Gerard de Villiers — [SAS] Lovitura de stat la Tripoli

GERARD DE VILLIERS 


Gerard de Villiers 


Lovitură de 
stat la Tripoli 


Vu Lab 


ISBN: 
973-9138-41-1 


Malko Productions - Paris, 
Coup d'Etat a Tripoli 
© Gerard de Villiers 
Pentru versiunea românească: 
OTINERAMA 
1998 


Gerard de Villiers 


Lovitură de stat la Tripoli 


În româneşte de Anca Pisică 


(> 


1998 


Prolog 

Colonelul Moammar al-Kadhafi era cuprins de o tristeţe chinuitoare. 
Instalat într-un cort cu aer condiţionat, cu covoare scumpe aşezate 
direct pe sol, el se afla în elementul lui, adică în deşert. Mai exact, în 
sudul oraşului Syrte, unde s-a născut. 

Musafirul a fost poftit înăuntru, iar cei doi bărbaţi începură să 
discute în şoaptă, ca şi cum i-ar fi putut auzi cineva. Oricum, gărzile 
nu lăsau pe nimeni să se apropie de cort. Colonelul primise până 
acum vreo douăsprezece persoane, toate de încredere, care veniseră 
să-i confirme anumite zvonuri ce îi alimentau îngrijorarea. Bărbatul cu 
care se întreținea, Ahmed Gedafedam, era vărul lui şi unul dintre şefii 
serviciilor de informaţii, un diplomat mult mai obişnuit cu lumea 
occidentală decât el. Şi vărul lui îi confirma anumite zvonuri 
neplăcute: americanii pregăteau ceva împotriva lui. lar el, Kadhafi, nu 
avea teamă decât de un singur lucru în această lume josnică: de 
americani. Bombardamentul din 1986 de la Tripoli îl marcase pentru 
totdeauna. Nu se gândise o clipă că vor îndrăzni. În acea zi, a scăpat 
ca prin urechile acului, însă fiica lui adoptivă a fost ucisă. Dar, mai 
presus de toate, s-a simţit total neputincios. 

De atunci, s-a străduit să afişeze o atitudine reţinută, ca să 
dezamorseze orice conflict. A susţinut sus şi tare dezaprobarea faţă 
de actele teroriste şi dorinţa de pace. A pretins, de asemenea, că 
renunţă la toate funcţiile de conducere, lăsând puterea în mâinile 
Comitetelor revoluţionare, retrăgându-se în mod ostentativ în deşert. 

De fiecare dată când acorda vreun interviu, scotea în evidenţă 
pacifismul, încercând să-şi construiască o imagine pozitivă. 

Dar toate acestea erau numai o perdea de fum, căci, mai mult ca 
niciodată, colonelul Kadhafi îşi continua politica de agresiune. Era de 
la sine înţeles că schimbările survenite în Est, începând cu 1990, au 
perturbat activitatea reţelelor lui din Europa: serviciile române nu mai 
furnizau paşapoarte, iar alte ţări răsăritene au destrămat reţelele 
libiene sau alte grupări asociate, cum ar fi aceea condusă de Abu 
Nidal. Insă, de fiecare dată când putea, Kadhafi îşi împingea pionii 
spre Africa, folosind teroarea şi crima. Prin intermediul Biroului de 
export al Revoluţiei, el ajuta în continuare grupările teroriste cu cele 
necesare. Şi mai mult, a reuşit să construiască la Rabta o uzină în 
care producea arme chimice, dar care, oficial, era un centru pentru 
produse farmaceutice. Mathaba îi ajuta în continuare pe duşmanii 
Israelului şi ai ţărilor „imperialiste”. 

Kadhafi aflase că americanii aşteptau ocazia să se debaraseze de 
el, ştiind că tot el era adevăratul conducător al Libiei. 

Cele nouă direcţii ce concentrau toate autorităţile în materie de 
securitate, ca de exemplu, Consiliul Suprem de Securitate care 


controla întreaga Libie, erau conduse de oamenii lui. 

După ce a terminat discuţia cu vărul lui, a devenit şi mai neliniştit. 
Acum era sigur că americanii îşi puseseră în gând să-i ia capul. 

Oare şi de această dată va reuşi să le dejoace planurile? De la 1 
septembrie 1969, data la care a preluat puterea în Libia, nu era 
pentru prima oară când căutau cu orice preţ să-l elimine. Numai că, în 
prezent, toţi prietenii lui zăceau în cimitire, în schimb, el era încă bine 
mersi în viaţă. 


e 
Capitolul 1 

Mergând cu toată viteza pe strada pustie de lângă calea ferată 
Tunis-La Marsa, colonelul El Mabrouk Sahban depăşi vila unde trebuia 
să ajungă şi frână brusc. Aceasta era dominată de hotelul La Reine 
Didon. Orele petrecute la volan pe drumurile drepte şi monotone 
dintre Tripoli şi Tunis îi atenuaseră întru câtva reflexele. După ce dădu 
puţin înapoi, se opri în faţa unei vile somptuoase şi luxoase, ascunsă 
în frunzişul unei grădini cam părăginite, cum erau atâtea altele în 
cartierul rezidenţial Cartagina Dermech, situat la zece kilometri la 
nord de Tunis. Din antica cetate romană, se mai păstraseră doar 
câteva ruine împrăştiate pe colinele golaşe. 

Când cobori cu haina pe braţ din maşina Corolla cu aer condiţionat 
şi cu număr verde libian, avu senzaţia că intră într-un cuptor încins. 
Cămaşa şi pantalonii, deja şifonaţi, se îmbibară de transpiraţie doar 
cât traversă strada. In acest colţişor cochet din Cartagina, copiii nu 
erau lăsaţi să se joace afară, iar adulţii se bucurau de ora sacrosanctă 
a siestei. 

Puțin mai departe, doi poliţişti în uniforme gri vegheau la capătul 
cărării ce ducea la reşedinţa ministrului de interne. 

Colonelul libian întră în curte şi sună. Toate ferestrele erau 
acoperite cu moucharabieh! şi nu lăsau să pătrundă privirile 
indiscrete. 

Uşa fu deschisă imediat de o fetiţă cu păr ondulat şi ochi mari, 
negri, cu privirea puţin cam tulbure pentru vârsta ei. Corpul abia 
împlinit era ascuns sub un hark şi avea picioarele goale. Înclină capul 
fără să scoată o vorbă şi se retrase ca să-l lase să intre. 

După canicula insuportabilă de afară, răcoarea proaspătă din holul 
întunecos era binefăcătoare. Libianul o urmă pe fetiţă într-un salon 
micuţ în stil maur, plin de taburete, de divane şi de mobilă siriană cu 
forme rigide şi intarsii de sidef. Ea îl lăsă acolo şi dispăru. 

Pocnetul unor papuci pe dale îl făcu pe ofiţerul libian să se întoarcă. 
Din salon apăru o femeie. Era un fel de monstru cu părul roşu ca focul 
din cauză că era dat cu hena, cu un chip senzual, luminat de doi ochi 
albaştri plini de mirare şi cu o gură ca un mac. 

Dar toate aceste minunăţii se opreau când începeau cele trei 
rânduri de guşi. Un dje//ebah din mătase verde şi grea încerca să-i 
ascundă nenumăratele suluri de şunci ale trupului de elefant, redus la 
o masă gelatinoasă şi informă. Răscroiala veşmântului scotea în 
evidenţă imaginea a doi sâni ce ar fi putut hrăni întreaga populaţie din 
Bangladesh. Numai mâinile cu unghii interminabile nu păreau prea 


1 Un fel de cruci din lemn, formând un ecran, specifice arhitecturii arabe 
(n.a.). 
2 Rochie fără croială (n.a.). 


dolofane. 

Galant, colonelul Sahban arboră numaidecât un zâmbet hrăpăreţ şi 
luă ambele mâini ale gazdei sărutându-le pe rând. 

— Leila! Ce plăcere să te văd din nou. Arăţi superb! 

Leila Kadouni nu reacţionă în nici un fel. De când suferise o 
dereglare a tiroidei, ce a transformat una dintre cele mai frumoase 
femei din Tunis într-un monstru gelatinos, era nevoită să suporte de 
mai multe ori pe zi complimentele pline de ipocrizie ale bărbaţilor care 
nu se aventurau niciodată dincolo de sărutatul mâinilor. Intenţionând 
să facă mai mult decât atât, El Mabrouk Sahban încercă s-o cuprindă 
de mijloc, dar renunţă când văzu ce aventură îl aştepta. 

— Ai călătorit bine? îl întrebă ea. 

— A fost obositor, mărturisi el strâmbându-se. Drumul e într-adevăr 
foarte lung. 

De la Tunis la Tripoli, erau în medie opt sute de kilometri şi nu 
exista autostradă. Inainte, pentru o astfel de escapadă, lua avionul. 
Dar, de când cu embargoul asupra traficului aerian impus Libiei de 
Naţiunile Unite, oamenii călătoreau numai cu maşina. 

— Aici, vei uita de drumul obositor, zise ea cu dulceaţă în glas. 

După ce, cu vreo zece ani în urmă, fusese una dintre cele mai 
scumpe call-giris din Tunisia, Leila Kadouni, jumătate turcoaică, 
jumătate franţuzoaică, s-a apucat de „beznes”, cum zic tunisienii. Ea 
conducea cu mână de fier o organizaţie de prostituție destinată în 
principal „fraţilor” bogaţi din ţările arabe. Fetele, toate din Maghreb şi 
perfect dresate, ofereau clienţilor ce veneau în mod regulat, precum 
colonelul Sahban, posibilitatea de a-şi da frâu liber fanteziilor, 
interzise în aceste ţinuturi austere. 

Fetiţa care îi deschisese apăru cu o tavă din aramă pe care se aflau 
o sticlă de Johnnie Walker Black Label, un pahar şi cuburi de gheaţă. O 
puse jos şi ridică spre ofiţer o privire neruşinată pe sub pleoapele date 
cu dermatograf. 

— Fără gheaţă, zise colonelul Sahban. 

Ea îl servi cu generozitate, iar el goli paharul dintr-o dată. Alcoolul 
îşi aduse şi el contribuţia alături de atmosfera învăluitoare şi de 
parfumul greu care plutea în aer. 

Leila Kadouni îşi privea clientul cu îngăduinţa unei mame care îi 
oferea fiului prima rachetă de tenis. După ce termină de băut, ea îl luă 
de mână şi îl trase spre scara acoperită cu mochetă pufoasă. La 
primul etaj, se auzea o dulce muzică arabă care venea din boxele 
invizibile, iar zidurile groase opreau zgomotele de afară. 

Leila Kadouni împinse o uşă din lemn cu ţinte şi se dădu la o parte 
ca să-l lase pe colonelul El Mabrouk Sahban să intre. Fascinat de 
spectacolul ce îi apăru în faţa ochilor, se opri în prag. Adrenalina îi 
invadă arterele ca un torent şi simţi brusc o greutate în pântece. 


Aproape tot spaţiul era ocupat de un pat imens din lemn aurit, 
excesiv împodobit şi cu baldachin. Cele patru coloane răsucite 
susțineau placa de deasupra acoperită cu oglinzi îmbinate. Partea din 
interior a marginilor ce încadrau salteaua imensă măsurând trei metri 
pe trei, tapisată cu ţesături în toate culorile, era căptuşită cu alte 
oglinzi. In mijlocul acestui ring erotic, trei tinere creaturi se zbenguiau 
formând un ansamblu de imagini molatice. O brunetă foarte tânără, 
era îmbrăcată doar cu un fel de sari care o acoperea de la pulpe până 
la glezne. Sânii goi păreau incredibil de lungi şi ascuţiţi, machiajul cu 
creion negru şi cu paiete aurii îi dădeau un aer de hetairă antică. 
Stând în genunchi, cu bustul foarte ţeapăn, îşi pironi privirea 
arzătoare între picioarele colonelului libian. 

Altă fată stătea în picioare, rezemată de una dintre coloanele 
baldachinului, cu talia strânsă într-un corset din vinilin negru de care 
erau prinşi nişte ciorapi strălucitori ajungând foarte sus pe coapse. Cu 
picioarele uşor depărtate, lăsând să se zărească tufişul tuns în formă 
de inimă, ea avea pe buze acelaşi zâmbet desfrânat. 

Cea de-a treia creatură era întinsă pe burtă, acoperită cu un 
djellebah alb, fin ca o pânză de păianjen ce se mula pe crupa de zeiţă. 
Mijlocul spatelui avea şanţul acela senzual, iar pe chipul rotund şi 
copilăros încă, încadrat de cârlionţi, se citea chemarea, în timp ce îi 
aruncă lui El Mabrouk o privire ce putea duce la plesnirea arterelor. Ca 
şi cum nu ar fi fost de-ajuns, ea se ridică încetişor cu faţa la el, 
dezvăluind sfârcurile brune groase ca nişte creioane şi lungi de mai 
bine de un centimetru. 

Leila Kadouni îşi lipi gura caldă de urechea libianului şi murmură: 

— Vezi că îţi cunosc gusturile, El Mabrouk! Houda, Saida şi Mina te 
vor face să uiţi de oboseală. 

O singură femeie nu îi ajungea niciodată colonelului Sahban. Chiar 
şi atunci când călătorea oficial în străinătate împreună cu soţia, o caza 
pe aceasta într-un hotel, iar el locuia în altul, într-un apartament plin 
cu call-giris plătite de Jamahiria libiană... 

Simţindu-şi gâtul uscat, El Mabrouk Sahban nu reuşi să răspundă. 
Era ca un copil în faţa unei vitrine cu prăjituri. Leila Kadouni adăugă: 

— Dă-i hainele Aminei să ţi le calce. Şi nu te purta prea brutal cu 
Saida, căci e aproape virgină. 

Auzindu-şi numele, fata lungită se ridică puţin, iar libianul crezu că 
îi plesneşte burta pe loc. Discretă, Leila Kadouni se retrase. Fata cu 
corsetul din vinilin negru veni imediat şi se lipi de El Mabrouk. 

— Pe mine mă cheamă Mina, gânguri ea. Eu şi Houda te vom ajuta 
să-ţi scoţi hainele. 

Fata în sari se apropie şi ea, iar libianul avu impresia că toate 
hainele de pe el erau aspirate de o tornadă. Imediat după ce fu 
dezbrăcat, simţi între coapse sânii ascuţiţi ai Houdei şi o gură 


ascultătoare care îl înghiţea. Se găsea într-o asemenea stare, că nu îi 
dădu nici o atenţie Aminei care, mişcându-se ca o umbră, veni şi luă 
toate hainele. 

El pipăia cu febrilitate crupa Minei, dezgolită în mare parte de 
corset, vârându-şi degetul între fesele rotunde. Saida - fata care era 
„aproape virgină” - se întinse şi se alătură grupului. Strecurându-şi 
capul între Mina şi libian, îşi lipi gura de pieptul lui şi începu o 
sarabandă infernală cu limba agilă şi ascuţită. Era o mângâiere 
imposibil de obţinut de la cele câteva târfe din Tripoli, abrutizate şi 
puturoase... 

Era nemaipomenit! Plăcerea îl cuprindea din toate părţile şi simţea 
cum membrul său capătă proporţii gigantice. Strecură mâna sub 
djellebahul Saidei, dezvăluind un sex ras care îl excită şi mai tare. Intr- 
adevăr, Leila Kadouni aranjase lucrurile aşa cum trebuie. 

Grupul format de libian şi de cele trei fete se clătina lângă pat, într- 
un concert de suspine şi de şoapte. 

Dezlănţuit, El Mabrouk smulse veşmântul transparent de pe Saida 
şi făcu lucrul după care a tânjit de cum a văzut-o. li prinse sfârcurile 
între degete şi le răsuci brutal, simțind o plăcere atât de violentă, 
încât abia se abţinu să nu explodeze în gura Houdei. Saida slobozi un 
țipăt prelung, fără ca el să-şi dea seama dacă e de plăcere sau de 
durere. Limba Houdei îi procura senzaţii atât de puternice, încât, ca 
să-şi prelungească plăcerea, fu nevoit să se smulgă mângâierilor 
catifelate. Ar fi vrut să aibă mai multe sexe şi tot atâtea braţe precum 
o caracatiţă. 

x 
x x 


Leila Kadouni îşi puse ochelarii şi începu să scotocească prin 
buzunarele colonelului El Mabrouk Sahban, scoțând pe rând toate 
actele. În acest timp, Amina îi călca hainele în camera de alături. 
Fosta call-girl făcu două teancuri. Cel din stânga, nu prezenta nici un 
interes. Cel din dreapta, ar fi putut însemna ceva. 

Indată ce termină, Leila se aşeză lângă fax, formă un număr şi 
transmise toate documentele. Acestea ajunseră într-un birou de la 
etajul şapte, în clădirea Ministerului de Interne tunisian de pe 
bulevardul Habib-Bourguiba, la secţia Securităţii interne. Ca să-şi 
desfăşoare în tihnă activitatea, Leila Kadouni lucra ca informatoare în 
serviciile tunisiene, spionându-şi toţi clienţii care puteau prezenta 
vreun interes. Datorită acestei colaborări, nu avea niciodată necazuri 
cu poliţia. După ce termină de transmis, Leila Kadouni îi aduse toate 
actele Aminei care tocmai termina de călcat. Puse documentele la loc 
şi se aşeză să-şi facă siesta, dar mai întâi îşi umplu un pahar mare cu 
Cointreau cu gheaţă. Era una dintre ultimele ei plăceri senzuale. 
Trebuia să-l aştepte pe colonel să termine orgia. 


Când văzu teancul de bancnote libiene, Leila Kadouni se hotărî să-l 
taxeze cu trei sute de dinari tunisieni. Câte o sută pentru fiecare fată. 
Dar ele primeau doar zece, restul ajungându-i patroanei să trăiască 


foarte bine. 
x 


* * 


Lungit pe spate, El Mabrouk Sahban parcă era în paradis. Ridică 
privirea spre oglinzile încastrate în tavanul baldachinului, care îi 
ofereau imaginea celor trei fete preocupate să-i stârnească plăcerea. 
In final, l-au atras în pat, iar Saida îi luă locul Houdei, aplicându-i o 
felaţie lentă, aproape maiestuoasă, care îi permitea libanezului să se 
joace cu sfârcurile interminabile şi brune. Oglinzile puse lateral 
reflectau crupa rotundă care îi provocau furnicături în sex. 

Houda îşi freca sânii de pieptul clientului, ciupindu-l pe acesta de 
sfârcuri stând în genunchi, pentru ca el să aibă acces la sexul ei fără 
să depună eforturi inutile. 

Mina, strânsă în corsetul ei din vinilin, privea scena mângâindu-se 
uşor. La sfârşit, prinse între coapse una dintre coloanele răsucite din 
lemn aurit, frecându-se ca o pisică în călduri. Rostogolindu-se pe 
spate, ea se pomeni lângă el, dar cu capul la picioarele lui. Se întoarse 
şi îşi cambră bazinul foarte mult, cu un surâs îmbietor. Bine 
sincronizată, Saida se opri de felaţie. El Mabrouk nu mai putea. Sări, în 
picioare, veni în spatele Minei, îi depărtă coapsele cu violenţă gata s-o 
pătrundă. Nici nu trebui să depună efort ca să o penetreze, căci Saida 
şi Houda se grăbiră să-l orienteze cu îndemânare în pântecele 
primitor. 

Apoi, Houda se aşeză în spatele lui şi apăsă cu forţă pulpele 
bărbatului ca să se afunde dintr-o dată în fata îngenuncheată, în timp 
ce aceasta îi ţinea capul în mâini. 

Membrul gros al libianului dispăru adânc în pântecele Minei, iar ea 
se arcui şi mai mult. După toate aceste manevre, teaca fierbinte 
strânsă în jurul lui îi procura o senzaţie delicioasă. El Mabrouk prinse 
în mâini şoldurile strânse în vinilin şi începu s-o asalteze pe Mina cu 
toată forţa, icnind ca un fierar, smulgându-i urlete de plăcere foarte 
bine simulate. Ea nu simţea orgasmul decât cu altă femeie, însă 
libianul nu avea de unde să ştie acest lucru. Işi dădea atâta osteneală, 
încât Houda nu reușea să-i aţăţe cum trebuie mameloanele. Libianul 
era prea excitat ca să-i reziste mult timp acestei curse. Incepu foarte 
repede să gâfâie într-un ritm mai sacadat, încurajat şi de Houda care îi 
şoptea la ureche: i 

— Haide! haide! Oh, Mabrouk! Vâră-i-o! Impinge-o bine! 

El explodă nemaivăzând nimic în faţa ochilor decât mii de steluțe şi 
se prăvăli pe o parte. Imediat, simţi o gură închizându-se în jurul 
sexului încă umflat, iar alta sărutându-i pieptul. 


Foarte repede, prinse din nou viaţă, iar Houda îl încălecă şi afundă 
sexul mare în adâncul pântecelui ei juvenil, strâmbându-se de 
plăcere. Pe El Mabrouk îl amuză puţin această poziţie, dar nu voia să 
termine astfel. O dădu la o parte pe parteneră ca şi cum ar fi scăpat 
de un animal, se aşeză în genunchi, bocănind ca un cerb şi o prinse pe 
Saida de ceafă. Fata îi aruncă imediat o privire pe cât de supusă, pe 
atât de provocatoare. 

— Ce doreşti? Oh, Mabrouk! îl întrebă ea. Eu sunt aproape virgină. 

Fata ştia foarte bine ce voia şi pentru asta se pregătise dinainte, 
ungându-se cu ulei parfumat. Libianul o arcui în faţă, iar ea se întinse 
pe burtă, ridicându-şi bazinul cu ajutorul unei perne pe care Houda o 
strecurase sub ea. El Mabrouk i se aşeză în spate, iar Mina veni 
imediat şi-i murmură la ureche cu un zâmbet vicios: 

— O să-i vâri mădularul tău gros de ţap! 

In mitologia arabă, ţapul este, prin definiţie, simbolul virilităţii şi al 
sexualităţii. 

Houda îi prinse sexul în mână şi îl masturbă ca să devină şi mai 
voluminos. Apoi îl apropie de crupa Saidei şi îl aşeză în deschizătura 
dintre fese. El Mabrouk se cutremură înainte de a simţi din plin 
plăcerea. 

— Haide!  Despic-o, murmură Houda cu vocea şuierată şi 
destrăbălată. 

In acelaşi timp, ea pişcă fesele păroase ale libianului. Acesta 
împingea cu toată puterea şi se afundă dintr-o singură mişcare în 
orificiul îngust, foarte adânc, aproape fără nici o greutate, lucru ce îl 
făcu să se simtă puţin frustrat. Din fericire, Saida slobozi un țipăt 
oribil, începând să geamă şi să-l roage: 

— Opreşte-te! Opreşte-te! Of, Mabrouk! O să mă rupi, o să mă 
omori! 

In acest timp, ea îşi ondula şoldurile ca să-l excite şi mai mult. 
Asaltat din toate părţile, El Mabrouk începu s-o sodomizeze pe Saida 
ca un apucat, încurajat de vocile şuierătoare şi obscene ale celorlalte 
partenere. 

— Rupe-o! mârâia Mina. Uită-te la tine cât de mare o ai! 

Sub asalturile lui El Mabrouk, „victima” se culcă pe burtă. 

Sprijinindu-se în braţe ca pentru flotări, libianul se lăsa cu toată 
greutatea peste fesele cambrate ale fetei, cu senzaţia că se afundă şi 
mai tare în crupa ce i se oferea. Senzaţie accentuată şi de ţipetele 
sfâşietoare ale fetei sodomizate. Prietenele ei râdeau pe înfundate. 
Având în vedere gustul Saidei pentru sodomie, ea ar fi putut primi şi 
un sex de măgar fără să-şi facă rău, dar era datoria ei să-i procure 
clientului stări de vis... Libianul se dezlănţui, gata să juiseze în fiecare 
clipă. Picături de sudoare cădeau de pe pieptul lui păros pe fesele 
„victimei” sale. Mina reuşi să se strecoare între ei şi începu să-l sugă 


ca o lupoaică romană. Această manevră îl termină. 

Cu un strigăt răguşit, scuturat ca un electrocutat, se descărcă între 
fesele primitoare, încurajat de celelalte două secături. Imediat după 
asta, Mina îl şterse de transpiraţie şi îl târî în baie unde începură să-l 
frece cu bureţii naturali îmbibaţi în uleiuri parfumate. 

Când se întoarse în cameră, curăţat şi frecat din cap până-n 
picioare, Saida mai zăcea încă pe burtă şi îi zise cu voce sfârşită: 

— Nu am trăit niciodată asemenea clipe. Oh, Mabrouk! Eşti un ţap 
regal! 

Servitoarea îl aştepta cu hainele în mână. El se îmbrăcă şi, flatat 
până în măduva oaselor, împărţi câteva bancnote, apoi cobori scările. 
Leila Kadouni se ivi zâmbindu-i complice. 

— Ţi-a plăcut patul meu? 

— E minunat, zise El Mabrouk Sahban plin de extaz. 

— A fost al primului bei din Tunis, îl informă Leila. Se culca în el cu 
cele patru favorite ale lui. Dacă vrei, data viitoare poţi să faci ca el. 

Libianul protestă. Pentru el, trei erau de-ajuns. In timp ce număra 
hârtiile de zece dinari, Leila Kadouni îl întrebă pe un ton degajat: 

— Rămâi mai mult timp în Tunis? Vrei să-ţi aranjez şi altceva? 

— Din păcate, nu, răspunse El Mabrouk. Am o întâlnire imediat, 
apoi plec spre Tripoli. 

— Bunul şi milostivul Allah să te aibă în pază, zise Leila, în timp ce 
strecura bancnotele în buzunarul dje//ebahului. Vei fi mereu bine venit 
în casa mea. 

Când ajunse în hol, libianul o găsi pe Amina cu o umbrelă uriaşă în 
mână. În papuci, fata îl conduse până la maşină, apărându-l de 
soarele arzător. 

După ce rămase singură, Leila se duse în birou, puse banii într-un 
seif şi formă numărul corespondentului ei din Ministerul de Interne. 

— A plecat adineauri, zise ea, apoi închise. 

Işi turnă puţin Cointreau peste cele trei cuburi de gheaţă rămase în 
pahar şi luă oftând un castronel cu fistic. Cea mai mare parte a 
timpului şi-o petrecea în această încăpere. 

Datorită sutelor de informatori ca Leila Kadouni, ministrul de 
interne supraveghea cu eficienţă întreaga ţară. In fiecare dimineaţă, 
găsea pe birou o notă amănunţită despre activităţile persoanelor 
„sensibile”. Indepărtase ameninţarea integristă cu o brutalitate care 
stârnise admiraţia cunoscătorilor în materie şi provocase nemulțumiri 
în Liga pentru Drepturile Omului, din cauză că trimisese mii de 
suspecți în închisoare fără să îi judece. In mod sigur, libienii erau ca 
„fraţii”, însă iubeau Tunisia cu o dragoste uneori prea acaparatoare. 
Serviciile tunisiene îi bănuiau că îi finanţează parţial pe integrişti. 

Raziile care apăsau toate oraşele dădeau de înţeles populaţiei că 
integriştii nu prea aveau vânt la pupa. De altfel, pe străzi nu se 


vedeau femei cu văl pe faţă. În Medina circula zvonul că, din patru 
tunisieni, trei şi jumătate erau poliţai, iar al patrulea lucra cu jumătate 
de normă. Chiar şi în capitală, poliţiştii cu uniforme gri şi cu walkie- 
talkie la centură erau omniprezenţi, ajutaţi de o sumedenie de 


indicatoare. Toţi străinii „sensibili” erau luaţi „în vizor” fără încetare. 
x 


* * 


El Mabrouk Sahban tocmai se instalase într-un şezlong la umbră 
sub un parasolar, la marginea piscinei din hotelul Abu Nawas, un palat 
ultramodern construit în centrul parcului Kennedy, între bulevardul 
Mohammed al V-lea şi lacul Tunis, când o tânără blondă păşi pe 
bordura piscinei, venind din hotel. 

Era o vreme de plajă numai bună pentru o şopârlă, de aceea 
colonelul libian era singurul client al piscinei. Ca tuturor arabilor, nu-i 
plăcea deloc soarele, dar mai avea timp până la întâlnire, aşa că 
profita de acest răgaz să bea un Johnnie Walker. 

Proaspăta sosită aducea puţin cu o hippie, cum era îmbrăcată cu 
rochia largă din pânză înflorată, cu espadrile şi cu o taşcă agăţată de 
umăr. Ochii îi erau ascunşi de o pereche de ochelari de soare. 

Văzând că se îndreaptă în direcţia lui, El Mabrouk o urmări cu 
privirea puţin nedumerit. Ajunsă la un metru de el, fata se opri, 
strecură cu un gest natural mâna în taşcă, apoi o scoase o cu pungă 
de pânză neagră din care ieşea ţeava unui pistol cu amortizor. 

Inainte ca libianul să apuce să se ridice, necunoscuta îi trase 
tacticos trei gloanţe în cap. 


Capitolul II 


Bryan Palmer, şeful Centralei CIA din Tunis, îl observa pe colonelul 
El Mabrouk Sahban de vreo câteva minute, când o zări pe 
necunoscuta blondă cu geanta mare agăţată de umăr. Americanul se 
afla la etajul al şaselea din hotelul Abu Nawas, într-o cameră închiriată 
numai pentru acea zi, în care avea întâlnire cu colonelul libian. Nu-şi 
făcea nici o iluzie. Serviciile tunisiene ştiau aproape tot ce făcea 
Agenţia în capitală, telefoanele erau ascultate şi, în ciuda extremei 
cordialităţi cu care se purtau omologii săi, nu putea să acţioneze în 
câmp deschis. Şansele ca aceştia să fie la curent cu întâlnirea erau 
foarte mari. 

— God damn it! 

Înainte ca necunoscuta să scoată arma din taşcă, Bryan Palmer 
avusese o presimţire. Nu degeaba lucrase el douăzeci de ani în 
Serviciul de Informaţii, căci dobândise un al şaselea simţ. Se repezi la 
fereastră ca să o deschidă şi să-l avertizeze pe libian. Dar era prea 
târziu. 

Asistă neputincios la asasinat şi îl văzu pe colonel încercând să se 
ridice, apoi prăbuşindu-se cu faţa plină de sânge. Ucigaşa puse în 
taşcă săculeţul negru în care se afla arma, special confecţionat ca să 
reţină cartuşele goale. Era o adevărată profesionistă. Americanul se 
năpusti la ascensor ca să încerce s-o prindă în hol, când văzu că se 
îndreaptă spre capătul celălalt al esplanadei din ciment în care era 
îngropată piscina, în dreptul etajului al doilea al hotelului. 

Cu pas liniştit, ucigaşa ajunse în zona din dreptul căii transversale 
ce lega bulevardul Mohammed al V-lea cu drumul dinspre nord-sud. 
Acolo găsi o scară pe care dispăru. Probabil că era o ieşire de 
incendiu, care ajungea cu două etaje mai jos. 

După câteva momente, Bryan Palmer zări un Peugeot 205 roşu, 
care se desprinse de lângă trotuar şi se amestecă în trafic, 
îndreptându-se spre nord-sud. Vehiculul era condus de un tânăr 
brunet. Pe pasageră nu o putea vedea bine din cauza capotei, dar zări 
în treacăt rochia înflorată. Era chiar ucigaşa! Când ajunse la semafor, 
maşina viră la dreapta, spre centrul oraşului, spre Bizerte sau spre 
Hammamet... 

Bryan Palmer se uită din nou la colonelul El Mabrouk Sahban. 
Piscina era goală, deci nimeni nu-şi dăduse seama de moartea lui. 
Părea că a adormit la soare. Bryan Palmer se îndreptă spre ascensor. 
Dacă libianul avea actele în cameră, era mai bine să le recupereze 
înainte ca agenţii tunisieni să-şi facă apariţia. 

x 


x x 
Aparatul Airbus A 320, aparținând companiei Air France, începu să 


coboare uşurel pe aeroportul din Cartagina. Imediat ce îşi termină 
caviarul, Malko se aplecă spre hublou şi privi aceste meleaguri unde 
nu mai pusese piciorul de zece ani. Regăsi aceeaşi mare albastră, 
aceleaşi plaje pustii şi acelaşi oraş neted şi urât, împânzit de uzine. 

Văzut din avion, Tunisul părea minuscul, cu bulevardul Habib- 
Bourguiba - un fel de Champs-Elysees al lor - ducând dinspre mare 
către oraşul vechi şi spre câteva cartiere mărginaşe cu o bogată 
arhitectură modernă. 

In holul pentru sosiri, regăsi acelaşi iz familiar propriu ţărilor din 
Maghreb şi nebunia mediteraneană. Numai ce ieşi din vamă, că un 
tânăr blond şi foarte slab înaintă spre el, întrebându-l cu respect: 

— Domnul Linge? 

— Da, zise Malko. 

— Bună ziua, eu sunt Robin Ferry şi am misiunea să vă conduc la 
domnul Palmer. 

Parcă ieşise de curând de pe băncile celebrei Universităţi Harvard. 
Era un tânăr recrut al Companiei... Malko îl urmă până la un Ford gri al 
cărui număr de înmatriculare începea cu 22, ca toate plăcuţele 
diplomatice din Statele Unite, condus de un şofer cu ceafa rasă. Era 
cu siguranţă un puşcaş marin. Pe drumul spre Tunis, traficul era fluid, 
dar acesta nu depăşea nouăzeci de kilometri la oră. 

— V-am reţinut o cameră la Abu Nawas, îl anunţă Robin Ferry, este 
cel mai bun din Tunis. 

— Dar Hilton? 

Tânărul american zâmbi puţin forţat. 

— Domnul Palmer spune că Hilton a fost cucerit de Africa. Este 
absolut degradat. El s-a gândit că v-ar plăcea mai mult Abu Nawas. 
Uitaţi-vă, e clădirea aceea albă de acolo. 

Arătă drept în faţa lui un edificiu ultramodern cu forme complicate 
şi cam urâte, situat între lacul Tunis şi bulevardul Mohammed al V-lea. 
Primul lucru care îl frapă pe Malko atunci când pătrunse în holul 
hotelului, a fost mirosul pestilenţial, un amestec de hoit şi de 
murdărie, pe care se părea că nimeni nu-l simţise până acum. După 
câtva timp, îşi dădu seama că erau miresmele ce veneau dinspre lacul 
Tunis, a cărui apă stătută se împuţea sub soarele arzător. In afara 
acestui mic amănunt, totul era îmbrăcat în roşu aprins, peste tot 
vedeai numai marmură, iar lifturile funcționau. Malko îşi lăsă bagajele 
în cameră, apoi se alătură călăuzei sale. 

— Ambasada e tot pe bulevardul Libertăţii? întrebă el. 

— Tot, sir, răspunse Robin Ferry, însă domnul Palmer dispune şi de 
o vilă care se află puţin mai departe, în piaţa Pasteur. De fapt, acolo 
ne ducem... Ambasada nu oferă prea multă discreţie. 

Era un fel de a spune, căci imensul complex de clădiri albe, apărat 
de un zid înalt şi de grilaje cu ţepuşe lungi, semăna cu o fortăreață în 


stare de asediu! Stâlpii din ciment plantați pe trotuarul de pe 
bulevardul Libertăţii opreau trecerea eventualelor vehicule-capcană, 
iar jumătate din efectivul armatei tunisiene părea că şi-a dat întâlnire 
în acest punct. Nu erau puşi la socoteală falşii măturători de stradă, 
falşii lucrători la gaze şi oamenii care se plimbau prin împrejurimi 
numai ochi şi urechi... 

La două sute de metri mai încolo, Fordul intră în piaţa Pasteur. Opri 
în faţa unei vile în stil maur, ascunsă în verdeață, chiar vizavi de 
Grădina Botanică. Un singur amănunt frapa în mod neplăcut: reflexele 
verzui ale ferestrelor dădeau de gol faptul că erau blindate. Se auzi un 
„bip”, iar poarta alunecă încetişor, dând la iveală mai multe camere 
de luat vederi şi o barieră din oţel care fu ridicată imediat. 

Până să coboare Malko din maşină, un bărbat apăru pe peron şi îl 
întâmpină. Avea în jur de cincizeci de ani, nişte ochelari mari cu rame 
din baga, părul grizonat pieptănat pe spate şi era rumen la faţă cu un 
aspect neîngrijit, îmbrăcat într-un costum deschis la culoare şi boţit. 
Nasturii de la cămaşă abia mai stăteau închişi pe burta umflată, fapt 
mai mult decât grăitor că nu era un ascet... 

— Sunt Bryan Palmer. Mă bucur să vă cunosc. 

Malko îl urmă la primul etaj, în biroul spaţios şi cu aer condiţionat, a 
cărui modernitate contrasta cu aspectul bătrânesc al vilei. Era ferită 
din exterior de geamurile blindate, iar pe pereţi atârnau hărţi ale 
Tunisului, presărate cu semne misterioase. Pe o măsuţă joasă, aştepta 
o tavă cu ceai, cu cafea şi cu fursecuri tunisiene, din care şeful 
centralei începu să ronţăie din obişnuinţă. Pe o consolă din apropiere, 
transformată într-un minibar, erau aliniate mai multe sticle cu Johnnie 
Walker, Cointreau, Stalicinaia, coniac Gaston de Lagrange XO, gin... 
Bineînţeles că nu bronzul îl făcuse pe şeful centralei aşa de rumen la 
faţă. 

— Vi se pare că Tunisul s-a schimbat? 

— Nu prea mult, admise Malko. 

Taxiurile galbene străbăteau întruna străzile, strecurându-se printre 
tramvaiele verzi exact ca la Frankfurt. Americanul clătină din cap cu 
înţelegere. 

— La suprafaţă, nu se prea vede, însă locuitorii au evoluat mult. 
Primul-ministru Ben Ali este un om care ştie să-i ţină în frâu. Nu-i prea 
plac persoanele pe care le-aţi cunoscut în 1982. Numai faptul că 
pronunţi numele M'Zali* face din tine un suspect. Toată echipa de 
atunci a fost dată uitării. 

— Păcat, zise Malko. 

— Ei, nici cei noi nu sunt prea răi, oftă americanul. OK, let's get to 
the point... Centrala din Viena nu v-a pus la curent cu aceste lucruri? 


3 Fostul prim-ministru (n.a.). 


— Pur şi simplu, mi-au spus că există o problemă. 

Când totul mergea bine, CIA nu făcea apel la colaboratorul ei de 
lux. Din fericire pentru bătrânele pietre din Liezen, operaţiunile 
secrete ale CIA le salvau de nenumărate ori de la dezastru şi îl 
îndepărtau pe ultimul descendent al clanului Linge, prinţul Malko, de 
spectrul foamei. Încă o dată, plecase din Austria chiar la începutul 
verii, atunci când castelele de prin împrejurimi nu mai conteneau cu 
petrecerile, care de care mai fastuoase şi când se pregătea s-o ducă 
pe apetisanta lui logodnică, contesa Alexandra, în week-end la Paris, 
beneficiind de înlesnirile companiei Air France. 

Nu numai că trebuia să-şi asigure propria existenţă, dar era nevoit 
s-o asigure şi pe aceea a fidelului său majordom, Krisantem, 
câteodată şi ucigaş plătit, plus a perechii ce avea în grijă toată 
administraţia castelului din Liezen. Nu mai punea la socoteală 
capriciile costisitoare ale eternei sale logodnice. Alexandra nu voia să- 
| ia de bărbat ca să nu rişte în permanenţă să rămână prea de 
timpuriu văduvă. De altfel, atunci când aveau răgazul necesar şi când 
erau în toane bune înaintea unei plecări, ea se deghiza în văduvă, 
învăluindu-se în voalete, în dantelării negre şi ciorapi cu dungă şi se 
duceau la căderea nopţii să-şi ofere puţin mister în liniştitul cimitir din 
satul Liezen. Distracţie pe cât de extravagantă, pe atât de incitantă... 

Inainte de a-şi alunga aceste gânduri necurate, Malko îşi concentră 
atenţia asupra bărbatului din faţa lui. Bryan Palmer părea un om de 
treabă, destul de sărăcuţ, conştiincios, căruia i se încredinţase 
bastonul de mareşal fiind pus la cârma Centralei din Tunis. La fel ca şi 
consulii care ajungeau până la urmă ambasadori în state nu mai 
întinse decât o debara, nimerind în mijlocul unui regim nesănătos. 
Trebuie precizat că Tunisul era considerat de Langley ca o centrală în 
care erau „trataţi” mulţi oameni. Munca cea mai importantă consta în 
ascultările tehnice îndreptate în principal către Libia. 

Malko simţea că şeful centralei era emoţionat şi deprimat în acelaşi 
timp. Luă o înghiţitură din ceaiul de mentă şi îi zâmbi încurajator 
americanului. 

— De ce vă e de folos prezenţa mea în Tunis? întrebă el. 

— Răspunsul cere un mic „flash-back”, zise Bryan Palmer. De zece 
ani de când mă aflu aici, „tratez” pe un oarecare Ibrahim Khalifa, şeful 
Direcţiei ce se ocupă de Securitatea externă, în cadrul Serviciilor de 
Informaţii libiene. 

Malko fu nevoit să facă un efort de memorie ca să nu-l 
dezamăgească pe interlocutorul său care, în mod vădit, îi acorda 
multă importanţă persoanei „tratate” de el. 

— Nu ştiam că are legături cu Compania. 

— Normal, zise americanul împăunându-se, e o operaţiune 
„ermetică”. Foarte puţini oameni sunt la curent cu ea. L-am cunoscut 


pe Khalifa când lucram la Centrala din Roma. Se întâlnea cu multă 
lume din SISMI‘ şi avea o relaţie privilegiată cu amiralul Fulvio Martini. 
Aşa l-am cunoscut. De atunci, ne întâlnim cu regularitate. 

Bryan Palmer nu mai contenea să-l laude pe libian, care nu era 
decât una dintre sutele de „surse” cu care tratau agenţii obscuri 
precum Palmer. 

— In prezent, Ibrahim Khalifa are un rol foarte important în Libia, 
adăugă americanul. Conduce Biroul Popular al Contactelor Externe din 
cadrul Securităţii externe. 

Malko ştia că Securitatea externă libiană regrupa deopotrivă 
culegerea de informaţii în străinătate şi eliminarea opozanților libieni 
cu ajutorul anumitor grupări teroriste. 

— Cred că vă aducea informaţii preţioase, observă el. 

— Făcea şi mai mult, zise americanul fudulindu-se. In urmă cu 
câteva luni, a venit cu o propunere care i-a făcut pe cei de la Langley 
să saliveze. Şi anume să răstoarne regimul lui Kadhafi, pornind din 
interior. 

— Ce program de anvergură! făcu Malko zâmbind cu scepticism. 

De vreo zece ani încoace, francezi şi americani laolaltă 
înjghebaseră numeroase planuri împreună cu diverşi detectori, dar 
nici unul nu le-a izbutit. Trebuie spus că acei libieni se găseau undeva 
în afară, în general, în Egipt. Văzând cât de prudent e Malko, Bryan 
Palmer se grăbi să adauge: 

— Cei de la Langley au reacţionat la fel când le-am pomenit despre 
povestea asta. Au privit-o cu scepticism, însă şi-au schimbat părerea 
când au fost mai bine informaţi. Ibrahim Khalifa face parte dintr-un 
mic trib libian, Bichara, care, pentru a supravieţui, a fost nevoit să se 
alieze cu alte două mari triburi ce conduc ţara de la lovitura de stat a 
colonelului Kadhafi. Khadhadifa, tribul colonelului şi Makariha, din care 
face parte comandantul Jalloud, considerat ca numărul doi al acestui 
regim. 

— Care sunt motivațiile lui Ibrahim Khalifa? îl întrebă Malko. 

Probabil emoţionat, Bryan Palmer se duse să-şi toarne o porţie 
dublă de Johnnie Walker, apoi veni şi se instală în faţa lui. 

— Mai întâi, dorinţa de a se revanşa, îi explica americanul. Vrea să 
redea puterea tribului său. Apoi, Libia e o ţară gată din cauza 
petrolului, iar Khalifa doreşte să profite de pe urma acestui noroc. 

— Sunt motive excepţionale, recunoscu Malko, însă cum poate un 
singur om să destabilizeze un regim ca al lui Kadhafi? j 

— Nu este singur, răspunse imediat Bryan Palmer. In afară de 
legăturile lui cu armata şi cu serviciile libiene, are în spate întreaga 
breaslă a afaceriştilor şi a comercianților, sătui să fie puşi mereu la 


4 Serviciile Secrete italiene (n.a.). 


stâlpul infamiei, neputând să circule liber, fiind lipsiţi de „foloasele” de 
care se bucură intimii lui Kadhafi şi ai lui Jalloud. Libia din ziua de azi e 
hamul ruşinos al unui vizionar nebun, pus unui popor de comercianţi 
docili. 

— Totul se leagă, constată Malko. 

— In sfârşit, zise răspicat Bryan Palmer, Ibrahim Khalifa nu e un 
exilat care construieşte castele în Spania, ci un personaj puternic, 
bine înfipt în centrul sistemului. Rolul său dinăuntrul serviciilor secrete 
libiene îi permite să pună la punct un plan de acţiune care să stea în 
picioare... „To make a long story short”, conchise el. In final, cei de la 
Langley au fost de acord cu ideea mea, iar Biroul pentru Orientul 
Mijlociu a întocmit un plan operaţional inspirat din discuţiile mele cu 
Ibrahim Khalifa. 

Tăcu o vreme ca să dea mai multă greutate ideilor pe care urma să 
le susţină pe un ton solemn. 

— Planul a primit numele de cod „Desert Spring” şi are două părţi. 
Pe de o parte, eliminarea a vreo douăzeci de personaje-cheie din 
regimul libian - printre care, evident, se numără Kadhafi şi 
comandantul Jalloud - pe de alta, aducerea la putere a unei noi echipe 
conduse de Ibrahim Khalifa. Aceasta va renunţa bineînţeles la 
ideologia antiimperialistă şi antisionistă a colonelului Kadhafi, la 
terorism, făcând din nou din Libia un stat ca oricare altul. 

— Care sunt mijloacele operaţionale? întrebă Malko. 

Simţea că Bryan Palmer repetase deja de sute de ori această 
poveste. Era afacerea vieţii sale. Modestul funcţionar al Companiei se 
pregătea să dea lovitura secolului. Va face să pălească de invidie 
noua generaţie a şefilor de centrale cizelaţi la Harvard sau la 
Berkeley. Palmer se străduia să rămână calm, însă se simţea în el un 
neastâmpăr, o emoție pe care n-o putea ascunde. 

— Aţi auzit de colonelul Haftar? îl întrebă Bryan Palmer. 

— Vag. Lupta în Libia pentru colonelul Kadhafi şi a fost „întors din 
drum” de Companie. 

— Exact. A tras după el vreo şase sute de libieni, prizonieri de 
război la N'Djamena, care au preferat să plece cu el în Statele Unite 
decât să se întoarcă acasă. Se află în taberele din Florida unde fac 
antrenamente cu arme moderne sub comanda lui Haftar. Acesta e 
animat de un singur gând: să se întoarcă în Libia şi să-l răstoarne pe 
Kadhafi de la putere. 

— Şase sute de oameni nu sunt de ajuns, observă Malko. După câte 
ştiu, armata libiană e formată din o sută de mii de soldaţi. 

— Mai exact, din o sută opt mii, zise Bryan Palmer ca un cunoscător 
ce era. Dispun de două mii nouă sute de tancuri, o mie cinci sute de 
arme de artilerie, cinci sute treizeci de avioane de luptă şi treizeci de 
elicoptere de asalt. Numai că noi avem câţiva aşi în mânecă... 


Ochii lui străluceau ca nişte faruri în spatele lentilelor groase ale 
ochelarilor. 

— Ceea ce vă spun acum e ultrasecret, continuă el cu voce joasă. 
Este miezul operaţiunii „Desert Spring”. lată cum se va desfăşura 
acţiunea... Azi e joi 4 iunie. Peste cinci zile, adică pe 9, cei şase sute 
de oameni conduşi de colonelul Haftar vor fi aduşi la baza US Air Force 
din Sicilia. Treizeci dintre ei vor pleca de acolo cu aparate Hercules C 
130 până la Tozeur, în sudul Tunisiei. Le-am cerut tunisienilor 
autorizaţia să facem manevre de comando în depresiunea El Jerid, 
aflată la mai puţin de două sute de kilometri de graniţa cu Libia... La 
bordul avioanelor dispun de vehicule care vor permite ajungerea în 
Libia, folosind drumurile părăsite. Se vor deplasa numai noaptea, fără 
ştirea tunisienilor, care nu ştiu că este vorba despre libienii reîntorşi, 
ori chiar nu vor să afle. Vor trece graniţa pe la sud, în noaptea de 10 
spre 11 şi vor ajunge la două aeroporturi scoase din uz, datând din 
timpul celui de-al doilea război mondial, aflate la o sută de kilometri 
de acolo. Cu ajutorul sateliților şi a ascultărilor efectuate, vom afla 
dacă au întâmpinat vreo rezistenţă mai deosebită, căci armata libiană 
nu staţionează în această regiune... îndată ce vor ocupa aeroporturile, 
grosul forţei de luptă a colonelului Haftar se va instala aici cu 
aparatură specială pentru transmisiuni şi cu vehicule uşoare... 
Aparatele C 130 plecate din Sicilia vor zbura la trei mii de metri 
deasupra Mediteranei. In plus, mijloacele electronice ale Flotei a Vi-a 
vor bruia radarele libiene. De când au plecat nemţii din Est, acestea 
sunt mult mai eficiente. Normal, căci vor să atingă punctul în care vor 
interveni fără să fie reperaţi de libieni. 

— Şi pe urmă? întrebă Malko, puţin năucit de acest plan îndrăzneţ. 

— In zorii zilei de 11 iunie, colonelul Haftar va lua legătura cu 
Ibrahim Khalifa şi se va supune ordinelor acestuia. 

— Concret, ce se va întâmpla? întrebă Malko. 

— Ibrahim Khalifa a selectat un număr de obiective care trebuie 
neutralizate. Fireşte, deţine toate adresele persoanelor importante din 
Libia. In concluzie, în ziua de 11, oamenii colonelului Haftar se vor 
asigura în privinţa acestor persoane a căror adresă şi modalitate de a- 
şi petrece timpul sunt cunoscute de Khalifa. 

Luă o coală de hârtie dintr-un dosar şi i-o întinse lui Malko 
tremurând de emoție. Aici se găseau vreo zece nume: 

- Comandantul Abd El Salem Jalloud. El era adevăratul 
conducător al ţării. 

- Colonelul Addallah Senoussi, cumnatul lui Kadhafi, numărul 
doi în Securitatea externă. 

- Generalul Omar Abdallah Gouider, directorul Securităţii 
interne. 

- Colonelul Rakhebi, directorul Securităţii militare. 


- Moussa Koussa, şeful Mathaba. 

- Mohammed Majoub, şeful Comitetelor revoluţionare. 

-  Khouldi Al Hamidi, membru în Consiliul Suprem de 
Securitate. 

- Mohammed Ghozali, membru în Consiliul Suprem de 
Securitate. 

- Sayed Qadafeddam, şeful Serviciului extern de Informaţii. 

Malko îi înapoie foaia lui Bryan Palmer şi întrebă: 

— Va fi de ajuns? 

— Fireşte că nu, recunoscu americanul. Dar, în afară de aceşti 
oameni care reprezintă „linia dură” antioccidentală, trupele de 
comando ale colonelului Haftar vor acapara Televiziunea, Radioul şi 
clădirile comitetelor revoluţionare din Tripoli... Şi, lucrul cel mai 
important pe deasupra, Ibrahim Khalifa garantează răsturnarea 
colonelului Abu Baker Younes, care aparţine aceluiaşi trib ca şi el şi 
care controlează armata. Deci aceasta nu va face nici o mişcare... Joi, 
11 iunie este ziua de Aied El Khebir, marea sărbătoare la care 
participă toţi musulmanii. Acest eveniment va uşura lucrurile. Ibrahim 
Khalifa are mulţi prieteni în toate posturile „sensibile”. Bineînţeles că 
în seara de 11, va lua puterea în Tripoli şi îi va elimina pe cei mai 
periculoşi oameni ai regimului. După părerea lui, armata va trece de 
partea lor, cu ajutorul prietenului său, colonelul Younes. Lui îi va 
rămâne să preia controlul asupra regiunilor Benghazi şi Syrte. 

— Dar colonelul Kadhafi? 

Pentru o fracțiune de secundă, Bryan palmer păru puţin încurcat, 
apoi reluă: 

— Se află undeva în deşertul din Syrte, la aproximativ trei kilometri 
de Tripoli. Ibrahim Khalifa mi-a promis că a luat legătura cu doi piloţi 
pe Mig 29, care vor efectua un raid asupra bazei lui din deşert, chiar 
la începutul operaţiunii. Nu au cum să-l rateze... Ce părere aveţi 
despre plan? 

— Este nemaipomenit, recunoscu Malko. Să dea Dumnezeu să 
reuşească! Cel puţin va pune capăt celei mai întinse laturi a 
terorismului internaţional. Dar e şi foarte îndrăzneţ. Kadhafi a avut 
destulă vreme să-şi consolideze puterea. 

— Intr-adevăr, recunoscu americanul, însă tribul lui a fost 
întotdeauna disprețuit de celelalte. In plus, de când a fost impus 
embargoul, pentru libienii care călătoresc, viaţa a devenit tot mai 
grea. 

Evident, pentru libieni nu era mare lucru să facă trei sute de 
kilometri de la Tripoli până la Djerba ca să ia avionul. 

Totuşi, Malko era sceptic în privinţa răsturnării lui Kadhafi de la 
putere. În mod regulat, administraţia americană tuna şi fulgera 
împotriva liderului libian, dar după aceea se liniştea. Franţa şi Statele 


Unite întreţineau câţiva oponenți în exil, plătiţi cu vârf şi îndesat, dar 
care nu au putut fi puşi niciodată pe orbită. Societatea libiană era 
foarte complexă, bazată pe o structură complet tribală. Poate că din 
interior existau mai multe şanse. lar Ibrahim Khalifa a fost 
incontestabil un om de bază. Bryan Palmer părea puţin descumpănit, 
ca şi când trecerea la fapte l-ar fi tulburat. Repetă, parcă să se 
convingă pe sine: 

— Cred că e un plan foarte bun. 

Malko nu se putu abţine să nu facă o observaţie perfidă: 

— Ar mai fi un mijloc mult mai simplu de a-l destabiliza pe 
Kadhafi... 

— Care? 

Bryan Palmer ciuli urechile ca un fox-terrier la pândă. 

— Să se interzică exploatarea resurselor de către companiile 
petroliere americane, zise Malko cu gingăşie. Doar ştiţi bine că, din 
1961 încoace, douăsprezece dintre ele extrag în fiecare an din 
subsolul libian patru sute de milioane de barili, din care este finanțată 
aproape întreaga ţară. Dacă îi înfometezi poporul, colonelul Kadhafi va 
avea mai puţină credibilitate. 

Americanul ridică din umeri plictisit. 

— Să lăsăm deoparte politica-ficţiune! zise el. Suntem o ţară 
democratică, nu putem să împiedicăm companiile particulare să facă 
afaceri cu nebunul. Dacă am lucra numai cu guvernele care ne convin, 
am citi la lumânare! Mai cu seamă că suntem numai noi în afacerea 
asta. Francezii şi englezii ar fi bucuroşi să ne înlocuiască. 

Petrolul este un lucru sfânt. Bryan Palmer era gata să-şi apere 
planul cu ghearele. Asta îi amintea lui Malko de „Golful Porcilor”, adică 
de tentativa eşuată a CIA de a-l răsturna de la putere pe Fidel Castro, 
în 1962, nereuşind decât să producă o confuzie totală. 

— Sunt de acord, făcu Malko. Acum tare mi-ar plăcea să aflu de ce 
am venit la Tunis. 

Bryan Palmer păru deodată că îşi pierde entuziasmul. Umerii i se 
gârboviră, iar el începu fără să se uite la Malko: 

— Acum două zile, s-a petrecut un caz „neobişnuit”. Aveam 
întâlnire în Tunis cu un trimis de-al lui Ibrahim Khalifa, colonelul El 
Mabrouk Sahban, ca să punem la punct ultimele amănunte ale 
operaţiunii „Desert Spring”. 

— Şi nu a venit? 

— Ba da, însă a fost ucis sub ochii mei, înainte să am timp să 
vorbesc cu el. 

li relată pe scurt lui Malko împrejurările în care murise ofiţerul 
libian. 

— Ce ştiaţi despre el? întrebă Malko. 

— Nu mare lucru. Era membru al tribului Bichara ca şi Khalifa. 


Făcea parte din Biroul pentru export al Revoluţiei, organism libian 
destinat să-i ajute pe revoluționarii şi teroriştii din lumea întreagă. 

