Gerard de Villiers — [SAS] Tradare in CIA

) 
s 


te) 


Gerard de Villiers 


Trădare în CIA 
(SAS contra CIA) 


ISBN: 
973-8070-02-3 


Malko Productions - Paris, 
Ediţia a Il-a 
Ediţia | apărută cu titlul „SAS contra CIA” în 1991 
SAS contre CIA 
© Gerard de Villiers, 
Pentru versiunea românească: 
© TINERAMA 2000 


3 


Gerard de Villiers 


Trădare în CIA 


În româneşte de 
Nicolae Constantinescu 


2000 


Capitolul |I 


Aerul era sufocant din cauza kerosenului ars. Deşi era 
aproape unu noaptea, cimentul terenului era încă 
impregnat de căldură. Micile luminiţe albastre care jalonau 
pista de zbor reuşeau să dea ansamblului un vag aer 
modern. 

Malko Linge surâse maliţios, fără să fie văzut de nimeni, 
observând că fiecare bec electric era dublat de o lampă cu 
gaz. Electricitatea era extrem de capricioasă la Teheran... 

Uriaşul DE 8 se aşezase pe pistă aproape de clădirea 
aeroportului. Nu se vedeau prea multe avioane: un Boeing 
de la Air India, un Coronado al S.A.S. şi câteva vechituri de 
Dakota care aparţineau unor companii orientale, cărora le 
era jenă să-şi afişeze numele pe fuselajul aparatelor. 

Docili, pasagerii se luaseră după stewardesa dolofană şi 
negricioasă. 

Malko privi în jurul lui. Nu-l aştepta nimeni. Altfel, s-ar fi 
aflat la faţa locului. 

Nu vedea decât doi hamali persani, zdrenţăroşi, zăcând 
pe treptele aeroportului. 

Terasa era pustie, iar pendula arăta unu şi zece. 

Malko suspină, gândindu-se că la New York nu era decât 

ora patru şi jumătate şi trebuia să fie mult mai bine în 
căsuţa lui din Pughkeepsie, decât pe tărâmul acela pustiu 
unde avea impresia că respiră vapori de petrol. 
__ Pasagerii se aliniaseră cuminţi în faţa celor două ghişee. 
In spatele geamurilor, funcţionarii adormiţi şi neraşi îşi 
treceau din mână în mână, cu aere misterioase, 
paşapoartele străine. 

Datorită paşaportului diplomatic, Malko fu scutit de 
vamă. Un iranian mărunţel, numai dinţi strălucitori şi 
mustață, se sperie de-a binelea când îi citi titlurile. Însă nu 
îndrăzni să întrebe ce însemna S.A.S. Dar era clar că murea 


5 


de nerăbdare să afle. 

De altfel nu era primul ins intrigat de cele trei litere! 

Ele însemnau, pur şi simplu, „Alteța Sa Serenisimă”. 

In ciuda paşaportului său diplomatic american, prinţul 
Malko Linge, de origine austriacă, avea tot dreptul la acest 
titlu. Şi, trebuie să spunem că ţinea nespus de mult la el. 

Tot atât de mult, se ataşase de castelul pe care îl deţinea 
în Austria şi unde se hotărâse să-şi petreacă zilele 
bătrâneţii, sigur, numai după ce vor fi fost terminate 
lucrările foarte delicate de restaurare, pentru care se 
străduia să asigure banii necesari, transpirând în solda 
guvernului american. Pentru că nu era decât un soi de 
funcţionar al  C.I.A.!, binecunoscuta organizație a 
contraspionajului american. 

Colegii lui, ca toţi americanii, erau extrem de 
impresionați de titlul său. Numai că li se părea puţin cam 
lung. Să-l fi strigat „Linge”, pur şi simplu, ar fi fost lipsit de 
gust. 

Aşa că „S.A.S.” reuşea să exprime concizie şi respect în 
acelaşi timp. 

— Doriţi o maşină? îi propuse politicos funcţionarul. 

— Nu, mulţumesc, o să iau un taxi. 

Ştia că într-o asemenea ţară trebuie să ai îndoieli 
serioase în faţa oamenilor prea serviabili. 

Malko privi în jurul lui. Se afla în sala vămii, printre primii 
sosiți unde, dincolo de un perete de sticlă, vreo cincizeci de 
iranieni se străduiau să distingă chipurile noilor veniţi. 

Expresiile lor, trecând de la curiozitate la încântare, îl 
făcură pe Malko să se simtă ca într-un incubator. 

Aşteptând să-i sosească valizele, merse să schimbe o 
sută de dolari la un oficiu al Băncii Melli. 

Funcţionarul îi înmână un teanc de riali. Malko îi numără. 
Lipseau câteva. Intinse mâna fără să spună nimic. 

Funcţionarul, dezgustat, deschise sertarul şi îi restitui 
cele două bancnote pe care le extrăsese din teanc înainte 
de a i-l întinde. O dată din două îi reuşea figura, datorită 
naivităţii călătorilor care mizau pe cinstea lui şi a băncii. 


1 Central Intelligence Agency 


Asta este, fata cea mare nu va primi un cadou. 

Valizele sosiseră. Un vameş burtos le lipi o etichetă şi îi 
surâse lui Malko. Inţelegător, acesta îi întinse 5 riali. 

Şi totuşi nu se vedea nimeni prin preajmă, cu toate că 
Schalberg aflase că Malko soseşte. 

lar avionul nu întârziase. 

Malko strânse mai temeinic în palmă mânerul servietei 
negre ca şi când cineva ar fi putut zări ceva prin pereţii de 
piele. Se gândise chiar, o clipă, să şi-o lege cu un lănţişor de 
încheietura mâinii, dar s-ar fi simţit ridicol. 

Un hamal în zdrenţe îi luă valizele. Malko îl urmă după un 
moment de sufocare. Deşi se aflau la 1500 de metri 
altitudine, căldura era teribilă. 

Teheranul, în iunie, se transforma în rug încins. Simţea 
deja sudoarea alunecându-i pe spate. Costumul lui de 
alpaca neagră era şifonat, fapt ce îl enerva îngrozitor, 
pentru că nu suporta ţinuta neglijentă. 

Strecurându-şi mâna sub haină, deplasă uşor crosa 
pistolului extraplat pe care îl avea la centură. Astfel era 
invizibil, dar căldura îl făcea să i se lipească de piele, 
producându-i o senzaţie neplăcută. Şi aşa mai făcuse o 
concesie celor care îl plăteau. Pentru că el, personal, avea 
oroare de arme. 

Ezită pe trotuar, în faţa aeroportului. Observase un bar la 
primul etaj, dar ar fi trebuit să urce scările de marmură şi i 
se părea foarte departe. Se hotări să meargă la hotel. Cel 
puţin acolo, trebuia să existe un seif. După care, îi rămânea 
o mulţime de timp să bea votcă-citron din plin. 

— V-aţi rătăcit? 

Recunoscu accentul încântător al stewardesei minione 
care preluase serviciul la Paris. Se oprise chiar în spatele lui 
Malko, cu o geantă într-o mână şi un mantou în cealaltă. 

— Nu chiar. Incerc să ghicesc care ar putea fi şoferul cel 
mai puţin hoţ dintre toţi taximetriştii de aici. 

Stewardesa zâmbi. 

— De ce nu veniţi cu noi în minibuzul Panam? 
Comandantul n-o să se împotrivească; ne cunoaştem foarte 
bine. 

Malko ezită o clipă. Era posibil ca cei care trebuiau să-l 

7 


aştepte să fi întârziat. Dar, pe de altă parte, Hildegarde - i 
se prezentase în avion - avea o siluetă încântătoare. 
Vorbiseră nemţeşte şi ar fi putut continua la barul de la 
Hilton. Odată plecate dincolo de graniţele propriei ţări, 
femeile devin foarte vulnerabile, e un lucru ştiut. lar 
servieta, va fi la loc mult mai sigur în mijlocul unui echipaj 
al Panam decât între doi însoțitori nu prea siguri. 

In Iran, moralitatea oamenilor devine discutabilă, imediat 
ce este vorba despre sume mai mari de un dolar. 

— Cred că îmi convine. Să mergem. 

După o ultimă privire circulară, urcară în minibuzul 
Volkswagen, care aştepta lângă trotuar. Deşi erau vreo 
doisprezece, strânşi umăr lângă umăr, comandantul 
aeronavei îi făcu un semn prietenesc de bun venit. 

Hildegarde se aşezase lângă el. Era clar că Malko îi 
plăcea. El însă zâmbi, gândindu-se cam ce figură ar face 
dacă ar afla pe cine invitase în călătorie. 

Nu se simţea prea bine totuşi. Crosa pistolului îi intra în 
coapsă. Şi nu prea avea cum să o îndrepte fără a fi 
remarcat. Să nu uităm că războiul se terminase de douăzeci 
şi doi de ani... 

— Sunteţi pentru prima dată la Teheran? 

— Nu, am mai venit în timpul războiului. Nu era prea 
nostim atunci. Sper să se fi ridicat hoteluri civilizate între 
timp. 

— Doar Hiltonul. Despre celelalte nici nu poate fi vorba. 
La Park Hotel, nimeni nu vorbeşte o limbă străină... 
Rămâneţi mai mult? 

— Cam o lună. Trebuie să vizitez mai multe locuri ca să 
văd unde am putea amplasa o uzină de nitrați. Probabil în 
Golful Persic, dar o să am suficient timp liber, se grăbi 
Malko să adauge. 

— Şi în servietă aveţi numai acte? continuă stewardesa. 

Malko se amuză. Nostime acte! 

— Imi sunt indispensabile. De asta nu mă despart de ele. 

Hildegarde zâmbi. Işi aşeză mâna pe coapsa dreaptă a lui 
Malko şi îl întrebă pe tonul cel mai natural: 

— Şi asta? Tot acte sunt? 

Mâna ei se odihnea chiar pe crosa pistolului. Dar pentru 


8 


că întrebase în nemţeşte, nimeni nu remarcă nimic. 

Malko îşi muşcă buzele. Ar fi trebuit să nu-şi trădeze 
obiceiurile. Nu era cel mai potrivit moment pentru a se face 
remarcat! Acum, era obligat să ofere o explicaţie. 

— Ştii, într-o ţară ca asta, drumurile nu sunt prea 
sigure... Sunt nevoit să umblu prin cele mai îndepărtate 
colţuri, nu prea ospitaliere. 

Hildegarde se amuza. 

— Ei, totuşi, chiar pe drumul de la Mehrabad la Teheran... 

Şi continuă: 

— Poate eşti un traficant? Ce le-ai adus? Diamante, 
smaralde? Sper că nu umbli cu droguri! 

Malko se revoltă. 

— Te asigur că nu e vorba de droguri! 

— Te cred. Nu prea ai aerul unui traficant mizerabil. 
Spune-mi, totuşi... 

— Nu pot să-ţi explic. Nu acum, vreau să spun... 

Adică nici acum, nici altă dată. Doar Preşedintele Statelor 
Unite şi şeful C.I.A. erau la curent cu toată povestea. Mai 
erau şi „alţii”. Dar nici ei n-ar fi suflat o vorbă. 

— Te rog să-mi promiţi că n-ai să spui nimănui ce 
gândeşti, o rugă Malko. E o afacere foarte importantă. 

Şi îşi aţinti privirea aurie în ochii tinerei fete. Puţine femei 
rezistau la această probă. Impresia era de aur lichid. 

Numai că de astă dată, nu avea intenţia să o atragă pe 
Hildegarde în patul lui. Sau, nu chiar imediat. Miza era mult 
prea mare. 

— De acord. Dar mâine ieşim la plimbare împreună. Nu 
am nici un chef să dispari aşa repede! 

— Jur! Doar mergem la acelaşi hotel... 

Minibuzul intrase în periferia Teheran-ului. Marele 
bulevard Shah Reza era luminat de becuri anemice, cu 
lumină gălbuie. Nu se vedea nici măcar o pisică. Doar 
taxiuri întârziate se scurgeau pe drum, iluminate cu mici 
ghirlande multicolore în interior. 

Pasagerii minibuzului moţăiau. Malko profită şi îi strânse 
mâna Hildegardei în întuneric. Ea nu o retrase, ba, chiar se 
lipi un pic mai mult de el. 

Lângă S.A.S., comandantul de bord mormăi ceva. Malko 

9 


îşi puse servieta pe jos, lângă cea a ofițerului. Doar aşa 
putea să-şi întindă picioarele spre cele ale stewardesei. 

Minibuzul luase virajul pe bulevardul Hafez şi îşi continua 
cu greu drumul spre cartierul Chimran, unde se afla 
Hiltonul, la vreo şase kilometri în afara oraşului. Trecură 
prin faţa unei firme luminate violent. Era un cabaret Miami, 
mărturie a locului civilizat în care se afla. Ajunseră într-un 
loc lipsit de locuinţe. Drumul şerpuia printre coline fără 
vegetaţie, din spatele cărora apărea câte o construcţie. 

Şi Malko începu să moţăie. Totul se desfăşura cum 
prevăzuse. Vor ajunge imediat la hotel. Servieta se va 
odihni la loc sigur, iar el va obţine în schimbul a cinci dolari, 
o cameră alăturată de cea a lui Hildegarde. 

x 


x x 


Minibuzul frână brusc. Trezit din reverie, Malko se aplecă 
peste umărul lui Hildegarde pentru a vedea ce se întâmplă 
afară. 

Vehiculul mai merse puţin, apoi se opri... Portiera se 
deschise. Apăru un cap împodobit cu o şepcuţă. Era un 
iranian cu o mustață mică, cu ochii injectaţi de sânge, 
înarmat cu un pistol cât toate zilele. 

— Jos cu voi, strigă într-o engleză oribilă. Controlul 
militar. 

Comandantul de bord se trezi, furios. 

— Ce dracu înseamnă asta? N-are nimeni dreptul să ne 
oprească! Şofer, ia-o la goană! 

Numai că şoferul simţea în burtă ţeava unei mitraliere şi 
îşi aminti brusc că avea o familie! Mârâi ceva de neînțeles şi 
nu se clinti. Cu brutalitate, ofiţerul iranian îl apucă pe 
steward de mânecă şi îl aruncă afară din maşină. 

— Afară, am spus, repetă el. 

De astă dată, nimeni nu mai aşteptă să repete. 

Chiar şi comandantul de bord, impresionat probabil de 
uniformă, se ridică. 

Numai că toată tevatura nu-i prevestea nimic bun lui 
Malko. Controlul ăsta neaşteptat, în mijlocul nopţii, părea 
bizar... Şi îi veni o idee, uşor de realizat... 

Cobori din maşină, înaintea Hildegardei. Imediat ce îl 


10 


văzu, ofiţerul iranian răcni. 

— Dumneata cine mai eşti? Eşti civil? De ce te ascunzi 
într-o maşină a echipajului? Actele, imediat! 

Malko îi întinse paşaportul cu o mână iar cu cealaltă îi 
întinse servieta. Dar ofiţerul nici nu o băgă în seamă. Se 
întoarse şi îi chemă pe cei doi civili care îl însoțeau şi care 
stătuseră până atunci în umbră. 

— Luaţi-l, strigă în persană. 

Apoi adăugă pentru ceilalţi pasageri, în engleză: 

— Puteţi pleca mai departe. Il reținem doar pe domnul 
care este suspect. 

Incă buimaci, toţi urcară în minibuz. Cu Hildegarde la 
urmă. Ea se întoarse şi îl privi pe Malko cu teamă. Ca să o 
liniştească, el îl făcu cu ochiul. Spera să-l observe în 
întuneric. Cei doi bărbaţi pe care îi chemase ofiţerul îl 
încadraseră... Erau doi uriaşi de 1,90 în, cu fruntea îngustă 
şi mustaţa agresivă. Il apucară pe Malko de câte un braţ şi îl 
dirijară spre o veche maşină americană, oprită ceva mai 
departe. Nepăsători, cei şase soldaţi îşi coborâră armele şi 
aşteptau. Malko îl auzi pe unul dintre ei spunând: 
„locotenentul Tabriz a zis că după ce terminăm, mergem la 
culcare”. 

Malko avusese grijă să nu se observe că înţelege 
persana. Adeseori, asemenea detalii îţi pot salva viaţa. 

Se lăsă condus la maşină fără să opună rezistenţă, 
întrebându-se cum se va sfârşi comedia. 

Pentru că era posibil să se termine cu o plimbare prin 
deşert... 

Inainte de a urca în maşină, una dintre gorile îl 
percheziţionă şi îi luă pistolul. Malko nu dădu, însă, drumul 


servietei. 
x 


x x 


La volan era un civil. Demară imediat ce urcară. 
— Unde mergem? întrebă Malko în engleză, de formă. 
Cei care îl păzeau nu se obosiră să-i răspundă. 
Maşina părăsi drumul asfaltat şi o luă pe unul cu solul 
denivelat. 
Malko se gândi că, înainte ca cei care plecaseră mai 
11 


departe să reuşească să alerteze pe cineva, pentru el va fi 
mult prea târziu. Continuă totuşi să strângă preţioasa 
servietă. 

Deodată, maşina încetini şi se opri. Gorila din stânga îl 
trase pe Malko afară din maşină. ; 

Chiar aşa cum se gândise. Se aflau pe un teren viran. În 
depărtare se vedeau luminile oraşului. 

Malko îşi încordă muşchii. Ar fi trebuit să profite de 
întuneric şi să fugă. Numai că namilele nu îl lăsară să o 
zbughească. Una îl prinse din spate, imobilizându-i mâinile. 
Avea o forţă îngrozitoare. Malko nu mai putea să respire. 
Cealaltă îi răsuci mâna şi îi luă servieta. Smulgându-i-o cu 
toată puterea, îi trase şi un picior în burtă. Malko simţi un 
spasm şi dădu drumul servietei. O lovitură puternică îl 
atinse în spatele urechii. Se prăbuşi pe solul pietros, cald. 

Auzi, confuz, cum maşina făcea cale întoarsă, în trombă. 
Rămăsese singur. Nu îndrăzniseră, sau nu voiseră să-l 
omoare. 

Se ridică cu greu şi vomă. Mai simţea lovitura de picior în 
burtă. 

Pe cer sclipeau o mulţime de stele şi era cald. Un câine 
urla în depărtare. Malko porni la drum, încercând să 
reconstituie traseul făcut cu maşina. 

Se gândea intens. Era clar acum că povestea pe care o 
auzise la Washington nu ieşise din creierul bolnav al 
generalului Gavin. 

Ajunse la şosea în douăzeci de minute. Bineînţeles, 
soldaţii şi ofiţerul dispăruseră. 

Nu-i mai rămânea decât să ajungă la Hilton. 

Aşteptă aproape o jumătate de oră pe marginea 
drumului. Treceau maşini, fie particulare, fie taxiuri 
arhipline. 

Văzu, în sfârşit, un taxi gol, care cobora de pe deal. 
Malko îl opri. Omul nu voia să mai facă o cursă, voia să 
meargă la culcare. Consimţi, în cele din urmă, pentru 400 
de riali să mai facă o cursă. lar onorariul nu era mai mare 
de 60 de riali. Dau nu era momentul să se mai tocmească. 

Malko avea o îngrozitoare durere de cap. Sângele îi 
cursese pe obraz şi se uscase. 

12 


În sfârşit, taxiul se opri în faţa hotelului. Pentru că 
portarul dormea, Malko intră direct în hol, unde domnea o 
oarecare animaţie. 

Comandantul de bord, cu capul gol, gesticula în mijlocul 
unui grup. Erau acolo mai mulţi civili şi un iranian în 
uniformă. 

Malko se apropie. Mai întâi îl observă iranianul. Scoase un 
țipăt şi toţi ceilalţi se întoarseră spre agent. 

Comandantul de bord se repezi la el. 

— Omule, ce spaimă ne-ai tras! Eram sigur că nemernicii 
ăia te-au dat gata. Şi când mă gândesc că maimuţoii ăştia 
sunt echipați cu dolarii noştri munciţi! 

— Nu vă permit..., începu iranianul... 

— Tu, maimuţoiule, să faci bine să taci, i-o tăie 
americanul. Sau te iau la şuturi! Ai face mai bine să-l 
găseşti pe nebunul care şi-a permis acest atentat îngrozitor! 

Ofiţerul ridică braţele spre cer. 

— O să fac un raport! Unde naiba să mă duc să-l caut? E 
imposibil... 

Lui Malko i se învârtea capul. Căută din ochi un loc unde 
să se aşeze. Şi privirea i se opri la Hildegarde, ce adormise 
pe unul dintre divanele din hol. 

O scânteie de bucurie i se aprinse atunci în piept. Pentru 
că, prin somn, tânăra nu lăsase din mână mânerul unei 
serviete negre, pe care o strângea din răsputeri. 

Era chiar servieta lui! 

Se vede că în clipa aceea a funcţionat telepatia, 
deoarece comandantul de bord îl întrebă pe Malko: 

— Şi geanta mea? i-au luat-o, nu-i aşa? Credeau că e 
plină cu bani! 

Furios, se întoarse spre iranian. 

— Dacă nu am rapid toate documentele de bord, mâine 
avionul nu va putea decola. Şi dacă nu poate să decoleze, 
chestia asta o să coste mai întâi o sută de mii de dolari. Şi, 
apoi, tot aşa. Compania va da în judecată Iranul. Aveţi aici o 
armată de bandiți, de gangsteri! 

Consternaţi, cei din jurul lui tăceau. Chiar cel de-al doilea 
secretar al Ambasadei Statelor Unite, nu prea trezit din 
somn şi năuc de tot ce auzea, nu-şi putea imagina o unitate 

13 


armată iraniană care ar fi putut să atace minibuzul Panam. 

lar directorul Hilton-ului, trezit în grabă, de altfel un 
domn foarte demn, nu avusese timp să-şi pună o cravată, 
ceea ce pentru un englez rimează cu pierderea totală a 
controlului. 

Ofiţerul iranian fusese convocat de director. El, cel puţin, 
nu înţelegea nimic şi nu voia să ia nici o iniţiativă. 

Văzând că nu are nici o şansă să-şi regăsească 
documentaţia, comandantul consimţi să meargă la culcare. 

Dar dimineaţa promitea un deznodământ tumultuos. Era 
limpede că nu de dragul lui Malko trezise americanul tot 
hotelul, ci pentru a-şi regăsi preţioasa servietă. 

Când coborâse din minibuz, Malko avusese timp suficient 
să o ia pe cea a comandantului. 

Trebuie să recunoaştem că nimic nu seamănă mai mult 
cu o servietă neagră, decât o altă servietă neagră. 

Americanul nu şi-a dat seama de substituție, decât voind 
să umble prin acte. Care, ciudat, erau încuiate cu cheia! De 
unde pornise toată tevatura... 

Malko o privi cu tandreţe pe Hildegarde. O atinse uşor. Ea 
tresări şi deschise ochii. 

— Doamne Sfinte, dar eşti rănit! 

E drept că sângele uscat îi dădea un aer spectaculos. 

— N-am nimic. Dau tu ai fost formidabilă. Şi datorită ţie, 
nimeni nu se îndoieşte de nimic. 

— Eşti mulţumit? Atunci trebuie să-mi faci o favoare... 

— Ce anume? 

— Deschide servieta. Vreau să ştiu ce este înăuntru. 

— Imposibil. 

— Dacă îi povestesc comandantului că ai un pistol, o 
deschide el imediat. 

Nu era nimic de făcut! 

— Bine, dar nu aici. Vino la mine în cameră. 

— Atenţie! Să nu care cumva să te închizi în cameră, sau 
ceva asemănător. Dacă vrei tu să vii, sunt la 716. 

— Incă nu mi s-a întâmplat să refuz a face o vizită, 
noaptea, în camera unei femei... 


14 


Capitolul I 


Camera Hildegardei era orientată spre sud. Fereastra era 
închisă pentru a păstra răcoarea aerului condiţionat, dar 
oferea o vedere panoramică asupra Teheranului. 

Hotelul Hilton îşi profila cele douăzeci de etaje pe pantele 
munţilor Elborz, în plin ţinut deşertic. Fără piscina imensă, 
ar fi semănat cu un lagăr de concentrare de lux. 

Malko bătu discret în uşă. Hildegarde deschise imediat. 
Abandonase uniforma de stewardesă şi îmbrăcase o 
cămaşă de noapte cu floricele, ultra-scurtă. 

Avea picioare frumoase... Prin transparenţa ţesăturii, 
Malko îi vedea foarte bine sânii. 

— Intră repede, şopti ea. Ţin foarte mult la reputaţia 
mea. 

Austriacul nu se lăsă rugat. Aruncă servieta pe pat. Avea 
şi el o cameră rezervată la acelaşi etaj, dar nu avusese timp 
nici să facă un duş. Se simţea zdrobit de oboseală, iar rana 
îi producea o durere agasantă. 

— Ei? Mai eşti curioasă? 

— Bineînţeles. Pot s-o deschid? 

— Numai că după acest gest, ai să fii în pericol de 
moarte. 

Ea se cutremură. 

— Nu-i nimic. Este pentru prima dată când mă amestec 
într-o asemenea poveste. Mă plictisesc în avion, servindu-i 
pe tipii care nu visează decât să-mi intre în pat... 

— Bine, atunci deschide-o singură. 

Îi întinse o cheie plată, pe care o scoase dintr-un 
buzunar. Îi observă degetele lungi, cu unghiile foarte roşii. 

Încuietoarea cedă uşor. Hildegarde ridică brusc capacul 
şi, dintr-un singur gest răsturnă servieta pe pat. 

— Oh! 

Rămase paralizată. O grămadă enormă de bancnote de o 
sută de dolari se etala pe cuvertură. Suficienţi pentru a plăti 
pe loc întregul Empire State Building. Se întoarse spre 
Malko, uluită. 

— Dar, dar...câţi sunt? 


15 


— Zece milioane de dolari, spuse Malko extrem de calm. 

— Şi ce vrei să faci cu bănetul ăsta? L-ai furat, cumva? 

— Nici vorbă. 

— Atunci? 

— Regret, dar nu pot să-ţi spun o vorbă mai mult. Nici 
măcar în schimbul unui strip-tease. Ai vrut să afli ce am în 
servietă? Asta-i tot! 

— Dar ce vrei să cumperi cu asemenea sumă? 

— Nişte conştiinţe. E tot ce se poate găsi în ţara asta. 

— S-ar putea să fie o mulţime! 

— Nu cred. Cu cât un tip se află mai sus plasat, cu atât 
este mai scump. Doar nu-ţi imaginezi că o să „cumpăr” 
săraci... 

— De ce nu? 

— Pentru că e mult mai ieftin să-i faci să dispară... 

— Eşti un monstru! 

— Nu. Ce ai zice de un somn bun? 

— Ce spui? 

— Cred că m-ai putea ajuta. Şi pentru că eşti 
nerăbdătoare să cunoşti freamătul aventurii, sunt dispus să 
ţi-l descopăr. Cei care au încercat în seara asta să-mi fure 
banii, nu se vor opri aici. Nu au spaţiu de mişcare decât 
până mâine, în zori. Hotelul nu are seif, iar eu nu mai am 
pistol. Cel puţin aici, n-o să mă caute nimeni. Aşa sper. 

— Dar unde o să dormi? Nu e decât un pat. 

— Nu-mi fac probleme cu asemenea fleacuri. Şi sunt 
dărâmat. Chiar mă refuzi? 

— Nu, nu... 

— Bine, atunci, ajută-mă. 

Împreună împinseră şifonierul în faţa uşii şi îl lipiră de 
masă. 

— Mă duc să fac un duş, spuse Malko. Tu culcă-te. Când 
ieşi din baie, nu văzu decât părul nemţoaicei. Se strecură în 
pat, alături de ea. Cu ostentaţie, Hildegarde se întoarse cu 
spatele, murmurând un „noapte bună”. 

Pentru că era imposibil să nu se atingă, Malko îi simţea 
parfumul. Dar nu îi era somn. 


x 


16 


x x 


Evenimentele din ultimele două zile îi dansau în mintea 
obosită. Totul începuse printr-un telefon primit în căsuţa lui 
din Pughkeepsie, în apropierea New York-ului. 

La capătul firului era şeful C.I.A. pentru Orientul Mijlociu. 

— Poţi să vii să luăm dejunul, mâine, la Washington? 
Doar o întrebare rituală. lar Malko avea nevoie de bani. 

Renovarea castelului îl costa o avere. Trebuia să termine 
acoperişul turnului înainte de venirea iernii. Numai treizeci 
de mii de dolari... 

Castelul acesta, care aparținuse cândva familiei sale, 
însemna acum, pentru el, singura rațiune de a trăi. Íl 
recuperase pentru o sumă derizorie, înainte de război. 
Numai că era aproape o ruină. lată adevăratul motiv pentru 
care lucra pentru C.I.A. 

La Washington era apreciat pentru două motive. Mai 
întâi, pentru memoria sa fabuloasă. Chiar după treizeci de 
ani îşi amintea prenumele unei persoane întâlnite preţ de 
cinci minute. Apoi, pentru că, datorită acestei calităţi, 
vorbea vreo douăzeci de limbi, mai puţin obişnuite, ca turca 
şi persana. Şi, în sfârşit, pentru că avea oroare de 
comunism! 

Ruşii, cu ostentaţie, anexaseră parcul castelului său, 
făcând să treacă pe acolo acea „cortină de fier” simbolică. 
Dar îi mai rămăsese clădirea propriu-zisă a castelului. 

