Gerard de Villiers — [SAS] Sa vezi Malta si apoi sa mori

SĂ VEZI MALTA 
ȘI-APOI SĂ MORI 


( 


Gerard de Villiers 


Să vezi Malta şi-apoi să mori 


ISBN: 
973-8070-14-7 


Malko Productions - Paris, 
Voir Malte et mourir 
© Gerard de Villiers, 
Pentru versiunea românească: 
© TINERAMA 2000 


Gerard de Villiers 


3 


să vezi Malta şi-apoi 
să mori 


În româneşte de: 
Anca Pisică. 


2000 


Capitolul |. 


— Ultimul apel pentru zborul cu destinaţia Londra. 
Domnul Godfrey Borg este rugat să se prezinte la ghişeul de 
îmbarcare... Domnule Godfrey Borg prezentaţi-vă, vă rog, la 
ghişeul de îmbarcare... 

Vocea cavernoasă din difuzor răsuna între pereţii goi ai 
micuţei aerogări. Pasagerii stăteau cuminţi la coadă în 
partea dreaptă, ca să treacă de poliţie şi de vamă. Numai 
vreo patru pasageri întârziaţi se înregistrau în grabă la 
bruneta durdulie de la ghişeul companiei Air Malta. John 
Fitzpatrick se uită la ceas pentru a mia oară. El se 
înregistrase deja. Îmbarcarea trebuia să se sfârşească dintr- 
o clipă în alta, iar Godfrey Borg nu sosise încă... Vocea 
metalică din difuzor se auzi din nou, de parcă întârziatul ar 
putea să apară din pământ. Cu mâinile băgate în 
buzunarele fulgarinului vechi, John Fitzpatrick ieşi pe 
trotuarul din faţa aerogării ca să vadă dacă nu venea vreun 
taxi. Nimic. Când se întoarse, în faţa ghişeului companiei Air 
Malta nu mai era nimeni. Îmbarcarea se terminase, iar 
Godfrey Borg pierduse avionul. 

John Fitzpatrick îşi trecu furios mâna prin claia de păr 
roşcat. Oare ce să însemne acest lucru? Cercetă holul cu 
privirea şi zări trei arabi sprijiniți cu coatele de ghişeul 
companiei Libyan Airlines. Păreau să aştepte ceva, deşi nu 
era nici un zbor ai acestei companii. Brusc, simţi că îl trage 
cineva de mânecă. Plecă privirea şi zări un puştan negricios 
cu părul creţ. 

— You, Sir Fitzpatrick? 

Din cauza părului roşcat, nu avea cum să-l confunde. 
Englezul clătină din cap. 

— Yes, it's me. 

— For you. 

Puştiul îi întinse un plic alb, se îndepărtă în goană şi ieşi 
din aerogara. John Fitzpatrick desfăcu plicul în care era o 
carte de vizită şi câteva cuvinte: „Vă aştept la Casino 
Maltais, în La Valetta. Godfrey Borg”. Mototoli cartonul şi îl 


5 


băgă în buzunar. Brusc îşi încorda atenţia. Nu întârziase 
întâmplător. Godfrey Borg nu voise în mod special să ia 
acest avion, deşi îşi dorea din tot sufletul să plece din Malta. 
Trebuie să fi avut un motiv foarte serios. Bine că John 
Fitzpatrick nu îi înregistrase valiza la bagaje... Işi luă geanta 
din piele roasă şi se îndreptă către şirul de taxiuri. Simţea 
totuşi o înţepătură în inimă. Se bucurase enorm la gândul 
că va petrece o seară agreabilă la Clubul „Ambasadorilor” 
din Londra. Dar serviciul înainte de toate. Deodată, cerul 
senin şi albastru i se păru ostil. In timp ce taxiul, se îndrepta 
spre La Valetta, un huruit puternic zgudui geamurile maşinii 
vechi. Avionul de Londra tocmai îşi lua zborul. 
x 
x x 


Godfrey Borg se aşezase în fundul celei mai mari dintre 
sălile prăfuite, împodobite cu mobilă disparată şi descleiată, 
ce constituia partea cea mai selectă a celui mai select club 
din Malta. Pielea fotoliilor era crăpată, chelnerii păreau că 
dorm în picioare, îmbrăcaţi în hainele albe murdare şi 
mototolite, iar ambianța crepusculară era şi mai sinistră 
decât în cluburile britanice autentice. Aceasta se datora în 
parte lambriurilor din mahon înnegrite de trecerea timpului, 
care nici măcar nu reflectau lumina slabă a lămpilor puţine. 
John Fitzpatrick nu se atinsese de ceai, nescăpând nici un 
cuvinţel din povestea lui Godfrey Borg, ascunzându-şi 
descurajarea sub masca indiferenţei. Aproape că trebuia să 
ia totul de la zero. Observă ţigara lui Borg. Tremura uşurel 
în mână. li era teamă. Simţindu-se privit, Godfrey o strivi în 
scrumieră. 

— Trebuie să vă las acum, zise el. 

— Lăsaţi-mă să vin cu dumneavoastră, îi sugeră John 
Fitzpatrick. Este mai sigur aşa. 

Godfrey Borg clătină uşurel din cap. 

— Nu, mulţumesc. Voi ieşi pe uşa care dă în Strait Street. 
De obicei, este închisă şi nu cred că mă urmăresc în locul 
acela. Imi pare rău pentru această neînțelegere. Voi lua 
legătura cu dumneavoastră peste câteva zile. Până atunci, 
sper că... 

— Cu siguranţă, îi tăie vorba John Fitzpatrick. Cu 


6 


siguranţă. 

Godfrey Borg se ridică, îi strânse mâna şi se îndreptă cu 
paşi lenți către fundul sălii. John Fitzpatrick îl văzu 
dispărând, cu inima strânsă. Casino Maltais, cel mai vechi 
club din Malta, se afla chiar în centrul capitalei La Valetta, 
vizavi de Queen's Square şi de Grand Master's Palace, 
fostul sediu al Ordinului de Malta, în prezent Preşedinţia 
republicii. Construcţie greoaie şi negricioasă, cu grilaje la 
ferestre, ţinea de pe Republic Street până pe Merchant 
Street. 

John Fitzpatrick aşteptă câteva clipe în faţa ceaiului de 
care nu se atinsese, gândindu-se la ceea ce tocmai aflase. 
Deşi Malta respira un calm absolut englezesc, datorat celor 
o sută optzeci şi trei de ani de ocupaţie britanică, în 
realitate, se dădea o luptă feroce şi subterană pentru 
păstrarea controlului asupra teritoriului său care măsoară 
câteva sute de kilometri pătraţi, aflat la o sută de kilometri 
de Sicilia şi la trei sute cinzeci de Tripoli, capitala Libiei. 
Văzându-l pe John Fitzpatrick plecând, portarul care stătea 
în ghereta de sticlă, chiar în stânga uşii, îi zise tare să-l 
audă: 

— Have a good day, Sir” 

In Malta, devenită independentă din 1955, engleza a 
rămas în continuare limba dominantă, iar malteza, un 
amestec de arabă, spaniolă, italiană, franceză şi puţină 
engleză, se dovedea a fi destul de ermetică pentru orice alt 
auz în afară de cel maltez. 

— Thank you, îi răspunse Fitzpatrick distrat. 

leşi şi se opri pe trotuar, în faţa hidoasei statui a reginei 
Victoria, în zarva de pe Republic Street. La Valetta era ceva 
între Neapole şi San Francisco, cu străzile înguste în pantă 
sau cu scări, întotdeauna aglomerate, mărginite de clădiri 
din blocuri de piatră rozalie, încărcate cu ornamente în 
relief şi balcoane cu forme bizare. 

In această dimineaţă, zgomotul era asurzitor. Mulțimea 
compactă invada şi carosabilul străzilor cu sens unic. John 
Fitzpatrick îşi spuse că trebuia să găsească un taxi în faţă la 
Grand Master's Palace şi începu să coboare, cu geanta în 


1 O zi bună, domnule! (n.a.). 


mână. 

Abia parcursese vreo zece metri când un trecător îl izbi 
atât de puternic, încât se învârti pe loc. In acelaşi timp, avu 
o senzaţie de usturime în pulpa stângă, ca o înţepătură de 
tăun. În timp ce mormăia o înjurătură, ridică privirea şi zări 
o figură zâmbitoare, cu o mustață neagră şi groasă. 

— Excuse me, Sir! 

Bărbatul care îl lovise era înfofolit într-un pardesiu, deşi 
era destul de cald în decembrie. După ochii negri, părul 
brunet şi des şi pielea mată, îşi dădu seama că era arab. 
Era însoţit de altul: îmbrăcat tot în pardesiu şi cu umbrela 
agăţată de braţ. Poate că era un libian, unul dintre noii 
„Ccolonizatori” iviţi din populaţia malteză. Ultima ocupaţie 
arabă fusese pe la anul 1000... John Fitzpatrick îi adresă un 
zâmbet vag şi traversă Republic Street. 

Nu era nici un taxi, nici măcar în faţă la Grand Master's 
Palace, ce domina întreg cartierul cu ferestrele lui zăbrelite. 
Se opri lângă cutia poştală roşie de pe Queen's Square, 
micuța piaţă din faţa „Cazinoului Maltez”. După aceea se 
hotărî să străbată piaţeta ca să ajungă în Merchant Street. 

Când cobori de pe trotuar, calcă greşit, iar mişcarea 
bruscă pe care o făcu pentru a-şi recăpăta echilibrul îi 
declanşa imediat o durere violentă în pulpă, chiar în locul în 
care simţise înţepătura în urmă cu câteva clipe. Era ca o 
crampă. 

Mai făcu câţiva paşi forţându-şi muşchiul, însă durerea nu 
dispăru, ba chiar se accentua. Deodată, John Fitzpatrick 
simţi cum piciorul se înmoaie. Căzu în faţă înjurând, dând 
drumul genţii ca să se poată sprijini în mâini. Simţi 
numaidecât două braţe puternice apucându-l de subsuori şi 
ridicându-l în picioare. Inaintea ochilor, faţada negricioasă a 
palatului se legăna ca într-un coşmar. Capul îi vâjâia, iar 
piciorul îl ustura de parcă ar fi fost opărit cu apă clocotită. 

Fierbinţeala îi cuprinse cu repeziciune tot corpul. Auzi o 
voce amabilă, cu un accent grav: 

— You're not feeling well, Sir. Let me help you’. 

John Fitzpatrick bâigui: 


2 Nu vă simţiţi prea bine, domnule. Lăsaţi-mă să vă ajut. 


8 


— I'm all right. Thank you. 

Insă era din ce în ce mai ameţit. | se făcu greață şi 
privirea se înceţoşa. Distingea vag două siluete de o parte 
şi de alta, doi bărbaţi care îl ajutau să se ţină pe picioare. 
Unul dintre ei îi luase geanta din piele pe care o scăpase pe 
jos. Traversară din nou Republic Street. In capătul străzii 
Zări cerul albastru deschizându-se deasupra portului şi 
vapoarele în ceaţă ca în vis. 

Fierbinţeala urca întruna, simţind-o în stomac. Era totuşi 
o senzaţie plăcută. Ca o anestezie. Insă picioarele refuzau 
să-l asculte. Dacă cei doi nu l-ar fi sprijinit, ar fi căzut. Işi 
târa picioarele pe pământ. Vedea maşinile din parcare ca pe 
nişte fiare multicolore. Işi dădu seama că traversa strada în 
diagonală, îndreptându-se către clădirea cu coloane ce 
adăpostea Centrul cultural libian. Când întoarse capul, John 
Fitzpatrick zări poliţiştii care păzeau palatul prezidenţial 
uitându-se la el cu curiozitate. Doi dintre ei veniră spre el. 
Erau îmbrăcaţi în uniforme albastre ca şi poliţiştii englezi, 
dar aceştia aveau pistoale. 

Cei care îl sprijineau se opriră. John se uită în sus şi văzu 
steagul verde cu alb care flutura pe clădirea din faţa lui. 
înţelese într-o fracțiune de secundă motivul pentru care se 
purtau aşa frumos bărbaţii care îl însoțeau. Vru să se 
elibereze şi să fugă la cei doi poliţişti care se apropiau, dar 
nu era capabil... Toţi muşchii erau paralizaţi şi nu reuşi să 
facă nimic. Din fericire, cei doi poliţişti ajunseră lângă ei. 
Unul dintre ei îi salută. 

— Can we help you, Sir?* 

Unul dintre bărbaţii care îl susțineau pe John zâmbi 
arătându-şi dinţii sclipitori. 

— No, thank you. Our friend is sick”. 

John Fitzpatrick deschise gura să spună că nu era 
prietenul lor, ci că tocmai îl răpeau, chiar în centrul oraşului 
La Valetta, că era un agent în MI5S, dar nu îi ieşi nici un 
cuvinţel din gură. Acum fierbinţeala îi ajunsese la cap, 


3 Mă simt bine, mulţumesc, (n.a.). 

t Putem să vă ajutăm, domnule? 

5 Nu, mulţumesc. Prietenului nostru ii este rău. (n.a. 
6 Serviciile Speciale britanice (n.a.). 


9 


accentuându-i ameţeala. Cei doi poliţişti nu puteau să-şi 
dea seama de starea lui. Era foarte palid, ca o persoană 
aflată într-o criză cardiacă. 

— Doriţi să chemăm o salvare? întrebă unul dintre 
poliţişti, acest domn pare să fie grav bolnav. 

— Asta vrem să facem şi noi, zise unul dintre bărbaţii 
care îl sprijineau pe englez. Avem un doctor foarte bun la 
Centrul cultural. Vă mulţumim foarte mult. 

Porniră din nou, sub privirile poliţiştilor. Apoi aceştia se 
întoarseră şi se îndreptară liniştiţi către Grand Master's 
Palace. Malta era o insuliţă liniştită în care violenţa era 
practic necunoscută. Unul dintre poliţişti se duse la un 
negustor de zarzavat care se instalase în preajma 
Preşedinţiei. Când se întoarse la post, John Fitzpatrick şi 
prietenii lui dispăruseră în Centrul cultural libian. 

x 
x x 


Maiorul Abu Dhofar se uită furios la Mohammed Djalloud, 
adjunctul său, apoi izbucni: 

— Câine tâmpit, ce ne facem dacă moare? 

John Fitzpatrick se odihnea pe un pat de campanie, 
dezbrăcat până la brâu, cu nasul rece şi faţa cianozată, 
respirând greu. Medicul Centrului cultural libian clătină din 
cap: 

— Ar trebui să-l ducem la reanimare. Altceva nu putem 
face. Dacă doza nu este mortală, paralizia respiratorie va 
dispărea treptat. 

Aripa dreaptă a Centrului cultural libian se afla sub 
controlul Serviciilor speciale libaneze, conduse aici în Malta 
de maiorul Abu Dhofar. Mohammed Djalloud lăsă capul în 
jos încurcat. 

— Borg a fugit, numai pe acesta l-am interceptat, bâigui 
el. 

— Aproape că l-aţi ucis, zise maiorul cu glas sec. În 
prezenţa a două sute de persoane. Mai mult, este un 
englez, nu un maltez. Inţelegi? Noi nu ne războim cu 
englezii. Dacă moare acum fără să ne spună nimic? 

— Cred că va scăpa, spuse cu sfială Mahmoud Faradj, cel 
de-al treilea libian. 


10 


El nu avea nici un amestec şi se simţea în largul lui în 
faţa maiorului. Acesta îşi teroriza oamenii, deşi era mic de 
statură - aproape pitic. Avea pârul tuns foarte scurt, purta 
haine civile croite fără cusur şi tocuri de zece centimetri... 
Musulman supus foarte strict legilor, nu punea strop de 
alcool în gură, urma cuvânt cu cuvânt toate învăţăturile din 
Coran şi îl idolatriza pe şeful său, colonelul Khadafi. 

Maiorul Dhofar îi străfulgera pe subordonații săi cu 
privirea, apoi îşi concentra atenţia asupra lui John 
Fitzpatrick. Era împărţit între două sentimente. Mai avea 
încă destul timp să aştepte ca agentul din MI5 să-şi 
recapete cunoştinţa şi să se mulţumească să se joace de-a 
bunii samariteni. Englezul nu ar fi aflat niciodată cauza care 
i-a provocat această stare de rău şi s-ar fi mulţumit doar cu 
bănuielile. Numai că, în acest caz, maiorul Dhofar pleca iar 
de la zero în misiunea pe care i-o încredinţase superiorul 
său direct, şeful Serviciilor Secrete libiene, maiorul Abd EIl 
Muneim El Huni. 

În schimb, cealaltă cale era mai riscantă: înfruntarea 
directă cu un important serviciu occidental. Dacă maiorul 
Dhofar ar fi reuşit mai repede, acest joc merita riscul, mai 
cu seamă că Leul britanic îşi pierduse mai mulţi colţi... Se 
întoarse brusc către cei doi ofiţeri, dădu capul pe spate şi 
ordonă cu voce calmă: 

— Mahmoud, du-te la Sait Andrews. Intră în biroul meu şi 
cere-i lui Djihad să deschidă fişetul metalic. Acolo sunt nişte 
peruci. la-o pe aceea mai apropiată de culoarea părului său. 
După aceea, caută-l pe Nasser. La ora asta trebuie să 
transmită. Să-l aduci aici. II îmbraci cu hainele lui şi îl scoţi 
din centru astfel încât să fie văzut de toată lumea. Totuşi, 
să nu se apropie prea tare de poliţişti. Apoi să ia un taxi şi 
să se ducă la Phoenicia. Se va duce la closet, se va schimba 
şi va pleca pe jos. Ai înţeles? 

— Am înţeles, domnule maior, zise Mahmoud Faradj. 
Maiorul Dhofar se întoarse pe călcâie şi întinse arătătorul 
spre Mohammed Djalloud. 

— Infăşoară-l într-un covor şi du-l la uşa din spate, la 
furgoneta verde. 

— ÎI duc la Institutul Tehnic? 


11 


— Da, în cheson. Ştii unde este? 

— Da. 

De un an încoace, libienii se instalaseră în clădirile fostei 
şcoli pedagogice din Malta pe care o transformaseră în 
Institut Tehnic, acoperire perfectă pentru „Serviciile” lor. 
Situată în vârful unui platou stâncos, ce domina golful Saint- 
George, clădirile roşiatice deservite de un drum particular 
ofereau condiţii excelente de securitate. Maiorul Dhofar 
anexase altă clădire care era mai ferită, înspre mare. 

— Voi veni şi eu peste o oră. Mă duc mai întâi pe Tower 
Road. 

Ambasada Libiei se găsea pe faleză, la Sliema, un cartier 
rezidenţial, la jumătatea drumului dintre La Valetta şi Saint- 
George. În clipa în care voia să iasă, maiorul se întoarse şi îl 
ameninţă: 

— Să ai grijă de el. Dacă moare înainte să vorbească, te 
aduc în faţa Tribunalului poporului. 

Trânti uşa în urma lui. Cei doi libieni rămaseră tăcuţi 
câteva clipe, apoi Mahmoud Faradj se întoarse spre trupul 
inert al englezului. 

— Fiu de căţea care s-a împreunat cu un porc, zise el în 
şoaptă. 

Mohammed Djalloud, care nu era înzestrat deloc cu 
simţul poeziei, îl apucă pragmatic de mână pe englez. 

— O să-şi revină, pulsul e mai bun. 

x 


* * 


Bentley-ul gri al Ambasadei Marii Britanii se opri în linişte 
pe faleza de ciment, la câţiva centimetri mai sus de nivelul 
mării, lângă bărcile de pescari. In golful St. Pauls, 
Mediterana era de un albastru cobalt, fără nici un val. 
Coasta stâncoasă şi golaşă avea contururi clare, pure, unde 
căsuţele albe se încadrau perfect în peisaj. Un amestec 
între Grecia şi Brighton cu mulţi cactuşi. Privirea era şocată 
numai de turnul de foraj ancorat la câteva sute de metri de 
țărm. 

Philip Ashley, consulul general al Marii Britanii, cobori din 
maşină însoţit de un înalt funcţionar maltez din CID” care 


7 Criminal Investigation Department. 


12 


avea figura la fel de britanică ca a lui. 

Cei doi bărbaţi se îndreptară către un Rover albastru ce 
avea scris pe ambele părţi cu litere mari albe: Pu/izja€. 

Câţiva poliţişti stăteau în jurul unui corp întins pe ciment, 
foarte aproape de margine. Il acoperiseră cu o pânză. Philip 
Ashley aruncă o privire melancolică clădirii albe care se 
înălța pe malul abrupt din dreapta lui. Era restaurantul 
Gillieru, unul dintre cele mai selecte din Malta. Nu 
avuseseră o idee prea bună să ia masa astăzi aici. 

Unul dintre poliţişti înainta şi îl salută. 

— Am identificat cadavrul, domnule, îi spuse el 
funcţionarului din CID. Este John Fitzpatrick, cetăţean 
britanic, care locuia la hotelul Phoenicia în La Valetta. Avea 
actele asupra lui. 

— Cum a fost găsit? întrebă Philip Ashley. 

Polițistul clătină din cap. 

— Printr-o minune, domnule. Zăcea pe fundul golfului cu 
mai multe centuri de plumb. L-a găsii un pescar de 
languste... Acestea sunt actele... 

Philip Ashley luă cu un aer rece punga de plastic şi fixă 
privirea asupra corpului întins pe jos. Se prefigura la orizont 
un raport foarte amănunţit. Chiar în dimineaţa aceea 
primise de la sediul MI5 din Londra o cerere de a prezenta 
mai multe informaţii, lucru ce i se păru nedrept. John 
Fitzpatrick venise în Malta ca franctiror, fără să se mai 
prezinte la Consulat. Diplomatul se simţea puţin enervat de 
această nerespectare a regulilor. Era clar că John Fitzpatrick 
fusese asasinat. Asta putea fi o scuză pentru toate. Reveni 
la realitate. 

— Cum a murit? 

— Doriţi să vedeţi cadavrul? întrebă polițistul neliniştit. 
Fără să aştepte răspunsul englezului, făcu semn unuia 
dintre oamenii lui care ridică pânza. Cadavrul nu stătuse 
prea mult în apă. Trăsăturile erau puţin deformate. Totuşi, 
ochii păreau că sunt gata să iasă din orbite, buzele erau 
foarte umflate, iar două dâre cenușii se scurgeau din nas. 
Polițistul se scarpină pe gât şi zise cu voce nesigură: 

— Domnule, mi-e greu să vă spun, parcă ar fi fost supus 


8 Poliţia, în limba malteză (n.a.). 


13 


unei presiuni foarte scăzute. Uitaţi-vă cum i se scurge 
creierul pe nas. 

Philip Ashley privi amestecul cenuşiu care se prelingea 
din nările cadavrului, simţi cum i se face greață, se întoarse 
cu spatele şi împrăştie pe cimentul golfului St. Pauls tot ce 
mâncase la micul dejun cu două ore în urmă. 


14 


Capitolul II. 


Burt Holiday avea privirea pierdută şi un aer de om 
distrus. De asemenea, lui Malko i se păru ciudat cu bretonul 
negru până la mijlocul frunţii, cu ochelarii mici cu rame din 
metal şi formele rotunde de purceluş strânse într-o haină cu 
dungi. Chiar şi mersul era ciudat. Înainta legănându-şi capul 
în faţă şi în spate, ca o jucărie dezmembrată şi îşi ţâra 
picioarele. Se vedea că CIA nu găsise chiar cel mai strălucit 
element pentru un şef de Centrală în Malta... 

— John Fitzpatrick, „antreprenorul” dumneavoastră, dacă 
înţeleg eu bine? întrebă Malko. 

Americanul se uită la el cu un aer tâmp. 

— Da. Aici dispunem de foarte puţin personal, spre 
deosebire de britanici care sunt mult mai bine implantaţi. 
Dar există un acord. Cred că totul a fost aranjat la Londra, 
altminteri operaţiunea trebuia să se desfăşoare în Marea 
Britanie. Eu nici măcar nu l-am întâlnit pe domnul 
Fitzpatrick înainte... 

Se opri, trase în jos colţurile hainei şi îşi înăbuşi un 
sughiţ. 

— Scuzaţi-mă, mâncarea de aici mi-a întors complet 
stomacul pe dos. 

— A existat o anchetă în legătură cu moartea lui John 
Fitzpatrick? întrebă Malko. 

Ochii bovini prinseră un pic de viaţă. 

— Sigur, sigur. CID a deschis un dosar şi a interogat 
câteva persoane. Dar nu s-a obţinut mare lucru. S-a 
descoperit că lui Fitzpatrick i s-a făcut rău pe stradă cu o zi 
înainte de a fi descoperit şi că libienii l-au dus la Centrul lor 
cultural în La Valetta. A fost văzut ieşind de acolo şi 
întorcându-se la hotel. După aceea, i s-a pierdut urma... 
După autopsie, se pare că a fost supus unei presiuni foarte 
scăzute, ca în chesoanele ce servesc la explorările 
subacvatice. Cauza morţii nu a fost prea bine determinată. 
Guvernul de aici nu vrea să facă valuri în jurul acestei morţi. 
Şi britanicii au fost destul de discreţi... Înţelegeţi motivul... 


15 


— Înţeleg, zise Malko în timp ce îşi schimba poziţia pe 
canapeaua care părea umplută cu sâmburi de piersică. 

Biroul şefului Centralei CIA din Malta era de o austeritate 
monacală. Singurul ornament era harta mare a regiunii 
prinsă cu piuneze în perete şi, în plus, portretul 
preşedintelui Carter. 

Când venise în Malta, Malko ştia că va continua o 

operaţiune începută deja cu MI5. Dar nu ştia detaliile. Cum 
ar fi moartea neplăcută şi violentă a predecesorului său... 
__ Se izbea mereu de discreţia înduioşătoare a angajaţilor. 
In ceea ce îl privea pe Burt Holiday, acesta părea total 
depăşit de sarcina oficială de consilier politic al ambasadei 
pe care CIA o trecea pe planul al doilea. Ca reprezentant al 
Occidentului, era puţin cam moale... Malko încercă să-şi 
ridice moralul privind cerul albastru de la fereastră. Cu 
câteva ore în urmă, plecase din frig şi din ninsoare. La Viena 
era ger, iar Krisantem băgase de două ori Rolls-ul în şanţ 
din cauza poleiului în drum spre aeroport. La castelul din 
Liezen domnea o temperatură numai bună ca să te 
moleşească. 

Alexandra, năzuroasa logodnică a lui Malko, luase drumul 
Vienei, ducându-se la o mătuşă unguroaică îndepărtată, 
ceea ce îi permitea să ducă o viaţă plină de chefuri departe 
de privirea lui Malko. Se întorcea la Liezen doar în rarele 
weekend-uri, în timpul cărora se îndopau cu votcă şi cu 
caviar, pentru ca apoi să facă dragoste ca animalele, fără să 
vorbească. Cuvântul „Malta” făcuse „clic” în capul lui Malko. 
Atunci când fusese contactat de Centrala CIA din Viena. 
Deşi era Cavaler al Ordinului de Malta, nu vizitase niciodată 
micuța insulă care, timp de secole, servise drept refugiu 
membrilor acestui ordin. Acum se ivise ocazia mult visată. 

Când a ajuns pe aeroportul cochet, a fost puţin 
decepţionat de stilul arab. Se crezuse deja în Africa de Nord 
din cauza cactuşilor, absenței totale a vegetației şi caselor 
înconjurate de ziduri din piatră albă. Insă, în spatele acestor 
ziduri, se aflau i vilişoare construite în cel mai pur stil 
englezesc, iar străduţele înguste erau ticsite de micuţele 
automobile Morris ce datau de pe vremea „Blitz”-urilor, 
târându-se cu treizeci de kilometri la oră. La Valetta, 


16 


capitala insulei, pe care Cavalerii Ordinului o 
caracterizaseră „Cea mai Ştearsă”, era o capodoperă a artei 
baroce, semănând cu un cartier din Napoli înconjurat de 
fortificaţii masive şi desuete, chiar deasupra Mediteranei, ca 
prova unei corăbii. 

In vecinătate, Floriana, unde se găsea Ambasada 
americană, despărțită de La Valetta printr-un bulevard lung 
şi drept, numit St. Anne Street, amintea de provincia 
italiană cu vechile case vopsite în ocru puţin decolorat, 
mărginite de arcade întunecoase. Ambasada ocupa cu 
modestie cel de-al treilea etaj al unei clădiri vechi, nu 
departe de Cartierul General al Poliţiei malteze. 

Burt Holiday trase din nou în jos marginile hainei. 

— Ar fi bine să vă pun în temă, sugeră el cu glas stins. 
După aceea, trebuie să-mi fac „valiza” împreună cu 
ambasadorul. 

Cu alte cuvinte, „Nu prea am timp pentru chestiunea 
asta”. Malko îşi alungă visul din minte. Trebuia să se pună 
pe treabă. Mai întâi, să tatoneze terenul. 

— Sunteţi bine văzuţi aici? 

Burt Holiday luă un aer şi mai copleşitor. 

— Nu prea, recunoscu el. Guvernul Mintoff militează 
pentru „nealiniere”, iar Flota a IV-a nu are drept de escală 
în La Valetta. Departamentul de Stat ne-a recomandat să 
păstrăm aşa-numitul „low profile”, căci nu avem interese 
majore în zonă. De fapt, cei de la Langley nici nu prea ştiu 
unde se află Malta şi cu atât mai puţin ce se petrece aici. 

— Cu toate astea, John Fitzpatrick avea de îndeplinit o 
misiune importantă, observă Malko. 

— Operaţiunea a fost pregătită de biroul „Europa”, îl 
corectă Burt Holiday. Mai precis, de Centrala din Londra, la 
iniţiativa „verilor” noştri de pe Queen Anne Street. Ei ştiu 
puţin mai multe. În schimb sunt mai dezorganizaţi decât 
noi. Nu au pe nimeni care să-l înlocuiască pe Fitzpatrick şi 
care să vorbească araba. 

— Dacă înţeleg bine, de aceea au făcut apel la mine... 

— Aşa este, îl aprobă americanul. Sper să aveţi mai mult 
noroc. 

Spusese acest lucru fără cea mai mică urmă de umor. 


17 


— Nu va fi prea greu, observă Malko. John Fitzpatrick a 
murit... Şi aparent în condiţii foarte neplăcute. Că veni 
vorba, încă nu mi-aţi spus cine l-a ucis şi din ce motiv? 

Ochii lui aurii căutau cu inocenţă privirea bovină a 
interlocutorului său. Burt Holiday îşi scutură bretonul câteva 
clipe, apoi zise cu precauţie: 

— Este o poveste lungă. Libia încearcă să preia controlul 
în Malta  infiltrându-se puţin câte puţin în mai toate 
domeniile: cooperare militară, formare tehnică, investiţii, 
comerţ... Malta este una dintre cele trei strâmtori ale 
Mediteranei, împreună cu Suezul şi Gibraltarul, situată la 
trei sute de kilometri de coastele libiene. In plus, libienii ar 
dori să-şi instaleze aici radarele ca să supravegheze mai 
bine Israelul... Mintoff, şeful actualului guvern, îi vede cu 
ochi buni şi practic este pe cale să le „ofere” ţara pe tavă, 
atât din motive ideologice, cât şi economice. 

— Şi Europa ce face ca să împiedice acest lucru? întrebă 
Malko. 

— Nimic. Nimeni nu vrea să ajute Malta din punct de 
vedere financiar. Nici Marea Britanie, nici Franţa, nici Italia 
şi nici Germania. Până acum resursele insulei veneau de la 
o bază NATO care aparţine englezilor. Insă aceştia vor pleca 
în martie. Din această cauză, Trezoreria Maltei va pierde 
anual nouăsprezece milioane de lire*. Pentru ea înseamnă 
enorm de mult... Atunci libienii au venit cu sufletul la gură 
cu valizele pline de dolari. Mintoff i-a primit cu braţele 
deschise. Chiar el s-a dus în Libia şi i-a explicat poporului 
libanez cât de mult are nevoie de bani. Intr-o şedinţă 
solemnă, Adunarea Revoluţiei s-a hotărât să-i acorde Maltei 
un ajutor pe termen de cinci ani, ca să compenseze lipsa 
câştigului de pe urma bazei engleze, cu condiţia ca micul 
diferend dintre Libia şi Malta în problema petrolului să fie 
îngropat. Ceea ce-i face să prindă doi iepuri dintr-o dată. 

— Explicaţi-mi, zise Malko puţin nedumerit. 

Burt Holiday se ridică şi puse arătătorul bont pe harta de 
pe perete. 

— Vedeţi unde este Malta? Chiar faţă în faţă cu Tripoli. 
Toată zona submarină dintre insulă şi Libia este plină de 


° Aproximativ 19 miliarde de centime (n.a.). 


18 


petrol. Este o prelungire a zăcămintelor libiene. Texaco, Elf 
şi Royal Dutch au făcut cercetări. (Se întoarse la birou şi 
scoase o foaie plină cu cifre.) lată rezultatele. 

— Sunt interesante? 

— Fundul mării care înconjoară Malta este un burete 
îmbibat cu petrol, zise cu gravitate Holiday. Este de ajuns să 
sape nişte gropi şi Malta va deveni la fel de bogată ca şi 
Kuweitul. 

— Atunci, de ce nu le face, în loc să se împrumute? 

— Este o întrebare foarte bună, domnule Linge, făcu Burt 
Holiday pe un ton sumbru. Să revenim la bietul John 
Fitzpatrick... Există un mic diferend între maltezi şi libieni cu 
privire la împărţirea zonei petrolifere situată între Malta şi 
coasta libiana, neexploatată încă. Malta ar dori să împartă 
jumătate-jumătate. Libienii vor să păstreze 75% şi să-i dea 
Maltei doar 25%. Ba chiar au ameninţat că, dacă Malta va 
începe exploatările, vor distruge staţiile de pompare cu 
marina de război... In concluzie, discuţiile durează de câţiva 
ani. Fără ca guvernul lui Mintoff să-şi ceară drepturile într- 
un mod mai energic. Intre timp, Libia continuă să-şi 
„pompeze” petrolul. Şi îi împrumută bani sărăcuţei de 
Malta. 

Malko îl asculta stupefiat. 

— Vreţi să spuneţi că guvernul maltez renunţă să-şi 
exploateze petrolul ca să nu-i ofenseze pe libieni? 

— Oficial, nu, spuse Burt Holiday. Insă anumiţi membri 
din guvern au o atitudine ciudată. Malta ar trebui să o ia de 
bună şi să accepte cele douăzeci şi cinci de procente ca să 
facă faţă nevoilor imediate ale insulei. La urma urmei, nu 
sunt decât trei sute cincizeci de mii de maltezi. Barilul se 
vinde cu 15 - 16 dolari, prin urmare situaţia s-ar îmbunătăţi 
foarte repede. 

Malko îl asculta gânditor. Dar asta tot nu explica moartea 
bruscă a lui John Fitzpatrick, agentul din MI5, care coopera 
cu CIA. 

— Această istorie cu petrolul are vreo legătură cu 
moartea lui Fitzpatrick? întrebă el. 

— Foarte strânsă, zise Burt Holiday. Urmăriţi-mă cu 
atenţie, în Malta sunt două partide politice: naţionaliştii şi 


19 


laburiştii. Aceştia din urmă deţin puterea cu o slabă 
majoritate: 35 de locuri faţă de 31. Acesta este partidul lui 
Mintoff, prietenul libienilor. Deşi este de stânga, niciodată 
Mintoff nu s-a declarat comunist în mod oficial. Nevasta lui 
este englezoaică. Cu toate astea, guvernul condus de el 
proslăveşte apropierea de Libia musulmană şi „socialistă”... 
Acest lucru îi intrigă pe „verii” noştri din Londra. Sunt bine 
plasați aici, după o sută optzeci de ani de ocupaţie 
britanică. Şi-au păstrat cele mai bune reţele. Cunosc absolut 
tot, chiar şi numerele de serie ale elicopterelor libiene. 
Răscolind puţin, au descoperit o informaţie explozivă. Un 
bancher maltez deţine unele documente ce dovedesc că 
unii membri din guvernul actual au fost gras cumpăraţi de 
Libia... 

— Inţeleg, zise Malko. A 

— Aşteptaţi, continuă Burt Holiday. Incă nu ştim dacă s-a 
produs în mod spontan, ori „verii” noştri au fost puţin 
ajutaţi. In orice caz, John Fitzpatrick a venit în Malta ca să 
intre în legătură cu persoana care are aceste documente, 
un anume Godfrey Borg. Urmau să ia amândoi avionul 
pentru Londra. Acolo trebuia să se facă schimbul: 
documentele contra unei anumite sume de bani, furnizată 
de noi bineînţeles, căci britanicii nu au buget personal. 
După aceea, nu ne rămâne decât să „reinjectăm” aşa-zisele 
documente în circuitul politic maltez prin partidul 
naţionalist. 

— Un vis frumos care s-a destrămat, observă Malko. 

— Din păcate, da, recunoscu americanul neputincios. Am 
avut nişte scurgeri. Serviciile libiene sunt mai bine 
informate decât credeam. Au auzit de această poveste. 
Când Borg a vrut să plece, ucigaşii îl aşteptau deja la 
aeroport. Aveau ordin să-l lichideze. Acesta a făcut cale- 
ntoarsă... John Fitzpatrick a fost cu el şi au discutat. De 
atunci, Godfrey Borg a dispărut, iar John a murit... 

— Cum a dispărut? 

— Nu l-a mai văzut nimeni din ziua presupusei plecări. 
Ori se ascunde, ori libienii au reuşit să-l lichideze discret. 
Nimeni nu ştie ce le-a spus Fitzpatrick libienilor. 

— Asta fiindcă sunteţi sigur că ei l-au torturat şi l-au ucis? 


20 


— Vedeţi pe altcineva? Doar nu a fost CID-ul maltez. Ei 
nu ar omori nici o muscă. În schimb, omologul meu israelian 
mi-a dat lista cu anumiţi libieni aflaţi în post aici. Unii foarte 
periculoşi. 

— Dacă Godfrey Borg trăieşte, sunteţi sigur că mai este 
în Malta? 

Burt Holiday îşi netezi bretonul. 

— Practic, da. Pleacă puţine curse de pe aeroportul Luqa. 
Libienii au montat o antenă acolo şi supraveghează totul. 
Nu avem avioane şi elicoptere particulare. lar pe mare, 
guvernul lui Mintoff, sub pretextul ajutorului, a lăsat 
supravegherea coastelor pe mâna libienilor care dispun de 
două Super-Frelon, trei Alouette şi de vedete rapide, cu 
echipaj mixt. Dacă îl vor într-adevăr pe Borg - ceea ce au şi 
dovedit - pot să-l încolţească la ieşire. Cum sezonul turistic 
nu a început încă, insula este relativ uşor de supravegheat. 

— Totuşi, dacă Agenţia ar fi vrut să-şi dea silinţa... Burt 
Holiday se închise în el ca o scoică. 

— Noi nu putem interveni deschis în treburile interne ale 
Maltei. Nu dăm curs unor astfel de operaţiuni. 

CIA avea uneori pudoarea ei... Bineînţeles că aveau 
nevoie de un agent „negru”, fără existenţă oficială, ca 
Malko, căruia i se cerea să bage mâna în oala cu lături. 

— Presupun că trebuie să-l găsesc pe acest Borg ca să-i 
sustrag documentele, zise el. După aceea ce trebuie să mai 
fac? 

— Fotocopii, spuse cu gravitate americanul... 
Dumneavoastră... 

Uşa se deschise, iar în prag apăru o namilă grasă cu o 
figură jovială care zise cu glas de trompetă: 

— Mă duc să cumpăr nişte sandviciuri. Două, ca de 
obicei? 

— Două, confirmă Holiday resemnându-se. 

Uşa se închise. 

— De câteva luni bune, cam asta este hrana mea, oftă 
lugubru şeful centralei. 

Malko mai găsi câteva goluri în ordinul misiunii sale... 

— Aveţi idee în ce loc se poate ascunde Godfrey Borg? 

Burt Holiday scutură din cap. 


21 


— Nici cea mai mică, mărturisi el. Dar nu e treaba mea. 
De asta se ocupă „verişorii”. Am o legătură pentru 
dumneavoastră. Un avocat din La Valetta. Treceţi pe la 
birou. Domnul Fenek, Britannia Street numărul 17. Spuneţi 
că veniţi din partea lui Lester. El este persoana care are 
legătură cu cei ce îl ajută pe Godfrey Borg. Să-i urmaţi 
instrucţiunile. 

— Şi banii? întrebă Malko îngrijorat. Cred că Borg ne vă 
cere bani ca să ne dea ceea ce are. 

— Când îl veţi găsi, vom discuta, zise cu răceală şeful 
centralei. Londra a deblocat nişte credite pentru mine care 
vă stau la dispoziţie. Dar va trebui să negociaţi. Apropo, 
aveţi vreo acoperire? 

— Din aur masiv, zise Malko zâmbind. Sunt Cavaler al 
Ordinului de Malta, ca nenumărați membri ai familiei mele, 
încă din vremuri imemoriale. Am venit în Malta să fac 
câteva descoperiri istorice. 

— Ah, faceţi parte din chestia asta, făcu Burt fără să fie 
impresionat. Da, se pare că e bine aşa. In sfârşit... 

Făcu un gest evaziv ce voia să însemne că nu era 
problema lui. 

— Oricum, adăugă el, o să ne dăm repede seama dacă 
va ţine chestia asta. Libienii sunt oameni brutali cărora nu 
le pasă de nuanţe. 

Era cel mai neînsemnat lucru care se putea spune. Burt 
Holiday ţopăi până la biroul său, scoase nişte fotografii 
dintr-un dosar şi i le arătă. 

— Trebuie să vă instruiesc un pic, spuse el. Aceştia sunt 
tipii cei mai periculoşi din serviciile libiene. Maiorul Abu 
Dhofar, oficial, membru al misiunii de asistenţă militară în 
Malta. Şeful antenei libiene „acţiune”, cu baza la Institutul 
tehnic libian. Vă voi spune după aceea unde se găseşte 
acesta. Are doar un metru cincizeci înălţime, dar e periculos 
ca o tenie. Musulman până în măduva oaselor, feroce, este 
amestecat deja în numeroase asasinate politice. lar atacul 
de la Viena asupra miniştrilor OPLP s-a înfăptuit sub 
comanda lui. 

Burt Holiday luă altă fotografie. 

— Mahmoud Faradj, continuă el. Acesta nu este atât de 


22 


îndoctrinat. Este pederast şi foarte rău. Era cât pe ce să fie 
expulzat din cauza unei încăierări. Fostă gardă de corp a 
colonelului Khadafi, acesta l-a dat afară din cauza viciului 
său. 

Malko examina cu atenţie fotografia. Avea faţa plină de 
coşuri, ascunsă sub o claie de păr gen „afro” şi ochi mici 
înfundaţi în orbite. 

Americanul puse degetul pe a treia fotografie. 

— Mohammed  Djalloud, specialist în  briciuri şi în 
bastoane otrăvite. Credem că el i-a provocat „răul” lui John 
Fitzpatrick înţepându-l cu vârful îmbibat în ricină. 

— Ce-i asta? 

Burt Holiday zâmbi în colţul gurii. 

— Noi îi spunem „umbrela bulgărească”. Este o 
substanţă alcaloidă de două ori mai periculoasă decât 
veninul cobrei. 

Acesta avea un cap mare, cu o mustață stufoasă şi obraji 
bucălaţi. 

— Toţi trei au baza la Institutul tehnic din golful St. 
George, dar au puncte strategice şi la Centrul cultural libian 
şi în sediul revistei A//amarya Times, în clădirea companiei 
Alitalia. Mai sunt şi alţii, dar nu avem fotografiile lor. 

— Aveţi una cu Borg? 

— Din păcate, nu. 

— Ştiţi ce conţin documentele pe care le are? 

Burt Holiday îşi scutură bărbia. 

— Da. Borderouri ale viramentelor din bănci elveţiene 
prin care se dovedeşte că din conturile libienilor s-au vărsat 
sume imense unor anumiţi membri ai guvernului actual. 
Sute de mii de dolari. 

Malko privi fotografiile celor trei ucigaşi. 

— Nu există şansa unei intoxicări? 

— Din partea cui? 

— Din partea opozanților politici ai lui Mintoff. 

Americanul păru şocat. 

— Nu cred că ar fi mers până acolo încât să lichideze un 
agent din MI5 ca să efectueze o intoxicare. 

Se uită la ceas. 

— Trebuie să mă ocup de valiză. 


23 


— Foarte bine, spuse Malko. Eu o să mă odihnesc puţin, 
apoi mă voi duce la avocat. 

Făcuse o călătorie îngrozitoare la bordul unui avion 
britanic. Dar înainte de asta, făcuse un adevărat maraton 
pe coridoarele interminabile şi glaciale care făceau legătura 
între diferitele clădiri ale aeroportului Heathrow din Lonara, 
târând valiza după el, căci bagajiştii erau în grevă. 

Singurul moment de destindere din timpul acestei 
călătorii de coşmar a fost escala la Roissy-Charles de 
Gaulle, singurul aeroport din Europa cu adevărat funcţional, 
cu scările sale rulante şi serviciile compacte şi practice 
oferite. Primul lui gând a fost să-şi ofere o scurtă escală la 
Paris ca şase întoarcă cu braţele încărcate de cadouri 
pentru Alexandra. Insă numărul şi varietatea magazinelor 
de pe aeroportul Roissy l-au făcut să se răzgândească în 
privinţa escalei la Paris. După ce cheltuise o mică avere în 
tot ceea ce îi poate face plăcere unei femei, rămase 
gânditor în faţa monitoarelor de zbor. De la Roissy puteai să 
pleci nestingherit în cele patru colţuri ale lumii, din Australia 
până în America de Sud. Era de ajuns să-ţi alegi ruta şi să 
aluneci pe scara rulantă. Un singur lucru îl surprinsese la 
francezi, pe care îi ştia destul de şovini: la Roissy, toată 
lumea vorbea englezeşte. 

Ultimul contact cu civilizaţia fusese scurta traiectorie 
Paris-Londra în aparatul 727 al companiei Air France. Pateul 
de ficat şi vinul de Bordeaux din 1971 au fost un adevărat 
deliciu. După aceea, se pomenise în lumea ostilă şi lipsită 
de organizare de pe aeroportul Heathrow. 

— Păreţi frânt de oboseală, observă Burt Holiday. 
Americanul îl conduse până la lift. li dădu cartea lui de 
vizită. 

— Locuiesc la Ta'xbiex, spuse el. Se pronunţă Tach-bech, 
un pic piţigăiat. Vizavi de Ambasada Franţei şi în portul cu 
iahturi. Ar trebui să luaţi cina acolo. 

— Nu mă va mai ajuta nimeni? Intrebă Malko. 

— Nimeni, mărturisi americanul. Este un dosar 
„financiar” care nu presupune nevoia de „muşchi”. 

Grilajul liftului îl închise pe Malko înăuntru cu un zgomot 
sinistru. Se va bate singur. La câteva sute de ani după 


24 


strămoşul lui, pleca să lupte împotriva necredincioşilor, dar 
sub o formă puţin diferită. 

insă acest aspect al misiunii sale nu-i displăcea întru 
totul. Malta avea un limbaj ciudat şi semăna mai mult cu 
solul arid al Africii de Nord decât cu cel al Suediei, deşi se 
afla totuşi în Europa. 

Fordul său Granada închiriat la venire se încinsese prea 
tare sub soarele dimineţii. In depărtare, zărea monumentul 
care delimita Floriana de La Valetta. Acolo începea misiunea 
lui. 

* 
x x 


La numărul 17 de pe „Triq” Britannia era o căsuță ca de 
păpuşi cu un balcon plin de flori şi pereţii văruiţi. Toate 
numele de străzi erau scrise în malteză şi engleză. in 
malteză,  „triq” înseamnă stradă. Aceasta era una 
transversală, strâmtă, întunecată şi animată, a doua după 
palatul maiestuos care adăpostea serviciile primului- 
ministru. Malko se angaja pe o scară extrem de îngustă 
care ajungea direct într-un minuscul salon de aşteptare 
unde se aflau deja câteva persoane. Un portar cu haine 
ponosite şi fără cravată se apropie de Malko. 

— Domnul Fenek? 

— Trebuie să sosească, spuse maltezul. Luaţi loc. 

Îi arătă lui Malko singurul scaun rămas liber. După acea 
se aşeză fără să-i mai dea atenție. Malko se supuse. Nimeni 
nu vorbea şi nu se uita la ceilalţi oameni. Zgomotele din 
stradă se auzeau prin fereastra deschisă. Era un calm 
provincial odihnitor. Nu ai fi crezut că te afli în anticamera 
unui informator. Se scurse o jumătate de oră... Apoi 
patruzeci şi cinci de minute. Portarul coborâse, dar nu se 
mai întoarse. 

Ca să-i mai treacă plictiseala, Malko luă un pliant de pe 
masă. „Air France Vacances”. Acesta îl făcu să-i vină brusc 
cheful de ducă. Să evadeze din acest birou şi să scape de 
viaţa asta plină de constrângeri şi de pericole. Răsfoi 
pliantul. La preţurile propuse de Air France, putea foarte 
bine să-l ia şi pe Krisantem, Două mii de franci pentru 
Antile, nouă sute nouăzeci pentru Atena, o mie o sută, 


25 


pentru Istanbul, toate cu plecarea de la Paris-Roissy. Ar fi o 
modalitate elegantă de a-i mulţumi turcului pentru serviciile 
loiale, fără să-l oblige să ia un charter în care să nu aibă 
prea mare încredere. Terminase de citit pliantul şi rămase 
uimit. La întoarcerea din Malta, ar putea să facă un salt 
până la New York, plecând din Paris doar cu o mie nouă 
sute şaizeci de franci! Adică mai puţin de patru sute de 
dolari. Era de necrezut că existau asemenea preţuri în 
condiţiile în care peste tot absolut totul se scumpea. 
Zgomotul paşilor de pe scări îl smulse din reveria sa. Inchise 
broşura şi o bagă în buzunar. 

Dar era portarul care se întorcea. Se puse din nou pe 
aşteptat fără să mai aibă ce citi. 

In momentul în care Malko se hotărî să plece, un bătrâna 
scund apăru în capul scării gâfâind şi târând o servietă din 
piele, mare aproape cât el... Privirea era ascunsă de nişte 
ochelarii mari cu rame de baga. Le adresă tuturor celor care 
îl aşteptau un zâmbet amabil, apoi dispăru în birou şi 
închise uşa. După câteva clipe, scoase capul afară şi zise 
ceva în malteză. 

Un bărbat cam deşelat, dar ţanţoş, se ridică şi intră în 
birou, Malko se puse pe aşteptat, dându-şi seama că era 
ultimul Trebui să aştepte încă o oră şi jumătate! Fierbea de 
furie că domnul Fenek îl pofti în sfârşit în biroul cu pereţii 
albi. Peste tot erau stive de dosare, cărţi şi un biblioraft 
deschis. Avocatul, zâmbi lui Malko încurajator şi îl întrebă în 
engleză: 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? 

— Vin din partea lui Lester, începu Malko. 

— Ah. 

Domnul Fenek îl fixa prin ochelarii cu lentile groase, la fel 
de expresiv ca jăraticul din sobă. Se juca timp îndelungat cu 
creion, apoi catadicsi să-l întrebe: 

— Ce doriţi? 

— Să iau legătura cu Godfrey Borg. 

— Ah. 

Vocabularul domnului Fenek era foarte limitat. De data 
asta rămase tăcut şi mai mult timp. După aceea, făcu un 
gest mâna ce voia să însemne „aşteptaţi” şi ridică 


26 


receptorul. Malko nu înţelese nici un cuvânt din discuţia în 
malteză. După închise, avocatul i se păru mai relaxat. 

— Ştiţi unde este Casino Dragonara? 

— Nu, zise Malko, dar îl voi găsi. 

— La ce hotel staţi? 

— La Hilton. 

— Ah. Este foarte aproape. Duceţi-vă în seara asta. Luaţi 
cina la cazinou. Nu e rău. După aceea, plimbaţi-vă prin sala 
jocuri. Cineva va intra în contact cu dumneavoastră. 

— Cine? 

— Nu pot să vă spun. Dar i-am dat semnalmentele 
dumneavoastră. Nu vă faceţi griji. 

Se ridică, ceea ce însemna că întrevederea s-a sfârşit. 
Sala e aşteptare era goală. li strânse mâna lui Malko chiar 
lângă scări. 

