Gerard de Villiers — [SAS] Amman insangerat

Gerard de Villiers 


Amman însângerat 


În româneşte de Cristina Szabo 


PN 
Tinerama 
NZ 


1999 


Capitolul | 


În noul aeroport din Atena, ale cărui ferestre largi păreau că 
multiplică dogoarea soarelui de mai, domnea o căldură 
apăsătoare şi umedă. Arthur Baker luă ultima ţigară din pachet, 
o aprinse şi ciuli urechea: difuzoarele anunțau ceva: „... sosirea 
zborului 271 al Companiei TWA din direcţia Cairo şi Karachi...” 

Era ceva. Două ore şi jumătate întârziere. Arthur Baker 
termină paharul de Punt e Mes şi se ridică, ducându-se să 
pândească pasagerii de la poarta 8. 

După zece minute de aşteptare, îl zări pe cel pe care îl căuta, 
înconjurat de o liotă de pakistanezi păduchioşi. Cu toate că se 
îmbrăcase în civil pentru călătorie, aerul milităros nu dispăruse. 
Îl văzu şi el pe Arthur Baker dar păru să nu-l recunoască. Ca un 
pasager singur şi încercând să-şi umple timpul, dădu o raită pe 
la buticurile cu suveniruri, pe la bar şi în final se aşeză pe o 
banchetă, punând servieta de piele alături. 

Arthur Baker contempla operele unui artizan grec 
contemporan, de o urâţenie îngrozitoare. Probabil dezgustat de 
cele văzute se îndreptă spre toaletă. Neglijent, egipteanul îşi luă 
servieta şi se îndreptă şi el spre capătul celălalt al aeroportului. 
Mai multe avioane aveau întârziere şi sala gemea de lume. 

La mai puţin de un minut unul de altul, cei doi pătrunseră pe 
uşa pe care scria „bărbaţi”. 


— Ei? 

Continuând să-şi spele mâinile, Arthur Baker vorbea aproape 
fără să mişte buzele. 

Aplecat deasupra lavaboului alăturat, cel care coborâse din 
avionul de Cairo îşi săpunea mâinile cu o grijă demnă de toată 
lauda, supraveghind în acelaşi timp în oglindă uşa. 

— ÎI vor asasina, murmură el. 

Arthur Baker tresări: 

— Pe Hussein? 

— Da. 


— De ce? 

Vocea egipteanului cobori cu încă un ton. 

— Din cauza lerusalimului. Nu vrea să ajungă la o înţelegere 
cu israelienii. E singurul obstacol... 

Arthur Baker îl întrerupse. Nu era momentul potrivit pentru un 
curs de politică a Orientului Mijlociu. 

— Cine? 

— Nu ştiu, dar îi ajută cineva din anturajul lui. 

Americanul nu mai vedea peretele de faianţă albă. Nu venise 
degeaba de la Washington. N-ar fi crezut niciodată că 
egipteanul de legătură putea deţine o informaţie atât de 
importantă. 

— Vreau amănunte, repede, zise el sec. Când urmează să se 
întâmple? Cine e amestecat? 

Egipteanul se şterse pe mâini, privind speriat spre Baker: 

— Foarte repede. Nu mai mult de o lună. V-am spus, au pe 
cineva în anturajul regelui. 

— Pe cine, pentru numele lui Dumnezeu? 

Enervat, Baker vorbise aproape cu voce tare. 

— Cred că e... 

Uşa fu deschisă de un bărbat cu ten măsliniu şi egipteanul 
amuţi instantaneu. Nou venitul se îndreptă alene spre pisoarul 
cel mai apropiat de lavabouri. Egipteanul se închisese în el ca o 
stridie. Îl privi disperat pe Arthur Baker, care îşi şterse repede 
mâinile şi ieşi. 

Se aşeză pe o banchetă de unde putea supraveghea uşa de la 
toaletă. O dată pe lună lua legătura cu acel maior egiptean care 
îşi trăda ţara de ceva vreme. Datorită relaţiilor cu Serviciile 
Speciale egiptene, afla deseori lucruri interesante... 

Cu ultima veste dăduse lovitura. Arthur Baker, ofiţer de 
manevră la Defence Intelligence Agency, organism al 
Pentagonului, era teribil de incitat. 

Uşa de la toaletă se deschise: ieşise doar cel care îi deranjase. 
Se îndreptă spre standul de ziare. Arthur Baker se destinse. 
Maiorul Saadoun trebuia să iasă şi el imediat. Trecură mai multe 
secunde, apoi mai bine de un minut. Cuprins de un 
presentiment îngrozitor, Arthur Baker se ridică şi se repezi spre 
uşa albastră. 


x x 


Zona lavabourilor era pustie. Arthur Baker se întrebă dacă nu 
visa. Maiorul Saadoun nu putuse trece prin zid. Tresări auzind 
uşa deschizându-se în spatele lui, dar nu era decât un turist 
german paşnic, căruia vezica nu-i dădea pace. 

Privea lavabourile cu atâta intensitate de parcă egipteanul s- 
ar fi putut strecura pe ţevi, apoi îşi aduse aminte de şirul de 
cabine cu uşile închise. Le inspectă rapid. Toate erau goale, în 
afară de ultima. 

Maiorul Saadoun zăcea grămadă pe jos, cu capul sprijinit de 
vas. Arthur Baker intră şi îi atinse umărul. Egipteanul căzu 
izbindu-se cu capul de mozaicul podelei. Avea ochii ficşi şi 
vineţii. Baker simţi mirosul caracteristic de migdale amare. Nu 
avea nevoie de un medic ca să-şi dea seama că egipteanul era 
mort. Un pistol cu cianură rezolvase totul. Acidul prusic, 
pulverizat sub presiune, pătrundea în porii pielii, provocând 
moartea prin embolie în două minute... 

Arthur Baker împinse grăbit uşa şi ieşi. Nu mai putea face 
nimic pentru maiorul Saadoun. Poliţia greacă urma să constate 
probabil o criză cardiacă. După şase minute de la deces, urmele 
otrăvii dispăreau din organism. Cel care mânuise pistolul trebuia 
să ia doar câteva caşete cu atropină, ca să evite o eventuală 
intoxicație. 

Americanul străbătu sala aeroportului şi se aşeză pe o 
banchetă. Asasinul maiorului urma să plece peste o jumătate de 
oră spre Paris şi nu-l putea împiedica. Cu toate că îşi lua 
întotdeauna multe precauţii, preferând toaletele aeroportului 
pentru întâlnirile cu Saadoun, între două avioane, tot nu fusese 
de ajuns. 

Serviciilor Secrete egiptene nu le plăcea ca cineva să se 
amestece în treburile lor. 

Un difuzor hârâi: 

„Olympic Airways anunță plecarea zborului cu destinația New 
York. Îmbarcarea imediată la poarta 4.” 

Arthur Baker se ridică. Regreta că nu avusese timp să bea un 
whisky la bar. Se gândi la nefericitul de Saadoun. Cu câteva 
minute mai devreme, trăia, vorbea... Asasinul îl urmărise discret 
probabil chiar de la Cairo. Nu avea să afle niciodată ce se 
întâmplase în realitate. 

Acum trebuia să afle singur cine se pregătea să-l asasineze pe 


regele Hussein al lordaniei, care era protejat de americani. 


Capitolul II 


Stând în picioare lângă şemineu, cu o ţigară pe jumătate 
fumată între degetele scurte şi grăsulii, colonelul Khamis 
Gorgour o privea fără să o vadă pe femeia pe care urma să o 
ucidă. Era probabil frumoasa serii. Un chip superb de orientală, 
încă ne buhăit de vârstă, ochii foarte limpezi, gât zvelt şi suplu, 
pus în valoare de rochia argintie. Fawzia Saleh era nelipsită de 
la toate cocteilurile sau recepţiile. Una dintre cele mai elegante 
femei din Amman. 

Se auzi soneria şi majordomul se precipită spre uşă. În cadrul 
ei apăru un bărbat singur. Stăpânul casei părăsi grupul în care 
se afla şi se duse să-l întâmpine: 

— Bună seara, dragul meu Folk. 

Ambasadorul Statelor Unite îi strânse viguros mâna. 

— Se trage asupra Djebelului Ashafieh, spuse el. Cu 
mitraliera. 

Texan de origine, atmosfera din Amman îi plăcea la nebunie. 

Femeile din apropiere tăcură. Câţiva bărbaţi ciuliră urechea. 
Noaptea, la Amman se trăgea sporadic. Fedaynii ascunşi în 
tabăra de la Wardate, trăgeau din când în când câteva rafale 
asupra unui post de poliţie sau al unui Jeep de la Siguranţa 
militară, în timp ce armata trăgea la întâmplare în Djebel, 
încercând să-i silească pe fedayni să riposteze, şi astfel să-i 
repereze. 

Luptele sângeroase din septembrie 1970, când chiar şi 
elegantele vile din piatră trandafirie din djebelul Amman 
fuseseră ciobite sau distruse de rachete şi de armele de calibru 
76 fără recul, erau o amintire. Ambasada Irakului se 
transformase într-o ruină negricioasă, iar Ministerul Agriculturii, 
de pe partea opusă a străzii Majlis el Umah, fusese complet ras 
de pe faţa pământului. 

Anumiți diplomaţi fuseseră extrem de afectaţi. Ambasadorul 
Statelor Unite ţinea în permanenţă cu el, pe bancheta Cadillac- 
ului, mitraliera Beretta, iar reprezentantul Franţei construise în 


grabă un buncăr sub piscina ambasadei sale. Cum se lăsa 
noaptea, străzile din Amman deveneau pustii. Oraşul părea 
mort. Doar atracţia seratelor de la Ambasada Spaniei îi mai 
făcea pe oameni să iasă din casă, dar totuşi pe la zece seara, 
mulţi dintre ei plecau discret... 

— Auzi, începe din nou, remarcă un englez cu urechea fină. 

Un grup traversă holul, deschise uşa şi ieşi pe terasă. 
Zgomotul surd şi lent al unor mitraliere grele se auzea dinspre 
spitalul italian. 

Sub cerul plin de stele, cele şapte coline ale Amman-ului 
apăreau împânzite de lumini. Era o atmosferă ca de pace. Cu 
toate acestea, cam peste tot, bărbaţii înarmaţi erau prinşi în 
ambuscade. Cel care, după nouă seara, cobora mai departe de 
Primul Cerc - un sens giratoriu marcat de ruina negricioasă a 
Cercului Cultural American - îşi risca viaţa. 

Antrenul scăzu brusc. Serata era semi oficială. Multe rochii 
lungi, uniforme, iordanieni, străini... Un diplomat se apropie de 
un iordanian în costum albastru, cu ceafa groasă şi mustaţa 
îngrijită. 

— Ce ne facem colonele? Nu i-aţi pus încă la punct pe aceşti 
fedayni? 

lordanianul surâse silit. Era numărul doi al contraspionajului, 
secţiunea «externe», al armatei regale iordaniene. Palestinian, 
de origine, era totuşi un adversar declarat al fedaynilor. 

— Mai bine ar fi luptat împotriva Israelului, mormăi el. Mare 
rahat. Nu mai au însă prea mare putere. La Ibrid i-am pus deja 
cu botul pe labe. 

Cu trei zile înainte avusese loc o luptă la Ibrid, un oraş mare 
din Nordul lordaniei, cunoscut prin simpatia pronunţată pentru 
fedayni. Colonelul se strecură jenat spre bufet. Dacă l-ar fi lăsat 
să facă armata aşa cum înţelegea el, n-ar mai fi existat 
fedayni... dar la primul foc în aer, doctorul Arafat de la Cairo, 
considera că avusese loc un genocid. Regele Hussein era o 
persoană prudentă şi cumpătată. Timpul nu lucra în favoarea 
fedaynilor. Nu avea rost să fabrice martiri. 

Amman-ul oscila de luni de zile între pace şi război. 
Majoritatea fedaynilor fuseseră dezarmaţi, dar mai existau încă 
unităţi de comando, ascunse în taberele de refugiaţi care 
înconjurau oraşul. Erau bine înarmaţi, dar nu străluceau de 
eroism. Şefii lor anunțau cu regularitate că lordania avea să fie 


un nou Vietnam. Din păcate pentru ei, un Vietnam fără 
vietnamezi nu putea exista... Cu toate acestea, reuşiseră să 
creeze o atmosferă de nesiguranţă. Dacă nu se întâmpla ceva 
neprevăzut, fedaynii nu aveau şanse de reuşită. 

Rafala unei puşti de atac se auzi undeva mult mai aproape de 
Ambasada Spaniei. O libaneză scoase un strigăt slab. 

— Teribil. Am să mor de frică! 

— Ce oameni insuportabili, fedaynii ăştia, fu de acord 
însoţitorul ei... 

Cu toate acestea dădea cu regularitate bani pentru Fatah, ca 
să aibă linişte. 

În spatele lor, colonelul Gorgour, cu chipul impasibil, îşi goli 
paharul cu J & B şi îşi mângâie mustaţa blondă. Atmosfera din 
jur îi convenea. La ce urma să întreprindă în acea seară, 
prezenţa focurilor de armă nu putea decât să-l bucure. 

Îşi lăsă privirea să rătăcească prin încăpere. Fawzia Saleh 
stătea tolănită pe un divan, admirând colecţia de rochii beduine 
a stăpânului casei. Nu-i vedea decât spatele gol şi părul buclat. 
Când o privise ultima oară se gândise că avea genele prea lungi 
ca să fie adevărate. 

Venise singură la petrecere. 

Colonelul Gorgour era printre puţinii care ştiau de ce. Fawzia 
era amanta oficială a lui Wadi Karak, consilierul regelui pentru 
afaceri «speciale». Nu se afişa niciodată cu ea, dar pentru că lui 
îi plăcea să iasă la petreceri, era văzută mereu la cocteiluri, 
singură sau însoţită de o prietenă. În acea seară avea să se 
întoarcă cuminte în vila pe care i-o pusese la dispoziţie Wadi: 
amantul ei se afla la Damasc. 

Ca să nu dea naştere la bârfe, venise neînsoţită. Ca şi când ar 
fi simţit privirea lui Khamis Gorgour aţintită asupra ei, Fawzia se 
întoarse şi îi surâse. Colonelul îşi arătă dinţii strâmbi şi se înclină 
Uşor. 

Privirea îi zăbovi asupra corpului pus în valoare de rochia din 
lame argintiu. Fata avea sâni semeţi, talia fină şi coapsele pline. 
O creatură superbă, mai ales la Amman, unde femeile frumoase 
erau o raritate... 

Colonelul Gorgour se gândi cu tristeţe că avea să scape multe 
serate de acum încolo. 


x x 


Părul aproape roşu, tenul trandafiriu şi mustăcioara îl făceau 
pe colonelul Khamis Gorgour să semene cu un ofiţer din armata 
Indiilor. Chiar şi burtica ascunsă de uniformă îi dădea un aer de 
lăncier bengalez... Cu toate acestea, în ciudă ochilor albaştri, 
Gorgour era iordanian, provenind dintr-o familie cercheză, 
stabilită în ţară de trei generaţii. 

Mult timp, cerchezii formaseră coloana vertebrală a micuţei 
armate. Îmbrăcaţi în robe negre cu brandenburguri de argint, 
asigurau încă garda palatului regal, purtând la brâu pumnal şi 
pistol, pe cap căciuli negre din astrahan ciuruite de armele 
haşemite, iar în picioare cizme înalte cu pinteni. 

Aveau un aer anacronic şi superb. Când se strica climatizarea, 
cădeau toţi ca muştele. 

Colonelul Gorgour puse paharul gol pe tava majordomului şi 
luă un alt J & B. 

Faptul că urma să ucidă o femeie tânără şi frumoasă îl lăsa 
total indiferent. Cerchezii avuseseră întotdeauna o înclinaţie 
spre masacru şi nu preţuiau prea mult viaţa omenească. In acea 
seară, Gorgour trebuia să facă primul pas în îndeplinirea celei 
mai dificile misiuni din cariera lui de trădător. 

Asasinarea regelui Hussein al lordaniei. 

Cu o satisfacţie sumbră, colonelul Gorgour se gândi că avea 
să reuşească acolo unde o duzină de oameni la fel de bine 
intenţionaţi dar mai puţin serioşi, eşuaseră lamentabil. Ultima 
tentativă avusese loc cu şase luni înainte. Pe drumul spre 
aeroport, fedaynii deschiseseră focul asupra suitei regale. 
Hussein ripostase personal alături de gărzi. Era un trăgător 
remarcabil şi un om curajos. Colonelul ştia acest lucru. Ca să-l 
elimine pe suveranul haşemit, elaborase un plan extrem de 
minuţios. O anumită experienţă a asasinatului o avea deja. 

Două elemente pe care le stăpânea. 

ÎI privi cu o uşoară ironie pe colonelul Serviciilor iordaniene, 
care perora în mijlocul unui grup. Vorbea prea mult. Dacă 
Gorgour ar fi avut o asemenea limbariţă, ar fi fost împuşcat cu 
ani în urmă. 

Era prudent ca o vulpe. Niciodată nu intrase în contact, chiar 
în situaţii oficiale, cu cei care îl plăteau. Nu-şi permisese nicio 
lăudăroşenie. Ducea o viaţă liniştită, nu făcea cheltuieli 
extravagante sau fără motive temeinice: trădarea nu-i adusese 


niciun dinar. Colonelul trăda din ideal, pentru Majestatea Sa 
Regina. Şeful Intelligence Service care îl recrutase cu 
cincisprezece ani în urmă clarificase imediat lucrurile, ca între 
gentlemani. Colonelul Gorgour avea să-şi păteze toate mâinile, 
dar cel puţin, nu se atingea de cei treizeci de arginţi ai lui luda... 

Şirul gândurilor îi fu tulburat de ambasadorul Statelor Unite, 
care se îndrepta spre el cu un pahar în mână. 

— Ce mai e nou pe la palat? 

Era un tip jovial, cu un râs tunător, bondoc şi solid, cu ochi 
cenuşii şi şireţi. Un dur căruia uneori îi lipsea tactul. 

— Totul este în regulă, îl asigură Gorgour. Majestatea sa se 
odihneşte la Homar... Nici un motiv de nelinişte. 

— Nu trebuia să-l însoţiţi? spuse americanul apăsat. 

— În niciun caz, zise cerchezul neclintit. 

Comanda regimentul blindat însărcinat cu protecţia palatului 
şi a rezidentului de la Homar. 

Profitând de un moment de agitaţie, îşi părăsi interlocutorul, 
căutând-o din priviri pe femeia pe care trebuia să o ucidă. Totul 
fusese prevăzut în acea seară, iar dacă pleca fără să o vadă, ar 
fi fost un dezastru. 

O găsi în biroul ambasadorului, mâncând fursecuri şi bând 
Pepsi-Cola. 

Colonelul termină whisky-ul şi îşi şterse cu grijă mustaţa. Cu 
mâinile la spate, se îndreptă spre bufet. Aşezaţi în şir, 
iordanienii morocănoşi aşteptau o oră potrivită ca să plece. 
Gorgour luă puţin aspicul gălbui şi se aşeză într-un colţ. 

Amman-ul era un oraş foarte practic pentru cineva ca el. 
Toată lumea purta armă. Nici măcar ambasadorul Statelor Unite 
nu se despărţea de mitralieră. Volkswagen-ul ambasadorului 
Spaniei era ciuruit ca o strecurătoare... 

Se concentră asupra misiunii sale. Doar un creier ca al lui 
putea sa reuşească. Hussein era mereu în gardă. Reşedinţa de 
la Homar, la zece kilometri de oraş, semăna cu o tabără 
fortificată, păzită de blindate şi de sute de beduini devotați până 
la moarte. Existau mitraliere chiar şi în jurul piscinei, iar un 
elicopter gata de decolare aştepta în spatele reşedinţei recent 
renovate. 

Regele se deplasa într-un Mercedes 3001 înconjurat de jeep- 
uri pline de mitraliere, care erau folosite la cel mai mic semn 
suspect. Drumurile erau cercetate înainte de trecerea lui, nu 


avea oră fixă şi niciun itinerar de rutină. 

În plus, rula cu viteză mare, pierzându-şi uneori escorta. 
Mercedes-ul 3001, echipat cu un motor de şase litri, atingea o 
viteză de 230 kilometri la oră. 

Carlos, stăpânul casei, trecea de la un grup la altul. 

— Vom dansa, anunţă el. 

Lucru rar la Amman. Colonelul Gorgour se încruntă, contrariat. 
Fawzia putea să fie tentată de o asemenea distracţie. 

Îi aruncă o privire. Fata ezită. Un elveţian se apropie de ea şi 
o invită la dans. Îl refuză cu un surâs şi Gorgour îşi termină 
aspicul, respirând uşurat. Fata urma să moară în acea seară, 
declanşând astfel operaţiunea, aşa cum fusese prevăzută. 

Îşi aprinse din nou trabucul şi se duse pe terasă să ia aer. În 
acelaşi moment, un glonţ trasor traversă cerul, tras din direcţia 
djebelului Nasser. 

Colonelul Gorgour se simţea plin de optimism. Nimeni nu avea 
să bănuiască motivul pentru care murise Fawzia. Se mândrea că 
îi venise o asemenea idee. Wadi Karak era o persoană 
bănuitoare, care nu circula decât cu patru gărzi de corp, mereu 
înarmat şi în stare de alertă. De o austeritate agresivă, avea 
doar un punct slab: adora femeile. 

Un amănunt important, dar Fawzia nu era de vânzare. Trebuia 
deci să o înlocuiască. Wadi era nebun după ea. Nici vorbă să-i 
opună o rivală: putea dura luni de zile. Ordinele şefilor 
colonelului erau însă formale: regele Hussein trebuia să moară 
înainte de sfârşitul lunii, condiţie indispensabilă pusă de egipteni 
înainte de începerea oricăror negocieri. 

Motivul era foarte simplu: ei erau pe punctul să cedeze în 
privinţa Ierusalimului, iar el nu. Era ceea ce în limbaj diplomatic 
se numea un «prealabil». Prealabilul trebuia să dispară. 

Colonelul Gorgour nu înţelegea de ce Intelligence Service îi 
iubea atât de tare pe egipteni. Londra nu era obişnuită cu 
altruismul. Pentru că egiptenii nu erau în stare să se achite de o 
misiune atât de dificilă, şi mai ales pentru că nu doreau să fie 
amestecați, lui îi revenise sarcina să o ucidă. 

Amuzant. Ș 

Măcar dacă n-ar fi existat o anume afacere cu petrol. In mod 
inexplicabil, iordanienii îi ocoliseră pe uriaşi, americanii şi 
englezii, încredinţând prospecţiunile unei societăţi iugoslave. 
British Petroleum nu fusese prea încântat... Lumea vorbea la 


Amman că o alegere atât de ciudată era fructul unui acord cu un 
înalt funcţionar mai sensibil la bacşiş decât colegii lui. 

Bine că englezii nu-şi pregăteau viitorul alături de egipteni. 
Ruşii le tăiaseră craca de sub picioare... Probabil că ardeau de 
nerăbdare să pună din nou piciorul pe malul Nilului. În faţa unui 
asemenea sacrilegiu, colonelul Lawrence se răsucea în 
mormânt... 

O crimă născocită în comun, iată ce ar fi făcut să renască o 
frumoasă şi trainică prietenie, mai ales că aşa ceva putea fi 
reamintit oricând şi în mod discret. Oamenii bine crescuţi nu-şi 
dezvăluie secretele atunci când se ceartă. 

Poate că motivul invocat de cel care îl contactase era cel real. 
Hussein era mult prea intransigent în privinţa lerusalimului. 
După moartea bunicului lui, refuzase orice concesie făcută 
israelienilor... Blocând astfel negocierile. Egiptenilor nu le pasă 
nici cât negru sub unghie de lerusalim, din moment ce canalul 
urma să fie deschis din nou. 

Pentru că nu reuşiseră să-l facă pe Hussein să-şi schimbe 
părerea, nu mai rămânea decât o soluţie. 

După dispariţia lui, succesorul ar fi fost mai maleabil, chiar 
dacă era de-al fedaynilor. În acelaşi timp ar fi jucat o festă 
americanilor care investiseră milioane de dolari în Hussein. 
Intelligence Service urmărea să împuşte doi iepuri dintr-o 
lovitură. După ce Rolls-Royce intrase în faliment, trebuia să-şi 
salveze onoarea... 

Colonelul Gorgour puse grăbit farfuria pe masă. Ajutată de 
gazdă, Fawzia îşi punea pardesiul. 

Se năpusti în camera de vizavi de bucătărie, transformată în 
garderobă, recuperându-şi impermeabilul. Dimineaţă plouase. 
Din cauza altitudinii, clima era suportabilă, în timp ce la Akaba, 
în august, erau 45* la umbră. 

În hol, ofiţerul îşi încrucişă paşii cu Carlos care se întorcea să 
o conducă pe Fawzia. Auzi zgomotul unei maşini. Nu mai avea 
nicio clipă de pierdut. 

— Plecaţi deja, colonele? întrebă diplomatul. 

Lui Carlos îi părea rău că seratele lui se terminau atât de 
devreme. Avea pivniţa plină de alcool: Met et Chardon premiat, 
Dom Perignon, Punt e Mes., Porto Diez. 

Colonelul Gorgour surâse jenat: 

— Sunt cam obosit. Vă rog să mă scuzaţi excelenţă. 


Ambasadorul era prea educat ca să insiste. Îi strânse mâna 
cerchezului şi se întoarse la invitaţi. 

Khamis Gorgour traversă grădina ambasadei aproape în fugă. 
Maşina lui Fawzia ajunsese pe bulevardul Majlis El Umah, o 
arteră largă care făcea legătura între primul şi cel de al treilea 
cerc. Ajunse la maşină şi demară în goană. Îşi strecură mâna 
sub banchetă şi scoase o mitralieră germană MP5 cu pat 
rabatabil. Erau destul de puţine în lordania, dar el fiind ofiţer în 
gardă, avusese onoarea să primească una dintre primele arme 
de acel tip. In momentul în care ajunse pe bulevard Volkswagen- 
ul lui Fawzia coti la dreapta pe drumul spre djebelul Nasser, 
trecând prin cel de-al treilea cerc şi apoi coborând panta, 
evitând astfel centrul oraşului. 


x x 


Drumul ce şerpuia pe lângă djebelul Nasser era pustiu, cu 
excepţia unui Land Rover plin de beduini adăpostit la umbră, în 
intersecţia ce ducea spre centrul Amman-ului. Colonelul Gorgour 
menținea o distanţă de o sută de metri între el şi maşina femeii 
pe care o urmărea. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Nici ţipenie. Jeepul 
beduinilor nu se mişcase din loc. 

Drumul cotea spre dreapta în ac de păr, înspre Terra Sancta 
College. Timp de câteva clipe, pierdu din ochi maşina lui Fawzia. 
Acceleră. Uşurat, zări în curând stopurile aprinse ale maşinii din 
faţă. 

Frumoasa Fawzia frână. Pe Kutheir Street era totuşi loc destul. 
Doar partea stângă era construită. În faţă, panta abruptă şi 
pietroasă a djebelului începea direct din dreptul trotuarului. 

Volkswagen-ul opri pe stânga. Ceva mai încolo, un post al 
FPLP, o baracă înconjurată de mitraliere reprezenta una dintre 
puţinele clădiri construite la baza pantei. 

Se auzi pocnind o portieră. 

Silueta elegantă a lui Fawzia se detaşa pe fundalul mai 
întunecat al gardului vilei. 

La lumina farurilor, colonelul văzu că ţinea în mână o legătură 
de chei. În depărtare spre djebelul Joffei se auzi o rafală şi ecoul 
o răsfrânse parcă la infinit. 

Khamis Gorgour parcă pe dreapta, oprindu-se brusc. Stinse 


farurile. Fawzia se întoarse. Cu mâna stângă ţinea la piept 
poşeta de seară. Gorgour distingea perfect rochia scânteietoare 
din paiete, lucind în penumbră. 

Ţâşni din maşina, cu mitraliera în mână, îndreptându-se spre 
tânăra femeie. În momentul în care trecu prin dreptul unui 
lampadar, aceasta îl recunoscu şi se destinse imediat. 

— Colonele! Nu ştiam cine mă urmărea, spuse ea râzând 
uşurată. Ce căutaţi aici? 

Vederea mitralierii nu o neliniştea. La Amman, armele erau la 
fel de obişnuite ca umbrelele. 

Fără să-i răspundă, Khamis Gorgour ridică arma, lipi patul de 
stomac şi desfăcând picioarele, deschise focul. 

Detunăturile  asurzitoare sparseră liniştea nopţii. Fawzia 
rămase cu gura căscată, părând împietrită. Colonelul nu mai 
trase. Prudenta îl obligă să mai păstreze câteva cartuşe. Ochii 
verzi ai lui Fawzia îl fixau fără să priceapă. Cu mâinile încleştate 
pe gard, rămăsese în picioare, deşi primise destule lovituri. 
Rochia elegantă, găurită în dreptul taliei, se umpluse de sânge. 
Colonelul Gorgour trăsese întotdeauna foarte bine. 

Cerchezul auzi strigăte, şi în vilă se aprinse o lumină. Se 
putea aştepta la o reacţie rapidă. 

In câteva minute, toţi beduinii care patrulau în zonă, aveau să 
se îndrepte spre Kutheir Street. 

Deodată, buzele lui Fawzia schiţară o mişcare: 

— Colonele, aţi înnebunit, bolborosi ea. Aţi înnebunit. 

Nu murise, deşi primise şapte sau opt gloanţe! Câtă vitalitate! 
Gorgour se apropie repede şi îi lipi ţeava armei de gât, apăsând 
pe trăgaci. Jumătate din craniul lui Fawzia se transformă într-o 
masă sângerândă, deşi cerchezul nu trăsese decât de două ori. 
Fawzia rămase cu ochii deschişi şi căzu grămadă, împroşcând cu 
sânge uniforma ofițerului. 

Acesta se trase repede înapoi şi alergă spre maşină. 

In momentul în care se urcă, ochi poarta şi trase, golind 
încărcătorul, pentru a-i opri pe servitori să iasă, păcălindu-i în 
acelaşi timp că era vorba de fedaynii care se repliau. 

Ei aveau obiceiul să tragă orbeşte. 

Colonelul Gorgour demară în trombă. Corpul lui Fawzia zăcea 
grămadă lângă gard; începuse să se tragă peste tot în Amman. 
Beduinii împroşcau cu mitralierele grele djebelurile suspecte. O 
rafală lungă de Kalaşnikov se auzi dinspre djebelul Ashrafieh. 


Fedaynii ripostau. Khamis Gorgour coti la stânga, prin faţa 
bisericii catolice, pe o străduţă întunecată ducând spre 
Ambasada americană. Dacă nu-l prindeau asupra faptului, nu-l 
puteau acuza de nimic. 

A doua zi, toată lumea din Amman urma să vorbească despre 
o nouă crimă a fedaynilor, pusă în cârcă celor care asigurau 
permanenţa FPLP. Era un bun pretext pentru a le opri 
activitatea. 

Colonelul trecu prin faţa Ambasadei SUA, apoi printr-un sens 
giratoriu pustiu, ajungând în Salt Road, de unde, făcând un ocol 
larg, ajungea în djebelul Amman unde locuia. Într-un sfert de oră 
avea să doarmă buştean. Dacă ar fi eşuat, operaţia s-ar fi 
amânat sine die: a doua zi, Fawzia pleca la Akaba, unde nu s-ar 
fi putut debarasa de ea fără riscuri. 

Mai avea de făcut un singur lucru: să o înlocuiască în inima lui 
Wadi Karak cu altcineva. Nu părea un lucru prea dificil. Nicio 
durere nu rezista planului colonelului Gorgour. Cunoştea foarte 
bine natura umană. 


Capitolul III 


Malko privi pieziş mitraliera Beretta pusă între cele două 
banchete. Avea încărcătorul montat. Nu se aşteptase la aşa 
ceva, în maşina unui ambasador. In lordania diplomaţia avea un 
aer milităros... 

— E a dumneavoastră? îl întrebă pe Terence Ziros. 

Al treilea consilier al Ambasadei SUA surâse. 

— Nu, e a lui Foster Folk, ambasadorul. La fel şi maşina. Mi-a 
împrumutat-o ca să vă întâmpin. În septembrie, el şi întreg 
personalul ambasadei au stat zece zile pe burtă în birouri. S-a 
tras asupra ferestrelor zi şi noapte. Situaţia l-a marcat pe 
ambasador... 

Cadillac-ul rula pe un bulevard larg cu două sensuri. Intrau în 
Amman. Malko remarcă pe stânga o clădire ultramodernă verde 
imensă, cu şase etaje şi cu ferestre minuscule. 

— Hotelul Abu Nuwar, îi spuse Ziros radios. Altfel spus, 
închisoarea. Toată lumea îi spune aşa. In ciuda faptului că 


deţinuţii sunt uneori torturați, hrana e bună şi celulele sunt 
curate... 

Încântător. 

— Se pare că înghiţiţi sume fabuloase aici în lordania, spuse 
Malko. Probabil că sunteţi bine văzuţi... 

Ajunseră la un sens giratoriu. Pe dreapta, drapelul britanic 
flutura pe o clădire albă. Terence Ziros frână, lăsând să treacă 
un Land Rover plin de beduini, înarmaţi până în dinţi. Cu 
degetele pe trăgaci, priveau Cadillac-ul cu un aer crâncen. 

— Plătim destul, dar nu suntem agreaţi, rânji Ziros, pentru că 
am furnizat arme şi Israelului. Fedaynii ne acuză că îl ajutăm pe 
rege să-i lichideze, iar regele e convins că îl trădăm în favoarea 
israelienilor. Suntem 140 la ambasadă şi tot nu e de ajuns ca să 
ne descurcăm. 

— 140, tresări Malko. Atunci eu ce caut aici? 

Al treilea consilier ridică plin de candoare privirile spre cer. 

— Pentru că nu sunteţi american, cu toate că treceţi drept aşa 
ceva. Dacă veţi fi amestecat într-o poveste urâtă, nimeni nu va 
da foc ambasadei... În plus, se pare că sunteţi familiarizat cu 
ţările astea pline de negrotei sau de arăboi. Aici veţi fi în 
elementul dumneavoastră. 

Terence Ziros lucra pentru Central Intelligence Agency de 
cincisprezece ani. Specialist în Orientul Mijlociu, în moravurile 
arabe şi tot restul, era şeful lui Malko în acea misiune. Frână şi 
viră la stânga pe o alee care ducea spre o clădire modernă: 
Hotelul Jordan Intercontinental. Lui Malko i se păru mai prost 
întreţinut decât închisoarea. 

— Aceasta este casa dumneavoastră, îl anunţă Ziros. Vă 
sfătuiesc ca noaptea să nu staţi la o fereastră luminată... S-ar 
putea să fiţi victima unei glume de prost gust. 


* 
x x 


— Au tras ca într-un iepure zise gânditor Terence Ziros. Avea 
unsprezece gloanţe în cap, trase de la mică distanţă. Lovitura de 
graţie a primit-o în cap. Păcat, avea cele mai frumoase picioare 
din Amman... 

La recepţia de la Ambasada Spaniei nu se vorbea decât de 
moartea lui Fawzia survenită cu o săptămână în urmă. Terence 
Ziros îşi întrerupse necrologul şi se concentră asupra paharului 


cu whisky. Părul negru corb şi tenul mat îl făceau să semene cu 
un iordanian. Cu toate acestea, se născuse în Idaho. Stăpânind 
perfect limba arabă şi ajutat de fizic, se descurca uşor la 
Amman. 

Malko privi în jur. Carlos, ambasadorul Spaniei, stătea de 
vorbă cu două femei frumoase. In clădirea ambasadei se aflau 
cam treizeci de persoane, marea majoritate străini. Remarcă o 
femeie cu un aer oriental, stând picior peste picior pe un fotoliu, 
care privea în direcţia lui. 

— La uite, se pare că Passionaria palestinienilor vă place, 
remarcă Terence Ziros. 

Palestiniana desfăcu picioarele şi le încrucişa la loc. Purta o 
rochie lungă, despicată adânc în faţă. Ciorapii negri şi 
strălucitori puneau în valoare picioarele lungi şi fusiforme. O 
ţinută cam neobişnuită pentru o iordaniană... Chipul nu era aşa 
de atrăgător. Purta părul pieptănat pe spate şi avea nasul 
coroiat. Gura mare şi senzuală compensa însă ansamblul. 
Degaja o senzualitate animalică, primitivă. Fixa ochii aurii ai lui 
Malko cu o ardoare aproape agresivă. 

— Cine e? întrebă acesta. 

Americanul cobori vocea: 

— Ratwa, Passionaria fedaynilor, o nimfomană care se crede 
revoluţionară. E o figură. În timpul războiului civil, trăgea cu 
mitraliera din djebelul Ashrafieh. A ajuns la spitalul Monhaser 
unde o duzină de fedayni răniţi zăceau pe hol gemând sfâşietor. 
A închis uşa şi în câteva clipe nu s-a mai auzit nimic... 

— Ce a făcut? 

Ziros surâse cu un aer deşănţat. 

— Şi-a desfăcut bluza şi le-a arătat sânii. Trecea pe la fiecare 
şi îi lăsa să-i facă de voiau. Unii o mângâiau, alţii nu îndrăzneau, 
alţii îşi înfundau capul între sânii ei, căutându-şi parcă mama... 

Straniu. 

— Cu ce se ocupă la Amman? 

Americanul ridică din umeri: 

— Complotează... Se duce peste tot şi are mulţi prieteni, în 
ambele tabere, deşi îl urăşte pe rege. Cred că spionii regali nu o 
iau prea în serios, iar temperamentul ei vulcanic aranjează 
lucrurile. 

Covorul din micul salon fusese rulat şi mai multe perechi 
începură să danseze. Un francez o invită pe Ratwa. Când trecu 


pe lângă Malko, aceasta îl privi stăruitor. 

Terence Ziros aşteptă să se depărteze şi remarcă: 

— Am impresia că nu s-ar lăsa prea mult rugată să vă aplice 
tratamentul fedayn. 

Malko bău votca din pahar. Atmosfera din Amman i se părea 
ciudată: spionii regali care îşi pierdeau vremea în holul hotelului 
Royal, străzile pustii după căderea serii, restaurantele goale, 
rafalele nocturne, în contrast cu oamenii care păreau să ducă o 
viaţă normală, şi acea femeie care fusese ucisă cu atrocitate cu 
opt zile înainte... 

În plus, topografia oraşului Amman era ceva aberant. Nu 
exista nici măcar o stradă dreaptă şi orizontală în acelaşi timp... 
Oraşul era construit pe pantele a şapte djebeluri. Oamenii îşi 
treceau viaţa urcând şi coborând. Ca să ajungă la palat, Malko 
traversase centrul, câteva străzi înguste şi încinse, şerpuind 
între djebelul Hussein şi djebelul Ashrafieh, patrulate de poliţişti 
îmbrăcaţi în albastru şi împopoţonaţi cu nişte caschete ascuţite. 

În afară de djebelul Amman, plin de vile cochete din piatră 
trandafirie, restul oraşului era plin de un soi de coteţe din 
ciment... 

Malko regăsise cu bucurie atmosfera mondenă şi elegantă din 
ambasadă. Un gând neplăcut întunecă buna dispoziţie: 

— După părerea dumneavoastră, ce motiv au avut să o ucidă 
pe Fawzia? 

Terence Ziros răsuci gânditor gheaţa din pahar. Stăteau 
singuri într-un colţ, la adăpost de urechile duşmane. 

— Sincer să fiu, nu ştiu nimic, mărturisi americanul. S-ar 
putea să fie în legătură cu ceva din ceea ce ştim. 

Malko nu insistă. Atunci când David Wise îi telefonase de la 
Washington, cerându-i să se urce în primul avion spre lordania, 
nu ceruse prea multe detalii... Şeful Diviziei Planuri - un serviciu 
de capă şi spadă, mai mult spadă decât capă - de la CIA nu era 
în general vorbăreţ. Ceea ce îi propunea de obicei oscila între 
riscul lipsit de orice asigurare mai serioasă şi pura sinucidere. La 
Central Intelligence Agency dolarii se câştigau cu mult efort, mai 
ales când beneficiarul era un prinţ autentic, care îi cheltuia pe 
toţi încercând să-şi reconstruiască reşedinţa, castelul din Liezen, 
şi când bursa din Wall Street era în plină recesiune. 

Malko aflase secretul doar după ce ajunsese la Amman, din 
gura lui Terence Ziros. 


Secţiunea Orientul Mijlociu de la CIA avea mult de lucru: 
persoane necunoscute încercau să-l asasineze pe regele 
Hussein! 

Terence Ziros susţinea că pontul era sigur. Viaţa suveranului 
haşemit era plină de asemenea evenimente, supravieţuise deja 
la paisprezece tentative de asasinat, dar de această dată, 
cineva din anturajul lui era implicat şi nu se ştia cine. 

— Nu se pune problema unui avertisment oficial, spuse Ziros 
în timp ce maşina înghiţea kilometrii drumului plin de praf ce 
lega aeroportul de oraş. Riscăm să-l alertăm pe cel interesat. Va 
sta cuminte, iar după trei luni o va lua de la capăt, când nimeni 
nu se va aştepta la aşa ceva. Când îi vom afla identitatea, îl vom 
anunţa pe Hussein. Sigur că stăm pe poziţii, dar dumneavoastră 
aveţi mâinile mai libere, nu-i aşa... 

Un eufemism pudic însemnând că le convenea să scoată 
castanele din foc cu mâna unui agent, fie el şi Alteță 
Serenissimă, decât să expună un funcţionar sacrosanct din 
State Department. 

Privind norii mari şi albi ce se îndreptau spre vest, spre Valea 
lordanului, Malko întrebase: 

— V-ar crea noi probleme situaţia în care Hussein ar fi 
transformat în foc de artificii? 

Terence Ziros se sufocase, surprins de o virtuoasă indignare. 

— Glumiţi? Dacă dispare, în două ore lordania se transformă 
în iadul pe pământ. Adio înţelegeri cu israelienii, extremiştii ar 
ajunge la putere, fie ei fedayni sau beduini... Regele conduce 
ţara cu o mână de fier. Fără el, totul se prăbuşeşte. 

Până la intrarea în oraş, în timp ce traversau un platou 
înverzit, americanul îl pisase pe Malko cu tot felul de viziuni 
apocaliptice ulterioare asasinării suveranului, trecând însă sub 
tăcere soarta avută de informatorul egiptean... 

Malko promisese să-şi dea toată silinţa. Pentru început, Ziros 
îl dusese la acel cocteil la Ambasada Spaniei, de unde se puteau 
culege uneori informaţii interesante. Americanul îi întrerupse 
şirul gândurilor: 

— Tot ce ştiu despre Fawzia e că era amanta lui Wadi Karak, 
unul dintre consilierii regelui şi că nu făcea politică. Wadi era 
nebun după ea, asta e sigur. 

— Cine ar fi putut să o ucidă pe Fawzia? 

Ziros ridică din umeri. 


— Greu de spus. După metodă, ar putea fi fedaynii sau un 
duşman al lui Wadi Karak. Sau... 

Lăsă fraza în suspensie, dar Malko înţelese. Aceea era prima 
pistă pe care trebuia să pornească. Nici măcar în lordania o 
femeie tânără şi frumoasă nu era asasinată fără motive 
serioase... 

O tânără se apropie de ei şi îi surâse americanului. Avea un 
chip oval, dur, un corp cam greoi cu fese bombate şi reliefate de 
o rochie Pucci şi o claie de păr blond. Fata fuma cu gesturi 
lipsite de ostentaţie. 

— Bună seara Sophia, spuse Terence Ziros strângându-i cu 
căldură mâna. Chiar voiam să vi-l prezint pe prinţul Malko. A 
venit la Amman pentru câteva zile. 

Malko se înclină şi îi sărută mâna în care nu ţinea ţigara. 

Ziros surâse larg: 

— Ea e Sophia Nazzal, cel mai frumos suporter al regelui. 
Femeia care cunoaşte cel mai bine Ammanul. 

Sophia îl privi stăruitor pe Malko. În momentul în care se 
pregătea să spună ceva, apăru Carlos şi o invită la dans. Ea îl 
urmă, fără să lase din mână ţigara. 

— Cine e? întrebă Malko. 

— O altă Passionaria. | se spune Leoaica, din cauza părului. O 
milaneză măritată cu un medic iordanian. lubeşte luxul, 
şampania Dom Perignon şi pe rege. Este invitată deseori la palat 
şi are nenumărate relaţii în Amman. După ce reuşeşti să o 
îmblânzeşti, devine utilă. 

— Dacă magazinul Hermes are o sucursală la Amman, am să 
cumpăr o cravaşă. 

Terence Ziros surâse în colţul gurii. 

— Cred că mai bine aţi proceda invers... Doar nu aveţi de 
gând să... 

Se întrerupse brusc. Un ofiţer iordanian se îndreptă spre Ziros 
cu mâna întinsă. Malko se eclipsă, ciulind urechea. La capătul 
celălalt al oraşului se trăgeau rafale răzlețe. 

Se îndreptă spre camera cufundată în întuneric unde se 
dansa. O zări imediat pe Ratwa, aşezată pe o canapea, cu un 
pahar în mână. Cum îl văzu îi spuse: 

— Aşezaţi-vă sau dansaţi dacă doriţi. 

Era o invitaţie făţişă. Malko se înclină în faţa ei. 

— Aş fi încântat să dansez. 


Ea se ridică, puse paharul pe măsuţă şi ochii îi străluciră 
ciudat. Îşi înecase idealurile revoluţiei în paharul de J & B... 

Fără complexe, se lipi imediat cu tot corpul de el. 

Cam mirat, Malko se gândi că aşa se dansa acolo flamenco... 
O mână anonimă schimbă discul cu muzica din „Love Story”, de 
data aceasta un ritm lent, o melodie adevărată. Ratwa se opri 
brusc din dans şi începu să-şi frece şoldurile de bazinul 
partenerului. Din fericire, erau înconjurați de alte perechi şi 
nimeni nu putea vedea chipul semeţ şi simetric al 
palestinienei... 

Dansul pântecului îl făcu pe Malko să-şi aducă aminte că era 
bărbat înainte de a fi agent de lux. Se dădu uşor înapoi, 
mascându-şi astfel reținerea, dar mâinile palestinienei i se 
înfipseră în coapse şi îl apropiară din nou de ea. Fu nevoie deo 
voinţă titanică şi de un autocontrol formidabil ca să nu treacă 
drept mitocan. 

— Aveţi un mod de a dansa foarte învăluitor, remarcă el. 

Ratwa surâse în întuneric. 

— Acest joc se numeşte „frustrare”, spuse ea cu jumătate de 
glas. 

— Nu sunt masochist, protestă Malko. 

Ratwa se lipi şi mai tare de el. 

— Nici eu. 

Muzica se opri şi el se grăbi să pună capăt acelei experienţe 
îndoielnice. CIA nu-l umplea de dolari ca să calmeze 
nimfomanele, fie ele şi, revoluţionare. La ieşire, dădu nas în nas 
cu Leoaica, strălucitoare cu coama ei blondă. Il privi cu un 
dispreţ uşor amuzat, care îl irită profund. 

În apropiere se auzi o rafală de armă automată. 

— Se cam trage astă-seară, remarcă un elveţian, pe un ton 
flegmatic. Se aude parcă din primul cerc. 

Nu era o aluzie la cartea lui Soljeniţân. Djebelul Amman era 
jalonat de trei sensuri giratorii, numite „cercuri”. Primul marca 
limita centrului oraşului. Cu toate că aveau nume, şoferii de taxi 
se încăpăţânau să le numeroteze. 

Terence Ziros stătea de vorbă cu un iordanian în uniformă, 
voinic, blond şi cu ochii albaştri. 

Beduinul care era de pază în grădină stătea neclintit. Din când 
în când trăgea şi el, doar aşa, ca să facă zgomot. 

— Când aţi sosit la Amman? 


Tresări. Leoaica era în spatele lui, cu ţigara în mână. De 
aproape, i se simţea mirosul de parfum Shalimar, şi Malko 
remarcă faptul că nu purta sutien pe sub rochia din jerseu de 
mătase. Vocea ei era însă la fel de uscată ca a unui bărbat. 

— Tocmai am venit. 

Leoaica trase un fum din ţigară. Avea ochii aproape la fel de 
galbeni ca ai lui Malko, iar în ciuda durității trăsăturilor, era 
feminină şi atrăgătoare. 

— În vacanţă la Amman, spuse ea ironic. Destul de rar se 
întâmplă aşa ceva. 

— Voiam să văd nişte prieteni. 

— Pe frumoasa Ratwa? 

Vocea îi devenise şi mai dură. Malko surâse. 

— Am cunoscut-o astă-seară. Se pare că este o persoană 
interesantă. 

— O căţea în călduri. 

Ce cuvinte galante... Se pare că nu înțelegeau amândoi la fel 
umorul. Se auziră trei focuri şi ecoul le repercută câteva 
secunde între djebelurile din Amman. 

— Totdeauna e aşa? întrebă Malko. 

Leoaica scutură furioasă scrumul. 

— Regele e prea bun. Ar fi trebuit să-i strivească pe fedayni, 
altfel îi vor face felul, mai devreme sau mai târziu. 

— Îl cunoaşteţi? întrebă Malko pe neaşteptate. 

Sophia Nazzal îl fixă cu o privire lipsită de expresie. 

— Da. De ce? 

În vocea ei se simţea o undă de agresivitate. 

— Doar aşa. N-aţi vrea să dansăm? 

Ea ezită o clipă, aruncă ţigara şi îl urmă pe Malko înăuntru. 


* 
x x 


Sophia Nazzal dansa la douăzeci de centimetri de Malko, 
foarte protocolar şi cu o ținută rigidă. Doar sfârcurile atingeau 
din când în când sacoul de alpaca al lui Malko. Mătasea uşor 
întinsă îl făcu pe acesta să-şi dea seama că atingerea nu o lăsa 
pe tânără indiferentă. Vru să o apropie de el, dar ea se încordă 
şi mai tare, cabrându-şi şalele ca să scape. 

Malko o slăbi imediat şi Sophia îl fulgeră cu privirea. 

— Mă confundați cu căţeaua de Ratwa. Nu sunt o târfă care se 


freacă de toţi bărbaţii. 

Vorbea cu francheţea unui legionar. Malko se întrebă ce gen 
de bărbat ar fi putut să o facă să vibreze. 

— Dacă vă plac blondele, continuă ironică Sophia, cele 
paisprezece stewardese de la ALIA tocmai au sosit în oraş. Le 
puteţi găsi la barul Philadelphia, dar trebuie să vă grăbiţi, altfel 
toate vor fi ocupate. 

— N-am venit la Amman să agăţ blonde. 

Sophia însă îşi continuă înţepăturile. 

— Wadi Karak a pus deja mâna pe cea mai frumoasă, zise ea. 
Nu i-a trebuit prea mult ca să uite de Fawzia. 

Malko ciuli urechea. Wadi Karak, amantul femeii asasinate... 

— E frumoasă? 

Leoaica rânji. 

— Vă interesează? Da, e superbă, în cazul în care vă plac 
târfele. Are nişte sâni remarcabili, se numeşte Carole şi este o 
fostă animatoare de la Playboy Club din Londra. 

Malko surâse mânzeşte. 

— Sunteţi extrem de bine informată. 

— Ştiu de la soţul meu. L-a vizitat pentru un vaccin. S-a fâţâit 
dezbrăcată prin cabinet, deşi el nu i-a cerut-o. 

Veselă din fire, fata. 

Cunoscând-o mai bine, ar fi aflat poate de ce fusese lichidată 
Fawzia. 

Discul se opri. Leoaica nu se desprinse de el, pironindu-l cu 
privirea. 

— De ce aţi venit la Amman, prinţe? întrebă ea. Îl ţinea strâns 
de parcă s-ar fi temut să nu fugă. 

— Dacă v-aş spune, nu m-aţi crede, dar vă mulţumesc pentru 
preţioasele informaţii... Sper că ne vom revedea. 

Ea îl fixă cu răceală. 

— Duceţi-vă repede la Philadelphia... Camera 28. l-a spus 
soţului meu asta, în caz că ar face buba... 

Salonul era foarte animat. Afară se trăgea în rafale... Ecoul 
făcea un zgomot continuu. Malko se apropie de Terence Ziros. 

— Cred că leoaica dumneavoastră nu prea mă place... 

În ochii negri ai americanului sclipi o lucire glumeaţă. 

— Trebuie să se prefacă... 

Îl luă pe Malko de braţ şi îi şopti aproape fără să mişte buzele: 

— Este o «cârtiţă»... Foarte eficace, uneori. 


Malko rămase interzis. Leoaica lucra pentru CIA! Ce 
nostimadă. Terence Ziros era încântat de efectul spuselor sale, 
spre uşoara agasare a lui Malko. 

— Ştiu cine i-a luat locul lui Fawzia în inima lui Wadi Karak îl 
anunţă el. 

— Cine? 

Înainte să apuce să-i răspundă, în salon se iscă zarvă. Carlos, 
stăpânul casei, se hotărâse să vadă de pe terasă trasoarele care 
împânzeau cerut. Unul câte unul, invitaţii îl urmară, urcând o 
scară îngustă şi întunecată. Ca prin minune, Malko se trezi lângă 
Ratwa. 

Ea îl strânse de mână. 

— Staţi lângă mine, fără ochelari nu văd nimic. 

Ajunseră pe terasă în momentul în care o dâră roşie traversă 
cerul, venind dinspre djebelul Hussein. Mitralierele din parcul 
palatului trăgeau în fedaynii din djebelul Ashrafieh. 

În rest, oraşul era cufundat într-o tăcere de moarte. 


* 
x x 


Sophia Nazzal cunoştea pe toată lumea la Amman, la Cairo, în 
Kuweit, datorită lui Cherif, soțul ei, care călătorea tot timpul, 
îngrijind pacienți mai mult sau mai puțin celebri. În afară de 
italiană, Sophia vorbea perfect araba şi engleza, tratând de la 
egal la egal cu majoritatea bărbaţilor. Işi făcuse nenumărați 
prieteni printre arabi. 

Celor de la CIA le venise ideea să o folosească din cauza 
legăturilor ei cu un înalt demnitar iordanian. Contactul se 
stabilise foarte discret şi Sophia acceptase din două motive. 
Întâi pentru avantajele materiale, pentru că i se dăduse de 
înţeles că avea să fie plătită cu generozitate, apoi pentru faptul 
că îi putea juca pe degete pe arabii care nu puneau preţ pe 
femei. Ideea o amuza. Toţi arabii cu care era în relaţii, chiar şi 
cei mai evoluaţi, o considerau un superb animal de plăcere. O 
blondă somptuoasă pe care şi-o doreau în pat. 

Unii reuşeau, alţii nu, dar totdeauna Sophia era cea care 
alegea. 

În patru ani, colaborarea ei cu CIA dăduse rezultate 
interesante. Sophia avea reputaţia de a nu vorbi verzi şi uscate, 
iar prietenii ei arabi aveau încredere în ea. In plus, 


naționalitatea şi meseria soţului ei o ţineau departe de intrigile 
politice... 

Le dădea cu regularitate ponturi asupra tranzacţiilor de la 
bursa din New York, ceea ce îi crease reputaţia unei strălucite 
femei de afaceri. Unul dintre prietenii ei kuweitieni îi oferise un 
superb smarald. Datorită ei câştigase 235.000 de dolari... 
Nimeni nu ştia însă că ponturile erau furnizate de fapt de cei de 
la CIA, nişte experţi extrem de bine plasați. Sophia profita şi ea. 
Pentru că se ştia că amanţii ei bogaţi îi făceau cadouri, nimeni 
nu se mira că trăieşte pe picior mare, comandându-şi hainele la 
Roma şi şampania la Paris. 

