 

— Cu plăcere, aprobă Gulush Kartal. Hotelul este 


magnific. 
* 


XX 


Barul hotelului Ciragan dădea spre Bosfor de care nu era 
despărţit decât printr-o esplanadă. Gulush Kartal părea 
impresionată de decorul somptuos, de plafoanele înalte și de 
panorama fascinantă spre Bosfor. Ea-și deschise canadiana, 
dezvelind rochia-sac ce-i mula totuși pieptul apetisant. 

— Dumneavoastră beţi băuturi alcoolice? întrebă William 
Green. 

Gulush Kartal surâse: 

— Desigur, dacă este de bună calitate.. Eu nu sunt 
practicantă. 

Imediat el comandă două Defender „Cinci ani vechime”, 
chipsuri și întrebă: 

— Cum vedeţi urmarea? 

— În mod sigur el este, dar va fi greu de găsit pentru a-i 
pune întrebări, remarcă Gulush Kartal. În mod vizibil, se 
teme. 

— Pentru ce? 

Femeia îi aruncă o privire ironică. 


— Dumneavoastră trebuie să știți. De obicei, ei sunt mult 
mai deschiși. Aveţi un motiv deosebit să-l găsiți pe acest om? 
Este criminal de război? 

— Nu tocmai. Vreau doar să-i pun niște întrebări. 

— În acest spital, va fi imposibil. 

La fel gândea și el și asta nu-i lăsa decât o singură 
variantă, aceea de a cere colaborarea M.I.T., lucru pe care 
voia să-l evite cu orice preţ. 

— Am o idee, spuse el deodată în timp ce turcoaica privea 
la un cargou care era pe punctul să dispară din raza ușilor 
cu geam. 

— Care? 

— Am impresia că unul dintre ceceni v-a plăcut; cel care 
se numește Djokhar. 

Gulush Kartal schiță un surâs un pic cam rece. 

— Da. Ce-i cu asta? 

— Dumneavoastră aţi putea să vă întoarceţi la spital sub 
un pretext oarecare și să legaţi prietenie cu el. Vorbind 
cecena, aţi putea surprinde niște conversații... 

Translatoarea nu păru să aprecieze propunerea lui la justa 
sa valoare... 

— Una peste alta, spuse ea cu jumătate voce, 
dumneavoastră îmi cereţi să-l seduc. Asta nu face parte din 
atribuţiile mele. 

William Green protestă: 

— Nu mă gândeam la asta, ci doar să-i arătaţi oarecare 
simpatie. 

Gulush luă o înghiţitură mai mare de Defender și spuse: 

— Am impresia că băiatul vrea de la mine ceva mai mult 
decât simpatie... 

Americanul roși încurcat. 

— O.K., O.K. Vom mai vorbi despre asta. Ce faceţi acum? 

Ea avu o ezitare. 

— Nimic special. Mă duc acasă. 

— Am putea lua masa împreună. Poate dumneavoastră o 
să aveţi o idee mai bună. 

Gulush Kartal păru să ezite, apoi o luminiţă trecu prin 


ochii ei verzi. 

— Sigur. De ce nu? Mă duc acasă să mă schimb și revin 
aici peste o oră. 

Green își termină scotch-ul și o conduse până la ușă. De- 
abia dispăruse tânăra pe ușa turnantă, că el se duse la 
recepţie. 

— Care este cel mai bun restaurant din Istanbul? 

— Samdan Park, sir. 

— Faceţi-mi rezervare pentru o masă de două persoane. 

Cu orice preţ trebuia s-o câștige de partea sa pe Gulush 
Kartal, căci altfel misiunea era ratată. Se duse apoi în 
cameră și telefonă la sucursala C.I.A. de la Ankara, pentru a- 
și face raportul și a solicita o legătură cu M.I.T., pentru cazul 
în care Gulush Kartal refuza să colaboreze. C.I.A. depusese 
eforturi deosebite timp de mai multe luni pentru a găsi urma 


lui Isa Khamadov și nu era momentul să-l lase să dispară. 
x 


* * 


Când recepţia hotelului sună în camera lui, William Green, 
încă pe jumătate dezbrăcat, se uită la ceasul Breitling, 
dându-și seama că stătuse mult timp la telefon. Agenţiei nu-i 
surâdea să-i amestece pe turci în afacere, neacordându-le 
prea multă încredere și pentru că ar trebui să le explice de 
ce ţinea atât de mult să-i ia un interogatoriu lui Isa 
Khamadov. Deci singura șansă de reușită era s-o folosească 
pe Gulush Kartal. 

— Alo, spuse el. 

— Sunt jos, îl anunţă interpreta. 

Americanul ezită. Langley trebuia să-l sune din nou. 

— Mai aştept un telefon, spuse el. Nu doriţi să urcați să 
bem un păhărel? 

Nu era decât nouă seara și dineul se lua la ore târzii, în 
Turcia. 

— De acord, spuse Gulush Kartal. Nu-mi place să stau 
singură la bar. O să fiu luată drept prostituată.. 

Era tentat să-i răspundă că, în ţinuta ei de călugăriţă, 
riscurile erau limitate. 


Abia racroșă, că telefonul sună din nou. De această dată 
era Langley. El discuta, când auzi sunând la ușă. 

— Hold a sec! spuse el interlocutorului său. 

În continuare cu bustul gol, el se duse, deschise și avu 
impresia că se aprinde ca un foc de artificii. 

În cadrul ușii stătea Gulush Kartal, surâzătoare, dar nu 
mai era aceeași femeie. Ducea un impermeabil pe braţ și era 
îmbrăcată cu un taior de lână negru, foarte bine croit, iar 
fusta se oprea chiar deasupra genunchiului. Prin 
deschizătura vestei el zări o bluză de muselină neagră, 
aproape transparentă, sub care se distingea un sutien 
asortat, care mai mult oferea decât ascundea doi sâni mari, 
ale căror sfârcuri înțepau dantela. O curea lată de piele 
neagră îi sublinia talia. 

Legănând un pic șoldurile, ea îl întrebă cu un surâs 
devastator: 

— Vă deranjez? 

— Nu, nu se bâlbâi William Green. Tocmai vorbesc la 
telefon. Luaţi loc. 

Ea, ascultătoare, aruncă impermeabilul pe un scaun și se 
instală pe o canapea. Când își încrucișă picioarele, 
americanul putu să admire forma lor fusiformă și îi păru a 
vedea chiar o fâșie de piele albă sub fustă, dar își spuse că 
visează. 

Cu pulsul accelerat, el luă receptorul, dar creierul lui era 
incapabil să se concentreze. Cu privirea când la pulpele 
interpretei, când la gura ei roșie, el nu-și mai amintea nici 
cum îl cheamă. Racroșă brusc și veni spre ea. 

— Nu-mi oferiţi nimic să beau? îl întrebă femeia ironică. 

— Da, da, zise el. Scotch? 

— Scotch cu puţină gheaţă. 

El se duse la minibar, luă o sticlă de Defender și umplu un 
pahar. Cu drăgălășenie, Gulush se ridică pentru a veni în 
întâmpinarea lui. Privirile li se întâlniră și William Green 
avea impresia că-i un cub de gheaţă, gata să se topească. 

— Isuse Christoase! murmură el cu privirea aţintită 
asupra muselinei negre. 


— Ce se-ntâmplă? 

El dădu din cap, înghiţindu-și saliva. 

— Sunteţi magnifică! 

Gulush izbucni în râs. 

— Puțin mai devreme voiaţi să mă transformați în cocotă! 
Iată, s-a făcut. Credeţi c-o să-i plac cecenului ăluia? 

El o dezbrăca din privire, incapabil să spună un cuvânt. Pe 
tocuri, interpreta era la fel de înaltă ca el. Deodată, își dădu 
seama că-i cu pieptul gol. 

— Așteptaţi! spuse el, mă duc să mă îmbrac. 

— O secundă, spuse Gulush. Am putea face o repetiţie, 
pentru că vreau să-l seduc pe acel boivik. 

Cu un gest natural, ea își puse palmele pe pieptul 
americanului și unghiile sale lungi începură să-i gâdile 
mameloanele. El crezu că leșină. În niciun manual C.I.A. nu 
era prevăzută o asemenea situaţie. Cu un surâs de cocotă, 
cu ochii fixati în ochii lui, Gulush Kartal remarcă: 

— Sunteţi foarte cald.. 

Emoţia. Avea impresia că iese din saună. 

Degetele puse pe pieptul lui tresăreau ca și când ar fi fost 
încărcate cu electricitate. William Green avea pielea ca de 
găină. Femeia din faţa lui, al cărui parfum îl respira, 
categoric nu mai avea nimic de-a face cu interpreta cea 
cuminte din timpul după-amiezii. Aceasta era o bombă 
sexuală. Simţi crescându-i sexul ca nasul lui Pinocchio și avu 
impresia că tânăra femeie își dădea seama de acest lucru. 
Bărbatul era pironit locului. Educaţia primită îl îndemna să 
se retragă, să se scuze și să se ducă să se-mbrace. Poată 
asta ar fi făcut, dacă unghiile lungi nu s-ar fi agăţat de 
mameloanele lui ca niște mici cârlige diabolice. El avu 
impresia că i se turna adrenalină în artere. Cu ochii în ochii 
lui, cu un surâs ambiguu pe buze, tânăra începu să-i 
frământe sfârcurile întărite cu o blândeţe satanică. 

William Green avea senzaţia că întreg corpul intrase în 
fuziune. Auto-controlul îl părăsi brusc. Cu un muget 
animalic, puse mâna pe fusta de lână neagră, chiar deasupra 
coapselor și o ridică, dezvelind mai întâi o coapsă-nvelită în 


negru, apoi pielea goală deasupra ciorapilor. Creierul lui nu 
mai reacționa. In Statele Unite, toate fetele cu care avea el 
de-a face purtau colanţi. Doar cocotele de meserie purtau 
ciorapi. Cât ai clipi din ochi, o lipi pe tânăra femeie de 
perete. Cu mâna cealaltă, fără să ţină cont de forţa lui, 
înșfăcă chilotul și-l trase jos. 

Cu un gest primitiv, spontan, care nu-i era propriu, el 
trase jos și dantela neagră. Apoi, abia eliberată de aceasta, o 
împinse pe Gulush până la pat în care o aruncă, apoi cu 
febrilitate își dezbrăcă pantalonul și descheie chilotul. Sexul 
său întărit sări în sus, de parc-ar fi fost dotat cu o viață 
independentă. Intocmai ca un soldăţoi, el se aruncă asupra 
tinerei, îi desfăcu coapsele cu o lovitură de genunchi și se 
înfipse în măruntaiele sale, adânc. 

Gulush Kartal scoase un țipăt scurt și într-o clipită se simţi 
inundată. Acest asalt brutal din partea unui bărbat care-i 
plăcea, era excitant la nebunie. Ea se gândise vag la acest 
lucru, dar nu credea că se va-ntâmpla chiar atât de repede. 
Fiind divorțată, avea rare aventuri și mereu numai cu 
bărbaţi care o atrăgeau, spre exemplu William Green. 

Picioarele sale se ridicară, bazinul ei basculă, își înlănţui 
braţele în jurul pieptului puternic al bărbatului fixat în 
abdomenul ei și începu să-și savureze plăcerea. William 
Green o bătea cu lovituri ample din mijloc. Cu picioarele 
ridicate la verticală, Gulush suporta încântată acest asalt 
brutal care puneau capăt unor săptămâni de abstinenţă. 
Americanul era atât de excitat, încât cavalcada sa nu dură 
mult. Cu un mârâit de satisfacţie se răspândi pe burta 
partenerei sale, fulgerat în același timp de plăcere și rușinat. 
El mai rămase mult timp în sexul ei, în timp ce Gulush, în 
mod discret, se freca de el, astfel încât să juiseze și ea. El se 
ridică rușinat, dar ea îl liniști cu un surâs. 

— Scuză-mă! M-am comportat ca o animatoare. 

El nu-și revenea. În timp ce Green își aranja ţinuta, Gulush 
își luă chilotul și se-ndreptă spre baie, spunând: 

— Mi-e foame! 

* 


XX 


Mândru ca Artaben, William Green intercepta privirile 
pofticioase ale femeilor și cele admirative ale bărbaţilor care 
se uitau la Gulush Kartal, în timp ce ei traversau sala din 
Samdan Park. 

— Vin aici pentru prima dată, remarcă Gulush Kartal. Este 
foarte agreabil. 

Lumina discretă, porţelanul, argintăria și clienţii mai 
sofisticați decât în altă parte, creau o atmosferă de lux. Șeful 
de sală aduse o sticlă de Taittinger Comtes de Champagne 
Blanc de Blanc 1994, pe care o desfăcu cu îndemânare. 
Gulush și William Green ciocniră. Americanului nu-i venea 
încă să creadă că făcuse amor cu această splendidă creatură 
întâlnită pentru prima dată în dimineaţa aceea. Privirea 
întârzie pe pieptul scos în evidenţă de muselina neagră și 
realiză că nici măcar nu o dezbrăcase. 

Gulush, foarte în largul ei surâse: 

— Dumneavoastră  mi-aţi dat o foarte bună idee, 
propunându-mi să-l seduc pe cecenul acela. Dacă nu, 
probabil că noi doi n-am fi făcut dragoste. 

— Regretaţi? întrebă William Green neliniștit. 

— Câtuși de puţin, răspunse ea. A fost foarte bine. 

Pe sub masă, piciorul ei înaintă către el și simţi din nou 
adrenalina alergându-i prin vine. Din păcate, șeful de sală 
aștepta comanda lor. 

Pe urmă, din obișnuinţă, William Green cobori din nou pe 
pământ, revenind la grijile lui; mai întâi să-l identifice pe Isa 
Khamadov, pe urmă, trebuia să-l facă să vorbească. Nu 
îndrăzni să redeschidă discuţia decât după clătitele din 
pește. 

— Nu glumeam cerându-vă să-l „seduceţi” pe acest cecen, 
spuse el. Trebuie să fiu sigur de identitatea lui Isa 
Khamadov. 

Gulush goli cupa sa de Taittinger, după care întrebă: 

— Acum puteţi să-mi spuneţi ce vreţi? 

— Îmi pare rău, dar nu pot. 

Tânăra interpretă nu mai insistă și ei trecură la miel. Doar 


la desert Gulush scoase un pachet de ţigări din poșetă și-i 
adresă un surâs complice lui William Green. 

— Am să mă gândesc. Trebuie să mă informez la I.R.O. Nu 
trebuie să vă descurajațţi. 

Americanul se grăbi să-i ofere un foc cu ultima născută 
dintre brichetele Zippo, un „street chrome”. 

— Contez pe dumneavoastră, spuse el. 

Evident, el nu pierduse totul. Nota de plată, chiar cu 
Taittinger, era rezonabilă. Pe trotuar, Gulush se-ntoarse spre 
el. 

— Trebuie să iau un taxi. N-am venit cu mașina mea la 
hotel. 

— Vă însoțesc, bine-nţeles, protestă americanul. 

În timp ce urcau spre piaţa Taksim, călăuzit de tânăra 
femeie, puse mâna pe genunchiul ei, care-i mângâia cu 
blândeţe coapsa. Îi revenea pofta. Urcară pe Cumuriyet, 
pierzându-se apoi prin micile străzi întunecoase. Când el se 
opri în fața imobilului în care locuia Gulush Kartal, care avea 
fațada spre un cimitir în Bayir Sokak, era din nou în stare de 
erecţie. Mâna lui urcă de-a lungul ciorapului, dar tânăra 
femeie îl opri, surâzând. 

— Invitaţi-mă mâine seară la dineu. Vom vorbi din nou. În 
seara aceasta mă simt un pic obosită din cauza 
dumneavoastră. 

El o privi dispărând prin poarta de la intrarea imobilului, 


cu un sentiment între mândrie și frustrare. 
* 


* * 


William Green se-nvârtea printre străduţe pustii din 
cartierul Ferikoy, fără să știe cum să iasă de-acolo, când 
ajunse, în fine, la o rampă de acces spre una din autostrăzile 
urbane care brăzdau Istanbulul. Încurajat, porni agale, 
spunându-și că trebuie să-l ducă undeva. 

După douăzeci de minute realiză că se găsea pe E 5, care 
ducea spre aeroport și în Sirinevler, acolo unde se găsea 
clinica. Aproape imediat zări ieșirea „Sirinevler”. Ajunsese 
aproape de destinaţie. 


Strada Amadolou era întunecoasă ca un tunel. William 
Green trecu încet prin faţa clinicii care-i adăpostea pe răniții 
ceceni. La parter era lumină. El se opri, apoi se retrase în 
marche-arricre, parcând un pic mai departe. 

Gândindu-se la vanitatea demersului său, tocmai era pe 
punctul de a pleca, atunci când o mașină opri în faţa 
policlinicii. Coborâră două siluete și intrară în clădire. Fără 
să știe prea bine pentru ce, William Green cobori din mașina 
sa și se apropie de intrare Se scurse un sfert de oră fără ca 
nimic deosebit să se-ntâmple. Tocmai era pe punctul de a se 
duce spre mașină, când cineva ieși totuși. Neonul care 
lumina intrarea îi permise să zărească în fugă o femeie. 
Vedenia neașteptată era blondă, cu părul pieptănat în coc și 
purta un mantou lung. Ea se urcă pe locul din faţă al mașinii 
staționate, dar aceasta nu demară. Câteva clipe mai târziu, 
își făcu apariţia un mic grup, format din doi bărbaţi care-l 
susțineau pe un al treilea. 

Piciorul acestuia din urmă se termina la treizeci de 
centimetri deasupra pământului. Pulsul lui William Green 
crescu vertiginos. Era aproape sigur că îl vedea pe Isa 
Khamadov, „comandantul” cecen, omul pe care el îl căuta de 
luni de zile. Cei trei oameni se înghesuiră în mașină și 
aceasta porni imediat. Americanul nu avu decât timpul 
necesar să fugă la mașina sa. Demară la rândul lui, când 
celălalt vehicul vira la colţul străzii. El o prinse din urmă 
chiar înaintea bifurcaţiei autostrăzii E 5. Era foarte 
surescitat. Dacă cecenii îl mutau în plină noapte pe 
„comandantul” lor, însemna că pista urmărită după Moscova 
era bună. Americanul se concentra asupra conducerii 
mașinii. Circulaţia era fluidă și el nu-ndrăznea să se apropie 
prea mult. Urmăriţii urcau spre nord. Dacă s-ar fi dus pur și 
simplu să se culce, ar fi pierdut urma... 

Ar fi dat o mie de dolari pentru un telefon portabil. 

Vehiculul din faţă își continua drumul fără prea mare 
grabă. El încetini în mai multe rânduri și William Green fu 
de mai multe ori pe punctul de a-l depăși. Curioasă treabă. 
Trecură de o mare răscruce de autostrăzi, mergând de-acum 


înainte, spre est. William Green zări un pic mai departe 
structura metalică a podului Bokacisi, una din lucrările care 
trecea Bosforul. Cele două automobile trecură peste ea, 
apoi, ajunsă pe malul oriental, mașina urmărită de William 
Green părăsi autostrada și o luă pe un drum în serpentină 
care escalada o colină presărată cu antene de televiziune, 
semnalizate de lumini de poziţie. 

Cele două mașini urcară timp de mai multe minute, apoi 
prima încetini și coti la stânga pe un drum care se termina 
cu un grilaj. Opri, dar nimeni nu cobori. William Green își 
spuse că văzuse destul. Dorinţa sa, de a nu amesteca pe 
turci în problemă, nu mai era de actualitate. Trebuia să 
avertizeze M.I.T.-ul de urgenţă, ca să vină a doua zi să-l ia pe 
cecen din acest nou refugiu. El nu mai avea ce urmări. 
Americanul trecu maneta de viteze în marche-arri€re. Își 
aruncă mașinal ochii în retrovizor și inima i se opri. O 
mașină cu farurile stinse, parcată chiar în spatele lui, îi bloca 
drumul. 

Se deschiseră toate portierele în același timp și din ea 
coborâri patru bărbaţi, alergând tăcuţi până la mașina lui. El 
nu avu timp să se apere. Un bărbat cu cagulă îl trăgea jos 
din automobil, în timp ce un altul, care se urcase pe portiera 
pasagerului, îl împingea William Green se trezi cu braţele 
imobilizate la spate, în timp ce alţi doi percheziţionau 
mașina, toate acestea într-o tăcere deplină. 

Unul dintre necunoscuţi scoase un fluierat strident și una 
din portierele mașinii, pe care o urmărise, se deschise și 
femeia blondă, pe care o văzuse la spital, veni spre el 
arătându-l cu degetul. 

— Cine ești dumneata? întrebă într-o engleză cu un ușor 
accent britanic. 

— Ce vreţi? Nu-nţeleg nimic, bâlbâi americanul. 

— De ce te interesezi de fratele Isa? întrebă femeia cu 
voce domoală. 

Era singura întrebare la care nu putea răspunde. 

Femeia blondă își băgă mâna în buzunarul hainei lui 
William Green și scoase portofelul al cărui conţinut îl 


examină la lumina farurilor. Ea reveni cu faţa impasibilă. 

— Dumneata ești spion american, spuse cu voce egală. 

— Sunteţi nebună. Eu sunt turist, protestă William Green. 

Femeia dădu ușor din cap și spuse cu un glas metalic: 

— Bismillah Al Rahman. Al Rahim”, eu vă condamn la 
moarte. Poate Allah, fie numele Lui binecuvântat, vă va ierta. 

Totul semăna cu o piesă de prost gust, dar William Green 
nu mai avu timp să se-nfricoșeze. Cei doi bărbaţi care-l 
ţineau de mână îl obligară să îngenuncheze. Femeia blondă 
băgă mâna în poșetă, de unde scoase un poanson lung, 
semănând cu un târnăcop de spart gheaţa și fără să ezite, cu 
toată forţa ei și e precizie de chirurg, îl înfipse în pieptul 
americanului. 

William Green deschise gura, dar avu impresia că 
plămânii săi refuzau să funcţioneze. Se mai contorsionă într- 
un ușor spasm și încetă să mai respire, având inima 
străpunsă. 


° În numele Domnului cel Atotputernic și Sfânt 


Capitolul III 


Istanbul. 

În timp ce airbus-ul vira deasupra mării Marmara pentru a 
prinde pista, Malko distinse dedesubt panglica cenușie a 
Bosforului, tăiată de enorma structură metalică a podului 
Fatik-Sultan-Mahomet care lega Europa de Asia. Ploua și 
cele șase minarete ale moscheii albastre erau cufundate în 
ceaţă, la fel ca tot vechiul Constantinopol!0. Cât cuprindeai 
cu vederea, enorme coteţe, construite pentru a adăposti pe 
emigranții din Anatolia, răsăriseră pe toate colinele, creând 
un megapol de douăsprezece milioane de locuitori, dacă nu 
mai mult. Nimeni nu știa în realitate câţi erau. 

Avionul începu să vibreze, traversând norii groși și 
cenușii. Printr-o spărtură, Malko zări noile autostrăzi urbane 
care încercuiau orașul, împânzite de mașini care rulau cu 
prudenţă. Deși totul părea trist, respingător, diform, el avea 
un sentiment de plăcere. Avea atâtea amintiri legate de 
acest oraș! Dusese la bun sfârșit misiunea de demult, în care 
îl întâlnise pe Elko Krisantem, cu ani în urmă!!. Își reaminti 
de urmăririle de pe podul Galata și, mai târziu, de iranienii 
aflaţi pe punctul de a arde de vii într-o barcă în faţa lui 
Kennedy Kadesi. Aceștia încercaseră să-l escrocheze pe un 
mafiot ucrainean, devenit prietenul lui!?. Timpurile se 
schimbaseră la fel ca și inamicii, dar destinul îl aducea în 
acest viespar la încrucișarea Asiei cu Europa și cu Caucazul, 
unde mereu se petrecea câte ceva. Între iranieni, curzi, 
islamiști, traficanţii de toate felurile, ceceni, comploturile nu 
lipseau. Armata turcă, ajutată de M.I.T., reușea să ţină cu o 
mână de fier capacul pe această oală infernală care fierbea, 
dar din când în când mai dădea și-n foc... 

Roţile avionului atinseră pista în fața aerogării, strălucind 


10 Vechiul nume al Istanbulului 
11 Vezi nr. 1 SAS la Istanbul 
12 Vezi SAS 119 Cartelul de la Sevastopol 


de nouă ce era, înlocuind vechile clădiri pline de igrasie. 
Turcia era angajată într-o cursă disperată spre modernitate. 

Malko își desfăcu centura de siguranţă, spunându-și că, 
probabil, destinul îi hărăzise să se reîntoarcă în anumite 
orașe. 

Odată în plus, el nu știa de ce îl smulsese C.I.A. din 
castelul lui de la Liezen. Agent colaborator al agenţiei de 
informaţii americane, el trebuia să le stea oricând la 
dispoziţie. In urma unei scurte conversații, șeful sucursalei 
de la Viena îl convinsese să-și facă bagajul în câteva ore. 
Totuși, citind ziarele, nu i se păru că se petrece ceva 
deosebit la Istanbul, dar i se rezervase o cameră la Ciragan, 
hotelul cel mai luxos din oraș, cu vedere spre Bosfor. 

Abia trecu de vamă și se pomeni într-un hol de marmură al 
unui palat oriental, unde zări un bărbat tânăr îmbrăcat într- 
un impermeabil, care agita într-o mână o pancartă pe care 
era scris numele lui. 

Incepând din momentul în care Malko se-ndreptă spre el, 
acesta se prezentă: 

— Leo Bancroft. Lucrez cu dl. John Burke. 

John Burke era responsabilul „antenei” C.I.A. la Istanbul, 
instalat în consulatul american. Cei doi ajunseră la 
Mercedesul agentului C.I.A. și, foarte repede, se treziră 
înghiţiţi de un nor fin de fum albăstrui, în ambuteiajele 
autostrăzii E 5, ducând spre Bosfor; existau acolo în 
continuare aceleași nave vechi pe punctul de a îmbătrâni în 
marea Marmara. 

— Mergem la birou? întrebă Malko. 

— Nu, sir. Mergem la Ciragan. John Burke trebuie să ia 
dejunul acolo cu dumneavoastră, dacă, bine-nţeles, nu aveţi 
alte planuri, adăugă el politicos. 

Malko nu vedea ce altceva ar fi putut face în acest oraș 
înecat în ploaie și ceaţă. În afara aeroportului, totul părea 
mai învechit decât înainte. Le trebui aproape o oră pentru a 
ajunge la Ciragan-Caddesi, de-a lungul Bosforului părăsind 
autostrada E 5, apoi bulevardul Barbaras. Ciraganul era o 
oază de lux în această lume deprimantă și Malko pătrunse 


acolo bucuros. Holul imens, placat cu marmură era pustiu. 
Lustragiul căsca gura la pereţi în faţa „tronului” pe care-și 
instala clienţii și care se-ncăpățâna să rămână gol. În acest 
sezon hotelul era jumătate neocupat. Malko avu timp doar 
să-și despăturească fotografia panoramică a castelului de la 
Liezen, înainte de a suna telefonul. 

Aruncând o privire spre Bosfor, el se-ntreba dacă-ntr-o zi, 
nu va termina cumva în cimitirul virginian Airlington, locul 
unde erau primiți agenţii deosebit de merituoși. Pân-atunci 
va continua să lupte până la ultima suflare, ceea ce în fond 
nu-i displăcea. Andre Malraux scrisese undeva că singurul 
mijloc de a învinge moartea era acela de a o înfrunta șia o 
sfida. Ori asta făcea de zeci de ani. Prinţ de sânge, alteță 
serenisimă, cavaler al Ordinului de Malta, cavaler al 
Sfântului Mormânt și membru al unei duzini de vechi ordine 
europene, el cucerise o nouă nobleţe penetrând în clubul cu 
circuitul cel mai închis din lume, al celor a căror meserie era 
moartea. Pierduse șirul clipelor în care, cu sângele înghețat, 
cu nervii blocaţi, cu stomacul înnodat, văzuse moartea cu 
ochii. Dumnezeu sau norocul îl salvaseră și de data aceasta 
jocul reîncepea. Trebuia să-și pună din nou viaţa în pericol; o 
nouă versiune a mitului lui Sisif. 

Intrarea în acest club era ușoară și biletul gratuit; era 
suficient să accepţi să-ţi pui viaţa în joc, fără să-ţi mai poţi 
lua cuvântul înapoi. Era un fel de pact cu diavolul, în care 
pierdeai ultima bătălie. 

Acesta, însă, era lozul comun tuturor. La toate, Malko 
adăugase păcatului inițial al speciei umane, ceva infim - 
opţiunea sa. 

Abia ieșit din ascensor, un om voinic, parţial chel, cu o 
mustață mare, cu nas coroiat, cu ochii mici, șireţi și 
zâmbitori, purtând un bluzon de piele, întins peste o burtă 
cât toate zilele, se-ndreptă spre el, surâzând. Ai fi spus că-i 
un negustor din Kapali Carçi marele bazar din Istanbul. 

— Malko! Ce plăcere să te revăd! Am revenit aici pentru 
trei ani. Categoric iubesc acest oraș. 

Se strânseră în braţe. 


— Vă este foame? întrebă John Burke. 

— Mai ales foame. 

Hrana oferită în cursele europene, chiar și la „business 
class”, trebuia aruncată la gunoi. 

— Vă mai amintiţi de Urcan? 

Era un excelent restaurant unde se servea pescărie pe 
malul Bosforului, la câţiva kilometri mai la nord. Malko fu de 
acord. 

— Atunci, mergem acolo. Am fi putut alege Pera Palace, 
dar la ora prânzului este plin cu oameni de la M.L.T. 

Pera Palace se afla chiar în fața consulatului american, pe 
Mesrutihet Caddesi. 

— Credeam că sunteţi în cele mai bune relaţii cu MIT. 
remarcă agentul. 

John Burke surâse pe sub mustață. 

— În cele mai bune relaţii da, dar nu ne-am căsătorit. 
Dacă am fi vrut să rezolvăm cu ei această afacere, 
dumneavoastră ati fi continuat să valsaţi la Viena. 

Americanul îl conduse până la Buickul lui și începură să 
urce de-a lungul Bosforului, încrucișându-se cu tramvaie 
vechi, pline ochi cu pasageri, taxiuri, hamali. La fiecare colţ 
de stradă, existau mici lokenta maccum!* sau un kefka 
pentru câteva milioane de lire. Inflaţia era în scădere, dar un 
prânz costa totuși douăzeci de milioane de lire... 

Mai departe, blocat de un camion imobilizat în mijlocul 
șoselei, John Burke deschise geamul și-i spuse șoferului, cu 
amabilitate: 

— Mișcă-ţi fundul oruscu cocuglu!!4 

Celălalt ridică pumnul, urlând: 

— At yarragi! Anian ami!’ 

Dar el demară totuşi cu mascota sa tipic turcească 
atârnată de retrovizor - un bulgăre de ceramică albă și 
albastră reprezentând un ochi. Niciun turc nu-l putea lua pe 


13 Un fel de pizzerii 
1 Fiu de c...vă. 
15 Faţă de cal 


John Burke drept un yabouci!f. 

Ajunși la restaurant, portarul se frânse în două în faţa 
americanului. 

— Mehraba, Jonn effendi!!” 

Fură instalaţi la o masă pe malul Borforului și li se aduse 
tradiționalul raki. 

Americanul ridică paharul său. 

— Serefinize! 

Literalmente, asta însemna „în cinstea dumneavoastră”, 
formula turcă de toast. Americanul comandă pești la grătar 
stropiţi cu vin de Anatolia. Mesele din jurul lor erau goale și 
locul era tot atât de discret, precum birourile C.I.A. instalate 
la ultimul etaj al consulatului american. 

— Deci? întrebă Malko. Ce s-a întâmplat la Istanbul? 

John Burke goli paharul său de raki și îi mai trebui puţin 
pentru a-și aprinde o ţigară cu vechea și inepuizabila sa 
Zippo, garantată pe viaţă, cu sigla C.I.A., înainte de 
răspunde cu o voce tensionată: g 

— Mai întâi, am primit o lovitură grea. Il cunoșteaţi pe 
William Green, de la Divizia operaţiuni? 

— Nu! Pentru ce? 

— Langley îl trimisese aici cu douăsprezece zile în urmă 
pentru o afacere comandată de Divizia Informaţii. 
Bineînţeles, eu l-am ajutat. Locuia în același hotel ca și 
dumneavoastră. 

— Ce i s-a-ntâmplat? 

— A fost găsit mort în portbagajul mașinii de închiriat, în 
parkingul cazinoului hotelului Ciragan, care se-nvecinează 
cu hotelul. Era străpuns de un fel de poanson, fără nici un 
alt semn de violenţă. Cum însă William cântărea peste două 
sute de livre, e de presupus că asasinul nu era singur. Poliţia 
turcă a stabilit că moartea a survenit cu trei zile în urmă. 
Oficial, el era un businessman, deci Serviciile nu se ocupau 
de el. Se crede că-i o crimă în scop de jaf. 


16 Străin. 
17 Bună ziua, Mr. John. 


— Şi dumneavoastră? 

Li se aduseră doi pești fripţi și Burke amuţi pentru câteva 
secunde. 

— Am o idee destul de exactă de ceea ce s-a putut 
întâmpla, spuse americanul, dar înainte de toate am să vă 
dezvălui „background-ul” acestui caz. William Green se 
găsea la Istanbul în căutarea unui „comandant” cecen rănit 
în timpul luptelor de la Groznîi, un anume Isa Khamadov. 

— Turcii primesc răniţi ceceni? 

— Turcii nu, ci doar anumite organizații non- 
guvernamentale legate de islamiști care sălășluiesc pe aici 
cu grămada. Nu uitaţi că primarul orașului este islamist și că 
aceștia fac legea acum. N-aţi remarcat numărul crescând de 
tehartcharfs!15? Ei aruncă cu bani printre oamenii săraci, 
care în schimb, se duc la moschee, purtând voal și ajută pe 
„fraţii” care se luptă pentru Djihad. 

— Ce a făcut acest Isa Khamadov? 

John Burke atacă peștele său prăjit. 

— Este o istorie lungă, care începe cu cinci luni în urmă, 
când trupele rusește au invadat Cecenia pentru a cuceri 
Groznîi și încercau a elimina pe boivikii președintelui 
Mashadov, cel pe care rușii nu-l mai vor. Printre unităţile 
deplasate acolo se găsea a 166-a brigadă blindată 
supranumită „coloana Budanov”, după numele generalului 
care o comanda. Unul dintre soldaţi, acestei unităţi s-a 
amuzat cu o cameră video, filmând viaţa luptătorilor, 
incidentele, cotidianul războiului și a făcut, din aceste 
imagini, un film. Revenit la Moscova, el a oferit pelicula unor 
posturi rusești de televiziune, care însă au refuzat-o, de 
teamă să nu demoralizeze trupele. Sucursala noastră de la 
Moscova a auzit povestea și a putut cumpăra filmul. 

— Ce conţinea el? 

— Una din scene a reţinut atenţia noastră. Este vorba de o 
întâlnire între generalul Budanov și niște „comandanțţi” 
ceceni lângă Shali, o localitate aflată la treizeci de kilometri 


18 Un fel de fundamentalisti musulmani 


de Groznîi. În cursul acestei întâlniri, este o scenă în care 
generalul primește din mâinile unuia dintre „comandanţi” 
două valize, probabil pline cu bani, ca preţ pentru a putea 
părăsi liniștiți orașul Shali. 

— Este un lucru obișnuit, spuse Malko. Se pare că cecenii 
au plătit o sută de mii de dolari rușilor pentru a fi lăsaţi să 
evacueze Groznii în ianuarie trecut, și în plus printr-un 
coridor minat. 

— Right, recunoscu John Burke, în Cecenia totul se 
cumpără: arme, capitularea localităţilor, prizonieri... Dar în 
cazul Budanov două elemente au intrigat pe specialiștii 
noștri. Mai întâi, în schimbul banilor, generalul Budanov le-a 
dat „comandanţilor” ceceni un container cu niște dimensiuni 
foarte mari, care părea să cântărească vreo cincizeci de 
kilograme. Soldatul a filmat totul. 

— Vodkă? 

— Cecenii nu beau. Nu se știe ce i-a putut interesa pentru 
a plăti un preţ așa de mare. 

Malko își termină dorada. Erau departe de Istanbul. 

— Aveţi idee despre sumă? 

— Așteptaţi urmarea, continuă americanul. La câteva zile 
după „schimb” generalul Budanov a fost ucis în împrejurări 
bizare. S-a tras asupra vehiculului său de comandă o rachetă 
teleghidată de tipul „Faggott” El și șoferul lui au murit în 
explozie. 

— De ce vorbiţi despre împrejurări bizare? În Cecenia 
doar este război... 

John Burke clătină capul. 

— Pentru că doar mașina generalului Budanov a fost 
atinsă. Nu s-a tras niciun foc de armă asupra oamenilor lui, 
ca și când numai pe el doreau să-l elimine. 

— Cecenii dispun de rachete „Faggott”? 

— Da. Le-au cumpărat de la ruși. F.S.B.-ul a deschis o 
anchetă, ca urmare a acestui ciudat incident. Ei au auzit că 
explozia rachetei a proiectat în exterior una din valizele 
remise generalului Budanov de către ceceni. Ea s-a deschis, 
răspândind teancuri de bancnote de o sută de dolari, care au 


fost însușite de soldaţi și ofițeri. Unul dintre aceștia, un 
colonel, și-a cumpărat un apartament în sudul Moscovei, 
pentru patruzeci de mii de dolari. Interogat de FSB, ela 
povestit toată istoria. Conform spuselor lui, în aceste valize 
erau mai multe milioane, în valută. 

— Mi se pare o sumă prea mare pentru permisiunea de a 
evacua un simplu oraș, gândi cu voce tare Malko. Pentru 
acest preţ, în Cecenia, dobândești un cargou plin cu arme. 

— Vedeţi și dumneavoastră, spuse John Burke. 

Împingând farfuria goală, Burke comandă un coniac. 
Agentul gândi c-o să facă explozie. 

— Care este concluzia dumneavoastră? insistă el după ce 
chelnerul plecă cu sticla de Otard XO. 

— Noi am examinat cariera generalului Budanov, răspunse 
americanul. Chiar înainte de a fi numit în Cecenia el ocupa 
un post important în al Doilea Directorat al Ministerului 
Apărării. 

— Adică? 

John Burke își înlănțui mâinile grase, cu pioșenie, de 
paharul cu Otard XO și spuse subliniind fiecare cuvânt: 

— Era însărcinat la Ministerul Apărării cu conservarea 
tuturor armelor nucleare tactice rusești, cele care 
aparțineau unor regimente desființate sau retrase din prima 
linie. 

Malko privi gânditor Bosforul. Terorismul nuclear era, de 
mai mulţi ani, coșmarul americanilor. Pân-acum însă, 
temerile lor se dovediseră nefundamentate. 

— Dumneavoastră vreţi să spuneţi că generalul Budanov a 
furat o bombă atomică pentru a o vinde cecenilor? Ar fi fost 
cel puţin nebun. Ia gândiţi-vă că cecenii ar fi putut-o folosi 
chiar contra Moscovei? 

John Burke surâse trist. 

— Așteptaţi! Aceasta nu este decât o ipoteză; deja în 1995, 
președintele cecen Dudaev - lichidat după un an de Moscova 
- ar fi vrut să-i facă pe ruși să joace cum voia el, pretinzând 
că posedă două proiectile nucleare recuperate din 
Kazahstan. Este fals, dar nu imposibil. Chiar și noi l-am 


crezut și se pare că rușii de asemenea. Or, după incidentul 
cu „coloana Budanov”, F.S.B-ul și noi am interceptat 
comunicări de-ale cecenilor, care făceau aluzii la arme 
nucleare cumpărate de la ruși. 

— O coincidenţă stranie, recunoscu Malko. Asta însă 
aduce un pica S.F., nu este plimbată o bombă atomică într-o 
valiză. 

John Burke mirosi îndelung coniacul, după care spuse: 

— Fals! Noi am developat prin anii șaizeci ceea ce a fost 
supranumit  „back-pack nuke”, adică o armă nucleară 
compactă, cântărind vreo cincizeci de kilograme și putând fi 
depozitată într-un mare container. Este vorba de SADM - 
Special Atomic Demolition Munition, care cântărește 
cincizeci și opt de kilograme și are dimensiunile 89x66xx66 
centimetri. S-au făcut teste unde a fost parașutat acest 
material împreună cu doi oameni. El poate fi activat într-o 
jumătate de oră și nu posedă niciun „zăvor” electronic, spre 
deosebire de marile încărcături electronice. Personalul poate 
fi pregătit în câteva zile. Era destinat în timpul războiului 
rece să mineze cortina de fier și să arunce în aer obiectivele 
tactice: poduri, baraje, etc. 

— Ce au devenit SADM-urile? întrebă Malko stupefiat. 

— Ele sunt stocate în diferite depozite militare Sunt mai 
bine de treizeci de ani de când noi avem mai multe sute. 

— Care este puterea lor? 

— În jur de o kilotonă. Adică o mie de tone de T.N.T. 

Malko încercă să-și imagineze ce reprezenta asta și John 
Burke veni în ajutorul său. 

— Evident, cu o astfel de rachetă nu poate fi distrusă 
America, dar pagubele cauzate pot fi considerabile. Mai 
întâi, explozia distruge totul pe o rază de patru mile, dacă ea 
se produce într-un oraș, ceea ce înseamnă zeci de mii de 
morţi. Temperatura în centrul exploziei ar atinge între 
treizeci și patruzeci de milioane de grade. Flashul radioactiv 
ar provoca o radioactivitate reziduală și, acolo, nu pot să vă 
dau cifre. Acesta nu este singurul exemplu de rachetă 
nucleară miniaturizată. Mai avem un obuz de 155, - 


Warhead W—48 supranumit „Davy Crockett”. 

— Ce încărcătură nucleară conţine SADM-ul? 

— Șapte kilograme de plutoniu. 

Un înger, urmat de o ciupercă atomică, trecu prin faţa 
ochilor. Agentul nu-și putea închipui că apocalipsul putea fi 
miniaturizat până la acest punct. John Burke privea gânditor 
ceea ce mai rămăsese din coniacul lui. Un „vrackier” mare. 
Arborând un pavilion ucrainean, cobora încet prin Bosfor. 

— Rușii posedă echivalentul SADM-ului? întrebă el. 

John Burke spuse grav, ridicându-și mustaţa sa mare: 

— Uniunea Sovietică și acum Rusia au negat totdeauna că 
produc astfel de arme. Kremlinul a făcut chiar campanii de 
presă, tinzând să demonstreze că acestea nu erau realizabile 
din punct de vedere tehnic și că nici U.S.A. nu le-ar avea, 
fapt evident fals. Intre 1949 și 1990, Uniunea Sovietică a 
produs 55.000 de arme nucleare de toate felurile. Noi 
bănuim că a fabricat rachete similare SADM-urilor noastre. 
Dizidentul Vasili Mitrohin ne-a confirmat-o, însă noi nu 
înţelegem pentru ce rușii, a căror tehnologie nucleară este 
comparabilă cu a noastră, ar fi în impas din punct de vedere 
al acestui tip de armament. Ar fi ceva deplasat. Ei sunt 
capabil să le fabrice. 

— Să revenim la generalul Budanov, sugeră Malko. 

— Budanov a lucrat sub ordinele generalului Igor Volinkin, 
patronul celui de-al Doilea Directorat „Storage and Security 
Nuclear Weapons”. După 1991, toate armele nucleare 
tactice aflate în serviciul Armatei Roșii au fost stocate în 
niște locuri secrete. Unele din aceste locuri sunt chiar 
republicile acum independente precum Kazahstanul, 
Azerbaigianul, Georgia sau Uzbekistanul. Deci, SADM-urile 
rusești, dacă acestea există. Numai că Moscova nu a 
recunoscut niciodată existenţa lor, chiar și în convorbirile 
cele mai secrete. 

— De ce? 

— Eu nu vă pot da un răspuns sigur, spuse John Burke, 
dar la Langley, avem o ipoteză plauzibilă. O parte din aceste 
„back-pack nuke” au fost fabricate pentru K.G.B. și livrate 


Primului Directorat. Anumite surse ne-au informat că ele 
trebuiau să fie poziţionate în Statele Unite și alte ţări din 
occident, în timpul războiului rece, de către agenţi în „stare 
latentă” pentru a fi activate în caz de conflict. Evident, era 
greu pentru K.G.B. să mărturisească așa ceva. 

— Dumneavoastră credeţi asta? întrebă Malko sceptic. 

John Burke mișcă din cap cu îndoială: 

— Nu ar fi imposibil. Poliţia canadiană a arestat acum 
câţiva ani un astfel de agent în „stare latentă”, sovietic, care 
avea de treizeci de ani un camion ticsit cu exploziv, pe care 
trebuia să-l ducă lângă o rafinărie, când primea ordinul. 
Acest gen de slujbă era opera unor „spetnatz”. Semăna mai 
mult sau mai puţin cu reţelele noastre „Galio”. Deci, astfel s- 
ar explica tăcerea apăsătoare a Kremlinului, privitor la 
aceste arme care nu mai sunt în serviciu. 

— Budanov ar fi avut posibilitatea de a le sustrage din 
locul de stocare? 

— Foarte probabil, admise americanul. Totul e de vânzare 
în Rusia și el a stat în al Doilea Directorat cinci ani de zile. 

— Aţi instrumentat propria dumneavoastră anchetă? 
întrebă Malko. 

— Sucursala de la Moscova i-a consacrat mult timp și 
bani. În 1995 trimisesem deja o echipă la Dudaiev. Noi am 
reînceput, dar este foarte greu. Aceasta le-a permis chiar să 
ia urma a trei „comandanţi” ceceni. În realitate, ei nu erau 
decât doi, al treilea fiind primarul din Shali, de departe în 
afara acestei probleme. 

— Şi-n continuare? 

— Unul dintre ei, un wahhabite venit din deșertul saudit, 
foarte aproape de Iordania, Hussein Khaddat, a fost pe urmă 
ucis la Groznîi. Al doilea este Isa Khamadov, grav rănit, 
căruia i s-a amputat piciorul drept după ce a călcat pe o 
mină. Lui i-a predat generalul Budanov misteriosul container 
și el este singurul care ar putea spune ce conţine. 

— Așteptaţi! protestă Malko. O bombă atomică, fie ea 
miniaturizată, nu poate fi manipulată în acest fel. 

Americanul dădu din cap. 


— SADM-ul este o rachetă relativ simplă. Ea se compune 
din două sfere de plutoniu care, apropiindu-se, ating masa 
critică ce declanșează fisiunea nucleară. Acestea cântăresc 
opt kilograme cel puţin, o sursă de neutroni produsă de 
polonium sau berilium, sau deuterium ori tritium, un 
exploziv foarte puternic pentru a declanșa apropierea celor 
două sfere, care trebuie să se producă în câteva milionimi de 
secundă și o sursă electrică, probabil un acumulator de litiu 
cu o durată de viaţă de trei până la cinci ani, totul introdus 
într-o carcasă de aluminiu. 

— Dar transportul acestei bombe nu comportă un pericol? 

— Nu. Plutoniul nu degajă decât o slabă radiaţie alfa, care 
poate fi oprită cu o folie de aluminiu și o foarte slabă radiaţie 
gama, neprimejdioasă. 

— Și pentru a o activa? 

— Pentru asta, este desigur vorba, ca și la SADM-ul 
nostru, de un dispozitiv simplu, poate o cheie sau un cod 
digital, permițând declanșarea ceasului. Nu uitaţi că această 
rachetă a fost făcută pentru a fi manevrată de una sau două 
persoane, ceea ce reprezintă visul oricărui terorist. 

Intr-o liniște apăsătoare, un înger, agitând un steag cu 
însemnele islamului, trecu prin faţa ochilor lui. John Burke 
ridică privirea gravă spre Malko. 

— După cele ce i s-au întâmplat lui William Green, cred că 
cele mai negre presupuneri sunt întemeiate. Generalul 
Budanov a vândut acestor ceceni o armă nucleară tactică și 
dacă nu vom pune mâna cât mai repede pe dispozitiv, prefer 
să nu mă gândesc la ce va urma. 


Capitolul IV 


Malko își plimbă din nou privirea deasupra Bosforului, de 
data asta pustiu. Această istorie îi părea incredibilă. Totuși, 
John Burke era orice în afara unui glumeţ. El se juca cu 
bricheta sa Zippo, ca și când i-ar fi părut rău că spusese prea 
multe. 

— Povestiți-mi urmarea, ceru agentul. 

Americanul goli dintr-o înghiţitură ce mai rămăsese din 
coniacul său. Malko avea impresia că, dac-ar fi putut, ar fi 
lins interiorul paharului-balon. 

— Am trimis o echipă în Cecenia, cu lumină verde din 
partea F.S.B-ului, continuă el. Rușii ne-au ajutat să găsim 
urma oamenilor implicaţi în această afacere. Unul din ei l-a 
găsit pe vechiul primar al Shaliului. Dar omul nu era la 
curent cu nimic. Soldatul care a filmat nu poate spune mai 
mult, decât că generalul Budanov i-a interzis să filmeze, iar 
Hussein Khaddad este mort. Nu mai rămâne decât Isa 
Khamadov, care poate aduce lumină în afacere... 

Cunoscând gustul rușilor pentru dezinformare, Malko 
rămânea sceptic. 

— Treaba asta n-ar putea fi un bluf ca și afacerea Dudaev? 
Cecenii sunt tot atât de mincinoși ca și rușii. 

John Burke aprobă din cap. 

— Am crezut la fel până săptămâna trecută. Ancheta 
sucursalei noastre de la Moscova a continuat și ei au reușit 
să găsească urma lui Isa Khamadov. Turcii ne-au ajutat, fără 
să știe de ce-l căutăm. Deci, noi am aflat că el se găsește la 
Istanbul, după ce i s-a amputat un picior într-o clinică 
particulară din cartierul Sirinevler. Am transmis informația 
la Langley, care a decis să trimită pe cineva să-l vadă, pentru 
a lăsa sucursala în afara acestei istorii. Cel trimis a fost 
William Green. 

— Care a fost asasinat.. 

— Da. Şi cu trei zile înainte de a-i fi descoperit corpul, el 


fusese la clinica aceea cu o interpretă recomandată de noi. 
După afirmaţiile acesteia, au găsit mai mulţi răniţi ceceni, 
opt în total, dar niciunul nu fusese identificat ca fiind Isa 
Khamadov. William Green nu a avut decât fotografia lui cu 
barbă și toţi răniții erau rași și el nu a putut avea o 
certitudine. Totuși, interpreta noastră, Gulush Kartal, care 
vorbește de asemenea cecena, l-a auzit pe responsabilul 
acestui grup recomandându-i unuia dintre răniți să nu-și 
spună adevăratul lui nume. 

— Prin urmare, era vorba de omul pe care-l căutaţi 
dumneavoastră.. 

— It's a distinct possibility! recunoscu americanul. Eu n- 
am mai apucat să vorbesc cu William Green. După vizita sa 
la clinică, el a luat masa cu Gulush Kartal, care l-a condus la 
ea acasă. Pe urmă s-a rupt filmul. A fost asasinat în mod cert 
în cursul nopţii, căci altfel m-ar fi sunat la telefon a doua zi 
dimineaţa. 

— Bizar, recunoscu Malko. Dar dacă această crimă este 
legată de vizita la clinică, femeia ar fi fost de asemenea 
lichidată. 

— Right. Afară de cazul în care, după ce a lăsat-o pe 
Gulush Kartal acasă la ea, William Green a făcut altceva, să 
zicem că s-a întors la clinica aceea, unde a fost martorul a 
ceva. 

— Este posibil să fi fost luat drept un rus venit la Istanbul 
să ia urma luptătorilor ceceni? 

— Puțin probabil, replică John Burke. Rușii nu se amuză 
cu acest joc. Turcii sunt foarte suspicioși în privința 
ospitalităţii. 

Malko se uita absent la depunerea de zaț de pe fundul 
ceștii sale de cafea turcească. 

— Mă intrigă un lucru, remarcă el. Cecenii achiziționează 
de la ruși o mini bombă atomică. Pentru ce nu s-au folosit de 
ea după căderea orașului Groznîi? Și de ce rușii par atât de 


19 Este o posibilitate demnă de luat în seamă. 


cool? 

— Şi eu m-am gândit la asta, aprobă americanul. 
Concluzia este că cecenii n-au cumpărat bomba pentru ei. 

— Pentru cine atunci? 

John Burke își puse bricheta în echilibru pe masă și spuse 
tacticos: 

— Din partea cecenă, cu ocazia acelui schimb, erau trei 
bărbaţi, plus un membru al mafiei cecene de la Moscova, 
Zelim Benixev. Sucursala de la Moscova a aflat că, în urmă 
cu câteva zile înainte de efectuarea acestui schimb, Zelim a 
retras cinci milioane de dolari dintr-o bancă și a plecat spre 
Cecenia, după care a dispărut. Altceva: Hussein Khaddad, 
celălalt „comandant” nu era cecen ci saudit, un wahhabit 
fanatic care deja a luptat în Afganistan, alături de Bin Laden, 
apoi în Bosnia, în a 166-a brigadă a Mujahedinilor alături de 
islamiștii veniţi din cele patru colțuri ale lumii. Avea legături 
cu mișcarea Djihadului, această nebuloasă al cărei creier se 
află între Pakistan și Afganistan și care a declarat război 
total Statelor Unite. 

— Pentru ce oare cecenii ar face servicii islamiștilor și ar 
investi cinci milioane de dolari? 

John Burke dădu din cap. 

— Ar fi două raţiuni. Prima este ideologică, în sensul că 
Cecenia este un front al Djihadului. Cei mai radicali se 
recunosc în bătălia celor „puri”, contra celor „nelegiuiţi și 
păgâni”. În plus, mișcarea islamică îi ajută foarte mult, cu 
bani, arme, propagandă. I.R.O., care-i îngrijește pe boiviki 
răniţi este finanțată de islamiști. 

— Acesta ar fi deci un schimb de servicii, conchise Malko. 

— Foarte adevărat. 

— Dacă această istorie este adevărată, ce-a devenit acea 
rachetă nucleară? 

— În mod sigur, ea nu mai este în Cecenia și eu cred că-i 
aici. Frontiera dintre Cecenia și Georgia este foarte ciuruită 
și din Georgia este ușor să ajungi în Turcia, practic fără 


20 Siguri 


niciun control. Așa cum v-am spus, o astfel de rachetă degajă 
foarte puţină radioactivitate și vameșii, în mod cert n-au 
detectoare pentru radiaţii gama. Dată fiind greutatea sa, un 
SADM poate fi transportat într-o mașină. 

John Burke fixa cu gravitate paharul lui de coniac gol. 

— Deci, racheta este în continuare în Turcia? întrebă 
Malko. 

Americanul negă cu o mișcare lentă a capului. 

— Nu. Eu cred că este în drum spre U.S.A. 

Agentul simţi o furnicătură pe șira spinării. 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Una din staţiile noastre de ascultare a interceptat, cu 
câteva zile în urmă, o convorbire plecată de la un portabil 
pakistanez al unui anume Jafar, desigur un pseudonim. Ceea 
ce știm este că numărul corespunde cu cel al lui Bin Laden, 
din Pakistan. Este Ussama Bin Laden - dușman de moarte al 
Statelor Unite. Numărul lui este pe lista FBI. Este deja 
responsabil de distrugerea ambasadelor americane de la 
Nairobi și Dar Es Salam, islamist wahhabit dur și fanatic, 
vechi combatant al Djihadului în Afganistan, refugiat astăzi 
în această ţară, bombardat de americani, dar mereu de 
negăsit. Agită steagul războiului sfânt împotriva Statelor 
Unite și Arabiei Saudite, prin comunicate incendiare. El este 
acum gogoriţa oficială a Americanilor în locul lui Muammar 
el Khadafi și Sadam Hussein. 

Malko îl întâlnise cu câţiva ani în urmă într-una din 
vizuinile sale din Afganistan, cu ocazia tragediei zborului 
80012!. După aceea, foarte puţină lume l-a revăzut. Se 
spunea că-i bolnav sau chiar mort. Americanii însă, 
continuau să-i atribuie cea mai mare parte a atentatelor 
comise în lume de islamiști. Nu se putu împiedica să nu 
surâdă. 

— John, întrebă el, chiar credeţi că există o legătură între 
ceceni și Bin Laden? 

— Despre I.R.O., organizaţia non-guvernamentală care se 


21 A se vedea SAS nr. 125. Răzbunați zborul 8001 


ocupă de boivikii răniţi, spuse el fără să ezite, știm că 
servește ca legătură și sprijin logistic membrilor Djihadului. 
Acești islamiști din toate aceste ţări - salafiști algerieni, 
bătrânii din Djamaa Ismailia egipteană,  iordanienii 
extremiști,  yemeniţi, pakistanezi,  sudanezi - urăsc 
occidentul și în mod deosebit Statele Unite, aliate ale 
Israelului; acești oameni sunt primejdioși. Amintiţi-vă de 
World Trade Center 

Cu patru ani în urmă, un grup de fanatici islamiști instalaţi 
la New-York, aruncase în aer o parte a World Trade Center, 
cele mai înalte două turnuri din lume. Ei erau toţi în 
pușcărie pe viaţă, inclusiv șeful lor, un bătrân șeik egiptean 
orb. 

