Gerard de Villiers — [SAS] Lovitura de stat in Ugadugu

Gerard de Villiers 


Lovitură de stat la Ugadugu 


SAS-U76 


In românește de Maria Măciucă 


CAN 
Tinerama 
NJ 


TINERAMA, 2001 


Capitolul I 


Prima picătură de ploaie căzu pe umărul lui Malko în clipa în 
care acesta puse piciorul pe pasarela aparatului DC 10. Nu apucă 
să facă trei paşi, şi se dezlățui o adevărată aversă tropicală ce îl 
udă până la piele în numai câteva secunde, ploaia cădea din cerul 
plumburiu, cu nori groşi şi amenințători, învăluind totul într-o 
ceață cenuşie şi caldă. De cum atingea pământul, apa se 
transforma pe loc în vapori. Ai fi putut crede că te afli într-o 
uriaşă saună. Malko fusese avertizat că, în Ugadugu, luna iunie 
deschidea sezonul ploilor, dar nu se aşteptase să fie chiar aşa... 
Fu nevoit să grăbească pasul ca să intre cât mai repede în micuța 
aerogară decrepită a capitalei uneia dintre cele mai sărace țări din 
lume. 

Un alt val de pasageri se revărsa dintr-un charter venit din 
Franța. Cele două grupuri se îmbulziră într-o busculadă lipsită de 
sens. În ciuda numărului mare de pasageri, soldaţii din serviciul 
poliției vamale controlau plini de zel fiecare paşaport, cu o 
încetineală agasantă. Pentru fiecare document se aştepta zece 
minute... Aceşti funcționari erau însă extrem de politicoşi şi nu 
vădeau nici cel mai mic semn de agresivitate. Malko îşi zise că, în 
ritmul acesta putea prinde şi apusul soarelui în acel aeroport. Pe 
un panou imens era scrisă cu litere mari lozinca: „PATRIA SAU 
MOARTEA. VOM ÎNVINGE!” Nu se preciza despre cine anume era 
vorba. Probabil că era vorba de monstrul născut din unirea 
imperialismului cu colonialismul. Malko se întoarse şi scrută 
lumea din jur. Imediat, zări siluetele gorilelor sale, Chris Jones şi 
Milton Brabeck. Cei doi îşi lăsaseră plete lungi şi arborau cămăşi 
înflorate, aparate de fotografiat, genţi de voiaj şi paşapoarte 
canadiene, furnizate de Departamentul Operaţiuni al 
Companiei] 1]. Cei doi veniseră cu charterul. După Revoluţie, 
Ugadugu era deservit cu zboruri din Europa doar de două ori pe 
săptămână. 

În fața lui Malko, se afla un elveţian transpirat. Curând, acesta 
îşi primi paşaportul şi îi cedă locul lui Malko. Acesta voiaja sub 
adevăratul său nume, ca reprezentant al rețelei comerciale 
Mercedes, o marcă bine cunoscută în Africa. Soldatul negru părea 


1 CLA. (n.a.) 


epuizat. Examină paşaportul şi puse ştampila cu un gest obosit. 
Valizele sosiseră deja. Malko şi-o găsi pe a sa, apoi ieşi din 
aeroport. Imediat văzu un tânăr negru ce flutura o pancardă cu 
numele lui. Acesta străbătu mulțimea îngrămădită în aşteptarea 
călătorilor şi se îndreptă către un ghişeu ceva mai retras. 

— Aici, şefu”! strigă el către Malko. 

Era un bărbat solid cu tenul închis, cu o cămaşă ce ţipa pe 
trup. El se îndreptă spre Malko cu mâna întinsă. 

— Bun sosit în Volta Superioară, Mister Linge! Sunt George 
Vallos, de la Agenţia de închirieri maşini. 

Ochii săi ca de broască exprimau o slugărnicie fără limite şi 
sudoarea ce țâşnea prin toţi porii feţei îi dădea o înfăţişare de om 
terorizat în permanență. Malko se gândi că stringer-ul/2] său nu 
părea omul cel mai nimerit din lume. 

Acesta îşi trecu mâna prin părul unsuros şi apoi făcu semn 
către un Datsun galben şifonat, care părea scos dintr-un morman 
de fiare vechi. 

— lată maşina dumneavoastră. Băiatul vă va conduce la hotel. 
Veţi sta la Silmande, nu-i aşa? 

— Exact, zise Malko. Mereu plouă aşa? 

Ploaia se mai domolise puțin. Vallos nu mai avu timp să 
răspundă. O maşină R 16 veni în viteză şi se opri cu un scrâşnet 
de roți. Din ea săriră patru bărbați: un negru înalt, cu capul ras, 
un metis cu beretă roşie şi cu un Kalaşnikov în mână şi doi 
bărbați de tip mediteranean. 

Ei se repeziră în mulțime, unde încadrară pe unul dintre 
pasagerii care călătoriseră împreună cu Malko. Era vorba de un 
negru înalt, bine îmbrăcat, cu ochelari cu ramă de baga şi cu o 
mustăcioară fină. După o discuţie aprinsă, dar scurtă, cei patru îl 
înşfăcară pe pasager şi îl duseră cu forța către maşina lor, 
silindu-l să se urce pe bancheta din spate. 

Negrul ras în cap se urcă lângă el, urmat de tovarăşii săi şi 
maşina porni în viteză. Incidentul nu durase mai mult de un 
minut şi nimeni nu intervenise, nici măcar vreunul dintre soldații 
ce făceau de pază. Valiza celui răpit zăcea în mijlocul trotuarului 
şi nimeni nu avea curajul să se apropie de ea, de parcă ar fi fost 
otrăvită. 

Malko se uită la Georges Vallos. Chipul acestuia era ca o 


2 Freelancer sau angajat cu jumătate de normă. (n.red.) 


bucată de unt topit. Două cute adânci erau săpate de o parte şi de 
alta a gurii sale. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Malko. 

Uriaşul se uită îngrijorat în jurul său şi spuse în şoaptă: 

— Tipul cel înalt este Joseph Culibaly, un fost ministru, care 
acum este în opoziție. I s-a spus că se poate întoarce fără 
probleme în ţară. 

Încurajatoare ofertă. Bagajul lui Culibaly continua să zacă 
neatins în mijlocul trotuarului, ignorat de cei din jur. 

— Dar cine erau ceilalți? întrebă iar Malko. 

Vallos scoase din buzunar o batistă mare şi îşi şterse fruntea. 
Transpira şi mai tare. 

— Metisul cu beretă roşie este Bangare, un tovarăş de-al lui 
Sankara, noul preşedinte al țării. Este un mare ticălos. Are putere 
mare şi îi terorizează pe cei din jur. Ceva în genul lui Tonton 
Macoute. A adus cu el un derbedeu din Africa de Sud, tipul ras în 
cap, care este un ucigaş. Ceilalți doi sunt algerieni, oamenii lui: 
Ali-Şişul şi Mohand. 

— Care este rolul lor? 

— Sunt un fel de poliție politică şi se ocupă de treburile 
murdare. După ultima lovitură de stat, s-au ocupat de lichidarea 
mai multor generali. 

— Şi ce-i cu tipul pe care l-au înhățat? 

George Vallos dădu din cap. 

— Sankara nu poate să-l bage la răcoare în mod oficial după ce 
l-a invitat oficial în țară... Aşa însă îl vor face dispărut. 

— Şi nu au de gând să-l ucidă? întrebă sceptic Malko. 

— O, nu! Aici lumea este destul de pacifistă, făcu Vallos cu un 
aer şocat. Ne vedem mai târziu la Silmade, la biroul meu de acolo. 
Iată contractul de închiriere. În maşină sunt câteva lucruri pentru 
dumneavoastră. 

Când Malko se sui la volanul maşinii Datsun, valiza celui răpit 
era în continuare acolo, ca un semnal mut de alarmă. 

Rabla pe patru roți avea instalație de climatizare, un adevărat 
lux pentru o ţără atât de mizeră. Băiatul, cu picioarele goale, 
aşezat alături de Malko, se uita cu invidie la ceasul Seiko al 
acestuia. 

— Faceţi la dreapta, patron, spuse el. 

Străbateau un cartier african tipic, cu bulevarde mari, 
neasfaitate. Malko trebui să  micşoreze viteza, din cauza 


nenumărațţilor biciclişti ce se întreceau care mai de care. Ar fi 
putut crede că se află la Saigon, cu zece ani în urmă. După vreo 
sută de metri, frână brusc. Şoseaua era blocată de două maşini 
care se ciocniseră. Proprietarii lor se certau cât îi ținea gura 
acuzându-se reciproc... Ugadugu părea un orăşel de provincie 
sufocat de căldură şi plictiseală. Aeroportul era practic lipit de 
unul din cartierele mărginaşe. Ploaia încetase, dar cerul rămăsese 
încărcat cu nori amenințători. 

Prin fața maşinii trecu un militar pe bicicletă, înarmat cu o 
puşcă Kalaşnikov. În afară de jandermerie şi preşedinţie, nu 
exista o cazarmă şi soldaţii stătea la ei acasă. Numai 
comandourile de elită ce formau garda tovarăşului preşedinte 
Sankara aveau dreptul la o clădire specială, cu specific militar. 

Datsun-ul pătrunse pe o şosea dreaptă, flancată de tufe verzi. 
Malko opri maşina la un stop. 

Băiatul de lângă el îi adresă un zâmbet încurajator. 

— Aici este lumina roşie dar nu sunt poliţiştii! Puteţi trece, 
patron! 

Civismul lui Malko îl făcu să aştepte lumina verde. Băiatul 
începu să strige nervos: 

— Nu vă opriţi, şefu” Nu vă opriţi! 

— De ce? făcu mirat Malko. 

— Aşa. Pentru că e foarte periculoas. Dacă opriți maşina, ne 
atacă hoţii. Sunt foarte mulți pe aici. 

Lumina era în continuare roşie. 

Malko tocmai voia să asculte sfatul băiatului, când zări pe o 
alee o maşină cu portierele deschise. Era un R 16, negru. Băiatul 
îl trase de mânecă. 

— S-a făcut verde, şefu”! Să plecăm! 

Malko însă nu-l mai auzea. Cu inima strânsă, era martor al 
unui spectacol de groază. Joseph Culibaly, bărbatul ce fusese 
răpit la aeroport, stătea în genunchi într-un luminiş, înconjurat 
de cei patru agresori ce îl loveau fără milă cu picioarele, cu 
pumnii şi cu bâtele. Avea chipul plin de sânge şi se prăbuşea 
mereu cu fața în praf. De fiecare dată era ridicat de unul dintre 
călăii săi. Din maşina lui, Malko auzea clar zgomotul înfundat al 
loviturilor nemiloase. Agresorii erau atât de concentrați şi de 
dezlănțuiți, încât nu văzuseră maşina oprită la câțiva metri 
distanță. 

Brusc, negrul ras în cap se desprinse de grup, se îndreptă către 


maşina R 16 şi se întoarse cu o canistră pe care o goli peste 
trupul devenit inert. Bărbatul torturat se puse cu greutate în 
patru labe, apoi se ridică clătinându-se şi ştergându-şi sângele ce 
îi şiroia pe față. Apoi, cu mişcări de automat, el se îndreptă către 
drumul mare. În mod cu totul neşteptat, cei patru agresori îl 
lăsară în pace. Malko avu timp să-i vadă mai bine. Metisul avea 
nasul turtit şi ochii bulbucaţi, iar gura era ca de peşte. Găliganul 
cu craniul ras, cu trăsturi dure şi pielea ca abanosul, era o 
încarnare a brutalității animalice. 

Arabul numit Ali Şişu” arbora un chip ca o lamă de cuțit, cu 
nasul spart şi cu părul frizat. Tovarăşul său putea să treacă drept 
un portughez cu părul lins şi trăsăturile feței regulate. Culibaly 
parcurse câțiva metri, dar Ali-Şişu' îl ajunse din urmă. Malko 
văzu cu groază cum acesta îi pune un cauciuc peste cap şi i-l 
trage până aproape de brâu, de-a lungul brațelor, 
imobilizându-i-le. Ali se dădu apoi cu un pas înapoi şi aprinse 
bricheta. 

Malko deschise portiera ca să sară din maşină. 

Nu avu însă timp să o facă. Băiatul se năpusti asupra lui 
strigând cu o voce rugătoare: 

— Nu. Şefu”, nu faceți asta! Ne vor omori pe amândoi. 

Băiatul avea o forță uluitoare, reuşind să-l imobilizeze. Ceva 
mai departe, arabul răsucise un ziar în formă de torță şi îl aprinse 
cu bricheta. Cu brațul întins, el se apropie de Joseph Culibaly ce 
se zbătea să scape din capcana de cauciuc. 

Flăcările îl cuprinseră repede şi, într-o secundă, bărbatul se 
transformă într-o torță vie. 

x 

Cuprins de flăcări din cap până în picioare, Joseph Culibaly o 
luă la goană, ciocnindu-se de copaci, căzând şi ridicându-se, 
încercând în zadar să stingă flăcările. Ţipetele lui inumane îi 
dădeau fiori lui Malko. Băiatul scoase un geamăt înăbuşit şi îl 
reținu în interiorul maşinii. 

— Să anunțăm poliția! zise el. 

Un miros oribil de cauciuc ars domnea în văzduh. Bărbatul 
care ardea se prăbuşi în cele din urmă epuizat. Malko îşi aminti 
atunci de bonzii vietnamezi care, cu un sfert de secol mai înainte, 
demolaseră regimul lui Diem, dându-şi foc. 

Agresorii se îndreptară către maşina lor. Uriaşul cu capul ras 
văzu atunci maşina lui Malko şi strigă ceva către tovarăşii săi. 


Băiatul îngrozit, începu să-l scuture cu putere pe Malko, țipând 
cu o voce isterică: 

— Să fugim! Să fugim, şefu”! 

Nimeni nu mişca în cealaltă maşină. Uriaşul se apropiase de 
bărbatul ce agoniza şi scoase de la brâu o tijă de oțel lungă de 
jumătate de metru. El o balansă câteva clipe deasupra 
muribundului, apoi o înfipse în ceafa acestuia, ucigându-l pe loc. 

Asasinul trase tija, o şterse de pantalonul său şi o vâri la loc, 
după care se îndreptă agale spre maşina R16, ce dispăru printre 
copaci. 

Malko îşi reveni ca dintr-un coşmar şi porni maşina. Băiatul, 
cenuşiu la față, tremura întruna iar dinţii îi clănțăneau în gură de 
frică. 

În depărtare se zărea deja clădirea hotelului Silmade, care 
semăna cu un uriaş muşuroi de furnici, ridicat lângă barajul 
numărul 3, unul din lacurile artificiale ce înconjurau Ugadugu. 
Când Datsun-ul se opri la intrare, băiatul o rupse la fugă de parcă 
ar fi fost fugărit de diavol. În timp ce îşi lua bagajele, Malko îşi 
aminti de cele spuse de cei din CIA, la Viena: „Misiunea 
dumneavoastră în Ugadugu se va derula fără probleme. Oamenii 
de acolo sunt extrem de paşnici”. În nări simţea încă mirosul 
oribil de carne umană calcinată, amestecat cu cel de cauciuc ars. 


Capitolul II 


Duşul nu reuşise să înlăture mirosul şi oroarea încă vii în 
memoria lui Malko. Întins pe patul său, el încerca să alunge din 
minte scena atroce la care fusese martor. Imediat ce închidea 
ochii, vedea torța vie şi tija de oțel ce se înfigea în ceafa 
nenorocitului. 

De când sosise la hotel, încerca să evalueze impactul acestui 
act barbar asupra misiunii sale. Era fără îndoială vorba de o 
„bavură” a unui regim sângeros, bine cunoscut în Africa. Era clar 
că cei patru ucigaşi nu se interesaseră de el. Cu toate acestea, 
prezența lor era o gravă amenințare. Regimul căpitanului Sankara 
nu era chiar atât de dezarmat precum credea CIA. 

Lucrurile puteau lua o întorsătură proastă... Malko se sculă şi 


se îndreptă spre fereastra ce dădea către o piscină mare şi pustie. 
În jur era o vegetaţie luxuriantă. Hotelul era şi el pustiu. După 
revoluția din august 1983, oamenii de afaceri nu se mai 
aventurau în Volta Superioară. 

Dincolo de lacul de acumulare, se putea vedea tot oraşul 
Ugadugu. Nu era cine ştie ce. Câteva clădiri moderne îşi ridicau 
capetele din vegetaţia ce înghițea totul. Oraşul acesta semăna cu 
un parc, străbătut de alei străjuite de copaci înalți. Malko închise 
uşa cu cheia, puse lanțul de siguranță şi scoase mapa de plastic 
roşu ce conținea documentele de închiriere a maşinii Datsun. 
Trebui să o golească complet ca să găsească o hârtie împăturită în 
patru. Era planul zonei rezidenţiale aflate la sud de bulevardul 
Ubritenga, marea arteră ce lega barajul de Piața Naţiunilor Unite 
din centrul oraşului. Un trapez îngloba palatul prezidenţial, 
Preşedinţia, Radio-Televiziunea şi Consiliul Convenţiei, unde 
locuia căpitanul Sankara, după ce-i reuşise lovitura de stat. Un 
parc uriaş conţinea vreo şase vile destinate oaspeților veniți din 
alte state africane. Acolo îşi stabilise Sankara cartierul său 
general, apărat de trupe de elită şi câteva blindate. Stăpânul 
acestui loc avea în puterea lui oraşul şi țara. 

Malko începu să studieze harta. Şapte bare negre barau 
diferitele căi de acces către Consiliul Convenţiei. Era interzisă 
circulația pe jos sau în maşină în interiorul barajelor, făcând 
excepţie doar persoanele ce aveau permis special. În partea de jos 
a hărții erau trecute cu creionul următoarele: „Atenţie, este 
interzis a se plimba prin fața intrării principale a consiliului 
Convenţiei, de pe Bulevardul Republicii. Soldații au ordin să tragă 
fără somaţie...”. Sub fiecare baraj erau specificate interdicțiile, cu 
acelaşi scris. 

Totul era clar detaliat. Era o muncă minuțioasă, indispensabilă 
unei acțiuni de comando. Malko trecu în revistă mijloacele de care 
dispuneau: patruzeci de oameni şi şapte arme automate în afară 
de blindate. Ar fi putut reuşi dacă ar fi folosit elementul surpriză. 
Malko împături hârtia şi o ascunse într-o cutie cu cremă de ras, 
cu fundul dublu. Uriaşul George Vallos făcuse o treabă bună. 
Rămăseseră însă încă multe probleme de pus la punct. 

CIA se hotărâse cu greu să intervină în operaţiunea de 
recuperare a Voltei Superioare. Şeful Centralei din Ugadugu, 
Eddie Cox, ceruse cu insistență ca totul să se desfăşoare fără 
vărsare de sânge. Misiunea lui Malko era să coordoneze diferitele 


elemente ale loviturii de stat şi să declanşeze în final acțiunea 
estimată ca având şanse de reuşită. Nimic nu s-ar fi întâmplat 
dacă nu erau insistenţele unui ofițer exilat, colonelul Uedraengo, 
refugiat pe Coasta de Fildeş, care spunea că mai are o mulțime de 
partizani în țară, cu ajutorul cărora va putea răsturna regimul 
marxist al căpitanului Sankara. 

Anarhiştii de la Langley ezitaseră mult timp până să dea undă 
verde, cu o singură condiţie: lovitura de stat anti-Sankara trebuia 
să se dea numai cu ajutorul locuitorilor din Volta Superioară. Din 
afară aveau să participe numai Malko şi cei doi bodiguarzi ai lui. 
În caz de eşec, se putea spune că era vorba de un compot urzit în 
interiorul țării. 

Fusese nevoie să fie convins şi directorul general al CIA. 

Biroul „Africa” elaborase o lucrare de sinteză ce explica faptul 
că trecerea Voltei Superioare în lagărul comunist putea să creeze 
o situație periculoasă, conform teoriei „dominoului”. 

Fiind o țară săracă, cu şapte milioane de locuitori. Volta 
Superioară avea frontiere comune cu şase țări: Nigeria, Mali, 
Coasta de Fildeş, Benin, Togo şi Ghana. Era o formidabilă bază de 
plecare pentru tot felul de acţiuni subversive. 

Singura grijă a americanilor era ca prezenţa lor în organizarea 
loviturii de stat să fie total nevăzută. Din acest motiv, gorilele lui 
Malko primiseră câte o pastilă de cianură, deşi plecaseră voluntari 
în această misiune. 

Telefonul sună. În receptor se auzi vocea servilă a lui Georges 
Vallos: 

— Voiam să ştiu dacă sunteți mulțumit de maşină, Mr. Linge. 
Eu mă aflu jos, în hol. 

— Cobor imediat acolo, răspunse Malko. 

Când ieşi din ascensor, bărbatul se grăbi să-l întâmpine, cu un 
zâmbet dezgustător şi îl întrebă în şoaptă: 

— Aţi găsit planul? 

— Da. Cum ați procurat informațiile? 

— L-am făcut eu însumi, adunând date de la informatori 
diferiți. Este valabil pentru opt zile. 

Tipul avea fizionomia tipică de trădător în stil Hollywood, cu 
tenul cenuşiu, zâmbetul ambiguu şi transpirația abundentă. 

Malko îi povesti despre crima sadică la care asistase, când de ei 
se apropie directorul hotelului, un german înalt, cu părul frumos 
pieptănat. 


— Bine aţi sosit la Uaga, Mister Linge, zise el. Aş dori să vă 
atrag atenția asupra orelor de interdicție a circulaţiei. Până acum 
au fost deja împuşcate douăzeci de persoane. Începând cu miezul 
nopții se trage asupra oricărei vietăți care mişcă. Nici măcar 
medicii nu mai au curajul să plece din casă noaptea... 

— Voi fi atent, prormise Malko. 

George Vallos se făcuse nevăzut în biroul său de la subsolul 
hotelului. Malko profită de ocazie ca să-şi astâmpere foamea şi 
intră în restaurant. 

Până la sosirea chelnerului, el recapitulă în gând etapele 
misiunii sale. Mai întâi, era nevoie de pregătirea puciului. Trebuia 
să adune mai multe informaţii legate de aspectul militar al 
afacerii. Apoi, trebuia să contacteze pe şeful Centralei CIA din 
Uaga, în scopul coordonării diferitelor elemente ale operațiunii. 
Acesta din urmă trebuia să asigure prin radio legătura cu 
colonelul pucist. 

Mai trebuia prevăzută şi partea logistică. Ideea colonelului 
Uedraengo era simplă: să se întoarcă în mod clandestin în Volta 
Superioară unde avea să se întâlnească cu un grup de ofițeri şi 
soldați ce nu agreau regimul marxist al căpitanului Sankara. 
Aceştia se află într-o bază militară din Po, localitate apropiată de 
Ugadugu, de unde aveau să plece în capitală ca să răstoarne de la 
putere pe tovarăşul preşedinte Sankara. 

Pentru asta era nevoie de un mijloc de transport. Într-o ţară 
atât de amărâtă, nu se puteau închiria camioane prin agenția 
Budget, ca în alte părți. Asta era o adevărată problemă pentru 
Malko. Odată ce era rezolvată, tot el trebuia să realizeze 
joncțiunea cu căpitanul Uedraengo. Abia atunci începea acțiunea 
propriu-zisă. Sosirea colonelului era prevăzută pentru sâmbăta 
următoare. Malko avea la dispoziție numai cinci zile ca să 
pregătească terenul. 

Chris Jones şi Milton Brabeck puteau interveni doar în ultima 
fază a acțiunii. Cei doi veniseră în Uaga pentru a asigura protecția 
lui Malko şi a colonelului Uedraengo. 

În liniştea restaurantului, Malko îşi aminti de sângeroasa scenă 
la care asistase. Ea arunca o lumină oribilă asupra proiectului 
lor. Se simțea singurul responsabil de securitatea întregii acţiuni. 
Or, planul fusese conceput bazându-se pe ipoteza absenței totale 
a contraspionajului în interiorul țării... Cele văzute îi schimbaseră 
radical părerea. Malko se hotărî să comande un pui fript 


zicându-şi că mâine avea să fie o nouă zi. 
x 

În Datsun-ul parcat în plin soare, domnea o căldură sufocantă. 
Malko dormise douăsprezece ore, dar nu reuşise să-şi scoată din 
minte omorul feroce din ajun. La recepție îi fu înmânată o invitație 
la un dineu oferit de concesionarul firmei Mercedes, domnul 
Rollet, un bun prieten al CIA-ei. Totul se derula conform planului. 

O căldură îngrozitoare era degajată de asfaltul încins şi Malko 
se hotări să conducă maşina cu ferestrele deschise şi cu aerul 
condiționat în funcțiune. Până la cină mai avea de realizat câteva 
contacte. 

Bulevardul Ubritenga era plin cu vânzători ambulanți ce 
ofereau de toate, de la Perrier, până la comprese şi ace de 
siguranță. Spitalul nu oferea nimic bolnavilor. 

În trecere, Malko putu să verifice dacă barajele armatei se aflau 
în locurile indicate pe hartă. Pretutindeni se putea zări emblema 
Statului Revoluționar Voltaic: o săpăligă şi o puşcă Kalaşnikov, 
încrucişate pe un fond roşu! 

Malko viră la stânga, pătrunzând pe Bulevardul Independenţei, 
cea mai largă arteră din Uaga, la capătul căreia se vedea palatul 
prezidenţial neocupat, ce semăna cu un mare hotel particular. 
Câţiva soldați moleşiți de căldură moțăiau în fața lui. 

Căldura şi praful din atmosferă erau insuportabile. Malko se 
îndreptă către bulevardul Uezin şi se opri în față la Hotel de 
T'Independance, a cărui intrare era încadrată de galerii comerciale. 
Un anunț arăta că hotelul este deschis... Locul părea mai mult o 
ruină. 

Malko traversă holul şi intră într-o grădină ce avea o piscină în 
mijloc. Pe o plăcuță scria: «Seminarul Corpului Păcii». Locul era 
plin de tineri de ambele sexe, răspândiți peste tot. Fără grabă, 
Malko începu să se plimbe printre grupuri pentru a fi bine 
observat. Cei care îl aşteptau avea fotografia lui şi cunoşteau ora 
întâlnirii. El se întoarse apoi în galeria comercială şi începu să 
hoinărească prin fața vitrinelor ce expuneau tot felul de orori 
artizanale. Tocmai se uita la nişte cămăşi multicolore, când simți 
că cineva se apropie de el. Întoarse capul şi zări o fată cu nasul în 
vânt şi cu o gură mare. Pe sub tricoul alb se vedeau sânii liberi. 
Nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Avea un 
trup sănătos şi înfloritor, cu pielea netedă şi mătăsoasă. Fata 
zâmbi cu o mimică provocatoare şi plină de senzualitate. Era o 


superbă JAP|3| aşa cum spun newyorkezii. 

— Hello! făcu ea cu o voce cântată. 

Deborah Prager fusese plantată de CIA în Peace Corps, cu doi 
ani în urmă. Fata avea doctoratul în limba franceză, se 
perfecționase în tehnica transmisiilor şi a  îngrijirilor 
paramedicale. Sosise în Volta Superioară cu un an în urmă ştiind 
să vorbească bine limba. Era fiica unui ofițer CIA şi îi plăcea acest 
gen de viață dublă. Ea îl învăluia cu privirea curioasă pe Malko, 
uimită de ochii lui aurii. 

— Bună ziua, spuse acesta. 

— Ce plăcut este să vezi un alb autentic, spuse fata cu o voce 
joasă. 

Malko alesese un bubu, o camaşă tipic africană, şi se distra 
încercând să o înfăşoare în jurul taliei. Apoi alese câteva coliere 
sub privirile încântate ale vânzătorului care se grăbi să-i arate şi 
câteva statuete erotice, turnate în bronz. Deborah luă una care 
reprezenta o femeie pe care o călărea un negru cu o sculă 
impresionantă. 

— O vreau pe asta! 

Malko i-o oferi împreună cu două cămăşi şi se îndreptară către 
grădină. Tânăra se mişca în ritm de reggae, spre încântarea 
negrilor prezenţi acolo. Dacă ar fi fost ceva spioni, aceştia nu ar fi 
văzut decât un turist care încerca să seducă o tânără studentă. 

Cei doi se aşezară la o masă aflată la umbră. 

— Două porţii de bere Flag, comandă cu autoritate în glas 
tânăra din Peace Corps. 

Berea din partea locului era ca un suc de fructe. Malko o 
observa pe Deborah. Ea fusese însărcinată de CIA să facă sinteza 
informațiilor culese de la şaizeci de membri ai Corpului Păcii, 
răspândiţi în Volta Superioară. Era un membru de decizie în 
misiunea sa. Deborah ridică în aer paharul plin. 

— Să bem pentru civilizație! 

— Unde lucraţi? o întrebă Malko. 

— În nord. În Sahara unde oamenii mor de foame. În aşezarea 
Gorum-Gorum, din extremul nordic al țării, formată din câteva 
barăci aflate în plin deşert, cu cămile şi nomazi musulmani. 
Printre ei se află un singur alb, ocupat cu supravegherea unui 
releu. La fiecare două zile, tipul încearcă să mă violeze... 


3 O prinţesă evreică-americană (n.t.) (Jewis-Amerivcan Princess) 


Malko izbucni în râs. Deborah vorbea cu atâta detaşare. Cum 
putea o fată ca ea să se izoleze într-un deşert? Pentru asta trebuia 
un devotament ieşit cu totul din comun. 

— Am raportul complet. Are douăzeci de pagini. Se află ascuns 
în camera mea. 

— Despre ce este vorba în el? 

— 90% din populație este împotriva lui Sankara. Mai întâi şefii 
tradiționali, pentru că li s-a luat puterea. La fel şi şefii marabu 
care au fost ameninţaţi că vor fi puşi la muncă. Populaţia este la 
fel de nemulțumită pentru că este şi mai sărăcită ca înainte. 
Oamenii nu mai au hrană nici pentru animale... Am făcut un 
raport foarte amănunțit! Am şi veşti mai bune! 

— Ce anume? 

— La Gorum-Gorum există o garnizoană cu aproape două sute 
de soldați, conduşi de un căpitan care nu-l înghite pe Sankara. 
Am vorbit mult cu el. Nutreşte o mare admiraţie pentru colonelul 
Uedraengo. Este suficient ca acesta să intre în țară ca să-l urmeze 
cu toții. 

— Mi se pare interesant, zise Malko. Survine însă problema 
transportului. Cât dlirează drumul de la Gorum-Gorum la Uaga? 

Deborah încetă să mai zâmbească. 

— În jur de două zile, dacă nu plouă. 

— Dar abia a început sezonul ploios, remarcă Malko. 

Deborah îşi termină de băut berea Flag, apoi ridică privirea 
ochilor verzi. 

— Încă nu v-am spus totul. Am o idee. La patruzeci de kilometri 
de  Gorum-Gorum, la Falagunto, există o pistă de zbor 
abandonată, construită de căutătorii de țiței. Este încă în stare 
bună. La timpul potrivit, am putea ateriza acolo cu un aparat 
Hercules. Nu se află nimic acolo, nici măcar o staţie de radio. 

— De unde ar putea veni avionul? întrebă Malko, cu sufletul la 
gură. 

— Nu ştiu încă, dar nu ar constitui o problemă. 

— Şi ce va mai urma după aceea? 

— După aceea, soldații s-ar urca în avion, iar într-o oră, ar 
ajunge în Ugadugu. 

Malko se uită în jurul său. Se temea ca nu cumva vreunul din 
cei prezenți să audă conversaţia lor delirantă... 

— Şi unde credeți că va ateriza păsăroiul acesta? Pe Bulevardul 
Independenţei? 


— Păi, acolo unde aterizează orice avion. Pe aeroport! 

— Şi ce facem cu turnul de control? Îl vor repera imediat. 

— Nu înainte de a fi destul de aproape, ripostă fata 
triumfătoare. Aeroportul nostru nu posedă radar. Hercules ar 
putea trece drept un avion al altei companii. 

Malko schiță un zâmbet. 

— O K. Să presupunem că poate să aterizeze. Ce se întâmplă 
după aceea? 

— După aceea, detaşamentul pune mâna pe Sankara. Pe stația 
de radio, pe palat şi gata! 

Chiar şi în Africa, o lovitură de stat cerea un minimum de 
seriozitate. Deborah părea să nu fi aflat încă ce înseamnă un 
incident diplomatic. Fata observă rezerva sa şi lăsă capul în jos. 

— Am înţeles. Planul meu este slab. 

— Nu chiar. Este însă cam prea îndrăzneț, o corectă Malko. 

La urma urmelor nu era departe de planul colonelului 
Uedraengo. Malko fixă cu privirea tricoul ce țipa pe sânii 
planturoşi, între care curgea un râu de sudoare. Tânăra suspină. 

— Shut! Ce căldură oribilă! 

— De ce nu faceți o baie în piscină? o întrebă Malko. 

— Doar nu am înnebunit, la priviți! 

Un tânăr din Peace Corps se apropiase de piscină. După ce 
încercă apa cu vârful picioarelor se lăsă să alunece în apă. 

După numai câteva secunde ieşi de acolo ca mânat de un alai 
de piranha, cu chipul schimonosit de durere. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-a scurtcircuitat. Sub apă este o instalație electrică, 
răspunse fata. Priviți-l cum mai tremură. 

Malko se uită la ceasul Seiko-quartz. Mai avea încă multe de 
rezolvat 

— Aş putea să văd acel raport? 

Deborah îl privi cu mult reproş, apoi se sculă de la masă. 

— O.K. veniţi cu mine. 

Malko o urmă. Deborah avea o cameră în clădirea ridicată pe 
piloni în fundul grădinii. Camera era plină de genţi, îmbrăcăminte 
şi cutii de carton. Un aparat de aer condiționat sufla o briză de 
aer proaspăt. Fata scotoci într-o geantă şi scoase de acolo un 
teanc de foi pe care îl aruncă pe pat. 

— Aici aveți totul. Distracţie plăcută! 

În timp ce Malko răsfoia teancul, Deborah îşi scoase tricoul cu 


mişcări  leneşe, dezvelind un piept ce corespundea exact 
aşteptărilor. Fără nici cea mai mică jenă, ea îşi scoase apoi blugii 
şi, întorcându-i spatele lui Malko, dispăru în sala de baie. 

El auzi zgomotul apei cu gândul la mentalitatea băştinaşilor. 
Parcursese deja trei pagini din raport, când Deborah îşi făcu 
apariția înfăşurată într-un prosop de baie de la brâu în jos. Ea se 
aşeză pe pat alături de el. 

— Ce bine mă simt acum! 

Ce doi se priviră în ochi. Ochii verzi ai tinerei aruncau scântei. 
Ea întrebă cu o voce voalată: 

— Sunteţi mulțumit de munca mea? 

— Da. Aţi făcut o treabă foarte bună. 

— Atunci ați fi dispus să faceți ceva pentru mine? 

— Desigur. Ce anume? 

Fată împinse hârtiile de-o parte şi îşi apropie buzele de gura lui 
Malko. Fără să mişte buzele ea spuse: 

— Ghiciţi! 

Lăsând raportul cât colo. Malko îi cuprinse sânii în căuşul 
palmelor sale. Deborah închise ochii şi limba ei veni în 
întâmpinarea limbii lui. Cei doi se lungiră în pat, iar prosopul 
alunecă pe pardoseală. Înlănţuiţi, cei doi continuau să facă 
cunoştinţă. Deborah gâfâia şi gemea în timp ce degetele ei 
explorau virilitatea lui Malko. Acesta descoperi cu degetele 
adâncurile fetei. 

Fata scoase un geamăt răguşit. 

— O! Vino! Vino! 

Ea îi îndepărtă mâna cu un gest nerăbdător şi îl trase deasupra 
ei. Malko o penetră dintr-un singur elan. Fata îl cuprinse cu 
ambele mâini şi-l strivi de trupul ei ca să zăbovească mai mult în 
ea. Bazinul ei se legăna ritmic ca scuturat de spasme. Fata avea 
un orgasm continuu. În cele din urmă, căzu ca fulgerată. Printre 
pleoapele întredeschise străbătea o rază de verde smarald. 

— Ce minunat a fost! Aveam atâta poftă! Mângâie-mi sânii, te 
rog! 

El găsi sfârcurile ascunse în mameloane şi începu să le 
frământe încetişor. Din nou, Deborah închise ochii şi începu să se 
mişte sub trupul lui. Câteva secunde mai târziu, el o încălecă 
furios. O nouă dorință punea stăpânire pe Malko, Docilă, ea îşi 
cambra fesele aurii şi se întoarse cu fața în jos. 

Soarele din Gorum-Gorum vindecă şi cele mai rebele cazuri de 


frigiditate... 

Când Malko vru să o sodomizeze. Ea se împotrivi cu hotărâre. 

— Eu nu fac aşa ceva, căci mă doare. Am însă o prietenă 
moartă după genul acesta de amor. Poţi să o ai chiar în prezența 
mea. 

Stimulat de asemenea fantezie. Malko explodă îndelung, salutat 
cu țipete de plăcere. 

— Mai rămâi aşa puţin. Îl rugă ea. A trecut atâta vreme de când 
nu m-am mai culcat cu un bărbat... 

De afară se auzi cum tună: se apropia furtuna. 

Treizeci de secunde mai târziu, ploua cu găleata. Cei doi se 
îmbrăcară şi Malko adună foile raportului înainte să părăsească 
încăperea. Deborah îl cuprinse cu brațul pe după gât şi spuse cu 
o voce amuzată: 

— Mister Linge, ştiu că nu aveţi nevoie de mine şi că mă 
socotiți o neruşinată, dar dacă mai aveți ocazia să treceţi pe aici, 
mi-ar face o imensă phăcere să vă revăd minunații 
dumneavoastră ochi aurii: 

— Mulţumesc, făcu Malko. 

— Ştiţi ce mi-ar plăcea să fac? Să petrec o săptămână cu 
dumneavoastră la Ngor în Dakar. Vara este minunată în Senegal. 
Se poate pescui în stil mare. În luna iulie, te poţi plimba în 
Kabrousse pe Micuța Coastă, sau te poţi închide în Ngor ca să faci 
baie şi dragoste. 

— Atunci, haideţi să ne întâlnim acolo peste o lună, spuse 
Malko zâmbind. 

Cei doi se aflau pe culoarul umed. Chris şi Milton trebuiau să 
se afle pe undeva, prin hotel, aşteptând ordinele sale. Holul 
hotelului era plin de cei care se adăposteau de rafalele ploii. 
Malko îl zări şi pe voluminosul George Vallos ud din cap până-n 
picioare. Cei doi se priviră. 

El se aştepta ca francezul să-i facă un semn de recunoaştere, 
dar celălalt întoarse capul repede şi se făcu nevăzut Malko nu 
înțelegea de la stringer-ul CIA era atât de prudent. 

— Îl cunoaşteţi pe George? îl întrebă Deborah, care îi urmărise 
privirile. 

— Avem doar o relație profesională, preciză Malko. 

Tânăra americană zâmbi amuzată. 

— Treaba dumneavoastră! Eu nu i-aş da nici zece dolari cu 
împrumut. 


— Nu i-am încredințat decât viața mea, zise Malko. Asta se 
negociază cu mult mai uşor. 

Francezul dispăruse în mod ciudat. Malko simți o senzație de 
rău fizic, pricinuit de o bruscă îngrijorare. Acest incident, în 
aparență minuscul, putea fi interpretat într-o mie de moduri. Îşi 
înlătură gândurile negre, zicându-şi că dacă va începe să vadă 
pericole peste tot, nu va mai fi multă vreme şef de misiune. 


Capitolul III 


Întunericul căzuse peste oraş ca o perdea de fier, gonind 
oamenii în casele lor. Străzile erau pustii. Cu toate acestea, 
nenumăratele semnalizatoare de circulație funcționau încontinuu. 
Malko trecu prin fața imensei Case a Poporului, ale cărei 
excrescențe transparente păreau la fel de pustii ca şi restul 
clădirii. Dintr-odată, marele bulevard Binger, flancat de arbori 
majestuoşi îi aminti de Marienbad. 

Malko viră şi intră pe bulevardul Moro Naba, care ducea la 
stadion. Un şir de maşini parcate indica locul unde avea să ia 
masa. După ce pătrunse printr-o poartă, el descoperi un univers 
feeric, complet neaşteptat în acel oraş lipsit de farmec. Proiectoare 
răspândite peste tot luminau un parc tropical, luxuriant, şi o 
piscină superbă în formă de inimă! 

Mai multe mese erau aşezate afară, înconjurând un bufet 
somptuos, ce era protejat de insecte cu o plasă fină. Într-un colț, 
o orchestră de negri executa o melodie reggae pentru câteva 
perechi de dansatori. Lumea discuta la un pahar, răspândită 
peste tot. Erau acolo vreo cincizeci de persoane. Malko parcurse 
câțiva metri, când cineva se detaşă de un grup şi se îndreptă către 
el: era o blondă sculpturală, cu un coc sofisticat. Ţinuta ei 
mândră era temperată de o gură roşie şi un bust planturos şi 
bronzat, bine pus în valoare de decolteul generos al rochiei negre 
de seară. 

— Bună seara. Mă numesc Evelyne Rollet. 

Era soția venerabilului corespondent al CIA. Malko se înclină 
deasupra mâinii întinse, surprins în fața acestei eleganţe. Evelyne 
Rollet avea un zâmbet cuceritor, deşi distant, iar ochii ei albaştri 


erau un pic reci. 

— Bine ați venit, zise ea. Veniţi să vă prezint soțului meu. 

Ei îl găsiră pe Jacques Rollet — un bărbat înalt cu părul negru — 
lângă bufet, consumând whisky J&B cu Coca-Cola. El îl 
întâmpină pe Malko cu căldură. Din păcate, Evelyne se strecură 
printre grupuri, făcându-se nevăzută. Rollet îl luă imediat de braţ. 

— Veniti. Este aici un prieten comun, bucuros să vă vadă. 

Un bărbat cu aer de student, cu părul creţ, bea singur la o 
masă, departe de restul lumii. 

— Cred că îl cunoaşteţi pe Eddie Cox, zise Jacques Rollet. 

Malko îi strânse mâna şefului Centralei CIA, mentorul lor. 

Discret, se întoarse la bufet. 

— Aţi călătorit bine? întrebă Cox. 

— Fără probleme, răspunse Malko. 

El se servi cu o votcă cu suc de lămâie, examinând invitații. 
Câteva creaturi agreabile se mişcau graţioase, în rochiile lor 
provocatoare, vizibil plictisite, în timp ce bărbații, îngrămădiți în 
jurul barului, se dedicau cu pasiune băuturii, alternând J&B, 
şampania Moet şi berea Flag. Era o mică societate tropicală în 
care nu lipseau ororile. 

— Aici nu există niciun risc, îl asigură Cox. După cum vedeți, 
suntem înconjurați numai de „expatriați”... 

Într-adevăr, cu excepţia muzicanţilor, erau numai albi. 

— De ce nu participă şi voltaicii? 

Americanul zâmbi. 

— Le este frică să iasă din casă şi nici bani nu prea au ca să 
întoarcă invitațţiile... 

— Dar nu pot fi infiltrați în orchestră sau printre membrii 
personalului? 

— Orchestra vine din Bobo-Diulasso, iar personalul este 
verificat. Toţi sunt membri ai vechiului regim. 

— M-am întâlnit cu Georges, spuse Malko. El deţine un rol 
important în proiectul nostru. Este o persoană sigură? 

Eddie Cox îl fixă cu o privire sfredelitoare. 

— În principiu, da. Cu condiţia să nu fi fost special ales pentru 
mine. Se mai întâmplă şi chestii din astea... Aici, toată lumea 
trădează pe toată lumea. Apropo, s-au instalat oamenii 
dumneavoastră? 

— Da. Şi au întâlnit-o şi pe Deborah. 

— Şi ce părere aveţi? 


Malko scoase din buzunar raportul şi i-l întinse americanului. 

— Aceasta confirmă cele spuse de colonelul Uedraengo. 
Populaţia s-a săturat de Sankara. 