Punea la cale şi lovituri mai delicate. Unul dintre prietenii ei 
iordanieni se îndrăgostise nebuneşte de o englezoaică ce locuia 
în Kuweit. Inaccesibilă, Sophia se dusese personal după ea, 
plătind cu propriul corp, englezoaica având vederi foarte largi în 
materie de sex. Nu i se păruse însă ceva dezagreabil. 

După aceea, depusese prada în patul prietenului ei. Copleşită 
de bijuterii, englezoaica rămăsese la Amman, iar Sophia 
căpătase un nou prieten.. 

Apoi, într-o zi de mai 1967, iordanianul, care se culca uneori 
cu Sophia, îi dăduse acesteia întâlnire, foarte excitat şi abătut în 
acelaşi timp, spunându-i «astă-seară vreau să mă îmbăt». Ea nu 
se opusese. Bărbatul băuse trei sticle de Dom Perignon, 
mărturisindu-i că spionii regelui Hussein aflaseră că israelienii se 
pregăteau să atace pe 4 iunie şi că suveranul îl anunţase pe 
colonelul Nasser iar egiptenii nu-l crezuseră... 

lordanianul făcuse dragoste cu ea, înjurându-l pe «imbecilul 
acela de Nasser». 

A doua zi chiar, Sophia transmisese informaţia persoanei de 
contact. 

Israelienii atacaseră pe 5 iunie. 

Nimeni nu o bănuise pe frumoasa Sophia, dar garderoba ei se 
îmbogăţise totuşi cu o blană de panteră, în valoare de 12.000 de 
dolari... 

În orice caz, nu era un secret că Leoaica îl admira cu adevărat 
doar pe suveranul haşemit. 

La toate cocteilurile îl apăra, uneori chiar cu violenţă, 
jucându-şi reputaţia. 


x x 


Invitaţii lui Carlos se împrăştiară pe terasa care înconjura 
clădirea. Bezna era totală. Malko o urmă docil pe Ratwa. Ea îl 
conduse în partea stângă, care dădea spre djebelul Hussein, 
acolo unde nu se întâmpla nimic. Ajunseră în spatele unui coş, 
într-un colţ cufundat în beznă. 

— S-a terminat în partea asta, remarcă Malko. 

Dincolo se mai trăgea încă. Fără să răspundă, palestiniana se 
lipi de el, ridicând capul şi sărutându-l cu ardoare, împingându-l 
cu spatele de coş. 

Satisfăcută de rezultat, se desprinse o clipă de el. Era aproape 
frumoasă. 

Atinse uşor cu mâna dreaptă piciorul lui Malko, alintându-l cu 
vârful degetelor. 

— Vă asigur că nu sunt masochistă, spuse ea pe un ton 
scăzut. 

Zgomotul fermoarului sună în urechile lui Malko aidoma 
clănţănitului unei mitraliere. La mai puţin de zece metri de ei se 
aflau şase ambasadori, fără a mai pune la socoteală elita 
Amman-ului. 

Avu un gest de recul, dar Ratwa îl ţinea bine. Fără să-l scape 
din ochi, îl mângâie rapid, aproape cu brutalitate, apoi căzu în 
genunchi continuând într-un mod mai delicat ce începuse. Malko 
pierdu noţiunea timpului. Ca într-un vis, simţi degetele dibace 
ale palestinienei aranjându-i hainele, apoi ea se ridică, scotoci în 
poşetă, scoase o ţigară şi o aprinse. 

— Ne vom revedea cu siguranţă, spuse ea. Dacă vreţi, luaţi 
legătura cu mine prin cei de la FPLP, la tabăra Wardate. 

Îi întoarse spatele şi se alătură celorlalţi invitaţi. Malko îşi 
trase sufletul în întuneric. Dacă ar fi apărut stăpânul casei, s-ar 
fi aflat într-o situaţie jenantă. Stranie serată. Nu e de mirare că 
răniții fedayni se opriseră din vaiete, în cazul în care Ratwa le 
aplicase acelaşi tratament... 

leşi la lumină şi se amestecă printre cei de pe terasă. Ratwa 
dispăruse. Leoaica fuma, sprijinită de balustradă. Simţind parcă 
prezenţa lui Malko, se întoarse spre el. 

— Credeam că aţi dispărut, spuse ea. Voiam să vă invit la cină 
poimâine. 

— Aş fi încântat. 

Tirul încetase. Lumea cobora în ambasadă. Sophia Nazzal o 


luă înaintea lui Malko. La capătul scării, se întoarse: 

— Apropo, cum aţi vrea să mă îmbrac? 

Malko rămase interzis. 

— V-ar conveni cu un şort, colanţi negri şi ghete? îi propuse 
ea pe un ton suav. 

Leoaica îl privea drept în ochi, calmă şi netulburată. Părea 
foarte sigură pe ea. Malko surâse jenat. 

— Mi se pare ideal. Sper însă că această ţinută nu-l va deranja 
pe soţul dumneavoastră. 

— Soţul meu a plecat la Ibrid pentru patru zile. 

Malko nu avu timp să mediteze asupra răspunsului care îl 
lăsase fără replică. Terence Ziros se îndrepta spre el. Il luă de 
braţ şi îi şopti: 

— Ştiu unde o putem găsi pe prietena lui Wadi. 

Malko nu-l lăsă să-şi savureze succesul: 

— Ştiu, la Philadelphia, camera 28. Cine v-a vândut pontul? 

— Colonelul Gorgour, un prieten iordanian din Garda Regală. 


Capitolul IV 


Carole Nel îmbrăcă puloverul de jerseu galben, mai mic cu 
două numere, ca să-i scoată în evidenţă sânii remarcabili, 
susținuți cu greu de un sutien minuscul. Fesele obraznice şi 
rotunde erau înghesuite într-un mini ale cărui cusături stăteau 
gata să crape. Carole îşi strânsese talia cu o curea lată, 
accentuându-i subţirimea. Tânăra englezoaică aruncă o privire 
senzuală imaginii din oglindă şi păru satisfăcută. Vizita ei la 
palat avea să fie marcată în istoria lordaniei... 

De când se ştia, Carole fusese o târfă rafinată. Încă de mică îi 
ademenea pe puştii roşcovani din Notting Hill, periferia 
pitorească din nordul Londrei. Pentru dulciuri, le satisfăcea 
curiozităţile juvenile. Ă 

La paisprezece ani, toţi vecinii jinduiau pieptul ei semeţ. In 
mod deliberat, adoptase o atitudine cât mai provocatoare. 
Fesele ei minuscule jucau ca pe rulmenţi. 

Moda mini fusese pentru Carole o revelaţie. Cu luciditate, 
aţâţase bărbaţii din Notting Hill, provocând aproape o răzmeriţă. 


Se delecta cu remarcile obscene care îi marcau trecerea prin 
locurile publice, ascunzându-şi satisfacția în spatele candorii 
oglindite în ochii mari şi albaştri. 

Carole se realizase doar după ce ajunsese la Playboy Club din 
Londra pe post de „iepuraş”. Picioarele lungi în ciorapi negri de 
plasă şi bustul dezvoltat oferit ca pe tavă de bustiera strâmtă îi 
făceau pe clienţi să uite numărul paharelor, iar gesturile lor erau 
de-a dreptul obscene. 

Sadică, frumoasa Carole se bucura de frustrarea lor, 
respingându-le în permanenţă avansurile şi  agitându-şi 
batjocoritoare pompoanele. Nu-şi alegea niciodată amanţii 
dintre cei care o mâncau din ochi. Avea o viaţă perfect 
organizată. Animăluţ focos cu creier de gheaţă, înţelesese foarte 
repede că fizicul putea să-i aducă o groază de satisfacţii, chiar 
dacă pentru asta trebuia să se forţeze puţin. Totul era ca după 
aceea să trăiască aşa cum îi plăcea. 

Işi fardă cu grijă ochii, luă cheia şi se îndreptă spre ascensor. 
Chiar fără asistenţă, se mişca legănându-şi coapsele. Puterea 
obişnuinţei. 


x x 


Malko băuse al treilea «acir-lemon» în momentul în care 
Carole ieşi din ascensor. O aştepta de două ore, după ce se 
convinsese că cheia de la 28 era pe panou. Nu o văzuse 
niciodată, dar fu imediat sigur că ea era. Leoaica nu minţise: era 
sclipitoare. Picioarele interminabile şi bronzate şi pieptul bogat 
contrastau cu chipul angelic. 

Mutra aparent bosumflată, nasul cu nări răsfrânte, ochii mari 
şi albaştri, aerul semeţ şi dezinvolt, un ansamblu extrem de 
agreabil. Cei slabi de înger cădeau uşor în păcat. Ce căuta oare 
la Amman trupeşa creatură, îmbarcată în Boeing-ul Companiei 
ALIA? 

Cercetă cu o privire indiferentă holul de la Philadelphia, apoi 
ieşi. Malko puse un dinar pe masă şi o luă pe urmele ei. Nu avea 
niciun plan. Fu gata să se ciocnească de sânii galbeni-canar. Cu 
o mutră şi mai bosumflată, Carole se întorcea. 

— N-aţi găsit taxi? 

Funcţionarul de la recepţie se pierdu în explicaţii 
întortocheate. Taxiurile nu veneau la Philadelphia, trebuia să 


caute personal unul... 

Carole îşi încruntă contrariată fruntea încântătoare. Atunci 
apăru şi Malko, debordând de solicitudine. 

— Am auzit, spuse el. Dacă vă pot fi de folos, maşina mea vă 
stă la dispoziţie... 

Carole îl scrută de parcă s-ar fi aflat pe un piedestal. Era 
obişnuită ca bărbaţii să-i facă servicii... Întâlni ochii aurii şi 
semeţia ei păru să se clatine imperceptibil. Malko îi privi unghiile 
lungi şi se întrebă cum se descurca în avion cu farfuriile. 

Ea ridică din umeri şi sânii îi săriră parcă din pulover. 

— OK, dacă doriţi, dar sunt grăbită. Merg la palat. 

Când spusese «palat», vocea ei devenise aidoma torsului unei 
pisici. 

— Sunt încântat să vă pot însoţi. 

Din fericire, nu dăduse drumul taxiului... Deschise portiera şi 
o invită pe Carole, care se aşeză dezgolindu-şi fără jenă 
picioarele până la slip, şi el galben canar. 

Taxiul ţâşni pe King Faycal Street şi Malko închise ochii. 
Timpul ei era drămuit. O asemenea ocazie era unică. 

— Cred că ne-am mai văzut, spuse el. La Playboy Club, la 
Londra. Eraţi cel mai răpitor iepuraş... 

Carole îl privi stupefiată. 

— Dar ştiu că aveţi memorie! 

Când nu se controla, accentul cockeny, îngrozitor pentru o 
ureche cultivată, ieşea la iveală. Buzele frumoase descoperiră 
dinţii strălucitori şi sânii părură să-şi mărească volumul. 

Malko surâse modest, sperând că îi va fi iertată acea minciună 
subită, care avea totuşi un sâmbure de adevăr. Dotat cu o 
memorie excepţională îşi amintea de persoanele întâlnite cu 
douăzeci de ani în urmă. 

— Nu puteţi fi dată uitării aşa uşor. Vor să deschidă un club 
Playboy la Amman? 

— Glumiţi? Nu, mă ocup cu altceva. Lucrez la ALIA ca 
stewardesă. 

— Imbrăcată în iepuraş? 

Fata chicoti din nou. 

— Ei, na! E doar mai convenabil pentru mine, şi în plus bine 
plătit. Mi se acrise să mă pipăie toate animalele de la Playboy. 
Oh! nu mă refeream la dumneavoastră... 

Ajunseseră în dreptul gardului palatului. O santinelă în kaki 


făcu semn taxiului să oprească şi se apropie. 

— Merg la domnul Wadi Karak, anunţă cu mândrie Carole. 

Beduinul consultă o listă şi îi spuse şoferului să între. In timp 
ce străbăteau aleea spre palat, Malko se hotărî să încerce marea 
cu degetul. 

— Nu s-ar putea să ne revedem? Mi-ar plăcea să cinăm într-o 
seară, să mai vorbim de Londra... 

Carole ezită câteva clipe, apoi scotoci în poşetă şi scoase o 
bucăţică de hârtie. Stofa bine croită şi ochii aurii o 
impresionaseră. 

— Acesta este noul meu număr de telefon, pentru că astă- 
seară mă mut. Sunaţi-mă mâine. Nu plecăm în cursă decât 
peste cincisprezece zile. 

Malko privi rapid hârtia şi memoria lui înregistră numărul: 
414365. Carole puse biletul la loc în poşetă. Taxiul se opri în 
faţa unui peron decorat cu doi lei din piatră albastră. 

Un bărbat aştepta pe ultima treaptă. Purta ochelari cu lentile 
negre pătrate, era cam cocoşat şi în ciuda căldurii se îmbrăcase 
în negru. 

Carole chicoti bucuroasă: 

— Nu pierde timpul. Sper să nu sară pe mine chiar aici pe 
trepte... 

Acela era deci Wadi Karak, consilierul special şi fostul amant 
al lui Fawzia. 

În momentul când cobori, fata se întoarse spre Malko. 

— De fapt, cum vă numiţi? 

— Malko. Prinţul Malko Linge. 

O văzu că se strâmbă. 

— Ce nume ciudat. Mă rog, toată lumea trebuie să trăiască pe 
acest pământ. 

Atinse în treacăt chipul lui Malko cu pletele blonde şi sări din 
maşină. Înainte ca taxiul să demareze, o a doua persoană apăru 
şi îi strânse mâna lui Carole. Malko îl recunoscu pe ofiţerul 
iordanian blond cu care se întâlnise la Ambasada Spaniei. Nu 
prea avea aerul unui arab. lordanianul se uită în maşină şi 
privirile li se încrucişară. Fără să-şi poată explica motivul, Malko 
se simţi stânjenit. Se aplecă spre şofer şi îi spuse: 

— La hotelul Jordan. 

Avea în sfârşit o pistă. Cu ajutorul lui Carole, putea ajunge 
până la asasinul lui Fawzia, cu toate că nu vedea cum şi mai 


ales nu vedea legătura cu complotul împotriva regelui. 
In orice caz, Leoaica nu minţise. Wadi Karak se consolase 
foarte repede. 


x x 


Colonelul Gorgour se juca distrat cu paharul gol. Sala mare 
cât o catedrală a restaurantului Sports City era aproape pustie. 
Din cauza luptelor, lumea nu prea ieşea. Aşezată în faţa lui, 
Ratwa Ottala îşi puse gânditoare ochelarii. 

— Sunteţi sigur de informaţii? 

Ofiţerul clătină din cap. 

— Din nefericire. Wadi Karak m-a pus să jur că nu voi dezvălui 
nimic. Şi el era bulversat. Regele va lăsa Israelul baltă pentru un 
pumn de dolari... 

Palestiniana scuipă aproape cuvintele: 

— Incredibil... 

Khamis Gorgour cobori şi mai tare tonul, deşi niciun ospătar 
nu se afla în apropiere. 

— Americanii l-au strâns cu uşa. Ori acceptă, ori întrerup orice 
ajutoare pentru lordania. Blochează negocierile cu Israelul din 
cauza intransigenţei sale... 

Ochii lui Ratwa fulgerară în spatele ochelarilor. 

— Bine dar bunicul lui e îngropat acolo, sub zidurile 
lerusalimului. E o mârşăvie. 

Colonelul Gorgour clătină îndurerat din cap. 

— Ştiu, dar nu avem cum să-l împiedicăm. Nu ascultă de 
nimeni. În câteva zile îşi va da în mod oficial acordul. 

— Există o modalitate, zise crâncenă Ratwa. Se uitară unul la 
altul, gândindu-se la acelaşi lucru, apoi colonelul dădu din cap. 

— S-a încercat asta de multe ori, dar niciodată cu şanse de 
reuşită. 

— De data asta nu vom rata, răspunse Ratwa pe un ton 
scăzut, dar trebuie să apăs cu mâna mea pe trăgaci. 

Dându-şi seama de sensul cuvintelor, tăcu brusc, apoi un 
surâs veninos îi dezgoli dinţii albi: 

— Ei bine, colonele, mă puteţi aresta deja. Plănuiesc să-l 
asasinez pe regele Hussein. 

Ofiţerul clatină din cap. Ochii lui albaştri erau încărcaţi de 
tristeţe. 


— E oribil, dar vă înţeleg. N-aş fi crezut niciodată că va ceda 
în privinţa Ierusalimului. Înainte de a fi fidel regelui, sunt fidel 
ţării mele, lordania şi nu o vreau ciopârţită. 

Ratwa îl privi cu atenţie: 

— Sunteţi dispus să ne ajutaţi? întrebă ea neliniştită. 

Colonelul ridică spre ea privirea imposibilă: 

— Cred că da... 

Tăcerea se prelungi aproape un minut. Palestiniana reflecta. 
Fedaynii aveau o ocazie unică. Fără regele Hussein, lordania 
putea deveni un stat palestinian iar ea putea lupta contra 
israelienilor... 

Colonelul îşi puse puţină votcă Stornova în pahar şi o bău 
dintr-o  înghiţitură. Lucrurile luaseră o turnură nesperată. 
Înlocuitoarea lui Fawzia fusese infiltrată iar Ratwa îi depăşea 
aşteptările. Nu risca nimic întâlnindu-se cu ea la Sports City. 
Poziţia lui autoriza anumite contacte, iar devotamentul lui faţă 
de rege era recunoscut. Nu-şi închipuise că palestiniana i-ar fi 
putut cădea atât de uşor în plasă. Era foarte convingătoare în 
postura de «trădător» fidel ţării sale... 

— Am găsit pe cineva, spuse brusc Ratwa. Nu-l va rata pe 
rege. 


x x 


Wadi Karak se urca pe pereţi de câte ori zărea o blondă. Faţă 
de viaţa austeră pe care o ducea, era singura slăbiciune. 

Işi linse buzele privind-o pe Carole aşezată pe un fotoliu în 
faţa lui, cu picioarele încrucişate şi cu privirea angelică plecată. 
Murea de poftă să posteze un cerchez la uşă şi să se arunce 
asupra ei. Carole stătea uşor aplecată în faţă. Privirea 
consilierului rămăsese special pironită pe sânii globuloşi şi 
bronzaţi. 

— Sunt fericit că aţi venit la Amman, spuse el cu o voce 
sugrumată. Sper că vă simţiţi bine... V-am aranjat un 
apartament foarte liniştit. 

Avusese timp cât să scape de lucrurile lui Fawzia. A doua zi 
după moartea ei fusese cuprins de o furie de nedescris. ÎI 
convocase pe generalul Shanbak, şeful spionilor regali, cerând 
ca vinovaţii să fie găsiţi şi pedepsiţi. Urmase o hăituială în toată 
regula prin tabăra Wardate, avuseseră loc schimburi de focuri, 


câteva arestări, dar până la urmă Shanbak fusese nevoit să-şi 
mărturisească neputinţa, opinând că putea fi vorba de o eroare. 

Wadi Karak poate că n-ar fi uitat-o atât de repede dacă n-ar fi 
apărut Carole, asta mulţumită colonelului Khamis Gorgour. Işi 
încrucişau deseori paşii pe culoarele palatului. În ajun, Gorgour îi 
propusese: 

— Mă duc să beau ceva la Philadelphia cu două dintre noile 
stewardese de la ALIA. Veniţi cu mine, poate vă mai înveseliţi. A 
apărut o blondă fabuloasă. 

Wadi fu tentat să refuze, dar colonelul Gorgour rareori arăta 
atâta entuziasm pentru o creatură a sexului frumos. Se lăsase 
ispitit. 

Când o văzuse pe Carole, îi căzuse falca. Parcă într-adins, fata 
nu purta sutien. Nu-şi putuse lua ochii de la sânii abundenţi, pe 
care se mula bluza transparentă. Chipul oval şi ochii mari şi 
albaştri ai fetei reflectau o indiferenţă semeaţă, care descuraja 
orice familiaritate. Uneori, albastrul privirii era săgetat de o 
lucire stranie, lucru care îl înnebunise. Uitase să-şi bea din 
paharul de, J & B. Om de lume, colonelul Gorgour păruse să nu-i 
remarce tulburarea... 

Atunci când Carole se plânsese de cameră, de lipsa ei de 
confort şi de climatizare, Wadi spusese parcă fără voie: 

— Căutaţi-mă mâine la palat. Poate vă găsesc un apartament 
mai confortabil... 

Carole acceptase fără rezerve. 

leşind din hotelul Philadelphia, Wadi privise clădirea oribilă cu 
aspect de bloc, de parcă era însăşi Piatra Neagră de la Mecca. 
Gorgour remarcase cu discreţie. 

— Sper că n-aţi fost dezamăgit... E cam vulgară, nu-i aşa? 

Wadi se abţinuse să-i spună că tipii bine crescuţi din Anglia nu 
se pricepeau la femei. 

Acum Carole stătea aplecată peste birou, cu picioarele lungi şi 
bronzate aproape atingându-l, făcându-l să se întrebe dacă să 
aibă sau nu curaj să aştepte. 

— Dacă doriţi, puteţi vizita palatul, îi propuse el. Maiestatea 
sa lipseşte în această dimineaţă. 

Carole chicoti bucuroasă şi se ridică, trăgând de rochia prea 
scurtă. Wadi avu timp să zărească o porţiune din coapsa 
bronzată şi îi veni să lase baltă toate problemele curente... 

— Vom începe cu palatul de oaspeţi, anunţă el. 


Carole îl urmă docilă. Cei şase cerchezi din gardă fură gata 
să-şi înghită căciulile de blană. Lăsând baltă disciplina strictă, îi 
urmară de la distanţă pe Wadi şi pe Carole pe coridor. 

Şeicii Kuweitului ar fi dat tot petrolul pentru o oră cu Carole. 

Rămas în spatele englezoaicei strălucind de frumuseţe, Wadi 
părea cocoşatul de la Notre-Dame. 


* 
x x 


— Aceasta este camera emirului Abdallah, explică Wadi. 

Palatul de oaspeți se afla undeva pe stânga în parc, printre 
brazi, o specie puţin comună la Amman. Camera mirosea a aer 
închis şi obloanele erau trase, Wadi Karak se întrebă cum ar fi 
putut prelungi întâlnirea. g 

Carole se trânti brusc pe pat. Işi scoase calmă pantofii şi îşi 
strânse picioarele sub ea, privindu-l cu ochii mari şi candizi. 

— Doar n-am venit aici să ne uităm unul la altul. Sunteţi timid, 
sau ce? 

Se ridică şi îşi scoase slipul cu mişcări line. Wadi bâjbâi 
căutând buzunarul în care puse pipa aprinsă şi îşi repezi mâinile 
înainte. Fără să-şi dea seama când, se trezi aspirat de trupul 
englezoaicei. Mişcările lui furioase făcură patul să vibreze. 

Carole îşi înnodă picioarele lungi în jurul şalelor bărbatului. 
Wadi începu să-i frământe febril pântecul, strecurându-şi mâna 
prin deschizătura puloverului. 

Plăcerea lui era însă prea violentă ca să dureze. Simţindu-l 
gata să explodeze, Carole se cambră ca să-l ajute apoi se lăsă 
calmă pe spate cu braţele încrucişate. Wadi se desprinse de ea, 
puţin cam ruşinat. Nu-şi scoase nici măcar sacoul. Sexul i se iţea 
comic prin şliţul costumului negru. Carole pufni în râs: 
bibelourile de pe noptieră se împrăştiaseră toate pe jos... Ce 
sacrilegiu. Torcând ca o pisică, se desprinse de el. Avusese 
întotdeauna o slăbiciune pentru violenţă. 

Se întinse spre pat şi îşi puse slipul. 

Văzând-o în picioare, cu coapsele desfăcute, Wadi fu cuprins 
din nou de dorinţă. 

Ea se feri, râzând: 

— Dacă emirul ar fi fost ca tine, i-ar fi trebuit paturi de oţel. 

Carole îşi puse rochia mini, se strâmbă amuzată şi îşi scutură 
pletele blonde. 


— Acum arată-mi palatul... 


x x 


Colonelul Gorgour era frământat de griji. Îl intriga faptul că 
străinul se interesa de Carole. Doar nu din întâmplare o 
aşteptase la Philadelphia... Nu vedea de ce Carole reprezenta un 
punct de interes pentru necunoscut. Se temea să nu fi apărut o 
scurgere de informaţii... Bărbatul blond era cu siguranţă în 
legătură cu americanii, şi deci cu CIA. 

Cine, în afară de Intelligence Service putea şti că fata lucra 
pentru MI 5? La Londra, specialitatea tinerei era să agaţe 
personaje importante şi mai ales dificile. 

Lumea care frecventa saloanele din Dorchester şi de la Savoy 
o cunoştea foarte bine. Uneori, în plasă cădeau destui... lucru 
profitabil şi pentru Carole, care nu-şi scăpa niciodată interesele. 

A fost nevoie să fie plătită foarte bine ca să accepte postul de 
stewardesă la ALIA. Nici măcar nu ştia că fusese recomandată 
cu căldură companiei iordaniene de nişte persoane influente, 
care nu o considerau decât un pion în mişcare pe o tablă de şah, 
a cărui utilitate nu era prea bine definită. De atunci, Carole îşi 
găsise un rol pe măsură, graţie şireteniei colonelului Gorgour. 

Gorgour ridică receptorul. Lucru de mirare, telefonul 
funcţiona. In general, liniile erau sau întrerupte de gloanţe, sau 
deranjate. 

— Vreau să vorbesc cu generalul Shanbak, ceru el. 

Trebuia să afle totul despre necunoscutul cu ochii aurii, care îi 
stătea în cale. 


x x 


Barul hotelului Jordan, era pustiu şi sinistru, cu excepţia a doi 
spioni regali care se dădeau de ceasul morţii. Malko se strâmbă 
la vederea băuturii ce-i fusese servită sub numele de Vodka- 
Lime. Hotărât lucru, arabii nu ştiau să trăiască. Se plictisea. În 
mod oficial, reprezenta o agenţie americană de turism. 
Petrecuse două ore la Ministerul Informaţiilor, discutând cu doi 
funcţionari politicoşi, care îl primiseră cu căldură, minţind însă 
cu  neruşinare. Demersul fusese complet ineficace: totul 


depindea de armată. Cu toate acestea, cele două Boeing-uri noi- 
nouţe ale Companiei ALIA trebuiau umplute cu turişti, cărora era 
necesar să li se ofere şi altceva decât luptele de stradă. 

Cât despre proiectul de atentat asupra regelui, în afară de 
prezenţa lui Carole, nu aflase absolut nimic. 

Poate că dejunul de a doua zi cu Sophia Nazzal avea să aducă 
ceva nou... Părea să fie la curent cu tot. Serile la Amman se 
reduceau la puţine alternative: restaurantul New Orient, la doi 
paşi de hotel... Nu se simţea în stare să se ducă în tabăra 
Wardate în căutarea lui Ratwa, trupeşa fedaynă. 

Plăti şi plecă. În hol erau două telefoane. Înainte de a ieşi, 
Malko făcu un ocol şi o sună din nou pe Carole. 

Se auzi un zgomot de fond şi operatoarea îi spuse: 

— Vorbiţi, domnule. 

— Cine e? 

Era vocea lui Carole. 


x x 


Casa se găsea pe Kutheir Street, pe coasta djebelului Nasser, 
în apropiere de Ambasada Americană. De cealaltă parte a 
străzii, pe panta râpoasă şi golaşă se aflau câteva cocioabe. 

Malko luase cu el pistolul extraplat. Din cauza atmosferei din 
Amman, nu era un lux inutil. Ca să ajungă pe Kutheir Street 
trebuise să coboare în djebelul Amman, apoi să urce coasta spre 
djebelul Meshed, de unde se zăreau ferestrele hotelului Jordan. 

Taximetristul îi ceruse un dinar în loc de 300 de fili. Se lăsase 
noaptea. Imediat ce coborâse, maşina ţâşnise ca scăpată din 
puşcă. 

Sună, şi o servitoare bătrână veni să-i deschidă, conducându-l 
prin grădină. 

Carole îl aştepta pe verandă. Fu gata să izbucnească în râs: 
se deghizase în iepuraş. Purta ciorapi negri de plasă iar tricoul 
strâmt îi descoperea aproape în întregime sânii. Posteriorul îi 
era împodobit cu un pompon alb. Machiajul o făcea să semene 
cu o curtezană. 

— Hello! 

Vocea cu intonaţie studiată l-ar fi dus în ispită şi pe un sfânt. 

Malko îi sărută vârful degetelor cu unghii extrem de lungi. Nu 
prea obişnuită cu asemenea maniere, Carole îl întrebă 


îngrijorată: 

— Vă plac? 

Malko o linişti. Dacă ar fi ieşit la plimbare într-o asemenea 
ţinută, n-ar fi scăpat de viol. 

Ea gunguri de plăcere şi îl pofti pe Malko într-o cameră 
spațioasă cu podeaua acoperită de covoare. Interiorul semăna 
cu o casă californiană. Prin ferestrele largi se zărea djebelul 
Amman. 

O canapea imensă din piele albă cu o măsuţă joasă în faţă 
ocupa un întreg perete. Pe măsuţă se afla o sticlă de gin pe 
jumătate goală. 

Carole ţinea în mână un pahar plin, avea ochii strălucitori şi i 
se înroşiseră pomeţii... 

Malko o privi atent. Picioarele lungi erau formidabile. 

— Vreţi să lansați moda iepuraş la Amman? 

Ea pufni în râs: 

— Nu sunt pregătită pentru asta... 

Cu o mişcare vioaie, se răsuci pe loc. Malko avu senzaţia că 
de atâta învârtit, sânii aveau să-i scape din bluza de mătase 
neagră, dar ea se opri la timp, cu faţa la el şi cu picioarele 
desfăcute. Era mai beată decât un regiment de polonezi. 
Generoasă, îi turnă un pahar mare de gin lui Malko şi i-l întinse: 

— Noroc, iubitule! 

Malko ridică paharul şi bău o înghiţitură. Alcoolul tare îi arse 
gâtul. Turnă repede puţin Perrier ca să mai dilueze otrava. 

Cum reuşea oare o fată atât de frumoasă să bea un 
asemenea amestec... Se auzea o muzică arabă, iar Carole 
începu brusc să se onduleze pe loc, răsucindu-şi pântecul ca un 
titirez. Wadi Karak ar fi avut coşmaruri văzând-o. 

O rafală de mitralieră izbucni deodată dinspre Ashrafieh. 
Carole rămase pe loc în aceeaşi poziţie, holbându-şi ochii 
albaştri: 

— Un foc de artificii, sau ce? 

Părea sincer uimită. Malko surâse. 

— Nu v-a prevenit nimeni? Sunt mitraliere. Armata trage în 
fedayni şi invers... 

— Ce? 

Dintr-un salt se aruncă spre masă şi bău cam o treime din 
pahar, apoi se trânti lângă Malko. Politicos, acesta îi explică ce 
se petrece la Amman. 


Pe măsură ce asculta, chipul lui Carole se descompunea. Nu 
era loana d'Arc. A 

— O şterg de aici, spuse ea. Imi plac mie banii, dar până la un 
punct... 

Malko privi apartamentul luxos: 

— V-aţi instalat bine. ALIA are grijă de stewardesele sale... 
Carole rânji: 

— Nu ALIA, ci Wa-Wa de la palat. L-am sedus şi mi l-a 
împrumutat. 

— Cine este Wa-Wa? 

Ea ridică din umeri. 

— Tipul care mă aştepta azi dimineaţă când m-aţi condus. Nu 
prea ştiu cu ce se ocupă dar are biştari... 

Malko surâse: 

— Am înţeles, e Wadi Karak, unul dintre consilierii regelui. E 
bogat şi puternic. Vă va acoperi cu cadouri... 

— Are tot interesul, zise Carole uşor înseninată. 

Tăcerea căpătă parcă miros de smirnă şi de tămâie. Malko 
spuse perfid: 

— Sper că veţi avea o soartă mai bună decât fosta cucerire a 
lui Wadi Karak. 

Carole întoarse spre el privirea limpede şi albastră, uşor 
înceţoşată de gin. 

— l-a dat papucii? 

— Nu, a murit asasinată acum zece zile. 

Expresia angelică a privirii se transformă în panică. Carole 
puse paharul jos: 

— Glumiţi? 

Malko clătină din cap. 

— Mormântul ei este încă proaspăt, în cimitirul de pe şoseaua 
Akaba... O rafală de mitralieră. 

Carole rămase tăcută câteva clipe, apoi păli brusc. Goli 
paharul dintr-o înghiţitură. Ochii îi deveniseră inexpresivi. 

— Ticăloşii, murmură ea pe un ton scăzut. 

Se întoarse spre Malko, cu o lucire de nelinişte în ochii frumoşi 
şi albaştri. 

— De unde ştiţi? 

— Tot Amman-ul vorbeşte, Wadi Karak este foarte cunoscut... 

Cu o mână tremurândă, fata îşi mai turnă o porţie de gin. 
Afară, focurile răzlețe de armă continuau. Carole se lipi brusc de 


Malko. 

— Mi-e groază. Nu vreau să mor. 

Malko ar fi dat orice să afle la ce făcuse aluzie atunci când 
murmurase „ticăloşii”. 

Cu o mişcare convulsivă, îl trase pe Malko spre ea şi în 
secunda următoare sări ca mişcată de un scorpion. Atinsese cu 
degetele patul pistolului. l-I smulse îngrozită de la brâu. 

— Ce e asta? 

încurcat, Malko puse arma pe masă. 

— Un pistol. V-am spus doar că la Amman viaţa nu e sigură 
noaptea. 

Englezoaica îl privi fix: 

— Sunteţi poliţist? 

El clătină din cap: 

— Nu, deloc. Un prieten mi l-a împrumutat. 

— Ce căutaţi la Amman? 

— Reprezint un grup financiar american care vrea să 
investească în hoteluri turistice, după terminarea războiului. 

Carole rânji. 

— Mai bine v-aţi duce în altă parte. Eu o şterg. Ţin la pielea 
mea. 

Se uită brusc la ceas şi tresări: 

— Trebuie să plecaţi? Celălalt tip mi-a spus că s-ar putea să 
treacă pe aici. N-am chef de tămbălău... 

Malko se ridicase deja, după ce îşi recuperase pistolul. Nici el 
nu avea chef de complicaţii, dar Carole începuse să-l intereseze 
foarte tare. Ea îl însoţi în grădină. Înainte de a deschide poarta, 
se încruntă. 

— Aş vrea să vă cer un sfat, începu ea. Sunteţi un tip de 
treabă şi în plus arătaţi bine. 

Un sughiţ o întrerupse. 

— Gata, plecaţi. Mă tem să nu vină. 

Deschise brusc poarta şi îl împinse pe Malko afară, fără să 
termine fraza. Malko se trezi pe trotuarul pustiu. Trebuia să se 
întoarcă pe jos la hotelul Jordan. 

Afară se răcorise, era aproape frig. Ce voise oare să-i spună 
trupeşa Carole? 


Capitolul V 


Un iordanian nebărbierit, cu cămaşa desfăcută şi fără cravată, 
cu un aer îngrozit şi cu mâinile crispate la spate, aştepta în 
picioare în biroul lui Terence Ziros. Acesta îi făcu semn lui Malko 
să între. 

Americanul conversa animat cu cineva la telefon. 

— ...OK, OK, sunt de acord să-l girez, strigă el. Vă trimit 
persoana imediat ca să semneze. 

Inchise şi se adresă în arabă celui care îl aştepta. Acesta păru 
brusc transfigurat de bucurie. Se aplecă, luă mâna lui Ziros şi o 
duse la buze. Malko se gândi că turnătorii iordanieni aveau o 
venerație deosebită pentru CIA, lucru neaşteptat şi încurajator. 
Bărbatul părăsi biroul mergând cu spatele şi făcând plecăciuni. 
Ziros îi surâse lui Malko şi suspină: 

— E Fonad, bucătarul meu. Un tip de treabă, refugiat 
palestinian. Are şase copii de hrănit. Voia să cumpere o casă 
aici, dar s-a lovit de mafie. Băncile dau împrumut cu 50 
dobândă, pentru o perioadă de trei ani, aşa că îl girez cu 3000 
de dolari, rambursabili în zece ani. E nebun de bucurie. 

— Sunteţi filantrop... 

Terence Ziros ridică din umeri: 

— Deloc. Tipul face parte din FPLP. În ziua când voi avea 
nevoie de informaţii, poate că îmi va da o mână de ajutor. Aveţi 
ceva noutăţi? 

— Mă pregătesc să devin rivalul lui Wadi Karak. 

Americanul fluieră admirativ. 

— Bravo, dar fiţi atent. Nu trebuie neapărat să devină ceva de 
viitor... 

Malko îi povesti despre seara petrecută cu Carole. Americanul 
desena avioane pe sugativă. Părea perplex. 

— Curios, remarcă el. A dispărut Fawzia şi hop, a apărut ea. 
Despre ce „ticăloşi” vorbea? Parcă cineva i-ar fi comandat de la 
distanţă apariţia. 

Amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Wadi Karak făcea parte 
din anturajul regelui, aidoma misteriosului instigator al 
complotului, după spusele „sursei egiptene”. 

Terence Ziros suspină: 

— Pe aici, nimeni nu ucide la întâmplare. leri, în Kuweit, a fost 


lichidat în plină zi fostul ministru al Apărării irakian. Patru tipi cu 
arme de calibru 11,43. L-au ciuruit ca pe o strecurătoare, fără 
vreun motiv aparent... Şi totuşi... 

Trebuie să vă împrieteniţi neapărat cu această Carole. Ori va 
lucra pentru dumneavoastră, ori veţi afla de partea cui este. 

Sună telefonul, întrerupându-l. Ridică receptorul. 

— Mă caută ambasadorul. Ne vedem mai târziu. Dacă nu 
intervine ceva deosebit, mâine la aceeaşi oră. 

Coborând scara, Malko trecu prin faţa infanteristului de gardă, 
trase de uşa grea şi ajunse afară, unde cerul era în continuare 
senin. Zgomotul de fond al claxoanelor i se păru liniştitor şi 
agasant în acelaşi timp. Se gândi să se ducă să o salute pe 
Carole, apoi se răzgândi: nu trebuia să forţeze lucrurile. 


* 
x x 


Palma o făcu pe Carole să cadă pe canapeaua albă. Urlă, vru 
să se ridice, dar colonelul Gorgour o apucă de umăr, înfigându-i 
degetele în claviculă şi silind-o să rămână nemişcată. Lacrimile 
şiroiau pe obrajii englezoaicei, amestecându-se cu rimelul şi cu 
părul care îi cădea în ochi. Pe masa joasă se afla o valiză pe 
jumătate plină, din care lucrurile în dezordine dădeau pe 
dinafară. Fata purta o rochie extrem de scurtă de lână gri, care 
îi dezvelea picioarele lungi. Cerchezul părea însă să nu le fi 
remarcat. 

— Gata cu idioţeniile, mormăi el. Veţi rămâne la Amman. 

Carole ridică privirea şi se smiorcăi: 

— Nu! Nu vreau să fiu ucisă! La Londra mi s-a spus că e vorba 
despre o misiune ca oricare alta. 

Degetele ofițerului i se înfipseră şi mai tare în umăr. 

— Nu există niciun pericol. 

— Ei, na! Dar fata care a fost împuşcată săptămâna trecută? 
Nu, eu o şterg. 

Mâna puternică a colonelului Gorgour apasă din nou, făcând-o 
să se chircească. Bărbatul fierbea de furie. Ce imbecilă! li dădu 
drumul brusc şi luă cravaşa de ofiţer. Nu avea de ce să se 
teamă de apariţia lui Wadi: acesta era într-o conferinţă 
împreună cu regele. Carole profită de situaţie şi se ridică. 
Bărbatul o prinse din zbor, şfichiuind-o la nivelul sânilor. Carole 
scoase un strigăt neomenesc şi căzu la loc pe divan. Colonelul 


începu să o lovească sec, peste şale, peste coapsele dezgolite, 
peste piept, ferindu-i însă obrazul, totul cu o luciditate 
implacabilă. 

Simţea o satisfacţie josnică văzând acel corp splendid 
răsucindu-se de durere sub loviturile sale. Rochia de lână se 
ridicase peste coapse, dar Carole nici măcar nu se gândea să-şi 
apere pudoarea. Chiar şi după ce bărbatul lăsă jos cravaşa, 
tânăra continuă să tremure isteric. 

Cu toată rapiditatea mişcărilor, colonelului nu i se clintise nici 
măcar un fir din mustață. O apucă pe Carole de umăr şi spuse 
accentuând cuvintele: 

— De acum înainte vă veţi supune ordinelor mele, altfel vă voi 
ucide cu mâna mea. Un iordanian ne-a trădat în septembrie. 
Ştiţi ce a păţit? A fost ars de viu cu benzină. Asta vreţi să vi se 
întâmple? 

Carole clătină din cap fără să răspundă. Părea terorizată. 
Venise la Amman cu instrucţiuni de a se pune la dispoziţia celui 
care avea să se prezinte sub numele de „Tom Jones”. 

Acesta era colonelul Gorgour, pe care de altfel îl luase drept 
englez. 

O contactase chiar din prima zi, pentru a-i indica „victima”: 
Wadi Karak. 

Khamis Gorgour o ţinea sub observaţie, jucându-se cu 
cravaşa. Trebuia să-i înfrângă rezistenţa. 

— L-aţi revăzut pe bărbatul blond care v-a însoţit la palat? 

Luată din scurt, Carole nu răspunse. Colonelul făcu un pas 
ameninţător înainte. 

— Da. 

— l-aţi pomenit de mine? 

— Nu. 

Nu avea rost să-i spună că fusese gata să o facă. Gorgour o 
măsura din priviri. Fata nu răspunsese prea sigură pe ea. Dacă 
necunoscutul blond era cine credea el că era, reprezenta un 
pericol imediat. 

Trebuia îndepărtat în mod discret. 

— Vă interzic să vă mai vedeţi cu el, ordonă el, şi vă 
reamintesc că paşaportul dumneavoastră se află la mine... 

Carole se smiorcăi şi privi printre lacrimi chipul stacojiu. 
Nimeni nu o tratase vreodată aşa. Cei din MI 5, pe care Îi 
cunoscuse la Londra erau nişte domni care n-ar fi atins-o nici cu 


o floare. Colonelul Gorgour o teroriza cu prestanţa lui de ofiţer al 
Armatei Indiilor. Exteriorul era englez dar sufletul îi rămase slav, 
cu toată cruzimea şi sălbăticia rasei sale. 

Tot corpul îi ardea din cauza loviturilor de cravaşă care nu-i 
cruţaseră nici măcar pielea cea mai delicată. Tremură gândindu- 
se la ce ar fi putut să păţească... 

La primul zbor ALIA avea să coboare oriunde. Nu avea de 
gând să se mai întoarcă vreodată la Amman. Cu atât mai rău 
pentru cei de la MI 5. Dacă o dădeau afară, putea oricând să se 
întoarcă la meseria de „iepuraş”. Era mult mai puţin periculos... 
Ca şi când i-ar fi ghicit gândurile, colonelul Gorgour spuse 
încetişor: 

— Am aranjat ca să nu plecaţi în cursă imediat. Sunteţi pe 
post de rezervă. Aşa veţi avea timp să vă vedeţi cu Wadi 
Karak... 

Era prea mult şi Carole exploadă: 

— Ce Dumnezeu trebuie să fac cu maimuța aia? 

Cerchezul se încruntă. Cei de la Sandhurst îl învăţaseră să 
deteste vulgaritatea. 

— Nimic pentru moment, doar să fiţi extrem de înţelegătoare 
cu el. 

Se uită la ceas: era aşteptat la palat pentru parada cotidiană. 
Regele se întorcea în jurul orei trei de la Homar. 

Calm, îşi luă bereta de commando şi şi-o puse pe cap. 

— Desfaceţi valiza, zise el, şi ocoliţi-l pe bărbatul blond. 

leşi şi închise încet uşa în spatele lui. Dacă voia să-şi ducă 
planul la bun sfârşit, nu trebuia să tolereze nicio slăbiciune. 


x x 
Se urcă în maşină, porni motorul şi demară, însă după ce 
străbătu o sută de metri frână brusc şi parcă maşina. li venise o 
idee, mult mai importantă decât trecerea în revistă a 
blindatelor. 


* 
x x 


Carole se machie din nou cu îngrijire. Îşi ridică rochia privind 


urmele roşii pe care cravaşa i le lăsase pe coapse. Ticălosul! 
Spumega de furie. Mai avea puţin şi o desfigura. 

De furie, aruncă rujul în celălalt capăt al camerei şi contemplă 
valiza. Nu voia să mai rămână nicio zi în plus acolo, dar pentru 
moment se temea. Lăsă baltă valiza, scotoci în trusa de machiaj 
şi scoase un săculeţ din catifea şi un teanc de bancnote de zece 
lire: bijuteriile şi banii de drum. Puse totul în poşetă, îşi şterse 
rujul de pe dinţi şi se năpusti spre uşă. Era jale dacă prinţul 
acela cu nume bizar nu voia să o primească. Nu făcea în fiecare 
zi asemenea cadouri. _ 

O dată ajunsă la hotelul Jordan, avea să se hotărască. In 
definitiv, era supus britanic şi în acel afurisit de oraş exista o 
ambasadă. 

leşi, trântind uşa. 


x x 


Colonelul Gorgour ajunse la Jordan chiar după Carole, 
felicitându-se că aşteptase în faţa casei. Şi el era turbat de furie. 
Însemna că nu o speriase destul... Totdeauna fusese prea bun 
cu femeile. Carole mersese mai întâi pe jos, apoi luase un taxi, 
dar era sigur că nu-l văzuse, ascuns undeva lângă biserică. 

Opri în parcare, în timp ce ea plătea taxiul. Nu avea niciun 
plan în minte. Prin uşile mari de sticlă ale holului o văzu 
întrebând ceva la recepţie. Funcţionarul se uită spre panou şi 
clătină din cap a negaţie. Colonelul Gorgour respiră uşurat. Mai 
avea un răgaz. 

Carole rămăsese în continuare la recepţie. Acelaşi funcţionar 
îi întinse o hârtie şi un plic şi ea se instală la una din măsuţele 
joase din hol. 

Ca să nu fie văzut, colonelul ocoli şi intră în hotel prin galeria 
comercială. Voia să o ia prin surprindere pe Carole, ca să o 
sperie mai tare. Aplecată pe masă, fata scria cu aplicaţie. Intră 
în bar. Recunoscu imediat doi oameni ai generalului Shanbak, în 
civil, care îşi pierdeau timpul. Un avantaj nesperat. Se năpusti 
spre ei. Recunoscându-l, aceştia se ridicară vioi. 

— Am nevoie de voi, spuse colonelul. Urmaţi-mă şi faceţi ce 
vă spun. 

Fără să ceară explicaţii, îl urmară pe ofiţer. leşiră toţi trei pe 
cealaltă uşă a barului, care dădea în colţul opus al holului, 


luând-o astfel pe Carole pe nepregătite. 

La vederea colonelului Gorgour, cu chipul sever, şi încadrat de 
cei doi spioni masivi şi mustăcioşi, fata ascunse plicul şi scoase 
un strigăt. 

Privi disperată în jur, uitându-se după ajutor: holul era pustiu. 

— Daţi-mi scrisoarea, zise colonelul. 

Carole strânse plicul la piept. 

— Nu aveţi dreptul, zise ea pe un ton ascuţit. Mă voi plânge la 
Consulat. 

Colonelul schimbă câteva fraze în arabă cu agenţii. Imediat, 
aceştia o încadrară pe Carole. Unul o luă de braţ, salivând deja 
la gândul interogatoriului. Nu aveau de gând să-i strivească 
degetele... 

— Aceştia sunt poliţişti, spuse colonelul. Dacă refuzaţi să-mi 
daţi scrisoarea, vă vor duce la centrul de interogatorii de la Abu 
Nuwar... Nu cred că va fi prea plăcut... 

— Minţiţi! 

Colonelul dădu un ordin şi unul dintre agenţi scoase 
legitimaţia militară. Disperată, Carole caută în jur un ajutor, dar 
funcţionarul de la recepţie se cufundase ostentativ în hârtii. Nu 
era nebun să se amestece. lordanienii aveau o teamă nebună 
de agenţii regali. Lui Carole începură să-i tremure buzele, şi 
izbucni în suspine. Cu un gest delicat, colonelul luă scrisoarea şi 
o puse în buzunar. 

O luă apoi pe Carole de braţ, îndepărtându-i pe agenţi. 

— Veniţi, zise el încetişor. Vă conduc acasă. 

Carole nu mai opuse rezistenţă. Bărbatul era mult prea 
puternic pentru ea. Il blestemă în gând pe Malko pentru că nu se 
aflase acolo. leşiră în stradă sub privirile servile ale uşierului 
deghizat în beduin. Gorgour o instală pe Carole în maşină. 
Dezamăgiţi, cei doi agenţi o priviră îndepărtându-se. Viaţa nu le 
oferea prea mult surprize, iar Carole ar fi fost pentru ei ca o rază 
de soare, un adevărat paradis al agenţilor merituoşi... 


* 
x x 


Malko urcă aleea dinspre grădina care înconjura piscina încă 
pustie, unde se bronzase două ore, în lipsă de altceva mai bun, 
şi luă cheia de la recepţie. 

— Niciun mesaj? Nu m-a căutat nimeni? 


Funcţionarul de la recepţie ezită uşor, apoi îi zări pe cei doi 
agenţi care îşi curăţau unghiile. 
— Nimeni. 


x x 


Colonelul Gorgour rupse plicul adresat „prinţului Markos, 
camera 121”. O condusese pe Carole acasă, suficient de 
terorizată ca să nu schiţeze vreun gest. Oricum, o asigurase că 
va fi păzită zi şi noapte... 

Despături scrisoarea. Cu litere mari şi stângace, englezoaica 
scrisese doar o frază: 

„Căutaţi-mă de urgenţă. Vor să mă ucidă. CAROLE.”. 

Mototoli scrisoarea şi o puse în buzunar. Brusc, cerul i se păru 
mai puţin albastru. Presimţea catastrofa. Măsurile pe care le 
luase împotriva bărbatului blond de la CIA nu erau suficiente... 


* 
x x 


— Mă duc să aduc sticla de Dom Perignon. 

Sophia Nazzal se ridică şi trecu prin fața lui Malko. Ghetele 
negre, lungi până sub genunchi, erau completate cu colanţi de 
aceeaşi culoare şi un şort extrem de scurt din catifea. Bluza 
transparentă de abia acoperea pieptul. 

Sophia avea picioarele cam pline şi umerii aproape bărbăteşti, 
dar degaja atâta senzualitate încât amănuntele treceau 
neobservate. Claia de păr blond contrabalansa avantajos 
aspectele mai ingrate ale fizicului. 

Cinaseră singuri, serviţi de un iordanian tăcut. Pe sub masă, 
picioarele Leoaicei se lipiseră des de cele ale lui Malko, şi asta 
nu din întâmplare. 

Camera era înaltă dar avea un aer intim datorită zugrăvelii şi 
a tablourilor. O canapea mare, acoperită cu un material uşor, 
ocupa un colţ al camerei. Leoaica se întoarse cu sticla de Dom 
Pérignon şi se aşeză lângă Malko, lipindu-şi fără jenă picioarele 
de cele ale lui Malko. Îi întinse sticla. 

— Deschideţi-o. 

In aceeaşi clipă, în vecinătate răsună o rafală. Sophia Nazzal 


izbucni în râs: 

— Începe distracţia! Nu vă e frică? 

Malko turnă calm şampania în cupe şi îi întinse una tinerei. 

— Să bem pentru ospitalitate. 

Băură, apoi Sophia Nazzal se sprijini de perne, lăsându-şi 
capul pe spate. 

— E bună, spuse ea râzând. Nu mai lipseşte decât un lucru... 

— Ce? 

— Un bărbat. ` 

Nu putea fi mai directă decât atât. Işi desfăcu picioarele şi 
foşnetul ciorapilor avu asupra lui Malko efectul unei descărcări 
electrice. Se întoarse spre italiancă vrând să o îmbrăţişeze. Cu 
un gest ferm, Leoaica îl apucă de ceafă, împingându-i gura spre 
pieptul ei. 

— Lingeţi-mă, murmură ea. 

Un gentleman nu poate refuza anumite lucruri, mai ales că 
sânii care i se ofereau erau superbi. Sophia se lăsă în voia lui, 
apoi începu să-l dezbrace calmă cu o mână, deschizându-i 
cămaşa până la pântec. Indepărtă brusc capul lui Malko şi 
îngenunche pe podea în faţa lui. Nu-şi scosese ghetele, dat 
partea de sus a corpului era complet dezgolită. Căută o clipă cu 
privirea ochii aurii ai lui Malko, apoi se aruncă asupra lui. I 
mângâie îndelung, cu o tehnică şi cu o luciditate extraordinare, 
având grijă să nu atingă culmea plăcerii. Se ridică şi îşi scoase 
şortul, rămânând doar în colanţi. 

— Vino, spuse ea. 

Dintr-o singură mişcare, se întoarse pe burtă, mişcându-şi 
încetişor şalele. Nu se opuse atunci când Malko o pătrunse, dar 
se desprinse de el răsucindu-şi coapsele. Vocea ei era la fel de 
calmă ca şi când ar fi schimbat informaţii de la bursă, atunci 
când spuse: 

— Continuă altfel. 

Ea însăşi îl ghidă. Scoase un geamăt de durere, apoi începu să 
se unduiască violent sub el, cu claia de păr înfundată în perne, 
strigând obscenităţi în italiană, engleză şi arabă. 

Într-un final, urlă şi se întinse pe burtă. Rafalele de afară 
începuseră din nou, dar casa era cufundată în tăcere. Malko se 
întrebă unde era iordanianul care îi servise. Sophia se ridică, luă 
sticla de Dom Perignon şi râzând, îşi turnă şampanie pe sâni, 
apoi îl stropi şi pe Malko, aplecându-se şi lingându-l. Băură 


restul. Fata îşi îmbrăcă apoi colantul, părând aproape decentă... 

Îşi aprinse o ţigară şi suflă visătoare fumul. 

— A fost bine. 

Încă puţin şi i-ar fi dat şi notă pentru prestație. Ochii aurii îi 
râdeau. 

El realiză brusc că nici măcar nu o sărutase. 

— Ei, spuse ea, aveţi ceva noutăţi? 

Malko se îmbufnă sincer. 

— Nu prea mare lucru. 

Sophia Nazzal îl privea cu interes. Ştia foarte bine că făcea 
parte din CIA. Terence Ziros nu i-ar fi prezentat pe oricine. 

— În ce scop aţi venit la Amman? 

El clătină din cap: 

— Sunt dezolat, dar nu vă pot spune. 

Ea nu insistă. Pentru a mai atenua brutalitatea răspunsului, 
Malko preciză: 

— Pot să vă spun doar că ceea ce fac se potriveşte cu 
convingerile dumneavoastră şi că sper să mă ajutaţi. 

— Vă ascult. 

Îi vorbi despre Carole şi despre legătura acesteia cu Wadi 
Karak. 

— Fata lucrează probabil pentru un serviciu de informaţii, 
spuse el. Trebuie să aflăm pentru care anume. 

Sprijinită în coate, Sophia Nazzal trase din ţigară. 

— Cunosc pe cineva care s-ar putea să ştie. Voi încerca să mă 
întâlnesc cu el. 

Trecuse de faza erotică. Straniu personaj. Malko o privi în 
timp ce tânăra reflecta, încruntându-şi sprâncenele. 

— De ce v-aţi amestecat într-un joc atât de periculos? întrebă 
el. 

Ea surâse: 

— Orientalii consideră femeile drept animale inferioare. Eu 
sunt singura pe care o acceptă, pentru că mă port ca un bărbat. 
Şi ei încă nu ştiu tot. Mi-ar fi plăcut să fiu bărbat, şi aşa, parcă 
mă simt un pic. 