— Apropo, vă place peştele? îl întrebă el. 

Timp de o fracțiune de secundă, Malko se întrebă dacă 
nu era vorba de vreun cod. Insă avocatul continuă: 

— La Dragonara să cereţi „Lampucki pie”. Este o 
mâncare excelentă cu peşte. La revedere şi mult noroc! 

Se întoarse pe călcâie şi intră în birou. Malko se pomeni 
pe Britannia Street, uluit. 

Faptul că se găsea în capitala Cavalerilor Ordinului de 
Malta îi dădea un sentiment ciudat. Acest oraş, construit 
acum patru sute de ani constituia o fortăreață de 
necucerit... Cei trei kilometri de fortificații masive, 
terminate cu fortul Sait-Elme. Erau mereu acolo, dominând 
portul. Şi „hanurile”, adăposturi ale principalilor Cavaleri, au 
fost transformate în prezent în muzee sau în sedii 
administrative. 

O luă pe Republic Street. Toate străzile se întretăiau în 
unghiuri drepte, iar cele mai multe dintre ele erau în pantă 
sau în trepte. In vremea respectivă, Cavalerii nu aveau timp 
să niveleze colina ca o spinare de măgar ce cobora până la 
mare. Totul se afla într-un perimetru de o mie de metri pe 
opt sute. Un orăşel în care exista o biserică pentru fiecare zi 
a anului. Din fericire, bombardamentele din timpul celui de- 
al doilea război mondial nu reuşiseră să distrugă chiar totul. 
Malko trecu poarta Saint George şi ajunse pe esplanada 


27 


destinată odinioară tunurilor din fortăreață. 

Maşina se afla în micul parching din City Gate, în faţa 
Fântânii Tritonilor. O luă din nou pe St. Arme Street, 
bulevardul ce străbătea Floriana, ca să iasă în ceea ce 
maltezii numeau în mod pompos „Sliema Regional Road”, 
adică mica autostradă ce ducea la Saint Andrews şi la Saint 
George. 

Semnele de circulaţie erau practic inexistente în noianul 
de străduţe întrerupte exact după doi kilometri de un sens 
giratoriu. Câteva panouri microscopice anunțau abia în 
ultimul minut direcţia pe unde trebuia s-o iei. 

La ieşirea din Floriana, se pomeni la o bifurcaţie. 
Bineînţeles că nu avea semnalizare. Furios, Malko stătu pe 
gânduri câteva clipe, apoi o luă pe drumul din stânga. 

Parcursese deja vreo zece metri, când zări în dreapta 
panou mic albastru pe care scria „Sliema”... 

Cârmi brusc volanul şi se întoarse pe drumul cel bun, 
înjurând printre dinţi. In spatele lui se auzi scrâşnetul 
violent al unor frâne. După ce termină manevra, aruncă o 
privire oglinda retrovizoare. In timpul manevrei, o Cortina 
albastră cât pe ce să-l lovească. Şi aceasta întorsese şi se 
afla acum spatele lui. 

Simţi în palme nişte furnicături enervante, însemnând 
Malko era neliniştit. La volanul Cortinei albastre distinse; 
figură arsă de soare cu o mustață stufoasă. Nu putea spune 
cu certitudine, însă trăsăturile semănau izbitor de mult cu 
una dintre fotografiile pe care le văzuse în biroul lui Burt 
Holiday care erau agenţii libieni. 


28 


Capitolul III. 


Tunelul cu două intrări de pe autostrada spre Sliema 
semăna cu doi imenşi ochi negri care îl fixau pe Malko. 
Acesta acceleră. In spate, Cortina făcu la fel şi urcară 
amândouă vehiculele panta către tunel. Inima lui Malko 
începu să-i bată cu putere. Primul reflex fu să scape de 
urmăritori, dar se stăpâni. Era mai bine să-i lase să creadă 
că nu-i observase. Ridică piciorul de pe pedala de 
acceleraţie. In depărtare, singura vegetaţie care se vedea 
pe colinele care coborau spre mare era pădurea de antene 
de televiziune. 

Nu avea nimic deosebit de făcut până la întâlnirea de 
diseară la Casino Draggnara, iar atmosfera îmbia la 
relaxare. Malta părea o insulă atât de liniştită. Maltezii pe 
care îi întâlnise păreau atât de blânzi, de nonşalanţi şi 
inofensivi cu limba lor ciudată cu inflexiuni guturale. 

Ajunse în vârful colinei şi încetini ca să iasă de pe 
autostradă intrând pe St. George Road. Un panou indica 
Libyan Technological Institute. Nu era departe de adversarii 
lui. După o sută de metri, vira la stânga pe Ross Street, 
drumul ce ducea la Hi/ton. Hotelul era construit cu faţa la 
mare pe toată lungimea lui, puţin mai departe de St. 
George, pe un fel de platou care domina golful. 

Vehiculul din spatele lui vira la stânga şi dispăru. În fine, 


29 


Malko simţi o uşurare în suflet. Nu avea nici un fel de armă 
la el, nici măcar pistolul extraplat. Acesta fusese ordinul 
primit la Viena. In Malta trebuia păstrat aşa-numitul „low 
profile”. Adică trebuia să se joace de-a momeala. 

Holul hotelului Wilton semăna cu o pensiune ţinută de o 
familie de englezi, cu un pianist plictisit care încerca să 
distreze câteva familii care îşi luau ceaiul pe canapelele 
imense din hol. 

Arăta sinistru. Malko se duse în micuța galerie comercială 
cumpără Malta Times. Citi prima pagină, apoi privirea îi 
atrasă de o fotografie. Contrastând cu austeritatea din jur, 
fată superbă într-o rochie de seară cu volane defila pe un 
podium. Dedesubt scria că, pentru prima oară în Malta, 
hotel organizase o paradă a modei italiene. 

Malko parcurse repede şi celelalte articole în timp 
străbătea holul. Camera lui era la etajul al doilea. Băgă 
cheia broască. Mai degrabă încercă, însă fără să reuşească. 
Intrigat cobori la recepţie. 

— Cheia mea nu merge, zise el. 

Funcţionarul, un bărbat oacheş şi şmecheros, o luă 
verifică numărul, apoi îi adresă un zâmbet larg. 

— Oh, scuzaţi-mă, domnule, am uitat să vă spun că v-a 
schimbat camera. Cea nouă are vedere la mare şi e mult 
mai bună. Aceasta este cheia de la camera cea nouă, 44. V- 
ai transferat şi lucrurile. 

Lui Malko nu-i rămânea decât să-i dea o hârtie de cinci 
lire maltezului binefăcător. Talentul trebuie încurajat... 

Într-adevăr, noua lui cameră avea ferestrele spre 
grădină: spre mare, nu ca cealaltă care dădea în parcare. 
Aceasta avea şi o terasă încântătoare. 

Malko deschise uşa şi ieşi. Era răcoare, iar marea nu 
avea nici o cută. In grădină, câţiva turişti jucau minigolf. Un 
scârţâit metalic îl făcu să întoarcă capul. Zgomotul venea 
de pe terasa de alături. Uşa se deschise şi îşi făcu apariţia o 
siluetă impozantă. O femeie îmbrăcată într-un neglijeu 
transparent, încălţată cu nişte papuci de casă aurii cu tocuri 
înalte. Cascada de păr negru ca smoala îşi ajungea până la 
mijloc. Ţesătura transparentă lăsa să se întrevadă un piept 
greu în formă de pară. Necunoscuta se aplecă peste 


30 


balustradă, apoi întoarse privirea către Malko. 

Când zise „oh”, gura cu buze groase i se rotunji în modul 
cel mai senzual cu putinţă. Era foarte machiată şi avea nişte 
gene imense negre. Rujul de pe buze era atât de puternic 
încât părea fosforescent. O imagine îi trecu fulgerător prin 
faţa ochilor. Era fata din fotografia pe care o văzuse în 
Malta Time. Ea îşi ascunse repede pieptul cu braţul, ca o 
nimfă luată prin surprindere, dar nu se întoarse în cameră. 
Malko îi zâmbi. 

— Vă cheamă Tamra, nu-i aşa? 

O licărire de surpriză îi străbătu ochii mari şi negri. 

— De unde ştiţi? întrebă femeia în engleză cu un accent 
fermecător. Mă cunoaşteţi de undeva? 

— V-am văzut poza în Malta Times, mărturisi Malko. Pot 
să spun că în realitate sunteţi şi mai strălucitoare... 

Tamra îşi scutură claia de păr negru ca pana corbului şi 
chicoti fandosindu-se. Putea să câştige cu uşurinţă Oscarul 
pentru vulgaritate, însă şi cel mai falocrat dintre bărbaţi şi- 
ar fi dorit s-o posede pe un colţ de masă... Deschise gura şi 
îşi arătă dinţii sidefii şi regulaţi. 

— Oh, sunteţi foarte amabil... 

Se zgribuli şi strănută. 

— O să răciţi, observă Malko. Dacă doriţi, am putea să 
continuăm discuţia înăuntru. Cred că există o uşă de 
comunicare între camerele noastre. 

— De acord, zise ea. Vin imediat. 

El intră înveselit şi se repezi să deschidă uşa de 
comunicare. Tamra aştepta dincolo zâmbitoare. Ea intră în 
camera lui Malko şi se aşeză direct pe divan. Avea pielea 
foarte albă care contrasta cu părul şi ochii de tăciune. Era 
într-adevăr o femeie superbă. Avea talia subţire, şoldurile în 
formă de amforă, picioarele lungi, iar faţa era luminată de 
ochii imenşi. Strănută din nou. 

— Doriţi puţină şampanie că să vă mai încălziţi? o întrebă 
Malko în timp ce deschidea minibarul. 

— Da, da! 

Aproape că bătu din palme. Malko luă o sticlă de Moet et 
Chandon, o destupă şi umplu două cupe. 

— Vă cheamă Tamra, zise el, sunteţi libaneză şi aţi avut 


31 


aici o paradă a modei. 

Tamra bău şampania dintr-o dată şi înclină capul cu o 

undă de tristeţe în ochii ei negri. 
_ — Aşa este. Locuiam la Beirut şi munceam mult acolo. 
insă, de când cu evenimentele... Apartamentul meu a fost 
distrus, familia despărțită, prietenul ucis, iar acum locuiesc 
într-un hotel din Roma. 

Ea întinse spre Malko mâna cu unghii lungi şi roşii. 

— Dumneavoastră? 

Faptul că nu prea era îmbrăcată nu o deranja câtuşi de 
puţin. 

— Eu sunt în vacanţă, începu Malko. Am venit să mă 
documentez în legătură cu Cavalerii de Malta. Vreau să 
scriu o carte. 

— Ah! 

Ea se uita la el cu vădit respect. El îi mai turnă şampanie 
iar ea oftă de plăcere. 

— E bună! Este plăcut să ai cu cine schimba o vorbă. Mor 
de plictiseală aici. 

Se ridică brusc. 

— Mi-e frig, zise ea, îmi permiteţi să mă duc să-mi iau 
ceva de îmbrăcat? Mă întorc repede. 

Malko stătu puţin să-şi revină, apoi începu să se 
gândească. Să fie oare această întâlnire întâmplătoare, sau 
trebuia să-l pună pe gânduri? El nu credea în coincidenţe, 
mai ales în meseria lui. lar Tamra venea din Beirut... În 
sfârşit, paza bună trece primejdia rea. lar lângă o fiinţă cu 
asemenea putere de seducţie merita totuşi să rişte puţin... 

Deschise aparatul de radio şi trase draperiile. Se 


întunecase foarte repede. 
x 


* * 


Când ea deschise uşa de comunicare, Malko avu impresia 
că este aruncat într-o baie fierbinte. Părul negru se 
răspândea acum pe o rochie imitație de blană de panteră, 
mulată ca mănuşă, cu un decolteu imens. Tamra se 
machiase şi mai tare iar pieptul era şi mai umflat. 

— Bună seara, zise ea. Am adus şi o prietenă. Ea este 
colega mea, Doris. 


32 


Malko abia reuşi să răspundă la „bună seara”, atât de 
tare se uscase gura. Doris era la fel de înaltă ca libaneza, la 
fel de englezoaică, cu părul scurt şi blond, cu nasul coroiat 
şi ochii foarte albaştri. Coapsele puţin cam pline erau 
mulate într-un pantalon din latex auriu, în timp ce bluziţa 
transparentă lăsa să se ghicească sfârcurile sânilor mici. li 
întinse o mână moale lui Malko. 

— Good evening. 

Amândouă se dăduseră din belşug cu acelaşi parfum 
greu şi ameţitor... Cuminţenia cu care se aşezară pe 
canapea contrasta cu lucirea tulbure din privirile lor. Oricum 
trebuia să facă faţă acestei invazii apetisante. 

— Continuăm cu şampanie? întrebă Malko. 

— Eu aş prefera un coniac, zise cu sfială Doris. 

Fără să se lase rugat, Malko scoase din minibar o sticlă 
de Gaston de Lagrange. 

— Şi prietena dumneavoastră este singură? întrebă el. 

— Oh, da, zise Tamra râzând. Tocmai a avut o decepţie în 
dragoste. 

Având în vedere modul cum era îmbrăcată, se va consola 
în curând. 

Băură toţi trei. Foarte veselă, Tamra începu să execute 
nişte paşi de dans în sunetul muzicii de la radio, apoi se 
opri. 

— Ador să dansez! 

Pielea de panteră care îi venea ca o mănuşă îi accentua 
şi mai mult provocarea mută a trupului. Puțin mai târziu, 
Malko deschise discret încă o sticlă de şampanie. Doris bea 
în continuare Gaston de Lagrange. Se vedea că e mare 
amatoare de coniac... Ochii îi străluceau din ce în ce mai 
tare. 

— In seara asta nu lucraţi? le întrebă Malko. 

— Astăzi, nu, făcu Doris. 

Malko se uită discret la ceas. Era ora şapte. Avea destul 
timp. Incepu să-şi simtă capul uşor de tot. Continuară să 
bea şi să discute încă o oră. Doris se uită şi ea la ceas. 

— Mă duc să mă odihnesc puţin, zise cu accentul ei 
fermecător. 

Dispăru într-o strălucire aurie. Tamra îşi goli cupa de 


33 


şampanie şi se întinse. 

— Am băut prea mult. Mi s-a făcut cam foame. 

Nu era un apropo foarte fin. Malko cântări rapid în minte 
dacă să o ia cu el la întâlnire sau nu. Dacă impunătoarea 
libaneză avea vreo legătură cu adversarii săi, atunci era mai 
bine să le ştirbească neîncrederea luând-o cu el la întâlnire. 
Se va descurca el cu omul de legătură. 

— Vreţi să luaţi cina cu mine? îi propuse el. Mă gândeam 
să mergem la cazinou. Nu este prea departe. 

Tamra se uită la el languros. N 

— Genial! Dar trebuie să mă odihnesc puţin înainte. Imi 
simt capul greu. Veniţi să mă luaţi pe la nouă? Mă duc să 
fac o mică siestă, adăugă ea zâmbindu-i şmechereşte. 

Rămas singur, Malko se întinse, încercând să se uite la 


programele televiziunii italiene... În final, se delecta 
răsfoind ghidul „Air France Vacances”. 
x 
x x 


Nouă şi zece! Malko se ridică brusc. Adormise. Uşa era 
închisă. Se apropie şi bătu uşor. Nimic. Ciocăni încă o dată 
mai tare, dar nu obţinu nici un răspuns. Tamra trebuie să 
doarmă buştean. g 

Răsuci mânerul, iar uşa se deschise imediat. Incăperea ei 
cufundată în semiîntuneric. Tamra dormea pe o parte, ca 
adevărată panteră, într-unul dintre paturi, într-o poziţie care 
dezvăluia crupa provocatoare. Malko îşi ţinu răsuflarea simţi 
un bulgăre de foc în pântece. Inaintând puţin, descoperi un 
amănunt. Ca să se demachieze probabil, libaneza luase 
oglindă de pe perete şi o aşezase pe un fotoliu, lângă pat. 
Malko putea să-i vadă sănii ridicându-se cu mişcări regulate 
şi cum stătea cu ochii închişi. Se apropie de pat şi puse 
mâna pe şoldul rotund ca s-o trezească. 

— Tamra... 

Dar în loc să se trezească, libaneza se mişcă, îi luă mâna 
lui Malko şi o aşeză pe pieptul ei murmurând cuvinte de 
neînțeles.  Dezechilibrându-se, Malko se sprijini cu 
genunchiul de pat ca să nu cadă peste femeia adormită. 
Coapsele lui atinseră pielea de panteră. In acel moment, 
şoldurile libanezei se cambrară automat, lipindu-se şi mai 


34 


mult de Malko. Acest simţi că intenţiile lui cele mai bune se 
topesc ca neaua la soare. 

Incetişor şi fără să-şi retragă mâna din strânsoarea 
femeii, el se culcă lângă ea, cu faţa inundată de cascada de 
păr negru. Libaneza se lipi numaidecât de el, împingând 
crupa tare cambrată în pântecele lui. 

Intr-o fracțiune de secundă, el ajunse într-o stare de 
excitare maximă. Pielea de panteră era delicat de 
mătăsoasă şi elastică. Malko se strădui să stea nemişcat, 
observând figura Tamrei în oglindă. Nu deschisese ochii. 
Malko o mângâie pe şold, apoi pe coapsă, urmări pielea de 
panteră până când ajunse la pulpă, apoi îşi strecură 
degetele dedesubt şi încep să urca încet de tot, ţinându-şi 
răsuflarea. 

Tot cu ochii închişi, Tamra murmură în somn: 

— Umberto... 

Era probabil numele amantului ei. Ruşinat, însă aţâţat la 
culme, Malko înainta pe coapsă, îndepărtând țesătura 
tărcată. Aşa cum prevăzuse, Tamra nu purta nimic pe 
dedesubt. El îşi eliberă sexul peste măsură de încordat. 
Când, după câteva tatonări foarte uşoare, îndepărtă 
țesătura tărcată, tot trupul Tamrei fu zguduit de un frison. 
Deschise ochii şi scoase un strigăt gâtuit. Malko o 
pătrunsese până la rădăcină. 

Din cauza şocului, libaneza dădu drumul mâinii şi se 
ridică în patru labe, cu rochia ridicată peste şolduri. Intoarse 
capul şi... 

— Dumneavoastră nu sunteţi Umberto, lăsaţi-mă în pace! 

Malko nici nu catadicsi să-i răspundă. Acum o călărea 
fără să-i pese, afundându-se cu mişcări ample în crupa 
cambrată. Chiar avea impresia că face dragoste cu o 
panteră. Tamra mârâia ca un animal, scuturându-şi coama 
de păr negru, fără să încerce să scape de el. Recăpătându- 
şi suflul, adânc împlântat în ea, îi surprinse în oglindă 
privirea tulbure din ochii de tăciune. Se priveau ochi în ochi. 
incepu din nou acel dute-vino, dar mai încet. Tamra se dădu 
mai într-o parte şi îi şopti cu vocea ei răguşită: 

— Priveşte cum te afunzi în mine. Uită-te... 

Acest îndemn avu darul să-l aţâţe din nou. Uitase să se 


35 


mai uite în oglindă. Deodată, libaneza începu să gâfâie 
spasmodic, de parcă s-ar sufocat. 

Malko o prinse de şolduri cu ambele mâini, se afundă cu 
violenţă şi se răspândi în ea. Tamra slobozi un țipăt sălbatic 
cu gura larg deschisă, cu picioarele şi fesele încordate, cu 
bazinul ridicat. 

Abia îşi recapătă suflul, că auzi un zgomot în spatele lui. 
Uşa fusese deschisă. Se gândi imediat la libieni şi întoarse 
capul paralizat. Doris tocmai intrase şi contempla 
spectacolul cu indiferenţă. Părăsind-o pe Tamra care zăcea 
pe burtă, Malko se întoarse şi o privi pe tânăra englezoaică. 

— Oh. lam sorry! zise ea. 

Malko crezu că va pleca, însă ea se apropie foarte 
liniştiră de pat şi se opri lângă el. O lucire tulbure îi întuneca 
ochii albaştri. Apucă încetişor cu mâna partea virilă a lui 
Malko şi o cântări ca pe un fruct. 

— You fucked her well, murmură ea. 

Cu acelaşi calm angelic, ea se ghemui lângă pat şi 
strânse între degete sexul lui Malko. Apoi se aplecă şi îl 
cuprinse în gură cu un gest cât se poate de firesc. Tamra 
observa scena. 

— Reguleaz-o şi pe ea, spuse cu vocea ei răguşită. Are 
nevoie. 

Malko era pe cale să-şi recapete forţele. Doris se 
schimbase într-o fustă largă de culoare neagră. El o dădu la 
o parte, găsi coapsele goale şi urcă spre pântecele primitor, 
fierbinte şi deschis. 

Malko îndepărtă capul englezoaicei, se ridică şi o 
răsturna pe patul de alături. Tamra îi privea sprijinită în 
coate şi cu part în ochi. 

— Haide, îl îndemnă ea, dă-i ce-ţi cere. 

Doris aştepta întinsă pe spate, cu aerul la fel de angelic 
cu genunchii îndoiţi. Fusta îi alunecase peste coapsele 
foarte albe şi puţin cam pline. Malko se sui peste ea şi se 
afundă cu o mişcare violentă. 

Tânăra mârâi şi ridică picioarele încălţate cu pantofi 
negri, apoi îl cuprinse în braţe pe Malko. Acesta nu mai avu 
răbdare şi explodă în ea. 

Doris slobozi un soi de chiuială. Picioarele căzură şi îl 


36 


loviră pe Malko cu tocurile cui chiar în şale. Parcă s-ar fi 
răzbunat că nu i-a dat atenţie îndeajuns. 

Se desprinse puţin ameţit de această reacţie neaşteptată 
Fără să renunţe la expresia angelică, Doris, cu picioarele 
depărtate şi ochii închişi, începu să se mângâie cu frenezie. 
Malko o privi câteva clipe, apoi simţi cum Tamra îl împinge 
şi îi spuse încetişor: 

— Acum, las-o. Nu se satură aşa repede, nu e vina ta. Pe 
curând. 

Malko îşi luă lucrurile. Când se întoarse ca să închidă uşa 
dintre camere, o zări pe Tamra stând în genunchi pe pat 
deasupra prietenei ei. 

x 
* x 


După ce făcu un duş şi se parfumă cu Jacques Bogart. 
Malko tocmai termină de îmbrăcat când auzi o bătaie 
uşoară în uşă. Tamra purta aceeaşi rochie imitație de 
panteră, dar îşi refăcuse machiajul şi gura cu buze groase 
strălucea ca un far. Tocurile trebuie să fi avut cincisprezece 
centimetri. 

— Ai mult curaj! mieună ea. Când ai venit adineauri, ar 
crezut că e amantul meu italian... 

Incă o candidată la medalia de aur pentru ipocrizie. 
Malko râse, dar nu se lăsă păcălit. Ea se apropie şi îl sărută 
cu o tehnică uimitoare, jucându-se cu vârful limbii. După 
aceea se îndepărtă imediat. 

— Mi-e foame. 

— Doris nu vine cu noi? o întrebă Malko. Tamra îşi 
scutură coama de păr negru. 

— Nu, este obosită şi nu vrea să se îngraşe. De ce, ai 
chef s-o regulezi? 

Se uita la el amuzată într-un fel provocator. Malko nu-i 
răspunse, dar se simţea mai uşurat. Tamra nu avea 
„profilul” unei agente. Dar dăduse peste două nimfomane 
încântătoare. Se mai întâmplă câteodată. 

x 


* * 


Portarul de la H;/ton abia se abţinu să nu facă un gest 
obscen în timp ce îi deschidea uşa Tamrei. Ochii aproape că 


37 


îi ieşiseră din orbite. Malko îi observă mâna legănându-se, 
gata să atingă crupa libanezei. Până la urmă, maltezul se 
abţinu şi se făcu nevăzut. 

Tamra se străduia să meargă şi mai legănat. Pianistul 
cântă câteva note false, iar un domn respectabil îşi răsturnă 
ceaşca de ceai. Decolteul libanezei dezvăluia aproape în 
întregime pieptul somptuos. . 

Afară bătea un vânt rece. In faţa hotelului aşteptau mai 
multe taxiuri şi o trăsură. Un mustăcios îmbrăcat cu o haină 
de piele, lat în umeri, ţâşni dintr-un Mercedes negru şi le 
deschise portiera cu autoritate. Insă Tamra se opri lângă un 
„Karozzu”, o trăsură înzorzonată după moda malteză. 

— Oh, vreau s-o luăm pe asta, zise ea. 

Malko nu-i putea refuza această mică bucurie după 
satisfacția pe care i-o provocase. 

Şoferul se sui în Mercedes ca diavolul în cutia lui, iar ei 


porniră încet şi maiestuos către Dragonara. 
x 


* * 


O blondă diafană îmbrăcată într-o rochie din tul verde- 
algă sufla cât putea într-un trombon în faţa orchestrei, 
legănându-şi instrumentul din alamă ca pe un steag auriu. 
Avea o figură foarte serioasă. Numai într-o fostă colonie 
britanică mai puteai vedea un spectacol ca acesta. 

Restaurantul de la Casino Dragonara era căptuşit cu 
catifea roşie ca o cutie. N-ar fi fost rău, dacă mâncarea ar fi 
fost mai bună, iar spectacolul mai puţin indigest. După ce 
se termină numărul de trombon, orchestra începu să cânte 
o melodie lentă. Malko dansă puţin cu partenera lui, dar 
începu să încingă. 

Malko îşi plimbă privirea prin încăpere, dar nu văzu urmă 
de „contact” pe care i-l promisese domnul Fenek. Plăti nota 
de plată. Tamra aştepta cu ochi strălucitori. 

— Jucăm? îl întrebă ea. 

Se duseră în galeria exterioară puternic luminată de neon 
verde, care înconjura cazinoul, presărată cu coloane, ce 
făceau ca Dragonara să semene cu un templu grec izolat pe 
platou. 

Tamra înainta maiestuos în unica sală care gemea 


38 


oameni adunaţi în jurul meselor de black-jack şi de ruletă. 
Malko strecură un pumn de lire malteze între degetele 
unghii roşii ale partenerei sale. Crupa ei de statuie antică 
atingea pe jucătorii înnebuniţi, provocând tot felul de 
gânduri rele. Un mustăcios înalt, care avea şi el câţiva 
bănuţi, veni şi se postă în spatele ei. In bătaie de joc, Tamra 
se arcui mai mult împingând cele două sfere de marmură în 
pântecele privitorului care fu cât pe ce să ejaculeze. Plecă 
de acolo şi se pierdu mulţime înnebunit. 

Blonda cu trombonul apăru la aceeaşi masă cu Malko 
jucând sume mici. li zâmbi peste masă. Căutându-i privirea 
fără echivoc. Timp de câteva clipe, crezu că a dat norocul 
peste el, însă privirea ochilor puţin bulbucaţi era prea 
intensă şi prea insistentă. Simţi un fior de emoție. Ea era 
„contactul”! 

Prezenţa Tamrei trebuie s-o fi împiedicat să intre în vorbă 
cu el. Libaneza stătea agăţată de braţul lui ca o caracatiţă 
parfumată. Cum să scape de ea? 

Malko îşi concentra atenţia asupra mesei şi observă că 
blonda juca sistematic aceleaşi numere ca el. Privi un timp 
acest manej. Degetele lor se atinseră de câteva ori. Ea 
punea jetoanele în acelaşi timp cu Malko. La un moment 
dat, se uită fix la Tamra în mod semnificativ. Malko învesti 
imediat douăzeci de lire malteze în jetoane şi i le strecură 
libanezei. 

— Încearcă să joci la altă masă, o sfătui el. Aşa avem mai 
multe şanse să câştigăm. 

Incântată, Tamra se strecură la masa de alături. Blonda 
îşi continuă manejul cu Malko, trecând absolut neobservat. 
El cercetase sală, dar nu văzu nici o figură cunoscută. 
Libienii nu jucau deloc, fiindcă le interzicea Coranul. Se pare 
că filajul de la venire nu mai exista. 

Jucă numărul 16 negru. Inainte de a-şi retrage mâna, 
degetele lungi ale blondei se apropiară de număr şi puse 
câteva jetoane. În acelaşi timp, cu abilitatea unui scamator, 
Malko simţi cum îi strecoară un jeton în palmă. || luă şi îl 
băgă în buzunar apoi continuă jocul. Numărul 16 nu ieşi. 
Blonda mai jucă de vreo trei ori, apoi plecă de la masă. 
Malko o urmă şi se aplecă în trecere spre Tamra. 


39 


— Mă duc la toaletă. Mă întorc imediat. 

Indată ce rămase singur, scoase jetonul şi îl examina. Pe 
una din fațete era scrijelit cu un vârf ascuţit „Paola Road 
70”. 

leşi de la toaletă şi se ciocni de sânii planturoşi ai 
libanezei care îi luă imediat de braţ. 

— Am pierdut totul! îi mărturisi ea. Toţi tipii de acolo şi- 
au pierdut timpul punând mâna pe fundul meu. 

Se întoarseră în galeria exterioară ce dădea spre 
parching. 

indată ce îşi făcură apariţia, lunganul şofer de taxi 
mustăcios, care îi poftise în Mercedes la Hi/ton, se grăbi să-i 
conducă aproape cu forţa la maşina lui. Nici unul dintre 
concurenţii lui nu îndrăzni să se mişte. 

Ţinu portiera deschisă în timp ce Tamra se urca în 
vehicul. 

In clipa în care Malko trecu pe lângă el, acesta îi şopti 
aproape fără să-şi mişte buzele: 

— Beware, Sir, she wants to kill you”. 


Capitolul IV. 


Lui Malko îi trebui un efort îngrozitor ca să se aşeze cât 
mai calm pe banchetă lângă Tamra. Mercedesul porni cui 
smucitură. Pe întuneric, el cercetă figura însoţitoarei sale. 
Era într-adevăr de o rară frumuseţe, provocatoare şi 
vulgară, însă strălucitoare. Nu era prima dată când avea de- 
a face cu o ucigaşă dintr-un serviciu arab. Cea care se 
infiltrase în urmă a câţiva ani în castelul lui din Liezen, 
sculpturala Leila, era mult mai periculoasă decât un bărbat. 
Şi folosea mijloace mai puţin obişnuite. 

lată de ce nu îl mai urmăreau: era deja în mâinile lor. 
După cinci minute, Mercedesul opri în faţa hotelului. Tamra 
cobori prima şi fugi în hol ca să se adăpostească de vânt. 
Malko i dădu special şoferului mustăcios o hârtie de zece 


10 Fiţi atent, domnule, vrea să vă omoare (n.a.). 


40 


lire ca i să dea restul. În timp ce maltezul se scotocea prin 
buzunare, el îl întrebă în şoaptă: 

— Cine sunteţi? 

— Un prieten, zise laconic şoferul. Fiţi atent că lucrează 
pentru libieni. 

O pereche ieşi din hotel şi se apropie de taxi. Malko băgă 
monedele în buzunar şi se duse la Tamra. Coridorul lung ca 
ducea spre camere i se păru interminabil, iar un servitor se 
uită cu poftă la crupa libanezei. Când introduse cheia în 
broască şi descuie, ea intră după el. Nu avea chef să facă 
dragoste. Puse discret lanţul de siguranţă. 

Tamra se şi întinsese în pat. Malko o examina. Nu avea 
cum să ascundă nici un obiect periculos sub rochia imitație 
de piele, iar geanta era mai departe de ea. In definitiv, de 
ce să-l ucidă? 

— Ce faci? 

Lungită pe pat aşteptându-l să i se dăruiască, ea îl 
observa. Ca să fie cât mai convingător, luă o pastilă de pe 
noptieră. 

— Ce ai luat? îl întrebă Tamra. 

— Oh, un medicament pentru tensiune, spuse Malko. 
Sunt cam bătrân. 

Libaneza râse, provocatoare. 

— După ce mi-ai făcut mai devreme, nu s-ar zice... Tamra 
îşi trase rochia peste cap şi rămase doar cu pantofii. 

După aceea, se întinse la loc, cu picioarele desfăcute în 
cea mai indecentă poziţie. 

Malko se culcă lângă ea şi începu să-i mângâie cu 
tandreţe părul des şi negru, căutând obiectul periculos. Dar 
nu găsi nici o agrafă, absolut nimic... Tamra gângurea. 

— Nu te opri, îmi place, spuse ea. 

Culcată pe spate, cu picioarele larg desfăcute, ea se lăsa 
mângâiată. Malko îşi încetă căutările. Acum rămânea locul 
cel mai delicat de cercetat. Lucru ce l-a păcălit chiar şi pe 
un colonel din KGB în castelul lui din Liezen!!. O sărută pe 
Tamra. Mâna cobori încet pe pântecele plat până ajunse la 
coapse. Fu nevoit să aştepte câteva minute ca ea să se 
relaxeze. 


11 Vezi „Balul contesei Adler” (n.a.). 


41 


Malko o observa. Avea ochii închişi, respira repede şi 
sacadat, iar muşchii picioarelor erau încordaţi la maximum. 
Işi apropie picioarele încetişor, dar nu ca să-l respingă pe 
Malko, ci dimpotrivă. Unghia lungă şi roşie cobori lent peste 
părul pubian şi se opri lângă clitoris. Mâna liberă o prinse pe 
a lui Malko. 

— Mai repede. 

El acceleră mişcarea degetelor. Brusc Tamra slobozi un 
țipăt scurt, se întoarse pe o parte, apoi se ghemui şi îl 
prinse pe Malko de mână ca să înceteze mângâierea care 
devenise prea brutală. Işi abandonă ţinta de bunăvoie şi o 
violă cu degetele, afundându-le cu uşurinţă înăuntru. 
Explorarea fu scurtă, profundă şi revelatoare. Tamra se 
arcui. 

— Opreşte-te. Nu cu mâna! Vino. 

El o ascultă. Deocamdată, îi trecu îngrijorarea. Atât timp 
cât era în braţele lui, Tamra nu prezenta nici un pericol. Îşi 
amintea şi acum de oribilul obiect cu vârfurile îmbibate într- 
un soporific foarte puternic pe care o egipteancă şi l-a 
plasat în vagin. El se afundă în sexul oferit, iar libaneza 
ridică imediat picioarele spre tavan şi începu să urle ca 
înainte de cină. 

Perfect lucid, Malko asculta cum îşi varsă plămânii, sigur 
că îi plăcea. Era nerăbdător să scape ca să se ducă la 
întâlnire. Termină repede şi totul se calmă. Tamra rămase 
întinsă pe pat. El căscă. 

— Mi-e somn. 

Libaneza se ridică imediat, îşi luă rochia şi spuse: 

— Nu încuia uşa, voi veni mâine dimineaţă să te salut. 
Pentru un om normal, era greu să refuze această dorinţă, 
dar în cazul de faţă, părea suspect. Or, deocamdată Malko 
nu voia ca Tamra să afle că a „descoperit-o”. Indată ce 
libaneza închise uşa în urma ei, Malko stinse lumina şi 
rămase nemişcat în întuneric, pândind zgomotele din 
cealaltă cameră. Se părea însă că libaneza se culcase. El se 
îmbrăcă repede. Încă nu făcuse miezul nopţii. 

Se duse la balcon şi deschise uşa. Camera lui era la 
primul etaj, chiar deasupra grădinii, în stânga piscinei. 
Malko încalecă balustrada şi sări pe pământul afânat. Apoi 


42 


merse de-a lungi fațadei până la capătul hotelului care 
dădea într-un teren viran. 

Işi găsi maşina în parcare. Demară cu farurile stinse, 
ajunse pe St. George Road, apoi se opri puţin mai departe 
ca să-şi consulte harta la lumina becului din plafon. Fgura 
se afla la doisprezece kilometri la est de Malta, în apropiere 
de Paola. Memoră itinerarul şi porni la drum. Şoseaua era 
liberă. Căută mult până găsi un panou care indica Fgura. 
Paola Road era artera principală. Opri la numărul 70, în faţa 
unei căsuțe în stil foarte englezesc, care semăna cu 
celelalte împrăştiate pe colină. Lângă uşă era o fereastră 
luminată puternic, cu o nişă. Sună. După câteva clipe, se 
auzi un foşnet în spatele uşii. 

— Cine este? 

— Ne-am întâlnit la Dragonara, spuse Malko. 

Se auzi zgomotul încuietorii. Uşa se deschise. Femeia cu 
trombonul îşi schimbase rochia verde şi îşi pusese un capot 
din mătase. Aşa demachiată, îşi arăta cei patruzeci de ani ai 
ei. Avea ceva ciudat. Malko se gândi că e lesbiană. Ea 
închise uşa iar el văzu că buzunarul capotului era umflat. 
Avea o armă Ea veni în faţa lui şi îi întinse mâna. 

— Mă cheamă Susan Herringrdar. Pe dumneavoastră? 

— Malko Linge. 

Ea îi zâmbi vag. 

— Aţi fost însoţit de o femeie foarte frumoasă. Toţi 
bărbaţii vă invidiau... 

— O cunoaşteţi? 

— Personal, nu, dar ştiu câte ceva despre ea. Este o 
palestiniană care se numeşte Tamra. Agaţă bărbaţii. A făcut 
trei ani de închisoare în Grecia pentru că a aruncat o 
grenadă asupra echipajului de pe EI Al. A fost Miss World. E 
intrată bine în politică. Intotdeauna şi-a ales amanţii din 
rândurile revoluționarilor palestinieni. Frumusețea și 
meseria ei de manechin i-au permis să se infiltreze peste 
tot. 

— Ce face în Malta? 

— A venit special să vă „întâmpine”. Sau poate să vă 
ucidă. 

— Dar a venit înaintea mea, zise el. Doar nu au darul 


43 


viziunilor. 

— Vă înşelaţi, îl corectă englezoaica zâmbind. A venit cu 
o zi după dumneavoastră. Şi nu de la Roma, ci de la Tripoli. 
„Ei” ştiau că veţi veni. 

— Nu e singură. 

— Ştiu, zise Susan Herring. A venit cu prietena ei, o 
englezoaică ce a trăit mult timp la Beirut. Şi ea e înnebunită 
după palestinieni. Dar asta e proastă şi nu e periculoasă. 
Haideţi. 

Ea îl conduse într-un salonaş cu mobilă acoperită cu huse 
albe. Luă o sticlă de J&B de pe masă şi îşi turnă o porţie 
generoasă, fără apă sau gheaţă. Malko se uita la ea 
nedumerit. Ce persoană ciudată! Cu siguranţă că lumea 
paralelă era plină de surprize. 

— Şoferul Mercedes-ului lucrează cu dumneavoastră? îl 
întrebă el. 

Susan Herring clătină din cap. 

— Gozzo? Nu chiar. Este un militant naţionalist, un băiat 
de încredere şi foarte devotat. A adus mari servicii în timpul 
campaniei electorale şi îi este greață de libieni. 

— Ştie cine sunteţi de fapt? 

— Nu. Dar avem prieteni comuni. Şi aceiaşi duşmani 
bineînţeles. 

Ea se hotărî să-şi pună gheaţă în pahar şi îl învârti. 

— Lucraţi pentru „verişori”? 

Ea dădu din cap fără să răspundă, confirmând implicit 
ceea ce gândea. Susan Herring era o colaboratoare a MI5, 
probabil un „strânger”. 

— Libienii au organizat o acţiune serioasă de recuperare 
a documentelor deţinute de Godfrey Borg, zise ea. Un 
eşalon „Acţiune”, altul „Informaţii” şi o imensă susţinere 
logistică. Sunt în stare de orice. 

— Au arătat-o cu John Fitzpatrick, observă Malko. Susan 
Herring rămase nemişcată, jucându-se cu paharul gol. 

— Cred că este un risc calculat, spuse ea. Acum sper 
doar să recupereze ce îi interesează fără să facă valuri. Au 
aflat că ştiu mai multe persoane şi că vestea nu trebuie să 
meargă mai departe. De aceea sunteţi în pericol. Au nevoie 
de timp ca să-l găsească pe Borg ca să-l lichideze sau să-l 


44 


cumpere, ori să-l facă să vorbească. 

— Chiar nu ştiu unde se află? John Fitzpatrick nu a spus? 

Zâmbetul englezoaicei îl făcu pe Malko să înţeleagă 
numaidecât cât de naiv era. 

— Nu ştiu, domnule Linge, spuse ea. Dacă ar şti, noi nu 
am fi aici, iar tânăra aceea nu ar fi fost atât de amabilă. Ar 
da orice ca să afle. Malta este o insulă mică, dar există 
totuşi câteva locuri unde te poţi ascunde când cunoşti mulţi 
oameni ca Godfrey Borg. 

Tăcu şi se lăsă o linişte absolută. Malko se gândea la 
bărbatul care se ascundea cu documentele 
compromiţătoare secrete. 

— Se ştie ce conţin aceste documente şi unde se află, 
întrebă el. 

— Nu, vă va spune Godfrey Borg. 

Malko îşi ascunse surpriza. 

— Vreţi să spuneţi că... Ea dădu afirmativ din cap. 

— Da, este de acord să vă întâlniți. Are nevoie de 
dumneavoastră. 

— De ce? 

— Ca să-l scoateţi din insulă. Şi în acelaşi timp să-şi 
recupereze faimoasele documente. Aici se teme pentru 
viaţa lui. Până la urmă, tot îl vor găsi. 

Malko rămase perplex. 

— Dar este patria lui, observă el. Dacă el nu reuşeşte să 
găsească o ieşire, nu văd cum aş putea s-o fac eu... 

Susan Herring surâse puţin ironic. Dar cu o undă de 
cinism. 

— Oamenii sunt întotdeauna tentaţi să creadă că CIA 
este mai puternică decât pare. La urma urmei, pe 
dumneavoastră vă avantajează, nu-i aşa? Dacă reuşiţi să 
recuperaţi documentele cu o simplă promisiune, puteţi să 
luaţi imediat avionul. 

Malko nu răspunse. Acest mod de a vedea lucrurile îi 
făcea greață, chiar dacă ştia foarte bine că majoritatea 
agenţilor puşi într-o asemenea situaţie reacţionau la fel. 

— Dacă voi putea, îl voi scoate, spuse el. 

Ea ridică paharul gol cu ironie. 

— Good luck! Trebuie să vă  duceţi la noua 


45 


dumneavoastră cucerire, altminteri va crede că o înşelaţi... 
Va veni cineva să vă ia de la hotel. Coborâţi la unsprezece, 
luaţi taxiul lui Gozzo, că de rest ne ocupăm noi. Va şti să 
scape de eventualii urmăritori. 

Malko o fixă cu scepticism. 

— După câte mi-aţi povestit despre libieni, mi se pare un 
risc enorm, nu-i aşa? Ei ştiu cine sunt şi mă supraveghează. 
O să-i duc direct la Borg. Este o prostie. 

— Acestea sunt ordinele, spuse cu resemnare Susan 
Herring. Câteodată şi ordinele sunt idioate. Dar vin de la 
Londra şi nu putem face nimic. 

— Poate că şi Borg are de spus ceva, remarcă el. 

Ea îi zâmbi cu răceală. 

— Borg nu are nimic de spus. Dacă nu am fi noi, ar fi deja 
mort. (Căscă.) Mă duc la culcare. 

— Cum voi lua legătura cu dumneavoastră? Dacă vreau 
să ştiu ce fac libienii? o întrebă el. 

— Este foarte uşor, spuse Susan Herring. Am o iesle la 
fereastră, dacă este aprinsă, puteţi să veniţi. 

In Malta, erau statui religioase la fiecare colţ de stradă. 
Susan Herring îi strânse mâna lui Malko. De aproape, părea 
şi mai îmbătrânită. Te ducea cu gândul la personajele lui 
John Le Carre. Cinică, trecută, rămasă singură foarte 
devreme şi puţin tristă. Ce idee, să cânte la trombon. Malko 
zări un instrumentul într-un colţ. 

— Chiar vă place să cântaţi la trombon? Privirea femeii se 
lumină. 

— Fireşte, altminteri de ce aş face-o? Nu ştiţi ce 
înseamnă acest instrument decât atunci când cânţi la el. Il 
încălzeşti şi vibrează, se luptă cu tine, este ca un bărbat 
care te ţine în braţe. Bună seara. 

Paola Road era pustie şi rece. Malko se întoarse şi o luă 
pe drumul spre Sliema, trecând de sensurile giratorii pustii 
şi de străduţele chinuitoare şi înguste. Totul i se părea ireal, 
neverosimil. Acest om „închis” în propria insulă, englezoaica 
ce părea să ştie ce se petrece în ambele tabere şi detaşarea 
ursuzului Burt Holiday. Intoarse capul de câteva ori, dar nu 
îl urmărea nimeni. La ce bun? Doar era spionat la domiciliu 
de apetisanta Tamra. Orientul Mijlociu gemea de astfel de 


46 


femei pasionale care duceau o luptă făcând dragoste, fiind 
în general mult mai feroce şi mult mai fanatice decât 
bărbaţii. Nu ştia ce atitudine să adopte faţă de Tamra. 

Dacă păstra o anumită distanţă, libienii aveau să tragă 
concluzii pripite şi îl vor elimina. Sau vor pune pe altcineva 
urmele lui şi nu va reuşi să-l identifice. La urma urmei, nu 
era prima oară când dormea în pat cu un şarpe cu clopoței. 
Totul era să stea la distanţă de colții lui veninoşi şi să 
lovească primul. Era obişnuit cu asta. 

În fine, atât timp cât nu îi conducea la Godfrey Borg, nu 
risca mare lucru. Cel mai rău era să contracteze o boală 
venerică. 

Opri maşina în acelaşi loc în parcare. Holul hotelului 
Hilton era pustiu. Malko deschise încetişor uşa. Simţi 
imediat prezenţa cuiva. Inima începu să-i bată în piept 
aproape dureros. 


Capitolul V. 


Malko avu nevoie de câteva secunde ca să se 
obişnuiască cu întunericul din cameră. Rămase pe loc, 
ţinându-şi respiraţia şi gata să iasă repede pe coridor, 
încercând să găsească dincotro îl pândea pericolul. In 
sfârşit, distinse o pată întunecată în pat. Cineva stătea 
culcat. Bătăile inimii se mai domoliră şi intră în încăpere, 
apoi închise uşa în urma lui. Apetisanta Tamra dormea pe 
burtă, cu picioarele desfăcute şi goală-puşcă. O rază de 
lună îi lumina curbura şoldurilor. Malko îşi reţinu furia. Asta 
se numea protecţie apropiată. Nici un bărbat normal nu 
dădea pe uşă afară o asemenea creatură fără să trezească 
suspiciuni. Se dezbrăcă şi se întinse în celălalt pat. Lovi 


47 


lampa cu cotul, iar Tamra se ridică tresărind, cu un strigăt, 
înăbuşit. Bâjbâi să aprindă lumina şi se uită fix la Malko. 

— Unde ai umblat? îl întrebă ea cu voce somnoroasă. 

— Am ieşit să beau ceva pe Ball Street, zise Malko. 

— Ticălosule! spuse Tamra fără prea multă convingere. 
Ai fost la femei. Credeam că te găsesc în pat. Nu-mi place 
să dorm singură. Mă năpădesc gândurile negre. 

Nu insistă prea mult şi lăsă capul pe pernă. Malko se 
culcă şi se cufundă imediat într-un somn adânc. O senzaţie 
neobişnuită îl trezi mai târziu. Deschise ochii. Se făcuse ziuă 
şi avea o erecţie fantastică. In genunchi, lângă pat, Tamra îi 
aplica scurte felaţii. Imediat ce îşi dădu seama că s-a trezit, 
flirtul său se transformă într-o aspirație profundă care îl făcu 
pe Malko să explodeze. Sigură că scursese şi ultimul strop 
de voluptate, ea se ridică şi se întinse ca o felină. 

— Ti-am promis doar că vin să te trezesc! 

— Ai în faţă o carieră strălucită de ceas deşteptător, 
observă Malko. 

— Trebuie să mă pregătesc pentru spectacolul de la ora 
unsprezece, spuse Tamra. Ce faci astăzi? 

— Oh, am diverse întâlniri, făcu el evaziv. Mă întorc 
diseară... 

Privi crupa cambrată dispărând pe uşa de comunicaţie. 
Păcat că libaneza era în tabăra duşmană. Şi el se întâlnea 
cu Gozzo tot la unsprezece. De asta depindea urmarea 


misiunii sale în Malta. 
x 


xk 


O pereche de americani în vârstă privea extaziată trăsura 
luminată care îl dusese aseară pe Malko la Dragonara. 
Aşteptau câteva taxiuri dintre care al doilea era un 
Mercedes negru. 

Gozzo, îmbrăcat într-o cămaşă neagră, se ivi cu viteza 
unei cobre, neluând în seamă taxiul dinaintea lui. Deschise 
portiera şi întrebă cu voce tare: 

— Unde doriţi să mergeţi, domnule? 

— In La Valetta, spuse Malko. 

Gozzo demară lăsând o dâră neagră pe asfaltul din faţa 
hotelului. Mercedesul înconjură parcarea şi ajunse în St. 


48 


George Street. Îndată ce se îndepărtară de hotel, Gozzo 
întoarse figura zâmbăreaţă către Malko. 

— Aţi fost atent, domnule? 

— Da, răspunse Malko. Unde mergem? 

— La Balzan. _ 

Malko nu ştia unde se află Balzan. Intoarse capul. Nu îi 
urmărea nici o maşină. Gozzo ajunse la semaforul de pe 
autostradă, se opri puţin, apoi se îndreptă către sudul 
insulei. 

Maltezul conducea cu viteză. Ocoliră sensul giratoriu de 
la jumătatea autostrăzii în dreptul Sliemei şi, în loc să 
meargă spre La Valetta. Gozzo vira la dreapta pe o străduţă 
îngustă în pantă care ducea spre o vale, îndepărtându-se de 
mare. Frână brusc în faţa unei porţi metalice şi claxona de 
trei ori. 

Poarta se deschise imediat şi în faţă apăru un tractor cu o 
remorcă plină cu bălegar. Conductorul îi făcu lui Gozzo cu 
ochiul, iar tractorul înainta barându-le drumul. Maltezul 
demară imediat, strângând volanul cu unghiile lui negre şi 
râzând gura până la urechi. 

— Nimeni nu poate să-l prindă pe Gozzo, se lăudă el. De 
bucurie, deschise aparatul de radio. Se auzi o voce ce 
vorbea engleza: 

— This is the voice of friendship and solidarity”... 

— Fucked Arabs!” izbucni Gozzo şi închise imediat, 
întoarse spre Malko şi îi explică: Au o staţie în apropiere. 
Rahat... 

Mercedesul ieşi foarte repede din aglomeraţie. Malko 
văzu defilând panouri albastre minuscule cu nume bizare. 
Străbătură în trombă câteva sate care semănau cu cele 
englezeşti; şerpuind apoi pe drumuri mărginite de ziduri 
înalte din piatră, evitând la timp autobuzele vechi vopsite în 
alb şi verde. Era adevărat labirint în care puteai să-ţi pierzi 
complet simţul orientării. 

Gozzo conducea la fel de repede... Malko avea impresia 
că ajunseseră în mijlocul insulei, căci nu se mai vedea 
marea. Zidurile din piatră erau mai dese şi apărură în 


12 Aceasta este vocea prieteniei şi a solidarităţii (n.a.). 
13 Scârbe de arabi! (n.a.). 


49 


curând şi casele. Erau în Balzan. Gozzo se angaja în viteză 
pe o străduţă cu multe curbe şi fu cât pe ce să se 
ciocnească cu un autobuz. Se pare că maltezii aveau oroare 
de sensurile unice. 

Ajunseră în sfârşit în faţa unei biserici. Câteva bătrâne 
discutau pe trotuar. Când Mercedesul se opri, un bărbat 
destul de tânăr ieşi pe un portic şi îi spuse câteva cuvinte 
lui Gozzo în malteză. 

Nou-venitul alergă spre portic, scoase de sub cămaşă un 
walkie-talkie şi spuse ceva. După aceea veni lângă maşină 
şi i se adresă lui Gozzo. Acesta se întoarse spre Malko: 

— Domnul Borg ne aşteaptă. Demară după obiceiul lui, 
lăsând dâre negre pe asfalt. Străduţa pe care intră era atât 
de îngustă, încât Malko crezu că aripile maşinii se vor hârjâi 
de ziduri. Străbătură din nou labirintul de străduţe mărginite 
de case. Malko zări în goană un panou pe care scria „Main 
Street”. De abia puteau să treacă doi pietoni. O părăsiră şi 
intrară pe o altă stradă mai liniştită şi se apropiară de o 
casă cu terasă cu grădiniţă în faţă. Gozzo opri brusc, cobori 
şi îi deschise portiera. 