Eddie făcu un gest de aprobare. 

— Deborah a făcut o treabă bună, continuă Malko. 

În timp ce vorbea, el inspecta împrejurimile. Se părea că numai 
ei doi aparțineau lumii clandestine în mijlocul acestei serate. 

— Care este atmosfera în Uaga? întrebă el. 

— Înăbuşitoare şi grea! făcu americanul. Este timpul să facem 
ceva. Libienii, algerienii şi primii cubanezi au început să vină. 

— Eu am fost martorul unui incident barbar şi neliniştitor, făcu 
Malko. 

Eddie Cox ascultă relatarea până la capăt, apoi scoase din 
buzunarul cămăşii o tăietură dintr-un ziar şi i-o arătă. 

— În L'Observateur, organul opoziţiei, s-a scris azi despre 
această crimă. A fost pusă pe seama vagabonzilor ce bântuie prin 
zona aceea, rău famată. Este însă clar că e vorba de o execuție 
politică ce dovedeşte că regimul se radicalizează. 

— Cine este acest Bangare? 

— Este tipul cel mai periculos din Uaga. Se bucură de toată 
încrederea lui Sankara. Este un metis care îi urăşte pe albi. 

— Are un post oficial? 

— Nu, dar a jucat un rol important în revoluție. De atunci, face 
ce vrea. Ştim că Sankara l-a însărcinat cu organizarea unei poliții 
secrete, cu oameni pregătiți să-i lichideze pe „duşmanii” revoluției. 
Are arme şi puteri nelimitate şi nu răspunde decât în fața lui 
Sankara. 

— Credeţi că are vreo bănuială în privința noastră? 

Americanul îl privi în ochi. 

— Dacă aş avea cea mai mică îndoială în privința asta, v-aş 
urca imediat în primul avion. 

Nu era prudență, ci adevărată panică... 

Malko ar fi vrut să precizeze că şeful misiunii era el, dar Eddie 
Cox ar fi putut ucide operațiunea încă în faşă. 

El se hotărî să fie diplomat. 

— Mi s-a părut că Bangare nu este interesat de noi, zise el. 
Trebuie să acționăm repede, imediat ce fac o recunoaştere a 
terenului. 

Eddie Cox îşi goli paharul şi îl puse pe masă. Zgomotul 
ambiental acoperea vorbele lor asigurându-le o siguranță 


absolută. 

— Vă imaginațţi în ce situație nenorocită m-aş afla eu dacă v-ar 
arunca într-o închisoare din Uaga, condamnat la moarte, 
împreună cu cei doi baby-sitters, recunoscuţi ca mercenari. 

Malko îşi aminti de chipul de brută al asasinului din ajun şi se 
scutură, încercând să-şi schimbe gândurile. 

Se uită la ringul de dans, unde Evelyne se mişca în ritmul lent 
de reggae, alături de un bărbat care dansa cu capul vârât între 
sânii ei. Soțul ei continua discuţia la bar. Malko se gândi la Chris 
şi la Milton care luau masa la L'Independance. Puiul servit acolo îi 
îngrozea cu siguranță pe cei doi, speriați de microbii din ţările 
sărace. 

Orchestra tăcu. 

— Ați primit de la Georges tot ce trebuie? 

Malko nu avu timp să răspundă. Evelyne se îndrepta către ei. 

— Poftiți la masă, îi invită ea. 

Malko se aşeză la masă cu ea, iar Cox, alături, lângă soțul ei. 

x 

O rafală brutală de vânt trecu prin copaci şi un noian de frunze 
căzu pe mese. Vremea se schimbase în numai câteva minute. 
Evelyne se ridică în picioare. 

— Să intrăm în casă. Se apropie tornada. 

Din fericire, nu erau în deşert. În busculada produsă, Malko se 
trezi lângă Eddie Cox. În interiorul clădirii era o căldură 
înăbuşitoare. Cei doi se strecurară într-un salon gol echipat cu o 
instalație de proiecţie, cu două aparate video, marca Akai şi un 
televizor. 

— Aţi primi de la Georges informațiile necesare? îl întrebă din 
nou Cox pe Malko. 

Acesta îi descrise planul. Americanul scoase o înjurătură. 

— Shit! Lipseşte ce-i mai important! El a promis că vă va 
comunica elementele precise privind mişcările lui Sankara. Aşa 
cum a cerut colonelul Uedraengo. 

— Nu mi-a spus nimic în legătură cu acest subiect, zise Malko. 

— La ora asta, trebuie să fie într-un bar plin cu târfe, în 
Bilibambili. Aţi putea să daţi de el? 

— Voi încerca, dacă aşa trebuie, oftă Malko. 

— Începeţi cu strada Moscheei, la discoteca Maxim's. După 
revoluție nu au mai rămas prea multe baruri deschise. Mâine iau 
masa la restaurantul Ricardo. Dacă veniți acolo putem discuta în 


linişte. Este un loc sigur. 

Lumina se stinse brusc şi bezna tu întâmpinată cu strigăte şi 
urlete isterice. Afară, se dezlănțuise furtuna. 

Cei doi se despărțiră, întorcându-se la ceilalți. Din loc în loc, se 
aprinseră lumânări. Malko se ciocni de o femeie care ţinea în 
mână o lumânare. Era Evelyne. Lumina palidă învăluia cocul 
blond al femeii. Cei doi rămaseră o clipă lipiți, apoi Evelyne se 
desprinse de Malko, întrebând: 

— Nu v-aţi plictisit? 

— Deloc, dar cred că în curând o voi şterge englezeşte. Nu 
vreau să fiu împuşcat pe drum. 

— Să mai veniți pe la noi, zise tânăra femeie. Veţi fi întotdeauna 
binevenit. 

Malko îşi croi drum către grădină. Traversă în fugă peluza şi 
ajunse la maşina acoperită deja cu crengi smulse din copaci. 
Şoseaua era total pustie. Se uită la ceas. Abia mai avea timp să-l 
caute pe Georges. 

x 

Muzica stridentă se auzea de afară, agitând lumea vieţii de 
noapte. Strada Moscheei era singurul loc animat din Uaga. Când 
cobori din maşină, o ceată gălăgioasă de copii îl înconjură 
imediat. 

— Şefu”, am eu grijă de maşină! 

— Nu, şefu”, eu am fost primu”. 

El îşi croi drum printre ei, îndreptându-se către barul Maxim's. 
O târfă tânără, cu ochi de căprioară şi cu o fustiță scurtă, se dădu 
jos de pe taburetul înalt şi se pregăti să-l ia în primire. 

— Şedi/4]. Ce-ai zice de o berică? 

El o respinse. Ceva mai departe, o altă puiculiță provocatoare şi 
senzuală îi susură la ureche: 

— Şedi. Nu ai vrea să dansăm un reggae? 

Malko reuşi să intre în sala în care o mulțime de dansatori se 
legănau în ritm de salsa şi de reggae. Se afiau acolo şi câţiva albi. 
Ventilatoarele erau stricate şi căldura era sufocantă. Nici urmă de 
Georges. 

Nişte chelnerițe, ca nişte zeități negre, circulau ducând tăvi 
încărcate cu comenzi. Malko tocmai se pregătea să plece, când 
văzu un chip cunoscut: era băiatul care îl luase de la aeroport. 


4 Scumpule (n.a.) 


Acesta avea ochii aburiți de alcool. Cu toate acestea, îl recunoscu 
pe Malko imediat. 

— Ce mai faceţi, şefu”? 

— L-ai văzut pe Georges? 

— A plecat, şefu”. 

— S-a dus să se culce? 

— Nu. Şefu”. Trebuie să fie la Canari Bar la fetițele-taburet. 

— Ai putea să-mi arăţi drumul? 

Băiatul acceptă bucuros.  Străbătură străzile pustii, 
îndreptându-se către nord, către un cartier cu străzi nepavate şi 
maghernițe insalubre. 

— Am ajuns, şefu. 

Malko cobori, încuie maşina şi se luă după băiat. Pe o străduţă, 
zări un şir de fete, aşezate pe scăunele în aşteptarea clienților. 
Câteva bistrouri erau încă deschise. 

— Am ajuns la Canari Bar. Zise băiatul. Uite şi maşina lui. 
Şefu”. Vă las cu bine. 

Băiatul se făcu nevăzut în întuneric, iar Malko pătrunse pe 
strada infectă. Fetele cu chipuri bovine nici nu ridicară privirile. 
Unele fumau, iar altele, cu picioarele larg desfăcute, îşi expuneau 
comorile. Trebuia să fii cu adevărat mort de foame ca să le atingi. 
Câţiva proxeneți de culoare stăteau rezemați de zid, bând bere şi 
contemplându-şi angajatele. 

Georges era acolo ca peştele în apă. 

— Georges! 

Bătut pe umăr, francezul tresări, de parcă ar fi fost înțepat de 
un scorpion. Avu nevoie de câteva secunde ca să-l recunoască pe 
Malko. Chipul lui rămase însă ca de piatră. 

— A, dumneavoastră erați... 

El recăzu în toropeala alcoolului. Jenat, Malko se uită la 
barmanița de culoare şi la cei trei tipi ce jucau cărți într-un colț. 
O târfă devora o prăjitură. Iar alte două priveau în gol prosteşte... 

Era un loc pe cinste. 

— Trebuie să vă vorbesc, spuse Malko. 

Cum Georges nu făcea nicio mişcare, el aruncă barmaniței o 
mie de franci CFA[5] şi îl apucă de braț pe grăsan. 

Acesta se dădu cu greu jos de pe taburet şi îl întovărăşi în 
stradă. Acolo, Georges se răsti la Malko: 


5 Douăzeci de franci francezi (n.a.) 


— Ce aveți cu mine? 

Deşi alcoolul avea o contribuţie serioasă, atitudinea francezului 
era destul de stranie. 

— M-am întâlnit adineauri cu Eddie Cox, spuse Malko. 

— Şi ce-i cu asta? făcu Georges, din ce în ce mai agresiv. 

— Se pare că trebuia să-mi furnizaţi şi alte informații în afară 
de cele date. 

— Nu mai ştiu nimic altceva, făcu francezul. Nu vreau să mai 
ştiu nimic de ticăloşiile voastre... 

Tipul vorbea furios, dar şi speriat, cu un glas destul de reținut. 

— Bine. Dar ce se întâmplă cu dumneavoastră? îl întrebă 
Malko nedumerit. 

— Se întâmplă că nu vreau să sfârşesc ca amicul Culibaly, asta 
se-întâmplă... Aşa că vreau să mă lăsați în pace! 

El se îndepărtă brusc. Aşadar, asta era explicaţia schimbării 
atitudinii lui la hotel. Enervat. Malko îl prinse de mânecă. 

— Georges, trebuie să mă ascultați. Toul depinde de 
dumneavoastră. 

Georges Vallos se răsuci ca un şarpe călcat pe coadă. Înainte ca 
Malko să se poată feri, el îi trase un picior drept îm plex! Malko 
simţi o durere ascuțită şi îşi pierdu echilibrul. Grăsanul profită de 
ocazie şi o luă la sănătoasa. 


Capitolul IV 


Până ca Malko să-şi revină din şocul durerii, francezul 
dispăruse fără urmă. Furios, la culme, Malko se repezi în urma 
lui. Auzi un zgomot de motor, apoi văzu nişte faruri aprinse, şi o 
maşină demară în viteză, cât pe-aci să-l calce. 

Clătinându-se pe picioare din cauza loviturii primite. Malko se 
sui în Datsun şi demară la rândul său. Din fericire, la această oră 
târzie, circulația era nulă. El reperă repede luminile roşii pe 
bulevardul 3 Februarie şi acceleră. Singurul pericol erau bicicliştii 
şi pietonii care circulau pe întuneric. 

Georges Vallos conducea nebuneşte, cu Malko pe urmele lui. 
Acesta îl lăsă înadins să ia un mic avans. Maşina francezului 
intră într-un labirint de străduțe. Malko simți cum i se mai 


calmează durerea din stomac. Voia să-l ajungă din urmă pe 
grăsan şi să-l readucă la rațiune. Tipul era pionul principal în 
pregătirea loviturii de stat. Era imposibil să renunţe la el. După 
un timp văzu cum se aprind luminile de stop. Francezul se oprise! 
Malko se hotări să-l urmărească. Georges se aşezase lângă un 
copac, cu capul între mâini. Semăna cu un animal hăituit care 
renunță la luptă. Malko îl prinse de mână şi îl sili să se ridice. 

— Să mergem. Trebuie să avem o explicaţie. Nu vreau să vă fac 
niciun rău. 

Cu greutate, Vallos se îndreptă către maşina sa. Malko aprinse 
plafoniera şi văzu chipul încercănat şi tras al lui Georges. Tipul 
era cuprins de panică. Grăsanul stătea ca un copil care aştepta 
să-şi primească pedeapsa. 

Exasperat, Malko încercă să-şi păstreze calmul. 

— De ce refuzați să colaborați cu noi? îl întrebă el cu voce 
liniştită. 

— Păi. Nu am spus asta... 

— Cum? Dar dumneavoastră m-aţi lovit şi ați luat-o la fugă... 

— Nu ştiam ce fac. Mărturisi grăsanul cu ochii în jos. Nu mă 
aşteptam ca să procedeze aşa cu Culibaly. M-am speriat 
îngrozitor... 

Georges tăcu. Ţârâitul insectelor nopții tropicale pătrundeau 
prin ferestrele deschise ale maşinii. 

— Georges, noi avem mari şanse de reuşită în operațiunea asta. 
Nu ne puteți lăsa baltă tocmai acum. 

Interlocutorul său rămase mut, ştergându-şi mâinile cu batista. 
Păra că nu înţelege nimic. Malko insistă: 

— Trebuie să ne procuraţți toate informațiile de care avem 
nevoie. 

— Dar aţi văzut ce a pățit Culibaly! Dacă se află că v-am ajutat, 
mă vor jupui de viu. Bangare este un sălbatic. 

— Nu va mai putea să facă nimic. 

— Ba da, ba da, făcu Georges. Dumneavoastră nu aţi venit 
singur aici. Daţi ordin oamenilor dumneavoastră să-l lichideze cât 
mai iute. El ia cina în fiecare seară în fața cinematografului Volta, 
la restaurantul Oriental. O cunosc pe amanta lui şi ştiu ce baruri 
frecventează. După aceea vă voi ajuta... 

Era clar că pentru Chris şi Milton ar fi fost o joacă să-l elimine 
pe metis, dar nu pentru asta îi adusese aici. Malko se hotări să-i 
joace în strună. 


— Bine. Vom studia cazul şi vă vom proteja, având în vedere 
situația creată. Trebuie însă să vă apucațţi de treabă. 

— Nu ştiu cum să procedez, zise Vallos. 

El îşi şterse fruntea cu batista, apoi spuse brusc. 

— Ştiu că Sankara iese deseori noaptea, în maşina sa, un R 5, 
însoțit de o maşină de protecţie. Se duce la nişte întâlniri 
misterioase. A fost văzut. 

— Nu este suficient pentru noi. Vrem să cunoaştem cu 
exactitate cum îşi petrece timpul în următoarele opt zile. Unde se 
culcă, dacă iese din Uaga, dacă are un apartament în oraş etc. 

— Bine. Am să încerc să aflu, zise Georges. 

— De cât timp aveţi nevoie pentru asta? 

— Cu negrii ăştia nu se ştie niciodată. Nu au noțiunea 
timpului. lar eu trebuie să fiu extrem de prudent cu acest 
Bangare, care este un tip foarte bănuitor. Am nevoie de cel puţin 
opt zile. 

— Aveţi la dispoziție patruzeci şi opt de ore. Zise Malko. 

Ca să fie şi mai convingător el puse în palma grăsanului un 
teanc de bancnote: zece bancnote a câte o sută de dolari. 

— Asta, pentru cheltuielile dumneavoastră. 

Banii dispărură imediat în buzunarul lui Vallos. Malko îl privi 
neliniştit. Spera să-l fi convins. Dacă Sankara nu era scos din 
circuit de la bun început, planul lor putea eşua în mod tragic. Se 
aflau în Africa, iar charisma unui bărbat ca Sankara valora mai 
mult decât un regiment de comando. 

— Puneţi-vă pe treabă imediat, zise Malko. Dacă reuşiți, veţi 
primi zece mii de dolari. Altfel, anulăm tot planul. 

Vallos începu să spună ceva despre un sodat din garda de corp 
a lui Sankara. 

— Cercetaţi în continuare, zise Malko. Nu uitaţi însă că avem 
nevoie de nişte camioane de mare gabarit. Credeţi că le puteţi 
procura? 

— Cred că da. Am realizat deja două contacte în acest sens. 
Aştept un răspuns. 

El se uită la ceas şi tresări: 

— Dumnezeule! Este trecut de miezul nopții! 

— Starea de urgență începe după ora unu noaptea, remarcă 
Malko. 

— Se vede că nu-i cunoaşteţi, gemu Vallos. Trag în tine la orice 
oră. Eu unul stau în apropiere, dar dumneavoastră trebuie să 


traversaţi tot oraşul... Grăbiți-vă! 

Malko abia avu timp să strângă mâna udă de sudoare a 
informatorului său, căci acesta se grăbi să plece. CIA ajunsese 
să-şi adune informatorii de prin lăzile de gunoi. 

Malko se urcă în maşina sa, aprinse farurile şi începu să 
meargă prin mijlocul şoselei, rulând cu viteză foarte mică. 

Oraşul era complet pustiu. Nu se vedea nici măcar un animal. 
Chiar şi vânzătorii din fața hotelului Binger trăseseră obloanele şi 
dormeau înfăşuraţi în pânze, direct pe pământ. Brusc, din spate 
se văzură farurile unei maşini ce venea dinspre strada 
Joseph-Badova. 

El micşoră şi mai mult viteza. 

Un jeep apăru în dreptul său şi se opri. Malko opri la rândul 
său. Voia să plece din nou, când un negru cobori din jeep, 
gesticulând cu un Kalaşnikov. Malko simți un fior de gheaţă pe 
şira spinării. Bărbatul rămase imobil câteva secunde, apoi 
îndreptă arma către el şi trase. Din fericire, gloanțele trecură 
deasupra maşinii. Malko reuşi să demareze şi să intre pe o 
străduță laterală. Văzu cum soldatul se luptă cu încărcătorul, 
apoi întoarse maşina şi se face nevăzut pe un drum de țară 
neluminat. 

Câteva minute mai târziu, farurile jeepului apărură iar în 
spatele lui. Se auzi zgomotul făcut de o armă automată. Caroseria 
fu atinsă cu un zgomot surd. Un glonț nimerise portbagajul. 

Malko viră la stânga, ud de o transpirațţie rece. 

Această urmărire nu-i promitea nimic bun. Următorii săi aveau 
cu siguranță un transmițâtor radio, iar el era obligat să treacă 
prin „zona protejată” în drum spre hotelul său. 

O nouă rafală se auzi. Lucrurite se puteau înrăutăți... Malko 
acceleră pe o alee străjuită de arbori majestuoşi şi scoase o 
înjurătură. La capătul aleii era o barieră imposibilă de trecut! 

Din fericire, imediat recunoscu locul. Era chiar în fața 
reşedinței Rollet! 

Cu o mişcare bruscă de volan, el parcă maşina lângă zidul 
proprietății, stinse luminile şi sări din Datsun, lângă un arbore cu 
trunchiul gros. Era şi timpul. Jeepul îşi făcu apariția. Din spatele 
copacului, Malko zări cum din jeep coboară mai mulți soldați 
înarmați. El văzu că nu dispune de prea mult timp. Dintr-un salt, 
escaladă zidul şi sări în grădina vilei. Dacă îl zăreau, puteau să-l 
împuşte ca pe un iepure. 


Scuturându-şi nisipul de pe haine, Malko se ridică în picioare. 
Fu izbit ca de un şoc electric. Pe treapta de sus a peronului, 
stătea Evelyne Rollet, privindu-l fix cu un surâs... Femeia cobori 
treptele şi îi veni în întâmpinare. Luminile proiectoarelor ascunse 
în grădină îi luminau părul transformându-l într-o aureolă 
fantomatică. În ochi lucea o rază de complicitate, de parcă totul ar 
fi fost pus la cale de amândoi. Când ajunse lângă el, se opri şi 
spuse pe tonul cel mai natural cu putinţă: 

— Eram singură că vă veți întoarce... 

Malko îşi ascunse cu greu stupefacția. O clipă îi trecu prin 
minte că jeepul fusese trimis chiar de ea pe urmele sale! Din 
stradă se auzi cum jeepul se îndepărta: urmăritorii săi 
renunțaseră. 

— Se pare că sunteţi o adevărată vrăjitoare, zise el. O scânteie 
veselă luci în ochii albaştri. Umerii Evelynei păreau la fel de 
mătăsoşi ca rochia de satin. Un zâmbet senzual pluti pe chipul ei. 

— Adeseori visez la ceea ce îmi doresc, iar dorințele mele devin 
realitate, spuse ea. 

Tăcerea învălui grădina. Evelyne făcu un pas către el. Mâna ei 
atinse uşor obrazul lui Malko, cu un gest plin de tandrete, apoi 
alunecă în jos, urmând linia cămăşii lipite de trupul ud de 
transpirație, când, ca din întâmplare, se opri pe pantalon, în 
dreptul sexului, Malko simți o arsură. 

— Mi se pare că vă este foarte cald, remarcă stăpâna locului. 
Ce ați spune de o baie? 

Piscina scânteia. Era la fel de albastră ca şi ochii ei. Privirile li 
se întâlniră. Malko se întreba cum se vor sfârşi lucrurile... Era o 
scenă ireală, dar femeia care i se oferea era acolo. Vie. Mâna ei îl 
apăsa mai tare, iar buzele ei se apropiaseră de ale sale. 

— Ei? 

Malko o cuprinse de coapsele care fremătau. Evelyne îl atrase 
către piscină. De undeva, de departe, se auzeau împuşcături care 
îi aminteau lui Malko de pericolul ce pândea peste tot. Piscina era 
luminată de proiectoare amplasate în interiorul ei. 

— Intraţi dumneavoastră mai întâi, zise ea. Nu vă temeţi, soțul 
meu a băut o sticlă întreagă de whisky şi acum doarme buştean. 

Pentru a-l încuraja, ea începu să-i desfacă nasturii cămăşii, 
apoi cureaua de la pantalon. El se debarasă repede de haine şi 
plonjă în apa caldă ca ceaiul. 

De pe marginea piscinei. Evelyne îl privea cu un zâmbet 


straniu. Silueta ei era accentuată de lumina reflectoarelor. 

— Nu veniți şi dumneavoastră? întreabă Malko. 

— Ba da. Răspunse femeia. 

Fără să se dezbrace, ea intră lent în apă ca şi cum bazinul ar fi 
fost gol! Mai întâi, rochia se ridică, apoi, grea de apă se lăsă 
lipindu-i-se de picioare. Evelyne înainta în direcţia lui până ce apa 
îi ajunse în dreptul sânilor, apoi se opri. Ai fi crezut că e o 
fantomă în alb şi negru. 

Cu coatele sprijinite de marginea piscinei şi cu spatele lipit de 
mozaicul peretelui, ea îl fixa pe Malko. 

Acesta se avântă către ea şi o luă în braţe. Contactul cu 
mătasea udă era neplăcut şi excitant în acelaşi timp. Femeia se 
lipi toată de el. Sânii ei păreau că plutesc pe apă. El îi cuprinse în 
palme şi le strivi sfârcurile, făcând-o să scoată un țipăt de durere. 
Cu privirea rătăcită, ea spuse: 

— la-mă aşa. 

Malko reuşi cu greu să-i ridice rochia la nivelul coapselor şi o 
penetră dintr-o singură mişcare. Cei doi rămaseră îndelung aşa. 
Apoi ajunseră la climax în acelaşi timp. 

— V-am dorit din clipa în care v-am zărit la serata noastră. Este 
minunat că totul a ieşit astfel! 

Ei rămaseră înlănțuiți încă o vreme, apoi se separară. 

Evelyne ieşi din piscină precum intrase şi îşi scoase de tot 
rochia rămânând numai în sandale. Apoi se lungi într-un hamac, 
invitându-l pe Malko din priviri. Cerul era plin de stele, iar Malko 
îşi zise că avea mult noroc să rămână în viață şi să se afle în 
compania unei femei atât de răpitoare. 

— Acum, vreau să aflu de ce aţi venit, spuse Evelyne. 

El îi povesti că se lăsase surprins de starea de urgenţă, dar 
nimic în plus. Evelyne zâmbi. 

— Avem toată noaptea la dispoziție. Starea de urgenţă se ridică 
abia după ora cinci dimineața... 

Ei rămaseră liniștiți, pierduţi în gândurile lor. Evelyne adoptase 
o poziție excitantă. Era lungită cu fața în jos, cu un picior afară 
din hamac, cu crupa cambrată. Malko simţi o căldură în dreptul 
pântecelui. Femeia suspină. 

— Ducem o viaţă foarte plicticoasă de la revoluție încoace. Din 
cauza stării de urgenţă, nu ne mai putem organiza cum se cuvine 
dineurile. Sankara vrea să distrugă totul. Ați auzit ultima lui 
găselniță? 


— Nu, răspunse Malko mângâind-o pe spate. 

— În toate ţările din lume, ambasadorii îşi prezintă scrisorile de 
acreditare la palatul prezidenţial. 

— Desigur. 

— Ei bine, aici lucrurile se schimbă. Peste opt zile, soțul meu 
este invitat împreună cu alte personalități în satul Korsimiro, aflat 
la o sută de kilometri depărtare de Uaga ca să asiste la 
prezentarea scrisorilor de acreditare ale ambasadorului Franţei 
căpitanului Sankara! De câteva luni, el îi obligă pe ambasadori să 
se deplaseze în diferite localități, unde el îi primeşte asistat de 
populația locală, zicând că astfel populaţia țării participă direct la 
viața politică. De fiecare dată, Sankara se deplasează cu 
elicopterul. Este cam țâcnit. Nu? 

— Absolut țâcnit. Recunoscu Malko. 

El continua să o mângâie pe spate cu mişcări automate. Dacă 
protejatul CIA-ei, colonelul Uegraengo, reuşea să-şi coordoneze 
activitatea cu această ceremonie, era ocazia visată de a pune 
mâna pe dictatorul marxist. Malko ridică privirea către cerul 
înstelat. Se părea că destinul îi făcea cu ochiul. Era ajutorul 
nesperat ce putea fi folosit chiar în cazul în care Georges Vallos ar 
fi refuzat să o facă. Departe de preocupările lui, Evelyne întoarse 
capul şi scoase un uşor oftat. 

— Veniţi! 

În vocea ei se simţea o undă de tristeţe. Malko ştia că nu se va 
mai întoarce niciodată momentul magic în care ea se îndreptase 
către el pentru prima oară. 

— Se luminează de ziuă. Recreaţia noastră va lua curând 
sfârşit, mai zise Evelyne. 

— Viaţa nu se sfârşeşte aici, zise Malko. 

Cu voce joasă, Evelyne zise brusc: 

— V-am spus doar că am puteri de vrăjitoare. Eu ştiu de ce ați 
venit aici la noi. Fiți prudent. Mă tem pentru dumneavoastră. 
Suntem în Africa... 

El voi să-i răspundă, când ţipătul mai păsări îl făcu să se 
întoarcă. Nu-i veni să-şi creadă ochilor! 

Sprijinită de intrarea vilei, se afla o fată brunetă. Ea purta un 
pantalon din satin alb şi un tricou pe care se afla un cap de 
panteră cu ochi fosforescenți. Privirea ei era fixată pe hamacul în 
care se aflau cei doi. 

Necunoscuta îşi ținea mâna dreaptă în pantalon, iar Malko 


putu să vadă forma degetelor ei în partea inferioară a pântecului. 


Capitolul V 


O termită cu aripi, venită cu sezonul ploilor, se aşeză pe hamac 
asigurată de brusca imobilitate a lui Malko. Acesta întâlni privirea 
necunoscutei care, cu regret, îşi retrase mâna cu care se mângâia, 
dar nu făcu nici o altă mişcare. 

— Nu suntem singuri, spuse Malko. 

Enelyne scoase un strigăt de surpriză: 

— Eliane! 

Bruneta era nemişcată, fascinată de spectacolul la care 
asistase. 

— Spune-mi, ce cauţi tu aici? o întrebă Evelyne furioasă. 

— Am adormit în camera de sus. Cât e ceasul? răspunse Eliane 
cu o voce de copil. 

Avea un sânge rece imperturbabil... Jenată, Evelyne îşi punea 
rochia udă. 

— Cine este fata aceea? o întrebă Malko. 

— Este fiica omului cel mai bogat din Uaga, un libanez. A 
trimis-o aici din cauza bombardamentelor din Beirut. Am invitat-o 
aici aseară. Este o persoană puțin bizară. Mi-a povestit că, într-o 
zi, la Beirut, şi-a dat întâlnire într-o biserică cu şase prieteni din 
armata libaneză, iar când a ajuns acolo, le-a găsit capetele tăiate 
în fața altarului. De atunci, nu mai este la fel ca înainte. 

Cei doi intrară în casă. Tânăra libaneză fuma liniştită. Evelyne 
intră în baie. 

— Aţi putea să mă duceți cu maşina dumneavoastră? îl întrebă 
Eliane. 

Evelyne apăru într-un halat de baie alb. Chipul îi era răvăşit de 
furie, iar din ochi îi țâşneau scântei. 

— Conduceţi-o, făcu ea. Mie mi-e somn... 

Malko se înclină deasupra mâinii întinse, niţel încurcat. 
Noaptea se încheia ciudat. 

Eliane îl urmă tăcută. Era un contrast ciudat între chipul ei de 
copil şi trupul ei senzual, cu linii provocatoare. Maşina era acolo 
unde o lăsase. Toată urmărirea din ajun i se părea acum un 


coşmar. 

— Locuiesc la hotelul Michaet, spuse fata. 

Străzile din Uaga erau încă pustii, iar Malko ajunse în strada 
317 în câteva minute. Brusc fata izbucni în râs. Era un râs 
straniu, care se transformă într-un hohot nervos. 

Malko opri maşina în fața hotelului Michael. 

— De-ce râdeți? o întrebă el. 

— Păi, de Evelyne! Are întotdeauna un aer atât de distant, de 
parcă în viața ei nu s-ar fi culcat cu cineva... 

Ea tăcu brusc şi, cu ochii daţi peste cap, se repezi la Malko. Îl 
îmbrățişă cu furie, frecându-şi de el sânii mici şi rotunzi şi 
respirând ca o asmatică. Apoi se dădu înapoi şi zise cu glasul 
coborât: 

— Eu eram acolo de multă vreme... Mi-a plăcut ce aţi făcut. Aş 
fi vrut să fiu eu în locul Evelynei. Să vă primesc în adâncul 
pântecului meu... 

Fără să vrea, Malko avu un şoc plăcut în fața acestei declarații 
directe. 

— Presupun că nu duceţi lipsă de bărbați; zise el. 

Eliane se prefăcu că nu aude. 

— Vreau să ne întâlnim, zise ea. Unde locuiți? 

— La Silmade. 

— Cum vă numiți? 

— Malko Linge. 

— Malko. Repetă ea. Ce nume caraghios... Mai staţi pe aici? 

— Doar câteva zile. 

— Sunați-mă la hotel. Sunt Eliane Rassam. Am o casă, dar 
telefonul nu funcționează. 

Ea plecă. Malko se întreptă către bulevardul Binger. Era obosit 
şi perplex. Misiunea sa în Ugadugu se dovedea prea puțin 
ortodoxă. El îşi aminti de informația primită de la Evelyne. 
Trebuia să vadă cum o va exploata. Când ajunse la hotelul său, 
cerul era roz iar el abia se mai ținea pe picioare din cauza oboselii. 
Înainte de a părăsi parchingul, îşi mai verifică o dată maşina. 
Urmele gloanțelor abia dacă se observau, iar placa de 
înmatriculare era practic ilizibilă din cauza prafului depus pe ea. 
Urmăritorii săi nu aveau cum să-i afle numărul, mai ales că 
fusese şi noapte. Nu era cazul să atragă atenția asupra lui... 

x 
Chris Jones se făcuse stacojiu la față. Lungit lângă piscina 


„electrică” a hotelului L'Independance, se chinuia să mestece un 
sandviş. Marea lui problemă era mâncarea. Avea oroare de tot ce 
nu era hamburger. 

Milton Brabeck, retras ceva mai la umbră, contempla un suc de 
lămâie. Cei doi îl văzură pe Malko în acelaşi timp. Acesta, în 
picioare la intrarea în grădină, examina lumea răspândită peste 
tot. Deborah Prager, tânăra americană din Peace Corps, lungită 
pe un prosop şi purtând un bikini verde, îl zări şi se ridică, 
abandonându-l pe tipul cu barbă de lângă ea. Când ajunse în fața 
lui Malko, toată lumea putu să-şi dea seama că ea deja făcuse 
dragoste cu el. Era suficient să vezi felul în care mergea. 

— Ce surpriză! zise ea îmbrățişându-l. 

— Am nevoie de tine, îi spuse Malko în şoaptă. 

Ea râse încetişor. 

— De corpul sau de capul meu? Amândouă sunt la dispoziția 
ta. 

— La început, de capul tău... îi vezi pe băieţii aceia rotofei şi 
roşii de acolo? Sunt oamenii mei. Trebuie însă să intru în contact 
cu ei şi mă tem să nu bată la ochi. Poate aranjezi să-i văd cumva 
la tine în cameră peste o jumătate de oră. 

Ea făcu o mutrică dezamăgită. 

— Bine, am înțeles, să trăiţi! Aş fi preferat să fim doar noi doi, 
dar „Patria înainte de toate”, cum se spune pe aici. 

Ea se îndepărtă cu acelaşi mers provocator. Malko se duse la 
maşină şi se întoarse pe bulevardul Independenţei ca să-şi 
omoare timpul. În fața Ministerului de Interne văzu un automobil 
R16 negru, ca acela al lui Bangare, care îl făcu să se înfioare. 
Spera ca marele Georges să nu comită vreo imprudenţă. În teorie, 
genul acesta de operaţiuni clandestine trebuia să fie total 
„ermetic”. Dar nu era cazul aici. Cu siguranță, mai erau şi oameni 
din KGB care, într-un mod sau altul, îşi păzeau protejatul, pe 
colonelul Sankara. 

Când ajunse în dreptul palatului prezidenţial, Malko făcu cale 
întoarsă către centrul oraşului. 

x 

Chris şi Milton dispăruseră: Cum ajunse la piscină, Malko o 
văzu pe Deborah aşteptându-l. Cei care îi văzură urcând către 
cameră nu avură niciun dubiu asupra relației lor. Membrii cei mai 
frustrați din Peace Corps simţiră o undă de iritare. Deborah era 
de multă vreme râvnită de colegii ei... 


— Cei doi te aşteaptă, îi spuse ea lui Malko. 

Purta în jurul şoldurilor unul dintre bubu-urile pe care i le 
oferise el. Când ajunseră în dreptul uşii, ea se aşeză înaintea lui, 
barându-i calea. 

— Aşteaptă o secundă. 

Deborah îl sărută lung. Era acoperită atât de sumar, încât lui 
Malko i se părea că este goală. Mâna lui începu să se plimbe pe 
trupul care fremăta de plăcere. 

— Dacă ai să continui aşa, va trebui să mergem în altă cameră. 

Malko nu le putea face aşa ceva „gorilelor” lui. Deborah îl mai 
sărută o dată şi se făcu nevăzută. Malko intră în cameră. Chris şi 
Milton stăteau cuminţi pe marginea patului, ca nişte câni de 
vânătoare în aşteptarea acțiunii. 

— Am vrea să facem şi noi ceva, mai înainte de a crăpa în țara 
asta nenorocită, protestă Chris. 

— Am auzit că pe aici Bântuie o groază de boli mortale: 
paludism, tuberculoză, febra galbenă şi holera, recită Milton 
Brabeck. 

— Ai uitat de beri-beri. Îl corectă Malko. Nu trebuie să vă fie 
frică. O să vă împuşte înainte să vă molipsiți de toate grozăviile 
astea. Până atunci, profitaţi şi faceţi niţel pe turiştii. 

El desfăşură o hartă a Voltei Superioare şi puse degetul pe un 
sat la nord-est de Ugadugu. Era Korsimiro. 

— Peste patru zile, căpitanul Sankara se va afla în acest sat, la 
ora zece. Va veni cu elicopterul, având cu el o escortă redusă. Ar 
putea fi neutralizat cu acest prilej. Voi trebuie să plecați acolo mai 
înainte şi să cercetaţi obiectivul. Datele strânse de voi vor fi 
trimise colonelului Uedraengo. 

Chris Jones îl privea, pipăindu-şi umerii arşi de soare. 

— Ce vrea să însemne chestia asta? Trebuie să vedem cum îl 
vom lichida? 

— Nu tocmai, zise Malko. Eu am spus „să-l neutralizăm”. 
Lovitura de stat trebuie să fie fără vărsare de sânge. Veţi vedea 
dacă un comando ar putea rezolva problema asta. Puteţi lua pe 
cineva din Peace Corps ca să vă fie ghid. Sunt buni cunoscători ai 
locurilor şi vorbesc franceza. 

Lui Chris îi luciră ochii. 

— Nu o putem lua cu noi pe frumoasa dumneavoastră gagică? 

— Nu, făcu Malko. 

— Dar nu ne atingem de ea, promise Milton Brabeck. 


— Problema e că am fost deja văzut de trei ori cu ea. Le explică 
Malko. S-ar putea să compromitem planul. 

Cei doi se resemnară, decepționați. 

— Închiriaţi de la Budget o maşină şi vă voi contacta la 
întoarcere prin intermediul ei. 

Malko îi lăsă să plece primii din cameră, apoi ceru prin telefon 
numărul Ambasadei SUA. Când luă legătura cu ambasadorul 
spuse doar atât: 

— Spuneţi-i celui de al doilea consilier că maşina sa va fi gata 
peste o oră. 

Apoi puse telefonul în furcă. Eddie Cox avea să primească 
mesajul. 

În alte timpuri, restaurantul de noapte Ricardo, izolat la căpătui 
unui drum ce se oprea la marginea barajului nr. 4, fusese un loc 
încântător. Acum, localul era închis, iar jocurile electronice erau 
acoperite cu un strat gros de praf. Doar două mese mai erau 
ocupate lângă piscină, în fața a două jeturi de apă care mai 
înviorau puțin atmosfera. Malko se lupta cu un peşte prăjit, iar 
ceva mai departe, Eddie Cox cina în compania unui membru al 
ambasadei. Americanul se ridică de la masă ca şi cum ar fi vrut 
să se ducă la toaletă. Malko mai zăbovi niţel, apoi făcu şi el 
aceeaşi mişcare. În restaurant nu mai era nimeni, în afară de 
casierița albă. Ei se întâlniră în toaletă şi încuiară uşa cu cheia. 

— Ei, l-aţi găsit pe Georges? întrebă Eddie Cox. Am primit încă 
un telex de la Abidjan în dimineața asta. Uedraengo şi-a pierdut 
răbdarea. Vrea să ştie dacă ia avionul sâmbătă. 

— Cred că nu-şi dă seama care sunt adevăratele problemele pe 
aici. 

Eddie Cox îi ascultă raportul fără să-l întrerupă. Apoi, îşi 
aprinse o țigară şi suflă fumul gânditor. 

— Este o idee bună asta cu prezentarea scrisorilor de 
acreditare, dar... 

— Dar ce? întrebă Malko. 

Americanul îşi privi unghiile. 

— Este o imprudenţă că ați trimis acolo doi cetățeni americani, 
care pot fi reperaţi cu uşurinţă... 

— Asta nu ar avea prea mare importanţă, făcu Malko. 

— Ba ar putea avea, făcu Eddie Cox, enigmatic. Nu aş vrea să 


mi se întâmple o poveste ca în cazul lui Diem|6]. 

— Eu credeam că... 

— Bullshit! Colonelul Uedraengo nu are decât o idee în cap: să-l 
ucidă pe Sankara, chiar dacă pretinde contrariul. Şi are dreptate. 
Închisorile de aici sunt pline. Au început deja execuțiile. Marxiştii 
încep să-şi dea arama pe față. Sunt nişte duri. Aplică întocmai 
litera cărții „Manualul revoluționarului perfect”. Au de gând să 
lichideze toată opozoția. Dacă se poartă cu mănuşi acum, este că 
încă nu au forța necesară. Este vital ca numele Companiei 
noastre să nu fie amestecat în povestea cu eliminarea fizică a lui 
Sanakara. Mai bine ar fi să-i lăsați pe Chris şi Milton afară din 
acțiune. Să se descurce Uedraengo fără ei! 

— Este prea târziu, zise Malko. Au plecat deja. 

— Atunci uitaţi povestea cu prezentarea scrisorilor de 
acreditare şi nu-i pomeniţi lui Uedraengo de ea. 

Ei tăcură. Se auzea numai zgomotul făcut de ventilator. Malko 
îşi spuse că CIA făcea şi acum lucrurile pe jumătate. 

— Este ultimul dumneavoastră cuvânt? 

— Absolut. Eu reprezint interesele Companiei în țara asta. La 
început am fost contra acestei operațiuni, dar în cazul în care 
totuşi se va trece la fapte, măcar să nu lăsăm nicio urmă... 

— Dacă o ratăm, atunci să vedeți urmările! remarcă Malko 
cu-amărăciune. Eu ştiu că Milton şi Chris nu sunt angajaţi în 
mod activ. Numai eliminându-l pe Sankara ar însemna să 
eliminăm cel mai mare risc. Şi mai ştiu că Uedraengo nu are 
oameni potriviți pentru acest gen de operațiuni. 

Eddie Cox scutură din cap: 

— Poate. Dar interzic orice acţiune ofensivă executată de 
cetățeni americani. Eu îmi voi continua cina. Contactaţi-mă 
mâine prin intermediul Evelynei ca să punem lucrurile la punct. 

El îl bătu uşurel pe Malko cu mâna pe spate şi ieşi repede din 
cabina toaletei. Peste câteva clipe, făcu şi Malko acelaşi lucru. El 
se opri la masă cu stomacul strâns ghem din cauza furiei. Eddie 
Cox avea dreptate din punct de vedere administrativ. Asasinatul 
sălbatic al lui Joseph Colibaly îl edificase pe Malko asupra 
regimului lui Sankara. Dacă acesta scăpa de pucişti, ar fi putut 
să le cauzeze mari probleme cu sprijinul celor două forțe marxiste 
ale țării: puternicul sindicat LIPAD, complet comunist, şi CAR, 


6 Președintele Vietnamului, asasinat cu complicitatea C.LA.-ei (n.a.) 


Comitetul de Apărare al Revoluţiei, ai căror membri împânzeau 
fiecare sătuc... 

În profesia lui trebuia uneori să rişte pentru a ieşi basma 
curată... 

Deşi îi repugna ideea de a ucide, Malko ştia că o operaţiune ca 
aceea în care era acum amestecat nu putea să fie niciodată 
„curată” ca lacrima, chiar dacă birocraţii se lăudau de contrariu. 

El îşi termină peştele prăjit fără prea multă poftă şi îl văzu pe 
Eddie Cox cum părăseşte restaurantul. 

x 

Malko tocmai făcuse cel de al treilea duş în acea zi, când sună 
telefonul. 

Era o voce dulce pe care nu o recunoscu imediat ce şoptea: 

— Malko, sunt Eliane. 

El o uitase pe tânăra libaneză, cea plecată cu sorcova. Mai întâi 
crezu că fata suferă de ceva, atât de slabă îi era vocea. 

— Sunteţi bolnavă? 

— O, nu mai pot! zise fata. Vreau mult de tot să fac dragoste. 
Sunt ca o pisică, am ajuns să mă frec de cearşafuri. Nu vreţi să 
veniți la mine? 

