Gerard de Villiers — [SAS] Arme pentru Khartoum

M 


RU 


NT 


ME PE 


AR 


KHARTOU 


| 
| 


Gerard de Villiers 


Arme pentru Khartoum 


ISBN: 
973-8070-41-4. 


Malko Productions - Paris, 
Des armes pour Khartoum 
© Gerard de Villiers, 
Pentru versiunea românească: 
©TINERAMA 2000. 


Gerard de Villiers 


Arme pentru 
Khartoum 


În româneşte de: 
Mihaela Stoicescu. 


4 


2000 


În amintirea comandantului 
Pierre Gallopin, mort pentru patrie. 


Capitolul |. 


Ted Brady contempla soarele care cobora încet peste 
crestele îndepărtate şi violete ale deşertului Djebel Marra. 
Astrul ceresc se întuneca încet către vest, stingându-şi uşor 
razele toride. 

Bărbatul încerca să nu se gândească la nimic, dar groaza 
îi crispa stomacul, făcându-l să uite aproape complet de 
setea teribilă ce îi transformase limba într-un burete uscat 
şi buzele în pergament. Nu i se dădea de băut decât de 
două ori pe zi, cu toate că între orele unsprezece şi 
cincisprezece temperatura depäsea adesea 40°, 
deshidratându-i complet pe cei expuşi. Era legat mai rău ca 
un animal şi ţinut în afara taberei, cu mâinile prinse de un 
ţăruş, acum destul de anchilozate pentru a-i provoca dureri 
la orice mişcare. Când închidea ochii, cercuri roşii dansau 
sub pleoape. 

Brusc, îi reveni în minte o frază citită cândva: „Nimeni nu 
poate privi direct în faţă nici soarele, nici moartea”. 

Locul de tortură se afla lângă tarcul cămilelor, la mică 
distanţă de corturile şi maşinile tip Land-Rover, ascunse sub 
câteva tufişuri. Acest lagăr se găsea în centrul deşertului 
Kordofan, la jumătatea drumului dintre Khartoum şi El 
Fasher, într-o vale uscată, la nord de cărările străbătute de 
caravane. Niciodată aviația militară sudaneză nu avusese 
destul combustibil pentru a patrula până în acest colţ retras 
de lume. De fapt, un observator aerian nu ar fi văzut decât 
o tabără cu câteva vehicule, nişte cămile şi vreo cincizeci 
de oameni ce puteau aparţine unui trib nomad din Darfour. 

Nemiscati, asemănători unor insecte, ghemuiţi în faţa 
corturilor şi privind în gol, războinicii cu turbane şi ţinută 
paramilitară bej se confundau cu nisipul plin de scoici. Ei 
alcătuiau o imagine a răbdării infinite, caracteristică 
oamenilor din deşert. 

După arsita din timpul zilei, începea să se instaleze o 
răcoare plăcută. Ted Brady număra secundele. | se dădea 
de băut de-abia după cea de-a patra rugăciune, a 


6 


Maghrebului. Americanul, cu ochii închişi, încerca să se 
aline, căutând ceva reconfortant. Dar oraşul Khartoum care 
era urât, plat, prăfuit, ridicat în plin deşert la confluenţa 
Nilului Alb cu Nilul Albastru, fără străzi asfaltate şi fără 
restaurante, i se părea deja un vis de neatins. De trei zile 
stătea legat de ţăruş şi era hrănit doar cu cereale şi câteva 
banane. Faptul că-şi făcea nevoile pe el, nu-i impresiona pe 
arabi, insensibili la suferinţele lui. 

La un moment dat, la urechi îi ajunse un zgomot 
asemănător cu cel al unui motor. Dacă ar fi fost al unui 
camion se putea considera salvat... Dar nu distinse decât 
un Land-Rover cenuşiu, din care cobori un bărbat pe care 
americanul îl recunoscu imediat după forma capului şi părul 
cret. Era şeful! Intelese că nu va mai veni nici un camion şi 
câteva lacrimi ţâşniră din ochii lui umflati şi roşii. 

După câteva minute de toropeală, auzi paşi care se 
apropiau şi-l văzu pe Habib Kotto, omul care îl răpise. 
Elegant, cu mâinile îngrijite, cu o piele negricioasă, avea 
trăsăturile fine ale arabilor din nordul Ciadului. 

— Prietenii dumneavoastră nu au venit la întâlnire, spuse 
acesta în engleză. 

Ted Brady închise iar ochii şi murmură: 

— Sete... mi-e sete... 

Habib Kotto se făcu a nu auzi şi repetă: 

— N-a venit nimeni, iar termenul expiră azi! 

Ted Brady făcu un efort supraomenesc pentru a-şi ţine 


ochii deschişi. li venea să urle datorită neputinței şi să 
strige că nu era vina lui. Dar nu putu decât să repete: 
— Sete... sete... 


Interlocutorului său nu părea să-i pese şi adăugă: 

— Dacă au crezut că glumesc, s-au înşelat! Am nevoie de 
aceste arme şi le voi obţine cu orice preţ! 

Capul lui Ted Brady căzu în piept, înțelegând că soarta îi 
era pecetluită. Liniştit, Kotto se îndreptă spre corturi. După 
câteva clipe, unul din oamenii săi se apropie de prizonier cu 
o gamelă de cereale şi o tărtăcuţă cu apă, dezlegându-i 
mâinile. Ted Brady lăsă gamela în echilibru pe genunchi, 
fortändu-se să-şi înmoaie buzele în apă, savurând din plin 
această plăcere. In afara apei răcoroase, nimic nu mai 


7 


conta. 

Ar fi putut bea litri întregi, numai ca să-şi aline 
uscăciunea gurii. Din păcate, nu i se dădea decât o 
jumătate de litru pe care-l bău încet, silindu-se să şi 
mănânce câte ceva. După ce termină, paznicul îl legă la loc. 
Din fericire, cu ajutorul frigului şi oboselii, căzu într-o 


toropeală binefăcătoare. 
x 


* * 


Căldura ce o simţea pe spate îl trezi. Era ora şapte 
dimineaţa şi mângâierea soarelui devenise deja arzătoare. 
Fiecare muşchi îl durea, iar ţinuta sa, iniţial elegantă, nu 
mai avea culoare. 

El, fercheşul şef al Departamentului C.I.A. din Khartoum, 
răsfăţatul nevestelor diplomaților, nu mai era decât o 
zdreanţă zbârcită, uscată de vântul şi soarele deşertului. 

Printre ochii întredeschişi îi zări pe oamenii lui Habib 
Kotto demontând corturile. Bătăile inimii i se accelerară, 
gândindu-se că, în sfârşit, vor pleca din acel loc nenorocit. 
Un soldat se apropie de cămile şi începu să le dezlege, cu 
excepţia uneia, pe care o lăsă legată de un ţăruş, exact ca 
şi pe el. Torturat din nou de sete, privea pregătirile de 
plecare, sfâşiat între spaimă şi curiozitate. Işi blestema 
uşurinţa cu care tratase un african, jurându-şi că niciodată 
nu va mai avea încredere în acest gen de oameni, datorită 
cărora acum devenise un simplu ostatic... 

Pe sub pleoapele umflate, văzu trei oameni apropiindu- 
se: Habib Kotto purtând un Kalaşnikov la bandulieră, 
căpitanul Sodira, un negru înalt şi sumbru şi Fouad, 
„comisarul politic”, a ceea ce Kotto numea pompos 
„Comandamentul Central al Forţelor de Eliberare a 
Ciadului”. 

Cei trei se opriră lângă ţăruşul de care era legat Ted 
Brady şi, cu o voce solemnă, Kotto anunţă: 

— Ultimatumul  C.C.F.E.C. a expirat ieri. Şefii 
dumneavoastră au greşit că nu ne-au luat în serios, deci am 
hotărât să vă executăm, dat fiind că aceştia nu şi-au 
respectat angajamentul. 

Cuvintele  pătrunseră cu dificultate în creierul 


8 


americanului. Suferea prea tare şi nu avu nici măcar 
puterea să protesteze. 

Negrul înalt se apropie cu cămila izolată şi o legă de 
ţăruşul lui Ted Brady. Tăie legăturile americanului de la 
mâini şi, împreună cu comisarul politic, îl târâră sub cămilă. 
Cu ajutorul unor sfori, ei începură să-i lege braţele de 
picioarele din spate ale animalului, punându-l pe prizonier 
chiar sub burta acestuia, cu faţa spre coada cămilei. Gâtuit 
de spaimă, Brady nu avea nici puterea de a se zbate. 
Furioasă, cămila se agita. Calm, Habib Kotto tăie cu un 
pumnal pântecul prizonierului, care fu străbătut de o durere 
fulgerătoare. Ted, cu figura deformată de suferinţă, privea 
sângele care i se scurgea din rană, înghiţit imediat de 
nisipul de sub el. Vag, îi zări pe cei trei depărtându-se. 
Incercă să-şi mişte braţele pentru a împiedica intestinele să- 
i iasă din abdomen, dar era prea slăbit şi prea bine legat... 

Deodată, un lichid cäldut şi urât mirositor îl inundă; 
cămila urina pe el, pe faţa lui şi apoi lichidul ajunse în rana 
deschisă. Simţi o durere ca şi cum ar fi fost ars cu fierul 
roşu, dar urletul lui rămase fără ecou. 

Auzi vag zgomote de motor şi reuşi să mai zărească 
tabăra ce se îndepărta cu întreg convoiul, lăsându-l practic 
să moară cu încetul, în plin deşert. 

Cămila îşi continuă şi restul nevoilor, care aterizară direct 
în capul lui Brady, murdărindu-l cu un strat gretos şi gălbui. 
Strigătul de neputinţă al omului se pierdu în deşert... 


Capitolul II. 


Elliot Wing tresări auzind sunetul ascuţit al micului 
deşteptător Seiko, reglat pentru ora şapte. Deschise ochii, 
apoi îi închise, incapabil să se trezească. Noaptea fusese din 
nou un adevărat iad. Electricitatea fusese iar întreruptă. 
Fortat de situaţie, branşase grupul electrogen pentru a 
repune în funcţiune aerul condiţionat. Din păcate, aparatul 
era vechi şi făcea un vacarm asemănător cu al unui Boeing 
la decolare. Nici măcar antifoanele nu-l ajutaseră să închidă 
ochii. Până şi soţia sa, Helen, cu toate că avea un somn 
adânc, se zvârcolise toată noaptea. 

Privindu-şi soţia, Elliot Wing îi contempla cu tandrete 
fesele dezgolite şi părul lung, castaniu. Erau căsătoriţi doar 
de patru luni, iar el o admira pe Helen pentru modul în care 
se adaptase la viaţa ciudată din Khartoum. 

O mângâie uşor şi femeia se lipi imediat de el, 
fremătându-i în braţe. Gura ei îi sărută gâtul şi limba începu 
să i se plimbe încet pe piept. Helen se prefăcea că doarme, 
dar micul ei balet impertinent continua, trezind dorinţe în 
trupul obosit de muncă şi de nesomn al lui Elliot. Capul 
femeii alunecă în jos, până ce gura găsi, cu un gest natural, 
ceea ce venise să caute. 

Elliot Wing îşi încorda pântecul, încă neobişnuit cu 
delicioasa îndrăzneală a tinerei sale soţii, dar pândind ceea 
ce avea să i se întâmple. Gura femeii rămase mai întâi 
imobilă în jurul sexului, apoi limba începu să prindă viaţă. 
Bărbatul simţi degetele tinerei sale soţii mângâindu-i 
membrul, strângându-se apoi în jurul acestuia. 

Intr-o seară, după ce băuse, Helen îi mărturisise că 
învățase toate aceste mici trucuri dintr-un manual de 
educaţie sexuală oferit chiar de mama ei. 

Tânăra femeie nu deschisese încă ochii. Mângâierea 
devenea mai fermă şi mai rapidă. Respirația lui Elliot îşi 
schimbase ritmul. Ezita. Să juiseze în gura soţiei, sau să o 
posede? Limba ei îşi continua jocul, îmbiindu-l să se decidă. 
Deodată, Helen îl înghiţi cu totul, atât de adânc, încât 


10 


buzele îi atinseră pântecul. Brusc, bărbatul o cuprinse de 
umeri, o aruncă cu violenţă pe spate, se năpusti peste ea şi, 
desfăcându-i pulpele, se afundă cu totul. Ca întotdeauna, 
era extrem de caldă şi primitoare, încât lui îi venea să urle 
de excitare. Simtindu-se pătrunsă atât de adânc, femeia 
scoase un geamăt de plăcere şi mâinile i se agăţară de 
spătarul patului. Elliot îşi trecu o mână pe sub şoldurile ei şi 
o posedă cu toată forţa de care era capabil. 

La fiecare mişcare, Helen gemea din ce în ce mai tare. 
Deodată, scoase un țipăt şi şoldurile i se ridicară în 
momentul în care şi Elliot se elibera, transpirat, dar pe 
deplin satisfăcut. 

— Imi place când mă iei aşa, şopti ea. Am senzaţia că mă 
violezi. 

Tânärul american râse fericit. 

— Si mie îmi place! 

O prinse de talie şi începură o joacă, rostogolindu-se unul 
peste celălalt. Contactul acesta reînvie, puţin câte puţin, 
poftele bărbatului. Uitând de ceas. O posedă din nou. 
Incoläcindu-si braţele în jurul spatelui musculos al soţului ei, 
Helen şopti: 

— Mai încet, darling, te rog, mai încet... 

El se supuse, micşorând ritmul pătrunderilor. Progresiv, 
femeia se învioră, mişcându-se în valuri lente dar senzuale. 
Când se simţea la limita plăcerii se oprea brusc, cu unghiile 
înfipte în spatele soţului, până ce şi acesta se abtinea. Se 
jucară astfel mult timp, până ce juisară amândoi, gemând 
de plăcere. Din păcate, deşteptătorul indica ora 8.30. 

— Dumnezeule! exclamă Elliot, sărind din pat. Trebuie să 
plec la birou. 

— E minunat aici, murmură Helen. Nu ne poate deranja 
nimeni cu telefonul... 

Din acest punct de vedere, nu exista nici un risc. Elliot 
Wing, şef adjunct al Departamentului CI.A. din Khartoum, nu 
reuşise niciodată să obţină o linie telefonică. Sobolanii 
roseseră cablul ce deservea cartierul rezidenţial, loc în care 
se găsea şi vila. 

Când americanul ieşi de sub duş, Helen întrebă: 

— Ce faci azi? 


11 


— Ca de obicei. Mă duc la Ambasadă. Dar tu? 

— Voi merge să mă bronzez la Club, apoi vin acasă şi mă 
uit la un film. 

Pentru a o ajuta să suporte zilele lungi de inactivitate, 
Elliot cumpărase un video Akai, ce devenise curând cel mai 
important obiect din vilă. 

Între timp, cineva bătu discret la uşă şi se auzi vocea lui 
Hissein, servitorul casei: 

— Mister George vă aşteaptă în hol. 

George era „contactul” lui Elliot. Surprins şi intrigat, 
americanul cobori imediat. „Musafirul” părea extrem de 
agitat. 

— Sir, spuse el, s-a depus acest plic la Ambasadă şi vă 
este adresat. Mi s-a spus că e urgent. 

Wing privi plicul care avea antetul Comandamentului 
Central al Forţelor de Eliberare din Ciad, îl deschise şi citi cu 
voce tare: 

„Habib Kotto, preşedintele C.C.F.E.C., a hotărât să-l 
elibereze pe Ted Brady. Prizonierul se află în valea El Milk”. 

— Slavă Domnului, oftă copleşit de bucurie, după ce citi. 
Mergem imediat să-l căutăm. Ne trebuie un elicopter pentru 
că sunt peste trei sute de mile de parcurs până acolo. 

— Şi combustibil, adăugă George. 

La Khartoum, orice formă de combustibil era 
rationalizatà, din care cauză majoritatea zborurilor 
companiei aeriene sudaneze erau anulate. 

— George, descurcaţi-vă! Ne întâlnim la Ambasadă, 
ordonă Elliot. _ 

Era, cu siguranţă, o zi norocoasă! In sfârşit, şeful său, Ted 
Brady fusese eliberat, iar el făcuse amor de două ori cu 


Helen. 
x 


* * 


Eliot Wing scruta deşertul din elicopter. Fusese nevoit să 
ofere o sută de galoane de esenţă pentru a face plinul 
aparatului. Din fericire, avea rezerva sa „strategică” adusă 
cu camionul de la Port Sudan, graţie prietenilor săi din 
Chevron, care lucrau la o companie ce efectua forări în acea 
regiune. 


12 


Cu ajutorul lui George, decolaseră spre prânz, în plină 
zăpuşeală, dar le mai rămăseseră două ore de lumină, iar 
un om pierdut în deşert nu putea fi observat pe întuneric. 
Wing nu înţelegea de ce răpitorii lui Brady îl abandonaseră 
atât de departe de oraş, complicându-i astfel plăcuta 
misiune a regăsirii şefului său. După două săptămâni în 
această pustietate arzătoare, Ted trebuia să fi fost într-o 
stare îngrozitoare. Elliot nici nu îndrăznea sa se gândească 
la ce avea să descopere. Luase totuşi cu el o trusă 
medicală, plasmă şi morfină deoarece în elicopterul Bell nu 
fusese loc şi pentru un doctor. 

impreună cu el, plecaseră în deşert George şi colonelul 
Ismail Hadj Torit, şeful Serviciului Extern de Securitate din 
Sudan, care insistase să participe la căutare, fapt ce 
facilitase unele formalitäti. Semănând mai mult cu un mic 
funcţionar decât cu un călău, avea totuşi la activ două sau 
trei masacre. 

Elicopterul zbura foarte jos. Din fericire, solul era destul 
de plat. Se apropiau de zona indicată în mesaj şi pilotul îşi 
începuse deja coborârea. Deodată, americanul zări un 
boschet şi resturile unei tabere, plus o cămilă părăsită. 
Auzind zgomotul avionului care ateriza, animalul scoase un 
behăit. 

— Cineva este legat sub burta cămilei, ţipă Wing, iar 
groaza îi tăie respiraţia. 

Inlemnit de oroare, nu-şi putea dezlipi ochii de la ceea ce 
rămăsese sub animal: trupul şi faţa lui Ted Brady erau 
acoperite de excremente, peste abdomenul deschis roiau 
muşte şi un vierme lung, alb, tocmai ieşea din gura 
mortului. Mirosul era insuportabil, amestec de cadavru în 
putrefacție şi dejectii. 

Fără a se putea reţine, Elliot Wing începu să vomite, 
întorcând spatele abominabilului spectacol. Mai scuipa încă, 
atunci când se apropia de el colonelul Torit. Fără un cuvânt, 
sudanezul scoase un cuţit şi tăie legăturile care imobilizau 
cadavrul, târându-l la câţiva metri, cu roiul de muşte care 
nu-l părăsea. Elliot îşi dori, pentru o clipă, să se afle faţă-n 
faţă cu responsabilii acestei orori şi să-i împuşte pe toţi. 
Simtea o ură viscerală, aproape primitivă. 


13 


— Ati văzut? îngână el. 

Jenat, colonelul îşi netezi mustata. 

— Da! Nu e bine ce-au făcut... 

Tânărul ofiţer îşi şterse lacrimile amestecate cu sudoare. 

— Nu cred că sunt departe de aici! explodă el. Să-i 
ajungem! 

Ofiţerul sudanez arboră un aer plictisit. g 

— Nu mai avem combustibil decât până la Khartoum. În 
plus, nu ştim în ce direcție au luat-o şi nici de cât timp au 
plecat. Ar putea fi destul de departe... 

Americanul realiză inutilitatea propunerii sale şi, brusc, îi 
veni o idee: să se întoarcă la Khartoum şi să expedieze o 
telegramă spre Langley. Acum aflase pe viu că Ciadul nu 
glumea şi că se înşelase asupra lui Habib Kotto. 

x 


* * 


Elliot Wing se întorcea spre casă după ce trimisese 
vestea asasinatului. Dat fiind că legătura radio nu funcţiona, 
fusese nevoit să anunţe ştirea prin intermediul 
Departamentului de Stat, fapt ce contravenea regulilor 
securităţii. Ştia însă că birocratii din Langley nu puseseră 
niciodată piciorul în Khartoum. 

Se afla încă sub şocul oribilei descoperiri, când simţi 
parcă o lovitură primită direct în piept: în faţa vilei parcase 
o maşină albastră a poliţiei sudaneze. Sări din Land-Rover 
ca un nebun şi, traversând rapid grădina, îl văzu pe Hissein 
vizibil agitat, discutând cu doi poliţişti. La apariţia lui, 
băiatul îl întâmpină, explicându-i: 

— Şefu'! Au răpit-o pe stăpână! 

— Ce înseamnă asta? strigă Wing, a cărui inimă bătea 
precum o tobă. 

— Stăpâna tocmai se întorcea de la Club, când a sosit o 
maşină la fel ca a dumneavoastră. Trei persoane au coborât 
şi au intrat. Când am ajuns şi eu, am mai văzut doar cum o 
târau prin grădină. Am sărit s-o ajut, dar un negru înalt m-a 
lovit aici.... 

Băiatul avea o rană urâtă în jurul tâmplei, rană pe care 
Elliot parcă nici nu o vedea. 

— Şi pe urmă? încercă americanul să afle. 


14 


— Pe urmă au urcat-o cu forţa în maşină şi au plecat, 
termină servitorul, umil. Eu am telefonat la poliţie... 

Wing simţea că raţiunea îl părăseşte. Aceşti mizerabili 
prinseseră doi iepuri dintr-o dată! 

In timp ce-l trimiteau să caute cadavrul lui Ted Brady, o 
răpeau pe iubita lui soţie. Groaza îi golea creierul, cu toate 
că îşi dădea seama că acum el era şeful CI.A., deci cel care 
trebuia să ia decizii. 

Poliţiştii sudanezi nu înțelegeau prea bine ce se 
întâmplase şi îl priveau complet depăşiţi de situaţie. Elliot 
ştia că singurul ajutor putea veni de la colonelul Torit, aşa 
că le spuse poliţiştilor: 

— Vă mulţumesc că ati venit. Voi vorbi cu cineva de la 
Securitatea Statului. 

Incântati, poliţiştii plecară imediat, iar americanul se 
aruncă în Land-Rover, dându-şi seama că trebuie să 
alerteze mai multe persoane. Ajuns la Ambasadă, sergentul 
de gardă îi întinse un mesaj. 

— Este pentru dumneavoastră, Sir. 

Elliot Wing deschise plicul şi citi mesajul bătut la maşină: 

„Comandamentul Central al Forțelor pentru Eliberarea 
Ciadului dă un al doilea avertisment! Prelungim cu 
cincisprezece zile timpul pentru livrarea materialului 
promis! In caz contrar, vom executa şi pe cel de-al doilea 
ostatici” 

Americanul simţi că leşină şi se lăsă pe canapeaua din 
sala de aşteptare. Sergentul se repezi să îl ajute. 

— Sir, ce-ati păţit? Sunteţi bolnav? 

— Nu... Cei care l-au asasinat pe Brady au răpit-o pe 
soţia mea, răspunse şoptit. 

După ce mai zăbovi preţ de câteva minute în compania 
sergentului care înjura, îşi reveni, gândindu-se că trebuie să 
o salveze pe frumoasa şi iubita Helen. 

Urcă în fugă cele patru etaje până în biroul său şi începu 
să scrie o telegramă destinată Direcţiei Africa, CIA., 
Langley, tot via Departamentul de Stat. Conţinutul ei era: 

„Urmare asasinării lui Ted Brady, Habib Kotto a luat un al 
doilea ostatic, în persoana doamnei Helen Wing, soţia 
primului secretar. Atentatorul amenință că o va executa în 


15 


două săptămâni, dacă nu-i sunt satisfăcute cererile. Solicit 
de urgenţă instrucţiuni.” 


Capitolul III. 


Prinţul Malko Linge privi de două ori placa de aramă pusă 
pe zid, care indica Ambasada Americană. Era de necrezut! 
Fiind agent secret de multă vreme, mai văzuse câte ceva 
vrednic de milă, dar niciodată aşa o mizerie. 

Imobilul se afla pe artera cea mai comercială din centrul 
capitalei Sudanului, Khartoum, între hotelul Excelsior si un 
magazin în care se vindeau papuci, în faţa clădirii, doi 
poliţişti îşi făceau siesta, instalaţi într-o rablă de maşină. 

Erau 45° la umbră, iar el nu era prea obişnuit cu o 
asemenea căldură. Trecu prin faţa unicului soldat sudanez 
care păzea Ambasada, înarmat cu un Kalaşnikov. Intrând, 
văzu că uşa unuia din cele două ascensoare era sudată şi că 
celălalt lift era defect. Scara pe care urcă, vopsită în verde, 
evoca prin murdărie un hotel de tranzit. Ajuns la etajul al 
patrulea, escaladă câteva găleți, o mătură şi o grămadă de 
cârpe murdare. Sună apoi la o uşă blindată şi, după ce 
mecanismul se puse în funcţiune, dădu de o altă scară, pe 
care urcă până la etajul al şaptelea, cel care adăpostea 
înalții funcţionari ai Ambasadei. 

Câteva rable de aer condiţionat luptau în zadar cu 
căldura toridă. Un tânăr brunet, cu o figură inteligentă şi o 
alură sportivă, se afla în hol. Venind spre Malko, se 
prezentă: 

— Elliot Wing. Vă aşteptam. Vă rog să poftiţi în biroul 
meu. 

încăperea minusculă era plină până la refuz cu dosare. 
Agentul remarcă cearcănele negre din jurul ochilor 
tânărului, ce nu părea a avea mai mult de treizeci şi cinci de 
ani. Trăsăturile îi erau crispate şi întreaga fiinţă degaja 
nervozitate. La trecerea prin Viena, Malko aflase cazul 
acestuia şi, ca atare, îl întrebă: 

— Nimic nou? 

Elliot Wing clătină capul, în semn de negatie. 


16 


— Nimic! Vă aşteptam pentru a putea acţiona, 
întinzându-i un dosar plin cu telexuri, continuă: j 

— Aici sunt ultimele ştiri sosite de la Langley. Cititi-le. In 
plus, vă rog să mă scuzati că nu am venit la aeroport pentru 
a vă întâmpina, dar mi s-a stricat maşina. 

Malko se apucă să răsfoiască dosarul când, brusc, se 
întrerupse lumina. 

— Se întâmplă des, spuse Wing. Gândiţi-vă însă că nu a 
venit vara... Temperaturile depăşesc atunci 50°! Când se 
întrerupe curentul electric, adio frigider, adio aparat de aer 
condiţionat... Fiecare are un grup electrogen, dar acesta 
face un zgomot infernal, încât nu poţi închide ochii toată 
noaptea. Ca să nu mai spun că vremea toridă durează circa 
trei luni... 

— Sper ca atunci să nu mă mai aflu la Khartoum, spuse 
Malko. 

— Nici eu, zise americanul. Dar mai întâi trebuie să o 
găsesc pe Helen.. 

O secretară grasă, negricioasă ca o măslină intră în birou 
şi se instala în faţa maşinii de scris. Elliot Wing îi ordonă 
sec: 

— Leila, duceţi-vă jos, la centrală. 

Femeia se conformă, aruncându-i o privire întunecată. 

— Boarfa asta mă spionează în continuu. Sunt sigur că 
lucrează pentru două sau trei Servicii... 

— De ce nu scăpaţi de ea? 

— Imposibil! l-a procurat ambasadorului câteva prietene 
de-ale ei şi de atunci omul îi este recunoscător... 

Un înger trecu, ţinând un viespar între aripi... 

— De ce a fost răpită soţia dumneavoastră? întrebă 
Malko. 

— E o poveste lungă, veni răspunsul. De câteva luni, 
Compania a descoperit că între Atlantic şi oceanul Indian 
exista un loc în care „Ivanii!” vroiau să se instaleze ca la ei 
acasă. Atunci l-au adus pe Ted Brady care a început 
investigaţiile, căutând să-şi apropie oamenii de aici, ocazie 
cu care a dat şi peste Habib Kotto. Acesta din urmă, 
refugiat din Ciad, era bine văzut de sudanezi, mai ales 


1 Sovieticii (n.a.). 


17 


pentru că îi ura pe. Libieni. Când Ted a lăsat să se înţeleagă 
că le-ar putea procura Kalaşnikovuri contra petrodolari a 
fost un delir, ca o idilă între un bogătaş bătrân şi o 
servitoare tânără. Kotto îşi făcea deja planuri de recucerire 
a Ciadului dar, aflând acest lucru, directorul Companiei a 
sărit ca ars... Din acest moment a început apocalipsa. 

— Ted Brady s-a înşelat? întrebă agentul. 

— Total! Langley a continuat să răspundă cu nu, nu, nu şi 
nu! incă de luna trecută presimteam că se va termina prost. 
Ted continua să se vadă regulat cu Habib, încercând să-l 
ducă cu vorba... într-o zi, a fost invitat să asiste la o paradă 
a armatei Forţelor de Eliberare a Ciadului. A acceptat, 
crezând că va mai îndulci situaţia. Doar că din acea zi, Ted 
nu a mai apărut şi în ziua următoare am primit eu un mesaj 
prin care eram anunţat că, dacă nu livrez armele promise, 
şeful meu va fi executat. Vă daţi seama în ce situaţie mă 
găseam? 

— Imi dau seama. N-aţi încercat să trataţi cu sudanezii? 
Mi se pare că Numeiry s-a apropiat de americani... 

Elliot Wing zâmbi trist. 

— Bineînţeles! Şi-a tratat acolo hipertensiunea... în plus, 
ştiam că are o teamă teribilă de libieni, numai că în Darfour 
deţine câteva triburi prolibiene şi nu dorea să ofere Ciadului 
un pretext nefavorabil lui. 

— Atunci, cum aţi procedat? 

— L-am alertat imediat pe colonelul Torit, şeful Securităţii 
locale, rugându-l să-l ajute pe Ted, dar nepomenindu-i nimic 
despre aranjamentul cu arme. Mi-a promis că-l va căuta pe 
Brady, dar că deşertul e mare şi nu prea are combustibil... 

— Asta înseamnă că aveau idee despre trocul cu arme? 

— Mă faceţi să râd, răspunse Elliot Wing. Sudanezii sunt 
leneşi, dar nu sunt proşti. In plus, au spioni peste tot. Nu 
uitaţi că încă din 1970 au fost instruiți de K.G.B. 

— Deci, colonelul Torit n-a făcut nimic, concluziona 
Malko, ştergându-şi sudoarea. 

Elliot Wing scoase o sticlă de whisky şi trase o duşcă, în 
pofida căldurii din birou. 

— Scuzaţi-mă, dar simt cum mă lasă nervii... Timp de 
două săptămâni m-am bătut cu cei din Langley, explicându- 


18 


le că era în joc viaţa unui om. În plus, nu puteam afla unde 
era ţinut ca ostatic. Washington-ul m-a refuzat cu 
obstinatie! 

— De ce? 

— Au spus că dacă ar ceda în faţa lui Kotto, vor fi obligaţi 
apoi să facă acelaşi lucru şi pentru Angola sau Afganistan. 
Mi-au oferit în final 20.000 de dolari drept răscumpărare şi 
ceva medicamente. Banii n-au ajutat la nimic! In plus, 
primisem mesajul prin care eram anunţat că mă pot duce 
să-l recuperez pe Ted, dar când am ajuns, priviţi ce am 
găsit... 

Wing îi întinse lui Malko un set de fotografii, pe care 
acesta din urmă le examina, din ce în ce mai dezgustat. 
Primul îşi continuă istorisirea: 

— Am transmis totul la Companie, inclusiv detaliile. Apoi 
am anunţat ce s-a întâmplat cu soţia mea şi că voi face 
orice pentru a o salva, voi alerta Congresul, presa şi voi 
căută chiar eu arme, numai pentru ca ea să rămână în 
viaţă! 

— Tocmai pentru asta mă aflu aici, îl întrerupse agentul, 
impresionat de devotamentul tânărului faţă de soţia lui. 

Americanul îl privi plin de speranţă, ştiind că Helen Wing 
putea avea aceeaşi soartă cu cea a lui Ted Brady. 

— Ce spune colonelul Torit? întrebă Malko. 

— E dezolat şi pretinde că nu ştie nimic. Il veţi cunoaşte 
şi vă veţi da seama că nu se poate scoate nimic de la el. E 
ca o scândură putrezită... Sunt convins că ştie unde se află 
acest gunoi de Habib Kotto. 

— Atunci, cum vă pot ajuta eu? Care sunt mijloacele de 
care dispunem? 

— Din fericire, Langley s-a trezit, iată textul primit chiar 
azi dimineaţă. 

Agentul citi conţinutul depeşei: 

„Sunteţi autorizat să tratați pentru eliberarea ostaticului, 
să oferiţi treizeci de vehicule uşoare tip Land-Rover, cu 
piese de schimb pentru un an, zece radiouri VHS şi 
medicamentele din lista anexată. Trimitere rapidă prin 
Cairo”. A 

Malko, în timp ce-i restituia mesajul. Il întrebă pe 


19 


american: 

— Credeţi că acest Kotto se va declara mulţumit? 

— M-aş mira. Dar dumneavoastră sunteţi autorizat să 
trataţi cu el. Eu refuz să-i revăd pe aceşti mizerabili, aşa că 
voi rămâne aici. Ocupându-mă de comunicaţii. 

— Unde şi cum pot lua contact cu acest Kotto? se 
interesă Malko. 

— E simplu. Există prevăzută o întâlnire zilnică la hotelul 
Canary, între orele 18 şi 19. Vă aşezaţi şi aşteptaţi. Pentru 
că nici un alb nu intră acolo, vă vor repera uşor. Vă puteţi 
duce chiar azi, cu şoferul meu, care cunoaşte bine locul. 
Sunteţi înarmat? 

— Da. 

— Foarte bine! Pentru orice eventualitate, luaţi-vă arma, 
deşi în acest stadiu, mă îndoiesc că veţi avea nevoie de ea. 
O au, deja, pe Helen... Oh! Dacă aş putea... 