Din aceste motive, a doua zi era la întâlnire, într-un mic 
restaurant de pe strada N. William Mitchell îl aştepta. 
Dejunul se consumase în linişte. La cafea, Mitchell începu: 

— Dragul meu S.A.S., sunt într-o încurcătură de 
neimaginat! 

Austriacul râse. 

— Ce măgărie ţi-au mai făcut prietenii tăi de la Moscova? 

— Ei? Nimic. 

— Poate...chinezii? 

— Nu, mult mai rău! 

— Doar nu aţi ajuns cu afacerile şi în lună! lar De Gaulle 
s-a retras. 

— Uite, ceea ce o să-ţi spun este atât de secret, că ar fi 
trebuit să mergem în mijlocul deşertului mexican, pentru ca 

17 


nimeni să nu afle... Acum două zile am fost convocat la 
Preşedintele Statelor Unite. Tocmai primise de la Moscova o 
comunicare  ultra-secretă, prin faimosul telefon roşu. 
Serviciul de informaţii de la Moscova îl avertiza că 
responsabilii C.I.A., de la Teheran pregătesc o mică şi 
nevinovată revoluţie, având ca scop răsturnarea Şahului şi 
înlocuirea lui cu un om de-al lor. 

— Pur şi simplu? 

— Stai o clipă! Ruşii nu s-au limitat să-i furnizeze doar 
pista asta. Ei au ţinut să adauge că, dacă nu se face puţină 
ordine în afacere, ei vor considera înlăturarea Şahului un 
act de agresiune şi vor profita de tratatul din 1948 pentru a 
ocupa nordul Iranului. După care, vor trage concluzia că el, 
Preşedintele Statelor Unite, nu este în stare să-şi ţină sub 
control serviciile secrete. Poţi să-ţi dai seama de 
consecinţe... Preşedintele era în stare de turbare. Mi-a dat 
două săptămâni ca să fac lumină în toată povestea asta şi 
să acţionez, dacă este cazul. Numai că sunt cu mâinile 
legate. Tipul care este la post la Teheran este generalul 
Schalberg. Un dur. Doar el l-a răsturnat pe Mossadegh în 
1952. Şi cunoaşte Iranul ca pe buzunarul lui. 

— De ce nu îl chemaţi de la post? 

— E dificil! Nu avem nici un motiv valabil. Dacă miroase 
ceva şi dacă povestea este chiar adevărată, riscăm să se 
producă un incident. Aşa că... 

— Şi dacă e iar o şmecherie de-a ruşilor? 

— Tot ce se poate. Schalberg le stă în gât. Ar fi o 
modalitate simplă de a-l pune pe tuşă. Şi nu s-ar putea 
niciodată dovedi ceva, pentru că s-ar pretinde că a fost 
împiedicat să îşi ducă planul la bun sfârşit. 

— Şi ce vreţi de la mine? 

— Să pleci la Teheran. 

— Şi să-l întreb politicos pe Schalberg dacă se pregăteşte 
să-i asasineze pe Şah şi pe mine pe deasupra? 

— Nu, am găsit un pretext pentru această călătorie. Se 
întâmplă că, la Teheran, C.I.A. are nevoie de fonduri 
secrete. Ştii prea bine că ajutorul pentru ţările 
subdezvoltate nu trece întotdeauna prin filiera bancară... E 
cam greu să trimiţi un mandat poştal de zece milioane de 

18 


dolari... 

— Zece milioane! Numai că la Teheran sunt câteva 
canalii care nu sunt deloc subdezvoltate! 

— Nu-mi spune mie chestia asta. In urmă cu doi ani, un 
general costa zece mii de dolari pe an; astăzi ne costă 
dublu. Şi nici nu ştim ce comandă în realitate. Pe scurt, 
pentru că este riscant să expediem o asemenea sumă prin 
valiză diplomatică, n-o să se mire nimeni că folosim un 
curier special. 

— Şi la cine trebuie să ajungă aceste milioane? 

— La generalul Schalberg. 

— A, bine, perfect! E o minunată carte de vizită! 

— După care, nu te împiedică nimeni să petreci o 
săptămână de vacanţă în Iran... 

— Dar, spune-mi un lucru, ca să faci o revoluţie, e nevoie 
de arme şi de bani... 

— Tocmai. Fondurile astea au deja o destinaţie specială. 
Şi nu le distribuie Schalberg. li întindem deci o mână de 
ajutor. 

— O mână de ajutor ca să ajungă la spânzurătoare? 

— Ei, hai, fără umor negru, S.A.S.! Te-am prevenit, asta-i 
tot. la-ţi precauţiile necesare. Şi dacă ţi se întâmplă ceva, o 
să ne dăm seama că ruşii nu ne-au spus basme... 

— Bine, şi admițând că drăguţii noştri prieteni nu mă fac 
pachet ca să pună mâna pe dolari, cine o să mă ajute să mă 
descurc cu sacul ăla de hârtii? 

— Nimeni. Genul ăsta de afacere îl priveşte pe Schalberg. 
Doar că ar fi bine să te lipseşti de ajutorul lui. Singurul 
individ care ar putea să te mai ajute este un tip care 
lucrează, din când în când, pentru noi şi care ne-a servit 
bine când era în Egipt. Se numeşte Jean Derieux şi lucrează 
cam pentru toată lumea. E mai bine să nu ai o încredere 
nelimitată în el, dar cunoaşte bine ţara şi poate fi folosit la o 
mulţime de lucruri. 

— Aş putea să le cer o mână de ajutor şi ruşilor. La 
stadiul în care ne aflăm... Mai ales că ei ştiu despre 
serviciile noastre secrete mai mult decât ştim noi. 

— Mulţumeşte-te cu Derieux. 

— Şi după aceea, ce fac? Vi-l trimit pe Schalberg la 

19 


pachet? . 

— Ai mână liberă, S.A.S. Inţelegi? Mână liberă! Dacă 
povestea este adevărată, Schalberg trebuie împiedicat, cu 
orice preţ, să-şi realizeze proiectul. Chiar dacă trebuie să 
îl... elimini. 

— Ei, dar înainte de a-mi face testamentul, trebuie să ştiu 
cam cât las în urma mea. Deci, cât o să primesc pentru 
isprava asta? 

Discuţia a plonjat în acel moment, în detalii sordide. 

Inainte de plecare, Malko a primit preţioasa „casă de 
bani”. Nu văzuse niciodată atâţia dolari. 

Uneori e trist să fii un om cinstit! 

Contrar obiceiurilor sale, luase o armă, un calibru 38, 
„oferită” împreună cu servieta. William Mitchell îl însoţise la 
aeroport pentru ultimele instrucţiuni. 

— Am fost la Preşedinte, S.A.S. iți urează noroc. Trebuie 
să reuşeşti. Şi dacă nu poţi acţiona de unul singur, ai ordinul 
de a-l pune la curent pe Şah. Ambasadorul nostru îţi va 
obţine o audienţă. Dar să nu faci asta decât în disperare de 
cauză. Ar fi o groaznică umilinţă! 

După aceste minunate cuvinte, Malko îşi ocupase locul 
său de la clasa întâi şi adormise urgent. Călătoria devenise 
interesantă abia la Paris, când apăruse la bord 
încântătoarea Hildegarde. 

Cu ochii deschişi în întuneric, Malko privi forma întinsă 
alături de el. O lumină slabă se strecura printre perdele. 
Trebuia să fie aproape trei dimineaţa. lar ziua promitea să 
fie grea. Hildegarde se mişcă şi piciorul ei se sprijini de cel 
al lui Malko. Era catifelat şi cald. Malko nu mai avea deloc 
chef să adoarmă. Dar Hildegarde dormea, suspinând prin 
somn. Nu-i rămânea decât o soluţie. 

Se ridică încet şi împinse lampa de noapte până la 
marginea noptierei. După care, îi mai imprimă un impuls, 
care o aruncă pe jos şi se culcă imediat la loc. Zgomotul, 
fireşte, fusese îngrozitor. Nemţoaica se trezi dintr-o dată şi 
începu să ţipe. Gesticulând, întâlni trupul lui Malko. Şi dintr- 
un singur elan, i se repezi în braţe. 

— Ce se întâmplă? întrebă. Am auzit un zgomot... 

— Nu ştiu, răspunse Malko. Dormeam. 

20 


— Mi-e frică. 

— Cred că vreo pasăre s-a lovit de geam, n-ai de ce să te 
sperii. 

Accentuă puțin îmbrăţişarea. Acum, Hildegarde se 
sprijinea cu tot trupul de el. Işi ascunsese capul pe umărul 
lui şi putea să-i inspire parfumul părului. incepu să-i 
mângâie încet spatele. 

— Hai, dormi, murmură el. 

Dar îşi continuă mângâierea. 

Şi, încet, încet, mâna îi cobori. Simţi trupul fetei 
fremătând şi lipindu-se de el. Nu-i mai rămăsese decât să 
scape repede de cămăşuţa de noapte. Hildegarde nu scotea 
un cuvânt, dar îl înlănţuise pe Malko cu braţele. 

Restul nu a fost decât o chestiune de epidermă. 

Mult mai târziu, când se lumina de ziuă, iar Hildegarde 
adormise, Malko a cules lampa de noapte de pe jos şi a 


aşezat-o la locul ei. 
x 


x x 


Pe la nouă dimineața era deja o căldură îngrozitoare. 

Malko luase micul dejun afară, în apropierea piscinei, în 
mijlocul unui grup de afacerişti americani. Hildegarde mai 
dormea încă. leşise din cameră în vârful picioarelor. Făcuse 
un duş, se bărbierise, îmbrăcase un impecabil costum negru 
- era maniac în privinţa asta, detesta neglijenţa - şi se 
simţea mult mai bine. 

Merse la recepţie şi întrebă de telefon. Mitchell îi dăduse 
toate numerele utile. La Schalberg nu răspundea nimeni. 

incercă şi alte numere, apoi sună la Ambasadă. 

In cele din urmă, dădu peste o voce adormită care îi 
spuse că generalul Schalberg era plecat prin ţară pentru 
trei-patru zile. lar el trebuia să-i înmâneze direct, respectivii 
bani lui Schalberg! 

Fără îndoială că la Ambasadă se afla un funcţionar 
însărcinat cu problemele de securitate. 

Dar nu ştia cine poate fi! 

Altă problemă viza convorbirile cu Washington-ul. Nu se 
puteau efectua prin Ambasadă. Mai avea de aşteptat, aşa 
că siguranţa minunatei serviete stătea deocamdată pe 

21 


primul plan. Malko se hotărî să o depună la bancă până 
când Schalberg, admițând că era plecat din ţară, se va 
întoarce. Plecă de la piscină şi întrebă la recepţie. 

Un funcţionar iranian îi spuse că banca Melli, de pe 
Ferdowsi, are seifuri de închiriat. 

— Se poate să-mi chemaţi un taxi? 

— Fireşte. 

Funcţionarul îl însoţi până la uşă. Făcu un semn şi un 
Mercedes vechi veni din parcare şi se opri în faţa uşii. 

Şoferul, neras, precum majoritatea iranienilor, nu avea 
un aer prea liniştitor, dar asta nu însemna nimic. Malko se 
gândi că nu avea de ce să se teamă în plină zi. Se urcă în 
taxiul care porni imediat. 

Şoseaua cobora spre Teheran. Şoferul oprea mereu 
motorul, la vale, ca să facă economie de benzină. 

Circulaţia era intensă. Camioane vechi, autobuze 
supraîncărcate, taxiuri vechi de când lumea, şifonate şi 
acoperite cu sloganuri scrise cu vopsea albă. Femei cu faţa 
acoperită aşteptau pe marginea drumului un taxi colectiv 
care să se îndure să oprească. Câteva Cadillac-uri 
somptuoase alunecau nepăsătoare în mijlocul acestei 
mulţimi, ocupate de femei frumoase şi oameni de afaceri. 

Deşi importul maşinilor noi fusese, în principiu, interzis 
de vreo trei ani, toţi cei care aveau acces la Palat nu se 
privau de un Chrysler sau de un Cadillac. Erau doar puţin 
mai scumpe... 

Automobilul care urmărea taxiul lui Malko să tot fi avut 
vreo şase ani. Îl reperase încă de la Hilton, din cauza 
parbrizului spart. In el erau doi bărbaţi, dar era prea 
departe pentru ca personajele să poată fi identificate. In 
mod sigur nu erau acolo pentru binele lui Malko. Şi nici 
pentru al servietei lui. 

Abia aştepta să ajungă la bancă. 

Şi, cu toate astea, în mijlocul circulaţiei se simţea în 
siguranţă. Taxiul depăşi cu greutate aglomeraţia de la 
răspântia cu Shah Reza, bulevardul principal al Teheranului. 
Ceilalţi continuau să-l urmărească. Apăru banca Melli. Dar 
mai avea câţiva paşi până la ea. Malko dădu cincizeci de 
riali şoferului şi privi în jur, înainte de a cobori. 

22 


Fordul cu parbrizul spart se oprise chiar în spatele lui. Cei 
doi bărbaţi nu coborâseră. Malko îi recunoscu. Erau cele 
două gorile care îl răpiseră în noaptea trecută. 

Doi poliţişti în uniforme albastre stăteau la soare în faţa 
intrării băncii. Malko îi strigă: 

— Domnilor! Veniţi puţin. 

Ei îl priviră mai întâi fără să se mişte, apoi, în faţa 
gesturilor lui largi, consimţiră să se deplaseze cu 
încetineală. 

Malko se simţi ceva mai liniştit. Cei doi nu puteau 
îndrăzni, în plină zi, să atace poliţişti în uniformă. Le aruncă 
o privire peste umăr. Bătăuşii coborâră din maşină şi o luară 
spre bancă, dar atitudinea lor nu era deloc amenințătoare. 

Holul clădirii era răcoros şi întunecat. Malko întrebă 
imediat de biroul directorului. IIl conduseră. Se aşeză într-o 
mică antecameră şi, imediat, un uşier bătrân îi aduse o 
ceaşcă de ceai tare pe un mic platou de argint. Peste cinci 
minute, o altă uşă se deschise şi un iranian înalt şi distins îi 
făcu semn să intre. Malko se ridică rapid. Strângând 
servieta la piept, intră în birou şi se opri brusc. 

Cele două gorile erau acolo, aşezate în fotolii, ca doi 
clienţi cinstiţi. Directorul nu-i lăsă lui Malko timp să 
deschidă gura. 

— Domnii aceştia doresc să vă vorbească, îi spuse el lui 
Malko în engleză. Se pare că aţi introdus ilegal valută în 
Iran. 

Deci asta era! 

— Şİ cu ce drept se amestecă dumnealor în această 
problemă? protestă Malko. 

— Aceşti domni sunt de la poliție. 

Ajungeau şi la asta. Malko îşi scoase din buzunar 
paşaportul diplomatic şi i-l arătă directorului. 

— Sunt diplomat şi nimeni nu are dreptul aici să mă 
aresteze. Altfel, s-ar putea să vă coste scump! 

intinse paşaportul unuia dintre „poliţişti”. Respectivul îl 
privi îndelung şi i-l înapoie. 

— Nu se pune problema să vă arestăm, domnule Linge, 
răspunse el într-o engleză excelentă. Vreau doar să văd ce 
aveţi în geantă. Şi ea se bucură de imunitate diplomatică? 


23 


Malko se întunecă. Ar fi trebuit să se gândească la asta. 
Dacă avea sigiliul diplomatic, cei doi maimuţoi n-ar fi avut 
ce să spună. 

— Sunt diplomat, deci am imunitate diplomatică, se 
mulţumi el să repete. Telefonaţi, vă rog, la Ambasadă. 

— Deschideţi, mai întâi, servieta, spuse gorila. Altfel, 
forţăm încuietoarea. 

Nu mai era cazul să lungească vorba. Malko luă servieta 
şi o deschise pe biroul directorului. 

Gorila o răsturnă imediat. Din nou, teancurile de bani se 
împrăştiară. Directorul avu o tresărire. 

— Aveţi vreo autorizaţie ca să introduceţi aceşti dolari în 
Iran? întrebă încet individul. 

Era mai bine să schimbe tactica. Malko se întoarse spre 
director şi spuse răspicat. 

— Domnule, vă ordon să-i arestaţi imediat pe aceşti doi 
oameni şi să sunaţi la Ambasada mea. Sunt doi gangsteri. 
leri noapte au atacat un autobuz pentru a fura această 
servietă. 

Directorul avea o mină nu prea veselă. 

— Aceşti domni sunt de la poliţia secretă, articulă el 
penibil. Mi-au arătat legitimaţiile. Nu pot face nimic 
împotriva lor. Mai ales că nu prea sunteţi în regulă. 

Tonul nu mai admitea replică. Liniştite, cele două gorile 
aşezau teancurile de bani în geantă. Malko îi privea, 
încremenit. Incepea bine misiunea lui! Chiar să i se ia de 
sub nas zece milioane de dolari ce aparţineau Statelor 
Unite! 

Era încolţit bine! 

— Ce faceţi? urlă el. 

— Confiscăm aceste devize, spuse liniştită gorila. 

— Merg cu dumneavoastră, spuse Malko. Asta e hoţie, 
pur şi simplu. 

— Imposibil, nu am dreptul să vă iau. Sunteţi protejat de 
paşaportul diplomatic. 

— Asta e adevărat, spuse directorul. 

— Prezentaţi-vă la cartierul general al poliţiei în cursul 
zilei, preciză poliţaiul. 

— Nici nu poate fi vorba, mârâi Malko. Vă urmez chiar 

24 


acum. 

— Imposibil, replică insul, cu seriozitatea unui papă. 
Trebuie să facem anumite verificări. 

Şi schiţă un gest spre camaradul lui care nu scosese un 
cuvânt de la începutul scenei. Acesta se ridică şi ieşi. 

In două minute se întoarse cu doi poliţişti în uniformă şi 
le dădu un ordin în persană. Ambii se aşezară în dreptul 
uşii, privindu-l pe Malko cu un aer ameninţător. 

— Aceşti poliţişti au ordin să nu vă permită să ieşiţi de 
aici, decât peste zece minute, sublinie gorila plină de 
indulgență. Prin orice mijloace. 

Malko fierbea. Privi la servieta care dispărea, legănată cu 
nonşalanţă de poliţai. Zece mii de contribuabili americani, 
plătiseră degeaba impozitul. Imediat ce pungaşii dispărură, 
izbucni: 

— Sunteţi complice la acest furt, protestă el. Mă simt 
obligat să vă spun că Ambasada mea nu va lua lucrurile 
chiar aşa de uşor. Mai ales că e vorba de dumneavoastră, 
un director de bancă! 

Directorul, în mod vizibil, nu se simţea prea bine. 

— Aceşti oameni m-au ameninţat, gemu el. Sunt chiar de 
la poliţia secretă. Nici nu vă daţi seama de ce sunt în stare! 
Şeful lor este generalul Khadjar. Pot să spun că a „umplut” 
cimitirul din Teheran. Nu aveam ce să fac... 

Khadjar! Deci chiar amicul lui Schalberg. Împreună îl 
răsturnaseră pe Mossadegh şi uciseseră fără milă 
simpatizanţii pro-comunişti ai partidului Tudeh. Locuitorii 
din preajma cartierului general al poliţiei secrete nu se 
puteau odihni din pricina ţipetelor ce se auzeau din clădire. 

Se povestea că acest Khadjar, când avea insomnie, 
cobora în beciuri şi tortura un prizonier ca să-şi potolească 
nervii... Specialitatea lui era bastonul de poliţie, cu care 
reuşea să zdrobească oasele, începând cu degetele şi 
sfârşind cu capul. 

Malko îl ştia din fotografii. Un colos, foarte elegant 
întotdeauna, îmbrăcat într-o uniformă albă, cu chipul barat 
de o mustață neagră, tăiată cu grijă. 

— Dacă sunteţi, într-adevăr, diplomat, totul se va aranja, 
continuă directorul N-au ce să vă facă. 

25 


— Vi s-a întâmplat să vedeţi traficanţi care să depună 
zece milioane de dolari într-o bancă? întrebă Malko. Nici 
chiar în ţara asta nu cred că este posibil! 

Şi, după aceste cuvinte cu aer de răzbunare, ieşi. 

Polițistul se dădu la o parte, plictisit, dar disciplinat. Cele 
zece minute trecuseră. 

Malko merse puţin pe jos ca să se calmeze. Nu se prea 
vedeau europeni. De mai multe ori fu oprit de vânzătorii de 
covoare. Numai că i-ar fi trebuit un covor de rugăciune... 

Simţea că turbează. Căzuse în cursă ca un fraier! 
Scenariul poliţiştilor, fals sau adevărat, era o realitate. 
Pentru prima dată, după foarte mult timp, se simţea pierdut 
şi neputincios în această ţară. Avea senzaţia că pluteşte pe 
nisipuri mişcătoare. 

Soarele frigea din ce în ce mai tare. 

Căută un bar. Dar aşa ceva nu prea exista. Nu erau decât 
un fel de cafenele soioase, unde se vindea Abeali, un 
amestec respingător de limonadă şi iaurt, sau berea de 
fabricaţie locală. 

Deodată îşi aminti de ziaristul-spion de care îi pomenise 
Mitchell. Era cazul să-şi dea seama pe cine se poate baza. 

Intră într-o cafenea. 

— Unde aveţi un telefon? întrebă în persană. 

Patronul îi arătă un aparat pe tejghea. Malko formă 
numărul. | se răspunse în persană. 

— Da? 

— Cu domnul Derieux, vă rog. 

— La telefon. 

De astă dată i se răspunsese în franceză, cu un uşor 
accent greu de precizat. 

— Sunt un prieten al lui Mitchell, de la Washington. Aş 
dori să ne întâlnim. 

— Veniţi la mine. Imi cunoaşteţi adresa? 

— Sigur. Sar într-un taxi şi vin. 

Lăsă pe tejghea o monedă de cinci riali şi ieşi. 

Tocmai trecea un taxi. Malko îi spuse şoferului adresa 
belgianului: strada Soraya, numărul 49. Era în nordul 
oraşului, la capătul cartierelor elegante, pe drumul spre 
Hilton. Trebuiau să lase în urmă oraşul. Taxiul merse 


26 


aproape jumătate de oră, apoi intră pe o străduţă pietruită 
şi se opri în faţa unei vile înconjurate de un zid înalt. 

Malko sună. li răspunseră nişte lătrături furioase. Auzi 
nişte labe care alergau pe pietriş şi botul unui câine mare 
se strecură pe sub poartă, descoperind nişte colţi 
ameninţători. Se deschise şi poarta. Malko se îndepărtă 
instinctiv. Dar dulăul era ţinut în lesă de un tip înalt, blond, 
cu o mustață stufoasă şi un ochi care fugea într-o parte. 

O mină mai degrabă simpatică. 

— Să nu vă fie frică, spuse el cu jovialitate, nu-i muşcă 
decât pe grădinari. E un câine foarte bine crescut. Priveşte 
numai. 

Dădu drumul lesei şi spuse câinelui, „Hai, Turcule!” 
Câinele porni ca o săgeată spre un grădinar, care o luă la 
fugă spre casă. Derieux râdea cu lacrimi. 

— M-a muşcat şi pe mine o dată, afurisitul! Dar am cei 
mai buni lucrători din Teheran. Au aflat că dacă se lasă 
pradă lenei lor naturale, riscă să fie sfâşiaţi. 

Incântătoare mentalitate! Malko îşi urmă gazda în casă. 
Nu era prea mult lux, dar lipsa era compensată de o piscină 
uriaşă. 

— Parcă aş avea chef de o şampanie, spuse Derieux. 

Dispăru câteva momente şi reveni cu o lădiţă căreia îi 
ridică rapid capacul. Cu litere groase se vedea o inscripţie 
pe ambalaj: „Destinatar - Ambasada Germaniei la 
Teheran”. 

Derieux îi explică, surâzând încântat: 

— Cumpăr şampania de la vameşii iranieni. E cea mai 
bună. Au bunul obicei să confişte un sfert din sticlele care 
sosesc. Şi mi le aduc direct aici. 

Umplu două cupe. . 

— Ah, dezgustător! Imi e tot mai clar că diplomaţii nu ştiu 
să trăiască. Data viitoare o să cer să mi se aducă şampanie 
destinată Ambasadei Franţei. Ei au numai Moet et Chandon. 
Bun, deci ce fel de vânt vă aduce? Presupun că nu aţi venit 
în vacanţă la Teheran... 

Malko ezita. Tipul nu-i inspira o încredere deplină. Puțin 
prea jovial şi vorbăreţ. Dar nu prea avea de ales. 

Se hotărî să-i povestească mai întâi istoria cu servieta. 

27 


Când termină, Derieux clătină din cap. 

— Nu prea aveţi şansa să revedeţi banii ăia. Mai ales 
dacă tipii erau poliţişti adevăraţi. Khadjar e o teroare şi, în 
tot cazul, nu e genul care să lase să-i scape printre degete 
zece milioane de dolari. Găseşte el un pretext legal pentru a 
păstra banii! 

— Dar dacă îi cer lui Schalberg să intervină... 

— Mai bine aprindeţi o lumânare la catedrală. El şi 
Khadjar sunt siamezi. Au prea multe cadavre la activ. Cam 
de zece ani, guvernează ţara prin intermediul Şahului. Ori 
de câte ori cineva îi deranjează, se întâmplă să nu moară de 
moarte bună... 

— Şi Şahul ce amestec are în toate astea? 

— El numără morţii. Până de curând, nu-i strica deloc 
tehnica asta. Bugetul iranian, sărăcuţ şi anemic, nu-şi poate 
permite să hrănească prea mulţi prizonieri politici. Şi am 
impresia că nu-i displace Khadjar. 

— Credeţi că ar putea interveni o revoluţie? 

— Ştiţi, aici suntem în Orient. lar lucrurile nu sunt deloc 
simple. Nu mai există nici un partid politic. Din când în 
când, câte un tip se hotărăşte să facă scandal ca să ajungă 
mare şi declanşează câte o răzmeriţă. Sfârşeşte prin a fi 
prim ministru, rege sau este spânzurat, ori împuşcat. Resul 
este folclor. 

Malko asculta gânditor. Derieux părea un fin cunoscător 
al ţării şi, în plus, avea bun simţ. L-ar fi putu fi util. 

— Şi totuşi, reîncepu jurnalistul, doar nu aţi venit la mine 
să-mi povestiţi necazurile, pur şi simplu. Nu mă simt birou 
de obiecte pierdute... 

— Ei bine, am într-adevăr o misiune ultra-secretă. lată 
motivul pentru care Washington-ul mi-a recomandat 
numele dumneavoastră. 

— Dar aveţi oamenii voştri aici! 

— Exact. Numai că la C.I.A. se crede că Schalberg se 
preocupă puţin prea mult de interesele prietenului său, 
Khadjar, în detrimentul alor noastre. Sunt însărcinat să fac 
un bilanţ al acestei „prietenii”. 

— Dacă nu sunteţi suficient de prudent, chestia asta ne- 
ar putea costa viaţa pe amândoi. 


28 


— O să fiu prudent. Dar mă pot bizui pe ajutorul 
dumneavoastră? 

— Cât? 

Malko nu prevăzuse o întrebare atât de brutală. Dar nu 
era cazul să facă nazuri. 

— Cinci sute de mii de dolari dacă îmi aduceţi servieta şi 
conţinutul ei. Pentru rest, vă dau un avans de zece mii de 
dolari, plus bani de cheltuială. Dar trebuie să aveţi 
încredere în mine. Nu vă pot plăti imediat. Ştiţi prea bine de 
ce. 

Derieux era gânditor. 

— De acord, hai să facem treaba. Dar în ce priveşte cei 
cinci sute de mii, nu prea am speranţe. 

— Ştiu. Insă, în felul acesta, avem un excelent alibi 
pentru amestecul dumneavoastră în poveste. Şi pentru că 
Schalberg nu este în Teheran, o să-i spun că am apelat la 
dumneata, în absenţa lui. De acord? 

Belgianul îşi umplu pipa şi clătină din cap. 

— Cred că ţine. Să sperăm că n-o să scotocească prea 
mult. Şi, pentru început, o să-i facem o vizită oficială lui 
Khadjar. Doar o clipă să mă îmbrac. 

x 


x x 


Malko începu să răsfoiască o revistă Life, veche. Ziaristul 
apăru repede. Se urcară în Mercedesul 220 al belgianului. 
Câinele îi însoţi până la ieşirea pe poartă. 

Din nou, căldura i se păru lui Malko sufocantă. Erau cel 
puţin 40 de grade. Poliţiştii dirijau circulaţia adăpostindu-se 
sub copertine de pânză. Era un fel de a spune „dirijau”, 
văzându-le gesturile moi, în mijlocul infernului de pe şosea. 

Maşina cobora spre cartierele din sudul Teheran-ului. In 
sfârşit, opriră într-o piaţetă înconjurată de mormane de 
pepeni verzi. 

— Aici este, spuse el. O să cerem să fim primiţi de 
Khadjar. Pregătiţi-vă paşaportul diplomatic. 

Eternul uşier neras îi însoţi până la sala de aşteptare. 
Doar un detaliu dovedea că se aflau într-o clădire oficială; 
uşierul purta la centură un pistol enorm, direct între cămaşă 
şi pantalon. 


29 


— Să nu uit, spuse Malko. Va trebui să-mi faci rost de o 
armă. Pe a mea mi-au luat-o. 