Malko fu sensibil la argument. Văzuse dezlănțuindu-se 
fanatismul islamic pentru a lua ușor temerile agentului C.I.A. 
Acolo ei înotau în ura în stare pură. 

— Să rezumăm, conchise el. Cecenii și-ar fi procurat o 
armă nucleară tactică de la ruși în contul unui grup islamic, 
având intenţia de a comite un atentat în Statele Unite? 

— Exact, asta este, confirmă americanul cu tristeţe. 

Americanul, cu gândul la misiune, plăti distrat. Erau 
ultimii clienţi ai Urcanului. Timpul nu se ameliorase, așa că 
un chelner cu o umbrelă mare îi adăposti ca să ajungă la 
Mercedesul blindat al șefului sucursalei C.I.A. din Istanbul. 
In timp ce coborau de-a lungul Bosforului spre centru, Malko 
întrebă: 

— M.I.T. nu supraveghează această organizaţie non- 
guvernamentală? 

— Da, desigur, dar ei nu sunt nebuni. Dar aici, organizaţia 
nu desfășoară nicio activitate reprobabilă. Pentru restul, 
este foarte greu. Ei folosesc numere de telefoane portabile, 
care se schimbă tot mereu. 

— Ce așteptați concret de la mine? întrebă Malko. 

— Pentru a găsi această bombă, singura noastră șansă 
este aceea de a obţine mărturia lui Isa Khamadov, dacă este 
posibil, fără a face apel la MIT. Aș dori ca dumneavoastră să 
reluaţi ancheta lui William Green. I-am stabilit întâlnire lui 


Gulush Kartal la biroul meu. Ea va putea cu siguranţă să vă 
ajute. 

Din fericire, Malko nu era superstiţios, căci nu era prima 
dată când lua locul unui mort. Se uită discret la ceasul lui 
Bretling: era deja ora patru. 

Se pregăteau să se angajeze pe străzile strâmte care 
duceau spre consulatul american. John Burke se-ntoarse 
spre agent. 

— Atenţie! Gulush Kartal nu știe de ce îl căutăm pe Isa 
Khamadov. 

— După cele ce a păţit William Green, se-ndoiește, 
probabil, că scopul este de a-i cere un autograf... 

* 


x * 


Gulush Kartal se ridică grațioasă atunci când cei doi 
bărbați intrară în birou. Malko îşi spuse că este foarte 
drăguță, cu părul scurt, cu genele sale bine conturate și o 
gură roșie, ușor machiată. Privirea era directă, vie și sclipind 
de inteligenţă. Nu se putea spune mare lucru despre corpul 
ei, ascuns de o rochie sac, lungă, în afară de faptul că avea 
un piept opulent. 

John Burke făcu prezentările. Tânăra părea intimidată. Ea- 
și aprinse o ţigară cu un Zippo, având încrustat un „ochi” 
albastru, talisman pe care-l repuse în poșeta sa și suflă 
fumul. Se așezară apoi în jurul mesei joase, încărcate cu soft 
drinks, cafea și ceai. 

Gulush Kardal relată, pentru a nu știu câta oară, povestea 
ultimei sale zile petrecute în compania lui William Green. 

— Ce aţi convenit înainte să vă despărțiți? 

— Nimic precis. Trebuia să ne revedem a doua zi. El 
insista să mă reîntorc singură la clinică, pentru a încerca să 
leg un contact cu unul dintre răniţi, Djokhar, care părea mai 
deschis decât camarazii lui. 

— Deci, dumneavoastră nu v-aţi mai întors niciodată 
acolo? 

— Nu. 

— În camera aceea erau opt bărbaţi? 


— Da. 

— L-aţi putea recunoaște pe cel pe care William Green îl 
bănuia a fi Isa Khamadov? 

— Bineînţeles. 

Malko se-ntoarse spre Burke. 

— Dumneavoastră nu le-aţi pomenit celor de la MIT 
despre această vizită? 

— Nu. 

— Deci, nu aveţi de unde ști dacă acest om continuă să fie 
acolo... 

— Este adevărat, recunoscu americanul. Dar... 

— În cazul în care nu doriţi să faceţi apel la MIT, ideea de 
a reveni la spital mi se pare excelentă, cel puţin pentru a 
verifica dacă acel bărbat se mai găsește acolo. Dacă, 
bineînţeles, miss Kartal este de acord. 

Gulush Kartal aprinse o nouă ţigară cu Zippo-ul talisman 
și fu ușor tulburată. 

— Sunt de acord, spuse ea cu o voce ezitantă, dar ce-o să 
fac? 

— În primul rând să verificaţi dacă „suspectul” nostru mai 
este acolo, explică Malko, și pe cât posibil, să legaţi un 
contact cu camarazii lui. Dumneavoastră vorbiţi cecena, fapt 
foarte important. Aţi putea să le duceţi casete, să le 
propuneţi plimbări, pe urmă vom mai vedea. 

John Burke dădu aprobator din cap și spuse cu căldură: 

— Gulush, dumneavoastră nu riscați nimic. Malko Linge 
este unul dintre cei mai buni șefi de misiune pe care-i avem 
și de data asta, suntem preveniţi. 

Americanul se ridică, se duse spre biroul său, deschise un 
sertar și scoase un automatic mare, negru, un Beretta 92 pe 
care i-l întinse lui Malko. 

— Luaţi deja jucăria asta. Am să vă dau numărul meu de 
mobil, care este în permanenţă branșat. Vă mai amintiţi de 
Zeynel Sokik?22? 

— Da. Acum el este colonel și continuăm să fim prieteni. 


22 Vezi SAS nr. 119, „Cartelul Sevastopol”. 


Vă dau și numărul lui de mobil și îl anunţ. Vă poate fi încă 
mai de folos decât mine. Am să-i spun doar că îi 
supravegheați pe ceceni. 

— Când vreţi să mergeţi acolo? întrebă Gulush Kartal. 

Malko îi adresă un surâs încurajator. 

— Acum. Cumpărăm casete și ne ducem la clinică. 

Translatoarea era deja în picioare. Își luară rămas bun de 
la John Burke și coborâră. 

— Dumneavoastră aveţi mașină? întrebă Malko. 

— Da, un Polo. Nu este prea mare, dar.. 

— Merge de minune, o asigură el. Să mergem să 
cumpărăm casete. 

Ea se angajă pe o stradă mică, paralelă cu Isticlal Caddesi, 
încadrată de nenumărate dughene. Tânăra părea încurcată 
și sfârși prin a-i mărturisi lui Malko: 

— William Green se gândea că aș putea seduce pe unul 
dintre acei ceceni, pe acela care vorbește un pic turcește, pe 
Djokhar. 

— Este o idee bună, aprobă agentul. Să nu-i spuneţi însă 
că vorbiti cecena. 

Ea roși puţin și spuse cu o voce mai puţin convingătoare: 

— William mă sfătuise să mă îmbrac altfel...mai îndrăzneţ. 

Austriacul surâse: 

— Sunteţi și așa foarte seducătoare. Nu trebuie să mergeţi 
mai departe. 

— Vă mulțumesc, spuse ea. 

După ce cumpărară casete cu muzică, coborâră colina 
Baiazid, mergând pe străduţe mici, pline, cu fire electrice 
atârnând de toate fațadele, cu tarabe invadând trotuarele 
desfundate, cu nenumărați hamali care ieșeau de peste tot, 
încovoiaţi sub sarcini de două ori mai mari decât ei. Gulush 
Kartal conducea repede și bine. Ajunseră în sfârșit pe E 5, 
mărginită cât vedeai cu ochii de blocuri de beton cenușii, 
având fiecare mai multe sute de apartamente. 

— Nu vă este frică după cele ce i s-au întâmplat lui 
William Green? întrebă Malko, în momentul în care părăseau 
autostrada pentru a merge spre Sirinevler. 


Gulush Kartal surâse un pic crispată. 

— Puțin! Dar este mai amuzant decât să traduci 
documente tehnice pe calculator pe parcursul întregii zile. 
Eram pe punctul să mă transform într-o fată bătrână. 

— Nu prea păreţi așa ceva... 

Privirile lor  se-ncrucișară. O luminiță de bucurie 
tulburătoare apăru în ochii negri ai tinerei femei. 

— Nu trebuie să dai crezare aparenţelor, spuse ea. 

Cinci minute mai târziu, ei stopau pe strada Amadolou, în 
faţa clinicii. 

— Am ajuns, spuse ea. Mă așteptați? 


— Fiţi prudentă, îi recomandă Malko. 
x 


x ë * 


Gulush Kartal bătu uşor la uşa camerei 408. O voce strigă 
„intrați” în limba turcă și ea împinse ușor batantul. 

Nu i se ceruse nimic la parter și infirmierele de la patru se 
uitară la ea cu un ochi bovin. Cuprinse cu privirea toată 
camera. Nu mai erau decât cinci bărbaţi. Doi erau lungiţi pe 
pat, alţi doi stăteau ghemuiţi pe dușumea, în faţa unei 
măsuţe mici, jucând șah și al cincilea citea așezat pe o 
banchetă mică. 

Acela era Djokhar, tânărul cecen căruia ea îi picase cu 
tronc. Vizibil stupefiaţi, jucătorii de șah înțepeniră. Imediat, 
Gulush Kartal scoase din poșeta ei casetele și le puse pe pat. 

— Mehraba! V-am adus muzică. 

Djokhar lăsă din mână cartea și întrebă încântat: 

— Este pentru noi? 

— Desigur! Nu am putut veni mai devreme, pentru că 
lucrez. 

Toţi o priviră ca pe un animal curios. Femeia se așeză pe 
un scaun în fața lui Djokhar și-i adresă un surâs năucitor. 

— Ce citiţi? 

— Învăţ limba turcă, spuse el, uitându-se într-o parte și 
roșind. 

— Translatorul dumneavoastră Fayik Agça nu-i aici? 
întrebă ea. Nu am avut timp să trec pe la I.R.O. pentru a-l 


anunţa. 

— Nu face nimic, afirmă Djokhar. Este drăguţ din partea 
dumneavoastră că aţi venit să ne vedeţi. Nu primim vizite 
niciodată și scrisori vin foarte rar. 

Ceilalți patru se uitau cu gura căscată la ea. Gulush 
Kartal, fizic putea simţi că atmosfera din cameră se 
schimbase. Toți acești tineri bărbaţi nu mai aveau viaţă 
sexuală de mult timp și prezenţa ei îi tulbura deosebit de 
tare. Vedea asta din privirile lor aprinse și gesturile lor 
stângace. Atunci când ea-și încrucișă picioarele, fără ca 
totuși să le arate ceva sub rochia sa lungă, tensiunea crescu 
și mai mult. William Green avusese o idee bună... 

Femeia mai conversă puţin cu Djokhar, dar discuţia era 
limitată din cauza carenţei de vocabular a tânărului cecen. 
Ostentativ, ea se uită la ceas și spuse: 

— Sunt obligată să plec. 

Ea zări decepţia în privirea bărbatului și întrebă imediat: 

— Dumneavoastră nu ieșiţi niciodată? 

Djokhar surâse trist. 

— Nu. Noi nu avem bani și afară de asta nu știm unde să 
mergem. lar cu cârjele nu-i ușor să te deplasezi. 

Gulush Kartal îi adresă un surâs, care-ar fi putut trăsni și 
un papă. 

— Dacă vreţi, aș putea să facem mâine un tur al orașului, 
însă nu mai mult de trei inși odată, pentru că mașina mea 
este mică. 

Ochii lui Djokhar străluciră. 

— Adevărat? 

— Bine-nţeles. Mâine nu lucrez. 

— De acord, aprobă Djokhar entuziasmat. O să tragem la 
sorţi. Dumneavoastră puteţi reveni mâine la ora două după 
dejun? 

— Promit! zise Gulush Kartal, ridicându-se. 

Imediat, cecenul își luă cârjele, pentru a o acompania 
până la ascensor, cu ochii fixaţi asupra decolteului și sânilor 
ei. Gulush putea simţi dorinţa lui aproape palpabilă. Odată 
ajunși pe culoar cu un ton indiferent, ea întrebă: 


— Ceilalţi camarazi ai dumneavoastră au plecat din nou la 
luptă? 

Djokhar înghiţi momeala. 

— Nu. Unul dintre ei a fost transferat la o școala coranică, 
a doua zi după vizita dumneavoastră și ceilalţi doi sunt la 
reeducare într-un alt bastiment, dar revin să doarmă aici. 

Ascensorul ajunse la ei. Ea plecă, sub privirea rugătoare a 
lui Djokhar care-i spuse: 

— Cu adevărat vă veţi întoarce mâine? 

— Jur! 

* 
x xXx 


Ambulanţele se succedau în fața clinicii. Malko începea să 
fie neliniștit, dar o văzu ieșind pe Gulush Kartal. Ea se așeză 
în mașină lângă el, cu un surâs vesel și îi povesti cum a 
decurs vizita. 

— Superb! aprobă Malko. Prin acest individ vom afla ceva. 

— El nu are mai mult de douăzeci de ani, preciză Gulush 
Kartal. Pare foarte naiv și, în mod sigur, nu știe nimic. 

— Poate că totuși a văzut ceva.. 

În meseria aceasta nu existau coincidenţe: omul presupus 
a fi Isa Khamadov dispăruse a doua zi după vizita lui William 
Green. Deci, cecenii fuseseră alertaţi de această vizită, fapt 
care întărea teoria lui John Burke. 

În mod sigur, rușii vânduseră o încărcătură nucleară și Isa 
Khamadov era singurul care putea da o indicație, privitor la 
destinaţia acesteia. Totuși, luând în consideraţie ce i se 
întâmplase lui William Green, Malko avea interesul să fie 
foarte prudent. Cei care-l protejau pe „comandantul” cecen 
erau îndrăzneţi, rapizi și feroci. 


Capitolul V 


Sub privirea ironică a camarazilor lui, Djokhar aștepta, 
așezat pe unul dintre paturi, cu bustul foarte drept și cu 
cârjele la-ndemână, îmbrăcat cu un polo reiat alb și verde, 
nou și cu un pantalon de trening al cărui crac stâng fusese 
tăiat la jumătatea pulpei. Ciotul păros atârna lamentabil în 
afara treningului său. Când auzi bătăi în ușă, strigă imediat: 

— Intraţi! 

Gulush Kartal intră în cameră. Ea își schimbase rochia sac 
și acum purta una din lână verde care-i mula corpul de la 
umeri la genunchi, subliniindu-i pieptul mare, ciorapi negri 
și pantofi decupaţi. Boivikilor li se tăie respiraţia: acesta nu 
era stilul cecen. Surâzătoare, ea începu ciripitul: 

— Cine vine să se plimbe? 

— Eu! spuse Djokhar cu mândrie. Ceilalţi sunt ocupati. 

Fusese dură negocierea. Tânărul trebuise să facă uz de tot 
șarmul lui și să promită că timp de o lună le va ceda 
colegilor prăjitura furnizată de I.R.O., mai ales ca aceștia să 
nu spună nimic, nimănui. În principiu, ei trebuiau să 
raporteze toate faptele lor translatorului Fayik Agça, în 
realitate agent al I.R.O. care plătea sejururile lor. 

— Atunci, davai! spuse Gulush Kartal. 

Lucrurile vor fi încă și mai ușoare. 

Djokhar își luă cârjele și sprijinindu-se pe singurul lui 
picior, porni spre ușă. Ea remarcă lărgimea umerilor lui. 
Tânărul cecen era frumos. Avea ochii mari și trăsăturile feţei 
regulate. Un verset din Coran era gravat pe un dreptunghi 
de argint la capătul unui lanţ, pe pieptul său. 

Mândru ca un Artaban, el le adresă un surâs încântător 
infirmierelor, înainte de a se urca în ascensor. Literalmente, 
era în transă. În cabină el bolborosi: 

— Sunt atât de fericit! Eu nu am ieșit decât o dată. 

— Unde? întrebă Gulush Kartal. 

— Există un restaurant pe o colină, pe partea cealaltă a 


marelui pod. Alături sunt mai multe antene de televiziune. 
Acolo am mâncat prăjituri și am băut ceai. 

— Știu locul, spuse translatoarea. Putem merge acolo. 

Era vorba de un fel de caravanserai construit pe o colină 
pe partea orientală a orașului, chiar alături de antenele 
radioteleviziunii turceşti, condus de municipalitatea 
islamistă a Istanbulului, un fief conservator, unde se- 
ntâlneau vinerea toate familiile fundamentaliste. 

Abia ajuns pe trotuar. Djokhar se opri pentru a privi cerul 
albastru - în sfârșit se oprise ploaia - și să inspire profund, 
înainte de a se arunca neîndemânatic spre automobilul Polo 
de culoare verde, în care aruncă mai înainte cârjele în spate. 
Strălucea de fericire. Gulush Kartal se strecură la volan, 
descoperindu-și fără voie coapsele. Djokhar își întoarse 
repede ochii și-și puse mâinile împreunate pe genunchi, ca 
pentru a le împiedeca să se miște. În această mașină mică, ei 
erau practic lipiți unul de altul. 

Turcoaica demară, căutând să ajungă la autostrada E 5, cu 
privirea tânărului cecen aţintită asupra ei, cu nările dilatate, 
inspirând efluviile parfumului ei, tulburat până-n străfundul 
tuturor mădularelor lui. Înainte de a se angaja pe rampa ce 
ducea către E 5, Gulush Kartal verifică cu coada ochiului 
prezenţa unui Mercedes gri în urma ei. 


Un mort era de-ajuns. 
* 


* * 


Elko Krisantem la volanul Mercedesului, cobori de pe 
trotuar, nebun de fericire în așteptarea întâlnirii cu orașul 
„lui”. Malko îl chemase în ajun, după o reuniune cu John 
Burke, în cadrul căreia el făcuse propunerea. Trecuseră în 
revistă variantele privitoare la Isa Khamadov. El nu putuse fi 
trimis în ţară, deci era undeva în oraș. Singurul mod de a 
evita MIT-ul era acela de a merge pe mâna lui Djokhar. 
Sucursala din Istanbul avea un personal redus. John Burke 
aprobase sugestia lui Malko de a-l aduce pe Elko Krisantem, 
care prezenta enormul avantaj de a vorbi turca și de a se 
simţi aici, ca un pește în apă. 


Încântat că poate fi de folos, turcul sărise în primul avion, 
obligat din păcate să lase la castelul din Liezen vechiul lui 
parabellum Astra, din cauza controalelor care se făceau pe 
toate aeroporturile. Nu-și luase cu el decât laţul mortal, 
graţie căruia trimisese destui răufăcători într-o lume mai 
bună. Deși destul de încovoiat, îmbătrânit, slăbit, el era încă 
un asasin redutabil, manifestând un devotament de sclav 
față de cel pe care voise să-l omoare, cu câţiva ani mai 
devreme. 

Ar fi venit pe jos de la Viena dacă Malko i-ar fi cerut-o. 
Acesta din urmă se întoarse pentru a vedea dacă nu-i 
urmărit. Cu Krisantem și cu Beretta 92 împrumutat de John 
Burke, putea face faţă. Elko spuse: 

— Când am fost pe aici ultima dată, această autostradă nu 
exista. 

El nu-și mai recunoștea orașul. Se strecura prin circulaţia 
densă și se poziţiona astfel încât să nu piardă din vedere 
mașina verde, marca Polo, pentru că ei nu știau unde se 
ducea Gulush Kartal. Patruzeci de minute mai târziu, după 
ce traversaseră podul Bokacisi, părăseau autostrada, luând-o 
pe un drum sinuos până la vârful unei coline care domina 
Bosforul. Drumul se termina la marginea unei esplanade, 
unde erau ridicate mai multe clădiri. Mașinuţa verde fu 
parcată într-un parking pe trei sferturi pustiu și ocupanţii 
coborâră. Malko îi arătă lui Elko Krisantem un mare panou 
așezat deasupra parcării: „Istanbul Buyusehir Belediyest 
Gamlica Sosyal Tesisleri”. 

— Cum se traduce asta? 

— Stabilimentele Sociale Gamlica ale Marii Municipalități 
a Istanbulului, traduse turcul. Mă duc să văd ce este. 

Malko rămase în Mercedes, pregătit, cu un glonţ pe ţeava 
pistolului său Berreta 92. Gulush și protejatul ei dispăruseră. 
El nu se putea abţine să nu se întrebe cum, un agent 
experimentat ca William Green se putuse lăsa surprins, 
atunci când știa ce i se poate întâmpla. 


23 Vezi SAS nr. 1, SAS la Istanbul. 


x 
x x 


Din momentul în care în care pătrunseră în marea sală a 
caravanseraiului, un chelner bărbos aruncă o privire 
furioasă spre Gulush Kartal, care făcea să explodeze 
asistenţa, cu capul și picioarele sale descoperite. Nu acesta 
era genul specific casei. Din păcate însă, restaurantul era 
deschis pentru toată lumea. Cu excepţia câtorva femei 
încotoșmănate în tcheatcheart-uri negre, care se-ndopau cu 
prăjituri, locul era aproape gol. 

Chelnerul aduse un platou cu baclava și ceai arborând o 
mimică dezgustată în fața lui Gulush, care, în ochii lui era 
reprezentarea încarnată a păcatului. 

Clădit pe un pinten stâncos ce domina Bosforul, 
restaurantul se bucura de o priveliște splendidă, însă 
Djokhar nu-și putea lua ochii de la picioarele alungite, 
îmbrăcate în negru, ale binefăcătoarei sale. El nu se atinsese 
de prăjituri și lăsase ceaiul să se răcească. 

— Doriţi să ne plimbăm prin parc? propuse Gulush Kartal. 
E timp frumos și priveliștea este magnifică. 

Djokhar spuse un „da” absent. Vrăjit de Gulush, nu mai 
avea importanţă viaţa lui, sau primul Kalashnikov pe care-l 
ţinuse în mână. Creierul îi fierbea, plin de probleme. Cu o 
voce sugrumată, el reuși să-ntrebe: 

— Soţul dumneavoastră lucrează? 

— Nu mai am soţ. Trăiesc singură. 

— A murit? 

O văduvă ar fi constituit universul lui... 

— Nu, îl corectă ea. Eu sunt divorțată. 

— Dar nu v-aţi întors la părinţii dumneavoastră? 

Gulush surâse. 

— Nu, pentru că ei locuiesc departe și eu prefer să trăiesc 
la Istanbul. 

Ea-și încrucișă picioarele, ceea ce trimise litri de 
adrenalină prin arterele tânărului cecen, confruntat cu 
dilema plasării ei pe o scară de la femeia onestă și 
căsătorită, până la prostituată. 


— Este un oraș frumos admise el, cu privirea fixată pe 
sânii mari, mulaţi sub rochia verde. 

Simţindu-i tulburarea, Gulush încercă să-l facă să se simtă 
mai bine. 

— Ce-o să faceţi dumneavoastră după ce terminaţi sejurul 
aici? 

Djokhar dădu din cap, cu privirea încărcată de tristeţe. 

— Nu știu. Satul meu a fost ras în cursul unei zatchistica? 
de către Omoni și familia mea a fugit în Ingușeţia. Eu cred 
că sora mea a fost omorâtă. În orice caz, nu mă pot întoarce 
în Cecenia, atât timp cât rușii sunt acolo. Ei m-ar omori, iar 
aici nu pot să lucrez. 

În afară de a cerși pe străduţele din Atakay, tânărul nu 
avea altă perspectivă. Gulush Kartal îl privi cu un amestec 
de milă și tandreţe. În ciuda invalidităţii lui, era foarte 
drăguţ. 

— Şi prietenii dumneavoastră, colegii de cameră? întrebă 
ea. 

— Sunt în aceeași situaţie. I.R.O. plătește clinica, dar nu 
vor putea rămâne în Turcia Eu nu pot nici voiaja. Mi-am 
pierdut pașaportul rus și nici-o ţară nu recunoaște 
pașapoartele cecene, emise de guvernul președintelui 
Mashadov. 

— Până la urmă, tot vă veţi descurca. Sunteţi tânăr. 

În sfârșit, își muie buzele în ceașca cu ceai. Gulush se 
simţea un pic mai în siguranţă. Se hotărî să-nceapă să 
„lucreze”. 

— Djokhar, spuse ea. Atunci când am venit cu jurnalistul 
acela american, m-a șocat ceva. Translatorul „vostru” i-a 
ordonat unuia din camarazi să nu-și spună numele lui 
adevărat. De ce? 

Djokjar îi aruncă o privire stupefiată. 

— Dumneavoastră vorbiţi cecena? 

— Puțin. Mama mea era din Groznîi, dar nu o vorbesc 
bine. 


24 Operatie de curățire 


Djokhar fu din nou șocat. Tulburat, destabilizat, el se 
bâlbâi și cu o voce nesigură, evitând privirea lui Gulush, 
spuse: 

— N.. Nu am auzit ceva de genul ăsta. Probabil că ați 
înţeles greșit. 

El minţea atât de prost, era ceva patetic. Gulush nu mai 
insistă. Treaba încă nu era coaptă. Ea-și privi ceasul 
ostentativ. 

— Va trebui să vă duc la clinică în curând. Colegii 
dumneavoastră vor fi neliniștiţi. 

Djokhar se-ntunecă dintr-odată. 

— Deja? 

— În fine, nu chiar imediat, preciză tânăra femeie. Doriţi 
să vă plimbaţi prin oraș? Există monumente foarte frumoase. 

Tânărul luptător dădu din cap și spuse cu o voce ezitantă: 

— Aș prefera să merg într-un hammam. La clinică nu 
există decât dușuri. 

Gulush prinse ocazia din zbor. 

— Dacă-i vorba de o baie, propuse ea, puteţi veni la mine 
Există una și acolo. 

— A nu! spuse el roșind, nu-i posibil așa ceva. 

— Ba da, replică Gulush. Pe urmă vă veţi simţi mai bine. 
Davai! 

El se ridică atât de brusc, încât îi căzură cârjele. Nota fu 
ridicol de mică - o sută cincizeci de mii pentru ceai și 
prăjituri. Djokhar nu mai deschise gura până-n momentul în 
care Gulush opri în fața casei sale. Cu coada ochiului verifică 
prezenţa Mercedesului gri. 

Nu exista ascensor și tânărului bărbat îi veni foarte greu 
să urce trei etaje. Obosit, se lăsă pe canapeaua din micul 
living-room, privind carpetele care acopereau dușumeaua, 
tablourile de pe pereţi și mobilele antice. 

— Este frumos aici, spuse el. Dumneavoastră sunteți 
bogată. 

— O nu! protestă tânăra femeie. Mă duc să vă pregătesc 
baia. Când ea plecă spre baie, el nu-și putu lua ochii de pe 
crupa ei. Allah îi trimisese această „houri”. Imamul promitea 


„Martirilor” o viață mai frumoasă în ceruri. El deja avea 
impresia că a ajuns acolo. Gulush reapăru câteva clipe mai 
târziu. 
— Apa curge! îl anunţă ea Trebuie să vă dezbrăcați. 
x 
x ë * 


Malko găsise un loc plasat de-a curmezișul, în fața unui 
cimitir, pe strada unde tânăra femeie îi indicase adresa, 
surprins că Gulush Kartal îl dusese pe tânărul cecen la ea 
acasă. Elko Krisantem era de două ori mai șocat. Malko se 
dădu jos din Mercedes pentru a inspecta împrejurimile. In 
acest cartier populat, era greu să depistezi dacă eşti 
supravegheat. Se hotărî să ia legătura cu John Burke. 
Americanul intră imediat în panică. 

— Sunteţi sigur că ea nu riscă nimic? întrebă el îngrijorat. 

— Dacă iese singur din casă, noi îl vom intercepta, îl 
asigură Malko. Acest băiat, însă, nu pare amestecat în 
afacerea noastră. 

După ce întrerupse comunicarea, privi imobilul, nedorind 


să se rătăcească. 
* 


x 


— Sunteţi gata? întrebă Gulush Kartal. 

Djokhar își scosese singurul basket, dar era incapabil să 
meargă mai departe. li era imposibil să se dezbrace, chiar și 
parţial în faţa unei femei. Schiță o grimasă, punând mâna pe 
ciotul său descoperit. 

— Sper că apa caldă n-o să-mi facă rău! Locul este încă 
sensibil, spuse timid. 

Gulush veni să se așeze lângă el, examinându-i piciorul 
tăiat de la jumătatea pulpei. In mod straniu, părul 
reîncepuse să crească abundent și negru pe ciot. Ea îl 
mângâie și, deîndată, Djokhar gemu. 

— Opriţi-vă! 

Ea se execută imediat. 

— V-am făcut atât de rău? 

— Nu, nu. Din contră, este foarte agreabil dar... 


El se opri încurcat și privirea tinerei femei se mută un pic 
mai sus. Stola gri a treningului lui se deformase într-o 
puternică erecţie. Pe scurt, contactul îl excitase pe tânărul 
cecen. 

Privirea lui Gulush se ridică spre obrazul lui Djokhar. 
Acesta exprima o dorinţă atât de directă și pură, încât ea fu 
tulburată. Dintr-odată, abdomenul ei se-ncălzi foarte tare și 
uită motivul prezenţei tânărului cecen. Gulush Kartal nu era 
insensibilă la bărbaţi și acesta părea în același timp fragil și 
viril. 

Din nou, ea mângâie perii, descoperindu-i ciotul. Djokhar 
gemu și se chirci pe canapea. Ceea ce nu era decât un firicel 
de apă în străfundul abdomenului lui Gulush, se transformă 
într-o cataractă. Cocoașa care deforma treningul tânărului 
bărbat, păru să crească în volum. Ei nu-i venea să creadă că 
declanșase o dorință atât de aprinsă, cu atât de puţine 
mijloace. Djokhar, cu faţa crispată, părea că sufere. El îi luă 
mâna și spuse cu o voce rugătoare: 

— Pajolsk”! Opriţi-vă, opriţi-vă! 

Văzând micile tresăriri ale bazinului lui, Gulush, femeie cu 
experienţă, ghici că ireparabilul era pe punctul de a se 
produce. Ea nu mai putu rezista. Cu un gest grăbit, apucă 
elasticul treningului și-l trase în jos. Pe dedesubt, Djokhar nu 
purta nimic. Un sex lung se destinse pe punctul de a 
exploda, încordat și magnific. 

Gulush nu ezită. Chiar în momentul în care Djokhar urma 
să ejaculeze, ea se aplecă și cuprinse cu gura membrul 
încordat. Efectul fu imediat. Djokhar scoase un geamăt și un 
jet puternic de spermă stropi cerul gurii tinerei femei, 
invadându-i gâtul. In ciuda a toate acestea, Djokhar încercă 
să se degajeze, dar ea îl ţinea strâns de baza sexului său, 
continuându-și felaţia pe membrul în continuare încordat. Ea 
însăși simțea că i se destinde abdomenul. O încercă o 
plăcere violentă. Fără ca el s-o atingă, ea simţi că juisează la 
ideea acestui jet puternic, care s-a putut răspândi în 


25 Vă rog 


abdomen. 

Tânărul cecen era încă agitat de spasme. Gulush își 
retrase încet gura, lăsând sexul încă tare, în aer. Ciotul 
piciorului stâng se agita încă spasmodic. Djokhar o împinse 
pe Gulush aproape cu brutalitate, cu o privire înnebunită în 
ochi, apoi alunecă pe covor în genunchi, el bâigui: 

— Iertaţi-mă doamnă! lertaţi-mă! Mi-e rușine! 

Gulush îi răspunse cu un surâs care putea topi un aisberg, 
ferm hotărâtă să nu oprească lucrurile acolo. Se ridică fără 
să spună niciun cuvânt, își trase rochia peste cap, dând la 
iveală un sutien bine umplut și un string negru, precum și 
ciorapi urcând până peste coapse. Ea se aplecă, îl prinse de 
subsuori, îl ajută să se ridice în picioare, în echilibru pe un 
singur picior. Sexul lui în erecţie îi mângâia abdomenul. Ei îi 
tremurau picioarele. 

— Te iert, cu o singură condiţie, spuse ea. 

— Care? bâigui tânărul bărbat. 

Privindu-l în ochi, ea îi spuse în limba cecenă: 

— Dacă ai forță să mă penetrezi, bagă-ţi marele tău în 
mine. 

Djokhar o privi, înnebunit, în timp ce ea se debarasa de 
string. 

Plăcerea lui nu slăbea. Cu ochii ieșiţi din orbite, se lipi de 
ea, dând deja lovituri din bazin, ca un câine care se excită 
frecându-se de piciorul stăpânului lui. Căzură îmbrăţișaţi pe 
carpetă. Gulush își desfăcu ușor coapsele atunci când 
Djokhar se urca deasupra ei, în timp ce ciotul se agita 
frenetic. Atunci când simţi sexul lui atât de dur penetrând-o 
dintr-o singură mișcare, crezu c-o să leșine. Deja Djokhar se 
agita în ea ca un piston de locomotivă, cu atâta vigoare, 
încât Gulush trebui să-l mai apuce de șolduri pentru a-i mai 
domoli energia. 

Penetrată și strivită de acest corp musculos, ea își spuse 
că îmbinarea utilului cu plăcutul este o treabă bună. Djokhar 
se dezlănţuise, de parcă ar fi vrut să ajungă în gâtul ei. 
Frecușul de clitorisul ei, declanșă la Gulush un spasm 
devastator. Strigă cu ochii daţi peste cap și cu mâinile 


înfipte în șoldurile amantului ei, care se revărsa în ea. 


Era frumoasă tinereţea. 
* 


XX 


Gulush Kartal simţea jar în abdomen. Djokhar era ca o 
machine-sex stricată. El era încă în stare de erecţie după cel 
de-al doilea orgasm și continua s-o lovească ca un bolnav. 
Sânii ei se-ntăriseră și-ncepuseră s-o doară. După al treilea 
orgasm, el rămase nemișcat, în continuare înfipt în ea, ca și 
când odată ieșit n-ar mai fi putut intra din nou. Gulush 
aruncă o privire discretă spre ceasul Breitling Callistino pe 
care și-l oferise din micile, ei economii pentru aniversarea ei, 
în lipsa bărbatului care să i-l dăruiască. 

Ora cinci... 

Vocea lui Djokjar o făcu să tresară. 

— Ştii, spuse el, te-am minţit mai devreme. Trebuie să mă 
ierți. Surâzând, ea îi căută privirea. 

— În ceea ce privește ciotul? 

— Nu. În privinţa lui Isa. Acum că știu că tu ai sânge 
cecen, pot să-ţi spun adevărul. 


Capitolul VI 


Gulush Kartal reuși să nu-și arate curiozitatea. Tocmai 
reușise să lovească doi iepuri dintr-un foc, dar nu dorea să 
trezească suspiciunea tânărului cecen. 

— Hai să-ţi fac baia și o să-mi povestești după aceea. 

Djokhar reuși să se ridice în picioare, clătinându-se și se 
dezbrăcă de T-shirt-ul reiat. El nu îndrăznea să se uite la 
femeie și aceasta puse pe ea un halat. Apa din baie era mai 
puţin decât călduţă, dar cecenul intră în cadă cu plăcere. 
Gulush se așeză, cu simțurile de-acum potolite, pe marginea 
căzii. De mult timp ea nu mai avusese un asemenea contact. 
Resimţea încă niște frisoane în abdomen. 

— Eu nu știam cine ești, repetă Djokhar. Acum știu că tu 
nu ne poţi fi dușmană. Omul despre care vorbești, este unul 
din „comandanțţii” noștri, cei mai respectaţi - un erou. Ela 
călcat peste o mină pentru a-și proteja oamenii, numai că 
rușii vor să-l omoare. 

— Dar eu nu sunt rusoaică, obiectă ea. 

— Nu, dar lui Fayik Agça, cel care ne protejează, i-a fost 
teamă că omul pe care tu îl însoţeai, era trimis de ei pentru 
a-l omorî. Deci, în chiar seara aceea, ei l-au dus într-un loc 
sigur. Acum sunt convins că măsura aceea a fost inutilă. 

— Unde l-au dus? nu se putu abţine să-ntrebe Gulush. 

— Nu știu. Nu mi-au spus. Nişte fraţi din I.R.O. l-au dus 
într-o mașină. Te-ai supărat pentru că te-am minţit? 

Privirea lui rugătoare îi transmise lui Gulush Kartal o 
emoție dezagreabilă. Ea era cea care trebuia să-i ceară 
iertare în mod spontan, Djokhar adăugă: 

— Cred că l-au ascuns la ambasadorul nostru în Turcia, 
Excelenţa Sa Beslan Akalanov, care-l reprezintă pe 
președintele Maskhadov, care a cerut să fie ţinut în 
siguranță. Acesta este un om foarte bun. Veghează asupra 
noastră ca un tată. 

— Văd, spuse Gulush fără să insiste. 


Djokhar surâse încurcat. 

— Va trebui să mă întorc acasă. Este târziu. 

Îl lăsă să-și termine baia. El era radios, dar în continuare, 
n-o privea în ochi. Numai când fură în mașină, tânărul 
îndrăzni să spună: 

— Mai devreme când ai... Am crezut că ești o prostituată, 
dar nici-o femeie cecenă n-ar face așa ceva. Soţul ei ar 
omorî-o. 

Gulush surâse, verificând prezența Mercedesului cu coada 
ochiului. 

— Eu nu sunt o prostituată, afirmă ea, dar tu ești tânăr și 
frumos. Mi-a făcut o mare bucurie să-ți ofer o plăcere. 

Nu mai schimbară niciun cuvânt până la Sirinevler. 
Apropiindu-se de clinică Djokhar nu putu să-și ascundă 
nervozitatea. 

— Nu este nevoie ca ceilalţi să știe.. 

— Nu eu voi fi cea care să le spună, promise Gulush. 

Ușurat, el se-nveseli și reluă reverenţios. 

— Dumneavoastră veţi reveni să mă vedeţi? 

Gulush Kartal luă o carte de vizită din poșeta sa și i-o 
întinse. 

— Aici este numărul meu de telefon. Aveţi un telefon mobil 
în cameră. Sună-mă. 

Așteptă ca tânărul să intre în clinică pentru a demara, cu 
Mercedesul lipit de coada ei. Cele două vehicule se opriră 


doar când ajunseră la Pera Palace. 
* 


x 


Se lăsa noaptea peste Istanbul și muezinii începeau să se 
audă în toate colţurile, dominând zgomotul circulaţiei. John 
Burke se servi cu un pahar ras de Defender Succes, vechime 
12 ani, la care adăugă un cub de gheaţă și se-ntoarse spre 
vizitatorii săi. 

— Gulush, bravo! spuse el. Știm sigur acum că Isa 
Khamadov se găsește în continuare la Istanbul, doar dacă 
acest băiat nu a minţit cumva... 

— Sigur nu minţea, spuse cu fermitate tânăra femeie. 


Ea nu le relatase, desigur, toate detaliile întâlnirii lor, 
mulțumindu-se să spună doar cele întâmplate în baie. C.I.A. 
nu avea în atribuţie să-i controleze viaţa intimă. Femeia se 
simţea foarte în formă după această recreaţie de pură 
sexualitate. Doar și pentru acest intermezzo, se binecuvânta 
pentru că acceptase această misiune. 

— Dumneavoastră îl cunoașteţi pe Beslan Akalanov? 
întrebă Malko pe John Burke. 

— Desigur! Este fostul ministru de externe al președintelui 
Mashadov, din vremea în care Cecenia exista încă. A fugit 
din ţara lui și Turcia acceptă ficţiunea „ambasadei” sale, deși 
ea nu are niciun temei legal. Turcia nu recunoaște guvernul 
Mashadov, numai că trebuie să ţină cont de islamiștii turci și 
aceștia îi iubesc pe ceceni. 

— Există vreo șansă ca el să colaboreze cu noi? 

— Niciuna, recunoscu sec John Burke. Este un islamist pur 
și simplu. El nu vorbește decât cecena, dar are o putere 
mare asupra tuturor „comandanţilor” 

— Deci ne găsim într-un impas. 

— Nu în mod obligatoriu. Dacă cer M.I.T.-ului să facă 
presiuni asupra lui, ei vor fi de acord. Ei nu văd cu ochi buni 
această „implantare” de islamiști, care le mărește bătaia de 
cap. Va trebui să le servim o bună motivaţie omologilor 
noștri. 

— Ceea ce este normal, conchise Malko. Pe urmă, va 
trebui doar să-i facem o vizită pentru a ne spune unde se 
ascunde Isa Khamadov. 

— El, de asemenea, va dori să știe pentru ce îl căutăm 
remarcă Gulush. 

John Burke rămase mut. Nici vorbă de a destăinui 
translatoarei istoria cu SADM-ul. 

— Desigur, recunoscu Malko. Dar, acolo, cred că va trebui 
să spunem adevărul. Acesta trebuie aflat de la ruși, nu de la 
ceceni. Trebuie să știm, pentru securitatea Statelor Unite, 
dacă această istorie este adevărată sau nu. 

— Din păcate, ea este adevărată, oftă John Burke. Mâine 
dimineaţă îi telefonez prietenului meu Zeynel Sokik. 


Coborâră pentru a se reîntâlni cu Elko Krisantem, care 
veghea cele două mașini, pe Mesrutyiet Caddesi. 

— Vreţi să luăm cina împreună? îi propuse Malko lui 
Gulush. O meritaţi cu prisosinţă! 

Tânăra refuză cu un semn din cap, surâzând: 

— În astă seară nu. Sunt foarte obosită. 

Malko, perplex, o privi îndepărtându-se. Avea ochii prea 
încercănaţi pentru o femeie onestă și alura cam prea 
obosită. Se vedea condamnat să  rătăcească prin 
somptuoasele saloane ale Ciraganului, care semăna în acest 


sezon cu palatul de la Marienbad. 
x 


x 


Beslan Akalanov își luă de pe cap înalta șapcă de astrahan 
gri. Era așezat în spatele biroului împodobit cu drapelul 
cecen verde-galben-roșu, sub un portret al președintelui 
Mashhadov agăţat de perete, încadrat de niște versete din 
Coran. Îl asculta politicos pe interlocutorul lui, ale cărui 
vorbe îi erau traduse de translatorul personal, Sado. El 
însuși refuza să-nveţe limba turcă. Birourile ambasadei 
ocupau tot parterul unui modest imobil de pe Dolap Sokak 
nr. 8. Nu exista firmă la poartă, nici drapel în exterior, dar el 
ținea la titlul lui de ambasador plenipotenţiar al unui guvern 
care nu mai exista decât pe hârtie. Cecenia era un morman 
de ruine, președintele fugise din propria ţară, era legat de 
lumea exterioară numai printr-un post de radio, bruiat de 
serviciile rusești. Dar, rebel la orice, Beslan Akalanov era 
insensibil la toate, precum generalul de Gaulle în 1940 - 
exilat, fără prea multe mijloace, dar cu credința 
nestrămutata în viitorul ţării sale. Trecuseră două secole de 
când rușii voiau să se debaraseze de ceceni. Aceștia, 
masacrați, goniţi de pe pământurile lor, deportaţi în Siberia, 
reapăreau întruna, susținuți de o diasporă motivată și 
bogată. 

Totuși, Beslan Akalanov nu-l putea trata cu dispreţ pe 
interlocutorul lui, colonel al M.I.T., simpatizant al cauzei 
cecene, care, însă, trebuia să asculte de ordinele ierarhice. 


El bău puţin ceai și-i șopti translatorului său: 

— Spune-i că o să-l primesc pe Amerikanski. Să vină 
mâine, aici. 

Colonelul M I.T. își curbă corpul mulțumind și Beslan 
Akalanov binevoi să se ridice pentru a-l saluta. Cu căciula pe 
cap, el măsura aproape doi metri. Era impresionant cu barba 
sa lungă și orbitele adânci. Abia ieși colonelul turc și el 
spuse translatorului: 

— Cheamă-l la mine pe Osman. Spune-i să mi-l trimită pe 
Fayik Agca. 

Osman Davut era creierul I.R.O., omul care-i ajutase 
totdeauna și îi finanţase. Datorită lui, răniții ceceni erau bine 
îngrijiţi, arme și materiale traversau Georgia cu destinaţia 
Cecenia. Islamist convins, el era deja implicat în Bosnia în 
organizarea brigăzii islamice internaționale. Această afacere 
îl privea pe marele șef. Beslan Akalanov era îngrijorat. El 
avea nevoie de turci, ca singură legătură cu exteriorul a 
Ceceniei care nu erau în orbita influenţei rusești, dar și de 
Osman Davut care recruta voluntari pentru apărarea 
teritoriului lor 

Akalanov nu vedea motivul pentru care americanii s-ar 
interesa de acest „comandant” mutilat. Sigur, ei îi lăsau pe 
ruşi să-i masacreze poporul, dar nu-i ajutau. Dacă aveau 
nevoie de vreo informaţie, asta se putea oricând negocia. 
Caucazul era un butoi de pulbere complex, unde nu se conta 
niciodată pe prea mulţi prieteni. 

Fayik Agça pătrunse în birou douăzeci de minute mai 
târziu. El ascultă povestea „ambasadorului”, speriat și plin 
de furie. Ştia de ce se interesau americanii de Isa Khamadov, 
dar nu-i putea spune lui Beslan Akalanov. Era o altă faţetă a 
luptei lui. Trebuia, cu orice preţ, să ia măsurile adecvate. El 
minţi cu sfruntare: 

— Frate Akalanov, spuse, trebuie să fim prudenti. Acum o 
săptămână, un trimis al Moscovei a încercat să-l găsească pe 
fratele Khamadov. Ei vor să-l omoare, ca pe toţi ceilalţi mari 
„comandanțţi” ceceni. Am fost deci obligaţi să-l ascundem. 

Beslan Akalanov aprobă. 


— Este bine, dar va trebui găsită o soluţie. Eu am nevoie 
de turci. 

— Primește-l pe acest american, îl sfătui Fayik Agqa. Cel 
mai bine este ca eu să reușesc să-l expediez din ţară pe 
fratele Isa. 

El îl salută pe ambasador și ieși fierbând de furie. 
Eliminarea primului american ar fi fost de-ajuns pentru a 
șterge urma. Ce s-o fi întâmplat? Trebuia să descopere cu 
orice preţ. Dacă americanii aflau adevărul, s-ar fi dezlănțuit. 
Sigur, el mai deţinea un oarecare avans, dar pentru cât 
timp? În plus, mai existau niște proceduri care trebuiau 
respectate. Operația în care era implicat Djihadul nu putea fi 
accelerată. Trebuia câștigat timp cu orice preţ. 

Careva îi pusese pe americani pe urmele lui Isa 
Khamadov. Dar cine? Era sarcina lui să-l găsească rapid și 


să-l pedepsească pe vinovat. 
* 


* * 


Ușa camerei 408 se deschise cu brutalitate și cineva 
aprinse lumina. Cei șapte boivik se ridicară tresărind. Patru 
dintre ei dormeau în paturi, trei pe saltele puse direct pe 
dușumea. Djokhar făcea parte dintre aceștia din urmă. 
Fasciculul unei lanterne îi lumină faţa și vocea tunătoare a 
lui Fayik Agça îi îngheţă sângele în vine: 

— Frate Djokhar, ridică-te și urmează-ne. 

Cu greutate, Djokhar se ridică, cu inima bătând puternic. 
Ştia că pentru el veniseră. Fusese un idiot. Părăsind-o pe 
Gulush, el jurase să păstreze tăcere faţă de colegi, dar 
aceștia îl asaltaseră cu întrebări despre cum își petrecuse 
după-amiaza, ameninţându-l că îl trec la carantină dacă nu 
vorbește. Orgoliul îl îndemna să-și povestească aventura. 
Atunci, se lansase, neascunzând decât puţine detalii, precum 
faptul că ar fi juisat în gura acelei femei. Ei nu l-ar fi crezut. 

Toţi îl felicitară pentru norocul lui, dar știa că cel puţin 
unul dintre ei, Chamyl, îi raporta totul lui Fayik Agca. El este 
probabil cel care-l turnase. Își luă cârjele. Dormind îmbrăcat 
în trening, fu repede gata. Odată aflat pe culoar, el simţi 


rece, dar ușa camerei 408 se-nchise în urma lui. Doi oameni 
îl însoțeau pe Fayik Agça. Aceștia nu era nici turci, nici 
ceceni, pentru că schimbară între ei câteva cuvinte în arabă. 
Cu toţii traversară coridorul pustiu al clinicii, unde dormitau 
câţiva pacienţi și se urcară într-o mașină veche, care demară 
imediat. Atunci Djokhar zări o armă la centura unuia dintre 
arabi. 

— Unde mergem? întrebă el înfricoșat. 

Fayik Agça se-ntoarse spre el și îi spuse cu o voce aspră: 

— Să vizităm pe cineva care vrea să-ți vorbească. Tu ai 
comis o mare greșeală. 

Djokhar lăsă capul în jos. Desigur, urma să fie pedepsit. 
Totuși, gândindu-se la cele întâmplate, își spuse că merita 
preţul. Mașina se-ntorcea și vira pe străduţele din Fatih. 
Deodată se opri lângă o alta cu capota întoarsă în sens 
invers. 

— Coboară! îi ordonă Fayik Agqa. 

Djokhar ascultă și fu împins în cea de-a doua mașină care 
demară imediat, în timp ce prima rămase în urmă pentru a 
împiedica orice filaj. 

Traseul dură patruzeci de minute, în principal de-a lungul 
Bosforului, apoi mașina pătrunse într-o curte întunecoasă. 
La un singur apartament de la parter, erau luminile aprinse. 
Djokhar fu dus până la ușa care dădea într-o cameră 
mobilată cu un taburet și o masă, în spatele căreia se găsea 
o femeie cu capul acoperit cu un fular. Foarte frumoasă, cu 
ochii de un verde intens, ea purta o tunică bufantă și 
pantalon. În spatele lui Djokhar se așezară trei bărbaţi într- 
un cerc ameninţător. Fayik Agqa spuse: 

— Sora o să-ţi pună întrebări. Tu trebuie să răspunzi. 

Era prima dată când el era interogat de o femeie. 
Intimidat, Djokhar aprobă cu o mișcare a capului. 

Femeia vorbi într-o limbă necunoscută lui și Agqa traduse: 

— Camarazii tăi ne-au spus că ieri tu ai ieșit din spital fără 
învoire. Este adevărat? 

— Este adevărat, recunoscu Djokhar, cu inima strânsă. 

— Ce ai făcut? 


După tonul cu care-i fusese pusă întrebarea, el înţelese că 
tovarășii lui vorbiseră și nu mai avea rost să mintă. și 
povesti escapada într-o liniște glacială, fără să vorbească 
nici despre interludiul sexual și nici despre baie. 

— Deci, concluziona cea care-l interoga, tu ai rămas tot 
timpul la caravanserai? 

— Da, zise Djokhar dintr-o suflare. 

— Mincinosule! urlă Fayik Agqa. 

Înfipt în faţa rănitului, el izbucni: 

— Tu ai plecat din acel loc la ora patru și te-ai întors la 
spital la șapte. Unde ai fost? 

Deci, era vorba de o anchetă. Printre sughițuri și suspine, 
Djokhar mărturisi adevărul și chiar că a avut relaţii sexuale 
cu Gulush Kartal. Ochii verzi ai femeii așezate în spatele 
mesei îl scrutau cu un dispreţ neţărmurit. Ea spuse câteva 
cuvinte care fură traduse imediat de translator. 

— Ai dreptul să te duci să vizitezi prostituate, dar nu pe 
acelea care lucrează pentru dușman. Pentru ce i-ai vorbit 
acestei femei despre fratele Isa? 

— Dar n-am spus nimic, protestă Djokhar, în afară de 
faptul că a fost transferat în altă parte. 

— Este deja prea mult! Această femeie lucrează pentru 
dușmanii noștri, impuri și păgâni. 

Djokhar ridică privirea, cuprins de data aceasta de o furie 
sfântă. Această femeie prea frumoasă își bătuse joc de el. 

— Bismillah Al Rahman, Al Rahim! gemu el. Cer iertare. 
Am să-i tai gâtul acestei femei, jur pe Sfântul Coran. Să mi 
se dea o armă. 

— Tu, care nici măcar nu poţi să mergi? spuse Fayik Agqa. 

Femeia din spatele mesei spuse câteva cuvinte și el se 
calmă. 

Ea continuă să vorbească cu blândeţe și Fayik Agqa 
traduse: 

— Sora noastră spune că trebuie să-ţi dăm o șansă pentru 
a-ți răscumpăra greșeala, dacă dorești într-adevăr triumful 
cauzei noastre. Noi te iertăm în numele Dumnezeului 
Atotputernic și Blând. Te iertăm pentru că te-ai luptat 


curajos, dar să știi că ai fost manipulat de dușmanii noștri, 
transforma-i-ar Dumnezeu în praf și pulbere! 

— Allah O Akbar! spuse mașinal Djokhar. 

Femeia se ridică. Ea îl fascina cu talia ei înaltă și silueta-i 
graţioasă. În ciuda grosimii ţesăturii i se vedea pieptul și 
asta îl făcu să se gândească la Gulush, dar nu în forma în 
care prietenii lui îl sfătuiau. Cu toată puterea, el începu să 
recite un verset din Coran pentru a goni ispita. Ea era atât 
de frumoasă, cu o bărbie energică, o gură mare și cu ochii ca 
două smaralde.. Se-ntreba totuși cum de bărbaţii acceptau 
să fie comandati de ea. In Cecenia acest lucru era de 
negândit. Ea ieși prima din birou și el auzi zgomotul produs 
de motor. 

— Vei fi dus la spital, anunţă Fayik Agqa. Să nu spui 
nimănui ce s-a-ntâmplat aici. 

K 
* * 


Noaptea trecuse. Djokhar nu le spuse nimic colegilor de 
cameră, dar continua să rumege situația. Ușa se deschise în 
faţa lui Fayik Agça, care-l urma pe chelnerul ce aducea 
ceaiul. El îi făcu semn lui Djokhar să iasă pe coridor și-l duse 
într-o cameră vecină, neocupată. Scoase din servietă un 
obiect împachetat într-o pânză albă pe care era scris cu 
cerneală verde un verset din Coran. 

— Asta-i pentru tine, spuse el. 

Djokhar despături pânza. În ea era înfășurat un cuţit lung, 
de măcelar, cu lama strălucitoare, bine ascuţită, care tăia 
ucigător. 

— Bismillah Al Rahman, Al Rahim, zise Fayik Agqa cu o 
voce gravă. Tu vei îndeplini o misiune fratele meu, pentru a- 
ți recupera cinstea de luptător. Tu o vei însângera ca pe o 
scroafă pe această femeie, care te-a făcut să-ţi întorci faţa de 
la adevărata credinţă. 

— Allah, O Akbar! bâigui Djokhar, fascinat de lama 
strălucitoare. Așa voi face. Nu știu însă unde s-o regăsesc. 

În Cecenia el sugrumase adesea prizonieri ruși, fără cea 
mai mică ezitare. 


— A venit momentul. Am să-ţi spun unde să mergi și cum 
să procedezi. Pregătește te prin rugăciune. N-o să-ţi fie 
teamă să ucizi această prostituată? 

— Dumnezeu să mă ferească dar nu mi-e teamă, spuse 
tânărul cecen, cu o voce puternică. Am s-o omor pe această 
căţea, cu gândul la Dumnezeu. 


Capitolul VII 


O femeie cu un obraz dizgraţios, cu faţa acoperită de un 
fular, înfășurată în mai multe straturi de veșminte care nu 
lăsau să i se vadă picioarele, deschise ușa birourilor 
ministrului plenipotenţiar Beslan Akalanov și le aruncă o 
privire dispreţuitoare lui Malko și Gulush Kartal. Îi 
introduse, fără să rostească vreun cuvânt, într-o cameră 
minusculă ce servea drept antreu. La dreapta, ei zăriră un 
birou plin de bărbaţi și femei foarte preocupaţi cu diverse 
sarcini. „Ambasada” ocupa un modest apartament în Dolap 
Sokak, o străduță comercială din cartierul Fatih - fieful 
islamist al Istanbulului. 

Trebuiră să aștepte o jumătate de oră, așezați pe o bancă 
strâmtă de la intrare. În sfârșit, un tânăr bărbat, care vorbea 
o turcă aproximativă și aspră, fără cravată, îmbrăcat cu un 
costum scos de la etuvă, îi anunţă că Excelenţa Sa Beslan 
Akalanov urma să-i primească. 

Incă de cum intră în birouri, Malko fu frapat de talia și 
demnitatea ambasadorului cecen, a cărui șapcă de astrahan 
gri părea turnată pe capul lui. 

Camera era mică. Avea două ferestre care dădeau spre 
stradă. Un drapel cecen împodobea biroul și portretul 
președintelui Mashadov decora peretele din spate. Telefonul 
suna fără-ntrerupere și un tânăr bărbat în picioare, alături 
de birou răspundea, șușotind apoi câteva cuvinte la urechea 
ambasadorului. Acesta din urmă împărțea vizitatorilor săi 
mici drapele cecene și port-chei. O femeie cecenă „mascată” 
aduse nelipsitul ceai. 

— Ce doriţi dumneavoastră? întrebă translatorul în limba 
turcă. Excelenţa Sa nu dispune de prea mult timp. El vă 
primește din curtoazie și dorește în primul rând să vă explice 
situația din Cecenia. 

Incepu atunci o lungă pălăvrăgeală, aproximativ tradusă, 
cu arătarea unor fotografii ale atrocităților comise de ruși. 