Malko se ridică şi, în drum spre uşă, Wing mai adăugă: 

— Dacă sudanezii mă vor întreba ceva în legătură cu 
prezenţa dumneavoastră, le voi spune că aţi fost trimis de 
către Departamentul de Stat. 

La uşă aştepta un negru înalt, musculos şi curat 
îmbrăcat. 

— El este Goukoumi, îl prezentă Wing. Vă va ajuta să 
închiriaţi o maşină şi apoi vă va arăta unde se află Canary. 

— Incercati totuşi să vă odihniti putin, îl sfătui Malko pe 
primul secretar, luându-şi rămas bun de la acesta. Vom 
avea grijă ca soţia dumneavoastră să nu păţească nimic, 
mai ales că agresorii speră în primirea armelor. 

— Da, dar apoi? 

— Nu am ajuns încă la acel moment. Poate vom 
îndupleca Washington-ul... 

Agentul cobori aceeaşi scară murdară şi Goukoumi îl 
conduse până la un Land-Rover parcat în faţa Ambasadei. 
După ce parcurseră câţiva kilometri, îi fluieră un poliţist. 
Negrul opri şi plăti calm o mică amendă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Malko. 

— A spus că am traversat pe roşu... 

Bine, dar nu funcţionează nici un semafor?! 

— Dacă el a spus că a fost roşu, atunci trebuie să 


20 


plăteşti. De altfel, îl cunosc. Are o droaie de copii, deci are 
nevoie de bani... 

La mică distanţă după acest incident, se opriră lângă 
ceea ce lui Malko i se păru a fi un cimitir de maşini. Eroare! 
In faţa lor se afla chiar agenţia de închirieri auto... 

O jumătate de duzină de negri se învârteau în jurul unui 
Peugeot 504 galben, încercând să ţină alăturate diferite 
părţi ale maşinii. Cele patru cauciucuri erau netede precum 
obrazul unui nou născut, iar caroseria se asemăna cu 
craterele de pe Lună. Patronul, un sudanez gras, se repezi 
spre noii veniţi. 

— l-am promis domnului Wing că vă voi da cea mai bună 
maşină, iat-o! 

Agentul se urcă şi, imediat, mânerul care acţiona 
fereastra îi rămase în mână. Kilometrajul arăta pudic 36.000 
de kilometri la care, probabil, ar mai fi trebuit adăugaţi încă 
vreo 500 000. Interiorul era de o murdărie care l-ar fi 
dezgustat până şi pe un cerşetor. Miraculos, motorul 
pornea. Goukoumi îl întrebă, putin nelinistit: 

— Merge, şefu'? 

— Merge! răspunse Malko, gândindu-se deja la ce va găsi 
acolo unde fusese trimis, adică la hotelul Canary. 

— Sper că o veţi recupera pe doamna Helen, spuse 
şoferul. 

— Am să încerc. 

Porni motorul care torcea chiar frumos pentru un 
automobil atât de prost întreţinut. În drum spre hotel pipăi 
crosa pistoletului extraplat, strecurat pe sub haină. Îl cam 
incomoda la condus, dar nu avea chef să se trezească cu 
abdomenul deschis, legat sub burta unei cămile. 


21 


Capitolul IV. 


Hotelul Canary se ridica asemenea altor blocuri, în 
mijlocul terenului unde se sfârşea Middle Avenue, artera 
centrală din New Extension. Şoselele cu pământ bătătorit 
erau mărginite de vile şi de câteva palate ale unor traficanţi 
armeni sau egipteni. 

Malko se instala la una din mesele aşezate pe trotuar, în 
faţa hotelului, unde un bătrân mătura, fără a se sinchisi de 
el. Locul părea pustiu, nimeni nu intra şi nimeni nu ieşea din 
clădire. Noaptea se lăsa cu rapiditate, ca la tropice. 

Deodată, din hotel ieşi o negresă îmbrăcată în stil 
european. Aceasta se îndreptă încet spre masa agentului. 
După ce ezitase câteva secunde, se aşeză, întrebând: 

— Fumati? 

Malko nu avea ţigări si se uita perplex la fată, gândindu- 
se dacă este „contactul” sau o simplă cocotă... După modul 
în care lăsa să i se vadă sânii opulenti, înclina mai mult spre 
a doua variantă. O întrebă totuşi: 

— Mă aşteptaţi? 

Negresa răspunse în arabă. Engleza ei părând a se limita 
la „da” şi „nu”. Neînţelegând-o, Malko îi arătă paharul lui cu 
Pepsi, dar fata refuză. In sfârşit, se ridică şi se îndreptă spre 
o uşă lăturalnică a hotelului, privindu-l insistent. Agentul o 
urmă, sperând că nu putea fi răpit în plin centrul oraşului... 

Ajunşi la primul etaj, fata deschise o uşă, invitându-l într- 
o cameră mică dar răcoroasă. 

— Am un mesaj pentru Habib Kotto, spuse Malko, direct. 

La numele acesta, fata se îmbujora şi răspunse: 

— Mâine. Ora 16. 

— Aici? 

Fata clătină capul în sens negativ şi adăugă încet: 

— Omdourman. Darwish. 

Făcu un efort să înţeleagă. Omdourman era oraşul 
geamăn al Khartoum-ului. Darwish însă nu-i spunea nimic, 
iar fata era incapabilă să-l lămurească. 

— Mulţumesc, spuse el, vrând să plece. 


22 


— Zece livre! replică ferm negresa. 

Malko scoase banii şi-i puse pe pat. Pentru fată. Acesta a 
fost momentul prielnic pentru a-l apuca de mână şi de a-l 
trage peste ea, cu cealaltă mână desfăcându-şi bluza şi 
dând la iveală un bust superb. 

II privea, ca şi cum ar fi dorit să-l hipnotizeze, asemenea 
unui păianjen care vrea să înghită o muscă. incepu să-i 
maseze uşor sexul, cu o mişcare circulară, apoi îi luă 
mâinile şi i le puse peste sâni. 

Pentru agent, situaţia neaşteptată în care se găsea, la 
care se mai adăuga şi mişcarea precisă cu care fata îi 
învârtea sexul, precum răsucirea între degete a unei ţigări, 
era doar începutul unei noi senzaţii, deosebit de excitantă. 

Negresa, descheindu-l brusc, îi aşeză falusul între sâni şi, 
unindu-i cu ajutorul mâinilor, începu cu trupul o mişcare de 
dute-vino, până ce bărbatul explodă. Exact în momentul 
extazului, fata îl înghiţi cu totul, păstrându-l până la ultima 
zvâcnire. Incet, sânii se depărtară şi gura îl părăsi. 

Refăcându-şi ţinuta, Malko se gândea că, dacă toate 
„contactele” cu Habib Kotto aveau să se petreacă în 
aceeaşi manieră, va fi destul de epuizant... 

Ajuns în maşină, se gândi că Elliot Wing l-ar putea lămuri 
şi o luă în direcţia vilei acestuia. 

Il găsi pe american în grădină, în compania unei sticle de 
whisky. Când îl văzu pe Malko, tânărul tresări şi întrebă: 

— Ei! Aţi întâlnit pe cineva? 

— Da. 

După ce îi povesti ciudatul „contact”, Wing îl lămuri: 

— Probabil a fost o cocotă! Recunosc, una cu 
imaginaţie... 

Malko îl întrebă ce semnificaţie poate avea Darwish. 
Dându-şi seama despre ce era vorba, americanul răspunse: 

— Dervişii sunt o sectă curioasă. Se adună în fiecare 
vineri, între orele 16 şi 18, când se învârtesc într-un ritual 
ciudat. Omdourman se găseşte în deşert, între cimitir şi o 
micuță moschee. Locul se află destul de departe de centru 
şi, personal, nu-mi place că v-au dat întâlnire tocmai acolo. 
V-aş sfătui să nu vă duceti. 

— Dacă nu mă duc, nu vom afla niciodată nimic... în 


23 


acest moment, ei n-au nici un interes să-mi facă rău, pentru 
că îşi doresc armele! 

— Sper să aveţi dreptate, oftă americanul. Acum mie îmi 
e teamă de orice. 

— Incercati totuşi să vă relaxaţi, îl sfătui Malko. Păcat că 
piscina dumneavoastră nu are apă. 

— Am umplut-o o dată, explică Wing, dar la Khartoum nu 
se găseşte clor. După două zile, din cauza căldurii şi a 
vântului, părea o mlaştină. Dar dacă doriţi, putem viziona 
un film... 

— Nu! Am să vă las să dormiţi. Mâine dimineaţă îmi veţi 
explica felul în care se ajunge la dervişi. 

— Dar mâine, fiind vineri, şoferul meu e liber şi vă poate 
conduce. 

— Prefer să merg singur, ripostă agentul. 

Era şi el obosit, dorind numai să se întoarcă la hotel. 
Plecă şi simţi briza binefăcătoare care mai răcorea 
atmosfera, încercând parcă să te facă să uiţi de cuptorul din 
timpul zilei. 

Se gândea la coşmarul prin care trecea Elliot Wing, acum 
că soţia se afla în mâinile celor ce l-au ucis şi pe Ted Brady, 
atât de oribil. Se întreba ce cursă îi întinde Habib Kotto, fiind 
conştient că ceea ce avea să-i propună era departe de 
dorinţa arabului. 

Ajuns în apartament, privi peisajul. Hotelul era construit 
pe marginea Nilului Albastru care venea din Etiopia, 
întâlnindu-se apoi cu Nilul Alb, ce curgea dinspre Zair. In 
realitate, Khartoum era un triplu oraş: unul se afla la sud de 
Nilul Albastru, al doilea de cealaltă parte a fluviului şi 
ultimul era chiar Omdourman, în partea Nilului Alb, fiind şi 
cel mai populat, în comparaţie cu primele două. 

Aici avea el întâlnire mâine, în plin deşert, neştiind la ce 
se poate aştepta din partea acestei ciudate secte. 


24 


Capitolul V. 


Un negru înalt, cu figură de cal, se legăna precum un 
pendul, având o privire de nebun şi bătătorind neîncetat 
praful. In faţa şirului de oameni, care se învârtea încet în 
jurul catargului principal, decorat cu steaguri ale Islamului, 
un bătrân incredibil de slab, negru precum o prună uscată, 
îmbrăcat în verde, se învârtea într-un picior, cu braţele 
depărtate, asemenea unei sperietori. Creatura avea gura 
deschisă, ca pentru a sorbi muzica tobelor care punctau 
ritmul ceremoniei. Dervişul care se învârtea se opri brusc, 
căzu la pământ şi începu să se zvârcolească printre 
picioarele şirului de oameni ce se apropia încet, psalmodind 
şi efectuând mişcări de rotaţie în ritmul muzicii. O mulţime 
respectuoasă îi contempla pe dervişii care se învârteau şi 
care-şi sărbătoreau ritul în fiecare zi de vineri, rit considerat 
ca eretic de majoritatea ţărilor musulmane. 

După o oră şi jumătate de aşteptare, Malko nu avea nici 
un chef de dans... Nu apăruse nici un mesager din partea 
lui Habib Kotto. 

Venise cu Land-Rover-ul lui Elliot Wing, care se dovedise 
mult mai bun pentru drumurile prin deşert, faţă de maşina 
închiriată. 

Soarele, ajuns deja spre apus, colora violet deşertul. 

Cu figura impozantă precum a unui Papă, un derviş 
zbârcit ca un măr bătrân, începu să gesticuleze în faţa lui 
Malko, rostind incantatii de neînțeles. Era deja ora 18 şi lui i 
se părea că se află în „curtea ciudăţeniilor”: toţi apucatii, 
toţi somnambulii, toţi istericii se aflau aici, învârtindu-se, 
dansând, piruetând grotesc. „Bum-bumul” tobelor îi răsuna 
în cap. 

Intorcându-se, o văzu pe negresa de la hotelul Canary, 
îmbrăcată la fel şi privindu-l insistent. Malko se apropie de 
ea şi o întrebă: 

— Pe mine mă aşteptaţi? 

Fata nu răspunse, dar arătă cu degetul spre o camionetă: 

— Maşină? 


25 


Agentul o conduse spre Land-Rover, iar negresa, fără nici 
o ezitare, deschise portiera şi se instala, îi punctă cu 
degetul o direcţie spre vest şi continuă mimica: 

— Haideţi! 

Agentul demară şi, după ce depăşi cimitirul, se trezi în 
plin deşert. Sânii vecinei sale de călătorie tresăreau la 
fiecare denivelare a drumului, dar fata făcea abstracţie atât 
de corsajul ei, cât şi de bărbatul de lângă ea. Malko 
începuse totuşi să se îngrijoreze, cu toate că ştia de 
existenţa pistoletului, pus cu grijă sub scaunul maşinii. 

Rulau acum în mijlocul unei imensitäti plate, împodobite 
din loc în loc cu carcase de maşini ruginite, printre 
vârtejurile de nisip ce se formau brusc şi care îngreunau 
vizibilitatea. Deodată, apărură câteva lumini ce proveneau 
de la o moschee aflată în plin deşert. Negresa îi făcu semn 
să oprească şi, imediat ce Land-Rover-ul stopa, sări din 
maşină şi dispăru. Malko profită şi-şi puse pistoletul sub 
centură. 

Nu trecură nici cinci minute şi văzu două siluete 
apropiindu-se de maşină. Una era a fetei şi cealaltă a unui 
tip bărbos cu aer de funcţionar, sugerat mai ales de 
ochelarii mari ce zăceau pe nasul lui turtit. 

Negresa rămase afară, iar bărbosul intră în maşină. 

— Veniti din partea domnului Wing? întrebă el. Sunteţi 
mandatat să trataţi cu noi? 

— Da! răspunse Malko, pe care acest formalism, în plin 
deşert, îl dezgusta. Dumneavoastră sunteţi trimis de Habib 
Kotto? 

— Sunt reprezentantul Forţelor de Eliberare a Ciadului, 
corectă noul venit. Mă numesc Fouad şi vreau să ştiu dacă 
aveţi propuneri concrete, pe care să le pot transmite 
preşedintelui. Vrea să fie sigur că vă veţi respecta 
promisiunile. 

Malko îşi retinu pofta grozavă de a-i trage un glonţ în 
cap, amintindu-şi că, de fapt, se afla aici numai pentru a 
negocia. 

— Nu sunt promisiunile mele, replică sec. Am venit 
pentru a vă împiedica să o ucideti pe doamna Wing, aşa 
cum aţi procedat cu Ted Brady. lată ce vă putem oferi. 


26 


Văzând lista oferită, Fouad îşi aranja mai bine ochelarii 
pe nas, apoi i-o înapoie, cu o expresie dezgustată. 

— Nu cuprinde deloc ceea ce dorim noi! 

— Nu puteţi obţine Kalaşnikovuri, îl preveni Malko. Ted 
Brady a greşit. S.U.A. priveşte cu simpatie lupta voastră, 
dar, pentru moment, nu vă poate ajuta. Luaţi ceea ce vi se 
oferă acum, pentru că nu veţi primi nimic în plus... 

— In acest caz, dragă prietene, v-aţi deplasat degeaba. 
C.C.F.E.C. a hotărât în unanimitate să pretindă respectarea 
promisiunilor făcute de Ted Brady, altminteri vom executa 
şi pe cel de-al doilea ostatic. Refuzăm să fim ridiculizati în 
ochii lumii şi ai Africii, debită Fouad cu emfază. 

— Atunci preferaţi să fiți consideraţi nişte asasini 
mizerabili? întrebă furios Malko. 

— Nici chiar aşa, contracara Fouad. Vă acordăm 
patruzeci şi opt de ore pentru a lua o decizie pe care o veţi 
transmite la aceeaşi oră şi în acelaşi loc. Dacă după 
douăsprezece zile de la data fixată nu va fi efectuată 
livrarea, doamna Wing va fi executată. Vă salut! 

Malko se urcă în Land-Rover alături de negresă enervat la 
culme de această politeţe deghizată, în care descoperea 
întreaga ferocitate a Africii şi ura faţă de albi. işi dădea 
seama că misiunea eşuase şi că trebuia să convingă 
Washington-ul să cedeze, pentru a nu mai fi executată încă 
o persoană. 

In imensitatea care-i înconjura, fără lumini sau repere, el 
nu s-ar fi descurcat fără indicaţiile partenerei sale de drum. 
Malko o conduse până în faţa hotelului şi-i refuză politicos 
avansurile, strecurându-i totuşi câteva bancnote, gândindu- 
se că îi era folositoare ca prietenă. Ştia că abia acum urma 
greul: trebuia să-l anunţe pe Wing că nu-şi va revedea prea 
curând soţia... 

x 
x x 


Înainte ca Malko să oprească motorul maşinii, Elliot Wing 
apăru în grădină, cu un pahar în mână şi cu o figură 
aproape lividă. Imediat îl chestiona, încercând să afle totul 
dintr-o suflare: 

— V-aţi întâlnit cu cineva? Acceptă propunerile noastre? 


27 


— De întâlnit, m-am întâlnit, dar rebelii nu vor decât 
arme! 

Cu un gest neaşteptat, Wing proiectă paharul din mână 
direct într-unui din zidurile grădinii şi se lăsă într-un fotoliu, 
prinzându-şi capul între mâini. Stânjenit, agentul încercă să- 
| calmeze: 

— Nu vă descurajati Vom obţine armele de la 
Washington! NU vor permite asasinarea soției 
dumneavoastră. Amintiţi-vă de ostaticii din Iran, când 
preşedintele Carter a fost gata să facă orice, numai pentru 
a le salva viețile... 

— Nu e acelaşi lucru, protestă americanul. Habib Kotto va 
merge până la capăt şi o va omori. Va continua să ia 
ostatici, până când vom ceda. Il cunosc destul de bine! 

— Elliot, mâine dimineaţă vom alerta Compania şi pe 
sudanezi. Răspunsul meu este aşteptat de-abia peste două 
zile. 

— Sudanezii nu vor întreprinde nimic! Sunt convins că 
Torit ştie cu precizie unde se află Kotto. Dacă l-aş găsi, l-aş 
tăia în bucăţi! 

Ochii lui Elliot Wing scoteau scântei de ură. Malko îşi 


spuse că treaba risca să aibă un final oribil. 
x 


* * 


În pofida ferestrelor deschise, în maşină se instalase o 
căldură infernală. Elliot Wing bătea cu pumnul în volan, 
nereuşind să se strecoare prin aglomeratie, fiind blocaţi 
într-o intersecţie în care toate stopurile aveau culoarea 
roşie. Emiţătorul radio din Ambasadă fusese reparat, aşa că 
proaspătul prim-secretar trimisese o grămadă de telexuri 
spre Langley, împreună cu un S.O.S. adresat Companiei, în 
care ameninţă, cu riscul carierei, că va divulga totul presei, 
în cazul în care nu-şi va putea salva soţia. Din cauza 
decalajul de fus orar, aşteptau răspunsul la sfârşitul zilei. 
Intre timp, aveau întâlnire cu colonelul Torit, la Hilton, în 
apartamentul lui Malko. 

Ştiind că sunt în întârziere, Wing reuşi să se elibereze din 
cârdul de maşini, ajungând pe Nil Avenue. In timp ce 
conducea, fără a scoate un cuvânt, avea aceeaşi figură 


28 


crispată. 

Un bărbat în civil, doar în cămaşă şi pantaloni albaştri, se 
plimba pe culoarul etajului nouă al hotelului Hilton. 
Americanul făcu prezentările: 

— Colonelul Ismail Hadj Torit, director al Serviciului de 
Securitate Externă. Mister Linge, trimis al Departamentului 
de Stat. 

Intrară cu toţii în apartamentul agentului şi, imediat, 
tânărul răbufni: 

— Mizerabilii care au răpit-o pe Helen ne-au comunicat că 
o vor executa, în caz că nu livrăm armele. Este o ruşine 
pentru Sudan că astfel de fapte se pot petrece pe teritoriul 
său. Ar trebui să-i controlati mai amănunţit pe cei ce comit 
asemenea delicte. Vă rog să actionati imediat. 

Colonelul sudanez înălţă capul şi spuse: 

— Vă înţeleg spaima, mister Wing. Imi pare sincer rău de 
ceea ce s-a întâmplat şi am cerut deja să fie întărită paza 
Ambasadei şi a resedintei dumneavoastră. Totuşi, ar trebui 
să ţineţi cont că în Sudan se află peste două milioane de 
refugiaţi din Ciad, din care aproape trei sute de mii sunt în 
Khartoum. Acest Habib Kotto se află, probabil, în afara 
capitalei, poate în regiunea El Geneina, unde sunt grupaţi 
multi dintre partizanii. Tineti cont că noi nu avem nici 
vehicule, nici elicoptere şi nici combustibil pentru a-l repera. 
Am trimis deja o telegramă guvernatorului din El Pasher, 
pentru a ancheta acest caz pe teritoriul său. 

— Nu credeţi totuşi că s-ar putea afla în Khartoum? 
întrebă Malko. 

— Nu, nu cred în această ipoteză, ţinând cont şi de faptul 
că Habib Kotto se deplasează foarte des. Deci... 

Agentul îşi dădu seama că acest colonel îi ducea de nas 
şi că era imposibil să nu cunoască ascunzătoarea lui Kotto. 
Era gata să-i povestească despre hotelul Canary, dar se 
abtinu. 

— Vă imaginati ce impact ar avea asupra guvernului 
sudanez vestea asasinării acestei tinere chiar pe teritoriul 
dumneavoastră? mai întrebă el. 

— Noi nu suntem cu nimic implicaţi, protestă colonelul. 
Eu le-am cerut tuturor informatorilor mei să mă ajute, dar n- 


29 


am găsit absolut nimic. Guvernul american sper că nu va 
ceda în faţa cererii lor, deoarece acest lucru ne-ar pune într- 
o poziţie extrem de dificilă. 

— De ce? 

Colonelul sudanez luă un aer dulce şi adăugă: 

— Pentru că am fi obligaţi să refuzăm tranzitul de 
material militar pe teritoriul ţării. Kotto nu are dreptul să 
creeze o armată privată pe un teritoriu naţional. 

Agentul îl fixă, uluit de atâta ipocrizie. 

— Credeam că nu sunteţi în termeni buni cu Libia... Ar fi 
fost normal să fiţi încântați că oameni precum Habib luptă 
împotriva lor. 

— Frontierele noastre cu Libia şi Ciadul sunt deschise, 
recită Torit, cum ar fi declamat o poezie. _ 

Relaţiile noastre diplomatice sunt normale. In cazul lui 
Kotto, noi rămânem neutri. 

— Bine, dar toate comunicatele lui trec cu ajutorul 
armatei sudaneze, nu se putu abtine Wing. Din întâmplare, 
noi le-am interceptat. 

Colonelul păru nespus de stingherit. 

— Este adevărat, dar asta se întâmplă extrem de rar... 

Uitându-se la ceas, ofiţerul sudanez se sculă şi, cu un 
zâmbet forţat, le întinse mâna, adresându-se lui Elliot: 

— Voi face tot ce-mi va sta în putere pentru a o regăsi pe 
soţia dumneavoastră şi vă voi ţine la curent cu orice 
noutate. 

După ce ieşi din apartament, Wing se dezläntui. 

— Gunoiul ăsta a venit doar ca să ne comunice că nu 
doreşte ca Habib Kotto să intre în posesia armelor. 
Sudanezii sunt atât de slabi, că fac pe ei de frică. li 
găzduiesc pe cei de teapa lui Kotto în taberele lor militare, 
le pun la dispoziţie mijloace materiale, dar sunt gata să-i 
gâtuie la prima altercatie. Dacă acest Kotto ar avea arme, 
n-ar mai fi acelaşi lucru. 

Malko încercă să-l încurajeze pe american. 

— Când vom avea armele, totul se va termina cu bine! 

— Nu le vom avea, afirmă cu tristeţe Elliot Wing. Veţi 
vedea că mizerabilii ăia de la Washington ne vor lăsa baltă. 

— Imposibil! Birocratii ăia ştiu că aşa ar face valuri. Cred 


30 


că trebuie să aşteptăm răspunsul lor din această seară. 

Elliot Wing se ridică cu regret. 

— Trebuie să mă duc la lucru... 

Rămas singur, Malko se întreba, puţin speriat, dacă 
optimismul lui era justificat. 

Dus de gânduri, tresări când telefonul începu să sune. 
Zgomotul făcut de aparat era o raritate în aceste locuri. De 
cealaltă parte a firului, auzi o voce de femeie, cu un accent 
dulce şi melodios: 

— Domnul Linge? 

— Da. 

— Sunteţi amicul domnului Wing? 

— Exact. 

— In acest caz, trebuie să vă vorbesc. Vă aştept la 
piscină. 


31 


Capitolul VI. 


Moleşit de căldură, Malko traversă în fugă spaţiul până la 
bazin, arzându-şi tălpile pe cimentul fierbinte şi plonja în 
apă. 

Oroare! Părea că apa provine dintr-un aisberg, în 
comparaţie cu pavajul care avea circa 60*! Dârdâind, reveni 
la marginea bazinului şi începu să examineze persoanele 
îngrămădite sub parasolare, întrebându-se care dintre ele ar 
putea fi fiinţa misterioasă ce-i dăduse întâlnire aici. 

Brusc, de sub un parasolar, remarcă o apariţie ce-ţi tăia 
practic răsuflarea. O văzu îndreptându-se spre el şi avu 
suficient timp să-i remarce mersul senzual. Era o negresă 
înaltă, de o frumuseţe impunătoare. Corpul de zeiţă era 
mulat sub un costum de baie de culoare roz, ce contrasta 
cu pielea ei de ciocolată. Bustul, cambrura şoldurilor, 
abdomenul plat, mâinile lungi cu unghii sidefate, constituiau 
o frumuseţe absolută. Negresa se opri în faţa lui, observând 
tulburarea bărbatului. Când privirile li se încrucişară, femeia 
dezveli nişte dinţi strălucitori, într-un fel de zâmbet ironic. 

— Bună ziua, domnule Linge. Eu sunt cea care v-a 
telefonat. Sunt prinţesa Raga. 

Uluit, agentul ieşi din bazin, îi luă mâna şi i-o sărută. 
Gestul păru să fie pe placul sculpturalei apariţii de abanos. 

— Veniţi, spuse ea. 

Cu o uşoară legănare a şoldurilor, făcu o piruetă 
graţioasă, care lăsă cu gura căscată toţi masculii prezenţi. Îl 
duse pe Malko până la un parasolar mai retras, unde se 
aflau deja două şezlonguri. Negresa se aşeză şi comandă un 
ceai cu gheaţă. Fixându-l, fără nici o ezitare în glas, vorbi: 

— Cu toate că dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, eu vă 
cunosc! Sunteţi persoana care trebuie să-i livreze arme lui 
Habib Kotto! 

Stupefiat de această intrare directă în subiect, agentul 
zâmbi, fără a confirma ceva. 

— Imi puteţi spune cine sunteţi? întrebă el, destul de 
calm. 


32 


— V-am spus. Deja. Sunt prinţesa Raga şi m-am născut în 
urmă cu treizeci de ani în Tibesti?. Sunt unica reprezentantă 
autentică a poporului din Ciad şi am, la rândul meu, nevoie 
de arme. 

Frapat, Malko o studia, dându-şi seama că nu glumea. 

— Cred că mă confundați. Mă aflu la Khartoum pentru a 
încerca să eliberez o persoană răpită şi nicidecum pentru a 
face trafic cu arme. 

— Nu am timp acum să discut despre asta, îl opri 
negresa. Vreau să cinăm împreună, aşa că vă aştept la ora 
20, în holul hotelului. 

Fără a-i acorda drept la replică, femeia se ridică dreaptă 
precum o lumânare, îndepărtându-se cu un mers atât de 
senzual, încât Malko se abtinu cu greu să nu o urmeze. 

Ajuns în apartament, agentul se hotărî să-i facă o vizită 
lui Elliot Wing, sfidând căldura de afară. Când ajunse însă la 
reşedinţa acestuia, servitorul îl anunţă că stăpânul său 
doarme şi că l-a rugat să nu fie trezit până la ora 21, când 
va pleca la Ambasadă pentru a afla ultimele veşti din partea 
Washington-ului. 

Agentul nu mai insistă, ştiind că americanul avea nevoie 


de odihnă. 
x 


* * 


Imediat ce cobori din lift, Malko o văzu pe prinţesa Raga 
aşteptându-l. Purta o fustă lungă, mulată pe şolduri şi un fel 
de bolerou terminat sub sâni, care-i dădea la iveală o 
porţiune din pielea sa catifelată. Coafura îi era pompoasă şi 
întreg ansamblul emana un amestec de clasă nobilă şi 
senzualitate. 

Negresa îşi strecură braţul sub cel al lui Malko, degajând 
un parfum greu, bine impregnat. Observând privirea lui, ce 
se îndrepta întrebătoare spre doi negri care îi urmau 
îndeaproape, prinţesa îl linişti: 

— Nu vă temeţi! Sunt gărzile mele de corp.. Ajunşi în 
parcarea din faţa hotelului, Malko o invită în maşina 
închiriată, iar cei doi negri îi urmară într-un taxi. 

— Mergem la Green Village, anunţă ea. Luaţi-o pe Nil 


2 Masiv muntos din Sahara Centrală (n.a.). 


33 


Avenue până la Podul Italienilor. 

Agentul acceptă sugestia, dar o întrebă: 

— Cum m-aţi identificat? 

— Ştiu tot ce se întâmplă în Khartoum, răspunse femeia. 

— Dar ce faceţi în oraş? insistă el. 

— Pregătesc recucerirea ţării mele! Surprins, întoarse 
capul spre prinţesă, dar ea vorbise foarte serios. li admiră 
profilul, gândindu-se că în Europa ar face furori. După ce 
trecură de Podul ltalienilor, femeia îl dirija spre Târgul 
Internaţional. 

— Si cum vreţi să vă recuceriti ţara? nu se lăsă Malko. 

— Cu arme! Mă aflu aici pentru a procura arme oamenilor 
mei! 

— Să înţeleg că sunteţi aliata lui Habib Kotto? 

Prinţesa făcu o grimasă batjocoritoare. 

— Kotto?! Câinele ăsta n-a atins în viaţa lui o armă! 
Numai voi, străinii, îl luaţi în serios... 

— Bine, dar nu doriţi amândoi să-i izgoniți pe libieni? 

— Kotto se preface! Vrea doar putere şi bani! După un 
timp, femeia îl rugă să oprească în dreptul unui panou pe 
care scria Green Village Hotel. Clădirea semăna cu un 
elegant motel californian, dar cu aer african. Mesele 
aşezate în jurul unei piscine se aflau în preajma câtorva 
bungalouri acoperite de verdeață. 

Simulacrul de cină. Cu cotlete de miel aproape 
carbonizate, se termina. Gărzile de corp ale prinţesei 
cinaseră la masa vecină, lângă un tonomat care urla muzică 
pop. Agentul observă uimit că femeia golise, de una 
singură, o sticlă de vin. 

Malko nu avansase deloc cu investigaţiile. Ştia doar că 
are un al doilea client pentru armele pe care nici măcar nu 
le deţinea. In timpul cinei, prinţesa făcuse dovada că este o 
cunoscătoare într-ale armelor, precum o femeie normală în 
mărcile de parfum sau de cosmetice... 

Spre sfârşitul mesei, când negresa făcu un gest grațios, 
una din gărzile de corp se ridică şi-i întinse o ţigară de foi, 
pe care i-o şi aprinse. Agentul rămase, din nou, mut de 
uimire. După câteva fumuri inhalate cu poftă, Raga se 
aplecă spre el, şoptindu-i: 


34 


— Veniti cu mine. Vreau să vă arăt ceva... 

Se ridică şi o urmă, regretând totuşi că nu este înarmat. 
Ajungând în faţa unuia dintre bungalouri, prinţesa se opri şi, 
pe un ton calm, îl linişti: 

— Nu aveţi de ce vă teme, aici locuiesc eu. Malko intră 
într-o încăpere răcoroasă, în care trona o canapea joasă. 
Nedumerit, întrebă: 

— Ce doriţi să-mi arătaţi? 

Femeia lăsă ţigara, apoi, cu un gest rapid, îşi desfăcu 
nodul boleroului, dezgolind nişte sâni ca două pere, plini de 
dorinţă. Negresa îi mângâie, apropiindu-se de el cu mişcări 
provocatoare: 

— Priviţi bine pielea mea. 

Tulburat, bărbatul se supuse şi văzu mici găuri, 
asemănătoare unor minuscule cratere şi unul dintre sfârcuri 
urât ciopârţit. Nelăsându-i loc de comentarii, femeia 
continuă: 

— In timpul asediului de la N'Djamena, am fost luată 
prizonieră de către partizanii lui Kotto. Doreau să afle de la 
mine unde se găsea comoara noastră de război, dar eu am 
refuzat să divulg secretul. Atunci, Habib Kotto a început să 
mă înţepe cu ace înroşite în foc. Rezistând torturii, mi-a 
ciopârţit sânii cu vârful unui cleşte... Norocul meu a fost că 
un obuz a căzut chiar în apropierea taberei şi a omorât doi 
dintre oamenii lui. Speriat, a fugit şi eu am putut evada. 
Acesta este omul căruia vreţi să-i livrati armele! 

— Eu nu vreau... începu Malko. 

Prinţesa nu-l lăsă nici acum să continue. Cu un gest 
maşinal, îşi lăsă fusta să-i cadă la picioare, rămânând 
complet goală. Pântecul îi apărea umbrit de un minuscul 
tufiş triunghiular, ce strălucea precum o blană de astrahan, 
trase un fum din ţigara de foi şi-i vorbi pe un ton sfidător: 

— Sunteţi rasist? Nu faceţi amor cu negresele? 

În faţa lipsei de pudoare, agentul nu mai ştia ce atitudine 
ar trebui să ia. Se întreba de ce femeia se comporta mai 
urât decât o târfă ordinară. Raga făcu un pas înainte şi 
bustul ei îi apăsă pieptul, iar pântecul se lipi de al lui, într-un 
gest excitant. j 

— Liniştiţi-vă, spuse ea suav. Imi plac bărbaţii, mai ales 


35 


cei albi, cu condiţia să fie bine dotati de natură... V-am dorit 
din momentul în care v-am întâlnit la piscină şi, ca să fiu 
sinceră, a trecut destul de mult timp de când nu am mai 
făcut amor cu un blond care, în plus, are şi ochi aurii. Cred 
că asta îmi va aduce noroc! 