— Serviciile tunisiene au găsit ceva? 

— Nimic. Armata lor de informatori şi de agenţi nu au reuşit să 
aducă nici o veste. Nici un fel de infiltrare suspectă provenind din 
Tripoli. In plus, am asistat la crimă şi nu mi s-a părut a fi modul de a 
acţiona arab, în stilul lui Abu Nidal. A fost mult mai profesionist, în 
stilul israelienilor. In ciuda barajelor amplasate de tunisieni, nu a fost 
găsită nici maşina, nici pasagerii din ea. 

— Nu v-aţi gândit la Kadhafi? Poate că a avut vânt în „Desert 
Spring” şi astfel s-a opus. În felul lui, bineînţeles. 

— Este o supoziţie pe care nu o putem neglija, însă ceva mă 
deranjează. Dacă a fost el, ar fi avut timp berechet ca să-l lichideze 
discret pe colonel între Tripoli şi graniţă, fără să se întâlnească cu 
tunisienii care nu văd cu ochi buni ceea ce fac ei pe teritoriul lor. 

— Ca supoziţie, ce să înţelegem din acest lucru? 

— Cinstit să fiu, nu ştiu, mărturisi ruşinat Bryan Palmer. E foarte 
grav. Mai avem opt zile până la declanşarea operaţiunii „Desert 
Spring”. Orice s-ar întâmpla, trebuie să elucidăm crima. A început 
numărătoarea inversă. Este imposibil să continuăm fără să îndeplinim 
două condiţii. Mai întâi, trebuie să luăm din nou legătura cu Ibrahim 
Khalifa, apoi să găsim persoana care s-a infiltrat în operaţiune. 

— După asasinat, Khalifa nu a mai încercat să vă contacteze? 

— Nu. Niciodată nu o face în mod direct. Trimite pe cineva de 
încredere care lasă mesajul aici, în Tunis, la un număr de telefon 
secret legat la un robot. Cred că o va face foarte curând. Trebuie, 
adăugă el ca să se convingă pe sine. 

— İn cazul acestui plan, nu pot decât să mă rog împreună cu 
dumneavoastră, zise Malko. 

— Bineînţeles, dar aş dori să refaceţi pista omorului colonelului 
Sahban. 

— Nu lucrez cu un glob de cristal. Cum vreţi să reuşesc eu acolo 
unde Serviciile de Informaţii tunisiene au dat greş? Vorbesc prea puţin 
araba, iar prietenii mei tunisieni sunt în exil. 

— Nu toţi, îl corectă Bryan Palmer. Una dintre vechile 
dumneavoastră cunoştinţe - dacă ne luăm după dosarele Companiei - 
s-ar putea să fie amestecată în această afacere. 

— Cine? 

— O anume Leila Kadouni. 

— Leila Kadouni... 

Imaginea apetisantei roşcate apăru în faţa ochilor lui Malko. 
Petrecuseră împreună câteva momente înfocate. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

Americanul îi zâmbi cu ironie. 


— Ţine o casă de toleranţă foarte frecventată şi lucrează puţin şi 
pentru serviciile tunisiene. Vă înţelegeţi bine cu ea? 

— Acum zece ani, ne-am despărţit în cele mai bune condiţii, zise 
Malko. Aş fi încântat s-o întâlnesc. Locuieşte tot în Cartagina? 

— Tot acolo. Ei bine, dorinţa dumneavoastră se va îndeplini. 

— Cum de s-a implicat în această afacere? 

— Chiar înainte de a fi asasinat, colonelul Sahban a fost la prietena 
dumneavoastră. Poate că ştie câte ceva. Dacă nu vă va spune nimic, 
atunci puteţi lua avionul spre casă, iar eu rămân în mocirlă. Aveţi 
numărul ei de telefon? 

— Nu. 

— Acesta este. 

li întinse lui Malko un cartonaş alb dreptunghiular şi preciză 
imediat: 

— Desigur, tunisienii ştiu cine sunteţi şi cred că vă „filează” deja. 
Prefer s-o sunaţi de la hotel. Precis că e ascultată, însă fiind o 
cunoştinţă de-a ei, convorbirea dumneavoastră poate fi luată drept o 
simplă vizită de curtoazie. E bine aşa? 

— E foarte bine, recunoscu Malko în timp ce se ridica. Vă voi ţine la 
curent. 

In piaţa Pasteur, zgomotul circulaţiei pur şi simplu te asurzea. Robin 
Ferry îl aştepta la volanul Fordului şi îl conduse la Abu Nawas. O 
privire discretă în oglinda retrovizoare îi permise lui Malko să observe 
un Peugeot 309 care părea lipit de bara de protecţie din spate. 
Tunisienii ţineau dosarele la zi. 

Ferice de el că făcuse un mare serviciu ţării lor şi poate că nu 
uitaseră acest lucru. Pe atunci, libanezii voiau să destabilizeze Tunisia 
printr-o campanie a terorii, însă până în prezent, au avut grijă 
integriştii ca această ameninţare să fie depăşită cu bine. 

— Apropo, ce s-a întâmplat cu Habib Bourguiba? întrebă Malko. 

Fostul preşedinte al Tunisiei, „Părintele Independenţei”, cum i se 
mai spunea, fusese îndepărtat de la putere printr-o lovitură de stat 
„blândă” în urmă cu câţiva ani. 

— Se află la Monastir, într-o locuinţă supravegheată. Nu l-am mai 
văzut de câteva luni, zise tânărul american. Cred că merge pe suta de 
ani şi nu mai supără pe nimeni. 

Ajuns la Abu Nawas, Malko se strecură direct într-una dintre 
cabinele din hol şi ceru un fir. Sună îndelung la acel număr, apoi o 
voce de femeie răspunse într-o franceză stricată cu accent arab: 

— Cine este? 

— Pot să vorbesc cu Leila Kadouni? Spuneţi-i că e Malko. 

Interlocutoarea îl puse să repete de trei ori, apoi îl lăsă să aştepte. 
După mult timp, o voce vibrând de căldură explodă în timpanul lui 
Malko. 


— Malko! Eşti chiar tu? 

— Da, chiar eu. Sunt în trecere prin Tunis şi mă întrebam ce mai 
faci. Mi-ar plăcea să te văd... 

Urmară câteva clipe de tăcere, după care Leila Kadouni zise 
încetişor: 

— Să mă vezi! Of, dar nu se poate. 

Malko avu senzaţia unui duş rece. Era un obstacol la care nu se 
gândise. Oare de ce apetisanta Leila Kadouni refuza să se întâlnească 
cu el, după tot ce făcuseră împreună? 


Capitolul III 


— Dar de ce nu vrei să mă vezi? insistă Malko. Ai un bărbat gelos? 

— Nu, nu! zise repede Leila Kadouni râzând melancolic, dar m-am 
schimbat mult în zece ani! Nici nu o să mă mai recunoşti. Nu mă vei 
mai dori... 

— In orice caz, vocea a rămas la fel, spuse Malko. Eu ţin neapărat 
să te văd. Ştiu unde locuieşti şi voi veni. Doar n-o să-mi trânteşti uşa 
în nas! 

Urmă alt moment de tăcere, ca şi cum Leila s-ar fi gândit. 

— Bine, zise ea, vino în seara asta la ora şase. Dacă ţii cu tot 
dinadinsul... 

După ce închise, Malko trecu pe la biroul hotelului şi închirie un 
Renault 19, apoi urcă în cameră. Nu putuse să-şi ia pistolul extraplat 
din cauza controalelor şi se simţea puţin cam dezarmat. Era destul de 
neplăcut să ştie că ucigaşii se învârteau prim preajma lui gata să dea 
o nouă lovitură. 

O mantie fierbinte acoperea Tunisul, însoţită de un vânticel de nisip 
care îţi usca plămânii, iar piscina de la hotel era pustie. Exact ca în 
ziua în care colonelul libian primise trei gloanţe în cap. Se aşeză în 
faţa televizorului Samsung din cameră şi mută pe CNN, după ce îşi 
luase din minibar o sticlă de Moet rece, după pofta inimii. 

x 


* * 


Fetiţa în dje//lebah şi cu picioarele goale, care îi deschise lui Malko, 
nu avea mai mult de cincisprezece ani, însă îşi făcuse buzele cu ruj, 
ochii cu creion dermatograf, iar cerceii lungi îi atârnau până la umeri. 
Apariţia ei, mirosul de tămâie, muzica în surdină şi semiobscuritatea 
special menţinută împrumutau o nuanţă de uşoară imoralitate acestei 
vile, atât de decente când o vedeai din exterior. Malko o găsise destul 
de repede, însă puţin mai părăginită decât la prima lui vizită. Fără să 
spună o vorbă, Lolita îl conduse într-un salon în stil maur, foarte 
întunecos şi plin de bibelouri şi îl pofti să se aşeze pe o canapea, în 
care pur şi simplu se afundă, aflată în faţa unui paravan din lemn 
ajurat, ca un imens grilaj înalt din podea până în tavan, care 
despărţea încăperea în două. Lolita reveni cu ceai verde fierbinte, 
apoi se retrase. Se scurseră câteva minute, după care se auzi 
scârţâitul podelei care anunţa prezenţa cuiva după paravanul din 
lemn. Malko se ridică şi, în penumbră, ghici o siluetă care stătea în 
picioare, în timp ce un parfum greu se răspândea în valuri, gâdilându-i 
nările. Surprins, el o chemă în şoaptă: 

— Leila? 

— M-ai văzut? 

Era vocea răguşită şi ameţitoare a Leilei Kadouni, în care se ghicea 


o undă de tristeţe. De ce juca această farsă? 

— Nu, dar te-am simţit, sublinie Malko, recunoscând parfumul de 
iasomie care îl învăluise de vreo câteva minute. De ce nu vii la mine? 

— Nu vreau să mă vezi, doresc să-ţi rămân în amintire aşa cum am 
fost acum zece ani. Tu ai rămas acelaşi. Cred că placi şi acum 
femeilor, adăugă ea cu o nuanţă de invidie. Din păcate, eu m-am 
schimbat foarte mult! 

— Eşti ridicolă, i-o întoarse Malko. Vreau să te văd! 

— Nu, repetă Leila Kadouni. 

Stăteau amândoi lipiţi de paravanul din lemn ajurat, despărțiți 
numai de vreo doi sau trei centimetri, iar el simţea răsuflarea caldă şi 
parfumată a femeii. Ochii se acomodaseră cu semiîntunericul şi 
distingea acum gura mare şi roşie care era întredeschisă. 

— Ai aceeaşi gură fermecătoare, observă el. 

— E tot ce mi-a rămas la fel... 

Rămaseră tăcuţi câteva clipe, apoi o parte a paravanului alunecă 
fără zgomot, creând o mică deschizătură dreptunghiulară în care se 
ivi imediat gura Leilei Kadouni. 

Ea îşi apropie buzele de ale lui Malko şi păru că oscilează câteva 
secunde ca şi cum s-ar fi apropiat prea tare. El îi simţi respiraţia 
parfumată şi îşi aduse aminte de pielea ei fină şi sidefie, precum şi de 
formele apetisante pline de erotism. Leila oftă, ca şi cum în mintea ei 
s-ar fi dat un război între trecut şi momentul actual pe care erau gata 
să-l retrăiască amândoi. El auzi foşnetul rochiei şi înţelese că nu se va 
întâmpla nimic între ei. După cum bine ştia, o femeie făcea sacrificii 
enorme ca amantul ei să-i păstreze imaginea aşa cum o cunoscuse 
cândva. 

Malko zări apoi cum gura se îndepărtează de paravan. Leila 
Kadouni se dăduse un pas înapoi, însă prezenţa ei continua să-l facă 
să viseze. Avea chef să smulgă grilajul din lemn care îl despărţea de 
Leila. 

— Mi-e dor de tine, zise el. 

— Şi mie, suspină femeia după un moment de tăcere. Dar să nu 
mai vorbim despre asta. 

— Pe toţi musafirii îi primeşti astfel? De aceea ai pus bariera asta 
aici? 

Leila scoase din gâtlej un râs trist şi excitat deopotrivă. 

— Nu, dar unii dintre clienţii mei nu vor să fie recunoscuţi de 
pensionarele mele. Dar panourile acestui paravan se pot da la o parte 
ca să permită fetelor să-şi strecoare mâna sau buzele. Acum spune-mi 
de ce ai venit? 

— Nu bănuieşti? 

— Ba da. Pentru El Mabrouk Sabah. Ce vrei să afli? 

— Cine l-a ucis? 


După un moment de tăcere prelungită, Leila răspunse: 

— Eu nu ştiu nimic, dar Amina, fata care ţi-a deschis, a observat 
ceva ce probabil ar putea să te ajute. Când a plecat, ea l-a condus pe 
colonel afară cu o umbrelă ca să-l ferească de soare. După ce s-a 
urcat în maşină, Amina a zărit alt vehicul care a pornit în spatele lui, 
cu o pereche de străini. Un bărbat şi o femeie cu păr lung şi blond. S- 
ar putea să fie ucigaşa de la Abu Nawas. 

— Altceva nimic? 

— Ba da, a recunoscut maşina. Un Peugeot 205 roşu, închiriat de la 
Budget. 

— De unde ştie? întrebă Malko sufocându-se de atâta precizie. 

— Fratele ei lucrează le Budget, la aeroportul Cartagina. Uneori o ia 
la plimbare. Ea a observat fluturaşul portocaliu al firmei Budget pe 
parbrizul din spate al maşinii. Poţi să te duci la el din partea mea. ÎI 
cheamă Taieb. Dar nu spune nimănui că eu ţi-am furnizat informaţia. 

Malko scoase o bancnotă de douăzeci de dinari şi o strecură printre 
gratiile paravanului. 

— Dă-i banii Aminei. Aş dori totuşi să te văd. 

Leila râse îndelung, plină de sentimentalism. 

— Poţi să vii de câte ori doreşti, la fel ca astăzi. Dacă vrei să încerci 
vreuna dintre fetele mele, eşti bine venit. Am unele foarte frumoase. 

După fâsâitul rochiei, el ghici că Leila se îndepărta de paravan şi nu 
mai insistă. 

x 
x x 


Leila Kadouni se duse în camera ei cu un sentiment de uşurare. 
Avea ochii plini de lacrimi. Deschise cu gesturi sigure o sticlă de 
Gaston de Lagrange XO şi îşi turnă o porţie dublă de coniac. Apoi, se 


Y SA 


întinse pe recamier şi se lăsă în voia alcoolului ca să-i alunge tristeţea. 
x 


* * 


Taieb putea face foarte bine publicitate la acneea juvenilă. Era un 
enorm buboi sub o claie de păr creţ şi vorbea o franceză de negrişor. 
La auzul numelui de Leila Kadouni, se făcu mic de tot. Se vedea cât de 
colo că soră-sa câştiga bine. li aruncă o privire furişă lui Malko, 
întrebându-se dacă nu cumva se înfruptase din Amina. Dar el începu 
cu douăzeci de dinari, explicându-i ce voia. Intr-o ţară în care salariul 
minim pe economie era de o sută douăzeci de dinari, acesta era un 
argument convingător... 

— Aşteptaţi-mă aici, îl rugă Taieb, mă duc să caut prin dosare. Dacă 
am avea numărul maşinii, ar fi mult mai uşor. 

Malko se duse şi îşi luă o cafea. Angajatul firmei Budget reveni 
peste un sfert de oră triumfător. 


— Cred că am găsit-o! Am închiriat acum opt zile un Peugeot 205 
roşu unei perechi de olandezi. După părerea prietenei mele care i-a 
primit, fata era blondă cu părul lung. Am aici numele şi adresa din 
Tunisia pe care ni le-au dat, plus seria paşapoartelor. 

Lui Malko îi venea să-l sărute pe gură, chit că se umplea de bube 
după aceea. Puse hârtia în buzunar, iar treizeci de dinari dispărură în 
cel al băiatului, apoi se îndreptă spre maşină. Leila Kadouni era la fel 


de valoroasă. Bryan Palmer va fi nebun de fericire. 
x 


* * 


— La hotelul A/ Boustan din Djerba, nimeni n-a auzit de cei doi 
olandezi. Nici măcar nu au avut rezervare, zise secretara lui Bryan 
Palmer. Acum le verificăm paşapoartele cu ajutorul olandezilor. Am 
transmis toate datele Centralei noastre din Amsterdam. Vom primi 
foarte curând răspunsul. 

— In mod sigur paşapoartele erau false, zise americanul, nu vom 
ajunge nicăieri. 

Era numai ora opt, dar se întunecase deja. Cei doi aşteptau, mai 
mult de o oră. În sfârşit, secretara intră în birou cu un telex pe care i-l 
dădu şefului ei. 

— Paşapoartele sunt false, bineînţeles! zise Bryan Palmer. 

— Puneţi-i pe tunisieni pe urmele lor, îl sfătui Malko. Dacă pretinşii 
olandezi se mai află încă în ţară, îi vor găsi foarte uşor. Dacă pun 
patrule de poliţie... 

In mod ciudat, americanul nu păru deloc entuziasmat. 

— Dacă voi dezvălui acest lucru serviciilor tunisiene, nu ştiu dacă 
vor catadicsi să-mi spună ceva. Adică, nu mare lucru. Aş vrea să 
găsesc eu singur indiciile. 

— Dar cum? 

— Voi acţiona în mod oficios. Am o legătură la Ministerul de Interne, 
l-am cerut frecvent tot felul de servicii. Voi proceda ca şi cum ar fi o 
treabă fără importanţă. Dacă descoperă ceva, începeţi să mergeţi pe 
această pistă. 

x 
x x 


Când îl zări pe Bryan Palmer, Malko stătea întins la soare exact în 
locul în care fusese asasinat colonelul libian. Americanul era vizibil 
tulburat. Dimineața se scursese monoton, iar Malko se întreba când 
va pleca din Tunisia. Un vânt puternic mătura oraşul, aducând înspre 
piscină miasmele greţoase emanate de lacul Tunis. Aşa se explica 
slaba frecventare a bazinului. Dimineaţă devreme, făcuse o plimbare 
prin centrul plin de poliţişti, a căror prezenţă devenise obsedantă şi 
supărătoare. Aseară, se plimbase cu maşina închiriată prin centrul 


vechi. După ora zece nu întâlneai nici ţipenie de om pe străzi. Lucru 
neobişnuit pentru Tunis. Oamenilor le era frică. 

— L-a găsit! strigă americanul prăbuşindu-se alături de el. 

— Cine anume? 

— Legătura mea, Misselati. A examinat fişele tuturor străinilor care 
s-au adunat zilnic, la uitaţi-vă: Gerda Eindoven şi Hank Meppel. 
Locuiesc la Commodore, un hotel micuţ din strada Allemagne, la 
numărul 17, lângă Porte de France, în centrul vechi. 

— Deci, sunt încă în Tunis? Mă mir. 

— Au fost ieri... Mergem? 

— Mergem. Sunteţi înarmat? 

— Am un „45”, în maşină, dar prefer să nu-l folosesc, se bâlbâi 
Bryan Palmer. Mai întâi vreau să mă asigur că sunt ei, apoi vom mai 
vedea. N 

Nu prea aveau de ales. In Tunisia, CIA nu avea nici o putere asupra 
poliției. In concluzie, trebuiau să apeleze la serviciile tunisiene. Bryan 
Palmer îl însoţi pe Malko în camera lui ca să se schimbe. Imediat ce 
coborâră în hol, americanul înjură printre dinţi. Un bărbat îmbrăcat 
într-o cămaşă cu mâneci scurte, slab şi pieptănat cu grijă, se îndrepta 
spre el cu un zâmbet încurajator pe buze. 

— Shit! mormăi americanul. Este Misselati! 

Polițistul tunisian ajunsese deja lângă ei cu mâna întinsă şi cu un 
surâs fals întipărit pe figură. 

— Domnule Palmer, zise el cu voce duioasă, v-am căutat peste tot! 
De la ambasadă mi s-a spus că vă găsesc aici şi atunci mi-am permis 
să vin... 

— Drăguţ din partea dumneavoastră! reuşi să zică şeful Centralei 
CIA. Aveţi vreo noutate pentru mine? 

— Nu, mărturisi polițistul, în timp ce treceau printre două rânduri 
de târfe instalate în fotoliile din hol, dar mă gândeam că aş putea să 
vă fiu de folos, dacă doriţi să aflaţi mai multe despre cei doi olandezi 
când veţi întreba personalul din Commodore. Sunteţi străin, nu-i aşa, 
iar tunisienilor le e teamă să vorbească. In vreme ce eu, cu legitimaţia 
mea de la Ministerul de Interne... 

În Tunis, i se spunea Ministerul Suveranităţii, căci tentaculele lui 
sunt foarte lungi şi puternice... 

Bryan Palmer schiţă un zâmbet forţat. 

— Sunteţi amabil, chiar mă gândisem să trec pe acolo. Sunteţi cu 
maşina? 

— Da, ne întâlnim la hotel. 

Se  despărţiră în parcare, iar Bryan Palmer izbucni furios, 
adresându-se lui Malko: 

— Nemernicul ăsta nu a fost la ambasadă, ci m-a urmărit! 

— Şi dumneavoastră aţi fi procedat la fel, observă Malko. Dar acum 


ne va fi greu să ne debarasăm de el... Cred că a mirosit o lovitură 
grozavă. Tot nu aţi primit veşti de la Khalifa? 

— Incă nu, recunoscu cu tristeţe americanul. lar ei sunt la J-6! 

Merseră mai întâi pe bulevardul Habib Bourguiba într-un concert de 
claxoane până la Porte de France, iar americanul parcă în final chiar 
pe trotuar. Pentru câţiva dinari, şomerii în cârdăşie cu poliţiştii de la 
circulaţie parcau şi păzeau vehiculele făcând o hărmălaie grozavă într- 
un loc îngust din centrul vechi. Strada Allemagne mergea drept de-a 
lungul pieţei centrale, într-un cartier ce gemea de comercianţi mărunți 
ale căror mărfuri erau etalate pe trotuare. Când ajunseră în faţa 
hotelului Commodore, inspectorul Misselati îi aştepta deja acolo. În 
Franţa, clădirea ar fi fost evaluată la o jumătate de stea. Dar în Tunis, 
părea aproape un palat... Malko se uită la faţada albicioasă cu 
obloane din lemn. Era locul cel mai nimerit pentru o ascunzătoare. 

— Doriţi să-l interoghez eu pe recepţioner? întrebă cu amabilitate 
polițistul tunisian. 

Bryan Palmer nu avu răgazul să-i răspundă, că o pereche ce ieşea 
din hotel aproape că îi dărâmă. Era o roşcată înaltă, destul de slabă, 
plină de pistrui, cu sandale în picioare, o rochie înflorată ce îi ajungea 
până la glezne, un nas ascuţit în mijlocul unui chip urât şi cu o taşcă 
de culoare închisă atârnată de umăr. Bărbatul, solid, cu părul lung şi 
castaniu, era îmbrăcat cu o cămaşă cu mânecă scurtă şi jeanşi. De- 
abia se uită la cei trei bărbaţi, însă privirea însoţitoarei lui se opri 
asupra lui Malko, apoi asupra lui Bryan Palmer şi rămase câteva clipe 
pironită aşa. Cuplul o luă la dreapta, îndreptându-se spre centrul 
vechi. Dar nu grăbiră paşii. 

Malko îi şopti americanului: 

— Cred că ne-au mirosit. Trebuie să-i urmărim. O recunoaşteţi? 

— Da, aprobă Palmer foarte tulburat, chiar şi taşca am recunoscut- 
o. Cred că atunci purta perucă fiindcă era blondă. 

Polițistul tunisian se apropie curios de ei, dar şi foarte atent. 

— Ei sunt? 

— Cred, făcu Bryan Palmer prudent, dar aş vrea să mă asigur. 
Trebuie să-i urmărim puţin. 

Acum era timpul, căci perechea tocmai dădea colţul pe strada 
Mustafa-M'Barek ce ducea direct spre Porte de France. Cei trei bărbaţi 
se întâlniră chiar la intrarea în centrul vechi. Falşii olandezi se 
strecurară printre grămezile de jeanşi etalate pe sol şi se pierdură pe 
strada Jammâa Ez Zitouna, fieful comercianților de pielărie şi de 
haine, traversând Medina până la moschee. Printre trecători erau 
puţini străini, perechea fiind relativ uşor de urmărit. Se comportau ca 
nişte turişti oarecare, intrau în marile magazine, discutau cu 
vânzătorii care îi agăţau din cinci în cinci metri. Nu întoarseră capul 
nici măcar o dată. 


Mai sus puţin, o luară la stânga, în El Belat, piaţa negustorilor de 
bijuterii şi de parfumuri. Malko o zări pe tânără care tocmai se târguia 
pentru un vas de sticlă colorată. 

Când ajunseră în capătul pieţei, în loc s-o ia la dreapta, se 
întoarseră brusc. Malko şi americanul nu mai avură timp să se 
ascundă într-un magazin şi se opriră lângă o tarabă să admire nişte 
bijuterii din argint. 

Cei doi trecură pe lângă ei, neobservându-i, însă lui Malko i se păru 
că iuţiseră pasul. 

— Au făcut-o special ca să ne repereze, îi şopti el lui Bryan. Au 
simţit că sunt urmăriţi. 

Inspectorul Misselati se apropie de ei. 

— Vreţi să intru în vorbă cu ei? 

— Sunteţi înarmat? îl întrebă Malko. 

Tunisianul zâmbi. 

— Da, însă nu e nevoie să folosesc arma. Aici, în Medina, toată 
lumea îmi va da o mână de ajutor. Bunăoară, nici nu par periculoşi. 

Cuplul o luă la dreapta, în El Leffa, piaţa de covoare şi de bijuterii. 
Malko îi zări pe cei doi oprindu-se în faţa unui imens magazin de 
covoare, „Palatul Orientului”, în care intrară. 

— E perfect, zise inspectorul Misselati, vom putea discuta cu ei în 
mod discret înăuntru. 

Pătrunseră în magazinul de covoare, însă pe cei doi olandezi parcă 
îi înghiţise pământul. Un vânzător servil peste măsură se apropie în 
grabă de ei şi îi invită să vadă cum lucrează ţesătoarele. 

Inspectorul Misselati îl întrerupse şi îi puse răstit o întrebare în 
arabă. Vânzătorul îi arătă o scară ce ducea la etaj şi adăugă în 
franceză: 

— Au urcat ca să admire panorama centrului vechi. 

— Trebuie să ne ducem după ei, zise Malko, vor încerca să scape de 
noi. 

Misselati începuse deja să urce scara. Malko veni după el. Fuseseră 
nevoiţi să lase să treacă un grup care cobora şi o zăriră în capul scării 
pe falsa olandeză care întârziase şi ea din cauza aceloraşi oameni. Se 
întoarse când îl auzi pe Misselati strigând-o. Polițistul îi făcu semn să 
coboare. Ea se întoarse liniştită. Insoţitorul ei ajunsese deja sus. Malko 
îi surprinse privirea şi înţelese pe loc ce avea să se întâmple. Il prinse 
pe polițistul tunisian de umăr şi vru să-l tragă spre el. 

Tânăra cobori încă trei trepte. Apoi, cu un gest absolut natural, ea 
începu să retragă cu gesturi lente mâna din taşcă, iar Malko simţi un 
val de adrenalină invadându-i arterele. 


Capitolul IV 


Ţeava lungă şi neagră prelungită cu un amortizor apăru din taşca 
„olandezei”, părând complet ireală în acest decor exotic şi nevinovat. 
Doar atât se vedea din armă. Culasa şi crosa erau ascunse în sacul 
dintr-o țesătură fină de culoare neagră, ca aceea a fotografilor, care 
acoperea şi mâna. 

Inspectorul Misselati se opri în loc siderat. Se vedea că era pus 
pentru prima dată într-o asemenea situaţie. Malko îşi aţintise privirea 
pe chipul roşcatei care se congestionase. Buzele parcă dispăruseră, 
nările fremătau, iar venele de pe tâmple se zbăteau. Malko ştia că 
întotdeauna priveai partea corpului în care voiai să tragi. De la 
distanţa aceea, dacă necunoscuta îl alegea ca primă victimă, viaţa lui 
ar înceta aici, în piaţa aceasta din Tunis... 

Suspansul dură doar câteva clipe. 

Fata întinse brusc braţul, cu ţeava înainte, iar privirea fu aţintită 
asupra inspectorului Misselati. Acesta se pregătea să desprindă un 
revolver micuţ din tocul prins de curea. Din instinct, Malko făcu un salt 
înapoi exact în momentul în care se auziră trei împuşcături înfundate 
şi foarte apropiate. Cu coada ochiului, Malko zări ţeava neagră 
zvâcnind de trei ori în sus şi în dreapta, dar fu repusă în linie dreaptă 
de mâna fermă a roşcatei. Se pomeni cu trupul inspectorului în braţe 
şi se rostogoliră amândoi în jos pe scări. 

Când Malko reuşi să se ridice, ucigaşa roşcată dispăruse deja. 
Lungit pe spate, Misselati horcăia. Malko îşi smulse pistolul de calibrul 
7,65 din toc, îl armă şi se năpusti pe scară. In spatele lui, auzi vocea 
lui Bryan Palmer care răcnea: 

— Fiţi atent! Aşteptaţi să vină poliţiştii! 

Scara dădea într-o încăpere plină de covoare şi urca mai departe. 
Se angajă pe ea cu arma în mână şi ajunse pe o platformă cu mai 
multe terase de unde se vedea aproape tot centrul vechi. Dar toate 
erau pustii. 

Examină cu atenţie mozaicul teraselor şi îi zări pe cei doi tineri 
îndepărtându-se cu repeziciune, alergând în zigzag pe acoperişurile 
inegale ale Medinei. Aleile care legau pieţele între ele fiind acoperite, 
nu asigurau practic o continuitate, ba dimpotrivă, creau denivelări. 

Malko se avântă pe urmele lor, sărind jos. În mâna lui, micul pistol 
de calibrul 7,65 părea absolut ridicol. Ucigaşa nu-i oferise nici o şansă 
poliţistului tunisian. Era o profesionistă care nu ezitase să tragă ca să 
scape de urmăritori. Malko mai avea încă în minte privirea ei. Era rece 
şi hotărâtă, ca a unui vânător fără suflet. Acum ajunsese la câţiva paşi 
de ei. Când îl văzură, o şterseră rapid. Fata se întoarse brusc, agitând 
arma, iar el abia avu timp să se adăpostească sub un acoperiş mai 
înalt. Nu se auzise nici un zgomot, însă un glonţ desprinse o bucată de 


tencuială albă foarte aproape de capul lui. Mai trăgea şi bine pe 
deasupra... Când se ridică, aceştia dispăruseră. 

Totuşi el continuă urmărirea, ajungând în final lângă un soi de puț; 
era curtea interioară a unei case vechi. Doar pe acolo au putut să 
fugă. Sări şi el în curte cu pistolul în mână, o traversă şi ajunse într-o 
pieţişoară de încălţăminte destul de aglomerată. Nu-i vedea nicăieri 
pe cei doi fugari. Incercă să se orienteze. Cu siguranţă că aveau în 
plan să iasă din Medina care ar putea constitui o capcană dacă nu 
cunoşteai întregul labirint. In concluzie, cobori, condus de instinct, 
către centrul vechi, dând peste turişti şi peste hamali, strecurându-se 
în mijlocul unui grup de englezi. După cinci minute, ajunse în fine pe 
strada Mongi-Slim, ocolind centrul vechi. Apoi o luă la dreapta spre 
Porte de France şi, după ce mai parcurse o sută de metri, încetini paşii 
brusc. Cei pe care îi urmărea mergeau repede în faţa lui pe trotuarul 


cu umbră. 
x 


* * 


Malko strecură pistolul în buzunar, recăpătându-şi suflul şi 
gândindu-se cum să procedeze. Avea de a face cu nişte ucigaşi 
adevăraţi. Dacă încerca să-i oprească, acest lucru se putea 
transforma într-un masacru. Doar o văzuse pe fată la lucru. Cea mai 
bună soluţie era să-i urmărească. Şansele de a trece pe la hotel erau 
minime. Acolo, ar fi putut să-i încolţească. Bryan Palmer dăduse deja 
alerta. 

Ajunseră la Porte de France. Fata se întoarse. Era prea departe ca 
Malko să-i poată distinge privirea, dar simţi imediat că l-a reperat. 

Incepură cu toţii să alerge, ajungând pe o mică platformă unde 
erau parcate maşinile. Nu zări nici un poliţist! De regulă, mişunau pe 
acolo. Perechea traversă pe diagonală, îndreptându-se spre 
bulevardul Bourguiba. 

Deodată, îi văzu apropiindu-se de un Renault 5 verde care tocmai 
staţionase. Şoferul coborâse, lăsând cheile pe bord şi se tocmea cu 
paznicul parchingului pentru trei dinari... Se iviră cei doi tineri. Fără o 
vorbă, bărbatul se aşeză la volan. Cum proprietarul maşinii alerga să-l 
smulgă de pe scaun, roşcata veni în spatele lui. În timp, ce fugea ca 
să-i ajungă din urmă, Malko strigă: 

— Atenţie! 

Dar vacarmul din piaţă era prea mare ca să-l poată auzi. Calm, 
ucigaşa scoase din taşcă pistolul înfăşurat în sacul negru şi propti 
teava în ceafa şoferului. Trase o singură dată. Ca lovit de trăsnet, 
acesta se prăbuşi la pământ sub privirea tâmpă a paznicului. Ucigaşa 
ocolise deja maşina şi se urcă. Paznicul din parcare zări atunci balta 
de sânge care se mărea sub capul şoferului şi rămase năucit, mut de 
groază. Sări într-o parte ca să nu fie călcat. Insoţitorul ucigaşei 


demară brusc, îndreptându-se spre bulevardul Bourguiba. 

Malko scoase pistolul, dar mâna îi căzu molatică în jos. Era prea 
multă lume. Risca să rănească sau să omoare pe cineva printre atâţia 
pietoni şi printre atâtea maşini. Furios la culme, văzu maşina furată 
dispărând în trafic. Dar urmarea nu va fi chiar atât de plăcută pentru 
cei doi. Işi notase numărul... Hoinarii începuseră să se adune în jurul 
cadavrului. Străbătu mulţimea şi se îndreptă spre centrul vechi. 

După cinci minute, zări caschetele gri ale poliţiştilor tunisieni care 
mişunau nervoşi în piaţa El Leffa, prin faţa „Palatului Orientului”. 
Simţea nevoia nebună să-şi croiască drum, însă în piaţă, circulaţia era 
interzisă. Din fericire, Bryan Palmer îl zări şi îl ajută să treacă de baraj. 
Un tunisian cu mustaţa deasă discuta cu el. Bryan Palmer făcu 
prezentările. Era Heidi Kacer, subdirectorul Siguranţei. Trupul 
inspectorului Misselati era acoperit cu un cearceaf. 

Un bărbat chel micuţ, cu ochii bulbucaţi, se agita zbierând în 
mijlocul poliţiştilor care îl bombardau cu întrebări. Era patronul 
„Palatului Orientului”. Părea un vulpoi rănit, hăituit de mai mulţi 
labradori întărâtaţi. Şeful centralei îi suflă lui Malko: 

— Cred că tipul ăsta îi cunoaşte pe ucigaşi. 

Discuţia se sfârşi. Cu cătuşe la mâini, patronul fu îmbrâncit în piaţă 
sub privirile dezaprobatoare ale ţesătoarelor care, fiind plătite la 
bucată, nu încetaseră lucrul. Ceilalţi vânzători se făcuseră mici de 
tot... Malko reiată ceea ce s-a petrecut şi îi dădu subdirectorului 
Siguranţei pistolul inspectorului Misselati. Polițistul tunisian îşi notă 
numărul Renault-ului şi îl difuză imediat. 

— Ne ducem la hotelul lor, zise el. Veniţi cu noi. 

Coborând spre piaţă, Bryan Palmer îi şopti lui Malko: 

— Săracul Misselati, nu a apucat să le spună nimic superiorilor săi... 
Eu i-am informat despre crima de la Abu Nawas. 

Coborâră din piaţă până la Porte de France, apăraţi de un grup de 
poliţişti în uniforme gri şi cu caschete turtite în stil nemtesc, care 
îndepărtau trecătorii fără menajamente. Strada Allemagne se afla la 
doi paşi. Când portarul de la Commodore văzu invazia de caschete, se 
făcu precum acoperişurile caselor din Sidi Bou Said. Deja doi dintre 
poliţişti se răstiră la el în arabă. Practic, îi smulseră cheia de la camera 
22, iar subdirectorul Siguranţei se avântă primul pe scări, urmat de 
Malko, de Bryan Palmer şi de vreo doisprezece poliţişti cu pistoalele în 
mâini. În trecere, aproape că striviseră o femeie însărcinată care 
trecea pe acolo. Doi poliţişti îşi luară o poziţie teatrală, ochind uşa cu 
arma în timp ce o deschideau. Percheziţia se termină repede. Inăuntru 
erau puţine lucruri: bagaje, câteva haine, o hartă a Tunisiei, dar nimic 
compromiţător. Nici o armă, nici un document care să le stârnească 
interesul. 

— Nu atingeţi nimic! urlă mai târziu subdirectorul Sigurantei. 


Trebuie să luăm amprentele! 

Se întoarse spre Bryan Palmer. 

— Vă vom ţine la curent. Nu vor ajunge departe, Tunisia e o ţară 
mică. 

Ce cuvinte pline de optimism... Malko şi Bryan se retraseră discret. 
Americanul spumega de furie. 

— N-am avut noroc! Cine ştie unde sunt ticăloşii ăştia acum... 

După cinci minute, se întoarseră la Abu Nawas, unde Bryan Palmer 
îl lasă pe Malko. Pentru moment, ancheta o luase brusc pe alt făgaş. 
Existau puţine şanse ca perechea de ucigaşi să facă mulţi purici în 
Tunis. Malko nu vedea la ce ar mai folosi prezenţa lui. In orice caz, 
prefera să nu fie în situaţia lui Bryan Palmer. Numărătoarea inversă a 
operaţiunii „Desert Spring” începuse deja, iar CIA se va lovi cu capul 
de pereţi. 

x 
x * 


Ali Haddad, patronul „Palatului Orientului”, se perpelea de vreo 
două ore. Negustorul de covoare fusese condus cu autocarul de pe 
bulevardul Bourguiba direct într-unul din beciurile Ministerului de 
Interne, rezervat numai pentru interogatorii. Ochiurile de aerisire ale 
acestor pivnițe dădeau în străduţa Abderrazak, pe care circulaţia era 
interzisă din grijă pentru discreţia lesne de înţeles. Ca majoritatea 
locuitorilor din Tunis, Haddad cunoştea acest amănunt şi ştia că 
strigătele lui oricum nu vor fi auzite de nimeni. De altfel, ultima 
delegaţie trimisă de Drepturile Omului tocmai fusese alungată din 
ţară. 

Sejurul lui începuse printr-o chelfăneală zdravănă în care şi-a 
pierdut doi dinţi. După aceea, i-au imobilizat corpul zdrobit de lovituri 
pe o bară orizontală cu capetele încastrate în pereţi, la un metru 
cincizeci înălţime, ca şi cum ar fi pus un pui la proţap... 

Cei doi anchetatori reveniră şi băură bere la sticlă. Erau doi poliţai 
cu figuri aspre, oacheşi, mustăcioşi şi răi. La urma urmei, erau plătiţi 
ca să dea randament. Un prizonier care nu mărturisea nimic era ca o 
bilă neagră. Prea multe nemulțumiri ajungeau la urechile publicului. 
De acea puneau atâta suflet în ceea ce făceau. 

— Ei, porcule, nu ai nimic să ne spui? îl întrebă şeful cu amabilitate. 

Ali Haddad încercă să se uite la el pe sub pleoape şi gemu. 

— Nu ştiu nimic. Nu-i cunosc pe oamenii aceia! In fiecare zi intră 
zeci de străini în magazin. Am covoarele cele mai frumoase. Aş fi tare 
bucuros dacă aţi alege unul şi pentru dumneavoastră... Am covoare 
micuţe de rugăciune foarte frumoase... 

Poliţaiul îl privi de sus. 

— De ce „micuţe”? Bine, acum o să ne spui tot ce ştii... 

Cum Ali Haddad gemea şi mai tare, anchetatorul luă o nuia subţire, 


îşi suflecă mânecile şi începu să-l plesnească pe tălpile goale care se 
aflau chiar în dreptul lui. Legat ca o zburătoare cu capul în jos, Ali 
Haddad nu putea să se apere în nici un fel. Celălalt poliţai, aşezat pe 
un taburet şi fumând o ţigară, îşi aştepta rândul. Urletele sfâşietoare 
ale lui Ali Haddad nu îl deranjau deloc. „Puiul la proţap” era o bagatelă 
pentru el, căci cu metodele lui... 

Cu toate astea, ca să scoată mai repede mărturisirile de la el, când 
termină de fumat, se ridică şi stinse încet mucul de ţigară pe craniul 
aproape chel al negustorului de covoare. 

Acesta urlă ca un porc la tăiere... 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă! ţipă Ali Haddad, am să vă spun un 
amănunt... 

Poliţaiul îşi vedea în continuare de treabă. Unii se făceau că 
mărturisesc ca să-şi mai tragă sufletul. Mai numără vreo douăzeci de 
nuiele, apoi se aşeză în faţa victimei. 


— la spune! 
x 


* * 


Magazinaşul plin cu butoaie de măsline, cu saci de griş, cu fel de fel 
de cutii din metal, cu bidoane de ulei, păru invadat pe dată de o 
puzderie de lăcuste gri. Erau mai mult de douăzeci de poliţişti, 
majoritatea în uniformă şi cu pistoalele în mâini. Un bărbat în civil 
aţinti arma asupra grăsanului de la casă. 

— Tu eşti Fares Cheralby? 

— Da, zise vânzătorul. Dar... 

— Vino cu noi, ticălosule! 

Cum acesta nu se mişca destul de repede, fu smuls de pe scaun 
într-o ploaie de lovituri cu pumnii, cu picioarele şi cu mânerele 
pistoalelor. Poliţiştii se înghesuiau să-l cotonogească. Când ajunse 
afară, faţa îi era deja plină de sânge. Îl târâră până la un Peugeot 505 
lovit ca vai de el şi îl îmbrânciră pe podea în spate. Trei sau patru 
poliţişti se aşezară după aceea pe banchetă, punând picioarele pe el, 
nelipsindu-se de plăcerea de a-l chinui în continuare. 

După câteva minute, maşina pătrunse în mare viteză în curtea 
Ministerului de Interne, trecu printr-un gang ce ducea în cealaltă curte 
cu accesul interzis publicului, unde Fares Cheralby fu tras din vehicul 
şi dus în şuturi până la subsol, cu mâinile prinse cu cătuşe la spate. 
Umezeala îi îngheţa spatele mai tare decât frica. li dădură un brânci 
ca să intre într-o celulă şi zări un bărbat cu faţa umflată de lovituri, 
atârnat cu capul în jos de un triunghi. Era supliciul clasic aplicat de 
poliţia tunisiană. 

Civilul care îl arestase îl împinse în faţa prizonierului şi îi zise 
acestuia din urmă: 

— Repetă ce ne-ai spus nouă! 


Ali Haddad nu se lăsă rugat. Ar fi făcut orice ca să scape de jocul 
acesta de-a puiul la frigare... Fără să se uite la cel căruia îi vorbea, el 
bâigui: 

— El mi i-a trimis. Mi-a spus să le fac un preţ bun, căci erau prieteni 
buni. Dar eu... 

II şi făcură să tacă aplicându-i o palmă, iar pe Fares Cheralby îl 
târâră în altă celulă. Îndată ce simţi mirosul acru ce se degaja de 
acolo, se luptă din răsputeri ca să nu intre, încercând să blocheze uşa 
cu umerii săi masivi. Dar nu făcu decât să dezlănţuie furia gardienilor 
care începură să-l lovească precum apucaţii. El ateriză pe pardoseala 
cu dale, adulmecând disperat mirosul de acid sulfuric... în mijlocul 
încăperii trona o cadă imensă. Il duseră până la un taburet şi îl forţară 
să se aşeze, apoi îi prinseră mâinile şi gleznele în inelele bătute în 
perete. 

După aceea, toţi poliţiştii ieşiră din celulă, în afară de doi. Civilul 
care îl arestase şi unul mai tânăr cu părul creţ şi cu ochii duşi în fundul 
capului. Fares Cheralby îşi stăpânea cu greu tremurul corpului. Auzise 
despre aceste celule. Cei care intrau aici erau găsiţi de obicei într-un 
colţ ferit din cimitirul Jellaz, cu un certificat de deces fals, iar familia 
nu avea dreptul să le vadă trupurile. Intr-adevăr, acidul lăsa urme 
extrem de neplăcute vederii. 

— Fares! strigă polițistul, dacă vorbeşti, vom termina repede. Dacă 
nu o faci imediat, totul se va petrece foarte încet, iar tu îţi vei dori să 
se întâmple cât mai repede. inţelegi? 

Prizonierul dădu din cap. 

— Bine. De unde îi cunoşti pe cei doi tineri care locuiesc la 
Commodore? Aceia pe care i-ai trimis la „Palatul Orientului”? 

Aceasta era prima capcană în care tunisianul nu căzu. 

— Care tineri? întrebă el luând aerul cel mai tâmp posibil. 

Şeful îi făcu un semn discret creţului care se apropie de Fares cu o 
pipetă groasă plină cu un lichid maroniu. Impinse pistonul şi câteva 
picături se prelinseră pe capul prizonierului, provocând imediat nişte 
schelălăieli demenţiale. Acidul sulfuric pătrundea încet în pielea 
capului, arzându-l înfiorător. Avea impresia că a ajuns până la os. 

Polițistul îi trase un picior în plină figură ca să-l facă să tacă şi reluă: 

— Nu mă lua drept prost, Fares, altfel îţi înmoi picioarele în cadă. 

Mai sus-pomenita cadă era pe jumătate plină cu acid care fumega 
uşor, degajând un miros acru. De frică, Fares urină pe el, adăugând 
astfel încă o duhoare greţoasă. 

— Nu ştiam că stau la Commodore, susţinu el. Au venit în 
magazinul meu de mai multe ori. Erau simpatici şi mi-au spus că vor 
să cumpere covoare. Atunci i-am trimis la Haddad ca să capăt şi eu un 
bacşiş... 

La prima vedere, mărturisirea părea perfect plauzibilă... Numai că 


bătrânul poliţist tunisian avusese de-a face toată viaţa cu mincinoşi... 
Aceştia doi nu aveau chef să investească în covoare... Fares îşi 
ascundea privirile cu încăpățânare, iar polițistul îşi spuse că venise 
vremea să dea lovitura de graţie. 

— Dezleagă-l şi du-l în cadă, îi ordonă el asistentului cu vocea 
blândă. O să-l băgăm cu picioarele în ea. Aş vrea să ajung acasă când 
începe Campionatul Euro '92... 

Ca toţi tunisienii, era înnebunit după fotbal. Când îi dezlegă o 
mână, Fares Cheralby începu să urle ca din gură de şarpe. Ştia că 
îndată ce va atinge acidul, era un om terminat. Dar nici soluţia 
cealaltă nu era mai nimerită... Se hotărî atunci când vaporii acri 
începuseră să-i irite gâtul. 

x 
x * 


Bryan Palmer se pregătea să scrie o notă pentru Langley, când linia 
directă sună. Era Heidi Kacer, subdirectorul Siguranţei din Tunisia. Il 
invită politicos pe american să vină la un ceai de mentă în biroul lui, 


pe la ora şapte. Probabil că avea noutăţi. 
x 


* * 


Fares Cheralby nu era plăcut la vedere. Acidul săpase şanţuri 
adânci şi sângerânde, iar faţa era umflată şi brăzdată de pete 
negricioase acolo unde călăii lui picuraseră lichidul. Picioarele 
ajunseseră o masă maronie de unde se ivea pe alocuri strălucirea 
sidefie a osului descărnat. Respira anevoie, iar trăsăturile se 
transformaseră într-o strâmbătură împietrită. Supliciul se sfârşise de 
două ore, însă durerea mai stăruia încă, rozându-l puţin câte puţin, ca 
un animal. 

Uşa sălii pentru interogatorii se deschise cu un scârţâit, iar în cadrul 
ei apăru Heidi Kacer. Anchetatorul se ridică sprinten în timp ce îşi 
stingea ţigara. Şeful lui ţinea în mână cele câteva foi bătute la maşină 
ce reprezentau confesiunea negustorului. Fusese reconstituită după 
mărturiile întrerupte de urlete şi înregistrate pe bandă de 
magnetofon. Din pudoare, secretara nu transcrisese strigătele şi 
rugăminţile fierbinţi. 

— Trebuie să-l punem s-o semneze, zise subdirectorul. 

Celălalt alergă şi îl zgâlţâi pe Fares Cheralby care începu imediat să 
urle crezând că îl mai aşteaptă încă o rundă. Polițistul îl linişti. 

— Trebuie doar să semnezi aici, după aceea te odihneşti. 

Puse ultima filă a „depoziţiei” pe o placă de lemn, scoase un pix din 
buzunar şi îl strecură în mâna celui torturat. Acesta reuşi să deseneze 
o vagă semnătură, apoi căzu din nou în toropeala sa. 

Subdirectorul Siguranţei împături cu grijă foaia de hârtie şi îi zâmbi 


cu căldură subordonatului său. 

— Bravo, Hakim, ai făcut o treabă bună! 

Hakim lăsă privirea în jos cu modestie. El condusese şi 
interogatoriile ofiţerilor din armata tunisiană suspectaţi că erau 
integrişti, iar de atunci, armata devenise în totalitate fidelă 
preşedintelui Ben Ali. 

— Ce facem cu el? întrebă Hakim plin de respect. 

Heidi Kacer ezită îndelung, căutând să ghicească dacă rănile 
provocate de acid ar putea să le mai furnizeze câteva informaţii în 
plus. Dar instinctul îi spunea că nu vor obţine nimic. Cheralby era un 
pachet stânjenitor. Nu puteau să-l ducă la spital în starea în care se 
afla. Dacă răsufla ceva, Amnesty International va susţine încă o dată 
că Tunisia era o ţară de sălbatici... 

— Ca de obicei, spuse liniştit subdirectorul Siguranţei. Treci pe la 
etajul al doilea să iei certificatul de înhumare de la doctorul Mansour. 

leşi trântind uşa cu gratii după el. Imediat, Hakim se duse să ia 
dintr-un dulap din lemn un sac mare din plastic gros şi alb, care se 
închidea la gură cu un şnur. Se apropie de prizonier şi i-l îndesă pe 
cap. Fares Cheralby încercă să scape, însă Hakim strânse şiretul şi îl 
tinu strâns de capete. Prizonierul începu să sufle ca o locomotivă fără 
să se zbată prea mult. Hakim aştepta momentul cel mai cumplit. 
Acesta veni când Fares epuiză tot aerul din plămâni. 

Asfixiat, negustorul de covoare încerca cu disperare să-şi scoată 
sacul, rostogolindu-se pe jos şi ajungând lângă cadă. Cu unghiile 
înfipte în plastic, se rostogoli înapoi, însă Hakim ţinea strâns capetele 
şnurului. 

Simţind acut nevoia de oxigen, prizonierul aproape că înghiţise 
sacul din plastic, fapt ce îi grăbi moartea. Se mai rostogoli de câteva 
ori, fu scuturat de un spasm, apoi rămase nemişcat. 

Hakim îl mai lăsă cu plasticul pe cap încă cinci minute, apoi îl 
Scoase şi se duse la o chiuvetă micuță ca să-l spele. Nu dispuneau de 
fonduri şi nu îşi permiteau de fiecare dată să folosească unul nou. 
Acesta nu mai ţinea mult, căci era aproape găurit de dinţii celor 
torturați, însă mai putea fi folosit o dată sau de două ori. 

După aceea, polițistul înfăşură trupul într-o cuvertură şi îl târî pe 
coridor. Mai rămânea să-şi prindă în piept permisul de înhumare cu 
menţiunea „stop cardiac în cursul anchetei”. Va sfârşi ca toţi ceilalţi în 


cimitirul Jellaz, în parcela rezervată Ministerului de Interne. 
x 


* * 


Biroul subdirectorului Siguranţei era destul de confortabil, cu 
lambriuri, o lumină difuză şi ferestre largi cu vitralii care dădeau 
înspre ciudata construcţie în formă de piramidă răsturnată, operă a 
unui arhitect nebun sau distrat, ce se înălța în josul bulevardului 


Bourguiba. Înaltul funcţionar tunisian îl invită pe Bryan Palmer să se 
aşeze, iar o secretară grăsuţă le aduse tradiționalul ceai de mentă. 

— Am noutăţi, îl anunţă tunisianul. Am descoperit o filieră libiană 
care are legătură cu cele două asasinate. 

— Libiană! păru mirat Bryan Palmer. Cum aşa? 

— Datorită mărturiei unui om pe care l-am arestat în urmă cu 
câteva ore. Un anume Fares Cheralby care ţine o băcănie chiar lângă 
hotelul Commodore. A mărturisit foarte repede că făcea parte dintr-o 
reţea libiană clandestină şi că avea legături cu unul dintre membrii 
Biroului Popular al Jamahiriei” din Tunis. 

— Ştiţi cum îl cheamă? nu se putu abţine să nu întrebe americanul. 

— Omar Abdo şi lucrează pentru serviciile libiene. 

In sinea lui, Bryan Palmer era de acord cu diagnosticul tunisianului. 
Omar Abdo lucra pentru Mathaba sub oblăduirea lui Moussa Koussa şi 
el foarte legat de comandantul Jalloud. Mathaba îşi consacra eforturile 
în susţinerea organizaţiilor teroriste din lumea întreagă. Dar care era 
legătura cu cei doi falşi olandezi? 

— Nu aţi aflat mai mult? 

Subdirectorul Siguranţei bău puţin ceai ca să dea mai multă 
importanţă cuvintelor lui. 

— Ba da, mormăi el. Acum o săptămână, Omar Abdo i-a adus lui 
Fares Cheralby două pistoale cu amortizor şi muniţie. L-a anunţat că 
va fi contactat de tânăra pereche care va veni să-i ceară un bidon cu 
ulei de floarea-soarelui. Pe la noi nu se găseşte aşa ceva. 

— Şi pe urmă? 

— Au venit cum au stabilit, iar Cheralby le-a dat armele. De 
asemenea, le-a spus că, dacă vor avea probleme, puteau să scape de 
urmăritori, folosind terasa „Palatului Orientului”. El l-a anunţat pe 
prietenul său Ali Haddad. După aceea, nu i-a mai văzut. 

Bryan Palmer nu-şi lua ochii de la tunisian. Numai Omar Abdo ştia 
de ce îl omorâseră cei doi olandezi pe colonelul El Mabrouk Sahban, 
trimisul lui Ibrahim Khalifa. Vocea tunisianului îl smulse din gândurile 
lui. 

— Mai este un lucru interesant. În magazinul lui Fares Cheralby 
vorbeau între ei în engleză... 

— In engleză! strigă americanul. Nu s-a înşelat? 

— A jurat că nu. De altfel, am găsit printre lucrurile lor mai multe 
cărţi şi reviste în limba engleză. Nimic în olandeză. 


Era absolut ciudat. 
x 


x x 
— Dacă cei doi ucigaşi sunt irlandezi? sugeră Malko. 


5 Ambasada Libiei (n.a.). 


Bryan Palmer lăsă furculiţa înfiptă în cuşcuş. Cinau în singurul 
restaurant de lux din Tunis, renumitul Dar El Djed, situat în partea 
nordică din centrul vechi. Interiorul era în cel mai tradiţional stil maur, 
cu un salon mare înconjurat de o galerie în care se găseau alte săli 
mai discrete. Un cântăreţ interpreta la harpă o muzică cu tonuri 
ascuţite în faţa unor clienţi indiferenți. Aici trebuia să faci rezervări cu 
şase luni înainte. Cuşcuşul era delicios, plăcintele cu peşte se topeau 
în gură, vinul Château La Gaffeliere din 1983 avea o superbă culoare 
rubinie. De fapt, acesta era singurul loc din Tunis unde puteai întâlni 
femei frumoase şi bine îmbrăcate. 

— De ce irlandezi? îl întrebă americanul. 

— IRA are multe legături cu Libia, îi reaminti Malko. Este principalul 
lor furnizor de arme. Vă mai aduceţi aminte de Eskund... Cargoul din 
Tripoli încărcat cu arme destinat irlandezilor. Poate că Omar Abdo le-a 
cerut un serviciu vechilor lui prieteni. 

Bryan Palmer părea dus pe gânduri. Deodată, zise: 

— God damn it! La una dintre întâlnirile mele cu Ibrahim Khalifa, 
acesta s-a angajat, în cazul în care operaţiunea „Desert Spring” va 
reuşi, să ne dezvăluie reţelele IRA din Europa. 