Cu o voce monotonă, cecenul detalia hoţiile comise în ţara 
lui, despre femeile și copiii masacrați, despre cruzimea 
Forţelor Speciale, satele arse, acestora opunându-le curajul 
luminos al boivikilor, care erau gata să-i trateze pe ruși ca 
pe fraţii lor 

Un adevărat recital al limbajului de lemn se derulă timp 
de o jumătate de oră, înainte ca Gulush Kartal să poată ataca 
adevăratul subiect - importanţa unei convorbiri cu 
„comandantul” Isa Khamadov. Aceasta ar privi securitatea 
Statelor Unite, care nu era inamica cecenilor. 

— Care este motivul pentru care doriţi dumneavoastră să-l 
întâlniți pe acest om? traduse interpretul. 

Gulush Kartal avu un schimb de priviri cu Malko. Fără un 
răspuns precis, convorbirea n-ar fi dus la nimic. Agentul 
abordase problema cu John Burke, înaintea acestei vizite. 

— Spuneţi-i că vrem doar să verificăm un zvon, spuse el, și 
anume, dacă Isa Khamadov era la curent cu un complot 
contra U.S.A. 

Gulush Kartal deschise gura pentru a-și începe fraza. În 
același moment, tânărul funcţionar de la telefon scoase un 
țipăt ascuţit și se aruncă literalmente asupra lui Beslan 
Akalanov, atât de brutal, încât acestuia îi căzu șapca de pe 
cap, dezvelind un craniu în parte pleșuv. Malko urmări 
direcţia privirii lui și pulsul îi crescu vertiginos. Un bărbat 
tânăr, cu bluzon de denim se pregătea să escaladeze 
fereastra din exterior. 

Agăţat cu mâna stângă de balcon, ţinea în dreapta un 
pistolet automatic, negru. Văzându-se descoperit, întinse 
braţul, spărgând unul dintre geamuri cu ţeava armei sale, 
ochindu-l pe Malko. 


* 
x x 


Primul foc se confundă cu zgomotul geamurilor sparte. 
Proiectilul se-nfipse în peretele din spatele lui Malko, 
degajând un nor de ghips. Funcţionarul de la telefon, agăţat 
de ambasador ca o ventuză, reuși să-l arunce la pământ. 

Intr-o îngrămădeală confuză, Gulush Kartal părea 


paralizată. Malko se retrase spre perete, dar camera era 
prea mică pentru a scăpa din raza de acţiune a trăgătorului. 
El băgă mâna la centură, apucând pistolul său Beretta 92. 

Trăgătorul, în continuare agăţat de fereastră, golea 
încărcătorul armei sale, presărând biroul cu proiectile. Unul 
șuieră pe lângă Malko și se-nfipse în perete, lovind un verset 
din Coran. 

Cu ochii ieșiți din orbite, bărbatul continua să tragă 
întruna. Din cauza echilibrului instabil, el nu-și putea regla 
tirul, dar Malko vedea bine că el era cel vizat. Negricios la 
faţă, cu craniul ras, foarte tânăr, el părea ca drogat. În timp 
ce agentul ochea pentru a trage, asasinul își continuă tirul 
ineficace. 

Translatorul scoase un strigăt, atins în plin piept și amuti. 
Gulush Kartal se aruncase la pământ și urla. 

Agentul apăsă pe trăgaciul pistolului, chiar în momentul în 
care tânărul bărbat epuizase gloanţele din încărcătorul său. 
Explozia fu asurzitoare în micul birou și ucigașul dispăru. 
Gândind că-l atinsese. Malko se năpusti spre fereastră și îl 
zări fugind. Băga arma în buzunar. În momentul în care un 
exaltat, agitând un kalașnikov în mână, se năpusti în birou. 
Beslan Akalanov se ridică și-și puse mașinal șapca pe cap, 
înjurând în barbă. Malko era plin de bucăţi de ghips. Era un 
miracol că doar translatorul fusese atins. Fără ţipătul 
tânărului telefonist, asasinul ar fi avut timp să-și ajusteze 
tirul mult mai bine. Pereţii erau ciuruiţi. Lungit la pământ, 
translatorul respira zgomotos, având în colțul gurii o spumă 
roșiatică, fiind atins la plămân. Beslan Akalanov îl interpelă 
pe Malko cu o voce furioasă. Telefonistul îi traduse lui 
Gulush, care se bâlbâia din cauza emoţiei: 

— El spune că i-aţi întins o capcană, pentru a le înlesni 
rușilor să-l asasineze. Ne dă afară. 

Cu ochii ieșiți din orbite, cu șapca pusă invers, 
ambasadorul continua să vocifereze. Omul cu kalașnicovul, 
îndreptă arma spre Malko, amenințându-l. Cu cecenii nu 
trebuia să glumești. Gulush și Malko bătură în retragere, în 
momentul în care afară se auziră focuri de armă. 


Întrevederea se terminase prost. Când ieșiră, văzură un grup 
la colțul străzii și se apropiară. 

Asasinul zăcea cu faţa în jos, ţinând în mână un pistolet 
vechi, Makarov. O pată mare de sânge se lățea în jurul 
capului. Alături, un polițist mustăcios într-o uniformă 
jegoasă și foarte scund, povestea politicos cum a doborât un 
terorist, care comisese un atentat împotriva cecenilor. 
Nimeni nu părea prea emoţionat. La Istanbul, între P.K.K. și 
lupii cenușii, acest gen de scene era frecvent. Malko se 
depărtă discret și-l chemă pe John Burke la telefonul mobil. 
Probabil că Serviciile turcești urmau să mai obţină vreun 
indiciu interesant privitor la tânărul asasin. 

În orice caz, el scăpase ca prin urechile acului. Gulush 
Kartal îi adresă un surâs forţat. 

— Eu cred c-o să merg la moschee. Niciodată n-am fost 
așa de înfricoșată. Dumnezeu ne-a ocrotit. 

— Este un adevărat miracol, recunoscu agentul. Dac-am fi 
avut în faţă un asasin profesionist, aș fi fost desigur mort. 

Gulush se uită la el cu coada ochiului. 

— Vi s-a mai întâmplat așa ceva? 

— Din păcate da, surâse Malko, dar pân-acum am avut 
totdeauna noroc. Într-o zi o să mi se-nfunde. 

— Sunteţi curajos.. 

— Nu, fatalist. 

El își cobori ochii spre cadranul ceasului său Breitling 
Crosswind: era ora douăsprezece și jumătate. 

— Ce-ar fi dacă, înainte să mergem la moschee, am lua 
prânzul? 

— Unde? 

— Nu are importanţă. 

— În acest cartier nu găsim mare lucru. Trebuie să 
mergem până la Beyoglu. Să luăm un taxi. 

x 


* * 
Restaurantul situat lângă Sfânta Sofia nu avea decât o 
cameră minusculă, adăpostind mese mici între niște pereţi 
acoperiţi cu ţesături. În ceea ce-i privește pe ei doi, pentru a 


stropi langustele ca din cauciuc, goliseră două sticle de 
Taittinger Comtes de Champagne Blanc de Blanc 1994. 
Ochii lui Gulush străluceau Debarasată de fular, era foarte 
frumoasă, cu gura ei mare roșie. Ridicându-se, era cât pe ce 
să cadă, agăţându-se de el cu un hohot de râs. 

— Cred că am băut prea mult, zise ea. Noroc că nu am 
nimic de făcut în această după-amiază. 

Când ieșiră, păru orbită de soare. Ajunsă la mașina sa, ea-i 
dădu cheile lui Malko. 

— Puteţi să conduceţi dumneavoastră? Eu nu mă mai simt 
capabilă de așa ceva. (Pufăi): probabil din cauza emoţiilor. 

— Unde doriți să mergem? întrebă Malko, așezându-se la 
volan. 


— La mine. Am să vă arăt drumul. 
* 


* * 


Agentul ajunse ametit în Bayir Sokak. Condusul mașinii pe 
străzile strâmte din jurul pieţei Taksim puteau să-l 
înnebunească pe un conducător auto normal. Gulush, care 
moţăia pe scaunul ei, deschise un ochi. 

— Mulţumesc. Niciodată n-aş fi ajuns aici singură. Veniti, 
am să vă ofer un pahar. 

Dată fiind starea ei, aceasta nu reprezenta o urgenţă. 
Dacă nu s-ar fi sprijinit de pereţi, cu siguranţă că n-ar fi 
ajuns la etajul trei. Odată ajunși în apartament, îi arătă lui 
Malko o superbă canapea tapisată cu mătase roșie și ea se- 
ndreptă în direcţia băii. 

— Vin imediat! 

Ea rămase acolo vreo douăzeci de minute, dar când se- 
ntoarse era cu totul alta: machiată, coafată, îmbrăcată într- 
un capot de satin grej împodobit cu dantele și încălțată cu 
papuci asortaţi. Totuși, ochii îi străluceau ca niște faruri în 
ceaţă. Taittingerul continua să-și exercite efectul. 

Ajunsă în fața canapelei, ea-i adresă un surâs ademenitor 
și-l întrebă: 

— Va place? Este mobila cea mai frumoasă din 
apartamentul meu. Se cheamă Șeherezada și vine de la 


Paris, de la Claude Dalle. 

— Superbă! afirmă Malko. Şi se potrivește foarte bine cu 
dumneavoastră. 

— Vă place această ţinută? întrebă ea. 

Pentru a fi mai sigură, făcu o piruetă. Deoarece uitase să 
înnoade cordonul capotului, acesta se deschise larg, dând la 
iveală un sutien de satin negru, plin, aproape să dea pe afară 
și un string care nu ascundea decât strictul necesar. Apetitul 
sexual al lui Malko, ca de fiecare dată când evita moartea, 
crescu brusc. Un val de adrenalină îi pulsă prin artere. Se 
ridică și o cuprinse în brațe pe Gulush, pironită locului. 
Pupilele tinerei femei se dilatară, gura se întredeschise. 

Agentul dusese deja mâna la proeminenta stringului, pe 
care începu să-l împingă în jos, punând mâna pe sexul ei fără 
menajamente. 

— Asta îmi place foarte mult! suspină ea. 

Gulush se clătină, dar de data asta nu mai era șampania 
de vină. Malko o masa cu blândeţe, simțind că se desface și 
se umectează. Lui însuși nu-i trebui decât foarte puţin 
pentru a ajunge în stare de erecţie. Gulush îl simţi și presă 
membrul lui încordat, prin pantalon, respirând foarte 
repede. Ei rămaseră așa foarte puţin timp, după care Malko 
dădu jos de pe umerii ei capotul. Aceasta, ca și cum i s-ar fi 
tăiat picioarele deodată, se lăsă în genunchi în faţa lui și 
începu să-i elibereze sexul cu mare febrilitate. El profită de 
această mișcare pentru a-i cobori sutienul și a pune mâne pe 
sfârcurile sânilor deja întărite. 

După cum gemea Gulush, se părea că-i plăcea.. Gura ei își 
dublă activitatea, atât de eficient, încât pentru a evita un 
sfârșit prematur, el o ridică, o așeză pe pernele Șeherezadei 
unde ea îngenunche cu spatele la el. Îndepărtându-i stringul, 
o penetră dintr-o singură mișcare, smulgându-i un lung țipăt 
de încântare. Cu mâinile agăţate de canapea, Gulush făcea 
faţă cu curaj asaltului. Malko se jucă puţin în sexul ei, dar el 
dorea altceva: mica deschidere violacee care părea să-l 
sfideze, chiar deasupra sexului pe care el îl mângâia. Dată 
fiind bunăvoința pe care Gulush i-o arăta, trebuia să încerce. 


Aceasta gâfâia de plăcere, cu bazinul cambrat și pieptul 
strivit de perne. Probabil, zăpăcită încă din cauza vaporilor 
de Taittinger, Gulush nu păru să-și dea seama de primejdie. 
Sexul lui Malko apăsa deja asupra sfincterului. Ar fi fost 
nevoie de un miracol pentru ca să-i refuze această 
sodomizare, agreabil pregătită. Miracolul însă nu se 
produse. Malko apăsă un pic mai mult și cea mai mare parte 
a sexului ei dispăru între fesele rotunde ale lui Gulush. 

— Nu! protestă ea într-o ultimă tresărire de orgoliu. 

— Prea târziu pentru dumneavoastră! murmură Malko. 

Manualele bunelor maniere recomanda cu stricteţe 
folosirea pronumelui de reverență chiar și în cele mai intime 
împrejurări. După un timp exploda de fericire, ca de fiecare 
dată când trecea de la primejdia de moarte la plăcere. Eros 
și Thanatos, vechi cuplu indisolubil. 

— Nu, gemu Gulush, nu acolo! 

Resemnată totuși, ea încetă să opună rezistenţă și Malko 
putu să mai înainteze câţiva centimetri, câţi îi mai lipseau 
pentru a fi fericit. Se înfipse în această crupă somptuoasă și 
începu să mărească terenul cucerit. Ca prin minune, simţi că 
mușchii care-i opuneau rezistenţă la intrare, se dilată 
permițându-i mișcări mult mai ample. 

Excitat peste măsură de aceasta capitulare, el se lansă 
într-o cavalcadă nebună, foarte repede ajuns din urmă de 
Gulush. Aceasta îl acompania cu lovituri ample din fese, 
încât la un moment dat el se-ntrebă dacă el este cel care o 
sodomizează, sau dacă ea își produce plăcere, frecându-se 
de sexul lui. Dezlănţuirea tinerei femei era punctată de 
interjecţii în limba maternă, care în mod sigur nu erau 
rugăciuni. 

Ei explodară în același foc de artificii, apoi Gulush căzu ca 
o marionetă dezarticulată, găsind forța să-i ia mâna lui 
Malko pentru a o duce la inima care bătea nebunește. 

— Niciodată n-am juisat atât de puternic! oftă ea. 

Se ridică în picioare, un pic cam nesigură, se înfășură cu 
capotul, își adună stringul și sutienul. De data asta, își 
închise capotul și se așeză lângă Malko pe canapea, 


întorcând spre el niște ochi bruni-închis, cu o privire gravă: 

— Trebuie să vă spun ceva, spuse ea cu timiditate. 
Alaltăieri, am făcut sex cu Djokhar. 

În timp ce ea-i povestea episodul în cuvinte simple, 
agentul se ruga pentru ca acest mândru luptător al Islamului 
să nu fie contaminat de aripa neagră a SIDEI. 

— Bănuiam, spuse el. 

Gulush scoase un pachet de Marlboro și bricheta sa Zippo 
ornată cu „ochiul” din porțelan și-și aprinse o ţigaretă. 

— Nu făcusem dragoste de mult, spuse ea ca pentru a se 
scuza, ca și el de altfel. 

Malko ar fi putut face un comentariu, dar telefonul mobil 
sună. Era John Burke. 

— Am noutăţi, îl anunță americanul. Mi-ar plăcea să 
treceţi pe la consulat. V-aţi revenit după emoţiile prin care 
aţi trecut? 

— Da. 

— Şi Gulush? 

— Am dus-o acasă. Sper că-i O.K. 

În momentul în care se termină convorbirea, femeia îi 
lansă un surâs provocator. 

— Dacă sunteţi liber în seara aceasta, am putea lua cina 
împreună și am să mă fac foarte frumoasă pentru 
dumneavoastră. 

— Va fi o mare plăcere, afirmă Malko. Dar sunteţi deja 
foarte frumoasă. 

— Va fi încă și mai bine, promise tânăra. 

x 


* * 


— Îl cheamă Wahid Salem, anunţă John Burke. Este un 
saudit aparţinând unui trib care trăiește în nordul ţării, pe 
jumătate în teritoriul Iordaniei. Avea un permis de sejur în 
regulă în Turcia și lucra într-un restaurant, ca spălător de 
vase, de șase luni. Nu există antecedente politice. Asupra lui 
s-au găsit un verset din Coran și actele. Percheziţia de la 
hotel, unde împărțea o cameră cu alţi trei imigranţi, s-a 
soldat fără rezultate. Colegii lui spun că era foarte religios și 


dorea să meargă să se bată în Cecenia pentru Djihad, spre a- 
și câștiga locul în paradis. 

Lui Malko îi veni să spună „amin”. Acești oameni aveau cu 
toții același profil: fanatici, naivi, fără educaţie și manipulati. 

— MIT-ul n-a găsit nimic altceva? 

— Nişte numere de telefon. Sunt pe punctul de a le 
verifica. Acestea sunt din Istanbul și din Georgia. 

— Şi arma? 

— Un Makarov rusesc. Fără serie. 

— Deci, fără nicio legătură directă cu Isa Khamadov? 

John Burke scutură din cap, negând. 

— Nu. Era un om de paie. Lor nu li se divulgă secrete. 
Trebuie găsit cel care l-a trimis să vă omoare. El este miezul 
problemei.. 

Malko se gândi, privind spre apele Cornului de Aur, care 
străluceau în soarele care apunea. 

— Cine era la curent cu vizita la Beslan Akalanov? 

— În principiu nimeni, cu excepţia M.I.T.-ului. 

— Deci, Beslan Akalanov a spus ceva, cuiva. Trebuie 
întrebat la M.I.T. dacă au interceptat ceva după vizita 
colonelului lor. Asta ne va deschide, poate, o pistă. 

— Bună idee, aprobă John Burke. Sper ca turcii să se 
miște repede. Vorbesc imediat cu ei. Gulush n-a fost prea 
șocată? 

— Nu prea. Stă bine cu nervii. 

— Trebuie ca ea să reia asaltul asupra lui Djokhar. O veţi 
revedea? 

— În seara aceasta, pentru a lua masa. 

* 


* * 


Fayik Agça deschise fără zgomot ușa camerei 408. Trei 
dintre răniții ceceni moţăiau. Djokhar juca șah cu unul dintre 
colegi. Privirea sa se-ncrucișă cu cea a translatorului, se 
ridică imediat abandonând partida, pentru a-l urma pe turc, 
pe culoar. 

— Frate, spuse Agça a venit momentul. 

— Mă duc să caut cuțitul, spuse simplu Djokhar. 


Fayik Agqa îl aștepta pe culoar. Când Djokhar se-ntoarse, 
după ce ascunsese cuțitul sub trening, turcul îi întinse un 
plic. 

— Ai aici cinci milioane de lire și adresa căţelei ăleia, îi 
spuse el. Ia un taxi și Allah să fie cu tine. Dacă-i acolo, tu o 
execuţi imediat. Dacă nu, stai și o aștepți. Eşti hotărât? 

— Da frate, îl asigură Djokhar. Pe urmă ce fac? 

— După ce termini cu această necredincioasă, ieși din 
imobil, mergi de-a lungul cimitirului, spre sud. La colț este o 
stradă care dă în Sisli. Eu voi fi acolo cu o mașină, pentru a 
te readuce aici. Mergi și Dumnezeu să fie cu tine.. 


Capitolul VIII 


Malko ieși de sub duș tocmai la timp pentru a vedea un 
mare petrolier care-i defila maiestuos pe sub ferestre Se 
lăsase noaptea și el se pregătea să meargă s-o caute pe 
Gulush. Probabil că până a doua zi dimineaţă nu se va- 
ntâmpla nimic. Femeia urma să ia legătura cu Djokhar și 
dacă era nevoie, acesta ar fi putut fi interogat de M.I.T căci 
treaba era mai delicată. 

Îmbrăcat, el coborî la mașină cu harta Istanbulului. 
Regăsirea străzii unde locuia Gulush, însemna un adevărat 
concurs de orientare. Douăzeci de minute mai târziu, 
rătăcea pe străzile strâmte din Beyasit, încurcat de sensurile 
unice, fundături, scări și absenţa plăcilor indicatoare. Totuși, 
conform planului, era pe-aproape. Descurajat, el înjură, după 
ce era cât pe ce să-l strivească pe un hamal care traversa 
orbește. După o vreme, o chemă pe Gulush de pe mobilul 
său. Tânăra femeie îi dădu explicaţiile necesare mai precise 


decât pe plan și el reluă drumul. 
* 


* * 


Inima lui Djokhar bătea puternic. Angoasat, privea 
defilarea imobilelor vechi, mărginind străzile strâmte ale 
bătrânului cartier, rugându-se ca șoferul să fi citit corect 
adresa. Deși el fusese o dată la femeie, ar fi fost incapabil să 
revină acolo, pe cont propriu. Nu ideea de a omori îl deranja, 
ci faptul de a se găsi singur în acest oraș necunoscut unde el 
nu putea comunica cu nimeni. La Istanbul nu se vorbea nici 
rusa nici cecena. Când taxiul încetini, își lipi faţa de portieră 
neliniștit. Recunoscând cimitirul, își reveni și-i întinse 
șoferului bancnota de cinci milioane de lire. Acesta din urmă 
îi dădu restul, patru milioane, și îl ajută amabil să coboare 
din mașină, ținându-i cârjele. 

Tânărul cecen privi în jurul său, căutând strada unde 
trebuia să fie mașina lui Fayik Agqa. El o reperă ușor la o 


depărtare de douăzeci de metri. Îi mai rămânea doar să-și 
îndeplinească misiunea. Aceasta îi reamintea de Groznîi 
când, rugându-se, își verifica arma. Pătrunse la numărul 69 
și începu să urce scările, jonglând cu cârjele. Cuţitul era 
fixat la centură. 

Pentru a-și recăpăta suflul, așteptă câteva minute la etajul 
trei. Era mai decis ca niciodată. Acolo se opri și ascultă. 
Obișnuinţa luptelor de stradă îi ascuţise simţurile. Nu 
distinse niciun zgomot suspect. Scoase cuțitul de măcelar de 
la centură, desfășură pânza în care era ascuns, sărutând în 
trecere versetul din Coran. Era gata. Apăsă pe butonul 
soneriei, rugându-se ca cea care-l minţise să fie acolo. 

Dacă nu, urma să aștepte. 

Zgomotul produs de tocuri pe podea îl luă prin 
surprindere și ușa se deschise în timp ce el mai jongla între 
cârje și cuţit. 

— Djokhar! 

Gulush Kartal îi adresă tânărului cecen un surâs tandru și 
surprins în aceiași timp. Ea remarcă privirea sa rătăcită și 
fixă, dar nu putea vedea arma ascunsă în spatele lui. 

— Cum ai ajuns tu, pân-aici? îl întrebă ea. Ar fi trebuit să- 
mi telefonezi. Acum nu sunt liberă. 

Djokhar își umplea ochii cu această creatură demonică 
pentru a-și întări și mai mult hotărârea. Acum el vedea bine 
că avea în faţa lui pe diavol. Machiajul îi dubla volumul gurii, 
avea părul aranjat impudic și decolteul pătrat al rochiei sale 
negre dezvelea jumătate din sânii ei generoși. Era o 
încarnare a păcatului pe care el trebuia s-o omoare. Se 
năpusti înainte cu un țipăt sălbatic, scăpând din mână 
cârjele care căzură pe parchet. Ţinând cuțitul lung în poziţie 
orizontală, el ajunse dintr-o săritură lângă femeie 

Aceasta nu avu timpul necesar să se retragă. Propulsată 
de greutatea tânărului cecen, lama pătrunse în burta ei 
aproape douăzeci de centimetri, ceea ce-l făcu pe Djokhar 
să-și piardă echilibrul. Gulush rămase pironită locului, cu 
gura deschisă, cu trăsăturile deformate de durere. Scoase 
apoi un țipăt atroce și-l împinse cu forţă pe agresor. Djokhar, 


fără să scape mânerul cuţitului, căzu pe spate, dezechilibrat. 
El se prăbuși la intrare, zbătându-se ca o broască ţestoasă 
răsturnată pe spate. 

Ținându-se cu amândouă mâinile de burtă, încovoiată, 
Gulush Kartal se retrase pentru a ajunge la gheridon, unde 
era telefonul. Sângele îi curgea din plaga oribilă printre 
degete și avea impresia că se golește. Cu una din mâini 
crispată de burtă, ea luă telefonul, dar, părăsită de puteri, se 
prăbuși. Djokhar tocmai reușise să se scoale. Ţopăind într-un 
picior, se apropie de victima lui și ridică din nou cuțitul. 

În cădere, rochia femeii se ridicase de pe coapse, 
dezvelindu-i ciorapii negri și jartierele, precum și stringul. 
Lui Djokhai îi păru că vede infernul. Cu toate puterile, repezi 
mâna în care ţinea cuțitul lovind-o pe tânăra femeie în 
pântec. Dus de avântul său, căzu peste, lovindu-se tare peste 
ciot. Arma rămăsese înfiptă drept în abdomen. Gulush 
gemea ușor, inundată de sânge. Picioarele i se agitau 
spasmodic. Ea era deja moartă, dar Djokhar nu știa. 

În genunchi, pentru că era mai ușor reluă asaltul și începu 
s-o lovească orbește la cap, la gât, la abdomen tot ce putea 
atinge. Era un fel de crimă ritual. In sfârșit, el se opri 
epuizat, lăsând cuțitul înfipt în gâtul tinerei femei. La un 
moment dat, aceasta nu mai mișca. Sângele i se răspândea 
pe parchetul întunecos atât de dens, încât Djokhar alunecă 
în balta de sânge. Ridicându-se, el se privi în oglinda de la 
intrare, descoperind sângele de pe mâini și de pe trening. 
Ţopăind până-n bucătărie, luă o cârpă și se șterse cât de cât, 
înainte de a pleca. 

Ajuns pe hol, își luă cârjele și începu să coboare scările, 
lăsând ușa de la apartament deschisă. El ucisese pe Satan și 
asta era bine. Acum era grăbit pentru a merge să se 


reculeagă într-o moschee, să ofere buna sa acţiune lui Allah. 
* 


* * 
Malko ajunse, în fine, pe Bayir Sokak regretând amarnic 
că nu l-a luat cu el pe Elko Krisantem, dar își dorea un pic de 
intimitate, în ciuda explicaţiilor lui Gulush, rătăci încă ceva 


timp. În momentul în care cobora din mașină, văzuse ieșind 
de la numărul 69 un om având amputat piciorul stâng de la 
jumătatea pulpei, îmbrăcat în ţinută sport, care nu putea fi 
decât Djokhar. Se simţi copleșit imediat de o neagră 
presimţire. Gulush nu-i vorbise de această vizită. Cecenul 
privi în jurul lui și se depărtă spre stânga, balansându-se pe 
cârje. El o luă pe o mică străduţă care cobora spre centru. 

Înșfăcând mobilul de la centură, Malko făcu numărul lui 
Gulush. Era ocupat și Djokhar dispăruse Agentul întrerupse 
comunicarea, presimţind o dramă. Urcă repede în mașină și 
la rândul lui se angajă pe străduţa în pantă. 

Djokhar continua să ţopăie cu toată viteza pe cârjele sale. 
Ajuns în josul străzii, el se opri scrutând împrejurimile. Nu 
era niciun taxi, acolo unde era fixată întâlnirea. Malko parcă 
de-a curmezișul și formă numărul lui John Burke. 

Ca prin minune americanul răspunse imediat. 

— Mi-e teamă că femeia a păţit ceva, spuse Malko. 
Trimiteţi M.I.T.-ul la ea acasă. 

Mai jos, tânărul cecen traversase. Atunci, un bărbat se 
dădu jos dintr-o mașină parcată nu prea departe, și veni în 
întâmpinarea lui, îi luă cârjele și-l ajută să se urce în 
vehiculul care demară imediat. Malko, cu farurile stinse, 
făcu același lucru și se apropie atât cât îi trebui pentru a citi 
numărul. 

— Un Renault gri, spuse el, cu numărul de înmatriculare 
34 VL 5240. Djokhar a urcat și se-ndreaptă spre partea de 
jos a orașului. 

Întunericul îl proteja pe Malko. Cele două vehicule, printr- 
un labirint de străzi mici, ajunseră la Besiktas Cadessi, de-a 
lungul Bosforului. Instinctiv, trase de la centură pistolul său 
Beretta 92, îl armă și-l puse între cele două scaune. Deodată, 
își dădu seama că va trece prin faţa hotelului Ciragan, unde 
trebuia să se afle Elko Krisantem. În grabă, formă de la 
mobilul său numărul hotelului. Elko era în cameră. 

— Coborâţi imediat, îi zise. Trec prin rața hotelului în trei 
sau patru minute. Vă iau din mers. 

Turcul deja închisese. Malko știa cât este de expeditiv. Din 


fericire, Renaultul nu mergea prea repede. Agentul nu 
respiră liniștit decât atunci când văzu silueta gigantică a 
turcului pe trotuar Elko Krisantem se năpusti în Mercedes, 
aproape din mers și Malko îl puse la curent asupra situaţiei. 

Puțin mai jos, Renaultul o luă la stânga pe sinistrul 


bulevard, care urca spre nord. 
* 


* * 

Djokhar se odihnea ţinându-și capul în mâini. Lângă el, 
Fayik Agca - translatorul - îi respecta tăcerea. Cecenul nu 
vorbise cu cei doi oameni din față, niște necunoscuţi. Aflat 
încă sub efectul șocului, el abia vedea defilând luminile 
orașului. 

— Ai lăsat cuțitul acolo? întrebă Agqa. 

Tânărul dădu din cap, afirmativ. Aceasta nu mai avea nicio 
importanţă pentru că Dumnezeu îi dăduse puterea să-și 
îndeplinească misiunea Se simţea mai ușurat, ca după un 
exorcism. El revedea coapsele îmbrăcate în negru ale 
victimei sale și se cutremura de dezgust, mai ales când se 
gândea că sexul lui se cufundase în acest amalgam de 
murdărie. 

— Unde mergem? întrebă el într-un târziu. 

— Acolo unde te vei putea în sfârșit odihni și apoi, spuse 
Agça cu o voce dulceagă, te vei putea întâlni cu 
„comandantul” tău care dorește să te felicite. Pe urmă, vei 
pleca în Cecenia, ca să continui Djihadul. 

În fond pe Djokhar nu-l interesa locul unde-l duceau. După 
ce fusese luat în primire de I.R.O. și îi luaseră pașaportul, el 
nu mai avea nicio responsabilitate. El privi prin geamuri, 
dându-și seama că erau pe punctul de a trece unul din 
marile poduri care trecea peste strâmtoarea Bosforului. Sub 


ei, Istanbulul se scălda în lumini. 
* 


* * 
— Se deplasează pe malul oriental, anunţă Malko în 
mobilul lui. 
— Vă trimit doi agenţi de-aici, răspunse John Burke. 


Dumneavoastră îi veţi ghida prin mobil. Pe moment, nu 
comunic nimic turcilor. 

— Și Gulush? 

După un scurt moment de tăcere John Burke mărturisi: 

— Nu am avut încă timp să mă ocup. Telefonul ei sună 
permanent ocupat. 

Malko spera din tot sufletul că tânăra femeie vorbea la 
telefon. Și totuși, alura tânărului cecen care ieșise din 
imobil, nu-i spunea nimic bun. El avea aspectul unui zombi 
nebun. Pentru a-și sustrage gândul de la acest lucru, se 
concentră asupra conducerii. Renaultul din fața lor 
accelerase. După trecerea podului el se angajă pe un drum 
care escalada una din colinele care dominau Bosforul. 
Circulaţia era mai fluidă și Malko trebui să ridice piciorul de 
pe acceleraţie pentru a nu fi reperat. Cum drumul era foarte 
șerpuit, el pierdea câteodată din vedere vehiculul pe care-l 
urmărea. Deodată, la virajul următor era să-l depășească, 
fără să-l vadă. 

Renaultul se oprise pe partea dreaptă a drumului, în fața 
unui grilaj de acces pe un drum privat. El continuă să reducă 
viteza și se opri la virajul următor. Întinzându-i mobilul lui 
Elko Krisantem, îi spuse: 

— Vă veţi întoarce pe jos și veţi semnala poziţia 
dumneavoastră lui John Burke. Eu mă duc la Gulush Kartal. 

— Nu doriţi să merg și eu? îi propuse turcul. 

— Nu, zise Malko. Sunt înarmat și mai ales, nu trebuie să-i 
pierdem din ochi. Pe curând. 

Când trecu din nou prin faţa grilajului după ce se- 
ntorsese, acesta era închis și autovehiculul dispăruse, 
probabil angajându-se pe acel drum privat. Cu acceleraţia 
până la podea porni, rugându-se să nu i se fi întâmplat nimic 
lui Gulush. 


* 
x x 


De cum ajunse la palierul etajului trei, Malko simţi mirosul 
fad de sânge. Uşa apartamentului lui Gulush Kartal era 
întredeschisă. O împinse, după ce luase de la centură 


Beretta 92. Lumina era aprinsă. Strigă: 

— Gulush! 

Niciun răspuns. Numai bip-bip-ul de la telefonul decroșat 
se auzea. Lui Malko îi veni să vomite atunci când descoperi 
spectacolul atroce. Tânăra era ghemuită pe sol, cu un picior 
dezvelit până mai sus de coapsă, tăiat de o jartieră subţire, 
neagră. Mânerul cuţitului se vedea ca o excrescenţță 
monstruoasă. Peste tot era sânge, chiar și pe pereţi, acolo 
unde se sprijinise asasinul și mai ales pe dușumea. Tot 
sângele se scursese din corpul tinerei femei. 

Djokhar o masacrase pe Gulush, dar pentru ce? Acum, nu 
mai era de făcut nimic. Malko plecă, închise ușa cu grijă și 
cobori, pradă unei furii reci și unei tristeţi dureroase. Încă o 
victimă inocentă! 

Reprimându-și furia și emoția, reluă drumul spre coasta 


orientală. 
x 


* * 


Când Malko ajunse în locul unde-l lăsase pe Elko 
Krisantem, trebui să frâneze brusc pentru a nu lovi o mașină 
albă-bleu a poliţiei cu un girofar albastru, purtând pe 
flancuri inscripţia POLISI. Din alte trei mașini coborau niște 
civili mustăcioși, îmbrăcaţi în veste de piele, pe care nu ai fi 
dorit să-i întâlnești într-o pădure. El zări Buickul lui John 
Burke și pe american în compania prietenului său de la 
M.I.T., Zeynel Sokik. Elko Krisantem se ţinea la o distanţă 
respectuoasă. Șeful sucursalei C.I.A. înaintă spre agent cu 
faţa-ncruntată. 

— Vă așteptam pentru a acţiona, spuse el. Unde aţi fost? 

— La Gulush, spuse Malko. Este moartă, masacrată 
sălbatic de acest cecen, Djokhar. 

— My God! exclamă John Burke îngălbenind. Este oribil. 
Pentru ce oare? 

— Vom afla, spuse Malko sumbru. Eu credeam că nu vreţi 
să-i preveniţi pe turci. 

— Nu se poate altfel! oftă americanul. Aici nu avem 
atribuţii de poliție și nu-i putem lăsa pe acești nebuni să-și 


facă de cap. 

Continuau să sosească alte mașini de poliție și întreg 
cartierul părea sub filtru. 

Zeynel Sokik se apropie de ei. 

— Mergem acolo! spuse el. Este vorba de o reședință 
aparținând municipalităţii islamiste, în care sunt primiţi 
prieteni aflaţi în tranzit. 

Un agent M.I.T., dotat cu clești enormi, tăie hotărât lanţul 
de la grilaj și zece minute mai târziu ajunseră pe un platou 
care domina Istanbulul, pe malul unei faleze abrupte. In 
partea dreaptă, se găsea o clădire cufundată în întuneric. 
Malko zări alături Renaultul pe care-l urmărise. 

— Sunt încă aici! spuse el. 

Oamenii M.I.T.-ului se desfășuraseră în jurul clădirii. La 
semnalul unui fluier, doi dintre ei sparseră ușa cu un berbec. 
Imediat, ceilalți polițiști se năpustiră înăuntru, ca o 
veritabilă hoardă de sălbatici. Malko și John Burke, rămași în 
spate, auziră focuri de armă și niște ţipete. Zeynel Sopkik 
ieși după câteva clipe, târându-l ca pe o paiaţă pe Djokhar, 
cecenul, în treningul său pătat de sânge. 

Uluit, el abia se zbătea. Colonelul de la MIT îl 
percheziționă și scoase din buzunarele lui un petic de hârtie 
pe care-l despături și i-l aduse lui Malko și John Burke. 

— Priviţi! 

Agentul examină hârtia la lumina flăcării de la bricheta 
lui. Pe ea era o adresă: 69 Bayir Sokak - adresa lui Gulush 
Kartal. 

Încă un foc de armă și niște rafale. Oamenii de la M.L.T. 
ieșiră din nou, încadrând un bărbat foarte palid, deja 
încătușat. Colonelul îi spuse lui John Burke: 

— Acesta este Osman Davut, șeful I.R.O. 

Unul dintre oamenii de ordine era pe punctul de a-l 
percheziționa, în timp ce el protesta violent. În buzunarele 
sale fu găsit un pistolet, hărți și bani. 

— Nu mai e nimeni? întrebă Malko. 

— În aparenţă nu, zise John Burke. 

Malko privi în jurul său, căutându-l din priviri pe Elko 


Krisantem. Deodată auzi un țipăt și zări un bărbat care 
fugea, urmărit de doi polițiști. Omul se-ntoarse, ridicând o 
armă și ei se ascunseră după un pom. Fugarul trase trei 
focuri. El era atât de concentrat, încât nu văzu o umbră care 
se strecura în spatele lui. 

Scoase un țipăt sugrumat și începu să gesticuleze 
dezordonat, apăsând mecanic pe trăgaci, golind încărcătorul 
în aer. În acest timp, Elko Krisantem, așezat în spatele lui, 
strângea conştiincios laţul. 

— Nu-l omorâţi! îi spuse Malko turcului. 

Elko slăbi puţin laţul lui, atât cât să pătrundă un firicel de 
aer în plămânii bărbatului. Agentul se apropie și lumină cu 
bricheta Zippo faţa fugarului și-l percheziţionă rapid. Pe 
lângă un teanc de bancnote, el descoperi în bluzonul lui o 
hârtie pe care o citi la lumina brichetei de care nu se 
despărţea niciodată. Avea același conţinut cu cel găsit în 
buzunarul lui Djokhar. În faţa lui era instigatorul la 
asasinarea lui Gulush Kartal. 

Îl privi în ochi pe prizonierul înnebunit de spaimă. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? îl interogă Malko. 

Celălalt bâigui în engleză: 

— Mă numesc Fayik Agqa, eu.. 

În spate, Elko Krisantem se lipea de el ca o ventuză, cu 
laţul strâns în jurul gâtului. 

— Dumneavoastră sunteţi cel care l-aţi trimis pe Djokjar la 
Gulush Kartal? întrebă Malko. 

Fayik Agça privi în jos. 

— Nu știu despre ce vorbiţi. Lăsaţi-mă în pace. 

Malko ezită. El știa că adresa găsită la Fayik Agça nu era 
suficientă pentru a-l inculpa. Îi reveni în imagine trupul 
masacrat al tinerei translatoare. 

— Aveţi dreptate, spuse el. Lasă-l, Elko. Spune-i că-i liber. 

Krisantem își recuperă laţul și spuse o frază scurtă în 
limba sa. Imediat, Fayik Agca luă o figură de om ultragiat și 
începu să-și maseze gâtul. Nu-i mai dădea atenţie lui Malko 
care-i dădea ocol. Bărbatul se freca încă la gât, când Malko 
îl înșfăcă de gulerul bluzonului și-l proiectă cu toată puterea 


în gol. 

Fayik Agça scoase un țipăt de spaimă, care se prelungi 
câteva secunde, în timp ce corpul lui dispărea în întuneric. 
Ţipătul se opri brusc, odată cu o bușitură greţoasă. 
Interpretul IRO tocmai se strivise pe una dintre stânci, o 
sută de metri mai jos. 

— Sunteţi nebun! 

John Burke fugea spre Malko, înspăimântat. 

— Asta-i... asta-i o crimă! se bâlbâi el. 

— Exact, recunoscu Malko. Dar vreau să pot să mă mai uit 
încă în oglindă. Acest om este cel care a ordonat asasinarea 
lui Gulush. Djokhar nu a fost decât un executant. 

El, care ura violenţa se simţea minunat, împăcat, rece ca 
un aisberg. Una peste alta, nu făcuse decât să aplice un 
percept al Bibliei: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. 

K 


* * 


Colonelul Sokik, foarte surescitat, le făcu semn agentului 
și lui John Burke să-l urmeze în casa în care polițiști 
continuau să răscolească. În vânzoleala generală, nimeni nu 
observase dispariţia lui Fayik Agça. Într-o cameră, un om cu 
craniul ras, în trening bleu, cu aerul sălbatic, căruia îi lipsea 
piciorul drept și braţul stâng, le aruncă o privire plină de 
ură. Era încătușat! 

— Acesta nu vorbește turcește, anunţă agentul MIT. 
Este, desigur, un cecen. N-are niciun act. 

John Burke îl privi pe bărbat cu deosebită atenţie. 

— Este, probabil, Isa Khamadov. Trebuie interogat de 
urgenţă. El este cel care are răspunsul la întrebările noastre. 
Puteţi să găsiţi un translator cecen? 

— Desigur. O să-l luăm la noi. Treaba însă nu s-a sfârșit. 
Mai sunt și alte surprize. Veniti! 

Îl urmară într-o cameră din spate, mobilată cu un pat de 
campanie, cu o masă, cu versete din Coran pe pereţi. Pe jos, 
era întins un bărbat care încă mai ţinea în mână un mic 
pistolet. 

— Şi acesta ne-a primit cu foc atunci când am intrat, 


explică Zeynel Sokik. Am fost obligaţi să-l omorâm. Ciudat 
are un pașaport canadian. 

— Canadian, se miră Malko. Totuși este un tip de arab 
foarte pronunţat. 

Colonelul M.I.T. îi întinse pașaportul și el citi: Hassan 
Kamel, născut la Mostaganem, la 13 mai 1967. Cetăţean 
canadian. El avea o adresă în Montreal. Omul de la MII. 
agită un carnet plin cu numere de telefon și i-l strecură 
discret lui John Burke. 

— Să mi-l restituiți până mâine dimineaţă. Mai sunt încă 
aici doi tipi, niște turci, care lucrează pentru I.R.O și pretind 
că nu știu nimic. Am găsit niște arme și muniții într-una din 
camerele casei. Vom aresta pe toată lumea. Ne întâlnim 
peste două ore la mine în birou. 

John Burke, grăbit să vadă ce conţine carnetul de adrese 
al lui Hassan Kamel, se grăbi să-și ia la revedere. El și Malko 
nu mai aveau altceva de făcut decât să se ducă la consulat. 
Unul dintre agenţii C.I.A luă mașina agentului, pentru ca 
acesta din urmă să poată discuta cu șeful sucursalei. 
Americanul nu-și putea ascunde satisfacția. 

— Este groaznic ce i s-a întâmplat lui Gulush, dar 
dumneavoastră aţi făcut o treabă extraordinară. L-am găsit 
pe Isa Khamadov. În sfârșit vom afla dacă această istorie 
este adevărată. 

— Luând în consideraţie cele întâmplate, mă tem că da, 
spuse Malko. Dacă au omorât așa cum au făcut-o, înseamnă 
că au un secret important de protejat. Djokhar părea 
tulburat. El este punctul slab, unde trebuie ruptă veriga. 

John Burke aprobă cu o mișcare a capului și spuse 
gânditor 

— Aș dori să fiu mai bătrân cu câteva ore.. 


Capitolul rx 


Prin geamurile murdare ale sediului M.I.T., luminile 
Istanbulului păreau aproape ireale. În mod oficial, clădirea 
găzduia o staţie meteo ce domina Bosforul. Salariaţii erau 
protejaţi de ziduri înalte și poartă neagră, masivă, dar 
clădirile vechi și îngălbenite, presărate cu aparate de aer 
condiționat antediluviene, cu acoperișurile line de antene, 
nu inspira încredere. 

Biroul colonelului Zeynel Sokik, cu covoarele sale, 
gravurile vechi, mobilele elegante, oferea un contrast 
perceptibil față de ansamblul mai degrabă decrepit. De două 
ore John Burke și Malko beau acolo ceai călduţ în compania 
ofițerului de la M.I.T., în așteptarea unui translator cecen 
eficient. În acest timp, la consulatul american agenţii C.I.A. 
fotocopiau cu ardoare carnetul găsit asupra lui Hassan 
Kamel. 

Malko se uită cu coada ochiului la Breitlingul său. Era 
jumătate de oră peste miezul noptii 

Colonelul Sokik moţăia întins pe o canapea a cărei 
eleganță contrasta cu clădirile austere; picioarele se relaxau 
pe o masă scundă. John Burke vorbea la telefonul mobil cu 
voce joasă și Malko răsfoia un catalog de decorațiuni Claude 
Dalle, ajuns acolo, Dumnezeu știe cum. Așa se explica, 
probabil, și prezenţa canapelei. 

Liniștea era absolută. Toţi prizonierii erau în celulele de la 
subsol. Djokhar și Isa Khamadov, fiecare în câte o celulă și 
cei doi turci arestaţi în același timp, în cursul 
interogatoriului în forță. 

Bine că ţipetele lor nu ajungeau până la etajul cinci. 

O bătaie în ușă îl smulse pe colonelul Sokik din 
somnolenţă. 

— Intră! zise el. 

Doi oameni intrară în cameră. Era un agent M.I.T. purtând 
vestă neagră, escortând un bărbat tânăr, în aparenţă 


stângaci. Polițistul puse pe masa șefului său un teanc de 
acte și schimbă câteva cuvinte cu el. Ofiţerul turc ridică 
privirea. 

— Se pare că Fayik Agqa, translatorul de cecenă al IRO s-a 
sinucis aruncându-se de pe malul falezei, anunţă el. Tocmai i 
s-a găsit corpul. 

— Este exact, confirmă Malko. Am asistat la scenă. Nu 
știam că este vorba de translator. 

Zeynel Sokik ridică dezinvolt din umeri. 

— Asta nu-i o pierdere mare. Făcea probabil parte din 
această bandă de teroriști. În orice caz, avem un traducător 
al nostru. 

El arătă pe bărbatul tânăr, cu aerul timid. Malko lăsă 
catalogul Claude Dalle și John Burke puse capăt convorbirii 
telefonice. 

Probabil că vom putea înainta, deoarece până-n prezent 
nu există niciun indiciu care să arate existenţa unei arme 
nucleare tactice. Prezenta cecenilor și a străinilor în 
reședința cercetată de poliţie s-ar putea explica foarte 
simplu. Locurile erau puse la dispoziţie de IRO, prin 
municipalitatea islamistă a Istanbulului pentru a-și caza 
musafirii aflaţi în trecere. 

Zeynel Sokik se-ntoarse spre John Burke. 

— Cu care începem? 

— Djokhar 

Cinci minute mai târziu, tânărul cecen fu adus în birou, 
încătușat. Cei doi mustăcioși care-l încadrau îl așezară pe un 
taburet. El clipea din ochi înnebunit și privirea lui fixa cu 
obstinație dușumeaua. Colonelul Sokik îi spuse interpretului: 

— Întrebaţi-l dacă recunoaște că a asasinat-o pe Gulush 
Kartal. 

Djokhar se lansă într-o lungă diatribă, cu o voce ursuză. 

— El spune că a pedepsit o prostituată care încercase să-l 
deturneze de pe calea cea dreaptă, traduse translatorul. Nu 
are de dat socoteală decât în faţa lui Allah, fie numele său 
binecuvântat. 

Furios la culme, colonelul de la MIT sări din fotoliul lui și 


veni în faţa cecenului. 

— Gunoi execrabil! de ce n-ai rămas în burta putredă a 
mă-tii în loc să vii să asasinezi o cetățeană turcă? 

Translatorul traduse fraza, fără să obţină nicio reacţie. 
Zeynel Sokik reîncepu asaltul: 

— Cine i-a dat adresa lui Gulush Kartal? 

— Un „frate” traduse interpretul. Acesta i-a dat de 
asemenea și cuțitul. 

Zeynel Sokik veni și puse sub ochii lui Djokhar fotografii 
ale cadavrului. Cecenul abia le aruncă o privire. 

— Este mândru de asta? strigă ofiţerul MIT. 

Bâlbâindu-se, translatorul răspunse: 

— Ela apărat numele lui Dumnezeu. 

— Bok soyou! Oruscu cocuglu”$! urlă Zeynel Sokik. El vine 
să omoare turci după ce i s-a acordat ospitalitate! 

Încurajaţi de violenţa verbală a șefului lor, cei doi 
mustăcioși în vestă de piele neagră tăbărâră asupra 
prizonierului și-l loviră cu picioarele și cu pumnii, până ce 
acesta căzu de pe taburet. El începuse să se târască, guițând 
ca un animal rănit, dar ei continuau să-l lovească. Era 
Midnight Express. 

Cu un gest sec, colonelul opri masacrul și, docili, polițiștii 
îl reașezară pe taburet pe cecenul însângerat. 

— A fost manipulat, remarcă agentul. Fayik Agqa, omul 
care s-a sinucis, a montat totul. 

— Cecenul nu este decât un executant, adăugă John 
Burke. Cineva voia să împiedice găsirea lui Isa Khamadov. 
Pe acela trebuie să-l interogaţi. 

Chircit pe taburetul său, Djokhar stătea liniștit și 
nemișcat. Numai ciotul său se mișca spasmodic. Colonelul 
Sokik dădu un ordin. Oamenii îl târâră pe cecen afară din 
cameră. Zece minute mai târziu, ei se-ntorceau cu Isa 
Khamaov. În ciuda lipsei piciorului drept și braţului stâng, 
avea o cu totul altă alură. El se așeză pe taburet drept, cu 
privirea calmă, plină de ură și dispreţ. Translatorul îl întrebă 


26 Nemernicule! Fiu de cățea!. 


cine este și ce face în Turcia. Cecenul răspunse cu o voce 
surdă, cu fraze scurte traduse în același fel. 

— Este boivik și și-a apărat ţara până când a călcat peste o 
mină. Niște fraţi l-au adus în Turcia pentru a fi bine îngrijit. 
Le mulțumește turcilor pentru ospitalitatea lor și va pleca la 
luptă atunci când va fi refăcut. 

— Pentru ce a plecat din clinică? întrebă Malko. 

— Nişte oameni trimiși de ruși voiau să-l omoare și atunci 
fraţii au hotărât să-l ducă într-un loc mai sigur. 

Colonelul Sokik îi arătă fotografiile lui Gulush Kartal. 

— O cunoaște pe această femeie? 

— Da. Traduse interpretul. Ea lucra pentru ruși. 

— Ea nu lucra pentru ruși, preciză colonelul furios, ci 
pentru americani. 

În continuare plin de morgă, „comandantul” cecen nu 
răspunse. Evita să intre în miezul subiectului, în ciuda 
prezenţei colonelului Sokik. John Burke se-ntoarse spre 
interpret. 

— Își aduce aminte de o întâlnire cu un general rus. Piotr 
Budanov, în faţa orașului Shali? 

— Da! traduse translatorul. 

— Ce s-a petrecut cu ocazia acestei întâlniri? 

— Am negociat intrarea rușilor în Shali, spuse în vârful 
buzelor cecenul. Pentru ce îmi vorbiţi despre asta? 

— Exista un alt comandant, Hussein Khaddad. Ce s-a 
întâmplat cu el? 

Isa Khamadov își puse singura mână care-i mai rămăsese 
pe inimă. 

— Dumnezeu să-l ierte, acum este un martir. 

Malko şi John Burke schimbară între ei o privire 
tensionată. Urma întrebarea cea mai delicată, dar turcii 
trebuiau să fie la curent. John Burke se-ntoarse spre 
translator. 

— În cursul acestei întâlniri, generalul Budanov i-a remis, 
contra unei mari sume de bani, un container negru 
„comandantului” Khaddad. Ce conţinea acesta? 

Se lăsă o tăcere prelungită, după care Isa Khamadov 


vorbi. 

— EI nu știe, traduse interpretul. Pe Khaddad ar trebui să- 
l întrebaţi. 

Era simplu pentru că acesta murise. Își bătea joc de ei. 
Malko surprinse o undă de batjocură în privirea cecenului. 
Colonelul Sokik le propuse cu amabilitate: 

— Lăsaţi-l pe mâna oamenilor mei. Într-o oră va spune tot 
ce vă interesează. 

Agentul clătină din cap. În afara faptului că lui îi repugna 
tortura, „comandantul” cecen era un dur. Nu va vorbi 
niciodată dacă va fi lovit. El avea altă idee. 

— Puteţi găsi un Coran? 

Zeynel Sokik îl privi surprins. 

— Un Coran! Nu avem aici, dar putem face rost. 

Se adresă imediat unuia dintre oamenii lui și acesta ieși în 
viteză. Din nou, mai băură câte un ceai călduţ. Pe taburetul 
lui, „comandantul” cecen părea metamorfozat într-o stană de 
piatră. El nu cerea nimic, nu se plângea și nu părea să-i fie 
frică. Câteodată, privirea îi fixa pe John Burke și Malko, 
fulgerându-i cu ură. În sfârșit, apăru agentul MIT cu un 
Coran uzat sub braţ. 

— Noi știm că el este un om foarte religios, spuse Malko. 
Să jure pe Coran că el nu știe ce-a fost în acel container. 

Translatorul îi întinse Coranul cecenului care-l luă în 
singura sa mână vizibil surprins. Când înţelese ce i se cerea, 
umerii lui se încovoiară și rămase mut. Translatorul îi repetă 
sugestia. Toți erau cu ochii pe buzele arestatului. Acesta 
respiră profund. Deodată, fără să zică nimic, aruncă cu toată 
puterea Coranul în capul lui John Burke, apoi se ridică de pe 
taburet pe singurul său picior, ca o fiară dezlănţuită și se 
năpusti asupra americanului strângându-l de gât, cu o forță 
redutabilă. Cei doi oameni căzură pe dușumea. Oamenii MIT 
se precipitară. Se petrecu o luptă confuză, punctată cu 
urlete. În timp ce încerca să-l sugrume pe John Burke, Isa 
Khamadov urla în limba sa cu o voce ascuţită. Nu tăcu decât 
atunci când fu năucit cu lovituri de baston. 

John Burke se ridică cu hainele în dezordine, ochii 


injectaţi și cu gâtul armorat de echimoze. 

— Fucking bastard! mormăi el. It's an animat”. 

Postat în colţul lui, cecenul nu se mai mișca. Translatorul, 
alb ca un cearceaf, nu știa unde să se mai bage. De obicei, el 
traducea documente administrative. 

— Ce a spus? întrebă Malko. 

Translatorul înghiţi în sec. 

— Foarte confuz. V-a înjurat și v-a ameninţat. A spus că 
America va fi pedepsită în curând pentru atitudinea sa 
necredincioasă și că mii de americani vor muri grație 
bombei islamice... 

Lui Malko îi fu greu să se stăpânească: 

— „Bomba islamică”? A folosit el cuvântul „bombă”? 

— A vorbit despre „bulgărele de foc”, explică traducătorul, 
dar este vag. A spus că era mândru că a ajutat pe fraţii lui în 
lupta contra inamicilor Islamului, că el putea muri, că mulţi 
dintre necredincioși vor muri în curând. 

John Burke uită de agresiune. Zeynel Sokik părea să nu fi 
desprins sensul exploziei verbale a cecenului. 

— Doriţi să continuăm interogatoriul? întrebă el. 

Cronograful Breitling al lui Malko indica ora unu și un 
sfert. În mod cert, colonelul de la M.I.T. aprecia că nu mai 
era nimic de scos de la cecen, dar John Burke nu împărtășea 
părerea lui. 

— Zeynel, va trebui să fie obligat să mai spună ce s-a 
întâmplat cu containerul ce le-a fost predat de generalul 
Budanov. 

Ridicând din umeri, cu resemnare, el le dădu un ordin 
scurt oamenilor săi.. Imediat aceștia începură să-l lovească 
pe Isa Khamadov. Se înverșunară asupra acestuia cu lovituri 
de picior. În câteva minute, obrazul cecenului era plin de 
sânge. El încasa cu dinţii strânși și cu capul între umeri, de 
simţeai că-ţi îngheaţă sângele-n vine. Cu capul în mâini, 
colonelul Sokik aștepta rezultatul „interogatoriului” său. 

— Staţi! spuse John Burke. Intrebaţi-l. Acesta nu este un 


27 Homosexual de c...t! Este un animal! 


interogatoriu. 

El era la fel de decepţionat ca și Malko. Cu o voce 
indiferentă, Zeynel Sokik dădu un ordin celor doi polițiști, 
care se opriră imediat, ca doi roboţi bine puși la punct. 
Translatorul, mai livid ca niciodată, părea să nu se mai poată 
ține pe picioare. 

Malko se apropie de el. 

— Întrebaţi-l ce înţelege prin „bombă islamică”? 

Tânărul bărbat traduse întrebarea, dar nu obţinu decât o 
tăcere prelungită. Respirând greu, cecenul părea cu mintea 
aiurea. Din gură îi curgea sânge pe dușumea, dar el nici 
măcar nu încerca să-l șteargă. La capătul a zece minute de 
liniște apăsătoare, Zeynel Sokik sări în picioare și scoțându- 
și pistolul din etui, trase piedica și-i lipi prizonierului ţeava 
de frunte. 

— Spune-i acestui pezevenchi că dacă nu vorbește îl omor! 

Translatorul traduse cu o voce ștearsă. Isa Khamadov 
ridică ușor capul și-l scuipă pe colonel. Agentul crezu că 
acesta va apăsa pe trăgaci, dar turcul se mulţumi să-i dea 
cecenului o lovitură de picior, care-l aruncă pe jos. 

— Luaţi din faţa mea pe acest essogren esak”?! urlă el. 
Duceţi-l la subsol! Dacă vrea să bea și să mănânce, va trebui 
să vorbească. 