Astfel se explica erotismul mai special al tinerei femei. 

— Fiţi atentă, nu uitaţi ce a păţit Fawzia. 

Italianca clătină din cap. 

— Era o idioată fără urmă de instinct. Sunt sigură că îl 
cunoştea pe cel care a ucis-o. In locul ei, m-aş fi temut. 


— Nu cumva a fost Wadi Karak, într-un acces de gelozie? 

Ea negă din cap: 

— Nu, nu e vorba despre o afacere cu tentă sexuală, e 
altceva, poate gelozia unei femei. 

— Nu mai este şampanie, spuse ea. Vă conduc la hotel. Mâine 
urc pe cal foarte devreme. 

Se ridică şi îşi puse un pardesiu. Nu se osteni să îmbrace 
şortul, ci rămase doar în colanţi şi în ghete. Mai provocatoare ca 
oricând. 

— Vreţi să ieşiţi din casă aşa? 

Ea surâse sfidătoare. 

— Beduinii nu mă vor viola, ba chiar va fi amuzant, cu toate 
că le lipseşte delicateţea. 

Malko ieşi primul. Aerul nopţii era rece, lucru obişnuit la 
Amman. Leoaica se aşeză la volanul Opel-ului. Nu schimbară 
nicio vorbă până la hotel şi nu întâlniră pe nimeni. In faţa 
hotelului, Sophia Nazzal îi întinse mâna lui Malko. 

Acesta i-o sărută, într-o atitudine foarte mondenă. 

— Vă voi căuta, dar nu pomeniţi nimic la telefon. Totul se 
ascultă. 


Capitolul VI 


— Vă amintiţi de mine? 

Malko de abia o auzea pe Ratwa din cauza claxoanelor de 
afară. O rugă să repete. Prins între Leoaică şi Carole, Ratwa 
trecuse pentru el pe planul doi. După cele petrecute la prima lor 
întâlnire, ar fi părut lipsit de galanterie dacă i-ar fi spus-o. 

Ezită. Ce noutăţi i-ar fi putut comunica? Apoi se gândi că nu 
putea spune niciodată că stabilise prea multe legături... 

— Cum aş fi putut să vă uit? 

Se lăsă o tăcere întreruptă doar de paraziţii de pe linie, apoi 
palestiniana întrebă: 

— Cunoaşteţi cât de cât Amman-ul? 

— Puțin, răspunse prudent Malko. 

— Ştiţi unde e râul Zarka? După centrala electrică este un 
pod, pe stânga, cum veniţi dinspre djebelul Amman. Imediat 


după ce îl treceţi, veţi vedea o benzinărie-service Jordanol şi un 
mic garaj. Vă aştept acolo, cam pe la nouă seara. 

Malko tresări. Straniu loc pentru o întâlnire galantă. 

— De ce nu veniţi la hotel? 

O auzi pe Ratwa râzând la capătul firului. 

— Nu vreau să mă compromit. Oamenii de aici vorbesc multe. 
Nu vă e dor de mine? După aceea, mergem în altă parte... 

In definitiv, era posibil ca frumoasa fedaynă să adore locurile 
de întâlnire neobişnuite. Malko îşi aduse aminte de îndrăzneala 
ei pe terasa ambasadei Spaniei. 

— De acord, spuse el. Ne vedem diseară. 


* 
x x 


Terence Ziros părea îngrijorat. Se ridică şi îi arătă lui Malko un 
punct pe harta Amman-ului. 

— Acolo e. Coborâţi spre al treilea cerc, pe drumul care 
înconjoară djebelul Amman. Asta în cazul în care găsiţi un taxi 
care să accepte să vă ducă acolo la o asemenea oră... 

— De ce? 

Americanul surâse rece: 

— Pentru că locul se află în centrul zonei ţinute încă sub 
control de fedayni. Nici măcar armata nu se aventurează acolo 
noaptea, iar garajul este un post de comandă semi clandestin al 
FPLP. 

— Poate vrea să mă pună în legătură cu fedaynii, sugeră 
Malko. 

Ziros se îmbufna: 

— În locul dumneavoastră nu m-aş duce decât într-un 
„Saladin” şi burduşit cu mitraliere. În orice caz, nu cu mâinile 
goale. 

Malko surâse cu gândul la pistolul extraplat. La Amman, 
lumea folosea mai degrabă mitralierele grele, dar oricum, era 
mai bun decât nimic. 

— Mă duc totuşi să-i spun bună seara acestei Passionaria, zise 
Malko. Dacă auziţi rafale venind din partea aceea, veţi şti 
despre ce e vorba... 


Pe o lungime de un kilometru, drumul care mergea de-a 
lungul râului secat era pustiu. Taxiul îl lăsase pe Malko în faţa 
centralei electrice şi făcuse cale întoarsă spre djebelul Amman, 
rulând cu toată viteza. Era absolut singur. Pe malul celălalt al 
râului, panta djebelului părea semănată cu căsuțe de ciment, 
majoritatea cufundate în întuneric. 

Niciun trecător, nicio maşină. 

Socotind în linie dreaptă, se afla la cinci sute de metri de 
hotelul Jordan, dar totul în jur părea o altă lume. 

Fu cuprins brusc de nelinişte. De oriunde se putea trage 
asupra lui. Primul post al armatei se afla la 500 de metri, pe 
malul celălalt al râului, lângă moscheea Al Hassan. Soldaţii nu s- 
ar fi deranjat doar pentru o rafală de mitralieră. 

Traversă şi o luă de-a lungul zidului orb al uzinei. Cel puţin era 
protejat dintr-o parte. Benzinăria-service era cam la trei sute de 
metri distanţă, pe partea stângă. Inainte de a traversa podul se 
opri. Îl cuprinse un chef nebun să-şi ia picioarele la spinare ca să 
străbată mai repede spaţiu descoperit. Demnitatea fu mai 
puternică, şi cu un pas alert trecu podul. 

Ajuns în întuneric, oftă în sinea lui. Inima îi bătea nebunește şi 
fruntea i se acoperise de sudoare, cu toate că afară era aproape 
frig. 

Ajunse în faţa garajului descris de Ratwa. Uşile erau închise. 
Nu se vedea nicio maşină. Poate că Ratwa ajunsese deja... Bătu 
în uşă şi aşteptă. Zgomotul sparse tăcerea dar rămase fără 
ecou. Spuse încetişor: 

— Ratwa... 

Nimic. Era nouă şi un sfert. Ratwa îi trăsese clapa. Lângă 
garaj se afla un teren viran plin de caroserii, cu o poartă de fier 
întredeschisă. Înaintă în beznă. Se auzi un zgomot de motor 
venind dinspre spitalul italian. 

Prudent, se ascunse mai bine. _ 

Un Land-Rover opri în faţa garajului. Poate că era Ratwa. In 
momentul în care Malko se pregătea să se arate, din maşină sări 
un bărbat, urmat de alţi doi. Toţi aveau puşti de asalt şi 
mitraliere şi erau burduşiţi de cartuşe. 

Erau fedayni. 

Se îndreptau spre Malko. Nici urmă de Ratwa. 

instinctiv, se ghemui în beznă, în spatele unui panou metalic. 
Nu putea fi o coincidenţă. Se lovi cu piciorul de ceva din fier şi 


cei trei se opriră brusc. 

Malko se ghemui şi mai tare şi scoase pistolul extraplat, 
ţinându-şi răsuflarea. Se auzi un zgomot de paşi, apoi şuşoteli, 
de parcă fedaynii s-ar fi sfătuit între ei. Aşteptându-se la orice, 
Malko rămase pe loc. In spatele lui se aflau un maldăr de 
caroserii şi râul secat. 

— Malko! 

Era vocea răguşită a lui Ratwa. 

Fu invadat de o imensă uşurare. Fidelă modelului pe care şi-l 
alesese, palestiniana venise însoţită de gărzile de corp. Malko 
răspunse înainte de a se arăta la faţă: 

— Sunt aici. 

Un şuvoi de tunete izbucni deasupra capului lui. Cel puţin 
două arme automate trăgeau prin poarta de metal, cam la 
înălţimea unui om. Malko se aruncă pe burtă. Simţi brusc o 
durere violentă, ca o lovitură de ciomag, în piciorul drept. Se 
rostogoli. Dacă s-ar fi ridicat înainte de a răspunde ar fi primit 
atâta plumb în corp, cât să scufunde un port-avion. 

Noţiunea de întâlnire galantă avea un înţeles cam straniu 
pentru Ratwa. Asurzit, ameţit, Malko încercă să-şi vină în fire. 
Rafala încetase. Probabil că îl credeau mort şi veneau după el 
să-l termine, după obiceiul arab, adică să-i ia gâtul. In 
accepțiunea lor, nimic nu se compara cu lucrul artizanal făcut 
cum trebuie. 

Se rostogoli pe o parte, spre caroseriile ruginite. Singura lui 
şansă era să ajungă în centru, acolo unde fedaynii n-ar fi 
îndrăznit să-l urmărească. In caz că ar fi supravieţuit, avea să-şi 
frământe mintea încercând să priceapă motivul pentru care 
Ratwa îi întinsese o asemenea cursă. Nu-şi mai simţea piciorul 
drept şi începu să şchioapete. Se îndepărtă cât putu de repede 
de gard. Când fu la adăpost în spatele unui maldăr de fiare, se 
opri şi îşi pipăi pulpa dreaptă. Stofa mustea de sânge. Fusese 
probabil atins de un glonţ răzleţ. 

O mitralieră grea deschise focul din djebelul Hussein, dinspre 
Wardate. O alta îi răspunse, apoi se auziră armele uşoare. 
Armata regală îi venea în ajutor în felul ei. 

Poarta scârţâi în spatele lui şi zări umbrele fedaynilor. 

O luă la fugă în zigzag printre caroserii, şchiopătând şi 
înjurând. Imediat, în spatele lui clănţăni o mitralieră, trăgând o 
rafală lungă. Din dreapta se auzi un strigăt în arabă. Incercau 


să-l împresoare. Îşi adună forţele şi se căţără pe gardul care 
înconjura terenul. De cealaltă parte se afla albia râului Zarka. 

Un proiectil trasor verde ţâşni spre cer din djebelul Hussein şi 
pluti grațios spre pământ. 

În momentul în care escalada gardul, o auzi pe Ratwa urlând 
un ordin în arabă. Porumbiţa nevinovată care făcea în acelaşi 
timp dragoste şi revoluţie... Malko se prăbuşi greoi la pământ şi 
se rostogoli. Piciorul îi amorţise şi se întrebă dacă nu şi-l 
rupsese. Mijind ochii în beznă, înaintă precaut printre pietre. 
Voia să ajungă la şoseaua care ducea spre moscheea Al 
Hussein. 

Avea să-şi aducă aminte toată viaţa de acea întâlnire! 

Dinspre gard se auziră zgomote şi zări nişte umbre care se 
pregăteau să-l escaladeze. Se făcu una cu pământul, 
înfrânându-şi dorinţa de a riposta. Atâta timp cât nu-l reperau... 
O rafală scurtă clănţăni şi gloanţele îi trecură pe deasupra 
capului. Pistolul extraplat nu i-ar fi fost de folos. Îşi adună 
puterile şi o luă la fugă spre casele de pe malul opus. 

Auzi brusc un zgomot de motor pe pod, undeva la o sută de 
metri în stânga şi se îndreptă într-acolo. 

Fedaynii n-ar fi îndrăznit să-l urmărească de faţă cu martori. 
Pe pod se aprinse un proiector. Fascicolul mătură albia râului, 
luminându-l pe Malko. Acesta se ascunse instinctiv în spatele, 
unei stânci. După o fracțiune de secundă, ţăcănitul unei 
mitraliere grele izbucni pe pod. Proiectilele enorme de calibru 
12,7 ricoşau în stâncile din jurul lui Malko. 

Era o patrulă a armatei regale, care îl luase drept fedayn! 
Trăgeau în el. 

Se aruncă la pământ apoi făcu un salt disperat şi escaladă 
panta până la primele case. Mitraliera se auzi din nou. Fedaynii 
adăpostiţi lângă gard nu mai trăgeau nici ei, temători să nu 
atragă asupra lor împuşcăturile beduinilor. În locul unde se afla 
era cel puţin liniştit. Se târî spre o străduţă întunecată şi 
îngustă, perpendiculară pe râu. 

Dinspre pod se auziră apeluri şi un zgomot de motor, apoi 
rafale de armă automată. La Amman, nimeni nu făcea economie 
la muniţie. 

Un minut mai târziu, Malko năvăli pe Al Hussein Street, lângă 
o cafenea unde vreo treizeci de iordanieni se uitau la televizor. 
Trei bătrâni stăteau pe terasă fumând cu voluptate dintr-o 


narghilea. Îl priviră surprinşi pe Malko. În beznă nu i se putea 
ghici culoarea pielii. 

Zgomotul unui motor îl făcu să întoarcă privirea spre stânga: 
un Land-Rover cu farurile aprinse pătrunsese pe strada cu sens 
interzis. Maşina îl depăşi în viteză. Zări în treacăt chipurile aspre 
ale unor beduini strângând în mâini mitraliere M.16. Dintr-o 
singură mişcare, bătrânii se precipitară în cafenea. Maşina rulă 
încă douăzeci de metri, apoi se opri brusc. Doi beduini săriră jos. 
Unul dintre ei întinse braţul spre Malko şi urlă ceva. Celălalt 
duse arma la ochi şi trase! 

Avut timp doar să o ia la fugă pe străduţa îngustă, 
îndreptându-se în direcţia din care venise: spre râu, spre fedayni 
şi spre încântătoarea Ratwa. În spatele lui se auziră vociferările 
beduinilor. Slabă speranţă să aibă timp să le explice cine era... 
Urmarea ar fi fost o scrisoare de scuze expediată Ambasadei 
Statelor Unite... 

În momentul în care ajunse la capătul străduţei zări două 
siluete strecurându-se pe lângă zid şi văzu fulgerarea unei 
arme: erau fedaynii. Cu răsuflarea tăiată, se opri într-un intrând. 
Străduţa era pustie, nicio uşă deschisă, nicio fereastră 
luminată... Într-o parte fedaynii, în cealaltă beduinii... 

Aceştia veneau în forţă. Strigătele lor făceau să răsune 
strada. Malko bâjbâi şi simţi sub degete un oblon de lemn. Fără 
să vrea bătu în el cu inelul. 

Pânda încordată îl făcu să nu-şi dea seama decât după o 
secundă că o poartă se deschisese la mai puţin de un metru de 
el. Prin uşa întredeschisă se strecura o rază slabă de lumină. O 
mână îl trase înăuntru, cu câteva clipe înainte de apariţia 
beduinilor. 

O voce de bărbat murmură ceva în arabă la urechea lui 
Malko, silindu-l să se ghemuiască. Incăperea în care intrase era 
cufundată în întuneric. Mirosea a fasole şi a portocale. Stătea 
chircit pe o podea de lemn, neştiind câte persoane mai erau 
acolo. Strigătele beduinilor se auziră în faţa casei, apoi 
mitraliera începu să tragă, urmată de câteva focuri răzlețe. 
Mâna de pe braţul lui Malko se crispă. r 

Pe străduță se auziră mai multe Împuşcături. In fiecare clipă, 
Malko se temea să nu vadă uşa făcută ţăndări sub loviturile 
beduinilor. 

Apoi zgomotul se îndepărtă. Vru să se ridice, dar mâna ÎI sili 


să stea nemişcat. Minutele următoare i se părură nesfârşite. 
Rămase înţepenit, cu răsuflarea tăiată şi cu gura uscată. 
Atmosfera din încăpere era caldă şi umedă. Anchilozat, nu 
îndrăznea să schiţeze niciun gest. Cel care îl adăpostise ştia mai 
bine decât el când nu mai era niciun pericol. 

In sfârşit, necunoscutul îi dădu drumul la braţ. Malko se ridică. 
Se auzi scrâşnetul unui chibrit şi fitilul unei lămpi cu ulei 
tremură, luminând şovăielnic camera. 

Cel care îl salvase era un bătrân aproape ştirb, purtând un văl 
tradiţional murdar. Malko nu mai văzuse niciodată o asemenea 
expresie de surprindere pe un chip omenesc... Surâse. 
lordanianul îl fixa în continuare, stupefiat şi neîncrezător. ÎI 
întrebă pe Malko ceva în arabă, dar acesta nu pricepu. Nu se 
puteau înţelege cu niciun chip. Singurul gând care îl muncea pe 
Malko era să fugă înainte ca bătrânul să-l denunțe fedaynilor 
sau beduinilor. li spuse unul dintre puţinele cuvinte în arabă pe 
care le cunoştea: 

— Mulţumesc. 

Arabul stinse lampa şi se îndreptă spre uşă. Casa era de fapt 
o magazie plină cu coşuri de fructe şi de legume. Malko văzu 
raza de lumină venind dinspre stradă şi se strecură afară. 

Străduţa era pustie şi tăcută. Malko ezită. Piciorul îl durea în 
continuare. Se temea să nu fie aşteptat de beduini pe Al Hussein 
Street, dar nu se simţea în stare să o ia înspre râu. Desemnat, 
parcurse strada. Ajuns la colţ, aşteptă mult timp. Cafeneaua era 
închisă. Nu se zărea niciun trecător. Undeva pe dreapta, după 
viraj, se afla moscheea Al Hussein. Mergând cât mai normal, în 
ciuda rănii de la picior, se îndreptă spre ea. 

Inainte de a se îndepărta, aruncă o privire la numele străzii: 
Petra Street. Un nume de care avea să-şi aducă aminte. Dacă n- 
ar fi scăpat cu viaţă, CIA ar fi trebuit să pună acolo o placă în 
memoria lui. 


x x 


Holul hotelului Philadelphia era pustiu. Portarul îl privi 
surprins, văzându-l plin de praf şi şchiopătând. La acea oră 
târzie, străinii nu mai circulau pe străzi, mai ales pe jos... Malko 
adoptă o atitudine plină de demnitate. Nu găsise niciun taxi în 
apropiere de moschee şi ezitase să ceară ajutor postului de 


poliţie de lângă Philadelphia. 

— Am fost atacat, explică el. Puteţi să-mi chemaţi un taxi? 

In acelaşi timp puse pe tejghea două hârtii de un dinar. _ 

Celălalt le ascunse repede şi ridică imediat receptorul. Incă o 
poveste cu pederaşti... 

Malko se aşeză. Partea de jos a pantalonului, năclăită de 
sânge, i se lipise de picior... După o lungă discuţie, funcţionarul 
se îndreptă surâzător spre el. 

— Am cerut un taxi pentru hotelul Jordan. Va fi aici în zece 
minute... 

Peste douăzeci de minute, un Mercedes opri în faţa hotelului 
Philadelphia. Malko îi mulţumi portarului şi se îndreptă 
şchiopătând uşor spre maşină. Se grăbea să ajungă în cameră şi 
să-şi panseze rana. lordanianul o porni cu toată viteza spre 
djebelul Amman, dar Malko îşi recăpătă răsuflarea de abia când 
trecură de Primul Cerc. Se încrucişară pe drum cu două maşini 
pline de beduini, care rulau cu viteză redusă. 

Ajuns în cameră, Malko se dezbrăcă şi examină rana. Nu 
fusese atins de glonţ ci de nişte schije care nu pătrunseseră 
prea adânc. Se spălă cu apă multă şi se pansă de bine de rău cu 
un plasture, încercând să oprească hemoragia. Se întinse apoi 
pe pat şi oftă cu ochii la fotografia panoramică a castelului său, 
de care nu se despărţea niciodată. Il chinuia o durere de cap 
atroce şi luă puţin balsam de tigru cu care îşi frecă uşor 
tâmplele. Unguentul făcea minuni. La Amman se trăgea fără 
nicio restricţie. Ardea de nerăbdare să pună mâna pe Ratwa... 

Avea impresia că răscolise un furnicar. Stinse lumina, 
întredeschise fereastra şi ieşi pe balcon. Undeva spre nord, se 
mai auzeau încă focuri de armă. 


Capitolul VII 


Rachid Charm întinse braţul stâng trăgând levierul de armare, 
apoi îi dădu drumul brusc. Chiulasa armei G. 3 reveni la poziţia 
iniţială cu un zgomot sec. Rachid îşi goli plămânii şi apăsă pe 
trăgaciul puştii de asalt. 

La o sută de metri mai încolo, pe panta pietroasă a djebelului, 


sticla de Porto Diaz zbură în ţăndări. 

lordanianul apăsă din nou pe trăgaci, dar nu se mai întâmplă 
nimic. Arma se înţepenise din nou. Scoase încărcătorul şi începu 
să o demonteze. Ecoul bubuiturii îi suna încă în urechi, 
umplându-l de bucurie. Speriate, toate pisicile din grădină fugiră 
în casă. 

Rachid auzi deja vaietele înfricoşate ale mătuşii sale. Femeia 
se temea îngrozitor de armele de foc. 

Strigătele se auziră mai aproape. Imbrăcată într-o rochie 
lungă şi  cenuşie, kuweitiana grasă traversă grădina 
îndreptându-se spre el. 

Plictisit, Rachid Charm lăsă din mână chiulasa şi aşteptă. 
Mătuşa lui privi piesele răspândite pe marginea piscinei. 

— Eşti nebun băiete, spuse ea pe un ton sever. Până la urmă 
ai să ne ucizi pe toţi... Allah să ne apere. 

Rachid ridică ochii albaştri spre cer. Mătuşa lui, văduva unui 
kuweitian bogat, era de un bigotism înfiorător, rugându-se la 
Allah pentru orice nimicuri. 

— Acolo unde trag nu e nimeni, bombăni el. Nici măcar nu e 
proprietatea ta. 

Grădina vilei luxoase era separată printr-un şanţ de panta 
aridă şi pietroasă. În depărtare, undeva în vale, se zărea drumul 
spre lbrid, având pe o parte o tabără imensă de refugiaţi 
palestinieni şi pe cealaltă o antenă ultramodernă destinată 
captării programelor de televiziune retransmise prin satelit. 

Kuweitiana nu mai insistă. Se temea de nepotul ei, de violenţa 
lui, în ciuda vocii suave şi a privirii mult prea albastre. 

— Eu şi cu mama ta mergem la Nasser, spuse ea. Ar vrea să 
te cunoască. Se pare că are o nepoată fermecătoare... 

Rachid murmură printre dinţi o obscenitate bine simțită 
referitoare la nepoată. 

— Mulţumesc, spuse el rece, dar sunt ocupat. Prefer să rămân 
aici. 

Kuweitiana sparse câteva boabe de fistic şi îşi scutură pletele 
cărunte: 

— Bietul meu băiat, dacă o duci tot aşa, ai să rămâi neînsurat. 

În momentul în care se pregătea să plece, îşi aduse aminte de 
ceva şi se întoarse: 

— Dacă te uiţi la programele israeliene, îi spuse ea, fii atent la 
servitori. Închide uşa. 


Rachid ridică din umeri. Toată lumea din Amman se uita la 
posturile israeliene, inclusiv regele, şi asta dintr-un motiv foarte 
simplu: erau mai bune decât cele iordaniene şi dădeau mai 
multe filme americane... El însă avea altceva mai bun de făcut 
decât să se uite la televizor. 

În momentul în care faldurile rochiei dispărură, se apucă din 
nou de montat arma. O cumpărase în timpul războiului civil din 
septembrie 1970 de la un fedayn rănit, şi avea grijă de ea ca o 
cloşcă. Unul câte unul, făcuse rost de încărcătoare şi îşi exersa 
tirul în grădină, atunci când părinţii lui erau plecaţi. lubise 
întotdeauna armele şi pe când avea doisprezece ani vecinii îi 
puseseră gând rău: le împuşcase cu carabina toate pisicile şi toţi 
câinii. 

Auzi maşina plecând şi respiră uşurat. În sfârşit avea parte de 
linişte. Cu gesturi de îndrăgostit, termină de montat puşca şi 
mişcă de câteva ori cu mâna stângă levierul de armare, înfăşură 
arma într-o pătură veche, o luă sub braţ şi se îndreptă spre vilă. 
Ratwa trebuia să vină dintr-o clipă în alta, doar dacă nu întârzia 
ca de obicei. Palestinienii erau toţi la fel: nişte fanfaroni 
nepunctuali. 

judecând după ochii foarte albaştri, după părul blond tuns 
extrem de scurt, după supleţea trupului şi după tenul palid, 
nimeni n-ar fi spus că Rachid Charm era arab. Cu toate acestea, 
făcea parte dintr-o influentă familie de beduini. Şederea în SUA 
îl făcuse însă să piardă legătura cu originea sa. 

În aşteptarea lui Ratwa, se întinse pe pat şi începu să viseze 
cu ochii în tavan. Viaţa pe care o ducea îl dezgusta. Ardea de 
nerăbdare să facă ceva pentru ţara pe care o vedea afundându- 
se tot mai tare în bizantinism. 

Să facă ceva, dar ce? 


x x 


— Aveaţi o şansă la o mie să vă întoarceţi viu. Nimeni nu se 
plimbă pe acolo noaptea. 

Malko îşi frecă maşina! piciorul: rana încă îl ardea. Trebuia să 
meargă la spitalul italian pentru un pansament mai serios. 
Costumul negru de alpaca era însă bun de aruncat. Amman-ul 
era scăldat de un soare puternic, claxoanele făceau acelaşi 


vacarm şi viaţa era aparent normală, chiar şi în locul în care 
fusese cu o seară înainte. Trecuse pe acolo ziua. Câţiva fedayni 
neînarmaţi jucau cărţi în faţa garajului. 

— Tare aş vrea să dau de această Ratwa, spuse Malko, şi să 
aflu cauza acestei ostilităţi subite. 

Stătuse atâta timp în compania anglo-saxonilor încât se 
obişnuise şi el să folosească vorbe cu subinţeles. Ziros ridică din 
umeri: 

— Puneţi-i cruce. Nu ştiţi ce înseamnă tabăra de la Wardate. 
O pisică, şi nu şi-ar mai găsi acolo puii. In plus, fedaynii fac 
legea... Femeia a plecat probabil spre grotele de pe valea 
lordanului. Oamenii din tabără se deplasează mult. 

Malko remarcă gânditor: 

— Curios lucru, totul se învârte în jurul lui Wadi Karak... 
Fawzia i-a fost amantă, Carole la fel. Am făcut cunoştinţă cu ea 
şi au încercat să mă ucidă. De el trebuie să ne ocupăm mai 
întâi. 

Americanul desena avioane mici pe suportul de pe birou. 
Avea un aer foarte gânditor. 

— E dificil. Karak locuieşte într-o casă izolată, lângă Homar şi 
îşi petrece majoritatea timpului la palat. Nu se deplasează decât 
însoţit de gărzi de corp, nu are viaţă mondenă şi nu-i 
frecventează pe străini. În plus, se bucură de încrederea regelui. 
A-I bănui, echivalează cu o crimă de les-majestate. Atitudinea lui 
este clar anti-palestiniană. Nu-l văd luându-şi un aliat în 
persoana lui Ratwa. 

— Şi totuşi, oftă Malko. 

Doar nu fantomele trăseseră în el, şi nici beduinii. 

Terence Ziros îşi exterioriză nervozitatea. Apăsă cu putere şi 
mina creionului se rupse cu un zgomot sec. 

— Ceva se pune la cale, spuse el. Ceva care are legătură cu 
noi. Totul se petrece sub ochii noştri şi noi nu vedem nimic. 
Când situaţia va scăpa de sub control, vom suferi cu toţii. 

— Dar dacă ambasadorul îl va preveni pe rege, în ciuda 
consecinţelor? 

Terence Ziros ridică ochii spre cer. 

— Să-i spună că omul lui de încredere lucrează pe ascuns ca 
să-l asasineze? Ne va râde în nas sau va cere rechemarea 
ambasadorului. Fără a-l mai pune la socoteală pe Karak: încă 
unul care va da foc ambasadei. In plus, dacă de el e vorba, va 


înceta orice acţiune pentru un timp, şi ne putem lua adio. 

Se lăsă tăcerea. 

— Voi merge pe pista Carole, zise Malko. Poate aflu ceva de la 
ea. Sophia Nazzal a promis şi ea că mă ajută. 

— În regulă, spuse Ziros, dar cumpăraţi-vă o armură. Data 
viitoare nu vor mai rata. 

Malko se ridică, pregătindu-se să părăsească biroul, apoi îşi 
aduse aminte de ceva şi se întoarse: 

— Am o idee, spuse el. Este momentul să puneţi la încercare 
devotamentul bucătarului dumneavoastră. 

Ziros se încruntă. 

— Vreţi să vă ajut să o găsiţi pe frumoasa Ratwa? 

— Exact. 

Americanul se îmbufnă. 

— Nu ştiu dacă vom reuşi, dar putem încerca. Am să stau de 
vorbă cu el la prânz. Dacă îl aduc aici, va muri de frică. 

În taxiul care îl ducea la hotelul Jordan, Malko încercă în van 
să pună lucrurile cap la cap. Wadi Karak, consilierul regelui, 
Ratwa, palestiniana de şoc, trupeşa Carole, cadavrul sărmanei 
Fawzia, un amalgam din care nu reuşea să priceapă nimic. Cu 
toate acestea, exista o legătură între acele personaje... 

Tensiunea interioară şi un al şaselea simţ îi spuneau că se 
pregătea ceva extrem de neplăcut, dar ce? 


* 
x x 


Ochii uşor proeminenți ai lui Ratwa străluceau sălbatic pe sub 
ochelari. 

— lerusalim, scrâşni ea. lerusalim! Îți dai seama, câinele vrea 
să abandoneze lerusalimul! Blestemaţi să fie haşemiţii şi slugile 
lor. 

Acelaşi lirism transpus în cuvinte găunoase. Striga atât de 
tare, încât Rachid se temu să nu fie auzită de servitori. Măcar 
unul dintre ei lucra pentru poliţia politică. Unchiul lui fusese unul 
dintre stâlpii regimului şi nu avea rost să dea naştere la 
cleveteli. O luă pe Ratwa de braţ şi o trase în spatele piscinei. 
Acolo nu puteau fi văzuţi din casă. 

De îndată ce fură departe de privirile servitorilor, Ratwa se lipi 
de el cu tot corpul, ţinându-l de mijloc. Purta o rochie beduină 
de culoare maron, extrem de decoltată, prin care se întrezăreau 


sânii abundenţi şi agresivi. Cel mai frumos piept din estul 
lordanului. 

Ratwa îşi apăsă pântecul de trupul lui Rachid: 

— Dacă mă ajuţi, murmură ea, voi face tot ce vrei, voi fi 
sclava ta supusă atâta timp cât vei dori. 

larăşi lirismul revoluţionar... Rachid remarcase că uneori 
nimfomania mergea mână în mână cu furia, când era vorba de 
femei ca Ratwa. Un subiect de dizertaţie foarte interesant: 
vaginul şi baricadele. 

Pe lângă studentele cuminţi de la Berkeley, Ratwa era ca o 
bombă. Ochii albaştri; uşor adormiţi ai lui Rachid priviră chipul 
lipsit de graţie. Fără să-şi dea seama, începu să frământe fesele 
fedaynei. Nu purta nimic pe sub rochia beduină. Femeia nu-l 
îndepărtă ci se răsuci în aşa fel încât mâna bărbatului să-i 
cuprindă sexul. Îşi muşcă buzele şi scoase un geamăt răguşit. 
Ochelarii îi căzură şi ochii părură deodată mai mici. 

Pantalonul lui Rachid stătea întins, gata să pocnească. Cu un 
gest grăbit, Ratwa trase fermoarul şi cu o abilitate de scamator, 
eliberă membrul lui Rachid. Şi asta făcea parte din revoluţie. 
Simţea că bărbatul o dorea demult. Dăruindu-se lui, îl lega de 
cauza pentru care lupta. 

— Vino. 

Îl sili să se întindă pe iarbă, apoi se aşeză călare pe el. Fără să 
şovăie prea mult, se lăsă pătrunsă. Rochia largă ascundea totul. 
Îmbrăţişarea fu scurtă şi violentă. Rachid nu se simţea însă 
împăcat. Mătuşei lui nu-i plăcea Ratwa şi nu agrea convingerile 
ei anti-regaliste. În plus, dacă ar fi aflat că îi sedusese nepotul... 

Se ridicară repede şi palestiniana îşi culese de jos ochelarii. 
Pântecul îi era în continuare contractat. Îşi puse în gând să 
petreacă o noapte întreagă cu acel nătărău, ca să poată profita 
din plin. În mintea ei, o viaţă sexuală intensă era legată 
inseparabil de activitatea clandestină. Nu ştia ce îi putea aduce 
ziua de mâine. Dispunea de corpul ei cu nepăsarea unui bărbat. 
După ce fedaynii aveau să câştige bătălia, intenţiona să-şi ofere 
drept răsplată o orgie cu tineri puternici şi fragezi. 

Mai înainte de asta, avea lucruri mai importante de făcut. 

— Ne vei ajuta, spuse Ratwa pe un ton ferm. 

Ochii albaştri ai lui Rachid nici măcar nu clipiră. De când o 
cunoscuse pe Ratwa, aceasta îi ceruse mai ales bani, vorbindu-i 
la nesfârşit de combinaţii politice ţesute parcă din fum. Rachid 


se simţea diferit de toţi acei grandomani care anunțau fără 
încetare victorii, dar nu acumulau decât înfrângeri. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? întrebă el suspicios. 

Ratwa făcu un gest plin de măreție: 

— Nu auzi răpăitul armelor în fiecare seară? Glorioşii noştri 
fedayni se luptă cu asupritorii haşemiţi. 

— Ar face mai bine să lupte împotriva Israelului, mormăi 
Rachid. În definitiv, toţi suntem arabi... 

Ratwa îl apucă de cămaşă şi îl scutură. 

— Trădătorule! Ştii bine că armata de paiaţe a lui Hussein 
trage în curajoşii noştri luptători atunci când se întorc după 
terminarea operaţiunilor! Acum vrea să abandoneze lerusalimul, 
perla lordanului. Nu ţi se pare ceva monstruos? 

Rachid Charm clătină molatic din cap. Şederea în Statele 
Unite îi inoculase un soi de pragmatism. 

Palestiniana se aplecă şi îi şopti la ureche: 

— A venit timpul să ne debarasăm de tiran. 

În privirea albastră a lui Rachid luci o undă de interes. 

— Vreţi să-l ucideţi? 

Palestiniana dădu din cap cu gravitate. 

— Da. 

Începea să devină interesant. De fapt, nu-i păsa de Ierusalim. 
În schimb, statul feudal instaurat de regele Hussein îl dezgusta 
profund. Se simţea rupt de familia lui burgheză şi mult mai 
apropiat de fedaynii care cereau un stat palestinian democratic. 

Fusese de acord cu deturnările de avioane şi vibrase de 
speranţă atunci când fedaynii făcuseră legea la Amman. Mai 
apoi, totul se pierduse în dezordine şi anarhie. Armata regală 
preluase controlul şi fedaynii se întorseseră la clandestinitate. 

Lichidarea lui Hussein era o faptă de arme despre care ar fi 
vorbit întreaga lume în caz de reuşită. La ultima tentativă, Cherif 
Nasser, unchiul regelui, un adevărat colos, îi secerase pe 
agresori cu mitraliera în plină stradă. Deplasările regelui erau 
rapide şi fără orar precis. Fedaynii nu se prea pricepeau la 
organizare, iar beduinii din suita lui Hussein nu puteau fi 
cumpăraţi... 

Un atentat cerea o pregătire serioasă... 

— Cum veţi proceda? întrebă el. 

Ratwa se închise în ea ca o stridie. 

— Îţi voi spune mai târziu. Ţie ţi-am rezervat rolul cel mai 


periculos, dar şi cel mai glorios. Eşti gata să tragi asupra regelui 
pentru salvarea lerusalimului? 

lerusalimul era floare la ureche, dar lichidarea lui Hussein i-ar 
fi făcut pe fedayni să ridice din nou capul... 

— Mă mai gândesc, spuse el prudent. Totul trebuie să fie însă 
foarte bine organizat. 

Ratwa îl fixă cu o privire arzătoare, dar în sinea ei era 
decepţionată. Avea absolută nevoie de Rachid. Nici, unul dintre 
ei nu avea atâta sânge rece şi atâta îndemânare. In plus, era un 
tip corect. Nu vorbea şi nu dădea niciodată înapoi. 

— Îţi dau de ştire în câteva zile, spuse ea. De acum încolo, 
rămâi la Amman. Allah să fie cu tine. 

Complet ateu, Rachid nu făcu nicio remarcă. Tot acel circ cu iz 
folcloric îl agasa, dar lucrurile păreau serioase. Ratwa avea 
reputaţia unei femei curajoase şi fanatice, în ciuda lirismului şi a 
cuvintelor bombastice. 

Tânăra respiră adânc. La urma urmei, poate că băiatul avea 
să devină celebru... 


x x 


Vocea lui Carole era rece şi distantă. 

— Nu am timp astă-seară. 

Malko strânse din dinţi. Avea impresia că cineva îi sufla 
răspunsurile tinerei englezoaice. Adoptă un ton vesel şi întrebă: 

— N-aţi vrea să mergem la Sport-City mâine la prânz să 
mâncăm puţin caviar? 

Tăcere, apoi se auzi vocea lui Carole, la fel de evazivă şi de 
reţinută: 

— Nu ştiu, dar nu cred. Nu am timp să mă întâlnesc cu 
dumneavoastră în zilele următoare. 

Malko nu îndrăznea să-i aducă aminte de discuţia avută mai 
înainte. Nu voia să piardă partida atât de uşor. 

— Vă sun mâine, îi spuse el. 

Carole deja închisese. 

Straniu, straniu... 

Malko se duse la bar şi comandă un „acir-lemon”. Avea un 
chef nebun să se ducă în Kutheir Street să vadă ce se petrecea 
de fapt. 

Se abţinu şi se hotărî să aştepte întâlnirea cu bucătarul. Pe 


Carole ştia de unde să o ia. Dacă precipita lucrurile, putea să 
piardă tot. 


x x 


— În weekend? Oh, da, ar fi minunat! 

Carole gungurea de bucurie. Cel care îi făcuse propunerea se 
umfla şi el în pene pentru o asemenea cucerire. 

Fata purta o rochie dintr-o țesătură argintie, din care s-ar fi 
putut croi două batiste. 

Sânii dezgoliţi până la areole ţâşneau victorioşi din decolteu, 
iar picioarele lungi şi bronzate, dezvelite până la baza coapselor, 
făceau deliciul elitei din Amman. 

Cu fericirea egoistă a proprietarului întipărită pe chip, Franco 
Juarez le mângâia uşor cu privirea. Intors cu spatele, colonelul 
Gorgour trăgea cu urechea: încă o pacoste. 

De la începutul seratei, spaniolul nu o scăpase din ochi pe 
Carole. Fata era la al cincilea pahar de whisky şi vorbea mult 
prea tare. În schimb, privirile pe care i le arunca ataşatului 
militar spaniol erau lipsite de echivoc: murea de poftă să-l vadă 
în patul ei pe acel bărbat tânăr, brunet, distins şi elegant. 

Khamis Gorgour se îmbolnăvise de necaz. 

Mai mult, imbecilul voia să o ducă la Akaba, la 350 de 
kilometri de Amman! Dacă Wadi Karak afla de escapadă, ar fi 
repudiat-o imediat, compromiţând totul. 

Sigur că îi putea interzice lui Carole să plece cu acel hidalgo, 
dar exista un risc. Din punct de vedere psihologic, englezoaica 
ajunsese la limită. Dacă se apuca să-i povestească totul lui 
Wadi, era şi mai rău. Trebuia să acţioneze pe altă parte, 
încercând cu tact să-l descurajeze pe spaniol în încercarea de a 
se ocupa de Carole. 

Ţeapăn ca un băț, în uniformă de gală, colonelul Gorgour se 
uita la invitaţii generalului Chakri cu o privire morocănoasă. 
Serata oficială şi mondenă era dată în cinstea sosirii la Amman a 
celor două Boeing-uri nou nouţe ale Companiei ALIA... Toată 
lumea bună din Amman era acolo, împreună cu cele paisprezece 
stewardese de toate naţionalităţile, reprezentând vreo şase 
servicii de informaţii. Nu doar Intelligence Service avea idei. 

Colonelul tremura de nervi. Nu voia să o scape din ochi pe 
Carole, dar existau alte pericole care trebuiau eliminate... 


Când îşi aducea aminte de Ratwa, simţea cum i se trezesc la 
viaţă instinctele ucigaşe. 

Atâta pregătire ca să rateze un bărbat singur, atras într-un loc 
pustiu! Şi mai voiau să declanşeze un al doilea Vietnam... 

Un amănunt minor, şi CIA intrase în alertă. Nu o putea ţine pe 
Carole sub controlul lui la nesfârşit. Avea nevoie de încă o 
săptămână, dar fiecare oră reprezenta un pericol mortal. Dacă 
englezoaica îi povestea totul agentului CIA, trebuia să renunţe la 
plan şi să suporte consecinţele unei asemenea decizii... 

Ca să se calmeze, colonelul luă de pe o tavă un pahar de J & B 
şi îl goli dintr-o înghiţitură. Alcoolul îi mai schimbă starea de 
spirit. Trebuia să se ocupe personal de cel care îl stânjenea. Din 
fericire, era mult mai eficace decât fedaynii. 

— Ce se mai aude cu blindatele, colonele? 

Khamis Gorgour schiţă un surâs silit: cel care îl întrebase era 
directorul aviaţiei civile, un palestinian afabil şi mustăcios, cu o 
burtă impresionantă şi care prefira printre degetele groase un 
şirag de mătănii din ambră. 

— Antrenamentul continuă, zise Gorgour. 

O supraveghea în continuare pe Carole cu coada ochiului. 
Numai după ce aceasta avea să se ducă la culcare - fără Rudolf 
Valentino al ei - putea să se îndrepte spre tabăra Wardate. 


* 
x x 


Fouad îl privea pe Malko respectuos şi puţin temător. Avea un 
chip plăcut, ochi sinceri şi dinţi strălucitori. În plus, îi era profund 
recunoscător lui Terence Ziros. 

— Voi încerca domnule, spuse el, dar este periculos pentru 
domnul... 

Domnul era Malko. 

Acesta surâse. Nu putea fi mai rău decât întâlnirea cu Ratwa. 

— Vreau doar să aflu unde se ascunde, explică el. După aceea 
mă descurc singur. 

Fouad păru să răsufle uşurat auzind precizarea. Nu se simţea 
în largul lui la ambasadă, stând în picioare ca la interogatoriu, 
deşi consilierul îi oferise un scaun. 

— Când putem pleca? 

— Mâine seară. 

— Unde ne întâlnim? 


Din nou, palestinianul păru înfricoşat, apoi chipul i se lumină: 

— Ştiţi unde este restaurantul Jordan, pe King Fayçal Street? 
La parter se află o patiserie. Vă aştept acolo pe la nouă. Nu mă 
abordaţi, doar urmaţi-mă. După ce părăsim centrul, putem fi 
văzuţi împreună. 

Era un om prudent. 

— De acord, zise Malko, vă aştept la ora nouă. 

Fouad se înclină adânc şi ieşi mergând cu spatele. Cei 3000 
de dolari primiţi de la Ziros erau o bună investiţie. Americanul îl 
aşteptă să iasă, apoi spuse: 

— E un tip de treabă. Nu vă va trage pe sfoară, dar veţi fi 
totuşi în pericol. Nu uitaţi că Ratwa este în elementul ei acolo 
sus. Dacă vrea să vă lichideze, nimeni nu va ridica un deget să 
vă apere... 

Malko îşi scoase ochelarii cu lentile întunecate. 

— Mă îndoiesc. 

— Şi Carole? 

— Parcă mă lovesc de un zid. Nu vrea să mă vadă. Cineva i-a 
interzis, probabil Wadi Karak. Se teme să nu-şi piardă pâinea, 
sau poate e vorba de altceva. Cu toate acestea, nu era la curent 
cu moartea lui Fawzia... 

Ziros desena avioane. 

— Dacă am şti de ce îl apără Ratwa pe Wadi Karak, unul 
dintre duşmanii ei de temut, am face un pas uriaş înainte... 

— Din acest motiv mă duc în tabăra Wardate, zise Malko 
resemnat. Sper să mă întorc viu de acolo şi să aflu câte ceva. 

Terence Ziros se ridică şi îl bătu amical pe umăr: 

— Nu vă faceţi griji. Contaţi pe mine, am să vă trimit flori... 

— Şi Leoaica? 

— Nicio veste. Sper să nu ne păcălească şi ea. Ştiţi doar că o 
nenorocire nu vine niciodată singură. 


Capitolul VIII 


Franco Juarez îşi înnodă fluierând fularul de mătase şi se privi 
în oglindă. Era cel mai elegant diplomat din Amman. Părul negru 
corb pieptănat impecabil într-o parte, chipul frumos de hidalgo 


sigur pe sine, înălţimea de 1,81 m şi Mustang-ul îl făceau să fie 
vedeta oraşului. Toate femeile infidele şi nu prea bătrâne 
trecuseră prin apartamentul micuţ şi luxos, aflat la doi paşi de 
ambasadă. 

Le trata cum se cuvine, alternând ardoarea castiliană cu 
şampania franţuzească. 

Din nefericire, nu avea prea mult de ales la Amman. Ultima 
favorită - sau mai degrabă soţul ei - fusese mutată la Cairo şi 
timp de câteva zile Franco, muncit de gânduri negre, fusese 
gata să se înfrupte din grațiile tinerelor arăboaice. In definitiv, 
celebrul colonel Lawrence practicase şi el acest sport local şi îi 
mersese destul de bine... 

Ambiţiile lui Franco erau mult mai limitate: dorea să-şi 
însenineze şederea la Amman cu câteva cuceriri agreabile şi 
apoi să se întoarcă la Madrid, la maşina lui Lamborghini şi la 
fermecătoarele debutante, cu o aureolă de erou exotic şi cu 
amintirea mirosului de nisip cald de la Wadi-Rum. 

De când o întâlnise pe Carole la cocteilul dat de ALIA, viaţa sa 
se schimbase. Chiar şi la Madrid, o asemenea creatură ar fi 
surclasat debutantele lipsite de sensibilitate de atâta apă 
sfinţită şi cântece bisericeşti. Pentru prima oară în viaţă. Franco 
se comportase ca un prost crescut: o acaparase toată seara, 
păzind-o cu vigilenţă. 

De atunci se mai văzuseră şi luaseră masa la sinistrul 
restaurant de la Sport-City. Mâncaseră un munte de caviar şi 
băuseră un râu de vodcă. Seara, spaniolul o dusese la prietenul 
său Pepe, la pivnițele de la Villa Rosag, singurul loc din Amman 
unde se putea dansa. Nu erau decât ei şi se refugiaseră în colţul 
cel mai întunecat. A dansa un slow cu Carole reprezentase 
piatra de încercare a carierei lui de diplomat. Carole se 
comporta cu o fermecătoare lipsă de pudoare, aidoma unei 
maimuțe. 

Nu făcuseră dragoste pentru că ea nu voia să doarmă prin 
străini şi refuzase să-l ducă la ea acasă. Se mângâiaseră 
îndelung în Mustang, ca nişte liceeni, şi într-un final, scoțând o 
eşarfă de mătase din poşetă, Carole se milostivise de el. 

La gândul clipelor petrecute cu ea, fruntea lui Franco încă mai 
era acoperită cu sudoare. Din nefericire, nu transpira de 
ruşine... O sunase de mai multe ori şi îi amintise de weekendul 
de la Akaba. Carole îşi arătase de fiecare dată entuziasmul. Trei 


zile la rând nu o văzuse, obligat să-l cocoloşească pe omologul 
lui la Cairo, venit în vizită la Amman. Un colonel sever, în ochii 
căruia o creatură de felul lui Carole nu merita decât o singură 
soartă: rugul. 

În sfârşit, pleca. Era joi, prima zi a weekend-ului iordanian. 
Ambasadorul, înţelegător, îi dăduse voie lui Franco să profite. 
Avea la dispoziţie patru zile să se bucure de Carole. 

Cineva bătu la uşă. Franco îl auzi pe valet deschizând, apoi îi 
fu anunţată vizita ambasadorului. Se grăbi să-l întâmpine. 
Acesta îl privea cu o expresie ambiguă întipărită pe chip. 

— Măi să fie... Gata de aventură. 

Franco râse nervos. Era nebun de bucurie. Nu avea de gând 
să aştepte până la Akaba. De la Ma'an drumul era pustiu, iar 
deşertul de la Wadi-Rum era destul de primitor. 

— Plec imediat, excelenţă, spuse el. 

Ambasadorul surâse. 

— Ei bine, vă urez noroc. Astă-seară sunt obligat să mă duc la 
un cocteil monden şi plicticos. Gândiţi-vă la mine. Bună seara. 

Rămas singur, Franco se privi încă o dată în oglindă apoi 
ridică receptorul ca să o anunţe pe Carole că vine să o ia cu 
maşina. 

Telefonul sună de mai multe ori. Franco simţi cum i se 
spulberă toată bucuria. Nu era posibil! Ar fi plâns de furie şi de 
ciudă. ÎI uitase sau se răzgândise. În momentul în care se 
pregătea să închidă, fata răspunse. La început, nu-i recunoscuse 
vocea. Era joasă, tremurătoare, schimbându-şi brusc tonalitatea. 
Dădea impresia că nu se poate controla. 

Franco însă nu mai stătu să o asculte. 

— Vin! spuse el. Sunteţi gata? 

Urmă o lungă tăcere, apoi Carole răspunse cu o voce abia 
auzită: 

— Nu, vă rog să nu veniţi. 

Franco fu gata să scape o înjurătură, apoi se agăţă de o 
ultimă speranţă. 

— Nu sunteţi gata? întrebă el cu o veselie silită. 

Din nou tăcere, apoi Carole răspunse tărăgănând cuvintele de 
parcă cineva i-ar fi dictat ce să spună: 

— Sunt obosită. Nu vreau să merg cu dumneavoastră. 

În alte circumstanţe, Franco n-ar fi comentat, dar Carole era 
prea frumoasă şi deja îi dăduse papucii amantei oficiale, 


nevasta consilierului cultural australian. 

— Imposibil, totul e pregătit, am reţinut camera la hotelul din 
Akaba. 

Slabe justificări. Nu fusese niciodată mai vexat sau mai 
frustrat. Revedea mâna lui Carole mângâindu-l în Mustang, îi 
simţea vârful degetelor şi fineţea pielii. O dorea cu orice preţ. 

— Vin la dumneavoastră imediat, spuse el. 

Mai avu timp să audă strigătul lui Carole înainte de a 
întrerupe legătura. 

— Nu, nu! Staţi acolo. 

Tonul era atât de disperat de o asemenea violenţă, încât fu 
tentat să se supună. Dorinţa fu însă mai puternică. Probabil că 
băuse sau era într-o pasă proastă, dar el ştia să o facă să-şi 
schimbe starea de spirit. Ilnhăţă cheile Mustang-ului de pe 
comodă şi trânti uşa. Valiza era deja în portbagaj; se lăsase 
noaptea, deşi nu era decât ora şapte. 


* 
x x 


În momentul în care auzi explozia, Franco era cu mâna pe 
broasca portierei. Văzu o flacără portocalie venind dinspre 
drumul care se înfunda dar nu avu timp să-i fie frică. 

Racheta explodă sub aripa din faţă a  Mustang-ului, 
dezbrăcându-l pur şi simplu pe tânărul spaniol. Corpul îi fu 
proiectat la distanţă, izbindu-se de uşa garajului. Piciorul drept îi 
rămase înţepenit sub maşină. Din chipul frumos îi fu smulsă o 
bucată care ateriză pe trotuarul opus. 

Auzind explozia, ambasadorul ieşi alergând din casă. Imediat 
văzu Mustang-ul fumegând şi corpul însângerat al lui Franco. 

Strigă prin uşa deschisă: 

— Repede, sunaţi la spitalul italian să trimită o ambulanţă. 

Îngenunche lângă consilierul militar, şi pricepu imediat că nu 
mai era nimic de făcut. Sângele ţâşnea în jeturi din rana 
îngrozitoare. Toracele era înfundat şi partea dreaptă a feţei 
lipsea cu desăvârşire. Franco horcăia, în agonie. li strânse mâna 
ambasadorului şi murmură: 

— Mă doare, mă doare, faceţi-mi o injecție. 

Spaniolul încercă să ridice capul. Nu se gândise la niciun 
pericol. Strada era liniştită. Auzind zgomotul rachetei toată 
lumea se refugiase în case. Ce rost avea agresiunea, şi mai ales 


la o asemenea oră? Întreg Amman-ul cunoştea Mustang-ul: era 
unic. Se ştia că aparţinea unui diplomat neutru... De neînțeles. 

După câteva convulsii, tânărul îi muri în braţe. Mustang-ul 
ardea încetişor, răspândind un miros greţos de cauciuc ars. 

Apăru un Land-Rover al poliţiei militare, cu mitralierele în 
poziţie de tragere, gata, gata să-l împuşte pe ambasador. 
Beduinii săriră din maşină şi o luară la fugă pe străduţa 
înfundată. 


x x 


Carole suspina convulsiv. Colonelul Gorgour fuma impasibil, 
într-un colţ al camerei. Nu-şi exterioriza furia. Fata îi făcuse 
numai probleme. Ce tâmpită, să accepte invitaţia pentru 
weekend. 

Eliminarea lui Franco era indispensabilă. Era absolut necesar 
ca englezoaica să rămână la Amman lângă Wadi Karak. Mâna 
dreaptă i se juca în buzunar cu minusculul aparat de emisie prin 
care comandase în arabă moartea lui Franco, sub privirile fetei. 

Privirea lui Carole oglindea o frică animală, viscerală. Părea ca 
hipnotizată de un şarpe. De acum în colo avea să se supună 
orbeşte. 

Cerchezul auzi sirena unei ambulanţe. Măcar o dată, fedaynii 
nu se eschivaseră. 

Ratwa dispunea de un nucleu de duri. Trebuia ceva curaj ca 
să tragi o rachetă chiar în djebelul Amman. 


Capitolul IX 


Prin uşa deschisă. Malko vedea scara care deservea 
restaurantul de la subsol şi maldărele de prăjituri multicolore ale 
magazinului de la parter. Restaurantul Jordan era pustiu, dar la 
patiserie era mare aglomeraţie. Aproape în fiecare clipă intra 
cineva să cumpere o prăjitură. Malko îşi lungea gâtul după 
fiecare: Fouad, bucătarul lui Terence Ziros era în întârziere. 
Ultimele două zile trecuseră foarte repede, aducând cu ele un 
nou mister: moartea ataşatului militar al Spaniei. Malko se 


întrebă dacă exista vreo legătură între asasinat şi afacerea de 
care se ocupa. Fouad era ultima lui şansă. Carole nu dăduse 
niciun semn de viaţă. Nu o putea găsi nici la telefon. 

Bucătarul întârziase o jumătate de oră. Spera să nu se fi 
răzgândit. 

Malko împinse farfuria cu puiul fript în ulei. Carnea era tare iar 
uleiul rânced. Denumirea locală a mâncării era Moussaranh şi 
era infectă. Pasărea, avea ca garnitură un soi de friganele 
îmbibate în ulei. Aperitivele erau şi ele de proastă calitate: 
veşnicul piure de mazăre, greţos şi uleios. Nu avea nici măcar 
condimente. O jale. Berea locală era departe de Heineken... 

În restaurantul de la Jordan, singurul client era Malko. Un 
ospătar jegos îl aştepta să termine masa, dornic să meargă mai 
repede la culcare. Localul din faţă, Ali Baba, nici măcar nu ţinea 
deschis seara. Dacă n-ar fi fost patiseria, la fel ar fi procedat şi 
patronul restaurantului Jordan. La ce bun să ţină deschis? De 
când cu războiul civil, oamenii nu mai ieşeau din casă seara. 