— Cine mai ştie de acest lucru? 

Şeful Centralei CIA rămase tăcut câteva clipe. 

— Am scris o notă informativă pentru Langley, zise el, pe care am 
pus-o într-un dosar. Bineînţeles că mai ştie şi Ibrahim Khalifa şi cei 
cărora le-a spus el. 

— Cred că am înţeles, conchise Malko. Trebuie să existe o scurgere 
din partea lui Khalifa, iar adversarii lui au reacţionat. Acest lucru 
dovedeşte că „Desert Spring” nu mai constituie un secret. Tot nu aţi 
primit veşti de la Khalifa? 

Bryan Palmer nu răspunse imediat. Malko simţea că încearcă să 
alunge din minte obstacolele care ar putea împiedica derularea 
operaţiunii. A 

— Nu, recunoscu el cu un aer absent. Dar o va face în mod cert. li 
voi spune atunci ce am aflat noi. 

— Nu ar fi mai bine să oprim acţiunea „Desert Spring” şi să 
aşteptăm să vedem cât de mari sunt pagubele? 

Bryan Palmer tresări. 

— Este imposibil, i-o tăie el, nici nu vă imaginaţi ce logistică a 
trebuit să punem în mişcare ca să dispunem de cei şase sute de 
oameni ai colonelului Haftar. Dacă oprim acţiunea acum, suntem 
terminaţi. Inseamnă că Air Force va fi demobilizată de tot. 

Ca să pună capăt discuţiei, îşi termină vinul, ceru nota de plată şi 
îşi aprinse o ţigară. Figura lui aproape scofâlcită deveni rigidă. Se 
simţea lezat. 

x 


* * 


Malko se uita la faxul codificat instalat într-o cămăruţă chiar lângă 
biroul lui Bryan Palmer, care scotea kilometri de text ce venea direct 
de la Langley. De aseară, toate informaţiile despre cei doi fugari erau 
centralizate pe computerele Companiei. Bryan Palmer ridică privirea 
de pe ultimul mesaj primit şi îi zise lui Malko: 

— Aţi nimerit în plin! 

Malko citi depeşa care sosise de la Belfast şi trimisă de Centrala CIA 
din Londra. Tinerii fuseră identificaţi. 

„Ucigaşa colonelului Sahban se numeşte Maureen O'Flaherty, o 
militantă extremistă din IRA, arestată de mai multe ori şi bănuită că s- 
ar fi antrenat într-o tabără militară libiană de la Bab Azizia, în 1990. A 
omorât un soldat britanic la Londonderry şi a transportat explozibili 
pentru atentatele comise la Londra. Are douăzeci şi opt de ani. 
Necăsătorită. Considerată extrem de periculoasă. Credeau că mai e 
încă în Irlanda de Nord. 

Însoţitorul ei se numeşte Alan Cork. Şi face parte din IRA de zece 
ani. S-a născut la Londonderry. Familia lui a fost măcelărită cu toporul 
de un comando alcătuit din protestanți. A fost arestat de mai multe ori 
şi închis în faimosul penitenciar de la Armagh, de unde a evadat în 
1991. De atunci, nu i s-a mai dat de urmă. Se ştie că are numeroase 
legături cu libienii pentru livrări de arme şi că întotdeauna este 
înarmat. Şi el a efectuat mai multe stagii în Libia şi în Liban şi 
vorbeşte araba şi franceza. Este deosebit de periculos.” 

Malko şi Bryan Palmer se priviră. Singurul motiv pentru un comando 
al IRA, aliat cu libienii, de a asasina un membru al serviciilor libiene, 
era certitudinea că acesta îşi trădase vechii prieteni. 

In concluzie, adversarii lui Ibrahim Khalifa îi cunoşteau planurile. 
Malko se uită fix în ochii lui Bryan Palmer. 

— Bryan, dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş contramanda 
operaţiunea. Altminteri, riscaţi să declanşaţi un dezastru. 


Capitolul V 


Bryan Palmer cerceta privirea lui Malko. | se părea că sfatul 
acestuia era un atac la propria persoană. 

— Nu, zise în final ca pentru el, este imposibil. 

— Totuşi, continuă Malko, înfigând şi mai adânc cuțitul în rană, cei 
doi irlandezi nu au venit în Tunis la voia întâmplării să-l lichideze pe 
colonelul Sahban. Au acţionat cu siguranţă la ordinele instanţelor 
conducătoare ale IRA. Aceştia erau la curent cu intenţiile lui Ibrahim 
Khalifa în ceea ce priveşte IRA şi au luat măsuri preventive. Cine 
credeţi că i-a anunţat şi cum au intrat în legătură cu Omar Abdo? 

Americanul parcă se trezise din somn. 

— După părerea mea, cred că Omar Abdo i-a contactat. Lucrează 
pentru BER, care posedă în Tripoli informaţii despre toţi teroriştii din 
ETA, din IRA şi din Rote Armee Fraktion, despre rebelii de toate naţiile, 
sarzi, corsicani, melanezieni, polinezieni, chiar şi despre aborigenii din 
Australia! l-a fost destul de uşor să trimită mesajul la IRA. 

— De la cine a primit instrucţiuni Omar Abdo? întrebă cu şiretenie 
Malko. 

După ce reflectă puţin, Bryan Palmer recunoscu: 

— Omar Abdo face parte din tribul Mathariba, ca şi comandantul 
Jalloud. Ascultă de ordinele lui Moussa Koussa, un apropiat al lui 
Kadhafi. 

— Deci, conchise Malko, fac parte din clanul pe care Ibrahim Khalifa 
vrea să-l elimine. lar acţiunea lor are o logică perfectă. Însă revenim 
mereu la chestiunea primordială. Cum de au aflat de operaţiunea 
„Desert Spring”? 

— Nu am nici o idee, mărturisi Bryan Palmer, după ce tăcu un 
moment. 

— Asasinatul s-a petrecut cu câteva săptămâni în urmă. Cum vă 
explicaţi tăcerea lui Ibrahim Khalifa? 

Americanul se foi pe scaun stânjenit. 

— Cred că i-a fost greu să trimită pe cineva sigur aici. 

— Nu există nici o modalitate de a intra în legătură cu el la Tripoli? 

— Ambasada noastră e închisă, Canada ne reprezintă interesele. 
Noi am stabilit doar o procedură prin care cerem extrădarea printr-o 
„cutie poştală moartă”, fără a dispune de alte posibilităţi. 

Cu cei cinci mii de cetăţeni americani rezidenţi în Libia, majoritatea 
lucrând la instalaţiile petroliere, CIA nu se prea putea descurca... 
Malko nu mai răsuci fierul în rană. 

— Deci, zise el în încheiere, trebuie să aşteptăm ca Ibrahim Khalifa 
să dea un semn de viaţă. Dacă a fost lichidat? 

Pe chipul lui Bryan Palmer apăru brusc o durere ca şi cum ar fi fost 
o rudă de-a lui. 


— Aş fi ştiut, zise el, uitându-se fix la calendar. 

Mai rămăseseră cinci zile până la declanşarea operaţiunii „Desert 
Spring”, iar el nu putea face absolut nimic. Malko îşi continuă gândul 
cu voce tare: j 

— Mai există un punct care ne îngrijorează. In aparenţă, cei doi 
irlandezi nu au avut contacte directe cu Omar Abdo, pentru că şi-au 
recuperat armele de la Fares Cheralby, băcanul. Or, ca să-l lichideze, 
trebuiau să cunoască în amănunt programul lui Sahban. Noi ştim că l- 
au urmărit datorită micuţei Amina... Fireşte că Omar Abdo putea să ia 
legătura cu ei telefonându-le la hotel. Dar de unde ştia el la ce oră şi 
unde aveaţi întâlnire cu El Mabrouk Sahban? 

— Dacă ştiau când soseşte, l-au pândit la graniţa dintre Libia şi 
Tunisia şi l-au urmărit, presupuse americanul. 

După ce terminară cu argumentele, cei doi bărbaţi tăcură. Malko 
ştia foarte bine ce îl neliniştea pe şeful centralei. Rațiunea îi dicta să 
oprească operaţiunea, numai că aceasta era şansa vieţii lui, iar el nu 
putea s-o rateze. Malko simţea cum acesta pierde teren. Nu dispunea 
de mijloacele necesare unei asemenea acţiuni de anvergură. 

Aid El Kebir va cădea pe data de unsprezece, deci peste cinci zile. 
Pretutindeni în lumea arabă, toate familiile făceau eforturi să cumpere 
oaia căreia îi tăiau beregata după tradiţie exact în acea zi şi care, în 
mod special anul acesta se scumpise mai tare. 

— Bine, zise deodată Bryan Palmer. Dacă până mâine seară Khalifa 
nu dă nici un semn de viaţă, amânăm operaţiunea. 

x 


* * 


Ibrahim Khalifa îşi trecu distrat degetele prin părul creţ şi grizonat, 
rezistând tentaţiei de a lua sticla de Stalicinaia de la gheaţă. Chiar 
dacă nu l-ar fi apăsat grija operaţiunii pe care o avea de îndeplinit, tot 
s-ar fi sufocat de căldură în Tripoli. De regulă, datorită paşaportului 
diplomatic, el călătorea în Siria, în Elveţia, în Franţa şi în Marea 
Britanie. Acum, de când cu embargoul, fiecare deplasare se 
transformase într-un calvar. Cele patru milioane de libieni erau ca o 
cireadă închisă într-un ţarc pe imensul teritoriu al Jamahiriei. 
Suprafaţa se întindea pe două milioane de kilometri pătraţi. 

Se ridică şi se duse să contemple valurile cenuşii ale Mediteranei de 
la fereastra largă a biroului situat la etajul al şaselea în clădirea mică 
ce adăpostea Securitatea externă. Fostul cartier general fusese 
distrus în bombardamentul americanilor din 1986. Li s-a repartizat 
apoi acest imobil modest cu şase etaje, deja învechit, învecinat cu 
hotelul Mehari şi faţă în faţă cu Biroul Popular al legăturilor externe, 
amplasat cu faţada la mare, al cărui patron era Ibrahim Khalifa. Multe 


6 Ministerul Afacerilor Externe (n.a.). 


dintre ministere au fost mutate la Syrte, după placul colonelului 
Kadhafi, originar din acest ţinut, însă toate serviciile de informaţii 
rămăseseră pe loc, la Tripoli. Securitatea internă, Mathaba 
internaţională şi Comitetele revoluţionare. 

Apartamente repartizate prin tot oraşul şi prin diverse cazărmi 
adăposteau unităţile operaţionale, precum Serviciul de „acţiune” şi 
Securitatea militară. 

Ibrahim Khalifa reveni la birou, stăpânindu-se cu greu. În acel 
moment, era imposibil să plece din Libia şi, cu toate acestea, trebuia 
neapărat să le dea de veste aliaţilor săi americani. La Tripoli, parcă 
era pe altă planetă. 

Moartea colonelului El Mabrouk Sahban constituia un element nou 
şi grav. Citise cu mare atenţie presa tunisiană şi primise un raport de 
la Biroul Popular al Jamahiriei din Tunis, care atribuia asasinatul 
Mossadului. Asta nu spunea mare lucru, căci raportul fusese întocmit 
de Omar Abdo, care nu se număra printre prietenii săi... Dacă 
asasinatul avea vreo legătură cu lovitura de stat pregătită de el, nu va 
afla din această parte. 

Colonelul Abdallah Senoussi, numărul doi din Securitatea externă şi 
cumnat cu Kadhafi, ocupa biroul de sub el, la etajul al cincilea şi 
manifesta faţă de el aceeaşi simpatie, neştiind, fireşte, că figura pe 
lista lui printre persoanele care trebuiau lichidate mai întâi. 

In ciuda pistei plauzibile a Mossadului, Khalifa era din ce în ce mai 
sigur că asasinarea brutală a colonelului Sahban avea legătură cu 
misiunea pe care i-o încredinţase: să se întâlnească cu oamenii din 
CIA în Tunis. 

Din acest punct, trebuia să-şi ordoneze gândurile. Prima ipoteză: 
colonelul Kadhafi aflase de proiectata lovitură de stat sau, cel puţin, 
doar îl bănuia pe Ibrahim Khalifa că se pregătea să-l răstoarne de la 
putere. 

insă, în acest caz, se gândi el, ar fi fost deja arestat. Colonelul 
Sahban trebuie să fi fost lichidat în Libia, lucru uşor de înfăptuit pe 
distanţa de două sute de kilometri de drum necirculat până la graniţa 
cu Tunisia. Mai întrevăzuse şi o a doua posibilitate: clanul Kadhafi- 
Jalloud credea că punea el ceva la cale împreună cu americanii, dar 
nu ştia exact ce anume. 

Lichidându-l pe trimisul lui special la Tunis - ceea ce permitea 
aruncarea asasinatului în cârca israelienilor - nu îi aducea un afront 
direct lui Ibrahim Khalifa ameninţându-l pur şi simplu. 

Abd El Salem Jalloud era un tip violent, cu caracter sangvin, se 
enerva repede, lucru ce îi accentua gângăveala cronică, dar nu era un 
imbecil. Faptul că nu îl agrea pe Khalifa dura de mai multă vreme. 
Jalloud prolifera în mod exagerat islamizarea Libiei, acţiune violentă 
venită din exterior în vederea impunerii politicii libiene şi a războiului 


sfânt din Israel în faţa imperialiştilor, în vreme ce Khalifa promova o 
linie mai moderată şi deschiderea spre lumea întreagă. Insă Jalloud 
cunoştea importanţa lui Ibrahim Khalifa în sânul regimului şi, de 
asemenea, cât de greu putea să-l elimine fizic, fiindcă era protejat în 
permanenţă de vreo douăzeci de oameni din tribul lui care îi erau total 
devotați. 

Asasinarea colonelului Sahban era un mesaj foarte clar. Nu îi făceau 
încă nimic, dar îi cereau să rupă orice contact cu americanii. Privit din 
acest unghi, asasinatul constituia doar un episod din lupta vicleană 
care se dădea între Kadhafi şi Khalifa pentru orientarea Jamahiriei. 
Khalifa îi ura pe Jalloud şi felul poruncitor cu care îl trata pe el. Era 
uşor să dea foc steagului american când încasa în fiecare lună zeci de 
milioane de dolari depuşi într-un cont din Elveţia. 

Concluzia raţionamentului său era simplă. Nu trebuia să se lase. 
Dacă se oprea acum, Kadhafi va afla până la urmă ce a pus la cale şi îl 
va lichida. Mai cu seamă că CIA, care de obicei era destul de 
prudentă, nu profita cu nimic de pe urma asasinării colonelului 
Sahban ca să renunţe la planurile ei. 

Se uită la ceas. Venise ora întâlnirii cu Ashraf Khaled. O întâlnise 
pentru prima oară când ea era instructor în tabăra de la Beida, 
rezervată teroriştilor străini. Foarte frumoasă, Ashraf făcuse mai întâi 
parte din gărzile de corp ale colonelului Kadhafi. După aceea, 
devenind căpitan în armata libiană, fusese transferată la Securitatea 
externă. Acolo s-a îndrăgostit de ea Ibrahim Khalifa. Au avut o 
legătură îndelungată, destrămată de comun acord, dar au rămas 
foarte buni prieteni. Deschisă spre Occident, Ashraf găsea stupidă 
politica de izolare a lui Kadhafi şi, încet-încet, a devenit complicea lui 
Ibrahim Khalifa până acolo, încât acesta i-a spus despre pregătirea 
loviturii de stat. 

In prezent, ea lucra în domeniul relaţiilor cu publicul din cadrul 
Comitetelor revoluţionare şi îşi păstrase mulţi prieteni peste tot. Cu o 
seară înainte, îi spusese lui Khalifa că dorea să-l întâlnească pe 
ascuns. Ea îl aştepta în maşină, în faţa hotelului Mehari. 

Ibrahim Khalifa se ridică, verifică dacă portbagajul e închis, strecură 
un Makarov cu calibrul de nouă milimetri în servietă şi le ceru gărzilor 
de corp să-l aştepte. Cei câţiva paznici care supravegheau clădirea îl 
salutară cu respect, iar el se duse pe jos spre hotelul Mehari. 

In faţă, aştepta o Toyota cu geamuri fumurii şi fără placă de 
înmatriculare. Era maşina lui Ashraf. El se urcă lângă ea şi demară 
imediat, îndreptându-se către mare. Imbrăcată în ţinută verde-oliv, cu 
părul ascuns sub un hijab, cu nişte ochelari mari de soare pe nas, 
Ashraf Khaled aproape că te făcea să uiţi că era una dintre cele mai 
frumoase femei din Tripoli. Pantalonii îi ascundeau picioarele superbe, 
iar lui Ibrahim îi părea rău. 


— Bună ziua, Aziz”! zise ea cu tandrete. 

El se aplecă şi o sărută pe gât. 

In maşină mirosea tare a tutun. Fuma trei pachete pe zi, lucru ce o 
împiedica să se îngraşe, deşi mânca cât şapte. Fără să stingă ţigara, 
ea acceleră îndreptându-se spre ieşirea din oraş. 

— Am nevoie de ajutorul tău, zise Ibrahim Khalifa. Trebuie să te 
duci la Tunis. Voiai să mă vezi, nu? 

— Da, am aflat ceva foarte important de la Bachir, zise ea. Când îţi 
voi spune despre ce este vorba, nu o să mai vrei să merg cu tine 
acolo. 

Bachir Rakhibi era mâna dreaptă a comandantului Jalloud şi 
amantul lui Ashraf. Venea de trei ori pe săptămână în vila ei vopsită în 
ocru, situată în sudul oraşului şi o acoperea de sus până jos cu 
bijuterii. Nu ştia de legăturile ei secrete cu Ibrahim Khalifa. 

— Ce? întrebă acesta cu stomacul făcut ghem. 

— Au aflat că pregăteşti ceva cu sprijinul americanilor, îi spuse 
Ashraf. 

— Ţi-a pomenit de El Mabouk? întrebă cu tristeţe Khalifa. 

Ashraf Khaled opri maşina la marginea plajei şi se întoarse spre el 
cu o figură gravă. 

— De aceea am vrut să te întâlnesc. Bachir băuse mult şi nu îşi 
prea măsura cuvintele, dar cred că. Spunea adevărul. Mi-a spus că 
„ei” te-au lăsat în pace să-ţi vezi de treabă căci ştiau dinainte ce le 
pregăteşti. Şi că americanii, cu care ai făcut prostia să te aliezi, te-au 
trădat. 

Ibrahim Khalifa nu reacţionă în nici un fel, fiindcă rămase ca trăsnit. 
De ce făcea CIA un joc dublu? Intotdeauna dorise să scape de Kadhafi 
şi de Jalloud. Inţelese deodată de ce nu a reacţionat nimeni din Tripoli 
la posibila lui trădare. Aşteptau ultima fază... Atunci îl vor executa. Un 
fior rece îl învioră. Acest lucru era foarte serios. 

— Eşti sigură de ce mi-ai spus? o întrebă el cu voce slabă. 

— Cred că Bachir nu mă minte, răspunse Ashraf cu prudenţă. Mi-a 
dat şi amănunte. Trădarea ţi se trage de la americanii din Tunis. De la 
cineva sus-pus. Nu poţi să te lupţi cu el, nu-i aşa? Ar trebui să opreşti 
toată operaţiunea până nu va fi prea târziu. Altfel, vei sfârşi ca 
Mohammed Mugariaf, asta în cel mai bun caz. 

Mohammed Mugariaf, ambasadorul Libiei în India, a refuzat să se 
întoarcă în ţară. Susţinut de CIA cu sume nemaipomenite, a înfiinţat în 
1981 Frontul Naţional pentru Salvarea Libiei care reunea întreaga lui 
familie şi câţiva prieteni. Trăia în Cairo şi era vânat precum un 
şobolan, fiind apărat zi şi noapte de o ceată de agenţi egipteni şi 
americani. Dar ştia că într-o bună zi, Kadhafi îi va pune pielea pe băț. 


7 Dragule (n.a.). 


Colonelul libian avea două plăceri sângeroase: terorismul şi 
reglarea de conturi. În ambele cazuri, nu apărea niciodată în prim- 
plan, ci se mulțumea să le „sugereze” fidelilor modalitatea care i-ar fi 
pe plac. Fapt ce îi permitea ca, în mod oficial, să prolifereze pacea şi 
reconcilierea. 

Ibrahim Khalifa se gândea cui să se adreseze. Prietenii lui din 
Serviciile secrete italiene nu mai erau în misiune şi nu avea nici un 
mijloc de a lua legătura direct cu şefii de la Langley. Dacă informaţia 
transmisă prin Ashraf era exactă, unul dintre membrii centralei din 
Tunis îl trădase. 

Bryan Palmer, Şeful centralei, era singurul cu care putea să 
abordeze acest subiect fierbinte. Nu se putea ca acesta să-l trădeze. 

— Ce mă sfătuieşti să fac? o întreba el pe Ashraf Khaled aproape cu 
umilinţă. 

Tânăra îşi scoase ochelarii de soare şi aprinse altă ţigară. 

— Tot mai vrei să mă duc la Tunis? 

— Poţi s-o faci fără să rişti nimic? 

— Da, zise ea fără ezitare. Mă duc foarte des. Prezenţa mea acolo 
nu va trezi bănuieli. 

Datorită postului pe care îl deţinea în Comitetele revoluţionare, 
Ashraf Khaled beneficia de un paşaport diplomatic, ceea ce o scutea 
să aştepte trei săptămâni pentru obţinerea vizei, răgaz pe care îl 
cereau autorităţile tunisiene. 

— In cazul acesta, zise Khalifa, trebuie să iei neapărat legătura cu 
Bryan Palmer şi să-l pui în temă cu aceste noutăţi. 

Vei lăsa un mesaj la numărul de telefon pe care ţi-l dau. De 
asemenea, aş dori să încerci să afli mai multe amănunte despre 
moartea lui El Mabrouk. Când a ajuns în Tunis, s-a dus cu siguranţă la 
Leila Kadouni. Poate ştie ea ceva. 

Răposatul colonel El Mabrouk Sahban nu făcea un mister din 
gusturile sale. 

— E o idee bună, recunoscu Ashraf. Ţin mult la Leila. Sunt sigură 
că, dacă mă poate ajuta, o va face. 

De fiecare dată când ajungea în Tunis, se ducea în Cartagina să bea 
un ceai împreună cu Leila. Odinioară, cele două femei se legaseră 
puţin câte puţin una de cealaltă fiindcă împărţiseră câţiva bărbaţi. 
Leila cunoştea toate bârfele care circulau prin Tunis şi deseori 
beneficia de anumite informaţii. Deşi, cu câţiva ani în urmă, un 
comando libian încercase s-o asasineze, ea nu o ura pe Ashraf, 
cunoscută pentru vederile ei liberale. 

— Voi pleca mâine dimineaţă, zise ea, ca să prind primul zbor 
Djerba-Tunis. j 

Ea porni din nou şi merseră de-a lungul țărmului câţiva kilometri. In 
acea zonă „rezervată” locuiau conducătorii libieni, în nişte vile anoste, 


izolaţi unii de alţii. În Tripoli, începând cu ora nouă seara, viaţa nu era 
prea veselă, pentru că nu mai ieşea nimeni pe stradă. In cazul acesta, 
unde să te duci? Nu era deschisă nici o cârciumă, nici o cafenea, 
numai câteva restaurante. Cei patru mii de străini rămâneau la. 
Casele lor sau în hoteluri, consumând băuturi alcoolice pe ascuns. 

— Aştept cu nerăbdare să te întorci, zise Ibrahim Khalifa în 
încheiere. Americanii trebuie să-l demaşte pe trădător, altminteri... 

x 


* * 


Malko intră în holul hotelului Abu Nawas prost dispus. Cei doi 
irlandezi parcă se evaporaseră, în ciuda eforturilor făcute de poliţia 
din Tunis... Din cauza tăcerii lui Ibrahim Khalifa, operaţiunea „Desert 
Spring” se derula la voia întâmplării. Bryan Palmer începuse să intre în 
panică; telexurile de la Langley deveniseră din ce în ce mai 
stăruitoare. Rămăseseră doar două zile până la plecarea oamenilor 
colonelului Haftar în Sicilia şi în Tunisia şi, fără un nou contact cu 
Ibrahim Khalifa, era imposibil să obţină undă verde. Nevăzând ce mai 
putea să facă în Tunis, Malko îşi pierduse răbdarea. Petrecându-şi 
timpul între piscină şi convorbirile telefonice cu Alexandra, se simţea 
frustrat. 

In clipa în care îşi lua cheia de la recepţie, un tânăr cu un puternic 
accent arab i se adresă: 

— Tu eşti Malko? 

— Da. 

— Ţine. Leila ţi-a trimis asta. 

Îi întinse un plic sigilat şi se îndepărtă în fugă, simțindu-se 
stingherit în holul luxos. Malko deschise plicul. Conţinea câteva 
cuvinte: Treci pe la mine, Leila. 

Mototoli hârtia şi, nedumerit, se duse la maşină. Dacă ar fi fost 
vorba de o invitaţie nevinovată, Leila i-ar fi dat un telefon. După 
douăzeci de minute, oprea în faţa imensei vile din Cartagina. Amina, 
îmbrăcată tot ca o Lolita, îl conduse în salonul împărţit în două de 
paravan. Numai ce ieşi, că vocea Leilei Kadouni alungă tăcerea. 

— Mă bucur că te văd din nou. Am un mesaj pentru tine de lao 
prietenă. Vrea să te întâlnească, dar discret. 

— Cine e? O cunosc? 

— Nu cred. De altfel, nici ea nu te ştie, adăugă ea cu un râs uşor. 
Dar vine din Tripoli. 

— Din Tripoli! 

— Nu pot să-ţi spun mai multe, i-o tăie Leila Kadouni. Du-te în 
centrul vechi, în piaţa El Attarme. Acolo este un magazin de 
antichităţi, ţinut de Rachid. Cere-i obiecte din sticlă... îţi va arăta un 
serviciu de Baccarat şi îţi va cere pe el trei mii de dinari. Tu îi vei oferi 
cinci sute... 


— Atât? 

— Da, după aceea, te va conduce la persoana care vrea să te 
întâlnească. Te aşteaptă. 

Se auzi un foşnet îndărătul paravanului. Leila Kadouni plecase. 
Intrigat, Malko se îndreptă spre Medina fără măcar să-l anunţe pe 
Bryan Palmer. Oare cine era misterioasa libiană? 

x 
x x 


Rachid, slab de-l sufla vântul, puţin încovoiat şi uleios ca un măslin, 
stătea într-o dezordine de nedescris, între obiecte considerate 
antichităţi, fabricate în urmă cu o săptămână şi unele chiar autentice, 
dar care se vindeau la preţuri exorbitante chiar şi pentru nebunii din 
Islam care îşi mai permiteau să le cumpere. Nepăsător, anticarul îl 
conduse pe Malko în faţa unei vitrine pline cu sticlărie şi îi arătă un 
serviciu Baccarat din secolul al VIII-lea, de-a dreptul încântător. 

— Mai e şi acesta, dar costă foarte mult. Trei mii de dinari. 

Malko nici nu se uită la el, dar zise cu voce calmă: 

— Cinci sute. 

Anticarul protestă, dar nu încercă să mai discute preţul, însă, în 
clipa în care Malko se pregătea să plece, tunisianul îl strigă. 

— Domnule! Domnule! Chiar dacă nu vreţi să cumpăraţi, vă invit să 
vizitaţi casa, datează din secolul al XV-lea. Este foarte interesantă. 

Chipul acestuia era cam prea încordat pentru o simplă tocmeală. 
Malko îl urmă pe o scară îngustă, apoi pe un coridor cu tavanul atât de 
jos, încât fu nevoit să se aplece. Încăperile erau mici, excesiv 
încărcate şi ticsite cu obiecte puse la grămadă. Tunisianul se dădu la 
o parte ca să-l lase pe Malko să intre în ultima cameră. Puțin mai 
spațioasă decât celelalte, aceasta dădea spre o terasă unde moţăiau 
vreo douăsprezece pisici. 

Podeaua era acoperită cu covoare orientale, iar încăperea era 
ticsită cu bibelouri. La o masă rotundă din aramă bătută cu ciocanul, 
el zări o tânără superbă, brunetă, rezemată cu nonşalanţă de un teanc 
de perne şi îmbrăcată într-un djellebah alb, al cărui decolteu pătrat îi 
punea în valoare pieptul generos. 

Ea îl măsură pe Malko cu ochii ei negri şi migdalaţi, apoi îi întinse 
mâna. 

— Bună ziua, spuse ea, mă cheamă Ashraf Khaled şi vin din partea 
lui Ibrahim Khalifa. 


Capitolul VI 


Bucuria lui Malko, fiindcă primise în sfârşit veşti de la Ibrahim 
Khalifa exact înainte de expirarea termenului fixat de Bryan Palmer, fu 
numaidecât temperată de o undă de neîncredere. De ce libianul nu o 
însărcinase pe mesagera lui să ia legătura cu Bryan Palmer, după cum 
stabiliseră de comun acord? Ce amestec avea Leila Kadouni în treaba 
asta? Foarte precaut, se aşeză pe un taburet în faţa necunoscutei şi o 
măsură din priviri. Avea un chip foarte frumos cu trăsături regulate, 
dar ferme, cu sprâncene groase şi bine conturate, cu o gură mare şi 
senzuală şi nişte ochi superbi prelungi cu pupile de un negru fluid. 

După cât de lată era în umeri, puteai crede că e sportivă, deşi fuma 
ca un şarpe, iar scrumiera era plină. Unghiile erau tăiate scurt, cu 
toate că mâinile aveau un aspect îngrijit. In înfăţişarea ei era un 
amestec hiperfeminin şi cvasimasculin. El îi observă neastâmpărul din 
priviri, ca şi cum i-ar fi fost în permanenţă teamă. 

— Cine sunteţi? o întrebă el. 

— Ashraf Khaled, zise ea, o prietenă intimă a lui Ibrahim Khalifa. Mă 
aflu aici la cererea lui. 

— De ce? 

Ea îi adresă un zâmbet ironic şi trase din ţigară. 

— Cred că oamenii pentru care lucraţi - printre care şi domnul 
Palmer - participă la un proiect comun împreună cu Ibrahim Khalifa... 

Asta mirosea din ce în ce mai mult a capcană. 

— Nu sunt îndreptăţit să vorbesc despre acest lucru, zise Malko, 
credeam că aţi găsit modalitatea de a vorbi direct cu domnul Palmer. 

— Bineînţeles, răspunse ea, sunând la 257 397 şi lăsând un mesaj 
pe robot. 

— Atunci, de ce ne aţi procedat aşa? 

— Pentru că pe dumneavoastră voiam să vă întâlnesc. 

— De ce? 

Ea se aplecă spre el, aproape suflându-i fumul în faţă. 

— Când am ajuns în Tunis, m-am gândit să iau legătura cu domnul 
Palmer, dar mai întâi am vrut să vorbesc cu Leila Kadouni ca să aflu 
amănunte despre moartea colonelului Sahban. In timp ce discutam cu 
ea, mi-a venit ideea să vă chem la întâlnire în locul domnului Palmer. 

Malko avu o tresărire. 

— Leila Kadouni este la curent cu proiectul? 

— Fireşte că nu! protestă Ashraf Khaled. Ştie doar că menţinem 
legături cu americanii. 

— Dar cum aţi ajuns la mine? 

— Am întrebat-o pe Leila în care dintre oamenii din CIA pot avea 
încredere totală. Ea mi-a spus numele dumneavoastră. 

— Mă rog, pentru ce anume? 


Ashraf Khaled se uită lung în ochii lui, cu seriozitate. 

— Am unele informaţii după care Kadhafi şi Jalloud au auzit de 
proiectul lui Ibrahim Khalifa şi că aceste scurgeri provin din biroul CIA 
din Tunis. 

— Este imposibil! protestă el. Asta este „intoxicare”! 

Ashraf Khaled ridică din umeri şi strivi furioasă mucul de ţigară în 
scrumieră. 

— E-adevărat! rosti ea răspicat. Chiar eu am aflat această 
informaţie de la un bărbat cu care mă culc şi care este mâna dreaptă 
a comandantului Jalloud! Acum mă credeţi? 

Privirile ei aruncau scântei, iar el se gândi că bărbatul acela era 
norocos. Era sigur că Ashraf era o adevărată panteră în pat, dacă o 
judeca după felul cum se purta cu oamenii. Aplecată spre el, îi oferea 
o imagine inegalabilă a sânilor ei. Cu o strâmbătură de dispreţ, ea zise 
cu brutalitate, apoi se uită în ochii lui Malko. 

— Mola au dreptate când susţin că bărbaţii sunt cu toţii nişte porci! 
În clipa asta nici nu mă ascultați şi vă e gândul numai la regulat! 

Vexat, Malko îi răspunse prompt: 

— Vă ascult, cu toate că, în acelaşi timp, vă doresc. Dar nu-mi vine 
să cred! 

— Informaţiile ajung în Libia prin intermediul petroliştilor americani 
care lucrează în ţară. Aceştia au contacte în Tunis. Trebuie neapărat 
să aibă legătură cu un membru al CIA destul de sus-pus ca să fie la 
curent cu acest proiect. 

Tăcerea se prelungi. Chemarea ascuţită şi psalmodiată a 
muezinului de la moscheea din apropiere se auzi, adunându-şi 
credincioşii la rugăciune. Malko era înmărmurit. Femeia aceasta 
tânără nu părea nici nebună, nici exaltată. Dacă nu ar fi un lucru 
serios, nu ar fi venit la Tripoli. Teoria ei explica în parte asasinatul de 
la Abu Nawas. Doar dacă nu cumva era o informaţie de „intoxicare” a 
creierului, menită să le abată atenţia. Dar care era scopul? 

Primul lucru pe care îl avea de făcut era să verifice dacă Ashraf era 
persoana care pretindea că este, adică aliata lui Khalifa. Numai Bryan 
Palmer era, probabil, în măsură să-i spună, cu condiţia ca - iată a 
doua problemă - să poată avea încredere în el. 

Inima îi dădea ghes lui Malko să spună „da”. Şeful centralei ţinea 
prea mult la proiectul lui ca să-l saboteze. Şi nu părea aşa de 
machiavelic încât să facă un joc dublu. 

— Vreţi să vă întâlniți cu Bryan Palmer? îi propuse el. 

Ashraf scutură din cap că nu dorea. 

— Incă nu. Spuneţi-i despre ce este vorba. Nu plec din Tunis fără să 
clarific lucrurile. Au rămas mai puţin de trei zile. 

Azi era duminică seara, iar operaţiunea „Desert Spring” trebuie să 
înceapă joi în zori. 


— Sunteţi la curent cu totul? 

— Da, zise ea simplu, operaţiunea trebuie declanşată în ziua de Aid 
El Kebir. 

— Cine mai ştie de prezenţa dumneavoastră în Tunis? 

— Prietenii noştri tunisieni, dar cred că i-am păcălit. Cât despre 
Leila, ea va tăcea chitic. Puteţi să veniţi când doriţi, eu nu mă mişc de 
aici. Am încredere în Rachid. 

Malko se ridică, dar mintea îi fierbea ca un cazan. Ashraf îi întinse 
mâna; strângerea ei avea forţa unui bărbat. Jos, în prăvălie, Rachid îi 
înmână un pachet voluminos şi îi şopti la ureche: 

— E mai bine să nu plecaţi cu mâinile goale. 

Malko ieşi cu „marfa” din magazin destul de tulburat. Hotărât lucru, 
nu putea să sune la Langley ca să anunţe existenţa unui trădător în 
Centrala din Tunis. Era mai bine să discute cu Bryan Palmer. Malko 
era absolut sigur că americanul nu avea nici o vină. Dar îşi închipuia 
ce figură va face şeful centralei când îi va dezvălui ce a aflat de la 


Ashraf Khaled. 
x 


* * 


Malko fu nevoit să-şi înăbuşe o serie de strănuturi, atât era de 
răcoare în biroul lui Bryan Palmer din cauza aerului condiţionat, iar 
abia după aceea reuşi să i se adreseze. Acesta parcă îmbătrânise cu 
zece ani numai în câteva zile. Deşi era duminică, nu se dezlipise de la 
birou. Ochelarii mari cu rame de baga îi acopereau jumătate din faţă. 
Işi ridică privirea spre Malko. 

— Pe unde aţi umblat? V-am căutat la hotel. 

Malko nu ştia prea bine cum să abordeze subiectul. Bryan Palmer 
răspundea de echipa sa şi trebuia să-l ia cu binişorul. El nu era decât 
un colaborator ce nu figura în administraţia CIA, iar membrii Agenţiei 
erau extrem de suspicioşi. 

— Tot nu aţi aflat nimic despre irlandezi? îl întrebă Malko doar aşa 
ca să spargă gheaţa. 

— Nu, nimic. Şi cred că nici nu vom afla. Au reuşit să iasă din ţară, 
fie cu vaporul, fie îndreptându-se spre Libia. 

— Nu aveţi nici o idee despre modul în care au fost informaţi? 

— Nu mai mult decât ieri. 

Se juca cu creionul şi îl privea pe Malko puţin intrigat că insistă 
atâta. Dar el îşi luă inima în dinţi: 

— Bryan, câţi dintre oamenii de aici, din centrală, sunt la curent cu 
operaţiunea „Desert Spring”? 

Americanul înţepeni. 

— De ce mă întrebaţi? 

— Mă tot frământ să aflu cum au putut fi anunţaţi irlandezii. 

Bryan Palmer clătină din cap îndelung, iar când Malko crezu că îl va 


trimite la plimbare, zise cu vocea lui tărăgănată şi tristă: 

— Suntem doar patru care ştim totul despre operaţiune: Jim, tipul 
de la transmisiuni, secretara mea, Jane, Arnold Angel, adjunctul meu 
şi cu mine. 

— Pe Jim îl cunoaşteţi de mult? 

— De un veac! Practic trăieşte numai în birou şi nu vorbeşte cu 
nimeni. 

— Jane? 

— Cum sunt eu, aşa este şi ea. E măritată cu un sergent din Marină, 
cu un tată ofiţer, ucis în Vietnam. 

Malko îl întâlnise deja pe Arnold Angel, elegant ca într-o revistă de 
modă, rezervat, cu faţa osoasă, aproape emaciată, cu ochelari cu 
ramă groasă şi albă, musculos şi „uscat” ca un măslin. 

— Dar Arnold Angel? îl întrebă Malko pe un ton egal. 

În privirea lui Bryan Palmer se aprinse o flacără veselă. 

— Distins specialist în limba arabă, a avut post la Riad, la Cairo şi la 
Tripoli. Vorbeşte la perfecţie limba Profetului şi are legături excelente 
cu omologii noştri tunisieni. Langley are încredere în el, iar timp de doi 
ani, a activat în Biroul pentru Orientul Mijlociu. Singurul reproş care i 
se poate face este acela că e puţin cam distant. 

— E căsătorit? 

— Nu. Dar iese cu o tânără care lucrează ca diplomat la Ambasada 
Australiei de aici. Însă e pasionat de muzee, de viaţa culturală şi de 
festivaluri. După terminarea misiunii în Tunis, Arnold se va întoarce la 
Langley într-un post foarte bun. Arabii ne mai pricinuiesc încă destule 
probleme... 

Malko îşi zise că e momentul să atace. 

— Aşa-numita dumneavoastră „dead-line” expiră în seara asta, 
observă el. Ce veţi face? 

Privirea lui Bryan Palmer se întunecă. 

— Sun la tâmpitul ăla de robot din sfert în sfert de oră, zise el. Dacă 
până la miezul nopţii nu primesc nimic, anunţ Langley şi 
contramandăm operaţiunea. Dacă nu primim veşti de la Khalifa, nu 
avem altă cale. 

— Există nişte veşti de la Khalifa, îl anunţă Malko. 

Americanul îl fixă cu stupoare care se transformă pe dată în furie. 

— Ce tot îndrugaţi acolo? You are pulling my leg!’ 

— Nu, se apără Malko. Ibrahim Khalifa a trimis pe cineva la Tunis 
care a luat legătura cu mine. In urmă cu aproape o oră. 

Falca încleştată a americanului se destinse. 

— Cu dumneavoastră? repetă el. Pentru Dumnezeu, de ce? 

— Vă explic imediat, zise Malko. 


8 Vă bateţi joc de mine! (n.a.). 


Bryan Palmer îşi mai veni puţin în fire. 

— În orice caz, spuse el, dacă Ibrahim Khalifa a ieşit la suprafaţă, 
înseamnă că e semn bun. Fără el... 

— Nu e deloc un semn bun, îl corectă Malko. Că veni vorba, o 
cunoaşteţi pe Ashraf Khaled? 

— Da, e prietena lui Ibrahim, ori amanta lui, cred. De ce? 

— Cu ea m-am întâlnit. 

Deci, Ashraf nu era o trădătoare plătită de Jalloud. Teoria 
„intoxicării” cădea. 

— Ce e cu tărăşenia asta? mormăi Palmer. 

— Vă reproduc ce mi-a spus ea, i-o tăie scurt Malko. 

x 


* * 


Pe măsură ce Malko povestea, Bryan Palmer se gârbovea ca un 
moşneag. În fine, ridică privirea neagră de furie. 

— Totul e o porcărie, mormăi el. Fata a încercat să vă intoxice 
mintea. În realitate, Khalifa se eschivează şi a căutat un pretext să ne 
lase baltă. 

— Doar nu s-au prefăcut că îl omoară pe colonelul Sahban, observă 
Malko. 

Bryan Palmer ridică arătătorul. 

— Atenţie! Nu susţin că echipa Kadhafi-Jalloud nu a auzit de 
proiectul nostru. Numai că eu cred că scurgerile nu vin de aici, ci din 
Tripoli. 

Malko făcu un gest de neputinţă. 

— De ce refuzaţi să credeţi că ar exista scurgeri în centrala 
noastră? Nimeni nu e scutit de asemenea treburi. Amintiţi-vă de 
„Deep Throat”, din vremea conflictului Watergate. 

Americanul puse mâinile pe birou, cu dorinţa vădită de a le înfige în 
gâtul lui Malko. 

— Pe cine acuzaţi? 

— Pe nimeni, răspunse Malko. Cum dumneavoastră răspundeţi de 
Jim şi de secretară, ne rămâne ca suspect doar Arnold Angel... 

— Pe Arnold îl cunosc de ani de zile, replică Bryan Palmer. Este un 
tip cinstit, dezinteresat şi conştiincios. Nu a dezvăluit niciodată 
informaţii secrete nici măcar celui mai bun prieten al său. 

— Nu vă cer să credeţi acest lucru, zise Malko, dar nu pe mine 
trebuie să mă convingeţi de asta. Ce se va întâmpla dacă 
dumneavoastră şi Ibrahim Khalifa rămâneţi pe poziţie? Azi e duminică, 
şapte lunie. Peste patruzeci şi opt de ore, cei şase oameni ai lui Haftar 
vor ateriza în Sicilia. Dacă Ibrahim Khalifa se hotărăşte să retragă 
proiectul, ce veţi face în această situaţie? 

Bryan Palmer nu răspunse imediat. La tâmplă i se zbătea o venă, 
iar Malko simţi că pierde teren. Nu mai punea la socoteală că nu 


abordaseră încă problema de fond. Dacă operaţiunea „Desert Spring” 
era într-adevăr deconspirată, pentru Khalifa şi pentru CIA să continue 
însemna o adevărată nebunie. Americanul ridică privirea. Albul ochilor 
era străbătut de firişoare roşiatice. 

— Să admitem că e adevărat, spuse el. Avem la dispoziţie doar 
patruzeci şi opt de ore ca să iniţiem o anchetă care ne cere luni în 
şir... 

— Aşa este, recunoscu Malko, însă am putea încerca... 

Bryan Palmer scutură din cap dezamăgit. 5 

— Bine, încercaţi. Deocamdată, nu opresc nimic. In stadiul în care 
ne aflăm, nu punem în joc viaţa nimănui. Aveţi la dispoziţie patruzeci 
şi opt de ore ca să faceţi o minune. Apropo, v-a venit vreo idee? 

— Una micuță de tot, mărturisi Malko. 

Atunci, la treabă! făcu Bryan Palmer, Domnul să vă însoţească! 
Marţi seara, vom face o ultimă evaluare a situaţiei, înainte de a lua 
hotărârea finală de a înceta operaţiunea „Desert Spring” sau de a o 
continua... Daţi-i de înţeles lui Ashraf Khaled că trebuie să aştepte 
până atunci. Până la miezul nopţii, nu mă mişc din birou. 

Malko ieşi din încăpere puţin descumpănit. Venit aici pentru o 
anchetă adiacentă, se pomenea dintr-o dată potenţialul salvator al 
operaţiunii „Desert Spring”. Bineînţeles, dacă mai era ceva de salvat. 
Devenit orbeşte voluntarul lui Bryan Palmer, acesta nu îi spusese 
nimic important. Un şef de centrală cu mai multă experienţă ar fi oprit 
totul din acest moment. Numai că ambiția lui Bryan Palmer urla mai 
tare decât sirenele de avertisment... 

Era rândul lui Malko să încerce să înfăptuiască un miracol. Adică să- 
| găsească pe trădător în răstimpul de patruzeci şi opt de ore şi să 
anuleze efectele trădării. 


Capitolul VII 


Tot în picioarele goale, Amina rămase surprinsă când dădu iarăşi cu 
ochii de Malko stând în pragul uşii. Ea îl pofti înăuntru, dar îl conduse 
într-un salon mai mic decât de obicei, fără paravan, ale cărui ferestre 
dădeau spre colinele cartierului Cartagina. 

Se întoarse după trei minute ţinând un platou cu veşnicul ceai de 
mentă fierbinte, apoi ieşi din încăpere fără un cuvânt. 

După câteva clipe, telefonul de pe măsuţa joasă începu să sune. 
Cum nu se oprea, Malko ridică receptorul. Vocea Leilei Kadouni era 
mai puţin mieroasă ca de obicei şi cu o undă de tristeţe. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă ea. Întâlnirea nu a decurs cum trebuia? 
Poţi să vorbeşti, e telefonul interior. 

— Am nevoie de câteva informaţii, spuse Malko, tu eşti singura în 
măsură să mi le dai. Numele Arnold Ange! îţi spune ceva? 

— Este adjunctul lui Bryan Palmer? 

— Exact. 

— Ce vrei să ştii? 

— Cu cine se întâlneşte, ce face, cum se distrează. 

Leila Kadouni râse uşor. 

— În orice caz, nu a venit niciodată aici. Se pare că se întâlneşte cu 
multă lume, mai ales cu tunisieni şi cu diplomaţi arabi. Vorbeşte la fel 
de bine dialectul din Machrek, cât şi pe cel din Maghreb. 

— Şi altceva? Cum e cu viaţa particulară? 

— Nu mare lucru. Merge la cocteiluri însoţit de o blondă înaltă, o 
australiancă, însă majoritatea timpului îl petrece cu prietenul lui cel 
mai bun. Îl cheamă Forrest Uhler şi are o vilă superbă în cartierul Sidi 
Bou Said. 

— Cine este? 

— Lucrează în domeniul petrolului, nu ştiu la care dintre companii. 
Seamănă cu actorul Richard Gere şi vorbeşte la fel de repede ca el. 
Femeile sunt nebune după el, căci e foarte drăguţ, generos şi au 
senzaţia că se află în faţa vedetei de cinema. Şi el vorbeşte foarte 
bine araba. Dacă vrei să-l cunoşti mai bine, e uşor. Dă mereu 
petreceri în vila sa, la care Arnold Angel e invitat de fiecare dată. 
Spune-i că vrei să-i încerci baia de aburi. Am auzit că e superbă. Este 
îmbrăcată toată în faianţă veche. Are mult gust. 

— E prieten /ntim cu Arnold Angel? 

— S-au cunoscut în Libia şi au aceleaşi preferinţe. Practic, îşi petrec 
toate weekend-urile împreună. 

— Nu există nici o femeie în viaţa lui Uhler? 

— Deseori invită la el o pictoriţă libiană al cărei soţ a fost asasinat 
din ordinul lui Kadhafi. O cheamă Aicha Renahem. 

— E în relaţii bune cu libienii? 


Leila Kadouni râse din gâtlej. i 

— Are relații cu oamenii care au petrol. In Tunis, are ocazia să 
întâlnească o grămadă de saudiţi sau locuitori din Emirate. De aceea, 
bugetul lui aproape că nu are limite. 

— Unde se află exact vila lui? 

— Poţi să întrebi pe oricine, toţi îl cunosc ca pe un cal breaz. E puţin 
mai sus, ai să vezi un parc întins, e foarte frumos. 

— Mulţumesc, zise Malko. Sper ca într-o zi să te pot vedea în carne 
şi oase. 

— Mie mi-ar plăcea mai mult, răspunse ferm Leila. Fii atent că 
libienii sunt vicleni şi periculoşi. 

— Chiar şi prietenă ta, Ashraf Khaled? 

— Dacă ţi-e duşmancă, atunci să ştii că da. Dar pentru moment, nu 


este cazul. 
x 


* * 


La sfârşitul zilei, centrul vechi gemea încă de lume. Patronii 
micuţelor cafenele scoseseră taburetele afară, unde clienţii trăgeau 
din narghilea, împărțind frăţeşte microbii care mişunau peste tot. Lui 
Malko nu-i plăceau aceste cafenele în care erau numai bărbaţi. Lumea 
musulmană îi părea teribil de plicticoasă şi condamnată la 
constrângeri de toate soiurile. Işi croia drum pe străduţele înguste din 
pieţe, făcând pe turistul, străduindu-se să privească ororile din piele 
sau din aramă şi, până la urmă, cobori spre prăvălia lui Rachid, 
anticarul. 

Tunisianul îl primi cu zâmbetul lui comercial şi, imediat, îl conduse 
la primul etaj. 

— Ştiţi drumul, zise el gâfâind. 

Malko o găsi pe Ashraf Khaled chiar în acelaşi loc, uitându-se la un 
serial egiptean la un televizor mic Akai. Işi schimbase dje//ebahul cu 
un taior decent care lăsa să i se vadă picioarele. De data asta, ea se 
ridică din perne ca să-l întâmpine pe Malko şi îşi dădu seama că e la 
fel de înaltă ca el, cu pulpele în formă de amforă, umeri largi şi 
picioare lungi şi armonioase. li amintea de frumoasele „sabre”” din 
armata israeliană, deopotrivă dotate pentru amor şi pentru luptă. 

— Bună seara, zise ea. Aţi ajuns repede. Ce a spus domnul Palmer? 

— A fost şocat, răspunse Malko. E normal. 

— V-a crezut? 

— Nu ştiu, cred că da. M-a însărcinat cu ancheta. Vă roagă să mai 
aşteptaţi două zile. Este răgazul de care dispunem. 

— Spuneţi că veţi întreprinde o anchetă. De fapt, ce anchetați? 

Privirea libiencei nu-l slăbea pe Malko. Era incisivă şi gravă, îşi 


% Evreice născute în Israel (n.t.). 


spuse că, în punctul în care se găseau, era obligat să se avânte. 

— Pe adjunctul lui, care e prieten intim cu bărbatul care ar putea 
avea legătură cu informaţia dumneavoastră. Cineva care lucrează în 
domeniul petrolului şi a locuit la Tripoli. 

— Cine? A 

— Unul pe nume Forrest Uhler. II cunoaşteţi? 

— Bineînţeles, răspunse Ashraf Khaled fără să ezite. Când stătea la 
Tripoli ieşea foarte des şi avea mai multă trecere decât ceilalţi 
americani fiindcă vorbea araba. Ştiu că are mulţi prieteni din anturajul 
lui Jalloud. 

— II cunoaşteţi personal? Ştiţi cumva dacă a păstrat legătura cu 
vechii prieteni din Tripoli? 

— Este posibil. 

— Asta se leagă, zise Malko, dar nu văd ce motive ar avea 
adjunctul lui Palmer. 

— Banii, sugeră Ashraf. Petroliştii au mulţi dolari. 

— Nu pare să ducă o viaţă de huzur, replică Malko. 

— Atunci, imprudenţa? 

— Este un bun profesionist. E de neconceput că ar putea face 
confidenţe despre un subiect atât de sensibil. 

Ashraf Khaled strivi ţigara de-abia începută în scrumieră, 
manifestând semne de agasare. Când înălţă capul, privirea ei scăpăra 
scântei. 

— Ascultaţi, începu ea, ancheta este problema dumneavoastră. Eu 
v-am spus tot ce ştiu. Acum e rândul dumneavoastră să intraţi în joc. 
Voi rămâne până marţi seara. După aceea, voi lua ultimul zbor din 
Tunis pentru Djerba, unde mi-am lăsat maşina. Până atunci, trebuie să 
rezolvati misterul, în caz contrar, îl voi sfătui pe Ibrahim să-şi vadă de 
treabă. 

Ea se ridică, îi strânse mâna cu putere lui Malko, iar acesta înţelese 
că nu era cazul să se învârtă în jurul cozii. Cobori, străbătu prăvălia şi 
se pomeni în forfota din Medina. Dispunea de patruzeci şi opt de ore 
ca să-l dea în vileag pe trădătorul din cadrul CIA. Sau pe trădători. 
Fiindcă Forrest Uhler părea să joace rolul mecanismului în această 
afacere. Nu mai avea nici o secundă de pierdut. 

x 


* * 


Forrest Uhler asuda în „sala fierbinte” a băii sale de aburi, ca în 
fiecare zi la aceeaşi oră. Era o disciplină pe care şi-o impusese de 
când trăia în ţările arabe. Se uită la ceas. Mai avea trei minute. O voce 
îi strigă printre aburi: 

— Vă aştept, stăpâne. 

Era Alya, tânăra tunisiană de cincisprezece ani, de-abia înflorită, 
care îi servea drept cameristă. In fiecare zi, după baia de aburi, ea îl 


ştergea cu un burete îmbibat în uleiuri aromate ca să-i usuce 
transpiraţia. Americanul părăsi plăcile de faianţă înfierbântate, îşi 
înfăşură un prosop absorbant în jurul şoldurilor şi ieşi din baia care era 
dotată cu cele trei săli tradiţionale: cea rece, cea călduţă şi cea 
fierbinte. 

Alya îl aştepta cu un burete în mână lângă bazinul mare jacuzzi, 
instalat în încăperea imensă, cu faţa spre fereastra prin care se vedea 
Mediterana. Ca şi stăpânul ei, avea şoldurile înfăşurate într-un prosop 
absorbant. Cu părul foarte negru, cu pieptul abia înmugurit, cu trupul 
delicat, avea un tulburător aspect androgin. Forrest Uhler intră în 
jacuzzi şi fu imediat biciuit de jeturile de apă care ţâşneau cu 
presiune. Apa era rece şi, după moleşeala ce îl cuprinsese în baia de 
aburi, avea o senzaţie delicioasă. Inchise ochii de plăcere, în timp ce 
buretele mânuit cu delicateţe de Alya începu să-i mângâie pielea. 

Cum era prea micuță ca să-i poată ajunge cu uşurinţă la umeri, el 
se aşeză pe marginea bazinului, lepădându-şi dintr-o mişcare prosopul 
care îi înfăşură şoldurile. Alya nu se uită la sexul lui. Americanul se 
obişnuise să se expună astfel, fără nici un fel de pudoare, considerând 
acest lucru foarte firesc. 

— Freacă-mă bine, zise el languros. 

Ea se supuse, plimbând buretele peste tot cu meticulozitate. 
Forrest Uhler se lăsa în voia ei, în timp ce privea tavanul alb. Un țipăt 
scurt al fetei îl făcu pe Uhler să plece privirea. Prosopul ei se 
deznodase, dând la iveală un pubis imberb şi nişte fese rotunde, mici 
şi fermecătoare. Ea se şi aplecă să-l ridice, dar el o opri: 

— Lasă-l! 

Ea continua să-l frece cu pricepere pe tot corpul, înmuind regulat 
buretele parfumat în bazin. Coborând treptat, îi atinse în curând 
coapsele. Când buretele îmbibat de apa călduţă îi atinse sexul 
adormit, senzaţia delicioasă pe care o simţea începu să-i provoace o 
uşoară erecţie. Alya continua să-l şteargă ca şi cum nimic nu se 
petrecuse, până la genunchi şi până la pulpe. Apoi, atrasă parcă de 
membrul îngroşat dintre picioarele americanului, veni uşor să-l 
mângâie pe pântece, provocându-i de data aceasta o erecţie mai 
pronunţată. Mai păţise aşa şi în alte ocazii, dar niciodată într-o 
asemenea fază. Ei i se făcu frică. Retrase cu vioiciune buretele şi zise 
cu vocea puţin tremurată: 

— Am terminat, stăpâne. 