Cei doi polițiști îl luară pe Isa Khamadov afară din birou, 
fără să fi scos o vorbă de la el. 

John Burke nu protestă. Cel puţin în felul acesta se punea 
capăt unui spectacol insuportabil. Războiul din Cecenia nu 
părea să fie o sinecură pentru ruși. Colonelul Zeynel Sopkik 
clătină din cap. 

— Nu vom scoate nimic de la el! Islamiștii toţi sunt la fel. 
Știu că și-au tăiat limba ca să nu vorbească. Oamenii mei vor 
continua, dar nu garantez nimic. 

— Mulţumesc, spuse John Burke. Am să vă trimit mâine 
carnetul lui Hassan Kamel. Poate vom afla ceva de-acolo. 

Coborâră toţi trei și se despărţiră în stradă. După ce 


28 Fiu de cățea. 


rămaseră singuri John Burke îi spuse lui Malko cu o voce 
alterată: 

— În mod cert, acești ticăloși și-au procurat un SADM! 
Trebuie cu orice preţ să-l găsim și asta cât mai repede. 

— Sigur, acesta nu mai este în Cecenia, spuse Malko. 
Totul se-nvârte în jurul I.R.O. „Bomba” s-ar putea să fie aici, 
la Istanbul. Ar fi bine de știut dacă Hussein Khaddad a venit 
în Turcia înainte să moară. Acest lucru ne-ar putea furniza 
indicaţii. 

— Bună idee, aprobă John Burke. O să ne ocupăm de asta 
mâine dimineaţă. 

x 
x * 


Soneria telefonului îl făcu pe Malko să tresară. El luă 
aparatul, convins că este ora șapte dimineața. Din păcate, 
acele fosforescente ale Breitlingului Crosswind indica ora 
unsprezece și zece. 

— Ideea dumneavoastră a fost excelentă, îl anunţă John 
Burke Eu merg la Zeynel. Ar fi bine să ne-ntâlnim acolo. 

Malko se simţise dărâmat după noaptea trecută, plină de 
evenimente. Îi trebui ceva timp pentru a face un duș și a-l 
găsi pe Elko Krisantem care aștepta în holul Ciraganului, 
tăcut ca un mormânt. Zece minute mai târziu, ajunse la 
sediul M.I.T John Burke ajunsese înaintea sa. Colonelul 
Sokik, ras proaspăt, îmbrăcat într-un costum în dungi bine 
croit, semăna cu un businessman din City. li oferi lui Malko 
o cafea neagră ca cerneala, capabilă să scoale și un mort. 
Șeful sucursalei C.I.A. îi spuse pe nerăsuflate lui Malko: 

— Hussein Khaddad a venit în Turcia chiar înainte să fie 
omorât în Cecenia, la doar o săptămână după întâlnirea cu 
generalul Budanov. A fost semnalat la postul de frontieră 
Papov între Georgia și Turcia de către reprezentantul local 
M.I.T. Transporta mai mulţi boiviki grav răniţi. 

— Cum se deplasau? întrebă Malko. 

— Cu un minibuz al I.R.O. 

— Vehiculul a fost percheziţionat? 

Americanul surâse. 


— Sunt puţine șanse. În Caucaz, bacșișul ţine loc de 
percheziție. Afară de asta. Cecenii au reputaţia de a fi 
neîncrezători. Nu știi de unde vine o rafală de Kalașnikov. 

— Trebuie găsit și inspectat acest minibuz, spuse imediat 
Malko cu voce joasă. Dacă SADM-ul a fost transportat cu 
acesta, trebuie să existe urme de radioactivitate. 

John Burke nu avu timp să răspundă. Colonelul Sokik 
ridică telefonul. 

— Îl convoc imediat pe acest pezevenchi de Osman Davut, 
spuse colonelul M.I.T. Va trebui să-mi explice pentru ce 
Beslan Akalanov „ambasadorul cecen”, l-a chemat, după ce 
colegul meu de la M.I.T - cel care a fost trimis să vă 
primească, a ieșit din biroul său și dacă nu are un răspuns 
satisfăcător, el va avea nevoie de o grefă de testicule... 

Lui Malko nu i-ar fi plăcut să fie în pielea lui Osman Davut, 
cu atât mai mult cu cât în acest domeniu, donatorii erau 
foarte rari. Totuși această informaţie așeza pe responsabilul 
I.R.O. în prima linie a suspecţilor, în ceea ce privește 
tentativa de asasinat asupra lui Malko, din biroul 
„ambasadorului cecen”. 

Încântat de gluma sa, colonelul Sokik adăugă cu o voce de 
om cumsecade: 

— După plecarea noastră, oamenii mei au mai stat de 
vorbă cu Djokhar, tânărul cecen. 

Asta nu pare să fi fost o conversaţie mondenă... 

— A vorbit? întrebă Malko. 

— A spus că înainte să săvârșească asasinatul, a compărut 
în fața unei femei foarte frumoase cu ochii verzi care părea 
să aibă o autoritate totală asupra celor care îl aduseseră în 
faţa ei, și mai ales a lui Fayik Agça. El nu a putut spune unde 
s-a petrecut asta, dar probabil că undeva în oraș 

— O femeie? se miră Malko. O turcoaică? 

— Nu se știe, mărturisi colonelul. Lui i se părea că 
vorbeau într-o limbă străină, probabil araba. Ţinuta ei era 
islamică: fular și veșminte lungi. 

Fantoma asta mai lipsea. Oare ce rol juca femeia în 
această afacere sângeroasă? 


— Mai aveţi vreun element? 

Zeynel Sokik își dezveli dinţii de fiară într-un surâs. Nu 
mai părea un gentleman din City. 

— Poate, zise el. S-a găsit asta în buzunarele lui Fayik 
Agca. 

Îi dădu lui Malko un petic de hârtie pe care era înscris un 
nume și un număr de telefon: Sheema, 2433472. 

— Este vorba de un număr al unui hotel foarte modest - 
Santral, continuă ofițerul de la MIT, de pe strada Billurcu, 
aproape de piaţa Taksim, un cartier central și populat. 

Lui Malko îi păru rău atunci că-i făcuse vânt lui Fayik 
Agça în vid. Vocea aproape veselă a colonelului Sokik îl făcu 
să uite regretele. 

— Am trimis să fie adus Osman Davut. Poate el ne va vorbi 


ceva despre această femeie. 
K 


x * 


— Oruscu cocuglu! 

Palma formidabilă îl lipi pe Osman Davut de pereti. 
Colonelul Sokik era hotărât să prindă firele afacerii. 

La un semn al său, cei doi polițiști care-l aduseseră pe 
responsabilul I.R.O., îl ridicară. Zeynel Sokik îşi încheie 
haina, privi dezgustat sângele care curgea din buza spartă 
peste bărbia prizonierului și-i expedie o lovitură de genunchi 
în stomac, mai să intre în coloana vertebrală. 

Din nou, Osman Davut căzu pe jos, ghemuit. Atunci 
colonelul Sokik îi puse un mocasin pe cap și-i spuse: 

— Alegerea este a ta. Ori răspunzi la toate întrebările, ori 
te las pe mâna lor. Ei îţi vor sparge toate oasele, pe urmă îţi 
vor tăia testiculele. O să vorbești? 

El își luă piciorul și Osman Davut reuși să articuleze: 

— Dar dumneavoastră nu m-aţi întrebat nimic, Sokik - 
effendi! 

Asta era perfect adevărat. 

— Ei bine, acum am să-ţi pun întrebări! În picioare! 

Osman Davut se sculă, sub privirile celor doi polițiști, care 
ar fi preferat să nu vorbească imediat. 


— Spune-ne, în primul rând, dacă îl cunoști pe un anume 
Hussein Khaddad, un „comandant” cecen. Ştiu că el a venit 
la Istanbul cu un vehicul al I.R.O. 

— Nu-l cunosc bine, se bâlbâi Osman Davut. Noi ajutăm 
mulţi boiviki. Trebuie să mă uit în registre, la birou. 

— Altceva: tu ai primit un telefon de la Beslan Akalanov. 
Acum trei zile, chiar înainte să se întoarcă unul dintre 
agenţii noștri. Vreau să știu ce ţi-a spus. Nu ai dreptul decât 
la un singur răspuns, altfel.. 

Osman Davut își șterse gura din care sângele continua să 
curgă. Ezită câteva secunde, înainte de a spune cu o voce 
nesigură: 

— Trebuia să-i spun lui Fayik Agqa să-i facă urgent o 
vizită, nu mi-a spus însă pentru ce. 

Din nou se ajungea într-un punct mort. Nu se punea 
problema să i se aplice ambasadorului cecen același 
tratament ca funcţionarului de la I.R.O. 

Din nou se lăsă liniștea. Osman Davut era pe punctul de a 
se destinde, când vocea colonelului Sokik căzu ca un trăsnet. 

— Cine-i Sheema? 

Osman Davut ezită o secundă înainte să spună: 

— Eu n-o cunosc. 

Fără-ndoială obosit, colonelul Sokik le făcu un semn din 
cap celor doi polițiști, pe care inacţiunea îi cam plictisea. 
Bucuroși, se aruncară asupra prizonierului ca niște câini 
asupra unui iepure. Când se opriră, una din urechile lui 
Osman Davut se dublase ca volum, îi lipseau mai mulţi dinţi, 
nasul îi era spart, ca și arcada stângă și o lovitură de toc îi 
rupsese două degete. Pierdut în noianul lui de suferinţe, nu 
avea decât un gând: să scape de acest coșmar. 

Călăii îl repuseră pe picioare și colonelul se postă în fața 
lui. 

— Cine-i Sheema? 

De data asta, Osman Davu avu vocaţie de erou. 

— Nu știu! V-o jur! suspină el. Am văzut-o o singură dată. 
Era împreună cu Fayik Agqa. El m-a prezentat. 

— Deci este o femeie? 


Osman Davut îl privi înmărmurit: 

— Bineînţeles! Chiar o foarte frumoasă femeie. O blondă. 

— Turcoaică? 

— Nu știu. Vorbea englezește cu Fayik. 

— Locuiește la Istanbul? 

— Jur că nu știu. Eu aduceam numai actele. Agqa îi 
pronunţa numai prenumele. 

Colonelul Sokik îl măsură timp îndelungat, apoi spuse: 

— Vom verifica toate astea. Pentru cazul că-ţi amintești 
ceva, noi te mai reținem. 

Deodată, Malko spuse. 

— Întrebaţi-l câte minibuze are I.R.O. 

— Unul singur, veni răspunsul. 

— Acesta este în Istanbul? 

— Nu, răspunse Osman Davut. Este plecat în Georgia și se 
va întoarce peste două zile. 

— În regulă! Duceţi-l, hotărî colonelul Sokik. 

Când cei trei bărbaţi rămaseră singuri, colonelul îi spuse 
lui John Burke: 

— O să trimit oameni la hotelul Santral, pentru a încerca 
s-o identific pe această Sheema dar nu prea mai sunt șanse 
ca ea să mai fie acolo. 

— Nu se știe niciodată, remarcă agentul. Numai dacă o 
identificăm și tot e un mare pas înainte, pentru că ea este 
certamente amestecată în afacerea noastră. 

John Burke îi făcu semn să tacă. Reușiseră să nu-i pună pe 


turci la curent în totalitate. Cel puţin, să continue astfel. 
k 


* * 


John Burke și Malko se grăbeau sub o ploaie măruntă să 
părăsească cimitirul Ferikjoy, pe trotuarul bulevardului 
Piyale-Pașa, în compania puţinelor persoane venite să 
transmită un ultim omagiu lui Gulush Kartal. Singura jerbă 
frumoasă de flori, venise din partea consulatului american. 
John Burke plecă privirea. 

— Este teribil! Acești indivizi, cu mișcarea lor, sunt 
nebuni. Aţi văzut cum a masacrat-o Diokhar pe această 


nenorocită? A fost o adevărată crimă ritual. Ăștia trăiesc în 
altă lume. 

— Nu toţi, îl corectă Malko. Hassan era îmbrăcat așa, ca 
noi, folosea un mobil și nu creaţia unui diavol. Nu era totuși 
mai puţin periculos. 

— Noi cercetăm numerele de telefon din agenda sa, spuse 
americanul. Sperăm ca acestea să ducă undeva.. Djokhar își 
va sfârși zilele într-o închisoare turcească, pedeapsa cu 
moartea nemaiaplicându-se în ţară, dar asta n-o va mai 
readuce la viață pe Gulush Kartal. 

Mobilul lui John Burke sună în momentul în care ei ieșeau 
din cimitir. După ce se termină convorbirea, șeful sucursalei 
C.I.A. din Istanbul se-ntoarse spre Malko nebun de bucurie. 

— Ea este tot la Istanbul! 

— Cine? 

— Sheema. 


Capitolul X 


Zeynel Sokik radia de bucurie, agitând o fișă de emigrare. 

— Iată! anunţă el. Unul dintre oamenii mei s-a dus la 
Santral și a flecărit cu recepţionerul. Lucrul acesta nu e 
greu. În tot hotelul nu există decât o femeie singură. 

— Înseamnă că aveţi numele ei? întrebă Malko. 

— Desigur. Ea se numește Sheema Tomlinson și are un 
pașaport britanic. 

— Britanic! exclamă John Burke. 

— Așteptaţi! continuă colonelul. După pașaport ea este de 
origine pakistaneză. Numele ei de domnișoară este Nawaz. 
De-altfel, când a ajuns la Istanbul, ea a venit din Pakistan, de 
la Islamabad. Avem și numărul zborului. 

— Am să-i chem imediat pe „verișori” spuse americanul. 
Acesta poate fi un pașaport fals. 

Notă cu febrilitate numărul și data emiterii documentului 
și dispăru. Rămas singur cu Zeynel Sokik, Malko întrebă: 

— Se știe ceva despre drumurile ei? 


— Ea pare să facă turism. Nu prânzește niciodată la hotel, 
dar se-ntoarce seara, devreme. Am pus doi oameni la filaj. 
Trebuie să-mi spuneţi ce să fac. Desigur, pot s-o și arestez. 

— Pe moment nu putem s-o acuzăm de nimic, remarcă 
agentul, în afara unui contact cu Fayik Agqa care-i mort. 
Afară de asta, ea este britanică. Trebuie doar 
supravegheată. S-ar putea ca toate astea să nu ducă nicăieri. 
Un lucru mă miră: dacă ea are ceva pe conștiință de ce n-a 
părăsit Istanbulul imediat? Mai ales că noi nu-i cunoșteam 
identitatea. 

Colonelul turc făcu un gest de neputinţă. 

— Despre asta nu pot spune nimic. Este totuși un lucru de 
mirare. Poate că nu are niciun amestec în istoria 
dumneavoastră. 

— În acest sens există totuși mărturia lui Djokhar. Femeia 
pare să fi avut un rol activ în asasinarea lui Gulush Kartal. 

Așezat într-un colț al camerei, Elko Krisantem părea 
plictisit de inactivitate. Îi spuse cu timiditate lui Malko: 

— Aș putea să vă ajut. Eu am prieteni peste tot. Aș putea 
lua cu împrumut un taxi, cu care să mă învârtesc pe lângă 
hotel. 

Malko avu un schimb de priviri cu Zeynel Sokik, care 
surâse aprobator. 

— De ce nu? 

— Ar trebui să obținem lista apelurile de la hotel și a celor 
primite, de când este ea cazată acolo, sugeră agentul și să le 
confruntăm cu numerele pe care le avem noi. IRO, Fayik 
Agca, Hassan Kamel. 

— Mă voi ocupa de treaba asta, promise colonelul turc. 

Când Malko părăsi biroul, era preocupat de o singură 
chestiune: această Sheema era amestecată în afacerea cu 
SADM-ul. Atunci de ce continua să rămână la Istanbul? În 
mod sigur, ea trebuie să fi simţit că se petrecea ceva 
anormal. Se-ntoarse spre Krisantem: 

— Elko, poţi într-adevăr găsi un taxi? 

Vexat, el răspunse: 

— Am nevoie doar de puţini bani și câteva ore. Trebuie să- 


i regăsesc pe prietenii mei, din piaţa Taksim. 
Malko scoase cinci sute de dolari din buzunar. 
— În momentul în care vei termina treaba, vii să mă cauţi 


la Ciragan. 
* 


* * 


Tânăra care purta numele de Sheema Tomlinson se privi 
în oglindă. Ochii ei verzi, puţin machiaţi, gura cărnoasă, 
nasul ei ușor acvilin, făceau din ea o foarte frumoasă femeie. 
Se considera încă și mai frumoasă atunci când părul ei avea 
culoarea naturală - negru. Trebuise să adopte însă blondul 
pentru a se „potrivi” mai bine cu identitatea sa britanică. 
Doar un pic agita pleoapa sa stângă, la intervale regulate. 
De trei zile se simţea pe un vulcan. Telefoanele mobile ale 
„corespondenţilor” săi Hassam Kamel și Fayik Agça nu mai 
răspundeau și asta nu era un semn bun. Totuși, își dăduse 
osteneala să parcurgă ziarele și nu găsise menţionate 
numele lor, ci doar câteva rânduri despre asasinarea lui 
Gulush Kartal, ceea ce nu constituia o surpriză. 

Nu se spunea nimic despre asasin și mai ales, niciun semn 
de viaţă de la cei care trebuiau să-i dea raportul. Fiind prea 
periculos, nu îndrăznea să se ducă la sediul IRO. După ce se- 
nfășurase în ţinuta ei amplă și neagră, cu un fular pe cap, 
ieși din cameră. Cu fularul și rochia gri coborând până la 
călcâie, era perfectă după criteriile islamice. 

Pe palier, verifică micul Walther PKK calibrul 32 de care 
nu se despărțea niciodată. Acesta avea deja un cartuș pe 
ţeavă. Târnăcopul de spart gheaţa, cu care-l omorâse pe 
William Green, era ascuns în faldurile veșmintelor sale. 

leșind, ea-l salută, ca de obicei cu un zâmbet, pe 
recepţioner. Acesta aruncă o privire circulară în micul hol 
pustiu și îi făcu semn să se apropie. 

— Au venit să pună întrebări despre dumneavoastră, 
spuse el cu voce joasă. 

Sheema Tomlinson se-ncruntă: 

— Cine? 

Ea abia auzi răspunsul - M.I.T. așa de încet vorbea. 


Mulţumi cu inima strânsă și ieși. Hotelul Santral nu fusese 
ales la-ntâmplare. Omul care tocmai o informase, era un 
islamist convins care cunoștea legăturile tinerei femei cu 
mișcarea căreia și el îi aparţinea, chiar dacă nu știa nimic 
despre acţiunile lor. Sheema Tomlinson făcu câţiva pași pe 
strada Billurcu, plictisită de soare și de angoasă. In 
vânzoleala din cartier, era greu să reperezi polițiști. La 
colțul Sira-Secvilep, făcu semn unui taxi și ceru să fie dusă la 
moscheea albastră. 

Ajunsă în fața acesteia, căută o cabină telefonică. Bine- 
nțeles că era un risc dacă era urmărită, dar era un risc 
asumat. Interlocutorul ei așteptă câtva timp până să 
răspundă. Recunoscându-i vocea el o anunţă. 

— Rochia dumneavoastră va fi gata peste două zile. 

— Nu se poate mai repede? Sunt foarte grăbită. 

— Nu. Este imposibil Veniţi pentru ultima probă poimâine, 
în jur de ora două. 

Sheema Tomlinson ieși din cabină decepţionată, stresată 
și plecă pe jos. Oprindu-se în faţa unei vitrine, îl reperă pe 
urmăritor, un tânăr în bluzon de piele, cu părul lung, 
purtând mustață și bascheţi. Intr-un fel, asta o linişti. Cel 
puţin primejdia avea o faţă. Pătrunzând în moscheea 
albastră, încercă să-nţeleagă ce o fi M.I.T.-ul pe urmele sale. 
Graţie pașaportului ei britanic, nu avea nevoie de viză 
pentru Turcia. Numele din pașaport nu se găsea în niciun 
fișier. La Istanbul se-ntâlnise cu puţini oameni. Însemna că și 
aceștia sunt sub supravegherea poliţiei. Poate că asta venea 
de foarte departe. 

Portabilul ei țârâi, apoi comunicarea fu întreruptă, ceea ce 
se repetă de trei ori. Cum numărul nu se afișa, ea știu cine-o 
cheamă, în fine, comunicarea fu restabilită. Vocea plăcută a 
interlocutorului o încălzi. 

— Cum merge turismul? întrebă el. 

— Am văzut aproape totul, răspunse Sheema și timpul nu 
prea-i grozav. Mi-e teamă să nu se strice vremea. 

Se lăsă un moment de liniște. La mii de kilometri de 
Istanbul, cel care dădea ordine trebuia să intuiască sensul 


cuvintelor ei. Prudent, el îi recomandă: 

— Să nu te-mbolnăvești! Ar fi foarte supărător să fii 
obligată să rămâi aici. 

— Nu-ţi fie frică! spuse ea. Mă acopăr bine. 

Legătura se întrerupse și făcu câţiva pași pe pavimentul 
moscheii. Mustăciosul se ţinea scai de ea. Prin țesătură, ea 
apucă mânerul ciocanului de spart gheaţă. Nimeni nu se 


ferește de o femeie frumoasă. 
x 


* * 


John Burke avea o recoltă modestă. 

— De data asta, „verișorii” au colaborat, anunţă el. Din 
fericire am un coleg la ei. Am auzit multe lucruri. 

— Pașaportul este fals? 

— Nu. Este tot ce poate fi mai adevărat. Sheema Nawaz s- 
a măritat cu Robert Tomlinson acum cinci ani. Au trăit la 
Londra împreună, timp de trei ani. Femeia a ajuns acolo cu 
un pașaport pakistanez. El a aranjat totul, pentru ca ea să 
obţină naționalitatea britanică, pe care a și păstrat-o după 
divorț. 

— Era o căsătorie de convenienţă? 

— Nu cred. Istoria sa este interesantă. Este fata unui 
ofiţer superior al 1.S.1.%, un islamist convins, care de altfel a 
lucrat cu noi în timpul războiului din Afganistan contra 
rușilor. El îl aproviziona pe Gulgudin Hekmatyah. Se pare că 
Sheema Nawaz, conform spuse lor „verișorilor”, a avut o 
aventură amoroasă cu unul dintre subalternii lui, un 
locotenent din poliţia de frontieră. Acesta din urmă a fost 
asasinat în 1987 de către KHAD%, la Peshawar, practic în 
brațele ei. Din cauza acestui incident, a părăsit Pakistanul. 
Avea atunci optsprezece ani. În continuare, potrivit „verilor” 
a dobândit în urma acestui asasinat o ură crâncenă contra 
dușmanilor islamului. A devenit o fanatică a cauzei islamiste. 
Britanicii o cunosc bine. Ea se ocupă de un birou din Londra 


29 Intelligence Service-ul Pakistanez. 
30 Serviciile de Informaţii Afgane Comuniste. 


care, în mod oficial facilitează intrarea în Marea Britanie a 
refugiaților politici islamiști. Acesta este, de asemenea, o 
oficină de propagandă și probabil chiar mai mult. Fiind 
cetățeană britanică, n-a fost niciodată deranjată și oricum, 
dumneavoastră știți că „verișorii” nu vor să se lege de 
islamiști. Le e frică să nu aibă necazuri din cauza asta. De 
altfel, ei pretind că ea nu reprezintă un adevărat pericol. 

— Şi cum a devenit ea doamna Tomlinson? 

— Când a plecat la Londra, tatăl ei a recomandat-o unui 
britanic, prietenul său Robert Tomlinson - cercetător, 
specialist în secte musulmane, care a trăit mult timp în 
Pakistan și vorbește perfect limba undu. Când Sheema a 
sosit la Londra, a fost invitată la el. Apoi raporturile s-au 
schimbat și un an mai târziu, s-au căsătorit. 

— Şi mai departe? 

— Femeia călătorea des în ţara sa natală, unde efectua 
sejururi lungi. Altă știre de la „veri” este aceea că a lucrat 
un timp oarecare într-un centru nuclear civil, aproape de 
Islamabad. 

— Neliniștitoare specializare, sublinie Malko. 

— După cum vedeţi, conchise John Burke pe un ton 
lugubru. Cu pașaportul britanic, ea se deplasează fără 
probleme. 

— La urma urmei, este o veche aliată a Agenţiei, spuse 
Malko pe un ton ironic. 

Rezulta un trecut întortocheat. Timp de mai mulţi ani, 
C.I.A. fusese cel mai bun sprijin al islamiștilor radicali, 
luptând contra ocupației socialiste a Afganistanului, 
aprovizionându-i cu armele cele mai sofisticate. Printre 
acești islamiști de șoc, era un anume Oussama Bin Laden, 
pe-atunci iubit de C. L.A. 

— Nu-i timp de glumit, spuse John Burke. La vremea 
aceea, aveam un singur adversar real: Uniunea Sovietică. Nu 
se putea prevedea că acești islamiști vor lansa cruciada lor 
nebunească. In orice caz, ceea ce am auzit despre 
antecedentele acestei Sheema Nawaz, îmi întărește temerile. 
Această istorie despre SADM se confirmă și trebuie să găsim 


cu orice preţ urma acestei mașinării. 

— Concret, întări Malko, toate seamănă foarte bine cu 
prima autentică tentativă de terorism nuclear. După părerea 
mea, pista Hussein Khaddad este depășită. El a fost utilizat 
pentru a recupera această rachetă și pentru a o putea scoate 
din Cecenia. Tabloul următor al piesei se petrece aici, însă 
doi dintre protagoniști sunt morți: Hassan Kamel și Fayik 
Agca. Singurul care poate ști ceva este Osman Davut. 
Trebuie ca prietenul dumneavoastră Sokik să-l interogheze, 
până ce acesta o să spună tot ce știe. Totuși, eu aș avea 
tendinţa să cred că această Sheema Tomlinson este foarte 
implicată în afacere. Evident, noi am putea cere M.I.T-ului s- 
o interogheze, dar mă tem că asta n-ar servi la nimic. Nu va 
vorbi și pașaportul ei britanic o protejează de interogatoriile 
prea  „musculoase”. Singura soluţie, deci, ar fi s-o 
supraveghem, poate ne duce la SADM. În afara mărturiei 
cecenului care ar putea retracta ce-a spus. Nu avem altă 
probă contra ei. 

— Eu încerc să-mi spun că această istorie nu-i adevărată 
în totalitate, spuse John Burke. N-avem nicio probă 
palpabilă, în afara crizei de delir a acestui Djokhar nebun. S- 
ar putea să fie un bluff liric al Djihadului. 

Malko dădu din cap. 

— Dumneavoastră ignoraţi câteva cadavre. Sunt ei 
islamiștii niște fanatici, dar nu nebuni furioși. Când ucid, o 
fac dintr-un motiv, justificat din punctul lor de vedere. Spre 
exemplu, pentru a proteja o operaţiune în desfășurare. 

— Mi-e teamă că aveţi dreptate, recunoscu americanul. 
De-acum totul stă în mâinile M.I.T. și a prietenului 
dumneavoastră turc. Dacă nimic nu se mișcă aici, va trebui 
schimbată tactica. Nu vă închipuiţi câte mesaje primesc de 
la Langley. Ei sunt înspăimântați... 

* 


* * 
— Sunteţi chemat la intrare de către un șofer de taxi, îl 
anunţă funcţionarul de la recepţia Ciragan pe Malko. 
Acesta din urmă cobori pentru a-l descoperi pe Elko 


Krisantem încântat, conducând un taxi vechi, cu volanul 
acoperit de blană, cu multe talismane peste tot. 

— Asta costă numai zece milioane de lire“! pe zi, explică 
turcul. 

— Bravo! aprobă Malko. Nu aveţi altceva de făcut decât să 
daţi ocol hotelului Santral. lată ceva ce vă poate folosi. N 

li întinse un teanc de fotografii luate de un agent MIT. În 
prima zi a filajului lui Sheema Nawaz-Tomlinson. 

— Am s-o recunosc! afirmă turcul după ce privise clișeele. 
Voi lucra cu un coleg care mă va schimba, pentru a nu putea 
să mă repereze. 

— Ai grijă, spuse Malko și noroc. Eu mă duc la M.I.T. Se 
pare că au noutăţi. 

Lăsându-l pe Elko Krisantem în rabla lui, el își luă mașina 


și plecă spre falsul institut meteorologic. 
x 


* * 


Zeynel Sokik era vesel. Îi arătă lui Malko o foaie de hârtie 
plină cu numere de telefon. 

— Au lucrat bine oamenii mei. Avem lista cu toate 
numerele de telefon primite de centrala hotelului, în timpul 
ultimelor zece zile de sejur. 

— Primite! se miră Malko. Cum a fost posibil? 

— Cu tehnica modernă se poate orice, surâse colonelul. 
Oamenii se feresc atunci când cheamă, nu și când sunt 
apelaţi. De altfel, Sheema Tomlinson nu a dat niciun telefon. 

— Şi ce rezultă din asta? 

— Există două numere deosebit de interesante. 

El îi arătă mai multe numere subliniate cu verde. 

— Primul care a apelat, a fost mobilul lui Hassan Kamel, 
un număr canadian, explică turcul; al doilea cel al lui Fayik 
Agca. Hassan Kamel a sunat de cinci ori, Agqa de trei ori. 
Comunicări foarte scurte, sigur pentru a fixa întâlniri 

— Şi Osman Davut? întrebă Malko. 

— Acesta n-a apelat, recunoscu trist colonelul de la M.L.T. 


31 În jur de 120 de franci. 


Dac-ar fi fost altfel, îi rupeam toate oasele pentru că ne-a 
minţit. 

Din păcate nu se putea afla nimic de celelalte două 
aparţinând unor oameni morţi și îngropaţi. Din nou, Malko 
își reproșă că acţionase pripit în cazul lui Fayik Agça. Aceste 
convorbiri stabileau relaţia dintre Sheema Nawaz și cei pe 
care C.I.A. îi suspecta că și-au procurat o bombă atomică 
miniaturizată. Trebuia să se afle ce rol juca ea. 

— Întrebaţi-l pe John ce dorește să mai facem, conchise 
colonelul M.I.T. O arestăm pe această femeie sau continuăm 
s-o supraveghem. De asemenea, remiteţi acest document! S- 


ar putea să-i fie util. 
* 


* * 


Într-o tăcere mormântală, șeful sucursalei C.I.A. studia 
lista cu numerele de telefon de la colonelul Sokik. Tresări și 
duse mâna la un sertar, din care scoase o a doua listă și le 
compară, ridicând o privire triumfătoare spre Malko. 

— Bingo! Un mobil pakistanez a apelat la hotel Santral a 
doua zi după dispariția lui William Green. Este numărul celui 
al cărui cod este „Jafar”, corespondentul lui Oussama Ben 
Laden în Pakistan. 

Bucla se-nchidea. De-acum, piesele de la puzzle se legau. 
Operațiunea pleca din Pakistan sau din Afganistan, cu o 
legătură prin Istanbul din cauza implicării cecene. Care era 
oare etapa următoare? 

— Prezența persistentă a lui Sheema Nawaz-Tomlinson la 
Istanbul, nu se putea explica decât printr-un singur motiv, 
conchise Malko. Ea însoțeşte SADM-ul, care este încă aici. 
Dacă o urmărim, ne va duce la locul unde este ascuns. 

— Dumnezeu să vă asculte, oftă John Burke. Am să cer 
instrucțiuni de la Langley. Nu pot să-mi asum riscul de a 
decide singur, acum când știm ce știm. 

— Eu cred c-ar fi o greșeală s-o arestăm, replică Malko. 


Nu va vorbi. Pe când dacă o urmărim... 
K 


* * 


Lungită pe patul său, Sheema Nawaz privea plafonul, cu o 
mână pusă pe pântec. Toţi mușchii îi erau încordaţi de 
angoasă și trebuia să se destindă. Nu cunoștea pentru asta 
decât un singur mijloc. Fusese întotdeauna o persoană foarte 
senzuală, locuind într-o ţară în care era la modă pudicitatea 
extremă, astfel încât trebuia să-și stăpânească impulsurile. 
Ea cunoscuse primul ei orgasm la școală împreună cu o 
colegă, în fundul clasei. Apoi, fusese foarte marcată de 
moartea tragică a amantului ei. Ei făceau dragoste atunci 
când asasinii de la KHAD pătrunseseră în cameră, îi 
trăseseră trei gloanţe în cap, când încă sexul lui o penetra. A 
fost o senzaţie pe care ea n-a uitat-o niciodată. In 
continuare, viaţa sa sexuală a fost un haos. La Peshawar, se- 
ntâlnea câteodată cu colega ei Benazir și își reaminteau de 
jocurile lor de adolescente. De cele mai multe ori se 
mângâiau, acesta fiind modul cel mai sigur de a-și produce 
plăcerea, cu ajutorul câtorva mici „jucării” totalmente 
indecente. După ce intra în camera ei, nu-și lua ochii de la 
ușă, așteptându-se ca polițiștii de la M.I.T. să dea năvală, 
ceea ce însemna sfârșitul misiunii pe care o primise chiar de 
la Oussama Ben Laden. 

Era o misiune, care în mod normal, nu se atribuia decât 
unui bărbat. 

Degetul ei mare, prelungit printr-o unghie roșie tăiată 
drept, plonjă între buzele sale mari în timp ce ea închidea 
ochii, imaginându-și că era penetrată de un bărbat puternic, 
dotat de natură cu un sex care se-nfigea în ea prin spate, 
murmurându-i ce urma să-i facă el, descriind cu lux de 
amănunte cum sexul lui gros, o să-i forțeze desfacerea 
picioarelor. 

Automat, Sheema începu să miște din șolduri și mișcările 
degetului ei se accelerară. 

Ea gâfâia, cu coapsele depărtate, cu pântecul întărit, 
cufundată în delicioasa ei visare. Se mângâie pe sâni cu 
mâna care-i rămăsese liberă, spunându-și că-ntr-o zi va 
trebui să-și găsească un bărbat; trecuseră patru ani de când 
nu mai fusese penetrată de un membru viril, dar mobilizată 


de credinţa sa islamistă, nu se mai îngrijise de viaţa ei de 
femeie. 

Inchise ochii, concentrându-se asupra viziunii sale. 
Amantul ei fantomă îi spunea că se retrăgea din pântec 
pentru a-și lua avânt ca s-o penetreze și mai adânc. Sheema 
se cambră și degetul mare se agită frenetic. Ea „simţea” 
acest sex invizibil care o forța pentru a pătrunde mai adânc 
în pântecul ei. 

— Nu, nu, gemu ea. 

Al doilea „nu” se sfârși cu un geamăt ascuţit și mâna îi 
rămase lipită pe sex, ca un amant. 

Soneria telefonului o smulse din plăcere. Nu aștepta 
niciun apel. Răspunse plină de angoasă. 

— Madame Tomlinson, am putut să vă termin rochia, 
spuse o voce indiferentă. Puteţi veni s-o luaţi. 

— Mulţumesc, spuse pakistaneza. Am să vin în această 
seară. N A 

Ea racroșă. li venea să cânte. În fine, va putea părăsi acest 
oraș pe care-l detesta, cu ploaia lui, cu această limbă oribilă 
și mai ales această primejdie omniprezentă. Deși musulmani, 
autorităţile turcești luptau cu ferocitate contra islamismului. 

Sheema Nawaz se ridică într-o clipă. 

Imbrăcându-se, ea își făcu „check-up-ul”. Cu niciun preţ, 
nu trebuia să fie filată la această întâlnire. M.I.T.-ul însă o 
supraveghea. Cu capul din nou limpede, ea se echipă, 
spunându-și că mai avea de stat doar câteva ore în Istanbul. 
Complicele său de la recepţie îi adresă un surâs, indicându-i 
cu un semn din cap pe un bărbat care citea un ziar pe hol. 
Probabil că afară, mai era unul. 

Pakistaneza traversă holul și ieși, privind în jurul ei. Un 
taxi era oprit în faţa hotelului. Se aplecă spre șofer și-l 
întrebă: 

— Dumneavoastră vorbiţi englezește? 

— Puțin. 

— O.K. Am niște curse de făcut pe strada Zokak, acolo la 
stânga. Acolo este sens unic. Puteţi să veniţi să mă luaţi din 
nou la colţul lui Siraselviler Caddesi? 


Pentru a fi sigură, ea îi dădu două bancnote de un milion 
de lire. 

— Nu-i nicio problemă! o asigură șoferul, care demară 
imediat, coborând pe Billurcu pentru a ajunge din nou la 
Siraselviler. 

Fără să se grăbească, Sheema Nawaz-Tomlinson cobori 
strada Zokak, oprindu-se în două buticuri, dar nu rămase 
acolo decât câteva clipe. Dacă era urmărită, o pierdeau din 
ochi. 

Ajunsă la colțul străzii Siraselviler, sări din nou în taxi fără 
măcar să se ostenească să privească în urmă. Urmăritorii ei 
erau oricum pedeștri și până să găsească un taxi, ea s-ar fi 
întors. 

— Merg la Eminomu, Mehmet Caddesi numărul 17. Este 


un butic cu haine, spuse ea șoferului. 
* 


x * 


Elko Krisantem nu-și ascundea bucuria. 

— Numai eu știu unde s-a dus! jubilă. Am văzut doi tipi de 
la MIT fugind disperaţi după taxiul meu. 

Stratagema lui funcţionase. Malko, încântat, îl întrebă: 

— Unde s-a dus? 

— Un mic butic jalnic, aproape de Cornul de Aur. Niște 
zdrenţe. A ieșit de-acolo cu o husă și mi-a cerut s-o duc la 
hotel. 

Gânditor, Malko se-ntrebă pentru ce Sheema Nawaz- 
Tomlinson efectuase o ruptură de filaj, pentru a merge să 
caute haine. Era ciudat. 

— Mergeţi la magazin și căutaţi să vă informaţi, îi ceru el. 
Imediat după plecarea lui Krisantem, Malko îl sună pe John 
Burke pentru a-l pune în curent. Era aproape ora șase. 

— Mă duc să-i informez pe cei de la MIT imediat, spuse 
americanul. Facem progrese. Poate în acest butic a lăsat ea 


bomba... 
* 


x * 
Elko Krisantem hoinărea de o oră prin cartierul Eminomu, 


pălăvrăgind cu negustorii ambulanți și comercianții. Nimeni 
nu părea să-l cunoască pe jegosul de la numărul 17. Merse 
până la butic și notă numele. Era închis și un afiș indica 
„închis până luni”. Plecă dezamăgit și urcă până la piaţa 
Takșim pentru a-și regăsi vechii amici, poate vor avea ei o 
idee. În orice caz, văzând calitatea hainelor, își spuse că 


femeia nu se dusese acolo ca să se îmbrace. 
x 


x * 


Sheema Nawaz-Tomlinson se pregătea să studieze un plan 
al Istanbulului. Ea își luase ceaiul la ora opt, rezervându-și 
timpul pentru o scurtă rugăciune. Soarele revenise peste 
oraș, fapt care putea însemna un semn ceresc. 

Ziua aceea era decisivă. Ori părăsea Istambulul, ori era 
obligată să rămână aici timp îndelungat. Se-mbrăcă cu un 
pantalon, un pulovăr cu guler răsfrânt și un pardesiu. Sub 
pulover, chiar lângă piele, își strecurase toporașul pentru 
spart gheaţa, invizibil sub lâna groasă. In poșetă avea micul 
PPK, cu un cartuș pe ţeavă. 

Mai aruncă o privire circulară prin cameră, inspectându-și 
valiza cu grijă, pentru a verifica dacă nu a lăsat ceva 
compromiţător, după care închise ușa. 

Zarurile erau aruncate. 


Capitolul XI 


Sheema Nawaz, din taxi, privea distrată la imobilele vechi 
așezate de-a lungul Yuksek Caddesi, o stradă strâmtă, cu 
sens unic și cu aleile împrăștiate, escaladând colina 
Sahkander. În plus, cartierul era în lucru și drumul era 
mărginit de excavații enorme Ea coborâse pe Siraselviler 
pentru a urca din nou până la intersecţia dintre Yuksek și 
marea arteră pietonală lIsticlal Caddesi. Ajunsă la Tunel 
Meydan, se aplecă spre șofer, spunându-i: 

— Stop here, please!“ 

Şoferul opri acolo unde strada se lărgea, formând o 
piaţetă de unde pornea funicularul, tunel în limba turcă, 
legând Sahkucu de bulevardul Yuzbasi-Sabohatin în dreptul 
Bosforului, chiar în faţa podului Galata. Sheema Nawaz, fără 
să se grăbească, făcu câţiva pași în susul străzii, unde se 
deschidea o boltă permiţând accesul spre o mică alee care 
se-nfunda. Tunel Passage adăpostea în afara câtorva 
buticuri, o cafenea „literară”. 

În momentul în care pătrunsese sub boltă, ea se-ntoarse și 
reperă imediat un tânăr mustăcios care tocmai sărise dintr- 
un taxi și părea să se-ndrepte către platforma funicularului. 

Se-ntâmpla ceea ce prevăzuse. Exista riscul să mai fie încă 
unul, dar asta nu era sigur. 

Impinse ușa cafenelei, care nu deschisese de prea mult 
timp și care avea trei săli înșirate una după alta, mobilate cu 
taburete și mese pătrate. Gravurile de pe pereţi, rafturile de 
bibliotecă și polita din faianță verde creau o atmosferă 
intimă și odihnitoare. O vitrină așezată la intrare oferea o 
varietate de prăjituri orientale, debordând de cremă. O scară 
în formă de melc ducea spre un mezanin, unde cuplurile se 
puteau izola. Locul era frecventat de intelectuali, jurnaliști și 
oameni de televiziune. Sheema Nawaz se instală în a doua 
sală, pe un taburet, de unde putea supraveghea intrarea, 


32 Oprește aici, te rog! 


fiind sigură că urmăritorul ei va veni s-o găsească, ceea ce 
se și întâmplă. 

Tânărul mustăcios în bluzon de piele împinse ușa cafenelei 
și se instală în prima sală, după ce-și roti privirea. Sheema 
Nawaz comandă o baclava și o Coca, de care nu se atinse. 
De altfel, nu era capabilă să înghită nimic. Lăsă să se scurgă 
un sfert de oră, apoi, cu un nod în gât, ea se ridică, lăsând o 
bancnotă de cinci sute de mii de lire pe masă. In orice caz, 
nu mai avea nevoie de banii turcești... 

Tânărul instalat pe un taburet în partea stângă, părea să 
citească ziarul. El ridică privirea atunci când tânăra femeie 
din faţa lui îi adresă un surâs încântător, înainte de a se 
așeza pe scaun. Surprins, lăsă ziarul. 

— Why do you follow me?” întrebă Sheema cu o voce 
plăcută. 

Ea văzu, după privirea polițistului, că acesta nu vorbea 
engleza. 

Atunci îi luă mâna stângă cu amabilitate și o puse pe masă 
cu palma în sus, ca o ghicitoare. Tânărul poliţist se uită la ea 
mirat, neînțelegând ce vrea să facă. Văzu prea târziu pe 
tânăra femeie ducând mâna dreaptă sub mantoul ei și 
scoţând-o cu un gest rapid și coborând-o cu toată puterea 
deasupra mesei. Tânărul scoase un urlet. Cu toată puterea, 
Sheema îi străpunsese mâna, fixând-o de masă cu poansonul. 

Ea deja era în picioare. Cuplul care era în spatele lor se- 
ntoarse, în timp ce femeia se-ndrepta spre ușă. Alesese 
această cafenea din cauza meselor din lemn și a 
funicularului. În fugă, trecu pe sub boltă, traversă mica piaţă 
și ajunse la staţia funicularului. 

Cabinele plecau la fiecare două minute. Cumpără pentru 
două sute de mii de lire un tichet și se strecură în grupul 
care aștepta cabina ce avea să urce. Cu coada ochiului, zări 
un necunoscut traversând piaţa în fugă și venind să se așeze 
în spatele ei. Cel căruia îi fixase mâna de masă, nu se mai 
arăta. 


33 De ce mă urmăriți? 


Pulsul ei probabil urcase la 200. Cabina sosi și oamenii 
începură să se urce. În busculada creată, tânăra se apropie 
de omul care-o urmărea și se plasă în spatele cabinei. Când 
aceasta se imobiliză la nivelul inferior, Sheema Nawaz nu 
ieși imediat, lăsând să coboare lumea. Urmăritorul, care se 
făcea că citește ziarul, nu se mișcă. Acesta nici măcar n-o 
văzu pe tânără apropiindu-se de el, după ce scosese din 
poșetă micul revolver. Cu gura ţevii lipită de jurnal, ea apăsă 
de trei ori pe trăgaci. Nu mai era nimeni care să audă 
exploziile. Polițistul căzu în lungul stâlpului, grav rănit, în 
timp ce femeia se depărtă în fugă. Pe Yuzbasi-Sabohatin- 
Evarcu Caddesi, ea nu așteptă mai mult de trei minute 
pentru a găsi un taxi. Ceru șoferului s-o ducă la celălalt 
capăt al podului Galata la Topkapi. La-nceput întorcea 
deseori capul. Văzând că nimeni n-o urmărește, își recăpătă 
calmul. Desigur, reacţiile nu puteau să-ntârzie. Dar avea un 
avans substanţial. 

Un șir lung, mai ales japonezi, aștepta în fața muzeului 
Topkapi. Sheema Nawaz se amestecă printre oameni, apoi 
plecă din nou spre staţia de taxiuri din faţa muzeului. 


— Internaţional Airport Ataturk! ceru șoferului. 
* 


x * 

— A reușit să dispară! 

Vocea lui John Burke tremura de furie! Malko, în timp se 
pregătea să coboare, ascultă povestea fugii lui Sheema 
Nawaz. Unul dintre cei doi agenţi MIT era mort. Bineînţeles 
că serviciul turc lansase o operaţie de anvergură pentru a 
găsi pe fugară. Deja polițiștii răscoliseră camera ei de la 
Santral, fără să găsească nimic. Toate bagajele erau acolo. 

— Sosesc imediat, spuse Malko. 

Elko Krisantem aștepta afară în „taxiul” lui. Malko îl puse 
la curent. Turcul înjură printre dinţi. 

— Eu am lăsat-o la funicular. Nu puteam să mai aștept, 
pentru că strada era foarte îngustă. 

— Avea bagaje cu ea? 

— Nimic, în afară de poșeta obișnuită. 


Asta nu însemna nimic, dar mai era o șansă minusculă ca 
ea să mai fie în Istanbul, într-un ascunziș sigur. 

— Măcar dacă ar supraveghea bine aeroporturile, oftă 
Malko. Având numărul pașaportului, ar putea s-o 


intercepteze. 
x 


XX 


Sheema Nawaz îi ceru șoferului s-o lase în faţa parcării 
aeroportului ca și când s-ar fi dus să-și ia propria mașină. Se 
duse către un colț pustiu de la al doilea nivel. Ajunsă acolo, 
cât ai clipi din ochi, scoase din geantă un tcheartcheaf negru 
cu care-și înfășură părul blond. Când ieși din nou din 
parcare, părea o integristă. Inima îi bătea cu putere, atunci 
când pătrunse în holul aerogării placat cu marmură. Nu 
remarcă nimic suspect. Primejdia plana mai departe. Se opri 
la biroul de păstrare a bagajelor, de unde ridică o valiză care 
o aștepta acolo de la sosirea ei în Istanbul, apoi se duse la 
toaletă unde se încuie pe dinăuntru. Când ieși, purta o 
perucă cu părul scurt, ochelari, un taior de tweed verde cu 
ciorapii asortaţi și tocuri joase. Se îndreptă spre ghișeul 
Lufthansa și prezentă un bilet. 

— Trebuia să plec peste două zile la Frankfurt, explică ea. 
Aveţi un loc astăzi, pentru același zbor? 

După ce-și consultă calculatorul, funcţionara îi dădu 
biletul. Sheema Nawaz-Tomlinson se numea de-acum înainte 
Denise Lemercioer, de naţionalitate canadiană. 

— Poarta 18 B, o anunţă funcţionara de la Lufthansa 
îmbarcarea în jur de patruzeci de minute. 

Incă patruzeci de minute de teamă. Tânăra femeie se opri 
la freeshop, de unde cumpără o sticlă de Defender „Succes” 
și un cartuș de ţigări, apoi se hotări să treacă pe la imigrare. 

Polițistul privi pașaportul cu un ochi distrat, abia 
deschizându-l și tânăra se duse la VIP-room unde servi ceai. 
Nu trebuia acum decât să se roage Bunului Dumnezeu. 
Pistoletul Walthr PPK rămăsese la biroul de bagaje de mână 


și nu o mai lega nimic de trecutul său recent. 
x 


* * 


— O vom regăsi! jură cu o voce încordată Zeynel Sokik. 
Am pus la cale un păienjeniș din a cărui plasă nu va putea 
scăpa. Am semnalat numărul ei de pașaport. Nawaz n-a dat 
niciun telefon înainte să plece și dacă se ascunde pe undeva 
prin Istanbul, va trebui să apară odată. 

John Burke şi Malko răspunseră printr-o tăcere 
apăsătoare. Era un whishfull thinking. Șeful sucursalei CIA 
nu putea să-și imagineze ce explicaţie va da la Langley 
despre modul cum scăpase din mână singura pistă care-i 
ducea la „bombă”, cu atât mai mult cu cât această femeie 
părea să fie creierul operaţiunii, date fiind legăturile ei cu 
Pakistanul și cu Bin Laden. Cafeaua se răcea pe masă. 
Nervos, Zeynel Sokik nu putea sta locului. Telefonul lui 
direct sună și după câteva clipe de conversaţie, faţa i se 
lumină. 

— Aţi găsit-o? întrebă imediat John Burke. 

Colonelul MIT racroșă și se-ntoarse spre el triumfător. 

— Nu, dar asta nu va dura mult. Prietenul dumneavoastră, 
Elko Krisantem, a lucrat bine. Poliţia din Istanbul l-a 
identificat pe patronul buticului unde s-a dus Sheema. Este 
vorba de o secătură, un falsificator cunoscut, specialist în 
acte false, Haci Kadin. Are mai multe condamnări la activ. 

— Deci ea și-a confecţionat acte false, spuse John Burke. 
Trebuie să aflăm de urgenţă pe ce nume. 

— Mergem noi înșine să-l interogăm pe acest Haci, spuse 
Zeynel Sokik, care chemă doi agenţi și plecară în două 


mașini cu sirenele în funcţiune. 
x 


* * 


Sheema Nawaz se ridică. Era anunţat zborul său. Pentru a 
mia oară, privi în jur. Nu se simţea nici-o animaţie suspectă, 
în afara polițistului îngăduitor care supraveghea îmbarcarea. 
Cu pulsul la 200, dar în aparenţă calmă, se amestecă printre 
ceilalţi pasageri. 

Minutele următoare fură cele mai grele din viaţa ei. Avea 
impresia că timpul se scurge cu încetinitorul. Femeia pândea 


orice mișcare din exterior. Acum, toate poliţiile turcești, fără 
să mai spunem de C.I.A., erau pe urmele ei. Atât timp cât 
avionul nu decola, era în pericol. În Turcia, poliţia avea 
braţul foarte lung. În sfârșit, reactoarele Boeingului 737 
începură să urle. În câteva minute urma să iasă din spaţiul 
aerian turc. La Frankfurt, până ce poliţia urma să primească 
datele pașaportului său, va ajunge departe. 

În poșetă, mai avea două pașapoarte: unul pakistanez și 
unul belgian. Pe acesta din urmă, urma să-l folosească 
pentru a părăsi Frankfurtul după recuperarea bagajelor, 
pentru a pleca imediat spre noua sa destinaţie, sub o nouă 
identitate. 

Sheema mulțumi cerului. Allah o protejase. Trebuia să 
ducă la bun sfârșit misiunea ce-i fusese încredinţată de omul 
pe care-l respecta cel mai mult în lume - șeful 
Internaționalei Islamiste, Al Qaida Oussama Bin Laden. 

* 


* * 

— Spargeţi ușa! 

Cei doi polițiști nu ezitară nicio secundă și se năpustiră 
asupra ușii magazinului de haine. Plăcuța cu anunţul „închis 
până luni” se găsea în același loc de două zile, după spusele 
vecinilor. 

Ușa cedă rapid. Buticul mirosea a praf și mucegai. 
Obiectele oferite ar fi fost o bucurie numai pentru șoareci. 
Începură căutarea, traversând camera din spatele 
magazinului, plină cu cutii de carton și ajunseră într-un 
minuscul birou în care mai ardea un bec. Had Kadin nu mai 
putea înfunda pușcăria. Zăcea așezat la biroul său, cu fața 
plină de sânge. Era mort. Examinându-l, găsiră orificiul de 
intrare al proiectilului în partea posterioară a craniului, 
foarte vizibil prin părul lui sur. 

— Mizerabila! scrâșni John Burke. 

Sheema Nawaz făcuse treaba asta, anticipând demersul 
polițiștilor. Aceștia începură o percheziţie sistematică. O oră 
mai târziu, scoaseră la iveală vreo duzină de pașapoarte din 
diverse ţări: Belgia, Canada, Italia, Iordania, Franţa, toate în 


alb, gata să fie completate, plus un sortiment complet de 
ștampile. Had Kadin avea, probabil, o droaie de complici 
prin consulate. 

John Burke și Malko se priviră descurajaţi. Sheema 
Nawaz-Tomlinson era, evident, plecată. Conduita sa era 
logică. Rămăsese la Istanbul pentru a aștepta confecţionarea 
actelor false. Adevărata problemă, era aceea că de-acuma nu 
se știa sub ce identitate călătorește și nici unde se duce. 

— Am să previn U.S. Immigration, propuse cu voce slabă 
John Burke. Am să le dau semnalmentele. Avem și 
amprentele ei la hotel. 

Din nenorocire, nu puteau fi examinate amprentele tuturor 
celor care intrau și ieșeau în fiecare zi din Statele Unite. 

— Hai să tragem concluziile în biroul dumneavoastră, 
spuse Malko, la fel de descurajat. 

x 


* * 


Notele convorbirilor telefonice erau înșirate pe marea 
masă de conferințe. John Burke, unul dintre adjuncţii lui și 
Malko încercau să interpreteze apelurile telefoanelor mobile 
ale diferiților protagoniști ai afacerii. 

— Priviţi! spuse deodată agentul. Hassan Kamel și Fayik 
Agça au apelat mai multe numere din Canada. 

Calculatorul triase numerele apelate, descifrându-le prin 
cod. 

— 514 este Canada, zise John Burke. În orice caz 
Montreal. 

— Acolo unde locuia Hassan Kamel, sublinie Malko. 

Era o pistă încă fragilă pentru că erau sute de numere: din 
Belgia, Bosnia, Iordania, chiar și U.S.A., fără să mai vorbim 
de Istanbul și de anumite portabile neidentificate încă. 

— Dumneavoastră aţi verificat aceste numere? întrebă 
Malko. 

Tehnicianul aprobă din cap. 

— Desigur, sir, dar nu duc la nimic concret. Ele sunt în 
mod sigur codificate. O să le decodăm, dar asta va cere timp. 

Malko rezumă situaţia: 


— Dacă luăm toate personajele cu detaliile și implicaţiile 
lor, avem Pakistanul, Cecenia, Turcia, Iordania și Canada. 
Hassan Kamel locuia în Canada Aceasta este, poate, singura 
pistă de urmat... 

John Burke își turnă un Defender pe care-l bău dintr-o 
înghiţitură. 

— Pentru moment, tot ce avem, sunt numere codificate și 
adresa lui Hassan Kamel din Montreal, remarcă agentul. 
Ultima adresă a algerianului fiind cimitirul din Istanbul, nu 
riscă să fie găsit. Kamel pare să fi jucat un rol important în 
această operaţiune. Pe agenda lui am găsit numere de 
telefon pakistaneze, turcești, canadiene. Ce făcea el la 
Istanbul? 

— Şi în acest caz, ce făcea Sheema Nawaz-Tomlinson? 

— Nu știu nimic despre asta, mărturisi Malko. 

Secretara îi transferă un apel lui John Burke. Acesta îl 
anunţă pe Malko. 

— Este Zeynel. Minibuzul IRO tocmai a sosit în oraș, 
venind din Georgia. Ne propune să mergem să-l examinăm. 

— Merită oare osteneala? întrebă Malko. 

Americanul dădu din cap: 

— Nu. Toţi experţii noștri sunt de acord. Un SADM emite o 
slabă radiaţie de raze gamma, captabilă pe o rază de câţiva 
metri, dar asta nu lasă nicio urmă. Deci, chiar dacă ceea ce 
căutăm noi a fost transportat în acest furgon, nu vom 
descoperi nimic. Totuși, să mergem. Le vom spune că 
cercetăm urme de explozibili. O să chem un expert de la noi, 


care se găsește la consulat. 
* 


* * 


Minibuzul vechi și ponosit era parcat în faţa sediului IRO, 
pe mica stradă în pantă din cartierul islamist, păzit de doi 
polițiști. Colonelul Sokik, John Burke și Malko pătrunseră în 
dreptul culoarului ONG. Chiar în fața scării existau stelaje 
pentru aranjarea pantofilor vizitatorilor, care primeau 
pâslari imenși. Văzând pe Zeynel Sokik avansând spre 
interior fără să se descalţe, un tânăr bărbos, care era de 


gardă, se ridică dintr-un salt smiorcăindu-se. 

Colonelul îl apucă de guler, îl lipi de perete și-l 
percheziționă. 