Malko tresări: în prăvălie intrase un bărbat. Nu-i vedea decât 
spatele. Silueta semăna cu cea a lui Fouad. Când îi văzu faţa îşi 
dădu seama că nu era bucătarul lui Terence Ziros. Neonul care 
se reflecta pe pereţii verzi începuse să-l deprime. Nicio maşină 
nu trecea pe King Fayçal Street. Zări fugitiv o patrulă mixtă, un 
fedayn purtând kouffieh şi un soldat al armatei regale, care 
măsurau cu paşi mari trotuarul, afişând un aer nonşalant. Una 
dintre contradicţiile din viata  Aromânului, rezultat al 
nenumăratelor armistiţii încălcate înainte de a se fi uscat 
cerneala pe hârtie. 

Asta era lordania. 

Un Land-Rover opri în faţa restaurantului în scrâşnet de frâne. 
Un ofiţer al poliţiei militare, purtând o uniformă albastră intră în 
magazin, urmat de doi soldaţi cu caschete ţuguiate. 

Îl apostrofă pe cel de la tejghea. Malko simţi instantaneu 
pericolul. Se întoarse. Doi lucrători îmbrăcaţi în alb se postară în 
faţa singurei uşi, care dădea spre bucătărie. Mascându-şi 
temerile, bău din bere. Sus în magazin avea loc o discuţie 
animată între ofiţer şi negustorul de prăjituri. 

Ofiţerul apăru în susul scării, mătură sala cu privirea şi începu 
să coboare, fixându-l pe Malko. 

Acesta nu schiţă niciun gest. 

lordanianul, un tip de 1,90 m cu o mustață groasă şi cu mâna 


pe patul pistolului, se postă în faţa mesei. 

— Actele dumneavoastră, ceru el în engleză pe un ton 
dezagreabil.. 

Malko ridică spre el ochii aurii şi liniştiţi. 

— De ce? 

Ofiţerul se încruntă. 

— Refuzaţi? 

— Nu văd de ce îmi cereţi actele, răspunse calm Malko. Sunt 
turist şi tocmai iau masa. 

lordanianul rânji dispreţuitor: 

— Nu sunteţi un turist obişnuit. Sunteţi spion israelian. 

Asta era. O nouă lovitură venită din necunoscut. Cum îl 
găsiseră? Işi aduse aminte brusc că lăsase un mesaj la recepţie, 
spunând unde voia să cineze, pentru Carole sau pentru Sophia. 
Simţi deodată greutatea pistolului extraplat de la brâu. Ar fi 
trebuit să se debaraseze de el. Un grup de lucrători privea cu 
teamă scena, din patiserie, pentru că cei doi soldaţi baraseră 
intrarea. 

Malko se sili să surâdă: 

— E ridicol. Dacă mă însoţiţi la hotel, veţi vedea că toate 
actele mele sunt în ordine. Nu am nicio legătură cu Israelul... 

Ofiţerul îl fulgeră cu privirea: 

— Minţiţi. Sunteţi spion. Am găsit în camera dumneavoastră 
un aparat de emisie clandestin şi informaţii militare 
confidenţiale. 

Situaţia se deteriora. Malko fu gata să protesteze dar de gândi 
la bucătarul palestinian. Dacă l-ar fi prins şi pe el, lucrurile nu s- 
ar fi clarificat, dimpotrivă. 

Trebuia să scape cu orice preţ. Se ridică şi calm, îl măsură pe 
ofiţer cu o privire rece, care descuraja orice familiaritate. 

— vă urmez. Cer să fiu confruntat cu persoana care m-a 
denunţat. 

Fulgerător, îi venise o idee: dacă fusese denunţat de cineva, 
acela nu putea fi decât misteriosul trădător din anturajul regal, 
probabil Wadi Karak. Toate se legau. 

Fără să răspundă, ofiţerul îl luă de braţ şi îl trase spre ieşire. 

Malko se degajă ferm, cuprins de o nelinişte subită. 

— Aveţi mandat de arestare? 

Celălalt ridică furios din umeri. 

— Nu am nevoie de mandat pentru spioni. V-am spus că am 


primit ordin. 

— Cine v-a dat acest ordin? spuse rece Malko. 

O fracțiune de secundă, crezu că ofiţerul avea să-i răspundă, 
dar iordanianul se dădu înapoi şi scoase pe jumătate Coltul 38 
din toc. 

— Veniţi sau nu? 

Lui Malko îi fu frică. Mirosea de la o poştă a lichidare discretă, 
sub acoperirea ordinelor venite de sus. Impuşcat în cursul unei 
tentative de evadare. Un mormânt în plus în cimitirul spionilor 
merituoşi. 

Situaţia se agrava. Malko se întoarse şi chemă ospătarul. Cel 
puţin să nu lase în urmă datorii. Nota de plată era pregătită. 
Puse un dinar pe masă şi se ridică. 

— Pot să telefonez la ambasadă? 

— Nu. 

Era din ce în ce mai rău. Malko nu avea chef să plece. Cu atât 
mai rău pentru bucătar. 

Se uită spre patiserie: soldaţii cu caschete ţuguiate priveau cu 
nesat prăjiturile cu fistic. 

— Ridicaţi mâinile. 

Scosese deja pistolul, un Colt 38 automat. 

lordanianul îl percheziţiona superficial. 

Chicotind de bucurie, îl uşură de Malko de pistolul extraplat şi 
i-l flutură pe la nas: 

— Tot mai negaţi că sunteţi spion? 

Malko replică rece: 

— In acest caz, ar trebui să-l arestaţi şi pe ambasadorul 
Statelor Unite pentru că are o mitralieră. Cu siguranţă că e 
spion... 

lordanianului nu-i păsa de ambasador. Puse pistolul lui Malko 
în buzunar. 

— Sunteţi spion, repetă el parcă pentru a se convinge pe sine. 

Malko lăsase braţele jos şi se îndrepta fără grabă spre 
patiserie. Căuta cu disperare o soluţie pentru a scăpa de 
arestare. 

— Nu încercaţi să fugiţi! 

Malko simţi cum i se contractă muşchii spatelui. lordanianul 
era capabil să tragă. Totul depindea de ordinele pe care le 
primise. 

O luă la goană pe scări urcând treptele câte patru. Ofiţerul 


dădu buzna după el. Surprinşi, cei doi soldaţi lăsară baltă fisticul 
şi se proţăpiră în faţa lui Malko. 

Acesta făcu o eschivă scurtă şi se ascunse după tejgheaua 
plină de prăjituri. Dacă reuşea să fugă, intenţiona să ajungă la 
Terence Ziros sau la Sophia Nazzal. Pe urmă, avea să vadă. 

Apucă o tavă imensă cu prăjituri cu fistic şi o aruncă asupra 
soldaţilor, apoi sări peste tejghea şi dădu buzna afară. Cei trei 
beduini care somnolau în Land-Rover nu avură timp să 
reacționeze. Alergând ca un bezmetic, Malko traversă King 
Faycal Street îndreptându-se spre Khadyam Road. 

In spatele lui se auzi un fluierat. Strada era pustie. Pe 
Khadyam Road erau deschise doar câteva bistrouri care serveau 
şaorma. Ezită înainte de a se ascunde într-un magazin complet 
distrus, dar se răzgândi pentru că nu avea ieşire. Auzi 
clânţănitul chiulasei unei mitraliere de calibru 30, urmat de un 
strigăt aspru. Automat, se aruncă pe burtă pe asfaltul din 
spatele platoului central, chiar în momentul în care o rafală 
lungă smulse bucăţi de gudron din locul în care tocmai se 
aflase. Se rostogoli şi ajunse pe trotuar. Zări în faţă o străduţă 
întunecată şi se repezi într-acolo. 

După zece metri se lovi de o scară urcând spre colină. Malko 
tropăi pe treptele negre şi murdare. Dinspre King Faysal Street 
se auzeau strigăte şi chemări. 

Scara se sfârşea în faţa unei uşi de lemn. Malko încercă să o 
deschidă. Era încuiată. O voce de bărbat strigă la intrarea în 
fundătură. Malko se lipi de trepte şi procedă înţelept: o rafală 
făcu ţăndări lemnul de deasupra capului lui. 

Beduinii nu aveau simţul nuanţelor. 

— Predaţi-vă, strigă în engleză ofiţerul iordanian. 

Nu avea rost să se lase ucis.. Malko strigă din toate puterile: 

— Nu trageţi! 

Cu pistolul în mână, ofiţerul iordanian înaintă cu precauţie în 
fundătură. Malko se ridică şi se îndreptă spre el cu mâinile pe 
cap. O poziţie lipsită de demnitate pentru o Alteță Serenissimă, 
dar arabii aveau o vorbă: Mai bine un câine viu decât un leu 
mort. lordanianul se năpusti asupra lui şi îi înfipse ţeava Coltului 
în stomac. Spumega de furie: 

— Spion împuţit, vei fi împuşcat! 

Beduinii se apropiaseră şi ei, cu degetele pe trăgaciul puştilor 
de asalt, vizibil dornici să-l transforme pe Malko în ţintă de tir. 


Nu găseau în fiecare zi un spion israelian pe străzile din 
Amman... Ofiţerul îl împinse pe Malko spre King Fayçal Street. 
Restaurantul Jordan lăsase obloanele. Malko fu îmbrâncit fără 
menajamente în Land-Rover şi doi beduini se aşezară practic 
peste el. 

Vehiculul viră şi căpitanul urlă un ordin: 

„Foundouk Abu Nuwar!” 

Hotelul Abu Nuwar, aşa cum era supranumit în derâdere 
Centrul de interogatorii al spionilor regali... Clădirea verzuie, 
ulta-modernă, cu şase etaje de celule cu ferestre minuscule şi 
pivnițe pentru interogatorii, pe care Malko o zărise în ziua sosirii 
sale. 

Unul dintre cele mai moderne imobile din Amman. Mânaria 
Serviciului de Securitate Militară, Dai'rat Al Amin Al A'Am. Mult 
mai elegant decât la Intercontinental, deşi în mod evident 
serviciul lăsa de dorit, mai ales pentru un presupus spion 
israelian. 

Căpitanul se întoarse spre Malko, privindu-l chiorâş. 

— Te vom face să mărturiseşti, spuse el într-o engleză 
stricată. 

Nenorocirea era că Malko nu avea nimic de mărturisit. 


x 
xX xX 


Bărbatul era fascinant de frumos. Sosia lui Omar Sharif, cu un 
aer sălbatic. Purta uniforma armatei iordaniene, fără insignă de 
grad. Avea chipul oacheş şi în ochii uşor înfundaţi şi limpezi 
lucea ceva neliniştitor. Era înalt, aproape deşirat şi vorbea 
perfect engleza. Stătuse trei ore în faţa lui Malko şi expresia nu i 
se schimbase: dură, distantă, amenințătoare. Fuma fără 
încetare nişte ţigări indigene pe care le scotea dintr-un pachet 
pus pe masa din faţa lui. 

Camera nu avea nici o altă deschizătură în afară de uşă. Cu 
excepţia mesei şi a scaunului ofițerului, în încăpere nu era decât 
un fotoliu de fier, de care era legat Malko. 

— În ce scop aţi venit în lordania? 

Pentru a treizecea oară, ofiţerul repeta întrebarea pe acelaşi 
ton egal. 

Malko oftă: 

— V-am spus. Am fost însărcinat de un grup financiar 


american să prospectez posibilităţile turistice ale lordaniei. 
Internaţional Fund Development are sediul social la Denver, în 
Colorado. E uşor de verificat. 

Omisese să spună că fundaţia aparţinea în mod legal de 
Central Intelligence Agency, dar ofiţerul iordanian nu era obligat 
să ştie acest lucru. De altfel, se părea că nu-i pasă. 

lordanianul întinse mâna spre masă: 

— Şi asta? 

„Asta” era un mic emiţător-receptor de fabricaţie japoneză, 
nu mai mare decât o carte, cu antena întinsă, şi o butelie de 
deodorant Narta. Din ea fusese scos lichidul şi înlocuit cu două 
foi de hârtie. Ofiţerul le despături şi i le flutură lui Malko prin 
faţă. 

— Din raţiuni turistice aţi întocmit lista unităţilor de blindate 
iordaniene, împreună cu necesarul de muniții şi combustibil? 
întrebă el ironic. 

Cine v-a comunicat aceste informaţii? Dacă mărturisiţi, vom 
tine seama de asta. Nu poate fi decât un ofiţer superior. Este şi 
mai vinovat decât dumneavoastră. 

Malko respiră adânc: 

— V-am spus deja că nu am văzut până acum acest aparat şi 
nici aceste documente. 

— Erau în camera dumneavoastră, ascunse în spatele 
lavaboului din baie. 

— Cineva le-a pus acolo ca să mă acuze. Probabil persoana 
care m-a denunţat. 

— De ce v-ar fi denunţat? întrebă mieros iordanianul Aveţi 
duşmani în această ţară? 

Malko nu răspunse. Dacă spunea adevărul, întreg planul 
elaborat de CIA se ducea de râpă. Acum era sigur că cel care 
pusese la cale arestarea lui era cel care complota pentru a-l 
asasina pe rege. Trebuia însă să iasă din acea situaţie fără să 
vorbească. 

— Nu ştiu nimic, spuse el. Vreau să vorbesc cu cineva de la 
Consulatul american. Nu înţeleg nimic din povestea asta... 

Frumosul iordanian clătină din cap, sincer dezolat. 

Arătă cu degetul un alt obiect de pe masă: 

— Şi ăsta? Vi l-a strecurat cineva la brâu fără să vă daţi 
seama? 

Era pistolul extraplat al lui Malko. Interesat, ofiţerul îl întoarse 


pe toate părţile. 

— Mi-a fost împrumutat de cineva. 

— Curios că nu are nicio marcă, remarcă iordanianul... Este 
foarte uşor, chiulasa e din titan, nu-i aşa? Ştiţi că în această ţară 
e interzis să purtaţi armă? 

Lucru de mirare, atâta timp cât mitraliera uşoară era singurul 
instrument de dialog în relaţia fedayni-armata regală. Ofiţerul 
putea concura cu succes la acordarea unui Oscar pentru umor 
negru. 

— Nu ştiam de această interdicţie, zise Malko. 

Ofiţerul puse pistolul pe masă. 

— Modul în care vă apăraţi e jalnic şi grotesc, remarcă el. 

Îl fixă pe prizonier fără să spună nimic. Malko simţi un fior 
rece în spate. Nu era vorba de isteria xenofobă a irakienilor, ci 
avea de a face cu un profesionist care nu se grăbea şi acţiona 
fără brutalitate inutilă: nu fusese încă atins. 

—  Minţiţi, repetă iordanianul. Sunteţi un spion evreu. De 
altfel, aţi fost denunţat. 

Malko profită de ocazie: 

— De cine? Confruntaţi-mă cu el. 

Pentru prima oară, ofiţerul îşi arătă dinţii strălucitor de albi 
într-un surâs de fiară. 

— Nu mă luaţi drept un imbecil. Pentru ultima oară, nu vreţi 
să vorbiţi? 

Malko simţi nişte furnicături dezagreabile pe spatele mâinilor. 
Frica fizică. Nu se putea aştepta la niciun ajutor. Era în mâinile 
autorităţilor legale dintr-o ţară independentă, care îl acuzau de 
spionaj. Aveau şi probe. Orice presiuni făcute de CIA se opreau 
la porţile hotelului Abu Nuwar. 

Naţiunile tinere sunt foarte susceptibile... 

Îi luaseră ceasul, dar calculă că probabil trecuse cu puţin 
miezul nopţii. 

Noaptea era lungă. Se auzi o bătaie în uşă. Intră un beduin 
care aduse o ceaşcă de cafea turcească. Ofiţerul o bău şi îi dădu 
ceaşca înapoi, apoi se întoarse spre Malko. 

— Rău faceţi că nu mărturisiţi. 

Malko ezită o fracțiune de secundă înainte de a răspunde. Nu 
avea de ales decât să aibă încredere în steaua lui. 

— Nu am nimic de spus. 

Ofiţerul se ridică. 


— Asta rămâne de văzut. 


Capitolul X 


Terence Ziros dormea cu pumnii strânşi. La un moment dat, 
subconştientul îl avertiză de existenţa unui zgomot neobişnuit. 
Nu erau rafale. Cu astea se obişnuise. Americanul se trezi 
tresărind şi se ridică în capul oaselor fără să aprindă lumina. Se 
culcase foarte devreme, epuizat de o serie de întâlniri. 

La început nu simţi nimic neobişnuit, apoi loviturile în poarta 
de fier a vilei îi ajunseră la ureche. 

Se ridică, îşi puse un halat şi ciuli urechea, sprijinindu-se de 
fereastră. Loviturile continuau. De când îşi expediase familia la 
Beirut, ca majoritatea membrilor ambasadei SUA, rămăsese 
singur în vilă. Servitorii dormeau în oraş, în magherniţele lor. 

Loviturile îl îngrijorau. La acea oră doar fedaynii sau armata 
se plimbau pe străzile din Amman. Vru să se întoarcă în pat dar 
curiozitatea fu mai puternică. Fără să aprindă lumina, se duse în 
birou şi luă mitraliera Beretta - la fel cu cea a ambasadorului - o 
armă şi ieşi pe uşa din spate. 

Ajunse la poartă fără să facă zgomot. Bătăile continuau, 
discrete şi insistente. Ziros ciuli intrigat urechea, apoi se lipi de 
zid, cu mitraliera în poziţie de tragere şi întrebă: 

— Cine e acolo? 

În caz că s-ar fi tras prin poartă, ar fi fost la adăpost şi ar fi 
putut riposta. Pentru că nu luase o asemenea precauţie 
necesară, predecesorul său la Amman încasase un încărcător 
complet de Kalaşnikov în pântec, fără să se ştie vreodată cine 
apăsase pe trăgaci. 

— Eu sunt, Fouad! 

Terence Ziros tresări recunoscând vocea bucătarului. Ce 
căuta acolo, când trebuia să fie cu Malko în tabăra Wardate? 

Se temea de o capcană. 

— Eşti singur? 

— Da. Deschideţi repede, domnule Ziros. 

Vocea era înfricoşată. Americanul răsuci uşor cheia şi se dădu 
înapoi, în umbra zidului. Cu un pistol în ceafă, majoritatea 


oamenilor sunt capabili de orice josnicie. 

Fouad se strecură în grădină şi închise poarta. Era singur. 
Văzu ţeava armei îndreptate spre el şi surâse: 

— Sunteţi prudent, domnule Ziros. 

La Amman, prudenţa era considerată o adevărată virtute. 

Cei doi intrară în casă. Ajuns într-un loc sigur, Fouad spuse 
dintr-o suflare: 

— Prietenul dumneavoastră a fost arestat de poliţia militară, 
chiar înainte să ne întâlnim. Am văzut Land-Roverul cu beduini 
şi m-am temut. După aceea au răscolit cartierul. M-am ascuns şi 
am venit să vă anunţ. L-au luatcu ei. 

Poate că e mort... 

Ziros lăsă jos mitraliera. De ce oare îl arestaseră pe Malko? 

Mirosea a corupţie şi a maşinaţiune locală. 

— Mulţumesc, spuse el. Rămâi să dormi aici, e prea periculos 
să pleci acasă. Beduinii te-ar aresta. 

Fouad se pierdu în mulţumiri. Nevasta lui avea să fie 
îngrijorată, dar era mai bine decât să plângă după el. 

Americanul formă un număr de telefon. Soneria sună mult 
timp până răspunse cineva. Era prietenul lui colonelul Cherif 
Salt, unul dintre ştabii armatei iordaniene. 

— Cherif, zise americanul, sunt dezolat că te deranjez la o 
asemenea oră, dar am aflat că a fost arestat în oraş un 
important spion israelian. Ai auzit ceva de asta? 

lordanianul izbucni în râs. Avea umor, lucru rar pentru un 
arab. Pasionat de Dom Perignon şi de mâncare bună, era cel 
mai „occidental” dintre ofiţerii iordanieni. In plus, era un 
excelent specialist în blindate. 

— Te temi să nu fie unul dintre oamenii tăi? Nu te vor 
expulza... 

Motivul era întemeiat. În trei luni, Terence Ziros donase 35 de 
milioane de dolari, în arme şi echipament. Un adevărat Moş 
Crăciun, aducător însă de moarte. 

— Aş vrea să ştiu ce se întâmplă pentru raportul meu, îi spuse 
americanul fără să se compromită. 

— Am să mă interesez, promise iordanianul, şi îţi telefonez. 

Pentru orice eventualitate, Ziros se îmbrăcă. Sună la spitalul 
italian, dar nu fusese adus niciun rănit, în afara unei fetiţe cu un 
glonţ în picior. 

Peste două minute, sună telefonul. Era Cherif Salt. Avea altă 


voce, mai puţin amicală şi uşor voalată. Ziros se gândi imediat 
la serviciile de ascultare. 

— A fost arestat cineva, mărturisi iordanianul. Un străin. Nu 
ştiu nimic mai mult. A fost dus la Abu Nuwar, la secret... 

Terence Ziros se sili să vorbească pe un ton normal. Temerile 
lui se adevereau: 

— Cine se ocupă de el? 

O scurtă tăcere. 

— Shanbak, îl cunoşti... Nu se poate face nimic. 

Americanul îl cunoştea pe Shanbak. O masă gelatinoasă de 
300 de livre, care nu făcea altceva toată ziua decât să înfulece 
fistic şi să bea litri de Cointreau. Era în stare să înghită un miel 
întreg. În afară de fenomenalul apetit, nimeni nu-i cunoştea vreo 
slăbiciune. De mai mulţi ani conducea Dairat Al Amin Al A'Am, 
Serviciile de informaţii iordaniene, cu un soi de ferocitate 
disciplinată, obţinând rezultate excelente. 

In domeniul lui era de neatins. Nici măcar gradele superioare 
din armata iordaniană nu îndrăzneau să-i ceară vreo favoare. 

Shanbak nu se supunea decât ordinelor regelui. 

Terence Ziros înţelese că nu mai putea afla nimic de la Cherif 
Salt. Îi mulţumi, închise telefonul şi îşi aprinse o ţigară. Trebuia 
să vină în ajutorul lui Malko prin orice mijloace. 

Îşi turnă un pahar de J & B şi se aşeză pe fotoliu. Reflectă vreo 
zece minute apoi ridică din nou receptorul. Avu din nou noroc. 

Sophia Nazzal îi răspunse personal. Nu părea adormită. 

— Trebuie să vorbim, spuse el. Imediat. 

Nici vorbă să abordeze un asemenea subiect la telefon. 
Serviciile de ascultare iordaniene nu erau perfecţionate, dar nu 
voia să rişte. Tânăra nu păru surprinsă. 

— Veniti. 

Trebuia doar să se urce în Ford-ul cu indicativul CD pe 
plăcuţele de înmatriculare. Leoaica era în relaţii foarte apropiate 
cu Shanbak. Era singura care putea obţine ceva de la el în 
împrejurări atât de dificile. 

— Vin, zise americanul. 

Noaptea începea rău. 


x x 
Aflat într-un colţ, sauditul gemea încetişor. Mâinile lui erau 


nişte cioturi sângerânde, învelite în fâşii de pânză veche. La Abu 
Nuwar interogatoriile nu erau prea sofisticate. Nu existau căzi, 
torturi electrice, nu se spălau creiere, nici măcar ventilatoare ca 
în Irak. Se foloseau vechile metode artizanale: o menghină 
pentru zdrobirea încheieturilor sau mai simplu, patul puştii 
pentru sfărâmat degetele. Nici măcar cleştii de smuls unghiile 
nu se foloseau. 

Cu adevărat o ţară subdezvoltată... 

Celula era minusculă, luminată de un bec cu apărătoare de 
sârmă şi avea două priciuri. Malko îl ocupa pe cel din stânga. 
Sauditul fusese adus cu o jumătate de oră înainte, într-un 
concert de urlete, care se auzeau de la capătul culoarului. Un 
truc vechi pentru a impresiona prizonierii înainte de 
interogatoriu. Nenorocitul îl privea terorizat: străinul blond, bine 
îmbrăcat, făcea notă discordantă în celula jegoasă. Vocabularul 
arab al lui Malko era destul de limitat. Incercase în van să se 
înţeleagă cu sauditul. Nici măcar nu-i aflase numele. Tovarăşul 
lui de celulă stătea întins pe spate, cu mâinile în sus, ferindu-le 
de orice atingere. Semăna cu o mumie. 

Se întrebă cât timp avea să treacă până aveau să-l ducă la 
interogatoriu. Poate că totul nu era decât un bluf. Sosia lui Omar 
Sharif nu insistase şi nu-l atinsese. Malko se gândise că 
următorul popas avea să fie camera de tortură, dar cei doi 
gardieni îl duseseră în acea celulă, la al treilea subsol al 
hotelului Abu Nuwar. 

Pe culoar răsunară paşi. Ridică uşor capul. Paşii se opriră în 
faţa celulei. Se auzi un zgomot de chei şi bătrânul gardian care îl 
adusese îi făcu semn să iasă. A 

Pe culoar aşteptau doi necunoscuţi. Il împinseră cu 
brutalitate, îmbrâncindu-l. 

Fu introdus într-o încăpere joasă, luminată puternic de un 
proiector fixat în perete. Cei doi agenţi îl siliră să se aşeze pe un 
fotoliu înşurubat în podea şi îl legară cu nişte frânghii care 
miroseau a sudoare şi a sânge. 

Nu se zbătu. La ce bun? Mai bine îşi păstra forţele pentru 
interogatoriu. 

În faţa lui se afla o masă de lemn pe care era o lumânare 
minusculă, lungă cam de trei centimetri. De cealaltă parte, un 
scaun obişnuit. Nimic altceva, niciun instrument înspăimântător. 
Dacă n-ar fi avut senzaţia neliniştitoare că nu putea să-şi mişte 


încheieturile, Malko s-ar fi simţit aproape destins... 

— V-aţi hotărât să spuneţi adevărul? 

Vocea gravă şi bine timbrată a lui „Omar Sharif” îl făcu să 
tresară. Nu-l auzise intrând. 

— Vi l-am spus deja. 

Remarcă satisfăcut că vocea îi sunase calmă şi fermă. 

lordanianul ocoli masa şi se aşeză pe scaun, ţinea în mână 
două ace lungi aurite, semănând cu nişte andrele, pe care le 
puse pe masă. Lui Malko i se păru că nuanţa ochilor îi mai 
pălise. Contrastul cu mustaţa de un negru corb era şi mai 
frapant. Avea mâinile fine, lungi şi foarte îngrijite. 

Puse pachetul de ţigări în faţa lui, scoase o brichetă şi aprinse 
o ţigară şi lumânarea minusculă. 

Trase un fum, puse ţigara pe marginea mesei şi începu să se 
joace cu acele. Ochii limpezi îl fixau pe Malko. 

Atunci când vorbi, vocea ciudat de suavă îl făcu să tremure. 

— Nu am mult timp, spuse el. Când lumânarea va arde de tot, 
vă voi străpunge ochii. Intâi dreptul apoi stângul. Nu vă temeţi 
pentru viaţa dumneavoastră, nu voi atinge creierul, mă pricep... 
Să nu vă aşteptaţi la un răgaz suplimentar. Acesta este 
tratamentul pe care îl rezervăm spionilor care refuză să 
mărturisească. 

Malko privi acele: iordanianul nu părea să glumească. Era un 
profesionist. Era la cheremul lui. Cine ar fi venit să-l salveze de 
acolo? 

Celălalt clătină din cap, fără ă se arate impresionat. Cu vârful 
unui ac arătă spre flacăra lumânării care tremura între ei: 

— In acest caz, uitaţi-vă la această lumânare. Va fi ultimul 
lucru din lume pe care îl veţi vedea. 

Se ridică şi stinse proiectorul. Incăperea părea decorul unei 
insolite cine de îndrăgostiţi. lordanianul îşi aranjă dunga 
pantalonului şi luă ţigara. Cu mâna stângă se juca distrat cu 
acele, scoțând un sunet metalic. Malko înţelese că nu glumea şi 
că intenţiona să-i străpungă ochii.. 

— Nu vă temeţi că veţi avea necazuri? întrebă el. Sunt străin 
şi dispariţia mea va fi observată mai devreme sau mai târziu. 

Ofiţerul surâse rece. 

— Nu vă faceţi probleme. Vă voi conduce personal la Jordan. 
Veţi avea de ales între un glonţ în spate sau mitralierele 
israeliene. Trag în oricine care încearcă să treacă fluviul. Nu e 


pentru prima oară când procedăm aşa. 

Se lăsă tăcerea. Lumânarea ardea fără zgomot, măsurând 
timpul. Malko încerca să-şi golească mintea de gânduri, căutând 
o modalitate de a opri supliciul. In faţa lui, ofiţerul fuma liniştit. 
Se întrebă dacă să mărturisească apartenenţa la CIA, dar ar fi 
trebuit să dea explicaţii de prisos şi tot n-ar fi scăpat. l-ar fi 
trimis cadavrul americanilor şi gata. 

— Cine v-a spus că sunt spion israelian? 

Trebuia să continue dialogul, căutând o breşă, altfel ar fi 
înfruntat inevitabilul. lordanianul părea decis să meargă până la 
capăt şi exista o şansă să vorbească. Cunoscând numele 
persoanei, Malko ar fi putut să-l impresioneze dezvăluindu-i 
complotul... 

— V-am spus că nu aveţi dreptul să aflaţi. 

Ochii limpezi îl fixau fără să clipească... Nici măcar un singur 
gest de intimidare, nicio lovitură, niciun țipăt. 

Constată cu groază că nu-şi putea desprinde privirea de 
lumina slabă a lumânării. 


x x 


Trăgând din ţigară Sophia Nazzal îl ascultase pe Terence Ziros 
fără să-l întrerupă. Purta un taior albastru care îi dezvelea 
picioarele mai sus de genunchi, şi ciorapi asortaţi. Gurile rele din 
Amman spuneau că era singurul desuu pe care îl suporta. 

In acel moment, trăsăturile ei aveau duritatea figurii unui 
bărbat. 

— Voi încerca să intervin, spuse ea, dar Shanbak nu este o 
persoană uşor de manipulat. 

Americanul o privi cu coada ochiului. Avea un chef nebun să-i 
ceară să-i telefoneze regelui. Din nefericire, palatul de la Homar 
se supunea unor anumite standarde şi nu putea fi apelat direct. 
Legătura risca să fie ascultată. 

Asemenea lucruri nu puteau fi cerute Leoaicei. Reprezentau 
un domeniu unde numai ea avea acces. 

— Să nu pierdem timpul. 

Tânăra clatină din cap. 

— Trebuie să mă machiez şi să mă coafez. Shanbak e foarte 
sensibil la anumite lucruri. Întoarceţi-vă acasă. 

— Aş vrea să fiu sigur că aţi luat legătura cu el. 


Ea reflectă o elipsă, apoi luă un carneţel din poşetă: 

— Aveţi dreptate. Aşteptaţi. 

Formă un număr apoi ceru în arabă să vorbească cu 
generalul. Chipul i se lumină imediat şi exclamă: 

— Tu eşti Washfi! i-am recunoscut vocea. 

Ştiind cum funcționau telefoanele la Amman, avusese noroc. 
Terence Ziros nu ascultă conversaţia dar se încordă atunci când 
Sophia spuse: 

— Washfi, aş vrea să te văd astă-seară. 

Intui tăcerea de la capătul firului, apoi Leoaica zise: 

— La dumneavoastră, dacă doriţi. Peste o oră. 

Închise. 

— Gata. 

Ziros se ridică. Nu-i mai rămânea decât să se roage. 


* 
x x 


Lumânarea se stinse sfârâind. Pentru câteva clipe, încăperea 
fu cufundată în întuneric, apoi iordanianul se ridică şi aprinse 
proiectorul. 

Malko strânse din dinţi. Venise clipa adevărului. 

— Nu v-aţi răzgândit? 

El clătină din cap. 

— Nu am nimic de mărturisit. _ 

lordanianul se ridică. Acele erau aşezate pe masă. Intinse 
mâna. Flacăra brichetei lumină rămăşiţele lumânării. Cu un gest 
uşor, mângâie fitilul aproape consumat, până când o flăcăruie 
ţâşni, rămânând nemişcată. 

Bricheta pocni scurt. 

— Sunt ultimele dumneavoastră secunde, îl avertiză ofiţerul. 
Nu voi mai aprinde lumânarea. 

Mâinile lui Malko, crispate pe braţele fotoliului, erau scăldate 
în sudoare. Flacăra lumânării şovăi şi se stinse brusc. 

lordanianul rămase o clipă nemişcat şi tăcut, apoi ridică 
privirea: 

— Bine, spuse el. Aţi ales. 

Întinse mâna şi luă acele. Din lumânare rămăsese doar o pată 
albicioasă şi fără formă. Ofiţerul ocoli masa. Fără brutalitate, îl 
apucă pe Malko de păr şi îi dădu capul pe spate. 

— Nu trebuie să vă mişcaţi, spuse el, altfel v-aş putea ucide 


fără să vreau. Nu vă temeţi, nu doare prea tare. 

Semăna cu un dentist prietenos şi liniştitor. 

Malko îşi adună toate puterile ca să nu închidă ochii. Vârful 
acului îi atinse tâmpla şi se abţinu cu greu să nu urle. Auzi lângă 
ureche respiraţia regulată a ofițerului şi simţi că îl urăște. 

Ochii limpezi erau lipsiți de expresie, oglindind doar 
concentrarea unui chirurg înaintea unei operaţii dificile. Vârful 
acului îi tinse colţul ochiului şi fără să vrea, Malko îl închise cu 
un gest reflex. 

Acul apăsă mai tare. lordanianul îşi fixase un punct de sprijin 
pe maxilarul superior. Uşor, Malko simţi acul pivotând şi 
aşezându-se perpendicular pe cristalin. Era de ajuns o mişcare 
scurtă şi piezişă, care ar fi străpuns cristalinul, ferind însă 
creierul. 

În mintea lui Malko imaginile se învălmăşiră. Alexandra, într-o 
rochie de muselină, castelul iarna, plin de zăpadă, un chip de 
femeie, distant şi foarte frumos, el însuşi privindu-se într-o 
oglindă la Istanbul, cu câţiva ani înainte. Încercă să se consoleze 
că şi orb putea trăi fericit, dar ar fi însemnat o renunțare: 

— Atenţie, murmură iordanianul. 

Cu mâna stângă strânse mai puternic capul lui Malko. Acesta 
încleştă pumnii. lordanianul adăugă pe un ton egal. 

— Aveţi încă cinci minute de gândire înainte să trec la ochiul 
stâng, spuse el şi răsuci încheietura. 

— Nu! 

Vorbele îi ieşiră lui Malko fără voie. Nu se gândea că putea să 
rămână fără un ochi. Tresărirea lui plină de furie făcu acul să 
alunece, zgâriindu-i tâmpla. 

lordanianul îşi sprijini mâna mai bine. De această dată acul 
era îndreptat spre ochi. 


Capitolul XI 


În ochişorii negri ai generalului Shanbak sclipi fulgerător o 
undă de interes. Lampa o lumina pe Sophia Nazzal din spate, 
transformându-i părul blond într-o aureolă strălucitoare. 
Generalul avea ochi doar pentru restul: cizmele, picioarele pe 


care se mulau ciorapii negri şi mai ales şortul minuscul de piele, 
asortat cu cizmele. Italianca îşi scosese pardesiul şi îl contempla 
pe general cu detaşarea unui entomolog. 

Acesta sparse câteva boabe de fistic şi rase un pahar de 
Cointreau, încercând să-i ascundă tulburarea şi surprinderea. 

Ce căuta acolo Sophia Nazzal la o asemenea oră şi într-o 
asemenea ţinută? 

Italianca se apropie foarte naturală de birou: 

— Bună seara Washfi, spuse ea cu o voce neobişnuit de 
suavă. Văd că lucrezi în continuare până târziu. 

Biroul era plin de hârţoage. Dosarele zăceau pe jos, pe pat, în 
orice colţ. Leoaica privi dezordinea din încăpere şi se opri asupra 
meduzei livide care ţinea loc de cap ofițerului iordanian. Acesta 
avu impresia că privirea ochilor galbeni pătrundea prin grăsime, 
iritându-i terminaţiile nervoase şi înfigându-i-se în creier. Întrebă 
brusc: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Te-ai îngrăşat mai tare, Washfi, oftă Leoaica. Înseamnă că 
n-ai făcut ce te-am rugat. 

Era o veche glumă între ei. Sophia îi promisese că în ziua 
când ar fi ajuns la mai puţin de o sută de kilograme, avea să 
facă dragoste cu el... Promisiunea nu o costa mare lucru. 

Generalul Shanbak era un monstru. 

Un munte de grăsime care nu mai avea formă umană. 
Trecuse demult de 150 de kilograme şi nimeni nu ştia unde 
avea să se oprească. Avea nevoie de scaune speciale pentru a-i 
susţine greutatea. Chiar făcute pe comandă, uniformele crăpau 
la cusături. Trei servitori îl ajutau dimineaţa să se îmbrace. În 
ciuda handicapului fizic, conducea cu o mână de fier Serviciile 
de Informaţii ale armatei iordaniene. 

Ca să-l necăjească, Sophia Nazzal ocoli biroul şi se proţăpi în 
faţa lui la un metru distanţă; în treacăt privi coapsele 
generalului Shanbak şi se gândi că erau cu adevărat 
monstruoase: aveau dimensiunea torsului unui bărbat de talie 
mijlocie. 

Lăsase stiloul pe masă şi o contempla pe Sophia cu aviditate, 
ţinând ochii uşor întredeschişi. 

Ea se răsuci uşor pe călcâie şi se apropie încă puţin de el, ca 
bărbatul să-i poată simţi parfumul. 

— Vezi unde te duce lăcomia Washfi? 


Washfi Shanbak tăcu mâlc. De luni de zile murea de poftă să 
se culce cu Sophia. Aceasta îi permitea uneori mici familiarităţi, 
menţinându-i astfel constantă dorinţa. Nu avea gânduri ascunse. 
Aşa era Leoaica: îi plăcea să-i domine pe ceilalţi, într-un mod 
sau altul. 

Shanbak simţi că în seara aceea era altceva. Nu se deranjase 
doar ca să se joace el de-a soarele cu pisica. O aşteptă să-şi 
dezvăluie intenţiile. 

Generalul aprinse o ţigară ce părea minusculă între degetele 
enorme şi dolofane. 

— Ai chef să mă torturezi astă-seară? 

Cu o expresie gravă pe chip, Sophia Nazzal îşi scutură pletele 
blonde. 

— Nu. Vreau doar să-ţi cer un serviciu. 

Leoaica era una dintre puţinele persoane din Amman care 
putea intra fără probleme în vila ofițerului superior, păzită de 
treizeci de beduini. 

— Ce vrei? 

Trântit în fotoliu, semăna cu o meduză monstruoasă. Ea se 
apropie şi mai mult de el, bombându-şi sânii pe care se mula 
mătasea neagră. 

Generalul simţi nevoia să tragă un fum şi duse repede ţigara 
la buze. 

— AŞ vrea să eliberezi un bărbat arestat astă-seară de 
serviciile tale. Un străin care se numeşte Malko Linge. Prinţul 
Malko Linge. 

El nu răspunse imediat. Sophia nu-i ceruse niciodată un 
asemenea serviciu. Era o regulă pe care o respectase 
întotdeauna: să nu-i vorbească vreodată de meserie. Italianca 
avusese probabil un motiv foarte puternic ca să o încalce, 
stârnindu-i astfel interesul profesional. 

— De ce? 

Ea ridică agasată din umeri. 

— Nu-ţi pot spune acum. 

Se lipise de el, atingându-i genunchii enormi cu picioarele. Era 
de ajuns să întindă mâna ca să o atingă. Stinse calm ţigara în 
scrumieră. Avea şi el voinţă. 

— E amantul tău? 

— Nu. 

Vocea femeii devenise din nou seacă şi aspră. 


— Atunci de ce vrei să-l eliberez? E un spion israelian. 

— Nu. 

— De unde ştii? 

— Ştiu. 

— Nu sunt obligat să te cred. 

Generalul gândea cu toată viteza. Ştia ce se vorbea la Amman 
despre relaţiile regelui şi despre Leoaică. Nu putea fi o 
trădătoare, dar nici el nu-şi încălcase niciodată principiile 
profesionale pentru interese personale. Cu femeile nu se ştie 
însă niciodată. În ciuda acestor principii, doar privind-o şi simţea 
cum i se usucă gura. Inghiţi o jumătate de livră de fistic o dată, 
încercând să câştige puţin timp. 

Sophia încerca să-i ghicească gândurile. Era mai pasionant 
decât jocul de şah, şi miza era mult mai serioasă. Dacă nu 
reuşea să-l convingă, nu mai era nimic de făcut. 

Cu mâinile în şolduri, cu pieptul bombat şi cu picioarele uşor 
desfăcute, privea în gol, aşteptându-i decizia. 

Generalul strivi ţigara în scrumieră. Ar fi fost idiot să creadă 
că Sophia se putea culca cu el. Era o femeie inteligentă, care 
ştia să stârnească un bărbat. Nu-şi făcea iluzii că ar fi fost un tip 
plin de farmec. Femeile îl priveau dezgustate şi nu aveau chef 
să facă dragoste cu el. 

Cel care informase serviciile de informaţii despre spionul 
israelian era demn de toată încrederea. 

— Nu pot, spuse el. 

Imobilă ca o statuie Sophia îl contemplă mai multe secunde, 
apoi spuse calmă: 

— Şi dacă ţi-aş face cadou ceea ce ţi-ai dorit întotdeauna? 
Acum. 

Marcase un punct. Generalul Shanbak ştia că Leoaica nu 
glumea niciodată şi că în acel moment chiar i se dăruia. O 
intuiţie fulgerătoare îi spuse că nu avea curaj să o lase să plece. 
O dorea de prea mult timp. Cerul îi făcea un cadou neaşteptat, 
un cadou pe care avea să-l plătească foarte scump: cu o parte 
din el însuşi, din principiile lui. Voia însă să păstreze aparențele. 

— Nu. Repetă el. Nu vreau să fac rău ţării mele, chiar şi 
pentru tine. 

În limbaj diplomatic asta însemna „a lăsa uşa întredeschisă”. 
Leoaică profită de ocazie: 

— Nu-ţi cer să-l duci la frontieră. Trimite-l la hotel şi 


supraveghează-l. Răspund de el ca de mine însămi. 

El îşi manifestă din nou nemulţumirea: 

— E amantul tău? 

Femeia surâse: 

— Doar la asta te gândeşti. Deci? 

Il privea detaşată. Generalul n-avea să afle niciodată cât o 
dezgusta perspectiva de a face dragoste cu el, dimpotrivă. 
Sophia Nazzal colecţiona experienţe sexuale bizare aşa cum alţii 
colecţionează timbre. Se întreba dacă toate părţile corpului erau 
proporţionale şi dacă o asemenea matahală putea face 
dragoste. Trecuseră vremurile când doar înfăţişarea bărbaţilor 
cu care se culca i-ar fi stârnit plăcerea. 

Ideea de a face dragoste cu generalul Shanbak o excita 
teribil. 

Bărbatul o fixa fără să scoată un cuvânt. Leoaica adăugă rece: 

— Hotărăşte-te repede. Este pentru prima oară când îţi fac 
această propunere şi nu vei mai avea altădată ocazia. 

— Ştiu, zise Shanbak. Dacă tu garantezi pentru el, sunt de 
acord. 

Sophia fu uşor descumpănită. Nu se aşteptase să cedeze atât 
de uşor, dar nu arătă acest lucru. Îi întinse mâna. 

— Vino. 

Sprijinindu-se de birou, bărbatul se ridică greoi. În picioare, 
părea şi mai impresionant. Pântecul îi cobora în falduri de 
grosime până la genunchi. 

Cu paşi mici, o luă înaintea lui Sophia Nazzal, îndreptându-se 
spre pat. Acesta avea aproape doi metri lăţime, şi somiera 
metalică fusese construită special ca să reziste greutăţii 
generalului. Acesta îndepărtă dosarele cu o lovitură de picior, şi 
se trânti pe pat cu ochii închişi. 

Sophia îşi deschise bluza şi rămase cu pieptul gol. 

Imbrăcată doar în şort şi cu cizme, se apropie de pat. 
Generalul întinse mâna şi începu să-i mângâie sânii. Brăţara 
enormă de aur pe care o purta la încheietura dreaptă o zgârie 
pe Sophia. Aceasta se aplecă şi desfăcu bijuteria. Măsura 
aproape treizeci de centimetri lungime şi cântărea un kilogram. 

Surâzând enigmatic, Leoaica balansă lanţul de aur prin faţa 
ochilor generalului. 

— M-ai umilit astă-seară, spuse ea. Pentru că nu ai acceptat 
imediat. 


Cu lanţul în mână, îl împinse de umeri, silindu-l să se lase pe 
spate. Bărbatul suspină şi se supuse. Întins pe spate, cu braţele 
desfăcute o aştepta pe Sophia care îngenunche şi începu să-i 
descheie cămaşa de uniformă. Pe pieptul păros tronau nişte sâni 
care îi depăşeau în mărime pe ai ei: valuri de carne albă şi 
moale. 

Timp de o secundă dezgustul fu mai puternic decât excitarea. 
Apoi curiozitatea birui. Se gândi la Malko, închis în subsolurile de 
la Abu Nuwar. Ştia în ce mod erau trataţi spionii. 

Cu un efort supraomenesc, îi smulse pantalonii generalului. 
Coapsele erau şi mai respingătoare decât torsul. Cobori privirea: 
în locul unde trebuia să se afle sexul, nu se vedeau decât pliuri 
de grăsime. Brusc, Sophia se întrebă dacă generalul nu-şi 
bătuse joc de ea, fiind impotent. 

Işi strecură mâna printre pliurile de grăsime şi avu cea mai 
marea surpriză din viaţa ei. Atinsese ceva minuscul, în proporţie 
cu acel corp gigantic. Ridică ochii şi întâlnii privirea ofițerului. 
Citi în ea ironie şi tristeţe. Intui instantaneu că de acum încolo 
avea să aibă un ascendent asupra lui. 

Calmă, începu să se dezbrace, scoţându-şi şortul şi cizmele, 
apoi se aşeză călare pe picioarele monstruosului ei partener. 

Acesta nu păru impresionat de contactul cu pielea parfumată. 
Sophia se balansa uşor înainte şi înapoi de parcă ar fi stat pe 
spinarea unei cămile. Puţini bărbaţi rezistau la aşa ceva de 
obicei. Generalul Shanbak rămăsese de gheaţă. 

Se opri şi luă brăţara. În ochii galbeni sclipea ceva rău 
prevestitor. 

— Nu eşti prea galant, spuse ea. 

Cu un gest brusc, îl pocni pe general peste piept cu lanţul de 
aur. Acesta scoase un muget de durere. Brăţara îi lăsase o urmă 
roşie şi adâncă pe pielea albicioasă. 

Sophia văzu în privirea generalului un licăr de nebunie, începu 
să-l lovească din nou, din toate puterile, peste mameloane. 
Bărbatul gras încercă să se ridice, dar era prea greu şi Sophia îl 
ţinea nemişcat. Gemu, răsucindu-se pe toate părţile şi încercând 
să scape de lovituri: 

— Opreşte-te, gemul el, mă doare. Nu aşa de tare. 

Sophia surâse veninos. Avusese deja experienţe sexuale 
neobişnuite, dar aceasta ameninţa să bată toate recordurile. În 
acelaşi timp, se dispreţuia pentru o asemenea înjosire. 


Fără să răspundă, începu să lovească şi mai tare, mânuind 
brăţara ca pe un bici. Lanţul greu lăsa urme roşii pe piele şi sânii 
lui Sophia se balansau în ritmul pedepsei, atingând faţa 
generalului. Acesta reuşi să apuce unul şi îşi încleştă degetele, 
în carne. Sophia se încordă, dar plăcerea întrecu durerea. ÎI 
uitase pe Malko. Nu se mai gândea decât la meciul dintre ea şi 
acel monstru. 

Işi înteţi loviturile, concentrându-le asupra pântecului de 
uriaş. Generalul striga şi tresărea la fiecare lovitură. 

Sophia se dumiri brusc şi surâse. 

Generalul Shanbak era masochist. 

Schimbându-şi poziţia, îngenunche lângă el, eliberându-i 
pliurile de pe pântec şi de pe coapse şi începând să-l lovească în 
acea regiune. Generalul scheuna uşor, tresărind şi crispându-şi 
mâinile pe pântecul scuturat de valuri de durere. 

Nemiloasă, Sophia lovea în continuare. Îl atinse într-un loc 
sensibil şi bărbatul urlă de-a binelea, dar italianca nu se opri. 
Era dezlănţuită, ar fi vrut să-l ucidă, să-l ciopârţească şi să 
smulgă cu brăţara toată grăsimea nesănătoasă şi alburie, 
pentru a ajunge la trupul fin care existase o dată. Totdeauna se 
întrebase cum reuşea Generalul Shanbak să facă dragoste cu 
cele o sută cincizeci de kilograme ale lui. Misterul se destrămase 
şi situaţia nu o mai amuza. Încerca o furie rece şi lucidă 
împotriva „meseriei” care o obliga să se înjosească. 

Fără să dea drumul lanţului, Sophia îngenunche pe picioarele 
monstrului, trăgând în faţă şorţul de grăsime. Reuşi cu greu să 
se lase pătrunsă de membrul meschin. Generalul Shanbak gemu 
de plăcere, dar era atât de gras încât mişcările lui erau nişte 
slabe oscilaţii. 

Grăbită să se termine totul, italianca se zbătu ea în locul lui. 

Il mai lovi o dată înainte de a arunca brăţara pe pat, apoi 
rămase nemişcată şi gâfâind de epuizare. 

lordanianul sufla ca un animal în agonie. Deschise în sfârşit 
ochii. Pe chipul radios se citea o profundă satisfacţie, deşi 
pieptul îi era plin de vânătăi. 

— Cum ai ghicit? 

Leoaica îşi scutură coama aurie.. Nu simţise nimic deşi ar fi 
vrut. Ca să se destindă, aprinse o ţigară şi se ridică în picioare, 
rămânând lângă pat. 

— Cred că mă pricep la bărbaţi, spuse ea. 


Întinse mâna şi îi mângâie coapsa dar ea se feri. 

— Mi-ai promis ceva, îi aduse ea aminte. Eşti mulţumit? 

El închise ochii pe jumătate. 

— Da. 

În sinea ei, Sophia răsuflă uşurată. Bărbatul respecta regula 
jocului, sperând poate într-o „şedinţă de gimnastică” identică. 
Deşartă speranţă: nu avea în fiecare zi un motiv atât de 
important pentru care să se umilească. 

— Atunci eliberează-mi prietenul. 

— Nu putem amâna până mâine? 

— Nu. 

Se măsurară din priviri câteva clipe, apoi Leoaica, tot cu 
ţigara în mână, se îndreptă spre biroul generalului. Tocul 
pistolului, cu arma înăuntru era agăţat de un scaun. Ea Îl 
desfăcu şi scoase un Herstall de nouă milimetri, pe care îl armă 
cu un gest sec. Se întoarse spre pat: 

— Washfi, dacă mă tragi pe sfoară, jur că-ţi zbor creierii. 

Ochii generalului aveau duritatea unor pietre. lordanianul 
înţelese că nu glumea. 

— Aşteaptă, spuse el, mă duc să telefonez. 

— Să fie adus aici cu o maşină, preciză Sophia. Voi pleca şi eu 
cu el. 

Generalul oftă şi se ridică, îndreptându-se spre birou. Se 
aşeză greoi, masându-şi maşinal dârele roşii şi formă un număr. 
Aşteptă legătura şi vorbi pe un tron autoritar şi tăios. Sophia îl 
privea, cu zâmbetul pe buze. Dacă subordonații lui l-ar fi văzut... 

Îmbufnat, Washfi închise telefonul; 

— Il vor aduce, spuse el. 

Sophia puse pistolul pe birou şi începu să se îmbrace. 


Capitolul XII 


Frustrat, sosia lui Omar Sharif puse la loc acul pe masă. Încă 
sub influenţa fricii viscerale pe care o trăise, Malko se întrebă 
dacă nu visa. Uşa celulei era însă deschisă şi cei doi beduini cu 
caschete ţuguiate aşteptau să-l dezlege. Ofiţerul desfăcu fără 


brutalitate curelele. Malko se ridică. Îi tremurau mâinile şi avea 
un nod în gât. lordanianul îl privi cu o urmă de ironie: 

— Nu mai era mult şi mărturiseaţi. 

În voce se simţea o undă de regret... Ordinele generalului 
Shanbak nu se discutau. 

— V-am spus că nu sunt spion, zise Malko. 

Celălalt nu răspunse. Aprinse o ţigară şi îl privi pe Malko 
îndepărtându-se pe culoar, încadrat de cei doi beduini. leşea din 
competenţa lui. Nu ştia de ce ordonase generalul să fie adus 
acasă la el, în plină noapte, nu ştia dacă avea să-l mai revadă... 
Nu-i mai rămânea decât să întocmească raportul. 


* 
x x 


Malko avea un chef nebun să sară din Ford-ul poliției, dar 
şoferul şi unul dintre gardieni îl supravegheau. Celălalt intrase în 
vila generalului... După ce pericolul imediat se îndepărtase, lui 
Malko începu să-i fie din nou frică. 

Unde îl duceau? 

Gardianul apăru în fugă şi dădu un ordin răstit. Imediat, cel de 
lângă Malko îl împinse afară. Ofiţerul îl aştepta lângă poarta 
deschisă. Malko zări în întuneric mai mulţi beduini. 

— Tu venit, zise gardianul. 

Vila era cufundată în beznă. Malko se întrebă dacă nu cumva 
avea să cadă din lac în puț. Casa izolată, pe coasta djebelului 
Amman, în spatele palatului reginei Zein, semăna a centru 
clandestin de interogatoriu. 

Se deschise o uşă şi o voce familiară îl făcu să tresalte de 
bucurie: 

— Cum vă simţiţi? 

Înfăşurată într-un pardesiu bej, cu mâinile în buzunare, 
Leoaica îl examina. 

— Veniti, zise ea. 

Intră într-un mic hol. Printr-o uşă deschisă, zări o încăpere 
luminată unde intră, precedat de Sophia Nazzal. Generalul 
Shanbak stătea la birou şi Malko se abţinu cu greu să nu-şi 
exteriorizeze surpriza în faţa muntelui de carne. 

Leoaica înaintă: 

— Acesta este prietenul meu, generale. 

Îşi recăpătaseră aerul monden, iar generalul de abia se 


îmbrăcase complet. Ochişorii negri îl examinară cu interes pe 
Malko. 

— Aveţi noroc că doamna Nazzal îmi este prietenă şi că s-a 
interesat de soarta dumneavoastră, spuse el. Consideraţi-vă 
eliberat condiţionat. Ancheta va continua. Nu aveţi dreptul să 
părăsiţi oraşul. 

Malko susţinu privirea ochişorilor negri. 

— Vă mulţumesc pentru înţelegere, generale. Ancheta va 
demonstra cu siguranţă că sunt nevinovat. 

Generalul nu răspunse. Tăcerea se prelungi câteva secunde, 
apoi Leoaica dădu semnalul de plecare, strângând mâna 
ofițerului. Când ieşiră din casă, Ford-ul poliţiei nu mai era acolo. 
Sophia îl conduse pe Malko până la Opel-ul ei. 

Când se aşeză la volan, pardesiul se dădu la o parte dezvelind 
coapsele îmbrăcate în negru. Li se încrucişară privirile. Sophia 
Nazzal surâse rece. 