De obicei, când ajungea în acest stadiu, Forrest Uhler destupa o 
sticlă de Dom Perignon de la gheaţă care aştepta cuminte în frapieră 
şi sorbea câteva guri de şampanie. Deschise ochii şi privirea se opri 
asupra crupei Alyei, care se aplecase ca să stoarcă buretele în bazin. 
Pe dată avu senzaţia că pântecele îi plesneşte. Fără un cuvânt, se 
ridică şi o apucă pe adolescentă de şoldurile micuţe şi o lipi de 


peretele bazinului. Ea scoase un strigăt înăbuşit când simţi membrul 
fierbinte atingându-i pielea, dar nu căută să se elibereze. 

— Nu te mişca! 

Vocea lui Forrest Uhler era de nerecunoscut, răguşită şi 
dominatoare. li apăsă ceafa cu mâna stângă, strivindu-i pieptul de 
covorul ce înconjura jacuzzi. Cu dreapta, prinse sexul încordat şi, fără 
ezitare, apăsă vârful în deschizătura tinerei tunisiene. Fata avu timp 
să tragă un chiot de spaimă, apoi, cu o mişcare violentă a şoldurilor, 
Forrest Uhler o cotropi. Insă ea era prea strâmtă ca s-o poată 
pătrunde aşa, dintr-o dată. El se opri încleştând fălcile şi, fără să-i 
pese de hohotele fetei, mişcă încă o dată bazinul, având drept efect 
sfârşitul violului. 

Cotropită cu toată respectabila lungime a membrului fierbinte, Alya 
gemea şi se zbătea, încercând să scape de supliciu. Nepăsându-i de 
suferinţa ei, Forrest Uhler se retrase, privind cu aviditate corola brună 
sfâşiată, apoi se afundă iarăşi cu aceeaşi brutalitate adânc în rărunchii 
Alyei care hohotea într-una. 

După aceea, se dedă aceluiaşi manej de mai multe ori, până când 
simţi seva urcând. În sfârşit explodă, zguduit de un spasm de plăcere, 
cu pântecele plat lipit de fesele rotunde. Apoi, se retrase foarte 
repede dintr-o singură mişcare, smulgându-i Alyei alt țipăt. Ea se 
întoarse spre el cu faţa scăldată în lacrimi, dar cu o lucire de tulburare 
în străfundul ochilor negri. 

— M-a durut! gemu ea în arabă. Eşti prea mare! 

Forrest Uhler îşi recăpătă suflul, iar lucirea de nebunie din ochii lui 
se stinse. El îi mângâie fesele şi zise cu blândeţe: 

— N-am vrut să-ţi fac rău. Dar nu trebuie să pomeneşti nimănui 
despre asta. Acum, du-te şi pregăteşte masa, că trebuie să sosească 
musafirii. 

x 
x x 


Când Malko intră în biroul lui Bryan Palmer, acesta, cu picioarele 
cocoţate pe birou, tocmai devora o „şaorma” stropită din belşug cu 
Johnnie Walker. De la ultima lor întrevedere, trecuse aproape o oră. 

— Aţi venit deja cu noutăţi? îl întrebă ironic Palmer abia 
ascunzându-şi tristeţea. 

— Nu încă, zise Malko, dar am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 
Mi-ar face plăcere să-l cunosc pe Forrest Uhler. Cu cât mai repede, cu- 
atât mai bine. 

Bryan Palmer puse sandviciul jos, făcu o pauză, apoi spuse cu o 
încetineală calculată: 

— Forrest Uhler! Hotărât lucru, reputaţia dumitale nu este o 
exagerare! Vă mişcaţi repede. Dar îl cunosc pe Forrest căci am avut 
un contract cu el. E un bun american şi, de altfel, mi-a făcut 


nenumărate servicii. Neoficiale, desigur. Uneori îi cer sfatul, iar el mă 
consideră un oaspete de onoare în casa lui. 

— Nu-l acuz pentru acest lucru, zise Malko, eu doar întreprind o 
anchetă şi mi-ar face plăcere să-l cunosc. 

— Ei bine, aveţi noroc, spuse Palmer după un moment de tăcere. 
Dă o petrecere în seara asta la care sunt şi eu invitat. Duceţi-vă în 
locul meu. Il voi anunţa pe Arnold ca să nu fie surprins. 

Ridică receptorul din furcă şi îl chemă pe adjunctul lui. 

— Eu am multă treabă, îi zise el lui Arnold Angel. E vreo problemă 
dacă merge prietenul nostru, Malko, la Forrest în locul meu? 

Malko auzi răspunsul în receptor. 

— Deloc! Voi vorbi chiar eu cu Forrest. Spuneţi-i unde locuieşte. 

Numai ce închise telefonul, că Bryan Palmer îi aruncă o privire 
ironică lui Malko. 

— la te uită! Sper că acest lucru va folosi la ceva. 

— Nu ştiu încă, recunoscu Malko, dar e mai bine să încercăm. 

Privirea şefului centralei se întunecă. 

— Văd eu unde vreţi să ajungeţi. Dar Arnold este un profesionist. 
Nu vorbeşte nici măcar cu prietenul lui cel mai bun. 

Malko nu-i răspunse. Nu avea de ales. Deşi îl şoca pe Palmer, acest 
fir era singurul pe care putea să-l exploreze. 


Capitolul VIII 


Majordomul lui Forrest Uhler îi deschise lui Arnold Angel care era 
însoţit de australianca lui apetisantă, o blondă cu picioare puternice şi 
şolduri ca ale Junonei. Forrest Uhler se ivi numaidecât, îmbrăcat în 
cămaşă şi pantaloni albi, ca un playboy. 

— Te-am aşteptat, îi zise el lui Angel. 

— Nu am avut timp! replică acesta. E de mirare că am putut pleca 
de la birou. 

Se destindea adesea în baia de aburi a lui Uhler, lenevind ore în şir. 
Deprinseseră acest obicei la Tripoli, cu ani în urmă, când se duceau 
împreună la baia turcească unde erau singurii străini. Aburii şi 
atmosfera degajată îi îmbiau la meditaţie. 

În timp ce Forrest îşi primea prietenul, sosiră alte trei perechi şi se 
aşezară pe taburetele din jurul unei enorme mese rotunde, făcută 
dintr-o placă de sticlă cu marginea şlefuită, măsurând aproape doi 
metri în diametru, susţinută de un capitel corintian din piatră, pe care 
stăpânul casei o comandase vestitului decorator Claude Dalle la Paris. 
Era o piesă de un rar rafinament. Forrest Uhler acorda multă 
importanţă eleganţei cu care era decorat interiorul. 

Printre nou-veniţi, se număra şi o poetă tunisiană însoţită de un 
homosexual care considerase amuzant să prindă de panglica ce îi lega 
părul la spate câteva codițe de iepure. Inovaţie adusă direct din 
Hammamet”. Se auzi din nou soneria. Majordomul îi deschise unei 
femei cu ochelari mari, înaltă, cu o gură imensă, extrem de machiată, 
cu ochii alungiţi spre tâmple, cu un coc aşezat pe ceafă şi cu un aer 
trufaş. 

Forrest se duse în grabă şi o strânse în braţe. 

— Aicha! Eşti mai frumoasă ca oricând! 

Era adevărat că, îmbrăcată în rochia lungă ce se oprea la baza 
gâtului, foarte mulată, subliniind rotunjimile trupului împlinit, nou- 
sosita era superbă. La patruzeci de ani, ea le făcea cu succes 
concurenţă femeilor mai tinere. El o prezentă musafirilor: 

— Aicha Renahem, o pictoriţă foarte talentată. 

Aicha se aşeză la masa rotundă unde discuţiile erau animate. 

— Prietenul lui Bryan nu a sosit încă? întrebă Arnold Angel. 

— Nu l-am zărit! Sper să nu se fi rătăcit. Îl cunoşti? 

— Da, este tare simpatic. E austriac. 

Se uitară unui la altul cu subînţeles. Era mai bine să nu 
pomenească de Companie de faţă cu ceilalţi, chiar dacă toată lumea 
din Tunis ştia cu ce se ocupă Arnold Angel. 

x 


10 Stațiune balneară din golful cu acelaşi nume în Tunisia (n.t.). 


* * 


Când Malko ajunse la Forrest Uhler, invitaţii beau şi petreceau de 
vreo oră. Datorită diverselor sortimente de băuturi, vin, whisky, 
coniac, conversaţia era extrem de animată. Fu prezentat oaspeţilor 
din jurul mesei rotunde precum consultant, fără să se facă precizarea 
al cui sau în ce domeniu şi se pomeni alături de Aicha Renahem. 

Discuţia se îndreptă spre situaţia politică în timp ce invitaţii gustau 
din acelaşi exasperant cuşcuş servit în nişte vase încântătoare şi udat 
din belşug - semn al civilizaţiei - nu cu vinul rose de prin partea 
locului, ci cu un Château La Gaffeliere din 1975. Pivniţa stăpânului 
casei era plină de sticle provenind direct din imensa podgorie a lui 
Saint-Emilion întâi, dar, din păcate, cel din 1988, unul dintre anii cei 
mai productivi, nu putea fi băut decât spre anul 2000 încolo... Forrest 
Uhler îşi luă farfuria şi veni să se aşeze pe un taburet lângă Malko. 

— Ştiu că sunteţi prieten cu Bryan Palmer, zise el încetişor. E 
adevărat că lucrurile merg aşa de prost în Tunisia încât Compania e 
nevoită să aducă trupe suplimentare? 

Vorbea despre CIA într-un mod atât de libertin, încât îl miră puţin 
pe Malko fiindcă ştia cât de paranoici sunt americanii cu secretele lor. 

— Eu cred că în Tunisia totul merge bine, zise el evaziv. Eu sunt 
doar în trecere. Dumneavoastră lucraţi în domeniul petrolului, nu? 

— Exact! De când am plecat din Ohio, numai de asta mă ocup, zise 
cu mândrie Forrest Uhler. 

— Dar în Tunisia nu este petrol, observă Malko. 

— Nu, fireşte, însă e o ţară propice ca să întâlneşti inşi cărora nu le 
place să vadă americani la ei acasă. Săptămâna trecută, m-am întâlnit 
cu nişte irakieni. Trebuie să reluăm cât mai curând afacerile cu ei... 

— Vă întâlniți şi cu libieni? 

Americanul izbucni într-un râs sănătos: 

— Cu libieni? De ce? Sunt deja cinci mii de americani la ei! 

— Şi embargoul? 

Forrest Uhler ridică din umeri. 

— Embargoul nu include şi petrolul... Din fericire, trebuie să ne 
alimentăm rafinăriile din Grecia care, la rândul lor, furnizează 
produsele prelucrate Flotei noastre a VI-a. Vedeţi dumneavoastră, 
cercul se închide! 

Malko îl asculta pe acest cinic plin de amabilitate fără să fie prea 
surprins. 

— Credeam că, pentru americani, colonelul Kadhafi este balaurul cu 
şapte capete. 

Forrest Uhler sorbi câteva înghiţituri de Château La Gaffeliere, apoi 
îi răspunse: 

— Pentru politicieni, îl corectă el. Dar nu am încetat niciodată să 
facem afaceri cu el. In acest domeniu, este absolut rezonabil. De 


altfel, dacă am face afaceri numai cu tipi cumsecade, ar fi sfârşitul 
lumii. 

Terminând discuţia cu această remarcă, Forrest Uhler se duse şi la 
alţi invitaţi. Malko se ridică şi se duse pe terasă. Aici îl găsi pe Arnold 
Angel care admira casele albe din cartierul Sidi Bou Said. 

— Ce privelişte minunată! zise americanul. In privinţa asta, Forrest 
e un norocos... i 

— De fapt, pare tipul care câştigă mulţi bani, fu de acord Malko. Il 
cunoaşteţi de multă vreme? 

— De ani de zile! Este cel mai bun prieten al meu. Mereu e vesel şi 
nostim. Apropo, nu aţi mai aflat nimic despre moartea colonelului 
Sahban? 

— Nimic, recunoscu Malko. Asta mă supără. Am impresia că 
operaţiunea „Desert Spring” se află într-un punct mort. 

Arnold Angel îl aprobă. 

— Da, dacă situaţia nu se limpezeşte imediat, va trebui s-o anulăm. 
Poate că nu ar fi atât de rău. 

— Adevărat? Credeţi? spuse Malko mirat. 

Arnold Angel continuă pe acelaşi ton pătimaş: 

_ — La Agenţie, toată lumea are încredere în acest Ibrahim Khalifa. 
Insă, când colonelul Kadhafi a preluat puterea în 1969, noi l-am 
susţinut, ca şi Castro, atunci când Batista a început să ne facă de 
ruşine. Aici, e cam acelaşi caz. Fireşte că există şi aspecte foarte 
neplăcute în regimul actual, însă nu trebuie să dai vrabia din mână pe 
cioara de pe gard... Am vorbit şi cu Forrest şi e de acord cu mine. 

— Ştie despre operaţiunea „Desert Spring”? întrebă Malko cu voce 
egală. 

Arnold Angel îi adresă o privire puţin întristată. 

— Bineînţeles că nu! Dar discutăm deseori despre probleme de 
ordin general. Este un mare cunoscător al lumii arabe şi crede că 
lucrurile ar putea să se înrăutăţească dacă va veni la putere o nouă 
echipă care ar scoate imediat petrolul la mezat ca să profite francezii, 
japonezii sau italienii. 

Arnold Angel părea foarte convins de demonstraţia lui, iar Malko îşi 
zise că nu era deloc imposibil ca Forrest Uhler să fie la curent cu 
„Desert Spring”. 

— Cine e vecina mea de la masă? îl întrebă el ca să schimbe 
subiectul. 

— Este Aicha Renahem, o libiană, văduva unui opozant al lui 
Kadhafi asasinat la Cairo acum cinci ani, în plină stradă, de un 
comando libian ai cărui membri nu au fost niciodată judecaţi, ba mai 
mult, egiptenii i-au pus discret în libertate. Treburi interne de-ale 
libienilor... Kadhafi l-a acuzat că voia să pregătească o lovitură de 
stat. Văduva lui nu mai are voie să pună piciorul în Libia. S-a refugiat 


la Tunis, unde trăieşte din vânzarea tablourilor. 

— li vinde şi lui Forrest Uhler? 

— Câteodată. O iubeşte mult şi sunt destul de apropiaţi. O invită 
mereu la el. 

Arnold Angel se uită la ceas. 

— Cred că trebuie să plec. Aşa cum ştiţi, avem mult de lucru în 
această perioadă. Incep serviciul la ora şapte. 

lnăuntru, muzica arabă fusese înlocuită de o melodie slow de 
factură occidentală, difuzată de boxele unei combine hi-fi Samsung 
ascunsă după draperii. Adjunctul lui Bryan Palmer îi strânse mâna lui 
Malko şi se duse să-şi ia partenera. 

Câteva perechi dansau languros în lumina difuză. Malko o zări pe 
Aicha Renahem care lâncezea tot acolo unde o lăsase. Ea îl întâmpină 
cu un zâmbet fermecător. 

— Forrest a fost nevoit să trimită prin fax nişte documente, îi 
explică ea şi m-a părăsit ca un laş. Tocmai când aveam chef să 
dansez! 

Trebuia să fii de-a dreptul imbecil ca să nu înţelegi ce voia. Malko 
se trezi în ringul improvizat, cu Aicha lipită de el, ca şi cum s-ar fi 
cunoscut de-o viaţă... Respirația ei mirosea a Cointreau, iar tot trupul 
apetisant părea că se topeşte. Cu mâna pe ceafa lui Malko, ea zise pe 
un ton nostalgic: 

— Imi place la nebunie să dansez! Dar, în Tunis, pentru o femeie 
singură, e imposibil. Există doar petreceri particulare, ca aceasta. 

— O femeie frumoasă ca dumneavoastră nu rămâne mult timp 
singură, observă Malko galant. 

— Nu sunt chiar singură, zise ea. Dar sunt şi unele clipe grele. Din 
fericire, pictez. 

— Pictaţi multe tablouri? 

— Ar trebui să veniţi să le vedeţi, răspunse ea. Peste o lună, 
deschid o expoziţie în Tunis. Cred că voi avea mai multe vânzări, căci 
viaţa a devenit din ce în ce mai scumpă... 

In orice caz, rochia ei era cumpărată de la Balenciaga, iar parfumul 
cu siguranţă nu era luat din piaţă. Mai dansară puţin, apoi se aşezară 
pe canapeaua rotundă. Arnold Angel şi australianca lui plecaseră. O 
pereche se giugiulea în apropierea lor, iar Aicha îşi aprinse nervoasă o 
ţigară. 

— Nu-mi plac oamenii care se afişează astfel, zise ea. Cred că o să 
plec. 

— Sunteţi cu maşina? 

— Nu, m-au adus nişte prieteni care locuiesc alături, dar o să chem 
un taxi. 

— Dacă doriţi, vă conduc eu, îi propuse Malko. Mâine plec la treabă 
devreme. 


În seara asta, ancheta lui luase sfârşit. Cel puţin a putut verifica un 
lucru important şi anume că Arnold Angel şi Forrest Uhler aveau 
aceleaşi opinii despre Libia. Opinii unanime ce se aflau la antipozii 
doctrinei oficiale a CIA... Dar nu era suficient doar atât pentru a-i 
acuza pe cei doi. 

— Cu plăcere, zise ea. 

Plecară pe furiş, fără să-şi ia la revedere de la gazdă, lăsând în 
urma lor doar trei perechi. 

La ora aceea, cartierul Sidi Bou Said era complet pustiu, ca şi 
bulevardele din Tunis. Făcură doar un sfert de oră până în centrul 
oraşului.. 

— Locuiesc pe strada Kemal-Ataturk, spuse tânăra. E în centru. Vă 
spun eu pe unde s-o luaţi. 

Merseră pe bulevardul Mohammed V, trecură prin faţa hotelului 
Abu Nawas, apoi Malko viră la dreapta pe bulevardul Jean-Jaures care 
se intersecta cu strada Kemal-Ataturk. Aicha îi arătă o clădire albă şi 
urâtă, la numărul cincisprezece. 

— Aici locuiesc. La primul etaj. Numele e scris pe uşă. 

Se întoarse spre Malko. Rochia i se ridicase, dezvăluind coapsele. 
Ea îi zâmbi, provocatoare. Insă, foarte repede, trase cu pudoare 
rochia, ca să pună capăt oricărei neînţelegeri şi zise cu glas suav: 

— Dacă aveţi timp, treceţi mâine pe la ora patru ca să bem un ceai 
de mentă împreună şi ca să vă arăt tablourile. 

— Voi încerca, îi promise Malko. 

Poate că prin ea, va reuşi să afle mai multe lucruri despre Forrest 
Uhler. li mai lipseau încă multe piese din jocul de puzzle. 

Când se aplecă să-i sărute mâna, Aicha Renahem preciză: 

— Vă rog să nu pomeniţi nimănui de vizita dumneavoastră de 
mâine. În Tunis, oamenii sunt înguşti la minte. Nu e bine ca o femeie 
singură să primească bărbaţi la ea acasă, dar nu dispun de mijloace 
ca să am propria galerie. 

— Aveţi şi clienţi libieni? o întrebă Malko cu şiretenie. 

Aicha se posomori. 

— Of, aceştia sunt şi mai sălbatici. Nu-i interesează arta. Pe mine ar 
vrea să mă cumpere. 

Aşteptă să dispară în clădirea albă, apoi demară. Până la urmă, nu 
îşi pierduse seara de pomană. Mai lipsea, evident, un segment destul 
de mare din lanţ ca să poată reconstitui asasinarea colonelului El 
Mabrouk Sahban şi pentru a dovedi eventuala trădare a lui Arnold 
Angel. Avea o şansă dintr-o mie ca Aicha să-i furnizeze datele 


necesare. 
* 


x x 
Şeful Centralei CIA se uită chiorâş la Malko. 


— Deci, aţi petrecut o seară minunată? 

Se părea că el nu dormise deloc. Avea tenul cenuşiu, era tras la 
faţă şi examina maşinal teancul de dosare care îl dezgustau peste 
măsură. 

— Extraordinară! replică Malko. Forrest Uhler este fermecător şi 
locuieşte într-un colţişor de vis. Am cunoscut şi o libiană superbă. 

— Ah, da, pictorița! zise americanul. V-a propus să-i vedeţi 
tablourile? 

— Bineînţeles! 

Bryan Palmer schimbă brusc tonul şugubăţ de până acum. 

— Aţi găsit ceva interesant? 

Malko îi povesti discuţia cu Arnold Angel, dar Bryan Palmer îl 
întrerupse numaidecât: 

— Ştiu bine că nu are aceleaşi concepţii ca mine, dar asta nu eo 
crimă... 

— Şi Forrest Uhler are aceleaşi păreri, plus legăturile cu libienii. 

— Of, cred că opiniile lui sunt superficiale. Nu se gândeşte decât la 
gologani. Doamne, ce n-aş da să am măcar un sfert din banii lui! 

— li câştigă în mod legal? îl întrebă Malko cu perfidie. 

Bryan Palmer lăsă dosarele la o parte, se rezemă de fotoliu, îşi 
scoase ochelarii şi îi şterse cu cravata. 

— Bănuiesc! In domeniul petrolului, dolarii curg gârlă. Există o 
groază de comisioane, bacşişuri, nimeni nu mai înţelege nimic. Şi cum 
asta se întâmplă foarte rapid în majoritatea ţărilor, IRS!! nu vede 
nimic. Aţi băgat de seamă ce ceas are? Trebuie să valoreze cât câştig 
eu în trei luni de muncă. Fir-ar să fie! Dar mai sunt şi diamantele. Şi 
mobilierul! E adus de la Romeo. Fiind creaţia lui Claude Dalle, îl costă 
câteva sute de mii de dolari. Are tot ce e mai bun. 

— Nu vă e teamă că o să-l strice şi pe prietenul lui, Arnold? 

— Angel e un tip integru, făcu Bryan Palmer cu un ton mai agresiv. 
Ştiu cum trăieşte. Acum şase luni, mi-a cerut un avans ca să-i facă un 
cadou australiencei de ziua ei. Nu prea e cu capul pe umeri. Cred că 
legătura lui cu Forrest Uhler e de altă natură. Amândurora le plac 
arabii. Se simt extrem de bine în aceste ţări... Mă gândesc că lucrul 
ăsta i-a apropiat foarte mult. Dar numai atât. 

Se auzi o bătaie în uşă, iar Bryan Palmer strigă să intre. Arnold 
Angel pătrunse în încăpere. Cu un dosar gros sub braţ, pus la patru 
ace, cu privirea enigmatică în spatele ochelarilor cu ramă albă, el îi 
strânse mâna cu căldură lui Malko. 

— A fost foarte drăguţ aseară, remarcă el. Mi-a părut rău că nu am 
putut să rămân mai mult. 

— Şi eu am plecat imediat după aceea, zise Malko. 


11 internal Revenu Service. Fiscul american (n.a.). 


Se aştepta ca Arnold Angel să pună dosarul pe birou şi să plece, 
însă acesta îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa lui Palmer. 

— Am primit încă un mesaj de la Langley, începu el. Sunt îngrijoraţi 
că nu comunicaţi cu Ibrahim Khalifa. 

— Tot nu am primit veşti, zise Palmer, după o scurtă ezitare. Cel 
puţin mai avem douăzeci şi patru de ore. Dacă Air Force primeşte un 
contraordin, ne-am dus pe copcă în toate privinţele. In consecinţă, 
continuăm numărătoarea inversă. 

— Dacă operaţiunea „Desert Spring” se duce naibii în ultimul 
moment, observă Arnold Angel, vom primi de la Air Force o notă 
piperată pentru că şi-a trimis avioanele. 

Bryan Palmer se uită la el cu o privire resemnată şi furioasă în 
acelaşi timp şi zise pe un ton arţăgos: 

— Nu dumneata ai să intri în rahat, ci eu, şeful centralei. Vom intra 
în bucluc dacă Ibrahim Khalifa va da din nou semn de viaţă, iar vajnicii 
noştri războinici sunt tot în Florida... 

Arnold Angel ieşi aproape de-a-ndărătelea, vădit distrus, îndată ce 
plecă, Bryan Palmer îşi regăsi buna-dispoziţie amestecată cu un soi de 
cinism fatalist. 

— Evident că, dacă o anulăm în ultimul moment, Air Force o să facă 
gălăgie, iar Langley o să-mi facă vânt... Dar nu e prima oară când 
risipeşte ditamai teancul de gologani degeaba. Oricum nu îi bag eu în 
buzunar. Ce pot să-mi facă? Doar n-o să mă împuște... In cel mai rău 
caz, mă vor chema la sediu şi mă vor pune să număr agrafele de prins 
foi. Nu am ce pierde, căci mai am doi ani până la pensie. 

— Vă înţeleg, zise Malko. Insă... 

Fără să-i dea răgazul să continue, americanul se ridică, înconjură 
biroul şi se postă dinaintea lui, zicându-i mai în glumă, mai în serios: 

— Mă înţelegeţi, dar nu sunteţi de acord cu mine. 

— Nu, făcu Malko, dar în locul dumneavoastră, aş anula totul. E- 
adevărat că există posibilitatea ca aceste scurgeri să se facă pe 
canalul Angel-Uhler, însă nu văd cum aş putea dovedi acest lucru Intr- 
un timp atât de scurt. Cât despre pagube... Afacerea asta e putredă 
din start. Dacă se termină cu o catastrofă, dumneavoastră veţi fi tras 
la răspundere. Astăzi e deja luni. 

Bryan Palmer răsfoi calendarul cu un gest plin de furie. 

— Au spus că aşteaptă până marţi seara. 

Se aşeză din nou. Se încăpăţâna. Nu se va răzgândi. Malko îşi spuse 
că exista o şansă infimă ca întâlnirea cu Aicha să-i aducă vreun indiciu 
nou. 


Capitolul IX 


Malko găsi ca prin minune un loc de parcare în faţa clădirii albe de 
pe strada Kemal-Ataturk unde locuia Aicha Renahem. Traversă şi urcă 
o scară ce ajungea pe un coridor slab luminat. Cartea de vizită a 
tinerei era prinsă în piuneze pe uşa la care sună. 

Îi deschise ea, fermecătoare, într-un dje/lebah galben nisip 
semitransparent. Imediat reuşi să observe sutienul care îi încorseta 
sânii şi slipul minuscul ce îi acoperea părţile intime. Cocoţată în 
papucii de casă cu tocuri înalte, o luă înainte pe un coridor lung cu 
pereţii plini de tablouri, până ajunse într-o cameră care îi servea drept 
atelier. Unele pânze erau întinse pe podea, iar altele acopereau 
pereţii, una fiind în lucru pe şevalet. Toate aveau o trăsătură comună: 
Aicha picta numai femei, în toate poziţiile, iar unele dintre ele, nuduri. 
Stilul ei ţinea mai mult de ilustrație decât de artă, însă vreo două 
lucrări îi atraseră atenţia lui Malko prin erotismul lor. 

Un pocnet sec îl făcu să întoarcă capul. Aicha coborâse storurile, 
cufundând încăperea într-o penumbră plăcută... 

— Luaţi loc, zise ea, în timp ce îi arătă un fotoliu comod care era 
unicul din cameră. 

— Dar dumneavoastră? întrebă el nedumerit. 

— Eul 

Ea râse din gât. 

— Eu vă voi servi cu un ceai şi mă voi aşeza la picioarele 
dumneavoastră. După tradiţia din ţara mea. Doar dacă nu preferaţi o 
cupă de Moet... 

— Mă mulţumesc numai cu ceai, zise Malko discret. 

Zis şi făcut. Ea dispăru legănându-şi şoldurile apetisante şi reveni 
cu o tavă pe care o puse pe un taburet, apoi se aşeză de-a curmezişul 
pe un covoraş în faţa lui Malko. Ea îi turnă ceai într-un pahar încrustat 
cu figurine. 

În timp ce el bea, Aicha dădu drumul la un casetofon Akai, iar 
muzica arabă învălui pe dată încăperea. Ea se ridică şi, cu mâinile 
prinse deasupra capului, începu să se onduleze în faţa lui Malko, 
executând o parodie de dans oriental, destul de tulburător totuşi, apoi 
se întrerupse şi izbucni în râs. 

— lată cum îi primesc eu pe anumiţi cumpărători, comentă ea cu 
maliţiozitate. Mă ajută mult ca să vând. 

— Şi nu vă violează? 

Aicha păru şocată. 

— Arabii sunt foarte respectuoşi cu femeile, zise ea şi pe urmă, nu 
mă îmbrac astfel în acele împrejurări. Însă, dumneavoastră sunteţi 
occidental şi asta nu vă deranjează, nu-i aşa? Nu este mai indecent 
decât o femeie în furou. 


— O femeie frumoasă nu e niciodată indecentă, afirmă el, 
renunțând să-i explice diferenţa. 

Aicha Renahem era gata să-i răspundă la întrebarea pe care i-o 
pusese înainte. Ea voia să-i vândă tablouri, dar şi să se culce cu el. 
Din nefericire, nici una dintre variante nu-l încânta pe Malko. Voia 
numai să avanseze cu ancheta lui. 

— Aşa l-aţi cunoscut pe Forrest Uhler? o întrebă el. 

— Nu. L-am întâlnit la un dineu. Ne-am simpatizat reciproc. Vorbim 
mereu despre ţara mea. 

— Cred că se întâlneşte cu mulţi libieni. 

Ea fu surprinsă de remarca lui. 

— Ah, nu! Oficialii se tem de el pentru că e american. Ca de altfel şi 
de mine, din cauza soţului meu. Suntem amândoi nişte paria... 

Într-adevăr, nişte paria de lux! Apartamentul nu era prea mare, 
însă confortabil şi mobilat cu gust. Işi vindea bine tablourile... Malko 
lăsă privirea să rătăcească pe pereţi. Brusc, realiză că Aicha picta un 
singur subiect: pe ea văzută din toate unghiurile posibile şi 
imaginabile. Cel puţin avea certitudinea că modelul ei nu mai poza şi 
pentru alt pictor... 

— Ce părere aveţi despre tablourile mele? îl întrebă ea deodată. 

— Imi place foarte mult acesta, spuse el arătând o acuarelă în care 
Aicha stătea în patru labe. Şi se întorcea cu un surâs pofticios către un 
amant imaginar, iar câteva văluri îi ascundeau destul de anemic 
anatomia corpului. 

— A trebuit să-l pictez de mai multe ori pe acesta, zise ea cu 
modestie, nu ştiu de ce, dar place foarte mult. 

Dacă ar fi fost mai abstract, s-ar fi bucurat de mai puţin succes. 

— Vreţi să-l cumpăraţi? 

— Din păcate, mijloacele mele nu-mi permit absolut deloc. 

— In ce domeniu lucraţi? 

— Sunt consultant al guvernului american şi efectuez un turneu în 
regiune, îi explică el. Insă onorariul meu nu se compară cu cel al 
prietenului dumneavoastră Forrest Uhler. 

Cu un zâmbet complice, Aicha Renahem se ridică de jos, i se duse 
şi scoase tabloul de pe perete, apoi i-l întinse lui Malko. 

— Luaţi-l, este al dumneavoastră. 

— Nu, nu pot să-l accept. 

Ea vru să i-l dea cu forţa şi se apropie atât de tare încât sânii se 
striviră de cămaşa lui. Plăcută senzaţie, dar trecătoare. Se pare că 
Aicha nu-şi dăduse seama şi nu renunţă decât în clipa în care Malko 
aşeză pânza pe podea. 

Calmându-se dintr-o dată, tânăra se uită la ceas şi spuse: 

— Sunt obligată să vă părăsesc, aştept alt cumpărător. Vine din 
Golf şi trebuie să mă schimb... 


— Îmi pare rău, zise Malko simțindu-se frustrat că nu a aflat nimic 
despre Forrest Uhler. 

Clepsidra se golea iexorabil, iar el bătea pasul pe loc. 

El se pregăti să se îndrepte spre coridor, însă, imediat, Aicha se 
postă dinaintea lui. Cu o mişcare languroasă, ea se sprijini de el cu tot 
trupul plinuţ. Asta era provocare curată. 

— Fiindcă nu vreţi să luaţi tabloul, zise ea cu glas suav, o să vă 
dăruiesc totuşi ceva. Ca să nu aveţi impresia că aţi venit degeaba. 

Libiana îşi strivi mai întâi gura de a lui Malko, apoi limba îl invadă 
cu hotărâre, în timp ce bazinul se ondula strâns lipit de pântecele lui. 
Era foarte excitantă, iar ea ştia asta. Malko uită extrem de repede de 
problemele lui. O strivi de singura părticică a peretelui care nu era 
acoperită cu tablouri şi începu să-i tragă în sus țesătura uşoară a 
veşmântului de culoarea nisipului. Dar o mână fermă îl opri brusc. 

— Nu! suspină Aicha cu glas sfârşit, v-am apus că aştept pe cineva. 

Ea îl împinse gâfâind încă. Frustrat, Malko nu mai insistă. Ce 
vampă! Ca şi cum ar fi vrut să se scuze, Aicha zise cu glas languros: 

— Când o să veniţi după tablou, vom avea mai mult timp. Vă plac 
tare mult. 

După cinci minute, se pomeni afară. Ancheta lui nu avansase nici 
cu un milimetru, în schimb, a aflat că Aicha Renahem era o 
neîntrecută negustoreasă, dublată de o ticăloasă înrăită. Se trezi în 
soarele arzător şi înjură de mama focului. 

— Himmel Herr Gott! 

Cele două cauciucuri din stânga erau dezumflate! Traversă strada 
Kemal-Ataturk şi examină paguba. Se vedeau înțepăturile de cuţit. 
Probabil că era opera micilor vagabonzi care nu aveau ce face. Nu-i 
rămânea decât să se întoarcă pe jos la hotel sau să cheme un taxi. Se 
ridică de pe vine, cu cămaşa transpirată, în clipa în care o maşină se 
opri în dreptul lui şi o voce cu accent pronunţat american îi zise: 

— Hey! Buddy, you got a problem?! 

Întoarse capul şi zări la volanul unui Golf un bărbat extrem de 
bronzat, cu părul tuns foarte scurt, cu nişte ochi uimitori de albaştri şi 
un zâmbet ca de reclamă. 

— Da, răspunse Malko, mi-au spart cauciucurile! 

— Pot să vă duc eu. Unde mergeţi? 

— La Abu Nawas. 

— No problem! Get in. 

Malko se aşeză alături de el. Necunoscutul îşi pusese haina pe 
bancheta din spate şi, pe braţele lui descoperite de cămaşa fără 
mâneci, Malko zări nişte tatuaje superbe. Statura lui era 
impresionantă, iar fire de păr roşcat îi crescuseră aproape de podul 


12 Hei, amice, ai vreo problemă? (n.a.). 


palmelor. Se întoarse spre Malko. 

— Vă supăraţi dacă opresc câteva secunde la STM? Mă aşteaptă un 
tip acolo. Este foarte aproape de drumul 24. 

— Chiar vă rog, acceptă Malko. Locuiţi în Tunis? 

— Yeah! făcu şoferul. Le vând calculatoare nesuferiţilor ălora de 
tuciurii, E mult mai uşor decât la noi. 

Râse gros şi aprinse o ţigară de foi cu bricheta luată de pe tabloul 
de bord. 

— Dumneavoastră unde lucraţi? întrebă el cu tonul familiar specific 
americanilor. 

— Lucrez pentru Departamentul de Stat, spuse Malko, am misiunea 
să evaluez situaţia politică din regiune. 

Americanul fluieră. 

— Ah, deci faceţi politică! 

— Deloc, spuse Malko. 

După ce cobori pe Habib-Bourguiba şi viră la dreapta pe Bulevardul 
Republicii, rulau acum pe prelungirea acestuia, adică pe drumul 24, 
un loc nu chiar rezidenţial. In partea stângă, se vedea gara triaj din 
Tunis, cu sutele ei de şine, iar în dreapta, era cartierul plin de depozite 
din port, ce se întindea până la mare, pustiu la ora aceasta de odihnă. 
Călăuza lui o luă pe drumul 2005, mai merse câteva sute de metri, 
apoi opri în faţa unui gard mare cu grilaj. 

— Mă aşteptaţi zece minute? 

Coborf din maşină şi dispăru. Malko se uită în jurul lui. Numai ziduri 
cât vedeai cu ochii. Privi la tabloul de bord. Bărbatul luase cheile cu el. 
Acest lucru îl supără pe Malko. Era o căldură sufocantă. Nu era nici 
ţipenie de om... Se scurseseră vreo trei sau patru minute, apoi şoferul 
apăru însoţit de un alt bărbat, genul de italian, care purta haină. Cel 
care îl luase pe Malko îi strigă: 

— Mai stăm câteva minute, veniţi să beţi o bere cu noi! 

Malko se pregătea să coboare, când privirea îi fu atrasă brusc de un 
obiect ce strălucea în soare, jos pe podea. Se aplecă şi îl luă. 

Sângele îi alerga prin artere şi avu senzaţia că un roi de albine îşi 
făcuseră cuibul în stomacul lui. Obiectul pe care îl ţinea între degete 
era un glonţ de nouă milimetri. 


Capitolul X 


Malko înţelese deodată că picase într-o capcană. Cu un gest 
natural, strecură cartuşul în buzunar şi cobori din maşină, cu un 
zâmbet neutru pe buze. Cei doi bărbaţi îl observau prin grilaj. Făcu 
câţiva paşi spre ei ca şi cum ar fi avut intenţia să li se alăture, apoi se 
întoarse pe neaşteptate şi începu să alerge cât îl ţineau picioarele 
spre strada 2005, ce ajungea la drumul 24. In spate, auzi o voce 
strigând plină de furie: 

— FUCK you! 

Strada se întindea dreaptă şi pustie în faţa lui, mărginită de zidurile 
înalte fără ferestre ale depozitelor. Prima intersecţie se afla la câteva 
sute de metri mai departe. Malko întoarse capul în timp ce alerga şi îl 
zări pe bărbatul cu figură de italian, în mijlocul drumului, cu picioarele 
depărtate şi braţul întins ca la un exerciţiu de tragere, ochindu-l cu un 
pistol mare cu amortizor. Din instinct, Malko se trânti pe asfalt, 
executând o tumbă fără cusur şi auzi în spate pocnitura surdă care 
dislocă bucăţi de zid. 

Se ridică şi alergă cât putu de repede. Necunoscutul mai trase două 
focuri, dar era prea departe. Cealaltă intersecţie parcă se îndepărta ca 
un miraj, în loc să se apropie, iar Malko începu să obosească. De 
fiecare dată când făcea un efort prea mare, vechea rană pe care o 
căpătase în Hong Kong se făcea simțită... Tot nu întâlnea pe nimeni. 
Capcana fusese bine ticluită... Se mai întoarse o dată fără să 
încetinească şi îi văzu pe cei doi pregătindu-se să sară în maşină. 
Zgomotul motorului îi întări cele mai crude bănuieli. In acest colţ 
pustiu, îl vor fugări ca pe un iepure şi îl vor împuşca după pofta inimii. 
Momentan, nici nu căuta să afle de ce voiau să-l omoare, ci se gândea 
cum să-şi salveze pielea, dacă era posibil. Cu plămânii gata să-i ia foc, 
ajunse în fine la intersecţie şi se opri câteva clipe, privind în stânga şi- 
n dreapta. Dacă ar găsi o uşă ca să intre în vreun depozit, poate că ar 
reuşi să scape. O luă spre stânga, la întâmplare... 

Nu fugi treizeci de metri, că un scârţâit de frâne îl făcu să se 
întoarcă. Golful apăru în intersecţie şi gonea spre el. Fugea din toate 
puterile pe sub zidul cenuşiu fără sfârşit. Aruncă o privire înapoi şi zări 
prin parbriz feţele încordate de furie ale urmăritorilor. Veniseră special 
ca să-l omoare. Cu un efort supraomenesc, mări viteza şi distinse un 
intrând mare închis cu un panou din metal. Se aruncă acolo exact în 
momentul în care Golful îl ajungea din urmă. Bara de protecţie îi 
atinse pantalonul. Din fericire, pasagerul nu reuşi să tragă, fiind 
incomodat de şofer care alunecă în faţa lui. Malko nu avea de ales. 
Trebuia să se ducă de unde a venit. Până să execute Golful 
întoarcerea, el câştigă câteva secunde preţioase... Dacă mai continua 
în acest ritm, îşi epuiza toate forţele şi, în curând, ei îl vor termina ca 


pe un animal hăituit. 

Sângele îi zvâcnea în tâmple, inima îi bătea să-i spargă pieptul, iar 
Malko avea impresia că târăşte în picioare nişte pantofi de plumb. Nu 
se mai gândi la nimic, obsedându-l doar clipa prezentă. 

Golful venea în direcţia lui. Alergă în zigzag şi distinse vag un braţ 
întins afară din maşină. Ori că era strivit de vehicul, ori că era 
împuşcat, soarta lui era aceeaşi. Dar, cu un adevărat salt de maimuţă, 
reuşi să se agaţe de grilajul de deasupra zidului. Golful urmăritorilor îl 
rată, însă un glonţ ricoşă cu un scrâşnet pe una dintre bare. Incercă să 
se caţere pe grilaj ca să treacă de partea cealaltă în curte, dar nu 
avea destulă putere. Golful viră încetişor. Siguri că prada nu le va 
putea scăpa, cei doi bărbaţi se pregăteau de vânătoare. Malko era 
atât de epuizat, încât era gata să sară jos, ca să nu mai simtă durerea 
atroce din muşchi. Deodată, o voce furioasă, ce se auzi de dincolo de 
zid, îl făcu să tresară. 

— Ce faci, mă? Aici nu ai ce să furi! 

El se uită în jos şi zări în curte un moşneag arab, pricăjit, cărunt, 
care se uita la el furios. Era un paznic. 

— Nu vreau să fur nimic. 

— Atunci de ce te-ai cocoţat pe gard, dom'le? 

— Sunt urmărit de nişte oameni care vor să mă omoare! Vă rog, 
deschideţi-mi! Am zărit o poartă alături. 

Golful tocmai se oprea în spatele lui Malko. Liniştit, roşcatul cu 
alură de atlet şi cu ochi albaştri cobori din maşină ţinând în mână un 
pistol mare, negru, probabil un Tokarev, dar fără amortizor. El ridică 
braţul cu precizie, ochindu-l pe Malko în spate. Acesta nu pregetă nici 
o secundă. Cu un gest disperat, se aruncă în gol, căutând să aterizeze 
pe capota maşinii. Luat prin surprindere, ucigaşul trase mai devreme. 
Glonţul ricoşă cu un şuierat sinistru pe una dintre bare şi făcu ţăndări 
geamul unui depozit care se afla puţin mai departe. 

Malko ateriză pe capota Golfului, cu muşchii încordaţi, chiar la doi 
metri de ucigaş. Cel de-al doilea mai era încă în maşină, întâlni 
privirea albastră de gheaţă a acestuia şi, cu un avânt disperat, se 
năpusti asupra lui cu picioarele înainte. Acestea îl loviră pe bărbat în 
umăr şi în faţă, dezechilibrându-l. Căzu pe spate, apăsând în acelaşi 
timp pe trăgaci, iar glonţul ţâşni spre înaltul cerului. Malko se pomeni 
în patru labe pe şosea. Sperase o clipă că celălalt va lăsa pistolul din 
mână ca să-l ia el. Văzându-şi complicele în dificultate, cel de-al doilea 
ucigaş deschise portiera. Malko câştigase câteva secunde avans. Cu o 
lovitură aprigă de picior, nimeri mâna bărbatului întins pe jos şi, de 
data asta, arma automată căzu cu zgomot pe sol. Dar aceasta alunecă 
sub maşină. 

Dintr-un singur elan, Malko plecă înainte ca bărbatul cu ochi 
albaştri să se ridice. Il zări cu coada ochiului pe brunet care sări din 


Golf cu arma în mână, cea cu amortizor. Senzaţia pe care o resimțea 
alergând cu muşchii încordaţi era oribilă, ca şi când ar putea opri 
glonţul numai prin forţa voinţei sale. 

Se uită înapoi. Cămaşa i se lipise de piele. Bărbatul cu ochi albaştri 
se pregătea să se ridice de jos, iar celălalt îl ochea cu precizie. 

— Hei, domnu”! 

El întoarse capul. Tocmai văzu întredeschizându-se o portiţă 
încastrată într-un batant enorm din metal. In cadrul ei apăru o siluetă 
pricăjită. Era bătrânul arab cu smocul de păr alb, care părea un 
şoarece speriat. Malko nu îi mai ceru permisiunea să intre. Dintr-un 
salt, se năpusti spre deschizătură în clipa în care un glonţ şuieră 
ricoşând în tablă. Se întoarse, trânti portiţa şi trase un zăvor vechi şi 
ruginit care părea încă destul de solid. 

— Daţi-vă la o parte! strigă el la paznicul pricăjit. 

Cum acesta nu se clintea din loc, el îl împinse cu brutalitate şi îl lipi 
de zid. Exact la ţanc! In batantul metalic apărură câteva găuri în mai 
multe locuri, alternând cu pocnetele surde. Cei doi ucigaşi trăgeau cu 
furie, sperând să-l nimerească pe Malko. Dar el îl târî pe arab, care 
tremura ca varga, spre un birou cu geamuri din fundul curţii. 

— „Polisia”, repeta paznicul ca o moară stricată, „polisia”, trebuie 
să chemăm „polisia”... 

Ajunseră la birou. Malko îl împinse înăuntru şi se năpusti la telefon. 
Dar nu avea ton. 

— Nu funcţionează? îl întrebă Malko. 

— Cintrala, a întrerupt! Da' acolo... 

li arătă un telefon roşu. Malko ridică receptorul şi obţinu tonul. 
Străduindu-se să rămână calm, formă numărul direct al lui Bryan 
Palmer de la ambasadă. Aşteptă cu inima bătând cu putere în piept şi 
tresări. Auzi un zgomot surd. Arabul ţipa ca din gură de şarpe. 

— Şefu'! Vezi, vor să forţeze poarta! 

Ucigaşii loveau poarta mare din metal cu Golful, iar telefonul suna 
în gol! Malko simţea că turbează. La ora asta, Bryan Palmer trebuia să 
fie în birou... Se întoarse spre arabul pricăjit şi îngrozit. 

— Cum te cheamă? 

— Brahim, dom'le. 

— Brahim, mai e vreo ieşire? 

— Nu, dom'le, e singura. Chemi „polisia”? 

Malko nu avu răgaz să-i mai răspundă. Jane, secretara lui Bryan 
Palmer răspunse în sfârşit, mulţumindu-se să repete numărul apelat, 
din discreţie. 

— Jane, strigă Malko cu voce agasată, unde e Bryan? 

— Intr-o şedinţă. 

— Scoate-l imediat de acolo! 

— Este imposibil, e cu ministrul de interne. 


— Scoate-l! This is an emergency! 

De data aceasta, Jane se hotărî să lase jos receptorul, iar Malko 
auzi zgomotul paşilor care se îndepărtau. Se auzi încă o lovitură 
puternică în poarta metalică. Malko se întoarse spre Brahim. 

— Ce adresă e aici? 

— Aici, e R.N.T.A., spuse tunisianul. 

— Adresa? 

— Asta nu ştiu, nu ştiu citesc... îiî 

— Malko, ce se întâmplă? 

Se auzi vocea îngrijorată a şefului centralei. Malko nu fusese 
niciodată atât de fericit că i-o aude. 

— Trebuie să veniţi să mă luaţi imediat de la R.N.T.A., spuse el 
grăbit. Se află în zona industrială. Sunt ameninţat de doi ucigaşi care 
forţează intrarea. 

Incă o lovitură zgudui batantul metalic. 

— Unde, pentru Dumnezeu? urlă americanul. Zona industrială e 
imensă! 

— Aşteptaţi, îl întrerupse Malko. 

Puse jos receptorul şi începu să răsfoiască cu nervozitate hârtiile de 
pe birou până când găsi ce voia. 

— Sunt la numărul 86 pe strada 2004, zise el. E o poartă mare din 
fier, o veţi recunoaşte uşor, căci e ciuruită de gloanţe. 

După ce închise, se întoarse către Brahim care nu îndrăznea să se 
mişte. 

— Există vreun colţişor unde ne putem ascunde? 

— Dar „polisia” nu vine? 

— Ba da, însă va dura ceva timp. Unde ne putem ascunde? 

Micuţul tunisian deschise uşa, arătându-i o hală de uzină lungă de 
aproape cincizeci de metri, ticsită de maşini şi de lăzi ciudate. Era un 
adevărat labirint. Chiar dacă ucigaşii reuşeau să forţeze poarta, le 
trebuia destul timp ca să-i descopere. Ajunseră la capătul cel mai 
îndepărtat al halei, iar Malko se sprijini de un teanc de cutii ca să-şi 
tragă sufletul. Pândindu-l un pericol imediat, el începu să reflecteze. 
Cei doi ucigaşi care forţau poarta în acest moment, nu erau nici 
tunisieni, nici libieni, ci americani! Alungă un gând oribil. Dacă erau 
trimişii lui Bryan Palmer? 

Se gândi inevitabil la Arnold Angel şi la Forrest Uhler. Exact aşa 
cum bănuise, ei îi trimiseseră pe urme doi ucigaşi. Dar cum de îl 
dibuiseră? 

Trecu un sfert de oră, iar Brahim nu avea astâmpăr. Deodată, zise: 

— Aud zgomot, trebuie să fie „polisia”... 

Malko ciuli urechile şi percepu nişte zgomote surde afară. Se auziră 
bătăi în uşa metalică. Se întoarseră cu băgare de seamă. Brahim se 
lipi de batant şi strigă: 


n zona de industrie... 


— E „polisia”? 

— Malko? răspunse vocea tristă a lui Bryan Palmer. Sunteţi acolo? 

— Da, răspunse el şi se grăbi să deschidă. 

Imediat, Bryan Palmer apăru în cadrul uşii. Mânerul unui pistol de 
calibrul 11,43 ieşea din curea şi, în spatele lui, Malko zări doi băieţi 
atletici, cu siguranţă puşcaşi marini, luaţi cu împrumut de la 
ambasadă. 

— Unde sunt? întrebă americanul. 

— Cred că nu v-au aşteptat, răspunse Malko. Puteaţi foarte bine să 
nu mă mai vedeţi. 

— Holly shit, i-am văzut pe toţi în faţa porţii, erau tuburi de cartuşe 
peste tot, observă americanul. Ce ciudat, în plin Tunis! 

— Dar ceea ce e şi mai ciudat, e că sunt americani, completă 
Malko. 

— Ce! 

Bryan Palmer păru dintr-o dată țintuit pe loc. 

— Vom discuta despre asta mai târziu, zise Malko. Să plecăm de 
aici! 

Se întoarse spre Brahim care se uita cu neîncredere la cei trei 
bărbaţi. 

— Nu e „polisia”, remarcă bătrânul arab. 

— Nu, spuse Malko, sunt prieteni. Poftim! 

Îi dădu toţi banii pe care îi avea la el. Aproape două mii de dinari, o 
avere pentru bietul paznic care câştiga cu siguranţă doar o sută pe 
lună. 

— Mulţumesc, Brahim, mi-ai salvat viaţa... Dacă aş fi în locul tău, 
nu i-aş spune o vorbă patronului. Nu ai văzut, nu ai auzit... 

— Bine, bine, făcu tunisianul strângând bancnotele încântat. 

În timp ce Malko se urca în Fordul lui Bryan Palmer, arabul îşi mai 
admira încă averea. 

— Explicaţi-mi şi mie ce s-a întâmplat, îi ceru şeful centralei. 

Malko îi povesti absolut tot, chiar din clipa în care ieşise de la Aicha 
Renahem. 

— Sunteţi sigur că erau americani? insistă Bryan, vizibil tulburat. 

— Absolut sigur, întări Malko. 

Perturbaţi de prezenţa puşcaşilor marini, cei doi bărbaţi nu mai 
schimbară nici un cuvânt până la Ambasada americană unde îi lăsară 
pe „baby-sitters”, apoi se duseră la vila CIA din piaţa Pasteur. Arnold 
Angel aştepta în biroul lui Bryan Palmer care îi povesti ce s-a 
întâmplat. 

— De necrezut! zise el. De ce au vrut să vă omoare? Şi cine sunt cei 
doi? 

Malko încerca să-şi pună ordine în idei. Mai întâi, în legătură cu 
incidentul în sine. Cauciucurile înţepate căpătaseră brusc o altă 


însemnătate. Ucigaşul cu ochi albaştri l-a aşteptat, fiind aproape sigur 
că Malko îi va accepta propunerea „amabilă”. Dacă nu ar fi observat 
cartuşul căzut pe jos în maşină, cadavrul lui ar fi fost descoperit în 
acest cartier neumblat, sau nu l-ar fi găsit poate niciodată, căci portul 
se afla lângă zona industrială şi era foarte uşor să-i arunce în apă 
trupul îngreunat cu plumb sau cu ciment. Fusese victima unei răpiri... 
lar cei care au organizat-o ştiau că va fi în acel loc la momentul 
respectiv... Deci... 

— La ce vă gândiţi? îl întrebă deodată Bryan Palmer. 

— Ştiau că sunt la Aicha Renahem, or, după cunoştinţa mea, numai 
două persoane erau la curent cu acest lucru. 

— Cine? 

— Ea şi cu mine. 

Bryan Palmer rupse creionul cu zgomot sec, privind după aceea 
cele două bucăţi cu părere de rău. Oricât de mult ar fi întors Malko 
problema pe toate feţele, tot nu vedea cine altcineva, în afară de 
libiană, putuse să participe la această răpire. Doar dacă, în naivitatea 
ei, nu îi spusese altcuiva. Prima persoană care îi veni în minte lui 
Malko era evident Forrest Uhler. lar acest nou incident, nu avea să 
simplifice lucrurile. Era clar că se „încăpăţânau” să suprime oamenii 
implicaţi în operaţiunea „Desert Spring”. Dar ceva îl nedumerea pe 
Malko. Nici el, nici colonelul Sahban nu erau elementele indispensabile 
ale operaţiunii ce avea drept scop răsturnarea de la putere a 
colonelului Kadhafi. Cei doi „actori” principali, Ibrahim Khalifa şi Bryan 
Palmer, nu fuseseră îngrijoraţi, ca şi cum ar fi vorba despre un soi de 
intimidare. 

— Scoateţi fişa lui Aicha Renahem, îi zise Bryan Palmer lui Arnold 
Angel. 

Indată ce acesta ieşi, şeful centralei clătină din cap. 

— Atmosfera începe să devină insuportabilă! Mă bucur că nu mi-aţi 
pomenit despre vizita dumneavoastră la Aicha Renahem, adăugă el cu 
un umor negru. Cel puţin, nu mă bănuiţi pe mine. 

— Nici nu v-am bănuit, îl contrazise Malko, însă ce mi s-a întâmplat, 
îmi confirmă informaţiile primite de la Ashraf Khaled. Operaţiunea 
„Desert Spring” a răsuflat, iar noi nu am aflat încă de la cine ni se 
trage. Sunteţi sigur că cei doi oameni care au încercat să mă omoare 
nu fac parte din ambasadă sau din personalul american aflat în 
Tunisia? 

De data asta, Malko crezu că Bryan Palmer ia foc. 

— Aţi înnebunit! 

— Atunci, de unde-au ieşit? 

Se lăsă o tăcere de plumb. Arnold Angel reveni cu dosarul lui Aicha 
Renahem pe care şeful centralei îl parcurse rapid, apoi îl închise. 

— Nu e nimic ce nu ştim deja, făcu el. Tunisienii au făcut cercetări 


când a sosit aici şi au supravegheat-o un timp. Mai fac încă unele 
ascultări regulate ale telefonului ei, însă nici unul dintre informatorii 
lor nu a raportat nimic special despre ea. Se pare că trăieşte din 
picturile ei şi din aventurile cu tarif pe care le are cu cumpărătorii ei. 
Ce credeţi despre ea, Arnold? Dumneavoastră o cunoaşteţi. 

Pentru Arnold, întrebarea era un adevărat supliciu. Işi scoase 
ochelarii şi îi şterse, apoi zise pe un ton prudent: 

— Nu o cunosc prea bine, o întâlnesc doar la Forrest, ştiu că a 
ajutat-o material de mai multe ori. Nu cred că are vreun trecut politic, 
fiindcă nu am auzit-o vorbind despre aşa ceva. 

Se învârteau în jurul cozii. Pentru că tăcerea apăsătoare se 
prelungea prea mult, Arnold Angel ieşi din încăpere cam înţepat, 
aproape trântind uşa. Cei doi bărbaţi se priviră. Bryan Palmer rupse 
tăcerea: 

— Duceţi-vă la Ashraf Khaled, îi ceru el. Vreau să ştie că nu stăm cu 
mâinile în sân. Dacă va pleca pe neaşteptate, totul se va duce de 
râpă. 

x 
x x 


Malko se grăbea spre piaţa El Attarme, întorcându-se din când în 
când ca să vadă dacă nu cumva e urmărit... Un pistol „45” automat 
împrumutat de la Bryan Palmer atârna greu la centură, ascuns sub 
haină, sperând să nu se cunoască prea tare. După tot ce i se 
întâmplase, aceasta era cea mai mică măsură de prevedere pe care o 
luase. Având în vedere hotărârea cu, care doriseră să-l lichideze, cei 
doi ucigaşi puteau să-i apară din nou în cale... 