— Du-te repede și caută-l pe șeful tău, îi ordonă colonelul 
MIT. 

Fură instalați într-un mic salon plin cu cutii de carton, 
echipament militar, cu pereţii tapisați cu fotografii 
reprezentând atrocități militare nedefinite. Osman Davut, 
care fusese eliberat în ajun, apăru un minut mai târziu, 
slugarnic și tremurând, cu cheile minibuzului. Zeynel Sokik i 
le luă din mână amenințându-l cu degetul. 

— Tu ai interesul să nu găsim nimic, căci altfel... 

El își trecu încet degetul peste beregata sa cu o evidentă 
plăcere, în timp ce șeful IRO protesta, etalându-și 
naționalismul lui de nezdruncinat. Ajunseră în stradă. 

Tehnicianul, adus de John Burke, deja dădea târcoale 
mașinii, își puse valiza metalică jos și scoase din ea câteva 
instrumente de măsură. Intrigat, colonelul Sokik îl întrebă 
pe John Burke: 

— Ce căutaţi? 

— Urme de explozibil, îi răspunse evaziv americanul. 

Un sfert de oră mai târziu, examinarea se terminase. Sub 
privirile mai liniștite ale lui Osman Davut, tehnicianul își 
închise valiza. 

— Nicio urmă de produse periculoase, anunţă el. 

Responsabilul IRO i-ar fi sărutat picioarele. John Burke și 
Malko schimbară o privire semnificativă. Absența urmelor nu 
spunea nimic. 

— Eu cred că veţi lua avionul spre Canada, spuse într-o 
doară șeful sucursalei C.I.A. Dacă există o șansă cât de mică 
de a găsi această mașinărie diabolică, aceasta este acolo. 


Capitolul XII 


Malko se-nfioră atunci când se dădu jos din mașina lui 
Martin Turturo - șeful sucursalei C.I.A. din Toronto, care 
venise să-l caute la aeroportul Dorval, după un voiaj infernal. 
Nu exista zbor direct Istanbul - Montreal. Un vânt glacial 
mătura strada Peel, scuturând câţiva fulgi de zăpadă. 
Americanul se cutremură: 

— Ce climă infectă! Dacă o ţine tot așa, într-o oră pe străzi 
zăpada atinge un metru înălțime. 

Intrară la nr. 715, care adăpostea, la ultimele trei etaje 
SCSR-ul“, un fel de F.B.I. canadian. Un poliţist în tricou 
albastru îi opri imediat. Martin Turturo își dădu numele și 
santinela se dădu la o parte. 

— Ofițerul Boisbriand vă va conduce la domnul Ward 
Elcork, îi anunţă el. 

O femeie înaltă, blondă, cu părul căzându-i pe umeri 
îmbrăcată într-un taior - pantalon, înaintă spre ei cu mâna- 
ntinsă: 

— Ofițer Heloise Boisbriand, se prezentă ea. Vă voi 
conduce la domnul director. 

Malko nu-și revenea. Ofițerul canadian părea decupat 
dintr-o revistă Playboy. Avea ochi mari, cenușii, o gură 
senzuală, un piept pe care taiorul nu-l putea ascunde și niște 
picioare care păreau că nu se mai termină. O urmară în 
ascensor, iar Martin Turturo îi făcu un semn complice din 
ochi lui Malko, vizibil încântat. 

Ward Elcork era categoric mai puţin sexi, având în vedere 
mai ales stilul de pastor protestant, chel, cu fața lungă, 
tristă, pe care abia dacă se schița vreun surâs. li introduse 
pe vizitatori într-un birou care semăna cu o seră tropicală, 
cu o priveliște magnifică spre Saint - Laurent și partea de 
jos a orașului. După schimbul de cărți de vizită, se așezară 
cu toţii în jurul unei mese joase și șeful SCRS începu 


34 Serviciul Canadian de Informații și Siguranţă. 


conversaţia. 

— Domnul Turturo m-a avertizat că dumneavoastră căutați 
să identificați o reţea teroristă islamică, spuse el. 
Bineînţeles, noi vă vom oferi tot sprijinul, dar am întrebat la 
Secţia G., însărcinată cu aceste probleme și ei mi-au spus că 
nu au nimic concret. 

— Le-aţi vorbit despre Hassan Kamel? întrebă Malko. 

— Desigur. Figura și în telegramă. Am cerut dosarul lui. 
Omul nu are o identitate falsă. A fost naturalizat canadian 
acum patru ani și nu ne-a atras atenţia prin nimic. Este un 
businessman fără istorie... 

— Care i-a primit pe polițiștii turci cu focuri de armă. 

Martin Turturo insistă: 

— Aveţi ceva elemente despre Sheema Nawaz-Tomlinson? 

— Nu avem nimic, dar aici pașapoartele engleze nu prea 
sunt controlate. Ea a putut pătrunde în ţară fără să lase 
urme. 

Martin Turturo, mai degrabă corpolent, cu o mare 
cantitate de păr negru și trăsături grosolane, începea să 
transpire. 

— Pot să-mi dau haina jos? întrebă el. Mi-e cam cald... 

Câteva secunde mai târziu, cei trei bărbaţi erau în 
cămașă. Heloise Boisbriand își descheie disciplinată nasturii 
de la taior, confirmând așteptările cele mai optimiste ale lui 
Malko. O bluză din cașmir maro, încheiată până la gât, lupta 
cu curaj să nu facă explozie sub presiunea a doi sâni 
magnifici, iar când se-ntoarse să ia un dosar de pe birou, el 
simţi furnicături în vârfurile tuturor degetelor. Heloise 
Boisbriand era posesoarea unei crupe magnifice, demnă de o 
statuie a lui Venus. Era absolut fascinantă. Din fericire, ea se 
reașeză, cu genunchii strânși și cu ochii în hârtii și tensiunea 
reveni la normal. 

— Deci, conchise Malko, nu aveţi niciun element care să 
ne poată ghida? 

„Pastorul” scutură faţa sa tristă. 

— Niciunul. 

— Dumneavoastră n-aţi  percheziționat domiciliul lui 


Hassan Kamel? 

Polițistul canadian ridică ușor din umeri. 

— Este imposibil, din două motive: mai întâi, acest domn 
n-a comis niciun delict pe teritoriul canadian. În plus, noi, la 
SCFIS, nu avem atribuţii de poliție. Trebuie să colaborăm cu 
G.R.C.-ul“5. Or, asta nu-i totdeauna atât de ușor. Adăugă el, 
cu o mimică dezgustată. 

Martin 'Turturo și Malko se priviră cu același gând în 
minte: își pierdeau timpul și nu era cazul. Toată C.I.A. era pe 
picior de război pentru a găsi o rachetă aflată în mâna 
islamiștilor. Casa Albă era, de asemenea, prevenită și 
evident, hărţuia C.I.A. La rândul său alertat, F.B.L.-ul 
zbârnâia. La fel se-ntâmpla la Vamă, Biroul de Imigrare și 
NASA. Totalitatea sistemelor de securitate americană erau 
în activitate. Singura problema la ordinea zilei era aceea că 
nimeni nu avea niciun indiciu concret. 

Martin Turturo se ridică și-și luă haina, cu un surâs de 
circumstanţă. 

— Noi nu vă vom face să vă pierdeţi timpul. Domnul Malko 
Linge va încerca să avanseze cu elementele de care dispune. 

„Pastorul” se ridică mai trist ca niciodată. 

— Desigur! Desigur! zise el. Vreau însă ca serviciile 
noastre să participe la această anchetă. Doar suntem pe 
teritoriul canadian nu-i așa? De asemenea, o să vă pun la 
dispoziţie unul dintre ofițerii noștri. 

Malko îl observa pe Martin Turturo și crezu că acesta din 
urmă îl va apuca de beregată pe directorul SCRS: omul 
dorea pur și simplu să-i spioneze! Polițistul canadian 
adăugă: 

— Ofițerul Heloise Boisbriand a primit această sarcină. 

* 


* * 


— Motherfuckers!’ În loc să invadăm Irakul, ar fi trebuit 
sa invadăm Canada. În primul rând, este mai aproape și ne- 


35 Jandarmeria Regală Canadiană. 
3 Poponarii! 


am fi debarasat de ei. Sunt niște nulităţi! F.B.I-ul a recenzat 
cincizeci de organizaţii teroriste care prosperă în liniște. 

— Sper că ofițerul Boisbriand n-o să-mi bage beţe-n roate, 
zise Malko. 

Martin Turturo vru să facă un fel de glumă. 

— Cu reputaţia de care vă bucuraţi, ea o să vă ciugulească 
din mână... 

Agentul nu îndrăzni să-i spună că, dacă era cazul, el avea 
pentru ea alte proiecte. Se mulțumi să remarce: 

— Aţi văzut cum era îmbrăcată. lar psihic vorbind, 
seamănă, probabil, cu șeful ei. N-a zâmbit niciodată. 

Mașina virase pe Sherbrook, întorcându-se la Ritz-Carlton 
unde se instalase Malko. Americanul se-ntoarse spre el. 

— Cu ce aveţi de gând să-ncepeţi? 

— Singura informaţie pe care o posed, este adresa lui 
Hassan Kamel. Dacă nu găsesc nimic acolo, mă-ntorc în 
Austria. Acest oraș este prea deprimant. 

— Hei! spuse Turturo, don't pull my leg”! Trebuie găsită 
această bombă! Dacă aveţi nevoie de întăriri de la Toronto 
sau Langley, nu este nici-o problemă. 

— Pe moment, remarcă Malko, am mai ales nevoie deo 
pistă. 

Ei ajunseseră în faţă la Ritz-Carlton. 

— O.K.! Mă-ntorc la Toronto, spuse Turturo. Aveţi 
numărul meu de mobil și linia directă. O să mă rog pentru 
dumneavoastră. Când începeţi? 

— Ofițerul Boisbriand vine să mă caute la ora două și 


mergem la Kamel. 
* 


* * 


— Mă duc să-ntreb la staţia-service, propuse Heloise 
Boisbriand, cu vocea sa calmă și gravă. 

De o jumătate de oră, căutau piaţa Malicorne din Ville- 
d'Anjou, una din nenumăratele periferii din Montreal. 
Cartierul se-ntindea pe o insulă imensă, plasată între două 


3 Nu fiti stupid! 


braţe ale râului Saint-Laurent. Cu cât înaintau mai spre est, 
cu atât sărăcia era mai mare - interminabile bulevarde 
drepte, mărginite de imobile fără farmec. Nici-o strălucire. O 
deprimantă periferie americană. 

Mica stație - service  Petyrofina din bulevardul 
Metropolitain era apărată de enorme bare de fier și grilaje 
dese, o adevărată casă de fier. În acest colț. Vagabonzii 
făceau legea. Heloise Boisbriand reveni impasibilă. 

— Trebuie să ne-ntoarcem Ville-d'Anjou este în spatele 
nostru. Mi s-a explicat drumul. 

Malko se-ntoarse, începând să-nţeleagă apatia locuitorilor 
regiunii Quebec. Nu se întâmpla nimic la Montreal, oraș 
adormit, fără interes, nici farmec, înecat în ceţuri șase luni 
pe an. Trebuia să fii terorist ca să-ţi vină ideea să te instalezi 
aici. 

Exista încă zăpadă peste tot. Iarna dura până-n luna iunie. 
Ville-d'Anjou se afla la mai mult de zece kilometri de centrul 
Montrealului și era un cartier de chioșcuri și mici imobile de 
trei etaje, având în faţă prelate din plastic pentru a proteja 
automobilele de căderile de zăpadă. Trebuiră să se- 
nvârtească până ce nimeriră un grup de mici imobile 
moderne și urâte: piața Malicorne. Era un cartier tihnit, fără 
urmă de comerciant. 

— Ce urmează să faceţi dumneavoastră? întrebă Heloise 
Boisbriand puţin neliniștită, atunci când Malko opri în faţa 
numărului 6303. 

— Nu prea știu, mărturisi agentul. Apropo! 
Dumneavoastră aveţi o armă? 

Heloise Boisbriand păru lovită de trăsnet. 

— Inarmată? Nu, de ce? 

Calm, Malko se-ntoarse spre ea, înainte de a cobori din 
mașină. 

— Pentru că la Istanbul, s-au înregistrat deja șase morti. 

Evident, aici riscau să găsească un apartament gol. 
Singurii care ar fi putut spune ce se-ntâmplase cu racheta 
nucleară vândută de ruși erau morţi, sau păstrau tăcerea. 
Poliţiștii din cadrul M.L.T îl băteau cu mare plăcere pe Isa 


Khamadov. Care se-ncăpăţâna să nu vorbească. 

In ceea ce o privea pe misterioasa Sheema Nawaz- 
Tomlinson, aceasta se volatilizase. Cercetările efectuate 
începând de la aeroportul din Istanbul nu duseseră la niciun 
rezultat. Existau prea multe zboruri și controalele erau 
inexistente. Ea putea fi oriunde. Rămânea ca o pistă fragilă 
Canada, unde Hassan Kamel locuia și spre care duceau mai 
multe numere de telefon. În plus, această ţară avea frontieră 
comună cu U.S.A. pe o distanţă de exact 6416 kilometri, o 
adevărată strecurătoare. Teroriștilor le putea trece prin cap 
că era mai puţin primejdios să introducă arma nucleară pe 
aici, decât direct printr-un port american, Date fiind 
controalele din aeroporturi, transportul aerian era exclus. 

— Să mergem înăuntru! spuse Malko ieșind din mașină. 

În principiu, riscul era nul. Ei pătrunseră în imobilul de 
trei etaje. Nu exista ascensor, dar erau mașini într-un local 
la parter Nu existau nume scrise pe cutiile de scrisori, ci 
doar numere. Malko bătu la prima ușă, fără rezultat. Doar la 
a treia, deschise în sfârșit o femeie grasă. 

— II caut pe Hassan Kamel, spuse Malko. 

— Locuiește chiar în față! spuse femeia. Cred însă că nu-i 
nimeni. E plecat în voiaj și colegul lui s-a mutat. 

— Colegul lui? 

— Da! Tânărul foarte politicos care locuia cu el. 

— Dumneavoastră îi știți numele? 

Femeia își încruntă sprâncenele. 

— Cred că se numește Ahmed. Este un algerian și 
vorbește cu un accent foarte nostim. 

— Unde a plecat? 

Femeia ridică din umeri. 

— Nu știu. Aici nu există obiceiul de a pune întrebări. 

— Nu aveţi nicio idee unde l-am putea găsi? 

— Nu. Ah, staţi un pic! Odată m-a rugat să-l conduc la o 
moschee, la colţul dintre Ontario și Saint Dominique. Mașina 
lui, una veche portocalie, era în pană. 

Femeia închisese ușa. Heloise Boisbriand deja cobora. 
Malko o ajunse din urmă. 


— Ar trebui să vizităm acest apartament. 

Canadiana deschise ochii mari. 

— Trebuie să cerem autorizaţie de la GRC, dar obţinerea 
ei va dura foarte mult. Trebuie numit un judecător. 

Malko înţelese: treaba asta se putea rezolva în mileniul 
patru. 

— Așteptaţi-mă! îi spuse el cu un surâs încântător. 

Urcă din nou pentru a examina ușa apartamentului lui 
Hassan Kamel. Aceasta nu era o ușă de casă de bani. Fără să 
ezite, își luă avânt și se aruncă asupra batantului. Se auzi o 
trosnitură și ușa se deschise, cu încuietoarea smulsă. Malko 
era pe punctul de a intra în apartament, când auzi niște pași 
grăbiţi pe scară și o exclamaţie. 

— Sunteţi nebun? 

— Intraţi! zise Malko, atrăgând-o în interior. 

Heloise Boisbriand se smulse cu violenţă. 

— Este ilegal. leșiţi imediat, dacă nu, chem poliţia! 

Ochii ei scânteiau plini de reproș. Malko o apucă de braţ 
și o lipi cu brutalitate de perete. 

— Ascultaţi-mă bine, Heloise! Eu caut niște teroriști 
periculoși. Puțin îmi pasă de ce-i legal ori ilegal. Am să 
percheziționez acest apartament și dacă încercaţi să mă 
împiedicaţi, vă leg. 

Ei se măsurară câteva clipe din priviri, apoi femeia își lăsă 
ochii în jos și mormăi: 

— Dumneavoastră sunteţi un adevărat maverick*! 

— Așteptaţi-mă în mașină! sugeră Malko. 

— Nu! Vreau să asist la asta. 

Percheziţia se desfășură rapid. Nu găsiră decât unele 
obiecte de îmbrăcăminte într-o debara și o listă de meniu 
purtând antetul „Foufounes Electriques”, pe care era notat 
un număr de telefon de la Montreal. Totuși, răscolind sub 
saltea, Malko descoperi ceva mai interesant: o cutie de 
cartușe Magnum 357, începută. Lipseau șase cartușe, atât 
cât trebuia să umpli încărcătorul unui revolver. 


33 Cal sălbatic 


Sub cartușe, existau niște documente și fotografii. Agentul 
le examină. Ele reprezentau o fată blondă în genunchi, pe 
punctul de a administra o felaţie unui băiat dezbrăcat, mai 
degrabă de tip magrebian, dotat cu un sex foarte lung, puţin 
curbat, ambii surâzând. El strângea în mână un cuţit cu 
care-și ameninţa partenera, dar se vedea că-i un joc. 

Bărbatul nu putea fi Hassan Kamel. Probabil că era vorba 
de cel pe care vecina îl numise Ahmed. Malko mai găsi o 
fotografie. De data asta, același băiat era pe punctul de a 
penetra prin spate o negresă, a cărei crupă semăna foarte 
bine cu cea a lui Heloise Boisbriand. 

— Este dezgustător! 

Heloise Boisbriand privea fotografiile peste umărul lui 
Malko. Acesta nu-și putu refuza plăcerea unei inocente 
răzbunări. 

— Este de mirare cât de bine seamănă această negresă cu 
dumneavoastră... 

— Poftim? 

Heloise Boisbriand îl fixa îngrozită. 

— În fine, să zicem că ea are crupa magnifică, la fel ca a 
dumneavoastră! se corectă Malko. 

Ea întoarse capul și privirile lor se încrucișară o secundă, 
înainte ca Heloise, împurpurată, s-o coboare pe a ei. 

Împreună cu fotografiile existau și niște documente 
tipărite. Vreo zece pagini. Privirea lui Malko studie antetul: 
Bismillah Al Rahman Al Rahim. Textul era în franceză, fără 
niciun echivoc: 

„Noi trebuie să  declarăm un război necruţător 
imperialismului american, sioniștilor și aliaţilor lor arabi, 
până la victoria finală. Trebuie să considerăm lupta armată 
ca fiind singura cale ce va duce la dispariţia dușmanilor 
Islamului de pe harta lumii.” 

Era semnat de Youssouf Mohammad. 

Malko îi arătă lui Heloise Boisbriand manifestul cu textul 
incendiar. 

— La SRCS aţi auzit vorbindu-se despre acest Youssouf 
Mohammad? întrebă el. 


— Da, spuse ea. Este un locuitor al Quebecului, care s-a 
convertit la religia musulmană. În realitate, se numește 
Renaud Boisvert. Este un exaltat, un fanatic, dar bănuim, în 
același timp, că este agent infiltrat al GRC la islamiști, 
pentru că nu a fost niciodată efectiv deranjat. 

— Cum este posibil? se miră Malko. 

Heloise Boisbriand surâse resemnată. 

— Aici, în Canada, totul este posibil. Renaud Boisvert este 
un personaj foarte simpatic. El se vede cu o arabă foarte 
frumoasă - Sabrina, care are moravuri foarte libertine. 
Femeia este cea care la convertit la mișcarea islamică. 

Privi nervoasă în jurul ei. 

— Să plecăm de-aici. Ceea ce facem noi este ilegal. 

După o ultimă privire aruncată de jur-împrejurul camerei, 
Malko o urmă, lăsând ușa deschisă. Când se instalară în 
mașină, el se-ntoarse spre Boisbriand. 

— Trebuie să-l găsim pe acest Ahmed. Este foarte posibil 
ca el să facă parte din reţea. Aparent, frecventează două 
locuri: moscheea din Ontario și „Foufounes Electriques” ce-o 
mai fi și asta. 

Faţa frumoasă a Heloisei Boisbriand se strâmbă cu 
dezgust. 

— Este un fel de bar-discotecă din strada Saint-Catherine. 
Este frecventată mai ales de lume de proastă condiţie: tineri 
drogaţi, fete ușuratice, toată fauna de genul ăsta. Este un 
local „problemă”. 

— Ei bine, vom merge acolo în seara asta! 

Heloise Boisbriand tresări: 

— Aveţi nevoie de mine în seara asta? 

— Desigur. Un cuplu este mai greu de remarcat decât un 
bărbat singur, cu atât mai mult cu cât eu nu mai am 
douăzeci de ani. Să nu veniţi însă în uniformă. 

— În uniformă? Eu nu port niciodată uniformă. 

— Vreau să spun, se corectă Malko, îmbrăcaţi-vă cu ceva 
mai decoltat decât acest taior. Până atunci, mergem să 
vizităm moscheea aceea. Știţi unde se află ea? 

— Un pic mai departe. 


x 
x x 


Moscheea Fatima era situată în plin centrul Montrealului. 
Împreună cu o măcelărie avea deschiderea spre Ontario, 
între Saint-Dominique şi Saint-Laurent. Poarta era închisă. 
Heloise Boisbriand merse la măcelărie să se informeze și fu 
sfătuită să revină a doua zi, vineri spre ora unu. 

— Ce facem acum? întrebă ea. 

Agentul copie numărul de telefon scris pe meniul de la 
„Foufounes Electriques” și i-l întinse. 

— Încercaţi, cu discreţie, să găsiţi cui îi aparţine acest 
telefon și în seara asta mergem la „Foufounes Electriques”. 

Ea îl lăsă la Ritz-Carlton pe Sherbrook - Champs-Elysees- 
ul din Montreal. Acest oraș îl călca pe nervi pe Malko, dar 
trebuia să se adapteze: nu-i mai rămânea decât această pistă 
la dispoziție, încercă să-și imagineze ce ar însemna o 
explozie a unei rachete de o kilotonă într-un oraș ca New- 
Yorkul; zeci de mii de morţi, incendii, poluare radioactivă, o 
teribilă lovitură pentru Statele Unite și un triumf absolut 
pentru islamiști. Aceasta ar risca trezirea multor vocaţii 
teroriste, căci, exista aproape un miliard de musulmani în 
întreaga lume, o puternică armată. 

Neavând ce face, scoase listele cu numerele de telefon 
copiate din carnetul lui Hassan Kamel și le compară cu cele 
copiate de pe hârtia de la „Foufounes Electriques”. Cinci 
minute mai târziu, el găsi unul aproape identic, cu excepţia a 
două cifre. 

Cel care figura în carnetul lui Hassan Kamel era 514 279 
4723, iar cel găsit în apartament era 514 270 4721.. 
Neliniștitor. Putea fi vorba de un cod cât se poate de simplu, 
în care zero se înlocuia prin 9 și se scădea 2 din ultima cifră. 
Alese un alt număr din New York și efectuă schimbarea, 
înainte de a forma numărul. Nimeri un robot, care-l anunță 
într-o engleză cu pronunţat accent oriental: 

— Aici Ghani. Nu sunt acasă. Lăsaţi-mi numele și numărul 
dumneavoastră. Vă voi telefona. 

Malko racroșă, pradă unei stări euforice, convins că 


„Sspărsese” codul rudimentar al islamiștilor. Acum era ușor 
să identifice pe proprietarii numerelor de pe listă. F.B.L.-ul 
urma să preia această sarcină. În ceea ce-l privea pe 
proprietarul apartamentului din piața Malicorne, trebuia să 
spere că SCRS-ul îl va depista. 

Fericit că are în sfârșit o veste bună de transmis, îl sună 


imediat pe Martin Turturo. 
x 


* * 


Sheema Nawaz-Tomlinson privi cerul posomorât și brazii 
acoperiţi de zăpadă. Acest imobil situat în nord-estul 
Montrealului, într-o periferie din Saint-Laurent era mai 
degrabă sinistru și apartamentul deprimant. Mobilierul se 
compunea dintr-un televizor enorm, o canapea veche și 
decoraţiunea din câteva versete din Coran, prinse în cuie de 
pereţi. Din cauza frigului era imposibil să profiți de terasă. 
Apartamentul nu era pe numele ei, nimeni nu știa despre 
sosirea ei și printre cei două sute de locatari de origini 
diferite, trecea totalmente neobservată. 

Se duse la bucătărie pentru a lua dintr-o cutie de biscuiţi 
revolverul 357 Magnum, găsit la fața locului, și îl puse în 
poșeta ei. Apoi, de la mobil chemă un număr și coborî. Încă 
două sau trei măsuri de precauţie și va fi gata pentru a 
îndeplini ultima fază a misiunii ei: provocarea exploziei unei 
bombe atomice la New York, declanșarea apocalipsei asupra 
necredincioșilor care dispreţuiau numele Domnului... 


Capitolul XIII 


Sheema Nawaz apăsă a patra oară pe butonul interfonului 
de la apartamentului 403, la numărul 1250, strada Fort, 
încercând să-și reprime furia care punea stăpânire pe ea. 
Ahmed El Mali trebuia să fie acolo și s-o aștepte, potrivit 
instrucţiunilor pe care le primise. Venise să-l caute cu un 
taxi „prieten” al unui „frate” sigur. Femeia avea strictă 
nevoie de el. Neștiind ce să facă, rămase în faţa intrării. O 
femeie, ducând în mână o sacoșă cu provizii, deschise ușa 
imobilului. Sheema se strecură fără probleme în urma ei. 

Canadienii nu erau suspicioși și această străduţă mică, 
perpendiculară pe Sherbrook în plin centru, situată într-un 
cartier burghez, era absolut liniștită. 

Pakistaneza luă ascensorul până la etajul patru și bătu la 
ușa apartamentului 403. După câteva clipe, auzi un foșnet în 
spatele ușii și un glas somnoros întrebă: 

— Cine-i? 

— Deschide, Ahmed. Sunt o prietenă a lui Hassan. 

Un zăvor clacă și ușa se deschise în faţa unui bărbat 
tânăr, înalt, cu trăsături regulate, cu bustul gol și un prosop 
înfășurat în jurul șalelor. Expresia privirii sale se schimbă 
atunci când văzu o femeie frumoasă. 

— Cine ești? întrebă el în limba franceză. 

— Ai întâlnire cu mine aici, îi răspunse Sheema, în arabă. 

Ahmed El Mali se scutură de apă. 

— Tu ești aceea pe care... Hassan... 

— Hassan a murit ca un martir, la Istanbul, îl anunţă cu 
răceală tânăra femeie. Eu îl înlocuiesc. Te îmbraci și vii cu 
mine. 

Ea aruncă o privire dezgustată spre salteaua pusă chiar pe 
jos. Hainele atârnate în cuie, grămada de lenjerie murdară 
pe jos. Islamul nu folosea întotdeauna cele mai bune 
elemente, dar credinţa scuza totul. 

— La ce oră ne-ntoarcem? întrebă Ahmed El Mali. 


— Nu te mai întorci, îi răspunse femeia tranșant. Începând 
de acum, tu ești la dispoziţia Domnului. Tu vei îndeplini 
misiunea pe care fratele Hassan, Allah să-l aibă în paza lui, 
ţi-a încredinţat-o. 

Ahmed El Mali asculta vădit indispus. Este adevărat că se 
angajase în faţa lui Hassan Kamel care-l adăpostea și-i dădea 
bani, dar atunci toate acestea erau foarte departe. Acum 
venise momentul să plătească. 

Totuși, această femeie îl tulbura. El o observa cu capul 
aplecat într-o parte, măsurând-o cu o privire din ce în ce mai 
lacomă. Pakistaneza își dădu seama de asta și se simţi 
jenată. 

— Grăbește-te, spuse ea cu brutalitate. 

— Şi dacă prefer să stau aici? spuse Ahmed El Mali. 

În loc de răspuns, Sheema băgă mâna în poșetă de unde 
scoase pistolul 357 Magnum, pe care-l îndreptă asupra 
tânărului după ce trăsese piedica. 

— Bismillah Al Rahman Al Rahim! spuse ea cu o voce 
energică. Dacă refuzi să mă asculti, te omor. 

Ahmed El Mali citi în ochii ei o atât de fermă hotărâre, 
încât își schimbă poziţia și ridică mâinile-n sus. 

— Hei! Stai, soră! Glumeam și eu. Unde mergem? 

— Eu nu glumesc cu voinţa lui Dumnezeu, zise Sheema cu 
răceală. La Istanbul am omorât doi oameni care s-au pus de- 
a curmezișul voinţei Sale. Grăbește-te! 

Docil, Ahmed El Mali începu să-și strângă lucrurile. Când 
Sheema văzu că vrea să-și ia mobilul cu el, se împotrivi: 

— Lasă-l aici! Deocamdată nu ai nevoie de el. 

— Dar sunt o mulțime de oameni care mă sună, protestă 
tânărul algerian: gagici, prieteni pentru biliard. 

Inflexibilă, Sheema încuie mobilul într-un sertar. Cinci 
minute mai târziu, părăseau apartamentul. li aștepta un taxi 
de culoare vișinie, al cărui șofer îl îmbrăţișă călduros pe 
Ahmed. 

— Chebab! spuse acesta din urmă. Nu știam... 

Se urcară în taxiul care demară. Sheema Nawaz se aplecă 
spre șofer: 


— Mergem la Saint-Laurent, colț cu bulevardul Marcia- 
Lauzin. 

Chiar și lui Chebab, care făcea parte din Djihad, ea nu 
voia să-i dea adresa exactă. 

Comuna Saint-Laurent se găsea în nord, la jumătate de 
oră distanţă de centru. După ce-i lăsă la locul convenit, cei 
doi mai merseră aproape un sfert de oră pe niște străzi 
pustii, cu imobile de închiriat. 

Era un colţ nu prea vesel. Ahmed El Mali înjura printre 
dinţi la gândul că în acest loc pierdut de lume, nu va găsi 
biliard. Ajunși în apartamentul din strada Deguirre, bărbatul 
îl inspectă rapid. 

— Nu are decât o cameră, remarcă el. 

— Da, aprobă Sheema fără să se tulbure. Tu vei dormi pe 
canapea, eu în cameră și tu nu vei ieși fără voia mea. 

Tânărul algerian cântări situaţia câteva clipe. 

Simţea deja că se excită. Nu ar fi aceasta prima oară când 
se-ncurcă cu o „soră” de aceeași religie. Sheema îi aruncă o 
privire glacială. 

— Da. Pentru câteva zile. Este mai sigur. 

— O.K. Mă duc să-mi fac o baie. 

Începu să-și descheie cămașa și o ridică cu o mimică 
provocatoare. Ahmed își spunea că tânăra femeie nu va 
rezista farmecelor sale, cu atât mai mult cu cât nu-i văzuse 


coada lui cea lungă. 
* 


* * 


Heloise Boisbriand cobori din Fordul de-nchiriat pe care îl 
parcase pe un teren viran, aflat chiar în față la „Foufounes 
Electriques”. Îmbrăcată într-un mantou din piele neagră, 
model Gestapo 1941, avea o alură mândră. Contemplă cu un 
aer dezgustat geamurile luminate de lămpi cu neon 
roșiatice, ale  barului-discotecă. Muzica făcea să se 
cutremure zidurile vechiului imobil și proiectoarele, clipind 
în interior, luminau siluetele care începeau să se agite. 

Malko privi în jurul său. Era de-a dreptul verde-albăstrui. 
Această secţiune a străzii Sainte-Catherine era rezervată 


sex-shopurilor, cinematografelor porno, barurilor „gay” sau 
prostituatelor, cu câteva restaurante chinezești, unde, într- 
adevăr nu-ţi venea să intri. 

— Doriţi, cu adevărat să intrăm? întrebă canadiana. 

— Există o mică șansă de a găsi aici pe cineva care să ne 
ducă la acest Ahmed, replică Malko. 

În interior era atâta lume, încât le fu greu să intre în local 
„Foufounes Electrique” își merita cu prisosinţă numele. 
Asurzite de o muzică tehno de infern, luminate de 
stroboscop, zeci de fete foarte tinere în ţinută de avangardă 
se agitau sau flirtau fără reţinere, îmbrăţișate de vagabonzi 
palizi pe un ring minuscul. De-a lungul barului și în fiecare 
centimetru pătrat liber, se înghesuia o mulțime în care 
ambele sexe erau reprezentate. 

Heloise și Malko ajunseră la vestiar, unde tânăra femeie 
își lăsă mantoul și se-ntoarse spre Malko, cauzându-i șocul 
vieţii sale. Ofiţerul SCRS arbora o rochie de vinyl neagră, 
foarte mulată, care se oprea la jumătatea coapselor, asortată 
cu niște ciorapi negri și pantofi decupaţi. Ca detaliu picant: 
un fermoar Eclair orizontal, aflat în lungul fiecărei cupe a 
sutienului pentru degajarea extremității sânilor, fără a 
scoate rochia. Sufocat, Malko simţi un torent de adrenalină 
care-l inundă. 

— Rochia dumneavoastră e foarte sexy! remarcă el. 

Heloise Boisbriand roși. 

— Este prima dată când o îmbrac. O prietenă mi-a trimis-o 
de la Londra și aici este singurul loc unde o pot purta. 

Se-ndreptă curajoasă spre bar, făcându-i pe consumatori 
să-ntoarcă privirile după ea. Vinylul negru mula crupa sa 
monumentală într-o manieră indecentă. Când ajunse la bar 
agentul era deja în stare de erecţie. Cu cea mai mare 
ușurință, Heloise comandă un dublu Defender Very Classic 
Pale, fără gheaţă și el îi ţinu companie cu o dublă 
Stolychnaia. Nu reușea să-și desprindă ochii de la ea: 
metamorfoza era uimitoare. 

Femeia părea în același timp în încurcătură dar și mândră 
de îndrăzneala ei. Un cuplu ieși din ring și se rezemă în 


coate, lângă ei. Era un arab înalt cu părul lins în compania 
unei blonde foarte slabă, în pulover verde și pantalon roz Ei 
comandară niște „caribu”* și bărbatul o privi pe Heloise cu 
o privire lacomă, aţintind cele două fermoare. 

— Se poate deschide pentru un dolar? 

Malko crezu că Heloise o să-l pălmuiască, dar ea golise 
deja jumătate din Defender. Fără să coboare ochii, îi 
răspunse sec: 

— Preţul este o sută de dolari! 

Arabul izbucni în râs și o luă de mână. 

— Prea scump! Dansăm? 

Fără să aștepte răspunsul, el o luă lipindu-se de ea, 
fixându-și mâinile pe crupa extraordinară a ofițerului Heloise 
Boisbriand, dar nu se-ntâmplă nimic. Canadiana părea în al 
nouălea cer 

— Îmi oferiţi o băutură? întrebă fata cu pantalon fluo. 
Prietena dumneavoastră are un c... 

Malko îi comandă un coniac Otard XO. Pe ring, arabul se 
freca de-a dreptul de vinylul Heloisei. 

— Sunt în căutarea unui tip care se numește Ahmed, îi 
spuse Malko fetei. E tânăr, mai degrabă frumos și vine 
deseori pe-aici. 

— li cunosc pe toţi tipii bine, dar trebuie să-l întrebăm pe 
Mouloud. Este algerian. 

Salsa se opri și Mouloud consimţi să se reîntoarcă la bar, 
împingându-și partenera în faţa lui. Heloise Boisbriand avea 
obrajii roșii și ochii strălucitori. Se mai deosebeau încă 
urmele degetelor lui Mouloud pe vinyl. Blonda îl arătă pe 
Malko. 

— Il caută pe Ahmed. Un algerian. 

— Ahmed și mai cum? 

— Nu știu, mărturisi Malko, dar am fotografia lui. 

Scoase fotografia cu felaţia și i-o arătă lui Mouloud. Acesta 
izbucni mai întâi în râs. 

— Păi ăsta-i „Eightball”!  Spuneţi-mi! Dumneavoastră 


39 Amestec de scotch și Porto 


sunteţi judecător sau copoi? 

— Nici una, nici alta. Sunt jurnalist și fac o anchetă despre 
imigrația algeriană în Canada. 

Sprijinită cu coatele pe tejghea, cu abdomenul împins 
înainte, Heloise se balansa în ritmul muzicii, cu privirea 
tulbure. 

— Pentru ce îl numiţi „Eightball”*0? întrebă Malko. 

Moulou surâse. 

— Pentru că-i un as în biliardul american. Adevăratul său 
nume este Ahmed El Mali. Ce vreţi de la el? 

— Să conversez. Ştiţi unde stă? 

Mouloud clătină din cap. 

— Nu, dar am o prietenă care trebuie să știe. 

Algerianul strigă pentru a acoperi zgomotul muzicii: 

— Denise! 

O fată în bluză neagră de doc și pantaloni negri, foarte 
tânără, cu părul blond în dezordine, cu un diamant încrustat 
în nas și un clip în buza inferioară veni spre Mouloud. 

— Ce vrei? 

— Ăsta, spuse el, arătându-l pe Malko, îl caută pe Ahmed 
El Mali. 

— Nu l-am mai văzut de patru zile. l-am împrumutat 
jigodiei douăzeci de dolari și tare mi-ar plăcea să-mi recapăt 
banii. 

Cu perfidie, Mouloud o smulse pe Heloise de la tejghea și 
o conduse spre haosul din ring. Cu coada ochiului, Malko 
văzu că el îi fixase mâna chiar deasupra coapselor Heloisei. 
Aceasta începu să danseze cu braţele ridicate deasupra 
capului. Dac-ar vedea-o „pastorul”... Malko scoase două 
bancnote de zece dolari și le întinse Denisei. 

Aceasta băgă banii în buzunarul din care scoase o hârtie 
pe care i-o întinse. 

— Poftim, spuse ea. Stă la numărul 1250 pe strada Fort, 
apartamentul 403. Pentru că îmi sunteţi simpatic o să vă 


“ Bila numărul 8, neagră, este aceea care nu trebuie trimisă în 
gaură decât ultima, sub sancţiunea de a pierde partida. 


arăt ceva. 

Îl conduse spre un colţ unde erau toaletele și își desfăcu 
cureaua de la pantalon, și-l lăsă în vine, făcând același lucru 
și cu chilotul roz, dând la iveală un sex depilat. Într-una din 
buzele mari, era făcut un orificiu de care era fixat un 
lănţișor, de care atârna un turn Eiffel în miniatură. 

— De obicei, ca să arăt treaba asta, cer un dolar, zise ea. 
Ahmed, a iubit mult asta. Mi-a spus că-i amintea de Paris. 

Fata își aranjă ţinuta și dispăru în mulţime. 

Malko o regăsi pe Heloise la bar, pregătindu-se să-și 
comande un al doilea Defender. Ea se întoarse: 

— Acest loc este dezgustător. Știţi ce mi-a făcut acest 
arab? 

— Nu, spuse Malko. Ce? 

Ea lăsă ochii-n jos. 

— Mi-este imposibil să vă spun! Sunt oameni care m-au 
ciupit în timp ce dansam. Un infern! Să plecăm de-aici. 

Mouloud dispăruse. Heloise, totuși, își termină băutura 
înainte să meargă la vestiar și a se-nfășura în mantoul ei 
lung. După ce o instală în Ford, Malko întrebă: 

— Unde mergem? 

— Duceţi-mă acasă! Locuiesc pe platou. 

Platoul era partea cea mai veche a Montrealului, cu 
încântătoare vilișoare cu scări exterioare pe străzi mici 
întretăindu-se în unghi drept. Ghidat de Heloise, Malko 
parcă în fața unei asemenea mici case violete și cobori. 

— Ceea ce aţi făcut, este oribil! spuse ea, cu o voce ușor 
îngroșată. N-am să vă iert niciodată. 

Totuși, nu protestă atunci când Malko, în loc să-și ia 
rămas bun, începu să urce în urma ei scara metalică ducând 
spre apartamentul său. Mantoul lung de piele neagră nu 
putea ascunde în întregime balansul provocator al 
extraordinarei sale mișcări din șolduri. De abia intrată în 
casă, îi fu greu să găsească încuietoarea. 

— Sunteţi aici! spuse ea mirată, ca și când nu și-ar fi dat 
seama că Malko o urmase pe scări. 

— Voiam să văd locul unde domiciliati, minţi cu nerușinare 


agentul. 

Heloise aprinse lumina, debarasându-se de mantoul care 
căzu: 

— Ei bine, priviţi! 

El nu se aștepta să vadă tot ceea ce descoperi. Heloise 
Boisbriand avea categoric o dublă personalitate. 
Apartamentul ei, curat fără un fir de praf, semăna cu un 
show-room de decorator. Camera era dublă. La stânga un 
living cu o combină TV o canapea din piele albă cu o măsuţă 
joasă acoperită cu marmură. La dreapta era o sufragerie cu 
mobilier din mesteacăn de Norvegia, aproape alb, în stil 
Ruhlman. Totul era nou. 

— Am făcut o adevărată nebunie, mărturisi Heloise. Exista 
o reclamă despre un mare decorator pe strada Saint- 
Laurent. Erau ultimele creaţii ale arhitectului parizian 
Claude Dalle. M-a corupt. Dumneavoastră știți bine că 
pentru noi cei din Quebec, tot ce vine din Franţa este sfânt! 

Sânii ei palpitau, ca și când ar fi vrut să scape de vinyl. Cu 
mersul puţin nesigur, ea se apropie de masă, de care se 
sprijini cu spatele, cu mâinile mângâind suprafaţa netedă a 
mesteacănului de Norvegia și-i spuse lui Malko: 

— Dumneavoastră sunteţi diavolul! M-aţi făcut să iau 
parte în această seară la un cambriolaj... omul acela... 

El se apropie de ea, găsind că este nedrept ca acel 
Mouloud să profite mai mult decât el de această splendidă 
femelă. Își puse mâinile pe șoldurile ei încorsetate, apoi 
plecă mai jos și le cantonă pe fesele care erau atât de tari 
precum se așteptase el. 

— Așa v-a făcut el? 

— Da, gâfâi ea. E deplasat. 

În orice caz, femeia nu se-mpotrivea. Atmosfera acestui 
apartament liniștit și înstărit avea ceva afrodiziac. Malko 
prinse curaj și puse palma pe abdomenul lui Heloise. 

— Am văzut că el a făcut și asta.. 

— Luaţi mâna, gâfâi ea. Nu-i bine. 

Totuși, ea rămase nemișcată, cu mâinile sprijinite de 
marginea mesei. Malko strecură degetele pe sub vinyl și 


simţi, spre marea sa surpriză, contururile. Heloise îi adresă 
o privire aproape pierdută, cu ochii aproape daţi peste cap. 

— Dumneavoastră nu aveţi nimic pe sub rochie! exclamă 
Malko. 

— Mi-a luat chilotul în timp ce dansam, șopti tânăra 
femeie. Pe urmă a vrut... 

Malko avu impresia că se aprinde ca un foc de Bengal. 
Privirea lui se-ncrucișă cu cea a canadienei și avu 
certitudinea că ofițerul Heloise Boisbriand era o autentică 
târâtură. În loc s-o sărute cuminte, el apucă cele două 
fermoare de la pieptul ei și le trase, descheind rochia de 
vinyl de sub care țâșniră două sfârcuri de sâni negre, lungi și 
tari. Malko le pipăi, apoi le strânse între degete. Heloise 
închisese ochii și respiraţia i se accelerase. Lăsând sânul 
stâng, el strecură mâna sub rochie, urcând de-a lungul 
ciorapului, până ce găsi coapsa goală și un sex inundat. 
Când el își băgă acolo degetul, Heloise gemu. 

— Da, da, așa mi-a făcut! Este o rușine. 

Malko o mângâie câteva clipe, apoi se desprinse. Ar fi 
făcut de rușine și un cimpanzeu în rut. Reunind părul lung, 
blond, într-o singură torsadă, el îi trase capul Heloisei pe 
spate, forțând-o să-l privească. 

— O să-mi luaţi sexul în gură! spuse el cu o voce 
indiferentă. În genunchi! 

O lumină tulbure invadă ochii frumoși ai Heloisei care 
murmură cu o voce de fetiţă înspăimântată: 

— O să-mi faceţi rău dacă nu accept? 

— Da, afirmă Malko, apăsând-o pe ceafă. 

Ascultătoare, canadiana se lăsă în genunchi pe covorul 
chinezesc și fără să ezite ea prinse cu gura sexul lui Malko 
până la omușor, după care începu un du-te - vino 
neîndemânatic, dar plin de bunăvoință. Deodată, Malko simţi 
că ea îi lua mâna și i-o puse pe capul său.. Când ridică spre 
el ochii, privirea se schimbase, devenind umilă, rugătoare și 
mai ales inundată de plăcere. 

— Nu am altă alegere, nu-i așa? oftă ea, înainte de a-și 
relua acţiunea. 


Malko plutea. Era pe punctul de a juisa, dar își spuse că 
are ceva mai bun de făcut. 

— Opriţi-vă, Heloise! spuse el. Mi-e poftă de fesele 
dumneavoastră. Nu vreau să ejaculez așa. 

— Dumnezeule! Ce vreţi să-mi faceţi? 

Ea vorbea de parc-ar fi fost sub hipnoză. Această docilitate 
era cât pe ce să-l facă pe Malko să ejaculeze în aer. 

— Ridicaţi-vă! spuse el. 

Ea ascultă. El o făcu să se-ntoarcă cu spatele, sprijinindu-i 
burta pe mesteacănul de Norvegia și îi ridică rochia de vinyl 
negru, dezvelind ciorapii „stay-up” și minunata ei crupă. 

— Ce faceţi? întrebă Heloise cu o voce plângătoare. 

Ea nu putea ignora sexul tare, lipit de crupa ei. Malko își 
puse mâinile pe fesele ei îndepărtându-le, ceea ce scoase la 
iveală toată intimitatea tinerei canadiene. Rapid, Malko își 
fixă sexul la orificiul dintre fesele ei și spuse cu o voce 
liniștită: 

— Am să vă violez. Am să vă chinui până ce voi ajunge în 
adâncul feselor dumneavoastră! 

— Nu, gemu Heloise, nu vreau. 

Când simţi membru tare depărtând mușchii sfincterului 
său, făcu o vagă încercare de a se degaja. Prinsă între blatul 
mesei care nu-i permitea să fugă și sexul dur care începuse 
s-o violeze, înaintând milimetru cu milimetru, ea era 
neputincioasă. 

Malko, îmbătat de plăcere, își continua marșul de neoprit, 
privind cum, minusculul orificiu, înghite sexul său. El simţea 
o strângere delicioasă, dar Heloise nu urla de durere. Ori 
aceasta nu era prima ei experienţă, ori această seară 
neobișnuită destrămase sistemul ei de apărare. Ajuns la 
final, Malko avu timpul să-și savureze plăcerea fără să se 
miște. Prosternată pe masa de lemn de mesteacăn alb de 
Norvegia a lui Claude Dalle, care totuși nu fusese concepută 
pentru așa ceva, ea gâfâia. Deodată, fu scuturată de un lung 
spasm, atât de violent încât era cât pe ce să se smulgă din 
sexul lui Malko. Femeia se aplecă și mai mult, cu crupa mai 
ridicată, cu gura lipită de masa lăcuită. Tocmai juisase. 


Scuturat de unda de șoc, Malko își prinse degetele de 
carnea tare a acestor fese minunate. Nu se mai putea reţine. 
Strecurându-și mâinile între corpul Heloisei și masă, prinse 
sânii  dezveliţi  răsucindu-le  sfârcurile și explodă în 
intimitatea tinerei femei, cu un strigăt sălbatic. 

Câteva clipe mai târziu, strălucind de plăcere, el se 
retrase, eliberând-o pe Heloise. Aceasta rămase câteva clipe 
aplecată peste masă, apoi se ridică încet, cu privirea 
pierdută, machiajul răvășit, rochia ridicată peste șolduri. Ca 
și când nu l-ar fi văzut pe Malko, ea traversă camera cu un 
mers de marinar beat și dispăru. 

Malko își aranjă ţinuta, aruncând o privire recunoscătoare 
mesei din mesteacăn alb de Norvegia a lui Cluade Dalie. De 
fiecare dată atunci când va vedea una la fel, urma să simtă 
un fior de plăcere. 

Heloise reapăru după douăzeci de minute cu ochii 
încercănaţi, dar cu faţa severă fără machiaj, foarte „ofiţer 
Boisbriand”. Totuși îi venea greu să-l privească în ochi. Cu 
mâinile în buzunarele capotului din eponj bleu, ea îi spuse: 

— Dumneavoastră ați abuzat de mine! Băusem, și n-am 
știut ce fac. Acum vă rog să mă lăsaţi. Trebuie să-mi scriu 
raportul de activitate. 

— Raportul? 

— Da, șeful meu vrea să știe tot ce faceţi. 

Malko se apropie de ea și-i puse mâinile pe șolduri. 

— Heloise, o preveni el, dumneavoastră nu veţi scrie decât 
ceea ce eu vreau să scrieţi, căci altfel am să-i informez pe 
șefii dumneavoastră ierarhici că v-am sodomizat pe masa din 
sufrageria dumneavoastră Art deco. 

— Asta-i șantaj, bolborosi Heloise Boisbriand. 

— Este șantaj, confirmă cu voce calmă Malko. 

Tânăra canadiană își scutură părul blond. 

— Plecaţi! Dumneavoastră sunteţi diavolul. M-aţi făcut să 
beau. Nu pot să vă mai văd. 

Malko îi adresă un surâs rece. 

— Mâine dimineaţă la ora nouă mergem pe strada Fort. 

Coborând scara exterioară, el își spuse că reușise să 


neutralizeze pe spioana SCRS într-un mod neașteptat, dar 


eficient. 
* 


* * 


Strada Fort se afla în plin centru, perpendiculară pe 
Sherbrook și era mărginită de imobile moderne. Numărul 
1250 era pe un colţ, o clădire din cărămidă, având șase 
etaje. Ca peste tot în Canada, nu existau nume, ci doar 
numere. Malko apăsă de mai multe ori pe 403, fără să obţină 
vreun răspuns. 

— Nu-i acasă, spuse Heloise Boisbriand. 

Femeia își reluase aceeași atitudine distantă și era 
îmbrăcată cu un taior de tweed, verzuliu. Malko zări o tăblie 
mică pe care scria „gardian”. Sună și-i răspunse o voce de 
femeie: 

— Cine-i? 

— Îl caut pe Ahmed El Mali. 

— Este plecat. 

— A ieșit? 

— Nu. S-a mutat ieri dimineaţă. Acest nenorocit îmi 
datorează bani. 

— Pot să vi-i restitui, promise Malko. 

Douăzeci de secunde mai târziu, ușa holului se deschise și 
o femeie grasă, cu bigudiuri, îi aruncă o privire 
dispreţuitoare lui Malko și Heloisei Boisbriand. Ea îi întinse 
un petic de hârtie plin cu cifre. 

— Pentru ziare, zise ea, îmi datorează 7 dolari și 25 de 
cenți. 

Malko îi întinse zece dolari. 

— El Mali a plecat cu o doamnă înaltă, blondă, îi explică 
portăreasa. 

Scoţând din buzunar una dintre fotografiile lui Sheema 
Nawaz-Tomlinson de la Istanbul, o băgă sub nasul femei. 

— Nu cumva e asta? 

Ea îi aruncă o privire intrigată. 

— Dumneavoastră sunteţi de la poliție? 

— Da, spuse Heloise Boisbriand, scoțând legitimaţia de la 


SCRS. 

— S-ar putea să fie ea, recunoscu portăreasa. Ar trebui 
însă s-o revăd. 

— Cum au plecat? 

— Cu un taxi condus de un arab, desigur. Numai așa ceva 
găsești azi. 

— I-aţi reținut numărul? 

Ea ridică din umeri. 

— Nu știu nimic. 

Femeia ursuză intră din nou în imobil, lăsându-l pe Malko 
frustrat. Incă o dată, Sheema avea o lungime avans. De ce se 
mutase Ahmed El Mali atât de brusc? Dacă femeia care 
venise să-l caute era Sheema, însemna că el făcea parte din 
complotul islamist, ce urmărea să provoace explozia bombei 
nucleare în America. 

Singura pistă care-i mai rămânea, era moscheea Fatima, 
cu o speranţă în plus că aceasta îl va conduce la misterioasa 
Newaz-Tomlinson, deci în centrul conjuraţiei. 


Capitolul XIV 


Mai mulţi arabi, ghemuiţi pe trotuarul străzii Saint- 
Dominique, chiar înainte de intersecţia cu bulevardul 
Ontario, se încălțau după ce ieșiseră din moscheea Fatima. 
Fiind instalată la parterul unui mic imobil din cărămidă roșie 
acoperit cu ţiglă, aceasta nu avea aspectul unui asemenea 
lăcaș de cult. Niciun semn distinctiv nu-i arăta prezenţa 
acolo. Câteva automobile, între care două taxiuri, erau 
parcate pe strada în sens unic, spre sud. Malko oprise un pic 
mai departe, de-a lungul celuilalt trotuar El se-ntoarse spre 
Heloise Boisbriand, zicând: 

— Duceţi-vă. 

Arabii ieșeau din ce în ce mai numeroși. Malko aruncă o 
privire pe ceasul lui  Bretling Crosswind: era ora 
douăsprezece treizeci, fix. Heloise Boisbriand cobori din 
vehicul, îmbrăcată într-o vestă îmblănită, cu pantaloni și 
ghete. Ninsese în timpul nopţii și temperatura ajunsese la 
minus opt grade. Tânăra traversă și-l abordă pe un 
mustăcios, îmbrăcat cu o canadiană. 

— Caut pe un băiat care se numește Ahmed El Mali, 
spuse. Dumneavoastră îl cunoașteţi? 

Arabul își continuă drumul fără măcar să-i răspundă. 
Femeia o luă de mai multe ori de la capăt, fără succes. Era 
puţin  descurajată. Existau la Montreal între zece și 
cincisprezece mii de algerieni și câteva zeci de moschei. Cei 
pe care-i întreba, grăbiţi să se ducă să se-ncălzească, păreau 
să nici nu-i înţeleagă întrebarea. 

Deodată, un om corpolent și chel se opri, curios: 

— Pentru ce-l căutaţi dumneavoastră pe Ahmed El Mali? 

Heloise Boisbriand afișă surâsul său cel mai inocent. 

— Mi-a cerut să-i închiriez o cameră. Nu aveam atunci, 
dar acum am făcut rost de una. Îl cunoașteţi? 

— Cât de cât. 

— Cum pot să dau de Mali? 


— O să mă-ntâlnesc cu el, în mod sigur. Spuneţi-mi 
numele și telefonul dumneavoastră. 

— Heloise Boisbriand, 654 3521. Să se grăbească, pentru 
că am mai mulţi clienţi. 

Bărbatul îi aruncă o privire intrigată. 

— Dacă aveţi clienţi de ce-l căutaţi tocmai pe el? 

— Mi-a fost simpatic. L-am întâlnit la „Foufounes 
Electriques”, pe strada Sainte-Catherine. 

— O K. Îi voi spune... 

El o părăsi și se urcă într-un Volvo vișiniu, care avea 
semnul galben de taxi. Poarta moscheii se-nchisese Heloise 
se duse la Fordul de închiriat și-i spuse lui Malko: 

— Trebuie să urmărim acel taxi. 

După ce o ascultă, el dădu din cap. 

— Nu! Își va da seama. Să-l lăsăm să se ducă. l-am notat 
numărul și-l vom identifica. Apropo, ce știți despre numărul 
de telefon pe care l-am descoperit? 

Ea se tulbură. Episodul din noaptea precedentă lăsase 
urme, schimbând raporturile dintre ei. 

— N-am îndrăznit să-i întreb pe superiorii mei. Ar fi 
trebuit să le spun cum l-am obţinut, așa că am preferat să 
apelez la un coleg, un prieten, Bernard Hupe. El este 
sergent - detectiv la Departamentul Crimelor contra 
Persoanei al poliției din Montreal. Are acces la fișiere, așa 
că.. 

— Îl veţi vedea curând? 

— Da. Avem întâlnire într-un restaurant italian de pe 
strada Saint Laurent - Via Roma. Richard este foarte drăguţ 
și mă curtează puţin. El o să ne ajute, cu siguranţă, și în 
privinţa taxiului. 

Malko demară, întoarse pe Ontario pentru a ajunge din 
nou pe Saint-Laurent, strada cea mai comercială din 
Montreal, aflată în sens unic spre nord. Via Roma era 
precedat de o grădină de iarnă, ceea ce-i dădea un aspect de 
abandonat. Un bărbat singur aștepta la o masă. Foarte brun, 
cu ochelari, nas lung și haină în carouri, nu părea deloc 
poliţist. Heloise Boisbriand făcu prezentările, introducându-l 


pe Malko drept membru al unei agenţii federale americane. 

Canadianul se ridică și-i strânse cu căldură mâna lui 
Malko. 

— Sergent - detectiv Bernard Hupe de la Departamentul 
Crimelor Organizate contra Persoanelor, spuse el. 