Invitația aceasta directă îl lăsă pe Malko mut. O necunoscută 
care i se oferea cu o lipsă totală de pudoare. După întâlnirea 
tensionată avută cu Eddie Cox, simțea nevoia unei relaxări, aşa 
că intră imediat în joc. El trecuse deja pe la biroul lui Georges, 
dar acesta era absent. 

— De ce vă aflați în această stare? Au dispărut bărbaţii din 
Uaga? 

Libaneza răspunse cu o voce plângăreaţă: 

— Nu cunosc pe nimeni interesant aici. Am poftă să mă 
întâlnesc doar cu dumneavoastră. Veniţi repede! 

„De ce nu?” îşi spuse Malko. Poate că asta îi va mai da ceva 
idei. 

— Foarte bine, vin. 

Eliane scoase un suspin de îndrăgostită. 

— Urcaţi la primul etaj, apoi treceţi prin fața piscinei până mai 
ajungeţi la un culoar. Sunaţi la prima uşă pe dreapta. Veniţi mai 
repede căci nu mai suport. 

Malko fu cucerit de patosul din glasul ei. Se îmbrăcă iute şi 
cobori, curios să afle dacă Eliane era atât de vulcanică precum 
părea. Tocmai traversa holul, când de la subsolul clădirii îşi făcu 


apariția Georges, cu un aer misterios. 

— Merge bine maşina? spuse el cu voce tare. Cineva doreşte să 
vă vadă, spuse el repede în şoaptă. Este vorba de ceva 
important... 

— Unde? 

— În biroul meu. 

Malko îl urmă intrigat, pe scara în formă de spirală. Eliane 
putea să mai aştepte. Biroul lui Vallos era un loc sinistru, cu 
pereții albi. Un bărbat înalt îl aştepta acolo în picioare. Avea pete 
roşii pe față şi un păr negru îi încadra chipul animalic. Ochii îi 
erau înfundațţi în cap, iar privirea îi fugea în lături. 

— Vi-l prezint pe Bob. Zise Vallos cu un zâmbet unsuros. El 
este reprezentantul SNTN|7| în Uaga. Am vorbit cu el în legătură 
cu problema noastră. 

Bob întinse o mână de ştrangulator. 

— Am auzit că aveți nevoie de nişte camioane. Cred că aş putea 
să vă împrumut două. Am un convoi care soseşte din Niamey şi 
care pleacă spre Abidjan. Două dintre ele se pot opri aici. Treaba 
asta vă costă şaizeci de milioane CFA din care jumătate trebuie 
plătită mâine dimineaţă. 

Malko nu răspunse imediat, furios că Vallos l-a pus în față fără 
niciun fel de preaviz. Curând, în toată Uaga avea să se afle că 
organiza o lovitură de stat. În al doilea rând, numai Eddie Cox 
putea da banii. Era de dorit ca acesta să nu dea înapoi. 

— Nu puteți să mai aşteptaţi vreo două zile? întrebă el. 

— Nu, făcu Bob. Trebuie să ştiu chiar de acum cu câte 
camioane va veni convoiul. Dacă facem târgul, două din 
camioanele care pleacă din Niamey nu vor fi disponibile pentru 
încărcătura pentru Abidjan. 

Tipul îl scruta pe Malko cu o privire răutăcioasă. 

Ca de obicei, Georges Vallos îşi ştergea transpirația abundentă 
de pe frunte, cu un aer nefericit. 

— Bine, făcu Malko. Mâine veţi avea banii. Dar nu înainte de 
prânz. 

În mica încăpere domnea o căldură sufocantă... 

În ciuda aparentei rezolvări, Malko era cuprins de o nelinişte 
grea. Îşi simţea stomacul ca un pietroi. Evelyne îl avertizase de 
pericolele care îl pândeau, iar el credea în puterea ei vrăjitorească. 


7 Societatea Naţională de Turism Nigeriană (n.a.) 


Capitolul VI 


Bob, transportorul, se uită fix în ochii lui Malko şi spuse cu un 
soi de obrăznicie în glas: 

— Sunteţi sigur, că, de nu, s-ar putea să aveți probleme. Mâine 
am absolută nevoie de jumătate din bani. Peste cinci zile. Vin 
camioanele şi vă las două. George este garantul meu. 

— Bine, bine. Sunt de acord. Unde vă găsesc mâine? 

— La hotelul Kilimandjaro, de pe strada Yennenga, aproape de 
moschee. Vă aştept acolo la prânz, în camera 24. Aveţi şoferi? 

— Da. Zise Malko. 

Celălalt întinse mâna cât o lopată, cu un zâmbet complice. 

— Nu vreau să vă întreb la ce vă trebuie două camioane... 

Malko spuse cât putu de calm: 

— În acest caz, nu este nevoie să vă răspund. Vă veţi recupera 
camioanele după trei zile. 

— Atunci, ne vedem mâine la Kilimandjaro. Salut! 

Biroul păru mult mai mare după plecarea lui. Georges îşi şterse 
fruntea cu un zâmbet umil. 

— E un tip simpatic, nu? 

Nu era chiar unul dintre calificativele care-i veniră în minte lui 
Malko: necinstit, ticălos, răufăcător ar fi fost cu mult mai 
potrivite. 

— De ce m-aţi amestecat şi pe mine în afacerea asta? întrebă 
Malko. Aţi neglijat cele mai elementare reguli de securitate. 

În faţa furiei lui Malko, Vallos mărturisi: 

— Adevărul este că tipul nu avea încredere în mine. A insistat 
să vă cunoască. De fapt lui nu-i pasă pentru ce îi folosiți 
camioanele. 

— Ce i-ați povestit? 

Vallos făcu un gest vag. 

— Păi, de fapt nu i-am spus nimic precis. Doar că doriți să 
transportați bumbac. Sunt sigur că nu m-a crezut. Dar puțin îi 
pasă. Are nevoie de biştari ca să cumpere aur. 

— Să sperăm că nu va bate toba la toată lumea, zise Malko. 

În Volta Superioară, regulile de securitate erau poveşti de 


adormit copiii. Acum trebuia să-l convingă pe Eddie Cox să-i dea 
cele şaizeci de milioane de franci CFA. 

Când ajunse în holul hotelului, o sună pe Evelyne Rollet. 

Ea îi răspunse imediat. 

— Aş putea să vă văd? Vin la dumneavoastră peste o oră. 

Evelyne Rollet fu la înălțime. 

— Veniți mai bine peste două ore. Atunci, soțul meu va fi plecat 
de acasă. 

În cazul în care conversaţia lor ar fi fost ascultată, ar fi avut o 
acoperire perfectă. Avea timp să treacă mai întâi pe la Eliane. 

x 

Şoseaua se întindea dreaptă, în mijlocul savanei cu vegetație 
rară şi plată ca în palmă. Din fericire, Mercedesul închiriat de la 
Budget avea o instalație de aer condiționat ce funcționa bine, 
făcând ca temperatura din maşină să fie suportabilă pentru cei 
doi bărboşi din Peace Corps şi cele două „gorile” metamorfozate în 
turişti, cu aparate de fotografiat atârnate de gât. Şoferul micşoră 
viteza. Se apropiau de un sat. Drumul era blocat de un panou pe 
care scria „Stop, Poliția!” 

Sub un salcâm, îşi făceau siesta trei soldați. Unul dintre ei se 
ridică şi îşi târî picioarele până la maşina lor ca să-i întrebe 
încotro se îndreaptă. 

— Mergem la lacul Yalongo. Spuse în franceză şeful grupului. 

— A, bine, făcu soldatul care îşi schimbă brusc 
comportamentul, adăugând slugarnic: 

— Şefu”, aş vrea să vă rog ceva... 

— Ce anume? întrebă tânărul american. 

— Şefu!. În prezent, mama mea e internată în spital... 

Tânărul din Peace Corps avea deja pregătită o bancnotă de cinci 
sute de franci CFA., pe care i-o strecură în mână. Soldatul îl 
salută fericit şi se întoarse la camarazii săi. 

Treizeci de kilometri mai departe, un panou amărât anunța cu 
literele pe jumătate şterse: Korsimiro. Nu apucară însă să nu se 
bucure de faptul că ajungeau acolo. 

Mai mulți civili înarmaţi cu puşti Kalaşnikov invadară brusc 
şoseaua. Un baraj puternic filtra toate vehiculele ce veneau din 
ambele sensuri. 

— La naiba! făcu unul dintre bărboşi, iată-i pe cei din CDR, 
nu-mi place treaba asta! 

Maşina fu imediat înconjurată. Pe tricourile lor era scris cu 


litere mari CDR. 

— Încotro mergeţi? întrebă un ins înarmat. 

— La lacul Yalongo, zise bărbosul. 

Negrul clătină din cap. 

— Mă tem că nu veți putea trece. 

— De ce? 

— Nu putem să vă spunem. Aşa sunt ordinele. Nu avem voie să 
lăsăm străinii să treacă. 

— Dar noi suntem turişti, spuse bărbosul. Am venit să vizităm 
frumoasa dumneavoastră țară. 

Interlocutorul său se mai îndulci niţel. 

— Vă înțeleg, şefu'. Am însă ordine stricte. E vorba de 
securitatea statului 

— Care securitate? 

— Securitatea preşedintelui Sankara, făcu negrul umflându-se 
în pene. 

— Se află acolo? 

— Nu, nu, în prezent nu se află acolo. 

— Noi nu avem nicio intenţie rea în privința preşedintelui. 

Negrul izbucni în râs. 

— Ştiu asta, şefu’. Dar mai sunt şi mercenarii imperialişti care 
vor moartea revoluției şi trebuie să fim vigilenţi. 

Chris şi Milton ascultau fără să priceapă, vădit îngrijorați. 
Explorarea lor începea sub auspicii deloc încurajatoare... O femeie 
în vârstă le ieşi în calea maşinii uitându-se curioasă la albi. Un 
negru înalt, înarmat cu inevitabila puşcă automată, îşi croi drum 
prin gloata de gură-cască. 

— lată-l pe şefuf CDR, spuse cineva. 

Tovarăşul Moara era pătruns de marea sa importanţă, decis să 
arate străinilor o imagine perfectă a Revoluţiei din Volta 
Superioară. După ce ascultă explicaţiile bărbosului din Peace 
Corps, zise: 

— Tovarăşi, voi aveţi dreptate să mergeţi la lacul Yalongo. 
Numai că anumiți indivizi suspecți vor să reînvie fantomele 
vechiului regim de opresiune colonialistă. Aşa că noi trebuie să 
fim vigilenți... 

Ca toți negrii educați, el vorbea o limbă bombastică, folosind 
termeni insoliți cărora le dădea un sens particular. Era limba de 
lemn a lozincilor comuniste. 

— De ce nu să trecem? insistă bărbosul. 


— Ordin din partea CDR din Uaga. Niciun străin nu are voie să 
pătrundă în zona unde va veni tovarăşul preşedinte. Noi însă vă 
vom arăta un drum pe care puteți ajunge la lac. 

El i se adresă unui băiețaş care, după ce ascultă o lungă 
explicație, se urcă lângă ei în maşină. Chris şi Milton, îi făcură loc 
lângă ei, terorizaţi la gândul milioanelor de microbi cu care acesta 
i-ar putea infecta. Băiatul îi ghidă prin mijlocul savanei. Din loc în 
loc, erau grupuri de copii ce se jucau în țărână, pe lângă turmele 
de capre ce zburdau în libertate. Era Africa interioară. În cele din 
urmă reuşiră să iasă din zona interzisă. 

Drumul era din ce în ce mai desfundat. Peste tot erau 
nenumărate gropi, adevărate capcane pentru elefanți. 

Chirs îl privi pe Milton. 

— Cred că ar trebui să o lăsăm baltă. Negrii ăştia sunt prea 
bănuitori. 

Milton, proiectat în tavan, îşi înăbuşi o înjurătură. 

— Shit! Trebuie neapărat să găsim iar şoseaua, altfel ne 
descompune maşina. 

Trebuiau însă cu orice preț să nu trezească atenţia sătenilor, 
prefăcându-se ca sunt nişte turişti nevinovaţi. În savana plată şi 
aproape lipsită de vegetație puteau fi zăriți de departe. 

x 

Malko reuşi cu greu să se strecoare prin mulțimea adunată în 
Strada Pieţii, în fața hotelului Michael. O ceată de derbedei 
isprăviseră de linşat un bărbat ce zăcea în mijlocul drumului. 
Bărbatul fusese prins că furase o bicicletă, iar lumea îl stâlcise în 
bătaie sub ochii vag reprobatori ai unui poliţist. În ţara asta, aşa 
ceva nu putea fi iertat... Malko traversă holul hotelului, ornat cu 
superbe desene erotice, şi urcă scara ce ducea la primul etaj. Mica 
piscină era goală. El o ocoli şi găsi culoarul indicat de Eliane. 

Prin uşa închisă străbăteau acordurile unei melodii arabe. El 
bătu încetişor şi uşa se deschise imediat. Eliana, cu un chip mai 
infantil ea prima oară, se ivi în prag, înfăşurată într-un văl 
„djellaba” de culoare roşie. Era desculță şi nemachiată. 

— Intră, zise ea. 

Încăperea era imensă şi plină de trofee de vânătoare. În faţa 
uşii, un cap enorm de zimbru cu ochi trişti, încadrat de două 
antilope, părea să-l privească pe Malko cu un aer reprobator. Sub 
capul de zimbru, era un pat înalt, acoperit cu animale din pluş de 
toate culorile. Patul era acoperit de o cuvertură din blană albă. Pe 


Malko îl apucă strănutatul. Aerul condiţionat transformase 
camera într-un adevărat frigider. 

Tânăra libaneză îl privea cu o încântare naivă şi tulburată Ea 
se înălță în vârful picioarelor şi îl cuprinse de gât cu amândouă 
mâinile, lipindu-se toată de el, cu o expresie aproape dureroasă pe 
chip. Dintr-odată, deveni timidă. Rezerva i se topi însă imediat şi 
îşi continuă asaltul. Parcă ar fi vrut să facă dragoste acolo, în 
picioare. Un lung răstimp, cei doi nu spuseră nimic. Câteva 
secunde, oscilară sub un cap de leu agăţat deasupra intrării, 
ocupați în a se explora în mod reciproc. Fata era goală sub 
djellaba, iar Malko putu să constate că sânii ei mici erau tari ca 
nişte fructe coapte. Ea îl prinse de mână şi îl atrase către patul 
alb. Dădu la o parte o imensă pisică neagră şi o panteră roz, care 
ocupau locul, apoi trase de un cordon invizibil şi trupul ei rămase 
gol. Micuţ şi bronzat. Avea trupul în formă de amforă şi pântecele 
supt. Cu mişcări febrile, începu să-l dezbrace pe Malko, apoi se 
aruncă asupra lui cu o ferocitate aproape jenantă, ca o plantă 
carnivoră, înfometată şi sălbatică. Din când în când, gemea şi 
scotea sunete ciudate şi senzuale. În cele din urmă ea spuse, 
lipindu-se de el: 

— la-mă repede! Repede! 

Malko se execută şi o penetră fără grabă, hotărât să profite cât 
mai mult de această ambianţă extraordinară. Eliane închise ochii 
şi şopti: 

— Uşor, mai uşor! 

În ciuda temperamentului ei vulcanic, ea avea un sex mic şi 
strâmt, ca de fetiță. Imediat după penetrare, ea începu să geamă 
şi să se zvârcolească întocmai ca un şarpe şi să juiseze într-un 
torent de ţipete. Cu siguranță, climatul din Uaga era foarte bun 
pentru femei. 

Malko îşi aminti atunci de cele spuse de ea la telefon. Se 
retrase, apoi o întoarse cu fața la cearşaf. Fata se cambră şi 
începu să-şi onduleze trupul, chiar mai înainte ca el să o atingă. 
Crupa ei rotundă se balansa ca într-un dans oriental. Malko o 
penetră din nou, iar ea ţipă iar. 

— Cred că o să mor! gemu ea. O să mor! 

Până atunci, ea avusese un orgasm neîntrerupt. Văzând o 
asemenea intensitatea a simțurilor, Malko se dezlănțui. Arareori, 
simţise un orgasm atât de puternic. Explodă în ea în repetate 
rânduri. Eliane continua să geamă. În cele din urmă, se mai 


domoli şi îşi aprinse o țigară. 

— Nu am mai făcut dragoste de acum o lună. Spuse ea. 
Credeam că înnebunesc. La Beirut, aveam un iubit care era 
leşinat după mine. 

— Şi de ce nu vă întoarceţi acolo? 

— Nu vrea tatăl meu. Se teme să nu fiu ucisă. Aşa că nu fac 
altceva decât să stau toată ziua şi să mănânc. O să mă fac grasă 
ca o balenă... Deja sunt oribilă. 

— Să nu exagerăm, făcu Malko zâmbind. 

Această recreaţie îl calmase. În timp ce fata îl mângâia cu 
tandrețe, el recapitulă faptele în gând. Trebuia să ia curând 
decizia finală. Dacă dădea undă verde venirii lui Uedraego, nu mai 
putea da înapoi. Pe umerii săi era o responsabilitate imensă. O 
angoasă difuză îi stăpânea sufletul. Simţea că pluteşte în ape 
tulburi. Îl dezgusta ideea lichidării căpitanului Sankara, deşi ştia 
că aceasta face parte din joc. Acest interludiu amoros avu un rol 
binefăcător asupra sa. Era un soi de gimnastică sexuală care îi 
golea atât creierul cât şi rărunchii. Era ca o paranteză între două 
jocuri primejdioase. El simți gura caldă a Elianei pe pieptul său şi 
îşi zise că începea runda a doua. Tânăra libaneză era dificil de 
săturat. 

x 

În ciuda aerului condiționat, Malko era lac de transpiraţie. Se 
făcuse o oră de când profita de apetitul Elianei. Era insațiabilă şi 
malignă, oprindu-l exact înainte de a juisa. Treaba asta ajunsese 
să-l agaseze. 

Încă o dată, fata reuşi să se eschiveze exact în punctul critic. El 
o prinse de şolduri şi o penetră în forță. După aceea rămase o 
vreme fără să se mişte, bucurându-se de acel moment unic. 

Fata se desprinse în cele din urmă şi se făcu nevăzută. Malko 
zări o uşă întredeschisă şi o deschise. Era un living-room mobilat 
cu canapele şi perne îmbrăcate în blană de panteră. Aparatura 
Hi-fi stătea etajată până în tavan. Era o adevărată oază de 
civilizaţie în ţara asta dezolantă. Într-un colț, era o vitrină 
încărcată cu tot felul de arme de vânătoare de toate calibrele. 
Vitrina era deschisă. Eliane, înfăşurată din nou în djeballa roşie, 
se întoarse cu faţa către el. În mâini ţinea o carabină uriaşă, 
îndreptată către el. 

Chipul ei infantil era luminat de un zâmbet crud când ridică 
arma, ațintindu-l. 


— Cu una ca asta. Am putea să-l doborâm pe ticălosul de 
Sankara! făcu Eliane cu glăsciorul ei dulce de copilă. 


Capitolul VII 


Malko avu senzația că a primit o lovitură în stomac. 

Timp de o secundă, ce i se păru infinit de lungă, încercă să 
prindă privirea Elianei. Doar nu era posibil ca şi ea să fie la 
curent cu pregătirea loviturii de stat! Libaneza azvârli carabina pe 
pat. Izbucnind într-un hohot de râs. 

— Te-am speriat? 

— Nu, doar m-ai luat prin surprindere, făcu Malko, 
recăpătându-şi sângele rece. 

— De ce? Tata şi prietenii lui îl detestă pe Sankara. De la 
revoluție au întrerupt afacerile de aici, căci oamenii nu mai 
îndrăznesc să cumpere maşini. Profitorii sunt urmăriţi, la fel cu 
toţi cei ce câştigă mai mulţi bani. În fiecare zi sunt duşi o mulţime 
la Casa Poporului, unde sunt judecaţi fără drept să aibă avocat. 
În Liban, tipii ca Sankara sunt ucişi. 

— Da. Dar vezi că aici noi nu suntem în Liban... De unde ai tu 
toate aceste arme? 

— Sunt ale lui tăticu”, spuse Eliane punând carabina la locul ei. 
De patru ani, a fost interzisă vânătoarea. Oricum, tot nu mai 
există niciun elefant pe aici. Au fost omorâți de soldați pentru 
colții lor de fildeş. 

Malko se uită cu discreţie la ceasul său Seiko-quartz. În 
jumătate de ceas, trebuia să se întâlnească cu Eddie Cox. Eliane îl 
văzu şi se apropie de el. 

— Vrei să pleci? 

— Da. 

— Vei mai reveni? 

— Cu siguranţă. 

Eliane i se atârnă de gât. Avea acum cearcăne adânci. 

— Să mai vii. Cât mai repede posibil. Şi telefonează-mi dacă 
poţi. Vom face dragoste la telefon. 

Malko zâmbi. Era cu gândul deja în altă parte. 


x 

Evelyne Rollet se făcu nevăzută imediat, lăsându-l în compania 
lui Eddie Cox. Cei doi stăteau pe o canapea confortabilă, în fața 
unei enorme păsări sculptate în lemn. 

Malko îi explică lui Cox exigenţele lui Bob, transportatorul. 

— Veţi primi banii mâine dimineaţă, spuse şeful centralei CIA. 
Am ceva rezerve în seiful meu ca să nu scot din bancă o sumă 
prea mare. Ar putea atrage atenţia asupra noastră. Sper ca 
transportorul acesta să se țină de cuvânt şi că vom avea 
camioanele la timp. Altfel, am încurcat-o rău de tot! 

— Stringer-ul dumneavoastră, Georges, l-a găsit, remarcă 
Malko. 

— Ştiu asta. Într-o ţară normală nu am fi utilizat niciodată un 
astfel de ins. Suntem însă în Africa. Este un adevărat bordel. 

— Înţeleg. Bangare mă face însă să mă înfior. El şi complicii 
săi. 

— Am transmis la stația din Abidjan informația asupra 
prezentării scrisorilor de acreditare. Aveţi ceva veşti de la domnii 
Jones şi Milton Brabeck? 

— Nu încă, zise Malko. 

Americanul păru contrariat. 

— Sper că nu s-au lăsat reperați. A fost o mare greşeală că i-ați 
trimis acolo. 

Malko nu zise nimic. 

Evelyne Rollet, înainte de a dispărea în camera ei, dăduse 
ordine precise personalului, căci casa părea complet pustie. Eddie 
Cox îşi aprinse o țigară şi suflă nervos fumul. 

— Aveţi grijă de Georges. Nu putem încă şti dacă varianta 
Korsimiro este fezabilă. Ar fi cu mult mai uşor să-l prindem pe 
Sankara în oraş. Pentru asta avem însă nevoie de informații 
precise. Sankara se deplasează cu un elicopter. Nu poate pleca 
decât din cazarma jandarmeriei, din Consiliul Convenţiei sau din 
aeroport. 

— O să mă ţin de capul lui Georges, promise Malko. 

Americanul se uită la el cu atenție. 

— În afară de asta, cum evaluați situaţia? 

Malko ezită. Dacă i-ar fi împărtăşit lui Cox neliniştile sale 
despre nerespectarea celor mai elementare reguli de securitate, 
acesta ar fi fost capabil să anuleze totul. 

— Cred că avem şanse de izbândă, zise el în cele din urmă. Cu 


condiția ca Uedraengo să nu-şi supraestimeze posibilitățile. 

— O K. Abia aştept să se termine odată totul. Ne vom întâlni 
mâine aici, la aceeaşi oră şi vom lua o decizie definitivă. Şi mai 
scuturați-l pe Georges Vallos. 

Malko fu aproape gata să-i spună că dacă-l scutură prea tare, 
grăsanul poate să explodeze. 

— Şi banii? 

— Vor fi aduşi la hotelul dumneavoastră la ora unsprezece şi 
jumătate, de un mesager sigur. 

x 

Malko îl rată pe Georges la hotelul L'Independance, iar la 
Silmade, angajatul său tocmai încuia biroul. 

— Am o mică problemă cu maşina, zise Malko. Ştiţi unde se 
află domnul Vallos? 

— A plecat într-un maki, făcu negrul. S-a dus la taverna 
Consolatrice, pe drumul spre Niamey. 

Malko plecă imediat. În Datsun era o căldură înfiorătoare. 

După ce parcurse vreo doisprezece kilometri, văzu modesta 
clădire a tavernei Consolatrice. El îşi lăsă maşina în curte. 

Câţiva negri stăteau de vorbă lângă un puț. Sub un umbrar, un 
alb corpolent şi roşu la față lua masa cu două târfe care râdeau în 
hohote la fiecare treizeci de secunde. Erau originare din Ghana. 
Era singurul lucru exportat de Ghana de la venirea căpitanului 
Rawlings la putere... 

Georges Vallos stătea singur sub un umbrar mai mare, 
înconjurat de şase vulturi, care pândeau resturile de mâncare. 
Alți vulturi stăteau pe acoperişul umbrarului... Erau animalele 
familiare ale acestei bombe. Un câine slăbănog le făcea 
concurență. Din când în când, câte o pasăre se ridica într-un zbor 
greoi şi se aşeza pe un acoperiş vecin în aşteptarea unui moment 
propice. Vallos ridică privirea speriată. În lumina slabă a lămpii, 
fața lui părea şi mai palidă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O, nimic, nimic, zise Malko. Voiam doar să mai recapitulăm 
punctele esenţiale ale planului nostru. 

Nici nu se aşeză bine că le fu adusă o tavă încărcată cu friptură 
de pui. Era specialitatea casei. Era kedjenu, pui stropit cu 
pilli-pilli. Numai văzându-le, Chirş şi Milton s-ar fi îmbolnăvit. Pe 
tavă, se afla şi un castron pentru spălarea mâinilor, căci acolo, 
întrebuințarea tacâmurilor încă nu era cunoscută. 


Mai liniştit, Georges îşi dădu berea pe gât. 

— Aici o bere costă o sută douăzeci şi cinci de franci față de 
cinci sute cât costă la hotel, remarcă el. 

Malko atacă o pulpă de pui zicându-şi că un cuțit ar fi fost 
inutil. Ar fi avut nevoie de un satâr ca să taie carnea zburătoarei. 
Reuşi cu greu să-şi scoată dinţii din carne, pe care o oferi 
primului vultur. Pilli-pilli ar fi putut coroda şi o bucată de tablă. 

— Aţi contactat informatorul dumneavoastră în legătură cu 
Sankara? 

Vallos se şterse la gură cu batista sa bună la orice. 

— Da, spuse el. Trebuie să-l văd imediat. Veniţi cu mine. 

— Nu credeți că îmi asum un risc prea mare? protestă Malko. 

— Eu sunt întotdeauna cu prietenii mei. Zise Georges. Oricum, 
ați mai fost văzut cu mine. Li se va părea ceva normal. Se ştie că 
sunt ghid pentru clienții mei de câte ori este nevoie. De altfel, nu 
veți participa la conversație. 

x 

Noaptea era cu mult mai caldă şi umedă în centrul oraşului. 
Din ciudata Casă a Poporului se auzea muzică: era o orchestră 
aflată în turneu. În timpul zilei, funcţiona tribunalul revoluţionar, 
iar seara venea rândul folklorului... Malko îşi lăsase maşina la 
Silmade, folosind maşina lui Vallos. Când ajunseră în Strada 
Moscheei, ambianța se schimbă. Mici grupuri de oameni discutau 
în fața discotecilor, negrii dormeau direct pe sol. Vânzătorii îşi 
lăudau marfa etalată pe tarabe, iar pugştii încercau să capete un 
bănuț de la puţinii albi aflați în trecere. Georges îl goni pe un 
băiețaş care îl scuipă. Ei intrară în Palladium. O grădină mică 
înconjura un soi de hangar în care cânta o orchestră locală. 
Câteva perechi de localnici stăteau la taifas. Femeile aveau crupe 
impresionante... 

Georges se îndreptă spre trei negri care stăteau cu un aer 
morocănos în fața unor pahare goale. Unul se ridică repede când 
îl văzu. Malko rămase la o masă ceva mai departe, unde era mai 
răcoare. El asistă la scurta conversație ce avu loc între negru şi 
Georges care îl conduse la masa sa. Acesta din urmă comandă 
autoritar bere Flag unei chelnerițe cu sânii ascuțiți. 

— Ei, Babu, cum merge Yamaha ta? 

— Păi, merge bine, şefu”! răspunse negrul arătându-şi dinţii 
albi 

— Am auzit că ai probleme. Mi-a spus vărul tău, spuse Vallos 


cu un ton patern. 

Zâmbetul dispăru de pe chipul lui Babu. 

— Îhî! este adevărat. Nu ştiu de unde să mai fac rost de nişte 
bani. 

— De ce îţi trebuie bani? 

— Păi trebuie ca în două zile să-i dau vărului meu şi la doi 
prieteni de-ai mei banii pe care i-am împrumutat E aproape toată 
solda lor! Dacă nu-i dau, o să-mi răsucească gâtul ca la pui.. Şi 
apoi... mai este şi casa de credit care mă vânează. Aşteaptă să 
plătesc prima rată. Dacă nu o fac, îmi pun sechestru pe Yamaha. 

— Dar trebuie să iei leafa. 

Babu izbucni în râs. 

— Şefu”, leafa mea este de cinci mii de franci, iar datoria mea 
este de cinşpe mii! Şi am mai promis şi logodnicei mele o brățară, 
că de nu, o să plece cu altu”. 

Georges scutură din cap plin de compasiune 

— Văd că te afli la mare ananghie! Poţi rămâne fără maşină, 
fără fată şi cu gâtul rupt pe deasupra... 

— Chiar aşa, şefu”, recunoscu nefericitul cu un aer demn de 
plâns. 

Malko asculta această conversație edificatoare. Toţi negrii 
trăiau ca nişte copii, de la o zi la alta. 

Ei îşi băură berea, asurziţi de orchestră. În timp ce Georges 
urmărea cu privirea crupa unei fetişcane pe care plesnea o fustă 
roşie, Babu se scutură şi vru să plece. Georges îl apucă de braț. 

— Aşteaptă. Ştii doar că eu ţin mult la vărul tău... Aşa că aş 
putea să te ajut cumva. 

— Adevărat, şefu”? 

Omul era emoționat. Cei doi se îndepărtară de masă, discutând 
în şoaptă. Malko observa chipul negrului. Acesta dădea din cap 
afirmativ la tot ce spunea Georges. În cele din urmă, acesta se 
întoarse la masă. 

— S-a rezolvat! făcu el triumfător. A acceptat! Eu o să-i plătesc 
toate datoriile, iar el va da toate informațiile în legătură cu 
deplasările lui Sankara. Locuieşte în acelaşi sat cu şeful gărzii de 
corp, care îl protejează pe preşedinte la Consiliul Convenţiei. 
Sunteţi mulțumit? 

— Care a fost motivarea cererii dumneavoastră? 

— O poveste în stil african. I-am spus că familia unuia căruia 
Sankara i-a făcut de petrecanie vrea să îi strecoare nişte făcături. 


Tipul a găsit că este absolut normal. 

Evident, era o dimensiune la care Malko nu se gândise. 

Putea obține toate informaţiile necesare cu prețul unei 
motociclete... Georges Vallos crescu mult în ochii săi. Oboseala îşi 
spunea însă cuvântul. Eliane îl storsese de putere şi abia aştepta 
să se bage în pat. Mâine avea să fie o nouă zi... Georges plăti nota 
de consum şi se îndreptară către hotel. Malko se despărți de 
francez fără regret. 

De la fereastra sa, Malko privea norii negri şi groşi ce se 
acumulau deasupra barajului nr. 3, când la uşă bătu cineva. 
Sezonul ploilor începuse, atmosfera era parcă şi mai apăsătoare. 
Malko deschise uşa în cadrul căreia văzu un negru cu un plic 
gros în mână. 

— Mister Linge? 

Accentul era american, fără îndoială. 

— Eu sunt. 

— Am ceva pentru dumneavoastră. 

Negrul îi dăcu plicul şi plecă. După ce încuie uşa, Malko 
deschise plicul şi văzu banii. Îi numără: erau şaizeci de milioane 
de franci C.F.A. El împărți suma în două pachete. Unul avea să 
rămână în seiful hotelului până la un nou ordin. Acum putea să 
se întâlnească cu transportatorul Bob. 

x 

Cu o fațadă destul de ponosită, hotelul Kilimandjaro nu părea 
de mare încredere. Interiorul era într-o stare de-a dreptul jalnică. 
La recepţie nu se afla nimeni. Malko găsi camera 24 la capătul 
unui culoar murdar. Bătu la uşă, iar în cadrul ei apăru Bob gol 
până la brâu. Un ventilator uriaş agita aerul umed din cameră. 
Malko văzu crosa unui revolver ieşind de sub un morman de 
haine. 

— Văd că ați fost foarte punctual, făcu Bob. 

Malko îi dădu plicul cu bani. Acesta îl deschise, aruncă 
teancurile de bancnote pe pat şi începu să le numere într-o linişte 
tulburată doar de zgomotul făcut de ventilator. 

După ce termină de numărat el înălță spre Malko ochii în care 
se citeau cupiditatea şi satisfacția. 

— O K. Camioanele vor fi aici peste patru zile. Către marți, la 
ora patru dimineața. Se vor opri la stația Esso de pe drumul spre 
Bobo, ca să facă plinul. Voi fi şi eu acolo. Aveţi şoferi buni? 

Malko se gândea la Chris şi la Milton, în cel mai rău caz. 


— Da. 

— Atunci, nu sunt probleme. Îmi veţi returna camioanele după 
trei zile cu plinul făcut, în acelaşi loc. Între timp, mă găsiți aici. 

Tipul era deja în picioare, grăbit să scape de Malko. Ei îşi 
strânseră mâinile fără convingere. 

— Nu însoțiți camioanele la Abidjan? întrebă Malko în timp ce 
trecea pragul. 

— Nu. Sunt cam bătrân ca să mă obosesc pe drumurile astea 
desfundate. Prefer să rămân aici. 

Când se întoarse la Datsun, avu impresia că intră într-un 
cuptor încins. Pe străzi domnea o anumită animație, de parcă 
oamenii aşteptau ceva. La hotel îl aşteptau mesajele Elianei, care 
abia aştepta să-l revadă. Nu trecu mult şi telefonul sună din nou. 

— Nu ai vrea să luăm masa împreună? îl întrebă Eliane 

Nu mai avea de făcut nimic altceva decât să se întâlnească cu 
Eddie Cox pe înserat. Oricum avea nevoie de o destindere. 

— De acord. Vin să te iau de la hotel. 

— Super, strigă Eliane. Vom merge la restaurantul Oriental 
unde se mănâncă decent. După aceea, putem merge la 
cinematograf Are aer condiționat şi joacă un film cu Jean Paul 
Belmondo. 

Aşa, da, program... 

Ziua se scurgea încet. Lungit lângă piscina goală din Silmade, 
Malko trecuse în revistă toate elementele problemei. Grăsanul 
Georges nu apăruse încă la orizont Din prudenţă, Malko parcă 
maşina în fața hotelului Ran, ca şi cum ar fi dorit să cumpere 
ceva artizanat din cupru de la negustorii aliniați în față, apoi 
continuă drumul pe jos până la reşedinţa familiei Rollet. Părea că 
Eddie Cox luase aceleaşi măsuri de prevedere ca şi el. În fața 
casei nu se vedea nicio maşină. Americanul stătea întins pe un 
şezlong lângă piscină, cu un pahar cu whisky în mână. El se 
sculă în întâmpinarea lui Malko. 

— A sosit momentul, zise el Când plec de aici, trebuie să trimit 
un telex la Abidjan. Pozitiv sau negativ. Aţi dat banii pentru 
camioane? 

— Da. 

— Şi Georges? 

— Se pare că poate obține ce vrem noi. 

Malko îi relată conversaţia la care fusese martor. 

— Atunci? 


— Cu voia lui Dumnezeu. Îi dăm drumul... 

Eddie Cox îl privi în mod ciudat. Acum părea că nu mai are 
nicio reticență cu privire la puci. 

— Băieţii din serviciul de contraspionaj ar sări de şapte metri în 
sus dacă ar şti cum procedăm, zise Cox. Dar cum cei de pe aici 
n-au nici cea mai vagă idee despre securitate, nu cred că vom 
întâmpina vreo dificultate. Oricum, toate celelalte state africane 
ne presează să luăm o atitudine. Nu putem să nu acționăm. De 
altfel, directorul general mi-a trimis instrucțiuni în acest sens. 

Aşadar, asta era explicația schimbării bruşte din punct de 
vedere administrativ. 

— Perfect, atunci spuse el. Voi trimite O.K.-ul. Uedraengo va 
lua mâine avionul de la Abidjan pentru Niamey. Dumneavoastră îl 
veți întâlni acolo, iar domnii Chris Jones şi Milton Brabeck vor 
pleca în zori pe şosea, cu un Range-Rover şi vă vor întâlni în 
Niamey. Astfel, colonelul Uedraengo va dispune de un vehicol 
înmatriculat în Volta Superioară. Apoi veţi reveni cu toţii în Uaga. 

— În mod clandestin? 

— Desigur. Acesta e planul colonelului. Pe drum nu sunt 
controale serioase, mai ales în nord. Apoi, odată ce va fi aici, 
colonelul va face ultimele contactări. Noi îi vom pune la dispoziție 
camioanele şi restul îl priveşte pe el. 

— Unde vor aştepta camioanele? întrebă Malko. 

— Colonelul a avut o idee Chiar în faţă la Po. Există o rezervaţie 
de animale. În acest anotimp, acolo nu sunt nici animale şi nici 
turişti. Am putea ascunde camioanele acolo iar 
contrarevoluționarii pot veni pe jos până acolo. Sunt de parcurs 
doar câțiva kilometri. 

Malko nu discută. 1 se părea o idee bună. 

— Dar Sankara? 

— Sper că Georges ne va furniza informaţii destul de precise. 
Altfel mai avem la îndemână varianta cu scrisorile de acreditare. 

Se lăsă liniştea. Grădina era un adevărat paradis al păsărilor. 
Malko avea însă dubii mari. Simţea că această operaţiune 
comporta mari riscuri dar totodată voia să aibă loc. El fu uşurat 
când îl auzi pe Eddie Cox spunând: 

— Deci, mâine, luați avionul pentru Niamey. 

— Dar ruşii cum vor reacționa? făcu Malko după o clipă de 
tăcere. 

— Aici sunt liniştiţi, spuse americanul. Nu îşi închipuie că vom 


acționa atât de repede. 

— Dar Bangare? 

— Lipsit de sprijinul lui Sankara, nu va mai avea putere. Va fi 
repede lichidat dacă nu va reuşi să şteargă putina. 

— Aşa deci. Dacă vrea Dumnezeu, colonelul Uedraenga va fi 
şeful Voltei Superioare de azi într-o săptămână, zise Malko. 

Eddie Cox zâmbi cam forțat. 

— Dacă Dumnezeu nu vrea, o să apelăm la Diavol. 

x 

Carnea avea consistenţa cauciucului, iar orezul era atât de 
cleios că ar fi putut astupa fisurile unui baraj. Pe jumătate 
asfixiat de fumul emanat de coşul restaurantului Oriental, Malko 
nu putea să aprecieze calitatea mâncării. Din fericire, piciorul 
Elianei era încolăcit pe al său iar în ochii ei se citeau promisiuni 
tulburătoare. Tânăra libaneză nu înceta să-l ațâţe frecându-şi 
sânii de dosul palmei lui şi aruncându-i priviri înfocate. 

În momentul în care voi să achite nota de plată el se opri brusc, 
cu inima strânsă. În restaurant îşi făcuseră apariţia doi bărbați. 
Unui era Bob, transportatorul, iar celălalt, nimeni altul decât 
Bangare, ucigaşul plătit al lui Sankara. Fără să-i fi văzut, cei doi 
se aşezară la o masă mai îndepărtată. Eliane îi spuse lui Malko în 
şoaptă. 

— Îl vezi pe tipul de acolo? A vrut să mă violeze... 

— A, da? 

— Da. A venit la hotel zicând că vrea să facă o percheziţie şi a 
intrat în camera mea înarmat. Era mort de beat. Tatăl meu l-a 
amenințat cu o puşcă. Tipul m-a ameninţat atunci că se va 
întoarce. Vreau să plecăm. Mi-e frică. 

— Doar nu o să te violeze aici, zise Malko. 

— O, nu-l cunoşti! Este Bangare. Omul cel mai primejdios din 
oraş. A ucis o grămadă de oameni şi este prietenul căpitanului 
Sankara. Poate să facă ce vrea... 

Malko se întoarse. Cei doi bărbați vorbeau în şoaptă aplecaţi 
peste masă. Eliane şopti: 

— Sunt sigură că pune la cale o nouă ticăloşie... Vreun trafic 
murdar. 

În acea clipă, Bangare ridică privirea şi o zări. Chipul său îşi 
schimbă brusc expresia. El se ridică de la masă cu un zâmbet 
hidos pe buze. Eliane îl zmuci pe Malko. Ei ieşiră din restaurant şi 
traversară şoseaua amestecându-se în mulțimea ce aştepta în tata 


cinematografului Volta. Eliane îşi croi drum şi reuşiră să 
pătrundă în hol. Cu greu, reuşi să se liniştească. 

Malko era iar cuprins de nelinişte. Ce căuta omul cu 
camioanele împreună cu ucigaşul acela? Ce avea să facă acum? 
Să mai plece, sau nu la Niamey? Renunţarea sa ar fi însemnat 
anularea operațiunii. 

Cei doi se instalară în sala de cinematograf. Malko simți mâna 
Elianei aventurându-se pe pântecele său. Nu avea niciun fel de 
jenă față de negrii din jur. Malko o întrebă: 

— La ce fel de trafic de refereai mai devreme? 

— O. Bangare a furat şi fură în continuare aurul din minele din 
Yahbo. Probabil că îl vinde celuilalt la jumătate de preț. Este ceva 
obişnuit aici. 

Explicația îl mai linişti puţin pe Malko. Filmul începu iar Eliane 
trecu la atac... 

Când ieşiră din cinematograful Volta, virilitatea lui era în 
flăcări. Eliane era mândră de performanţele ei. 

— Mi-e frică să mă întorc la mine la hotel, mai bine să mergem 
la mine acasă. 

— La tine? 

— Da. Tăticul mi-a dat o vilă, unde stau foarte rar. Căci mi-e 
frică singură. 

Mulțimea se bulucea la ieşire, grăbită să nu se oprească 
circulația. În maşină, Eliane îşi continua manejul incedinar. Casa 
ei se afla pe bulevardul Ubritenga, lângă spital. Maşina pătrunse 
în grădină. Eliane aprinse lumina în verandă speriind lăcustele 
adunate acolo. 

Cum intrară în casă, Eliane puse în funcţiune instalația de aer 
condiționat. Îşi lepădă rochia şi veni să se lipească de Malko. 

— Aici, nimeni nu va deranja. 

Asta promitea o noapte lungă... Malko simţi cum tânăra 
libaneză alunecă pe trupul lui, lăsându-se în genunchi la 
picioarele sale. Totuşi nu putu să îndepărteze îngrijorarea ce îl 
rodea. 

x 

Aeroportul din Uaga era plin de oameni. Peste tot, patrulau 
grupuri de soldați. Malko îşi simțea picioarele moi. Nu închisese 
ochii toată noaptea şi era mort de oboseală. Abia avusese timp să 
treacă pe la Silmade ca să-şi ia paşaportul şi bagajele. Eliane ştia 
că avea să petreacă două zile la Niamey. 


Polițistul termină de controlat paşaportul austriac şi îl lăsă să 
intre în sala de plecare, fără aer condiționat. Era o adevărată 
oroare. Veni ora plecării. Un alt soldat verifică din nou 
paşapoartele. Malko i-l dădu pe al său cu un gest automat. Brusc, 
simți cum i se opreşte inima. 

În spatele soldatului, stătea un metis cu beretă verde, înarmat 
cu un Kalaşnikov. Avea la ochi ochelari fumurii. 