Ajunse la magazinul de antichităţi al lui Rachid şi înjură printre 
dinţi. Era închis! Inainte de sărbătoarea Aid El Kebir, oamenii erau 
lăsaţi puţin să-şi vadă de viaţa lor. Inconjură magazinul, apoi se 
apropie de vitrină şi zări înăuntru un băiat care dormea pe o rogojină. 
Bătu îndelung şi, când băiatul se trezi, se codi mult până să-i deschidă 
uşa recunoscându-l pe Malko. 

— Ce vrei? îl întrebă el. Patronul nu aici. 

— Am uitat un pachet. 

— Ce pachet? 

— Nişte pahare, dincolo, în celălalt capăt al magazinului. 

— Aşteaptă, mă duc să văd. 

Indată ce se îndepărtă, Malko împinse uşa şi pătrunse în magazin, 
năpustindu-se pe scară. Puştiul se întoarse. 

— Hei! Un te-ai dus? 

Malko nu avu timp să-i răspundă, că o voce de femeie strigă ceva în 
arabă. Ca un câine dresat, băiatul se duse să se culce la loc pe 
rogojina lui, iar Malko reuşise să urce treptele înguste. Ashraf Khaled îl 
aştepta sus. Cu părul strâns în coadă de cal, cu o cămaşă bărbătească 


pe ea, doar jeanşii foarte mulaţi pe ea o făceau să arate sexy... 

— Ei, zise ea, aveţi veşti? 

Ajunseră în încăperea unde se mai întâlniseră, iar Malko îi rezumă 
ce a făcut în ultimele ore. Ashraf Khaled nu făcu nici un comentariu, ci 
dori să-i precizeze unele amănunte, apoi îşi aprinse o ţigară. 

— Probabil că Securitatea externă a determinat-o pe Aicha 
Renahem să se răzgândească. Abdallah Senoussi se ocupă aproape în 
exclusivitate de opozanți sau de cei bănuiţi a fi opozanți. Cei pe care 
nu îi poate omori îi cumpără, căci au nevoie de „captatori” în 
străinătate. De obicei, sunt oameni care nu pot fi bănuiţi şi le aduc 
informaţii. Singura întrebare rămâne dacă prietenul ei american 
Forrest Uhler ştie ceva sau nu. 

— Dar i-au omorât soţul! 

Pe Ashraf, candoarea lui o făcu să zâmbească. 

— Mai întâi că nu ştiţi cum se înţelegea cu bărbatul ei... După 
moartea lui, au circulat nişte zvonuri prin Tripoli... 

— Ce anume? 

— Nu se înțelegeau deloc bine, iar ea avea câţiva amanți la Cairo. 
S-a presupus că ea a facilitat sarcina ucigaşilor lui. În seara în care 
soţul ei a fost asasinat, acesta cinase într-un restaurant cu doi prieteni 
palestinieni. Numai nevastă-sa ştia unde se afla. 

Această coincidenţă îl frapă pe Malko. Ca şi în cazul lui, Aicha 
Renahem a fost singura persoană care a ştiut că vine la ea. 

— Ce motiv a avut? 

— Soţul ei avea mulţi bani în afara ţării. Ea putea să semneze toate 
conturile. 

— Azi trage mâţa de coadă. 

Ashraf râse din nou. 

— Aşa e jocul. E o înrăită a cazinourilor, ştiu ca a pierdut o avere. A 
avut o aventură cu şeic, iar acesta pur şi simplu a îmbrăcat-o în aur. 
Cu ce a căpătat de la el putea să trăiască liniştită toată viaţa. Ei bine, 
a tocat totul într-o lună la Monte Carlo, la Cairo, jucând nenumărate 
partide de pocher. Cu toate astea, ştie să joace. 

Frumoasa Aicha Renahem căpăta acum o aură nouă. Se lăsă o clipă 
de tăcere, însă Ashraf o întrerupse: 

— Trebuie să-i spun totul lui Ibrahim Khalifa. E mai grav decât mi- 
am închipuit. 

— Aicha poate să vorbească. 

— Nu veţi scoate nimic de la ea. Dar mă întreb de ce au încercat să 
vă omoare. Doar dacă... 

Ea tăcu. 

— Doar dacă? 

— Doar dacă au aflat că m-am întâlnit cu dumneavoastră. Au vrut 
să-i trimită încă un mesaj lui Ibrahim şi americanilor, bineînţeles. Este 


singura explicaţie plauzibilă. 

— Cum au reuşit să afle? 

Ashraf Khaled făcu un gest evaziv. 

— Nu am de unde să ştiu. Dar încep să-mi fac o idee mai clară în 
legătură cu ceea ce se petrece, din cauza celor care au vrut să vă 
omoare astăzi. 

— Aveţi idee de ce? 

Ashraf aprinse a nu ştiu câta ţigară privind în gol. 

— Cred că ştiu cine sunt agresorii. Şi nu e deloc un semn bun. 


Capitolul XI 


— Ce vreţi să spuneţi? o întrebă Malko, mirat de răspunsul tinerei 
libiene. Cine sunt acei oameni şi cine i-a trimis? 

— Aţi auzit vreodată de Frank Terpil şi de William Shepard? 

— Fireşte, zise Malko. 

O poveste care era ruşinea Companiei. De-a lungul anilor, câţiva 
agenţi din fosta „Divizie Planuri” au trădat sau au furat. Cele două 
nume pe care libiana tocmai le rostise îi aminteau de nişte afaceri 
sinistre. După ce îşi luaseră un concediu, Shepard şi Terpil s-au 
angajat mercenarii lui Kadhafi. Lucrau pentru colonel de ani de zile ca 
instructori şi consilieri. CIA a întreprins nenumărate manevre ca să-i 
recupereze, însă toate încercările au dat greş. 

Se ştia că erau răspunzători mai multe operaţiuni secrete în Ciad şi 
undeva prin Africa, iar nişte martori de încredere i-au văzut la 
N'Djamena când Kadhafi era şeful regiunii. Cu toate că teoria unanim 
acceptată era că aceştia nu ieşeau niciodată din Libia din motive de 
siguranţă. Visul oricărui director al CIA era să-i târască în faţa 
tribunalului american care i-ar fi condamnat la câteva sute de ani de 
închisoare. 

— Cred că despre ei este vorba, zise în continuare libiana. Mai ales 
cel care v-a luat cu maşina. Ochii albaştri, tatuajele, petele roşii. Era 
Frank Terpil. Într-o zi, l-am întâlnit într-o tabără a Pan-African Legion 
unde antrena mercenari. El nu m-a observat, deşi mă aflam chiar în 
faţa lui. Imi amintesc ochii foarte albaştri şi şarpele tatuat pe braţul 
drept. 

— El este! întări Malko. 

— M-am mirat când am auzit că au riscat să vină tocmai în Tunisia, 
observă libiana. Pentru asta a fost nevoie de autorizaţia personală a 
colonelului Kadhafi. Acum ei ştiu foarte multe lucruri despre 
mecanismul de funcţionare al serviciilor libiene şi, dacă vor fi 
recuperaţi de americani, va fi o situaţie extrem de neplăcută pentru 
Kadhafi. Din punct de vedere tehnic, nu e nici o problemă ca să-i 
scoată din ţară. Comitetele revoluţionare de care depind ei dispun de 
paşapoarte adevărate americane furate, cărora le-au schimbat doar 
fotografiile. Or, la noi sunt cinci mii de americani care vin adesea la 
odihnă în Tunisia. 

— De ce îi folosesc pe cei doi? întrebă Malko nedumerit. Serviciile 
libiene nu duc lipsă de ucigaşi. 

— E adevărat, recunoscu Ashraf, numai că tunisienii îi cunosc şi nu 
îi lasă să intre. Shepard şi Terpil nu sunt cunoscuţi şi pot foarte uşor 
să treacă arme prin graniţă. Maşinile străinilor nu sunt controlate cu 
minuţiozitate. 

— După părerea dumneavoastră, conchise Malko, numai de la 


Kadhafi au putut primi ordin să mă omoare. 

— De la el şi de la Jalloud, căci nu au fost nevoiţi să părăsească 
teritoriul Libiei, fiindcă acest lucru reprezintă totuşi un pericol pentru 
ei. 

— S-au şi întors? 

— Probabil, recunoscu Ashraf. Voi afla mâine. 

— Cum, nu rămâneţi până mâine seară cum am stabilit? 

— Mi-este imposibil, plec numaidecât cu un avion până la Djerba şi 
de acolo cu maşina. Trebuie să iau legătura cu Ibrahim Khalifa. Acum 
treaba cu trădarea a devenit aproape academică. Trebuie să încercăm 
să aflăm ce ştiu adversarii noştri, iar dumneavoastră să opriţi 
scurgerile care se pot face în continuare. 

— Oamenii colonelului Haftar voi ajunge mâine seară în Sicilia. Azi e 
luni, iar operaţiunea „Desert Spring” e prevăzută să se declanşeze joi 
dimineaţă. A 

— Cunosc, zise Ashraf. In noaptea asta voi fi la Tripoli. /nch Allah. 
Mă voi întâlni cât mai repede cu Ibrahim Khalifa. 

— Trebuie neapărat să mai luăm o dată legătura, zise Malko. Ca să 
ştim pe ce poziţie se află. Cum ne vom întâlni, vă întoarceţi aici? 

— Nu, e prea departe. 

— Dar trebuie neapărat să ţinem legătura, insistă Malko. Oamenii 
colonelului Haftar decolează din Sicilia spre aeroporturile părăsite din 
Libia de unde fac legătura cu oamenii dumneavoastră, în noaptea de 
miercuri spre joi. 

— Pot să vă întâlnesc ori marţi noaptea, ori miercuri dimineaţă la 
Ben Gardane, la sud de Djerba. Se află doar la două sute de kilometri 
de Tripoli şi la douăzeci şi cinci de graniţă. Acolo vom deţine toate 
elementele ca să luăm hotărârea definitivă. 

— Credeţi că Ibrahim Khalifa va opri totul? 

— Nu ştiu, replică Ashraf Khaled. Poate că nu a avut de ales. Pe 
drumul spre Tripoli, la ieşire, este aglomeraţie. Veţi vedea un hotel- 
restaurant, Oasis verte. Luaţi o cameră şi aşteptaţi-mă acolo. Dacă va 
interveni ceva neprevăzut, voi lăsa un mesaj. 

Ea îi întinse mâna. 

— Uraţi-mi noroc! 


* * 


— Ei sunt? 

— Fără nici un dubiu, admise Malko. 

Bryan Palmer puse cele două fotografii extrase din arhiva biroului şi 
îşi turnă într-un pahar-balon o cantitate respectabilă de coniac Gaston 
de Lagrange XO. Într-adevăr, avea nevoie să se întremeze. Portretele 
celor doi trădători se aflau în toate centralele Companiei. In caz că... 
Şeful centralei nu mai continuă. 


— Totuşi şi-au luat tălpăşiţa! zise el. Poate că i-am văzut vreodată 
pe stradă, dar nu le-am dat atenţie. li anunţ pe tunisieni că vor trece 
graniţa libiană. Le voi spune doar că un tip de-al nostru i-a 
recunoscut. Aţi notat cumva numărul maşinii? 

— Nu, făcu Malko, am avut altceva de făcut, însă nu era o placă de 
înmatriculare verde ca a libienilor. Sunt numai executori. Trebuie să 
aflăm cine a organizat această ambuscadă şi de ce. 

— Cred că Aicha Renahem e amestecată până peste cap în această 
lovitură, comentă Bryan Palmer. Dar ea nu va scoate un cuvinţel. 

— Se prea poate, recunoscu Malko, dar nu aici e problema. Probabil 
că e deja prea târziu ca să salvăm operaţiunea „Desert Spring”. Aţi 
putea să-mi spuneţi la ce informaţii despre operaţiune a avut acces 
Arnold Angel? 

— Până la urmă credeţi că el este trădătorul? 

— Să zicem că e doar o simplă supoziţie... Răspundeţi-mi la 
întrebare! 

—A avut acces la toate documentele referitoare la partea 
operaţională. Cunoaşte lista întocmită de Ibrahim Khalifa cu toate 
persoanele care trebuie lichidate. Ce nu ştie însă, e alegerea 
terenurilor unde vor ateriza avioanele C 130 şi cronologia detaliată a 
operaţiunii, deoarece aceste informaţii ne vor fi transmise în ultimul 
moment de Khalifa. 

Altfel spus, dacă Arnold Angel trădase, tragedia nu depăşea 
procentul de nouăzeci la sută... Mai rămânea de ştiut ce va hotări 
Ibrahim Khalifa. lar acesta, în ciuda riscurilor asumate, va fi constrâns 
să meargă mai departe cu declanşarea operaţiunii. Şi apoi, nu era 
prima dată când anumiţi şefi politici sau militari nu ţineau seama de 
informaţiile furnizate de serviciile lor de informaţii. Dacă Hitler ar fi 
ascultat de Abwehr, ar fi putut cunoaşte locul în care au debarcat 
aliaţii în Normandia... 

— Orice-ar fi, zise Malko, dacă vrem să avem o şansă, chiar şi 
limitată, de a-l convinge pe Khalifa să meargă mai departe, ar trebui 
să blocăm informaţiile noastre. Din acest moment, Arnold Angel nu 
trebuie să mai afle ce se întâmplă. Să nu i se mai transmită nici o 
informație despre „Desert Spring”. 

Bryan Palmer nu reuşi să-şi ascundă stupefacţia.. j 

— Dar nu am nici o dovadă împotriva lui! protestă el. In plus, în 
sufletul meu şi în conştiinţa mea, nu cred că este vinovat. Nici pe cale 
administrativă nu pot să fac nimic fără să am un element palpabil. 
Altfel, această hotărâre va cădea tot în capul meu. 

Malko se uita dezgustat la american. In fond, era doar un funcţionar 
mărunt, fricos, intrat într-o afacere care îl depăşea. Din păcate, se 
lovea tot de el. 

— Trebuie să-l asigurăm pe Khalifa, insistă el. Altminteri, va da 


înapoi şi nu pot să-l învinuiesc. Eu cred din ce în ce mai tare că 
tandemul Angel-Uhler se află la baza scurgerilor de informaţii. Cel 
puţin, putem să le punem capăt. Inchipuiţi-vă ce răspundere veţi avea 
dacă oamenii lui Haftar şi piloţii - americani - de pe avioanele C 130 
vor fi masacrați când vor ateriza în Libia. Şi asta pentru motivul că au 
fost trădaţi aici... 

Malko îl atinse la coarda sensibilă. De data aceasta, Bryan Palmer 
nu răspunse nimic, mulţumindu-se să încălzească în palme paharul cu 
coniac Gaston de Lagrange, apoi sorbi din el puţin câte puţin. In final, 
rosti cu un ton plin de umilinţă: 

— E adevărat, dar nu deţin nimic împotriva lui Arnold... Şi ne-au 
mai rămas doar câteva ore... 

— Foarte bine, am o idee, spuse Malko. Există o şansă să ne 
departajăm. Eu cred că a încercat să mă omoare pentru că m-am 
interesat de Uhler sau de Angel. Să le întindem o cursă. Ne veţi 
convoca pe mine şi pe Arnold şi ne veţi anunţa că aţi fost contactat de 
un trimis al lui Ibrahim Khalifa, care a stabilit o întâlnire la kilometrul 
patru de pe autostrada spre Hammamet, mâine dimineaţă la ora zece. 
Eu mă voi duce la întâlnire, dar trebuie să găsiţi pe cineva care să 
joace rolul lui Ashraf Khaled. Cred că nu va fi greu să procurăm o 
plăcuţă cu număr libian ca să dăm mai multă credibilitate scenariului. 
Ashraf Khaled ne cere să punem lucrurile la punct. 

Bryan Palmer îi adresă o privire aspră lui Malko. 

— De acord. Sper să fac rost de placă şi de fată. Şi ce rezolvaţi cu 
mascarada asta? 

— Dacă nu mă înşel, adversarii noştri vor acţiona în vreun fel. O 
întâlnire cu emisarul lui Khalifa este exact ceea ce nu au vrut să se 
întâmple de la bun început. 

— Bine, facem precum ziceţi, încheie Bryan Palmer resemnându-se. 

— Unde este acum Arnold Angel? 

— La ambasadă. 

— Chemaţi-l, eu plec, dar mă întorc după aceea ca să nu ne 
bănuiască de complicitate... Sunt aici peste o oră. 

Americanul clătină din cap. 

— Fir-ar să fie, e scârbos ceea ce mă puneţi să fac. 

— Dacă aveţi altă posibilitate, îi sugeră Malko, spuneţi-mi-o şi mie... 

Tăcerea care se lăsă era ca de plumb. Cu un gest obosit, Bryan 
Palmer îi făcu semn lui Malko să plece. Imbătrânise cu zece ani. 

x 


* * 


Malko sună insistent la uşa lui Aicha Renahem. Maşina lui cu 
cauciucurile sparte se găsea tot acolo şi se hotărâse să încerce o 
experienţă pe cont propriu. Având în vedere puţinul răgaz de care 
dispunea ca să-i confrunte pe eventualii trădători, nu putea să 


neglijeze nici cea mai mică şansă. 

Inadins se plasase în aşa fel încât să nu fie observat prin vizor şi se 
puse pe aşteptat. Se auzi zgomotul a două încuietori, apoi uşa se 
deschise şi în cadrul ei apăru Aicha Renahem care îşi schimbase 
djellebahul de culoarea nisipului cu o ţinută mai sobră. Era îmbrăcată 
într-o bluză groasă albă şi o fustă scurtă mulată. Ea îl privi pe Malko 
surprinsă. Insă, deşi era foarte atent, nu zări nici o lucire de panică în 
ochii ei. 

— la te uită! Nu credeam că o să vă revăd atât de curând, zise ea. 
Ar fi trebuit să-mi telefonaţi, poate că nu eram acasă sau poate că 
eram ocupată. 

— Imi pare foarte rău, spuse Malko, dar am un motiv special dacă 
v-am luat astfel prin surprindere. Sper că nu vă deranjez prea tare. 

Ea deschise larg uşa. 

— Nu, eram singură. 

Ea îl conduse în salonul-atelier. Nu erau semne că ar fi avut 
musafiri. 

— Aţi venit să luaţi tabloul? 

— Nu chiar, răspunse Malko. Am venit ca să mă refac după emoţiile 
trăite. Era cât pe ce să nu mă mai vedeţi niciodată... 

— Cum aşa? 

— Când am plecat de la dumneavoastră, am găsit cauciucurile de 
la maşină sparte, iar un şofer foarte amabil s-a oferit să mă ducă la 
hotel... 

Aicha Renahem ascultă continuarea poveştii lui Malko cu ochii mari 
de stupefacţie. După ce termină, ea izbucni: 

— Dar. E o nebunie! Cine erau oamenii aceia? De ce au vrut să vă 
omoare? Este adevărat că lucraţi cu americanii, dar nu credeam că e 
aşa de periculos... 

— Nici eu, recunoscu Malko. 

Privirile lor se întâlniră, iar Aicha îşi dădu brusc seama la ce se 
gândea. 

— Doar nu credeţi că sunt amestecată în aşa ceva? strigă ea. 

Malko o urmărea în continuare fără să-i răspundă, simțind veşnica 
senzaţie după ce fusese gata-gata să-şi piardă viaţa, adică o puternică 
nevoie de a face dragoste. Aicha trebuie să fi fost sensibilă la undele 
erotice răspândite de el, căci privirea i se tulbură pe dată. Ea puse 
picior peste picior cu nervozitate apoi se ridică şi veni spre Malko. 

— Doar nu credeţi serios că eu aş fi putut face un asemenea lucru? 
îl întrebă ea cu voce sugrumată. 

Fără să-i lase lui Malko timp să răspundă, ea se aruncă deodată în 
braţele lui strivindu-şi gura şi trupul de el. Nu îşi întrerupse această 
îmbrăţişare pasionată decât ca să-l prindă de mână şi să-l târască în 
camera ocupată aproape în totalitate de un pat venețian în stil baroc 


purtând semnătura lui Claude Dalle. Scheletul lui era din oglinzi 
gravate şi şlefuite, cu excepţia tăbliei de la cap, care era din satin roz. 

— Este un dar de la Forrest Uhler, zise libiana. L-a comandat la 
Romeo, la Paris, apoi a găsit că nu e destul de masculin. Atunci mi l-a 
dăruit mie. Este superb, nu-i aşa? 

— Absolut. 

Ea lăsă haina lui Malko să alunece de pe umeri şi slobozi un strigăt 
scurt când văzu pistolul strecurat în curea. 

— Sunteţi înarmat? 

— Din păcate, în seara aceea, am lăsat arma la hotel, altfel lucrurile 
nu s-ar fi întâmplat aşa. 

li vedea sânii ridicându-se şi coborând sub bluza albă, iar privirea 
tulbure a libienei spunea mai mult decât un întreg discurs. El se 
apropie, începu să-i descheie nasturii, dar nu reuşi să termine. Cu 
braţul petrecut pe după gât, Aicha îi strivi iarăşi gura. Apoi se lipi de el 
cu tot corpul. În câteva secunde, erau încolăciţi ca nişte şerpi, iar 
Malko se îndeletnicea să-i scoată tinerei pictoriţe tot ce avea pe ea. 
Fermoarul fustei alunecă fără zgomot, eliberând şoldurile rotunde şi, 
extrem de binevoitoare, Aicha îşi scoase bluza pe cap. Sânii se 
revărsau dintr-un sutien de dantelă albă. Fără să-i scoată cămaşa lui 
Malko, ea îngenunche în faţa lui şi îşi oferi gura drept ofrandă cu o 
tehnică de vestală. Când simţi că e gata să termine, ea se ridică şi se 
lungi pe spate. Malko o întoarse cu blândeţe. 

— Ca în tabloul pentru mine, zise el. 

Aparent, acest lucru nu îi displăcu pictoriţei, căci se aşeză 
ascultătoare în patru labe, cu bazinul foarte ridicat şi urlă ca o 
sălbăticiune când Malko o penetră. 

Brusc, simţi că vrea să o violeze. Rămânând înţepenit înăuntru, el îi 
smulse slipul. Gest altminteri lipsit de sens şi voit brutal. Aicha mârâi 
extaziată, mai ridică un pic bazinul, apoi se oferi membrului care o 
poseda, lăsându-se în voia lui Malko. Acesta avea chef să-i opună 
rezistenţă, s-o audă ţipând, dar nu numai de plăcere. Aicha înţelese 
repede ce dorea, în clipa în care el se retrase. Vru să-i scape, însă el o 
ţinea strâns. După ce aşeză sexul în dreptul deschizăturii dintre fese, 
nu îi mai rămânea decât să-şi mişte bazinul. 

— La! La!” 

În ciuda protestelor libienei, Malko forţă intrarea cu un singur gest, 
fără prea mare uşurinţă... Aicha ţipa şi se zbătea neputincioasă. De 
altfel, atingerea acestei cavităţi înguste fu atât de neaşteptată, încât 
el nu întârzie să explodeze. Ea se întoarse plină de dâre de creion 
dermatograf în jurul ochilor, cu machiajul stricat şi o lucire plină de 
furie şi de mirare în ochii negri. 


13 Nu! Nu! (n.a.). 


— De ce te porţi ca un buhai? îl întrebă ea. Nu-mi place când cineva 
mă ia astfel. E animalic. Ai vrut să mă doară. De ce? 

Puțin ruşinat, Malko nu-i răspunse, fiind convins de-acum că Aicha 
nu era amestecată în atentatul a cărui victimă fusese. Cei doi ucigaşi 
îl urmaseră şi improvizaseră pe loc. Aicha îşi reveni şi observă: 

— Eşti cam tulburat. Nu ţi-a ajuns ce mi-ai făcut? 

— Ba da, răspunse Malko, dar mă gândesc la ucigaşi. 

— Trebuie să-i cunoşti pe cei ce îţi vor pielea, remarcă ea. Ştiau că 
vii la mine? 

— Nu. Doar dacă nu le-ai spus tu. 

Privirea libienei se mişcă în toate părţile, iar trăsăturile se încordară 
de indignare. 

— Nu îţi dai seama ce spui! ţipă ea. De ce aş fi pomenit de vizita 
ta? Aveam de gând să fac dragoste cu tine de la început. 

— Te cred, răspunse Malko în timp ce se îmbrăca. Mi-ar face 
plăcere să te mai văd. Poate că mă vei ajuta. 

— Cu plăcere, spuse Aicha, dar nu văd cum. 

Malko se avântă. 

— II cunoşti bine pe Forrest Uhler. Caut informaţii despre el. 

El se aşteptase ca ea să sară în sus, dar întreba pur şi simplu: 

— Ce fel de informaţii? 

Inainte ca Malko să-i răspundă, sună telefonul. Aicha răspunse şi 
vorbi în arabă. Puse mâna pe microfon şi zise: 

— Este un client care mă sună din Dubai. Nu poate să vorbească 
mult... Dă-mi un telefon când vei putea. 

x 
x x 


Bryan Palmer se uită la ceas. 

— Deci Malko se întâlneşte cu trimisul lui Ibrahim Khalifa mâine 
dimineaţă la ora zece, la intrarea pe autostrada spre Hammamet. 
După aceea, îl aduce aici şi vom putea discuta toate problemele 
urgente. 

Arnold Angel îşi lua notițe fără să spună o vorbă. Ca şi cum el nu ar 
fi implicat. Şedinţa nu durase mult, iar Malko ajunsese puţin mai 
târziu, din cauza distracţiei cu Aicha Renahem. Acest lucru împrumuta 
şi mai mult adevăr poveştii ţesute de ei. 

Arnold Angel plecă primul din birou, iar şeful centralei îl apostrofă 
pe Malko: 

— Aş vrea să fiu mai bătrân cu douăzeci şi patru de ore! Sper din 
toată inima că nu vă înşelaţi. 

— Şi eu, făcu Malko. 

Pentru el, descoperirea unui trădător în rândurile lor, nu era un 


lucru ciudat. 
x 


* * 


Autostrada Tunis-Hammamet, care se oprea din păcate la şaizeci 
de kilometri mai departe, în staţiunea balneară, nu era prea circulată. 

Malko era singur în maşina oprită pe dreapta, cu pistolul lui Bryan 
Palme, ascuns sub scaun. Refuzase altă protecţie suplimentară. Încă 
un vehicul ar fi fost reperat de echipa adversă. 

Rolul lui Ashraf Khaled era jucat de o prietenă a lui Bryan Palmer, o 
agentă tunisiană care primise o maşină cu un număr furat în timpul 
nopţii, din faţă de la Kherredaine Pacha Hotel, frecventat în special de 
libieni. 

Malko se uită la ceas. Era zece fără cinci. Ca să nu atragă atenţia, 
se oprise şi ridicase capota ca şi cum ar fi fost în pană. Cu ajutorul 
unui walkie-talkie, putea să ia legătura cu Bryan Palmer care se oprise 
pe drumul către Sousse, la mai puţin de un kilometru de acolo, unde 
putea intercepta orice maşină dinspre Hammamet, iar Malko se ocupa 
de cele care veneau de la Tunis... 

După exact şapte minute, o Honda Accord albă apăru pe drumul din 
sud. Incetini şi lumină de trei ori cu farurile. Malko răspunse în acelaşi 
fel. Vehiculul opri în dreptul lui, dar pe partea cealaltă a autostrăzii. 
Din el cobori o femeie cu o eşarfă pe cap, de aceeaşi statură cu 
Ashraf. Malko puse arma pe genunchi şi aşteptă. Falsa Ashraf Khaled 
traversă drumul şi veni la el. Parcursese deja trei metri, apoi se opri 
brusc, se clătină şi căzu pe spate. 

Lui Malko îi trebuiră câteva fracțiuni de secundă ca să-şi dea seama 
că fusese împuşcată direct în cap. 


Capitolul XII 


Malko ţâşni din maşină cu arma în mână şi alergă spre refugiu. 
Tânăra agentă a lui Bryan Palmer zăcea cu faţa la pământ. O întoarse 
cu grijă şi se abţinu cu greutate să nu vomite. Faţa era o masă de 
carne vie şi de sânge. Glonţul care o lovise în plin, ieşise pe deasupra 
gurii cu ochi, cu o porţiune din obraz şi din nas. Se vedeau aşchiile 
sidefii ale oaselor şi o parte din maxilar. 

Cu un nod în gât, Malko se ridică atunci când auzi o împuşcătură 
surdă destul de departe. In stânga lui, văzu un smoc de iarbă smulsă 
ca de o mână nevăzută. 

Acum trăgeau în el. Cercetă împrejurimile şi zări ruinele unei ferme 
pe un deal ce se înălța deasupra autostrăzii cam la vreo două sute de 
metri mai departe. Acolo trebuie să se fi ascuns trăgătorul. Ajunse 
dintr-un salt la maşină exact în clipa în care alt glonţ lovea parbrizul. 
Activă walkie-talkie şi strigă imediat în microfon: 

— Bryan, trag în noi cu o puşcă de război! Sunt la o fermă părăsită 
pe un deal. Pe fată au omorât-o. 

— My God! Sosesc, răspunse imediat americanul. 

Malko vru să lase în jos capota, însă, îndată ce începu să se ridice, 
alt glonţ străpunse portiera. Trăgătorul din adăpost îşi luase un răgaz. 
Malko reuşi să se ghemuiască lângă maşină. Dacă trecea la volan, era 
un om mort. Auzi o nouă împuşcătură surdă, un pocnet pe caroserie şi 
bucăţi de metal care zburau prin aer. Gloanţele treceau prin tablă ca 
prin brânză... 

Trăgătorul invizibil ţinea morţiş să-l scoată din adăpost. Se lipi de 
roata din faţă ca să fie protejat de motor, oferindu-i adversarului cât 
mai puţine şanse de a-l ochi. Focurile de armă se auzeau în 
continuare, diminuate din cauza distanţei şi, la fiecare impact, maşina 
se zguduia cu totul. Deodată, auzi o bufnitură înfundată, simţi miros 
de cauciuc ars, o explozie surdă şi o flacără ţâşni din spatele 
vehiculului. 

Rezervorul fusese atins. Malko era acum obligat să se mişte. Se 
îndepărtă târându-se, fiind conştient că în curând va cădea în bătaia 
puştii agresorului. Dar era mai bine decât să ardă de viu. Parcursese 
deja vreo patru metri, când Fordul lui Bryan Palmer se opri pe banda 
cealaltă, iar americanul coborî cu un MP 5, urmat de doi puşcaşi 
marini cu câte un M 16 fiecare. Malko le arătă imediat ferma. 

— Acolo este. 

Marinarii plecară la asalt acoperindu-se unul pe celălalt, însă tirul 
încetase o dată cu venirea celor trei americani. Malko şi Bryan 
înaintară cu prudenţă spre fermă. Dar găsiră numai tuburile goale de 
cartuşe de la puşca de război. La un kilometru mai departe, în spatele 
clădirii, era un drum care se intersecta cu autostrada Tunis-Sousse. Pe 


acolo, trăgătorii avuseseră tot timpul să fugă... Malko şi Bryan 
reveniră pe autostradă şi se opriră lângă cadavrul întins pe iarbă. 

— Shit! Shit! Shit! 

Bryan Palmer înjura furios printre dinţi. Lăsând trupul în seama 
marinarilor, se urcă în Ford împreună cu Malko. Acesta nu zise absolut 
nimic. De data asta, faptele vorbeau în locul lor. După ce parcurseră 
vreo zece kilometri, Bryan Palmer rupse, primul tăcerea: 

— E de neînțeles, mormăi el printre dinţi. Nu are nici o pată în 
dosar, iar directorul Diviziei Operaţiuni vrea să-l propună ca director 
adjunct al biroului pentru Orientul Mijlociu. Şi nenorocitul ăsta mic 
complotează cu poponarii de libieni... 

Malko nu zise nimic, pierdut şi el în gândurile lui. Ce îl putea 
împinge pe un om ca Arnold Angel la trădare? 

Când ajunseră în piaţa Pasteur, Bryan Palmer era încă furios. Se 
duseră direct în birou. Numai ce intrară, că şeful centralei se năpusti 
la bar şi îşi turnă o porţie dublă de coniac Gaston de Lagrange XO pe 
care o dădu dintr-o dată pe gât. 

— Am chef să-l strâng de gât pe nemernicul ăla mic! scrâşni 
americanul în timp ce punea paharul jos. 

— Fiţi calm, îl sfătui Malko. Acum suntem siguri că informaţia s-a 
scurs prin intermediul lui Arnold Angel, dar nu avem certitudinea că a 
transmis-o în mod voit. E adevărat că nu pare un trădător. Poate că a 
fost imprudent. Trebuie să-i luăm cu binişorul. 

— Cu binişorul! izbucni şeful centralei. Când nefericita aia de fată a 
mierlit-o sub ochii dumneavoastră şi când totul e gata să se ducă de 
râpă! Am chef să-l fac bucățele pe imbecilul ăsta cu mâinile mele! Dar 
până atunci, trebuie să ne dea o explicaţie. 

Arnold Angel nu se afla în biroul lui. Bryan Palmer îi ordonă 
secretarei lui să-l găsească prin pager. După o jumătate de oră, Jane 
întredeschise uşa şi îl anunţă: 


— Domnul Angel urcă acum. 
x 


* * 


Arnold Angel pătrunse în biroul în care domnea o linişte 
mormântală. Salutându-i pe Bryan Palmer şi pe Malko cu un zâmbet 
destins, îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa şefului centralei. 

— Bryan, m-aţi căutat? 

Vocea era perfect normală, ceea ce nu era cazul lui Bryan Palmer. 
Acesta zise cu încordare în glas: 

— Arnold, avem o problemă foarte gravă. 

— Care? 

— Întâlnirea cu emisarul lui Ibrahim Khalifa nu a mers bine deloc. S- 
a soldat cu moartea unei persoane. 

— Cum aşa? 


— A fost cineva cu o puşcă cu lunetă care cunoştea locul şi ora 
întâlnirii. 

— Oare au fost scurgeri din partea lui Khalifa? întrebă cu voioşie 
Arnold Angel. Cu libienii ăştia, e foarte greu să păstrezi un secret. 

Bryan Palmer suflă aerul din plămâni cu un şuierat, apoi zise cu 
voce fără inflexiuni: 

— Arnold, nu a fost nici o întâlnire cu Khalifa... Era un test. Una 
dintre agentele noastre a jucat rolul trimisei lui Ibrahim. Acest joc a 
costat-o viaţa. Or, eram numai trei care ştiam de întâlnire: Malko, 
dumneavoastră şi cu mine. N 

Sângele se scurse din obrajii lui Arnold Angel. Ințelese rapid. 

— Mi-aţi întins o cursă. 

Bryan Palmer nu îi răspunse direct. 

— Aţi pomenit cuiva de această întâlnire? Cu cine v-aţi văzut 
aseară? 

Liniştea care se lăsă era apăsătoare. Cei doi bărbaţi nu îşi luau ochii 
de la buzele lui Arnold Angel. 

— Am cinat cu Forrest Uhler, zise el în sfârşit. Dar nu-mi aduc 
aminte să-i fi pomenit despre întâlnire. 

Bryan Palmer sări în picioare şi bătu cu pumnul în birou. 

— Nu vă amintiţi! Dar trebuie să fiţi sigur că nu aţi suflat o vorbă! 
God damn it! Era o informaţie strict secretă. 

Arnold Angel înălţă capul roşu la faţă şi murmură cu un ton sever: 

— Forrest nu este un adversar! V-am auzit că l-aţi consultat de 
nenumărate ori în legătură cu subiecte ultrasecrete pentru care nu 
exista „Security clearance”. Şi părea că nu v-a deranjat deloc. 

Şeful centralei înghiţi găluşca. | 

— Prea bine, zise el, cu toţii suntem imprudenţi. Insă de data asta, 
nu e imprudenţă, ci trădare. O colaboratoare de-a noastră a murit din 
cauza asta. Ceea ce înseamnă că informaţia a fost transmisă în tabăra 
adversă în timp util. Dacă i-aţi spus lui Forrest Uhler... 

— Nu i-am spus, protestă Arnold Angel. Nu i-am pomenit de acea 
întâlnire. 

Bryan Palmer părea terminat. Făcu un efort supraomenesc şi 
întrebă cu voce egală: 

— Unde este Forrest Uhler în dimineaţa asta? 

— Nu ştiu. La birou sau acasă. 

Bryan Palmer se aplecă peste interfon şi zise: 

— Jane, fă-mi te rog legătura cu domnul Forrest Uhler. 

După trei minute, Jane sună: 

— Domnul Uhler e acasă în Sidi Bou Said, îl anunţă ea. 

— Mulţumesc, zise Bryan Palmer. 

După ce întrerupse legătura, se întoarse către Arnold Angel. 

— Arnold, vreau să mergem împreună la domnul Uhler. Acum. 


Extrem de palid, Arnold Angel se ridică şi îi însoţi. În văzul tuturor, 
Bryan Palmer strecură un pistol Beretta 92 la cureaua pantalonilor. 
Cât a durat drumul până în Sidi Bou Said, nu schimbară nici un 
cuvinţel. Arnold Angel sună la uşă. Un angajat ras în cap le deschise, 
iar americanul i se adresă în arabă, fapt ce îl nemulţumi pe şeful 


centralei. 
x 


* * 


De-abia se instalaseră în living-room că Forrest Uhler îşi făcu 
apariţia, cu costum şi cravată. Era vizibil surprins. 

— Ce desfăşurare de forţe, zise el cu un zâmbet puţin forţat. Cărui 
fapt îi datorez această vizită? 

Arnold Angel încercă de câteva ori să spună ceva, dar nu reuşi. 
Bryan Palmer începu: 

— Domnule Uhler, spuse el pe un ton grav, a very serious breach of 
security”. 

Forrest Uhler ridică sprâncenele mirat. 

— Şi ce mă priveşte pe mine? Chiar dacă vă ajut din când în când, 
nu fac parte din Companie. 

Arnold Angel continuă cu un zâmbet crispat: 

— Forrest, aceşti domni pur şi simplu ne bănuiesc că am transmis 
informaţii secrete serviciilor libiene... 

— Ce? izbucni Forrest Uhler. E o glumă? 

— Din păcate, nu, interveni Bryan Palmer cu un ton grav. Aş dori să 
vă pun câteva întrebări de ordin formal, desigur, ca să lămurim odată 
această chestiune. 

— Bine, staţi jos, răspunse Forrest Uhler. Nu am nimic de ascuns. 

Cei trei oaspeţi se aşezară, iar Bryan Palmer începu să 
povestească. Forrest Uhler îl ascultă fără să-l întrerupă, aruncându-i 
mereu câte o privire lui Arnold Angel. După aceea, scutură din cap şi 
zise sentenţios: 

— Bryan, dumneavoastră mă cunoaşteţi. Nu sunt întotdeauna de 
acord cu acţiunile Companiei, dar nu l-aş trage niciodată de limbă pe 
Arnold în legătură cu subiectele sensibile. De altfel, nici nu s-ar lăsa 
dus de nas, e băiat responsabil. In privinţa asta, nu vă pot ajuta cu 
nimic. Fireşte că e o scurgere de undeva, de la vreo secretară, ori 
vreo interceptare de ordin tehnic, habar nu am. Aseară Arnold nu a 
făcut decât să cineze la mine. 

— Deci nu v-a spus nimic? 

— Bineînţeles că nu! 

— El nu este prea sigur de asta, zise cu perfidie şeful centralei. 

Forrest Uhler schiţă un surâs. 


14 O încălcare gravă a securităţii (n.t.). 


— Eu îmi amintesc tot ce am discutat. Nimic nu justifică prezenţa 
dumneavoastră aici şi nici bănuielile la adresa mea. 

Bryan Palmer se făcu stacojiu. 

— Domnule Uhler, toate aparențele pledează împotriva 
dumneavoastră. Eu sunt responsabilul unei operaţiuni foarte 
importante care poate fi sabotată doar printr-o singură indiscreţie. 
Chiar de la începutul ei, s-au petrecut mai multe lucruri bizare pe care 
nu mi le explic. 

Forrest Uhler făcu un gest de neputinţă. 

— Nu am nici o legătură cu afacerea asta. Sunt obligat să vă las 
pentru că am o întâlnire la Tunis. 

leşiră împreună. Când ajunseră afară, Bryan Palmer îi strânse uşor 
mâna lui Forrest Uhler. 

— Mulţumesc pentru cooperare, vom mai vorbi despre acest lucru. 

Străbătură din nou drumul drept La Marsa-Tunis, într-o linişte 
absolută. Ajunşi la vila din piaţa Pasteur, se duseră toţi trei în biroul lui 
Bryan Palmer. Acesta era cât se poate de serios. 

— Arnold, începu el stresat, din clipa asta sunteţi suspendat din 
toate funcţiile. Nu mai aveţi acces nici în biroul dumneavoastră, nici la 
calculatoare. În acest sens, voi întocmi o notă interioară. Vă cer să vă 
duceţi acasă şi să rămâneţi acolo. Când plecaţi, treceţi pe la serviciul 
de securitate şi lăsaţi paşaportul acolo. 

Alb ca varul, Arnold Angel zise cu un ton plângăreţ: 

— Dar, Bryan, nu puteţi să-mi faceţi una ca asta. Dumneavoastră... 

— Dispun de puteri depline ca să-mi apăr operaţiunea, i-o tăie şeful 
centralei. Este o măsură conservatoare care nu priveşte şi viitorul. 
Sper din tot sufletul ca ancheta să nu vă găsească vinovat, dar până 
atunci, nu am de ales. Voi anunţa imediat Langley. 

Arnold Angel nu răspunse. leşi din încăpere cu mers de automat. 
Nici Bryan Palmer nu arăta mai bine. Indată ce rămaseră numai ei doi, 
se întoarse spre Malko. 

— Ce credeţi? 

— Mint amândoi, spuse Malko. Pot să bag mâna în foc. Trebuie să 
ne gândim prin absurd. Doar noi trei am ştiut de această întâlnire. 
Dacă nu este el, atunci sunteţi dumneavoastră sau eu. Dar eu nu 
sunt. 

— Deci sunt eu, conchise cu amărăciune şeful centralei: 

Uite-aşa poate înnebuni omul... Malko îl contrazise imediat. 

— Nu cred nici o clipă acest lucru. După părerea mea, e unul dintre 
ei sau amândoi. 

— Dacă v-a urmărit cineva când v-aţi dus la întâlnire? îi sugeră 
americanul. Nu este imposibil. Aţi aşteptat destul timp ca să poată fi 
organizată o ambuscadă... Asta ar explica totul... 

Şi l-ar spăla de păcate pe Arnold Angel... Malko simţea 


încăpăţânarea viscerală a lui Bryan Palmer de a recunoaşte că în 
cadrul Companiei se afla o oaie râioasă, în ciuda măsurii pline de curaj 
pe care tocmai o luase. In cadrul CIA erau destul de puţin trădători, în 
comparaţie cu numărul mare de angajaţi trecuţi cam prea în pripă pe 
statele de plată şi dornici câştiguri uşoare. Cu siguranţă că nu era 
cazul lui Arnold Angel, element în care se putea avea mare încredere. 

După modul de viaţă pe care îl ducea, nu cheltuia prea mult, avea 
gusturi normale şi nu avea familie de întreţinut. 

— Adevărul va ieşi oricum la suprafaţă, zise Malko. Acum ne-au mai 
rămas treizeci şi şase de ore ca să. Luăm o decizie. 

— Veţi lua avionul către Djerba, îi sugeră americanul, pentru că în 
seara asta aveţi o întâlnire la Ben Gardane. 

— AŞ prefera să plec pe autostradă, spuse Malko. E mult mai simplu 
şi mai discret. Am destul timp. Nu-mi va lua decât şase ore şi tot nu 
am ce face în Tunis. 

Bryan Palmer îl fixă cu un aer jalnic. 

— Malko, zise el, trebuie neapărat să obţii undă verde de la Khalifa, 
altminteri suntem în cel mai mare rahat. Oamenii colonelului Haftar 
aterizează în seara asta în Sicilia, iar detaşamentul nostru s-a 
organizat la Tozeur. Dacă oprim totul acum, va fi dezastru. Tocmai aţi 
asistat la o demonstraţie de genul acesta. In stadiul actual, e tot ce 
pot să fac împotriva lui Arnold. Asiguraţi-o pe Ashraf Khaled că am 
îndepărtat sursa scurgerilor. De acum înainte ultima parte a 
operaţiunii şi cea mai importantă, este ermetică. 

— Chiar dacă libienii nu ştiu unde vor ateriza avioanele C 130, 
obiectă Malko, Kadhafi şi-a pus trupele în poziţie de luptă şi şi-a 
anunţat conducătorii că Ibrahim Khalifa intenționează să-i 
neutralizeze. 

— Dar sunt şi ei arabi, pledă Bryan Palmer. Nu au simţ 
organizatoric. 

Era clar că nu voia să renunțe la operațiunea „Desert Spring”. 

— În afară de asta, reluă el, cred că Ibrahim Khalifa deține 
mijloacele să continue operațiunea. Pe de altă parte, le-am cerut 
tehnicienilor noştri să fie extrem de vigilenți în ascultarea 
comunicațiilor armatei libiene. Putem să anulăm totul în ultimul 
moment dacă nu merge bine. 

Malko încercă să curme discuția. 

— Asta e tot? întrebă el. 

— Nu. V-am spus că detaşamentul nostru s-a aşezat la Tozeur. Se 
compune din treizeci de oameni, nişte libieni care s-au alăturat 
colonelului Haftar. S-au „separat” în mai multe grupe. Una dintre ele 
este condusă de un anume Ali Fakhri. Acesta dispune de armament 
uşor şi de transmisiuni, deplasându-se cu un microbuz deghizat în 
vehicul de camping, în prezent, se îndreaptă către est, spre granița 


libiană. Treaba dumneavoastră e să luaţi legătura şi să vă întâlniți cu 
ei | 

— In ce mod? 

— Cu asta. 

li dădu un telefon portabil negru, cu antenă de douăzeci de 
centimetri. Avea dimensiunea unei cărămizi mai mici, iar pe una din 
feţe avea taste ca oricare alt telefon. 

— Acest telefon codifică convorbirile în altă parte şi le decodifică pe 
cele primite, îi explică americanul. Funcţionează prin satelit şi vă 
puteţi servi de el oriunde v-aţi afla. Ali Fakhri şi cu mine dispunem de 
câte unul la fel. În acest mod, nu mai avem probleme să comunicăm 
între noi. Convorbirile nu pot fi interceptate nici de libieni, nici de 
tunisieni. Totuşi, fiţi atent. Dacă aveţi vreun necaz, apăsaţi pe tasta 
roşie a suportului, iar aparatul se va autodistruge după un minut. In 
spate, sub plăcuţa de mică, veţi găsi numerele la care mă veţi găsi pe 
mine şi pe Ali Fakhri. Faceţi tot posibilul să-mi aduceţi înapoi telefonul 
portabil, căci costă o avere şi avem foarte puţine. 

— Perfect, aprobă Malko. Aveţi vreo maşină cu care să pot pleca la 
Ben Gardane? 

Bryan Palmer se uită la ceas. 

— E douăsprezece şi jumătate. Acordaţi-mi două ore ca să rezolv 
problema cât mai convenabil. Dar până atunci, luaţi-o pe a mea. 

— Foarte bine, spuse Malko. Vă găsesc tot aici. j 

Se duse la Abu Nawas, hotărât să profite de cele două ore libere. In 
momentul în care se pregătea să-i spună ceva despre Forrest Uhler, 
Aicha Renahem fusese întreruptă de sunetul telefonului. Poate că 
dezvăluirea ei ar fi Iluminat tot ce s-a întâmplat până acum. 

Intră într-o cabină telefonică din holul hotelului şi formă numărul 
pictoriţei. 

— Sunt eu, Malko, zise el după ce ea răspunse. Mă gândeam să 
luăm masa împreună. 

— Acum? se miră ea. Dar nu sunt gata. 

— Nu am avut cum să te anunţ mai dinainte. Fă şi tu un efort. 

Aicha Renahem suspină prea cu foc ca să fie sinceră. 

— Treci peste o jumătate de oră să mă iei. Voi încerca să arăt cât 
mai bine. 


Capitolul XIII 


Bustul lui Aicha Renahem se vedea dintr-o rochie de muselină roz 
care nu reuşea să imprime un aer romantic trăsăturilor ei de târfuliţă 
tropicală. Dimpotrivă, pieptul era susţinut de un sutien cu jumătate de 
cupă. În jos, rochia era atât de strâmtă, încât merse până la maşină 
cu paşi mărunți. Ea se uită la Malko cu o privire umedă. 

— Ce idee bună să mâncăm împreună! Unde mergem? 

— În cartierul Sidi Bou Said, la Pirate. 

Era un restaurant în aer liber, frecventat de mulţi turişti, cel mai 
discret din Tunis. După douăzeci de minute, stăteau la o masă, iar pe 
drum nu schimbaseră decât puţine impresii fără importanţă. 

Aicha mânca cu pofta unei păsări de pradă, mai precis, a unui 
vultur. Plăcintele cu peşte, gustările, peştele fript, toate dispăreau în 
gura mare şi roşie ca într-un aspirator. După aceea, oftă sătulă: 

— Ce drăguţ că aţi vrut să mâncaţi cu mine. 

Ea îl privea pe Malko cu coada ochiului, provocatoare foc. 

— E puţin şi în interesul meu, mărturisi Malko cu surâsul cel mai 
fermecător. 

Aicha râse din gâtlej. 

— Văd. Sper că mă vei trata mult mai bine decât ultima dată... 

Cu siguranţă că nu se aflau pe aceeaşi lungime de undă. Malko fu 
nevoit să pună punctul pe „i”. Dar fără să o necăjească. 

— leri, când a sunat telefonul, zise el, tocmai vorbeam despre 
Forrest Uhler. Mi-ar face plăcere să continuăm discuţia, apoi vom 
trece la lucruri mai agreabile... 

Ea se uită fix în ochii aurii ai lui Malko cu un amestec de teamă şi 
de emoție. 

— Ce te face să crezi că eu aş cunoaşte unele secrete despre el? îl 
întrebă ea. 

— Tu, răspunse el. M-ai întrebat ce aş dori să ştiu. 

Ea făcu un gest evaziv. 

— Era un fel de-a spune. Şi-apoi, de ce te interesează atât de mult 
Forrest? Sunt anumiţi oameni care îl cunosc mult mai bine decât 
mine. De exemplu, Arnold Angel. 

— Să zicem că nu vreau să-l întreb pe Arnold, răspunse Malko. 
Mesele din jurul lor se ocupaseră şi se formase acum un soi de Turn al 
lui Babel. Era plin de străini şi de şefi de sală care se vânzoleau cu 
platourile lor cu peşte acoperit de muşte. 

— Şi cu ce mă aleg eu, dacă îţi povestesc tot ce ştiu? întrebă ea 
deodată. 

În glasul ei era atâta ironie, încât Malko nu îşi dădea seama dacă 
vorbeşte serios. El se hotărî să-i spună verde-n faţă: 

— Bani, zise el direct, mulţi bani. 


Avea impresia că s-a dus la pescuit şi a prins un peşte foarte mare. 
Aicha se juca cu paharul, rotindu-l ca într-un cerc imaginar. Ea ridică 
privirea cu o expresie schimbată pe chip. 

— Ce vrei să ştii? ă 

— Eu nu ştiu nimic, mărturisi el. Insă, dacă îmi vei face un portret 
mai amănunţit, poate că mă voi lămuri în unele privinţe. 

— Eşti cam misterios, zise Aicha. Dar mă înnebunesc ochii tăi. 
Parcă ar fi din aur topit. 

— Mulţumesc, zise Malko, dar să nu ne abatem de la subiect. 

Ea zâmbi fără să-i răspundă şi, brusc, Malko văzu cum îi îngheaţă 
zâmbetul pe buze. 

— Nu te întoarce! suflă ea. 

Tonul din vocea ei se schimbase, iar mâinile se crispară într-un gest 
înnebunit. Malko rămase nemişcat până când auzi o voce cunoscută 
zicând: 

— Ce mică e lumea! R 

Forrest Uhler tocmai apăru cu o privire răutăcioasă. In spatele lui, 
Malko îl zări pe Arnold Angel care îl salută cu o uşoară înclinare a 
capului. Părea mai degrabă supărat. Era clar că cei doi nu se 
despărţeau niciodată, în ciuda celor petrecute cu două ore în urmă. 
Forrest Uhler se aplecă deasupra pictoriţei şi îi şopti ceva la ureche, 
apoi cei doi se duseră şi se aşezară la o masă la umbră, în capătul 
celălalt al terasei. Aicha părea distrusă. 

— Ce ai, parcă ţi-ar fi teamă? 

Ea înclină din cap în semn că da. 

— Aşa este. 

— Bine, dar de ce? 

Ea nu îi răspunse. Până la cafea, Malko nu mai reuşi să scoată o 
vorbă de la ea. 

— Du-mă acasă, îi ceru ea, nu mă simt prea bine. 

Interiorul maşinii se transformase în cuptor şi îi trebuiră câteva 
minute ca să ajungă la o temperatură suportabilă. Cu ochii închişi şi 
faţa transpirată, Aicha părea de pe altă lume. Când întrară în oraş, 
Malko zise cu blândeţe: 

— De ce nu-mi spui tot ce ştii? 

— Nu acum. Trebuie să mă mai gândesc un pic. 

Ajunsă acasă, Aicha cobori, iar Malko strecură pistolul la curea 
înainte de a urca scara întunecoasă. Imediat ce intră, pictorița împinse 
cele trei zăvoare răsuflând uşurată. 

— Scuză-mă, oftă ea, cred că e din cauza căldurii. 

— Ce ţi-a spus Forrest la ureche? 

— Nimic important, doar o glumă. 

Vocea ei suna fals. Deşi ţinuta ei era extrem de sexy, părea ruptă 
de realitate, nu prea doritoare de un interludiu amoros la care te 


puteai gândi la prima vedere. Soneria telefonului se declanşă, iar 
Aicha tresări ca şi cum ar fi înţepat-o o viespe. 

— Nu răspunzi? 

Ea scutură din cap şi rămase aşa până când soneria încetă să se 
mai audă. După aceea, se ridică, se duse la bar şi se servi cu un pahar 
de Cointreau în care puse trei cuburi de gheaţă. După ce îl dădu pe 
gât, căpătă un pic de culoare şi se forţă să zâmbească. 

— Te rog să mă ierţi. Simt din nou cum mă învăluie moartea, ca la 
Cairo. 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

— Vorbeşte-mi despre Forrest Uhler. Acum! 

— Mai târziu. 

Simţea că e hotărâtă, deşi vocea ei părea tulburată. Ea se ridică şi 
îl conduse la uşă. In clipa în care voia s-o închidă în urma lui, zise: 

— Sună-mă diseară. Dacă mi se întâmplă ceva, încearcă să iei 
tabloul. Aşa îţi vei aminti de mine. 

— Ce vrei să spui? 

— Glumesc, zise ea, străduindu-se să zâmbească. 

Ea îl împinse cu blândeţe, iar el nu apucă s-o mai întrebe nimic. Se 
pomeni în canicula de pe strada Kemal-Ataturk fără să fi înţeles de ce 
anume se temea Aicha. Era clar că avea legătură cu Forrest Uhler. 


Dacă ar fi vrut să vorbească... 
x 


* * 


În sediul CIA din piaţa Pasteur era o forfotă ca într-un stup de 
albine. Aici se centralizau datele ce priveau operaţiunea; „Desert 
Spring” cât mai repede cu putinţă. Toate informaţiile aterizau pe 
biroul lui Bryan Palmer. Malko îl găsi îmbrăcat în cămaşă cu mâneci 
scurte, ocupat până peste cap. Se părea că îşi mai revenise, iar acum 
nu se vedea dintre hârtii, încercând să uite de toate grijile. 

— Am reuşit! zise el triumfător. Am pus la punct operaţiunea 
„bruiajul”. Nava ELINT aparţinând Flotei a VI-a, va bruia radarele 
libiene în timp ce oamenii lui Haftar vor traversa Mediterana. 

Biroul lui era ticsit de dosare cu ştampila „secret”, „top secret” şi 
„eyes only”. 

— L-am întâlnit pe Arnold Angel, spuse Malko. 

Entuziasmul şefului centralei se potoli dintr-o dată. 

— Unde? aproape că strigă acesta. 

Malko îi povesti, amintindu-i în acelaşi timp şi de încercarea ratată 
de a o trage de limbă pe Aicha Renahem. 

