Gerard de Villiers — [SAS] Aurul retelei Al-Qaida

AURUL REŢELEI 
AL-OAIDA 


GERARD DE VILLIERS 


Gerard de Villiers 


Aurul reţelei Al-Qaida 
SAS 151 


În românește de Anca Pisică 


Tinerama 


2003 


g 


< 
— 
COD 


Capitolul I 


Abdul Zyad acţionă sistemul electric de deschidere a 
porţii locuinţei sale, după ce a aruncat o privire rapidă pe 
monitoarele de control ca să vadă cine este musafirul său. 
Emiratul Dubai este unul dintre cele mai sigure locuri din 
lume. Însă era mai bine să fie vigilent, mai cu seamă că se 
număra printre cei mai bogaţi oameni. Chiar și în acest 
cartier elegant din Jumeira, alcătuit din case noi și din 
clădiri cochete, situat la vest de Creek braţul de mare ce 
desparte Dubaiul în două. Mașinile verzui ale poliţiei 
patrulau zi și noapte. Ca o măsură suplimentară de 
siguranţă, diwan-ul! se afla pe aceeași stradă cu reședința 
lui Benazir Bhutto, fostul prim-ministru al Pakistanului, 
care beneficia de gardă permanentă. Soţul ei, Arif Ali 
Zardari, care mai putrezea încă într-o închisoare din 
Pakistan, fusese, în urmă cu câţiva ani, un partener 
interesant al lui Abdul Zyad. Pe când soţia lui era încă „în 
afaceri”, îi acordase în exclusivitate lui Abdul Zyad, în 
schimbul unui modest comision de zece milioane de dolari, 
favoarea de a duce aurul în Pakistan, lucru ce i-a permis 
acestuia să trimită acolo metalul preţios, pentru suma de 
cinci sute de milioane de dolari, timp de patru ani. 

După ce auzi sunetul scurt al soneriei, indianul se duse 
repede la poarta din lemn sculptat a casei care avea în faţă 
o curte cu gazon tuns în stil englezesc, semn al bunăstării 
în această ţară unde apa era deseori mult mai scumpă 
decât aurul. O blondină zveltă, cu o haină din piele foarte 
strânsă pe ea ce îi ajungea până la glezne, apăru în cadrul 
ușii. Intră și își lepădă imediat haina de piele rămânând 
într-un pulover foarte fin din lână neagră, strâns pe corp și 
cu o fustă foarte scurtă ce lăsa vederii niște picioare lungi 
și bronzate. Purta pantofi cu tocuri înalte. Abdul Zyad avu 


1 Casă pentru burlaci în țările arabe. 


un frison de plăcere când văzu această bombă sexy. Dar se 
strădui să pară cât mai morocănos. 

— N-ai putut să vii mai devreme? o întrebă el. 

Era aproape trei dimineaţa. 

— Ţi-am spus că am fost cu un client, zise pe un ton 
nepăsător blondina cu picioare de doi metri în timp ce se 
îndrepta spre bar. 

Privirea lui Abdul Zyad se opri la coapsele strânse în 
pielea neagră. Îndată ce a întâlnit-o pe Ilona Strogov, a și 
început să viseze la această blondină cu privirea rece, dar 
cu gura cărnoasă, cu pieptul mic, însă cu bazinul atât de 
cambrat încât îi transpiraseră palmele. Venită din 
Volvograd ca să se prostitueze în Emirate, ca sute de alte 
rusoaice, ar fi putut să ajungă în discoteca vechiului hotel 
Hyatt unde, în fiecare seară, libaneze, marocane rusoaice, 
ucrainene, bulgăroaice și de puţină vreme chinezoaice, își 
așteptau clienţii într-o atmosferă sordidă lângă ringul de 
dans mereu gol, sub privirile pofticioase ale potenţialilor 
clienți îngrămădiţi la bar, care beau bere într-un vacarm 
de nedescris. 

Bine că una dintre prietenele sale îi semnalase că un 
oarecare Abdul Zyad o făcea câteodată pe „sponsorul” 
pentru fetele de teapa ei, intervenind pe lângă autorităţile 
din Emirate. Târgul era simplu: fata primea un permis de 
ședere valabil un an de zile, evitând acel du-te-vino în 
insula Kish, în Iran, fără să mai fie nevoie să reînnoiască 
viza valabilă numai trei luni. În schimb, fericita beneficiară 
îi oferea o redevenţă lunară „sponsorului” care, firește, 
avea și dreptul să se bucure de grațiile ei pe termen 
nelimitat. Ajunsă la bar, Ilona Strogov se întoarse și 
întrebă cu voce egală: 

— Vrei să mi-o tragi chiar acum, sau mă lași să beau 
ceva? 

— Dacă vrei, mormăi Abdul Zyad. 

Așteptase până la trei dimineaţa, așa că mai putea să 
aibă răbdare câteva minute. Rămase cu privirea pironită la 


șoldurile rusoaicei în timp ce lua sticla de Defender 
„Success” și își turna trei degete de scotch curat într-un 
pahar de cristal. Bun musulman ce era, Abdul Zyad nu bea 
alcool, dar se gândea la invitaţii lui. In casa lui se găsea 
întotdeauna câte o sticlă de Taittinger Comtes de 
Champagne Blanc de Blancs la rece pentru musafirii lui 
indieni. Din cauza ochelarilor cu rame aurii, trăsăturilor 
regulate și bărbii îngrijite cu foarte mare atenţie, aducea 
puţin cu un imam. Ilona înghiţi jumătate din cantitatea de 
scotch  dintr-odată și întrebă răsfrângându-și buzele 
cărnoase într-un zâmbet deocheat: 

— Well, what is the game tonight?? 

„Jocul” lor începuse chiar de la prima întrevedere, în 
urmă cu un an, în micul birou cu ușa blindată aflat la etajul 
al treilea al imensului Gold Land Building, cu faţada aurie, 
situat pe Al-Khaleej Road, chiar la marginea bazarului cu 
aur Sikkat al-Khael. Aici își aveau birourile toţi negustorii 
metalului preţios, inclusiv cei mai bogaţi, precum Abdul 
Zyad, care vindea aproximativ treizeci de tone de bijuterii 
și cincizeci de tone de lingouri pe an. Când a ajuns în acea 
zi, Ilona intrase mândră ca o prinţesă, își desfăcuse haina, 
dezvăluind o rochie ce se oprea deasupra genunchiului și 
se așezase. Picioarele erau atât de lungi, încât rochiţa i se 
urcase până la jumătatea coapselor, lăsând vederii dunga 
neagră a slipului. 

Începând din acel moment, Abdul Zyad își pierduse 
complet mințile. Simţise cum i se mărește sexul 
instantaneu sub frumoasa și imaculata lui dichdach. Deși 
la origine era un indian musulman, acum devenise 
cetățean al Emiratelor și se îmbrăca după moda locală. 

Rămas nemișcat la birou, nu reușea să-și ia ochii de la 
dunga neagră cât timp Ilona și-a expus motivul vizitei. La 
sfârșit, privirile lor se întâlniră. Ilona, care cunoștea bine 
bărbaţii, se ridicase cu graţie și ocolise biroul, postându-se 
dinaintea lui Abdul Zyad, cu picioarele ușor depărtate, cu 


2 Fi, cum ne mai jucăm in seara asta? 


rochia ei gri strânsă pe coapse. Cocoţată pe tocuri, era 
atât de înaltă, încât pântecele ajungeau în dreptul feţei 
bărbatului. 

— Mister Zyad, credeţi că mă puteţi ajuta? îl întrebase 
în engleza ei cu accent rusesc. 

Fără să mai aștepte răspunsul, înaintă un pas și atinse 
ușor cu degetele prelungi moviliţa care îi întindea 
veșmântul alb. Abdul Zyad avusese senzaţia că este 
conectat la trei mii de volţi și se bâlbâi: 

— Yes, yes, I think so. 

Ilona se așeză rapid pe podeaua de marmură, îi ridică 
poalele robei, înșfăcă în gură membrul rigid al bărbatului 
și îi administră o felaţie de toată frumuseţea... Când a ieșit 
din Gold Land Building, deţinea un permis de ședere și un 
contract de închiriere pentru două camere pe Al-Khaleej 
Road, chiar vizavi de Hyatt Regency, în valoare de 
cincisprezece mii de drahme: pe an, cu unica obligaţie să-i 
dea „sponsorului” două mii de dolari pe lună și să-i 
plătească în natură de câte ori avea el chef. 

Dacă i-ar fi spus cineva lui Abdul Zyad că acest lucru se 
numește proxenetism, ar fi fost foarte mirat. Deși era unul 
dintre cei mai bogaţi oameni din Dubai, nu renunţa la 
micile chilipiruri și nu risipea aiurea banii câștigați cu 
greu. Marele lux pe care și-l permitea era colecţia sa de 
ceasuri, toate marca Breitling, Ultima achiziție era un 
„Bentley Motors” care îl făcea să pară un lord englez. 

Relaţia lui cu Ilona nu era umbrită de nimic. La început 
de lună, ea îi aducea „sponsorului” un plic și îi satisfăcea 
plăcerile sexuale. Abdul Zyad nu profitase niciodată de 
prerogativele pe care le avea și nu își permisese să se 
amestece în obligaţiile profesionale ale Ilonei. Când îi 
spusese mai devreme să vină la el acasă, ea motivase că 
avea întâlnire cu un saudit la Intercontinental, iar el nu îi 
ceruse să o amâne, mulțumindu-se să zică doar atât: „Vino 
după aceea.” Până la trei dimineaţa se uitase ţa filmele de 


3 Aproximativ 4 000 de euro. 


la televizorul lui cu ecranul din cristale lichide. Își 
împărțea puţinele momente de relaxare între căminul 
familial și acest diwan destinat în principiu primirii 
prietenilor lui bărbaţi care, după tradiţie, nu aveau dreptul 
să vină acasă și de asemenea numeroaselor amante. 

În Emirate, majoritatea căsătoriilor erau aranjate și 
îndată ce nevestele lor nășteau, bărbaţii nu se mai 
atingeau de ele. Acestea își făceau însă de cap pe unde 
apucau, păstrându-și anonimatul folosindu-se de hijab?. 
Numai că, atunci când puneau mâna pe un bărbat, nu îi 
mai dădeau drumul. 

Zâmbetul senzual al Ilonei îi făcu să-i clocotească 
sângele în vene. Se apropie de ea, își strecură mâna pe sub 
rochie și îi prinse rusoaicei sexul în căușul palmei. 

— Ce ţi-a făcut sauditul tău? o întrebă el privind-o fix în 
ochi. 

— Eu l-am supt, iar el mi-a tras-o-n fund, preciză ea pur 
și simplu. 

Abdul Zyad fu dezamăgit, dar nu arătă. Şi el sodomizase 
zeci de virgine din Emirate dornice să se mărite 
neprihănite, iar acest lucru îl excita și mai tare. Îndepărtă 
elasticul chilotului și vâri două degete butucănoase în 
sexul Ilonei care oftă, lucru ce îi mai mări erecţia. Ea 
zâmbi și spuse: 

— Scoate-ţi veșmântul! 

Abdul Zyad se debarasă cât ai clipi de dichdach pe sub 
care era gol-goluţ, dar păros ca un urs. Ilona se uită la 
sexul lui în calitate de expertă. 

— N-ai nevoie să ţi-o sug, observă ea. Păcat, că îmi place 
tare mult. 

Indianul știa foarte bine ce însemna acest teatru și simți 
o fierbinţeală în pântece. Îi trase slipul din dantelă neagră 
cu febrilitate în josul interminabilelor picioare bronzate și 
apucând-o de șolduri, o forţă să se întoarcă cu faţa la bar. 

— Pune un picior pe taburet, îi ordonă el. 


+ Văl negru ce acoperă toată fata. 


Ilona puse pantoful stâng pe bara cea mai de sus a 
taburetului. Abdul Zyad se lipi de ea pe la spate și o 
pătrunse dintr-un singur elan. Era poziţia lui favorită. Apoi, 
cu ambele mâini încleștate pe șoldurile rusoaicei, el începu 
s-o pistoneze cu furie, fixând cu privirea bazinul sublim, 
înălțându-se câteodată pe vârfuri ca să se afunde și mai 
mult în pântecele ei. Sprijinindu-se cu coatele de bar, Ilona 
își mișca și ea bazinul ca să-și arate interesul. li era somn, 
iar sauditul ei o trăsese atât de mult de sâni încât acum o 
usturau. 

Abdul Zyad începu să mârâie în timp ce burta lui se 
lovea puternic de fesele Ilonei, când mobilul de pe bar 
începu să sune. Era un mic aparat Motorola pliant de 
culoare roșie, având încrustat pe capac un ceas pătrat 
ornamentat cu diamante. Indianul se opri brusc, înfipt 
până la rădăcină în crupa rusoaicei. Stătea pe gânduri, 
însă acel mobil era „linia lui roșie”. Era nevoit să 
răspundă. În mișcarea pe care o făcu să ia telefonul, sexul 
ieși din pântecele Ilonei, care, fiind fată cu caracter, nu se 
clinti din loc. 

— Aiwa? zise el. 

— Salam aleycoum! auzi o voce de bărbat. 

— Aleycoum salam, răspunse automat Abdul Zyad care 
își recunoscu interlocutorul. 

Făcuse bine că a răspuns. 

— Căsătoria rămâne să se facă tot marţi, continuă în 
urdu” interlocutorul. 

— Foarte bine, aprobă Zyad. O să vin și eu. 

— Numai că a intervenit o problemă: ginerele este foarte 
bolnav. A contractat un virus. Ar fi drăguţ din partea ta să 
vorbeşti cu el. Îţi dau numărul lui. Îl notezi? 

— Așteaptă puţin! mormăi Zyad. 

Așa gol cum era și mai puţin falnic, alergă în bucătărie și 
se întoarse cu un stilou. 

— Spune! 


5 Limbă vorbită în Pakistan. 


— 00 18 7001 887 250, zise interlocutorul, repetând ca 
să nu existe vreo greșeală. Sună-l. Imi pare rău că te-am 
trezit din somn. 

Abdul Zyad închise telefonul. Ilona se întorsese cu faţa 
la el și îl studia. Văzându-i sexul moleșit, zâmbi cu ironie. 

— O veste proastă? 

— Nu, nu, mormăi Abdul în timp ce se apropia de ea. 

Ea îi cuprinse ușurel membrul între degete ca să-și 
revină. Indianul închise ochii de plăcere. Însă era cu 
gândul în altă parte. În ciuda eforturilor Ilonei, membrul 
lui era leneș. 

— Așteaptă! zise Ilona. 

Îngenunche în faţa lui, când indianul o opri cu un gest. 

— Nu, lasă. Rouh/ p 

Rusoaica nu insistă: clientul era stăpânul. Işi culese 
slipul de jos, și-l puse pe ea, își termină băutura și își luă 
geanta. Abdul Zyad o împinse pe ușă afară. Când se 
pomeni pe străduţa liniștită și pustie, ea sună de pe mobil 
la staţia de taxiuri formând numărul 269 3244. În timp ce 
aștepta mașina, se sprijini de zidul casei și aprinse o 
țigară, întrebându-se ce ar fi putut să-l tulbure într-atât pe 
Abdul, de îi pierise subit cheful. 

* 


* * 


Aşezat la un mic birou. Abdul Zyad aranja cifrele, 
reconstituind adevăratul număr de telefon la care trebuia 
să sune. Plecând de la un cod simplu, dar eficace, folosit 
de interlocutorul său. Lua fiecare cifră în parte la care 
adăuga numărul necesar pentru a ajunge la 10. Astfel. 1 
devenea 9. 8 era 2 şi aşa mai departe. După ce a 
reconstituit tot numărul, iată ce a obţinut: 92 3009 223 
850. Era un număr de mobil din Pakistan. Şi restul 
mesajului era codificat. „Căsătorie” însemna data la care 
trebuia să aibă loc operațiunea pe care o cunoștea. 
„Bolnav” însemna că persoana avea mari probleme, iar 


ê Du-te! 


„virusul” era „poliţia”. f 

Toate astea îl nelinișteau. li părea rău că o lăsase pe 
Ilona să plece, deoarece ar fi putut să-i limpezească 
gândurile, luând totul de acolo de unde îl lăsase. Insă 
vederea sexului blegit îl umilise. Nu era de acord cu felația 
decât în cazul în care trebuia să desăvârșească erecţia 
deja existentă. 

Însă, în toiul nopţii, nu putea să tacă nimic. Nici nu avea 
cum să telefoneze de acasă. Va suna mâine dimineaţă 
dintr-o cabină publică și va afla mai multe. Neavând somn, 
se duse și se așeză în fața ecranului imens și își alese un 
film. Abdul Zyad era un bun musulman: nu se atingea nici 
de alcool, nici de carnea de porc și se ruga de cinci ori pe 
zi. Dar, ca și șeicul Zaied din Abu Dhabi care avea 
douăzeci și șapte de copii, îi plăceau și lui femeile, lucru pe 
care Coranul nu-l interzicea. Chiar dacă le consacra mai 
mult timp decât rugăciunilor umplea această lacună 
participând la djihad-ul împotriva necredincioșilor, fără să 
câștige nimic, punându-și influența și poziţia socială în 
slujba acestei cauze sfinte. 

K 
* * 


Aziz Ghailani cobori printre primii din avion. Cursa de la 
Quetta sosise la timp. Era abia nouă și jumătate dimineata. 
Plecase din capitala Belucistanului la ora zece. Câștigând 
astfel două ore graţie decalajului de fus orar. Se angajă pe 
nesfârșitele culoare dotate cu covoare rulante ale 
aeroportului din Dubai și zări imediat ceea ce căuta: 
toaleta. Se încuie într-o cabină. Își scoase mai întâi haina, 
apoi cămașa și își dădu pantalonii jos. În jurul taliei era 
fixat un soi de colac negru prins cu fâșii late de bandă 
adezivă pe care le dezlipi pe rând. Respiră ușurat Totul 
cântărea mai bine de opt kilograme și ţinea teribil de cald. 
Puse colacul pe vasul de W.C. și se îmbrăcă. Apoi începu 
să taie plasticul cu un cuţitaș, scoțând multe lănţișoare din 
aur înghesuite ca să încapă cât mai multe. Era aur de 


douăzeci și două de carate pentru care se plăteau în 
Pakistan taxe vamale exorbitante și a cărui provenienţă ar 
fi trezit bănuielile vameșilor. 

Aziz Ghailani, obișnuit cu acest gen de călătorii, pusese 
la punct o organizaţie locală, cumpărând câţiva vameși și 
funcţionari de pe aeroportul din Quetta. Având în vedere 
corupţia din zonă, nu fusese o treabă tocmai dificilă. 
Trecea de porţile magnetice ale aeroportului din Quetta 
fără nimic asupra lui, dar se întâlnea la toaletă cu un 
complice care îi înapoia aurul, iar el îl ascundea sub haine. 
Uneori căra lingouri grele de un kilogram sau de zece 
tole”, care erau și mai greu de transportat. 

Termină de despachetat lănţișoarele din aur și le băgă în 
geanta-diplomat. În Dubai, importul de aur era liber și nu 
trebuia declarat. Ieșind de la toaletă, se sui din nou pe 
covorul rulant și se îndreptă spre ieșire. Neavând bagaje la 
control, trecu repede de vamă și de biroul Imigrări, apoi 
ajunse în holul aeroportului. Acţionă după instrucţiuni și se 
opri în faţa biroului Hertz, ca și cum ar fi vrut să închirieze 
o mașină. După câteva clipe, îl abordă un tânăr slab cu 
mustață care îl întrebă: 

— De unde veniţi? 

— De la Quetta, răspunse Aziz Ghailani. Am venit la 
nunta vărului meu Adnan. 

— Aveţi pașaportul? 

Aziz i-l dădu. Acesta aruncă o privire și spuse: 

— Bine. Veniţi cu mine. 

Ajunseră în parcarea exterioară, iar tânărul se urcă la 
volanul unei mici Toyota Echo de culoare albă. Aziz 
Ghailani se relaxă. De fiecare dată era dus la un hotel unde 
avea rezervată o cameră. Acolo îi dădea aurul celui ce 
venea după el și care apoi pleca. De data asta, fu surprins 
într-o oarecare măsură să vadă că șoferul o ia la stânga pe 
podul Al-Maktoum care traversa Creek, în loc să meargă 


7 Tola este o unitate de măsură indiană care cântărește 116.7 
grame. 


înainte spre Dubai. O luă după aceea spre nord până la un 
sens giratoriu imens, lângă turnul World Trade Center 
care semăna cu un stup uriaș, cu alveolele lui destinate să- 
l ferească de căldură. Şoferul se angajă pe șoseaua cu trei 
benzi Cheikh-Zaied care ducea la Abu Dhabi. O porţiune de 
verdeață o despărțea de un service road care permitea 
accesul la clădirile cu birouri și la centrul comercial care 
se găseau pe marginea drumului. Parcurse astfel doi 
kilometri, apoi se opri pe dreapta, după ce aprinse luminile 
de avarie. 

— Vino, îi spuse tânărul lui Aziz. Luăm altă mașină. 

Coborâră din micuța Toyota și străbătură porţiunea cu 
verdeață. La service road era parcată altă Toyota. 
Mustăciosul o deschise și îl invită pe Aziz să se urce. După 
treizeci de secunde o luară în sens invers. 

— De ce ai procedat așa? îl întrebă pakistanezul. 

— Urmez instrucţiunile, zise pur și simplu șoferul. 

Aziz Ghailani înţelesese. Dacă fuseseră urmăriţi de la 
aeroport de altă mașină, aceasta era obligată să meargă 
drept înainte și îi pierdea în mod sigur. Ajunseră iarăși la 
sensul giratoriu oval de la World Trade Center, iar tânărul 
mustăcios făcu un ocol mare ca să se îndrepte spre celălalt 
service road și spre Dubai. Imediat ce trecură de clădirea 
unde se afla Khaleej Times, intră pe o alee îngustă dintre 
două imobile și se opri în fundătură. Stingherit, Aziz cobori 
primul cu geanta grea în mână. I se uscase gâtul de atâta 
praf și de la aerul condiționat din avion și era nerăbdător 
să bea un ceai. 

Ghidul sună la o ușă vizibil blindată, cu o cameră de luat 
vederi deasupra. Îşi spuse numele la interfon, iar ușa se 
deschise dând într-un birouaș cu pereţii plini de fotografii 
care reprezentau lingouri de aur. De aici trecură într-un 
atelier în care domnea o dezordine de nedescris. Bidoane 
negre din plastic cu acid nitric erau îngrămădite lângă 
butoaie cu acid clorhidric. Adică toate produsele necesare 
prelucrării aurului. Era prima oară când Aziz venea în 


acest loc. Acolo se mai aflau doi bărbaţi mustăcioși cu aer 
indian, dar care i se adresau în urdu. În Dubai nu știai 
niciodată cu cine stăteai de vorbă. Era înainte de toate un 
oraș indian, însă majoritatea locuitorilor erau musulmani. 
Ceea ce complica puţin lucrurile. Chiar și afganii vorbeau 
urdu. Puse geanta pe masă. O deschise și începu să scoată 
lănţișoarele din aur. Cei doi bărbaţi le întinseră pe masă. 
Unul dintre ei avea alură de luptător profesionist. 

— Cât cântăresc? întrebă el. 

— Opt kilograme, preciză Aziz Ghailani. Le-am cântărit 
la plecare. 

Inghesuiră lănţișoarele într-un cântar de mare precizie. 
Greutatea corespundea. Aziz se grăbea să ajungă la hotel 
ca să facă o baie și să se ducă prin magazine, lucru 
necunoscut la Quetta, apoi să agaţe o târfă chinezoaică de 
care auzise. Cum nu exista decât un zbor pe săptămână 
pentru Quetta, era obligat să treacă la întoarcere prin 
Karachi, așa că avea la dispoziţie o seară ca să se distreze 
în Dubai. 

— Poate cineva să mă ducă acum la hotel? întrebă el. 

— Da, firește, zise tânărul care l-a adus. Poate vrei un 
ceai mai întâi? Sau o Cola? 

— Da, da, desigur. 

Unul dintre bărbaţii care luaseră în primire lănţișoarele 
de aur se așeză la masă în faţa lui. Avea o bărbiţă scurtă 
neagră, îngrijit tunsă și îi adresă un zâmbet prietenos. 

— Pe mine mă cheamă Mohand, începu el. Am auzit 
multe lucruri despre tine. Faci des această călătorie? 

— Cel puţin o dată pe lună, răspunse pakistanezul. 
Câteodată și de mai multe ori. Acum două luni, am fost 
după marfă la Kabul. Am adus lingouri. Era cât pe ce să mi 
le confiște la aeroport. La Quetta este mult mai ușor. 

Mohand știa foarte bine despre ce era vorba. Traficanțţii 
de droguri le dădeau foștilor talibani aurul în schimbul 
opiului. Acolo aurul era moneda de schimb cea mai 
cunoscută. Li se aduse ceaiul. Era ceai indian foarte tare 


din care Aziz gustă cu plăcere. Văzu cu coada ochiului cum 
lănţișoarele erau puse într-un creuzet sub care aprinseseră 
lămpi Bunsen Aurul topit la 1060 de grade era ușor de 
prelucrat. Lingourile astfel obţinute erau purificate după 
aceea, operaţiune ce dura ceva mai mult timp. 

— La Quetta totul merge bine? întrebă Mohand. 

— Ca de obicei. 

Tăcură din nou. Aziz Ghailani se simţi brusc rău. 
Oamenii din jurul lui se purtau cam ciudat. Prelucrarea 
aurului adus de el nu îl interesa în niciun fel. De altfel, nu 
voia să știe absolut nimic. Transportul pe care îl asigura 
era doar o verigă a lungului lanţ sofisticat a cărui placă 
turnantă se afla la Dubai și care avea ramificații în toată 
lumea. Nu mai avea treabă aici. Fusese plătit la Quetta, iar 
greutatea a corespuns. Se uită ostentativ la ceas. 

— Bine, eu plec, zise el. Totul e în ordine? 

— Aproape, spuse Mohand. Când te întorci la Quetta? 

— Mâine, prin Karachi. 

Mohand îl privea insistent. 

— Trebuie să te întreb ceva, spuse el brusc. 

— Ce anume? 

— Nu ţi s-a întâmplat nimic în ultimele zile? Nu ai avut 
probleme sau necazuri? 

Aziz Ghailani simţi cum îi sare inima din piept. Acum 
înţelegea. Se uită mașinal la ușa pe care intrase. Era un 
batant greoi blindat care era încuiat. Atelierul părea destul 
de mare. Dar nu vedea altă intrare. Tăcerea se prelungi 
câteva clipe, tulburată doar de ţiuitul lămpilor Bunsen care 
încălzeau creuzetul. Înălţă capul ca să-i înfrunte privirea 
bărbatului. 

— Nu, zise el. 

Acesta îl fixă îndelung, apoi spuse: 

— Nu știi să minţi. Acum opt zile ai fost arestat de ISI?. 
Ți-au dat drumul abia alaltăieri. Vecinii tăi au văzut când 
te-ai întors. 


5 Inter Service Intelligence: Serviciile pakistaneze de Informații. 


Pakistanezul încasă lovitura. Îi vâjâia capul. Se gândea 
ce atitudine să adopte și alese atacul. 

— Asta nu vă privește pe voi, se răsti el. Este o chestiune 
personală. Asta nu m-a împiedicat să-mi fac treaba nu-i 
așa? 

— De ce te-au arestat? insistă Mohand. 

— A fost o greșeală. M-au confundat cu un individ pe 
care îl cheamă aproape la fel ca pe mine. 

— Și le-au trebuit șase zile ca să verifice? 

Aziz Ghailani tăcu. Cum de aflaseră ticăloșii ăștia de 
treaba asta? Judecând după privirea nemiloasă a 
bărbatului din fața lui, își spuse că avea de-a face cu un 
membru al mafiei indiene. Erau niște brute. În urmă cu 
câteva luni, poliţia din Dubai l-a arestat pe unul din capii 
lor și ei au plasat o furgonetă înţesată cu explozibil sub 
podul care trecea peste autostrada Cheikh-Zaied. După 
aceea au telefonat la poliţie ca să anunţe că dacă nu îl 
eliberau, aruncau podul în aer. Poliţia a cedat presiunilor. 
Indienii erau niște duri, responsabili ai mai multor 
omoruri. Erau hapsâni, economi și feroce. Nimeni nu se 
punea la mintea lor 

Aziz Ghailani sări în picioare și strigă: 

— Mă ameţiţi cu chestiile astea! 

Dar nu apucă să înainteze un pas, căci indianul de 
statura lui King Kong îl luă în braţe. Îl ridică în sus și îl 
azvârli pe un scaun din fier. Ceilalţi doi se năpustiră 
asupra lui cu frânghii. Mohand zise netulburat: 

— Înainte de a ieși de aici ne vei spune tot ce le-ai zis 
polițiștilor. 

Aziz nu se fâstâci. 

— V-am spus că a fost o greșeală, repetă el. Oricum nu 
le puteam spune nimic. Ştiţi bine că nu mă trimite 
niciodată aceeași persoană. 

Era adevărat. Misterul era total. Nici la Quetta nu-i 
aducea aurul aceeași persoană. 

— Dacă nu mă aduceaţi aici, acum eram la hotel. 


Mohand avu un zâmbet ameninţător. 

— Bineînţeles, dar poate că te-au mai așteptat și alte 
persoane la aeroportul din Dubai. 

Acum Aziz Ghailani înțelegea mult mai bine faza cu 
schimbarea mașinii. Era o întrerupere a filajului. Se hotări 
să facă pe prostul. 

— Cine? 

— Americanii, de exemplu. Dar, dacă vrei să știi, habar 
nu au unde te afli acum. 

Tonul ameninţător îl îngheţă pe Aziz care protestă: 

— Nu cunosc niciun american. Eu lucrez de mult pentru 
organizaţia voastră. Credeţi că v-am trădat? 

Mohand îi aruncă o privire sfredelitoare și spuse calm: 

— Nu te cred. O să te omor. 

Aziz Ghailani văzu că nu glumea și era cât pe ce să facă 
pe el de frică. La cei patruzeci și cinci de ani ai lui, își 
alesese deseori drumul greșit, de aceea rămăsese la 
stadiul de „catâr” plătit destul de prost. De data asta se 
hotări să o ia pe calea cea bună. 

— O.K., zise el. O să vă spun adevărul. Dar după aceea, 
pot să plec? 

— Firește, spuse indianul. 

x 


* * 


Aziz Ghailani asuda. Sfoara îi intra în carne. De vreo 
două ore, Mohand îl chestiona, iar uneori îi punea aceeași 
întrebare de două ori la rând. Cu glas blând, dar insistent. 
Incă nu-l loviseră și începu să spere că va reuși să scape cu 
viață. Le povestise absolut tot despre arestarea lui. Intr-o 
dimineaţă, polițiștii din ISI au venit la el și l-au luat. I-au 
pus cătușe și l-au aruncat într-o celulă unde l-au bătut trei 
zile la rând. Dar fără să-l interogheze. După aceea, l-au 
scos din celulă și l-au dus în biroul șefului local din ISI. 
Acolo se găseau doi străini. Polițistul pakistanez i-a 
prezentat: doi agenţi din FBI veniţi să-l ia în custodie și să- 
l] ducă la Guantanamo. I s-a explicat că, datorită gravităţii 


cazului său - participare la o reţea financiară din Al-Qaida 
- pakistanezii au acceptat să-l predea americanilor. Avea 
un loc rezervat la o cursă specială a US Air Force. 

Aziz Ghailani se pierduse de tot. Un simplu dus la 
Guantanamo era cel mai rău lucru posibil. Acolo nu avea 
nici avocat, nici sprijin moral. Nu avea absolut nimic. Era 
mai rău decât în gulagurile din fosta Uniune Sovietică. 
Putea să rămână acolo ani de zile, fără ca nimeni să poată 
face ceva pentru el. Va deveni un „nimeni” și va dispărea 
de pe fața pământului. 

— Fac tot ce vreţi, îi implorase el. Numai să nu mă 
trimiteţi acolo. 

Unul dintre americani vorbea urdu. Dar a spus doar 
atât: 

— Poate că există o soluţie pentru tine.. Dacă ești destul 
de deștept ca s-o întrevezi. 

Aziz Ghailani își dăduse seama de fructul oferit, știind că 
făcea un pact cu diavolul. Dar mai ales că acesta îi va cere 
tributul într-o bună zi. Mai întâi de toate, trebuia să scape 
de Guantanamo. Venise timpul să plătească polita. 

— Așadar, te așteptau la Dubai, conchise Mohand. Ca să- 
l urmărească pe cel cu care te întâlneai. 

— Nu aveam cum să vă anunţ, observă Aziz. 

— Dar puteai să nu fii de acord să pleci la Dubai, obiectă 
Mohand pe un ton rece. Dacă nu ne-am fi luat câteva 
măsuri de prevedere, americanii ar fi acum aici. 

Aziz Ghailani lăsă capul în jos și nu spuse nimic. Deodată 
văzu ceva ce îl îngheţă. Bărbatul care semăna cu un 
luptător înmuia în creuzetul în care se topea aurul un soi 
de polonic mai mic cu mânerul din lemn. Mai văzuse așa 
ceva în topitorii. Măsura conţinea exact o uncie. Namila se 
apropie rapid de el. Într-un ultim reflex, Aziz strânse 
buzele și lăsă capul în piept. Atunci Mohand se așeză în 
spatele lui, îl apucă de frunte cu mâna dreaptă și îi dădu 
capul pe spate și îl ţinu de nas. 

Namila se găsea la mai puţin de un metru, iar Aziz 


Ghailani simţi căldura polonicului foarte aproape de faţă. 
Rezistă câteva minute, apoi deschise gura să respire. 
Namila întinse mâna și cu un gest precis, îi vărsă aurul 
topit în gură. Acesta îi fripse mai întâi limba și Aziz trase 
un urlet înfiorător. După aceea, avu senzaţia că focul 
iadului îi ardea bolta palatină, apoi se scurgea pe gât în jos 
și ţipătul se opri brusc. 


Capitolul II 


— Dar nu i-a costat decât trei sute șaizeci și cinci de 
dolari la cursul zilei, zise cu un oarecare cinism Richard 
Manson, șeful CIA din Dubai. În ultimele săptămâni, preţul 
aurului a scăzut. Medicul legist a găsit exact o uncie de 
aur în gura și în gâtul bietului om. Cred că a murit în niște 
chinuri groaznice. 

Malko se strădui să se uite pe acele fotografii oribile 
care înfățișau cadavrul cu gura căscată, abandonat într-un 
loc din deșert, apoi le împinse pe măsuţa joasă din faţa lui. 
Ca să-și limpezească puţin mintea, lăsă privirea să 
rătăcească dincolo de fereastra imensă, admirând deșertul 
și capătul braţului Creek. Consulatul general al Statelor 
Unite, care găzduia și biroul local al CIA, ocupa în Dubai o 
mare parte din etajul douăzeci și unu din World Trade 
Center, turnul îmbătrânit deja, cu faţada gălbuie, situat la 
începutul autostrăzii Cheikh-Zaied ce ducea la Abu Dhabi. 
Biroul lui Richard Manson părea suspendat de cer. 
Aproape rupt de lume. Cu geamurile lui imense. Malko își 
aduse aminte de misiunea precedentă. În Irak, războiul 
fusese declarat de o săptămână, iar bombardamentele 
americanilor făceau ravagii. li părea rău că nu a reușit să 
oprească acest proces graţie planului pus la punct de 
George Tenet, directorul CIA. Fiind învins de capcanele 
întinse de ambele părți. Două luni mai târziu, se afla la opt 
sute de kilometri la sud de Irak. În Emiratele Arabe Unite, 
o federaţie de șapte emirate înșirate de-a lungul Golfului 
Persic, faţă în faţă cu Iranul, între sultanatul Omanului și 
Arabia Saudită. 

A ajuns chiar în această dimineaţă în Dubai, emiratul cel 
mai occidentalizat, consacrat în mod tradiţional comerţului 
cu aur, odinioară cel mai bogat stat din zonă. Înainte de 
descoperirea petrolului la Abu Dhabi, Emiratele erau 


reprezentate doar de niște amărâţi de beduini care 
supravieţuiau datorită recoltării perlelor și creșterii 
cămilelor, o populaţie de șapte sute de mii de locuitori. De 
atunci, bătrânul șeic Zaied din Abu Dhabi a devenit unul 
dintre cei mai bogaţi oameni din lume... lar aproximativ 
trei milioane de indieni, de pakistanezi, de iranieni, de 
afgani și de arabi de diferite origini s-au năpustit asupra 
acestui Eldorado. Emiratele Arabe Unite erau în mod cert 
singura ţară din lume în care naţionalii reprezentau doar 
17% din întreaga populaţie. 

— Cine este mortul? întrebă Malko. 

Ca de obicei, nimeni nu-i dăduse niciun indiciu despre 
misiunea lui, însă, măcar de data asta, avusese timp să-și 
ia rămas bun de la Alexandra”. 

— Avea asupra lui un pașaport pe numele de Aziz 
Ghailani, începu Richard Manson, dar... 

Fu întrerupt de secretara lui care bătu la ușă și băgă 
capul prin crăpătură. 

— Au sosit domnii de la Islamabad, anunţă ea. 

— Poftește-i înăuntru, zise imediat Richard Manson. 

Primul care a intrat în birou era o veche cunoștință de-a 
lui Malko: Greg Bautzer, șeful Centralei din Islamabad”. 
Cei doi bărbaţi își strânseră mâinile cu cordialitate, iar 
nou-venitul îi prezentă lui Malko pe ceilalţi doi bărbaţi 
care îl însoțeau. 

— Agenţii speciali John Blunt și Leo Carl. John 
reprezintă Biroul din Quetta, iar Leo pe cel din Karachi. 

Cei doi agenţi FBI semănau ca două picături de apă: 
masivi, rași în cap, cu costum și cravată, feţe lipsite de 
expresivitate. Însă privirea extrem de mobilă. Richard 
Manson îi invită să se așeze la măsuţa joasă. Secretara 
aduse cafea, iar șeful CIA din Dubai se întoarse către 
Malko. 

— Înainte de a ne întoarce la mort, îl las pe Greg să vă 


” Vezi SAS - Bagdad Express 
1 Vezi SAS: Bin Laden - hăituit. 


informeze în legătură cu operaţiunea „Alpha Zoulou”, de 
fapt, cea care ne-a adunat pe toţi aici. 

Americanilor le plăcea la nebunie să-și boteze 
operaţiunile. Greg Bautzer luă o gura de cafea și începu: 

— Moartea acestui om este o grea lovitură dată 
operaţiunii „Alpha Zoulou”. Adică secării surselor de 
finanţare a reţelei Al-Qaida. Datorită tehnicilor noastre de 
interceptare și rețelei de informatori, am aflat că șefii Al- 
Qaida au început de acum șase luni să evacueze captura 
de război ascunsă în zona Afganistan-Pakistan spre un loc 
mult mai sigur. 

— Unde anume? întrebă Malko. 

— Nu l-am identificat încă, dar știm că Dubai este o 
etapă importantă. De luni de zile, agenţii operaţionali din 
Al-Qaida nu mai folosesc deloc circuitele bancare 
obișnuite. Organizaţia noastră „Green Quest”!! a speriat 
băncile amenințându-le cu sancţiuni drastice încât și cele 
mai corupte dintre ele se gândesc de două ori înainte de a 
face tranzacţii cu Al-Qaida. 

— În concluzie, este vorba despre bani lichizi? întrebă 
Malko. 

Greg Bautzer clătină din cap. 

— Nu, este vorba despre aur. Al-Qaida posedă stocuri 
imense, mai cu seamă în Afganistan. Acest aur vine din 
diverse surse. La început, când au fugit în 2001, talibanii 
au luat tot aurul din banca centrală din Kabul. După aceea, 
șefii rețelei Al-Qaida controlau stocuri importante de opiu 
și de heroină în Afganistan și în Pakistan. În decursul 
ultimelor luni, au început să le vândă. Au o cantitate atât 
de mare, încât le-a scăzut preţul! Or, traficanţii de droguri 
plătesc adesea în aur, căci oamenii din Al-Qaida refuză 
dispoziţiile bancare, fie ele și în paradisurile fiscale. 
Oricum aurul a servit întotdeauna drept monedă de schimb 
în regiune, în detrimentul banilor. În concluzie, de luni de 


1 Organizaţie federală americană care urmărește finanțarea 
teroriștilor. 


zile, râuri de aur se scurg prin diferite canale din 
Afganistan și din Pakistan către Dubai. 

— De ce în Dubai? 

Greg Bautzer îi zâmbi cu ironie lui Malko. 

— Întrebaţi-l pe Richard. Probabil că este singurul loc 
din lume unde poţi să vii cu o tonă de aur și să nu te 
întrebe nimeni și să plătești taxă vamală doar un dolar. 
Când ne adresăm autorităţilor din Emirate, se fac că nu ne 
aud. Comerţul de aici se bazează în întregime pe libera 
circulație a mărfurilor de orice natură. Nu vor să omoare 
gâsca cu ouă de aur impunând regulamente de 
constrângere. În plus Dubaiul, a cărui populaţie este 
formată dintr-un amestec de indieni, de pakistanezi și de 
afgani, numără mai mulţi simpatizanți ai rețelei Al-Qaida, 
ca să nu mai vorbim despre populaţia locală. Nu uitaţi că 
unul dintre kamikaze de la 11 septembrie, Marwan al- 
Shani, era dintr-un trib de la graniţa cu Omanul. 

— Am crezut că Emiratele sunt mai degrabă aliatele 
Statelor Unite, observă cu perfidie Malko. 

Richard Manson zâmbi cu amărăciune. 

— Firește că ne lasă să facem tot soiul de lucruri. 
Omologii mei se arătă foarte cooperanţi când eu le vând un 
pont. În schimb, ei nu-mi spun niciodată nimic. De aceea 
cred că nu știu chiar totul. Controlul tuturor intrărilor 
aurului este o treabă aproape imposibilă. In Emirate există 
vreo șase aeroporturi, ca să nu mai punem la socoteală 
porturile sau sutele de dhaws” care circulă între Emirate, 
India, Iran, Pakistan, Oman, Bahrein și nu mai știu acum 
câte alte state. Ele alimentează circuitele de contrabandă 
stabilite de generaţii. 

— Înţeleg foarte bine dedesubturile, zise Malko. Richard 
Manson mi-a arătat fotografia cadavrului unui bărbat 
asasinat într-un mod mai puţin obișnuit: i-au turnat pe gât 
aur topit Care este legătura cu „Alpha Zoulou”? 

Greg Bautzer interveni: 


12 Ambarcațiuni tradiționale din lemn. 


— Aţi auzit de arestarea, la Rawalpindi, a unuia dintre 
șefii operaţionali din Al-Qaida, Khalid Cheikh Mohammad? 

— Bineînţeles, zise Malko. Cei căruia i se mai spune și 
„Al-Mouk”. Creierul. 

Toate ziarele publicaseră fotografia unui bărbos cu o 
claie de păr în cap, cu privirea fioroasă, încătușat pe pat și 
numai cu un maiou pe el. Păros ca o maimuţă. 

— Exact! aprobă Greg Bauizer. S-a vorbit mult despre 
Cheikh Mohammad pentru că el pregătea atentatele. In 
schimb s-a pomenit mai puţin despre „clientul” din camera 
de alături. Un oarecare Mustapha al-Awsawi. După 
pașaport, un yemenit, dar nu suntem siguri. Sau pesemne 
că se afla în capul listei celor de la Green Quest, ca 
director finanţator al reţelei Al-Qaida. Un „client” și mai 
dur decât prietenul lui Khalid Cheikh Mohammad. Înainte 
de a-l fi expediat în centrul nostru de interogatorii din 
Bagram, în apropiere de Kabul, i-am lăsat pe agenţii ISI să- 
l interogheze timp de patruzeci și opt de ore. Fiindcă ei au 
fost aceia care l-au arestat - la indicaţiile noastre, firește - 
era un lucru perfect legal. 

— Două zile nu au fost prea mult? observă Malko. 

Greg Bautzer plecă ochii în pământ cu pudoare. 

— Dacă l-am fi lăsat mai mult, nu ar fi arătat prea bine 
când îl aduceam înapoi. Ce mai tura-vura, tipii din ISI l-au 
cam „alintat”. Omologii noștri pakistanezi au o metodă 
nouă: înțeapă prizonierul cu ace fine din argint ca să evite 
infecția. Asta cam pe tot corpul. Când i-au înțepat un 
testicul, Al-Awsawi s-a hotărât să coopereze. 

Malko simţi cum i se face pielea de găină. Spera ca 
Dumnezeul invocat de George W. Bush ca să-l ajute să 
ducă războiul împotriva Irakului să nu fie același cu cel 
invocat în lupta împotriva reţelei Al-Qaida. Recunoștea de 
altfel că CIA era consternată de această cruciadă care 
avea să ajute considerabil organizaţia lui Ussama Bin 
Laden. 

— Presupun că Al-Awsawi a făcut dezvăluiri interesante, 


opină Malko. 

— La început, ne-a confirmat informaţiile după care Al- 
Qaida s-a hotărât să-și transfere toate bunurile în aur din 
Afganistan și din Pakistan în Dubai. 

— Deţin mult aur? 

— În colţul ăsta de lume, nu mai au practic și altceva, 
răspunse americanul. Al-Qaida le-a sugerat în mod discret 
„sponsorilor” ei wahhabiţi, nenumăratelor ONG-uri care o 
finanţează, că nu mai acceptă decât plata în natură: adică 
în aur. Rezervele de aur ale băncii centrale din Kabul au 
fost mereu ascunse cam peste tot în Afganistan și în zona 
tribală pakistaneză sub paza strictă a gărzilor din Al-Qaida. 
Acestea s-au gândit că talibanii nu veneau prea curând la 
putere, în schimb ele aveau nevoie de acest aur. În 
concluzie, au început să scoată aurul din Afganistan prin 
pachete foarte mici. În cazul în care talibanii și-ar cere 
bunurile înapoi, ei le-ar spune că le-au pus la adăpost. 

Acest lucru putea să asigure câteva reglări de conturi în 
viitor... John Blunt, agentul special din FBI, preciză 
imediat: 

— In plus, triburile paștu au reluat cultivarea macului pe 
care îl vând traficanţilor de droguri care plătesc în aur. 

— De ce scot aurul din ţară? întrebă Malko mirat. 

— La drept vorbind, noi habar n-avem, recunoscu Greg 
Bautzer. Este o hotărâre strategică a lui Bin Laden, după 
spusele lui Mustapha Al-Awsawi. El crede că în Pakistan 
sunt prea mulți americani infiltraţi, iar Afganistanul prea 
izolat. Conform declaraţiilor lui, operaţiunea durează de 
câteva luni, efectuându-se fie cu avionul, fie cu vaporul. 
Sute de dhaws fac drumul între Emirate și Pakistan, 
descărcând marfă în micuţele porturi din Balucistan unde 
nu există niciun control. Ca să nu mai punem la socoteală 
cargourile mai importante care pleacă din Karachi, în 
încărcătura cărora se poate ascunde orice. În plus, 
Emiratele sunt legate prin avion de Kabul, de Quetta și de 
Peshawar aeroporturi unde iarăși nu există niciun fel de 


control. 

— Este vorba de o cantitate importantă de aur? întrebă 
Malko. 

— Noi o estimăm la cinci tone, zise Greg Bautzer liniștit. 

Malko avu impresia că nu a auzit bine. 

— Cinci tone? 

Șeful Centralei din Islamabad avu un zâmbet îngăduitor. 

— Este cifra pe care ne-a dat-o Al-Awsawi și pe care o 
putem reconstitui după dischetele pe care le-am găsit 
asupra lui. El este contabilul, iar indivizii ăștia sunt foarte 
cinstiți. Asta înseamnă doar cincizeci de milioane de dolari, 
însă pentru Al-Qaida este mult. Operațiunile lor nu costă 
prea mult. 

În orice caz mai puţin decât războiul din Irak pentru 
care se cheltuie suma de două miliarde de dolari pe zi, își 
spuse Malko. 

— Singura rafinărie de aur din Emirate prelucrează 
aproximativ cincizeci de tone pe an, continuă americanul. 
În anii '80, erau tranzitate șase sute cincizeci de tone pe 
an prin Dubai, din cauza traficului cu India. De atunci, 
cifra a scăzut la aproximativ două sute cincizeci de tone pe 
an. 

— Este imens, comentă Malko. 

Richard Manson preciză: 

— În Emirate există aproape opt sute de magazine cu 
bijuterii. Mult aur pleacă spre Asia, India, Europa sau 
chiar în SUA. Nu uitaţi că aici puteţi să intraţi într-un 
magazin și să cereţi o sută de kilograme de aur pe care îl 
plătiţi în numerar sau cu un cec autorizat de o bancă din 
Dubai, ori prin hawala!. Nu există niciun fel de control și 
nicio taxă la intrare sau la ieșire. 

În această ţară minunată, contrabandiștii trebuie să fi 
intrat de mult în șomaj. 

— Să înţeleg că acum știți unde se află tot acest aur? 
întrebă cu inocență Malko. 


13 Sistem de compensație folosit mult în Pakistan. 


Opt perechi de ochi furioși se aţintiră asupra lui. lar 
Richard Manson zise cu o oarecare răceală în glas: 

— Dacă am ști, nu v-aţi afla aici.. 

Americanul reluă imediat: 

— Având în vedere cantitatea de aur mai mult sau mai 
puţin legală care tranzitează Dubaiul, este imposibil să 
găsim cele cinci tone, care mai mult ca sigur nu au intrat 
la un singur transport. Mai cu seamă că șeicul Dubaiului. 
Mohammad Bin Rashid al-Maktoum, a jurat să facă din 
acest stat cea mai mare piaţă de aur din lume. Așadar, este 
foarte reticent în privinţa a tot ceea ce ar putea să-i 
știrbească reputaţia. Dacă auzi ce zic cei din Emirate, în 
Dubai nu se petrece nimic ilegal. Al-Qaida nu există, iar 
băncile locale n-au făcut niciodată tranzacţii ilegale. 

— Mijloacele dumneavoastră tehnice nu vă permit să 
avansați? 

— Aflăm mii de lucruri, recunoscu americanul, dar 
negocierile cu aur nu se fac prin telefon. In plus. Al-Qaida 
are un teren favorabil aici. Triburile din est sunt foarte 
islamizate, Sharjah trăiește practic sub jugul Chariei!*, iar 
șeicul Zaied din Abu Dhabi, omul puternic din Emirate, 
deşi are nouăzeci de ani, i-a pupat tot timpul pe talibani în 
bot. Impreună cu Arabia Saudită și cu Pakistanul, este a 
treia ţară care le-a recunoscut regimul. La Abu Dhabi, toți 
șoferii de taxi sunt paștu. Când unul dintre fiii săi Sultan, a 
făcut nişte tâmpenii în 1986, Zaied l-a expediat în 
Afganistan ca să lupte împotriva sovieticilor. Acum 
construiește la intrarea în Abu Dhabi o moschee uriașă. Să 
nu vă încredeţi în zgârie-norii sau în mall-urile din oraș, 
căci nu sunt decât o poleială a occidentalizării. Fondul este 
tot islamic și nu ne au deloc la suflet. Mai ales astăzi, cu 
războiul din Irak. Dar, ca toţii arabii, respectă puterea. 
Săptămâna trecută, când generalul Tommy Franks a venit 
să le ceară acordul să le folosească aeroporturile pentru 
operaţiunile împotriva Bagdadului, șeicul Zaied l-a refuzat 


14 Legea islamică. 


categoric. Pe el nu-l putem cumpăra ca pe Egipt sau ca pe 
Iordania. Acum zece ani când banca BCCI a dat faliment, 
Zaied a cheltuit douăzeci și trei de miliarde fără să 
clipească. 

— Bine, conchise Malko, Emiratele sunt un amestec de 
cultură islamică și o bază a reţelei Al-Qaida. Iar eu cu 
siguranţă nu voi putea schimba acest lucru. Să revenim la 
omul asasinat cu aur curat. 

Richard Manson se întoarse către cei doi agenţi din FBI 
Și zise: 

— Leo Carl vă va explica mult mai bine. 

Agentul special se îmbăţoșă și începu: 

— S-o luăm cu începutul, domnule. Datorită interogării 
lui Mustapha Al-Awsawi. Am avut confirmarea hotărârii 
strategice a reţelei Al-Qaida de a-și transfera aurul din 
Afganistan și din Pakistan în Dubai. Numai că Al-Awsawi a 
tăcut apoi precum un pește, iar noi nu am reușit să mai 
aflăm nimic despre operaţiunile lor trecute, prezente și 
viitoare. De fapt, se pare că nu știe nimic despre stadiul 
„Dubai” al operaţiunii. Misiunea lui era să adune aurul și 
să-l expedieze prin diferite mijloace. Pe măsură ce toate 
informaţiile au fost distruse, el a ţinut minte doar 
cantităţile transferate. Când ne-am uitat prin actele lui, am 
găsit un nume: Aziz Ghailani și numărul de telefon pe care 
l-am reperat. Este dintr-o cabină telefonică din Quetta, în 
Belucistan. Când am căutat numele lui Aziz Ghailani în 
calculator, am descoperit că este un membru al rețelei Al- 
Qaida ucis în Afganistan în noiembrie 2001. 

— Ciudat! zise Malko. 

— Într-adevăr! aprobă agentul special, i-am transferat 
deci afacerea lui John care operează în Quetta. Iar el a 
avut o idee extraordinară: să cerceteze toate listele 
companiilor aeriene care aveau plecări din Quetta. A avut 
șansa să descopere o rezervare la zborul Quetta - Dubai al 
companiei Pakistan Airways de martea trecută, pe numele 
lui Aziz Ghailani. A doua zi am fost la Quetta, iar ISI ne-a 


dat o mână de ajutor. Alături de rezervare, am găsit și un 
număr de telefon. Abonatul se numește Pervez Ifthikar și 
locuiește în Quetta. Într-o oră am fost la el acasă. L-am 
luat pe sus și am găsit asupra lui un pașaport pe numele 
lui Aziz Ghailani. Pașaportul autentic al mortului căruia i- 
au schimbat fotografia. Ghailani era declarat oficial mort și 
nu mai era căutat. Partenerii noștri pakistanezi ne-au mai 
dat încă o mână de ajutor. 

Agentul special nu strecură nici măcar un grăunte de 
umor în expunerea sa. Continuă încântat: 

— Pervez Ifthikar a ciripit. Ne-a spus că a fost contactat 
de un oarecare Mansour care l-a întrebat dacă este gata să 
efectueze câteva călătorii pentru un client. Trebuia să 
ducă la Dubai niște lănţișoare de aur. Ifthikar a acceptat, 
primind două mii de dolari, plus cheltuielile de călătorie. 
Două zile mai târziu, i-au cerut o fotografie și i-au dat un 
pașaport pe numele de Aziz Ghailani, cu fotografia lui, plus 
banii de avion. Trebuia să facă un drum dus-întors, cu o 
noapte petrecută în Dubai. 

— De ce i-au dat un pașaport? El nu avea? întrebă 
Malko. 

— Cred că în acest mod cei care îl așteptau erau siguri 
că era vorba de „măgarul” lor. 

— Cu cine trebuia să se întâlnească la Dubai? 

— Nu știa. Cu cineva care trebuia să-l întrebe dacă îl 
chema Aziz Ghailani. Apoi trebuia să-i predea marfa și să 
nu-l mai intereseze nimic. 

— Cine este Pervez Ifthikar? 