Derieux îşi luă aere de mare senior. 

— O să poţi alege la mine ceea ce vrei. 

Hotărât lucru, era un băiat primitor! 

Aşteptară aproape o oră. Malko fremăta. 

În sfârşit, uşierul se întoarse şi îi introduse într-un birou 
mare. judecând după galoanele şi decoraţiile care 
împodobeau uniforma celui care îi primi, trebuia să fie cel 
puţin mareşal la Curte. 

Dar Malko fu decepţionat când tipul se prezentă. 

— Maior Khosrodad. 

Derieux îl cunoştea. Timp de cinci minute schimbară 
salam-alekumuri, indispensabile pentru iranieni. 

După care, Malko reuşi să se prezinte. Maiorul îl ascultă 
fără să se clintească. 

— Nu sunt la curent cu nimic din ceea ce-mi povestiţi, 
spuse el, răsfoind distrat paşaportul lui S.A.S. Dar mă voi 
informa imediat. Aşteptaţi-mă, vă rog. 

Vorbea o engleză perfectă. După o mică înclinare, 
dispăru. 

— Asta e lup bătrân. E mâna dreaptă a lui Khadjar, spuse 
belgianul în şoaptă. Dacă e vorba chiar de poliţişti, nu se 
poate să nu ştie. lar dacă nu, putea foarte bine să întrebe la 
telefon, de faţă cu noi. 

— Chiar crezi că acest Khadjar a vrut să bage în buzunar 
cele zece milioane de dolari? 

— Este genul de ciubuc pe care îl apreciază foarte tare. O 
să vedem. 

Li se aduse ceaiul. După aproape o jumătate de oră, 
maiorul Khosrodad reveni, cu o mină îngrijorată. Se aşeză la 
birou, înainte de a i se adresa lui Malko 

— Aşa cum aţi bănuit, aţi avut de-a face cu nişte escroci 
ordinari. În serviciile noastre nu este nici o urmă de 
operaţiune în ce vă priveşte. Deci, trebuie să vă fac 
legătura cu ofiţerul însărcinat cu anchetele criminale. 

Se ridică şi îi adresă câteva fraze în persană lui Derieux, 
explicându-i la ce birou să meargă. 

Cei doi bărbaţi porniră într-un labirint de culoare 

30 


murdare, mirosind a urină şi transpiraţie. Găsiră, în cele din 
urmă, o uşă pe care era scris numele căpitanului Shid. 

Din nou ceai, din nou salam-alekumuri, din nou explicaţii. 

Căpitanul Shid era un om amabil şi zâmbitor. 

Sigur, venerabilul lui superior, maiorul Khosrodad îi 
vorbise despre afacere. Era dezolat, dar o asemenea 
întâmplare, într-un oraş atât de mare... 

El, personal era hotărât să acţioneze cu eficacitate. Avea 
un aer atât de ferm, încât Malko, pentru o clipă, simţi 
încolţindu-i o vagă speranţă. Ofiţerul îi expuse planul. 

— Din câte aţi declarat, cunoaşteţi maşina celor doi hoţi. 
O să vă dau, deci, doi dintre oamenii mei în uniforma. 
Teheranul nu este totuşi un colos. Vă sfătuiesc să vă plasați 
în intersecțiile de la Shah Reza sau Ferdowsi. Nu se poate 
ca maşina să nu apară, în cele din urmă, pe acolo. Când o 
veţi recunoaşte, o semnalaţi oamenilor mei şi ei o vor 
avertiza cu fluierul. Ea se va opri şi nu ne mai rămâne decât 
să punem mâna pe criminali. 

Malko rămase câteva clipe fără glas. Il privi intens pe 
căpitan, ca să vadă dacă nu glumeşte, dar ofiţerul era 
absolut serios. 

— Dar, protestă Malko, doar n-o să mă faceţi să suport o 
anchetă normală! 

Căpitanul schiţă un gest liniştitor. 

— Ba da, bineînţeles. Şi avem atât de puţine elemente. 
Dacă am şti măcar numele celor doi indivizi... 

— Nu credeţi că directorul băncii Melli... 

— Nu, în mod sigur s-au prezentat cu nume false, pentru 
că aveau legitimaţii de poliţie fictive. 

Fără replică. Malko nu îndrăznea să se gândească cum i- 
ar sta să se plimbe prin Teheran cu doi poliţişti iranieni la 
braţ... 

— Mulţumesc foarte mult, pentru ajutor, spuse el. Dar nu 
cred că am suficient timp să aştept la o intersecţie. Poate 
aţi putea plasa acolo doi oameni de-ai dumneavoastră, fără 
mine. j 

Căpitanul surâse, fără a răspunde. Intrevederea se 
termină în acel punct. Şi era mai bine să plece cât mai 
repede. Malko avea un chef teribil să spargă ceva. 


31 


Când se urcară în maşină, îi spuse lui Derieux. 

— De ce nu ai spus nimic? Tipu ăsta şi-a bătut joc de noi 
într-un mod inadmisibil. Sunt totuşi zece milioane de dolari 
în joc! 

Derieux ridică din umeri şi frână brusc, evitând un taxi. 

— Nu merita osteneala. Ne-au servit-o, în stil iranian. Aici 
nu se spune niciodată NU. Dar ai foarte repede impresia că 
te ţicneşti. In orice ţară din lume, dacă şeful poliţiei ţi-ar fi 
făcut o asemenea propunere, l-ai fi aruncat pe fereastră. 
Aici, însă, trebuie să-i mulţumeşti...Şi nu avem ce face. 
Directorul băncii n-o să sufle nici un cuvânt, terorizat de 
soldăţoii lui Khadjar. Oamenii dumitale sunt, fără discuţie, 
pe undeva spre frontiera cu Pakistanul, iar poliţia îşi dă 
toată silinţa... Dar e o chestie care mă scoate din sărite... 

— Care? 

— Khadjar pare întotdeauna excelent informat. Deci, 
amicul dumitale, Schalberg, ar putea să-şi facă rost de un 
comision important din suma respectivă. 

— Mai am un as în mânecă, spuse Malko gânditor, dar 
sunt nevoit să aştept întoarcerea lui Schalberg. Ca să 
mergem împreună la Khadjar. 

— Pentru ce? 

— O să-ţi fac o surpriză. Dar acum nu are rost să-ţi spun, 
ar fi prea periculos pentru dumneata. 

Derieux nu insistă. 

— Hai să bem votcă-citron la Hilton, propuse el. Şi să 
facem planul de bătaie. Acum e prea cald şi nimănui nu-i 
arde de revoluţie. 

Malko acceptă cu plăcere. Cu siguranţă, Hildegarde se 
trezise până la ora aceea. Oricum pleca a doua zi, deci se 
simţea obligat să profite. 

Ajunseră la Hilton înaintea dejunului. Recepţionerul îi 
prezentă un mesaj. „Generalul Schalberg vă aşteaptă mâine 
la biroul său. Vă trimite maşina la orele 10.” 


32 


Capitolul I 


Hildegarde nu era singură şi Malko îşi dădu seama că se 
simte vexat. Nemţoaica era întinsă într-un şezlong, lângă 
piscină şi un bărbat, căruia Malko nu-i vedea decât spatele, 
era aşezat la picioarele ei. 

— Îţi aparţine? îl întrebă Derieux, arătând spre 
Hildegarde. Nu-ţi prea pierzi timpul. Aici, o creatură de 
genul ăsta se plăteşte în aur. 

Observându-l pe Malko, Hildegarde îi făcu semn cu mâna. 
Însoţitorul ei se ridică dintr-o dată, ca împins de un resort. 
Era roşu ca un rac şi deasupra slipului i se desenau pernuţe 
de grăsime. 

— Mă numesc Van der Staern, i se prezentă lui Malko. Mi- 
am permis să stau de vorbă cu domnişoara, pentru că în 
hotelul ăsta e o tristeţe îngrozitoare. 

Nici n-ar fi trebuit să se prezinte, parcă avea drapelul 
belgian pictat pe burtă. Vorbea aidoma imitatorilor de cafe- 
concert. Hildegardei îi sclipiră ochii de bucurie, văzându-l pe 
Malko. El nu-i vedea decât picioarele. Lungi, fine, cu 
coapsele pline. li plăcea ideea că încă mai poate profita de 
ocazie... i 

Van der Staern era plin de atenţii. li oferise un scaun 
austriacului şi îi strânsese mâna lui Derieux, ca şi când ar fi 
fost un lingou de aur. Era un tip plin de afecțiune... 

— Vă invit pe toţi la dejun, anunță el. Aici, lângă piscină. 
Fac eu rost de tot ce trebuie. 

Şi înainte ca vreunul dintre ei să fi apucat să deschidă 
gura, o zbughi în căutarea şefului restaurantului. 

Resemnat, Malko plecă să se schimbe. Derieux începuse, 
deja, să-i facă ochi dulci fetei. Când S.A.S. cobori, masa era 
aranjată. Hildegarde se ridică, se întinse şi făcu câţiva paşi 
pe marginea piscinei, trezind invidia neputincioasă a 
personalului de serviciu. Malko se întreba sub ce pretext 
monden i-ar putea propune să-şi facă siesta împreună după 
dejun. 

Staern făcuse lucrurile cu mare artă. Li se aduse o cutie 


33 


de caviar de Beluga, specialitatea locului. Alături de 
covoare, era printre lucrurile de mare preţ în Iran. 

Malko era uimit în faţa culorii pielii lui belgianului. 

Ai fi zis că tocmai a ieşit dintr-o oală cu apă fiartă. Fără 
îndoială, că suferea teribil, mai ales că pielea i se cojea de 
pe spate în fâşii late. El îi surprinse privirea. 

— Ştiu că nu arăt prea bine, suspină el. Dar nu sunt 
obişnuit. Trăiesc la Anvers şi, când am venit aici, m-am 
gândit că o să epatez pe toată lumea de acasă cu bronzul 
meu. Mai ales pe colegii mei de la notariat. 

— Notariat? îl întrerupse Malko. 

— Da, se împăună Van der Staern. Lucrez la domnul 
Bosch, notar la Anvers de trei generaţii. Sunt mâna lui 
dreaptă, adăugă el, modest. 

— Şi aţi venit tocmai aici, în ţara celor o mie şi una de 
nopţi, cu o poală de bani? îl întrebă Malko uşor ironic. 

Omul tresări ca ars: 

— Domnule, lucrez de atâţia ani cu domnul Bosch! Şi are 
totală încredere în mine... 

— Tocmai, continuă Malko. 

Van der Staern ignoră adverbul. 

— Mă. Aflu în cea mai importantă afacere din cariera 
mea. 

— Aici? 

— Ei, da, e o poveste tristă. Domnul Bosch a împrumutat 
bani unui comerciant din Anvers, pentru o tranzacţie ce 
privea transportul unei importante cantităţi de grâu. 
Cumpărat din Argentina, grâul tranzita prin Anvers pentru a 
ajunge în Iran. Totul era corect şi domnul Bosch a eliberat 
fondurile necesare. Ba chiar, adăugă cu tristeţe Van der 
Staern, ataşatul comercial iranian a garantat moral pentru 
întreaga operaţiune! 

Se opri ca să înghită o linguriţă întreagă de caviar. 

— Şi? întrebă Derieux curios, mirosind o enormă 
escrocherie. 

— Grâul trebuia să plece pe calea ferată şi să treacă 
frontiera la Khorramshar. Până acolo totul a mers bine. 
Clientul nostru a primit apoi o telegramă de la 
corespondentul său de aici, în care îi spunea că autorităţile 


34 


iraniene refuză să primească licenţa de import şi că, 
oricum, cumpărătorii nu prea aveau bani în acest moment. 

— Cine sunt cumpărătorii? 

— Companii iraniene oficiale. 

— Şi atunci, ce se întâmplă cu grâul? 

Van der Staern ridică braţele la cer şi fu pe punctul de a 
se îneca. 

— Grâul! Putrezeşte, domnilor! De opt zile stă sub un 
soare torid, într-unui din docurile de la Khorramshar. 
Încolţeşte, se umflă, o să explodeze, înverzeşte, se 
îngălbeneşte, e îngrozitor! lar eu nu pot face nimic. Am 
încercat tot ce se putea. Dar parcă un geniu rău nu vrea ca 
marfa mea să se vândă în Iran. Mereu lipseşte o semnătură, 
sau funcţionarul cu care am treabă nu este de găsit... 

Unul dintre ei a mers până acolo, încât mi-a cerut bani 
pentru a-mi elibera o autorizaţie. 

— Şi i-aţi dat? întrebă Derieux. 

— Nici vorbă, ba chiar am semnalat cazul la Ambasada 
mea. 

— Şi ati obţinut autorizaţia? 

— Nu. 

Derieux se amuză pe furiş. Cu asemenea metode, grâul 
era condamnat să rămână la Khorramshar suficient de mult 
ca să se coacă şi să fie recoltat! 

— Dar care este rolul dumneavoastră, de fapt? întrebă 
Malko. 

Reuşise să-şi salveze buna dispoziţie punând mâna, pe 
sub masă, pe genunchiul Hildegardei. 

— Cel care împrumutase banii de la domnul Bosch ne-a 
abandonat toate drepturile şi acum grâul ne aparţine. Sunt 
însărcinat să-l negociez la un preţ cât mai bun. Darnu mă 
aşteptam la aşa ceva! Ţara asta e imposibilă! Am avut 
adresa cumpărătorului, firmă serioasă, cu neon la stradă, cu 
funcţionari şi referinţe bancare. 

Cobori glasul, ruşinat. 

— Nu este, de fapt, decât un negustor din Bazar. La 
Anvers nu aş îndrăzni să-i dau pe credit nici o sută de 
franci! Nu are cont în bancă şi abia ştie să citească. Cât 
despre magazinul lui, ce să mai vorbim, nu seamănă cu aşa 

35 


ceva! O dugheană afumată, făcută din bucăţi de tablă, pe 
una dintre străduţele cele mai dosnice din târg. Nu are nici 
măcar un scaun înăuntru. M-am aşezat pe o ladă. Şi, acest 
domn, comandase grâu în valoare de optzeci de mii de 
dolari. Când l-am întrebat de ce bani dispune şi-a scos de 
sub haină un teanc de bancnote slinoase, legate cu un 
elastic. Ala era tot capitalul lui. L-am ameninţat cu 
sechestrul. Mi-a spus că prăvălia lui nu valora mai mult de 
trei mii de tumani şi că în Iran nu se obişnuiesc asemenea 
metode... N-am îndrăznit să-l bruschez prea tare. E totuşi, 
ultima mea speranţă. Se pare că cei cu care lucrează de 
obicei nu mai au bani, dar ar exista un tip dispus să-mi 
cumpere tot stocul la un preţ rezonabil. Trebuie să-l 
întâlnesc mâine. 

Derieux se distra de minune. 

— Mâine..., poimâine... Sunt primele cuvinte ce se învaţă 
în persană. Aici, nimeni nu spune NU, niciodată. Doar 
„mâine”. Şi asta se repetă la infinit. 

Remarca nu a fost de natură să micşoreze optimismul 
belgianului. Era intens sprijinit de vodca îngurgitată, aşa că 
dejunul se termină într-o atmosferă euforică. 

Malko nu avea ochi decât pentru Hildegarde. Ea îşi făcea 
numărul de pisică exact cum trebuia încrucişându-şi mereu 
picioarele cât mai provocator, spre disperarea comesenilor. 

Van der Staern s-ar fi înroşit şi mai mult dacă ar fi putut. 
Se ridică primul, urmat de Derieux. 

— Mă duc să colind puţin prin oraş, să mai aud ce zvonuri 
circulă. Şi ne vedem mâine, după ce te întâlneşti cu 
Schalberg. Nu are rost să grăbim lucrurile. 

Când Malko se întoarse la piscină, Hildegarde plecase. O 
luă la fugă şi o ajunse din urmă chiar în faţa camerei. Restul 
se petrecu fără inconveniente. Ea voia să facă un duş, idee 
care îi surâse şi lui. Uzi, se aruncară apoi pe pat. 

Mai târziu, se întâlniră în holul hotelului ca să meargă 
pentru cină la Colbech, restaurantul cel mai la modă din 
Teheran, aflat în hotel la Daraband, chiar în faţa Palatului de 
Vară. Luară un taxi. 

In momentul în care traversau holul, un echipaj al 
Scandinavian Airlines System se regrupa într-un colţ, gata 

36 


de plecare. Erau şi patru stewardese blonde. Hildegarde 
scoase un strigăt: 

— Margaretha! 

Cea mai înaltă dintre blonde se desprinse din grup şi se 
aruncă în braţele nemţoaicei. Hildegarde îi explică lui 
Malko: 

— Margaretha este cea mai bună prietenă a mea. Ea 
lucrează la „Scandinavian”, dar am locuit împreună la New 
York. 

Malko se înclină politicos şi o invită pe tânăra suedeză să 
bea un pahar cu ei. Işi făcea o mulţime de griji. 

Vestea despre furtul dolarilor trebuia să ajungă la 
Washington, fără a trece prin ambasadă. Nici nu putea fi 
vorba de a expedia o telegramă cu explicaţii. lar pe telefon 
nu se putea conta. Şi de la un cartier la altul al oraşului era 
greu de prins legătura. lar Hildegarde pleca spre Bangkok a 
doua zi... Dar dacă... 

— De unde veniţi? o întrebă pe suedeză. 

— De la Tokyo, acum. Am fost mai întâi la Hong Kong şi 
Manila, apoi ne-am odihnit două zile la Bangkok. Am plecat 
apoi la Calcutta, la Karachi şi acum la Teheran. 

— Şi plecaţi în Europa? 

— Da. Avionul nostru Coronado decolează la două şi cinci 
minute dimineaţă. Mâine la zece vom fi la Copenhaga după 
două escale la Roma şi Zurich. 

— Doamne! Dar repede mai zburaţi! spuse Malko. 

Malko se gândea intens. O atacă pe Margaretha: 

— Aţi putea să-mi faceţi un serviciu? 

— Desigur, dacă este posibil. 

— Puteţi telefona cuiva când ajungeţi la Copenhaga? Sau 
şi mai bine, să-i predaţi mesajul stewardesei care pleacă 
spre New York? Doar să sune la un număr din Washington, 
când ajunge acolo. 

Margaretha ezita. Hildegarde interveni. 

— Acceptă, te rog, e vorba de un prieten, iar 
regulamentul nu o interzice... 

— Bine, de acord. 

Căută prin poşetă. 

— Aşteptaţi numai o clipă să verific orarul Copenhaga- 

37 


New York. 

Răsfoi un carnet. 

— lată, duminică avem doar zborul nostru cotidian, SK 
915, care pleacă de la Copenhaga la 15,45 şi soseşte la 
New York la 19,15. Cred că îmi rămâne timp să întâlnesc o 
stewardesă cunoscută. Daţi-mi mesajul. 

— Perfect, spuse Malko. Dacă totuşi nu-l puteţi transmite, 
vă iau adresa şi veţi fi sunată de un prieten al meu la 
Copenhaga. 

Ea îi scrise adresa pe o hârtie. Malko o luă imediat. 
Trebuia să expedieze urgent o telegramă secretarului trei 
de la Ambasadă, cel însărcinat cu afaceri ceva mai speciale. 

O anumită cifră plasată după semnătură, indica 
identitatea unui agent „negru” al C.I.A. 

Malko îi dădu Margarethei o hârtie cu câteva fraze în care 
rezumase situaţia. După care priviră întregul echipaj care 
urca în maşina pentru aeroport. 

Işi petrecură în continuare seara la Colbech, în faţa unor 
piloţi israelieni care îşi înecau tristeţea cu gin tonic. 

Pentru că Hildegarde trebuia să se trezească la şase, nu 
întârziară prea mult la restaurant. Inainte de a se culca, 
Malko expedie de la hotel o telegramă: 

„Luaţi legătura cu stewardesa Margaretha Johnson care 
soseşte cu zborul Royal Viking, Tokyo-Copenhaga, la orele 
10, duminică.” 

Urmau  semnalmentele fetei. Şi dacă mesajul nu 
ajungea... 

Merse apoi în camera Hildegardei, care îl aştepta într-o 
splendidă cămaşă de noapte albastră. Când era pe punctul 
de a adormi, un zumzet puternic făcu să vibreze geamurile. 
Malko îşi privi ceasul. Precis ca un cronometru, avionul 
Coronado al S.A.S. îşi lua zborul spre Copenhaga, cu 


mesajul lui la bord. 
x 


x x 


Generalul Schalberg era un uriaş cu craniul ras ca Yul 
Brynner. Ochii lui albaştri, migdalaţi, nu aveau mai multă 
expresivitate decât un ciob de sticlă, iar el fuma, fără 

38 


întrerupere, ţigări lungi, înfipte într-un portţigaret de 
chihlimbar. 

Primirea a fost extrem de afectuoasă. Un imens Chrysler 
negru venise să-l ia pe Malko de la hotel, condus de primul 
iranian ras pe care îl vedea de la sosirea la Teheran. 
Schalberg era deja în birou când oaspetele pătrunse în 
clădire. Cei doi bărbaţi se evaluaseră, din priviri, preţ de o 
clipă. Cufundat într-un fotoliu, Malko era dominat de 
general. Cel mai vechi truc pentru a da adversarului 
senzaţia de inferioritate. 

Austriacul îşi povesti toată istoria şi atacă: 

— De ce nu a venit nimeni să mă aştepte la aeroport, la 
Mehrabad? Am fi fost încă în posesia celor zece milioane de 
dolari! 

Generalul îşi strânse buzele. 

— Telegrama cifrată a sosit, dar a rămas pe biroul meu. 
Eram plecat în nord, în căutarea unor agenţi iranieni care 
voiau să se infiltreze în Uniunea Sovietică. Washington-ul ar 
fi trebuit să mă prevină mai devreme. 

Era plauzibil. Bineînţeles, putea să fi plecat după primirea 
telegramei. 

— Nu vă faceţi probleme, continuă generalul. lau totul 
asupra mea. Chiar în seara asta o să trimit un raport. 

— Şi nu aveţi nici o idee în privinţa modului în care aceşti 
oameni au fost anunţaţi de venirea mea? continuă Malko. 

— Telegrama a rămas două zile pe biroul meu... Suma 
putea să tenteze o mulţime de oameni. O să aflăm curând 
dacă avem o oaie neagră printre noi. Trebuie să vorbesc 
despre asta cu prietenul meu, generalul Khadjar. 

Era exact fraza pe care o aştepta Malko. 

— AŞ putea veni cu dumneavoastră? întrebă el. Mi s-a 
spus că este un personaj interesant. 

Schalberg nici nu clipi. 

— Bineînţeles! Merg chiar acum. Mă puteţi însoţi. 

In picioare, îl domina pe Malko, fiind cu un cap mai înalt. 
Se urcară în lift. Biroul generalului se afla într-o clădire 
modernă, cu trei etaje, chiar în curtea Ambasadei. Toate 
serviciile esenţiale erau grupate acolo. Nu se lua nici o 
hotărâre importantă fără ca generalul să nu fie anunţat. De 


39 


altfel, el avea mai multe legături cu _ iranienii decât 
ambasadorul, care se plictisea de moarte şi nu se gândea 
decât cum să facă mai bine curte elegantelor iranience, 
cărora le promitea decoraţii americane. 

Chrysler-ul îl aştepta. In maşină, Schalberg se destinse: 

— Aveţi intenţia să mai rămâneţi în Iran câteva zile, 
acum când misiunea dumneavoastră s-a terminat? Vă pot 
pune la dispoziţie o maşină cu şofer ca să mergeţi până la 
Marea Caspică sau până la Golful Persic. 

— Nu vă refuz. Dar vreau să văd mai întâi Teheran-ul. 

— Asta nu vă ia decât două ore. Nu e nimic de văzut, însă 
merită, să vedeţi Ispahanul şi Shirazul. 

Ajunseră în faţa clădirii pe care Malko o cunoştea deja. 

Deşi generalul era îmbrăcat civil, cei doi soldaţi de gardă 
încremeniră în post. Biroul lui Khadjar se afla la primul etaj. 
Pentru a ajunge la el, trecură prin faţa a patru soldaţi 
înarmaţi cu mitraliere, care păzeau culoarele. Intrară apoi 
într-o încăpere unde domneau doi militari cât munţii, 
înarmaţi până în dinţi. Uşa era deschisă şi Schalberg intră 
fără să bată. 

Imbrăcat într-o impecabilă tunică albă, generalul Khadjar, 
aşezat la biroul său, era şi mai impresionant decât în 
fotografii. Avea pielea foarte mată, iar mustaţa şi părul erau 
ca tăciunele. Privirea avea o vioiciune neobişnuită. 

Îi surâse lui Malko, descoperind nişte dinţi ascuţiţi, ca de 
fiară. Schalberg îl prezentă pe Malko în engleză şi povesti 
păţania cu servieta dispărută. Khadjar clătină din cap. 

— Am aflat deja. Alteța Sa, prinţul Malko Linge a avut de 
a face încă de ieri cu serviciile noastre. O să-l ţin la curent. 

Foarte bine informat, generalul! 

Părea puţin agasat de vizitatorul pe care i-l adusese 
Schalberg. Malko observă că unul din sertarele biroului era 
deschis, la îndemâna lui Khadjar. 

Era clar că generalul era un om prudent 

Austriacul simţea că este în plus. Se hotărî să-i vină în 
ajutor lui Schalberg, ce părea descumpănit. 

— Domnule general, spuse el, sunt sigur că veţi face 
imposibilul pentru a-i găsi pe cei care m-au furat şi vă 
mulţumesc. Aş vrea să vă solicit un serviciu, care nu are nici 

40 


o legătură cu această afacere. Am cunoscut, cu ani în urmă, 
un ofiţer iranian care făcea stagiul în S.U.A. Se numeşte 
Tabriz. Aţi putea să-mi spuneţi dacă se află în Teheran? 

— Bineînţeles. 

Khadjar apăsă pe butonul interfonului şi rosti rapid o 
frază în persană. Malko verifică astfel că se interesa chiar 
de locotenentul Tabriz. 

— Luaţi loc câteva clipe, vom fi anunţaţi imediat, spuse 
Khadjar. Se aduse inevitabilul ceai. Clocotit. Malko aştepta 
încordat. Era singura lui şansă de a-l încolţi pe Khadjar sau, 
cel puţin, de a-l pune în încurcătură. Interfonul ţârâi. 
Khadjar îşi luă notițe. Apoi îi întinse hârtia lui Malko. 

— lată adresa locotenentului Tabriz. Oricare taxi vă poate 
conduce până acolo. 

Malko îl privi pe general drept în ochi. 

— Aş vrea să veniţi cu mine, domnule general. 

— Cu dumneata? 

Luat prin surprindere, Khadjar era sincer nelămurit. Se 
uită întrebător la Malko. 

— Da, spuse austriacul, m-aş simţi mai în siguranţă. V- 
am minţit puţin. Cel care m-a atacat alaltăieri seară era 
locotenentul Tabriz. Ar putea contribui foarte bine la 
ancheta dumneavoastră... 


Capitolul IV 


Un şef al poliţiei secrete aflat de un deceniu în exerciţiu, 
nu se lasă niciodată prea impresionat. Khadjar nu-şi pierdu 
nici o frântură din impasibilitatea lui. 

— Foarte interesant, spuse el cu o voce moale. Chiar 
mâine îl voi convoca pe locotenentul Tabriz. Vă invit să fiţi 
de faţă şi sper să descoperim astfel adevărul. 

Şi de data asta, Malko se simţea în plus. Riposta era 
hotărâtoare. De azi până a doua zi se puteau întâmpla o 
mulţime de lucruri, iar dacă acest Khadjar era amestecat, 


41 


avea timp suficient să pareze loviturile. Un lucru îl mira pe 
austriac. Cum de-i înlesnise generalul accesul la adresa 
locotenentului Tabriz? 

— V-ar face plăcere să fiţi oaspetele meu în seara 
aceasta? continuă Khadjar. Am organizat o mică recepţie cu 
ocazia aniversării fiicei mele. Implineşte douăzeci de ani. O 
să vă trimit maşina la hotel pe la opt. 

Şi se ridică. intrevederea se terminase. Schalberg 
rămăsese pe gânduri. Il însoţi pe Malko până jos. 

— De ce nu mi-aţi spus că aţi reuşit să identificaţi pe unul 
dintre agresori? întrebă el. 

— Nu mi-aţi lăsat suficient timp. Şi mă gândisem că 
această informaţie este de mai mare utilitate pentru 
generalul Khadjar. Să sperăm că-l va găsi şi pe locotenentul 
Tabriz şi banii noştri. 

— Să sperăm. 

Schalberg părea din ce în ce mai gânditor. 

Malko se întreba până la ce punct putea să-l inducă în 
eroare. Dar era sigur că o să afle repede. Generalul nu era 
omul care să se lase atacat fără să riposteze. Şi înţelesese 
perfect cursa pe care i-o întinsese lui Khadjar. lar faptul că 
Malko nu-i spusese nimic nu era o dovadă de încredere... 

Maşina îl aduse pe Malko la Hilton. Sosise un nou echipaj 
al Panam-ului, fără Hildegarde. Işi luă cheia şi urcă în 
cameră. Instalaţia de climatizare funcţiona binişor şi simţea 
nevoia să se gândească la răcoare. 