Era Bangare. Aşezat în spatele soldatului, el examina fiecare 
paşaport. Când sosi rândul lui Malko, făcu la fel. Malko vru să 
vadă dacă îl recunoaşte, dar ochelarii fumurii ascundeau orice 
expresie. Avu jmpresia că Bangare a întârziat o clipă în fața lui. 
Putea fi însă doar o iluzie pricinuită de frică şi oboseală... El îşi 
luă documentul şi se îndreptă către aparatul de zbor, un imens 
DC 19. Înainte să urce în el, nu putu să nu întoarcă capul înapoi. 
De astă dată, văzu clar că Bangare se uita la el. Era singurul 
călător ce urca pasarela pentru clasa întâi. Oare îşi amintea de el 
că fusese în compania Elianei? Sau exista un motiv cu mult mai 
grav? Poate că ştia ce anume îl adusese în Uaga... 

Urmarea misiunii sale depindea de răspunsul-la aceste 
întrebări. El intră în cabină unde îl întâmpină o stewardeză cu 
forme sculpturale. Odată instalat, el se uită prin hublou. Bangare 
se îndepărta cu paşi lenți, fără să-i mai verifice şi pe ceilalți 
pasageri, de parcă numai Malko l-ar fi interesat. 


Capitolul VIII 


Avionul DC 10 zbura deasupra deşertului ale cărui culori 
începeau să se estompeze în crepuscul. Satele cu căsuțe rotunde 
semănau, cu nişte cochilii cenuşii aşezate pe suprafața plană a 
savanei. Stewardesa îmbrăcată cu bubu verde trecu pe lângă 
Malko şi, dezechilibrată de ridicarea-aparatului, făcu un pas 
greşit. El întinse mâna şi o prinse de talie ca să nu cadă. Fata îi 
zâmbi recunoscătoare Buzele rujate erau aproape violete, iar 
chipul negroid nu era lipsit de şarm, cu ochii de căprioară, în 
formă de migdale. 

— Vă rog să mă scuzațţi, spuse ea, apoi se redresă, oferind 
spectacolul unei crupe fabuloase, cambrate şi rotunde. 


Malko rămase gânditor. Se întreba ce căuta el în Niamey. Spera 
ca Uedraengo să sosească cu bine şi ca gorilele sale să nu aibă 
niciun fel de probleme... 

El se uită prin hublou: soarele se pregătea să dispară după 
linia orizontului. În cinci minute avea să se întunece. Malko era 
singurul pasager la clasa întâi. Stewardesa reveni şi se aplecă 
deasupra lui. 

— Doriţi ceva de băut? Şampanie? 

— Nu. Mulţumesc. 

— Pot să vă servesc o gustare? 

— Mulţumesc, dar nu mi-e foame. 

Neliniştea îl sugruma. Negresa insistă. 

— Atunci ce aş putea face pentru dumneavoastră? 

Malko zâmbi. 

— Aţi putea să îmi ţineţi companie. 

Ea spuse repede: 

— Dar nu am voie! 

— Datoria dumneavoastră este să-i faceți pe pasageri să se 
simtă bine, nu? Iar eu nu vreau nimic altceva. 

Fata dispăru în cockpit. Apoi reapăru radioasă şi se aşeză lângă 
el. 

— Şeful mi-a dat voie. Spuse ea. 

Ei începură să discute despre Africa. Malko află că este 
senegaleză şi că logodnicul ei lucra la hotelul Diarama, unul 
dintre cele mai bune din Dakar. Apoi conversaţia încetă. Pe Malko 
îl fură pe nesimţite somnul. Noaptea se instalase iar cabina era 
scufundată în întuneric. Poate că de vină era amintirea vulcanicei 
Eliane, căci Malko se trezi brusc într-o stare care ar fi putut să 
ruşineze un cimpanzeu. Fata se uită printre genele lungi la 
pantalonul său deformat şi simți un adevărat şoc. 

Cuprins de un impuls subit, el apucă mâna fetei şi, cu un gest 
blând, o puse pe el. În cel mai rău caz, fata putea să se ridice şi să 
plece. Dar degetele stewardezei rămaseră acolo. Senzaţia pe care o 
încercă după aceea, fu sublimă! Malko cercetă cabina cu ochii. Nu 
era nimeni. Ceilalți membri ai echipajului, epuizați de călătoria 
lungă, dormeau în fotoliile lor. El simți cum degetele fetei îl 
mângâie şi îi strâng membrul prin țesătura fină a pantalonului. 
Aparent, fata dormea. Numai sânii ce se ridicau într-un ritm 
accelerat îi trădau tulburarea. El apucă mâna fetei şi îi imprimă o 
mişcare de du-te-vino. Ascultătoare, ea continuă manejul, 


aducându-l repede până în pragul plăcerii. 

Malko se gândi că nu avea nimic de pierdut. Îşi desfăcu repede 
fermoarul de la pantalon, lăsând în libertate sexul învârtoşat. 
Vecina sa scoase un strigăt înăbuşit, apoi îşi încleştă degetele pe 
el. 

Timp de câteva secunde interminabile, cei doi rămaseră 
nemişcați, ca pentru a îmblânzi animăluțul. Malko simți cum îi 
zvâcnesc tâmplele. El se mişcă un pic, făcând ca membrul său să 
alunece între degetele care îl încătuşau Fata se uită cu teamă 
împrejur, apoi începu să-l masturbeze cu mişcări imperceptibile. 
În timpul acesta, ea rămase cu ochii pe jumătate închişi. 

Ea puse capul pe umărul lui Malko şi puse şi cealaltă mână la 
treabă. El prinse curaj şi o apucă de ceafă. Fata opuse o oarecare 
rezistență la început, dar în cele din urmă se lăsă atrasă către 
pântecele lui. 

Malko scăpă un geamăt, atât de tare fu senzaţia. 

Ce păcat că misiunea lui nu îi permitea să exploreze mai mult 
farmecele acestei superbe negrese, care avea un simț al 
erotismului atât de dezvoltat... Ea îi zâmbi, se ridică şi se 
îndepărtă, unduindu-şi extraordinara sa crupă ca şi cum ar fi 
vrut să-i facă în ciudă. Apoi, se făcu nevăzută după o cortină. 

Malko nu ştia nici măcar cum o cheamă. 

El îşi îndreptă privirea către hublou, tulburat încă, şi observă 
luminile cu care era presărat imensul deşert. Ajunsese la Niamey. 
Acolo îl aştepta bărbatul care avea să schimbe destinul Voltei 
Superioare: colonelul Uedraengo. 

Aerul era fierbinte ca într-un cuptor încins. Malko deschise larg 
gura ca să aspire puțin aer şi avu impresia că înghite foc... 
Farmecul era atât de încins încât îi simţea fierbințeala prin tălpile 
pantofilor. Şi era ora nouă seara! În timpul zilei căldura ajungea şi 
la 50°C... Acum nu erau decât 40°. O adevărată oază! Lângă 
avionul din care coborâse stătea un alt aparat DC 10: era zborul 
dinspre Abidjan, cu care venise probabil colonelul Uedraengo. 
Formalitățile poliției fură rapide şi ajunse într-un hol imens, plin 
de comercianți care îşi expuneau artizanatul pe covoare aşternute 
direct pe jos Puteai vedea nenumărate cămile din cupru, de toate 
mărimile. Aici, se aflau în plin deşert. Cineva îl bătu pe umăr. 

Era Chris Jones, în cămaşă şi în blugi. Avea o claie imensă de 
păr, era roşu la față, iar nasul era ca un far. 

Nu părea prea vesel. 


— Mă bucur că aţi sosit. Era şi timpul. Ceilalţi sunt afară... 

— A sosit şi colonelul? 

— Da. Hm, aşteptaţi un pic... 

Chipul său se crispă brusc şi îl părăsi pe Malko, traversând 
holul aproape în fugă. Malko nu ştia ce să mai creadă. 

Când Chris se întoarse, şeful său era deja înconjurat de o ceată 
de puşti. Gorila era vădit stânjenită. 

— Vă rog să mă iertați. Cu mâncarea asta nenorocită, plină de 
toate mizeriile, am ceva probleme cu stomacul... 

— Sunt sigur că veți supraviețui, zise Malko. Mâncaţi orez. 
Unde sunt ceilalți? 

— Afară, în parching. Am ajuns acum patru ore. Colonelul 
aranjase totul. Să mergem. 

Ceva mai departe, se afla un Range-Rover verzui, o adevărată 
epavă. Malko deschise portiera. La volan, era Milton Brabeck, la 
fel de roşu ca Jones. Lângă gorilă, stătea un negru în civil, cu 
părul scurt şi trăsături fine. Când îl zări pe Malko, acesta cobori 
din vehicul şi se apropie de el cu mâna întinsă: 

— Sunt colonelul  Uedraengo. Am auzit multe despre 
dumneavoastră, adăugă el. Vă mulțumesc că ați acceptat să vă 
ocupați de soarta bietei mele țări... 

El vorbea perfect engleza, fiind unul dintre puținii ofițeri 
africani care făcuseră şcoala de comando de la Fort Bragg. 

Malko îl cântări din priviri: părea un tip ponderat, serios şi 
sigur de el. Nu era o fantoşă ca cei mai mulți membri ai elitei 
africane... Îşi asuma un risc mortal revenind în ţara sa. Malko 
privi în jurul său. Parchingul se golise. În curând, cele două 
avioane aveau să decoleze. 

— Colonele, cum aţi stabilit să acționați? 

Negrul întinse o hartă rutieră pe capota maşinii şi aprinse o 
lanternă. 

— Cred că nu ar fi prudent să dormim în Niamey, zise el. Ruşii 
au aici mulți agenţi şi suntem şi grăbiţi... Vă propun să plecăm 
imediat pe ruta Gotheye, de-a lungul fluviului. Apoi, o vom lua 
către vest către Dargo şi Tera Frontiera se află la Yakato. Vom 
părăsi şoseaua puțin înainte de a pătrunde în Volta Superioară. 
Cunosc bine această regiune. Vom urca apoi spre Gaigu, ocolind 
Dori, unde se află o importantă unitate militară. 

Malko urmărea atent itinerariul. În Africa, distanța nu se 
estima în kilometri, ci în ore... 


— Când vom ajunge? 

— Dacă nu ne grăbim prea tare, vom ajunge în zori. Sper că nu 
a plouat prea mult în Dori. 

— Sunteţi înarmaţi? îi întrebă Malko pe bodyguarzii săi. 

Chris dădu afirmativ din cap. 

— Nu chiar grozav, dar avem ceva. 

El îşi ridică puţin pantalonul şi Malko văzu un holster prins de 
gleznă. Din el ieşea crosa unui revolver uriaş. Milton îşi desfăcu 
cămaşa, scoțând la iveală un enorm Colt Python. Cu o ţeavă de 
şase mm, pe care era montată o lunetă. 

— E un cadou de la COS|8] de aici, îi explică gorila. Îl folosesc 
în eventualitatea că ne atacă un elefant. 

Într-adevăr, un Python cu lunetă era o armă impresionantă. 

Colonelul izbucni în râs. 

— Nu există elefanți pe aici, numai cămile... 

În Africa, animalele fuseseră  masacrate de oamenii 
iresponsabili. 

— În Gaigu, suntem aşteptaţi, continuă colonelul. Şeful satului 
este văr cu mine şi este dispus să mă ajute. Informaţiile care mă 
aşteaptă acolo vor decide ce vom face în continuare. 

— Bine. Atunci să mergem, zise Malko. 

Colonelul împături harta şi stinse lanterna. Zgomotul făcut de 
aparatul de zbor DC 10 care tocmai decola, îi asurzi. Chris strigă 
la urechea lui Malko: 

— Dacă totul merge bine, curățim țara şi o revindem arabilor. 

Tipul era incorijibil... 

Malko ştia că planul lor era îndrăzneţ, dar realizabil. 

În nordul Voltei Superioare, se putea circula pe şosele fără a fi 
interceptaţi. Un Range-Rover trecea neobservat. 

— Voi conduce eu, spuse colonelul. Cunosc bine drumurile. 

Mllton îi cedă locul la volan. Chris luă o enormă manivelă şi 
trecu în spatele maşinii 

— Ce s-a întâmplat? făcu mirat Malko. 

— Rabla asta nu are demaror, îi explică Jones. Când ne 
întoarcem în Uaga, o să am o explicaţie între patru ochi cu 
grăsanul Georges. 

Sub privirile ironice ale lui Milton, chris începu să răsucească 
înfuriat manivela uriaşă şi, după mai multe minute de efort, 


8 Șeful staţiei (n.a.) 


motorul consimți să pornească. 

Cei doi americani se instalară în spate, iar Malko trecu alături 
de colonelul negru. 

— Eu nu ştiu dacă voi mai ajunge la frontieră, spuse Chris cu 
fața lividă, ținându-se cu amândouă mâinile de pântece. 

Farurile maşinii aruncau o lumină slabă. Malko observă că la 
bordul maşinii erau instrumente care nu funcționau. 
Range-Rover-ul era o ruină. 

Ei ocoliră Niamey şi pătrunseră pe un drum îngust, asfaltat ce 
se întindea de-a lungul fluviului. 

Farurile luminau biciclişti, pietoni, animale de povară şi căruțe. 
Trecură pe lângă un sat, în care exista ceva animaţie. Apoi intrară 
în deşert. Deşi aproape, fluviul nu se zărea. Malko se gândi că 
expediția era mai mult decât modestă, având în vedere că era 
vorba de eliberarea unei ţări cu şapte milioane de locuitori. Un 
Range-Rover, bun de aruncat la fiare vechi, cu patru oameni la 
bord... 

Din fericire, el profitase din plin de sejurul său. Deborah, 
tânăra americană din Peace Corps, Evelyne, Eliane şi stewardesa 
fără nume îi lăsaseră un suvenir erotic despre Volta Superioară. 
Probabil că pilli-pilli în doze mari modifica apetitul sexual al 
femeilor. Pe bancheta din spate, cei doi bodyguarzi păreau că 
dorm unul în brațele celuilalt. Colonelul Uedraengo spuse: 

— Sper ca totul să se desfăşoare cu bine, domnule Linge. 
Ne-am asumat un risc considerabil să ne aruncăm în această 
aventură. Apreciez enorm ajutorul dumneavoastră. 

Ca toți africanii evoluați, vorbea o limbă îngrijită, un pic 
şcolărească. Malko îi zâmbi încurajator. 

— Sunt sigur de asta, colonele. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în 
curând veţi fi stăpânul Voltei Superioare. 

Un camion trecu pe lângă, ei cu un zgomot infernal şi colonelul 
nu putu răspunde. Legănat de monotonia drumului, pe Malko îl 
fură somnul, în ciuda hurducăturilor maşinii, cauzate de gropile 
ce presărau şoseaua. 

O zdruncinătură violentă îl proiectă pe Malko în vecinul său, 
trezindu-l. Cu greu reuşi să se dezmeticească. Farurile luminau 
un tufiş cu spini, apoi altele, iar în dreapta, putu să întrezărească 
o groapă. 

— Unde suntem? întrebă el 

— Am părăsit şoseaua, îi explică colonelul, ceva mai repede 


decât era în plan. M-am temut de un control militar în Tera. 
Înseamnă o prelungire cu două ore. Dar este mai sigur. 

— Aţi procedat foarte bine, spuse Malko. 

Farurile nu luminau decât o porțiune mică din peisajul 
monoton, presărat cu spini. Cum de oare reuşea colonelul să se 
orienteze în această pustietate? Malko se uită la cer: era negru ca 
smoala, fără nicio stea. 

Brusc, în spate, se auzi un geamăt. Chris se trezise cu chipul 
contorsionat de durere. 

— Aş putea să... 

— Colonele, opriți un pic maşina, spuse repede Malko. 

Ofițerul negru se execută imediat, după ce aruncă o privire în 
spate. Chris Jones se dădu jos şi dispăru în întuneric. 

— Fii atent să nu te halească un leu! strigă Milton batjocoritor. 

Malko se dădu şi el jos din maşină. Aerul se mai răcorise niţel. 
Nu se vedea nici măcar o luminiță. În această parte a Africii, 
satele nu erau electrificate. El examină drumul. Era într-o stare 
jalnică, plin de gropi şi dâmburi. Un câine lătra îndepărtare. 

Colonelul Uedraengo cobori şi el, adulmecând parcă deşertul. 
Malko nu ştia ce poate vedea acesta în întunericul absolut ce 
domnea afară. Negrul se apropie de el. 

— Domnule Linge, e ceva curios.. 

— Ce anume? 

Colonelul făcu un semn către direcția din care venea şi zise: 

— Mai este o maşină pe acelaşi drum cu noi. Cred că este o 
maşină, nu un camion după distanţa dintre faruri. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Nu asta mă nelinişteşte, ci faptul că s-a oprit şi ea odată cu 
noi. 

Malko privi în direcția indicată, dar nu zări nimic. Dacă ofițerul 
avea dreptate, erau urmăriți. De cine? 

— Ce-ar fi să ne întoarcem? sugeră el. 

— Riscăm să nu o găsim, remarcă negrul. Dacă cineva e pe 
urmele noastre, va pleca în cealaltă direcție cu farurile stinse. Nu 
vom putea să-l găsim niciodată.. 

— Atunci, ce-i de făcut? 

— Să ne continuăm drumul. Dacă suntem urmăriți, ne 
prefacem că nu am observat. 

Chris Jones apăru din întuneric, vădit uşurat. 

— Nu ai observat nimic neobişnuit în aeroport? îl întrebă 


Malko. 

— Nu, răspunse gorila. De ce? 

— Am fost urmăriți... 

— Shit! 

Cei trei bărbați rămaseră tăcuți, încercând să înțeleagă 
consecințele unei asemenea urmăriri. Oare colonelul fusese 
supravegheat încă de la Abidjan, sau numai de la Niamey? Ce 
imprudență comisese? 

Malko încerca să se liniştească. Ar fi putut fi o simplă 
coincidență, însă în meseria sa nu mai putea să creadă în 
coincidenţe... 

Militarul sparse liniştea. 

— Le-am promis partizanilor mei emigrați în Coasta de Fildeş 
că voi elibera ţara noastră. Nu vreau să mă întorc fără să încerc 
să fac ceva... Trebuie să continuăm. Vom mai vedea ce-i de făcut 

Ei se urcară în Range-Rover-ul care îşi reluă drumul prin gropi 
şi mărăcini. Malko întorcea capul la fiecare treizeci de secunde, 
fără să vadă nimic în întunericul cel mai desăvârşit. Colonelul 
spuse calm: 

— Este foarte clar. A plecat şi maşina aceea! 

Malko întoarse capul şi simţi un pietroi în stomac. În depărtare, 
se zăreau două luminițe albe ce săltau ca nişte licurici. Erau 
urmăriți. 


Capitolul IX 


O tăcere apăsătoare domnea în Range-Rover-ul care continua 
să sară din groapă în groapă, pe drumul invizibil. O nelinişte 
sumbră îl copleşi pe Malko în timp ce observa farurile celeilalte 
maşini. Era din ce în ce mai convins că nu era vorba de o 
coincidență. La volan, colonelul  Uedraengo rămânea 
imperturbabil, deşi privirea sa aluneca des spre oglinda 
retrovizoare... El îşi şterse mâinile transpirate de pantalon şi zise 
cu o voce calmă: 

— În curând vom trece frontiera şi vom intra în Volta 
Superioară. 

Era de neconceput ca urmăritorul lor să-i fileze şi acolo. 


Trebuiau să îl identifice cât mai repede. Dar de la acea distanţă, 
nu puteau să-şi dea seama ce marcă avea maşina lui. 

În orice caz, Range-Rover-ul prăfuit ca vai de el nu era în stare 
să urmărească nici măcar o bicicletă... Dacă urmăritorul scăpa, 
pericolul rămânea acelaşi. Nu le rămânea decât o singură soluție: 
să-l intercepteze. Numai că, dacă se opreau, la fel făcea şi acesta. 
Ar fi putut să se joace de-a v-aţi-ascunselea toată noaptea. Era 
ora două şi mai aveau de mers cel puțin trei ore în întuneric. 

— Am o idee, spuse Malko. Omul nostru este cam la un 
kilometru în urmă. Pregătiți-vă să săriți din maşină, în timp ce 
noi micşorăm viteza, le zise el gorilelor. 

— Ei, şi ce vom face pe jos? protestă Chris. 

— După ce săriți din maşină, noi vom parcurge încă un 
kijometru. Acolo, colonelul va opri maşina şi îşi va stinge farurile. 
Cel care ne urmăreşte va face întocmai, când va ajunge în dreptul 
vostru. Cred că veți avea timp să vedeți cine este şi despre ce 
maşină e vorba. Vă va fi uşor să-l luați prin surprindere... 

— Am priceput, făcu Chris. Dar, pentru Dumnezeu, nu uitaţi 
să vă întoarceți după noi. 

— Imediat cum reuşiți să-l neutralizați, aprindeți farurile 
maşinii lui şi dați trei semnale. Atunci noi vom face cale-ntoarsă. 
Sunteţi de acord colonele? 

— Întru totul de acord, zise acesta. 

Range-Rover-ul se deplasa acum ceva mai lent. Gorilele 
deschiseră portierele şi săriră din maşină, înghițiți imediat de 
întuneric. Colonelul acceleră din nou. 

Malko întoarse capul: nu se vedea nici urmă de americani, dar 
farurile din depărtare continuau să tresară în ritmul gropilor de 
pe drum... Spera din toată inima ca planul său să reuşească! Un 
gând neplăcut îl făcu să se întunece. Dacă urmăritorul lor avea 
un radioemițător, nu avea prea mulți sorți de reuşită. Ar fi putut 
avea timp să le dea coordonatele. 

Colonelul stătea cu ochii ațintiți pe indicatorul de kilometraj. 
Deoadată spuse: 

— Am ajuns. Am mers deja un kilometru. 

Range-Rover-ul se opri. Ofițerul negru stinse farurile. Malko 
întoarse privirea. După câteva secunde, farurile din depărtare se 
stinseră la rândul lor. Prima parte a planului său funcționase. 
Acum trebuia ca Milton şi Chris să găsească acea maşină în 
întuneric... 


x 

Chris Jones scoase un vaiet de durere şi sări în lături. O 
ramură cu spini îi zgâriase fața rănindu-l. 

— Pentru numele lui Dumnezeu potoleşte-te făcu Milton, 
alunecând pe solul noroios. 

— Maşina aia blestemată e încă departe! răspunse Chris, 
tamponându-şi cu batista obrazul rănit. 

Rafalele de vânt cald acopereau zgomotele vehiculului ce se 
apropia. Farurile sale se vedeau însă foarte clar. Cei doi americani 
începură să alerge ca nebunii. Nu trebuiau să piardă vehicolul din 
ochi. Milton se împiedică de un pietroi, când farurile maşinii 
necunoscute se stinseră. 

Cei doi se opriră brusc. 

— Ai văzut unde era? întrebă îngrijorat Milton 

— Cred că da. Făcu Chris prudent Dar nu pot să apreciez 
distanța. Este în direcția aceea. 

Cei doi ascultară. În afară de şuierul vântului, era o linişte 
absolută. Chris se îndreptă spre locul unde văzuse farurile. Din 
fericire noaptea era destul de clară. Dar în deşert era greu să 
localizezi un obiect îndepărtat... Ei merseră vreo zece minute, apoi 
se opriră şi începură să vorbească în şoaptă. 

— Să ne despărțim şi să avansăm în paralel, zise Milton. Aşa o 
să avem mai multe şanse să dăm de maşină. 

— O.K. 

Ei se îndepărtară unul de altul la o distanță de douăzeci de 
metri şi îşi reluară apoi drumul, fiind atenți la cea mai slabă 
umbră şi la cel mai mic zgomot. Aveau senzația că trecuse o 
veşnicie de când săriseră din Range-Rover. Milton, cu revolverul 
în mână, abia reuşea să-l distingă pe coechipierul său în beznă. 
Inima îi băteanebuneşte: nu-i plăcea deloc deşertul. El ocoli o tufă 
cu spini, de care se agăţă. 

— Shit! 

Deodată, în fața lui auzi o trosnitură şi se ghemui, cu ochii 
ațintiți în obscuritate. Reuşi să desluşească în cele din urmă o 
siluetă mare, undeva în stânga sa. Putea fi orice: o cămilă, o vacă 
sau o maşină... Mai văzuse vaci dormind pe câmp. 

El ascultă şi observă. Apoi, încetişor, începu să se apropie de 
silueta întunecată. Era o maşină. El se uită în jur după Chris 
Jones, dar în zadar. Vântul îi şuiera în urechi, împiedicându-l să 
identifice alte zgomote. Trase uşurel piedica revolverului şi făcu 


încă un pas. 

Detonaţia se auzi atât de aproape, încât el apăsă pe trăgaci fără 
să vrea. Orbit de flacăra exploziei, el se lăsă la pământ. Putu să 
vadă o siluetă care fugea şi care se contopi cu masa întunecată a 
vehiculului. Un strigăt îndepărtat îi ajunse la urechi: 

— Milt! 

Era Chris. 

Zgomotul motorului îl făcu să tresară. Necunoscutul care 
trăsese în el se pregătea să o întindă, fără să aprindă farurile. 
Milton se redresă iute şi fugi către maşina agresorului. Dacă 
acesta reuşea să scape, Malko nu avea să-l mai găsească în vecii 
vecilor. 

x 

Colonelul Uedraengo lăsase motorul în funcțiune, ca să nu aibă 
nevoie de manivelă... Malko, în fața maşinii, asculta zgomotele 
deşertului. Trecuse un sfert de oră de când americanii se 
dăduseră jos din maşină. Era imposibil să vadă ceva. Detonaţia îl 
făcu să tresară. El se repezi în maşină. 

— Repede! Puteţi să-i găsiți? 

— Sper! făcu colonelul Uedraengo 

Pentru oricine altcineva, nu ar fi fost un lucru prea evident. 

— Aprindețţi farurile, spuse Malko. 

Din nefericire, nu se vedeau decât mărăcinişurile şi deşertul, 
iar zgomotul motorului îi împiedica să audă altceva. Malko scrâşni 
din dinți: Oare ce se întâmplase? 

x 

Milton Brabeck se aruncă la pământ într-o parte ca să evite 
maşina ce venea drept spre el. O a doua împuşcătură se auzi. 

Câteva pietre zburară pe lângă capul său. El scoase o 
înjurătură şi se rostogoli pe pământ în timp ce vehicolul se 
îndepărta, încă zece metri, şi dispăru complet în noapte. În mod 
instinctiv, americanul ridică brațul şi trase la întâmplare în 
direcția maşinii. Trase şi a doua oară. Cele două detunături îl 
asurziră. 

În clipa în care se ridică în picioare, văzu luminile roşii din 
spatele maşinii. I se păru că se mişcă în zigzag El începu să alerge 
în urma lor. Maşina făcu un viraj scurt la stânga, intră într-un 
mărăciniş şi rămase înțepenită acolo. 

Milton Brabeck se întoarse. Auzise strigăte şi văzu în depărtare 


farurile Range-Rover-ului apropiindu-se. Era inutil să-şi rişte 
viața, adăpostindu-se după un dâmb. El îl strigă pe Chris. 

— Chris. Sunt aici! Atenţie, este înarmat! 

Chris Jones îşi făcu apariția, cu respiraţia tăiată şi căzu alături 
de Milton. 

— Ce țară nenorocită! izbucni el. Sunt ud până la piele! Am 
alunecat într-o baltă împuțită. 

— Era probabil o mlaştină, îi explică Milton. 

Farurile Range-Rover-ului se apropiau. Milton îi ieşi în 
întâmpinare. Maşina condusă de colonel se opri lângă vehicolul 
intrat în derivă. UVedraengo sări din maşină, însoțit de Malko. 

— Am fost obligat să trag, explică Milton, căci a încercat să 
fugă. Nu ştiu dacă tipul este în interior sau a reuşit să dispară... 

— În curând, se luminează de ziuă. Remarcă ofiţerul negru. 
Atunci, cu siguranță îl vom găsi. Eu mă voi apropia încet cu 
maşina. Fiți pe aproape. 

Cei trei bărbaţi se îndepărtară de Range-Rover la o distanță 
sigură. Încetul cu încetul farurile luminară o maşină a cărei aripă 
dreaptă era scufundată într-o mlaştină până la ferestre... 
Colonelul Uedraengo făcu un ocol şi îi lumină interiorul. Malko se 
apropie la rândul său. La volan era o siluetă prăbuşită cu capul 
înainte. Fascicolul unei lanterne lumină interiorul maşinii. Omul 
prăbuşit peste volan era mort. Unul dintre proiectilele lui Milton îi 
pătrunsese în ceafă, traversase craniul şi ieşise prin frunte. Malko 
deschise portiera şi începură să inspecteze vehicolul. 

Colonelul găsi un pistol automat: un Makarov 9mm. 

Malko îi scotoci buzunarele mortului. În vestă, găsi un 
paşaport. Îl scoase şi îl lumină cu lanterna. 

Un val de adrenalină i se vărsă în sânge. Paşaportul roşu avea 
gravate secera şi ciocanul, emblema Uniunii Sovietice. 

x 

Milton Brabeck scoase o înjurătură. 

— Holy shit! Era un Popov! 

Malko răsfoi paşaportul. Numele posesorului era Constantin 
Celiabinsk. Diplomat. Dintr-o carte de vizită, văzu că bărbatul era 
primul consilier la Ambasada URSS din Niamey. Cu siguranţă, era 
un ofițer KGB... De ce oare acesta îi urmărise în deşert? 

Colonelul examină gânditor chipul mortului. 

— Să sperăm că era singur, zise el. 

— Era singur în maşină? îl întrebă Malko pe Milton. 


Gorila păru cam stânjenită când răspunse: 

— Sincer să fiu, nu pot să afirm sută la sută. Era prea 
întuneric. 

Cei patru bărbați rămaseră pe gânduri. Dacă fuseseră urmăriți 
de un agent KGB, asta dovedea că sovieticii erau la curent cu 
planul pus la cale de CIA. Cum de reuşiseră însă? Înseamnă că 
cineva trădase, fie la Abidjan, fie la Ugadugu. Misiunea lor era 
acum una de sinucidere. Malko îl privi pe colonel. 

— Ce părere aveți în legătură cu acest incident, colonele? 

Ofițerul negru stinse lanterna, iar cadavrul rusului rămase în 
întuneric. 

— Prietenii mei din Coasta de Fildeş m-au avertizat. Ştiam că 
agenții KGB din Abidjan sunt cu ochii pe mine. Au informatori 
peste tot şi, cu siguranță, au aflat despre plecarea mea. Atunci 
m-au pus sub urmărire chiar dacă nu ştiau ce am de gând să fac. 
Era suficient ca să se trimită un mesaj la Niamey ca să fiu 
aşteptat la aeroport. Apoi, au vrut să afle încotro mă duc. 

Explicaţia părea verosimilă. 

— Dumneavoastră sunteți principalul interesat, spuse Malko. 
Ce intenții aveți acum? 

— Cel mai prudent ar fi să rămânem aici până la ziuă. Ca să 
verificăm dacă omul nostru era singur sau nu. În cazul în care a 
mai fost cineva, nu putea să ajungă prea departe pe jos. În plus, 
pe lângă această şosea se întinde pe o distanță apreciabilă o 
mlaştină. Tipul nu ar putea merge decât spre nord. Aşa că l-am 
putea găsi fără probleme. 

— Bine atunci, aprobă Malko. 

Ei se urcară în maşină. Colonelul şi americanii începură 
imediat să sforăie. Malko nu avu acest noroc. Gânduri care mai 
de care mai pesimiste îl sâcâiau fără încetare. 

Oare trebuia să mai continue sau nu? 

x 

Colonelul Uedraengo frână brusc ca să evite o micuță caravană 
compusă din trei cămile, doi măgari şi vreo şase nomazi care 
veneau din sens opus. Odată cu revărsatul zorilor, deşertul parcă 
prinsese viață. Ofițerul negru discuta ceva cu unul din membrii 
caravanei, apoi se întoarse la maşină. 

— Nu am văzut nimic, zise el. Cred că nu mai era nimeni 
altcinva în maşina aceea. 

Întrebaseră deja mai mult de zece persoane întâlnite în drum, 


dar nu aflaseră nimic. 

— Bine, zise Malko. Hai să facem cale-ntoarsă. Zise Malko. 

— Eu cred că ar trebui să ne asumăm riscul, zise Uedraengo. 

Soarele se înălța pe cer. Mai devreme sau mai târziu, nomazii 
putea să găsească mortul din maşină, aşa că ar fi fost de dorit ca 
atunci ei să fie de cealaltă parte a frontierei, în Volta Superioară. 
Cei doi bodyguarzi erau cenuşii la față de praf şi oboseală. 
Colonelul se aşeză iar la volan şi porni atât de repede cât le 
permitea motorul rablei, evitând mărăcinii şi ocolind micile 
caravane. Din timp în timp, treceau prin fața colibelor din care 
negrii îi priveau curioşi. Colonelul întinse mâna către un şir de 
coline ce se vedea la orizont. 

— Dincolo de ele este Volta Superioară 

Range-Rover-ul escalada o dună plină de pietriş, pentru ca apoi 
să coboare într-o zonă cu palmieri. O turmă de cămile le tăie 
drumul. În plin deşert, existau şi insule de prosperitate. 

Hurducat ca vai de mama lui, Malko încerca să evalueze 
consecințele ultimelor evenimente. Ipoteza colonelului părea 
bună. O supraveghere de rutină din partea KGB-ului, bine 
informat. Era clar atunci că ruşii nu ştiau încă ce se pusese la 
cale. 

Pericolul acum era ca superiorii celui mort, intrigați de 
dispariția sa, să pornească în căutarea lui. Acest fapt i-ar fi pus 
imediat în alertă. „Rezidentul” KGB-ului din Ugadugu ar fi fost 
imediat alarmat şi ar fi pus în gardă pe prietenul său, marxistul 
Sankara. 

De aici, s-ar fi ivit alte numeroase probleme. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât Malko îşi zicea că a 
continua planul ar fi fost o adevărată nebunie... Privirea sa 
alunecă spre profilul colonelului Uedraengo. Era în continuare 
impasibilă. Acesta era hotărât să rişte. El continua să conducă 
maşina în zigzag printre mărăcini ca şi cum ar fi avut în cap o 
busolă. Deodată, el opri brusc maşina. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă Malko. 

Colonelul sări din maşină, îngenunchie şi atinse pământul cu 
fruntea, apoi se sculă în picioare. 

— Tocmai am trecut frontiera, spuse el. Am vrut să ating 
pământul patriei pe care nu speram să o mai văd vreodată. 

— Când vom ajunge la Gaigu? 

El privi cerul pe care se adunau cete de nori negri. 


— Mai avem de mers trei ore, dacă nu plouă. 

Din fericire, ţara asta nu avea aviaţie. În deşert, erau la fel de 
vizibili ca o muscă într-o oală cu lapte. 

— Vărul meu, marabut-ul, va fi foarte fericit să mă revadă. 

Aceasta era Africa. În acest sat retras din Volta Superioară, nu 
exista nici poştă, nici telefon, iar mesajele soseau pe căi 
misterioase. Taxiurile traversau tot continentul pe drumuri 
necunoscute albilor. 

O bună bucată de vreme, drumul şerpui pe lângă un râu umflat 
de primele ploi. Se întâlniseră cu câteva camioane, cu caravane de 
cămile şi cu oameni ce mergeau pe jos. Se îndreptau deja spre 
interiorul țării. Colonelul făcu semn către un deal roşu ce domina 
un sat. 

— Acolo este! Pe colina aceea, se cosntruieşte cea de a şaptea 
moschee. Este clădirea aceea roşie... 

— A şaptea! tresări Malko. Dar este doar un sătuc. Cum de 
reuşesc? 

Ofiţerul zâmbi. 

— Marabut-ul este un adevărat sfânt, deşi e un pic original. Cei 
care construiesc moscheea, o fac în mod voluntar şi din cauza 
asta nu este prea scumpă. O fac din lut. Ei sunt convinşi că îi fac 
pe plac lui Alah. Cu şapte moschee, au şanse mai mari să ştie 
toată țara... 

Ca să vezi unde se adăpostea sfințenia... 

Peste cinci minute, ei pătrundeau în satul Gaigu, în care 
colibele erau aidoma celor din toate satele din acea țară 
sărăcăcioasă. Colonelul Uedraengo se îndreptă către un soi de fort 
din argilă întărită cu o plasă din nuiele, cu ferestruici mici. 
Deasupra lui, flutura drapelul verde al Islamului. 

Colonelul opri maşina în fața fortului. O poartă mare se 
deschise şi îşi făcu apariția un negru scund care avea capul 
acoperit cu o calotă aurie. Era îmbrăcat cu o djellaba cafenie. El îi 
ieşi înainte şi îl strânse pe colonel în brațe. Apoi îi îmbrățişă 
îndelung şi pe cei trei tovarăşi ai săi. Colonelul traduse: 

— Vă mulţumeşte că m-aţi adus cu bine în Volta Superioară. A 
început construcția unei noi moschei pentru ca Alah să 
binecuvânteze misiunea noastră. 

Malko abia aştepta să facă un duş şi să se odihnească. Chris 
nu se gândea decât cum să găsească mai repede o toaletă. Cei doi 
veri discutară un timp, apoi colonelul li se adresă: 


— Veniţi. Marabut a pregătit o surpriză! 

Ei urmară gazda care îi conduse într-o curte inundată de soare 
şi înconjurată de căsuțe. Malko se opri îngrozit. Cinci cadavre 
erau aliniate în fața lor, direct pe pământ. Erau negri cu gâturile 
tăiate! Sângele scurs se închegase pe pământul lutos. Încântat la 
culme de isprava sa marabut-ul avu o scurtă explicație cu 
Uedraengo, a cărui privire se întunecă. 

— Este vorba de cinci membri ai Comitetului de Apărare a 
Revoluției, trimişi aici de Sankara. Vărul meu a vrut să fie primul 
care să înceapă eliberarea patriei! A trimis emisari şi în celelalte 
sate prietene ca să-i urmeze exemplul! 

Malko privi cadavrele acoperite cu roiuri de muşte. Orice ezitare 
ar fi fost superfluă. Cei cinci morți făceau ca ei să nu mai dea 
înapoi indiferent de riscuri. 


Capitolul X 


Emmanuel Bangare se gândea cu fața îndreptată către un 
ventilator portabil aşezat alături de patul său. Căldura sufocantă 
şi umedă de la începutul sezonului ploios se adăuga la neliniştea 
ce nu-l lăsa să doarmă. Vila în care locuia, deşi se afla în 
perimetrul magic al Consiliului Convenţiei, nu era dotată cu aer 
condiționat, iar piscina nu funcționa. Metisul întinse mâna după 
o ciozvârtă de porc friptă la cuptor, pregătită cu multă dragoste de 
amanta lui, care acum dormea dusă, oferind spectacolul unor fese 
bine cambrate. Sita Lingani era casieră într-o librărie şi era o 
femeie simplă care aprecia confortul relativ oferit de amantul ei. 
Într-o ţară în care tot ce putea visa o femeie era să ajungă bonă 
sau târfă, a avea un R 5 şi a locui într-o vilă, însemna foarte mult. 

În timp ce mesteca ciozvârta, Emmanuel Bangare îşi spuse că 
se află la o răscruce de drumuri. Pentru prima dată în viața sa 
agitată, el întrevedea posibilitatea unei promovări serioase şi de 
lungă durată. 

Era fiul unei servitoare „de prăsilă” de origine franceză şi a unui 
negru necunoscut şi avusese norocul să fie adoptat de un lucrător 
la abator. Crescuse urându-i deopotrivă şi pe albi şi pe negri şi se 
înrolase în Brigăzile Roşii italiene ca să se răzbune pe societate. 


Printr-o întâmplare, îl întâlnise pe căpitanul Rawlings, dictatorul 
marxist din Ghana, unde reuşi să-şi arate remarcabilele calități 
de torționar. Sătul de abuzurile omului său, Rawlings îl făcuse 
cadou prietenului său, căpitanul Sankara. Soarta a făcut ca 
Bangare să se facă imediat util. 

Noul şef al statului îi încredință sarcina de a organiza un mic 
ghestapo local. 

Asta i-a permis să se împăuneze cu o beretă roşie şi o puşcă 
mitralieră Kalaşnikov, până ce adevărații militari l-au rugat să fie 
ceva mai discret. Urât şi temut, el a fost nevoit să-şi vadă de 
lungul nasului, păstrând însă anumite avantaje şi titlul 
bombastic de şef al Brigăzii a 15-a a Vigilenţei Populare. Cu toate 
acestea, steaua lui începuse să pălească. Asta până în această 
după-amiază. 

Căpitanul Sankara îl convocase în biroul său auster din 
Consiliul Convenţiei, lucru ce nu se mai întâmplase de multă 
vreme. Ambasadorul Uniunii Sovietice tocmai pleca. Venise să-l 
avertizeze că agenţii KGB descoperiseră că un colonel, Uedraengo, 
aflat în exil la Abidjan, şi condamnat la moarte prin contumacie 
de noul regim, pregătea o lovitură de stat ca să-l răstoarne de la 
putere pe Sankara! În ciuda interceptării convorbirilor telefonice, 
securitatea locală nu ştia nimic. Atunci, şeful statului, fu nevoiot 
să recurgă la serviciile sale „speciale”. Bangare ieşi de la întâlnirea 
cu Sankara într-o stare vecină cu isteria. Dacă reuşea să dejoace 
o lovitură de stat, viitorul său era asigurat. Aşa că îşi pusese 
imediat oamenii să caute orice pistă posibilă. 

Până în aceea seară, nu se întâmplase nimic. Tocmai băuse 
nişte n'dolo|9| ca să-şi mai ridice moralul şi se pregătea să se 
culce, când auzi o maşină în fața casei. 

Nu aştepta pe nimeni... Ştia că are numeroşi duşmani. 
Dintr-un salt, îşi luă Kalaşnikovul şi o trezi pe Sita. Aceasta se 
îmbrăcă speriată de moarte. La uşă se auzi o bătaie uşoară. 

— Cine-i acolo? strigă Bangare de după uşă. 

— Eu sunt, şefu', se auzi vocea lui Peter Stotsi. 

— Ce naiba vrei la ora asta? 

— E ceva important, şefu”! 

Bangare se îmbrăcă şi deschise uşa. Negrul cu craniul ras 
aştepta în prag îmbrăcat cu eterna sa geacă din piele. O zări pe 


9 Vin de palmier (n.a.) 


Sita, goală puşcă, şi întoarse ochii în altă parte. 

— Şefu”, am găsit un tip care ar putea să vă intereseze... 

— Cine-i ăla? 

— Unul pe nume Babu. Un văr de-al sergentului şef Nassara, 
care comandă garda preşedintelui Sankara. De ieri, tipul e plin de 
bani. Până acum n-avea nicio lețcaie, iar acum azvârle cu bani în 
neştire şi şi-a achitat şi o datorie de treizeci de mii de franci. 
Partea ciudată este că a început să-l descoase pe vărul lui în 
legătură cu mişcările Şefului ăl mare... 

— Aşadar, asta era! Foarte interesant, făcu Bangare. Unde este 
acum acest Babu? 

— Păi. E la mine în maşină, cu Ali. 

— Fă-l încoace! 

Peter se execută imediat şi se întoarse împingând în fața sa un 
negru scund, cu mâinile legate la spate, care îşi rotea ochii 
bulbucaţi în toate direcțiile. Bangare îl aştepta cu brațele 
încrucişate. 

— lată-l pe Babu. Şefu”! 

— Hei. Am aflat că acum eşti foarte bogat. Îi spuse Bangare 
prizonierului. 

Celălalt îşi înghiți nervos saliva, apoi spuse împleticit: 

— Păi. Este un cadou, şefu”... 

Bangare avusese de-a face cu mulți mincinoşi până acum, ca 
să-şi dea seama că tipul minte. 

— A, deci un cadou, carevasăzică! 

Fără alt comentariu, el îi aplică o puternică lovitură în plexul 
solar cu patul armei. Babu se îndoi de urere, urlând. 

— Pe naiba! Închide-i gura! ordonă Bangare. 