— Un simplu „măgar”. Un tip specializat în 
transporturile ilegale de aur, cum sunt cu miile pe aici, 
răspunse John Blunt. A lucrat în mai multe ţări din Europa 
în Elveţia și Marea Britanie, în Dubai și Pakistan, în India 
și în Asia. Cunoaște toate persoanele care tranzacţionează 
aur și avea în Pakistan propriile rețele care îi permiteau să 
treacă la vamă, adică funcţionari corupți. La scară mică, 
firește, dar era de ajuns. 


— Avea legături cu Al-Qaida? 

— Nu, niciuna. Ar fi transportat aur pentru oricine. La 
început nu-i prea păsa. Contrabanda cu aur nu este un 
delict grav. Când și-a dat seama că este băgat pană-n gât 
într-o chestiune de terorism, a intrat în panică. l-am făcut 
o propunere când se afla în biroul comandantului ISI, pe 
care nu putea s-o refuze: un singur dus la Guantanamo sau 
cooperarea cu noi. Se pare că nu-i prea plăceau Caraibele, 
adăugă agentul special cu un umor mai degrabă lugubru. 

— Şi unde s-a împotmolit? 

Richard Manson luă cuvântul: 

— Ne-am hotărât să-l urmărim chiar de la sosire, dar 
fără să anunţăm poliţia locală. La început, la aeroport totul 
a mers bine. Ghailani-lfthikar a fost contactat de un tânăr 
care l-a dus cu mașina. Au plecat spre Abu Dhabi pe 
autostrada Cheikh-Zaied. Însă acolo i-am pierdut, căci au 
abandonat vehiculul și au luat altul parcat pe o alee. 
Echipa noastră i-a pierdut și nu l-am mai văzut pe Ghailani- 
Ifthikar decât mort 

— Ce era cu mașina abandonată? 

— A fost furată în urmă cu o săptămână. 

— Poliţia nu a găsit nimic? 

— Nu. Au crezut că a fost o reglare de conturi a mafiei 
indiene ca să-l pedepsească pe Ifthikar pentru furt. Intr- 
adevăr, tipul care l-a așteptat la aeroport avea faţă de 
indian, ca majoritatea populaţiei din Dubai... 

— Acest tertip vrea să însemne că se temeau, observă 
Malko. 

— Evident! zise John Blunt dezamăgit. Cineva din ISI a 
trădat. În Serviciul lor colcăie de islamiști și de 
simpatizanți ai rețelei Al-Qaida. Numai că, pentru noi, a 
fost o lovitură puternică. Urmărindu-l pe Ifthikar, am 
sperat să descoperim eșalonul „Dubai” al operaţiunii și să 
avansăm cu „Alpha Zoulou” a noastră. Acum totul e 
pierdut 

După această mărturisire, se lăsă o liniște apăsătoare. 


Își priveau cu toţii vârfurile pantofilor, iar căldura învăluia 
deșertul în depărtare, făcându-l să pară înceţoșat. După un 
moment involuntar de reculegere pentru Aziz Ghailani, 
care murise de două ori, Malko îndrăzni să pună 
întrebarea-cheie: 

— Presupun că aveţi un gând precis în legătură cu mine, 
nu-i așa? 

Richard Manson îi adresă un zâmbet greoi și direct. 

— Da. Dar trebuie să vă mărturisesc ceva: nu va fi floare 
la ureche. Totuși, este implicată o femeie care este la 
ordinele dumneavoastră. 

— Am cunoscut câteva ucigașe feroce, zise Malko. Dar 
sper că nu este cazul. 

Urmă alt moment de tăcere Era neliniștit în privinţa 
viitorului său. 


Capitolul III 


— Poftim, în ciuda morţii lui Aziz Ghailani, începu 
Richard Manson, am dibuit totuși o pistă. NSA! 
„monitorizează” toate convorbirile telefonice din Dubai în 
Pakistan și invers. Calculatoarele merg zi și noapte, iar 
Langley ne-a trimis niște elemente la verificat. Cu trei zile 
înaintea sosirii lui Aziz în Dubai, a avut loc o convorbire 
din Quetta de la un mobil al cărui număr știm că aparţine 
reţelei Al-Qaida: 92 300 922 3850, cu un alt mobil din 
Emirate. 050 554 3217, înregistrat pe numele unei 
societăţi din Sharjah. Am reușit să-l localizăm cu ajutorul 
releelor. Convorbirea a fost scurtă, a durat doar un minut 
și douăzeci și șapte de secunde. Mobilul care a 
recepţionat-o la ora trei și douăzeci și șapte de minute, în 
Dubai, se afla la o sută de metri de reședința lui Benazir 
Bhutto. 

— Credeţi că este vorba despre ea? 

— Firește că nu, zise imediat americanul, însă chiar 
alături este garsoniera unui individ în legătură cu care am 
efectuat deja o anchetă fără prea mult succes, pe nume 
Abdul Zyad. Un indian musulman extrem de bogat care are 
zeci de magazine de bijuterii, o agenţie de vânzare a 
lingourilor pe care îl bănuim că spală bani pentru islamiști. 
Aici este o personalitate, iar Emiratele ne-au dat de înţeles 
să-l lăsăm în pace, chiar dacă îl prindem în flagrant delict. 
Este prieten intim cu șeicul Maktoum... A doua zi NSA a 
interceptat încă un telefon dat din Dubai dintr-o cabină 
publică, apelând același număr din Quetta, adică 92 300 
922 3850. lar această cabină se află exact în faţa biroului 
lui Abdul Zyad, în Golden Land Building, la Deira. 

— Este cam puţin, observă Malko. 

— E adevărat, recunoscu americanul, dar am interceptat 


15 National Security Agency. 


și un al treilea telefon la o zi de la sosirea lui Aziz Ghailani, 
format de pe acel celular pe care nu l-am identificat, 050 
554 3217 şi primit pe același mobil înregistrat în Pakistan. 
Analiza reţelelor ne-a permis să localizăm cele două 
apeluri: mobilul din Pakistan se găsea la Quetta, iar cel din 
Emirate, în Golden Land Building.. Firește că această 
clădire trebuie să aibă vreo două sute de birouri, plus 
magazinele. În fața Curţii de Apel, această dovadă nu va 
rezista nici cinci minute, dar avem norocul să nu ne aflăm 
în faţa nici unui tribunal. 

— Şi vreţi să mă duc la acest Abdul Zyad ca să-l întreb 
dacă a telefonat cumva la Quetta? îl ironiză Malko. 

Richard Manson nici măcar nu se osteni să ridice din 
umeri. 

— Bullshit! Vrem să aflăm dacă acel număr - 050 554 
3217 - este al lui. Dacă va fi cazul, vom putea avea un 
dialog constructiv. 

— Mai aveţi și altceva? 

— S-ar putea. NSA a mai interceptat încă o convorbire 
interesantă. De la un mobil cu numărul 050 550 9816 - 
aparţinând unei mici societăţi din Dubai controlată de 
Abdul Zyad și mobilul unui șofer de taxi. Care a durat 
aproximativ zece minute după convorbirea din Quetta de la 
ora trei și douăzeci și șapte și un telefon neidentificat, apel 
dat prin aceeași reţea de comunicaţie. Acest fapt poate să 
însemne că se afla cineva cu Abdul Zyad când a primit 
apelul din Pakistan și că acea persoană a luat după aceea 
un taxi. Era un străin, căci localnicii au toţi mașini. Sau 
poate o străină, căci Abdul Zyad nu face afaceri la ora trei 
dimineaţa. În schimb, poate să cheme o târfă acasă la el. 

— E de-a dreptul pasionant deși puţin cam ciudat, 
recunoscu Malko. Dar nu întrezăresc unde vreţi să 
ajungeţi. 

Richard Manson zâmbi. 

— Se pare că zborul cu avionul v-a ameţit de tot. 


Li 


Societatea despre care vă vorbesc „sponsorizează” vreo 


douăsprezece târfe rusoaice care aduc un profit. Gândiţi-vă 
că în acea noapte. Abdul Zyad era cu una dintre ele, iar 
aceasta a asistat la discuţie. 

— Ştiţi despre cine este vorba? 

— Nu. Dar dacă reușim s-o identificăm, probabil că vom 
putea să verificăm și numărul 050 554 3217 care sigur 
este al lui Abdul Zyad. Este destul de apropiată de el ca să- 
l știe. 

Judecata i se părea lui Malko puţin trasă de păr, dar nu 
comentă. 

— Nimic nu ne spune că fata va colabora, remarcă el, 
dar putem încerca. Cu condiţia să o identificăm. 

— Aici am o idee, zise americanul. Avem o „cârtiță” la 
American Hospital din Dubai. O marocană pe care o 
cheamă Touria Zidani. Este infirmieră și cam târfuliță în 
momentele ei de rătăcire. Cei din Emirate au vrut să o 
expulzeze, dar noi am ajutat-o. De atunci ne ciugulește din 
palmă. În 2001, când Bin Laden se afla internat la 
American Hospital, ea ne-a ajutat să-i punem microfoane în 
salon, lucru care nu ne-a fost de prea mare folos, căci era 
prevăzător. 

Malko îl privi pe Richard Manson îngreţoșat. Unele ziare 
au spus că Ussama Bin Laden a fost internat în Spitalul 
american din Dubai în iulie 2001, pentru o afecţiune renală 
și că a primit chiar și vizita celor din CIA. EI, care a avut 
misiuni cam peste tot în legătură cu Bin Laden, nu a crezut 
acest lucru, iar CIA nu a discutat niciodată cu el despre 
acest subiect. 

— Chiar a venit aici? îl întrebă el. Și a plecat? 

Stânjenit, Richard Manson alungă acest episod neplăcut 
cu un gest nervos. 

— Este de domeniul trecutului, zise el. Acum nu mai 
putem să facem nimic. Bin Laden a sosit în Dubai de la 
Quetta pe 1 iulie 2001 la invitaţia șeicului Zaied, însoţit de 
zece gărzi de corp și a fost internat imediat în secția 
profesorului Calloway, medic specialist urolog. Bineînţeles 


că rezervarea a fost făcută pe alt nume. 

— Şi n-aţi putut face nimic? 

Richard Manson păru și mai încurcat. 

— Când am aflat, șeicul Zaied l-a chemat pe 
ambasadorul nostru și l-a informat că Bin Laden se află 
sub protecţia lui. Dacă ne atingem de un singur fir de păr, 
va declara război. Firește că telegramele au zburat de aici 
spre Langley, însă Casa Albă a interzis orice intervenţie. 
Desigur, asta a fost înainte de 11 septembrie. 

— Dar au avut loc deja atentatele din Nairobi și din Dar 
EsSaalam, obiectă Malko. Și aţi dat vina pe Bin Laden. 

— Știu, zise cu jale șeful centralei, dar aveam ordine. Am 
profitat de ocazie ca să avem o discuţie cu el, dar nu a 
ținut... 

— Ce fel de discuţie? Despre ce? 

— Despre Afganistan. Am avut mari probleme cu Alianţa 
Nordică. Washingtonului i-ar fi plăcut să iasă din afacere. 

Lui Malko îi trecu prin minte o idee groaznică. Oare 
uciderea comandantului Massoud, șeful Alianţei Nordice, 
să fi fost organizată la Spitalul american din Dubai datorită 
coaliției nefirești dintre Bin Laden și CIA? Massoud a fost 
asasinat două luni mai târziu, și toată lumea știa că 
Unocal, consorțiul american însărcinat să construiască un 
oleoduct în Afganistan, era foarte apropiat de talibani. Pe 
atunci, Alianţa Nordică se lăsa rugată să aprobe proiectul. 
Nu apucă să mai pună și alte întrebări. Grăbindu-se să 
termine cât mai repede acest subiect delicat, șeful 
centralei preciză: 

— Am sunat-o pe Touria Zidani pe mobil. Vă așteaptă pe 
la șase seara la magazinul Debenhams, în Mall City 
Center, pe Al-Gahroub Road. I-am spus cum arătaţi. Se află 
la etajul al doilea. Staţi pe lângă parfumerie. 

— Cu ce mă poate ajuta ea? 

— Le cunoaște pe toate târfele din Dubai, în afară de 
chinezoaice, și, dacă Abdul Zyad se întâlnește frecvent cu 
vreuna pe care o sponsorizează, trebuie s-o știe. Dacă nu 


merge, vom încerca altceva. 

Se ridică, urmat de Greg Bautzer și de cei doi agenţi din 
FBI care plecau în Pakistan. Malko se uită la ceas. Era 
unsprezece. Avea toată ziua la dispoziţie. Sosit chiar în 
acea dimineaţă de la Viena, rămăsese stupefiat de 
schimbările survenite în Dubai. Era un amestec de New 
York, Las Vegas și Disneyland! Tot ţărmul Creek era 
mărginit de clădiri futuriste care zăceau neocupate, unde 
altădată de abia se vedeau câteva pieţe. Centrele 
comerciale apăruseră precum ciupercile după ploaie. 
Autostrăzile porneau în toate sensurile, canalizând de bine, 
de rău circulaţia demenţială. 

Sub cerul albastru și greu, nisipul deșertului răsărea din 
nou printre clădirile noi. Noul Dubai era un oraș în 
întregime artificial. Totul era curat, nou, dezinfectat, dar 
lipsit de farmec. Singurul loc ce și-a păstrat cât de cât 
pitorescul era cartierul Creek, cu vilele lui aliniate pe 
țărm. 

Malko se duse în parcarea de la World Trade Center 
unde găsi Mercedesul închiriat, care se transformase într- 
un cuptor și o luă pe Cheikh-Zaied Road, mărginit de 
zgârie-norii futuriști ce evocau întrucâtva Gotham City. 
Malko era nedumerit și se întreba de ce, pentru o miză 
atât de importantă, CIA nu recurgea la mai mult potenţial 
uman. Exista un motiv pe care nu voia să-l recunoască 
fățiș: din cauza ostilităţii lumii arabe. CIA nu prea avea 
reiaţii oficiale cu serviciile ei secrete. Acestea cooperau în 
dorul lelii... Iar conflictul din Irak nu aducea prea multe 
îmbunătăţiri. 

Conducând la întâmplare, se pomeni pe Bani-Yas Road 
care ajungea pe țărmul estic al Creek-ului. Zeci de vile se 
aliniau pe mal, ca în timpurile bune, cu munţi de mărfuri 
acoperite cu pânză galbenă. Ajuns lângă hotelul Saint- 
Georges, viră la stânga și staţionă în faţa fostelor bazaruri 
cu aur, Sikkat al-Khael. Fiindcă tot trebuia să se ocupe de 
aur, măcar să se pună în temă. 


x 
x x 


Uriașul Golden Land Building își etala fațada aurie 
direct către ieșirea din Disneyland, pe mai mult de o sută 
de metri, pe Al-Khaleej Road, adăpostind cele mai elegante 
magazine. Aurul se găsea numai aici și umplea toate 
vitrinele cu lănţișoare, brățări, aur ajurat. Impletit, lucrat 
cu multă măiestrie, dar numai de douăzeci și două de 
carate și vândut de indieni răbdători, insistenţi, zâmbitori. 
Erau puţini turiști. Războiul strica toate ploile. Toate 
bijuteriile de aici erau practic foarte scumpe, fiind 
fabricate pe bandă rulantă în Malaiezia sau în Singapore. 
Malko întâlni privirea unei blonde care se oprise cu 
prietena ei în fața unei vitrine. Schimbară câteva cuvinte 
în rusă și îi zâmbiră lui Malko. În Dubai, clasele sociale 
erau bine delimitate: personalul hotelurilor și al 
restaurantelor era filipinez, grădinarii, pakistanezi, iar 
indienii erau prezenţi peste tot. Cei din emirate munceau 
puţin și aproape că nu se simțeau. Cât despre târfe, 
marocanele și libanezele erau de lux urmate de fetele din 
Europa de Est și de puţin timp, de chinezoaice, care 
veneau din fundul Asiei, hămesite și ca vai de mama lor. 

După ce dădu o raită prin Golden Land Building. Malko 
ieși și se duse în pieţele din spatele clădirii. Dar rămase 
consternat, fiindcă demolaseră absolut totul și construiseră 
magazine noi-nouţe. Era un fel de galerie comercială ce 
amintea mai degrabă de Florida decât de Orient. Mirosul și 
mizeria dispăruseră. Totul era curat și aurul se întindea 
cât vedeai cu ochii... Se opri în faţa unei vitrine blindate ce 
etala, pe lângă brichetele Zippo placate cu aur și cu sigla 
„Zippo Bank”, o varietate de lingouri. Unele aveau 
menţiunea „5 tole” sau „10 tole”. Intră intrigat în magazin 
și întrebă ce reprezenta această „tolă”. 

— O unitate de măsură indiană. li răspunse imediat 
vânzătorul. O tolă are 116.8 grame. Însă și aceste lingouri 
sunt la fel de pure ca și celelalte. 


Malko luă un lingou ce cântărea un kilogram cu ștampila 
Emirates Gold. 995.5 grame, care nu ocupa mult loc. Acum 
înţelegea reţeaua Al-Quaida. Ieși, întâlnindu-se din nou cu 
cele două femei cu șoldurile mulate în niște jeanși prea 
strâmţi, dar cu o eșarfă pe cap. Deodată simţi prezenţa 
cuiva în spatele lui și se întoarse. O femeie înfășurată în 
văl privea și ea bijuteriile din vitrină Era înfășurată până la 
glezne într-o abaya neagră, cu faţa ascunsă sub un hijab, 
doar cu o mică fantă în jurul ochilor. Parcă era o fantomă 
neagră. Rămase câteva clipe lângă el, de parcă ar fi 
așteptat ceva. Apoi plecă. Era cu neputinţă să-i ghicească 
vârsta sau înfățișarea. Își continuă turul pieţei, apoi se 
întoarse la mașină. 

* 


* * 


Parcă era în Florida sau în California. City Center 
regrupa pe trei etaje diverse magazine și restaurante 
deservite de galerii nesfârșite. Era un mall climatizat, 
gemând de lume, oferind o gamă variată de produse din 
Occident, dar mai ales din Statele Unite. Alături de ultimul 
tip de DVD, o vitrină întreagă era dedicată ultimelor 
modele de brichete Zippo. Erau mai ales femei, îmbrăcate 
în abaya sau în ţinută occidentală. Urcă cu scara rulantă la 
al doilea etaj. Debenhams era un fel de supermarket cu 
produse cosmetice, unde clientela era reprezentată numai 
de femei. Malko se opri lângă intrare, la parfumuri, ca să 
studieze clientele. Erau târfe rusoaice, ușor de recunoscut 
după ocheadele insistente și după jeanșii mulati, localnice 
îmbrăcate în pantaloni și bineînţeles în abaya. Dar nici 
urmă de Touria Zidani. Oricum, ajunsese mai devreme. În 
timp ce supraveghea ușa, cineva îl atinse ușor, iar în nări 
simți un parfum cunoscut: Chanel Nr. 5. Până să se 
întoarcă văzu o abaya neagră care se îndrepta spre fundul 
magazinului, apoi auzi o voce timidă care îl întrebă: 

— Malko Linge? 

Se întoarse și se pomeni față-n față cu o tânără 


seducătoare cu părul lung și ondulat ce îi încadra 
trăsăturile fine, nasul puţin acvilin, ochii migdalaţi și gura 
mare și cărnoasă. Era îmbrăcată cu un pulover mulat, cu 
niște jeanși foarte strânși pe ea și era machiată foarte 
discret. 

— Da, zise el, sunteţi Touria Zidani? 

— Da. Doriţi să bem ceva? 

Se instalară la cafeneaua de alături, cu câte o cafea 
expresso în faţă. Touria Zidani era într-adevăr foarte sexy, 
dar deloc vulgară. Avea un aer ușor timid și plin de farmec. 

— Cu ce pot să vă ajut? întrebă ea. Domnul Manson nu 
mi-a dat amănunte la telefon. 

Era puţin cam delicat să-i spună cu ce se ocupă în 
realitate, de aceea Malko o întrebă: 

— II cunoașteţi pe un oarecare Abdul Zyad? 

— Desigur, răspunse ea zâmbind, este unul dintre cei 
mai bogaţi oameni din Dubai. 

— Ce mai știți despre el? 

Touria Zidani păru încurcată. 

— Nu prea multe, mărturisi ea. Face comerţ cu aur și se 
pare că este foarte credincios. Poza lui apare în ziare la 
toate operele de caritate. Nu prea iese în oraș, de acasă 
merge la birou și invers. De fapt, se întâlnește cu prea 
puţină lume. 

— Atâta tot? 

— Cred că da. 

— Se pare că are și alte activități mai puţin 
strălucitoare, insistă Malko. Le tace rost rusoaicelor de 
permise de ședere, apoi le închiriază apartamente, 
cerându-le bani. 

Touria Zidani deveni nervoasă, scoase din geantă un 
pachet de Marlboro, iar Malko o aprinse cu bricheta lui cu 
blazon. 

— Așa se zvonește, recunoscu ea. Dar nu este singurul 
care procedează astfel. Asta se numește „sponsorizare.” 
Fetele nu mai sunt nevoite să iasă din ţară în fiecare lună. 


În Europa, acest lucru se numește proxenetism... Touria 
nu se prea simţea în largul ei. lar Malko o liniști cu un 
surâs. 

— Aţi putea să aflați mai multe despre fetele pe care le 
„sponsorizează”? Nume, adrese, locuri de muncă. Și dacă 
are legături cu ele? 

Marocana zâmbi cu ironie. 

— Se spune că îi plac tare mult femeile și are o groază 
de aventuri. Însă nu e de mirare, căci aici toţi bărbaţii sunt 
obligaţi să se însoare cu verișoara sau cu o prietenă de 
familie. Le toarnă copii și după aceea nici nu se mai ating 
de ele. Îndată ce se îmbogăţesc, își fac o căsuţă unde își 
primesc amantele și prietenii. Sătule de viaţa pe care o 
duc, nevestele își iau amanți sau devin lesbiene. O să mă 
interesez în legătură cu Abdul Zyad. Puteţi să veniţi să mă 
luaţi mâine de la American Hospital? Termin programul la 
patru. Așteptaţi-mă în parcare, în seara asta mă întâlnesc 
cu niște prietene. Dubaiul e mic. 

Își termină cafeaua, iar Malko o întrebă: 

— L-aţi văzut pe Bin Laden când a fost internat în spital? 

— Nu nimeni nu avea permisiunea să intre în salon. În 
afară de profesor și de două infirmiere. lar saloanele 
vecine erau ocupate de gărzile lui de corp. 

Malko plăti, își luă bricheta din argint și se îndreptară 
spre scara rulantă. Brusc Malko zări cu coada ochiului o 
siluetă în abaya, stând nemișcată la intrarea în 
supermarket. Se mișcă. Atunci când coborau cu scara 
rulantă, ea veni în urma lor. Malko simţi cum i se 
accelerează pulsul. Oare ce însemna această urmărire? Nu 
vru să-i spună tinerei ca să nu o alarmeze și se despărțiră 
în parcare. 

li trebuiră câteva minute ca să-și găsească mașina, iar în 
timp ce o căuta prin imensul parching, zări silueta neagră 
care îl urmărea. Simţi din nou un ghem în stomac, mai cu 
seamă că nu era înarmat. În fine, își găsi mașina. Trebuie 
să fi fost vreo sută de Mercedesuri în această parcare! În 


momentul în care se urca la volan, văzu apărând silueta 
neagră! De data asta, nu mai avea nicio îndoială: înainta 
spre el cu pași grăbiţi. Teama îl copleși. Era o prostie să 
moară în acest fel. Se gândi că nu avea cum să se apere, 
chiar dacă se suise la volan. Dacă era înarmată, femeia 
putea să tragă în timp ce el se chinuia să scoată mașina 
din parcare Acum era la câţiva metri. El deschise brusc 
portiera și se aruncă din Mercedes, pomenindu-se nas în 
nas cu necunoscuta în abaya. Imediat fu învăluit de vaporii 
parfumului Chanel Nr. 5. Era femeia care îl atinsese la 
Debenhams. Îl fixa cu mâinile adânc băgate în veșmânt, 
nemișcată, la mai puţin de un metru. 

Lăsă privirea în jos și avu subita senzaţie că mâna ei 
dreaptă strângea ceva între pliurile negre ale robei. Pulsul 
urcă precum săgeata. Se pregătea să-l omoare... 


Capitolul IV 


Malko se repezi la străina în abaya, lipind-o de un stâlp 
din parcare. Simţi prin pânza neagră mâna băgată în 
buzunar. Stupefiată, femeia nu își dădu seama când o 
prinse de încheietură și îi scoase mâna din buzunar. Între 
degete ţinea un telefon mobil argintiu. Malko se potoli într- 
o clipă și îi veni să izbucnească în râs. Rușinat, îi spuse 
femeii: 

— I am terribly sorry'€. 

Spera că va înţelege. Se aștepta să ţipe și să o ia la 
goană, dar se petrecu ceva extraordinar. Necunoscuta se 
depărtă de stâlp și se lipi toată de el. Simţi prin dantela 
hijab-ului negru o răsuflare călduţă. Dar mai ales, îi simţi 
corpul suplu care se lipea strâns de el, mai ales bazinul, 
într-un body-language fără echivoc. 

Surpriza îl paraliză câteva clipe pe Malko. Apoi avu 
impresia că tot sângele i se scurgea din vene, coborând în 
pântece ca să-i umfle sexul instantaneu. Era un moment 
extrem de erotic. 

Necunoscuta cu voal îi observă reacţia, însă, în loc să 
plece, se lipi și mai tare de el. Din instinct, Malko îi puse 
mâna pe șold, dar de data asta, ea îi șopti în engleză: 

— You live în Dubai? 

— Yes. 

— Where? 

— Hotel Intercontinental. 

— What room? 

— 512. 

Dispăru imediat ca o adiere de vânt, acoperită de voalul 
negru, iar el o văzu luând scara rulantă ce urca la mall. 
Încă stupefiat și frustrat, se așeză pe scaunul Mercedesului 
Ce ciudăţenie! Necunoscuta îl agăţase cu foarte multă 


16 Îmi pare foarte rău. 


abilitate, dar cu un amestec de sfială și curaj. De ce fugise 
oare? Sau era altceva la mijloc: o modalitate bine ticluită și 
anonimă de a-l localiza? Operaţiunea „Alpha Zoulou” nu-i 
era deloc indiferentă reţelei Al-Qaida. Oricine s-ar fi putut 
ascunde sub acel hijab. leși din parcare, stupefiat, și o luă 
spre Bani-Yas Road. Până a doua zi când se va întâlni din 
nou cu Touria Zidani, nu avea ce să facă decât să cunoască 
orașul Se hotări să găsească locuinţa lui Abdul Zyad. 

După ce se întoarse în Creek, intră în tunelul Al- 
Sindagha, trecând pe sub mare și se duse în Dubai-Vest, 
de-a lungul coastei, către Jumeira, noul cartier rezidenţial. 
Străzile fără nume erau mărginite de case construite în stil 
baroc, fără un plan de sistematizare anume. Dar se simţea 
încă deșertul. De-a lungul străzii Jumeira, paralel cu Port- 
Rashid, apoi cu plaja, erau înșirate zeci de mici imobile, 
asemănătoare toate cu bine cunoscutele cottages 
englezești, dar neocupate încă. În depărtare se înălța 
silueta futuristă în formă de pânză uriașă a hotelului 
Jumeira Beach, bârlogul luxos, al turiștilor germani și 
olandezi, cu cele șase sute de camere. In depărtare, se 
zăreau în ceața de căldură zgârie-norii ce mărgineau 
Cheikh-Zayed Road Dubaiul, odinioară înghesuit pe ţărmul 
Creek-ului, începea să înghită kilometri întregi de deșert, 
într-o dezordine desăvârșită. Cei din Emirate au primit de 
la șeicul lor ordinul de a se înmulţi și acum îl ascultă. Zece 
din unsprezece familii toarnă copii cu nemiluita. In schimb, 
indienii populau toate clădirile noi din Bur-Dubai, cartierul 
afaceriștilor. Și toate astea fără nici cel mai mic plan de 
urbanism. 

Malko viră la stânga și se afundă pe aleile liniștite din 
cartierul Jumeira. Toate vilele erau absolut noi cu multe 
coloane, cu marmură și turnulețe, iar cele mai luxoase, cu 
o grădiniță, căci apa este foarte scumpă. Numai locuitorii 
din Abu-Dhabi - cu cele trei milioane de barili de petrol pe 
an - aproape toată producţia Irakului - puteau să-și 
permită să cultive răzoare de-a lungul autostrăzilor. 


Economia Dubaiului era mult mai fragilă, bazată mai mult 
pe turism, pe comerț și pe spălarea de bani. Ceea ce 
explica multitudinea de clădiri pe care scria inevitabil: 7o 
let.” Malko încetini. O gheretă semnala că aici era o casă 
păzită. Era locuinţa lui Benazir Bhutto. Diwan-ul lui Abdul 
Zyad nu putea fi prea departe, însă Malko nu reuși să-l 
găsească: nu avea nici nume, nici adresă. _ 

După ce se întoarse, o luă spre Dubai. În afara vizitării 
acestei avalanșe de construcții noi, nu mai aveai ce să faci, 
decât dacă erai mort după cumpărături. Începând cu luna 
mai, temperatura se ridica la cincizeci de grade... Lăsă 
Mercedesul în grija valetului de la Intercontinental, intră 
în hol și trecu pe lângă recepţie. În momentul în care se 
pregătea să se urce în lift, zări două femei în abaya și hijab 
care veneau grăbite spre el. Galant cum era, le ţinu ușa. 
Se înghesuiră în fundul cabinei și nu scoaseră un cuvânt. 
La urma urmei, hijab-ul le conferea o mare libertate, căci 
niciun bărbat nu îndrăznea să o întrebe de vorbă pe o 
femeie de teamă să nu o șifoneze. Cu atât mai puţin 
indienii ce formau personalul sau filipinezii. Cabina se opri 
la etajul cinci, iar Malko cobori. 

Una dintre femei ieși imediat și ea. Se afla în spatele lui 
când introducea cartela în ușa de la camera 512. Stătea 
nemișcată, tăcută, dar parfumată. Cu Chanel Nr. 5. Pulsul i 
se acceleră din nou. Dacă nu avea intenţii bune, Malko nu 


avea nicio scăpare. 
x 


* * 


Imediat ce deschise ușa, femeia învăluită intră după el și 
închise ușa repede. Următorul gest fu să-și dea jos hijab-ul 
arătându-și chipul plin de senzualitate, foarte machiat, cu 
o gură cărnoasă și niște ochi imenși negri. Nu avea mai 
mult de treizeci de ani. Privirea se opri în ochii lui Malko, 
cu o expresie foarte limpede Era insistentă îndrăzneață și 
complice. Sprijinită de dulap, cu bazinul în afară, îl 


17 De închiriat. 


provoca. Nu scotea o vorbă. 

Malko se apropie și într-o clipă, necunoscuta se lipi de el 
încolăcindu-și braţele în jurul gâtului și strângându-l mai 
să-l sufoce. Își lipise buzele de gâtul lui, dar nu îl săruta. 
Apoi se ridică în vârful picioarelor și fără nicio jenă, își 
afundă limba ascuţită în urechea lui, făcându-l să se 
înfioare din cap până-n picioare. Mesajul era clar: se afla 
aici ca să facă sex cu el. Ingrijorarea lui Malko dispăru 
dintr-o dată și începu să o mângâie peste veșmânt, 
descoperind pieptul greu, protejat de o bustieră ţeapănă 
ca o armură. Lăsă ușor mâinile spre mijloc îi atinse fesele 
dure și bombate, apoi partea din față a corpului. Când 
puse mâna pe sex, femeia se dădu un pas înapoi ca arsă și 
slobozi un geamăt scurt. Apoi veni imediat în întâmpinarea 
degetelor lui Malko. 

Se  cercetară astfel un timp, stând în picioare, 
legănându-se ca niște beţivi. Necunoscuta se înmuia 
gâfâind sărind în sus de îndată ce îi atingea sânii sau 
pântecele Când îi atinse sexul întărit, îi declanșă o reacție 
aproape isterică. Fu cât pe ce să-și rupă unghiile 
chinuindu-se să-l elibereze ca să-l mângâie. Il prinse 
numaidecât între degete, masturbându-l cu atâta furie, 
încât el fu nevoit să o dea la o parte. O clipă, nu se 
întâmplă nimic. Ea se debarasă brusc de abaya care se 
făcu o moviliţă mică și neagră. Pe dedesubt, avea un 
pulover roz foarte subţire și un jeans cu broderie. Și-l dădu 
jos aproape cu furie și rămase într-un chilot din satin 
negru,  dezvelindu-și picioarele foarte albe, bine 
proportionate. Apoi, tot fără un cuvânt îl luă pe Malko de 
mână și îl trase spre pat. Se lăsă pe spate cu picioarele 
desfăcute și îl atrase spre ea. Contactul cu sexul gol o 
înnebuni. Se agita sub el, frecându-și pântecele de lujerul 
întărit, gata să-l facă să ejaculeze. 

Malko îi scoase puloverul dând la iveală bustiera marca 
La Perla din care ţâșneau sânii imenși cu sfârcurile 
maronii și întărite. Le atinse, iar necunoscuta se 


cutremură, zguduindu-l și pe el din tot corpul. Ea ridică 
bazinul și își lepădă chiloţii cât ai clipi. Malko nici nu 
apucă să o mângâie. Cu picioarele larg desfăcute, ţinând 
strâns într-o mână membrul, ea și-l introduse în pântece. 

Era atât de umedă, încât el se afundă fără greutate, 
smulgându-i un răcnet prelung. Își depărtă și mai mult 
picioarele, îndoindu-le ca o broască ca să fie sigură că este 
pătrunsă de tot. Apoi începu să se frece de el ca o apucată. 
Cu o mână îl ţinea strâns de spate, iar cu cealaltă de ceafă 
și începu să-l zgârie de fiecare dată când intra mai adânc 
în pântece. Își lipi gura de a lui Malko precum o ventuză. 
În tot acest timp, se zvârcolea sub el de parcă ar fi fost 
pusă pe jăratic. 

În câteva minute, Malko fu inundat. Parcă era o furtună 
tropicală. Ceafa îl ustura înfiorător, iar gura ei îl sufoca. 
Începu să facă mișcări mult mai violente, excitat de 
această tornadă sexuală. Dacă nu l-ar fi inundat atât de 
tare, Malko ar fi terminat de mult. Simţea deja seva urcând 
din măruntaie și gemu la rândul lui. În câteva clipe, femeia 
avu un orgasm devastator, însoţit de un mormăit înăbușit 
de sărutul care nu se mai sfârșea. În momentul în care îi 
venea și lui să juiseze, necunoscuta se smulse brusc, 
împingându-l cu o violență de necrezut. Malko se prăbuși 
lângă ea cu fața în sus. Nu apucă să se dezmeticească 
bine, căci simţi gura partenerei care îl înșfăcă exact în 
momentul în care sămânţa ţâșni răspândindu-se înăuntru. 

Era o senzaţie extraordinară. Se goli, dar nu în gură ci 
direct în gât, urlând la rându-l lui. Necunoscuta îi sorbi și 
ultima picătură, apoi se ridică, având privirea rătăcită. Sări 
din pat fără să-i arunce măcar o privire și își luă de jos 
chilotul și bustiera. 

Încă năucit, Malko o văzu cum își pune abaya, apoi 
voalul. După aceea fugi pur și simplu trântind ușa în urma 
ei. Nici măcar nu știa cum o cheamă... După ce își mai 
reveni puţin, se ridică din pat. Il ustura ceafa îngrozitor. 
Puse mâna și se murdări de sânge. Femeia îi sfâșiase 


pielea. Când apa caldă a dușului curse peste el, îi veni să 
tipe: parcă avea carne vie. Nu putea să-și pună măcar o 
cravată. Ori dăduse peste o nesătulă, sau nu mai făcuse 
sex de foarte multă vreme. Cu toate astea, era tânără, sexy 
și foarte senzuală. li părea rău că nu profitase mai mult de 
bazinul ei, dar nu el făcuse jocul. Dacă multe femei erau ca 
ea, se întreba cum de reușeau să-și câștige existenţa 
numeroasele târfe care au invadat Dubaiul. Așa își 


păstrase și Touria Zidani postul de asistentă. 
* 


* * 


Touria Zidani îi aruncă o privire complice gorilei postate 
la intrarea în „La Premiere”, discoteca hotelului Hyatt. 
Aici, femeile nu plăteau cele șaptezeci de drahme intrarea, 
ci  restituiau un procent din câştigurile lor 
administratorilor indieni ai barului de noapte. Cobori 
scara, iar muzica o asurzi pe dată. Centrul localului era în 
întregime ocupat de ringul de dans care semăna perfect cu 
unul de box. Dar nu dansa nimeni, căci oamenii nu veneau 
aici pentru dans. Fetele stăteau ascunse în penumbra 
meselor așezate pe lângă pereţi, ori în picioare la bar, 
amestecate printre viitorii clienţi, sau sprijinite cu coatele 
de balustrada care împrejmuia ringul de dans. Erau de 
toate naţiile: multe venite din Est... câteva libaneze sau 
marocane și chinezoaicele strânse ciorchine, machiate 
foarte strident, îmbrăcate cu pantaloni din mătase foarte 
mulaţi pe ele agresive și acaparatoare ca niște rechini 
înfometați cu clienţii care erau foarte puţini. La început, 
exotismul lor a plăcut, apoi au fost prea dure, prea 
gălăgioase abia articulând câteva cuvinte în engleză. 
Touria Zidani făcu turul salonului cu capul sus, 
surâzătoare, ca să arate că ea nu venise să le ia bietelor 
fete pâinea de la gură. La o masă mai retrasă găsi în fine 
persoana căutată. Kristova, o moldoveancă mărunţică cu 
nas acvilin și pielea cu niște pete roșiatice, cu picioare 
puţin cam groase și cam ţâțoasă. Touria o găzduise câteva 


săptămâni, iar Kristova îi rămăsese pe vecie 
recunoscătoare. Se îmbrăţișară cu căldură, apoi Touria îi 
spuse ce voia. 

— Așteaptă-mă aici! zise moldoveanca, urc să mă 
interesez. 

Fetele cele mai drăguţe operau la parter, în bar sau în 
saloanele hotelului. Touria Zidani se duse la bar să-și ia o 
Coca, dar fu repede agăţată de un australian dolofan care 
era la a șasea sticlă de bere și care îi propuse ca pentru 
două sute de drahme, să meargă cu el la toaletă „for a 
quick blowjob”. Atinsă în amorul propriu, Touria nici nu se 


sinchisi să-i răspundă și se duse la locul ei. 
* 


* * 


Kristova reveni după o oră și se așeză pe taburetul de 
alături. 

— Am aflat ce mi-ai cerut, strigă ea ca să domine 
gălăgia. Abdul Zyad este „sponsorul” a vreo douăsprezece 
fete care îi dau între două și trei mii de dolari pe lună. În 
acest timp, el le închiriază apartamente într-o clădire care 
îi aparţine, situată pe Al-Khaleej Road, foarte aproape de 
aici. Ceea ce este foarte practic. 

Hyatt decăzuse de tot. Devenind punctul de întâlnire al 
târfelor din Dubai. Trebuia să se deschidă încă un hotel pe 
malul celălalt al braţului Creek, în Bur-Dubai, însă acum 
nu era momentul în plin război cu Irakul. 

— Asta e tot? o întrebă Touria. 

— Nu. Are o fată cu care se culcă regulat. O oarecare 
Ilona, din Volgograd. Este o blondă foarte înaltă cu gură de 
ușuratică. Este mult mai dură decât o chinezoaică. 
Locuiește undeva prin apropiere, dar nu știu unde. Se pare 
că lucrează mai mult la Sheraton sau la Marriott și la 
Meridien. La ora asta, dacă nu e cu vreun client, trebuie să 
fie acolo. Poţi să-i spui că vii din partea mea. 

— Mulţumesc, zise marocana în timp ce îi dădu două 
bancnote de o sută de drahme. Uite, pentru că ţi-am răpit 


din timp. 

Se îmbrăţișară, iar Touria Zidani urcă scara ca să ajungă 
la parter. În timpul nopţii, coridoarele hotelului erau și mai 
sinistre. Se hotări să înceapă cu Sheraton, care era cel mai 


aproape. 
x 


* * 


Puțin descurajată. Touria Zidani își gară Toyota în 
parchingul de la Méridien. Le întrebase pe fetele de la 
Sheraton și de la Marriott, dar nimeni nu o văzuse pe 
Ilona. Chiar refuzase în mod eroic la Marriott oferta mai 
degrabă cinstită a unui cetățean din Oman: cinci sute de 
dolari pentru o noapte, inclusiv puţină sodomie. Erau 
înnebuniți după marocane cu care puteau să schimbe 
cuvinte obscene în arabă. Însă Touria știa ce-i datora CIA. 
Își spuse că trebuia să-l facă pe agentul ei cu ochi aurii să 
înțeleagă că pentru el o făcea „on the house”!t. Era o 
metodă potrivită, care nu avea urmări. 

Meridien, care se afla chiar vizavi de aeroport, era plin 
de obicei. Însă, în seara asta, holul era pustiu. Avea să se 
ducă la barul din dreapta, puţin mai înălţat, unde se 
găseau vreo doisprezece clienţi, printre care europeni, trei 
musulmani, la mese diferite și patru fete. Una dintre ele, o 
blondă, cu părul lung, cu pomeţii proeminenţi și cu buza 
inferioară lăsată, stătea singură la o masă și părea 
îmbufnată. Când intră Touria, ea se ridică de la masă și se 
duse la toaletă, arătându-și șoldurile extraordinare, 
strânse într-un pantalon din satin grej. Touria rămase cu 
gura căscată. Cu un asemenea posterior, putea să facă 
avere. Fugi ca s-o ajungă din urmă și o strigă încetișor 

— Ilona. _ 

Blonda se întoarse imediat și o cântări din priviri. Într-o 
fracțiune de secundă o catalogă pe Touria, deși era 
îmbrăcată decent. 

— Te cunosc de undeva? zise în engleză, dar pe un ton 


18 Gratis 


agresiv. 

Touria îi adresă un zâmbet fermecător. 

— Kristova, moldoveanca mărunţică, mi-a pomenit de 
tine. 

Ilona se mai destinse puţin, dar era vigilentă. 

— Ce dorești? 

Marocana își făcuse un plan ca s-o determine să 
colaboreze, dar simţi imediat că nu va ţine. Fata asta era 
dură precum oţelul. O privea cu răceală ca pe o insectă. 
Trebuia să pună în aplicare planul B... 

— Am un client care vrea să meargă cu tine, începu ea. 

— Să vină, zise pur și simplu rusoaica, sunt aici până la 
unsprezece. Aștept un saudit. 

— Nu poate în seara asta, se bâlbâi marocana. 

— Ei bine, atunci mâine. Voi fi la Marriott. 

Touria Zidani își făcu curaj. 

— Ascultă, este un tip important, nu vrea să alerge din 
hotel în hotel ca să caute o fată. Poţi să-mi dai numărul de 
mobil? Te va suna el. 

— Nu-mi place să lucrez cu oameni pe care nu i-am 
văzut niciodată, zise Ilona neîncrezătoare. 

Îi cam mirosea a mafie rusească. În Dubai, lucra fără 
„pește”, căci îi plătea destul lui Abdul Zyad. Putoarea asta 
putea să fi venit trimisă de vreunul dintre numeroșii 
derbedei care își făceau veacul prin Emirat între două 
traficuri. Renunţă să se mai ducă la toaletă și o împinse pe 
Touria spre masa ei, cu un zâmbet de comandă. 

— Vino să-mi explici mai pe îndelete. Cine e tipul? De 
unde vine? Și de unde mă știe? 

Touria se așeză în faţa ei. Îi tremurau picioarele și nu 
mai putea gândi. Nu se așteptase la o asemenea primire. 

* 


* * 


Ilona era nervoasă. Clientul saudit tocmai sosise și îi 
făcea semne disperate de la masa vecină. li zise 'Touriei 
Zidani: 


— Harașo. Uite numărul meu. Spune-i tipului să mă 
sune. Cum îl cheamă? 

— Malko, spuse marocana. Malko Linge. Cred că e 
austriac. _ 

Moldovencei puţin îi păsa ce nație era. li dădu Touriei o 
carte de vizită cu numărul de mobil: 050 550 9816, se 
ridică arborând zâmbetul ei cel mai provocator și o urmări 
cu privirea pe Touria care pleca. Nu-i plăcea deloc 
povestea asta care îi mirosea a „racket”. Așa că îi va 
povesti „sponsorului” căruia îi dădea destui bani ca s-o 


apere la nevoie. 
* 


* * 


În parchingul de la American Hospital era o zăpușeală 
îngrozitoare. În ciuda acoperișului special construit ca să-l 
apere de căldură, iar Malko dăduse drumul la aerul 
condiţionat din mașină. Clădirea din piatră albă cu două 
etaje se găsea în cartierul Zaabeel, la intersecţia străzilor 
16 cu 26, în Dubai Vest, o zonă în care s-a construit foarte 
puţin. De un sfert de oră, angajaţii, bărbaţi și femei, în 
ţinută roșu închis cu alb, veneau să-și ia mașinile. O zări în 
sfârșit pe Touria, îmbrăcată în aceeași uniformă, care se 
grăbea să se suie în mașină. Se vedea că nu era în apele ei. 

— Mi-a fost teamă să vă dau întâlnire aici, zise ea. Dacă 
mă văd cu dumneavoastră, se pot gândi la altceva. 

— Aţi mai aflat ceva? o întrebă Malko, nepăsător la 
starea ei. 

— Da, da, răspunse ea. Am putea să ne întâlnim un pic 
mai târziu? Trebuie să mai rămân. 

— Unde? 

— Ştiţi unde este Jumeira Beach Hotel? Pe plajă, în 
cartierul Jumeira. 

— Îl găsesc eu. 

— La opt și jumătate, în galerie, în dreapta recepţiei, 
preciză 'Touria. 

Malko o văzu alergând spre spital. Ar fi trebuit să-i ceară 


o alifie pentru zgârieturile de pe ceafă. Nu avea cum s-o 
uite pe necunoscuta în hijab pe care probabil n-o va mai 
vedea niciodată. O luă spre nord, pe Khaled-lbn-Al-Waleed 
Road, marea arteră din Bur-Dubai, căreia i se mai spunea 
și Computer Street, în prima jumătate, și Bank Street, în a 
doua. Voia să ajungă în Jumeira ca să găsească hotelul 
unde avea întâlnire, căci cartierele Jumeira I, II și III se 
întindeau pe mai bine de cincisprezece kilometri în lungul 
coastei. Această goană după aur începea destul de greoi 
după gustul lui Malko și nici nu era sigur că metoda 
folosită era cea bună. Din păcate, castelul din Liezen era 
un sac fără fund și în ciuda primei substanţiale obţinute în 
urma aventurii irakiene, mai avea încă nevoie să dea bani 
grei antreprenorilor săi, adevărate păsări de pradă. 

Ca să nu mai vorbească despre Alexandra, care nu putea 
să trăiască decât în lux. Numai pe lenjeria intimă cheltuia 
într-un an cât ai îmbrăca un sat întreg din cap până-n 
picioare. De fiecare dată când se ducea la Viena pentru un 
shopping spree demential, pe el îl lua cu sudori reci pe șira 
spinării. Mai cu seamă că acum avea tendinţa să confunde 
euro cu șilingii austrieci.. Cât despre șampanie era în stare 
să cumpere o sticlă întreagă de Taittinger, ca să bea 
câteva guri, apoi cerea să se arunce sticla. 

Jumeira Beach Hotel se vedea din depărtare, cu 
arhitectura lui ciudată în formă de pânză. Malko se duse 
să-l exploreze. Holul era plin de nemți roșcovani. Apa mării 
avea treizeci de grade, existau zece restaurante, bijuterii 
din belșug, iar turiștii nu-și mai reveneau. Malko făcu 
rapid un tur și plecă, întrebându-se dacă Touria Zidani 


avea să-i spună lucruri interesante. 
* 


* * 


Touria Zidani își pusese ţinuta de luptă. Machiată, 
pulover negru la baza gâtului, dar foarte mulat, pieptul 
înălţat cu un Wonderbra negru și veșnicii pantaloni negri 
care păreau cusuţi direct pe ea. Când îl abordă pe Malko, 


își reluase privirea de târfă, supusă și provocatoare 
totodată. 

— Am întârziat? îl întrebă ea. 

Malko, care era mort de foame, o asigură că nu. 

— Am zărit un restaurant la ultimul etaj, spuse el. Unul 
argentinian. Vă convine? 

— De minune! zise Touria în extaz. 

Străbătură din nou holul, unde câteva târfe își ocupaseră 
locurile strategice. În lift, nemţii rămași încă în maiouri o 
sorbeau din ochi pe marocană, invidiindu-i vădit pe Malko. 
În restaurantul La Parilla, aflat la etajul douăzeci, 
priveliștea era minunată: în stânga marea, iar în dreapta 
întinderea de nisip. El comandă un Defender „Success” 
pentru Touria și o Stolicinaya pentru el. Marocana părea 
mai liniștită decât la spital, dar își scoase imediat un 
pachet de ţigări din buzunar, iar Malko să grăbi să-i 
aprindă una. Touria suflă fumul afară și zise: 

— Am găsit-o pe amanta lui Abdul Zyad! O cheamă Ilona. 
Este o rusoaică superbă. 

După ce comandară, ea îi povesti în amănunt cum 
decursese întrevederea cu rusoaica și îi dădu cartea de 
vizită. 

— Puteţi să o sunati. 

Malko verifică numărul: era cel ascultat de agenţii NSA, 
în urma apelului din perimetrul locuinţei lui Abdul Zyad în 
noaptea în care acesta fusese sunat din Pakistan. În fine, 
lucrurile începeau să se miște, iar el putea s-o sune pe 
rusoaică fără să trezească suspiciuni. Dar nu era mulțumit 
pe deplin. Acest lucru îl obliga să se arate, iar Ilona nu era 
probabil o persoană de încredere. Cum să afle de la ea 
numărul de mobil al lui Abdul Zyad fără să trezească 
bănuieli? 

— Sunteţi mulțumit? îl întrebă Touria putin întristată 

— Aș fi preferat să rămân anonim, mărturisi Malko. 

Marocana lăsă capul în pământ. 

— Fata asta este extrem de dură. Mi-a pus o grămadă de 


întrebări și n-am îndrăznit să-i pomenesc de Abdul Zyad. 

Incepură să mănânce friptura care parcă era adusă din 
Noua Zeelandă. Judecând după consistenţă, trebuie să fi 
fost adusă pe jos. Touria nu bău deloc vin, dar întrebă cu 
jenă dacă mai poate cere o cupă cu șampanie. Șeful de sală 
aduse o sticlă de Taittinger Comtes de Champagne Blanc 
de Blancs din 1995, foarte parfumată. Era totuși un local 
bun. Malko privi oamenii din jur. Erau înconjurați de atâţia 
teutoni roșii ca racul, încât nici nu era nevoie de lumină. 
Desertul era greu și lipsit de gust, însă Touria nu se mai 
sătura de șampanie. Era deja la al treilea pahar. Când 
coborâră, ea se lipi o clipă de el în lift, aruncându-i o 
privire edificatoare. 

— Am putea să mai bem ceva la mine, sugeră ea. Este un 
apartament mic, dar am tot ce mi trebuie. 

Uneori treburile nu se amestecă. Malko o refuză 
politicos. Se despărţiră în parcare cu o scurtă strângere de 
mână și fiecare se sui în mașina lui. Ca să ajungi la Dubai 
era un singur drum și se angajară pe acesta unul în spatele 
celuilalt. După ce parcurseră câţiva kilometri. Touria 
semnaliză și se opri în fața unui mic imobil situat pe Al- 
Jumeira Road. Malko o depăși, îi făcu semn cu farurile și 
merse mai departe. Aruncă din obișnuinţă o privire în 
oglinda retrovizoare și i se urcă subit sângele în cap. 

Din întuneric apărură doi bărbaţi și o înconjurară pe 
Touria care cobora din mașină. Unul dintre ei era o namilă 
de om, depășind doi metri înălţime, iar veșmântul alb îl 
făcea să pară și mai lungan. Cel de-ai doilea, de talie 
normală, o cuprinse pe Touria pe la spate. Malko îl văzu pe 
vlăjgan scoțând din robă un cuţit imens și îl împlântă în 
burta marocanei de câteva ori. Îngrozit, Malko strivi frâna 
și trecu în marșarier. 


Capitolul V 


Malko asistă neputincios la asasinarea 'Touriei Zidani. 
Vlăjganul o lovi de nenumărate ori până când fata se 
prăbuși la picioarele complicelui acestuia. Concentrându- 
se asupra oribilei lor îndeletniciri, cei doi bărbaţi nu 
păreau să-i dea atenţie mașinii care venea spre ei cu 
spatele. Malko se afla încă la mare distanţă de ei. 
Vlăjganul se aplecă cu cuțitul în mână și spintecă gâtul 
tinerei cu un gest scurt apoi fugiră amândoi pe aleea 
perpendiculară pe Jumeira Road. Dispăruseră deja când 
Malko ajunse lângă cadavru. Sări din mașină și veni în 
goană spre fată. Un felinar de vizavi lumina ca în plină zi. 

Touria Zidani zăcea pe spate, cu o rană oribilă la gât, iar 
burta avea nenumărate tăieturi de cuţit. Sângele curgea 
șuvoi din plăgi. Nu mai avea rost să se aplece, căci nu avea 
cum să mai supraviețuiască. Totul se petrecuse în mai 
puţin de un minut. Reţinându-și greaţa, Malko se ridică în 
picioare,  străduindu-se să înţeleagă rostul acestei 
agresiuni sălbatice. Acum îi părea rău că nu acceptase 
invitaţia marocanei. Ar fi apărat-o, sau ar fi murit 
amândoi... 

Pe aleea unde fugiseră asasinii apărură două luminiţe 
roșii, cam la o sută de metri de intersecţie. Auzi un motor 
și distinse o mașină care se îndepărta. Se urcă imediat la 
volan, stinse farurile și porni în urmărirea vehiculului 
ucigașilor. Era destulă lumină ca să vadă să conducă și 
aprinse farurile după câteva minute, aflându-se la o 
distanță apreciabilă de mașina pe care o urmărea. Aceasta 
se îndrepta spre sud și ajunseră curând la o arteră mai 
largă, intens circulată. Era Al-Ahid Road. Reuși să se 
apropie și recunoscu o mașinuţă japoneză, cum întâlneai 
cu miile în Dubai. Dar ceva îl frapă numaidecât: numărul 
verde al Emiratului Sharjah. De altfel, după zece minute, 


mașinuța trecu podul Al-Gahroub, îndreptându-se apoi 
spre Al-Jhihad Road, merse pe lângă aeroport și o luă spre 
Sharjah. Traficul era destul de intens, așa că Malko nu 
risca să fie observat, mai cu seamă că cei urmăriţi rulau cu 
viteză moderată. 

Sharjah se afla la vreo douăzeci de kilometri la est de 
Dubai, dincolo de o regiune deșertică, unde nu se 
construise încă nimic. Era o federaţie unde vânzarea 
alcoolului era interzisă, la fel de săracă precum celelalte și 
finanțată discret de Arabia Saudită. 

Malko pregetă să-l sune de pe mobil pe Richard Manson 
care, la rândul lui, ar fi anunţat poliția locală. Însă acest 
lucru nu o aducea la viață pe Touria Zidani și risca să nu 
ajungă nicăieri. Dacă nu s-ar fi întors, uciderea marocanei 
ar fi rămas o enigmă. Dintr-odată, teoria lui Richard 
Manson căpăta consistență. Când exista o crimă, însemna 
că nu era comisă degeaba... În mod cert, „Alpha Zoulou” 
deranja cumva rețeaua Al-Qaida. Se concentră asupra 
urmăririi, neîndrăznind să se apropie prea mult ca să nu-i 
fie reperat numărul de înmatriculare. Spre deosebire de 
Dubai, noaptea, Sharjah era pustiu. Mergeau pe un mare 
bulevard ce străbătea minusculul emirat dintr-o parte în 
cealaltă. Fiindcă toate magazinele erau închise, trecea 
puţină lume. 