In timp ce vorbea, se freca uşor de el, cu un braţ petrecut 
după ceafa lui. Deodată, îi rupse cămaşa şi începu să-l 
sărute pe piept. Malko, neputându-i rezista, intră în jocul 
erotic total neprevăzut. Doar un eunuc ar fi putut rămâne 
insensibil la magnetismul prinţesei... După ce îl dezbrăcă în 
întregime, femeia îl trase spre pat, cu ochii atintiti spre 
penisul în plină erectie. 

— Vino! murmură ea. 

Femeia se ondula şi se cambra precum o pisică neagră, 
înghiţindu-i brusc sexul, dar abandonându-l din când în 
când, pentru a mai trage din ţigară. Se comporta ca un 
bărbat! Ea îi luă mâna şi i-o puse pe sexul ei, dirijându-l şi 
gemând de plăcere, concentrată numai asupra senzatiilor. 
Deodată, se întoarse şi îl încalecă, aşa cum se încalecă un 
cal, înfigându-se în el, cu ochii închişi şi figura crispată. 
Bazinul femeii începu lent o mişcare de dute-vino, 
accelerată progresiv, aplecându-se peste el, ca un jocheu la 
sfârşitul unei curse hipice. Brusc, se opri şi-i spuse: 

— Mulţi ar dori să facă amor cu o fată din Tibesti! Noi 
suntem cele mai bune şi mai frumoase curve din Africa! 
Profită, cât poţi... 

Prinţesa îşi reluă galopul, de această dată mergând până 
la finiş, înşurubându-se în jurul lui Malko, exact în momentul 
în care explodau împreună. 

Negresa rămase câtva timp nemişcată, lungită peste el, 
respirând greu. După o vreme, uitându-se la ceas, Malko 
realiză că făcuseră amor mai mult de treizeci de minute, 
ceea ce nu era prea rău pentru doi străini care nu se 
cunoşteau decât de câteva ceasuri. 

Prinţesa continua să-şi frece încet pulpele una de alta, ca 
pentru a-l revigora pe bărbatul rămas prizonier în ea. 
Sprijinită într-un cot, îşi aprinse o a doua ţigară de foi, 
semănând perfect cu o statuie de abanos. Instalatä 
deasupra lui, nu părea prea grăbită să se retragă. 


36 


— Faci întotdeauna amor cu necunoscuţi? întrebă Malko. 

Zâmbetul îi descoperi din nou dinţii strălucitori. 

— De ce nu? Un alb senzual e întotdeauna plăcut. Vouă, 
în schimb, vă plac negresele... Cât timp am fost în deşert, 
n-am trăit această plăcere, compatrioţii mei nefiind prea 
abili. Mie îmi plac bărbaţii care îşi dau seama ce doresc eu... 

— Habib Kotto te-a dezamăgit? 

Un fulger de ură trecu prin ochii negri ai prinţesei. 

— Nu, deşi m-a violat în toate felurile, folosindu-se chiar 
de un baston. Dar va sosi şi ziua în care mă voi răzbuna! 

— Până atunci, nu mă poţi ajuta să-l găsesc? insistă 
agentul. Am şi eu, la rândul meu, un cont de reglat cu el. 

Prinţesa Raga răspunse, cu un zâmbet ironic: 

— Nu voi permite nimănui să se ocupe de el! Vreau săi 
se zbârlească, de frică, fiecare fir de păr din cap, simțind pe 
pielea lui tot chinul din lume! E ca un dihor: când simte 
frica, începe să pută! Şi, crede-mă, va avea toate motivele 
să-i fie frică multă vreme! 

Malko zâmbi, dar femeia interpretă greşit acest lucru. 

— Nu mă crezi? Eu sunt cea care duce adevăratul război 
împotriva libienilor! Priveşte... 

Îi arătă ceasul de aur de pe mâna ei: arăta ora 21, adică 
o oră în minus faţă de ceasul lui Malko. 

— Până mă voi întoarce acolo, am păstrat ora de la 
N'Djamena, preciza prinţesa. Tu vei fi cel care mă va ajuta 
să mă întorc! 

— AŞ dori mult să te ajut, dar cum? 

Fără a răspunde, negresa trase un fum lung din ţigara de 
foi, scutură scrumul, apoi, cu un gest brusc, mâna ei cobori 
spre faţa lui Malko, capătul aprins al ţigării apropiindu-se de 
ochiul stâng. Simţind căldura, bărbatul închise instinctiv 
ochii, încercând în zadar să evite primejdia. In timp ce 
încerca să se ferească, auzi vocea amazoanei sale 
spunându-i: 

— Nu mişca! Altfel, îţi voi arde ochiul! Stupefiat, se 
gândea cum s-ar putea degaja, dar prinţesa se lăsase cu 
toată greutatea pe el, iar cu braţul drept îi imobiliza şi gâtul. 
Intredeschizând ochii şi observând cruzimea din privirea 
agresoarei, Malko se străduia să lupte împotriva panicii ce-l 


37 


cuprinse. La un moment dat. O întrebă, cu o voce care se 
voia calmă: 

— De ce vrei să-mi scoţi un ochi? Nu te-am satisfăcut pe 
deplin? 

— Nu spune prostii! veni sec răspunsul. E primul meu 
avertisment, pentru că ştiu că vrei să-i dai arme lui Kotto! 
Dacă o vei face, îţi voi scoate şi celălalt ochi şi vei rămâne 
orb! Acum, fi curajos! Nu te va durea mult timp... 

Malko simţi braţul ei apăsându-i şi mai viguros gâtul şi 
simţi căldura care se intensifica în apropierea uneia dintre 
pleoape. Intr-adevăr, Raga avea de gând să-l lase fără un 
ochi... 


38 


Capitolul VII. 


O fracțiune de secundă înainte ca vârful incandescent al 
tigärii să-i fie strivit pe pleoapă, braţul lui se întinse precum 
o cobră, înşfăcând mâna femeii şi obligând-o să dea drumul 
obiectului de tortură. Acesta îi căzu pe gât, arzându-l 
dureros. Trupul i se crispa în faţa senzatiei neaşteptate, 
trântind-o la podea pe ,cäläreata” năbădăioasă, care urlă 
de furie. 

În secunda următoare erau amândoi în picioare, privindu- 
se în ochi, ca două fiare gata de luptă. Prinţesa avea flăcări 
în privire, nările îi palpitau şi într-o fracțiune de secundă 
scoase de sub saltea un pumnal. Malko, înnebunit de furie, 
îi prinse mâna, i-o răsuci şi o aruncă pe femeie pe canapea. 

După o luptă scurtă, reuşi să o întoarcă pe burtă, 
prinzându-l mâinile la spate. Arsura de pe gât era încă 
extrem de dureroasă, iar cheful de joacă dispăruse. Nici 
măcar superbele şolduri ale femeii nu-l mai ispiteau, ci 
dimpotrivă... 

— Dacă mă sodomizezi, te omor! răcni ea. 

— Termină cu amenințările, altfel voi arde eu o ţigară pe 
fundul tău! spuse Malko, cu multă seriozitate. 

— Dacă îi livrezi arme lui Kotto, oamenii mei te vor 
omori! Nu se lăsă negresa, amenințând chiar din poziţia în 
care se afla. 

— Înţelege o dată pentru totdeauna că nu am nici o 
simpatie faţă de acest ticălos. Mai ales după felul oribil în 
care a omorât pe unul dintre ai noştri. Dar trebuie să o 
salvez pe doamna Wing, care acum îi este ostatică. 

— Nu-mi pasă mie de femeia asta! Dacă ai arme, trebuie 
să mi le dai numai mie şi nimănui altcuiva! Noi suntem 
adevărații combatanți. 

În timpul discuţiei, Raga începu să se calmeze, aşa că 
agentul îi eliberă mâinile. Femeia se întoarse către el şi-i 
vorbi răspicat: 

— Te voi lăsa să ieşi de aici, cu o condiţie! 

— Care? întrebă Malko, aşteptându-se la tot ce putea fi 


39 


mai rău. 

Femeia luă o brățară din os de elefant, continuând: 

— Vei purta asta la mână! Este confecţionată de un 
vrăjitor foarte puternic. Dacă nu faci ce vreau eu, voi afla şi 
te voi ucide! Dacă o scoţi, vei fi foarte bolnav! Deci? O pui 
sau îmi chem gărzile? 

Malko îşi retinu cu greu pofta de a râde. Luă brätara si şi- 
o puse la mână. Văzând că se execută, negresa, goală ca 
un vierme, se relaxa şi îşi aprinse o altă ţigară. Urmărindu-i 
privirea aţintită pe trupul ei, zâmbi ironic: 

— Dacă aş fi vrut să fac pe târfa, aş fi câştigat mulţi bani, 
dar nu doresc decât să-mi eliberez ţara. 

De data asta era un fel de loana d'Arc în negativ, dar 
mult mai senzuală faţă de prima... 

Malko încerca să-şi refacă ţinuta, dar cămaşa îi era numai 
zdrente. După câteva secunde de gândire, o întrebă: 

— Pentru asta te-ai culcat cu mine? 

— Nicidecum! protestă ea, pe un ton indignat. Doar ţi-am 
mărturisit că aveam poftă să fac amor. Restul, e cu totul 
altceva... 

— Mi-ai spus că ai combatanți. Cum de nu ai şi arme? 

Raga îl fulgeră cu privirea. 

— Pentru că la N'Djamena ne-am bătut până în ultima 
clipă cu libienii. Ne-au respins până la Chari, unde a trebuit 
să abandonăm armele pe care ni le-au luat câinii de 
jandarmi camerunezi. Nemaiputând continua lupta, am 
venit aici. Dar la Khartoum nu se găsesc arme decât dacă ai 
mulţi dolari, ori noi nu avem aşa ceva. 

Malko începea să întrevadă o luminitä. 

— Tu vrei arme, iar eu vreau ostaticul. Ajută-mă să o 
găsesc pe Helen Wing şi voi încerca să-ţi fac rost de ce vrei 
tu. 

Prinţesa râse, cam acru. 

— Te comporti ca un mic vagabond fără scrupule! Ştiu 
foarte bine că deocamdată nu ai aşa ceva. Când le vei 
primi, vom mai discuta. Gândeşte-te că nu poţi nici măcar 
să o eliberezi pe femeie din mâinile lui Kotto, ca să nu spun 
că această Helen este total neimportantă pentru mine. 
Dacă îmi vei aduce arme, voi merge în Ciad şi-ţi voi aduce 


40 


pe tavă capetele libienilor pe care i-am omorât. 

Studiind brăţara de la mână, se despărţi de negresă. 
Sentimentul că intrase într-un cerc vicios devenea din ce în 
ce mai pregnant. 

In timp ce se îndrepta spre Khartoum, dorind să ajungă 
urgent la Ambasada Americană, analiză situaţia. Aceasta nu 
se simplificase deloc: nici sudanezii şi nici Raga nu doreau 
ca armele să încapă pe mâinile lui Habib Kotto. 

Se gândea tot mai des la chinurile prin care, mai mult ca 
sigur, trecea Helen Wing, calculând că îi mai rămăseseră 
doar douăsprezece zile până la ziua fatidică impusă de 
Kotto. 

x 
x x 


Aparatul de aer condiţionat emise un ultim scrâşnet, apoi 
se opri definitiv. Indiferent, Elliot Wing comentă: 

— Asta e! S-a stricat din nou! 

__ Seara, biroul lui mic de la etajul opt, părea şi mai sinistru. 
In afara gărzilor de la etajul patru, cei doi erau singurii 
oameni prezenţi la acea oră în Ambasadă. Wing făcea 
naveta între birou şi camera de transmisiuni. Lunga siestă îi 
făcuse bine americanului, ce părea mai vioi. 

— Aveţi ştiri de la Washington? întrebă Malko. 

— Legătura e întreruptă. Incerc să-i prind, via Cairo. 

Era tot ce lipsea! Agentul se aşeză într-un fotoliu care 
cunoscuse şi vremuri mai bune. In sfârşit, americanul 
observă starea cămăşii lui. 

— Ce vi s-a întâmplat? 

— Cunoasteti o anumită prinţesă Raga? 

Elliot îl privi stupefiat. 

— Raga? Este aici? 

— Mi-am petrecut seara cu ea. O cunoaşteţi? 

— Dacă o cunosc?! La N'Djamena era gata să-l împuşte 
pe ambasador, pentru că o dorea în patul lui! Cei din Ciad o 
numesc „cobra”, dar este extrem de populară în etnia ei. 
Este convinsă că numai ea va putea elibera Ciadul. 

— Cum de a fost primită în Sudan? 

— Simplu! Pentru a încurca lucrurile! Sudanezii ştiu că 
nu-l înghite pe Habib Kotto şi că astfel pot obţine un 


AT 


echilibru în zonă: cei doi se supraveghează reciproc! E la 
curent cu problemele noastre? 

— Mă tem că da, răspunse Malko, povestindu-i în detaliu 
seara petrecută cu prinţesa. 

— Asta mai lipsea! exclamă Wing furios. Mă întreb cine a 
ciripit. Probabil, Kotto s-a lăudat deja cu armele... 

Se priviră un timp în tăcere, gândindu-se amândoi la 
acelaşi lucru: şansele de a o revedea pe Helen Wing 
scădeau considerabil. Dintr-o dată, agentul întrebă: 

— Habib Kotto are vreo bază sau un sediu în Khartoum? 

— Am aflat că ar avea o bază secretă pe undeva în 
nordul oraşului. Din păcate, n-am putut să o identificăm cu 
certitudine. 

Malko se gândea cum ar putea profita de rivalitatea 
dintre cei doi... Din păcate, totul depindea de răspunsul de 
la Washington. Fără arme, nu se putea întreprinde nimic! 

— Când sperati să restabiliti legătura? 

— Habar n-am! mărturisi tânărul. Incă nu ştiu care este 
defectiunea. Oricum, eu îmi voi petrece noaptea aici... 

Atunci, lui Malko îi veni o idee. A doua zi trebuia să se 
întâlnească din nou, cu un emisar al lui Kotto şi putea trece 
la ofensivă. 

— Nu vă mai faceţi griji. Cred că se poate rezolva şi pe 
altă cale. 

— Sper să fie una bună, îi zâmbi Wing. Totuşi, mergeţi şi 
odihniţi-vă. Nu are rost să staţi aici toată noaptea. Dacă 
până mâine seară nu se întâmplă nimic, iau avionul spre 
Cairo şi fac un scandal de pomină. Nu voi aştepta până ce 
Helen a mea va fi făcută bucăţi... 


42 


Capitolul VIII. 


intenţionat, Malko îşi parcase maşina într-un colţ mai 
îndepărtat faţă de hotel. În Khartoum era duminică, adică o 
zi ca toate celelalte. li mai rămăseseră unsprezece zile până 
la expirarea ultimatumului şi, cu toate că era ora 18, 
mesagerul lui Kotto nu apăruse. În sfârşit, văzu un taxi care 
oprea în faţa hotelului. Negresa cu pieptul opulent cobori şi 
se îndreptă spre el. Agentul o întâmpină şi scoase o 
scrisoare din buzunar. 

— Daţi-i acest bilet lui Habib Kotto. _ 

Plecă, înainte ca femeia să-l poată refuza. In plic nu era 
decât un mesaj scurt: „Legăturile întrerupte, cerem 24 de 
ore amânare. Acelaşi loc, aceeaşi oră.” 

Malko traversă rapid strada şi se ascunse după un imobil. 
Taxiul nu plecase şi o văzu pe fată urcându-se. Grăbit, se 
sui şi el în maşina închiriată. 

Norocul lui era că zeci de maşini de aceeaşi culoare 
circulau prin oraş.. Taxiul galben întoarse, traversă piaţa şi 
o luă spre Africa Road, până la Nil. Inima agentului începea 
să îşi accelereze bătăile. In faţă se afla marele pod de peste 
fluviu. Taxiul îşi continua drumul, iar Malko îl urma la mică 
distanţă. 

Când prima maşină opri brusc, el nu avu timp decât să 
facă o depăşire, evitând astfel o tamponare. Prin oglinda 
retrovizoare, o zări pe negresă care plătea. Accelerând, 
agentul reuşi să întoarcă maşina şi o luă în sens invers. Se 
opri în locul în care taxiul îşi debarcase pasagera, dar 
aceasta dispăruse ca prin minune. 

leşi repede din maşină, traversă în fugă şi se aplecă 
peste parapetul podului. O scară de piatră cobora până la 
malul Nilului. La stânga se afla o zonă industrială, iar la 
dreapta se distingeau câteva vile. 

Coborând scara, ateriza într-o zonă pustie, slab luminată. 
Nici urmă de cea pe care o urmărea. Străbătu rapid spaţiul 
nelocuit şi ajunse la capătul unei alei, paralelă cu Nilul, 
mărginită de case înconjurate de grădini. Ajunse la timp 


43 


pentru a zări silueta negresei în timp ce intra într-una din 
vile. O luă şi el pe aleea pustie, iar la stânga văzu o placă 
de metal pe care era scris: „Reşedinţa Ambasadorului 
Republicii Democratice Algeria”. 

Patru bărbaţi jucau cărţi pe o peluză strălucitor luminată, 
iar vila părea destul de animată. 

Considerând că era inutil a se face remarcat, aruncă o 
ultimă privire discretă asupra zonei. Probabil, descoperise 
locul secret al celui ce o răpise pe Helen Wing. Acum, 
moralul său era mult mai bun. 

Reluând drumul înapoi, se îndreptă spre reşedinţa lui 
Elliot Wing, care îl aştepta lângă piscină, cu un pahar de 
coniac în mână. 

— Cred că am găsit bârlogul lui Kotto, anunţă Malko. 

Americanul îi ascultă cu interes relatarea şi spuse: 

— Cu siguranţă acolo el Şi, pentru că nu este o zonă 
militară, putem opera! Vor vedea aceşti mizerabili cu cine 
au de-a face! 

Agentul îl mai tempera. 

— Stati putin! Nimeni nu va accepta să atace o reşedinţă 
particulară, aflată sub protecţia morală a armatei sudaneze! 
Poate că prinţesa Raga ar vrea să ne ajute. In plus, nu ştim 
precis dacă soţia dumneavoastră se află acolo. Eu unul, mă 
îndoiesc. Cred că mai au şi alte ascunzători. 

— Nu cred! Din contră, sunt sigur că aţi nimerit la ţintă. 
Dacă până mâine nu avem nici un răspuns de la 
Washington, mergem să vedem. Dacă e nevoie, mă duc şi 
singur. 

Se părea că toate strădaniile de a-l convinge pe american 
rămâneau fără ecou. 

— Nu vă înflăcăraţi. N-ar trebui să fortäm nota, ca nu 
cumva să se răzbune pe... 

— Sunt sigur că n-o vor face, atâta timp cât nu au 
armele. 

Malko simţi că hotărârea proaspătului şef al CI.A. din 
Khartoum era deja luată. Il lăsă sorbind din coniac şi plecă 
spre Hilton. După un duş bun, reuşea, în sfârşit, să se 
întindă în pat. Incercä să se uite la televizor, dar pe fondul 
muzicii arabe, adormi. 


44 


* 
* * 


În apartamentul lui Malko sună telefonul, dar când ridică 
receptorul nu răspunse nimeni. După alte cinci minute, 
manevra reîncepu. Agasat, se hotărî să coboare la piscină, 
încercând să se destindă. Cerul era albastru şi căldura te 
copleşea. 

leşind din tunelul ce lega hotelul de piscină, avu un şoc: 
prinţesa Raga era lungită sub un parasolar, purtând un 
bikini de culoare maro, la fel ca şi pielea ei. Femeia se ridică 
şi se legănă spre el sub privirile pofticioase ale tuturor 
masculilor prezenţi. Malko realiză că mai avea pe mână 
brăţara din os. 

— Dragul meu, văd că ţi-ai ţinut promisiunea şi asta mă 
bucură. 

Picături mici de sudoare se prelingeau între sânii 
magnifici şi negresa nu mai arăta nici urmă din furia cu care 
dorise să-i ardă ochii. Agentul se aşeză lângă ea şi-i auzi 
vocea murmurându-i languros la ureche: 

— Dacă vrei, putem merge la Green Village... Pentru a-şi 
preciza mai bine intenţiile, se întoarse pe şezlong, oferindu-i 
spectacolul crupei sale cambrate, reluându-şi rolul de 
şopârnlă. 

Malko avea prea multă treabă pentru a accepta această 
ofertă, ispititoare totuşi. Peste o oră, trebuia să fie la 
Ambasada Americană, iar întâlnirea nu putea fi 
reprogramată. 

Ajuns la Ambasadă, Malko se izbi de Elliot Wing, care 
avea ochii ieşiţi din orbite şi ţinea în mână o hârtie. 

— Am răspunsul de la Washington! Acceptă! 

— Nemaipomenit! 

— Sistemul nostru de comunicaţii este în continuare 
defect, dar asta a venit prin Departamentul de Stat. Am 
ordin să-i comunic lui Habib Kotto că suntem dispuşi să o 
schimbăm pe Helen contra ceea ce pretinde el... 

— Cum va ajunge „materialul” aici? 

— Nu ştiu! Legătura telefonică va fi reparată în această 
seară şi astfel vom afla secretul. Şefii nu au vrut să dea 
detalii prin Departamentul de Stat. Trebuie anunţat imediat 


45 


Habib Kotto. 

Wing nu mai avea răbdare, dar Malko îl calmă. 

— Mă voi duce chiar acum la întâlnire, iar dumneavoastră 
veţi rămâne aici pentru a primi ultimele indicaţii. 

Ajuns înapoi la hotel, Malko se instala la bar. După un 
timp, văzu afişat numărul camerei sale şi se repezi la 
telefon. Auzi un glas de bărbat, vorbind engleza cu un 
accent ciudat. 

— S-a schimbat întâlnirea din această seară. Vă veţi 
întâlni cu o altă persoană, în alt loc. Cunoasteti Nil Avenue? 

— Da, confirmă agentul. 

— Mergeţi spre Podul Italienilor, până ajungeţi în faţa 
unui spaţiu viran, între mal şi drum. Opriţi-vă acolo, cu faţa 
spre Nil. Nu ieşiţi din maşină! Vom fi şi noi prezenţi la ora 
19. 

— Am ceva important de transmis, se grăbi Malko să 
adauge. 


Dar interlocutorul său închisese deja telefonul. 
x 


* * 


Restul zilei se scurse încet. După ora 16, soarele devenea 
ceva mai suportabil. Trecând pe la piscină, văzu că prinţesa 
Raga se aşezase la umbră, înconjurată de trei negri, 
arborând un aer total absent. Ea însăşi părea că aşteaptă 
ceva. Zărindu-l pe Malko, îi spuse cu o voce dulce, dar cu 
inflexiuni amenințătoare: 

— Nu uita ce ţi-am spus, dragul meu prieten. Dacă mă 
înşeli, eu voi afla... 

Privirea femeii era fixată pe mica brățară „magică”, din 
os de elefant. Agentul se mulţumi să zâmbească, gândindu- 
se şi imaginându-şi-o în rochie de seară... îi părea rău că 
trebuia să dea armele mizerabilului care torturase sălbatic 
un om al Companiei, dar ştia că asta o va salva pe Helen 
Wing. 

Noaptea se lăsă repede şi la ora 18.30 el se îndreptă, 
fără a se grăbi, spre locul întâlnirii, dându-şi seama că 
maşina lui portocalie era destul de vizibilă pentru o întâlnire 
secretă. 

Perechi de îndrăgostiţi se plimbau de-a lungul Nilului şi 


46 


Malko încetini, apropiindu-se de drumul ce mergea paralel 
cu fluviul, separat de malul apei de o zonă defrişată de circa 
o sută de metri. 

Parcă vehiculul cu faţa spre Nil. Aşa cum îi fusese indicat 
şi întrerupse contactul. Era ora 18.55 şi noapte se lăsase 
complet. Coborî geamul maşinii pentru a scăpa de căldura 
care îl epuiza. 

Se gândea la Alexandra, logodnica lui cu care ar fi trebuit 
să vină în această călătorie. De câteva luni erau mai 
îndrăgostiţi ca niciodată. Ajunsese să creadă că viaţa lui la 
castelul Liezen, alături de superba femeie care îl cunoştea 
atât de bine, ar fi fost minunată. Voiajul pe care-l 
planificaseră în Kenya, ar fost o nouă lună de miere... Ridică 
ochii spre cerul înstelat, amintindu-şi o zi îndepărtată, în 
care făcuseră amor într-un „737”, exact deasupra 
Khartoum-ului. Alexandra, alături de el, începuse să bea 
vodcă şi să mănânce caviar. Se mângâiaseră discret, în 
joacă, apoi făcuseră amor direct sub ochii stewardesei, gata 
să scape tava cu băuturi. Continuaseră în toaletă, excitati 
de oscilaţia avionului... 

Brusc, revenindu-şi din visare, văzu două faruri ce 
apăreau în spatele lui, smulgându-l din amintiri. Maşina ce 
se apropia încet era un Land-Rover, pe un şasiu foarte înalt. 
Deodată, lumina farurilor se mări în oglinda retrovizoare şi 
zgomotul de motor îi crescu brusc nivelul de adrenalină din 
vene. 

Land-Rover-ul se năpustea asupra lui, cu toată puterea 
celor opt cilindrii! Uitând înţelegerea făcută la telefon, de-a 
nu ieşi din maşină, agentul ţinea încă mâna pe portieră, 
când se simţi lovit şi lipit de scaun, iar maşina lui pornind 
spre Nil, asemenea unei rachete. 


47 


Capitolul IX. 


Malko avu impresia că i se fracturează vertebrele 
cervicale şi, instinctiv, observând că maşina lui se află într- 
un picaj brutal spre fluviu, puse frâna, gest aproape inutil. 
La trei metri depărtare, malul se termina într-un plan 
înclinat, afundându-se în apă. Automobilul fu înghiţit curând 
de valurile mâloase şi, dacă nu ar fi fost atent, putea fi 
omorât imediat. Agätat de volan, se izbi cu capul de parbriz, 
ametind pentru câteva clipe. Apa tâsni din caroserie cu un 
zgomot surd şi intră năvalnic prin geamul deschis. Fără să 
vrea, înghiţi o duşcă bună, timp în care încerca să scoată 
capul prin deschizătură. Ţinându-şi respiraţia, reuşi să 
ajungă la fereastra deschisă, aruncându-şi braţele înainte. 

Apa era călduţă şi opacă. Trecu prin câteva momente de 
spaimă când piciorul drept fu agăţat de centura de 
siguranţă, dar reuşi să se degajeze, în sfârşit, ajunse la 
suprafaţă, cu plămânii umflati, gata să-i plesnească: nu mai 
avea pic de oxigen. Curentul îl dusese cam vreo douăzeci 
de metri în aval de pod. incepu să înoate şi găsi, putin mai 
departe, câteva trepte din piatră care îl ajutară să iasă din 
apă. Ceafa îl durea şi avea impresia că înghiţise tot Nilul. 

Din fericire, pistoletul extraplat rămăsese lipit de centură. 
Din maşina portocalie nu mai rămăsese nimic. Incomodat 
de veşmintele ude leoarcă, lipite de piele, urcă pe mal. Işi 
scoase cămaşa, o stoarse, o îmbrăcă şi făcu acelaşi lucru cu 
pantalonii. Din fericire, zona era pustie. La locul atentatului, 
nu mai existau urme. Land-Rover-ul dispăruse. 

Spre norocul lui, găsi imediat un taxi, care-l duse la 
Hilton. Trecând prin holul hotelului, îl observă cu coada 
ochiului pe receptionerul rămas perplex. Ajuns în cameră se 
dezbrăcă urgent şi se băgă sub duş. 

x 


* * 


Vocea speriată a lui Elliot Wing îl smulse de sub duş, 
întrebându-l pe un ton speriat: 
— Ce s-a întâmplat? De ce nu aţi mai trecut pe la 


48 


Ambasadă? 

Malko îi povesti americanului despre atentat. Stupefiat, 
acesta conchise: 

— Dacă e mâna lui Habib Kotto, e foarte grav. Poate ati 
fost văzut ieri şi e furios că i-aţi descoperit ascunzătoarea. 
In Africa, există întotdeauna oameni care urmăresc... 

— Nu cred că este el. Doar are nevoie de arme. Ceea ce 
mi se pare curios, este faptul că atentatul coincide cu 
telexul pe care l-aţi primit de la Washington şi care putea fi 
interpretat. În acest caz, avem de ales între sudanezi şi 
libieni, nici unii dintre ei nedorind ca Habib să obţină 
„marfa”. Nu uitaţi că mai există şi nebuna de prinţesă Raga. 

— Cum veţi relua contactul? întrebă americanul. 

— Mă voi duce mâine la hotelul Canary. Aveţi vreo 
informaţie în plus? 

— Încă nu! Se mai lucrează la repararea instalaţiei de 
transmisie. 

— In acest caz, duceţi-vă acasă si odihniţi-vă. Pentru 
moment, nu putem rezolva noua problemă. Un lucru e 
sigur: tot oraşul e la curent cu povestea noastră. 

Un înger trecu, deghizat în agent. 

x 


* * 


Goukoumi, şoferul lui Wing, verifica noua maşină 
închiriată. Era tot un Peugeot 504, la fel de portocaliu şi tot 
atât de vechi. Văzând mâna agentului, şoferul deveni 
cenuşiu la faţă. La un negru, era semnul unei panici totale. 

— Ce s-a întâmplat? fu curios agentul. Goukoumi, 
îngrozit, arătă spre brätara din os de elefant, oferită de 
prinţesa Raga. 

— Cine v-a dat asta? 

— O femeie. De ce? 

— Şefu', nu trebuie să purtaţi aşa ceva! Cineva vă vrea 
răul. E foarte periculoasă. 

Malko era gata să izbucnească în râs. 

— Hai, Goukoumi, urcă! 

Negrul clătină din cap. 

— Nu, nu pot să mă urc în maşină cu dumneavoastră, 
dacă aveţi asta... Nu e bine pentru mine... 


49 


Când Malko făcu gestul de a-şi scoate brăţara, negrul ţipă 
de spaimă. 

— Nu, nu! Dacă o scoateţi, muriţi! 

Era culmea! incepea să se enerveze. Wing îl aştepta la 
Ambasadă, iar pentru Helen era o nouă zi de captivitate. 
Mai rămăseseră nouă zile pentru a o salva. 

— Ce trebuie să fac atunci? 

— Trebuie să o daţi înapoi persoanei care v-a oferit-o, 
explică Goukoumi, ori să vă duceti la un vrăjitor care ar 
putea distruge blestemul.. 

— Bine! Aşa voi face, promise agentul. Până atunci, nu te 
mai uita aşa la mine. Hai să ne grăbim spre Ambasadă. 

Din câte îşi dădea el seama, prinţesa Raga folosea 


metode moderne de supraveghere. 
x 


* * 


Elliot Wing părea sfârşit, având trăsăturile crispate, îl 
apostrofă pe Malko, de cum intră pe uşă: 

— Am primit răspunsul! Ştiţi ce mi-au spus mizerabilii? 
Nu vor să trimită oficial arme! Ne vor trimite, în schimb, 
800.000 de dolari peşin, să le cumpărăm. 

— De la cine? Doar nu se găsesc Kalaşnikovuri pe toate 
drumurile. 

Americanul oftă, clătinând capul a disperare. 

— İşi bat joc de noi! Acceptă doar să însoţească armele 
aduse până în Egipt, dar, oficial, nu vor să se implice... 

— In această afacere, cred am putea apela la o persoană 
de încredere, spuse Malko. 

Se gândea la contesa Samantha Adler, o seducătoare 
femeie care, în problema armelor, succedase amantului ei, 
dispărut în circumstanţe tragice. Malko îi explică 
americanului: 

— Am toate numerele de telefon la care ar putea fi 
găsită. Voi încerca să dau de ea. Spunându-i adevărul, sper 
că va înţelege. 

— Sunati de aici, sugeră Wing. li voi promite centralistei 
o primă. 

— Foarte bine. Vom începe cu numărul ei de la Zurich. 


50 


* 
* * 


Legătura era bună, dar vocile dispăreau din timp în timp, 
ca înghiţite în cosmos. Malko aşteptase câteva ore, dar 
şansa era de partea lui. Samantha Adler se afla chiar la 
Zurich. 

— Prinţe, exclamă femeia, cu o voce veselă. Mă chemi de 
la capătul lumii? 

— Nu chiar! Din Khartoum. Ai vrea să-l cunoşti? Urmă o 
pauză. În aparenţă, doamna Adler căuta să ghicească ce 
era în spatele vorbelor agentului. Lansă o întrebare 
încuietoare: 

— Vrei să-mi faci curte? Nu mai poţi aştepta până la 
întoarcerea ta în Europa? 

Malko fu obligat să se explice: 

— Telefonul meu este mai degrabă legat de activităţile 
tale de export. Aici nu găsesc o grămadă de lucruri, pe care 
tu, eventual, le-ai putea importa. 

Se lăsă o nouă pauză, semn că Samantha înţelesese. 

— E urgent? 

— Foarte! 

— Aşteaptă o clipă. 

După câteva secunde, reveni la aparat şi-l anunţă: 

— Dacă eşti atât de galant, vino mâine să mă iei de la 
aeroport. Sosesc cu Airbus Air France, zbor 487, care ajunge 
la ora două şi jumătate dimineaţa. 

Agentul simţi că i se ia o piatră de pe inimă. 

— Sincer, eşti minunată! Voi fi acolo, cu un mare buchet 


de trandafiri. 
x 


* * 


Elliot Wing urmărise toată convorbirea, fără a înţelege 
nimic. Cei doi discutaseră în limba germană, dar privind 
expresia feţei lui Malko, realiză că lucrurile nu mergeau 
prea rău. 

— Deci? întrebă americanul, neliniştit. 

— Soseşte mâine noapte, veni răspunsul. Este o femeie 
în care poţi avea absolută încredere. 