— După tot ce am făcut pentru dumneavoastră, sper că îmi 
veţi oferi un smarald... 

Malko se gândi la masa gelatinoasă de la birou şi se înfioră. 
Impasibilă, Leoaica porni maşina. Îşi putea depune cu succes 
candidatura la o medalie de aur pentru ipocrizie. 


* 
x x 


Cu o mişcare seacă, acul se înfipse în ochi. Lichidul proaspăt 
şi lipicios curse pe obraz. Malko se rostogoli pe o parte, căzu, 
urlă şi îşi apără faţa cu mâna. 

Se trezi brusc, aiurit şi transpirat. Cineva bătea la uşă. Se 
ridică şi trecând prin faţa oglinzii, verifică maşinal că ambii ochi 
erau la locul lor. Intră ospătarul şi puse tava pe masă. Malko se 
aşeză pe pat, încă ametit de coşmar. Se făcuse ziuă. Cerul era la 
fel de albastru, iar claxoanele urlau. La Amman, viaţa continua. 

Îşi aminti dintr-odată totul. Sophia Nazzal îl adusese direct la 
hotel. Nu avusese curaj să-i mulţumească personal lui Terence 
Ziros şi îi telefonase. Când se băgase în pat era aproape trei 
dimineaţa. Îi trebuise mai bine de o oră ca să adoarmă, scuturat 
de frisoane nervoase. Tensiunea fusese mult prea puternică. 

Terence Ziros îl aştepta la ambasadă la ora zece pentru o 
scurtă şedinţă. Malko intră sub duş. 


x x 


— ÎI voi anunţa pe generalul Shanbak. 

Sophia Nazzal era deja cu mâna pe telefon. Terence Ziros o 
apăsă pe mână, împiedicând-o să ridice receptorul. 

— Nu. 

Se măsurară din priviri. Rezidentul CIA îi dezvăluise italiencei 
adevăratul motiv al venirii lui Malko la Amman şi bănuielile care 
planau asupra lui Wadi Karak. La gândul că regele putea fi în 
pericol, Leoaice i se ridică sângele la cap. 

Stăteau închişi de o oră în biroul primului Consilier, care lipsea 
în acea zi şi făceau bilanţul. 

— Are dreptate, întări Malko. Wadi Karak e prea puternic să 
poată fi atacat pe faţă. 

— Shanbak e la fel de puternic, zise Leoaica severă. 

— Toată lumea este sigură de devotamentul lui Wadi Karak, 
remarcă Ziros pe un ton scăzut. Nu suntem siguri că ele 
persoana pe care o căutăm, dar există o legătură între el şi 
fedayni. 

Sophia Nazzal lăsă telefonul. Expresia de pe chipul ei nu 
prevestea nimic bun. Ochii ei erau aproape la fel de galbeni ca 
cei ai lui Malko. 

— Trebuie să punem mâna pe englezoaică, spuse ea, şi să o 
facem să vorbească. Cu siguranţă că ştie ceva. 

Ziros o măsură ironic din priviri. 

— Vreţi să o răpiți? S-a baricadat în vila lui Wadi şi nu 
răspunde la nimeni, nici măcar la telefon. Dacă uzăm de forţă, îl 
vom avertiza imediat pe Wadi. 

— Cu toate acestea, sunt sigur că au încercat să mă ucidă ca 
să nu mă mai întâlnesc cu Carole, spuse Malko. Deţine un secret 
care e cheia afacerii. 

— Dacă aş vorbi cu Shanbak, insistă Sophia Nazzal, ar face în 
aşa fel încât să o putem aborda... 

— Cred că are dreptate, spuse deodată Malko. Nu ne putem 
descurca singuri. Trebuie să stea de vorbă cu Shanbak şi să-i 
spună adevărul. Trebuie să aflăm ce hram poartă această fată, 
cine e cu adevărat. 

Se lăsă tăcerea. Resemnat, Ziros ridică din umeri. 

— Dacă ţineţi morţiş, dar să ştiţi că vă asumaţi us risc teribil. 

— Să nu amestecăm lucrurile, propuse Malko. Să revenim la 


subiectul Wardate. Fouad mai vrea să ne însoţească? 

— Cred că da, zise Ziros, dar nu uitaţi că aveţi un înger 
păzitor... 

Adevărat! Coborând în holul hotelului Jordan, Malko reperase 
imediat un iordanian imens, cu faţa plină de plasturi, cu nas de 
boxer, umeri de luptător şi ochi injectaţi. 

Stătea la bar, cu faţa spre ascensor. La apariţia lui Malko, se 
ridicase şi îl urmărise de la câţiva metri. Un tip masiv şi 
disciplinat. O sută de kilograme de spion, ambalate într-un 
pardesiu de gabardină bej. Maşina lui,un VW, era parcată în faţa 
hotelului. Îl urmărise pe Malko până la ambasadă. 

— Cu atât mai rău, zise Malko. În definitiv, nu facem nimic 
rău. Ne va urmări. 

Pudică, Sophia trase fusta prea scurtă pe coapsele 
musculoase. 

— Ne întâlnim la Jordan peste două ore. Spuse ea. Vreau să 
merg şi eu la Wardate. Înainte însă, am să încerc să iau legătura 
cu Shanbak. 


x x 


Colonelul Gorgour se bărbierea cu o grijă deosebită, încercând 
să nu se gândească la ce făcea. Venise ziua cea mare. Era 
neliniştit şi în acelaşi timp uşurat. Proiectele sale nu aveau să 
mai fie mult timp secrete. Carole îi scăpa din mână din ce în ce 
mai tare. Cele două crime atrăseseră atenţia prea multora. Din 
fericire, reuşise să-l scoată din circuit pe cel mai de temut 
adversar. Dacă scăpa, era prea târziu să mai facă ceva. 

Petrecuse o parte din noapte cu Ratwa, la Wardate, repetând 
toate detaliile operaţiunii. Pe plan material totul era în regulă. 
Se temea doar să nu fie trădat de elementul uman al acţiunii. 
Îndopată cu somnifere, Carole dormea. Aveau să treacă să o 
trezească pe la prânz, ca să aibă timp să se aranjeze. Wadi îi 
promisese că va petrece o parte a după-amiezii cu ea. 

Khamis Gorgour puse deoparte flaconul de Mennen şi cu 
mişcare greşită se tăie uşor. Luă repede o batistă şi îşi tamponă 
faţa. Nu-i plăcea să vadă sânge, asta doar când era al lui. Un 
servitor îi furase pistolul Remington nou-nouţ. 


* 


x x 


Ratwa şi Rachid Charm dormiseră câteva ore după plecarea 
colonelului Gorgour şi începuseră din nou pe un ton scăzut 
discuţia animată încă din zori. Tabăra imensă încă dormea. Doar 
cei doi fedayni înarmaţi şi înfăşuraţi în pături, stăteau pe vine în 
stradă, veghind asupra micului post de comandă unde se afla 
Ratwa. 

Rachid pleda cu pasiune pentru ideea lui. Palestiniana îl 
vedea pentru prima oară atât de înflăcărat, atât de grăbit să 
convingă. Toate argumentele lui erau juste. Ratwa înclina să-i 
dea dreptate. Într-un final, tânărul văzu în ochii ei că învinsese. 
O luă pe după umeri: 

— Vei vedea, vom fi palestinienii cei mai celebri din lume. 

Cu condiţia ca totul să meargă bine, dar pentru asta Rachid 
se punea chezaş. Organizase atentatul cu seriozitatea unui 
american, fără să lase nimic la voia întâmplării. Timp de o 
săptămână, Rachid trăsese o sută de cartuşe cu puşca lui 
Garand cu lunetă. Pleca într-un jeep în deşert şi se instala la 
poalele unei dune. Toţi beduinii aveau arme, nimeni nu le dădea 
atenţie. 

Trăgea în sticle de Pepsi-Cola. După opt zile de antrenament, 
le lovea pe toate de la două sute de metri. 

Era mai mult decât trebuia să facă, dar era un băiat serios şi 
minuţios. Voia să fie la fel de sigur pe el ca ceilalţi. 

In cămăruţa unde se aflau începea să pătrundă lumina zilei. 
Se priviră unul pe altul. In câteva ore, lumea întreagă avea să 
vorbească de Iordania. Nimeni nu cunoştea secretul complotului 
în afară de Ratwa, Rachid şi colonelul Gorgour. Fedaynii care îi 
ajutau ştiau doar că era nevoie de ei şi nimic mai mult. 


x x 


Generalul Shanbak încuiase uşa biroului ca să poată reflecta 
în tihnă. Sophia Nazzal plecase, după ce îi dezvăluise existenţa 
unui complot care viza asasinarea regelui. Shanbak o ascultase 
până la capăt, fără să o întrerupă. Nu se punea problema 
sincerităţii ei, dar serviciile de informaţii primeau asemenea 
informaţii săptămânal... Evident, nu putea trece peste moartea 


lui Fawzia, aceea a ataşatului militar spaniol şi strania poveste a 
„Spionului” blond. 

Toate acestea rămăseseră neexplicate. 

Cineva bătu la uşă. Intră un ofiţer şi puse pe birou un pachet. 
Shanbak îi deschise cu mâna lui. Conţinea aparatul de radio 
emisie găsit în camera „spionului”, pistolul lui şi documentele 
despre blindate. 

Pistolul nu-l interesă pe Shanbak, dar întoarse pe toate părţile 
micul emiţător. Era nou-nouţ, de parcă n-ar fi fost folosit 
vreodată. Nu mai văzuse un asemenea model, dar oricine îşi 
putea procura aşa ceva. Îl puse pe masă îi frunzări 
documentele. Imediat îl frapă precizia cifrelor, în special cele 
privitoare la obuzele pentru tancuri... Doar cineva aflat la un 
înalt nivel putea cunoaşte asemenea lucruri. 

Gânditor, puse hârtia pe masă... 

Cel care îl denunţase pe spionul israelian serviciilor sale era 
colonelul Khamis Gorgour, care comanda un regiment de 
blindate, fiind deci la curent cu asemenea amănunte. 

O persoană deasupra oricărei bănuieli, aidoma tuturor 
cerchezilor care formau coloana vertebrală a armatei regale 
alături de beduini. Un om căruia Shanbak însuşi îi mărturisise 
mare parte din secrete. 

Genul acesta de oameni reprezenta un pericol atunci când 
trădau. Shanbak şovăi. Povestea spusă de Sophia Nazzal era 
credibilă. Atâţia doreau moartea lui Hussein. Pentru cine oare 
lucra Gorgour? 

Mai era şi fata aceea, Carole. De la bun început Serviciile 
engleze semnalaseră că era probabil manipulată de MI 5 şi 
trecuse cu bine examenul. Dacă era cazul, putea servi drept 
element de intoxicare. Nu avea însă nicio legătură cu Gorgour, 
cu condiţia ca acesta să nu-i fi servit drept intermediar lui Wadi 
Karak. 

Wadi, trădătorul regelui? O ipoteză la fel de imposibilă ca cea 
legată de Gorgour. 

Dacă Sophia Nazzal spunea adevărul, unul dintre ei trebuia 
suprimat. 

Shanbak ridică receptorul. 

Daţi-mi Divizia a doua de blindate, ceru el. 

Aştepta cu receptorul la ureche, dar înainte să i se răspundă 
închise brusc. Ce tâmpenie, să-l sune pe colonelul Gorgour. Mai 


bine îl punea sub supraveghere şi aştepta. 


* 
x x 


Fouad se uita îngrozit la agentul care se lipise de el. Plasturii 
şi ochii injectați ar fi speriat şi un cimpanzeu. Umerii largi 
ocupau aproape toată bancheta din spate a Mercedes-ului 
împrumutat de Terence Ziros. Consilierul de la CIA se ţinuse 
prudent la o parte de expediţie. Sophia Nazzal conducea, 
avându-l pe Malko alături. Ea fusese aceea care, la ieşirea din 
hotelul Jordan, se dusese ţintă la agentul aşezat pe unul din 
fotoliile din hol. 

— Veniţi cu noi, îi propusese ea simplu. E mult mai practic 
decât să luăm două maşini. 

Oricum i-ar fi urmărit şi atunci tot acolo ajungeau... Leoaica 
făcuse prezentările: bărbatul se numea Ma'an. O cunoştea pe 
Sophia Nazzal din vedere şi după reputaţie. O văzuse deseori la 
recepţiile de la palatul El Homar. Pentru el, era o garanţie a 
respectabilităţii. 

Ajunseră în vârful djebelului  Ashrafieh, în apropierea 
moscheei. Tot cartierul fusese ras la pământ în septembrie şi 
lucrările de construcţie înaintau încet. Leoaica o luă drept 
înainte, spre enorma tabără de la Wardate, fieful palestinienilor. 
Agentul nu părea să se simtă în largul lui. La lbrid, fedaynii 
prinseseră unul dintre oamenii forţelor regale şi îl arseseră pur şi 
simplu de viu, doar ca să se distreze. 

Partea dreaptă a drumului era presărată cu cocioabe din 
ciment în care se înghesuiau mii de refugiaţi. Un Land-Rover 
fără număr îi depăşi fără grabă. Era plin cu civili înarmaţi. O 
patrulă fedaynă ilegală... Priviră bănuitori Mercedes-ul, apoi îşi 
continuară drumul. 

— Acolo e, spuse deodată Fouad. 

Arătă o străduţă care se înfunda în tabără, perpendicular pe 
şosea. Primele case erau încă în ruină, distruse de artileria 
regală. 

Sophia îl consultă pe Malko din priviri: 

— Ar fi mai bine să se ducă singur, zise ea. Dacă sunt acolo, 
mergem şi noi. 

Inţelepciunea întruchipată. 

Fouad sări din maşină şi se îndepărtă de Ma'an de parcă era 


necuratul. Dispăru în mulţimea de fuste şi de femei care 
bântuiau peste tot. 


— Au... au plecat. 

Bucătarul era livid. Vorbise în engleză. Pe un ton aspru, 
Sophia îl întrebă ceva în arabă. g 

Bâlbâindu-se, cu privirea plecată, acesta răspunse. In spate, 
agentul mormăi agitat ceva. li puse o întrebare bucătarului, care 
răspunse cu o voce pierită. 

Cu o figură descompusă, Leoaica se întoarse spre Malko. 

— Am ajuns prea târziu. Toată banda a plecat. Erau înarmați. 
Nu a rămas decât unul. Fouad pretinde că nu ştie unde sunt 
Ratwa şi complicii ei... 

Malko ieşise deja din maşină. Ma'an îl urmă fără ezitare. 
Călăuziţi de bucătar, intrară în tabăra Wardate. Discret, Ma'an 
luă pistolul din ham şi îl puse la brâu. intrau în teritoriul 
fedaynilor. De luni de zile armata nu mai pătrunsese în tabără. 
Se puteau aştepta la un denunţ sau la o întâlnire neplăcută. 

Unul după altul, merseră pe străduţa plină de glod, cu copii 
curioşi agăţaţi de picioare. Femeile îi priveau trecând, mute şi 
intrigate de apariţia lui Sophia Nazzal, cu părul ei de un blond 
strălucitor. 

Ajunseră în sfârşit la un soi de cabană care nu se deosebea la 
exterior de celelalte case. Jumătate tablă ondulată, jumătate 
ciment avea un afiş al Fatah-ului lipit pe uşă. 

— Acolo e, spuse Fouad. 

Din expresia ochilor lui se putea deduce uşor că ar fi fugit de 
acolo în orice clipă. Sophia Nazzal înaintă şi deschise uşa. 


Capitolul XIII 


Oftând uşurat, Wadi Karak se descotorosi de sacou. Avea gura 
uscată. 

Carole era orbitor de frumoasă. Tunica din mătase aurie, pusă 
direct pe piele şi despicată de la talie în jos, i se mula pe sâni de 


parcă era lipită. 

Se apropie de ea şi îşi strecură mâna pe sub tunică, apucând- 
o pe Carole de şoldurile goale. 

Fusta lungă de mătase imprimată, aidoma unei rochii 
chinezeşti, dezgolea picioarele lungi şi nervoase. Ochii mari şi 
albaştri erau mai nevinovaţi ca niciodată, dar gura cărnoasă 
părea gata să muşte. 

Cu o mişcare suplă, Carole se lipi de trupul amantului. El o 
strânse mai tare, înfingându-şi degetele în carnea elastică. 

Carole ridică spre el ochii prea strălucitori, făcând o mutră 
provocatoare. Mirosea a gin. 

— Ai băut? 

Ea dădu afirmativ din cap. Purta tocuri înalte şi era mai înaltă 
ca el cu zece centimetri. 

Mâinile lui Wadi Karak urcară de-a lungul şoldurilor, 
mângâindu-i torsul. Bluza aurie a lui Carole nu avea spate. 
Degetele lui Wadi se strecurară cu uşurinţă dedesubt. Când 
atinse sânii, tremură literalmente de plăcere. 

Carole nu scotea un cuvânt. Îşi lipise pântecul de trupul 
amantului. 

Wadi realiză că de fapt nu mai trebuia să o dezbrace. Era şi 
mai excitant. O împinse încetişor, spre un birou mare. O sprijini 
de el şi mâinile i se strecurară pe sub mătasea neagră întâlnind 
pielea goală a şoldurilor. 

Era la fel de fină şi de fermă ca restul corpului. Lui Wadi îi 
venea să se caţere pe perdele. Brusc, englezoaica se retrase: 

— Aşteaptă. 

Desprinzându-se din îmbrăţişare încercă fără succes să 
desfacă tocul de piele al pistolului Magnum „357” care o jena. 

— Ajută-mă, îi ceru ea. Altfel îmi rup unghiile. Wadi l-ar fi 
desfăcut şi cu dinţii, atât era de dornic să o pătrundă. 

Pistolul mare ateriză pe divan şi Wadi o luă din nou pe Carole 
în braţe. Era pentru prima oară când îşi scotea arma, în afară de 
orele petrecute acasă. Nu se despărţea niciodată de pistol. 
Dormea cu o mitralieră MP 5 sub pat. În living avea mai multe 
puşti automate decât scrumiere. Viaţa lui era în permanenţă 
ameninţată. Fedaynii puseseră demult preţ pe capul lui. Escorta 
îl aştepta afară: doi beduini şi doi cerchezi, înarmaţi până în 
dinţi. Era mult mai sigur decât patru din acelaşi neam. Nu 
trădau toţi o dată... 


Găsi fermoarul tunicii şi îl desfăcu. Carole cobori doar braţele 
şi veşmântul căzu. Îşi cambră torsul, reliefându-şi mai tare sânii. 
Cu fusta mai jos de buric, părea o dansatoare orientală. 

Wadi îşi afundă chipul între sâni, lingându-i şi adulmecând ca 
un animal. 

Carole îl strânse şi mai tare. 

— Nu striga. 

Wadi înţepeni o fracțiune de secundă! Câteva clipe tot mai 
crezu că era vorba de un coşmar, apoi se dădu înapoi şi simţi 
ţeava unui pistol înfiptă în ceafă. 

— Nu te mişca şi nu scoate o vorbă, preciză vocea 
necunoscută. Pune mâinile pe cap. 

Wadi se supuse. Se mai aflase în situaţii delicate şi ştia ce 
trebuia să facă pentru a câştiga timp. Îşi încrucişă privirile cu 
Carole. Buzele englezoaicei tremurau. Întoarse capul, dar Wadi 
o scuipă direct în faţă. Dacă reuşea să scape, avea să îi smulgă 
carnea cu cleştii înroşiţi în foc. 

O mână îl răsuci cu brutalitate. Ochii albaştri ai colonelului 
Khamis Gorgour îl fixau cu răceală, de parcă nu l-ar fi cunoscut. 

— Khamis! 

Cerchezul nu-şi schimbă expresia. 

— Nu spune nimic, n-are rost. Fă doar ce-ţi spun şi nu vei păți 
nimic. 

Wadi îl privi pe ofiţer fără să priceapă: 

— Eşti nebun, Khamis. Ce vrei? Cine te-a trimis? 

Se gândi la escorta de afară. Trebuia să-i alerteze. 

L-ar fi făcut bucăţi pe colonelul Gorgour şi pe ticăloasa de 
Carole. Ura îi dădu puteri. Se întoarse spre englezoaică. Aceasta 
nu se mişcase. Rămăsese cu sânii dezgoliţi, cu braţele căzute şi 
cu privirea rătăcită. 

— Pe tine am să pun să te sfâşie cu cămilele. 

— N-ai să faci nimic, spuse o voce de femeie din spatele lui. 

In ţinută militară şi cu ghete în picioare, Ratwa semăna cu o 
adevărată Passionaria. Luă pistolul lui Wadi, îl scoase din toc şi îl 
îndreptă spre el. 

— Frumoasă surpriză, Wadi Karak... 

Wadi nu răspunse. Incredibil! Colonelul Gorgour, ofiţer în 
Garda Regală, complice cu acea fedaynă. 

li fu luat pistolul din ceafă, dar la doi metri de el, Ratwa îl 
ameninţa cu propria lui armă. 


— Dacă strigi, spuse ea, voi avea totuşi timp să te ucid înainte 
ca gărzile să între... 

Ştia acest lucru şi nu se mişcă. 

Colonelul puse pistolul „Enfield Commando” la loc în toc. Pick- 
up-ul cânta în continuare melodia din „Love Story”. 

— Carole, ordonă Gorgour, aş prefera să nu staţi aici. 

Tânăra se îndreptă ca un automat spre cealaltă cameră. 

Înainte de venirea lui Wadi karak, golise o treime dintr-o sticlă 
de gin ca să-şi înece frica. In momentul în care o atinsese, se 
temuse să nu înceapă să urle. Acum putea să plângă, să se 
relaxeze. Cerchezul o împinse încetişor, apucând-o de şold. 

— Bravo, v-aţi descurcat foarte bine. 

Carole nu răspunse. Nu avea decât un gând: să se urce în 
avion şi să uite de acel coşmar, chit că după aceea o aşteptau 
mâinile neastâmpărate de la Playboy Club. N-avea să mai 
lucreze niciodată pentru un serviciu de informaţii, nici pentru o 
tonă de aur. 

— S-a terminat? întrebă ea cu o voce slabă. 

— Da. 

Băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase un ghemotoc 
mătăsos: un ciorap negru strălucitor pe care îl luase dintr-un 
sertar. Când Carole simţi mătasea în jurul gâtului, era prea 
târziu. Colonelul Gorgour strângea cu toată puterea. Carole 
scoase un geamăt sugrumat, se agăţă cu mâinile de mătase şi 
îşi întoarse pe dos două unghii. 

Colonelul o lovi cu genunchiul în coastă, răsturnând-o. 

Continuă să strângă. Picioarele lungi ale lui Carole se zbăteau 
cu furie. Incercă să zgârie, dar țesătura uniformei era mult prea 
groasă. 

Rochia neagră se sfâşie într-o parte, dezgolind pubisul blond. 
Concentrat, colonelul nici măcar nu băgă de seamă. 

Carole avu o ultimă tresărire şi încetă să se zbată. Era şi 
timpul: colonelul Gorgour era scăldat în sudoare. Englezoaica 
avea un uimitor spirit de conservare. Continuă totuşi să strângă, 
ca să fie sigur, numărând până la şaizeci. Trupul lui Carole era 
scuturat de spasme imperceptibile. 

Se ridică greoi şi întoarse trupul pe spate. Tânăra era de 
nerecunoscut. Ochii îi ieşeau din orbite, gâtul era învineţit, 
trăsăturile erau buhăite iar buzele descopereau dinţii într-un 
rânjet disperat. 


Colonelul Gorgour o contemplă câteva clipe. Nu asta învățase 
la Sandhurst, dar făcea totuşi parte din meseria lui de ofiţer în 
serviciul Majestății Sale regina. Toată viaţa se supusese 
ordinelor şi aşa făcea şi în prezent. Nu putea da înapoi. 
Operaţiunea trebuia să reuşească. 

Intredeschise uşa: 

— Ratwa, aduceţi-l aici. 

Familiaritatea în relaţiile cu complicii era exclusă. 


* 
x x 


Wadi Karak nu reuşea să-şi ia ochii de la cadavrul lui Carole. 
Se simţea frustrat şi uşurat în acelaşi timp. Era mult prea 
frumoasă ca să o poată tortura aşa cum îşi dorise. Chiar moartă, 
o găsea extrem de excitantă. 

Colonelul Gorgour îi întrerupsese reveria. 

— Nu glumim, Wadi, spuse el pe un ton calm. 

Uciseseră fata ca să-l intimideze şi să scape de ea. Semn rău. 

— Ce vreţi? 

— Să-l sunaţi pe rege. Să-i spuneţi că Mrewed a fost victima 
unui atentat, şi că cere să-l vadă. Să vină fără întârziere. 

Wadi nu răspunse imediat. Asta era, îl cuprinse o răceală de 
gheaţă. Avea să moară. Nici măcar pentru a-şi salva viaţa nu 
era capabil să-l trădeze pe rege. Erau amândoi beduini. 

Aveau nevoie de el pentru a-l scoate pe Hussein din palat şi a 
comite un atentat. La palat ar fi fost nevoie de o divizie de 
blindate pentru asta, şi tot n-ar fi fost de ajuns. Beduinii s-ar fi 
luptat până la moarte. Mrewed era cel mai bun prieten al 
regelui, care ar fi alergat la chemarea lui, dacă Wadi i-ar fi 
cerut-o. Era unul dintre puţinii oameni în care regele avea 
absolută încredere. Era singura modalitate de a-l ucide. 
Itinerariile lui erau necunoscute fiind deseori cercetate înainte 
de trecerea lui de elemente de încredere. 

— De ce vreţi să o ucideţi pe Majestatea Sa? 

Ochii albaştri ai colonelului Gorgour nici măcar nu clipiră. Nu 
trebuia să pară dramatic. 

— Cine a pomenit de aşa ceva? spuse el încet. Vă cer doar să- 
i telefonaţi şi să-i cereţi să vină la Mrewed. După aceea veţi fi 
liber. 

Wadi clătină din cap. Spatele i se gârbovise. După ce ar fi 


închis telefonul, îl aştepta un glonţ în cap. Nu avea altă soluţie 
decât să alerteze escorta. Chiar cu preţul vieţii sale. Atentatul 
trebuia să eşueze. Dacă s-ar fi aruncat pe fereastră, Gorgour ar 
fi tras. Dar cei patru de afară ar fi intrat în alertă, cerând 
ajutoare prin radio. Colonelul şi Ratwa ar fi fost încolţiţi în casă. 
Nu exista o altă intrare. 

Cu un gest maşinal, îşi aranja o şuviţă care îi intrase în ochi. 

— Voi aţi ucis-o pe Fawzia. 

Nici măcar nu era o întrebare. Înţelesese acum moartea 
inexplicabilă a amantei sale. 

Colonelul privi spre telefonul pus pe măsuţă. Atmosfera era 
încordată. Cu degetul pe trăgaci Ratwa nu-l scăpa din ochi pe 
Wadi Karak. 

— Aşadar, întrebă colonelul Gorgour, telefonaţi sau nu? 

Wadi îşi arătă dinţii strălucitori. Toată mândria lui de beduin 
ieşise la suprafaţă. Neamul lui avea defecte, dar nu era laş. 
Oamenii şeicului Abdulah fuseseră gata să atace călare tancurile 
siriene, atunci în septembrie. 

— Niciodată, spuse el. 

Îşi încordă muşchii, gata să ţâşnească. Gloanţele de calibru 
mare ale pistolului Magnum aveau să-l ucidă instantaneu. 
Trebuia să aibă timp să strige. Oricum, oamenii săi ar fi auzit 
împuşcăturile. Era de ajuns. 

— Wadi! 

Gorgour îi ghicise gândul. Acum, două pistoale erau 
îndreptate spre el. Surâse dispreţuitor: un om care îşi sacrifică 
viaţa nu poate fi oprit. 

Soneria îl făcu să tresară şi îi opri elanul, mai tare decât vocea 
adversarului. Privi sfredelitor spre uşă. Oricine ar fi fost, 
reprezenta un ajutor. 

Colonelul Gorgour nu se mişcă. 

— Duceţi-vă şi deschideţi-i lui Ratwa. 

Palestinianul se supuse, rămânând în spatele uşii cu pistolul în 
mână. 

Wadi văzu mai întâi o femeie fără vârstă, îmbrăcată în negru, 
al cărei chip îi era necunoscut. Cobori privirea şi văzu capetele 
ciufulite ale unor copii, un băiat şi o fată. 

Nadia şi Hocine, copii lui. 

Groaza îl amuţi. Încremeni pe loc. Nu avea sens să se mai 
mişte. 


Ratwa închise uşa cu grijă. Colonelul Gorgour îşi drese glasul. 

— Am prevăzut totul Wadi, spuse el pe un ton egal. Ştiam că 
sunteţi un om excepţional de curajos. In locul bonei, am trimis o 
prietenă să ia copii de la şcoală... Puteţi să-i sărutaţi. 

Nadia şi Hocine se repeziră spre tatăl lor. Nu păreau 
înfricoşaţi. Wadi îi îmbrăţişă violent, apoi îi respinse. 

Ar fi vrut să moară. Regreta din toate puterile că nu se 
aruncase pe fereastră o clipă mai devreme. 

— Ce faci tată? întrebă fiul lui. 

Wadi se sili să zâmbească. 

— Lucrez, iubitule. Rămâi cu sora ta şi cu doamna. Fii 
cuminte. 

Ratwa dădu un ordin scurt necunoscutei, care îi duse pe copii 
în bucătărie. Colonelul Gorgour se proţăpi în faţa iordanianului. 

— Oamenii dumneavoastră nu aveau ordin să-i împiedice pe 
copii să vină la dumneavoastră, spuse el. Nu e vina lor. Suntem 
hotărâți să mergem până la capăt... Acum sunteţi gata să 
telefonaţi? 

— Nu. 

Wadi Karak nici măcar nu ridicase vocea. Avea ochii injectaţi 
şi încerca să-şi ascundă neliniştea. Gorgour n-ar fi îndrăznit să 
meargă până la capăt. II cunoştea de douăzeci de ani. Nu era 
posibil. 

— Ştiţi ce se va întâmpla? 

Colonelul cerchez nu ridicase vocea, dar lui Wadi i se făcu 
frică. Cruzimea cerchezilor era vestită. 

— Omoară-i, dacă vrei, spuse el pe un ton scăzut. Păcatul va 
cădea asupra ta. 

Gorgour nu se clinti. Nu era superstiţios, dar nu avea mult 
timp la dispoziţie. 

— Astea sunt vorbe, zise el. Dacă nu telefonaţi, vă ucid fata. 
Apoi urmează băiatul. Când veţi vedea sângele curgând, nu veţi 
mai gândi la fel, dar va fi prea târziu. 

Wadi semăna cu o mască de piatră. Doar ochii erau vii, 
sclipind cu o ură sălbatică. 

— Faceţi ce vreţi, spuse el. 

Colonelul Gorgour îl pironii cu privirea, aşteptă câteva clipe, 
apoi spuse: 

— Foarte bine. 

Se întoarse spre Ratwa, care se apropie. Cocoşul armei era 


împins spre spate, gata să tragă. Cu aceeaşi voce atonă. 
Gorgour adăugă: 

— Dacă strigaţi sau încercaţi să fugiţi, vă ucid fiul imediat. 

Ratwa scoase un pumnal de la brâu şi i-l întinse. Wadi 
recunoscu arma beduină cu lamă lată şi curbată la capăt 
aproape în unghi drept. Cu ea se înjunghiau oile. Colonelul 
Gorgour dispăru în bucătărie şi reapăru ţinând fetiţa lui Wadi de 
mână. Traversă încăperea şi deschise uşa de la baie. O împinse 
pe fetiţă înainte şi închise uşa. 

Wadi simţea că înnebuneşte. O apostrofă pe Ratwa, tutuind-o. 

— Doar eşti femeie! Cum îl laşi să facă aşa ceva? 

Fedayna surâse veninos. 

— Nu spuneai nimic atunci când obuzele regelui zdrobeau 
copilaşii palestinieni din taberele de refugiaţi. Fata ta nu e mai 
prețioasă decât ei. Asupra ta au să cadă păcatele. 

Din spatele uşii de la baie se auzi un strigăt. Înnebunit, Wadi 
făcu un pas înainte. 

— Ce face... 

Ratwa îndreptă spre el chipul ca de piatră. 

— Te-a avertizat. Apoi va fi rândul fiului tău. 

Uşa rămăsese închisă. Wadi se gândi la băiatul lui, fără să 
creadă în amenințările colonelului Gorgour. Zgomotul apei 
curgând în baie îl făcu să se crispeze şi mai tare. Nu scăpa uşa 
din ochi. Clanţa se răsuci şi apăru colonelul. 

Singur. 

Privirea îi era la fel de limpede. 

— Veniti. 

Se dădu la o parte şi scoase arma. Wadi Karak se năpusti în 
baie şi rămase înţepenit în faţa căzii. Nici măcar nu strigă, atât i 
se păru de ireal... Era mult prea oribil. Avea impresia că cineva îi 
injectase un lichid îngheţat în vene. 

Se aplecă încet şi opri apa rece care curgea pe chipul fetiţei. 
Avea ochii larg deschişi şi trăsăturile senine. Fără îngrozitoarea 
tăietură care îi despicase gâtul de la o ureche la alta, s-ar fi zis 
că dormea. 

Părea că face baie. Doar rochia udă şi plină de sânge arată că 
avusese loc o dramă. 

Incă mai sângera uşor. Wadi Karak scoase un strigăt răguşit, 
neomenesc, se aplecă, o scoase din cadă şi o strânse în braţe. 
Apoi se dădu înapoi şi ieşi din baie. 


Ratwa şi Gorgour îl priveau, ţinându-l în bătaia armelor. 
Cerchezul îi văzu privirea înnebunită şi se temu. Poate că 
mersese prea departe. Dacă îşi pierdea minţile, Wadi n-ar mai fi 
fost de niciun folos. Nu era crud din plăcere, ci din necesitate. 
Pentru a zdrobi rezistenţa unui om ca Wadi Karak, trebuia să 
folosească metode inumane: să-i ucidă copiii. Mai târziu, după 
ce şi-ar fi îndeplinit misiunea, avea timp şi pentru remuşcări. 
Wadi era singurul care l-ar fi putut scoate pe rege din palat. 

Ridică uşor pistolul Enfield Commando: 

— Wadi, mai ai timp să-ţi salvezi fiul. 

Wadi Karak se opri, strângând fetiţa în braţe. Intensitatea 
privirii întunecate îl jenă pe colonel. 

Tăcerea care urmă păru fără sfârşit, apoi vocea băieţelului îi 
făcu pe toţi să tresară: plângea, de cealaltă parte a peretelui. O 
fracțiune de secundă, colonelul crezu că Wadi avea să sară pe 
ei, făcând să eşueze totul, apoi beduinul păru că se prăbuşeşte 
psihic. 

Se clătină până la canapeaua albă şi se trânti, fără să lase 
fetiţa moartă din braţe. Sângele curgea în continuare, pătându-i 
cămaşa albă. 

Atunci când vorbi, vocea i se schimbase. Era vocea unui 
bărbat îmbătrânit, prăbuşit, anihilat. 

— Omoară-mi fiul, spuse el. 


Capitolul XIV 


Ţipătul  palestinianului  cutremură acoperişul din tablă 
ondulată al „postului de pază” al FPEP. Atât timp cât locuitorii 
din Wardate credeau că este interogat un trădător al cauzei 
palestiniene, era perfect. Doar nu era prima oară când membrii 
FPEP torturau pe cineva... Şi nimeni nu se formaliza pentru atâta 
lucru... 

Deprimat, Malko se sprijini de zidul murdar. Ura din tot 
sufletul aceste atrocități de care, din nefericire, această meserie 
pe care o practica era plină. Totuşi, acest om trebuia forţat să 


vorbească pentru a-l putea salva pe rege. Leoaica conducea 
interogatoriul în limba arabă. Înspăimântat, Fouad, bucătarul, se 
ghemuise într-un colţ. Descumpănit, Ma'an se ridică gâfâind. 
Faţa fioroasă era congestionată. 

— Nu vrea să vorbească, spuse el pe un ton jalnic. 

Sophia Nazzal strânse buzele şi înjură. Ghemuit într-un colţ, 
plin de sânge şi umflat de lovituri, palestinianul nu îşi descleşta 
gura. De douăzeci de minute, Ma'an îl lovea neobosit cu 
picioarele şi cu pumnii ca pe un sac de box. li spărsese nasul cu 
pumnii lui enormi, îi crăpase arcada şi îi scosese câţiva dinţi. 
Mirosul fad al sângelui se amesteca cu duhoarea acră de vomă, 
făcând irespirabil aerul din încăpere. Plin de ciudă, Ma'an îi trase 
palestinianului un şut în vintre care îl făcu să urle de durere. 

Leoaica trăgea cu nesaţ din ţigară, iar Malko observă că era 
albă la faţă şi două brazde adânci se formaseră în jurul gurii. 
Ma'an îşi şterse fruntea. Un plasture se dezlipise, lăsând să se 
vadă o rană urâtă la tâmplă. Dacă era scos din această stare de 
o brutalitate pură, nu mai avea nicio idee. 

— Mare scofală, zise Sophia, să-l lăsăm în plata Domnului şi 
să-l anunţăm pe rege imediat! 

Era soluţia cea mai înţeleaptă. Dar dacă regele nu ieşea din 
palat, nu va mai avea loc niciun atentat, iar ei nu îl vor demasca 
în vecii vecilor pe omul care a organizat complotul. 

Agentul palatului scoase un briceag, se aplecă spre prizonier, 
îl deschise şi îi înfipse vârful în gât. 

— Îţi tai beregata ca la porc dacă nu vorbeşti, îl ameninţă el. 

Acesta trase o înjurătură împroşcând de sânge totul în jurul 
lui. Uneori, aceşti oameni, laşi în cele mai multe cazuri, sfidau 
moartea cu neruşinare... 

Ma'an stătea în cumpănă, căutând privirea Sophiei Nazzal. 
Aceasta avea şi ea îndoieli. Fouad se uita fix la prizonier, extrem 
de neliniştit. În punctul în care ajunsese... Cele trei sute de 
dolari puteau să-l coste foarte scump. Sophia clătină din cap în 
semn că nu. Acesta îndepărtă lama cuţitului de gâtul 
palestinianului. 

Atunci, Fouad se ridică şi veni să şoptească ceva la urechea 
lui Ma'an. Pe faţa agentului apăru imediat un zâmbet radios. li 
spuse Leoaicei ceva în arabă. Malko reţinu în treacăt numele lui 
Fouad. Auzindu-şi numele, acesta îi zâmbi cu amabilitate lui 
Malko. Ma'an îl trase pe palestinian şi îl ridică în picioare, apoi îl 


împinse către uşă. 

— Îl luăm de aici? întrebă Malko. 

— Nu. l-a venit o idee ca să-l facă să vorbească. 

Micul convoi se strecură printre cuştile din ciment. Câţiva 
copii priveau curioşi faţa plină de sânge a palestinianului. EIl 
deschise gura ca să strige, însă Ma'an fu cât pe ce să-l strângă 
de gât. Un puşti mai îndrăzneţ se apropie şi întrebă ce se 
întâmplă. 

— Este un trădător care îşi primeşte pedeapsa, zise cu 
gravitate bucătarul... 

Numaidecât, vreo trei puşti începură să-l huiduiască pe 
prizonier, aruncau cu pietre, îl înjurau şi îi mai trăgeau câte un 
şut. Sophia Nazzal şi Malko încheiau convoiul. Erau cam 
neliniştiţi. Se găseau chiar în fieful palestinienilor. Ceea ce 
făceau ei era de o inconştienţă vecină cu nebunia. Dacă s-ar fi 
descoperit adevărata lor identitate, nu ar mai fi ieşit vii din 
Wardate... Malko o admira pe leoaică. Se comporta ca un bărbat 
adevărat. După ce parcurseră o sută de metri; se opriră în faţa 
unei cuşti asemănătoare cu celelalte. Malko se aplecă spre 
Leoaică: 

— Unde mergem? 

— La tâmplar. 

Totuşi nu se duceau să comande un coşciug... Intrară pe rând. 
Încăperea era la fel de întunecoasă şi murdară ca şi „postul de 
pază”. Un palestinian bărbos, cu rindeaua în mână, se uita 
îngrozit la cei ce îi invadaseră atelierul. Ma'an îl dojeni cu glas 
sec. Imediat, tâmplarul se duse la masa unde se afla menghina 
şi luă scândura pe care o dădea la rindea, apoi rămase acolo 
nemişcat şi total năucit. Unul dintre ei îl împinse într-un ungher. 
Tâmplarul dispăru în întuneric, lăsând atelierul pe mâna 
cotropitorilor. Malko nu se prea simţea în largul lui. Ma'an îl 
ocăra deja pe prizonier şi îl îmbrâncea spre bancul de lucru. 

Desfăcu menghina până la refuz, apoi îl apucă pe om de păr și 
îl obligă să se aplece până când îşi băgă capul în menghină. 
Agresorul o strânse imediat fără menajamente. Cu urechile 
strivite între capetele menghinei, palestinianul începu să urle. 

— Acum chiar că va vorbi, spuse bucătarul în engleză. 

Era încântat. 

Vesel, Ma'an mai strânse puţin menghina. Strigătul aproape 
inuman al schingiuitului cutremură pereţii. incepuse să-i curgă 


sânge din urechi. Vomă şi începu să ţipe încontinuu. Ca să-l facă 
să tacă, Ma'an îi trase un şut între picioare. Atunci, Malko o 
apucă pe Sophia Nazzal de braţ. 

— Opriţi toate astea, este îngrozitor. 

Dar tânăra nici nu se obosi să se întoarcă şi să-i răspundă. 

— Oricum îl va omori. Dumneavoastră nu îi cunoaşteţi. Sunt 
sălbatici. Ar fi mai bine să vorbească înainte. Dacă îi spun ceva, 
nici nu mă ascultă, mă dispreţuieşte. 

Ţipetele palestinianului deveniră şi mai ascuţite, sacadate, 
întrerupte, ca o melodie tărăgănată de groază. Ma'an răsuci 
încetişor  levierul menghinei. Durerea trebuie să fi fost 
insuportabilă. Malko simţi un nod în gât. Îşi imagina capul turtit 
şi nervii striviţi. Se aştepta în fiecare clipă să vadă capul 
crăpând ca o nucă de cocos. Ar fi vrut să-i strige bărbatului 
torturat să nu se mai încăpăţâneze să tacă. 

Brusc, urletele îşi schimbară tonalitatea. Ma'an nu mai 
răsucea levierul, însă se aplecă deasupra capului prizonierului. 
Malko desluşi câteva cuvinte printre ţipete şi gemete. Ma'an 
clătină din cap şi îi mai trase un pumn. Ţipătul ascuţit aproape 
că îi sparse timpanele. Agentul se opri. De când începuse să-l 
schingiuiască, făcuse o rotire completă a levierului. 

Cu gura larg deschisă, omul urla întruna, voma şi era scuturat 
de spasme. Cu mâna stângă îl apucă pe călău de curea, iar 
acesta se aplecă încă o dată spre el. Dar nu reuşi să articuleze 
niciun sunet, fiind paralizat de durere. Ma'an slăbi puţin 
menghina, apoi se aplecă deasupra victimei. 

Palestinianul bolborosea câteva fraze. Ma'an înălţă capul cu o 
figură gravă, repetând cu voce tare ceea ce spunea prizonierul, 
pe măsură ce Sophia îi traducea lui Malko. 

— Vorbeşte, îl anunţă ea. Il vor ataca pe rege pe la ora cinci şi 
jumătate, pe strada Zein, după cel de-al Treilea Cerc. Vreo 
doisprezece oameni foarte bine înarmaţi. Au un complice la 
palat care le furnizează informaţiile. 

— Cine este? 

Malko aproape că strigase. Ma'an repetă în arabă, apoi dădu 
din cap. 

— Nu ştie. 

— Acum lăsaţi-l în pace, porunci Malko. 

Fouad se apropie de Ma'an şi schimbă câteva cuvinte cu el în 
şoaptă. Imediat, agentul mai strânse puţin menghina. Malko 


văzu cum i se încordează muşchii braţului din cauza efortului. 

Cutia craniană cedă pe loc cu un pârâit insuportabil. Urletele 
schingiuitului se întrerupseră într-un gâlgâit. Două jeturi de 
sânge ţâşniră cu putere din nări drept în pământ. Ma'an sări 
repede în lături şi mai strânse încă puţin. Capetele menghinei 
pătrunseseră cam doi centimetri în craniul care era numai un 
amestec de oase sfărâmate, de materie cervicală şi de sânge. 
Prizonierul nu mai ţipa. Scuturat de câteva spasme ale agoniei, 
el se stinse rapid cu ochii deschişi. 

Ma'an îşi şterse cu batista sângele care îi stropise pantofii. 
Malko o urmă pe Sophia afară. Ea voma cu capul sprijinit de zid. 

— Să ne grăbim, spuse ea. Nu prea mai avem timp. 

Era imposibil să o îmblânzeşti. 

Străduţa era pustie. Strigătele schingiuitului se auziseră până 
la capătul lumii. La Wardate, palestinienii erau stăpâni. Ma'an 
ieşi ultimul, însoţit de bucătar. Era la fel de calm. Parcă 
participase la o discuţie amicală. Malko îl apucă pe bucătar de 
braţ. 

— De ce l-a omorât? 

Palestinianul făcu nişte ochi mari când auzi o întrebare atât 
de stupidă. 

— Ne-ar fi denunţat. Trebuia să terminăm cu el. 

În faţa unei logici atât de evidente, lui Malko nu îi rămânea 
altceva de făcut decât să se resemneze. 

— Trebuie să-l împiedicăm pe rege să iasă din palat, spuse 
Malko. 

Leoaica fugea deja către ieşirea din tabără. Ceasul lui Malko 
arăta ora cinci şi cinci minute. 


x x 


Ratwa nu îşi putea lua ochii de la fetiţa moartă. Crezuse că 
Wadi Karak va ceda înainte. Se gândi profund la copiii lui Irbid, 
sfârtecaţi de rachete. Acesta era războiul şi trebuia dus până la 
capăt. li aruncă o privire colonelului Gorgour. Dacă Wadi Karak o 
ţinea una şi bună, erau terminaţi. Cerchezul stătea nemişcat. 

— Vă admir curajul, Wadi, spuse el, dar este de prisos. V-aţi 
gândit oare că soţia dumneavoastră nu va mai putea să aibă 
copii? Dacă o omor, veţi rămâne fără urmaşi? Chiar dacă veţi 
asculta, nimeni, nici măcar regele, nu va putea să vă reproşeze 


vreodată ceva. Aţi plătit onoarea cu sângele fetiţei 
dumneavoastră. 

Wadi Karak se făcu livid la faţă. Cum de îi aflase cerchezul 
secretul? Era adevărat. Gorgour se hotărî să joace totul pe o 
carte. Băgând pistolul în teacă, apucă mânerul uşii. 

— Aşteptaţi! 

Vocea lui Wadi suna răguşit, parcă era spartă. Se uita fix la 
colonel. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Să telefonaţi la palat şi să cereţi cu regele. Apoi să-i spuneţi 
că Mrewed a fost grav rănit acasă la el şi că îl cheamă. 

Wadi Karak lăsă ochii în pământ, de parcă s-ar gândi câteva 
clipe. 

— Sunt de acord, dar mai întâi, lăsaţi-l pe fiul meu să plece. 

Colonelul Gorgour scutură din cap: 

— Nu. Dar vă dau cuvântul meu de onoare că îi voi da drumul 
după aceea. 

Wadi clătină din cap înmărmurit. 

— Este o prostie! Nu va veni. Va simţi că este o cursă... 

Pentru prima oară de când se afla acolo, colonelul cerchez 
zâmbi. 

— Va veni... Îl cunosc eu pe rege... Chiar dacă se gândeşte că 
e o cursă. Nu îl lasă el pe Mrewed să moară singur. 

Wadi îl contrazise: 

— Îi va telefona lui Mrewed şi va afla adevărul. 

— Ba nu. Telefonul lui Mrewed nu mai funcţionează de o oră. 
Asta nu îl va mira pe rege. Ştie că se strică mereu. 

Cu un aer absent, Wadi strângea în braţe cadavrul fetiţei lui. 
Sângele cursese pe covor, pe pantaloni, dar nici nu băga de 
seamă. Era cu mintea în altă parte. Devenise o stană de piatră. 
Acum îi mai rămăsese o singură posibilitate să se răzbune. 
Ratwa înaintă spre el. 

— Câte maşini îl vor însoţi pe rege? 

Wadi îi răspunse fără să o privească: 

— Patru. Ca de obicei. 

— Câţi oameni sunt în fiecare? 

— Patru, plus şoferul. 

— Ce arme au? 

— Două mitraliere mari şi alte arme uşoare. 

— Bazuka nu au? 


— Nu. 

— Vreun radio, ceva? 

— Da, într-unul din vehicule. 

Pe măsură ce răspundea, Ratwa îşi nota pe o bucată de 
hârtie. În bucătărie se auzea băiatul lui Wadi jucându-se. Dacă 
nu ar fi fost cadavrul fetiţei, ar fi semănat cu o simplă discuţie 
de afaceri. Palestiniana se gândi o clipă. 

— În ce maşină va fi regele? 

— În Mercedesul 300 SL. 

— Este blindat? 

— Nu. 

— Are radio? 

— Nu. Regele are doar un walkie-talkie. 

— Cine conduce? 

— Depinde. Uneori, regele, alteori, un beduin. 

— Regele este înarmat? 

Wadi se uită la femeie cu o ură nestăpânită. 

— Dacă nu îl veţi nimeri, cu siguranţă că el nu vă va rata. Are 
un pistol şi o mitralieră nemţească MP 5. 

— Tocul pistolului este închis, adăugă colonelul Gorgour. 
Regele nu îl va putea scoate aşa uşor. 

Wadi îi aruncă o privire surprinsă. Vasăzică, se gândiseră la 
toate. Ratwa continuă interogatoriul. 

— Regele poartă vestă antiglont? 

— Nu. 

Ea tăcu. Colonelul Gorgour tuşi: 

— Bine. Acum trebuie să dăm un telefon. 

Wadi Karak ezită uitându-se la telefonul aşezat lângă el. Un 
strigăt al fiului său răsună prin perete. Ca un automat, ridică 
receptorul şi formă numărul. 

— Să nu faceţi vreo prostie, spuse colonelul Gorgour foarte 
calm. 

Cu receptorul lipit de ureche, Wadi Karak aştepta să răspundă 
centralistul de la palat. 


x x 
Telefonul din anticamera biroului regal sună. Lui Wadi i se 


dădea întotdeauna legătura cu regele, căci făcea parte dintre 
cele zece persoane care puteau să-l sune la orice, oră din zi şi 


din noapte. 

Răspunse un adjutant din tabără. Wadi Karak nu îi lăsă 
răgazul să vorbească: 

— Anunţaţi-o pe Majestatea Sa că Mrewed a fost grav rănit. S- 
a tras asupra lui pe strada Zein. Imediat după cel de-al Treilea 
Cerc. Este pe moarte şi vrea să-l vadă pe rege. 

Vocea lui Wadi era plină de emoție. Nicio clipă, adjutantul nu 
pusese la îndoială vorbele lui Wadi. g 

— Majestatea Sa este cu şeicul Omar, strigă acesta. Il voi 
anunţa imediat. Unde sunteţi? 

— Lângă Mrewed. Am venit să dau un telefon la Ambasada 
Marii Britanii. Mă întorc. Nu poate fi transportat. 

— Aşteptaţi! 

Adjutantul taberei puse jos receptorul şi ieşi în goană. Regele 
era la volanul unui vehicul de teren pe care se pregătea să-l 
încerce. Era cu şeicul Omar. Ofiţerul bătu în portieră şi îi spuse 
în şoaptă ceea ce tocmai aflase şi de la cine. Regele păli. Nu era 
surprins. De ani de zile trăia pe un vulcan activ. Mrewed era cel 
mai bun prieten al lui, omul la care se ducea ori de câte ori avea 
nevoie de un sfat. 

— Mă duc la el. 

Sări imediat din vehicul. Ofiţerul se dădu înapoi şi bâigui: 

— Majestate, poate fi periculos. Dacă au tras... 

Hussein nu-l mai asculta. Nu se speriase niciodată de pericolul 
fizic. 

— ie îţi este frică, Ali? 

Acesta tresări: 

— Nu, Sidi. 

— Bine, atunci tu o să conduci maşina. 

Ofiţerul plecă alergând şi luă receptorul. 

— Majestatea Sa soseşte acum, îl anunţă el. 

Închise şi formă numărul lui Mrewed. Dar suna ocupat. Afară, 
regele claxona de zor. Ofiţerul înşfăcă din zbor un M 16 care 
zăcea pe un scaun şi o centură plină cu încărcătoare, apoi se 
îndreptă spre Mercedes. Fiind anunţate prin walkie-talkie, 
camionetele de protecţie aşteptau la poartă, pregătite să-l 
escorteze pe rege. Până în strada Zein făceau zece minute, căci 
trebuiau să traverseze oraşul. 

Căpitanul Ali se gândi că palestinienii dădeau dovadă de un 
oarecare curaj. Atentatul se produsese la vreo sută de metri de 


palatul în care locuia mama regelui şi era păzit tot de beduini. 
Lucru ce îl mai liniştea cât de cât. Ceilalţi se făcuseră cu 
siguranţă nevăzuţi. Oricum, nu discuta dorinţa regelui. Până 
acum îi arătase de mai multe ori cât de mult dispreţuieşte 
moartea şi pericolul. 


* 
xX xX 


— Bine, spuse colonelul Gorgour. 

Wadi Karak parcă nici nu-l auzea. Strângea în continuare 
trupul fetitei, de parcă ar fi putut să o readucă la viaţă. Îşi 
recăpătase un calm aparent care însă nu îl înşela pe cerchez. 
Omul care stătea în faţa lui avea sufletul mort. Însă trebuia să 
se teamă oarecum de aceşti morţi vii. 

— Acum, daţi-i drumul fiului meu. 

Colonelul dădu din cap. 

— Mai aşteptaţi cinci minute. A mai rămas o formalitate. 
Trebuie să sunaţi încă o dată la palat ca să fim siguri că regele a 
plecat. După aceea, fiul dumneavoastră va fi liber. 

Wadi nu spuse nimic, căzând iarăşi în starea lui. Ratwa 
plecase de vreo zece minute. Gărzile de corp o lăsaseră să 
treacă. 

Minutele care urmară se scurseseră foarte încet pentru 
colonelul Gorgour. Ofiţerul se uita la ceas din treizeci în treizeci 
de secunde. În sfârşit, ordonă: 

— Sunaţi acum! 

Ascultător, Wadi ridică receptorul şi sună la palat. Lângă el, 
cerchezul asculta. Auzi vocea centralistului, apoi cineva zise: 

— Majestatea Sa tocmai a plecat. 

Gorgour îi făcu semn lui Wadi să nu mai insiste. În ciuda 
sângelui rece, bătăile inimii se înteţiră. Wadi Karak închise. 

— Fiul dumneavoastră este liber, îl anunţă colonelul Gorgour. 

Strigă. Bătrânica ieşi din bucătărie împreună cu băiatul lui 
Wadi. 

— Fiul dumneavoastră va fi eliberat în aproximativ o jumătate 
de oră, îi promise Gorgour. Aveţi cuvântul meu. 

Wadi Karak îşi privi fiul când intră pe uşă, apoi strânse şi mai 
tare trupul fetiţei moarte. 

Uşa se închise din nou. Colonelul Gorgour şi Wadi Karak 
rămaseră singuri. In mai puţin de zece minute, regele Hussein 


va fi asasinat. 