— Indată ce voi pune totul pe roate, mă voi ocupa serios de cei doi, 
zise Bryan Palmer. Dacă Arnold m-a trădat cu adevărat, cu siguranţă 
că nu va ajunge în rai. 


— Armata dumneavoastră nu riscă să fie reperată de nimeni? 
întrebă Malko. In Mediterana sunt numai libieni. 

— Nu asta e important, îi explică americanul. Vor sosi şi vreo 
cincisprezece avioane C 130 în două reprize. Nimeni nu-şi va închipui 
că invadăm Libia cu forţe atât de puţine... Apropo, am luat legătura cu 
Ali Fakhri. Nu are probleme şi se află lângă Tataouine, la o sută de 
kilometri de graniţa libiană. Aşteaptă să îl contactaţi... Aţi putea 
ajunge la Ben Gardane pe la nouă seara, dacă totul merge bine. 
Indepărtaţi orice urmărire înainte de a pleca din Tunis cu maşina mea. 
După aceea, veţi lua o Toyota Land Cruiser care se află în parchingul 
Palatului Congreselor. Pe aceea nu o cunosc tunisienii. Acest lucru vă 
va permite să nu aveţi codiţa de omologi după dumneavoastră. 

— Perfect, spuse Malko. 

Bryan Palmer îi strânse mâna îndelung. j 

— Sper că totul va fi bine la Ben Gardane. In clipa în care ajungeţi 
acolo, oamenii lui Haftar vor debarca în Sicilia. Atunci va trebui s-o 
convingeţi pe Ashraf Khaled. Altminteri... 

Işi puse degetul arătător la tâmplă şi mimă că îşi trage un glonţ în 
cap. 


Capitolul XIV 


Ibrahim Khalifa se hotărâse să-şi petreacă ziua de marţi în vila lui 
somptuoasă cu acoperişul-terasă, pe ţărmul mării, la est de Tripoli. 
Aici, lucra tot la fel de bine ca în biroul urât cu ferestre spre mare. De 
când se întorsese Ashraf Khaled din Tunis, căzuse pradă unei 
nesfârşite tristeţi. Se părea că evenimentele încremeniseră pe loc, 
însă, pe ascuns, totul continua. In consecinţă, era nevoit să ia o 
hotărâre şi încă foarte repede. Ori într-un sens, ori în altul. 

Faptul că adversarii lui aflaseră că se pregătea să dea o lovitură de 
stat, îl determina mai degrabă să meargă până la capăt. Să dea acum 
înapoi, era şi mai riscant. Colonelul Kadhafi nu va ierta niciodată o 
asemenea ofensă. Dar, chiar nu-i întindeau nici o cursă? _ 

Vila era păzită cu stricteţe de membrii familiei lui Ibrahim Khalifa. In 
garaj, se afla un vehicul echipat cu o mitralieră uşoară, pregătită de 
luptă. Vreo douăsprezece gărzi de corp se plimbau încoace şi-n colo, 
cam neglijenţi, dar înarmaţi până în dinţi. 

Instalat pe terasă la umbră, el nu rezolvase încă dilema, în timp ce 
înşira între degete mătăniile de chihlimbar. Deodată, una dintre 
gărzile de corp veni să-l anunţe că un oaspete dorea să discute cu el. 
Era un bărbat din tribul lui care luptase cândva în Ciad şi fusese rănit. 
Acum avea o benzinărie. 

— Pofteşte-l, îi porunci Ibrahim Khalifa. 

Se întâmpla deseori ca oamenii din tribul lui să-i ceară o 
întrevedere ca să-i ajute sau pur şi simplu să-şi spună păsul. Mai eu 
seamă cei care îi făcuseră unele servicii... 

Îl urmări pe oaspete cu privirea în timp ce se apropia, chinuindu-se 
să afle de unde îl cunoştea. Işi amintea vag chipul acestuia. Bărbatul 
era neras şi purta veşmintele tradiţionale, vestă, cămaşă lungă, 
pantaloni strânşi la glezne, cu un sac din pânză pe umăr, ornat cu o 
bucăţică dintr-un covor. 

După obicei, oaspetele îl sărută de trei ori pe Ibrahim care se aşeză 
la loc, făcându-i semn acestuia să stea în faţa lui. Gărzile de corp nu 
mai erau atât de vigilente, văzându-şi fiecare de treburile lui. O 
persoană agreată de şeful lor nu putea fi un duşman. Li se aduseră un 
platou cu ceai, smochine şi prăjituri. Ibrahim Khalifa îi asculta distrat 
doleanţele. Era o poveste complicată despre o turmă care trebuia 
împărţită între veri. 

Cel din faţa lui vorbea din ce în ce mai repede, repetând întruna şi 
bâlbâindu-se puţin. Ibrahim Khalifa îi făcu semn să se oprească. Se 
cam săturase... O zări pe Ashraf Khaled care venea din grădină, pe 
unde se plimbase. 

Se sărutară din nou, după obicei, iar Ibrahim Khalifa îi promise că 
va interveni în acest litigiu. După ce îl conduse pe oaspete, se pregăti 


să intre în casă. 

Dar un strigăt ascuţit îl făcu să tresară. Se întoarse şi se pomeni 
ameninţat de un pistol-mitralieră Skorpio, ţinut cu stângăcie de omul 
pe care tocmai îl condusese. Nici nu avu timp să se sperie. Alertat de 
ţipătul femeii, una dintre gărzile de corp se năpusti asupra agresorului 
şi îi înfipse un iatagan între coaste. 

Bărbatul se dădu îndărăt clătinându-se, cu cuțitul înfipt în partea 
dreaptă şi căzu pe spate într-un bazin cu o fântână arteziană în mijloc. 
Dezlănţuite, gărzile de corp veniră în goană şi îşi descărcară armele în 
muribund... în câteva clipe, apa albastră căpătă o tentă roşiatică, 
omul plutind pe spate, iar pantalonii umflaţi de apă dându-i aspectul 
unui colac de salvare uitat acolo... 

Şeful paznicilor veni repede spre Khalifa, bâlbâindu-se de spaima 
pe care o trăsese şi de furie. 

— Era un nebun! Era un nebun! 

Ibrahim Khalifa îl împinse cu furie. Nu era un nebun, iar el ar fi vrut 
să-l prindă viu ca să afle cine l-a trimis... Luă de jos arma Skorpio, 
trase culasa şi înţelese imediat de ce mai era încă în viaţă. In graba 
lui, agresorul o armase de două ori, blocând astfel cartuşul de pe 
ţeavă cu cel care se afla în cameră. Khalifa aruncă arma pe un fotoliu, 
apoi ascultă rezumatul gărzilor sale de corp. Se repeta aceeaşi 
poveste: oaspetele nu fusese controlat pentru că santinela care stătea 
la poartă era un verişor de departe dintr-un sat vecin. In Libia nu erau 
deloc în siguranţă... 

Ibrahim Khalifa le dădu drumul tuturor şi rămase singur cu Ashraf 
Khaled. Tânăra îşi aprinsese o ţigară cu mâna tremurândă. 

— Eşti în paza lui Allah, observă ea. 

In încărcătorul pistolului-mitralieră Skorpio erau treizeci şi două de 
cartuşe. Nu ar fi avut nici o şansă ca să scape... 

Ruşinate, gărzile de corp stăteau la distanţă. Ibrahim îşi muie 
buzele în ceaiul rece şi începu să se gândească. Bineînţeles, va primi 
explicaţia că fusese gestul unui nebun, izolat şi fără complici. Exact 
inversul realităţii. 

Colonelul Kadhafi, care avea oroare de procesele publice, încercase 
să rezolve problema în felul lui. Cum atentatul dăduse greş, lui 
Kadhafi îi mai rămânea o singură soluţie. Să-l oprească cu orice preţ 
pe Ibrahim Khalifa. Se punea încă un semn de întrebare: oare 
colonelul cunoştea data declanşării operaţiunii „Desert Spring”? 

Ashraf Khaled îl observa gânditoare. Ea cunoştea în amănunt planul 
prietenului său. Şi ea era de părere că Libia trebuia smulsă din 
megalomania colonelului Kadhafi pentru a permite cetăţenilor ei să 
ducă o viaţă normală.. 

— Ce vei face? îl întrebă ea. 

Ibrahim Khalifa se întoarse spre ea înşirând din nou mătăniile. 


Corpul agresorului, care urma să fie îngropat a doua zi, zăcea într-o 
cuvertură la câţiva metri de el. Nimeni nu întreba nimic. 
— Te duci la întâlnirea de la Ben Gardane, îi zise el. Pleci mâine în 
zori. lată ce vei spune acolo. 
x 
x x 


De o parte şi de alta a drumului, cât vedeai cu ochii, erau aliniaţi 
măslini ce alternau cu deşertul pietros şi nelocuit, neted ca-n palmă, 
întinzându-se până la îndepărtatele ziduri de pe Djebel Dahar. Malko 
nu putea să sufere aceste drumuri îngrozitor de drepte, aproape 
necirculate, cu câţiva jandarmi care se îmbulzeau să-i jecmănească pe 
turişti. Plecase cu bine din Tunis, după ce se asigurase că nu mai este 
urmărit. Dacă tunisienii nu aveau numărul maşinii lui, Toyota Land 
Cruiser, spera să scape neobservat. 

Mersese cu viteză de când ieşise din Tunis. Apoi încetini, căci un 
panou indica intrarea în Ben Gardane. De acum încolo, toate maşinile 
pe care le întâlnea aveau numărul verde specific Libiei. Era anchilozat, 
praful îi intrase în haine şi ardea de nerăbdare să facă un duş. 

Ben Gardane semăna cu toate aşezările din sudul Tunisiei, cu 
casele albe şi pătrate, cu moscheea şi negustorii lor. Malko ajunse 
într-o piaţă dreptunghiulară, înconjurată de arcade sub care erau 
aliniate numai cafenele pline de bărbaţi ce trăgeau din narghilea. 
Străini nu se prea vedeau. Traversă oraşul, ghidându-se după 
panourile ce indicau direcţia spre Tripoli şi se pomeni pe drumul ce 
ducea la graniţă, mărginit de negustori oferindu-şi oalele hidoase. 
Bişniţarii care schimbau valută stăteau pe vine pe margine şi fluturau 
pe sub nasul libienilor teancuri de dinari. In curând, casele deveniră 
din ce în ce mai rare, iar el îşi dădu seama că s-a îndepărtat prea mult 
şi se întoarse. 

După cinci minute, zări în stânga lui, puţin mai retras de la drum, 
modestul hotel-restaurant Oasis verte. In faţa lui staţionau câteva 
camioane. Işi parcă şi el maşina, luă preţioasa valijoară „de 
supravieţuire”, apoi intră în clădire. 

Bineînţeles că erau numai bărbaţi... în restaurant, mâncau cu mâna 
un terci nu prea îmbietor... Un ospătar binevoitor îi spuse lui Malko că 
putea alege între cuşcuş şi oaie friptă. Alese la întâmplare ultimul fel 
şi regretă amarnic atunci când primi nişte oase de oaie cu câteva 
şuviţe de carne pe ele, plutind într-o zeamă de fasole. Întreg festinul 
era însoţit de Coca-Cola. După ce termină de mâncat, pica de 
oboseală. Era inutil să încerce să ia legătura cu Ali Fakhri, de vreme 
ce nu ştia unde se află Khalifa. Malko privi în jurul lui, dar nu văzu nici 
o figură interesantă. Ba zări o familie de libieni, dar nu aveau feţe de 
conspiratori. De altfel, plecaseră foarte repede spre graniţă. 

Ceru o cameră. Patronul, obişnuit probabil numai cu hippies, păru 


un pic mirat. A fost condus la primul etaj, într-o încăpere austeră, dar 
curată, dacă nu-l supărau prea tare muştele. 

După ce încuie uşa, Malko se trânti în pat îmbrăcat, cu valijoara la 
îndemână. Se afla la aproape două sute de kilometri de Tripoli. Acum, 


trebuia doar să aştepte. 
x 


* * 


Ashraf Khaled îşi puse pe deasupra bluzei o vestă antiglonţ din 
kevlar împodobită pe margini cu dantelă ca s-o mai înveselească... 
Cizmele înalte îi mai ascundeau ţinuta de luptă, părul era strâns la 
spate şi puse mai multe pachete de ţigări Marlboro pe scaunul de 
lângă ea. La centură avea un Tokarev de nouă milimetri, cu un glonţ 
pe ţeavă. Atentatul din ajun îndreptat împotriva lui Khalifa nu îi 
prevestea nimic bun. 

Acceptase încă o dată rolul de mesageră, dar se aştepta să 
întâmpine greutăţi. Se crăpa de ziuă şi ea se afla tot la periferia 
oraşului Tripoli. Lucrurile aveau să se înrăutăţească atunci când va 
ajunge în deşert. 

Se opri la un kilometru mai departe, la un baraj al poliţiei militare, 
însă legitimaţia de ofiţer o ajuta să evite toate neplăcerile. Pe 
parcursul celor douăzeci de kilometri, nu interveni absolut nimic, iar 
ea începu să se mai relaxeze puţin, când deodată, zări în vârful unei 
coline două maşini şi mai mulţi civili lângă ele. Acesta era un baraj al 
Securităţii interne. 

Unul dintre civili veni în mijlocul şoselei şi îi făcu semn să oprească. 
Ea ridică piciorul de pe pedala de acceleraţie pândind foarte atentă 
fiecare mişcare. Când ajunse mai aproape, ea distinse pe marginea 
drumului un vehicul militar ticsit cu antene, iar oamenii aveau cu toţii 
câte un walkie-talkie prins la curea... Inima începu să-i bată mai 
repede. In acest loc nu fusese niciodată vreun baraj. Scoase discret 
mânerul pistolului Tokarev şi verifică dacă piedica era pusă, apoi frână 
şi se aplecă peste geamul lăsat. 

— Bas mallah! Unde te duci? o întrebă unul dintre civili. 

Ashraf Khaled îl măsură cu răceală din cap până-n picioare şi îi zise: 

— Sunt într-o misiune pentru Securitatea internă. 

li întinse legitimaţia ca să dovedească apartenenţa la serviciile lui 
Ibrahim Khalifa şi o retrase imediat. 

— Ai la tine ordinul acestei misiuni? 

— Doar nu vrei să ţi-l arăt, zise Ashraf Khaled. 

— Ba da, îi ceru interlocutorul. Nimeni nu are dreptul să plece 
astăzi din Tripoli. E un ordin emis de Consiliul Suprem de Securitate. 

Asta nu mirosea a bine. Cu calm, Ashraf verifică dacă toate 
portierele erau încuiate, o deschise pe prima şi zise pe un ton brusc 
împăciuitor: 


— Bine, îi voi explica şefului tău. 

Puse mâna pe portieră, dar, în loc s-o deschidă uşor, o împinse cu 
toată forţa deschizând-o larg şi trântindu-l la pământ pe interlocutorul 
ei. Porni imediat. În spatele ei auzi strigăte, înjurături şi băgă capul 
între umeri. Mai întâi, distinse păcănitul unei rafale ce se abătea 
asupra ei dinspre marginea drumului, iar mai multe gloanţe loviră 
caroseria, unul dintre ele spulberând deflectorul stâng din faţă. Ashraf 
Khaled avu senzaţia că a primit un pumn violent în capul pieptului, 
urmat imediat de o arsură îngrozitoare. Ţinea mereu piciorul pe 
pedala de acceleraţie ca să nu încetinească, cu vederea înceţoşată de 
lacrimi. După câteva secunde, o rafală lungă izbucni în spatele ei, iar 
geamul din partea stângă zbură în mii de ţăndări. Simţi din nou două 
lovituri ca de pumn în spate atât de puternice, încât se dădu cu nasul 
de volan şi pierdu controlul maşinii. 

Urlă de durere când realiză că vesta antiglonţ tocmai îi salvase 
viaţa. Insă impacturile gloanţelor pe care aceasta le oprise îi rupseră 
două coaste, fiindcă, la cea mai mică mişcare a pieptului, murea de 
durere. Respira cu greutate, iar rana de lângă claviculă o împiedica să 
se folosească de mâna stângă. 

Aplecată în faţă, simțind sângele curgând şi ţinând volanul cu o 
singură mână, ea viră brusc la stânga, după ce parcursese zece 
kilometri, pe o pistă ce ducea într-un sat pierdut în deşert. Nici nu se 
punea problema să meargă pe autostrada Tripoli - Ben Gardane. Din 
fericire, aici locuia tribul ei şi cunoştea regiunea ca pe propriile 
buzunare. 

După vreo douăzeci de kilometri parcurşi cu viteză mare, după ce 
trecu şi de sat, se afundă în pustiul fără sfârşit, stăpânindu-şi durerea 
strângând din dinţi. După o oră de mers, opri sub un arbore ţepos şi 
pipernicit şi cobori din maşină. La cea mai mică mişcare, scotea un 
țipăt surd. Avea senzaţia că era o bătrânică de o sută de ani... 

Cuprinsă de ameţeală, fu nevoită să se sprijine de Range Rover ca 
să nu se prăbuşească. Cu gesturi precaute, îşi dădu jos vesta din 
kevlar şi examină rana. Glonţul intrat prin spate ieşise pe lângă 
claviculă, sfârtecând muşchii şi carnea, dar, în aparenţă, nici un vas 
de sânge mai important nu fusese atins. 

Ca să oprească hemoragia, ea luă din trusa medicală un pansament 
hemostatic şi îl aplică pe rană. Tricoul era plin de sânge, dar nu reuşi 
să-l scoată. 

Se odihni câteva clipe privind cerul. O durea tot corpul, ca şi cum ar 
fi bătut-o cineva cu maiul. De nu ar trimite elicoptere s-o caute... O 
singură rafală, ar termina-o imediat. Pradă acestei nelinişti, ea se urcă 
în maşină şi porni la drum. Prima hârtoapă în care nimeri îi smulse un 
țipăt, apoi strânse din dinţi. Mai avea de străbătut un drum lung, deşi 
graniţa dintre Libia şi Tunisia se afla doar la o sută cincizeci de 


kilometri în linie dreaptă. 
x 


* * 


În cămăruţa ocupată de Malko, domnea o zăpuşeală teribilă. Obosit 
să mai alunge roiurile de muşte, se lungi pe patul îngust şi aştepta. 
Soarele era sus pe cer, iar fiecare minut care trecea îi accentua starea 
de nelinişte. Noaptea trecuse fără să primească nici o veste de la 
Ashraf Khaled, iar acum se făcuse ziuă de mult. Mai avea douăzeci şi 
patru de ore până la declanşarea operaţiunii „Desert Spring”. Vuietul 
vehiculelor ce treceau pe autostrada Ben Gardane - Tripoli era 
singurul zgomot care ajungea până la el. Tresări când auzi bătăi în 
uşă. Se ridică, deschise uşa şi se pomeni nas în nas cu un tânăr cu 
părul creţ care îl cercetă îndelung. 

— Te cheamă Malko? 

— Da. 

— Atunci, vino cu mine. 

Se năpustise deja pe scări. Malko îşi luă preţioasa valijoară şi îl 
urmă. Băiatul se duse la o vechitură „404” ce trebuia să depăşească 
milionul de kilometri la bord şi îi făcu semn lui Malko să-l vină după el. 
Cele două vehicule, unul în spatele celuilalt, străbătură piaţa 
dreptunghiulară şi pustie, apoi ieşiră din Ben Gardane. Malko zări o 
plăcuţă pe care scria: Tataouine, 75 Km. Era fosta ocnă a Legiunii 
străine. Insă, după vreo doi kilometri, călăuza sa o luă la stânga, pe un 
drumeag nisipos ce mergea spre est, traversând deşertul. 

După douăzeci de minute, norul de praf gălbui ce învăluia maşina 
se mută cu totul spre dreapta pe alt drum, ce se îndrepta direct spre 
sud, paralel cu graniţa libiano-tunisiană. 

Merseră astfel preţ de o jumătate de oră, fără să întâlnească vreo 
maşină, până când le apăru în faţă alt panou: Taguelmit. Era un cătun 
pe care îl traversară în mare viteză. In timp ce conducea, Malko se 
uita pe hartă. In unele locuri, drumeagul ajungea foarte aproape de 
graniţă. Zona era în mod sigur păzită... Călăuza lui mergea la fel de 
repede ca el. La douăzeci de kilometri mai departe, aceasta frână 
brusc, iar Malko era cât pe ce să se ciocnească de bara de protecţie. 
Cobori şi se duse la tânăr. Era o căldură îngrozitoare. Tunisianul 
scoase capul pe geam şi îi arătă o pistă aproape invizibilă care ducea 
spre est, către Libia. 

— Te duci pe acolo! zise acesta. 

Fără să mai aştepte răspuns, porni motorul, întoarse şi plecă. Malko 
privi urmele roţilor lăsate pe piatra gălbuie. Asta semăna cu o cursă, 
la capătul căreia probabil că îl aştepta moartea. Dar era prea târziu ca 
să dea înapoi. 

Se urcă din nou la volan. Puse pistolul pe bancheta de lângă el şi 
porni zgâlţâit ca un prun. Drumul urca şi cobora în pustiul nesfârşit şi 


înfricoşător, mărginit uneori de blocuri din piatră de înălţimea unui 
om. 

Deodată, văzu mai departe, de-a lungul pistei, o turmă de oi care 
se confundau cu solul. Ciobanul stătea pe un bolovan şi îi făcu semn 
cu mâna. 

După ce mai parcurse doi kilometri, zări mai departe de drum, o 
colibă cenuşie, care părea părăsită. Trecu de ea şi văzu atunci un 
vehicul 4x4 parcat în spate. Părăsi drumeagul şi se opri lângă el. Nu 
era nimeni înăuntru, însă observă imediat că fusese ciuruit de gloanţe 
şi avea geamurile sparte. 

— Sunt aici! se auzi o voce în spatele lui. 

Se întoarse. Ashraf Khaled stătea rezemată de zid, îmbrăcată cu o 
vestă antiglonţ ornamentată în mod ciudat cu dantelă... Ţinea mâna 
pe mânerul unui pistol. Ea se apropie şi Malko văzu sângele de pe 
tricou, faţa suptă, ochii afundaţi în orbite. 

— Himmel! strigă el. Cine v-a atacat? 

— O să vă explic, zise ea cu vocea obosită. Veniţi. 

El o urmă înăuntrul colibei. Nu mai avea acoperiş, un perete era 
complet dărâmat, însă ceilalţi trei care rămăseseră în picioare 
constituiau de bine, de rău un adăpost. Ashraf Khaled aşezase pe jos 
un sac de dormit, un pled şi un reşou. O tabără în toată regula. 

— Unde ne aflăm? o întrebă Malko. 

— În Libia. Cam la aproximativ un kilometru, dar nu vine nimeni aici 
în afară de oamenii din Mathaba când vor să se infiltreze în Tunisia. 
Eu mă folosesc de reţeaua lor. 

— Nu riscăm nimic? 

Ea râse trist. 

— Bineînţeles că riscăm! Dar eu încerc să nu mă gândesc, am mers 
în plin deşert şi nu am văzut multe locuri ca acesta. Nu dispun de 
atâţia oameni ca să verifice orice cotlon. Sper că nu v-a urmărit 
nimeni. 

— Cine să mă urmărească? 

— Tunisienii. La Ben Gardane mişună o groază de agenţi. 

— De unde venea băiatul care m-a anunţat? 

— Face parte din reţeaua mea din Taguelmit. M-am întâlnit cu el 
aici. L-am cerut să vină să vă ia. 

Ea se aşeză pe sol strâmbându-se de durere. 

— În sfârşit, ce s-a întâmplat? o întrebă Malko foarte îngrijorat. 

— Vă voi spune, dar mai întâi, ajutaţi-mă, vreau să văd exact ce 
am. Mă simt extrem de slăbită. 

Îi scoase vesta antiglonţ şi îi examină rana. Orificiul pe unde intrase 
glonţul era neted, spre deosebire de cel pe unde ieşise, care părea 
zdrenţuit. Hemoragia fusese puternică, însă pansamentul o oprise. 
încercă să-i mişte braţul, dar Ashraf urlă. 


— Spatele meu! strigă ea, mă doare tare. Ajutaţi-mă să-mi scot 
tricoul. j 

Era imposibil, din cauza rănii de la braţ. Il sfâşie cu un cuţit, dând la 
iveală mai întâi pieptul robust şi ferm. 

Pe spate, Ashraf avea două urme vineţii destul de întinse, de 
mărimea unei farfurii pentru ceaşca de cafea. Aici o loviseră cartuşele 
oprite de vesta antiglonţ. In trusa medicală a maşinii, Malko găsi 
antibiotice şi o seringă de unică folosinţă. li făcu o injecție tinerei ca 
să încetinească răspândirea infecţiei în corp. Ea încercă să se întindă, 
dar se ridică imediat ţipând. 

— Au, mă doare! 

Ea se ridică rămânând încovoiată ca o bătrânică, cu trăsăturile 
încordate. 

— Cine a tras în dumneavoastră? o întrebă Malko.. 

— Oamenii din Securitatea internă, pe drum. leri au încercat să-l 
asasineze pe Ibrahim. Un bărbat a venit la el şi a încercat să-l omoare. 

Ea îi povesti tot ce s-a întâmplat în decursul celor douăzeci şi patru 
de ore. Dar nu pomeni nimic de concluzia la care ajunsese Ibrahim 
Khalifa. Acest lucru prelungi momentul de suspans. Malko rămase 
înmărmurit, deşi încerca să se convingă pe sine că prezenţa femeii 
era un semn bun. li povesti şi el ultimele evenimente, cu concedierea 
lui Arnold Angel şi încheie: 

— Din partea americanilor, totul e pregătit pentru declanşarea 
operaţiunii „Desert Spring”, mâine. Cei şase sute de oameni ai 
colonelului Haftar se află în Sicilia, cu excepţia câtorva care sunt gata 
să ni se alăture. 

— Aveţi vreun mijloc să luaţi legătura cu ei? îl întrebă imediat 
Ashraf. 

— Da, am un telefon codificat legat prin satelit. 

— Sunt departe de aici? 

— Când am vorbit ultima oară cu ei, se pregăteau să ajungă în 
Tataouine. După părerea mea, vor fi aici în mai puţin de trei ore. 

Muştele bâzâiau împrejurul pansamentului îmbibat cu sânge. Ashraf 
suferea un martiriu, dar nu se plângea. Malko se gândea că era într- 
adevăr o femeie de fier. Ibrahim Khalifa ştiuse să aleagă. 

Ea înălţă capul şi se uită la el cu gravitate. 

— Să nu înţelegeţi greşit, zise ea subit, dar am venit să vă spun că 
Ibrahim Khalifa renunţă. Nu mai există nici o operaţiune „Desert 
Spring”, trebuie să anulăm totul şi să mă ajutaţi să-l iau din Libia. 
Acesta este motivul prezenţei mele aici. 


Capitolul XV 


Câteva clipe, nu auzi decât şuieratul puternic al vântului ducând cu 
sine vârtejurile de nisip care scrâşnea pe pietrele bătrâne. Malko era 
năucit şi dezamăgit. Aici, în coliba asta pierdută în mijlocul pustiului, 
operaţiunea „Desert Spring” i se părea abstractă, însă femeia de 
lângă el era cât se poate de adevărată. Şi mai cu seamă ceea ce 
spunea. 

— De ce renunţă Ibrahim Khalifa? 

— Operaţiunea a fost penetrată complet de Kadhafi şi de Jalloud, 
datorită scurgerilor din Tunis. Chiar dacă nu mai există nici o 
scurgere, răul a fost făcut. Ibrahim Khalifa ştie că nu va reuşi. Totul se 
baza pe fenomenul surpriză. Chiar înainte ca oamenii colonelului 
Haftar să ia poziţie pe terenul ales, Consiliul Suprem de Securitate va 
denunța intervenţia americanilor. 

— Dar de ce Khalifa nu s-a oprit mai devreme? 

— Din orgoliu, spuse Ashraf. Kadhafi este furios că trebuie să-i 
anunţe pe apropiații lui de o posibilă trădare. De aceea a încercat să 
saboteze discret proiectul. In acelaşi timp, vrea să se răzbune pe 
Ibrahim pentru intenţia de a-l răsturna de la putere. Va face tot 
posibilul să-l lichideze... Ibrahim ştie acest lucru. In seara asta, a 
organizat o mare festivitate oficială la care a invitat mulţi oameni ca 
să-l tragă pe sfoară, dar, în realitate, el a plecat deja din Tripoli. De la 
prietenii dumneavoastră americani, aşteaptă să-i asigure securitatea 
începând de la graniţă, să-l ajute să plece din Tunisia cât mai repede 
posibil şi să-l ducă într-un loc sigur. 

Malko era de-a dreptul copleşit. 

— Unde? 

— In Statele Unite sau la Cairo. 

— Credeţi că tunisienii s-ar opune plecării lui? 

— Ei nu, însă Kadhafi va face orice ca să-l lichideze înainte ca el să 
se pună la adăpost. Cei doi care au încercat să-l omoare, Frank Terpil 
şi William Shepard, sunt deja în regiune. 

— Unde? 

— Nu ştiu exact, recunoscu ea, dar am numărul maşinii cu care se 
deplasează în prezent. Este o placă de înmatriculare verde cu 
portocaliu, cum au toţi străinii rezidenţi în Libia. Au primit ordin să 
aştepte instrucţiuni. Kadhafi ştie că Ibrahim Khalifa va fi obligat să 
fugă prin Tunisia şi va pune tot felul de obstacole în calea lui. 

Înmărmurit, Malko asculta toate aceste noutăţi. Era nenorocirea de 
care se temuse şi sfârşitul carierei lui Bryan Palmer. in pofida 
încăpăţânării şi minţii întunecate a şefului Centralei din Tunis, nu se 
putea abţine să nu-i plângă de milă. 

— Când va veni Ibrahim Khalifa? întrebă Malko. 


Ea făcu un gest de neputinţă. 

— Curând... Inch Allah, ori niciodată. Nu am cum să iau legătura cu 
el. Trebuie să-l aştept aici. Am mâncare şi băutură. 

— Bine, se resemnă Malko. li telefonez lui Bryan Palmer. 

Oribilă corvoadă... Lăsând-o pe Ashraf în colibă, se duse să-şi ia 
telefonul portabil din Toyota. Cu stomacul făcut ghem, formă numărul 
pe care i-l dăduse Bryan Palmer. Auzi zgomotele obişnuite ale 
legăturilor prin satelit, apoi nimic şi, în sfârşit, vocea americanului. Era 
foarte clară, dar încordată. 

— Malko, ce veşti ai? 

— Rele, făcu el cu tristeţe. 

— Foarte rele? 

— Da, se mulţumi să spună Malko. A abandonat. Trebuie să oprim 
totul. 

La capătul celălalt se auzi un oftat. 

— Nu eram sigur, spuse în final Bryan Palmer cu un soi de 
croncănit. În ultimele ore, am interceptat unele discuţii foarte 
tulburătoare. 

— Prietenul nostru cere să-l protejăm, continuă Malko. Trebuie să 
ne întâlnim în locul unde sunt acum. După aceea, plecăm la Tunis. 

— Presupun că nu avem de ales, zise cu amărăciune Bryan Palmer. 
Dacă reuşiţi să-l aduceţi la aeroportul din Djerba, de rest mă voi 
ocupa eu. li voi da ordine lui Ali. Sunaţi-mă într-un sfert de oră. 

— Perfect, zise Malko. i 

Linia rămase deschisă, dar nu mai auzea nimic. In final, Bryan 
Palmer zise cu voce sfâşiată înainte de a închide: 

— N-am avut noroc. 

Malko avu impresia că plângea. Aşteptă un sfert de oră, apoi formă 
numărul lui Ali Fakhri. Legătura fu stabilită numaidecât. 

— Am aflat despre ce e vorba, îl anunţă Ali. Eu sunt la Medenine, 
dar am o problemă cu radiatorul. De-abia mâine dimineaţă ne putem 
întâlni. Spuneti-mi unde vreţi? j 

— La Taguelmit, îi propuse Malko. In zori. 

— De acord. 

Intrerupse convorbirea cu speranța că serviciile tunisiene nu 
interceptaseră cele două telefoane. Ziua se sfârşea repede, nuanţând 
deşertul cu tente movulii, estompând formele, iar vântul se înteţea. 

Îşi zise că exfiltrarea lui Ibrahim Khalifa nu va fi deloc floare la 
ureche. Se întoarse în colibă. Ashraf Khaled stătea ghemuită pe o 
parte. Adormise fiindcă era frântă de oboseală. 

Malko se duse să mute maşina ca să nu se vadă, apoi se întoarse 
înăuntru. Se făcuse aproape noapte, iar frigul din deşert îl făcea să 
tremure. Ashraf se acoperise cu vesta antiglonţ ca să se încălzească. 
La şase sute de kilometri de aici, Bryan Palmer se pregătea să anuleze 


frumoasa-i operaţiune, punând în acelaşi timp capăt şi carierei sale. 
Incă o dată, CIA plătise pentru uşurinţa cu care trata problemele. 
Când l-au chemat pe Malko, mărul era deja viermănos. Se lăsase 
brusc întunericul, fără nici o luminiţă, în afară de stelele de pe cer. 

Se gândi la ucigaşii care îl pândeau pe cel căruia el trebuia să-i 
acorde protecţie. Nu mai punea la socoteală ce nu ştia încă. Ashraf 
gemu şi se apropie de ea. Imediat, ea se ridică în capul oaselor cu o 
vioiciune de felină şi îl întrebă: 

— A venit? 

— Nu. 

Ea se prăbuşi la loc, strigând de durere şi spuse cu voce obosită: 

— Mi-e rău şi mi-e frig. Veniţi lângă mine. 

El se lungi peste pled, doar în jeanşi şi în cămaşă. Imediat, Ashraf 
se cuibări în braţele lui. Tremura din cauza febrei. El îi schimbă 
pansamentul şi observă că hemoragia se oprise. 

Când vru să se aşeze mai comod şi îi atinse spatele, ea urlă de 
durere... Cele două hematoame o făceau să sufere îngrozitor. Lipită 
de bine de rău de el, ea îşi găsi poziţia strecurând un picior între ale 
lui, căutând să se încălzească şi, după câteva minute, respiraţia ei 
regulată îl făcu să înţeleagă că adormise. El rămase cu ochii deschişi, 
cu arma la îndemână, pândind zgomotele de afară. 

x 


* * 


Sânul călduţ şi greu părea că se cuibărise singur în palma lui. Malko 
se trezi tulburat din toropeala lui. Ashraf se mişcase în somn, lipindu- 
se complet de el. Pubisul apăsa involuntar coapsele lui Malko, fapt ce 
declanşă la el o reacţie pe cât de normală, pe atât de nedorită. Era tot 
întuneric beznă, vântul bătea la fel de tare, iar Ibrahim Khalifa nu 
ajunsese încă. 

Fără să vrea, degetele mângâiau carnea călduţă şi tare a sânului, 
atingând mamelonul. Ashraf Khaled nu se mişca deloc. El continuă 
mângâierea cu mai multă îndrăzneală şi, treptat-treptat, simţi cum 
reacţionează prin mişcări uşoare ale bazinului. El trecu la celălalt sân 
şi aplică acelaşi tratament, iar Ashraf gemu în somn. Mâna dreaptă 
care se încălzea între ei prinse virilitatea lui Malko. El îşi dădu seama 
că sânii se întăriseră şi că sfârcurile deveniseră mai ferme, iar 
respiraţia era mai rapidă. El îşi strecură mâna între pantalon şi piele. 
Trecu apoi de bariera creată de slip şi simţi sub degete astrahanul 
puţin cam aspru. Continuă s-o mângâie şi ajunse la partea umedă... 
Ashraf se arcui atunci când el înfipse degetele înăuntru, smulgându-i 
un țipăt. 

— Nu! Nu! protestă ea. 

Dar nu făcu nici un gest să oprească acţiunea lui Malko. O masă cu 
blândeţe, punând stăpânire pe sexul umed, accelerând în mod 


progresiv mişcările, până când femeia fu zguduită de o zvâcnire 
violentă şi, imediat, deveni molatică. El vru să-i scoată ţinuta de luptă, 
iar ea se lăsă pe spate, dar se ridică brusc ţipând de durere. 

— lmi este atât de rău... 

Ea stătea lipită de el cu bustul gol, cu sânii umflaţi, gâfâind. Cu 
mâna sănătoasă, eliberă membrul pe care îl masa de câtăva vreme şi 
începu să-l mângâie cu mişcări repezi, până când îl aduse în stadiul 
final într-un timp record. Apoi, cum ea acţionase în timp ce moţăia, se 
ghemui din nou în Malko, cu sânii goi lipiţi de el şi gura sprijinită de 
gâtul lui. 

x 
x x 


Zorii se revărsau peste deşert cu tente de mov, roz şi gri, un soi de 
curcubeu în culori neobişnuite. Vântul bătea întruna, ridicând vârtejuri 
gălbui de nisip în aer. Un palmier rahitic aproape că fusese culcat la 
pământ de rafalele puternice. Malko se întinse. Era de abia cinci 
dimineaţa, iar ziua părea să fie lungă. Ar fi trebuit să fie cea mai 
glorioasă zi a CIA... 

— Nici acum nu a sosit? zise deodată Ashraf. 

Trezită de-a binelea, ea îşi pusese din nou vesta antiglonţ. Puteau 
să scruteze cât pofteau formele mişcătoare ale deşertului, că tot nu 
zăreau nici urmă de maşină. Poate că Ibrahim Khalifa era deja mort. 

— Mă duc la Taguelmit să-l aduc pe Ali Fakhri, zise Malko. Cred că 
ne întoarcem peste vreo două ore. 

Ashraf aprobă din cap, moartă de oboseală, iar el se urcă în Land 


Cruiser. 
x 


* * 


Cel căruia i se spunea Al Chibani” se urcă în jeep-ul rusesc şi porni 
la drum. Inainte să demareze, se întoarse spre imensul cort maroniu 
instalat în mijlocul pustiului, unde tocmai se întâlnise cu şeful lui, 
colonelul Moammar al-Kadhafi. Acesta îl primise binevoitor ca de 
obicei, îl invitase la masă şi mâncaseră amândoi cu mâna, după 
tradiţia beduină, aşezaţi direct pe sol, pe mai multe covoare puse 
unele peste altele. 

Colonelul Kadhafi îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în 
mijlocul deşertului, în locurile pe care şi le alegea singur, de preferinţă 
în depresiunea din sudul localităţii Syrte. Se născuse în această 
regiune şi se simţea ataşat de ea. Taberele sale, aparent rudimentare, 
dispuneau de mijloace de comunicare ultramoderne, de tot confortul 
şi erau păzite de oameni de încredere, aleşi de însuşi Kadhafi. 

Incă o dată, Al Chibani căzuse în grațiile conducătorului Libiei. Omul 


15 Moşul (n.a.). 


acesta pe care o lume întreagă îl ura era idolul său. Pentru că, în 
mintea lui, era un beduin adevărat, un arab autentic, care smulsese 
ţara din mâna străinilor, pentru că era dezinteresat, idealist şi avea 
câteva idei simple. Evreii erau duşmanii arabilor, iar americanii, 
prietenii evreilor. În concluzie, americanii erau duşmanii arabilor... 

Kadhafi împărtăşea cu Al Chibani aceleaşi valori, tribul, onoarea, 
frica de Dumnezeu şi respingeau morala lumii occidentale pe care o 
considera coruptă, atee şi frivolă. Pentru cei doi, viaţa unui om avea o 
valoare relativă, mai cu seamă a celor care nu credeau în Allah. 

Aceste fapte justificau în ochii lor actele care umpleau restul lumii 
de oroare. Ca să arunci în aer un avion în zbor cu două sute şaptezeci 
de pasageri la bord, numai pentru a te răzbuna că ai fost rănit în 
amorul propriu, ori să avansezi în funcţie un politician, astea erau 
acţiuni admise. 

După ce băuse mai multe ceşti de ceai, colonelul Kadhafi îi 
explicase lui Al Chibani ce dorea de la el, iar acesta înţelesese perfect, 
chiar a fost de acord. Puternicul său interlocutor nu avea nevoie să se 
justifice sau să-i dea explicaţii. La beduini, răzbunarea era o datorie 
sacră. 

Al Chibani porni la drum şi străbătu cu viteză mică diferitele 
obstacole care apărau tabăra colonelului, trecând prin dreptul unui 
cuib de opt mitraliere, având drept servanţi nişte oameni înfofoliţi în 
ţinuta specială pentru deşert. In spatele lor, era parcat un Mercedes 
nou-nouţ... Al Chibani acceleră şi, în curând, se pomeni în mijlocul 
deşertului, îndreptându-se spre Tripoli. 

Colonel de geniu, format în Uniunea Sovietică şi în Cehoslovacia, Al 
Chibani, om fără sentimente, aparţinând tribului Warfala, servise 
întotdeauna regimul lui Kadhafi fără să pună întrebări. Cu mustaţa 
sură contrastând cu tenul închis la culoare, cu capul rotund şi silueta 
masivă. Inspira încredere tuturor. Cu toate acestea, era omul cel mai 
periculos din Libia. De ani de zile furniza arme şi explozibili grupurilor 
teroriste care foloseau această ţară ca bază operaţională. In birouaşul 
lui amenajat în fundul unei cazărmi discrete, care servea şi drept 
depozit de arme pentru operaţiunile speciale, prinsese în piuneze 
fotografia deja îngălbenită a lui Carlos cu dedicație. 

Carlos, teroristul, se ascundea în Siria, căci în Libia era considerat 
persoană indezirabilă. 

Al Chibani opri maşina în faţa unei clădiri joase de un galben 
murdar care adăpostea una dintre infrastructurile clandestine ale 
grupului lui Abu Nidal, la periferia oraşului Tripoli. Vreo trei zdrenţăroşi 
îşi făceau veacul pe acolo. Il salutară cu respect, iar el urcă la primul 
etaj. j 

Il întâmpină un mustăcios înalt şi sifilitic. II îmbrăţişă şi îl servi cu 
ceai. Schimbară câteva cuvinte amabile, apoi chemă doi tineri fără 


grade, nişte recruți palestinieni de-ai lui Abu Nidal, care deţineau 
paşapoarte libiene. Primiră instrucţiunile şi îl urmară ascultători pe Al 
Chibani. Í 

Incepuse să se crape de ziuă. In mod normal, misiunea lui Al 
Chibani se mărginea doar la teritoriul libian, dar putea să se 
desfăşoare şi în Tunisia. In această viziune şi, în special într-o ţară 
străină ca Tunisia, era mult mai înţelept să trateze în subteran cu 
oamenii lui Abu Nidal, ca să nu implice în mod direct serviciile libiene. 
Al Chibani le explică pe scurt celor doi băieţi ce aveau de făcut, apoi 
aceştia îşi văzură de drum. Portbagajul maşinii era ticsit de arme, însă 
numărul diplomatic îi scutea de controlul vamal. Tunisienii ştiau foarte 
bine cine este Al Chibani, dar nu se atingeau de el. Deseori le tranzita 
ţara sau se ducea la Tunis să se întâlnească cu tipi din OEP. Ştiind că 
israelienii puseseră preţ pe capul lui, avea permisiunea să se fâţâie cu 
gărzile de corp după el... 

In timp ce rula cu viteză spre graniţa cu Tunisia, îşi revizui planul în 
minte. Ibrahim Khalifa dispăruse, lăsându-i să creadă că era tot la 
Tripoli. Bineînţeles că prima dată căutase să se refugieze în Tunisia, 
dar nefolosind şoseaua principală. Un om ca el cunoştea toate 
drumurile din deşert, iar anumite informaţii culese de Al Chibani îl 
făceau să-şi imagineze că o va lua pe un traseu utilizat frecvent de 
Mathaba. Intr-acolo se îndrepta acum Al Chibani, mergând pe cât era 
posibil pe drumul asfaltat ca să recupereze timpul pierdut. 

Khalifa trebuie să fi făcut un popas în timpul nopţii. Nu dispunea de 
un vehicul care să-i permită să conducă prin deşert fără vizibilitate. 
Dacă îl va scăpa acolo, Al Chibani era sigur că americanii vor încerca 
să-l scoată din ţară prin aeroportul din Djerba. Era prea periculos să 
organizeze o călătorie atât de lungă până la Tunis numai pe şosea. 
Între Ben Gardane şi Zarzis, „Moşul” dispunea de o infrastructură 
destul de rarefiată, dar eficientă. Şi-apoi, mai exista „deep throat”, 
sursa din interiorul CIA, care le va orienta paşii. De asemenea, putea 
să apeleze şi la „suplimentele” lui irlandeze şi americane. Dacă, în 
ciuda acestor pregătiri, Ibrahim Khalifa, trădătorul, va reuşi să scape 
ca prin urechile acului, atunci înseamnă că e diavolul în persoană... 

Cu zece kilometri înainte de graniţă, o luă la stânga, intrând pe o 
pistă ce mergea spre sud-vest, în mijlocul deşertului. Cei doi 
palestinieni admirară încântați peisajul, fără să bănuiască măcar că 
riscau să petreacă câţiva ani într-o închisoare din Tunisia, dacă 
operaţiunea se derula bine. Ordinele lui Al Chibani erau clare: să-i 
implice în atac, dar să-i abandoneze ca să nu amestece Jamahiria. 
Ibrahim Khalifa trebuia să moară, dar de o mână necunoscută din 
punct de vedere oficial. Neînţelegerile lui Khalifa cu grupul lui Abu 
Nidal erau cunoscute de toată lumea, aşa că lichidarea lui de către 
partizanii acestuia ar avea oarecare credibilitate. 


* 
* * 


La etajul al şaselea din clădirea Ambasadei americane din Tunis, 
era forfotă ca într-un stup de albine. Serviciile de ascultare nu mai 
pridideau, interceptând tot ce ieşea din Libia, chiar şi comunicațiile 
din interior. Trei analişti care dormiseră doar două ore noaptea 
trecută se străduiau să fragmenteze mesajele ca să înţeleagă mai 
bine ce se întâmpla în Tripoli. Parcă se aflau la faţa locului, aşa de 
vorbăreţi erau libienii. 

Jane, secretara lui Bryan Palmer, înşfăcă ultimele transcrieri şi le 
aşeză pe biroul pus la dispoziţia trimisului special de la Langley, 
însărcinat escortarea armatei colonelului Haftar. Se mai aflau acolo 
încă trei americani. Şeful centralei parcurse documentele şi ridică 
privirea întunecată spre interlocutorii lui. 

— Asta nu miroase a bine, zise el. Securitatea internă s-a 
dezlănţuit, un colonel fidel comandantului Jalloud a fost numit în locul 
lui Ibrahim Khalifa. 

— Unde este? întrebară într-un glas doi dintre americani. 

— Se pare că a reuşit să fugă, fapt ce corespunde cu informaţiile 
culese de Malko, preciză Bryan Palmer. Insă, dacă ne luăm după 
aceste documente, au trimis un comando pe urmele lui, condus de o 
veche cunoştinţă de-a noastră, colonelul Hachili, zis Al Chibani. A 
cumpărat arme pentru Libia din toate colţurile lumii. Conduce serviciul 
de „acţiune” al lui Kadhafi. 

Trimisul de la Washington se scărpină pe gât. 

— Trebuie să evităm cu orice preţ ca Ibrahim Khalifa să cadă în 
mâinile lor. Declaraţiile lui ar produce pagube imense... 

Bryan Palmer se abţinu la timp să nu se strâmbe. 

— După părerea mea, nu asta au de gând să facă. Vor să-l omoare 
şi nimic mai mult. Dar trebuie să-l punem la adăpost. Presupun că a 
plecat cu toate documentele şi, într-adevăr, deţine lucruri extrem de 
interesante. De exemplu, toate reţelele libiene din Africa şi din 
Europa. Prietenilor noştri francezi le-ar surâde să cumpere aceste 
informaţii cu nişte preţuri exorbitante. Şi pe urmă, avem un joker 
împotriva colonelului. 

Se lăsă o tăcere de plumb. Apoi, trimisul de la Langley întrebă: 

— Deci s-a terminat cu operaţiunea „Desert Spring”? 

Bryan Palmer îl înfruntă cu privirea. Pleoapa stângă se zbătea din 
cauza unui tic nervos. 

— Dacă adăugaţi celor şase sute de oameni conduşi de Haftar un 
corp de armată cu blindate, plus sprijinul aerian, ne-am putea duce. 
Am lua micul dejun la Tripoli... Nu uitaţi că toată treaba se sprijină pe 
Khalifa şi are nevoie de un efectiv bine antrenat ca să opereze în 
interiorul ţării. 


— Înţeleg, zise cu tristeţe directorul adjunct al Biroului pentru 
Orientul Mijlociu, nota de plată va fi foarte încărcată. 

Dar, mulţumită lui Dumnezeu, banii erau ai contribuabililor. 

— Oricum ne-ar costa mai puţin decât Golful Porcilor, observă cu 
perfidie Bryan Palmer şi nu vom pierde nici un om. Insă, aş dori să-mi 
lăsaţi detaşamentul de la Tozeur care se pregăteşte să ia legătura cu 
Malko. 

— Sunt amestecați şi americanii? întrebă cu severitate şeful de la 
Langley. 

— Nu, numai coloraţii, răspunse Bryan Palmer placid. Vă vor fi 
predaţi în bună stare. Dacă va fi posibil, chiar în seara asta. 

— Cred că ajung la Tozeur cel mai târziu la prânz. 

O adiere de incertitudine plutea peste întreg etajul. O secretară 
veni şi şopti câteva cuvinte la urechea lui Palmer, care zâmbi cu 
ironie. 

— M-a convocat ministrul de interne tunisian, anunţă el. După 
părerea mea şi-au dat seama că în Libia au început să se petreacă 
lucruri ciudate. 

x 
x x 


La intrarea în Taguelmit, Malko zări o furgonetă cu geamurile 
vopsite, staționată în faţa unei colibe dărăpănate. Când se apropie, 
observă că vehiculul avea număr italian. Era chiar cel căutat de el. 
Malko opri şi coborî. Portierele din spate fură deschise şi apăru un soi 
de brută mătăhăloasă cu umeri largi ca o nicovală, cu un cap mare şi 
rotund cu mustăţi extrem de stufoase. Necunoscutul i se adresă în 
arabă cu un zâmbet de animal carnivor. 

— Dumneavoastră sunteţi Ali Fakhri? îl întrebă Malko. 

Mustăciosul îşi arătă dinţii de canibal într-un zâmbet orbitor. 

— Vă aşteptam. 

In sfârşit, după atâtea nenorociri, venise şi o veste bună. 


Capitolul XVI 


— Să intrăm în maşină, îi propuse Ali Fakhri. 

Malko se urcă în furgonetă, unde domnea o căldură insuportabilă şi 
o dezordine de nedescris. Doi arabi mai tineri îl salutară cu un 
zâmbet. Ali Fakhri se aşeză pe un scaun, iar Malko zări mânerul unui 
pistol. Într-o cutie pusă la picioarele lui, erau grenade defensive cu 
care puteau măcelări un oraş mai mic... 

Dacă foştii lui prieteni l-ar prinde, l-ar sfâşia în mii de bucățele. 
Căzând prizonier în Ciad, alesese calea trădării sub ordinele 
colonelului Haftar, sperând ca, într-o zi, să trăiască în SUA, însă, mai 
întâi, avea de îndeplinit un mic serviciu: să-şi elibereze patria. 
Aşteptând să se întâmple minunea, locuia în cuburile minuscule din 
beton, lipsite de aer condiţionat, dintr-o aşezare militară din Florida 
afurisindu-l întruna pe Kadhafi... îi aruncă o privire neagră lui Malko. 

— Deci, s-a terminat. 

Vorbea engleza gutural, dar pe înţeles. 

— Mi-e teamă că da, confirmă Malko, însă am apelat la 
dumneavoastră pentru un „side-job”. 

Îi explică despre ce este vorba. Ali Fakhri zise în încheiere, în timp 
ce îşi ştergea fruntea: 

— Cel puţin, nu am venit degeaba. Să mergem. 

Unul în spatele celuilalt, cele două vehicule plecară la drum spre 
coliba în care Malko o lăsase pe Ashraf Khaled. Dacă Ibrahim Khalifa 
ar fi şi el acolo... 

Vântul sufla în continuare, purtând cu el vârtejuri de nisip, iar 
deşertul era la fel de neted ca suprafaţa lunii. Şi tot atât de primitor. 
Malko scruta neîncetat depărtările. Intraseră în teritoriul libian. Din 
acest moment, puteau să dispară fără urmă pentru totdeauna. 

Concentrat asupra volanului, continua să meargă, atent la norii 
groşi de praf care alergau pe drum cu viteză mare ca şi cum pe pistă 
s-ar afla vreun alt vehicul. 

În sfârşit, coliba apăru în zare. Maşina lui Ashraf era tot acolo. Nu 
mai era nici un alt vehicul. Ibrahim Khalifa nu ajunsese încă, fapt ce 
începea să-l îngrijoreze. Ashraf Khaled apăru, palidă de oboseală, cu 
un tricou curat pe ea. 

Ali Fakhri avea în maşină o trusă medicală completă, furnizată de 
armata Statelor Unite, iar Malko îi mai făcu o injecție cu antibiotice 
tinerei, plus un analgezic pentru dureri. Ca să alunge toropeala, 
Ashraf înghiţi două tablete de amfetamină. După câteva clipe, privirea 
îi deveni mai vioaie. 

— Am veşti, zise ea. După ce aţi plecat, am văzut un vehicul 
suspect. S-a apropiat, apoi a plecat. 

— In ce parte? 


— Acolo, pe teritoriul libian. Cred că şi-au pus oameni pe urmele lui 
Ibrahim şi îl pândesc aici. E semn bun, căci înseamnă că a reuşit să 
iasă din Tripoli. 

— Cum se face că nu a ajuns încă aici? 

— Nu ştiu, recunoscu ea. Ne aflăm în plin deşert unde întâmplările 
capătă alte proporţii. Poate că s-a împotmolit, sau a avut un accident, 
ori o pană. Trebuie să-l aşteptăm, dar riscăm să fim atacați. Vehiculul 
pe care l-am văzut cu siguranţă e dotat ce aparat radio. Ar trebui să 
scăpăm de el înainte de sosirea lui Ibrahim. 

Dar nu era o situaţie prea favorabilă. Dacă înaintau spre el, vor 
evita întâlnirea şi îi vor împinge în interiorul Libiei, ceea ce reprezenta 
un risc în plus. Malko privea deşertul, în aparenţă neumblat, ce se 
întindea cât vedeai cu ochii. Ca să ascunzi un vehicul era suficientă 
doar o mică dună de nisip. Deodată, îi veni o idee. li spuse, lui Ashraf 


despre ce e vorba, iar ea admise că e un plan viclean. 
x 


* * 


Sprijinit în baston, bătrânul tunisian nu reuşea să-şi ascundă 
neîncrederea şi stupefacţia. Să găseşti în mijlocul pustiului nişte 
oameni care să vrea să-i cumpere turma, pe care avusese de gând s-o 
ducă joi în târgui de la Tataouine, depăşea orice închipuire. Cu toate 
acestea, teancurile de dinari erau în mâna lui... în plus, la mijloc se 
aflau un străin şi un arab care vorbea cu un accent tare ciudat... 

— Asta face trei dinari kilogramul, începu el. 

Preţul curent era de doi dinari, însă, ţinând seama de împrejurări... 

— De acord, trei dinari, acceptă Malko. 

Noroc că avea teancul de bani tunisieni, la fel ca şi Ashraf. 

— Trebuie să le cântărim, zise bătrânul. 

Bună idee, în mijlocul deşertului. Ali Fakhri interveni. Se aplecă, 
apucă o oaie de picioare şi o ţinu în aer câteva clipe, apoi o puse jos 
într-un concert de behăieli. 

— Are cam cinşpe kile... 

— Douăzeci, protestă ciobanul. 

Se tocmiră şi ajunseră la optsprezece... Acum, nu le rămânea decât 
să numere oile. Trebuie să fie vreo cincizeci... După o jumătate de 
oră, ciobanul se îndrepta spre Tataouine cu buzunarele doldora de 
bani, nepricepând încă bine ce pleaşcă a căzut pe capul lui. Malko se 
întoarse către Ali Fakhri şi spuse: 

— Explicaţi-le oamenilor dumneavoastră ce au de făcut. Credeţi că 
sunt în stare? 

— Fără doar şi poate, confirmă libianul, nu e prea greu, doar sunt 
ţărani, ştiu cum să se poarte cu oile... 

Malko se urcă în Toyota şi se duse la Ashraf Khaled care rămăsese 
în colibă, la o distanţă de câţiva kilometri. Ali Fakhri se urcă la volanul 


furgonetei şi ieşi de pe drum, oprindu-se mai încolo, la vreo treizeci de 
metri, în zona care semăna cu un canion mai mic. Ridică capota 
maşinii, simulând o pană de motor, în timp ce oamenii lui duceau oile 
ca să le împartă conform planului. Capcana era pusă la punct. 

x 


* * 


— Credeţi că ne vor urmări? îl întrebă Malko puţin cam trist. 