Deodată, Malko văzu lumina de semnalizare din dreapta 
vehiculului  aprinzându-se. Mașina ucigașilor viră la 
dreapta, după un panou pe care scria „Industrial Zone”. 
Malko se luă după ei și ajunse pe un drum sinistru, 
mărginit de magazine închise, de depozite sau de garaje 
pentru camioane. Nu era nicio casă particulară, niciun 
restaurant și mai ales, nici ţipenie de om. Luă piciorul de 
pe pedala de acceleraţie. Bulevardul se afunda direct în 
deșert, iar la fiecare kilometru se intersecta cu câte un 
drum lateral. Lăsă o distanţă mai mare. Dar nu-și lua ochii 
de la farurile din spate. Merseră astfel câţiva kilometri 
până în zona industrială numărul unsprezece. În stânga 


era deșertul presărat cu stâlpi de înaltă tensiune. 

Farurile dispărură. Malko acceleră, neluându-și ochii de 
la locul pe unde o luase mașina. Și acesta era un bulevard 
foarte larg și pustiu. Se angajă pe el și zări undeva în 
dreapta un drum neasfaltat și mai înainte, stopurile 
aprinse ale vehiculului. Acesta se oprise lângă un zid. 
Malko străbătu intersecţia și se opri puţin mai departe de 
raza lor vizuală. Stinse farurile și se întoarse pe jos. 

Chiar atunci trecu pe lângă el mașina care pleca de 
unde venise. Nu avu timp să-l vadă pe șofer, dar zări 
numărul de înmatriculare: 763456 Sharjah. Nu avea cum 
să o urmărească prea mult în acest pustiu. Apoi zări o 
imensă siluetă albă, stând nemișcată lângă zid și îi trebuiră 
câteva secunde ca să-și dea seama că îl avea în faţa ochilor 
pe asasinul Touriei Zidani. Bărbatul vorbea la telefon dintr- 
una din cele patru cabine aflate lângă zid. Discuţia nu dură 
mult. leși din cabină și se îndreptă cu pași grăbiţi către o 
poartă alăturată pe unde dispăru imediat din ochii lui 
Malko. 

Acesta așteptă câteva minute, apoi se apropie de zid. 
Merse pe lângă el până la poartă și auzi voci în partea 
cealaltă. Ciuli urechile și recunoscu dialectul dari. Aruncă 
o privire și văzu vreo doisprezece oameni stând pe sol în 
jurul unui foc, discutând și trăgând din narghilea, după 
obiceiul afgan. Bărbatul în alb dispăruse. Mai în spate, 
Malko zări o clădire imensă cu două etaje care semăna cu 
o madrasa: și minaretul unei moschei mai mici care se 
distingea în noapte. Ciudat loc de cult, în acest colț uitat 
de lume, la marginea zonei industriale atât de sinistre. 

Malko se duse la mașină și se îndreptă spre Dubai, 
lăsându-l pe Richard Manson să doarmă liniștit. La ce bun 
să-l trezească? Cu siguranţă că telefoanele erau ascultate. 
În loc să se întoarcă la Intercontinental, se duse de 
curiozitate în Jumeira. Nici nu trebui să ajungă la locuinţa 
Touriei Zidani, căci girofarurile mașinilor de poliţie 
luminau locul unde fusese ucisă. Cineva chemase poliţia. 


Trecu pe acolo fără să se oprească, iar apoi se duse la 
hotel. Din păcate pentru Touria Zidani, Richard Manson 
avusese dreptate. Îndată ce l-au lezat pe Abdul Zyad, 
reacția acestuia a fost promptă și feroce. Asta o implica și 
pe Ilona, prostituata rusoaică, care a devenit de acum 
înainte prioritatea lui Malko. Oare ce greșeală a făcut 


Touria Zidani, de au condamnat-o la moarte? 
x 


* * 


Richard Manson se întoarse către Malko arătându-și 
mulțumirea: 

— Aţi nimerit-o, fiindcă aţi urmărit mașina aceea, v-a dus 
într-un loc pe care noi l-am descoperit de multă vreme: 
moscheea Amer-bin-Fouhairah. Cuprinde o școală coranică 
și adăposturi pentru oamenii care se află în trecere. Este 
ţinută de niște tablighis. Acolo s-a rugat Marwan Al-Shani, 
unul dintre kamikaze de la 11 septembrie, originar dintr- 
un trib din regiunea Ras al-Khaima, situată în sud-estul 
Emiratelor, chiar la graniţa cu Omanul. Autorităţile de aici 
ne-au asigurat că nu a făcut nimic rău. Dar dumneavoastră 
ne-aţi demonstrat contrarul... Faptul că aţi auzit vorbindu- 
se dari este foarte interesant. Nimeni nu mi-a semnalat 
prezenţa afganilor. 

— Aţi aflat ceva despre mașină? 

— Încă nu. Am transmis numărul de înmatriculare 
corespondentului nostru din CID!*, pretextând că a avut un 
mic accident cu o furgonetă a consulatului. 

— Ce știți despre asasinul Touriei Zidani? 

— Avem ca element doar statura ieșită din comun, 
observă Richard Manson. Dar nu-i destul. 

În birou se lăsă din nou tăcerea. 

— Personajul principal este Abdul Zyad, reluă Malko. 
Este suspectat că are vreo legătură cu Al-Qaida? 

— Așa bănuim, dar nu știm precis. Este unul dintre 
pionii traficului cu aur din Dubai și un musulman 


19 Criminal Investigation Department. 


practicant, deși nu este catalogat drept integrist. Faptul că 
anumiţi oameni care au legătură cu această moschee au 
asasinat pe cineva care s-a interesat de ei ne confirmă 
bănuielile. Dacă Al-Qaida îl protejează pe Abdul Zyad, 
înseamnă că joacă un rol important în transferul de aur. 

— Cred că e ceva mai mult decât atât, zise Malko. Nu 
ucizi pe cineva pentru câteva kilograme de aur. Aziz 
Ghailani era doar o picătură într-un pahar plin. Așadar, nu 
putem presupune că aurul transferat deja din Pakistan și 
din Afganistan mai este încă în Dubai, altminteri nu ar 
risca atât ca să-l protejeze pe Abdul Zyad. 

— Aveţi dreptate, recunoscu Richard Manson. Nu are 
niciun rost să vă spun că ar fi extraordinar dacă am reuși 
să găsim aurul, capitalul reţelei Al-Qaida. Dar eu nu văd de 
ce l-ar ascunde aici, fiindcă nu este locul cel mai sigur. 

— Nu știm încă totul, observă Malko, și dacă nu l-aţi fi 
arestat pe „Al-Mouk”, nu aţi fi aflat nimic. In ultimele luni, 
au intrat sute de kilograme de aur și nu aţi observat nimic. 

CIA nu mai era ce a fost odinioară. Americanul plecă 
bărbia în piept. Lui Malko îi stătea o întrebare pe limbă: 

— Vreti s-o „tamponez” pe Ilona? 

Richard Manson își aprinse o ţigară, apoi răspunse: 

— Nu cred că avem de ales, spuse el. Nu ne putem 
atinge de Abdul Zyad, decât dacă aducem probe 
incontestabile celor din CID aflaţi în Dubai. Pentru 
moment, singurul mod de a ajunge la el pe care îl 
cunoaștem este fata asta care în mod clar se teme sau îi 
este complice. O demonstrează însăși crima informatoarei 
noastre. La drept vorbind, nu prea văd cum o s-o abordaţi, 
decât dacă îi daţi o grămadă de bani ca să trădeze... 

— Proastă să fie ca să refuze, observă Malko A văzut ce 
a păţit Touria Zidani. Cred că a plecat deja din Emirate. 
Sau se ascunde. Cred că trebuie să încercăm ceva mai 
complicat. Cred că Ilona are numărul lui Abdul Zyad, căci 
l-a anunţat foarte repede despre întâlnirea cu Touria 
Zidani. Dacă am putea să-i controlăm mobilul, l-am găsi în 


memorie. 

— Bingo! exclamă Richard Manson. Vă meritaţi 
reputaţia. Dar cum să intrăm în memorie? 

— Totul depinde de ce i-a spus Touria despre mine, 
răspunse Malko. Pot să încerc să pretind că sunt un client 
ca să intru în legătură cu ea. După aceea, inch'Allah! 
Presupun că este imposibil să obţin cooperarea Emiratelor. 
Ele ne-ar putea da aceste informaţii în cinci minute. 

— Nu se poate, confirmă americanul. 

— Dacă am putea ghici motivul prezenţei aurului aici, 
am face un progres imens, oftă Malko. 

— Dacă se mai află încă aici... îl temperă americanul. 
Cred că de acum înainte avem toate mijloacele să facem 
presiuni asupra reţelei Al-Qaida. Doar un singur om ne 
poate ajuta Abdul Zyad. Trebuie să-l atragem de partea 
noastră. 

— Nu va fi o treabă ușoară. 

— Şi cu foarte multe riscuri, observă Richard Manson. 
Nu vă pot lăsa fără protecţie. O să-i chem pe Chris Jones și 
Milton Brabeck, „doicile” dumneavoastră obișnuite. Pot 
ajunge aici în patruzeci și opt de ore. 

— Nu prea cred că vor să vină pe aceste meleaguri, 
observă Malko. Ar putea fi o soluţie. Până atunci, vă întreb 
dacă aveţi o armă și pentru mine? Dacă aș fi avut una 
aseară, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. 

— Firește. 

Richard Manson se duse la birou și scoase din sertar un 
pistol automat cu forme pătrate: un Glock cu calibrul de 
douăzeci și opt de centimetri, cu șaisprezece focuri, foarte 
ușor grație aliajului cu carbon. 

— L-am primit eu, dar vi-l împrumut cu plăcere, zise 
americanul. Ne vedem mâine, sper să am noutăţi din 
Sharjah. 

Lui Malko îi veni brusc o idee: 

— Aţi putea cere la poliție numerele de telefon din 
cabinele care se găsesc lângă moschee? 


— Da, însă risc să-i alarmez. Mai bine cumpăraţi-vă o 
cartelă și sunați pe mobilul dumneavoastră din aceste 
cabine și veţi avea numărul afișat. 

— Excelentă idee! zise Malko. 

— Aș trimite pe cineva de aici, dar nu am niciun om mai 
șmecher și mai discret. 

Se pare că CIA ducea lipsă de personal în Dubai. Când 
cobori de la etajul douăzeci și unu al clădirii World Trade 
Center, Malko era hotărât să adune destule dovezi ca să-l 
termine pe Abdul Zyad. Cu toate că indianul nu se va lăsa 
ușor și era foarte bine păzit... Mercedesul se transformase 
într-un cuptor încins de soarele arzător. Când se pierdu în 
traficul de pe Cheikh-Zayed Road, începu să se gândească 
la modalitatea de a o aborda pe Ilona. Când ajunse la 
hotel, formă numărul prostituatei, dar fu dezamăgit. Era 
pe mesageria vocală, în arabă, în engleză și în rusă care 
cerea să lase numărul. Zise că suna din partea Touriei și că 
va reveni. Până atunci, va controla toate hotelurile din 
Dubai ca să o întâlnească personal. 

x 


* * 


Abdul Zyad îl asculta distrat pe interlocutorul său. Un 
bijutier din Singapore care cerea niște marje mai 
importante neluându-și privirea de pe cadranul ceasului 
Breitling „Bentley Motors”. Ca să-l impresioneze, îl reţinu 
ca să-i ofere un Taittinger Comtes de Champagne, însă, în 
ciuda fastului afișat, era ferm hotărât să nu cedeze în 
niciun fel. De când primise telefonul de la Ilona care îl 
anunţase că mafia rusă voia să-l jecmănească, lucrurile se 
cam precipitaseră. Prudent cum era, îi dăduse întâlnire 
rusoaicei în imensul și anonimul Marriott ca să-i 
povestească ce se întâmplase, iar el înțelesese imediat: nu 
pe ea o voiau, ci pe el... 

Nu fusese pentru pedepsirea lui Aziz Ghailani, nu din 
bunătate, ci fiindcă acest gen de conflict îi punea în gardă 
pe adversarii săi. Pentru că americanii nu au putut să-l 


urmărească, era suficient să nu-l mai folosească. Aurul 
adus de Ghailani fusese topit și transformat în lingouri. 
Opt kilograme care îi fuseseră aduse pe urmă. L-a 
însărcinat pe unul dintre adjuncţii lui de încredere să-l 
schimbe apoi în diferite birouri de schimb cu lingouri 
emise de Australia, de Africa de Sud sau de Credit Suisse. 
Nu costa decât douăzeci și cinci de cenți americani uncia. 
Nimica toată. Insă, după aceea, acestor lingouri, chiar și 
numerotate, li se pierdea urma și erau mult mai discrete. 

Noile lingouri au fost preluate de o ramură a rețelei Al- 
Qaida din Sharjah. Venise un curier să le ia de la locuința 
lui. lar Abdul Zyad nu știa unde se află. Nefiind niciodată 
curios, cel care le lua ţinea o casă de schimb în cartierul 
Al-Sabkha și practica de mult timp hawala în folosul 
membrilor Al-Qaida. Totul mergea ca pe roate. 

Abdul Zyad știa că se pregătea o operaţiune importantă. 
De săptămâni întregi, vedea venind în Dubai încărcături de 
aur care dispăreau imediat. Arestarea lui „Al-Mouk” dădea 
apă la moară conducătorilor reţelei Al-Qaida. ISI, sub 
presiunea celor din FBI și din CIA, începea să-și trădeze 
vechii prieteni. Era foarte trist. Abdul Zyad, care își dădea 
toată silinţa în aceste operaţiuni, nu câștiga absolut nimic. 
Dar se simţea rău să ia de la Al-Qaida un sfant care 
contribuia la lupta împotriva necredincioșilor. Când șeicul 
Ussama Bin Laden a fost spitalizat în Dubai, i-a făcut într-o 
seară o vizită discretă în camera lui, doar ca să-l asigure 
de profundul respect și de devotament. Bin Laden i-a 
mulțumit. Părea slăbit și obosit, însă în privire ardea 
aceeași flacără. Abdul Zyad îi oferise un mic breloc cu un 
scurt verset din Coran gravat pe o foiţă din aur. Era un 
cadou foarte modest. 

Când a ordonat uciderea Touriei Zidani, acţionase astfel 
ca să-i descurajeze pe cei care se interesau de persoana 
lui, care nu puteau fi decât americanii ce anchetau 
moartea lui Aziz Ghailani. Dar spera ca acest lucru să fie 
de ajuns. Oaspetele lui din Singapore își expunea în 


continuare cererile. Plictisit Abdul Zyad îi făcu unele mici 
concesii, apoi îl expedie și îi ceru secretarei indiene, dar de 
religie musulmană, un ceai. Nu dispunea de prea mult 
timp între două întrevederi și deschise televizorul pe 
postul Al-Jazira. Imaginile cu războiul din Irak se 
succedară pe ecran și îl nemulțumiră. Sânge și iar sânge, 
femei, copii, case strivite sub bombe și tancurile coaliţiei 
care străbăteau victorioase deșertul, distrugând totul în 
calea lor. Ceaiul i se păru dintr-odată amar. Il disprețuia 
pe Saddam Hussein, care era necredincios și corupt, dar 
deplângea poporul irakian și se ruga în fiecare zi pentru 
instalarea unui stat islamic în locul tiranului care să-i 
alunge pe necredincioși. 

Mobilul începu să vibreze în buzunarul veșmântului alb 
și îl deschise. Apăru pe ecran numărul Ilonei. Nu mai 
vorbise cu ea de când îl prevenise. Răspunse. 

— Kifak? întrebă el pe un ton degajat. 

— Aţi văzut ce au făcut? zise rusoaica vădit îngrozită. Ce 
s-a întâmplat? 

Abdul Zyad ghici imediat unde voia să ajungă. Ilona 
credea ca Touria fusese victima mafiei ruse și că ea va 
urma. Vestea asasinatului era prezentată pe larg în ediţia 
de dimineaţă a cotidianului Khaleej Time, atribuită mafiei 
indiene. Abdul Zyad se strădui câteva minute ca să o 
liniștească: 

— Nu te teme, s-au răzbunat pe ea fiindcă nu pot să facă 
nimic împotriva mea. Am anunţat pe cine trebuie că te afli 
sub protecţia mea. 

Chiar dacă poliția intercepta această convorbire, nu 
reprezenta un pericol. Ilona tăcu o clipă, apoi zise ceva 
care îl îngheţă pe Abdul Zyad: 

— Am primit un apel de la un necunoscut, începu ea. M- 
a sunat din partea Touriei. Mi-e frică. 


20 Ce faci ? 


Capitolul VI 


Abdul Zyad simţi imediat un ghem în stomac. Eliminarea 
Touriei Zidani nu fusese de ajuns Americanii nu vor 
renunţa nici în ruptul capului, căci nu putea fi vorba decât 
despre ei. Firește că nimic nu-l putea lega de asasinatul 
Touriei Zydani, în afară de Ilona. Se văzu imediat 
alunecând pe un tobogan al morţii. Muncise ca un rob 
toată viața ca să ajungă aici. li mulțumea în fiecare zi lui 
Dumnezeu că l-a ajutat și nu voia să piardă tot ce a reușit 
să înfăptuiască până acum. Ca într-o străfulgerare își dădu 
seama de capcana în care fusese împins involuntar de 
prietenii lui din Al-Qaida. Firește că putea s-o elimine și pe 
Ilona la fel de ușor ca pe Touria Zidani, însă de data asta 
era mult mai periculos, căci probabil adversarii lui o 
supravegheau. 

Dacă nu acţiona în niciun fel, sabia lui Damocles îi va 
atârna mereu deasupra capului. Ilona nu era la curent cu 
dedesubturile acestei povești și putea să comită o gafă. Se 
gândi la câteva soluţii și ajunse la concluzia că cel mai bun 
lucru era s-o ducă cât mai departe de Dubai. 

— Ce-am făcut? îl întrebă Ilona neliniștită, surprinsă de 
tăcerea lui. 

Abdul Zyad se strădui să-și păstreze tonul vesel. 

— Cred că îţi faci griji degeaba, o asigură el. Probabil că 
e vreun client oarecare. Sună-l. Dacă simţi ceva nelalocul 
lui, mă anunti. Apropo, aș dori să-mi faci un serviciu. Poţi 
să pleci undeva în locul meu? 

— Unde? îl întrebă Ilona mirată. 

— La Karachi. Te duci și vii. Trebuie să recuperez ceva 
de acolo și am nevoie de cineva de încredere. Vino diseară 
să discutăm. 

— Diseară nu pot, zise rusoaica, am un client care m-a 
plătit pentru cină și pentru noaptea asta. Mâine e bine? 


— Mâine, inch'Allah! acceptă Abdul Zyad. Dar nu prea 
târziu, cam pe la nouă. 

Închise telefonul mobil. Se gândise la insula Kish, dar 
iranienii nu știau de glumă. La Karachi, Ilona va dispărea 
fără urmă, iar el își va găsi în sfârșit liniștea. Cât despre 
transferul aurului reţelei Al-Qaida, nu se va mai amesteca 
niciodată. 

x 
* * 


Malko aruncă o privire prin barul de la etajul zece al 
hotelului Intercontinental, prima etapă a cercetărilor lui. 
Ferestrele mari aveau vedere direct în Creek. O cântăreață 
filipineză își vărsa plămânii pe o scenă pentru o mână de 
expatriați care aruncau ocheade celor câteva târfe așezate 
discret mai în spate. Nu zări pe niciuna care să semene cu 
Ilona. Se duse la Sheraton, cel mai apropiat, aflat puțin 
mai sus pe Creek. O oră mai târziu, ajunse și la barul 
hotelului Hyatt, după ce nu a rezolvat nimic nici la 
Sheraton și nici la Marriott. Văzuse zeci de târfe, dar 
niciuna nu era Ilona. Când îi aduse votca, barmanul 
filipinez îi adresă un zâmbet complice și îi șopti: 

— If you are looking for girls, go to the discotheque! 

După ce își bău Stolicinaya, Malko își spuse că, dacă tot 
se afla aici, ar fi bine să-și încerce norocul. 

După ce plăti șaptezeci de drahme, se crezu la Night- 
Flight din Moscova. Zeci de fete așteptau fie în mici 
grupuri fie singure. Imediat ce intră în discotecă, una 
dintre chinezoaice cu un piept prea mare ca să fie natural, 
se proţăpi în faţa lui și îi băgă sub nas o brichetă Zippo, 
gravată cu un slogan explicit: All you need is love”. Cu 
acest truc nu mai trebuia să știi engleza.. 

Ignorând invitaţia, ochi o fată care ședea pe un taburet, 
într-un colț, tunsă scurt și cu trăsături slave. Se apropie și 
o abordă în rusă: 

— Dobrevece, spuse el zâmbind, aș putea să vă ofer ceva 


21 Ai nevoie doar de dragoste. 


de băut? 

Fata îi aruncă imediat o privire umedă, exaltând de 
fericire. _ 

— Firește! Dar de ce numai una? In seara asta nu am ce 
face. 

Malko nu vru să-și piardă timpul. Scoase două bancnote 
de o sută de drahme din buzunar și le puse fetei în faţă. 

— Caut o fată, începu el. Rusoaică la fel ca tine. O 
cheamă Ilona. O blondă înaltă din Volgograd. 

Tânăra îl privi bănuitoare. 

— Cine ești? Nu te-am mai văzut pe-aici. Pentru cine 
lucrezi? 

Era clar că-l lua drept un mafiot. 

— Pentru nimeni, răspunse Malko, și nu sunt rus. Lucrez 
în domeniul petrolului și locuiesc în Abu Dhabi. Stau aici o 
singură noapte și vreau să mă culc cu Ilona. O cunoști? 

— Am văzut-o, recunoscu ea cam mâhnită. Vine rar pe 
aici. Se duce mai mult la restaurantul franțuzesc de la 
Meridien. Este acolo aproape în fiecare seară. 

* 


+ x 


Restaurantul franțuzesc de la Méridien, era plin de 
lume, deși preţurile te înnebuneau pur și simplu. În plus, 
era localul cel mai șic din Dubai. Malko aruncă o privire 
prin salonul exagerat de ornamentat și simţi cum pulsul o 
ia razna. La o masă lângă bar, stătea un „localnic” în 
keftieh alb cu o blondă pe care n-o vedea decât din spate, 
iar între ei trona o frapieră cu șampanie în care se răcea o 
sticlă de Taittinger. Părul fetei cădea în valuri pe umeri și 
era îmbrăcată cu o rochie de un albastru electric. Malko se 
așeză la bar și comandă o votcă. După câteva minute, 
blonda întoarse capul, iar el îi zări pomeţii înalţi, gura 
cărnoasă și ochii cenușii, cu o expresie de siguranţă. Putea 
să fie Ilona. 

Fiindcă mesenii se aflau la desert, Malko se hotări să 
aștepte. Avu răgazul să mai bea o votcă până să se ridice 


de la masă. Bărbatul ieși primul, iar el cobori de pe taburet 
și se pomeni nas în nas cu Ilona. Aceasta îl măsură rapid și 
vădit interesată. li adresă un zâmbet discret, dar de 
milioane. Malko o întrebă în engleză în șoaptă: 

— Sunteţi Ilona? 

Fata se uită la el cu surprindere. 

— Da. De ce? 

— Am putea să petrecem puţin timp împreună. 

— Nu acum, suflă ea. Mâine. 

— Unde? 

— Aici. La ora opt. 

Fugise deja, fără să-l întrebe măcar de unde știa cum o 
cheamă, iar el îi admiră curbura șoldurilor. Ea se urcă în 
lift însoţită de client. Lui Malko îi pieri subit foamea și se 
gândi imediat la cele patru telefoane de la moscheea din 
Sharjah. 

— Unde se găsesc cartele telefonice? îl întrebă el pe 
portar. 

— Am și eu, domnule. Costă treizeci de drahme. 

Malko se sui în mașină și se îndreptă spre Sharjah. După 
o jumătate de oră, ajungea în zona industrială unde găsi cu 
ușurință moscheea Amer-bin-Fouhairah. Opri puţin mai 
departe și veni pe jos. Curtea era pustie. Scoate totuși din 
curea Glockul pe care i-l împrumutase Richard Manson și 
introduse un glonţ pe ţeavă. Îl vedea în minte pe vlăjganul 
de arab înjunghiind-o pe Touria Zidani. Acești oameni nu 
erau niște blajini. 

Intră într-o cabină, introduse cartela și formă numărul 
mobilului său. După câteva secunde, ecranul se aprinse și 
citi numărul acestui telefon: 06 534 3529. Il notă și făcu 
același lucru cu celelalte trei telefoane. Unul dintre ele nu 
funcționa, dar obținuse trei numere. În școala coranică 
toată lumea dormea. Vlăjganul care a înjunghiat-o pe 
marocană a telefonat din prima cabină. Ar fi interesant de 


aflat pe cine sunase. 
xk 


+ x 


Richard Manson îl primi pe Malko zâmbindu-i din toată 
inima. Biroul era scăldat în lumina soarelui de dimineaţă. 

— Am vești bune, zise el. Mai întâi, Chris Jones și Milton 
Brabeck sosesc mâine dimineaţă de la Frankfurt. Mă simt 
mai liniștit. Le-am rezervat camere chiar vizavi, la World 
Trade Hotel. 

Era o clădire care avea graţia și eleganța unui bloc 
dintr-un ghetou. 

— Şi după aceea? întrebă Malko. 

— L-am identificat pe proprietarul mașinii folosite de 
ucigași. Este un locuitor din Sharjah, un negustor de miere 
și de mirodenii pe care îl cheamă Yosri al-Shaiba. 

— Este amestecat în vreo afacere? 

— Nu știm nimic concret despre el și nu am vrut să 
întreb autorităţile de aici. Are o prăvălie în Dubai și alta în 
Sharjah. Dar nu am o adresă precisă: Old Market, din 
cartierul AlArouba. Sharjah. Dumneavoastră ce mai faceţi? 

— Am întâlnire în seara asta cu Ilona, zise Malko. li 
povesti lui Richard Manson cum o găsise pe rusoaică, 
subliniind că a abordat-o ca un simplu client. Îi mai spuse 
americanului și despre numerele telefoanelor de la 
moschee. 

— Cei din NSA pot să verifice ce număr a fost apelat din 
Sharjah după uciderea 'Touriei Zidani? 

— Bineînţeles dar aici va dura ceva timp. Dacă aveţi 
curaj să vă duceţi la Abu Dhabi, veţi obţine informaţia pe 
loc. Ei au conexiuni mai bune decât noi cu centrala, și veţi 
întâlni acolo un vechi prieten: Larry Oldcastle. 

Șeful Centralei din Belgrad. Malko nu mai stătu pe 
gânduri. 

— Excelentă idee, zise el. Puteţi să-l anunţaţi? Voi fi 
acolo pe la prânz. 

Oricum nu avea ce să facă toată ziua până se întâlnea cu 


Ilona. 
xk 


+ x 


Autostrada Dubai - Abu Dhabi, dreaptă pe o porţiune de 
o sută șaizeci de kilometri, era plină de resturi de 
cauciucuri. Indienii cumpărau pneuri recondiționate ca să 
facă economie, iar acestea explodau când depășeau viteza 
de o sută de kilometri la oră. În stânga era deșert, iar în 
dreapta, tot deșert și mare. Peste tot se înșirau clădiri 
moderne. În curând, cele două Emirate se vor uni. 

Malko tresări. Cineva îi făcea semne disperate cu 
farurile. Se uită în oglinda retrovizoare și văzu un BMW 
care era practic lipit de bara lui de protecţie deși circula 
cu o sută optzeci de kilometri la oră. Se depărtă de BMW 
dar mașina îl depăși având aproape două sute de kilometri 
la oră, exact când trecură pe lângă un panou care avertiza 
că viteza se reducea la o sută douăzeci, căci existau 
radare. Însă avertismentul era pur teoretic. Nu se afla prin 
preajmă nicio mașină de poliţie, iar viteza medie oscila 
între o sută șaizeci și două sute. Arabii conduceau ca 
nebunii și îi claxonau pe cei care încetineau, făcând 
depășiri haotice. 

După ce trecu podul ce lega insula Abu Dhabi de țărm, 
Malko zări în stânga o moschee gigantică în construcţie. 
Se apropia de Abu Dhabi, mult mai liniștit decât Dubai, cu 
iarbă semănată peste tot. Semn de bogăţie în această ţară 
aridă. Merse cu viteză mai mică pe Airport Road până la 
mare. Avea timp berechet. Ambasada americană se afla 
chiar pe Corniche Road, la vest, apărată de piloni din 
ciment, de merloane, de sârmă ghimpată și de santinele 
arabe. Era o clădire rotundă cu tencuiala albă. Opri în 
curte, după ce arătă legitimaţia și fu condus la primul etaj 
în biroul șefului centralei. Din păcate, Priscilla Coldwater, 
sculpturala secretară negresă de care Malko profitase din 
plin la Belgrad și în Kenya, s-a transformat într-o pocitanie 
cu codițe împletite, o rochie înflorată și boită ca un clovn. 
Nimeri în braţele lui Larry Oldcastle, mai englez ca 
niciodată. 


— Ce mică e lumea! observă americanul. Nu mă 
gândeam că o să vă văd în văgăuna asta. Cum de nu 
sunteţi în Irak? 

— Am fost, zise Malko pe un ton sobru. 

Ca să sărbătorească revederea, Larry scoase din bar o 
sticlă de Defender de cinci ani și una de Stolicinaya. 

— Nu v-am uitat gusturile, spuse el. Să bem pentru 
victorie, adăugă cu o urmă de ironie, pentru că vom 
câștiga. Însă în ce fel? 

— Ce spune lumea? 

Șeful centralei se strâmbă. 

— Bătrânul șeic Zaied îi adoră pe talibani. Este foarte 
credincios și trăiește ca un sărăntoc deși probabil că este 
cel mai bogat om din lume... Pentru noi este important, dar 
lui nu-i pasă. 

— Este un partizan al lui Saddam Hussein? 

— Nu, dar Irakul este o ţară arabă și se simte dator. 
Practic, aici ne simțim ca acasă. Serviciile secrete ne 
mănâncă din palmă, căci se tem de atentate. Numai o 
singură grenadă aruncată în marile hoteluri sau într-un 
bar de noapte din Dubai ar alunga turiștii care nu s-ar mai 
întoarce luni în șir. 

— Richard Manson v-a spus ce doresc? întrebă Malko 

— Mi-a dat numărul respectiv și l-am trimis la 
Washington, în regim de urgenţă. Dar acolo, este noapte. 
Va mai dura încă puţin. Vreţi să mâncăm de prânz? Este un 
restaurant foarte șic la Intercontinental, chiar în port. Vom 


primi informaţiile acolo. 
xk 


+ x 


Parcă erau în Deauville din cauza numeroaselor pasarele 
care înconjurau portul. Însă un Deauville tropical, căci 
erau deja peste treizeci de grade Celsius. Marea era 
nesfârșită, fără niciun vapor, iar oamenii stăteau la umbra 
parasolarelor cu dungi verzi și albe. Localul Seafood 
Market avea aer condiţionat iar vinul era excelent. Ca să 


sărbătorească revederea, Larry Oldcastle a comandat o 
sticlă de Taittinger Comtes de Champagne Blanc de Blancs 
pe care cei doi o savurau în liniște în timp ce așteptau vești 
de la Washington. 

Abu Dhabi nu se compara cu Dubai. Era un orășel de 
provincie liniștit, care producea la fel de mult petrol cât 
Irakul. 

Aproape că terminaseră sticla de șampanie, când un 
tânăr le aduse un plic mare și sigilat. Larry îl deschise și 
scoase o foaie plină cu cifre. Erau toate apelurile date de 
la numărul 06 534 3529 din ziua respectivă, interceptate 
de NSA. 

— Doriţi apelurile locale sau pe cele internaţionale? îl 
întrebă americanul. 

— Chiar nu știu, mărturisi Malko. Era cam unsprezece 
seara. 

Larry se aplecă peste foaia de hârtie, cu ochelarii pe 
nas. Malko îl văzu subliniind un număr și îi dădu foaia. 

— În acest interval de timp, acesta este singurul apel din 
acea cabină. 

Numărul apelat în acea seară din cabina din faţa 
moscheii Sharjah era 050 554 3217. Același număr la care 
cineva sunase din Pakistan înainte de sosirea lui Aziz 
Ghailani. Dacă era numărul lui Abdul Zyad, însemna că 
este băgat până-n gât, căci asasinul Touriei Zidani simţise 
nevoia să-i dea socoteală după crimă. 

— Aţi găsit ce căutaţi? îl întrebă șeful centralei. 

— Absolut. Acum nu-mi rămâne decât să-l identific pe 
posesorul acestui număr. Aș putea să-mi cumpăr un telefon 
mobil fără abonament în Emirate? 

— Nu, zise americanul. Puteţi să vă luaţi o cartelă, dar 
nu un telefon cumpărat la mâna a două. Toate apelurile 
sunt înregistrate pe numele persoanei fizice sau societăţii 
respective. 

În sfârșit, încă o veste bună. Nu avea decât să compare 
numărul cu cel al mobilului lui Abdul Zyad. În situaţia asta, 


numai Ilona putea să-l ajute. Terminară șampania, apoi 
Malko își luă rămas bun de la gazdă și plecă spre Dubai. 
Oare rusoaica va veni la întâlnire? Acum ea era stâlpul 
anchetei. 


Capitolul VII 


Restaurantul Meridien era pustiu, în afară de cele trei 
prostituate rusoaice care așteptau la bar. Nici urmă de 
Ilona. Malko se așeză și comandă o votcă. Rusoaica era o 
piesă esenţială în ancheta lui. Dacă reușea să afle sigur că 
acela era numărul lui Abdul Zyad, avea o dovadă solidă 
împotriva lui. În plus, putea să-l șantajeze, căci Zyad nu 
mai avea nicio speranţă: din punct de vedere legal, nu era 
înarmat. Însă putea să înceapă o anchetă ajutat de arabi, 
deși aceștia nu vor face absolut nimic. Abdul Zyad era prea 
puternic și îl va ameninţa. Americanii excelau în acest fel 
de joc... Oare indianul chiar era pivotul principal al 
operaţiunii reţelei Al-Qaida? Era atât de absorbit de 
gândurile lui, încât tresări când auzi o voce blândă: 

— Am întârziat? 

Ilona stătea în fața lui arborând un surâs cald, însă o 
privire foarte rece. Era îmbrăcată foarte pudic cu o bluziţă 
din dantelă neagră și cu o fustă de aceeași culoare foarte 
strâmtă, cu ciorapi negri și cu haina aruncată pe umeri. 
Parcă era un manechin de mare clasă. Malko se ridică și îi 
sărută mâna. Ceea ce păru să o mire nespus pe fată. 

— Ce doriţi să beti? o întrebă el. 

— Nimic, răspunse ea. Nu-mi place localul ăsta. Am 
putea merge în altă parte? 

— Bineînţeles, acceptă Malko. Dacă doriți, la 
Intercontinental hotelul unde stau eu. 

— Foarte bine, aprobă Ilona, îndreptându-se către ieșire. 

Se exprima într-o engleză destul de bună, dar cu un 
puternic accent rusesc. 

— Sunteţi cu mașina? 

— Nu, am venit cu taxiul. 

Se urcară în Mercedes. După ce se instală, Malko îi 
aruncă pe furiș o privire însoțitoarei sale. Într-adevăr, avea 


picioare foarte lungi. Rusoaica îl observa cu atenţie printre 
gene. 

— Sunteţi în trecere? 

— Da. Doar câteva zile. 

— Ce naţionalitate aveţi? 

— Austriacă. 

— De unde știți cum mă cheamă? 

Malko zâmbi. 

— V-am văzut la Marriott. M-am interesat și la discoteca 
de la Hyatt. Insă ieri, întâmplarea a aranjat bine lucrurile. 

Ilona nu reacţionă în niciun fel, iar Malko se feri să-i 
spună că vorbea bine rusa, în eventualitatea că mai târziu 
i-ar putea servi la ceva. În timp ce se îndreptau spre 
Creek, rusoaica scoase un pachet de Marlboro și o 
încântătoare brichetă Zippo Swarowski încrustată cu 
diamante. Malko îi aprinse ţigara cu ea, în timp ce tânăra 
îi cuprinse mâna cu degetele. Suflă o dată fumul afară și 
zise cu voce egală: 

— Vă costă patru sute de dolari. Opt sute pentru o 
noapte, însă nu pot eu în seara asta. Trebuie să fiu liberă la 
ora zece. Bine? 

— Bine, zise Malko. Totuși mă costă cam mult, nu-i așa? 

Ilona îi zâmbi cu răceală. 

— La Hyatt e plin de fete și pe străzile din jurul hotelului 
Regent Palace, în Bur-Dubai, care sunt mult mai ieftine. 
Acceptă să facă sex oral chiar în mașină numai pentru o 
sută de drahme. Sunt înfometate. 

Era clar că ea nu făcea parte din tagma lor. Enervat de 
aroganta ei, Malko întrebă: 

— Dar dumneavoastră o să faceţi sex oral cu mine? 

Ilona nu se sinchisi. 

— Face parte din înțelegere, zise ea pur și simplu. 


Mergem să bem ceva înainte sau nu? 
xk 


+ x 
Ilona goli dintr-odată paharul cu Taittinger, foarte calmă 


de altfel. Barul, situat la etajul al zecelea al hotelului 
Intercontinental, era aproape pustiu, iar cântăreaţa 
filipineză evolua pentru scaunele goale. 

— Sunteţi de mult timp în Dubai? o întrebă Malko. 

De câteva luni, răspunse Ilona. 

— De unde sunteţi? 

— Din Volgograd. Am fost manechin, dar nu câștigam 
destui bani. Vreau să le cumpăr un apartament părinţilor 
mei. Trăiesc doar din pensie și mănâncă numai varză așa 
de scump este totul în Rusia. În mod straniu, spusele ei 
păreau adevărate. Cu tarifele pe care le practica, Ilona 
putea să-i cumpere familiei un castel... Ea îl chemă pe 
chelner și mai comandă un pahar de șampanie, adresându- 
i un zâmbet aproape uman lui Malko. N 

— Mie nu-mi place votca Este prea tare. In schimb, 
șampania franțuzească este divină. Yallah??? 

Goli paharul într-o clipă. Malko achită nota de plată și se 
urcară în lift. Imediat, Ilona se lipi strâns de el. 

— Aveţi bani? Că altfel nu stăm de vorbă... 

Malko scoase cinci bancnote de o sută de dolari, iar ea 
le strecură în poșetă, apoi îl sărută ca o profesionistă 
adevărată, în timp ce îl mângâia. Ajunși în camera lui 
Malko, unde lăsase televizorul deschis, ea își aruncă 
poșeta pe un fotoliu și se întoarse spre el. 

— Cum doriţi să o facem? Prin faţă sau pe la spate? 

Din profil, șoldurile ei erau minunate, iar Malko fu încă o 
dată nevoit să-și amintească de meseria lui ca să nu se 
aprindă prea mult. Avusese de-a face cu o grămadă de 
prostituate, dar asta era extraordinar de frumoasă. Zâmbi 
și își scoase haina. 

— Mai vedem. 

Ilona se dezbrăcă într-o clipită, dar rămase cu ciorapii. 
Se apropie de Malko și începu să-l masturbeze în timp ce 
se juca cu limba, privindu-l fix în ochi. Malko îi mângâie 
șoldurile, iar ea zise cu voce răgușită în engleză, dar cu 


* Mergem? 


puternicul ei accent rusesc: 

— Vrei pe la spate, nu-i așa. Ticălosule! O să mi-o tragi 
bine de tot. Ştiu că o ai foarte mare. 

Era dialogul care-i plăcea, iar Malko zâmbi. Alţi bărbaţi 
s-ar fi topit în faţa acestei „profesiuni de credinţă”, dar el 
se rușină puţin. De altfel, Ilona îi producea o erecţie de 
toată frumuseţea, datorită măiestriei de a-l mângâia, 
demnă de cele mai bune bordeluri. Își îndoi picioarele 
interminabile și înlocui mâna cu gura. Malko era în culmea 
fericirii. Era o mare profesionistă, iar el îi apăsă capul 
ușor, dându-i de înţeles ce voia. Dar în acel moment, din 
poșeta Ilonei se auzi un sunet armonios. 

Aceasta îl abandonă imediat și se repezi să-și ia telefonul 
mobil. Discuţia nu dură mult. Malko auzi doar sfârșitul: 
„Ajung într-o oră.” Apoi se întoarse la el cu un zâmbet se 
scuză, după ce puse mobilul în geantă. 

— Sunt foarte solicitată, surâse ea, apoi își reluă treaba 
de unde o lăsase. 

Lui Malko îi veni altă idee. Mai întâi plăcerea, după 
aceea munca. În câteva clipe, erecţia era la fel de 
maiestuoasă. Ilona se ridică în picioare băgă mâna în 
geantă, scoase un prezervativ și i-l puse cu o dexteritate 
demnă de toată lauda, apoi îl întrebă pe un ton plin de 
profesionalism și detașat: 

— Cum vreţi să mi-o trageţi? 

— Așa, zise Malko. _ 

O întoarse cu spatele și o așeză în genunchi pe pat. Într- 
adevăr, avea un bazin minunat... Când o pătrunse, Ilona 
avu bunul simţ să geamă puţin și să-i însoțească mișcarea, 
apoi urmări evenimentele din Irak pe CNN, în timp ce 
Malko se străduia să-și scoată banii. Era un soi de 
gimnastică, plăcută, dar lipsită de entuziasm Totuși, când 
simţi că termină, redeveni un animal și explodă cu un țipăt 
răgușit, ţinând-o strâns de șolduri pe Ilona. Ea aşteptă 
politicos câteva clipe, se desprinse cu un surâs mecanic și 
se duse în baie fără un cuvânt. Malko atâta aștepta. 


Imediat ce ușa se închise, se repezi la poșetă și scoase 
telefonul. Era un Motorola pliant. Îl deschise și începu să 
caute ultimele numere apelate. Dar nu ajunse prea 
departe. Apelul pe care îl primise în timpul ocupaţiei era 
dat de la 050 554 3217. Chiar numărul apelat din Quetta și 
din cabina de lângă moscheea Sharjah. Puse telefonul la 
loc. Exact când Ilona ieșea din baie și își puse fusta. 

— A fost bine? îl întrebă ea. 

— Minunat, o asigură Malko în timp ce se îmbrăca. Ar 
trebui să ne mai vedem. 

Ea îi adresă un zâmbet vulgar și comercial. 

— Când doriţi! Vă dau numărul de mobil. 

Era clar că nu făcuse nicio legătură cu mesajul pe care i- 
l lăsase. Își notă conştiincios numărul pe care îl avea deja 
050 550 9816 și fu gata odată cu ea. 

— Cobor și eu, zise, pot să vă las unde doriţi. 

— Nu, mulţumesc, o să iau un taxi. 

Se despărţiră în ușa hotelului. Malko își lăsase 
Mercedesul în parcare. Fără să se intereseze de Ilona, se 
duse la mașină și porni cu viteză pe Al-Maktoum Road. 


Dacă raţionamentul lui era corect, știa unde se ducea. 
x 


* * 


Oprit puţin mai departe de reședința lui Benazir Bhutto, 
Malko începu să se enerveze întrebându-se dacă nu își 
pierduse timpul și banii CIA. Traversase cu toată viteza 
podul Al-Maktoum care trecea peste Creek, însă taxiul în 
care se afla Ilona plecase cu câteva minute înaintea lui. 
Dacă rusoaica nu era aici, însemna că se ducea în altă 
parte și tot raționamentul lui Richard Manson se ducea pe 
apa sâmbetei. Dar pulsul i se acceleră brusc. Un taxi 
tocmai dispărea după colț. Străbătu vreo douăzeci de metri 
și se opri la trei case înainte de locuinţa lui Benazir Bhutto. 
Ilona cobori și sună, la poarta deasupra căreia trona o 
cameră de luat vederi... Lui Malko îi venea s-o strângă în 
braţe. În fine, avea dovada pe care CIA o căuta de la bun 


început: o eventuală legătură între Al-Qaida și Abdul Zyad. 
x 


* * 


Pentru prima oară. Abdul Zyad nu avea chef de Ilona 
când o vedea. De altfel, nici ea nu se prea simţea în apele 
ei. Se duse direct la bar și își luă un Defender pe care îl 
dădu pe gât numaidecât. După ce lăsă paharul din mână, 
zise: 

— Am avut un client ciudat. Extrem de suspect. 

Abdul Zyad simţi un ghem în stomac. 

— Cine e? 

— Nu știu. Dar nu a fost un client obișnuit. M-a și minţit 
pe deasupra... O prietenă moldoveancă m-a sunat alaltăieri 
ca să-mi spună că mă caută un tip. Chipurile m-a văzut 
într-un hotel și voia să facă sex cu mine. Ieri, am găsit un 
mesaj pe mobil care suna din partea 'Touriei, dar ăsta nu 
m-a mai sunat Unde mai pui că la Meridien m-a agăţat un 
ins care corespunde exact semnalmentelor pe care mi le-a 
dat prietena moldoveancă. Un tip drăguţ, blond, cu aer 
periculos. Semăna cu un rus. M-am întâlnit în seara asta 
cu el și m-a dus în camera lui de la Intercontinental. l-a 
spus moldovencei că era în trecere și că locuia la Abu 
Dhabi. 

— Poate că n-a avut chef să spună povestea vieţii, 
comentă Abdul. 

— Poate, admise Ilona. Acum mă întreb dacă tipul care 
m-a sunat din partea Touriei și clientul de la 
Intercontinental nu sunt cumva una și aceeași persoană. 
Am ascultat din nou mesajul: vocile seamănă foarte mult. 

Abdul Zyad nu voia să intre în panică și se strădui să o 
liniștească zâmbindu-i. 

— Nu ai de ce să te temi, zise el. O să verific cine este 
acest om. La ce cameră stă la Intercontinental? 

— La 512. 

— Bine. O să le cer amicilor mei din CID să întreprindă o 
mică anchetă în legătură cu el. Și să-l expulzeze dacă 


descoperă că are vreo legătură cu mafia rusă. Nu vrem să 
avem probleme cu oameni ca el. 

Simţea că i se înmoaie picioarele. Americanii îl 
„agăţaseră” destul de bine și nu-l slăbeau nicio clipă din 
ochi. Ilona nu știa nimic despre afacerile lui, dar 
reprezenta un pericol din cauza uciderii Touriei Zidani. 
Dacă era interogată de poliție, se puteau face foarte ușor 
legături deranjante pentru el. Luă de pe masă un bilet de 
avion și i-l dădu. 

— Uite biletul pentru Karachi. Pleci peste două zile. Stai 
o noapte acolo, apoi te întorci cu un lot de diamante. Vezi 
că am încredere în tine... 

Ilona îi aruncă o privire neliniștită. 

— Diamante? Și dacă sunt prinsă? 

— Nu există niciun risc. Suntem organizaţi. Le vei primi 
înainte de a te sui în avion, iar aici nu sunt probleme. Vei 
primi cinci mii de dolari pentru călătorie. 

Ilona se mai relaxă puţin. Să câștige bani pentru un 
drum nu era de colo. Se uită în ochii lui Abdul care îi 
adresă un zâmbet cald. Nu se va întoarce niciodată din 
Karachi. Și nici cadavrul nu va fi găsit. Cui i-ar păsa de 
dispariţia unei târfe rusoaice în Pakistan? 

Ilona îi adresă un zâmbet mai relaxat și își descheie 
bluzița neagră. 

— Bine, de-a ce ne jucăm în seara asta? 

Abdul Zyad îi surâse în chip de scuză. 

— Mă simt puţin cam obosit. Ocupă-te tu de mine. 

Se așeză pe canapeaua din piele roșie ca de crocodil, își 
aprinse o ţigară cu o brichetă Zippo din aur masiv făcută 
special pentru el și închise ochii. Ilona veni lângă el, îi 
ridică veșmântul peste picioarele păroase, îi dădu jos 
izmenele cu flori și se puse pe treabă. Și ea era obosită, iar 


perspectiva unei călătorii la Karachi nu-i displăcea deloc. 
x 


* * 
Malko asculta muzică arabă la radio, când poarta casei 


lui Abdul Zyad se deschise și apăru Ilona. Se uită la ceas: 
nu stătuse nici măcar o oră la miliardarul indian. Abia 
ieșise, că și apăru un taxi ce venea din direcţia opusă, apoi 
se opri. Malko abia avu timp să dea înapoi și îl urmări. 
Trecură prin tunelul cel nou Al-Shindagha, apoi urcară 
cornișa Deidra. Vehiculul se învârti pe lângă Hyatt apoi se 
întoarse și o luă pe Al-Khaleed Road, ca în final să se 
oprească în fața unei clădiri vechi cu șase etaje, Ilona 
cobori și dispăru înăuntru. Malko opri și se duse să vadă 
despre ce este vorba. Pe interfoane nu erau trecute nume, 
ci doar numere. Din parcare, observă fațada și văzu 
aprinzându-se o lumină la o fereastră de la etajul al 
patrulea, în dreapta. 

Aflase unde locuia Ilona. Putea să-i folosească și asta la 
ceva. Acum că era sigur de implicarea lui Abdul Zyad în 
traficul cu aur al reţelei Al-Qaida, trebuia să treacă la 


acţiune. Dar cum? 
* 


* * 

Chris Jones ieși primul din aerogară și privi în jur. Era 
puţin șifonat, ca și costumul, după treisprezece ore de zbor 
de la Washington și de la New York, însă privirea era la fel 
de neobosită. În timp ce-i strivea falangele lui Malko în 
mâna enormă, zise oftând: 

— Ce ciudat să-i văd pe toţi bărbaţii cu cârpe în cap. 
Suntem departe de Irak? 

— Nu prea departe, răspunse Malko. Doar la o mie de 
kilometri. Dar nu ne aflăm într-o ţară ostilă. 

— Împuţiţii ăștia de arabi ne urăsc de moarte, mormăi 
Milton Brabeck care îi ajunse din urmă. Ar trebui să-i 
căsăpim și să le luăm tot petrolul. La noi costă doi dolari 
galonul! 

Cele două gorile din CIA nu se schimbaseră niciun pic: 
aceeași tunsoare, aceleași cravate ţipătoare și aceleași 
costume deschise la culoare. Erau două namile 
impresionante. Se uitau la toate naţiile care mișunau în 


jurul lor. Iar Chris Jones zise: 

— Bine, dar când ne recuperăm fierătaniile noastre? 

Nici nu puteau să călătorească cu altceva decât cu o 
scobitoare. Însă CIA avea niște curieri „diplomatici” pentru 
astfel de situaţii. Malko îi calmă. 

— Totul vă așteaptă la consulat. Să mergem. 

Cele două gorile abia încăpură în Mercedes. Toţi arabii 
din jurul lor îi enervau la culme. Însă, când văzură clădirile 
futuriste de pe Cheikh-Zayed Road, le mai veniră puţin 
inima la loc. 

— Pe-aici sunt numai magherniţe, observă cu fineţe 
Chris Jones. 

Când își văzură hotelul, World Trade Center, care ar fi 
mulțumit și pe călătorul de afaceri cel mai puţin exigent, 
se mai înveseliră. 

— Arată binișor! zise Milton Brabeck. Aproape că nu 
există ferestre. Consulatul este aproape? 

— Chiar vizavi, spuse Malko. Lăsaţi-vă bagajele și 
mergem după aceea. 

Chris Jones se opri brusc când văzu firma și se făcu 
verde la faţă. 

— Chiar este World Trade Center Hotel? 

— Normal, confirmă Malko. lar consulatul se găsește în 
World Trade Center. Chiar vizavi. 

Milton Brabeck se uită în sus la turnul gălbui și mormăi 
în barbă. 

— Fir-ar să fie. Nu prea sunt superstițioși! Dacă 
nenorociţii ăștia de arabi au venit să ne căsăpească la New 
York, aici ce să mai spun... Eu n-o să fac prea mulţi purici 
pe-aici! 

Malko așteptă în holul hotelului ca să-și ducă bagajele și 
îi conduse la etajul douăzeci și unu, unde se înveseliră 
îndată ce Richard Manson le înmână două cutii din metal 
cu artileria lor. În trei minute, fură echipați: un Glock cu 
calibrul treizeci și doi de centimetri, dotat cu laser sub 
ţeavă. Iar pentru Milton Brabeck, un Sig cu paisprezece 


gloanţe și un mic revolver cu un toc special de ţinut la 
gleznă, plus o grămadă de încărcătoare. Chris Jones arătă 
un afiș înrămat, amplasat în spatele biroului lui Richard 
Manson. 

— Aici chiar se organizează curse de cămile? 

— Din păcate, în Dubai sezonul tocmai s-a terminat, zise 
cu părere de rău șeful CIA, trebuie să veniţi la anul. 

Cei doi americani se arătară decepţionaţi. In Minnesota 
nu vedeau așa ceva.. 

— Îmi daţi mie afișul? întrebă cu sfială Milton Brabeck. 
Altminteri nimeni n-o să mă creadă... 

— Bine! zise Chris Jones intrându-și în atribuţiuni. Pe 
cine am venit să căsăpim? A 

— Deocamdată pe nimeni, spuse Malko. Insă Richard 
crede că sunt în pericol. 

— Cu noi să nu aveţi teamă, spuseră amândoi în cor. Nu 
are rost să vă faceţi griji. 

— Aţi mai aflat ceva? îl întrebă americanul. 

— Da, zise Malko. Am dovada că 050 554 3217 este 
numărul de mobil al lui Abdul Zyad. 

Îi povesti pe larg întrevederea de aseară cu Ilona, sub 
privirile perplexe ale celor două gorile. Chris Jones șuieră 
printre dinţi: 

— Pe mine nu mă plătesc atât de bine încât să-mi permit 
o târfă de lux. Nu-i corect. 

Cu toate astea, ţineau foarte mult la Malko și îl 
urmaseră în nenumărate misiuni, începând cu cea de la 
Istanbul. Odată ieșiți din Statele Unite, se simțeau ca 
peștele pe uscat, deși erau puternici ca niște tauri și aveau 
echipament de ultimă oră. Nu credeau nici în Dumnezeu, 
nici în Diavol. În schimb se temeau de microbi, dar erau 
gata să-și dea viaţa pentru ţara lor și pentru Malko. 
Deodată, se auzi glasul strident al unui muezin de la 
moscheea de vizavi. Chris și Milton tresăriră. 

— Sună alarma? întrebă Chris. Împuţiţii ăștia de irakieni 
o să trimită rachetele peste noi? 


— Este ora de rugăciune, spuse Malko. Dar voi nu 
sunteți obligaţi să vă duceti. Mergem să mâncăm de prânz. 
La Sheraton este un restaurant indian excelent. 

Când auziră cuvântul „indian” se făcură amândoi albi ca 
varul. 

— Nu putem să găsim o haleală mai normală? întrebă 
Milton Brabeck. Un hamburger sau ceva de genul ăsta? 

* 


* * 


Stăteau la masă în Fish Market la Intercontinental, când 
Chris Jones exclamă: 

— Milt, ia privește! Este o mașină de poliție acolo. 

— Şi ce dacă? îl repezi Milton Brabeck, ţi-e frică? 

— Ba nu. Dar e un Mercedes... 

Milton Brabeck se uită și înţepeni. 

— Holy cow! In ţara asta polițaii au Mercedesuri! Spune- 
mi că visez. 

— Mai au și petrol, observă Malko. Una este consecinţa 
celeilalte. 