— Aici este. Sunati. 

Semăna foarte mult cu Surrey!*. Uşa se deschise înainte 
ca Malko să sune. Apăru o femeie în vârstă care îi făcu loc 
să intre în tăcere. lnăuntru mirosea a ceară şi domnea un 
frig glacial. Mobilierul greu de epocă arunca umbre negre şi 
contrasta cu marmura podelei. Malko străbătu o încăpere 
lungă şi ajunse într-un birou mic. Un bărbat îl aştepta în 
picioare. Avea patruzeci de ani, privirea vioaie şi aerul unui 
notar de provincie. inainta spre Malko cu mâna întinsă. 

— Eu sunt Godfrey Borg, zise el. Mă bucur să vă cunosc. 
Cred că avem prieteni comuni. 

Pe măsuţa joasă erau aşezate ceşcuţe şi un ceainic. Se 
aşezară în fotoliile acoperite cu cinz. Nu ai fi crezut 
niciodată că în acest interior curat şi dichisit s-ar putea 
strecura violenţa. Malko îl privi pe Godfrey cum îi toarnă 
ceaiul în ceaşcă. Mâna îi tremura uşor şi vărsă puţin pe 
alături. Se scuză cu un zâmbet forţat. 

— Ultimele săptămâni au fost destul de dure, începu el. 


14 Comitat situat in sudul Londrei (n.t.). 


50 


Am fost nevoit să mă mut de mai multe ori. Ei mă hărţuiesc. 

— Care „ei”? îl întrebă Malko dorind să afle mai multe. 

— Libienii, răspunse Godfrey Borg cu un zâmbet 
resemnat. Aţi aflat ce a păţit John Fitzpatrick. Asta numai 
pentru că ei credeau că ştie unde sunt. 

Sorbi o gură din ceaiul fierbinte. Malko luă şi el o 
înghiţitură gândindu-se că din acest moment devenea şi el 
ţinta preferată a libienilor. Dacă au torturat şi ucis un agent 
din MI 5, apartenenţa lui la CIA nu era tocmai o garanţie a 
vieţii lui foarte cunoscute. Acum că se afla faţă în faţă cu 
fugarul, trebuia să clarifice anumite lucruri. 

— Sunteţi în ţara dumneavoastră, totuşi nu puteţi să 
cereţi protecţia poliţiei? îl întrebă Malko. 

Godfrey Borg îşi încrucişa braţele la piept. 

— Nu am încredere în poliţie. A fost văduvită de cele mai 
bune elemente pe care le avea... Aceste probleme depind 
numai de „Special Branch” din CID. lar omul care o 
conduce, ia masa de două ori pe săptămână cu maiorul Abu 
Dhofar. Dacă mă dau pe mâna celor din „Special Branch”, 
libienii vor afla imediat unde mă ascund. 

— „Special Branch” nu v-ar apăra deloc? 

— Nu şi de libieni. Poliţiştii noştri nu sunt în stare să lupte 
cu ei. 

— lar dumneavoastră nu puteţi să plecaţi din Malta? 
Godfrey Borg scutură din cap. 

— Am încercat, dar m-au aşteptat la aeroport. Am aflat la 
timp. La noi sunt puţine avioane, iar libienii supraveghează 
absolut tot. Au informatori pretutindeni. Preferă să mă 
ucidă, decât să mă lase să plec. E foarte simplu cu o puşcă 
cu luneta. Sau cu un cuţit, în mulţime... Cu vaporul nici nu 
poate fi vorba, căci nu avem vedete destul de rapide ca să 
scape de sub urmărirea fregatelor pazei de coastă, care 
sunt practic sub controlul libienilor. Dacă încerc să mă urc la 
bordul unui vapor îmi asum aceleaşi riscuri ca la aeroport. 

Era de necrezut. Un om sechestrat în propria ţară, în 
mijlocul Mediteranei, la 97 de kilometri de coastele siciliene. 

— În sfârşit, zise Malko. Doar nu sunt nebuni. Nu vor să 
vă omoare. li interesează numai documentele. De ce nu le 
daţi celor care le-ar putea folosi? De exemplu, partidului 


51 


naţionalist? _ 

Borg nu răspunse imediat. In căsuţă, domnea o linişti 
absolută, în afară de ticăitul bătrânului orologiu. Malko îşi 
trosni încheieturile cu impresia că face un zgomot obscen. 

— Fireşte că vor documentele, răspunse în fine maltezul. 
Dacă mă omoară, nimeni nu le va avea. 

— De ce? 

— Fiindcă sunt într-o bancă din Zurich, într-un seif care 
nu poate fi deschis fără semnătura mea. Am făcut 
imprudenţa să mă întorc aici, după ce le-am dus. Eu lucram 
chiar la banca aceea... După ce am strâns toate 
documentele, am vrut să mă întorc şi să-i înştiinţez pe 
prietenii mei conservatori. Ar fi trebui să aduc totul cu mine, 
dar au existat nişte scurgeri. Libienii s-au hotărât să mă 
elimine. 

Totul se lămurea, dar totodată devenea şi mai complicat. 
Borg îşi mai turnă puţin ceai. Malko îl observa. 

— De ce sunt aceste documente periculoase pentru 
libieni? 

— Ca să înţelegeţi, ar trebui să cunoaşteţi politica internă 
actuală, îi explică maltezul. Suntem încă o ţară democratică 
şi avem două partide: laburiştii şi naţionaliştii, primii cu 35 
de locuri în Parlament, iar ceilalţi cu 31. In '81, trebuie să 
aibă loc alegerile, dar eu pot să provoc alegeri anticipate, 
aducând probele materiale ale viramentelor bancare 
efectuate de libieni în contul unor membri din guvernul 
actual. Sunt sume importante mai ales într-o ţară atât de 
mică. Insă acestea explică avantajele pe care le au libienii 
în acest moment. 

— De ce nu aşteptaţi alegerile din 1981? 

Godfrey Borg zâmbi cu amărăciune. A 

— Le vor câştiga datorită banilor libienilor. In afară de 
cazul în care voi aduce dovada că şi-au vândut ţara. 

— De ce v-aţi dus să le ascundeţi tocmai la Zurich, în loc 
să le daţi direct partidului naţionalist? 

Maltezul nu îşi întoarse privirile. 

— Voiam să câştig şi eu nişte bani, recunoscu el simplu. 
Eu nu fac parte din nici un partid. Sunt apolitic. După aceea, 
mi-am dat seama că sunt dinamită curată şi că îmi risc 


52 


viaţa. Atunci mi s-a făcut frică şi uite unde am ajuns! 

— Acum ce doriţi? 

Godfrey Borg îşi împreuna şi îşi desfăcea cu nervozitate 
degetele grăsulii, apoi zise pe un ton mai puţin calm: 

— Să mă scoateţi din Malta. Ştiu că organizaţia 
dumneavoastră dispune de mijloace puternice, iar eu am 
nevoie de mulţi bani ca să mă stabilesc la Londra. 
Documentele valorează enorm. 

— Cât? Aveţi idee la ce sumă se ridică? 

Godfrey Borg se uită fix la măsuţa pentru ceai. 

— Cred că o sută de mii de lire sterline ar fi suficient, 
spuse el. Mai ales dacă nu plătesc impozite, adăugă el cu 
un surâs abia schiţat. 

— Este o problemă la care putem găsi soluţii, spuse cu 
diplomaţie Malko. 

Toată această chestiune putea să fie o minunată 
escrocherie. Uşurinţa dezarmantă cu care îl primise Borg nu 
pleda în favoarea acestuia. Dacă toate amenințările 
libienilor erau doar scorneli de-ale lui? Borg se uită la ceas 
cu o anumită nervozitate. 

— İn curând trebuie să plec, începu el... nu-mi place să 
stau mult timp în acelaşi loc. Voi lua legătura cu 
dumneavoastră peste două zile, dacă doriţi, fireşte... Dar 
până atunci... 

Se auzi zgomotul unor paşi grăbiţi şi două matahale, doi 
mustăcioşi, dădură buzna în birou, urlând vorbe de 
neînțeles. 

Godfrey Borg se întrerupse şi ridică ochii în tavan. Mai 
întâi crezu că zbârnâie un aspirator. Insă gazda lui se 
schimbă brusc la faţă, cu groază în priviri. 

— Trebuie să plec imediat, spuse el. A venit un elicopter 
care încearcă să mă găsească. 

Nu-i mai strânse mâna lui Malko şi fugi în partea din 
spatele casei, dispărând împreună cu cele două gorile. Din 
ceşti ieşeau aburi. Malko se grăbi să iasă pe uşa din faţă. 
Imediat ce păşi pragul, zări elicopterul. Era un „Alouette” cu 
două roto mari şi negre care se învârtea foarte jos deasupra 
casei. Gozzo coborâse din Mercedes şi îi arăta pumnul. 

— Libienii! strigă el. 


53 


În timp ce Malko se urca în Mercedes, un Austin Prince de 
culoare albastră îi depăşi în mare viteză. Malko zări în spate 
silueta ghemuită a lui Godfrey Borg. Mercedesul porni în 
urma lui. Gozzo se aplecă şi luă de jos o cange imensă de 
măcelar cu vârful foarte ascuţit pe care o puse pe banchetă. 
Puse o frână bruscă. In capul străzii, Austin-ul era cât pe ce 
să se ciocnească cu un Land Rover. Un bărbat îmbrăcat într- 
o canadiană şi cu tenul bronzat cobori din Rover. Cele mai 
mari temeri ale lui Malko deveniră realitate. Nu era vorba 
de nici o escrocherie! 

Austin-ul frânase atât de brusc, încât se opri de-a 
curmezişul străzii. Şoferul învârti volanul vrând să dea 
înapoi în zigzag. Gozzo frână brusc înjurând. Băgă mâna sub 
banchetă şi luă cangea de măcelar. 

Partea din spate a Austin-ului se lovi de zid, iar vehiculul 
înainta pe o străduţă laterală. Bărbatul în canadiană alerga 
pe mijlocul străzii, urmat de Land Rover-ul care porni după 
vehiculul albastru. Arabul se urcă din mers. Gozzo strivi 
pedala de acceleraţie, iar Mercedesul prinse viteză. 
Elicopterul se rotea deasupra lor. 

In momentul în care Mercedesul se pregătea s-o o ia pe 
străduţa pe care dispăruseră Land Rover-ul şi Austin-ul, 
apăru a patra maşină, un Golf verde care le bară drumul. 
Malko zări în parbriz doi poliţişti în uniforme albastre. Gozzo 
frână din nou şi ţâşni din Mercedes cu cangea în mână. Un 
poliţist cobori din Golf şi arătă arma cu degetul: 

— Ce este asta? 

— Du-te dracului! urlă Gozzo. 

Cobori şi Malko. La celălalt capăt al străzii, un scrâşnet de 
frâne îl făcu să întoarcă capul. Land Rover-ul se urcase pe 
trotuar şi venea să-i bareze drumul Austin-ului albastru. Cu 
un țipăt sălbatic, Gozzo începu să alerge către cele două 
vehicule. Malko se luă după el. Se îngroşa gluma. Poliţiştii 
nu încercară să-l reţină. Austin-ul voia să dea înapoi în timp 
ce mai mulţi oameni coborâră din Land Rover. Unul dintre ei 
se căzni să deschidă portiera, dar nu reuşi. In loc să 
intervină, cei doi poliţişti se urcară în maşină, se întoarseră 
şi dispărură. Preferau să nu vadă ce se întâmplă. 

Gozzo se distanţase de Malko. El văzu că unul dintre 


54 


libieni scosese un pistol şi sparse cu crosa geamul din spate 
al Austin-ului. Băgă mâna şi deschise portiera. 

Una dintre gorilele lui Godfrey Borg cobori din vehicul. 
Urmă o luptă scurtă cu cei doi libieni. Se auziră două focuri 
de armă şi bărbatul se prăbuşi. Alţi trei îl trăgeau pe Borg 
afară din maşină. Maltezul se zbătea cu furie. Gozzo era 
doar la câţiva metri. Unul dintre oamenii care doborâse 
garda de corp se întoarse cu o mitralieră Scorpio în mână 
pe care o îndreptă asupra lor. 

Malko văzu prelungitorul lung al armei. Aproape imediat 
izbucni o serie de pocnituri seci şi înfundate. Gozzo se opri 
brusc, cu cangea de măcelar în mână. Gloanţele ricoşaseră 
în asfalt chiar în faţa lui. Cu picioarele depărtate, libianul 
ridică ţeava armei ca să tragă. Nici Gozzo şi nici Malko nu 
aveau arme. lnaintarea însemna sinucidere curată. Gozzo 
înţelese şi el acest lucru. Rămase cu braţele atârnând pe 
lângă corp în mijlocul străzii înjurând. În jurul maşinii lui 
Borg lupta continua. Acesta se ţinea cu toată puterea de 
portieră. 

Unul dintre libieni îl lovi tare peste mână şi îi dădu 
drumul. Cea de-a doua gardă de corp era ţinută în maşină 
de alt libian. Se pare că nici unul nu avea armă de foc. 
Lupta era inegală. 

Godfrey Borg ţipă gâtuit când cei trei bărbaţi reuşiră în 
sfârşit să-l smulgă complet de lângă maşină. Libianul care îi 
ţinea Malko şi pe Gozzo la respect începu să se retragă pas 
cu pas: 

— Help! Help! 

Godfrey Borg striga din ce în ce mai slab. Nimeni din 
casele liniştite de pe marginea drumului nu se grăbea să 
intervin. Maltezul dispăru în Land Rover, fiind aruncat ca un 
pachet, cu picioarele înainte. Motorul porni cu zgomot. 
Libienii se grăbeau să urce. Bărbatul cu Scorpio sări din 
mers, ameninţându-i în continuare pe Malko şi pe Gozzo. 
Acesta, deşi ameninţat cu arma, începu să alerge când 
vehiculul se balansă. Fără să-i mai pese de el, libianul sări 
înăuntru. 

Cangea de măcelar se înfipse în tabla capotei Rover-ului, 
sfâşiind-o pe toată lungimea. Vehiculul acceleră şi vira pe o 


55 


stradă mai largă. Gozzo alerga pe lângă maşină, agăţat de 
arma lui. Când luă o curbă, maltezul căzu şi se rostogoli 
şosea. Când reuşi să se ridice, Land Rover-ul dispăruse 
deja. 

Malko luă de jos un obiect strălucitor. Erau ochelarii lui 
Godfrey Borg. Motorul Austin-ului mergea încă. Cea de-a 
doua gardă de corp coborî din maşina cu portierele 
deschise şi îşi ajută camaradul să se ridice. Gozzo se agita 
cu cangea măcelar în mână. Nu-i mai era de nici un folos 
acum. Libieni erau departe. Malko simţea un gol în stomac. 
Din cauza întâlnirii cu el, Borg căzuse în capcană. Libienii 
avuseseră oarecare bănuială. 

— They are going to kill him”, mormăi Gozzo. 

— Nu cred, zise Malko. Ar fi făcut-o imediat. 

Viaţa lui Godfrey Borg atârna de un secret: seiful care nu 
putea fi deschis decât cu semnătura lui. Gozzo se îndrepta 
spre maşină, iar Malko îl urmă. Misiunea lui în Malta avea 
toate şansele să moară în faşă. Se gândi la singura 
persoană susceptibilă de a-i fi informat pe libieni: Susan 
Herring. Insă ea era recrutată să lucreze pentru MI5, prin 
urmare şi pentru CIA... Pentru cine acţiona ea în realitate? 
Acesta era al doilea incident violent cu ocazia unui contact 
cu Godfrey Borg. In ambele cazuri, MI5 jucase un rol... 


Capitolul VI. 


Gozzo mânase ca un nebun timp de zece minute, apoi se 
întoarse către Malko. 

— Where de you want to 90?! 

Vocea era rece, aproape ostilă. Parcă el ar fi fost vinovat 
de această răpire. Cele două gărzi de corp ale lui Borg se 
urcaseră în Austin după ce se scuturaseră de praf şi 
plecaseră în treaba lor. Liniştea se lăsase din nou peste 
Balzan. Insă Godfrey Borg dispăruse bine mersi, iar urmele 
gloanţele libiene rămăseseră în asfalt. 


15 Îl vor omorî (n.a.). 
16 Unde doriţi să mergeţi? (n.a.). 


56 


— Lăsaţi-mă în Floriana, la Ambasada americană, zis 
Malko. 

Trebuia să-l informeze pe şeful centralei. De jur-împrejur 
câmpurile erau pustii, netede şi fără urmă de vegetaţie. 
Vremea era în schimbare, iar cerul se acoperea rapid de 
nori. Malko întrebă ca să rupă tăcerea apăsătoare: 

— Nu v-aţi închipuit că vor folosi un elicopter? 

Gozzo scutură din cap. 

— Nu ştiau unde o să ne ducem, căci altfel aş fi observa 
elicopterul înainte. 

Tăcerea care urmă era grea şi plină de suspiciuni. Cu 
toate astea, Malko nu ştiuse de la început locul întâlnirii. 
Dacă fusese o trădare, atunci venea din altă parte. Aşteptă 
să se termin serpentinele, apoi întrebă: 

— Cine i-a informat? 

Gozzo schimbă brusc viteza ca să ia o curbă foarte 
strânsă, aproape atingând un autobuz verde cu alb care nici 
măcar nu claxonă. În Malta, totul se petrecea într-o linişte 
desăvârşită. Trecu pe roşu, apoi zise tranşant: 

— Printre noi nu sunt trădători. 

Malko era sigur că în spatele lui Gozzo se afla o întreagă 
organizaţie. El era doar „mâna de lucru”. insă limba 
malteză era o barieră de netrecut. Malko se lăsă pe spate, 
privind peisajul auster, casele mici şi câmpurile. Libienii 
trebuie să se fi năpustit acum asupra lui Godfrey Borg... 
Totul depindea de puterea lui de a rezista. 

Mercedesul încetini la bifurcația care ducea spre St. Anne 
Street unde se găsea Ambasada americană. Gozzo opri în 
fată. 

— Am ajuns. 

Malko abia apucă să trântească portiera că maltezul şi 
demară. Pe faţada clădirii din faţă era atârnat imensul 
portret al lui Mintoff. Malko luă liftul. La etajul al treilea al 
ambasadei, privirea se opri asupra unei foi de hârtie prinsă 
cu piuneze în perete pe care scria: „Libya Maltese 
Investment Company, left”. Cu siguranţă că se aflau peste 
tot... 

Uşa cu grilaj se deschise, iar puşcaşul marin de gardă îl 
pofti să ia loc în holişor. Burt Holiday sosi cu mersul lui 


57 


târşâit, îmbrăcat doar în cămaşă cu mânecă scurtă şi 
clătinând din cap. Imediat ce intrară în birou, acesta se 
aşeză apăsându-şi stomacul cu mâna. 

— Mâncarea asta o să mă omoare cu zile, oftă el, am 
impresia că am înghiţit cărămizi. Ei, v-aţi întâlnit cu Borg? 

— Foarte puţin, zise Malko. Nu am fost singurul care a 
vrut să-l întâlnească... 

li povesti pe scurt ceea ce se întâmplase, după ce luase 
legătura cu Susan Herring. Durerea de stomac a şefului 
centralei se înrăutăţi brusc. Işi scoase ochelarii şi îi şterse 
cu nervozitate. 

— Dumnezeule! Exclamă el speriat, o să-l facă bucățele... 

— Dar nu suntem în Libia, ci în Malta, observă Malko. 
Libienii nu sunt acasă la ei. Există o poliţie, un guvern, o 
adunare. g 

— Fireşte că există, recunoscu Holiday. Insă maltezii le 
fac nişte concesii uluitoare. Au baze unde se simt ca la ei 
acasă. Poate că l-au dus pe Borg la vreo stație de radio sau 
la institutul tehnic, ori la Centrul cultural. Poliția malteză nu 
pune piciorul acolo. Sau chiar la redacția revistei libiene A/ 
Jamarya Times, în La Valetta. Dispun de elicoptere ca să-l 
ducă în altă Parte. 

— Dar noi ce avem? întrebă Malko politicos. 

Burt Holiday îi arătă un zero împreunând arătătorul 
degetul mare. 

— Nope. Nimic. Numai creiere şi câţiva agenţi din MI5, de 
care nu suntem foarte siguri. Maltezii nu pot să-i sufere pe 
libieni, dar sunt destui care să se lasă cumpăraţi. Un obicei 
străvechi... Vremea Cavalerilor de Malta a apus de mult. O 
sută optzeci de ani de ocupaţie engleză şi sângele italian le- 
a inoculat simţul comerţului şi al compromisurilor... Era 
încurajator. 

— In acest caz, nu-mi rămâne decât să iau avionul spre 
casă, spuse Malko. Nu vreau să mă lansez singur într-o 
bătălie. 

Burt Holiday începu să se legene din nou ca o pendulă şi 
se uită la el. 

— Mai aşteptaţi, poate că nu este totul pierdut. Borg era 
ajutat de naţionalişti, care au tot interesul să-l smulgă din 


58 


ghearele libienilor. Eu nu o cunosc pe Susan Herring care 
zice că lucrează pentru MI5. Ea trebuie să ştie ceva. 

— Bine. Mă duc s-o văd pe cântăreaţa noastră la 
trombon, oftă Malko. Însă rolul ei în toată povestea asta nu 
e prea limpede. 

Ochii bovini ai americanului căpătară o expresie şi mai 
tristă. 

— Cu englezii, suspină el, nu se ştie niciodată. Sunt atât 
de suciţi... Fiţi atent. Nu aveţi nici o posibilitate să luaţi din 
nou legătura cu acel Gozzo? 

— Nici una, spuse Malko. Mi-e teamă că nu are încrederi 
în mine. 

Zâmbi cu tristeţe. 

— Ar fi trebuit să iau sabia cu mine. Apropo, nu aveţi nici 
o legătură cu „serviciile” malteze? 

Burt Holiday făcu un gest de lehamite. 

— Gangrena. Putreziciune. Libienii s-au infiltrat şi acolo. 
Singurii care îi mai cunosc cât de cât, sunt italienii care i-au 
format. Dar ei sunt şi mai puţin siguri decât englezii... 

Din ce în ce mai bine. Malko se ridică să plece, ca să nu 
descurajeze şi mai rău. 

— Unde aş putea găsi un taxi? Am lăsat maşina la hotel. 

— Vă duce şoferul meu până la staţia de taxiuri de la 
Phoenicia, îi propuse Burt Holiday. Incercaţi să faceţi repede 
un plan, trebuie să trimit mâine raportul ca să-i informeze 
pe „verişori”. 

x 
x * 


Malko fu cât pe ce să treacă de bifurcația ce ducea în 
centrul Fgurei, atât era de neliniştit. li trebuise aproape o 
oră ca să străbată cei 25 de kilometri de pe St. George, 
rătăcind prin labirintul de intersecţii, de sensuri giratorii fără 
indicatoare şi pe străduţele care semănau toate între ele. 
Cunoscându-şi insula pe dinafară, maltezii au considerat că 
era inutil să-şi pună la punct semnele de circulaţie. li 
trebuia un binoclu ca să descifreze panourile microscopice 
amplasate cu zgârcenie... Malko încetini când ajunse în 
Paola Road şi merse de-a lungul micilor pavilioane 
înghesuite unele în altele şi se opri la numărul 70. Un 


59 


amănunt îi atrase imediat atenţia. Deşi nu se lăsase încă 
întunericul, ieslea din fereastră era luminată. Malko uitase 
s-o întrebe dacă semnalul era valabil şi ziua şi noaptea. 

Opri motorul Granadei şi se uită în oglinda retrovizoare. 
Traficul era atât de intens, încât se îndoia că ar fi putut să-l 
urmărească. Urcă scara care delimita şoseaua de trotuar. 
Parcă se afla într-o suburbie a Londrei. Apăsă butonul 
soneriei şi aşteptă, dar nu răspunse nimeni. 

Apăsă din nou, de data asta mai lung, apoi, neprimind 
răspuns, bătu cu inelul în geam. Işi lipi urechea de uşă 
pândind cel mai mic zgomot. Totuşi casa era destul de mică 
să nu se audă soneria. Apăsă pe clanţa uşii. Spre marea lui 
surprindere, aceasta se deschise cu un pocnet uşor. Malko 
intră repede şi închise uşa în urma lui. Era din ce în ce mai 
nedumerit. Era un contrast totuşi între casa lăsată vraişte şi 
prudenţa de care dăduse dovadă Susan la prima lor 
întâlnire. 

Micul hol era luminat de felinarul din stradă. Zări 
mobilele acoperite cu huse albe. In aer plutea un miros vag 
de ceară. O strigă, dar nici de data asta nu primi răspuns. 

O mai strigă încă o dată. Susan Herring nu era femeia 
care sa aibă un somn atât de adânc, dacă într-adevăr 
dormea.  Uşurinţa cu care pătrunsese în casă era 
îngrijorătoare. Găsi pe bâjbâite întrerupătorul. Incăperea se 
lumină. Era micul salon. Nimeni, în faţă, era coridorul. 
Imediat îi pătrunse în nări un miros neobişnuit. Era mirosul 
bine cunoscut lui, fad şi greţos... Ajunse în ultima cameră şi 
aprinse lumina. 

Era dormitorul lui Susan Herring. Obloanele care dădeau 
în spatele casei erau închise. Văzu o toaletă cu cosmetice, o 
etajeră cu sticle goale de J&B într-un colţ şi cutia mare a 
trombonului, sprijinită de perete. Patul foarte scund ocupa 
aproape tot dormitorul. Singurul obiect de lux era cuvertura 
care trebuie să fi fost odinioară blana unui lup. Susan 
Herring era întinsă pe burtă, goală-goluţă, obscenă în 
lumina becului fără abajur, cu picioarele depărtate de corp, 
cu capul într-o parte, cu faţa spre Malko. In jurul gâtului era 
înfăşurat prosop. Era moartă. 

Insă ce-i provocă greață lui Malko era un tub din alamă 


60 


ce stătea în aer ca un băț de drapel în vârful căruia atârna 
slipul roz-bombon al femeii. Cineva îi înfipsese o parte din 
trombon atât de adânc în anus, încât acesta stătea în sus, 
înclinat la aproximativ 30 de grade. 

Apropiindu-se mai mult, îi zări burta umflată într-un mod 
grotesc. Cei care o asasinaseră se distraseră umflând-o cu 
propriul instrument, servindu-se de el ca de o pompă de 
bicicletă... Reţinându-şi sila, se ghemui lângă pat. O 
tăietură umflată brăzda o parte din gâtul englezoaicei, iar 
cearceaful era roşu de sângele uscat. După ce o 
torturaseră, o asasinaseră şi îi tăiaseră beregata ca la porc. 
Ochii albaştri şi inexpresivi erau deschişi, avea mâinile 
legate la spate cu o coardă de pian care îi intrase în carne. 
Malko încercă să mişte cadavrul, dar era practic lipit de 
cearceaf din cauza sângelui închegat. 

Pe braţe, pe umeri şi pe piept avea mici pete maronii şi 
rotunde. Lângă pat zăcea un muc de ţigară de foi. 

Interogatoriul fusese complet. Acum nu mai trebuia să se 
chinuie să afle cum l-au găsit libienii pe Godfrey Borg. Malko 
se ridică în picioare. Era gata să verse. Nu se găsea în faţa 
unei escrocherii, ci a unei „lovituri” pregătite de un 
„serviciu” în stare de orice ca să apere politica guvernului 
libian. Inverşunarea cu care o asasinaseră pe Susan Herring 
spunea multe. In momentul în care voia să iasă din cameră, 
îi atrase atenţia ceva roşu care era pe parchet. La început 
crezu că e o pată de sânge. O atinse cu vârful pantofului. 
„Pata” se mişcă din loc. Se aplecă şi o luă. Era o bucată 
dintr-o unghie lungă de aproape un centimetru. Era lăcuită 
cu foarte mare grijă. Imediat, Malko simţi un ghem în 
stomac şi revăzu în minte unghiile roşii ale libanezei 
Tamra... Puse bucata de unghie în batistă, stinse lumina, 
străbătu coridorul şi trânti uşa în urma lui. leslea strălucea 
nestingherită în crepuscul. Paola Road respira un calm 
provincial. În timp ce se urca la volan, Malko îşi spuse că 
într-adevăr nu avea timp de pierdut. Trebuia să-l găsească 
cât mai repede pe Godfrey Borg, înainte să păţească ce a 
păţit Susan Herring. Îl năpădi o furie oarbă când se gândi la 
corpul admirabil al libanezei. Participase la masacrul 
agentei din MI5. In acelaşi timp, ea reprezenta singura 


61 


legătură cu libienii. Numai că Malko nu avea nimic de oferit. 


Intoarse şi o luă pe Saint George. 
x 


* * 


În uşa de comunicare se auziră două bătăi uşoare. Malko 
se aşteptase la asta şi stomacul i se strânse. Abia se 
întorsese de zece minute din macabra incursiune, având 
încă în minte oroarea petrecută la Fgura. Se duse să 
deschidă. Superbă, Tamra intră, îmbrăcată într-o bluză din 
mătase neagră cu buline mari roşii, sub care pieptul juca 
liber şi cu o fustă albă, încălţată cu sandale cu toc cu barete 
negre. 

— Bună seara, gânguri ea. 

Se lipi imediat de el. Atingerea sânilor liberi sub mătasea 
bluzei era extrem de senzuală. Când se aşeză pe marginea 
patului, fusta se ridică pe coapse, dând la iveală marginea 
ciorapilor gri prinşi cu porțjartier roşu la fel ca bulinele de 
pe bluză. Coapsele erau musculoase şi atât de tari încât 
ciorapii păreau pictaţi pe ele. 

— Ai avut o zi bună? Te-am aşteptat să cinăm 
împreună... Am putea să mergem în La Valetta. 

Cu gura întredeschisă, cu bustul drept şi coapsele 
dezgolite, era imaginea pură a ispitei. 

— De ce nu, spuse Malko, eşti superbă... 

Cu un gest cât se poate de firesc, el îi luă mâna dreaptă 
şi o sărută. O privi destul ca să observe că toate unghiile 
aveau aceeaşi lungime. Erau imense, depăşind falangele cu 
aproape un centimetru. Erau impecabile, fără nici o 
zgârietură. Îşi trecu privirea peste cele zece degete şi simţi 
că i se ia o greutate de pe suflet. 

— Să mergem să mâncăm, zise el. 

li era o foame de lup. Atinse cu mâna sânul liber sub 
bluză. Tamra se ridică şi fusta îi căzu peste coapse. Dar în 
loc să se îndrepte spre uşă, ea rămase în picioare lângă pat, 
provocatoare, cu mijlocul tras ca prin inel, cu şoldurile în 
formă, de amforă şi cu acest piept greu şi ferm care juca 
sub mătase... Lui Malko îi dispăru brusc foamea. Era atât de 
bucuros că Tamra nu participase la masacrul lui Susan 
Herring. Apucă şoldurile libanezei care închise ochii şi se lipi 


62 


strâns de el. Vedea în oglindă trupurile lor înlănţuite. Se 
legănau încetişor, ca şi cum ar fi fost în apă. Malko simţi 
cum o doreşte. Respirația tinerei se acceleră şi îi cuprinse 
gâtul cu braţele. 

li introduse o mână sub fustă, mângâind-o şi cu degetul 
atinse ciorapul, urmărind dâra în relief a jartierei. Tamra se 
mişca în ritmul mângâierilor lui şi îi apucă mâna liberă. Se 
legănau în mijlocul camerei ca doi beţivi. Ea se aplecă la 
urechea lui şi îl muşcă de lob. 

— Vino. 

Se desprinse din îmbrăţişare şi se duse în baie. Când 
Malko o ajunse din urmă, ea îl aştepta sprijinită de perete, 
cu bazinul înainte, cu faţa la oglindă şi cu coapsa dezgolită. 

— Aici pot să te privesc, îi spuse ea. 

Era sigur că oglinda de lângă pat nu fusese pus, 
întâmplător acolo. Malko se apropie. Nu era o poziţie 
comodă, însă Tamra părea încântată. Malko prelungi 
plăcerea cât putu de mult, apoi explodă în ea, dar se mişcă 
în continuare, dându-şi seama că ea nu ajunsese la orgasm. 
Tamra gâfâia, cu picioarele încordate, frecând cu furie 
pubisul de pironul care pătrundea încă. Deodată, slobozi un 
țipăt de plăcere şi îl strânse pe Malko în braţe. Acesta îi 
simţi unghiile înfigându-se în spate prin cămaşă. 

— Aşteaptă, murmură Tamra, vreau o poziţie mai bună. 
Se întoarseră în cameră. El o trânti pe pat fără să-i scoată 
fusta şifonată şi reveni în ea, afundându-se cu voluptate 
până la rădăcină. Făcură dragoste încă o jumătate de oră, 
până când juisa iar, neschimbând poziţia. Libaneza ţinea 
picioarele îndoite în aer, fusta se desfăcuse şi zăcea 
mototolită sub ei. 

Tamra îşi legăna capul dintr-o parte în alta, apoi slobozi 
un urlet sălbatic şi se opri extenuată. Malko rămase lipit de 
ea, încercând să-şi tragă sufletul, apoi se ridică şi se duse la 
baie. Nu intră bine, că se opri brusc în prag. Pe jos, zăcea 
un obiect roşu. Il luă. Era o bucată de unghie. La început 
crezu e bucata pe care o luase din dormitorul lui Susan 
Herring. 

Dar îşi dădu seama că aceea rămăsese în buzunarul 
hainei pe care nu o avea în baie... Ingheţat, puse bucata de 


63 


unghie în buzunar şi se întoarse în cameră. Tamra nu îşi 
schimbase poziţia în care o lăsase. Malko se opri îngreţoşat. 

Unghia de la degetul mare al mâinii drepte era mult mai 
scurtă decât celelalte, ruptă aproape din carne. Bucata pe 
care o luase din baie era un „pansament” artistic făcut ca 
să ascundă unghia ruptă. Acesta sărise când libaneza îl 
îmbrăţişase cu toată forţa. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea îl observa printre gene. Vocea nu mai era 
voluptuoasă, ci îngrijorată. Malko realiză dintr-o dată că tot 
ceea ce trăise era probabil doar o comedie. Ţipătul care 
însoţise ultimul orgasm fusese prea puternic şi prea clar ca 
să fie adevărat. Reuşi să-i zâmbească. 

— Nimic, te priveam. Eşti frumoasă, dar ţi-ai rupt o 
unghie. Tamra râse sălbatic, îşi privi mâna şi se întinse. 

— Ah, adevărat, s-a întâmplat adineauri. M-ai făcut să 
juisez prea mult. O s-o aranjez. După aceea, mergem să 
mâncăm. 

Se ridică, luă fusta şifonată şi ieşi din cameră legănându- 
se pe tocurile înalte. 

Indată ce închise uşa de comunicare, Malko se repezi la 
haină şi se încuie în baie. Puse alături cele două bucăţi de 
unghie şi îi veni să vomite. Erau aproape identice. Tamra 
fusese unul dintre călăii lui Susan Herring. 

x 
x x 


Cina se sfârşise. Se făcuse prea târziu ca să se mai ducă 
în La Valetta şi se mulţumiseră cu trista sală de mese a 
hotelului Hilton, a cărui bucătărie ar fi făcut de ruşine şi un 
lagăr de concentrare. Lucrul cel mai puţin îngrozitor pe care 
îl comandaseră era o budincă de macaroane foarte tare, 
specialitatea insulei. Oricum, fusese mai puţin rea decât 
servirea. Singura distracţie venise din partea pisicilor care 
se plimbau afară pe acoperiş. Mâinile Tamrei erau fără 
cusur. Malko mai simţea încă un bulgăre de gheaţă în 
stomac. In pofida frumuseţii extraordinare, Tamra era o 
ucigaşă fanatică... 

In timp ce achita nota de plată, Malko se întreba ce mai 
voia de la el, acum când îl prinseseră pe Borg. Libienii nu 


64 


aveau de ce să se mai teamă... dacă nu cumva se gândeau 
o reacţie din partea CIA. 

Străbătură holul sub privirile invidioase ale clienţilor 
întârziaţi. Malko era frânt de oboseală şi voia să rămână 
singur, ca să se gândească. Ideea de a se împreuna iarăşi 
cu şarpele ăsta cu clopoței îi făcea greață. În lift o sărută pe 
gât. 

— Sunt obosit, zise el, cred că o să merg la culcare. 

— Nu-i nimic, gânguri Tamra. 

Se despărţiră cu un sărut cast, iar Malko se întinse în 
sfârşit în patul lui. Era atât de obosit încât adormi îmbrăcat. 
Când deschise ochii, afară era lumină. Se ridică. Uşa de 
comunicară era întredeschisă, iar camera libanezei, goală. 
Trecuseră douăzeci şi patru de ore de la răpirea lui Borg. Işi 
făcu toaleta şi coborî. Când ajunse în hol, luă Malta Times. 
Un titlu mare ocupa pagina a treia: „Crima oribilă săvârşită 
de un vagabond din Fgura”. 

Citi tot articolul. Asasinatul era atribuit vagabonzilor care 
au torturat-o pe Susan Herring ca să-i fure banii... Nimeni 
nu văzuse nimic. Despre dispariţia lui Godfrey Borg şi 
despre incidentele din ajun nu se pomenea nimic. Malko 
împături ziar şi străbătu holul. O tânără se ridică imediat şi 
veni spre el. Era brunetă, cu părul scurt, cu nişte botine cu 
toc înalt strânse picior şi un piept enorm pe care se mula un 
pulover alb lână. 

— Mr. Linge, I have a message for you”. 

incepu ea. Engleza ei era cam ciudată, însă fusta neagră 
şi crăpată lăsa să se întrevadă picioarele frumoase. 

— Cine sunteţi? o întrebă Malko. 

— Mă numesc Helena, prietena lui Gozzo, ştiţi, şoferul 
taxi... Vrea să vă întâlniți. Este afară. g 

Malko îşi lăsă micul dejun şi o urmă pe Helena. In faţa 
hotelului nu văzu nici un Mercedes negru. Fata îi arătă 
străduţă mai departe. 

— Ne aşteaptă acolo. Veniţi. 

Merseră până la colţ şi Malko zări Mercedesul lui Gozzo. 
Acesta îl lăsase pe un mustăcios să conducă, iar el stătea în 
spate. Helena îi deschise portiera lui Malko. Totul se petrecu 


17 Domnule Linge, am un mesaj pentru dumneavoastră (n.a.). 


65 


fulgerător. Tânăra trânti portiera cu violenţă şi se îndepărtă 
pe străduţa liniştită. El simţi pe gât ceva rece şi ascuţit, 
chiar în dreptul carotidei. 

— Deci ai venit, ticălosule, zise Gozzo cu vocea lui 
răguşită. Dacă strigi, îţi tai gâtul. 

Ţinea strâns în mână cangea de măcelar. Malko îi 
observă unghiile negre, maxilarele încleştate şi furia din 
ochi. Nu era momentul potrivit pentru discuţii. Mercedesul 
demară cu o zguduitură şi el fu aruncat pe spate. Cangea îl 
urmări, gata să-l taie. Maşina o luă la stânga, mergând în 
josul insulei. 

— Ticălosule! repetă Gozzo cu convingere. O să vezi ce le 
fac eu trădătorilor. 

Era ca o încurajare. Malko simţea golul din stomac şi îi 
părea rău că nu mâncase. 


Capitolul VII. 


Mercedesul rula pe un teren infernal, către centrul 
insulei. Cei doi bărbaţi din faţă nu scoteau nici un cuvânt. În 
spate Malko încerca să nu facă gesturi inutile. Se vedea cât 
de clar că Gozzo abia aştepta o ocazie ca să-i înfigă cangea 


66 


măcelar în carotidă şi să-i bea sângele. Dacă nu ar fi fost 
oribila moarte a lui Susan Herring şi răpirea bruscă a lui 
Godfrey Borg, expresia răutăcioasă a mustăciosului i s-ar fi 
părut comică. 

Malko zări marea în dreapta lui. Prin urmare, se îndrepta 
spre nord. Relieful era absolut neted, cu cactuşi piperniciţi 
din loc în loc. Gozzo se întorcea mereu mormăind ceva, dar 
nu erau urmăriţi. Mai rămânea elicopterul. Malko îşi dădu 
seama că nimeni nu ştia unde se află, nici măcar CIA, ceea 
ce era fireşte, un inconvenient. Pentru o insulă liniştită, 
Malta se obişnuise repede cu violenţa. 

— Unde mă duceţi? îl întrebă el pe Gozzo. 

Maltezul nici nu se obosi să-i răspundă. Străbătură încă 
un orăşel, apoi maşina vira la stânga, îndreptându-se spre 
vest. La un moment dat, drumul îngust se bifurcă, lăsând un 
ostrov între cele două căi. In trecere, Malko zări cruci şi 
morminte. Era un cimitir aşezat chiar în mijlocul drumului! 
După aceea, cele două drumuri se uniră iar. Mercedesul 
încetini imediat şi opri în faţa unei porţi din lemn masiv care 
era închisă. Şoferul claxona scurt. Poarta se deschise şi 
maşina pătrunse înăuntru, apoi urcă o alee în mijlocul unui 
parc lăsat paragină. Maşina opri în faţa unei clădiri ciudate, 
jumătate construită din piatră de râu, jumătate fortăreață, 
cu un super peron. Gozzo propti vârful cangei în gâtul lui 
Malko. 

— Out! 

Malko nu se lăsă rugat. Răpitorul său îl împinse pe peron 
şi pătrunse într-un antreu mobilat cu comode masive din 
lemn negru, stil „Haute epoque”, impunătoare şi sinistre. 
Uşa salonului se deschise, iar Malko intră. Şi acesta era 
mobilat cu aceeaşi simplitate... O măsuţă joasă imensă din 
lemn de palisandru închis la culoare, cu picioare răsucite, 
ocupa aproape tot spaţiul şi era înconjurată de fotolii cu 
spătarul înalt şi o banchetă la fel de masivă. Cel mai mic 
scaun trebuie să fi cântărit vreo două sute de kilograme. 
Gozzo rămase în picioare lângă uşă, tăcut şi morocănos. Era 
foarte frig, iar mirosul de ceară te ducea cu gândul la o 
biserică. In hol auzi pocnetul rapid al unor tocuri şi uşa se 
deschise, în prag apărând o fiinţă care îi tăie respiraţia lui 


67 


Malko. 

Era o femeie cam la treizeci de ani, cu trăsături regulate 
şi energice, cu părul negru, tuns scurt cu cărare într-o parte 
şi avea cercei cu perle în urechi. Genele erau bine 
creionate, iar ochii, puşi în evidenţă de linia neagră care îi 
accentua aerul dur, aproape masculin. Purta o bluză neagră 
descheiată discret la piept, mănuşi lungi şi negre care 
dispăreau sub mânecile taiorului gri, ciorapi negri şi pantofi 
de aceeaşi culoare. Mersul era atât de energic, încât fusta 
petrecută se desfăcea la fiecare pas, lăsând să se ghicească 
nişte picioare lungi, bine proporţionate. Necunoscuta se opri 
la un metru de Malko şi îi întinse mâna cu energia unui 
bărbat. 

— Bună ziua. Eu sunt Anna-Maria Ximenes. 

Degetele învelite în mănuşi din piele de pecari îi striviră 
falangele lui Malko într-o strânsoare de fier. 

— Eu mă numesc Malko Linge, spuse œl. 
Dumneavoastră... 

Ea îl întrerupse. 

— Eu v-am adus aici, zise ea sec. Am avut grijă de 
Godfrey Borg până ieri. 

— Ah, făcu Malko ca să nu facă vreo greşeală. 

In sfârşit, se afla la un eşalon superior. Superior, fireşte, 
dar nu cu intenţii bune la adresa lui... 

Anna-Maria Ximenes îl studia ridicând din sprâncene. 

— Sunteţi înarmat? îl întrebă ea dintr-o dată. 

Malko nu-şi putu reţine zâmbetul în faţa acestei întrebări 
naive. Este adevărat că Gozzo nu-l percheziţionase. 

— Dacă aş fi, prietenul dumneavoastră, Gozzo, nu m-ar fii 
adus aici în acest mod. Nu-mi place să mi se întâmple ceva, 
fără să mi se ceară părerea. 

— Bine, admise tânăra. Vă cred. Urmaţi-mă, vreau să vă 
vorbesc. 

Ea se întoarse. Era înaltă cât Malko, cu mersul energic şi 
suplu, mai degrabă masculin. Părul scurt atingea puţin 
gulerul taiorului. În urma ei, Malko pătrunse într-un birou cu 
pereţii lambrisaţi, cu un birou din lemn de mahon şi un 
şevalet pe care stătea o superbă şa din piele. 

Neluând în seamă cele două fotolii din piele, Anna-Maria 


68 


se aşeză comod şi îşi încrucişa braţele la piept, apoi îi dădu 
un ordin lui Gozzo. 

— Iva!!8 zise acesta. 

Se retrase închizând încet uşa. Malko rămase în picioare 
din politeţe. 

Tăcerea se mai prelungi câteva secunde, apoi Anna- 
Maria Ximenes spuse cu glas şovăitor: 

— Godfrey Borg este în pericol de moarte. Dacă nu 
cumva a şi murit. 

— Ştiu, spuse Malko, am asistat la răpirea lui. 

O lucire de furie străbătu privirea tinerei femei. 

— Aţi făcut mai mult decât atât, zise ea cu severitate. Din 
cauza dumneavoastră şi a prietenilor americani, au reuşit 
libienii să-l răpească. Ne-aţi trădat încă o dată. Americanii 
sunt nişte porci. 

— Nimeni nu a trădat, spuse Malko. 

Anna-Maria Ximenes părea să ignore asasinarea lui 
Susan Herring. Obrajii tinerei se împurpurară brusc. 

— Cum de-au ajuns libienii la Baizan? Se pare că ştiau de 
întâlnire. 

— Eu nu ştiu nimic, se apără Malko. Nu cunoşteam locul 
întâlnirii. Dacă Susan Herring a ştiut, atunci de la ea au 
aflat. Au torturat-o şi au ucis-o. 

— Cine este Susan Herring? întrebă Anna-Maria. 

Acum se sufocă Malko. 

— Persoana care mi-a făcut legătura cu dumneavoastră. 
O femeie care lucra pentru serviciile engleze. Nu o 
cunoaşteţi? 

— Nu. 

— Nici pe domnul Fenek? 

— Pe el îl cunosc. Dar el nu ştia de întâlnire. 

— El m-a pus în legătură cu Susan Herring. Nu citiţi 
ziarele? Nu ştiţi că a fost asasinată într-un mod îngrozitor? 

— Nu, recunoscu Anna-Maria uimită. Îmi turnaţi gogoşi. Şi 
prima dată când englezii au vrut să-l scoată pe Borg din 
insulă, libienii au fost anunţaţi. Ca şi ieri. Dumneavoastră i- 
aţi anunţat. 

Malko ridică din umeri furios. La ce bun să mai discute cu 


18 Da! (n.a.). 


69 


dementa asta. 

— Sunteţi nebună, zise el plictisit. De fapt, este vina 
dumneavoastră. A fost o imprudenţă nemaiîntâlnită să iau 
legătura cu Borg în acest fel. Mai cu seamă că prietenul 
dumneavoastră Gozzo ştia că sunt filat de libieni. 

— Ah, eu sunt nebună, nu? şuieră Anna-Maria. 

Buzele i se albiseră de furie. Se întoarse şi luă ceva de pe 
birou. Era o cravaşa fină din piele. Fără un cuvânt, înainta 
un pas cu braţul ridicat. Malko nu avu timp să se ferească şi 
cravaşa îi brazdă obrazul stâng, ca o arsură. 

— Mincinosule! 

Malko văzu negru în faţa ochilor. Era prima oară când o 
femeie îl trata în asemenea manieră. Cu respiraţia tăiată, 
alb de furie, se uita fix la Anna-Maria, iar ochii lui aurii 
căpătaseră nuanţe de verde. Ea respira greu, privirile îi 
scăpărau, lăsase braţul în jos, dar nu dădu drumul cravaşei. 
Malko se abţinea din răsputeri ca să nu o pălmuiască. 

— Haide! făcu ea cu voce gâtuită, loviţi-mă! 

Trebuie să fi fost de o inconştienţă vecină cu nebunia ca 
să înfrunte singură un om pe care îl considera duşman. 
Malko se mai potoli, când ea îl mai zgândări puţin: 

— Vă e teamă de cangea lui Gozzo, zise ea plină de 
dispreţ. Oamenii de teapa dumitale sunt nişte laşi. 

Işi dădu seama prea târziu că era mai bine să tacă, după 
ce văzu expresia de pe chipul lui Malko. Acesta făcu un pas 
înainte şi, cu un gest rapid, o apucă pe Anna-Maria de mână 
şi i-o răsuci până când dădu drumul cravaşei. El o prinse din 
zbor, apoi se dădu înapoi. 

— O să vă dau ceva ce vă lipseşte de mult timp, zise el 
răceală. 

Anna-Maria Ximenes se uita cu oroare la cravaşa. 

— Ce anume? 

— Câteva cravaşe peste fund! 

O prinse de mijloc. Ea se zbătea, albă de furie, încercând 
să scape din mâinile lui. Insă Malko, cu forţele dezlănţuite 
de furie, o întoarse şi o aplecă peste spătarul fotoliului cu 
pielea bine lăcuită. 

Simţi un şut în coapsă, gata să-i atingă părţile sensibile. 
Malko lovi cu toată puterea fesele acoperite cu stofa gri. 


70 


Simţind şocul, Anna-Maria se arcui precum o iepşoară 
sălbatică şi reuşi să se întoarcă. Fusta petrecută se desfăcu, 
lăsând fugitiv vederii ciorapii gri prinşi cu jartiere subţiri. 
Apoi căzu pe parchet, dar se ridică cu viteza unei reptile. 

Dacă privirile ar putea ucide, atunci, Malko ar fi fost 
secerat pe loc. Era aproape stacojie la faţă, iar nasturii 
bluzei erau gata să sară. Strânse pumnii şi zise cu voce 
şuierătoare uitându-se în ochii lui: 

— Dacă eram bărbat, vă spărgeam capul. 

Obrazul lui Malko era brăzdat de o zgârietură care îl 
ustura ca o tăietură de brici. Puțin mai calm aruncă cravaşa, 
duse mâna la rană, apoi zise cu răceală: 

— Să nu vă mai distraţi niciodată aşa. Ultima oară când 
am primit o cravaşa a fost de la mama mea pentru că nu 
am vrut să mă duc la lecţia de călărie, dar a trecut foarte 
mult timp de atunci... 

Anna-Maria Ximenes lăsă privirea în jos, înroşindu-se şi 
mai tare. 

— Sunteţi un ticălos, repetă ea, dar cu mai puţină 
înverşunare. Toţi cei care lucrează pentru americani sunt 
nişte ticăloşi. Sunt mână în mână cu libienii. 

Concluzie simplă şi abuzivă. 

— Să terminăm odată cu insultele, spuse Malko. De ce m- 
aţi adus aici? Nu doar că să mă biciuiţi. 

Ochii tinerei se întunecară şi mai mult. Ea se sprijini de 
şa dar se îndepărtă imediat, fiindcă fusta se desfăcuse, iar 
Malko se uita la picioarele ei. Se ascunse după birou. 

— Sunteţi prizonierul meu, zise ea cu voce morocănoasă, 
până când americanii îl vor elibera pe Godfrey Borg. Chiar 
dacă nu aţi trădat dumneavoastră personal, răul tot de la 
dumneavoastră vine. 

Malko îşi reţinu furia văzând cât e de oarbă. 

— Deliraţi, spuse el brusc. Susan Herring a fost torturată 
cu bestialitate. Dacă aţi fi fost supusă unui asemenea 
tratament şi dumneavoastră aţi fi vorbit. Americanii nu sunt 
implicaţi cu nimic. lar eu am venit în Malta special că să 
limitez influenţa libiană... La urma urmei, de ce vă 
interesează Godfrey Borg? Cine sunteţi de fapt? 

Luată prin surprindere, Anna-Maria Ximenes se gândi 


71 


puţin înainte de a răspunde. 

— Sunt o militantă naționalistă. Fac parte din una dintre 
cele mai vechi familii din Malta. Avem nevoie de aceste 
documente ca să-i alungăm pe laburişti de la putere. Şi încă 
repede, ca să nu vândă toată ţara libienilor. 