Vehiculul pe care îl zărise Ashraf de-abia se vedea în depărtare. Se 
apropiase puţin, dar rămase la o distanţă destul de apreciabilă. 
Ocupanţii lui supravegheau în mod cert coliba şi cele două vehicule. 
Ibrahim Khalifa tot nu ajunsese. 

— Eu cred că da, zise Ashraf. După părerea mea, ei nu ştiu unde 
este Ibrahim. Au venit aici din întâmplare. Dacă văd că plecăm, vor 
crede că am luat legătura cu el şi că ne vom întâlni. Ca să nu ne 
piardă, ne vor urmări. 

— Atunci, să plecăm! Sunteţi în stare să conduceţi? 

— Mă voi strădui. 

Toyota şi Range Rover-ul ajunseră pe drum hurducându-se şi virară 
apoi la dreapta, îndreptându-se spre interiorul Tunisiei. Malko se uita 
în urmă în oglinda retrovizoare. Crezu mai întâi că e un vârtej de nisip. 
După aceea, îşi dădu seama că vehiculul ascuns până atunci se 
lansase cu toată viteza în urmărirea lor, ridicând un nor gros de praf. 


Ashraf nu se înşelase. 
x 


* * 


Al Chibani aplecă puţin binoclul, gânditor şi îngrijorat. Urmărise încă 
din zori Range Rover-ul lui Ashraf, sperând în fiecare clipă că va zări 
venind Mercedesul negru al lui Ibrahim Khalifa. Văzuse numai două 
vehicule care veniseră din Tunisia, iar unul dintre ele plecase. 

Luase legătura prin radio cu unul dintre oamenii lui care trecuse 
graniţa fără să se ferească, îndreptându-se spre Ben Gardane ca să 
coordoneze operaţiunea în continuare. 

— Pleacă! 

Un om de-al lui Abu Nidal tocmai văzuse că cele două vehicule se 
puseseră în mişcare. Al Chibani demară imediat. În deşert erau zeci 
de puncte de întâlnire ca acesta de-a lungul frontierei, iar Ibrahim 
Khalifa putea să se găsească la oricare dintre ele. 

Fu nevoit să accelereze, ca să nu piardă din vedere Range Rover-ul. 
La fiecare hop, palestinianul lui Abu Nidal de lângă el se atingea cu 
capul de tavan... Apoi drumul deveni mai bunicel, iar Al Chibani 
acceleră din nou. Ranger-ul se vedea în faţa lui, urmat de o Toyota 
Land Cruiser. Noroc că în această porţiune, deşertul era neted ca-n 
palmă. Ashraf căuta din răsputeri să-l facă să le piardă urma. Dacă ar 


fi reuşit acest lucru, tot avea timp să-l prevină prin radio pe unul 
dintre oamenii lui, iar acesta ar fi continuat urmărirea mai departe. 
Acum mergea pe drumul plin de nisip cu peste optzeci la oră. Volanul 
tremura în mâinile lui. Brusc, trase o înjurătură îngrozitoare. Cam la o 
sută de metri în faţa lui, drumul era blocat de o turmă de oi, exact 
într-o porţiune încadrată de dune, deci nu putea să o ocolească şi s-o 
ia de-a dreptul prin deşert. Al Chibani claxonă ca un apucat, apăsând 
întruna butonul. Nomazii ăştia aveau impresia că era deşertul lor, iar 
ciobanul care mergea înainte nici nu catadicsi să întoarcă capul. 
Range Rover-ul se îndepărta în viteză... 

Nu putea să escaladeze pereţii de nisip aflaţi de o parte şi de alta a 
drumului. Oile erau doar la treizeci de metri. Al Chibani strivi frâna, iar 
Land Rover-ul se opri într-un nor de praf, la câţiva centimetri de 
ovinele care se îndepărtară behăind. Celelalte tropăiau pe drum fără 
să fugă. Al Chibani sări din maşină şi urlă la ciobanul care mergea în 
frunte: 

— Imbecilule, nătângule, ia-le din drum! 

Dar acesta nici nu se întoarse măcar... Al Chibani se sui în maşină, 
luă de sub scaun un Skorpio şi trase o rafală în aer. Dar ciobanul nici 
nu se clinti. 

— Te omor! urlă el. 

Ciobanul nu se mişcă. Proptind arma de şold, Al Chibani era gata să 
apese pe trăgaci. Dar fusese ultimul gest pe care îl făcuse, pentru că 
nu observase vehiculul oprit la vreo treizeci de metri între stânci. 
Portierele din spate fură deschise, iar omul care stătea pe podea îl 
pândea cu o maşinărie ciudată compusă dintr-o puşcă de asalt M 16 şi 
un lansator de grenade M 79 amplasat sub ţeavă. Din ea ţâşni o 
flacără portocalie şi, după câteva secunde, grenada de patru zeci de 
milimetri lovi Land Rover-ul în portiera din faţă, împrăştiindu-l în mii 
de fărâme pe o distanţă de douăzeci de metri. Vehiculul se aprinse 
imediat, carbonizând pe loc pasagerii din el. Al Chibani fu lovit de o 
schijă care îi secţionă carotida stângă ca un brici. 

Parbrizul fu împroşcat de sânge, dar, înainte să se prăbuşească, 
încercă să-şi oprească hemoragia. Se goli numaidecât de sânge şi îşi 
pierdu cunoştinţa. Când Land Rover-ul explodă, împrăştiindu-se în mii 
de bucățele pe o distanţă mare, el murise deja. Ca prin minune, 
aparatul de emisie-recepţie agăţat la curea mai hârâia încă. Material 
american, ce mai... 

Ali Fakhri sări din maşină şi se apropie cu băgare de seamă de 
rămăşiţele Land Rover-ului. Din cei doi palestinieni rămase doar o 
amintire, iar cadavrul lui Al Chibani zăcea pe sol ars, de nerecunoscut. 
Ali Fakhri strivi cu piciorul walkie-talkie, apoi se aplecă peste el şi îl 
scotoci prin buzunare. Luă tot ce găsi: acte, bani... Puteau să-i 
folosească la ceva. 


O coloană de fum negru se înălța din mijlocul deşertului, vizibilă pe 
o distanţă de mai mulţi kilometri. Nu ştia dacă se afla pe teritoriu 
tunisian sau libian. După ce termină treaba, ajunse iarăşi pe pistă şi îl 
luă pe falsul cioban în trecere. Derutate, oile se adunară la umbra 
unui mărăciniş. După câteva minute, Ali Fakhri ajunse din urmă 
celelalte două vehicule. 

— Sunt nevoit să plec, zise el. Trebuie să ajung pe lumină la Tozeur. 

— Noi ne întoarcem la colibă să-l aşteptăm pe Ibrahim, spuse 
Ashraf Khaled. Sper că va veni. 

Malko era trist, deşi reuşiseră să scape de urmăritori. CIA, nu numai 
că ratase operaţiunea „Desert Spring” din cauza unui trădător din 
cadrul ei, dar îl lăsa să se descurce absolut singur ca să-l salveze pe 
Ibrahim Khalifa. Se repeta schema de la Saigon, de la Phnom-Penh, de 
la Teheran sau de la Beirut... îi salvau pe americani, nu pe aliaţi, care 
erau la cheremul oricui. Totuşi, Ali Fakhri îl ajutase. Cu teama în 
suflet, Malko privea cum se îndepărtează furgoneta spre vest. Ali 
Fakhri îi lăsase totuşi puşca de asalt M 16 cu lansatorul de grenade M 
79 amplasat sub ţeavă, plus muniţia aferentă. 

x 


* * 


Suleiman Maktoub, membru al serviciului libian de „acţiune”, stătea 
la o masă în Baraka, un restaurant micuţ amplasat vizavi de piaţă, la 
intrarea în Ben Gardane, pe autostrada spre Zarzis. De aici auzise el 
explozia urmată de tăcerea definitivă a şefului său, Ali Chibani. Acum, 
el se afla în fruntea misiunii de interceptare a lui Ibrahim Khalifa. Intră 
în local, comandă o cafea şi se instală la telefon. Ca să ajungă la 
Tunis, Ibrahim Khalifa se va duce în mod cert la aeroportul din Djerba. 
Aveau încă destule şanse ca să-l încolţească. Fireşte că ar fi preferat 
să dispună de oamenii lui Abu Nidal, dar trebuiau să se mulţumească 
acum cu ce aveau. 

— Alo, aici hotelul Menze/, anunţă în franceză o voce, dar cu un 
pronunţat accent arab. 

— Camera 154, vă rog. 

Se auzi un fâsâit, apoi o voce gravă care se adresă în engleză: 

— Hello, who's speaking? 

Suleiman Maktoub oftă uşurat. Legătura fusese stabilită. 

x 


* * 


Era ora zece. Căldura sufocantă parcă deforma peisajul. Coloana de 
fum negru a Land Rover-ului care arsese fusese de mult împrăştiată 
de vântul puternic. Resturile maşinii calcinate nu se vedeau din 
depărtare. Câţiva vulturi se roteau deasupra cadavrelor, aşteptând să 
se răcească pentru a începe să le ciugulească... 


Ibrahim Khalifa tot nu dăduse nici un semn de viaţă. Ashraf Khaled 
se uita la ceas de fiecare dată când îşi aprindea o ţigară, adică din 
cinci în cinci minute. 

— Cred că l-au interceptat, zise ea. 

— Dacă a fost cazul, observă Malko, poate că nu l-au urmărit. 

— Aia nu aveau de unde să ştie, obiectă Ashraf Khaled. Să 
aşteptăm până se întunecă. După aceea, ne întoarcem la Ben 
Gardane. 

După o jumătate de oră, zăriră amândoi norul de praf care se 
apropia. Dar nu venea dinspre est, aşa cum se aşteptau ei, ci dinspre 
sud. Era o maşină care înainta cu viteză mică în mijlocul deşertului, ca 
un scarabeu mare şi negru. Ashraf sări în sus, strigând: 

— El este! 

Malko studia vehiculul. Era un Mercedes 560 negru cu geamurile 
întunecate, la fel ca şi caroseria. Se opri lângă ei şi din el cobori un 
bărbat. Avea părul alb şi ondulat, tenul închis la culoare, faţa rotundă 
şi energică. Cămaşa era leoarcă de sudoare şi plină de praf. Pe 
scaunul de lângă el era o valijoară roşie. 

— Credeam că nu mai ajung! zise Ibrahim Khalifa în engleză. Am 
fost nevoit să ies de pe drum şi să merg foarte încet. Maşina asta nu e 
făcută pentru deşert. Mi-e sete! 

In ciuda peripeţiilor prin care trecuse, părea destul de calm şi 
extrem de stăpân pe el. Ashraf îl prezentă lui Malko, iar acesta îi 
strânse mâna cu căldură. Era îndreptăţit să nu se scuze pentru 
întârziere. Se cunoştea că fusese educat în stilul englezesc. 

Ashraf îi întinse o sticlă cu apă, în timp ce Malko activă telefonul 
portabil. Misiunea lui de-abia acum începea. Trebuia să-l aducă pe 
Ibrahim Khalifa teafăr şi nevătămat la Tunis, evitând fără îndoială 
toate capcanele care le stăteau în cale. 


Capitolul XVII 


Malko dezactivă telefonul portabil, îl puse la loc în valijoară, apoi se 
duse lângă Ashraf Khaled şi Ibrahim Khalifa. Avusese o convorbire 
serioasă cu Bryan Palmer. Şeful Centralei CIA din Tunis se afla încă în 
stare de şoc şi era foarte greu să obţii de la el nişte decizii, fie ele şi 
nesemnificative. Siguranţa de sine se risipise şi îi făcu loc unei 
atitudini reţinute, însă extrem de dezamăgitoare. 

Ibrahim Khalifa nu era nici pe departe la fel de strălucitor ca Ashraf. 
În clipa în care coborâse din maşină, semeţ şi mândru de sine, se 
simţise şi el puţin cam descumpănit. Stând pe vine la umbră, părea că 
meditează la soarta sa, cu trăsăturile adânc săpate şi privirea rătăcită. 
Pe Malko îl străfulgeră gândul că, în acea clipă, tocmai se pregătea să 
pună mâna pe putere la Tripoli. Dar nu era decât un fugar, un om 
hăituit. 

— Totul ar trebui să se desfăşoare bine acum, zise el. Am ordin să 
vă însoțesc la Tunis unde veţi fi găzduit la Ambasada americană, până 
veţi putea pleca din ţară. Veţi ajunge la Tunis cu un avion de la 
Djerba. Domnul Palmer ne-a reţinut locuri la cursa de la ora 
şaisprezece patruzeci. Autorităţile tunisiene din aeroport au fost 
anunţate şi vă vor uşura accesul. 

— Vă mulţumesc, spuse Ibrahim Khalifa, dar soarta mea nu este 
chiar atât de importantă. Credeam că pot să-mi salvez ţara din 
ghearele acestui om care a transformat-o într-o bază a terorismului şi 
în duşman recunoscut de trei sferturi din populaţia globului. Poporul 
meu va suferi mult timp de-acum încolo. 

Dar nu menţionase şi responsabilitatea americanilor în eşecul 
operaţiunii „Desert Spring”. 

Din acest loc, aveau nevoie de maximum trei ore ca să ajungă la 
aeroportul din Djerba, în nordul insulei, la o distanţă de aproximativ o 
sută şaptezeci de kilometri, trecând prin Taguelmit, Ben Gardane, 
Zarzis şi Houmt-Souk. Ibrahim Khalifa începu o discuţie aprinsă cu 
Ashraf în arabă. Femeia arătă locul unde arsese maşina lui Al Chibani, 
iar acesta clătină din cap. Nu părea convins de explicaţiile tinerei care 
traduse pentru Malko: 

— Ibrahim ştie că pe drum au fost amplasate şi alte obstacole. Ar 
trebui să scăpăm de ele înainte de a pleca spre aeroportul din Djerba. 

— Vă gândiţi la Terpil şi la Shepard, făcu Malko, dar unde să-i 
căutăm? 

— Am numărul maşinii cu care umblă. Sunt sigură că se află între 
Ben Gardane, Zarzis şi Djerba. La Ben Gardane nu există nici un hotel 
pentru străini. Pot fi la Zarzis sau în zona turistică din Djerba, unde se 
găsesc toate hotelurile şi unde poposesc mulţi libieni. 

— De ce nu ne ducem direct acolo? îi sugeră Malko. 


— Ibrahim crede că este foarte periculos dacă nu reuşim să-i 
localizăm. Sunt nişte profesionişti. 

Malko nu era de aceeaşi părere, însă, după cele întâmplate, îi era 
greu să se opună deciziilor lui Khalifa. Să admitem că s-ar putea 
întâmpla şi invers, adică să-i arunce maşina în aer cu o rachetă 
trimisă dintr-un RPG 7, iar în cazul ăsta, totul ar fi minunat... 

— Atunci, să trecem prin Medenine, sugeră el. 

— Probabil că ne aşteaptă în apropierea aeroportului şi atunci ar 
trebui să-i scoatem din bârlog şi să-i neutralizăm înainte de a porni la 
drum, replică Ashraf. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— O să „trecem prin sită” Ben Gardane şi Djerba, propuse ea. 
Ibrahim ne va aştepta aici înarmat cu puşca de asalt M 16. 

— In cazul acesta, vom pierde avionul, zise Malko. 

— Mai este unul la şapte fără un sfert. 

Libianul nu părea să cedeze, iar Malko fu nevoit să se resemneze. 
Calculă cât timp le va lua această expediţie şi se uită la ceas. Era 
unsprezece şi jumătate. Aveau la dispoziţie mai mult de şapte ore. Era 
uşor, căci pe aceste drumuri drepte şi necirculate se putea rula cu o 
sută şaizeci de kilometri la oră. 

Ibrahim Khalifa se instală între zidurile dărâmate ale colibei, iar 
Malko se urcă la volanul Toyotei cu Ashraf lângă ei după ce îi mai 
făcuse acesteia o injecție cu antibiotice. La zece kilometri mai 
departe, îl zări pe ciobanul de la care cumpărase turma, chinuindu-se 
să-şi adune oiţele. Făcuse cea mai bună afacere din viaţa lui... Până la 
Ben Gardane, pe o distanţă de şaizeci de kilometri, nu mai întâlniră pe 
nimeni. Plini de conştiinciozitate, pierdură o jumătate de oră 
învârtindu-se pe străduţele apăsate de caniculă în căutarea maşinii 
celor doi ucigaşi. Dar nu avură succes. Întâlniseră mai multe vehicule 
înmatriculate în Libia, dar nici unul nu era cel căutat. 

— Să mergem la Zarzis, propuse Ashraf. 

Parcă nici nu mai simţea rana când avea o treabă de îndeplinit. Dar, 
din când în când, Malko o vedea închizând ochii şi strângând pumnii, 
ca şi cum ar dori să alunge durerea. li admira curajul. 

Drumul de la Ben Gardane până la Zarzis era de o monotonie 
înspăimântătoare. Drept ca un fir plumburiu, ce se întindea pe 
cincizeci de kilometri, fiind mărginit în stânga de pustiul imens şi pe 
dreapta, de un soi de mlaştini sărate, terminându-se în golful Gabes. 
Nu întâlniseră nici un vehicul, nici un sat. La jumătatea drumului, în 
vârful unei mici coline, acolo unde mai creştea puţină vegetaţie, 
trecuseră pe lângă postul militar de la Choucha, care era dotat cu o 
antenă radio ce controla accesul în Djerba. După aceea, până la 
Djerba, nu întâlniră nici ţipenie de om în acest târguşor urât de pe 
malul mării. Hotelurile pentru turişti - trei sau patru la număr - erau 


amplasate în afara orăşelului. Le inspectară în fugă, văzură mulţi 
nemți, câteva maşini libiene, dar nici urmă de cea pe care o căutau. 
Verificarea hotelurilor, aparent imposibil de făcut, s-a dovedit relativ 
uşoară, căci turiştii erau adunaţi în mici ghetouri de-a lungul plajei, 
departe de locuitorii oraşului, pe care aceştia puteau să-i, 
contamineze cu necredinţa lor. Ashraf îşi şterse fruntea. 

— Trebuie să mergem în zona turistică din Djerba, la Sidi Mahares 
şi la Seguia. Acolo se găsesc hotelurile cele mai mari. 

Mai străbătură încă treizeci de kilometri de drum drept până la o 
şosea-pod ce ducea în insula Djerba, care făcea legătura dintre El 
Kantara-continent şi El Kantara-Djerba, trecând peste porţiunea de 
mare dintre golful Gabes şi Bou Grara. Djerba era netedă ca o 
planşetă, urâtă şi sufla un vânt şi mai puternic decât în mijlocul 
pustiului. O luară spre nord, pe coasta estică. Parcurseră douăzeci şi 
cinci de kilometri de asfalt fierbinte, mărginit de o parte şi de alta cu 
palmieri anemici. În spatele plantaţiei de palmieri se construia într-un 
ritm alert. Din fericire, majoritatea hotelurilor erau încă în construcţie, 
aşa că nu mai era nevoie să le cerceteze. Dădură peste Club Med, 
însă era închis. Nu văzură nici o maşină. De când cu tulburările 
provocate de islamişti, aşa-zişii „cursagii” deveniseră foarte prudenţi. 
La Carthago nu era nimeni. 

Merseră în continuare spre Sidi Bakour. Aici, hotelurile Les Sirenes, 
Le Club Toumana, Le Medina, Al Jazira erau înghesuite ca ciupercile, 
puţin mai retrase de la drum, ascunse după dune şi palmieri. Parcă 
erau la un turnir. De fiecare dată, Malko intra în parching şi examinau 
amândoi vehiculele staționate. Peste tot erau maşini cu numere 
libiene, dar nu şi cea pe care o căutau. 

Grupuri de nemți şi de olandezi decoloraţi profitau de soarele 
zgârcit ca să se plimbe pe dune. Ashraf şi Malko ajunseră în nordul 
zonei turistice, cam la treizeci de kilometri după El Kantara. După 
aceea, dădură de Houmt-Souk, oraşul principal din regiunea Djerba. 
Malko se gândea că libienii stăteau mai degrabă în marile hoteluri 
unde era mai uşor să se pună la adăpost fără să atragă atenţia. 

— Să ne întoarcem, propuse el. Imi pare rău. Dacă vom continua 
astfel, vom pierde şi cursa de la şapte fără un sfert. 

Străbătuseră aproape o sută şaptezeci de kilometri depăşind cu 
puţin două ore. Se întoarseră şi întâlniră chiar şi turişti ce se plimbau 
cu caleaşca. Vântul aduna nisipul dunelor în nori gălbui. 

Deodată, pe la mijlocul drumului, Malko zări un panou ce indica 
Hotel El Menzel. 

— Pe acesta nu l-am verificat, observă el. 

— Aşa este, recunoscu libiana, dar cred că e închis. 

Refăcură traseul înapoi cu aceeaşi plictiseală şi văzură aceleaşi 
lucruri. Hotelul se compunea efectiv din mici bungalouri albe care 


păreau părăsite. Găsiră în parcare câteva maşini care nu prezentau 
nici un interes pentru ei. Brusc, Malko simţi că pulsul său o ia razna. 
Puțin mai departe, staţiona o Toyota Concord albă cu placă portocaliu 
cu verde, cum au străinii rezidenţi în Libia. 

— Ei sunt! zise el în şoaptă ca şi cum cei doi renegaţi ai CIA l-ar 
putea auzi. 

— Hai să mergem până la clădirea centrală, îi propuse Ashraf. Să 
încercăm să culegem câteva informaţii. 

Malko merse pe aleile pustii şi zări doi oameni care ieşeau dintr-un 
bungalou aflat pe malul mării şi se îndreptau spre parching. li 
recunoscu pe agresorii lui din Tunis. Se urcară în maşină şi porniră 
imediat, îndreptându-se spre El Kantara. Malko aşteptă câteva clipe, 
apoi ieşi la rândul lui din parcare. Deşi drumul era sinuos, nu risca să 
le piardă urma, căci nu exista alt traseu. Unul după altul, trecură 
podul de la El Kantara. Fără intenţie, Malko „se lipi” din nou de ei în 
mijlocul localităţii Zarzis, la un stop. După aceea, până la Ben 
Gardane, rulară pe un drum lung şi drept. Malko lăsase o distanţă cam 
de doi kilometri între vehicule, dar o reduse când se apropiară de Ben 
Gardane. Văzu de departe Toyota care opri la intrarea într-un 
târguşor, vizavi de piaţa pustie, în faţa restaurantului Baraka. In timp 
ce îi depăşea, Malko îi zări pe cei doi americani instalându-se pe 
terasă lângă un bărbat care se afla deja acolo. Malko mai merse puţin 
şi se opri mai departe, ca să nu fie observat. 

— Pregătesc cu certitudine o ambuscadă, începu Ashraf cu 
încordare în glas. Este singurul drum care ajunge la aeroport, doar 
dacă nu se gândesc să ocolească prin Medenine. 

Bineînţeles că nu puteau să-i lichideze în mijlocul oraşului. Malko se 
uită la ceas. Dacă nu se grăbeau, pierdeau ultimul avion spre Tunis. În 
primul rând, dacă treceau prin Medenine, nu ajungeau la timp. În al 
doilea rând, nu ştiau dacă nu cumva le pregăteau o altă ambuscadă şi 
acolo. 

— Să ne întoarcem repede să-l luăm pe Ibrahim, zise el. Se opri 
doar ca să facă plinul. Ar fi fost culmea să rămână fără benzină! 

x 
x x 


— Plecăm. 

Tonul lui Malko nu admitea replică. Era ora patru, dar aveau nevoie 
de o marjă de siguranţă oricât de mică. Cu atât mai mult, cu cât 
aveau de ţinut piept unei ambuscade. Fireşte că, după ce îi dibuiseră 
pe adversari, existau mai puţine riscuri, dar partida nu se jucase 
încă... 

Ibrahim Khalifa se ridică şi se îndreptă spre Mercedesul negru şi 
masiv. Inainte de a se urca la volan, se uită lung spre est, ca şi cum ar 
contempla pentru ultima oară deşertul din ţara sa. Faţa de Malko nu 


comentase absolut nimic, însă acesta înţelesese prea bine din 
atitudinea lui că nu prea îi convenea să nu îi elimine pe Terpil şi 
Shepard chiar în Ben Gardane. In definitiv, cu M 16 la care era ataşat 
lansatorul de grenade M 79, puteau să facă faţă foarte bine unui atac 
fără să-şi facă prea multe probleme. 

Motorul Mercedesului porni, iar Ashraf se instală lângă Malko în 
Land Cruiser cu puşca de asalt pe genunchi. Cele două vehicule se 
hurducară până la drumul asfaltat, apoi o luară spre vest. Malko se 
gândise să meargă cu toţii în Land Cruiser, însă având două vehicule, 
puteau să acţioneze mai bine şi în mai mare siguranţă. Unul dintre ele 
putea să se strice pe drum. In plus, Mercedesul, care avea geamurile 
blindate, oferea mai multă protecţie şi siguranţă proprietarului său. 
Până la Ben Gardane, riscurile erau foarte mici. Abia după aceea, pe 
drum, îi pândeau toate primejdiile. 

— Of, de s-ar termina cu bine! oftă Ashraf.. 

Unde era oare glorioasa operaţiune „Desert Spring”? Fugeau ca 
nişte damnati sub soarele torid, vânaţi de ucigaşi americani plătiţi de 
potentaţii din Tripoli. Nu aveau de ce să-şi facă scrupule. Tunisienii nu 
voiau să fie amestecați în toată povestea asta, prin urmare, CIA 
trebuia să facă singură curăţenie. Primele case din Ben Gardane 
apărură la orizont. Puştii băteau din palme la vederea frumosului 
Mercedes 560, negru ca un dric, nebăgând în seamă Toyota lui Malko. 

Trecură prin faţa benzinăriei aflate la intersecţia drumurilor spre 
Tripoli, Medenine şi Djerba, apoi se angajară pe autostrada C 109 ce 
ducea la Zarzis. De-abia o depăşiseră, că Toyota Concord albă, 
staționată în faţa restaurantului Baraka, demară imediat. După ce 
ieşiră din sat, cele trei vehicule prinseră viteză. Malko era sigur că 
ucigaşii vor încerca să atace înainte de a ajunge la postul militar, 
temându-se probabil de vreun control... Mercedesul gonea cu aproape 
o sută şaizeci de kilometri la oră. Deodată, încetini. Mergeau acum de- 
a lungul unei porţiuni de deşert în care singura vegetaţie se 
compunea din câţiva cactuşi. Vârtejurile de nisip se ridicau în văzduh 
ca nişte elfi ce traversau uneori drumul. 

Toyota Concord se apropia. Semnaliza că vrea să depăşească 
maşina lui Malko ca să ajungă în spatele Mercedesului negru. Lângă 
Malko stătea Ashraf trasă la faţă şi ţinând pe genunchi M 16. Armă 
lansatorul de grenade. 

— Când ne vor depăşi, le trimit asta, zise ea. 

— Fiţi atentă, o avertiză Malko, mă puteţi atinge şi pe mine. 

In acel moment, el s-ar găsi între libiană şi maşina ucigaşilor, iar 
grenada i-ar putea cauza arsuri grave. Toyota Concord se apropia 
vertiginos. Cei doi americani nu păreau să se sinchisească. 

— Nu trageţi încă! o opri Malko. 

Întotdeauna avusese oroare de asasinate. Capota Toyotei Concord 


se mărea din ce în ce mai mult în oglinda retrovizoare. Se angajă în 
depăşire, ajungând în dreptul lor. Cu coada ochiului, Malko îl zări pe 
Frank Terpil pe locul pasagerului. Se uita înspre Malko. Acesta îl văzu 
tresărind şi întorcându-se către şofer. Din instinct, se avântă cu 
violenţă spre stânga, iar bara de protecţie lovi aripa maşinii ucigaşilor, 
care era mult mai fragilă. Surprins, şoferul pierdu controlul Toyotei 
care se duse mâncând pământul pe marginea plină de pietre a 
drumului. Reuşi s-o redreseze la timp, însă atât de brutal, încât, de 
data asta, părăsi drumul de-a binelea, luând-o la dreapta, spre mare. 

— Bravo! strigă Ashraf. 

Malko frână. Toyota Concord nu păţise mare lucru, nici cei doi 
americani nu fuseseră răniţi... De altfel coborâseră deja din maşina 
împotmolită, dar, în acel moment, o zăriră pe Ashraf Khaled care sări 
din Toyota cu M 16 sprijinit de şold. 

— Incendiaţi maşina! îi strigă Malko. 

Manevră inutilă, căci americanii se aruncaseră la pământ când 
grenada explodă, lovind vehiculul la mijloc şi transformându-l într-o 
minge de foc... 

Mercedesul 560 al lui Khalifa se opri în faţa lor. Cu aruncătorul de 
grenade în mâini, Ashraf cobori la marginea drumului cu intenţia 
vădită de a-i lichida pe cei doi. Aceştia se îndreptau târâş spre malul 
mării. inarmati numai cu pistoale, nu reprezentau un pericol în faţa 
unui lansator de grenade. N 

Malko se aştepta ca Ashraf să se suie imediat în Land Cruiser. Insă 
ea plecă în urmărirea americanilor, vrând parcă să se răzbune pe ei 
din cauza operațiunii ratate. Ea, care păruse atât de calmă până 
acum, atât de stăpână pe sine, se dezlănțuia împotriva acestor 
executanţi modeşti. Numai că nu aveau deloc timp să se răzbune, de 
teamă să nu piardă avionul... 

Frank Terpil se întoarse şi trase un foc de armă în direcția lui 
Ashraf, fără măcar s-o ochească, apoi îşi reluă cursa. 

— Întoarceţi-vă! îi strigă Malko libienei. _ 

Ashraf nici măcar nu se uită înapoi. Inaintând încet în mocirla 
formată din noroiul uscat, din apa sălcie şi din nisip, ea îi împingea pe 
cei doi spre mare. Malko nu prea înţelegea ce voia să facă. Ar fi fost 
mai uşor dacă i-ar fi ucis cu o rafală din M 16. Deodată, deşi îi 
ameninţa de foarte aproape, ei parcă alergau mai încet, ridicându-şi 
anevoie picioarele. Malko avea impresia că se uită la o peliculă filmată 
cu încetinitorul... Apoi, piciorul lui Frank Terpil dispăru brusc până la 
genunchi în mocirlă. Căzu, încercă să se ridice sprijinindu-se pe 
celălalt picior care se afundă şi el în terenul mâlos. La câţiva metri de 
el, William Shepard se confrunta cu aceeaşi problemă... înnămolit, în 
patru labe, încerca să se ridice în picioare, dar nu reuşi. Cei doi se 
zbăteau pe loc, neputând să înainteze nici un milimetru. Ashraf Khaled 


se opri la vreo cincizeci de metri de ei. Furios la culme şi indignat că 
pierdea timpul, o ajunse din urmă. 

— Ce mai aşteptaţi? o întrebă el. 

Ea îi zâmbi cu ferocitate şi răspunse ca pentru sine: 

— Vreau să fiu sigură că sunt înghiţiţi cu totul de nisipurile 
mişcătoare. Altminteri, le trag câte un glonţ în căpăţână. 

Ingrozit, Malko se uita la cei doi americani care se luptau cu 
disperare să se smulgă din masa cleioasă care îi aspira. Fiindcă Terpil 
era probabil mai greu, intrase deja până la mijloc, înjurăturile şi 
strigătele ajungeau slab până la ei, aduse de vânt. Cu mâinile întinse 
pe sol, William Shepard se pare că reuşise să nu se mai afunde 
deocamdată. Făcu o mişcare să iasă la suprafaţă, dar împinse cu 
picioarele prea mult şi fu înghiţit aproape până la umeri... Ashraf se 
întoarse spre Malko şi zise zâmbindu-i cu satisfacţie: 

— Putem să plecăm. In scurt timp, vor dispărea complet. 

Malko se uită încă o dată la cei doi. Ce sfârşit îngrozitor... 

Vântul îşi schimbase direcţia şi nu le mai auzeau strigătele. De pe 
şosea, puteau fi zăriţi, dar cu mare greutate. Nimeni nu îi mai putea 
salva. 

— Ştiaţi că acolo sunt nisipuri mişcătoare? o întrebă Malko în timp 
ce ajungeau la drum. 

— Dumneavoastră ce credeţi? întrebă ea aprinzându-şi o ţigară cu 
mâini tremurătoare şi trăgând adânc fumul în piept. Allah le-a hotărât 
soarta. Dacă ne-am fi oprit la câţiva kilometri mai încolo, i-aş fi omorât 
pur şi simplu. 

Işi duse mâna la umăr strâmbându-se de durere. După ce îi trecuse 
emoția şi-a amintit că e rănită. Mercedesul negru dădu înapoi. Ibrahim 
Khalifa scoase capul afară şi îl apostrofă pe Malko: 

— Trebuie să ne grăbim, avionul nu ne aşteaptă... 

Malko era de aceeaşi părere. 

— De ce aţi mers aşa de încet? îi întrebă el. 

— Trebuia să rezolvăm problema acum, răspunse Ibrahim Khalifa. 
Am avut încredere în dumneata. 

Malko se urcă la volanul maşinii Land Cruiser, după ce aruncă o 
ultimă privire celor doi trădători de la CIA, ale căror capete se mai 
vedeau încă. Cel puţin bucuria asta să i-o facă lui Bryan Palmer. 

Reluară drumul monoton şi drept, apoi traversară Zarzis în viteză, 
se angajară pe podul El Kantara ca să meargă de-a lungul zonei 
turistice. Malko începea să se destindă. Frântă de oboseală, Ashraf 
dormea cu ochii deschişi. 

Maşina ajunse la Houmt-Souk, la nord de Djerba şi se strecură în 
traficul mult mai intens. Până la aeroport, mai avea de parcurs peste 
zece kilometri. 

In sfârşit, la capătul drumului, apărură cupolele clădirilor albe, noi- 


nouţe, ale aeroportului din Djerba. Mercedesul negru opri în parcare, 
iar Ibrahim Khalifa cobori cu valiza-diplomat din piele roşie în mână. 
Incuie cu grijă maşina pe care, poate, nu o va mai vedea niciodată şi 
veni lângă Malko şi Ashraf. Tânăra, era tristă fiindcă trebuia să lase 
puşca de asalt M 16 în Land Cruiser. Parchingul gemea de maşini cu 
numere libiene. De la instaurarea embargoului, aeroportul din Djerba 
rămăsese singura cale aeriană de acces pentru locuitorii din Tripoli, 
care erau nevoiţi să parcurgă trei sute de kilometri cu maşina ca să 
poată lua avionul. 

Malko se uită la ceas. Acum, aveau timp berechet, fiindcă 
merseseră cu viteză. In timp ce Ashraf şi Ibrahim ţineau un mic 
consiliu, el se duse pe jos să inspecteze aleile parchingului. 

In mijlocul celei de-a doua travee, se opri brusc şi examină cu 
atenţie vehiculul oprit acolo. Apoi, alergă la cei doi libieni. După 
expresia feţei, Ashraf simţi imediat că se întâmplase ceva. 

— Ce este? îl întrebă ea. 

— S-ar putea să avem o problemă, zise ei. Şi încă una mare de tot. 


Capitolul XVIII 


Malko le arătă una dintre maşinile parcate regulamentar de-a 
curmezişul, un Renault 5 verde prăfuit, cu cauciucurile aproape tocite 
şi număr de Tunis. 

— Este maşina irlandezilor, zise el. Am recunoscut numărul. Au 
furat-o din Tunis săptămâna trecută. 

— Poate că s-au îmbarcat aşa cum vom face şi noi şi au abandonat- 
o aici, sugeră Ashraf. 

— S-ar putea, căci există curse directe de aici din Djerba pentru 
Viena, Zurich, Bruxelles sau Geneva. Insă, după crimele comise, sunt 
puţine şanse să înfrunte controalele poliţiştilor de pe aeroport. 
Prezenţa acestei maşini aici este extrem de neliniştitoare. 

— Mai degrabă, mi-e teamă că au venit să-l intercepteze pe Khalifa, 
presupuse Malko. 

Spusese „intercepteze”, ca pe o figură de stil. 

— Ce facem? întrebă Ashraf. 

— Pe mine mă cunosc, zise Malko, duceţi-vă dumneavoastră să 
cercetaţi aeroportul şi încercaţi să-i depistaţi. lată cum arată. 

informată cum trebuie, Ashraf Khaled intră în aerogară în timp ce 
Malko se urcă împreună cu Ibrahim în Mercedesul cu geamuri fumurii, 
care îi apărau de privirile indiscrete. După un sfert de oră, veni şi 
Ashraf vădit uşurată. 

— Nu am zărit pe nimeni, zise ea. Începe îmbarcarea, putem să 
mergem. 

Totuşi, Malko nu era liniştit. Se întoarse la Toyota şi luă pistolul pe 
care îl strecură la centură. Se va descotorosi de el înainte de controlul 
vamal. 

Era puţină lume în aeroport, în afara oamenilor care stăteau la 
coadă în faţa ghişeului pentru Tunisair. Ca să fie cu sufletul împăcat, 
Malko se duse până în holul pentru sosiri, dar nu văzu pe nimeni 
suspect. Se îndrepta către Tunisair, când ridică privirea în mod 
automat spre galeria ce se afla deasupra holului pentru plecări. Preţ 
de câteva fracțiuni de secundă, zări părul roşcat al unei femei ce se 
aplecase peste balustradă, dar se dădu imediat înapoi, ieşind complet 
din câmpul vizual al lui Malko. Semăna izbitor de mult cu Maureen 
O'Flaherty, ucigaşa din IRA. 

— Aşteptaţi-mă aici, îi zise el lui Ashraf Khaled. 

Se îndreptă spre scara ce ducea la primul etaj exact în clipa în care 
un bărbat - un tunisian în costum şi cravată - îl opri. 

— Domnul Linge? Sunt comisarul Amin Meknassy de la Securitatea 
Naţională. 

— Ce doriţi? îl întrebă Malko. 

— Lucrez în Ministerul de interne şi vă aşteptam. Ne-am gândit că 


vă vom găsi aici pentru cursa de la cinci fără douăzeci. Am primit 
ordin din Tunis să veghez ca îmbarcarea domnului Khalifa să se facă 
fără probleme. 

In ciuda decepţiilor avute, CIA mai avea încă braţul lung în 
Tunisia... 

— Tocmai voiam să arunc o privire pe sus ca să văd dacă e ceva 
suspect, spuse Malko. 

— Vin cu dumneavoastră, propuse polițistul. 

Nu îi văzuse arma lui Malko, dar era mai bine aşa... 

Sus, în afară de galeria de deasupra holului, mai era un salon, o 
cofetărie ale cărei ferestre largi dădeau spre pistele de decolare... Aici 
îl găsiră pe barman şi câţiva turişti. Nici urmă de roşcată. 

— Vă invit la o cafea, îi propuse polițistul, avem destul timp. 

Se aşezară la bar rezemându-se cu coatele de el. Deodată, Malko 
zări în oglinda din spatele tejghelei o femeie care ieşea de la toaletă. 
Un val de adrenalină îi invadă arterele. Era chiar Maureen O'Flaherty. 
Cu taşca pusă de-a curmezişul pe piept, cu pletele pe umeri, încălţată 
cu sandale, părea destul de liniştită. Semăna cu miile de vizitatori din 
zona turistică. 

Privirile lor se întâlniră în oglindă. El observă imediat cum i se 
încordează trăsăturile. După aceea, ea întoarse capul în altă parte şi 
Malko înţelese pe dată din ce cauză. Insoţitorul ei ieşea din toaleta 
bărbaţilor. Ori se ascunseseră acolo, ori preferaseră să-şi golească 
vezica înainte de a trece la acţiune. Polițistul tunisian urmări încotro 
se îndrepta privirea lui Malko. 

— O cunoaşteţi? îl întrebă el pus în gardă. 

Malko nici nu apucă să-i răspundă, că irlandeza îşi înfundă mâna în 
taşcă. Malko simţi imediat un ghem în stomac. Revedea în minte cu 
cât sânge rece îl ucisese la Tunis pe polițistul tunisian. 

Fără să-şi facă probleme pentru vecinii lui, scoase arma de la brâu 
şi trase culasa ca să împingă un glonţ pe ţeavă. Aceasta pocni când se 
închise şi, practic în aceeaşi clipă, Malko apăsă pe trăgaci. Făcuse 
asta cu o fracțiune de secundă înainte ca irlandeza să scoată mâna 
din taşca în care ţinea pistolul ascuns şi acum în săculeţul negru. 

Glonţul tras de Malko o nimeri drept în piept, iar ea nu făcu gestul 
până la capăt, fiind secerară de unda de şoc. Imediat, Malko îndreptă 
arma spre complicele ei şi strigă: 

— Don't move! 

Polițistul tunisian reuşi în sfârşit să scoată un amărât de pistol- 
automat şi alergă spre Maureen O'Flaherty, ghemuită pe o parte, 
strângând încă între degete mânerul pistolului, înmărmuriţi, cei câţiva 
clienţi de la bar nu îndrăzneau s-o ia la goană, iar barmanul se 
trântise după tejghea. 

Malko îl lipi pe Alan Cork de perete şi îl controlă, descoperind un 


Browning ascuns sub cămaşă. Poliţiştii în uniformă alergau spre ei 
atraşi de focul de armă. Colegul lor în civil îi abordă înainte ca Malko 
să păţească ceva. Acesta se aşeză pe vine lângă Maureen. Chipul 
galben ca ceara spunea tot. O baltă mare de sânge se întindea sub 
ea, iar ochii deveniseră sticloşi. Era în agonie. 

— Femeia asta a omorât un poliţist în Tunis şi un civil tunisian. 
Lucrează pentru IRA, explică el. 

— Am auzit despre acest omor, zise polițistul care îl abordase. Ne 
ocupăm noi de ei. Haideţi, să nu pierdeţi avionul. Sunt obligat să vă 
rețin arma. Acum s-a terminat, nu veţi mai păţi nimic. 

Malko îi întinse cu părere de rău pistolul „45”. Pe poliţist îl frământa 
în mod evident un singur gând: să scape cât mai repede de turiştii 


care îl incomodau. 
x 


* * 


Boeing-ul 737 al companiei Tunisair decolase cu douăzeci de 
minute întârziere. in acest timp, Maureen O'Flaherty îşi dăduse 
sufletul. Complicele ei a fost arestat imediat, fiind acuzat în prima fază 
de port ilegal de armă. Acum că îşi îndeplinise misiunea, Malko simţea 
un gol în suflet. Îl va duce în siguranţă pe Ibrahim Khalifa la Tunis. 

După o oră, zări pista din Cartagina, iar aparatul 737 ateriză fără 
zdruncinături. Numai ce se opri, că un Ford negru apăru imediat, 
urmat de o maşină a poliţiei tunisiene. Din el coborâră Malko, Ashraf 
Khaled şi Ibrahim Khalifa. Bryan Palmer îi aştepta la scara avionului. 
De când plecase Malko, cu două zile în urmă, îmbătrânise cu douăzeci 
de ani. Parcă era un strigoi. După douăzeci de minute, se opriră în 
curtea Ambasadei americane. 

— Veţi locui provizoriu aici, le spuse şeful centralei lui Ibrahim 
Khalifa şi lui Ashraf Khaled. În felul acesta, am rezolvat şi problemele 
securităţii. 

Medicul ambasadei o luă imediat de mână pe Ashraf, iar Ibrahim 
Khalifa fu condus în apartamentul său. Malko rămase singur cu Bryan 
Palmer. 

— Am „anulat” totul, zise el cu amărăciune în glas. Oamenii 
colonelului Haftar au plecat înapoi în Florida, ceea ce va face în 
curând şi Ibrahim Khalifa, căci tunisienii nu mai vor să-l ţină aici. Cât 
despre mine... 

Lăsă fraza neterminată... 

— Ce s-a întâmplat cu Arnold Angel? Sunt sigur că el este vinovat 
de eşecul operaţiunii. 

— Şi eu la fel, recunoscu Bryan Palmer. Altă explicaţie nu există. 
Am trimis un raport la Langley, iar cei de acolo sunt foarte încurcaţi. 
Mulţi oameni sar în apărarea lui. Nu am nimic concret ca să le pot 
dovedi vinovăția lui Angel. Am mai vorbit cu el şi neagă cu 


înverşunare... Totul se va duce de râpă. Mi-a spus că va cere să fie 
transferat la Langley. Până atunci, a început din nou să lucreze. Mi-a 
spus că cei de la Langley au fost de acord... Nu au chef de un scandal 
public. Au găsit de cuviinţă să-mi repete că nu avea nici un motiv să 
trădeze. E mai simplu să dea totul uitării... 

Lui Malko i se făcu milă de el, dar nu avea chef să-l compătimească 
acum, căci murea de nerăbdare să facă un duş şi să se odihnească. 


— Mă întorc la Abu Nawas, zise el, mai vorbim mâine despre asta. 
x 


* * 


Trecură douăzeci de minute şi, sub apa fierbinte, Malko se simţea 
cu totul alt om. Işi dădu seama că se făcuse ora zece şi era mort de 
foame. 

Formă la întâmplare numărul lui Aicha Renahem, dornic să reia 
discuţia de unde o lăsase. Nu răspunse nimeni. Probabil că ieşise să 
mănânce. Dezamăgit, chemă serviciul de cameră şi ceru să i se aducă 
o gustare englezească şi o sticlă de Tertre Daugay din 1983. O merita 
din plin. După aceea, adormi imediat. Pe la patru dimineaţa, se trezi 
tresărind, puţin cam trist. 

Cuprins subit de o inspiraţie, formă din nou numărul lui Aicha. Dar 
tot nu era acasă. Poate că închisese telefonul sau plecase într-o 
călătorie. 

Intrigat şi cu somnul stricat, sună iar din oră în oră până la micul 


dejun. În final, cobori, luă un taxi şi se duse în strada Kemal-Ataturk. 
x 


* * 


Malko apăsă pentru a cincea oară pe butonul soneriei lui Aicha 
Renahem. Într-adevăr, nu era acasă. Ca să fie cu sufletul împăcat, 
înainte să coboare, răsuci mânerul uşii şi, spre marea lui surpriză, 
aceasta se deschise. 

Imediat ce intră în apartament, fu izbit de un miros dulce-amărui. 
Străbătu salonul şi se duse în dormitor. Aici mirosul era mai puternic 
şi îşi dădu seama de unde vine. 

Aicha era lungită pe pat într-un neglijeu roz, cu gâtul tăiat dintr-o 
parte în alta, ca oile la Aid El Kebir... Faţa era vineţie, sângele se 
închegase şi nişte muşte mari bâzâiau în jurul rănii înfiorătoare. După 
cum arăta, murise de ceva timp. 

leşi tulburat din dormitor şi aruncă o privire rapidă asupra 
tablourilor în care Aicha era pictată în toate poziţiile. Nimic nu era 
clintit de la locul lui şi o revăzu în minte pe tânăra femeie care încerca 
să-şi vândă operele unor clienţi înstăriți, când, deodată, lovi cu 
piciorul o pânză ce zăcea cu faţa în jos. O întoarse şi constată că era 
chiar tabloul „lui” pe care Aicha i-l oferise cu atâta mândrie. Il 


cuprinse un val de tristeţe. Aşa i se întâmpla întotdeauna în meseria 
lui, când fiinţele cu care petrecuse momente trecătoare de intimitate 
dispăreau în condiţii atât de violente. Voia să pună pânza la loc, dar îşi 
aminti brusc o frază rostită de Aicha. Aceea în care ea insistase să ia 
tabloul când se despărţiseră cu două zile în urmă. Venindu-i subit 
inspiraţia, luă cuțitul pentru hârtie şi începu să decupeze cartonul de 
pe spatele tabloului. i 

Pe spatele pânzei descoperi un plic lipit cu scotch. Il desprinse cu 
grijă, îl puse în buzunar şi plecă din apartament. 

Deschise plicul numai atunci când se întoarse în camera sa de la 
Abu Nawas. Înăuntru era o fotografie color ce reprezenta doi bărbaţi. 
Unul stătea pe un taburet şi nu i se distingea prea bine chipul. Era 
Forrest Uhler. Era descheiat la pantalonii din care ieşea o vergea 
lungă şi puternică. Se vedea doar o porţiune, căci restul era înghițită 
de gura unui bărbat, ale cărui trăsături nu se distingeau în umbră, ci 
numai ochelarii cu rame albe... 

Malko privi îndelung documentul. Era convins că Aicha Renahem 
fusese asasinată din cauza acestei fotografii care prezenta un interes 
enorm pentru Bryan Palmer. 

x 
x x 


— lată motivul pe care îl căutaţi! zise Malko în timp ce punea pe 
biroul lui Palmer fotografia găsită la Aicha Renahem. Arnold Angel 
este amantul lui Forrest Uhler. lată de ce sunt atât de legați unul de 
celălalt. 

— Ce nemernic scârbos! mormăi şeful centralei. 

Dacă Angel ar fi fost aici, l-ar fi strâns de gât numaidecât. Malko 
reluă: 

— Angel a făcut-o din pasiune pentru Uhler. El trebuie să aibă 
legături cu libienii. Când a văzut că iau masa cu Aicha, i-a fost teamă 
să nu-mi divulge relația lui intimă cu Arnold Angel şi a asasinat-o. 

De când cu afacerea Burges-Mac Lean-Philby, în cadrul serviciilor 
de informaţii, homosexualii nu erau prea iubiţi. 

Bryan Palmer se uita la fotografie întunecat la faţă. Ridică privirea 
cu un zâmbet răutăcios. 

— Domnii de la Langley vor avea parte de o mare surpriză când vor 
sosi aici pentru anchetă. Ce păcat că nu am făcut rost de ea mai 
devreme! 

Americanul se ridică şi puse documentul în seif. 

— Cred că nu prea mai am ce face în Tunis, zise Malko. 

— Ba da. Mai întâi, vreau să-mi cer scuze faţă de dumneavoastră. 
Dacă v-aş fi ascultat, operaţiunea „Desert Spring” ar fi fost anulată 
mai repede şi fără atâtea pagube. Dar mai puteţi să-mi faceţi un 
serviciu, zise în continuare şeful centralei. Ibrahim Khalifa deţine nişte 


documente foarte valoroase pentru Agenţie. Dacă ar fi de acord să mi 
le dea mie şi nu imbecililor trimişi de Langley ca să-l descoasă, ar fi ca 
un balsam pentru sufletul meu rănit. 

— Voi încerca, acceptă Malko, dar cum să-l conving? 

— Cu ajutorul lui Ashraf Khaled. Aţi făcut echipă bună împreună. Cu 
siguranţă că va fi de acord. Nu dispunem de prea mult timp. Pleacă 
mâine spre Cairo cu un avion special al Companiei. 

— Unde este Ashraf? 

— La ambasadă, într-unul din apartamentele rezervate VIP-urilor. 
Vă dau numărul telefonului direct. 

x 
x x 


Pe chipul lui Ashraf Khaled nu se vedea nici o urmă a călătoriei 
pline de oroare de la Djerba la Tripoli. Poate puțină oboseală în priviri. 
Machiată, cu părul strâns în coc, purta o rochie cu nasturi în față care 
îi strivea un pic pieptul generos. Când se întoarse ca să se instaleze 
confortabil în Buick-ul pe care i-l împrumutase CIA lui Malko, reuşi, în 
fine, să-i zărească picioarele fusiforme şi genunchii superbi. 

— Ce surpriză plăcută! zise ea. Credeam că aţi plecat deja. 

O sunase în cursul zilei, după discuţia cu Bryan Palmer. 

— Pentru nimic în lume nu aş fi plecat din Tunis fără să vă mai văd 
o dată, o flată Malko. 

Tresări puţin când văzu că opreşte în faţa hotelului Abu Nawas. 

— La Dar El Djed erau rezervate toate mesele, îi explică Malko. Se 
pare că aici au un restaurant francez excelent. 

Ashraf Khaled străbătu holul fără să se uite la nimeni şi urcară cu 
scara rulantă la etajul întâi. Erau urmaţi de cei patru oameni de la 
Siguranţa tunisiană care se instalară în fotoliile din barul pustiu. 

Doar renumele restaurantului era franțuzesc, că în rest... Numai în 
pivniţă, Malko avu plăcerea să găsească un vin Château La Gaffeliere 
din 1975, demn de cea mai bună bucătărie... De altfel, Ashraf nu 
părea să aibă poftă de mâncare prea mare. Inainte de masă, băuse 
două Cointreau unul după altul, iar privirea întrebătoare îi aluneca 
adeseori spre Malko. 

— De ce m-aţi invitat la cină? îl întrebă ea în timp ce îşi aprindea o 
ţigară. 

Malko ar fi trebuit să-i răspundă astfel: „Ca să terminăm ce am 
început în deşert”, dar se gândi că era mai bine să-i spună adevărul. 
In concluzie, îi transmise rugămintea lui Bryan Palmer. Ea îi zâmbi 
cam sumbru. 

— Am discutat deja cu Ibrahim despre asta, zise ea. Nu are deloc 
încredere în americani. Documentele la care vă referiţi reprezintă 
asigurarea lui pe viaţă. Nu le va face publice decât atunci când 
statutul şi viitorul îi vor fi asigurate. Nu cred că aceste lucruri se pot 


rezolva la nivelul lui Bryan Palmer. 

Vorbele tranşante nu admiteau replică. De altfel, Malko nu mai 
insistă. Sfârşitul mesei se consumă într-o linişte aproape plictisitoare. 
După ce băură cafeaua infectă, se ridicară. Insă, în loc să meargă cu 
scara rulantă, Malko se îndreptă spre ascensoare şi chemă unul dintre 
ele. Urmară alte clipe de tăcere. Liftul sosi, iar Ashraf intră prima, dar 
se întoarse numaidecât. 

— Cred că nu mai avem ce să ne spunem, zise ea cu ceva 
neobişnuit în voce. 

— Da, într-adevăr, nu mai este nimic de spus, replică Malko. 

Uşile se închiseră. Malko nu va afla niciodată care dintre ei făcuse 
primul gest, însă Ashraf se pomeni în braţele lui, contopindu-se într-un 
sărut. Incă se mai sărutau când liftul ajunse la parter. El apăsă pe 
pipăite butonul ce indica etajul al şaselea. Ajunşi aici, Ashraf Khaled îl 
urmă fără o vorbă. Imediat ce intrară în cameră, ea aruncă poşeta pe 
pat şi începu să-şi descheie nasturii rochiei. Rana era ascunsă sub un 
pansament care îi acoperea şi o parte din sânul stâng. 

Lungită pe pat, îl privea pe Malko dezbrăcându-se. Păstrase pe ea 
doar un slip elegant din dantelă neagră şi pantofii, expunându-şi 
superbul corp arămiu. Când Malko veni lângă ea, îl îmbrăţişă imediat, 
sărutându-l cu furie. Simţea cum îi apasă spatele cu mâinile ca să-l 
lipească şi mai tare de ea. 

Femeia nu-l mângâia, ci se ondula numai înghesuindu-se în el, până 
când nu mai rezistă şi înlătură dantela neagră, năpustindu-se asupra 
ei. Deşi era umedă, el pătrunse destul de greu, de parcă ea nu ar fi 
vrut. Dar, normal, nu era cazul... Cu picioarele mult depărtate, ea îşi 
împingea bazinul înainte, până când el se afundă de tot înăuntru, 
smulgându-i un țipăt răguşit de pisică în călduri. 

Se îndepărtă puţin de ea ca să-i privească faţa. Avea ochii închişi şi 
un zâmbet vag, semănând puţin cu cel al statuetelor lui Buddha, care 
au menirea de a exprima o neasemuită fericire... Apoi, după ce începu 
s-o posede, ea urla din toate puterile de fiecare dată când o 
pătrundea. Parcă ar fi atins zone extrem de sensibile. Treptat, ţipetele 
ei căpătară un ritm mai alert, iar Malko simţi cum îi înfige unghiile în 
carne, gata să-i jupoaie pielea de pe spate. Ashraf se agăța de el ca 
un înecat, dezlănţuită, încântată, avidă. 

Ultimul strigăt se auzise probabil până pe holul hotelului. Malko avu 
impresia că nişte gheare de oţel îi sfâşiau spatele. Explodă şi el, în 
timp ce strigătul femeii se lovi ca un talaz de țărm, transformându-se 
într-un mieunat. 

Puțin mai târziu, încolăcită de el, murmură: 

— Ce bine mă simt! 

Pe Malko îl ustura spatele, sfâşiat ca de ghearele unei sălbăticiuni. 
Îi spuse şi ei, dar Ashraf îi răspunse puţin cam încurcată: 


— Nu mi-am dat seama. Nu am făcut-o intenţionat. 