Imediat Peter îl strânse un pic de beregată. Bangare îl apucă pe 
negru de claia de păr creț. 

— Cine ţi-a dat banii ăia? 

Urmă o linişte de plumb. Bangare îşi dădu repede seama că nu 
putea să-l interogheze pe netrebnic în vila sa. Dacă făcea prea 
mult zgomot, puteau să intervină militarii, iar el voia să se ocupe 
singur de afacerea asta. Brusc, îi veni o idee genială. El intră în 
cameră la Sita. 

— Fratele tău mai are atelierul ăla? 

— Da. De ce mă întrebi? 

— Să mergem acolo. 

— La ora asta? 


Femeia amuți pe loc când o palmă îi făcu creierii să-i sune în 
cap. Era clar că nu mai trebuia să pună întrebări... Ea îşi 
înfăşură un bubu în jurul trupului şi îşi urmă amantul. La 
volanul maşinii R 16 era Ali-Şişu, algerianul. Bangare se urcă 
lângă el, iar Sita cu Peter şi cu prizonierul se instalară în spate. În 
tot timpul drumului, în maşină domni o tăcere grea, tulburată 
doar de schimbătorul de viteze. 

Ca să ajungă în cartierul african Niogsin, trebuiau să traverseze 
tot Ugadugu. În cele din urmă, ajunseră în bulevardul 58, o arteră 
dreaptă şi la această oră, perfect pustie. Sita Langani se dădu jos 
prima şi bătu la o poartă de lemn. Un negru gol până la brâu le 
deschise, cu o lanternă aprinsă în mână. Era fratele ei. Când îi 
recunoscu pe însoțitorii Sitei, el îşi înghiți comentariile neplăcute. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

— Avem nevoie de atelierul tău, zise Bangare. Ne luminezi şi ne 
deschizi. 

Celălalt nu comentă nimic. Îi conduse prin curtea plină de tot 
felul de materiale: resturi de statui, unelte, bare de cupru. Se 
deschise apoi atelierul plin până la refuz de obiecte de artizanat, 
pregătite să fie scoase pe piață. Într-un colț, avea amenajat un loc 
de lucru. Era o masă cu o menghină, un taburet şi o butelie cu 
aer comprimat. Bangare se opri în fața unei lămpi de sudură, 
pentru statuetele de cupru. 

— Aprinde-mi chestia asta. 

— Ce? 

— Pune-o în funcțiune! 

Negrul se supuse şi deschise robinetul de alimentare. Gazul se 
aprinse imediat la flacăra brichetei sale. 

— Foarte bine. Acum, poți să te duci la culcare, făcu Bangare 
după ce apucă lampa de sudură. 

Artizanul înțelese după tonul lui Bangare despre ce era vorba şi 
plecă din atelier fără să mai spună ceva. 

Bangare se întoarse către Ali-Şişu. 

— Tu te duci cu el. Dar mai înainte îi trimiţi aici pe Babu şi pe 
Peter. 

Algerianul părăsi atelierul. Peter intră în atelier trăgându-l 
după el pe prizonier. 

— Aşază-l pe scăunel, ordonă Bangare. 

Peter îl sili pe Babu să stea jos. Acesta, îngrozit, stătea cu capul 
în jos, în timp ce înghițea saliva însângerată. Avea buza plesnită 


din cauza unei lovituri. Bangare îi sfâşie cămaşa. 

— Avea banii asupra lui? îl întrebă el pe Peter 

— Da. Şefu! Uite-i pe toți 

El scoase un teanc de bancnote şi i le întinse. Erau mai bine de 
zece mii de franci africani. Era o sumă colosală penttu un tip de 
teapa lui Babu. 

— Cine ţi-a dat aceşti bani? 

Babu îşi roti ochii îngroziți de moarte. Simţea mirosul de gaz 
ars. Un alt miros, pestilențial se simţi în încăpere. 

— Babu. Eşti un porc împuţit, strigă Bangare. Ţi-ai dat drumul 
în nădragi. Se vede că nu ai conştiinţa prea curată... 

Vocea metisului era rece şi dulceagă ca o otravă. Cu un efort 
supraomenesc, Babu reuşi să articuleze: 

— Nu. Nu, şefu'. 

— Cine ţi-a dat biştarii? 

Linişte. Bangare apucă liniştit lampa de sudură şi, cu un gest 
iute. O lipi de pieptul nefericitului din fața sa. Flacăra albastră 
învălui sânul stâng, arzându-i mamelonul. Urletul bărbatului făcu 
zidurile să se cutremure. Sub efectul durerii, nenorocitul urla ca 
un câine rănit. Bangare îl privea cu indiferenţă. El aşeză la loc 
lampa şi îi spuse: 

— Dacă nu-mi răspunzi, am să-ți ard bărbăţia şi, după aia, te 
voi pârli ca pe un porc înjunghiat. Am la dispoziție toată noaptea. 
Aici, nimeni nu va veni să te ajute... 

Paralizat de durere şi teroare, prizonierul nu reuşea să mai 
articuleze vreun cuvânt. Umbrele aruncate de obiectele 
îngrămădite pe etajere dădeau locului un aspect şi mai sinistru. 
Babu deschise gura, apoi o închise. Dacă spunea adevărul, era 
terminat. Trebuia cu orice preț să inventeze ceva plauzibil, dar ce? 
Creierul cuprins de panică nu-l mai asculta. Cu oroare, îl văzu pe 
Bangare, apropiindu-se de el cu lampa de sudură în mână. 

— Nu, tovarăşe! Nu ştiu nimic! N-am făcut nimic! 

Bangare îl privi cu reproş. Se putea ca toată această poveste să 
fie doar o furtună într-un pahar cu apă. Dar putea să fie şi ceva 
serios... El se întoarse către Peter, care era absorbit în 
contemplarea unor statuete cu caracter obscen. Reprezentau 
cupluri care făceau dragoste în tot felul de poziții. 

— Dă-mi o mână de ajutor! 

— Da, şefu”. Ce vrei să fac? 

— Dă-i jos pantalonii. 


— Nu, nu! urlă Babu. 

Bangare părea total absorbit în examinarea unei statuete din 
cupru pe care o atingea cu flacăra lămpii, ca din joacă. 

— Te-am întrebat ceva. Zise el. 

Peter îi desfăcu pantalonii. Un miros de excremente umplu 
atelierul. Peter îi tăie cu un cuțit slipul murdar, lăsându-l gol 
puşcă. 

Bangare se apropie de nefericit şi începu să-i examineze 
pântecele cu un interes prefăcut. 

— Ei. Tovarăşe, se pare că eşti foarte bine dotat. Logodnica ta 
nu are motiv să se plângă, nu? Ce păcat! 

Babu sughiță, apoi scoase un hohot de plâns. Cu o atenţie 
exagerată, Bangare reglă flacăra lămpii, care scotea un şuierat 
amenințător. Era parcă mai albă şi mai lungă. 

— Ţine-l bine! ordonă el. 

Peter trecu în spatele prizonierului şi îl prinse de după gât, cu 
un zâmbet sadic pe buze. 

— Ai grijă. Şefu”. Să nu mă pârleşti şi pe mine din greşeală! 

Bangare nu răspunse. La Rawlings el învățase multe... 

Lampa de sudură revoluționase tehnica torturii. Din păcate, nu 
în toată Africa există electricitate. 

El se ghemui lângă prizonier şi încet apropie flacăra de organele 
genitale ale acestuia. Urletul ce urmă ar fi înfiorat şi o statuie de 
piatră. 

Pentru moment, durerea era atât de atroce încât prizonierul fu 
incapabil să scoată o vorbă. El urla întruna. 

La uşa atelierului bătu cineva. 

Cu un revolver în mână. Bangare deschise. Fratele Sitei stătea 
în prag cu chipul răvăşit 

— Ce-i cu tine? Ce vrei? 

— Păi, s-au auzit țipete şi s-au trezit vecinii. Ar trebui... 

— Intră, făcu Bangare. 

Cum celălalt nu era prea entuziasmat de invitație, el îl trase de 
mână în atelier şi încuie uşa. Peter spuse neliniştit: 

— Şefu”, ai fost cam tare... Mă tem că ăsta crapă... 

— Asta s-o crezi tu! Simulează ca să-i dăm pace! Lasă-l să se 
mai odihnească niţel şi o luăm de la început. Avem toată noaptea 
la dispoziție ca să-l facem să ciripească. 

El se întoarse către artizanul încremenit de groază în fața 
spectacolului din fața sa. 


— Hai, arată-ne un pic şi nouă cum faci o statuetă. Încearcă să 
faci una după modelul netrebnicului ăsta, zise Bangare 
arătându-i negrul slăbănog. 

Sculptorul ştia că nu poate să se împotrivească. Evitând să se 
uite la bietul nefericit, el se instală la masa de lucru, unde puse în 
menghină o vergea de cupru. Era vădit îngrozit de faptul că era 
amestecat în genul acesta de poveste şi îşi zise că va avea curând 
o discuţie cu sora sa. 

Bangare îl observa amuzat cum modelează cuprul cu ajutorul 
flăcării. Tipul avea o dexteritate uimitoare... Un geamăt îl făcu să 
tresară: prizonierul îşi revenise. 

Bangare scoase nişte bani din buzunar şi-i întinse cumnatului 
său. 

— Ţine-i Ai să execuți acum o adevărată sculptură, pe carne 
vie... 

— Ce??? 

— Eu am mâna ceva mai grea. Tu eşti mult mai delicat. 
Lucrează cum vrei. Dar vreau să scoţi de la el adevărul. Să aflu 
cine i-a dat banii. 

— Mă tem că nu sunt în stare, făcu meşterul, cenuşiu la față. 

Bangare apucă revolverul. Îl armă şi îl apropie de faţa lui. 

— Atunci îți voi zbura creierii, zise el calm. 

Liniştea dură câteva secunde, apoi meşterul se ridică în 
picioare cu mâinile tremurând. Ştia că lui Bangare nu-i arde de 
glume. Avea o familie mare. Două femei şi şase copii, fără a mai 
pune la socoteală neamurile. Atunci se apropie de prizonierul care 
îl fixa cu teroare, căutând un loc mai puţin, dureros. 

— Hai odată! Nu vreau să pierd vremea! 

Artizanul reglă iar flacăra arzătorului ca să fie cât mai slabă, 
încercând să nu se uite la viitoarea sa victimă. Apoi, îi atinse uşor 
cu flacăra o coapsă. În momentul în care flacăra linse pielea, 
prizonierul scoase un răcnet inuman. 

Bangare scoase o înjurătură: 

— Nu acolo, imbecilulle! Arde-i ochii sau urechile! 

Cum cumnatul său nu se mişca, îi apucă mâna şi i-o îndreptă 
către fața lui Babu. Acesta simți căldura infernală şi reuşi să 
articuleze: 

— Nu! Nu! Jur că o să spun! 

Bangare nu clinti flacăra. 

— Spune atunci! 


— Grăsanul... Georges. Cel care închiriază maşini. 

— Georges? 

Bangare nu putea să-şi creadă urechilor. La orice s-ar fi gândit, 
numai la asta, nu. Îl cunoştea bine pe uriaşul expatriat pe care îl 
considera un mototol şi un ratat. Era un tip care nu s-ar fi 
amestecat nici mort în politică. Şi nu era deloc genul de om care 
să-l umple de bani pe Babu. Era clar că acesta mințea. 

— Mai rumeneşte-i puţin ouţele. Făcu el. Vorbeşte tâmpenii. 

— E adevărat, şefu” îți jur că e Georges! Voia să afle mai multe, 
pentru că voia să-i arunce o moşmoană tovarăşului preşedinte. 

— De ce? 

Un tip ca Georges nu credea în vrăjitoriile africane. 

Printre gemete şi hohote de plâns. Babu îi relată cu lux de 
amănunte propunerea lui Georges Vallos. Bangare îl asculta 
perplex. Victima sa era deja prea speriată ca să mai mintă. Aşadar 
era ceva necurat la mijloc, iar francezul deținea cheia misterului. 
El stinse flacăra arzătorului pe care îl puse alături. Îi avea să fie 
ceva mai greu să afle adevărul de la Georges. Era alb şi nu putea 
să-l prăjească ca pe Babu. 

— În ordine. Acum plecăm 

Vădit uşurat, cumnatul său se grăbi să-şi ia în primire lampa 
de sudură. Bangare îi arătă bancnotele de pe masă spunând: 

— Sunt ale tale. Le-ai câştigat în mod cinstit. 

— Nu, nu vreau nimic, protestă artizanul. 

Bangare îl privi cu răceala şi îi vâri banii cu sila în buzunar. 
Celălalt nu mai opuse rezistență. Peter îl dezlegase pe prizonier şi 
îl luă pe umăr. Nefericitul nu era capabil să meargă. Bangare îi 
mai aruncă peste umăr cumnatului său: 

— Nu m-ai văzut... Ai înțeles? 

Strada era întunecată şi pustie. Ali-Şişu' aştepta la volanul 
maşinii R 16. Peter îl aruncă pe Babu pe bancheta din spate şi se 
urcă lângă el. 

Peste cinci minute, se aflau în fața barajului de pe Bulevardul 
Republicii. Când maşina pătrunse în grădina vilei sale, Bangare îi 
ordonă lui Peter: 

— Ocupă-te tu de el. După aia. Îngroapă-l sub arborele de 
mango. 

Peter scoase negrul din maşină, ca pe un pachet. Babu nu 
reacționa, abrutizat de durere. El gemea continuu ca un câine 
bolnav. 


Sud africanul îl lungi lângă piscină. Scoase de la picior tija 
ascuțită de care nu se despărțea niciodată. 

El îl întoarse pe Babu cu fața în jos. Apoi potrivi tija la mijlocul 
cefei acestuia, înfingându-i-o cu putere, cu precizia unui chirurg. 

Babu tresări puternic într-un spasm de agonie şi rămase 
nemişcat, de parcă ar fi fost fulgerat. Peter şterse tija de 
pantalonul său şi o puse la loc. Era într-adevăr un mod foarte 
amuzant de a lua viața cuiva. 

x 

Soarele apăruse la orizont. Emmanuel Bangare opri maşina în 
fața casei lui George Vallos. Reflectase mult până să ia o hotărâre. 
Când băiatul îl zări, rămase încremenit de frică. 

— Stăpânul tău e acasă? îl întrebă mieros Bangare. 

— Da, şefu'? Doarme încă. 

— Bine. Atunci intru să-l văd. 

El pătrunse în casă urmat de Peter. Era o încăpere tristă, 
dezordonată. Pe masă, era o sticlă goală de J&B, iar hainele 
zăceau în grămezi. Sub o plasă de țânțari, sforăia Georges. 
Metisul îl privi câteva clipe, apoi luă pumnalul lui Ali-Şişu” şi îl 
înțepă uşor pe francez în umărul învelit în slănină. Acesta se 
deşteptă într-un salt, clipind din ochi. Bangare ridică storurile de 
la ferestre ca să fie mai uşor de recunoscut. 

Georges Vallos se făcu alb ca ceara. Cu gura căscată, cu ochii 
înnebuniți de spaimă şi cu bărbia gelatinoasă tremurând, el 
încercă să schițeze un zâmbet. 

Bangare îşi zise că micul său efort merita osteneala. 
Jucându-se neglijent cu pumnalul, el zise cu blândeţe: 

— Tovarăşe, eşti în stare de arest. Îmbracă-te ca să mergi cu 
noi... 

Georges Vallos zise clănțănind din dinți: 

— Dar ce s-a întâmplat? Ce am făcut? 

— Ai atentat la Revoluţie, zise Bangare. Şi ai complotat 
împotriva tovarăşului Preşedinte. 

Georges simți cum i se taie picioarele. Apucă o sticlă de Vichy 
Saint-Yorre pe jumătate plină şi o goli pe loc. Ştia că începea cea 
mai lungă zi din viața sa. 


Capitolul XI 


Colonelul Uedraehgo intră în camera relativ răcoroasă în care 
se afla Malko şi cei doi americani. Era escortat de mai mulți negri 
înarmaţi, cu chipuri fioroase. Erau verişorii săi care îşi 
procuraseră puştile Kalaşnikov de la membrii CDR-ului asasinați. 
Acum formau o gardă de onoare în jurul ofițerului african. Acesta 
purta haine civile. 

El se aşeză la o masă mare din lemn. Zâmbea. 

— Am veşti bune. Am reuşit să stabilesc toate contactele 
necesare, iar partizanii mei nu aşteaptă decât un gest de la mine 
ca să acționeze. 

Malko simţi o mare uşurare. Nu se mişcaseră din ajun din casa 
marabut-ului, ca să nu fie văzuți nişte albi în sat. Oricând putea 
cineva să vorbească vrute şi nevrute. Orizontul său se limita la 
pereții de lut şi la curtea interioară. Chris Jones consumase o 
cantitate uriaşă de orez fiert şi se simțea mult mai bine. Milton, în 
schimb, refuza să se mai atingă de altceva în afară de sardele în 
conservă, cu condiția să deschidă chiar el cutia. 

Cei cinci membri ai CDR, asasinați, fuseseră îngropați, iar 
familiile lor, amenințate cu represalii şi mai rele dacă vorbeau. 
Lumea din sat prinsese frică de marabut, aşa că, cel puţin o lună, 
nu era pericol să vorbească. 

— Când vom pleca spre Uaga? întrebă Malko. Colonelul 
Uedraengo păru un pic încurcat. 

— Cred că va trebui să ne schimbăm planul într-o măsură 
oarecare. Trebuie să mă mai întâlnesc cu nişte prieteni înainte de 
a merge în capitală. Aş vrea să rămân singur, aşa că amo 
sugestie. Un taxi colectiv vă poate duce pe drum sigur la Niamey. 
De acolo pleacă un avion pe zi la Uaga. Dumneavoastră veţi sosi 
în mod oficial, iar noi ne vom întâlni acolo. 

Malko tăcu. Soluţia colonelului era mult mai riscantă decât 
planul prevăzut, adică păstrarea clandestinităţii totale până la 
declanşarea puciului. 

— Bine. Spuse el. Sper ca plecarea mea să nu stârnească 
valuri. Dar prietenii mei? 

— În privinţa lor nu sunt probleme. Ei au fost în excursie, aşa 
că se vor întoarce pur şi simplu. Pot pleca încă de acum. Ca să 
ajungă acolo până la noapte. Drumul poate fi greu pentru că a 
plouat. 


Cele două gorile erau deja în picioare. Chiar şi Uaga era mai 
civilizată decât Gaigu. 

— Cum ne vom reîntâlni? întrebă Malko. Va trebui să fim 
extrem de precauți. 

Colonelul scoase din buzunar ceva ce semăna cu un portchei şi 
i-l arătă lui Malko. 

— Cineva vă va aduce acest obiect şi vă va conduce la noi. 
Mâine vom fi şi noi în Uaga. 

Aceasta era Africa. Nici telefon, nici mesaje scrise. Malko 
încercă să fie optimist. Acum totul depindea de Uedraengo. Deşi 
dispunea de mijloace primitive, logistica acestuia părea să 
funcționeze mai bine decât a sa. 

— Foarte bine, zise el. Cum ajung îl voi contacta pe stranger-ul 
meu care este în măsură să vă dea informațiile necesare pentru 
punerea la punct a fazei finale a operațiunii. Sunteţi sigur că nu 
veți fi în pericol la Uaga? 

— Acolo unde merg eu, nu mă va denunța nimeni. 

Malko se gândi la sovieticul omorât în deşert, probă că 
Uedraengo fusese urmărit din Coasta de Fildeş. Oare ce ştiau cei 
din KGB? Era ca o cursă contracronometru. 

Un bărbat intră şi îi spuse colonelului ceva la ureche. Acesta îi 
zise lui Malko: 

— A sosit taxiul dumneavoastră. Nu trebuie să puneţi nicio 
întrebare. Omul meu cunoaşte drumurile. Totul se va petrece cu 
bine. Cei doi îşi strânseră mâinile îndelung, sub privirile 
neliniştite ale gorilelor care se simțeau abandonate. Deşi mureau 
de sete, nu îndrăzneau să se apropie de nimic, chiar dacă era 
vorba de băuturi îmbuteliate. Cu africanii ăştia nu puteai fi sigur 
de nimic... 

Malko ieşi afară. În fața casei, era o maşină plină cu negri 
apatici. Avea rezervat cel mai bun loc, de lângă şofer, iar în loc de 
aer condiționat, o fereastră deschisă... Înainte de a pleca, el vorbi 
cu Chris. 

— În seara asta, să mergi să cinezi la „Ricardo”. Te voi vedea 
acolo. 

Cu o strângere de inimă, Malko văzu cum se îndepărtează de 
sat. Urmă imensitatea monotonă a savanei africane. Şoferul gonea 
nebuneşte, mai mult după instinct, fără cel mai mic reper. Până 
la Niamey era un drum de şase ore. 


x 

Georges Vallos, aşezat pe un scăunel în fundul unui cagibi, 
încerca să-şi stăpânească bătăile inimii. Îşi tampona cu batista 
echimoza de pe tâmpla dreaptă. Când Bangare îl anunţase că nu 
îl duce la Siguranța Generală, el încercase să sară din maşină. 
Imediat însă, Ali Peter şi cei doi algerieni îl coşcoviseră în bătaie. 
Când au trecut prin barajul de pe bulevardul Republicii, ei l-au 
acoperit cu o pânză. Fusese adus în cagibi şi-l lăsaseră acolo, cu 
mâinile legate la spate, fără aer curaț, speriat de moarte. Se 
auzeau zgomote, dar ştia că nu se află într-o instituție publică. 
Ştia ce putere are Bangare. 

Uşa se deschise şi unul dintre călăi îl scoase şi îl conduse 
într-un living-room elegant. Acolo era Bangare, îmbrăcat în ținută 
de camuflaj. 

Îl aşezară la masă şi fu servit cu o cafea, sub privirile 
afectuoase ale lui Bangare. Acesta îşi aprinse o țigară şi zise: 

— Am aflat tot. Complicele tău a mărturisit. Ţin mult la tine. 
Aşa că, dacă colaborezi cu noi, totul se poate aranja pentru tine. 
Poţi primi chiar şi o concesiune exclusivă în închirierea maşinilor. 
Tovarăşul Preşedinte vrea să dezvolte economia naţională. Ce 
părere ai? 

Parcă ar fi fost vorba de o întâlnire de afaceri... 

Georges dădu din cap şi zise cu glasul sugrumat: 

— Da, cred că este o idee bună... 

— Bine, atunci spune ce s-a întâmplat cu Babu. 

Georges avusese timp să-şi pregătească povestea. El începu să 
înşire totul cu amănunte, explicând că Babu era cumnat cu 
angajatul său. Vorbi despre Yamaha şi de dorinţă lui de a ajuta. 
Bangare zise cu un ton detaşat. 

— Tu nu i-ai cerut nimic în schimb? 

— Trebuia să lucreze pentru mine în afara serviciului lui. Zise 
Georges... 

Bangare făcu un semn amical. Cu o mişcare fulgerătoare, el 
azvârli cafeaua fierbinte în obrazul lui Georges şi sări în sus. 
Urlând: 

— Ticălosule! Mincinosule! Contrarevoluţionarule! Alb împuţit! 
Mă crezi un tâmpit? O să te distrug! 

El începu să-l lovească furios sub privirile amuzate ale 
complicilor săi. În cele din urmă, se calmă, îl culese pe francez de 
pe jos şi îl lovi cu capul de masă. 


— Ai să-mi spui tot ce ştii altfel nu ai să mai vezi Uaga 
nenorocitule! Aici nu te va căuta nimeni, nici chiar ambasadorul 
tău! 

Georges se întreba cum va avea curajul să reziste. 

x 

Malko încerca să-şi stăpânească emoția în timp ce dădea 
paşaportul la control. În plus, era mort de foame. Între Niamey şi 
Uaga nu exista niciun serviciu, nici măcar la clasa întâi. Se 
gândea cu nostalgie la ultima sa călătorie cu Air France Paris-New 
York, la Club. Cu foie gras şi vin Bordeaux! Soldatul îi înapoie 
paşaportul. Malko trecu barajul poliției vamale. Nu zări pe nimeni 
suspect în mulțimea de negri. Ajunse la standul lui George Vallos. 
Acesta nu se afla acolo, dar un negru îl întâmpină foarte serviabil. 

— Şefu” este la hotel. Doriţi o maşină? 

Maşina era un Datsun identic cu cel închiriat deja, dar fără aer 
condiționat şi cu mult mai murdar. Politicos, el refuză oferta şi se 
îndreptă către standul firmei Budget. Peste cinci minute, el era la 
volanul unui Mercedes cu aer condiționat. Era o adevărată 
minune! Acum trebuia să-l găsească pe Vallos. 

Biroul acestuia de la hotel L'Independance era închis. Malko 
plecă la Silmade. Acolo, el cobori la subsol. Adjunctul negru al lui 
Georges îl primi cu un zâmbet călduros. 

— Şeful nu este aici. A plecat azi dimineață devreme. Revino pe 
la ora trei. 

Nervos, Malko simți că timpul zboară fără ca el să fi rezolvat 
ceva. Vallos trebuia să dețină deja informaţiile care să permită 
atacarea Consiliului Convenţiei. El urcă în camera sa. Telefonul 
suna. Era vocea suavă a Elianei: 

— O, erai acolo? De ce nu m-ai sunat? 

Atunci, Malko avu o inspirație. 

— Spune-mi. Te rog ceva Am doi prieteni care vor sosi la Uaga. 
Nu au prea mulți bani. Nu ai putea să-i gâzduieşti la tine vreo 
două sau trei zile? 

— O, bineînțeles că pot, răspunde libaneza. Vino la mine. O 
să-ți dau cheile casei. 

Până avea să-l întâlnească pe Vallos, nu avea altceva de făcut. 
Vila Elianei putea fi un loc bun de repaus pentru câteva ore. 
Tânăra îl aştepta pregătită. Purta un costum roşu ca focul, o 
adevărată invitație la viol. 

Ea se frecă laguroasă de Malko, cum face o pisică atunci când 


îşi vede stăpânul. 

— Ai avea timp să faci o baie până îți sosesc prietenii, nu? 

— Sigur că da. Răpunse Malko încântat. 

Eliane era la fel de focoasă ca şi înainte. După ce ieşi din baie. 
Malko fu luat în primire cu tot elanul. 

x 

Crupa cambrată a Elianei nu mai avea secrete pentru Malko. El 
o penetra cu ardoare, în timp ce femeia debita un torent de 
obscenități într-un amestec de franceză şi arabă. Era transpirată 
şi fierbinte. Malko explodă şi căzu epuizat de oboseală şi căldură. 

— Tu îl cunoşti pe Georges Vallos, cel care închiriază maşini? 

— Da. 

— Aveam o întâlnire de afaceri cu el. Dar nu a venit. Nimeni nu 
ştie unde se află. Nu ai putea să-l găseşti? 

— Voi încerca. Am un băiat foarte descurcăreț. Vrei să vin la 
hotelul tău, dacă aflu ceva? 

— Nu, ne vom întâlni tot aici, după-masă. Poţi să te ocupi de 
asta cât mai repede? 

— Sigur că da. Dragul meu. 

Uaga era un amărât de orăşel în care băieții cunoşteau toate 
mişcările albilor. 

x 

Malko avu timp să facă un duş şi să-l caute din nou pe Vallos, 
dar în zadar. Angajatul acestuia nu era deloc îngrijorat. În această 
țară, puteai oricând să fii victima unui accident de maşină, o 
pană de cauciuc sau orice altceva... Uaga continua să fie ciudat 
de calmă, excepție făcând orele nopţii, când se auzeau 
împuşcături. 

În articolele din L'Observateur, unicul ziar al opoziţiei, era 
denunțată apatia africanilor față de regimul lui Sankara. Acesta 
putea dormi liniştit: radioul emitea sloganuri revoluţionare, iar 
cotidianul oficial Sidwaya publica nenumărate moțiuni ale 
grupuleţelor ce se raliau la noul regim. În acest timp, de pe piaţă 
dispăruse chiar şi pasta de bărbierit... 

Când trecu pe lângă zona „interzisă”, Malko nu putu să nu se 
gândească la ceea ce se punea la cale. Spera ca Uedraengo să 
reuşească. Oricum, el ar fi fost cu mult mai liniştit dacă treaba ar 
fi fost făcută cu ajutorul puşcaşilor marini. CIA însă nu voia să fie 
amestecată. Incidentul din deşert, cu rusul pe care îl doborâseră, 


îl obseda. Trebuia să-l anunţe pe Eddie Cox. Era însă riscant să-l 
contacteze pe şeful centralei CIA în această fază a misiunii sale. 

El îşi parcă maşina în fața vilei Elianei. Libaneza îl aştepta pe 
verandă, aşezată într-un fotoliu de răchită. Ea se ridică şi se 
îndreptă spre el cu unduirea inimitabilă a şoldurilor în formă de 
amforă. Ea se încolăci în jurul trupului său ca o liană. 

— Ai noutăți despre Georges Vallos? 

— Da. Avem timp berechet ca să ne distrăm. 

Malko simți cum i se strânge stomacul. 

— De ce? A avut vreun accident? 

— Nu. Dar a fost arestat azi dimineaţă, la el acasă. 


Capitolul XII 


Lui Malko îi dispăruse complet orice chef de făcut dragoste. 
Eliane constată cu decepţie în glas: 

— Nu mă mai iubeşti? 

— Ba da. Cum să nu? Dar ce i s-a întâmplat lui Georges? Este 
ceva grav? 

— Habar n-am. Ticălosul de Bangare a venit la el acasă însoțit 
de oamenii lui. Băiatul din casă i-a văzut şi-a povestit unor 
prieteni din piață. Aici asta nu înseamnă însă mare lucru. Au mai 
fost arestați oameni pentru nişte fleacuri. Unul trimisese 
guvernului o notă de plată şi au vrut să-l sperie. În Uaga se poate 
orice. 

Eliane se dedică ocupaţiei sale favorite. Malko se străduia să 
alunge gândurile negre ca să se poată bucura de câteva clipe de 
plăcere şi destindere. Totul s-ar fi putut termina cu o catastrofă. 
Limba Elianei explora împrejurimile urechii lui, în timp ce el 
încerca cu disperare să facă un bilanţ al ultimelor evenimente. 
Colonelul Uedraengo trebuia să fi sosit deja în Uaga. Milton şi 
Chris erau pe drum, iar Bob urma să-i livreze a doua zi 
camioanele. Mai lipsea elementul de bază: informațiile privind 
deplasările lui Sankara. Pentru ca lovitura să fie sigură, în cazul 
în care varianta Korsimiro se dovedea imposibilă... Arestarea lui 
Georges Vallos era extrem de gravă. Se aprinsese beculețul roşu. 
Singura cale era ca să se salveze cine poate. Corelată sau nu cu 


uciderea rusului, arestarea lui Georges omora acțiunea încă din 
faşă. 

Malko luă o decizie: singurul lucru cu cap era să demonteze 
totul. Cu atât mai rău pentru consecințe. Nu avea dreptul să mai 
pună şi alte vieţi în pericol. În cazul acesta nu mai era vorba de 
ruleta rusească, ci de ruleta belgiană, în care fiecare despărțitură 
a încărcătorului are câte un glonț. El se desprinse cu greu de 
Eliane. 

— Pleci? îl întrebă ea decepționată. 

— Da. 

— Te duci să-i cauţi pe prietenii tăi? 

— Da. 

Deodată, vila Elianei putea deveni un element capital pentru 
viața lor. 

— Atunci, eu te aştept aici. Făcu tânăra femeie. 

Ea îl privi cum pleacă, cu ochii flămânzi de dragoste. 

Cu gândurile aiurea. Malko fu cât pe aci să dea cu maşina 
peste o bicicletă, în intersecția cu drumul către Niamey. Fără să 
vrea, se uita mereu în oglinda retrovizoare. Cu Georges în arest, 
fiecare clipă petrecută în Uaga reprezenta un pericol de moarte. 
Era însă obligat să se întoarcă la hotelul Silmade căci acolo 
trebuia să-l caute trimisul lui Uegraengo. 

În momentul în care parcă Mercedesul în faţa hotelului văzu un 
bărbat care se apropia de el. Cu inima strânsă, el rămase 
nemişcat. Negrul părea la fel de speriat ca şi el. După ce se uită 
împrejur, el scoase din buzunar acel port-chei pe care Malko îl 
văzuse în mâna colonelului. Era semnalul de recunoaştere. 

— Veniţi cu mine. Şefu”? 

Negrul se urcă pe motocicleta Jamaha şi plecă în viteză. Malko 
îl lăsă să se îndepărteze puţin, apoi se luă după el, sperând ca să 
nu fie luat la ochi de vreunul din negrii ce stăteau la intrarea 
hotelului. Mesagerul colonelului se îndrepta către barajul 
numărul trei. Apoi intră pe drumul către Niamey, pe lângă 
sinistra „Bois de Boulogne”... Pătrunseră apoi în imensul cartier 
african Zogona, cu drumuri de pământ bătătorit, nenumărați 
negustori şi scufundat în întuneric aproape total. 

Malko îşi urma cu greu ghidul care îl conduse până în grădina 
unei vile. Doi bărbaţi apărură din noapte şi închiseră porțile în 
urma sa. Ghidul sună la intrarea în vilă. Uşa se deschise şi în 
prag apăru un negru înalt, cu trăsături foarte fine... 


— Bun venit, domnule Linge. Prietenul nostru este aici. 

În interior dompea o căldură insuportabilă! Nu erau prea multe 
mobile. În schimb, se vedea un televizor şi trei aparate video Akai, 
puse unul peste altul. Malko se aşeză pe o canapea, iar gazda sa 
zise unui băiat: 

— Du-te după băutură! 

— Nu am cheia, şeful 

Negrul făcu un gest de scuză către Malko. 

— Asta-i treaba, şefu”! Trebuie să ținem totul sub cheie, altfel se 
apucă de băut. Băuturile sunt în bucătărie.. Zoo, adu un 
ventilator.. 

Băiatul aduse unul imens şi îl puse în funcțiune. Malko se 
simți un pic mai bine. Peste trei minute uşa se deschise şi apăru 
un personaj înfăşurat într-un bubu cafeniu, cu o calotă deschisă 
la culoare pe cap: era colonelul Uegraengo. 

— După cum vedeți, dragă prietene, totul se petrece cu bine 
aici în Uaga. 

Băiatul reuşise să găsească cheia şi veni cu brațele pline cu 
cutii de bere Flag. O vreme se auzi numai zgomotul făcut de berea 
ce era înghițită cu plăcere. Colonelul scoase din buzunar o hârtie 
şi i-o întinse lui Malko. Pe ea erau scrise următoarele cuvinte: 
„Salut, tovarăşe. Noi te aşteptăm şi suntem gata să te urmăm. 
Moarte lui Sankara.” 

Semnătura era ilizibilă. Colonelul spuse: 

— Este de la tovarăşul meu. Colonelul Kolgo. Mă aşteaptă 
mâine în Po, ca să-mi pună la dispoziție toți oamenii săi. E 
fantastic, nu-i aşa? Să bem pentru eliberarea țării. 

El ridică paharul. Malko nu îndrăznea să-i spună imediat 
adevărul. Cu inima strânsă, se gândea la duşul rece pe care i-l va 
administra curând colonelului. 

x 

— Salut, tovarăşe. Patria sau moartea! Vom învinge! 

— Patria sau moartea! Vom învinge! 

Salutul revoluționar odată schimbat, maşina R 16 îşi continuă 
drumul, lăsând în urmă barajul militar. Îmbrăcat în uniformă de 
camuflaj şi înarmat cu eternul Kalaşnikov, Emmanuel Bangare 
nu se temea de soldați. Aceştia nu apucaseră să-l zărească pe 
Georges Vallos, care zăcea făcut grămadă pe planşeul maşinii, 
călcat în picioare de cei doi algerieni Bietul grăsan mirosea urât a 
sudoare amestecată cu frică. Încă din zori, fusese maltratat în vila 


lui Bangare. Fusese bătut, băgat cu capul în piscină până la 
sufocare. Ali-Şişu” se distrase încercând să-i bage cu sila în gură 
un crab viu. Cu toate astea, el menținuse aceeaşi versiune, din 
care Bangare nu credea nicio iotă. 

Ceea ce îl înspăimânta cel mai mult era senzația că nimănui 
nu-i pasă de el... în plus, era mort de foame. 

— Unde mergem? întrebă el. 

Bangare întoarse capul cu o privire feroce. 

— Chiar vrei să afli? 

Georges îşi luă inima în dinți. Savana din jur nu părea de bun 
augur, tot ce ştia era că se aflau pe ruta Bobo-Diulasso. Până în 
Bobo, nu era nimic şi asta nu-i mirosea a bine. 

— Vreau să vorbesc cu cei de la ambasada mea, zise el. Tot ce 
faceți voi este total ilegal. 

Ali îi trânti un pumn în nas care îl făcu să schelălăie de durere. 
În maşină se lăsă o tăcere grea. Se scurse astfel o jumătate de 
oră. Bangare micşoră viteza. Întunericul înghiţise deja copacii 
cenuşii ai savanei. În apropiere se mai puteau zări casele unui 
sat. Maşina făcu un viraj la dreapta, îndepărtând cetele de copii 
cu sunete lungi de claxon. Curând, se opri la malul unui lac lipsit 
total de vegetație. Algerienii îl îmbrânciră pe Georges afară din 
maşină El trase în piept aerul proaspăt. Bangare se înfipse în fața 
lui. 

— Ştii unde ne aflăm? 

Georges ştia. Era satul Kudugu. El lăsă capul în jos fără să 
răspundă. Bangare îndreptă. Teava Kalaşnikovului către malul 
lacului, unde se zărea ceva ce semăna cu un trunchi de copac. 

— Dar aia ştii ce este? 

Vallos ţinea capul în jos cu încăpățânare, refuzând realitatea şi 
încercând să domine panica ce îl cuprindea. Călăul său îl împinse 
până la malul lacului, până când albul trebui să se încordeze ca 
să nu cadă în apă. leşit pe jumătate din apă, un crocodil stătea 
imobil cu gura larg deschisă, ca şi cum ar fi fost un trofeu de 
vânătoare... 

Acest loc era bine cunoscut în întreaga țară. Era domiciliul 
crocodililor sacri, ultimii din zonă. Nimeni nu avea voie să-i ucidă, 
din cauza unei legende străvechi. Câţiva copii se jucau în preajmă 
cu nişte pui de găină. Un algerian prinse un pui şi îl aruncă spre 
crocodil. Maxilarele uriaşe înfulecară prada cu un zgomot 
sinistru, într-o fracțiune de secundă. 


Vallos simţi cum i se taie picioarele. Bangare îi arătă atunci şi 
alți crocodili lungiţi la mal. Foarte aproape de apă. 

— Îi vezi? Este ora de haleală. 

Georges nu răspunse nimic. Crocodilul nu-şi putea astâmpăra 
foamea cu un pui prăpădit... 

Francezul se uită la el cu un zâmbet nenorocit: 

— Domnule Bangare, presupun că nu vorbiţi serios. 

Metisul zise rânjind: 

— Aşa crezi tu? 

Ca să-şi sublinieze ideea, îl îmbrânci brusc pe Vallos către 
crocodilul înfometat. Georges se împiedică şi căzu, fiind țintuit la 
pământ de piciorul lui Bangare. Monstrul se mişcă încet către el, 
curios. 

Georges scoase un urlet, iar copiii o luară la fugă. De la 
distanță, Pater savura scena, minunându-se de ingeniozitatea 
şefului său. În cele din urmă, metisul îl eliberă pe Vallos, care se 
ridică iute. Întâlni ochii reci ca gheața ai metisului şi simți un fior 
rece pe spate. Omul era un sadic care se amuza. 

— Ascultă, făcu Bangare. Până acum, m-am purtat cu mănuşi 
cu tine. Dar nu mai am timp. Trebuie să-mi spui adevărul. După 
aia, putem deveni chiar tovarăşi... în caz contrar, te leg de 
picioare şi te las aici în voia sorții. Noi vom sta în maşină, ceva 
mai încolo. Crocodilii ăştia sunt destul de timizi acum. La lăsarea 
nopții însă — peste vreo jumătate de oră — vor vrea să mănânce şi 
tu le vei sta la dispoziție. Desigur, nu te vor înghiți dintr-odată... 

— Sunteţi complet nebun, zise Georges. Vreau să... 

— Părerea mea e că mai întâi îți vor ronțăi un picior, apoi te vor 
trage în apă, unde se simt mai bine. După aia te vor împărți între 
ei. 

Georges nu reuşea să articuleze niciun cuvânt. Bangare se 
temu că va sucomba de frică, aşa că se hotări să-i dea un pic de 
curaj. 

— Ascultă, zise el. Dacă eşti inteligent, o să fac ceva ca să obţin 
o compensație ca să ai drepturi exclusive în afacerea ta. Ştii doar 
că tovarăşul Preşedinte nu îmi refuză nimic... 

Transpirând prin toți porii. Vallos stătea cu ochii ţintă la 
crocodilul cu dinţii ascuțiți ca pumnalele... Brusc, simți cum 
Ali-Şişu” îi leagă picoarele şi apoi, tot corpul. Era ca un caltaboş. 

— Îţi urez petrecere frumoasă! făcu metisul cu un ton vesel. 

În jur, nu se mai vedea picior de sătean. Întunericul se făcea 


din ce în ce mai dens înghițind contururile caselor din depărtare. 
Crocodilul începu să se foiască. Făcând o mişcare către el. 

— Întorceţi-vă! O să vă spun totul, începu să urle Georges 
încercând să se rostogolească. 

Bangare făcu cale întoarsă. Ideea cu crocodilii fusese genială. 
Francezul clacase. 

— Hei, şefu” Atenţie la crocodil că îl înhaţă! ţipă Ali-Şişu. 

Bangare scoase o înjurătură. O luă la fugă. Nu avu însă curaj 
să tragă în bestie de teamă că îl nimereşte pe francez. 

Toată manipularea sa se întorcea împotriva lui ca un 
bumerang! 

x 

Datorită uriaşului ventilator, atmosfera din cameră devenise 
mai suportabilă. Malko bău încă un păhărel cu votcă ca să prindă 
curaj. Ceea ce avea să spună nu era deloc uşor. 

— Colonele, s-a întâmplat ceva neaşteptat în vreme ce eram 
despărțiți. 

Ofițerul îl privi zâmbind încrezător. 

— Ce anume? 

— Din cauze obiective. Suntem obligați să anulăm operaţiunea. 

Pe scurt, el relată ultimele evenimente şi consecințele acestora. 
Negrul îl asculta cu chipul impasibil Când Malko îşi încheie 
discursul, toți rămaseră un timp muţi. Malko ar fi dat jumătate 
din castelul său ca să fie la leghe depărtare. Al doilea negru se 
uită la el cu o undă de dispreț în priviri. Colonelul îşi păstra însă 
calmul. 

— Aşadar, anulaţi operațiunea. 

— Ar fi o adevărată nebunie să o continuăm, pledă Malko. Deja 
comitem o imensă imprudență rămânând aici. Habar n-avem ce 
destăinuiri a făcut Georges până acum. 

— Eu credeam că este unul din oamenii dumneavoastră, 
remarcă militarul cu o voce blândă. Nu sunteți sigur de el? 

— Când este vorba de tortură, nu poți fi sigur de nimeni, zise 
Malko. 

— Sunteţi sigur că arestarea lui are legătură cu planul nostru? 

— Bineînţeles că nu. Dar există şi posibilitatea aceasta. Ar fi o 
coincidență prea mare! 

Colonelul dădu din cap, ca şi cum îi împărtăşea punctul de 
vedere. Apoi ridică paharul zâmbind ciudat. 

— Ei bine, nu mai rămâne decât să ne urăm noroc! 


Malko se prefăcu că nu înțelege. 

— Colonele, putem să punem în aplicare planul de ajutor în caz 
de pericol ca să părăsiți țara în siguranţă, împreună cu toți cei 
care vor să vă ajute. 