Simţi că din clipa asta, cele două gorile începură să le 
acorde mai mult respect arabilor din Emirate. O ţară care 
își permitea să dea Mercedesuri polițiștilor nu putea să fie 
chiar așa de rea. 

— Ei, care e problema? întrebă Chris în timp ce își 
aprindea o ţigară cu o brichetă Zippo nou-nouţă, gravată 
cu iepurașul Playboy în relief. Ni s-a pomenit de o 
operaţiune „Alpha Zoulou”. Despre ce este vorba? 

— Despre aur, spuse Malko. Despre aurul reţelei Al- 
Qaida. Undeva între Sharjah și Abu Dhabi se găsește mult 
aur ce îi aparţine lui Bin Laden și prietenilor lui. Trebuie 
să-l găsim. 

— Aur? întrebă Milton. Mult? 

— Câteva tone, spuse Malko. 

Făcură ochii mari. 

— Câteva tone? 

— Aici este patria aurului, preciză Malko. Circulă cam 


două sute de tone pe an și sunt sute de bijutieri. O să vă 
duc imediat să vă familiarizați cu Dubaiul. Toată lumea 
vorbește engleza. În consecinţă, nu va trebui să învăţaţi 
araba. 

— În sfârșit, o veste bună! se bucură Chris Jones care nu 
prea avea talent la limbi străine și abia îi înţelegea pe 
texani, cu accentul lor tărăgănat. 

Malko se întreba cum să-l abordeze pe Abdul Zyad. Era 
convins că numai el putea să-i așeze în ordine elementele 
dispersate de care dispunea: moscheea, asasinarea Touriei 
și negustorul de mirodenii din Sharjah. 

— O să vedem și bijuterii? întreba Milton cu lăcomie. 

Coborâră în hol. Soseau cârduri de ruși și erau multe 
femei îmbrăcate arăbește. Cei doi americani nu-și mai 
reveneau. 

— Cred că se sufocă cu alea pe ele... zise Chris Jones. 

Una dintre ele părea interesată de prezenţa lor. Stătea 
pe o canapea lângă recepţie și nu-și lua ochii de la ei. 
Malko simţi cum pulsul o ia razna. Necunoscuta parfumată 
cu Chanel Nr. 5 s-a întors! Milton a și observat 
schimbarea. 

— Este o târfă? Mi se pare că așteaptă să fie agăţată. 

— Nu neapărat, îl corectă Malko. 

Femeia în hijab îl observa în mod vizibil. Dar vru să fie 
absolut sigur. 

— Mi-am uitat ceva în cameră, spuse el. Așteptaţi-mă 
aici. 

Se îndreptă fără grabă către lifturi și intră într-o cabină 
în momentul în care ușile se închideau. Femeia în abaya 
care stătea pe canapea se ridică brusc și fugi spre lift. 
Malko își spuse că nu s-a înșelat. El apăsă pe butonul 
etajului cinci, pândind-o pe femeia din faţa lui. Liftul 
ajunse la etajul său, dar ea nu se clinti din loc. După ce 
cobori, ea îl urmă numaidecât. Se tinu după el și rămase în 
spatele lui când introduse cartela magnetică în ușă. Apoi 
femeia intră în cameră după el. 


Malko se întoarse, se îndreptă spre ea și o luă în braţe. 
Dar simţi numaidecât o mare diferență. Această femeie 
stătea ţeapănă, încordată, ca în defensivă. Și nu mirosea 
deloc a Chanel Nr. 5. El întinse mâna ca să-i scoată hijab- 
ul, dar se feri imediat. Stând lipită de ușă, femeia băgă 
mâna dreaptă în buzunar și scoase un pistol cu amortizor. 


Capitolul VIII 


Luat complet prin surprindere Malko rămase înțepenit 
câteva fracțiuni de secundă. Il prinsese în capcană. 
Gândurile i se învălmășeau în cap. Oare cele două femei 
erau complice? Cu toate că prima păruse să caute doar 
puţină plăcere. Văzu ţeava pistolului ridicându-se ţi cu un 
gest fulgerător făcu singurul lucru care îi era la îndemână. 
Deschise ușiţa dulapului în care se afla televizorul, 
folosind-o drept scut. 

Se auzi un zgomot înfundat și simţi o izbitură în mână. 
Glonţul se înfipsese în lemn, în loc să-i intre în piept. Era 
de calibru mic, altminteri ar fi trecut prin ușiţă. Mai simţi 
încă o izbitură și același zgomot. Își zise că cel de-al treilea 
îl va nimeri dacă nu acţiona. Înșfăcă telecomanda de pe 
televizor și o aruncă în capul femeii. Apoi închise ușița și 
se năpusti asupra ei. Reuși să o prindă de mână înainte ca 
ea să tragă și al treilea glonţ. O lipi cu forţă de perete, iar 
ea ţipă și dădu drumul pistolului. Malko îi smulse hijab-ul, 
descoperind trăsăturile încordate de ură și de frică ale 
unei tinere cu părul lung și ondulat. Ea îi trase cu furie un 
picior în încheietura coapsei. Orbit de durere, el îi dădu 
drumul. Femeia profită, își adună pistolul și hijab-ul de pe 
jos. Deschise ușa camerei și fugi. Incovoiat de durere, cu 
respiraţia tăiată, Malko o văzu coborând scara de serviciu. 
Pierduse destul timp și nu mai avea niciun rost să o 
urmărească. Chemă liftul. Când îl văzură gorilele alb ca 
varul, se ridicară brusc. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Chris. 

— Aţi văzut o femeie cu văl care fugea? 

— Nu a coborât niciuna din lift de când aţi urcat, zise 
americanul. 

Malko străbătu holul, ieși și ocoli clădirea, ajungând în 
străduța ce lega Bani-Yas Road de Al-Maktoum Road. 


Scara de serviciu dădea aici. Femeia cu văl era departe... 
Se întoarse în hol. Gorilele erau nedumerite. 
— Ce s-a întâmplat? întrebă Milton Brabeck. 
— Femeia cu văl care a urcat cu mine în lift a vrut să mă 
omoare, zise Malko. 
In final, Chris și Milton puteau fi totuși de folos. 
* 


* * 


— Ar putea fi o maghrebiană? întrebă Richard Manson. 

— Da, de ce? spuse Malko. 

— Stati puţin, făcu americanul. 

leși din birou și se întoarse cu câteva fotografii pe care 
le împrăștie dinaintea lui Malko. 

— Ea este? 

Malko o recunoscu numaidecât pe femeia care încercase 
să-l omoare. Această faţă ascuţită, pomeţii înalţi, ochii 
mici... 

— Sunt aproape sigur, zise el. O cunoașteţi? 

— O urmărim de un timp, zise pur și simplu Richard 
Manson. Acum un an, autorităţile din Abu Dhabi au 
interceptat la aeroport un islamist care venea din Pakistan, 
un oarecare Djamel Beghal, căutat de multă vreme. L-au 
arestat și ne-au anunţat pe noi. Era însoţit de o femeie. Ei 
nu i-au cerut actele și au lăsat-o să plece, fără măcar să o 
interogheze. Ea este, Feriel Shahin, o marocană, măritată 
cu un emir din Al-Qaida, însărcinat cu logistica. Fiindcă 
este femeie, autorităţile din Abu Dhabi nu i-au acordat 
nicio atenţie. Credem că de atunci ea a plecat în altă 
parte.. 

— Se pare că este tot acolo, observă cu răceală Malko. A 
vrut să mă omoare. În orice caz, în Emirate, sunt mulţi 
membri ai reţelei Al-Qaida. Abdul Zyad, Feriel Shahin, 
echipa de la moschee, negustorul de miere din Sharjah și 
toți aceia pe care nu i-am identificat încă. 

— Știu, recunoscu Richard Manson oftând descurajat. Îi 
voi anunţa pe cei din CID că Feriel Shahin se află încă în 


Emirate, dar nu le voi spune cum am aflat. În oricare altă 
ţară normală, având fotografia, amprentele și știindu-i 
identitatea, am avea șansa să o găsim. Dar nu și aici. Se 
deplasează cu vălul pe faţă și vorbește araba. Cu alte 
cuvinte, niciun polițist bărbat nu poate să o întrebe nimic. 
În plus, pentru cei din Emirate, femeile sunt doar bune de 
prăsilă sau producătoare de plăceri... Ar trebui să facă un 
imens efort ca să-și imagineze că vreuna poate fi o 
teroristă. 

Chris Jones și Milton Brabeck ascultau discuţia 
stupefiaţi. Descopereau un alt univers. Malko făcu 
rezumatul ultimelor evenimente: 

— Nu ne rămâne decât Ilona. Nu știm ce fel de legături 
mai are cu Abdul Zyad. Totuși, faptul că Feriel Shahin a 
încercat să mă ucidă a doua zi după venirea ei în camera 
mea este îngrijorător. De unde a știut că stau la 
Intercontinental? 

— De acum știți unde locuiește Ilona, remarcă 
americanul. 

— Da, aprobă Malko, am și numărul de mobil. Dar nu va 
fi ușor să o conving să colaboreze. 

— Singura metodă este să o speriaţi, zise Richard 
Manson. După părerea mea, are puţin de-a face cu 
tentativa de omor asupra dumneavoastră. 

— Așa este, recunoscu Malko Dar nu am nicio dovadă și 
știu prea puţine lucruri despre ea. Nici măcar numele de 
familie. Aţi putea să vă informaţi la poliţia locală? 

— O să-mi spună povești și nici măcar nu sunt sigur că o 
cunosc, argumentă americanul. 

— Bine, zise Malko în încheiere, o s-o atac frontal. Dacă 
nu cedează așa, o să încerc s-o cumpăr. Ideal ar fi să o 
prind la înghesuială și să am o discuţie între patru ochi cu 
ea. O să dau o raită prin hoteluri. 

— Sper să-i luaţi pe Chris și pe Milton cu 
dumneavoastră. 

— Dacă sunt discreţi, da acceptă Malko. Nu vreau să o 


sperii de la bun început pe Ilona. 

— De parcă am mai speriat până acum pe cineva, 
mormăi Milton vexat. 

Era la fel de credibil ca și faptul că George W Bush se 
plânge tot timpul că irakienii nu apreciază modul „blând” 


de a acţiona faţă de ei. 
* 


* * 


Malko se săturase de holurile și de barurile din hoteluri. 
De la Hyatt la Fairmont, trecând pe la toate stabilimentele 
frecventate de străinii din Dubai, Chris și Milton văzuseră 
în trei ore mai multe prostituate decât în toată viaţa lor. 
Când ieși de la Sheraton, ultima etapă, Malko, resemnat, 
se hotări să treacă la planul B. Sună din parcare pe 
mobilul Ilonei Aceasta răspunse imediat în engleză cu voce 
melodioasă. 

— Hello! You have reached 050 550 9816. Who are 
you? 

— Ilona, zise Malko, sunt clientul de ieri de la 
Intercontinental. 

Rusoaica păru surprinsă, apoi întrebă cu voce neutră: 

— Bine. Ce doriţi? 

— Să ne vedem, spuse Malko cu glas vesel. 

— Astăzi nu se poate, am deja un angajament, iar mâine 
plec într-o călătorie. Sunaţi-mă peste câteva zile. 

Malko își dădu seama că nu se purta normal, așa ca o 
prostituată cu clientul ei și presimti că avea să închidă. 

— Trebuie neapărat să vă văd înainte să plecaţi, insistă 
el. Este foarte important. 

Ilona avu un râs cam neplăcut. 

— Dacă aveţi chef să faceţi sex, să știți că mai sunt și 
alte fete. 

— Nu este vorba despre asta. 

Urmă o pauză mai lungă, dar Malko o întrerupse și 
continuă în rusă: 


23 Ați sunat la 050 550 9816. Cine sunteţi? 


— Ilona, trebuie să te văd. 

Rusoaica izbucni. 

— Bojemoi! Vi gavarite pa ruski'?! Cine sunteţi? 

Incepu să înșire o grămadă de cuvinte obscene pe limba 
ei. Malko înţelese că trebuia s-o ia tare. 

— Dacă nu vreţi să ne întâlnim acum, vă aştept în faţa 
casei, pe Al-Khaleej Road la numărul 154. Este foarte 
important. 

Descumpănită, Ilona rămase fără grai câteva clipe, apoi 
zise supărată pe un ton furios: 

— Harașo! Ne vedem peste o oră la Hyatt, în spate, în 
stânga intrării. 

Malko închise și le zâmbi mulţumit celor două gorile. 

— Peste o oră avem întâlnire cu una dintre cele mai 
frumoase femei. 

— Poartă văl? întrebă Milton. 

— Nu. 

Chris râse discret. 

— Adică vă întâlniți cu o femeie frumoasă, iar noi stăm și 
ne uităm? 

— Asta se cheamă să fii „dădacă” observă Malko. Dar o 
să aveţi dreptul la niște compensaţii. 

* 


* * 


Hotelul Hyatt era lugubru, cu holul sumbru și cu 
vitrinele în care erau etalate ceasuri Rolex false și bijuterii 
indiene. Malko, cu cele două gorile în urmă, o zări imediat 
pe Ilona care stătea pe una dintre canapelele roșii 
amplasate în hol, după magazine. Purta ochelari de soare 
și era îmbrăcată în pulover și în pantaloni. Ea nici nu se 
clinti când se apropie, aruncându-le o privire 
dispreţuitoare lui Chris și Milton. 

— Cine sunt astea două cernozopie?% întrebă ea în rusă. 

Folosise termenul special ca să vexeze persoanele cu 


24 Dumnezeule! Vorbiti rusește? 
235 Funduri negre 


pielea albă. Crezuse că cele două gorile erau cecene. Cu 
siguranţă că s-ar fi simţit flatate... Cele doua gorile se 
așezaseră cuminţi pe o canapea ceva mai departe și 
supravegheau holul. 

— Sunt gărzile mele de corp, preciză Malko zâmbindu-i 
politicos. Doriţi să beţi ceva? 

— Nu beau nimic, izbucni Ilona, furioasă la culme. Vreau 
să știu ce-i cu tot circul ăsta. De ce mă urmăriţi? 

— Este o poveste lungă, zise Malko, în care nu sunteţi 
amestecată, dar pentru care riscati foarte mult. 

— De ce? zise ea cu glas pițigăiat. 

— Să o luăm de la început. O să vă spun cine sunt. 
Lucrez pentru o unitate antiteroristă. 

— Sunteţi poliţist? 

— Nu, agent secret. Să zicem ceva în genul SVR. La fel 
și cei doi bărbaţi care mă însoțesc. Ne interesează un 
bărbat pe care îl cunoașteţi foarte bine: Abdul Zyad. 

— De ce? _ 

— Să vă explic. Il bănuim că este amestecat într-un 
trafic foarte „sensibil”. Am încercat să aflăm mai multe 
despre el prin intermediul unei oarecare Touria Zidani. 

— Touria, marocana? Cea care... 

— ...a fost asasinată. Probabil că și din vina 
dumneavoastră. 

Ilona păli. 

— De ce și din vina mea? Nu i-am făcut nimic! 

Malko rămase nemișcat. 

— Vreau să verific un punct important. Când Touria v-a 
pus întrebări, l-aţi informat pe amicul Abdul Zyad? 

La început, rusoaica rămase tăcută și Malko fu nevoit să 
insiste cu voce fermă, dar blândă. Bine că știa rusa. 

— Da, recunoscu ea, în vârful buzelor Normal, căci este 
krísa al meu din Dubai. Trebuie să mă protejeze. 

— Ce i-aţi spus? 

— Că mi-e teamă că mafia vrea să mă omoare. 


26 Literal: acoperiș. Aici cu sensul de protector. 


— Şi după aceea? 

— Mi-a promis că se ocupă el. 

— Şi s-a ţinut de cuvânt, zise Malko cu gravitate. A doua 
zi Touria a fost asasinată. Dar nu de mafioţi, ci foarte 
probabil de islamiștii din Al-Qaida. 

Ilona scoase un pachet de Marlboro, vizibil șocată, iar 
Malko i-o aprinse cu bricheta lui cu blazon. 

— De unde știți? îl întrebă ea. 

— Întâmplător, am fost martor la crimă. Touria Zidani 
lucra pentru mine. Nimeni nu vă urmărea pe 
dumneavoastră. 

Îi explică rusoaicei mecanismul operaţiunii și reluă: 

— Când i-aţi spus lui Abdul de Touria Zidani, a înţeles 
imediat că ei este cel vizat, nu dumneavoastră. Și le-a 
cerut prietenilor din Al-Qaida să o lichideze pe marocană. 
Mafia rusă nu s-a sinchisit nicio clipă de dumneata. 

Ilona era albă ca varul, iar bărbia îi tremura ușor. Malko 
profită și înfipse și mai adânc cutitul în rană. 

— Alaltăieri, când aţi plecat de la Intercontinental, v-aţi 
dus direct la Abdul Zyad. 

Ilona tresări. 

— De unde știți? 

— V-am urmărit, mărturisi Malko. Vreau să știu ce i-aţi 
spus atunci. 

Rusoaica se tulbură și bâigui: 

— Nimic deosebit... I-am povestit despre 
dumneavoastră. Mi s-a părut că sunteţi ciudat. l-aţi spus 
unei prietene că mă căutaţi și că locuiţi în Abu Dhabi. Am 
crezut că este aceeași poveste veche. Și-apoi, nu semănațţi 
deloc cu clienţii mei obișnuiți. Se vede clar că nu aveţi 
nevoie de fete pe care să le plătiţi... 

Malko se abţinu să-i spună că toate trebuiau plătite într- 
un fel sau altul, dar nu era momentul. Se mulțumi să 
continue: 

— Abdul Zyad a înţeles cine sunt de fapt. Ieri, o femeie a 
încercat să mă ucidă la hotel. Ştia în ce cameră stau. 


Numai de la dumneavoastră putea să afle. Asta vă implică 
direct într-o crimă și într-o tentativă de omor. 

Ilona strânse buzele. Era distrusă și îl strigă pe 
chelnerul care tocmai trecea pe acolo, cerându-i un pahar 
de Taittinger. Chris și Milton cerură Defender Very Classic 
Pale on ice. După ce chelnerul se îndepărtă, Ilona zise 
dintr-o suflare: 

— l-am spus lui Abdul numărul camerei. 

Malko stătea ca pe ace. O simplă prostituată ca Ilona 
murea de spaimă. Trebuia să profite de situaţie. 

— Mi-aţi spus că plecaţi într-o călătorie. Este adevărat? 

— Da. 

— Unde? 

— La Karachi. Abdul mi-a cerut să aduc niște diamante. 
Mi-a plătit biletul și mi-a dat cinci mii de dolari. 

Malko își dădu numaidecât seama de scopul călătoriei. 

— Dacă vă duceţi, n-o să vă mai întoarceţi niciodată! 
Abdul Zyad a înţeles că sunteţi un pericol pentru el, fiindcă 
știți prea multe lucruri fără să vă daţi seama. Vrea să evite 
exact ceea ce se întâmplă acum: întrevederea noastră. Aici 
se teme să vă facă ceva fiindcă bănuiește că sunteţi 
urmăriră, pe când la Karachi este ușor să dispăreţi fără 
urmă. 

Chelnerul apăru cu paharul de șampanie, iar Ilona îl bău 
pe nerăsuflate. La fel de însetate, cele două gorile făcură 
la fel cu băuturile lor, lăsând doar cuburile de gheaţă pe 
fundul paharelor. Apoi Ilona trase un fum lung din ţigară, 
tăcută, cu privirea în gol. După un timp înălţă capul și 
aţinti o privire dură asupra lui Malko. 

— Eu nu am cerut nimănui nimic începu ea. Îmi fac doar 
meseria. Nu mă ocup de alte treburi. N-o să-l mai văd pe 
Abdul Zyad și o să mă întorc la Volgograd. 

Strivi înfuriată ţigara în scrumieră. Era momentul cel 
mai dificil. 

— Ilona, insistă Malko, dacă nu plecaţi la Karachi, Zyad 
o să bănuiască ceva și o să vă lichideze aici. Are numeroși 


ucigași. 

Brusc, Ilona își mușcă buzele și șuieră printre dinţi: 

— Bojemoi! Ce proastă sunt. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Paşaportul meu este la el. Mi-l dă mâine tipul care mă 
duce la aeroport. 

— Sunteţi încolţită, conchise Malko. 

Nu spuse mai mult, dar o lăsă să tragă singură 
concluziile. Tânăra reflectă îndelung, jucându-se cu 
paharul gol apoi îl fixă din nou cu privirea. 

— Ce trebuie să fac? 

— Să mă ajutaţi să-l prind pe Abdul Zyad. 

— Cum? 

— O să vă explic. 


Capitolul IX 


Mercedesul în care se aflau Malko, Chris Jones și Milton 
Brabeck aștepta cu farurile stinse la treizeci de metri de 
locuinţa lui Abdul Zyad. La această oră târzie, Jumeira 
semăna cu un oraș-fantomă. Cei doi polițiști care păzeau 
casa lui Benazir Bhutto moţăiau în gheretă. Malko se uită 
la acele luminoase ale ceasului simțind un ghem în stomac. 
În acest moment, Ilona se ascundea într-unul dintre 
numeroasele hoteluri din Sharjah, rezervate practic 
rusoaicelor. Sau îl prevenise pe Abdul Zyad. În ambele 
cazuri, planul lor se ducea de râpă. 

— lată un taxi! spuse deodată Chris Jones. 

Vehiculul venea din capătul celălalt al bulevardului. 
Malko deschise portiera. 

— Să mergem. 

Cei trei bărbaţi se îndreptară către proprietatea lui 
Abdul Zyad. Trotuarul era luminat ca ziua de un felinar și o 
cameră de luat vederi îi lua în cadru pe toţi vizitatorii care 
soseau. Poarta blindată, echipată electronic, era practic 
imposibil de forțat fără să alarmeze pe toată lumea. In 
plus, Abdul Zyad putea să-i sune pe polițiștii care o păzeau 
pe Benazir Bhutto. 

Taxiul se opri exact în fața camerei. Ilona cobori și sună 
la interfon. Neștiind ce câmp vizual avea această cameră, 
Malko ţinuse morțiș să vină singură. Il sunase pe Abdul 
mai devreme, pretextând că are o problemă serioasă 
despre care trebuia neapărat să discute cu el înainte de 
plecare. În legătură cu urmărirea ei. Indianul îi propusese 
imediat să vină la el acasă, așa cum făcea de obicei. 

La câteva secunde după ce își spusese numele, auzi un 
„Clic” discret declanșat de deschiderea electronică și 
împinse batantul greu. În același timp, lipi de zăvor biluţa 
de chit pe care o ţinuse în mână. Poarta se închise în urma 


ei, însă nu de tot. Străbătu curtea, iar ușa casei se 
deschise când se afla la un metru. Abdul purta nelipsitul 
dichdach alb și părea îngrijorat. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el imediat. 

Ilona îl cântări cu privirea de sus până jos și spuse: 

— M-ai minţit! 

Luat din scurt, Abdul Zyad tresări. 

— Cum adică te-am minţit? 

— Tu ai ordonat uciderea Touriei Zidani. 

Privirea indianului oscilă. Se așteptase la orice, numai la 
asta nu! Stupefiat, reuși să-și vină în fire și se răsti la 
rusoaică: 

— Cine ţi-a spus o asemenea inepţie? 

Ilona nu apucă să-i răspundă. Fereastra imensă ce dădea 
în curte se făcu ţăndări cu ajutorul unui fotoliu de grădină 
aruncat de afară. [intuit locului de surpriză, Abdul văzu 
apărând prin deschizătură un bărbat ce i se păru uriaș, cu 
un pistol imens în mână. Apoi mai apăru încă unul la fel de 
impresionant și în fine, un al treilea. Fără un cuvânt, 
primul se îndreptă spre el, îi înfipse mâna stângă în gât, iar 
cu dreapta îl lovi în dinţi cu ţeava pistolului. Abdul Zyad 
urlă. 

Ţeava armei îi fu imediat înfundată în gură, provocându- 
i o violentă senzaţie de greață. Neputându-se abţine, vomă, 
iar agresorul abia avu răgazul să se ferească din calea 
jetului. Încăperea fu invadată de mirosul acru al vomei. 
Dezgustat, intrusul îl împinse din spate cu ţeava pistolului 
până la un fotoliu. Năucit, indianul îl văzu pe tovarășul 
acestuia cotrobăind prin toate sertarele. Cel de-al treilea 
bărbat nu se clintise din loc, rămânând lângă Ilona. Primul 
se întoarse spre el și trase piedica armei pe care o ţinea 
îndreptată către Abdul Zyad. 

— li trag un glonţ în cap? întrebă el. 

— Mai așteaptă puţin, Chris! Trebuie să-i pun câteva 
întrebări. 

Cu părere de rău Chris nu apăsă pe trăgaci, însă ţinea 


pistolul la câţiva centimetri de Abdul Zyad. Acesta se 
străduia să-și recapete sângele rece, dar nu reușea. Oare 
ce semnificaţie avea această incursiune? Cum reușiseră să 
intre? Era o singură explicaţie: Ilona. Rusoaica părea 
extrem de calmă. Își pusese geanta pe bar și își aprinsese 
o ţigară. Se uita la Abdul ca la o insectă. 

— Ce doriţi? bâigui indianul, aici nu am prea mulţi bani. 

Mafioţii ruși tot mafioţi ruși rămâneau, își zise el. Ştia 
cât de cruzi și cât de violenţi erau. Va fi obligat să le dea 
ceva, dar trebuia să tragă de timp. În seiful din spatele 
barului avea câteva mii de dolari și trei lingouri de aur. 
Măcar de s-ar mulţumi cu atât și să nu-l oblige să meargă 
la birou unde avea în seif aproape o sută de kilograme de 
aur. li aruncă o privire plină de ură Ilonei. Când se va 
termina cu toate astea, o va da tribului Al-Sheni, 
specializat în torturi îndelungate. 

Blondul care stătea în picioare în mijlocul încăperii se 
apropie și îl măsură din priviri. 

— Nu vrem bani, spuse el, ci numai câteva informaţii. 

Abdul Zyad îl fixă uimit. 

— Cine sunteţi? 

— Fac parte din Central Intelligence Agency, spuse 
Malko liniștit, și am venit după dumneavoastră. 

— După mine? De ce? 

— Ca să vă ducem la Guantanamo. Este o închisoare 
americană situată la est de Cuba. 

Toată lumea, iar Abdul Zyad în mod special, auzise de 
Guantanamo. Simţi cum i se strânge stomacul. Până la 
urmă, ar fi preferat mafioţii ruși. Acum înţelegea tot. 
Căţeaua asta de Ilona fusese asmuţită împotriva lui. 

— Nu știu despre ce vorbii, protestă el. Sunt un 
cetăţean cinstit și nu am ce să-mi reproșez. Dacă credeţi 
că am comis vreun delict, ar trebui să vă duceti la poliţie. 

Chris îi trase una peste faţă cu ţeava armei. Se auzi o 
plesnitură, iar pe obrazul stâng apăru un firicel de sânge. 
Ingrozit, Abdul bâigui ceva și încercă să se ridice. 


Americanul îl îmbrânci. Malko se proţăpi dinaintea lui. 

— Domnule Zyad, sunteţi răspunzător de moartea 
Touriei Zidani. A fost asasinată de membrii reţelei Al-Qaida 
chiar sub ochii mei, dar ei nu știu acest lucru. Și pe mine a 
încercat să mă omoare o marocană pe nume Feriel Shahin. 
În plus, avem dovada că lucraţi cu Al-Qaida și că o ajutaţi 
în transferul de aur. 

— Aveţi dovada? Ce dovadă? zise Abdul Zyad cu glas 
pițigăiat. 

Malko îi explică pe îndelete că vorbise pe mobil. Abdul 
Zyad îl asculta în timp ce își tampona obrazul. Apoi îl 
întrerupse pe Malko. 

— Nu e nimic adevărat! 

— Nu zău! Ilona, sunati la 050 554 3217. 

Rusoaica scoase telefonul și formă numărul într-o liniște 
apăsătoare. Abdul se uita la ea cu o ură fără margini. 
Soneria se declanșă imediat. Se auzea din dichdach. 
Instinctiv, indianul duse mâna la buzunar, dar soneria se 
auzea în continuare. Reuși să închidă mobilul și îi zise lui 
Malko: 

— Fiindcă sunteţi așa de sigur, anunţaţi poliţia. Spuneti- 
le ce mi-aţi spus și mie! Aţi intrat în casa mea prin efracţie 
împreună cu o prostituată străină. Eu sunt prieten intim cu 
șeicul Maktoum. O să vedem cui îi va da crezare poliţia. 
Acum ieșiți imediat. 

Se ridicase cu obrazul plin de sânge, tremurând de furie 
și de spaimă. Făcu un pas înainte, însă Chris îl îmbrânci 
din nou în fotoliu. Malko sări între ei. 

— Nu-l bruscaţi. Vreau pur și simplu să știe din ce cauză 
va muri. 

Abdul Zyad se uită în ochii lui, dar nu văzu nimic 
liniștitor. Malko preciză: 

— Adineauri când am pomenit de Guantanamo, am 
glumit. Ar fi foarte complicat să vă scoatem din ţară și s-ar 
putea ivi unele probleme diplomatice în realitate, am venit 
să vă executăm. 


— Sunteţi nebuni, bălmăji Abdul Zyad. N-am făcut 
nimic... 

— Doar ce-am spus mai devreme, îl corectă Malko. Nu 
spun că motivele dumitale sunt abjecte, însă rețeaua Al- 
Qaida reprezintă o amenințare serioasă pentru noi. 

Tonul calm păru să-l înnebunească de tot pe Abdul Zyad. 
Mai mult chiar decât pistolul ațintit asupra sa. Își șterse 
sângele de pe faţă și zise cu glas tremurat: 

— Dar eu nu sunt extremist! Mi-e frică de Dumnezeu, 
sunt un bun musulman. Îmi plătesc zakat-ul și îmi ajut 
fraţii. Jur pe Dumnezeu. 

Acum i se făcuse într-adevăr frică. Malko îl privi cu 
răceală. 

— Asta e tot ce aveţi de spus? 

— Jur pe Dumnezeu 

Malko îl opri cu un gest. 

— Domnule Zyad nu am avut niciodată intenţia să aduc 
această afacere în faţa autorităţilor din această ţară. Știu 
foarte bine că vă vor da dreptate. Sunteţi o persoană mult 
prea importantă. De asta vă vom omori. Avem ordin de la 
președintele Statelor Unite. Suntem în război iar 
dumneavoastră sunteţi un asasin. Touria Zidani nu merita 
să moară. 

Privirea lui Abdul Zyad oscilă. Avea stropi mari de 
sudoare. Dintr-odată, cu un strigăt gâtuit, se repezi la 
Ilona. Până să intervină cei trei, el și sărise la gâtul ei ca să 
o sugrume. Rusoaica ţipă și îi trase un genunchi. Milton îl 
lovi cu putere cu mânerul pistolului în cap, iar Abdul Zyad 
căzu pe covorul persan. Rămase acolo, leșinat. Furioasă la 
culme, Ilona începu să-l lovească cu picioarele. Malko își 
spuse că preambulul durase destul de mult. Acum trebuia 
să treacă la lucruri serioase. 

— Milt, zise el, du-te și încuie poarta de la stradă. 

x 


* * 
Când deschise ochii, primul lucru pe care îl văzu Abdul 


Zyad fu pistolul Glock, căruia Chris Jones îi înșuruba 
amortizorul, făcând din el o armă terifiantă. Auzi un 
scârţâit, întoarse capul și îl zări pe Milton Brabeck care 
desfăţa o pernă. Se apropie de el cu faţa de pernă în mână 
și cu un gest rapid, i-o trase peste cap. Abdul Zyad se 
zbătu cât putu de tare. Atunci Chris Jones se lăsă cu toată 
puterea pe spate și îl imobiliză. După aceea, îi înfipse ţeava 
pistolului în ceafă și trase piedica, strângând în același 
timp faţa de pernă în jurul gâtului. Abdul Zyad trase un 
chiot înfundat și încercă să scape din strânsoare. Chris 
Jones se întoarse către Malko și îl întrebă pe un ton calm 

— Acum? 

— Acum, răspunse Malko. 

Sa Nu! 

În ciuda cagulei improvizate, strigătul lui Abdul Zyad 
sparse timpanele celorlalți oameni din cameră. Mușca faţa 
de pernă și începu să implore: 

— Nu mă omorâţi! O să vă spun tot ce știu. 

Stânjenit, Malko îl privea pe bărbatul ţinut la pământ 
care se zbătea sub cele o sută zece kilograme cât cântărea 
Chris Jones. Era trist și se simţea un pic rușinat. Războiul 
nu era întotdeauna o joacă de copii și nu era deloc mândru 
de el. Insă, unicul mod de a avansa cu ancheta lui era să-l 
sperie pe Abdul Zyad. Pe de altă parte, nu avea niciun 
strop de milă pentru el. Indianul ordonase cu răceală 
execuţia Touriei Zidani ca să protejeze traficul cu aur al 
reţelei Al-Qaida. li făcu semn lui Chris să-i dea drumul lui 
Abdul Zyad. Acesta își smulse imediat fața de pernă din 
cap și se târi spre Malko înconjurându-i picioarele cu 
braţele în timp ce îl implora printre hohote de plâns. 

— Vă rog, nu mă omorâţi, repeta el întruna. 

__ Stând în picioare lângă bar, Ilona se uita la el cu dispreţ. 
Inșfăcă o sticlă de Defender pe jumătate începută, se 
apropie de Abdul și îi turnă conţinutul în cap. Mirosul de 
scotch amestecat cu cel de vomă se răspândi în încăpere, 
iar Ilona îi zise lui Malko: 


— O să-l prăjim pe porcul ăsta! Ca pe un fund negru! 

Indianul urlă și strânse și mai tare picioarele lui Malko. 

— Cum îl cheamă pe ucigașul Touriei Zidani? îl întrebă 
Malko. 

— Tawfiq al-Banna! strigă el. Tawfiq al-Banna! 

— Unde locuieşte? 

— În Sherjah, la moscheea Amer-bin-Fouhairah. Este din 
tribul Al-Sheni. 

— Cum luaţi legătura cu el? 

Abdul Zyad stătu puţin pe gânduri. 

— Printr-un prieten din Naif Road unul care schimbă 
valută. 

— Cum îl cheamă? 

— Baghlal al-Zafer. 

— Aţi primit mult aur din Pakistan? 

— Da, da, câteva sute de kilograme! 

— Unde este tot acest aur? 

Abdul Zyad ridică o privire rugătoare înspre Malko. 

— Nu știu! Wabhiet Allah”, nu știu. După ce l-am rafinat, 
i l-am dat lui Al-Zafer. 

— Unde a fost rafinat? 

— La Gold Emirates. Dar nici ei nu știu de unde provine, 
căci îl dau împreună cu aurul pentru bijuterii. 

— De când durează operaţiunea? 

— Nu știu exact. De câteva luni. 

Tremura din toate încheieturile. Ilona se uita la el cu o 
furie crescândă. Se apropie și îi trase un șut în coaste care 
îl făcu să tipe de durere. 

— De ce ai vrut să mă trimiţi la Karachi? se răţoi ea. 

Cum Abdul nu spunea nimic, ea îi mai trase un șut și mai 
puternic, iar de data asta, el bălmăji fără să o privească: 

— Este adevărat mi-era teamă că o să le spui 
americanilor... 

Îi mai trase și al treilea șut și ţipă la Malko în rusă: 

— Davai! Dă-mi bricheta! Vreau să-l prăjesc pe 


* Jur pe Allah. 


nenorocit! 

— Mai așteptați un pic. Mai are ceva de spus. 

— Ba nu, nu mai știu absolut nimic, am spus tot, ţipă 
Abdul Zyad zvârcolindu-se pe podea. 

— Bine, dacă a spus tot, atunci putem să-l uscăm. Nu-i 
așa? propuse Chris Jones căruia i se făcuse somn. O să 
avem cu unul mai puţin. 

Țintise deja capul lui Abdul. Malko îl opri cu un gest. 
Firește că era soluţia cea mai simplă, dar puteau să 
trezească bănuieli printre membrii rețelei Al-Qaida. Abdul 
Zyad era doar o verigă a lanţului. Trebuiau să ajungă mai 
sus. 

— Cine era cu Tawfiq al-Banna când a ucis-o pe Touria 
Zidani? 

— Nu știu, eu nu mă ocup de astfel de treburi, se jură 
indianul. 

Malko simţi din instinct că spunea adevărul. Dar voia să- 
| mai întrebe un singur lucru. 

— De ce topiţi aurul? 

Abdul Zyad își șterse lacrimile care îi curgeau pe obraji. 
Era terminat. 

— Ca să nu poată fi depistat, bălmăji el. Există foarte 
mult aur indian în lingouri de câte cinci și zece tole. După 
aceea, sunt schimbate împreună cu lingourile din Gold 
Emirates cu cele străine, elveţiene, australiene, britanice 
și sud-africane. Sunt mai ușor de mânuit. 

Încă o întrebare cu răspuns. Etapa următoare se numea 
Baghlal al-Zafer. Însă era cea mai delicată. 

— Vreţi să rămâneţi în viață? îl întrebă Malko pe Abdul 
care stătea în genunchi. 

— Da, zise dintr-o suflare negustorul de aur. 

El nu făcea parte din grupul de kamikaze... 

— Foarte bine, reluă Malko. Mâine veţi scoate din stocul 
personal vreo zece lingouri și le veţi da prietenului al- 
Zafer, ca și cum ar fi un nou transport de aur. 

— Da, da, așa voi face, spuse indianul. 


Dacă i-ar fi cerut toată averea, i-ar fi dat-o fără să 
cârtească. 

— Ridicaţi-vă, îi ordonă Malko, și ascultaţi-mă cu 
atenţie. 

Abdul Zyad făcu ce îi spusese și se lăsă greoi într-un 
fotoliu, la o distanţă apreciabilă de Ilona. Malko îi adresă o 
privire rece. 

— Domnule Zyad, sunteţi un bărbat inteligent. Știţi că, 
dacă amicii din Al-Qaida află de vizita noastră, vă omoară 
pe loc, chiar dacă le-aţi făcut imense servicii. Cea mai 
bună asigurare că veţi trăi este să nu vorbiţi cu nimeni. 
Când se va termina toată această operaţiune, plecăm 
liniștiți. Dacă nu ne trădaţi, nu păţiţi absolut nimic. Cel 
puţin din partea noastră. Sunteţi de acord să nu spuneţi 
nimic? 

— Da, suflă Abdul Zyad. 

— Foarte bine, zise Malko. Acum vă lăsăm în pace. 
Trimit pe cineva mâine dimineaţă la birou ca să aranjeze 
un transfer de aur la prietenul dumneavoastră Al-Zafer. 

Îi făcu semn lui Chris Jones care puse arma în buzunar. 
leșiră din casă în șir indian. Ultima era Ilona care regreta 
sincer că îi lăsaseră „protectorul” în viaţă. 

— Ce nemernic! mormăi ea. În Rusia, i-ar fi tăiat 
degetele cu foarfecile ca să-l facă să vorbească. Sunt 
sigură că n-o să-și ţină gura. 

— M-aș mira, spuse Malko. Singura lui șansă să trăiască 
este să tacă, altminteri, oamenii lui o să-i taie beregata. 

— Oricum o să-i taie gâtul, observă Milton Brabeck, cu 
bun simţ. Într-o bună zi, tot vor descoperi că i-a turnat. 

— Inch Allah, încheie Malko pe un ton fatalist. 

Se uită la ceas. Era aproape miezul nopţii și se făcuse 
mai răcoare. Ilona se apropie de el tremurând ușor. 

— Mi-e frică, spuse în șoaptă. 

— Să nu vă fie, o liniști Malko. Mâine dimineaţă vă 
duceţi la Abdul pentru ce am discutat. 

— De ce eu? 


— Nu poate s-o facă decât cineva care să nu trezească 
bănuieli, îi explică Malko. 
În fine, începuse goana după aurul reţelei Al-Qaida 


Capitolul X 


Abdul Zyad simţea cum i se înmoaie picioarele. Obrazul 
îl ustura, însă rușinea îi ardea cel mai tare sufletul. 
Străbătu încăperea și își luă un pahar de pe bar. Toate 
gândurile i se învălmășeau în cap. În mai puţin de o oră, 
viaţa lui fusese dată complet peste cap Nu văzuse dincotro 
s-a abătut trăsnetul, când Ilona insistase să-l vadă înainte 
de plecare. Crezuse că este doar un capriciu și nu bănuise 
nicio secundă oroarea ce avea să urmeze. Închise ochii și îl 
apucă ameţeala când se revăzu agățându-se de picioarele 
celui care conducea toată operaţiunea și implorându-l să-i 
cruţe viaţa. Fusese cuprins de slăbiciune tocmai el care se 
credea puternic, luminat de credință, sigur de convingerile 
sale religioase. 

Allah îl pedepsise pentru orgoliul său, aducându-i 
această umilință grozavă. Se întoarse și își înăbuși un 
țipăt. Avea o vânătaie enormă în locul unde îl lovise Ilona 
cu piciorul. Când își aminti de prostituata rusoaică îl 
cuprinse o furie oarbă și o aprigă dorinţă de a ucide. O ura 
cum nu urâse pe nimeni până acum. În afara faptului că îl 
trădase, mai și asistase la umilință. Nu se va împăca cu 
sine decât atunci când îi va putea călca în picioare 
cadavrul. Nu crezuse niciodată că va fi atât de laș, tocmai 
el care vibra de mândrie când vedea la televizor 
spectacolul oferit de acei kamikaze palestinieni. Este 
adevărat că făcuse multe servicii reţelei lui Bin Laden, dar 
nu se înfruntase niciodată direct cu violenţa ca în seara 
asta. Il revedea pe americanul ăla oribil, muntele ăla de 
carne care îl strivise pur și simplu sub greutatea lui. Încă 
mai simţea în ceafă țeava rece a pistolului. Începu brusc să 
tremure din tot corpul. Înșfăcă sticla de Defender și goli ce 
mai rămăsese pe fund. Alcoolul îl făcu să tușească, se îndoi 
de șale și își dădu seama că se răcorise bine în cameră, 


deoarece aerul rece al nopţii pătrundea prin geamul spart. 

Mâine trebuia să le dea o explicaţie servitorilor săi. Le 
va spune că a fost o spargere, deși era o variantă puţin 
credibilă în acest cartier extrem de bine păzit. Încet, încet, 
se opri din tremurat. În mod normal, ar fi trebuit să se 
ducă acasă la familia lui, așa cum făcea în fiecare noapte, 
însă ceva îi șoptea că mai întâi trebuia să rezolve o 
problemă. Era alegerea de care depindea viitorul său. 
Dacă mai avea unul. Firește că la răsăritul soarelui, el va fi 
același om foarte bogat și foarte respectat în Dubai, cu o 
familie și o reputaţie fără pată, cu mulţi prieteni care fac 
parte din rețelele lui secrete. Însă a doua zi la ora nouă, nu 
se putea duce la birou ca de obicei, uitând acest episod 
cumplit, pentru că vorbise. Le servise pe tavă americanilor 
pe care îi ura atât de mult elementele necesare anchetei 
lor. 

Or, el știa foarte bine cât de important era acest transfer 
de aur pentru organizaţia lui Ussama Bin Laden. Începând 
din noiembrie 2001, aceasta primise lovitură după lovitură. 
În primul rând, debandada talibanilor care a privat-o de 
suportul logistic incomparabil în Afganistan, apoi trădarea 
latentă a pakistanezilor care jurau cu mâna pe inimă că 
erau cei mai fideli susținători ai Islamului combatant. lar 
în același timp, fiind terorizaţi și cumpăraţi de americani, 
trădau din ce în ce mai mult. Dacă nu ar fi existat ultimele 
arestări din Rawalpindi, operaţiunea „aurul” ar fi fost 
soluționată fără probleme. Trebuia reorganizată de 
urgenţă rețeaua financiară a organizaţiei Al-Qaida pe baze 
noi și mult mai sigure. Lanţul financiar care a funcționat 
multă vreme se afla acum și el sub presiunea americanilor, 
chiar și băncile cele mai angajate în susţinerea reţelei Al- 
Qaida  cedau unele după altele, sub ameninţarea 
sancţiunilor celor mai drastice primite din partea lor. 
Firește că sistemul hawala funcţiona în continuare, însă 
reţeaua lor nu se întindea pe tot globul. 

Aurul era acceptat peste tot. De acum înainte, Abdul 


Zyad avea de ales între două rele. Primul era să tacă și să- 
și vadă de treabă în continuare, știind că americanii vor 
ataca rețeaua Al-Qaida din Emirate și că, mai devreme sau 
mai târziu, se va afla că el a fost sursa informaţiilor. Într-o 
bună zi, îl vor aștepta acasă și îi vor tăia gâtul. Asta era 
versiunea optimistă. Dar și pedeapsa va fi pe măsura 
trădării. Un om ca Tawfiq al-Banna era în stare să-l 
hăcuiască de viu în timp ce recita versuri din Coran. 

A doua soluţie era să mărturisească greșeala celor pe 
care i-a trădat. Era un moment foarte dificil. Dar, cel puţin 
dacă murea, o făcea cu sufletul împăcat în faţa lui Allah. 
Oricum, ceva îi spunea că nu mai avea niciun viitor. În 
astfel de organizaţii, trădătorii nu aveau viață lungă. 
Ingenunche pe covorul plin de cioburi și vomită, apoi se 
rugă îndelung cu faţa către Mecca. Din cauza firelor de 
mătase din covor rana din obraz îl ustura tare. Dar nu-i 
păsa. Când se ridică, luase deja o hotărâre. Stinse lumina, 
ieși din casă și se uită în jur. Aleea era pustie și liniștită. Se 
duse la masivul BMW parcat puţin mai departe și se sui la 
volan. Scaunul confortabil și zumzăitul ușor al motorului îi 
mai alinară puţin sufletul. Își ascunse rana cu keffiech-ul 
alb, apoi porni la drum, trecând foarte curând prin faţa 
casei în care toată familia dormea. Simţi în suflet o ură 
fără margini. Atât timp cât nu va călca în picioare cadavrul 
Ilonei, nu-i va trece această durere din suflet. Dar până 
atunci, va îndeplini o sarcină mult mai dificilă: să 


mărturisească trădarea. 
* 


* * 


Ilona nu se îndura să coboare din Mercedesul oprit în 
faţa casei. Tăcute, cele două gorile se făcuseră mici de tot 
pe bancheta din spate. Ea se întoarse către Malko, cu 
trăsăturile feţei încordate. 

— Sunt sigură că va trimite pe cineva să mă omoare, 
zise ea. Imi este prea frică. 

— Nu acum, îi spuse Malko, este încă în stare de șoc și 


știe că îl urmărim. 

— Este foarte puternic, insistă Ilona. Poate să apeleze la 
mafia indiană. Pentru bani, omoară pe oricine. Lăsaţi-mă 
să vin cu dumneavoastră. N 

— Nu, zise Malko tranșant. In aparență, trebuie să 
duceți viața de dinainte. Se întâmplă să aduceți clienţii 
acasă? 

— Foarte rar. 

— Bine. 

Se întoarse spre cei doi americani înghesuiți în spate. 

— Cine se oferă să petreacă noaptea la prietena 
noastră? 

Cele două gorile se înroșiră ca focul și rămaseră mute de 
uimire. Situaţia asta nu era prevăzută în manual. Malko 
hotări în locul lor: i 

— Milton, te oferi voluntar. În orice caz, de acum încolo, 
nu o scapi din ochi pe Ilona. Este martorul acuzării. Mâine 
te înlocuieşte Chris. 

— Spasiba, spasiba balsoi, murmură Ilona. 

Se calmase după izbucnirea pe care o avusese acasă la 
Abdul Zyad. Cobori din mașină, Milton o urmă, iar Chris se 
așeză în faţă lângă Malko. 

— Dacă mi-ar fi spus cineva, nu l-aș fi crezut! murmură 
el. Ce o să păţească? 

— După părerea mea, nimic, zise Malko. Nu cred că a 
simţit vreo plăcere până acum. Hai să mergem la culcare. 


Mâine avem o zi grea. 
* 


* * 


Îngenuncheat pe vechiul covor de rugăciune din spatele 
prăvăliei, Yosri al-Shaiba își făcea prima rugăciune, cu o 
fervoare extrem de deosebită. Pentru el noaptea fusese 
scurtă. Către miezul nopţii, primise un telefon de la cineva 
a cărui voce o recunoscuse imediat, dar care nu se 
prezentase, ci îi spusese doar că trebuia să discute urgent 
cu el. Își dăduseră întâlnire într-un loc pe care îl știau 


amândoi. Îl sunase dintr-o cabină publică. Yosri al-Shaiba 
se dusese la întâlnire întrebându-se ce problemă mai avea 
de rezolvat. Dar ceea ce a aflat ulterior l-a lăsat cu gura 
căscată. Nu se gândise niciodată la o asemenea 
nenorocire. Bărbatul cu care se întâlnise și faţă de care 
avea un respect deosebit, atât pentru reușitele lui, cât și 
pentru credință, nu mai era decât umbra lui însuși. Era un 
om distrus, care s-a confesat cu voce plină de umilinţă, 
implorându-l pe Allah să-l ierte. În adâncul sufletului. Yosri 
al-Shaiba simţi un dispreţ colosal față de acest om căruia 
Allah îi dăruise tot ce își dorise și care, la momentul 
potrivit, nu a fost în stare să se comporte ca un martir. 
Ceea ce scria în Coran era adevărat: bogăţia îi corupe 
chiar și pe oamenii cei mai cumsecade. El își păstra doar 
strictul necesar și tot timpul îl consacra Cauzei sale. Plus 
energia și agoniseala. li văzuse pe martirii de la 11 
septembrie trimițând înapoi banii pe care nu avuseseră 
timp să-i cheltuiască înainte de a muri și fusese cuprins de 
o patimă sfântă. 

— Ar fi trebuit să mori fără să scoţi un cuvânt! spusese 
el. Exact ca un martir. Ai fi ajuns direct în raiul lui Allah. 

Il crezuse tare ca fierul, însă Abdul Zyad începuse iar să 
se plângă. Yosri al-Shaiba îl întrerupsese: 

— Acum trebuie să reparăm pagubele produse de 
lașitatea ta, decretase el. 

Discutaseră îndelung și întrevăzuseră câteva soluţii. 
Trebuiau să facă două treburi: să taie pista care ducea la 
Sharjah și să scape de dușmanii lor. Yosri al-Shaiba nu-și 
făcea nicio iluzie: vor mai veni și alţii. Dar era vorba de o 
cursă contra cronometru. Trebuia cu orice preţ să mai 
câștige câteva zile. 

În final, după ce se despărţiseră, puseseră la punct un 
plan care răspundea celor două criterii ale lor. Inăbușindu- 
și dezgustul, Al-Shaiba își îmbrăţișase „fratele”, cerându-i 
iertare lui Dumnezeu. Apoi se întorsese acasă. Îl aștepta o 
zi foarte lungă. 


După ce își termină rugăciunea, se ridică. Soţia și copiii 
dormeau încă. Dar erau obișnuiți să-l vadă plecând 
devreme de acasă. Ronţăi câteva curmale și luă două 
linguriţe de miere vâscoasă din Yemen, cel mai hrănitor 
aliment și bău un pahar cu lapte. Nu fumase în viaţa lui. 
Nu consumase alcool și încerca să mănânce cât mai puţină 
carne. Doar un pic de miel. Ca să celebreze sfârșitul 
ramadanului și foarte rar carne de pui. 

Când ieși, soarele strălucea deja și se urcă la volanul 
vechiului său Range Rover care avea peste trei sute de mii 
de kilometri la bord. Îi blestema pe americani că le lovise 
atât de dur organizaţia. Dacă ar fi întârziat câteva 
săptămâni, nu ar mai fi găsit nimic în Dubai. Doar 
Milostivul și Atotputernicul Allah le trimisese dovezile. Pe 
de o parte, ultimul transport de aur din Pakistan nu sosise 
încă, fiind întârziat de defecţiunea tehnică a navei care îl 
aducea. Era doar o mică întârziere, căci, din motive 
independente de voinţa lor, aurul care se afla deja în 
custodia lui la loc sigur, nu putea să iasă din Emirate. 
Trebuiau să-l încarce pentru noua destinaţie în condiţii de 
securitate absolută. Însă modalitatea prevăzută în acest 
caz nu corespundea deocamdată. 

Străbătu cartierul Al-Yarmouk, pustiu încă la această 
oră. Apoi ajunse la moscheea Al-Wasit. Viră la stânga și se 
îndreptă spre Ras al-Khaimah, emiratul cel mai sudic al 
federaţiei, chiar înainte de granița cu Oman, unde trebuia 
să treacă printr-o zonă de munte în care trăiau triburile cel 
mai puternic islamizate din regiune. 

* 


* * 


Când intră în biroul lui Abdul Zyad, locul unde cu câteva 
luni în urmă îl sedusese cu talentele ei sexuale, Ilonei îi 
tremurau picioarele. I se păru că secretara indiană se uita 
la ea cam ciudat, sau poate se înșela. Nu dormise prea 
bine, dar nu din cauza „doicii”, căci stătuse cuminte într- 
un fotoliu și nici măcar nu se dezbrăcase. Era timid ca o 


fată mare. 

Când plecase, al doilea paznic aștepta în fața casei la 
volanul unui Mercedes și asta îi dădea o oarecare 
siguranţă. Le explicase celor doi americani că biroul lui 
Abdul Zyad se afla la câteva sute de metri și că se ducea 
pe jos, dar ei o urmară la o distanţă apreciabilă. Işi spuse 
că, după ce se va termina cu toată tărășenia asta, se va 
duce la Volgograd ca să se pună la adăpost și nu va mai 
pune în viaţa ei piciorul în vreo ţară arabă. La urma urmei, 
putea să-și exercite meseria în oricare altă ţară. De 
exemplu, în America. I se trezise din nou ancestralul 
instinct de conservare. Poate că, dacă le-ar face un 
serviciu americanilor, ar putea obţine viza pentru Statele 
Unite. li mai veni o idee. Poate că unul dintre cei doi 
paznici este celibatar. Dacă era cazul, putea să-și sacrifice 
zece minute sau o oră ca să-l joace puţin pe degete. 

Dar visul frumos se destrăma subit când văzu privirea 
feroce a lui Abdul Zyad. Se uita cu atâta ură, încât aproape 
că era tangibilă. Ilona simţi din nou cum i se înmoaie 
picioarele. Indianul își mascase zgârietura din obraz cu un 
plasture transparent, însă sub ochi avea pungi maronii, iar 
trăsăturile erau mai degrabă obosite. Ca să-și dea 
importanţă, își aprinse o ţigară cu bricheta din aur masiv, 
apoi îi arătă Ilonei o geantă din piele roșiatică - un Hermes 
fals - așezată pe birou. 

— Duci geanta asta la hotelul Saint-Georges, zise el pe 
un ton voit neutru. Te va aștepta cineva acolo la ora zece. 
Îţi va spune numele - Baghlal - iar tu îi vei da geanta. 

— Cum o să-l recunosc? 

— Las’ că o să te recunoască el, spuse Abdul Zyad 
rostind „te” cu un dispreţ fără margini. 

Se abţinea cât putea ca să n-o strângă de gât chiar 
acum. Se priviră câteva clipe ca un cuplu aflat în faţa 
instanţei de judecată la divorţ. Apoi, ocolind privirea lui 
Abdul, Ilona murmură un „foarte bine” și luă geanta. 

Era foarte grea, căci erau vreo zece kilograme de aur. 