Capitolul XV 


Rachid Charm îşi şterse palma asudată de jeanşi şi se uită în 
dreapta lui. Intins pe platforma unui camion abandonat în 
mijlocul unui teren viran, care se afla la marginea bulevardului 
Zein, vedea drumul până aproape de cel de-al Treilea Cerc. 
Puțin mai jos, şoseaua făcea o curbă şi nu se zărea decât ultimul 
etaj al hotelului Jordan. 

Tânărul îşi verifică pentru a nu ştiu câta oară poziţia şi piedica 
imensului său Garand, ce trebuia să fie ridicată, astfel încât 
absolut nimic să nu împiedice vizibilitatea prin lunetă. Tot 
mecanismul delicat al atentatului depindea numai şi numai de 
el. Rămăsese mai puţin de un minut până când convoiul regal 
trebuia să apară. Un pândar postat într-o căsuţă de pe colina 
Jofe, aflată chiar vizavi de palat, îi va anunţa plecarea. Regele 
putea să aleagă două trasee: fie prin centrul oraşului, pe King 
Faysal Street, pe lângă poştă, în Primul Cerc, iar apoi, pe 
bulevardul Majlis, fie mergând pe drumul dintre colinele Nasser 
şi Hussein. Pe aici erau mai puţine case şi curbe. În ambele 
cazuri, va apărea din cel de-al Treilea Cerc, mergând pe 
bulevardul Zein. 

Ca să exerseze, Rachid Charm ochi prin lunetă Mercedes-ul 
oprit pe bulevard. Era nemaipomenit. Aproape că putuse să 
citească cifrele de pe tabloul de bord. Garand-ul greu era o 
armă de o extraordinară precizie şi forţă. Pe Rachid îl mai durea 
şi acum umărul de pe urma antrenamentelor. Dar numai aşa 
reuşise să-şi regleze perfect luneta, special pentru distanţa de la 
care avea să tragă. Era în stare să nimerească şi o portocală. 
Insă ţinta lui avea să fie mult mai mare: capul unui om. 

Un zgomot de motor îl făcu să tresară. O vechitură de camion 
încărcat cu lăzi cu legume urca pe bulevardul Zein, venind din 
cel de-al Treilea Cerc, unde fusese până atunci în pană. Inima lui 
Rachid bătu şi mai tare. Dacă vehiculul pornise, însemna că 
acţiunea era iminentă. 

Se sprijini mai bine în coate şi îl observă pe şoferul camionului 


prin lunetă. Zâmbi când îl recunoscu pe Djamal, un palestinian 
pe care îl cunoştea bine de tot, cu capul înfăşurat în turbanul 
roşu. Părea total nevinovat. Conducea foarte încet, uitându-se 
mereu în oglinda retrovizoare. Totul se baza numai pe el. Cu trei 
sute de metri mai sus, drumul era barat de o patrulă de beduini 
care păzea palatul reginei-mamă. Circulaţia era deviată pe nişte 
străduţe din stânga, apoi era reluată puţin mai departe pe 
bulevard, în dreptul unei antene ciudate de televiziune în forma 
Turnului Eiffel, cocoţată pe acoperişul unei vile. Rachid Charm 
puse degetul pe trăgaci, extrem de sigur pe el. 

In sfârşit, se afla în toiul acţiunii. Şi încă ce acţiune! Cea mai 
importantă, dar şi cea mai periculoasă din viaţa lui. Un atentat 
politic în care viaţa lui era pusă în joc. Refuzase să se îmbrace în 
uniformă. Purta nişte blue-jeans cumpăraţi din Hollywood şi un 
pulover din lână. 

Pe partea cealaltă a bulevardului, cei patru bărbaţi din Land 
Rover-ul staționat în mijlocul terenului viran erau şi ei pregătiţi 
de acţiune. Cele două mitraliere puteau să spulbere toată 
porţiunea de bulevard. Avuseseră o idee genială să vopsească 
două vehicule palestiniene în galben-nisip, culoarea armatei 
regale. Oamenii din ele purtau turbane roşii şi uniformă kaki. 
Escorta regelui nu se apropia chiar atât de mult încât să le audă 
accentul palestinian... Cea mai fină şiretenie era că fuseseră 
dispuşi de o parte şi de alta a bulevardului Zein, chiar în văzul 
lumii, dar nestârnind nicio bănuială. 

Camionul parcursese deja o sută de metri. Rachid înjură în 
gând. Dacă suita mai întârzia, vehiculul era obligat să se 
oprească şi risca să trezească bănuieli în rândurile beduinilor 
care păzeau palatul reginei-mamă. 


* 
x x 


Primul Land Rover roşu închis se ivi din cel de-al Treilea Cerc, 
mergând cu aproximativ cincizeci de kilometri la oră. Mitraliera 
de cincizeci era îndreptată în sus, iar cea de treizeci era 
potrivită de un beduin să ţintească undeva în spate. 

Un alt vehicul apăru imediat în urma lui. Apoi veni un al 
treilea. Două erau echipate doar cu două mitraliere de treizeci. 

Mercedesul gri mergea exact în spatele ultimei maşini. Rachid 
Charm fixă în lunetă placa de înmatriculare. Reuşi să citească 


uşor numărul: 310. Era maşina regelui. Rachid fixă încet luneta 
în dreptul parbrizului şi începu să urmărească Mercedesul. 
Următoarele secunde le trăia doar prin cercul luminos de care îşi 
lipise ochiul drept. Nu îi mai era teamă. 

În spatele maşinii regale apărură alte două Land Rover-uri 
care mergeau alături şi încheiau coloana. Ultimul avea o antenă 
radio înaltă, care se legăna în spate, şi o singură mitralieră. 

Timp de câteva secunde, scena păru împietrită în vizorul lui. 
Mai întâi se vedea camionul ce suia anevoie coasta cu douăzeci 
la oră, apoi convoiul compact care se apropia foarte repede de 
camion şi, în fine, Mercedesul negru cu steagul Ambasadei 
Spaniei, oprit pe partea stângă a drumului, imediat după cel de- 
al Treilea Cerc. 

Ţeava armei Garand oscilă puţin. Convoiul mergea atât de 
repede, încât nu era uşor să izoleze ţinta. In fine, Rachid reuşi să 
ochească parbrizul din faţă al Mercedes-ului. Capul şoferului se 
afla exact în mijlocul cercului. Dădu încet aerul afară din 
plămâni şi nu se mai gândi la nimic. Omul pe care îl ochea nu 
mai avea de trăit decât câteva secunde. 


x x 


Djamal, palestinianul, se uita în oglinda retrovizoare la Land 
Rover-urile de culoare roşu închis care se măreau foarte repede. 
Şoferul din primul vehicul îi făcea semn cu mâna că să 
oprească. Aceasta era o regulă strictă în lordania. Când trecea 
regele, toate maşinile se opreau pe marginea drumului şi nu 
porneau decât după plecarea lui. 

Djamal învârti uşor volanul spre dreapta, lăsând atâta spaţiu 
cât să poată trece Land Rover-urile. Bulevardul avea pe margine 
un şanţ larg şi nu se putea merge pe terenul viran. 

În acelaşi timp, bătea darabana în peretele din tablă din 
spatele lui. Apoi, apucă strâns volanul cu ambele mâini. Avu 
răgazul să numere până la trei, când se auzi o explozie surdă. 
Camionul se ridică pe roţile din spate, apoi căzu greoi la loc şi se 
opri de-a curmezişul drumului, aproape prăvălit în şanţ. Roata 
din partea stângă din spate se desprinse şi o luă la vale ca din 
puşcă, oprindu-se pe terenul viran. 

Grenada rupsese şasiul chiar la ieşirea de pe pod. Arborele 


cotit făcuse o gaură mare în asfalt. Era nevoie de o macara ca 
să poată ridica de acolo camionul care bloca tot bulevardul. 
Djamal zâmbi în barbă, opri contactul şi băgă mâna sub 
banchetă de unde îşi scoase mitraliera. 

In oglinda retrovizoare el văzu un beduin care venea în goană 
spre camion, cu o puşcă automată G 3 în mână. Era un om din 
primul Land Rover. Suita regală se oprise, adunată pe o porţiune 
de treizeci de metri. Nu păreau prea îngrijoraţi. Văzuseră cu toţii 
camionul care mergea în zigzag pe şosea şi roata care se 
rostogolise. Era un accident destul de des întâlnit în lordania, iar 
beduinii izbucniseră în râs. Explozia grenadei nu fusese chiar 
atât de puternică încât să se audă din camionete. 

Beduinul se urcă pe scăriţa camionului spumegând de furie, 
cu turbanul în vânt. 

— Imbecilule, urlă el. Regele se află în spatele tău. Fă loc 
imediat! 

— Nu pot, frate, nu vezi că mi s-a stricat camionul? zise cu 
blândeţe Djamal. 

Dar beduinul nu mai avu timp să răspundă, căci Djamal ridică 
ţeava mitralierei Colt şi apăsă imediat pe trăgaci. Fruntea se 
prefăcu într-un nor de sânge şi fu aruncat de pe scăriţa 
camionului de puterea gloanţelor. Ca să facă treabă şi mai bună, 
Djamal trase în corpul care se prăbuşea. În clipa în care 
încărcătorul se golea, auzi păcănind Kalaşnikovul însoţitorului 
său, ascuns printre lăzile cu legume. În oglinda retrovizoare 
văzu parbrizul primului Land Rover dezintegrându-se şi o jerbă 
de flăcări ţâşnind dintr-o canistră cu benzină fixată pe aripa din 
faţă. 

O flacără înaltă ascundea vehiculul şi drumul. Djamal profită 
de acest lucru şi sări din camion, după ce schimbă încărcătorul 
mitralierei. 


x x 


Cele două mitraliere din Land Rover-ul oprit în faţa lui Rachid 
Charm deschiseră focul în clipa în care beduinul sărea de pe 
scăriţă, ochind fiecare vehicul ce făcea parte din escortă. De la o 
aşa distanţă mică, totul se transforma într-un masacru. 

Trăgătorul mitralierei cincizeci avu timp să lase în jos ţeava 
armei înainte de a fi ciuruit de gloanţe. Cel de-al doilea Land 


Rover luă foc şi o ladă cu grenade explodă cu o lumină mare şi 
gălbuie. Ucişi sau foarte grav răniţi de gloanţe, beduinii nu mai 
ripostară. Unul dintre ei reuşise să sară, dar se prăbuşi imediat 
pe burtă răpus de o rafală. 

La o secundă după aceea, cel de-al doilea Land Rover 
palestinian, plasat în cealaltă parte a bulevardului, deschise şi el 
focul. Vehiculul din spatele Mercedes-ului în care era regele 
explodă imediat, atins chiar în rezervor. Doi beduini fură 
aruncaţi la câţiva metri, iar carcasa se răsturnă în şanţ. Oamenii 
din al doilea Land Rover fuseseră ucişi pe loc, în afară de omul 
de la mitralieră, ţinând strâns arma şi plin de sânge, el continua 
să tragă, măturând strada la întâmplare, până când se prăbuşi 
pe asfalt cu faţa în jos. 

Şoferul celui de-al treilea Land Rover avu timp să sară înapoi 
imediat. Operatorul radio zguduia cu sălbăticie emițătorul. 

— Suntem atacati! 

A fost tot ce a avut timp să urle în microfon. Gloanţele 
mitralierei ciuruiră aparatul, iar el căzu nimerit de un glonţ în 
ochi. Trăgătorul unicei mitraliere deschisese focul în acelaşi 
timp. Prima rafală mătură vehiculul palestinienilor, rănindu-i 
mortal pe servanţii celor două arme automate care se prăbuşiră. 

Şoferul propriului vehicul era culcat peste volan, cu burta 
ciuruită de mai multe gloanţe. Se grăbi să rotească mitraliera ca 
să ochească a doua maşină care îl ataca. Insă fumul gros ce 
ieşea din vehiculul incendiat ascundea Mercedes-ul regelui, care 
se afla totuşi doar la douăzeci de metri în faţa lui. 

Se aplecă să ia alt încărcător, scăpând de o rafală a 
Kalaşnikovului trasă din Land Rover-ul ale cărui mitraliere le 
distrusese. Când se ridică, zări brusc Mercedesul cu steagul 
negru cu galben al Spaniei. Maşina înainta spre el. Timp de o 
secundă se întrebă dacă şoferul era nebun. Se trăgea din toate 
părţile, iar drumul era blocat de Land Rover-urile care ardeau. In 
momentul în care scotea cartuşiera, observă ţeava mitralierei 
ieşind pe un geam al Mercedes-ului. Dar nu mai avu răgaz să-şi 
ia propria armă. 

Mercedesul - furat cu o seară în urmă - se opri şi patru 
oameni săriră din el, înarmaţi cu pişti de asalt şi se îndreptară 
alergând spre maşina regelui. 


x x 


Capul se afla exact în centrul lunetei, iar Mercedes-ul regelui 
era oprit. Totul nu durase mai mult de un minut, dar lui Rachid i 
se părea că împuşcăturile îi răsunau în urechi de o sută de ani. 

Coloanele de fum se vedeau de departe, iar beduinii care 
păzeau palatul reginei-mamă nu vor întârzia să intervină. Şi cei 
din sediul poliţiei aflat lângă Ambasada Egiptului, chiar înainte 
de intrarea în cel de-al Treilea Cerc. 

Rachid Charm apăsă încetişor pe trăgaci. Însă puterea 
reculului îl făcu să-şi dezlipească ochiul de pe lunetă. Când îl lipi 
din nou, capul cu beretă roşie era prăbuşit peste volan, cu ceafa 
străpunsă de glonţul lui. 

Portiera din spate a Mercedes-ului regal se deschise şi apăru 
un ofiţer cu o mitralieră în mână. Rachid avu nevoie de mai 
puţin de două secunde ca să-l ochească şi să apese pe trăgaci. 
De data asta îl văzu cu ochiul liber pe bărbatul aruncat pe 
caroserie care se ţinea cu mâinile de gât. 

Rachid trase încă o dată aproape la întâmplare şi îl nimeri în 
piept. Mitraliera căzu la pământ, iar bărbatul se prăbuşi cu faţa 
în jos. 

Ţeava armei Garand reveni spre interiorul Mercedes-ului. 
Ghemuit pe pernele din spate, un căpitan trăgea prin parbrizul 
din spate pe care îl spărsese cu patul armei. Mitraliera lui scuipa 
foc spre oamenii care coborâseră din Mercedes-ul cu număr 
diplomatic, iar doi dintre ei fuseseră răpuşi. 

Rachid Charm aşteptă răbdător câteva secunde ce i se părură 
extraordinar de lungi. Căpitanul se aplecă să ia alt încărcător de 
pe podea, stând cu spatele la el. 

Tânărul apăsă pe trăgaci. Simţi încă o dată reculul în umăr şi 
lovitura uşoară în ochi. Când deschise din nou ochii, căpitanul 
zăcea nemişcat pe banchetă. Aproape nimeni din convoiul 
masacrat nu mai mişca. Atacul durase doar două minute. 

Două vehicule Land Rover mai ardeau încă. Din maşina 
neatinsă a palestinienilor se mai auzeau scurte rafale de 
mitralieră care îi ucideau pe răniţi. 

O sirenă urla dinspre palatul reginei-mamă. Rachid întoarse 
capul şi observă venind din susul bulevardului un Land Rover 
plin cu beduini care săreau în ajutorul convoiului atacat. Ochii 
albaştri ai tânărului arab scânteiară de bucurie. Roti ţeava armei 
sale, se asigură, ochi o clipă prin lunetă şi trase. 


Land Rover-ul începu imediat să şerpuiască, înainte să se 
izbească cu putere de zidul unei vile. O flacără înaltă ţâşni în 
timp ce beduinii se rostogoliră în lături, ameţiţi sau răniţi. 

Rachid Charm puse jos puşca cu lunetă şi se ridică. Făcuse 
mai mult decât trebuia. In aparenţă, totul decursese bine. In 
faţa lui, următorul Land Rover demară, trăgând încă o rafală în 
beduinii care veneau pe jos şi se îndreptă spre terenul viran. 
Mercedes-ul corpului diplomatic se retrăgea cu toată viteza, 
trăgând ca să-şi acopere fuga. Rachid sări din camion, lăsându- 
şi arma acolo. Străbătu terenul viran alergând. Motoreta era 
sprijinită de zidul unei vile. 

În momentul în care ajungea la ea, simţi o lovitură în umărul 
stâng, apoi o durere atroce îi cuprinse toată partea stângă. Se 
întoarse şi îl văzu pe beduin în genunchi în mijlocul terenului 
viran care îl ochea cu o puşcă automată. Ridică braţul ca într-un 
gest de apărare chiar în momentul în care alt glonţ îi pătrundea 
în gât, atingându-i traheea. Fără să dea drumul mânerului 
motoretei, se prăbuşi pe spate. 

Beduinul mai trase două focuri de armă în corpul nemişcat, 
apoi îşi căută altă ţintă. Ca să răzbune acest sacrilegiu. 
Carcasele Land Rover-urilor ardeau în continuare cu un fum 
negru. 


x x 


Un beduin apăru urlând în faţa parbrizului, înnebunit de furie 
şi ţinând degetul pe trăgaci. Sophia Nazzal, albă ca varul, zise: 

— Fiţi atenţi că sunt nervoși! 

Încă un obstacol... Un baraj format de beduini bloca drumul în 
al Treilea Cerc, oprind toate vehiculele, controlând oamenii, 
înnebuniţi şi furioşi, trăgând fără motiv în tot ce mişca. 

Ma'an cobori din maşină şi se îndreptă spre locotenentul în 
uniformă albastră. Acesta era atât de furios, încât nici nu se uită 
la legitimaţia Securităţii militare iordaniene. 

— Ce se întâmplă aici? De ce aţi blocat drumul? îl întrebă 
Ma'an. 

— Întoarceţi-vă, îi zise ofiţerul. S-a întâmplat ceva foarte grav. 
Plecaţi imediat de aici. 

Se întoarse cu spatele la el şi dădu un ordin unor beduini care 
plecară în goană. Un alt beduin care trăsese un foc în aer aţinti 


puşca automată asupra maşinii cu un aer ameninţător. Sophia 
Nazzal stătu în cumpănă. Când se aflau într-o situaţie ca 
aceasta, puteau să se aştepte la orice din partea beduinilor. Se 
pare că domnea o confuzie totală. Numeroase Land Rover-uri 
blocau întreg cartierul. 

Sophia se pregătea să se urce în maşină când zări o siluetă 
imensă ce cobora dintr-un Dodge. Zeid, un foarte bun prieten al 
ei, comanda armata regală. Ea îi făcu cu mâna. 

— Zeid! 

Bărbatul se întoarse şi se îndreptă spre ea. Părea supărat şi 
descumpănit. 

— Zeid, ce se întâmplă? 

— L-au omorât pe rege! 

De-abia putea să vorbească. Tânăra păli. Ajunseseră prea 
târziu. li făcu semn lui Malko să coboare din maşină. 

— Lasă-ne să venim cu tine. Te implor. 

Ofiţerul ordonă ceva şi beduinii care blocau bulevardul Zein 
se îndepărtară. El plecă alergând, urmat de Malko şi de Sophia 
Nazzal. Ma'an mai discuta încă cu locotenentul. 

La două sute de metri mai departe, era un dezastru. 
Vehiculele mai ardeau încă. Peste tot erau numai beduini 
înarmaţi, gata să tragă. Pe marginea drumului zăceau trei 
cadavre ciuruite şi pline de sânge. Unul dintre ei nu mai avea 
faţă, iar celălalt avea spatele despicat. Se zărea masa cenuşie a 
rinichilor... 

Nişte beduini târau de picioare cadavrele palestinienilor ca să 
le alinieze lângă celelalte. Unul care nu murise încă se mişcă 
puţin. Imediat, un alt beduin îi trase un şut muribundului. 

Malko şi Sophia ajunseră în sfârşit lângă maşina regelui care 
era înconjurată de mai mulţi ofiţeri iordanieni. Scoteau cu grijă 
corpul căpitanului, a cărui parte stângă era o rană vie. Şoferul 
stătea prăbuşit peste volanul de care mai era agăţat încă. 
Bereta îi căzuse pe nas şi părea că doarme. Peste tot erau arme, 
cioburi, sânge. Pe lângă alte vehicule, Mercedes-ul părea 
neatins. Mai mulţi beduini încercau să scoată trupurile 
camarazilor lor, blocate în Land Rover-ul ars. Comandantul Zeid 
se apropie de nişte ofiţeri cunoscuţi şi se pierdu printre ei. 
Sophia şi Malko rămaseră la câţiva metri mai în spate. Malko 
observa spectacolul deprimant. Ajunsese prea târziu. Zeid veni 
lângă ei pământiu la faţă. 


— Unde este regele? îl întrebă Sophia Nazzal cu un nod în gât. 
Zeid spuse în şoaptă: 
— A dispărut. 


Capitolul XVI 


Zgomotul produs de împuşcături îl făcu pe Wadi Karak să 
ridice capul. Focurile de armă păreau atât de aproape, încât 
avea impresia că se băteau în capătul străzii. Este adevărat că 
cel de-al Treilea Cerc se găsea doar la două sute de metri în 
linie dreaptă. 

Colonelul Gorgour apucă mânerul puștii Enfield de comando. 
Se simţea uşurat. Totul s-a petrecut aşa cum prevăzuse. Mai 
rămânea o singură formalitate delicată de îndeplinit pentru ca 
operaţiunea să fie absolut ermetică: eliminarea lui Wadi Karak. 
Nici nu se gândea să lase în viaţă un martor atât de incomod, 
deşi nu se mai bucura de putere în noul regim. Nimeni nu 
trebuia să afle vreodată cum fusese asasinat regele. Nici să se 
facă vreo legătură între MI 5 şi această lovitură de stat. 

De când plecase fiul său, Karak nu scosese o vorbă. Stătea 
nemişcat pe divan, strângând în braţe trupul fetiţei lui care nu 
mai avea pic de sânge. Parcă nici nu ar exista. Evident că cel 
mai simplu lucru ar fi fost să-i tragă un glonţ în cap fără ca 
victima să-şi dea seama. Insă aceasta era o modalitate 
omenoasă care i-ar fi plăcut colonelului Gorgour, mai ales că ura 
violenţa inutilă. 

Din păcate, gărzile de corp ale lui Wadi mai erau încă afară. 
lar la primul foc de armă ar fi venit degrabă să vadă ce se 
petrece. Exista o singură soluţie: să le elimine mai întâi pe ele. 
Colonelul se apropie de Wadi. 

— Trebuie să vă duc de aici, spuse el. Dar înainte, trebuie să 
le spuneţi oamenilor dumneavoastră să plece... 

Rostise toate acestea cu o voce egală, fără să ridice tonul, 
fără să-l amenințe. Un om aflat în starea lui Karak nu era uşor 
de manevrat. Era prea şocat. Risca să să se cufunde într-o stare 
de nepăsare, de refuz total. Ştia perfect că, omorându-se în 
acest mod, îl trăgea după el şi pe colonel. Gărzile de corp nu se 


lăsau luate prin surprindere. 

Avea o singură şansă de partea lui: cumplita sete de 
răzbunare a lui Wadi karak. Atât timp cât trăia, putea să spere 
că îl va ucide pe colonel. Pe asta miza şi colonelul cerchez. Nici 
Karak nu era prost. 

Ridică încet privirea la colonel, dar nu zise nimic. În ochii negri 
nu se citea nici un sentiment. 

— Unde vreţi să mă duceţi? 

Vocea suna neutru. S-ar putea crede că cei doi bărbaţi nu 
aveau nimic de împărţit. La un anumit nivel, ura nu putea fi 
exprimată. 

— La Wardate. După aceea, veţi fi eliberat... Când totul va fi 
pus la punct. 

Se aşternu un moment de tăcere. Wadi Karak nu lăsase din 
braţe fetiţa. 

— Ce vreţi să mai fac? 

Colonelul Gorgour îşi ascunse cu greu satisfacția. 

— Vom străbate grădina împreună, îi explică el. Voi sta în 
spatele dumneavoastră, iar dacă încercaţi să fugiţi, vă împuşc 
pe loc. Deschideţi portiţa grădinii şi le ordonaţi gărzilor să plece. 
Apoi vom aştepta în casă să se îndepărteze. 

Delicat mod de a-i sugera bietului Wadi Karak că va fi 
executat în propria casă. Adversarul său nu îşi putea permite 
luxul să-l lichideze în plină stradă. Se plimbau prea multe 
patrule de beduini pe acolo. Bineînţeles că exista şi pumnalul, 
însă Karak nu se va lăsa cu una, cu două. Era prea solid şi prea 
bine antrenat. Cel puţin la fel de bine ca şi colonelul. lar ura lui îi 
sporea puterea de rezistenţă... 

Wadi Karak înclină capul ascultător. Părea terminat. Puse 
uşurel cadavrul fetiţei pe canapea şi se ridică. 

— Să mergem, spuse el cu voce obosită. 

Colonelul scoase din toc arma şi trase piedica. Precaut, lăsă 
un metru distanţă între el şi Wadi Karak, dar îndreptând ţeava 
armei spre şalele lui Karak. De la această distanţă, un glonţ de 
calibrul treizeci şi opt nu rata ţinta niciodată. 

Wadi îi aruncă o privire şi se îndreptă fără grabă spre uşă, 
adus de spate. Coborâră peronul. Pietrişul scârţăi sub paşii lor. 
Colonelul se încordă. Dacă Wadi voia să încerce să scape, acum 
era momentul. Nu ştia dacă avea un cod prin care să comunice 
cu gărzile sale, dacă nu le putea preveni cumva fără ştirea lui. 


Însă ajunseseră deja la poarta cu grilaj. Colonelul grăbi paşii şi 
puse ţeava revolverului în ceafa lui Karak. 

— Fiţi atent, zise el pe un ton ameninţător. 

Fără să-i răspundă, Wadi întredeschise poarta cu un gest 
firesc şi rămase acolo. De afară, colonelul nu putea fi zărit 
ameninţându-l cu pistolul în ceafă. Mercedes-ul era parcat chiar 
în faţa porţii. Un bărbat în civil cobori din el şi se pregăti să 
intre. Însă Wadi îl opri cu un gest ferm. 

— Puteţi să plecaţi, spuse el cu o voce absolut firească. 
Reveniţi pe la ora zece. 

Închise imediat poarta şi se întoarse spre colonelul care era la 
fel de nepăsător. 

— Sunteţi mulţumit? 

Colonelul Gorgour se mai destinse puţin. Fusese mai uşor 
decât crezuse. Fără să-i mai aştepte răspunsul, Wadi Karak 
porni cu paşi mari spre vilă, şi mai adus de spate. Cerchezul fu 
nevoit să se grăbească ca să nu avanseze prea mult. Zgomotul 
Mercedes-ului care demara îl relaxă brusc... Perspectiva de a-l 
omori pe Wadi Karak îl lăsa total indiferent. Aşa era războiul. Nu 
îţi plângi duşmanii. 

Când se întoarse în salon, Wadi Karak stătea lângă cadavrul 
fetiţei lui. Căută privirea colonelului. 

— Lăsaţi-mă să-mi iau rămas bun, zise el. 

Pentru prima oară în seara asta, cerchezul dădu dovadă de 
puţină omenie. Jenat, se întoarse uşurel, în timp ce Wadi se 
aplecă deasupra fetiţei moarte. O luă în braţe şi se întoarse spre 
colonelul Gorgour. 

Cadavrul fetiţei îl lovi pe acesta direct în faţă, ca un sac. 
Colonelul trase din instinct, însă glonţul fu deviat de faptul că se 
dezechilibrase. Căzu pe spate, încercând să scape de cadavru şi 
mai trase încă o dată la întâmplare. Se auzi un geam 
spărgându-se. Se ridică la timp ca să-l vadă pe Wadi sărind pe 
fereastră. Se năpusti ca un apucat la uşă, pierdu câteva 
secunde chinuindu-se să o deschidă şi ajunse pe peron. 

Wadi Karak era deja în fundul grădinii. Colonelul nu făcu 
greşeala să-l urmărească. Se opri în loc şi ochi, ţinând arma cu 
ambele mâini. Trase în momentul în care Wadi ajungea la grilaj. 
Văzu cum se clatină din cauza impactului şi cum se prăbuşeşte 
într-o parte. Acum nu îi mai rămânea decât să-l lichideze. 

Ajunse dintr-un salt pe peluză. Wadi se ridicase şi se 


rezemase de poartă. Reuşi să iasă în clipa în care colonelul îl 
ajunse din urmă. Acesta trase încă o dată. De data asta îl 
nimerise în coapsă şi Wadi căzu în mijlocul şoselei. 

Fără să se mai ridice de jos, se rostogoli până la trotuarul de 
vizavi, lăsând dâre mari de sânge. Gorgour mai trase o dată, dar 
nu îl nimeri. Din casa vecină izbucniră ţipete. Karak străbătu 
trotuarul târându-se şi dispăru din câmpul vizual al colonelului 
pe panta colinei. 

Acesta traversă şi el strada. Dar Karak era deja la treizeci de 
metri mai jos, rostogolindu-se pe panta plină de pietre. Nimic nu 
îi stătea în cale până la drumul din vale. lar pe această stradă, 
venea cu toată viteza un Land Rover al poliţiei. Cerchezul ridică 
pistolul să tragă, dar se răzgândi imediat fierbând de turbare. 
Nu-i rămânea decât speranţa că Wadi îşi va da sufletul fără să 
scoată o vorbă. 

În cinci minute, tot cartierul va fi în picioare. Băgă pistolul în 
teacă şi se îndreptă cu paşi repezi spre biserică. Trebuia să 
scape de beduini încă câteva ore. După aceea, putea să apară la 
lumina zilei. De o lună, închiriase un apartament micuţ lângă 
Ambasada americană sub un nume fals. Proprietăreasa, 
cercheză ca şi el, nu fusese niciodată în Amman şi era convinsă 
că avea nevoie de o garsonieră. 

Era furios. Karak îl surprinsese în singurele momente în care 
fusese puţin mai indulgent. Mila lui putea să-l coste scump. Se 
consolă zicându-şi că, după ce situaţia politică se va aşeza pe 
un nou făgaş, va angaja nişte ucigaşi să-l lichideze pe Wadi 
Karak, acest martor incomod, dublat de un duşman de moarte. 


Capitolul XVII 


Sophia Nazzal cobori dintr-un Land Rover care plecă imediat 
şi se făcu nevăzută în holul hotelului Jordan Intercontinental. 
Malko se ridică şi veni să o întâmpine. Tânăra era trasă la faţă, 
avea cearcăne mari sub ochi, iar sahariana bej era mototolită şi 
prăfuită. Malko observă că nu purta nimic pe dedesubt... Nici în 
situaţiile cele mai tragice, ea nu îşi pierdea simţul erotic. 

— Aţi aflat ceva? 


Ea se uită în jur. Apoi răspunse: 

— Nimic, zise în şoaptă. Este incredibil. Serviţi-mă cu un 
whisky... 

Ajunsă la bar, se lăsă într-un fotoliu, epuizată. Regele 
dispăruse de douăzeci şi patru de ore. Sophia îşi petrecuse o 
parte din zi cu generalul Shanbak. Dar nu aflase nimic 
interesant. Ratwa, colonelul Gorgour şi complicii lor, se 
evaporaseră. În cercurile diplomatice din Amman circulau tot 
felul de zvonuri. Se spunea că regele fusese ucis într-un atentat, 
dar că nu îndrăzneau încă să dezvăluie acest lucru. 

— Beduinii sunt neliniştiţi, spuse Leoaica. În curând abia vom 
putea să-i ţinem în frâu. Şeicul Fouad vine din Wadi-Rum! cu 
oamenii lui. Vrea să le taie gâtul tuturor palestinienilor din 
Amman. Armata nu îi va aţine calea căci e formată din oameni 
din tribul lui. Şi el crede că regele a fost ucis şi i se ascunde 
acest lucru. Dacă nu îl găsim cât mai repede pe rege, totul se va 
transforma într-un măcel. 

Malko îşi înmuie buzele în paharul cu J & B. Aici votca era 
infectă. Hotelul era ciudat de liniştit. In afară de el, la Jordan, 
nimeni nu ştia că regele Hussein fusese răpit cu o seară în 
urmă. Se vorbise mult despre atentat, dar nu era primul. In mod 
oficial, regele se ascundea la Homar, până când erau găsiţi 
vinovaţii. Numai câţiva ofiţeri cunoşteau adevărul. 

Însă, încetul cu încetul, zvonurile se propagau în mulţime. 
Primii beduini care au ajuns la locul atentatului au găsit toate 
cadavrele, în afară de cel al regelui... 

lar Mercedes-ul era singura maşină din convoi care nu servise 
drept ţintă mitralierelor palestinienilor... În regiune, totul fusese 
pus sub tăcere, iar aeroportul era închis. Telegramele erau 
oprite şi numai Ambasadele dispuneau de o reţea radio sau de 
un telex independent ca să poată lua legătura cu ţara 
respectivă. 

— Este nebunie curată, zise Malko. Nu aveau cum să ajungă 
prea departe. Armata a intervenit imediat. 

Ochii Sophiei Nazzal scânteiară. 

— Se află în oraş, sunt sigură de asta. Drumurile au fost 
închise numaidecât. Chiar şi în vremurile liniştite, normale, 
vehiculele sunt controlate la toate intrările în Amman. Ar fi avut 


1 Deşert întins aflat în sudul Amman-ului care se continuă şi în Arabia 
Saudită (n.a.) 


nevoie de un elicopter. leri au scotocit casă cu casă pe toată 
colina Ashrafieh, inclusiv Wardate. Au descoperit ascunzători 
pentru arme, dar nici urmă de rege. 

— Dacă s-au refugiat într-o ambasadă? 

Tânăra clătină din cap. 

— Au fost controlate şi unele ambasade. Celelalte nu sunt 
bănuite că ar avea legături cu astfel de oameni. 

Atentatul fusese pregătit cu minuţiozitate, căci numai trei 
oameni din garda lui Hussein au supravieţuit. lar de la rege, nu 
s-a găsit decât bereta. În rest, absolut nimic, nici măcar un 
martor. În învălmăşeala aceea, s-a crezut la început că se afla 
printre morţi, dar căutarea lui nu a făcut decât să întârzie 
ancheta cu zece minute. Timp în care răpitorii puteau parcurge 
mai mulţi kilometri. Însă Amman-ul era înconjurat de coline 
netede ca-n palmă şi ticsite de posturi militare, prin urmare, 
Malko nu vedea unde se puteau duce. Pentru el, situaţia era 
catastrofală. Americanii voiau să afle cu orice preţ dacă regele 
murise sau mai trăia încă. Terence Ziros dormise în biroul lui şi 
trimitea încontinuu telegrame cifrate. Ambasadorul luase 
legătura în mod discret cu anumiţi iordanieni bănuiţi că ar vrea 
să formeze un nou guvern. 

— De ce naiba l-au răpit pe rege? 

Sophia Nazzal ridică din umeri. 

— Este de neînțeles. Niciunul dintre răpitori nu a dat vreun 
semn de viaţă şi nimeni nu a cerut nimic. Mi-e teamă ca regele 
să nu fi murit deja... 

Vocea se stinse. Malko o privi cu coada ochiului. Trasă la faţă, 
cu privirea pierdută, se vedea că tânăra italiancă era abătută. 
Malko încercă să-i mai ridice puţin moralul. 

— Ar fi trebuit să-i găsească cadavrul. Ar fi o prostie să-l care 
după ei... Nu, cred că trăieşte. Trebuie să fie pe undeva prin 
Amman. Şi Ratwa a dispărut? 

Sophia tresări. ` 

— ...Ea este cu el... De asta îmi e teamă cel mai tare. Il urăşte 
pe rege. 

— Atunci, de ce nu l-a ucis? Era mai uşor să o facă aseară. L-a 
omorât pe şofer trăgându-i un glonţ în cap cu o puşcă cu lunetă. 
lar pe rege l-a cruțat cu multă grijă. Acum nu cred că îl va ucide. 

Leoaica oftă scurt. 

— Shanbak s-a hotărât să aştepte douăzeci şi patru de ore. 


După aceea, va trebui să dezvăluie că regele a fost răpit de 
palestinieni. Va fi revoluţie, dar nimeni şi nimic nu va putea să-i 
stea în cale... Beduinii vor dori să-şi răzbune onoarea, va fi o 
baie de sânge... 

Acest lucru nu va deranja foarte tare, căci beduinii nu erau 
întocmai împotriva violenţei... Se lăsă din nou tăcerea. Malko îşi 
aminti brusc de masacrul din Kutheir Street. 

— Ce ştiţi despre Wadi Karak? 

— Este în spitalul italian. Încearcă să-l salveze. l-au scos 
jumătate din plămânul drept. Este atât de setos de răzbunare, 
încât sunt convinsă că va trăi. Pe fiica lui o înmormântează 
astăzi. Dacă nu era el, nu am fi aflat că Gorgour este creierul 
afacerii. A dezvăluit un lucru interesant. După părerea lui, 
colonelul voia să-l omoare pe rege, nu să-l răpească... Dar şi 
colonelul a dispărut. lar Carole, englezoaica, nu ne va da o 
mână de ajutor. 

Carole... Malko revedea apariţia ei strălucitoare, coborând din 
lift în Philadelphia. Doamne, ce îngrozitor e războiul! 

O intuiţie bruscă îl smulse din reveria lui. Ca de fiecare dată 
când era înflăcărat de un gând, ochii lui semănau cu două 
picături de aur topit. 

— Aţi putea să faceţi rost de un elicopter pentru o oră sau 
două? o întrebă deodată pe Leoaică. 

Sophia Nazzal îl privi surprinsă. 

— Un elicopter? Pentru ce? 

— Să-l caut pe rege. 

Tânăra se gândi câteva clipe. 

— Da, dacă îi cer lui Zeid, cred că se poate... Aveţi vreo idee? 

— Da. 

Leoaica îşi strivi ţigana în scrumieră şi se ridică. 

— Mă duc să-l sun pe Zeid. Sunt atât de înnebuniţi, încât vor 
face orice. 

Malko privi silueta cam greoaie care dispărea pe uşa cu 
geam. Era o femeie hotărâtă. Într-un cuvânt, o femeie 
adevărată. Coama ei bogată şi blondă îi făcea pe toţi bărbaţii să 
întoarcă capul după ea. 

Spera să fie mult mai norocos decât sutele de beduini care 
scotoceau Amman-ul încă de ieri. Totuşi, un grup de oameni 
înarmaţi şi un prizonier nu puteau trece neobservaţi. 

Malko se gândi la dezamăgirea care s-a instalat după atentat. 


Cadavrele pe jumătate arse, maşinile distruse, bucăţile de carne 
smulse de mitralierele grele. Un beduin din escortă care fusese 
nimerit cu un glonţ de calibrul treizeci direct în frunte. Capul îi 
explodase ca o portocală, iar pe umeri rămăseseră doar nişte 
aşchii însângerate... Mercedesul 300 SL al regelui era plin de 
sânge, geamurile pulverizate şi urme de materie cervicală 
rămasă pe volan. Un adevărat măcel. 

— Mergem. 

Malko tresări. Sophia Nazzal stătea în faţa lui. Nici nu auzise 
când venise. 

— Sper că aţi avut o idee bună, adăugă ea cam muşcător. A 
trebuit să insist. 

— Şi eu sper. 


x x 


Ratwa se juca cu piedica armei sale Parabellum model 
„artilerie”. Era o armă uimitoare cu ţeava groasă şi de o precizie 
fabuloasă. Palestiniana nu dormise decât vreo două ore. ÎI 
observa pe regele Hussein de câtva timp, stând lungit pe sol, pe 
o cuvertură. Avea mâinile legate la spate, picioarele la fel, iar 
ochii şi gura erau acoperite cu bucăţi late de plasture negru. 
Stătea culcat pe o parte, cu spatele la Ratwa. În timpul capturii, 
primise o lovitură în tâmplă cu mânerul pistolului care îl ameţise 
şi îi făcuse o vânătaie. 

Spatele larg al suveranului îi atrăgea privirile lui Ratwa 
precum un iubit. Era atât de uşor să apese pe trăgaciul armei. 
Putea să fugă discret şi să încerce să părăsească Amman-ul. 

— Doarme? 

Ratwa tresări. Era Ahmed, un puşti de paisprezece ani, cu o 
căciulă din lână înfundată pe cap până la urechi. Era extrem de 
detaşat şi de calm. În ciuda vârstei fragede, era unul dintre 
membrii cei mai siguri ai comandoului. 

— Nu ştiu, zise ea prost dispusă. 

Fără un cuvânt, Ahmed se întoarse şi plecă. Ratwa regretă că 
nu îl lăsase s-o vadă. Se schimbase. Deşi purta ochelari de 
mioapă, era apetisantă cu fusta foarte scurtă, ciorapii negri şi 
puloverul din lână neagră. 

Palestiniana se uită în altă parte. Nu voia să recunoască, dar 
regele o intimida. De când fusese capturat, nu scosese o vorbă 


şi nu întrebase ce aveau de gând să facă cu el. Ea nu îndrăznise 
să-l dezlege când i se adusese mâncarea şi îl hrănise cu mâna ei 
ca pe un copil... 

Ciuli urechile ca să audă zgomotele de afară. Trebuia să ia o 
hotărâre. Nu se puteau ascunde la nesfârşit. 

— Ce imbecil, mormăi ea printre dinţi. 

Se gândea la Rachid Charm. Fusese nebună când acceptase 
acest plan. La prima vedere, i se părea destul de logic. Bărbatul 
făcuse observaţia că, în cazul morţii regelui, beduinii vor tăia 
gâtul miilor de palestinieni în dorinţa lor nestăpânită de 
răzbunare, că nimic nu îi putea opri, că represaliile vor fi feroce 
şi că acest lucru nu va schimba cu nimic datele problemei: 
oamenii pe care palestinienii îi urăsc cel mai mult vor prelua 
puterea în Amman. 

Planul lui era nebunesc şi îndrăzneţ: o dată cu răpirea regelui, 
să refacă seria luărilor de ostatici din Zarka. La vremea 
respectivă, toate ziarele din lume au pomenit de acest lucru! De 
data asta, simpatia oamenilor se va îndrepta spre palestinieni. 
Chiar şi în celelalte ţări arabe... Ce umilinţă pentru suveran! Să 
fie răpit chiar în propria ţară, în capitală, în mijlocul beduinilor 
săi... 

Il vor păstra câteva zile, apoi vor organiza o conferinţă de 
presă pentru ziariştii străini şi îi vor da drumul. După ce vor 
dezvălui opiniei publice că se pregătea să plece din lerusalim, 
va fi desconsiderat definitiv. Va fi de asemenea obligat să nege, 
dar nu va putea să se dezică. 

Ratwa împărtăşise emoția lui Rachid. Subjugată de tânărul ei 
amant, ea fusese până la urmă de acord. Păstrase cu sfinţenie 
secretul. Bineînțeles, colonelului Gorgour i se ascunsese 
adevărul. El voia să-l lichideze pe rege şi nimic mai mult. Ratwa 
îşi pusese unele întrebări. Atitudinea ofițerului era destul de 
ambiguă. Ceea ce îi plăcuse palestinienei la planul lui Rachid, 
era faptul că ea se folosea de colonelul Gorgour, în loc să fie 
invers. 

Numai că Rachid murise şi ea rămăsese cu regele pe cap. Îşi 
dăduse seama prea târziu că planul tânărului palestinian nu era 
bun deloc, era nerealist şi că regele va ieşi învingător. Acţiunea 
va fi repede dată uitării, iar el se va răzbuna. 

Ratwa se ridică plină de hotărâre. Puse arma în centură şi 
înaintă spre rege. Când ajunse lângă el, ea se aşeză pe vine. 


Cămaşa suveranului era descheiată şi i se vedea pieptul 
puternic. Il dori imediat. Ce experienţă ciudată să facă dragoste 
cu un rege înainte de a-l omori. 

— Sidi, vei muri, îi spuse ea. Aşa că nu vei mai înapoia în veci 
lerusalimul evreilor. 

Ea scoase din centură imensul Parabellum şi îl armă. În afară 
de Ahmed, toţi dormeau. Vor fi puşi în faţa faptului împlinit. 

Regele nu reacţionă în niciun fel, de parcă nu auzise. Ea ridică 
arma cu un gest hotărât. 


* 
x x 


Colonelul Gorgour se răsese cu grijă. Înaintea unei acţiuni, 
acesta era lucrul care îl relaxa cel mai mult. Gol până la brâu, al 
se examină în oglindă. Pe masă era pusă arma sa Enfield de 
comando. Ceva nu mersese aşa cum fusese prevăzut. Ratwa 
trebuia să vină să-l ia imediat după moartea regelui. Dar nimeni 
nu dăduse niciun semn de viaţă. Numai în cazul în care atacul 
eşuase şi regele mai trăia încă... 

Auzi deodată o bătaie în uşă. De două ori, apoi o dată şi încă 
trei la intervale mici. Calm, colonelul lăsă jos vechiul Remington, 
luă arma şi se lipi de perete. Era mult mai uşurat. Era semnalul 
convenit cu Ratwa. 

— Cine este? 

— Zuweira. 

Recunoscuse vocea femeii pe care o folosiseră la răpirea 
copiilor lui Wadi Karak. În sfârşit, va afla ce s-a întâmplaţi 
Deschise, dar nu lăsă pistolul din mână. Femeia se strecură 
înăuntru. Era pământie de groază şi cocârjată. Gorgour o privi 
fără să înţeleagă, dar presimţea o nenorocire. 

— Ce s-a întâmplat? zise el cu duritate în glas. De ce m-ai 
lăsat fără nicio veste? 

Zuweira izbucni în plâns. Îi povesti printre suspine despre 
moartea lui Rachid şi despre răpirea regelui. Ea îi văzuse pe 
oamenii lui Ratwa cum îl înghesuiau într-o maşină după ce 
atacaseră convoiul. 

— De ce au făcut asta? Au înnebunit? Deci Hussein trăieşte! 

Femeia nu mai ştia nimic altceva. Era de necrezut. Ratwa îl 
trădase. 

— Nu mai înţeleg nimic, mărturisi el. Mă ascund aici de 


aseară. Am aşteptat să veniţi după mine. 

Muncise de pomană. El trebuia să repare totul şi cât mai 
repede cu putinţă. 

Gorgour clătină încetişor din cap. Un singur om putuse să aibă 
această idee bizară. Revăzu în minte scena când îi tăiase 
beregata fetiţei lui Wadi şi sângele ţâşnind în cadă. Toată 
această oroare în zadar. 

— E vina lui Rachid. Niciodată nu am avut încredere în el. Este 
un vizionar. Ratwa a insistat să participe şi el la operaţiune 
pentru că e un trăgător de elită. Trebuie să-l găsim. 

Zuweira hohoti şi mai tare. 

— L-au omorât beduinii, gemu ea. l-am văzut cadavrul. Wadi 
Karak este la spital. 

Colonelul Gorgour îşi frământa mintea cu disperare. Încotro s- 
o apuce? Să o caute pe Ratwa? Femeia nu a vrut niciodată să-i 
dezvăluie ascunzătorile. Se găsea undeva pe colina Ashrafieh 
sau în valea lordanului. Dacă regele trăia, Wadi Karak mai 
deţinea încă puterea. In acest caz, pielea colonelului Gorgour nu 
valora mai mult decât pielea unei cămile... Trebuia să acţioneze. 
Se ridică şi o apucă pe Zuweira de braţ. 

— Nu mai plânge şi du-te acasă. Nu e totul pierdut. Nu-ţi fie 
frică, tu nu o să păţeşti nimic. 

El o conduse cu blândeţe până la uşă şi o pofti afară. Simţea 
nevoia să fie singur. Ea îl ascultă cuminte. 

După ce încuie uşa, încercă să-şi pună ordine în gânduri, 
înainte de toate, trebuia să supravieţuiască. Cu mustaţa rasă şi 
îmbrăcat în straie de femeie, va trece neobservat. După aceea, 
îi va căuta pe Ratwa şi pe rege. Nu stătea în puterea lui să 
judece Serviciile Majestății Sale. Ordinul era să-l omoare pe rege 
şi asta va face. 

Apa fierbea în crăticioară. Stinse focul şi turnă apa fierbinte 
peste ceai. Putea să fie ultimul. Fiecare pas făcut în oraş 
reprezenta un pericol de moarte. Ca să o găsească pe Ratwa, 
trebuia să iasă din ascunzătoare. 


Capitolul XVIII 


O bătrânică ce spăla nişte cârpe fugi din calea elicopterului 
care zbura deasupra acoperişurilor. Un vânt destul de puternic 
balansa aparatul, iar Malko fu nevoit să se ţină de uşă ca să nu 
cadă peste pilot. Sub ei, pantele stâncoase ale colinei Nadif erau 
presărate cu pâlcuri de căsuțe sărăcăcioase. În vale, staţionau 
mai multe vehicule ale armatei. O coloană de fum negru se 
înălța de pe colina Ashrafieh, la câteva sute de metri. Beduinii 
avuseseră mâna puţin cam grea. 

Domul moscheei Al Hussein strălucea în soare. Malko reluă 
cercetarea. Ajungeau la marginea oraşului. 

— Ce facem? 

Sophia Nazzal stătea în spatele lui, lângă comandantul Zeid. 
Era nerăbdătoare şi nervoasă. Malko îi ordonase pilotului să se 
învârtă deasupra oraşului, plecând de la locul atentatului. Dar 
nu spusese ce idee îi venise la hotel. 

Până aici, nu observase nimic anormal. Numeroase căsuțe 
acopereau pantele colinelor din Amman. Beduinii le controlau pe 
rând. Ca şi tabăra de la Wardate. 

— Nu văd nimic, strigă Malko. Să continuăm... 

Elicopterul cobori ca un lift în cădere liberă. Se lăsă aproape 
de panta colinei Nadif. Era un cartier sărac, cu multe depozite, 
parcuri de camioane şi cu angrouri de fructe şi de legume. Un 
drum drept pleca spre sud, către Akaba. După aceea, nu mai 
erau decât dunele deşertului. Malko se pregătea să dea ordinul 
de întoarcere, când zări în sfârşit ceea ce căuta. 

— Coborâţi puţin spre dreapta, îi strigă el pilotului. 

Elicopterul se îndreptă spre o fâşie dreptunghiulară de 
verdeață ce ieşea în evidenţă din cenuşiul deşertului, în 
apropiere de un depozit de maşini vechi. Era un cimitir. Trecură 
în viteză pe deasupra mormintelor şi se pomeniră de-a lungul 
drumului ce ducea la Akaba. 

— Întoarceţi-vă, strigă Malko. Survolaţi încă o dată cimitirul. 

Sophia Nazzal se aplecă peste umărul lui: 

— Ce vreţi să faceţi în cimitir? 

— Să verific ceva. 

Se aflau acum destul de aproape ca să distingă mormintele. 
Malko nu vedea nimic ieşit din comun, numai morminte 
modeste şi câteva cripte care se înălţau pe gazon. Una dintre 
ele era la fel de înaltă ca şi cuştile din Wardate. 

Pilotul reuşea să menţină aparatul pe loc. Comandantul Zeid 


se aplecă să privească prin hublou. Cimitirul era absolut pustiu, 
cu excepţia unui angajat cu o greblă, țintuit locului de apariţia 
neaşteptată a elicopterului. 

— Coborâţi, îi ceru Malko, cuprins de o inspiraţie de moment. 

Aparatul se aşeză pe o alee, între două şiruri de pietre 
funerare ce semănau cu nişte borne de kilometraj. În timp ce 
palele rotorului se învârteau cu zgomot, comandantul Zeid luă 
microfonul şi începu să vorbească repede. 

— Ce face? întrebă Malko. 

Sophia Nazzal sări din elicopter. 

— Le spune unde ne aflăm. 

Malko se dădu şi el jos, urmat de ofiţerul iordanian. Alergară 
şi ieşiră din raza palelor rotorului, apoi se uitară de jur-împrejur. 

— Mă duc să arunc o privire criptei de acolo, spuse Malko. 

Era o construcţie mică din piatră cenuşie cu o uşă din fier. 

Comandantul Zeid se îndreptă spre un colţ al cimitirului. Nu 
făcuse nici zece paşi, când se auziră mai multe focuri de armă. 
Malko se adăposti după o movilă de pământ. Comandantul Zeid 
se opri şi căzu cu faţa în jos. In partea cealaltă a cărării, Sophia 
Nazzal urlă: 

— Sunt acolo! 

Ea veni lângă Malko, ciufulită şi gâfâind. 

— Cum aţi avut ideea să venim aici? 

— De la un articol pe care l-am citit în Orient. Se spunea în el 
că armata regală a descoperit ascunzători pentru arme într-un 
cimitir din Irbid. Când aţi pomenit de înmormântarea fetiţei lui 
Wadi... 

Un zgomot de motor întrerupse ideea lui Malko. Un Land 
Rover ticsit cu beduini tocmai se oprea în faţa porţii cimitirului. 

Sophia slobozi un țipăt sălbatic de bucurie. Se auzi altă rafală, 
iar corpul inert al comandantului tresăltă sub lovituri. 

Malko alergă spre beduini. Dacă într-adevăr i-au descoperit pe 
răpitori, îl vor salva pe rege. Dacă îl mai găseau în viaţă. 


* 
x x 


Prin porțiunile decupate în uşa criptei se zăreau uniformele 
albastre ale beduinilor. Cimitirul era plin de soldaţi. Drumul era 
blocat de camioane şi de Land Rover-uri. O mitralieră grea 
montată în grabă pe o bucată de zid ameninţa toate mormintele 


liniştite din împrejurimi. Corpul comandantului Zeid era tot în 
acelaşi loc. În spatele Kalaşnikovului, Ahmed era la fel de calm 
ca la un exerciţiu, având în stăpânire întreaga alee, până la 
poartă. El îl doborâse pe ofiţer. 

— Du-te acum, spuse Ratwa. 

Ea îl împinse pe un alt palestinian care era alb de spaimă 
încins cu o centură plină cu cartuşiere. 

— Or să mă omoare, protestă el. 

Ratwa bătu din picior. 

— Prostule. Dacă te omoară, îl ucid şi eu pe rege! 

Nepăsându-i lui de acest schimb nobil, palestinianul nu cuteza 
să se mişte, iar Ratwa strigă la el cât o ţinea gura: 

— lese cineva. Dacă trageţi în el, îl omor pe rege. 

Vocea ei răsună în cimitirul cufundat în tăcere. Tânăra aşteptă 
câteva secunde, apoi întredeschise uşa criptei şi îl împinse pe 
palestinian afară. 

— Du-te să le spui şi să te întorci repede! 

Aceasta era singura modalitate de a ieşi. Tot Rachid avusese 
ideea cu cimitirul. Reperase cripta, forţase uşa şi descoperise că 
era goală. Avea loc şi un dinozaur... 

La început, bărbatul rămase nemişcat câteva clipe, 
aşteptându-se să fie ciuruit de mitralierele beduinilor care 
împânzeau cimitirul. Apoi, îşi luă inima în dinţi şi înaintă câţiva 
paşi pe alee. Nisipul care scrâşnea sub tălpile lui i se părea că 
face un zgomot ireal. Zări după un mormânt silueta unui beduin. 
Vru să strige, dar îşi dădu seama că din gâtlejul lui nu ieşea 
niciun sunet. Strângând cu putere mitraliera, continua să 
înainteze ca un automat spre poartă. Deşi erau mulţi, beduinii 
nu trăseseră încă niciun foc de armă înspre criptă. Le era frică 
să nu-l rănească pe rege... 

— Pe aici! 

Vocea îl făcu să tresară atât de tare, încât era gata-gata să 
apese pe trăgaci. Un ofiţer ascuns după o movilă, aflat în afara 
tirului armelor lui Ratwa şi ale lui Ahmed, îi făcea semn cu un 
Herstall în mână. Ascultător, palestinianul se îndreptă într-acolo. 
În câteva clipe ajunse în faţa celui care îl strigase. Era un 
căpitan în uniformă kaki care îl măsura din cap până în picioare 
cu ochii strălucind de ură. 