Accentul lui aspru, ca al celor din Quebec, îi făcu poftă lui 
Malko să râdă, dar omul părea cooperant și plin de 
admiraţie pentru Heloise. După un Defender fără apă și 
câteva Chianti, el se destinse și mărturisi: 

— La noi nu-i ușor. SCRS-ul nu are atribuţii de poliţie. 
Jandarmeriei Regale nu-i place să se ocupe de cazuri 
politice, iar noi nu avem mijloacele necesare pentru asta. În 
plus, există o tradiţie la imigrația în ţară, care face ca 
oamenii să poată practic intra și să rămână cât vor. Ei fac o 
cerere de azil, a cărei rezolvare trenează câteodată ani de 
zile. Algerienii au venit în masă în 1991 și s-au răspândit 
peste tot. În noiembrie trecut a fost stârpită o reţea care 
fura vehicule Jeep foarte scumpe și calculatoare, pe care le 
trimiteau colegilor lor din GIA, acolo în Algeria. 

La cafea, Malko îi dădu numărul de telefon găsit la Hassan 
Kamel și una din fotografiile lui Ahmed El Mali, în plină 
acțiune Canadianul nu făcu niciun comentariu. 

— Ar trebui să vă pot ajuta cu asta! spuse el băgând-o în 
buzunar. Nimic altceva? 

— Caut o femeie care are pașaport britanic, Sheema 
Tomlinson, însă nu știu nici măcar dacă ea se află în Canada. 

Bernard Hupe lăsă capul jos. 

— În acest caz... 

În faţa bunăvoinţei evidente, Malko se gândi la miza 
misiunii sale: racheta nucleară tactică, dacă părăsise 
Istanbulul, nu putea veni decât cu vaporul. 

— Aţi putea să verificaţi dacă există un trafic comercial 
maritim important între Turcia și Canada? 

— Turcia? întrebă Bernard Hupe mirat. 

— Da! Noi căutăm o încărcătură de heroină. 

— Am să-i întreb pe colegii de la Departamentul anti-drog, 
spuse polițistul canadian. Asta-i tot? 


— Se poate trece ușor frontiera americană? 

— Ușor! Ce vreţi? Este ca o sită, domnule. Există sute de 
emigranţi clandestini chinezi, care trec în fiecare lună prin 
rezervaţia indiană de la Akwesasne, la șaizeci de kilometri 
de-aici. Officers Immigration nu merg niciodată acolo. Este 
suficient să traversezi Saint-Laurent cu barca. Asta aduce o 
mie de dolari pentru fiecare chinez și un chinez nu-i chiar 
așa de gras. Luna trecută a fost interceptat un tip care avea 
șase persoane în portbagajul Lincolnului său. Indienii nu pun 
întrebări dacă primesc dolari. Ei trec orice. 

Pe Malko îl trecură fiorii pe șira spinării. 

— Când voi putea avea un feedback? întrebă el. 

— E presantă treaba? 

— Foarte! 

— Am să fac tot ce pot. Ne putem întâlni în seara asta, la 
Divan. Ştie Heloise. Vom fuma o ţigară foarte bună și vom 
bea coniac. Pe la ora unsprezece. 

Se despărţiră pe trotuar. Malko îl văzu urcându-se într-o 
mașină americană murdară și veche. 

— Ar face orice pentru mine, remarcă Heloise. El este într- 
adevăr serviabil, dar nu știu de ce. 

— Adevărat!.. 

Femeia nu avu timp să răspundă: mobilul lui Malko suna. 
Era Martin 'Turturo. 

— Sunt la Montreal, îl anunţă reprezentantul CIA. Ne 
putem întâlni la barul Caribou du Mariott peste o oră? 

* 


* * 


Sheema Tomlinson citea Coranul, instalată într-o cameră 
mică a Centrului Islamist din Saint-Laurent, o clădire mare, 
construcție albă și plată, surmontată de un bulb din ţigle 
verzi, ornat cu o semilună, chiar în faţa uzinelor Bombardier. 
La Montreal nu se deplasa decât în autobuz, metrou sau în 
taxiuri „prietene” cu revolverul 357 Magnum în poșetă. 
Folosea un pașaport belgian foarte bine confecţionat, 
menţionând profesiunea de „cercetătoare”. La patru zile de 
la sosire, nervii începeau să i se destindă. Desigur, 


organizația suferise pierderi la Istanbul, dar esențţialul 
fusese salvat. Racheta aducătoare de moarte, pe care ea se- 
nsărcinase s-o transporte, sosise pe continentul american și 
nu mai rămânea decât un singur obstacol de trecut înainte 
de a fi pusă în acţiune. 

Cei care o ajutau la Montreal - una dintre nenumăratele 
reţele logistice ale Islamului radical - nu știau care-i 
adevărata sa misiune. Primiseră prin intermediul canalelor 
complicate venind din Pakistan, doar ordinul s-o ajute. 

Sheema încercă să se concentreze asupra Coranului, dar 
spiritul ei vagabonda. O rodea o mica teamă în legătură cu 
Ahmed El Mali, recrutat de Hassan Kamel. Se vedea de 
departe că-i un mic vagabond, care nu îmbrăţișa cauza decât 
din oportunism, dar, din păcate, ea nu avea pe altcineva la 
dispoziție. Probabil că el era cu ochii căscaţi în televizor în 
apartamentul de pe strada Deguirre. Cum ea nu-i lăsase 
cheia, nu exista riscul ca acesta să iasă. 

Se auzi o ușoară bătaie în ușă și ea strigă să intre. Era 
unul din responsabilii moscheii, un pakistanez grăsuț, cu o 
barbă atât de neagră încât părea vopsită. 

— A venit un frate să mă vadă, spuse el. La ieșirea din 
moscheea Fatima, el a fost abordat de o femeie care-l căuta 
pe Ahmed El Mali. 

Sheema simţi că stomacul i se umple de plumb fierbinte. 

— Cine-i această femeie? 

— Am un nume și un număr de telefon. Vrei s-o cunoști? 

— Nu, este inutil, dar vreau să știu cine-i, cât se poate de 
repede. Se poate? 

— Cred că da. 

— Atunci, ocupă-te imediat de treaba asta și ține-mă la 
curent. 

Bărbatul ieși încet și ea se readânci în lectura Coranului, 
dar era tulburată și literele îi dansau înaintea ochilor. Se 
felicită pentru ideea de a-l fi mutat pe Ahmed El Mali din 
circuit, ceea ce, chiar dacă se iveau anumite probleme, încă 
îi lăsa o lungime drept avans. Nimeni nu cunoștea 
apartamentul din strada Deguirre din Saint-Laurent. 


x 
x x 


La barul Caribou, la parterul lui, nu erau decât doi clienti: 
Martin Turturo și un bărbat foarte corpolent, cu părul perie, 
cu trăsături grosolane. Șeful staţiei CIA i-l prezentă lui 
Malko: 

— Jim Crow reprezentantul Biroului 1 la Toronto. El a 
ţinut să meargă cu mine. Sunt foarte îngrijoraţi. 

Jim Crow îi trosni falangele lui Malko, înfigându-i ghiulul 
în carne. Dacă CIA și FBl-ul cooperau, însemna că situaţia 
era gravă. 

— Aţi descoperit ceva? întrebă Martin Turturo Cei de la 
Langley sunt livizi de spaimă. 

Malko relată vizita sa la Hassan Kamel și ceea ce a găsit 
acolo, precum și comparaţia pe care o făcuse între cele două 
numere de telefon, pentru a „sparge” codul islamiștilor. 
Aplecat deasupra mesei, Jim Crow uita să se atingă de 
băutura sa. 

— Îmi daţi acest număr? întrebă el. 

— Bineînţeles, spuse Malko, întinzându-i hârtia. 

— Şi despre Sheema Tomlinson? întrebă Turturo. 

— Nici-o urmă, mărturisi Malko. 

— Noi am difuzat semnalmentele sale și numărul 
pașaportului britanic la toate posturile de imigrație, preciză 
agentul FBI, dar aceasta nu este decât o măsură pasivă. 

— Din păcate, până-n prezent, nu se poate face mai mult, 
spuse cu regret Malko. 

— Ofițerul Heloise Boisbriand, oare n-o să ne dea de gol? 
întrebă Martin Turturo. 

— Cred că am neutralizat-o, spuse cu modestie agentul. 
Americanul nu căută să aprofundeze chestiunea. El aruncă o 
privire pe ceasul său Breitling, cu curea din piele și spuse 
obosit: 

— Trebuie să plec, dacă vreau să prind avionul spre 
Toronto. Jim rămâne aici câteva zile. El va locui în același 
hotel cu dumneavoastră. Când credeţi că veţi avea noutăţi? 

— În această seară, promise Malko, dacă se ţine de cuvânt 


sergentul-detectiv Hupé. 
x 


* * 


Tahar Haich agăță de ușa buticului său un afiș „Closed” și 
trase perdelele. Minuscula prăvălie era alături de un cinema 
porno, cu firma „L’'Amour”. Avea spre vânzare numai 
antichități din diferite ţări, la prețuri foarte scăzute. Ceea ce 
vindea el, era ori furat, ori falsificat. Tahar Haich își rotunjea 
veniturile, traficând cărți de credit, dar era un islamist 
fanatic de la al cărui ultim sejur în Pakistan abia trecuse un 
an. Acolo, fusese recrutat pentru Djihad, după ce adusese 
cauzei numeroase servicii. 

Deschise o trapă care dădea în subsol și începu să coboare 
o scară din lemn. Un bec chior lumina o harababură de 
nedescris. Cu respect, el ridică o bucată de pânză ce 
ascundea o ladă din lemn, lungă de nouăzeci de centimetri, 
lată de șaptezeci și înaltă de șaptezeci. Era acoperită cu 
inscripţii în limba turcă, descriind conţinutul: o statuie 
veche, descoperită în Mesopotamia. 

Obiectul sosise cu o săptămână în urmă de la Istanbul, cu 
un cargou cipriot. Funcţionarul care se ocupa cu tranzitarea, 
o scosese din vamă fără probleme, valoarea comunicată fiind 
de două mii de dolari canadieni. Tahar Haich nu știa 
adevărata identitate a expeditorului. Fusese avertizat de 
unul dintre fraţii de la Centrul Islamic din Saint-Laurent să 
aibă mare grijă de ea și s-o păstreze până la noi ordine. 

Era sigur că această statuie ieșise fraudulos din Turcia, 
dar ar fi dat orice ca să cunoască adevăratul conţinut al 
acestei lăzi. N-ar fi îndrăznit, însă, s-o deschidă fără 
aprobare. Liniștit că o găsise în același loc, el urcă din nou 
în prăvălie. 

* 
* * 


Aflat în partea de sus a străzii Saint-Laurent, Divan era un 
bar-restaurant afumat și zgomotos, unde veneau amatorii de 
ţigări. Tigările se puteau procura pe loc, într-un beci foarte 
bine aprovizionat. Când sosiră Malko și Heloise, Bernard 


Hupe era deja instalat în faţa unui pahar-balon de Otard XO, 
pregătindu-se să fumeze un long Cohiba. Polițistul canadian 
se uită cu un aer lacom la femeia care se dezbrăca de vesta 
îmblănită. Privirea stărui pe crupa-i extraordinară, pusă în 
valoare de pantalonul gri, foarte mulat. Purta o bluză roșie, 
tocuri foarte înalte, mișcarea ei de șolduri era remarcabilă, 
așa că nu e de mirare că polițistul se purta atât de drăguţ cu 
ea. 

Se așezară în niște fotolii confortabile și agentul comandă 
pentru Heloise o cupă de Taittinger Comtes de Champagne 
Rose Millesime 1995 iar Bernard Hupe intră imediat în 
subiect. 

— Am informaţiile pe care mi le-aţi cerut, anunţă el. Mai 
întâi, Ahmed El Mali. Nu avem o persoană cu acest nume în 
fișier. Din contră, confruntând fotografia cu ceea ce există la 
noi, credem că l-am identificat. Este vorba de un algerian 
ajuns în Canada în 1995 cu un pașaport fals francez, pe 
nume Tahar Medjaddi. A cerut azil politic și a fost lăsat în 
libertate. În cursul următorilor trei ani, a fost arestat de 
două ori pentru furt, odată pentru violarea unui băiat de 
cincisprezece ani și altădată pentru acela al unei fete de 
optsprezece ani. Trece drept un jucător de biliard 
profesionist, violent și, aparent, obsedat sexual. 

— Şi a fost lăsat în libertate? întrebă Malko, uimit. 

Richard Hupe făcu un gest de neputinţă. 

— La noi așa este.. Pentru furturi a fost doar admonestat. 
Puștiul violat nu a depus plângere. Era un băiat care 
hoinărea prin cartier. În privinţa fetei, ea venea din Ontario 
și el a acuzat-o că a vrut să-l facă s-o plătească. Mali i-a dat 
adresa unui hotel din Montreal, dar era falsă. Apoi nu se mai 
știe ce s-a întâmplat cu el. 

Canada era într-adevăr paradisul vagabonzilor. Bernard 
Hupe degustă câteva picături din coniacul lui, cu o 
satisfacţie evidentă și adăugă: 

— Are sigur o altă identitate acum. Aici, în Canada, este 
suficient un certificat de botez pentru ca să obţii acte 
canadiene și nu-i atât de greu să le confecţionezi. 


Înspăimântat de atâta libertate, Malko întrebă: 

— Dar numărul de telefon găsit la Hassan Kamel? 

— Este al unui butic din Saint-Laurent, la numărul 4009, 
un negustor de lucruri de ocazie, care se numește Tahar 
Haich, de asemenea algerian. El a fost de două sau trei ori 
luat la întrebări pentru niște istorii cu cărţi albastre 
traficate, dar nu mai există altceva contra lui. 

Lui Malko îi reveniră în minte manifestele virulente 
semnate Youssouf Mohammad, găsite în apartamentul lui 
Hassan Kamel. 

— Dumneavoastră  cunoașteţi un anume  Youssouf 
Mohammad? întrebă el. 

Polițistul avu un surâs complice. 

— Ah, vreţi să spuneţi Renaud Boisvert! Desigur, s-a 
vorbit mult despre el, cu trei ani în urmă. Este un zozo. 
Suntem mulţumiţi că este informator al GRC. Pentru ce-mi 
vorbiţi de el? 

— Existau manifeste semnate Youssouf Mohammad în 
apartamentul lui Hassan Kamel, spuse Malko. 

— Asta nu spune mare lucru! spuse Bernard Hupé. Din 
astea există peste tot la islamiști. Boisvert a fost chiar la 
Mecca și și-a schimbat numele. Eu cred că toată povestea 
asta o face pentru că o iubește pe mica Sabrina, sora unui 
imam tunisian. 

— Ştiţi unde-l putem găsi? insistă Malko, nevoind să 
neglijeze nicio pistă. 

Bernard Hupe trase din ţigara lui. 

— Pot să dau câteva telefoane, recunoscu el, dar nu-i un 
tip serios. 

Reîncepu să tragă din Cohiba, studiind un cuplu înlănțuit, 
care stătea alături. Malko își notă adresa lui Tahar Haich, ce 
reprezenta o nouă pistă. Heloise Boisbriand își terminase 
cupa de șampanie și privi ostentativ ceasul. 

— Mâine mă duc devreme la birou. O să iau un taxi.. 

— Vă conduc eu acasă, propuse Malko. 

Ea-și îmbrăca deja mantoul. 

— Nu, nu trebuie, mulțumesc. 


Fugi ca o hoaţă, ca și când i-ar fi fost teamă să nu se 
repete povestea din seara precedentă. Bernard Hupe clătină 
din cap. 

— Frumoasă femeie! Şi nu-i căsătorită. Nu i se cunoaște 
amantul. Probabil că-i frigidă. Nu se gândește decât la 
serviciul ei. 

lată cum se construiesc reputaţiile. La rândul lui, Malko 
pretextă oboseala pentru a se retrage. Mai avansase un pic, 
dar nu prea mult, iar mașina infernală continua să facă „tic- 


n 


tac”... 
* 


* * 


Karim, bărbosul de la Centrul Islamist din Saint-Laurent, 
discuta cu voce joasă la restaurantul La Calebasse, pe strada 
Jean-Talon, cu un bărbat cu craniul ras, cel pe care toate 
poliţiile canadiene îl cunoșteau sub numele de Youssouf 
Mohammad. 

Trăia cu o încântătoare tunisiană, la fel de fanatică 
precum era și el, dar cu sângele fierbinte. Mereu nesătulă, 
ea-și înșela soţul căutând ceva mai bun, iar acesta sfârșise 
prin a se resemna. Youssouf luă hârtia pe care i-o întinsese 
Karim, se ridică și se depărtă de pakistanez. 

— Pe mâine, aici, la aceeași oră, îţi dau informaţia care te 
interesează, promise el. Mai rămâi puţin! Plec eu primul. 

x 


* * 


Malko parcă în fața cinematografului „L'Amour” și 
traversă strada Saint-Laurent. Buticurile se aliniau la 
nesfârşit. La numărul 4009, el reperă pe cel al negustorului 
de antichități, înfipt între cinematograf şi un sex-shop. 
Vitrina era plină de lucruri fără valoare. El încercă să intre, 
dar era închis. 

Agentul trebuia să se-ntâlnească cu Heloise spre prânz, 
pentru a lua masa. Din nou se făcea timp frumos, aproape 
cald. 

— Unde oare putea fi găsit insensibilul Ahmed El Mali? 

Ceea ce-l intriga, era amestecul de profesionalism al 


oamenilor ca Sheema Nawaz-Tomlinson sau chiar Hassan 
Kamel cu mici vagabonzi, fără anvergură, pe care el îi 
descoperea. Cum să crezi că un găinar mărunt ca Ahmed El 
Mali poate să participe la o operaţiune atât de importantă? 
Merse la dreapta și se-ntoarse spre centrul orașului, 
rugându-se ca Bernard Hupe să poată găsi urma acestui 
bănuit agent dublu, ciudatul Youssouf Mohammad. El era cel 
care putea cunoaște ca pe propriul buzunar, organizaţia 
islamistă din Montreal. Rămânea de văzut dacă voia să 


colaboreze. 
* 


* * 


Karim aștepta de o jumătate de oră la „La Calabasse” 
atunci când Youssouf Mohammad își făcu apariţia. Se aplecă 
peste masă și spuse cu o voce imperceptibilă: 

— Ai făcut bine că m-ai contactat, o fratele meu! 

— De ce? întrebă Karim speriat. 

— Femeia care-l caută pe fratele Ahmed este un ofițer de 
la SCRS! spuse el. Se pare că ea lucrează cu americanii. 

Pakistanezul rămase fără glas, gândindu-se la reacţia pe 
care o va avea Sheema. Asta însemna că Ahmed era reperat 
de poliția canadiană, ceea ce era grav. Se ridică imediat, 
grăbindu-se să-și termine ceaiul. 

— Eşti sigur? insistă el. 

— Sigur! afirmă Youssouf Mohammad. Eu am bune 
contacte cu GRC. li aburesc de ani de zile și cum ei nu 
iubesc SCRS-ul... 

— Bravo! aprobă pakistanezul. 

Se ridică și-l îmbrăţișa călduros pe Youssouf Mohammad. 

— Domnul să te aibă în paza lui! 

— Domnul îi protejează pe cei care luptă contra tiranilor 
apostati! replică Youssouf Mohammad cu un ton sentenţios. 

Câteodată, nu se exprima decât în versete din Coran. 
Karim se grăbi să plece. Era atât de grăbit, încât chemă un 


taxi pe strada Jean-Talon. 
* 


* * 


Trecuseră douăzeci și patru de ore fără să fi apărut nimic 
nou. Malko începea să fie muncit în mod serios de gânduri 
negre, fără să mai punem la socoteală mesajele lăsate de 
Martin Turturo. În ciuda eforturilor sale era în impas, 
Heloise Boisbriand, de asemenea, părea să fi abandonat 
cursa. În ajun, de-abia dacă o văzuse, De-altfel, nu mai avea 
ce să-i ceară, așa că ridică telefonul fără niciun entuziasm 
atunci când sună. 

— Mi-a dat telefon! îl anunţă triumfătoare Boisbriand. 

— Cine? 

— Şoferul de taxi cu care am vorbit la moschee. Mi-a spus 
că l-a văzut pe Ahmed El Mali, că acesta nu-și amintește de 
mine, dar caută un apartament nu prea scump. 

— V-a dat întâlnire? 

— Da! Se pare că Ahmed lucrează la Casino de Montreal. 
Ar vrea ca eu să trec să-l văd când termină serviciul, spre 
orele zece seara. 

Era prea frumos ca să fie adevărat. Ori Ahmed El Mali nu 
era implicat în acest complot, ori subterfugiul lor 
funcţionase perfect. 

— Dar nu vă cunoaște, remarcă Malko. Cum îl veţi 
recunoaște dumneavoastră? 

— Şoferul de taxi m-a descris. Afară de asta nu uitaţi că eu 
sunt considerată a-l fi văzut deja pe Ahmed. Ne-am fixat 
întâlnire la parter, lângă vestiar. Ce facem? Doriţi să-l previn 
pe șeful meu? 

— Nu, spuse Malko după câteva clipe de gândire. Ahmed 
El Mali nu este căutat în Canada. Am să-l previn pe Martin 
Turturo. Bineînţeles că trebuie să mergem la întâlnire. 
Credeţi că Bernard Hupe ne-ar putea însoţi? 

— Nu cred să accepte. Treaba este prea delicată. 

Malko trebuia să găsească o soluţie: nu avea de două ori 
ocazia să pună mâna pe un om, de la care putea afla multe 
lucruri. Ahmed El Mali împărţise același apartament cu 
Hassan Kamel și cunoștea, probabil, pe prietenii acestuia din 
urmă. Desigur, mutarea sa se putea explica prin motive 
personale, dar trebuia să-l interogheze. 


— Foarte bine, spuse Malko. 

El închise și sună imediat la camera lui Jim Crow. Agentul 
special FBI îi răspunse cu o frumoasă voce de bas. 

— Am noutăţi, îi comunică Malko. Aș vrea să veniţi în 
camera mea, pentru a lua legătura cu Martin Turturo. 

— Vin! spuse laconic Jim Crow. 

Malko se gândi la cutia cu cartușe pentru Magnum 357 
găsită în apartamentul lui Hassan Kamel. Undeva, trebuia să 


se afle și arma corespunzătoare, iar el nu era înarmat. 
* 


* * 


Malko îi întinse receptorul lui Jim Crow, spunându-i: 

— Martin dorește să vă vorbească. 

Se făcuse o jumătate de oră de când discutau cu Toronto. 
Șeful sucursalei din Canada era partizanul unei soluţii în 
forță, mai ales pentru a nu-l lăsa să scape pe Ahmed El Mali, 
cu niciun preţ. Convorbirea dintre Jim Crow și Martin 
Turturo se mai prelungi câteva minute apoi Special Agent al 
FBl-ului închise. 

— În seara asta vin cu dumneavoastră, spuse el. Voi fi 
înarmat, deși, legal, nu am dreptul. Dacă acest algerian este 
cooperant, îl ducem la consulatul nostru pentru un 
„debriefing”. În caz contrar, punem mâna pe el și Martin îi 
alertează pe canadieni, astfel încât să apucăm să stoarcem 
de la el tot ce știe. Vom merge la cazino cu două mașini; 
miss Boisbriand într-una și noi în cealaltă. Totul este să-l 
atragem afară din cazinou, pe urmă îl împachetăm. 

— Planul pare bun, spuse Malko. 

* 


* * 


Amplasamentul Cazinoului din Montreal părea ales pentru 
a-i descuraja pe jucătorii cei mai înrăiți. Fără Heloise 
Boisbriand, care era în mașina din față, Malko nu l-ar fi 
descoperit niciodată din prima mișcare. Trebuia să mergi pe 
centrul autostrăzii Bonaventure și mai ales să nu ratezi 
intersecţia cu aleea care ducea spre insula Notre-Dame. 
Urma apoi bulevardul Pierre-Dupuy, care era un chei la fel 


de sinistru ca și portul Montreal, pentru a trece apoi fluviul 
pe podul Concorde. Cazinoul era într-un fel de „no man's 
land”!, ca un tort mare, luminat, de unde-ţi oferea o 
priveliște de „skyline” a Montrealului. Cei care veneau aici, 
nu admirau panorama. Aglomeraţi în jurul meselor de ruletă, 
de blackjack, de chemin de fer, sau în picioare în faţa sutelor 
de automate de jocuri mecanice, ei nu se gândeau decât la 
un singur lucru: să câștige. 

Cele cinci etaje erau legate prin scări rulante, care duceau 
la baruri și restaurante. 

Malko o văzu pe Heloise pătrunzând în cazinou, după ce-și 
lăsase mașina la parcare. El făcu același lucru, un minut mai 
târziu. Ceasul arăta ora zece fără cinci. Jim Crow își plimbă 
privirea asupra mulțimii de la parter cu un ochi profesionist. 
Pistolul fixat de o bretea sub braţul lui stâng, nu se vedea. 

Oamenii erau prost îmbrăcaţi și nu se auzeau decât 
strigătele  crupierilor, clinchetele jocurilor mecanice şi 
exclamaţiile jucătorilor. Heloise începu să se plimbe prin hol, 


chiar în faţa sălii de jocuri. 
x 
* * 


Se făceau treizeci și cinci de minute de când Heloise 
Boisbriand stătea în faţa parcului de mașini. Nu venea 
nimeni, nici șoferul taxiului, nici Ahmed El Mali. Lăsând-o 
sub protecţia lui Jim Crow, Malko exploră cele cinci etaje ale 
cazinoului de pe o scară rulantă pe alta, fără să vadă nimic, 
Atunci când cobori, situaţia rămăsese aceeași. 

O oră mai târziu, agentul decise să plece. Şoferul taxiului 
îi păcălise. Graţie numărului mașinii, începând de a doua zi, 
el urma să-l caute pe proprietar. Le mai trebui un sfert de 
oră pentru a-și lua mașinile. 

— Vă supăraţi dacă mă-ntorec cu Heloise? îl întrebă 
austriacul pe Jim Crow. 

Agentul Special al FBI nu vedea în asta niciun 
inconvenient, așa că Malko urcă în mașina tinerei femei, 


4 Pământul nimănui 


lăsându-i-o pe a sa lui Jim Crow. De departe, cazinoul 
semăna cu un mare pachebot iluminat, aflat în mijlocul unei 
mări negre. Nostimă idee să-ţi vină să construieşti un 
cazinou într-o zonă industrială, fapt care era o mană 
cerească pentru taximetriști. Ei trecură podul Concorde, 
mergând apoi de-a lungul portului, un chei luminat, în lungul 
căruia erau ancorate cargouri și petroliere, care păreau 
abandonate. 

Jim Crow îi urma la o sută de metri. Malko își puse mâna 
pe coapsa lui Heloise Boisbriand și-i propuse: 

— Ce-ar fi să mergem să bem un pahar, undeva? 

Tânăra femeie nu avu timp să răspundă. Tocmai venea din 
spatele lor un taxi care-i dubla, dar în loc să-i depășească, 
rămase la nivelul lor. Concentrată asupra conducerii, 
Heloise nu-i dădu atenţie. Malko, alertat de vechea sa 
obișnuinţă cu primejdia, întoarse capul și simţi un puseu 
brutal de adrenalină, cât pe ce să facă să-i explodeze 
arterele. 

Geamul portierei din faţă era coborât. Zări o femeie cu 
faţa acoperită cu un fular, care ţinea un revolver mare, 
îndreptat asupra sa. Se auzi detunătura asurzitoare și cele 
două geamuri din față ale mașinii lor zburară în ţăndări. 
Heloise Boisbriand scoase un țipăt și roti volanul spre 
stânga, încât era cât pe ce să cadă în apă, apoi călcă frâna. 
Conducătorul taxiului executase o coadă de pește, forțând-o 
să oprească. 

Totul se petrecu foarte repede. Un bărbat corpolent, 
cobori din taxi cu o pușcă cu alice în mână. El se-ndreptă 
prudent spre mașină. Malko o apucă pe Heloise în braţe și o 
culcă pe banchetă, cu puţin timp înainte ca ploaia de alice să 
spargă parbrizul. Pe pipăite, el reuși să deschidă portiera în 
partea dinspre port și căzu în exterior. 

Ridicându-și capul, se pomeni nas în nas cu arabul cel 
gras, pe care-l zărise la moscheea Fatima și care-și ținea 
pușca la o distanţă de doi metri, cu ţeava îndreptată spre 
capul lui. 


Capitolul XV 


— Freeze!” 

Somaţia lui Jim Crow aproape se confundă cu explozia. 

Malko, întins pe trotuar, adăpostit de mașină, abia după 
câteva secunde înțelese de ce mai trăia. Intervenţia lui Jim 
Crow îl salvase. Şoferul taxiului se pregătea să-l omoare, dar 
preferase să-l lichideze mai întâi pe agentul FBI. 

Malko ridică ochii. 

Asasinul își încărca cu febrilitate arma. Cu un salt 
disperat, agentul ajunse cu viteza unui alergător la Jim 
Crow, profitând de puţinele secunde de răgaz. Americanul 
zăcea culcat pe spate și gâfâia, grav rănit, cu pieptul 
străpuns de ploaia de alice. Malko se întoarse: asasinul 
venea spre el cu pușca reîncărcată. El se aplecă și smulse 
Glockul din mâna lui Jim Crow. Fără să ochească, ţinând 
arma cu amândouă mâinile, goli încărcătorul în omul cu 
arma de vânătoare. 

Il văzu pe acesta din urmă clătinându-se și scăpând arma. 
Ţinându-se cu ambele mâini de burtă, făcu un pas spre spate 
și se aruncă în apa întunecată a portului. Malko se ridică 
dintr-un salt și fugi în direcţia taxiului oprit în fața mașinii 
sale. Acesta tocmai demara. Ridică Glockul, ochi și nu se 
auzi decât un clinchet. Fără să-și dea seama, el golise 
încărcătorul în corpul șoferului. 

Taxiul demară în trombă, cu frânele urlând. Placa cu 
numerele de înmatriculare nu era luminată și-n câteva 
secunde se pierdu în noapte. 

Portiera mașinii se deschise și cobori Heloise Boisbriand. 
Ezitând, făcu câţiva pași spre Malko și bâlbâi: 

— Pe toţi dracii! Ce s-a-ntâmplat? 

— Au încercat să ne omoare, răspunse Malko. Jim Crow 
este grav rănit. 

Se duse grăbit la american și îngenunche aproape de el. 


42 Nu mișca! 


Dintr-o privire, văzu că acesta nu mai respira. Heloise 
Boisbriand spuse cu o voce pierdută: 

— Este... 

— Mort, spuse Malko. El mi-a salvat viaţa. 

Se lăsă pradă furiei pentru că nu prevăzuse această 
eventualitate și revedea fața femeii cu fular care trăsese 
asupra mașinii lor. Era aproape sigur că era vorba de 
Sheema Nawaz-Tomlinson. 

Malko auzi cum se apropia o mașină dotată cu girofar. 
Aceasta opri în spatele lor și din ea cobori un poliţist în 


uniformă. 
* 


* * 


Ahmed El Mali conducea cu smucituri, crispat, cu dinții 
strânși, uitându-se fără-ncetare în retrovizor. 

— Ne urmăresc? întrebă el, cu teamă. 

— Nu! răspunse Sheema cu o voce rece, dar Chebab a fost 
doborât. 

Pierderea aceasta nu păru să-l tulbure peste măsură pe 
tânărul bărbat. N 

Sheema Nawaz-Tomlinson îi aruncă o privire întunecată. Il 
detesta din ce în ce mai mult. Era frumos, comunicativ, play- 
boy, sigur de el și surescitat din cauza cocainei pe care o 
priza fără-ncetare și din care luase o doză mare înainte să 
plece în misiune. Astfel se face că Sheema decisese să nu-i 
încredinţeze armă. Cât despre Chebab, acesta luptase în 
cadrul GIA și știa să se servească de o pușcă. 

Femeia nu respiră ușurată decât atunci când trecură 
podul Champlain. Arma 357 Magnum pe care ea o 
reîncărcase, era caldă, încă, sub genunchii ei. Se blestema 
pentru că nu remarcase cea de-a doua mașină. Era cât pe ce 
să fie prinși cu toții. 

— Mergi până la radio Canada, îi spuse aspru lui Ahmed. 

Clădirea enormă de cincisprezece etaje, unde avea sediul 
Radio Canada se ridica în mijlocul unui teren viran, între 
bulevardul Rene-Levesque și bulevardul Vigor. Sheema îi 
ordonă lui Ahmed să oprească în centrul terenului viran 


unde rugineau alte câteva mașini abandonate. Coborâră 
amândoi din taxi. Femeia șterse cu grijă volanul și mânerele 
portierelor, apoi plecară pe jos pe bulevardul Levesque. 

— Grăbește-te! spuse femeia cu un glas mâhnită. In zece 
minute toată poliţia din Montreal va căuta această mașină. 
Vom lua autobuzul și pe urmă mergem pe jos. 

Ahmed El Mali îi aruncă o privire, aproape dușmănoasă. 

— Mie mi-e poftă să mă amuz. Vreau să găsesc o puicuţă 
pe care s-o smotocesc. Aventura asta m-a terminat. 

Pakistaneza nu-i răspunse. Nu-ţi alegi totdeauna tovarășii 
de luptă. Trecând peste dezgustul său, ea repetă, cu o voce 
ispititoare: 

— Acum trebuie să mergem acasă. Mai avem multe lucruri 
de făcut. Am nevoie de tine. 

Ahmed El Mali se-nvoi: 

— OK., OK., o să facem atunci ceva drăguţ acasă? 

— Dacă tu vrei, spuse distrată pakistaneza. 

Înainte de orice, trebuia să-l facă să se-ntoarcă împreună! 
Mali era ca un animal nebun, primejdios și obsedat sexual. 
Ea îl surprinsese de mai multe ori pe punctul de a se 
masturba. Avea însă absolută nevoie de el... Merseră puţin și 
se opriră la staţia de autobuz, la intersecţia dintre Rene- 
Levesque și Bassi. Ahmed părea resemnat. 

* 


* * 


Cu mâinile împreunate în jurul unui pahar plin cu coniac, 
Heloise  Boisbriand era palidă ca o moartă. Datorită 
legitimaţiei sale SCRS, reușise, într-un timp record, să-l 
transporte pe Jim Crow la spitalul Notre-Dame, unde nu 
făcură altceva decât să se constate decesul agentului special 
FBI. Acum se găseau într-un bistrou din faţa spitalului și 
Malko comandase un Otard XO pentru tânăra care era serios 
șocată. Ea începu să realizeze cât de aproape fusese de 
moarte. 

Toată lumea era anunţată: Martin Turturo, biroul FBI din 
Toronto, SCRS-ul, poliția locală. Pe moment, cercetările 
pentru găsirea taxiului nu duseseră la nimic. O patrulă a 


poliției fluviale căuta corpul șoferului de taxi în port, dar 
erau puţine șanse de a-l pescui înainte de a se lumina de 
ziuă. 

Malko privea trăsăturile albite ale femeii. Acest atac 
însemna că, fără să știe, el reprezenta un pericol pentru 
adversarii săi. Altfel, ei nu și-ar fi asumat un asemenea risc. 
Richard Hupe, prevenit la rândul lui, începuse cercetarea 
identităţii șoferului de taxi, dar asta putea să-i ia câteva ore. 
Pe moment, el nu avea mare lucru de făcut. 

Malko puse mâna pe încheietura Heloisei Boisbriand. 

— Ce vreţi să faceţi? 

Îi ridică o privire plină de lacrimi. 

— Să merg acasă, să dorm, să uit. Uitaţi-vă la mâinile 
mele! 

Își întinse mâna dreaptă în faţă: degetele îi tremurau ușor. 

— O să vă însoțesc, îi propuse Malko. 

Ea nu obiectă și aproape că adormi în mașină. Malko 
trebui s-o ajute să urce scara vilei. Ajunsă acasă, Heloise se- 
ntoarse spre el, cu faţa răvășită: 

— Vă mulțumesc. O să vă telefonez imediat ce mă voi simți 
mai bine. 

Puțin mai târziu, agentul se pomeni pe mica stradă 
întunecoasă, șocat la rândul lui. Fără Jim Crow, el ar fi fost 
la morgă. Acest tragic schimb de focuri avea și ceva pozitiv: 
era sigur acum că Sheema Nawaz-lomlinson era la 


Montreal, deci erau mari șanse ca și bomba să fie tot aici. 
* 


* * 


Întins pe canapeaua veche din living. Ahmed El Mali 
privea cu un ochi distrat programul stupid al televiziunii 
canadiene. Cocaina își mai făcea încă efectul și el se simţea 
ca o pilă electrică. Mai mult decât atât, de când intraseră în 
apartamentul din strada Deguirre, Sheema se-nchisese în 
cameră, fără să-i adreseze niciun cuvânt și el avea o poftă 
nebună să facă dragoste. De câtva timp el își masa sexul 
aflat în stare de semi-erecţie. Privi versetele din Coran 
atârnate de pereţi și rânji în sinea sa. Trecut direct de la 


rangul de mic vagabond la cel de luptător pentru Credinţă, 
dobândise oarecare avantaje. Mai întâi bani, mândrie și apoi 
siguranţa că în caz de probleme, avea o ţară în care să se 
refugieze: Pakistanul. Era deja căutat în Franţa pentru viol și 
din aceeași cauză era cât pe ce să-nfunde pușcăria în 
Canada. 

Erecţia lui creștea în volum. Se ridică cu o mișcare bruscă, 
gata să fugă. La această oră la „Foufounes Electriques” ar fi 
găsit cu ce să-și astâmpere foamea sa sexuală. Apoi, realiză 
că n-avea cheia apartamentului și nici bani de taxi. Nebun de 
furie și frustrare se reașeză și se gândi la Lily, o tânără 
târâtură cu ochii plini de inocenţă care făcea sex oral așa 
cum respira. Într-o sâmbătă seară, de faţă cu toată lumea, ea 
venise să i se așeze pe genunchi, ridicându-și pur și simplu 
fusta și așezându-se în sexul lui. 

Acest suvenir revenea în creierul înfierbântat al lui 
Ahmed, dându-i lovituri ca de ciocan. Cu mâna stângă el 
desfăcu fermoarul și-și eliberă sexul întărit. Cu ochii ieșiţi 
din orbite, se privi în oglindă. Când era în această stare de 
excitație sexuală, exacerbată de cocaină, el ar fi făcut orice 
pentru a-și satisface dorinţa. Şi ajunsese deja la acest punct. 
Împins de un impuls subit, se duse pe culoar și bătu la ușa 
camerei. 

Sheema Nawaz-Tomlinson răspunse imediat: 

— Ce este? 

— Nu mai pot! gemu Ahmed. Cred c-am să crăp. Inima-mi 
bate foarte repede. Cocaina e de vină.. Ar trebui chemat un 
doctor. 

Cheia se răsuci în broască și femeia întredeschise ușa. 
Privirea ei se-ntâlni cu cea a tânărului algerian și înţelese 
într-o clipă, mai ales că văzu sexul acestuia afară din 
pantalon. Ea vru să-nchidă ușa, dar Ahmed fu mai rapid. O 
împinse cu violenţă și intră cu privirea fixată asupra ei. 

Sheema realiză că nu-i mai rămânea decât o singură șansă 
ca să iasă. Dintr-o săritură încercă să ia poșeta în care se 
găsea arma 357 Magnum. Ahmed ajunse înaintea ei la 
poșetă și cu o lovitură de picior, o împinse mai departe. Apoi 


se-ntoarse cu ochii strălucitori, ţinându-și sexul în mână ca 
pe un sceptru. 
— Uite ce am pentru tine! rânji el. Nu ești mulțumită? 
* 


* * 


Vârful cuţitului apăsa chiar pe carotida dreaptă a 
Sheemei. Nu era un cuţit prea mare, dar Ahmed știa să se 
folosească de el. Acesta, lipit de spatele tinerei femei, cu 
sexul apăsat de ea, profita de frica pe care i-o inspira. Când 
începu să-i pipăie sânii, Sheema se zbătu. 

— Oprește-te, Ahmed! spuse cu o voce indiferentă. Ești un 
nerușinat. Aș putea să-ţi fiu mamă. 

Algerianul rânji. 

— Ce dacă? E mișto să te joci cu mama ta, nu? Mai ales 
atunci când are sâni frumoși ca tine... g 

Tot vorbind, el îi băgase mâna sub bluză. li îndepărtase 
sutienul şi-i palpa sânii, aşteptând să li se întărească 
sfârcurile. Femeia încercă să nu intre-n panică. 

— Lasă-mă imediat! spuse ea cu o voce glacială. Dacă mai 
continui, o să ai mari probleme. 

Această ameninţare îl scoase pe Ahmed din fire. Apăsă 
mai tare cuțitul în carnea fragedă a gâtului ei și-i șopti la 
ureche: 

— Dacă mă lași să te aranjez, te voi penetra, și pe urmă o 
să te dezmierd... 

Pakistaneza simţea că bărbatul este capabil de orice. El o 
răsuci, apăsându-i cuțitul pe piept. Când îi văzu ochii, ea 
înțelese că nu mai are niciun sens să lupte. Viaţa îi arătase 
ce-i pragmatismul. 

— Fă ce dorești! spuse ea. Dumnezeu să te ierte. 

Fără niciun cuvânt, Ahmed începu să-i smulgă hainele. 
Mai întâi bluza, și sutienul, apoi pantalonul. Sheema se 
pomeni repede în slip. Cu delicateţe, Ahmed strecură cuțitul 
între nylon și carne și-l tăie, dând la iveală o blăniţă neagră 
și abundentă, pe care o salută cu un rânjet, înfundând 
imediat în ea un deget inchizitor. 

— Ai să vezi tu cum o să trezesc mica ta pisicuţă, pentru 


ca ea să-nghită coada mea cea mare, îi șopti el la ureche. 

Dezbrăcată, cu ochii în jos, Sheema Nawaz încerca să-și 
golească creierul, ceea ce-i displăcu lui Ahmed. El o apucă 
de ceafă și o curbă cu violenţă înainte, până ce gura femeii 
fu în dreptul sexului. 

— Haide! Suge! spuse el. 

Cum ea mai păstra încă gura închisă, el apropie cuțitul de 
sexul femeii, zgâriindu-i buzele mari cu vârful acestuia. 
Îngheţată de oroare, simţi cum i se desfac picioarele. Acest 
nebun era în stare de orice! Atunci, maxilarele sale se 
depărtară, până ce sexul umflat îi violă gura, lovindu-se de 
cerul gurii și provocându-i o tresărire. În mod reflex, ea-și 
strânse buzele și Ahmed reacţionă imediat. 

— Dacă mă muști, te strâng de gât. 

Bărbatul o luă de păr și făcu astfel ca sexul să pătrundă 
mai adânc, aproape înăbușind-o pe pakistaneză. Tânărul se 
mișca frenetic și ea se gândi, ușurată, că el va juisa și totul 
se va termina. Ahmed părea hipnotizat de mișcarea de du-te- 
vino a capului Sheemei. Dar se retrase brusc. 

— Ajunge, târâtură! Vreau să juisez, dar în c... l tău. 

— Nu, protestă ea. Este păcat! 

Ahmed o respinse, și apucând-o de ceafă, o aruncă pe pat, 
cu capul înainte. Sheema nu avu timp să se eschiveze: deja 
el era călare, întins cât era de lung. Ea îi simţea suflul în 
ureche și ţeava lungă a sexului în crăpătura dintre fese. Din 
nou vârful cuţitului o apăsă pe gât, spre carotidă. Ahmed se 
ridică ușor și femeia simţi cu oroare capul masiv al penisului 
apăsând pe deschizătura dintre fese. Crezu c-o să leșine de 
spaimă. 

— Nu te mișca! spuse Ahmed. Simt c-o să explodez ca un 
foc de artificii. 

„Cu atât mai rău, am să mor, gândi Sheema, dar nu, nu 
am voie...”. 

Ea vru să se ridice, dar involuntar cambră fesele. Timp de 
o secundă, simţi membrul apăsând sfincterul care rezista, 
apoi o durere puternică o făcu să urle. Ciudat, violatorul ei 
nu se mai mișca. Apoi vocea lui spartă ţi șopti la ureche: 


— Acum ești bine penetrată.. 

Ea mai încercă să se zbată, cu corpul crispat de durere. 
Lent, de această dată, Ahmed reluă mișcarea, progresând 
milimetru cu milimetru. Sheema avea impresia că burta ei va 
face explozie. 

— Ah, ce bine mă strângi, târâtură mică! murmură Ahmed. 

Sexul lui era tot intrat și nu se mai mișca. Sheema, printre 
pleoapele sale închise, revăzu sexul un pic curbat, aproape 
violet la vârf și atunci, simţi o undă de căldură care se ridica 
din abdomen, o iradia, o ardea. Simţi că toţi mușchii i se 
destind, mucoasele i se deschiseră și avu deodată senzaţia 
că sexul care o penetrase făcea parte din ea însăși. Arzând 
de umilință, simţi o senzaţie nebună de mâncărime, apoi 
sexul ei se destinse și-i păru că ia foc. Nervii se-ncordară, 
precum corzile unei viori și coapsele i se întăriră. Avu 
impresia unui clitoris triplat ca volum. Moartă de rușine, se 
frecă de cuvertura aspră. 

Ca într-un coșmar, îl auzi mormăind pe violator: 

— Văd că-ţi place asta! 

Din adâncul fiinţei sale, simţea o pulsaţie din ce în ce mai 
sacadată, care-i invada sexul. Acesta începu să bată în ritmul 
accelerat al inimii. 

Ahmed se dezlănţuia între fesele sale de-acum deschise, 
ridicându-se și recăzând cu toată greutatea corpului, ca și 
când ar fi vrut s-o străpungă. Sheema auzi un țipăt strident, 
răsucit și sălbatic, și-i trebui câteva secunde ca să realizeze 
că acela ieșise din propria ei gură. 

x 


* * 


Femeia, revenindu-și din orgasm, cu ochii fixaţi în tavan, 
nici nu se gândise să se-mbrace, aruncând doar o pătură 
peste ea. Împietrită de rușine, căuta să-și pună ordine în 
gânduri. Nici măcar cu soţul ei, ea nu juisase cu atâta 
violență. Dar soțul ei nu o sodomizase. Desigur, era o 
fantasmă care-i traversa mintea câteodată, dar nu se gândise 
niciodată s-o concretizeze. Din cameră, auzea televizorul, în 
faţa căruia se așezase Ahmed, acum satisfăcut, după ce 


abuzase de ea. Bărbatul o violase sub ameninţarea cuțţitului, 
cu excepţia ultimelor secunde. Acestea din urmă erau cele 
care o obsedau pe tânăra femeie. 

Sheema avea mai multe opţiuni. Sigur de șarmul lut, 
Ahmed îi lăsase Magnumul 357. Ea putea să-i tragă un glonţ 
în cap. Organizaţia se putea apoi ocupa de corpul lui, dar 
trebuia să caute pe altcineva care s-o ajute, acum când CIA 
era pe urmele rețelei. 

Altă soluţie ar fi să se omoare, să șteargă această rușine, 
dar asta însemna să trădeze, să dezerteze și fără ea, 
misiunea nu s-ar fi îndeplinit niciodată. 

Se gândi că putea să-l omoare și să se omoare, dar 
pagubele ar fi aceleași. În final, ea găsi soluţia și-i oferi lui 
Dumnezeu umilința sa, rugându-l. s-o răsplătească pentru 
asta. Nu va mai retrăi orgasmul până ce Ahmed nu va fi 
pedepsit. 

Își făcu un duș. Acolo, sub apa călduţă, se gândi la 
detaliile operaţiunii care urma să facă din ea o eroină a 
Djihadului. Tot curăţindu-și cu meticulozitate toate orificiile 
corpului său, ea-L ruga pe Dumnezeu să rămână de partea 
ei. 


Capitolul XVI 


În sala de conferinţe a SRCS, ale cărei geamuri erau 
biciuite de rafale de zăpadă topită, domnea o liniște 
apăsătoare. Unul câte unul, participanţii - Ward Elcork, 
Malko, Heloise Boisbriand. Martin Turturo și un bărbat cu 
părul grizonat și faţa severă, John Mac Millan, directorul 
new-york-ez al FBI, sosit cu o oră mai devreme cu avionul, se 
așezau în jurul mesei prezidate de director. 

Ward Elcork își mângâie beregata și spuse cu o voce 
încurcată: 

— Serviciul meu și eu însumi prezentăm condoleanţe FBI- 
ului pentru moartea domnului Jim Crow. Vom face tot ce va 
depinde de noi pentru a-i regăsi și pedepsi pe asasini. 

John Mac Millan plecă privirea cu un aer absent, la aceste 
cuvinte protocolare, dar Martin Turturo îl apostrofă pe 
directorul SRCS. 

— Îl cunoaștem pe asasin. Din păcate a fost omorât prea 
târziu de domnul Malko Linge. Cei care ne interesează sunt 
ocupanţii taxiului. Domnul Malko a identificat o femeie pe 
care a urmărit-o la Istanbul. Ea se numește Sheema Nawaz- 
Tomlinson și, aparent, a reușit să intre fără probleme în 
Canada. Conducătorul mașinii este foarte probabil, un tânăr 
algerian pe care noi îl cunoaștem sub numele de Ahmed El 
Mali, intrat în ţara dumneavoastră cu un pașaport francez 
fals, în urmă cu cinci ani. 

— Dumneavoastră ne-aţi semnalat deja pe acești indivizi, 
recunoscu șeful SCRS-ului, dar, din păcate, nu avem niciun 
element care să ne permită să-i găsim. 

— Dar asasinul, al cărui corp a fost pescuit, nu ne poate 
duce nicăieri? 

Ward Elcork își cobori ochii în hârtiile sale. 

— Se numește Chebab Ramda, spuse el, algerian 
naturalizat canadian cu cinci ani în urmă, fără antecedente 
judiciare. Am ordonat o anchetă asupra sa, în colaborare cu 


Montreal și Urban Community Police Intelligence. Sper să 
obţinem rezultate rapide. 

Malko urmărea descurajat acest schimb de cuvinte. Se 
plutea în vid. Singurul element neexploatat era adresa 
negustorului de antichități din strada Saint-Laurent. 
Canadienii erau atât de incompetenti, încât el ezita să bage 
SRSC-ul pe fir. Reprezentantul FBl-ului întrebă cu o voce 
gravă: 

— Dumneavoastră nu aţi întreprins nicio investigaţie în 
ceea ce privește imigrația algeriană? Sunt destui în această 
țară, totuși... 

— Nu i-am considerat niciodată primejdioși, replică 
încurcat directorul SCRS. În afară de asta, ducem mare lipsă 
de efective. De altfel, ne găsim pentru prima dată în fața 
unor acţiuni atât de violente. Eu nu-mi pot explica de ce au 
tras acești oameni asupra dumneavoastră. 

Martin Turturo și Malko se uitară unul la celălalt. Doar 
reprezentantul FBl-ului cunoștea adevărul. 

În această fază, nu se punea problema să le spună mai 
mult canadienilor, care nu le puteau fi de niciun ajutor. 

— Aţi difuzat fotografia  Sheemei  Nawaz-Iomlinson? 
întrebă Martin Turturo. 

Ward Elcork pică în nas pe masă. 

— Hm! Nu încă, recunoscu el. Trebuie mai întâi s-o 
trimitem GRC-ului. Ei sunt aceia care o pot difuza. 

Malko gândi că șeful sucursalei CIA îl va apuca de 
beregată pe „pastorul reformat”. El se grăbi să mai pună o- 
ntrebare. 

— Aţi întreprins ceva în privința unui anume Renaud 
Boisvert, canadian convertit la religia musulmană, care a 
adoptat numele de Youssouf Mohammad? Știm că era în 
legătură cu Hassan Kamel, unul din capii reţelei, ucis la 
Istanbul. 

— L-am supravegheat timp îndelungat, afirmă imediat 
Ward Elcork, dar i-am pierdut urma de aproximativ doi ani. 
Anumite surse spun c-ar fi murit. 

Martin Turturo inspiră profund, se ridică și spuse: 


— Vă mulţumim pentru colaborare. Când veţi avea 
noutăţi, vă rugăm să ni le comunicaţi. 

La ieșirea din sala de conferinţe, Ward Elcork le strânse 
mâna fiecăruia, pe rând. Era la fel de vesel ca la o ceremonie 
funerară. Heloise Boisbriand, cobori împreună cu ei într-o 
tăcere de moarte. Doar când ajunseră pe trotuar li se 
dezlegară limbile. 

— Un idiot! mormăi Mac Millan. Ăștia sunt niște adevărate 
nulități. Noi am recenzat cincizeci de grupări teroriste, care 
au baza de operare în Canada și, în așteptare, am pierdut un 
om... 

Martin Turturo strănută sub crivățul tăios și spuse 
gânditor: 

— Eu cred că există o rațiune evidentă pentru această 
dezlānțuire de violență: racheta nucleară este ascunsă aici, 
la Montreal şi ei se grăbesc s-o treacă peste frontieră. 
Pentru asta îi omoară pe cei care le iau urma. 

— Ne rămâne o pistă, spuse Malko și anume, vânzătorul 
de antichități din strada Saint-Laurent, al cărui număr s-a 
găsit la Hassan Kamel, Tahar Haich... 

— Nu trebuie s-o scăpăm, recomandă Martin Turturo. Am 
să chem niște oameni de la Toronto, să vă ajute. Vă rog să 
nu le spuneți canadienilor, pentru că vor zădărnici totul. 

Heloise Boisbriand, mută până-n acel moment, îl luă pe 
Malko de-o parte și-i șopti: 

— Ar trebui să-i reamintesc lui Bernard Hupe despre 
Youssouf Mohammad. Mă voi duce să-l văd la birou. 

— Mulţumesc, spuse Malko. 

— Am fost bulversată de moartea lui Jim Crow, deși abia-l 
cunoșteam. 

John Mac Millan se apropie la rândul lui de agent. 

— Datorită dumneavoastră, noi am identificat pe 
proprietarul unui număr de telefon din New-York, un anume 
Ghani Akmani care trăiește la Brooklyn, în cartierul 
pakistanez, deasupra unui restaurant afgan. l-am pus 
telefonul sub urmărire, dar fără niciun rezultat. 

— Poate vom sfârși prin a descoperi ceva, își exprimă 


Malko speranţa. În ceea ce mă privește, o să mă ocup de 
Tahar Haich. 


* 
x x 


Tahar Haich, instalat la o masă chiar în spatele vitrinei 
restaurantului situat mai sus puțin decât buticul lui, era 
intrigat de prezența unei maşini care se oprise de-a lungul 
celuilalt trotuar și din care nu coborâse nimeni. Nu-i plăcea 
ce vedea. Obișnuit cu clandestinitatea, îl incomoda tot ce nu 
era normal. În fine, zări coborând din mașină un bărbat, 
înalt, blond, îmbrăcat într-un palton din păr de cămilă. El 
traversă un pic mai jos și reveni, oprindu-se în faţa fiecărei 
vitrine, inclusiv cea a magazinului său. Mai continuă puţin în 
acest fel și intră, în sfârșit, în restaurant. 

Algerianul se ghemui, dar necunoscutul trecu prin faţa lui 
fără să clipească și se instala la o masă vecină. Câteva 
minute mai târziu, Tahar Haich era sigur de un lucru: 
necunoscutul îi supraveghea magazinul. 

Pulsul său acceleră vertiginos. După alură, necunoscutul 
nu părea a fi un copoi canadian, iar el îi aștepta pe Ahmed și 
Sheema, care trebuiau să sosească dintr-un moment în altul. 
Își luă febril mobilul și formă numărul de telefon al 
pakistanezei. 

— Sunt scos din circuit! 

Mai mult, el nu știa cum vor sosi aceștia. Trebuia să-i 
oprească, oricum. În primul moment, intră în panică neștiind 
ce să facă. Singurul lui atu era faptul că tipul nu-l cunoștea. 
Tocmai se hotărâse să se-ntoarcă la butic, când reperă un 
taxi urcând pe strada Saint-Laurent. Din momentul în care-i 
recunoscu numărul, intră și mai tare în panică. Aceia nu 
puteau fi decât cei pe care-i aștepta. Se gândi la cea mai 
simplă soluţie, aceea de a nu se mișca și a lăsa buticul 
închis, numai că în acest caz, necunoscutul care-l urmărea, îi 
va identifica pe Ahmed și Sheema, ceea ce însemna 
catastrofa. 

În viteză, se hotărî cât ai clipi din ochi. 

Plăti foarte grăbit și se ridică, trecând prin spatele 


necunoscutului blond. 
x 


* * 


Sheema Nawaz-Tomlinson, instalată în spatele taxiului, 
căuta să nu-l atingă pe Ahmed. Nu mai schimbaseră niciun 
cuvânt de la incidentul din ajun și tânărul algerian părea să-l 
regrete, după ce trecuse efectul cocainei. Femeia se- 
nfășurase și mai mult în grosimea veșmintelor sale, dar nu 
putea uita acel viol brutal. Se cutremura încă, deși încerca 
să refuze în adâncurile memoriei sale extraordinara senzaţie 
pe care o simţise. Ceea ce o deranja mai mult, era faptul că 
Ahmed își dăduse seama de senzaţia trăită. 

Şoferul se întoarse. 

— Ajungem! 

Taximetristul aparţinea grupului lor, ca cea mai mare 
parte dintre șoferii de taxi algerieni sau pakistanezi din 
Montreal, ceea ce le ușura mult treaba. Graţie acestui 
sistem, Sheema putea circula prin oraș, fără a fi reperată. 
Era suficient să cheme la centrală, dându-și un număr de 
cod. Ea privea distrată la defilarea vitrinelor de pe Saint- 
Laurent, mai degrabă urâte. Se grăbea să treacă la 
îndeplinirea ultimei etape a planului, sau mai degrabă a 
penultimei. 