Scoase din buzunar hârtia cu adresa lui Tabriz. Nu vedea 
nici un motiv pentru care adresa ar fi fost falsă. Trebuia 
totuşi să verifice. Dar nu de unul singur. 

Formă numărul lul Derieux. Belgianul răspunse imediat. 

— Eşti dispus să facem o mică plimbare prin oraş? 
întrebă Malko. 

— De ce gen? 

— Recunoaştere cu arme. 

— Nu chiar acum. lau dejunul cu unul dintre miniştrii de 
la Curte. Pe la patru, însă, o să fiu liber. 

— Bine, dar să-mi aduci ceva artilerie! 

Derieux râse zgomotos. 

— E vorba de o recunoaştere sau de un atac? Bine, am 

42 


înţeles. Pe curând. 

Malko făcu un duş şi se întinse pe pat. 

II trezi telefonul. Derieux îl aştepta jos. Se îmbrăcă în cea 
mai mare viteză, blestemând căldura, deoarece climatizorul 
avea o pană, a cincea de când sosise. 

Pe fereastră pătrundea un aer fierbinte şi lipicios. 

Belgianul îmbrăcase un costum bleumarin, cu o 
margaretă la butonieră. Era şi mai bine dispus ca de obicei. 
Se vedea că dejunul fusese generos în alcooluri... 

— Unde mergem? întrebă el. 

Malko îi întinse bucăţica de hârtie pe care scrisese 
Khadjar. Belgianul o privi. 

— E în sud, pe lângă Shokufe. Un colţ mizerabil. Cine stă 
acolo? 

Malko îi explică în câteva cuvinte situaţia. 

— Am toate motivele să cred că n-o să-l mai revăd 
vreodată pe acest locotenent, spuse el. Numai dacă nu 
punem noi mâna pe el. Trebui să ştie multe despre 
raporturile dintre Schalberg şi Khadjar. Că doar nu a ghicit 
în cafea că sosesc zece milioane de dolari într-o servietă! Şi 
doar Schalberg ştia... 

Conducând cu viteză mare, Derieux îşi freca bărbia. Nu 
părea prea liniştit. 

— Nu mă încântă prea tare să mă dau la unchiul Khadjar. 
E periculos, bine informat şi atotputernic. Dacă află că te 
ajut, mă zboară afară din ţară în trei minute. In cel mai bun 
caz! 

— N-o s-o facă, din cauza mea. Reprezint, totuşi, 
guvernul american. 

— Şi după ce pleci? Nu, nu, cred că nu mă mai bag. N-am 
nevoie de probleme. E prea riscant. Eşti dumneata simpatic, 
dar am nevastă şi doi copii. Uite, ia asta ca amintire. 

Derieux deschise torpedoul şi îi întinse un pistol înfăşurat 
într-o bucată de pânză. l-I puse lui Malko pe genunchi şi 
trase pe dreapta, lângă bordură. 

— Suntem pe Shah Reza, îi spuse lui Malko. Oricare taxi 
te poate duce în sudul oraşului. Să nu-i dai mai mult de 
cincizeci de riali, hai, şaizeci, dacă face scandal. 

Malko nici nu se clintise. Era momentul să recurgă la 

43 


farmecul lui. Se întoarse încet şi îl privi drept în ochi pe 
Derieux. Omul îi susţinu privirea aurie. 

— Ce ai spune, începu el, dacă ţi-aş povesti că sunt aici 
într-o misiune ultra-secretă, la ordinul Preşedintelui Statelor 
Unite şi că furtul banilor e doar o mică peripeţie? Am nevoie 
de ajutorul dumitale şi răspund pentru securitatea 
persoanei tale, ca de a mea. 

Derieux nu părea convins. Clătină din cap. 

— N-ai cum să-l împiedici pe Khadjar să-mi pună pielea 
pe băț când o să fii la mii de kilometri depărtare! 

— După plecarea mea, Khadjar nu va mai exista. 

— Ce spui? j 

De data asta, belgianul se blocase. Il privi pe Malko. 

— Vrei să-l lichidezi pe Khadjar? Dar de ce? Doar v-a fost 
întotdeauna de folos. Aici e mâna dreaptă a C.I.A. Nu i se 
poate reproşa nimic. 

— Să spunem că mâna a devenit tentaculă, zise Malko. 
Nu vreau să adaug nimic în plus. Cel puțin, pentru moment. 
Dar, dacă intervine cea mai mică problemă, ți se oferă o 
situație stabilă în S.U.A. Şi ca să vezi că nu glumesc, chiar 
mâine îţi voi da un paşaport american...diplomatic! 

— Unul fals... 

— Nu, adevărat. Emis de ambasadorul ţării mele la 
Teheran. 

Belgianul era mai puţin ferm, dar nu convins. Malko 
scoase atunci din portofel un plic. Scoase din el o hârtie pe 
care i-o întinse lul Derieux. 

— Citeşte. 

Hârtia avea antetul Casei Albe, iar textul era foarte scurt: 

„Solicit tuturor reprezentanţilor administraţiei sau forţelor 
armate americane să ofere un sprijin total Alteţei Sale 
Serenisime, Prințului Malko Linge, pentru îndeplinirea unei 
misiuni care interesează securitatea S.U.A., având drept 
cadru Orientul Mijlociu. Acest ordin este valabil timp de o 
lună.” 

Textul era manuscris şi semnat de Preşedintele S.U.A. Un 
fel de asigurare pe viaţă pentru Malko. 

— ÎI pot rechiziţiona pe Amiralul Comandant al Flotei a VI- 
a, spuse Malko. Şi chiar pe ambasador. Cu hârtia asta sunt 

44 


la fel de puternic precum Preşedintele, pentru o lună. 

— Şi chiar eşti prinţ? 

— Da. Este titlul meu austriac. 

Subjugat, Derieux nu mai discută. Un prinţ îl impresiona 
mai mult decât Preşedintele Statelor Unite! Ridică din umeri 
şi porni. 

— Bine, mergem. Dar sper că nu-mi faci o farsă. N-am 
chef să-mi pun pielea la bătaie! 

Malko nici nu-i răspunse. 

Era îngrozitor de cald. În timp ce Derieux înjura pietonii şi 
şoferii, el verifică pistolul şi îl băgă în buzunar. Ajunseră la 
destinaţie destul de repede. 

Era o stradă nepavată, cum se aflau cu sutele la Teheran, 
mărginită de un canal îngust. Casele erau din cărămidă 
cenuşie. Trotuar nu exista. 

Opriră maşina-şi merseră pe jos. Numerele erau puse la 
întâmplare. Îl găsiră pe 27, după 6. Şi nu se vedea nici 
ţipenie pentru a cere o informaţie. Bătură în zadar la mai 
multe porţi. În timp ce colindau strada, trecu un iranian pe 
bicicletă, cu o lampă de gaz aprinsă. Micul lui comerţ se 
făcea pe roţi... 

Derieux descoperi în sfârşit, într-un cuibar, o carte de 
vizită în persană. 

— E la primul etaj. Dar îmi pare cam pustiu pe aici. 

Cartea de vizită era nouă şi fixată cu o pioneză. Malko nu 
era prea liniştit. 

Casa degaja o atmosferă bizară. Merseră pe culoar şi 
descoperiră o scară de lemn care scârţâia. Pe palier se afla 
o singură uşă. Şi era întredeschisă... Pe perete aceeaşi 
carte de vizită ca jos. Derieux scoase din buzunar un Luger 
uriaş şi îl trase piedica. Malko se apropie de uşă şi bătu 
încet. Niciun răspuns. Mai bătu o dată. Nu auzeau decât 
zgomotul respiraţiilor lor. 

— intrăm? propuse Derieux. 

— Nu. 

— De ce? Probabil că tipul a şters-o în mare viteză. 

— Nu cred. E o cursă. Priveşte. 

Malko îi arătă balamalele uşii. Aveau încă urme de ulei. 

— Cineva doreşte ca noi să descoperim această cameră 

45 


şi să intrăm în ea. Şi nu cred că Tabriz... 

— Crezi că suntem aşteptaţi în cameră? 

— Nu, trebuie să fie ceva mult mai special. 

Vorbind încet, se îndepărtaseră de uşă. 

— Am o idee, spuse Malko. 

Intr-un colţ văzuse un taburet greu, din lemn. Malko îl 
aduse în faţa uşii. Pe perete observase o scoabă. Mai căută 
o clipă şi descoperi o bucată de sfoară pe care o legă de 
scoabă. Apoi, sprijinind taburetul de uşa lui Tabriz, îl legă de 
celălalt capăt al sforii. In felul ăsta, scaunul greu stătea în 
echilibru lângă uşă, ţinut de frânghie. 

— Uite, spuse Malko. Obiectul ăsta o să intre în cameră în 
locul nostru. Ai un chibrit? 

Luă bricheta ZIPPO pe care i-o întinse Derieux. 

— O să dau foc la sfoară. Până arde, avem timp să 
coborâm. Taburetul o să scape din laţ şi o să deschidă uşa. 
După aia, o să urcăm şi noi să vedem ce e înăuntru. 

Flacăra aprinse sfoara. Cei doi bărbaţi o luară la goană pe 
scări. Incă mai fugeau când explozia zgudui toată strada. 
instinctiv se aruncară la pământ. Când se ridicară, în jurul 
lor, oamenii fugeau îngroziţi. Incet, Malko şi Derieux se 
apropiară de casă. Nu mai era decât un morman de ruine 
fumegânde. lnăuntru totul fusese pulverizat, rămânând 
doar faţada, într-o parte. 

— Cred că au fost aici vreo zece kilograme de plastic, 
spuse Malko. Explozia s-a declanşat prin deschiderea uşii. 
Am fi avut nişte funeralii frumoase. Cu un adaos: povestea 
trădării locotenentului Tabriz, care a preferat moartea în 
locul dezonoarei.. 

— Crezi că e mâna lui Khadjar? 

— Sunt convins. In seara asta o să mă distrez copios. 
Cred că nici nu am loc rezervat la masă! 

— Cum, cinezi la el? 

— Da. Cel puţin prezenţa mea o să-i strice seara. O să-şi 
dea seama că nu sunt o fantomă cum ar fi dorit! In tot 
cazul, ne-a pregătit-o bine. Ne-ar fi adunat cu făraşul, de 
acolo. Era mai sigur decât să pună nişte ucigaşi plătiţi pe 
urmele noastre. De asta nu era nimeni pe stradă, probabil 
că evacuase locuitorii. 


46 


Se întoarseră la Mercedes fără alt incident. Derieux nu 
părea prea emoţionat. Conducea maşina cu dexteritate prin 
aglomeraţia teribilă. Se însera şi o ciudată lumină mov 
plana peste munţi, în spatele Teheran-ului. Malko făcu un 
duş şi se schimbă repede. Pentru a doua zi, fixase întâlnirea 
la dejun cu Derieux. In aşteptare, avea cu ce să se amuze.... 

x 


x x 


În tunica albă, generalul Khadjar îşi primea invitaţii pe 
terasa reşedinţei sale, în apropierea Clubului Franco-iranian. 
Văzându-l pe Malko, nu avu nici o reacţie. Ori avea foarte 
mult sânge rece, ori informaţiile îi parveneau cu mare 
rapiditate. 

— Poftiţi, Alteță, să vă prezint fiicei mele, spuse el. 

li respecta titlul. Un asasin bine crescut! 

Îl luă pe Malko de braţ şi îl conduse la bufetul pregătit în 
grădină. 

— lat-o pe Setare, spuse el. Astăzi a împlinit douăzeci de 
ani. 

Malko se înclină în faţa tinerei fete încântătoare. Cu 
picioare lungi şi subţiri, un bust nu prea voluminos şi o 
feţişoară triunghiulară şi dură, de pisică, cu un aer foarte 
inteligent. Demnă de tatăl ei. Ochii de culoarea turcoazelor 
susţinură privirea aurie a lui Malko. 

— Tata mi-a vorbit despre dumneavoastră. Mă bucur să 
vă cunosc. 

Nu-l slăbea din ochi. lar vocea era deja cea a unei femei. 

— Cum vi se pare ţara mea? continuă ea. Mi-ar face 
plăcere să vă arăt unele locuri minunate, dacă aveţi 
suficient timp. 

Venind de la o asemenea creatură, nu putea fi vorba 
decât despre o invitaţie sau de o cursă. 

Provizoriu, Malko preferă să creadă că farmecul lui 
acţiona şi de data asta. Salonul era plin de ofiţeri iranieni, 
cu mutre fioroase. Toţi aveau un pistol la centură. 
Incântător, pe lângă atâtea rochii de seară! 

Setare, fiica lui Khadjar, era adorabilă. Avea un fel de a 
privi bărbaţii în ochi, încât şi Malko simţea că se înroşeşte. 

In ţara unde virginitatea este un paşaport obligatoriu 

47 


pentru căsătorie, era de-a dreptul surprinzător... 

— Săptămâna viitoare dau o mică petrecere. Mi-ar face 
plăcere să veniţi, îi spuse ea lui Malko. 

Cum ar fi putut refuza? Cu atât mai mult, cu cât era plin 
de fete frumoase. Toate coafate elegant, cu rochii decoltate 
vertiginos, priveau cu răceală la bărbaţii din jur, apoi 
discutau între ele, cu râsete înfundate. 

— Dansaţi? propuse Malko. 

Setare dansa ceva între vals şi dans din buric. Malko îşi 
spuse că generalul va avea un motiv în plus să-l deteste. 

Dar o lăsă pe tânăra iranianca să se apropie de el cu 
supleţe. Ar fi vrut să-i vadă chipul. li strânse uşor mâna. 
Degetele fine ale fetei răspunseră la presiune. 

Khadjar însuşi întrerupse flirtul. Cu o cupă de şampanie în 
mână, îl chema pe Malko, care fu nevoit să o abandoneze 
pe aniversată. 

— O să am veşti pentru dumneata, mâine, dragă 
prietene, spuse el. Ancheta a progresat rapid azi. Este 
posibil chiar să-i găsim pe cei la care sunt acum banii. 

Malko îşi goli cupa de şampanie. Furnizorul era ceva mai 
bun decât cel al lui Derieux. 

Dar generalul Khadjar avea un tupeu formidabil! Pentru 
că, în ce-l privea pe Malko, ancheta riscase să se termine 
chiar în acea zi, definitiv... 

— Maşina mea o să vină să vă ia pe la nouă, îi spuse lui 
Malko. Şi se îndepărtă. 

Malko se plimbă puţin printre invitaţi şi întâlni mai mulţi 
membri ai Ambasadei americane. Vorbi numai cu secretarul 
trei, Bill Starr, un admirator frenetic al lui Schalberg. 

— Cel mai mare om pe care l-a avut vreodată C.I.A., îi 
spuse el lui Malko. Şahul îi mănâncă din palmă. 

Puțin mai târziu, Malko plecă, după ce strânse, puţin prea 
îndelung, mâna Setarei. Fata se amuza în mijlocul unui grup 
de iranience. 

Pe la miezul nopţii, Malko dormea buştean, cu pistolul 
sub pernă şi masa împinsă în dreptul uşii. Khadjar nu avea 
decât să arunce întregul hotel în aer. Dar ştia că nu ar fi 
făcut aşa ceva. Hilton-ul valora opt milioane de dolari şi nu 
era încă plătit în întregime... 

48 


x 
x x 


Maşina lui Khadjar a fost punctuală. Nu avea nici un 
semn distinctiv, dar portarul hotelului îl salută pe Malko cu 
mai multă considerație. Nu le-au trebuit decât zece minute 
ca să ajungă. Toţi poliţiştii de la intersecții le-au dat 
prioritate. Era ameţitor. Bancheta din spate mirosea a 
parfum de bună calitate. Generalul era un bărbat rafinat. 

El aştepta în fața cartierului generat al poliției. Nici nu-l 
lăsă pe Malko să coboare. Cu un aer misterios Îi spuse: 

— Am veşti bune. 

Chrysler-ul albastru demară, cu Khadjar care fuma o 
ţigară olandeză şi Malko gânditor. Traversară toată partea 
de sud a oraşului şi intrară la periferie, într-un cartier sărac, 
aproape fără case întregi. 

In sfârşit, maşina opri în faţa unei clădiri moderne. Trei 
ofiţeri aşteptau în faţa porţii. Il salutară pe Khadjar cu o 
stricteţe nemţească şi îl ignorară pe Malko. Grupul intră pe 
un culoar răcoros, în pofida căldurii de afară. Văzură 
trecând o infirmieră. La capătul culoarului, Khadjar îi făcu 
loc lui Malko la intrarea într-o încăpere. Nu se vedea nici un 
membru al personalului, ci doar o targă pe care se afla un 
corp acoperit cu un cearşaf. Pereţii erau vopsiți în verde, 
ferestrele închise. Un ofiţer ridică cearşaful. 

— İl recunoaşteţi pe acest om? întrebă Khadjar. 

Malko se apropie. Mortul era în uniforma armatei 
iraniene. Avea o rană urâtă la tâmplă. Chipul însă îi era 
calm. Fără nici o îndoială, era locotenentul Tabriz. 

— El este cel care m-a interogat la bancă. Dar ce i s-a 
întâmplat? 

Khadjar puse cearşaful peste cadavru cu gestul grijuliu al 
unui colecţionar care protejează o operă de artă, apoi îl 
scoase pe Malko din cameră. 

— S-a sinucis. Dădusem ordinul să-mi fie adus. Dar 
oamenii mei au ajuns prea târziu. 

— La el acasă s-a sinucis? 

— Nu, la cazarmă. Apartamentul lui a sărit în aer ieri, la 
prânz. Pusese înăuntru un explozibil puternic. Va fi dificil să- 
i găsim complicii, pentru că nu am avut cum să obţinem 


49 


nici-o informaţie de la el. Probabil că avea nevoie de bani să 
achite vreo datorie la joc. lranienii joacă mult... Cu toate 
acestea, voi încerca să-i identific complicii. Vă rog să 
acceptaţi scuzele armatei iraniene, Alteță. 

Malko se înclină. Totul era perfect. Dacă ar fi împins uşa 
aceea cu o zi în urmă, iranienii şi-ar fi exprimat regretul că 
s-a amestecat în anchetă. 

Cât despre sinuciderea lui Tabriz, era mai mult decât 
dubioasă. Numai că mort, era mai puţin periculos decât viu. 

Întoarcerea se petrecu în linişte. Khadjar coborî la biroul 
lui şi-i lăsă maşina lui Malko. Acesta merse la Hilton pentru 
a-l aştepta pe Derieux. Belgianul, îmbrăcat cu eternul lui 
costum bleu-petrol, îşi făcu apariţia la ora convenită. 

— Hai să mergem să mâncăm în stil iranian, propuse el. 
Să mai facem o schimbare. 

In timp ce coborau spre oraş, Derieux îi vorbi despre 
televiziune. Aveau două canale la Teheran, unul american şi 
cel local, la fel de proaste şi unul şi celălalt. Dar era singura 
distracţie. Apoi opri maşina în dreptul Clubului Ofiţerilor şi-i 
propuse lui Malko să meargă puţin pe jos. 

— Este în proprietatea Bazarului, spuse el, dar prefer să 
parchez maşina aici, altfel ăştia sunt în stare să-mi fure cine 
ştie ce. Nici maşinile poliţiei nu sunt lăsate cu ştergătoarele 
de parbriz în locurile astea! 

Străzile forfoteau de lume. Malko nu reuşea să meargă în 
pas cu belgianul. Trotuarul era aglomerat de vânzătorii 
ambulanți şi de copii. In vitrina mai multor magazine, Malko 
zări din nou lămpile cu acetilenă, ce păreau să formeze 
baza comerţului persan. 

Restaurantul se afla în colţul unei piaţete în care dădea 
intrarea principală din Bazar. Vitrina era murdară şi cea mai 
mare parte a geamurilor era înlocuită prin bucăţi de carton. 

Dar Derieux intră fără să ezite. Vacarmul îl asurzi pe 
Malko. Toate mesele erau ocupate de negustori care 
vorbeau şi râdeau zgomotos. Totul era de o murdărie 
imposibil de descris. Un miros acru plutea în atmosferă. Un 
individ gras veni şi-l salută pe Derieux, conducându-i spre o 
masă liberă, pe care o curăţă cu palma. Derieux se aşeză şi 
îl preveni pe Malko. 


50 


— Aici se mănâncă şiş-kebab cu orez. Îl fac foarte bine. 
Ce vrei să bei, bere sau Abe-Ali? 

Malko alese, din instinct, berea. Derieux chemă un 
chelner şi făcu comanda. Li se aduseră imediat, pe o 
farfurie, ridichi şi bucăţi de brânză parfumată. In locul pâinii, 
un fel de turte subţiri, crocante. 

— Deci, l-ai văzut pe locotenentul Tabriz? întrebă 
Derieux. 

— Intr-un sens, da, l-am văzut. 

Şi îi povesti tot. Ronţăind ridichile, Derieux clătină din 
cap. 

— Toată chestia asta e bizară. lranienii nu sunt nişte tipi 
însetaţi de sânge. Şi mă mir că, pentru nişte bani, l-au 
lichidat pe nenorocitul ăla şi au încercat să ne-o facă şi 
nouă. Era atât de simplu să-l fi trimis într-o misiune pentru 
câteva săptămâni! 

Malko mirosi cu prudenţă farfuria ce i se aduse. 

Orezul era colorat cu şofran iar carnea, tăiată în bucăţi 
mici, părea foarte prăjită. Aşa să arate folclorul? Gustă din 
orez şi simţi că se îneacă. Era îngrozitor de condimentat. 
Bău o gură din berea fadă şi continuă: 

— Mai e ceva. De asta şi sunt aici. Ce se spune despre 
situaţia politică în acest moment? Vreau să spun, Şahul stă 
încă bine pe tronul lui? 

Derieux râse. 

— Sunt de trei ani aici. Şi în fiecare lună mi se anunţă 
câte o revoluţie. Aşa că... Sigur că de câtva timp, se 
şopteşte că lui Khadjar i-ar plăcea să se aşeze în fruntea 
ţării. li are pe mulţi la mână şi o parte a armatei l-ar urma... 
Numai că ar trebui să se debaraseze de Şah, mai întâi. Şi 
asta înseamnă imaginaţie... 

Belgianul tăia carnea în bucăţi mici şi o muia într-un sos 
verde ce li se adusese. Cât ai clipi, îşi golise farfuria. Malko 
se mulțumea să ciugulească din orez. Carnea i se părea 
prea tare. Şi mirosea a gaz. 

— lar Şahul? întrebă Malko. 

— Şahul e solid. De când un tip a tras în el un încărcător 
întreg, în urmă cu trei ani, nu mai are încredere în nimeni. 
Când te afli lângă el, nu trebuie să faci mişcări bruşte. 


51 


Gorilele lui si-ar oferi plăcerea de a te lichida din exces de 
zel. 

— În Khadjar are încredere? 

— Dumneata ai avea încredere într-un şarpe? Se spune 
că Şahul nu-l invită niciodată la o partidă de vânătoare, de 
teama unui „accident”. Dar, spune-mi, Khadjar ar vrea oare 
să-l asasineze pe Şah? 

Fascinat de apetitul belgianului, Malko asculta distrat. 
Abia se atinsese de orez şi nu-i mai era foame. 

— Este o posibilitate pe care o iau în calcul. 

Derieux înghiţi o bucată din turta crocantă şi, cu gura 
plină, scutură din cap hotărât. 

— Imposibil! Şmecherul tău de Schalberg ar fi aflat. 
Khadjar nu mişcă un deget, fără să-i spună. Şi pentru asta 
ar trebui arme. Ori, în acest moment, nu există. 

— De unde ştii? Te ocupi şi de trafic? 

— Mi se mai întâmplă. 

— Lucrezi pentru toată lumea? 

— Pentru toţi cei care mă plătesc, răspunse serios 
Derieux. Şi nu am decât prieteni. 

Işi aprinse o ţigară cu un aer satisfăcut. Apoi, scoțând din 
buzunar o scobitoare, îşi curăţă mai întâi unghiile, apoi 
dinţii. Deodată se încruntă. 

— La spune, nu cumva Schalberg vrea să te păcălească? 
Numai aşa aş înţelege... 

Malko făcu pe miratul. 

— Să mă păcălească? 

— Da, adică pe şefii lui. Ajutându-l pe Khadjar fără să ştii. 
lar dacă generalul Khadjar ar prelua puterea, n-ar avea 
decât de câştigat... 

— Crezi că Schalberg nu este sensibil decât la bani? 

— Nu, dar ar mai avea un motiv. De la începutul anului, 
Şahul s-a apropiat mult de ruşi. II place neutralitatea. Aşa că 
pe Schalberg l-ar încânta să aibă un om al lui în fruntea 
ţării. 

Malko ronţăia o ridiche. | se părea singurul lucru 
comestibil din acel loc. 

— Deci accepţi să lucrezi cu mine? 

— Da, dacă tot am ajuns aici... Sper să-mi fiţi 

52 


recunoscători. Dacă treaba merge, s-ar putea să cresc puţin 
în ochii Şahului. Se spune că ştie să fie generos... 

Era un argument excelent. Derieux insistă să plătească, o 
sumă derizorie de altfel. Traversară şi priviră în jurul lor. 

— Crezi că suntem urmăriţi? 

— Cu siguranţă, spuse Derieux. Pentru ei e foarte uşor. 
Dar nu vor încerca nimic. 

— O să-mi iau totuşi una sau două precauţii, spuse 
Malko. Imi trebuie un fir şi, mai ales, să aflu dacă se pune 
ceva la cale. 

— Eu am informatori. O să încerc. Acum te conduc la 
hotel. Şi ne vedem mâine. 

Circulaţia era la fel de compactă, şoferilor iranieni 
făcându-le o plăcere teribilă să-şi sperie vecinii de trafic. 

Malko se simţi liniştit în holul Hilton-ului. Căldura era 
înăbuşitoare şi nu avea nimic de făcut. Se hotărî să-şi pună 
slipul şi să meargă la piscină. 

Poate că Panam-ul debarcase frumuseți proaspete. Dar 
nu era nici o stewardesă pe marginea apei... 

In momentul în care apăru Malko, o siluetă ţâşni din 
şezlong şi se precipită asupra lui. Era Van der Staern, mai 
stacojiu decât ultima dată. 

— Ah, ce mă bucur că aţi venit! spuse el. Am sunat de 
nenumărate ori la dumneavoastră fără nici un succes. 

Malko era mai curând reticent. Compania asistentului 
notarului belgian nu era chiar ceea ce şi-ar fi dorit în clipa 
aceea. Numai dacă i-ar fi împrumutat ceva bani pentru 
castelul lui... 

— Sunteţi dispus să-mi faceţi curte? întrebă Malko puţin 
sarcastic. 

Celălalt tresări puternic. 

— Dumneavoastră vă petreceţi timpul glumind? Am ceva 
foarte important de discutat cu dumneavoastră. 

— Chiar aşa?! 

— Dar nu aici... 

— Şi nu mai puteţi avea răbdare până la asfinţitul 
soarelui? N-am nici un chef să mă mişc acum. 

Belgianul era deja în picioare şi tropăia mărunt ca un 
uşier. Malko îşi dădu seama că n-ar avea şanse să scape de 

53 


el decât înecându-l... 

— Şi unde aţi dori să merg? 

— In camera mea. 

— Ei, vedeţi, exact ce vă spuneam... 

— Domnule, dacă v-ar auzi cineva! ... 

Belgianul îşi rostogoli ochii, înspăimântat. Privi în jurul lui, 
încercând să vadă dacă cineva i-a auzit vorbind. Dar nu se 
afla pe acolo decât un chelner pricăjit, abrutizat de soare, 
care se aciuase într-un colţişor cu umbră. 

— Bine, mergem, spuse Malko resemnat. 

Van der Staern i-o luă înainte. Locuia la etajul opt, într-o 
cameră identică cu a lui Malko. Amândoi se aşezară în 
fotolii. Belgianul părea foarte încurcat. A 

— Cunoaşteţi mai bine ţara asta decât mine, nu? In tot 
cazul vă pricepeţi la ce trebuie făcut şi la ce nu trebuie, nu-i 
aşa? 

Se aplecă spre Malko şi continuă: 

— Noi, în Belgia, ne-am obişnuit atât de mult cu 
legalitatea încât nu mai ştim să ne purtăm... 

— Cu alte cuvinte, mă consideraţi un mic escroc... 

— Nu, nu, se apără belgianul. Dar aveţi afaceri în ţara 
asta şi trebuie să aveţi şi relaţii. 

Malko se plictisise văzându-l cum se învârteşte în jurul 
esenţialului. Pentru că onestul Van der Staern învârtea o 
afacere care nu prea era curată. 

— Bine. Şi ce doriţi de la mine? 

Van der Staern îşi frecă mânile umede una de cealaltă. 

— V-am povestit necazurile mele. Azi-dimineaţă am 
trecut întâmplător pe la datornicul meu. Şi am avut o 
surpriză formidabilă. Mi-a spus că mă va plăti şi mi-a dat 
chiar un cont. 

— Foarte bine. Şi ce mai vreţi? 

— O să vedeţi imediat. Mă plăteşte el pentru toată 
datoria, dar mai e-o problemă. Nu e o plată legală, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun... 

— Deloc.. 

— Mă plăteşte cu valută. Şi trebuie să o scot din ţară fără 
să vadă nimeni. In caz contrar, se pare că risc puşcăria. 