— Dumnezeule, sunteţi fantastic. Dacă ar veni şi cu 


51 


marfa... 

— Pentru ea, asta nu va fi nici o problemă. 

— Trebuie dublate precautiunile, avertiză Wing. Oficial, 
Compania nu ştie nimic. Administraţia ignoră totul, iar 
preşedintele S.U.A. nu e la curent. 

— Ce facem totuşi cu sudanezii? 

— Secret total! O veţi întâlni pe prietena dumneavoastră 
şi o veţi pune în legătură directă cu Kotto. Noi o vom plăti 
discret, intervenind doar în momentul schimbului, pentru ca 
acest gunoi să nu ne joace o festă. 

Planul era bun, dar rămăseseră multe alte lucruri de 
rezolvat. Malko nu dorea să diminueze entuziasmul 
tânărului, care acum era fericit. El se pregătea să-şi 
recupereze soţia, iar gândul la Ted Brady rămăsese în urmă. 

Cu toate acestea, agentul dorea cu disperare să afle cine 
îl aruncase în Nil, gândindu-se că agresorii s-ar putea „juca” 
din nou cu viaţa lui. 

Prinţesa Raga era una dintre persoanele perfect 
compatibile a-i pune bete în roate. Era convins că ar fi bine 
să-i înapoieze brätara, Africa fiind recunoscută pentru 
puterea magiei. Ştia că pentru asta se culcase cu el şi 
bănuia că brätara îşi putea face efectul, în anumite 
circumstanţe. 

Işi mai dădea seama că adevăratele probleme începeau 
odată cu sosirea Samanthei Adler şi că, în aparenţă, Habib 
Kotto nu avea doar prieteni la Khartoum. 


52 


Capitolul X. 


Malko începuse deja că cunoască bine hotelul Canary. 
Aştepta de o oră şi jumătate, iar spaima îi strângea 
stomacul. Nu venise nimeni şi dacă Habib Kotto se 
formalizase din cauza întâlnirii ratate, acest lucru risca să 
complice şi mai mult situaţia. Poate că sudanezii 
exercitaseră presiuni asupra lui, pentru a evita astfel 
disputele cu libienii. 

Era de-ajuns să taie discret gâtul lui Helen Wing şi să 
dispară liniştit în deşert. Osemintele tinerei femei vor fi 
găsite poate peste zece ani, sau zece secole... 

O voce spulberă brusc gândurile negre ale lui Malko. 

— Ei, dragul meu prieten, suntem foarte bucuroşi să vă 
vedem. Începusem să credem că nu mai vreţi să vorbiti cu 
noi. 

Fouad, bărbosul cu ochelari, comisarul politic al lui Habib 
Kotto, însoţit de un negru înalt, filiform, apăruse zâmbitor, 
afişând un aer mulţumit. Malko simţi o asemenea relaxare, 
încât se ridică şi le strânse mâinile. Deci nu Kotto fusese ce- 
| care îl atacase... 

— Vi-l prezint pe căpitanul  Sodira, făcu sumar 
prezentările Fouad. 

Se aşezară la toneta pustie. Pentru nişte oameni căutaţi 
de colonelul Torit, nu se prea ascundeau. 

— De ce nu aţi venit ieri? întrebă comisarul politic. 

— Vă voi explica imediat. Dar am noutăţi favorabile, în 
sfârşit, Washington-ul acceptă să vă livreze arme. 

Figura bărbosului se lumină. 

— Asta chiar este o veste foarte bună! 

— Mai rămân de rezolvat câteva amănunte de logistică. 

Malko se lansă într-o explicaţie cât mai completă, 
urmărită cu atenţie de cei doi, nespunându-le totuşi de 
unde provenea „materialul”. Când termină, le atrase 
atenţia: 

— Ar fi bine dacă s-ar găsi un loc în afara oraşului, unde 
să putem efectua schimbul. Doamna Wing, contra armelor. 


53 


Aveţi vreo bază în deşert, cu o pistă pe care să poată 
ateriza un avion de transport? _ 

Cei doi bărbaţi începură să se foiască. In final, bărbosul 
vorbi: 

— Cred că ar putea fi debarcate la Kolbiuz. Este o pistă 
cam scurtă, dar necontrolată. Nu cred însă că e practică 
pentru acest schimb, deoarece... N 

Negrul înalt îi dădu cu cotul şi Fouad tăcu imediat. Insă 
Malko realizase deja semnificaţia gestului: Helen Wing nu se 
afla în deşert, ci la Khartoum, ceea ce crea probleme. Era 
un detaliu care, eventual, putea să fie folositor, aşa că nu 
mai insistă. 

— Inainte de toate, dorim o dovadă convingătoare că 
ostatica este în viaţă. Poate vorbi la telefon? 

Sodira izbucni în râs. 

— Acolo unde se află, nu există aşa ceva. Dar poate să 
vă scrie... 

— Foarte bine, acceptă Malko, ironic. Spuneti-i să-i scrie 
soţului şi, pentru veridicitatea mesajului, să menţioneze 
porecla pe care i-a dat-o la logodna lor. 

Acest lucru făcea parte din înţelegerea dintre el şi 
american. Dacă au omorât-o, vor fi incapabili să răspundă. 

In faţa figurii senine a celor doi, îşi spuse că, din punctul 
ăsta de vedere, lucrurile mergeau bine. Totuşi, trebuia să îi 
pună la curent cu noile probleme. Le povesti despre 
atentatul din ajun. Relatarea îi surprinse. Emisarii lui Kotto 
schimbară câteva fraze în arabă, apoi Fouad îi transmise: 

— Este foarte important ceea ce ne-ati povestit. Voi 
anunţa acest fapt la C.C.F.E.C., pentru a hotărî măsurile pe 
care le vom lua. După părerea mea, au fost libienii. 

— Eu credeam că sunt supravegheați de către sudanezi, 
remarcă agentul. 

Comisarul politic luă un aer misterios. 

— Libienii au multi aliaţi la Khartoum, chiar persoane pe 
care nici nu le bănuiţi. Cei care au comis acest incalificabil 
atentat trebuie urgent găsiţi! 

— Nu cumva sunt partizanii prinţesei Raga? întrebă 
perfid Malko. 

Doar această simplă evocare, îi făcu pe cei doi să sară, 


54 


ca şi cum le-ar fi pus cineva sub fund un cuib de furnici 
roşii. 

— Raga? spuseră în cor. Femeia asta e o nebună, o 
isterică şi o târfă! 

Trăsăturile descompuse ale negrilor exprimau un dispreţ 
comic. 

— De unde o cunoaşteţi? întrebă suspicios comisarul 
politic. 

Malko arboră expresia lui cea mai inocentă. 

— Nu o cunosc, dar am auzit vorbindu-se de ea... 

— Vă pot garanta personal, zise Fouad, că este mai 
periculoasă decât un scorpion. 

Dorind să scurteze discuţia, agentul întrebă: 

— Când ne revedem? 

După o scurtă consultare în arabă, bărbosul spuse: 

— Veţi fi contactat poimâine, pe seară, la hotel. 

— Cu scrisoarea doamnei Wing! le aminti Malko, în timp 
ce bărbaţii dispăreau în întuneric. 

Până a doua zi, când se va duce la aeroport să o 
primească pe Samantha Adler, urma încă o zi lungă de 
inactivitate. Ştia că, în timpul rămas, era necesar să îl 
liniştească pe sărmanul Elliot Wing. 

x 


* * 


Noaptea, aeroportul din Khartoum părea mai jalnic, fiind 
totuşi animat de acelaşi dute-vino, continuu. Arătându-şi 
cartea de vizită, intrase în sala de aşteptare. Marele Airbus 
Air France, complet alb, era deja oprit în faţa minusculei 
aerogări, aducând tehnica occidentală până în Africa. O oră 
mai târziu, avionul urma să decoleze spre Djibouti. 

Malko se îndreptă spre aparatul din care tocmai coborau 
primii pasageri. Cu inima bătând, o văzu pe Samantha 
Adler, cu părul blond strâns într-o coadă de cal, îmbrăcată 
cu un taior albastru deschis, din care apăreau picioarele ei 
lungi şi bronzate. Părea mai frumoasă ca niciodată, cu toate 
că era trecută de patruzeci de ani. Un bărbat înalt, cu păr 
cărunt, bronzat şi cu un aer sportiv, apăru în spatele ei, 
încadrat de doi negri. Primul avea o servietă. Agentul 
înainta până la pasarelă, îi luă braţul femeii, ajutând-o să 


55 


coboare ultima treaptă şi îi sărută mâna. 

— Bun venit la Khartoum! 

— Dragul meu prinţ! Ce drăguţ că ai venit să ne 
întâmpini! 

Minunatii ei ochi cenusii, subliniati de câteva riduri fine, 
exprimau toată bucuria din lume. Malko nu prea înţelegea 
acest „ne”. Cu un gest plin de graţie, Samantha se întoarse, 
prezentându-l pe bărbatul ce o însoțea: 

— El e Ralph, un bun prieten. 

Acestuia din urmă, îi spuse: 

— Ti-l prezint pe prinţul Malko Linge. 

Strângerea de mână a insotitorului putea sfărâma un 
diamant, iar zâmbetul lui era rece şi mecanic. 

— De câtva timp, Ralph îşi împarte viaţa cu mine şi mă 
ajută foarte mult, adăugă Samantha. 

Malko se forţă să-şi ascundă deceptia. Asta era viaţa... 

Incet, încet, se îndreptară cu toţii spre aerogara. Agentul 
se întreba cine putea fi acest Ralph?! O cunoştea de zece 
ani pe Samantha, se întâlniseră la Bali, la Berlin şi în 
România, mereu în circumstanţe stranii. Femeia îşi strecură 
tandru braţul sub al lui şi îl iscodi: 

— Cu tine vom face afaceri? 

— Eu te aşteptam singură..., obiectă Malko. 

— Ralph este adesea în patul meu, spuse Samantha 
râzând. Este implicat în multe din afacerile mele, ceea ce 
îmi permite să mai şi trăiesc puţin. Trebuie să mă menajez, 
dacă vreau să rămân prezentabilă... 

— Eşti la fel de magnifică, aşa cum eşti dintotdeauna. 

— Mulţumesc! Hai să îl luăm şi pe Ralph, altfel se va 
înfuria... 

_ Trecerea prin vamă se făcu uşor. Agentul privi în jurul lui. 
In mica aerogara se aflau doar câţiva civili, părând cam 
prea nepăsători. Colonelul Torit avea ochi peste tot... 

Samantha, Ralph şi Malko se înghesuiră în maşina 
închiriată, în timp ce negrii cu valizele se urcară într-un taxi 
galben. Se despărţiră în faţa hotelului Grand, unde femeia 
îşi rezervase deja camerele, stabilind să se revadă a doua 
zi, dimineaţă. 

x 


56 


* * 


Cu cămaşa lipită de transpiratie, Elliot Wing număra 
teancuri de bancnote, în timp ce un sergent de gardă păzea 
uşa biroului său. Văzându-l pe Malko, îi aruncă o privire 
bucuroasă. 

— Banii au sosit! Dar prietena dumneavoastră? 

— A venit şi ea, azi-noapte. 

Uşurarea pe care o simţea, îl întinerise pe tânărul 
american cu câţiva ani. Aflând ceea ce îl interesa, se 
cufundă din nou în teancurile de bani verzi. 

— Sunt 500.000 de dolari, comentă Elliot Wing. Restul va 
fi virat direct de la o bancă din Elveţia. Când veţi cădea la 
învoială cu răpitorii, le puteţi da 60% din bani. 

— Dacă sudanezii ne joacă vreo festă? 

— Să nici nu încerce! izbucni Wing, pe un ton 
ameninţător. Acum nu mă voi mai lăsa călcat pe bătături. 
Vreau să o revăd pe Helen! Dacă tâmpiţii ăştia de la 
Washington s-ar fi decis mai devreme... 

Un înger trecu, îmbrăcat în haine de doliu. Elliot Wing 
închise servieta, o puse într-un seif şi bloca combinaţia. 

— Voi lua prânzul cu prietenii mei, spuse Malko. Dacă ne 
vom pune de acord, diseară îi voi da banii emisarului lui 


Kotto, imediat ce-mi va prezenta scrisoarea de la Helen. 
x 


* * 


Ralph manevra micul său calculator de buzunar, în timp 
ce discuta despre calitatea armelor: 

— Doriţi ultimele sau vechile modele de Kalaşnikovuri? 

— Care e diferenţa? 

— Pe cele noi se poate adapta un dispozitiv foarte simplu 
pentru lansatoare de grenade. 

— Şi preţul? 

— 240 de dolari pentru cele vechi, 290 pentru cele noi. 

— Cele vechi sunt destul de bune, se decise agentul: Au 
muniţie? g 

Calculatorul începu din nou să piuie. In timp ce Ralph 
studia problema, agentul o studia pe Samantha Adler. 
Femeia îşi schimbase taiorul cu o rochie de pânză închisă în 
faţă, care-i dădea aerul unei tinere. Ochii cenuşii erau 


57 


ascunşi în spatele unor ochelari cu montură de sidef. Era 
atentă la discuţia celor doi bărbaţi, fără a interveni. La masa 
vecină, bodyguarzii îi urmăreau cu discreţie. Terminându-şi 
„investigaţiile”, Ralph răspunse: 

___— Mai trebuiesc adăugaţi 244 de dolari de fiecare armă. 
In total, asta face 518.000 de dolari, plus transportul. Unde 
le doriţi? 

— Nu ştiu încă. Probabil în Egipt. 

— Aşadar, va fi necesară o transbordare... 

— Aţi fi de acord să le însoţiţi până la destinaţie? 

Schimbând o privire cu Samantha, care, imperceptibil, 
înclină din cap, afirmativ, bărbatul acceptă. 

— Dacă ţineţi neapărat, cu toate că de obicei nu 
procedăm aşa, vă putem ajuta şi în acest sens. Unde ar 
trebui să aterizăm? 

— Pe o pistă, în deşert. 

— Nu prea merge. Noi folosim un „DES” şi ne trebuie o 
pistă dură. In afară de asta, Kalaşnikovurile sosesc câte 
douăzeci şi cinci într-o ladă, la fiecare ladă având nevoie de 
câte patru oameni. 

— De unde vine avionul? 

Ralph zâmbi şiret. 

— N-aş putea să vă spun cu precizie, oricum, de undeva 
din Europa. Noi vom rămâne acolo până la descărcare. 

— Când le puteţi avea? 

— Dacă primim banii astăzi, interveni Samantha, să 
zicem că peste patru sau cinci zile, exceptând condiţiile 
meteo nefavorabile. Avionul va sosi în timpul nopţii, pentru 
a putea pleca înapoi înainte de ivirea zorilor. Egiptenii sunt 
de acord? 

— Vor fi, afirmă Malko. 

— Tu vei fi acolo? întrebă candid femeia. 

— Cu siguranţă. 

— Tu hotărăşti. 

— Foarte bine. Chiar în acesta seară vă voi prezenta 
„cumpărătorilor”. Oficial, noi nu facem parte din târg. Este o 
tranzacţie privată între Habib Kotto şi voi, deci... 

— Asta nu mă deranjează, vorbi sec Samantha Adler. 

Se părea că tratativele erau încheiate şi discuţia în jurul 


58 


„materialului”, terminată. _ 

— Hai că cinăm împreună, propuse Malko. intre timp, eu 
voi intra în contact cu cei interesaţi de arme. 

— Perfect, conchise femeia. Voi avea şi eu timp de 
cumpărături... 

Lui Malko i se părea că lucrurile se prezentau destul de 
bine, cu toate că mai rămâneau multe necunoscute, ca 


întotdeauna în acest gen de afaceri. 
x 


* * 


Soarele ce apunea alcătuia imagini suprarealiste 
deasupra nenumăratelor moschei din Omdourman. Agentul 
îşi petrecuse o parte din zi cu Elliot Wing, calculând distanţe 
de zbor, hărţi, posibile locuri de aterizare şi fervente radio. 
O operaţiune clandestină de acest gen nu era deloc sigură, 
existând, aproape întotdeauna şi situaţii neprevăzute. 
Trebuiau să se asigure că avionul „C 130” va putea pleca 
înapoi... 

Americanul expediase tone de telexuri spre Cairo, 
ducându-se personal până acolo, pentru a-l întâlni pe 
omologul său, colaborarea egiptenilor reprezentând cheia 
operaţiunii. 

Când auzi soneria, Malko tresări. Probabil veniseră deja 
trimişii lui Habib Kotto. Dar când deschise uşa, se trezi nas 
în nas cu prinţesa care, arborând un zâmbet încântat, ciripi: 

— Dragul meu, nu te-am văzut la piscină, aşa că am 
urcat să văd ce mai faci... 

— Drăguţ din partea ta, se strâmbă agentul. Când 
privirea ei căzu pe mâna lui Malko, se întunecă brusc. 

— Ţi-ai scos brätara?! Ei bine, asta îţi va aduce numai 
ghinion! 

— O să mi-o pun la loc, dar tocmai iesisem de sub duş... 

— Aşa să faci! comandă Raga, adulmecând locul, precum 
o pisică. 

Intrând în cameră, se întinse languros pe pat, fixându-l cu 
ochii ei mari, migdalati. 

— Hai, vino lângă mine, îl rugă femeia cu o voce 
senzuală. 

Malko era atât de departe de sex, ca şi un preot înainte 


59 


de comuniune. Se gândea că, dintr-o clipă într-alta, puteau 
apărea trimişii lui Kotto şi ca, în acest caz, prinţesa va 
înţelege tot... 

— Am o întâlnire, începu Malko, dar ne putem revedea 
puţin mai târziu. 

— E o idee excelentă, zâmbi negresa, care, cu un simplu 
gest îşi desfăcu rochia, dând la iveală trupu-i cafeniu. Voi 
face un duş şi mă voi uita la televizor. Când te întorci, adu- 
mi, te rog, o ţigară de foi. 

După ce dispăru în baie, agentul, împietrit, se întreba 
cum să se debaraseze de musafiră. Chiar în acel moment 
sună şi telefonul. Se repezi şi auzi vocea lui Fouad: 

— Am venit. Suntem jos! 

— Cobor imediat, şopti agentul, ieşind rapid din cameră. 

Ajungând la bar, îi anunţă pe cei doi de sosirea 
vânzătorilor de arme şi-i întrebă: 

— Aveţi scrisoarea? 

Fouad îi întinse un plic nelipit, pe care Malko îl deschise 
imediat şi citi următoarele rânduri, scrise cam dezordonat: 

„Pago, iubitule, grăbeşte-te şi vino să mă eliberezi. Aici e 
cumplit de cala, dar nu sunt maltratată. Te iubesc. Helen.” 

Indoi apoi hârtia, dându-şi seama că tânăra femeie e în 
viaţă. Cuvântul „Pago” nu putea fi cunoscut decât de ea, 
aşa că negocierile puteau continua, întorcându-se spre 
emisari, le prezentă planurile operaţiunii. 

— Eu mă voi afla în avionul ce transportă armele, iar voi 
o veţi aduce pe doamna Wing. Totul poate fi terminat în 
două ore. Cu acelaşi avion, puteţi trimite pe cineva în Egipt, 
pentru a verifica „marfa”. 

Spre marea lui surpriză, interlocutorii nu prea păreau în 
apele lor. Sodira vorbi protocolar: 

— Există o mică dificultate. Ostaticul nu se află la Kolbiuz 
şi ar fi obositor să o aducem acolo. Vor fi necesare două 
întâlniri... 

— In acest caz, mă angajez să o primesc pe doamna 
Wing în acelaşi moment în care avionul aterizează în deşert, 
le spuse răspicat agentul. 

— Bine, dar noi trebuie mai întâi să raportăm... 

— Ce nu vă este clar? întrebă enervat. 


60 


— Ştiţi, au existat deja multe neînţelegeri şi multe 
întârzieri în această afacere. De unde să ştim noi că acum 
deţineţi, cu adevărat, armele? 

— Simplu! Vi-i voi prezenta chiar azi pe negustori. 

După ce schimbară câteva priviri, Fouad se decise: 

— Mă duc să dau un telefon şi apoi vom hotărî cum 
procedăm. 

După câteva minute, se întoarse. 

— Regret, dar telefonul nu funcţionează. Vă propun să ne 
revedem peste două ore, tot aici, la barul hotelului. 

Malko nu putea decât să accepte. Suspansul continua. 
Ajuns în cameră, constată că baia era pustie, în urma 
prinţesei Raga rămânând doar o vagă aromă de parfum. 
Brăţara dispăruse si ea. Se întreba dacă negresa bänuise 
ceva, sau dacă îl şi văzuse stând de vorbă cu trimişii lui 


Habib Kotto. 
x 


* * 


Soneria telefonului îl smulse pe Malko din gândurile sale. 
Cu toate că legătura era proastă, recunoscu vocea lui 
Fouad. 

— Nu mai avem timp să ne întoarcem la hotel, îi spuse 
bărbosul. Ne vedem la ora 21, în cartierul Uşah?. 

Pentru acesta întâlnire, trebuiau anunţaţi urgent 
Samantha şi prietenii ei. li găsi pe terasa hotelului Grand, 
într-o excelentă dispoziţie. Doamna Adler purta o rochie 
imprimată cu flori, care se deschidea permanent deasupra 
pulpelor, sub privirea întunecată a lui Ralph. Tot cu ochii pe 
ceas, Malko le descrise locul şi scopul întâlnirii, spunându- 
le: 

— Îmi pare rău, dar trebuie să plecăm imediat. Nu mai 
avem timp pentru a cina. 

— Ralph va merge cu tine, spuse Samantha. Eu detest 
praful şi, în plus, am reperat nişte obiecte din fildeş pe care 
vreau să mi le cumpăr. 

Malko îi surprinse privirea şi citi în ea altceva decât 
plictiseală. Putin mai târziu, când îşi luă paharul, mâna 
femeii o atinse pe a sa, lăsând să cadă un mic cocoloş de 


3 Cartier cu populaţie predominantă din Ciad (n.a.). 


61 


hârtie, pe care el îl făcu nevăzut. Nici Ralph şi nici cei doi 
bodyguarzi de la masa alăturată nu observaseră nimic. 
Agentul se ridică, se scuză şi se duse la toaletă. Mesajul era 
scurt: 

„Grăbeşte-te şi vino înapoi. Lasă-l pe Ralph să discute. Te 
aştept la Hilton.” 

Citindu-l, simţi un şoc extrem de plăcut. 

x 


* * 


La ora târzie la care plecaseră, totul părea pustiu. Lângă 
Malko, Ralph fluiera, iar în spate, cei doi bodyguarzi erau 
muţi precum peştii. Unul dintre ei ţinea pe genunchi un 
pistolet-mitralieră tip „Skorpio”, cu încărcătorul plin, iar 
celălalt avea un pistolet cu alice. 

Agentul încetini, pentru a nu rata locul întâlnirii. Zărind 
ceva, spuse: 

— Aici trebuie să fie! 

— Dar unde sunt cumpărătorii? întrebă Ralph. Nu văd pe 
nimeni... 

— Intotdeauna întârzie, veni răspunsul. 

Pe un dâmb de nisip, văzură pe cineva care părea că 
doarme. Malko se apropie şi distinse o formă omenească, 
lungită pe spate, ceea ce nu era deloc de mirare în Africa, 
unde toată lumea doarme sub cerul liber. 

Fasciculul lanternei lui Ralph tâsni din spate, luminând 
forma. Malko avu un şoc: Fouad, bărbosul, nu numai că nu 
era în întârziere, dar avea şi gâtul tăiat, iar privirea îi era 
atintità, cu toate că nu mai putea vedea, spre cerul 
înstelat... 


62 


Capitolul XI. 


Malko, aplecat peste mort, îl auzi pe Ralph spunând cu 
jumătate de voce: 

— Hai s-o ştergem! 

În clipa imediat următoare, se auziră mai multe 
detunături asurzitoare, trase din apropiere. Fasciculul 
lanternei oscilă şi Ralph se împletici, cu un țipăt surd. 
instinctiv, agentul se aruncă la pământ, lângă bărbosul ucis. 
Mai multe proiectile făcură să sară nisipul aflat foarte 
aproape de capul său. Zări o lumină albă care venea 
dinspre o casă dărâmată. Täcänitul caracteristic al 
pistoletului-mitralieră „Skorpio” îl asurzi. Ralph, culcat pe-o 
parte, gemea. Când unul dintre cei doi negri se repezi spre 
ei, fu imediat împuşcat. Malko încerca să se confunde cu 
peisajul. Atacul durase mai puţin de un minut. lubitul 
Samanthei horcăia şi unul dintre negri nu se mai mişca. 
Celălalt, protejat de grămada de nisip, rămăsese stană de 
piatră, pu voce stinsă, Ralph repeta: 

— Sharon! Sharon!. 

Agentul, chircit, se deplasă spre negrul cu mitralieră. Mai 
multe detunături plesniră, venind din acelaşi loc. Negrul 
începu şi el să tragă, golind jumătate din încărcător, apoi 
căzu, cu un strigăt scurt. 

Malko se rostogoli pe grămada de nisip, ajungând într-un 
unghi mort. Cu inima bătând, ajunse lângă primul negru 
înarmat, îi găsi mâna crispată pe un Colt 45, pe care i-l 
smulse dintre degete. Începu să tragă şi el în direcţia din 
care reperase că plecau focurile de armă şi apoi se strecură 
pe lângă zid. Alergă până la colţul următor, iar când se opri, 
îşi dădu seama că nu mai era urmărit. 

Ajuns, în sfârşit, la un maxi-taxi, care tocmai îşi descărca 
pasagerii, pregătindu-se să plece înapoi spre nord, se urcă 
din mers. După circa un kilometru, ajunse într-o staţie de 
taxi şi se aruncă într-unui, dând şoferului adresa hotelului 
Hilton. Ajuns la hotel, se gândea că atentatul putea veni de 
la libieni, de la sudanezi sau de la Raga. 


63 


În hol, o găsi pe Samatha, al cărei zâmbet îl mai încălzi 
puţin. 

— Ai rezolvat repede, remarcă femeia. 

După expresia lui, îşi dădu seama imediat că ceva nu era 
în ordine. In câteva cuvinte, agentul îi povesti ce se 
întâmplase. 

— Nu mă aşteptam la o asemenea reacţie, comentă ea. 
Oamenii nu sunt prea amabili aici. In fond, mi-ai salvat 
viaţa! Dacă n-aş fi dorit neapărat să mă culc cu tine, poate 
că acum eram şi eu moartă. 

Ajunşi în apartamentul lui Malko, Samantha se aşeză pe 
pat şi întrebă: 

— Ai ceva de băut? O vodcä? 

Agentul se duse la bar, reveni cu o sticlă şi-i umplu un 
pahar. Femeia îl goli dintr-o înghiţitură şi i-l întinse pentru a 
fi umplut din nou. 

— Pune nişte muzică, ceru ea. 

După ce Malko se execută, femeia, în timp ce bea, începu 
să vorbească despre Ralph şi relaţia lor. Imediat ce paharul 
i se golea, i-l întindea din nou, pentru o nouă tranşă. In final 
oftă şi spuse: 

— Hotărât lucru, de câte ori am un bărbat, îmi este luat... 

Vorbea de moarte ca despre o rivală, explicându-i că 
poartă ghinion bărbaţilor din viaţa ei. 

x 


* * 


Ultima picătură de vodcă din sticlă umpluse din nou 
paharul Samanthei. Aceasta îl ridică şi, cu o voce cleioasă, 
plină de tristeţe, toasta: 

— Pentru Ralph... 

Malko privea sticla goală, necrezându-şi ochilor. El nu 
băuse mai mult de un pahar... Samantha, instalată acum pe 
mochetă, cu capul sprijinit pe pat, vorbea de una singură, 
beată moartă. Nu o mai văzuse niciodată aşa. Era deja trei 
dimineaţa, când femeia se ridică împleticindu-se şi-şi 
scoase bluza. 

— Vreau să fac amor cu tine. Asta mi-am dorit şi nu am 
de gând să mă răzgândesc... 

Pantalonul ei negru urmă aceeaşi direcţie ca şi bluza. Nu 


64 


purta nimic pe dedesubt... 

Malko îi admiră trupul ferm, talia subţire şi pielea netedă. 
Probabil că făcea multă gimnastică, pentru ca la vârsta ei să 
aibă un asemenea corp. 

Când o luă în braţe, ea regăsi vechile gesturi: îl sărută 
mai întâi savant, apoi alunecă de-a lungul corpului, 
gâdilându-l cu limba ei ascuţită, apoi îngenunche şi, brusc, îi 
înghiţi sexul. Alcoolul cu care îi erau impregnate buzele, 
făceau mângâierile şi mai picante. Se ocupă mult timp de 
acest ritual, având grijă să nu îl lase să ajungă la final. 
Deodată, se lăsă pe spate şi desfăcu picioarele, într-o 
invitaţie mută. 

Malko o pătrunse şi începu să facă amor cu ea, 
conducându-se după ritmul femeii. Samantha se ondula 
încet, nelăsându-l s-o penetreze total, atentă să nu se lase 
furată de plăcere. Se jucară aşa mult timp, uitând amândoi 
de ororile petrecute în aceeaşi seară. In fine, bazinul femeii 
urcă spre el, femeia scoase un fel de şuierat şi vocea ei 
spuse sacadat: 

— Hai! Hai! Hai! 

Explodă si el, la rându-i. Pe ultimele valuri ale 
orgasmului, Samantha adormi brusc, cu figura odihnită, cu 
toţi muşchii relaxaţi, cu Malko încă în ea. După câteva 
secunde bărbatul se degajă încet şi se duse în cealaltă 
cameră a apartamentului. 

Gândurile i se învălmăşeau în cap: era în acelaşi timp 
deprimat, dar şi beat de furie, ştiind că vor apărea 
probleme noi. Indiferent dacă autorii atentatului ar fi fost 
libieni, sudanezi sau partizani ai prinţesei Raga, cu toţii 
beneficiaseră de complicitatea lui Habib Kotto, fapt ce va 
ridica probleme în derularea operațiunii. Moartea 
comisarului politic risca să învenineze lucrurile. Kotto 
putându-se răzbuna pe ostatic. Ştia însă că sudanezii vor 
reacţiona şi că povestea se va răspândi. Intr-un oraş 
precum Khartoum, nu puteau fi omorâţi albi fără ca acest 
lucru să nu aibă ecou. Se îmbrăcă şi plecă spre Elliot Wing, 
pe care trebuia să-l prevină. La rândul lui, americanul urma 


să avertizeze Washington-ul. 
x 


65 


* * 


Agentul se întorsese la cinci dimineaţa, după o lungă 
întrevedere cu Wing. Afectat, acesta din urmă se dusese în 
plină noapte la Ambasadă şi telegramele plecaseră imediat 
spre Washington, îi promise lui Malko că îl va contacta şi pe 
colonelul Torit. Când intră în apartament, Samantha ieşea 
din baie, cu părul impecabil aranjat, machiată, dar cu 
trăsăturile feţei crispate. Intrigat, agentul o întrebă: 

— Unde mergi? 

— Să-mi fac bagajele şi să iau avionul! Orice avion, în 
orice direcţie, numai să plec din Khartoum. Te vei ocupa tu 
de cadavre... 

Malko simţi că-i îngheaţă spinarea: asta era chiar lovitura 
de graţie. g 

— Doar nu vrei să mă laşi baltă?! lţi dai seama ce 
Înseamnă asta... Am neapărată nevoie de arme, pentru a o 
salva de Helen Wing. Tu trebuie doar să faci ca ele să 
ajungă în Egipt, apoi totul va fi în ordine. 

Samantha clătină încet capul. 

— Nu va fi totul în ordine! Nu uita ce s-a întâmplat 
aseară... Nu m-ai prevenit că cineva s-ar putea opune 
tranzacţiei. Eu găsesc uşor cumpărători care nu procedează 
în acest mod barbar. Nu te supăra pe mine, îţi doresc să 
reuşeşti. 

— Fără tine e imposibil! 

— Regret, drumurile noastre se despart aici. Simt 
pericolul şi nu vreau să risc. Mi-a părut bine să te revăd, să 
fac amor cu tine, dar nu îmi imaginam că îl voi pierde pe 
Ralph. 

Se apropie de Malko şi îl sărută rapid, înconjurându-i 
ceafa cu mâna. Apoi se repezi spre uşă, pe care o trânti cu 
putere. O cunoştea prea bine pe Samantha Adler, pentru a 
încerca să o facă să revină asupra deciziei luate. 

Fără nici o altă idee, se aruncă sub duş, apoi se îmbrăcă. 
Nu mai simţea nici o oboseală. Ziua urma să fie lungă şi 
dificilă. In loc să se apropie, ţinta se îndepărta. 


66 


Capitolul XII. 


Era vineri şi la biroul colonelului Torit nu răspundea 
nimeni. Ambasada Americană era, de asemenea, închisă. 
Doar Malko şi Elliot Wing, împreună cu sergentii de gardă, 
se aflau acolo. Unul dintre aceştia din urmă făcea cafea 
după cafea. 

— Nu aveţi numărul personal al lui Torit? întrebă agentul. 

— Nu, nici măcar nu ştiu unde locuieşte. 

În concluzie, nu aveau altă soluţie decât să aştepte. 
Malko privea continuu calendarul, realizând că nu îi mai 
rămăseseră decât şase zile până la expirarea ultimatumului. 

Se găsea în Ambasadă de circa douăzeci de minute şi 
încă nu avusese curajul să îl anunţe pe american de 
plecarea Samanthei Adler. Deodată, Wing spuse: 

— N-avem ce face! Cu orice pret, trebuie să-l întâlnim pe 
Habib Kotto şi să terminăm afacerea cu prietena 
dumneavoastră. 

Malko îşi luă inima-n dinţi. 

— Este imposibil. Samantha nu mai vrea să ne livreze 
armele. Se află deja în drum spre aeroport. 

— Dumnezeule! Nu e posibil..., îngână tânărul. Doar am 
bani... 

— Unul dintre cei ucişi aseară era chiar amantul ei, 
explică Malko. Este pentru a doua oară când i se întâmplă 
aşa ceva, iar ea este o femeie superstiţioasă. Noi suntem 
obligaţi să găsim responsabilii acestui atentat, altfel vom 
avea probleme mult mai grave. 