Colonelul aşeză paharul pe masă. Apoi zise cu o voce fermă, 
apăsând pe fiecare cuvânt: 

— Domnule Malko Linge, nu mă voi întoarce în Coasta de 
Fildeş decât după eliberarea țării mele de sub jugul marxist. 
Pentru asta sunt aici. Regret nespus de mult că trebuie să renunţ 
la colaborarea cu dumneavoastră. Eu voi duce la îndeplinire 
misiunea începută. Nu mai pot da înapoi. 

El schimbă o privire cu celălalt negru, care îl aprobă cu 
gravitate, dând din cap. 

Malko rămase fără să spună o vorbă. Era o adevărată 
catastrofă. Nu îi rămânea decât să se retragă în vârful 
picioarelor - lucru ce îi repugna cumplit - sau să participe la o 
aventură care risca să se termine tragic. 


Capitolul XIII 


— Colonele, spuse el. Sunt gata să vă ajut. Dar riscăm să fim 
prinşi în capcană. Poate că în acest moment, casa aceasta este 
înconjurată... 

Colonelul Uedraengo zâmbi. 

— lar ați uitat că aici ne aflăm în Africa. Continuaţi să gândiţi 
ca un alb. La noi, lucrurile nu merg atât de iute... Vă repet: am de 
gând să duc până la capăt ceea ce mi-am propus. Voi reuşi sau 
voi pierde... Prea multă lume are încredere în mine. Vă, înțeleg 
perfect motivele. De aceea nu aş fi supărat pe dumneavoastră 
dacă ați pleca acum şi m-ați lăsa să mă descurc singur. Aşa e 
viața. Eu nu mai vreau să pierd timpul. Voi continua. Ce hotărâre 
definitivă aţi luat? 

Malko stătea cu ochii ţintă la paharul gol, ciufulit din cauza 
ventilatorului. Ştia dinainte poziția CIA-ei potrivit căreia trebuia 
să plece imediat de aici. Eddie Cox nu ar fi ezitat nicio secundă. În 
ceea ce îi privea pe cei doi bodyguarzi, ei l-ar fi urmat oriunde. 

Nu degeaba se numea el prințul Malko Linge. Când eşti 


moştenitorul unor asemenea nume şi tradiții, nu poți să dai bir cu 
fugiţii sub pretextul că ţi-e viața în pericol... 

— Colonele, zise el cu gravitate, eu cred că faceţi o greşeală, dar 
am de gând să rămân alături de dumneavoastră. 

Negrul se ridică spontan şi îl îmbrăţțişă. Mirosea a tabac şi a 
sudoare, dar în ochi i se citea o imensă bucurie. 

— Mulţumesc, spuse el. Dacă reuşim cu bine, vă voi fi prieten 
pe viață. Dacă lucrurile iau o întorsătură proastă, vă rog un 
singur lucru. Am pormis soției mele, care se află la Abidjan, că mă 
voi întoarce acolo viu sau mort. Ştiind că dumneavoastră aveţi 
fuga asigurată, promiteţi-mi că îmi veți duce trupul acolo... 

— Sper să nu fie cazul, spuse Malko. Vă promit, aveţi cuvântul 
meu. 

— Atunci, totul va fi bine. 

Celălalt negru dădu un ordin băiatului, care fugi la bucătărie şi 
reveni cu o sticlă de şampanie Moet, medaliată. El umplu cupele 
şi cei trei bărbați le ridicară cu gravitate. Şampania era caldă doar 
toastul era emoționant. 

Ei băură în tăcere, atenţi la zgomotele de afară. Apoi Malko se 
uită la ceas. Cei doi bodyguarzi îi aşteptau ordinele, la Ricardo. 

— Colonele, eu m-am angajat numai în numele meu. Nu pot 
însă să fac la fel în privința celor doi oameni ce mă însoțesc... 
Dacă ei decid să iasă din operaţie, nu voi putea să-i împiedic. 

— Cu atât mai rău, dar ne vom descurca şi fără ei, făcu 
Uedraengo. 

Malko avea impresia că visează. Ofițerul negru începu să 
discute cu însuflețire cu gazda sa, apoi i se adresă lui: 

— Iată planul meu. În seara asta voi trimite un mesager la 
prietenii mei din Po. Le voi cere să mă aştepte în parcul natural. 
Ei vor ieşi din garnizoană sub pretextul că vor executa nişte 
manevre militare. Unul dintre ei are acces la un important depozit 
de muniții... 

— Câţi sunt la număr? 

— Vreo sută. Sunt suficienţi, căci sunt trupă de comando. Vom 
merge la Uaga în camioane. Vom ajunge acolo într-o oră şi 
jumătate. Pe drum nu se află niciun baraj mai serios. În noaptea 
asta voi pregăti un plan de atac al perimetrului de securitate, cu 
mai multe grupuri pentru a neutraliza cazarma jandarmeriei. 

Malko scoase din buzunar planul de apărare primit de la 
Georges, cu amplasările barajelor şi blindajelor. Colonelul le 


studie şi chipul i se lumină. 

— lată ce îmi lipsea! Cu ajutorul lor vom elimina rezistența cea 
mai periculoasă şi vom putea pune mâna pe posturile de radio şi 
T.V. Imediat voi lansa un apel către popor. 

— Dar dacă Sankara nu se află acolo? 

Colonelul făcu un gest fatalist. 

— Atunci lupta va fi mai lungă, căci el mai are prieteni în Po şi 
în LIPAD. Eu cred că țara va fi de partea mea. El nu va îndrăzni 
să mă înfrunte. 

— Riscaţi să vă izbiți de o rezistență încrâncenată. 

— Nu. Au prea puţină muniţie în Uaga. Ştiu asta de la prietenii 
mei. Sankara nu are încredere nici în propriii săi oameni. Noi 
avem de partea noastră dreptatea, iar ei, nu. 

— Nu vreţi să mai aşteptaţi două zile ca să-l surpindețţi în ziua 
când ambasadorii prezintă scrisorile de acreditare? 

— Ar fi prea periculos să aşteptăm. Fiecare secundă petrecută 
aici reprezintă un imens pericol. Mergeţi aşadar să vă întâlniți 
prietenii ca să aflați ce vor. 

— Vă regăsesc tot aici? 

— Da. Răspunse colonelul. Avem mult de lucru. Dacă voi fi 
nevoit să fug, există un loc în care să vă las un mesaj? 

— Da. 

El îi dădu colonelului adresa Elianei. Începând cu această 
noapte ei intrau în clandestinitate. 

x 

Restaurantul instalat în jurul piscinei de la Ricardo era complet 
pustiu, în afara unei perechi care flirta. Malko era la cea de a treia 
votcă, ce nu îi atenuase încă neliniştea. Gorilele sale întârziau. Nu 
îndrăznea să se gândească la ce li s-ar fi putut întâmpla. La 
fiecare zgomot de motor, el tresărea. De la barajul din apropiere 
veneau roiuri compacte de țânțari, însetați de sânge. 

Din nefericire, el nu putea să se mişte. Cei doi americani nu 
cunoşteau alt loc de contact... Tocmai se pregăta să comande a 
patra porţie, când de afară se auzi un zgomot de frâne. În 
restaurant apăru silueta masivă a lui Chris Jones, urmat de 
Milton Brabeck. Erau într-un hal fără de hal: prăfuiți şi plini de 
sudoare. Ei căzură pe scaune lângă Malko, înjurând de mama 
focului. 

— Nenorocita aia de rablă ne-a lăsat în mijlocul drumului. Cu 
chiu cu vai am reuşit să rulăm cu treizeci de kilometri pe oră! 


Ei comandară Vichy Saint Yorre şi două Perrier. Malko aşteptă 
ca cei doi să-şi mai tragă sufletul ca să poată vorbi cu ei. Cei doi îl 
ascultară într-o tăcere de moarte, apoi îl întrebară ce intenție avea 
cu eci. 

— Dacă vă retrageți, ați putea pleca mâine dimineaţă, în zori. 
Există un avion pentru Abidjan. 

Chris privea piscina cu un aer impasibil. 

— Dar dacă rămânem nu riscăm să dăm de dracu? 

— Puteţi risca să vă treziți cu un glonț în cap sau cu o detenție 
într-o închisoare africană, zise Malko. 

— Ei, nu-i vorba de asta! Mă gândeam la şmecherii de la 
Langley. În cazul că o mierlim, nu o să le refuze pensiile soțiilor 
noastre? 

— Nu, făcu Malko. Eu sunt şeful misiunii, iar voi trebuie să vă 
supuneţi ordinelor mele. În cazul de mai sus, voi avea grijă să 
trimit un mesaj scris şefului centralei CIA, în care voi arăta că eu 
am decis continuarea misiunii, cu toate riscurile existente şi că vă 
mențin cu mine. Eu voi suporta toate consecințele... 

Chris scuipă în direcția piscinei. 

— Atunci, rămânem şi noi. Poate că vom avea ocazia să ne mai 
şi distrăm niţel. 

Malko îi privi înduioşat. Douăzeci de ani de prietenie nu 
fuseseră o nimica toată. Pe Chris şi pe Milton nu-i speria Volta 
Superioară. Ei nutreau o admiraţie profundă față de prințul 
Malko. 

— Eu unul, aş dori să încerc farmecele unei frumuseți locale, 
zise Chris. Nu vreau să plec de aici fără să ştiu cum €... 

Milton îi adresă o privire încărcată de reproş. El avea principii 
ferme în aceâstă privință, pe care nu le încălcase niciodată. 

Malko plăti nota şi părăsiră restaurantul. Chris lovi cu piciorul 
Range-Rover-ul. 

— Cred că-l vor îngropa aici, făcu el. 

Ei îşi scoaseră lucrurile din maşină şi le transportară în 
Mercedesul închiriat de Malko de la Budget. 

— Ei, asta, da, civilizație, remarcă Milton. 

— Unde mergem? întrebă Chris în timp ce se strecurau printre 
gropile drumului de pământ bătătorit ce şerpuia pe lângă baraj. 

— Acasă la o prietenă, zise Malko. 

— Mă tem că din nou va trebui să ne tratăm cu bromură, oftă 
Milton. 


x 

Eliane lăsase poarta deschisă, iar ei intrară direct în grădină. 
Când apăru în veranda luminată, Malko văzu că singurul ei 
veşmânt era o pânză ce-i înconjura şoldurile. Cu bustul gol, ea se 
unduia ca o silfidă în jurul celor trei bărbați, servindu-i cu 
băutură, sub privirile buimace ale celor două gorile. Cei doi 
americani dormeau în picioare. Ei se scuzară şi se retraseră în 
camera lor. Eliane se grăbi să se aşeze pe genunchii lui Malko. Ea 
îi desfăcu cămaşa şi începu să-i gâdile sfârcurile mameloanelor, 
apoi îl sărută. 

— Cu ce se ocupă prietenii tăi? 

— Doar ţi-am mai spus, sunt veniți aici în vacanţă. 

Ea îl sărută pe gură şi spuse uşor: 

— Nu cred asta. Sunt nişte mercenari... 

Malko, sufocat de sărutare, nu avu timp să-i dea replica. 

— De altfel, şi tu eşti tot un mercenar. Ştiu asta de la început... 

— Cum ai aflat? 

— În seara când ai fost la Eliane, ai vorbit mult cu un spion 
american. În plus, nu eşti un tip normal. Faci o grămadă de 
lucruri bizare... Noi ştim că într-o bună zi, Sankara va fi atacat de 
mercenari. 

Evitând un răspuns de la Malko, ea îl sărută iar. Apoi alunecă 
la picioarele lui pentru a se dedica ocupaţiei sale favorite. Când se 
opriră scăldați în sudoare, tânăra femeie ținu să precizeze: 

— Nimeni nu ştie că te afli aici, în afară de un prieten care va 
sosi curând. 

— Cine? 

— Unul dintre amanţii mei. Locuieşte în apropiere. Este medic 
la un spital. Îi spune nevestei că are o urgenţă şi dă fuga la 
mine... Nu am putut să-l previn în seara asta, dar nu are 
importanță. Nu te va denunța. 

Nici nu termină bine de vorbit, că se auzi o bătaie în poartă. Ea 
se ridică, aranjându-şi eşarfa din jurul şoldurilor. 

— Acum voi fi obligată să mă culc cu el. Altfel s-ar simți jignit. 
Sper că nu te superi pe mine. 

Eliane conduse în cameră un bărbat scund, cu bustul gol, 
zâmbitor. În ciuda craniului chel, părea destul de tinerel. Ea făcu 
prezentările: 

— Yves Arboussier, chirurg la spitalul din Uaga. Malko, un 
prieten. 


Apoi aduse suc de lămâie şi tubib. Malko încercă să lege o 
conversație. 

— Operaţi la spitalul din Uaga? 

Celălalt scoase un oftat. 

— Dacă asta se poate numi a opera! Nu avem nimic. Nici 
anestezice măcar. Bolnavii trebuie să-şi aducă pansamentele... 
Infirmierele refuză sa lucreze după-amiezele de când cu revoluția. 

Medicul părea destul de grăbit. Din minut în minut, se uita la 
ceas. Malko căuta un pretext ca să se retragă. Brusc, un gând 
îngrozitor îl paraliză. Banii, cele treizeci de milioane de franci CFA, 
destinate lui Bob, se aflau în casa de bani a hotelului Silmade! 
Era obligat să se întoarcă acolo! 

— Trebuie să plec, zise el ridicându-se în picioare. 

Medicul nu încercă să-l rețină. 

Când ajunse la Silmade, găsi holul hotelului pustiu ca de 
obicei. 

Un glas îl făcu să tresară puternic. 

— Domnule Malko! 

În spatele lui era Georges Vallos, mai transpirat ca niciodată. 
leşise din biroul său şi se îndrepta către el! 


Capitolul XIV 


— Unde aţi fost până acum? îl întrebă Malko stupefiat. 

El îl privi pe grăsan cu multă atenție. Toate simțurile îi erau 
alertate. 

— Ah. Dacă ați ştii ce-am păţit! Am tras cea mai mare spaimă 
din viața mea. Să mergem la bar şi am să vă povestesc. 

O rază de speranță temperă neîncrederea lui Malko. Poate că 
instinctul său îl făcuse să nu-l părăsească pe colonelul 
Uedraengo. Georges era acolo, în carne şi oase. Barul era şi el 
aproape gol. Francezul comandă un Gaston de Lagrange pe care îl 
dădu imediat pe gât, apoi repetă comanda. 

— Azi dimineaţă, m-am trezit cu Bangare peste mine. Voia să-i 
închiriez un Range-Rover. Fără contract şi fără garanţie. Zicea 
că-i trebuie pentru o misiune oficială. L-am refuzat cerându-i o 
hârtie de rechiziție oficială. Atunci mi-a ordonat să merg cu el, 


promițându-mi actul respectiv. În loc să mergem într-o clădire 
oficială, m-a dus la el acasă, unde m-a amenințat, spunându-mi 
că dacă nu le dau maşina sunt un duşman al Revoluţiei. Eu am 
încercat atunci să fug. Dar oamenii lui m-au prins şi m-au stâlcit 
în bătaie... 

El tăcu şi îşi şterse transpiraţia ce şiroia pe față. 

Malko îl observa cu atenţie. Până aici, povestea lui părea 
verosimilă... Georges pocni din degete în direcția barmanului. 

— Încă un Gaston de Lagrange... 

Se ştie că emoţiile provoacă sete. Malko îl lăsă să se calmeze 
apoi întrebă: 

— Şi apoi ce s-a mai întâmplat? 

— Am rămas acolo toată ziua, aşezat pe un scăunel. M-a 
amenințat şi m-a lovit, dar am rezistat presiunii. Până la urmă a 
trebuit să-mi dea drumul, după ce m-a pus să promit că nu spun 
nimănui ce s-a întâmplat. Altfel, a zis că mă omoară... A trebuit 
să iau un taxi ca să mă întorc aici. Mă bucur că nu m-a ținut mai 
mult. O dată am stat reținut la Securitate patru zile... Nu a fost 
deloc plăcut. 

Malko scrută chipul lui Georges. Omul părea sincer. 

— Bangare nu v-a chestionat în legătură cu altceva? De pildă, 
în legătură cu relația noastră... 

Îşi amintise de chipul metisului din clipa când îi verificase 
paşaportul în aeroport. Georges se şterse iar pe frunte şi bău 
coniacul. 

— Mi-a fost frică de asta, recunoscu el. Dar nu a pomenit nimic 
de dumneavoastră. 

— Mi se pare totuşi cam bizară această coincidență. Oare nu a 
dorit să vă intimideze? 

Georges îşi scutură fălcile gelatinoase. 

— Nu. Nu cred. Tipul e nebun la cap. Acum va trebui să-l 
întâlnesc pe informatorul meu. 

Malko se uită surprins la el. 

— Cred că vă jucaţi cu focul. Dacă vă urmăreşte? 

Grăsanul râse. 

— Imposibil. Eu îi cunosc pe toţi turnătorii Securităţii de la un 
kilometru distanță. lar dumneavoastră aveți mare nevoie de 
informaţiile acelea. 

Acest curaj neaşteptat din partea lui i se păru cam suspect lui 
Malko. 


— Asta aşa-i, dar m-am gândit să decomandez operațiunea. 
Colonelul nu a sosit încă. 

— A, bine, făcu francezul decepţionat. După atâta tărăboi e 
păcat. Mai ales că mâine sosesc şi camioanele de la Niamey. 

— Asta nu înseamnă nimic Oricum am plătit jumătate din bani. 
Pot fi utile totuşi până la urmă. 

— Eu o să mă ocup de problema asta cât mai repede, zise 
Georges. Pot să vă văd mai târziu? 

— Da. Mâine dimineaţă. 

— Unde? 

Era exclus să-i dea ultima sa adresă. 

— Acolo unde vom primi camioanele, zise Malko. Ne vedem la 
stația Esso la ora şapte dimineaţă. Dacă nu aveți nimic nou, nu 
are rost să mai riscați... 

— De acord, îl aprobă Georges. Eu sunt sigur că voi afla ceva. 

Malko îi strânse mâna şi îl privi gânditor în timp ce părăsea 
barul. 

Povestea sa stătea în picioare, dar în meseria lui, Malko 
învățase un lucru: coincidențele erau extrem de rare. Poate că 
Georges era manipulat şi reprezenta un pericol de moarte. 

El plăti pentru Gaston de Lagange şi părăsi restaurantul. 
Oamenii lui Sankara puteau să-i întindă o cursă cu ajutorul 
francezului. Din păcate, răspunsul la frământările sale venea mai 
târziu. 

Acum trebuia să o întâlnească pe Eliane. El făcu cale întoarsă 
de-a lungul barajului nr. 3, ca să se asigure că nu este urmărit. 
Veranda era luminată şi tânăra libaneză îl aştepta ghemuită 
într-un fotoliu din nuiele de răchită, ascultând muzică arabă. Ea 
se ridică imediat şi începu să se lipească de el ca o pisică. 

— M-am gândit tot timpul la tine, dragule, zise ea. De ce ai 
întârziat aşa de mult? Prietenul meu a plecat devreme. 

Încântător cinism... 

— Pare a fi un amant rapid, remarcă Malko. 

— Normal. Îi este frică de nevasta lui. Nu stă niciodată mai 
mult de jumătate de oră. 

— Atunci de ce faci dragoste cu el? 

— Pentru că e tandru. 

Malko privi cerul înstelat. Urma o zi extrem de lungă, iar 
privirea  Elianei prevestea o noapte deloc liniştită. Părea 
nerăbdătoare să-şi răscumpere infidelitatea pasageră. 


x 

Marea stație de benzină Esso, aflată la ieşirea din Uaga era 
plină cu camioane de toate felurile care îşi făceau plinul de 
benzină şi ulei, deşi era abia ora şapte dimineața. În Africa 
oamenii erau matinali. Însoţit de Chris şi Milton, Malko aştepta la 
volanul Mercedesului, parcat ceva mai departe şi ascuns după 
mulțimea vânzărilor ambulanți. Era destul de încordat. Până 
acum nu văzuse nimic suspect. Pentru orice eventualitate, Chris 
avea pregătit revolverul Phyton pe planşeul maşinii, la picior, 
ascuns sub un ziar. Un sunet de claxon îi făcu să se întoarcă. 
Georges îşi făcu apariția, la volanul maşinii sale. Era radios. El 
cobori şi se apropie. Era neras ca de obicei... Malko deschise 
portiera. 

— Am tot ce trebuie, spuse grăsanul pe un ton triumfător şi 
misterios totodată. 

— Da? 

— Babu mi-a dat informaţii precise, făcu el în şoaptă. Sankara 
va dormi la noapte în biroul din palatul prezidenţial. I-a ordonat 
şoferului să fie pregătit la ora cinci dimineaţa cu un R 5 şicu o 
singură maşină de escortă ca să meargă în oraş. Va trece pe 
bulevardul Destenave. Or, eu cunosc o femeie care locuieşte pe 
acel bulevard, la o sută de metri distanţă de palat. Ar fi suficient 
ca să se ascundă cineva acolo înainte de începerea stării de 
urgenţă... 

Ce frumos părea totul... În timp ce Georges scotea enorma sa 
batistă şi îşi ştergea fruntea, Malko cântărea informațiile. Dacă 
informaţiile francezului erau bune, trebuia ca Vedraengo să-şi 
modifice planul în consecinţă, pentru a da lovitura la sigur. 

— Este formidabil, nu? O să-şi primească plata pe care o 
merită, nenorocitul! 

— Da. Făcu Malko fără mult entuziasm. 

— Aş putea să vă arăt imobilul chiar acum... Camioanele nu 
vor sosi imediat, l-am telefonat lui Bob la Kilimandjaro. Să 
mergem. 

— Atunci, să mergem, zise Malko. 

Abandonându-i pe cei doi americani, el se urcă în maşina lui 
Georges şi se îndreptară către centru. Grăsanul, vorbea întruna, 
ca o moară stricată. El opri maşina în fața unei clădiri moderne, 
unde se afla Comitetul internațional al Crucii Roşii. Alături de 
aceasta, se afla un bloc murdar. 


— Am ajuns, zise francezul. Femeia stă la etajul trei. De la 
balconul ei, se poate vedea tot bulevardul până departe. Ar fi 
nevoie de o mitralieră, sau de ceva în genul ăsta... 

Malko privi imobilul. Apoi se uită la ceas. 

— Bine, acum să ne întoarcem la stația Esso. 

Georges nu mai insistă. Staţia Esso era aproape blocată de un 
convoi imens de semiremorci galbene cu inscripția SNTN. Erau 
camioanele lui Bob. Rând pe rând, eje îşi făceau plinul şi plecau 
apoi către Bobo-Diulasso. Malko zări un Jeep oprit lângă 
benzinărie. Bob, camionagiul, îl aştepta acolo fumând o ţigară. 
Când îl văzu pe Malko, se îndreptă către el. 

— Camioanele cu numerele 24 şi 25 sunt ale dumneavoastră, îi 
spuse el. Vor fi gata de plecare peste un sfert de oră. Aţi adus 
banii? 

— Sunt în maşina mea, răspunse Malko. 

Malko recuperă banii din Mercedes. De astă dată, Bob nu-i mai 
numără. 

— O K. Aveţi şoferi? 

— Da, sunt cu mine. 

Bob păru satisfăcut de gorilele lui Malko. 

— O.K. Vor pleca odată cu şoferii noştri. La prima stație de 
benzină pot lua alt drum. Următoarea noastră întâlnire va fi tot 
aici, peste trei zile. 

Bob se îndepărtă cu plicul cu bani sub brat. 

Cu o strângere de inimă. Malko îi văzu pe cei doi americani 
dispărând în cabinele camioanelor Volvo. Georges îl trase de 
mânecă: 

— O să aranjez o întâlnire cu bătrâna. Veniţi la biroul meu din 
hotelul Silmade pe la prânz! 

— Nu vreau la Silmade. Ci la Ricardo. 

Chris şi Milton îi făceau semne de rămas bun. Apoi se făcură 
nevăzuți într-un nor gros de praf. 

Brusc. Malko se trezi singur. Tocmai voia să se urce în maşină, 
când o maşină 404 se opri alături. Înăuntrul ei se afla Uedraengo, 
în bubu. Malko se apropie de el. Iar colonelul îl întrebă: 

— Totul este în regulă? 

— Camioanele tocmai au plecat, iar Vallos şi-a făcut apariția. 
Are veşti bune. 

El îi povesti repede cele auzite de la francez. Uedraengo păru 
satisfăcut. 


— V-am spus doar să fiți optimist, zise el zâmbind. Dacă şi mie 
îmi merge bine, voi trimite un mesager la vila în care veți fi 
găzduit, chiar în seara asta. Dumneavoastră îl veți duce să vadă 
imobilul acela, iar eu îl voi umple cu cei mai buni luptători de 
comando ai mei. Îl vom neutraliza pe Sankara şi imediat vom 
ataca şi cu restul trupelor. 

— Cum veţi găsi camioanele? 

— Voi urma convoiul. Prietenii dumneavoastră vor trece pe la 
intrarea în parc, potrivit planului primit. Eu îi voi urmări şi-mi voi 
aduce oamenii. Poate găsesc şi doi şoferi printre ei. Altfel riscăm 
să se spună că am folosit mercenari... 

Avea umor băiatul, ce mai... Umor şi prudență 

Malko zări țeava unei arme... Colonelul îi zâmbi încurajator şi îi 
întinse mâna. 

— Acum, trebuie să vă părăsesc. Am multe de făcut. Vă rămân 
profund îndatorat. Nu uitaţi ce mi-ați promis în cazul că lucrurile 
vor lua o întorsătură nedorită. 

— Nu voi uita, promise Malko. 

Cei doi îşi strânseră mâinile îndelung, apoi maşina colonelului 
o luă pe urma convoiului. 

Zarurile erau aruncate. În ciuda calmului ce domnea în Uaga, 
Malko simțea un nod în gât. Soarta ţării avea să se hotărască în 
următoarele ore. O singură întrebare nu avea încă un răspuns: 
era Georges un trădător sau nu? Malko ar fi vrut ca răspunsul să 
fie nu. Cu toate acestea, instinctul său îi spunea să fie cu ochii-n 
patru. În cazul în care Georges trăda, el era deja pus sub 
urmărire. Singura sa nădejde în acest caz ar fi fost ca Uedraengo 
să reuşească să-l înlăture pe Sankara de la putere. Altfel... 

x 

Bob îşi încuiase valiza şi îşi omora timpul jucându-se cu un 
pachet de cărți de joc slinoase. Fluiera vesel cu gândul la profitul 
afacerii încheiate. Aurul cumpărat de la Bangare putea fi triplat 
acum. Datorită capitalului pe care îl avea. Putea să devină curând 
un om foarte bogat. 

În uşă se auzi o bătaie. Bob vâri iute sub pat sacoşa cu banii şi 
deschise uşa. Era metisul, cu chipul zâmbitor, dar cu mâinile 
goale. 

— Salut! 

— Salut. S-a întâmplat ceva? 

— Nu. Voiam numai să vii tu acolo. Ai şi banii, nu? 


Bob ezită. Nu-i plăcea să meargă cu atâţia bani la el. Bangare 
era însă un tip sigur. 

— De ce nu ai adus aurul cu tine? 

— Pentru că vin direct de la Sita. 

Evident. Cu regret în suflet, Bob luă sacoşa şi un pistol şi îl 
urmă pe metis. Maşina R 16 era parcată în față la Kilimandjaro, 
cu Ali la volan. Cei doi se aşezară pe bancheta din spate şi maşina 
se îndreptă către Consiliul Convenţiei. Bangare părea foarte 
relaxat şi asta îl linişti pe Bob. Curând ajunseră la vila metisului. 
Jaluzelele erau lăsate. Ali rămase în maşină. 

În interior era o răcoare minunată. Bob îl lăsă pe Bangare să 
intre primul... Acesta apucă un sac ce zăcea într-un colț al 
camerei şi îl puse pe masă cu o grimasă de efort. 

— lată aurul, zise el fără să ridice mâna de pe sac. Unde-s 
banii? 

Fără să spună ceva. Bob puse sacoşa pe masă. Bangare o 
deschise şi scoase un teanc de bancnote El începu să le numere, 
spionându-l pe Bob cu coada ochiului, cum deschide la rându-i 
sacul. După câteva momente. Bob ridică ochii, cu o expresie de 
uimire amestecată cu furie. 

— Nu se poate. Îţi baţi joc de mine? 

— De ce? întrebă Bangare. 

— Păi. Ăsta-i cupru, netrebnic nenorocit! 

Mâna lui se îndreptă către patul revolverului vârât sub cămaşă. 
În spatele lui se deschise o uşă. Se întoarse brusc şi o văzu pe 
Sita, amanta metisului, cu bustul gol ca o zeiță păgână, mai 
frumoasă ca oricând. Fu neşansa vieţii lui. Când se întoarse nu 
mai putu să evite Makarovul care era îndreptat către el. Nici 
măcar detunătura fatală nu o auzi. Primul glonț îl! nimeri în 
obraz, al doilea îi secționă traheea, iar al treilea îi făcu mari 
ravagii în plămâni. 

Cu o ultimă tresărire, el vru să se agațe de masă. Dar se 
prăbuşi pe pardoseală mort mai înainte de a atinge solul. Ali-Şişu” 
năvăli în cameră, cu un Uzi în mână. Era inutil. Bangare îşi 
garnisea cu altă muniție încărcătorul, mai liniştit ca oricând. 
Metresa sa, imobilă, se uita la bărbatul la a cărui moarte 
contribuise din plin. Era total indiferentă. Ea luă lingoul de cupru 
şi îl vâri înapoi în sac. Metisul luă sacoşa cu bani. Lichida un 
trădător şi rămânea şi cu o grămadă de bani. 


x 

Eliane, cu ochii ridicați către cerul plumburiu, oftă. 

— O să plouă, nu glumă... 

Încă din zori, norii negrii se acumulaseră pe cer, venind dinspre 
vest. Se anunţa o furtună de mai mare frumusețea. Femeia se 
întinse şi îi aruncă lui Malko o privire voluptoasă. 

— Vino să te odihneşti un pic. 

De la întoarcerea lui Malko nu făcuseră sex decât de două ori. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu Georges imediat. 

Când ieşi afară începură să cadă primele picături de ploaie. În 
numai câteva minute, ploua cu găleata: în fața parbrizului se 
vedea un zid cenuşiu de nepătruns. Georges îl aştepta la volanul 
maşinii sale în parchingul de la Ricardo. Era palid ca un mort. Un 
mort surâzător. 

— Am rezolvat totul, zise el 

— Ce anume? 

— Prietena mea vă aşteaptă la ora patru. Este de acord să fiți 
înarmat şi să vă lăsați arma acolo. Puteţi să vă reîntoarceți acolo 
diseară spre ora unsprezece. Apoi... 

El îşi lăsă fraza în suspens. Cu un zâmbet gurmand. 

— Sunteţi mulțumit? 

Malko dădu din cap afirmativ. 

— Da, foarte mulțumit. Aţi făcut o treabă bună. Îi voi spune lui 
Eddie Cox vă răsplătească. 

Grăsanul făcu un semn de mare eleganţă: 

— Nu mă gândeam la aşa ceva. Aşadar, la ora patru, la doamna 
Follaux. 

x 

Bulevardul Ubritenga. Măturat de rafalele de ploaie, era pustiu. 
Numeroşii vânzători ambulanți din fața spitalului rezistau însă 
eroic aşteptând ca ploaia să se oprească, ghemuiţi sub folii de 
plastic sau frunze de bananier, ca animalele. 

Câţiva biciclişti pedalau veseli sub apa ce cădea în valuri. 
Malko ajunse în strada Destenave şi îşi gară Mercedesul în fața 
imobilului arătat de Georges. Scoase din maşină un pachet lung, 
împachetat în hârtie cafenie. Îl luă sub braţ şi intră în bloc. 

Trei negri uzi până la piele se adăposteau lângă cutiile pentru 
scrisori. Imobilul nu avea ascensor. 

Pe palierul de la etajul trei nu era decât o uşă. Pe un cartonaş 


alb, prins pe uşă cu o piuneză, scria cu litere îngrijit caligrafiate: 
„Doamna Yvonne Follaux”. Cartonaşul părea nou, albeaţa lui 
discordând cu stratul gros de murdărie de pe uşă. Malko stătu 
niţel pe loc, apoi auzind paşi pe scări se uită peste balustradă. Cei 
trei negrii urcau scările cu paşi de lup. Malko simţi cum înstinctul 
său triumfă în luptă cu rațiunea. Cu o mână hotărâtă, el bătu la 
uşă. 

Uşa se deschise imediat. Fu pe loc înconjurat de mai mulți; 
indivizi cu chipurile contorsionate de ură. O ploaie de lovituri se 
abătu peste el. Se auziră strigăte şi înjurături. Malko se trezi că-i 
sângerează nasul. Deasupra sa stătea cu toată greutatea un 
negru uriaş, cu craniul ras şi trăsături de brută. Era Peter. În 
încăpere intrară şi alți zdrahoni. În total erau acum şase. 

Pe unul dintre ei, Malko îl mai văzuse. Era Ali-Şişu'. Acesta 
desfăcea pachetul, cu un aer pofticios, dar se schimbă brusc când 
zări că e înăuntru: două scânduri lungi pe care le luase de la 
Eliane... 

Avu loc o discuţie aprinsă într-un colț al camerei. Era clar că 
adversarii săi erau decepționați. 

Algerianul se apropie de el. 

— Ce cauţi tu aici? 

— Dar voi ce căutaţi? De ce m-aţi atacat? 

— Noi suntem poliţişti, zise algerianul. 

El pronuța „puliş” ca negrii. Aceştia îl înconjurară pe Malko. Nu 
prea ştiau ce să facă. 

— Ce faci aici? repetă întrebarea Ali-Şişu”. 

— Caut pe cineva, zise Malko. 

— Pe cine? 

— Pe o prietenă. D-na Follaux. 

Un zâmbet murdar descoperi un şirag de dinți îmbrăcați în aur. 

— Pe doamna Folaux, hai? Află că aici nu stă nicio doamnă. 
Eşti un mercenar ticălos... 

— Vă înşelați, zise Malko. 

— Vii cu noi la Siguranţă şi ai să explici tot acolo. 

— Ce am făcut rău? 

Algerianul ridică din umeri. 

— Noi facem parte din CDR. Celula din cartier. Or, tocmai ni 
s-a semnalat un suspect. Dacă nu ai făcut nimic rău, nu ai de ce 
să te temi. 

Era clar că totul era cusut cu aţă albă. Dar ce putea să facă? 


Un negru duşmănos îl îmbrânci afară din apartament făcându-i 
vânt pe scară şi urlând cât îl ținea gura: 

— Mercenar nenorocit! O să vezi tu pe naiba! 

Se stârni un soi de isterie colectivă. Din toate părțile se auzeau 
strigate şi toți voiau să-l lovească. Cu toată împotrivirea sa, Malko 
se trezi cu mâinile legate la spate. Ceata de negri îl împinse în 
ploaia tropicală. Un Range-Rover cu soldați aştepta în fața 
imobilului. Malko fu urcat în el. De cealaltă parte a drumului, 
staţiona un alt Range-Rover. Într-o fracțiune de secundă, Malko 
desluşi chipul lui Bangare, iar alături de el, fața albă ca ceara a 
lui Georges Vallos... 

x 

Chris Jones ar fi zis că s-a înrolat din nou în armată, la volanul 
semiremorcei Volvo. După douăzeci de minute de mers pe drum 
drept se detaşase de convoi şi traversă parcul natural din Po, 
pustiu la acea epocă. 

În spatele lui, Milton Brabeck conducea al doilea camion. 
Restul convoiului dispăruse în direcția Abidjan. Peisajul era 
extrem de monoton. Nu se vedea niciun suflet, iar ei habar 
n-aveau încotro se îndreaptă. Drumul şerpuia, uneori 
impracticabil. 

Chris se pomeni deodată în fața unui râu aproape secat. 
Prudent, el opri şi cobori din cabină şi descoperi exact ceea ce 
bănuia. Nu se putea trece. Sub pământul îngroşat erau cam 
treizeci de centimetri de noroi. Dacă îndrăznea să înainteze, s-ar fi 
înnămolit. Tocmai se pregătea să urce din nou în cabină, când 
auzi un zgomot. El se întoarse. 

Mai mulți negri, în ținută de luptă, cu arma la umăr, înaintau 
spre el. Nu avu timp să-i fie frică. Unul dintre negri ţipă la el 
într-o engleză pocită. 

— Noi aşteptat la voi. Noi ajutăm la noi treceţi pe aici că e greu. 

Milton Brabeck, din spate, claxonă. Dar un negru îi făcu semn 
să tacă. 

— Linişte. Nimeni nu ştie că sunteţi aici. În acest parc sunt 
numai animale. 

Milton cobori şi el din cabină. Cei doi americani se simțeau 
pierduţi fără Malko. Negrul îi întinse mâna lui Chris Jones. 

— Eu prezint pe mine: sunt căpitan Diongolo - în Armata de 
Eliberare Naţională. Noi mergem să-i vânăm pe uzurpatori. 

Chris şi Milton se priviră. Aveau impresia că trăiesc un 


adevărat film. În curând, aveau să intre într-o capitală străină, în 
fruntea unui grup de soldați rebeli, buni cu toţii să se trezească în 
fața unui pluton de execuţie. 

— Pe naiba! făcu Milton. Sper să ne pricopsim cu o medalie, 
măcar. 

— Şi să ne întoarcem acasă cu clasa întâi la Air France, adăugă 
Chris. Cu şampanie şi icre negre, la discrețe! 

— Visuri, băiatu’. Făcu Milton. Eu m-aş mulțumi şi la Club. 
Prințul a spus că a fost super. 

— Bine. Făcu Chris Principalul este să nu ne întoarcem între 
patru scânduri... 

x 

Când Malko îşi reveni în fine, era întins într-o sală de baie, 
chiar pe pardoseală. Îşi aduse aminte de cele întâmplate. Până la 
urmă, Georges Vallos îi trădase. Uşa se deschise şi îşi făcură 
apariția doi negri. Unul îi tăie sfoara ce-i lega fedeleş picioarele, în 
timp ce celălalt îi înfipse țeava unei mitraliere în spate, apoi fu 
împins într-un living. Emmanuel Bangare, cu bereta roşie pe cap, 
era aşezat într-un fotoliu imens. Părea furios la culme. 

Metisul îl cercetă cu atenţie, cu ochii săi inexpresivi ca ai unui 
crocodil. Apoi rosti plin de importanţă: 

— Domnule Linge, - sunteți arestat sub învinuirea că ați 
complotat  împoriva Statului. Anumiți complici de-ai 
dumneavoastră sunt deja morți. Alţii le vor urma. Veţi fi interogat 
şi apoi veți fi judecat de tribunalul revoluționar Mai mult ca sigur, 
veţi fi condamnat la moarte şi executat. 


Capitolul XV 


Malko simţi o furnicătură neplăcută pe şira spinării. Nu era 
genul de ameninţări care să îl lase indiferent. În sinea sa făcu o 
evaluare a noii situații Aparenţa nu era a unei arestări normale, 
iar asta părea şi mai periculos. Regimul Sankara dorea ca în mod 
oficial să aibă mâinile curate. Ar fi fost extrem de neplăcut pentru 
ei să fie acuzați de uciderea unui agent al CIA-ei. 

Trebuia să câştige timp cu orice preț. 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneți, zise el. 


— Ce făceați în momentul în care aţi fost arestat? 

— O vizită. 

— Minţiţi cu neruşinare! Acolo nu mai locuieşte nimeni de 
foarte multă vreme. lar numele scris pe uşă a fost inventat de 
mine. 

— Probabil că am greşit adresa, zise Malko. Imobilul nu are 
număr. 

Bangare rânji. 

— Asta nu are nicio importanţă. Suntem la curent cu tot. Ştim 
că Uedraengo se află în acest moment la Po unde recrutează 
oameni. Îl lăsăm însă în pace. Astfel vom afla care sunt trădătorii 
de ţară. Apoi, vor plăti cu toţii... Nu au absolut nicio şansă să 
câştige. Îi vom aştepta pregătiți şi-i vom nimici până la ultimul 
om. 
Malko schiță un soi de surprindere înfricoşată, căci Bangare 
adăugă cu venin în glas. 

— Este că nu vă aşteptaţi la una ca asta? Noi suntem cei mai 
tari. Prietenii dumneavoastră sunt pierduţi, dar vă las o ultimă 
şansă Dacă doriți să colaboraţi cu noi, regimul va da dovadă de 
mărinimie. Vă vom expulza într-o țară aleasă de dumneavoastră. 
Va trebui însă să ne ajutați. 

— Habar n-am despre ce vorbiți. 

Bangare se înfurie. Îşi smulse cureaua şi-l plesni pe Malko. 

— Va fi vai şi amar de tine dacă nu vorbeşti. Aici nu te afli la 
„puliş”! 

Metisul era desfigurat. Sub impactul şocului, Malko făcu un 
pas înapoi. Bangare începu să-l lovească orbeşte unde nimerea, 
până îl dobori la pământ sub privirile indiferente ale tovarăşilor 
săi apoi îl ridică de gulerul cămăşii şi îi urlă în față: 

— Vreau să ştiu la ce oră vor sosi şi care e planul lor. Îmi vei 
spune sau vei crăpa. 

— Nu ştiu nimic, zise Malko. 

El închise ochii concentrându-se la situaţia sa. Îl aşteptau ore 
lungi şi dificile. Era ora cinci după-amiaza. Ceilalți aveau să 
sosească după miezul nopții. Era timp destul ca să poată fi 
omorât după o lungă tortură. 

— Foarte bine! Ai să vezi tu! urlă Bangare. 

Urlă ceva şi în limba lui şi cei trei acoliți ai săi se repeziră la 
Malko, îl prinseră şi îl duseră în baie. Cada era plină cu apă 
murdară. Ei îl băgară cu capul în cadă. 


— Vorbeşte, mercenar ticălos, vorbeşte! 

Malko percepea vorbele lor printr-o ceață deasă. El deschise 
ochii. Îl ţineau acum cu fața deasupra apei. Bagare îşi scosese 
uniforma şi rămăsese gol până la brâu. Malko înțelese că nu era 
încă totul pierdut şi că adversarilor săi le este frică. Bangare ținea 
în mână un pumnal cu vârful îndreptat către pântecele lui. 

— O să te aranjăm frumos ca să cânți subțire, făcu metisul. 

În uşă se auzi o bătaie. Malko respiră uşurat. Câteva secunde 
de răgaz... Vocea lui Bangare rosti numele preşedintelui Sankara. 

— Nu pierzi nimic dacă mai aştepţi un pic, îi spuse el lui Malko, 
vârând-şi pumnalul la loc în centură. Dădu un ordin scurt, iar 
complicii săi îl lăsară pe Malko pe pardoseală. Uşa se trânti în 
urma lor, lăsându-l doar cu Peter. Cât timp avea să dureze acest 
răgaz? 

x 

Georges Vallos cobori cu greutate de pe scaunul său. Băuse opt 
coniacuri. Sticla de Gaston de Lagrange era goală. Alcoolul nu 
reuşise însă să-i alunge sentimentul de culpabilitate. Nu de Malko 
se temea el. Ştia că odată intrat în mâinile lui Bangare, nu mai 
avea nicio şansă să rămână în viaţă. Avea să primească 
monopolul în concesiunea de maşini. El părăsi barul hotelului 
Silmade, când aproape că se ciocni de Eliane, libaneza. Era 
îmbrăcată astfel, încât ar fi putut să producă infarct oricărui 
bărbat normal. O rochie perfect mulată pe fiecare curbă, cu un 
decolteu generos... 

Impactul aproape că îl trezi din beţie. De când fata asta 
apăruse în Uaga, îi deşteptase o puternică dorință, dar nu 
avusese curaj să o abordeze. Acum însă, în spuse cu o siguranță 
uimitoare. 

— Bonsoir, mademoiselle. 

Surprins la culme, el o auzi răspunzând: 

— Bonsoir, monsieur Georges. 

El o prinse instinctiv de braț încercând să o tragă spre bar. 