Toată chestia asta era foarte străvezie. Probabil că 


54 


onorabilul Van der Staern va primi riali afgani, sau cine ştie 
ce monedă asiatică cu care n-o să aibă ce face în Europa. 

— Şi ce fel de valută? întrebă Malko, spre a impulsiona 
discuţia. 

— Dolari americani. 

Dintr-o dată, Malko deveni foarte atent. Dolarii nu sunt 
genul de valută care se cheltuieşte pe orice. Cine ştie ce 
bani „murdari” erau în discuţie! Belgianul adăugă: 

— Vă interesează? spuse el nerăbdător. Mi i-aţi schimba 
pe riali? N-aş avea deloc curajul să trec frontiera cu dolarii 
ăia în buzunar. Şi ne-am putea înţelege... 

Pesemne că cinstea descreşte în funcţie de latitudine. 

— Vreţi să-i vedeţi? întrebă Van der Staern. Mi-e teamă 
să nu fie falşi. 

— Da. 

Van der Staern trase o valijioara de sub pat şi scoase un 
pachet învelit în hârtie de ziar. Malko se apropie şi îi luă. 
inchise o clipă ochii. O grămadă de cifre îi defilau prin 
minte. 

Era momentul să-şi folosească memoria extraordinară. 
Privi gânditor prima bancnotă din teancul de sute de dolari 
şi o pipăi încet. Nu era o imitație. Belgianul îl privea 
neliniştit. 

— Mă interesează, spuse Malko. 

Teancul făcea parte, fără nici o îndoială, din cele zece 
milioane de dolari care i se furaseră. Recunoscuse numerele 
de serie, gravate în memoria sa de calculator. 


Capitolul V 


Banii de pe pat îi încălziseră inima lui Malko. Îşi luase 
adio de la ei. Numai că aceştia nu-i aparţineau încă. Era 
dificil să-i spună belgianului: „Restituie-mi, te rog, acest 
capital”. Un lucru îl preocupa pe Malko în mod special. Il 
întrebă pe Van der Staern: 


55 


— Dolarii ăştia par foarte buni. Dar, spune-mi, de ce 
naiba îţi plătesc ăştia grâul atât de scump, când, doar 
dumneata spuneai, e fără valoare şi pe jumătate putrezit? 

Van der Staern zâmbi. 

— Consumatorii de aici sunt, probabil, mai puţin 
pretenţioşi decât cei din Belgia. Cu grâul ăsta umed se pot 
face turte de-ale lor. Şi la preţul la care le vând, probabil că 
mai şi câştigă. In orice caz, nu este nici treaba mea, nici a 
dumitale. Mă poţi ajuta sau nu cu dolarii ăştia? 

— Cu siguranţă. Dar trebuie să iau unele precauţii. Mai 
ales în ce priveşte proveniența lor. Şi aş vrea să mă 
întâlnesc cu cel care ţi-a cumpărat grâul. M-ai putea 
prezenta ca pe un potenţial cumpărător al unei cantităţi din 
grâul lui. 

— Dumneata? Un european?! 

— Şi ce dacă! Spune-i că sunt intendent la un şantier şi 
am mulţi oameni de hrănit. 

Van der Staern ezita. În mod vizibil, ideea nu-l încânta, 
dar avea chef să se debaraseze de dolarii lui. 

— Bine, conchise el. O să mergem la el. Trec pe la seif 
să-mi pun bani în siguranţă şi ne întâlnim jos. 

Malko merse în cameră şi îşi schimbă costumul. Cel pe 
care îl purta se şifonase puţin. Sună la Derieux, dar era 
ocupat. Se urcară în Mercedesul închiriat de belgian. Nu-i 
urmări nimeni. Cam în trei sferturi de oră ajunseră la poarta 
Bazarului mare. Animaţia era extraordinară şi îşi făcură, cu 
greu, loc prin învălmăşeala de oameni. Peste tot, atârnau 
un fel de drapele negre, agăţate la uşile prăvăliilor. Van der 
Staern le privea cu neîncredere. 

— Ştii ce înseamnă asta? întrebă Malko. 

— Nu. 

— Semnalează casele în care e ciumă... 

— Ciumă! Dar, ce naiba! 

Malko izbucni în râs. 

— Glumeam, ce-ţi închipuiai? Nici eu n-aş fi venit, dacă 
era aşa ceva. Negrul este culoarea lmamului care a 
binecuvântat aceste case. 

Liniştit, belgianul privi la vitrinele care debordau de 
smaralde, perle şi argintării. Erau în cartierul bijutierilor. 


56 


Trecură apoi pe lângă ţesături. Bazarul era un imens labirint 
de străduţe acoperite, întortocheate, cu mii de dughene şi 
vânzători care îşi lăudau marfa. Acolo se afla veritabilul 
centru economic al Teheran-ului. Oamenii nu aveau 
încredere în bănci. Obişnuiau să împrumute sume cu 20 la 
sută dobândă, trăiau în zdrenţe, dar deţineau mulţi bani 
lichizi, ascunşi în brâuri de lână, pe sub haine. 

Deodată, îl izbi un miros straniu. Ajunseseră pe strada 
vânzătorilor de cereale. Sacii de făină, de grâu, soia, 
porumb, degajau un miros dulceag şi puternic. 

— Aici e, spuse Van der Staern. 

Dugheana arăta oribil. Cam de doi pe trei, cu un oblon 
ridicat şi câţiva saci expuşi, ca să atragă clienţii. Un bătrân 
persan era aşezat la umbră, înăuntru. Se ridică dintr-odată 
când îl zări pe belgian. Intrară în prăvălie. Câţiva puşti cu 
capetele rase îi priveau curioşi. 

— Domnule Hoveida, vi-l prezint pe prietenul meu, 
domnul Linge. Bătrânul se înclină şi mormăi ceva în 
engleză. 

— Domnul Linge, continuă Van der Staern, este interesat 
de stocul de grâu pe care nu l-aţi vândut încă. Deci ar putea 
să vă scoată din încurcătură şi să scăpaţi de el. 

Cu ochii pe jumătate închişi, bătrânul părea că doarme. 
Un băietan apăru cu o tavă cu trei ceşti de ceai. Şi aici, 
politeţea orientală era la ea acasă. Bătrânul îşi agită mâinile 
şi vorbi într-o engleză proastă: 

— Nu cred că este nevoie. Clientul meu s-a hotărât să 
cumpere totul. Şi o să ne plătească aşa cum a început. Nu 
mai sunt probleme. Dar dacă domnul Linge are nevoie de 
cantităţi mari de alimente, îl pot ajuta să le găsească. 
Aştept făină din Azerbaidjan, săptămâna asta. Nu e scumpă 
şi se poate plăti în riali. O sută de tumani tona. Vă arăt 
imediat. 

Se ridică rapid şi luă făină dintr-un sac cu o lopăţică, pe 
care i-o întinse lui Malko. 

— Gustaţi, domnule. 

Chiar însoţită de ceai, făina este indigestă. Malko se 
înclină politicos şi atacă din nou: 

— Dar grâul acesta mi-ar fi foarte folositor şi vi l-aş plăti 

57 


scump. Mai scump decât v-a promis cumpărătorul 
dumneavoastră. 

Bătrânul se agită. 

— Dar nu se poate. Am promis deja. Şi este vorba deo 
persoană importantă. Ar fi foarte nemulțumită. De altfel, îi 
spuse el lui Van der Staern, mâine vă voi da restul de bani. 

— Înţeleg, spuse Malko, nemilos. Dar am să cumpăr acest 
grâu chiar de la cel care l-a achiziţionat şi toată lumea o să 
fie mulţumită. Mai ales dumneavoastră, pentru că veţi 
încasa comisionul de două ori... 

Nici măcar acest argument cusut cu aţă albă nu-l clinti pe 
bătrân. 

— Grâul ăsta nu este prea bun, gemu el. Vă găsesc eu 
altui mai bun. A stat prea mult timp în soare. 

— Şi atunci, de ce ţine clientul dumneavoastră atâta la 
el? 

Răspunsul bătrânului fu neinteligibil. Se frământa pe 
lădiţa lui, de parcă îl ardea. Era cuprins de o frică oribilă. Şi 
barba îi tremura. Malko înţelese că n-o să mai scoată nimic 
de la el. Dar totul era straniu. Cine putea să se intereseze în 
asemenea măsură de un grâu infect şi să-l mai şi plătească 
cu dolari furaţi? Şi, mai ales, de ce grâul respectiv îl interesa 
pe Khadjar? 

Se ştie că o revoluţie nu se face cu oameni care au burta 
plină. 

— Regret, conchise Malko, ridicându-se. Sper că vom 
încheia o afacere altă dată. 

Dintr-odată, bătrânul redeveni vorbăreţ, asigurându-l pe 
Malko de un viitor strălucit în colaborare, dacă va mai fi 
interesat de făina lui. Il însoţi până la uşa prăvălie, 
scuzându-se într-una. Când ieşeau, se loviră aproape de doi 
bărbaţi europeni care voiau să intre. Malko se opri să 
contemple un morman de struguri uscați, chiar lângă 
vânzătorul de făină. Cei doi bărbaţi vorbeau persana, 
aproape fără accent. Bătrânul le răspundea pe un ton 
ascuţit şi plângăreţ. Malko nu reuşi să prindă toată 
conversaţia, dar înţelese că îl întrebau dacă nu avea grâu 
de vânzare. Bătrânul le răspunse că nu şi le propuse tot 
făină. |n tot cazul, grâul acela putrezit suscita interesul 


58 


multora! După un schimb de formule de politeţe, cei doi 
europeni ieşiră din prăvălie, din fericire în partea opusă 
celei în care se afla Malko. Imediat se luă după ei. Van der 
Staern rămăsese mai în urmă, împins de colo-colo de 
trecători. Il ajunse pe Malko. 

— Dar ce se mai întâmplă? 

— Nu ştiu. Încă un cumpărător pentru grâul dumitale. S- 
ar spune că toată lumea se bate pe el. li cunoşti? 

— Nu. 

— Bine, hai să-i urmărim. Mă interesează cazul. 

Era simplu. Cei doi mergeau repede, fără să se întoarcă. 
Aglomeraţia era atât de mare, încât Malko s-ar fi putut 
apropia şi mai mult. Ajunseră, în sfârşit, la ieşire. Cei doi 
urcară într-o maşină neagră. Mercedesul era chiar în spatele 
lor. Malko se urcă la volan şi îi urmări. Maşina neagră urca 
spre nord şi o luă pe bulevardul Hafez. Şoferul nu observase 
că este urmărit, pentru că nu lua nici o măsură de 
precauţie. Semnaliză şi intră pe o străduţă unde opri în faţa 
unei porţi. 

Maşina neagră urcă pe trotuar şi claxonă. Grilajul se 
deschise şi maşina dispăru. Malko, oprindu-se în spate, 
demară şi trecu încet prin faţa grilajului. 

Pe zid se afla o placă de bronz pe care scria „Ambasada 
Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”. 

— la te uită! 

Van der Staern făcuse ochii mari. Malko îl privi ironic 

— Chiar şi ruşii vor grâul dumitale! O fi vreo varietate de 
excepţie, cu spice năzdrăvane! 

Belgianul era uluit. 

— Nu mai înţeleg nimic. Mi se pare atât de ciudat! 
Singurul lucru care mă linişteşte, este că o să văd toţi banii 
în buzunar. Tot te mai interesează dolarii mei? Aş putea să- 
ţi ofer cinci la sută! 

— Mai mult ca oricând! Dar, mai mult decât banii, mă 
interesează grâul. iți propun un târg. Iţi iau toţi dolarii şi îţi 
schimb totul în moneda pe care o vrei. Dar mergi cu mine 
până la Khorramshar, pentru că vreau să văd grâul ăsta 
neobişnuit! 

— La Khorramshar! Dar e la dracu-n praznic! Şi pentru ce 

59 


te interesează atâta? N-ai să vezi decât saci plini cu grâu şi 
atâta tot! 

— Treaba mea. Numai în felul ăsta facem târgul, dacă 
vrei să-ţi schimb dolarii. Gândeşte-te până la hotel. 

După care Malko se concentră asupra traficului vijelios. 
Până la Hilton, Van der Staern nu deschise gura. 

— M-am hotărât, mergem la Khorramshar. Dar vreau să 
fiu sigur pentru dolarii mei... 

— Ai cuvântul meu. Acum hai să bem ceva la bar. 

Locul era plăcut, cu o mică arteziană şi un decor oriental 
cu gust. Mesele erau acoperite cu piele, iar ferestrele aveau 
forma unor semne de întrebare. Li se dăduse votcă-citron. 
Malko o sorbi pe a lui dintr-o înghiţitură şi privi în jur. Barul 
era aproape gol, cu excepţia unor iranience care sporovăiau 
în faţa unor ceşti de ceai. Una dintre ele avea o rochie 
decoltată profund şi nişte ochi fascinanţi. Simţindu-se 
privită, fata se îndreptă de spate. Prin rochia de mătase, 
Malko îi zărise forma sânilor. Mai ceru o vodcă. Dacă s-ar fi 
putut... 

Se întreba sub ce formă putea să intre în vorbă cu ea, 
când frumoasa perlă a orientului, se ridică şi trecu prin faţa 
lui, ondulând. Avea picioare extraordinare, lungi şi foarte 
fine. Malko nu putea rezista. Se ridică şi se luă după ea. Ea 
se îndreptă spre toaleta doamnelor. Malko rămase în hol, 
plimbându-se de colo-colo. O dorea teribil pe fata asta. 
Numai că în Iran nu era deloc simplu, virginitatea rămânea 
obligatorie. După măritiş, lucrurile se schimbau... 

Dar fata nu avea verighetă. Mergând tot aşa legănat, ea 
reapăru şi se îndreptă spre chioşcul cu ziare din colţul 
holului. Începu să răsfoiască o revistă. Malko se apropie. Era 
„Der Stern”. 

— Vorbiţi nemţeşte? întrebă el încet. 

Ea tresări şi se întoarse. De aproape era extraordinară, 
cu o gură senzuală, cărnoasă. Malko se afla la limita 
atentatului la pudoare. 

— Da, puţin... 

Vocea era melodioasă şi catifelată. 

— Sunteţi neamt? 

— Nu, austriac. Prinţul Malko Linge, la dispoziţia 

60 


dumneavoastră. 

Malko se înclină profund şi profită de avantaj. 

— Sunt străin de locurile astea şi mă simt puţin pierdut, 
îmi permiteţi să vă ofer o ceaşcă de ceai? 

Fata ezită. 

— Mi-ar face plăcere, dar nu sunt singură. Poate, altă 
dată. Şi puse revista la loc. 

— Nici eu nu sunt singur. Totuşi, aş vrea să vă invit să 
luaţi cina cu mine. 

Fata îl privi, surprinsă. 

— Dar este imposibil! Nici nu vă cunosc. lar Teheran-ul 
este un oraş destul de mic. Nu suntem în Europa... 

— Atunci, mâine, în cursul zilei... 

— Nu pot. Lucrez. 

— Ne-am putea întâlni, după aceea. Sunteţi atât de 
frumoasă, încât acum o să-mi fie imposibil să vă mai uit! 

La auzul complimentului, fata se îmbujoră. 

— Bine, atunci daţi-mi un telefon. Mâine, la birou. 
Numărul este 34527. Intrebaţi de Tania Taldeh. Şi o să văd 
dacă ne putem întâlni. i 

Se îndepărtă imediat. Malko o urmări din ochi. În mod 
hotărât, simţea că are o slăbiciune pentru orient! Când se 
întoarse la masă, Van der Staern avea un aer nemulţumit. 

— Pentru Dumnezeu! Ce tot pui la cale? 

Malko îşi luă o mină misterioasă. 

— Mă ocupam de dolarii dumitale. 

Belgianul surâse brusc, după care se încruntă. 

— Cred că-ţi baţi joc de mine, după toate câte le văd. Tu 
te-ai dus să-i tragi clopotele puştoaicei, nimic mai mult! 

— Mărturisesc. Dar nu mă gândeam decât la dolarii 
dumitale. 

Cele trei fete se ridicară şi trecură prin faţa lui Malko. 
Tania nu-i aruncă nici măcar o privire. Lucru ce-l agasă 
îngrozitor. Se jură să o facă să-l plătească indiferența pe 
care o afişa. Dar, în aşteptare, avea alte griji. 

— Plecăm mâine, dimineaţă, îi spuse lui Van der Staern. 
În absenţa mea, oamenii care mă ajută vor avea timp să se 
ocupe de dolarii dumitale. Vom pleca la Khorramshar cu un 
prieten de-al meu care cunoaşte foarte bine locurile şi o să 


61 


ne fie de mare folos. 

Plăti şi se ridică. Se urcă în primul taxi din faţa hotelului. 

— La Bazar. 

Poate că bătrânul negustor de cereale, luat între patru 
ochi, avea lucruri interesante de spus. 

Fără grabă, Malko pătrunse pe străduţele bazarului. 

Dar, odată ajuns în magma mulţimii, regretă că nu-l 
chemase şi pe Derieux. Era foarte simplu ca un om să 
dispară acolo, fără nici o urmă, înghiţit de labirintul acela 
periculos. Cele mai multe prăvălii erau deja închise, căci se 
făcuse şase seara. Scriitura persană, luminată de neon, 
dădea un aer de carnaval tarabelor celor mai modeste. 

Malko juca rolul unui turist care cască gura. 

Ajunse la capătul străduţei negustorilor de cereale şi 
aruncă o privire spre prăvălia moşului, în care observă o 
lampă aprinsă. Se opri în faţa unui atelier de obiecte din 
aramă. Bătrânul închidea magazinul. Inchise oblonul de 
lemn, stinse lampa, puse un lacăt enorm la uşă şi o porni 
tropăind  mărunţel, cu spatele la Malko. Putea să-l 
urmărească cu uşurinţă. Malko rămase totuşi la o oarecare 
distanţă. Mergând prin labirintul de străduţe acoperite, 
ajunseră în partea de sud, apoi ieşiră din bazar, într-un 
cartier sărăcăcios, cu ulicioare nepavate, luminate pe 
alocuri de o lampă de petrol. Bătrânul mergea înainte. 

Se întunecase. Deodată, două siluete îl depăşiră pe Malko 
cu paşi repezi. Doi bărbaţi, care ţineau în mână ceva 
asemănător unor bâte lungi, ajunşi lângă bătrân, îl 
încadrară brusc. Inainte ca Malko să aibă timp să intervină 
unul dintre ei îl împinse pe nenorocitul om la perete. 
Celălalt ridică obiectul pe care îl avea în mână şi îl abătu cu 
toată puterea în capul moşneagului. 

Malko auzi zgomotul oaselor zdrobite. Bătrânul scoase un 
strigăt înăbuşit şi îşi duse amândouă mâinile la cap. 

Primul dintre bărbaţi îi dădu drumul şi îl lovi la rândul lui, 
ca un măcelar, drept în frunte. Se auzi un zgomot înfiorător 
şi bătrânul se prăbuşi. Malko o luă la fugă, scoţându-şi 
Coltul de la centură şi trăgându-i piedica. Moşneagul nu mai 
era decât o grămăjoară, dar cei doi ucigaşi se încrâncenau 
asupra lui. Auzind paşii lui Malko, se ridicară. Unul continuă 


62 


să lovească în forma întinsă pe jos, iar celălalt se îndreptă 
spre Malko, balansând obiectul pe care îl avea în mână. 

De aproape avea o statură impresionantă. Cu craniul ras, 
un chipul gras, cu ochii mici şi răi, tot timpul în mişcare. 

La trei metri de Malko ridică ciomagul şi-l îndreptă spre el 
ca să-l izbească de zid. Austriacul abia avu timp să facă un 
salt. Un nor de praf sări din zid, acolo unde ar fi trebuit să 
se zdrobească ţeasta lui. Deja bruta îşi relansa atacul, iar 
cel de-al doilea, mulţumit că-l strivise complet pe bătrân, îi 
venea în ajutor. Nimeni nu scosese un cuvânt în tot acest 
timp. Cu toată forţa, Malko lovi cu mâna dreaptă, în care 
ţinea Coltul. Ţeava grea îl lovi pe colos în tâmplă. Scoase un 
mârâit şi se dădu înapoi. Sângele îi curgea pe obraz. 

Oricare alt adversar în mod normal, ar fi fost deja la 
pământ după o asemenea lovitură. El însă scutură din cap şi 
se năpusti asupra lui Malko. Acesta trase câteva focuri, 
ceea ce-i făcu pe indivizi să se oprească din elan. Deşi nu 
trăsese în ei, reuşise să-i pună la respect şi îi avea acum în 
bătaia armei. 

— Aruncaţi bâtele, ordonă Malko în persană. N 

Surprinşi, ei îl priviră, dar nu se dezarmară. |n ciuda 
focurilor de armă şi a zgomotelor încăierării, strada era tot 
pustie. 

Fără îndoială că oamenii se ascundeau în case. 

— Aruncaţi armele, insistă Malko, sau trag. 

Cei doi se priviră o clipă şi făcură un pas înainte. 

Malko ridică pistolul spre unul din ei. Atunci, ca la o 
comandă, amândoi făcură stânga împrejur şi o luară la fugă. 
Malko se luă după ei. li văzu intrând pe o ulicioară 
întunecată şi nu mai avu chef să-i urmărească. La ce bun? 
Se întoarse încet spre locul crimei. Din bătrân nu mai 
rămăsese decât un morman de cârpe lângă zidul aspru. 

Incercând să-şi domine greaţa, Malko se aplecă deasupra 
cadavrului. Mâna lui atinse capul şi degetele îi alunecară 
într-o materie cleioasă, amestecată cu sfărâmături de oase. 
Noroc că era întuneric! 

Cu toate astea, îl controlă prin buzunare. Pe sub haină, 
moşul avea o centură pe care Malko o luă. Avea bani şi 
diverse hârtii. Luă totul şi se îndepărtă în viteză. Nu era 


63 


cazul să-şi pună o crimă la activ! 

Rătăcindu-se de-a binelea, merse mai mult de un sfert de 
oră pe ulițele întortocheate, înainte de a ajunge într-un loc 
luminat. Întâlnise câţiva trecători, dar nu voia să atragă 
atenţia asupra lui întrebând pe unde să o ia. 

In sfârşit, un taxi îl ajunse din urmă. Merse cu el până la 
intersecţia Shah Reza cu Ferdowsi. De acolo luă un alt taxi 
până la Hilton. 

Bietul moşneag! Voise să realizeze cea mai grozavă 
afacere din viaţa lui... Malko se înfioră, gândindu-se dacă nu 
cumva chiar el îl condamnase la moarte, prin vizita pe care 
i-o făcuse în după-amiaza aceea. Fusese probabil văzut, iar 
cei care se aflau în spatele acestei istorii şi-au dat seama că 
bătrânul nu ar fi rezistat la un interogatoriu serios. 
Preferaseră că nu-şi asume nici un risc. 

Exact ca în cazul locotenentului Tabriz! ... 

Dar ce legătură putea să fie între bătrânul negustor de 
bazar şi atotputernicul Khadjar? Şi de ce naiba aveau atâta 
nevoie de grâul acela? Până şi ruşii se amestecau în toată 
povestea! 

Ajuns în cameră, Malko desfăcu brâul luat de la bătrân şi 
întinse conţinutul pe pat. Erau o mulţime de facturi slinoase 
şi polite în persană. Malko se strădui să le descifreze. 
Aparent, bătrânul nu se dădea în lături să facă şi pe 
cămătarul... Mai erau câteva bancnote, fotografia unui 
Imam  bărbos, hârtii lipsite de importanţă şi o foaie 
împăturită în patru, aproape curată. Malko o desfăcu cu 
grijă. Era acoperită cu cifre europene, cu adnotări în 
persană şi cu cifre arabe. Pe verticală erau cifre de la unu la 
zece. In faţa acestora, erau alte cifre, însoţite de litere. 

Pentru a vedea mai clar despre ce este vorba, copie 
prima linie de cifre pe o hârtie cu antetul Hilton-ului. 
Rezultatul stârnea altă întrebare. Ce putea însemna: 1-12 M 
G 42 6 B Z 20 000 CA 30? Nu înţelegea nimic. 

Primele două rânduri erau asemănătoare, dar pe alocuri, 
cifrele sau literele era altele. Era un cod, cu siguranţă. Dar 
ce fel de cod? Adnotările în persană nu îl lămuriră mai mult. 

Era traducerea cifrelor europene şi cuvinte pe care nu le 
înţelese. 


64 


Rupse facturile şi toate celelalte hârtii în bucățele mici şi 
le aruncă în WC, păstrând doar biletul împăturit în patru, pe 
care şi-l puse în buzunar. Apoi făcu un duş rapid, se 
schimbă şi cobori. Din hol sună la Derieux. Era mai sigur, 
pentru cazul în care telefonul lui din cameră ar fi fost 
supravegheat. Belgianul răspunse imediat. 

— Ce ţi s-a întâmplat? Eram neliniştit. 

— Aveai şi motive să fii. Ce-ai spune de o plimbare în 
sud? 

— Unde? 

— La Khorramshar. 

— La Khorramshar? Ce naiba vrei să faci acolo? Nu e 
decât un orăşel amărât şi o baracă de vamă. Nici nu este 
avion până acolo! E un drum de douăsprezece ore, dacă 
totul merge bine! 

— Ştiu. Dar cred că enigma numai acolo se poate 
descifra. 

Derieux nu era deloc încântat, dar se înclină. 

— Bine, oricum tu plăteşti. Când plecăm? 

— Mâine dimineaţa, pe la şase, dacă se poate. Mai avem 
un pasager. Tipul pe care l-ai văzut la hotel, belgianul. 

— Asta vrea să facă turism? Ce naiba i-ai povestit despre 
Khorramshar? Că e leagănul celor o mie şi una de nopţi? 

— Omul este interesat de aceeaşi problemă ca şi mine. 

— Bine, am înţeles. O să fiu jos, la şase fix. 

— Spune la toată lumea că mergem să ne plimbăm la 
barajul de la Karaj. 

— Am priceput. Pe mâine. 

La restaurant, Malko îl întâlni pe Van der Staern 
contemplând bufetul rece. 

— Unde ai fost? întrebă belgianul iritat. lar cu 
puştoaicele? Nu e o chestie prea serioasă, să ştii! 

— Nu, am lucrat tot pentru afacerea noastră. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Cred că sunt pe cale să găsesc cea mai bună soluţie. 

Van der Staern îi făcu semn cu cotul, clipind des din ochi. 

— După ce se termină toată chestia asta, mergem trei 
zile la Beirut. Ştiu un loc... numai cu blonde! 

Malko zâmbi, fără să răspundă. 

65 


Dacă Van der Staern şi-ar fi văzut moşul din Bazar, ar fi 
fost mai puţin optimist. Pentru el, soluţia finală nu era o 
chestiune de vorbe... 

Amândoi cinară în restaurantul aproape gol. Doar 
nevasta directorului, beată criţă, mai făcea un pic de 
animaţie, strigând cu voce tare înjurături în engleză. 

Luminile Teheranului clipeau în depărtare. De cealaltă 
parte se vedea chipul întunecat al munţilor. 

— Plecăm la şase, anunţă Malko la desert. 

Belgianul se strâmbă. 

— Chiar ai nevoie de mine? 

— Evident. Doar am făcut o înţelegere. O să ai banii la 
întoarcere. 

—O să ne termine drumul ăsta, e la capătul 
pământului... 

— Ştiu. Dar să nu uit. Cum este stocat grâul dumitale? 

— In vagoane. Asta mă nelinişteşte, din cauza căldurii 
cred că arată oribil! 

— Ce-ţi mai pasă?! Doar l-ai vândut... 

— Numai jumătate din el, restul sunt vorbe. 

Evident, cuvântul unui iranian nu face prea multe parale 
într-o afacere. lar când mai e vorba şi de un iranian mort... 

— Şi câte vagoane ai? întrebă Malko maşinal. 

— Zece. 

Deodată, o mică lumină îi sclipi lui Malko prin faţa ochilor. 

Zece vagoane! Pe foaia bătrânului erau zece coloane. 
Puteau să se raporteze la vagoanele de grâu. Trebuia să 
mai afle ce însemnau celelalte cifre. 

O clipă Malko fu tentat să-i povestească adevărul despre 
moartea bătrânului, dar se răzgândi. Belgianul nu avea firea 
unui zmeu din basme aşa nu l-ar mai fi luat la drum decât 
legat... 

— Ai toate facturile pentru vagoane, ca să putem să ne 
apropiem de ele? 

— Sigur. 

— Bine, atunci hai la culcare. Mâine avem o zi grea. 
Urcară cu liftul şi îşi spuseră noapte bună. Inainte de a se 
culca, Malko demontă şi curăţă cu grijă Coltul, îl încărcă şi 
mai luă două încărcătoare. 

66 


Capitolul VI 


De îndată ce soarele urcase la orizont, căldura devenise 
neiertătoare. Cât vedeai cu ochii, drumul se întindea printr- 
un ţinut deşertic, mărginit de coline cu pietriş verzui. Din 
când în când întâlneai câte un camion încărcat la maximum 
sau un autobuz vechi, pictat cu semne cabalistice şi înţesat 
cu pasageri. Erau puţine automobile particulare, dar foarte 
multe taxiuri colective; specialitatea Orientului Mijlociu. 