Se întoarse fără o vorbă și se îndreptă spre ușă. Furios la 
culme, Abdul Zyad simţi cum i se aprinde dorinţa văzând 
acest posterior somptuos și picioarele lungi pe care le 
depărtase de atâtea ori. Căţeaua asta extrem de sexy era 
trimisă de Satana în persoană. Ca să alunge ispita, 
murmură printre dinţi un verset din Coran, dar nu își lua 
privirea de la ea cât se mai afla în raza lui vizuală. 

Rămas singur, furia nu-i trecu așa de ușor, fiind 
amestecată cu teama de viitor. Încerca să se convingă că 
micul sacrificiu pe care îl făcuse va aranja cât de cât 
lucrurile. Dar nu credea prea mult în această idee. Mult 
mai târziu, când absolut tot aurul reţelei Al-Qaida va fi în 
siguranţă, se va ocupa și de Ilona. O va trimite într-un trib 
care ura păcatele femeilor infidele ca ea. O vor ţine legată 
în soare. Îi vor scoate ochii, apoi o vor unge cu miere ca să 
vină muștele și alte gângănii să o mănânce. La acest gând 
plăcut, își recăpătă în parte calmul și reuși să se întoarcă 
la treabă. Se mai rugă încă o dată lui Allah ca lucrurile să 


meargă așa cum le aranjase cu Yasri al-Shaiba. 
x 


* * 


Chris Jones și Milton Brabeck așteptau în parcarea din 
fața hotelului Saint-Georges unde dispăruse Ilona 
împreună cu prețioasa încărcătură. Nu credeau că își 
asumă niște riscuri în stadiul actual al operaţiunii, chiar 
dacă Zyad le-a întins o cursă. După ce a ieşit din Golden 
Land Building, s-a întors acasă unde o așteptaseră. Au 
cercetat marfa: era compusă din zece lingouri de aur cu 
ştampila Gold Emirates. Începând cu numărul 386587 
până la 386596. Milton Brabeck le-a fotografiat pe rând cu 
aparatul său digital, apoi le așeză din nou în geantă. Aurul 
reţelei Al-Qaida îl făcea să viseze. 

— Sunt aici vreo sută de mii de dolari, observase Chris 
Jones visător. 

Acum așteptau în faţa hotelului Saint-Georges, gata de 
atac, cu câte un glonţ pe ţeava pistoalelor ascunse sub 


scaune. Pe ușa turnantă a hotelului ieși Ilona cu silueta ei 
somptuoasă. Nu mai avea geanta din piele. In schimb, 
purta ochelari de soare. Nu merse bine zece metri, că și fu 
acostată de un arab cu keffieh și dichdach. 

— Măiculiţă! Ce picioare și ce funduleţ! oftă Chris Jones. 
Cred că are un kilometru. Când mă gândesc că ţi-ai 
petrecut noaptea cu ea... 

Milton rânji dezamăgit. 

— Mie-mi spui! Nici măcar nu s-a dezbrăcat și era 
moartă de frică. La cel mai mic trosnet din apartament mă 
punea să trag cu arma. Dar e adevărat că are un funduleţ... 
Nu am venit degeaba... 

Pe peronul hotelului Saint-Georges, Ilona discuta cu 
ceea ce părea un potenţial client. Afacerile mergeau 
înainte. Până la urmă se întoarse cu el la hotel. Cele două 
gorile nu-și puteau reveni. 

— Ei bine. Este într-adevăr o târfă, conchise Milton 
Brabeck cu un pic de tristeţe în glas. Cu un fund ca ăsta ar 
fi păcat să nu profite. 

Chris Jones îi trase imediat un cot. 

— Fii atent! Uite geanta noastră. 

Un tânăr cu mustață, slab cum sunt deseori indienii, cu 
părul pomădat cu briantină, îmbrăcat cu un tricou vișiniu 
și pantaloni gri, apăru cu falsul Hermes în mână. Se 
îndreptă pe jos spre bazarul de aur, luând-o pe străduţele 
din cartierul AlSabkha. Nu aveau cum să-l urmărească cu 
mașina. Chris și Milton coborâră din a lor și se amestecară 
printre turiștii care priveau vitrinele nenumăratelor 
magazine de bijuterii. Absorbiţi de această masă de 
oameni, nu le fu prea greu să-l urmărească pe bărbatul cu 
geanta Hermes. Acesta ieși din bazar și o luă pe Al-Khail 
Street. Şi aici era atâta aglomeraţie, încât cei doi 
americani nu puteau fi observați. De altfel, bărbatul cu 
geanta nu întorsese capul nici măcar o singură dată. Pe Al- 
Khail Street, în fiecare clădire se afla practic câte o casă 
de schimb. Sanaa Exchange, Ary Gold, Federal Exchange, 


City Center Exchange... Indianul cu geanta Hermes intră 
într-un magazin ce avea firma „Wall Street Exchange 
Center” și nu mai ieși de acolo. Chris Jones trecu pe lângă 
faţada lui albastră, furios la culme. Era o catastrofă. Cele 
două gorile se întâlniră puţin mai departe ca să-și împartă 
sarcinile. Chris Jones se duse să ia Mercedesul pe care îl 
lăsaseră în faţa hotelului, în timp ce Milton supraveghea 
Wall Street Exchange Center și îl sună pe Malko. Ei 
executaseră doar partea cea mai ușoară a programului. De 
fapt, nu cunoșteau esenţialul: ce se va întâmpla cu 
lingourile din geanta Hermes? Vor fi depozitate la patronul 
casei de schimb sau vor pleca mai departe? lar în acest 


caz, cu aceeași persoană sau cu altcineva? 
ake 


* * 


Strada Al-Khail avea sens unic. De aceea lui Malko nu-i 
era greu să se ascundă. Până la urmă găsise un loc, în timp 
ce Chris Jones stătea puţin mai în faţă. Acum nu aveau 
altceva de făcut decât să aștepte. Tensionat, Malko se 
întreba dacă dublul pariu pe care îl făcuse avea să 
reușească. În primul rând, că patronul casei de schimb nu 
va păstra aurul. În al doilea, că aceeași persoană îl va duce 
la destinaţia finală, care nu putea fi alta decât locul unde 
era depozitat aurul reţelei Al-Qaida. Firește că era riscant, 
dar nu mai avea de ales. Dacă un alt angajat al casei de 
schimb ducea aurul altfel ambalat, însemna că și-au 
pierdut timpul degeaba. Lumea intra și ieșea în continuu 
cu pachete sau fără. Raționamentul său era următorul: 
pentru o treabă atât de „sensibilă”, trebuiau să existe 
foarte puţine persoane de încredere. Prin urmare, era o 
șansă destul de bună ca angajatul să fie același. La urma 
urmei, se afla în Orient, unde neglijenţa și nepăsarea erau 
la ele acasă. _ 

Telefonul mobil vibră. Il pusese pe vibrații ca să nu 
atragă atenţia, după ce îi dăduse lui Richard Manson 
semnalmentele patronului casei de schimb. De fapt, chiar 


el îl suna: 

— Good news! zise americanul. Proprietarul acestei case 
se află în fișierele noastre, ca operator de hawala în 
beneficiul reţelei Al-Qaida. Este un indian musulman pe 
nume Baghlal alZafer. După descrierea dumneavoastră, 
chiar patronul în persoană s-a dus la Saint-Georges. Să nu- 
l scăpaţi o clipă din ochi. 

— Vom face tot ce ne stă în putinţă, îl asigură Malko. 

Întotdeauna era mai ușor să dai ordine din birou. Începu 
să plouă cu stropi mari, lucru curios pentru acest anotimp. 
În câteva clipe, strada Al-Khail se goli și ei fură nevoiţi să 
se urce în cele două mașini. Acum era mai puţină animaţie, 
căci multe magazine se închideau în timpul prânzului până 
la ora patru. În schimb erau deschise până la zece seara. 

Vreme de aproape două ore, până nu s-a oprit ploaia, nu 
s-a întâmplat nimic. Își dezmorţiră picioarele pe rând. 
Deodată, Chris Jones îl zări pe același bărbat care ieșea 
din Wall Street Exchange Center cu aceeași geantă. 

— Bingo! zise el pur și simplu. 

Indianul cel slab merse cam vreo sută de metri și intră 
în parcarea subterană. Era însă o problemă: mașina lui 
Malko era blocată de o furgonetă cu marfă. Se înghesuiră 
în mașina lui Chris, un Mercedes identic, exact în 
momentul în care clientul lor ieșea din parcare la volanul 
unui Lexus alb care se îndrepta spre est. Viră mai întâi la 
stânga, apoi la dreapta, ca să o ia pe Al-Maktoum Road, 
marele bulevard care ducea la aeroport. Traficul era intens 
și nu era greu de urmărit vehiculul Lexus fără să se 
apropie de el. O luară pe Al-Maktoum până ajunseră la un 
sens giratoriu ornamentat cu un ceas imens. Bărbatul cu 
aurul îl ocoli și se angajă pe Al-Ittihad Road, marea arteră 
care mergea pe lângă aeroport. Așadar, părăsea Dubaiul și 
se îndrepta spre Sharjah. 

Malko îl informă numaidecât pe Richard Manson. Rulau 
pe un teren viran aflat între Dubai și Sharjah. Primele 
clădiri apărură dispersate în deșert, iar mașinile erau 


staționate lângă ele. Fiind mai sărac decât Dubaiul, 
neavând petrol și turism de lux, Sharjah era o localitate și 
mai urâtă, cu foarte multe stopuri. Străbătură tot orașul. 
Strada își schimbase numele, devenind Al-Wahda, dar nu 
era mai atrăgătoare ca înainte. Trecură de multe 
intersecții, de moschei, de clădiri moderne, de pasaje 
aeriene și se îndreptau spre est. 

În curând, apăru iarăși deșertul presărat cu câteva 
construcții. Un panou indica Ras al-Khaimah, la treizeci și 
doi de kilometri depărtare. Circulaţia nu mai era chiar așa 
de intensă. Merseră astfel o jumătate de oră, apoi apărură 
primele case din Ras al-Khaimah, un emirat foarte mic și 
foarte sărac, alipit sultanatului Omanului. Deșertul începea 
să fie înlocuit de dealuri stâncoase, fără pic de vegetaţie, 
care păreau și mai respingătoare Nu existau hoteluri 
pentru turiști, câteva magazine, foarte puţine zgârie-nori. 
În schimb, foarte multe moschei! Rarele construcţii se 
confundau cu roșiaticul deschis al deșertului. Trebuia să te 
uiţi cu atenţie ca să le vezi. Era partea cea mai” aspră” a 
Emiratelor unde nu veneau niciodată turiști. De fapt, în 
afară de beduinii care îi urau pe străini, nici nu aveai ce să 
vezi. Lexus-ul mergea înaintea lor, cu aceeași viteză. 
Malko îl sună pe Richard Manson care era nervos. 

— Să fiţi atenţi! Este un loc sensibil. Triburilor de aici nu 
le plac străinii. Nici poliţia nu vine. Poate că ar trebui să 
renunțaţi. 

— Să renunţăm! exclamă Malko mirat. Chiar nu vă 
gândiţi! 

— Ba da, insistă americanul. Dar nu-mi place traseul. 
Am impresia că vă plimbă aiurea. De ce se duce așa 
departe? 

— Uite-așa, spuse Malko. Este un loc foarte bun ca să 
ascundă aurul. 

— Aveţi grijă, repetă Richard Manson. Vă aflaţi în 
regiunea de unde era Marwan al-Shani, unul dintre piloţii 
kamikaze de la 11 septembrie. 


Malko închise, neliniștit într-un fel. De-acum drumul 
șerpuia printre dealurile stâncoase presărate ici-colo cu 
căsuțe din piatră. În afară de Lexus și ei, nu mai era 
nimeni pe drum. Chris, care avea un instinct bun, se 
întoarse către Malko și spuse calm: 

— Nu-mi miroase a bine. Continuăm? 

— Continuăm, zise Malko, fără să-și ia ochii de la Lexus. 

Un singur lucru îl îngrijora: șoferul observase că era 
urmărit. Cu toate astea, își vedea liniștit de drum. 

Străbăteau un sat care părea nelocuit. Deodată, un 
imens 4x4 veni de pe un drum de ţară care se pierdea 
între dealuri și începu să ruleze în urma lor. În oglinda 
retrovizoare, Malko văzu trei bărbaţi în faţă, îmbrăcaţi în 
veșmintele tradiţionale. Dar nu avu răgazul să-și mai pună 
întrebări. Chris Jones strigă: 

— Fiţi atent înainte! 

O turmă de cămile traversa încet drumul, mânate de doi 
beduini. Lexus-ul alb oprise ca să-i lase să treacă. Trebuie 
să fi fost vreo sută de animale care nu se grăbeau deloc. 
Cele două gorile priveau spectacolul cu gurile căscate. 

— Vreau să le fotografiez, zise Milton Brabeck. 

— Mai bine uită-te în spate, replică imediat Chris Jones, 
nu cred că e momentul. 

Malko se întoarse și simţi cum pulsul o ia razna. Imensul 
vehicul 4x4 se oprise la vreo douăzeci de metri în urma lor. 
Din el coborau o grămadă de „dichdacha”. Erau beduini cu 
benzi de cartușe și cu saci din pânză plini cu încărcătoare 
și cu Kalașnikovurile în mâini. A 

Se îndreptau ușor spre Mercedesul blocat de cămile. În 
afara animalelor și a celor doi păstori, nu mai era nimeni 
pe o rază de un kilometru. Unul dintre beduini se opri, 
duse Kalașnikovul la umăr, ochi Mercedesul și deschise 
focul. 


Capitolul XI 


Cu un gest disperat și cu o fracțiune de secundă înainte 
de a porni rafala. Malko cârmi volanul la stânga și strivi 
pedala de acceleraţie. Trecu la un milimetru de Lexus-ul 
alb ce aștepta să treacă turma de cămile, zări o clipă figura 
năucită a șoferului și ţinând strâns volanul, se îndreptă 
direct spre rumegătoare. 

Le văzu apropiindu-se vertiginos, apoi se lovi de una 
intrând cu botul mașinii mai întâi între picioarele de 
dinainte, iar după aceea între cele de dinapoi. Capota 
trecu fără dificultate, apoi simţi o zguduitură ușoară și un 
zgomot scârbos. Partea de sus a Mercedesului o lovise în 
burtă cu toată viteza. 

Cămila scoase un răget oribil, mașina încetini, apoi, fiind 
antrenată de greutatea și de puterea motorului, îi despică 
burta animalului care căzu greoi pe spate. Îndoind tabla 
portbagajului și rostogolindu-se pe sol. Malko își continua 
cursa nebună mergând în zigzag, apărat de gloanţele 
agresorilor de cămilele printre care trecea. Sărmana 
cămilă, cu intestinele răspândite pe șosea, răgea înfiorător 
și își agita spasmodic picioarele. Câteva gloanţe nimeriră 
în caroseria Mercedesului. Oglinda retrovizoare se făcu 
țţăndări. Beduinii nu renunţau. În această porţiune, drumul 
ajungea direct pe un teren stâncos care ducea în pantă lină 
într-o râpă. Fără să mai stea pe gânduri, Malko cârmi 
volanul, iar Mercedesul se angaja pe acea pantă, 
hurducându-se pe solul denivelat, dar dispărând din raza 
vizuală a agresorilor. Dar motorul cală imediat. Cei trei 
bărbaţi se aruncară totodată din mașină și fugiră până la 
râpă ascunzându-se după o stâncă. De aici nu vedeau 
drumul, dar nici adversarii nu îi puteau repera. Cu toate 
astea, auziră o rafală lungă. Oare în ce trăgeau beduinii? 
Acum nu era cazul să-și mai pună întrebări. Două siluete 


apărură chiar în susul pantei. Erau beduini înarmaţi cu 
Kalașnikovuri. 

— Motherfuckers! mormăi Chris Jones. 

Ținând Glock-ul cu ambele mâini, îl ochi cu grijă pe unul 
dintre oamenii care îi căutau și trase de trei ori. Beduinul 
se prăbuși ca o păpușă de cârpă. Malko îl ochi și el pe cel 
de-al doilea, care se dădu înapoi și dispăru. Nu știa practic 
dacă îl nimerise. Chris Jones nu stătu pe gânduri și îi spuse 
lui Milton: 

— Acoperă-mă. 

Urcă panta aplecându-se și se lungi lângă beduinul care 
zăcea pe sol, împușcat în cap. Îi smulse fulgerător 
Kalașnikovul, apoi trase cadavrul spre el și luă cele două 
încărcătoare din desagă. Bărbatul fusese nimerit de un 
glonţ în ochi, care îi aruncase turbanul cât colo, iar de alte 
două în piept. 

Gorila cobori apoi la ceea ce mai rămăsese din 
Mercedes. Arăta jalnic cu acoperișul strâmbat, cu 
portbagajul înfundat și caroseria ciuruită de gloanţe. Ciuli 
urechile. Câteva siluete apărură brusc la marginea 
drumului, apoi izbucniră împușcături violente. Gloanţele 
ricoșau în stânci, șuierau peste tot și făceau nori de praf. 
Adăpostiţi după stâncă, se gândeau că beduinii se 
pregăteau de atac. 

Dar liniștea se lăsă brusc. Ascultară cu atenţie, pândind 
cel mai mic sunet. Era greu să urce panta fără să disloce 
pietricele și fără să facă zgomot. Însă nu se întâmplă 
nimic. Deodată auziră un zgomot de motor care descreștea 
din ce în ce mai mult. Malko aruncă o privire: cadavrul 
beduinului dispăruse. Prietenii lui porniseră acel foc 
infernal ca să-l poată recupera fără să riște, apoi, fiind 
dezgustaţi, renunţaseră. Nu se așteptaseră probabil să 
întâmpine rezistență. Malko, Chris și Milton urcară panta 
cu precauţie. Când ajunseră sus, constatară că beduinii 
plecaseră într-adevăr. 

Din încăierare nu mai rămăsese decât Lexus-ul alb oprit 


în mijlocul drumului, cu portierele deschise, iar cadavrul 
cămilei era acoperit de muște. Se apropiară de vehicul. 
Tânărul indian slăbănog era prăbușit peste volan, ciuruit 
de gloanţe, ca și mașina de altfel. Așadar, nu fusese 
omorât întâmplător în schimbul de focuri, ci executat 
înadins. Portiera din partea lui era găurită ca o sită. Iar 
geamul făcut ţăndări. Cămila fusese omorâtă cu mai multe 
gloanţe trase în cap. 

Stupefiat, Malko băgă mâna în haina mortului și scoase 
portofelul. Falsa geantă Hermes dispăruse, dar privirea îi 
fu atrasă de un obiect dreptunghiular căzut pe podea. Era 
un lingou de aur. 

Agresorii luaseră geanta în grabă, nebăgând de seamă 
că a căzut un lingou. Îl examină și descoperi numaidecât 
un amănunt interesant: avea ștampila băncii Credit Suisse. 
I se părea uluitor. Chris Jones se apropie și îl cercetă la 
rândul său. 

— Ce ciudat, observă el, cele pe care le-am fotografiat 
eu arătau altfel. 

Prin urmare, Abdul Zyad spusese adevărul. Patronul 
casei de schimb de pe strada Al-Khail schimba lingourile 
„locale” aduse de Abdul Zyad cu altele străine și mult mai 
ușor de transportat în afară. Bună organizare! Milton privi 
în jur puţin enervat. 

— Ar fi bine s-o ștergem de aici, zise el. 

Agresorii se puteau întoarce oricând. 

— Şi cum o să plecăm? Pe jos? mai spuse. 

— Am putea să plecăm cu Mercedesul, sugeră Malko. 

Coborâră din nou în râpă și se urcă la volan. Se întâmplă 
o minune. Când răsuci cheia în contact, motorul porni. 
Chris Jones, cu mâinile lui enorme, îndepărtă aripa din 
spate care se freca de roată și bloca portbagajul complet 
distrus. Când Malko vru să urce panta, roţile patinară 
îngrozitor împrăștiind pietricele peste tot și afundându-se 
în solul nisipos. Chris și Milton se opintiră amândoi și îl 
împinseră. În fine, reuși să se târască până la drum, dar 


făcea un zgomot infernal. Peste tot erau rămășițe din 
bietul animal. 

— O să-i spun celui de la care am închiriat-o că am 
călcat o cămilă, zise Chris Jones. 

Milton spuse cu ironie: 

— Păi da. Și ca să se răzbune, a golit încărcătorul în 
tine... ; 

Malko mergea încet, fiind atent la orice mișcare. În vale, 
zări satul de unde apăruse vehiculul 4x4 și acceleră. În 
goană, zăriră casele și cele câteva prăvălii, dar nimic nu 
părea să-i amenințe. Scăpaseră cu viaţă. 

* 


* * 


La volanul hârbului de Mercedes, Malko se târa prin 
Sharjah. Era oră de vârf și înaintau ca melcul. Îl informase 
la telefon pe Richard Manson despre incident. Era clar că 
le-a fost întinsă o cursă. Prin urmare, Abdul Zyad își 
anunţase prietenii din Al-Qaida, iar aceștia - cu sau fără 
acordul lui - se hotărâseră să-l lichideze pe Baghlal al- 
Zafer, patronul casei de schimb, ca să rupă orice legătură 
cu aurul. Acest complice al operaţiunilor reţelei Al-Qaida a 
fost în mod voit sacrificat ca să antreneze CIA într-o cursă, 
iar aurul pe care îl transporta servise la plata autorilor 
agresiunii. Cum aurul a fost furnizat de Abdul Zyad, 
însemna că nimeni nu se atingea de aurul reţelei teroriste. 
Malko trase o concluzie: dacă l-au eliminat pe patronul 
casei de schimb, însemna că nu mai aveau nevoie de el. 
Prin urmare, așteptau o cantitate mai mare de aur ca săo 
transforme. 

Acceleră și se strecură printre mașini. Abia aștepta să 
dea cu ochii de Abdul Zyad. Ca și cum i-ar fi ghicit 
gândurile, Milton întrebă: 

— O să ne întâlnim cu nemernicul de astă-noapte? 

— Bineînţeles, aprobă Malko. 

— Îmi vine sa iau un foarfece, sugeră Chris Jones. În loc 
să-i tăiem unghiile, am putea să-i retezăm degetele. Sunt 


sigur că la al treilea, va spune tot ce știe. Va mai rămâne 
cu șapte. Nu-mi place tipul ăsta cu turbanul lui alb pe cap 
și cu barbă. 

— Chris, te uiţi la prea multe filme cu gangsteri. 

Işi aminti brusc de Ilona, pe care o lăsase singură, fără 
protecţie. Sună de pe mobil, iar rusoaica răspunse imediat. 

— Unde sunteţi? o întrebă Malko. 

— Acasă, răspunse Ilona. Vreti să veniţi? 

— Să nu ieșiţi din casă și să nu deschideţi nimănui, o 
sfătui el. Suntem pe drum. Ajungem în Dubai peste o 
jumătate de oră. Vă trimit o „dădacă”. 

Se întoarse spre Milton Brabeck: 

— Milt, te las la Ilona. Eu îi fac o vizită lui Abdul Zyad 


împreună cu Chris. 
* 


* * 


Abdul Zyad număra cu nervozitate mătăniile din 
chihlimbar, uitându-se la ceas la fiecare zece secunde. În 
mod normal, la această oră, totul trebuia să se fi terminat, 
iar el își recăpătase onoarea. Și să rămână cu zece 
kilograme de aur după o trădare ca asta era într-adevăr un 
preţ pentru prieteni. Cât despre patronul casei de schimb, 
era un afacerist pe care îl dispreţuia și care ajuta Al-Qaida 
doar din dorinţa de a câștiga. Vocea secretarei pe care o 
auzi în interfon îl făcu să tresară. 

— A venit o doamnă care vrea să vă vadă. Se pare că are 
întâlnire cu dumneavoastră. 

— Nu am întâlnire cu nimeni, răspunse negustorul de 
aur agasat. Întreab-o ce dorește. 

— Am făcut-o deja, spune că vine din Ras al-Khaimah și 
că știți despre ce este vorba. 

În sinea lui, Abdul îi mulţumi lui Allah, căci era mesajul 
pe care îl aștepta. Se gândise la un telefon codificat, dar o 
vizită era și mai bine venită. 

— Așa este, recunoscu el, am uitat complet. Poftește-o 
înăuntru. 


După câteva clipe, secretara indiană cu cozi lungi 
împletite introduse în birou o femeie în abaya și chipul 
ascuns de un hijab. Așteptă să plece secretara ca să-și 
descopere fața. lar Abdul văzu o încântătoare figură 
ascuţită cu o gură mare cărnoasă, cu un păr lung și 
ondulat, negru ca pana corbului. Era o arăboaică sadea. 
Privirea insistentă îl stânjeni. Dură, pătrunzătoare şi 
totodată lipsită de expresie. Nu era machiată și îi dădu 
vreo treizeci de ani. O salută în arabă cu mâna pe inimă. 

— Salam aleykoum. 

— Aleykoum salam, răspunse ea mașinal și continuă în 
engleză: Mă serviţi cu un ceai? 

— Firește, zise Abdul Zyad puţin surprins. 

Apăsă pe butonul interfonului și trecu secretarei 
comanda. Când ciocăni la ușă, musafira își acoperi imediat 
faţa. Când rămaseră iar singuri, și-o descoperi. Abdul Zyad 
se simţi din nou stingherit, dar preferă să nu bage în 
seamă starea lui și întrebă în engleză: 

— Care este scopul acestei vizite? Nu cred că vă cunosc. 

Necunoscuta îi adresă un zâmbet rece. 

— Cu toate astea, eu am lucrat pentru dumneavoastră. 

— Ah da? întrebă el din ce în ce mai nedumerit. În ce 
împrejurări? 

— Un serviciu pe care mi l-a cerut Yosri al-Shaiba. Unul 
dintre prietenii dumneavoastră din Sharjah. De altfel, 
astăzi am venit tot trimisă de el. 

Ușurat, Abdul Zyad îi zâmbi cu căldură. 

— Înţeleg, spuse, sper că îmi aduceţi vești bune 

Femeia lăsă în jos colţurile gurii și zise cu răceală: 

— Ba nu. Lucrurile nu s-au petrecut așa cum am 
prevăzut. Baghlal al-Zafer a murit, însă nu și principalii 
vizaţi. 

Abdul Zyad simţi cum i se face pielea de găină. Dacă 
americanii care au venit la el mai trăiau încă, nu vor 
întârzia să apară în curând și în biroul lui. Se revoltă, 
îngrozit și furios. 


— Fratele Yosri mi-a spus că totul a fost prevăzut și că 
operaţiunea a fost pregătită cu multă grijă. Că nu există 
niciun risc să dea greș. 

— Doar dacă americanii n-au fost anunţaţi cumva... zise 
musafira cu voce amenințătoare. 

Abdul Zyad simţi cum îi fuge tot sângele din obraji și 
articulă cu dificultate câteva cuvinte: 

— Wabhiet Allah, începu el. Eu.. 

— Lasă-l pe Allah în pace, i-o tăie femeia cu răceala unui 
ghețar. Au fost anunţaţi. Și nu o putea face decât o singură 
persoană: dumneata. Când trădezi o dată, nu te mai poţi 
opri. 

Ceea ce văzu în ochii femeii îl îngrozi. Se scotoci în 
buzunar ca să caute telefonul mobil. 

— Îl sun pe Yosri... începu el. 

— Nu are niciun rost, îl întrerupse ea. Am un mesaj 
pentru dumneata. 

Se ridică cu un gest cât se poate de firesc și băgă mâna 
în geantă. Într-o străfulgerare, Abdul Zyad își dădu seama 
că venise special ca să-l omoare. Se ridică și întinse mâna 
ca s-o oprească, însă biroul era prea mare. Musafira 
scoase mâna din geantă în care ţinea un pistol cu 
amortizor și îl ochi. O secundă sau două, văzu doar micul 
orificiu negru al amortizorului. Era atât de mic, încât i se 
părea inofensiv. 

— Nu, nu, bâigui el. 

Se auzi un zgomot înfundat, iar primul glonț îi străpunse 
gâtul. Se dădu înapoi, încercând să reţină cu mâna sângele 
care țâșnea, vru să strige, dar nu reuși să scoată decât 
câteva horcăieli. Feriel Shahin aplecă un pic ţeava armei și 
mai trase două focuri. Gloanţele îl nimeriră pe indian 
direct în piept și se lăsă să alunece moale lipit de perete. 
În acel moment, telefonul începu să sune, iar ucigașa 
tresări și puse rapid pistolul în geantă. Își aranjă hijab-ul și 
ieși în timp ce telefonul suna în continuare. Abdul Zyad 
avea deja ochii tulburi, iar sângele îi mânjise veșmântul 


alb. 

Secretara abia ridică privirea când musafira trecu pe 
lângă ea fără grabă. Formată la școala dură a terorismului, 
Feriel Shahin avea nervii de oţel. Ferocitatea înnăscută o 
făcuse să fie acceptată într-o lume a bărbaţilor în care 
femeile se situau între câine și cămilă. Urmase cursuri de 
tir într-o tabără afgană din Khost și căpătase dexteritate. 

Când ajunse în galeria comercială, își permise luxul să ia 
liftul cu pereţii din sticlă care îi permiteau să admire 


vitrinele în timp ce cobora. Nu voise să o ia pe scări. 
* 


* * 


Secretara lui Abdul Zyad ridică privirea când îi văzu 
intrând pe cei doi bărbaţi în anticameră. Primul semăna cu 
un businessman. Însă cel de-al doilea avea figură 
înspăimântătoare de docher, lat în umeri, cu părul scurt, 
ochii cenușii și cu un mers aparte. Ea era obișnuită, căci la 
negustorul de aur venea tot felul de lume.. 

— Domnul Zyad? întrebă Malko zâmbindu-i politicos. 

— Aveţi întâlnire? 

— Nu. Dar mă cunoaște. Sunt Malko Linge. Vreţi să-l 
anunţaţi? 

În mod cert, era ziua vizitelor surpriză. Secretara apăsă 
pe butonul interfonului, dar nu primi niciun răspuns. 

— Cred că vorbește la telefon, spuse ea. Vă rog să luaţi 
loc. 

Chris Jones și Malko se așezară cuminţi pe bancheta din 
piele roșie, sub fotografiile lui Abdul Zyad cu toate 
personalităţile din Dubai și sub numeroasele diplome 
onorifice. La fiecare trei minute, secretara mai încerca la 
interfon. Până la urmă, se ridică și spuse zâmbind: 

— Mă duc să-l anunţ. Domnul Linge, da? 

Dispăru pe ușa laterală. După câteva clipe, urletul ei 
zgudui toţi pereţii. Malko și Chris săriră în picioare 
amândoi odată și se repeziră pe ușă. Gorila avea deja arma 
în mână. Cu lacrimi în ochi secretara se aruncă în braţele 


lui, rostind vorbe nedeslușite. Uitase brusc engleza. 

Când intră în birou, Malko înţelese pe dată ce se 
petrecuse. Abdul Zyad murise miliardar, însă tot mort era. 
Privirea tulbure era fixată în tavan. Secretara nu auzise 
nimic, așadar ucigașul folosise o armă cu amortizor. 

Etapa de curăţenie continua. Al-Qaida era fără doar și 
poate extrem de bine organizată. Privi în jur în căutarea 
unui indiciu și zări pe jos lângă birou o bucată de hârtie. 
Se aplecă și o luă. Era un tichet de bar cu inscripţia 
„Grand Hotel Sharjah” pe spatele căruia era scris un 
număr de telefon Putea să fi căzut din buzunarul oricărui 
vizitator, nu neapărat din buzunarul ucigașului... Ocoli 
biroul și examină cadavrul. Chiar în acel moment, suna un 
telefon mobil. Dar nu văzu niciunul la îndemână. li trebuiră 
câteva secunde ca să-și dea seama că era în buzunarul 
mortului. Îl găsi în cel drept. Era un model mic de 
Motorola roșu, lucios, cu un ceas încadrat de briliante. 
Soneria se opri în momentul în care îl deschidea și îl puse 
apoi la el în buzunar. Atunci se ivi și secretara cu un 
paznic îmbrăcat în albastru, la fel de îngrozit ca și ea. 

— Domnul Zyad a fost asasinat, îl anunţă Malko. Se pare 
că a făcut-o ultima persoană care l-a vizitat. Cred că l-aţi 
văzut pe asasin, căci este o singură intrare. 

Prăbușită pe un scaun, secretara bălmăji ceva despre o 
femeie în hijab care a plecat cu puţin înainte de sosirea 
lor. Malko o revăzu în minte pe femeia care încercase să-l 
omoare la Intercontinental. Nu putea fi decât ea. Dacă 
venea cu câteva minute mai devreme, o prindea. Oare era 
extraordinar de îndrăzneață sau nu știa că scăpaseră din 
cursa întinsă la Ras al-Khaimah? O șterseră discret înainte 
de sosirea poliției. Milton Brabeck și Ilona îi așteptau la 
Hyatt. 


* 
* * 
— Ştiţi unde este Grand Hotel din Sharjah? o întrebă 
Malko pe Ilona care se străduia să nu mai tremure. 


Vestea morţii lui Abdul Zyad o îngrozise, iar cele două 
pahare de Defender pe care le băuse pe nerăsuflate nu 
reușiseră să o liniștească. 

— Bineînţeles! zise ea. Acolo am locuit când am venit din 
Volgograd. Este un hotel ieftin chiar pe plajă, unde sunt 
numai ruși. 

— Am găsit un tichet de bar cu antetul acestui hotel pe 
jos în birou. 

Acest lucru nu o surprinse deloc pe Ilona. 

— Cred că Abdul Zyad a primit la el un rus, zise ea. La 
Grand Hotel sunt tot soiul de mafioţi care fac trafic cu 
orice. Probabil că le vinde aur. ă 

Malko își notase numărul scris pe tichet. Începea cu 06. 
Era deci din Sharjah. Richard Manson ar putea să-l 
identifice cu ușurință. Însă, cuprins de o subită inspiraţie, 
Malko i-l arătă Ilonei. A 

— Puteţi să sunati la acest număr? Incercaţi să aflaţi ai 
cui este. Dacă vă întreabă ceva, spuneţi că aţi greșit 
numărul. 

Ea formă numărul de pe mobil, spuse câteva cuvinte, 
apoi închise imediat. 

— Mi-a răspuns o rusoaică, am avut dreptate, spuse ea. 

Malko nu scoase o vorbă. Existau toate șansele ca Feriel 
Shahin să-l fi împușcat pe Abdul Zyad. Trebuia pur și 
simplu să afle dacă ea pierduse tichetul sau alt musafir. 

— Puteţi să-mi faceţi un serviciu? o întrebă Malko pe 
llona care își aprindea o ţigară cu bricheta Zippo 
Swarowski încrustată cu diamante și o răsucea între 
degete. 

— Firește că pot. 

— O să daţi o raită pe la Grand Hotel împreună cu Chris 
Jones. Caut o femeie pe care o cheamă Feriel Shahin. Este 
o marocană extrem de periculoasă. Este foarte probabil ca 
ea să-l fi executat pe Abdul Zyad. 

Ilona păru încântată să-l ajute, dar mai cu seamă să nu 
rămână singură. 


— Nicio problemă, îl asigură ea. Cunosc multă lume 
acolo. O parte din personal este de origine rusă și îl cunosc 
pe șeful de sală. Un marocan. Mi-a făcut curte. Știe tot ce 
se întâmplă în hotel. 

— Fiţi atentă că eu nu vorbesc rusa, o preveni Chris 
Jones. 

Ilona îi aruncă o privire aproape admirativă. 

— Cu fizicul ăsta, puteţi să fiţi confundat cu un rus. 

Chris Jones se înroși de mândrie. Se despărțiră la ieșirea 
din Hyatt. Malko era nerăbdător să asculte mesageria 
vocală de pe mobilul lui Abdul Zyad. Se îndreptă spre 
World Trade Center împreună cu Milton Brabeck, în timp 
ce Chris Jones plecă spre Sharjah într-un Mercedes nou, 
închiriat în urmă cu o oră. În timp ce mergeau pe Cheikh- 
Zayed Road, își dădu seama că acţiunea se deplasa către 
vestul Emiratelor. 

Membrii sau simpatizanţii rețelei Al-Qaida instalaţi în 
Dubai erau morţi. Avea drept pistă doar pe Tawfiq al- 
Banna, ucigașul Touriei Zidani, pe Yosri al-Shaiba, 
negustorul de miere, al cărui rol nu-l ghicea, și bineînţeles 
pe Feriel Shahin, care putea fi oriunde. 

Ajuns la etajul douăzeci și unu din World Trade Center 
fu introdus imediat în biroul lui Richard Manson, căruia îi 
furnizase deja toate informaţiile în drum spre el și în plus, 
despre moartea lui Abdul Zyad. Malko îi dădu telefonul 
mobil pe care îl luase din buzunarul lui. 

— Să fie examinat imediat de tehnicienii dumneavoastră, 
îi sugeră el. S-ar putea să găsim câteva numere care să 
prezinte interes. IÎncercaţi de asemenea să aflaţi al cui este 
acest număr. 

Richard Manson luă celularul și tichetul de la bar și i le 
dădu secretarei. Era o minune că în Consulatul general se 
găsea un aparat de cafea espresso. 

* 


* * 
— Parcă am fi la Miami Beach, observă Chris Jones când 


zări câteva trupuri întinse la soare. Oamenii sunt la fel de 
grași ca și pe la noi. 

De când pășiseră pragul Grand Hotel Sharjah, o clădire 
veche cocoţată pe colina Sharjah, o fâșie de nisip 
neasfaltată încă, nu auzeau vorbindu-se decât rusește. 
Multe familii stăteau la plajă ca să se bronzeze. Hotelul era 
plin de ruși. Ilona și Chris se duseră la micul bar de lângă 
plajă, apărat de parasolare. 

— Scoateţi-vă cravata, că o să atrageţi atenţia, îl sfătui 
Ilona pe Chris Jones. Rușii nu poartă cravată. Eu mă duc la 
prietenul meu, șeful de sală marocan. 

Chris Jones se așeză cu o Cola în faţă, observând 
oamenii din jur. Avea senzaţia că se află în altă lume, sau 
la cinematograf. Ilona apăru după o jumătate de oră. 

— Stă în hotel o femeie care seamănă cu cea descrisă, 
zise ea. O marocană cu părul creţ, slabă și cam rezervată. 
Fiind compatriot cu ea, șeful a avut câteva discuţii. Crede 
că este târfă. În acest moment, stă în camera 322 cu 
vedere la mare și este înscrisă pe numele de Farida Sultan. 

Chris Jones se uită la ea cu uimire și admiraţie. 

— My God! Ce bine lucraţi! 

Ilona îi zâmbi cu amărăciune. 

— O fac pentru mine, căci sunt sigură că urmez eu pe 
lista fanaticilor ăstora. Aș vrea să-i văd pe toţi morţi și 
îngropaţi. Mergem, sau mai așteptăm? Momentan, fata nu 
este în cameră. 

— Mergem. 

În timp ce mergeau pe malul mării, ea îi aruncă o privire 
cu coada ochiului și remarcă: 

— În seara asta, dumneata vei dormi la mine? 

Gorila se tăcu roșie ca focul. 

— Da, așa cred. Doamnă... 

— Luaţi-vă și pijamaua, căci veţi dormi cu mine în pat, îl 
anunţă Ilona. Trebuie să fiţi în formă ca să mă apăraţi. 

Chris Jones fu cât pe ce să se ciocnească de o șaretă fără 
cal. 


x 
x x 


Consiliul de război se ținea la etajul douăzeci și unu, în 
biroul lui Richard Manson. Reușiseră să cerceteze 
telefonul mobil al lui Abdul Zyad. Primul număr găsit în 
memorie era al lui Yosri al-Shaiba. Negustorul de miere 
din Sharjah, bărbatul care le dăduse mașina asasinilor 
Touriei Zidani sau poate că făcuse mai multe. Dacă ar fi 
fost doar un simplu figurant, miliardarul din Dubai nu ar fi 
păstrat numărul lui în memoria telefonului. Din păcate, era 
nevoie de mult timp ca să afle ale cui erau toate numerele 
descoperite. Chris tocmai ajunsese din Sherjah cu 
informaţii despre Feriel Shahin. Malko bău cel de-al treilea 
espresso și făcu rezumatul situaţiei: 

— De-acum știm un pic mai multe. Se pare că Abdul 
Zyad și indivizii care gravitează în jurul lui în Dubai 
reprezintă doar o ramură a operaţiunii de transferare a 
aurului, altminteri, Al-Qaida nu i-ar fi suprimat. Toţi aceia 
pe care i-am identificat sunt din Sharjah sau mai din sud. 
Adică cei din moschee, inclusiv AlBanna. Ucigașul Touriei 
Zidani, Yosri al-Shaiba, negustorul de miere, iar acum 
Feriel Shahin. Plus beduinii care ne-au atacat. 

Richard Manson îl întrerupse: 

— Este ușor să o oprim pe Feriel Shahin cu ajutorul 
poliţiei din Sharjah. Ne datorează acest lucru. : 

— Firește, recunoscu Malko. Dar la ce ne folosește? Încă 
nu avem răspuns la două întrebări: unde este aurul reţelei 
Al-Qaida și cum se derulează restul operaţiunii? De 
asemenea, nu știm ce rol au aceste personaje. Eu cred că 
această moschee este foarte importantă. Numai că 
niciunul dintre noi nu se poate apropia de ea fără să dea 
de bănuit. Eu propun să apelăm la Elko Krisantem. Este 
musulman și poate cu ușurință să intre în acest mediu 
dacă are pregătită o „istorioară” bună. 

— Excelentă idee, recunoscu Richard Manson. Dar ne ia 
ceva timp și nu știm exact ce rol joacă moscheea în 


transferul de aur. 

— Așa este, mărturisi Malko. Dintre toate persoanele pe 
care le-am întâlnit, pentru mine, cea mai interesantă este 
Feriel Shahin. Celelalte sunt de aici, ea nu. Ea rămâne în 
Emirate, aparent fără nicio ocupaţie și nu s-a reactivat 
decât pentru a mă elimina pe mine și pentru a-l lichida pe 
Abdul Zyad. 

— Vreţi să spuneţi că ea ar putea fi pilonul operaţiunii? 
întrebă Richard Manson. O femeie? 

— Așa cred, răspunse Malko. Ce-i drept, sunt foarte 
puţine femei în cadrul reţelei Al-Qaida, dar sunt. Amintiţi- 
vă de pakistaneza care escorta o bombă nucleară la New 
York în urmă cu trei ani. Ce altceva să facă în Sharjah? Să 
se bronzeze la soare într-un hotel plin de ruși? 

— Ce sugestie aveţi? 

— Să o supraveghem mai îndeaproape folosind-o pe 
Ilona. 

Richard Manson se înroși. 

— Pe prostituata rusoaică! Nu știm nimic despre ea... 

— Într-adevăr, recunoscu Malko. Dar este o dură și vrea 
să se răzbune pe Al-Qaida. Am văzut-o acţionând, are 
sânge rece și, dacă o motivăm, ne poate face mari servicii. 

— Şi cum vreţi să o motivaţi? întrebă americanul, 
îngrijorat deja de bugetul lui. 

Malko scoase din buzunar lingoul găsit în mașina 
patronului casei de schimb cu prilejul ambuscadei. 

— Cu ăsta, spuse el. Aurul nu mai este al nimănui. De 
fapt, nici nu există. Sunt sigur că va aprecia gestul. 

Richard Manson oftă adânc. 

— Bine, fie. Dar un singur lucru vă rog: să nu exagerați. 
Şi să fiți atent că această Feriel Shahin este periculoasă și 
are armă. A dovedit-o deja. 

Malko schiţă un surâs. 

— De asta sunt plătit, ca să știu. Voi încerca să nu-i mai 
dau ocazia să mă omoare. 


Capitolul XII 


Chris Jones se înroși ca un școlar când îi întinse Ilonei 
pachetul învelit în hârtie de cadou. 

— E pentru dumneata, zise el. Din partea prinţului 
Malko. Este și un bileţel. 

Rusoaica luă pachetul nedumerită și îl cântări. 

— E greu. Nu este ciocolată, nu-i așa? 

— Nu. 

— Este o armă? 

— Nu. Deschideţi-l. 

Ilona desfăcu hârtia roșie și rămase cu gura căscată, ape 
se uită la gorilă. 

— E aur! Un kilogram de aur. De unde îl aveţi? 

— L-am găsit, se mulțumi să spună Chris Jones Este 
„curat”. Citiţi bileţelul. 

Ilona nu lăsa lingoul din mână. Mângâindu-l ca pe un 
iubit. Il puse în sfârșit jos și citi cele câteva cuvinte în rusă 
care îl însoțeau. Apoi izbucni în râs. 

— O să ne instalăm la Grand Hotel! Ce frumos! 

Chris Jones se înroși și mai tare. 

— Strictly business, m'am! se grăbi el să precizeze. 

Ilona luă o gură de ceai și spuse: 

— Harașo. Plecăm mâine dimineaţă, fac rezervarea și le 
spun că am găsit un client american. Dar mai întâi, vă 
învăţ puţină rusă. Haideţi la culcare. 

Chris Jones se duse în baie. Neștiind ce să facă CIA îi 
punea principiile la grea încercare. Avea să împartă 
camera cu o prostituată rusoaică, el, care era un bărbat 
însurat, de religie baptistă și nu călcase niciodată strâmb. 
Ar fi trebuit să rămână în Serviciile Secrete și nu ar fi păţit 
astăzi așa ceva. Când ieși din baie în pijamaua lui albastră, 
avu un șoc și rămase împietrit în mijlocul camerei. 

Și Ilona se dezbrăcase. Îl aștepta în picioare, îmbrăcată 


cu o cămașă de noapte din satin negru garnisită cu dantelă 
mov, care se oprea deasupra genunchiului. Sfârcurile 
întărite pe sub satin parcă îl chemau. Rusoaica se apropie 
de el și îl îmbrăţișă, lipindu-și strâns pântecele de el. 

— Eu mi-am primit cadoul! spuse cu voce blândă, iar tu 
îl vei primi pe al tău. 

Fiindcă vorbise în rusește, Chris nu înţelesese, dar 
gestul era foarte explicit. Spre marea lui rușine, simţi cum 
sexul se mărește fulgerător, în ciuda rugăciunii fierbinţi 
adresate Cerului. 

— Harașo! Harașo! susură Ilona. 

Cu o abilitate diavolească, își strecură degetele în 
prohabul pijamalei și apucă membrul în mână. Chris 
slobozi un geamăt sfâșietor. 

— M'am! No, please! 

Începuse să tremure, Ilona îi zgâria pielea glandului cu 
unghia ascuţită, iar el crezu că moare de atâta plăcere. 
Deodată, ea își îndoi picioarele lungi și îi cuprinse cu gura 
aproape o jumătate din sex. Chris se dădu înapoi, dar Ilona 
îl împiedică trăgându-l ușor de testicule. Ţintuit pe podea, 
americanul nu mai știa nici cum îl cheamă. Constată doar 
că limba îndrăcită a femeii îl purta în înaltul cerului. 

Seva ţâșni foarte repede și auzi un țipăt sălbatic. Era al 
lui. Tremurând din tot corpul, se lăsă aspirat până la 
ultima picătură. Murea de rușine. Işi dădea seama că o 
frumuseţe de femeie stătuse în genunchi în faţa lui și îi 
administrase o felaţie de toată pomina! Ca Monica 
Lewinski cu Bill Clinton. În ciuda acestui precedent istoric, 
își spuse că nu se va mai întâlni în viaţa lui cu așa ceva. 
Ilona se ridicase deja în picioare. Era foarte relaxată și îl 
mângâie ușor pe obraz. 

— Acum o să dormim ca doi fraţi, nu-i așa? 

* 


x ë * 
Yosri al-Shaiba îşi parcă vechea lui camionetă la colțul 
străzii Al-Corniche cu Al-Bourj și merse pe jos după ce 


traversă. În acel loc, Al-Corniche Road mergea de-a lungul 
Kaled Lagoon, un braţ de mare care se termina cu o 
mlaștină și pătrundea adânc în Sharjah. Zeci de 
ambarcaţiuni ancorate la chei încărcau și descărcau tot 
felul de mărfuri cu destinaţia Oman, Qatar, Kuweit, India 
și chiar Pakistan. Erau aceleași de secole întregi. 
Negustorul de miere merse vreo sută de metri până la 
cheiul unde erau amarate ambarcaţiunile ce veneau din 
Pakistan. Cu calota albă, cu hainele și cu barba 
tradițională, se încadra perfect în decor. În fine, îl zări pe 
cel căutat, căpitanul unuia dintre vase, care dirija 
descărcarea navei. 

Yosri al-Shaiba îi făcu semn și acesta cobori imediat pe 
chei. Cei doi se îmbrăţișară, iar negustorul de miere îl luă 
pe amicul său peste drum, într-un mic local unde se 
serveau tot soiul de ceaiuri. 

— Frate, ai auzit vreodată de Sikka Star? Trebuia să 
ajungă săptămâna trecută. Știu că ai fost în Gwadar. 

— L-am văzut, într-adevăr, zise marinarul. Mai este încă 
acolo, deoarece căpitanul s-a îmbolnăvit, dar nu mai 
întârzie mult. 

— Trebuie să-mi aducă mierea de acacia din Afganistan, 
îi explică Yosri al-Shaiba. Mi s-a terminat și am multe 
comenzi. 

— Inch Allah, ajunge aici peste o săptămână spuse 
căpitanul pakistanez 

Discutară o jumătate de oră despre războiul din Irak, 
despre preţul motorinei, despre comerţ, apoi se despărțţiră. 
Yosri se duse la furgonetă și se întoarse la magazin. După 
ce o parcă, se duse la micuța moschee de alături și începu 
să se roage pe un colţ de covor ros. Câţiva bărbaţi mai 
dormeau încă înfășuraţi în pleduri. Moscheea servea și 
drept popas pentru călătorii prea săraci ca să stea la hotel. 
Câteodată, imamul le dădea câteva drahme în schimbul 
câtorva mici servicii. Oamenii din Sharjah erau foarte 
credincioși și urmau cu stricteţe regulile Chariei. În afară 


de rușii care nu se mișcau din hotel, erau foarte puţini 
străini. În tot orașul nu găseai un strop de alcool. Trebuia 
să te duci foarte departe, la Ras al-Khaimah ca să-i găsești 
pe traficanţii de băuturi spirtoase, de cele mai multe ori 
veniți din Oman. 

Când își termină rugăciunea. Yosri al-Shaiba se așeză 
turcește pe pământ. După câteva minute, apăru cineva și 
se așeză lângă el. Pentru o privire mai puţin indulgentă ca 
aceea a lui Yosri, figura lui era aproape grotescă. Barba 
era ţuguiată de parcă mai avea o bărbie și avea un nas 
imens coroiat. Ochii duși în fundul capului, fruntea îngustă 
și urechile clăpăuge desăvârșeau întreaga operă. Însă lui 
Tawfiq al-Banna puţin îi păsa cum arăta. Însă flacăra din 
ochii negri părea că nu se stinge niciodată, arzându-i pe 
necredincioși. Tot timpul se afla în slujba lui Allah și citea 
încontinuu Coranul unde găsea unicul izvor de bucurie. 

— Frate, îmi aduci vești bune? îl întrebă el pe Yosri. 

— Încă nu, mărturisi negustorul de miere, dar cu voia lui 
Allah, săptămâna viitoare vaporul va sosi în port. 

Tawfiq clătină din cap fără să spună nimic, fatalist 
precum toți credincioșii. Totul era în mâinile lui 
Dumnezeu. Yosri alShaiba scoase din buzunar un săculețţ și 
i-l întinse. 

— M-am gândit la tine. 

Erau mirodenii după care uriașul era înnebunit. Era 
singurul lui lux care îi mai aroma orezul și găinile bătrâne 
pe care le cumpăra la preţ redus. Cei doi se rugară 
împreună, apoi se despărțiră înainte de a ieși din moschee. 

* 


XX 


Elko Krisantem clipi din ochi în soarele strălucitor 
nevenindu-i să creadă că dăduse o asemenea pleașcă peste 
el. De multă vreme stăpânul său nu-l mai luase într-o 
misiune, lucru care îi plăcea la nebunie. Nu numai fiindcă 
îi permitea să-și facă adevărata meserie - de ucigaș plătit - 
cea pe care o exercita atunci când l-a cunoscut Malko la 


Istanbul, ci și pentru că putea să-și arate adevărata 
devoțiune faţă de el, nu numai cea de majordom la castelul 
din Liezen. 

— O s-o dai pe arabă, îi explică Malko. Aici puţină lume 
vorbește turcește. 

— Nicio problemă. Ihre Hoheit, îl asigură turcul, dar nu 
am adus cu mine mare lucru. 

Voia să spună că își lăsase la castel bătrânul revolver 
Astra parabellum și avea numai laţul pentru strangulat. 
Destul pentru o misiune de penetrare. 

— Ti-am găsit o „povestioară” zise Malko. Eşti șofer de 
camion, iar patronul tău a dat faliment din cauza 
războiului din Irak. Ai rămas în Emirate fără niciun ban și 
cauţi ceva de lucru. Am pregătit o listă cu toate moscheile 
din Sharjah unde te vei duce să ceri ajutor. Vei găsi un mic 
hotel în centru și vei suna dintr-o cabină telefonică. Cineva 
în situaţia ta nu are celular. 

Elko privea deșertul defilând la fiecare cotitură a 
drumului. Era în culmea fericirii. 

— Chris și Milton au venit? îl întrebă el cu sfială. 

— Da, răspunse Malko. Dar nu e cazul să vă întâlniți 
momentan. Vom avea destul timp după aceea. 

După începuturile furtunoase, prietenia dintre cele două 
gorile și turc înflorise frumușel, bazându-se pe respectul 
reciproc și pe câteva aventuri pe care le trăiseră împreună 
și își riscaseră viața pentru CIA și implicit pentru Malko. 
Acesta opri într-o staţie de autobuz și îi dădu o carte de 
vizită și patru cartele de telefon. 

— Te las aici, îi spuse. Ai numărul meu și cel al Centralei 
din Dubai. Sună-mă o dată la patruzeci și opt de ore. La al 
treilea număr îţi răspunde robotul. Să nu suni decât dacă 
ești în primejdie. 

Îi mai dădu și un plic cu bani și lista moscheilor 
„sensibile” unde trebuia să se ducă înainte de a pleca la 
Dubai. De acum, dispozitivul era complet și trebuia doar să 
aștepte. Bineînţeles că un gând supărător îl chinuia din 


când în când: dacă aurul reţelei teroriste plecase deja din 
Dubai? 

Nu avea cum să știe fără să-i aresteze pe cei deja 
surprinși care nu sunt decât niște pioni în această 
organizaţie tentaculară. Totuși, interogatoriile bancherului 
din Islamabad, Mustapha al-Awsawi, care au loc la baza 
din Bagram, au confirmat că, după prinderea lui, 
operaţiunea tot nu a fost dezlegată. Insă bancherul nu știe 
care este destinaţia finală a aurului. 7 

O oră mai târziu, Malko ajungea la Intercontinental. În 
momentul în care se pregătea să ia liftul, în cabină intră o 
femeie cu văl pe faţă. El se dădu involuntar un pas înapoi 
și încercă să-i zărească trăsăturile prin dantela hijab-ului. 
Îi simţi brusc parfumul și se relaxă. Era Chanel Nr. 5, 
parfumul femeii cu care făcuse dragoste chiar în ziua 
sosirii. Fără să scoată o vorbă, ieși din lift odată cu el la 
etajul al cincisprezecelea și îl urmă în cameră. 