— Unde este Sidi? 

Khaleb, palestinianul, îşi umezi buzele uscate. 


— Acolo, în c... în ascunzătoare, zise el cu voce slabă. 

Brusc realiză în ce situaţie se afla şi începu să tremure. 
Beduinii îl vor mânca de viu că îndrăznise să se atingă de regele 
lor... 

— Ştii ce te aşteaptă, spuse ofiţerul. 

Scuipă, fierbând de ură. Generalul Shanbak ajunse cât putu 
de repede, însoţit de Sophia şi de Malko. Silueta imensă a 
iordanianului îl intimidă pe Khaleb. Shanbak îl examină pe 
palestinian cu ochii lui mici şi negri, de nepătruns. 

— De ce te-au trimis? 

Bărbatul zise cu voce pierită şi plină de groază: 

— Trebuie să ne lăsaţi să ieşim şi să ne daţi o maşină. Vom 
pleca după ce veţi evacua cimitirul. Să nu ne urmăriţi, să puneţi 
de-ale gurii, apă şi două canistre cu benzină în Land Rover... 

Tăcu, îngrozit de propria îndrăzneală. Se apropiaseră câţiva 
ofiţeri. Unul dintre ei propuse cu amabilitate: 

— Să-i scoatem ochii câinelui ăstuia... . 

Shanbak făcu un semn cu mâna care opri rumoarea. Il 
examina pe palestinian. 

— Ce se întâmplă dacă refuzăm? 

Palestinianul ezită, ăsta nu era un lucru bun. Apoi zise cu ochii 
plecaţi în pământ: 

— Regele va fi ucis. 

— Cine o va face? 

Palestinianul ezită câteva clipe... 

— Şeful nostru, murmură el. 

Se lăsă o tăcere mormântală, întreruptă de generalul Shanbak 
care întrebă: 

— Şi tu vrei să-ţi ucizi regele? 

Luat prin surprindere, palestinianul clătină din cap. 

— Nu. 

— Atunci, ajută-ne. Te lăsăm în viaţă. 


* 
x x 


— Se trage în cimitir. Sunt beduini peste tot... 

Colonelul Gorgour se opri în loc. Un iordanian veni cu sufletul 
la gură să-i spună vestea unui negustor care îşi lustruia 
portocalele cu o cârpă. 

Nu îl observase nimeni. Amman-ul era plin de arabi cu ochi 


albaştri. Se deghizase perfect. Aşa cum fac femeile din deşert, 
el îşi ţinea voalul cu dinţii şi îşi ascundea faţa cu o pânză 
neagră. Pe sub nenumăratele rânduri de rochii, avea agăţată de 
centură o mitralieră MP 5 şi mai multe încărcătoare, plus pistolul 
Enfield strecurat în curea. Asta, pentru uzul personal. 

De mai multe ori, colonelul se întâlnise cu patrule de beduini, 
însă, în acest cartier foarte populat şi aglomerat, nimănui nu îi 
păsa de femeia care mergea încet, cu un coş plin cu fructe în 
mână. 

Cât despre voce, era atât de lipsită de timbru, încât nu şoca 
pe nimeni. Beduinele aveau deseori vocile sparte şi răguşite. 

Legănându-şi coşul, grăbi paşii când urcă bulevardul care 
şerpuia pe coasta dealului Ashrafieh. li era teamă să ia un taxi. 
Cimitirul era la doi kilometri. Dacă mergea repede, ajungea în 
douăzeci de minute. 


— Deci refuzi... 

Palestinianul clătină din cap... 

— Este imposibil. Îşi va da seama când mă voi întoarce. Mai e 
şi Ahmed care nu prea mă are la inimă. 

După ce tăcu se lăsă o tăcere de plumb. Fiecare om din cei de 
faţă l-ar fi făcut bucățele. Generalul Shanbak zise cu voce egală: 

— Te lăsăm să pleci. Peste o jumătate de oră, vom evacua 
cimitirul. Un Land Rover va fi în faţa porţii cu apă, cu merinde şi 
cu benzină. Câţi sunteţi? 

— Cinci. 

Îşi muşcă buzele, apoi adăugă: i 

— Şeful nostru a spus să nu otrăviţi apa şi hrana. li va da să 
guste mai întâi regelui... 

Nimeni nu spuse nimic. Shanbak se întreba cum avea să-i 
convingă pe beduini să se retragă din cimitir. După fiecare 
mormânt se ascundea câte unul... 

— Dacă te răzgândeşti, aminteşte-ţi că oferta mea rămâne 
valabilă, spuse generalul Shanbak. 

Silueta lui masivă părea plantată în cimitir ca un chiparos. 
Khaleb se întoarse fără un cuvânt. Beduinii îl observau fără să 
se mişte, aruncându-i priviri de foc. Uşa cavoului era 
întredeschisă prin care ieşea ţeava Kalaşnikovului lui Ahmed. 


Khaleb se strădui să meargă cât mai normal. În cimitir domnea o 
linişte apăsătoare. Beduinii alungaseră şi păsărelele. Când fu 
aproape de cavou, uşa se deschise atât cât să poată intra. Clipi 
din ochi în întuneric. O mână îl apucă de umăr şi îl întoarse. 
Simţi ţeava pistolului Parabellum în gât. Ratwa îi căuta privirea. 

— Ce ai rezolvat? 

El se bâlbâi: 

— Au acceptat. Peste o jumătate de oră... 

Arma era tot lipită de gât. 

— Ţi-au propus ceva? 

E| ezită cuprins de panică. 

— Nimic, îţi jur. 

— Mincinosule! 

Palestiniana îi trase o palmă. El citi în ochii ei că avea să-l 
omoare. Mărturisi repede: 

— Mi-au cerut să vă trădez... 

— Cum? 

Vocea ei îl pocni ca un bici. 

— Voiau să vă omor... zise el în şoaptă. În schimbul vieţii. 

— Şi i-ai crezut? 

El ezită. 

— Nu. 

Liniştea se prelungi câteva secunde. Deodată Ahmed strigă: 

— Pleacă! 

Ratwa se îndepărtă de Khaleb şi se uită afară. Beduinii 
părăseau cimitirul în grupuri mici. Ea auzi un Land Rover 
demarând. Aproape că îi venea să strige de bucurie. Deci 
reuşise să impună legea ei puternicei armate regale! Ea, 
palestiniana hăituită odinioară de tunurile lor! Ce revanşă! 

Acum binecuvânta apariţia elicopterului exact în momentul în 
care se pregătea să-l ucidă pe rege. Avea tot timpul să-l 
omoare. Dar înainte de asta, avea o sumedenie de planuri în 
cap. O dată cu instaurarea puterii, va merge cu răzbunarea 
până la capăt. 

— Plecăm peste douăzeci de minute, anunţă ea. Eu voi merge 
în spatele regelui. Ahmed mă va acoperi. Dacă mi se întâmplă 
ceva, să-l omoare pe Sidi imediat. 

Ahmed era singurul om în care avea încredere deplină. El l-ar 
omori pe rege chiar dacă va rămâne singur. 

— Unde ne ducem? 


Mahmoud, prietenul lui Ahmed, pusese întrebarea. Ratwa se 
închise în ea ca o stridie. 

— O să vedeţi. Aveţi încredere în mine. În curând, vom fi 
celebri şi liberi, şi vom face cunoscută cauza palestiniană... 

Ea se întoarse spre rege. Acesta stătea în aceeaşi poziţie. 

— Plecăm de aici, zise ea pe un ton brutal. Nu vă sfătuiesc să 
încercaţi să fugiţi. Trupele dumneavoastră au acceptat să mă 
lase să plec din Amman, adăugă ea plină de dispreţ. 

Regele nu răspunse. Se întreba cum se vor sfârşi toate astea. 
Acum Ratwa ajunsese prea departe ca să mai dea înapoi. Era în 
joc viaţa ei. Ea se întoarse şi se duse la Khaleb. 

Acesta stătea pe un taburet, cu mitraliera pe genunchi. Ratwa 
trecu în spatele lui. Când simţise primejdia, era prea târziu. 
Zgomotul făcut de Parabellum se izbi de pereţii criptei. Khaleb 
se prăbuşi în faţă fără niciun țipăt. 

Trei palestinieni se ridicară dintr-odată cu mâna pe arme şi cu 
faţa spre Ratwa. Numai Ahmed nu se mişcă, supraveghind în 
continuare uşa. Palestiniana arătă spre corpul întins pe jos cu 
țeava pistolului. 

— L-au cumpărat, zise ea. Ne-ar fi trădat. Am simţit eu. 

Ea citi neîncrederea în ochii camarazilor ei şi adăugă cu 
duritate: 

— Ne-ar fi predat pe toţi beduinilor... Şi ne-ar fi omorât pe loc. 
Aici nu e loc pentru trădători. 

Incet, încet, palestinienii se destinseră. Nu erau prea convinşi, 
dar aveau o umbră de îndoială în suflet. Suficientă ca să accepte 
execuţia tovarăşului lor. Acum, mai mult ca la început, micul 
grup era legat prin frică. Ratwa se uită la cadavru. Nici ea nu 
credea că palestinianul fusese dispus să-i trădeze. Dar exista o 
şansă la zece mii. In situaţia ei, nu putea să-şi asume asemenea 
riscuri, oricât de mici ar fi fost ele. La urma urmei, el murise în 
numele revoluţiei. Mai târziu va fi considerat un erou. Ea se 
întoarse spre colţul în care stătea întins regele. 

— Fie ca sângele lui să te mânjească pe tine, zise ea cu 
emfază. 


x x 
Toţi beduinii se ridicară o dată, cu armele pregătite şi privirile 
înnebunite. Deşi înăbuşită de pereţii din piatră, împuşcătura se 


auzise perfect. Shanbak păli. Dacă beduinii se năpusteau spre 
criptă, totul era pierdut. Cu un gest rapid, smulse megafonul din 
mâna ofițerului care era lângă el. 

— Rămâneţi pe loc! urlă el. Nu s-a întâmplat nimic. 

Vocea lui răsună în cimitir ca un tunet. Beduinii îşi reluară 
încet poziţiile. Un colonel veni în fugă la Shanbak. 

— Ajung cinci oameni când vor ieşi. Am o sută de voluntari. 
Cinci gloanţe şi s-a terminat... Vă rog. 

Generalul Shanbak clătină din cap dezaprobator. 

— Nu. Dacă văd că un singur om scoate arma, îl omor cu 
mâna mea. Dacă unul singur din cei cinci oameni ai 
dumneavoastră întârzie să tragă cu o jumătate de secundă, în 
clipa aceea regele e mort. Nu ştim care dintre ei este mai 
fanatic, cel care va ucide poate că va fi şi el pe cale să moară... 

Malko asculta fără să ia parte la discuţie. Şi el era partizanul 
prudenţei. Generalul Shanbak plecă din cimitir cu paşi grei. 
Dând primul exemplu ofiţerilor, beduinii se adunaseră la o sută 
de metri mai jos. Un depozit şi câteva case care se aflau vizavi 
de cimitir fuseseră evacuate. Puțin mai la sud, în intersecţie, 
beduinii deviau circulaţia. Palestinienii erau la capătul puterilor. 
La cea mai mică alertă, puteau să-l omoare pe rege. 

— Vreau ca toţi oamenii să se adune la două sute de metri 
mai departe, ordonă Shanbak. Mai avem un sfert de oră. 
Colonele, răspundeţi cu viaţa de acest lucru. 

Alb ca varul, iordanianul făcu stânga-mprejur şi plecă în 
goană. Sarcina lui nu era uşoară. Shanbak se uita cu gravitate la 
Leoaică şi la Malko. 

— Peste cinci minute, vom şti dacă Majestatea Sa trăieşte. Va 
fi prima treaptă. 

Părăsiră cimitirul cu paşi lenți. Elicopterul se ridică într-un nor 
de praf. Rămăsese doar cadavrul comandantului Zeid pe care 
nimeni nu se gândise să-l ia de acolo. 


* 
x x 


— Lasă-mă să trec, ţi-am spus doar că locuiesc lângă cimitir. 

Beduinul mormăi o înjurătură. El bara cu un Land Rover 
drumul ce ducea spre cimitir. De vreo cinci minute, țăranca asta 
grasă se învârtea pe lângă el, gudurându-se, implorându-l. 
Soldatul scuipă. 


— Cară-te! 

Un grup mic de palestinieni îi observau cu teamă. Mitralierele 
aveau benzile de cartuşe montate, iar beduinii se uitau la ei cu 
ură. Era de ajuns o scânteie ca să se declanşeze genocidul... 

— De ce nu pot să mă întorc acasă, mă rog? ţipă beduina cea 
grasă. 

Soldatul oftă: 

— Ţi-am spus că am ordin să nu las oamenii să treacă. Asta e 
tot. 

Ea se apropie de el şi mai tare. 

— Ascultă, eu sunt din tribul şeicului Amar. Nu sunt 
palestiniană. 

Vorbea cu accentul celor din Wadi-Rum. Sigur nu era o 
palestiniană. Beduinul se îndepărtă imediat de ea şi mormăi: 

— Du-te. Dar să nu spui că eu te-am lăsat să treci. 

Colonelul Gorgour era deja în partea cealaltă a vehiculului. 

Se grăbea, iar mitraliera îi lovea pulpele pe sub rândurile de 
fuste. Discuţia îi pusese greu nervii la încercare. Se petrecea 
ceva grav în cimitir dacă beduinii înconjuraseră cartierul atât de 
bine. Cum nu se auzeau focuri de armă, însemna că nu aveau 
nimic împotriva palestinienilor. Mai rămânea o singură 
posibilitate... Îndată ce ieşi din câmpul vizual al celor care 
formau barajul, începu să alerge. Strada era pustie. 

Deodată, la intersecţie, zări zeci de beduini care blocau 
drumul spre Akaba, chiar înainte de cimitir. lar aceia nu îl vor 
lăsa să treacă. Mai erau şi ofiţerii care l-ar putea recunoaşte. 

O luă imediat la stânga, pe o străduţă lăturalnică. Dacă 
mergea prin spatele caselor, putea să ajungă la cimitir. Indată 
ce ieşi din raza vizuală a beduinilor, se ghemui lângă un zid şi 
scoase arma MP 5 de sub fuste. li montă repede un încărcător, îi 
ridică mânerul şi îl armă. Goli coşul de fructe, puse arma 
înăuntru, apoi puse câteva portocale deasupra. 

Porni din nou la drum. Strada era tot pustie. Auzi mai multe 
fluierături, maşini care demarau, apoi un huruit ciudat. 

Deodată, un elicopter se ridică deasupra cimitirului. Colonelul 
înjură printre dinţi. O să ajungă prea târziu. Işi ridică poalele 
fustelor şi începu să alerge. 


— lată-i! 

Cocoţat pe capota unui camion, Malko se uita peste gardul 
cimitirului nescăpând o clipă din ochi cavoul. Mai întâi, văzu un 
palestinian ieşind, apoi recunoscu silueta regelui, cu capul gol şi 
cu mâinile legate la spate. 

După aceea apăru Ratwa. Chiar şi de departe, ţeava lungă a 
pistolului Parabellum era impresionantă. Mergea în spatele 
regelui, cu braţul întins şi degetul pe trăgaci. Avea arma aţintită 
în spatele suveranului. Un alt palestinian foarte mic, cu o căciulă 
înfundată peste urechi, veni imediat lângă ei şi se aşeză într-o 
parte, cu arma aţintită spre rege... Ultimii doi încheiau 
cortegiul... Dar niciunul nu semăna cu cel care venise să trateze 
cu ei. 

— Lipseşte unul, observă Malko. Aşa se explică focul de armă. 

În picioare alături de Malko, Leoaica sorbea din ochi convoiul 
care înainta încet către poartă. Bărbatul din frunte făcu un mic 
ocol ca să nu se împiedice de cadavrul comandantului Zeid. 
Porţile cu grilaj ale cimitirului erau larg deschise. In faţă staţiona 
un Land Rover gol, cu botul îndreptat spre sud, şi cu un pachet 
mare pe bancheta din spate. Cum beduinii nu reuşiseră să 
găsească prea multă apă, puseseră o ladă cu apă minerală 
confiscată din băcănia de alături. 

— Nenorociţii, murmură Sophia Nazzal. 

Bărbatul din frunte ajunse lângă poartă. Se opri şi privi în jurul 
lui. Ratwa strigă: 

— Urcă-te repede! 

Ea îl împinse pe rege pe bancheta din spate şi îl forţă să se 
urce, ameninţându-l întruna. Omul din frunte se urcă la volan. 
Încă câteva secunde, şi erau în afară de orice pericol. Pe strada 
pustie domnea o linişte ireală ca de coşmar. 


* 
x x 


Colonelul Gorgour alerga cu sufletul la gură. Fusese obligat să 
facă un ocol ca să ajungă la cimitir. În fine, găsise o străduță 
care dădea direct în faţa cimitirului. Era sigur că ceva important, 
care avea legătură cu regele, se petrecea acolo. 

Ajunse pe drumul spre Akaba exact în momentul în care un 
Land Rover trecu pe lângă el cu toată viteza. Într-o fracțiune de 
secundă recunoscu ochelarii pătraţi ai lui Ratwa şi căciula verde 


a lui Ahmed. Până să scotocească în coş după armă, maşina era 
deja departe... 

Colonelul o luă din nou pe străduţă nebun de furie. Dacă 
ajungea mai devreme cu câteva secunde, nu rata misiunea. Ar fi 
fost suficient să tragă câteva rafale în vehicul. Acum regele şi 
răpitorii lui plecaseră Dumnezeu ştie unde. 

Două Land Rover-uri ticsite cu beduini cu feţe sumbre trecură 
pe lângă el în viteză. Elicopterul hurui din nou pe cer, 
îndreptându-se spre sud. Ghemuit după un zid dărâmat, 
colonelul era adâncit în gânduri. Şi ceilalţi se îndreptaseră spre 
sud, deci spre Akaba. Oare unde se duceau? La Akaba, nu, dar 
nici în Arabia Saudită, unde regele era simpatizat. O secundă, îi 
trecu prin minte o idee oribilă. Dacă nebunii ăia se hotărâseră 
să-l predea pe rege israelienilor? Orice era posibil acum. 

Dar nu, trebuie să se fi dus în Irak, singura ţară care nu le era 
ostilă. Aveau de străbătut trei sute de kilometri prin deşert. 
Numai să nu îl omoare pe rege pe drum, fapt ce i-ar conveni de 
minune. Dacă se străduiau să-l cruţe, aveau ei un motiv care, 
din păcate, lui îi scăpa. 

Pe drumul spre Akaba trecea acum un val de vehicule ticsite 
cu mitraliere. Beduinii plecaseră pe urmele regelui lor... Treptat, 
treptat, oamenii începuseră să iasă din case, încercând să afle 
ce se întâmpla. Colonelul ascunse repede arma sub fuste şi se 
ridică. Trebuia să procedeze şi el ca ceilalţi: să găsească o 
maşină şi să pornească în urmărirea lui Ratwa şi a 
palestinienilor ei. 


Capitolul XIX 


Deşertul roşiatic se întindea cât vedeai cu ochii. La nord, era 
mărginit de lanţul muntos, înainte de a ajunge în oaza de la El 
Azrak, iar la sud, era vălurit de dune stâncoase. Undeva spre 
nord, se afla bine cunoscutul aeroport al Revoluţiei în care se 
uscau la soare carcasele avioanelor sabotate de palestinieni, în 
septembrie 1970. În unele porţiuni, deşertul era ca un lac 


strălucitor, întinzându-se pe mai mulţi kilometri. Dâre de sare se 
reflectau în razele soarelui, devenind orbitoare. Încă din luna 
mai, aici se instala o căldură insuportabilă, secetoasă. 

O rafală de vânt o făcu pe Ratwa să tremure. Venise aici în 
amintirea avioanelor sabotate. În picioare, pe terasa castelului 
El Kharana, ea scruta orizontul pictat la est cu mici pete 
roşiatice. Erau Land Rover-urile beduinilor care îi înconjurau, 
însă, pentru moment, erau neputincioşi. Ratwa trase adânc aer 
în piept şi îi spuse lui Ahmed: 

— Câteva zile, suntem în siguranţă. Nu vor îndrăzni să se 
apropie. 

Tânărul palestinian clătină din cap. 

— Totuşi, va trebui să plecăm de aici. 

Trecuseră abia trei ore de când ajunseseră în „Castelul 
deşertului”. Era unul din cele cinci construite de califii din 
dinastia Omeyyades?, ca pavilioane de vânătoare. Complet 
izolate în plin deşert, la est de Amman, cu ziduri de aproximativ 
un metru grosime, rezistaseră aici sute de ani. Bineînţeles că 
acum rămăseseră numai ruinele, însă acesta de exemplu, avea 
la parter mai multe încăperi, foste grajduri, care mai păstrau 
încă un acoperiş care să-i apere de frig. In pofida vârstei, 
castelele erau făcute să reziste unui asediu, cu găurile lor 
înguste şi lunguieţe din ziduri. 

Regele fusese instalat în fosta sală de baie situată în dreapta 
intrării, unde se mai puteau vedea frescele pictate. Land Rover- 
ul era parcat în curtea interioară. 

Când ajunseseră, Ratwa trase un foc în încuietoarea de la 
poarta din fier făcută în zilele noastre, apoi instalase imediat doi 
paznici pe terasa bătută de vânt. El Kharana fusese ridicat pe o 
movilă de pământ de unde se putea supraveghea deşertul de 
jur-împrejur. Ziua te topeai de căldură, iar noaptea îngheţai pur 
şi simplu. Se afla doar la două ore de drumul spre Amman, dar 
parcă era în altă lume. De fapt, în deşert. Acum că reuşise să 
iasă din Amman, Ratwa se simţea mai liniştită şi se întreba dacă 
planul nebunesc urzit de Rachid va reuşi. 

— Uitaţi-vă la ei, zise ea. Nu îndrăznesc să înainteze. _ 

La El Kharana nu puteai fi luat prin surprindere. In curte, 


2 Omeyyades sau Umayyades. Dinastie a califilor arabi, care a domnit la 
Damasc din 661 până în 750, dezvoltând imperiul musulman din câmpia 
Indusului (n.t.) 


Mahmoud şi Saladih erau ocupați cu demontatul unui far de la 
Land Rover ca să-l folosească pe post de proiector. Liniştea era 
atât de mare în deşert, încât şi cel mai mic zgomot se putea 
auzi. Era imposibil să se apropie cineva de castel fără să fie 
reperat. În plus, luna lumina dunele ca în plină zi. Chiar dacă o 
mână de beduini s-ar strecura lângă zidurile înalte de opt metri, 
nu ar putea face nimic. 

Datorită merindelor şi apei din Land Rover, Ratwa şi trupa ei 
puteau să reziste o săptămână. Palestiniana spera din tot 
sufletul să poată pleca din El Kharana până atunci. La fel de 
liniştit, Ahmed îi aruncă o privire plină de seriozitate. 

— Ce o să facem? 

— O să răzbunăm moartea camarazilor noştri striviţi de 
tancurile lui Hussein. Apoi ne vom duce până la graniţa cu 
Irakul. Îndată ce vom fi în siguranţă, îi vom da drumul regelui... 
Când lumea va afla ce am făcut, oamenii vor crede în cauza 
palestiniană. Pe măsură ce vorbea, emoția o făcea să ridice 
tonul. 

— Şi cum o să procedezi? o întrebă Ahmed cu interes. 

El ar fi fost de părere să-l lichideze pe rege şi să fugă în timpul 
nopţii în deşert, spre Irak. Crezând că regele este cu ei, beduinii 
nu vor îndrăzni să-i atace. Dar el cunoştea disciplina. 

— Îţi voi explica imediat, spuse Ratwa. Rămâi aici, eu mai am 
o treabă de făcut. 

Părăsindu-l pe tânărul palestinian, ea cobori scara din piatră 
pe jumătate prăbuşită. Se apropie de Mahmoud care demonta 
farul. 

— lei Land Rover-ul şi te duci la un kilometru de aici, te 
opreşti la prima bornă şi laşi un mesaj la vedere împreună cu 
cămaşa ta. Mergi încet şi întoarce-te repede, îi porunci ea. 

Văzând expresia de pe chipul bărbatului, ea zâmbi răutăcios. 

— Nu trebuie să te temi. Nu se vor apropia de tine. Aşteaptă 
să scriu mesajul. 


x 
x xX 


O lucire rozalie dinspre El Azrak lumina castelul El Kharana ca 
pe un decor de teatru. Soarele răsărea în deşert. Malko tremura 
sub cuvertura groasă din lână a unui beduin. Nici cafeaua 
fierbinte nu reuşise să-l încălzească. Şi nu stătea aici decât de 


două ore! Fusese nevoit să facă curte tuturor prietenilor Sophiei 
Nazzal ca să aibă permisiunea să-i însoţească pe beduini în 
deşert. In Amman circula uimitoarea ştire că regele fusese răpit. 
Deşi cenzura era cruntă, mai multe ziare străine publicaseră 
unele poveşti, începând de la Bagdad, până la Damasc. La 
Cairo, doctorul Habbache publicase un comunicat prin care 
anunţa moartea regelui şi declarase că va forma de urgenţă un 
guvern în exil ca să pună capăt tiraniei de care dădea dovadă 
dinastia haşemită... Inainte de a părăsi Amman-ul, Malko se 
dusese să-l vadă pe Terence Ziros. Omul de la CIA nu închisese 
ochii toată noaptea, fiind ocupat să trimită interminabilele 
telegrame cifrate la Washington... 

— Sunt nebuni de furie, mărturisise el plin de compătimire. Ne 
acuză că ne-am lăsat duşi de nas de palestinieni. Se pare că v- 
au trimis special ca să nu se întâmple acest lucru... 

Malko ridică din umeri agasat. 

— Doar n-oi fi eu Dumnezeu Tatăl! Atât timp cât regele 
trăieşte, mai există o speranţă. 

— Să vă audă Allah, sau oricine o fi... în orice caz, Flota a 
Şasea se îndreaptă spre coastele libaneze. Sunt foarte nervoşi. 
lar două batalioane sunt gata să plece din Turcia. 

Malko reflecta. 

— Pentru cine lucrează colonelul Gorgour? 

Ziros ricană: 

— Este curios faptul că englezii nu au nicio părere în legătură 
cu această lovitură. Nu i-am văzut nici la palat... Ca şi cum nu ar 
fi la ei acasă. 

— Englezii... tresări Malko. Dar ei l-au impus pe Hussein. Ei l- 
au susţinut, se duce mereu în Anglia, are o nevastă 
englezoaică... 

Ziros ridică ochii la tavan. Prinţul ăsta austriac va fi 
întotdeauna un romantic incorigibil. 

— Nu aţi auzit niciodată de perfida Albion? Amintiţi-vă de 
uşurinţa cu care, în urmă cu câteva luni, englezii au eliberat-o 
pe Leila Khaled care a atacat Boeing-ul israelian. Înainte de a 
pleca, ea a avut legături cu o sumedenie de oameni din MI 5... 

— Ei sunt împotriva noastră. In colţul ăsta uitat de lume, s-au 
bucurat mereu de putere. 

Malko plecase de la ambasadă mai degrabă descurajat. 
Sophia îl aştepta într-un Land Rover al armatei. Cât a durat 


drumul, nu au scos o vorbă, zguduiţi şi aruncaţi în toate părţile 
de hârtoapele de pe pistă. La intrarea în deşert, fuseseră opriţi 
la un post de control al beduinilor, unde le examinaseră 
permisele de liberă trecere cu minuţiozitatea caracteristică. Cu 
uniforma albastră, cu cartuşierele şi pumnalul din argint, ofiţerul 
beduin semăna cu Lawrence d'Arabie“Bineînţeles, fără arma M 
16 automată. 

Mai fuseseră opriţi de câteva ori la întâmplare pe drumul 
presărat la fiecare kilometru de o grămadă de pietre, singurul 
loc de reper. Deşertul era împânzit de beduini înarmaţi care 
încercuiseră castelul El Kharana, odinioară perla turismului 
iordanian. 

Il găsiseră pe generalul Shanbak în cortul comandamentului, 
ce semăna cu o imensă omidă maronie oprită în mijlocul 
deşertului. Ochii roşii de oboseală, nesomnul şi urmele lăsate de 
vântul puternic erau estompate de grăsimea de pe faţă. Îşi 
instalase confortabil trupul masiv între perne. Îşi petrecuse 
toată noaptea aici. Sophia se trezi din somn şi se întinse. 

— S-a întâmplat ceva în timpul nopţii? 

Shanbak îşi scutură fălcile. 

— Indată ce s-a întunecat, am trimis la castel pe câţiva dintre 
oamenii mei cei mai buni cu bocancii înfăşuraţi în petice de 
lână... Nu au parcurs mai mult de o sută de metri, că ceilalţi au 
tras şi l-au rănit pe unul din ei. Nu putem să facem nimic. În 
plus, au făcut rost de un proiector pe care l-au ţinut aprins toată 
noaptea. Cu ajutorul motorului Land Rover-ului, pot să-şi încarce 
bateriile... 

— Este imposibil să luăm cu asalt castelul. Au timp să-i taie de 
zece ori beregata regelui. 

Malko îşi întoarse privirile spre silueta înaltă şi roşiatică care 
se distingea clar deasupra dunelor. Cerul era senin şi vântul 
aproape că se oprise. Se anunţa o zi splendidă. Peste trei ore, 
îndată ce soarele va fi sus, se va face îngrozitor de cald... 

— Până la urmă li se vor termina proviziile, oftă el. 

Generalul Shanbak abia reuşi să-şi ridice pleoapele grele şi 


3 Thomas Edward, cunoscut şi sub numele de Lawrence de Arabia, 
orientalist şi politician britanic, arheolog pasionat de ţările din Orientul 
Apropiat, a conceput un proiect al imperiului arab sub influenţă britanică şi 
a alimentat revolta arabilor împotriva tucilor din 1917-1918. Deziluzionat în 
ambițiile sale, a intrat în RAF ca simplu soldat, (n.t.) 


înroşite. 

— Dumneavoastră nu ştiţi un lucru. Aseară, ne-au trimis un 
ultimatum. Ne cer ca în douăzeci şi patru de ore să-l predăm pe 
Cherif Nasser împreună cu cinci colonei. Aceşti oameni sunt 
acuzaţi de moartea palestinienilor în septembrie... Dacă 
refuzăm, îl vor executa pe rege mâine în zori. 

Generalul Shanbak era livid. Malko privi castelul. Nu se vedea 
nicio mişcare. lar tabăra trupelor beduine părea cufundată într-o 
stranie apatie. Cinci soldaţi cu figurile acoperite cu turbanele lor 
dormeau claie peste grămadă într-o camionetă. 

— Beduinii au fost anunţaţi? întrebă Malko. 

Shanbak ridică din umeri. 

— Da. Sunt gata să facă orice ca să-l salveze pe rege. Sunt de 
acord cu ultimatumul. Chiar dacă şi-ar da şi viaţa pentru asta. 

— In schimb răpitorii trebuie să-l elibereze pe rege? 

lordanianul zâmbi cu tristeţe. 

— Doar nu sunt nebuni... Nu, îl vor păstra. 

Un huruit îi făcu să se uite în sus. Un elicopter albastru se 
rotea deasupra taberei, la altitudine joasă. Situaţia era fără 
ieşire. Shanbak mai bău puţină cafea, apoi adăugă cu tristeţe: 

— Riscăm să sacrificăm viaţa acestor oameni degeaba, căci 
beduinii nu îi vor lăsa să treacă graniţa în Irak. Îi vor ataca pe 
palestinieni pe drum, iar regele va fi ucis cu siguranţă. 

— De ce în Irak? 

— Unde vreţi să se ducă? Nu sunt doriţi nici în Siria, nici în 
Liban. Se vor pierde în deşertul Arabiei Saudite. Este imposibil 
să străbată Wadi-Rum în mai puţin de o săptămână. Nu le 
ajunge apa. 

O rafală de armă automată îl făcu pe Malko să tresară. Pe cer 
se înălţară trasoare. Shanbak rămase nemişcat. 

— Incep să se enerveze, observă el. Sunt nişte oameni aspri. 
Pentru ei umilinţa este mai rea decât însăşi moartea. Până la 
urmă, vor asedia castelul şi îl vor arunca în aer, oricare vor fi 
consecinţele. 

Sophia Nazzal îşi vâri nasul în cana cu cafea. Consecințele 
erau simple: regele avea să moară. 

— Cum predăm ostaticii? întrebă Malko. 

— Pe jos, îndată ce se va lumina de ziuă. Fără escortă. 

Malko se uită la ofiţer cu privirea lui aurie. 

— li însoțesc eu, spuse el. 


Generalul tresări din tot trupul lui masiv şi gelatinos. 

— Sunteţi nebun! Ce vreţi să faceţi? 

— Incă nu vreau să fac nimic, zise calm Malko. Avem o zi 
întreagă la dispoziţie ca să chibzuim. Este destul de mult. Am 
fost pus în situaţii şi mai rele. 

Leoaica nu-l slăbea pe Malko din ochi. Îi sorbea cuvintele, 
când, brusc, se lumină la faţă. 

— Aţi face acest lucru? murmură ea. 

Shanbak băgă mâna în buzunar şi scoase un pumn de fistic. 

— Sunteţi nebun, repetă el. Pot să-i împuşte pe ostatici 
înainte ca aceştia să ajungă la castel. Asta ca să impresioneze 
trupele şi fără să-şi asume riscuri prea mari. 

Malko se strâmbă. 

— Eu nu sunt de acord cu dumneavoastră. Dimpotrivă, vor 
căuta să nu îi stârnească pe beduini. Şi-apoi, probabil că toate 
astea nu sunt decât un bluf. 

lordanianul clătină din cap. 

— Ba nu. Palestinienii îl urăsc pe Cherif Nasser. Susţin că el a 
ordonat în septembrie să se tragă asupra taberei de la Wardate. 
Dacă va cădea în mâinile lor, îl vor omori pe loc. 

Malko îşi termină cafeaua amară şi tare. Singura şansă de a 
pune mâna pe situaţie era să-i ia prin surprindere pe adversari, 
dar mai ales pe Ratwa. Fireşte că riscul era enorm. Dar învățase 
să-i cunoască pe arabi. Nu erau niciodată nişte profesionişti 
perfecţi. Nu s-ar fi dedat la asemenea joc, dacă ar fi fost vorba 
de nemți sau de ruşi, care nu i-ar fi lăsat absolut nicio şansă. 
Dar cu palestinienii şi cu iluziile lor, putea foarte bine să-şi 
asume riscul. 

— Am un avantaj faţă de toată lumea, spuse el deodată. O 
cunosc personal pe Ratwa şi modul ei de a acţiona. Aş putea 
încerca să o înduioşez. 

— Vă va trage un glonţ în cap, prezise Shanbak sumbru. Ca şi 
tipului pe care l-am găsit în cimitir. 

Malko oftă. Castelul acesta îi aducea aminte de castelul lui din 
Austria. Poate că de aceea îl fascina atât de tare. Evident că 
putea muri prosteşte, sub rafalele unei puşti de asalt, înainte 
chiar de a putea vorbi cu Ratwa. Dar, în aceste momente, se 
dedubla, împins de un soi de eroism donchihotesc ce nu avea 
nimic în comun cu câştigul personal sau cu gustul pentru 
aventură. Era pur şi simplu atracţia pentru riscul gratuit, ca în 


duelurile dintre studenţii nemți, în care tinerii îşi riscau viaţa 
doar pentru plăcerea de a demonstra că aveau curajul să facă 
acest lucru. 

Dar îi era foarte greu să-i explice asta generalului Shanbak. 
Se pare că Sophia Nazzal sesizase subtilitatea gândirii lui Malko. 
Ea se apropie de el. 

— Aş vrea să vin cu dumneavoastră, şopti ea. 

— Vă sinucideţi, făcu Shanbak. Când veţi ajunge la două sute 
de metri de castel, vor observa că nu sunteţi de-ai noştri şi vă 
vor ucide. 

Malko privi cerul senin şi lumina orbitoare a deşertului. 
Drumul şerpuia până la castelul El Kharana. Dacă Ratwa avea 
un binoclu, era un om mort. 


Capitolul XX 


Regele se mişcă şi se ridică în şezut. Mahmoud se năpusti 
imediat la Kalaşnikovul său şi îl îndreptă spre prizonier. Cu un 
zâmbet dispreţuitor, suveranul se aşeză în poziţia de dinainte. 
Palestinianul îşi recăpătă suflul normal. Nu mai rezista. De-abia 
se întunecase, dar el simţea deja pumnalele beduinilor înfipte în 
gat. 

li căută privirea regelui. Era de ajuns să-l dezlege ca să urce 
scara din piatră şi să sară de pe terasă. E adevărat că era la opt 
metri înălţime, însă s-ar fi bucurat imediat de protecţia 
beduinilor care ar fi luat cu asalt El Kharana îndată ce regele nu 
s-ar mai fi aflat acolo. După aceea se gândi la Ratwa şi la arma 
ei de care nu se despărţea niciodată. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, tânăra palestiniană se ivi 
brusc în pragul încăperii. Işi scosese ochelarii, îşi lăsase părul 
liber să cadă peste umeri şi purta o fustă mini din piele neagră. 
Bluza avea aceeaşi culoare şi era descheiată, lăsând să se 
zărească sânii frăgezi. Parabellum-ul cu ţeavă lungă era 
strecurat în centură. Zâmbi. 

— Eşti obosit, Mahmoud? 

Parcă ar fi simţit tulburarea tânărului palestinian. Panicat, el 
se ridică în picioare. Ratwa era nemiloasă, îi arătase acest lucru 


în mai multe rânduri... Dacă ar bănui ce se petrece în mintea lui, 
ar fi pierdut. 

— Nu, mă descurc, o asigură el. Mi s-a părut că aud zgomot 
afară. Asta e tot. 

Ratwa se apropie şi mai mult. Mahmoud era cel mai frumos 
bărbat din bandă. Înalt, cu umeri largi, cu ochi deschişi la 
culoare, aşa cum îi plăceau ei. 

— Te înlocuieşte Ahmed, zise ea. Vino pe terasă să iei puţin 
aer. 

Ea îl strigă pe tânărul Ahmed care apăru imediat, la fel de 
liniştit. Ratwa, ieşi înaintea lui Mahmoud. Urcară în tăcere scara 
din piatră. Vântul sufla şi mai tare, iar ei alergară într-un colţ să 
se adăpostească. Pe terasa cealaltă, pe partea de vizavi a curţii 
interioare, Saladih şi Omar manevrau proiectorul improvizat. De 
jur-împrejurul colinei El Kharana, deşertul era presărat de 
luminiţe nemişcate. Palestinienii erau încercuiți de taberele 
palestinienilor. Se auzi un zgomot de motor şi un scrâşnet 
caracteristic. 

— Au tancuri, murmură Mahmoud. 

Ratwa se sprijini de zidul din piatră privind cerul, de parcă nu 
ar fi auzit nimic. Rămaseră astfel timp îndelungat. Teama 
tânărului palestinian se destrămă puţin câte puţin fiind înlocuită 
de un sentiment mai omenesc: o dorea pe Ratwa. Femeia se 
întoarse spre el şi privirile lor se întâlniră. Timp de câteva 
secunde, Ratwa dădu dovadă de o frică viscerală, atroce. Intr-o 
fulgerare, se văzu strivită de şenilele unui vehicul blindat. 
Trebuia cu orice preţ să alunge această imagine din minte. 
Simţind că Mahmoud o priveşte, ea se postă în faţa lui. Ea îşi 
descheie cu grijă bluza până jos. Vântul îi înfioră sfârcurile 
sânilor depărtaţi şi plini. Îndepărtă pânza cu ambele mâini, dând 
capul puţin pe spate. 

— Ce mai aştepţi? _ 

Fascinat, Mahmoud se uita fix la pieptul lui Ratwa. Inghiţi în 
sec. Atinse timid cu vârfurile degetelor pielea fină dimprejurul 
mameloanelor. Palestiniana înaintă un pas, iar el îi cuprinse 
dintr-odată în palmă tot sânul. Respira sacadat. Puse repede 
Kalaşnikovul pe zid. 

În palmele lui, sânii fremătau fierbinţi şi fermi. Ratwa stătea 
cu ochii închişi. Plăcerea alunga încet, încet fărâma de tristeţe 
din sufletul ei. Aceste mâini puternice de bărbat, când timide, 


când posesive, o făceau să se piardă. Se văzu brusc în locul 
curtezanelor pe care califii le aduceau în castelele lor din deşert 
ca să le înveselească partidele de vânătoare. 

Fasciculul proiectorului mătură terasa, luminându-i puţin şi pe 
ei. Mahmoud nu se mişcă, rămânând cu mâinile înţepenite pe 
sânii tinerei. Aceasta îşi apropie gura de urechea lui: 

— Asta e tot ce vrei? 

Pântecele ei strâns în bucata de piele neagră era lipit de 
pânza aspră a uniformei lui Mahmoud. El stătea nemişcat, strâns 
lipit de Ratwa. În porţiunea beduinilor, urcă spre cer o rachetă 
verzuie, dar nu îi dădură atenţie. Arma ei îi apăsa pântecele, dar 
nu îndrăznea să se dezlipească de ea. 

Ratwa se depărtă puţin, scoase pistolul şi îl puse pe 
balustrada terasei. Apoi se întoarse cu faţa la Mahmoud, cu 
picioarele depărtate, întinzând fusta neagră. El se năpusti pur şi 
simplu asupra ei, lipind-o cu spatele de zid. li ridică febril, fusta, 
făcând să pârâie cusăturile. Când dădu peste goliciunea ei, 
slobozi un mârâit de plăcere. Se eliberă şi el repede de 
îmbrăcăminte, ajutat de Ratwa. Însă era atât de excitat, încât nu 
mai reuşi să se dezbrace de tot. 

Apoi o pătrunse, apucând-o cu ambele mâini de şolduri. 
Ratwa îl îmbrăţişă, încercând să-şi menţină echilibrul asaltată de 
această delicioasă furtună, uitând de pietrele gălbui care îi 
zgâriau mijlocul. Mişcările frenetice ale lui Mahmoud aproape că 
o ridicau de pe sol. 

Tânărul palestinian era atât de excitat, încât avea senzaţia că 
o va străpunge pe Ratwa şi se va lovi de zidul din piatră. Insă 
această cavalcadă furioasă nu dură mult. Ratwa şoptea cuvinte 
de neînțeles care fură duse de vânt şi îl zgâria. El rămase 
nemişcat înăuntru, golindu-se de sămânță, extraordinar de 
relaxat. 

Ratwa profita din plin de aceste clipe, rămânând cu ochii 
închişi. Era femeia cea mai puternică din lume, căci regele era la 
cheremul ei, iar acest bărbat se străduia să-i dea ce avea el mai 
bun. Cu toate astea, ea se smulse prima din îmbrăţişare. Un 
gând nu îi dădea pace. 

Ea îşi puse liniştită pistolul la curea şi îşi încheie bluza de 
parcă ar fi vrut să păstreze căldura mâinilor lui Mahmoud. 

— O să vin din nou la noapte, zise ea încetişor. Să nu adormi. 

Fiindcă era lună plină, nu era chiar atât de întuneric. Ratwa se 


orientă fără greutate spre terasa cealaltă, simțind încă 
fierbinţeala în pântece. Omar pusese Kalaşnikovul pe marginea 
zidului şi supraveghea drumul care ducea la El Azrak şi în Irak. 
Indată ce ajunse lângă el, Omar spuse: 

— Vântul se mai domoleşte, mâine va veni khasinuf. 

Ratwa abia îl auzi. Mâine vă fi ziua cea mare. Cu khasin sau 
fără khasin, îl va ucide cu mâna ei pe Cherif Nasser. 

— Nu-ţi fie teamă, Allah veghează asupra noastră, spuse ea. 

Liniştită, ea începu să-şi descheie nasturii bluzei. 


x x 


Colonelul Gorgour se apropie de Land Rover-ul poliţiei din 
deşert. Şoferul o privea apropiindu-se pe beduina grasă fără să 
bănuiască ceva. Cerchezul ajunsese cu mare greutate până la 
acest post, ultima haltă înainte de a începe deşertul, din cauza 
numeroaselor baraje. 

Un mic fort pătrat din piatră cu creneluri se înălța la intrarea 
pe pistă, înconjurat de nişte case din chirpici. Nişte nomazi care 
sosiseră în ajun spuseseră că palestinienii au ocupat castelul El 
Kharana cu forţe importante... Trebuia să se ţină seama de 
exagerările arabilor... Işi duse mâna la frunte. 

— Salam alekoun... 

Şoferul salută la rândul lui politicos. 

— Malekoun salam... 

Oare ce voia bătrânica asta de la el? Ea se aplecă spre el ca şi 
cum ar fi vrut să-i spună un secret. Aproape imediat simţi în 
coasta dreaptă o durere arzătoare. Deschise gura ca să strige, 
însă lama pumnalului îi străpunse ficatul. Colonelul Gorgour îi 
puse mâna la gură. Englezul mai răsuci pumnalul secţionând 
arterele groase care plecau din ficat. Încă un truc pe care îl 
învățase la Sandhurst. 

Ţinând beduinul de gât, îl trase, din vehicul şi privi în jurul lui. 
Land Rover-ul era parcat puţin mai departe de fort, în mijlocul 
cătunului. Nu se vedea niciun poliţist al deşertului. 

Sări în maşină şi răsuci cheia în contact. Rezervorul era plin şi 
în plus, mai erau două mitraliere de calibrul treizeci cu muniţia 


4 Vânt cald care usucă totul în urma lui. (n.a.) 


aferentă. Şi astea puteau să-i fie de folos. Demară şi o luă la 
dreapta, angajându-se pe drumul spre El Azrak. Un beduin 
bătrân slab şi cocârjat, care stătea în pridvorul căsuţei lui, 
asistase la întreaga scenă. Corpul soldatului sângera îngrozitor 
la câţiva metri de el. Bătrânul vru să-i vină în ajutor, însă nu-l 
prea lăsa reumatismul. Cei zece metri pe care îi avea de 
străbătut îi păreau fără sfârşit. Se târî în căsuţă ca să nu aibă 
neplăceri, lăsându-l pe beduin în agonie. Văzuse atâţia oameni 
cu măruntaiele scoase... 

Din Land Rover-ul furat de colonelul Gorgour nu rămăsese 
decât un mic nor de praf pe drumul spre El Azrak. Din fericire, 
ştia să meargă prin deşert, căci khasinul bătea mai tare stârnind 
vârtejuri de praf. Într-un fel, era norocul lui, în caz că era 
urmărit. 

Trecu în viteză de o grămadă de pietre care mărgineau pista, 
aşezate la aproximativ un kilometru unele de altele.. Castelul El 
Kharana se găsea drept în faţă, la două ore de mers cu maşina, 
dacă nu se rătăcea sau dacă putea să treacă de barajele 
beduinilor. Aflase că traficul fusese întrerupt între El Azrak şi 
Amman din cauza palestinienilor. Planul lui era simplu: trebuia 
să evite taberele armatei şi să se îndrepte spre castel. Fiind un 
vehicul militar, Ratwa şi palestinienii vor crede că sunt atacați 
prin surprindere de beduini şi îl vor ucide pe rege. 


* 
x x 


Malko se deşteptă tresărind. Îi trebuiră câteva secunde ca să 
se dezmeticească. Prin cort pătrundea lumina. Se iviseră zorile. 
O rafală de vânt umflă cu zgomot pânza cortului. Malko îşi frecă 
uşor ochii aurii. Poate că peste două ore nu va mai fi în viaţă. 
Era abia şase dimineaţa. 

leşi din cort. De jur-împrejurul taberei, deşertul avea nuanţe 
de mov, de violet şi de roşiatic. Imediat fu izbit de vântul 
puternic. Vârtejuri de praf gălbui se ridicau brusc, învăluind 
corturile. Resemnate şi îngrămădite unele în altele, cămilele 
poliţiei deşertului se adăposteau după tancuri şi după camioane. 
Era o armată adevărată care se pregătea să ia cu asalt castelul 
El Kharana. Şeicul Mafrak sosise aseară de la Wadi-Rum într-un 
marş forţat. Sophia Nazzal ieşi din cortul vecin şi inspiră aerul 
călduţ. 


— Este Khasinul, spuse ea. Uneori bate o săptămână întreagă 
şi nu se mai poate circula prin deşert. 

Poate că acesta era brânciul discret dat de soartă care 
întorcea norocul în favoarea lor. În unele momente, nu se mai 
zăreau nici zidurile groase ale castelului El Kharana... 


* 
x x 


Malko deschise gura care se umplu pe dată cu nisip, 
ajungându-i până în gât. Tuşi, scuipă şi se întoarse cu spatele la 
vânt ca să-şi recapete răsuflarea. În zece minute, violenţa 
vântului devenise înspăimântătoare. Când cei şase oameni 
plecaseră din tabăra beduinilor, nu începuse să bată chiar atât 
de tare. 

Acum nu se mai vedea nici la zece metri. Era imposibil să 
respiri dacă nu aveai faţa acoperită. Ochii înroşiţi şi plini de 
lacrimi ai lui Malko încercau să se concentreze asupra omului 
care mergea înaintea lui, colonelul Hashim. Avea senzaţia că 
intrase într-un nor de vată. Tabăra armatei dispăruse în tornadă, 
iar El Kharana nu apăruse încă la orizont. Se întreba cum putea 
Hashim să găsească drumul. Praful se ridica deasupra solului 
ştergând urmele de vehicule. 

Cei şase ostatici mergeau aplecaţi ca să lupte împotriva 
vântului. Aveau veşmintele pline de nisip. Mergeau la o distanţă 
de cinci, şase metri unii de alţii. Purtau cu toţii uniforme kaki, 
fără galoane şi fără arme. Făcuseră cunoştinţă rapid, înainte de 
plecare. Generalul Shanbak le explicase celor cinci ofiţeri că 
Malko voia să facă o ultimă încercare ca să-l salveze pe rege... 
Nimeni nu obiectase. Ciudăţenia situaţiei părea să-i fi călit pe 
aceşti oameni încercaţi şi curajoşi. Inainte de plecare, Shanbak 
se apropiase de Malko cu un obiect în mână: era pistolul lui 
extraplat. 

— S-ar putea să aveţi nevoie de el. 

Era singurul lui mijloc de apărare. Nu avea un plan concret. 
Pusese arma în centură, la spate. Singura lui şansă era să o 
determine pe Ratwa să nu tragă, ca să nu-i influenţeze pe 
ceilalţi palestinieni. Altfel spus, avea o şansă la o mie. Hashim 
se întoarse şi se opri. Avea ochii şi mai roşii decât ai lui Malko. 

— Trebuie să ne întoarcem, strigă el. Riscăm să ne rătăcim. 

Malko ţipă şi mai tare decât el: 


— Nu. Nu vom avea o şansă mai bună ca asta. Din cauza 
prafului, nu mă vor recunoaşte de departe... Să ne continuăm 
drumul. 

Cu uniforma şi cu kouffieh-ul pe faţă, Malko nu se deosebea 
de ceilalţi membri ai grupului. Regreta teribil că nu îşi luase 
ochelarii, dar se temea ca Ratwa să nu îşi aducă aminte. 

Îl depăşi pe colonelul Hashim şi trecu în fruntea coloanei. 
După calculele lui, se aflau la mai puţin de cinci sute de metri de 
castelul El Kharana. 


x x 


Colonelul Gorgour înainta cu douăzeci la oră, cu faţa aproape 
lipită de parbriz. leşise deja de două ori de pe pistă. Ultima oară, 
avusese norocul să dea peste un păstor care stătea nemişcat în 
mijlocul caprelor sale. Omul îi indicase drumul spre El Kharana 
în schimbul a trei ţigări. Resemnat şi plin de praf, aştepta să se 
mai domolească vântul. 

Nu mai vedea aproape deloc. Dacă Gorgour nu ar fi cunoscut 
deşertul pe dinafară, ar fi trebuit să se întoarcă. Dar mersese de 
nenumărate ori pe acest drum, în vremea în care irakienii aveau 
un aeroport la El Kharana şi în oazele de lângă El Azrak. 

Din prudenţă, mersese mai întâi spre sud, ca să evite taberele 
de beduini, iar acum se îndrepta spre nord, de-a lungul unei văi 
înguste presărate cu câţiva arbuşti piperniciţi. Era albia unui râu 
secat dintotdeauna. | se păru că zăreşte nişte ziduri printre 
vârtejurile de praf. Era El Kharana. Opri motorul şi cobori ca să 
asculte. Însă forţa vântului îl ameţi, cât pe ce să-l ia pe sus. Se 
tinu de vehicul şi închise ochii. Ciuli urechile: nu se auzeau 
zgomote de motor sau de împuşcături. 

Plecă în direcţia în care zărise zidurile. La un kilometru 
depărtare, zări adăpostul mizerabil al unui păstor care se ivi din 
praf şi pe care îl luase drept El Kharana... 

Se rătăcise. Opri iar şi cobori. Vântul îi vâjâia cu furie pe la 
urechi. Îşi frecă ochii iritaţi, descurajat. Deodată un zgomot 
venit din stânga lui acoperi vuietul vântului. Era o rafală de 
armă. 

Se urcă repede în Land Rover. Pline de nisip, mitralierele nu 
mai funcționau, dar avea mitraliera de pe scaunul de lângă el. 
Era ascunsă sub veşmintele luate de la beduinul mort. 


x x 


Ahmed făcu ochii mari. | se păruse că zăreşte nişte siluete în 
vârtejul roşiatic. O strigă pe Ratwa. 

Palestiniana era în curtea centrală. Era moartă de grijă. O 
dată cu venirea khasinului, principalul ei avantaj se dusese pe 
apa sâmbetei. Beduinii puteau să încercuiască castelul fără ca 
ea să simtă. In faţa unui asalt brusc şi foarte apropiat, cei patru 
oameni ai ei nu puteau să ţină piept. Dacă ar fi avut un copil, 
fără doar şi poate, ar fi fost un războinic neîntrecut... 

Urcă în viteză scara din piatră. Regele era singur în fosta sală 
de baie, dar era atât de bine legat încât nu putea să scape. 
După aceea se duse lângă Ahmed. El întinse braţul şi îi arătă: 

— Priveşte! 

Din cauza ochelarilor, ea vedea şi mai prost. Distinse aproape 
imediat mai multe siluete care înaintau anevoie pe jos spre 
castel, în şir indian. Erau ostaticii. 

Inima îi tresări în piept. Adversarii ei erau învinşi. Cedaseră în 
faţa cererilor ei cumplite. Tristeţea se risipi pe dată. 

— Sunt ostaticii, spuse ea triumfător. S-au ţinut de cuvânt. 

— Să-i omor? o întrebă Ahmed. 

Ratwa rămase pe gânduri. O tenta ideea să-i omoare la câţiva 
metri de ziduri, să-i vadă agonizând în bătaia vântului, chiar pe 
ei, călăii palestinienilor. Dar exista un risc: unii dintre ei să fie 
doar răniţi şi să fugă protejaţi de praful gălbui. Ca să-i caute 
apoi în afara castelului, era prea periculos. 

După ce îi lichidau pe ostatici, puteau să plece împreună cu 
regele până la graniţa cu Irakul. Khasinul era aliatul lor. 

— Nu acum, ordonă Ratwa. li vom omori pe măsură ce vor 
intra. 


— Atenţie! 

O voce de femeie ce dăduse un ordin fu purtată de vânt. 
Malko ciuli urechile. Se găseau la mai puţin de treizeci de metri 
de castelul El Kharana. Stătuse atâta în bătaia vântului, încât 
avea senzaţia că nisipul îi intrase în piele. 