— Cum de aveţi oameni ca Gozzo în subordinea 
dumneavoastră? 

— Lipeşte afişe pentru noi în timpul campaniilor 
electorale împreună cu prietenii. Sunt gărzile noastre de 
corp. Sunt devotați şi îi detestă pe libieni. 

Malko o asculta cu gândul în altă parte. Dar imediat i se 
aprinse un beculeţ. 

— Unul dintre strămoşii dumneavoastră nu a fost cumva 
Mare Senior al Ordinului de Malta? o întrebă el pe 
neaşteptate. Din 1773 până în 1775? 

Anna-Maria Ximenes rămase cu gura căscată. O undă de 
stupefacţie străbătu ochii întunecaţi. 

— De unde ştiţi acest lucru? 

Malko îi zâmbi cu ironie. 

— Foarte simplu. Şi eu sunt Cavaler al Ordinului de Malta. 
Din Marea Comunitate a Călugărilor din Austria. 

Tânăra îl privea pe Malko ca şi când ar fi spus un lucru 
obscen. 

— Dumneavoastră! Nu e adevărat. 

— Ba da, întări Malko. 

Deschise portofelul, scoase o carte de vizită şi o aruncă 
pe birou. Tânăra o luă imediat şi citi cu nesaţ toate titlurile 
ilustre, apoi se uită la el. 

— Dar ce înseamnă asta... De ce sunteţi agent american? 
Cu titlul, cu trecutul dumneavoastră? 

Malko zâmbi. 

— Pentru că în copilărie am căpătat gustul pentru lux şi 
încerc să-l păstrez şi acum. Este destul de greu pentru un 
aristocrat să trăiască în lumea de azi. Mai ales dacă este 
sărac... Să nu faci mai nimic, să mai vânezi câte o 
sălbăticiune sau să joci gin-rummy... (Se aplecă uşurel.) Cel 
puţin eu am ocazia să întâlnesc o femeie interesantă ca 
dumneavoastră... şi energică. 

Lovitura de cravaşa îl mai ustura încă. Anna-Maria nu se 


72 


mulţumi doar cu atât. Ea ocoli biroul şi luă din bibliotecă o 
carte mare şi albă: Dicţionarul Ordinului Cavalerilor de 
Malta. Malko o observa în timp ce îl răsfoia curioasă şi 
mirată. Se opri la Austria. Malko zise puţin ironic: 

— Suntem 241 de cavaleri sub sceptrul contelui Berthold 
von Waldstein-Wartemberg. 

Când Anna-Maria înălţă capul din dicţionar, expresia feţei 
era complet schimbată. p 

— Atunci, începu ea cu voce nesigură. Înseamnă că 
sunteți de-al nostru! 

— Exact, confirmă Malko. 

Obrazul îl mai ustura încă, însă lucirea din ochii tinerei îi 
dădea speranţa că ea va şti să răscumpere acest afront. 
Anna-Maria îi explică cu voce schimbată: 

— De trei ani, ne luptăm cu înverşunare ca să respingem 
noua invazie arabă. Exact ca acum 400 de ani. Maltezii nu 
pot să-i sufere pe libieni, dar sunt săraci, iar aceştia au 
mulţi bani. Prin urmare, se pregătesc să ne cumpere ţara ca 
să desprindă de Europa. Guvernul nostru ne trădează. 
Numai documentele lui Godfrey Borg ar putea să oprească 
acest lucru. 

Se auzi o bătaie în uşă şi când Anna-Maria strigă să intre, 
apăru mustaţa neagră a lui Gozzo. Tânăra se întoarse spre 
Malko: 

— Rămâneţi la masă şi vom mai discuta atunci. 

Ea îşi scoase încet mănuşile lungi, dezvăluindu-şi mâinile 
fine şi bine îngrijite. Deşi avea părul scurt, era extrem de 
feminină. Malko se întrebă ce fel de om era bărbatul din 
viaţa ei. Nu purta verighetă. 

— Pot să vă servesc cu ceva? Porto? Martini alb? 

— Cu plăcere. 

In timp ce ea se agita pe lângă bar, Malko îi studia silueta 
sportivă. Era şi sofisticată şi ţeapănă. Anna-Maria Ximenes 
ridică paharul cu Martini alb. 

— Să-i alungăm pe arabi! 

x 
x x 


Pe Malko îl despărţeau de Anna-Maria aproximativ patru 
metri, fiecare fiind aşezat în capul mesei lungi de 


73 


palisandru. Un servitor mut cu mustață asigurase serviciul 
lent, dar discret. Liniştea era absolută, aproape apăsătoare. 
Din când în când se auzea scârţâitul uşii care se închidea... 
Parcă ar fi fost casa Frumoasei din Pădurea adormită. 
Gânditoare, Anna-Maria făcea cocoloaşe din miez de pâine. 
Malko împinse farfuria la o parte. 

— Nu vă place timpana? întrebă imediat Anna-Maria. Era 
mâncarea naţională malteză. Era o tartă din macaroane, 
indigestă şi tare ca piatra. In pofida veselei din argint, 
mâncarea era sub orice critică. 

— Nu vă temeţi să staţi aici? o întrebă el. Libienii ştiu de 
existenţa dumneavoastră. 

Anna-Maria se întrista puţin, apoi spuse brusc: 

— Nu cred. In permanenţă avem zece oameni în 
pavilionul din fundul parcului, iar mulţi dintre ei sunt foşti 
poliţişti de orientare naționalistă revocaţi de noul guvern. 
Au arme şi sunt conştienţi că noi reprezentăm ultima 
speranţă a Maltei. Libienii nu vor veni să se ciocnească cu 
ei. De altfel, Godfrey Borg a stat aici după ce a ratat 
plecarea. Din consideraţie faţă de mine v-a dat întâlnire la 
Balzan, la fosta lui nevastă. Nu voia să-mi facă probleme. 

— Sunteţi căsătorită? 

— Nu. 

Malko nu mai insistă. Se vedea că este un subiect asupra 
căruia tânăra nu voia să zăbovească. Acest prânz 
neaşteptat nu rezolva însă problema de bază. Cu siguranţă 
că în acest moment, libienii îl torturau pe Godfrey Borg ca 
să le spună secretul... Ca şi cum s-ar fi gândit amândoi la 
acelaşi lucru, Anna-Maria se ridică şi spuse: 

— Haideţi să luăm cafeaua în salonul de fumat. Trebuie şi 
găsim o soluţie ca să-l salvăm pe Borg. 

Un Gozzo fără cârlig de măcelar aduse un platou din 
argint masiv, care trebuie să fi cântărit vreo zece kilograme. 
Anna-Maria îşi pusese picior peste picior, iar fusta îi aluneca 
mereu pe coapse. 

— Prietenii dumneavoastră cu funcţii politice nu pot să 
facă presiuni asupra libienilor? o întrebă Malko. 

Ea clătină din cap. 

— Nu. Libienii vor minţi, vor spune că nu este la ei. 


74 


Americanii trebuie să ne ajute. 

Malko îşi ascunse stânjeneala sorbind puţină cafea. Nu se 
prea vedea în postura de a cere celor din CIA să 
pregătească o operaţiune de comando ca să-l recupereze 
pe maltez. Nu cu Carter în fruntea Preşedinţiei. Anna-Maria 
îi citi gândurile şi adăugă imediat: 

— Trebuie să-i convingem! Ei sunt singurii care posedă 
mijloacele. Nu sunt cu toţii idioţi... 

Nu era o supoziţie absurdă, însă Malko se hotărî să 
alunge pentru moment. 

— Va fi foarte greu, spuse el. 

Anna-Maria tăcu un timp, apoi îl întrebă: 

— Vreţi un trabuc? 

— Nu, mulţumesc, dar... 

Ea se ridică, se duse la cutia cu trabucuri, luă unul şi îi tăi 
capătul cu un gest precis. 

— Ador ţigările de foi, zise ea. Nu ştiţi ce pierdeţi... 

Incepu să o aprindă cu un băț de chibrit foarte lung, cu 
grija unui cunoscător. Malko o observa nedumerit... Anna- 
Maria trase din trabuc şi suflă fumul cu voluptate. Malko 
privi rotocoalele albăstrui care se înălţau în încăperea 
cochetă - Anna-Maria era de un calm desăvârşit. Fusta îi 
alunecă din nou, dar de data asta nu-şi făcu griji. Malko fixa 
nailonul gri care se mula pe genunchiul rotund. 

— Borg este în mâinile libienilor... Nu-i văd pe cei din CIA 
să se ducă să-l ceară. Mai cu seamă că poate a şi murit. 

— Foarte adevărat, admise Anna-Maria. Nici noi nu-l vom 
cere. Doar vom face un schimb. 

— Cu ce? Cu documentele? 

Ea scutură din cap. 

— Nu, să vedem. Cu altcineva. 

— Cu cine? 

— Cu maiorul Abu Dhofar, spuse ea cu blândeţe. Cred că 
pentru el ni-l vor da pe Godfrey Borg. 

Malko avea impresia că visează în această încăpere 
intimă, stând în faţa frumoasei femei elegante şi 
misterioase, cu un farmec discret şi ambiguu. 

— Unde este maiorul? 

Anna-Maria făcu o mutrişoară încântătoare. 


75 


— În acest moment, nu ştiu. 

— Ce vreţi să fac eu? 

Tânăra puse trabucul în scrumieră şi se uită în ochii lui. 
Fusta alunecase şi mai mult, dând la iveală coapsa în formă 
de fus. Privirea căpătă o expresie magnetică şi tandră 
totodată. 

— Să-l răpiți pe ofiţerul libian. 


Capitolul VIII. 


Malko rămase mut câteva secunde, încercând să 


76 


înţeleagă sensul propoziției formulate de Anna-Maria 
Ximenes. Linişti fu întreruptă de foşnetul uşor al nailonului. 
Tânăra punea picior peste picior cu nervozitate, apoi 
revenea la poziţia dinainte, pândind expresia de pe chipul 
lui Malko. Trăsăturile încadrate de părul scurt se încordară. 
Se vedea că face un efort să-şi păstreze o expresie mai 
relaxată, mai feminină. Insă privirea rămăsese rece şi dură. 
Malko îi zâmbi amuzat, dar trist totodată. 

— Anna-Maria, începu el, nu mai suntem în timpul 
cruciadelor. Aş fi bucuros să vă ajut, însă nu vreau să mă 
pomenesc într-o închisoare malteză. Am venit aici cu un 
scop precis, nu ca să duc Războiul Sfânt... Nici chiar în 
sensul bun al cuvântului. 

Era prima dată că îi spunea pe nume. Ochii negri ai 
tinerei se întunecară şi mai tare. Bărbia îi tremură puţin ca 
şi cum ar fi izbucnit în plâns. 

— N-am ştiut că sunteţi laş, zise ea pe un ton care ar fi 
aruncat în aer şi un aisberg. 

Se ridică brusc şi strivi ţigara în scrumieră. 

— O să dau ordin să vă ducă înapoi, zise ea pe un ton 
glacial. Mă voi descurca singură ca să-l recuperez pe Borg, 
deşi sunt femeie. 

Malko se ridică şi el. Era tulburat şi furios. Deşi părea 
dură, făptura Annei-Maria degaja un magnetism animal. Mai 
şi suferea pe deasupra. 

— Nu sunt laş, se apără el, dar am venit în Malta trimis 
de CIA. Nu pot să mă implic într-o acţiune atât de gravă fără 
acordul lor. De altfel, nici nu dispun de mijloacele materiale 
necesare. Şeful Centralei din Malta are instrucţiuni să nu 
facă o mişcare ce ar putea provoca incidente cu guvernul 
de aici. Or, răpirea unui ofiţer libian... 

— Dar este în interesul lor! izbucni tânăra indignată. Cu 
aceste documente ar putea să răstoarne politica din insulă. 
Să o aducă de partea Vestului. Dacă nu, în scurt timp, Malta 
se va situa în tabăra progresiştilor arabi. 

— Dumneavoastră încercaţi să convingeţi un om ca mine, 
zise cu tristeţe Malko. Insă CIA nu mai e ce-a fost. Le e 
teamă şi de umbra lor. La Langley nu s-a practicat niciodată 
ca acum mila creştină. Indată ce oamenii din tabăra 


77 


adversă îi dau o palmă, ea îi întinde imediat şi celălalt obraz 
ca să-i scutească de orice efort. Preşedintele Carter are 
suflet bun... 

Anna-Maria zise ceva de dulce în legătură cu bunătatea 
preşedintelui Carter, fapt ce arăta că avea un vocabular 
destul de bogat. Se apropie de Malko atât de mult, încât 
aproape îl atingea şi îi aruncă o privire arzătoare. El încercă 
să o facă să gândească rezonabil: 

— Nu aveţi nevoie de mine. Aveţi oameni ca Gozzo pe 
care puteţi să-i conduceţi. 

Anna-Maria scutură din cap. 

— Gozzo! El are un creier cât o nucă. Nu pot să-i 
încredinţez o operaţiune importantă. Dacă stăm cu mâinile 
în sân, o să-l tortureze pe Godfrey Borg până o să 
vorbească. O să le spună despre seif şi apoi o să-l omoare. 

Vocea era plină de durere. Malko ştia că tot ce spune 
este adevărat. 

— Ce vă spune că nu e prea târziu nici acum? o întrebă 
el. Se află în mâinile lor de douăzeci şi patru de ore. Am 
văzut ce i-au făcut lui Susan Herring. Există şanse să nu-l 
mai găsim niciodată. Cum s-a întâmplat şi cu John 
Fitzpatrick... 

— Nu cred, i-o tăie tânăra. Ei se gândesc că a încredinţat 
cuiva documentele. Când l-au aşteptat la aeroport, au 
crezut că le are asupra lui. IIl omorau şi le luau pur şi simplu. 
O să-l tortureze şi, dacă nu vor reuşi să-l determine să 
spună la cine sunt, vor încerca să-l schimbe cu persoana 
care îi interesează. 

— Este posibil, admise Malko. 

— Faceţi ceva, îl imploră Anna-Maria. Nu vreau să fiu 
forţată să părăsesc insula în care m-am născut. Pământul 
ăsta nu trebuie să ajungă în mâinile arabilor, noi i-am 
respins întotdeauna. Este puţin şi cauza dumneavoastră. În 
1565, cu ocazia Marelui Asediu, au fost doar 540 de cavaleri 
ajutaţi de câteva mii de mercenari şi au ţinut piept în faţa a 
40000 de turci conduşi de Riahi Paşa. Şi totuşi au câştigat. 

Vocea îi vibra de emoție. 

— Lumea s-a schimbat, spuse Malko. Impetuozitatea 
tinerei femei îl descumpăni. Simţea că este pe un teren 


78 


alunecos. Un agent „negru” este un simplu pion într-un 
eşichier. Dacă ieşea din cadrul misiunii lui şi se lansa în 
acţiuni individuale, totul se ducea de râpă. CIA nu-l va ierta 
niciodată. Cu toate că şi el ar fi vrut să încerce să facă ceva 
fiindcă Anna-Maria avea dreptate. Dar nu îşi permitea sa 
viseze cu ochii deschişi. 

— Având în vedere puterea de care se bucură libienii în 
Malta, ideea dumneavoastră mi se pare imposibil de 
realizat. Acest maior de care am mai auzit este şeful 
Serviciilor speciale libiene din insulă. lar acest lucru se 
poate transforma într-o bătălie aranjată. In plus, nu ştim ce 
obiceiuri are. 

— Meseria dumneavoastră este să rezolvaţi aceste 
probleme, spuse Anna-Maria cu un soi de speranţă 
copilărească. Sunt sigură că veţi reuşi. Dacă aveţi nevoie de 
oameni, Gozzo poate să adune vreo douăzeci. Unii chiar au 
arme. g 

— Nu este suficient. In operațiuni de genul acesta, estet 
nevoie de „acoperire” politică. Şi mi-e teamă că CIA nu mi-o 
va acorda niciodată. Cel puțin ar trebui să avem un plan 
care să stea în picioare. Dar suntem departe... 

— Gândiţi-vă, îl imploră Anna-Maria. 

Malko nici nu făcea altceva. Işi imagina mutra blajinului 
Burt Holiday dacă i-ar prezenta proiectul acestui război 
sfânt. L-ar interna imediat la balamuc. Ca să încerce ceva, 
ar trebui, întâi să aibă un informator printre libieni. Susan 
Herring fus unul dintre ei. Dacă s-a lăsat luată prin 
surprindere şi a deschis uşa, înseamnă că avea încredere în 
acea persoană. Dar cum s-o dibuiască? 

— As da orice să aflu la ce vă gândiţi, spuse Anna-Maria. 

— Incerc să rezolv problema, zise Malko. 

Singura cale prin care putea să afle numele 
informatorului, era şeful lui Susan Herring din MI5. In 
concluzie, trebuia treacă pe la Burt Holiday, dar fără să-i 
spună tot adevărul. Malko încercă să se gândească la ceea 
ce s-ar putea întâmpla în tabăra libienilor. Borg ori vorbise 
şi zăcea acum pe fundul Mediteranei, ori trăgea de timp şi 
mai era ceva de făcut încă. In orice caz, ei nu se aşteptau în 
mod sigur că se pregătea răpirea şefului Serviciilor speciale 


79 


din Malta. Era probabil ceea ce va încerca Malko să facă în 
această operaţiune, adică să producă efectul surprizei 
totale asupra unor adversari care nu aveau nici o teamă. 
Era singura şansă de a schimba situaţia. Dar trebuia să 
înceapă prin a trage de un fir. O operaţiune de acest gen nu 
putea fi improvizată. 

— Mă întorc la Hilton să-mi iau maşina, iar după aceea, 
voi încerca să mă informez. 

— Vă duceţi la americani? îl întrebă cu îngrijorare Anna- 
Maria. 

— Da. 

Ochii îi străluciră. 

— Mulţumesc. Credeam că sunteţi de partea noastră. 

— Nu-mi mulţumiţi încă, spuse Malko. Mai întâi vreau să 
sondez terenul. 

Mercedesul negru al lui Gozzo aştepta pe peron. Anna- 
Maria îl conduse. Ploua, iar copacii din parc erau învăluiţi 
într-o ceaţă fină. Tânăra îi strivi din nou falangele lui Malko. 

— Când vă întoarceţi? 

— Depinde, spuse Malko. Pot să vă telefonez? 

— Da, la 5648, la Mdina. 


— Atunci, pe curând! 
x 


* * 


Burt Holiday semăna cu o bufniţă trezită din somn. Capul 
se legăna repede din faţă în spate. Malko se ferise să-i 
vorbească despre planul de răpire a maiorului Abu Dhofar, 
dar nici el nu credea prea mult în acest lucru. Dar ar fi putut 
să încerce să negocieze cu libienii. Teoria lui Malko în 
legătură cu informatorul lui Susan Herring părea să-l 
intereseze pe american, dar să-l şi neliniştească în acelaşi 
timp. 

— Ce veţi face în cazul în care „verişorii” vor accepta să 
vă dea această informaţie? N 

— Nu ştiu, mărturisi cinstit Malko. Insă am venit în Malta 
special ca să-l recuperez pe Godfrey Borg împreună cu 
documentele lui. Acum se află în mâinile libienilor. Ar trebui 
să intrăm în legătură cu ei, chiar dacă acest demers nu 
duce nicăieri... 


80 


Americanul clătină din cap. 

— Bine, dar nu aveţi ce să le oferiţi... 

— Ar putea să mă ajute „verişorii”, îi sugeră Malko. Cred 
că nu le-a plăcut tratamentul la care a fost supusă Susan 
Herring. 

— Nu, recunoscu Burt Holiday. Dar era un „strânger”, 
lucra cu contract. Au deblocat totuşi un credit de 500 de lire 
malteze pentru înmormântare, aproximativ 1 500 dolari. Un 
gest frumos, nu-i aşa? 

— Sublim, spuse Malko. Şi cu John Fitzpatrick. Asta 
înseamnă că vor cheltui mult pe flori. Bine, hai că începem 
să ne învârtim în jurul cozii. Trebuie să mă întâlnesc cu 
omologul dumneavoastră britanic. Puteţi să-mi aranjaţi o 
întrevedere? 

Burt Holiday încetă brusc să-şi mai legene capul. 

— Pot să-i cer, zise el cu prudenţă, dar nu promit că va 
accepta. Englezii reacţionează foarte încet. În plus, există 
riscul să nu vă divulge numele informatorului. In lumea 
paralelă, nimeni nu face absolut nimic pe degeaba. 

— Am o informaţie care l-ar putea interesa, spuse Malko. 
Numele asasinilor lui Susan Herring. Ar putea să folosească 
informaţia pentru arhive. Până la urmă, tot se vor regla 
nişte conturi. 

Ochii bovini ai americanului se mai animară puţin. 

— Da, într-adevăr, admise el. 

— Atunci, cum rămâne? 

— Ne întâlnim la mine, la ora trei. La Ta'xbiex. Este uşor 
de găsit. Întrebaţi de Ambasada Franţei, iar după aceea 
mergeţi drept înainte şi daţi de o casă imediat după colţ, pe 
malul mării, în faţa portului cu iahturi. Aveţi mare noroc. 
Chiar azi mă văd cu el. (Aruncă o privire elocventă la ceas.) 


Bine, acum vă las. Pe curând. 
x 


* * 


Un şir de iahturi, mai mult sau mai puţin întregi, erau 
aliniate de-a lungul micului chei liniştit. Malko zări în 
depărtare conturul roşiatic al zidurilor din nordul capitalei 
La Valetta. Ta'xbiex era un minunat port natural. Altădată, 
aici erau mult mai multe vapoare, însă guvernul maltez 


81 


actual a complicat birocraţia şi străinii au dat bir cu fugiţii. 

Cerul se degajase, iar ploaia se oprise. Malko se urcă în 
Granada lui. Plecase mai devreme. La piscina hotelului, o 
zărise pe Tamra şi pe prietena ei bronzându-se la soare, dar 
nu se duse la ele. Malta semăna mai mult ca oricând cu un 
comitat englez adormit şi transportat în Africa cu bagheta 
magică. Ar fi trebuit un efort destul de mare ca să-ți 
imaginezi că exista o luptă subterană feroce pentru această 
insulă goală-goluţă, adormită în soarele de decembrie, ca 
un portavion ancorat în largul țărmului Africii. Malko se 
gândea la răspunsul „verişorilor” englezi. De el depindea 
urmarea misiunii lui. 

Casa lui Burt Holiday semăna cu cele din Virginia, cu 
peronul ridicat, încadrat de două coloane albe şi deservit de 
o scară dublă. Malko urcă pe cea din stânga şi sună. In 
spatele lui insula Manoel semăna cu o fortăreață maură cu 
zidurile crenelate şi masive. O servitoare negresă bătrână îi 
deschise şi-l pofti înăuntru pe Malko, fără să-i adreseze nici 
un cuvânt şi îl conduse în salonul cu vedere la mare. Burt 
Holiday era singur. Veni în întâmpinarea lui Malko. 

— Prietenul nostru tocmai a plecat, începu el, nu vrea să 
vă întâlniți. 

— Inţeleg, zise Malko decepţionat. 

Visul Annei-Maria Ximenes se destramă înainte de a 
începe. 

— Dar este de acord, adăugă americanul. Cu condiţia ca 
după aceea să facem schimb de informaţii. Nu-l interesează 
numele asasinului lui Susan Herring. Cred că ar fi obligat să 
facă un raport pentru Londra şi nu are nici un chef. Dar vrea 
să afle ce va urma şi să aibă acces la documente. 

— Nu am ajuns până acolo, oftă Malko. V-a spus numele? 

= lată-l. 

li dădu lui Malko o foaie de hârtie care conţinea doar 
două cuvinte: Mahmoud Farad). 

— Cum îl contactăm? 

— După părerea „verişorilor”, este sub ordinele directe 
ale maiorului Abu Dhofar. A fost contactat deja în Libia. A 
avut probleme cu şefii lui pentru că a început să bea şi că e 
homosexual. Se pare că „verişorii” îi dau o mică rentă 


82 


lunară. Sau a fost descoperit şi a vrut să-şi răscumpere 
greşeala. 

— Unde am putea să-l găsim? 

— Se duce în fiecare seară la hotelul Pre/una, în Sliema. 
Este un bar care se cheamă „Skyroom”. Este plin de libieni. 

Malko se gândea. El era urmărit, prin urmare era 
imposibil să ia legătura în mod direct. Pe de altă parte, 
existau toate şansele ca agentul libian din MI5 să nu mai 
aibă legătură cu englezii după moartea lui Susan Herring. 

— Aveţi o fotografie de-a lui? 

— Nu. Dar nu puteţi să nu-l observați. Seamănă cu o tufă 
din cauza părului. Un balon imens tuns după moda „afro”. 
Are mustaţa pleoştită ca Gingis Han şi coşuri peste tot. Se 
îmbracă adesea cam excentric. 

Malko aflase destule. = 

— Vă mulţumesc, zise el. Imi încep campania. 

Burt Holiday îl conduse în antreu, cu nelinişte în privirile 
bovine. 

— Sunt obligat să le spun celor de la Langley că v-am 
furnizat această informaţie, spuse el. Anunţaţi-mă dacă 
reuşiţi, să stabiliţi legătura cu ei şi, mai ales, nu comiteţi 
imprudenţe. Nu vă lăsăm să întreprindeţi acţiuni, hai să le 
spunem, violente. 

Nefericitul şef de centrală era la strâmtoare. Glorioasa 
perioadă de „capă şi spadă” a CIA trecuse de mult. Malko 
aproape că alergase până la maşină. Işi zicea în sinea lui că 
ar fi „înţelept” să nu ia nici o decizie pripită, ştiind că a 
intrat deja în maşinăria în care voia să-l bage periculoasa 
Anna-Maria Ximenes. 

In numele Ordinului Cavalerilor de Malta, începuse noua 
cruciadă a secolului XX. O luă maşinal pe Strand, 
promenada de pe malul mării care lega Gzira de Sliema, 
mărginită pe partea stângă de case vechi tipic englezeşti. 
Ajunse la Sliema. Urcă colina unde se termina cartierul 
rezidenţial şi o lua pe Tower Road, care trecea prin faţa 
Ambasadei Libiei. Puțin mai departe ajunse pe Saint George 
Road. In dreapta se afla Hilton cu calmul lui. La stânga, era 
drumul spre Mdina, la Anna-Maria. 

In ultimul moment o luă la stânga, pe micuța coastă ce 


83 


ducea către nord-estul Maltei. 


84 


Capitolul IX. 


Gozzo îşi curăța jegul de sub unghii cu cârligul de 
măcelar. Având în vedere murdăria care s-a adunat încă din 
copilărie, părea o sarcină aproape imposibilă. Judecând 
după încruntarea frunţii, se vedea că tace un efort absolut. 
El, Anna-Maria şi Malko erau în fumoarul cu şaua de cal. Se 
gândeau cu toţii de să le crape capul... Informaţiile aduse 
de Malko erau destul de slăbuţe. Numele unui libian mai 
mult sau mai puţin „sigur”, care îşi trădase în mod sigur 
„îndrumătoarea”. 

La libieni era linişte. Nu aveau nici cel mai mic indiciu 
unde s-ar putea afla Godfrey Borg, nici ce s-a întâmplat cu 
el. Malko se gândi că îşi dădeau încă toată osteneala. Atât 
timp cât nu era sigur de nimic, trebuia să încerce să-l 
recupereze pe bancherul maltez. Şi nu o făcea doar ca să-i 
salveze viaţa. După ce îşi curăţase aproape în întregime 
unghia de arătător, Gozzo puse cârligul jos şi spuse ceva în 
malteză. 

— Un prieten de-al lui, Cassar, este homosexual, îi 
traduse imediat Anna-Maria. Lucrează ca barman într-un 
restaurant din La Valetta. 

— Interesant, recunoscu Malko. Putem să-l folosim? Avu 
loc o discuţie în limba guturală şi de neînțeles, plină de 
sunete ascuţite, cu tentă arabă. Tânăra traduse răspunsul 
Gozzo. 

— Este un bun prieten care îl ajuta să lipească afişe. Un 
naţionalist care nu-i poate suferi pe libieni. 

— Mahmoud Faradj reprezintă singura noastră şansă să 
aflăm ce s-a întâmplat cu Godfrey Borg, sublinie Malko. Dar 
nu va vorbi prea uşor. Va trebui să facem un mic „montaj” 
folosindu-ne de prietenul lui Gozzo. 

Malko îşi construia în minte un mic sistem, nu prea 
elegant, dar care ar putea să dea rezultate. La urma urmei, 
erau în război şi nu avea nici un minut de pierdut pentru că 
exista riscul să nu mai găsească nici o bucăţică din Godfrey 
Borg. 


85 


— Trebuie să mă întâlnesc cu prietenul lui Gozzo cât mai 
repede cu putinţă ca să-mi dau seama dacă ne putem baza 
pe el. 

Discuţia se purta tot în malteză. Era oribil să auzi aceste 
sunete guturale ieşind din frumoasa gură a Annei-Maria. 
Gozzo părea copleşit de greutatea noilor lui responsabilităţi. 
Se ridică. Luă telefonul, formă un număr şi vorbi destul de 
mult. Anna-Maria urmărea cu interes conversaţia. Se 
întoarse către Malko. 

— Cassar este de acord să se întâlnească cu 
dumneavoastră şi cu Gozzo, peste o oră în La Valetta. Ştiţi 
unde este English Bar pe Republic Street? 

— Nu, dar îl voi găsi, spuse Malko. La Valetta nu e Tokyo. 
Sunteţi sigură că prietenul Cassar nu lucrează pentru CID? 

— Nu, spuse tânăra. Este de încredere. 

— In acest caz, haide să mergem. Să fiţi peste o oră în La 


Valetta. Este mai bine să ne ducem separat. 
x 


* * 


Malko trecu prin faţa impunătorului „Han Castilia”, o 
clădire masivă, veche de şase sute de ani, ce marca 
începuturile dezvoltării citadelei. Aici locuise odinioară 
Marele Suveran al Ordinului de Malta. In prezent, aici erau 
birourile primului-ministru. Republic Street gemea de lume, 
ca de obicei. Oprise maşina într-o parcare mică din faţa unei 
pizzerii. Ajunsese mai devreme. English Bar părea ieşit 
dintr-o expoziţie retrospectivă. Vitrina prăfuită dispărea sub 
mulţimea de prăjituri cu creme complicate pe care le puteai 
gusta pe loc. Malko intră. Lambriurile din lemn de acaju cu 
care erau acoperiţi pereţii barului erau atât de înnegrite de 
fum încât păreau din abanos. Malko îşi comandă o tartă cu 
lămâie şi un ceai. Englezoaica de la masa vecină, îi adresă 
un zâmbet complice pe sub pălăria cu flori. 

După zece minute, Gozzo împinse uşa, însoţit de un efeb 
încântător, foarte androgin, cu părul lung, cu nişte pantaloni 
şi o haină din piele neagră foarte mulate pe el, cu o curea 
imensă aurie şi o cămaşă din mătase cu nasturi de sidef. 
Botinele aveau un toc de zece centimetri, iar părul negru 
năclăit de pomadă îi cădea în ochi. Avea trăsături feminine, 


86 


nasul puţin coroiat şi gura mare şi mobilă. îl învălui pe 
Malko într-o privire perversă şi blândă. Strângerea mâinii 
avea căldura unei mângâieri. Ochii subliniaţi discret cu 
albastru se lăsară pudic în pământ ca să nu înfrunte privirea 
aurie a lui Malko. 

— Vrea să ne ajute, zise Gozzo. 

Malko se gândi că făceau o pereche foarte potrivită. 
Cassar comandase tartă cu lămâie ca şi el şi un Martini alb. 

— Ştie că poate avea necazuri din cauza asta? ţinu Malko 
să sublinieze. 

Gozzo îşi arătă dinţii strălucitori. 

— l-am promis că o să-l apăr. 

— In acest caz, vă voi explica ce aveţi de făcut, spuse 
Malko. 

— İl cunoaşte din vedere pe tipul care ne interesează, îl 
întrerupse Gozzo. Vine frecvent în restaurantul unde 
lucrează Cassar. 

Acesta intră în vorbă cu engleza lui excelentă: 

— Oh, zise el cu un glas plin de miere, l-am văzut de mai 
multe ori. (Râse.) intr-o zi chiar m-a agăţat. Dar nu eram 
singur. Bea mult, iar eu îi pregătesc cocteilurile. Se simte 
bine la noi. În alte părţi, libienii sunt furaţi. Vedeţi, în 
barurile alea nenorocite de pe Ball Street, le cer o liră 
pentru o bere! 

Malko îl asculta cu atenţie. Cassar părea persoana 
potrivită pentru „montaj”. Era destul de lichea ca să nu 
refuze propunerea lui Malko, destul de stricat ca să-l amuze 
această situaţie şi destul de viclean ca să nu-l pună pe fugă 
pe libian. Faptul că îl cunoştea uşura enorm situaţia... 

— lată ce aş vrea eu, începu Malko. 

Vorbi preţ de douăzeci de minute. Din când în când, 
Cassar, îl întrerupea cu un râs încântat. Insă finalul planului 
îi plăcea cel mai tare. Se uită la ceas. 

— Trebuie să mă întorc la Papagalii. Dar sunt de acord. 

li cuprinse din nou cu tandreţe mâna lui Malko şi plecă cu 
un mers ce ar fi eclipsat-o chiar şi pe impunătoarea Tamra; 
Gozzo radia de bucurie. 

— Este bine, nu-i aşa? îl întrebă el. 

— Perfect, recunoscu Malko. Va ţine figura? 


87 


Maltezul zâmbi. 

— Oh, da, îi place la nebunie să facă treburi din astea. 
Fostul lui prieten era cât pe ce să-l omoare. Cassar i-a tăiat 
toate costumele... Eu l-am salvat. Şi-apoi... (Ezită). 

— Ce mai este? întrebă Malko. 

— Ar dori o brățară din aur, dacă merge treaba. Sau cel 
puţin placată... 

— O va primi, îl asigură Malko. 

Contabililor Companiei le va fi foarte greu să treacă asta 


într-o rubrică corespunzătoare... Acum a început 
numărătoarea inversă. Nu-i rămânea decât să se roage. 
x 
x x 


Malko alesese colţul cel mai întunecat din Skyroom, după 
un stâlp, cu faţa la orchestră. Din fericire, hotelul Pre/una nu 
făcea risipă de curent ca să lumineze sala... În ringul de 
dans, o fată foarte fragedă, cu nişte jeanşi roşi până la 
urzeală şi sânii mari şi moi, acoperiţi cu un pulover din lână 
neagră, se zbenguia cu un libian înalt şi neîndemânatic, cu 
o figură de pasăre de pradă, sub privirile blajine ale mamei 
fetei... Clienţii erau mai mult de jumătate libieni. Unii dintre 
ei erau însoţiţi de nişte creaturi mai mult sau mai puţin 
proaspete şi stăteau în grupuri sau singuri la bar. In spatele 
barmanului era un rotisor, dar acesta se uita cu privirea 
pierdută la ringul de dans. 

Mahmoud Faradj stătea în capăt, lângă ieşire, unde un 
maltez aplica o ştampilă în palma celor care voiau să-şi facă 
necesităţile fiziologice, la parter. 

Libianul era singur în faţa unui pahar de Kinnie, un fel de 
Pepsi-Cola autohtonă. Malko avea certitudinea că era el. Era 
descheiat la cămaşă şi i se vedea pieptul păros, vârfurile 
mustăţii ajungeau până la bărbie, iar jeanşii erau atât de 
mulaţi pe coapse încât se ghicea uşor ce avea de oferit. 

Malko era puţin nervos că se găsea printre libieni. Însă 
„serviciul” maiorului Dhofar părea total dezinteresat de 
persoana lui. Era semn bun. Tamra se evaporase, deşi mai 
locuia încă în camera vecină. Dacă şefii ei o „reanimau”, 
însemna că Malko îi deranja. Prin urmare, era următorul pe 
listă. 


88 


O siluetă intră pe uşă şi se duse direct la bar. Era Cassar. 
Părul îi strălucea de pomadă, mergea legănat, avea un 
costum din piele foarte mulat, talia era bine conturată şi 
ochii de tăciune. Merse pe lângă bar, se aşeză pe taburetul 
de lângă Mahmoud Faradj şi comandă un Martini alb. 

x 


* * 


Privirea tandră a lui Cassar o găsi pe a libianului, zăbovi o 
clipă, apoi începu să coboare încetişor fixându-se asupra 
ceea ce homosexualii numesc între ei „pachetul-Bonux”. 
Strânse în jeanşii prea strâmţi pentru libian, atributele sale 
sexuale se distingeau cu o precizie anatomică. Maltezul le 
studie îndelung, apoi se uită din nou în ochii libianului. 
Legătura fusese stabilită. Această privire precisă, bine 
localizată, era semnul internaţional de recunoaştere. 
Mahmoud Faradj îl cercetă şi el ca să vadă ce-i putea oferi 
acesta, apoi privirea îi poposi la cureaua din piele de 
crocodil şi la lanţul care îi strălucea pe piept. Ca toţi arabii, 
era înnebunit după podoabe. 

Cassar roti uşurel taburetul ca să ajungă în faţa libianului, 
îşi strecură genunchiul între coapsele acestuia, până când îi 
atinse sexul strâns în pânza jeanşilor. Apoi începu să se 
mişte încetişor. Libianul avu o erecţie fulgerătoare care îi 
întindea pantalonul. Cassar se opri şi îşi retrase genunchiul. 
Cei doi nu schimbaseră nici un cuvânt. În penumbră, flirtul 
lor trecuse complet neobservat. Cassar îşi trecu limba peste 
buze, puse o bancnotă pe tejghea şi alunecă jos de pe 
taburet fără să se fi atins de Martini. 

Mahmoud Faradj îl urmă salivând, cu privirea fixată pe 
coapsele mulate în pantalonul din piele neagră. Îndată ce 
ieşiră, Cassar îi spuse cu un surâs seducător: 

— Let me buy you a drink, first.1* 

Malko se străduia să o observe pe fata care se dezlănţuie 
într-un dans care nu se mai termina. Când întoarse capul 
Cassar şi libianul ieşeau pe uşă. Aşa începea o frumoasă 
poveste de dragoste... Îşi termină dintr-o înghiţitură 
coniacul Gaston de Lagrange şi se îndreptă mai liniştit spre 
ieşire. 


19 Lasă-mă să-ţi cumpăr ceva de băut mai întâi, (n.a.). 


89 


Holul hotelului Preluna era pustiu. Gozzo îl aştepta 
Mercedesul oprit pe Tower Road. Malko se urcă lângă el. 

— Cred că am pornit cu dreptul, zise el. 

Gozzo avu un surâs carnasier şi murmură ceva în 
engleză, apoi demară şi se îndreptă spre La Valetta pe 
ţărmul mării. Tower Road era pustie. Parcă erau în Brighton, 
cu toate aceste mici hoteluri aliniate pe malul mării. Malko 
încercă să uite că şeful centralei nu ştia absolut nimic. 
Poate că era mai bine aşa, dacă se gândea la ce va urma... 


90 


Capitolul X. 


— That's good? 

— Oh, yes. Very good, very good... 

Cassar turnă puţin mai mult lichior de anason pur în 
paharul cu şampanie a noii sale cuceriri. Mahmoud Faradj 
înghiţi amestecul îngrozitor dintr-o dată. Era în culmea 
fericirii. 

Înainte de a veni în Malta nu pusese pe limbă nici un fel 
de băutură alcoolică din cauza legii stricte impuse de Coran, 
rămasă în vigoare în paradisul libian. Dacă o încălcau, 
primeau patruzeci de lovituri de baston pentru un pahar de 
whisky, ceea ce era prea scump. Faradj era convins că 
acest amestec era unul dintre cele mai fine cocteiluri... Cu 
vârfurile mustăţii umede, el ridică ochii la cer de fericire, 
apoi îi aruncă o privire fierbinte lui Cassar. Acesta din urmă 
se desfăta. Perechea sosise acum o jumătate de oră şi se 
instalase la primul etaj de la Papagalii, unul dintre puţinele 
restaurante din La Valetta care nu se închideau la ora zece. 
Malko şi Gozzo se aflau deja la una dintre mesele micuţe 
aşezate lângă pereţii albi, decoraţi cu diferite obiecte. 
Cassar şi libianul erau cocoţaţi la bar pe taburete şi stăteau 
cu spatele la ei. 

— One more for the road!” 

Fără să mai aştepte răspunsul, Cassar mai turnă o porţie 
zdravănă de lichior în aceeaşi cantitate de şampanie, apoi 
agită bine de tot. Culoarea amestecului l-ar fi speriat şi pe 
cel mai priceput alchimist, însă libianul goli paharul până la 
fund. Mâna începu să alunece spre fesele însoţitorului său, 
care lăsă cu pudoare privirea în pământ. Dacă o ţinea tot 
aşa, Mahmoud Faradj nu va fi în stare să facă ce doreau ei. 

— Să coborâm la masă, îi şopti Gozzo lui Malko. 

Restaurantul se afla la subsol, într-o fostă pivniţă. 
Coborâră scara îngustă. La acea oră, salonul era aproape 
goi. In difuzoare se auzea muzică clasică, iar mesele erau 


20 Încă unul înainte de plecare! (n.a.). 


91 


aranjate cu gust. 

Mahmoud Faradj şi Cassar apărură după câteva minute. 
Ochii libianului deveniseră sticloşi. Malko începu să 
mănânce din „Rabbit pie”, supraveghindu-l pe libian. Acesta 
nu părea să aibă prea multă poftă de mâncare... Cassar îi 
turnă o porţie dublă din otrava locală de paisprezece grade, 
numită „Lacryma Vitis”. Ultima picătură îi fu fatală lui 
Mahmoud Faradj. Işi înăbuşi un sughiţ şi se făcu verde la 
faţă. 

— Nu-ţi place? îl întrebă Cassar afectuos. 

Libianul clătină din cap fără să răspundă. Acum era alb 
ca varul. Era terminat, aşa că viitorul lui amant de suflet îl 
ajută să se ridice. 

— Come to the sauna. 

intreg subsolul forma un complex, cu restaurant, cu 
saună, cu sală de gimnastică şi un mic ring de dans 
înconjurat de banchete moi. Pereţii albi erau decoraţi cu 
obiecte ciudate, dar cu mult gust, iar bucătăria se situa în 
mod clar deasupra altor restaurante din Malta... 
Susţinându-se reciproc, cei doi trecură prin faţa lui Malko şi 
dispărură pe o uşiţă de lângă bucătărie. Gozzo râse pe 
înfundate. 

— Cassar se simte bine, spuse el. 

Maltezul se ridică. 

— Mă duc să aduc materialul. 

Malko se chinui să-şi termine porţia de „Rabbit pie”. Totul 
i se părea extrem de uşor. Inchisă în „fortăreaţa” ei, Anna- 
Maria Ximenes aştepta rezultatul eforturilor lor, fumând 
trabucuri. A 

Gozzo apăru cu o sacoşă de piele pe umăr. In trecere, îi 
zise ceva unuia dintre chelneri. Nimeni nu îi va deranja. 
Malko se ridică şi veni lângă maltez. 

Gozzo împinse uşa pe unde dispăruse libianul. Ajunseră 
pe un coridor îngust în care plutea un abur alburiu şi cald. 
Uşa saunei era drept înainte. 

Maltezul rezemă sacoşa din piele neagră de perete, o 
deschise şi scoase un aparat Leica R3 cu blitz. Când acesta 
deschise uşa saunei, Malko veni în urma lui. Din cauza 
aburilor, la început nu distinse aproape nimic. Era o 


92 


încăpere micuță, cu bănci din scânduri pe unde veneau 
aburii. Acolo trebuie să fi fost în jur de 120 de grade, iar 
umiditatea te sufoca. Mahmoud Faradj stătea pe banchetă 
cu spatele sprijinit de zid, cu ochii închişi, respirând 
anevoie, gol-puşcă, doar cu un prosop înfăşurat în jurul 
mijlocului. Toate hainele erau împăturite cu grijă într-un 
colţ. Cassar avu un surâs de canalie când îi zări pe cei doi. 
Gozzo îi aruncă o privire plină de subiînţeles. Cassar dădu 
prosopul la o parte, dând la iveală sexul libianului. Cu un 
gest maşinal, Mahmoud Faradj îl apucă imediat de păr şi îi 
aplecă capul în dreptul pântecelui. 

Malko şi Gozzo se feriră puţin ca să nu fie în câmpul 
vizual al libianului. Ca să-i fie mai uşor, acesta se aşeză în 
genunchi pe cimentul saunei. 

Scena îl dezgustă profund pe Malko. Dar i se făcu şi mai 
greață când văzu sexul lui Mahmoud mărindu-se şi 
îngroşându-se în câteva clipe. 

După un minut, libianul dădu capul pe spate. Se sprijini 
cu mâinile de balustrada de lemn şi slobozi un mărâit 
înfundat. In acelaşi timp, îndepărtă cu brutalitate capul 
efebului, eliberând sexul încă în erecţie. Se ridică fără un 
cuvânt, îl prinse pe Cassar de ceafă, îl ridică şi îl aplecă 
peste banchetă. Pipăi cu aceeaşi violenţă, apoi se afundă 
dintr-o singură mişcare în crupa oferită de tânărul maltez. 
Acesta gemea de voluptate, în timp ce libianul se agita în 
spatele lui. Sexul efebului era extrem de încordat şi ejacula 
imediat, ceea ce îl tulbură profund pe libian. 

Cassar se întoarse cu aer de îndrăgostit. Sexul se muie 
de tot, dar îşi păstra încă o dimensiune respectabilă. 
Mahmoud îl întrebă curios: 

— De ce faci asta, când ai o asemenea comoară? Dar în 
loc să-i răspundă, Cassar, mai pisicos ca oricând, apucă 
blând ceafa libianului şi o atrase uşurel spre pântece. La 
început, Mahmoud îşi retrase capul cu violenţă. Insă Cassar 
masa în continuare ceafa vorbindu-i încetişor. Atunci, libian 
se aplecă şi luă în gură membrul lui Cassar. 

Reuşise! Gozzo încarcă blitz-ul. Se aprinse o lumină, 
galbenă. Malko întoarse capul ruşinându-se de ceea ce 
făcea. Era o meserie murdară, dar trebuia să o facă. 


93 


Primul fulger al blitz-ului îl luă pe libian prin surprindere. 
Gozzo veni la doi metri de cuplu şi apăsă din nou pe buton. 
La al doilea fulger, Mahmoud Faradj îşi dădu seama de 
adevăr şi îşi smulse sexul cu un mârâit furios. Il împinse pe 
Cassar cu un şut şi se clătină pe picioare, cu membrul 
balansându-se în faţa aparatului lui Gozzo. 

Blitz-ul mai aruncă încă două fulgere. Când libianul se 
repezi la el urlând furios, maliţiosul Cassar îl prinse de 
picioare şi se rostogoliră amândoi pe ciment. Gozzo îi dădu 
aparatul lui Malko, băgă mâna în buzunar şi scoase un 
cilindru din metal. Era un mic baston de cauciuc rabatabil. Il 
lovi în tâmplă pe libianul care mai stătea încă în patru labe. 
Acesta mârâi şi se prăbuşi într-o parte. 

— Imbracă-te ca să plecăm, îi zise cu duritate Gozzo lui 
Cassar. 

Acesta îl ascultă fără să scoată un cuvânt, aruncându-i o 
privire lui Malko. Precis că se gândise la brăţara lui. Se 
strecură afară din saună. Gozzo luă imediat din sacoşă un 
ghem de sârmă şi îl legă pe libian aşa gol cum era. Opri 
aburul şi ieşi înaintea lui Malko. După aceea încuie uşa cu 
cheia. 

— İl cunosc pe tipul care mi-a dat cheia de la uşa din 
spate, zise el. Când ne întoarcem, restaurantul va fi închis. 


Vom discuta în linişte. 
x 


* * 


Fotografiile nu erau chiar operă de artă, însă pentru ce le 
trebuiau lor erau perfecte... Malko trecuse repede în revistă 
pozele de 24 x 36 făcute în grabă de Gozzo într-un laborator 
din apropiere care aparţinea unuia dintre prietenii săi. 

O singură fotografie conta într-adevăr: aceea în care 
Mahmoud Faradj stătea în genunchi în faţa lui Cassar şi îi 
administra o felaţie de toată frumuseţea. Pentru un arab 
asta era ruşinea ruşinilor. O ruşine încă şi mai mare, căci 
era vorba de cineva de altă rasă. Homosexualii arabi nu se 
lăsau niciodată târâţi în astfel de fantezii. Ar fi trebuit să 
prindă orgasmul lui Cassar ca să-l înfunde definitiv pe 
Mahmoud. Adună fotografiile încântat. 

— That's good, no? 


94 


Malko preferă să tacă. Dacă nu ar fi fost în joc viaţa unui, 
om, nu ar fi recurs la un asemenea şantaj abominabil. In 
definitiv, era dreptul lui să prefere bărbaţii şi nu femeile... 
Deşi Coranul pedepseşte sodomia cu moartea. leşiră din 
laborator şi urcară pe scările pustii de pe St. John Street ca 
să ajungă în Britannia-Street. In La Valetta nu hoinărea nici 
măcar o pisică la ora asta. In restaurantul gol mirosea a ulei 
ars şi rânced. Uşa saunei era încuiată. Gozzo răsuci cheia în 
broască. 

Mahmoud Faradj tremura şi se zvârcolea pe ciment, cu 
ochii ieşiţi din orbite şi mormăind cuvinte de neînțeles. 
Când îi văzu pe cei doi bărbaţi, tăcu şi se ghemui imediat. 
Gozzo îl înălţă ca pe un pachet şi îl puse pe bancheta din 
faţa lor. 

Când văzu fotografiile, în ochi îi apăru o expresie de 
panică şi de groază, încât lui Malko aproape că i se făcu 
milă de el. Avea mâinile legate, dar încercă să se repeadă la 
maltez. Acesta îl împinse cu putere înapoi. 

— Calmează-te, poponarule! 

Libianul se uita pe rând când la Malko, când la maltez şi 
strănută. In saună era frig acum. Fără un cuvânt, Goz 
împinse fotografia cea mai compromiţătoare sub ochii 
libianului, lăsând-o destul de mult ca să aibă răgazul să va 
toate detaliile... Pe măsură ce privea fotografia, trăsăturile 
descompuneau, iar ochii căpătară o privire rătăcită... Gozzo 
întrebă brusc: 

— Vorbeşti engleza? 

— Da, răspunse libianul. 

Faradj încercă să-şi ascundă teama, însă privirea revenea 
mereu la fotografie. El întrebă dintr-o dată: 

— You want money? 

Gozzo scutură încet din cap. 

— No. 

O lucire de nedumerire străbătu privirea neagră a 
libianul. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Gozzo. 

— Mahmoud Faradj, răspunse acesta. Oricum avea actele 
în haine. 

— Ce faci în Malta? 


95 


— Sunt profesor la Institutul tehnic din St. Andrews. 

Incepu să-şi recapete siguranţa, neruşinatul. Gozzo simţi 
şi se grăbi să-l pună la respect. Urlă brusc: 

— Profesor, zici! Poate profesor de „pipe”, nu-i aşa? Îți 
mai baţi joc mult de noi? 

Izbucnirea maltezului fusese atât de bruscă, încât îl luase 
pe Malko prin surprindere. Libianul păru că se chirceşte şi 
mai tare, dârdâind de frig şi speriat de statura lui Gozzo. 

— Cine sunteți şi ce doriţi? întrebă el cu voce 
plângăreaţă. Malko se gândi că a sosit momentul să 
intervină. Intrebă cu voce gravă: 

— Cunoaşteţi o oarecare Susan Herring? 

Dacă ar mai fi avut încă dubii, reacţia libianului le-ar fi 
risipit pe dată. Mahmoud Faradj se făcu livid, privirea îi 
fugea, iar mărul lui Adam urca şi cobora foarte repede. 
Reuşi să articuleze făcând un efort supraomenesc: 

— Nu, nu cunosc această persoană. 

— Cu toate astea, aţi lucrat pentru ea, continuă Malko. 
Avem dovezi. În seara în care a fost asasinată, 
dumneavoastră aţi fost la uşa ei. 

Mahmoud Faradj avea senzaţia că cineva îl loveşte în 
piept cu un concasor. Se refugie în tăcere. Era cea mai bună 
soluţie. Dacă voiau să-l omoare, puteau s-o facă, însă el 
bănuia ceva mai rău. 