— Dar Habib Kotto va aştepta? 

— Voi încerca să îl conving, promise agentul. 

— Cum? 

— Trebuie să ştie cine anume din anturajul său era la 
curent cu întâlnirea... Cineva a vorbit. 

— Nu ne mai rămân decât şase zile, îi atrase atenţia 
americanul. E prea scurt timpul pentru a merge în Europa, 
să căutăm alte arme. 

Malko preferă să nu răspundă. Viaţa Helenei Wing nu mai 


67 


atârna decât de un fir de aţă. 

— Trebuie ca Washington-ul să acţioneze, sugeră el şi să 
ceară Kalaşnikovuri de la egipteni. Aceştia le fabrică şi 
pentru ei nu ar constitui nici o problemă să ni le livreze. Ne 
vom gândi şi vom acţiona cum este mai bine. Din păcate, 


acum, trebuie să mă întorc la hotel. 
x 


* * 


A 


Când sosi, Malko îl întâlni în hol pe căpitanul Sodira. 
Acesta era însoţit de un metis unsuros şi solid, pe nume 
Samir. 

— Vă aşteptam, spuse simplu. Haideţi în apartamentul 
meu. 

Ajunşi acolo, Sodira atacă imediat subiectul, cu o voce 
furioasă: 

— Camaradul nostru, Fouad, a fost asasinat aseară, la 
întâlnirea pe care v-o fixase. Preşedintele Kotto este foarte 
supărat. Ce s-a întâmplat? 

— Au mai murit încă trei persoane, remarcă agentul. Erau 
chiar negustorii de arme pe care îi adusesem. Eu însumi, 
am scăpat ca prin urechile acului şi nici până în prezent nu 
ştiu cine a atacat. Făptaşul trebuie deconspirat. De la 
dumneavoastră cunoştea cineva locul întâlnirii? 

Tăcere. Cei doi se priviră şi schimbară câteva cuvinte în 
arabă, înainte de a răspunde: 

— Nimeni! spuseră în cor. Doar preşedintele Kotto şi 
Fouad. Inamicii vă vizau pe dumneavoastră. 

— Imposibil, spuse agentul. Oricum, acest grav incident 
nu schimbă cu nimic intenţiile noastre. Trebuie totuşi să 
aflăm unde s-a produs scurgerea de informaţii, dacă nu, se 
vor ivi probleme noi şi predarea armelor poate fi 
primejduită... 

— Cred că au fost libienii, se hazarda Sodira. 

— Dar cum de au ştiut? Capcana a fost bine organizată... 

— Noi ne vom începe ancheta noastră, promise Sodira. Íl 
putem anunţa totuşi pe Kotto că armele vor fi livrate în timp 
util? 

Malko simţi o ameninţare în vocea acestuia, aşa că îşi 
spuse că ar fi mai bine să-l mintă. 


68 


— Nu s-a schimbat nimic. 

Sodira păru uşurat. Se vedea că moartea lui Fouad nu îl 
impresionase peste măsură şi că, de fapt, era interesat de 
un singur lucru: armele. Ştia că Malko nu avusese nici o 
vină în accident. 

— Vă vom contacta mâine. Fiţi sigur că moartea 
camaradului nostru nu va rămâne nepedepsită. 

x 


* * 


Soneria îl smulse din meditaţia în care rămăsese 
cufundat după plecarea emisarilor lui Habib Kotto. Imediat 
ce deschise uşa, o tornadă neagră se năpusti asupra lui. Era 
prinţesa Raga, arzând de ură, cu ghearele scoase. 

— Mizerabile! Te omor! explodă ea. 

Se aruncă asupra lui Malko, iar el văzu cu groază 
strălucirea lamei unui cuţit. 

Nesimţind nevoia unei coride suplimentare, îşi înfundă 
mâna în coşul cu fructe, unde îşi ascunsese pistoletul 
extraplat. Cu arma îndreptată spre ea, prinţesa se opri 
brusc. 

— Calmează-te. Am şi aşa destule de rezolvat. 

— Mizerabile, repetă ea, fără a lăsa cuțitul. Ştiam că 
pregăteşti ceva, mi-a spus-o brăţara... De fapt, pentru asta 
am venit ieri. Am recunoscut-o pe târfa ta blondă. La 
N'Djamena ne-a vândut arme. Am aşteptat-o la Grand, ca 
să-i tai sânii... Nu a venit, dar am s-o găsesc eu... 

— A plecat din Khartoum, spuse Malko, furios. Tu ai fost 
aseară? 

Puțin mai calmă, Raga răspunse: 

— Nu! 

— Dar brăţara nu ţi-a spus cine a fost? 

— Nu încă, zise ea, cu seriozitate, dar mi-o va spune. 

Agentul nu avea chef de râs. Işi puse pistoletul la loc şi se 
apropie de vizitatoarea sa, acum ceva mai potolită. 

— Hai să ne aliem, îi propuse femeii. Dacă tu mă ajuţi să 
recuperez ostaticul lui Kotto, vei avea armele pe care le 
doreşti. 

— Minţi! explodă, isterică. Toţi albii mint. Dacă Habib 
Kotto primeşte armele. Tu nu vei părăsi viu Sudanul. Ii voi 


69 


tăia testiculele! 

Furioasă, se îndreptă spre uşă, dar Malko o opri, în 
încercarea de a afla, poate, ceva despre atentat. 

— Crezi că aseară au fost libienii? 

Raga ridică din umeri. 

— Libienii? Nu sunt atât de puternici. Eşti orb. În joc se 
află altcineva, mult mai periculos decât ei. 

— Cine? 

Fără să răspundă, prinţesa ieşi, trântind uşa. Ziua 
începuse bine... i 

Brusc, simţi oboseala. Nu dormise decât două ore. işi 
turnă o cafea, gândindu-se că singura soluţie ar fi fost să 
aducă direct din Egipt un avion „C 130” cu „marfă” pentru 
Kotto, evitând Khartoum-ul care devenise un veritabil cuib 
de viespi. 

Cu cât data ultimatumului se apropia, cu atât timpul 
părea că se scurge mai repede. 

x 


* * 


Coborât la piscină, înţelese cu greu numele său, stâlcit 
de glasul din difuzor, care îl chema la telefon. Recunoscu 
imediat vocea dulceagă a colonelului Torit. Sudanezul se 
scuză cu politeţe şi-i spuse: 

— Doresc să vă vorbesc câteva minute. Mă găsiţi în hol. 

Inima lui Malko începu să bată mai repede. 

— Vin imediat. 

După ce închise, îi telefona lui Wing la Ambasadă, pe linia 
directă. 

— Torit vrea să mă vadă. Asta nu-mi prea place. Dacă 
dispar, veţi şti unde şi cum s-a întâmplat... 

Coborând în hol, agentul observă că sudanezul nu era 
singur. Două matahale se aflau la o distanţă respectuoasă, 
dar când Torit se aşeză lângă Malko pe o banchetă, nu îl 
însoţiră. Colonelul îşi aprinse o ţigară, în timp ce vorbea: 

— Am venit să vă rog să mă ajutaţi... 

— Cu plăcere. In ce chestiune? 

— Aseară s-a petrecut un incident extrem de neplăcut, 
răspunse sudanezul. Trei străini au fost omorâţi de nişte 
necunoscuţi, în cartierul Uşah. A mai fost ucis şi un tip din 


70 


Ciad. 

— Adevărat? făcu Malko. În ce măsură mă priveşte pe 
mine? 

— Nu vă priveşte direct, sublinie amabil colonelul Torit. 
Totuşi, cunoaşteţi persoanele care au fost ucise... Fouad v-a 
vizitat des aici la hotel. Era membru al anturajului lui Habib 
Kotto. Cât despre străini, dumneavoastră aţi fost să-i luaţi 
de la aeroport şi i-ati întâlnit de mai multe ori... 

Malko rămase tăcut câteva clipe, încercând să ghicească 
până la ce punct omul din faţa lui îşi bătea joc de el. 

— De fapt îl cunoşteam pe Fouad, recunoscu agentul. 
Dumneavoastră ştiţi bine pentru ce mă aflu la Khartoum. 
Acest individ era trimisul lui Kotto. Ceilalţi veniseră în oraş 
pentru afaceri, iar eu am încercat să le dau câteva sfaturi. 

— Dar nu ştiţi pentru ce se aflau aseară la Usah? 

— Absolut deloc! Prietena mea, doamna Adler, a fost atât 
de şocată de eveniment, încât a plecat deja, rugându-mă să 
mă ocup personal de repatrierea cadavrelor. 

Intelegätor, colonelul înălţă capul. 

— Eu cred că aceste persoane se ocupau cu trafic de 
arme. Asta ar explica ceea ce s-a întâmplat. 
Dumneavoastră ştiţi că preşedintele Kotto este mereu în 
căutarea unor astfel de „cumpărături”. Apropo, în ce stadiu 
se mai află negocierile pentru eliberarea doamnei Wing? 

— Progresează lent. Imi doresc ca ea să aibă un final mai 
putin tragic decât cel al lui Ted Brady. 

— Şi eu doresc acelaşi lucru. Din păcate, după spusele 
informatorilor mei, această persoană se află foarte departe, 
undeva în vest, într-o zonă greu accesibilă. Dacă am încerca 
să ajungem acolo, partizanii lui Kotto ar putea executa 
ostaticul... 

Malko îşi cufundă privirea în ochii sudanezului. 

— Sunt surprins că guvernul sudanez nu poate face 
presiuni politice asupra lui Kotto, pentru a elibera ostaticul 
reţinut în propriul teritoriul. 

Colonelul Torit făcu o mutră indignată. 

— Noi am făcut tot ce a fost posibil! Preşedintele Kotto e 
un om foarte dur şi foarte şmecher. Se jură că elnue 
responsabil de răpire. De altfel, nici nu se află la Khartoum 


71 


şi este foarte greu de găsit. Vă urez succes. 

Torit era deja în picioare. 

— Unde sunt cadavrele? întrebă Malko. 

— La Spitalul Civil, pe Mahatha Avenue, foarte aproape 
de calea ferată. Voi da dispoziţii ca să le puteţi repatria în 
Europa. 

— Mulţumesc, spuse Malko. Şi eu vă urez succes în 
ancheta dumneavoastră. 

Gânditor, îl privi pe şeful Securităţii Sudaneze ieşind pe 
uşa turnantă a hotelului. 

Torit nu era prost: aluziile sale dovedeau că agentul era 
supravegheat îndeaproape şi că sudanezii nu doreau ca 
Habib Kotto să intre în posesia armelor. 

Era un avertisment sângeros, dar clar. Lui Malko nu-i mai 
rămânea decât să tragă concluziile împreună cu Elliot Wing, 


chiar în seara asta. 
x 


* * 


Rămăseseră doar cinci zile până la expirarea 
ultimatumului şi dacă CI.A. Le dădea un răspuns negativ, nu 
mai aveau nici o altă soluţie. Wing, măcinat de gânduri, îi 
spuse lui Malko: 

— Eu nu am nici un chef să ies din casă. Haideţi să 
vedem „Rio Bravo” la televizor. Hissein ne-a pregătit pui la 
grătar. 

Agentul îl urmă în living. Magnetoscopul Akai fusese 
instalat lângă aparatul de aer condiţionat. Elliot montă 
filmul, apoi se aşeză într-un fotoliu, cu o sticlă de whisky la 
picioare, decis să-şi spele creierul. 

Privirea lui Malko părăsi la un moment dat ecranul, fixând 
fotografia Helenei Wing în costum de baie. Unde ar putea fi? 


Cum suporta captivitatea? Vor reuşi să o salveze? 
x 


* * 


Malko încerca să se concentreze asupra volanului, 
mergând la întâlnirea cu emisarii lui Kotto, care avea loc la 
hotel Mecca, la ora 14. 

Dimineaţa trecuse foarte repede. Deşi se luptase cu 
inerția funcţionarilor Spitalului Civil, fusese ajutat, din 


72 


fericire, de câteva intervenţii telefonice ale colonelului Torit. 
In final, coşciugele conţinând rămăşiţele pământeşti ale lui 
Ralph şi ale celor doi negri fuseseră remise companiei Air 
France, care se obligase să le ducă la destinaţie. Ajuns la 
hotelul Mecca, îl văzu pe căpitanul Sodira, aşteptând pe 
terasă. 

— Să ştiţi că am făcut o anchetă foarte serioasă. Doar 
trei persoane erau la curent cu întâlnirea: preşedintele 
Kotto, Fouad şi cu mine. Noi am discutat o singură dată, cu 
uşile închise, în biroul preşedintelui. Am ales acel loc de 
comun acord, deoarece poliţia sudaneză nu pune piciorul în 
cartierul Uşah. Deci, atentatul vă viza pe dumneavoastră... 

Malko retinu o informaţie capitală: Habib Kotto se afla în 
Khartoum, contrar celor pretinse de colonelul Torit. Il 
măsură pe interlocutorul său, dar realiză că bărbatul spunea 
adevărul. 

— Imposibil ca noi să fi fost ţinta. N-a avut loc nici o 
convorbire telefonică. Eu m-am dus direct la hotel să-i caut 
pe negustorii de arme care nu ştiau unde vor merge. Când 
am ajuns la Uşah, amicul dumneavoastră era deja mort, 
explică agentul. 

— Atunci, spuse grav Sodira, este târfa de Raga. Vă jur 
că acestei femei ar trebui să i se taie gâtul, ca unui pui de 
găină. 

Avea un aer atât de feroce, încât lui Malko nu-i prea 
venea să râdă... Din păcate, problema rămânea 
nerezolvată. 

— Ce mesaj îi pot transmite preşedintelui? reveni la 
realitate Sodira, cu un aer mai neîncrezător ca niciodată. Au 
rămas doar cinci zile... 

— Ştiu. Aşteptăm undă verde de la Washington. Apoi, 
după douăzeci şi patru de ore, totul va fi gata. Dar 
dumneavoastră veţi fi în măsură să ne-o aduceţi pe doamna 
Wing? 

— Absolut! 

— Perfect, decise Malko. Pentru a evita un nou incident, 
lansați zvonul că acordul cu noi nu mai e valabil şi că aţi 
hotărât să o eliberaţi necondiţionat pe ostatică. Sunaţi-mă 
mâine seară, la hotel. Sper să vă dau mai multe amănunte. 


73 


După ce se despărţi în termeni destul de reci de căpitan, 
Malko se urcă în maşină şi se îndreptă spre vila lui Elliot 
Wing. 

— Şeful nu e aici, spuse Goukoumi. Revine imediat. 

Şoferul părea extrem de abătut. 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă curios Malko. După o 
lungă şovăială, şoferul sfârşi prin a mărturisi: 

— Mi-ar trebui un avans, dar nu îndrăznesc să îi cer aşa 
ceva lui mister Wing. Are destule probleme în acest 
moment... 

— Îti promit că am să-i cer eu. 

Malko se instala lângă piscină, iar după zece minute 
apăru şi tânărul american. Văzându-l, îi vorbi pe un ton 
vesel: 

— Am obţinut aprobarea Departamentului din Cairo. Vor 
pune la dispoziţia noastră un avion „C 130”, iar egiptenii 
sunt de acord să ne trimită armele. Totul se poate încheia în 
două zile. Avioanele de vânătoare egiptene vor asigura 
protecţia deasupra spaţiului aerian sudanez. 

Agentul era fericit să vadă că, în ciuda tragicului incident 
de la Usah, lucrurile se puneau în mişcare. 

— Spuneti-mi, Serviciile Secrete Sudaneze dispun de 
aparate sofisticate de ascultare? 

Americanul se strâmbă. 

— Nu cred. Sovieticii le-au instalat acum zece ani, dar din 
cauza climei, nu cred că a mai rămas mare lucru. Mi s-a 
spus că ei nu le mai folosesc, preferând spionii... 

— Puteţi verifica dacă nu s-a schimbat ceva? 

— Desigur! Am un prieten englez care se ocupă uneori cu 
aşa ceva. Credeţi că...? 

— Presupun. Acum trebuie să plec. Fiţi atent că şoferul 
dumneavoastră are nevoie de bani. 

— Din nou? explodă tânărul. A luat deja în avans salariul 
pe o lună. Acum vrea să îşi cumpere o nevastă nouă, de 
numai doisprezece ani, pentru care viitorul socru îi cere 750 
de livre. 

Ce ţară frumoasă, gândi Malko... Aici o femeie nu valora 
decât 750 de livre... 


4 O livră sudaneză - un dolar american (n.a.). 


74 


* 
* * 


Prinţesa Raga se afla la piscină, sub parasolar. Când îl 
văzu, îşi mişcă trupul abia acoperit de un bikini minuscul. Se 
plantă în faţa lui, cu o figură amenințătoare: 

— Ştiu că eşti pe cale să mă înşeli! lţi aduci aminte ce ți- 
am promis? Ştiu că vrei să-i dai armele lui Kotto! 

— Ai spioni la ei? 

Negresa făcu o mimică dispretuitoare. 

— Eu n-am nevoie de spioni. li am pe acolitii mei care îmi 
spun tot ce se petrece pe pământ şi în cer. Tot ei îmi spun 
că tu vei muri în curând, pentru că mă trădezi! 

Femeia se îndepărtă cu demnitate. Malko o ajunse, îi 
trecu încet mâna pe spate, aşa cum mângâi o pisică, iar ea 
îşi cambra şoldurile, întorcând spre el ochii frumoşi, cu o 
expresie îndulcită. 

— Vrei să cinezi cu mine în seara asta? îi propuse. 

— N-ai făcut destul amor cu târfa ta albă? 

Răzgândindu-se brusc, Raga îi veni în ajutor: 

— Dacă mă vrei, vino la Green Village! 

x 


* * 


Rămânându-i destul timp până la cina cu Raga, Malko se 
îndreptă spre Ambasada Americană, dorind să afle de la 
Wing ultimele noutăţi. Elliot Wing era prăbuşit într-un 
fotoliu, cu picioarele pe birou, cu ochii în tavan şi cu 
trăsăturile desfigurate... 

— Ce e? întrebă Malko. 

Fără a răspunde, americanul îi întinse un telex de la 
Departamentul din Cairo, în care era scris: 

„Operaţiunea Phoenix anulată. Ordin imperativ din 
Langley.” 

Malko simţi că i se întoarce stomacul pe dos. Asta era 
condamnarea la moarte a Helenei Wing... 


75 


Capitolul XIII. 


Descurajat, Malko nu-şi putea lua ochii de la telex. 

— De ce? întrebă el. Doar fuseseră de acord? 

— Da, dar numai cu condiţia de a plăti, nu şi de a se 
expune, răspunse americanul. Dacă livrăm arme fabricate 
în Egipt sau furnizate Egiptului de către sovietici, ei riscă să 
lase urme. Aparatul companiei Egyptian Air Force ar putea fi 
interceptat sau fotografiat în timp ce îl aprovizionează pe 
rebelul Habib Kotto. 

— Oferă altă soluţie? 

— Sigur! Să ne procurăm singuri ceea ce ne trebuie şi să 
livrăm „cadourile”, cu banii pe care i-am primit, dar fără 
ştirea sudanezilor. Au dat de înţeles că pentru asta vă aflaţi 
aici. In concluzie, va trebui să o luăm de la capăt. 

— În cinci zile? 

Pământiu la faţă, Malko se aşeză într-un fotoliu. Unde 
putea găsi arme în Khartoum, când sudanezii nu aveau nici 
pentru ei? 

Wing ajunsese la aceeaşi concluzie: 

— Nu ne mai rămâne decât să luăm două arme şi să 
mergem să-l atacăm pe Kotto, în vila pe care aţi reperat-o. 
Dacă Helen e acolo, o salvăm, dacă nu este, măcar nu va 
muri singură... 

— Asta este o soluţie extremă, opina agentul. Dacă 
eşuează, o condamnaţi pe soţia dumneavoastră la moarte... 

Elliot Wing dădu un şut aparatului de aer condiţionat care 
se oprise şi reveni, prăbuşindu-se şi el în fotoliu. 

— Vedeţi altă soluţie? Mizerabilii ăştia de la Washington o 
condamnă la moarte! 

Era evident că ajunsese la limita răbdării. Malko realiză 
că o singură persoană îl putea ajuta: prinţesa Raga. Era ca 
şi cum s-ar fi jucat cu o grenadă după ce i-ai scos cuiul. 

— Ştie cineva de această ultimă decizie? 

— Nu, nimeni, răspunse foarte sigur Wing. 


— Ar fi putut fi interceptat mesajul? 


76 


Tânărul clătină capul în semn de negatie. 

— Imposibil. A sosit codificat. 

— Foarte bine. Incercati să trimiteţi câteva mesaje clare, 
prin care să se înţeleagă că operaţiunea ,Phoenix” 
continuă. Explicati printr-un mesaj necodificat că este vorba 
de o scurgere de informaţii, dar că misiunea se poate 
îndeplini. Dacă suntem ascultați, asta va agita spiritele. 

— Apropo, zise americanul, am găsit informaţia pe care o 
căutaţi. Acum o lună, sudanezii au convocat un specialist 
britanic în ascultări, pentru a-l ruga să le împrospăteze 
puţin sistemul şi să mai instaleze două sau trei trucuri. Nu 
ştiu însă unde a lucrat specialistul. Mai mult de-atât nu am 
aflat. 

— Există un loc sigur: vila ocupată de Habib Kotto. lată 
explicaţia capcanei de la Uşah, spuse agentul. 

— Credeţi că Torit a montat lovitura? 

— Nu există altcineva în afara lui. Libienii nu ştiau, iar 
guvernul sudanez ne spune poveşti. Brady avea convorbiri 
cu mareşalul Numeiry, care jurase că va face totul pentru a- 
i ajuta pe antilibieni. S-a întâmplat ceva... încercaţi să găsiţi 
tot ce puteţi despre colonelul Torit, dădu indicaţii agentul. 
Ştiţi cumva dacă a fost în Europa? 

— Da, a fost în Anglia. 

— Trimiteţi o cerere la Departamentul de la Londra. 
Putem afla ce contacte a avut, conturile lui din bancă, pe 
cine frecventa şi viaţa care a dus-o acolo. Asta ne poate fi 
de mare folos. 

— Dar armele? De unde luăm Kalaşnikovurile? 

— Încă nu ştiu, mărturisi Malko. În această seară voi 
încerca să abordez ultima variantă: prinţesa Raga. Dacă nu, 
suntem obligaţi să recurgem la soluţia dumneavoastră şi să 
atacăm în forţă. 

— Dar femeia asta e o fanatică periculoasă şi capabilă de 
orice. Fiţi atent, n-ar mai lipsi decât să... 

— Nu vă temeti, o voi lua cu uşurelul, îl linişti agentul, 


făcându-i cu ochiul. 
x 


* x 
Tonomatul de lângă piscina de la Green Village anula 


77 


orice risc de a putea fi auzit. Pentru a te face înţeles, 
trebuia să urli. Aproape toate mesele erau ocupate de 
sudanezi. 

Prinţesa Raga avea figura unei madone de abanos, cu 
părul ei lung şi profilul parcă sculptat, încă de la începutul 
cinei, Malko evitase cu grijă subiectele dificile. jumătate se 
datora tacticii, iar cealaltă jumătate, oboselii. Unicul său 
gând era să găsească 1 200 de Kalaşnikovuri, într-un oraş în 
care era greu să găseşti până şi o praştie. 

— De ce nu poţi face rost de arme, dacă ai bani? începu 
agentul tatonarea. 

Ochii migdalati îl fulgeraseră. 

— Livrele sudaneze nu valorează nimic. De unde vrei să 
luăm dolari? 

— Livrele nu se pot schimba pe dolari? 

— Ba da, dar la un curs foarte prost. In plus, la Khartoum 
se află tot ceea ce faci. O singură dată am reuşit să găsesc 
nişte arme, dar în ultimul moment, cel care mi le vindea, 
mi-a înapoiat banii, în plus, porcul voia să se culce cu mine. 

— Există traficanţi în Khartoum? 

— Nu prea... Dar în Africa, atunci când ai bani şi prieteni, 
poţi obţine orice, chiar şi arme. Unele provin din Camerun, 
altele de la soldaţii ugandezi care au dezertat şi şi-au 
vândut „marfa” sau au fost dezarmati. In afară de asta, aici 
se află un mare traficant armean, Aravenian, care îşi trimite 
camioanele în sud pentru a lua aparate de aer condiţionat, 
iar la întoarcere, aduce aur şi muniţie. Numai că nu le vinde 
oricui şi este în termeni foarte buni cu sudanezii. 

Dintr-o înghiţitură, termină paharul cu vodcă. Obişnuitul 
ei zâmbet animalic reapăru când i se adresă lui Malko. 

— Tu nu ai de unde să cunoşti aceste probleme. Lucrezi 
într-o ţară bogată care are toate armele din lume. 

Tonul i se îndulcise brusc şi mânile lor se atinseră. 
Pantera avea labe de catifea. El profită imediat de căldura 
degajată de schimbarea atitudinii. 

— Ti-am promis că dacă mi-o aduci pe Helen Wing, îţi voi 
livra ţie armele destinate lui Kotto. 

Prinţesa clătină trist capul. 

— Nu ştiu unde se află femeia. Chiar dacă aş cunoaşte 


78 


locul, nu mi-aş trimite oamenii la masacru. 

Malko nu putea răspunde acestor argumente. 

— Ar fi fost bine să păstrezi brăţara, continuă prinţesa. 
Are o putere magică. Hai să mergem la mine, să ţi-o pun la 
loc... 

— Nu vei încerca din nou să mă omori? întrebă Malko 
zâmbind. N 

— Nu încă, deoarece ştiu că nu ai armele. Între timp, 
suntem prieteni. 

— Ştii cine a întins capcana de la Uşah? o luă prin 
surprindere. 

Femeia se dădu înapoi atât de violent, încât lui îi fu 
teamă ca nu cumva materialul rochiei să se sfâşie sub 
presiunea sânilor. Răzând în hohote, răspunse: 

— Bineînţeles! 

— Cine? 

— Ce-mi dai, dacă-ţi spun? 

— Tot ce voi găsi mai frumos la Khartoum... 

Negresa clătină din nou capul. 

— Nu există nimic frumos la Khartoum... Totuşi am să-ţi 
spun: au fost ucigaşi plătiţi de colonelul Torit, indivizi pe 
care-i scoate din închisoare şi cărora le promite libertatea. 
După ce îşi fac treaba, sunt duşi cu avionul deasupra 
deşertului şi sunt aruncaţi în gol, fără paraşută... 

— De ce ar fi făcut colonelul aşa ceva? 

Prinţesa râse, ironic. 

— Intreabă-l pe el. Intreabă-te şi pe tine. Cine e interesat 
ca Habib Kotto să nu aibă arme? 

— Libienii?! 

— Eşti foarte perspicace. Vii? 

Raga aştepta răspunsul la ultima întrebare, încet dar 
sigur, mustăţile colonelului Torit dispărură din creierul lui 
Malko. În plus, se gândea că nu avea decât o singură viaţă. 
intuiţia îi spunea că în seara asta, „şarpele, veninos” nu 
avea poftă să facă uz de veninul său. 

x 
x * 


Extaz! Lungită pe spate, cu şalele ridicate pe perne, 
braţele în cruce şi picioarele spre cer, prinţesa răspundea 


79 


fiecărei penetrări a bărbatului, cu un fel de şuierat înfundat, 
savurând invadarea lentă. Figura ei exprima o plăcere 
animalică. 

Mult timp, îi cuprinsese sexul cu gura, având o tehnică 
demnă de admirat. In sfârşit, când el o penetrase, negresa 
era deja în focuri. Malko se oprise des, pentru a nu termina, 
în timp ce femeia fu brusc răvăşită de un teribil orgasm 
care o făcu să tremure din tot corpul şi să urle. 

După câteva minute, o luară de la început, neobositi. 
Malko îşi dădea seama că nu va mai putea rezista mult 
timp. Mişcările lui deveniseră din ce în ce mai violente. 
Raga, simţindu-l, îl respinse încet. 

— Aşteaptă! 

intenţionat, se întoarse în patru labe, oferindu-i-se 
spontan, cu muşchii coapselor încordaţi, cu capul ascuns 
între braţe, ca şi cum n-ar fi vrut să vadă ce se întâmplă. 
Bărbatul rămase uimit, cu inima bătând, admirând curba 
cambrată a spatelui cu pielea cafenie, plină de picături mici 
de sudoare. Nu regreta că aşteptase. Ideea acestei 
splendide femei,  oferindu-i-se fără retineri pentru 
sodomizare, îl făcu să simtă o senzaţie nouă, extrem de 
plăcută. 

O posedă profund, cuprinzându-i cu degetele şoldurile 
elastice şi ferme. Raga îl uimi încă o dată: cu un gest deo 
obscenitate neaşteptată, îşi aduse braţele spre spate, îşi 
puse mâinile lungi pe fese şi le depărta, într-o invitaţie 
mută. Malko se propti în ea câteva clipe, simţindu-i 
sfincterul care palpita. 

Năpădit de un impuls brutal, se înfundă brusc în ea, 
savurând senzaţia. Unghiile ei zgâriau cearceaful, fesele 
ferme se deschideau, iar bărbatul nu se mai gândea la 
nimic. Curbat peste spatele cambrat o sodomiza, văzând 
cum crupa femeii se împingea în el la fiecare penetratie. li 
putea zări profilul perfect, inundat de pasiune. Gâfâielile lor 
se contopeau într-o armonie animalică, când simţi nişte 
înţepături care-i anunțau plăcerea. Mişcările sale deveniră 
mai profunde şi mai rapide. Ţipară amândoi odată, într-un 
paroxism extrem. Negresa căzu încet, ca un balon 
dezumflat. Malko, retrăgându-se şi el, avu impresia că este 


80 


robul unei halucinaţii. Raga întoarse privirea spre el, 
spunând: 

— Mi-a plăcut mult... : 

Urmările acestei efractii nu păreau a o fi traumatizat. In 
micul bungalou domnea o căldură cumplită, iar el murea de 
sete. Femeia, ca şi cum ar fi ştiut, luă de pe masă un pahar 
mare, cu un lichid roz. 

— Bea... 

Băutura de hibiscus avea un gust şi dulceag şi piperat, 
dar Malko se simţi mai bine. O părăsi, înainte ca ea să 


lanseze o nouă invitaţie... 
x 


* * 


Soarele se afla încă la orizont, dar Elliot Wing se învârtea 
precum o fiară în cuşcă. Nu închisese ochii toată noaptea, 
iar acum era mort de oboseală. Mai rămăseseră doar patru 
zile pentru a o salva pe Helen şi ideea îl obseda, îl împiedica 
să doarmă, să mănânce sau să gândească. Nu ştia cum să-i 
mai smulgă o amânare lui Habib Kotto. 

Zgomotul unei maşini îl făcu să tresară. Era Malko neras, 
cu trăsăturile obosite şi cu părul în dezordine... 

— Dumnezeule, făcu americanul, ce... 

— Am avut o noapte agitată cu prinţesa, care nu eo 
cobră, ci un păianjen. Cunoasteti un anume Aravenian? 

— Bineînţeles. E un negustor armean care putea fi linşat 
de musulmani chiar anul trecut. Stoca marfa pentru a-i urca 
preţul şi era să aducă populaţia la foamete. Este 
proprietarul de drept al aparatelor de aer condiţionat care, 
ca din întâmplare, spre luna mai nu se mai găsesc... Va 
sfârşi prost, o simte şi el! Ultima dată, au vrut să-l 
stropească cu benzină... 

— Nu a făcut niciodată trafic cu arme? 

Celălalt şovăi. 

— Din câte ştiu eu, nu. Totuşi, orice este posibil. De ce 
mă întrebaţi? 

Malko îi povesti despre confidentele negresei, iar Wing 
confirmă. 

— Este adevărat că are mereu camioane care transportă 
material frigorific. Tipul este însă o javră. Niciodată 


81 


Compania nu m-ar autoriza să fac afaceri cu un astfel de 
om... 

— Nu avem de ales, hotărî Malko. Voi trata cu el, 
speriindu-l atât de tare, încât să nu poată călca strâmb. Ştiţi 
unde îl pot găsi? 

— Are o prăvălie care se numeşte „Samarcand”, pe El 
Gamhuriya, unde se găsesc de toate. 

— Bine. Mă duc la el! 

Elliot Wing îl privi cu un amestec de neîncredere şi 
speranţă. Armeanul era un mizerabil, prudent ca un şarpe 
dar foarte avid de bani. 

Malko rula cu viteză spre Aravenian. În sinea lui, îşi 
dădea seama că opţiunea sa era la limită. După această 
duminică, nu mai rămâneau decât trei zile înaintea căderii 
ghilotinei... 


82 


Capitolul XIV. 


Samuel Aravenian contempla cu un aer lacom enorma 
negresă ai cărei nuri păreau că vor să-i crape rochia 
multicoloră în care era îmbrăcată. Puteai pune o tavă pe 
şoldurile ei cambrate, dar armeanul avea un păcat: îi 
plăceau femeile solide. Ahmed, servitorul şchiop al 
armeanului, se aplecă şi-i şopti la ureche: 

— Am găsit-o pe stradă, făcând autostopul. Pare 
drăguță... 

Armeanul, cu ochiului mari de batracian, o fixa pe fată. 

— Îi putem găsi ceva de lucru, spuse el. O să-i dăm 30 de 
livre pe lună. Merge? 

— Bineînţeles, făcu tânăra. 

Asigurată în ceea ce privea soarta ei imediată, îi adresă 
un zâmbet noului stăpân. 

Pentru oricare femeie de rasă albă, Aravenian reprezenta 
oroarea absolută: semăna cu o caricatură, cu ochii lui ca de 
broască şi mustata stufoasă, atârnând trist de fiecare parte 
a unei guri băloase şi moi. Trupul enorm demonstra cât de 
dezgustător putea fi un broscoi adult. 

Dar negresa cea solidă nu vedea decât un singur lucru: 
brätara din aur masiv de pe mâna păroasă a bărbatului, cu 
prenumele gravat în diamante... 