Malko moţăia, întins pe bancheta din spate. Derieux 
conducea foarte repede. Mercedesul înainta cu peste 150 la 
oră. Singura problemă era să nu adormi la volan, peisajul 
nefiind generos, în afara unor ciudaţi munţi albăstrui, 
aşezaţi în deşert ca piesele unui joc de construcţii. 

— Ce-ar fi să bem ceva? 

Van der Staern simţea că se topeşte. Aveau de ales între 
a închide geamurile şi a se lichefia de căldură, sau a le lăsa 
deschise şi a înghiţi praful drumului. 

Derieux nu răspunse, dar încetini şi se opri în satul 
următor. Găsiră o băcănie-birt-măcelărie. Cei trei bărbaţi se 
aruncară asupra berii clocite şi a iaurtului acru. Li se oferiră 
porţii generoase de şiş-kebab, dar refuzară politicoşi. 

Se aflau într-un sătuc izolat, în inima Iranului, fără 
telefon, fără telegraf, chiar şi fără linie ferată. În sezonul 
ploilor, drumul dispărea sub un metru de apă. Mercedesul 
porni, sub privirile mirate ale unor copii scheletici, cu ochii 
infectați. 

Mai aveau şase sute de kilometri! 

Traversau acum o zonă devastată de cutremure. Mai 
multe sate fuseseră în întregime distruse şi locuitorii se 
refugiaseră în alte părţi. Peisajul era sinistru. 

La un moment dat, în acest tablou dezolant, Derieux zări 
un punct negru. Apropiindu-se, văzură un bărbat în 
uniformă, călare pe un catâr. Din curiozitate, Derieux frână 


67 


şi se opri. 

Incântat să întâlnească nişte suflete pe drum, omul se 
apropie şi începu să discute cu Derieux, în persană. După 
câteva vorbe, belgianul izbucni într-un râs sănătos. 

— Ştiţi cu ce se ocupă omul acesta? 

— Nu, răspunse Van der Staern. 

— Este telegrafist. 

— Nu se poate! 

— Ba da. Duce o telegramă la o tabără de geologi italieni, 
pe undeva prin deşert. Este de trei zile pe drum şi mai are 
cam tot atâta, plus drumul de întoarcere... 

— Se poate spune că poşta lucrează bine în ţara asta! 
spuse Van der Staern, dispreţuitor. Dacă tot aşa se întâmplă 
şi cu mandatele poştale... 

Malko nu reacţionă. Coltul îl deranja la centură şi nu se 
putea ghemui mai comod pe banchetă, aşa că îl strecurase 
dedesubt, cu cea mai mare discreţie. Inainte de a pleca, 
Derieux îi arătase cu un zâmbet mândru, un enorm Smith et 
Wesson cu ţeavă lungă, ascuns în torpedo. 

Era un băiat prevăzător. 

Malko se săturase până peste cap de Iran. 

Îi explicase lui Derieux povestea dolarilor şi a bătrânului 
din Bazar, iar belgianul replicase; 

— Chestia asta nu-mi miroase prea bine. Trebuie să fie o 
treabă foarte serioasă, dacă sunt atât de duri. Dacă 
telefonul nu prea face două parale în Iran, telefonul arab 
funcţionează întotdeauna perfect şi este posibil să fim 
aşteptaţi la destinaţie. 

Malko se întinse. Era şase seara. Mergeau de 
douăsprezece ceasuri, ca nişte turbaţi. Khorramshar-ul era 
acum numai la o oră de drum. 

Soarele dispărea la orizont şi, cu toate astea, atmosfera 
era apăsătoare, copleşitoare. Trebuie să se ştie că prin 
aceste locuri termometrul urcă în timpul verii până la 55-60 
de grade... O minune! 

Intraseră în periferia oraşului. Mercedesul, plin de praf, 
trebuia să se strecoare printre biciclete, taxiuri şi 
cărucioare. 

— Ştiu un hotel, Vanak, unde există ceva aer condiţionat. 


68 


Şi este chiar în centru. Dacă aşa ceva se poate numi 
centru... 

Hotelul semăna, mai degrabă, cu o gară dezafectată. 
Dar, prin gurile de aclimatizare, se strecura un miros de 
petrol rece ca iarna. Malko se prăbuşi imediat pe pat, după 
ce strecurase Coltul sub pernă şi încuiase uşa. Era prea 
târziu să mai poată face ceva în seara aceea şi erau zdrobiţi 
de oboseală. 

II trezi un zgomot neobişnuit. Soarele era deja sus pe cer, 
iar sirena unui vas scotea ţipete cadenţate. 

Un petrolier ieşea din rada portului Khorramshar. 

Malko îşi trase repede cămaşa şi pantalonii şi cobori. 
Derieux şi Van der Staern se aflau în faţa micului dejun, 
pâine prăjită, brânză sărată, ceai şi caviar. Van der Staern îl 
mânca cu linguriţa. Derieux îl mustră: 

— O să-ţi întorci ficatul pe dos! 

— Nu te ocupa de ficatul meu! spuse plescăind. Ei, ce 
facem acum? 

— Ai toate documentele? întrebă Malko. 

— Da. 

— Atunci o să încercăm să găsim antrepozitul unde se 
află grâul dumitale, ca să-i aruncăm o ocheadă. Şi pe urmă, 
vedem noi... Depinde ce descoperim... 

Derieux îl întrebă pe hotelierul care le indică locul gării 
de triaj, unde ajungeau trenurile de peste graniţă. 

Ajunseră în zece minute la locul respectiv. Derieux luă 
conducerea operaţiunilor. Malko şi Van der Staern îl urmară 
în peregrinarea prin birourile murdare. 

Dar nimeni nu ştia unde este grâul! : 

La fiecare funcţionar povestea se repeta. li strecurai o 
bancnotă şi aşteptai. Invariabil, omul se întorcea ridicând 
din umeri. 

In sfârşit, după ce cheltuiră câteva sute de riali, un 
bătrâne! le arătă triumfător un teanc de hârtii cu ştampile şi 
adnotări. Erau documentele de vamă ale mult prea 
căutatului grâu. Zăcea tot în vagoane, într-un loc unde se 
aduna marfa ce trebuia expediată la Teheran, în sudul 
oraşului. Derieux îi lăsă un bacşiş regesc şi plecară. 

Un panou cu literele pe jumătate şterse le indică 

69 


destinaţia. Era un fel de gară de triaj, înconjurată de ziduri, 
în plin deşert. Erau cam 50 de grade... 

— Trebuie să arate superb grâul meu, gemu Van der 
Staern. 

Intrarea era păzită de un iranian năucit de căldură, care 
abia se uită la hârtiile lor. 

— E în spate, unde se vede alt zid. Trebuie să mai 
întrebaţi. 

Şi se tolăni din nou, cu cascheta pe nas. Derieux se aşeză 
din nou la volan şi maşina şerpui prin aleile înţesate de 
vagoane. Totul era pustiu. Ajunseră în faţa unui post de 
control militar. Santinela îşi luă mitraliera şi se apropie de 
ei. Derieux opri chiar în faţa lui şi cobori din maşină. li arătă 
hârtiile. 

— Am venit să vedem grâul domnului Van der Staern, 
anunţă el. Soldatul clătină din cap. 

— Aici nu intră nimeni. 

— Cheamă-l pe şeful tău. 

— Nu am voie să mă mişc de aici. 

— Atunci lasă-mă pe mine. 

— Nu am voie. 

Şi mitraliera deveni mai amenințătoare. Transpirând din 
belşug, soldatul era foarte prost dispus. Il scoseseră din 
satul lui ca să-l trimită în armată şi nu avea chef să discute 
ordinele. lar oamenii ăştia îl enervau. Fără să se mai ocupe 
de ei, intră în ghereta lui. 

— Intrăm, totuşi? propuse Van der Staern. 

— Chiar vrei să intri aici? Tipul ăsta nu ascultă decât 
ordinele. Poate avem noroc să apară vreun ofiţer... Mi-a 
venit o idee.. 

Întorcându-se la maşină, începu să claxoneze îndelung. 
Soldatul tresări şi îndreptă mitralieră spre maşină. Dar nu 
avea ordin să-i împiedice pe oameni să facă zgomot. lar 
frumuseţea aia de maşină îl impresiona. 

Avusese timp să afle că forţa face casă bună cu bogăţia. 
Ba chiar ideea că locotenentul lui o să fie trezit brusc din 
somn, la ora siestei, îl amuza grozav. lzbucni în râs, 
arătându-şi dinţii albi sub mustaţa groasă. 

Derieux îşi dădu mai multă osteneală. Vacarmul era 

70 


demn de luat în consideraţie. Şi totuşi, nu se întâmpla 
nimic. 

Incercă să claxoneze pe diferite grupuri de sunete, mai 
repede, mai rar. 

In sfârşit, o siluetă apăru dintr-o clădire şi se îndreptă 
spre ei. Era un ofiţer cu cravata desfăcută, care îşi încheie 
centironul alergând. Ajunse la grilaj cu o mutră fioroasă şi 
se repezi la Mercedes. 

— Nu mai terminaţi odată? urlă el la Derieux. 

— Imbecilul ăsta a refuzat să vă cheme, spuse calm. 
Derieux. 

— Foarte bine a făcut. 

— Da, numai că nu era să vă aşteptăm toată ziua. Am 
venit de la Teheran pentru asta. 

Şi arătându-l pe Malko pe bancheta din spate, adăugă: 

— Patronul meu este un om foarte important şi nu-i place 
să aştepte. 

— Şi ce pofteşte? mugi ofiţerul. 

— Aşteaptă un transport de grâu. Şi vrea să vadă în ce 
stare se află. 

— Grâu? Dar nu e nici un grâu aici. E un antrepozit 
militar. 

Le întorsese deja spatele. Derieux îl chemă. 

— Grâul este aici. lată documentele doveditoare. 
Patronul meu este prietenul generalului Khadjar. 

Cu rea voință ofițerul apucă hârtiile. 

— Aşteptaţi, spuse el. 

Plecă cu hârtiile. Pentru că nu mai suporta căldura de 
cuptor din maşină, S.A.S. coborî. Avu impresia că i se varsă 
deasupra capului un cazan de apă clocotită. 

Imaginea unei sticle de bere rece, aburindă, îi reapăru, 
tremurătoare, prin zăbrelele grilajului... 

Van der Staern făcu şi el câţiva paşi, dar se întoarse 
repede şi se prăbuşi pe bancheta maşinii, lăsând portiera 
deschisă. Chipul lui se colorase într-un frumos roşu cardinal. 

Derieux privea cu admiraţie la santinelă. Tipul transpira 
râuri-râuri, dar se ţinea ţeapăn. 

— Aştia ne lasă să ne coacem vreo oră şi o să ne dăm 
duhul, gemu Van der Staern. 

71 


Malko nici nu-i răspunse. Ca să facă economie de salivă. 

Aşteptarea li se păru interminabilă. In realitate, se 
scursese cam un sfert de oră. 

In sfârşit, ofiţerul se întoarse. Surâzător, de astă dată. 
Ridică bariera şi îi invită pe cei trei să-l urmeze. 

Derieux se urcă la volan şi merse până în dreptul unei 
barăci de lemn, servind drept loc pentru pază. In interior era 
aproape răcoare. 

Se aşezară cu toţii în jurul unei mese. Un soldat aduse 
patru ceşti de ceai pe un platou. Clocotit! 

— Ah, nu! gemu Van der Staern. 

Ofiţerul zâmbi şi spuse în persană: 

— Ba da, beţi cu toată încrederea. O să vă simţiţi mult 
mai bine după aceea. E mai răcoritor decât să bei ceva de 
la gheaţă. 

Băură, opărindu-şi limbile. Şi, ca prin farmec, după cinci 
minute, nu le mai era sete. 

Ofiţerul tuşi puţin şi i se adresă lui Derieux. 

— Să ştiţi că mă bucur să mai întâlnesc străini. Nu prea 
vine lume pe la noi. Şi sunteţi foarte amabili că aţi venit 
până la Khorramshar! 

— Adică...îl întrerupse Derieux. 

— Vorbiţi foarte bine persana. Sunteţi de mult în Iran? 

— De câţiva ani, dar... 

— Şi vă ocupați de comerţul cu grâu? 

— Nu, nu eu. Ci domnul Van der Staern, dar dânsul nu 
vorbeşte limba dumneavoastră. 

Ofiţerul se întoarse spre Malko. 

— Şi domnul se ocupă tot de grâu? 

Malko se făcu că nu înţelege. Derieux profită de ocazie. 

— Domnul Linge este un cumpărător important. De asta 
ar vrea să vadă grâul cu ochii lui. 

— Inţeleg, înţeleg, făcu locotenentul. 

Dar nu mai adăugă nimic. Inţelegea, dar nu pricepea.... 

Derieux puse degetul pe rană. 

— Aţi verificat dacă grâul se află aici, nu-i aşa? 

— Da, aşa este. 

— Atunci, pentru ca să nu vă facem să pierdeţi mai mult 
timp, poate ne conduceţi până acolo. 

72 


— Sigur, sigur. Dar mai este o mică problemă. Nimic 
grav, de altfel. 

— Da? 

— Ei bine surâse el cu toată gura, pentru a vă permite 
accesul la aceste mărfuri care sunt sub control militar, am 
nevoie de o autorizaţie de la ministrul Armatei. O simplă 
formalitate. 

— Şi de unde o putem obţine? 

— De la minister. 

— De la minister? Adică de la Teheran? 

— Bineînţeles. Aici este un târg fără importanţă şi fără 
responsabilităţi. 

Derieux strânse pumnii, dar se abţinu. 

— Vreţi să spuneţi că trebuie să facem cale-ntoarsă la 
Teheran pentru o bucăţică de hârtie? 

— Putem aranja lucrurile altfel. 

— In ce fel? A 

— Cred că cel mai bun lucru ar fi să le scriem. In câteva 
zile ar veni răspunsul. Şi în acest timp, aţi mai vizita câteva 
locuri frumoase. 

Cei trei europeni se priviră în tăcere, sideraţi. 

Locotenentul surâdea cu inocenţă. Işi bătea joc de ei în 
modul cel mai elegant. O scrisoare dus-întors, cu ritmul 
bune cunoscut al poştei iraniene, însemna cel puţin două 
săptămâni de aşteptare. Paisprezece zile la 60 de grade... 

Derieux îşi reveni după câteva clipe. 

— Nu credeţi că ar fi mai simplu să dăm un telefon? 
Pentru că nu avem prea mult timp de pierdut. 

— Bineînţeles, suspină ofiţerul. Mi-ar face plăcere să vă 
pot face un serviciu, numai că lranul nu este o ţară prea 
modernă. În regiunea noastră, telefonul merge foarte prost. 
lar acum, linia cu Teheran-ul este întreruptă din cauza 
termitelor... 

— Termite? 

— Da. Furnicile au ros stâlpii şi firele pe mai mulţi 
kilometri şi nu avem bani să le înlocuim. Trebuie să 
aşteptăm să se voteze noul buget. 

— Dar trebuie să aveţi o legătură prin radio, doar sunteţi 
unitate militară! 


73 


Derieux începea să se enerveze. Ofiţerul râse politicos.. 

— E o idee bună. 

— Şi atunci? 

— Trebuie să-i cer autorizaţia şefului meu. O simplă 
formalitate. 

— Vă rog să o faceţi. 

Ajungeau la capătul puterilor. Ofiţerul tuşi încet. 

— Imi pare rău, dar e plecat la manevre şi nu se întoarce 
decât peste câteva zile. Dacă puteţi aştepta... 

Van der Staern urmărea acest dialog absurd, fără să 
înţeleagă nimic. Malko, însă, nu-şi făcea iluzii. Omul 
respecta nişte ordine. 

In mod clar grâul acela era de-a dreptul un mister! 

Dar Derieux era la fel de încăpățânat ca adversarul lui. 
Gânditor, bău o gură de ceai şi atacă din nou. 

— Cred că ne îndepărtăm de problemă. Pentru că, în 
orice caz, grâul aparţine domnului Van der Staern, care este 
de faţă şi nimeni nu are dreptul să-l împiedice să-şi vadă 
marfa. 

— Aveţi perfectă dreptate. Dar dânsul l-a vândut unui 
organism oficial. lată hârtiile doveditoare. 

Şi îi întinse lui Derieux un teanc de documente în 
persană, din care reieşea că grâul aparţinea acum 
ministerului de război. 

În câteva cuvinte, Derieux îi explică situaţia lui Van der 
Staern. 

— Bine, dar nu am primit banii! Asta e hoţie! 

Derieux traduse. Locotenentul clătină din cap cu 
compătimire. 

— E o situaţie foarte complicată. lată de ce îmi trebuie o 
scrisoare de la minister. 

Şi, uite aşa, se întorseseră de unde plecaseră! 

Derieux surâse şi, ca prin farmec, scoase la lumină o 
bancnotă de 1000 de riali. incepu să se joace distrat cu ea. 

— Ne-aţi face totuşi, un mare serviciu, dacă aţi merge cu 
noi până la vagoane, să ne uităm puţin... 

Ofiţerul suspină. 

— Aş vrea atât de mult să vă pot fi de folos... 

— Şi am vrea să vă lăsăm şi o amintire plăcută! 

74 


— Dar vagoanele sunt plumbuite... 

— Asta se poate aranja. Le punem la loc, după aceea. 

Locotenentul întrebă încet: 

— Dar de ce ţineţi atât de mult să vedeţi grâul acela? 

— Ca să verificăm calitatea, spuse Derieux. Domnul 
Linge vrea să vadă dacă grâul mai suportă încă o călătorie. 

— Cred că am putea aranja ceva, conchise ofiţerul. Dar 
nu acum. Nu puteţi veni mâine? 

— La ce oră? 

— Pe la unsprezece. 

— Bine, mulţumesc mult. Sunteţi amabil. 

Toată lumea se ridică cu zâmbetul pe buze. Locotenentul 
le strânse mâinile, înclinându-se profund. Derieux ieşi 
ultimul. Uită pe masă bancnota de 1000 de riali... 

— Şi acum? întrebă Van der Staern. 

— Plecăm. Discutăm mai târziu, spuse Derieux. Urcară în 
maşină. Derieux înjură atingând volanul. Era fierbinte ca o 
bară de fier. Până la ieşirea din vamă, cei trei bărbaţi nu 
scoaseră nici o vorbă. Santinela îi salută impecabil. 

— Ne-a dat întâlnire mâine, mizerabilul, mârâi Derieux. 

— Dar e foarte bine mâine, afirmă Van der Staern. 

— Se vede bine că nu ai habar de ţara asta. Cuvântul 
mâine este cel mai des întrebuințat aici. Şi întotdeauna 
înseamnă niciodată. 

— Ah! 

Belgianul era uluit. Derieux continuă: 

— Tipul e hotărât să nu ne lase să vedem grâul niciodată. 
Numai că ne-a spus-o în stil iranian. Asta-i tot! Prefer să 
creadă că îl cred. In felul ăsta o să doarmă liniştit. 

— S-a dus totul de râpă, conchise Van der Staern. 2000 
de kilometri pentru nimic! Ar fi trebuit să vă gândiţi la 
afurisita aia de autorizaţie înainte de a pleca, bombăni el. 

— Păi şi dacă o aveam, ne-ar mai fi cerut o hârţoagă 
semnată de Şah, dacă îndrăznesc să spun! mârâi Derieux. 
N-avem decât o soluţie, să mergem să ne uităm fără 
permisiunea lui. 

— La asta mă gândeam şi eu, spuse Malko. Van der 
Staern îi privi speriat. 

— Aţi înnebunit? Au să ne împuşte ca pe iepuri. 

75 


— Noaptea nu e nici o problemă. Ăştia dorm buştean, îi 
ştiu eu pe iranieni. 

Maşina intră în oraş. 

— Eu nu merg, rosti ferm Van der Staern. 

— Dragul meu, totuşi ne-ai face să câştigăm un timp 
preţios dacă ai veni la faţa locului să-ţi recunoşti marfa, 
sublinie Malko. 

— Doar n-ai venit până aici ca să ratezi partea cea mai 
interesantă a plimbării! adăugă şi Derieux. 

Nu prea convins, belgianul murmură ceva. Ajunseră la 
hotel. 

— Va las aici, spuse Derieux. Am de făcut câteva 


cumpărături pentru plimbarea în nocturnă. 
x 


x x 


Cerul nopţii era senin. Trei siluete se desenau clar pe 
fundalul deşertului. Mercedes-ul rămăsese în spatele unei 
cabane abandonate, la distanţă de un kilometru. Acum, 
mergeau pe lângă zidul vămii militare în partea opusă 
punctului de control. 

— Acolo cred că e perfect, suflă Derieux. 

Scoase din buzunar o foarfecă uriaşă şi îşi puse mănuşi 
de cauciuc. Deasupra zidurilor se afla sârmă ghimpată, dar 
firele groase nu rezistară lui Derieux. El trecu primul, îşi 
scoase mănuşile şi verifică pistolul Smith et Wesson pe care 
îl avea la centură. Malko avea Coltul pregătit. 

Ceva mai departe se vedea ceva întunecat. 

— Acolo e calea ferată, spuse Malko. Să mergem de-a 
lungul ei. 

Unul după altul, înaintară printre şine. Nu se auzea nici 
un zgomot. Din când în când, din deşert ajungeau tipetele 
unui coiot. Era trecut de mult de miezul nopţii. 

Deodată, apărură vagoanele, într-un şir nesfârşit, izolate 
de clădiri. Cei trei bărbaţi înaintară protejaţi de umbra 
vagoanelor. Pietrişul scrâşnea sub paşii lor, dar nu era nici 
ţipenie prin preajmă. 

Malko ajunse lângă primul vagon. Căută pe dibuite uşa. 
Era închisă cu un lacăt enorm. Dar nu era sigur că erau 
chiar vagoanele cu grâu. 


76 


— Aşteptaţi-mă aici, şopti el. 

Urmări şirul de vagoane, numărându-le. Când ajunse la 
zece, masa sumbră a vagoanelor îşi schimbă aspectul. În 
locul lor erau platforme încărcate cu căruţe şi camioane. 
Mai merse puţin până la capătul convoiului. Nu mai erau 
vagoane descoperite. 

Deci, primele zece trebuia să fie cele încărcate cu grâu. 

Se întoarse la ceilalţi doi. Van der Staern se lăsase pe 
vine şi părea mai mult mort decât viu. Derieux pândea 
barăcile. 

— Trebuie să-l deschidem pe primul, spuse Malko. 

Fără un cuvânt, Derieux scoase un cleşte şi începu să se 
lupte cu lacătul primului vagon. Se chinui minute în şir, 
înjurând încet şi lovind cu pumnul. Rezista încă. In sfârşit, se 
auzi un trosnet surd, iar lacătul cedase. Cu infinite precauţii, 
Derieux şi Malko traseră de uşă, care alunecă scârţâind 
îngrozitor. Cei doi bărbaţi se opriră. 

Puteau să dea alarma pe o rază de un kilometru cu un 
asemenea tărăboi! 

Reîncepură, milimetru cu milimetru. Aproape în linişte. 
Dar, un miros îngrozitor năvăli din vagon. 

— Asta ce mai e? Doar n-or fi cadavre înăuntru, suflă 
Derieux. Era o duhoare fadă şi umedă, cu miasme de iaurt 
acrit. 

— Van der Staern, vino să vezi. 

Belgianul se urni din loc şi se apropie. 

— E grâul, spuse el după ce inhală duhoarea. 

— Grâul? Ce naiba, doar nu l-au cultivat într-un cimitir. 

— Nu, dar a putrezit complet. Nici nu mă mir, cu căldura 
de aici. Cred că a încolţit în saci. 

Acum uşa era în întregime deschisă şi mirosul era 
îngrozitor. Se distingeau vag, contururile sacilor suprapuşi. 

— Spune-mi, te rog, grâul ăsta mai poate fi comestibil? 

Van der Staern clătină din cap. 

— Nici indienii înfometați nu l-ar mânca. E total pierdut. 

— Şi nu te miră că ţi l-au plătit în dolari? 

— Poate că celelalte vagoane sunt mai bune. 

— O să vedem. 

Derieux apucă din nou cleştele şi-l atacă cel de al doilea. 

77 


Reuşi mai repede. Duhoarea era aceeaşi. Şi al treilea şi al 
patrulea erau în aceeaşi stare. 

— Inutil să mai continuăm, spuse Malko. Dragul meu, ori 
ai făcut cea mai bună afacere din viaţa dumitale, ori cea 
mai proastă... Hai să desfacem câţiva saci, să vedem cum 
arată grâul ăsta pe care l-au plătit atât de scump. 

Se întoarseră la primul vagon. Derieux trase un sac şi-l 
aruncă pe jos. Tăie sforile cu un cuţit. 

Malko şi Van der Staern îşi ţinură respiraţia. Parcă 
intraseră într-o morgă. Ţinându-şi respiraţia, Derieux băgă 
mâna în sac. 

— E plin de viermi, murmură el. 

Cu braţul înfipt până la umăr în masa infectă, pipăia de 
Zor. 

— Dar mai e ceva. 

— Ce? 

— Habar n-am, ceva ca o cutie de pantofi, din metal. 

— Droguri? întrebă Van der Staern. 

— M-aş mira. Ăştia exportă mai degrabă. Nu, chestia are 
un mâner şi e grea. 

— Încearcă să o scoţi, sugeră Malko. 

Derieux voi să răspundă ceva, când lângă baracă se 
aprinse un proiector, îndreptat direct spre vagonul lor. 

— Doamne Sfinte! 

Malko se înfurie. Totul mersese prea uşor! Erau aşteptaţi. 
Doar nu din întâmplare se aprinsese proiectorul în mijlocul 
nopţii. 

— S-o ştergem, ordonă el. Poate mai avem timp. 

O luară la fugă spre zid. Dacă reuşeau să ajungă la 
maşină erau salvaţi. Derieux tocmai voia să se strecoare, 
când Malko îl reţinu. 

— La pământ! 

O rafală de mitralieră trosni deasupra capetelor lor, chiar 
în aceeaşi clipă. Un grup de soldaţi se apropia pentru a-i 
prinde la mijloc. Erau încercuiți. 

Mai multe focuri urmară, dar din fericire, soldaţii trăgeau 
la nimereală. Un glonţ se înfipse în nisip, la picioarele lui 
Malko, altele ricoşară pe pietriş cu un zgomot oribil. 

Deodată, spre cer se înălţă o rachetă, chiar deasupra 


78 


deşertului şi căzu încet, suspendată de o paraşută. Ilumina 
ca în plină zi locul unde se aflau. 

— Mergem spre vagoane. Ne putem apăra mai bine 
acolo, ordonă Malko. Aştia nu au nici un chef să ne prindă 
vii! 

O luară la fugă, aplecaţi. Strălucirea rachetei îi urmărea, 
în momentul în care siluetele lor apărură cu claritate, o 
rafală lungă izbucni în spatele lor. Se aruncară la pământ. 

— Fir-ar al dracului! Au o mitralieră, înjură Derieux. 

Racheta atinse pământul cu un sfârâit şi se stinse. 

Ţâşniră şi ei şi se apropiară de primul vagon, în 
momentul în care o a doua rachetă urca graţioasă spre cer. 

De data asta, nu se mai auzi nici o rafală. Dar Malko 
observă, mai mult ghicind, o coloană de soldaţi care trecea 
de partea cealaltă a locului pe unde intraseră ei, exact unde 
tăiaseră sârmele. 

— Trebuie să încercăm să ieşim pe uşa cealaltă, altfel ne 
prind la mijloc. 

Din fericire, sacii nu ocupau în întregime vagonul. 
Derieux se apucă să-i înghesuie unii peste alţii şi ajunse la 
Sg să uşă. Aceasta se putea deschide din interior. O trase 
Şi închise imediat la loc, lăsând o deşchidere foarte 
mauta Cu pistolul lui Smith & Wesson trase trei focuri. 
Auziră un țipăt şi o grindină de gloanțe se abătu asupra 
vagonului. 

— Nemernicii, veneau pe furiş, explică Derieux. Acum vor 
fi mai atenți, ştiind că ne putem apăra. Trebuie să ne 
organizăm cumva. 

In câteva minute, amenajară în mijlocul vagonului un fel 
de cazemată din sacii de grâu. Cele două uşi erau 
întredeschise pentru a supraveghea exteriorul. 

Malko trase în acelaşi timp cu Derieux, pentru a 
demonstra că aveau arme. 

Văzură un proiector apropiindu-se, montat probabil pe un 
jeep. Cu o lovitură precisă, Derieux îl stinse imediat. Un foc 
violent lovi vagonul. Lemnul se transforma în aşchii, iar 
grâul încasă restul. Se trăgea în ei cu mai multe arme 
automate. 

— Parcă am fi la Stalingrad, zise Derieux. 


79 


— Ce ne facem? gemu Van der Staern. Nu încercăm să 
ieşim? 

— Cu două pistoale împotriva mitralierei? N-am ajunge 
prea departe. E mai bine să câştigăm timp. Dacă rezistăm o 
vreme, poate nu vor îndrăzni să tragă în noi în plină zi. 

Ghemuiţi în întuneric, cei trei bărbaţi încercau să 
străbată cu privirea întunericul. Adversarii lor se opriseră cu 
prudenţă la vreo cincizeci de metri. 

Urmă un nou potop de gloanţe. Aşezat pe burtă, Malko 
simţea gloanţele învingându-se în grâul din jurul lui. Simţea, 
însă şi braţul lui Van der Staern tremurând convulsiv. 