Şoferul exclamă: 

— Iată! Tahar ne așteaptă afară. 

Efectiv, buticarul algerian stătea pe marginea trotuarului, 
agitându-și frenetic braţele, ca pentru a opri un taxi. 
Mahmoud, șoferul opri așa cum se înţeleseseră în fața 
buticului. Imediat, Tahar Haich deschise portiera și sări în 
vehicul, strigând: 

— Cară-te! Fissa! 

Ascultător, Mahmoud demară imediat, virând pe ultima 
stradă transversală, în timp ce Tahar Haich le explica ce se 
întâmplase.  Sheema crezu c-o să-i explodeze inima. 
Descrierea omului care supraveghea buticul, corespundea 


13 Repede! 


cu cea a agentului americanilor, pe care ea încercase să-l 
lichideze în portul Montreal. 

Cum ajunsese el în acest loc? 

— Unde mergem? întrebă șoferul. 

— Ne întoarcem acolo de unde ne-ai luat, ordonă Sheema, 
cu o voce pierită. 

Trebuia să se gândească. Cercul urma să se strângă în 
jurul lor. De-acum, fiecare oră conta. Ajunși în nordul 
Montrealului, ceru șoferului s-o lase într-o fundătură. Când 
rămaseră singuri, ea îl întrebă pe Tahar Haich: 

— Coletul este la tine? 

— Sigur că da. 

— A venit cineva să îl vadă? 

— Nu. 

Însemna că mai există o mică șansă. 

— Magazinul tău are o ieșire în spate? 

— Nu. 

Faţă de liniștea care se lăsase, el preciză: 

— Putem să trecem prin pivniță, deoarece comunică cu 
aceea a cinematografului vecin. 

— La ce oră este ultimul spectacol? 

— La ora zece și se termină în jur de miezul nopții. 

— Bine. Ahmed, tu o să scoţi din garaj mașina de teren și 
vei veni în seara asta să preiei coletul. Pe urmă te vei 
întoarce la garaj. 

— Voi fi singur? 

— În maşină da, însă eu, împreună cu Mahmoud și toţi 
ceilalți, vom fi pe aproape. Dacă ești în primejdie, vom 
interveni. Te vei întâlni cu Tahar în holul cinematografului, 
spre miezul nopții. 

— Bine, spuse buticarul, puţin decepţionat că rolul său era 
pe punctul de a se termina. 

Fără alte comentarii, se despărțiră imediat. 

* 


* * 


Lui Malko, aflat în restaurant, nu-i scăpase ciudata 
manevră a taximetristului. Nu-i putea vedea pe ocupanţii 


acestuia, dar îl intriga ceva: de ce un taxi, deja ocupat, se 
oprise pentru a lua un nou client? 

El notase ora: 2 h și 24 de minute, precum și numărul 
taxiradioului. Fără  să-nceteze supravegherea  buticului 
vânzătorului de antichităţi, el o sună pe Heloise Boisbriand 
și-i lăsă un mesaj. 

Femeia îl chemă atunci când ajunse la Ritz-Carlton. 

— Este necesar să identificăm pe proprietarul unui taxi. 
Este posibil? întrebă el. 

— Cred că avem șanse, spuse ea. Mă întâlnesc cu Bernard 
Hupe. El poate să facă asta. Să ne întâlnim la Sofa, la 
intersecţia dintre Rachel și Bezei, pe platou, într-o jumătate 


de oră. 
* 


* * 


Muzica zgomotoasă îl agresă pe Malko încă de la intrare. 
Era aglomeraţie mare. Mulţi oameni erau îngrămădiţi în 
jurul barului, cu un pahar în mână și conversațiile erau la fel 
de gălăgioase ca și muzica. O descoperi pe Heloise așezată 
în compania lui Bernard Hupe, la o masă lipită de vitrină și 
reuși să se strecoare până la ei. 

Sergentul-detectiv strigă la urechea agentului: 

— Ce noutăţi aveţi? 

Malko îi povesti incidentul de pe strada Saint-Laurent și 
polițistul notă scrupulos numărul taxiului. 

— Treaba asta o rezolv mâine, promise el. 

— Acest butic mă intrigă, spuse Malko. 

— Vom vedea, spuse polițistul, ridicând paharul său de 
scotch. La ora asta este închis. 

— Richard are știri bune, interveni Heloise. 

Conform obiceiului, tânăra își comandase o cupă de 
Taittinger Comtes de Champagne Rose 1995. Ea păru să se 
fi emancipat, din nou fiind îmbrăcată în pulovăr de culoare 
galben canar, cu pantaloni de latex care-i mulau fesele și 
coapsele, cu o precizie anatomică. Atunci când Malko îi 
interceptă privirea, citi în ea un fel de tulburare, dar era 
probabil din cauza băuturii. 


— Care sunt știrile cele bune? îi strigă Malko în urechi 
sergentului-detectiv. 

— Am un prieten bun în MUCPI. Are „antenele” lui la 
Jandarmeria Regală și a prins o istorie interesantă. Youssouf 
Mohammad le-a propus o informaţie capitală pe care ei au 
refuzat-o din lipsă de buget și atunci au început 
supravegherea de la distanță. Mohammad încearcă să-și 
vândă informaţia altcuiva. 

— Se știe unde poate fi găsit? 

— Nu, dar „sursa” mea are contacte cu metresa lui, 
Sabrina. M-am gândit că aţi putea fi interesat. 

— Evident! 

Youssouf Mohammad știa, desigur, multe lucruri despre 
mișcarea islamică și l-ar putea duce la Sheema Nawaz- 
Tomlinson. 

— Cum aţi convenit? întrebă Malko. 

— Sabrina vă va aștepta la barul restaurantului Expres, o 
braserie pe Saint-Laurent, la ora nouă. 


Capitolul XVII 


Bruneta cu păr scurt, nasul coroiat, fruntea acoperită cu 
un breton, avea niște trăsături provocatoare de mică 
vagaboandă. Cocoţată pe un taburet înalt, cu puloverul ei 
negru conturând niște sâni agresivi, îmbrăcată cu o fustă 
foarte scurtă, dezvelind niște picioare încorsetate în negru, 
făcea notă aparte în atmosfera mai degrabă familială a 
Expresului, o braserie lungă, zgomotoasă și afumată. 

Agentul 9) studie câteva secunde. Conform 
semnalmentelor, aceasta nu putea fi decât amanta lui 
Youssouf. 

Se apropie de ea și o întrebă cu voce joasă: 

— Dumneavoastră sunteţi Sabrina? 

Bruneta întoarse spre Malko o faţă încruntată și îi 
răspunse astfel încât barmanul să poată auzi: 

— Lăsaţi-mă în pace! Aștept pe cineva. 

Surprins, Malko bătu în retragere și se instală în celălalt 
capăt al barului. Bruna mai zăbovi pentru a-și termina 
Defenderul, luă pachetul cu ţigări și eleganta brichetă Zippo. 
Apoi luă din cuier o manta impermeabilă neagră cu care se- 
mbrăcă înainte să iasă. Malko abia dacă avu timpul să 
plătească și să-și ia pardesiul. Afară, el o zări pe fata în 
impermeabil care mergea pe strada Saint-Laurent, fără 
grabă. Aceasta dădu colţul pe o stradă transversală și 
dispăru. 

Bărbatul grăbi pasul și dădu colțul, la rândul lui, 
angajându-se pe o stradă calmă și atât de întunecoasă, încât 
nu văzu fata lipită de zid, cu mâinile în buzunare. 

Ei se opriră la câţiva centimetri unul de celălalt, atât de 
apropiaţi încât îi simţea parfumul. 

— Pe mine mă căutaţi? întrebă tânăra cu voce joasă. 

— Dacă dumneavoastră sunteţi Sabrina, da. 

— Eu sunt Sabrina. Ce vreţi de la mine? 

— Vin din partea lui Bernard. 


— Bun. Aveţi o mașină? 

— Da. 

— O.K. Scuzaţi-mă pentru ce a fost mai devreme, dar 
trebuie să fiu prudentă. Mergeţi înainte, O.K.? 

Ca toţi canadienii francezi, ea spunea „O.K.” după orice 
frază. Malko ajunse la mașina sa și lăsă portiera din dreapta 
deschisă. Câteva clipe mai târziu, Sabrina se strecură 
înăuntru, parfumând tot habitaclul. Își încrucișă picioarele 
cu un fâșâit agreabil și se-ntoarse spre Malko. 

— O.K. Cel mai bine ar fi să mergem la mine. Mă feresc de 
locurile publice. Demaraţi și, mai sus, luaţi-o pe Jean-Talon, 
spre est. 

În mod mecanic, agentul își pipăi crosa pistoletului 
împrumutat de la Heloise. După cele întâmplate, era mai 
bine să fie prudent. Sabrina surprinse gestul lui și zâmbi 
ironic. 

— Nu vă fie teamă! Tot ce riscaţi este să fiţi violat... N 

Ceva din privirea ei Îi spunea că nu glumea chiar de tot. li 
urmă instrucțiunile, ajungând pe o străduță paralelă cu Jean- 
Talon, în fața unui fel de pavilion. Înainte de a se da jos din 
maşină, ea examină câteva clipe împrejurimile. Ajunseră la 
parter într-un living dezagreabil, cu mobilă din anii cincizeci. 
Imediat, Sabrina puse muzică, înainte chiar de a se fi 
dezbrăcat de impermeabil. Dintr-unul din buzunare scoase 
un revolver mic, cu țeava de doi țoli, pe care-l puse pe masă, 
după care dispăru în bucătărie revenind cu o cutie de bere și 
se instală pe canapeaua veche, scoase din poșetă un pachet 
de ţigări și aprinse una cu bricheta ei Zippo, îmbrăcată în 
marchetărie bordo. 

— Dumneavoastră știți de ce am vrut să vă văd? 

— Mi s-a spus că aţi avea ceva de vânzare. 

Ea aprobă din cap. 

— Da. O informaţie care valorează aur. Acești imbecili de 
la G.R.C., care în principiu ne protejează, spun că n-au 
fonduri. În realitate, le este frică; ne abandonează și, de-aici 
până a ne lăsa la discreţia celorlalţi... Atunci, l-am convins 
pe Youssouf să luăm banii și să ne cărăm cât mai departe, 


acolo unde găsim soare. Eu aș prefera un mic bar, unde să 
pot dansa cu clienţii. 

În ochii ei apăru o privire desfrânată. 

— Ce aveţi de vânzare și care-i preţul? întrebă Malko. 

— O informaţie excepţională care valorează cincizeci de 
mii de dolari. 

Ea fuma nervos, încrucișându-și și desfăcându-și într-una 
picioarele. 

— Cincizeci de mii de dolari înseamnă bani mulţi, remarcă 
Malko. 

Sabrina i-o reteză. 

— Este vorba de dolari americani nu gunoiul ăsta de dolari 
canadieni. 

— Bine! Care-i această informaţie? 

Femeia ezită câteva secunde înainte să spună: 

— OK. Un grup islamist, care are numeroase ramificații în 
exterior, a decis să comită un atentat la New-York. Sunt 
niște oameni pe care-i cunosc și care trebuie să însoțească 
peste frontieră un vehicul plin cu exploziv. Ştiu unde este 
acesta. Vă interesează? 

— Da! recunoscu Malko. Dar nu vă voi da banii decât după 
ce voi verifica și, afară de asta, îmi trebuie timp ca să-i obţin. 

— Treaba trebuie făcută foarte repede, preciză Sabrina, 
pentru că ei îi pot schimba locul. 

— Foarte bine. Să ne întâlnim mâine dimineaţă. Eu vă voi 
da banii și dumneavoastră mă veţi însoţi acolo unde se 
găsește explozibilul. 

Sabrina strivi ţigara într-o scrumieră. 

— O.K. Cunoașteţi marele magazin C&A, pe Guy Street? 
Voi fi la raionul lenjerie, la ora patru. Veniţi cu două 
pachete: unul cu patruzeci de mii, celălalt cu zece mii. Acela 
este pentru mine. Youssouf nu trebuie să știe. 

Ea se ridică, îl conduse până la ușă și se opri pentru a se 
lipi de el, introducându-i în gură o limbă ascuţită. 

— Pot conta pe dumneavoastră? Mâine seară, veţi putea 
reveni aici, numai pentru a vă amuza. 

Sabrina știa să-i motiveze pe bărbaţi. 


Când rămase singur în mașină, Malko nu-și putea reveni. 
Ceea ce auzise întărea ipoteza sa despre bomba de buzunar 
Dacă n-ar fi fost vorba de o rachetă de negăsit în Statele 
Unite, de ce atâta osteneală pentru a trece frontiera niște 
explozibile care ar fi fost ușor de procurat acolo? Atentatele 
de la World Trade Center și Oklahoma City făcuseră dovada. 


El își deschise mobilul și formă numărul lui Martin Turturo. 
* 


* * 


Walid Slami reaprinse luminile de poziţie ale taxiului său 
și merse spre strada Jean-Talon, pradă unei furii sacre. Il 
urmărise pe agentul american după plecarea sa de la Ritz- 
Carlton, conform instrucţiunilor unuia dintre șefii Centrului 
Islamist de pe Saint-Laurent și nu fusese decepţionat. Filajul 
său îi permisese să asiste la întâlnirea dintre acest agent și 
cea care era considerată o bună musulmană, datorită 
legăturilor sale cu Youssouf Mohammad. Toată lumea știa 
despre rolul jucat de Sabrina în convertirea acestuia. 
Youssouf era nebun după ea. 

Acum iată, Walid descoperea trădarea femeii. Ea îl dusese 
pe agent la ea acasă, ceea ce era un fapt extrem de grav. 

Se opri douăzeci de minute în faţa unei băcănii deschise 
„nonstop”, proprietatea unuia din verii lui, și transmise 
informaţia, după care plecă imediat. Grupul lor era 
fragmentat și ignora modul în care informaţia va fi utilizată. 
Zvonurile cele mai nebunești se răspândeau prin moscheile 
din Montreal, prezicând un eveniment iminent care va 


produce moartea printre necredincioși. 
* 


* * 


Martin Turturo se strecură la masa unde Malko își termina 
micul dejun, vizibil satisfăcut și încurajat. 

— John Mac Millan este atât de morcovit, încât canadienii 
acceptă să se miște, îl anunţă el. Ne întâlnim peste o oră la 
buticul lui Tahar Haich împreună cu Bernard Hupe, care 
aduce un comisar de la Montreal Community Police 
Intelligence cu un mandat de percheziţie. 


— Bravo, zise Malko. Mă-ntreb dacă nu vom câștiga 
jackpotul. Aţi identificat pe șoferul taxiului în care s-a urcat 
Haich? 

— Nu încă, dar știu că acest taxi aparţine reţelei Co-Up. 
Sunt meseriași care se grupează pentru a folosi aceeași 
centrală. 

— Dar întâlnirea pentru după masă? 

— Totul va fi gata la ora două. Eu însumi merg să ridic 
banii de la bancă. Din momentul în care această Sabrina ne 
va da adresa mașinii încărcate cu exploziv, John Mac Millan 
și cu mine vom merge pe strada Atwates, la Jandarmeria 
Regală și ei vor avea interesul să se miște foarte repede 
dacă nu vor un incident diplomatic de primă mărime. 

— Suntem obligaţi să trecem pe acolo? 

— Da. Va trebui în mod sigur să le forțăm mâna. Apropo, 
D.D.0O. vă felicită. S-au mai liniștit. 

— Să nu vindem pielea ursului din pădure, spuse Malko. 
Va trebui felicitat și Bernard Hupe. 

Șeful sucursalei CIA surâse. 

— Asta-i datorită ofițerului Boisbriand. Nu știu ce i-aţi 
făcut, dar vă ciugulește din palmă. 

— Acesta-i șarmul bătrânei Europe, pretinse Malko. 

Își privi ceasul, care indica ora nouă fără zece. 

— Este timpul să mergem pe Saint-Laurent, spuse în timp 
ce se ridica. Să ne rugăm ca percheziţia la vânzătorul de 


antichităţi să dea rezultate. 
x 


* * 


Cei patru bărbaţi pătrunseră unul după altul în minusculul 
butic de la numărul 4009 al străzii Saint Laurent. Părea că 
nu e nimeni dar, din camera din spate, veni un bărbat cu 
trăsături pronunţate de magrebian, neras, cu părul ondulat, 
îmbrăcat cu un pulovăr gros în dungi. Polițistul de la MUCPI 
îi arătă mandatul de percheziţie. 

— Eu n-am făcut nimic, protestă imediat buticarul. Sunt 
un comerciant cinstit. 

Malko îl privi atent. Era chiar bărbatul pe care-l văzuse 


urcând în taxi, în seara din ajun. Îl privi în ochi și algerianul 
își întoarse imediat capul. Și el îl recunoscuse... Cei doi 
polițiști canadieni începură percheziţia. O jumătate de oră 
mai târziu, trebuiră să se-nchine în faţa realităţii: nu exista 
niciun obiect suspect și nimic care să poată semăna cu un 
SADM. Ori erau pe o pistă falsă, ori ajunseseră prea târziu. 
SADM-ul nu lăsa nicio urmă de radioactivitate și era deci 
inutil să încerce măsurarea radioactivităţii din butic. Malko 
se gândi deodată la altceva. 

— Să ne arate registrele cu evidenţa intrărilor, îi șopti lui 
Bernard Hupe. 

Tahar Haich se duse să caute o grămadă mare de facturi 
prost clasate și Bernard Hupe începu să le examineze. 
Agentul se uita cu atenţie peste umărul lui. Haich importa 
multe obiecte artizanale din Pakistan. Deodată, Malko zări o 
scrisoare de trăsură la care era atașată o foaie de ieșire din 
vamă. Era vorba de intrarea în Canada a unei lăzi în 
greutate de cincizeci și opt de kilograme - o statuie antică, 
încărcată la Istanbul pe cargoul cipriot Doral, cu o lună în 
urmă. Era și o declaraţie de export ștampilată de vama 
turcă, precum și cea de import a canadienilor, cu o chitanţă 
de 137 de dolari și 68 de cenți. 

Bernard Hupe îi arătă factura negustorului. 

— Aţi putea să ne arătaţi această marfă? 

— Am vândut-o. 

— Cui? 

— Nu-mi amintesc numele. Cuiva care mi-a plătit cash. 

Era imposibil să-l faci să spună ceva. Trebuiră să-și 
încheie percheziţia. Pe trotuar, Malko se-ntoarse spre Martin 
Turturo: 

— Sunt sigur că SADM-ul a fost depozitat aici. 

— Imposibil de probat, oftă americanul. Suntem încă în 
aer. Să sperăm că întâlnirea din această după-amiază cu 


această Sabrina ne va aduce noroc. 
* 


* x 
Ahmed El Mali închise din nou cu grijă grilajul de fier al 


marii magazii închiriate cu doi ani în urmă de islamiști în 
zona industrială a bulevardului Bourassa. Ea servea ca 
depozit pentru mărfurile furate de reţelele sponsorizate de 
GIA înainte de a fi expediate în Algeria. În seara din ajun, 
transferul lăzii depuse la Tahar Haich se petrecuse cu bine. 
Vechea sa mașină GMC portocalie din 1989 staţionase doar 
câteva minute în faţa cinematografului  „L'amour”. 
Algerianul era foarte mândru că Sheema îi destăinuise 
amplasamentul acestei magazii secrete, închiriată pe numele 
unui onest cetățean canadian. El se-ndreptă spre staţia de 
autobuz. Pakistaneza îi permisese, în sfârșit, să iasă din 
apartament, cu o misiune precisă: contactarea a doi 
susţinători  algerieni care, cutreierând strada Sainte- 
Catherine, îşi  sanctificau activitățile prin colaborări 
ocazionale la Djihad. Ahmed avea trei mii de dolari pentru a- 
i motiva. Bineînţeles, ei nu știau cine-i adevăratul 


comanditar al operaţiunii, dar puţin le păsa. 
x 


* * 


Magazinul C&A era frecventat de o clientelă mai ales 
feminină şi semăna cu orice Department Stores din lume. 
Malko hoinărea pe la etajul doi de vreo douăzeci de minute, 
pe la raionul de lenjerie, printre localnice gânditoare, 
îmbrăcate ca nişte mătuși, care-l luau probabil drept un 
pervers. 

Sabrina întârzia. 

La fiecare două minute, el îşi arunca ochii pe ceasul 
Crosswind, cu inima strânsă. Dacă metresa lui Youssouf 
Mohammad nu venea la întâlnire, nu mai aveau nicio pistă. 
Satisfacţia de a fi ajuns pe urma SADM-ului până la buticul 
din strada Saint-Laurent era o consolare modestă. Agenţia 
fusese obligată să informeze Casa Albă despre insuccesul 
eforturilor sale pentru prevenirea catastrofei programate. 

Deodată Malko simţi că-i crește pulsul. Sabrina tocmai se 
ivise pe una din scările rulante, îmbrăcată într-o haină din 
piele neagră. Se duse la celălalt capăt al raionului de lenjerie 
fără să-l zărească, și el trebui să ocolească standul „Calvin 


Klein” pentru a ajunge la ea. Numai în acel moment, se 
întoarse și-l văzu. Un surâs îi lumină câteva clipe obrazul și 
se șterse brusc. Făcând un semn cu ochiul, ea se-ntoarse și 
fugi. 

În același moment, doi bărbaţi îl îmbrânciră pe Malko. 
Totul se petrecu atât de repede încât el nu apucă să le vadă 
decât spatele. Mergând în zigzag printre clienţi, ei o 
urmăreau pe Sabrina. Aceasta se-ntoarse și scoase un țipăt 
ascuţit. Greșise direcţia și ajunsese la scara rulantă care 
urca; se dezechilibră și căzu. 

Primul dintre cei doi bărbaţi, un tânăr arab cu craniul ras 
era deja peste ea. O ridică cu mâna stângă și cu dreapta îi 
înfipse un cuţit în burtă, retrăgându-l și lovind-o din nou. 
Colegul lui îl ajunse din urmă și o lovi pe tânăra femeie 
aruncând-o pe o masă plină cu sutiene și continuă s-o 
lovească. Clienţii fugeau în toate părţile ţipând. Un paznic 
neînarmat veni repede. Malko pusese mâna pe revolverul 
său Smith & Wesson, dar era prea multă lume pentru a trage 
de departe, așa că încercă să se apropie de asasini. 

Aceștia se înverșunau asupra corpului inert al fetei. Unul 
dintre ei îl zări pe Malko și-i strigă ceva complicelui său. 
Abandonându-și victima, alergară în direcţia scării. Malko 
apăsă pe trăgaciul pistolului și unul dintre atacatori se 
rostogoli pe dalaj. Se zvârcoli puţin și rămase nemișcat. Cel 
de-al doilea încremeni în faţa pistoletului, cu o figură rea, cu 
cuțitul în mână. Imediat fu imobilizat de paznici. 

Malko se duse grăbit la Sabrina. Faţa și hainele ei erau 
acoperite de sânge. Ochiul stâng nu mai era decât o gaură 
sângerândă. Lui i se păru că ea mai respiră încă, în ciuda 
rănilor multiple, ceea ce era o minune. Trecându-și o mână 
pe sub ceafa ei, îi ridică capul și-i vorbi la ureche. 

— Sabrina totul va merge bine. Vei fi dusă la spital. Am 
banii. Spune-mi unde-i lada aceea. 

Buzele tinerei femei se mișcară, dar nu-i ieși niciun cuvânt 
din gură. Mai avu o ușoară tresărire, după care ochii îi 
deveniră ficși. Cu inima strânsă, Malko îi reașeză capul pe 
grămada de sutiene. Imediat fu înconjurat de mai mulţi 


bărbaţi, care-i imobilizară braţele la spate, luându-i arma 
care era prinsă la centură. O femeie strigă: 

— Ele! L-am văzul trăgând. 

Un poliţist în uniformă începu să-i pipăie toate cusăturile. 
Un altul, îi puse cătușe. Un al treilea se-nfipse în faţa lui. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? De ce umblaţi înarmat? 

— Chemaţi imediat pe ofiţerul Boisbriand de la SCRS, 
spuse el. Arma îi aparţine. Veţi primi toate explicaţiile 
necesare. 

x 


* * 


— Cel pe care l-aţi omorât era muncitor la un măcelar 
halal de pe strada Jean-Talon, anunţă Dan Lambert - 
numărul doi în cadrul SCRS-ului și nu avea antecedente 
penale. Era un refugiat politic algerian. 

Era ora șase și se-nnopta. Graţie intervenţiei SCRS-ului, 
problemele agentului fură rezolvate rapid. Heloise 
Boisbriand, precedată de un telefon al superiorilor ei, 
debarcase la comisariatul din strada Ontario pentru a lămuri 
lucrurile. Din Toronto, intervenise în mod expres Martin 
Turturo. Heloise îl dusese imediat pe Malko la sediul SCRS 
pentru a trece în revistă evenimentele. 

Sabrina era la morga spitalului Royal Victoria, împreună 
cu unul dintre asasini. 

— Cine-i celălalt? întrebă Malko. 

— Salim Mabouk, un tânăr vagabond din cartierul Sainte- 
Catherine. Când avea şaisprezece ani, teroriza bătrânele 
doamne din parcul Saint-Leonard și, mai apoi, prostituatele 
care se plângeau că le sfâșia cu lama pentru că nu-i dădeau 
suficienți bani. Din păcate, ele n-au depus niciodată 
mărturie. Deocamdată am scăpat de acest gunoi. 

— A mărturisit cine i-a dat ordin s-o omoare pe femeie? 

— Un algerian pe care el îi cunoaște sub numele de 
„Eightball”. Acesta din urmă i-a dat trei mii de dolari US, pe 
care Salim îi mai avea încă asupra lui. El i-a prezentat 
victima ca pe o „informatoare”. 

„Eightball”, era porecla lui Ahmed El Mali, cel despre care 


îi vorbise Mouloud, algerianul de la „Foufounes Electriques”. 
Cu aceasta cercul era închis. 

— Ştie unde locuiește „Eightball”? întrebă Malko, deși 
cunoștea deja răspunsul. 

— Nu. 

Agentul bău puţină cafea, cuprins în același timp de furie 
și descurajare. Avea în faţă o organizaţie feroce, ramificată 
și bine pusă la punct atât de puternică încât ţinea piept celor 
mai puternice servicii de informaţii din lume, CIA și FBI. 

Cum aflaseră cei care ordonaseră asasinarea Sabrinei că 
ea se pregătea să-i trădeze? Deodată, fu obsedat de un gând. 
Dacă ei o lichidaseră pe Sabrina, amantul ei, faimosul 
Youssouf Mohammad, urma să împărtășească aceeași soartă, 
dacă nu cumva se și întâmplase acest lucru. Or, informaţia 
pe care bruneta se pregătea să i-o vândă lui Malko, o deţinea 
de la Mohammad. Mai exista deci o șansă de a găsi SADM- 
ul. Se uită la ceas: era ora șase și șapte minute. 

— Heloise! spuse el, trebuie să-l găsim cu orice preţ pe 


Youssouf Mohammad. 
* 


* * 


Cu inima strânsă. Malko privea cadranul ceasului la 
fiecare treizeci de secunde, de parc-ar fi vrut să oprească 
curgerea timpului, în biroul vecin. Heloise Boisbriand era la 
telefon de trei sferturi de oră. Dan Lambert plecase. Singur 
în birou, Malko se juca cu învelitoarea brichetei sale pentru 
a-și calma nervii. Cursa aceasta contra cronometru, 
presărată cu obstacole mortale era de mare uzură. 

Heloise Boisbriand reapăru în sfârșit, cu faţa obosită, și se 
apropie de el cu un surâs epuizat. 

— Cred că am lucrat bine. Avem întâlnire peste o jumătate 
de oră la barul Marriott cu ofițerul care tratează cu Youssouf 
Mohammad, un maior din GRC, Leo Monbouguette. El va 
veni împreună cu Bernard Hupe. 

— De ce nu aici? 

Ea surâse ironic. 

— Aici este sediul concurenţei și nu dorește să calce pe la 


noi. 

Malko dădu din cap, un pic mai destins. Așa cum spunea 
Mao: puţin interesa culoarea pisicii, din moment ce ea 
prindea șoareci. 


Capitolul XVIII 


Portarul de la Marriott, cu casca sa colonială albă ornată 
cu o egretă roșie, era ridicol sub ploaia rece, eroic ca un 
lăncier din Bengal. 

Malko îl descoperi pe Bernard Hupe prin lemnăria barului 
Caribu, în faţa unui Defender vechi de cinci ani, bine ameţit. 
Vizibil șocat, așteptă ca Malko să comande o vodkă și spuse: 

— Este oribil. Mă simt puţin răspunzător de moartea fetei 
aceleia. 

— Unde-i Leo Monbouquette? Credeam că vine și el. 

— Sosește imediat M-a sunat de pe mobil. 

— Vă gândiţi că, poate, a fost o scurgere de informaţii de 
la dumneavoastră? 

Polițistul negă din cap. 

— Nu văd cum.. Ah, iată-l pe Monbouquette. 

La intrarea barului se oprise un bărbat care examina 
clienţii. Era înalt și slab. Purta ochelari cu ramă de oţel și 
avea obrajii supţi. Aducea mai degrabă a intelectual decât a 
jandarm. El se apropie de masă și-i întinse lui Malko o mână 
slabă. 

— Leo Monbouquette. 

Se așeză între ei doi, și Bernard Hupe îi comandă un 
Defender on the rocks. Malko îi ceruse Heloisei Boisbriand 
să rămână la SCRS, pentru a nu-l speria pe omul GRC-ului. 
Dar acesta părea totuși încurcat. Se-ntoarse spre Bernard 
Hupé. 

— Dumneavoastră mă puneti într-o situație dificilă, spuse 
el cu o voce spartă, ca și cum ar fi avut un cancer al 
coardelor vocale. 

— De ce? nu se putu reține Malko să-ntrebe. 

— Trebuie să obţin o autorizație de la șefii mei ierarhici de 
la Toronto, pentru a putea dezvălui detaliile unei operațiuni 
secrete aşa cum este utilizarea lui Boisvert. 

Malko simţi cum îl copleșește furia. 


— Şi asta cât timp necesită? întrebă cu o voce perfect 
controlată. 

— S-ar putea să dureze și o lună, replică Leo 
Monbouquette. De altfel, eu nici nu trebuia să fiu aici. Doar 
pentru a-i face plăcere prietenului meu Bernard, am venit. 

Malko fu mulțumit că-i predase lui Heloise arma Smith & 
Wesson, ceea ce-l scutea de tentaţii funeste. 

— Domnule Monbouquette! spuse el cu vocea vibrând de 
furie, amanta lui Youssouf Mohammad a fost asasinată acum 
mai puţin de trei ore, de asasini în solda unei organizaţii 
islamiste, pentru că ea se pregătea să-mi vândă o informaţie 
pe care dumneavoastră ați refuzat-o. Informaţia este în 
posesia lui Youssouf Mohammad, care se numea Boisvert. 
Dacă nu va fi găsit foarte repede, el va fi asasinat la rândul 
său, fapt pentru care puţin mi-ar păsa dacă el nu ar fi în 
posesia unei informaţii de importanţă vitală pentru Statele 
Unite. 

Agentul apăsase asupra cuvântului „vitală”. 

— Întrebarea pe care v-o pun, este simplă, continuă el. 
Acceptaţi să cooperaţi sau nu? In acest din urmă caz, 
dumneavoastră și șefii dumneavoastră va trebui să vă 
explicaţi cu C.I.A., F.B.I. și guvernul Statelor Unite. Pot să vă 
promit că presa americană va fi bucuroasă să prezinte 
funcţionarea lamentabilă a G.R.C.-ului. Cu siguranţă, aţi fi 
țintuit la stâlpul  infamiei. Aştept deci răspunsul 
dumneavoastră. 

Leo Monbouquette trecuse prin toate culorile curcubeului 
în timpul diatribei lui Malko, fără să vadă nici măcar 
Defenderul de culoarea chihlimbarului, ispititor totuşi, pe 
care chelnerul îl pusese în fața lui. După câteva secunde, 
spuse cu o voce tremurând de furie: 

— Domnule! dumneavoastră insultaţi Jandarmeria Regală 
a Canadei. Este inadmisibil. La revedere. 

Şi plecă cu paşi mari. Bernard Hupé se ridică din fotoliul 
său și fugi după el. In culmea furiei, Malko formă pe mobil 
numărul lui Martin Turturo. În momentul în care acesta 
răspunse la celălalt capăt al firului, îi povesti ce se- 


ntâmplase. Americanul explodă: 

— Jesus-Christ! Gonna raise hell! I will have this bastard 
thrown out of his agency“. Chem Washingtonul. 

— Așteptaţi! spuse Malko. 

Leo Monbouquette tocmai reintrase în bar, escortat de 
Bernard Hupe. Se așeză din nou, cu faţa încruntată. 

Malko îi întinse mobilul său. 

— Cineva dorește să vă vorbească. Este vorba de Martin 
Turturo - responsabilul C.I.A. din Canada. 

Leo Monbouqguette luă aparatul și spuse „alo”, cu o voce 
nesigură. Apoi, rămase mut timp de zece minute. Agentul 
auzea tunetele vocii din aparat. Bernard Hupe își privea 
pantofii. În sfârșit, ofiţerul GRC închise cu o mână 
tremurătoare, și-i întinse telefonul lui Malko, după care bău 
dintr-o înghițitură jumătate din Defenderul său, în care 
gheaţa se topise. Spuse cu o voce încă spartă: 

— Voi coopera, dar asta trebuie să rămână un secret. 

— Vă promit, spuse Malko. Primul punct: este adevărat că 
aţi refuzat să cumpăraţi informaţia deţinută de Youssouf 
Mohammad? 

— Da. Șefii mei nu voiau să deblocheze fonduri. 

— Bine. Ştiţi unde-l găsim pe Mohammad? 

Ofițerul GRC mișcă din cap. 

— Nu. Eu n-am avut niciodată adresa lui, din prudenţă. El 
este cel care mă contactează, lăsându-mi mesaje pe robotul 
meu personal, fixându-mi întâlnirile, niciodată în același loc. 

— Unde l-aţi văzut ultima dată? 

— La staţia de metrou C6tes-des-Neiges. 

— Când? 

— Acum o săptămână. 

— V-a mai contactat pe urmă? 

— Nu. 

— Deci, în seara aceasta sunteţi în imposibilitate de a-l 
contacta? 


“4 Pentru Dumnezeu! Am să fac un scandal monstru! Am să fac să 
fie zvârlit acest bastard din agenția aia. 


— Da. 

Malko era atât de concentrat, încât simţea că-i explodează 
neuronii. Deodată își aminti de un film în care poliţia 
prevenea prim megafon o femeie pierdută în mulţime, că un 
asasin era pe urmele ei ceea ce-i sugeră o soluţie. 

— Iată cum o să facem, domnule maior Monbouquette: în 
ora următoare am să fac astfel încât mijloacele mass-media 
să facă maximum de publicitate asasinării Sabrinei, 
subliniind faptul că ea și amantul ei sunt bănuiţi de către 
islamiști ca fiind informatorii dumneavoastră. 

— Dumneavoastră sunteţi nebun! Il... 

— Ce credeţi că va face Youssouf Mohammad? 

Leo Monbouquette îi aruncă o privire speriată. 

— O să-mi telefoneze, desigur, pentru a mă acuza că l-am 
vândut. Este oribil. 

— El o să vă telefoneze repetă Malko, dacă mai este în 
viaţă. Vom avea deci o posibilitate să-l contactăm și să-l 
salvăm. Pentru asta vă va mulțumi. 

Leo Monbouquette nu părea convins de acest ultim punct, 
dar era liniștit că nu avea un rol activ în asta. 

— Bine, spuse el. Mă întorc acasă. Unde vă pot întâlni? 

Malko îi dădu numărul mobilului său. 

— Eu cred, spuse el, că dacă Youssouf Mohammad ar fi 
auzit de moartea Sabrinei, v-ar fi telefonat deja. Poate nu-i la 
Montreal. 

Leo Monbouquette se ridică, cu umerii încovoiaţi, ca și 
cum ar fi dus întreaga lume în spate. 

— Foarte bine! Dacă telefonează vă anunţ imediat. 

Părăsiră barul în același timp și se despărțiră în stradă. 
Malko nu avea de parcurs decât câţiva metri până la sediul 
SCRS, pe Peel Street, pentru a o pune pe Heloise Boisbriand 


la treabă. 
* 


* * 
Sheema Nawaz parcursese aproape un kilometru până să 
găsească un telefon public ca să poată vorbi în străinătate. 
Nu avea încredere în mobil, deși era înregistrat pe un alt 


nume. De când cu ultimele evenimente, nu mai era la curent 
cu ce știau adversarii săi. Când auzi pe corespondentul ei 
din New-York răspunzând cu o voce calmă, normală, femeia 
se mai liniști, însemna că poliția nu ajunsese până acolo. Ei 
schimbară câteva cuvinte codificate, obișnuite, după care-i 
transmise instrucţiunile. Omul, un fidel între fideli și el, nu 
discuta ordinele. Când închise, pakistaneza fu liniștită. 

Nu era totul pierdut, dar era pe muchie de cuţit. 

Când ajunse acasă, Ahmed El Mali, cu bustul gol, pregătea 
pastele ascultând muzică. Atunci când ea intră în cameră, el 
își legănă șoldurile, făcând mișcări bruște din șolduri, 
imitând raportul sexual. Sheema întoarse capul, dezgustată. 
Dumnezeu îi dăduse acest ţap lubric spre a o pedepsi pentru 
păcatele ei. Și totuși, simţea arsura delicioasă a sexului său 
între fese. 

— E totul în regulă? întrebă algerianul. 

— Așa se pare. Vom pleca în două zile Tu ești sigur de 
pașaportul tău? 

Mali avea un pașaport canadian pe un alt nume decât al 
lui, în sfârșit unul în regulă, obţinut pe baza unui certificat 
de botez fals, care era suficient în această ţară frumoasă. 

— Nicio problemă. Vom rămâne la New-York? Eu nu 
cunosc orașul. 

— Poate, răspunse tânăra evaziv. 

Cum ea se-ntoarse, el o cuprinse de șolduri și o lipi de el, 
introducându-i cocoașa sexului său între fese. 

— O să reîncep mica sărbătoare înainte să plecăm! îi șopti 
la ureche. 

Sheema reuși să scape și fugi în camera ei. Dacă n-ar fi 
avut nevoie de el... 

Își privi ceasul, cuprinsă de angoasă și se lungi în pat 
pentru a citi câteva versete din Coran, dar nu se putea 
concentra. Dacă n-ar fi avut ideea de a-l pune pe Walid Slami 
să-l urmărească pe agentul care-o supraveghea de la 
plecarea din Istanbul, Dumnezeu știe ce s-ar fi întâmplat. 
Descoperirea contactelor dintre Sabrina și CIA explodase ca 


un tunet. Avusese loc o chara® la Centrul Islamist pentru a 
evalua situația. Membrii reţelei canadiene erau îngroziţi să 
afle că Youssouf Mohammad, un om ale cărui scrieri îi 
înălțau spiritual pe islamiști, era un trădător. 

Moartea lui fusese votată în unanimitate, numai că era o 
problemă: nimeni nu știa unde se găsea, nici unde locuia. 
Atunci, responsabilul moscheii lansase un „anunț de 
căutare” clandestin, către toţi fraţii siguri din Montreal. În 
speranţa că Youssouf Mohammad va sfârși prin a apărea. 

Atât timp cât nu era mort, Sheema stătea ca pe jăratec, 
deoarece conform celor spuse de frații canadieni, acesta știa 
foarte multe lucruri. Era foarte posibil ca el să știe și despre 
magazia din bulevardul Henri-Bourassa. Totuși, nu se punea 
problema deplasării vehiculelor. Mai era nevoie doar de 
câteva ore... Nu-i mai rămânea decât să se roage. 

Mobilul Sheemei sună. Ea recunoscu vocea gravă a lui 
Walid Slami. 

— Nu a intervenit nimic nou! o anunţă el. Allah însă va 
veni în ajutorul nostru. Fie numele Lui binecuvântat. 

— Sună-mă când ai vești! spuse scurt Sheema. 

În timpul acesta, îl auzi pe Ahmed: 


— E gata masa. 
x 


* * 


Renaud Boisvert, cunoscut de mult timp sub numele de 
Youssouf Mohammad, deschise ușa restaurantului Al Amine, 
din colţul bulevardului Lacombe - în cartierul Côte des 
Neiges, unde locuiau mulţi arabi. Era ora cinei și 
restaurantul era plin. Youssouf se strecură până la o masă 
mică, lipită de tejghea, și comandă un ceai. Analiză în grabă 
fețele clienţilor. Pe mulţi îi cunoștea din vedere: niște 
militanţi islamiști care-l simpatizau pentru luările sale de 
poziţie. Scrierile sale, voiajul în Afganistan și pelerinajul la 
Mecca, făceau din el un om sfânt. 

Când chelnerul îi aduse ceaiul, îl întrebă dacă poate să 


+5 Adunare. 


dea un telefon. 

— Aparatul de-aici este stricat, spuse omul, dar este un 
telefon public afară, spre Côte des Neiges. La douăzeci de 
metri. 

Youssouf Mohammad mulţumi. El nu mai știa nimic de 
Sabrina, care era însărcinată să negocieze informaţiile pe 
care le deţinea, și începuse să fie neliniștit. Dacă fugise cu 
banii? La telefon nu răspundea. Își propuse ca, după ce 
mănâncă, să riște un drum până la ea. Tresări; barmanul 
dăduse mai tare televizorul pentru a asculta știrile. Mașinal, 
Youssouf ridică privirea și avu impresia că primește un cuţit 
în inimă. Pe ecran, cât era de mare, apăruse imaginea 
Sabrinei. 

Stupefiat, ascultă povestea asasinatului, văzu corpul 
metresei sale lungit pe un cearceaf și figura unuia din 
asasini. Dar ce era mai rău abia venea. O femeie 
necunoscută apăru în locul Sabrinei, și numele ei apăru pe 
ecran: ofițer Heloise  Boisbriand - ofițer SCRS. Era 
intervievată de o jurnalistă și, auzind ceea ce spunea, 
Youssouf Mohammad simţi că i se urcă tot sângele-n cap. 

Fiecare cuvânt ieșit din gura ei, reprezenta un cui bătut în 
coșciugul său. Povestea cum Youssouf Mohammad acceptase 
să lucreze pentru GRC, ca informator, pentru a-și păstra 
libertatea și că asasinarea Sabrinei - metresa lui - se explica 
prin faptul că islamiștii se convinseseră de trădare. Youssouf 
Mohammad privi în jurul său, convins că persoanele aflate în 
restaurant erau cu ochii pe el. Aceștia însă nu erau 
interesaţi de știri. Era pierdut. Dacă Sabrina era moartă, 
următorul la rând era el. O singură persoană îl putea 
proteja: Leo Monbouqguette, ofițerul cu care lucra. 

În momentul în care se ridica, apăru pe ecran imaginea sa. 
Noroc că era o fotografie mai veche, când încă mai purta 
barbă. Se apropie de tejghea și-i spuse barmanului: 

— Adu-mi o chawerma, eu mă duc să dau un telefon! 

leşi pradă unui sentiment între spaimă și furie. Știind 
despre animozitatea dintre GRC și SCRS, își imagină o 
răzbunare a acestui din urmă serviciu. Ajuns la cabină, 


introduse o monedă de douăzeci și cinci de cenți în aparat și 
formă numărul lui Leo Monbouguette, care răspunse 
imediat. 

— Aici Monbouquette. Cine vorbește? 

— Ştiţi ce se-ntâmplă? îl întrebă Mohammad. Aţi văzut la 
T.V? 

— Ştiu, răspunse calm ofițerul GRC. Am să vă explic. Unde 
sunteţi dumneavoastră? Trimit imediat pe cineva să vă 
caute. 

Youssouf Mohammad îi dădu adresa restaurantului, un pic 
mai liniștit, și închise, cu inima bătând puternic. Își reproșa 
că vorbise prea repede. Ar fi trebuit să fixeze o întâlnire 
undeva aiurea. Se simțea protejat de mulţime. Când se- 
ntoarse la restaurant, chawerma sa era pusă lângă ceai și 
muzica arabă luase locul informaţiilor. Parcurse cu privirea 
sala și crezu că o să i se oprească inima. 

Unul dintre clienţi, care-l fixa cu o privire plină de ură, 


tocmai închidea telefonul său mobil. 
* 


* * 


Leo Monbouquette formase numărul de telefon al lui 
Malko, dar se răzgândi și închise. Această afacere urma 
categoric să declanșeze un scandal. Măcar să-l mai 
atenueze. Dacă Youssouf Mohammad cădea viu în mâinile 
americanilor putea să facă niște destăinuiri foarte incomode, 
lucru care nu era de dorit, așa că ofiţerul G.R.C. își privi 
ceasul și hotări să dea o mică șansa destinului: Nimeni nu va 
ști niciodată timpul scurs între apelul „clientului” său și al 
lui. 

Își dădu un răgaz de zece minute. 

* 
* * 


Youssouf Mohammad aproape își terminase chawerma sa 
și comandase un alt ceai. Bătăile inimii se mai liniștiseră, 
chiar dacă își întorcea privirea spre ușă fără-ncetare. 
Nemairezistând, se ridică pentru a arunca o privire în 
stradă, întrebându-se de ce întârziau salvatorii lui. Văzu 


imediat două vehicule, două taxiuri, care urcau pe CGte-des- 
Neiges. Când acestea se opriră în faţă la Al Amine, Youssouf 
Mohammad știu că viitorul său era terminat. Şoferul primei 
mașini își făcu apariţia. Era un anume Walid Slami, un 
activist care-și făcuse stagiul în Afganistan ca mudjahid, și 
era un dur. Cu pulsul la 200, Youssouf reintră în restaurant 
și se precipită spre barman. 

— Trebuie să dau un telefon! 

— Ti-am spus că nu merge. Du-te la cabină. 

Youssouf se-ntoarse. Walid Slami tocmai intrase, urmat de 
alţi trei zdrahoni. Youssouf scoase din buzunar o bancnotă 
de zece dolari și o agită, strigând: 

— Poate cineva să-mi împrumute telemobilul său pentru 
un minut? 

Zece dolari era totuși un preţ bun pentru a împrumuta un 
telemobil, dar nu mișcă nimeni. Deja, cei patru noi veniţi 
înconjurară masa lui Youssouf Mohammad. Walid Slami, îl 
salută cu mâna pe inimă. 

— Frate! Sunt însărcinat să te duc să vezi pe cineva. 

Pentru că bărbatul continua să stea pironit locului, doi 
dintre oamenii lui Slami îl luară pe sus. Toţi clienţii se uitau 


în altă parte. Conversaţiile se reluară după ce se-nchise ușa. 
x 


* * 


Bătrânul Volvo al lui Bernard Hupe urca pe interminabila 
CGte-des-Neiges atât de repede pe cât putea, cu girofarul în 
funcțiune. Malko și Heloise Boisbriand tăceau, prea 
încordaţi să poată vorbi. Plecaseră imediat după apelul lui 
Leo Monbouquette. Malko nu-și lua ochii de pe cadranul 
ceasului. De-abia se scurseseră opt minute. 

— Vom reuși, spuse Bernard Hupe. Aproape am ajuns. 

Treceau deja pe lângă parcul universităţii. După 
terminarea pantei, urma bulevardul Lacombe. Malko se 
destinse puţin, văzând firma restaurantului Al Amine. 
Coborâră din mașină și intrară în restaurant, dar nici urmă 
de Youssouf Richard Hupe îi băgă barmanului sub nas 
legitimaţia de poliţist și-l întrebă: 


— Căutăm pe un anume Youssouf Mohammad. Este aici și 
ne-a chemat la telefon. 

— Nu-l cunosc. A fost un client care a ieșit să telefoneze și 
nu a mai revenit. 

Renunţară furioși, și merseră la cabina al cărei număr 
Malko și-l notă. Mai așteptară un sfert de oră până să se 
hotărască să plece. Bernard Hupe încercă să le ridice 
moralul. _ 

— Așteptaţi! Poate că i-a fost frică să rămână aici. li dau 
un telefon lui Leo. 

Formă numărul ofițerului GRC. Youssouf Mohammad nu-l 
mai chemase, așa că trebuiră să se hotărască să coboare din 
nou spre Sherbrook. Deși nu luase cina, Malko se simţea 
incapabil să-nghită ceva. 

— Nu ne mai rămâne decât o singură urmă, spuse el, 
șoferul care l-a luat pe Tahar Haich. 

— Am să-i pun în mișcare pe colegii mei, mâine dimineață 
promise polițistul. Pentru ei nu este o treabă grea. Il vor 
căuta prin telefon. Atunci când voi avea numele șoferului, o 
să-l convoace și mă vor anunţa. 

În sinea lui, Malko turba de furie. De-acum înainte. New- 
Yorkul putea sări în aer de zece ori. 

Ajunseseră la Ritz-Carlton. 

— Haideţi să bem ceva, sugeră Malko. Pentru moment nu 
mai avem ce face. 

Cu excepţia unei prostituate triste, blondă și bătrână, în 
barul hotelului nu era nimeni. 

— Mi-ar prinde bine puţină șampanie, spuse Heloise. 

— O  meritaţi cu prisosință, spuse Malko și ceru 


chelnerului sa aducă o sticlă de Taittinger, bine frapată. 
* 


* * 


Sheema Nawaz nu se atinsese de pastele preparate de 
Ahmed. Ea nu mai trăia decât prin telefonul mobil, ca un 
general care urmărește înaintarea trupelor adverse pe o 
hartă. Chiar și Ahmed, se calmase atunci când percepu 
tensiunea care o cuprinsese pe tânăra femeie. Era prima 


dată când participa la o operaţiune importantă. La-nceput, 
ideea de a trece o mașină încărcată cu exploziv în Statele 
Unite îl excitase, cu atât mai mult cu cât treaba asta i se 
prezentase ca pe-o simplă formalitate. Americanii controlau 
superficial pe canadieni și mii de vehicule treceau frontiera 
zilnic. 

Puțin câte puţin realizase că lumea sa se schimbase. Felul 
în care Sheema îl ameninţase, atacul din apropierea 
cazinoului și acum asasinarea Sabrinei.. Era angrenat într-o 
operaţiune periculoasă. Telemobilul care sunase îl smulse 
din gândurile sale. Sheema recepţionă apelul, ascultă, 
întrerupse convorbirea și se ridică. 

— Vino! îi spuse ea, pe un ton fără replică, după ce-și 
luase din sac arma 357. Magnum. 

* 


* * 


De data asta, barul de la Ritz-Carlton era gol, în afară de 
masa la care se găseau Heloise Boisbriand, Bernard Hupe și 
Malko. Prostituata blondă și tristă plecase să-și caute în altă 
parte norocul. Nu mai rămăsese nicio picătură din conţinutul 
sticlei de Taittinger Comtes de Champagne Blanc de Blanc 
1994, băut în cea mai mare parte de Heloise Boisbriand, 
care vorbea ceva mai tare ca de obicei. 

Bernard Hupe își privi ceasul. 

— Cred că-i terminat! oftă el. 

— Mi-e foame, oftă Heloise Boisbriand. 

Cum Malko nu spusese nimănui că este în căutarea unei 
rachete nucleare, aliaţii lui canadieni aveau tendinţa de a nu 
acorda cazului o prea mare importanţă. Din păcate, numai 
D.D.O și C.I.A. îl putea autoriza să divulge această 
informaţie. 

— Am putea merge la Express pe Saint-Laurent, sugeră 
Bernard Hupe. Este un loc simpatic și se mănâncă bine. 

Cuvântul „Saint-Laurent” produse un șoc în creierul lui 
Malko. El se-ntoarse spre polițistul canadian. 

— Spuneţi-mi, apropo de taxi, șoferii din Montreal au 
obligaţia să-și noteze toate destinațiile într-o evidenţă? 


— Nu, niciodată n-am văzut așa ceva. De ce? 

— Taxiul care l-a pescuit pe Tahar Haich avea aparat 
radioemisie. Când l-am văzut eu, venea deja de undeva, 
încărcat cu alţi pasageri; niște oameni pe care-i cunoștea 
Haich. Dacă am putea ști de unde... 

— Centrala de la Co-Up trebuie să noteze apelurile, spuse 
Bernard Hupe. O să mergem acolo mâine dimineaţă. 

Malko îi puse mâna pe braţ. 

— Bernard, vom merge chiar acum. O centrală de taxi 
funcţionează douăzeci și patru din douăzeci și patru de ore. 
Puteţi afla unde-și are sediul? 

— Bănuiesc că da, spuse fără entuziasm polițistul, care 
vedea cum se îndepărtează ora cinei. 

Își luă telemobilul și apelă informaţiile. Trei minute mai 
târziu, anunţă: 

— Biroul lor este pe Beaubien-Est la numărul 4243. Le 
telefonăm? 


— Nu! Mergem acolo, îl corectă Malko. 
* 


* * 


Cei trei functionari de la centrala telefonică Co-Up păreau 
total depășiți de evenimente. Baza de taximetre se găsea 
într-o mare parcare, într-o baracă din lemn. Telefonul suna 
fără-ncetare. 

— lată, sergent, spuse el, aici sunt toate apelurile din 
ultima săptămână, cu numerele de taxiuri care le-au 
deservit. 

Bernard Hupe și Malko se instalară la o masă, în timp ce 
Heloise Boisbriand fuma o ţigară. Douăzeci de minute mai 
târziu, Malko puse degetul pe un rând. 

— Iată! 

Găsise o înregistrare: „2h02, strada Deguirre nr. 135. SLR 
FW 67095. Mahmoud cerut de client” 

Lui Malko îi venea să sărute registrul. 

— Ce înseamnă acest SLR? întrebă el. 

— Saint-Laurent, care este în nord. 

— Să mergem acolo! Nu avem niciun minut de pierdut. 


Era foarte posibil să fi depistat ascunzătoarea Sheemei 
Nawaz-Tomlinson, ceea ce lui Malko îi dădu aripi. 


Capitolul XIX 


Cei cinci bărbați care-l înconjurau pe  Youssouf 
Mohammad păstrau o liniște apăsătoare. Erau membrii 
comandoului care-l ridicaseră, precum și proprietarul 
măcelăriei halal din strada Jean-Talon, unde fusese adus. Se 
auziră bătăi în ușă și măcelarul se duse să deschidă. Sheema 
Nawaz își făcu apariţia, acoperită cu un fular, însoţită de 
Ahmed El Mali. Youssouf Mohammad făcu un efort pentru a-i 
înfrunta privirea, dar regretă imediat. În ochii femeii citi un 
amestec de ură și dispreţ care-i făcu pielea de găină. Totul 
se petrecea în camera folosită pentru sacrificarea berbecilor 
după ritualul halal, adică însângerându-i. 

— Frate Youssouf, vorbi Sheema, toţi fraţii din Montreal 
mi-au lăudat atașamentul tău față de Djihad. 

Bărbatul își lăsă capul în jos, fără să rostească un cuvânt. 

— Totuși, continuă ea, tu ne-ai trădat. Tu l-ai trădat pe 
Dumnezeu. Prietena ta a fost surprinsă în tovărășia unuia 
dintre cei mai mari dușmani ai noștri, și televiziunea a 
dezvăluit trădarea ta. 

— Voiam să-i protejez pe fraţii mei, protestă convertitul. 
Graţie mie, poliţia nu v-a făcut niciodată greutăţi. Eu n-am 
trădat niciodată vreun secret. Desigur, eram în contact cu 
GRC-ul, dar le dădeam informaţii nesemnificative. 

Pakistaneza adăugă calmă ca și când nici nu l-ar fi auzit: 

— Youssouf, tu l-ai supărat pe Dumnezeu. Ai părăsit calea 
lui Allah, pentru a te înregimenta în cohorta necredincioșilor 
și celor care-l disprețuiesc pe Dumnezeu - fie numele Lui 
binecuvântat. Tu trebuie să mori. 

Făcu un semn măcelarului. Youssouf Mohammad nu putu 
nici măcar să protesteze. Deja doi dintre vlăjgani îl 
răsturnaseră pe masă, sprijinindu-l astfel încât doar capul să 
iasă în afară. Îl văzu cu oroare pe măcelarul halal, 
murmurând o rugăciune, cu cuțitul lung și subţire în mână, 
cu ochii ficși și un rictus dezvelindu-i dinţii îngălbeniţi. Îl 


apucă liniștit pe Youssouf Mohammad de păr pentru a-i 
putea ţine capul nemișcat la orizontală. 

— Nu! strigă prizonierul. Eu nu... 

Ultimul cuvânt i se transformă într-o gâlgâială oribilă. 
Măcelarul cu un gest moale și abil îi tăiase beregata de la o 
ureche la cealaltă, depărtându-se imediat pentru a nu fi 
stropit de sângele care ţâșnea pe masă și cădea în găleata 
pusă pe dușumea. Mohammad se mai zvârcoli puţin înainte 
de a rămâne nemișcat, pentru totdeauna, în timp ce sângele 
continua să curgă din rana oribilă. 

Sheema Nawaz privi scena până la ultimul act. Nu simţea 
nimic altceva decât o imensă oboseală, cu gândul la ce mai 
avea de făcut. Când totul se termină, ea se lansă într-o 
canonadă: 

— Mergeţi și aruncaţi corpul pe un teren viran, să fie cât 
mai repede găsit, ca să servească drept lecţie celor care ar 
vrea să trădeze. 