Pentru prima dată de când intraseră în cameră, ea păru să-şi dea 
seama că are mâini şi, cu foarte mare abilitate, se strădui să-l repună 
în formă oferindu-i mereu gura drept ofrandă. 

Când fu întru totul mulţumită de rezultatul ei, îngenunche, 
proptindu-şi crupa de genunchii lui depărtaţi. Se folosea de el cum o 
făcea uneori un bărbat cu o femeie. Malko nu refuza rolul de bestie 
care îi furniza plăcere şi se afundă adânc în crăpătura roz pe care 
Ashraf o expunea fără pic de pudoare. Acest gest îi smulse libienei un 
urlet năprasnic. Cu mâinile bine înfipte în şolduri, Malko începu s-o 
pistoneze ca un armăsar, cu picioarele încălecate peste ale ei şi 
coapsele sudate de ale lui Ashraf. De fiecare dată când se lăsa cu 
toată greutatea peste ea, afundându-se până la rădăcină, ea scotea 
un țipăt ascuţit de încântare. Când simţi că el termină, îşi înfipse 
unghiile în cearceaf şi se zgudui din tot trupul. Era o femeie pe cinste. 

După aceea, când el se uita la dârele lăsate de unghii pe spate, ea 
veni şi se lipi de el, căutându-i privirea în oglindă. 

— Vino cu mine la Cairo, zise ea. Ibrahim n-o să-ţi dea niciodată 
nimic, în schimb, eu mai am nevoie de tine. 

— AŞ dori din tot sufletul, spuse Malko, dar nu cred că se poate. 
Trebuie să mă întorc în Europa. In plus, cred că CIA îmi interzice acest 
lucru. Misiunea mea a luat sfârşit. 

— Imi pare rău, zise ea. Nu ne vom mai revedea niciodată. Kadhafi 
nu va renunţa cu una, cu două. Va face tot ce-i va sta în puteri ca să 
mă omoare pe mine şi pe Ibrahim. Şi asta doar ca să-i descurajeze pe 
cei ce ar încerca să facă la fel ca noi. Probabil că va reuşi. 

— Nu fi atât de pesimistă, o încurajă Malko. Poate că viaţa ne va 
mai încrucişa cu siguranţă cărările. 

Lipită strâns de el, Ashraf Khaled murmură cu voce de fetiţă: 

— Mai vreau. 


Capitolul XIX 


Stând pe locul din spate al Cadillac-ului blindat împrumutat de 
ambasador, Ibrahim Khalifa tăcea, pierdut în gândurile lui, 
neadresându-i nici un cuvânt lui Ashraf care era lângă el. Străbăteau 
zona industrială din Charguia, aflată pe drumul Tunis - La Marsa. 
Malko, ce stătea în faţă, lângă şofer, se întoarse. Maşina care îi 
proteja, cu patru puşcaşi marini la bord, mergea la câţiva metri în 
spatele lor cu toate geamurile lăsate. 

In viteză, zări un panou care defilă prin faţa ochilor: drum controlat 
de radar. Viteza maximă de 110 km/h. Tunisienii erau prea săraci ca 
să cumpere radare, iar semnele dese care anunțau acest lucru îi 
impresionau doar pe turiştii olandezi care nu ştiau prea multe... 

Părul creţ al lui Ibrahim Khalifa părea că albise şi mai tare, iar 
mustaţa stufoasă îi năpădise faţa ca un boschet netuns ca lumea. Nu 
deschisese gura de când plecaseră de la ambasadă, reflectând fireşte 
la viitorul său, care nu era chiar strălucit. Bineînţeles că CIA îi oferea 
bani, condiţii bune de trai şi protecţie. Dar cu condiţia să pregătească 
alt complot ca să-l răstoarne pe Kadhafi de la putere. Dar Khalifa era 
prea delicat ca să se lase înşelat astfel. La Cairo, la Londra, la Paris 
sau la Washington, se găseau destui opozanți ai regimului libian care 
au abandonat lupta ca şi el. Fireşte că erau trataţi cu atenţie şi 
consideraţie, dar nu mai serveau la nimic, lăsându-şi în urmă viitorul. 
Când va sosi ziua mult aşteptată, vor găsi un om nou. 

Cu gesturi automate, îşi mângâia valiza-diplomat din piele roşcată 
care, în afară de mijloacele sale de trai, mai conţinea şi secrete care 
se devalorizau extrem de rapid. O reţea descoperită se refăcea la loc. 
Cât despre o acţiune politică într-o ţară ca Libia, era o imagine a 
spiritului. Khalifa îşi va petrece timpul făcându-şi fel de fel de idei, cu 
riscul permanent de a fi asasinat. Peisajul monoton al drumului ce 
ducea spre La Marsa defila cu toată viteza prin faţa ochilor. Maşina 
Ministerului de Interne tunisian care mergea înaintea lor se balansa 
îngrozitor din cauza cauciucurilor extrem de uzate. Era nouă 
dimineaţa şi Ibrahim Khalifa trebuia să se îmbarce într-un avion 
aparţinând companiei Air France pentru Paris, la ora zece. 

In realitate, fostul şef al Serviciului de Informaţii libian pleca cu un 
Gulfstream VC 20 al Companiei care venea de la Londra şi ateriza la 
Tunis. Noul plan de zbor urma Să fie stabilit în ultimul moment. Se 
ducea la Cairo, unde îl aştepta o vilă situată pe malul Nilului, închiriată 
de CIA. Acolo va avea loc ieşirea lui din misiune. Egiptenii erau mult 
mai cooperanţi decât tunisienii. Până va ajunge el acolo, CIA va lua 
toate măsurile de prevedere. Moammar al-Kadhafi dovedise în 
repetate rânduri că nu se dădea înapoi din faţa oricărui mijloc de 
răzbunare. Nici măcar să arunce în aer un avion. Fireşte că o 


asemenea posibilitate era destul de mică, însă operaţiunea „Desert 
Spring” crease deja destule probleme ca să mai forţeze norocul. 

Malko era trist. Incă o dată, libienii au manipulat lumea. Bunăoară, 
nu au reuşit să-l lichideze pe Ibrahim Khalifa, fapt ce ar descuraja 
pentru moment bunele intenţii ale trădătorilor... Insă, în afara acestui 
lucru, era un eşec nemaipomenit. Tunisienii erau turbaţi de furie, Casa 
Albă nu se potolea, iar serviciile occidentale râdeau pe sub mustață... 

Pe dreapta, zăriră un panou ce indica drumul spre aeroportul Tunis 
- Cartagina. Vor ajunge acolo în cinci minute. Ibrahim Khalifa îşi 
aprinsese o ţigară. Ploaia începu să cadă din senin, transformându-se 
brusc într-un potop care inunda peisajul. Când ajunseră la aeroport, 
cerul se acoperise complet de nori. În faţa aeroportului fusese 
degajată o porţiune ce fusese împrejmuită cu bariere din metal şi 
păzită de o grămadă de poliţişti în uniforme gri. 

Indată ce Cadillac-ul se opri, fu înconjurat pe dată de un adevărat 
zid cenuşiu împânzit de arme. Poliţiştii tunisieni înarmaţi cu straniile 
lor PM Beretta apărură din toate părţile, înfăşurat într-un impermeabil 
vechi, cu trăsăturile crispate şi cu picături de ploaie pe lentilele 
ochelarilor, Bryan Palmer înaintă spre Malko. 

— E o porcărie de la început până la coadă! mormăi el. Avionul 
Gulfstream a întârziat cel puţin o oră din cauza vremii, îl voi anunţa pe 
Khalifa. Mergem cu toţii sus, în zona vămii şi vom aştepta îmbarcarea. 

Practic dus pe sus de poliţişti, Ibrahim Khalifa străbătu trotuarul în 
câteva secunde. Când intrară în aeroport, trecură în goană porţiunea 
balizată până când ajunseră la ghişeele serviciului de Imigrări. Şi 
acolo fusese aranjat absolut totul. Malko, Ibrahim Khalifa, Ashraf 
Khaled şi Bryan Palmer se pomeniră într-un colţişor unde trecerea era 
interzisă, protejat de o grămadă de poliţişti în civil şi în uniformă. 
Ministerul de Interne tunisian se ocupase de tot cum putuse mai bine. 
Pentru nimic în lume nu trebuia să i se întâmple ceva lui Ibrahim 
Khalifa cât se afla pe teritoriul Tunisiei. Ashraf Khaled îşi aprinse o 
ţigară şi îi zise lui Malko cu un zâmbet vorace: 

— Nu găsim oare nici un colţişor unde să fim singuri? Am un chef 
nebun să fac dragoste. 

Işi alesese bine momentul... 

— Cred că e cam greu, zise Malko. 

Libiana nu-l slăbea o clipă din privirile arzătoare ce îi aminteau de 
interludiul din ajun când îi zgâriase tot spatele cu unghiile. Ashraf se 
aplecă din nou spre el. 

— Avem la dispoziţie cel puţin o oră, insistă ea. Nu mă vreţi? 

Era dezamăgită. 

— Ba da, răspunse Malko, însă aici, nu văd cum am putea. 

Ea schimbă brusc tonul. 

— Atunci, plecaţi! Acum! 


Se întoarse şi se duse lângă Ibrahim Khalifa care stătea supărat în 
colţul lui. Malko se ridică, iar Bryan Palmer i se adresă numaidecât: 

— Khalifa nu pare prea vesel, remarcă el. 

— Nici nu e de mirare, răspunse Malko. Pleacă în exil şi e 
condamnat să poarte vestă antiglonţ toată viaţa de acum înainte. Nu 
are nici un motiv să plângă de fericire... 

— Dar eu? mormăi şeful centralei. Am fost chemat la Washington 
să mă prezint în faţa comisiei interne de anchetă. Credeţi că m-au 
chemat să-mi dea un cadou? Singurul lucru de care nu se pot atinge 
este pensionarea mea. In afară de asta... 

— Îmi pare rău, zise Malko. Am făcut tot ce am putut. 

Agasat, se retrase într-un colţ şi îşi băgă nasul într-o revistă în care 
figura anunţul că, începând cu luna iulie, călătorii ce zburau cu cursele 
Air France pe ruta Paris-Tokyo şi retur puteau să sune în toată lumea 
fără să se mişte de pe scaun, datorită telefoniei mobile. După ce 
termină de răsfoit revista, se duse lângă Bryan Palmer. 

— Nu mai aveţi nevoie de prezenţa mea aici. Trebuie să plec. 

Îi strânse mâna americanului, apoi lui Ibrahim Khalifa. Ashraf 
Khaled îi întinse mâna cu răceală, dar nu se uită la el. In timp ce 
cobora scările, un huruit puternic zgudui aeroportul. Aparatul Airbus al 
companiei Air France decola. 

Malko se duse la ghişeul companiei aeriene şi rezervă un loc la cel 
de-al doilea zbor din acea zi. Trecu prin toate chinurile lumii ca să aibă 
şi el parte de o bucurie. Cursa era aproape ocupată de un grup de 
alsacieni care se întorceau la Strasbourg fără probleme, datorită 
legăturii Air Inter de la Roissy, chiar din acelaşi aeroport. Ca să-i mai 
potolească pe copiii neastâmpăraţi, o stewardesă împărțea din belşug 
bomboane... 

După ce îşi luă valiza, îi ceru şoferului maşinii să-l ducă în piaţa 
Pasteur, la vila închiriată de CIA. De acolo putea să-şi aranjeze prin 


telefon escala la Paris. 
x 


* * 


În clipa în care Fordul care îl ducea pe Malko ajungea în piaţa 
Pasteur, venind dinspre bulevardul Mohammed al V-lea, din curtea 
vilei ieşea o maşină. La volan se afla Arnold Angel care se îndrepta 
spre nord. Vederea americanului îi evocă amintirea dureroasă a rolului 
mai mult decât tenebros jucat de numărul doi din Centrala din Tunis. 

Maşina se opri în curte, iar Malko se sui pe peron, unde fu imediat 
întâmpinat de zâmbitoarea Mary, negresa telefonistă care avea o 
slăbiciune pentru el. El îi înmână valiza şi fata îl întrebă imediat: 

— Sper că nu îl căutaţi pe domnul Angel, căci a plecat chiar acum. 
Cred că se duce în Sidi Bou Said, la prietenul său, domnul Uhler. L-a 
telefonat mai înainte şi părea foarte grăbit să se întâlnească cu el. Eu 


am format numărul pentru el. 

Malko îşi aminti deodată că printre măsurile restrictive luate în 
privinţa lui Arnold Angel se număra şi interzicerea de a se folosi de 
linia directă a telefonului. Această măsură nu fusese anulată încă. 
Telefonista negresă se ridică să pregătească valiza lui Malko şi 
observă: 

— Astăzi toată lumea pleacă în călătorie. Domnul Angel a sunat de 
mai multe ori la aeroport. Probabil că aşteaptă pe cineva. 

În mintea lui Malko se aprinse un beculeţ. În cadrul serviciilor de 
informaţii se întâmpla rareori să existe coincidente. 

— Mary, zise el, puteţi să-mi împrumutaţi maşină pentru vreo oră, 
două? 

încântată, telefonista îi şi dădu cheile. 

x 
x * 


Maşina lui Arnold Angel era parcată în faţa vilei lui Forrest Uhler. 
Malko urcă străduţa în pantă care mergea de-a lungul grădinii 
americanului. Ezită puţin. Ceea ce voia să facă, nu avea nici o bază 
juridică şi cu-atât mai puţin logică. Era doar o idee. 

Sări peste parapetul din piatră şi căzu fără zgomot în iarba deasă a 
grădinii în pantă. Apoi alergă până la o galerie acoperită lipită de zidul 
alb. Ţinea minte planul casei de când fusese ultima oară. Ajunse în 
dreptul unei uşi pe care o deschise şi se pomeni într-un hol cu 
podeaua din marmură albastră. Ocoli o imensă bibliotecă, cu un 
televizor, un bar şi o combină hi-fi, lăcuită şi decorată cu intarsii de 
lemn mai deschis la culoare şi lapislazului, care se asorta cu podeaua. 
Era cumpărată cu certitudine de la Claude Dalle. 

Inaintă pâş-pâş, apoi intră în livingul care dădea spre mare. Aici 
auzi două voci de bărbaţi care discutau. Sunetele veneau din 
dormitorul lui Forrest Uhler. Inainta alunecând pe marmură fără nici 
un zgomot şi trecu pe lângă o masă pe care se găsea o geantă- 
diplomat din piele neagră cu inițialele aurii A.A. Aparţinea lui Arnold 
Angel. O deschise încetişor şi descoperi diferite documente şi un mic 
revolver. După ce ezită puţin, îl luă şi îl băgă în buzunar, apoi merse 
mai departe. 

Mai făcu vreo câţiva paşi şi se opri, aruncând o privire în dormitor. 
Arnold şi Forrest stăteau amândoi pe pat, iar Uhler era îmbrăcat într- 
un halat de baie mov. Mâna dreaptă a lui Arnold era strecurată sub 
cordonul halatului. După expresia plină de extaz, era uşor de ghicit cu 
ce se ocupa. Această escapadă îi dădea posibilitatea lui Malko să 
verifice pe viu ceea ce reprezenta fotografia găsită la Aicha Renahem. 
Arnold Angel şi Forrest Uhler erau homosexuali. Acest lucru explica 
intimitatea dintre ei şi „scurgerile” de informaţii. Dar faptul că erau 
homosexuali nu constituia o crimă, cu atât mai mult între pereţii unei 


proprietăţi particulare... 

Gândul îi fu întrerupt de un țipăt ca de şoricel. Arnold tocmai 
întorsese capul şi, zărindu-l, îşi retrase cu repeziciune mâna de sub 
halatul lui Uhler. 

— Forrest! strigă el înnebunit, e cineva aici. 

Forrest Uhler se ridică, înaintă un pas şi dădu nas în nas cu Malko. 

— Ce căutaţi aici? zise el plin de furie. Cum aţi reuşit să intraţi? 

— Prin grădină, zise Malko liniştit. 

— Plecaţi imediat din această casă, altminteri chem poliţia! 

Malko nici nu se clinti. Americanul se întoarse spre comodă, trase 
un sertar, băgă mâna, dar nu îşi duse gestul până la capăt, căci Malko 
scoase revolverul din buzunar şi îl propti în gâtul lui Uhler. 

— Calmaţi-vă, făcu Malko. Am câteva întrebări pentru domnul 
Angel. 

Acesta parcă se transformase în stană de piatră. Malko scoase din 
sertar o Beretta de nouă milimetri şi, după ce îl forţă pe Forrest să se 
aşeze pe pat, se proţăpi dinaintea celor doi. 

— Domnule Angel, începu el, aţi telefonat de mai multe ori la 
aeroportul din Cartagina. De ce aţi făcut acest lucru? 

Surprins de întrebare, Arnold Angel tăcu la început, apoi bâigui un 
răspuns neînțeles. 

— Nu-i spune! strigă Forrest Uhler. Nu are nici un drept să-ţi pună 
întrebări. 

— Domnule Angel, continuă Malko neperturbat, oare nu voiaţi să 
aflaţi planul de zbor al aparatului VC 20 Gulfstream cu care pleacă 
Ibrahim Khalifa? 

Arnold Angel păli şi privirea se mişcă rapid dintr-o parte într-alta. 
Forrest strigă la el furios: 

— A intrat aici în mod ilegal, chem imediat poliţia. 

Se întoarse şi vru să apuce telefonul de pe comodă. Dar Malko îl 
lovi peste mână cu crosa revolverului, determinându-l să lase 
receptorul jos. In aceeaşi clipă, privirea se opri asupra unor litere 
mâzgălite pe o foaie de hârtie lângă aparat. Direcţia de zbor 095. 
Altitudine 300. 10.30 GMT. 

Avu senzaţia că stomacul se umpluse cu ceară topită. Când privirea 
lui o întâlni pe cea a lui Forrest Uhler, acesta nu mai zise nimic. Malko 
puse degetul pe inscripţia de pe foaie. 

— Pun pariu că astea sunt coordonatele de zbor ale avionului care îl 
duce pe Ibrahim Khalifa la Cairo. Direcţia, altitudinea şi ora plecării. 

Se întoarse către Arnold Angel. 

— Cum le-aţi aflat? 

Răspunsul la această întrebare era extrem de uşor. Americanul le 
ceruse turnului de control care se ocupa de cursele Tunis-Cartagina 
unde trebuie să fi avut legături. Arnold nu răspunse, iar Forrest parcă- 


şi înghiţise limba. 

Malko surprinse imediat privirea tristă a lui Uhler care se uita la 
telefon şi avu brusc o idee. Aparatul avea o tastă „bis” şi era de ajuns 
s-o apese ca să formeze automat ultimul număr apelat... 

Cu mâna stângă, Malko luă receptorul din furcă şi, ameninţându-i 
întruna pe cei doi cu revolverul, apăsă tasta. 

— Opriţi-vă! Nu aveţi nici un drept! strigă Forrest Uhler cu glas 
ascuţit. 

Malko duse receptorul la ureche. Nu aşteptă prea mult că o voce de 
bărbat spuse ceva în arabă, apoi reluă anunţul în engleză. This is the 
popular bureau of the Libyan Jamahiriya. What de you want? 

— Ticălosule! 

Strigătul ieşi din rărunchii lui Forrest Uhler. Dându-se brusc înapoi, 
luă o puşcă pentru pescuitul subacvatic ce se afla în spatele lui la care 
era ataşată o săgeată, o aşeză pe orizontală ochindu-l pe Malko şi 
apăsă pe trăgaci. 


Capitolul XX 


Malko văzu săgeata ţâşnind şi se feri într-o parte. În loc să-l 
nimerească direct în faţă, ea se înfipse cu câţiva centimetri mai sus de 
sânul stâng. Timp de câteva clipe, nici nu simţi durerea, iar un văl 
negru îi trecu prin faţa ochilor. Îl văzu ca prin ceaţă pe Forrest Uhler 
care smulse de pe perete un pumnal maur cu lama lungă şi se năpusti 
spre el cu intenţia clară de a-l termina. 

Apăsă pe trăgaciul revolverului. lmpuşcătura seacă făcu să se 
zguduie pereţii încăperii în clipa în care Arnold Angel se interpuse 
între ei. Glonţul îl nimeri chiar în piept şi se clătină, tuşi, apoi o spumă 
roşiatică îi apăru pe buze. Se prăbuşi pe pat, respirând anevoie cu un 
horcăit de furnal. 

Stupefiat, Forrest Uhler rămase neclintit cu pumnalul în aer. 

— L-ai omorât, urlă el. Asasinule! Nenorocitule! _ 

Malko abia se mai ţinea pe picioare, gata să leşine. Incercă să-şi 
smulgă săgeata, însă fu imposibil. Simţea sângele gâlgâind pe sub 
cămaşă. Durerea reveni şi mai puternică, iar el se simţea din ce în ce 
mai rău. 

— Dacă vă mişcaţi, vă omor şi pe dumneavoastră, îi spuse el lui 
Uhler. 

Formă numărul direct al lui Bryan Palmer. Jane, secretara răspunse 
imediat. Malko spuse cine este şi zise: 

— Jane, caută-l pe Bryan la aeroport. Libienii au aflat că Ibrahim 
Khalifa a plecat cu VC 20 Gulfstream. Ştiu ora plecării, direcţia şi 
altitudinea. 

— Dar cum au aflat? întrebă secretara stupefiată. 

— Le-au spus Arnold Angel sau Forrest Uhler, îi explică Malko. Acum 
sunt în Sidi Bou Said la Forrest acasă. A încercat să mă omoare. 
Trimiteţi o salvare şi câţiva oameni din centrală. 

După ce închise, Forrest Uhler îl privea fix plin de ură. 

— De ce v-aţi trădat ţara? îl întrebă Malko. 

Uhler îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Sunteţi nişte proşti! Kadhafi şi prietenul nostru ar fi putut de mult 
să vândă petrolul japonezilor, francezilor sau englezilor. Dar a lucrat în 
continuare pentru noi. A fost un prieten fidel. 

— Cum rămâne cu actele de terorism? Cu avioanele aruncate în 
aer, cu oamenii nevinovaţi ucişi degeaba... 

— Credeţi că sunt mai buni chinezii decât noi? Sau sirienii? 
Confundaţi totul. Având în vedere funcţia pe care o deţinea, prietenul 
dumneavoastră Ibrahim Khalifa era la curent cu ultimele atentate. Dar 
ştiţi foarte bine acest lucru. Numai că vă convine să uitaţi. Dacă ar fi 
ajuns la putere, ar fi fost ca toţi ceilalţi. Pentru că şi guvernul nostru 
vrea să-l pedepsească pe Kadhafi, aşa că va instaura embargoul 


asupra petrolului... Dar, până acum, nimeni nu a riscat să facă acest 
lucru. 

Malko simţi cum îl părăsesc puterile. Agită revolverul şi zise cu voce 
slabă: 

— Tăceţi! Sper, pentru binele dumneavoastră, să vină cât mai 
repede, căci nu vă voi acorda nici o şansă. 

Rămase sprijinit de zid, căutând să-şi învingă imensa oboseală care 
îl cuprinse. După douăzeci de minute, auzi bătăi în uşa de la intrare şi 
îi spuse lui Forrest Uhler să deschidă. 


x 
x x 
Instalat într-un fotoliu adânc, cu umărul bandajat, ameţit de 
injecţiile pentru calmarea durerii, Malko urmărea evoluția 


evenimentelor din biroul oficial al lui Bryan Palmer din Ambasada 
americană. Era douăsprezece şi jumătate. Aparatul VC 20 Gulfstream 
aparținând escadrilei a optzeci şi noua din transportul militar aerian al 
US Force, navlosit de CIA, decolase cu patruzeci şi cinci de minute în 
urmă, adică la ora douăsprezece fără un sfert cu destinaţia Cairo. 
Bryan Palmer se întorsese imediat în biroul lui ca să organizeze 
continuarea operaţiunii. Oamenii intrau şi ieşeau fără încetare, 
aducând mesaje şi indicaţii. Medicul ambasadei reuşise să-i extragă 
lui Malko săgeata din piept fără să producă alte răni. Nici un organ 
vital nu fusese atins. Arnold Angel nu avusese însă noroc... Se odihnea 
acum la morga din Tunis. Datorită relaţiilor lui Palmer la Ministerul de 
Interne, poliţia din Sidi Bou Said acceptase ipoteza unui accident. 
Şeful centralei îl convinsese foarte repede pe Forrest Uhler să facă 
declaraţia în această direcţie... Acesta rămăsese în Sidi Bou Said 
deprimat. In mod oficial, nimeni nu îi reproşa nimic. Bryan Palmer îi 
zise lui Malko: 

— Asta e, contramăsurile sunt în curs de pregătire. Trădarea 
nenorocitului ăstuia nu va avea consecinţe. Nu pot să-mi revin! Nu aş 
fi crezut în vecii vecilor că era pederast. Cât despre Forrest, e 
adevărat că avea reputaţia de playboy, dar s-au ascuns destul de 
bine. 

— Probabil că din această cauză s-au simpatizat reciproc, zise 
Malko. Arnold Angel ştia că, dacă Agenţia ar fi bănuit că e 
homosexual, s-ar fi debarasat de el. De aceea, s-a străduit atât de 


mult să ascundă adevărul. 
x 


x x 
Convoiul încetini puţin când trecu pe la postul. De pază al bazei 
aeriene 101, aflat la zece kilometri de Tripoli. In frunte, se găsea un 
Land Rover ticsit cu femei-soldaţi, în ţinută de luptă, cu o banderolă în 


jurul capului şi pistoale la brâu. Aceasta era garda de femei a 
colonelului Kadhafi. Maşina lui rula la câţiva metri mai în spate. Era un 
Mercedes 600 cu şasiul lung, blindat ca un tanc şi fără placă de 
înmatriculare. Convoiul era încheiat de un vehicul mixt pe platforma 
căruia trona o mitralieră cu patru ţevi. 

Coloana ocoli mai multe clădiri şi hangare, oprindu-se în dreptul 
unui buncăr ce avea la parter biroul comandantului bazei. Moammar 
al-Kadhafi cobori din Mercedes şi intră cu pas vioi în clădire. Purta 
ochelari de soare Ray-ban. 

— Trimiteţi-l la mine pe căpitanul Youres Turki, ceru Kadhafi. 

Ofiţerul, un membru din tribul său, aştepta în camera de alături. Fu 
poftit în birou şi cei trei bărbaţi avură o scurtă discuţie. Bineînţeles că 
al-Kadhafi putea să aranjeze foarte bine lucrurile şi la telefon, dar se 
temea să nu-l asculte americanii. După câteva minute, căpitanul Turki 
ieşea din birou. 

Aproape imediat, colonelul Kadhafi se urcă în Mercedes şi convoiul 
se. Puse în mişcare, părăsind baza. 

Câţiva mecanici îşi vedeau de treabă în jurul a patru aparate Mig 
29. Baza deţinea vreo douăzeci, gata să plece la vânătoare de 
inamici. Piloții libieni îşi petreceau cea mai mare parte din timp 
ducându-se în întâmpinarea navelor din Flota a Vl-a americană, 
învârtindu-se un pic prin jurul lor, apoi schimbând direcţia şi revenind 
în spaţiul aerian libian îndată ce avioanele de vânătoare ale 
americanilor îşi luau zborul de pe portavioanele unde se găseau şi 
veneau să-i identifice. 

La zece minute după plecarea colonelului Kadhafi, mai exact pe la 
douăsprezece şi un sfert, patru Mig-uri 29 au decolat când au primit 
semnalul luminos din turnul de control - o rachetă roşie - ca să evite 
comunicarea prin radio. Fiecare aparat avea la bord câte patru 
rachete AA8 „Aphid” cu ghidare în infraroşu. 

Se îndreptară în direcţia 055, zburând la 1,4 Mach, urcând 
progresiv până la altitudinea de 300'6. 

După zece minute, pe la douăsprezece şi douăzeci şi cinci, radarele 
de la bord fură activate. Cei trei piloţi care îl însoțeau pe căpitanul 
Turki erau oameni de încredere din punct de vedere politic şi piloţi 
încercaţi, fiecare având câteva mii de ore de zbor la activ. Au fost 
formaţi în Uniunea Sovietică şi reprezentau crema pilotajului libian. 
Mig-urile lor 29 erau tot ce aveau mai bun ţările din Est, cu excepţia 
Mig-ului 31 care nu intrase încă în escadrile şi zbura la 3 Mach. 

Fiecare aparat avea două rezervoare suplimentare la capetele 
aripilor, căci nu erau siguri că vor găsi obiectivul repede. 

x 


16 30 000 de picioare, aproximativ 10 000 de metri (n.a.). 


* * 


Ibrahim Khalifa privea prin hublou linia orizontului în depărtare, 
spre sud, acolo unde se găsea coasta libiană, invizibilă acum din 
cauza distanţei. Zburau de aproximativ o oră, iar pe la douăsprezece 
şi un sfert trecuseră pe la vest de Malta. Dincolo de culoarul principal, 
Ashraf moţăia. 

Copilotul ieşi din carlingă şi se apropie de libian. 

— În mai puţin de două ore suntem la Cairo, îl anunţă el. Acum 
zburăm la altitudinea de treizeci de mii de picioare. 

Ibrahim Khalifa îi mulţumi înclinând din cap şi se cufundă din nou în 
meditaţia lui. Fusese nebun că se încrezuse în americani. Toţi cei 
dinaintea lui care au procedat astfel au sfârşit-o rău. 

x 
x x 


Portavionul USS Saratoga, nava-amiral a Flotei a Vl-a din US Navy, 
tocmai înconjura insula Malta pe la sud, cu viteza de treizeci şi cinci 
de noduri, îndreptându-se spre Creta, conform instrucțiunilor. 
Comandantul se pregătea să se ducă să se odihnească puţin în cabina 
lui, lăsându-l la cârmă pe căpitanul secund, când primi un mesaj 
urgent transmis de Cartierul General din Napoli, care fusese decodat. 
Era douăsprezece fix. Il citi şi îl convocă imediat pe ofiţerul de la 
„operaţiuni”. 

— John, avem o misiune urgentă de îndeplinit. Trebuie să asigurăm 
protecţia unui aparat VC 20 Gulfstream de-al nostru care a decolat 
acum cincisprezece minute din Tunis, închiriat de CIA, cu destinaţia 
Cairo, direcţia de zbor 095, altitudine 300. Este o operaţiune specială. 
Cei de la CIA cred că e posibil să fie atacat de avioane duşmane. 

— De cine, domnule comandant? întrebă ofiţerul de la „operaţiuni” 
stupefiat. 

De când avusese loc operaţiunea de dezarmare din Uniunea 
Sovietică, misiunea navei Saratoga redevenise în totalitatea ei 
convenţională şi, mai bine-zis, de rutină. Bombele termonucleare B 61 
fuseseră puse într-un buncăr special, iar A 26 Intruder, destinate 
transportării lor în Uniunea Sovietică, duse la mai bine de o mie de 
mile marine de aici, fiind folosite numai la exerciţii de antrenament. 
Numai aparatele F 14 Tomcat mai ieşeau zilnic să efectueze scurte 
misiuni de supraveghere. 

— Probabil de către libieni, răspunse comandantul navei Saratoga. 
Nu văd pe altcineva. Telegrama pe care am primit-o adineauri este 
clară: trebuie să mobilizăm un număr suficient de aparate ca să 
oferim protecţie avionului VC 20. Regula angajamentului are 
coeficientul de „stadiu doi”. Asta înseamnă că responsabilitatea mea 
este să distrug tot ceea ce ar putea fi o ameninţare de orice fel pentru 


acest aparat. Ordonaţi imediat decolarea unui Hawkeye!” şi menţineţi 
avioanele de interceptare pregătite să decoleze pentru alertă de 
gradul unu. 

Ofiţerul de la „operaţiuni” fugi repede pe punte. Marea era puţin 
agitată şi bătea un vânt puternic, ca mai tot timpul în golful Syrte. 
Dădu ordin de decolare aparatului Hawkeye, care se lansă peste patru 
minute, apoi alese trei piloţi, pe Richard Webb, Vernon Kiefer şi Bud 
Ryan. 

După două minute, se aflau în carlingă, cu deschiderea cupolei 
cockpitului pregătită pentru alertă de gradul unu. Sub aripile 
aparatelor F 14, erau prinse patru rachete „Phoenix” cu 
autodirecţionare radar şi patru „Sidwinder” cu ghidare în infraroșu. 

x 


* * 


— Nici o veste? întrebă Malko. 

Era douăsprezece şi douăzeci, iar VC 20 decolase de treizeci şi cinci 
de minute. 

— Nu am primit nimic încă, dar sunt liniştit, afirmă Bryan Palmer. 
Aparatul Gulfstream se afla acum sub protecţia Flotei a VI-a. Nu mai 
există nici un risc. 

— Aţi stabilit legătura cu el? 

— Nu, contactul radio este foarte slab. Haideţi să bem o cafea, vă 
va face bine. Imediat ce vor ateriza la Cairo, mă vor anunţa. 

Intrară în cafeneaua pustie a ambasadei. Moleşit de atâtea 
calmante, Malko nu prea reuşea să-şi adune gândurile... Operaţiunea 
„Desert Spring” se termina în coadă de peşte. Ascultările efectuate de 
CIA în Tunis captaseră nişte discuţii la Tripoli din care reieşea clar că îl 
vânau încă pe Ibrahim Khalifa. Cei şase sute de oameni ai colonelului 
Haftar se întorseseră în Florida trişti şi decepţionaţi. 

Cât despre tunisieni, aceştia erau turbaţi de furie că au fost ţinuţi la 
distanţă şi că vor fi sancţionaţi pe linie politică. Bryan Palmer se uită 
chiorâş la Malko. 

— Indată ce aparatul Gulfstream aterizează, eu mă retrag. Pentru 
mine, zilele următoare nu vor fi prea vesele. 

x 
x x 


La douăsprezece şi douăzeci şi cinci de minute, la câteva secunde 
după ce Mig-urile au activat radarele de la bord, aparatul Hawkeye le 
reperă electronic. 

La douăsprezece şi douăzeci şi opt, cele trei aparate F 14 Tomcat 
se desprinseră de puntea vasului Saratoga, având ca direcţie de zbor 


17 Aparat de recunoaştere cu sistem electronic (n.a.). 


100, urcând şi ele la altitudinea 300, cu viteza de 1,4 Mach*t. 

După câteva minute, căpitanul Webb anunţă Saratoga: 

— Aparatul VC 20 se află la optzeci de mile marine” în faţa mea. 

Avionul închiriat de CIA şi cele trei aparate de vânătoare urmau 
traiectorii practic paralele. După câteva clipe, căpitanul Webb anunţă 
din nou: 

— Am în vizor, trei „duşmani” oblic în faţă, în dreapta, la 
aproximativ şaizeci de mile marine. 

Mig-urile erau în spatele aparatului VC 20 şi nu zăriseră încă 
avioanele de vânătoare americane care se apropiau. 

x 
x x 


De câteva minute bune, cele patru Mig-uri libiene se găseau în 
spaţiul aerian internaţional. În oricare flotă aeriană, misiunea care le-a 
fost încredinţată ar fi însemnat în cei mai bun caz nişte semne de 
întrebare şi în cel mai rău, refuzul de a se supune ordinelor. Să 
distrugă cu sânge rece un aparat civil şi mai cu seamă lipsit de 
apărare în mijlocul Mediteranei, asta se transforma într-o adevărată 
piraterie. Unele războaie au fost declanşate chiar şi pentru mai puţin. 

În Libia, lucrurile stăteau cu totul altfel. Căpitanul Youres Turki ştia 
cine se află la bord: doi trădători ai Jamahiriei şi doi piloţi imperialişti. 
Nu aveau ce să regrete. N-au văzut, n-au auzit. 

Vocea colegului din stânga îl avertiză: 

— Am obiectivul pe ecran, „la ora unsprezece”. Aceeaşi altitudine. 
Distanţa de şaizeci de mile marine. 

Youres Turki îşi reglă radarul şi zări un punct care se mişca. Mări 
brusc viteza, scoțând uşoare dâre albe sub aripi şi recunoscu repede 
forma specifică a aparatului VC 20. Avea ordin să nu folosească 
legăturile radio, după ce îi dădea de urmă. Mişcă aripile aparatului său 
ca să-i avertizeze pe ceilalţi trei piloţi că au găsit ţinta. Le rămânea 
doar să-o distrugă, conform ordinelor primite. 


18 Aproximativ 1 500 Km/h (n.a.). 
19 O milă marină, aproximativ 1,8 km (n.a.). 


Capitolul XXI 


— Sunt patru Mig-uri 29, anunţă Webb, căpitanul navei, dotate cu 
rachete şi cu rezervoare suplimentare. Se apropie de VC 20. Se află la 
cincisprezece mile marine. 

Tăcu un moment, în timp ce la bordul navei Saratoga comandantul 
se gândea. Avea de luat o decizie foarte grea. Avea două opţiuni. Fie 
să încerce o acţiune de intimidare a celor patru Mig-uri 29 libiene, 
doar arătându-le propriile aparate, dar fără să tragă în ele. S-ar fi 
putut ca acest lucru să fie de ajuns. Fiind descoperiţi, nu-şi mai 
duceau misiunea la îndeplinire. Insă era o problemă: nu ştiau ce 
ordine primiseră piloţii acestora. Să forţeze aparatul VC 20 să 
aterizeze sau să-l distrugă. Cea de-a doua opţiune era simplă. Să 
suprime pericolul care ameninţa aparatul închiriat de CIA. Acestea 
erau ordinele lui. 

— Distrugeţi duşmanul, zise el cu vocea perfect controlată. 

Şi el îşi asuma un risc de ordin politic distrugând avioanele militare 
în spaţiul aerian internaţional, căci era socotită o acţiune de război. 
Căpitanul Webb trebuie să se fi gândit la acelaşi lucru, căci spuse 
imediat: 

— Repetaţi, vă rog. 

— Distrugeţi duşmanul şi raportați, repetă comandantul de pe 
Saratoga. 

— Am înţeles, atac, terminat, semnală căpitanul de navă Webb. 

Situaţia se prezenta în felul următor. Aparatul VC 20, cele patru 
Mig-uri libiene şi, la o altitudine de cinci sute de picioare deasupra, 
cele patru F 14 Tomcat zburau toate menţinând aceeaşi direcţie, în 
această ordine. Toate aparatele se aflau la aproximativ două sute de 
mile marine, la est de Malta şi la o sută cincizeci şi cinci, la nord de 
Tripoli. Căpitanul Webb deconectă sistemul de tragere şi le zise prin 
radio coechipierilor săi: 

— Lansăm două Sidewinder, una la stânga, iar alta la dreapta. 

— OK, am reţinut, răspunseră cei doi piloţi de pe F 14. 

Armară la rândul lor sistemul de tir, în aşa fel încât rachetele fură 
orientate în poziţie de autodirecţionare la aproximativ o milă faţă de 
ţintă. Un „bip” îi atenţionă pe piloţi că sistemele erau activate. Mig- 
urile 29 se găseau acum la zece mile marine în faţa lor şi le vedeau 
foarte bine datorită camerelor de luat vederi de pe F 14, mărite de 
zece ori, fie pe lumină, fie pe întuneric. 

— Suntem gata, anunţă Webb, rachetele sunt în poziţie de tragere. 

Apăsară în acelaşi timp pe butoanele de tir, iar rachetele se 
desprinseră de sub aripi, lăsând în urmă o flacără gălbuie şi luară 
imediat viteza de trei mii de noduri. 

x 


* * 


Ibrahim Khalifa nu reuşise să-şi alunge gândurile ca să se destindă. 
De obicei, avionul îl făcea să aţipească. Trecu în revistă de mai multe 
ori evenimentele din ultimele zile, parcă dorind să dea timpul înapoi. 
Ashraf Khaled era doborâtă de oboseală. O privi îndelung, spunându-şi 
că, în această nenorocire, era singurul lucru bun. Nu va fi singur la 
Cairo. 

x 


* * 


Căpitanul Youres Turki tocmai prinsese pe ecranul Mig-ului său 
aparatul VC 20. Mai avea timp. Instrumentele de bord nu indicau nici 
o primejdie imediată, iar radarele din Tripoli şi din Syrte, aflate la o 
distanţă de aproximativ două sute de mile marine, nu îi semnalaseră 
absolut nimic. 

— Sunt gata de tragere, le zise el în microfon coechipierilor lui. 

Va lansa o singură rachetă. Pentru un avion ca VC 20 era mai mult 
decât suficient. Deodată, un bec mare roşu dreptunghiular se aprinse 
pe tabloul de bord, însoţit de un sunet strident. 

Se uită în mod automat la aparatele lui şi constată că totul 
funcţiona normal. Cu un gest violent şi brutal, viră la dreapta cu toată 
puterea şi lansă mijloacele de ecranare antiinfraroşii. Avu timp să 
observe în stânga lui o minge portocalie, apoi o flacără şi, în sfârşit, 
un fulger. Una dintre rachetele Sidewinder lansate de aparatele 
Tomcat se înfipse în turboreactorul stâng al Mig-ului 29, pulverizând 
aparatul şi pilotul. Căpitanul Youres Turki, cu pulsul urcat la o sută 
optzeci, văzu cu oroare cele două rachete Sidewinder cum îi loviseră 
pe coechipierii săi din dreapta care fură pulverizaţi numaidecât într-o 
jerbă de fum negru şi roşu. Trecu printre rămăşiţele aparatelor, 
continuând să vireze până când cele două „G”-uri scoaseră un nor 
negricios şi reveni executând un viraj la stânga mult mai strâns. Gest 
aproape sinucigaş. 

Se mai relaxă atunci când văzu flacăra galbenă a rachetei 
Sidewinder, care îi fusese destinată, îndepărtându-se. Manevra bruscă 
indusese în eroare sistemul de ghidare în infraroşu al rachetei, iar 
acum aceasta, nemaiavând nici o ţintă, explodă în aer după treizeci 
de secunde. 

Luând altitudine, zări în spatele lui cele trei Tomcat aşezate în 
formaţie. Nu avea nici o şansă să scape de ele, căci zburau cu aceeaşi 
viteză ca şi el, dar aveau atâta combustibil încât puteau să intre în 
luptă şi apoi să plece spre portavion. Mintea îi lucra cu repeziciune, 
găsind o soluţie provizorie. 

Avionul VC 20 îşi continua drumul pe direcţia 095, la aceeaşi 
altitudine. Îl ajunse cu uşurinţă şi se aşeză în faţa lui, la o distanţă de 
două mile marine, în stânga, la acelaşi nivel. În acest fel, avioanele de 


vânătoare americane nu puteau să lanseze rachetele Sparrow cu 
declanşare electromagnetică, de teamă să nu atingă şi aparatul VC 
20. Numai că nu îi rămânea posibilitatea de a-şi lua contramăsurile de 
ecranare în infraroşu, iar cele trei aparate Tomcat ajungeau exact în 
sectorul din spatele lui... Dacă nu găsea rapid o soluţie, era un om 


mort. 
* 


* * 


Ibrahim Khalifa tresări când zări prin hubloul din stânga un avion de 
vânătoare. Dar era prea departe ca să-l poată identifica. Fără s-o 
trezească pe Ashraf, se duse în grabă în cabina pilotului. 

— Suntem urmăriţi de un avion de vânătoare, zise el îngrijorat. 

Pilotul, care ţinea legătura radio cu nava Saratoga, se întoarse spre 
el cu un zâmbet liniştitor. 

— Sunt avioanele noastre. Portavionul Saratoga a lansat trei F 14 
ca să ne însoţească până la Cairo. 

Dar nu ştia de amestecul Mig-urilor 29, cu care nu luase legătura 
prin radio şi confundase Mig-ul 29 din stânga lui cu un F 14 din cauza 
asemănării dintre ele. 

Liniştit, Ibrahim Khalifa se duse la locul lui. În sufletul său, se 
simţea flatat că americanii se străduiseră atât ca să-i ofere protecţie. 


La urma urmei, poate că viitorul lui nu era chiar atât de întunecat. 
x 


* * 


Webb, căpitanul navei, avea o senzaţie ciudată. Era pentru prima 
oară când distrugea un avion. Până acum, trăsese numai în ţinte de 
antrenament, dar era o mare diferenţă. Se gândea la cei trei piloţi 
care văzuseră moartea cu ochii în câteva clipe, neputincioşi, 
dezorientaţi. Un singur scaun ejectabil funcţionase, dar din păcate, 
paraşuta nu se deschisese. Pilotul zăcea acum mort, legat de scaun, 
prăbuşit în mare ca un bolovan. 

— Mă ocup eu de ultimul, le zise el coechipierilor săi. 

Activă în ecran sistemul de tir şi ochi Mig-ul 29 din faţa lui cu o 
rachetă Sidewinder. Ajuns la trei mile marine, chiar în sectorul din 
spate, trase şi eliberă imediat racheta. 

Căpitanul Youres Turki observă deodată în vizor o flacără mare care 
ţâşni de sub aripa dreaptă a aparatului Tomcat care se afla exact în 
spatele lui. Era urmată de un nor gros şi de o dâră albicioasă. Racheta 
se îndrepta în direcţia lui. 

Se pregătise pentru această eventualitate de câteva secunde. 
Punând aparatul pe postcombustie ca să mărească viteza, se îndreptă 
spre VC 20, vizând spatele, în direcţia de coliziune. Manevră 
îndrăzneață şi delicată totodată, care dură o fracțiune de secundă. 


Ajuns la câţiva metri de VC 20, opri postcombustia, reduse cele două 
motoare şi porni în jos răsucindu-se, atingând coada avionului civil 
fără să-l izbească de-a binelea. 

Picajul brusc îl pironi de scaun, afundându-i ochii în orbite. Preţ de 
câteva clipe, se transformă într-o masă inertă, năucită de gravitație, 
orbit, cu toţi muşchii încordaţi, pândind explozia rachetei care ar fi 
fost ultima lui senzaţie. 

x 
x x 


Fără să se dezlipească de telefon, Bryan Palmer se întoarse către 
Malko şi zise cu glas stins: 

— Aţi avut dreptate. Aparatele F 14 de pe Saratoga au interceptat o 
patrulă de Mig-uri 29 libiene care au intenţia să distrugă Falcon-ul. 
Trei dintre ele au fost doborâte, iar al patrulea încearcă să scape. 

x 
x x 


Racheta Sidewinder lansată de F 14, pilotat de căpitanul Webb, 
înainta către Mig-ul 29 cu aproape cinci mii de kilometri la oră. li mai 
rămăseseră doar vreo trei kilometri de parcurs înaintea impactului, 
adică mai puţin de trei secunde. Dispozitivul de ghidare în infraroşu 
declanşat în mod automat o călăuzea spre sursele de căldură 
selecţionate, adică spre turboreactoarele avionului de vânătoare. 

Manevra bruscă a pilotului libian luă prin surprindere sistemul de 
ghidare în infraroşu al rachetei. Acesta era programat să „urmeze” 
ţinta şi să reacționeze la încercările acesteia de a scăpa, 
reprogramându-şi fără încetare traiectoria. Timp de câteva fracțiuni 
de secundă, Sidewinder „pluti” în văzduh, apoi sistemul de ghidare în 
infraroşu îi indică noua direcţie, care nu se schimbase prea mult. Ţinta 
era sursa de căldură provocată de cele două turboreactoare ale 
aparatului VC 20. Practic era aliniată ca şi sursa de dinainte, adică a 
Mig-ului 29. Din păcate, racheta nu era chiar atât de „inteligentă” ca 
să facă diferenţa dintre cele două ţinte. 

După două secunde, Sidewinder lovi reactorul stâng al aparatului 
VC 20 şi explodă. 

x 
x x 


Ibrahim Khalifa şi Ashraf Khaled nu mai apucară să se înspăimânte. 
Un bubuit violent îi smulse din somn şi zăriră pentru scurt timp o 
minge de foc, apoi totul se dezintegra în jurul lor o dată cu explozia 
avionului VC 20. Mergând cu opt sute de kilometri la oră, bireactorul 
de afaceri dispăru de pe cer, prăbuşindu-se în Mediterana într-o 


trâmbă de kerosen aprins. 
x 


* * 


Îngrozit, Webb, căpitanul navei, văzu cum VC 20 se transformase 
într-o minge de foc ce se îndrepta vertiginos spre suprafaţa mării. 
Brusc, îi veni ideea să urmărească ultimul Mig 29 care tocmai 
dispărea după o perdea groasă de nori. 

— Rocky către Fox, zise ofiţerul de la „operaţiuni” de pe Saratoga. 
Nu mai avem nici o imagine pe radar. Ce s-a întâmplat? 

Pe portavion se crease panică. Webb îşi adună tot curajul şi zise cu 
durere în glas: 

— Am lansat o rachetă Sidewinder asupra duşmanului care a reuşit 
s-o evite. Racheta a ajuns aparatul VC 20 care se afla pe aceeaşi 
traiectorie. 

După această mărturisire, urmă un lung moment de linişte, apoi 
ofiţerul de la „operaţiuni” zise în sfârşit cu voce neutră: 

— Rămâneţi în zonă. Asiguraţi-vă că nu sunteţi urmăriţi. Trimitem 
elicoptere. 

Era o măsură pur formală, căci ştiau cu toţii că un aparat atins în 
zbor exploda pe loc şi nu era nici o şansă să existe supraviețuitori. 
Insă Webb, copleşit de ceea ce se întâmplase, reduse viteza şi începu 
să coboare, ajungându-le pe celelalte aparate F 14. Urmăriseră 
manevra în camerele lor şi înţeleseseră perfect ce se petrecuse. 
Pilotul libian jucase tare. Insă Webb nu purta nici o vină, căci 
ascultase ordinele. 

Acum se uitau la suprafaţa apei unde pluteau câteva rămăşiţe, 
printre care şi o „Mae-West” portocalie, goală. Combustibilul care 
ardea la suprafaţă răspândea un fum negricios. 

Când cele două elicoptere „Sea Stallion” de pe Saratoga ajunseră în 
zonă, mai plutea încă un nor negru de fum. Unul dintre aparate se opri 
deasupra, iar un scafandru cobori cu o frânghie ca să recupereze 
„Mae-West” goală. Era tot ce mai puteau face... Cu rezervorul 
aproape gol, cele trei F 14 se întoarseră la portavion. Ultimul Mig 29 
inamic nu putea să fie prea departe de baza de plecare. 

x 


* * 


Malko văzu cum Bryan Palmer devine alb ca varul. În câteva clipe 
căpătă o figură cadaverică, mormăind înjurături cu voce stinsă. 
Strângea receptorul atât de tare, încât încheieturile se albiseră. 

— Au distrus VC 20! zise el. 

— Cine, libienii? 

— Nu. Ai noştri. 

— Cum? 

— O greşeală idioată! Nu mă pricep deloc la afurisitele lor de 
rachete. Khalifa zace pe fundul mării cu documente cu tot. 

Nici nu se gândea la cei doi piloţi împrumutaţi de CIA, nici la biata 


Ashraf. După ce trânti cu furie receptorul, îşi cuprinse capul în mâini. 
Era gata să izbucnească în plâns. Malko simţea aceeaşi zădărnicie 
când revăzu în minte privirea rece a lui Ashraf Khaled la despărţirea 
lor din aeroport. 
x 
x x 


Telefonul din biblioteca din Liezen, în care Malko se pregătea să 
citească Kurier, în timp ce degusta şampania Dom Perignon luată de 
la rece, sună. Apelul venea de la Ambasada americană din Tunis. 

— Malko? A 

Era vocea răguşită de atâta băutură a lui Bryan Palmer. În urmă cu 
o săptămână, cei doi se despărţiră fără un cuvânt, copleşiţi de 
amploarea catastrofei. 

— Bryan, ce mai faceţi? îl întrebă Malko. 

— Ca un pensionar, zise cu amărăciune în glas şeful Centralei din 
Tunis. Tocmai îmi îndeplinesc ultimele formalităţi de pensionare. Sub 
presiunea plină de afecţiune a celor de la Langley, adăugă el cu un 
râs uşor. În ce priveşte biştarii, nu mă trag pe sfoară... O să mă mut în 
Arkansas şi o să-mi concentrez de-acum încolo eforturile pentru 
pescuitul de păstrăvi. Dacă într-o zi, veţi avea drum pe acolo... 

— Ce s-a întâmplat cu Forrest Uhler? întrebă Malko. 

— Ticălosul ăla a avut neobrăzarea să mă sune azi-dimineaţă. 
Pleacă şi el din Tunis la New Jersey. Va lucra vreo doi ani la sediul 
companiei. Pe un post baban. 

Malko rămase tăcut. Deşi Langley se făcuse luntre şi punte, CIA nu 
reuşise să obţină sancţionarea lui Forrest Uhler. Din punct de vedere 
legal, acesta nu comisese nici un delict. Tentativa de lovitură de stat 
din Libia alimentată de CIA nu avea temei legal. Din punct de vedere 
juridic, Forrest Uhler nu putea fi învinuit de distrugerea avionului VC 
20. Nu existau probe împotriva lui că furnizase libienilor informaţii 
„sensibile”. Asasinarea lui Aicha Renahem va rămâne nepedepsită, 
căci poliţia tunisiană nu deţinea nici un element ca să înceapă 
ancheta. 

Arnold Angel era mort şi nici chiar Malko nu ştia care dintre cei doi 
comunicaseră serviciilor libiene coordonatele de zbor ale aparatului 
VC 20. CIA nu va încerca prea curând să pună din nou la cale o 
operaţiune de destabilizare a Libiei. lar colonelul Kadhafi avea de- 
acum încolo multe zile luminoase înaintea lui. 


Cuprins 


Prolo gaere asceza aa ital al a a davai a 5 
Capitolul i antec iti alai Pda a adinci ad A ati 7 
Cai LORU) A D PAE T NEET 16 
CDI DORUL D D REEL EA SE E aceia EA 29 
Capitolul Me ae E E ONN aleea ara ad 37 
Cäpitolul Varii rE A la d ei ER NA 50 
Capitoul Viso aree NE N N DENIS RR RPR e 59 
(2 20091 DO DU LV: ze decoct 3 E aa ai S 66 
Capitolul VI APRIND tis iit N RAI 9 e RI RI CI IOD DI NR 73 
Cäpitolul: IX RODOS DS POE De RICO A e E AN REE RC IN 81 
Cãpito lUl A a TEE a o Bal a a da ale Ditec N 86 
CSL CORIL A late e ISI ASEET teal ETT a ut 96 
Capitolul IL sia nai asia al asr 105 
Capitolu III As cca A es ca aa 00 ae ez ERGERT Te 113 
Capitolul XI Vanover titist isca aa ala lati 117 
Capitolul CV cs cip ea 20 oaia rai dai 000 al ud Blue 126 
Capitolul XVI ce ave ceai a E ami all E aaa a ean 135 
Capitolul XVI enansar 33 3 35 pain ate clau Ca 142 
(eul XVII: cate i a at a a cad E ag at 151 
CAPILOR XIX soia ceia a ea at dela lat cai dat 160 
Capitolul CXover ata caii seal a ada a a alia 0 a atatea 167 
Ec suie LET ED, A IPEE E EEEE IE 0 te 174 


CUPIN S sia oma sasa beata oi aaa di te aaa a ata aaa ata ai a 181 


Malko văzu că americanul își ațintise privirile triste pe tasta 
„bis“ a telefonului. Era de-ajuns s-o apese, ca să obțină 
numărul dorit... 

„This is the popular bureau of the Libyan Jamahirya. What 
do you want?‘ 

Înjurând de mama focului, americanul se dădu brusc înapoi 
și zări în spatele lui o pușcă cu harpon de care era prinsă a 
săgeată. lI ochi pe Malko și apăsă pe trâgaci... 


La editura TINERAMA 

au apărut în serla SAS: 

m KGB contra KGB : 

m În numele lui Allah RAS. 

m Alertă, Plutoniu 

E Suspectul de la Leningrad i 

m Zborul 007 nu mai răspunde i 
Iu Umbra lui Jirinovski | 

m Pe urmele lui Carlos 

a Atentat la Casa Albă SAN 

E CIA contraatacă 

a Saddam Hussein trădat de fiii săi 

E Ostaticul din Triunghiul de aur 

a Masacrul de la Marakech 

E Manipulare la Zagreb i 

E Afacerea lrangate revine | 

E Răzbunare la Beirut 

E El Coyote şi cartelul drogurilor 

E Adio Zair, Adio Mobutu | 

E Vânaţi-l pe Radovan Karaazici $ 

E Aventură în Afganistan i 

m Joc periculos în Sierra Leone 

E Capcana Cecenă 

E Scrisoare pentru Clinton 

E Teroarea Khmerilor Roșii 

E La vest de lerusalim 

E Operaţiunea Lucifer i 

E Hong-Kong Express 

E Teroriștii din Bruxelles 


PREŢ 7 000 „ISBN 973-9138-41-1, 


i p E