O voce metalică, venind de afară îi făcu să tresară. Era o 
porta-voce. Prin ea se auzea foarte clar: 

— Predaţi-vă! leşiţi din vagon cu mâinile pe cap şi nu vi 
se va face nici un rău! 

Anunţul fu repetat în persană şi în engleză, apoi focul 
încetă. Van der Staern se ridică dintr-un salt. 

— Eu mă duc! Doar n-o să mă las omorât aici. 

— Eşti nebun? urlă Derieux. O să te împuşte ca pe un 
iepure! 

Dar înainte să-l fi putut reţine, Van der Staern escaladă 
parapetul de saci şi se lăsă să cadă din vagon. Apoi începu 
să alerge împiedicându-se, cu mâinile încrucişate pe cap, 
strigând: 

— Mă predau! Mă predau! Sunt belgian. Nu trageţi. 

O rafală lungă de mitralieră îi răspunse. Gloanţele 
muşcară mai întâi din sol, apoi se înfipseră în trupul lui. 

Omul se opri fulgerat, se încovoie, mai făcu câţiva paşi cu 
braţele atârnând. O nouă rafală se abătu nemiloasă asupra 
trupului care căzu greoi, pe o parte. De necaz, Derieux 
trase două focuri în direcţia mitralierei. 

— Mizerabilii! Nu i-au dat nici o şansă!. 

— Vine în curând şi rândul nostru, spuse Malko sumbru. 

Ca pentru a-i da dreptate, mitraliera atacă din nou. Din 
nou plonjară cu faţa în jos. Aproape că nu mai simțeau 
mirosul insuportabil. 

O explozie surdă scutură vagonul. Profitând de tirul 
mitralierei, un soldat aruncase o grenadă. Sacul ce îi proteja 
se goli brusc, sfâşiat. Instinctiv, Malko întinse mâna să-l 


80 


prindă. Aceasta i se afundă în grâu şi întâlni un obiect tare 
şi lung, ca o ţeavă. Malko trase de el şi îl scoase. Erao 
țeavă de mitralieră. Ca un fulger îi reveni în memorie 
inscripţia citită pe foaia bătrânului negustor de cereale. 

Prima linie era: 12 M G 42, 6 BZ, 20 000 CA. Deci erau 
M.G. 42! 

— Cum de nu-şi dăduse seama! Erau mitraliere germane, 
cu 20 000 de cartuşe. Cele 6 BZ erau Bazuka. 

Grâul servise la transportarea unui important stoc de 
arme. lată de ce era atât de preţios şi de ce îi trebuiau cu 
orice preţ lui Khadjar. 

Malko fu cuprins de o bucurie uriaşă. 

— Bătrâne, ştii tu că ne aflăm într-un veritabil arsenal? îi 
spuse lui Derieux. 

li explică în câteva cuvinte deducţiile sale şi îi arătă ţeava 
de mitralieră. 

— Trebuie să găsim şi restul. Şi încă repede, replică 
belgianul. N 

Sfâşiară sacii cu febrilitate. Nu le trebui mult timp. În 
cinci minute erau în posesia a două mitraliere şi a unui 
morman de cutii cu cartuşe. Derieux jubila. 

— Ah, ce-o să le fac acum! Nu se aşteaptă ei la aşa ceva. 
Dacă blegul ăla rămânea, i-am fi dat şi lui una... 

— Aşteaptă, să mai căutăm. Ştii să foloseşti o bazuka? 

— Cred şi eu, doar am fost în Egipt. 

Derieux goli un încărcător în direcţia celorlalţi, ca să nu 
fie neliniştiţi. Intre timp, Malko montase una dintre arme. 

În sacul alăturat găsise un container cu patru obuze. 

Le mai trebuiră aproximativ zece minute ca să se 
pregătească. Malko îşi petrecuse în jurul gâtului patru benzi 
cu cartuşe de mitralieră. Derieux se împodobise şi el la fel şi 
pregătea acum bazuka. 

— Gata, spuse el. Cum procedăm? 

— Trebuie să încercăm să ieşim pe partea dinspre barăci. 
Ca să le facem o surpriză. Nu se poate să nu fie o maşină în 
vamă. Dacă nu, o să ne aruncăm în luptă din mers. 

— Bine. Am reperat o mitralieră pe jeep. Incerc să o fac 
praf. Apoi îi facem ciur şi o ştergem. 

Fiecare puse câte o bandă de cartuşe în mitralieră. 

81 


Trosnetul sec al chiulaselor făcu un zgomot infernal. 

— Gata? 

Derieux ochi cu grijă. Silueta jeep-ului era destul de 
vizibilă. Apăsă încet pe trăgaciul armei, ţinându-şi 
respiraţia. Apăru o flacără orbitoare, urmată de o explozie 
violentă, a cărei lumină difuză pe tot câmpul de bătaie. 

Malko avu timp să vadă cele două grupuri de soldaţi care 
încercuiau vagonul. Incepuseră şi ei să tragă. 

Mitraliera este o armă teribilă. Austriacul o simţea 
trepidând în mâini, în timp ce banda cu cinci sute de 
cartuşe se derula fără oprire. Aproape fără să ochească, 
mătura solul în faţa lui. Jeep-ul ardea. Derieux trăsese în 
plin. Mai mulţi iranieni căzură. Ceilalţi se retrăseseră în 
dezordine. Un ofiţer ţipă; 

— Trageti! Trageţi! N 

Îi răspunse mitraliera lui Derieux. În rafale scurte, 
împroşca fiecare grup. Apoi slobozi o rafală lungă asupra 
grupului care o luase la fugă. 

— Inainte, strigă Malko. 

Săriră amândoi din vagon, ţinând armele de curele. 
Malko fu surprins cât de uşoară este mitraliera lui. Această 
M. G. 42 fusese studiată de nemți în 1942 pentru a opri 
valurile de asalt ale ruşilor şi avea o cadență de tir 
proverbială... 

Cei doi bărbaţi parcurseră aproape o sută de metri fără 
să tragă un singur foc. Trecură de jeep-ul în flăcări şi 
ajunseră la grupul de barăci. Se aruncară la pământ şi 
priviră spaţiul luminat din faţa lor. Era un fel de curte de 
cazarmă, înconjurată de barăci din lemn. Abia avură timp 
să-şi pregătească mitralierele. Drept înainte, la circa 
douăzeci de metri, apăru un ofiţer, cu pistolul în mână, 
urmat de vreo douăzeci de oameni. 

— Sunt ai mei, murmură Derieux. 

Mitraliera M.G. 42 scuipă flăcări scurte. Rafala mătură tot 
grupul. Primul căzu ofiţerul. Ceilalţi militari se retraseră, 
lăsând mai multe trupuri pe jos. Derieux îşi terminase 
banda şi încărca alta în mare viteză. 

— Trebuie să găsim o maşină, spuse Malko. Hai, dă-i 
drumul. 

82 


În spatele lor auziră focuri de armă. Următorul grup, venit 
din exterior, se adunase şi le venea din spate. Malko 
întoarse arma şi trase la întâmplare. Asculta cu voluptate 
zgomotul ascuţit. 

Bietul Van der Staern! 

Cei doi bărbaţi porniră din nou, aplecaţi şi traversară 
spaţiul descoperit. Urma o alee lungă, neluminată, doar cu 
un lampadar la capăt, unde se afla postul de gardă, fără nici 
o îndoială. 

— Du-te, spuse Malko. Te acopăr. 

Se întinse în spatele unui copac şi aşteptă. Derieux porni 
în fugă. In spatele barăcii în care fuseseră primiţi la amiază, 
erau garate trei camioane şi un jeep. 

O rafală izbucni din locul unde îl lăsase pe Malko. Derieux 
văzu luminiţele ucigătoare scuipate de arme. Cu rapiditate 
făcu înconjurul vehiculelor. Nu se vedea nici o santinelă. 
Urcă în jeep, pipăi până găsi contactul şi porni, înainte îşi 
pregăti mitraliera ca să poată trage spre dreapta. 

Inconjură încet baraca şi o luă pe aleea pe care venise. 

Nici nu parcursese câţiva metri, că îl văzu pe Malko fără 
armă. Austriacul se aruncă în maşină. 

— Era şi timpul. Tocmai terminasem ultimele cartuşe. 

— Eu mai am o bandă întreagă. 

Cu farurile stinse, jeep-ul se îndreptă spre unul dintre 
depozite. Văzură, în sfârşit, grilajul. Era închis. 

Derieux cobori iute şi trase de poartă. Deschise ambele 
aripi ale grilajului şi se urcă în maşină. Un om ieşi din 
gheretă şi se îndreptă spre ei. Nu avu decât răgazul să sară 
într-o parte ca să nu fie prins sub roţi. 

— Sper că Mercedes-ul nostru este unde l-am lăsat, 
spuse Derieux. Dacă pornim spre Teheran într-un jeep 
militar ne vede toată lumea. 

Pe drum, în apropierea locului unde lăsaseră automobilul, 
Derieux încetini. Malko îndreptă mitraliera spre clădire şi 
sări din maşină. Derieux opri şi făcură amândoi înconjurul 
casei. N 

Maşina era tot acolo şi nu se vedea nici țipenie. In zece 
secunde porniseră, abandonând jeep-ul militar. Mergeau 
acum spre Khorramshar, pe drumul pustiu. 


83 


— Plecăm din oraş cât mai repede, spuse Malko. Nu mai 
avem ce face aici. Nu cred că vom fi căutaţi oficial pentru 
isprava din noaptea asta. lranienii nu prea au cum să 
mascheze afacerea cu armele. E limpede. Khadjar a aflat de 
călătoria noastră şi a încercat să ne elimine discret. Dar 
cred că-i este dificil să ne aresteze. Ne întoarcem rapid la 
Teheran şi luăm legătura eu Şahul. 

— Aşa vom face. Trecem pe la hotel şi apoi o ştergem. 

Peste un sfert de oră se opriseră în faţa hotelului Vanak. 

Un portar adormit veni şi le deschise. Malko luă cheia 
camerei lui Van der Staern. Impachetă rapid toate lucrurile 
belgianului şi îşi făcu propriile bagaje. Schimbă încărcătorul 
Coltului. 

Derieux era deja în hol. Explicase paznicului de noapte că 
erau nevoiţi să plece şi achitase cheltuielile pentru cele trei 
camere. Era trei dimineaţa. Se opriră la ieşirea din oraş ca 
să ia benzină şi porniră pe drumul spre nord. 

Primii kilometri îi parcurseră sub o stare de tensiune 
maximă. Dar nu întâlniră nici un baraj pe drum. Pe la cinci 
dimineaţa întâlniră o maşină. Era un vechi autobuz care 
mergea spre oraş. Malko adormi imediat ce apărură razele 
de soare. 

Hotărâseră să meargă fără întrerupere până la Teheran. 

Derieux era o veritabilă forţă a naturii. După o asemenea 
noapte, era capabil să conducă o zi întreagă. lar la sosire, 
aveau încă multe de făcut. 


Capitolul VII 


Un semnal roşu, sonor, urla în faţa unui persan uriaş, cu 
craniul ras, care vărsa flăcări dintr-o mitralieră, apropiindu- 
se cu un rânjet pe faţă... 

Malko se ridică tresărind din pat. Soneria telefonului îi 
spărgea timpanele. Pe dibuite, apucă receptorul. 

— Alo? 


84 


— Domnul Linge? 

— Da. 

— Puteţi cobori în hol peste o oră? 

— Dar cine sunteţi? 

— Numele meu nu v-ar spune nimic. Dar cred că avem 
interese comune în acest moment. 

— Nu înţeleg. 

— Grâul, de exemplu... 

Urmă o mică tăcere. Necunoscutul vorbea engleza cu un 
uşor accent. Tocmai acest accent îl determină pe Malko să 
răspundă „DA”. Era rusesc. 

Se sculă imediat din pat şi se aruncă sub duş. Probabil 
dormise douăsprezece ore, pentru că era deja ora prânzului. 

In ajun, Derieux condusese ca un nebun, ca să ajungă la 
Teheran pe la miezul nopţii. 

În timp ce jetul de apă îi biciuia pielea, Malko se gândea 
la Van der Staern. Bietul individ, n-avea să mai vadă 
niciodată Belgia natală! Fără să vrea, îi făcuse lui Malko un 
imens serviciu. Fără el, n-ar fi aflat niciodată nimic din toată 
povestea asta cu arme. Era proba absolută că C.I.A. deţinea 
întotdeauna informaţii exacte. 

Khadjar şi Schalberg îşi pregăteau în tihnă revoluţia! 

De iranian, Malko era sigur. Dar în ceea ce-l priveşte pe 
Schalberg, nu-i venea să creadă că îşi trădează ţara şi şefii 
deliberat, cu toate consecinţele incalculabile la care se 
putea aştepta. 

Trebuia să-şi mai încerce norocul. Să-l informeze pe 
generalul american de ceea ce se petrecea. 

Dacă era în cunoştinţă de cauză, nu mai avea nici o 
importanţă, pentru că oricum însemna că ştie de 
întâmplarea de la Khorramshar. Dacă însă Khadjar îl trăsese 
pe sfoară pe general, era momentul să-i deschidă ochii 
acestuia din urmă. 

Cu un prosop înfăşurat în jurul taliei, Malko ridică 
receptorul. Obţinu imediat biroul generalului Schalberg şi 
chiar generalul în persoană îi răspunse. Malko se prezentă, 
iar celălalt se dovedi amabil. 

— Cred că vrei să mă întrebi de dolari, bătrâne, pariez. 
Dar n-am aflat încă nimic. 


85 


— Nu din acest motiv, domnule general. Trebuie să vă 
întâlnesc cât mai repede, pentru o afacere extrem de 
importantă. 

Schalberg păru surprins, dar nu plictisit. 

— In cazul ăsta, treci pe la biroul meu, după-amiază, să 
îmi spui despre ce este vorba. 

Malko mulţumi şi închise. Peste câteva ore o să ştie 
adevărul. Această certitudine îi trezi pofta de a se destinde. 
Formă numărul Taniei Taldeh. 

După câteva greşeli, reuşi să o găsească. Ea începu să 
râdă când îi auzi numele. 

— Credeam că aţi murit, spuse ea. Dacă aţi fi telefonat 
alaltăieri am fi mers la o mare petrecere la Massudi. Ar fi 
fost grozav. 

Malko se scuză şi adăugă. 

— Hai să ne vedem astăzi. Când ieşi de la birou. Şi poate 
bem ceva împreună. 

— E dificil. Nu sunt prea multe locuri plăcute în Teheran. 

El insistă. În cele din urmă, fata fixă întâlnirea la un club, 
în apropiere de Tachte Jamshid, la ora cinci, la Belugette. 

Malko îl sună apoi pe Derieux. Belgianul încă dormea. 
Pentru că ora întâlnirii din hol se apropia, Malko se îmbrăcă 
repede. Nu se simţi el însuşi decât după ce îşi puse un 
costum negru, călcat ireproşabil şi îşi înnodă cravata de 
mătase 

Se privi în oglindă. La vârsta lui putea încă să-şi permită 
a mai face curte unei fete de vârsta Taniei. 

Părul îi rămăsese foarte blond, iar ridurile fine din jurul 
ochilor îi accentuau aerul viril. Costumul foarte ajustat nu-i 
permitea să poarte Coltul. Aşa că îl închise într-o mică 
valiză. 

Cobori. Holul forfotea de lume. Un grup de americani 
bătrâni sporovăiau la recepţie şi toate canapelele erau 
ocupate de oameni de afaceri. In apropierea peretelui de 
sticlă ce mărginea piscina era foarte cald şi multă lume era 
afară, făcând plajă sau bălăcindu-se în apă. 

Malko se uită cu admiraţie la faţa unei stewardese 
blonde, ce părea suedeză, când cineva îi vorbi. 

— Vreţi să mergem să bem ceva pe marginea piscinei, 

86 


domnule Linge? 

Malko se întoarse. Bărbatul care i se adresase avea cam 
patruzeci de ani şi aerul serios al unui înalt funcţionar din 
ţara estică. Nu surâdea, dar atitudinea era prietenoasă. 

Malko observă amuzat lărgimea demodată a pantalonilor 
evazaţi ai omului; ştiau ruşii să facă rachete, dar se 
îmbrăcau total anapoda. 

Fără să mai schimbe un cuvânt, se îndreptară spre sală. 
Aleseră o masă mai retrasă şi Malko, pentru că nu-şi luase 
micul dejun, comandă o porţie de caviar şi vodcă. Celălalt 
se mulţumi cu un ceai. 

Când chelnerul se îndepărtase, rusul începu: 

— Trebuie să vă surprindă intervenţia mea, S.A.S., pentru 
că astfel vă numiţi. Nu prea obişnuiţi să luaţi legătura cu 
noi... 

Malko surâse. N-avea rost să facă pe prostul. Omul ştia 
prea bine cu cine are de-a face. 

— Nu-mi dau seama despre ce intervenţie ar putea fi 
vorba, replică el. Nici nu ştiu cine sunteţi. 

Celălalt se înclină uşor. 

— Vladimir  Mihalev  Sederenko, secretar trei al 
Ambasadei Uniunii Sovietice. 

— Deci îmi cunoaşteţi numele... 

— La perfecţie. Şi ştiu şi de ce vă aflaţi aici... 

— Ah! 

Nu era nevoie să mimeze surpriza, pentru că era 
autentică. In principiu, numai două persoane erau la curent 
cu misiunea lui. Preşedintele S.U.A. şi patronul de la C.I.A. 

— Da. Aţi venit să anchetați o posibilă tentativă de 
revoluţie pusă la cale de fascistul ăsta de Schalberg şi de 
asasinul de Khadjar. 

— Cum puteţi face asemenea afirmaţii? 

— Grâul, dragul meu S.A.S.! L-am urmărit încă de la 
plecare. O asemenea cantitate de „spice înarmate” nu 
poate trece neobservată. Am fost anunţaţi în legătură cu 
comanda care fusese avansată, dar habar nu aveam cui îi 
era destinată. In tot cazul, nu Şahului. Şi nici vouă, care 
aveţi mijloace mult mai practice. Cât despre noi, nici vorbă, 
surâse el. Deci nu mai rămâneau decât puţine posibilităţi. 

87 


Sosirea dumneavoastră ne-a deschis ochii, ca şi micile 
incidente pe care le-aţi avut. Acum ştim la ce să ne 
aşteptăm. Şi trebuie acţionat repede. 

Se aplică peste masă. 

— Domnule S.A.S., ştiţi probabil, că ţările noastre au 
încheiat un acord de neutralitate în privinţa Iranului. Şahul 
este la curent. Dacă planul fascistului Khadjar se realizează, 
echilibrul se va distruge. Vom fi obligaţi să intervenim, fapt 
ce ar putea crea o situaţie explozivă... Vă puteţi imagina 
tancurile armatei roşii intrând în Teheran? 

— Dar probleme atât de grave trebuie rezolvate la nivelul 
guvernelor, protestă Malko. 

— Ştiu. Numai că, pentru moment, guvernul american nu 
poate face nimic. Schalberg este prea mult implicat pentru 
a mai da înapoi. Cu atât mai puţin Khadjar. Problema 
trebuie rezolvată pe loc. 

— Şi eu ce pot să fac? 

— Să-l preveniţi pe Şah. Pe noi n-o să vrea să ne creadă. 
Khadjar este omul lui de încredere de un deceniu. El a făcut 
praf partidul Tudeh, care era finanţat de noi. Pe 
dumneavoastră însă, vă va crede. Sau, cel puţin, va lua 
unele măsuri ca să împiedice agravarea situaţiei. 

— Dar sunteţi sigur că Schalberg s-a înţeles cu Khadjar? 

— Absolut. Chiar el a hotărât asasinarea Şahului! 

Malko nici nu se clinti. Era o noutate! 

— Dar armele astea la ce ar trebui să servească? 

— La provocarea  dezordinii, pentru a se justifica 
proclamarea legii marţiale. După care complotiştii vor 
acţiona cu uşurinţă. Când armata îşi va da seama că-a fost 
manipulată, o să fie prea târziu. 

— Inţeleg. 

— Trebuie să ajungeţi la Şah. 

— O să încerc. Pe dumneavoastră unde vă mai pot găsi? 

— Lăsaţi totul asupra mea. O să vă contactez chiar eu, 
dar acţionaţi repede. 

Rusul se ridică şi plecă, după ce se înclinase uşor. 

Lui Malko i se aduse caviarul. Stoarse o lămâie peste 
boabele negricioase şi le întinse pe o bucăţică de pâine. 

Era, într-adevăr, cel mai bun caviar din lume. Aproape că 

88 


merita o revoluţie. 
x 


x x 


După ce termină dejunul, Malko urcă în cameră şi 
redactă o telegramă pentru Washington. Totul era să 
găsească modalitatea de a o expedia. Dacă trecea prin 
serviciile de cifrare ale Ambasadei, Schalberg ar fi aflat 
imediat. 

Malko scrise de câteva ori textul şi se opri la o formulă 
enigmatică pe care putea să o expedieze ca atare de la 
poştă. 

Avea timp să treacă pe acolo înainte de a se întâlni cu 
Tania. Alese un taxi mai puţin şifonat decât celelalte şi se 
destinse puţin. Dar ajunse cu câteva minute întârziere la 
Belugette. 

Era un loc ciudat, aflat la primul etaj al unui imobil nu 
prea grozav, în apropierea bulevardului Tachte Jamshid. 
Interiorul semăna cu al unui bar american, dar cam 
demodat. 

Tania se afla acolo, pe o canapea. Nu mai era nimeni în 
local. 

Malko simţi că se încălzeşte brusc. Fata asta era 
dragostea personificată, cu picioarele ei lungi şi bustul 
agresiv. Era îmbrăcată cu o rochie neagră de mătase 
imprimată, care i se ridicase deasupra picioarelor îmbrăcate 
cu ciorapi de culoare închisă. Rochia era foarte ajustată pe 
corp. 

— Voiam să plec, spuse ea încet. 

— Nu m-aş fi consolat niciodată, replică Malko, 
sărutându-i mâna. 

El comandă o votcă-citron şi ea îl imită. Chelnerul aduse 
consumaţia, iar ei rămaseră singuri în mica sală, scăldată 
într-o muzică dulceagă. 

— Vrei să iei cina cu mine? întrebă Malko. După aceea, 
am putea merge la Colbeh. 

Fata clătină din cap. 

— Imposibil, nu pot ieşi singură cu un străin. 

— Dar aici? 

— Nu e acelaşi lucru. Aici nu ne vede nimeni. 

89 


— Şi dacă apare cineva? 

— Imposibil. Am închiriat localul pentru o oră. 

Malko rămase pe gânduri, în faţa acestei secretare care 
îşi putea permite să închirieze un bar întreg pentru o 
întâlnire... 

Ea continuă. 

— Dacă sunteţi liber poimâine, putem merge la 
petrecerea unor prieteni. 

— De acord. Dar sper că n-o să fim obligaţi să le ţinem 
toată noaptea companie! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

El îi luă mâna, o duse încetişor la buze şi o păstră între 
ale sale. 

— Că îmi placi teribil. 

Ea râse. 

— Cât puteţi fi de abili, voi, europenii! Voi faceţi curte 
tuturor femeilor. 

— Nu chiar tuturor. Sunteţi prima iraniancă cu care stau 
de vorbă. 

Şi asta era adevărat Pentru că era prima fată drăguță pe 
care o întâlnise. 

— Atunci, rămâne pentru poimâine. O să vă trimit maşina 
mea la hotel, ca să nu vă rătăciţi. Este destul de departe, în 
munţi... 

— Vrei să mă răpeşti? 

Râseră amândoi. Pe nesimţite, Malko se apropiase de ea. 
Piciorul lui îl atingea pe al Taniei. Ea nu se retrase. 

— Dacă am dansa? 

Ea îl privi cu un surâs diafan şi se ridică fără să spună un 
cuvânt, degajând o mireasmă de Diorissimo. 

Erau de aceeaşi înălţime. Imediat, ea îşi încrustă trupul 
într-al lui, cu naturaleţe, ca şi când ar fi dansat 
dintotdeauna cu el. Costumul subţire al lui Malko nu-l 
proteja deloc de formele agresive ale partenerei sale. O 
strânse şi mai tare. Ea îşi lipi obrazul de al lui. El îşi plimbă 
puţin mustaţa pe gâtul ei, făcând-o să se înfioare. Gura lui 
Malko urcă încet şi o întâmpină pe a Taniei. Buzele ei erau 
deja întredeschise şi ea însăşi luă iniţiativa sărutului, care fu 
interminabil. Rămaseră apoi înlănţuiţi, clătinându-se. Malko 


90 


îi mângâia încet bustul şi o simţea fremătând sub degetele 
lui. Ea se îndepărtă încet de el, cu un surâs puţin distant şi 
murmură: 

— Trebuie să plec, acum. 

— Atât de repede? 

— O să ne mai vedem. Peste două zile. i 

Ochii Taniei, foarte strălucitori, aveau o privire avidă. In 
ciuda celor şaptesprezece ani ai ei, nu avea nimic dintr-o 
domnişoară de pension. Malko avea un chef nebun să o 
răstoarne pe canapea şi să facă dragoste acolo, imediat. 

Era sigur că nu s-ar apăra şi aproape sigur că exact asta 
aştepta. Dar un vechi fond de civilizaţie îl reţinu. Apoi, mai 
era şi simţul datoriei. Cu siguranţă că Schalberg îl aştepta 
deja. 

Se mulţumi să o prindă de umeri, în momentul în care 
voia să iasă şi o lipi cu brutalitate de el. Ea îi răspunse la 
îmbrăţişare, fără să scoată un cuvânt. Coborâră, fără să fi 
întâlnit pe nimeni. Pe stradă, ea redeveni fata binecrescută 
şi puţin distantă pe care o cunoscuse. li întinse mâna şi se 
urcă într-o maşină mare, neagră, condusă de altcineva. 

Găsi şi el un taxi, al cărui şofer îşi zgâlţâia de zor 
tranzistorul. În cinci minute ajunse la Ambasada americană, 
puţin mai departe, tot pe Tachte Jamshid. In faţă, se afla 
carcasa ruginită a unui imobil în construcţie, rămas părăsit 
din lipsă de fonduri, de mai bine de un an. Constructorul se 
avântase într-o aventură prea mare pentru punga lui. Acum, 
clădirea neterminată servea drept adăpost vagabonzilor 
care îşi petreceau nopţile în jurul unui foc, sau prostituatelor 
care bântuiau pe Tachte Jamshid, imediat după lăsarea 
întunericului. Aveau clienţi amărâţi, prea sărmani ca să-şi 


poată oferi o cameră. 
x 


x x 


Malko fu introdus imediat în biroul lui Schalberg. 
Generalul părea îngrijorat. Il invită pe Malko să ia loc, îşi 
aprinse o ţigară, fără să-i ofere şi lui şi atacă: 

— Ai cam făcut prostii dragul meu S.A.S. Şi încă prostii 
mari. Imi dau toată osteneala să dreg situaţia. 

— Ce fel de prostii? 

91 


Încordat, Malko aştepta urmarea. Ceva nu era în regulă. 
Generalul îl privi ironic. 

— Vrei să duci chiar dumneata la Ambasada Belgiei 
cadavrul lui Van der Staern? 

Imediat, Malko îşi regăsi sângele rece. 

— Nu m-ar deranja. A fost ucis de soldaţi iranieni, care au 
acţionat nesocotind drepturile cele mai elementare. 

— Numai că uiţi să adaugi câţi ai rănit şi ai ucis chiar 
dumneata... 

— După ce au încercat să mă asasineze. 

— Ce făceai în plină noapte, într-un depozit de armament 
iranian? 

— Verificam o informaţie. 

— Ce informaţie?. 

— Cunoaşteţi la fel de bine ca şi mine. Acest convoi de 
grâu era, în realitate, un transport de arme. 

— Şi ce dacă? De ce ţi-ai băgat nasul acolo? Nu era 
meseria dumitale. E bine să faci exces de zel, dar mai 
discret. Vrei să afli rădăcinile acestei poveşti? 

— Sigur. 

— Datorită unor informaţii, aflasem că de mai mult timp 
partidul comunist clandestin Tudeh voia să aducă arme în 
tară. Noi le-am reperat şi le-am urmărit traseul prin Europa. 
Din nefericire şi în serviciul nostru sunt trădători. Ceea ce 
explică atacul căruia i-ai fost victimă. 

— Locotenentul Tabriz? 

— Era un comunist. Perfect. Complicii lui aveau nevoie de 
bani ca să poată plăti armele. Noi lăsam lucrurile să curgă, 
pentru a nu-i speria. Ce ne mai interesau câţiva dolari, când 
puteam, generalul Khadjar şi cu mine, să punem mâna pe 
întreaga reţea clandestină a celor din Tudeh? 

— Dar, atunci, de ce au ajuns armele în depozitul 
armatei? 

— Imbecili! 

Generalul clătină din cap şi strivi ţigara într-o scrumieră. 

— Noi reuşisem să deturnăm aceste arme de la 
destinaţia lor. Serviciile secrete ale generalului Khadjar 
aveau intenţia de a uşura sacii de grâu, înainte ca ei să 
ajungă la Teheran. Ceea ce ar fi creat o mare confuzie în 


92 


rândurile adversarilor noştri. Pentru că ei aveau nevoie de 
aceste arme. In plus, ei s-ar fi răzbunat pe furnizorii lor, 
convinşi că au fost traşi pe sfoară, ceea ce permitea două 
lovituri dintr-o dată. 