După câteva secunde, hijab-ul zăcea pe podea, iar ea se 
lipise de el, dezlănțuindu-se, cu privirea înceţoșată și limba 
executând un dans drăcesc. li părea rău că nu vorbea 
araba, fiindcă i-ar fi povestit prin ce a trecut. Însă probabil 
că ei nici nu-i păsa. Îndată ce se afla lângă el, nu se mai 
gândea decât la un singur lucru: să facă sex. Se debarasă 
de abaya cu mișcări dezordonate, arătându-și sânii strânși 
într-o bustieră din dantelă. De data asta nu-și pusese slip, 
fără îndoială ca să câștige timp. Odată ce rămase goală, 
smulse hainele de pe Malko, îi cuprinse sexul în palmă și îl 
trase încetișor spre pat. 

Astfel atenţionat, o prinse de șolduri, o întoarse, o așeză 
în genunchi și o pătrunse dintr-o singură mișcare, 
smulgându-i un geamăt de plăcere. Făcuse bine că fusese 
prudent. Partenera începu să zgârie macatul cu unghiile 
până îl sfâșie Dar nu-i păsa. Se agita sub el ca să fie mai 
bine pătrunsă. În spatele ei, Malko o pistona din ce în ce 
mai repede. Ea îl primea însoţind fiecare mișcare cu un 
țipăt scurt. Explodară amândoi odată, iar macatul alunecă 


în fâșii de pe pat. Malko se desprinse încântat. Era 
satisfăcut și își apărase ceafa pe care rândul trecut avea 
numai zgârieturi. Partenera se ridică împleticindu-se, cu 
privirea în gol. În timp ce se apleca să-și adune hainele, el 
o întrebă: 

— What is your name? 

Ea abia murmură „Zubarah”. Se îmbrăcă într-o clipă și 
plecă fără să-l întrebe și pe el cum îl cheamă. Se vedea că 


era doar o „sex-machine”. 
* 


XX 


Feriel Shahin intră cu pași hotărâți în clădirea lungă ce 
adăpostea toate companiile de mărfuri ce operau în 
aeroportul din Sharjah. Era un șir lung de depozite sub 
numele de Cargo Building, situat la doi kilometri de 
aeroport. Intră în clădirea aflată mult în partea stângă, 
exact vizavi de postul de pază. La parter era goală, dotată 
cu un birou și un hangar ce dădea pe pistă, unde erau 
îngrămădite diverse mărfuri, cauciucuri imense pentru 
trenurile de aterizare, material rulant și macarale. N 

Nu era nici țipenie de om. Parcă era o moară. In 
momentul în care se întorcea, apăru un indian pipernicit 
care o întrebă ce caută. 

— Birourile companiei Airbuzz. 

Îi făcu semn spre tavan. 

— La etajul al doilea, domnişoară. 

Feriel Shahin urcă o scară de fier care ajungea la un șir 
de birouri cu aer condiţionat, cu pereţii plini de afișe scrise 
în rusește, cu postere și cu programul zborurilor O fată 
foarte înaltă, frumoasă, îmbrăcată în pantaloni veni lângă 
ea și o întrebă în engleză cu un puternic accent rus: 

— Pe cine căutaţi? 

— Pe Serghei Polyakof. 

— Aveţi întâlnire? 

Feriel Shahin o fulgeră cu privirea. Doar nu se lăsa 
intimidată de fătuca asta. 


— Da, zise ea pe un ton sec. Am întâlnire. 

— Așteptaţi aici, zise rusoaica, răsucindu-se pe călcâie și 
lăsând-o în mijlocul biroului. 

Se întoarse după trei minute și spuse: 

— Veniţi cu mine. 

O conduse într-un birou cu geamuri situat mai în spate. 
Un bărbat înalt, cu părul pieptănat pe spate, cu trăsături 
regulate, atletic cu ochi albaștri, îi întinse mâna. 

— Serghei Polyakof zise pe un ton de bariton. Vă 
așteptam. 

Degaja un magnetism sexual atât de puternic, încât 
Feriel Shahin simţi cum i se înmoaie picioarele, ea care nu 
se mai culcase cu un bărbat de luni de zile. Privirea aceea 
albastră o făcu să se cutremure și simţi furnicături în 
ovare. Se strădui să întrebe pe un ton neutru, lăsând 
privirea în pământ: 

— Cum stăm? 

Serghei Polyakof îi adresă un zâmbet liniștitor. 

— Lucrurile se aranjează, dar aparatul nu va fi gata 
decât peste zece zile. A trebuit să verific tot circuitul 
hidraulic și să-l trimit la Iliușin. 

Feriel Shahin strânse furioasă buzele. 

— Dacă întârzie, apelăm la altcineva. Nu putem să 
așteptăm la infinit. 

Rusul îi adresă un zâmbet discret și observă: 

— Nu știu dacă veţi găsi aceleași servicii de calitate în 
altă parte. Este adevărat că am avut unele probleme 
tehnice, dar, de săptămâna viitoare, aparatul va funcţiona. 

— Bine, acceptă Feriel Shahin. Revin peste o săptămână. 

Se întoarse, iar rusul plecă de la birou arborând un 
surâs demn de Clark Gable. 

— Vă conduc să ne vizitaţi compania, ca să nu ziceţi că 
aţi venit degeaba. 

Ar fi trebuit să-l refuze, însă fiind hipnotizată de privirea 
lui, îl urmă. Coborâră până la jumătatea etajului și o pofti 
într-un birou cu pereţii plini de planuri de zbor prăfuite. 


Peste tot erau împrăștiate tot felul de dosare. Mirosea a 
praf încins 

— Dar nu este nimic aici, observă Feriel. 

— Într-adevăr, nu este mare lucru, recunoscu Serghei 
Polyakof. 

Enervată, Feriel Shahin se întoarse către ieșire, dar se 
pomeni în braţele rusului. Fără un cuvânt, puse mâinile, pe 
șolduri și o împinse cu blândeţe, dar ferm către biroul 
acoperit cu un strat gros de praf. El se aplecă și îi simţi 
mustaţa atingându-i obrazul. În același timp, pântecele se 
lipea de al ei. Imediat, simţi volumul unui mădular care i se 
păru imens. Ţintuită locului de un sărut pătimaș, se lăsă pe 
spate, fiind înghesuită între birou și trupul puternic al 
rusului. 

Încercă să scape, însă el era mult mai puternic, iar sexul 
enorm lipit de pântece o făcea să cedeze. Intr-o clipă, 
Serghei Polyakof îi ridică poalele și își desfăcu șliţul 
eliberând membrul. Îi îndepărtă chilotul din bumbac cu un 
gest sigur și intră brusc în pântecele femeii, pătrunzând-o 
până la rădăcină. Ea avu senzaţia că o despica în două. 
Astfel invadată, era incapabilă să reziste. Rusul îi ridică 
picioarele ca să o poată poseda mai bine. Ea se prinse cu 
ambele mâini de marginile biroului ca să nu alunece în 
partea cealaltă. 

Foarte repede, slobozi un mârâit sălbatic, iar Feriel îi 
simţi seva în vagin ca un torent, lucru care îi declanșă 
orgasmul. 'Totul nu durase cinci minute. Serghei Polyakof 
se retrase triumfând. 

— Am simţit că mă vrei, îi spuse el pur și simplu. 

Feriel Shahin se ridică șezând pe birou. Capul îi vâjâia. 
Spre marea ei rușine, își dădu seama că nu putea să-și ia 
ochii de la sexul încă plin de viaţă. Insă Serghei Polyakof 
și-l băga deja în pantaloni. 

— Ne revedem peste o săptămână, spuse el cu voce 
egală. 

Peste cinci minute Feriel Shahin se pomeni ameţită în 


soarele arzător. Era prima oară când avea o relaţie sexuală 
atât de violentă și atât de scurtă. Descoperi în ea ceva de 
care i se făcu frică. Serghei Polyakof ar fi putut să o 
sodomizeze. Să o supună perversiunilor sexuale, iar ea ar 
fi cedat. Tocmai ea, militanta căreia nu i se putea reproșa 
nimic și care se gândea tot timpul la soţul ei. 

Soldatul de pază o salută în timp ce ridica bariera, iar ea 
se îndreptă spre Sharjah. Pântecele o ardea încă și nu-i 
dădu nicio atenţie mașinuţei albe staționate puţin mai 
departe, lângă grilajul care izola pistele de șosea. 


Capitolul XIII 


Richard Manson ţopăia ca un ied în jurul biroului, în 
culmea fericirii. Flutura sub nasul lui Malko un teanc de 
documente. 

— Asta este o parte din dosarul Victor Bout! Am fost 
asiguraţi că Airbuzz, compania lui, s-a mutat în străinătate. 
La telefoane nu mai răspunde nimeni, nu mai are 
activitate, iar avioanele înmatriculate pe firma lui s-au 
evaporat. Dacă Feriel Shahin s-a dus la el, sunt sigur că n- 
a invitat-o la un ceai. Individul ăsta ne-a făcut multe 
probleme. Peste tot dăm de el. 

Chris Jones și Ilona se aflau încă în Sharjah, la Grand 
Hotel, iar această nouă legătură a fost descoperită datorită 
prostituatei care a urmărit-o. De patru zile, nu se mișca 
nimic. Elko Krisantem își făcea veacul prin Sharjah 
frecventând moscheile și încercând să-și facă relații... 
Supravegherea lui Yosri al-Shaiba, negustorul de miere, s- 
a dovedit practic imposibilă. Ar fi trebuit să dispună de 
ajutorul forțelor locale ca să se poată evapora în micul 
cartier unde avea magazinul. După tradiţia musulmană. 
Abdul Zyad fusese înmormântat imediat după moarte, iar 
afacerea a fost preluată de nepoți. În Emirate, viața 
mergea înainte, însoţită de evenimentele războiului din 
Irak, care se ducea la peste o mie de kilometri la nord. 

— Cine este Victor Bout? întrebă Malko. 

— Un fost ofiţer în armata sovietică a aerului, pe care a 
părăsit-o în 1991. Este un individ foarte rău. S-a născut la 
Dușanbe, în Tadjikistan și are în jur de patruzeci de ani. 
Vorbește șase limbi străine și a organizat cea mai mare 
reţea de trafic cu arme pe care o cunoaștem. De ani de zile 
se află în fruntea listei FBl-ului. A înființat câteva companii 
aeriene căpușe cu aparate Iliușin și Antonov cumpărate pe 
nimic. Până în 1997 a avut o bază la Anvers, în Belgia, 


după aceea s-a stabilit în Emirate, unde s-a dus Feriel 
Shahin. 

— După opinia llonei, nu are mare lucru, doar niște 
birouri și un hangar mare, observă Malko. 

— Să nu vă faceţi iluzii, îl avertiză Richard Manson, 
Victor Bout domnește asupra unui imperiu al traficului de 
arme internaţional, de altfel, cel mai important din 
întreaga lume. A livrat arme talibanilor, grupării lui Abu 
Sayyaf din Filipine, în Liberia și în Zair. Plus sute de tone 
în Angola, când se afla sub embargo. lar până în 2001 a 
înarmat rețeaua Al-Qaida. Posedă vreo șaizeci de avioane 
înmatriculate în diferite ţări din Africa și le schimbă mereu 
numărul de înmatriculare. Este o operaţiune de mare 
anvergură. 

— Se află în Sharjah? 

Americanul râse cu tristeţe. 

— Trăiește la Moscova. Dar nu știm în ce loc. Când 
cerem informaţii celor din FSB%, susţin că este un 
antreprenor privat care nu violează nicio lege în Rusia. Cu 
toate astea, este singurul care livrează arme sofisticate în 
toată lumea. Este specialistul numărul unu în end-users”. 
Practic, toţi clienţii lui se află sub embargo. 

— Cu siguranţă că Serviciile ruse sunt la curent cu acest 
lucru, spuse Malko. 

Richard Manson ridică din umeri, descumpănit. 

— Firește. Își cumpără armele din Ucraina, din Bulgaria, 
din Polonia și de asemenea, din Rusia. Ei știu acest lucru. 

— De ce s-a stabilit în Emirate? 

— Bună întrebare. Nu știm nimic, dar credem că este 
mai practic pentru el fiindcă face multe afaceri cu 
Afganistanul. El asigură întreţinerea avioanelor companiei 
afgane Ariana, în urma unui acord mai vechi cu talibanii, 
din 1996. Întreţinea umila Air Force a talibanilor. A mai 
înființat și o companie charter The Flying Dolphins, care 


* Serviciul rus de informații. 
2 Certificate finale de însoţire a mărfii. 


asigură legăturile între Sharjah și diferitele orașe din 
Afganistan. Familia șeicului Zayed a fost foarte des invitată 
la partide de vânătoare acolo. Chiar și atunci când Statele 
Unite au interzis zborurile companiei Ariana, în urma 
sancţiunilor luate împotriva acestei ţări, Victor Bout s-a 
descurcat și a obţinut o autorizaţie de zbor pentru 
avioanele companiei Flying Dolphins. 

— Nu aţi întreprins nimic ca să-l opriţi? 

Americanul lăsă capul în pământ. 

— Am aici un raport potrivit căruia, în 2000, 
administraţia Clinton a cerut „la cel mai înalt nivel” 
Emiratelor să-i interzică lui Victor Bout să mai opereze pe 
teritoriul lor. Însă au fost trimiși la plimbare, sub pretextul 
că Bout nu are nicio activitate ilegală... 

Era clar că Victor Bout știa să se descurce. Ceva îl 
neliniștea pe Malko. 

— Mi-l descrieţi pe acest om ca un traficant de arme în 
cantităţi enorme, observă el. Astăzi. Al-Qaida nu mai are 
nevoie de un astfel de material. 

— Este adevărat recunoscu americanul, însă Bout este 
înainte de toate un transportator. Se duce peste tot fără să 
ceară permisiunea nimănui. La Sharjah nu există niciun fel 
de control. 

— Credeţi că ar putea fi implicat în traficul cu aur al 
reţelei Al-Qaida? 

— Nimic nu este imposibil. Mai cu seamă că fratele lui, 
Serghei, s-a stabilit la Karachi. Să nu uitaţi că amândoi 
sunt din regiune și că vorbesc dari și urdu. O să cer 
imediat Centralei din Islamabad să se informeze în 
legătură cu el și cu legăturile locale cu oamenii din Al- 
Qaida. 

— Fiind cunoscut ca un cal breaz, zise Malko în 
continuare, Bush nu și-a făcut griji în privinţa lui? 

Richard Manson scutură cu tristeţe din cap. 

— Victor Bout nu este în capul listei... El nu-și face griji 
decât pentru Irak. 


— Ilona nu a văzut niciun avion pe pistă, observă Malko. 
Poate că Feriel Shahin nu s-a dus la el pentru aur. Nu știm 
nimic despre legăturile dintre ei. 

— Într-adevăr, recunoscu americanul Voi încerca să 
localizez avioanele din flota aeriană a lui Bout. 

— Dar nu trebuie slăbită nici Feriel Shahin, sublinie 
Malko. Dacă Victor este implicat în transportul aurului 
reţelei Al-Qaida, înseamnă că, aparent, ea este omul de 
legătură. Cred că aveţi toate mijloacele de supraveghere a 
avioanelor de pe aeroportul din Sharjah. 

— Evident, confirmă americanul. Primesc zilnic un 
raport. O să cer câte unul la fiecare șase ore, ca să nu fim 
luaţi prin surprindere. Că veni vorba, aveţi vreo veste de la 
prietenul dumneavoastră turc? 

— Își face veacul prin Sharjah, a găsit câte ceva de lucru 
ajutat de imamul unei moschei din cartierul cu bazaruri. 
Este foarte atent la tot și la toate. Poate că nu ne ajută la 
nimic, dar este un lucru necesar. l-am recomandat să fie 
prudent. Lucrează fără acoperire. Dacă află ce este de 
fapt, îi taie beregata. 

— Dumnezeu să-l aibă în pază, oftă Richard Manson. Și 


pe dumneavoastră. 
* 


XX 


Întins pe covorul uzat din moscheea King Faisal, Elko 
Krisantem încerca să se odihnească puţin. Timp de șase 
ore descărcase lăzi dintr-o ambarcaţiune abia sosită și nu 
mai era deloc tânăr. Câștiga atât cât să nu moară de foame 
și plecase de acasă fără „fondurile secrete”. Era acceptat 
ca muncitor emigrant, iar diferiţii imami cărora li se 
adresase îi procuraseră cu toţii un loc de muncă. În orice 
caz, 85% din populaţia Emiratelor era de origine străină, 
așa că nu refuza nimic, mai ales că era musulman. Tresări 
și înălţă capul. În faţa lui venise un bărbat fără să facă nici 
cel mai mic zgomot. 

— Frate, începu bătrânul imam al moscheii, te-am 


studiat încă de când ai venit. Îmi pari un bun musulman și 
un om cinstit. 

Elko se ridică imediat și răspunse cu pocăință: 

— Fac și eu ce pot. 

— Eu nu prea am ce să-ţi ofer, îi explică imamul, nu 
suntem foarte bogaţi, dar le-am povestit despre tine unor 
oameni cu mai multe posibilități. Sunt niște Tablighis“. Au 
o moschee exact în capătul zonei industriale numită Amer- 
bin-Fouhairah Se află în zona numărul 11. În afara acestui 
lăcaș de cult, mai conduc și o mare școală coranică și o 
sunna a Profetului. Te-ai putea duce să studiezi cu ei. 

Elko Krisantem făcu un gest fatalist. 

— Dar eu nu am bani, de-abia câștig ca să mă hrănesc. 

Așa cum era adus de spate, cu obrajii supti și cu părul 
grizonat, turcul inspira mai degrabă milă. Imamul îi zâmbi 
cu superioritate. 

— Frate, nici nu se pune problema s-o plătești. Primesc 
donaţii generoase de la Oumma și sunt fericiți să-l 
slujească pe Dumnezeu aprofundând credința oamenilor. 
Du-te la ei din partea mea. O să-ţi găsească un pat și hrană 
și te vor lumina. Pe imamul lor îl cheamă Mohammad, ca 
pe Profet. 

— Mulţumesc, mulțumesc! murmură Elko Krisantem. 
Dumnezeu să vă aibă în pază. 

Se aplecă și sărută umărul drept al imamului în semn de 
supunere. După ce își luă sacul în care avea câteva 
lucrușoare, ieși din moschee. Mergând pe jos, ajungea în 
două ore, căci orașul era imens. Parcurse mai mult de un 


kilometru și găsi o cabină de unde îl sună pe Malko. 
x 


x ë * 
În picioare pe cheiul Al-Corniche, Yosri al-Shaiba privea 
o ambarcațiune bombată care făcea manevrele de acostare 
lângă un alt vapor ce era în curs de descărcare. Locurile 


3 Sectă musulmană fondată în Pakistan, specializată în 
studierea Coranului. 


erau scumpe și numai cei foarte bogaţi își permiteau să 
acosteze direct la chei. Se auzeau strigăte peste tot. 
Aruncară parâmele, iar ambarcaţiunea se apropia încet, 
încet de mal. Echipajul părea epuizat din cauza drumului 
lung pe care îl făcuse din Pakistan, a mării agitate și a 
vântului puternic din acest anotimp. Yosri al-Shaiba privea 
spectacolul, rugându-se la Dumnezeu ca totul să fi mers 
bine la Gwadar. În acest colţ uitat din Belucistan, 
comunicațiile erau foarte puţine, iar telefoanele mobile 
prin satelit erau ascultate de americani. Cele două 
ambarcaţiuni fură în sfârșit una lângă alta, imobilizate 
printr-o perdea de frânghii. Puntea vasului era încărcată 
cu lăzi și cutii aruncate de-a valma. Zări chiar și câteva 
animale vii. 

Yosri își pierduse răbdarea și se urcă la bordul primei 
ambarcaţiuni, străbătu puntea și se sui pe marginea celui 
de-al doilea vas, fiind îmbrâncit de marinarii care începeau 
descărcarea. Se duse cu inima cât un purice în cabina 
căpitanului la care ajunse urcând o scară din lemn. 
Mirosea a pește, a păcură și a mirodenii. Căpitanul vorbea 
la celular și îi făcu semn să se așeze. Acesta îl ascultă, 
rugându-se în gând. După ce terminară de discutat, 
căpitanul veni la el și îl îmbrăţișă de trei ori. 

— Slavă lui Allah, totul a mers strună! îl asigură el 
imediat. 

Erau cu toţii oameni simpli care credeau cu tărie că 
fericirea sau nefericirea depindea în exclusivitate de Cel 
de Sus. 

— Facă-se voia Lui, murmură Yosri al-Shaiba. Când o să 
intru în posesia mierii mele? 

— Inch Allah, chiar de mâine, îl asigură căpitanul. Este 
pusă în fundul calei și am marfă perisabilă pe care trebuie 
să o descarc mai întâi. lar marinarii mei sunt epuizați, căci 
voiajul a fost foarte greu. Allah ne-a trimis o furtună 
îngrozitoare ca să ne pună la încercare. 

— Numele să-i fie binecuvântat, zise negustorul de 


miere. O să vin mâine cu o mașină și cu banii. 

— Inch Allah, pe mâine, spuse căpitanul la despărțire. 

Yosri al-Shaiba refăcu drumul și ajunse pe chei. Înainte 
de a pleca, se întoarse și contemplă îndelung numele cu 
litere aurii scrise într-o parte: Sikka Star. Grijile lui luau 
sfârșit. 

* 
x ë * 


Lungit pe marginea piscinei, de la Grand Hotel din 
Sharjah, Chris Jones avea senzaţia că s-a dedublat. Lui nu-i 
prea plăcea soarele, dar singura modalitate de a trece 
neobservat era să vegeteze. Toţi rușii care veneau în 
Sharjah aveau un mod foarte simplu de a-și petrece timpul: 
stăteau la plajă până le crăpa pielea pe ei. Mâncau ca 
porcii. Își mai băteau puţin nevestele care, în general, erau 
grase și înspăimântătoare, asta după apusul soarelui, iar 
apoi se închideau în camere și beau votca adusă cu ei. 

Erau niște animale care nu citeau, nu se uitau la 
televizor, nu prea făceau baie, căci nu știau să înoate. În 
timp ce se scălda, Chris era agăţat de niște huidume 
oribile. Le plăcea cum este făcut. Uneori se întreba cum va 
reuși să intre din nou în normal, căci această treabă nu va 
dura la nesfârșit. Îi era rușine să recunoască în sinea lui că 
cele câteva aventuri cu Ilona, dar mereu din iniţiativa ei, îi 
lăsa un gust foarte dulce. Îndată ce o vedea în costum de 
baie, cu picioarele ei lungi ce se terminau la proeminenţa 
sexului epilat complet, simțea cum îi transpiră palmele. 
Făcea dragoste cum văzuse numai în filmele porno. Și 
numai în cele foarte bune. Culmea rușinii era că prinsese 
gustul felaţiei! Spre ghinionul lui, nu putea să povestească 
nimănui aceste lucruri. Își imagina ce faţă va face Milton 
când îl va vedea. Nici măcar partenerului său nu-i va putea 
vorbi despre aceste plăceri extravagante. 

Pentru moment, Ilona era plecată din Sharjah la 
cumpărături. La hotel nu se găsea nimic. Se uită la ceas. 
Era unu și jumătate. Cu o parte din banii obţinuţi pe 


lingou, Ilona își cumpărase un Breitling Callistino și îl 
tentase și pe el. Nu o va aștepta la masa de prânz. Se uită 
spre restaurantul de deasupra piscinei și pulsul se urcă 
vertiginos. O zări pe geam pe Feriel Shahin care discuta 
aprins cu șeful de sală, marocanul cu ochii bulbucați. 
Faptul în sine nu avea nimic extraordinar: era una dintre 
puţinele cliente ale hotelului care nu era rusoaică. Chris 
Jones îi studia prin ochelarii de soare. Tânăra marocană 
plecă, iar el se întinse din nou la soare, zicându-și că-i va 


spune Ilonei. 
* 


XX 


De ani de zile Feriel Shahin era vigilentă, lucru ce îi 
permisese să supravieţuiască și să fie liberă. Cu un an în 
urmă, când prietenul ei fusese reţinut în Abu Dhabi, ea 
dăduse dovadă de sânge rece, „aburind” autorităţile care o 
lăsaseră să plece. Ascunzându-se în acest hotel de trei 
săptămâni, fiind obligată să rămână în Emirate, nu se 
folosea prea mult de pașaportul fals ca să nu aibă 
probleme. Tot ceea ce se petrecuse în ultimele săptămâni 
dovedea că americanii încercau să pătrundă în dispozitivul 
lor. Chiar și după eliminarea lui Abdul Zyad, pericolul 
persista. In realitate, arestarea finanţatorului reţelei Al- 
Qaida în Rawalpindi a pus în mișcare un proces extrem de 
periculos pentru organizaţie. 

Era o cursă contra cronometru cu americanii unde, din 
păcate, Feriel se afla priponită de un ţăruș precum o 
capră. Căci pe ea se baza organizarea ultimului transfer de 
aur indispensabilă finanţării viitoarelor operaţiuni. Nu 
putea să dezerteze, ci trebuia să rămână în libertate. 
Ibrahim, șeful de sală marocan, o găsea pe gustul lui, iar 
ea profita și îl trăgea de limbă fără ca el să-și dea seama. 
Ceea ce aflase o chinuia. După versiunea lui, o prostituată 
rusoaică, ce mai stătuse în acest hotel, își adusese un 
amant american cu care își petrecea vacanţa. 

În timp ce Feriel Shahin urca la recepţie, își punea o 


groază de întrebări. Între Dubai și Abu Dhabi se găseau 
șase mii de americani, iar majoritatea lucra în domeniul 
petrolului. Nu mira pe nimeni că unul dintre ei era 
înnebunit după o târfă din Est. Insă fetele nu-și pierdeau 
timpul petrecându-și vacanţele cu clienţii lor, ci munceau 
din greu... Poate că asta dăduse peste un miliardar. Numai 
că bogătașii nu veneau la Grand Hotel din Sharjah. Mai era 
ceva: în Dubai, alarma i-o dăduse lui Abdul Zyad chiar o 
prostituată pe care o proteja. Acest lucru elimina existenţa 
unei cârtițe din CIA, adică o altă prostituată marocană. 
Însă Feriel Shahin nu știa nimic despre fata care dăduse 
alarma, nici măcar cum o cheamă. Iar acolo unde se afla 
Abdul Zyad, nu putea să se informeze. Era totuși o 
coincidenţă tulburătoare. 

Urcă în camera ei ca să-și pună costumul de baie și îi 
veni brusc o idee genială. Dacă ea profita de acest hotel ca 
să se ascundă și să se dea drept o târfă maghrebiană, de 
ce n-ar face și altele la fel? Şeful de sală îi dăduse numărul 
camerei în care stăteau cei doi: 332, un etaj mai sus. Își 
puse costumul de baie întreg, un pareo” pe deasupra, își 
luă geanta în care avea un pistol de care nu se despărţea 
niciodată și urcă pe scări. 

La Grand Hotel se făcea curăţenie în camere în fiecare 
zi. Așa că nu se miră când dădu peste femeia de serviciu 
pe culoar. Se apropie de ea și arborând cel mai fermecător 
surâs, o întrebă în engleză: 

— Mi-am uitat cheia la piscină. Aţi putea să-mi 
deschideţi la 332? 

Filipineza nu stătu la discuţii și după câteva secunde, 
Feriel Shahin intră în camera dezordonată și închise ușa. 
Precaută, luă pistolul și introduse un glonţ pe ţeavă, gata 
să-l folosească. Apoi începu să cotrobăie prin cameră. 
Termină repede. În fundul dulapului, găsi o valiză încuiată 
cu cheia. O cântări. După greutate, nu părea să aibă 
lenjerie. Putea fi un echipament foto. Însă era prea plată 


31 Îmbrăcăminte tradițională în Tahiti. 


pentru așa ceva. Era imposibil s-o deschidă fără să lase 
urme. O zgâlţână și nu auzi niciun zgomot, lucru ce îi întări 
bănuielile. Cu siguranţă erau arme, ascunse în culcușul lor 
de burete. 

Nu rămase aici prea mult. După ce ieși, îi pierise cheful 
să se mai ducă la piscină. Era aproape sigură că 
descoperise încă un pericol. Dacă în hotel se afla un agent 
CIA, venise special pentru ea. Se duse în camera ei, își 
puse din nou pantalonii și cobori. Dintre toți membrii sau 
simpatizanţii reţelei Al-Qaida din zonă, în afară de oamenii 
din triburile din sud, ea era singura persoană care se 
putea deplasa și acţiona în voie. Graţie hainelor 
tradiționale, nu risca nimic. Doar dacă nu fusese 
identificată. 

Prin urmare, avea nevoie urgentă de protecţie. Mașina 
era un cuptor încins și fu nevoită să lase aerul condiţionat 
câteva minute ca să se poată urca. Se ducea în zona cargo 
a aeroportului din  Sherjah. Serghei  Polyakof, 
reprezentantul lui Victor Bout, era singurul om care o 
putea ajuta. O va costa scump, dar avea de unde să-l 
plătească. În plus. „simpatia” pe care și-a manifestat-o față 
de ea la ultima întâlnire putea să ușureze într-un fel 
negocierea. Era imperios necesar să elimine orice 
ameninţare înainte de faza finală a operaţiunii pe care 
trebuia să o ducă la bun sfârșit. 


Capitolul XIV 


Malko asculta cu atenţie raportul lui Chris Jones. La 
prima vedere, nu era nimic alarmant, însă Feriel Shahin 
era o profesionistă, mereu cu atenţia trează. Oare reușise 
cu ajutorul șefului de sală de la Grand Hotel să simtă vreo 
amenințare? Avea de ales între trei variante dar niciuna 
nu-l mulțumea pe deplin: să nu facă nimic, să-i dea ordin 
lui Chris să părăsească hotelul sau să anunţe poliţia. 

— Să nu pleci din hotel, îi zise el lui Chris Jones, dar să 
fii atent. Ilona să încerce să afle ce l-a întrebat Feriel pe 
șeful de sală. 

Începea să se învârtească din nou în jurul cozii. 
Implicarea lui Victor Bout în afacerea cu aur rămânea doar 
o ipoteză. În afară de a o urmări pe Feriel, nu avea niciun 
fir călăuzitor. Și nu primise nicio veste de la Elko. Mai avea 
încă o problemă: era imposibil să-l urmărească pe Yosri al- 
Shaiba, negustorul de miere, fără ajutorul personalului 
„local”. Se uită la ceas: timpul se scurgea cu o încetineală 
exasperantă, iar lipsa de activitate îl apăsa. 

K 


XX 


Elko Krisantem ieși fără grabă din moscheea Amer-bin- 
Fouhairah și se opri lângă cabinele telefonice. Le spusese 
noilor prieteni că trebuia să dea un telefon acasă, în 
Turcia, ca să-i asigure pe ai lui că este bine și că mai 
rămâne câteva săptămâni în Sharjah. Cumpărase din 
băcănia de alături o cartelă cu treizeci de drahme. 

Formă numărul lui Malko și aşteptă. In momentul în 
care îi răspunse, din moschee ieși Tawfiq al-Banna. Unul 
care avea un rol important în afacerea asta, mai ales în 
privinţa afganilor în trecere. Uriașul se uită la el cu 
suspiciune și în loc să plece la treaba lui, rămase proţăpit 
la un metru de el. Elko începu imediat să vorbească 


turcește cu înflăcărare. Acesta îl studie câteva clipe, apoi 
intră în moschee. 

— Alo? zise numaidecât Elko. Mai sunteţi pe fir? Am 
avut o mică problemă. 

— Sunt aici, spuse Malko, ce s-a întâmplat? 

Lipsit de vești de pe celelalte fronturi, Malko se agăța de 
speranţa că Elko va descoperi ceva. 

— De ieri, locuiesc la moscheea Amer-bin-Fouhairah, îl 
anunță Krisantem. Am o cămăruţă și fac treburi mărunte. 
Dimineața sunt cursuri de explicare a Coranului. 
Musulmanii care ţin școala sunt oameni foarte cumsecade 
și foarte credincioși. Centrul lor se află în Pakistan. 
Răspândesc cuvântul Domnului și sunt extrem de pacifiști. 

— Cu toate astea, printre ei există un asasin. Un bărbat 
înalt de aproape doi metri. L-am văzut cu ochii mei când a 
înjunghiat-o pe marocană... 

— Este Tawfiq, zise imediat Elko. Stă și el ca și mine în 
moschee pentru că a venit din Ras al-Khaimah unde se află 
tribul lui. Studiază Coranul și pare foarte credincios. Aici 
sunt două categorii de oameni: acești tablighis care ţin 
școala și moscheea și musafirii ca mine, care vin din toate 
colțurile lumii. Cei mai mulţi sunt afganii, apoi 
pakistanezii. Se întrunesc seara, dar pe mine nu m-au 
invitat încă. Rămân până târziu și discută în jurul focului. 

— Nu ai observat nimic suspect? 

— Nu. Duc o viaţă liniștită. Se trezesc dimineaţa foarte 
devreme, se roagă și învaţă mult. Nimeni nu discută 
politică, dar zic numai că americanii sunt blestemaţi și că 
Ussama Bin Laden este șeicul tuturor musulmanilor. 

— Să fii atent, îi recomandă Malko. Ai ceva 
compromiţător la tine? 

— Absolut nimic, răspunse Krisantem. Şcoala e mare. O 
parte din subsol este rezervată afganilor, însă restul este 
accesibil. Nu am văzut arme. O să încerc să mă 
împrietenesc cu afganii. 

— Să fii foarte atent, repetă Malko. 


* 
x x 


Zborul de la Moscova ateriza cu întârziere, iar Serghei 
Polyakof privea un șir de târfe rusoaice care se grăbeau să 
prindă avionul pentru insula Kish din Iran. Vor sta acolo 
douăzeci și patru de ore, după care se vor întoarce ca să 
obţină altă viză care să le permită șederea pe o perioadă 
de trei luni în Emirate. 

În sfârșit, debarcară primii pasageri moscoviți, iar el îi 
zări numaidecât pe cei pe care îi aștepta. Erau trei bărbaţi 
în jur de vreo treizeci de ani. Masivi, blonzi, rași în cap, 
îmbrăcaţi în niște haine superbe din piele neagră, fără 
cravată, cu câte o geantă de voiaj în mână. Se grăbi să-i 
întâmpine la ieșire. Pe unul singur îl cunoștea: pe Dimitri 
Serghin. O matahală cu fruntea îngustă, care a comandat 
mai demult în Cecenia o echipă a comandourilor Alpha, 
însărcinată să-i hărțuiască pe partizanii independenţei 
politice. A adus câteva urechi fără importanţă, un sac de 
dinți din aur pe care îi smulsese din gura victimelor, 
moarte sau vii, și o imensă cicatrice în dreptul splinei 
făcută de pumnalul unui combatant cecen, iar pe 
deasupra, dorinţa de a câștiga destui bani ca să-și cumpere 
un apartament la periferia Moscovei. Deși era gata de 
orice, acest lucru nu se observa mai mult decât la semenii 
lui lungiţi la soare pe nisip. Înaintă cu mâna întinsă către 
Serghei Polyakof, apoi cei doi bărbaţi se îmbrăţișară. 

— Dobredin, Dimitri Sergheievici, spuse Polyakof. Vezi 
tu, aici e soare, sunt femei și (cobori vocea) aur, mult aur... 

Izbucni în râs, iar Dimitri Sergheievici Serghin se 
întoarse către oamenii care îl însoțeau. 

— Îţi prezint doi tovarăși. Am fost împreună la 
cernozopie și poţi să te bazezi pe ei ca pe mine însumi. Cel 
brunet este Boris Alexandrovici Surjieff, iar celălalt 
Vladimir Dimitrievici Ogozodnik. 

Urmară strângeri de mâini. Cei trei nou veniţi aveau 
aceeași privire rece și priveau cu aceeași indiferenţă 


lumea din exterior. Surjieff conducea o sală de sport la 
Moscova, fapt ce îi permitea să recruteze oameni pentru 
toate nevoile. Erau cu toţii în relaţii excepţionale cu FSB, 
care făcea cu regularitate apel la ei pentru așa-numitele 
„proceduri extrajudiciare” Adică asasinarea suspecţilor din 
mișcarea cecenă. Nu erau bine plătiţi și îi pândea pericolul 
dacă erau prinși de Miliție, însă acest lucru îi liniștea 
psihic. Un singur număr de telefon în strada Djerzinski și 
totul era aranjat. Serghei Polyakof îl folosise deja pe 
Serghin ca însoțitor de arme în ţările „sensibile” și se 
purtase impecabil. Arma lui preferată era Pulimiot. O 
pușcă mitralieră cu un încărcător cu șaizeci de cartușe. 

Îndată ce ajunseră în parcare, fură izbiţi de căldura 
înfiorătoare și își scoaseră hainele de piele înainte să se 
urce în vehiculul 4x4. Purtau toţi trei tricouri cu dungi alb 
cu albastru, ca trupele rusești de elită. Se duseră la 
depozit. Când ajunseră aici, o camionetă a companiei 
Airbuzz descărca deja câteva lăzi care sosiseră cu același 
avion în care fuseseră cei trei bărbaţi. 

— Materialul vostru, zise pur și simplu Serghei Polyakof. 

Il urmară în birourile goale și se instalară în cel în care o 
„violase” pe Feriel Shahin. Doi angajaţi indieni aduseră 
câteva lăzi încuiate pe care le lăsară jos. Serghei Polyakof 
începu să le deschidă pe rând. Prima conţinea doar sticle 
cu votcă Stolicinaya „Carte Noire” și izbucniră în râs. 

Din cea de-a doua, Serghei scoase patru pistoale 
automate Makarov Gyurza cu câte un încărcător cu 
optsprezece cartușe. Erau nou-nouţe, ieșite de pe poarta 
fabricii. A treia ladă conţinea alte trei arme automate 
Makarov Fort-14, cu încărcătoare numai de douăsprezece 
gloanţe. Unul dintre ele avea piedica exterioară, trăgaciul 
și siguranţa placate cu aur și mânerul din lemn sculptat. 
Dimitri Serghin îl luă zâmbind încântat. Era arma 
personală pe care o folosea încă din Cecenia. O strecură în 
curea la spate. 

În ultima ladă era  pușca-mitralieră  Pulimiot 


dezasamblată. O  montară foarte repede, îi puseră 
încărcătorul, apoi o puseră pe birou. Serghei Polyakof le 
aruncă recruţilor o privire plină de satisfacţie. Cu astea 
toate putea să-și onoreze contractul făcut cu Feriel Shahin. 

După ce trase culasa puștii-mitralieră, Dimitri Serghin 
se uită la Polyakof și îl întrebă pe un ton egal: 

— Ce avem de făcut și cu ce ne alegem? 

Acestea erau legături sănătoase, iar adjunctul lui Victor 
Bout nu luă în seamă acest stil direct. 

— Aveţi de îndeplinit două misiuni, începu el. Prima este 
de securizare a zonei noastre. Vă voi explica și în ce mod. 
A doua este o simplă însoţire de aici într-o altă ţară, 
imediat ce aparatul nostru Iliușin va sosi de la reparaţii. 

— Arme? întrebă Serghin. 

— Nu, zise prompt Serghei Polyakof. Pentru toată treaba 
va primi fiecare câte zece mii de dolari. În aur. Vă convine? 

— Harașo, spuse Serghin, după ce aşteptă și aprobarea 
tacită a celorlalți. Când începem? 

— Mai întâi trebuie să vă explic despre ce este vorba și 
apoi să vă cazez la Sharjah Beach Hotel. Se găsește pe o 
plajă unde sunt mulți compatrioți. Dacă vă întreabă ceva, 
spuneţi că aţi venit în vacanţă. Dar nu vă vor pune 
întrebări... Vă duce un microbuz până acolo, apoi închiriaţi 
o mașină. Să nu vă despărțiți niciodată de echipament. lată 
cu ce îl completaţi. 

Scoase dintr-o cutie trei telefoane mobile Motorola. Pe 
fiecare era lipită o bandă din plastic pe care era scris un 
număr cu cerneală roșie. 

— Este numărul meu, le explică Polyakof. Dar să nu-l 
folosiți decât în caz de extremă urgenţă. Americanii 
ascultă absolut tot. Vă voi suna eu. Dimitri Serghievici, tu 
ești Alpha 1, Boris Alexandrovici, Alpha 2, iar Vladimir 
Dimitrievici, Alpha 3. Harașo? 

— Harașo, răspunseră toţi trei în cor 

Niciunul nu trecuse de gradul de praporcik*?. Erau 


32 Plutonier. 


oameni simpli care nu înțelegeau decât ordinele simple. În 
afară de ceceni, nu mai urau pe nimeni. Nu aveau nicio 
opinie politică, își luară echipamentul, iar Polyakof îi 
avertiză: 

— Să fiţi atenţi că aici nu se bea alcool pe faţă și nici nu 
se găsește de cumpărat. Faceţi economie la votcă și beti 
numai în cameră. Acum vă dau lămuriri în legătură cu 
prima misiune: securitatea zonei. 

Vorbea într-un limbaj militar pe care îl înțelegeau 
perfect. Toţi adversarii posibili din împrejurimi trebuiau 
eliminaţi. La Groznîi, tot așa își petrecuseră timpul. 

— Dimitri, continuă Polyakof, pe tine cade prima chestie. 
Trebuie să seduci o fată, zise pufnind. Nu va fi greu că eo 
târfă... Să faci în așa fel încât să rămâi singur cu ea și să o 
aduci aici. Discret, firește. 

— De ce să n-o omor imediat? obiectă rusul cu bun-simt. 

Serghei Polyakof zâmbi. 

— Pentru că, înainte de a o omori, am să-i pun câteva 
întrebări și să-i fac unele chestii. Cu ajutorul ei vom afla 
unde și cum să-i lovim pe cei care ne deranjează. 

Îl bătu cu palma pe frunte prietenește. 

— Asta se cheamă informare. 

Omul aprobă cu un zâmbet bovin. Făcuse multă 
„informare” în Cecenia. Dimitri Serghin avea o metodă 
foarte eficientă de a-i face pe oameni să vorbească. Ardea 
de nerăbdare să vadă dacă metoda funcţiona și în ţările 
calde. 


Capitolul XV 


Chris Jones și Ilona se duseră la restaurantul din Grand 
Hotei ca să mănânce. O familie cu trei copii făcea un 
scandal de mama focului, iar șeful de sală marocan se 
înfuriase. După cum îi era obiceiul, Chris își comandă un 
Defender ca aperitiv, în timp ce Ilona se duse să-și ia ceva 
de la bufet. Gorila examină oamenii de la celelalte mese: 
nici urmă de Feriel Shahin. Însă terorista marocană nu 
venea mereu aici. La bufet, Ilona discuta cu un rus la fel de 
înalt și de masiv ca și el. Se întoarse la masă cu o farfurie 
plină cu carne. 

— Am întâlnit un tip din Volgograd, zise ea. M-a agăţat 
ca un dement. 

În mod ciudat, Chris Jones simţi o undă de gelozie. Ce 
porcărie! îl urmări cu privirea pe compatriotul Ilonei care 
stătea la o masă mai în spate, cu alt rus care avea același 
gabarit. 

— Locuiesc în hotel? o întrebă Chris. 

— Nu, nu cred, zise Ilona. Sunt oameni de afaceri, nu 
ţărănoi ca toţi de aici. 

În ciuda relaţiilor sexuale episodice cu el, Ilona se purta 
în continuare la fel, spunându-și că, dacă avea doi clienţi, 
câștiga o mie de dolari. lar pe deasupra, erau ruși. Cu 
puţin noroc, se vor îmbăta cu votcă și nu se vor mai atinge 
de ea. După ce goli farfuria, zise: 

— Cred că mă duc să beau ceva cu ei. Nu pot să te iau și 
pe tine pentru că ei vorbesc numai rusa. Nu stau mult. 

Chris își înmuie buzele în Defender. Nu-i mai era foame. 
Dacă i-ar fi spus cineva că va sta vreodată cu o prostituată 
din Volgograd și că va fi gelos pe deasupra, s-ar fi 
spânzurat cu siguranţă. Simţind că este descumpănit, Ilona 
mai rămase să fumeze o ţigară pe care Chris i-o aprinse 
numaidecât cu bricheta Zippo Swarowski, așa cum văzuse 


la Malko. 

În plus, era îngrijorat. Feriel Shahin nu apăruse la hotel 
de ieri. Îndată ce Ilona se duse la noii ei prieteni, el se 
duse până la recepţie. Cheia marocanei era în căsuţă. Deci 


nu plecase din hotel. 
k 


x 


Ilona era fericită că mai vorbea și rusește. Noul ei 
prieten, Dimitri, căruia nu-i spusese Încă cu ce se ocupa, a 
dus-o să bea ceva la noul hotel Radisson, mai departe către 
est, pe cornișă și comandă o sticlă de Taittinger Comtes de 
Champagne rose, din 1996 numai pentru ea. Acest lux i se 
păru suspect. In mod ciudat, în afara faptului că era 
mulțumită să vorbească rusește, nu se prea simțea în 
largul ei. Modul în care Dimitri se exprima, privirea, 
atitudinea i se păreau ale unui mafiot și asta o speria. 
Prietenul lui plecase când ieșiseră din Grand Hotel 
Sharjah, într-un enorm 4x4. Asta însemna că nu era un 
turist oarecare. Brusc, renunţă la ideea de a-i cere bani. S- 
ar fi întors bucuroasă cât mai repede la hotel. Căscă 
ostentativ. 

— Mi-e foarte somn, spuse ea. Mă conduci? 

— Bineînţeles. Hai să mergem, zise rusul care plăti 
scoțând din buzunar un teanc imens de drahme. Ilona 
presimţea că Dimitri nu se va mulțumi doar cu un pahar. 
Imediat ce se urcară în mașină, el își deschise fermoarul 
liniștit, se întoarse spre ea și spuse cu voce calmă: 

— Doar n-o să ne despărțim așa... 

Sexul pe jumătate în erecţie i se păru imens Ilonei care 
văzuse destule la viaţa ei. Ar fi trebuit să-l refuze, dar îi era 
frică. Cu un zâmbet suspus, zise cu vocea unei 
profesioniste: 

— Ce mădular frumos ai. _ 

Meseria tot meserie era. Îndată ce se aplecă, tovarășul 
ei o apucă de ceafă și o forță să înghită tot membrul. Ea îl 
mușcă încetișor, iar el slăbi strânsoarea. După aceea, intră 


în rutină. Se grăbea să-l facă să termine, să coboare și să 
ia un taxi. El începu să sufle ca o locomotivă și Ilona îl 
masturba cu furie. În momentul în care se golea în gură cu 
un mârâit de satisfacţie, portiera din partea Ilonei se 
deschise. La început, se gândi că e poliţia, apoi două mâini 
o apucară și o traseră afară atât de violent, încât Ilona 
căzu. 

Ameţită, zări două siluete masive. Unul dintre bărbaţi o 
ridică, o apucă de ceafă cu o mână, iar cu cealaltă 
cotrobăia în slipul din dantelă. O aruncă pe bancheta din 
spate a altui vehicul 4x4 parcat alături, cu motorul pornit. 
Se urcă lângă ea, o apucă de păr și zise: 

— Acum că ai terminat cu Dimitri, ocupă-te și de mine. 
Repede! 

Era Boris, cel care era cu Dimitri la restaurant. Cel de-al 
treilea, pe care nu-l văzuse, se urcă la volan. Vehiculul 
demară brusc, urmat de mașina lui Dimitri. Răpitorul ei se 
descheiase deja la pantalonii din piele. Ascultătoare, ea se 
aplecă peste sexul adormit. Se blestema în gând pentru 
imprudenţa ei. Mai avusese asemenea aventuri și la 
Volgograd. Erau bande de huligani care „pedepseau” 
fetele sau se distrau cu ele. Dacă opuneau rezistență, erau 
schilodite, bătute sau omorâte. La urma urmei, era un 
moment dificil care avea să treacă. Instinctul nu o înșelase: 
chiar erau mafioţi. 

Vehiculul mergea cu toată viteza și îi era greu să ţină 
sexul în gură. Dacă drumul ar fi fost drept, poate că ar fi 
reușit să-l facă să juiseze. Bărbatul o împinse cu forţă și își 
aprinse o ţigară. Mergeau în afara Sharjahului, iar Ilona se 
întreba unde o duceau. Apoi vehiculul încetini și zări o 
barieră care se ridica și un hangar lung. Şoferul cobori, 
deschise portiera și o trase afară. Dimitri veni lângă 
tovarășii lui. 

Inconjurată de cei trei, intră pe o ușiță care dădea într- 
un hangar gol, apoi o obligară să urce o scară metalică și 
intră în birourile goale luminate de neoane palide. Se 


întoarse cu curaj și le zâmbi răpitorilor ei. 

— Am fi putut merge la hotel... 

Drept răspuns, Dimitri îi trase o palmă foarte grea, de o 
lipi de perete și aproape că o ameti. Cu ochiul stâng închis, 
cu capul vâjâindu-i, ea îi văzu pe cei trei scoţându-și 
hainele, apoi tricourile. Când văzu tatuajele, înţelese cu 
cine avea de-a face. Așa îi fusese norocul, să dea peste 
asemenea indivizi în Sharjah! Bărbaţii o priveau cu un 
amestec de senzualitate și dispreţ. Dimitri se întoarse spre 
cei doi tovarăși. 

— Ei, cine începe? 

— Vladimir n-a primit încă nimic, observă Boris cu bun- 
simţ. 

Vladimir se apropie, o fixă pe Ilona drept în ochi și zise: 

— Dacă nu mă faci să mă simt ca un foc de artificii, îţi 
stâlcesc mutra de târfă. 

Fără o vorbă, Ilona se lăsă pe vine, îi desfăcu cureaua și 
se puse pe treabă. Simti cum un altul se apropia de ea pe 
la spate, îi rupea fusta și îi smulgea chilotul. Niște degete 
butucănoase se înfipseră în ea și o cotrobăiră ca un animal, 
atât de tare, încât mușcă fără să vrea membrul care îi 
umplea gura. Primi imediat o palmă și ţipă prăbușindu-se 
la pământ. Boris o ridică rapid de jos și o trânti peste 
biroul imens și gol. Vladimir îi trase capul pe spate, 
sprijinind-o cu ceafa de margine, astfel încât să-i vadă faţa. 
Îi înfundă sexul imediat până în gât. Ilona icni, dar se 
abţinu să vomite, apoi simţi că unul dintre ei îi depărta cu 
brutalitate picioarele și un membru o pătrunse atât de 
adânc, încât parcă îi împinsese ovarele până în gât. 
Termină numaidecât și fu înlocuit de prietenul lui. Acesta îi 
îndoi picioarele și o sodomiză cu o violenţă de nedescris. 

Se excitau unii pe alţii, făcând glume porcoase și 
aprecieri scârboase, batjocorind-o pe rând. Intre două 
violuri, beau câteva guri de votcă direct din sticlă. Pe Ilona 
o durea tot corpul, pântecele îi lua foc și își spunea întruna 
că se va termina tot chinul dacă îi lăsa în pace. 


Supliciul dură mai mult de o oră. Capul îi vâjâia. Nu se 
mai gândea la nimic, fiind preocupată să-și satisfacă cât 
mai bine călăii. Își dădu seama deodată că o lăsaseră în 
pace. Lungită pe burtă de-a curmezișul biroului, în mirosul 
de alcool, de spermă și de sudoare, profită de momentul de 
acalmie ca să se refacă. Bine că se terminase! Apoi Dimitri 
o apucă de păr cu un rânjet deocheat: 

— Ţi-a plăcut, porumbiţo? Nu întâlnești în fiecare zi așa 
mădulare ca ale noastre Ilona nu răspunse ca să nu 
reînceapă coșmarul. Dimitri continuă: 

— Trebuia să ne distrăm puţin înainte să trecem la 
treabă... Sper că o să fii de comitet. 

Ilona simţi un junghi în inimă. 

— La treabă, zise ea. Ce vrei să spui? 

Bărbatul îi aruncă o privire plină de răutate. 

— Ce credeai, că te-am adus aici ca să ţi-o tragem puţin? 
Puteam s-o facem și pe plajă. Nu, drăguţo, trebuie să-ţi 
punem niște întrebări. 

— Întrebări? 

Acum nu mai înţelegea nimic. Rusul o strânse de gât și 
suflându-i un damf de alcool în faţă, zise: 

— Da, porumbiţo, câteva întrebări despre prietenul tău 
american. Şi despre tovarășii lui. 

Ilona înțelese imediat. Ora de sex fusese doar o 
distracție. 

— Nu știu ce vrei să spui, se prefăcu ea că nu înţelege. 
Eu lucrez aici și am găsit un client american care îmi dă 
cinci sute de dolari pe zi ca să petrec vacanţa cu el. 

Dimitri clătină din cap. 

— Chiar că ești proastă! Bine, la treabă. Să știi că în 
Cecenia am văzut fete și mai rele decât tine. Hai, așază-te 
în patru labe pe birou. 

Ea se supuse ca să nu fie bătută, iar rusul îi atinse ușor 
fesa. 

— Ce  funduleț frumos.. Nu te mișca. Boris! Ai 
materialul? 


— Da, strigă Boris. 

Dimitri o cuprinse de mijloc cu ambele mâini și îi prinse 
capul între pulpele enorme. Îl văzu pe Boris apropiindu-se 
pe la spate. Îi îndepărtă fesele cu mâna stângă. Ilona simţi 
un obiect rece și tare care îi forța anusul și ţipă. Bărbatul 
care o viola rânji. 

— Nu e așa de bun ca mădularul meu, nu-i așa? 

Îi înfipse fără milă ceea ce i se păru că seamănă cu o 
bară lungă ce îi pătrundea în intestine. Nu se mai sfârșea, 
iar Ilona urla cu fiecare centimetru care înainta. În fine se 
opri. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dinţii îi clănțăneau și 
avea senzaţia că obiectul îi pătrunsese până în stomac. 
Dimitri îi lăsă capul, iar Boris ocoli biroul și se așeză în 
faţa ei. Fluturându-i ceva sub nas. 

— Vezi ce-i asta? o întrebă el? 

Printre lacrimi, Ilona zări un tub pe care era înfășurată o 
bucată de sârmă ghimpată și ascuţită la capete. Rusul 
continuă: 

— O să ne jucăm de-a câinele. O să-ţi bag jucărioara asta 
drăguță în funduleţ. Dar să știi că o s-o și scot. 

Se întoarse în spatele ei și simţi imediat tubul în rect. 
Câteva secunde nu simţi nimic, apoi ca o senzaţie plăcută, 
căci îi scoteau tubul care o viola. Numai că plăcerea nu 
dură mult. O usturime atroce o făcu să tipe înfiorător. 
Sârma ghimpată era în contact direct cu intestinul de unde 
ieșea prin anus, terminându-se cu un laţ înfășurat în mâna 
călăului, protejată cu o mânușă din piele. O trăgea puţin 
afară, iar sârma ghimpată începuse să se desfășoare. Boris 
îi șopti la ureche: 

— Preferi să-l răsucesc sau să ţi-l scot dintr-odată? 

Îngrozită, Ilona nu răspunse. Aproape imediat avu 
senzaţia că cineva îi sfâșie măruntaiele. Incercă să se 
întoarcă, ca să însoţească mișcarea sârmei ghimpate, iar 
călăul izbucni în râs. Asta însemna să se joace de-a câinele. 
Ilona se întorsese cu faţa în sus. Ca un câine care vrea să 
se joace. 


— Vrei să ne ajuţi, nu-i așa porumbiţo? o întrebă cu 
blândeţe Boris. 

Cum fata tot nu răspundea, trase brusc sârma cu un 
centimetru. Boris înșfăcă sticla de votcă și turnă puţină pe 
anusul rănit. 