— Veniţi să bem ceva. Aveţi timp. 

— Eu căutam un prieten, dar văd că nu este aici. 

Georges hohoti amuzat: 

— Să mergem, amicul dumneavoastră nu va mai veni. 

Nu observă cum femeia se schimbă la față, atât era de beat. Ea 
se eliberă încetişor, zicând: 

— Nu-mi place prea mult acest loc. 


Georges se opri brusc, gata pentru orice concesie. 

— Ce-ar fi să mergem la mine acasă? îndrăzni el să spună. 

Ea se strâmbă. 

— Mai bine la mine. Stau mai aproape. Veniţi? 

Era prea frumos ca să fie adevărat. Georges traversă holul de 
parcă ar fi zburat. El o urmă pe libaneză la ea în maşină. Când 
ajunseră acasă, se repezi să o îmbrățişeze. 

— Ştii că eşti al naibii de nostimă! 

Eliane nu încerca să se ferească de el. Dimpotrivă, îl încurajă 
chiar. Grăsanul gâfâia de nerăbdare. După un sărut nesfârşit, el 
reuşi cu greu să-şi recapete suflul. 

— Ştiam eu că eşti o bucăţică bună! Ai şi tu chef. Nu? 

El începu să se frece de ea încercând să trezească o erecţie 
adormită din cauza consumului de alcool. Era un adevărat 
miracol! Femeia continua să nu opună rezistență. Nu manifesta 
nici dezgust, nici teamă. 

George îi vâri mâna pe sub rochie, unde descoperi sexul 
descoperit. Eliane se lăsă câteva secunde, apoi îl întrebă cu o voce 
dulce: 

— Vai, Georges, ce-i cu tine? Te plac de multă vreme, dar te 
credeam un tip timid. 

El se uită la ea cu ochii încețoşați de alcool. 

— M-am schimbat. Am făcut o afacere foarte mare. 

— Ce ai făcut? 

— Îţi spun totul, dacă mă laşi să fac dragoste cu tine. Zise el 
repede. 

După tonul său dureros, Eliane înțelese că îl are la degetul mic. 
Ea începu să-şi scoată rochia cu mişcări de felină, 
descoperindu-şi coapsele. Când Georges văzu triunghiul negru pe 
pântecele bombat, scoase un fel de grohăit şi se repezi la ea. 
Împingându-o către canapea, el se lungi peste ea, încercând în 
acelaşi timp să se dezbrace cu mişcări stângace. Răsuflând ca o 
focă, el scoase la iveală membrul lung şi adormit. 

În alte circumstanţe. Eliane ar fi fost extrem de excitată, dar îşi 
dădea seama că este vorba de ceva grav. Georges o săruta, o 
mângâia, dar fără niciun rezultat. 

În cele din urmă, el se întoarse cu faţa în sus, o prinse de păr 
şi-o rugă: 

— Dă-mi, te rog, gura ta. 

— Spune-mi, mai întâi, ce ai făcut. 


El scutură din cap de la stânga la dreapta, ca un bolnav, 
murmurând cuvinte fără înțeles. Femeia se temea că are să 
adoarmă. Atunci, se puse pe treabă ca să-i facă pe plac. Încercând 
o plăcere nemaivăzută, Valios îngână fericit. 

— Da, da. Aşa da! 

Brusc. Eliane se opri. 

— Acum, vorbeşte, vreau să ştiu tot. 

Ea continua să-l mângâie uşor cu mişcări abile, făcându-l să 
capete o oarecare consistență. El nu se putu abține şi cu vorbe 
încâlcite, confirmă presupunerile Elianei. Femeia simți fiori reci. 
Ea începu să-l excite şi mai mult. George se arcui de plăcere. 

— Şi ce s-a mai întâmplat? făcu Eliane într-o pauză. 

El era prea beat ca să poate sesiza încordarea din vocea ei. 
După ce-i mai dădu câteva informații, jocul continuă. Puțin câte 
puţin, Eliane reuşi să scoată de la el adevărul, lăsându-l lipsit de 
vlagă. 

După cum era de prevăzut, grăsanul căzu într-un somn 
profund, sforăind puternic. Eliane se debarasă de el. Aflase totul. 
Îşi dădea seama că era profund îndrăgostită, iar acum inima i se 
strângea de teamă pentru viața bărbatului iubit. Malko se afla în 
pericol de moarte. 

Cu mişcări de automat, ea se îndreptă spre bucătărie, deschise 
un dulap, găsi ceea ce căuta şi se întoarse în living-room. George 
se mişca în somn. Cu o mişcare rapidă, Eliane îi tăie beregata cu 
cuțitul. Lama ascuțită îi secționă carotida şi sângele țâşni într-un 
jet de un metru înălțime. George tresări deschizând ochii sticloşi. 
Eliane îl lovi din nou. Bărbatul era deja mort Ea puse cuțitul 
alături şi îşi spuse că acum va trebui să-şi salveze imediat iubitul. 

x 

Chris Jones frână şi stinse farurile maşinii: ajungea pe drumul 
național Bobo-Diulaso-Ugadugu, după o oră de mers prin gropile 
din Parcul Naţional. Camionul lui Milton îl urma la douăzeci de 
metri distanță. Începuse să plouă. În fiecare camion stăteau claie 
peste grămadă câte cincizeci de soldaţi, ca sardelele într-o cutie de 
conserve... Chris vâri în viteza întâia şi viră cu atenție. Simți o 
mare uşurare când simți asfaltul sub roți. Treptat, el acceleră iar. 
Dar, din nefericire, nu putea trece de treizeci de kilometri la oră. 
În principiu, avea de mers fără întrerupere până la Uaga. 

Trei soldați negri erau înghesuiți în cabină lângă el, cu o 
mitralieră M 60 şi cu încărcătura ei. Erau din trupele de comando 


şi păreau că vorbesc ceva franceză. Colonelul Uedraengo ținuse 
un soi de cuvântare, iar soldații strigaseră ceva de neînțeles 
pentru cei doi americani. Se auziseră aplauze. Chris trecu în 
viteza a patra. Uriaşul Volvo înghițea drumul plin cu gropi. Mai 
aveau două ore şi ajungeau la Uaga. Ei trebuiau să neutralizeze 
blindatele, ghidaţi de soldați. Lui Chris nu-i venea să creadă că în 
curând avea să fie pe post de desperado! 

El se gândi la Malko. Spera din tot sufletul ca acesta să nu fi 
pățit ceva. Colonelul renunțase să-i mai trimită un mesager din 
lipsă de mijloc de transport. 

Planul său era simplu: să ajungă chiar înainte de intrarea în 
vigoare a stării de urgenţă şi să ia Consiliul Convenţiei printr-un 
atac-surpriză, grație informațiilor primite. 

Din fericire, aici nu exista aviaţie. Tot ce putea să-i rețină, erau 
oamenii din CDR. Aceştia nu dispuneau însă de mijloace radio. 
Tot ce puteau vedea aceştia erau doar cele două camioane, lucru 
obişnuit pe acolo. 

Ploaia se întețise şi fură nevoiți să micşoreze niţel viteza. Avea 
impresia că intrase cu maşina într-o stație de spălare automată, 
atât de violent era jetul de apă pe parbriz. Era vremea perfectă 
pentru o revoluție! Santinelele aveau să-şi domolească zelul. 

Chris îşi dădu brusc seama că nu mai vede în fața sa luminile 
roşii ale Range-Rover-ului care îi ghida. Probabil luase avans. 

Trecură zece minute, când reuşi să zărească din nou farurile, 
mai luminoase ca înainte. Chris scoase brusc o înjurătură 

— Holly shit! 

Realizase brusc că Range-Rover-ul era imobilizat. El frână cu 
putere, simțind cum se cutremură uriaşa caroserie a camionului. 
Proiectaţi în parbriz, cei trei soldați se treziră şi începură să țipe! 
Chris văzu cum în mijlocul drumului apare o masă întunecată 
Văzu Range-Rover-ul înconjurat de oameni care îi făceau semn să 
oprească. El trase puternic de volan ca să-i evite. Ultimii metri 
fură parcurşi cu roțile blocate într-un derapaj complet. 

Nu putu evita însă coliziunea. Se izbi de obstacol într-un 
zgomot îngrozitor de fiare. Deodată nu mai văzu nimic în faţă. 
Capota se ridicase şi se lipise de parbriz! Chris decuplă motorul, 
simți mirosul de benzină împrăştiat peste tot. Cu o lovitură de 
picior, deschise portiera şi sări din cabină, încă sub impactul 
şocului. 

Fu izbit de o rafală de ploaie şi timp de câteva secunde, îşi 


pierdu răsuflarea şi vederea. Al doilea camion se îndrepta direct 
spre el! Începu să urle: 

— Milt! Milt! 

Ca şi cum tovarăşul său l-ar fi putut auzi... Soldații din 
propriul său camion urlau şi ei Milton îşi catapultase remorca 
proiectând-o de-a latul drumului şi cele două vehicule se opriră 
definitiv. Chris Jones alergă către cabină şi îl zări pe Milton care 
tocmai încerca să se dea jos înjurând de mama focului. 

— Ce naiba ai făcut aici? urlă el la Chris. Ai băut ceva sau ce? 

— Habar n-am, răspunse Chris. E ceva în mijlocul şoselei. 

În jurul lor, soldaţii săreau din camioane. În aparenţă frica 
fusese mai mare decât răul în sine. Doar câțiva oameni fuseseră 
răniți. Chris şi Milton fugiră către locul accicentului şi se ciocniră 
de colonelul Uedraengo. 

— Ce s-a întâmplat? făcu Milton 

— Un copac! zise colonelul A fost smuls din pământ de furtună 
şi aruncat în mijlocul drumului.. 

Mai mulți oameni aprinseseră lanternele. Un copac uriaş 
căzuse transversal pe asfaltul şoselei. Ploaia continua să toarne 
cu găleata, acompaniată de un vânt violent ce distrugea totul în 
calea sa. Chris inspectă camionul. Roata din față stânga era 
scoasă din funcțiune. El nu mai putea pleca de acolo. Se întoarse 
la cel de al doilea camion. Acesta părea mai puțin afectat: dar 
oricum, nu putea trece dincolo de obstacol. Chiar cu ațâţi soldați 
în jur, copacul era prea greu pentru a putea fi urnit din loc. Aici 
era nevoie de o macara. 

— Shit! Am dat-o în bară! făcu Milton. 

— Ce ne facem acum? 

Instinctiv, cei doi americani se apropiară de Range-Rover care 
era singura maşină în stare de funcțiune capabilă să depăşească 
obstacolul. Colonelul discuta cu ceilalți ofițeri. El se întoarse spre 
cei doi. 

— Domnilor, suntem obligaţi să schimbăm planul nostru. 

Era clar ca lumina zilei. 

— Suntem departe de Uaga? 

— Cam la patruzeci de kilometri distanţă. lată ce am hotărât. 
Cei mai mulți din oamenii mei vor porni imediat pe jos. Au nevoie 
de patru ore ca să ajungă acolo, în pas vioi. Voi stabili cu ei un 
punct de întâlnire. Eu voi pleca înainte cu dumneavoastră şi cu 
gărzile mele, ca să pregătim atacul. 


Se părea că nimic nu-l putea descuraja pe acest brav bărbat. 
Oricum, singurul lucru la care se gândeau cei doi bodyguarzi era 
să-l întâlnească pe Malko. Chris îşi luă din cabină M 60 şi cele 
patru cutii cu muniție, pe care le transferă în spatele maşinii 
Range-Rover. Tot era mai mult decât nimic. Treptat, oamenii se 
regrupaseră. Ei văzură cum coloanele de militari pleacă la drum, 
pierzându-se în savană, şi urcară în maşină. 

Reuşiră cu greu să ocolească arborele doborât la pământ şi 
continuară drumul. O ramură se izbi de parbriz. 

Nimeni nu spunea nimic. Colonelul aprinse o ţigară şi apoi se 
întoarse către ei. 

— Peste patruzeci de minute vom fi la Uaga. 

Farurile luminau drumul complet pustiu. Pe timp de noapte nu 
existau baraje. Trecură pe lângă un post de control în care nu se 
vedea nimeni. 

Chris şi Milton se uitau unul la altul cu subințeles. Totul 
mirosea de la o poştă a improvizație. Singura lor speranţă era ca 
nici adversarii lor să nu fie mai grozavi! 

Colonelul se întoarse către ei 

— Vom lua un traseu mai ocolit de acum ca să nu ne ciocnim 
de vreo patrulă! 

Nu termină însă bine de vorbit, că din stânga lor se văzură o 
serie de lumini galbene. În mod instinctiv, Chris şi Milton se 
lăsară în jos. Soldatul de la volan scoase un țipăt şi maşina 
începu să meargă în zigzag. 

Ţăcănitul unei arme automate acoperi zgomotul făcut de motor. 

Căzuseră într-o ambuscadă. 


Capitolul XVI 


— Shut! Shit! Shit! 

Chris Jones urla, proiectat cu capul în tavan şi blocat în 
spatele maşinii. Tirul continua din toate direcțiile. Taluzul îi 
proteja oarecum, iar americanul profită ca să poată sări din 
maşină 

— Ajută-mă! 


Milton Brabeck era prins sub trupul neînsuflețit al unuia dintre 
gărzile de corp. Chris reuşi să-l scoată, apoi luă M 60 şi acţionă 
chiulasa. Focul încetase, dar dinspre staţia service se auzeau 
strigăte neliniştite. Din Range-Rover se auzeau gemete de durere. 
Toţi cei aflați în față fuseseră atinşi de gloanțe. Chris se apropie 
de maşină şi strigă: 

— Colonele! 

Nu se auzi însă niciun răspuns. El strigă din nou, însă fără 
succes. În întunericul din jur nu se vedea decât o magmă de 
trupuri, rănite sau lipsite de viaţă. Ei nu avură vreme să verifice 
dacă Uedraengo era încă în viață, deoarece pe taluz se iviră nişte 
soldați. 

Instictiv, chris trase o rafală lungă în direcţia acestora. 
Zgomotul împuşcăturilor acoperi strigătele, iar atacanții se 
împrăştiară. Tot Ugadugu auzise împuşcăturile. 

Cele două gorile încercau să se orienteze. Se aflau în partea de 
sud-vest a oraşufui. Singura lor şansă era să ajungă la vila 
Elianei, aflată în apropierea zonei de securitate. Ce se întâmplase 
oare cu Malko? Ambuscada era un semn rău prevestitor. 

— Să mergem acolo. Îi sugeră Milton Brabeck. 

El făcu semn către un grup de case, aflat la o depărtare de o 
sută de metri. Ei se îndreptară într-acolo îndoiți din şale. Chris 
mai trase o rafală de gloanțe îndărătul său. I se răspunse cu o 
ploaie de gloanţe ce trecură peste capetele lor. Curând, cei doi se 
aflau la adăpostul unei case. Traversară drumul şi o luară la fugă 
către centrul oraşului, având grijă să se menţină pe lângă ziduri. 
Ploaia se mai potolise. Dacă nu mai cădeau într-o altă 
ambuscadă, aveau ceva şanse să ajungă cu bine la „safe-house”. 

— Ce porcărie! oftă Milton Brabeck, ştergându-şi fruntea. 

El se gândi la cei doi colonei care muriseră în prima 
ambuscadă. Lovitura de stat a colonelului Uedraengo se termina 
în mod lametatabil. Şi asta din cauza CIA-ei. 

Trebuiau să se considere fericiți dacă îşi salvau pielea 

— Să sperăm că prinţul e teafăr, făcu Chris Jones. 

— Probabil că acum are treabă cu vreo târfă, răspunse Milton 
ca să sfideze destinul. 

— Să mergem, trebuie să-l căutăm. 

x 

Emmanuel Bangare, cu un Uzi în mână, se apropie încetişor de 

Range-Rover-ul ciuruit de gloanțe. De câtva timp, dinspre maşină 


nu mai plecase nicio ripostă. În jurul maşinii, vreo cincisprezece 
poliţişti cercetau zona, în căutarea altor fugari. Forțe cu mult mai 
importante erau împrăştiate pe principalele drumuri ce duceau la 
Preşedinţie, având ordin să aresteze orice suspect. În cursul unei 
reuniuni dramatice, şeful statului îi încredințase lui Bangare 
sarcina de a coordona forțele loiale, ca recompensă pentru 
capacitatea lui de a descoperi complotul. Aşa că metisul nu mai 
avu timp să se ocupe de Malko. În primul rând, el trebuia să 
înăbuşe revolta. O sirenă începu să urle lugubru, chemând tot 
CDR-ul la mobilizare. Un sergent se strecură lângă Range-Rover 
cu o lanternă aprinsă. El se întoarse şi strigă triumfător: 

— Este el! L-am găsit! 

Bangare începu să urle de bucurie. Capturarea colonelului 
rebel însemna pentru el totul. Doi soldați încercau să degaje 
corpul neînsuflețit, al ofițerului. Chipul său rănit de cioburi era 
acoperit de sânge. Ca printr-o minune nu fusese atins de gloanțe. 

— Aveţi mare grijă cu el! recomandă metisul. Duceţi-l în maşina 
mea. Va trebui să-l fac să vorbească. 

Avea să-l predea lui Sankara! Asta, da, victorie! Ploaia se mai 
domolise, dar furtuna continua Peste o oră se suna stingerea 
pentru interdicția de circulație. Din Range-Rover mai fură scoşi 
doi ofițeri răniți. Bangare se aplecă deasupra lor şi apoi îi spuse 
lui Ali: 

— Ocupă-te tu de aceştia. Vreau să ştiu numele tuturor 
trădătorilor. Nu-i menaja. Sunt nişte ticăloşi. Oricum, îi aşteaptă 
plutonul de execuţie. 

x 

Chris Jones ajunse în cele din urmă chiar în spatele casei în 
care lucra Eliane. El fluieră uşor către Milton. 

— Am ajuns? 

— Da, aşa se pare. 

În ciuda condiţiei lor fizice şi a antrenamentului lor, cei doi 
erau la capătul puterilor. Erau uzi până la piele şi, deşi era cald, 
amândoi tremurau de parcă ar fi avut febră. Chris văzu lumină şi 
traversă distanța dintre piscină şi casă cu mitraliera pregătită. 
Atunci se auzi vocea Elianei: 

— Aici sunt. Veniţi. 

În penumbra verandei, se contura silueta Elianei. Chris căzu 
într-un fotoliu. 

— Unde este Malko? 


— A fost arestat. 

— My God! făcu Milton Brabeck. Ce ştiţi despre asta? 

Eliane le povesti cu calm tot ce aflase de la Georges. Apoi le 
spuse ce a făcut... Cei doi americani intrară în living-room. 
Cadavrul lui Vallos era acolo, cu gâtul hăcuit, într-o mare de 
sânge... Mirosul fad atrăsese roiuri de muşte. 

— Dumnezeule! Ar trebui îngropat, făcu Chris 

— Asta mai târziu, făcu Eliane. Deocamdată avem lucruri mai 
utile de făcut. Malko este acum în vila lui Bangare. Vom putea 
merge acolo după ce sosesc oamenii voştri. Sunt sigură că nu va fi 
greu să-l recuperăm. Chris o privi drept în ochi. 

— Nimeni nu va mai veni. În afară de noi. 

Femeia îşi muşcă buzele când află ce se întâmplase. Aşadar, 
era un eşec total. Erau toți hărțuiți, fără nicio speranţă într-un 
ajutor din afară... Oamenii colonelului Uedraengo vor fi obligaţi să 
facă cale-ntoarsă. 

Puciul eşuase. 

— Trebuie să-l scoatem de acolo, zise Chris. Ştiţi unde este vila 
lui Bangare? 

— Sigur că da. Nu vom putea să intrăm acolo, pentru că se află 
în zona de securitate. În plus, acum sunt cu ochii-n patru şi am 
întărit paza. 

Cei trei tăcură. Ploaia lovea în ferestre. Un vehicul trecu pe 
stradă în viteză. De departe se auzeau împuşcături. Chris bătea 
darabana cu degetele în patul mitralierei. Era exclus să-l lase pe 
Malko în mâinile adversarilor. Cât despre CIA, nu se puteau baza 
pe intervenţia ei. 

— Am o idee. Făcu deodată Eliane. Nu ştiu însă dacă va merge. 

— Să auzim, zise Chris. 

— Nişte prieteni organizează o serată la care am fost invitată. 
Aceştia locuiesc foarte aproape de Bangare şi posedă permis de 
liberă trecere în zonă. Cu ajutorul lui am putea trece prin barajele 
poliției... 

— Despre cine este vorba? 

— Despre ambasadorul URSS. 

Cei doi americani se priviră uluiți. Eliane continuă dezinvoltă: 

— Eu îl cunosc bine. Întotdeauna pleacă printre ultimii de la 
petreceri. Şoferul său, la care se află permisul, îl aşteaptă afară, 
în maşină. 

Chris era deja în picioare. 


— Să mergem, spuse Milton. 

x 

Un lung şir de maşini aştepta afară de-a lungul unui zid înalt. 
Cea mai mare parte a invitaţilor se hotărâseră să rămână la 
petrecere până în zori, din cauza ultimelor evenimente. Eliane, 
îmbrăcată în negru, opri maşina şi cobori, urmată de Chris. 
Milton rămânea în maşină. 

Tânăra femeie se opri lângă un Mercedes cu placă diplomatică. 

— Aceasta este maşina ambasadorului. 

Şoferul moțăia la volan. Maşinile din jur erau goale. Eliane bătu 
uşor în geam. Rusul tresări şi făcu ochii mari de mirare şi plăcere 
când o zări pe libaneză. El lăsă geamul în jos şi îi zâmbi. 

— Nu reuşesc să pornesc maşina. Nu puteţi să mă ajutaţi? 

Rusul era deja afară. Nu ajunse însă să facă vreun pas. Braţele 
viguroase ale lui Chris îl apucară de gât pe la spate. Se auzi un 
trosnet de oase frânte şi rusul căzu leşinat într-o fracțiune de 
secundă. Chris începu să-l caute. Găsi un revolver Tokarev şi un 
permis barat cu roşu şi galben. 

— Acum ce facem cu ăsta? făcu el arătând spuse şofer. 

— Păi. Îl băgăm în portbagaj, spuse Eliane. Maşinile 
diplomaților nu sunt percheziționate. 

Milton, care urmărise scena de departe, le veni în ajutor. 

Într-o jumătate de minut, rusul se afla în portbagaj legat 
fedeleş şi cu un căluş în gură. 

— Conduc eu, făcu Chris. Voi treceţi în spate. 

Ei se îndreptară spre Consiliul Convenţiei. Chris conducea 
încet, prin mijlocul şoselei. Trecură pe lângă o patrulă care nu 
reacționă în niciun fel. Fanioanele URSS fluturau în vânt. 

— Fiți atenți, intrăm pe prima stradă la dreapta, spuse Eliane. 

Chris încetini viteza. Farurile luminau o alee pustie în mijlocul 
căreia se afla o cabină de control înconjurată cu saci umpluți cu 
nisip. Alături de ea, se afla un Jeep cu o mitralieră de fabricație 
sovietică. La apariția Mercedesului, mai mulți soldați ieşiră din 
cabină cu armele pregătite de tragere. Chris opri maşina, deschise 
geamul şi întinse permisul cu zâmbetul pe buze. În spatele lui, cei 
doi nici nu respirau. 

Soldatul luă permisul şi îl întoarse pe toate părțile. Un proiector 
lumină puternic Mercedesul. Soldatul înapoie permisul şi le făcu 
semn să treacă. 

Chris demară uşor şi trecu mai departe. Eliane îi indică o alee 


întunecată. 

— Opriţi acolo, spuse ea. 

Se aflau chiar în fața Ambasadei Sovietice. Pe stradă domnea o 
linişte absolută şi nu se zărea nici ţipenie de om. 

— Dincolo este vila lui Bangare, făcu Eliane arătând cu mâna 
un grilaj lângă un şir de copaci stufoşi. 

Locul părea fără pază, dar grilajul putea fi electrificat. Cei trei 
se apropiară. Ajutat de Milton, Chris se cățără într-un copac şi de 
acolo sări în grădina vilei, urmă Eliane şi, la urmă, Milton. Cei trei 
rămaseră ascunşi în spatele unui cocotier bătrân. De acolo se 
putea vedea o fereastră luminată. În interior se aflau mai mulţi 
bărbaţi. Se auzi zgomotul unei maşini, iar în încăpere pătrunse 
un alt bărbat. 

— Este Bangare. Şopti Eliane. Ce-i de făcut? 

Cele două gorile se aflau în elementul lor. 

— Să mergem, spuse scurt Chris. 

El adresă o rugăciune scurtă cerului şi trecu la acțiune. Urmat 
de Milton, traversă în fugă grădina. În momentul în care cei doi 
erau la uşă, în fața lor apăru un bărbat care strigă ceva. Efectul 
surpriză fusese spulberat. 

Chris Jones apăsă pe trăgaci. Zgomotul făcut de M 60 era 
terifiant. Rafala îl dobori pe negru şi spulberă uşa din spatele 
acestuia. Timp de o fracțiune de secundă, Chris fotografie 
chipurile înspăimântate ale celor din încăpere. Erau şase soldați 
negri şi un metis cu beretă roşie pe cap. Toţi erau înarmați. Chris 
apăsă din nou pe trăgaci, iar proiectilele aducătoare de moarte 
plecară în toate direcțiile secerând tot ce mişca. Bangare abia avu 
timp să atingă patul armei. El se prăbuşi. Peter încerca să se 
salveze pe fereastră, iar Ali se uita prostit la mâna cu brațul 
smuls. Când Chris luă degetul de pe trăgaci, nu mai rămăsese 
niciunul în picioare. Americanul păşi peste un cadavru şi 
pătrunse în sala de baie. 

Milton se năpusti şi el acolo şi îngenunchie lângă Malko. 

— Gata, s-a terminat. Totul este O K. 

— Bine, reuşi să spună prințul. 

Cât ai clipi din ochi, cei doi îl ridicară şi îl dezlegară, apoi îl 
duseră în livingul transformat în abator şi, de acolo, în grădină. 
Nimeni nu le mai stătea în cale. Se auziră nişte strigăte şi nişte 
fluierături. 

Alergară către capătul străzii, apoi Eliane îi conduse printr-un 


labirint de ziduri şi grădini. Fără să scoată vreun cuvânt, ei 
străbătură câteva proprietăți, ca să poată ajunge în cele din urmă 
la bulevardul Ubritenga. Acum se apropia momentul cel mai 
delicat. Pe drum nu se vedea nici țipenie de om. Ei sosiră în 
acelaşi timp şi aterizară de cealaltă parte a şoselei. După ce 
alergară într-un suflet încă vreo trei sute de metri, ei ajunseră la 
vila Elianei. Abia când se văzură în interior, simțiră că le mai vine 
inima la loc. În zona Preşedinţiei continuau împuşcăturile. Cei 
patru fugari ascultau toate zgomotele ce veneau din exterior. 
Împuşcăturile se diminuară ca intensitate, apoi încetară cu totul. 

Lovitura de stat era pierdută. Colonelul Uedraengo era prizonier 
sau mort şi nici pielea lor nu mai valora prea mult... 

— Sunt sigur că vor veni şi aici. Zise Malko. 

Eliane scutură din cap. 

— Nu. Tatăl meu este prieten cu Sankara. Vila aceasta este 
protejată. Şi apoi, ei nici nu ştiu ce s-a întâmplat. Poate cred că 
sunteți deja departe. Bangare este mort şi nu mai poate dezvălui 
ce ştia. Trebuie să aşteptăm. Până la urmă, vom găsi noi o soluție. 

Malko o privi, uimit de atâta îndrăzneală. 

— Dar dacă ne găsesc aici. Ştiţi ce riscați? 

Ea zâmbi. 

— Nu mai mult decât în Beirut... 

Ea le aduse limonadă cu gheaţă pe care o băură cu sete. 

Malko nu reuşea să-şi alunge gândurile sinistre ce-i năvăleau 
în minte. Ploaia continua să cadă într-un ropot asurzitor pe 
acoperiş. Hainele lor ude erau lipite de corp, de parcă ar fi intrat 
sub duş... 

— Bine. Vom rămâne aici în noaptea asta. Zise Malko. 

Ei se retraseră în camerele lor fără să mai spună nimic; erau 
prea frânți de oboseală ca să mai organizeze şi o pază. 

Cadavrul lui Georges Vallos era încă în living. Chris şi Milton îl 
luară şi îl duseră să-l lase lângă piscină. 

Malko închisese în urma sa şi a Elianei. 

Apoi o luă în braţe şi îi căută privirea. 

— Dacă nu erai tu, acum eram mort, zise el. 

— Iar eu aş fi fost foarte nenorocită, şopti tânăra femeie. 

— De ce ai făcut asta? 

Ea zâmbi. 

— Poate pentru că ai nişte ochi prea frumoşi. Nu am văzut 
niciodată ochi cu irizări ca de aur... Acum trebuie să te odihneşti. 


El se lungi pe pat şi încercă să adoarmă. În câteva rânduri 
tresări. Îl visa pe colonelul Uedraengo. De fiecare dată, o zărea pe 
Eliane care fuma calmă pentru că nu putea dormi în cele din 
urmă, căzu într-un somn profund cu un singur gând în minte. 

Cum va putea oare să scape din Ugadugu? 


Capitolul XVII 


O voce gravă anunţa la radio: „Vom da citire moţiunii CDR din 
Kolgo adresate tovarăşului preşedinte Joseph Sankara... 

Malko închise aparatul. Din zorii zilei, fără întrerupere, se 
transmiteau sloganuri şi moțiuni ce jurau credință guvernului 
aflat la putere. Eliane, care plecase devreme, se întoarse şi le 
spuse că oraşul era calm, iar comandourile rebele, arestate. 
Stingerea fusese devansată: era acum de la ora nouă seara, iar 
barajele militare blocau toate ieşirile din oraş. 

Malko tresări. De pe bulevardul Uebritenga se auzea un concert 
de claxoane. El sări din fotoliul de răchită şi privi dincolo de 
bananieri. Un camion militar plin cu soldați înarmați tocmai 
călcase un bărbat ce conducea o „Yamahadame”. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Chris. 

— Nimic grav, răspunse Malko. 

Chris îşi retrase mâna din sacul de sport de la picioarele sale, 
ce conţinea o Uzi de ultimul model, nu mai mare de un revolver. 
Nu departe de el, Milton Brabeck, gol până la brâu, contempla 
trist ventilatorul care se învârtea lent. Din când în când, curentul 
era oprit ore întregi... Malko aruncă o privire la ceasul său 
Seiko-quartz. 

Eliane ieşise iar. Se temea pentru viața ei acum. Ea era unica 
lor speranță. Probabil că Eddie Cox se cățăra pe pereți acum, 
neştiind ce e cu ei. Un lucru era clar: nu puteau să rămână la 
nesfârşit în Uaga... 

Malko se gândi la nefericitul colonel Uedranego. Nici măcar nu 
putea să-i mai ducă trupul la Abidjan. 

Chris Jones se ridică să-şi mai dezmorțească picioarele şi se 
apropie de el scărpinându-şi brațul roşu ca racul. 

— Cred că m-am ales cu vreo porcărie, gemu el. 


— Bine că nu te-ai ales cu o rafală de gloanțe, strigă Milton. 
Gorila nu mai avu timp să răspundă. În fața porţii se oprise o 
maşină! Din ea cobori Eliane, purtând ochelari de soare. Cei trei 
bărbați răsuflară uşurați. 

— Of, mor de căldură! spuse Eliane oftând. 

— Ce se petrece în oraş? o întrebă Malko. 

— Am veşti bune 

—: Çe? 

— Cred că am găsit un mijloc ca să puteți pleca... 

Era un lucru atât de nesperat, încât la început nu o crezură. Ea 
se îndreptă către un colț ascuns la adăpostul unui copac. Acolo 
erau întinse nişte saltele pentru făcut plajă. Eliane alese una din 
ele, îşi scoase pantalonul şi tricoul, rămânând numai într-un 
maiou cu desen panteră, apoi se lungi la soare. Malko îi urmă 
exemplul. 

— Un prieten de-al meu are un avion, un Piper Cherokee. 
Mâine pleacă spre nord ca să revitalizeze un campament de lângă 
Gorum-Gorum. A fost de acord să vă ia cu el. De acolo, veți putea 
uşor să treceţi frontiera... 

Asta rămânea de văzut. Toate garnizoanele erau alertate, iar 
pistele de zbor, supravegheate. Trei bărbați albi nu puteau trece 
fără să fie imediat remarcați. 

— Nu poate să ne scoată el din Volta Superioară? 

— Nu. Îi este frică să nu fie reperat dacă aterizează în Niamey 
fără plan de zbor. 

Brusc, malko îşi aduse aminte de Deborah, americanca din 
Peace Corps, la cincizeci de kilometri de Gorum-Gorum. Exista o 
pistă abandonată, în plin deşert. Putea fi o soluție. Putea ateriza 
acolo un Hercules. Trebuia să-i ceară ajutorul lui Eddie Cox, de la 
ambasada Statelor Unite. CIA ar fi fost extrem de fericită să-şi 
recupereze oamenii... 

— Nu va fi controlat la decolare? Aeroportul este plin cu 
soldați... 

— Nu, spuse Eliane. El va pleca dintr-un hangar mai îndepărtat 
unde nu intră nimeni niciodată. Veţi ajunge acolo în ultimul 
moment şi vă veți sui imediat în avion. Când prietenul meu va 
cere autorizația de a decola, el nu va putea fi zărit din turnul de 
control. 

— Şi de ce şi-ar asuma el un risc atât de mare? făcu Malko. 

— Pentru că l-am rugat eu, zise Eliane cu simplitate. 


Ea îi susținu privirea şi zâmbi, apoi îi spuse: 

— Bineînţeles, m-am culcat cu el. Bietul ar mai vrea încă să o 
facă. La urma urmelor, de ce nu? 

Ea se întinse ca o pisică leneşă şi îl întrebă: 

— Ei. Ce părere ai? Eşti mulțumit? 

— Evident! făcu Malko. Trebuie însă ca mai întâi să trimit un 
mesaj la ambasadă. 

Eliane se sculă şi puse o casetă cu muzică arăbească. Muzica 
acoperea zgomotul traficului, dar îl tulbura pe Malko. Ştia că risca 
mult să plece dintr-un aeroport, dar nu avea o altă cale. Totul era 
ca CIA să-i poate pune la dispoziție un Hercules! El îşi dădu 
seama că Eliane îl privea. 

— Ai putea să dai o fugă acum până la ambasadă? o întrebă el. 

— Sigur că da. Dar mai întâi aş vrea să mă bronzez puţin. 

Femeia părea să fie captată de muzica orientală, extrem de 
senzuală. Şoldurile i se mişcau în ritmul ei, chipul îi era impasibil, 
dar bazinul i se ridica ritmic ca şi cum ar fi fost în plină partidă 
de sex. 

Cu un gest languros, ea îl prinse pe Malko de mână şi i-o puse 
pe sânii goi, apoi îi atrase şi cealaltă mână. El ştia ce voia. Îi 
prinse între degete sfârcurile şi începu să i le răsucească uşurel. 
Eliane atât aştepta. Şoldurile ei îşi accelerară ritmul, iar respirația 
deveni mai accelerată. 

— Da, da. Îmi place la nebunie! 

Mâna ei dreaptă alunecă pe pântec şi dispăru în slipul de baie. 
Apoi, ea începu să se mişte şi să gâfâie. Degetele ei executau un 
dans ciudat sub țesătura fină. Malko îi strivea între degete 
sfârcurile sânilor. O altă femeie ar fi urlat de durere. Eliane însă 
părea ca posedată. Mişcându-şi capul de la stânga la dreapta, 
fulgerată de plăcere, ea atingea orgasmul. Malko se întreba dacă 
gorilele lui au fost martore la această scenă. Nefericiţii... Muzica 
continua, iar apoi casetă se opri cu un sunet sec. 

Eliane deschise ochii şi întrebă încet: 

— Ce trebuie să le spun celor de la ambasadă? 

x 

Eddie Cox privea cu neîncredere hârtia pe care i-o întinsese 
tânărul puşcaş marin care era de gardă. Era o cerere de audienţă 
nesemnată, ce avea numărul biroului său, număr cunoscut de 
foarte puţină lume. Nu îi plăcea deloc acest lucru. 

— Femeia aceasta insistă să fie primită de dumneavostră 


personal, repetă soldatul. 

Eddie Cox se hotărî. De altfel nu risca cine ştie ce. El cobori în 
hol şi o recunoscu pe Eliane, îmbrăcată cu o rochie albă ce țipa pe 
ea, scurtă până la mijlocul coapselor. Atunci, el îşi recăpătă 
zâmbetul. Ea se apropie balansându-şi şoldurile într-un mod 
provocator. 

— Ce mai faceţi? o întrebă Eddie Cox. 

— Mulţumesc, foarte bine, zise ea. 

— Ce vânt vă aduce pe aici? 

— M-a trimis Malko. El... 

Americanul simţi că leşină. În jur era destulă lume. O apucă 
repede de braț şi o trase în birou. 

— L-aţi văzut pe Malko? Unde se află? 

Era ceva timp de când nu mai ştia nimic de Malko. Credea că 
fusese prins sau ucis de oamenii lui Sankara. 

— Malko se află la mine acasă, spuse Eliane. Este împreună cu 
cei doi prieteni ai săi. 

— La hotel? întrebă americanul îngrozit. 

— Nu. În garsoniera mea. 

Eddie Cox fusese pe punctul să-şi înghită proteza. Eliane se 
grăbi să-i povestească ce s-a întâmplat. Lui Cox nu-i venea însă 
să creadă că, în tot acel răstimp, Malko fusese la câteva zeci de 
metri distanță de zona interzisă a preşedintelui Sankara. Eliane 
continuă: 

— Acum vă voi spune ce vrea Malko de la dumneavoastră. 

Ca un copil ce recită poezie învățată pe de rost. Ea reproduse 
cererea lui Malko 

— OK, OK. Va trebui însă să trimit câteva telexuri, făcu 
americanul. Puteţi să mai rămâneți puțin? 

Peste un minut, Eddie Cox dicta un telex cifrat, destinat 
directorului Direcţiei Operaţiuni. Apoi aşteptară răspunsul. La 
Washington era ora unsprezece a.m. şi era toată lumea la birou. 
Cox avea timp să fumeze jumătate de pachet de ţigări până să 
primească răspunsul. Acesta era extrem de scurt: 

„Autorizăm repatrierea prin orice mijloc disponibil” 

Americanul dictă un al doilea telex, destinat stației CIA din 
Rabat. El primi răspunsul în numai zece minute. Un aparat de 
zbor Hercules era disponibil pentru el. Mai avea acum de pus la 
punct doar detaliile. 

— Puteţi spune prietenilor dumneavoastră că, mâine dimineață, 


un aparat îi va aştepta la locul stabilit începând de la ora zece. 
Sunteţi sigură că va putea pleca din Uaga? 

— Da, vă mulțumesc din suflet. 

Eliane plecă mai fericită ca oricând, unduindu-şi trupul ca o 
zeiță a frumuseții, stârnind un val de fierbinţeală în trupul 
soldatului ce făcea de gardă. Eddie Cox o privi cum se urcă în 
maşină şi, brusc, i se puse un nod în gât. Dacă era vorba deo 
provocare? Îşi imagină îngrozit scandalul stârnit de capturarea 
unui avion care ateriza ilegal pe teritoriul țării... Adevărul era că 
la fel de scandaloasă ar fi fost arestarea unui agent CIA şi a 
gorilelor sale... 

x 

Chris Jones şi Milton Brabeck o ascultau pe Eliane cu gura 
căscată. Nu le venea să creadă. Libaneza vorbea de parcă nu 
realiza importanţa celor realizate de ea. Chris oftă: 

— Aşadar, vom putea pleca din această țară binecuvântată! 
Pilotul este un om de încredere? 

— Îl aştept să vină. Va lua cina cu noi în seara asta. 

Zece minute mai târziu, se auzi claxonul unei maşini. Eliane 
deschise uşa unui tânăr blond pe care ea îl prezentă sub numele 
de Philippe. Felul în care se lipi atunci de el nu lăsa nicio umbră 
de îndoială asupra sentimentelor celor doi, care nu întârziaseră să 
se retragă în singura cameră dotată cu aer condiționat. După 
numai cinci minute, dinăuntru se auziră gemete şi strigăte. Milton 
înălță privirea către cer şi spuse: 

— Este de necrezut. Doamne, femeia asta este o adevărată 
pisică în călduri... 

— O pisică pe care tipul ştie cum să o mângâie, adăugă Chris. 

Când tânărul pilot reapăru, parcă îmbătrânise cu zece ani. Era 
tras la față şi abia se ținea pe picioare. El se lăsă moale într-un 
fotoliu de răchită, iar Eliane îi aduse repede o sticlă cu J&B 
soda... Cei trei bărbaţi o sorbeau din ochi. 

— Ştiu cine sunteți, spuse pilotul. Sunt extrem de bucuros să 
vă ajut... Nemernicii aceştia vor să ducă țara de râpă. Ce păcat că 
nu ați reuşit să vă ducețţi planul la bun sfârşit! 

— Cred că sunteți conştient de riscul pe care vi-l asumaţi, zise 
Malko. Dacă veţi fi arestat, vă puteți aştepta la ce e mai rău! 

Pilotul zâmbi. 

— Ştiu prea bine acest lucru... 

Privirea lui o învălui pe Eliane misterioasă cu ochelarii fumurii. 


— Voi veni după dumneavoastră mâine în zori, la ora şase şi 
jumătate, mai spuse aviatorul. Cunosc un drum care ocoleşte 
toate barajele şi duce direct la aeroport. Odată ajunşi acolo, totul 
va fi OK. Tot hangarul va fi la dispoziția noastră Sunteţi trei 
persoane, nu-i aşa? 

— Da. Spuse Malko. 

— Nu aş putea să vin şi eu? spuse brusc Eliane. 

— Am sta un pic mai înghesuiți şi avionul va fi ceva mai greu... 

Femeia îl privi cu răceală. Pe loc, pilotul reveni: 

— Bine. Dacă domnii aceştia vor să te ia cu ei... 

Chris şi Milton se foiră cu un aer timid. Ideea de a petrece două 
ore lipiți de acest vulcan cu mâini şi picioare părea că nu le 
displace chiar atât de mult. 

— O să ne descurcăm noi până la urmă! făcură ei într-un 
singur glas. 

În casă domnea acum o atmosferă relaxată. Eliane anunţă: 

— Trebuie să sărbătorim! 

Ea aduse din bucătărie o sticlă de şampanie Moet şi îi scoase 
dopul. Acesta pocni ca o împuşcătură şi un jet de spumă o 
inundă, lipindu-i tricoul pe sânii goi. Ea se apropie de pilot şi îi 
porunci: 

— Linge! 

Acesta se supuse fără întâziere Pentru ochii ei frumoşi, ar fi 
urcat şi pe vârful Kilimandjaro... 

x 

Cina se terminase. Cu regret, Philippe îşi luă rămas bun de la 
Eliane şi strânse mâinile celor trei bărbați. 

— Pe mâine dimineaţă. 

Eliane îl conduse până la uşă, apoi, cu aerul cel mai natural 
din lume, se întoarse şi se cocoţă pe genunchii lui Malko. 

— Te bucuri că vin şi eu cu voi? 

— Desigur, făcu acesta. 

Nu prea vedea ce fel de acrobațţii sexuale ar fi putut face 
libaneza în cabina avionului... Cu Eliane, însă, nu puteai şti 
niciodată. Era ca şi fosforul ce se aprinde pe loc în contact cu 
aerul. Simplul fapt că-i ieşea un bărbat în cale, o fulgera pe loc 

— Vino. Este ultima noastră noapte! îi şopti ea la ureche cu un 
glas fierbinte. 


x 

Malko stătea în întuneric cu ochii larg deschişi. Liniştea nopții 
era tulburată doar de zgomotul produs de instalația de aer 
condiționat. Era ora cinci şi jumătate! Peste numai o oră, aveau 
să plece din Ugadugu. Avea să păstreze veşnic o amintire amară. 