În orice caz, pentru ea un alb era un alb! Decât să crapi 
de foame, mai bine un culcuş cäldut, chiar dacă te afli lângă 
o ţestoasă. 

După ce negresa ieşi din birou, armeanul, satisfăcut, îşi 
aprinse o ţigară, cu gândul la serile plăcute pe care le vor 
petrece împreună. 

Îşi construise în New Extension o vilă superbă, îngrădită 
cu sârmă ghimpată şi echipată cu una din puţinele piscine 
funcţionale din Khartoum. Aştepta valul de căldură estivală 
cu seninătatea pe care ţi-o dă o conştiinţă curată. Aici îşi 
făcuse averea colosală, pe care continua să şi-o 
rotunjească. 

Îşi roti fotoliul pentru a putea mângâia cu o privire tandră 


83 


enormul seif zidit în perete, simbolul reuşitei sale, al micului 
emigrant hămesit, scăpat printr-o minune din marele 
masacru al turcilor. În vreme ce gândurile bune îl 
copleşeau, Ahmed se strecură din nou în birou, agitându-se. 

— Cineva doreşte să vă vadă, dar nu are programare. 

Cu fesul roşu pe o parte, cu hainele ponosite, şchiopul 
era omul lui de încredere, însărcinat cu treburile mărunte. 

— Cine? întrebă armeanul. 

— Un străin care vine din partea lui Ted Brady. 

Armeanul tresări: Ted Brady era mort. 

— Invită-l înăuntru, spuse el şi adu-ne ceai. Ai cartea lui 
de vizită? 

Servitorul o puse pe birou. După ce omul de încredere se 
retrase, Aravenian apelă unul din cele trei telefoane şi 
formă un număr. Supravietuise numai datorită acestor mici 
precautii. 

După o scurtă convorbire, luă un aer plictisit. Era gata să- 
şi primească musafirul. 

x 
x * 


Urmărindu-l pe schiopul cocosat, Malko ajunse în sfârşit 
într-o cameră mare, cu lambriuri de lemn şi cu o imensă 
masă de conferinţe, ce părea absolut inutilă. Armeanul îi 
întinse o mână care semăna cu o meduză, dar care era 
plină de inele, îl învălui cu o privire rapidă şi îl invită să ia 
loc. 

— Veniti din partea prietenului meu, Ted Brady? Nu ştiţi 
că a dispărut în deşert, într-un accident idiot? 

Ochii aurii ai lui Malko nici nu clipiră. Cu o voce sobră, 
spuse: 

— Ted Brady nu era prietenul dumneavoastră şi nu a 
dispărut în deşert. A fost asasinat într-un mod abominabil 
de clanul lui Habib Kotto. Deocamdată, eu îl înlocuiesc la 
Khartoum... 

Armeanul sublinie vorbele agentului. 

— „Prieten” este putin cam mult, acceptă el, să spunem 
că ne-am întâlnit de câteva ori. Eu ignoram restul... Ce pot 
face pentru dumneavoastră? 

— Am venit să vă propun o afacere, spuse Malko. 


84 


— Ce fel de afacere? 

— Am nevoie de o mie două sute de Kalaşnikovuri, cu o 
mie de cartuşe pentru fiecare armă şi zece încărcătoare. 
Armele vor fi plătite în dolari, în condiţiile obişnuite. 
Livrarea la Khartoum sau în împrejurimi. 

Aravenian, deşi obişnuit să se aştepte la orice, rămase 
totuşi surprins. Desigur că auzise de problemele dintre CI.A. 
Şi Habib Kotto, cu toate astea, „scandalul” lor nu-l prea 
interesa. 

— Presupun că este o comandă a guvernului pentru care 
lucraţi. Care va fi ultima ţară de destinaţie? 

Ochii aurii ai lui Malko se întunecară uşor. 

— Comanda este pentru o asociaţie de vânătoare, iar 
armele nu vor ieşi din ţară. Precizez că tranzacţia trebuie să 
rămână absolut secretă, chiar şi pentru autorităţile 
sudaneze. Dumneavoastră nu veţi trata decât cu mine. Vă 
las timp să studiati propunerea şi voi reveni la ora 17 
pentru a afla dacă vă interesează. 

Musafirul se ridică. Aravenian, uimit, făcu la fel, 
precipitându-se şi gemând pe un ton plângäret: 

— De unde vreţi să iau armele? Asta nu e meseria mea! 

— Din sud, de acolo de unde puştile cresc în pom... E de 
ajuns doar să le culegeti, domnule Aravenian! Spuse ironic 
Malko. 

Armeanul se prăbuşi în fotoliu, cu un zgomot de balon 
spart. Incredibil! Uitase până şi de negresa lui solidă, atât 
de ispititoare. 

Îşi şterse fruntea şi, după ce agentul părăsi biroul, apăsă 
pe butonul interfonului. 

— Ahmed, adu-mi maşina. 

Existau lucruri despre care nu. Se putea discuta la 


telefon. 
x 


* * 


Elliot Wing, cu privirea pierdută, tocmai mânca nişte 
biscuiţi când îl văzu pe Malko. 

— V-aţi întâlnit cu Aravenian? 

— Da! A primit mesajul, dar nu a avut timp să se 
gândească. Il voi revedea la ora 17. 


85 


Americanul, cu un aer deprimat, spuse: 

— Visati! Aravenian este băgat în multe combinaţii cu 
oficialii sudanezi. Nu va contribui în nici un caz la o 
asemenea lovitură, fără să se consulte cu ei. 

— Totuşi, eu sunt convins că se va face că acceptă, 
afirmă agentul. Întâi, pentru a ne escroca cu câteva sute de 
mii de dolari şi apoi pentru că i „se” va spune să o facă. 
Este necesar ca noi să fim cei mai tari. Este important ca în 
ultimul moment să îi scoatem asul din mânecă. 

— Aravenian e un dur, remarcă Wing, Dacă spune ,da”, 
asta va însemna ceva lipsit de riscuri pentru el. Sunt sigur 
că îşi va lua toate garanţiile. 

— Vom vedea, comentă Malko. Cred că trebuie să alerge 
ca un nebun! Unica noastră problemă este dacă ar procura 
într-adevăr armele. 

— În afara raporturilor lui cu sudanezii, armeanul se află 
şi în strânsă legătură cu anumite cercuri apropiate libienilor. 

— Mi-a venit o idee pentru a-l convinge, spuse deodată 


agentul. 
x 


* * 


Şchiopul cu fesul roşu îi zâmbi lui Malko, cu ochii la 
servieta acestuia. Când intră în biroul lui Aravenian, omul 
fuma o ţigară, teapän în fotoliul său. 

— Sunteţi punctual, observă grasul. Luaţi loc! 

— V-aţi decis? 

— Am studiat toată ziua afacerea dumneavoastră, dar 
practic este imposibil. In Khartoum nu există arme, în plus, 
nu ştiu dacă pot obţine autorizatiile necesare. Totuşi, eu 
continui să... 

Malko era deja în picioare. 

— Nu face nimic! 

Ajunsese aproape de uşă, când armeanul îl opri. 

— Stati să bem împreună o ceaşcă cu ceai, îl invită pe un 
ton de reproş. 

— Nu am timp, răspunse Malko. Poate altă dată... 

Aravenian nu se aşteptase la un joc atât de dur şi oftă. 

— Ascultati, nu am vrut să vă dau speranţe false, dar 
poate există o mică posibilitate, care înseamnă complicaţii 


86 


şi durează foarte mult. Doar în sud pot găsi arme, iar pistele 
sunt extrem de proaste. Pe lângă asta, sudanezii trebuie să- 
mi dea undă verde... Nu cunosc nici măcar preţul... 

Un înger trecu, înarmat până-n dinţi. Malko se aşeză din 
nou. 

— Am nevoie de toată comanda la Khartoum, în patru 
zile. 

Disperat, Aravenian scoase un alt oftat: 

— Imi cereti imposibilul! Chiar dacă aş vrea, îmi trebuie 
cinci zile, cel puţin! 

— Există avioane. 

— Dar nu există combustibil. 

— Un om ca dumneavoastră ar putea găsi... 

— Imposibil! 

— Imi pare rău. Eu am fost de bună credinţă. Uitaţi-vă! 

Puse servieta pe birou, o deschise şi-i arătă teancurile de 
bancnote de 100 de dolari, legate cu benzi de hârtie. 
Traficantul rămase mut câteva secunde, apoi nu se putu 
abtine să nu întrebe: 

— Cât aveţi aici? 

— 500 000 de dolari. 

Ochii mari de broască luară o expresie aproape 
omenească şi, cu un gest, Aravenian îl făcu să se aşeze din 
nou. 

— Voi încerca să ne înţelegem. Am încredere în 
dumneavoastră, aşa că vă voi mărturisi totul. Eu pot avea 
„materialul”, dar sunt obligat să le cumpăr de la ofiţerii 
armatei sudaneze, iar aceştia mi le vând foarte scump: 500 
de dolari pe bucată, plus încărcătoarele... 

Malko se gândea că asta reprezenta mai mult decât 
dublul cursului normal pentru nişte arme noi. 

— Nu consider că preţul ar fi un obstacol de netrecut, dar 
totul trebuie să fie gata în patru zile, conditiona agentul 
afacerea. 

Cu privirea mereu aţintită spre servieta cu bani, 
Aravenian îşi plimba indexul pe un mic calculator. 

— Ar costa aproximativ 900 000 de dolari, fără 
cheltuielile mele, fără comisionul de 15% şi transportul. Ar 
mai trebui încă 200 000 de dolari, pentru a nu avea 


87 


surprize. 

Agentul se săturase de calculat, aşa că împinse servieta 
în faţa armeanului. 

— Luaţi asta acum. La livrare veţi avea şi restul. De 
acord? 

„Broasca” puse mâinile pe bani, apoi cu preţul unui efort 
neaşteptat, le retrase. 

— Dacă nu reuşesc, vă rambursez totul, minus 
cheltuielile mele. 

Malko zâmbi rece şi îşi desfăcu haina, dând la iveală 
pistoletul extraplat. 

— Dacă acceptaţi aceşti bani, nu mai există nici o clauză 
de anulare. Ori da ori ba! Eu n-am timp să alerg după doi 
iepuri în acelaşi timp! 

Armeanul rămase ca trăsnit, apoi, fără un cuvânt, trase 
spre el servieta, o închise şi o puse sub birou. Din acest 
moment între ei începea o luptă pe viaţă şi pe moarte. Cel 
mai şmecher va câştiga. 

Rămânea o singură problemă importantă: de cine îi era 
mai frică lui Aravenian?... De acest răspuns depindea viaţa 
Helenei Wing. 

Strângând mâna moale şi umedă a armeanului, Malko 
spuse: 

— Vă voi anunţa mâine, aici şi la aceeaşi oră, locul exact 
al livrării. 

x 
x x 


Căpitanul Sodira, emisarul lui Kotto, părea nervos, 
neliniştit şi chiar neîncrezător când Malko îi explică: 

— Armele vor fi livrate în patru zile. Pregătiţi-vă să le 
receptionati. 

__Se aflau din nou la toneta din faţa hotelului Canary. 
Intâlnirea fusese fixată ca de obicei. 

— De data asta sunteţi sigur? 

— Eu nu glumesc. Dorim s-o recuperăm cât mai curând 
pe Helen Wing. Aveţi grijă ca acum să nu mai exista nici o 
trădare. Mâine, la aceeaşi oră, vă voi comunica ultimele 
consemne. 

Sodira mormăi ceva nedeslusit şi se ridică, dispărând în 


88 


întuneric. Malko se întoarse la maşină, gândindu-se că mulţi 
nu vor dormi în această noapte. Se angajase într-o gigantică 
şi mortală partidă de biliard, cu mai multe vieţi, drept miză. 


89 


Capitolul XV. 


— A acceptat banii, repeta Elliot Wing, gânditor. Totuşi, 
eu continui să nu cred. 

Malko îi simţea scepticismul, dar pentru el armeanul 
reprezenta, pentru moment, singura posibilitate de a 
recupera ostaticul. 

— În orice caz, spuse agentul, e prins în capcană: ori 
livrează marfa, ori mă lichidează. L-am speriat destul. Din 
cauza atitudinii Washington-ului, noi nu avem altă soluţie 
decât a ne preface că suntem siguri de primirea armelor. 
Mă voi întâlni chiar acum cu trimisii lui Habib Kotto, care 
aşteaptă ceva sigur. Mâine trebuie să-l revăd pe Aravenian 
şi să-i comunic un loc pentru livrarea armelor. Vă propun să 
fixăm mai întâi întâlnirea cu armeanul în afara Khartoum- 
ului. Verificăm transportul şi apoi ne ducem la Habib Kotto 
care ne va aştepta, nu prea departe de acel loc. Ce părere 
aveţi? 

— Cred că este O.K.! 

— Totuşi, îmi mai lipsesc cam 500 000 de dolari... 

Americanul nu făcu nici o obiectie. 

— Şefii sunt de acord să plătească. Banii pot fi scoşi de ia 
Banca Sudaneză, prin virament. 

— Nu mai avem decât patru zile, remarcă agentul. Pe 
cine putem conta? 

— E simplu, oftă Wing: dumneavoastră, eu şi la nevoie, 
şoferul meu, Goukoumi. Am interdicţie totală de a amesteca 
personalul Ambasadei. De bani, mă voi ocupa mâine 
dimineaţă. 

— Nu aţi aflat nimic despre colonelul Torit? 

— Nu încă... 

— E-n regulă. Unde vom stabili întâlnirea? 

— Mă gândesc la o zonă liniştită de lângă oraş, dar mai 
bine l-aş întreba pe Goukoumi. 

Malko îl ascultă pe Wing care-i explica problema 
şoferului, după ce îl făcuse să jure că va păstra secretul 
pentru tot restul vieţii. 


90 


— Este un loc foarte bun, chiar între Khartoum şi Umm 
Inderaba. Acolo se află o moschee părăsită, în care se pot 
ascunde multe lucruri. Niciodată, nimeni nu se duce să se 
roage, explică şoferul. j 

— Pare în ordine, spuse agentul. In acest caz, acolo vom 
depozita armele şi vom merge să-l căutăm pe Habib Kotto. 

— Să-i dăm întâlnire la intrarea estică din Umm Inderaba, 
sugeră Elliot. Chiar dacă Helen este deţinută în oraş, în 
două ore o pot aduce... 

— Perfect, aprobă Malko. Vom lua două maşini. 
Goukoumi dispăru în bucătărie. Rămaşi singuri, Wing clătină 
capul. 

— Cred că visăm. Aravenian nu va avea timp să aducă 
armele fără a organiza un transport cu avionul. Probabil că 
are un „DC 3”, dar îi sunt necesare autorizaţii de zbor, iar 
sudanezii nu i le vor da niciodată. Torit nu vrea ca Habib să 
deţină acest adevărat arsenal... 

— Cu ceva mai mult de un milion de dolari se pot înlătura 
toate obstacolele, mai ales într-o ţară ca Sudanul. 
Aravenian este foarte interesat, dar între timp, noi trebuie 
să fim prudenti, mai adăugă Malko, înainte de plecare. 

x 
x x 


Mercedes-ul lui Aravenian începu să hurducăie îngrozitor, 
imediat ce părăsi Burt Road. Antrepozitul se afla între 
bulevard şi calea ferată, la nord de aeroport. Un camion 
mare cu coviltir aştepta în faţa uşii, a cărei cheie o avea 
doar el. Se opri şi se duse să descuie lacătul greu, iar 
oamenii lui deschiseră imediat uşile de metal. 

— Incepeti să descärcati, le ordonă. 

Pe podea, fuseseră întinse pânze mari şi din camion 
apărură sute de Kalaşnikovuri, într-o stare mai bună sau 
mai proastă. Oamenii armeanului începură să le descarce. 
Şchiopătând, Ahmed se apropie. 

— Ce facem, şefu'? 

— Le demontaţi! Câte sunt? 

— Au spus că patru sute. Restul va veni curând. 

— În cât timp se poate demonta unul? 

— Un minut, un minut şi jumătate. 


91 


— Nu le încărcaţi acum. Vom verifica percutoarele. Tu le 
vei regrupa şi le voi aduce la mine. 

Vreau să dormi aici, împreună cu câţiva dintre muncitori. 
Eu voi reveni mâine. 

Aravenian ridică o armă şi o examina superficial. Nu era 
nouă, dar curățată şi verificată mai putea fi folosită. Un al 
doilea camion claxona la intrarea în antrepozit. 

Cu toate că nu-i plăcea acest truc, Aravenian ştia că nu 
trebuie să refuzi ce îţi trimite Dumnezeu, adică multe sute 
de mii de dolari. Banii îi vor permite să cumpere cereale şi 
să îşi întreiască profitul. Operaţiunea nu comporta decât un 
risc limitat, dar multe avantaje. Pentru a-şi minimaliza 
riscurile, nu va acţiona el însuşi, ci Ahmed. Dacă cineva 
trebuia să fie tăiat în bucăţi, numai cocoşatul era omul cel 
mai nimerit pentru asta. 

Aravenian îşi privi ceasul. Avea timp să se întoarcă la 
birou, unde îl aştepta pe Malko. Ajuns după nici cinci minute 
la locul întâlnirii, îl văzu pe musafirul său cu ochi aurii 
aşteptând în faţa unei cesti cu ceai. li strânse călduros 
mâna şi se trânti într-un fotoliu vechi şi murdar. 

— Ce de probleme, oftă el. Am fost obligat să cumpăr 
benzină de pe piaţa neagră pentru avionul meu „DC 3”, îmi 
trebuia pentru dus-întors. Nu mai vorbesc de documente, 
bacşişurile militarilor şi ale poliţiştilor. Din această afacere 
nu voi câştiga nimic... 

— In afară de recunoştinţa mea..., spuse Malko ironic. 

— O voi merita! Ceea ce fac eu pentru dumneavoastră, 
n-ar fi putut face nimeni altcineva la Khartoum. 

— Totul va fi gata la timp? 

Aravenian ridică braţele spre cer. 

— Să dea Dumnezeu! Dacă avionul nu cade, totul va fi 
livrat mâine seară. Nu vă pot promite însă că armele se vor 
afla în lăzile lor originale, pentru că nu sunt noi. 

— Nu face nimic, îl linişti agentul. Ne vom întâlni la 
aproximativ douăzeci de mile de oraş, lângă Umm Inderaba, 
unde se găseşte o moschee veche, în ruine. Miercuri în zori, 
la ora primei rugăciuni, să fiţi acolo! 

— Veţi aduce banii? 

— Bineînţeles! Totuşi, e bine să ştiţi că vom verifica 


92 


marfa pe care ne-o aduceţi. 

— Perfect, spuse armeanul, cu un zâmbet dezarmant de 
sincer. 

Malko se strecură afară, asaltat de căldura amurgului. | 
se părea că totul merge prea uşor: ori Aravenian se 
hotărâse, o dată în viaţă să fie cinstit, livrându-le armele şi 
bravând fulgerele colonelului Torit, ori pusese la punct o 
combinaţie de toată lauda. Era hotărât să-i tragă un glonţ în 
cap, dacă ceva ar fi fost anapoda... 

Se gândea însă la modul în care va acţiona Habib Kotto. 
Ar putea lua armele, păstrând ostaticul şi pretinzând, de 


exemplu, că nu era exact ceea ce dorise. 
x 


* * 


Vântul aducea nori de praf pe toneta din faţa hotelului 
Canary, asfixiindu-l puţin câte puţin. Era atât de cald, că 
trebuia să bei continuu pentru a combate deshidratarea. In 
sfârşit, silueta deşirată a căpitanului Sodira apăru, escortată 
de metisul slinos. Malko zări puţin mai departe un Land- 
Rover gri, în care se aflau mai multe persoane. Paza! 
Agentul nu-i lăsă timp căpitanului să vorbească. 

— Armele vor fi livrate poimâine. Ne vom întâlni la două 
ore după răsăritul soarelui, la intrarea estică în Umm 
Inderaba. A intervenit o singură modificare: armele nu se 
vor afla în lăzile originale, dar vor fi în cantitatea prevăzută, 
garantate şi în perfectă stare. De altfel, veţi putea să le 
încercaţi. 

— Imi aduc aminte că am stabilit că vor fi arme noi. Nu 
ştiu dacă... 

— Asta e tot ce am putut găsi! tăie sec Malko. Să nu 
creăm necazuri în ultim moment. Dacă nu sunteţi hotărâți 
să acceptaţi, spuneţi-o acum! 

Adjunctul căpitanului Sodira întrebă: 

— Cum vor fi aduse până acolo? 

— Asta nu e problema dumneavoastră, îngrijiţi-vă doar 
de un mijloc de transport pentru a le lua. Helen Wing se va 
afla acolo? Nu aveţi armele decât dacă ne-o redati vie şi 
nevătămată. 

— Sunteţi sigur că nu veţi fi interceptati, ca data trecută? 


93 


strecură venin Sodira. 

— Asta e treaba mea! Când armele vor trece în posesia 
dumneavoastră, problema vă va privi direct. Eu vă dau însă 
un sfat: nu mai discutati despre acest schimb. Peste tot 
există microfoane legate direct la sudanezi. Am certitudinea 
că aşa a aflat colonelul Torit despre întâlnirea noastră, 
asasinându-l pe Fouad..., comentă rece agentul. 

Căpitanul tresări. 

— Asta e o acuzaţie foarte gravă... 

— Sudanezii nu vor să aveţi arme. Trebuie să ţineţi cont 
de acest lucru. Dacă Torit e la curent, vor fi necazuri. 

— Vom transmite ceea ce ne-ati spus preşedintelui Kotto 
şi ne vom asuma toate riscurile. Aş vrea totuşi să vă întreb 
cum de cunoaşteţi amplasamentul vilei noastre? 

— Nu-l cunosc, corectă Malko. Ştiu doar că locuiţi în 
Khartoum şi că Torit vă ascultă convorbirile. 

Se lăsase noaptea şi el distingea cu greu figurile 
interlocutorilor. Aceştia se ridicară, iar agentul făcu la fel. Işi 
strânseră mâinile, fiecare pornind spre maşina proprie. 


Numărătoarea inversă începuse. 
x 


* * 


Livingul era luminat doar de ecranul televizorului. Malko 
se opri în prag şi privi imaginile. Helen Wing era filmată într- 
o vacanţă la Clubul American şi în pieţele din Omdourman. 
Tăcerea nu era întreruptă decât în momentul în care 
americanul manevra telecomanda. Când chipul soţiei sale 
surâzătoare şi radioasă ocupa tot ecranul, el se întoarse şi îl 
văzu pe Malko. 

— Dumneavoastră erati? A apărut ceva nou? 

— Nimic, absolut nimic. 

Elliot Wing aprinse lumina, lăsând imaginea soţiei să 
domine ecranul. 

— M-am săturat să stau aici, spuse el. Haideţi să cinăm la 
Bustan. Se mănâncă acceptabil. 

Malko era cu totul de acord. Nici el nu avea chef să 
petreacă seara rumegând aceleaşi probleme, în câteva ore, 


în zorii zilei care va veni, vor afla ce se va întâmpla. 
x 


94 


* * 


Noaptea, podul metalic ce traversa Nilul Alb, avea o 
înfăţişare sinistră. Agentul conducea Land-Rover-ul cu Elliot 
Wing alături. Goukoumi era în faţa lor, la volanul maşinii 
care-i aparținuse lui Ted Brady. Amândoi purtau veste 
antiglont, împrumutate de la sergentii de gardă ai 
Ambasadei, ca de altfel şi armele ce zăceau pe scaunele din 
spate. 

Traversarea oraşului nu durase decât cinci minute. Acum 
maşina începuse să hurducăie. Agentul luă servieta care 
conţinea dolarii şi o puse sub scaun. Se ghidau după 
Goukoumi, care avea un simţ extraordinar de orientare. Se 
instalase tăcerea. La plecare, americanul luase un „M 16” 
şi-l puse pe genunchi, cu ochii atintiti pe parbriz şi cu un 
singur gând: Helen. Malko era concentrat la volan, schimba 
viteze, frâna, evitând hopurile mari. _ 

Puțin câte putin, bezna se destrăma. Întâi apăru o lumină 
ca o pată mare, roşiatică, în care contururile obiectelor 
deveneau vizibile. Apoi discul galben al soarelui tâsni în 
oglinda retrovizoare, ca şi cum ar fi fost scos dintr-un 
buzunar şi întreg deşertul se lumină, precum un studio de 
cinema. 

— Ajungem în curând, spuse Malko. 

Wing avea chipul cenuşiu de oboseală şi spaimă. 
Goukoumi virase brutal la stânga, revenind apoi pe drumul 
principal. În mai puţin de un sfert de oră, cu sau fără arme, 
îl vor întâlni pe Aravenian. Malko verifică dintr-o privire 
arma ,M 16” pusă pe scaunul din spate. Vesta antiglont 
începea să-i ţină cald. Soarele urca la orizont, cu o 
rapiditate uluitoare. 

Amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Această zi risca să 
fie ultima, pentru mai multă lume, inclusiv pentru ei. 


95 


Capitolul XVI. 


Pe drumul Khartoum-Umm Inderaba, într-un nor de praf, 
apărură mai multe camioane. Era deja plină zi şi o lumină 
orbitoare invada deşertul. 

Malko zări primul moscheea în ruină. Inima începu să-i 
bată mai repede. În apropiere de clădire, se aflau aliniate 
două camioane cu coviltir. Aravenian se tinuse de cuvânt: 
armele erau acolo. Elliot Wing scoase un urlet de bucurie. 

— Am reuşit! Am reuşit! 

Agentul încercă să-i domolească entuziasmul. 

— Nu e încă totul terminat. Abia acum suntem în pericol 
şi trebuie să dublăm precautiunile. 

Land-Rover-ul lui Goukoumi ajunsese în zonă. Inspectând 
orizontul cu un binoclu, Malko nu zări nimic suspect. 
Observă însă că de jur-imprejur nu exista nici cea mai mică 
ridicătură de teren, în spatele căreia să te poţi ascunde. Il 
văzu pe cocoşatul cu fes roşu, adjunctul lui Aravenian şi 
simţi o nelinişte. Nu putea să nu se întrebe de ce, pentru o 
afacere atât de importantă, armeanul delegase pe 
altcineva. Poate din prudenţă... 

Când şchiopul se apropie, Malko îl întrebă: 

— Aveţi totul pregătit? 

— Noi, da! Dar dumneavoastră? 

— Şi noi! 

Agentul se îndreptă spre moschee, a cărei uşă se 
deschise uşor. În interior era răcoare, deşi căldura 
pătrundea printr-o crăpătură mare din acoperiş. Intr-adevăr, 
era locul ideal pentru depozitarea încărcăturii periculoase. 
Cu un aer subit neliniştit, Goukoumi apăru în spatele lui. 

— Merge? 

— Merge, răspunse Malko. Putem începe descărcarea 
lăzilor. 

Ahmed, adjunctul, interveni politicos: 

— AŞ putea număra banii, în timp ce dumneavoastră vă 
ocupați de „marfă”? 

— Desigur, aprobă agentul. 


96 


Cu arma „M 16” în mână, Elliot Wing se învârtea în jurul 
camioanelor, precum un câine de vânătoare lângă un cerb 
rănit. Îi venea să sărute armele, ştiind că peste o oră îşi va 
revedea soţia. 

În, timp ce Ahmed număra teancurile de bancnote verzi, 
negrii începuseră să scoată lăzile. Malko opri una la 
întâmplare şi ceru să fie pusă jos. 

— Deschideti-o pe asta! 

Ahmed se opri din numărat şi strigă un ordin. Imediat, 
unul dintre muncitori deschise lada. Malko luă o armă şi o 
examina, scotându-i cartusele. li era clar că fusese 
demontată şi unsă. 

Când se auziră detunăturile, negrii ce descărcau începură 
a se ascunde pe unde apucau. 

— Sunt arme în perfectă stare, spuse Ahmed. Domnul 
Aravenian a avut grijà să fie revizuite. Sper că sunteţi 
mulţumit. Eu am numărat banii şi totul este în ordine. Dacă 
nu aveţi nimic împotrivă, voi pleca. 

— Am să mai deschid totuşi o ladă, spuse agentul. 

Luă o armă, încercă să tragă, dar cartuşul rămase 
înţepenit în încărcător. Cele două camioane erau deja goale. 
Nu avea timp să verifice tot arsenalul, căci ar fi întârziat la 
întâlnirea cu Habib Kotto. 

— Dumneavoastră rămâneţi aici, cu Goukoumi, îi propuse 
lui Wing. Eu voi pleca spre locul stabilit cu emisarii lui Kotto. 


Dacă nu mă întorc într-o oră, veniţi după mine. 
x 


* * 


Cu sudoarea prelingându-i-se în ochi, Malko se opri, 
ştergându-şi fruntea. Bănuia că se află la punctul de 
întâlnire, dar nu vedea pe nimeni. În faţă erau doar câteva 
case care compuneau Umm Inderaba. Auzi deodată un 
claxon în spatele lui şi, când se întoarse, zări figura 
căpitanului Sodira. Fără a se grăbi, cobori din maşină. 
Negrul înalt înainta spre el. In spatele maşinii lui Sodira se 
afla un camion cu mai multi oameni înarmaţi, care îl 
înconjurară pe Malko. 

— Vedeţi că suntem punctuali? Dar de ce sunteţi singur? 
Unde este „materialul”? 


97 


— Unde este ostaticul? 

Negrul izbucni în râs. 

— Şi eu sunt prudent! Nu am adus-o pe doamna Wing, 
dar ea nu se află departe, ci chiar în acel cort. 

li arătă un cort amplasat la circa două sute de metri 
depărtare. 

— Haideţi să o vedem, propuse Malko. 

— Unde sunt armele? 

— Nu departe de aici. 

— Mai întâi, să mergem să le vedem. 

— Nu! 

Tăcerea care se lăsă era tensionată şi amenințătoare. 
Rea credinţă sau încăpățânare din partea negrului? Malko 
insistă: 

— Noi avem toate armele. Le-am verificat eu, dar înainte 
de a vi le livra, vreau să mă conving că Helen Wing trăieşte. 

Căpitanul Sodira îşi atinse pistoletul. Oamenii lui, aşezaţi 
pe vine, ascultau conversaţia. 

— Foarte bine, dar fără să-i vorbiti. O vom scoate din cort 
şi o veţi putea privi cu binoclul. Vă va face un semn. De 
acord? 

— De acord. 

Emisarul dădu un ordin şi unul dintre soldaţi plecă în 
fugă. Cu inima bătând, Malko îşi fixă binoclul. Câteva clipe 
mai târziu, apăru silueta unei femei îmbrăcate cu o 
sahariană, în pantaloni şi cu părul acoperit cu un fular. Era 
prea departe pentru a-i putea distinge figura, dar, 
incontestabil, era o femeie tânără, de rasă albă, semănând 
cu cea din fotografiile pe care le văzuse acasă la Elliot Wing. 
Femeia ridică braţul drept şi agită încet mâna, pentru ca 
imediat soldatul să o împingă înapoi, în cort. Mai liniştit, 
agentul se întoarse spre Sodira. 

— Bine! Vă voi duce să verificaţi armele. Vom pune 
împreună la punct modalităţile schimbului. 

De această dată, căpitanul nu mai discută. Strigă ceva 
oamenilor săi.. Unii se urcară în camion, alţii se lungiră pe 
jos, la umbră. 

— Sunteţi foarte bănuitor, remarcă Sodira. 

— Nu mai mult decât dumneavoastră, răspunse Malko. 


98 


Răpitorii sunteţi dumneavoastră, nu noi! În plus, l-aţi 
asasinat pe Ted Brady într-un mod dezonorant. Avem, deci, 
toate motivele să fim neîncrezători. Dar, hai să mergem! 

Pe drum, agentul făcu o rugăciune în gând. Dacă nu vor fi 
probleme, în două sau trei ore se va îndrepta spre 
Khartoum, cu Helen Wing alături. 

x 


* * 


În jurul moscheii, pe jumătate dărâmată, nu se 
schimbase nimic. Goukoumi nu se vedea, iar Elliot stătea la 
umbră cu două Kalaşnikovuri lângă el. Văzând Land-Rover- 
ul, se sculă şi se apropie cu o armă în mână. Când Sodira 
cobori, americanul veni lângă el, cu un aer amenintätor, 
întrebându-l în acelaşi timp pe Malko: 

— Aţi văzut-o pe Helen? 

In vocea lui se simţea o asemenea tensiune şi în privirea 
pe care i-o arunca lui Sodira o ură atât de intensă, încât 
agentul se gândi că trebuie să destindă atmosfera. 

— Da. E foarte bine şi totul este pregătit pentru schimb. 

Căpitanul Sodira înainta spre Wing, cu mâna întinsă. 
Acesta, fără a răspunde la gest, spuse pe un ton sec: 

— Armele şi munitia se află înăuntru. Vreţi să le 
verificaţi? 

Negrul îi ghicea ostilitatea. 

— Doresc s-o încerc doar pe asta, făcu el, întinzând mâna 
spre Kalaşnikovul ţinut de american. 

Elliot Wing aproape că i-l aruncă şi, întorcându-se, apucă 
arma sa „M 16”, sprijinită de peretele moscheii. Malko luă şi 
el un încărcător şi i-l întinse emisarului. 

— Poftiti, acesta e plin. 

Căpitanul îl băgă în locul prevăzut, ridică piedica armei şi 
viză peretele clădirii. Detunăturile plesniră şi din perete 
ieşiră câteva jerbe mici de praf. Din fericire, vântul 
deşertului atenua zgomotul. O rafală, pauză, o altă rafală şi 
iar pauză... Sodira mai apăsă o dată pe trăgaci, apoi lăsă jos 
arma. 

— Ceva nu funcţionează cum trebuie, spuse el cu o voce 
îngrijorată. 

— Probabil a fost un cartuş defect, presupuse agentul. Mi 


99 


s-a întâmplat şi mie. Cred dă s-a rupt resortul percutorului, 
incident cam rar. 

Fără un cuvânt, căpitanul îngenunche şi începu să 
demonteze puşca. Într-un minut, îi scosese percutorul. 
Resortul era în perfectă stare, dar negrul scoase o 
exclamatie şi îi întinse piesa lui Malko. 