— Să știi, porumbiţo, că avem toată noaptea la 
dispoziţie, preciză el, nu-i greu de răspuns la ce te 


întrebăm noi. 
se 


XX 


Chris Jones nu reușea să închidă ochii. Se uită la ceas 
pentru a mia oară. Era două și jumătate dimineaţa și Ilona 
nu venise. Încerca să se liniștească spunându-și că își 
petrece noaptea cu un client. La urma urmei, era o târfă. 
Nu îndrăznea să-l sune pe Malko la ora asta. Şi ce ar putea 
să-i spună? Că era gelos? Incercă să doarmă, dar dădu 
drumul la televizor ca să mai afle cum mai mergea 
războiul. Dar nu-l interesa deloc așa cum o făcea de obicei. 
Se ridică și deschise ușa camerei. Vizavi se auzea o 
discuţie aprinsă. Un rus își bătea nevasta care urla. 

Gorila se îmbrăcă, cobori un etaj și se duse spre camera 
lui Feriel Shahin. Pulsul urcă vertiginos. Ușa era deschisă. 
Aruncă o privire înăuntru și văzu șifonierul gol. Marocana 
se întorsese aseară ca să-și ia catrafusele și plecase din 
hotel. Se întoarse în cameră, introduse un glonţ pe ţeava 
Glock-ului și îl puse lângă pat. Nu-i plăcea această 
coincidenţă: Feriel Shahin plecase exact când Ilona a 
dispărut. În ciuda tuturor eforturilor, nu reuși să adoarmă 
și numără orele până la ziuă. La ora opt, îl sună mai întâi 
pe Milton Brabeck. Acesta îl sfătui să-l sune pe Malko pe 
care îl trezi din somn. 

— Avem o problemă! zise cu gravitate gorila. 

x 


XX 


Se făcuse ora douăsprezece și tot nu aveau nicio veste 
de la Ilona. Mobilul era închis. Chris Jones inspectase 


Beach Hotel, dar nu-l reperă pe bărbatul pe care îl văzuse 
ieri în restaurant, despre care nu știa nici cum îl cheamă. 
Iar hotelul era plin de ruși. 

Malko se frământa. Exista o legătură evidentă între 
dispariţia lui Feriel Shahin și cea a Ilonei. De ce au răpit-o 
pe Ilona? Prezența celor doi ruși îl determina să-l 
bănuiască pe Victor Bout. 

— Mă duc la World Trade Center, îi zise el lui Milton. 
Du-te la Chris în Sharjah. 

După douăzeci de minute, se găsea în fața lui Richard 
Manson. Acesta nu păru îngrijorat de dispariţia Ilonei, în 
schimb, îl neliniștea cea a lui Feriel Shahin. 

— De data asta o să apelez la CID ca să o găsească, 
fiindcă avem numele sub care figurează. Dar nu-mi 
miroase a bine. Pregătesc ceva și vor să scape de noi. Aţi 
mai primit vești de la Krisantem? 

— Încă nu, zise Malko, dar nu mă sună regulat. Trebuie 
să o găsim pe Ilona. 

— Poate că este cu un client, spuse americanul. Să mai 
așteptăm până diseară. 

Malko se întoarse la Intercontinental. Era îngrijorat, 
Ilona era o fată serioasă și se temea. Nu plecase de 
bunăvoie. Richard Manson avea dreptate: nu era de bine, 
iar rusoaica era implicată într-un fel. În timp ce conducea, 
sună telefonul mobil, îl deschise și văzu numărul afișat: 
începea cu 06. Răspunse, dar cel ce apelase închise. 
Așteptă până ajunse la hotel și verifică numărul. Era vorba 
de una dintre cele patru cabine din faţa moscheii Amer- 
bin-Fouhairah. Ori era o coincidenţă extraordinară, ori era 
Elko Krisantem. Singura persoană care putea să sune de 
acolo. Poate că turcul fusese nevoit să închidă și îl va suna 
din nou. 

După două ore. Malko tot se frământa. Elko nu mai 
sunase. De data asta era sigur că adversarii trecuseră la 
contraofensivă. Îi mai rămâneau Chris și Milton și armele 
lor de foc. Dar cum și împotriva cui să le folosească? Acum 


nu mai era vorba de aurul reţelei Al-Qaida ci de a-și salva 
colaboratorii. Mobilul sună din nou și se repezi să 
răspundă. Nu era Krisantem, ci o voce de femeie. 

— Malko? Sunt eu, Ilona. 


Capitolul XVI 


— Ilona! strigă Malko, extrem de ușurat. Unde ești? 
Suntem foarte îngrijoraţi. 

— Of, am făcut o prostie, spuse rusoaica. Am băut prea 
multă șampanie și m-am culcat foarte târziu. Acum m-am 
trezit. Sunt la hotelul Radisson, în Sharjah și nu am cu ce 
să vin. 

Știind cât de mult îi plăcea Ilonei șampania, i se părea 
normal. 

— Nicio problemă, zise Malko. Ajung acolo într-o oră, o 
oră și ceva. Unde te găsesc? 

— La bar, la parter, când intri, pe dreapta. 

După ce închise, se simţea ușor ca un fulg. Acum că 
apăruse Ilona, mai trebuia să o găsească pe Feriel Shahin. 
Era posibil ca marocana să se fi mutat la alt hotel, mai ales 
că simţise o prezenţă suspectă. Il sunase și Elko 
Krisantem. Cobori să se întâlnească cu Milton și Chris la 
cafeneaua de la Inter și le spuse vestea că Ilona apăruse. 

— Mă duc să o iau, propuse imediat Chris Jones, 
înveselit subit. 

— Ești îndrăgostit! zise Milton Brabeck. 

Furios, Chris se încruntă. Malko simţi încet, încet cum 
bucuria se risipește. Povestea Ilonei era totuși bizară. In 
meseria lui, nu prea existau coincidente. 

— O să mergem toţi trei, hotări el. Imediat ce o luăm de 
acolo, căutăm prin toate hotelurile din Sharjah ca să 
încercăm să o găsim pe Feriel Shahin. Cred că sunt vreo 
douăsprezece. 

Chris Jones îi simţise reticenta și îl întrebă: 

— Cum vi s-a părut la telefon? 

— Am vorbit puţin, răspunse Malko dar mi s-a părut 
normală. Habar nu am... cel de-al șaselea simţ al meu... 
poate că pur și simplu sunt paranoic... 


Se duse să întrebe la recepţie. Hotelul Radisson se afla 
chiar în centrul Sharjahului, lângă moscheea Al-Majfirah, 
între cornișă și mare. Nu credea că era o capcană în acest 


mare hotel de lux, mai ales ziua în amiaza mare. 
x 


XX 


Elko Krisantem lucra în grădină. În spatele școlii 
coranice era o mică grădină de legume destinată să mai 
îmbunătăţească hrana de zi cu zi a comunităţii. Dar nu era 
liniștit Când a vrut să-i telefoneze lui Malko, Tawfig, 
uriașul, apăruse brusc de parcă îl urmărea. Elko se grăbise 
să închidă și să intre în curte. Se schimbase ceva în 
atitudinea oamenilor de la moschee în privinţa lui: nu mai 
aveau încredere în el. Nu-i mai vorbeau și fugeau de el. 
Chiar și tablighis erau mai puţin amabili. Avea impresia că 
această schimbare data din ziua în care, crezând că nu-l 
vede nimeni, coborâse în subsolul unde locuiau afganii 
pentru o explorare discretă și unde dăduse peste un afgan 
înarmat cu un Kalașnikov. 

Era prima armă pe care o văzuse în moschee. Dar se 
retrase sub privirea furioasă a afganului care nu-l 
întrebase nimic. Terminase de grădinărit și își spuse că 
trebuia neapărat să-l anunţe pe Malko. Moscheea era 
suspectă și putea foarte bine ca o parte din aurul 
teroriștilor să fie ascunsă aici. Își puse pânza pe cap și se 
duse în curtea pustie. În curând, va veni ora de rugăciune. 
Va profita de acest lucru ca să telefoneze. In fiecare zi, 
timp de zece minute, îngenuncheau cu toţii pe covorașele 
lor. Așteptă chemarea muezinului, apoi se îndreptă către 
poarta mare. Se strecură în cabina telefonică și introduse 
cartela în aparat. Forma numărul mobilului lui Malko, când 
simţi o prezenţă în spatele lui. Se întoarse: era Tawfiq. 
Bărbosul mătăhălos cu furie în ochi, care apăruse brusc și 
îl observa. Înainte ca turcul să aibă timp să-și ia cartela, 
namila scoase din abaya un cuţit de măcelar cu lama lungă 
de treizeci de centimetri și i-l înfipse lui Elko între coaste. 


— Frate, tu nu te rogi? îl întrebă el cu un aer răutăcios. 

Îl împinse cu vârful cuţitului, iar Elko fu nevoit să facă 
un pas înapoi ca să nu fie înțepat. Tawfiq al-Banna se 
aplecă spre cadran unde era afișat numărul și se întoarse. 


— Frate, dar ăsta nu este un număr de Turcia. 
x 


XX 


Malko ocoli sensul giratoriu al moscheii Ai-Majfirah și se 
angaja pe cornișă, îndreptându-se spre est. Radisson, 
hotelul nou-nouţ se afla imediat pe dreapta, la capătul unei 
alei lungi, cu un parching în stânga. O luă pe alee, se opri 
sub copertina de la intrare, se întoarse spre Chris Jones și 
îi spuse: 

— Du-te să o aduci. 

Americanul coborâse deja din Mercedes și intră pe ușa 
turnantă. Malko privi în jur Parcarea era aproape goală 
fiindcă hotelul abia se deschisese. După două minute, 
gorila apăru îngrijorată și se sui în mașină. 

— Nu-i acolo, zise el. 

— Te-ai uitat bine peste tot? 

— Da. 

Era ciudat. 

— Mă duc și eu. 

Lăsându-l pe Milton la volan, intră în hotel și se duse la 
barul care era pustiu. Un șef de sală indian îl întâmpină cu 
un zâmbet larg, foarte fericit să vadă în sfârșit un client. 

— Caut o tânără blondă care a fost aici adineauri, începu 
Malko. Aţi văzut-o cumva? 

Indianului îi pieri zâmbetul de pe buze. 

— Domnule, zise el într-o engleză perfectă, sunt aici de 
la zece dimineaţa și n-am văzut pe nimeni. „Femeile 
tinere” vin mai degrabă seara, dacă asta căutaţi. 

Malko îi mulțumi și ieși, tulburat. Ori Ilona îl minţise - 
dar nu vedea de ce - ori nu venise niciodată aici și a fost 
obligată să-i dea întâlnire. În acest caz, nu putea fi decât o 
capcană. Totuși, singurul motiv al acestui apel fusese să-l 


atragă aici. Se urcă în Mercedes uimit și le povesti celor 
două gorile. 

— Mai așteptăm puţin? întrebă Chris, cu durere în 
suflet. 

— Nu folosește la nimic, zise Malko, Ilona n-a venit deloc 
aici. Atunci să mergem la Sharjah Beach Hotel, să vedem 
dacă îl găsiți pe bărbatul care era cu ea la restaurant. 

— De ce nu ne ducem la Airbuzz? întrebă Milton Acolo 
sunt rușii care au legătură cu Al-Qaida. 

— În afară de o expediţie în forță, nu cred că rezolvăm 
mare lucru, obiectă Malko. Nu avem nicio bază legală, iar 
locul este păzit de militari. În plus, nu trebuie să-i alertăm 
pe ruși, care nu știu probabil că ne interesează. 

Intră pe Corniche Road, marele bulevard cu două benzi 
despărțite printr-un refugiu, care nu prea era circulat. 
Parcurseră vreo sută de metri, când îi depăși un 4x4 negru 
cu geamurile fumurii. Dar, în loc să-și continue drumul 
încetini și trecu în fața lor. Pulsul lui Malko crescu brusc. 
Vehiculul nu avea număr de înmatriculare. În clipa în care 
voia să-l atenţioneze pe Milton, geamul din spate se 
deschise și apăru ţeava unei puști-mitralieră. 

* 


XX 


Înainte ca arma să-și înceapă tirul, cu un gest reflex, 
Malko cârmi brusc volanul spre stânga. Se auzi o lovitură 
surdă și Mercedesul se urcă pe refugiul din mijloc. Se 
auziră împușcături de armă automată, iar rafala nimeri 
partea din spate a Mercedesului, în dreptul portbagajului. 
Caroseria fu ciuruită de o ploaie de gloanţe care sparseră 
cauciucul din spate, din partea dreaptă. Geamurile se 
făcură ţăndări. Mercedesul căzu hurducându-se în partea 
cealaltă a refugiului și termină cursa pe marginea 
bulevardului. Flăcările ţâșniră din spate și în câteva clipe 
cuprinseră tot vehiculul. Malko împreună cu cele două 
gorile se aruncară din mașină. Milton strigă: 

— Fiţi atenţi că vin! 


Vehiculul 4x4 negru trecuse și el în partea cealaltă a 
bulevardului și venea după ei. Nu aveau cum să distingă 
feţele ocupanților din cauza reflexelor din parbriz, dar cu 
siguranţă nu erau prieteni. Chris începu să tragă cu arma 
Glock. Trăgea tacticos foc cu foc Văzură atunci vehiculul 
dușmanilor punând o frână bruscă și oprindu-se. Malko și 
Milton își scoaseră și ei armele, dar nu apucară să tragă, 
căci vehiculul negru traversă din nou refugiul și porni în 
direcţie opusă. Nu aveau cum să-i urmărească pe jos. 

Câţiva  curioși începură să se adune în jurul 
Mercedesului care ardea. Din fericire, flăcările ascundeau 
urmele gloanţelor, iar acest lucru putea să pară un simplu 
accident de circulaţie. Furios la culme, Malko îl sună 
imediat pe Richard Manson. Termina de explicat situaţia, 
când în dreptul lor opri o mașină de poliţie alb cu verde. 
Un polițist cobori din ea cu un extinctor în mână. Malko se 
duse la colegul lui, ascunzând tulburarea. 

Oare ce se întâmplase cu Ilona? Atacul nu avea 
semnătura reţelei Al-Qaida ci semăna mai mult cu o 


răfuială a mafiei rusești. 
K 


XX 


Boris Alexandrovici Gurjieff nu se va mai bucura în veci 
de cele zece mii de dolari care-i reveneau. Prăbușit pe 
bancheta din față, cu capul dat pe spate, se uita cu privirea 
sticloasă în tavan. Un glonț îl nimerise drept în frunte și îi 
zdrobi ţeasta. În toată Toyota erau numai rămășițe de 
materie cervicală și sânge. Strângând din dinţi, cei doi ruși 
care supravieţuiseră își rumegau în tăcere nereușita, cu 
toate că își puseseră toate speranţele în arma lor Pulimiot. 

Ca niște buni militari, rupseseră legătura când au 
constatat că adversarii lor nu fuseseră anihilaţi, ci 
dimpotrivă, chiar au ripostat. Serghei Polyakof se va 
înfuria.. Străbătuseră tot cartierul Sharjah, îndreptându-se 
apoi spre aeroport. Fiindcă nu-i urmărea nimeni, se 
relaxară puţin. În afară de trei mici zgârieturi în parbriz, 


vehiculul 4x4 nu avea semne compromițătoare. Imediat ce 
pătrunseră în depozite Dimitri intră pe rampa ce ducea la 
hangar și parcă mașina. 

După trei minute, sparse parbrizul cu o ghioagă. Serghei 
Polyakof apăru în clipa în care scoteau trupul lui Boris din 
mașină și îl acopereau cu o pânză și izbucni: 

— Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? 

— Necazuri! zise pur și simplu rusul. 

Dimitri Serghin aprobă cu un aer morocănos. 

— Da. Ne-au scăpat printre degete și l-au omorât pe 
Boris. 

Asta era cea mai mică grijă a lui Serghei Polyakof. 

— V-au identificat? îi întrebă el imediat. 

— Niet, zise Vladimir Ogoroznik. Nici măcar nu ne-au 
văzut la faţă. Dar erau înarmaţi și știau cum să folosească 
materialul. Dacă nu ne întorceam, o mierleam cu toţii. 

Serghei Polyakof le aruncă o privire plină de dispreţ. 
Asta era elita armatei ruse. Toţi trei, cu un Pulimiot și 
bazându-se pe elementul surpriză, nu au reușit să lichideze 
trei americani. 

— Trebuie să scăpăm de mașină, spuse el, căci 
americanii au legături strânse cu CID. O s-o ducem în sud, 
la prietenii noștri, chiar acum împreună cu Boris. O să-l 
îngropăm acolo. Băgaţi-l înăuntru. 

Boris era tare greu. După ce îl culcară pe bancheta din 
spate. Dimitri zise cu răutate: 

— O luăm și pe ticăloasa aia? Am chef să-i stâlcesc 
mutra. 

— Momentan, rămâne aici, zise pe un ton sec Serghei 
Polyakof. Aţi făcut destule prostii pentru ziua de azi. 

Ilona zăcea legată fedeleș pe podeaua biroului în care 
fusese torturată. li dăduseră ceva de mâncare și îi făcuseră 
o injecție cu morfină ca să poată vorbi în orele ce aveau să 
urmeze. Din anus îi curgea sânge întruna, iar durerea 
devenea insuportabilă. Amenințarea cu o nouă „joacă de-a 
câinele” o convinsese să-l sune pe Malko. Işi aștepta 


moartea, resemnată și lipsită de orice speranţă. Și asta 
doar pentru că se găsise la locul nepotrivit într-un moment 
nepotrivit. Fusese prinsă într-o treabă care o depășea. 
Călăii o vor lichida îndată ce nu vor mai avea nevoie de ea. 
Intestinele o usturau înfiorător și se întreba cât va mai 
dura până va intra în agonie. Cel mai rău era că torţionarii 
ei nu o urau niciun pic, ci o tratau cu indiferenţă. Era ca un 
cobai de care vor scăpa când nu vor mai avea nevoie de el. 

Serghei Polyakof se urcă la volanul BMW-ului său și îi 
făcu semn soldatului să ridice bariera. Se întreba cum să 
acţioneze. Feriel Shahin va afla imediat. Pentru moment, 
nu știa unde se află și sub ce nume. Ascunsă sub 
veșmintele tradiționale, putea să se deplaseze în voie. Nu 
îndrăznea să se gândească cum va reacţiona. Aparatul 
Iliușin 76 pe care îl închiriase sosea abia mâine. Planul de 
zbor pe care îl trimisese turnului de control de pe 
aeroportul din Sharjah prevedea plecarea în următoarele 
patruzeci și opt de ore, cu destinaţia Angola. 

Cu cât rămânea mai mult în Sharjah, cu atât valora mai 
mult. Americanii își vor da seama de unde provine lovitura 
și vor acţiona în consecinţă. Și asta, în timp ce Serghei 
Polyakof își luase angajamentul faţă de Victor Bout că va 
asigura o „zonă de protecţie”. Nici nu îndrăznea să se 
gândească ce se va întâmpla cu el dacă nu va reuși. În 
meseria lui, concedierile se terminau de obicei cu un glonţ 
în ceafă. Ocoli aeroportul și o luă spre Ras-al-Khaimah. 
Boris Gurjieff nu-și închipuise vreodată că va dormi somnul 
de veci sub palmierii deșertului... 

Lui Serghei îi mai rămaseră doar câteva ore ca să 
rezolve problema, adică să-și elimine definitiv adversarii. 
Poate că Ilona îi mai era încă de folos. Acum nu mai punea 
probleme. În cel mai rău caz, o va îmbarca în Iliușin și o va 


arunca în mare deasupra statului Oman. 
* 


x ë * 
Cu mâinile legate la spate și gleznele imobilizate, Elko 


Krisantem se străduia să reziste. Tawfiq al-Banna îl dusese 
cu cuțitul înfipt între coaste până la subsol, unde erau 
afganii. Acolo l-au bătut mai întâi cu paturile armelor, 
după o discuţie în dari din care nu înţelesese o iotă. După 
aceea, unul dintre afgani care vorbea engleza se așeză pe 
vine dinaintea lui cu privirea plină de ură. 

— Eşti un câine! ţipase el. Eşti un câine nenorocit, 
fiindcă ești musulman de-al nostru. Dumnezeu o să te 
pedepsească aspru. 

Elko spusese în turcă și în engleză că e nevinovat, 
jurând că nu înţelege ce i se întâmplă. Îl controlaseră până 
la piele, dar nu găsiseră nimic. Erau foarte convinși, iar 
numărul din cabina telefonică era de ajuns ca să-l 
incrimineze. Nu mai avea cum să susţină că era un număr 
din Turcia. 

— Lucrezi cu americanii! sfârșise prin a spune 
interlocutorul lui. Înainte de a pleca de aici, îti vom tăia 
gâtul. 

Până atunci, va sta într-o celulă minusculă amenajată 
lângă tabăra afganilor, unde era un frig glacial. Pe jos era 
pământ bătătorit și întuneric beznă. Nu avea nicio șansă să 
evadeze, deși nu-i confiscaseră lațul, neștiind probabil la 
ce folosește. Cu toate astea, viitorul nu era prea roz. 
Tawfiq al-Banna îl ura de moarte pe Elko și nu vedea cum 
ar putea scăpa din acest beci. CIA nu își va asuma 
niciodată riscul să atace o moschee ca să-l elibereze, mai 
ales că el nu avea contract cu Agenţia. 

K 


XX 


Deși soarele bătea direct în fereastra biroului lui 
Richard Manson, atmosfera era lugubră. Americanul 
ascultase veștile proaste din timpul zilei, ghemuit în fotoliu 
și jucându-se mașinal cu bricheta. Ilona dispăruse bine 
mersi, fiind răpită de rușii neidentificaţi care nu ezitaseră 
să desfășoare o operaţiune militară ziua în amiaza mare, în 
plin centru al Sharjahului. Probabil că aveau legătură cu 


Airbuzz, dar nu puteau să dovedească. 

Unde se afla Ilona, prostituata rusoaică, devenită astfel 
persoană auxiliară pentru CIA? Oare fusese mituită sau 
torturată? Feriel Shahin se evaporase și ea, ca și Elko 
Krisantem. Pe măsură ce orele treceau, Malko era din ce în 
ce mai trist. Apelul întrerupt de la turc nu era semn bun. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? îl întrebă Richard Manson. 
Nu mai avem niciun indiciu în găsirea aurului. 

Dar lui Malko nu-i stătea acum mintea la aurul 
teroriștilor din Al-Qaida. 

— Este adevărat, recunoscu el. Dar înaintea aurului, 
trebuie să-i găsim pe Ilona și pe Elko. Cred că sunt în mare 
pericol. 

— Ce sugestie aveţi? Să apelăm la CID? 

— Nu. Ne vom descurca singuri. Vom începe cu 
moscheea din Sharjah pentru că nu știm unde putem s-o 
găsim pe Ilona. Dacă Elko nu dă niciun semn de viaţă până 
diseară. Cred că trebuie să ne ducem acolo împreună cu 
Chris și Milton și să facem o descindere ca să ne asigurăm 
că turcul este acolo. 

— Şi dacă nu e? 

Malko făcu un gest de neputinţă. 

— Cred că vom găsi niște indicii. Nu pot să-l abandonez. 

Americanul nu se lăsa. 

— Este o moschee, sublinie el. Dacă vorbesc cu cei din 
CID le cunosc dinainte răspunsul: va fi negativ. lar dacă 
intervenţia voastră va fi un dezastru, consecinţele politice 
vor fi incalculabile. Mulţi conducători de pe aici se joacă cu 
focul. Mai ales în Sherjah. Unde populaţia este foarte 
islamizată. Niște străini care atacă o moschee - adică niște 
necredincioși - pot să aprindă spiritele și să declanșeze 
reacţii violente. Noi atentate împotriva americanilor. De 
asemenea, eu nu pot să vă dau undă verde. j 

— Am înţeles, spuse Malko fără alte comentarii. În acest 
caz, nu ne rămâne decât să așteptăm. 

— Aţi făcut o treabă extraordinară, recunoscu Richard 


Manson. Datorită faptului că aţi urmărit-o pe Feriel 
Shahin, suntem aproape siguri că aurul reţelei Al-Qaida se 
află undeva în Emirate și va fi scos cu unul dintre 
avioanele lui Victor Bout. Atât timp cât pe pista 
aeroportului din Sharjah nu este niciun avion, mai 
beneficiem de un scurt răgaz. Profitaţi de el ca să 
descoperiţi unde l-au ascuns. 

Se despărţiră cu o strângere de mână. Chris și Milton 
aveau fețe de înmormântare, Malko zise până să ajungă la 
parter: 

— Diseară mă duc la moscheea Amer-bin-Fouhairah. 
Chiar dacă nu e corect din punct de vedere politic. În orice 
caz, asasinul Touriei Zidani se află acolo. Nu mă voi duce 
degeaba. Mi-e teamă să nu i se fi întâmplat ceva lui Elko. 

Chris Jones, care se gândea doar la Ilona, zise: 

— Vin și eu. Chiar cu riscul de a fi concediat. 

Expediția nu putea fi tristă. Probabil că se vor lupta cu 
vreo treizeci de persoane. Malko își zise că, dacă 
descoperea în moschee măcar o parte din aurul reţelei Al- 
Qaida, Richard Manson va uita de supărare. Oricum, ar fi 
făcut orice ca să-l salveze pe Elko, altminteri nu s-ar mai 
putea uita niciodată în oglindă. 


Capitolul XVII 


Feriel Shahin transpira toată sub hijab. Căci Toyota ei 
4x4 nu avea aer condiţionat și se simţea ca într-un cuptor. 
Lângă ea, un beduin din tribul Al-Sheni din Ras al-Khaimah 
parcă nici nu exista. Alţi doi erau în faţa vehiculului 4x4, 
care preceda o furgonetă albă în care se înghesuiau alţi 
șase beduini înarmaţi până-n dinţi. Nu prea se simțeau în 
largul lor de cum ieșiseră dintre stâncile lor, cu atât mai 
mult în prezenţa unei femei, chiar dacă respecta cu 
strictețe regulile islamice. Mai cu seamă că le dădea 
ordine. Știau că este o combatantă islamistă și i se 
supuneau. Marocana se aplecă spre șofer. 

— Nu trebuie să stăm acolo mai mult de o jumătate de 
oră. Dacă ne deranjează, oamenii tăi trebuie să tragă. 

— Aiwa”, zise el. 

Erau în Sharjah și mergeau pe Al-Wahda Street, de-a 
lungul zonei industriale. De când plecase din Grand Hotel, 
Feriel Shahin se refugiase într-un trib de simpatizanți ai 
reţelei Al-Qaida, singurul loc unde se simţea în deplină 
siguranţă. Acolo, CID nu va veni după ea. Firește că acest 
artificiu nu simplifica lucrurile, căci din prudenţă, nu-și 
folosea telefonul mobil. 

Prima veste proastă i-o adusese un mesager care venise 
la Airbuzz: americanii nu fuseseră neutralizaţi. Alt 
mesager îi adusese vestea reţinerii unui spion, foarte 
probabil trimis de americani, în moscheea Amer-bin- 
Fouhairah. Atunci se hotărâse pe loc: trebuia să ascundă în 
altă parte aurul depozitat de câteva luni în moschee, căci 
nu mai era un loc sigur. Americanii puteau veni oricând 
după spionul lor. 

Era încordată, însă cele două vehicule treceau complet 
neobservate în traficul intens din Sharjah. Merseră pe 


33 Da. 


lângă zona industrială și ajunseră la poarta școlii coranice. 
Vehiculul 4x4 și furgoneta străbătură curtea, apoi ocoliră 
clădirea albă și opriră lângă o scăriţă care ducea la 
subsolul ce nu se vedea din curte. De când dăduse ordinul, 
afganii urcaseră lăzile cu aur din al doilea subsol în primul. 
Abia opriră cele două vehicule, că beduinii se și pregătiră 
să tragă. Feriel Shahin cobori din 4x4 și se duse la namila 
de Tawfiq al-Banna, omul de încredere în moschee. 

— Totul e pregătit? 

— Da, zise el. 

Afganii începură imediat să transporte lăzile din lemn 
care semănau cu cele pentru muniţie, cu mânerele lor din 
sfoară. Fiecare conţinea câte zece lingouri de un kilogram. 
Afganii cărau trei odată și apoi le aranjau în furgonetă. 
Enervată, Feriel Shahin se hotări să facă un tur și în 
partea cealaltă ca să supravegheze intrarea în moschee. 
Din fericire Tawfiq închisese poarta cu grilaj că să evite 
orice musafir nepoftit. Privi lăzile îngrămădite în 
furgonetă. Nu ocupau mult loc și cu toate astea, acolo erau 
vreo zece milioane de dolari. O avere pentru Al-Qaida ca să 
poată finanța marea serie de atentate după războiul din 
Irak. Nu va avea liniște până când aurul nu va fi la adăpost 
pentru totdeauna. Tawfiq se apropie de ea. 

— Am terminat, o anunţă el. Mai rămâne bărbatul 
despre care ţi-am vorbit. Pot să-i tai gâtul înainte să ţi-l 
predau? 

— Ce a văzut? întrebă Feriel Shahin. 

— Nimic. L-am surprins când le dădea telefon stăpânilor. 

— Dă-i drumul! zise ea. 

Tawfiq îi aruncă o privire uimită și protestă: 

— Să-i dau drumul! Dar e un dușman. A vrut să se 
infiltreze ca să ne fure aurul. 

— Dă-i drumul, repetă Feriel Shahin. Altfel cei care l-au 
trimis o să-l caute peste tot. Spune-i că te-ai înșelat. Poate 
să rămână aici cât va dori. Iar prietenii tăi vor fi mulţumiţi. 

Afganii înarmaţi se pregăteau să se suie în furgonetă. În 


afară de aceia care voiau să rămână în moschee ca să 
înveţe. În două minute totul se terminase. Feriel se urcă în 
vehiculul 4x4. Se duceau la tribul Al-Sheni. Peste două ore, 
această parte din aurul reţelei Al-Qaida va fi în siguranţă. 
Tawfiq al-Banna privea vehiculele depărtându-se. Era 


furios și frustrat. 
x 


* * 


Când Elko îl văzu pe Tawfiq intrând în celula lui cu 
cuțitul de măcelar în mână, își zise că s-a terminat. Încercă 
să se ghemuiască punând bărbia în piept, într-un gest 
inutil de apărare, dar simţea deja lama rece intrând în 
piele. Tawfiq al-Banna rămase nemișcat câteva clipe în 
picioare lângă el. Apoi se aplecă, îl întoarse cu faţa în jos și 
îi tăie sfoara cu mișcări sigure. 

— S-a făcut o greșeală, zise el morocănos. Am discutat 
despre cazul tău cu gazdele care au decis că ești 
nevinovat. Poţi să rămâi aici să studiezi Cartea Sfântă cât 
vrei tu, inch Allah. 

Făcu stânga-mprejur fără să-i dezlege și gleznele. Elko 
Krisantem se dezlegă singur și își frecă îndelung mâinile 
amorțite,  întrebându-se ce însemna această stranie 
eliberare. Îi era foame și sete și ieși repede la suprafaţă, 
unde fu întâmpinat de un tablighis care îl pofti să se 
instaleze în micuța încăpere ce le servea drept bucătărie. 
În timp ce mânca, credinciosul zise: 

— Uneori fraţii noștri sunt prea suspicioși... Sunt atât de 
hăituiți! Trebuie să-i iertăm. Sunt sigur că ești un bun 
musulman. 

— Sunt un bun musulman, zise Elko, care nu mai intrase 
într-o moschee de treizeci de ani. 

Ardea de nerăbdare să-l sune pe Malko. Dar nu-i 
dăduseră cartela înapoi. Își va cumpăra alta mai târziu. 

* 


* * 
Serghei Polyakof încerca să lucreze la actele întinse pe 


birou, dar nu reușea. Dimitri Serghin și Vladimir 
Ogoroznik se odihneau la mezanin după o beţie groaznică 
cu votcă în cinstea tovarășului lor Boris, care zăcea pentru 
totdeauna sub doi metri de nisip, departe de Sharjah. Ilona 
era încă prizonieră și se văita din ce în ce mai mult de 
durere. Serghei Polyakof nu mai știa ce să facă. Trebuia 
să-i întocmească lui Feriel Shahin un plan care să o 
calmeze, dar nu avea nicio idee. Singura soluţie era să 
accelereze procesul începând cu momentul în care 
aparatul Iliușin 76 destinat transportului de aur ajungea în 
Sharjah. Chiar dacă acţiona foarte repede, avionul tot 
rămânea câteva ore la sol, timp în care erau vulnerabili, 
căci americanii bănuiau ceva, așa cum le confirmase și 
interogatoriul lIlonei. Oare vor avea timp să acționeze? 
Serghei Polyakof nu putea să-și asume acest risc. Dacă 
dădea greș, relaţiile cu clienţii lui se destrămau. 

Gândindu-se mai profund, își fabrică o contramăsură 
care ar putea să-l ajute să scape de americani. Era mai 
delicată, ce-i drept, dar putea să reușească dacă era bine 
pusă la punct. Mai rămânea să o convingă și pe Feriel 
Shahin. 

Cobori la mezanin. Ideea de a o reţine pe Ilona în clădire 
îl neliniștea. Insă tânăra le mai putea fi de folos. Cei doi 
călăi își omorau timpul citind romane de science-fiction pe 
care le aduseseră cu ei. Lungită pe sol, Ilona părea moartă. 

— Cum se simte? îi întrebă Serghei Polyakof. 

Dimitri  Serghin îi aruncă o privire indiferentă 
mogâldeţei întinse pe jos și ridică din umeri. 

— Tot așa. Poţi să termini cu ea? Începe să pută. 

Serghei Polyakof era cât pe ce să accepte. Dacă o 
găseau aici, putea să aibă necazuri serioase. Se liniști însă 
gândindu-se că niciun polițist sau vameș din Emirate nu-și 
va risca pielea pentru o prostituată rusoaică. Îi mituia 
destul pe vameșii din Sharjah, încât să-i fie recunoscători. 

— Fă-i o injecție ca să nu mai facă atâta gălăgie. 

* 


* * 


Malko se odihnea după ședința furtunoasă de la 
Consulatul General al Statelor Unite. Era muncit de 
gânduri negre. Ştia cât riscă dacă nesocotea ordinele 
șefului centralei în cazul unui eșec. Era declarat persona 
non grata pentru CIA și nu-i rămânea decât să-și vândă 
castelul din Liezen. In același timp, nici nu putea să-l 
abandoneze pe Elko Krisantem. Înfrunta niște oameni 
extrem de feroce care îi arătaseră că nu vor ezita nicio 
secundă să-l omoare. 

Poate că Elko nici nu mai trăia. Dar nu se putea juca cu 
soarta lui. Își făcuse calculul că activitatea înceta către 
șase seara în zona industrială. Depozitele erau închise și 
dacă se dădea vreo spargere, nimeni nu intervenea. 
Dumnezeu știe cum va decurge atacul moscheii Amer-bin- 
Fouhairah, dacă nu vor beneficia de aceste elemente 


favorabile. 
* 


* * 


O liniște apăsătoare domnea în noul Mercedes alb la fel 
ca și precedentul. Era zece fix, iar Malko intră pe marele 
bulevard care ducea în capătul zonei industriale. Nu era 
nici ţipenie de om, toate depozitele fiind închise. Malko 
staționă lângă zidul lung unde se găseau cabinele 
telefonice. Chris Jones, Milton Brabeck și el coborâră și 
închiseră fără zgomot portierele. 

Poarta cu grilaj a școlii coranice era închisă. Malko 
aruncă o privire și zări în apropierea clădirii un foc în jurul 
căruia stăteau niște umbre. Erau afganii. Se întoarse la 
cele două gorile și le informă. 

— Dacă poarta e deschisă, intrăm și înaintăm, le explică 
el. Voi îi neutralizaţi pe oamenii din curte, iar eu mă duc în 
clădire să-l caut pe Elko. Dacă e închisă, Chris o s-o arunce 
în aer. O.K? 

— Să mergem, îi îndemnă Chris Jones. 

Cu arma în mână, era absolut liniștit. Se gândea întruna 


la Ilona. Malko se strecură primul pe lângă zid. Puse mâna 
pe clanţă și apăsă. Poarta scârțâi puţin, dar se deschise. 
Nu era încuiată cu cheia. Într-o clipită, intrară toţi trei în 
curtea imensă. O străbătuseră deja până la jumătate, când 
fură surprinși. O voce strigă ceva în arabă. Dar cum nu se 
opreau, unul dintre oamenii așezați în jurul focului se 
ridică și îi întâmpină. Milton înaintă un pas. Întinse braţul 
și veni lângă bărbatul îmbrăcat în ţinută afgană - kamiz și 
charouar - îi lipi ţeava pistolului de frunte și zise: 

— Nicio mișcare! _ 

Oricine ar fi fost în locul lui s-ar fi supus. Însă afganii nu 
erau oricine. Bărbatul îi trase un dos de palmă violent 
peste mână aruncându-i arma cât colo și înjurându-l pe 
Milton de mama focului. Nu era deloc impresionat. 
Imediat, tovarășii lui se ridicară și se apropiară de ei cu 
feţe amenințătoare. Erau vreo doisprezece, toți bărboși, răi 
și foarte vicleni. Cu armele îndreptate spre ei. Chris și 
Milton le ţineau piept. Și Malko cu arma în mână, fiind luat 
pe nepregătite, își dădu seama că se aflau în pragul unui 
măcel. Toţi afganii erau înarmaţi cu cuțite și nu ar fi 
pregetat să-i atace. Deodată, un strigăt îl făcu pe Malko să 
tresară. 

— Ihre Hoheit, sunt aici! 

Întoarse capul și zări în umbra unei clădiri silueta 
gârbovită a lui Elko Krisantem care venea spre ei. 
Atmosfera se destinse brusc. Malko se simţi prost. Se 
înșelase. Afganii păreau și ei descumpăniţi. Elko se așeză 
între cele două tabere și zise în engleză, apoi în turcă: 

— Sunt prieteni! 

— Băgaţi armele la loc, le ordonă Malko celor două 
gorile. 

Și el își puse arma în centură. Afganii mormăiau ceva 
fără să înţeleagă ce se întâmpla, dar nu-i mai amenințau. 
Elko se apropie de Malko. 

— M-au ţinut prizonier, dar mi-au dat drumul de 
dimineaţă. Nu înţeleg de ce. Nu am putut să ies de aici ca 


să vă anunţ. Ar trebui să vă duceţi la subsol. Am impresia 
că ascund ceva. Haideţi. 

— Păziţi-i, le spuse Malko celor două gorile, în timp ce 
se îndrepta spre clădire. 

Afganii nu făcură niciun gest până intrară în școală. Elko 
Krisantem cobori o scară strâmtă, iar Malko îl urmă. 
Pivnița rustică era luminată de becuri cam chioare. In 
stânga, era o cămăruţă cu saltele pe jos și haine agăţate pe 
pereţi. În faţă, se vedea o ușă din lemn. 

— Acolo, zise Elko. Ușa asta este încuiată tot timpul. 

Malko înaintă. Ușa era întredeschisă și o împinse ușor, 
apoi găsi întrerupătorul în stânga. Becul gălbui lumină o 
debara goală. Se uită atent prin toate cotloanele, dar nu 
zări nimic. Elko observă cu ciudă: 

— Este prima oară când văd ușa asta deschisă. De obicei 
era încuiată cu un lacăt mare și câţiva afgani o păzeau din 
încăperea vecină. Nu lăsau pe nimeni să vină aici.. 

— În orice caz, acum nu mai e nimic, spuse Malko. Vino 
cu noi, e periculos să mai rămâi aici. 

— Înseamnă că m-am dat de gol! protestă Elko. 

— E mai bine decât mort, zise Malko tranșant. Chiar 
dacă a fost ceva aici, acum nu mai e. 

Nu voia să pronunţe cuvântul „aur”, fiind superstiţios. 
Reveniră la parter, iar Elko Krisantem ieși primul și se 
duse lângă afganii ţinuţi la respect de cele două gorile. 
Malko mai era încă în hol, când auzi un zgomot în spatele 
lui și se întoarse. 

Ghemuit într-un colţ, Tawfiq al-Banna namila care o 
ucisese pe Touria Zidani, se uita la el cu o privire plină de 
ură. Ţinea cu ambele mâini o bardă a cărei lamă strălucea 
în întuneric. Se ridică în picioare cât era de lung, ajungând 
cu capul în tavan, și se năpusti cu barda spre ei urlând: 

— Allah ou akbar! 

Paralizat de uimire timp de câteva secunde, Malko duse 
mâna la centură ca să scoată Glock-ul. În momentul în care 
întindea braţul ca să-l ochească, uriașul îi trase una peste 


armă smulgându-i-o din mână și aruncând-o cât colo. Sări 
într-o parte ca să nu fie tăiat în două. Însă namila se lipi 
imediat de perete ca să nu-l lase să treacă. Pistolul căzuse 
la doi metri în faţa lui. Dacă se apleca, Tawfiq îi crăpa 
capul cu barda. Agita barda cu ochii scânteind de ură și 
murmurând cuvinte de neînțeles, căutând o posibilitate de 
a-l ataca. Deodată, urlă din nou „Allah ou akbar” și se 
năpusti la Malko cu barda ridicată. 


Capitolul XVIII 


Tawfiq al-Banna abătu barda cu toată puterea unde se 
aflase capul lui Malko o secundă mai devreme. Din fericire, 
statura lui imensă îl făcea să aibă câteodată gesturi 
imprecise. Barda se înfipse în perete ridicând un nor de 
tencuială. O scoase imediat și o agită prin aer, 
înghesuindu-l pe Malko într-un colţ. Acesta era înnebunit, 
inima îi bătea să-i spargă pieptul și i se părea că nu se mai 
termină. Proţăpit în faţa ușii, uriașul își trăgea sufletul cu o 
lucire plină de ură în ochi. Cu bărbia înainte și cu ochii 
întredeschiși, se aplecă pregătindu-se iarăși de atac. Arma 
lui Malko rămăsese pe jos, aproape de el, dar în realitate, 
foarte departe. De când începuse atacul se scursese abia 
un minut, dar lui i se părea că durează de secole 

— Allah ou akbar! 

Strigătul sălbatic îi îngheţă lui Malko din nou sângele în 
vene. Cu o privire halucinantă, Tawfiq al-Banna înainta 
spre el aplecat și cu barda ținând-o cu amândouă mâinile, 
tâărându-se ca un imens păianjen alb. Inghesuit, Malko se 
lipi și mai tare de perete. Se gândi să-și scoată haina și să 
i-o arunce în faţă. Însă acest gest i-ar fi permis uriașului 
să-l înjunghie. Ușa dinspre curte se deschise brusc în 
spatele lui Tawfiq al-Banna care, concentrat asupra lui 
Malko, nici nu-și dădu seama. Malko mai mult ghici decât 
văzu silueta gârbovită a lui Elko Krisantem și vru să-l 
strige. Din fericire, n-o făcu. Turcul cântări situaţia într-o 
clipă. În timp ce uriașul se încorda pentru lovitura finală, 
Elko Krisantem sări și cu o dexteritate extraordinară îi 
trecu lațul în jurul gâtului. Luat prin surprindere, 
islamistul se îndreptă de spate imediat. Era la fel de înalt 
ca și Elko și cu lațul de gât, se înălţă pe vârfuri. Lipit 
strâns de uriaș, strânse laţul cu toată puterea. 

Cei doi începură să se învârtească în cămăruţă. Tawfiq 


încerca cu mâna stângă să slăbească laţul, ţinând barda în 
cealaltă mână. Își dădu seama repede că nu va reuși, iar 
atunci dădu drumul bardei. Își strecură ambele mâini între 
piele și laţ. Reuşind să-l mai îndepărteze puţin și se aplecă 
brusc înainte, trecându-l pe turc pe deasupra capului. 
Acesta căzu greoi pe podea și slăbi laţul. Profitând de 
momentul de confuzie, Malko se repezi la ușă. Luă pistolul 
și strigă: 

— Elko, vino! 

Acesta se ridică în momentul în care Malko trecea 
pragul ușii și Tawfiq, cu forțe proaspete, luă rapid barda 
de jos. Ascultându-l pe Malko, turcul ieși numaidecât. Nu 
avea rost să se lupte cu nebunul. Ajunseră în pas alergător 
lângă cele două gorile care îi ţineau la respect pe afgani. 

— Să plecăm, zise Malko. 

Era inutil să pornească un război în moschee. Se 
năpustiră toţi patru spre ieșire, lăsându-i pe afgani cu 
gurile căscate. Se înghesuiră în Mercedes, iar Malko porni 
motorul. În momentul în care vehiculul se punea în 
mișcare, în poartă apăru un uriaș. Era Tawfiq al-Banna, 
mai furios ca niciodată și agitând barda. Se repezi la 
Mercedes fără nicio ezitare și lovi parbrizul cu barda. 

Din instinct, Malko strivi frâna și se lipi de spătarul 
scaunului. Muchia bardei intrase în parbriz. Văzu dincolo 
de geam privirea furibundă a islamistului. Acesta trase 
barda și se dădu un pas înapoi. 

— Holy cow! murmură Milton Brabeck în spatele lui 
Malko. 

Chris Jones cobori imediat din mașină cu arma în mână 
în timp ce uriașul își lua avânt ca să spargă și geamul din 
dreptul șoferului. Se auziră două împușcături asurzitoare, 
iar Tawfiq păru aruncat în spate de o mână invizibilă. În 
timp ce faţa îi exploda într-un jet de sânge. Nelăsând 
barda din mână, se clătină și căzu pe spate cu braţele 
încrucișate pe piept. 

Malko apăsă pedala de acceleraţie, șerpui un moment pe 


străzile pustii din zona industrială, apoi ajunse pe Al- 
Wahda Street. Abia vedea pe unde să meargă prin 
parbrizul opac. Încă sub efectul șocului, nu-și putea reveni. 
În acest moment, conducătorii școlii coranice chemau 
poliţia... Uciderea unui cetățean din Emirate nu era o 
bagatelă. În timp ce conducea, formă numărul lui Richard 
Manson. Din fericire, oamenii din școală nu le luaseră 
numărul mașinii, căci era întuneric. Dacă îi oprea poliţia și 
îi controla, era rău de ei. Malko se relaxă doar atunci când 
ajunse la Intercontinental. Le lăsă mașina gorilelor ca să 
se întoarcă în World Trade Center ca să-și pună bine 
artileria în consulat și le spuse: 
— Duceţi-l pe Elko să se odihnească. Voi să nu ieșiţi din 
hotel. Dacă poliţia întreabă de voi, vă duceţi la consulat. 
* 


* * 


Un șir neîntrerupt de docheri golea cala navei Sikka 
Star, punând lăzile pe chei. După ce străbătuseră cealaltă 
ambarcaţiune  acostată la mal, Yosri al-Shaiba îi 
supraveghea pe cei care descărcau nava și umpleau o 
furgonetă albă. Descărcatul dură o jumătate de oră, 
negustorul plăti și plecă la volanul furgonetei. Ajuns în 
stradă, Yosri al-Shaiba își parcă vehiculul într-o curte mică 
lipită de magazinul său, apoi închise poarta. 

* 


* * 


Richard Manson părea îngrijorat. Elko Krisantem se 
odihnea la hotel, iar cele două gorile se aflau aici, tăcute și 
jenate. Richard Manson se întoarse către Chris Jones. 

— Cel mai bine ar fi să plecați cât mai repede din 
Emirate. Oamenii din moscheea Amer-bin-Fouhairah au 
povestit totul poliției şi i-au dat semnalmentele voastre. 
Tawfiq al-Banna a fost cetățean din Emirate, iar uciderea 
lui constituie un delict foarte grav. Locuitorii școlii susțin 
că aţi vrut să intraţi acolo ca să-i daţi foc. Insă curajosul de 
al-Banna v-a alungat apărând-o cu barda, riscându-și astfel 


viața. Toți martorii oculari confirmă acest lucru. Bine că nu 
au reținut numărul mașinii. V-am interzis să vă duceţi 
acolo, adăugă el uitându-se la Malko. 

Acesta îi susţinu privirea. 

— De multe ori am fost neascultător, observă el cu un 
zâmbet rece. lar Agenţia a beneficiat foarte des, chiar 
extrem de des de „neascultarea” mea. Știu că Elko 
Krisantem nu este cetățean american, însă viaţa lui este 
foarte prețioasă pentru mine. 

Richard Manson se îmbujoră și mai tare. 

— Înţeleg tăria argumentelor dumneavoastră, însă 
domnul Chris Jones este angajatul Agenţiei, iar eu sunt 
superiorul lui. Trebuia să mă asculte. 

Chris Jones lăsă nasul în pământ, văzând cum se 
evaporă pensia... Şi pe deasupra, pentru o acţiune 
exemplară. 

— Am tras doar două focuri de avertisment, bălmăji el. 
Așa e regulamentul. 

Richard Manson se sufocă: 

— Două focuri de avertisment în cap! 

— S-a mișcat, zise gorila cu nonșalanţă. 

Malko îi sări în ajutor 

— Richard, începu el, nu mi-aţi spus că autorităţile din 
Emirate sunt înțelegătoare cu dumneavoastră? Chiar mi- 
aţi povestit că într-o zi aţi făcut un accident și aţi rănit 
grav un cetățean și că, în timp ce era transportat la spital, 
poliţia din Dubai a semnat un raport prin care susţinea că 
a suferit doar leziuni ușoare, deși era aproape mort.. 

Americanul se făcu stacojiu. 

— Nu-i același lucru, bălmăji el. A fost un simplu 
accident. În cazul dumneavoastră, este vorba despre o 
problemă religioasă. Este mult mai grav. 

— Vă semnalez totuși că Jones n-a făcut altceva decât să- 
l] omoare în legitimă apărare pe asasinul informatoarei 
Agenţiei care, se pare, era prețioasă pentru 
dumneavoastră. 


Richard Manson era între ciocan și nicovală. 

— Bine admise el, nu-l voi sancţiona pe domnul Chris 
Jones, dar este mai prudent să plece din Emirate. 

— Vă înţeleg îngrijorarea, răspunse Malko, dar voi avea 
nevoie de el cât mai curând. Să nu uitaţi motivul anchetei 
mele: să găsim aurul reţelei Al-Qaida. Cred că de acum 
avem multe elemente și dacă se va ivi ocazia să 
intervenim, o vom face foarte repede. Vreţi să puneţi mâna 
pe aur? Da sau nu? 

— Firește! zise imediat Richard Manson. 

— Eu vreau să rămân, spuse brusc Chris Jones. Nu-l las 
singur pe Milton. 

Malko radia în sinea lui. El știa adevăratul motiv pentru 
care nu voia să plece din Emirate: Ilona. Pe drept sau pe 
nedrept, se simţea vinovat de ceea ce i s-a întâmplat. 

— Foarte bine, zise în încheiere americanul. În acest caz 
trebuie să semnaţi o declaraţie prin care să precizaţi că 
Agenţia nu este răspunzătoare de problemele care se vor 
ivi în urma acestui incident. Dacă vreţi să știți, beneficiaţi 
de protecţia acordată oricărui cetățean american, dar 
nimic mai mult. 

— Bine, acceptă Chris Jones cu un aer gânditor. Semnez, 
dar îmi pare rău că nu sunt pușcaș marin. 

— De ce? întrebă Richard Manson mirat. 

Chris Jones îl privi drept în ochi. 

— Nu vă uitaţi pe CNN? La Nassiriya, în Irak, pușcașii 
marini au trimis o mică armată să ia dintr-un spital o 
tânără soldat rănită. Toată lumea a zis că este un gest 
formidabil. Trebuie să adaug că era foarte frumușică. 

Richard Manson se înroși, deschise gura să dea un 
răspuns vehement, dar se mulţumi să spună doar atât: 

— For God's sake, încă n-am ajuns acolo. 

Mai mult ca niciodată CIA își merita porecla pe care i-o 
dăduseră anumiţi cârcotași: CYA. „Cover Your Ass”. 
Americanul se întoarse către Malko hotărât să încheie cât 
mai repede acest subiect jenant. 


— Unde ne aflăm în privința aurului? Trebuie să trimit 
astăzi un raport la Langley. Cu Irakul în spate, cei de la 
Washington își fac griji din cauza reţelei Al-Qaida. 

— Mai sunt multe lacune, admise Malko, însă eu cred că 
am reconstituit un eșalon local al operaţiunii. Cantități 
importante de aur - câteva sute de kilograme - au fost 
transportate în mai multe rânduri din Pakistan în 
Afganistan, când de „măgari” din afara reţelei, când de 
membrii ei sau de foști talibani. O parte din aur a fost 
transportat de Abdul Zyad, care s-a oferit să-l „spele”, 
încredinţându-l apoi unuia sau mai multor intermediari. 
Există multe șanse ca aurul să fi fost stocat după aceea în 
moscheea  Amer-bin-Fouhairah, dar nu deţin dovada 
absolută. Cred că l-au mutat recent, în timp ce Elko era 
prizonier. Asta ar explica și eliberarea lui. 

— Unde poate fi acum? 

Malko făcu un gest de neputinţă. 

— Habar nu am. Știm că Al-Qaida are numeroase 
legături cu triburile din Ras al-Khaimah, la graniţa cu 
Omanul. Am fost personal martorul implicării unui 
negustor de miere din Sharjah, Yosri al-Shaiba, în 
asasinarea 'Touriei Zidani. Poate că participă și la 
transferul de aur. 

— Mai știți și altceva? 

— Da. Feriel Shahin a venit aici acum câteva luni. L-a 
ucis pe Abdul Zyad și a încercat să mă elimine și pe mine. 
Face parte din Al-Qaida unde soţul ei a avut un post 
important. Cred că a fost împuternicită să coordoneze 
acest transfer de aur, numai că i-am pierdut urma. Circulă 
cu mai multe identități, vorbește araba și poartă hijab. Aș 
putea băga mâna în foc că ia masa la restaurant în faţa 
dumneavoastră fără să riște absolut nimic. Dacă încercaţi 
să-i daţi la o parte vălul, vă treziţi direct la închisoare. 

Richard Manson se jucă puţin cu bricheta și, negăsind 
un răspuns mai răutăcios, zise: 

— Atunci, ce ne mai rămâne? 


— Airbuzz, compania lui Victor Bout, răspunse Malko. 
Dar nici în privința asta nu avem nicio certitudine. Doar 
trecutul lui, relaţiile și un singur fapt: Ilona a urmărit-o 
într-o zi pe Feriel Shahin care s-a dus la birourile 
companiei, la Cargo Building, pe aeroportul din Sharjah. 
La puţin timp după asta, Feriel a dispărut ca și Ilona. lar 
noi am fost victimele unei tentative de omor cu pușca- 
mitralieră. Mai mult în stilul mafiei ruse decât în cel al 
reţelei Al-Qaida. În afară de asta, nu cred că islamiștii vor 
să-și pună în cap autorităţile din Emirate făcând astfel de 
lucruri. Aici este o bază Secundară. 

— Unde poate fi Ilona? 

— Acum trei zile era în viaţă, fiindcă i-am auzit vocea la 
telefon, zise Malko. Mi-a întins o capcană. Ori a fost 
cumpărată, ori este prizonieră, sau chiar moartă. Habar nu 
am unde este. 

— La Airbuzz? sugeră americanul. 

— Probabil. 

— Am putea da o raită, zise Chris Jones. Nu mă tem eu 
de împuţiţii ăștia. 

Richard Manson îl liniști imediat. 

— Nu-ţi ajunge treaba de la moschee? Şi ei sunt sub 
protecția autorităţilor din Emirate. Este cu neputinţă să te 
duci acolo fără dovada absolută a vinovăţiei lor. 

— Chiar și în timpul nopţii? întrebă Chris Jones, 
nedându-se bătut. Când nu este nimeni la birouri? Putem 
să venim pe pistă. E liberă. 

— Da, dar intrarea în zona depozitelor este păzită de 
armată, obiectă Richard Manson. La prima mișcare 
suspectă, santinela anunţă postul de pază militar de pe 
aeroportul din Sharjah. 