Cei doi erau ca şi el, făceau parte din lumea paralelă. 
Fusese prost şi imprudent, iar acum mai tremura şi de frig. 

— Am cunoscut-o pe Susan Herring, continuă Malko. A 
fost ucisă în mod josnic, nu credeţi? 

Nu se auzi nici un sunet. 

— Dumneavoastră aţi umflat-o cu trombonul? întrebă 
Malko. A fost o idee originală. 

Mahmoud Faradj se chinui să alunge această imagine. 
Trebuia cu orice preţ să nu le facă jocul. Era una dintre 
condiţiile de bază... 

— Să nu mai vorbim despre Susan Herring, spuse Malko. 
Asta nu o va învia. Dar puteţi să ne faceţi un serviciu ca să 
alungaţi amintirile urâte... 

Intr-o clipă de demnitate, libianul îşi recapătă vocea: 

— Eu nu ştiu nimic şi nu înţeleg despre ce vorbiţi. Malko 


96 


se uită drept în ochii lui. 

— Aţi văzut fotografiile? Pe astea le puteţi lua. Dar mai 
avem şi altele. Dacă refuzaţi să colaboraţi cu noi, mâine 
dimineaţă, maiorul Dhofar va primi un set. Cum credeţi că 
va reacţiona? 

Libianul lăsă capul în pământ fără să răspundă, strângea 
buzele şi i se uscase gura. Îl cântărea pe Malko din priviri. 
După aceea se prăbuşi pe sol. Se chircise şi mai tare şi 
parcă îmbătrânise cu zece ani în cinci minute. Când un 
membru dintr-un „serviciu” oarecare este prins astfel, ştie 
că va sfârşi rău de tot, într-un fel sau altul. Adversarilor lui 
nu le ardea de glume. Nu era joacă de copii. Din două una: 
ucidea sau era ucis. 

— Ce doriţi? întrebă el cu voce slabă. 

Incă mai spera că era vorba de ceva nevinovat, 
necompromiţător. Credea că poate să spună. 

— Unde se află Godfrey Borg? 

Aşteptă o fracțiune de secundă, apoi spuse: 

— Nu ştiu despre cine vorbiţi... 

Pătrunsese în zona fierbinte. Fără un cuvânt, Gozzo îi 
trase o palmă în plin. 

— Mai trăieşte sau a murit? 

Mahmoud Faradj înţelesese, dar Malko abia reuşi să-i 
citească pe buze cuvântul „viu”. 

— Se simte bine? 

Nu primi răspuns. Avea umerii pleoştiţi şi privirea rătăcită 
Nu va afla mai multe în legătură cu Borg. Trebuia să treacă 
la obiectivul numărul doi. 

— Unde locuieşte maiorul Dhofar? întrebă Malko. 

— La Institutul tehnic libian, zise Mahmoud. Toată lumea 
ştia acest lucru. 

— Se duce la restaurant? Are prieteni maltezi? 

Libianul scutură din cap. Acum se găsea pe un teren 
solid. Comandantul lui era un ascet, nu ieşea din cuvântul 
Coranului. Singura sa avere era un covoraş de rugăciune. 
Nu bea decât Pepsi-Cola şi apă minerală. 

— Nu iese decât în misiune sau la ambasadă. 

— Cu ce se duce? 

— Cu maşina. 


97 


Mahmoud nu mai înţelegea nimic... Totuşi nu voiau să-l 
ucidă pe maiorul Dhofar. Malko reluă: 

— Merge singur cu maşina? 

— Nu, niciodată, zise libianul. Intotdeauna ia cu el doi 
oameni. lnarmaţi, adăugă el. 

— Nu-ţi cerem să faci comentarii, putregaiule, i-o tăie 
Gozzo. 

Malko interveni pe un ton mai detaşat: 

— De exemplu, ce program are mâine maiorul Dhofar? 
Mahmoud Faradj se gândi câteva secunde. Se temea mai 
mult de Malko decât de Gozzo. Nu trebuia să spună prostii, 
dar nici să divulge prea multe. 

— Se scoală la ora şapte, îşi face rugăciunea, apoi se 
duce cu membrii echipei să facă jogging până la opt. După 
aceea, face un duş, ia micul dejun şi se duce la birou. Fie la 
Institutul tehnic, fie la Centrul cultural... ia dejunul pe unde 
apucă, lucrează, apoi se întoarce la şcoală pe la şase pentru 
cină. Dacă nu are de făcut o vizită oficială... 

— Înţeleg, zise Malko. Este un om liniştit. Şi un sportiv pe 
deasupra. Unde aleargă? In Malta nu există stadion. 

— Pe Sliema Regional Road. Se duc până la sensul 
giratoriu unde se află The Greek Tavern, după aceea se 
întorc la institut. Maiorul ţine ca toţi oamenii lui să facă 
sport. 

— Este foarte sănătos, observă Malko. Schimbă o privire 
cu Gozzo, apoi zise cu blândeţe: 

— Bine, cred că este de-ajuns pentru seara asta... 
Trebuia să luăm legătura odată şi-odată, nu-i aşa? 

Gozzo se repezi să-i dezlege mâinile. Când se văzu liber, 
libianul se îmbrăcă în viteză, apoi aşteptă frecându-şi 
încheieturile. Strănută din nou. 

— Mi-ar face plăcere să ne întâlnim şi mâine, zise Malko. 
Puteţi mai spre seară? 

— Da, răspunse Mahmoud, mai de voie, mai de nevoie. 

La ce bun să tărăgăneze lucrurile? Doar aveau 
fotografiile. Pentru moment, avea un răgaz. 

— Perfect, spuse Malko. Atunci, la ora cinci, la Sliema. 
Ştiţi unde este pizzeria „// Fortizza”? |n apropiere de 
Preluna. 


98 


Era o fortăreață construită pe o limbă de pământ care 
înainta în mare, cu nişte ziduri impresionante... Mahmoud 
înclină din cap fără să spună nimic. Işi recăpătase sângele 
rece. Întrebă pe un ton normal: 

— Acum pot să plec? 

— Fireşte, răspunse Malko. 

leşiră toţi trei pe uşa din spate care dădea în St. Mari 
Street. Mahmoud Faradj o lua în susul oraşului, mergând 
repede. Gozzo nu stătu mult pe gânduri. 

— Va fi mulţumită, zise el jubilând. 

Malko urmărea silueta libianului care dispărea în 
întuneric. 

— Sper că nu-i va povesti totul maiorului, oftă el. 

Acum ajunsese la baza zidului. Totul se derulase foarte 
bine. Acum avea toate elementele ca să înceapă ofensiv, 
împotriva libienilor, în afară de unul: unda verde de la CIA. 
Insă era un amănunt pe care Anna-Maria Ximenes nu-l va 
lua în seamă. 

x 
* x 


Mahmoud Faradj ajunse în City Gate cu senzaţia că ieşise 
dintr-un coşmar. La Valetta era pustie ca un oraş fantomă. 
Se uită maşinal la ceas: era douăsprezece şi jumătate 
noaptea. Autobuzele pentru St. Julian nu mai circulau. Un 
poliţist cu cascheta turtită stătea de pază pe Merchant 
Street, în faţa poştei. Libianul grăbi paşii, cu mintea în 
flăcări. Fotografiile îi dansau în faţa ochilor, o imagine fiind 
de nesuportat. 

Ocoli aproape alergând Fântâna tritonilor ce domina 
portul. li venea să fugă. Dar unde? Se afla pe o insulă, iar 
tovarăşii lui l-ar găsi foarte uşor. O pereche întârziată se 
săruta în staţii pustie de autobuz. Era nevoit să se ducă 
până la Phoenicia ca să găsească un taxi. De-abia când se 
urcă în spatele uni Rover condus de un mustăcios, începu 
să facă bilanţul. 

Nu va reuşi în veci să recupereze negativele fotografiilor. 
Avea de ales între mai multe soluţii. Să-i mărturisească totul 
maiorului Dhofar, să-i spună că a fost atras într-o capcană? 
Existase acel moment de o slăbiciune incredibilă. 


99 


Oricum ar fi fost expediat numaidecât în Libia. Măcar de 
nu-l vor judeca pentru năravurile sale. Lui Khadafi nu-i 
plăceau astfel de lucruri... Taxiul urca acum coasta... Mai 
avea cinci minute. Mahmoud îşi luă capul în mâini. Ce prost 
fusese că a băut! Dar acum regretele nu-i mai foloseau la 
nimic. Trebuia să câştige timp şi să trăiască cu sabia lui 
Damocles atârnând deasupra capului. 

Se gândi dacă în cele spuse de el se găsea ceva vital, dar 
nu găsi nimic. Era normal. La început, nu voiseră să-l sperie. 
Chestiile tari vor veni mai târziu. 

Taxiul rula pe drumul care şerpuia de-a lungul portului St. 
Julian şi intră pe platoul ce ducea la Institutul tehnic libian. 
O idee îi trecu fulgerător prin minte. Ce prost fusese! Şefii 
lui Susan Herring voiau pur şi simplu să ia totul de unde 
rămăsese şi să profite de toate sumele învestite. Cum nu 
aveau încredere deplină, voiau să-i închidă gura 
şantajându-l. Totul va fi ca înainte când o informa din când 
în când pe Susan Herring. Bineînţeles, cu câteva elemente 
în plus. Dar exista o şansă extraordinară să scape. 

Când taxiul opri la bariera care interzicea intrarea în 
complex, Mahmoud Faradj nu se hotărâse încă. Dacă nu 
vorbea a doua zi de dimineaţă, altă dată era deja prea 
târziu. Dacă nu ar fi fost fotografia aia îngrozitoare cu el în 
genunchi şi cu sexul celuilalt în gură, lucrurile ar fi mers 


mult mai uşor... 
x 


* * 


Malko cerceta ochii umbriţi ai Annei-Maria Ximenes, 
încercând să-i citească gândurile. Tăcut, Gozzo fixa 
podeaua din marmură. Liniştea devenise aproape palpabilă. 
Malko ameţi. Se găsea exact acolo unde nu voise să fie. Se 
juca de-a ucenicul vrăjitor, ca o reacţie în lanţ pe care nu 
mai putea s-o controleze. 

— Nu cântăriţi consecinţele acţiunii dumneavoastră, îi 
spuse el Annei-Maria. Nici nu cunoaştem toate iţele acestei 
poveşti. Dar mai ales, nu ştim dacă libianul nu i-a povestit 
tot maiorului după ce s-a întors. In toate cazurile, ne 
scăldăm în ape tulburi. 

Tânăra se transformase în statuie. 


100 


— Fie că vreţi, fie că nu, noi tot vom acţiona mâine 
dimineaţă. 

Se ridică şi ieşi din încăpere urmată de Gozzo, lăsându-l 
pe Malko în culmea disperării. Chiar dacă nu participa direct 
la răpirea maiorului Dhofar, va fi răspunzător faţă de CIA şi 
de MI5. Dacă Mahmoud Faradj cedase şi povestise tot, 
arabii îi aşteptau cu mitralierele pregătite... Îl aştepta încă o 
noapte liniştită... 


101 


Capitolul XI. 


Mişcarea regulată a ştergătorului de parbriz aproape că îl 
hipnotiza pe Malko, adormindu-l în mod irezistibil, după o 
noapte albă. Îl opri. Parbrizul Mercedes-ului se acoperi în 
câteva clipe de un abur fin care deforma complet toate 
obiectele şi nu era momentul. Maşina staţiona la intersecţia 
străzii St. Andrews cu Sliema Regional Road, chiar în 
spatele panoului cu semnul „stop”. În stânga, erau cele 
două benzi ale micii autostrăzi care coborau spre Sliema, 
trecând pe la poalele colinei St. Julian. La dreapta, Sliema 
Regional Road mergea spre vest în mijlocul unui peisaj 
dezolant. Malko nu îşi lua privirea de la intrarea în tunelul 
cu două benzi de autostradă. Botul Mercedes-ului nu se 
vedea din vale. De departe, părea o maşină care aştepta să 
intre în vâltoarea traficului de pe partea stângă, ce cobora 
spre Sliema. Era şapte şi jumătate, iar circulaţia era destul 
de intensă. Maltezii se trezeau dis-de-dimineaţă. Parbrizul 
devenise opac. Puse în funcţiune ştergătorul de parbriz. 

Lângă el, Gozzo fuma un Rothmans, iar ceilalţi maltezi 
din spate, cu feţele uleioase, negricioase şi pline de coşuri, 
nu scoseseră un cuvânt. În afară de cârligul lui Gozzo, 
nimeni nu avea armă. Malko era la volanul Mercedes-ului. O 
siluetă în haină de ploaie apăru brusc din tunel, alergând pe 
marginea drumului şi venind spre Mercedes. Erau 
aproximativ trei sute de metri de la ieşirea din tunel până la 
locul unde aştepta vehiculul. Malko se întoarse către Gozzo 
şi zise: 

— Binoclul. 

Maltezul i-l întinse. Făcuseră deja planul. Malko îl 
îndreptă spre bărbatul care alerga şi distinse mustaţa deasă 
şi părul rar, lipit de cap de transpiraţie. Dar nu era maiorul 
Dhofar, cu toate că atunci când a plecat grupul celor 
cincisprezece libieni să facă jogging, ofiţerul se afla în 
fruntea lui. De aceea Malko se hotărâse să-i aştepte la 
întoarcere şi apoi să treacă la acţiune, în speranţa că vor fi 
mai răzleţi. Oare ce se întâmplase? 


102 


A 


Un mic val de adrenalină îi acceleră lui Malko bătăile 
inimii. Oare Mahmoud Faradj îi povestise? Nici o regulă nu-i 
interzicea maiorului Dhofar să se întoarcă cu maşina sau să- 
i întindă o cursă lui Malko. Fiecare libian putea să ascundă 
cu uşurinţă câte o armă în canadiana largă. Malko îşi 
imagină într-o fracțiune de secundă ce se putea întâmpla şi 
îşi văzu viitorul năruindu-se. Burt Holiday nu ştia ce aveau 
ei de gând să facă. In cazul nereuşitei, Malko va sta într-o 
închisoare malteză până la adânci bătrâneţe... Era prea 
târziu ca să mai dea înapoi. Un al doilea alergător apăru la 
zece metri în spatele primului. Apoi se ivi şi al treilea. Malko 
nu avea decât imaginea staturii mărunte a maiorului. Nu 
putea să-l scape. Se apropia primul alergător. Probabil că se 
va mira când va vedea maşina oprită la nesfârşit la stop. 

— Ce facem? îl întrebă Gozzo nervos. 

— Trebuie să plecăm, spuse Malko. 

Oricum nu puteau rămâne mult timp aici. Mercedesul 
porni încet şi se opri câteva secunde la stop. Din păcate, nu 
mai venea nici un alt vehicul din dreapta, iar Malko fu 
nevoit să pornească imediat. Din tunel apăru un alt 
alergător, apoi următorii... Dar nici urmă de maior. Malko 
conducea cât putea de încet. După un timp, ajunse în 
dreptul primului alergător care abia catadicsi să se uite la 
maşină. Ceilalţi care alergau cu gura căscată nu îi dădură 
deloc atenţie. Malko se afla acum la câţiva metri de intrarea 
în tunel. Il depăşiră deja vreo şase alergători. Fasciculul 
lumină cam o sută de metri de tunel. Nu erau nici vehicule, 
nici alergători. 

Maiorul Dhofar parcă se evaporase împreună cu câţiva 
dintre oamenii săi. Malko apăsă cu furie pedala de 
acceleraţie. Se terminase. Mahmoud vorbise. Maiorul 
Dhofar se întorsese la institut pe alt drum. Străbătuseră 
deja tunelul mai mult de jumătate, când Malko zări în 
capătul celălalt patru siluete grupate în jurul altei siluete 
care era mai mică de înălţime. Gozzo mârâi de bucurie. 

Maiorul libian obosise şi se întorcea la institut înconjurat 
de cei mai fideli oameni ai lui. Acest lucru însă nu le uşura 
treaba Aproape că ajunseseră în dreptul lor. Mai erau încă 
trei libieni care abia alergau la o sută de metri în spatele 


103 


grupului maiorului. Acesta păru că se prăbuşeşte, cu gura 
larg deschisă, târându-şi picioarele după el şi aplecat mult 
în faţă. 

Oamenii maiorului se depărtară puţin, iar Mercedesul opri 
chiar lângă Dhofar. Prin parbriz, Malko îl văzu pe libian 
ridicând capul surprins, crezând că este vorba de o 
manevră greşită. Făcu un mic ocol casă evite maşina. 

Cele trei portiere se deschiseră în acelaşi timp. Dându-i 
brânci cu umărul, Gozzo îl apucă pe maior de mijloc şi îl 
ridică în aer ca pe un copil. Unul dintre maltezii din spate 
ocoli deja Mercedesul şi deschise portbagajul. Ceilalţi libieni 
nu realizaseră ce se întâmplase, decât în clipa în care îl 
văzuseră pe maiorul Dhofar băgat pe jumătate în portbagaj. 
Aplecat peste el, Gozzo încerca să-l bage de tot. Planul 
iniţial era să-l ameţească puţin, însă în cazul în care nu se 
aflau în preajmă cei patru libieni. 

Revenindu-şi din surpriză, aceştia se repeziră la 
Mercedes. Gozzo îl lăsă imediat pe maior pe care îl luă în 
primire alt maltez plin de coşuri. Gozzo scoase cârligul de 
măcelar de la brâu şi îl roti în aer, oprindu-i pe libieni. În 
spatele Mercedes-ului, maiorul se zbătea în continuare. 
Gâfâind încă de alergătură, libienii se grupară şi blocară 
drumul. Ceilalţi trei se apropiară periculos de mult. Unul 
dintre cei care îl încadrau pe maior începu să urle ceva în 
arabă ca să-şi cheme camarazii. Se întinseră pe tot drumul 
ca să blocheze trecerea. Dacă nu porneau în următoarele 
douăzeci de secunde, erau înconjurați. Malko strigă la 
Gozzo: 

— Urcaţi-vă repede şi lăsaţi portbagajul deschis! 

Gozzo se dădea încet de tot înapoi în faţa celor patru 
libieni. Prietenul său se mai lupta încă în spate cu maiorul. 
Gozzo urlă ceva în malteză, iar coşurosul se sui în portbagaj 
antrenându-l şi pe libian. Picioarele le atârnau afară, dar nu 
atingeau pământul. Malko puse maşina în marşarier şi strivi 
pedala de acceleraţie. Mercedesul făcu un salt înapoi şi 
frânele scrâşniră. 

Gozzo şi cel de-al treilea maltez se grăbiră să deschidă 
portierele şi se aruncară înăuntru. Mercedesul era aşezat 
de-a curmezişul drumului. Malko trecu în viteza întâi şi porni 


104 


spre taluzul cu iarbă ce separa cele două benzi pe care îl 
trecu cu o smucitură îngrozitoare. Cârmi volanul cât putu de 
mult şi o luă spre nord-vest. Unul dintre arabi reuşi să se 
agate de portiera dreaptă din spate şi alerga pe lângă 
maşină înjurând. Gozzo deschise geamul şi îi înfipse cârligul 
în mână. Acesta se desprinse urlând şi se rostogoli pe 
pământ. 

Malko evită la timp o maşină. Arabii alergau după ei, dar 
nu mai prezentau nici un pericol. In schimb, cele patru 
picioare care ieşeau din portbagaj puteau să atragă atenţia 
asupra lor. Malko acceleră şi mai mult strângând din dinţi şi 
uitându-se tot timpul în oglinda retrovizoare. Libienii vor da 
alarma. În Malta, exista totuşi o poliţie. 

După cinci sute de metri, vira la stânga pe un drumeag 
ce ducea la Il Mielah, apoi se opri în spatele furgonetei 
acoperită cu prelată. Din ea coborâră cinci oameni. |n 
spatele Mercedes-ului se produse o mică busculadă. Când 
Malko se dădu jos, maiorul Dhofar dispăruse deja în 
furgonetă. Gozzo îl împinse pe Malko spre cabina acesteia. 

— Repede! Repede! 

Se urcară în faţă. Mustăciosul care era la volan demară 
imediat, fără să scoată o vorbă. Totul nu durase decât un 
minut. Malko privi zidurile de stâncă ce defilau în viteză de 
o parte de alta a drumului. Câştigaseră totuşi prima manşă. 
Acum aveau moneda de schimb. Dacă mai rămăsese ceva 
de schimbat. Furgonetă se îndrepta spre vila Annei-Marii 
Ximenes. Dar necazurile nu se terminaseră aici. Libienii nu- 


şi lăsau baltă comandantul. 
x 


* * 


Anna-Maria Ximenes înainta spre furgonetă cu trăsăturile 
încordate. Imbrăcată tot cu taiorul gri şi cu cizmele negre 
înalte strânse pe picior. Ea băgă capul pe geamul lăsat şi 
întreba plictisită: 

— L-aţi prins pe ticălos? 

Maltezii îl scoteau deja pe maiorul Dhofar. Anna-Maria 
ţipă de bucurie. Trei maltezi dispărură cu prizonierul în 
spatele casei. Malko se dădu jos din furgonetă. 

— Unde o să-l ţineţi? 


105 


Tânăra nu se lăsă. 

— Avem o groapă septică. Ştiţi ce înseamnă, nu-i aşa? 
Hazna. A noastră este împărţită în două. Momentan, una 
este goală, dar este de ajuns să las levierul în jos. O parte e 
plină ochi. Dacă poliţia sau libienii ajung aici... 

Malko era sigur că vorbea serios. O urmă. Lângă una 
dintre sere era o deschizătură dreptunghiulară. Maiorul 
Dhofar era închis între zidurile de ciment gri, legat fedeleş. 
Din sol ieşea o duhoare insuportabilă. 

— Inchideţi-o! ordonă tânăra. 

II luă relaxată pe Malko de braţ. 

— Am pregătit micul dejun. Meritaţi din plin. 

Intrară în casă. Imediat ce ajunseră în hol, ea se întoarse 
şi se lipi brusc de el. 

— Mulţumesc. Dacă nu eraţi dumneavoastră, oamenii 
mei nu ar fi îndrăznit. 

Erau aproape cuvintele lui Burt Holiday, dar rostite pe alt 
ton... Se instalară în sufragerie. Malko era îngrijorat. 

— Acum putem să facem schimb cu Godfrey Borg, spuse 
Anna-Maria plină de speranţă. 

Malko nu-i împărtăşea opinia în totalitate. 

— Sper să nu fie prea târziu, zise el. 

Tăcură amândoi. Malko se gândea la evenimentele care 
vor urma. Libienii trebuie să fie extrem de înfuriaţi. Ardea 
de nerăbdare să se facă ora cinci ca să se întâlnească cu 
Mahmoud Faradj, să afle ce s-a întâmplat şi să înceapă 
negocierile în vederea schimbului. Spera ca poliţia malteză 
să nu se amestece. Ar fi complicat enorm lucrurile. 

— La ce vă gândiţi? întrebă Anna-Maria. 

— La vacanţă, zise Malko. Şi la întâlnirea pe care o voi 


avea în curând cu Farad). 
x 


* * 


Stând în faţa unui pahar cu Perrier, Mahmoud Faradj se 
întoarse brusc când auzi uşa barului din Dolphin Hotel 
deschizându-se. Insă nu erau decât doi maltezi care îi 
aruncară o privire indiferentă. 

Libianul ştia de o oră că maiorul Dhofar - maiorul lui - 
fusese răpit de nişte necunoscuţi. Pregătea o emisiune 


106 


pentru Tripoli în momentul în care camarazii lui dăduseră 
buzna în studio, ciufuliţi, în culmea isteriei şi tulburaţi, 
îmbrăcaţi încă în canadiene. Faradj se abţinu cu greu să nu 
se trădeze. lşi terminase treaba cu chiu cu vai, apoi, 
pretextând că îi e rău, se dusese să se întindă în camera lui. 
Analiză în minte fiecare cuvinţel din discuţia lui din ajun. Din 
cauza lui reuşiseră să-l răpească pe maiorul Dhofar pentru 
că pomenise despre jogging... . 

Faradj avea multe defecte. Insă era profund devotat ţării 
sale, iar această greşeală îl îmbolnăvea. Mai cu seamă că 
trebuia să se întâlnească cu răpitorii maiorului la ora cinci, 
în Sliema... Puteau să-i ceară să le facă legătura cu prietenii 
lui. Auzise vag de răpirea unei personalităţi malteze, dar nu 
ştia unde se afla. Nu fusese transmis nici un mesaj la Tripoli 
cu acest subiect. Crezuse că americanii erau interesaţi de 
transmisiunile lui, dar ei îl vizau pe maior. Îl zări un alt libian 
şi se aşeză în faţa lui. 

— Ai aflat ce s-a întâmplat? îl întrebă el imediat. 

Faradj dădu din cap. Răpirea maiorului nu-i mai dădea 
acum posibilitatea să-şi mărturisească greşeala. Ar începe 
prin a-i smulge unghiile, iar abia după aceea îl vor asculta. 
Nu-i rămânea decât să se afunde şi mai mult în trădare sau 
să găsească o scăpare. Işi termină apa minerală, aruncă o 
monedă pe masă şi se ridică. Avea un răgaz de cinci ore ca 
să găsească o modalitate eficientă de a-şi salva onoarea şi 
de a-şi ajuta camarazii. Era clar că nu avea suflet de 


trădător... 
x 


* * 


Malko îşi parcase maşina în faţa hotelului Pre/una, pe 
Tower Road. Hotelul era frecventat de libieni şi era de 
presupus că Faradj nu atrăgea atenţia în acest cartier. Era o 
vreme splendidă. In faţă, pe un mic ostrov, se înălța un fel 
de fortăreață care avansa în mare, transformată în pizzerie. 
Impături ziarul Malta Times. Nu se pomenea nimic despre 
răpirea maiorului libian. Era clar că ziarelor malteze le 
scăpau multe evenimente. Ori cenzura era extrem de 
eficientă. 

Un autobuz vopsit în verde şi alb opri chiar în dreptul lui. 


107 


Din el coborâră câteva persoane, printre care şi Mahmoud 
Faradj. Acesta privi în jur. Malko se dădu imediat jos din 
maşină şi înainta spre el cu atenţie. Poate că libienii mai 
aveau chef să continue jocul de-a răpirea... Două maşini 
pline cu militanţi erau staționate ceva mai încolo, gata să 
intervină. Văzu portierele deschizându-se şi coborând un 
grup de mustăcioşi. 

Libianul intrase pe mica esplanadă care se afla deasupra 
mării şi înconjura pizzeria. Era un loc propice pentru o 
răpire. 

Merse în urma lui. Libianul se duse la capătul digului ce 
mărginea fortăreaţa şi se opri lângă parapetul din piatră, 
dar nu se întoarse. Malko ajunse la doi metri de el, însă 
libianul nu-i dădea nici o atenţie, prefăcându-se că admiră 
valurile Mediteranei... 

— Faradj! 

Libianul se întoarse uşurel, ţinând mâinile în buzunarul 
impermeabilului. Malko observă imediat privirea bizară, 
pierdută şi încleştarea maxilarelor, ca şi cum s-ar abţine să 
nu plângă şi fu mai vigilent. Bărbatul din faţa lui nu se afla 
în starea lui normală, ci cu nervii la pământ. Era genul de 
situaţie periculoasă. Faptul că ţinea mâinile în buzunare îl 
neliniştea. li separau doar doi metri. Se întoarse. Gorilele 
malteze se împrăştiaseră, blocând orice ieşire. Dacă încerca 
să-l ucidă pe Malko, era sinucidere curată... 

— Faradj, acum ştiţi de ce am vrut să vă văd, începu el. 
Trebuie să punem capăt unei controverse care ar putea 
deveni stânjenitoare pentru toată lumea. Maiorul Dhofar... 

Se întrerupse brusc. Libianul nici nu-l asculta. In 
atitudinea lui era ceva neobişnuit. Era încordat şi detaşat 
totodată. Malko plecă privirea spre buzunare. In cel din 
dreapta, observă o umflătură destul de pronunţată. Faradj 
strângea un obiect în mână. 

— Faradj, nu te prosti, zise Malko. 

Se apropie de libian şi îl apucă de braţ. Spre marea lui 
surpriză, acesta nu se zbătu, ci pur şi simplu rămase cu 
mâna în buzunar. Malko simţi cum tremură. 

Mintea i se lumină pe dată. Vru să se îndepărteze de 
libian, dar acum nu-l mai lăsa el. II ţinea cu putere de braţ, 


108 


dar nu scotea mâna din buzunar. Malko auzi un mic zgomot 
în impermeabil. Avea o grenadă. 

li dădu libianului un pumn zdravăn în stomac, încât 
acesta se ghemui, dar nu-i dădu drumul. Văzând că se 
luptă, gorilele malteze alergară spre ei. Malko urlă: 

— Nu vă apropiaţi, are o grenadă! 

Era chestiune de secunde. Libianul strigă ceva în arabă, 
cu ochi de nebun. Secundele se scurgeau foarte repede. 
Malko înţelese că nu va avea timp să fugă înainte de 
explozie. Îi puse piedică libianului care căzu în genunchi 
fără să-i dea drumul. Malko îl culcă pe burtă. 

Când explozia se produse, Malko era aplecat peste el. 
Zgomotul fu mai surd decât se aşteptase. O explozie 
înfundată. Corpul lui Faradj fu ridicat de la sol, iar suflul 
exploziei îl aruncă pe Malko la câţiva metri, proiectându-l în 
balustrada de piatră, în timp ce fumul negru îl învăluia pe 
libian. 

Când Malko îşi recapătă răsuflarea, Faradj se zvârcolea 
pe jos, chircit, alb ca varul şi ţinându-se cu mâinile de burtă. 
Gorilele malteze alergau spre locul cu pricina. Pe Tower 
Road nu se auzise nimic din cauza zgomotului circulaţiei. 
Fumul se risipise, însă rămăsese o pată neagră la locul 
exploziei. Se aplecă deasupra libianului. li curgea sânge din 
gură. Burta şi toracele erau o imensă gaură sângerândă... 
Corpul lui servise drept scut protector pentru Malko. Incercă 
să-i scoată mâna din buzunar, însă aceasta se desprinse 
singură. Din ea ţâşni un val de sânge. 

Malko se ridică, dar picioarele îi tremurau. | se 
întâmplase foarte rar să fie atât de aproape de moarte... 
Brusc simţi că i se prelinge ceva pe faţă. Şterse cu mâna şi 
văzu că e sânge. Tampona locul cu batista, iar gorila îl luă 
de braţ. 

— Să mergem. 

Era tot ce puteau să facă. Se îndreptară repede spre 
maşină, lăsându-l pe Faradj în agonie. Moartea putea 
surveni în orice clipă şi nu mai putea fi salvat. După ce se 
urcă în maşină, Malko se uită în oglinda apărătorii de soare 
şi se examina. Avea o gaură mică între ochi, chiar la baza 
nasului. Era o schijă fină din grenadă care se oprise în os. 


109 


Dacă explozia ar fi fost mai puternică, i-ar fi pătruns în 
creier. Maşina demară brusc, smulgându-l din gânduri. 
Faradj voise să se sinucidă, omorându-l şi pe el. Libienii vor 
înţelege numaidecât. Trebuia să găsească pe altcineva 


pentru negocieri. 
x 


* * 


Recepţionerul de la Wilton îi dădu lui Malko un pachet cu 
mesaje telefonice. Le parcurse repede cu privirea. Toate 
erau de la Burt Holiday. Cum nici ziarele şi nici radioul nu 
pomeniseră încă de răpirea maiorului Dhofar sau de 
sinuciderea lui Mahmoud Faradj, însemna că libienii îl 
puseseră în temă pe şeful centralei prin alte mijloace... 

Malko se duse în cameră, în timp ce doi oameni de-ai lui 
Gozzo se aşezaseră în hol. Existau puţine şanse ca libienii 
să întreprindă o acţiune în hotel, dar era mai bine să ia 
măsuri de prevedere. 

Inainte să ridice receptorul, verifică dacă uşa de 
comunicare cu camera Tamrei era bine încuiată. Nu avea 
nici o veste de la libaneză. Formă numărul personal al 
americanului, spuse cine este şi aşteptă. Vocea lui Burt 
Holiday izbucni în ureche încordată şi ascuţită. 

— Unde aţi fost? Trebuie să vă văd imediat. 

— Peste o oră, spuse Malko. Am avut un mic accident şi 
trebuie să mă schimb. 

inchise înainte ca americanul să apuce să mai spună 
ceva. Urechile îi mai vâjâiau încă în urma exploziei, îl durea 
tot corpul, iar rana de la nas sângera uşor. Când se uită în 
oglindă, îşi dădu seama că era vânăt la faţă. Nici dacă ar fi 
stat o oră sub duş, nu ar fi alungat oboseala acumulată. Se 
revăzu luptându-se cu libianul, auzi şuieratul grenadei, apoi 
faţa lividă a muribundului, ciuruit de schijele de oţel 
fierbinte şi cu pieptul despicat. Lui Malko îi curgea sânge din 
coapsă, sângera în mai multe locuri şi îi durea tot corpul. 
Incă nu-i sunase ceasul. Se îmbrăcă şi se parfumă. Acum 
trebuia să lupte pe alt câmp. Se pregătea să înfrunte 
furtuna cu Burt Holiday. 


110 


— Sunteţi inconştient! Sunteţi complet nebun! Cum aţi 
putut... 

Burt Holiday îşi şterse buzele care îi tremurau de furie. Se 
bâlbâia învârtindu-se ca un titirez în jurul lui Malko. Era în 
pragul isteriei. 

Chiar el îi deschisese uşa, vesel ca un cioclu. Văzând că 
atitudinea lui ostilă nu îl impresionează pe Malko, se mai 
calmă. Incepuse să-l obosească. 

— Ce am făcut e bun făcut, zise el, să ne aşezăm şi să 
analizăm viitorul. 

Se aşeză primul. Burt Holiday se proţăpi imediat în faţa 
lui şi îi întrebă pe un ton sever: 

— De ce nu i-aţi împiedicat să facă o asemenea 
tâmpenie? 

— Mai întâi, nu eram sigur că făceau o tâmpenie, zise 
Malko. Aş vrea să ştiu cum aţi aflat? 

Şeful centralei aproape că se sufocă de furie. 

— De la maltezi, na! Adjunctul CID a intrat furios în birou. 
Libienii i-au spus că CIA a organizat o lovitură împreună cu 
naţionaliştii şi că se vor duce să se plângă lui Mintoff. Că 
este un amestec intolerabil în politica internă a Maltei şi o 
agresiune fără margini. (Vocea îi deveni ascuţită.) Veţi da 
socoteală pentru asta! Sunt obligat să-i anunţ pe şefii de la 
Langley. 

— Negaţi, zise Malko cu blândeţe. Spuneţi-le că nu ştiţi 
despre ce vorbesc. 

Ochii de vițel ai americanului părură că sar din orbite. 

— Dar v-au văzut! urlă el. Conduceaţi maşina răpitorilor. 
V-aţi folosit de un informator din MI5 al cărui nume eu vi l- 
am dat. (Oftă.) Am fost nebun. 

— Ascultaţi-mă, începu Malko, sunt gata să jur că eu 
singur am găsit acest nume şi că nu sunteţi cu nimic 
implicat, că am acţionat de capul meu, că am furat vaza 
Soissons, că nici măcar nu ştiu cum se scrie „CIA”, dar nu 
mai strigaţi atât... 

Burt Holiday căscă şi închise gura ca un peşte care nu 
putea să respire pe uscat. Malko profită de răgaz şi 
continuă: 

— Libienii nu sunt nici ei nişte îngeraşi. L-au răpit pe 


111 


Godfrey Borg şi i-au asasinat pe John Fitzpatrick şi pe Susan 
Herring. lar maltezii ar face bine să se preocupe de soarta 
propriilor concetăţeni, precum Godfrey Borg. Am acţionat 
astfel pentru binele serviciului, doar ştiţi bine. 

— Trebuia să-mi cereţi aprobarea, i-o tăie americanul. Eu 
sunt şeful aici. V-am interzis orice acţiune violentă... 

— N-am avut răgazul necesar. Acum trebuie să ieşim din 
această încurcătură... 

— Aşteptaţi, îl întrerupse Holiday. CID mi-a telefonat şi 
mi-a spus că poliţia a găsit în Sliema cadavrul unui libian 
sfârtecat într-un mod îngrozitor. Se pare că s-a sinucis cu o 
grenadă, însă martorii au văzut o luptă chiar înaintea 
exploziei. Se tem să nu aibă cumva legătură cu răpirea. 

— Au dreptate, spuse Malko. 

li povesti pe scurt păţania cu Mahmoud Faradj, inclusiv 
episodul cu fotografiile. Burt Holiday se făcu livid la faţă. 

— Dezgustător,  murmură el. Mai mult decât 
dezgustător... Cum aţi putut face aşa ceva? 

— Cu un blitz, răspunse Malko. 

Crezu că şeful centralei se va repezi la beregată. Dar nu 
mai era în stare. 

— Libienii pot să şi-l ia pe maior cu condiţia să ni-l dea pe 
Godfrey Borg nevătămat. In acelaşi timp, dacă e posibil. Ar 
trebui ca prietenii dumneavoastră maltezi, care se înţeleg 
atât de bine cu ei, să le transmită propunerea. 

— Aşa ceva nu se poate! zise categoric americanul. Nu 
pot să mă amestec în povestea asta. 

— Va trebui, insistă Malko, aveţi tot interesul să meargă 
treaba bine. De-ar mai fi în viaţă Godfrey Borg... Altminteri, 
maiorul Dhofar este în rahat în adevăratul sens al 
cuvântului. 

— Sunteţi şi mojic pe deasupra, făcu Burt Holiday şocat. 

— Nu sunt deloc mojic, o spun pe şleau, preciza Malko. 

li expuse condiţiile de reţinere ale maiorului libian, fără 
să divulge adresa Annei-Maria Ximenes. 

— Incetaţi, că  înnebunesc de tot, izbucni şeful 
Operaţiunilor, ştiam eu că sunteţi ţicnit, dar nici chiar aşa... 

Malko se ridică. 

— Vă las. Şi-aşa am avut destule emoţii pe ziua de azi. 


112 


Faceţi ce v-am spus. Dacă aveţi vreun răspuns, anunţaţi-mă 
şi pe mine. Mă duc să mă culc, la Hilton. 

Americanul nu-l mai conduse. Aerul răcoros îi făcu bine 
lui Malko. Dinspre golful Marsamxett bătea o briză 
binefăcătoare. Prefera să nu se mai gândească la viitorul 
îndepărtat. Fără să recunoască, era fascinat de hotărârea 
Annei-Maria Ximenes. Probabil că şi din cauza farmecului ei 


ascuns. 
* 


* * 


Friptura „pizzaiola”, plutind în mult sos de roşii, avea 
duritatea oţelului cromat. Malko încerca o ultimă sforţare ca 
s-o taie când veni un chelner să-l anunţe că era chemat la 
telefon, pe coridorul de lângă recepţie. Se ridică bucuros, 
crezând că îl va scăpa de carnea tare cât va lipsi. Oricum, 
nu prea avea poftă de mâncare... Era Burt Holiday. Se mai 
calmase puţin. 

— Am veşti, începu el. „Prietenii” dumneavoastră au fost 
contactaţi. Se pare că persoana care se găseşte la ei este 
sănătoasă. In principiu, acceptă schimbul sub presiunea 
oamenilor de aici. 

— E bine, spuse Malko. 

Prin urmare, Godfrey Borg trăia. 

— Vor ca totul să se petreacă fără zgomot, sublinie Burt 
Holiday. Ca să faciliteze această întâlnire. CID vă pune la 
dispoziţie spitalul Ordinului care se află acum în renovare. 
Este la marginea oraşului La Valetta. In seara asta 
muncitorii nu lucrează. Schimbul se va face în sala mare a 
spitalului. Noaptea, cartierul este liniştit. Amănuntele şi ora 
vă vor fi comunicate de un reprezentant din tabăra adversă, 
la barul Phoenicia, peste o oră. Spuneţi că sunteţi domnul 
Jones. 

— Original... zise Malko. Bine, mă voi duce. 

Se auziră nişte pârâituri în receptor, apoi americanul 
adăugă: 

— Acesta trebuie să fie sfârşitul poveştii. Nu ne mai 
jucăm de-a cruciadele. Plecaţi cu primul avion. 

— Cu sau fără Godfrey Borg? 

— Cu el, dacă vrea să vină. Şi fără el, dacă lucrurile se 


113 


vor complica. Nu am chef de scandal, aţi înţeles? 

— Nici că se poate mai bine, spuse Malko. Sper ca 
tovarăşii noştri din faţă să nu aibă intenţii rele. 

— Nu vorbiţi prostii, făcu Burt Holiday, sec. V-am spus că 
CID garantează totul. Nu suportă violenţa în Malta. 

— Nici eu, zise Malko. Bine că suntem de acord măcar 
într-o privinţă. 


Capitolul XII. 


Barul hotelului Phoenicia era aproape gol. În spatele 
tejghelei care ocupa un întreg panou, barmanul prepara cu 
nonşalanţă un cocteil. Malko alese o masă în stânga intrării, 
cu faţa la bar. Mai în spate, două femei elegante discutau în 
şoaptă aşezate în fotolii adânci din catifea gri. Parcă s-ar fi 
aflat la Marienbad, cu lungi coridoare pustii şi sinistre şi o 
sală de dans cu covoarele rulate. O lume adormită. 
Barmanul se apropie. 

— AŞ dori o votcă, spuse Malko. Dacă întreabă cineva de 
domnul Jones, spuneţi-i să vină la masa mea. 

— Foarte bine, răspunse barmanul. 

În acest moment intră şi Gozzo şi se sprijini cu coatele de 
bar, cu spatele la Malko, dar cu ochii în oglindă ca să poată 
supraveghea masa. li făcu lui Malko cu ochiul. Tot barul 
trebuie să fi fost invadat de gorilele naţionaliste. Se uită la 
ceas: opt şi douăzeci şi cinci. 

La opt şi douăzeci şi nouă, un bărbat intră în bar, 
îmbrăcat într-un costum albastru cu dungi, cu o 
mustăcioară discretă, dar bine îngrijită, cu sprâncene 
stufoase, tenul bronzat şi un nas proeminent. Malko avu un 
şoc când îl recunoscu pe omul din fotografiile arătate de 
şeful centralei. Era Mohammed Djalloud, membru al 
Serviciilor speciale libiene, acuzat de numeroase atentate. 
Era un ucigaş. Îşi plimbă privirea prin bar şi se opri lângă 
Malko. 

— Domnul Jones? 

— Eu sunt. 


114 


— Cred că avem întâlnire. 

— Adevărat, spuse Malko, luaţi loc. Ce beţi? 

— Un Perrier. 

Aşteptară tăcuţi ca barmanul să le servească băuturile. 
Malko observă că bărbatul din faţa lui avea mâinile foarte 
îngrijite. Se strădui să nu-l privească drept în ochi. Libianul 
nu se atinse de apa minerală, dar zise: 

— Suntem de acord cu întâlnirea pe care aţi propus-o. 
Diseară, la ora douăzeci. In fostul spital al Ordinului, vizavi 
de fortul St. Elme. Aşteptaţi-ne la capătul sudic al marii săli 
de la parter. Noi vom intra pe uşa dinspre nord, prin 
bastionul St. Lazare. Schimbul se va face la mijloc. 

Vorbea engleza rar, dar pe înţeles, pe alocuri cu o 
intonaţie guturală. Malko se gândea. El nu cunoştea spitalul 
şi nu-i plăcea ca adversarii lui să aleagă locul unde se vă 
face schimbul. 

— De ce acolo? Poate că ar fi fost mai bine într-un loc, să- 
i zic aşa, mai aerisit. 

Libianul îşi fixă privirea asupra lui Malko. Era de 
nepătruns. 

— Acolo, sau nu mai facem nici un schimb, spuse el. 
Vreau să spun că, dacă nu veniţi diseară la întâlnire, altă 
dată, nu va mai fi nici un schimb. La opt fix. 

Se ridică, îl salută pe Malko cu o uşoară înclinare a 
capului şi ieşi din bar sub privirea arzătoare a lui Gozzo. 
Imediat, acesta veni lângă Malko, fără să-şi facă griji în 
privinţa barmanului. 

— Ei? 

— Ìn seara asta la opt, la spitalul cruciaților, îl informă 
Malko. Aş vrea să facem o plimbare până acolo. 

— Dacă vreţi, spuse Gozzo. 

leşiră din hotel şi se duseră la Mercedes. Malko se aşeză 
în spate. Pe podea era un Kalaşnikov învelit într-o pânză. O 
luară pe Merchant Street, coborâră către marginea oraşului, 
străbătură La Valetta, apoi ajunseră în faţa impunătorului 
fort St. Elme. Aici se înălța o imensă clădire administrativă, 
iar în dreapta lor, fostul spital al cruciaților. Era un complex 
enorm care se întindea de pe Merchant Street până pe Irish 
Street, de-a lungul zidurilor. In faţă, era un fel de esplanadă 


115 


unde se efectuau lucrările. N 

— Vreţi să intraţi? îl întrebă Gozzo. Cunosc pe cineva. In 
acest moment, este în renovare, sunt numai muncitorii. 

Prin urmare în timpul nopţii era pustiu. lată de ce 
aleseseră libienii acest loc. Şi ei aveau prieteni aici... Gozzo 
se apropie de un muncitor care purta o banderolă albastră 
cu inițialele P.W.2 

După câteva clipe, maltezul le deschise uşa de la intrarea 
în spital. Malko era puţin emoţionat. Această clădire avea 
şase sute de ani, iar strămoşii lui lucraseră aici. 

In faţă, era o imensă curte interioară pătrată, mărginită 
de o galerie acoperită, iar totul era înconjurat de scânduri, 
de saci cu ciment şi de schele. Pietrele fuseseră curățate şi 
căpătaseră culoarea iniţială. Era superb. „Ghidul” lor îi duse 
în partea stângă, pe nişte scări din piatră. 

Ajunseră la o intrare cu boltă. După ce pătrunseră 
înăuntru, Malko se opri cu răsuflarea tăiată. Se aflau într-o 
sală colosală, lungă, cu tavanul boltit, construit din piatră şi 
fără nici un ornament. „Ghidul” se apropie. 

— Este cea mai mare sală din Europa, domnule, spuse el. 
Are 560 de picioare în lungime. In timpul cruciadelor, 
bolnavii mâncau din farfurii din argint masiv. Dar Napoleon 
a furat toată vesela... 

Urât din partea lui. Această sală era absolut 
impresionantă. Numai câteva ochiuri cu grilaj dădeau în 
exterior, bineînţeles în afară de uşa pe care intraseră... 
Această superbă sală era o capcană pentru întâlnirea cu 
libienii. Mai cu seamă că partea pe care o vizita Malko se 
termina cu o fundătură. 

— Mai sunt încă două săli la fel de mari dedesubt, 
continuă „ghidul”, dar sunt în renovare. Acolo se ajunge pe 
scările interioare. 

Sălile erau construite paralel cu cheiul, dar deasupra 
nivelului apei. Malko mai făcu câţiva paşi, apoi o luă către 
ieşire. Era sigur că libienii îi întindeau o cursă. Imediat ce 
făceau schimbul, îl lichidau în mod discret, la adăpostul 
pereţilor groşi, departe de orice intervenţie din exterior. 
„Ghidul” băgă o liră în buzunar şi nu mai contenea cu 


21 Public worker. Angajat municipal (n.a.). 


116 


mulţumirile. 
x 


* * 


— Trebuie să amânăm întâlnirea, insistă Malko. Libienii 
ne întind o cursă. O dată ce vor pune mâna pe maior, ne vor 
lichida în linişte. Este o nebunie. 

Anna-Maria îl asculta cu răceală în priviri. 

— Ne ducem, spuse ea. Aveţi încredere în mine. 

Chiar nu avea nici un pic de încredere în ea. Pentru ea 
conta un singur lucru: să-l recupereze pe Godfrey Borg, 
chiar dacă era o nebunie. Or, Malko nu era de aceeaşi 
părere. 

Anna-Maria se ridică brusc. Sânii tresăltau făcând-o şi 
mai atrăgătoare. Işi trecu nervoasă mâna prin părul scurt şi 
negru. 

— Dacă nu vreţi să mergeţi, mă duc singură. Dar vă cer 
să rămâneţi aici. 

Cu alte cuvinte, era prizonier... Malteza avea arata 
influenţă asupra bărbaţilor, încât făcea ce voia cu ei. 
Ambele tabere aveau ceva de împărţit. Mai ales libienii care 
voiau să-l răzbune pe prietenul lor Faradj, deşi fusese un 
trădător. Recurgând la sinucidere, îşi spălase toate 
păcatele. 

Anna-Maria şi Malko se măsurară din priviri, câteva 
secunde. Malko revedea în minte sala imensă veche de 
şase sute de ani, pustie ca un cimitir. La urma urmei, pentru 
un Cavaler al Ordinului de Malta, nu era un loc rău ca să-şi 
găsească sfârşitul. 

— Foarte bine, spuse el, voi veni, dar este nebunie 
curată. 

Anna-Maria se destinse dintr-o dată. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva din partea 
dumneavoastră. 


117 


Capitolul XIII. 


În imensa sală boltită de 174 metri lungime, fără nici un 
singur stâlp care să strice linia, liniştea era absolută, 
aproape minerală. Puținele zgomote ce veneau de afară 
erau înăbuşite de zidurile groase din piatră care rezistaseră 
şase secole de avataruri de toate felurile. Intre aceste ziduri 
pe care se prelingeau firişoare de apă, domnea un frig 
glacial. Becurile simple ardeau din douăzeci în douăzeci de 
metri, împrăştiind cu zgârcenie lumina. 

Malko îşi îndreptă privirea către uşa scundă din partea 
stângă a sălii, ce dădea în curtea interioară a fostului spital, 
înconjurată de o galerie acoperită. Inaintaseră vreo treizeci 
de metri în sală ca să lase o oarecare distanţă între ei şi 
libieni, atunci când vor sosi. Singura intrare a spitalului se 
găsea pe esplanada St. Elme, vizavi de fortul cu acelaşi 
nume. 

Ansamblul de clădiri era înconjurat de un zid înalt din 
piatră în care nu se găsea nici o deschizătură. Totul era în 
reconstrucţie, căci guvernul maltez voia să transforme 
spitalul într-un Palat al Congreselor. Curtea interioară era 
plină de buldozere şi de macarale mici. Malko se zgribuli. 
Libienii întârziaseră cinci minute. 

Maiorul Abu Dhofar zăcea pe dalele reci, băgat într-un 
sac de iută, cu căluş în gură şi legat cu sârmă. Sacul 
răspândea un vag miros greţos, fapt ce amintea de şederea 
lui în hazna. Prin pânza sacului, trupul lui părea minuscul. 
Cei doi maltezi care îl aduseseră nu aveau arme la vedere. 
Insă, îndată ce intrase în sală. Gozzo scosese dintr-o pătură 


118 


un Kalaşnikov care lucea de ulei, căruia îi montase 
încărcătorul. Deşi Malko nu fusese de acord. Fiindcă patrona 
operaţiunea, CID le recomandase să vină fără arme. 
Ghemuit lângă maior, Gozzo pândea uşa laterală. Lângă el 
era o lanternă imensă. 

Anna-Maria Ximenes fuma nervoasă un Rothmans stând 
în picioare lângă Malko. Era îmbrăcată în nişte jeanşi băgaţi 
în cizmele negre, înalte şi un pulover gros de aceeaşi 
culoare. 

La sosire, nu avuseseră nici o problemă. După cum era 
prevăzut, uşiţa spitalului Ordinului nu era încuiată cu cheia 
şi nu era nici un paznic. Lăsaseră Mercedesul în faţa fortului 
St. Elme, în paza unui prieten de-al lui Gozzo. Malko simţi 
brusc cum i se strânge stomacul. Auzise un zgomot lângă 
intrare. 

— Atenţie, murmură el. 

Gozzo se repezi la Kalaşnikov şi se pitula la pământ. Cam 
copilăros. Libienii nu ar fi în stare să tragă ştiind că îl avea 
pe maior. Deodată, fasciculul unei lanterne juca pe pereţii 
roşiatici din faţa uşii. In ciuda sângelui rece, Malko simţea 
totuşi nişte furnicături în degete. Sosiseră libienii. 