— Priviţi capătul! 

Extremitatea tijei părea strivită, precum o mică ciupercă! 
Se scurtase, ceea ce explica absenţa percutiei, iar vârful 
nici nu atinsese momeala cartuşului. 

Malko nu mai înţelegea nimic. Il luă între degete pentru 
a-i măsura rezistenţa şi, fără nici un efort, reuşi să-l îndoaie 
în formă de „U”. Sodira explodă: 

— Aşa ceva este cu totul anormal! 

Ştia şi el că, în mod firesc, un percutor este fabricat dintr- 
un aliaj foarte rezistent, deci nici vorbă să îl poţi îndoi... Cei 
doi se repeziră la celelalte arme şi începură să le 
demonteze, sub privirea din ce în ce mai îngrijorată a lui 
Wing. In câteva minute, scoaseră alte două percutoare, la 
fel de moi. Stupefiat, agentul nici nu îndrăznea să se mai 
uite în ochii lui Elliot. 

Asta era culmea catastrofei. Puteai paria că toate armele 
fuseseră echipate cu aceleaşi percutoare „moi”. Avuseseră 
ghinion: dacă Sodira nu ar fi insistat să verifice o armă, nu 
s-ar fi descoperit nimic în neregulă, iar acum Helen Wing nu 
s-ar mai fi aflat în ghearele lui Kotto. 

— Ce se întâmplă? Intrebă Wing. 

— Cred că gunoiul ăla de Aravenian ne-a păcălit, spuse 
Malko în culmea furiei. 

Dacă l-ar fi avut acum pe armean în faţă, l-ar fi omorât 
pe loc. De-abia atunci realiză de ce fusese trimis adjunctul 
cocoşat... 

Căpitanul Sodira era cenuşiu. Se vedea că nu ştia dacă 
substituirea provenea de la vânzătorul de arme sau de la 
Malko... Vâri cele două obiecte îndoite în buzunar şi se 
îndreptă spre maşina lui, cu un aer amenintätor. 

— Unde vă duceti? strigă agentul. 

— Să raportez că ati încercat să ne înşelaţi, ceea ce nu e 
deloc corect. 


100 


— Unde e Helen? urlă Elliot Wing. Înapoiaţi-mi soţia! 
Credeţi că veţi scăpa aşa? 

Malko avu impresia că pământul îi fuge de sub picioare. 
Se plasă între cei doi, evitând astfel un gest nedorit. 

— Stati putin, îi rugă pe negru. Noi nu am vrut să vă 
înşelăm. 

Brusc, văzu cum bărbatul îşi schimbă expresia, devenind 
cenuşiu de spaimă, în timp ce fixa un punct mai în spate. 
Întorcându-se, văzu deschizându-se uşa moscheii. În prag 
apăru o siluetă înaltă, nimeni alta decât prinţesa, cu un 
Kalaşnikov la şold şi cu dinţii rânjiţi în obişnuitul ei zâmbet 
animalic. 


101 


Capitolul XVII. 


În capul agentului se învălmăşiră o mulţime de gânduri: 
cum de se afla ea aici? Elliot cum de nu văzuse nimic? Unde 
era Goukoumi? 

Revenindu-şi, căpitanul Sodira scoase o exclamatie şi 
duse mâna spre pistolul său. Prinţesa se ridică şi Malko nu 
avu decât timpul necesar să facă un salt într-o parte. Arma 
ei trase o rafală scurtă, care lovi în plin pieptul negrului. 
Acesta, scăpându-şi arma, căzu în genunchi şi apoi pe o 
parte. Pe costumul lui, în zona pieptului şi a pântecului, 
apărură pete mari, întunecate. 

Malko observă că buzele groase ale prinţesei deveniseră 
identice cu ale unei fiare. In spatele femeii apărură trei 
negri înalţi, echipați şi ei cu mitraliere. Aceştia îl înconjurară 
şi-l dezarmară pe Elliot Wing, care, uluit, nici nu încerca să 
se apere. 

Cu arma aţintită spre agent, Raga înainta până la rănit şi 
cu vârful cizmei îl întoarse pe spate. Durerea deformase 
trăsăturile căpitanului şi picături de sudoare i se scurgeau 
pe tâmple. Liniştită, prinţesa îi puse vârful cizmei pe gât şi 
apăsă cu toată puterea, strivindu-i laringele. Sodira avu o 
ultimă tresărire, apoi înţepeni, semn că deja era mort. Cei 
trei negri râdeau în hohote, extrem de încântați. 

Malko descoperea o latură nouă a femeii, care totuşi i se 
dăruise total, aproape animalic. Cu o voce melodioasă, plină 
de regret, negresa spuse: 

— AŞ fi vrut ca acestui Sodira să-i trebuiască trei zile ca 
să moară, după câte mi-a făcut mie la N'Djamena... 

Agentul prefera să nu ştie. Din moschee apăru şi 
Goukoumi care, văzându-l pe Wing, scoase un țipăt. 

— Unde ai fost până acum? întrebă Malko. 

Cu capul plecat, vizibil nu prea mândru de el, şoferul 
tăcea. In tot acest timp, americanul urla: 

— Mizerabililor! Vă voi lichida pe toţi! 

Prinţesa Raga dădea din cap, cu un zâmbet amuzat. 

— Va trebui să-i dau un exemplu şi amicului tău... Nu mă 


102 


pot lăsa insultată de faţă cu oamenii mei! 

Negrii îl târâră pe Wing în faţa cadavrului lui Sodira. Cu 
ochii scoşi din orbite, americanul îl fixă, vociferând: 

— Sunteţi nebuni! Mi-o vor asasina pe Helen! 

Malko încerca să nu se lase pradă disperării, dar ceva din 
atitudinea lui Goukoumi îi spunea că nu era străin de 
apariţia prinţesei... 

— Nu te aşteptai să fiu aici, nu-i aşa? îl întrebă Raga. Te- 
am avertizat că brăţara îmi va spune totul... Ştiai bine că 
vreau armele... 

Agentul realiză un lucru foarte important. Femeia habar 
nu avea de înlocuirea percutoarelor, în acest moment, 
interesul lui era ca Wing să nu cumva să scape acest 
detaliu, aşa că se adresă negresei cu multă dulceaţă în 
glas: 

— Kotto i-a răpit soţia, iar el trebuia să o recapete cu 
ajutorul „mărfii”. 

Raga înălţă din umeri. 

— Ce înseamnă o femeie? Probabil că deja au violat-o 
toţi. El nici nu ar mai trebui să o primească înapoi. Nu e 
demn! In tribul meu, va putea găsi orice femeie va dori. Noi 
suntem cele mai frumoase din deşert. 

Elliot Wing dădu drumul unei înjurături de neînțeles. 

— Dar unde sunt maşinile noastre? întrebă brusc agentul. 
Doar n-o să plecăm pe jos... 

Raga izbucni în râs. 

— Le vom lua de la Kotto. Chiar tu ne vei dube acolo. 

— Raga, suntem deja în întârziere. Dacă nu ne văd 
revenind cu Sodira, vor bănui ceva. Se va produce un 
masacru, în care Helen Wing va pieri. Acum tu ai armele, 
ajută-ne să recuperăm femeia. 

Consultându-şi ceasul cu groază, Malko realiză că 
oamenii lui Habib Kotto erau deja nelinistiti, nevăzându-l 
revenind pe emisarul lor. 

— Cum ai ajuns tu aici? o întrebă pe prinţesă. Ea se 
împăuna, izbind încet cu piciorul cadavrul căpitanului 
Sodira, în timp ce Wing mormăia înjurături. 

— Eram deja aici când ai sosit tu şi v-am auzit foarte 
bine. Moscheea este cunoscută de traficanţi, în subteran 


103 


există o ascunzătoare în care se pot dosi multe lucruri sau 
se pot ascunde oameni. Noi am venit azi noapte şi am 
aşteptat. 

— Dar cum ai aflat de întâlnire? 

— Mi-a spus brăţara! Acum, împreună cu ajutoarele mele, 
vom decide care va fi soarta ta: ori te omoram, ori te luăm 
cu noi. 

Brusc, se iscă o scurtă busculadă şi Wing ţipă. Cu forţele 
înzecite de furie, americanul scăpase din mâinile celor care 
îl ţineau. 

Nebună de furie, prinţesa ridică arma şi apăsă pe trăgaci. 
Se auzi o plesnitură seacă şi apoi, cu un țipăt de ură, 
negresa aruncă arma. Apucă alta şi trase din nou. Acelaşi 
rezultat. 

Elliot Wing avusese timp să dea colţul moscheii şi să 
pornească motorul unei maşini. Între timp, Raga se lupta cu 
o a treia armă. 

— Inutil! spuse Malko. Toate sunt defecte. 

li explică în câteva cuvinte înşelătoria armeanului. Cu 
buzele strânse, femeia îl asculta, între timp, Land-Rover-ul 
lui Wing se pierduse în deşert. 

— Minti! explodă Raga. 

Malko înălţă din umeri, cu gândul la Elliot, care chiar şi cu 
un ,M16”, putea fi masacrat de partizanii lui Kotto. 

— Uită-te şi tu la arme. Demontează-le şi controlează 
percutoarele. 

Raga intră în clădire, urmată de alaiul ei, uitând parcă de 
agent. Acesta nu se gândea decât cum l-ar putea ajunge şi 
ajuta pe Wing, înainte de a intra în ghearele lui Kotto. 

Fără a mai ţine cont de prinţesă, sări în maşină unde, 
spre marea lui surpriză, se afla Goukoumi, de care uitase cu 
desăvârşire. 

— Ce faci aici? 

— Vă păzesc. Ştiu că sunteţi supărat pe mine... 

— De ce? 

Goukoumi lăsă capul în jos. 

— „Brăţara” sunt eu... 

— Credeam că o respectai pe Helen Wing. De ce-ai făcut 
asta? Acum poate fi omorâtă... 


104 


— Din cauza noii mele neveste, şefu'! Mă costă foarte 
scump, i-am cerut un avans lui mister Wing, dar nu mi-a dat 
şi socrul meu mi-a spus că dacă nu îi dau imediat 200 de 
livre, nu mă mai lasă să mă însor cu fata lui. Prinţesa Raga 
a aflat, a venit la mine şi mi-a dat banii, iar eu am acceptat 
să fac ceea ce am făcut. 

— Bravo! îl felicită agentul. Eşti un mare mizerabil. 

— Vă rog să mă iertati, se rugă şoferul. Dacă nu, voi avea 
numai ghinioane. 

— Va trebui să-i explici toate astea şefului tău, mai spuse 
Malko. 

In sfârşit, în faţa lor apăru o pată cafenie şi, două minute 
mai târziu, identificară Land-Rover-ul. Accelerând, reuşiră 
să ajungă paralel cu maşina lui Wing şi să-i facă semn. 
Americanul opri şi cobori, cu un aer răvăşit. 

— Nu vă duceti acolo, spuse agentul. Ar fi o adevărată 
sinucidere. 

— Nu-mi pasă! 

Elliot Wing se urcase deja în maşină, iar Malko făcu la fel, 
urmându-l. După douăzeci de minute, erau la intrarea în 
Umm Inderaba. Nu mai găsiră nici urmă a oamenilor lui 
Kotto, nici camioane şi nici cortul în care se presupunea a fi 
fost Helen Wing. Cu toate astea, Malko respiră uşurat. Se 
temuse ca nu cumva Elliot să găsească doar cadavrul soţiei 
sale. 

Acum mai aveau puţin răgaz. Atâta timp cât Habib mai 
avea o şansă să intre în posesia armelor, el nu va executa 
ostaticul. Agentul putea să-i explice întârzierea, dar nu şi 
asasinarea căpitanului Sodira. In plus, nu ştia de unde ar 
putea procura alte arme, singura lui soluţie fiind 
recuperarea percutoarelor... via Aravenian. 

Armeanul jucase tare, ştiind că în mod normal, Habib 
Kotto, nebun de furie în urma înşelătoriei îl va ucide pe 
Malko şi va lichida ostaticul. 

Astfel, traficantul dădea trei lovituri de-o dată! A treia 
consta în faptul că sudanezii rămâneau mulţumiţi, Kotto 
neintrând în posesia armelor. 

— Să câştigăm timp, propuse agentul lui Wing. Nimic nu 
e încă pierdut. Aravenian ne crede morţi, iar Kotto nu ştie 


105 


încă ce se întâmplă. El nu va face nici un pas, fără noi 
informaţii. Amândoi ştim că soţia dumneavoastră nu poate 
fi departe. Deci, să ne întoarcem la moschee, unde voi vorbi 
cu prinţesa care îi urăşte şi pe Kotto şi pe colonelul Torit. 
Suntem obligaţi să o atragem de partea noastră. 

Se urcară fiecare în maşinile lor. Pentru moment, Malko 
uitase să amintească de trădarea şoferului. In situaţia în 


care erau... 
* 


* * 


Ajungând la moschee, o găsi pe Raga proptită de lăzile 
cu muniții şi fumând o ţigară. Pe jos zăceau o mulţime de 
arme demontate. 

— Ai fost furat, dragă prietene. 

— Ştiu, dar nici Aravenian nu va ajunge în paradis. 

— De ce te-ai dus la el? Ştiai bine că lucrează mână-n 
mână cu colonelul Torit. 

— Era singurul care putea să-mi procure rapid arme, 
obiectă agentul. Se pare că le-a găsit în sud. 

— E adevărat, recunoscu Raga. Dar el le vinde 
contrabandiştilor sau vânătorilor de fildeş, nu politicienilor. 

La rândul lui, Elliot Wing apăru şi privi cu un aer rătăcit 
armele împrăştiate pe jos. CI.A. pierduse 1 200 000 de 
dolari, iar ei nu aveau altă marfă. Kotto o putea omori 
oricând pe soţia sa. Probabil, singurul care se bucura era 
colonelul Torit. 

Cu cât Malko se gândea mai mult, cu atât vedea în 
această afacere încâlcită mâna sudanezului. 

Armeanul nu montase singur farsa percutoarelor, în plus, 
fusese nevoit să-şi procure cele o mie două sute de 
Kalasnikovuri. 

— Ce facem? întrebă Wing. 

Malko încerca să nu se lase pradă panicii. Americanul era 
gata de orice, numai să-şi regăsească soţia. Deodată, avu o 
idee. 

— Doresc să discut ceva cu prinţesa. De ce nu vă 
întoarceţi cu Goukoumi la Khartoum? Voi reveni si eu în 
cursul zilei. Vă rog să nu vă duceti nici la Ambasadă şi nici 
acasă. Singurul nostru „atu” constă în a-i lăsa să creadă că 


106 


suntem morţi. Aveţi unde să vă ascundeti pentru câteva 
ore? 

— La reşedinţa ambasadorului, pe strada 15 din New 
Extension. Dar Helen? 

— N-am uitat-o. Pentru ea vreau să rămân aici şi să 
discut cu Raga. Singuri nu putem face nimic. Voi încerca s-o 
conving să ne ajute. In curând, Habib se va întreba ce se 
întâmplă, iar noi trebuie să fim gata să reactionäm. Nu 
uitaţi că l-a pierdut pe căpitanul Sodira şi că vor fi furioşi. 

Americanul, urmat de Goukoumi, se urcă în Land-Rover, 
mai plouat ca niciodată. Malko aşteptă ca el să se 
îndepărteze şi apoi intră în moschee. 

Raga nu se urnise, indiferentă la tot ceea ce se petrecea 
în jurul ei. Agentul se aşeză lângă negresă, propunându-i: 

— Prinţesă, am o socoteală de reglat cu Aravenian şi 
trebuie să o recuperez pe Helen. Hai să ne aliem! 

— Dar tu nu ai nici arme şi nu mai ai nici bani... 

— İl am pe Aravenian care nu are decât o posibilitate: 
percutoarele sau viaţa! Dacă nu le are, îl omor. 

— Ar fi fost bine să-l fi omorât mai demult. Apoi, chiar 
dacă aş vrea să te ajut, n-aş putea. 

— Ba da, poţi! Vom afla unde o ascunde Kotto pe Helen 
Wing şi o răpim. In acest caz, tu vei avea armele. 

In ochii prinţesei trecu o undă de interes. 

— Inainte de toate, spuse ea, punem armele la loc în 
lăzile lor, le coborâm în ascunzătoarea din subteran, pentru 
ca nimeni să nu le vadă. Voi lăsa aici câţiva paznici. 

— Mă poţi ajuta cu armeanul? 

— Tu accepti să faci ce-ţi voi spune eu? 

— Da. 

— Atunci te voi susţine. M-a impresionat faptul că te-ai 
întors, cu toate că nu erai obligat să o faci. Ştiu cum să-l 
sperii pe Aravenian, dar trebuie să aşteptăm venirea nopţii. 
Îi cunosc bine casa şi ştiu cum vom putea intra. 

In drum spre oraş, agentul se gândea că prinţesa 
reprezenta ultima lui şansă şi se ruga din toate puterile ca 
armeanul să se mai afle încă la Khartoum. 


107 


Capitolul XVIII. 


Vila lui Aravenian domina toată strada, impunătoare ca şi 
Ambasada Arabiei Saudite din apropiere. Era toată din 
cărămizi roşii, cu terase şi ornamente care o transformau 
într-un monstru arhitectural. Un zid înalt de peste trei metri 
o înconjura, acoperit de un strat de cioburi de sticlă, ale 
căror colţuri se conturau sub lumina caldă a lunii. 

Prinţesa Raga îşi lipi gura de urechea lui Malko: 

— Vino după mine! 

Se apropiară fără zgomot de grilajul masiv. În interior, 
grădina era violent luminată de proiectoare ascunse în 
vegetaţie. Raga trase putin grilajul care scârtâi şi imediat se 
auziră lătrături furioase. Malko zări, năpustindu-se spre 
gard, doi imensi câini lupi. Strecurându-se până la colţul 
străzii, negresa se întoarse, şoptindu-i: 

— Aici e intrarea în garaj, păzită de obicei de un om 
înarmat. Mă voi ocupa de el. Dacă reuşesc, acesta va 
deschide uşa pentru a mă duce în locul în care doarme, 
adică într-o încăpere mică, la stânga garajului. In acest 
timp, tu intri. La dreapta vei găsi o uşă care dă spre un 
culoar care duce în bucătărie. Acolo nu va fi nimeni. 

— Dar dacă omul va închide oblonul garajului? 

— Nu! Se închide electric, iar tu va trebui să te strecori 
înainte ca oblonul să coboare. 

— Şi dacă nu reusesti să convingi paznicul? 

— Îl omor! 

Sub rochia mov, negresa descoperi lama unui pumnal 
lung, agăţat de cordon. Dând colţul, femeia dispăru din 
câmpul vizual al lui Malko. 

x 
x x 


Weddeye, paznicul lui Aravenian, se crispa când văzu o 
siluetă apropiindu-se. Agresiunile erau foarte rare la 
Khartoum, dar el ştia că stăpânul său nu avea doar prieteni, 
ci şi duşmani. | se dăduse un „G 3” nou şi câştiga 120 de 
livre pe lună, în loc de 30, adică un salariu obişnuit. Aşa 


108 


ceva merita chiar şi riscuri, motiv pentru care se culca 
numai la răsăritul soarelui. 

Silueta se apropia: era o negresă înaltă, cu părul împletit, 
într-o rochie de culoare închisă. „O târfă”, gândi Weddeye. 
Fata intră în conul de lumină şi bărbatul avu un şoc: văzu o 
femeie splendidă, cu figură de statuie, cu un bust 
impunător şi provocator. Tânăra se opri în faţa lui, zâmbind. 

— Bună seara, spuse Raga în arabă. 

— Bună seara, răspunse politicos bărbatul, punând jos 
arma. 

Femeia se sprijini de el, atingându-l cu sânii ascuţiţi ca 
două obuze. Weddeye simţi cum îi iau foc măruntaiele. De 
mult timp nu mai văzuse o fată atât de frumoasă. Profitând, 
de uimirea bărbatului, Raga întrebă cu o voce dulce: 

— Nu ştii unde aş putea să dorm? întrebarea nu îl 
surprinse. Acest gen de femei rătăceau de obicei între 
autogara şi New Extension, în căutarea unui alb care să le 
hrănească, să le adăpostească şi să le dea ceva bani. 

Cu gura uscată, omul întinse o mână şi-i mângâie sânii, 
simțind şocuri electrice în tot corpul. Prinţesa nu se 
formaliza de această intimitate, aşa că repetă întrebarea pe 
un ton ceva mai insistent: 

— N-ai o cameră? Sunt obosită. 

Ideea de-a avea o târfă superbă, după ce va termina 
garda, îi urca sângele în cap. 

— Bine, acceptă el, cu condiţia să pleci mâine. 

— Dacă aşa vrei, aşa voi face. 

Bărbatul se căută în buzunar şi scoase telecomanda, 
îndreptând-o spre garaj. 

— Uite, zise el mândru, sunt foarte puternic. 

x 
x x 


Malko pândea la colţul zidului. Imediat ce văzu siluetele 
intrând în garaj, alergă până la uşa care tocmai se închidea. 
Zări un Mercedes 450, piesă ce trebuia să fi costat o avere, 
parcat lângă un Range-Rover. Găsi uşa indicată de Raga şi 
apăsă pe clantà. Era deschis. Se strecură pe culoarul 
întunecat, cu inima bătând. Scotändu-si pistoletul extraplat, 
îşi continuă drumul pe pipăite. In toată casa domnea o 


109 


tăcere absolută. Urcă mai multe trepte, ajungând în faţa 
unei alte uşi pe care o deschise, ajungând într-o bucătărie 
luminată doar de lună. Zgomotul unui frigider mare deranja 
liniştea. Aici urma să o aştepte pe Raga. 

x 


x x 
Weddeye îşi inspecta ,cucerirea” din cap până-n 
picioare. li mângâie sânii, apoi şoldurile, dar era prea 


imprudent. 

— Odihneste-te, spuse el. 

Bărbatul ieşi, străbătu din nou garajul care se închise 
automat în urma lui şi-şi reluă liniştit garda. Dar mintea îi 


era invadată de viziuni voluptoase... 
x 


* * 


Prinţesa Raga se strecură tăcută prin garaj. Weddeye îi 
explicase că nu va reveni înainte de răsăritul soarelui. Uşa 
bucătăriei scârtâi imperceptibil şi ghici silueta agentului, 
căruia îi şopti: 

— Eu sunt. 

— Cum de cunoşti atât de bine casa? 

— Toţi servitorii lui Aravenian provin din Ciad... Vino după 
mine. 

Urcară împreună o scară monumentală, cu o galerie ce 
domina holul, ajungând în sfârşit la o uşă de sub care se 
strecura o rază de lumină. Raga îşi lipi gura de urechea lui 
Malko: 

— Asta e camera lui Aravenian. 

Agentul răsuci încet clanta şi apăsă. Văzu nişte lambriuri 
de lemn, covoare cu grămada şi un pat imens. O oglindă 
mare, în formă de inimă, era lipită de tavan, deasupra 
patului. Un seif, încastrat într-o zonă blindată, ocupa un 
perete întreg. Mai întâi, crezu că pe cearceaf se afla un 
păianjen enorm, apoi insecta gigantică se dovedi a fi chiar 
armeanul, gol ca un vierme, savurând felatia unei imense 
creaturi negre,  îngenuncheate între picioarele lui. 
Aravenian, cu ochii în tavan, sufla ca un bou, ignorând total 
intrarea oaspeţilor neasteptati. 

Raga zâmbea veninos. La stânga lor, se găsea o vitrină 


110 


cu nişte globuri din sticlă colorată, mari cât o minge de 
fotbal. Prinţesa apucă unul şi, cu toată forţa, îl proiectă în 
oglinda din tavan. Aceasta se sparse cu un zgomot 
îngrozitor, urmat imediat de un concert de urlete. 

Bucăţile sparte din tavan cădeau peste cei doi din pat. 
Malko zări cu oroare un ciob mare, triunghiular, care se 
înfipsese profund în ceafa „amantei”, străpungându-i bulbul 
rahidian. 

Armeanul privea uluit jetul de sânge roşu tâsnind din 
cotul lui stâng, tăiat ca de brici. Alte cioburi mai mici îl 
tăiaseră pe piept, transformându-l într-o statuie 
sângerândă. Câteva clipe mai târziu, patul era doar o baltă 
de sânge. Numai atunci îi zări pe Malko şi pe Raga, ochii lui 
părând să-şi dubleze volumul. 

Stângaci, încercând să oprească cu mâna dreaptă 
sângele care-i curgea din braţ, sări din pat şi se aruncă în 
genunchi, la picioarele lor. 

— Vă rog, nu mă omorâţi! 

Raga îşi luă avânt şi vârful cizmei găsi sexul armeanului, 
ascuns sub pliurile de grăsime ale pântecului. Omul căzu 
pe-o parte, cu un guiţat ascuţit. Jetul de sânge din braţ 
inunda covorul albastru. 

— Atenţie, spuse agentul, e gata să se golească de 
sânge, ca un pui de găină. 

Armeanul era livid. Malko luă un colţ de cearceaf şi îl legă 
în jurul braţului, formând astfel un garou improvizat. Il ridică 
apoi şi-l sprijini cu spatele pe pat. Privirea traficantului era 
deja înceţoşată, bărbia îi atârna şi nările îi erau lipite. 

Şocul hemoragiei fusese prea puternic şi victima aproape 
că intrase în agonie. 

— Percutoarele, întrebă Malko. Unde sunt percutoarele? 

— Torit... El le are. M-a forţat. Vă rog, nu mă lăsaţi să 
mor. Vă dau toţi banii înapoi. Sunt în seif. lată cheia. 
Combinația este 239. 

Le arătă un lanţ de aur şi diamante de la gâtul lui, de 
care atârna o cheie plată. Aravenian închise ochii, cu un 
geamăt slab. Agentul se aplecă deasupra lui. 

— Nu banii îi vreau, ci percutoarele. Unde sunt? 

De această dată, Aravenian nu mai răspunse. Capul îi 


111 


căzu în piept şi Malko simţi cum trupul enorm devine moale. 
Dacă nu i se făcea imediat o transfuzie, murea... 

Raga, aşezată pe un colţ el patului, observa spectacolul 
muribundului cu un dezgust nedisimulat. 

— Porcul ăsta lasă sânge peste tot... 

— Trebuie să-l transportăm la spital, spuse Malko. 

— De ce? Ca să ne acuze pe noi de crimă? Lasă-l să 
crape! Oricum, e prea târziu. 

Agentul puse mâna pe pieptul păros al armeanului. Inima 
bătea încet şi neregulat. Senzatia era oribilă, simțind cum 
viaţa dispare. El, care ura violenţa, era întotdeauna 
confruntat cu astfel de situaţii. 

Aravenian îşi merita soarta, dar Malko nu avea inimă de 
asasin. 

Infrângându-şi dezgustul, luă cheia seifului şi formă 
combinaţia de trei cifre. O dată în viaţa lui, Aravenian nu 
mintise. 

Interiorul camerei blindate era gigantic. Întreg etajul 
superior, de înălţimea unui om, dispărea în spatele 
teancurilor de bancnote verzi: erau dolarii daţi pentru arme. 
Raga veni lângă el şi, luând banii, îi aruncă pe jos, până 
când goli seiful. 

Malko privea încăperea: puteai crede uşor că reprezintă 
decorul unui film de groază. Calmă, negresa trase o valiză 
dintr-un dulap şi începu să îndese dolarii. Agentul era însă 
total descurajat: fără percutoare, nu o putea salva pe Helen 
Wing! 

— Hai să plecăm, vorbi încet prinţesa. 

— Pe unde? 

— Pe unde am intrat. Prin garaj. Uşa se deschide din 
interior. Vom lua Mercedes-ul, iar paznicul nu va observa 
nimic. 

Negresa luă câteva bancnote rămase pe jos, se duse la 
armean, îi deschise gura cu forţa şi îi vâri hârtiile. Aravenian 
nu protestă... 

— Porcul, e mort! Haide! 

— Moartea lui va provoca un scandal mare. Colonelul 
Torit îşi va da seama de implicarea noastră, aşa că mai bine 
punem cadavrul în seif. Fără cheie, nu va fi prea uşor de 


112 


deschis. Când vor reuşi, noi vom fi departe de Khartoum. 
Aici va fi găsit doar corpul acestei nenorocite şi se va crede 
să armeanul a fugit de frică. 

— Eşti formidabil, exclamă prinţesa, cu ifosul ei obişnuit. 

Se luptară amândoi din greu, târând corpul lui Aravenian 
până la camera blindată. După ce îl împinseră înăuntru, 
Malko trânti uşa enormă, care se închise cu un zgomot 
sinistru. Traficantul avea acum un coşciug pe măsură. 

Ajunşi în garaj, se urcară în maşină şi motorul porni 
imediat. Uşa se ridică, iar ei demarară, observându-l pe 
paznicul aşezat lângă zid dormind cu arma între genunchi. 
Când ajunseră lângă Land-Rover-ul lui Malko, negresa 
propuse: 

— Voi lua eu Mercedes-ul şi-l voi ascunde într-un loc în 
care nu-l va găsi nimeni. 

În timp ce făceau ultimele pregătiri pentru a părăsi vila 
traficantului, agentul se gândea că mai avea doar şase ore 
pentru salvarea soţiei lui Wing şi că totul convergea spre 
colonelul Torit. El era cel care nu îi găsise pe asasinii lui Ted 
Brady, cel care lăsase să fie răpită Helen Wing, cel care 
încercase să-l lichideze şi cel care organizase capcana în 
care muriseră prietenii Samanthei Adler. Era 
„atotputernicul” din Khartoum. Se întoarse spre Raga şi o 
întrebă: 

— Acum că avem dolari, nu cunoşti alte persoane care 
ne-ar putea vinde arme? 

— Bineînţeles. La Nyala! Dar sunt în cantităţi foarte mici 
şi ne-ar trebui săptămâni întregi până să adunăm mai 
multe. Securitatea ne-ar repera şi ne-ar prinde. 

Dacă Washington-ul nu intervenea, Helen Wing era 
pierdută. Lăsându-i prinţesei maşina armeanului, Malko se 
îndreptă spre Land-Rover. După câteva minute, opri în faţa 
casei lui Elliot Wing. Traversând grădina, se împiedică de 
ceva moale. Era câinele americanului, strangulat, zăcând 
într-o baltă de sânge. Ajuns în casă, văzu o dezordine de 
nedescris, ca şi cum locuinţa ar fi fost traversată de un 
taifun. 

Il găsi pe Elliot Wing în sufragerie, cu figura plină de 
sânge şi cămaşa ruptă, abia respirând. Luă din bar o sticlă 


113 


de coniac, îl ridică şi îl obligă să bea. Americanul tusi, 
scuipă, deschise ochiul stâng, dreptul fiindu-i complet 
umflat. Agentul îl târî până la un fotoliu, îi mai dădu să bea 
şi îi şterse faţa. Puțin câte putin, Wing îşi recăpăta 
cunoştinţa. 

— Au venit oamenii lui Kotto. Le-am spus adevărul dar 
erau nebuni de furie. 

— Şi Helen? 

— Ne mai acordă o amânare suplimentară de două zile, 
apoi o vor executa. In plus, acum pretind Kalaşnikovuri „50 
RPG 7” şi douăzeci de mitraliere, cu zece mii de focuri 
fiecare, plus douăsprezece mortiere de 60. L-aţi văzut pe 
Aravenian? 

Malko nu avu curaj să-i răspundă imediat. Unicul ochi al 
lui Elliot Wing îl fixa precum un ciclop acuzator. Ştia că 
încercase totul, dar totul eşuase. Nu-i mai rămânea decât 
bătălia pentru onoare. 


114 


Capitolul XIX. 


În micul living sărăcăcios mobilat, domnea o tăcere grea. 
Prăbuşit în fotoliu, cu figura tumefiată, Wing avea o 
înfăţişare demnă de milă. Malko se reîntorsese însoţit de 
prinţesă, care venise să-l întâlnească la Hilton. Se părea că 
dispariţia lui Aravenian nu tulburase încă apele... Malko 
făcuse un ocol pe podul de peste Nil, aruncând cheia 
seifului. 

Dormise puţin şi prost, gândindu-se că situaţia în care se 
aflau nu era prea roză. Era sigur că nu va avea „marfa” 
pentru negocierea cu Habib. 

— Oamenii lui Kotto au venit aici? întrebă Raga. 

— Da, răspunse americanul. Erau şase. 

— N-au găsit armele din moschee? 

— Nu. 

— Kotto e foarte furios, confirmă prinţesa. Aseară, acolitii 
lui i-au urmărit pe unii din partizanii mei. A anunţat peste 
tot că mă va jupui de vie. 

— Nu mai rămâne să încercăm decât un singur lucru, 
hotărî Malko. Va trebui să atacăm sediul lui Habib Kotto, în 
speranţa că soţia dumneavoastră se află acolo. Acţiunea 
este extrem de riscantă, dar nu găsesc altă variantă. Elliot, 
sunteţi totuşi cel ce trebuie să decidă, în joc fiind viaţa 
soţiei... 

— Trebuie să mergem acolo, răspunse acesta, îşi 
amintea de cadavrul lui Ted Brady şi de viermele enorm 
care-i ieşea din gură. Orice ar fi fost mai bine, faţă de 
această oroare. Raga interveni cu un zâmbet radios: 

— Merg şi eu cu voi. Tare îmi doresc să-i tai eu, însămi, 
capul acestui Kotto. După părerea mea, este bine să 
atacăm mâine dimineaţă, cam pe la ora cinci, înainte de 
ivirea zorilor, când toţi dorm. Imi voi aduna oamenii şi ne 
vom întâlni lângă cimitir, la intersecţie, chiar înainte de 
Podul Italienilor. Cazarma sudaneză se află alături. Va trebui 
acţionat foarte rapid... 

Ridicându-se, femeia ieşi, fără alt comentariu.. 


115 


— Sunt mulţumit că vine cu noi, comentă agentul. E 
feroce şi ştie să se bată. 

— Dacă-l găsesc pe Habib Kotto, îi golesc un încărcător 
direct în burtă. Să-i ia dracu' pe cei de la Langley. Măcar s-o 
salvez pe Helen! 