In ciuda pericolului de moarte, Malko se grăbise să ajungă la 


zidurile înalte din piatră. Colonelul Hashim, care trecuse în 
frunte, se opri în loc. El veni lângă ofiţer. Clipi de mai multe ori 
şi reuşi să distingă două siluete sus pe parapet. Nu putea să 
spună care era Ratwa. 

— Ce spune? 

Hashim îşi lipi gura de urechea lui: 

— Vrea să ne oprim aici şi să ne ducem unul câte unul spre 
poarta din fier. 

Era previzibil. Dar ce se va întâmpla după aceea? Cei patru 
ostatici se alăturară grupului. Statura înaltă a lui Cherif Nasser, 
unchiul regelui, îi domina. Avea faţa înfăşurată în kouffieh şi nu i 
se vedeau decât ochii negri. 

— Mă duc eu primul, propuse el. 

Malko îl opri. 

— Ba nu dumneavoastră. 

Colonelul Hashim se postă între ei. 

— Mă duc eu. /n cha’ Allah. 

Inainte ca Malko să poată spune ceva, el pornise deja. Din 
cauza vâjâitului, era imposibil să te auzi la mai mult de trei 
metri. Acum vântul bătea şi mai tare. El Kharana părea în 
flăcări, atât de mult nisip galben se aşezase pe ziduri până sus. 

Malko ajunse cu mare greutate silueta colonelului Hashim, 
care înainta aplecat spre poarta verde. In fiecare clipă, se 
aştepta să audă o împuşcătură şi să vadă corpul ofițerului 
prăbuşindu-se. Dar acesta ajunse în faţa porţii fără necazuri. Cei 
cinci oameni nu-l slăbeau din priviri. Soarta lui o prefigura pe a 
lor. 

Poarta se întredeschise brusc şi în crăpătura largă de un 
metru apăru ţeava unui Kalaşnikov. Cei cinci văzură cum 
Hashim ridică braţele şi se opreşte în loc. Omul ascuns în 
spatele uşii nu putea fi văzut. 

Batantul se mai lărgi puţin, iar ofiţerul iordanian dispăru 
înăuntru. Poarta se închise imediat în urma lui. Ca să nu mai 
stea în calea vântului, cei cinci bărbaţi se aşezară pe vine 
înghesuiți unii în alţii precum oile. Niciunul nu scotea o vorbă. 
Doi dintre ei abia înțelegeau engleza. 

O rafală se auzi atât de scurt, încât avură impresia că visează. 
Patru sau cinci focuri ce veneau din castel. Cherif Nasser se 
ridică brusc şi arătă pumnul spre zidurile înalte, înjurând în 
arabă. Ecoul împuşcăturilor mai răsunau încă în creierul lui 


Malko. Astfel, Ratwa nu îşi asuma niciun risc, omorându-i pe 
măsură ce intrau. Îşi făcuse o socoteală extrem de simplă: 
niciunul nu era atât de laş că să dea înapoi tocmai acum... Erau 
la cheremul ei. 

Din creneluri, se auzi o voce care striga ceva. Cherif Nasser fu 
în picioare dintr-un salt. Dar Malko acţionă mai repede decât el. 
Din trei paşi, îl depăşi. 

— Aşteptaţi! strigă el. Mi-a venit o idee. 

Începu să meargă către poarta verde care rămăsese închisă. 


Capitolul XXI 


Poarta din fier a castelului El Kharana se găsea la câţiva metri 
de Malko. Îşi şterse lacrimile care îi curgeau pe obraji. Nu 
mersese mai mult de treizeci de metri, dar avea impresia că 
traversase toată Sahara. Vântul îi urla în urechi, rafalele îl 
dărâmau şi era complet ameţit. 

Realiză numaidecât ce nebunească era misiunea lui. Din 
păcate, era prea târziu ca să mai dea înapoi. El, Cavaler al 
Ordinului Şoimului Negru şi Cavaler de Malta, Alteță Serenisimă, 
nu va proceda ca un laş în faţa acestor beduini. Cu atât mai rău 
pentru el. În viaţă, totul se plăteşte. Chiar şi o anumită părere 
despre tine însuţi. 

Poarta se întredeschise câţiva centimetri. Cineva strigă ceva 
în arabă, iar el se opri. Kouffieh-ul în carouri roşii care îi 
acoperea capul îi ascundea trăsăturile. 

Ahmed, cu căciula din lână înfundată pe urechi, apăru cu 
Kalaşnikovul în mână. Părea un copil, iar arma era prea mare 
pentru el. Arabul mai strigă ceva. Malko ridică braţele deasupra 
capului. Imediat poarta se deschise mai mult şi palestinianul îi 
făcu semn să înainteze. 

Încet şi jenat de poziţia incomodă care îl împiedica să lupte 
împotriva vântului, se îndrepta către batantul verde. Sosise clipa 
adevărului. Înainte de a intra, se întoarse, dar nu văzu nimic 
altceva împrejurul castelului decât vârtejurile de praf gălbui... 
Ca într-un coşmar. 

O mână îl apucă şi îl trase cu brutalitate în interior, apoi 


poarta se închise. Năucit, se sprijini de zid ca să poată respira şi 
fu surprins de liniştea care se făcuse dintr-odată. Se afla sub o 
boltă de unde nu putea zări mare lucru, care ducea în curtea 
interioară. De o parte şi de alta, se distingeau intrările în 
celelalte încăperi. 

Vru să lase mâinile în jos, dar ţeava Kalaşnikovului se înfipse 
puternic în spate şi le ridică din nou. Se îndreptă singur spre 
curte. Comedia asta nu avea să ţină o veşnicie... Se împiedică 
de un bidon gol şi fu cât pe ce să cadă. Ahmed sări în spate, 
pregătit să tragă. Intr-adevăr, nu îşi asumau niciun risc. Nisipul îi 
mai scârţâia încă între dinţi şi ochii erau înlăcrimaţi. O panică 
atroce îi pusese un nod în gât. Avea să moară şi nu avea răgazul 
să întreprindă nimic. Ratwa şi complicii ei erau prea brutali şi 
prea prevăzători. 

Ajunse în curtea pătrată. Era ca o oază de linişte şi de pace. 
Văzu imediat corpul colonelului Hashim zăcând pe jos într-o 
baltă de sânge, lipit de zidul din spate. Gloanţele smulseseră 
bucăţi din zidul vechi. In acest loc îl împuşcaseră. 

Ratwa îl aştepta cu chipul sever şi cu ochelarii la ochi. Era mai 
înflăcărată ca niciodată. El încercă să-şi aducă aminte de 
picioarele ei lungi, strânse în ciorapii negri şi de delirul erotic 
trăit la Ambasada Spaniei. Dar toate astea se petrecuseră în altă 
lume... li spuse pe un ton sec o frază în arabă pe care el nu o 
înţelese. 

Cel mai bine era să facă pe prostul ca să câştige câteva 
secunde în plus. Atât timp cât palestinianul cu Kalaşnikovul era 
în spatele lui, nu putea să încerce nimic fără să fie ciuruit 
imediat de gloanţe. 

Pistolul extraplat nu se vedea din uniformă. Dacă reuşea să-l 
ia, poate că ar fi putut să o lichideze pe Ratwa şi pe palestinian. 
Dar mai erau încă trei pe care el nu îi vedea, plus regele. Din 
cauza execuţiei ostaticilor, pe aceştia nu i-ar fi alertat focurile 
de armă. 

Ratwa îi spuse iarăşi ceva în arabă. Cum el nu îi răspundea, 
scoase Parabellum-ul de la centură şi înaintă spre el. Îi smulse 
kouffieh-ul cu o mişcare bruscă. 

Timp de câteva clipe rămase mută de uimire. Malko schiţă un 
gest spre centură, dar ea strigă şi palestinianul îl lovi pe la spate 
cu ţeava armei. Ridică din nou mâinile. Ratwa îşi revenise din 
surpriză. 


— Dumneavoastră! 

Malko o fixa cu ochii lui aurii şi înroşiţi de praf. 

— Am venit să negociem, începu el. Ceea ce faceţi nu are 
niciun sens... Eu aş dori... 

Ea îl întrerupse brusc: 

— Tăceţi! Lucraţi pentru americani. Ei i-au dat arme lui 
Hussein ca să-mi nimicească poporul. Tunuri, tancuri, puşti. 
Pentru că aţi făcut prostia să veniţi aici, acum veţi muri! 

Parabellum-ul descrise un arc de cerc prin aer, iar capătul 
ţevii rămase la câţiva centimetri de tâmpla lui Malko. 

— Sprijiniţi-vă de maşină, îi ordonă Ratwa. Puneţi mâinile pe 
capotă. 

Era poziţia de percheziţie pe care o practica poliţia 
americană. Malko se supuse. 

Imediat Ahmed puse arma la curea şi începu să-l scotocească 
cu grijă de la glezne până la umeri. Bineînţeles că arabul îi găsi 
pistolul. l-I smulse de la centură cu un icnet de bucurie. Ochii lui 
Ratwa străluciră pe sub ochelari. 

— Sunteţi un prost! Pentru asta aţi venit... Duceţi-vă lângă 
zidul ăla, vă omor cu mâna mea. 

Încet, Malko se ridică în picioare. Mintea îi lucra cu 
repeziciune. Nu avusese noroc nici pe sfert, iar acum era 
complet dezarmat. Mai avea câteva clipe de trăit. Iluzia se 
terminase. 

— Grăbiţi-vă! îi ordonă Ratwa. 

El nu se clinti din loc. 

— Am dreptul să-mi aleg locul în care vreau să mor. Mă simt 
foarte bine aici. 

Ea ridică din umeri. 

— Cum vreţi. 

Bratul ei se înmuie. Malko se strădui să întoarcă capul ca să 
fixeze ţeava armei din care va porni moartea. În spatele 
pistolului, zări chipul întunecat şi plin de ură al palestinienei. Nu 
mai exista nicio speranţă. Mărul lui Adam se opri în loc, iar 
imaginea Alexandrei îi trecu fulgerător prin faţa ochilor. Se 
agăţă cu toată puterea de această fantomă ca să-şi învingă frica 
viscerală care îl cuprinsese. 

Indexul lui Ratwa se mişcă uşor pe trăgaci. Mâinile lui Malko 
erau asudate. Dar glonţul nu porni din ţeavă. Ratwa apăsă mai 
tare pe trăgaci, dar nu obţinu niciun rezultat. Strigă imediat un 


ordin şi se dădu repede înapoi examinând pistolul. Malko nu se 
mişcase nici măcar un milimetru. Ahmed era în spatele lui gata 
să tragă. 

Figura palestinienei se lumină de un zâmbet răutăcios. Ea 
trase piedica ajutându-se de degetul mare. O pusese noaptea 
trecută şi uitase de ea. Bine că nu s-a întâmplat acest lucru în 
toiul unei lupte... Ahmed nu spuse nimic. Nu era vina lui. 

Se auzi un strigăt de pe terasă. Malko înălţă capul şi zări doi 
palestinieni acoperiţi de praf. Unul dintre ei strigă ceva, dar 
vorbele lui fură luate de vânt. 

Ratwa întinse braţul ca la tir. Pistolul imens măsura vreo 
treizeci de centimetri. Era o chestie neagră şi periculoasă. Malko 
închise ochii. 


x x 


Poarta din fier vopsită în verde păru că zboară în mii de 
aşchii. Ca şi cum o mână uriaşă i-ar fi dat un pumn cu toată 
puterea. Un vârtej de praf pătrunse în curtea interioară cu un 
zgomot înfiorător. 

Se auzi un huruit de motor şi un obiect plin de aşchii pătrunse 
cu viteză în curte, lovindu-l în trecere pe Ahmed. Tânărul 
palestinian ţipă şi fu aruncat în aer. Boneta şi Kalaşnikovul 
zburară cât colo. 

Ratwa rămase o fracțiune de secundă împietrită. Vehiculul 
care apăruse în curte o atinse, îndepărtând-o de Malko, apoi se 
ciocni de Land Rover-ul palestinienilor. Şocul fu atât de puternic 
încât vehiculele luară foc imediat. 

Malko se rostogoli la pământ. Nu ştia cine îşi făcuse o 
asemenea intrare, dar era ultima lui şansă. Pistolul Parabellum 
pocni în spatele lui, dar nu ştiu dacă pe el îl ochise căci nu 
vedea decât Kalaşnikovul lui Ahmed căzut la doi metri în faţa lui. 

— Mahmoud! Regele! 

Ratwa strigase cât o ţinuse gura. Fără să ochească, ea trase 
de trei ori în Land Rover-ul care sfărâmase poarta. Din cauza 
fumului nu se vedea cine era înăuntru. Lungit lângă corpul 
colonelului Hashim, Ahmed se mişcă încet şi încercă să-şi 
recupereze arma. Figura lui de copil serios era schimonosită de 
durere şi nu reuşi să se ridice fiindcă avea şira spinării ruptă... 

Pe poarta sfărâmată pătrundea praful gălbui în curtea 


castelului, mărind şi mai tare starea de derută. Ghemuită într-un 
colţ, Ratwa urlă din nou: 

— Mahmoud, omoară-l pe rege! 

Ascuns după Land Rover. Malko reuşi să pună mâna pe 
Kalasnikov-ul lui Ahmed. 


x x 


Colonelul Gorgour îşi reveni şi se scutură. Nu leşinase de tot, 
dar se lovise cu bărbia de volan în momentul în care sfărâmase 
poarta. Nu pusese frână la timp şi lovise al doilea vehicul. 
Mirosul de fum îl făcu să între în panică. In aceeaşi clipă se 
sparse şi parbrizul. Se culcă pe banchetă şi bâjbâi după arma 
MP 5. Această mişcare îi salvase viaţa, căci al doilea glonţ tras 
de Ratwa îi smulse volanul şi i-ar fi pătruns şi lui în piept. 

Al treilea glonţ nimeri tabloul de bord exact în momentul în 
care pusese mâna pe mitralieră. Cele două vehicule fură 
învăluite de un fum negru şi înecăcios. 

Colonelul Gorgour izbi portiera cu umărul şi o deschise, apoi 
se târî la pământ şi se rostogoli. Spera din tot sufletul să nu-l fi 
omorât pe rege. Cu toată zarva asta, paznicul lui nu va mai sta 
pe gânduri. Dacă nu se stârnea khasinul, nu ar fi reuşit să treacă 
de barajele beduinilor. Căile lui Allah erau nebănuite. Încă unul 
manipulat de MI 5... 

Colonelul Gorgour se ridică sprijinind patul armei pântecele 
umflat şi depărtând picioarele. Încărcătorul avea treizeci şi două 
de cartuşe. Un palestinian cobora scara din piatră venind de pe 
terasă. Gorgour trase foc cu foc. 

Palestinianul se clătină, scăpă puşca automată şi îşi duse 
amândouă mâinile la pântece, apoi căzu rostogolindu-se pe 
trepte. De sus de pe terasă, cel de-al doilea trase o rafală în 
colonel, dar nu-l nimeri. Cerchezul ridică arma şi trase repede 
patru focuri. Bărbatul se clătină înainte şi înapoi, apoi se prăbuşi 
în gol. 

Ratwa trăgea şi ea cu pistolul, ochind cu grijă. Trei focuri la 
rând. Un glonţ îl nimeri pe colonel în umărul stâng, făcându-l să 
se întoarcă şi să se cutremure din cauza şocului puternic. Cu un 
chiot de bucurie, Ratwa se ridică şi alergă la el, ocolind Land 
Rover-ul. Atunci îl zări pe Malko care luase de jos Kalasnikov-ul 
lui Ahmed. Aceasta îi propti ţeava în obraz. 


Colonelul Gorgour care, atunci când căzuse, nu lăsase arma 
din mână, culcat pe partea dreaptă, o ochi pe Ratwa şi trase tot 
foc cu foc, zguduit de fiecare împuşcătură şi strâmbându-se de 
durere. 

Primul glonţ o atinse pe Ratwa direct în burtă. Rămase cu 
gura căscată o fracțiune de secundă, apoi se încovoie. Brusc 
pistolul Parabellum i se păru prea greu. Braţul se înmuie, iar 
arma căzu pe jos. Colonelul Gorgour trăgea în continuare 
nestingherit. Alt glonţ îi pătrunse în coapsă, iar altul o nimeri în 
şold în momentul în care se prăbuşea... Rămase culcată pe 
spate, fără armă, cu ochelarii sparţi şi gura căscată. 

Colonelul se ridică uşurel şi se sprijini într-un genunchi. 
Glonţul de calibrul treizeci şi opt îi sfărâmase rău de tot umărul. 
Simţea cum îi ţâşneşte sângele de subsuoară ca dintr-un izvor. 
Capul începuse să-i vâjâie. Reuşi să se ridice în picioare cu un 
efort supraomenesc. Înainte de toate, trebuia să-l omoare pe 
rege. Dar mai întâi trebuia să-l găsească. El mai fusese la EI 
Kharana. Încăperile cele mai adăpostite se găseau în dreapta 
intrării. 

O luă într-acolo clătinându-se. Ratwa mai mişca încă. El se 
opri lângă ea, îi puse ţeava armei în ureche şi apăsă pe trăgaci. 
Faţa palestinienei fu desfigurată imediat, glonţul ieşind pe sub 
ochiul stâng, smulgând jumătate din obraz. 


* 
x x 


Malko înjură cu disperare. În cădere, levierul de armare al 
Kalaşnikovului se îndoise. Acum era blocat, iar arma nu se mai 
putea folosi. | se păruse că a trecut o veşnicie, dar abia se 
scursese un minut de când colonelul Gorgour năvălise în curtea 
castelului salvându-i viaţa. 

Se ridică cu Kalaşnikovul stricat în mână. Chiar în acel 
moment, colonelul îl zări. Ridică mitraliera, dar Malko se 
adăposti după Land Rover. _ 

Gorgour ezită. Durerea din umăr era insuportabilă. li era frică 
să nu leşine. Nu Malko îl interesa pe el. Nu era periculos fiindcă 
nu trăgea în el. Se aplecă şi luă de jos Parabellum-ul 
palestinienei. Trebuia să-şi termine treaba. Nu îşi făcea iluzii 
pentru ce va urma. Rănit, fără maşină, oricum nu putea să 
scape de patrulele din deşert. Fără să-şi mai facă griji în privinţa 


adversarului dezarmat, plecă în căutarea regelui. 

Malko aruncă Kalaşnikovul şi se uită în jurul lui. Până să 
traverseze el curtea ca să ia puşca automată a palestinianului 
împuşcat sau pe a celuilalt care zăcea pe trepte, colonelul ar fi 
avut tot timpul să-l găsească pe rege şi să-l omoare. 

Deodată văzu mitralierele din Land Rover-ul care ardea. Una 
era stricată, însă cea din spate, aşezată pe un trepied, se putea 
folosi. Dintr-un salt, fu în maşina înconjurată de fum. Arma avea 
deja o bandă cu cartuşe pusă în ea. Cum învățase odinioară la 
Fort-Worth, manevră levierul de armare de două ori ca să fie 
sigur că a intrat un glonţ în cameră, apoi întoarse ţeava spre 
colonelul Gorgour care fugea greoi. Ştia că nu va putea opri un 
om ca el numai cu vorbe. Dar nu putea să sufere să tragă pe la 
spate... 

Rugându-se ca nisipul şi accidentul să nu fi deteriorat 
mitraliera, Malko apăsă pe trăgaci, ochind uşa pe care intrase 
colonelul. Împuşcăturile îl asurziră, iar arma tresări pe trepied. 
Bucăţi de piatră se împrăştiară peste tot, ca într-o gravură a 
morţii. Colonelul se dădu repede înapoi. 

Ţeava mitralierei îl urmări. Urmă o secundă de tensiune 
insuportabilă. Arma MP 5 era îndreptată spre Malko. Văzuse cum 
ştia colonelul se o folosească. Dar ştia totodată că ultimul lui 
gest ar fi fost să apese pe trăgaciul armei automate, chiar şi în 
agonie. În cutie mai erau încă două sute de cartuşe... 

— Lăsaţi arma, colonele! strigă Malko. Repede sau vă omor! 

Mii de  punctuleţe strălucitoare jucau în faţa ochilor 
cerchezului. Pierduse mult sânge. Fu cuprins de o sfârşeală 
subită. Vedea uşa la câţiva metri de el. Era sigur că dincolo de 
ea se afla regele. Dar mai ştia că acest spaţiu era de netrecut. 
Nimeni nu poate trece printre gloanţele unei mitraliere ca prin 
ploaie. Nu la această distanţă. 

Fireşte că îl putea ucide şi el pe Malko. Avea multe şanse să o 
facă, dar nu atât de multe încât el să rămână în viaţă. Acum 
totul îi era perfect egal. Pierduse deja. Pe nesimţite, dădu 
drumul armei MP 5 şi rămase acolo, privind în gol, detaşat şi 
liniştit. 


x x 
Cherif Nasser intră primul pe poartă alergând. Era urmat de 


alţi trei ostatici. La început, nu distinse nimic din cauza fumului. 
Apoi iordanianul îl zări pe Malko lângă mitralieră şi răcni de 
fericire. 

— Unde este regele? 

Malko scutură din cap. 

— Nu ştiu. 

lordanienii îl văzură apoi pe colonelul Gorgour şi se opriră 
brusc. Cunoşteau ce rol jucase în acest complot. Cu excepţia lui 
Cherif Nasser, se năpustiră imediat la omul rămas nemişcat şi îl 
loviră cu pumnii şi cu picioarele, tăvălindu-l pe jos. Un colonel 
luă un bolovan şi se pregăti să strivească ţeasta rănitului cu el. 
Era mai mult decât putea suporta Malko. El ridică uşurel ţeava 
mitralierei şi apăsă pe trăgaci. Rafala nimeri arcada din care se 
desprinse o ploaie de aşchii care îi umplură pe ofiţeri. Rămaseră 
cu toţii năuciţi. Nu era de glumit. Văzând figura lui Malko, 
niciunul nu îndrăzni să se clintească din loc. 

— Regele vă aşteaptă, zise şi pe un ton sec. Cred că îl veţi 
elibera imediat. Acum nu mai are de ce să se teamă... 

Nimeni nu scoase o vorbă. Cherif Nasser le strigă ceva în 
arabă şi intră alergând în castel. Ceilalţi îl urmară cu părere de 
rău, lăsându-l pe colonelul Gorgour în plata Domnului. 

Malko se dădu jos din Land Rover, se aplecă deasupra 
ofițerului cerchez şi îi luă mitraliera. Colonelul se mişcă puţin şi 
deschise ochii. Culoarea lor albastră nu se spălăcise. Malko 
îngenunche lângă el şi îi văzu rana. Cerchezul se strâmbă. 

— Mai bine mă împuşcaţi adineauri. 

Nişte ţipete însoţite de înjurături îl făcură pe Malko să întoarcă 
capul. Un colonel apăru târând după el un tânăr palestinian, 
care părea năucit şi terorizat. 

— Câinele ăsta îl păzea pe rege, explică ofiţerul. Nici măcar 
nu a încercat să tragă în noi. 

Agita în mână mitraliera de fabricaţie cehoslovacă a 
palestinianului. Trecând pe lângă colonelul Gorgour, îl scuipă. 
Cerchezul nici măcar nu tresări, de parcă murise. Malko se ridică 
şi se duse în curte. Întoarse privirea când trecu pe lângă 
cadavrul lui Ratwa. Numai ea era răspunzătoare de acest 
masacru. 

Un huruit acoperi vâjâitul khasinului. O automitralieră se ivi 
din praf şi se opri în faţa porţii din fier. 


Capitolul XXII 


Ciori negre, imense şi agresive, se învârteau greoi pe 
deasupra bărbatului țintuit pe solul stâncos din spatele marelui 
cort maro al şeicului Mafrak. Ţipătul oribil, strident, îi făcu lui 
Malko pielea de găină. Privirea lui o întâlni pe a Sophiei Nazzal. 
Insă ea fuma liniştită o ţigară. De parcă el visase. 

— Este îngrozitor, zise el. 

Leoaica scutură scrumul. 

— A primit ce a meritat. 

Tânăra italiancă şi Malko rămăseseră în tabăra şeicului Mafrak 
după isprăvile de la El Kharana, fiind invitaţi de şeful beduin. 

Blindatele şi unităţile armatei regale plecaseră la Amman. Ca 
să sărbătorească eliberarea regelui, şeicul organizase un mare 
dineu în onoarea lui Malko. Gestul îndrăzneţ şi plin de curaj al 
acestui străin cu ochi de aur îl impresionase enorm... 

Vântul încetase, iar cerul era iarăşi senin. Regele Hussein se 
dusese la reşedinţa lui din Homar, după ce îi mulţumise foarte 
simplu lui Malko. Dacă colonelul Gorgour nu ar fi fost torturat, 
bucuria lui Malko ar fi fost deplină. Geamătul se auzi din nou la 
câţiva metri de el. Era atroce, disperat, inuman. 

Malko strânse din dinţi. Avea senzaţia că el suferă. În urmă cu 
câteva ore, beduinii îl târâseră pe colonelul Gorgour până la 
şeicul Mafrak, după ce îi pansaseră rănile ca vai de lume. 

Beduinul nu îi spusese decât câteva fraze, apoi se întoarse cu 
spatele dezgustat. Sophia Nazzal îi explicase atunci lui Malko: 

— Wadi i-a lăsat puterea de decizie lui Mafrak. Sunt veri de 
departe... 

Consilierul regelui se lupta cu moartea la spitalul italian din 
Amman. La o oră după ce fusese adus Gorgour, el auzise nişte 
ţipete oribile ce veneau din cortul unde fusese închis. Regele 
plecase, însă generalul Shanbak era încă aici. Chipul lui împietrit 
se întunecase şi observase: 

— Nu-l vom putea determina să vorbească. 

Malko nu înţelegea. 

— De ce nu îl interogaţi dumneavoastră? 

Shanbak clătinase din cap. 


— Le aparţine beduinilor. Nici nu m-ar lăsa să-l iau de aici. Nu 
ştiţi cu cine aveţi de-a face... 

Văzându-l pe şeic ieşind din cort cu un pumnal plin de sânge 
în mână, Malko se simţise aproape uşurat. Mort, colonelul 
Gorgour suferea mai puţin decât dacă trăia. Dar pe urmă, 
tipetele răsunară din nou... Nemaiputând să suporte, Malko ocoli 
cortul şi se opri. Gorgour era culcat pe pământul plin de 
bolovani, îmbrăcat numai într-un şorţ din pânză, cu mâinile şi cu 
picioarele legate de nişte ţăruşi. Işi legăna capul de la stânga la 
dreapta, cu o mişcare regulată. Ciorile se roteau în jurul lui, 
aşezându-se uneori pe el şi ciugulindu-i faţa. Atunci urla cel mai 
tare. 

Trăsăturile ofițerului erau de nerecunoscut din cauza sângelui 
care îi cursese şi forma acum o mască roşiatică, oribilă, ca în 
teatrul japonez. Carnea se umflase, iar gura era imensă. La ochi, 
nici nu te puteai uita. Erau două globuri roşii pline de puroi. 
Sophia Nazzal venise lângă Malko. Ea îl apucă de braţ şi îl trase 
înapoi. 

— Nu mai rămâneţi aici, nu e treaba dumneavoastră... 

Malko îşi scoase ochelarii. Nici nu mai putea să vorbească. 


— ...Ce i-au făcut? 

Leoaica nu răspunse imediat, nesimţindu-se în largul ei. Apoi 
cobori vocea în mod maşinal. 

— Mafrak i-a scos ochii, apoi a pus în locul lor nişte cărăbuşi. 
După aceea, i-a spus unei femei să-i coasă pleoapele. 

Malko nu scoase o vorbă. Ce să mai spună în faţa unei 
asemenea atrocităţi?... 

Mai fusese şi fetiţa lui Wadi Karak cu beregata tăiată în cadă 
ca un porc la abator. Ce să mai crezi? Arabii practicaseră 
întotdeauna cruzimea ca pe o virtute. Brusc, colonelul Gorgour 
începu să urle scuturând din cap. Nişte ţipete demente care îţi 
îngheţau sângele în vene. Cărăbuşii îşi făceau treaba... Malko îşi 
închipuia cum se agaţă cu labele lor ţepoase de nervul optic... 
Era îngrozitor. 

Ar fi vrut să-i spună nefericitului că era lângă el, că nu dorise 
să se întâmple acest lucru... Se revăzu din nou cu mitraliera în 
mână... 

— Cât timp va rămâne aici? 

— Până când va muri. Trei, patru zile... Poate chiar mai mult. 


Cât va rezista. | se dă de băut din când în când, altminteri ar 
muri repede. 

Malko se forţă să se uite la suferind. Pieptul se ridica în mod 
regulat. Era bine făcut. În afară de umărul rănit şi pansat 
rudimentar, nu mai avea nici o altă rană mai gravă. Putea să se 
chinuie şi o săptămână... 

— Trebuie să-l dezlegăm, zise Malko. 

Sophia Nazzal îi aruncă o privire plină de dispreţ. 

— Nu vorbiţi prostii. Asta nu vă priveşte pe dumneavoastră. 

Malko se cutremură, şocat de această sălbăticie rece şi lucidă. 

— În parte, regele a fost salvat datorită mie. Drept mulţumire, 
eu cer ca acest om să fie dezlegat şi îngrijit. Chiar dacă va fi 
împuşcat după aceea. 

„Dacă nimeni nu îndrăzneşte, o s-o fac eu”, se gândi Malko. 
Sophia Nazzal îl apucă de braţ. 

— Uitaţi-vă la beduinul de lângă cort. 

Malko se uită. Un beduin stătea ghemuit în apropiere de 
prizonier, indiferent, cu puşca între genunchi. Nici nu se uita la 
bieţii chinuiţi. 

— Da, şi ce dacă? 

— Stă acolo ca să-l păzească pe prizonier. Dacă încearcă 
cineva să-l dezlege, îl omoară pe loc. Este ordinul şeicului 
Mafrak. Ştiu că l-aţi salvat pe rege, iar toţi beduinii din tribul său 
şi-ar da viaţa pentru dumneavoastră, dar un singur lucru nu le 
stă în putere: să-i răpească posibilitatea lui Wadi Karak de a se 
răzbuna. 

— Şi dacă i-aş cere eu acest lucru? 

Leoaica îşi deschise buzele groase într-un zâmbet trist. 

— Este inutil. Mai degrabă v-ar da mâna dreaptă. Omul ăsta i- 
a ucis copilul cu sânge rece. Este o crimă de neiertat. Nici dacă 
i-aţi fi fost frate sau dacă i-aţi fi salvat viaţa, nu ar accepta. Mai 
bine s-ar omori cu mâna lui. 

Malko se pregătea să răspundă, când un beduin veni în goană 
la ei. Îi spuse ceva în arabă Sophiei Nazzal, apoi plecă. 

— Şeicul Mafrak vrea să vă vadă, spuse Leoaica. 

Malko o urmă, după ce îi mai aruncă o ultimă privire 
colonelului Gorgour. Acum nu mai gemea atât de des, de parcă 
durerea i-ar fi ros corzile vocale. Avea impresia că îşi 
abandonează un prieten la nevoie. Şi cu toate astea, Gorgour l- 
ar fi omorât fără nicio ezitare. De fapt, a şi încercat s-o facă. 


Însă războiul se terminase şi el nu aplica legea Talionului. Aici 
era vorba de morală. 


x x 


Înfăşurat într-un superb veşmânt albastru închis, acoperit de 
cartuşiere şi de centuri din argint, şeicul Mafrak îl aştepta pe 
Malko în faţa cortului. Masiv, cu un uşor început de burtă, cu 
faţa ridată de viaţa din deşert, purta pe cap cu eleganţă un 
kouffieh alb. Nasul puţin coroiat ieşea din pânza albă ca un cioc. 
Îi luă mâinile lui Malko într-ale sale şi murmură ceva de 
neînțeles. Părea extrem de emoţionat. Sophia Nazzal traduse: 

— Nu ştie cum să vă mulţumească. Puteţi să rămâneţi în cort 
cât vreţi. Sunteţi ca şi fiul său. 

Malko mulţumi în engleză. Toată lumea se aşeză pe perne în 
jurul unui platou din aramă pus pe o buturugă groasă. Un 
beduin se apropie numaidecât şi împărţi ceşcuţele. Apoi turnă 
câte un strop de cafea fierbinte cu aromă de cardama. 

— Dacă nu mai doriţi după ce o beţi, daţi-i ceaşca servitorului 
scuturând-o, îi şopti Sophia. 

Malko bău lichidul negru. Avea un gust ciudat, puţin amărui. 
Scutură ceaşca şi o înapoie. 

Soarele începea să ardă. Malko se gândi la omul chinuit de 
soare şi de praf... Într-o zi, cineva va descoperi numele 
colonelului Gorgour într-un dosar prăfuit şi va trage o linie, fără 
să ştie până în ce punct o servise pe Majestatea Sa. Dacă cumva 
concluziile lui Terence Ziros erau exacte... Simţi nevoia să-i 
ceară şeicului să-l ierte, dar se răzgândi. Beduinul nu era milos 
din fire. Tortura era mai degrabă un ritual decât o pedeapsă 
fizică... 

Şeicul se uita la el cu prietenie. Băgă mâna în centura lată şi 
scoase un pumnal cu teaca din argint bătută cu pietre preţioase 
şi cu lama curbată ca un iatagan. l-I întinse lui Malko adresându- 
i o frază nesfârşită. Sophia Nazzal îi sorbea cuvintele. 

— Şeicul are acest pumnal din adolescenţă, îi explică ea. Este 
un dar de la tatăl său. S-a bătut cu el de nenumărate ori şi nu s- 
a despărţit niciodată de el. Acum vi-l face cadou. 

Emoţionat, Malko împinse arma. 

— Sunt măgulit, dar nu pot să accept. 

— Acceptaţi, îl îndemnă Sophia, altfel, îl jigniţi de moarte. Este 


cea mai mare onoare pe care v-o face... 

Figura beduinului se înroşise pur şi simplu văzând că Malko 
ezită. El luă în sfârşit pumnalul şi îl scoase puţin din teacă. 
Oţelul cenuşiu era gravat cu arabescuri fine. 

— Spuneţi-i că îl primesc, zise Malko. Şi că mă simt foarte 
onorat de gestul lui. 

Sophia traduse. Şeicul începu un interminabil discurs. Leoaica 
traducea pe măsură ce şeicul vorbea. 

— Această armă serveşte ca să vă apăraţi de duşmani tot 
restul vieţii. Nu ezitaţi să o folosiţi împotriva celor care vă 
trădează sau vă înşală... 

Beduinul avea o idee destul de neobişnuită despre viaţa în 
societate... 

— În seara asta, zise Sophia Nazzal în încheiere, va fi o mare 
sărbătoare. Dumneavoastră sunteţi oaspetele de onoare. 

Şeicul se ridică, ceea ce însemna că întrevederea s-a 
terminat. Malko nu mai îndrăznea să se apropie de cortul lângă 
care agoniza colonelul Gorgour. Probabil că cei de la CIA se 
întrebau de ce stă atât de mult în deşert. Misiunea lui la Amman 
se terminase, iar regele era salvat. lar colonelul Gorgour nu va fi 
omul care să facă dezvăluiri în legătură cu complotul. 

Cu pumnalul şeicului Faysal în mână, Malko începu să se 
plimbe printre corturi, întrebându-se de ce nu pleca. 


* 
x x 


Sophia Nazzal era strălucitoare. Rochia lungă, croită după 
modelul beduin, toată numai broderii, cu decolteul adânc şi 
pătrat, îi punea mai bine pieptul în valoare decât hainele 
europene. Părul lung şi blond îi încadra faţa bronzată. 

Serata era pe sfârşite. Malko mâncase în picioare cu mâna, 
mâncarea de rezistenţă: un „mensalt” din oaie atunci tăiată, 
friptă la proţap, tranşată în bucăţi şi servită în farfurii enorme 
pline cu orez amestecat cu migdale. Toţi mâncau cu mâna, 
făcând cocoloaşe cleioase de orez amestecat cu carne. 

Şeicul Mafrak îl aşezase pe Malko în dreapta lui... După aceea, 
servitorii îi turnaseră în palmă apă parfumată... 

Când ajunseră la desert, se auziră primele împuşcături. Un 
vlăjgan vesel se proţăpise în faţa Leoaicei. Râzând, golise în aer 
tot încărcătorul armei sale G 3. După asta, timp de o oră, parcă 


ar fi fost la El Alamein. 

Beduinii dansau, trăgeau în aer, chiuiau cu sălbăticie, sub 
privirea binevoitoare a şeicului Mafrak. La un moment dat, 
Sophia se ridicase şi dansase cu ei desculţă, ciufulită, ca un 
animal superb. Bărbaţii roiau în jurul ei agitând armele, 
dezbrăcând-o cu privirea, înnebuniţi de dorinţă, în faţa acestei 
frumoase femei blonde, dar de neatins, fiindcă era invitata 
şeicului lor. 

După un sfert de oră, împuşcăturile se mai domoliră... Şeicul 
se retrăsese discret în cortul lui, după ce îi urase noapte bună 
lui Malko. Strigătele de sărbătoare acoperiseră urletele 
colonelului  Gorgour. O dată cu lăsarea serii, cărăbuşii 
deveniseră mai vorace. Câteodată, Malko îşi încorda auzul şi 
distingea o tânguire izolată. Dar numai el observase acest lucru. 
Se ridică din culcuşul lui din perne. 

— Mă duc la culcare. 

Sophia, care sorbea puţin arak, îl fixă cu ochii ei gălbui. Stătea 
turceşte şi se uita la beduinii care dansau pentru ea. 

— Eu mai rămân puţin, zise ea. 

După cum o cunoştea, va participa la orgia beduinilor... 
Noaptea era răcoroasă, iar Malko fu fericit când intră la căldură 
în cort, neluând în seamă mirosul urât al păturilor. După ce 
rămase doar în slip, se culcă. Nu îi era somn, deşi i se închideau 
ochii de oboseală. 


x x 


Perdeaua cortului se dădu la o parte, iar el se ridică în capul 
oaselor. Leoaica stătea în faţa lui. Ea îl privi câteva clipe 
zâmbind, apoi, fără un cuvânt, îşi trase rochia peste cap. Nu 
purta nimic pe dedesubt. Se apropie ironică de Malko. 

— Aţi da douăsprezece cămile ca să vă culcaţi cu mine? 

Ar fi trebuit să nu fie un bărbat galant ca să discute un schimb 
atât de rezonabil. 

— Fireşte, răspunse Malko. 

Incurajată de răspunsul lui, ea se lăsă în genunchi la 
picioarele lui şi se aplecă spre Malko. Rece ca un peşte mort, el 
se lăsă în voia ei, cu mintea în altă parte. În unele momente, i se 
părea că vântul aduce până la el tânguirea insuportabilă a 
colonelului Gorgour... Sophia Nazzal îşi dădu seama foarte 


repede de indiferența lui. Se ridică brusc. Fierbea de furie. 

— Nu mă doriţi? 

Malko îi zâmbi galant. 

— Ba da, de ce? 

Crezu că îşi va înfige dinţii în el. 

— DE CE? 

Locul în care privea ea era mult mai elocvent decât cea mai 
gravă insultă. 

— Cred că oboseala este de vină. Sunteţi foarte frumoasă, 
adăugă Malko cu sinceritate. 

Ea se uită în ochii lui. 

— Am chef să faceţi dragoste cu mine. 

Se aplecă din nou peste el cu şi mai multă înverşunare, cu o 
tehnică fără cusur şi gâfâind de dorinţă. Făcuse turul culcuşului, 
iar acum stătea peste Malko, dreaptă ca un băț, cu un braţ pe 
sub coapse, de parcă ar fi vrut să-l susţină. Mâinile se jucau 
neobosite pe trupul lui, cu o savantă şi enervantă lentoare. 

La un moment dat, Malko crezu că va fi trădat de corpul lui şi 
se va purta ca un simplu agent vulgar, nu ca o alteţă serenisimă 
ce era. Dar vântul aducea până la el tânguirea colonelului 
Gorgour care ruina orice efort al Leoaicei. Ea se ridică imediat 
nebună de furie. 

— Vă urăsc, zise ea încetişor. Există în tabăra asta bărbaţi 
care ar tăia beregata fraţilor lor ca să se culce cu mine... lar 
dumneavoastră... dumneata... 

incepuse să se bâlbâie. Din gură îi ieşeau tot felul de 
obscenităţi în arabă, în engleză şi în italiană. Apoi se ridică, îşi 
luă rochia şi ieşi din cort târând-o pe jos. Dacă s-ar fi întâlnit cu 
oamenii şeicului, s-ar fi lăsat cu măcel. Se mai auziră câteva 
focuri de armă. Ultimii beduini îşi goleau încărcătoarele înainte 
să se ducă la femeile lor. 

Malko asculta zgomotele nopţii şi bătăile inimii sale. Plăcerea 
la care renunţase îl făcuse mai lucid şi mai nemilos. Contempla 
stelele de pe cer prin deschizătura cortului. Se afla într-o situaţie 
ciudată. În clipa asta, trebuia să fie la Beirut, sărbătorind 
victoria, la rege, sau într-un Boeing care zbura spre Europa. Însă 
el stătea într-un cort al beduinilor, în mijlocul deşertului. 


* 


Malko se trezi tresărind şi strănută. Timp de câteva secunde, 
ascultă zgomotele nopţii, furios că s-a lăsat răpus de oboseală... 
Dacă nu s-ar fi trezit în zori, nu şi-ar fi iertat-o niciodată. 
judecând după răcoarea de afară, trebuie să fi fost aproape ora 
cinci. 

Malko îşi trase repede jeanşii pe el şi ieşi din cort. Fu cuprins 
de frig. Aproape că îngheţase. Din fericire, luna strălucea şi 
putea să se orienteze cu uşurinţă. În zece minute, ajunse în 
spatele cortului unde zăcea colonelul Gorgour. Se ghemui în 
întuneric şi cercetă împrejurimile. 

Ofiţerul era la locul lui. Corpul lui chinuit forma o pată 
întunecată pe solul roşiatic. Malko avu nevoie de un minut ca 
să-l zărească pe beduinul de pază. Adormit, se rezemase de un 
alt cort, în întuneric. Malko rămase nemişcat şi numără rar până 
la două sute. Cea mai mică mişcare greşită şi era terminat. Un 
câine se auzi lătrând în depărtare. 

Încet de tot, începu să se târască spre colonelul Gorgour. 
Centimetru cu centimetru, ca un exerciţiu pe care nu-l mai 
făcuse de multă vreme. 

După fiecare târâre, se oprea să se uite la beduin. Dacă 
acesta se trezea, nu avea nici cu ce să se apere, căci îşi lăsase 
pistolul extraplat în cort. 

| se păru că nu mai ajunge o dată lângă corpul colonelului, 
temându-se tot timpul că cerul se va lumina la est şi că tabăra 
va fi inundată de razele soarelui. Acum rămăsese lucrul cel mai 
greu pe care îl avea de făcut. Se opri din nou ca să asculte 
respiraţia prizonierului. Era scurtă şi regulată. Din când în când 
mai tresărea şi mai gemea. Cărăbuşii adormiseră, îngheţaţi de 
frig, lăsându-l pe colonel în pace. 

Dacă nu înţelegea ce voia Malko de fapt şi începea să strige, îl 
alerta pe beduinul de pază. lar Malko risca să se trezească 
alături de el a doua zi dimineaţă. A 

Se ridică în genunchi în faţa cerchezului. li puse repede mâna 
la gură şi îi şopti la ureche: 

— Sunt eu, prinţul Malko. 

Colonelul Gorgour tresări când Malko puse mâna pe buzele lui 
reci şi umflate. Geamătul slab care îi ieşi din gură i se păru lui 
Malko precum un tunet. Paznicul nu făcu nicio mişcare. Probabil 
că visa părul lung şi blond al Leoaicei. 

Malko ridică încetişor mâna, gata să înăbuşe cel mai mic țipăt. 


Colonelul Gorgour putea să se răzbune foarte bine, ştiind că tot 
nu mai are nimic de pierdut. Dar buzele rămaseră lipite. Vorbind 
rar la urechea lui, Malko îi explică ce avea de gând să facă. Îşi 
lipise strâns gura de cartilaj ca să nu scape niciun sunet mai 
departe. În final, Malko zise: 

— Dacă sunteţi de acord, strângeţi-mă de mână de două ori. 

Apucă mâna colonelului pe întuneric. Îndată acesta simţi 
degetele lui Malko, i le strânse cu o forţă neaşteptată. Apoi le 
dădu drumul şi le mai apucă o dată. 

Malko răsuflă uşurat. Zarurile erau aruncate. Nu mai putea să 
dea înapoi. Cu mâna dreaptă căută pumnalul pe care îl 
strecurase în centură. Strânse buzele şi apăsă vârful în pieptul 
colonelului. 

Rămase astfel o fracțiune de secundă, neîndrăznind să apese. 
Degetele cerchezului le strânse cu putere pe ale sale, de parcă 
ar fi vrut să-i spună: „Ce mai aşteptaţi?” Atunci, Malko apăsă cu 
toată forţa mânerul pumnalului. Lama se înfipse destul de uşor, 
cu un zgomot care îţi făcea rău. Degetele colonelului îl zgâriară 
pe Malko. Oftă, şi corpul îi fu cuprins de un tremurat nestăpânit 
şi capul se bălăngăni dintr-o parte în alta. Corpul se lupta cu 
moartea. Malko simţea în mânerul pumnalului vibraţiile bătăilor 
disperate ale inimii. 

Acest lucru mai dură câteva secunde fără sfârşit. Pieptul se 
ridică brusc, apoi se lăsă în jos şi nu se mai mişcă. Malko nu se 
mişcase şi nu se mai gândise la paznic. Dar îşi aminti brusc de el 
şi se uită spre locul unde dormea. Acesta nu îşi schimbase 
poziţia. 

Mai rămase puţin lângă colonelul Gorgour, gândindu-se la el şi 
ca să-şi mai domolească puţin bătăile inimii... Până acum nu 
omorâse niciun om cu atâta sânge rece, simțind cum moare atât 
de aproape de el. 

Dar nici nu se va simţi vreodată mai împăcat sine. Deşi uneori 
era obligat de a doua lui meserie, cu reguli nemiloase şi abjecte, 
să procedeze în acest fel, va rămâne întotdeauna neschimbat. 
Tot aşa, într-o zi la Istanbul, îl pălmuise pe un ofiţer turc care 
nu se ţinuse de cuvânt. şi riscase viaţa şi atunci. 

La fel de grijuliu, plecă spre cortul lui. Când se va trezi, 
paznicul va avea o surpriză neplăcută. Nu îşi dădea seama dacă 
lipsise cinci minute sau o jumătate de oră. Timpul parcă se 


5 Aluzie la S.A.S. La Istanbul (n.a.) 


oprise în loc. Se întinse cu faţa în sus. Muşchii spatelui îl ardeau. 
De când fusese rănit în Asia, îi era greu să mai facă asemenea 
exerciţii. Aproape imediat se cufundă într-un somn adânc, 
nemaigândindu-se la nimic. 


Capitolul XXIII 


Pumnalul cu mâner din argint era înfipt vertical în pieptul 
prizonierului, în mijlocul unei mari pete de sânge închegat. 
Nemişcat ca o stâncă, şeicul Mafrak contempla în tăcere 
această sfidare. Era pumnalul său. 

Ţipetele furioase ale oamenilor lui îi tulburaseră odihna. leşise 
din cort încă somnoros. Imediat fu condus la locul unde se găsea 
colonelul Gorgour. Aproape o sută de beduini se adunaseră în 
jurul corpului, plini de ură şi, de răutate, dar păstrând cu respect 
distanţa. 

Colonelul Gorgour avea figura liniştită şi mâinile depărtate, în 
ciuda umflăturilor groteşti de la ochi, îşi păstrase o anumită 
serenitate. 

Şeicul nu îşi putea lua privirile de la arma pe care i-o oferise în 
ajun oaspetelui său de onoare, bărbatul care îl salvase pe rege. 
Aceluia care nu putea fi atins, tocmai pentru că era oaspetele 
lui. 

Chipul lui nu trăda nimic din ce gândea. Ştia că toţi oamenii 
lui aşteaptă să pună în practică ameninţarea pe care o făcuse. 
Cel care îndrăznea să încalce legea Talionului avea aceeaşi 
soartă ca a prizonierului. 

Şeicul stătea pe gânduri. Gestul străinului fusese semnat cu 
bună ştiinţă. Nimeni nu îl obligase să lase arma în rană... S-ar 
putea să fi avut mai multe motive ca să facă acest lucru. Şeicul 
luă brusc o hotărâre. Ca şi califii de altădată, îi va pune 
vinovatului o singură întrebare. 

— Duceţi-vă şi aduceţi-l pe străin, ceru el. 

Cinci beduini plecară în grabă. Privirea şeicului le înfrână 
pornirea. Nu se hotărâse încă. El va spune când va începe 


supliciul. 


x x 


Ochii negri ai şeicului Mafrak înfruntau privirea aurie a lui 
Malko. Faţă în faţă, cei doi bărbaţi se măsurau. Inima lui Malko 
bătea repede. De aici nu-l va scăpa nici Leoaica şi nici CIA. Dacă 
se va duce vestea la Washington, se va alege probabil cu o 
mustrare... 

Cei cinci beduini îl încadrau. La ce bun? Doar nu avea de gând 
să fugă. Sophia Nazzal stătea lângă el ca traducător şi nimic mai 
mult. Ura şi disprețul se puteau citi lesne pe chipul ei. Vorbind 
încet, şeicul i se adresă lui Malko în arabă, apoi îi făcu semn 
tinerei să traducă. 

— Vă întreabă de ce aţi lăsat pumnalul în pieptul trădătorului? 
Crede că este o sfidare... 

Malko ezită o fracțiune de secundă. Fără să ştie de ce, avea 
senzaţia că a doua parte a întrebării nu fusese în totalitate 
tradusă de Sophia. Până la urmă, răspunse de ce a procedat 
astfel, însă fără să se justifice. 

— Şeicul mi-a oferit un dar la care ţinea enorm, începu el. 
Pentru că i-am înşelat încrederea, nu puteam să mai păstrez 
acest cadou... 

Tăcu. Leoaica traduse cu o voce guturală. Ochii mici şi negri 
ai şeicului îl observau pe Malko cu o privire pătrunzătoare. | se 
păru că vede în ei o lucire fulgerătoare de înţelegere. Simţea că 
arabul aprecia faptul că rămăsese ca să fie supus judecății. 
Brusc, i se păru că amândoi vorbesc aceeaşi limbă. 

Aşteptau cu toţii cu privirile aţintite la buzele şeicului Mafrak. 
Malko îşi ţinu respiraţia. Soarta lui va fi hotărâtă în această 
secundă. În sfârşit, arabul începu să vorbească atât de clar, 
încât Malko avu impresia că înţelege. Vorbi destul de mult, apoi 
îi făcu semn tinerei să traducă. După expresia de dezamăgire a 
acesteia, el înţelese că scăpase cu viaţă. 

— Şeicul este profund mâhnit de gestul dumneavoastră. Dacă 
nu aţi fi fost oaspetele lui, v-ar fi aşteptat aceeaşi soartă cu cea 
a prizonierului. Dar este de părere că v-aţi făcut datoria: viaţă 
pentru viaţă. Puteţi să părăsiţi tabăra. 

Malko înclină din cap. 

— Spuneţi-i că voi păstra această amintire a nobilei sale 


ospitalităţi şi că regret sincer că nu am putut să păstrez cadoul. 

Leoaica traduse. Şeicul nu răspunse. Se întoarse cu demnitate 
şi se îndreptă spre cortul lui. Beduinii îl urmară pe rând. Nici nu 
se punea problema să-i pună în discuţie autoritatea. Malko 
rămase singur cu Sophia Nazzal. Ea se uita la el cu un dispreţ 
vădit. 

— Nu ar fi trebuit să am încredere în dumneavoastră. De 
aceea v-aţi comportat aşa aseară, suflă ea. Dacă vă găseşte 
Wadi, are dreptate să vă scoată ochii. Omul ăsta nu a meritat o 
moarte atât de blândă. Doar a vrut să-l ucidă pe rege. 

lar în viziunea Sophiei Nazzal, moartea micuţei merita să fie 
pedepsită cum se cuvine. 

— Nimeni nu are moartea pe care o merită, spuse Malko. 

Se întoarse cu spatele şi se îndepărtă. Ardea de nerăbdare să 
părăsească lordania chiar acum. Pleca cu capul sus şi cu mâinile 
curate. Era împăcat cu sine fiindcă îşi riscase viaţa şi scăpase un 
duşman de tortură. 

Auzi un zgomot de motor. Când ieşi din cort, văzu un Land 
Rover care se îndepărta într-un nor de praf şi recunoscu în 
treacăt părul blond al Leoaicei... 

Se îndreptă gânditor spre Land Rover-ul cu care venise. Avea 
încredere în şeic, dar nu şi în italiancă. Dacă ajungea înaintea lui 
la Amman, îl anunţa pe Wadi. Amman-ul era un oraş micuţ, iar 
iordanianul foarte puternic. Ura lui ar şterge orice obstacol. 

Malko se hotărî să-i răpească această bucurie. După cinci 
minute, demara, trecând printre beduinii indiferenți. 


* 
x x 


La Akaba, situată la trei sute cincizeci de kilometri de Amman, 
era o căldură uscată, iar Marea Roşie era fiartă. Malko reținuse o 
cameră la Akaba Hotel şi se plimba pe plaja pustie. La câţiva 
metri de mal, aştepta o şalupă pentru amatorii de schi nautic. 
Malko se apropie de baraca din lemn unde se făceau închirieri. 

— Aş dori să fac o plimbare pe mare, spuse el. Să merg de-a 
lungul coastei până în Arabia Saudită. Credeţi că se poate? 

Se putea. Malko plăti un avans de patru dinari şi străbătu 
plaja. Se urcă în barcă fără să se ude la picioare, ajutat de cel 
care o conducea. 

După vreo trei minute, se îndreptau spre portul din Akaba, 


unde erau încărcate două petroliere vechi. Nu era nici un alt 
vapor pe mare. Aşezat pe bancheta din spate, Malko se bronza. 
După un sfert de oră, Akaba dispăruse din câmpul lor vizual. 
Malko se ridică şi se apropie de marinar pe la spate. 

Zărind ţeava pistolului extraplat lângă obrazul lui, arabul 
începu să tremure. Cu toate astea, Malko îi zâmbea cu blândeţe. 
li arătă cu arma apa limpede. 

— Jump! 

Arabul făcu ochii mari. Malko repetă, de data asta mult mai 
ferm: 

— Jump or you are dead.” 

Acum arabul înţelese. Coasta se afla numai la două sute de 
metri. Işi făcu vânt, se aruncă în apă şi începu să înoate. După 
ce s-a asigurat că nu mai putea fi văzut, Malko împinse maneta 
ca să se îndrepte direct spre vest. Deşertul Sinai se afla exact la 
şase kilometri, ca şi oraşul israelian Eliath, geamănul lui Akaba. 

Cu barca asta rapidă, ajungea în opt minute. Arabii nu vor 
avea timp să reacționeze. Indată ce se va afla în mijlocul 
Strâmtorii Tiran, ajungea în apele teritoriale israeliene... Deci 
era în siguranţă. Căci, la primul foc de armă iordanian, israelienii 
vor rade Akaba din temelii. În timpul războiului de Şase Zile, 
deşi numai patru kilometri despărţeau cele două oraşe, nu se 
auzise niciun foc de armă... 

Malko îşi scoase cămaşa albă şi o agăţă de un schi nautic pe 
care îl sprijini pe verticală. Apoi, blocă direcţia cu picioarele şi 
profită de această scurtă plimbare ca să admire Akaba care se 
zărea în depărtare. Căci nu ştia dacă va mai pune piciorul 
vreodată în lordania... 


6 Sări! 
7 Sări sau eşti mort (n.a.)