Auzi foşnete şi trosnetul unei şipci rupte, apoi zări câteva 
siluete intrând pe uşiţă şi oprindu-se în mijlocul sălii, cu 
spatele la perete. Malko şi grupul său se aflau la patruzeci 
de metri mai la vest, iar în spatele lor sala se întindea în 
întuneric încă vreo sută de metri. Zidul care se găsea în 
dreapta lui Malko ţinea cât Irish Street, dominând portul La 
Valetta. 

Lanterna străluci din nou, îndreptată de data asta în 
direcţia lor. Siluetele lor apărură câteva secunde în lumină, 
apoi se făcu întuneric din nou. După câteva clipe, se auzi o 
voce cavernoasă într-un megafon, oprindu-se în tavanul 
boltit, care cerea: 

— Bring the Major between us, we bring your friend”. 

Sosise clipa mult aşteptată. Ajutat de doi prieteni, Gozzo 
îl scoase pe libian din sac, îl scutură de praf şi îi dezlegă 
gleznele. Cu bărbia în piept şi trăsăturile încordate, maiorul 
Dhofar îşi îndreptă spatele, uitându-se fix la prietenii săi. 


2 Aduceţi-l pe maior şi vi-l dăm pe prietenul vostru (n.a.). 


119 


Apoi privirea se opri la Anna-Maria şi la Malko, ca şi când ar 
fi vrut să-şi amintească bine figurile lor. Gozzo îl împingea 
înainte. 

Malko luase lanterna maltezului şi lumina spaţiul dintre 
cele două grupuri. In acel moment, două siluete se 
desprinseră de grupul libienilor şi începură să străbată 
spaţiul gol. Abia după câteva minute, Malko îl recunoscu pe 
bărbatul pe care îl văzuse doar o singură dată. Era Godfrey 
Borg. Şi el, cu mâinile legate la spate, numai în cămaşă, 
părea să fie în perfectă stare. Anna-Maria Ximenes stătea 
cu mâinile încrucişate la piept şi privea scena cu interes. În 
imensa sală se auzea doar zgomotul paşilor şi uneori câte o 
tuse sau un clinchet de metal. Gozzo strângea arma în 
mâna dreaptă şi o ţinea lipită de şold. Malko se întreba dacă 
libienii erau înarmaţi. 

Printre ei nu se infiltraseră agenţi din CID, prin urmare, 
nici printre libieni. Ceea ce avea să se petreacă în 
continuare, depindea numai de influenţa serviciilor de 
securitate malteze asupra libienilor... Distanţa dintre cei 
patru oameni care se apropiau unii de ceilalţi se micşoră, 
apoi aceştia se contopiră. Malko îşi ţinea răsuflarea. In 
spatele lui se arse un bec, cufundându-i mai mult în 
întuneric. Timp de câteva secunde, cei patru oameni din 
spaţiul gol rămaseră strânşi unii în alţii. Anna-Maria înfipse 
unghiile în braţul lui Malko şi spuse cu o voce incredibil de 
încordată: 

— Asta e, se întorc! 

Gozzo se îndrepta cu paşi lenți spre ei, mergând de-a- 
ndărătelea, protejându-l pe Godfrey Borg cu corpul lui. 
Omul din tabăra adversă făcea la fel cu maiorul Dhofar, 
care dispăruse complet în spatele lui. „Intoarcerea” se 
efectua în aproximativ trei minute, atât de încet se 
deplasau. 

Malko îndreptă lanterna spre faţa lui Borg. Maltezul 
înainta ca un somnambul, clipind din ochi în lumina 
puternică. Gura deschisă şi mersul nesigur arătau că era 
drogat, însă starea lui nu părea a fi prea rea. 

Anna-Maria Ximenes înainta spre el, îl îmbrăţişa şi îi 
spuse ceva în malteză, în timp ce Gozzo îi tăia corzile cu 


120 


care erau legate mâinile. El nu spuse nimic. Tânăra izbucni: 

— Ce i-au făcut ticăloşii ăştia! 

Borg părea incapabil să vorbească. Malko se apropie de 
el, îi puse lanterna în faţă şi văzu că are pupilele dilatate ca 
o pasăre de noapte. Maltezul se clătina pe loc, de parcă îşi 
pierduse echilibrul. 

— Este drogat, spuse el, o să vedem mai târziu. Hai să 
plecăm de-aici. 

In celălalt capăt al sălii, libienii îşi recuperaseră maiorul. 
Se distingeau vag la lumina slabă a becurilor. Lui Malko i se 
păru că nu erau chiar aşa mulţi. II scoteau pe maior de 
acolo. Se întoarse către Anna-Maria: 

— Mai e şi altă ieşire? 

— Nu. 

Prin urmare, se găseau într-o înfundătură. Trebuiau să 
aştepte să iasă libienii, ca pe urmă să poată pleca şi ei. 
Malko cercetă fundul sălii. Se vedeau vag nişte siluete. Oare 
de ce nu plecau libienii? Brusc, i se făcu rău. 

— Să nu rămânem în mijloc, nu se ştie niciodată. 

II luă pe Godfrey Borg de braţ şi îl împinse lângă perete 
ca să-l ascundă după unul dintre stâlpii care susțineau 
arcada. Ceilalţi veniră în urma lor. Abia apucă să se 
ghemuiască după stâlp, că se şi auzi o bufnitură înfundată 
în celălalt capăt al sălii, urmat de un zgomot surd însoţit de 
o mică flacără roşie După câteva secunde, Malko simţi că îl 
ustură ochii. 

— Au aruncat o grenadă lacrimogenă! strigă el. 

Gazul ajunsese deja până la ei. Borg şi Anna-Maria fură 
cuprinşi de un puternic acces de tuse. 

— Să plecăm repede! strigă Malko. 

Incepură să alerge de-a lungul zidului, până ajunseră în 
afara zonei cu gaz. Se adăpostiră gâfâind după alt stâlp. Din 
capătul celălalt al sălii, libienii trăgeau în ei. Proiectilele 
scrijeleau pavajul făcând să sară scântei. Inainte ca Malko 
să-l poată opri, Gozzo se ridică şi trase o rafală lungă cu 
Kalaşnikovul. Zgomotul îi asurzise, apoi se făcu linişte. 

Malko se străduia să străpungă întunericul cu privirea. 
Inima îi bătea cu putere în piept. Nu-şi făcea iluzii. Libienii 
veniseră cu intenţia să-i lichideze, căci acceptaseră prea 


121 


uşor târgul. Acum îşi explica de ce aleseseră spitalul. 
Neştiind ce avea să se întâmple. CID-ul maltez ţinuse cu tot 
dinadinsul să nu se facă greşeli. Acest spaţiu închis era 
perfect pentru o cursă. Se întoarse spre Anna-Maria: 

— Sunteţi sigură că sala nu are şi altă ieşire? 

— Sunt sigură, suflă ea. 

Stomacul lui Malko se contractă. 

— In cazul acesta ne vor împinge în fundul sălii cu 


grenade lacrimogene, apoi ne vor executa... 
x 


* * 


Lanterna pe care Malko o luase din nou lumină trăsăturile 
subtile ale Annei-Maria. 

— Nu vor îndrăzni să pornească un atac, zise ea. Trebuie 
să încercăm să ieşim pe unde am venit. 

Malko scutură din cap. 

— Ba vor îndrăzni. Dumneavoastră nu... 

Nu putu să-şi termine fraza, căci o altă rafală mătură sala 
în faţa lor. De data asta, nu mai venea din fund, ci dintr-un 
punct situat la treizeci de metri de uşa laterală. Libienii 
înaintaseră pe nesimţite. Se auzi iar o bufnitură şi încă o 
grenadă lacrimogenă explodă undeva mai departe în 
spatele lor. Malko îl reţinu pe Gozzo care voia să riposteze. 

— Câte încărcătoare aveţi? 


— Trei. 
Cu ce aveau, puteau să reziste vreo două ore. Dar 
depindea de puterea armelor libienilor. li vor masacra 


liniştiţi, cu acordul tacit al CID-ului maltez. Zidurile groase 
opreau zgomotele făcute de armele de foc. Nimeni nu va 
interveni. În galeria aceasta fără stâlpi, deveneau ţinta 
perfectă. Puteau să-i vâneze ca pe iepuri. 

Incă o rafală se auzi păcănind. De data asta, gloanţele 
şuierară foarte aproape de ei, venind din cu totul alt unghi. 
Malko înţelese. Un grup de libieni traversase sala şi trăgeau 
în ei de lângă zidul opus... O luară pe lângă zid, dându-se 
înapoi vreo douăzeci de metri. Ajunseră imediat în fundul 
sălii, unde era capătul. Libienii aveau destui oameni şi 
muniţie. 

Urmă încă o serie de luciri scurte şi păcănituri. Malko se 


122 


lipi de peretele umed, în timp ce Gozzo acoperea corpul lui 
Godfrey Borg, care se comporta ca un strigoi. Acum trăgeau 
cu două arme automate... Libienii nu se jenau. 

— Ne vor prinde în cursă ca pe şobolani, murmură Malko. 

Anna-Maria strigă ceva în limba ei, apoi izbucni: 

— Trebuie să facem ceva! 

— Doar să ne rugăm lui Dumnezeu, spuse Malko. 

In afară de cazul în care oamenii din CID vor fi cuprinși de 
remuşcări şi vor face presiuni asupra libienilor. Altfel, nu 
vedea cum vor scăpa de aici. Dacă ar fi avut destulă 
muniţie la ei, ar fi rezistat până în zori, când începeau să 
vină muncitorii, dar cu trei încărcătoare, nici nu se punea 
problema. 

Ghemuiţi în întuneric, lipiţi de zid, pândeau zgomotele 
din sală. Malko ştia că era doar o chestiune de timp. Libienii 
erau hotărâți să-i lichideze. Malko începu să reflecteze. 
Recapitula în minte tot ce ştia despre acest spital, o 
capodoperă de arhitectură a Cavalerilor de Malta. Răsfoind 
numeroase documente de epocă, văzuse deseori schiţe ale 
acestor locuri, pe vremea când reprezentau cele mai 
ospitaliere şi dotate locaşuri din secolul al XI-lea. Işi aminti 
brusc un amănunt. 

— Acum suntem în sala mare? o întrebă el pe Anna- 
Maria. Cea care se află în dreptul parapeţilor? 

— Da, zise ea. De ce mă întrebaţi? 

— Dedesubt sunt încă două săli puţin mai mici. 

— Da, ştiu, spuse Anna-Maria. Dar sunt săpate în stâncă 
precum nişte pivnițe şi nu au ieşiri separate. Sunt sub Irish 
Street... 

— Fireşte, aprobă Malko, dar nu vreau să ies în stradă. 
Sala inferioară servea altădată la aducerea ocnaşilor direct 
în locul care le era destinat. Pe atunci, era o deschizătură ce 
dădea direct în port, deasupra bastionului St. Lazare. Dacă 
această ieşire mai există, dă înspre mare. Libienii nu ne vor 
aştepta acolo... 

Anna-Maria sărise deja în picioare. Fumul grenadelor 
lacrimogene începea să vină spre ei. Avu un acces puternic 
de tuse. 

— Cum ajungem în cea de-a treia sală inferioară? 


123 


— Dacă îmi aduc bine aminte, spuse Malko, în colţul de 
sud-est al acesteia există o scăriţă pe unde se ajunge în 
toate trei. Dar s-ar putea să fi fost zidită. Asta a fost acum 
cinci sute de ani... 

— Haideţi repede să vedem, făcu Anna-Maria. Ar fi 
minunat! 

Alergară cu toţii spre fundul sălii. Cum Godfrey Borg nu 
putea să ţină pasul cu ei, Gozzo îl luă în spinare şi merse pe 
lângă zid ca să se apere. 

Ajunseră la zidul din fundul sălii gâfâind şi se opriră. 
Numai o sută de metri îi despărţeau de libieni, dar nu 
puteau merge mai departe. Malko lumină solul cu lanterna, 
dar nu descoperi nimic. Acolo unde, după câte îşi amintea 
el, ar fi trebuit să fie scara, era doar o întindere netedă, 
gălbuie şi plină de praf. Aşa cum se temuse, scara fusese 
zidită. Nu voia să se dea bătut căci era singura lor şansă de 
supravieţuire. Se întoarse către Gozzo: 

— Daţi-mi Kalaşnikovul... 

Luă arma şi începu să sondeze terenul cu patul puştii. 
Auzi imediat un sunet diferit: găsise deschizătura. Incepu să 
râcâie în grabă cu ţeava armei suprafaţa prăfuită. Dădu la 
iveală nişte scânduri vechi. Gozzo scoase repede cârnligul şi 
începu să le scoată. Până la urmă, dădu peste o gaură 
neagră. Era intrarea pe scara, în parte prăbuşită. Un 
şobolan mare fugi printre picioarele lui Malko, iar acesta 
cobori în deschizătură. 

Malko alunecă pe pământul lipicios şi se strecură sub 
treptele bătrâne. Gozzo sări după el. Reuşiră cu mare 
atenţie să coboare scările prăbuşite şi ajunseră într-o sală 
cufundată complet în întuneric. Era cea de-a doua sală a 
spitalului Cavalerilor care comunica cu uşa de deasupra. 
Gozzo îşi recuperase Kalaşnikovul şi săpa solul în acelaşi 
loc. Restul grupului nu ajunsese încă, dar el degajase deja 
cea de-a doua intrare care ducea în a treia sală. Incepură să 
sape precum cârtiţele, eliberând şi a doua scară, care era în 
stare şi mai proastă decât prima. Indată ce se putu, Malko 
se strecură înăuntru şi ateriza în cea de-a treia sală. Pe aici 
puteau să fugă. Aici liniştea era şi mai profundă. Ceilalţi îl 
ajunseră din urmă pe Malko. Luă lanterna de la Gozzo şi 


124 


merse de-a lungul zidului care dădea în exterior. 

Nimic nu arăta că această deschizătură, veche de cinci 
secole, mai exista şi astăzi... Pe măsură ce înainta, inima lui 
Malko bătea din ce în ce mai tare. Mai încolo, trecerea era 
blocată. Totul se prăbuşise. Dar, dincolo de pietrele năruite, 
putea să existe altă ieşire. Un sunet neaşteptat îl făcu pe 
Malko să tresară. Era sirena unui vapor. li venea să strige 
de bucurie. Sunetul venea din port, deci de afară! Şi nu ar fi 
putut pătrunde prin zidurile groase de doi metri. 

După douăzeci de metri, dădură peste un zid de 
consolidare. Malko se opri şi plimbă pe el fasciculul 
lanternei. Se sufoca de bucurie. In zidul gros fusese săpată 
o gaură. Solul în pantă lină continua şi în exterior cu un fel 
de platformă ce ieşea deasupra apei, în port, la aproximativ 
un metru înălţime. De pe Irish Street nu se vedea nimic din 
cauza bastionului St. Lazare. Bucuria lui Malko fusese de 
scurtă durată, căci sala era despărțită de exterior de un 
grilaj enorm din fier, înfipt în zidurile groase de doi metri. 


125 


Capitolul XIV. 


Malko apucă barele ruginite şi încercă să le smulgă, dar 
nu reuşi. Păreau înfipte acolo de multă vreme. Işi şterse 
palmele de rugină. Libienii îi vor prinde aici, căci drumul se 
înfundase. 

Gozzo îl dădu pe Malko la o parte şi înfipse vârful 
cârligului de măcelar în piatră chiar lângă bară. Acesta 
pătrunse aproape zece centimetri. Zidul care părea atât de 
solid, era, în realitate, putred, ros de aerul marin... Maltezul 
se puse tăcut pe treabă, săpând în piatră cu încrâncenare. 
Din păcate aveau o singură unealtă. Malko luă Kalaşnikovul, 
în caz că libienii îi luau prin surprindere. Anna-Maria se 
sprijini de el, privind luminile din portul ciudat de liniştit. 

— Dacă scăpăm cu viaţă, este numai datorită 
dumneavoastră, spuse ea. Nu am auzit niciodată de ieşirea 
asta. 

— Le datorăm viaţa ocnaşilor, zise Malko... 

Minute în şir, se auzi doar râcâitul crâncen al cârligului 
care săpa piatra măcinată de vreme... Incet, încet, se văzu 
capătul unei bare. Alt maltez stătea la pândă cu arma ca să 
nu fie luaţi prin surprindere de libieni. După zece minute, 
Gozzo se ridică. 

— Veniţi! Să tragem cu toţii. 

Se opintiră cu toţii, alunecând pe solul cleios şi apucând 
strâns barele de fier. Bara începu să se îndoaie uşurel către 
interior, până când se crease spaţiu suficient ca să se 
strecoare prin el... Erau prea obosiţi ca să strige de bucurie. 

În aceeaşi clipă, zgomotul unei surpări în fundul sălii îl 
făcu pe Malko să întoarcă capul. Veniseră libienii. Inşfacă 
arma sprijinită de zid şi se îndreptă spre scară, în timp ce 
ceilalţi se strecurară afară, trăgându-l pe Godfrey Borg care 
semăna din ce în ce mai mult cu o stafie. 

Ajuns la un metru de scară, distinse picioarele cuiva care 
cobora. Ridică ţeava armei şi trase o rafală foarte scurtă, 
evitând în mod voit picioarele libianului. După ce ecoul 
împuşcăturilor încetă, Malko auzi zarva şi înjurăturile 


126 


arabilor. Libienii se retrăseseră pentru moment. 

Aproape imediat se auzi zgomotul caracteristic lansării 
unei grenade lacrimogene care căzu lângă el cu fumul ei 
înţepător. Se întoarse şi se strecură printre gratii, ajungând 
pe cheiul alunecos, lângă ceilalţi. în timp ce briza 
Mediteranei îi biciuia faţa, el privea luminile portului. Nu 
prea erau speranţe să treacă de zidul înalt al bastionului St. 
Lazare, căci platforma pe care se găseau avea vreo 
douăzeci de metri pătraţi şi ajungea până la apă. Valuri mici 
se spărgeau de mal udându-le picioarele. La două sute de 
metri,în dreapta lor, se distingea capătul unui mic chei, 
mărginind Barraca Gardens. Malko ştia că aveau doar 
câteva minute la dispoziţie. Se întoarse către Anna-Maria: 

— Toată lumea ştie să înoate? 

— De ce? 

—  Libienii sunt în urma noastră, spuse Malko. Au găsit 
trapa. Trebuie să ajungem la chei. 

Işi scoase haina şi plonja în apă. Era rece ca gheaţa şi 
avu senzaţia că se sufocă. Tânăra îi întrebă şi pe ceilalţi în 
malteză. apoi zise: 

— Şi eu ştiu să înot. 

Anna-Maria îşi scoase cizmele şi îi urmă. Se găseau cu 
toţii în apa neagră a portului. După câteva secunde, hainele 
li se lipiră de corp, împiedicându-i să se mişte cu uşurinţă. 
înotând aproape în picioare, Malko se apropie de Anna- 
Maria. 

— Vă descurcaţi? 

— Da, spuse ea gâfâind. 

Platforma pe unde evadaseră era aproape invizibilă, prin 
urmare, erau în siguranţă. Din fericire, curentul îi purta în 
direcţia dorită de ei. Gozzo, împreună cu unul dintre 
maltezi, înota pe sub stâncile adăpostite de masa 
întunecată a bastionului, ajutându-l pe Godfrey Borg. 
Călătoria părea să dureze o eternitate. în sfârşit, se 
apropiară de linia întunecată a unui dig, unde erau ancorate 
bărci de pescuit. Cheiul abia atingea înălţimea de cincizeci 
de centimetri. 

Cu un ultim efort, Malko se ridică primul, clănţănind din 
dinţi şi cu hainele lipite de piele. O ajută pe Anna-Maria şi 


127 


pe Borg. Ajunseseră într-un mic port de lângă Barraca 
Gardens, chiar la limba de pământ care închidea marele 
port La Valetta. Işi traseră sufletul în linişte, dârdâind în 
hainele ude. Godfrey Borg aproape că îşi pierduse 
cunoştinţa, iar Gozzo târa Kalaşnikovul care trebuia curăţat 
cu nădejde. Aşa desculți şi dezbrăcaţi cum erau, riscau să 
atragă atenţia, iar libienii trebuie să fi fost prin preajmă. 
Gozzo lăsă arma şi îi spuse ceva Annei-Maria, apoi se făcu 
nevăzut în întuneric. 

—  Cunoaşte pe cineva care locuieşte pe St. Christopher 
Road. Are maşină. 

In timp ce aşteptau, Malko îşi scoase cămaşa şi o stoarse. 
Anna-Maria păstrase cu stoicism puloverul pe ea, cu riscul 
de a face pneumonie. Gozzo lipsi aproape douăzeci de 
minute. Erau sleiţi de puteri şi se aşezară îngrămădiţi unii în 
alţii ca să se încălzească. Când apăru, maltezul era însoţit 
de un bărbat mic de statură şi lat în spate: Aveau câte un 
teanc de pături. 

După ce se înveliră, ajunseră în şir indian la capătul 
cheiului unde staţiona un Fiat imens. Se înghesuiră în el 
cum putură, clănţănind din dinţi. Maşina o luă pe Irish 
Street, apoi viră pe Arclibishop Street, ca să ajungă pe 
Republic Street. Când intrară în City Gate, Malko oftă de 
uşurare. Fiatul ocoli sensul giratoriu şi coborî platforma care 
ducea la Floriana şi la Sliema. Erau salvaţi. Anna-Maria puse 
capul pe umărul lui Malko şi spuse oftând: 

— Aş da orice pentru o baie fierbinte. 

x 
x x 


Malko puse paharul cu votcă pe masă cu un gest pe care 
îl crezu ferm, dar se înşelă. judecând după privire, se vedea 
că băuse mai mult de jumătate dintr-o sticlă de trei 
sferturi... Se uită la Anna-Maria. Şi ea avea privirea tulbure. 
După ce făcuseră o baie fierbinte şi îl îngrijiseră pe Godfrey 
Borg, acum stăteau singuri în fumoar. Medicul care îl 
examinase pe Borg nu se pronunţase imediat în legătură cu 
natura drogului pe care i-l administraseră libienii. Trebuia să 
aştepte analiza sângelui. 

Anna-Maria apăruse cu o cutie enormă de caviar şi o 


128 


sticlă de Stalicinaia, îmbrăcată într-un capot din mătase 
roşie. Malko se simţea bine fiindcă depăşise starea de 
oboseală, iar alcoolul îl relaxase. O privea fix pe Anna-Maria, 
amintindu-şi deodată că ea îl biciuise cu cravaşa. Această 
imagine trezi în el un sentiment ciudat, un amestec de 
dorinţă cu instinctul de dominare. 

— Ce aveţi? îl întrebă tânăra. 

Nici ea nu prea era în apele ei. Malko surâse vag. 

—  Ridicaţi-vă în picioare. 

Ea îl ascultă, dar de abia se ţinea pe picioare. 

—  Apropiaţi-vă. 

Ea veni lângă fotoliu. Era încălţată cu nişte papuci de 
casă cu tocuri înalte, iar pe sub capot nu avea nimic. 

— Vreau să văd pieptul. 

O uşoară roşeaţă îi îmbujora obrajii. Nu se mişcă, 
uitându-se fix la Malko cu gura întredeschisă. El se ridică şi 
luă cravaşa cu care ea îl lovise. O atinse uşor peste 
mătasea capotului. 

— La spital, mi-aţi spus că aţi face orice pentru mine. 
Ţineţi-vă promisiunea. 

Un fulger tulbure străbătu ochii tinerei. 

— Sunteţi nebun! murmură ea. 

Rămaseră nemişcaţi câteva clipe, faţă în faţă. Apoi, înde- 
părtă cu ambele mâini marginile capotului roşu şi cu o 
mişcare graţioasă a umărului, îl lăsă să alunece până la 
mijloc. Sânii erau de o frumuseţe extraordinară, grei şi puţin 
lăsaţi, cu aureole mari şi brune ce contrastau cu pielea albă 
ca laptele. Fără să-şi de seama, îşi trase umerii înapoi ca să 
scoată şi mai mult în evidenţă sânii, îşi duse mâinile la 
spate şi le sprijini de birou. 

Malko o contempla, încântat de această victorie uşor 
câştigată, asaltat brusc de nişte fantasme greu de 
mărturisit... 

— Ajunge? îl întrebă Anna-Maria. El clătină din cap. 

mE Nu. 

li explică cu lux de amănunte ce voia de la ea. Anna- 
Maria părea că nu-l ascultă, rămânând stană de piatră cu 
privirea rătăcită. După ce termină, ea se acoperi cu capotul 
şi ieşi din cameră. Malko observă că se clătina uşurel pe 


129 


picioare. Îşi turnă o porţie de votcă în timp ce se gândea la 
cele spuse mai înainte. Dacă ar fi fost în starea lui normală, 
nu ar fi îndrăznit să-i vorbească astfel Annei-Maria Ximenes. 
Se uită la ceas. Dacă nu se întorcea într-o jumătate de oră, 
nu-i rămânea decât să se ducă la culcare cu fantasmele lui 
cu tot. Tocmai termină şi ultima înghiţitură de votcă, când 
uşa fumoarului scârţâi în spatele lui. Se întoarse. 

Anna-Maria Ximenes stătea în cadrul uşii, îmbrăcată 
exact cum îi ceruse el. Simţi o undă de căldură în pântece. 
De obicei, asemenea fantezii i se cer unei call-giri, nu unei 
fiinţe ca Anna-Maria. Se ridică şi îi întinse mâna. 

— Veniţi. 

Anna-Maria îşi încorsetase sânii într-un sutien negru 
foarte decoltat, lăsându-i vederii lui Malko o mare parte din 
ei. Pe deasupra purta doar un taior, tot negru, descheiat în 
faţă şi o fustă neagră la culoare. îşi strânsese părul într-un 
coc foarte înalt, ceea ce îi scotea şi mai mult în evidenţă 
aerul semet. îşi pusese o gardenie la butonieră. Prin 
crăpătura laterală a fustei, Malko zări o jartieră subţire cu 
care erau prinşi ciorapii negri şi fini care abia se observau. 
Pantofii cu nişte tocuri cui interminabile erau prinşi de 
glezne cu un lănţişor auriu. Singura bijuterie era un colier 
din aur răsucit. Ea se apropie de Malko. îi simţi imediat 
parfumul suav. 

— Ei. acum ce mai vreţi de la mine? îl întrebă ea cu 
voce încleiată. 

Malko se apropie de şevaletul unde era superba şa din 
piele. 

— Osăvă pun şaua, zise el. 

Anna-Maria nu tresări, de parcă se aşteptase la aşa ceva. 

— Chiar asta vreţi? 

— Da. 

Cu un mers nesigur, ea se duse lângă canapea şi se 
aşeză ascultătoare în patru labe, cu spatele la Malko, 
dezvelindu-şi coapsele strânse în nailonul negru. Când 
Malko îi puse cu delicateţe şaua pe spate, ea fremăta, apoi 
o fixă cu cureaua pe burtă. Partea din spate îi trecea de 
şolduri. Aceasta îi făcea pe plac ascultătoare, uitându-se în 
oglinda de pe perete. 


130 


— Cred că sunt tare caraghioasă, spuse brusc Anna- 
Maria. 

— Ba deloc, o asigură Malko. 

Se urcă în şa „încălecând-o" pe tânăra femeie, 
sprijinindu-se cu picioarele de canapea, strângându-i 
şoldurile, ca şi cum s-ar fi suit pe un cal. Rămase astfel 
câteva clipe, contemplând în oglindă faţa machiată fără 
cusur. Ochii ei căpătaseră o expresie de nepătruns, ca şi 
celebrul Loch Ness. Apoi alunecă uşor din şa, eliberându-se. 

Cuprinse în mâini şoldurile ferme. Anna-Maria lăsase 
capul în jos şi respira mai repede. Malko dădu la o parte 
țesătura fustei. Când atinse fâşia de piele goală, 
neacoperită de ciorap, tânăra fremăta. Aşa cum îi ceruse, 
ea nu purta decât portjartierul fin de care erau prinşi 
ciorapii. Contemplă îndelung crupa arcuită, fermă şi foarte 
albă, prelungind până la refuz acest moment cu care nu se 
va mai întâlni niciodată. Tâmplele îi zvâcneau, iar alcoolul îl 
cufundase într-un soi de transă. 

Urmă uşurel linia ciorapului, abia atingând nailonul. 
Anna-Maria îşi ţinu răsuflarea. Se opri, fiindcă găsise ce 
căuta, apoi se afundă în ea încetişor. Tânăra tremura din tot 
corpul sub arsura penetrării, deşi ardea de dorinţă. Ţinând-o 
strâns de şolduri, Malko o „călărea” cu mişcări violente, 
simțind intens plăcerea la fiecare penetrare. 

Deodată, Anna-Maria  mârâi şi  desfăcu sutienul, 
eliberându-şi sânii. Era trasă la faţă şi avea pupilele 
dilatate. Simţi muşchii din adâncuri încordându-se, iar 
şoldurile se cambrară şi mai tare. In pofida poziţiei 
umilitoare, ea accepta situaţia. Malko acceleră ritmul, 
mişcându-se cu mai multă forţă, până când explodă. Se 
ridică cu răsuflarea tăiată, apoi se culcă peste tânără, 
separați doar de şaua din piele şi îi cuprinse sânii în palme. 

Rămase aşa mult timp, cu privirea înceţoşată de plăcere. 
Cocul Annei-Maria se desfăcuse, un ciorap îi căzuse, iar 
gura parcă îşi mărise volumul. 

Mult mai târziu, Malko se retrase din blăniţa fierbinte, îi 
scoase şaua şi o aruncă pe parchet. Anna-Maria nu se clinti 
din loc, cu coapsele desfăcute, ochii închişi, cu un picior 
atârnând de pe canapea. Stătea atât de nemişcată, încât 


131 


Malko crezu că a adormit. 

După aceea, femeia se ridică, se întoarse şi îşi netezi 
fusta cu scântei în priviri. Anna-Maria se uită îndelung la el, 
apoi spuse: 

— Dacă mai târziu mă dezamăgiţi, vă omor. 

Se ridică şi ieşi din încăpere. 

x 
x x 


Cerul senin şi albastru lumina tot parcul. Parcă ar fi fost 
vară. Malko se băgă sub duş, simţindu-şi gura încleiată şi cu 
o durere mare de şale. Incă o noapte ca asta îl va termina 
definitiv... Imaginea Annei-Maria în chip de cal îi mai stăruia 
încă în minte şi i se făcuse o foame de lup. Casa era 
cufundată în linişte. Ziua avea să treacă foarte greu. Se 
îmbrăcă şi cobori în sufragerie. 

Aici nu era nimeni. Pe locul lui găsi un exemplar împăturit 
din Malta Times. || parcurse fugitiv. Bineînţeles că nu găsi 
nici o referire la incidentul din spitalul Ordinului. Având în 
vedere reacţia de ieri a libienilor, cu siguranţă că nu se 
lăsau bătuţi. Godfrey Borg dormea în camera de deasupra 
sufrageriei. Tocmai îşi termină cafeaua, când un zgomot îl 
făcu să ridice capul. Anna-Maria Ximenes, sfidătoare sau 
inconştientă, apăru încălţată cu nişte cizme negre din piele, 
în pantaloni de călărie şi cu taiorul de aseară. Nu era 
machiată, dar purta pe sub taior o cămaşă şi îşi acoperise 
părul cu o eşarfă. li întinse mâna lui Malko cu un zâmbet 
aproape distant. 

— Bună ziua, aţi dormit bine? 

— Foarte bine. Şi Godfrey Borg? 

— Se simte bine. L-au îndopat cu tranchilizante... Nu este 
în pericol. Acum doarme. 

Malko nu reuşi să ţină pentru el întrebarea care îi stătea 
pe limbă: 

— Aţi aflat ce s-a întâmplat cât a fost în mâinile libienilor? 
Doar nu l-au răpit degeaba. 

— A reuşit să vorbească în dimineaţa asta. Nu l-au 
torturat în adevăratul sens al cuvântului. Cred că s-a făcut 
prea multă vâlvă în povestea cu John Fitzpatrick. l-au făcut 
injecții ca să-l facă să vorbească. Le-a spus că documentele 


132 


se află într-o bancă elveţiană, dar nu l-au crezut... Când |- 
am recuperat, ei se apucaseră să verifice. Fireşte că îl 
omorau după aceea. Acum este aici şi îl vom scoate din 
Malta cu ajutorul dumneavoastră. 

Ajunseseră de unde au pornit... Malko de-abia aştepta să 
dea ochii cu Burt Holiday ca să-i spună ce gândea el despre 
analizele şi despre informaţiile lui. Căzuse frumuşel într-o 
capcană întinsă de „drăguţii” de libieni, ajutaţi bineînţeles 
de maltezii din CID. 

— Aveţi vreo idee? întrebă Malko. 

Anna-Maria fuma gânditoare un Rothmans şi se juca cu 
pachetul. Fuma lejer două pe zi. 

— Incă nu, spuse ea. Dar o să ne ajutaţi. Dumneavoastră 
şi prietenii americani. 

Ea îl privea insistent, iar Malko avu impresia că voia să-i 
amintească de comportamentul de aseară. Nu dădea nimic 
fără să primească ceva în schimb... 

— Ar trebui să aflăm mai multe despre documentele 
fantomă, observă el. 

— Ele există, zise imediat tânăra. Vă dau cuvântul meu. 
Trebuie neapărat să-l scoatem pe Borg din Malta. Prin ce 
mijloace vreţi dumneavoastră şi îndată ce îşi va reveni. Cum 
o fi: pe şosele, cu avionul, cu vaporul... Libienii îl pândesc şi 
vor reuşi până la urmă să-l omoare. 

Malko se ridică. 

— Foarte bine, zise el. Mă duc să mă interesez. Vedeţi să 
nu vă răpească din nou. 

Anna-Maria îi adresă un zâmbet rece. 


— Nu vă temeţi. Nu ne mişcăm de aici. 
x 


* * 


— Vă vor pielea cu tot dinadinsul, mărturisi Burt Holiday 
cu mâhnire. Sunt nebuni de furie. Cel mai bine ar fi să 
plecaţi din Malta cât puteţi de repede. Cei din CID mi-au 
spus că nu pot să vă asigure protecţia. 

— Cum aşa? zise Malko cu ironie,  „blânzii” 
dumneavoastră libieni au devenit brusc răi? 

— Nu răi, turbaţi! îl corectă şeful centralei. 

— Tipii din CID sunt mână în mână cu ei, zise Malko. Asta 


133 


se vede cât de colo. După ce voi pleca, se vor năpusti cu 
încrâncenare asupra lui Godfrey Borg. Nu se poate ascunde 
la infinit. Cum ei beneficiază de complicitatea pasivă a 
poliţiei malteze... 

— Of! Asta e, recunoscu Burt Holiday şocat. 

— Ce părere aveţi despre capcana de aseară? întrebă cu 
amărăciune Malko. Vreţi să cred că CID nu ştia că libienii 
vor veni înarmaţi şi hotărâți să ne lichideze pe toți; ca să-şi 
recupereze maiorul? 

Americanul nu răspunse, ştiind foarte bine că Malko avea 
dreptate. Acesta continuă: 

— Vor să mă lichideze fiindcă ei cred că, fără mine, 
Godfrey Borg nu are nici o şansă să iasă viu din Malta. Deci, 
să pună mâna pe documente. Ştiu că nu se găsesc aici, 
altminteri ar fi ieşit de mult. Vor să treacă în fruntea 
alegerilor... În plus, cred că au aflat noua mentalitate a 
Companiei. Dacă aş păţi ceva, nu cred că Langley ar mai 
trimite pe cineva în locul meu... Cheltuielile sunt prea 
mari... Bine, iertaţi-mă, nu trebuia să mă enervez. 

— Vă rog, făcu Burt Holiday încurcat. Vă înţeleg situaţia. 
Dacă aţi reuşi să-l scoateţi pe Borg din Malta fără să faceţi 
valuri, vă asigur că ar fi excelent. Ar fi mai bine să nu-i 
pomenim pe „verişori”. Pe de altă parte, avem de apărat 
aici o poziţie şi faţă de maltezi şi faţă de libieni. Trebuie să 
gândim situaţia în ansamblu, nu-i aşa? 

Uite aşa rămâneau unii bine mersi în viaţă. Malko nu prea 
înţelegea. CIA voia să-şi continue treaba, dar în linişte. 

— O să gândesc şi eu în ansamblu, spuse el. Insă, în 
eventualitatea că voi mai rămâne în Malta, voi avea nevoie 
de o armă. Nu cred în bunele intenţii ale libienilor şi nici în 
protecţia agenţilor din CID. 

Burt Holiday scutură din cap îngrozit. 

— Este imposibil. Nu pot să-mi asum o asemenea 
responsabilitate. Singurele arme de care dispunem aici sunt 
cele deţinute de puşcaşii marini. In cazul unor incidente 
dure, sunt uşor de identificat... 

Malko se gândi brusc la altceva. 

— Puşcaşii dumneavoastră trebuie să aibă un stilou 
Mace, începu el. Este o armă bună de descurajare a 


134 


duşmanului. M-aş mulţumi şi cu atât. 

— Bună idee, admise americanul. Mă duc să mă 
interesez. 

leşi din birou. Când se întoarse după zece minute, avea 
în mână un obiect asemănător unui stilou mai mare de 
culoare gri, cu agăţătoare. 

— Luaţi-l pe acesta, este al sergentului. Este un model 
antipersonal, cu o concentraţie de patru la sută. Poate 
anihila un om în patru secunde, pentru câteva minute bune. 
Folosiţi-l cum se cuvine... 

— Trebuie să existe un mijloc de a-l scoate pe Borg din 
Malta. Chiar şi înot. 

— Cu siguranţă, spuse Burt Holiday aproape cu căldură în 
glas. Dar nu vreau ca dumneavoastră să ieşiţi de aici într-o 
cutie de lemn. Fiţi foarte atent... 

ÎI conduse pe Malko până la lift bălăbănind cu tristeţe din 
cap. Malko se pomeni în ascensor, singur doar cu gândurile 
sale. Principalul bulevard din Fioriana era la fel de pustiu. 
Ajunse la Hi/ton în zece minute. Imediat ce intră în cameră, 
auzi o bătaie în uşa de comunicare. Malko o descuie. 

Era Tamra, mai sculpturală ca niciodată, îmbrăcată într-o 
rochie dintr-un material imitație de panteră. Inainta cu paşi 
de felină, îl luă pe Malko de braţ şi îl întrebă cu un ton de 
reproş aproape caraghios: 

— Pe unde ai umblat? Mi-ai lipsit. 

— La nişte prieteni, spuse Malko eschivându-se. 

— Am prezentare în seara asta, spuse libaneza, la BJ's, 
pe Ball Street. Este foarte aproape. Vrei să vii şi tu? 

Ea îl studia provocatoare, puţin cam vulgar, dar de o 
inocentă absolută. In capul lui Malko se aprinseseră toate 
beculeţele roşii. Reintrarea în scenă a Tamrei avea o 
semnificaţie: libienii treceau la asalt. Insa de data asta, era 
mai periculos ca niciodată. 

— Voi încerca să vin, îi promise el. La ce oră? 

— La opt, preciza Tamra. Te aştept. Ştii, într-adevăr mi-ai 
lipsit. 

Fusese aproape convingătoare... Ea îl sărută uşor şi trecu 
din nou „frontiera”. Malko se aşeză pe pat şi se uita pe 
harta. Până în Sicilia, erau doar nouăzeci şi trei de kilometri. 


135 


Era o posibilitate. 


Capitolul XV. 


Vreo douăzeci de iahturi de diferite mărimi stăteau 
cuminţi de-a lungul cheiului Ta'xbiex, cartierul rezidenţial 
din Malta, situat vizavi de Lazzareto Creek. Aproape toate 
arborau pavilionul panamez. Malko parcase maşina pe chei 
şi se apropie de un marinar care stătea la aer şi îi întinse o 
hârtie de cinci lire malteze. 

— Caut o ambarcaţiune pentru o croazieră. 

Marinarul băgă bancnota în buzunar, apoi îi arătă cu 
degetul un iaht mare, cam butucănos şi destul de vechi, dar 
bine întreţinut, lung de vreo nouăzeci şi unu de picioare. 

— Acela este. Dolce Vita. Proprietarul este în Italia şi îl 
închiriază. Dar e scump. Şapte sute de lire pe zi. Cred. Unde 
vreţi să mergeţi? 

— Oh, nu prea departe, spuse Malko. De-a lungul 
coastelor italiene. Pot să vorbesc cu căpitanul? 

— Bineînţeles. 

Marinarul urcă la bordul iahtului şi se întoarse cu un 
bătrân lup de mare cu faţa plină de riduri, simpatic, cu o 
pipă în colţul gurii. Malko îi spuse ce doreşte. Bucuros, 
căpitanul fu de acord. 

— Putem să plecăm şi mâine, dacă vreţi, propuse el. Am 
provizii şi combustibil. Câţi sunteţi? 

— Cinci sau şase, spuse Malko. Dar mai întâi, aş vrea să-l 
încerc. Astăzi. Vă dau două sute de lire avans, doar pentru 
un tur, ca să văd cum merge pe mare. 

Căpitanul fu cât pe ce să înghită pipa. Sângele lui de 
maltez nu putea să refuze o asemenea ofertă. 

— Se poate. Când vreţi să plecăm? 

— Imediat, spuse Malko. Ca să ne întoarcem până 


136 


diseară. Poftim. 

Scoase banii din buzunar şi numără zece hârtii de 
douăzeci de lire pe care i le întinse căpitanului. Acesta le 
băgă în buzunar. 

— Urcaţi-vă la bord. 

Malko îl urmă şi se instala pe dunetă, lângă postul de 
comandă. Observă cârma, largajul pasarelei şi parâmele. În 
cinci minute, căpitanul îşi adunase echipajul. Motoarele 
porniseră. Imensul iaht mergea de-a lungul insulei Manuel, 
apoi coti spre nord ca să iasă din golful Marsamxett cu 
viteză redusă. Marea era calmă. Malko inspira cu aviditate 
briza. Ce simplu era! Vor pleca mâine în zori. Oamenii lui 
Gozzo vor asigura paza până la iaht. 

Privi în dreapta lui fortificațiile oraşului La Valetta cu 
imensa protuberantă roşiatică a fortului St. Elme. Apoi 
iahtul prinse viteză, luând-o spre nord, îndepărtându-se de 
țărm. Ajunseseră deja la două mile de coastă, când Malko 
zări un punct negru care venea spre ei pe deasupra apei. 
Era un elicopter. Căpitanul ieşi din cabină şi veni lângă 
Malko. 

— la te uită, o patrulă! Supraveghează toate vasele care 
ies din port. Din cauza celor care fac curse ilegale. 

Elicopterul se apropia. Era un Alouette cu flotoare 
enorme din cauciuc. Aparatul se înălţă puţin şi începu să se 
învârtească în jurul iahtului. Radiotelegrafistul ieşi din 
cabină şi îl strigă pe căpitan: 

— Ne întreabă unde mergem şi pe cine avem la bord! 

— Spune-le că încerc motoarele şi nu am pasageri. (Se 
întoarse către Malko). Mâine va trebui să-mi daţi numele 
tuturor călătorilor ca să-i declar la Căpitănie înainte de 
plecare. Altminteri se găseşte vreun prostănac din ăştia să 
ne controleze. (Zise în şoaptă): Sunt echipaje de libieni. 
Nişte sălbatici. Au tras deja în nişte vase de pescari care nu 
s-au supus somaţiilor. Toate astea se întâmplă din vina lui 
Mintoff. O să mergem de-a lungul coastei, dacă vreţi să ne 
lase în pace. După ce trecem de Ghallis Rocks, ne 
întoarcem. 

— Perfect, spuse Malko, pe care nu-l mai interesa 
plimbarea. 


137 


Elicopterul se învârtea în jurul lor, la vreo sută de metri. 
Malko intră în cabină şi întrebă cu un ton detaşat: 

— Ce se întâmpla dacă nu răspundeaţi? 

Căpitanul scoase pipa din gură şi râse. 

— Ar fi semnalat prezenţa noastră unei fregate de pază. 
Merg cu treizeci de noduri. Cu cele douăsprezece noduri ale 
noastre... 

Elicopterul îi lăsă în pace numai după ce se întoarseră, 
încântat de cele două sute de lire, căpitanul uitase complet 
incidentul. 

— La ce oră vreţi să plecaţi mâine? Trebuie să-mi anunţ 
echipajul. 

— li voi întreba pe prietenii mei şi trec diseară să vă 
anunţ, spuse evaziv Malko. 

Privi cu tristeţe coastele Maltei apropiindu-se. Experienţa 
era concludentă. Nu cu iahtul trebuia să-l scoată pe Godfrey 
Borg din insulă. Rămânea aeroportul care era şi mai uşor de 
supravegheat... Puţine zboruri şi nici un avion particular. Se 
simţea ca într-o capcană. 

Când ajunse pe cheiul Ta'xbiex, încă nu rezolvase 
problema. Dimpotrivă, o maşină albastră îl aştepta pe chei, 
care porni în acelaşi timp cu el. Libienii reluaseră filajul. 
Elicopterul avea legătură cu ei. Nu pierduseră timpul de 
pomană. O luă spre Sliema, încercând cu disperare să 
găsească un mijloc de a-l scoate pe Borg din insula. 

La suprafaţă, Malta părea la fel de calmă şi adormită, cu 
rarii ei pietoni, cu maşinile englezeşti mici, vechi şi ridicole, 
care se dezmembrau din mers din cauza lipsei de piese de 
schimb, târându-se cu treizeci la oră, fără să claxoneze 
deloc. In spatele lui Malko era o Cortina albastră cu doi 


bărbaţi cu tenul bronzat la bord. 
x 


* * 


Un pian mare cu coadă ocupa centrul localului B8/'s, în 
faţa unui ring de dans pe care se cernea vag lumina 
reflectoarelor. Cea mai mare parte a clienţilor aveau tenul 
închis la culoare şi mustață. Erau libienii care lucrau la 
Institutul tehnic din apropiere. Malko îşi alesese o masă 
lângă ring şi i se aduse o sticlă de Dom Perignon din partea 


138 


casei. Prima fată apăru în lumina proiectoarelor. Era Doris, 
prietena Tamrei. Imbrăcată într-o rochie de muselină roz, ea 
se roti cu graţie în lumina orbitoare, arătându-şi picioarele 
lungi până la gât, apoi ieşi în liniştea apăsătoare. Libienii nu 
văzuseră în viaţa lor aşa ceva. Urmă Tamra. 

Era sublimă. într-o rochie de tafta cu mătase mov care se 
mula pe formele luxuriante, iar sânii îi tresăltau cu insolenţă 
sub țesătura subţire. Un libian înmuie distrat ţigara în 
ceaşca de cafea. Păcat că libaneza era un şarpe veninos... 
Malko urmări în continuare prezentarea cu priviri reci, 
întrebându-se cum va rezolva problema. Ezitase înainte de 
a veni s-o vadă pe Tamra. Nu era sigur dacă ea ştia că el 
aflase cine era de fapt. Prin urmare, avea un avantaj. 
Oricum, dacă libienii voiau să-l atace în mod deschis, aveau 
să o facă. Dar se îndoia de acest lucru pentru că se temeau 
să nu provoace reacţii adverse în rândurile populaţiei 
malteze. Asudase sub lumina reflectoarelor, gândindu-se la 
Anna-Maria şi la fantasmele lui, când Tamra se aşeză lângă 
el. Parada se terminase, iar muzica începuse să cânte. Erau 
câteva fete, însă bărbaţii depăşeau cu mult numărul lor, 
formând grupuleţe în semiîntuneric. 

O pereche dansa în ring, iar o fată în pantaloni de catifea 
dansa cu un libian la o distanţă respectabilă unul faţă de 
celălalt... Mai veniră încă două perechi. Tamra puse 
degetele cu unghii roşii pe mâna lui Malko. 

— Vii să dansăm? 

Tamra se încolăci ca o liană de gâtul lui, caldă şi suplă şi 
parfumată, sub privirile uimite ale libienilor care nu mai 
văzuseră o asemenea provocare. Buzele începură să alerge 
pe gâtul lui Malko ca nişte mici ventuze obraznice. 

În timp ce dansau la marginea ringului, un libian se ridică 
şi se duse la bar să-şi ia ceva de băut. Când trecu pe lângă 
ei. Malko o simţi pe Tamra tresărind. 

—  Nesimţitul! exclamă ea, mi-a pus mâna pe fese. 
Libianul stătea în picioare pe margine, cu o mână pe fesele 
bombate ale tinerei şi se uita sfidător la Malko. Era un tânăr 
hirsut, cu părul ca astrahanul şi foarte musculos. Era o 
situaţie jenantă. Malko măsură sala cu privirea. Erau vreo 
douăzeci de libieni care abia aşteptau ocazia să-l sfâşie cu 


139 


dinţii pe albul care îi sfida cu această planturoasă creatură. 
Malko se opri şi o împinse pe Tamra spre masa lor. 

— Cred că ar trebui să plecăm. 

Libianul îi urmări până la masă, îi adresă lui Malko câteva 
vorbe în limba lui, apoi, tam-nisam, îi aruncă şampania în 
faţă. Malko rămase nemişcat. Apoi scoase uşurel batista din 
buzunar şi se şterse. în palmă avea stiloul Mace. Libianul 
aştepta să riposteze proţăpit în faţa lui. Malko întinse braţul. 
Era semiîntuneric, deci nimeni nu putea vedea obiectul. Se 
auzi un fâsâit uşor. La început, libianul nu reacţiona, apoi se 
clătină pe picioare şi luă un stâlp în braţe ca un beţivan. 
După aceea căzu ca un bolovan pe spate cu gura căscată 
ca şi cum s-ar fi sufocat. Observând încăierarea, libienii se 
ridicaseră în picioare. Când îl văzură pe camaradul lor 
prăbuşindu-se, se năpustiră peste mese ca să-l răzbune. 
Tamra se agăţă de braţul lui Malko ţipând. El o împinse-spre 
ieşire. Nu era momentul să fie reţinut pentru o încăierare 
stupidă. 

II văzu cu coada ochiului pe barman alergând spre el ca 
să oprească lupta. în acelaşi timp, el zări un libian cu 
ochelari de soare care se apropia cu mâinile în buzunare. 
Stomacul i se contractă. Acesta nu scotea sunete ascuţite 
ca ceilalţi. Malko înţelese într-o fracțiune de secundă ce se 
petrecea. 

Se întoarse brusc cu faţa la bărbatul cu ochelari de soare 
în momentul în care chelnerul ajunse lângă el. Totul se 
petrecu într-o fracțiune de secundă. Libianul scoase mâna 
dreaptă din buzunar şi se năpusti spre el. Malko zări o lucire 
de metal care îl îngheţă. Era un brici. întinse şi el braţul şi 
apăsă pe butonul stiloului. Gazul atinse faţa libianului care 
acţiona în plin. Mâna acestuia execută o mişcare prin aer, 
ţintind gâtul lui Malko. Însă, din cauza gazului paralizant, 
mâna devie. În elanul său, nu rată însă gestul mortal. Malko 
văzu cum lama atinge gâtul chelnerului. 

Libianul se dădu câţiva paşi înapoi, clătinându-se în 
penumbră şi scăpă briciul din mână. Paralizat, chelnerul 
simţi o uşoară usturime şi duse mâna la gât. într-o fracțiune 
de secundă, ţâşni un jet de sânge din carotida secţionată. 
Tamra începu să urle. Chelnerul se clătina pe picioare, 


140 


ţinându-se strâns de gât, încercând să oprească sângele. 

Malko se repezi spre uşă. Imediat, ceilalţi libieni blocară 
culoarul care ducea la ieşire. Malko se năpusti agitând 
stiloul, iar Tamra veni după el. Gazul paraliza numai şase 
dintre ei. restul îl loviră ca să-l poată reţine. Aceştia erau 
complici fără voia lor. Lovind cu pumnii şi cu picioarele, 
Malko încerca să-şi facă loc până ajunse în Ball Street, unde 
nu era nici ţipenie de om. 