Malko îl privi pe Elliot cu simpatie. 

— Toţi ne rugăm pentru asta. 

x 


x *X 


La locul întâlnirii, Wing şi Malko aşteptau în Land-Rover 
de circa douăzeci de minute. N 

— Vom merge singuri, sugeră americanul. Intr-o jumătate 
de oră se face ziuă... 

— Stati putin. Ne sosesc ajutoarele... 

In zare se vedeau mai multe siluete care înaintau 
aproape de calea ferată. După câteva minute, prinţesa se 
afla şi ea acolo, însoţită de trei negri. Toţi aveau 
îmbrăcăminte de culoare închisă şi bascheti. 

Sub cocoaşele lor, agentul îşi dădu seama că ascundeau 
arme. 

— Imi pare rău de întârziere, dar oamenii lui Kotto i-au 
hărțuit din nou toată noaptea pe ai mei. Veniseră să-l 
răzbune pe porcul de Sodira. Din fericire, nu-l vor învia. 

Sub îmbrăcămintea ei, Malko zări un pistolet şi un 
pumnal, agätate de centură. El îşi luase arma extraplată, iar 
Wing un „M 16”, cu cinci încărcătoare. 

— S-ar putea să existe pândar, explică Raga. Continuati 
să mergeţi cu maşina până la intersecţie, apoi cotiti la 
stânga. Vă opriţi pe drumul dintre închisoare şi tabăra 
militară, de unde veţi continua drumul pe jos. Lăsaţi-ne pe 
noi să trecem primii, iar voi ne veţi urma. 

Ajunşi la locul indicat de negresă, Land-Rover-ul fu parcat 
la umbra unui bananier. Raga şi cei care o însoțeau se 
debarasară de îmbrăcămintea de deasupra, păstrând doar 
baschetii şi câte un petic de blană care le acoperea sexul. 
Trupurile lor unse luceau ca şi magnificul bust al femeii. Ea 
râse: 

— Şi hoţii fac acelaşi lucru: aşa sunt mai greu de prins! 
Veniti după trei minute şi în nici un caz nu trageţi. Noi vom 


116 


anihila soldaţii. Dacă sunteţi înconjurați, fugiţi spre Nil şi 
traversati-| înot. 

Aproape invizibili şi neauziti, trupa de şoc dispăru. 

— E rândul nostru, anunţă Malko. 

Cu inima bătând, se avântară pe alee. Grilajul vilei 
ocupate de Kotto era deschis, totul părea că doarme, 
aproape imposibil de crezut că acolo se afla un „comando”. 
Cei doi înaintară pe peluză. Clădirea avea un singur etaj şi o 
verandă pe toată lungimea fațadei. 

x 


* * 


Un soldat sudanez învelit cu o pătură, alături de alţi trei 
camarazi, stăteau în postul de gardă improvizat la parter. 
Când primul deschise ochii, o văzu pe Raga în faţa lui, 
sprijinind vârful pumnalului pe propria-i carotidă. Femeia îi 
şopti în arabă: 

— Să taci! Dacă te mişti sau strigi, te omor... Cu toţii se 
lungiră pe burtă, cu mâinile pe cap. 

Intr-un colţ zăceau patru arme „G 3”. Prinţesa le adună, 
lăsându-i pe soldaţi în paza unuia din oamenii ei. După 
puţin timp, ieşi în întâmpinarea lui Malko şi a lui Wing, 
spunându-le: 

— Unul din spionii mei a cercetat parterul, dar acolo nu 
se află decât patru oameni care dorm şi nici urmă de vreo 
femeie. Hai să mergem cu toţii sus. 

Malko, Wing şi Raga se avântară spre treptele care 
duceau la nivelul superior. Agentul se strădui să nu le facă 
să scârţâie, dar era imposibil. In plus, din capul scării se 
auzea un sforăit teribil. Barând treptele, zăriră pe palier o 
santinelă adormită pe un pat de campanie. Pentru a ajunge 
la primul etaj, erau nevoiţi să sară peste el, lucru greu de 
realizat fără a-l trezi. Raga se întoarse spre Malko cu un 
deget la buze. Femeia se strecură până sus, după care se 
auzi un zgomot surd, urmat de un gâlgâit oribil. Cu 
pumnalul în gât, santinela muri instantaneu. Arma îi căzu la 
pământ, cu zgomot. Raga scoase un țipăt de furie. Câteva 
secunde mai târziu, agentul distinse apelul îngrozit al unei 
voci de bărbat. El si Wing se năpustiră înainte, sărind peste 
mort. Imediat, apărură mai multi negri, aproape dezbrécati. 


117 


Raga scoase un înspăimântător strigăt de luptă, învârtindu- 
şi pumnalul. Malko îi văzu pe negri aruncându-se prin 
fereastră, direct pe peluză. Prinţesa părea să inspire 
adversarilor săi o spaimă cumplită. 

Din celălalt capăt al palierului, ţâşniră câteva focuri de 
armă şi cu toţii se trântiră la pământ. Cineva din galeria 
care făcea înconjurul primului etaj, trăgea înspre ei. Malko, 
cu pistoletul pregătit, străbătea încăperile primului etaj. Din 
păcate, acolo nu se afla nici un ostatic. Incepea să-l 
cuprindă groaza. Se ciocni de prinţesă, care avea întipărită 
pe faţă o expresie de o ferocitate incredibilă şi care arăta 
spre un bărbat în veşmânt lung, alb, ce tocmai sărea pe 
fereastră, în grădină. 

— Ele! strigă. Habib Kotto! Omoară-l! Omoară-l! 

Malko nu se mişcă. Nu venise să ucidă. 

Străbătu rapid apartamentul preşedintelui Frontului de 
Eliberare a Ciadului. Veniseră degeaba! Helen Wing nu era 
acolo... 

— Se ne repliem, îi spuse Malko lui Wing. În curând vor 
da alarma, apoi... 

Alergară cu toţii până la Land-Rover şi se înghesuiră 
înăuntru. Agentul demară imediat, luând-o spre Podul 
Italienilor. În maşină, Raga dârdâia, ghemuită între cei trei 
mercenari negri. Nici unul nu avusese timp să se îmbrace. 

— Unde mergem? întrebă Malko. 

— La Uşah, îţi explic eu. 

Agentul era împietrit de groază, toate puntile de discuţie 
cu Habib Kotto erau definitiv rupte. Supraviețuitorii îl 
văzuseră împreună cu prinţesa Raga, cel mai mare duşman 
al lui Kotto. 

Chiar dacă ar mai fi avut arme, n-ar mai fi fost posibilă 
vreo negociere. Va plăti toate astea cu preţul sângelui lui 
Helen. 

Nu-i mai rămăsese nici cea mai mică fărâmă de speranţă. 
Ştia că după tentativă ratată, vor exista doar probleme. 
Până şi sălbatica Raga părea abătută. Ea îl îndrumă până în 
faţa unei case din paiantă. 

— Voi rămâne aici, cu oamenii mei. Ne vedem în cursul 
zilei, ceva mai târziu, spuse negresa. 


118 


Agentul era frânt de oboseală, dar se gândea că, după 
uciderea Helenei Wing, într-o lună sau într-un an, CI.A. Va 
sfârşi prin a livra totuşi armele de care avea nevoie Kotto. 
Era sigur că, cel care pusese la cale eşuarea planului lor, 
fusese colonelul Torit, din ordin, sau din proprie iniţiativă. 
Oprindu-se acasă la Wing, Malko se gândi să-i dea tânărului 
o cât de mică speranţă. 

— Mâine dimineaţă mă duc la colonelul Torit şi îl amenint 
cu o nouă acţiune. Poate asta îl va determina să-şi schimbe 
poziţia. Sunt sigur că are cheia problemei. 

Descurajat, americanul dădea trist din cap. 

— Nu va mişca un deget... Nu vă mai faceţi reproşuri: v- 
aţi riscat viaţa, aţi încercat totul, numai pentru a mă ajuta. 
Washington-ul este cel care îmi asasinează soţia, cu 
mizerabilii lui de birocrati. Imi voi da demisia de la această 
„târfă” de Agenţie şi voi lupta împotriva ei! 

Agentul nu avu curajul să-l contrazică. Lăsându-l pe Elliot 
cu propriile-i frământări, se îndreptă spre Hilton, conducând 
ca un robot. Ajuns la hotel, extrem de epuizat, adormi 
îmbrăcat, imediat ce atinse patul. 


119 


Capitolul XX. 


Câţiva negri goi, extrem de virili, mânijiţi cu picturi 
războinice, efectuau un dans în jurul unui par de care era 
legată prinţesa Raga, cu funii de aur, cu trupul acoperit cu 
bancnote verzi, ca de o armură. Işi întindea braţele spre 
Malko, când brusc, totul se învălmăşi în ritmul tobelor care 
continuau răpăiala.... 

Tresărind, agentul deschise ochii. Dormise profund şi se 
sculase mai obosit decât înainte de culcare, li trebuiră 
câteva clipe pentru a realiza că visase şi că, de fapt, cineva 
ciocănea la uşa apartamentului. Luându-şi din mers 
pistoletul extraplat, se duse şi se uită pe vizor: era Elliot 
Wing. Tânărul se năpusti înăuntru, scoțând o hârtie din 
buzunar. 

— lată ce am primit! 

Era un telex lung, sosit de la Departamentul din Londra. 
Agentul observă imediat numele colonelului Torit, într-un 
raport complet despre activitatea lui, în Anglia. Mai multe 
rânduri fuseseră subliniate cu roşu. După spusele unuia 
dintre informatori, Torit trăise pe picior mare, graţie unor 
viramente regulate care-i soseau la o agenţie a Băncii Lloyd 
din Chalsea. Informatorul identificase sursa viramentelor: 
„Libyan Bank”. Malko îl privi îndelung pe Wing, care 
indignat de vestile primite nu-şi mai găsea locul. 

— Mizerabilul! Lucrează pentru  libieni!  Explodä 
americanul. De asta ne-a pus bete-n roate. Si nu e totul. 
Priviţi... 

Agentul văzu o altă frază subliniată cu roşu: 

„In această perioadă, colonelul Torit avea frecvente 
contacte cu un diplomat de la Ambasada Cubei, pe nume 
Jorge Ramirez. Acesta fusese identificat ca membru al 
Serviciilor Speciale Cubaneze, însărcinat a avea legături cu 
libienii, el cunoscând bine şi limba arabă”. 

— Ţineţi-vă bine! făcu Wing. Acest Ramirez se află la 
Khartoum, fiind consilier gradul doi al Ambasadei Cubei! M- 
am hotărât că cer o audienţă la mareşalul Numeyri şi să-i 


120 


spun adevărul. 

Malko îl opri. 

— Avem ceva mai bun de făcut: să schimbăm viaţa 
colonelului Torit, contra vieţii ostaticului. Noi suntem 
singurii care detinem informaţia. Torit nu va risca. Sunt 
sigur că de la început el a ştiut unde este ascunsă soţia 
dumneavoastră. Aţi transmis la Washington rezultatul 
negativ al operaţiunii noastre? 

— Incă de azi noapte! La Langley este o debandadă 
teribilă. Mă imploră să mai câştig timp şi se jură că vor 
încerca să deblocheze situaţia. Mi-e teamă că atunci când 
se vor hotäri, va fi prea târziu. 

— Şi eu mă tem. Daţi-mi raportul ăsta şi lăsaţi-mă pe 
mine să actionez. 

Imediat de americanul plecă, luă telefonul şi-l sună pe 
colonelul Torit. Vocea dulceagă a sudanezului se auzea clar 
în receptor. Malko se prezentă şi-i spuse: 

— Doresc să vă întâlnesc urgent. 

Sudanezul părea surprins de invitaţie, cu toate că, mai 
mult ca sigur, era la curent cu atacul din cartierul general al 
lui Kotto. 

— Astăzi sunt foarte ocupat, spuse colonelul. 

— Imi pare rău, aş fi avut nevoie de sprijinul 
dumneavoastră, continuă Malko. Trebuia să virez o anumită 
sumă de bani într-un cont bancar: contul 01876-47 şi nu 
aveam certitudinea destinatarului. Mă gândeam că m-aţi 
putea ajuta. 

Tăcerea care urmă fu grăitor de lungă. Se prelungi într- 
atât, încât agentul crezu că ofiţerul închisese telefonul. 
Apoi, vocea sudanezului, ceva mai răguşită, anunţă: 

— Dacă doriţi, ne putem vedea mâine la ora 10... 

— La biroul dumneavoastră? 

— Nu! Lângă Banca Sudaneză este o staţie de benzină. 
Vă aştept acolo. 

Inchise. Poate era un trădător, dar era unul care 
înţelegea repede. Malko împături cu grijă telexul acuzator şi 
se hotărî să intre sub duş. Ziua promitea a fi lungă. Dacă 
Habib Kotto a fugit în deşert, Helen Wing era pierdută... 
Dacă nu, speranţa renăştea. 


121 


* 
* * 


Malko reperă cu uşurinţă silueta slabă şi mustata 
impecabilă a colonelului sudanez. Afară era o căldură 
sufocantă. Torit urcă în maşina agentului, care dintr-o 
privire îşi dădu seama că ofiţerul nu era înarmat... Ar fi fost 
tentant să suprime un martor atât de incomod... 

— Am putea bea un pahar la Hilton sau la Green Village, 
propuse el. 

— Nu am prea mult timp, spuse colonelul, aşa că prefer 
să rămânem aici. Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Eu sunt cel care poate face ceva pentru 
dumneavoastră, îl corectă Malko. 

Scoase telexul din buzunar şi i-l dădu. 

— Aici aveţi dovada că primiţi sume considerabile din 
Libia, printr-un cont din Elveţia, continuă agentul. Imi puteţi 
spune dacă faptul este cunoscut şi de superiorii 
dumneavoastră sau de preşedintele Numeyri? 

Sudanezul se cufundă în lectura telexului, întoarse spre 
Malko o figură cenusie şi, cu o voce vizibil mai puţin sigură, 
vorbi: 

— Acest... acest document e un fals. Nu am nimic să-mi 
reproşez sau să ascund. E un fals, repetă el, un fals 
grosolan... 

— Eram sigur! Totuşi, eu voi preda documentul 
preşedintelui Numeyri, ca să îşi dea seama până unde merg 
libienii pentru a-i compromite pe ofiţerii cei mai buni. 

Automat, Torit întinse mâna. 

— Daţi-mi-l mie, i-l voi transmite eu. 

Malko zâmbi rece. 

— Colonele, mă luaţi drept un imbecil? Acest document 
nu este un fals. De când mă aflu la Khartoum, am fost 
victima mai multor incidente... neplăcute, de la tentativă de 
omor până la sabotarea unui lot de arme pe care urma să-l 
predau lui Habib Kotto, în schimbul unui ostatic american. 
Nu mai vorbesc despre asasinarea negustorilor de arme, 
străini. 

Colonelul Torit rămase perplex. 

— Sunt convins că sunteţi implicat în toate aceste 


122 


incidente, care nu sunt decât acţiuni împotriva politicii 
sudaneze. 

— Sunteţi nebun! protestă slab sudanezul. Nu am nici o 
legătură cu ceea cea aţi menţionat. Din contră, eu v-am 
protejat... 

— Foarte bine. Am ţinut totuşi să vă întâlnesc, înainte de 
a-l vizita pe preşedinte. Dacă eu nu voi reuşi, Ambasada 
noastră îi va remite personal documentul pe care-l vedeţi. 

Cu o voce gâtuită, ofiţerul încerca să vorbească: 

— Aşteptaţi! N-ar fi cazul ca preşedintele să creadă că e 
ceva adevărat din toate acestea. Este extrem de 
susceptibil. Aş prefera să îl păstraţi. 

Bâlbâi ceva nu prea clar despre răutatea oamenilor, după 
care tăcu. 

x 
x x 


Privindu-l intens, Malko se gândea care ar fi cea mai 
bună strategie pentru ca omul de lângă el să spună cât mai 
repede adevărul. In final, ajunse la concluzia că atacul era 
cea mai eficace armă. 

— Aţi avea o singură posibilitate, de altfel foarte simplă, 
pentru a evita scandalul. Dacă veţi proceda în acest sens, 
documentul va rămâne pierdut în arhivele noastre. 

— Ce posibilitate? întrebă Torit, vădit interesat. 

— Spuneti-mi unde este deţinută Helen Wing. 

Colonelul deschise gura şi o închise la loc. 

Apoi, reuşi să articuleze: 

— Nu ştiu, eu nu sunt însărcinat să... 

— Colonele, dumneavoastră aţi plasat microfoane în vila 
locuită de Kotto. Ştiţi tot ce se întâmplă în Khartoum şi cu 
toate astea, nu aţi intervenit niciodată, deoarece scopul 
amicilor libieni este de a învrăjbi relaţiile Statelor Unite cu 
Sudanul, împiedicându-l pe Kotto să îşi procure arme pentru 
a-i izgoni din Ciad. V-aţi achitat foarte bine de rolul de 
trădător şi nu de responsabil al Securităţii Externe a 
Sudanului. Dacă preşedintele Numeyri va avea dovada că 
lucraţi pentru libieni, veţi fi spânzurat. Mie nu-mi pasă! Eu 
vreau doar să o salvez pe Helen. Mă ajutaţi, sau muriţi! 
Aveţi un minut, timp de gândire. 


123 


Malko se cufundă în contemplarea acelor ceasului său 
Seiko. La cea de a 40-a secundă, colonelul Torit se întoarse 
spre el: 

— Helen Wing se află la Khartoum. 

— Unde? 

Colonelul avu o nouă ezitare, dar se vedea că era învins. 
Luptând cu dezonoarea, continuă: 

— Cunoaşteţi Podul Italienilor? Chiar în faţă se află 
ancorat un vapor, El Marsa. Inainte făcea croaziere pe Nil, 
ca restaurant plutitor. Acum e dezafectat. Acolo se găseşte 
femeia, încă de la început. 

— Cine o păzeşte? 

— Oamenii lui Kotto, dar nu ştiu câţi sunt. 

— Sunteţi sigur că se mai află pe vas? 

— leri seară, era. : 

Lui Malko îi venea să strige de bucurie. In sfârşit, se 
apropia de ţintă. 

— De ce a ales vaporul? 

— Pentru că acolo nu vine niciodată, nimeni. În afară de 
asta, nu se află departe de cartierul general. 

— Unde este Kotto acum? 

— S-a refugiat în zona noastră militară încă de azi 
dimineaţă. In curând va trebui să plece. 

— Perfect. Puteţi ajunge până la acest £/ Marsa, fără a 
trezi bănuieli? 

Colonelul Torit păru că se face mai mic. 

— Imposibil! Vor afla... 

Malko se hotărî rapid. 

— Bine! Nu vă cer nimic în plus. Voi încerca s-o eliberez 
singur pe Helen Wing. Dumneavoastră aveţi grijă ca 
ostaticul să nu fie mutat în alt loc. Dacă nu, ştreangul vă 
aparţine. Aţi înţeles? 

— Da... 

— E momentul să ne despärtim. Dacă întreprindeţi ceva 
ce ar putea împiedica acţiunea mea de salvare, veţi fi 
spânzurat... 

Colonelul nu răspunse. Coborî din maşină şi se îndepărtă 
cu umerii căzuţi. Ştia bine că, din această clipă, pentru el 
începea o nouă viaţă, grea şi periculoasă. Existenţa unui 


124 


agent dublu este întotdeauna precară şi scurtă. . 

Malko se întoarse la Ambasada Americană. li rămăsese 
partea cea mai dificilă, aceea de a salva pe Helen Wing, 
înainte de ivirea zorilor. 

x 
x x 


Sprijinit de balustrada de piatră a Podului Italienilor, 
Malko examina vaporul £/ Marsa, ancorat pe Nil. Semăna cu 
cele care, odinioară, navigau pe Mississippi, toată partea 
superioară fiindu-i transformată în restaurant. Se putea 
ajunge la el coborând mai multe trepte tăiate în cheiul de 
piatră, iar o scândură îl lega de țărm. Pe punte vegheau doi 
negri, unul pe un scaun pliant, celălalt lungit. 

Trebuia acţionat rapid, pentru că noaptea se lăsa deja, 
începând cu ora 17. Agentul se îndreptă spre maşină şi 
porni spre cartierul general al prinţesei. 

x 


* * 


Prinţesa ascultă explicaţiile lui Malko, fără a spune un 
cuvânt. După ce termină, femeia întrebă: 

— De ce vrei să te ajut tocmai eu? Am încercat deja ceva 
şi n-a mers prea bine. 

— Dacă reuşim acum, voi face tot ce-mi stă în putere ca 
tu să obţii armele. In afară de asta, îl privezi pe Habib Kotto 
de răzbunarea pe care i-ai pregătit-o. Fără tine, e imposibil 
de acţionat. 

Raga izbucni într-un râs sardonic. 

— Cum? O ţară mare şi puternică precum America are 
nevoie de o biată negresă analfabetă? ... 

Malko zâmbi. 

— Nu face pe proasta. Accepti? 

— Accept. Cu capul lui Kotto în mâinile mele, merită să te 
ajut. 

x 
* x 

Agentul opri maşina în faţa vaporului £/ Marsa şi stinse 
farurile. Reuşise să-l convingă pe Elliot Wing să rămână 
acasă, tânărul fiind şi prea emotiv şi prea interesat. Dacă 
operaţiunea eşua, ori dacă soţia lui era omorâtă, i-ar fi fost 


125 


mai uşor să audă, decât să vadă pe viu cursul 
evenimentelor. 

Cu pistoletul extraplat sub cămaşă, cobori din maşină şi 
se îndreptă spre malul Nilului. Pe vas era întuneric, 
exceptând lumina dată de o lampă cu acetilenă. Cei doi 
paznici se pregăteau să mănânce, când auziră paşi pe 
treptele de piatră. 

Malko traversa calm scândura ce ducea spre punte. Unul 
din paznici se ridică şi, prin gesturi, îi făcu semn să plece. 
Agentul arătă, la rândul lui, spre firma restaurantului: 

— Mâncare! Restaurant? Era turistul perfect... 

— Nu... nu! Afară! 

Malko zâmbi, fără a se mişca, dar pândind zgomotele 
care veneau dinspre Nil. Scoase o bancnotă de 10 livre şi 
explică prin gesturi că ar dori să viziteze vasul. Lăcomia 
bătu prudenta: paznicul îl lăsă să intre în ceea ce fusese 
odată sala restaurantului, cu scaune şi mese îngrămădite, 
într-o zăpuşeală de nedescris. Observând o scară ce ieşea 
din restaurant şi cobora spre măruntaiele vasului, încercă 
să o coboare. Paznicul îi bară drumul, vociferând: 

— Nu! Nu! 

Urechea atentă a lui Malko distinse câteva scârtâituri ce 
veneau dinspre Nil, dar omul, ocupat să-l gonească, nu 
părea a fi remarcat ceva. El se întoarse, pregătindu-se să 
iasă din local şi se, ciocni de Raga, udă, într-un costum de 
baie negru. Femeia tocmai îl anihilase pe paznicul rămas pe 
punte. Cel care se afla lângă Malko, nici nu mai avu timp să 
reacționeze. Crosa pistoletului extraplat îl lovi în tâmplă şi 
omul căzu, fără zgomot. 

— Helen Wing este jos, într-una din cabinele de la al 
doilea nivel, îi comunică prinţesa. O păzesc trei oameni. 

Vaporul redevenise tăcut. Raga scoase un fluierat slab şi, 
imediat, din întunericul cheiului, apărură o duzină de 
siluete. Două dintre ele se ocupară de paznici, în timp ce 
altele se repartizau în punctele strategice ale punţii, într-o 
linişte absolută. Malko împreună cu Raga se strecurară pe 
scara în spirală, urmaţi de trei din oamenii ei. 

Acum trebuia acţionat foarte repede. Străbătură un 
culoar îngust care mirosea a mucegai şi unde domnea o 


126 


căldură sufocantă. Auziră voci care discutau în arabă. Raga 
ajunsese deja în faţa unei uşi deschise. Inaintând milimetru 
cu milimetru, observă doi paznici care, foarte relaxaţi, jucau 
cărţi, cu Kalaşnikovurile lângă ei. Deodată, unul dintre 
oamenii prinţesei făcu o mişcare greşită şi se lovi de 
lemnăria culoarului. Jucătorii de cărţi înălţară imediat 
privirea: 

— Ahmed? 

Probabil că acesta era numele paznicului care se găsea în 
cabina lui Helen. Agentul avu impresia. Că bătăile inimii i se 
percepeau la distanţă de kilometri. 

Auzi un zgomot de scaune deplasate şi zări o siluetă 
apărând pe culoar. Omul nu avu timp nici măcar să-i fie 
frică. Raga îl decapita pe jumătate. 

In momentul în care victima se prăbuşea în cabină, într-o 
baltă de sânge, un alt bărbat, văzând cele petrecute, sări 
spre arma de lângă el. Cei doi negri ai prinţesei se năpustiră 
asupra lui şi totul se sfârşi într-o harababură totală. In faţa 
camerei în care bănuia că se află ostaticul, luându-şi avânt, 
Malko smulse uşa din canturi, cu o puternică lovitură de 
picior. 

Zări la timp o formă omenească lungită pe un pat, cu 
picioarele legate şi un mustăcios aşezat pe un scaun pliant, 
care întindea mâna spre armă. Pistoletul extraplat scuipă 
trei gloanţe. Cu plămânii perforati, paznicul se prăbuşi mort, 
chiar înainte de a atinge podeaua. Malko alergă spre pat. 
Helen, cu părul căzut pe faţă, cu figura descompusă, avea 
pe ea doar un slip şi un sutien care fuseseră odată albe. 

li desfăcu cu grijă legăturile care-i răneau gleznele. 
Femeia îl fixă cu stupoare, apoi trăsăturile i se deformară şi 
începu să plângă. 

— Unde este Elliot? îngână printre sughituri. Cine eşti 
dumneata? 

— Totul va fi bine. Sunteţi salvată! 

O ajută să se ridice, dar ea era prea anchilozată şi căzu 
pe pat, cu un icnet de durere. Agentul o luă în spinare ca pe 
un sac de cartofi. Din păcate, ieşind, îi lovi capul de pragul 
camerei. Urcă cu greu scara în spirală cu femeia pe umeri, 
dar cum simţi aerul de afară, îi veni să strige de bucurie. 


127 


Echipa de salvare, reunită pe punte, se îndrepta alergând 
spre pasarela de scândură. Raga şi negrii ei îl însoţiră până 
la maşină, ajutându-l să o instaleze cât mai comod pe 
Helen. Prinţesa îi spuse ironic: 

— La revedere! 

Apoi se topi în întuneric, înainte ca el să-i poată mulţumi. 
Cu mâinile tremurând de emoție, demară. Reuşise! O 
salvase pe Helen Wing! Tânăra femeie părea drogată, 
plângând şi repetând continuu: 

— Oh, Dumnezeule! E adevărat! S-a sfârşit! Sunt liberă! 
S-a sfârşit! 

Hohotele de plâns îi zguduiau tot trupul slăbit. Agentul 
ajunsese în apropiere de New Extension, când o întrebă 
prietenos: 

— V-au violat? 

Ea înclină capul afirmativ, apoi mărturisi: 

— Da! In fiecare zi şi în toate felurile... Erau nişte 
animale! 

Malko puse o mână peste a ei. 

— Helen, dacă puteţi, nu-i spuneţi soţului dumneavoastră 
ce ati păţit. 

Femeia îl fixă mirată. 

— Dar cine sunteţi? Cum aţi ajuns până la mine? Cine era 
femeia aia foarte frumoasă? 

— E o poveste, lungă. Femeia şi oamenii ei m-au ajutat 
să vă salvez. Soţul dumneavoastră a răscolit cerul şi 
pământul. Eu aparţin Companiei şi am venit la Khartoum 
special pentru asta. Restul, o să vă povestească Elliot. lată, 
am ajuns. 

Agentul opri lângă intrarea în vilă. Helen, cu faţa în mâini 
nu se mişca. Wing apăru ca un nebun, deschise portiera 
maşinii şi îşi zări soţia. 

— Helen! 

O smulse literalmente de pe scaun şi o luă în braţe. Timp 
de câteva minute, se îmbrăţişară plângând, râzând si 
spunând vorbe fără şir. Malko nu putea să nu se gândească 
şi la soţia lui Ted Brady. Ea nu avusese această bucurie... 

Zgomotul unui avion care decola, o smulse pe Helen de 
lângă Elliot. Aproape isterică, striga: 


128 


— Să plecăm! Să plecăm! Nu mai vreau să rămân o 
secundă în ţara asta! 

— Nu ai de ce să te temi, o asigură Wing. S-a sfârşit. 

— Vreau să plec imediat, urla Helen la capătul puterilor. 

— E un Air France spre Djibouti, chiar în seara asta, 
spuse Malko. De acolo, poate pleca spre orice destinaţie. 

— Vreau să mă întorc acasă, în America! striga Helen. M- 
am săturat de ţara asta de sălbatici. 

Cei doi bărbaţi schimbară între ei priviri triste. 

— Cred că nu trebuie să o contrazici, îl sfătui agentul pe 
tânărul soţ. li vom găsi un loc la Air France. 

x 
* x 


Enormul Airbus al companiei Air France întoarse încet, în 
zgomot de reactoare, înaintând pe pista de decolare. Elliot 
Wing continua să agite braţul. Helen se afla în avion, 
însoţită de o prietenă. Primului secretar îi fusese imposibil 
să-şi părăsească postul. Oftând, spuse foarte abătut: 

— Aş fi vrut atât de mult să petrec noaptea cu Helen! 

— E mai bine aşa, spuse Malko. În câteva zile vă veţi 
duce după ea la Cairo şi veţi petrece o nouă lună de 
miere... 

Traversară aeroportul pustiu, în drum spre ieşire. 
Expediția lor nu întâmpinase nici o opoziţie. 

Colonelul Torit îşi tinuse promisiunea. Wing, cu un 
zâmbet amar, scoase o hârtie din buzunar. 

— In urmă cu jumătate de oră am primit acest telex de la 
Langley. Este autorizaţia de livrare a armelor către Habib 
Kotto. Acestea vor fi puse la dispoziţia noastră în câteva 
zile. Ce tâmpenie! Doamne, ce tâmpenie! 

— Nu neapărat, observă Malko. Vom putea face plăcere 
cuiva şi astfel ne vom răzbuna pe Kotto. La Washington nu 
se ştie încă despre eliberarea soţiei dumneavoastră. Aceşti 
ticăloşi de birocraţi nici nu merită să afle imediat... 


129 


Capitolul XXI. 


Malko se afla în avionul „Hercules C 130”, lângă şeful 
Departamentului din Cairo. Pilotul se întoarse şi-i strigă: 

— Avem contactul radio. Incepem coborârea. 

Deşertul de culoarea nisipului se întindea cât vedeai cu 
ochii, continuând la nord în Libia şi la vest, în Ciad. Era una 
din regiunile cele mai dezolante din lume. Elliot Wing avea 
un emiţător radio, sosit la Khartoum în valiza diplomatică. 

Agentul părăsise Sudanul cu douăsprezece zile în urmă, 
Habib Kotto dispăruse ca şi cum n-ar fi existat vreodată, iar 
camera blindată a lui Aravenian nu fusese deschisă încă... 

Rotile avionului atinseră deşertul, într-un vârtej de praf. 
În aparat se aflau vehicule şi lăzi, plus o echipă de 
descărcare. Prinţesa Raga, prezentă cu vreo douăzeci de 
oameni, era mai frumoasă ca niciodată. 

Negrii ei urcară în burta marelui avion şi după câteva 
minute apăru prima ladă cu Kalaşnikovuri. De data asta era 
o ladă originală, cu treizeci de arme puse în hârtie unsă, 
fabricate în Egipt. Elliot Wing se apropie de Malko. 

— L-am văzut pe colonelul Torit, înainte de a veni aici. 
Îmi va procura lista cu ofiţerii prolibieni din armata 
sudaneză. Acum îmi mănâncă din palmă... 

Malko începea să se topească de căldură. Erau 50* sau 
60°, aşa că se refugie la umbra avionului. 

x 


* * 


Descărcarea dură puţin, trapa avionului începând să urce 
încet în lăcaşul ei. Epuizaţi, oamenii prinţesei Raga se 
lungiseră sub aripile aparatului de zbor. 

Femeia, rezemată de una din lăzi, îl trase pe Malko spre 
ea şi, cu un singur gest, îşi desfăcu rochia, ce-i căzu la 
picioare. 

La contactul cu pielea neagră, fierbinte, agentul simţi 
plăcerea invadându-l. O posedă în picioare, cu mişcări 
rapide, ca şi cum ar fi vrut s-o pironească acolo. Cu capul 
dat pe spate, negresa îi primea asaltul cu icnete încântate, 


130 


cu ochii migdalati măriţi de plăcere. Brusc, unghiile i se 
înfipseră în spate, rupându-i cămaşa. Prinţesa scoase un 
strigăt sălbatic, care, probabil, fusese auzit pană departe. 
Malko simţi şi el aceeaşi plăcere şi rămaseră aşa, lipiti, plini 
de transpiratie, respirând cu greutate, revenind putin câte 
puţin la lumea exterioară. 

Când Raga se aplecă să-şi pună rochia, apucă de jos un 
sac micut din piele, pe care i-l dădu lui Malko. 

— Poftim, e pentru tine. 

Agentul luă sacul, îi desfăcu legătura cu un zâmbet, care 
pieri instantaneu. Un miros cumplit se răspândea şi văzu 
înăuntru ceva rotund, închis la culoare. 

— E capul lui Habib Kotto! N-a suportat prea bine 
transportul, comentă negresa. 

Stupefiat, închise imediat sacul. 

— N-ar fi... 

Raga zâmbi dezarmant şi animalic. 

— Poţi să-l iei cu tine. Eu am păstrat ce era mai bun.... 

Motorul avionului „Hercules” se auzi şi o lumină tristă 
străbătu privirea prinţesei. 

— Dacă te răzgândeşti, ştii unde mă găseşti, spuse ea, 
arătând deşertul care se întindea cât vedeai cu ochii. 


Sfârşit. 


131