Eliane se mişcă în somn. Dormea cu şuvițele de păr lipite de 
obraji din cauza transpirației, scuturată de tresăriri bruşte, ca şi 
cum ar mai fi făcut încă dragoste. Fusese nepotolită aproape 
întreaga noapte. Îl mângâiase pe Malko plină de pasiune, cu un 
soi de frenezie plină de disperare. 

El făcu o mişcare şi, imediat, femeia se lipi de el, caldă, 
mătăsoasă, gata să i se dăruie din nou. El îi mângâie trupul 
neobosit, dar gestul său rămase în suspensie... 

Cineva zgâlțâia poarta zăvorâtă cu lacătul. 

Un val de adrenalină îi inundă trupul. Nu putea fi pilotul, or, în 
caz contrar, acesta ar fi venit cu veşti proaste. În afară de pilot, 
mai puteau fi oamenii lui Sankara, care le descoperise 
ascunzătoarea. 

Prin jaluzelele de la ferestre se strecurau primele raze de 
lumină. Malko simţi o prezenţă în cameră şi întoarse capul. În 
pragul uşii, stătea Chris Jones, îmbrăcat cu nişte izmene 
înflorate. Era înarmat cu Uzi şi părea în formă. El se apropie de 
pat şi îi spuse în şoaptă lui Malko: 

— Cred că un tip vrea să intre... 

— E un soldat? 

— Nu, nu. Este un alb. L-am văzut printre copaci. 

De astă dată, Malko o trezi pe Eliane. Aceasta deschise ochii. 

— Este cineva la poartă. Trebuie să vezi cine este. 

Ea se ridică repede din pat. Era goală puşcă. 

— Cât este ceasul? 

— Cinci şi patruzeci de minute. 

Ea îşi scutură buclele îşi puse repede un pantalon, apoi ieşi din 
cameră. 

Malko se îmbrăcă în mare viteză. Chris se luase după Eliane. 
Cu gâtul sugrumat de emoție, Malko ieşi din cameră. Cu 
siguranţă că libaneza fusese urmărită. 

Tânăra era afară cu un bărbat pe care Malko îl mai întâlnise: 
Yves Arboussier. Tânărul chirurg, amantul ei. Ce naiba căuta 
acesta acolo? 

Nou-venitul zâmbea cu un aer stânjenit. 


— Sunt dezolat că v-am deranjat cu noaptea în cap. Vreau însă 
să vă spun ceva care vă interesează mult 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Malko. 

— Am fost chemat la spital din ordinul guvernului ca să 
îngrijesc un bărbat grav rănit. Este vorba de colonelul Uedraengo. 
Mi s-a spus că a încercat să evadeze. Se pare că a suferit o 
fractură de craniu... Nu ştiu ce aveți de gând să faceți, dar am 
vrut să vă avertizez. 

Malko rămase tăcut, cu sufletul sfâşiat, sub privirile atente ale 
lui Chris. În mod normal, ei trebuiau să plece în mai puţin de o 
oră. Rațiunea îi dicta să nu țină seama de acest avatar de ultim 
moment, ce avea să le aducă numai necazuri. Dar cum putea oare 
să-l lase baltă pe colonel, când acesta se afla la numai o 
aruncătură de băț depărtare? 

El se întoarse spre Eliane: 

— Puteți să-l găsiți pe pilot? 

— Nu, nu pot. Nu are telefon. Oricum, trebuie să sosească 
dintr-un moment în altul. O să pun de cafea. 

Milton apăruse şi el şi se uită la Malko îngrijorat. Acesta din 
urmă îi spuse medicului. 

— Credeţi că este însoţit de o escortă importantă? 

— Nu. Deja am mai primit doi prizonieri. În general, sunt 
însoțiți de patru sau cinci soldați, nu mai-mulți. Mai ales dacă 
sunt grav răniți. 

— Bine. Atunci vom încerca să-l scoatem de acolo, făcu Malko. 


Capitolul XVIII 


Chris şi Milton se priviră îngrijorați. Ştiau prea bine ce implica 
decizia lui Malko. Jucau ruleta rusă cu propria viața ca miză. 
Ghicindu-le gândul, Malko spuse: 

— Cum soseşte pilotul, îi voi explica totul. Cred că o mică 
întârziere la decolare nu va pune niciun fel de probleme. Va trebui 
să ştim dacă vom putea lua cu noi încă o persoană. În cel mai rău 
caz, va renunţa Eliane. 

— Dar cum rămâne cu aparatul Hercules? făcu Chris Jones. 
Chiar dacă reuşim să-l recuperăm pe colonel, vom pierde ceva 


timp. Dacă avionul va decola fără noi, vom rămâne în mijlocul 
deşertului şi cu un rănit în braţe... 

— Sunt sigur că Eddie Cox a prevăzut o marjă de siguranță 
destul de mare. Vom încerca să profităm de asta ca să-l salvăm pe 
colonel. 

— Eu nu ştiu încă în ce stare se află rănitul, obiectă chirurgul. 
S-ar putea să fie netransportabil... în acest caz, riscați să moară. 

— Va muri oricum dacă îl lăsăm aici. Eu unul nu pot să-l 
părăsesc Am o obligație morală față de el. Chris, de ce fel de 
armament dispunem? 

— Am un M 60 şi două cutii cu cartuşe, mitraliera Uzi şi câteva 
grenade; nu-i cine ştie ce armament. 

— Nici nu se pune problema unei bătălii, remarcă Malko. 
Principalul este să-i putem neutraliza pe soldaţii din escortă. 
Doctore, cum ar trebui să procedăm? 

— Blocul operator, se află la parter în dreapta uşii de la intrare. 
Acolo se poate pătrunde cel mai uşor printr-o uşă din spatele 
clădirii, care nu este niciodată păzită. Puteţi intra pe acolo şi să 
căutați cabinetul meu, care are numele meu pe uşă. Vă pot da 
halate albe, dacă vreți. 

— Nu. Nu vreau să vă compromitem, zise Malko. Ce urmează 
după aceea? 

— Din cabinet, eu voi merge în sala de consultatie, iar de acolo, 
în blocul operator. Sunt sigur că escorta va rămâne la uşa 
blocului operator, în sala de aşteptare. 

— După câte am înțeles, cu puţin noroc, am putea ajunge acolo 
fără să trezim atenţia celorlalți. 

— În principiu, aşa este. 

Milton Brabeck se încălzise deja. 

— Să fiți liniştiți în privința noastră. Suntem obişnuiţi cu genul 
acesta de distracție. 

— Problema este că veţi fi căutați apoi prin tot oraşul. Nu veți 
putea ajunge prea departe, mai ales cu un rănit... 

— Avem un plan bine pus la punct, făcu Malko. 

— Aveţi de gând să vă adăposțiți la Ambasada Americană? 

— Ceva în genul acesta. Acceptaţi să ne ajutați? 

— În caz contrar, nu aş fi fost acum aici, spuse medicul. Sper 
din tot sufletul să vă servească la ceva şi să reuşiți. 

— Asta depinde în mare parte de dumneavoastră, zise Malko. 
Noi trebuie să intervenim înainte ca rănitul să intre în sala de 


operaţii, adică imediat după ce i-aţi pus diagnosticul. 

Tânărul chirurg rămase câteva clipe pe gânduri. 

— Nu văd decât o singură soluție, zise el. Eliane vine uneori să 
mă ajute la spital. Dacă ar putea veni acum cu mine, va putea să 
vă anunţe în clipa când va sosi rănitul... 

Malko se întoarse către tânăra libaneză. 

— Sunt gata să merg, spuse ea. 

Lucrurile păreau că se încheagă. Era ora şase. Peste o jumătate 
de oră pilotul avea să sosească. Şi mai erau multe de aranjat... 
Destinul le oferea o şansă nesperată de a transforma eşecul într-o 
înfrângere onorabilă. În plus cei care lucrau pentru CIA ştiau că 
nu vor fi abandonați. 

— Când Eliane se va întoarce, va trebui să aducă şi nişte 
medicamente, pe care să i le administrăm colonelului pe drum. 

— Absolut corect, aprobă medicul. 

În încăpere se lăsă liniştea. Ţipătul unui papagal îi făcu să 
tresară. Eliane se îmbrăcă cu o jachetă albă, subțire. Chiar şi în 
costum de infirmieră, trupul ei emana o sexualitate debordantă. 

— Ce-i vom spune pilotului? întrebă ea. 

— Mă ocup eu de asta, spuse Malko. 

El strânse cu putere mâna medicului, care plecă întovărăşit de 
Eliane. Tânăra libaneză îi trimise o bezea lui Malko. Chris scoase 
un oftat adânc. 

— Am făcut-o iar de oaie! Acum ne-am băgat într-un c... şi mai 
mare. O să plecăm de aici cu toată armata după noi! Cum o să 
mai putem decola? Un Cherokee nu suportă şase oameni la bord. 
Este prea mic. 

— O să ne înghesuim, făcu Malko. Dacă totul se petrece cu 
bine, nu se va observa chiar imediat că l-am răpit pe colonel. Se 
presupune că rănitul este în sala de operaţii. Avem timp berechet 
ca să ajungem la aeroport şi să spălăm putina... 

Rămas singur, Malko îşi turnă nişte cafea. Ştia că optimismul 
său de comandă nu putea ascunde dificultățile acestei misiuni de 
salvare. Se putea ivi oricând un incident neprevăzut care putea 
să-i împingă într-o adevărată catastrofă. Acest gen de operații 
necesita o pregătire îndelungată şi minuțioasă. Nu se admiteau 
improvizaţiile. Dacă reuşeau cu bine, ar fi fost un adevărat 
miracol. 

Malko ştia clar că, dacă pleca fără să încerce să-l salveze pe 
Uedraengo, nu ar mai fi putut niciodată să se uite într-o oglindă. 


Se luminase complet de ziuă. Pe cer pluteau nori negri, 
compacți şi amenințători. Nici natura nu părea să fie de partea 
lor. 

x 

Philippe, tânărul pilot, veni la ora fixată. El îl prvi surprins pe 
Malko ce venise să-i deschidă poarta. 

— Eliane nu s-a sculat încă? 

— Ba da. Dar a intervenit o mică schimbare în plan. 

În veranda vilei, chris Jones îşi curăța chiulasa revolverului 
M 60... Pilotul sări ca ars când dădu cu ochii de arma automată. 

— Doamne sfinte! Ce aveţi de gând să faceți? 

— O faptă cât se poate de bună, îl linişti Malko în timp ce 
nou-venitul îşi bea cafeaua, el îl puse la curent cu totul. O linişte 
grea se aşternu în cameră. Apoi, pilotul îşi frecă bărbia gânditor. 

— Planul nostru cu spitalul s-ar putea să funcționeze. Rămâne 
însă problema cu avionul. Nu pot lua la bord şase persoane. Este 
prea mult. 

— Nu am putea să o lăsăm aici pe Eliane? 

— Ba da, zise cu părere de rău pilotul. Dar vrea atât de mult să 
plece şi ea, sărăcuța... 

— Nu dispunețţi şi de un alt aparat de zbor? 

— Nu de unul în stare de funcționare. 

Malko simți că bărbatul îi este potrivnic. El nu putea să-l 
abandoneze pe colonel. Pilotul stătea cu capul aplecat, țintuit de 
privirile mustrătoare a celor trei bărbaţi. În cele din urmă spuse 
cu o voce nesigură: 

— Când veţi fi gata de plecare? 

— Cred că vom avea o întârziere de o oră sau o oră şi jumătate, 
răspunse Malko. Cel mai nimerit ar fi să ne aştepţi la aeroport. 
Eliane ştie care este hangarul dumneavoastră? 

— Desigur. 

Bărbatul se ridică anevoie. Se vedea că este dezamăgit. Malko îl 
conduse până la ieşire. Trebuia să se bărbierească. Britanicii 
spun că un bărbat trebuie să moară ca un gentleman. 

Era ora şapte şi jumătate. Malko număra în gând fiecare minut. 
Termenul limită de aşteptare fusese stabilit la ora opt. Dacă până 
atunci nu se întâmpla nimic, trebuiau să plece la aeroport. Chris 
înfăşurase revolverul într-o cuvertură şi îl lăsă în spatele maşinii. 

Cineva bătu în poartă Chris tresări 

— Shit! spuse el în şoaptă. Este un negru! 


Cu inima bătând să-i spargă pieptul. Malko traversă grădina. 
De ce nu venise Eliane? 

— Şefu”! M-a trimis domnişoara Eliane. A spus să veniți imediat 
la spital. 

— Mulţumesc! făcu Malko 

Negrul se făcu nevăzut. 

— Să mergem, făcu Malko. 

Ei se urcară în Toyota. Spitalul se afla la o depărtare de trei 
sute de metri. Malko străbătu drumul pe contrasens, depăşind 
nenumărațţii negustori ambulanți instalaţi de-a lungul spitalului. 

— Chris, luaţi cu voi şi M 60, spuse Malko. 

Ei intrară fără probleme prin uşa din spate. Abia reuşiră să nu 
fie murdăriți de conţinutul unei ploşte golite de la etaj, pe 
fereastră. Curând ajunseră în fața uşii pe care sdria «Yves 
Arboussier-Chirurgie». 

— Chris. Du-te să vezi ce se întâmplă dincolo, la intrarea în 
blocul operator, spuse Malko. 

Chris îşi luă arma M 60 şi se îndepărtă. În faţa sa se desfăşura 
o scenă de necrezut. Doi copii aruncau cu pietre într-un vultur 
care încerca să devoreze un pansament plin de sânge. Ceva mai 
departe, zări un Jeep cu doi soldați înăuntru. Unul era la volan. 
Apoi se întoarse şi-i dădu raportul lui Malko. Acesta se hotări. 
Trebuiau să acționeze imediat. 

— Chris. Du-te la maşină şi stai pregătit de plecare Pregăteşte 
muniția ca să ne acoperi retragerea dacă va fi cazul. Eu şi Milton 
mergem după colonel. 

— Dar Eliane? 

— Ea se află înăuntru. 

Chris se îndepărtă, cu M 60 pe umăr. Malko îi dădu timp 
suficient ca să ia poziţie, cu stomacul încordat. În afară de rudele 
gălăgioase ale bolnavilor, în spital totul părea liniştit. Milton avea 
mitraliera Uzi înfăşurată într-un bandaj, iar Malko îşi strecurase 
un revolver pe sub cămaşă. El puse mâna pe clanța uşii pe care 
era trecut numele chirurgului şi intră înăuntru. 

Era o încăpere mică ce servea ca sală de pansamente, înăuntru 
nu era nimeni. Mirosea groaznic a dezinfectant. Malko aruncă o 
privire pe culoar. În fundul lui se vedea un mic holişor care părea 
că deserveşte sala de operaţii. El porni într-acolo şi intră într-o 
cameră în care un infirmier cu bluza ruptă tocmai scotea 
bandajul unui bătrân. 


— Unde este chirurgul? întrebă Malko cu cel mai frumos 
zâmbet pe chip. Am oră la dânsul. 

— Şefu”, doctorul operează acolo, înăuntru. Este interzis să 
intrați acolo. 

Uşa ce dădea afară, acolo unde se afla Chris cu maşina, era 
închisă. Ignorând interdicția, Malko intră în sala de operație, cu 
pistolul în mână, lăsându-l pe Milton să-i acopere spatele. 

Primul lucru pe care îl zări tu jacheta albă a Elianei. Un negru 
cu bustul gol era întins pe o masă de operaţie, iar chirurgul era 
aplecat deasupra lui. Un al patrulea personaj se afla în încăperea 
în care domnea o căldură îngrozitoare. Era un negru înarmat care 
stătea cu ochii ţintă la Eliane, cu spatele întors către Malko. 

Acesta simți cum i se strânge inima. Dacă nu ar fi ştiut că acolo 
zăcea colonelul Uedraengo. Nu l-ar fi putut recunoaşte, 

atât de mult se schimbase. Avea capul înfăşurat cu bandaje 
pline de sânge. În plus, pieptul era plin de hematoame şi pete 
negre. Bietul om părea inconştient. 

La zgomotul făcut de uşă. Negrul cu arma întoarse capul. El 
deschise gura, surprins de apariția lui Malko, înarmat. Cu un 
mormăit amenințător, el duse mâna la armă. Malko sări şi-l lovi 
cu arma în tâmplă. Negrul se prăbuşi fără să scoată niciun țipăt. 

Eliane şi medicul erau palizi la față. 

— Fiți atent, mai e unul de pază. Se va întoarce imediat! 

— De ce nu ai venit tu? o întrebă Malko pe Eliane. 

— Nu m-au lăsat 

Malko se apropie de rănitul lungit pe masă. 

— Cum se simte colonelul? 

— Rău, zise chirurgul. A suferit o hemoragie cerebrală şi mai 
multe fracturi faciale, ca să nu mai vorbim de posibilele hemoragii 
interne. Nu am putut să-i fac o radiografie şi nici măcar un 
examen serios. Pulsul său este foarte slab. 

Malko simți un nod în gât. Se uită la chipul masacrat cu buza 
smulsă şi ochii tumefiați din cauza loviturilor bestiale. Colonelul 
Uedraengo fusese torturat cu cruzime. 

— Îl vom lua aşa cum este, zise Malko. 

Din hol se auziră împuşcături. Malko recunoscu ţăcănitul 
caracteristic al mitralierei Uzi. Imediat uşa se deschise şi apăru 
Milton cu arma în mână. 

— Repede, să o întindem de aici, făcu el. Am fost obligat să 
lichidez unul, dar mai sunt şi afară câțiva. 


Nu se mai putea numi o operațiune discretă... 

Malko se apropie de masa de operații şi-l ridică pe colonel în 
braţe. Yves Arboussier îl ajută. 

— Are nevoie de îngrijiri imediate, spuse el. Altfel va muri. 

Colonelul era greu ca o piatră de moară. Milton Brabeck 
deschise calea, urmat de Eliane, Malko îl scoase pe colonel din 
sala de operaţii. Traversară în fugă mica sală de aşteptare şi ieşiră 
în grădina spitalului. La auzul împuşcăturilor, se risipiseră toți 
vizitatorii, ca printr-un miracol. Nu se vedea nici picior de militar. 
Gâfâind din greu, Malko ajunse la maşină unde Chris îl ajută să-l 
urce pe colonel. Malko trecu la volan. Milton acoperea retragerea. 
Eliane se urcă şi ea în maşină. Imediat porniră. Era ora opt fără 
zece minute. Era încă timp să ajungă la avion. În loc să se 
întoarcă în oraş. Malko viră la dreapta, în cartierul Zogona, 
pătrunzând în bulevardul Genaral de Gaulle, apoi o luă la stânga, 
pe strada 517. Străbăteau un cartier african. Trebuiau să 
străbată liziera de est a oraşului. Încă cinci sute de metri şi se ivi 
aeroportul. Nu se vedea niciun semnal de alertă. Îndrumat de 
Eliane, Malko pătrunse în mare viteză într-un imens hangar în 
care se afla un avion Piper Cherokee cu carlinga descoperită. 

Philippe, tânărul pilot, apăru cu chipul neliniştit. El se opri 
când o văzu pe Eliane cu veşmintele în dezordine. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am avut o răfuială cu soldații din spital. Trebuie să plecăm 
imediat, spuse Malko. 

— Dar ce aţi făcut? 

— Doar ne-am apărat. Sunteţi gata? 

— Da. Dar... 

— Dar ce? 

Pilotul nu scoase o vorbă. Eliane se repezi la el şi începu să-l 
scuture. 

— Haide odată. Vor veni după noi! 

De astă dată, pilotul reacționă. 

— Problema este că nu încăpem toți. Aparatul ăsta nu poate 
zbura cu o greutate prea mare. 

Fără niciun comentariu, Chris, urmat de ceilalți, se îndreptă 
către avion. Milton urcă trupul nefericitului colonel, apoi toată 
ceata se înghesui în spațiul mic. 

Philippe se urcă la comandă, iar Malko ocupă scaunul alăturat 
închizând portiera după el. 


— Va fi o decolare dificilă, remarcă pilotul. Avionul este 
supraîncărcat. 

Nu primi niciun răspuns. El porni motorul iar elicea începu să 
se rotească. Malko simți o enormă uşurare. Spera ca Uedraengo 
să mai reziste câteva ore. 

Pilotul luă microfonul şi chemă turnul de control: 

— Sunt Romeo Tango, cer autorizație de decolare pe pista 302. 

Răspunsul veni imediat. 

— Nu se dă autorizație de decolare până la noi ordine, anunţă 
vocea dispecerului. 


Capitolul XIX 


Malko văzu cum pilotul se schimbă la față. Eliane începu să 
strige: 

— Nu mai aştepta nicio autorizaţie. Decolează odată! 

— Dar nu este posibil, protestă tânărul. Pe acoperişul turnului 
de control sunt instalate mitraliere. Vor trage în noi. 

În micul cockpit era deja o căldură insuportabilă. Motorul 
torcea cu un zgomot regulat. Malko căuta o soluție. Dacă mai 
stăteau aşa, aveau să fie ucişi cu toții. 

— Încercaţi să mai cereţi o dată autorizația, îl sfătui el pe pilot. 

— Aici Romeo Tango. Tu eşti Bongo? sunt grăbit, trebuie să 
ajung la Gorum. 

Vocea controlorului se auzi după o scurtă pauză. 

— Este absolut imposibil! răspunse vocea. Am ordine stricte. 

Toţi erau lac de apă. 

— Ascultă Bongo, insistă pilotul. Am nişte unt, încărcat în 
avion, pentru tovarăşii din Gorum. Nu pot să-l descarc şi se 
topeşte. 

Hohotul de râs al dispecerului se auzi în tot cockpitul. 

— Ai dreptate. Dar tot nu am cum să-ți dau drumul. 

Pilotul îşi şterse fruntea udă. 

— Bongo. De când nu mai ai voie să permiți decolările? 

— De curând. 

— Ascultă. Eu am depus un plan de zbor cu ora de decolare la 
şapte dimineaţa. Îl ai? 


— Da. L-am primit. 

— Bine. Atunci, am decolat la şapte dimineața. După un 
moment de linişte, se auzi iar râsul dispecerului. 

— Că bine zici. Bine. Ai decolat la şapte dimineața. Pentru asta, 
îmi vei aduce de la Gorum o brățară de argint pentru logodnica 
mea... 

— Este ca şi a ta, strigă pilotul închizând microfonul. 

Aşa era în Africa. Cu o vorbă, se putea aranja orice. 

Pilotul trase de manşetă şi Cherokee reacționă. 

— Bravo! făcu Malko. 

El privi trăsăturile imobile ale chipului lui Uedraengo. Acesta 
respira cu greutate, neregulat, cu fața acoperită de sudoare şi cu 
ochii închişi. Avionul se hurduca pe pistă, trecu prin fața turnului 
de control, apoi acceleră. Malko urmărea contoarul: 3.000. 3.200, 
3.500. Ar fi trebuit să decoleze la 3200. Cu chipul crispat, pilotul 
forța aparatul, cu riscul de a distruge motorul. 

În cele din urmă, avionul se desprinse de sol, ridicându-se cu 
greu în aer. Erau salvați! Malko simți cum Eliane îl prinde de 
mână. Chris Jones, roşu ca focul, era lipit de ea, având parte de 
sânul ei stâng şi o parte din pântece. Malko se uită la ceas. Era 
ora opt şi zece minute. Ca să ajungă la întâlnirea cu Hercules 
aveau încă două ore şi jumătate de zbor Malko desfăcu o hartă, 
apoi o întinse către pilot. 

— Nu mergem la Gorum. Trebuie să ajungem aici, zise el 
arătând un punct pe hartă. Cunoaşteţi locul? 

Negrul îl privea stupefiat. 

— Da. Este o veche tabără a căutătorilor de petrol. Acum, acolo 
nu mai se găseşte nimic. Ce veţi face acolo? 

— Ne aşteaptă un alt avion începând cu ora zece. Îi explică 
Malko. 

x 

În spatele carlingii, Chris, Milton şi Eliane erau toropiţi de 
somn, legănați de zgomotul monoton al motorului. Malko observă 
că pilotul devine cam agitat. 

— Aveţi vreo problemă? îl întrebă el. 

— Da. S-a dereglat compasul. Sper să fiu pe drumul cel bun. Şi 
mai bate şi vântul dintr-o parte... 

Un val de nelinişte îi strânse inima lui Malko. 

Nu se gândise la acest fel de incident, care putea lua o turnură 
tragică. Imediat, luă harta. 


— Ar trebui să fim aproape de Tuguri, spuse pilotul. Voi cobori 
niţel. 

El pierdu puţin din altitudine şi zăriră o mică aşezare. Pilotul 
făcu o roată deasupra ei, apoi scoase o înjurătură. 

— Nu este Tuguri. Ci Sebba! Suntem mult deviați spre est. Din 
fericire, suntem pe aceeaşi linie. Am pierdut doar vreo zece 
minute. 

Era ora nouă. Cherokee zbura fără probleme, recăpătând 
altitudinea normală. Malko privi cerul dinaintea lor: era 
întunecat, cu nori amenințători la orizont. Deodată aparatul fu 
zgâlțâit ca de o mână uriaşă. Motorul făcu un zgomot ciudat. 
Altimetrul indica +400. Pilotul se arătă din nou îngrijorat. 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Vedeţi norii aceia negri din fața noastră? 

— Da. 

— Este vorba de FIT. Adică de Front Inter Tropical. E vorba de 
un adevărat prăpăd. Dacă intri în mijlocul lui, eşti aspirat şi poţi 
rămâne fără aripi. Văd că se îndreaptă direct spre noi... 

— Nu puteți. Să-l ocoliți? 

— Nu nu cred că mai am timp. Dar. Dacă am fi înţelepţi, am 
putea face cale-ntoarsă. 

Malko respinse cu hotărâre această variantă. Aparatul dădea 
semne rele. Era scuturat puternic de rafalele vântului. 

— Suntem vârâțţi într-un shaker? întrebă Milton. 

Pilotul viră la dreapta, apoi la stânga şi pierdu din altitudine. 
Din păcate, şi norii coborau până aproape de sol. După cinci 
minute începu din nou scuturătura. 

— Nu vom reuşi. Suntem cu  supraîncărcătură, iar 
instrumentele mele nu funcționează în asemenea condiții 
meteorologice. 

Malko simți că omul spune adevărul. Era însă exclus să se 
întoarcă în Uaga. Să aterizeze în savană era la fel de periculos. El 
se gândi la o altă posibilitate. 

— Suntem departe de Gaigu? 

Pilotul cercetă harta de pe genunchi. 

— În principiu, am fi la treizeci de mile distanță. Trebuie 
mergem pe firul apei râului. De ce? 

— Ați putea ateriza acolo? 

După un moment de gândire, negrul zise: 

— Da, cred că aş putea. Lângă marea moschee există un spațiu 


descoperit. Ce vreți să faceți acolo? 

— Marabu-ul este prieten cu mine. Ar putea să ne dea un 
vehicul ca să ne continuăm drumul până la locul de întâlnire. 
Conform hărții, am mai avea vreo sută de kilometri de străbătut, 
şi este ora zece. Dumneavoastră veți pleca fără noi când va trece 
furtuna. 

— Cum doriţi, făcu negrul uşurat. În orice caz, este mai puţin 
periculos. 

— Credeţi că o asemenea vreme va deranja un avion Hercules? 

Pilotul râse. 

— O, nu. Este un avion puternic şi poate face față. 

De dedesubtul lor şerpuia o linie galbenă: era râul care curgea 
înspre sat. 

Cherokee începu să coboare. Să vedeau moscheiele de pe deal. 
Oamenii ieşeau din case ca să-i privească. Nu era ceva obişnuit 
prin acele coclauri. Curând, aparatul atinse pământul, ridicând 
un nor gros de praf roşu. Hercules îi aştepta de douăzeci de 
minte, dar cu o sută de kilometri mai la nord. 

Abia avură timp să coboare, când o veche maşină 404 se 
îndreptă către ei. În ea era şeful satului cu doi însoțitori. El îl 
recunoscu pe Malko şi îl îmbrățişă. Din franceza lui stâlcită. 
Malko deduse că bietul om era convins ca lovitura de stat reuşise! 

— Colonelul Uedraengo este grav rănit şi puciul a eşuat, spuse 
el repede. Le-am luat cu noi. 

Milton şi Chris scoaseră din carlingă trupul colonelului. 

Marabut-ul îi cercetă chipul desfigurat, apoi spuse ceva în 
limba lui. 

— Vrea să-l oprească aici ca să îl îngrijească, traduse pilotul. 

Adică un vrăjitor... 

— Spuneţi-i că este grav rănit şi că singura lui şansă este să fie 
urgent operat, spuse Malko. Şi că un avion ne aşteaptă la o sută 
de kilometri de aici. 

Pilotul traduse totul. De astă dată, marabut-ul înțelese totul şi 
începu să transmită ordine în jur. Câţiva săteni îl urcară pe 
colonel în maşina 404, pe bancheta din spate. Cele două gorile se 
urcară lângă el. Malko se grăbi să se urce lângă şofer. El îi spuse 
Elianei. 

— Te lăsăm aici. Ai grijă de tine! 

— Nu vreau. Voi merge şi eu cu voi! 

— Eşti nebună? 


Malko îşi pierduse cumpătul. Eliane, cu paşi hotărâți se urcă şi 
ea în maşină. Pilotul încercă să o tragă afară, dar ea opuse 
rezistență. 

— Nu vreau să mor în Uaga! 

— Dar eşti nebună, unde vrei să mergi? Cum te vei descurca? 

Ea tăcu o strâmbătură plină de dispreț. 

— Aş putea să-mi câştig existența făcând trotuarul... 

Bărbatul rămase împietrit. Malko se simțea teribil de stânjenit. 
Era greu să o refuze după ce îl ajutase de atâtea ori... Pe de altă 
parte, era o teribilă lovitură pentru bietul pilot. 

— Călătoria noastreă este extrem de periculoasă. Eşti sigură că 
doreşti să vii cu noi? 

— Nu ar fi cu nimic mai rău ca la Beirut. Să ne grăbim. 

El se urcă lângă ea, iar negrul de la volan porni maşina. 

Silueta pilotului dispăru într-un nor de praf. 

Rulau de aproape o oră către nord. Peisajul se schimba încet, 
savana făcea loc deşertului Sahara, cu dunele şi cu cactuşii. În 
depărtare se vedeau nişte cămile. 

Brusc, Malko văzu o maşină ce venea din sens opus, făcând 
semnale cu farurile. În deşert e ca şi pe mare. Trebuie să opreşti. 

Era un taxi colectiv, burduşit cu negri, chiar şi pe acoperiş. 
Şoferul se dădu jos şi veni către ei. 

— Şefu”, la o jumătate de oră de aici, este un baraj al armatei. 
Sunt căutați nişte albi, mercenari. Pentru asta, sunt oprite toate 
maşinile. Ar trebui să vă întoarceți. 

Era încă unul care nu-l iubea pe Sankara... 

Şoferul intră în vorbă cu el şi căpătă mai multe informații. 
Aflară astfel că peste tot fuseseră ridicate baraje. Se părea că este 
ceva grav, altfel nu se explica o asemenea măsură. 

— Shit! înjură Chris. Dacă aveam cu mine M 60, am fi putut 
trece. 

— Vom încerca, făcu Malko. Este singura noastră şansă. La 
drum! 

Se făcea din ce în ce mai cald şi Eliane îşi scoase bluza, pe care 
o înfăşură în jurul taliei, rămânând goală până la mijloc. Singurul 
interesat de acest amănunt părea să fie şoferul trimis de marabut. 
Malko număra kilometri. Încă o oră şi treceau de baraje. 


Capitolul XX 


Şoferul frână brusc. Maşina derapă şi se puse de-a curmezişul 
şoselei. Un concert de înjurături se auzi din spate. Chris Jones 
abia reuşise să-l ferească pe colonel de o izbitură. În fața lor erau 
oprite mai multe vehicule. Militarii din Gorum-Gorum erau 
pregătiți să le taie calea. Trebuiau să treacă cu orice preț prin 
acest baraj. În acest moment fugarii nu aveau nicio susţinere 
legală, erau doar nişte mercenari urmăriți de guvernul aflat la 
putere. Doar aparatul Hercules îi putea salva din acest infern. 
Malko se uită din nou la ceasul Seiko: era ora douăsprezece. 
Avionul îi va mai aştepta doar două ore, niciun minut în plus. 
Apoi, Dumnezeu cu mila. Mai aveau de străbătut cincizeci de 
kilometri. 

În faţa lor se vedea silueta amenințătoare a unui blindat 
Cascabel. O singură mişcare şi i-ar fi făcut una cu pământul. 
Şoferul reuşi să articuleze: 

— Nu-i bine deloc. Şefu”. 

Erau prinşi în capcană, fără scăpare. Peste un sfert de oră totul 
avea să se termine. 

Malko rămase cu ochii în zare. Departe se distingea ceva 
ciudat. 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă el. Plouă, sau ce? 

Eliane îi urmă privirea şi spuse înfiorată: 

— Este o furtună de nisip! 

Un zid întunecat acoperea acum orizontul. El se apropia cu 
viteza unui cal în galop, pe o lățime de câțiva kilometri, înghițind 
totul în cale. Malko văzu un bărbat care cobori de pe cămila sa şi 
se culcă alături de animal. Peste câteva clipe, şi omul şi animalul 
fură acoperiți de norul cenuşiu 

— S-ar putea să fie salvarea noastră, spuse el. Peste câteva 
clipe, nu se va mai vedea nici la cinci metri. 

Adversarii săi ştiau şi ei acest lucru. Două maşini se îndreptau 
deja spre ei. 

— Repede, îi strigă el şoferului. Să ne îndreptăm către nor! 

Şoferul părea paralizat de groază. Brusc, el scoase un strigăt 
dezarticulat, deschise portiera şi sări din maşină. Apoi o luă la 
fugă ca un nebun. Malko trecu repede la volan, viră şi porni cu 
viteză maximă către zidul întunecat. 


Trei secunde mai târziu, blindatul Cascabel intră în joc. Cu 
dinții încleştați. Malko era cu piciorul pe pedala de accelerație 
apăsată până la planşeu. 

Un obuz se auzi şuierând pe deasupra lor şi se opri într-o dună 
fără să explodeze. 

Malko se ruga lui Dumnezeu. Pulberea fină începuse să intre 
peste tot, asfixiantă, caldă, insidioasă. Parbrizul se întunecă şi 
Malko fu nevoit să micşoreze viteza. De jur-împrejur nu se vedea 
decât o ceață galbenă. El opri motorul. 

Eliane izbucni într-un hohot de râs vesel, ca de copil, care îl 
molipsi şi pe el. Apoi Malko se dădu jos din maşină. Nisipul îi 
pătrundea în ochi, în nări, în gură. Într-o secundă era tot galben! 

Fu obligat să intre în maşină. Afară era moarte curată! 

— Cât timp poate să dureze nebunia asta? 

— Trei ore sau trei zile. Zise Eliane Nu se ştie niciodată. 

El se uită pe hartă. Locul în care îi aştepta avionul se afla la 
cincizeci de kilometri mai la nord. 

Singurul ghinion era că nu se vedea nici la trei metri. El se uită 
la mica busolă de la bord. 

— Vom fi obligați să mergem ghidaţi de instrumente, zise el 
demarând în direcția indicată. 

Era straniu să mergi în mijlocul acestui nor galben de 
nepătruns. Cu zece kilometri la oră aveau nevoie de cinci ore ca 
să ajungă la întâlnire. Singura speranță era ca Hercules să fie şi 
el împiedicat să decoleze din cauza timpului nefavorabil. 

Era confortabil gândul că se aflau încă în viaţă. 

x 

Malko trase puternic de volan ca să evite un obstacol. 
Obstacolul se mişcă şi se dovedi a fi un beduin şi măgarul său. 
Maşina îşi continuă drumul ca o navă în furtună. Vântul sufla la 
fel de tare. Eliane încerca să calculeze ruta. Întinse gâtul ca să 
vadă indicatorul de kilometraj şi spuse: 

— Potrivit calculelor mele, ar fi trebuit să fim aproape. 

Rulau de patru ceasuri. Un alt pericol îi amenința acum. 

Peste încă două ore se lăsa noaptea. 

Malko micşoră viteza, opri şi cobori, izbit imediat de valul de 
nisip fierbinte. Era imposibil să se orienteze. Nu se auzea şi nu se 
vedea nimic împrejur... 

— Vom aştepta aici ca vremea să se îndrepte. Oricum, nici 
Hercules nu poate să decoleze. 


El se aşeză pe scaun şi încercă să se relaxeze. Apoi întoarse 
capul către bancheta din spate. 

— Cum se mai simte colonelul? 

— Nu prea bine. Zise Chris. Respiră, dar are pulsul foarte slab. 

x 

Malko observă că valurile galbene se mai răriseră. Apoi văzu 
silueta unui cactus aflat la o distanță de vreo treizeci de metri. 
Era sigur că Hercules va decola imediat ce va putea şi că 
adversarii lor îşi vor relua urmărirea. 

El mai aşteptă un timp ca să se mai limpezească atmosfera. 
Furtuna trecuse de ei. Până departe nu se zărea decât deşertul. 
Nicio urmă de pistă de zbor sau de avion! 

Acul indicator al nivelului de benzină arăta Empty/10]. 

Ar mai fi putut merge cel mult douăzeci de kilometri. Dar în ce 
direcție? 

— Să mergem în partea aceea, sugeră el. Se vede un soi de 
movilă. Ne vom urca pe ea şi poate vom zări pista. 

În aceste locuri nu se afla niciun sat şi niciun suflet care să-i 
îndrume. 

Cu inima strânsă Malko puse motorul în funcţiune. După 
câteva minute, se auzi un huruit ciudat. Malko ridică piciorul de 
pe accelerație, dar huruitul continua. 

— Este Hercules! strigă el. 

Zgomotul venea din spatele lor. Cu inima bătând să-i sară din 
piept, el întoarse maşina. Nu ştia de când Hercules pornise 
motorul. 

El scoase capul pe fereastră şi auzi huruitul de motor aproape. 

— Youpee! urlă Chris. 

Maşina lor ajunse pe pistă chiar în momentul în care uriaşul 
avion făcea ocolul pistei, cu toate motoarele în funcțiune. 
Ajunseseră! 

Malko apăsă cu disperare pe claxon. 

— Ne vor vedea! strigă Eliane. 

Malko nu spuse nimic. Era sigur că-i vor vedea, dar ei aşteptau 
acolo un aparat Cherokee. Nu o maşină... Puteau să creadă că 
sunt militari, şi să grăbească decolarea de teamă că vor fi prinşi. 
Acum erau exact în fața avionului. Urletul celor patru motoare era 
asurzitor. Pilotul se pregătea de decolare. Malko călcă pedala de 


10 Gol (n.a.) 


accelerație cu o înjurătură. 

Deodată avu o senzaţie bizară ca şi cum timpul s-ar fi oprit. El 
ridică piciorul, apoi îl puse jos: niciun rezultat. Frâna era moartă. 
Maşina rula în continuare înspre avion. 

— God damn it! urlă Chris Jones. 

Malko sări din maşină. Hercule venea spre ei din ce în ce mai 
repede. 

Ca o nebună, eliane sări din maşină şi o luă la goană către 
avion. Chris şi Milton gesticulau ca nişte demenți. Hercules 
continua să se apropie vertiginos. 

Mut de oroare. Malko privea scena. Pilotul nu îi văzuse. Risca 
să se ciocnească cu maşina lor. 

— Colonelul! ţipă Malko, îngrozit 

El se întoarse în fugă şi urcă în maşină. Uedraengo zăcea pe 
spate, cu ochii închişi, inconştient, insensibil la zgomotul 
asurzitor al colosului. 

Malko îl apucă de umeri şi îl smulse din interiorul maşinii. 

În spatele lui, avionul venea drept spre ei! Cu un efort 
supraomenesc, reuşi să-l țină pe colonel în braţe şi să mai facă 
vreo cinci paşi. 

Chiar în clipa când partea din față a avionului se desprindea de 
sol, zburând pe deasupra maşinii. Malko se clătină pe picioare, cu 
trupul rănitului în braţe. Când îşi recapătă echilibrul, avionul era 
deja departe, pe cerul limpede. 

Lui Malko îi veni să plângă. 

Atât efort, ca să eşueze atât de aproape de ţintă! 

Ca un automat, el se îndreptă către capătul pistei unde erau cei 
doi americani şi Eliane. În curând, adversarii lor aveau să le dea 
de urmă şi asta însemna punctul final al teribilei lor aventuri. 

El ajunse clătinându-se sub povară şi îl puse pe colonel pe 
pământ. Urletul scos de Eliane îl sperie: 

— Se întoarce! Uite că se întoarce! 

Malko înălță privirea. În depărtare Hercules făcea cale-ntoarsă. 
Malko fu gata să ţipe şi el de bucurie, dar un gând îl făcu să se 
abțină. Avionul îşi stabilea doar direcția de zbor, imediat după 
decolare. Uitându-se mai atent, îşi dădu seama că aparatul se 
întorcea cu adevărat către ei. 

— Să degajăm repede maşina! ţipă el. Şi ajutaţi-mă să-l mutăm 
şi pe colonel! 

Ei îl ascultară, mutară maşina şi apoi începură să alerge către 


gigantica maşină de zbor ce se imobilizase la o distanță de cinci 
sute de metri. Milton scoase o exclamație: 

— Priviţi într-acolo! 

De departe se decupa silueta sinistră a blindatului Cascabel. 
Adversarii le dăduseră de urmă. 

— Dumnezeule! Nefericitul îşi dă duhul! 

Malko îl privi pe colonelul Uedraengo. Sângele îi ţâşnea din 
urechi şi el deschisese ochii. Buzele i se mişcară uşor. Chris îl 
puse pe pământ cu grijă. Malko îi ridică cu blândeţe capul. 

— Duceţi-vă. Voi veni şi eu. 

Ceilalți începură să fugă spre avion. 

— Colonele, mă auziți? 

Ofițerul nu răspunse. Ochii i se mişcară încet, gura i se crispă. 
Apoi capul îi căzu într-o parte. 

Era mort. 

Malko se ridică. O imensă oboseală îl copleşea. Blindatul 
înainta spre ei. Avionul, de asemenea. Adunându-şi ultimele forțe, 
el îl ridică pe colonel pe un umăr şi începu să meargă către 
Hercules. Niciodată colonelul nu i se păruse atât de greu. Malko 
se poticnea la fiecare pas. Limba i se umflase în gură, uscată de 
căldura inumană. 

x 

În depărtare se auzi o explozie surdă şi un nor de praf se înălță 
la o sută de metri depărtare de pista de zbor. Cu plămânii în 
flăcări. Malko încercă să-şi şteargă transpirația ce-i şiroia în ochi. 

El zări uriaşul aparat de zbor la treizeci de metri de el, apoi 
văzu nişte oameni care gesticulau şi strigau ceva de neînțeles. El 
se opri, simțind că nu mai este în stare să facă un singur pas. 
Colonelul era mai greu ca o piatră de moară! 

Din avion săriră doi inşi şi începură să alerge către el. Era un 
membru al echipajului însoțit de Chris. 

— Lăsațţi-l aici! urlă Chris. Doar vedeţi bine că este mort. 

— Sunteţi nebun! completă necunoscutul. 

Ei începură să tragă de cadavru, dar Malko nu-i dădu drumul. 
El îşi reluă drumul ca un robot până ce piciorul său se izbi de 
scara avionului. El se clătină şi corpul lui Uedraengo se prăbuşi la 
pământ. Malko simți cum este ridicat şi dus pe sus. Parcă era 
într-un ascensor. Hercules îşi începuse ascensiunea. 

Malko privi în jos şi văzu chipul încremenit al colonelului întors 
către cerul pe care nu îl mai putea vedea. Atunci el se simți mai 


puţin nenorocit. 
Chipul colonelului exprima o pace totală. Exprima împăcarea 
sa cu destinul inexorabil.