Tamra hohotea cu sughiţuri. Lui Malko îi era foarte cald. 
O luă de braţ şi o târî până la maşina parcată în faţa 
„Clubului 54". Rezervorul stiloului se golise, dar nu îşi făcea 
griji că se luptase cu douăzeci de libieni furioşi. 

li venea s-o strângă pe Tamra de gât, dar se abţinu. Tipa 

asta îl adusese cu bună ştiinţă aici ca să provoace o bătaie 
din care Malko să se aleagă „accidental” cu gâtul tăiat. O 
manieră sofisticată şi discretă de a se descotorosi de 
cineva, chiar dacă, asasinul, unul dintre oamenii maiorului 
Dhofar, ar fi petrecut câţiva ani în închisoare. Nu mai era o 
treabă politică, ci un simplu fapt divers. 
__Trânti cu putere portiera din partea Tamrei şi demară. 
intr-adevăr, libienii îi voiau pielea, nu se jucau. După ce 
scăpau de el, libienii aveau tot timpul să-l asasineze şi pe 
Godfrey Borg... Tamra se culcă pe umăr şi murmură: 

— A fost oribil, nu înţeleg. Omul ăla avea un brici. Dar tu 
ce ai avut în mână? 

Libienii nu se gândiseră la gazul paralizant. Stăteau 
liniştiţi la gândul că Malko nu deţinea armă de foc. 

— Oh, nimic, spuse el. O amintire pe care am cumpărat-o 
din Statele Unite. 

Furios la culme, el vira la dreapta, îndreptându-se spre 
Hilton. De acum încolo, îşi juca viaţa la ruleta rusească. 
Avea de ales între două posibilităţi: să plece urgent din 
Malta, lăsându-l pe Borg în voia sorții, sau să aştepte cu 
înverşunare următoarea încercare a libienilor de a-l elimina. 


141 


Capitolul XVI. 


În pagina a cincea a ziarului Malta apăruse doar un scurt 
articol. O bătaie între clienţii unui bar de pe St. Julian a 
provocat moartea unui barman care a fost rănit cu un brici. 
Asasinul, un elev la Institutul tehnic libian în stare de 
ebrietate, a fost arestat la locul faptei. Poliţiştii din CID 
încearcă să reconstituie împrejurările în care s-a petrecut 
drama. Un simplu fapt divers. Burt Holiday împături ziarul şi 
îl fixă pe Malko cu privirea lui de vițel trist. 

— Data viitoare vor reuşi, începu el. Cred că puteţi 
renunţa la misiune fără să vă pierdeţi prestigiul. De altfel, 
libienii sunt pe cale să câştige. Priviţi. 

Parcurse din nou ziarul şi îi arătă un articol mic în care 
scria că o firmă malteză a primit o comandă importantă de 
uniforme din partea Libiei. 

— Mă întreb dacă Borg şi prietenii lui naţionalişti nu se 
bat cumva cu morile de vânt. Compatrioţii lor se pregătesc 
pentru o nouă ocupaţie arabă. 

Malko parcurse micul articol. Nu era de mirare, căci Malta 
era săracă. Insă minoritățile active au avut întotdeauna un 
cuvânt greu de spus în alegerile politice. 

— Chiar dacă ar exista o şansă dintr-o mie, trebuie să o 
încercăm, spuse el. Malta este încă o democraţie. Dacă 
adversarii lui Mintoff deţin documente compromiţătoare, 
pot să răstoarne majoritatea existentă şi să ia puterea. 
Diferenţa este doar de patru locuri. 

Burt Holiday clătina din cap cu un aer absent. Malko avea 
impresia că voia să-i spună altceva. 


142 


— Apropo, continuă el, nu mai am gaz. Americanul păru 
şi mai dărâmat. 

— Credeţi că veţi mai avea nevoie? Am o veste. Un 
membru al Ambasadei Israelului pleacă de aici. Mi-a remis 
un raport al Mossad-ului provenind din Beirut. Libienii le-au 
cerut palestinienilor din FPEP o echipă de ucigaşi ca să vină 
aici să-l lichideze pe Godfrey Borg şi pe dumneavoastră... 
Au sosit deja. 

Malko zâmbi cu resemnare. 

— Când numărul dumneavoastră norocos trebuie să iasă, 
atunci iese. Nu pot să-mi petrec viaţa fugind la nesfârşit. l- 
aţi identificat? 

Burt Holiday luă un dosar de pe masă. 

— Nu toţi oamenii din CID lucrează pentru libieni, sublinie 
el. Prietenul nostru israelian a completat dosarul aici. (Citi.) 
Şeful comandoului care trebuie să vă elimine este un 
oarecare Abu Hassan, dar îşi spune Peter Jacobson. Are un 
paşaport britanic cu numărul 260.896. Aceasta este 
fotografia lui. A venit cu un avion de la Geneva şi s-a 
instalat la Phoenicia. A fost şi în echipa lui Carlos. Mai este 
şi o tipă, Erika Candary, tot de naţionalitate britanică... Ea a 
venit de la Londra. A lucrat deja ca susținătoare a 
palestinienilor. Se dă drept pictoriţă şi a închiriat o 
garsonieră în Ta'xhiex, nu departe de locuinţa mea. 

Ridică privirea din dosar şi se uită la Malko. 

— Şi asta nu e tot. Incepând din dimineaţa asta, aveţi la 
Hilton pe un oarecare Toland Kolberg, profesor canadian. 
Are paşaportul cu numărul DS 104277. Se pare că a venit 
aici să-şi pregătească teza de doctorat despre Cavalerii de 
Malta. A închiriat un Volkswagen. Americanii îl ştiu încă de 
pe vremea Panterelor Negre, iar nemţii îl caută pentru 
ajutorul acordat bandei din Baader. 

Malko îl asculta. Nu era pentru prima oară când se lovea 
de nişte adversari dârzi. Totuşi, într-o insulă, era ca într-un 
câmp închis. Se prefigura un adevărat duel. 

— Maltezii, care tot îşi doresc cu atâta înverşunare 
linişte, au găsit-o în sfârşit. Va trebui să-mi faceţi rost de 
altceva în locul stiloului cu gaz... 

Văzând figura americanului, Malko înţelese pe dată că 


143 


atinsese o coardă sensibilă. 

— Din păcate, nici nu poate fi vorba, mărturisi Burt 
Holiday. De aceea v-am rugat să renunţaţi. Am primit în 
dimineaţa asta un telex de la Londra, de care ştiţi că 
depindem. Sunt foarte impresionați de zelul 
dumneavoastră, însă ordinele sunt clare: nici o acţiune care 
ar putea genera acte necugetate. Nu aţi venit aici să 
declaraţi război libienilor, deşi nici nouă nu ne convine să 
stăm cu mâinile în sân. 

— O să crăpăm cu toţii de atâta milă creştinească, oftă 
Malko.  Libienilor puţin le pasă de actele  noaste 
necugetate... Dacă plec, totul va intra în normal, iar Borg va 
fi asasinat frumuşel a doua zi sau peste o săptămână, de 
echipa veselă care abia a sosit. Aşa vedeţi dumneavoastră 
destinderea? 

Burt Holiday ridică braţele cu un gest de neputinţă. 

— Cunoaşteţi poziția adoptată de noua noastră 
administraţie. Nu trebuie să facem valuri. Noi nu putem 
reclădi lumea şi nu suntem jandarmii universului. Dacă 
libienii vor să învestească aici, e treaba lor. Doar sunt 
aproape de casă. Nu vrem să luptăm decât strict pentru 
obiectivele prioritare... 

Malko fierbea de mânie. 

— Voi rămâne în Malta, zise Malko, ba chiar voi încerca 
să-mi îndeplinesc misiunea de a-l scoate pe Godfrey Borg 
din afurisita asta de insulă. 

Se ridică şi ieşi din birou trântind uşa, fără să dea mâna 
cu americanul. Se linişti cu adevărat în timp ce rula pe 
bulevardul care ducea la Floriana. Va avea nevoie de linişte. 
Faptul că libienii apelaseră la sprijin din afară, trecând peste 
orgoliu, dovedea cât de important era Borg pentru ei. 
Ucigaşii aduşi de afară erau crânceni, mai cu seamă că nu 
le cunoştea metodele. Genul acesta de comando dădea 
lovitura şi se făcea nevăzut. Numai Anna-Maria putea să-l 
ajute. 

Nu mai luase legătura cu ea de când fusese la B/' şi nu 
credea că aflase despre incident. Insă comandoul 
palestinian o va interesa cu siguranţă. | se părea că 
maşinile merg şi mai încet ca de obicei. Sensurile giratorii 


144 


atât de dese îl aduceau la exasperare şi, în plus, faptul că 
nu putea depăşi treizeci la oră. Apropiindu-se de 
proprietatea Annei-Maria, Malko observă o maşină oprită 
imediat după micul cimitir din mijlocul drumului. In trecere, 
zări două caschete. Erau poliţişti în uniformă. Ce căutau în 
fata casei Annei-Maria Ximenes? 

x 


* * 


Stând pe un scaun pliant în faţa peronului, Gozzo se 
ridică brusc atunci când îl zări pe Malko. Acesta văzu doi 
bărbaţi care fugeau, nereuşind prea bine să-şi ascundă 
puştile de vânătoare cu ţeava retezată. Malko începuse să 
urce treptele peronului. 

— Domnişoara Ximenes este în birou, strigă Gozzo. 

Anna-Maria părea îmbătrânită cu zece ani. Nu era 
machiată, părul era ciufulit şi era îmbrăcată cu un pulover 
gros, cu cizme în picioare. 

— Aţi văzut? Acum nici nu se mai ascund. Ne spionează 
pe faţă. 

— Cine? 

— Oamenii lui Mintoff. Sunt poliţişti din partidul lui. Dar în 
realitate, lucrează pentru  libieni. In Mdina, sunt doar 
naţionalişti. De câtva timp, au fost mutaţi în celălalt capăt al 
insulei, chipurile în interes de serviciu... Au mai venit şi alţii 
care notează cine intră şi cine iese. 

Vocea îi devenise de-a dreptul isterică. 

— Unde este Godfrey Borg? o întrebă Malko. 

— De ce? 

Bănuitoare ca-ntotdeauna. 

— Nu vreau să-l răpesc, zise Malko agasat, trebuie să 
vorbesc serios cu el. 

Anna-Maria se ridică. 

— Veniţi cu mine. 

El o urmă prin casa goală... Ciocăni la uşă şi intrară într- 
un birou cu vedere la parc. Godfrey Borg citea. Pe uşa- 
fereastră, se vedeau siluetele impunătoare ale gărzilor de 
corp. Bancherul maltez îi zâmbi lui Malko şi îi strânse mâna 
îndelung. 

— Incă nu am avut ocazia să vă mulţumesc... 


145 


— O veţi face când vom fi în Zurich, spuse Malko. Pentru 
moment, suntem amândoi în pericol de moarte. Aveţi idee 
cum putem să ieşim din această situaţie? Libienii au adus în 
Malta ucigaşi profesionişti. Există vreo posibilitate să 
semneze altcineva în locul dumneavoastră ca să recuperăm 
documentele? Când vor fi date publicităţii, nu mai riscăm 
nimic. Godfrey Borg dădu cu tristeţe din cap. 

— Nici una. Aşa am vrut eu. Mi-a fost teamă că or să mă 
răpească şi vor trimite pe cineva în locul meu. Chiar dacă 
semnez o scrisoare cu toate datele seifului, banca va spune 
că nu a fost înştiinţată în acest sens. Trebuie să mă duc 
personal şi singur... 

— Nu există fotocopii? 

— Nu. 

— Prin urmare, trebuie neapărat să ieşiţi din Malta. Anna- 
Maria asculta. 

Lui Malko îi veni brusc o idee. 

— Dacă vi se întâmplă ceva, moştenitorii dumneavoastră 
au acces la documente? 

— Nu, spuse Borg. Am precizat şi acest lucru. Ar fi prea 
periculos pentru ei. Dacă banca are dovada morţii mele, are 
ordin să distrugă totul. 

Era un cerc vicios. Malko se aşeză descurajat. Borg îi 
întinse ziarul în care încercuise ceva. 

— Priviţi, se pregătesc de vânătoare. 

Malko citi micul articol care anunţa greva întregului 
personal de la aeroportul din Luqa. Incepând de mâine. Nu 
mai venea şi nu mai pleca nici un avion. Malta era ruptă 
complet de restul lumii pentru o perioadă nelimitată. 

— General Workers Union, sindicatul lor, este strâns legat 
de Partidul Laburist, îi explică Borg. Cred că toată acţiunea 
este coordonată, mai ales după ce mi-aţi spus adineauri. Pe 
de o parte, vor să se bucure de toate şansele de reuşită, iar 
pe de alta, să-i mulţumească pe sindicalişti. 

Malko nu îndrăzni să-i spună lui Godfrey Borg că se 
înşela. Având în vedere atitudinea incertă a responsabililor 
maltezi de la începutul acestei acţiuni, totul era posibil. 

— Dar nu voi ceda, spuse cu încăpățânare maltezul. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră, spuse Malko, dar 


146 


nici eu nu sunt Dumnezeu-Tatăl. 


Capitolul XVII. 


Bărbatul care îşi spunea Peter Jacobson abia termină de 
aranjat lucrurile. Nimeni nu ar fi bănuit, după mustaţa 
blondă şi pielea rozalie, că era arab. Totuşi era palestinian 
născut la Jaffa. Naționalist înrăit, îşi consacrase toată viaţa 
luptei împotriva Israelului. Unul dintre motivele pentru care 
a acceptat bucuros această misiune a fost dorinţa fierbinte 
de a o revedea pe Tamra. Libaneza era de multă vreme 
amanta lui, bineînţeles, atunci când se întâlneau. li purta o 
stimă deosebită din cauza devotamentului cu care lupta 
pentru armata palestiniană. După ce fusese aleasă Miss 
World, ar fi putut să-şi continue cariera în cinematografie 
sau să se căsătorească cu un miliardar, însă ea a ales să 
trăiască în semilegalitate cu unul dintre capii terorismului 
palestinian. Acesta însă fusese făcut praf şi pulbere de 
israelieni, iar ea a devenit amanta acestui Peter Jacobson. 
Un singur lucru îl emoţiona cel mai tare: pericolul. Oamenii 
care îl cunoşteau pe Jacobson îl caracterizau ca pe o fiară 
cu coeficientul de inteligenţă al lui Einstein. Redutabil, 
meticulos, cu un curaj absolut, avea însă un singur punct 
slab: femeile, care îi arătau cu prisosinţă interesul pe care îl 
aveau faţă de el. 

Totuşi, cele care intrau în viaţa lui ştiau foarte bine că 
riscau să rămână văduve sau, în cel mai rău caz, să fie 
mutilate sau să moară. Cu toate astea, nu se potoleau... 

Peter Jacobson deschise valiza şi scoase o serie de 


147 


fotografii pe care o etala pe pat. În absolut toate, era prinţul 
Malko Linge în diferite perioade şi în mai multe locuri, în 
prim-planuri la televizor, în mers sau în diferite ipostaze. 
Trebuia să-şi cunoască duşmanul din toate punctele de 
vedere. Şi ce aflase Tamra îi era de folos. Trebuia să-şi 
cunoască bine adversarii. li lipseau însă fotografiile cu Borg. 
Se auzi o bătaie în uşă. Peter Jacobson se apropie şi întrebă 
în engleză cine este, dar nu deschise. 

___O voce îi răspunse în arabă, cu cuvintele aşteptate de el. 
Intredeschise uşa, dar era Mustafa Ryad singur. Cei doi 
bărbaţi se îmbrăţişară cât putură de strâns, ca doi amanți 
care s-au întâlnit. Se cunoşteau de multă vreme şi se 
respectau reciproc. După aceea, se puseră pe treabă. 
Mustafa Ryad îi povesti pe scurt care era situaţia, trecând 
peste aventurile amoroase ale Tamrei cerute de misiune. 
Ştia că Peter şi tânăra se iubeau. 

Acesta îşi nota aspectele importante, în timp ce se 
gândea. Dacă se putea, trebuia să acţioneze cu discreţie, 
căci nu erau la Beirut. După ce termină, Mustafa deschise 
servieta pe care o adusese cu el. Venise de la Tripoli cu 
valiza diplomatică. Avea acolo tot ce îi trebuia pentru a-şi 
duce misiunea la bun sfârşit. Un pistol Walther de calibrul 
douăzeci şi doi, cu ţeava lungă şi amortizor, o armă extrem 
de precisă, grenade mici defensive de fabricaţie americană, 
sustrase dintr-un depozit american din Germania de banda 
din Baader, trei pistoale-mitralieră Scorpio înfăşurate în 
hârtie uleioasă, cu încărcătoare, o carabină cu lunetă şi alte 
pacheţele ce semănau cu cele de unt, care erau în realitate 
explozibili puternici uşor de manevrat. 

— Asta ce este? întrebă Peter. 

Era un tub negru lung de douăzeci de centimetri, cu o 
mică umflătură la un capăt. 

— Este o sarbacană cu aer comprimat, îi explică Mustafa. 
Trage cu proiectile încărcate cu otravă... 

Peter Jacobson clătină din cap mulţumit. Avea o dublă 
misiune. Pe de o parte, să-l elimine pe agentul CIA, iar pe 
de alta, pe omul care ameninţa interesele libienilor, Godfrey 
Borg. O asemenea armă trebuia folosită o singură dată, 
apoi era obligatoriu să părăsească insula. 


148 


Trebuia să găsească altceva. Aşa că reluă discuţia cu 
Mustafa. Încercând să pună la cale altă modalitate de a-i 
elimina pe cei doi în acelaşi timp. Se sfătuiră mult timp. În 
final, lui Peter Jacobson îi veni o idee. Mica glumă israeliană 
care îl costase viaţa pe amantul Tamrei. Asta da, răzbunare, 
să o întoarcă împotriva unui prieten al israelienilor. 

— Mustafa. Incepu el, cred că am găsit soluţia... 

li expuse pe larg ideea lui. Contrar aşteptărilor lui, 
libianul nu păru prea încântat. 

— O să avem „încurcături”, obiectă el. Maiorului n-o să-i 
placă. Suntem deja foarte cunoscuţi... 

— Bine, spuse Peter, în cazul acesta, voi trece la planul 
numărul unu. Dar asta nu rezolvă decât prima parte a 
problemei. 

Mustafa nu fu de acord cu obiecţia lui. 

— Agentul CIA odată eliminat, ne vom ocupa liniştiţi de 
Borg. Va fi uşor să-i întindem o cursă ca să-l facem să 
dispară. 

— Atunci, la treabă, spuse Peter Jacobson. lată de ce am 


nevoie. 
x 


* * 


Drumul de la Qormi la Luqa era neobişnuit de pustiu. 
Malko găsi repede un loc de parcare în faţa clădirii cochete 
a aerogării construite în stil arab. Aici domnea o linişte 
neobişnuită, iar înăuntru nu era nimeni. Doi sau trei angajaţi 
bântuiau pe la ghişeele companiei Air Malta, iar un libian 
citea A//Jamarya Times pe o bancă. Malko se apropie. 

— Nu mai sunt avioane? 

— Nu. Domnule, spuse o fată durdulie cu nişte sâni 
enormi. Este grevă. 

— Până când? 

Angajata făcu un gest evaziv, ridicând din umeri. 

— Nu se ştie, depinde de sindicat. In orice caz, câteva 
zile. 

— Nu sunt nici avioane-taxi? 

— Ce anume? 

Ea nici nu auzise că existau asemenea avioane... Oricum, 
nu zbura nimic, nici avion, nici elicopter. Conştiincios, Malko 


149 


urcă la primul etaj, pe terasa restaurantului şi cercetă 
tarmacul. Cinci aparate Boeing 707, arborând pe coadă 
crucea malteză pe fond alb şi roşu, erau aliniate cuminţi în 
lungul clădirii, cu reactoarele acoperite cu prelate. 

In zare, nu se vedea nici un alt aparat. Pentru mai multă 
siguranţă, personalul aeroportului pusese de-a curmezişul 
pe pistă un tractor. Aerogara era blocată în totalitate... 
Malko cobori, se duse la maşină şi se îndreptă spre sud, la 
Birzebbuga, micul port din apropierea fostei baze britanice 
Hal Far. Peisajul era neted şi dezolant, întrerupt de zidurile 
din piatră ce adăposteau satele. După o jumătate de oră, 
zări gardul de sârmă ghimpată al fostei baze britanice de la 
Hal Far. Englezii plecaseră şi rămăsese în urma lor doar 
pista de zbor. 

Un drumeag îngust înconjura prima bază, de unde se 
putea observa întreg sistemul de semnalizare şi clădirile 
goale. Malko fu nevoit să urce până în vârful dealului ca să 
vadă în sfârşit pista de zbor din vale, mărginită de 
hangarele vechi. 

Nici acolo nu erau avioane, în afară de două aparate 
Curtiss „Commando”, cărora le lipseau ba motoarele, ba 
alte piese... Nu zări nici un alt avion modern. Pista era 
construită pe axa nord-sud, protejată de gardul de sârmă 
ghimpată. Fireşte că aici mai puteau ateriza avioanele. Era 
simplu să treci dincolo de gard şi să aştepţi. Cum maltezii 
nu beneficiau de avioane de vânătoare, riscurile de a fi 
urmăriţi erau nule. 

Pentru un avion, elicopterele nu reprezentau nici un 
pericol. Mai rămânea doar să-l găsească. Şi un pilot, 
bineînţeles. Numai că se învârtea într-un cerc vicios, fiindcă 
trebuia să iasă din Malta. Şi nu era genul de afacere care se 
face prin telefon. Doar dacă s-ar mai „muia” puţin 
Compania. Lui îi rămânea să-l convingă pe Burt Holiday. La 
urma urmei, Hal Far aparţinea încă mai mult de trei sferturi 
forţelor NATO. Malko se întoarse în La Valetta, puţin mai 


vesel. Intrezărise o soluţie. 
x 


x x 
Burt Holiday clătină din cap ca un vultur obosit. 


150 


— Vă daţi seama ce îmi cereţi? În timpul nopţii, pista este 
impracticabilă din cauza lipsei balizajului. Aici, un avion nu 
poate veni decât ziua şi numai din Sicilia care este cel mai 
apropiat punct. În centrul insulei, în apropiere de Mdina au 
amplasat un radar foarte puternic. Prin urmare, aparatul nu 
va trece neobservat. Oricum, din motive de securitate, 
pilotul va fi obligat să intre în legătură cu turnul de control 
din Luqa care îl va întreba în ce direcţie zboară. Altminteri, 
trebuie să închirieze un elicopter... Dacă aterizează la Hal 
Far şi decolează apoi, luând-o spre nord, turnul de control îi 
va anunţa imediat pe italieni care îl vor prinde la aterizare. 
Malta este un stat suveran. 

Se înecau ca ţiganul la mal. Malko îşi stăpâni furia. 

— Trimiteţi totuşi o telegramă „fulger” cu sugestia mea, 
spuse el. Lăsaţi-i pe cei din Londra să ia o hotărâre. Părerea 
mea este că se poate realiza... _ 

Americanul se amări şi mai tare. Işi strânseră mâinile cu 
răceală. Malko avea tot mai mult impresia că CIA voia să 
lase baltă toată afacerea. Ajunse pe străduţele liniştite din 
Floriana, sub un cer foarte senin. O luă pe drumul ce ducea 
în La Valetta, gândindu-se la aliaţii posibili. 

Dar, în loc să intre în La Valetta, Malko vira la dreapta, 
prin faţa impunătoarei clădiri a hotelului Phoenicia şi cobori 
pe fâşia ce mergea de-a lungul portului. Se opri şi cobori din 
maşină. In partea cealaltă, se înălța un imens doc plutitor 
de trei sute de mii de tone în curs de construcţie, prin 
bunăvoința misiunii chineze de ajutor în Malta. Aici se aflau 
opt sute de chinezi, liniştiţi, dar eficienţi. La început, au 
construit o fabrică de ciocolată, dar îşi dăduseră seama mai 
târziu că maltezii aveau oroare de acest produs... Ei l-ar fi 
ajutat bucuroşi, însă Burt Holiday era singura persoană care 
putea să-l pună în legătură cu omologul lui chinez. Şi în mod 
sigur nu o va face. 

Mai rămânea MI5. Dar jocul lor era atât de complicat, 
încât Malko va fi descurajat chiar de la început. Experienţa 
cu Susan Herring nu fusese concludentă... In afară de 
Malko, în port mai erau doar câteva persoane. În timpul 
iernii, Malta hiberna, căci nu avea turişti. Se urcă în maşină. 
Lipsa de activitate se prelungea până va obţine undă verde 


151 


de la Centrala din Londra ca să-l scoată clandestin pe Borg 
din Malta. Nu-i mai rămânea decât să viziteze catedrala 
Saint-Jean, biserica Ordinului şi să se reculeagă la 
mormântul străbunicului său. lIncepuse să sufere de 


claustrofobie pe această insuliţă. 
x 


* * 


Când introduse cheia în broască. Malko auzi un zgomot 
uşor în camera lui. Se opri imediat locului cu inima bătând. 
Cineva îl aştepta. Privi în jur, scoase imediat cheia şi se 
întoarse. La lift, se întâlni cu un chelner care căra un teanc 
de platouri. Malko îşi zâmbi fermecător. 

— Mi-am uitat cheia, puteţi să-mi deschideţi? 

Chelnerul lăsă platourile şi îl urmă. Când se deschise uşa, 
Malko văzu camera goală şi uşa de comunicare închisă. 
Visase. Începuseră să-l lase nervii... Însă brusc simţi în nări 
un parfum fin. Se auzi o bătaie uşoară în uşa de 
comunicare. Deschise. 

Tamra purta o fustă decentă dreaptă, dar pe ea era de-a 
dreptul provocatoare, o bluză mată, iar părul era strâns în 
coc. Părea o fetiţă, dar mai frumoasă ca niciodată. 

— Adineauri am sosit, mărturisi ea, am vrut să-ţi fac o 
surpriză, dar a sunat telefonul. (Faţa i se îmbujora.) Am o 
veste proastă. j 

— Da? Ce veste? Intrebă Malko foarte atent. 

— Plec. Mi-am terminat treaba aici. 

Malko rămase cu gura căscată. Nu erau avioane. Cum 
putea să plece din Malta? Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, 
ea adăugă imediat: 

— Vin să mă ia mâine din Sicilia cu un vapor foarte rapid. 
De acolo, vom lua avionul. Este ultima seară petrecută aici. 
Voiam să stau cu tine. 

— Drăguţ din partea ta, spuse Malko. Dar gândea 
complet pe dos. Existau mai multe posibilităţi. Ori minţea, 
adică nu pleca, ori într-adevăr părăsea Malta şi încerca să-l 
atragă pe Malko într-o cursă. După vechea regulă a 
serviciilor secrete, trebuia să coboare în gaură cu bună 
ştiinţă, chit că apoi trebuia să încerce să iasă din nou la 
suprafaţă... 


152 


— Aş vrea să cinez. În La Valetta, ca să mă pot îmbrăca 
elegant, propuse Tamra. 

— Bineînţeles, spuse Malko. Mă duc să fac un duş şi să 
mă odihnesc puţin. N 

| se părea că Tamra era nervoasă. Il sărută distrată şi se 
duse în camera ei. Rezervorul stiloului se golise. Acum nu 
mai avea nici o armă. Libienii voiau să-l elimine într-un mod 
violent, deci nu era în siguranţă nici măcar în camera lui. 
Era sigur că vor încerca ceva mult mai viclean şi mult mai 
sofisticat, gen „accident”. In această privinţă, a lua cina cu 
Tamra nu prezenta un pericol mai mare decât dacă s-ar 
scălda într-o mare plină de rechini. Trebuia doar să se uite 
cu atenţie în urma lui. 

Şi-apoi, tensiunea nervoasă creată de faptul că se ştia 
urmărit îl determina să facă imprudenţe. Ajunsese să-şi 


dorească să se întâmple ceva... 
x 


* * 


Tamra purta un taior bej foarte şic şi foarte bine croit, ce 
contrasta cu bluza mov dintr-un material transparent, care 
nu era deloc decentă şi cu pantofii cu tocul foarte înalt. Se 
parfumase din belşug şi se machiase absolut superb. 

In faţa hotelului aşteptau obişnuitele taxiuri şi o trăsură. 
Tamra se opri lângă ea. 

— Oh! exclamă ea, dacă am lua trăsura în loc de maşină? 
E atât de romantic. A 

Malko nu stătu mult pe gânduri. Intr-o asemenea trăsură 
descoperită, care mergea cu zece kilometri la oră, era o 
ţintă perfectă... Ferm, dar tandru, Malko o prinse de braţ pe 
libaneză. p 

— S-ar putea să-ți fie frig, zise el grijuliu. In seara asta 
adie puțin vântul. lar până în La Valetta e destul de departe. 

Tamra nu insistă. Malko abia se abţinea să nu-i spună că 
ştia cine era, dar la ce bun? Tânăra libaneză îi puse mâna 
pe picior, mai îndrăgostită ca niciodată. El o luă de braţ şi 
simţi un fior de plăcere. Tamra era un mod sofisticat şi 
foarte plăcut de a-şi găsi moartea, cu toate că îşi dorea cu 
disperare să rămână în viață... 

Până în La Valetta nu prea discutară. Malko găsi repede 


153 


un loc de parcare pe strada pustie. Papagalii era aproape 
gol, iar patronul îi conduse imediat la subsol. Tamra vorbea 
întruna despre meseria ei de manechin şi despre speranţele 
de a ajunge star de cinema. Un producător o chemase la 
Roma... Părea foarte sinceră. Malko oftă. Ce păcat că nimic 
nu era adevărat! Nu erau o pereche ca toate celelalte care 
se bucurau de viaţă din plin. Cina se încheie repede. Lui nu 
îi era foame. 

Două huidume de bărbaţi cu mustață se aşezară la masa 
de alături. Erau maltezi sau libieni? Curios era că, pe 
măsură ce timpul trecea, Tamra devenea tot mai agitată. 
Oare din ce cauză? Era în stare de orice, i-o dovedise 
moartea trombonistei... 

Achită şi o admiră în timp ce urca scara îngustă înaintea 
lui. Oare ce o îndemnase pe această femeie superbă să 
ducă o asemenea viaţă? Şi ea risca s-o sfârşească rău... 
Când se urcară în maşină, ea puse capul pe umărul lui. 

— Sunt tristă că te părăsesc, oftă ea. Cred că m-am 
îndrăgostit de tine. De ce nu vii cu mine la Roma? 

— Nu zboară nici un avion, dar ne putem întâlni acolo, 
dacă îmi spui unde stai... i 

— Oh, da, zise ea, ar fi minunat. Imi place Roma la 
nebunie. 

Toată seara, Malko se aşteptase să se întâmple ceva, iar 
acum nervii începeau să se relaxeze. Se gândi că, la urma 
urmei, ar fi plăcut să facă dragoste cu Tamra pentru ultima 
dată. 

Camera era goală şi televizorul mergea. Tamra se culcă 
pe pat îmbrăcată. Fusta se desfăcu, lăsând să se întrevadă 
marginea ciorapilor maronii. Puse picior peste picior şi îşi 
aprinse o ţigară, conştientă că Malko o privea. O contemplă 
îndelung când se aplecă, iar ea îi strivi imediat gura cu 
buzele-i cărnoase. Il trase spre ea fără să se mai dezbrace. 
Când o pătrunse, ea îl cuprinse de gât cu braţele gata să-l 
stranguleze. Murmură cu voce pasională: 

— Oh! Ce bine este! Imi place să fac dragoste cu tine. 

Cu toate astea, Malko se chinuise s-o pătrundă, ca şi cum 
trupul ei l-ar fi respins. In clipa în care se răspândi în ea, 
Tamra scoase un mârâit răguşit, iar bazinul începu să se 


154 


mişte înainte şi înapoi. Dădu ochii peste cap... Era rece ca 
un sloi de gheaţă. Malko îi pândea toate semnele plăcerii. 
Ce păcat că erau doar pe din afară... Tamra nu avusese nici 
cel mai mic orgasm... Imediat Malko îşi încorda atenţia. 

Tamra îl strângea în continuare cu pasiune. El se dădu la 
o parte, întrebându-se de unde va începe atacul. Cum 
stătea cu fusta rulată peste coapse, cu bluza descheiată şi 
cu ochii închişi, părea că adormise. Malko se ridică. Privirea 
se opri la pastilele de pe noptieră, pe care le lua în fiecare 
seară. Luă folia ca să fie sigur că nu va uita să le ia. 
Pastilele erau puse în mici alveole de plastic acoperite cu o 
folie de staniol. Apăsă cu degetul mare partea ieşită în afară 
ca să iasă caseta. Pilula îi căzu în palmă. Se pregătea s-o 
înghită, când observă un lucru ciudat. De obicei, staniolul se 
desprindea neregulat. Dar acum se rupsese într-un cerc 
aproape perfect. Luă rotundul de staniol roşu şi îl examina 
la lumină în baie. Părea tăiată uşor cu lama şi lipită la loc 
după aceea. Aşa se întâmplase cu toată folia. Se uită cu 
atenţie la pastilă. Aparent, semăna cu toate celelalte, dar 
era uşor să imiţi o pilulă gri... Nu o înghiţi, ci o băgă în 
buzunar, apoi se întoarse în cameră. Tamra deschise ochii, 
iar el se apropie de ea. 

— Nu vreau să pleci, zise el. Ea se lipi strâns de el. 

— Oh, ce plăcut e... 

Rămaseră nemişcaţi câteva minute. Malko începu s-o 
sărute şi îi şopti la ureche: 

— Am chef să te violez. 

Ea râse. 

— Ştii bine că nu se poate... 

— Ba da, zise el, o să te leg. Aşa, voi avea impresia că te 
violez. Cu nişte eşarfe... 

Fără să aştepte răspuns, scoase două eşarfe din valiză. 
Mai întâi îi legă cu blândeţe gleznele, dar destul de zdravăn. 
Apoi, tot la fel de blând, mâinile. Ea se uita la el intrigată, 
iar pe frunte îi apăru o cută. 

— Acum fă dragoste cu mine, îi ordonă ea, ca şi cum ar fi 
vrut să se termine odată. 

Se aşeză în genunchi, afundându-şi faţa în cearceaf, cu 
bazinul foarte ridicat. Malko se aşeză lângă ea şi o întoarse 


155 


într-o parte ca să-i vadă faţa. 

— Vreau să te şi droghez, zise el râzând. Simţi o tresărire 
uşoară. 

— Ce vrei să spui? 

Malko băgă mâna în buzunar, scoase pastila şi o apropie 
de figura libanezei. 

— Să înghiţi asta. 

Tamra strânse buzele şi întoarse capul. Toată pasiunea 
se risipi pe dată. Il întrebă pe Malko cu vocea răguşită, 
aproape spartă. 

— Ce joc mai e şi ăsta? Dezleagă-mă! g 

Dar Malko apropie şi mai mult pilula de buze. li zâmbea, 
dar inima îi era de gheaţă. Ar fi vrut din tot sufletul să nu fie 
ceea ce era. 

— la-o, este una dintre pastilele mele, nu ai de ce să te 
temi. Eu iau două pe zi... O să te excite... 

Atunci se petrecu ceva neaşteptat. Pastila atinse buzele 
Tamrei. Aceasta sări înapoi ca muşcată de şarpe şi urlă. 

— Nu! Nu! 

Trăsăturile feței i se deformaseră, îşi arcui trupul, iar 
nările îi fremătau. Malko o apucă de păr şi îi apropie faţa de 
pastilă. 

— la-o! zise el. 

— Nuuu! 

Ea se zbătea din toate puterile, încercând să scape. 
Malko o încalecă cu calm. 

— Sunt mai puternic decât tine, iar uşa este încuiată. 
Nimeni nu-ţi va veni în ajutor. Ori înghiţi pastila, ori îmi spui 
ce este. 

Tamra se încăpăţâna să nu spună nimic, iar ochii negri 
erau lipsiţi de expresie. Malko întinse mai mult mâna. Ea 
înţelese că avea să-şi ducă ameninţarea la bun sfârşit. 

— Opreşte-te, spuse ea. Nu te mişca. 

— Ce este? 

— Cianură, spuse ea cu voce slabă. 

Apoi începu să plângă, deformându-şi trăsăturile şi 
urâţindu-se. După ce se potoli din plâns, cu ochii roşii, 
începu să-l ocărască pe Malko în arabă, alegându-şi cu grijă 
cuvintele. 


156 


Capitolul XVIII. 


Malko înfruntă privirea neagră de ură a libanezei. Masca 
îi căzuse dintr-o dată. Din gura care îi dăruise atâtea plăceri 
ieşeau acum înjurături ordinare. Ea ridică privirea şi ţipă cât 
o ţinu gura: 

— Maică-ta e o scroafă împuţită care s-a regulat cu un 
câine. Prietenii mei or să te omoare. Nu vei pleca în veci din 
Malta. Vei plăti pentru ce mi-ai făcut... 

Aici exagera. Malko o lăsă să-şi tragă sufletul, apoi spuse: 

— Tamra, nu te-am violat! Tu ai încercat de două ori să 
mă omori. Dar ce i-aţi făcut bietei Susan Herring este de 
neconceput.... 

— Aşa-i la război, i-o tăie Tamra în culmea isteriei. 
Israelienii ne ucid fraţii şi îi ţin în închisoare. 

Eternul refren. Malko se uită la pastila din mâna lui. 
Cianura nu ierta pe nimeni. În câteva secunde, totul se 
sfârşea... Tamra deschise gura brusc şi strigă: 

— Haide, omoară-mă! Nu mi-e frică să mor. 

Rămase cu gura căscată, ca la împărtăşanie. Era ridicolă, 
vrednică de milă şi isterică. Malko puse pastila înapoi în 
buzunar. Erau lucruri pe care nu le va face niciodată. O 
contemplă gânditor pe Tamra. Ce să facă cu ea? Nu avea 
putere de decizie... Ori o omora, ori îi dădea drumul. 


157 


Văzând că Malko nu se hotărăşte să-i administreze 
această ucigătoare împărtăşanie, Tamra închise gura, dar 
îşi  păstră privirea  răutăcioasă. Fusta îi  alunecase 
descoperindu-i coapsele, iar ea se zvârcoli furioasă, 
încercând să şi le acopere. Malko clătină din cap. 

— Şi prietena ta, Doris, lucrează cu voi? o întrebă el. 

Tamra izbucni plină de furie: 

— Doris! Proasta aia care nu se gândeşte decât la 
bărbaţi? In definitiv, ce importanţă mai avea? 

În punctul în care se afla, putea foarte bine s-o lase să 
plece. Oricum, acest lucru nu schimba raportul de forţe. 
Căuta cu disperare un mijloc de a-i da o lecţie, dar fără să-şi 
mânjească mâinile. Nu era uşor. Tamra era la fel de uşor de 
dresat ca o tigroaică. Ea îl observa cu un zâmbet plin de 
venin pe buze. 

— Vă e frică, nu-i aşa? zise ea. Ştiţi bine că mă vor 
răzbuna... 

Abandonase de tot tonul de îndrăgostită. Fireşte că 
exista soluţia răpirii. II chema pe Gozzo şi o duceau la Anna- 
Maria Ximenes, însă Malko se cam săturase să se joace de-a 
ostaticii. In plus, libienii nu vor face un schimb avantajos cu 
Tamra. Ba dimpotrivă, aveau nevoie de martiri. Acest lucru 
oricum nu-l ajuta să-l scoată pe Borg din Malta... 

Se apropie de pat şi deznodă eşarfa cu care îi legase 
gleznele. Tamra sări imediat în picioare ca o felină şi se 
aşeză în faţă lui Malko. 

— Unde mă duceţi? îl întrebă ea. 

În ciuda mândriei, avea totuşi o lucire de panică în priviri. 
Putea să o omoare sau să o tortureze. Durerea altora este 
întotdeauna mult mai uşor de suportat. 

— Nicăieri, sunteţi liberă, răspunse Malko. 

O întoarse cu spatele la el şi îi dezlegă mâinile, apoi se 
înfruntară din priviri câteva clipe. 

— Dumneavoastră aţi avut ideea cu pastilele? o întrebă 
el. Ea nu răspunse, ci se năpusti spre uşa de comunicare, o 
deschise cu furie şi o trânti în urma ei. Malko rămase un 
timp locului contemplând gânditor uşa. Existau puţine şanse 
de a mai da ochii cu Tamra. Sau o va face în împrejurări pe 
care nu şi le dorea. Nu avea chef să-i spună Annei-Maria sau 


158 


lui Burt Holiday de această tentativă de omor. La ce ar mai 
folosi? 

După ce verificase ferestrele şi uşile, Malko se culcă. 
Pastila de cianură era tot în buzunar. Adormi cu un gust 
amar în gură. 

x 
x x 


Pe Sliema Regional Road, circulaţia era gâtuită, ca într- 
una dintre marile metropole. Malko se pregătea să intre pe 
drumurile imposibile. incă o dată îl lua cu asalt pe Burt 
Holiday. Fără ajutorul celor din CIA, nu putea să-l scoată pe 
Borg din Malta. Prea mulţi oameni erau împotriva lui. Când 
ieşise din cameră pe la ora zece, femeile de serviciu făceau 
curat la Tamra. Toate lucrurile dispăruseră o dată cu ea. 

Malko opri în faţa clădirii Ambasadei americane, cu inima 
strânsă. Trebuia cu orice preţ să mişte lucrurile. Puşcaşul 
marin de pază îl salută cu respect, dar când îl văzu pe capul 
şefului centralei, îşi spuse că nu va fi uşor. Acesta avea o 
faţă de înmormântare. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi 
omorât-o pe Tamra?... 

Americanul îl conduse ceremonios în micul lui birou şi 
zise cu voce măsurată: 

— Chiar acum am primit un telex de la Londra, cu privire 
la afacerea Borg. 

— Ah, făcu Malko reţinându-şi răsuflarea. 

— Cred că proiectul dumneavoastră nu a fost bine primit, 
zise Holiday cu diplomaţie. Ei cred că miza nu merită 
efortul. Serviciul financiar din Departamentul de Stat a 
analizat problema. In cazul în care operaţiunea Borg ar avea 
succes, iar libienii ar fi alungaţi din Malta, va trebui să 
găsim o soluţie alternativă pe plan financiar. Prin urmare, 
cam optsprezece milioane de lire, adică şaizeci de milioane 
de dolari, altfel, vom ajunge de unde am plecat... 

— Dar, în fine, spuse Malko, Malta are petrol, este de 
ajuns să o ajutăm să-l exploateze. Guvernul lui Carter este 
gata să recunoască guvernul ayatolahului Khomeiny care îşi 
alungă vechii aliaţi. Indată ce un isteric cu turban deschide 
gura, este primit cu mare pompă şi nu puteţi să daţi câteva 
milioane de dolari unei ţări care vrea să rămână ce este de 


159 


fapt... 

Burt Holiday se făcuse mic de tot. 

— Ştiu, recunoscu el, însă Congresul nu va vota niciodată 
credite pentru Malta. Nici măcar nu au auzit de ea. 

— Nici de Vietnam. Nici măcar nu ştiau unde se află pe 
hartă, observă Malko. Dar de atunci au învăţat geografie. 
Scumpul mai mult păgubeşte. Cu alte cuvinte îmi retrageţi 
misiunea. 

— Nu, nu, în nici un caz, se grăbi să-l asigure şeful 
centralei. Pur şi simplu nu mai este prioritatea numărul unu. 
Oricum Compania nu doreşte să aibă o confruntare directă 
cu libienii din motive care ne depăşesc pe amândoi. O mare 
parte din combustibilul destinat Flotei a VI-a este adus din 
rafinăriile greceşti, care sunt alimentate la rândul lor cu 
petrolul brut luat de la libieni. 

Malko fierbea de furie. 

— Nu-mi rămâne decât să-i dau întâlnire lui Godfrey Borg 
la Zurich, spuse el. O întâlnire la care nu va veni niciodată. 
L-am adus în pragul sinuciderii pentru nimic. 

Burt Holiday păru dintr-o dată mai ferm. 

— Ascultaţi, domnule Linge, consideraţi această misiune 
încheiată. Nu vreau să vă riscaţi viaţa degeaba. Indată ce se 
va termina greva, veţi lua primul avion. Până atunci, staţi 
liniştit. Voi face un raport în legătură cu această situaţie şi 
va fi bine pentru toată lumea. Am făcut tot ce am putut. Nu 
este vina dumneavoastră că Washingtonul şi-a schimbat 
politica între timp. 

Malko se ridică. 

— Inţeleg, spuse el. Vă obligă să le faceţi treburile 
murdare, dar nu e vina dumneavoastră. Vă voi urma sfatul. 
Puțin vă pasă dacă libienii şi prietenii lor palestinieni îmi vor 
face felul. Nici ei nu au aflat că lucrurile s-au schimbat... 

— Vor afla foarte repede, zise americanul. Aveţi 
încredere în ce vă spun. 

— Mi-e foarte greu, făcu Malko. 

x 
x x 


Maiorul Abu Dhofar asculta întunecat la faţă, cocoţat pe 
un colţ de masă ca să pară mai înalt, expunerea celui care 


160 


îşi spunea Peter Jacobson. Două gărzi stăteau de pază pe 
coridorul ce ducea la sala de conferinţe a Centrului cultural 
libian aflat în centrul oraşului La Valetta. 

După ce Peter Jacobson îşi termină expunerea, peste 
adunare se lăsă o linişte apăsătoare. Erau cu toţii de acord 
cu propunerea lui din punct de vedere practic. Mai rămânea 
aspectul politic. Se întoarseră cu toţii spre maiorul Dhofar. 
El era şeful cel mare. 

— Voi telefona la Tripoli. Nu pot să-mi asum singur 
această răspundere. 

Aceste decizii erau luate numai de Abd El Muneim EIl 
Huni, şeful Serviciilor Secrete libiene. Centrul cultural 
deţinea un material modern de transmitere, cu bruiaj 
automat, care îl lega de Tripoli. Maiorul Dhofar ieşi ţeapăn 
ca un par, ca să nu piardă nici un milimetru din înălţime. Cei 
rămaşi îşi aprinseră ţigările până se întorcea. Cu toţii 
găsiseră planul genial. Dhofar reveni după, douăzeci de 
minute. Era imposibil să citeşti pe trăsăturile calme ce 
răspuns a primit de la Tripoli. Se opri în faţa lui Peter 
Jacobson care era mai înalt cu un cap decât el şi spuse pe 
un ton neutru: 

— Pregătiţi-vă să interveniţi. Mâine dimineaţă voi avea 
răspunsul definitiv. Când vom primi unda verde, totul 
trebuie să fie aranjat. Maiorul mi-a cerut un răgaz de 
douăzeci şi patru de ore ca să cântărească bine ce urmări 
politice va avea acţiunea noastră. Allah Maâna.” 

— Allah Maâna, repetară în cor toţi ceilalţi, apoi se 
ridicară şi ieşiră din încăpere. 

x 
x x 


Malko conducea încet pe drumul spre Mdina. După ce îi 
trecuse furia, se simţea descurajat. De data asta, se găsea 
într-un mare impas. Cruciada lui luase altă întorsătură din 
cauza laşităţii administraţiei americane... Practic, misiunea 
lui se terminase. 

O luă fără să se gândească către proprietatea Annei- 
Maria Ximenes. Nu avea nici un chef să se ducă la Hilton. O 
maşină îl depăşi în viteză şi merse în faţa lui. Cârmi violent 


23 Dumnezeu este cu noi (n.a.). 


161 


volanul, în timp ce un val de adrenalină îi inundă arterele... 
Dar nu era decât un şofer grăbit. Putea să primească o 
rafală de mitralieră şi să moară fără să-şi dea seama... 
După zece minute, zări cimitirul aşezat în mijlocul drumului. 
Poarta cu grilaj a casei era larg deschisă, fapt ce îl miră pe 
Malko. Oare Anna-Maria găsise un mijloc de a pleca? 

Totuşi Mercedesul lui Gozzo staţiona lângă peron. Cobori, 
gărzile de corp îl salutară şi sună la uşă. îi deschise Anna- 
Maria. Era bucuroasă cum nu o mai văzuse până atunci. 
Fără să spună nimic, îl strânse tare în braţe. 

— Suntem salvaţi, îl anunţă ea. Malko crezu că nu aude 
bine. 

— Ce se întâmplă aici? 

Anna-Maria îl trase înăuntru şi îl pofti să se aşeze în 
fumoar unde trona şaua de cal, martoră a tuturor secretelor 
comune. 

— A fost la mine un membru din CID. Adjunctul din 
Special Branch, zise ea. Mi-a promis că peste două zile 
poliţia malteză ne va escorta până la un avion special care 
va zbura în ce direcţie vrem noi. Adică Godfrey şi cu mine. A 
pomenit şi de dumneavoastră, lăsându-mă să înţeleg că ar 
fi bucuroşi să ne însoţiţi. 

Lui Malko nu-i venea să creadă. 

— Vreţi să spuneţi că vă vor acorda protecţie şi vă vor 
scăpa de libieni? 

— Nu chiar, îl corectă Anna-Maria. După părerea acestei 
persoane, libienii s-au hotărât să nu se mai opună plecării 
lui Godfrey Borg. Se pare că autorităţile malteze le-au cerut 
să înceteze micul lor război. Se tem că alte noi violenţe vor 
avea un impact-negativ asupra populaţiei. 

Era prea frumos ca să fie adevărat. Toată lumea începea 
să fie bună şi blândă. Trebuie să fi fost o minune a papei, 
dacă libienii s-au simţit cuprinşi brusc de mila creştinească. 

— În sfârşit, zise Malko. Libienii ştiu foarte bine că Borg 
va dezvălui secretele dezastruoase pentru guvernul actual. 
Şi că acest lucru riscă să răstoarne şi să pună din nou în 
discuţie problema petrolului! Vă întind o cursă. 

Anna-Maria Ximenes nu părea  zdruncinată de 
argumentele lui Malko. 


162 


— Nu ştiu de ce acţionează astfel, dar eu nu văd nici un 
risc. Este de acord să fim însoţiţi de gărzile noastre de corp 
până la avion. Ne vor escorta două maşini ale poliţiei 
malteze. Vom stabili ruta dinainte şi le vom comunica. 

— Dumneavoastră şi Godfrey Borg vă gândiţi să faceţi 
dezvăluiri după aceea? 

— Bineînţeles, făcu tânăra. Pentru ce credeţi că ne-am 
luptat atât? 

— Ei ştiu acest lucru? 

— Cred că da. 

Malko clătină din cap. 

— Nu aş vrea să fiu pe post de cobe, dar cred că există 
un motiv ascuns. Nu pot să se lase păgubaşi. Este o situaţie 
prea gravă pentru ei... 

Anna-Maria se întunecă la faţă. 

— Vă  înşelaţi.  Incăpăţânarea mea şi prezenţa 
dumneavoastră au fost adevăratele motive ale libienilor. Au 
înţeles că nu le merge cu noi. 

— Dumnezeu să vă audă, spuse Malko. 

Nu-i prea iubea pe optimişti. Cimitirele erau pline de ei. 
Se ridică. Trebuia să se gândească. 

— Mă duc la hotel, spuse el. Anunţaţi-mă dacă s-a 
hotărât ceva. Dar fiţi cu băgare de seamă. 

Anna-Maria îl conduse. Se întoarse pe acelaşi drum cu 
stomacul contractat. Libienii nu aduseseră în Malta un 
comando de ucigaşi, ca pe urmă să se lase păgubaşi. 
Guvernul ştia că dezvăluirile lui Godfrey Borg erau explozive 
pentru el. Ipoteza cea mai plauzibilă era că îi convinseseră 
pe libieni să-l lichideze pe Borg în afara teritoriului maltez. 

Conducând în continuare pe drumul sinuos, Malko îşi 
spuse că sosise clipa adevărului. Dacă nu va găsi o soluţie, 
nici el şi nici Godfrey Borg nu vor ajunge vii la avionul pus 
special la dispoziţia lor chiar de către duşmani. In situaţii de 
genul acesta, nu se înfăptuiau miracole. 

Opri maşina în parchingul hotelului şi intră în hol fără 
tragere de inimă. Ceva îi spunea că deocamdată nu îl 
pândea nici un pericol. Libienii găsiseră un şiretlic diavolesc 
ca să se debaraseze dintr-un foc de toţi duşmanii lor... N 

Prin urmare, maşina infernală începuse să zăngăne. li 


163 


rămăseseră mai puţin de patruzeci şi opt de ore ca să 
descopere ce au pus la cale. 


Capitolul XIX. 


Burt Holiday mesteca cu tristeţe un sandvici cu ouă şi 
salată, când Malko intră ca o vijelie în biroul său. Cu gura 
plină, americanul gesticula cu vioiciune, ca un copil fericit. 
Malko trebui să aştepte să-şi înghită dumicatul ca să afle 
motivul unei asemenea bucurii. 

— Totul s-a aranjat, trâmbiţă şeful centralei. Bine că nu 
aţi dat curs proiectului dumneavoastră. Responsabilul din 
CID tocmai a ieşit din birou. 