Chris îi aruncă o privire rugătoare lui Malko, care zise 
numaidecât: 

— Firește că, dacă o găsim pe Ilona vie în birourile 
companiei Airbuzz și răpită de Victor Bout, ar schimba un 
pic lucrurile. Într-adevăr, este o operaţiune riscantă. Cred 


că, dacă este în viaţă, a fost dusă lângă Ras al-Khaimah. 
Zona în care beduinii ne-au întins cursa. 

Richard Manson oftă: 

— Trebuie să înţelegeţi și poziția mea. Nu pot să risc 
viaţa unui șef de misiune atât de renumit ca Malko Linge și 
pe cea a membrilor Companiei pentru a ajuta o prostituată 
rusoaică. Și nici măcar nu știm cum o cheamă. Și dacă nu 
cumva ne-a trădat. 

— Pe această prostituată eu am recrutat-o și mă simt 
răspunzător de soarta ei, zise Malko apăsat. Dacă ne-ar fi 
trădat, ar fi rămas cu noi ca să-i informeze pe adversarii 
noștri. Poate că e moartă. În orice caz, avem de-a face cu 
ucigași profesioniști. Atacul cu care ne-am confruntat 
părea o operaţiune militară în toată regula. 

Richard Manson clătină din cap în semn de aprobare. 

— Am aflat de la Centrala noastră din Moscova că Victor 
Bout folosește mulți combatanți din „Alpha”. Nişte brute 
bine antrenate care au servit în general în Cecenia de 
unde au fost excluși pentru lipsa lor de morală. 

Având în vedere nivelul moralei practicate de armata 
rusă în Cecenia, ar trebui să aibă sânge și în sprâncene ca 
să rezolve problemele. Richard Manson se uită la ceas. 

— Bine, zise el în încheiere, vă dau undă verde pentru o 
misiune de explorare ca să o găsiţi pe Ilona. Dar fără acte 
de bravură, că nu vă mai acopăr. 

Chris Jones se și ridicase în picioare. Malko îi auzea 
fălcile trosnind, ca un motan care se pregătește să 
mănânce un șoarece. 

— Vă mulțumesc, domnule, spuse el vom fi extrem de 
prudenti. 

Adică să nu lase martori în viață! Se despărțiră în 
termenii cei mai buni. În lift, Chris Jones întrebă cu sfială: 

— Poate să ne însoțească și Elko? 

— Dacă vrea, firește, răspunse Malko. Dar știți ce riscuri 
ne așteaptă. Oamenii ăștia au cel puţin o pușcă-mitralieră 
și știu s-o folosească. Nu cunoaștem numărul lor și cum 


sunt dispuși. De asemenea, multe alte lucruri. Mai întâi, 
dacă Ilona trăiește. 

Puteai să-i spui lui Chris că trebuia să coboare în centrul 
vulcanului Etna agăţat de o sfoară, că tot s-ar fi dus. 

— Suntem patru, observă el. Avem material și curaj. 
Cred că e de ajuns. 

Ajunseră în parcarea toridă, iar Malko sugeră: 

— Dacă am trece mai întâi pe la Sharjah Beach Hotel? 
Dacă îl vedem pe clientul tău? 

Aveau toată ziua la dispoziţie ca să reflecteze. A ataca 
pe timp de noapte birourile companiei Airbuzz era sinonim 
cu a se sinucide, ţinând seama de oamenii pe care îi 
puteau găsi acolo. Dar nu-i puteau refuza acest lucru lui 
Chris Jones. 


Capitolul XIX 


Era foarte greu să se orienteze prin deșertul presărat cu 
luminiţe rare. Pe o rază de câţiva kilometri în jurul 
aeroportului din Sharjah, erau doar câteva construcţii pe 
un teren neted ca în palmă. Cam de vreo oră, Malko, aflat 
la volanul Mercedesului, studia modalitatea de a ajunge 
discret la clădirea ocupată de Airbuzz. Chris, Milton și 
Elko așteptau în liniște rezultatul studiului său. 

Intrarea era păzită de un soldat care s-ar mira să vadă 
musafiri la ora asta târzie. Hangarul imens de la parter 
dădea direct pe pistă, dar aceasta era împrejmuită cu un 
grilaj. În mod sigur mai avea și altă intrare, la vreo doi 
kilometri, dar păzită și ea. Firește, Malko oprise mașina 
puţin mai departe de șoseaua principală care lega Sharjah 
de aeroport. Fiind ascuns după niște tufișuri, Mercedesul 
nu se vedea din stradă. 

— Priviţi! zise brusc Chris Jones. 

În curte se aprinseră niște faruri, chiar lângă Cargo 
Building. În raza lor vizuală apăru imediat o mașină, 
luminând bariera care se ridică. Acceleră, iar farurile se 
îndreptau către ei. Trecu pe lângă ei, îndreptându-se spre 
autostrada Sharjah-aeroport. Nu reușiră să-i distingă pe 
ocupanţi. Era un Mercedes alb. 

— Era parcată în față la Airbizz, observă Chris 
emoționat. 

Era mai mult ca sigur, ţinând cont de locul unde 
văzuseră farurile aprinzându-se. Malko demară imediat, 
dar cu farurile stinse. Din fericire, luna lumina fâșia 
neagră de asfalt. Într-o clipă, ajunseră la șosea și o luară la 
stânga exact în momentul în care, la un kilometru mai 
departe, cealaltă mașină ajungea la autostradă. Acceleră, 
ajungând și el la autostradă și aprinse farurile. După 
câteva minute, se apropie ca să vadă numărul 


Mercedesului. Era un număr verde de Sharjah. Încetini ca 
să nu le dea de bănuit pasagerilor. Mercedesul intră în 
Sharjah, trecu de câteva sensuri giratorii și se îndreptă 
spre mare. Ajuns la Wahda Square, în loc să o ia pe podul 
rutier care ducea în Dubai, viră la stânga pe Al-Khan Road, 
o șosea care se termina în Al-Mina Road, unde se găseau 
mai multe hoteluri pentru turiști, printre care Grand Hotel 
și Sharjah Beach Hotel. 

— Dumnezeule! exclamă Chris se duc la Sharjah Beach! 

Chiar așa era. Mercedesul opri în parcare și din el 
coborâră doi bărbaţi care intrară imediat în hotel. Erau 
niște matahale doar în cămașă. Chris coborâse deja din 
mașină. 

— Mă duc să văd dacă îi cunosc, zise înainte ca Malko 
să-l poată opri. 

Așteptară încordaţi. După zece minute, Chris ieși 
aproape în goană. 

— Este nenorocitul pe care l-am văzut cu Ilona. Mai e cu 
un prieten și s-au întâlnit cu un grup de ruși care beau 
lângă piscină. 

Malko simţi că voia să le tragă un glonţ în cap, ceea ce 
ar fi fost deplasat și contraproductiv. 

— Poate că ar trebui să ne întoarcem la Cargo Building, 
sugeră el. Va trebui să ne batem cu doi mai puţin, dacă se 


ivește vreo problemă. 
x 


x * 


Grilajul care împrejmuia pistele nu rezistă nicio secundă 
cleștelui mânuit de Milton Brabeck. Într-o clipă, se 
pomeniră pe iarba tarmacului, după ce ascunseseră 
mașina puţin mai departe, în deșert. Era o răcoare plăcută. 
Se îndreptară spre clădirea lungă în care se găseau 
birourile și trecură pe lângă un aparat DC-10 staționat 
chiar în faţă. 

Hangarul companiei Airbuzz era deschis și dădea direct 
pe pistă. Era o gaură neagră imensă și liniștită. După ce 


rămaseră destul timp nemișcaţi la intrare, neauzind niciun 
zgomot, pătrunseră și înaintară pe bâjbâite, neîndrăznind 
să folosească lanternele. 

Era totuși destulă lumină ca să distingă o harababură de 
nedescris. Când ajunseră în capătul  hangarului, 
descoperiră un holișor cu o scară metalică. Nu era nici 
ţipenie de om. Chris înălţă capul, scoase arma și, fără să 
întrebe ceva, începu să urce treptele în liniște. Ceilalţi fură 
obligaţi să-l urmeze. 

Ajunseră pe un palier. Aici era mai întuneric. Chris Jones 
aprinse lanterna și lumină scara ce ducea la etajul al doilea 
unde era o ușă. În afară de zgomotul respirației lor, 
liniștea era absolută. Chris răsuci ușurel mânerul ușii 
deschizând-o. Aici era întuneric beznă. Mai aprinse o dată 
lanterna și văzu un birou gol. Se pregăteau să iasă, când 
un zgomot ușor rupse tăcerea. Rămaseră nemișcaţi. 
Zgomotul se repetă. Semăna cu o respiraţie șuierătoare ce 
se auzea din încăperea din faţa lor. 

Chris nu ezită nicio clipă și aprinse lanterna. Fasciculul 
lumină un coridor care deservea alte birouri. Gorila înaintă 
câţiva pași, cu lanterna într-o mână și cu pistolul în 
cealaltă. Malko îi șopti lui Milton Brabeck: 

— Rămâneţi lângă ușă. 

— God damn it! 

Vocea lui Chris Jones rupse tăcerea auzindu-se din alt 
birou. Malko se duse acolo și simţi cum i se urcă sângele în 
cap. O formă umană era ghemuită pe podea, cu gleznele și 
mâinile legate. Lanţul cătușelor era petrecut pe după un 
picior al biroului. Mirosea înfiorător. Un amestec de urină, 
de fecale, de transpiraţie, de tutun împuţit și de ceva mai 
fad. Corpul întins pe jos era cel al Ilonei. O recunoscu după 
părul blond. Respira anevoie și nu își dădu seama de 
prezenţa lor. Chris se așeză pe vine lângă ea, lăsă arma 
din mână și îi luă pulsul. Ridică imediat capul. 

— Este slăbită, dar e bine. 

O strigă. La început, tânăra nu reacţionă, apoi deschise 


ochii și îi închise repede, orbită de lanternă. Chris o apucă 
cu grijă și o întoarse. Dar trase imediat o înjurătură. Sub 
corpul Ilonei era un obiect rotund care emise un șuierat 
ușor Era o grenadă a cărei clapetă era menţinută de 
greutatea corpului tinerei. După detonatorul cu întârziere, 
urma să explodeze după patru secunde făcând-o praf pe 
prizonieră și pe toţi cei care se aflau în apropiere. 

Malko făcu un gest automat. Trase un șut ca într-o 
minge în clipa în care clapeta se depărtă de corpul 
grenadei. Dumnezeu îi apăra. Grenada zbură cât colo. Se 
lovi de ușă și ricoșă pe culoar. Nici măcar nu apucară să se 
ghemuiască. Explozia asurzitoare se produse după trei 
secunde. Suflul puternic mătură încăperea, pereţii se 
zguduiră, iar fumul înecăcios învălui coridorul. Dar asta a 
fost tot. 

— Milton! strigă Malko. 

— N-am păţit nimic răspunse imediat gorila, care se 
adăpostise pe palier. 

Chris Jones se repezise deja. S-ar fi putut ca explozia să-l 
alerteze pe soldatul de pază care în mod sigur va cere 
întăriri. Ridică biroul, iar Elko scoase lanţul cătușelor de 
după picior, apoi o puse pe un umăr făcând-o pe tânără să 
urle. 

— Everything is gonna be allright! îi șopti gorila. Don't 
panic. 

Ilona nu intra în panică, dar suferea îngrozitor și gemea 
întruna. Milton deschidea calea cu pistolul în mână și 
coborâră în grabă, apoi străbătură în goană hangarul. 
Cineva bătea cu putere în ușa ce dădea în curtea unde se 
încărca marfa, strigând ceva în arabă. 

Cei patru bărbaţi străbătură în liniște pista, feriţi de 
întuneric, până la gaura din gard, unde trebuiră să rămână 
doi câte doi ca să o poată trece pe Ilona, care nu se putea 
ține pe picioare. Părea să se simtă foarte rău, deși nu avea 
nicio rană vizibilă. Chris o culcă pe bancheta din spate a 
mașinii cu capul pe genunchii lui și cu bazinul în poala lui 


Milton. Îi puse mâna pe frunte. 

— Holy Christ! cred că are cel puţin patruzeci de grade 
temperatură. 

Malko se îndrepta către autostradă, iar Elko Krisantem 
stătea lângă el. 

— Ne ducem la American Hospital, zise el. Chris, 
anunţă-l tu pe Richard Manson. 

Era mai bine așa, căci la camera de zgardă s-ar putea să 
le pună întrebări văzând că aduc o femeie rănită cu cătușe 
la mâini... Îndată ce ajunse pe Al-Wahda Street, Malko 


acceleră. Din fericire, șoseaua nu era prea circulată. 
* 


x * 


Richard Manson aştepta în fața administrației Spitalului 
american însoţit de doi infirmieri cu o targă și cu medicul 
de gardă. Chris o întinse chiar el pe targă și fu dusă 
imediat în sala de examinare. 

Toţi cinci se așezară în mica sală de așteptare din mijloc, 
iar Malko îi povesti pe scurt lui Richard Manson cum a 
decurs expediția. Medicul apăru după o jumătate de oră, 
foarte tulburat! 

— N-am văzut în viața mea așa ceva, mărturisi el. Este 
absolut îngrozitor. Trebuie să anunţăm poliţia. 

— Ce a păţit? exclamă Chris Jones. 

Medicul le explică. Chris se făcuse alb ca varul la faţă. 
Tremura. Malko nu-l văzuse niciodată într-o asemenea 
stare. Gorila se întoarse către el și spuse cu vocea la fel de 
palidă: 

— Ne întoarcem la Sharjah Beach... 

— Așteaptă puţin! zise Malko. 

Îl întrebă pe medic: 

— Starea ei este gravă? 

Acesta clătină din cap. 

— Rănile în sine nu sunt, dar trebuie să-i punem 
provizoriu un anus artificial ca să se vindece, însă nu știm 
cât de mare este infecția. Am trecut-o pe antibiotice. 


Momentan nu avem ce face. Este foarte slăbită. Cred că nu 
ar mai fi rezistat mult. De asemenea trebuie hidratată și 
scoase cătușele. 

— De cătușe mă ocup eu! spuse Chris Jones. 

Medicul se uită la el stupefiat. 

— Domnule, trebuie să lăsăm poliția să i le scoată. 
Femeia asta a fost torturată într-un mod abominabil. I-au 
rupt intestinele în mod voit. 

— La naiba cu poliţia! exclamă Chris, dezlănţuit. Lăsaţi- 
mă să-i scot porcăriile alea de cătușe. 

Depășit de situație, medicul indian îl conduse în cameră. 
După câteva minute, Chris apăru cu cătușele în mâini, însă 
la fel de palid. 

— Să mergem! spuse el cu amărăciune. 

Malko înțelese că nu putea să-l oprească. Se întoarse 
către american. 


— Aveţi grijă ca totul să fie în ordine aici, zise el. 
x 


x * 


Cei patru bărbaţi nu schimbară nicio vorbă pe drum 
până la Sharjah Beach Hotel. Chris Jones coborî ca o 
săgeată din mașină și intră în hotel, iar ceilalți îl urmară. 
La piscină era puţină lume și observară imediat că nici cei 
doi ruși nu erau. 

— O.K., zise Chris, ne ducem acolo! 

După o jumătate de oră, se apropiau de zona de 
descărcare-încărcare. O mașină de poliţie cu girofarul în 
funcţiune oprise la intrare. Malko frână brusc și se 
întoarse spre Chris. 

— Te rog să fii rezonabil. Îi căutăm mai târziu. Nu ne 
putem arunca direct în gura lupului. 

— Hai, omule, îţi jur că o să vin cu tine, zise Milton 
Brabeck. 

Chris nu scoase o vorbă când Malko întoarse și porni 
spre Dubai cu viteză mică. Îl găsiră pe Richard Manson la 
American Hospital, puţin mai relaxat. 


— Totul e în ordine, îi anunţă el. Am vorbit cu directorul 
spitalului și nu va anunţa poliţia. Îndată ce va fi în stare să 
vorbească, ne va da de știre. Dar nu știm cum o cheamă, 
că nu are niciun act. 

Cu siguranţă că Ilona avea ce povesti. Însă va mai dura 
până să vorbească, fiindcă o burdușiseră cu morfină. 

— O.K., spuse Chris Jones, duceţi-vă, eu rămân aici. 

— Dar, Chris, ea nu-și va recăpăta cunoștința așa 
curând, interveni Malko. 

Chris îi aruncă o privire îngrijorată. 

— Şi dacă nenorociţii ăia or să vină aici ca s-o omoare? 
O s-o apere infirmierii? 

— Bine, admise Milton, resemnat, rămân și eu cu tine... 

Malko plecă împreună cu Elko Krisantem. Mulţumirea 
că o salvase pe Ilona, chiar și în starea asta deplorabilă, îi 
alunga sentimentul de frustrare. Când va putea vorbi, s-ar 
putea ca rusoaica să le furnizeze elemente utile, dar cu 
siguranţă nu știa unde se află aurul reţelei teroriste. 
Această parte ucigătoare a jocului de-a v-aţi ascunselea 
risca să se termine cu înfrângerea lor bruscă. Era clar că 
autorităţile din Emirate nu vor ridica un deget ca să-i 
ajute. Pentru ei, adversarii lor nu comiseseră fapte prea 
grave. Asasinarea unei prostituate marocane sau 
torturarea uneia rusoaice nu era un lucru condamnabil. În 
rest, nu puteau dovedi nimic. 

Singura certitudine, aurul care fusese probabil ascuns în 
moscheea din Sharjah, dar acum nu mai este. Epuizat și 
mai liniștit Malko își spuse că și mâine mai era o zi. 

* 


x * 


Serghei Polyakof era palid de furie. Poliția din Sharjah îl 
deranjase în toiul nopții ca să-l informeze că se petreceau 
lucruri stranii la depozitul lui și că trebuia să se ducă fără 
întârziere. Când ajunsese acolo, îi găsise pe Dimitri 
Serghin și pe Vladimir Ogoroznik posomorâţi. Tocmai îi 
însoţiseră pe polițiști prin depozit, dar nu găsiră altceva 


decât urmele exploziei unei grenade defensive care 
distrusese coridorul. Discreţi și bine „unși” cu bani, 
polițiștii nu insistaseră, acceptând ipoteza că vreun 
vagabond intrase pe tarmac. Numai ce plecaseră că 
Serghei Polyakof se și repezi la Dimitri. 

— Unde-i fata? Ă 

Rusul mărturisi că nu avea nici cea mai vagă idee. În 
mod normal, el și prietenul lui n-ar fi trebuit să se miște de 
la depozit, dar îi duruse în cot și se duseseră să bea un 
păhărel la Beach Hotel. Când se întorseseră, găsiseră aici 
poliția... 

— Amerikanski... mormăi Serghin. 

Era evident: americanii au descins ca să-și salveze 
informatorul. Serghei Polyakof își storcea creierii ca să-și 
dea seama dacă fata le putea spune ceva. li mulţumi lui 
Dumnezeu că nu știa mai nimic. Doar că rușii se folosiseră 
de ea ca să-i atragă în cursă. Dar adversarii lor știau deja 
acest lucru. Ar fi trebuit s-o lichideze. Ca să facă pe 
grozavul, Dimitri propuse: 

— Vreti s-o căutăm? Trebuie să fie în vreun spital. 

— Aici nu sunteţi în Cecenia! ţipă Serghei Polyakof 
Spitalele sunt sub protecţia poliţiei locale. Nu vă mișcaţi 
de-aici până nu vă spun. 

În orice caz datorită Ilonei știa unde locuiește șeful de 
misiune american. La momentul oportun, îi va trimite pe 
cei doi ucigași să-l elimine. Dar trebuia să aibă puţină 
răbdare. Însă exista o problemă destul de gravă și aparent 
fără rezolvare: de acum înainte compania Airbuzz va fi 
supravegheată de CIA îndată ce aparatul Iliușin 76 care 
trebuia să transporte aurul va sosi. Americanii vor trece la 
acţiune, lucru extrem de supărător. Secretara ieși din 
birou și îi întinse telefonul mobil. 

— Este pentru dumneavoastră. 

— Serghei? 

Recunoscu imediat vocea lui Feriel Shahin. Nu își 
pierdea timpul de pomană. 


— Sunt în oraș. Îl anunţă ea. Ne vedem peste o oră în 
faţa cinematografului Al-Massa, aflat pe cornișa Al- 
Buheirah. 

Inchisese deja. Polyakof se întreba cum să-i spună ce se 
întâmplase noaptea trecută. Ştia de ce îl sunase. Pentru 
ea, numărătoarea inversă începuse, iar de acum înainte, 
celelalte etape ale operaţiunii depindeau numai de el. 

* 


x * 


Ilona își recăpătase cunoștința. Într-o frapieră o aștepta 
o sticlă de Taittinger Comtes de Champagne Blanc de 
Blancs și alături un buchet imens de trandafiri, ca să-i 
redea pofta de viață. In ciuda durerilor ea vorbise. Chris 
Jones îi ascultase confesiunea și de-acum știau că Victor 
Bout îi trimisese pe cei trei ucigași moscoviți ca să asigure 
securitatea unei operaţiuni foarte importante, care nu 
putea fi decât transferul de aur al reţelei Al-Qaida. Ilona 
credea că unul dintre cei trei bărbaţi fusese ucis, căci, 
după expediţia de la Radisson, nu mai văzuse decât doi. 
Malko auzi povestea din gura lui Chris, care făcea acum pe 
infirmierul. Bine că, momentan, nu avea nevoie de el. Le 
lăsă pe cele două gorile la Spitalul american și o luă pe 
Cheikh Zayed Road ca să se întâlnească cu Richard 


Manson. 
* 


x * 


Ud leoarcă de transpiratie, Yosri al-Shaiba se opri 
câteva clipe ca să-și tragă sufletul. La vârsta lui, era greu 
să care lăzi care cântăreau mai bine de zece kilograme 
fiecare. Își privi furgoneta amărâtă cu vopseaua sărită în 
unele locuri. Roţile se lăsaseră de greutate. Cu toate astea, 
lăzile nu ocupau decât mijlocul furgonetei, deși cântăreau 
o tonă. Adică o tonă de aur. 

Negustorul de miere nici măcar nu fusese curios să 
deschidă una din lăzile pline cu lingouri. Cu atât mai putin, 
să fure unul. Lucru de altfel destul de ușor. În timpul 


îndelungatei călătorii, aceste lingouri trecuseră din mână 
în mână, fără niciun act scris. Însă aurul era al lui Allah și 
al acelora care i se dăruiau întru gloria sa. Numai un 
necredincios ar putea să fure. Oricum, Yosri nu avea 
nevoie de bani. Negustoria îi mergea bine și îi aducea 
destui bani ca să mai facă și donaţii moscheii de lângă el. 
Muezinul își începu chemarea. Închise cu grijă ușa 
furgonetei și se duse la moschee. După rugăciune, va duce 


aurul acolo unde i se spusese. 
* 


x * 


Serghei Polyakof încetini, căutând-o din priviri pe cea cu 
care trebuia să se întâlnească. Al-Buheirah Corniche Road 
mergea pe lângă Khaled Lagoon, la marginea unui cartier 
aflat încă în construcție. Câteva clădiri noi se înălţau în 
mijlocul nisipului pe această fâșie de pământ între două 
lagune, la nord de Sharjah. Zări firma cinematografului Al- 
Massa şi părăsi șoseaua intrând pe nisip. Vreo 
douăsprezece persoane stăteau lângă clădire îndată ce 
opri. O femeie cu abaya și hijab se desprinse de grup și 
veni spre el cu pași fermi. Deschise portiera, iar femeia se 
așeză lângă el. 

— Pornește! zise ea pe un ton sec. 

Feriel Shahin așteptă ca mașina să se îndepărteze, apoi 
își scoase vălul. Deși era obișnuit cu oameni foarte duri, 
Polyakof nu se simţea în largul lui în preajma acestei femei 
care era în stare de orice. Nu știa unde se ascundea, dar 
nici nu o întrebă. Mai merseră puţin, apoi viră la stânga. 
Îndreptându-se către Al-Mina Road, promenada de pe 
faleză unde se găseau câteva hoteluri vechi, printre care și 
Sharjah Beach. Intră pe nisip și opri motorul. Feriel Shahin 
îi aruncă o privire de gheaţă. 

— Ce s-a întâmplat? N-am văzut nimic în ziare. 

Khaleej Time era un ziar destul de serios, iar execuţia 
celor trei străini nu ar fi trecut neobservată. Serghei 
Polyakof înghiţi în sec. 


— Am avut o problemă, mărturisi el. 

Îi povesti totul. În fine, nu chiar totul, omițând 
tratamentul la care o supuseseră pe Ilona. Însă Feriel 
Shahin nu era proastă și îl întrebă imediat: 

— Aţi lichidat-o pe fată, normal? 

Îi venea s-o mintă, dar cu ea nu mergea. Se făcu din nou 
mic și îi răspunse. Pupilele marocancei se măriră. 

— Vreţi să spuneţi, tună ea, că fata este cu americanii? 
Că le-a povestit tot.. 

— Nu știe mare lucru... o liniști el. 

Feriel Shahin băgă mâna în geantă, iar rusului îi îngheţă 
sângele în vene. Avea să-l ucidă. Intrând în panică, duse 
mâna la curea și smulse un Makarov imens. Văzându-i 
gestul, Feriel puse și ea mâna pe armă. Se pomeniră 
amenințându-se unul pe celălalt cu pistoalele. Serghei lăsă 
primul arma și zâmbi încurcat. 

— Scuzaţi-mă, bâigui el, am crezut că.. 

— Mai am nevoie de dumneata, ţipă marocana. 

În acea clipă avu certitudinea că planificase să lichideze 
toată echipa cu discreţie. Puse arma în geantă și zise: 

— Prin urmare, americanii știu că pregătiți ceva. Nu vă 
vor lăsa în pace. 

Serghei Polyakof rămase tăcut, căutând în zadar o 
scuză. 

— Ştiţi despre ce este vorba nu-i așa? Ne-am adresat 
dumneavoastră fiindcă ne-aţi mai făcut câteva servicii, iar 
șefii mei au încredere... 

— Dar sunt de încredere, protestă rusul. Problema nu a 
venit de la mine. 

— Bine, i-o tăie marocana, trebuie să găsim o soluţie. 
Am o idee. 

Ea îi expuse planul, iar Serghei Polyakof fu nevoit să 
recunoască că era genial, deși cam greu de pus în aplicare. 
De data asta, trebuia să se descurce singur. 

— De acord, zise el, mă ocup de tot. Cum iau legătura cu 
dumneavoastră? 


— Când sunteţi gata, sunaţi-mă la Sharjah Beach și 
lăsaţi un mesaj pentru mine la recepţie, lui Driss Spuneţi-i 
că rezervarea este confirmată. Acum, duceţi-mă înapoi la 
cinematograf. 

Între ei nu exista niciun fel de relaţie sexuală, iar ea 
transpira sub greutatea veșmintelor. După cinci minute, 
cobora din mașină, îmbrăcată toată în negru, și se duse la 
a sa, pe care o lăsase în spatele clădirii. Abia își putea 
ascunde furia. _ 

Se îndreptă direct spre centrul Sharjahului. În cartierul 
Al-Arouba. Când ajunse în faţa magazinului lui Yosri al- 
Shaiba, înjură printre dinţi. Era închis! Nici măcar nu era 
ora de rugăciune. Dar înţelese imediat: negustorul de 
miere făcuse ceea ce era prevăzut. Intră iarăși în traficul 
nebun din Sharjah. li trebui mai mult de o jumătate de oră 
ca să ajungă în zona industrială. Când ocoli sensul 
giratoriu, zări furgoneta lui Yosri al-Shaiba care mergea în 
șirul de mașini din dreapta. Ea îl depăși și îl claxonă. 
Negustorul de miere nu se clinti... Feriel Shahin fu nevoită 
să vină în spatele lui ca să-l facă să se uite. In acel 
moment, ea își scoase vălul și îi făcu semn să oprească. 
Era momentul oportun. La un kilometru depărtare, era 
moscheea Amer-bin-Fouhairah, care putea fi 


supravegheată de americani. 
* 


x * 


Richard Manson era palid ca un mort. Dormise puțin, iar 
veștile nu erau prea bune. În afară de ameliorarea stării de 
sănătate a Ilonei, de care, la urma urmei, puţin îi păsa. Un 
singur lucru îl enerva la culme: aurul reţelei Al-Qaida era 
pe cale să le treacă pe sub nas, iar Washingtonul îl va 
trage la răspundere. Experții CIA știau că organizaţia lui 
Ussama Bin Laden avea neapărată nevoie de acest aur ca 
să finanţeze următorul val de atentate. Dacă nu va ajunge 
la teroriști, frumoasa victorie irakiană se ducea pe apa 
sâmbetei. 


— Aveţi idee ce se întâmplă? îl întrebă el pe Malko. 

— Nu chiar, mărturisi el. Atât timp cât n-am dat încă de 
urma lui Feriel Shahin, bâjbâim prin întuneric. Sunt sigur 
că ea coordonează operaţiunea. 

— Ce-i cu aurul? Unde este? 

— Nici asta nu știu, recunoscu Malko. Poate că oamenii 
din Al-Qaida, fiind alertaţi de prezenţa noastră, s-au 
hotărât să amâne transferul. Sau să-l transporte cu 
vaporul, ceea ce nu-i prea greu. 

Figura americanului deveni și mai lungă. 

— Dumnezeule! Bine-ar fi să vă înșelaţi! 

Se auzi o bătaie în ușă, iar secretara puse o hârtie pe 
birou. Americanul o citi rapid și se uită la Malko, 
transfigurat 

— Mă anunţă că un lliușin 76 cu numărul de 
înmatriculare ST AGY a aterizat pe aeroportul din Sharjah, 
venind de la Kiev, din Ucraina. Planul de zbor indică o 
ședere de patruzeci și opt de ore, apoi va pleca în Luanda 
și de acolo în Angola, cu o escală tehnică la Khartoum. 

Tăcu un timp apoi reluă: 

— După documentele noastre, aparatul îi aparţine lui 
Victor Bout. Sunt sigur că a venit după aurul teroriștilor 
din Al-Qaida. 


Capitolul XX 


În sfârșit, o veste bună! Escala din Khartoum era 
grăitoare. Bin Laden a trăit în Sudan din 1992 până în 
1996 și a păstrat numeroase legături, chiar cu prietenul 
său cel mai bun, Tourabi, șeful spiritual al islamiștilor 
sudanezi, care avea în prezent domiciliu forțat. CIA știa că 
la Khartoum și la Port Sudan mai existau încă celule ale 
reţelei Al-Qaida foarte active. Aurul va fi în siguranţă 
acolo, mai cu seamă că americanii erau mai puţini în 
această țară. Malko trase imediat concluzia: 

— Nu mai are rost să căutăm aurul, spuse el, căci or să 
ni-l dea pe tavă. Este de ajuns să intervenim înaintea 
decolării aparatului Iliușin. 

Richard Manson îi aruncă o privire plină de milă. 

— Cum să intervenim? Vă amintesc din nou că în 
Emirate comerțul cu aur este liber. Rușii pot să-și încarce 
avionul până la refuz cu lingouri, că nu-i pasă nimănui. 

— Chiar dacă este aurul reţelei Al-Qaida? 

— Dovediţi! zise americanul. Chiar dacă noi știm precis 
acest lucru, nu deţinem probe elocvente cu care să ne 
convingem omologii. În plus, este vorba despre un aparat 
care operează legal, cu un plan de zbor prestabilit. 

Malko simţi cum îi sare muștarul. Muriseră cel puţin 
șapte persoane din cauza acestui aur: Aziz Ghailani, 
„Măgarul”, Touria Zidani, cârtița CIA, Abdul Zyad, 
miliardarul indian, Baghlaf al-Zafer, patronul casei de 
schimb, un beduin și un rus neidentificaţi, Tawfiq al- 
Banna, ca să n-o mai pomenească pe Ilona, care putea să 
rămână marcată pe viaţă... Iar în ultima clipă se refugiau 
cu toţii în legalitate ca să nu facă absolut nimic! 

— În orice caz, sublinie el, trebuie să împiedicăm aurul 
să părăsească teritoriul Emiratelor. Altfel, nu-l vom mai 
vedea niciodată. Cred că-i putem neutraliza pe ruși cu 


ajutorul lui Chris, al lui Milton și al lui Elko. 

— Şi după aceea căraţi dumneavoastră aurul în cârcă? 

— Există mașini pentru asta. 

Copleșit, Richard Manson clătină din cap. 

— Malko, zise el, nu vă daţi seama că suntem în deșert și 
că este vorba de o ţară relativ civilizată... În clipa în care 
interveniţi, Serghei Polyakof va ridica în picioare toată 
țara, toată poliția, armata, tot ce vrei și ce nu vrei. Este ca 
și cum ai face un jaf pe Aeroportul Kennedy. Uitaţi treaba 
asta. 

Urmă un moment de tăcere. Malko înălță capul brusc. 

— Există vreo modalitate prin care am putea să aflăm 
încărcătura oficială a avionului? 

— Nu, este zonă liberă. De ce? 

— Fiindcă am putea interveni în mod legal. Dacă 
semnalați omologilor dumneavoastră prezenţa unei 
încărcături ilegale de arme destinate reţelei Al-Qaida, vor 
fi obligaţi să intervină în vreun fel. i 

— Într-adevăr, recunoscu Richard Manson. În cazul ăsta 
putem face presiuni. Şi dacă nu sunt arme? 

— Acest lucru ne va permite să controlăm avionul și să 
verificăm dacă este aurul sau nu. 

— Și ajungem de unde am plecat, oftă americanul. O să 
avem dreptul să numărăm lingourile și pe urmă. 

Malko îl privi drept în ochi. 

— Chiar vreţi ca acest aur să fie recuperat? 

— Evident. 

— În acest caz, există o modalitate simplă și sigură. 
Odată ce sunteţi sigur că aurul se află la bordul aparatului 
lliușin, îl lăsaţi să decoleze, dar se va produce un 
„accident”. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Richard Manson pălise. 

— Știţi foarte bine, făcu Malko cu voce rece. Fie plasăm 
o încărcătură explozibilă la bord, fie acţionăm din exterior. 
Cu o rachetă sol-aer sau mare-aer. 


— Ar fi o crimă, protestă Richard Manson. Și membrii 
echipajului? 

— Se numesc victime colaterale, răspunse Malko. Sunt 
în fiecare zi în Irak. Îi veţi prezenta scuzele lui Victor Bout 
și familiilor membrilor echipajului. Să vă spun drept? Il va 
lăsa rece pe Victor Bout. 

Americanul rămase tăcut un timp. 

— Nu pot să hotărăsc singur acest lucru, mărturisi el. 
Dumneavoastră puţin vă pasă. O să-i întreb pe cei de la 
Langley. Dar mi se pare o nebunie. Alternativa este un jaf, 
precum aţi spus. După aceea, transferăm aurul pe un 
vapor al US Navy. Sunt destule prin zonă. Cred că am să 
aleg această variantă. 

Malko se ridică. 

— Mă duc la American Hospital. Contactaţi-mă îndată ce 
aveţi noutăţi. Nu uitaţi că avem la dispoziţie mai puţin de 
patruzeci și opt de ore ca să ne hotărâm. 

k 


x * 


Ilona era palidă ca un cadavru și avea furtunașe înfipte 
peste tot. Cu toate astea, sticla de Taittinger fusese 
începută, ceea ce însemna că e spre bine. Chris Jones citea 
în fotoliu, cuminte ca un îngeraș, cu o cană plină cu 
Defender în faţă. Prin deschizătura hainei, Malko zări 
mânerul pistolului. Milton stătea de pază în hol. 

— Vă simţiţi mai bine? o întrebă el pe Ilona. 

Rusoaica avu un zâmbet diafan. 

— Da. Mă burdușesc cu morfină și nu mă mai doare așa 
de tare, dar nu pot să mă mișc. Mi-au pus o „derivaţie”, 
altfel n-o să mă vindec niciodată. Dar febra a scăzut mult. 

Nici măcar nu se plângea. Chris oftă: 

— Tot ce îi cer eu lui Dumnezeu este să-l găsesc pe 
nemernicul care i-a făcut asta! 

— Poate că vei avea ocazia cât de curând, spuse Malko. 
În sfârșit, avem noutăţi. 

Chris Jones îl ascultă cu entuziasmul cu care un 


seminarist îl asculta pe papă. 

— Când doriţi, zise el. Chiar dacă nu e ceva legal. 
Oricum este o ţară de troglodiţi. 

Se vedea clar că era îndrăgostit... Malko își luă rămas 
bun și se îndreptă spre bazarul cu aur ca să-i cumpere un 
cadou Alexandrei. Nu numai teroriștilor din Al-Qaida le 


plăcea aurul. 
* 


x * 


Feriel Shahin privea stiva de lăzi din încăpere aşezată 
chiar lângă patul ei. Era o casă din piatră construită pe o 
colină, la nord de Ras-al-Khaimah, undeva la marginea 
unui sat. Veneau puțini oameni în această regiune 
muntoasă locuită de triburile Al-Sheni, nişte 
fundamentaliști care urau Occidentul și chiar Emiratele 
decadente. Deși nu-și lepăda niciodată hijab-ul, era 
respectată ca o luptătoare islamistă. Satul era păzit de 
vreo douăzeci de oameni înarmaţi și mai puteau fi adunaţi 
încă vreo sută într-un timp foarte scurt. Poliţia nu venea 
niciodată în văgăuna asta. În caz că se iveau probleme, 
ajungeau într-o oră în zona deșertică a sultanatului 
Omanului. 

Marocana își aprinse o ţigară cu o brichetă Zippo U.S. 
Army cam jerpelită pe care o avea din Afganistan, amintire 
din perioada în care americanii îi aprovizionau pe 
mujahedini. Trebuia să mai aștepte încă douăzeci și patru 
de ore și nici nu avea cum să comunice. Se va întâlni cu 
Serghei Polyakof în ultimul moment, la aeroport. El 
rămânea în Sharjah, iar ea se urca la bordul avionului, căci 
trebuia să însoţească aurul până la destinaţie. Acum nu 
voia să aibă nicio problemă. În sinea ei era furioasă 
fiindcă, din cauza americanilor, planurile lor fuseseră date 
peste cap. Aurul sosit din Pakistan pe Sikka Star nu fusese 
încă „spălat”. În total, erau lingouri indiene, aur afgan, 
pakistanez și lănţișoare. Însă ea nu-și putea permite să-l 
rafineze așa cum făcuse cu prima tranșă. Ar fi fost mai 


ușor să-l topească, dar tot aur era și așa. Ușa se deschise 
și în prag apăru Yosri al-Shaiba. O salută cu mâna pe 
piept. 

— Salam aleykoum. 

— Aleykoum salam, răspunse Feriel Shahin. Ce s-a 
întâmplat? 

— Am venit să-ți urez drum bun, spuse negustorul de 
miere, trebuie să mă întorc în Sharjah ca să mă ocup de 
magazin. Dar am un cadou pentru tine. 

Puse pachetul jos și preciză: 

— Este miere de Sanaa. Cea mai bună. la câte o 
linguriţă în fiecare dimineaţă, și vei trăi o sută de ani. 

Emoţionată, Feriel Shahin îi mulţumi. Bătrânul se 
retrase, iar ea îi auzi toba camionetei. Nu ceruse nimic 
pentru că își riscase viața. Ca și membrii tribului care îi 
dăduseră lingourile lui Abdul Zyad, spunând că nu le erau 
de folos, deși trăiau într-o sărăcie lucie. Însă, pentru ei, 
jihadul trecea înaintea confortului material. 

În acest sat de munte izolat, timpul se scurgea cu mare 
greutate. Nu exista nici radio, nici televizor. Viaţa era 
animată doar de chemările muezinului de la moschee. 

Marocana se mai rugă încă o dată ca rușii să nu mai facă 
vreo prostie și avionul să sosească la timp. Orice minut în 
plus petrecut în Emirate reprezenta un risc. 

x 


x * 


Richard Manson radia de bucurie, vizibil ușurat. Nu 
întrebă de Ilona, dar anunță dintr-odată: 

— Am găsit soluția. Pe a dumneavoastră am eliminat-o, 
dar am făcut presiuni asupra Emiratelor. Au acceptat să ne 
lase să inspectăm avionul, dacă este vorba despre arme. 

— Dar despre aur? 

— Dacă găsim aurul, va fi confiscat în numele luptei 
antiteroriste. Ca să evităm orice contestaţie legală, o să 
depunem o garanţie în bancă reprezentând echivalentul 
valorii lui la Banca Centrală din Abu Dhabi. Dacă 


proprietarii aparenţi ai aurului obţin rambursarea, vor 
primi banii în mod oficial, într-un cont bancar pe care îl 
vom putea urmări după aceea. 

Planul era bine gândit. 

— Când ne ducem? întrebă Malko. 

— Mâine dimineaţă, la ora nouă. Plecarea avionului este 
prevăzută la unsprezece, prin urmare, vor termina de 
încărcat. Dacă vor hotări să plece mai devreme, am 
anunţat turnul de control ca să nu le dea voie să decoleze 
înainte de a interveni noi. Să fiţi aici pe la opt. Chris și 


Milton vor veni cu noi. 
* 


x * 


Fuseseră preluaţi de o mașină a poliției din Sharjah care 
o preceda pe cea în care se afla echipajul din CID. Până în 
ultima clipă, Richard Manson negociase pas cu pas, fiind 
necesară chiar intervenţia ambasadorului Statelor Unite. 
Până la urmă, Elko Krisantem făcea parte și el din coloană, 
însă în altă mașină, însoţit de cele două gorile, Malko 
aflându-se în mașina americanului. 

Se apropiau. În timp ce mergeau pe lângă gardul ce 
împrejmuia pistele, Malko zări aparatul lliușin 76 alb. 
Semăna cu un bombardier din cauza botului cu geamuri. 
Văzând mașinile de poliție, soldatul de pază se grăbi să 
ridice bariera. Toată lumea cobori din mașini și intră în 
sediul companiei Airbuzz. Acolo se aflau câţiva muncitori 
indieni care terminau de încărcat avionul. Era o 
încărcătură de pneuri. Şeful CID se recomandă și 
muncitorii îl căutară pe patron. 

Serghei Polyakof apăru relaxat, surâzător și foarte 
politicos. De-abia îi aruncă o privire echipei CIA, apoi îl 
ascultă pe poliţist care îi explica ce dorea. Trebuia să 
verifice încărcătura aparatului lliușin, care se presupunea 
că transportă ilegal arme. Rusul nu se tulbură niciun pic și 
spuse imediat: 

— Într-adevăr, o parte din încărcătură este compusă din 


muniţie pentru arme ușoare, dar este o tranzacţie absolut 
legală între guvernul rus și guvernul angolez. Materialul 
este înregistrat în actele care vă stau la dispoziţie. 

Richard Manson și Malko schimbară o privire neliniștită. 
Reprezentantul lui Victor Bout era ciudat de cooperant și 
de destins. Nu le dădu nicio importanţă, de parcă nici n-ar 
fi existat. Americanul se apropie de șeful CID și îi șopti la 
ureche: 

— Nu vă lăsaţi dus de nas: trebuie neapărat să verificăm 
încărcătura. 

Se duseră cu toţii pe pistă. Ușa din spate a avionului era 
încă deschisă, iar Malko se uită înăuntru, în afară de o 
mare cantitate de cauciucuri pentru camioane, mai erau 
vreo douăsprezece lăzi. Le-ar fi luat totuși vreo două-trei 
ore ca să le verifice. Unde putea fi aurul reţelei Al-Qaida? 

— Trebuie să anunțăm turnul de control, observă 
Serghei Polyakof, flegmatic ca un englez. O să întârziem 
cam mult. 

Nu părea deloc intimidat. Malko simţea din nou o 
senzaţie de neputinţă, mai ales ca nu-i văzu pe cei doi 


torționari ai Ilonei. Poate că erau sus, în birouri. 
* 


x * 


Toate lăzile cu arme și cu muniție fuseseră coborâte pe 
tarmac și verificate una câte una. Totul era în conformitate 
cu actele. Polițistul din CID examina pentru a doua oară 
avizul de însoţire a mărfii care părea să fie în ordine, cu 
ştampila autorităților ruse și a reprezentantului Angolei la 
Moscova. Chiar dacă era fals, nu aveau cum să-și dai 
seama. 

Malko spumega de furie. Nu găsise niciun gram de aur 
la bord! Cu toate astea, controlaseră şi carlinga. 
Reprezentantul poliției locale se apropie de american, 
ascunzându-și cu greu exasperarea. 

— Totul este în ordine, îl anunţă el. Nu am găsit nimic 
ilegal în această încărcătură. Sunt obligat să las avionul să 


plece. 

— Bine! zise americanul. 

El și Malko se dădură la o parte și se uitară cum îl 
încărcau din nou. Echipajul se afla în cabină. Chiar dacă 
ascunseseră câteva kilograme de aur în avion, nu putea fi o 
cantitate importantă. Trapa din spate se închise și luară 
opritoarele. Motoarele cu reacţie ridicară nori de nisip, iar 
ei fură nevoiţi să se îndepărteze. 

— Ne-au fraierit! zise pur și simplu Richard Manson care 
se întorsese către Malko. O să creadă că m-am ţăcănit. N-o 
să mai valorez doi bani în faţa lor. 

Malko nu spuse nimic. De când ajunseseră, simţise că 
rusul îi aștepta. Aurul rămăsese ascuns pe undeva și va 
pleca mai târziu. Dăduseră greș. Se întoarseră la clădiri cu 
pași lenți. In timp ce motoarele aparatului lliușin se 
declanșau și avionul începu să se miște, Malko nu-l pierdu 
nicio clipă din ochi, până când roţile se desprinseră de sol. 
Nimeni nu putuse să intervină. În curând, jumbo-jet-ul va fi 
doar un punctuleţ pe cer. Se despărţiră cu răceală de 
polițiști și se urcară în mașini. Chris și Milton erau 
dărâmaţi. Însă pe drumul de întoarcere, Malko avu o 
străfulgerare. 

— Nu au plecat definitiv! strigă el. 

Richard Manson se uită la el, încă ametit de eșec. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Mai sunt și alte aeroporturi în Emirate? 

— Da. În Dubai, Al-Ain, Abu Dhabi. De ce? 

— Închipuiţi-vă că avionul se întoarce și aterizează, 
încarcă aurul și pleacă imediat. 

— Este aproape imposibil, obiectă americanul. Acestea 
sunt aeroporturi internaţionale cu trafic intens. Sunt 
controlate. Ar trebui să fie preveniţi. 

— Chiar nu mai există nici un alt aeroport? 

Americanul se gândi câteva clipe. 

— Ba da recunoscu el. Cel din micul emirat Oum al- 
Qaiwain, aflat între Sharjah și Ras al-Khaimah, de lângă 


satul Hamraniyah, dar nu este folosit decât de avioanele 
turistice. De altfel, în noiembrie anul trecut, a fost arestat 
un individ din Al-Qaida care venea aici să închirieze 
avioane ca să survoleze trecătoarea Ormouz. Dumnezeule, 
doar nu credeţi că... 

— Să mergem! spuse Malko. Dacă ideea mea este bună, 
înseamnă că acolo se duc. Iliușin poate să aterizeze și pe 
piste foarte scurte și poate fi încărcat ușor. 

Luă telefonul mobil și îl anunţă imediat pe Elko și pe 
gorile de noua destinație.. 

Aveau de parcurs aproximativ optzeci de kilometri, către 
nord-est. Drumul era în plin deșert, departe de coastă. 
Merseră o jumătate de oră în tăcere. 

— Ne apropiem! zise Richard Manson. 

— Priviţi! strigă Malko, arătând cu mâna spre nord-vest. 

Un punct negru începea să se mărească pe cerul senin. 
Era un avion care venea în direcţia lor. După cinci minute, 
când se zăreau clădirile unui mic aeroport, reușiră să 
distingă mai clar: era un lliușin alb care își scosese trenul 


și se pregătea de aterizare. 
x 


x * 


Patru vehicule erau aliniate în fața clădirii mici a 
aerogării Oum al-Qaiwain. Un BMW și trei Land Rover de 
culoarea nisipului înconjurate de beduini cu keffieh. 
Alături, stătea o femeie cu abaya și hijab. Dimitri Serghin 
şi Vladimir Ogoroznik se uitau în gol, căci nouă beduini 
ajungeau ca să păzească încărcătura. În spatele mașinii, 
era un Pulimiot cu încărcătorul montat și acoperit cu o 
pătură. 

Vreo douăsprezece avioane ușoare erau aliniate puţin 
mai departe. Câteva Piper, un Cessna, iar și mai departe, 
un Dakota vechi și un Beecheraft cu două motoare care 
asigurau drumurile scurte. Nu exista nici vamă, nici 
poliție, doar un minuscul turn de control, cu un singur om 
care fusese anunţat că un avion de transport va ateriza pe 


unica pistă de nouă sute de metri, din cauza unei avarii 
hidraulice care nu putea fi reparată în aer. După ce va fi 
reparat, va pleca imediat. Controlul aerian fusese anunţat. 

— Peste o oră, vom pleca, oftă Dimitri Serghin. 

Era nerăbdător să ajungă la Moscova, cu cele zece mii 
de dolari ale sale. Sprijinit cu coatele de geamul deschis, 
privea avionul imens care se apropia. Beduinii erau de-a 
dreptul fascinaţi. Aparatul atinse pista cu un norișor de 
fum și încetini, rulând spre aerogară. Huruitul puternic al 
motoarelor era asurzitor. Ajunse foarte aproape, se 
întoarse și se opri în spatele clădirilor. 

Intoarseră cu toţii capetele din cauza norilor de praf 
ridicaţi de motoare. Apoi, reactoarele își micșorară 
puterea, fără să se oprească de tot. Trapa din spate se 
deschise până atinse pământul. Imediat, beduinii se 
grăbiră să deschidă portierele vehiculelor Land Rover. Trei 
dintre ei, cu Kalașnikovurile în mâini, se așezaseră în așa 
fel încât să formeze un mic culoar de trecere, în timp ce 
alții urcau lăzile de lemn în avion. Apoi unul dintre 
membrii echipajului le ancoră. Era un du-te-vino ca într-un 
mușuroi. Puțin mai departe, Feriel Shahin număra lăzile. 
Erau exact două sute una ce conţineau puţin mai mult de 
două tone de aur. Adică douăzeci de milioane de dolari. 
Peste trei ore, vor fi la Khartoum, recepționate de antena 
locală a reţelei Al-Qaida, și după aceea puse la loc sigur De 
acolo vor pleca în funcţie de nevoi, în toate cele patru zări. 

Nu se putea da de urma acestui aur. Americanii puteau 
să se chinuie mult și bine să-l depisteze prin bănci. Feriel 
Shahin transpira sub hijab, dar stătea în soarele arzător. 
Beduinii se mișcau întruna și vehiculele Land Rover se 
goleau treptat. Marocana se uită la ceas. Trecuseră deja 
douăzeci de minute. Chiar dacă autorităţilor din Emirate li 
se va părea ciudată această escală neprevăzută a 
avionului, când își vor da seama, aparatul va fi deja 
departe. Bine că era un aparat conceput să aterizeze pe 
orice teren. 


În sfârșit, fură încărcate și ultimele lăzi. Beduinii se 
urcară liniștiți în mașini și plecară lăsând un nor gros de 
praf în urma lor. Feriel Shahin își scoase hijab-ul, 
neputând să mai suporte căldura și fugi către aparat. În 
momentul în care voia să urce rampa, se întoarse să le 
spună rușilor să plece. Dar crezu că îi stă inima în loc. 
Două Mercedesuri apărură imediat și opriră în faţa 
aerogării. 

se 
x * 


Chris Jones aştepta de trei zile clipa asta. Coborî din 
Mercedes înainte să oprească, cu Glock-ul într-o mână și 
cu revolverul în cealaltă. Milton Brabeck sări o secundă 
mai târziu, urmat de Elko Krisantem. Malko se dădu jos 
din primul vehicul și fugi spre avion. 

Dimitri Serghin înţelese puţin mai târziu. Privirea o 
întâlni pe cea a lui Chris Jones și se întoarse cât putu de 
repede să pună mâna pe Pulimiot. Se întorsese deja pe 
jumătate când gorila deschise focul. Trăgea cu ambele 
mâini. Chris era foarte nervos. 

De la așa o distanţă, era un masacru. Gloanţele 
pătrunseră în spatele, în ceafa și în capul rusului, 
omorându-l pe loc. Chris nu se opri decât atunci când goli 
încărcătorul, Milton Brabeck ocolise mașina. Îl culese pe 
cel de-al doilea rus în momentul în care acesta se rostogoli 
ca să-și ia Makarovul, dar nu mai apucă să-l folosească. 
Milton îl măcelări. Îi trase mai întâi două gloanţe în piept, 
apoi încă două în cap, iar restul cam peste tot. Vladimir 
Ogoroznik era doar o paiaţă fără viaţă, lungită pe pământ, 
din care ţâșnea sângele ca dintr-o arteziană. Beduinii nu se 
îndepărtaseră prea mult, însă motoarele avionului 


acoperiseră zgomotul împușcăturilor. 
* 


x * 


Malko o zări pe femeia cu abaya ducând mâna în geantă. 
Ridică pistolul și strigă: 


— Opriţi-vă! 

Huruitul motoarelor îi acoperi vocea. Sau ea se prefăcu 
că nu-l aude. Avu răgazul să vadă arma și apăsă pe 
trăgaciul Glock-ului de trei ori, fără să stea pe gânduri. 
Feriel Shahin se prăbuși pe tarmac. Era o mogâldeaţă 
neagră suflată de vânt. Malko își îndreptă arma spre 
bărbatul care începuse să ridice rampa. Acesta nu-l auzi, 
dar înţelese și se opri. Trebuia să decoleze. Rampa era 
deja ridicată la cincizeci de centimetri de sol. Elko 
Krisantem sări primul în avion, se năpusti la rus și îi trecu 
imediat laţul în jurul gâtului. Milton Brabeck fugea spre 
avion. Sări la bord și îi strigă lui Malko: 

— Chris nu vine. 

Nici n-ar fi crezut. 

— Elko, urlă Malko, dă-i drumul! 

Turcul se supuse, iar Malko zise în rusește: 

— Închide trapa, plecăm. 

Lăsându-l pe Elko să supravegheze manevrele, se duse 
în cabina echipajului care nu-și dăduse seama de nimic 
Pilotul tresări când îl văzu cu arma în mână. Malko îi 
smulse căștile de la urechi și îi spuse tot în rusă: 

— Decolăm acum. 

Pilotul nu comentă Motoarele urlară, iar imensul aparat 
Iliușin începu să ruleze. Când execută virajul, Malko o zări 
pe Feriel Shahin, o mogâldeaţă neagră pe tarmac, apoi pe 
Richard Manson și pe Chris Jones care se pregăteau de 
plecare. La un moment dat, nu mai văzu decât pista. Se 
aplecă și îi strigă pilotului la ureche: 

— Mergem în Qatar, la Doha. Păstraţi legătura cu turnul 
de control de pe aeroportul din Doha ca să primiţi 
instrucţiuni. După aceea, puteţi să vă continuaţi drumul 
spre Khartoum și Luanda. 

Qatar se afla doar la o jumătate de oră de zbor. Iliușin va 
ateriza la baza americană din Doha, unde se găsea 
Comandamentul Central pentru războiul din Irak. Era o 
zonă militară controlată de americani. Aurul reţelei Al- 


Qaida va ajunge pe mâini bune. 

Huruitul motoarelor deveni asurzitor, iar aparatul Iliușin 
se ridică încet deasupra pistei, îndreptându-se spre mare 
După aceea, viră la stânga și o luă către nord, lăsând 
Dubaiul în urmă. Malko se așeză pe bancheta din spatele 
postului de comandă. Ca la sfârșitul fiecărei misiuni, trăia 
cu senzaţia că avea o sută de ani.