Se-ntoarse apoi spre Ahmed El Mali care era livid. 

— Vino frate Ahmed. 


Începea ultima parte a periculoasei sale călătorii. 
* 


* * 


Malko se uita descurajat la imensul imobil de la numărul 
135, strada Deguirre. Cele douăzeci de etaje ale sale puteau 
adăposti pe puţin două sute de apartamente. 

Urmat de Bernard Hupe și de Heloise Boisbriand urcă 
scara și se opri în faţa interfonului. La lumina fidelului său 
Zippo, examină toate numele. Cinci aveau consonanţe 
musulmane, iar celelalte reprezentau mai multe comunităţi. 
El se-ntoarse spre Heloise Boisbriand. 

— Ce putem face? 

— Nu mare lucru, în afară de punerea imobilului sub 
supraveghere. Pentru a răscoli apartamentele, trebuie să 
așteptăm ora șase dimineaţa, ora legală. 

Asta însemna riscul unei mari pierderi de timp. 

Malko își ridică ochii spre balcoanele întunecate. Numărul 
135 era un pic mai retras, iar în față avea un parc. Bernard 


Hupe conversa în șoaptă cu Heloise. Malko privi acele 
fosforescente ale Breitlingului său: unsprezece jumătate. 
Însemna să petreacă un interval de șase ore și jumătate de 
angoasă. Bernard Hupe și Heloise vorbeau amândoi la 
telemobil. El reexamină tabelul interfonului, fără să 
descopere ceva nou. 

Heloise Boisbriand se apropie și spuse: 

— Totul este organizat, îi comunică ea. O echipă a MUCPI 
va fi aici în mai puţin de o oră. Imobilul va fi filtrat și 
supravegheat până mâine dimineaţă. Din momentul sosirii 
lor, vom putea pleca. 

Lui Malko, extrem de îngrijorat, nu-i era foame. El ar fi 
rămas acolo toată noaptea, dar era un gest idiot. Începu să 
se roage din toate puterile, ca Sheema Nawaz-Tomlinson să 
se găsească într-unul din apartamente, fapt care ar fi 


însemnat sfârșitul chinurilor tuturor. 
x 


* * 


Sheema Nawaz, la volanul unui vechi Chrysler Neon 
înregistrat sub numele unui simpatizant al Djihadului, 
urmărea furgonul GMC portocaliu condus de Ahmed El Mali. 
Părăsiseră Montrealul pe la podul Champlain și rulau spre 
drumul Sherbrookului, pe autostrada nr. 10, aproape pustie. 

Peisajul era monoton, cu câmpii acoperite de zăpadă și 
niște păduri. În acest sezon, pe-acolo nu circula multă lume. 
Nenumăratele lacuri erau îngheţate și era prea frig pentru 
plimbări în aer liber. 

La vreo treizeci de kilometri spre sud, frontiera cu Statele 
Unite se-ntindea rectilinie. De partea cealaltă se găsea 
Statul Vermont. 

Înaintea ei, Ahmed El Mali își puse girofarul în funcţiune 
și intră în parcarea unui motel - Champlein, chiar în fața 
orașului Magog. Trei sau patru mașini erau staționate în fața 
camerelor. Sheema Nawaz se opri în spatele furgonului 
portocaliu, cobori și se duse la Ahmed. 

— Cere o cameră, îi spuse ea. 

— Şi dumneavoastră? 


— Eu plec și mă reîntorc. Nu trebuie să fim văzuţi 
împreună... 

Femeia se urcă din nou în mașină și porni, mergând până 
la bifurcația ce deservea Magogul, pentru a se întoarce, ca și 
cum ar veni dinspre est. 

Douăzeci de minute mai târziu se înregistra, la rândul ei, 
la motelul Champlain. Un funcţionar blazat o informă că se 
află la o sută douăzeci de kilometri de Montreal și îi dădu 
cheia camerei 23, pentru douăzeci și cinci de dolari 
canadieni. 

După ce parcă mașina în fața camerei, bătu la ușa lui 
Ahmed El Mali. Algerianul deschise imediat, vizibil neliniștit. 

— Totul merge bine? 

— Totul merge bine, afirmă ea intrând în cameră. 

De-acum înainte, nu-i mai era frică de impulsivitatea 
tânărului bărbat. Execuţia lui Youssouf Mohammad îl 
înfricoșase. 

— Mi-e foame, spuse el. 

— Există un distribuitor de sandwichuri pe hol. Trebuie să 
ne culcăm devreme. Tu știi câte avem de făcut mâine 
dimineaţă? 

Tânărul o privi speriat. 

— Dumneavoastră mergeţi cu mine? 

Ea îi întinse o hârtie pe care era notat itinerariul. 

— Nu! Vom merge separat. Tu vei merge în față, mai întâi 
pe autostrada 10 spre est. Pe urmă, mergi pe 55 spre sud și 
acolo treci pe 141, spre Coaticook. Traversezi Coaticook 
continuând pe drumul 141 și ajungi la frontiera Vermontului, 
la postul de trecere Canaan, și pe-acolo intri în oraș. 

— Şi dumneavoastră? 

— Eu merg pe 55 până la frontieră, la Rock Island. Pe 
urmă pe US 91 până la orașul Bradford și te aştept la stația- 
service Gulf, la intrarea în oraș. Apoi ne vom continua 
drumul împreună. 

Ahmed fu cuprins de o frică animalică și începu să 
tremure. 

— Asta-i foarte primejdios, murmură el. 


— Nu, deloc, afirmă Sheema cu un surâs liniștitor Canaan 
este un post minor. Tu trebuie să treci pe-acolo între șapte și 
opt când sunt puţine mașini și ei practic nu fac niciun 
control. Nişte fraţi au făcut teste. Roagă-te lui Dumnezeu ca 
totul să fie bine. Noapte bună! 

Femeia închise ușa și Ahmed își spuse că el n-o să aibă o 


noapte bună. Ar fi preferat să fie mai bătrân cu câteva ore. 
* 


* * 


Malko stătea întins pe patul lui, la Ritz-Carlton, dar nu 
reușea să aţipească, uitându-se fără-ncetare la acele 
ceasului Breitling Crosswind. Avea noduri în gât și avea 
nervii întinși precum corzile unei viori. Nu mâncase, dar nici 
nu îi era foame Deschise minibarul, dar nu mai era vodkă. 
Deschise o sticlă de jumătate de Taittinger ale cărei bule îi 
mai liniștiră puţin angoasa. 

Era ora 1 și 12 minute. Mai erau încă cinci ore de 
așteptat. Pentru a încerca să se destindă, o chemă pe 
Alexandra la castelul Liezen, dar îi răspunse robotul. Era cât 
pe ce s-o cheme pe Heloise, care se dusese acasă, dar nu 
îndrăzni s-o deranjeze. Nu-i mai rămânea altceva de făcut, 


decât să numere orele. 
* 


* * 


Sheema Nawaz, întinsă pe patul său, era pradă unor 
gânduri nebunești, foarte puţin în acord cu linia sa de viaţă. 
Ea își privi ceasul: ora două și douăzeci și cinci. De când 
revenise în cameră și se așezase pe pat, se răsucea de peo 
parte pe cealaltă. Nereușind să adoarmă. Dacă cineva i-ar fi 
spus că își va petrece ultimele ore ale vieţii sale într-un 
motel din Canada, n-ar fi crezut. 

De-acum, totul era clar în mintea ei. 

Cu voia lui Dumnezeu, îi rămâneau mai puţin de douăzeci 
și patru de ore până la îndeplinirea misiunii, care coincidea 
cu sfârșitul vieţii sale. Nu avea poftă să-și termine zilele în 
închisoare, să simtă cum îmbătrânește și se stinge departe 
de ţara ei. Pedeapsa cu moartea nu se mai aplica în Statul 


New-York. Dar închisoarea pe viaţă, da. În final, Sheemei nu- 
i era frică de moarte, deoarece credea cu fervoare într-o 
viață ulterioară. Cum ea îl servise bine pe Dumnezeu 
riscându-și viaţa, acesta va fi bun cu ea. 

În așteptare însă, pântecul ei ardea de poftă de sex. 
Această senzaţie o cuprinsese la întoarcerea în cameră, 
gândindu-se la cele ce i se întâmplaseră cu Ahmed, în 
apartamentul din Montreal. Se simţea violată din nou, 
cutremurată de plăcere, dar nu voia să comită păcatul. 
Dorinţa însă o chinuia în așa măsură, încât găsi un șiretlic 
pentru a se împăca cu propria conștiință. În timpul 
Djihadului, Coranul autoriza lucrurile care, în mod normal, 
erau interzise. Ştia că dacă Ahmed gusta din farmecele 
corpului ei, el își va îndeplini misiunea cu mai mare 
fermitate, deci, dându-i-se lui, ea lucra pentru Dumnezeu. 

Se ridică. Își scoase lenjeria intimă și se-nfășură într-un 
sari de care nu se despărţțea niciodată. Cu picioarele goale, 
ea traversă culoarul și bătu ușor la ușa lui Ahmed. Aproape 
imediat, auzi un foșnet de partea cealaltă. Probabil că el era 
lipit de ușă, astfel încât îi putea auzi bătăile inimii. Ea bătu 
încet la ușă și spuse cu voce șoptită: 

— Ahmed sunt eu, Sheema. Deschide! 

Ușa se întredeschise și apăru privirea înnebunită a 
tânărului algerian. 

— Ce s-a-ntâmplat? gâfâi el, mort de frică. 

Sheema se strecură în cameră, atingându-l. 

— Nimic rău, afirmă ea. Dimpotrivă. 

Se-ntoarse cu faţa la el. Imediat, remarcă două lucruri. 
Televizorul era aprins și, pe ecran, o femeie în patru labe 
avea în gură sexul unui bărbat tânăr, în timp ce un altul o 
penetra prin spate, cu un membru interminabil. Acest 
spectacol ar fi trebuit s-o dezguste și totuși se simţi 
instantaneu umectată. Privirea ei căzu apoi asupra lui 
Ahmed. El nu purta decât un slip, deformat de o enormă 
erecţie. 

El o privea pe Sheema, cu gura căscată. 

— Tu ai poftă de dragoste? întrebă ea în șoaptă. 


Era mai degrabă o constatare, decât o întrebare. Se 
apropie de el și puse mâna pe bumbacul întins. 

— Sunt a ta, spuse ea. Dumnezeu binecuvântează unirea 
noastră. Noi suntem doi mudjahedini, care luptăm pentru 
Djihad. Când vom găsi un imam, îi vom cere să 
binecuvânteze unirea noastră. 

Stupefiat, Ahmed rămase țintuit locului. 

Atunci, simţindu-și inima de prostituată, Sheema se 
apropie, se frecă încet de el, îndepărtă slipul și apucă în 
mână membrul tare, ca o bară de oţel. Ea simţi cu bucurie 
pulsaţiile venelor între degetele sale și începu să-l 
masturbeze. 

Ahmed scoase un oftat răgușit, ca și când ar fi revenit la 
viaţă, își înfipse ambele mâini în mătasea sariului, 
frământându-i sânii ca un nebun. Aceștia îi scăpară. Sheema 
îngenunchease pe mocheta aspră și luase în gură sexul lui 
Ahmed. Ea nu avu timpul să profite. Cu un strigăt sălbatic, 
tânărul bărbat  ejacula deja. Stăpânindu-și dezgustul, 
Sheema înghiți sperma lui până la ultima picătură și-și 
reîncepu felaţia. Ca prin minune, membrul care-i umplea 
gura nu-și pierduse nimic din tărie. 

Ea continuă să-l lingă și să înghită ca o bună hetairă“, 
simțind că se-ntărește și mai mult, până când Ahmed o 
respinse, o aruncă pe pat, îi smulse sariul și-și înfipse cu un 
singur elan sexul până în abdomen. Sheema avu senzaţia că 
zboară, burta sa se cutremura, inima i se ambală și ţipă. 

Ahmed își regăsi sângele rece. Cu ochii în ochii ei, îi 
spuse, aproape cu răutate: 

— O să te am toată noaptea și o să-ţi deşir fesele. N-ai să 
uiţi niciodată. 

El începu să își plimbe membrul lung în abdomenul 
inundat al Sheemei. După un timp el se retrase, o răsuci pe 
tânăra femeie pe burtă și îi ridică bazinul, până ce aceasta 
ajunse în genunchi. Pe urmă, îi contemplă timp îndelungat 
crupa și mai ales orificiul mov, încă închis. Își fixă sexul 


4# Curtezană la vechii greci 


deasupra și apăsă cu toată puterea, privind tija masivă care 
se adâncea între fesele Sheemei, care gemea de durere cu 


mâinile înfipte în cearceafuri. 
x 


* * 


Malko tocmai se pregătea să se bărbierească cu multă 
grijă, pentru a mai omori câteva minute. Nu închisese ochii 
toată noaptea și era grăbit să se întoarcă la imobilul din 
strada Deguirre 135. 

Începu să se îmbrace și de data asta își dori să fie mai 


bătrân cu câteva ceasuri. 
* 


* * 


Sheema Nawaz își puse mâna pe sânul stâng pentru a 
simți bătăile precipitate ale inimii. Avusese Încă o dată un 
orgasm devastator. Implântată în membrul încă tare al 
tânărului ei partener, îl călărise până ce sfera de foc din 
pântecul său iradiase tot corpul. Moleșită, acoperită de 
sudoare, cu creierii încinși, nu crezuse niciodată că sexul se 
face în felul ăsta. Ahmed El Mali își aprinse o ţigară și-și 
contemplă membrul obosit, culcat pe coapsă. Mali nu 
schimbase zece cuvinte cu Sheema, ci numai câteva 
obscenități şi indicații pentru a-și amplifica plăcerea. 
Impresiile plăcute pricinuite de viol se disipaseră în această 
formidabilă baie de sexualitate, care-l lăsă la fel de apăsat ca 
și cum n-ar fi existat niciodată. 

— Trebuie să plec! 

Vocea Sheemei îl smulse din reveria sa. Ea era deja în 
picioare pe punctul de a pleca, înfășurată în sari. Realiză 
deodată că nu schimbaseră nici măcar un sărut. Se ridică 
într-o rână și-i propuse: 

— Luăm dejunul împreună? 

— Nu. Ne reîntâlnim la Bradford, așa cum este prevăzut, 
la stația Gulf. 

Inainte ca el să poată deschide gura, femeia ieșise din 
cameră. Bărbatul își dădu seama că televizorul continua să 
funcţioneze în surdină. Filmul care-l excitase la începutul 


serii aparţinea deja trecutului. 
k 


* * 


Malko se uită la acele cronografului său Breitling, 
ridicându-se în picioare. Era ora șase fix. De o oră, întăririle 
cerute la poliţie completaseră dispozitivul de încercuire al 
imobilului de la numărul 135 din strada Daguirre, unde, în 
afara unor polițiști în uniformă, se mai găseau Bernard Hupe 
și Heloise Boisbriand. Martin Turturo părăsise Toronto cu 
douăzeci de minute mai devreme. 

Bernard Hupe se apropie, în compania unui colonel al 
GRC. 

— Mergem acolo. 

Micul grup înaintă până la ușă și apăsă pe interfonul 
portarului. 

Cinci minute mai târziu, polițiștii dădură buzna în hol, 
blocând scările rulante și ascensoarele. Însoţit de Bernard 
Hupe, Malko începu cu apartamentele ale căror locatari 
aveau nume arabe, trezind oameni toropiţi de somn și 
răscolindu-le casele. 

După o jumătate de oră, nu obţinuseră niciun rezultat. 

Nu mai rămânea decât să cotrobăie tot imobilul, 
apartament cu apartament, ceea ce reprezenta o muncă de 
ore întregi. Travaliul plictisitor începu. 

La anumite apartamente nu răspundea nimeni și polițiștii 
le marcau printr-o bulină roșie lipită pe ușă. În sinea lui, 
Malko fierbea. Aveau termen până la prânz. Imobilul era 
cuprins de o animaţie de nedescris, cu soldaţi pe toate 
culoarele. Toţi cei care ieșeau erau percheziţionaţi. Malko 
atacă etajul șapte. Mereu același mod de lucru. Băteau la 
ușă, dădeau explicaţii, se vizita sumar apartamentul și se 
puneau întrebări. 

Băiatul blond, care deschisese la 701, avea părul ras, ochii 
aproape albi cu toate că erau albaștri și era tatuat pe tot 
bustul, având cruci celtice. Când Bernard Hupe îl întrebă 
dacă a remarcat arabi pe etajul lui, răspunse dezgustat 

— Daaa. Am văzut destui. Un bărbat și o femeie la 709 


acolo, în fund, pe culoar. Tânărul are aer de vagabond. 

Malko scoase fotografiile Sheemei Nawaz-Tomlinson. 

— Nu cumva aceasta e femeia? 

— S-ar putea, nu sunt sigur 

Bătură la ușa apartamentului 709. Nu primiră niciun 
răspuns. Prin talkie-walkie, Bernard Hupe verifică numele 
corespunzător la interfon: Perocevic. Sârbi? Nu se prea 
potrivea. 

— Deschideţi ușa totuși! ceru Malko. 

Lăcătușul poliţiei nu zăbovi prea mult. Abia ajuns în 
interior, ochii agentului se opriră pe peretele de deasupra 
canapelei. 

— Priviţi! 

O jumătate de duzină de versete scoase din Coran erau 
prinse în pioneze, unele lângă altele, ca singură decorație 
interioară. Totul fu răscolit, fără rezultat. Ceva merinde, în 
congelator, dar niciun indiciu. 

— Trebuie să știm cui aparţine acest apartament. Chemaţi 
administratorul. 

Se așeză pe canapeaua din apartamentul 709, în timp ce 
cercetările continuau. Pe la ora opt jumate, Bernard Hupe 
năvăli în apartament. Răspunsul veni puţin înainte de ora 
nouă. 

— A fost cumpărat de un anume Hassan Kamel acum trei 
ani. A plătit cash optzeci de mii de dolari canadieni. 

Cercul era închis. Amărât, Malko își reproșa că nu se 
gândise mai demult. Era însă imposibil să verifici tot 
cadastrul din Montreal. 

— Să mergem! spuse el resemnat. 

Sheema Nawaz și Ahmed El Mali erau deja departe, 
probabil pe teritoriul Statelor Unite. Coborând în tăcere, 
Malko remarcă rândurile de cutii de scrisori. El se apropie 
de cutia aparținând apartamentului 709. Aceasta era 
încuiată. 

— Deschideţi-o! ceru el. 

Lăcătușul interveni din nou. Cutia era plină. Se adunase 
corespondenţă de cel puţin trei săptămâni. Agentul o 


examină rapid și tresări când ochii îi căzură pe un plic cu 
antetul Ontario Insurance Ltd. Îl deschise și găsi o factură 
de asigurare pentru un furgon GMC portocaliu din 1989. 
Aparţinând domnului Hassan Kamel. 

Privi plicul. Acesta avea scris pe el „M. KAMEL Hassan, 
apartamentul 709, 135 rue Deguirre. Saint-Laurent” 

— Mai avem o șansă! spuse el. Trebuie prevenite imediat 
toate posturile americane de frontieră. 


Capitolul XX 


În ciuda dușului prelungit, aproape rece, Ahmed El Mali 
avea impresia că dormise în picioare. Frigul îl luase în 
primire de la ieșirea din motel. După intermezzoul amoros 
cu Sheema, adormise și se sculase tresărind la ora nouă, 
îngrozit de întârziere. Se-mbrăcase foarte grăbit și plecase 
la drum. Fu puţin șocat de absenţa Chryslerului Sheemei. 
Femeia plecase înaintea lui. Acum el rula încet spre postul 
de frontieră Canaan, pe șoseaua 141 înzăpezită și pustie, 
traversând sate care păreau împietrite de frig. 

Ar fi plătit oricât ca să fie mai bătrân cu câteva ceasuri, nu 
numai ca să fie în siguranţă, dar și pentru a o găsi pe 
pakistaneză. Încă îi mai simţea conturul tare al feselor în 
căușul palmelor, în timp ce-și înfigea sexul în adâncul 
orificiului dintre fese, încet, savurând momentul. 

Încetini și acţionă frâna. La capătul unei linii drepte, zări 
pe partea dreaptă a drumului niște clădiri mici, albe cu 
acoperișuri maro, semănând cu o staţie-service. Apropiindu- 
se, distinse panoul de deasupra peronului, scris cu albastru 
pe fond alb: „CANAAN - VERMONT - UNITED STATE - 
BORDER INSPECTION STATION.” 

Ajunsese... 

În faţa lui, continua drumul drept, spre colinele înzăpezite. 
Era Vermontul. Îşi stăpâni un imbold de a accelera și a trece. 
În raza lui vizuală nu era nimeni. Cu un efort supraomenesc, 
viră spre dreapta și opri sub peron, rămânând la volan, cu 
pașaportul în mână. 

După câteva clipe, un ofiţer în uniformă bleu, cu pistol 
într-o parte, înalt și voinic, ieși din clădire cu un surâs 
îmbietor. 

— Good morning, sir! Nothing to declare?” 

— No, răspunse Ahmed El Mali, întinzându-i pașaportul. 

Americanul îl frunzări repede înainte să-l închidă. El îl 


7 Bună dimineaţa, domnule! Aveţi ceva de declarat? 


păstră în timp ce dădea ocol vehiculului, oprindu-se în faţa 
lui. Algerianul îi văzu privirea coborând spre placa de 
înmatriculare. Ofiţerul continuă să surâdă în timp ce-și 
ridica privirea, dar Ahmed simţi că inima i se oprește. Din 
nou își reprimă un impuls furios de a demara. Oricum, era 
prea târziu. Cu mâna pe crosa pistoletului, americanul îi 
ordonă cu voce calmă: 

— Sir, puteţi opri motorul și să deschideţi portiera din 
spate pentru a inspecta mașina? 

Ahmed El Mali simţi o sudoare rece lipindu-i cămașa de 
omoplaţi. Ca un robot, opri motorul și sări jos. Ceea ce se- 
ntâmplă în continuare, fu mai presus decât voinţa lui. El o 
luă la fugă cât îl ţineau picioarele de-a lungul drumului 
pustiu, spre America, ţara libertăţii. Auzi exclamaţia de 
surprindere a ofițerului, apoi ordinul său: 

— Stop, stop immediatly!’ 

Continuă să fugă orbește, ca o rață fără cap. Focul de 
armă îl luă prin surprindere și se opri brusc. Americanul, cu 
picioarele depărtate și cu braţele întinse, se pregătea să mai 
tragă odată. Ahmed ezită, apoi se întoarse încet, știind că 
viaţa sa lua sfârșit pe această mică șosea pustie din 


Vermont. 
k 


* * 


— They got Ahmed El Mali!“ 

Martin Turturo radia de fericire pe când își închidea 
telemobilul, după ce-și notase ceva cu fervoare. 

El și Malko se găseau în biroul Heloisei Boisbriand de la 
SCR. Era abia ora șase dimineaţa. 

— Unde este? întrebă Malko. 

— La postul de frontieră Canaan. 

— E departe? 

— Circa două ore de drum. 

— Au găsit ceva? 


13 Oprește, oprește imediat! 
9 L-au prins pe Ahmed El Mali! 


— Am dat ordin să aștepte niște specialiști pentru a 
percheziționa mașina. John este anunţat și merge cu noi. | 

Malko se rugă în sinea sa ca totul să se termine acolo. Il 
intriga o treabă: Ahmed El Mali era singur. Unde se găsea 
atunci Sheema? Femeia îl lăsase pe tânărul algerian să- 
nfrunte toate riscurile, în timp ce ea nu-și asumase niciunul. 
Pe de altă parte, dacă SADM-ul fusese capturat, atunci 
prinderea ei era mai puţin urgentă. 

x 


* * 


Sheema Nawaz depășise localitatea Barton, atunci când 
auzi știrea la radio. Tocmai fusese arestat un terorist, care 
încerca să introducă exploziv în Statele Unite, la postul de 
frontieră Canaan. De neînțeles, ea nu fu încercată nici de 
cea mai mică emoție. Era firesc. Dacă îl trimisese pe 
algerian să treacă frontiera pe la un post unde era examinat 
fiecare vehicul, mai ales foarte devreme dimineaţa, o făcuse 
tocmai pentru a-și acorda ei o șansă mai bună. Ahmed nu era 
decât un pion. Ea își făcuse calculul că tam-tamul produs de 
capturarea acestuia se va răspândi foarte repede și-i va 
permite ei să treacă mai ușor pe la Rock Island, printre sute 
de mașini care, ca în fiecare dimineaţă, se duceau în Statele 
Unite, pentru o grămadă de motive. La trecere, prezentase 
pașaportul britanic fără să declanșeze nici cea mai mică 
reacţie. 

Modestul ei Chrysler Neon nu atrăgea atenţia. Sheema 
continuase apoi să meargă pe freeway 91, intrând imediat pe 
un drum secundar, pentru a ajunge la Sr. Johnsbury. Avea o 
prioritate foarte presantă, aceea de a schimba mașina. 
Ahmed El Mali cunoștea Chryslerul Neon și putea vorbi. 
Sheema luase în calcul și acest risc, dar găsise modul de 
apărare. Totuși se mai găsea în zona periculoasă. În sacul ei 
de voiaj se găsea mereu acel 357 Magnum, cu încărcătorul 
plin, dar interceptarea însemna sfârșitul misiunii sale și, 
deci, eșecul. Patruzeci de minute mai târziu ajunse la St. 
Johnsbury și se opri la o staţie service pentru a întreba dacă 
există o agenţie Hertz în oraș. Îi comunicară adresa acesteia 


și ea se prezentă acolo, câteva minute mai târziu. 

— Merg la New York, explică ea. Mașina mea nu merge 
așa cum trebuie. Frânele nu prea funcţionează bine. Am s-o 
las la un garaj aici și aș vrea să închiriez una, pe care o voi 
aduce în trei zile. 

— Nu-i nicio problemă, o asigură funcţionarul. Aveţi la 
dumneavoastră un act de identitate și o carte de credit? 

Sheema îi dădu pașaportul său belgian, cu cartea de credit 
corespunzătoare. Zece minute mai târziu, ea închiriase un 
Chrysler Voyager, categoric mai spațioasă. Apoi ceru să fie 
chemat un mecanic de la un garaj, repetă toată istoria și-l 
duse pe acesta la mașina Chrysler Neon. 

— Aţi fi drăguţ să mă ajutaţi să-mi transfer bagajele? îl 
rugă ea. 

— Desigur! 

Mecanicul trebui să apeleze la colegul lui rămas ia volan, 
pentru a transporta containerul negru de la o mașină la 
cealaltă. Sheema le dădu zece dolari și ei își văzură de 
treabă. Pakistaneza traversă orașul și se opri la ieșire, lângă 
o staţie-service. 

Avea o senzaţie ciudată: un fel de greață persistentă, 
probabil din cauza oboselii ș a nopţii de pomină pe care o 
petrecuse. Se dăruise în totalitate. Îi mai rămânea să 
îndeplinească ultima fază a operaţiei. 

Trebui să aștepte mult timp până să răspundă telefonul al 
cărui număr îl formase și pulsul ei se acceleră. În fine, 
corespondentul ei răspunse. 

— Este totul în regulă? întrebă el cu îngrijorare. 

— Sunt în Vermont, spuse ea simplu. 

Asta însemna că trecuse frontiera. Sheema intui 
sentimentul de ușurare al celui de la celălalt capăt al firului. 

— Allah Akbar! zise acesta în șoaptă. Ajungi în cursul zilei 
de azi? 

— În seara asta, la locul stabilit și la ora convenită. 
Inch'Allah! 

Aparent, interlocutorul nu ascultase la radio, sau media 
americană nu vorbea de un incident petrecut la frontiera de 


nord. Ea se urcă în noua mașină și plecă pe șoseaua 


îngheţată, rulând încet cum îi stă bine unei femei singure. 
* 


* * 


— Am găsit 131 kg de RDX, un pic de HMTD și un sistem 
de aprindere făcut dintr-un ceas Casio și un fir introdus în 
exploziv. Este un dispozitiv simplu dar eficace. Am găsit și o 
mașinărie neagră pe care nu am deschis-o. 

Vameșul de la postul Canaan își dusese vizitatorii în micul 
garaj care deservea staţia, unde era parcat furgonul lui 
Ahmed El Mali. Portiera din spate era deschisă și cuverturile 
care acoperiseră încărcătura erau pliate cu grijă. 

— Nicio armă? întrebă John Mac Milla, Special Agent al 
F.B.I. 

— No sir. Numai acest container. Vă aşteptam ca să-l 
deschideţi 

Malko privea obiectul negru lung de nouăzeci de 
centimetri și lat de șaptezeci. Părea că-i din material plastic, 
dar putea să fie ceva mai sofisticat, poate fibră din carbon și 
kevlar. Era fascinat. Ce drum făcuse de la a Douăsprezecea 
Direcţie a Armatei Roșii până în acest loc pierdut din 
Vermont... Avea în faţa lui o bombă atomică în miniatură... 
El se întoarse. 

— Când sosesc experții? 

— Nu mai întârzie mult. Elicopterul lor a decolat acum o 
jumătate de oră. 

— Unde-i Ahmed El Mali? 

— Înăuntru. Doriţi să-l vedeţi? 

— Da. 

Ofiţerul îi conduse într-un mic birou. Tânărul algerian era 
așezat pe un scaun, cu mâinile încătușate la spate, vizibil 
întristat. 

Malko se așeză în faţa lui și-l întreba: 

— Ahmed, dumneavoastră știaţi ce transportaţi? 

El îi vorbise în limba franceză și algerianul îl privi mirat. 

— Sunteţi francez? 

— Nu, zise Malko. Răspundeţi la-ntrebarea mea. 


— Nu, eu nu știam nimic, se bâlbâi tânărul. Mașina îi 
aparţinea unui prieten. 

— Cui? 

— Hassan și nu mai știu cum. Eu n-am făcut nimic. 

Agentul oftă. 

— Ahmed! Dumneavoastră locuiaţi cu Hassan Kamel. 
Acesta a fost omorât la Istanbul de serviciile turcești. Unde-i 
femeia cu care împărțeaţi apartamentul din Montreal, 
Sheema Nawaz? 

Algerianul nu răspunse. Cu capul în palme, mintea sa 
părea dusă aiurea, probabil cu gândul la virusul SIDA pe 
care în mod sigur îl transmisese și partenerei sale. El însuși 
fiind seropozitiv. Toate astea erau acum însă departe. Vocea 
interlocutorului îl lovi în creier. 

— Ahmed, riscaţi treizeci de ani de închisoare pentru a fi 
încercat să introduceţi în USA exploziv și o bombă atomică. 

La auzul cuvântului „bombă atomică”, algerianul ridică 
vioi capul, vizibil stupefiat. 

— O bombă atomică? repetă el zăpăcit. 

— Ea nu v-a spus nimic? continuă Malko. Cutia neagră, 
mare, conţine o rachetă nucleară, având puterea de o 
kilotonă, adică o mie de tone T.N.T. Cu asta aţi călătorit în 
spate și această femeie, Sheema, a expediat-o în Canada. 
Sunt sigur că dumneavoastră trebuie s-o așteptați undeva. 
Dacă cooperaţi cu justiţia americană, puteţi să speraţi că 
într-o zi vă veţi revedea familia. Dacă nu... Spuneţi-mi unde-i 
această femeie. 

Ahmed El Mali rămase mut. Îl revedea pe Youssouf 
Mohammad murind și apoi el nu credea în justiția 
americană. 

— Femeia călătorea cu dumneavoastră? insistă Malko. Ea 
v-a trimis la o moarte sigură. Dumneavoastră știți sigur unde 
se ascunde. 

Nu mai era nimic de făcut. Ahmed El Mali se-ncăpăţâna să 
rămână mut. După douăzeci de minute, agentul abandonă. 
Nu algerianul era cel care le va fi de ajutor s-o găsească pe 
Sheema Nawaz-Tomlinson. Din fericire, capturarea ei era 


acum mai puţin importantă. 

Ahmed El Mali rămase tăcut, încă mult timp. Apoi se uită 
la Malko și spuse: 

— Nu am familie. N-au nicio importanţă douăzeci sau 


treizeci de ani. 
x 


* * 


Zgomotul motorului unui elicopter stârni agitaţie. Acesta 
tocmai se pregătea să aterizeze pe drum, ridicând valuri de 
zăpadă. Din el coborâră patru bărbaţi, dintre care doi în 
combinezoane albe, cu niște cutii metalice în mâini. Se 
făcură repede prezentările. Era o echipă a Diviziei Tehnice a 
FBl-ului, venită de la Rochester. 

Se duseră la vehiculul imobilizat și unul dintre ei scoase 
un detector de radiaţii gama, pe care-l plimbă meticulos de-a 
lungul furgonului, fără să obţină nici cea mai mică reacție. El 
încercă apoi în interior și-și îndreptă aparatul spre 
container. Nimic. 

— Despre ce-i vorba? întrebă el. 

— În principiu despre o rachetă nucleară, spuse Malko. Un 
„back-pack nuke” 

— Imposibil, spuse tehnicianul. Ar fi trebuit să detectăm 
niște raze gamma, ori noi nu am găsit nimic. O să vedem ce-i 
înăuntru. 

Malko văzu cum era ridicat capacul containerului negru, 
apoi tehnicianul se întoarse mirat. 


— Este gol. 
x 


* * 


Sistemul de încălzire producea o căldură insuportabilă în 
biroul de imigrare, îngreunând și mai mult atmosfera. 
Experții plecaseră luând cu ei cutia goală, în care fusese 
SADM-ul rusesc. Malko, îndopat cu cafea, nu-și revenise încă 
din decepţie. Sheema Nawaz-Tomlinson era cu mult mai 
vicleană decât se gândise el. Ahmed El Mali nu era decât un 
pion pe care ea-l sacrificase cu bună știință, făcându-l să 
treacă printr-un punct de frontieră unde putea fi ușor 


reperat, în timp ce ea trecea prin altă parte. 

Era gata să parieze pe o sumă mare de bani că ea se 
găsește în Statele Unite în posesia SADM-ului, pe care știa 
în mod sigur să-l activeze. lar Vermont era doar la cinci ore 
distanță de New-York. Existau zeci de drumuri de acces și ei 
nu știau cu ce mașină se deplasează pakistaneza. Singurul 
care-i putea ajuta, era tânărul algerian. 

— Trebuie să anunţ la Langley, spuse cu o voce lugubră 
Martin Turturo. Ei vor fi obligaţi să anunţe Casa Albă. Numai 
președintele poate să decidă ce va urma. Nu aș dori să fiu în 
pielea lui. 

În afara evacuării New-York-ului, Malko nu vedea altă 
soluţie. Anunţul că o teroristă islamistă se plimba prin 
Statele Unite cu o bombă atomică, chiar dacă miniaturizată, 
era suficient pentru a provoca o panică cu consecinţe 
imprevizibile. Pe de altă parte, dacă totul era ţinut sub 
tăcere, s-ar provoca o dezlănţuire a mass-mediei, ceea ce se 
numește o „Catch 22 Situation” fără soluţie. 

Avea cu ce-și chinui mintea. El nu vedea ce trebuie făcut 
în continuare. Canada nu le mai era de niciun folos. Ahmed 
El Mali fusese neutralizat și reţeaua logistică, în mod sigur, 
nu era la curent cu mersul operaţiunii. Nu mai era decât o 
speranţă: omul din New-York supravegheat de FBI graţie 
numărului de telefon găsit în carnetul lui Hassan Kamel. 

— Trebuie să ajungem în America. Urgent. Puteţi obţine 
un elicopter? 

— De ce? 

El îi expuse motivele. Agentul FBI se repezi la telefon. Un 
sfert de oră mai târziu, îi explică lui Malko: 

— O echipă de-a noastră îl supraveghează zi și noapte pe 
Ghani Akmani. El nu s-a mișcat. Un elicopter ne va căuta 
peste o oră, pentru a ne duce direct la cartierul nostru 
general de la Federal Building, New-York, unde-i 
centralizată toată acţiunea. 

Nu le mai rămânea decât să se roage și să aștepte. Malko 
se-ntoarse pentru ultima oară spre Ahmed El Mali. 
Algerianul continua să fie abătut. Refuza să vorbească. 


— Necooperând, aţi ratat ultima șansă. Mai aveţi timp. 
Ahmed El Mali se uită la el, plin de ură. 
— Ciocănește-o pe mă-ta! Eu sunt seropozitiv și în doi ani 


voi fi mort. 
* 


* * 


Un soare vesel strălucea deasupra New-York-ului, 
transformând Manhattanul într-o hartă. Din elicopterul FBI- 
ului, Malko zărea chiar și Statuia Libertăţii, pe Ellis Island. 
Aparatul ateriză pe acoperișul unui enorm building negru, 
de patruzeci de etaje, ridicat în Federal Plaza, în partea de 
jos a orașului. Cartierul General al FBl-ului new-yorkez, care 
superviza toate afacerile terorismului islamic. 

Doi bărbaţi tineri cu părul tuns scurt, cu cravată și 
costume de culoare închisă îi primiră. Fiecare intrare era 
protejată de un sistem de control declanșabil printr-o cartelă 
magnetică. Ei ajunseră în fine în faţa unei plăci enorme de 
cupru FBI OPERATIONS CENTER. 

Ansamblul ocupa trei etaje din enorma clădire. Malko fu 
condus imediat în biroul cu o vedere panoramică spre World 
Trade Center, de Bill O'Neill, noul șef al FBl-ului new-yorkez 
- un bărbat corpolent, cu părul grizonat, care-și fuma ţigara. 
Chiar și în biroul lui, el nu renunţa la holsterul ce conţinea 
un Glock mare. Ai fi spus că-i unul dintre Incorruptibles.. Un 
perete întreg al biroului era ocupat de o hartă care 
recapitula toate atentatele atribuite lui Oussama Bin Laden.. 

Pe o hartă mai mică, agentul recunoscu itinerarul SADM- 
ului de la Moscova până-n Canada, cu adnotările care 
marcau fiecare etapă. De la Montreal încolo, linia plină se 
transforma într-o linie punctată, mergând spre New-York. 
Urmărind privirea lui Malko, Bill O'Neill remarcă: 

— Noi am avut în vedere New-York-ul, dar poate fi la fel 
de bine Chicago, Los Angeles sau oricare altul. De ce nu și 
Washingtonul? 

— Există o mare posibilitate ca ţinta vizată să fie New- 
York-ul, replică Malko, dacă nu, n-aş fi fost aici. Ce știți 
dumneavoastră despre Ghani Akmani? 


— Nu mare lucru. Noi nu l-am fi reperat niciodată dacă 
dumneavoastră nu ne-aţi fi dat numărul lui de telefon. Stă 
liniștit într-un mic apartament din zona supranumită „Little 
Pakistan” în Brooklyn, între Coney Island Avenue și Newkirk 
Avenue. Astăzi, n-a plecat de-acasă. De altfel, el iese foarte 
puţin. Dumneavoastră credeţi că ei joacă un rol important? 

— Nu știu nimic despre asta, mărturisi Malko, dar este 
singura pistă rămasă. Eu cred că Sheema Nawaz-Tomlinson 
este pe undeva pe drum cu racheta nucleară. Bănuiesc că 
știe cum s-o activeze. De asemenea, este posibil ca ea să nu 
aibă niciun contact cu acest Ghani Akmani, chiar dacă el 
face parte din plan, sau poate va avea după aceea, pentru 
exfiltrare. 

— După ce? 

Vocea lui Bill O'Neill avea un accent sumbru. Malko nu 
ocoli adevărul. 

— După apocalipsă! Știu că această rachetă este ușor de 
manevrat. Dacă Sheema Tomlinson o poate declanșa 
singură, nu mai avem altceva de făcut decât să ne rugăm, 
sau să închidem Manhattanul. 

Șeful FBl-ului se gândi câteva clipe, apoi se uită la Malko, 
spunând calm. 

— O.K.! Veţi pleca cu o echipă la Brooklyn. Am să le ordon 
oamenilor mei să vă dea ascultare. Ei sunt în contact 
permanent cu biroul meu. Dacă aveţi nevoie de ceva... 

O'Neill își lăsă fraza neterminată. Coborâră până la 
garajul subteran și se urcară într-o camionetă albă a unei 
curăţătorii, un „submarin” al FBl-ului. 

— Avem deja o duzină de oameni la faţa locului sub 
diferite acoperiri, explica șeful. Veţi vedea că nu-i ușor de 
supravegheat. 

Cinci minute mai târziu, treceau pe Brooklyn Bridge. 


Malko se-ntreba dacă raţionamentul lui se va verifica. 
x 


* * 


Sheema Nawaz-Tomlinson continua să aibă dureri de cap 
și se agăța de volanul mașinii. Tot ce dorea, era să păstreze 


suficientă forță pentru a declanșa soarele negru care o va 
lua și pe ea, în raiul lui Dumnezeu. 

New-York-ul era la o depărtare de trei ore de drum. Privi 
harta pentru a douăzecea oară, temându-se ca nu cumva să 
nu găsească punctul de întâlnire. Nu-i plăceau marile orașe 
și nu mai pusese niciodată piciorul în New-York. După ce 
chibzuise și-și răsfoise documentaţia, ajunsese la concluzia 
că cel mai bun loc pentru a declanșa explozia bombei era 
Federal Building, care adăpostea toată administraţia 
federală. Era o lovitură directă, în plus era un cartier cu 
foarte multe construcţii și pagubele ar fi fost enorme. 
Trebuia ca Akmani s-o ghideze, deoarece singură îi era frică 
să nu se rătăcească. 

Urma să ajungă în oraș prin nord și credea că va 
întâmpina probleme în găsirea Brooklyn-ului. Dar era sigură 


că Dumnezeu o va ajuta. 
* 


* * 


Te-ai fi crezut în Pakistan. Pe două blocuri din Coney 
Island Avenue nu existau decât inscripţii arabe, pakistaneze 
în cea mai mare parte: birouri de schimb, băcani, 
supermarcheturi, magazine de sport, garaj, restaurante, 
fotografi și multe altele. Furgoneta FBI se oprise pe 
rambleul unei staţii-service pentru a-și schimba o roată. 
Unul din agenţi îi arătă lui Malko intersecţia dintre Newkirk 
Avenue și Coney Island Avenue. 

— Dumneavoastră vedeţi restaurantul afgan? Akmani 
locuiește chiar deasupra. Noi avem oameni plasati peste tot. 
Nu poate să meargă nici măcar la baie, fără ca noi să nu 
știm. Veniti, o să ne mai dezmorțim picioarele... 

Merseră pe Newkirk Avenue, mărginită de mici vilișoare 
protejate de grilaje enorme și câini, unii mai răi decât 
ceilalți. Un lucrător era agăţat de un stâlp de telefon. 

— Este unul dintre oamenii noștri, îl anunţă agentul FBI. 

Se lăsa înserarea și Malko devenea din ce în ce mai 
nervos. Sheema Tomlinson nu-și putea asuma riscul să 
meargă la hotel, așa încât trebuia să dea lovitura în cursul 


nopții. Ideea că ea era deja pe undeva prin New-York, îi 
dădea frisoane; ar fi vrut să aibă la dispoziţie de două ori 
mai mulţi agenţi federali. Simţea că sunt neputincioși în fața 
unei mici reţele de fanatici. 

Reveniră după ce făcuseră ocolul blocului. Malko văzu 
oprit în faţa restaurantului afgan un Yellow taxi. Agentul 
special al FBI așezat lângă el era pe punctul de a căuta pe 
calculator numărul de înmatriculare al mașinii. Câteva 
secunde mai târziu, anunţă: 

— Acest vehicul aparține unui anume Moktar lIfthican, de 
naţionalitate pakistaneză, sosit în Canada acum cinci ani, 
naturalizat american. 

Malko tresări: un șofer de taxi exact ca la Montreal și mai 
ales un pakistanez, tot ca la Montreal. 

— Atenţie, spuse el, Akmani s-ar putea să plece. 

Nu apucă să-și termine fraza, că o voce anunţă prin radio: 

— Atenţie, suspectul urcă în taxi. 

— Ei drăcie, cum de-aţi ghicit? exclamă tipul de la FBI. 

Taxiul mergea spre sud. 

— Nu-l urmăriţi? întrebă neliniștit Malko. 

Agentul spuse zâmbind: 

— Do not worry!” Din ăștia ca noi sunt peste tot. Vom 
păstra o bună distanță. Dumneavoastră știți cumva și unde 
merge? 


— Din păcate, nu. 
* 


* * 


— Vehiculul suspect se îndreaptă spre aeroportul La 
Guardia, anunţă agentul FBI. 

Taxiul ajunsese până la Manhattan pentru a se angaja apoi 
pe autostrada care ducea spre aeroporturi. Malko nu mai 
înțelegea. Sheema Tomlinson, în mod cert, nu sosea cu 
avionul. Sau se-nșelase și Akmani nu avea nicio legătură cu 
afacerea, ceea ce ar fi fost foarte tragic, căci în acest caz 
pakistaneza se plimba liberă în sânul naturii cu SADM-ul, 


5 Nu vă faceți griji! 


fără nicio posibilitate de a-l recupera. 

Apăru Shea Stadium, deci se apropiau de aeroportul La 
Guardia. Taxiul era invizibil în fluxul circulaţiei. Din nou se 
făcu auzită vocea agentului FBI: 

— Se angajează pe pasarela care ducea spre La Guardia. 
Trece prin fața lui Holliday Inn. Virează la dreapta, deci nu 
merge la aeroport, ci îl ocolește. Atenţie! Tocmai s-a oprit în 
parcarea lui Crown Plaza. Nimeni nu coboară din vehicul... 

Crown Plaza era unul din motelurile din preajma 
aeroportului La Guardia. Camioneta trecu încet înainte și 
Malko zări taxiul oprit, cu farurile stinse. Ei merseră un pic 
mai departe și se opriră la rândul lor. O mașină a FBl-ului îi 
așteptă și îi preluă astfel ca să se întoarcă la hotel, ca și 
când ar veni din direcţie opusă. Malko și cei doi agenţi ai 
FBI coborâră la Crown Plaza, ajungând la barul pustiu, de 
unde se putea observa taxiul imobilizat în întuneric. 

Din toată așteptarea, rezulta că Akmani avea întâlnire aici. 
Malko se rugă intens ca persoana așteptată să fie Sheema- 
Tomlinson. Special Agent-ul FBI se aplecă la urechea lui. 

Dispozitivul este la locul lui. Avem vreo sută de oameni și 
trei elicoptere. Trăgători de elită sunt desfășuraţi pe 
acoperișul hotelului. Avem la dispoziţie și o echipă de 
specialiști în război nuclear. Ei cunosc acest tip de 
materiale. 

Malko nu ascultă sfârșitul frazei. Un nou vehicul tocmai 
pătrunsese în parcare. Era o minifurgonetă închisă la 
culoare, cu placă de înmatriculare verde a Statului Vermont. 
Era prea întuneric pentru a vedea cine este la volan. 
Portiera taxiului galben se deschise și Ghani Akmani se 


îndreptă spre mașina care tocmai sosise. 
* 


* * 


Sheema Nawaz-Tomlinson era epuizată și simţea în spate 
dureri atroce. Migrena se accentuase și ultimii kilometri 
fuseseră un supliciu. Se rătăcise de mai multe ori și se- 
ntorsese pe Manhattan, acoperită de transpiratie, 
înnebunită, înfometată. Ar fi tipat de bucurie, văzând firma 


luminoasă a lui Crown Plaza. Privi în jurul ei și-i păru totul în 
ordine. Era sigură că nu fusese urmărită. Își scoase din sacul 
de voiaj arma 357 Magnum și o puse lângă ea pe banchetă, 
cu ochii fixaţi pe taxiul galben. 

Când se deschise portiera, abia-l văzu pe bărbatul care 
cobori, în orice caz, ea nu-l cunoștea pe Akmani. Cu mâna pe 
crosa pistolului, îl privi apropiindu-se. Era incontestabil o 
figură de oriental, așa că se liniști. Femeia cobori geamul și 
cei doi se analizară în liniște câteva secunde, apoi cu mâna 
pe inimă, pakistanezul spuse în șoaptă: 

— Dumnezeu îi iubește pe acei care luptă pentru cauza Lui 
în rânduri strânse, ca un edificiu compact. 

Sheema Nawaz-Tomlinson îi adresă un surâs palid și spuse 
simplu: 

— Surate 61, fratele meu Allah Akbar. 

El se aplecă și își lipiră capete frăţește. 

— Tu trebuie să fii foarte obosită, sora mea, spuse el. Ce 
vrei să faci tu? 

— Nu am timp să mă odihnesc, răspunse pakistaneza. 
Multe lucruri rele s-au petrecut în Canada și este o minune 
că am ajuns aici. Tu cunoști aceste știri? 

— Nu! spuse el. 

— Nu are importanţă. Mulţi din fraţii noștri sunt morţi sau 
capturați. Avem puţin timp. Vreau ca tu să mă călăuzești 
spre obiectivul meu, Federal Building. Îl cunoşti? 

— Bineînţeles! Acolo trebuie... 

— Da! Vrei să te urmez, pentru că eu nu cunosc acest 
oraș. 

— Şi apoi vii cu noi? 

— Da! minţi ea. 

— Bine! Atunci să mă urmezi. 

El se-ndreptă spre taxi în fugă și se urcă. Farurile sale se 
reaprinseră și demară lent. El se găsea încă în parcare, când 
zeci de proiectoare se aprinseră, luminând locul ca în plină 
zi. O voce puternică și cavernoasă amplificată de un difuzor 
spuse: 

— Freeze! FBI. You're under arrest! Stay în your vehicle, 


hands on the wheel!*! 

Vreo douăzeci de agenţi ai FBI apărură din toate colţurile, 
dotați cu veste antiglonţ, căști și înarmaţi până-n dinţi. 

Taxiul făcu un salt înainte, stopat imediat de o ploaie de 
proiectile. Toate geamurile și cauciucurile sale explodară 
sub impact. Totuși, mai parcurse câţiva metri și rămase 
imobilizat de-a curmezișul șoselei. Din exces de zel, oamenii 
FBI-ului continuară tirul timp de încă nenumărate secunde. 

Al doilea vehicul nu se mișcase sub lumina proiectoarelor 
care permitea vederea în interior, ca în plină zi. 
Conducătoarea sa părea transformată în stană de piatră. 

— Predaţi-vă! repetă vocea din difuzor. Ieșiţi din mașină! 

* 
* * 


Malko privea vehiculul. În sfârșit, era momentul încoltțirii 
vânatului. Special Agentul FBI se-ntoarse spre el, îngrijorat. 

— Credeţi că ea ar putea face să explodeze această 
mașinărie acum? 

— Nu-mi dau seama, spuse Malko. Ar trebui consultaţi 
experţii dumneavoastră. S-ar putea. Eu o să-ncerc să-i 
vorbesc. 

— Sunteţi nebun? Opriţi-văl. 

— Spuneţi-le oamenilor dumneavoastră să nu tragă în 
mine, ceru Malko. 

leși din bar în fugă, realizând că era dezarmat, dar ce 
putea face o armă contra unei bombe atomice. In afară de 
asta, avea în spatele său puterea de foc a unei întregi 
armate. Ceva îl împingea la această ultimă confruntare după 
o atât de lungă și feroce cursă de urmărire. Ceva îi impunea 
respect pentru această femeie, care nu acţiona din motive 
josnice. El pătrunse în parcare și merse încet, spre mașina 


staționată. 
* 


* * 


51 Stop! Sunteţi arestat! Rămâneți în vehiculul dumneavoastră, cu 
mâinile pe volan! 


În mintea Sheemei Nawaz gândurile se întretăiau. În mod 
ciudat, se simţea detașată de toate. Unica sa alegere era 
aceea a morţii. Își putea trage un glonţ în cap, să iasă din 
mașină trăgând, sau și mai bine, să încerce să provoace 
explozia SADM-ului, pentru a mai salva ce se putea. Ea îl 
privi pe bărbatul care se apropia și-l recunoscu. Era acela 
care o urmărea de la Istanbul. 

Ridică arma, apoi o lăsă în jos. Nu avea timp pentru o 
răzbunare personală. 

Cu un gest larg, trecu călare peste scaunul ei, așezându-se 
în spate și se așeză pe banchetă, practic invizibilă din 
exterior. Difuzorul mormăi din nou ceva ce pe ea nu o mai 
interesa. Cu un gest grăbit, smulse capacul, descoperind 
racheta nucleară și tastatura pentru a o activa. Trebuia să 
formeze patru cifre - 8124 - și senzorul său roșu urma să- 
nceapă să clipească. Nu-i mai rămânea decât să regleze 
cursorul ceasului și să apese pe butonul negru care, la 
timpul ales, urma să declanșeze explozia încărcăturii de 
octogen. Acesta, trebuia să declanșeze fisiunea nucleară. 
Mâna îi tremura. 

— Opriţi-vă! Vă vor omori. Coborâţi! 

Era omul de-afară cel care tipa. Femeia nici măcar nu se- 
ntoarse. Neavând nicio secundă de pierdut, formă 8,1,2. 

— Malko, îndepărtaţi-vă! Vom deschide focul! strigă 
difuzorul. 

Sheema Nawaz apăsa pe butonul cu cifra 4, când se 
declanșă infernul: caroseria  Chryslerului Voyager se 
cutremură sub impactul zecilor de explozii. Geamurile se 
sfărâmau în ţăndări și pneurile făcură explozie. Pakistaneza 
rămase pironită pe loc, fulgerată de zeci de proiectile. Când 
focul încetă, femeia era moartă de mult timp, cu o mână pe 
SADM. 

Malko fu busculat, îndepărtat de necunoscuţi cu inscripția 
FBI pe spate, care fugeau spre Chryslerul Voyager. Niște 
specialiști în combinezoane albe se strecurară spre vehiculul 
imobilizat, îndepărtând pe toată lumea. 

Agentul se retrase cu capul zbârnâind, nerealizând încă ce 


reușise să facă. Apăru o ambulanţă a cărei sirenă urla în 
parking, dar inutilă pentru Sheema Nawaz, care alesese 
moartea și eșuase atât de aproape de atingerea scopului. 

k 


* * 


— Officer Heloise Boisbriand, am onoarea să vă acord 
medalia FBI drept recompensă pentru ajutorul pe care ni l- 
aţi dat în ancheta noastră. Congratulations!’ 

Surâzând, Bill O'Neill prinse medalia de taiorul mulat al 
Heloisei Boisbriand și-i strânse mâna cu putere. Asistenţii 
aplaudară din toată inima. Femeia se-ntoarse către Malko, 
roșise la faţă de mândrie. El fusese cel care destăinuise FBI- 
ului importanţa colaborării sale. La New-York, vremea 
continua să fie la fel de frumoasă și soarele lumina puternic 
Federal Building. Toată lumea se precipită spre bufet. 

Malko ţinu să destupe el însuși prima sticlă de Taittinger 
Comtes de Champagne Blanc de Blanc 1995 și să umple 
cupa tinerei promovate. 

Domnea o stare euforică. De o săptămână curgea cu 
felicitări. Până la urmă, secretul fusese bine păstrat, nimeni 
neștiind ce aproape fusese catastrofa. 

De-acum, SADM-ul rusesc era dezmembrat într-un 
laborator american, ce nu va afla mare lucru. 

Agentul aşteptă ca Heloise să fie mai puţin înconjurată de 
noii săi prieteni, pentru a se apropia de ea și a-i întinde un 
plic. 

— Dumneavoastră vă mai amintiţi de cabina telefonică de 
pe Câte des Neiges de unde Youssouf Mohammad l-a chemat 
pe Leo Monbouqguette? o întrebă. 

— Da! Desigur. De ce? 

— Aici în plic sunt două înregistrări telefonice, una din 
cabina aceea și alta de la telefonul lui Leo Monbouquette. 
Acestea fac dovada că el a așteptat un sfert de oră până să 
ne prevină, atunci când Youssouf i-a telefonat. Să daţi asta 
șefului dumneavoastră!. 


52 Felicitări! 


— Ei drăcie! Mizerabilul! șopti Heloise. 

— Vă las acum în tovărășia noilor dumneavoastră prieteni, 
îi spuse Malko. Ei vă vor conduce la San Regis, unde 
Company v-a reţinut un apartament. Voi veni la ora nouă ca 


să vă iau pentru a lua cina la Cirque. 
* 


x * 


Malko apăsă pe butonul apartamentului 1624, declanșând 
o sonerie muzicală pe două tonuri. Ușa se deschise câteva 
clipe mai târziu. În faţa lui Heloise Boisbriand cu părul ei 
lung, blond, pieptănat în coc, apăru radiind. Ea purta în 
continuare decorația FBl-ului, dar aceasta era acum prinsă 
la nemaipomenita rochie de vinyl negru, chiar între cele 
două fermoare care permiteau accesul la sânii tinerei femei. 

Heloise Boisbriand, cu ochii ei în ochii strălucitori ai lui 
Malko, îi adresă un surâs complice și îi spuse simplu: 

— Şi dumneavoastră aveţi dreptul la o recompensă. 


E | m | 
leleviziunea / ADC 
lansează programul 


prezentat de 


MAX BĂNUȘŞ 


O emisiune destinată pensionarilor 
şi celor care mai au 
20 de ani până la pensionare 


Programul se transmite în fiecare 


luni, marți, miercuri, joi şi vineri 
începând de la orele 15,30 


PREŢ 12 000 Lei ISBN 973-8070-27-9,