Era atât de bucuros, încât uitase să facă pe şeful. Malko 
se aşeză pe marginea unui fotoliu. 

— Ce s-a aranjat? 

Americanul îşi şterse degetele pe o batistă în carouri. 

— Motivul pentru care libienii s-au hotărât să nu se mai 
opună plecării domnului Borg. Pur şi simplu, nu există în 
aşa-zisele dosare ale acestui domn nimic compromiţător 
pentru guvernul actual. Totul a fost o uriaşă farsă, o 
mânărie, o intoxicare, în care am fost antrenați şi noi. 
Relaţiile dintre libieni şi Partidul Laburist sunt absolut 
normale şi motivate de consideraţii pur comerciale... 
Domnul Godfrey Borg ne-a târât într-o aventură extrem de 
neplăcută. 

Malko nu spuse nimic. Era curios că nimeni nu îşi dăduse 
seama până acum de această farsă. Fuseseră totuşi trei 
morţi... Acest final  roz-albăstrui era de-a dreptul 


164 


înduioşător. Oricum se va afla foarte repede ce se va 
întâmpla, fiindcă Borg se va duce să recupereze 
documentele. Era prea frumos ca să fie adevărat. Malko 
prefera să-şi păstreze părerile pentru el şi se strădui să 
zâmbească. 

— Bine, până la plecare voi face turism. 

Liniştit, Burt Holiday îşi văzu în continuare de şefia lui. 
Malko nu căută să-l convingă. Plecă din ambasadă sigur de 
un lucru: de acum înainte, era singur-singurel. Din diferite 
motive, toţi cei care l-ar fi putut ajuta se retrăseseră de 
bunăvoie. Se duse la Phoenicia şi se opri direct la recepţie. 

— Domnul Peter Jacobson mai locuieşte în hotel? întrebă 
el. 

Angajatul se uită în registru. 

— Da, domnule. Până la sfârşitul săptămânii. 

Toată lumea îşi lua vacanţă... Străbătu holul sinistru şi se 
îndreptă spre Sliema. Ajunse la mica pensiune familială 
unde  descinsese falsa englezoaică care lucra pentru 
palestinieni. Dintr-o cafenea din apropiere formă numărul şi 
aşteptă, li răspunse imediat centralista: 

— A plecat, spuse ea. Vreţi să-i lăsaţi un mesaj? 

— Nu, mulţumesc, răspunse Malko. 

leşi din cafenea şi mai trist. Membrii comandoului 
palestinian erau tot aici. Totuşi, serviciile speciale nu aveau 
obiceiul să lase oamenii fără treabă atâta timp. Merse încet 
pe Tower Road şi trecu pe lângă Ambasada Libiei. Când 
ajunse la Hilton, cumpără un exemplar din Malta Times şi îl 
parcurse rapid, dar nu găsi nimic interesant decât la faptul 
divers. Fusese furat un dric din oraşul Birkirkara. Redactorii 
ziarului credeau că este vorba de oamenii care căutau piese 
de schimb, fiindcă Mintoff oprise toate importurile din 
Anglia... Unde ajunseseră amărâţii de maltezi... Telefonul 
sună. Era Anna-Maria Ximenes, misterioasă şi fericită. 

— Puteţi să veniţi acum? îl întrebă ea. 


— Da, sosesc, spuse Malko. 
x 


* * 


Bărbatul îmbrăcat în albastru stătea ţeapăn în scaunul cu 
spătar înalt, cu mâinile încrucişate pe o servietă din piele. 


165 


Gozzo îl introduse pe Malko în salonul imens care mirosea a 
aer închis. Anna-Maria îl întâmpină şi îl prezentă pe musafir. 

— Domnul Holmes, de la Poliţia Cartierului General din 
comuna Sa Maison. Ne cunoaştem de multă vreme, este un 
om cumsecade şi cinstit, adăugă ea. 

Da, aşa părea. Malko îi strânse mâna. Anna-Maria se 
aşeză. 

— Domnul Holmes a venit să pună la punct împreună cu 
noi detaliile plecării de mâine. Ne-a rezervat patru locuri la 
o cursă specială care va pleca la Londra, la ora paisprezece. 
Ne-a asigurat şi escorta poliţiei până la Luqa. 

Domnul Holmes ridică mâna în semn că aşa era. 

— Sunt sigur că nu va fi nevoie, zise el cu voce blândă 
într-o engleză fără cusur. Am avut o întrevedere cu unul 
dintre şefii libieni în acest sens. M-a asigurat că libienii nu 
au avut niciodată intenţia să atenteze la viaţa domnului 
Borg. Că este vorba de o regretabilă greşeală datorată 
zelului intempestiv care i-a cuprins pe unii subordonați. Insă 
aceştia au fost trimişi înapoi în Libia. Libienii nu au avut 
niciodată intenţia să-l împiedice pe domnul Borg să plece 
din insulă. In orice caz, guvernanţii nu au nimic de ascuns în 
relaţiile lor cu ţările prietene. Domnul Borg a aplecat prea 
tare urechea la zvonurile false. 

Malko cercetă figura bătrânului înalt funcţionar. Se vedea 
că era sincer. Totul i se părea din ce în ce mai ciudat. 
Domnul Holmes se ridică şi se aplecă să-i sărute mâna 
Annei-Maria. 

— Maşina de poliţie va fi aici la prânz, anunţă el, ca să 
nu ne grăbim. 

Când Anna-Maria se întoarse în salon, Malko era la fel de 
stupefiat. 

— Deci Godfrey Borg s-a înşelat? o întrebă el. 
Documentele lui n-au nici o valoare? 

Ea dădu din cap în semn că nu. 

— Nu toate. Unele dintre ele sunt zdrobitoare şi nu sunt 
false. 

— Atunci, cum explicaţi această renunțare a libienilor şi a 
guvernului. 

Ea nu stătu mult pe gânduri şi răspunse: 


166 


— Le e teamă de scandal în cazul asasinării lui Godfrey 
Borg. Preferă să înfrunte o campanie de presă. Libienii nu 
sunt prea populari la noi. Dacă îl lasă să plece, ei cred că îşi 
vor spăla toate păcatele. Şi-apoi, eu cred că unora dintre 
membrii Partidului Laburist, care nu sunt la curent cu 
conţinutul real al acestor documente, li se pare şocant că 
libienii fac legea în ţara noastră. Alţii, în schimb, au fost 
obligaţi să cedeze... 

Ceea ce spunea era încărcat de sentimente frumoase, 
însă Malko simţi că nu o va putea convinge pe Anna-Maria, 
cum nu îl convinsese nici pe Burt Holiday. Nu există surd 
mai mare decât acela care nu vrea să asculte... 

— Care este traseul? întrebă el. 

— Acesta. 

Ea îi întinse o foaie de hârtie. Ruta era cât se poate de 
simplă: Naxxar-Gzira. apoi Ta'xbiex, Pieta Marsa şi Luqa. 

— Pot s-o păstrez? 

— Bineînţeles, spuse Anna-Maria. Plecaţi? 

— Da. 

— Veniţi la cină? îl întrebă ea cu sfială. 

— Cu plăcere, spuse Malko. 

Puse planul în buzunar, sărută mâna tinerei şi se urcă în 
maşină. Merse pe ruta prevăzută cu viteză mică. Dar nu 
descoperi nimic special şi îngrijorător. Aveau să treacă, 
fireşte, pe lângă şantierul unei viitoare moschei finanţate de 
libieni, dar nu era prea rău. Se opri şi cercetă împrejurimile. 
Erau numai muncitori maltezi. Ajunse şi la aeroport, dar nu 
văzu nimic suspect, apoi se întoarse. 

Era stupefiat. Era sigur că se pregătea ceva. Era de 
necrezut că libienii îl lăsau pe Borg să plece, după toate 
eforturile făcute până acum ca să-l elimine. Cât despre 
„dreşeli”, cunoşteau prea bine disciplina din cadrul 
serviciilor ca să mai facă vreuna. John Fitzpatrick, Susan 
Herring şi tentativele împotriva lui însemnau destul de mult. 
Cineva din rândul libienilor, cineva din tabăra cealaltă se 
hotărâse cumva să reia problema de la capăt. Era o luptă 
între inteligenţa lui şi aceea a libienilor. intors la hotel, făcu 
o baie şi se pregăti sa petreacă o seară cât mai plăcută. 

x 


167 


* * 


Ca să mai facă o variaţie, Anna-Maria Ximenes se 
machiase peste măsură, ceea ce îi conferea un aer şi mai 
semeţ. Purta tot taiorul gri cu ciorapi asortaţi şi cu pantofi. 
Când Malko intră în fumoar, o găsi în faţa unei sticle de 
Dom Perignon pe jumătate începută. 

Bea împreună cu Godfrey Borg, tăcută, dar relaxată. La 
masă, nu făcură dinadins nici cea mai mică aluzie la 
problemele arzătoare Imediat după cafea, Godfrey Borg se 
scuză şi se retrase, lăsând-o pe Anna-Maria în tete-a-tete cu 
Malko. Tânăra îşi aprinse o ţigară şi puse picior peste picior, 
tolănită în fotoliu, într-o poziţie senzuală care însă nu-i 
stătea în obicei. Malko alungase şi el toate grijile din minte. 

— Ştiţi de ce am chef? întrebă el pe neaşteptate. 

Anna-Maria surâse. 

— Să smulgeţi plăcere de la mine, până la ultima 
picătură, nu-i aşa? Toţi aveţi aceleaşi intenţii. Ei bine şi ce 
vă împiedică? 

Ea îl măsura cu privirea, legănându-şi un picior în aer. 
Fără un cuvânt, Malko se apropie de ea, îi luă ţigara şi o 
puse în scrumieră. Apoi o ridică în picioare. Anna-Maria se 
supuse cu un zâmbet ironic pe buze. O întoarse cu spatele 
şi o sprijini de şa. Trebuia să găsească un echilibru perfect 
între supunere şi dominație. Mâna dispăru sub fusta gri. 
Tânăra rămase stană de piatră. 

— Nu aveţi blândeţea unei femei, observă ea. 

Malko se înverşuna. La un moment dat, îşi dădu seama 
că era sinceră. Mângâierea lui îi făcea plăcere doar în mică 
măsură. Anna-Maria luase ţigara şi fuma în continuare. 

— Consolaţi-vă, începu ea, în general, bărbaţii nu se 
pricep la astfel de lucruri. 

Exasperat, Malko o mângâia întruna, fără să-i dea slipul 
jos. El în schimb, ajunsese aproape de orgasm. Cu un gest 
aproape brutal, el îi îndoi genunchii şi o pătrunse cu o 
mişcare orizontală şi lungă, lipindu-se de ea. Ea închise 
ochii câteva clipe, apoi îi deschise iar. 

— E bine, zise ea cu voce egală. Imi place când mă 
doreşte un bărbat. 

Lui Malko îi venea s-o plesnească. Vocea era perfect 


168 


controlată. Rămase nemişcat în ea, respirând adânc ca să 
nu termine. Deodată, nu mai suportă privirea ironică din 
ochii negri. O forţă să se întoarcă, o aplecă peste birou, 
strivindu-i pieptul de dosare şi o posedă din nou, dar cu mai 
multă blândeţe. 

Făcură dragoste un timp, însă fără nici un rezultat. Malko 
încerca să declanşeze în capul partenerei o fărâmă de simţ 
animalic. Se priviră încă o dată drept în ochi. Anna-Maria 
gâfâia zâmbind. 

— Nici măcar nu aţi încercat să mă sodomizaţi, spuse ea, 
sunteţi un om bine crescut. 

În vocea ei era atâta ironie, încât Malko înţelese brusc 
ceea ce îşi dorea. Dar era prea târziu... Fără să scoată un 
cuvânt, el o apăsă pe umeri. Ea se lăsă în voia lui şi 
îngenunche pe mochetă. li cuprinse cu gura sexul lui Malko. 

Acesta renunţase s-o aducă la orgasm. Acum se lăsa el în 
voia ei. Deodată, Anna-Maria se opri şi spuse cu vocea 
schimbată: 

— Like it, kneeling”. 


Apoi îşi văzu de treabă în continuare. După câteva clipe, 
el îi explodă în gură cu violenţă. Observă apoi că umerii ei 
se cutremurară uşor, ca şi cum i-ar fi fost frig. Anna-Maria 
se ridică fără o vorbă. Două cearcăne mari maronii se iviră 
sub ochi. leşi din birou cu mers de automat şi trânti uşa în 
urma ei. 


KKK 


Soarele strălucea puternic, dar era un frig uscat. Malko 
simțea un nod în gât, cu toate că se străduise să se 
calmeze. Gozzo punea valizele în portbagajul bătrânului 
Rolls-Royce Phantom al Annei-Maria. Godfrey Borg se 
instalase deja în spate. Mercedesul lui Gozzo era plin de 
bărbaţi Cu figuri de bandiți care îşi ascundeau cu greu 
armamentul ciudat, dar impresionant... 

Anna-Maria apăru cu taiorul ei gri, cu mănuşile lungi, 
negre şi cizmele strânse pe picior. Se întoarse către Malko: 

— Vreţi să conduceţi dumneavoastră? 


24 Îmi place aşa. În genunchi, (n.a.). 


169 


Se uită la ceas: era douăsprezece. Se urcă la volan şi 
porni la drum, adulmecând mirosul plăcut al pielii învechite. 
Bătrânul Rolls ieşi maiestuos din parc. Afară, îi aşteptau 
două Austin Princess albastre ale poliţiei. Una trecu în faţa 
convoiului, iar cealaltă în spatele Rolls-ului. Mercedesul lui 
Gozzo se strecură între primul vehicul de poliţie şi Rolls. 
Erau bine păziţi. Anna-Maria se urcase lângă Malko şi părea 
complet liniştită. 

Parcurseră cu patruzeci la oră mai mult de jumătate din 
traseu până la Gzira. Drumul nu prea era circulat. Cele 
patru vehicule păstrau aproximativ zece metri distanţă între 
ele. Malko se întreba dacă nu cumva îşi făcuse griji 
degeaba. Chiar şi la agenţi se puteau întâmpla minuni. 

Intrau în Ta'xbiex, un port cu vile frumoase şi liniştite. 
Maşina de poliţie o luă în pantă, de-a lungul cheiului unde 
erau ancorate iahturile. In acest loc, drumul avea sens unic, 
iar cele două benzi erau despărțite de un zid înalt. Şoseaua 
cotea puţin la dreapta. 

Austin-ul şi Mercedesul dispărură la curbă. După cinci 
secunde, Malko trecu şi el de curbă. Pe marginea drumului 
staţiona un vehicul. Era un dric negru. 

instantaneu, îi reveni în minte articolaşul din Malta 
Times. Douăzeci de metri îi mai separau de dric. Fără să 
spună nimic, puse o frână bruscă, gata să-i iasă piciorul prin 
podea. Bătrânul Rolls gemu şi se aşeză de-a curmezişul 
drumului. În spate se simţi un şoc: îl lovise maşina de 
poliţie. Anna-Maria Ximenes ţipă în timp ce se dădu cu 
capul de parbriz. Godfrey Borg se lipi de spătarul scaunului. 
Mercedesul lui Gozzo ajungea în dreptul dricului. 

Malko nici nu apucă să strige. Dricul negru se transformă 
imediat într-o minge de fum şi de flăcări, înghițind două 
persoane care treceau în acel moment pe acolo, plus 
Mercedesul lui Gozzo. Parbrizul Rolls-ului se făcu ţăndări, 
deşi se afla la mai bine de cincisprezece metri şi reculă 
împreună cu Austin-ul împins ca de o mână uriaşă. 


170 


Capitolul XX. 


Cele două vehicule agăţate unul de celălalt se ciocniră de 
zidul de incintă al unei vile, într-un zgomot asurzitor de fiare 
turtite. Unda de şoc a exploziei spulberă toate geamurile pe 
o rază de o sută de metri. După aceea, se lăsă iarăşi 
liniştea. 

Timp de câteva clipe, nu se întâmplă nimic. Şocaţi de 
explozie, cei trei pasageri din Rolls zăceau printre 
rămăşiţele maşinii devastate. Malko se mişcă primul, asurzit 
încă de zgomotul exploziei, cu capul vâjâindu-i şi 
nemaiputând să gândească limpede. Avusese reflexul să se 
aplece şi, în afară de faptul că se lovise cu capul de tabloul 
de bord, se simţea întreg. Se uită la scaunul din dreapta lui 
şi simţi că îi îngheaţă sângele în vene. Anna-Maria era 
prinsă între scaun şi podea, cu faţa plină de sânge. O 
bucată din obraz îi atârna sub ochi, ca un capăt de hârtie 
ruptă. 

Malko încercă să deschidă portiera, dar aceasta se 
blocase. Fu nevoit să iasă prin parbrizul spulberat ca să se 
caţere pe capotă. Se ridică în picioare şi privi în jur. 

Unul dintre poliţiştii aflaţi în Austin se clătina năucit pe 
picioare. Mercedesul lui Gozzo dispăruse complet, iar din 
dric rămăsese doar carcasa arsă. Trupurile celor doi 
trecători zăceau pe jos, sfârtecate. Malko ocoli Rolls-ul şi 
reuşi să deschidă portiera dreaptă din faţă. O scoase pe 


171 


Anna-Maria şi o întinse pe sol. Sângele din obrazul rănit nu 
se mai oprea. Il zări pe Godfrey Borg în spate, ghemuit pe 
podea, nemişcat. Un alt poliţist ieşi din Austin, văzu faţa 
însângerată a Annei-Maria şi ţipă îngrozit. Malko încercă să 
oprească sângele cu batista, ştiind că nu poate să facă 
nimic. 

Godfrey Borg ieşi în patru labe din Rolls ameţit din cauza 
şocului. Se ridică în picioare şi se sprijini de caroserie, 
părând că nu bagă de seamă ce se întâmplă în jurul lui. 

Maşinile se opreau, iar lumea cobora şi alerga spre locul 
accidentului. Caroseria Rolls-ului era ciuruită de schije ca la 
bombardament. Aşezat pe bordura trotuarului, Malko se 
lupta cu ameţeala. Godfrey Borg ieşi în fine din starea lui de 
letargie şi fugi la Anna-Maria. Un poliţist acoperi cu haina 
unul dintre trupurile care zăceau pe trotuar. Curioşii 
începuseră să se adune, coborând din maşinile oprite sau 
ieşind din casele vecine. După un timp care lui Malko i se 
păru nesfârşit, apărură o ambulanţă şi o maşină de poliţie 
care îşi făceau drum printre rămăşiţe. Altă explozie îl făcu 
să tresară. lnaintă până la parapetul care despărţea 
şoseaua de cheiul aflat jos. Văzu Mercedesul cu roţile în sus. 
De abia distinse trupurile carbonizate şi deformate. 
Corpurile lui Gozzo şi ale gărzilor de corp fuseseră 
sfârtecate, arse şi ucise pe loc de explozie. 

Dricul furat fusese burduşit cu o încărcătură puternică de 
explozibili şi declanşată de la distanţă. Malko se întoarse la 
Rolls mirându-se că nu avea nici o rană în afară de vânătaia 
de la cap. Veni şi a doua salvare. Acum locul era plin de 
gură-cască. Un infirmier îl apucă de braţ şi încercă să-l ducă 
la ambulanţă, dar el se desprinse. 

— Sir, are you all right?” 

El dădu din cap, incapabil să vorbească. Explozia îi mai 
răsuna încă în cap. Pe Anna-Maria o puseseră pe o targa şi îi 
improvizaseră un pansament din cârpe. Godfrey Borg 
bântuia năuc printre maşini. Mulțimea continua să se 
strângă în jurul lor, iar poliţiştii cu extinctoare încercau să 
stingă Mercedesul care mai ardea. In mijlocul acestui 
dezastru, Malko se gândea la un singur lucru: planul 


25 Vă simţiţi bine, domnule? (n.a.). 


172 


libienilor eşuase. 

Un poliţist se aşeză pe marginea trotuarului şi începu să 
plângă în hohote. Altul se apropie de Malko. 

— Domnule, vă ducem la spitalul St. Luke. 

S-ar părea că nimeni nu înţelegea ce se petrecuse de 
fapt. Malko auzi două persoane vorbind despre o explozie 
de gaze. In realitate, adevărul era mult mai urât decât 
puteau bănui oamenii obişnuiţi. Malko îşi spuse că trebuia 
să acţioneze cumva, să profite de răgazul produs de eşecul 
atentatului. 

In nici un caz nu trebuia să se ducă la spital. Trebuia să 
rămână singur şi să se gândească. Uşile ambulanţei în care 
se afla Anna-Maria se închiseră. Veniseră în sfârşit şi 
pompierii şi stropeau cu spumă carcasa dricului şi 
Mercedesul. Cadavrele lui Gozzo şi ale prietenilor lui 
semănau cu nişte paiaţe groteşti, carbonizate, nişte pitici 
din altă specie. Dacă Malko nu ar fi citit articolul din Malta 
Times cu o zi înainte, acum ar fi fost doar un cadavru 
carbonizat acoperit cu un cearceaf alb... Circulaţia fusese 
întreruptă, iar oamenii din vile şi echipajele iahturilor din 
port veneau să afle veşti. Malko se gândi la Burt Holiday. Ar 
fi preferat să se fi înşelat. Acum trebuia să acţioneze 
repede. Rolls-ul nu se putea folosi, Anna-Maria era grav 
rănită, iar Borg umbla ca o stafie. Dacă Malko nu lua 
degrabă hăţurile în mână, libienii aveau încă destul timp să 
mai lovească o dată. Se întrebă dacă nu lăsaseră un om la 
faţa locului care să-i informeze asupra rezultatului 
atentatului. Acum veneau mai multe ambulante şi maşini de 
pompieri. Fuseseră cel puţin şapte morţi, inclusiv nefericiţii 
trecători, plus răniții din maşina de poliţie. 

Malko reuşi să deschidă portbagajul Rolls-ului, îşi luă 
valiza şi servieta lui şi pe cea a lui Borg. In timp ce se 
gândea la un mijloc de transport, îşi dădu seama că se aflau 
la o sută de metri de vila lui Burt Holiday. Aceasta era puţin 
mai sus pe drumul pe care avusese loc atentatul. Acum nu-i 
mai băga nimeni în seamă. Ambulanţa în care era Anna- 
Maria porni. Pentru moment, nu mai era în pericol. Malko îl 
zări pe Godfrey Borg în mijlocul poliţiştilor, răspunzând la 
întrebări. Se duse şi îl luă încetişor de braţ. 


173 


— Haideţi, nu trebuie să mai rămânem aici, îi zise el. 

Borg se lasă târât şi îşi luă servieta. Malko îl scoase dintre 
poliţişti şi o luară pe drum în sus. Borg se întorcea întruna 
spre locul dezastrului. 

— Unde mergem? întrebă el. Anna-Maria unde e? 

— Se află în siguranţă la spital, îl linişti Malko. Noi ne 
ducem să ne odihnim şi să ne gândim pentru că nu s-a 
terminat. 

Maltezul clătină din cap. 

— Este îngrozitor, nu mi-aş fi închipuit că vor îndrăzni să 
facă aşa ceva. 

Se mai întoarse o dată. Vehiculele vârâte unele în altele: 
blocau drumul, amestecate ce cele de poliţie şi de pompieri. 
Carcasa dricului nu mai ardea. Vila lui Holiday se găsea la o 
sută de metri, vizavi de un teren viran. Malko urcă peronul 
şi apăsă pe butonul soneriei. Servitoarea, o negresă 
bătrână, apăru surprinsă de venirea celor doi. 

— Am avut un accident de maşină, spuse Malko. Mă mai 
ţineţi minte? Sunt prieten cu domnul Holiday. Trebuie să 
dau un telefon la ambasadă. 

Incremenită, ea îi lăsă să intre. Malko formă numărul 
liniei directe a „consilierului special”. 

— Ei, făcu americanul vesel, mi-aţi telefonat ca să vă 
luaţi rămas bun? Sunteţi la aeroport? 

— Nu, sunt acasă la dumneavoastră, spuse el. 

Pe măsură ce Malko îi povestea, americanul scotea tot 
felul de exclamaţii incoerente. Malko încheie zicând: 

— Vă sfătuiesc să veniţi acasă cât mai repede. Libienii 
ne-au arătat de ce sunt în stare şi nu se vor opri aici. Acum 
ştim că ar face orice ca să-l omoare pe Borg. Aş fi bucuros 
dacă i-am putea împiedica înainte să presare Malta cu 
cadavre... 

— Vin imediat, bâigui Holiday. Aveam o întâlnire cu 
ambasadorul, dar o contramandez. 

— Este o iniţiativă care vă onorează, zise el cu răceală. 
Până atunci, voi face o baie. 

Inchise. Godfrey Borg, prăbuşit pe un scaun, plângea cu 
lacrimi mari. 

— Este îngrozitor, gemu el, toţi oamenii aceia au murit 


174 


din cauza mea. Ar fi trebuit să le dau documentele. Toate 
astea nu merită să se piardă vieţi omeneşti. 

— Haideţi să faceţi o baie. Vă va prinde bine, zise Malko. 
Aşa era la război. Acum se punea problema câştigării 
ultimei bătălii. Cu urechile încă vâjâindu-i, Malko se străduia 
să găsească o modalitate de a dejuca planul libienilor şi să 
poată ieşi din Malta. 

x 
x x 


Burt Holiday evita să-l privească pe Malko în ochi. 
Americanul sosise de la ambasadă ca vai de capul lui. 

— Nici nu ştiţi ce am aflat! Oricum nu aţi fi plecat! 
Sindicatul unic, GWU, s-a opus plecării unui avion special... 

— Aţi avut timp să primiţi reacţii oficiale cu privire la cele 
întâmplate? întrebă Malko. 

Burt Holiday clătină din cap. 

— Oficiale, nu. Doar oficioase. Maltezii sunt stupefiaţi, nu 
le vine să creadă. Fireşte că libienii neagă cu înverşunare că 
sunt amestecați în acest atentat. 

Godfrey Borg se odihnea sus, după ce aflase veşti de la 
spital despre Anna-Maria. Au cusut-o şi acum dormea. 

— Îi acuză pe israelieni, conţină americanul. Ca să-l 
oblige pe Mintoff să-l alunge pe ambasadorul Israelului. Asta 
şi-au dorit dintotdeauna. 

— In concluzie, oamenii din CID nu vor să ia nici o măsură 
împotriva libienilor? 

— Mă tem că nu, recunoscu americanul. 

— Tot nu sunt avioane? 

— Nu. lar greva s-a prelungit. Va dura o săptămână. Nu 
sunt nici vapoare. 

— Presimt că Borg o să cedeze, spuse Malko. Este în 
stare de orice, chiar să se sinucidă. Ar fi o prostie, după tot 
ce a îndurat. Mă duc la aeroport să încerc să aflu câte ceva 
despre grevă. Am nevoie de o maşină. 

— Luaţi-o pe a mea, spuse Burt Holiday. Eu voi lua un 
taxi ca să mă întorc la ambasadă. 

— Mulţumesc, spuse Malko. 

— Nu pot să vă spun cât îmi pare de rău, spuse 
americanul cu sfială. Ne-am înşelat amarnic. Libienii ne-au 


175 


intoxicat. Voi trimite un telex la Londra cu tot ce s-a 
întâmplat. 

— Dacă ar putea trimite un portavion! Oftă Malko. Când 
mă gândesc că toată Flota a Vl-a se află în Mediterana... 
Apropo, aveţi vreo armă? 

Fără să spună o vorbă, Burt Holiday deschise un sertar şi 
scoase un Smith & Wesson automat de treizeci şi opt de 
centimetri, pus într-un toc din piele albă. l-I dădu lui Malko. 

— Luaţi-l. Este al unui soldat care a plecat în permisie. Va 
trebui să mi-l daţi înapoi. 

Devenise dintr-o dată mai puţin formalist... Malko scoase 
pistolul din toc, îl puse la curea şi băgă un încărcător de 
schimb în buzunar. Era mai bine decât nimic. 

— Cred că atitudinea celor de la Londra va fi alta după 
acest atentat, spuse şeful centralei. Acum suntem siguri, 
Borg este foarte important. 

— Păcat că nu ne-am dat seama mai devreme, observă 
Malko. Am fi făcut economie de câţiva morţi. Aveţi cheile 
maşinii? 

Americanul îi dădu cheile, resemnat. Malko le băgă în 
buzunar. Ochii aurii căpătaseră striaţii verzui. Moliciunea 
„angajaţilor” îl deruta mai tare decât ferocitatea libienilor. 
Cel puţin ei aveau o logică. 

— Nu spuneţi nimănui că Borg este aici, îi recomandă el. 
Voi încerca să găsesc un mijloc să-l scoatem din Malta. Vă 
sun la ambasadă. 

Plecă trântind uşa. Chevrolet-ul gri al americanului era 
parcat în faţa vilei. Se îndreptă spre Luqa, mizând un pic pe 
un miracol. Era sigur că libienii ţineau morţiş să-l asasineze 
pe Borg şi că CIA va reacţiona prea lent. Dacă va 
reacţiona... 

Soluţia, dacă exista, se afla doar în mâinile lui. Maltezii 
erau incapabili să-l protejeze. Parkingul din faţa aerogării 
era pustiu. Semn rău. Intră în micul hol. Doi libieni jucau şah 
pe ghişeul companiei Libyan Airlines, iar o fată se 
documenta la cel aparţinând companiei malteze. Malko se 
apropie de ea. 

— Sunt tot în grevă? 

— Tot, răspunse ea zâmbind. Chiar şi turnul de control. 


176 


Reveniţi mâine. 

In clipa în care Malko ieşea, un huruit surd zgudui pereţii 
aerogării. Ridică privirea şi zări un imens Boeing 747 care 
decola, cu steagul Italiei pe coadă. Fugi cât putu de repede 
înapoi şi se duse la ghişeul companiei Air Malta. 

— Ce e cu avionul care a decolat acum? 

Tânăra zâmbi. 

— Este un aparat de antrenament. Nu ia pasageri la bord. 
Malko nu insistă, ci se urcă pe terasa de observaţie. Avionul 
luase înălţime, dispăru la orizont, apoi apăru din nou după 
câteva minute ca să aterizeze. Se duse la capătul pistei, se 
întoarse şi decolă iar. 

Huruitul motoarelor zgudui din nou cerul în timp ce Malko 
se urca la volan. Poate că găsise o rezolvare la problemele 
sale. După zece minute, intra în biroul lui Burt Holiday din 
Floriana. 

— Am găsit modalitatea de a pleca din Malta, împreună 
cu toată lumea, spuse Malko. Şi mai ales fără să masacrăm 
pe nimeni... Dar poate costa foarte mult. 

— Cât? întrebă imediat şeful centralei. 

— Peste cincizeci de mii de dolari, dar nu pot să apreciez 
exact acum. 

Americanul se strâmbă. 

— Pentru o sumă ca asta, ştiţi bine că aş putea să 
comand o „răpire” la Langley, însă, ţinând seama de 
împrejurări, cred că mi-o vor acorda. Despre ce este vorba? 

— Compania Alitalia are aici un Boeing 747 care 
efectuează antrenamente. Toată ziua decolează şi 
aterizează. Sunt sigur că au destul combustibil ca să ajungă 
până în Sicilia şi să se întoarcă. 

— Vreţi să răpiți acest aparat? întrebă Holiday îngrozit. 

— Nu, spuse Malko, să-l închiriez. 

— Nu vor fi niciodată de acord, exclamă americanul. 

— Voi face apel la Ordinul de Malta din care fac şi eu 
parte, spuse Malko. Au reprezentanţă diplomatică aici. 
Ambasadorul se numeşte Dino Zampetti. Sunt sigur că se 
înţelege foarte bine cu omologul italian. Este vorba de o 
misiune umanitară. Să evacuăm de urgenţă un rănit. Pe 
Anna-Maria Ximenes, care a fost victima unei maşini- 


177 


capcană. Va fi însoţită de două persoane, Godfrey Borg şi cu 
mine. Libienii nu pot să prevadă acest lucru. Când îşi vor da 
seama, vom fi deja departe... 
Burt Holiday zâmbi uşurat. 
— Grozav! Acopăr eu cheltuielile, chiar dacă Langley nu 
ne dă răspunsul la timp. 
x 


* * 


Ambasadorul Ordinului de Malta, Dino Zampetti, era un 
bătrân domn fermecător, cu darul vorbirii şi extrem de bine 
crescut, care ascultase cu înţelegere povestea lui Malko. 
Anna-Maria Ximenes devenise „cea mai dragă prietenă”. 
Malko făcuse apel la calităţile sale, purtându-se ca un 
adevărat cavaler, iar interlocutorul său îşi manifestase 
imediat dorinţa clară de a-l ajuta. Insuşi faptul că Anna- 
Maria era descendenta Marelui Senior al Ordinului atârna 
greu în balanţă. Nu rămânea decât să transforme bunele 
intenţii în fapte... 

— Credeţi că aţi putea obţine pentru mine această 
favoare de la Alitalia? întrebă Malko. Este nevoie de o 
intervenţie chirurgicală urgentă care nu se poate face aici... 

— Ambasadorul Italiei este bun prieten cu mine, spuse 
imediat Dino Zampetti. li voi cere personal să intervină pe 
lângă conducerea companiei. În plus, este vorba de o 
acţiune în cadrul Ordinului nostru. De salvarea unei vieţi, 
într-un fel. 

Nu ştia până unde era adevărat... Malko văzu că ridică 
receptorul şi sună la Ambasada Italiei. Avu repede legătura 
cu ambasadorul şi îi expuse datele problemei. Preciza mai 
întâi că era vorba de un Cavaler al Ordinului de Malta şi de 
o „doamnă”. Malko asculta cu sufletul la gură. Dino 
Zampetti puse mâna pe receptor: 

— Spune că se poate. 

li venea să-l sărute. Ca să-şi alunge nerăbdarea, începu 
să contemple blazoanele tuturor Marilor Seniori ai Ordinului 
începând din 1530. Când auzi receptorul în furcă, se trezi la 
realitate. Ambasadorul Ordinului de Malta îi zâmbea. 

— Cred că se va aranja. Ambasadorul Italiei îi telefonează 
acum şefului de escală al companiei Alitalia. Acesta trebuie 


178 


să ia legătura cu Roma, dar crede că nu este decât o 
formalitate. Bineînţeles că acest lucru s-ar putea să coste 
cam mult. Mi-a pomenit de câteva mii de lire. Nu ştiu... 

— Nu are importanţă, îl întrerupse Malko. Când vom primi 
răspunsul? 

— Cel mult într-o oră, prin telex. Unde aş putea să vă 
găsesc? 

— Mă duc la un prieten, spuse Malko. 

li dădu numărul personaj al lui Burt Holiday şi îşi luă 
rămas bun de la bătrânul domn. 

Nu se gândise niciodată că apartenenţa lui la Ordinul 
Suveranului de Malta îi va salva într-o bună zi viaţa... Puțin 
mai înveselit, plecă înapoi spre Ta'xbiex. In afară de carcasa 
arsă a Mercedes-ului şi a dricului, din atentat nu mai 
rămăsese nici o urmă. Vila era liniştită. Godfrey Borg 
dormea ghemuit în patul lui Burt Holiday, îmbrăcat. Malko 
cobori la parter, puse arma pe măsuţa joasă şi aşteptă să 
sune telefonul. 

x 


* * 


Maiorul Dhofar cobori din lift şi intră direct în holul de la 
AlJamarya Times, săptămânalul publicat în limba engleză în 
Malta. Birourile se aflau chiar vizavi de direcţia generală a 
companiei Alitalia, în La Valetta. Dhofar recepţionase un 
mesaj urgent de la omul lui de legătură de la ziar şi îi ceruse 
să treacă pe la el. j 

Ofiţerul libian era îngrijorat. Incă nu apăruseră reacţiile 
oficiale malteze cu privire la maşina capcană, dar ştia că nu 
vor întârzia să apară. Ancheta risca să descopere lucruri 
supărătoare. li părea rău că fusese de acord. Atentatul, deşi 
sofisticat conceput, era prea riscant pentru o țară ca Malta. 
La Beirut, acest gen de incident nu dădea națiunea peste 
cap. Insă şapte morţi şi toți maltezi, era cu totul altceva. 
Mai ales dacă reuşeau să facă legătura între libieni şi măcel. 

In plus, atentatul eşuase. Singura modalitate de a se 
„acoperi” în faţa şefului era să reuşească cu orice preţ. 
Corespondentul său se ridică cu respect când îl văzu. Era un 
tânăr libian de vreo treizeci de ani, proaspăt ieşit de pe 
băncile unei şcoli militare. 


179 


— Am veşti bune, îl anunţă el. 

Dhofar chiar avea nevoie. Se aşeză şi ascultă ce-i spunea 
libianul. Intr-adevăr, erau veşti bune. Sau, mai degrabă, 
puteau deveni. 

— Aţi păstrat bine secretul? întrebă maiorul. 

— Absolut. 

— Bine. Spuneţi-le celor de la Phoenicia că ne întâlnim la 
Centrul cultural. Nu avem prea mult timp la dispoziţie. 

* 


* * 


Când auzi telefonul, Malko nici nu-l lăsă să sune de două 
ori şi răspunse imediat. Trecuse o oră şi jumătate de când 
fusese la ambasadorul Ordinului de Malta. Soarele 
strălucea, dar Godfrey Borg nu se trezise. Vocea lui Dino 
Zampeiti era călduroasă şi încurajatoare. 

— S-a aranjat! zise el. In principiu, sunt de acord. Nu ne 
rămâne decât să punem la punct amănuntele. Când sunteţi 
gata de plecare? 

— Chiar acum, spuse Malko. Trebuie să chemăm o 
salvare de la spitalul St. Luke şi să mergem la Luqa. In 
maximum două ore. 

Inima îi bătea să-i spargă pieptul. De data asta, era pe 
punctul să reuşească şi fără ajutorul CIA... 

— Bine, spuse ambasadorul. Acum este trei şi un sfert. Le 
voi cere să depună planul de zbor la ora şase. Vă duceţi 
direct la capătul pistei, pentru că ei nu se apropie de 
clădirile aerogării. Vă va aştepta un angajat al companiei 
Alitalia ca să semnaţi actele necesare. Am garantat eu în 
legătură cu plata. Vă costă în jur de douăsprezece mii de 
dolari ora. 

— Vă mulţumesc, spuse Malko, sincer emoţionat. 

Insă din nou tristeţea îl făcu să simtă un ghem în stomac. 

— Au obligaţia să anunţe autorităţile malteze? întrebă el. 

— Da, spuse ambasadorul. Aşa cer legile internaţionale, 
ca să se evite coliziunile aeriene. Dar este o simplă 
formalitate care nu ia prea mult timp. Vreţi să ne întâlnim în 
faţa ambasadei peste o oră la Cavalerul St. Jean? Merg cu 
dumneavoastră la aeroport. 

— Perfect, spuse Malko. 


180 


închise, urcă în dormitor şi îl trezi pe Borg. Acesta se 
ridică tresărind, cu ochii umflaţi şi cu nelinişte în priviri. 

— Plecăm din Malta peste două ore, îl anunţă Malko. 
Trebuie s-o luăm pe Anna-Maria de la spital. 

— Unde şi cum plecăm? 

— In Sicilia, cu un avion special. Haide să mergem la 
spital, vă explic pe drum. 

x 
x * 


Bărbatul care îşi spunea Peter Jacobson trase zăvorul cu 
un zgomot sec şi intră în încăperea goală. Se duse direct la 
dulap şi găsi imediat ceea ce căuta. După două minute, ieşi 
din cameră cu un sac plin cu lenjerie murdară. N 

Avea de reglat nişte conturi serioase cu agentul CIA. In 
meseria lui, eşecurile de ordin profesional erau de neiertat. 


Mai ales când existau şi câteva cadavre. 
x 


* * 


Cei doi brancardieri urcară targa în ambulanţă cu mare 
băgare de seamă la suportul metalic de care era agăţată 
perfuzia Annei-Maria Ximenes. Aceasta era inconştientă, iar 
faţa era bandajată în întregime. 

Malko o strânse de mai multe ori de mână, dar ea nu 
avusese nici o reacţie. Godfrey Borg se urcase în faţă în 
ambulanţă. Unul dintre poliţiştii care păzeau camera rănitei 
se apropie. 

— Domnule, vreţi să vă însoţim până la Luqa? După cele 
întâmplate... 

— Cu plăcere, spuse Malko. Dar mai întâi ne oprim în La 
Valetta, la Cavalerul St. Jean. 

Se urcă şi el în salvare după ce îl sfătui pe Godfrey Borg 
să stea mai aproape de targa, ca să elimine riscul de a fi 
văzut din exterior. Oricum, el făcea itinerarul. Doar nu o să 
lovească cu bombă şi a doua oară. Nu-i venea să creadă că 
era în drum spre Luqa. Chevroletul lui Burt Holiday 
rămăsese la spital. 

După zece minute, ajunseră în La Valetta. Ambasadorul îi 
aştepta pe trotuar, lângă un Daimler care era în mod sigur 
de un leat cu el. Malko îi strânse mâna. Bătrânul domn radia 


181 


de bucurie. 

— Urcaţi-vă în maşina mea, îi propuse el. 

Micul convoi porni la drum. Luqa era la aproximativ un 
sfert de oră depărtare. In loc să se îndrepte spre aeroport, o 
luară la dreapta şi se opriră în faţa grilajului care interzicea 
accesul pe pistă, păzit de doi poliţişti în uniformă. 

Se auzi un huruit. lImensul Boeing 747 trecu pe deasupra 
capetelor lor, vira puţin mai departe şi începu aterizarea. 
Departe, în mijlocul terenului, Malko zări un camion- 
pasarelă care aştepta la capătul pistei. Se pare că acesta va 
veni să-i ia ca să-i ducă la avion. 

Plecă de lângă ambulanţă şi se duse la aerogara pe jos. 
Holul era complet pustiu, inclusiv ghişeul companiei Alitalia. 

Malko strigă şi apăru o namilă de maltez unsuros. li 
spuse cine este. 

— Ah da, făcu acesta, am primit telexul de la Roma. 
Veniţi pe aici, trebuie să semnaţi nişte hârtii. 

Malko ocoli ghişeul, se închise cu maltezul în birou şi 
începu să semneze actele. După aceea, străbătură holul 
pustiu, iar maltezul luă vehiculul de serviciu, un Austin 
micuţ. La poartă, totul decurse normal. Ambasadorul cobori 
din Daimler şi îi strânse mâna îndelung lui Malko. 

— Sper că prietena dumneavoastră se va însănătoşi 
grabnic, spuse el şi că veţi reveni în Malta în împrejurări mai 
bune. Mult noroc. 

Malko privi cu nostalgie Daimler-ul care se îndepărta. 
Dino Zampetti fusese singurul lui prieten de pe această 
insulă aridă. Se urcă în ambulanţă şi, conduşi de maşina 
poliţiei, intrară pe poartă, apoi merseră pe pista care tăia 
terenul în două. Aparatul 747 aterizase şi rula încetişor. 
Opriră la capătul pistei în locul în care aştepta camioneta- 
pasarelă a companiei Alitalia. Trei piloţi se învârteau ca leii 
în cuşcă, aşteptând la rândul lor. Angajaţii îi puseră în temă. 

Malko privea imensul avion apropiindu-se cu zgomotul 
tunetului. Inima îi bătea tare în piept. Se uită în jur: terenul 
era pustiu. Din locul în care se aflau, abia se zărea terasa 
aeroportului. Boeingul 747 era la cincizeci de metri ca un 
monstru gălăgios, lent şi maiestuos. Polițistul se apropie şi 
ţipă ca să acopere huruitul motoarelor cu reacţie. 


182 


— Domnule, eu vă las. Nu trebuie să vă temeti de nimic. 
Malko îi strânse mâna. 

— Vă mulţumesc că aţi venit. 

Acum erau liniştiţi. Poliţiştii de la poartă nu lăsau pe 
nimeni să intre. Acum nu mai avea cine să se opună plecării 
lor! Avionul vira la capătul pistei într-un scrâşnet îngrozitor 
de frâne şi se opri lângă ei. Era cât o clădire cu trei etaje... 
Motoarele funcționau în continuare. Cabina părea o jucărie. 
Uşa din faţă se deschise şi apăru un om în uniformă. 

Camioneta-pasarelă se lipi de botul monstrului. Malko 
începu să urce, însoţit de angajatul companiei. 
Comandantul de bord, anunţat prin radio, îi aştepta la uşă. 
Infirmierii scoteau targa din ambulanţă. Godfrey Borg o 
însoțea extrem de grijuliu. 

— Când putem decola? întrebă Malko. 

— Indată ce toată lumea se va sui la bord, spuse 
comandantul. Acum consumăm benzina de pomană. 

Puseră targa la clasa întâi chiar pe podea. La bord, se 
aflau vreo şase naviganţi de zbor, repartizaţi aproape în 
toate zonele. Godfrey Borg se prăbuşi într-un fotoliu. 

Uşa se închise.. Malko se instala şi el într-un fotoliu. După 
câteva minute, deveni neliniştit. Motoarele mergeau, dar 
avionul nu se mişca din loc... Se repezi pe scara ce ducea 
pe puntea superioară în cabina piloților. Comandantul de 
bord se întoarse când îl văzu intrând. 

— Turnul de control nu ne lasă să decolăm încă. Malko 
simţi o gheară în piept. 


183 


Capitolul XXI. 


Malko reuşi să-şi ascundă temerile. Această întârziere nu 
avea nici un motiv aparent. Aeroportul era complet gol, căci 
era grevă. 

— De ce nu vă acordă autorizaţia de decolare? întrebă el. 

Comandantul de bord făcu un gest de neputinţă. 

— Of, cu maltezii nu se ştie niciodată. Poate că zboară 
nişte elicoptere pe aici. Oricum, sunt obligat să mă supun... 

Asta ştia şi Malko. Rămase în picioare în spatele 
comandantului, privind sutele de cadrane care acopereau 
tavanul carlingii. Pilotul începu să vorbească în microfonul 
fixat de cască. Se întoarse către Malko. 

— În sfârşit! Am primit o explicaţie. Turnul de control a 
primit un telefon de la direcţia generală a companiei ca să 
mai întârzie decolarea. Trebuie să luăm un pilot de-al nostru 
pe care l-a prins greva aici. Trebuie să sosească. Puţină 
răbdare. 


184 


Malko nu spuse nimic, dar avu o presimţire. Nu-i plăcea 
deloc aşteptarea asta... Cu toate astea, nu vedea cum ar fi 
putut libienii să se infiltreze în dispozitivul lui. 

Cobori la clasa întâi. Ceilalţi naviganţi de zbor se 
aşezaseră în spate, căci locuri erau berechet. Perfuzia 
Annei-Maria se golea, treptat, iar Godfrey Borg dormea dus. 
Malko scoase discret pistolul din curea, introduse un glonţ 
pe ţeava, apoi îl puse lângă cataramă ca să-l scoată mai 
uşor. Paza bună trece primejdia rea. 

Se duse să se uite pe hubloul uşii din faţă, observând 
terenul şi aerogara. lmensul avion se zguduia din cauza 
motoarelor care funcționau. După câteva minute, Malko 
văzu un vehicul care trecea bariera. Când se apropie, 
recunoscu Austin-ul companiei. Se opri lângă camionul- 
pasarelă şi din el cobori un bărbat în uniformă de pilot. 
Acesta îi făcu semn şoferului camionetei şi începu să urce 
treptele din metal. Şoferul porni ca să lipească pasarela de 
avion. Pilotul urcase deja treptele şi aştepta pe platformă, 
cu valiza la picioare. Ochelarii de soare şi cascheta îi 
ascundeau oarecum figura. 

Malko se dădu înapoi şi apăsă levierul care deschidea 
uşa. Aceasta se depărta de fuzelaj şi de deschise. Platforma 
se afla doar la câţiva metri. Zgomotul motoarelor cu reacţie 
era şi mai asurzitor. 

Pilotul aştepta zâmbitor cu mâinile în buzunare şi cu un 
portţigaret lung în gură. Platforma înainta foarte uşor spre 
uşa aparatului. Malko se retrăsese într-o parte, 
examinându-l pe nou-venit. Din caschetă îi ieşeau câteva 
Şuviţe de păr blond. 

Marginea de cauciuc atinse fuzelajul şi platforma se opri. 
Malko înainta un pas în momentul în care pilotul se aplecă 
să-şi ridice valiza. In stadiul în care se găsea, nu mai voia 
să-şi asume nici un risc. Cu o mişcare precisă şi rapidă, îi 
smulse ochelarii bărbatului în uniforma companiei Alitalia. 
Acesta se îndreptă de spate, cu o expresie furioasă pe 
chipul mai. 

Malko avu senzaţia că-i îngheaţă instantaneu sângele în 
vene. Figura pe care o avea în faţă era aceea pe care o 
văzuse în fotografiile lui Burt Holiday. Era unul dintre 


185 


ucigaşii palestinieni. Cel pe care îl chema Peter Jacobson. 
După forma nasului, putea trece drept evreu, însă era arab 
sadea... Peter Jacobson simţi că este recunoscut. Trăsăturile 
se încordară. Malko văzu cum i se umflă obrajii şi se dădu la 
o parte, în timp ce duse mâna la curea. Era sigur că 
portţigaretul era o armă discretă, dar mortală. 

Smulse pistolul de la centură şi începu să tragă de la mai 
puţin de doi metri distanţă. Huruitul motoarelor înăbuşea 
focurile de armă. Peter Jacobson se îndoi brusc şi îşi duse 
ambele mâini la pântece. Malko îşi golea neîncetat 
încărcătorul. Cum arma se ridica din cauza reculului, câteva 
gloanţe îl nimeriră pe palestinian în piept, iar ultimul îi sări 
în obraz. Percutorul pocnea în gol, iar piedica se bloca în 
poziţia deschis. 

In momentul în care Peter Jacobson se prăbuşea la 
pământ, Malko simţi platforma mişcându-se sub picioarele 
lui. Crezând că „pilotul” s-a urcat la bord, şoferul 
camionetei-pasarelă porni ca să-i permită avionului să 
decoleze. Din cauza marginilor înalte ale platformei, acesta 
nu văzuse ce s-a petrecut. Portţigaretul căzuse pe jos, dar 
Malko nu avu timp să-l recupereze. Fără să lase pistolul din 
mână, sări peste spaţiul gol şi ateriza direct în cabină. 

Crezu că i se opreşte inima în loc. Godfrey Borg, sprijinit 
de bord, se uita la el cu privirea deja sticloasă, livid la faţă, 
apăsând pieptul cu amândouă mâinile. Malko slobozi un 
țipăt înăbuşit de zgomotul motoarelor. 


— Godfrey! 
x 


* * 


ÎI cuprinse pe maltez cu braţul şi îl duse la primul rând de 
scaune, apoi îl aşeză uşor. Godfrey Borg murmură: 

— Am auzit zgomot şi am crezut că am ajuns... Ce s-a 
întâmplat? Ah, nu mă simt bine, mă sufoc... Of, mi-e rău. 

Vocea metalică a comandantului de bord răsună brusc în 
difuzoare: 

— PNC să treacă la uşi, vă rog. 

Malko îl abandonă pe Borg şi se repezi la uşă şi o închise. 
Ultima imagine a fost aceea a terenului şi a camionului- 
pasarelă care se întorcea la aerogara, cu corpul inert al 


186 


palestinianului numit Peter Jacobson. Puse siguranţa uşii şi 
se duse repede la Godfrey Borg. 

Maltezul avea capul dat pe spate, gura căscată şi nu mai 
respira. Malko îşi dădu seama imediat că acesta murise. De 
abia acum observă o pată mică de sânge pe gât, între 
gulerul cămăşii şi bărbie, ca o înţepătură de ţânţar. Il şterse 
cu vârful degetului şi lăsă o dâră fină pe piele. Aici nimerise 
proiectilul tras din portţigaretul-sarbacană. 

Îi dădu un şut puternic pistolului şi acesta se duse sub un 
scaun. Zgomotul roţilor scăzu brusc, podeaua se înclină sub 
picioarele lui Malko şi imensul aparat se înălţă. Decolau. 
Malko trebui să se prindă de un fotoliu ca să nu cadă. Intr-o 
străfulgerare, văzu defilând prin faţa ochilor crucea aibă cu 
opt colţuri, simbolul Ordinului Suveranilor de Malta, pe aripa 
Boeingului 747. Se prăbuşi într-un fotoliu, simțind gust de 
cenuşă în gură. 


Sfârşit. 


187