— De ce soldaţii au încercat să ne omoare şi de ce l-au 
ucis pe Van der Staern care se predase? 

— Aveau ordin să nu lase pe nimeni să se apropie de 
vagoane. V-au luat drept comuniştii care voiau să pună 
mâna pe arme. 

— Dar puteau să ne ia prizonieri! 

Schalberg surâse uşor. 

— Dragul meu S.A.S, eşti foarte naiv! Toţi cei din Tudeh 
pe care i-am putut prinde au ajuns la cimitir. Acolo nu mai 
deranjează pe nimeni. 

Malko aprobă, puţin distrat. Toate ipotezele sale se 
duceau pe apa sâmbetei. Generalul i-o luase înainte şi avea 
răspuns la orice întrebare. Şi dacă C.I.A. fusese intoxicată 
de agenţii sovietici, dornici să se debaraseze de Khadjar şi 
de Schalberg? Se hotărî să nu-şi dea în vileag toate 
gândurile. 

— Sunt dezolat, domnule general, spuse el. E drept că 
am vrut să fac pe salvatorul de unul singur. După ce l-am 
întâlnit din întâmplare pe Van der Staern, mi-am spus că ar 
fi o mare ispravă să vă aduc toată afacerea pe o tavă de 
argint... 

— Sigur, sigur, făcu Schalberg, protector. Numai că 
lucrurile au ieşit prost. Mai ales pentru Van der Staern. 

Schalberg era ceva mai destins, ca şi când aparenta 
umilinţă a lui Malko l-ar fi liniştit. Acesta profită. 

— Aş vrea să plec cât mai curând din Iran, începu el. De 
fapt aş pleca azi, dacă n-aş fi întâlnit o creatură 
încântătoare care m-a invitat poimâine la o petrecere gen 
„O mie şi una de nopţi”... 

Generalul izbucni în râs. 

— Foarte bine! Te mai relaxezi. lranienii fac un tărăboi al 
dracului pentru toţi oamenii pe care i-ai omorât la 
Khorramshar. Generalul Khadjar încearcă să te acopere. Eu 
i-am explicat neînţelegerea. Dar este posibil să fii interogat 
de Securitatea Militară de aici. In acest caz, negi totul. Au 


93 


ordin să nu insiste prea mult. 

Schalberg se ridică şi-i întinse mâna lui Malko. 

— iți doresc noroc în cuceririle dumitale. Şi nu te mai 
întâlni cu oameni nepotriviţi, ca cei de la dejun. Sunt 
oameni care dau numai sfaturi proaste. Lasă-ne pe noi să 
rezolvăm toate aceste probleme şi spune-le la Washington 
că suntem stăpâni pe situaţie. 

Uşa biroului se închise în urma lui. Malko ieşi. Coborând 
scara, gânditor, se lovi de cineva care tocmai intra. 

Un tip înalt şi blond, ras în cap şi cu un aer hotărât. Una 
dintre gorilele Ambasadei, probabil. 

Merse puţin pe Tachte Jamshid, înainte de a lua un taxi. 
Afacerea se complica din ce în ce mai mult. De ce să se 
îndoiască, în definitiv, de cuvântul lui Schalberg? Nu ar fi 
fost prima dată când ruşii încercau o asemenea lovitură. Ca 
să-şi mai limpezească gândurile, se hotărî să se liniştească 
sunându-l pe Derieux. 

Hotelul Sefid era la doi paşi. Intră şi dădu un telefon 
belgianului. 

— Bine că ai sunat, spuse acesta. Am veşti pentru 
dumneata. 

— Bine, sosesc. 

Sări într-un taxi şi peste cinci minute era pe strada 
Soraya. Derieux îi deschise chiar el, cu câinele lipit de 
picioare. Îl conduse pe Malko în salon şi plecă să aducă o 
sticlă de şampanie, Moet et Chandon. 

— Asta e de la Ambasada Franţei. E cea mai bună. Merită 
să bem pentru zvonurile pe care le-am auzit. 

— Ce? A izbucnit războiul? 

— Nu, revoluţia. M-am plimbat prin Bazar toată ziua. E o 
atmosferă foarte încordată. Oamenii sunt porniţi. Şi au 
hotărât o grevă generală pentru mâine. Aşa începe 
întotdeauna. lar Mollahii îi sprijină puternic. 

— Mollahii? 

— Da, preoţii lor. Ei acuză guvernul şi deci pe Şah, că 
atentează la spiritul religios al ţării şi fac jocul comuniştilor. 
Şi pare serios de data asta, pentru că au arme. Ale 
noastre... 

Malko era tulburat. 


94 


— Dar cine se află în spatele acestei chestii? Chiar 
comuniştii? Adică partidul Tudeh? 

— Eşti nebun? Cum să fie ei? Orice altceva, dar nu ei şi 
pentru moment este imposibil de aflat cine trage sforile. O 
să vedem mâine, după primii morţi... 

— Superb! Bine aranjat! 

Şi Malko îi povesti întâlnirea cu Schalberg. Derieux îl 
asculta furios, rostogolindu-şi ochiul drept, atins de strabism 
divergent. 

— Te-a dus cu preşul, conchise el. Sau eu nu mai înţeleg 
nimic din ţara asta. Partidul Tudeh e incapabil de o acţiune 
de asemenea anvergură. Aşa după cum ţi-a spus generalul, 
i-au ciomăgit aşa de zdravăn pe comuniştii iranieni, încât au 
eliminat şi vecinii şi rudele îndepărtate ale celor bănuiţi. Dar 
o să vedem noi mâine... Cel mai bine ar fi, dacă vrem să fim 
în miezul evenimentelor, să ajungem devreme la Bazar, pe 
la şase. Luăm ceaiul la un prieten sigur şi aşteptăm... Ar fi 
mai bine să dormi aici. Nu se ştie niciodată... Dacă 
Securităţii îi va veni ideea să te interogheze chiar mâine? 

— De acord. 

Derieux ridică paharul. 

— Pentru revoluţie şi bănet, cele două mamele ale 
Iranului! 


Capitolul VII 


O coloană înaltă de fum negru urca drept spre cerul 
albastru al Teheranului. Provenea de la un camion militar 
răsturnat, care ardea în mijlocul pieţei Maidan El-Dam, în 
sudul Bazarului. Jur-împrejur, puştimea făcuse o horă şi 
arunca în flăcări tot ce le cădea în mâini. Trupul şoferului 
rămăsese prins în cabina al cărei parbriz explodase sub 
gloanţe. Faţa lui, înnegrită de fum, se descompunea încet, 
sub efectul căldurii. Alte trei corpuri erau întinse în mijlocul 
şoselei. Doi soldaţi şi un civil, care îşi pierduse pantofii, 


95 


zăceau pe caldarâm. 

Malko şi Derieux ieşiră în strada Khlaban, venind din 
Bazar şi se opriră brusc. Se aflau în plin teritoriu al nimănui. 

La capătul străzii, spre piaţa Mesdan, se zăreau 
uniformele albastre ale poliţiştilor, care îşi aşezaseră jeep- 
urile de-a curmezişul străzii şi se adăpostiseră în spatele lor. 

Ei apărau Palatul Gulestan şi clădirea Radio. Dacă 
abandonau acest punct strategic, mulţimea putea să se 
reverse pe bulevardul Khayam, până la cartierul 
ambasadelor şi să ajungă la Palatul Imperial. 

La celălalt capăt, mulţimea de manifestanți aştepta, într- 
o masă sumbră care bloca tot bulevardul. Nu îndrăzneau să 
înainteze în faţa armelor poliţiei, dar se simţea că, la cea 
mai mică incitare din partea liderilor, se vor repezi din nou. 

Malko şi Derieux traversară rapid spaţiul descoperit şi se 
refugiară lângă resturile unei cabine telefonice. Geamurile, 
fuseseră sparte şi receptorul atârna în vid. Manifestanţii 
smulseseră şi firele, care zăceau pe trotuar. 

— Nu-mi prea miroase a bine aici, spuse Derieux. Dacă 
avansăm spre poliţişti, riscăm să ne facă felul un exaltat, iar 
de partea cealaltă, or să ne linşeze... în felul ăsta, cu aşa 
scenariu, pielea albă nu e o carte de vizită prea bună. 

— Cu atât mai rău! Mai bine mergem spre mulţime. 
Vedem mai multe şi nu e cu mult mai periculos. 

Mergând încet, cei doi bărbaţi se îndreptară spre grupul 
compact şi ostil care bloca strada. 

Deodată, o porta-voce strigă ceva dinspre poliţişti. Se 
vede că primiseră ordine. 

— Daţi-vă înapoi şi împrăştiaţi-vă, ţipa vocea. Toţi cei 
care se împotrivesc, vor fi arestaţi. 

Unul lângă altul, jeep-urile începură să coboare 
bulevardul. In fiecare se afla un grup de poliţişti cu căşti, 
înarmaţi cu mitraliere şi cu ciomege lungi. Primele rânduri 
de manifestanți începură să dea înapoi. Jeep-urile 
accelerară. 

— Au s-o ia peste bot, mârâi Derieux. Şi noi suntem la 
mijloc! 

Deodată, o armă automată deschise focul. Mai întâi o 
rafală lungă, apoi mai multe, scurte. Malko şi Derieux se 


96 


aruncară în şanţ. Gloanţele le ţiuiau pe deasupra capului. 

— Ştiu că nu-şi pierd timpul, curcanii! remarcă Derieux. 

— Ascultă! Nu trag ei! 

Derieux ridică capul, sfidând orice prudenţă. Era 
adevărat. Jeep-urile se retrăgeau în dezordine. Mai mulţi 
poliţişti rămăseseră întinşi pe jos, în mijlocul drumului. Alţii 
fugeau, abandonându-şi maşinile. O nouă rafală îi făcu să se 
arunce la pământ. 

— Recunoşti zgomotul? întrebă Malko. O mitralieră MG 42 
trage. Cred că este pe acoperiş... 

Se auzi un tumult surd şi, deodată, mulţimea se puse în 
mişcare,. În câteva secunde masa de oameni se aruncă 
urlând asupra poliţiştilor, trecând pe lângă Malko şi Derieux, 
fără să-i bage în seamă. 

Aceştia se ridicară imediat după scurgerea primelor 
rânduri şi fură absorbiți de mişcarea mulţimii. In jurul lor se 
striga, se urla, femeile scoteau ţipete ascuţite. 

Prinşi la mijloc, Malko şi Derieux ajunseră lângă trupul 
unui poliţist pe care oamenii îl călcau în picioare. 

Niciunul dintre manifestanți nu părea înarmat. Unii aveau 
câte o cărămidă în mână, bețe, dar nu arme de foc. 

Malko privea în jurul lui, când văzu deodată un om luând 
o grenadă din buzunar, scoţându-i cuiul şi aruncând-o cu 
toată puterea spre poliţişti. Apoi omul făcu stânga împrejur 
şi dispăru în mulţime... în acelaşi moment se auzi răpăitul 
unei mitraliere, dinspre nord, probabil din direcţia Ferdowsi. 

Era limpede că manifestanţii dispuneau de mai multe 
arme automate. 

Derieux profită de o răsfirare a puzderiei de oameni ca 
să-l tragă pe Malko. 

— Hai s-o ştergem. Se încinge prea tare atmosfera. 
Pentru moment, poliţiştii sunt copleşiţi, dar sunt două 
regimente de blindate în Teheran. Nu mai trece mult timp 
până apar. 

— Unde vrei să mergem? 

— Unde am mai fost. 

Porniră în goană. Străduţele care duceau spre Bazar erau 
pustii. Ajunşi în faţa unei uşi de lemn, Derieux bătu de mai 
multe ori. După câteva clipe, uşa se deschise şi bătrânul 

97 


iranian care apăru în prag îi zâmbi lui Derieux. 

Curtea interioară a casei era calmă şi răcoroasă. Malko şi 
Derieux se aşezară pe nişte perne şi aşteptară. Acolo 
petrecuseră şi noaptea. 

Nu prea credea în revoluțiile la care eşti invitat. 

Apoi, pe la opt dimineaţa, fuseseră treziţi de ţipetele şi 
zgomotele mulţimii. Manifestanţii alergau pe străduţe, 
ţipând sloganuri şi agitând drapele. 

Se îmbrăcaseră în mare grabă şi se amestecaseră în 
primele grupuri. Se aflau în sudul Teheran-ului, în cartierele 
sărace, acolo de unde porneau toate răzmeriţele, pentru a 
urca spre nord, spre Palatul Şahului, Parlament, Universitate 
şi cartiere elegante. Asta se întâmplase în urmă cu o oră. 
Acum, Situaţia era mult mal gravă. 

— E mult mai bine aici decât afară, suspină Derieux. 

— Dar ce vor? 

— Habar n-am. De obicei sunt paşnici şi se mulţumesc să 
bată măr câţiva poliţişti, care dau şi ei cât pot. Dar nu se 
ajunge la moarte. 

— Au arme, de obicei? 

— Nu. 

— Deci, acum e altceva. S-ar spune că transportul lui Van 
der Staern a ajuns unde trebuia. 

— Adică la cine? 

— La comunişti sau la alţii. 

— Care alţii? 

— De unde vrei să ştiu? Nici n-am idee. Mai lipsea o 
picătură ca paharul să se verse. lar cineva este pe punctul 
de a căuta gâlceavă cu orice preţ. Dar cu ce scop? 

Malko se ridică dintr-un salt şi îşi scutură costumul. 

— Hai să vedem. Trebuie să aflăm cine trage sforile. 

— Riscăm să ne lăsăm pielea acolo. Tot nu avem cum să 
intervenim. O să aflăm din ziare ce s-a întâmplat. Ar fi mai 
bine decât să nu le mai putem citi vreodată! 

— Haide, ce naiba, nu mai fi aşa pesimist! 

In ciuda voinţei lui, Derieux îl urmă pe Malko. Străduţa 
era tot pustie. Urcară în direcţia Bazarului, de unde se 
auzea o rumoare surdă de împuşcături izolate, în rafale. 
Urmară mai multe explozii. 


98 


— E o bazuka, remarcă Malko. 

In partea de sus a Bazarului nu se vedea nici un suflet. 

Dar câteva cadavre şi zeci de pantofi abandonaţi 
demonstrau că, pe acolo, fusese luptă serioasă. Mai multe 
vitrine fuseseră sparte şi o altă cabină telefonică era 
distrusă complet. 

— Să trecem prin Bazar. Tancurile nu au cum să intre 
acolo, propuse Derieux. O să ieşim pe parte cealaltă, în 


Buzarjomeri. 
x 


x x 


Nu întâlniră pe nimeni în labirintul Bazarului. Toate 
prăvăliile erau închise cu obloane. Atmosfera era sinistră. 

Când ieşiră în stradă, îi întâmpină o scenă oribilă. La zece 
metri de ei, un grup de tineri spânzurau un poliţist de un 
copac. Nenorocitul nici nu se mai zbătea. 

Malko întoarse capul, îngrozit. Derieusx îl trase de acolo. 

— Halde, ăştia sunt turbaţi! 

O luară pe strada Khayam, care urcă spre nord. Peste tot 
erau autobuze cu geamurile sparte, magazine devastate, 
cadavre de poliţişti, de soldaţi şi de civili. Derieux întoarse 
cu piciorul un soldat. Primise chiar în frunte un glonţ care îi 
străbătuse ţeasta dintr-o parte într-alta... 

Mici grupuri de manifestanți îi depăşeau în fugă. Grăbiră 
pasul ca să nu se facă remarcaţi. Dinspre nord se auzeau 
focuri de armă. Bulevardul Ferdowsi era plin de oameni care 
alergau în aceeaşi direcţie. Din când în când, câte un tip 
apuca o piatră şi o arunca într-o vitrină. 

Negustorii de covoare şi zarafii de pe acest bulevard 
înstărit erau, probabil, disperaţi. 

Alergând, cei doi bărbaţi ajunseră, în sfârşit, la intersecţia 
de la Shah Reza, considerată centrul oraşului, un fel de 
Champs Elysees al Teheran-ului. Manifestanţii erau peste 
tot. În grupuri mici, înaintau spre nord şi spre vest. 

— Niciodată nu au venit atât de departe, remarcă 
Derieux. Cred că Şahul nu e prea liniştit. Dacă îl 
abandonează şi garda... 

— Dar ce naiba vor? 

— Du-te şi întreabă-i! Cei mai mulţi, nimic! Vor să se 

99 


răzbune pentru douăzeci de secole de mizerie, distrugând 
obiecte pe care, oricum, nu le-ar avea niciodată. Dar trebuie 
să existe nişte lideri care ştiu prea bine ce vor. 

— Ascultă! 

Derieux ciuli urechile. Pe deasupra exploziilor şi rafalelor 
de arme automate, auzi un vuiet caracteristic. 

— Tancurile! 

Veneau dinspre vest, pe Shah Reza. Instinctiv, Derieux o 
luă la fugă în direcţia opusă. 

— Stai, strigă Malko. Trebuie să vedem. 

Nu era simplă bravură. Din direcţia aceea venea 
zgomotul mitralierelor şi se auzea şi o bazuka. Deci într- 
acolo se aflau misterioşii conducători. 

Derieux scutură din cap. 

— Ai înnebunit! Un tanc e cu totul altceva. Şi dacă o să 
murim, nu văd cui i-ar putea folosi la ceva! 

Cu toate astea, se luă după Malko. Nu merseră prea mult 
timp. Lângă Teheran Palace, manifestanţii veneau din toate 
părţile, apoi se împrăştiau, aruncând pietrele şi ciomegele. 
O baricadă făcută din maşini răsturnate şi autobuze bloca 
strada. j 

Malko şi Derieux se apropiară cu precauție. In faţă, mai 
era o baricadă, de unde se trăgea. Malko zări țeava unei 
mitraliere şi un tub de bazuka. Izbucni apoi o lumină scurtă 
şi obuzul porni. Atunci văzu Malko primul tanc. 

Era aşezat cu spatele spre porţile Universităţii şi turela 
era îndreptată spre bulevard. Obuzul nu îl atinse, dar 
scoase un copac din rădăcină. Imediat, cele două mitraliere 
de pe tanc începură să toace. 

Malko îi văzu pe cei cu mitraliera din faţă crispându-se, 
ca sub o descărcare electrică, după care rămaseră imobili. 
Brusc, tancul se urni din loc, trăgând rafale scurte. Un altul, 
spre stânga, îl acoperea. Prindea viteză. Malko şi Derieux 
abia avură timp să se arunce în holul de la Teheran Palace. 
Dar nu-i remarcă nimeni. Toţi funcţionarii şi clienţii erau pe 
burtă. Cele două tancuri trecură prin faţa hotelului, 
răsturnară baricadele şi continuară spre Nadei. Malko ridică 
încet capul. După tancuri nu apărură şi soldaţi. 

— Vino, îi suflă lui Derieux. 

100 


Bulevardul Shah Reza părea în întregime mort. Nu se mai 
vedea nici un manifestant. Zgomotul luptei se deplasase 
spre este şi spre sud. Dar, încă se auzeau rafale de arme. 

Mergând cu precauţie pe trotuar, Malko ajunse la a doua 
baricadă. In jurul mitralierei, corpurile nu mai mişcau. 
Gloanţele enorme făcuseră răni oribile. 

Malko se aplecă deasupra celui care mai ţinea încă în 
mână cureaua mitralierei. Nu mai avea chip. Fusese un 
iranian tânăr. Un alt glonţ îi sfâşiase haina. Prin gaură, 
Malko zări o bucăţică de hârtie verde, care îi atrase atenţie. 
O trase prin buzunarul distrus şi apucă un teanc de 
bancnote. Derieux fluieră. 

— Fir-ar a dracului de treabă! 

Malko ţinea în mână un teanc de bancnote americane, de 
o sută de dolari! 

inchise ochii şi îşi puse în funcţiune extraordinara 
memorie. Prin faţa ochilor îi defilau seriile banilor furaţi. 

Fără nici o îndoială şi aceia făceau parte din acelaşi lot. 

Derieux mai întoarse un cadavru şi scoase o înjurătură. 
Malko tresări. Era un european. 

Era chiar o figură pe care Malko o mai văzuse, cel cu care 
se încrucişase, ieşind din biroul lui Schalberg, cu o zi 
înainte. Omul fusese secerat de o rafală în plin piept, dar 
chipul îi era intact. Pistolul Walther îi căzuse. Mai ţinea încă 
în mână o servietă de piele, pe care Malko i-o smulse. 
Derieux îl trase. 

— Hai, nu mai e de stat, uite o coloană de soldaţi care o 
să ne ia drept hoţi. 

Ţinând servieta, Malko îl urmă. O luară pe o străduţă, 
spre nord. La o sută de metri fură opriţi de un baraj militar. 
Un ofiţer foarte politicos îi întrebă de unde veneau. Derieux 
răspunse că avuseseră o întâlnire de afaceri la Teheran 
Palace şi că încercau să ajungă la hotelul lor, la Hilton. 

— Vă pun la dispoziţie un jeep, spuse ofiţerul. 

Se urcară şi porniră pe drumul spre Shimran. Peste tot se 
vedeau trupe. La intersecţia de la Maidaneh, două tancuri 
Patton erau pregătite. Mai multe camioane cu soldaţi 
staţionau pe bulevardul Pahlavi. 

x 


101 


x x 


Zgomotele luptelor nu se mai auzeau decât înfundat, 
dinspre sudul oraşului. Se părea că rebelii se retrăseseră. 

La Hilton era panică. Holul gemea de americance 
nervoase, care îi hărţuiau pe funcţionarii de la recepţie cu 
întrebări ciudate. 

Oamenii se înghesuiseră lângă uriaşele geamuri de unde 
se vedeau mai multe coloane de fum negru care maculau 
cerul senin. Un mic avion se învârtea deasupra oraşului. 

Malko îşi luă cheia şi urcară în cameră. 

Servieta americanului nu era încuiată. Conţinea nişte 
teancuri groase de dolari şi o foaie de hârtie împăturită în 
patru. Malko o puse pe pat. Era un plan al Teheran-ului pe 
care se vedeau cercuri roşii şi albastre, cu adnotări şi nume. 
Toate se aflau plasate în sudul oraşului la intersecțiile cele 
mai importante. 

— lată amplasamentul grupurilor înarmate, spuse Malko. 
Dispuneau, deci, de cel puţin o duzină de arme automate. 
Respectivii trebuiau să acţioneze ca provocatori. E uşor de 
verificat. 

Se aplecă deasupra hărţii. La capătul bulevardului 
Khiaban, acolo unde se aflaseră cu două ore mai devreme, 
era un cerc roşu şi un nume. Era mitraliera care trăsese în 
poliţişti, în apropierea lui Malko. 

— lată de ce aveau nevoie de arme şi de bani, murmură 
Malko. Au plătit mercenari, care să-i stimuleze pe 
manifestanți. Khadjar voia să pună mâna pe putere în felul 
acesta. Numai că nu i-a mers... 

Derieux clătină din cap. 

— Nu prea se potriveşte. Khadjar ştie foarte bine că două 
regimente de blindate staţionează în afara oraşului şi că pot 
interveni într-un interval de două ore. Ele aparţin Gărzii 
Imperiale. Impotriva lor, mitralierele şi chiar bazuka nu sunt 
de nici un folos. Nu cred că spera să-l lichideze pe Şah în 
maniera asta. 

— Atunci ce a încercat? 

— Nu-mi dau seama. Poate, pur şi simplu, a vrut să 
creeze dezordine, ca să poată lichida elementele moderate 
ce i s-ar fi putut împotrivi mai târziu. Asta i se potriveşte. O 


102 


să vedem totul în ziare. Le are pe toate la mână! 

— S-ar putea să ai dreptate. In tot cazul, un lucru e sigur. 
Schalberg şi Khadjar au mers mână în mână în afacerea 
asta împotriva Şahului. Doar nu Suveranul le-a ordonat să 
tragă împotriva propriilor tancuri! 

— Numai că, în ţara asta, nimic nu este imposibil... 

— Totuşi! Trebuie să-l înştiinţăm pe Şah de ce se 
pregăteşte. Hai din nou în oraş. Să vedem ce a mai rămas 
din Mercedes. 

— Bună idee, dar nu cred că mai e mare lucru. 

Găsiră cu mare greutate un taxi care acceptă să-i ducă în 
oraş. Imediat ce ajunseră la liziera localităţii întâlniră baraje. 
La fiecare, Derieux arăta actele şi le spunea că merge să-şi 
caute maşina. Ajunseră astfel până la Poştă. Piaţa era plină 
de soldaţi. Un tanc ardea la capătul străzii Lalezar. Un 
camion acoperit trecu pe lângă ei şi Malko observă că era 
plin de trupuri îngrămădite unele peste altele. 

— Sângeroasă poveste, murmură el. 

Şoferul îi lăsă înainte de a ajunge în târg, în faţa clădirii 
Radioului. Nu voia să meargă mai departe. Se strecurară pe 
jos printre patrule şi ajunseră până la Bazar. 

Mercedesul nu mai era decât un morman de fiare 
calcinate. li dăduseră foc, înainte de a se folosi de el ca 
baraj împotriva tancurilor. 

— Asta este! O să-mi cumperi altul, că ai cu ce! 

Malko surâse. 

— De acord. In definitiv Trezoreria nu ştie că am regăsit o 
parte din bani. Aproape cinci-şase mii! Hai la palat. Cunoşti 
pe cineva pe acolo? 

— Da, pe Rhafa, purtătorul de cuvânt. Dar e un tip 
corupt. Ar fi trebuit să încerci prin Ambasadă. 

— Nu e indicat! Schalberg e prea puternic acolo. Prefer 
să ajung singur la Şah. 

— Cum crezi... 

Porniră la drum. Malko lăsase preţioasa servietă în valiza 
lui de la hotel. 

Nu se vedea nici un taxi. Nenumărate resturi murdăreau 
strada. Unele vitrine erau sparte, altele îşi coborâseră 
obloanele din fier. În câteva minute ajunseră pe strada 


103 


Pasteur, care ducea la Palatul Şahului. Îi opri un baraj. 
Trebuiră să discute îndelung. Peste tot erau trupe. Le 
vedeau împrăştiate pe peluzele din faţa Palatului. 

Le trebuiră încă douăzeci de minute ca să parcurgă 
ultima sută de metri a străzii. Trei tancuri păzeau piaţa din 
faţa parcului Imperial. Un uriaş de aproape doi metri, 
sergent în Garda Imperială le bara drumul. 

— Este obligatoriu să ajung la generalul Nasseri, spuse 
Derieux. 

Sergentul îi lăsă să treacă. În parc o luară pe aleea care 
ducea la biroul lui Rhafa, unde i se permise să intre imediat. 

lranianul era un omuleţ scos ca din cutie, cu o privire 
vicleană în spatele ochelarilor cu rame mari şi cu o voce 
mieroasă. Se interesa îndeaproape de personalul feminin 
din biroul lui şi cumula funcţiile de purtător de cuvânt, 
agent secret şi ataşat cultural. Forţa lui provenea din faptul 
că îl vedea pe Şah în fiecare dimineaţă şi din servilismul 
care îl caracteriza. 

Ascultă explicaţiile lui Derieux cu mare atenţie şi îşi luă 
notițe în persană. 

— li voi transmite Majestății Sale cererea 
dumneavoastră. Îl întâlnesc mâine dimineaţă. Ce motiv 
trebuie să indic pentru această întrevedere? 

— Un motiv urgent, grav şi confidenţial, spuse Malko. Mă 
aflu aici în misiune pentru guvernul Statelor Unite. 

Şi pentru a-i dovedi, îşi scoase scrisorile de acreditare şi i 
le arătă. Rhafa clipi repede, citi hârtia şi i-o înapoie, 
spunând cu o voce şi mai dulce. 

— De ce nu mergeţi pe cale diplomatică, domnule Linge? 
Se pare că sunteţi împuternicit cu un mandat oficial. 

— Am motivele mele, i-o tăie Malko, sec. Motive ce îl vor 
interesa pe Majestatea Sa. 

Rhafa nu insistă. Se aduse ceaiul. Sorbi politicos din 
ceaşcă şi îi întinse mâna lui Malko. 

— Telefonaţi-mi mâine dimineaţă, pe la unsprezece. Până 
atunci o să am un răspuns. La ce hotel staţi? 

— La Hilton. 

— Foarte bun hotel. Pe mâine. 

O secretară musculoasă şi păroasă îi însoţi. 

104 


— Dacă obţii întâlnirea cu Şahul mâine, atunci eu ajung 
Papă, spuse Derieux imediat ce ieşiră. 

Malko nu răspunse. Rhafa nu-i inspira încredere. 

— Să ne întoarcem la hotel, propuse el. Vreau să pun 
documentele şi banii în siguranţă. 

— Ştiu eu un loc. 

Merseră mai mult de un kilometru până găsiră un taxi. 
Toată partea de nord a oraşului era calmă, dar erau 
camioane cu trupe peste tot. În trecere, Derieux cumpără 
ziarul Etalaat, care tocmai apăruse. O manşetă lată bara 
prima pagină: 


REBELII COMUNIŞTI ÎNCEARCĂ SĂ PREIA PUTEREA 


Articolul arăta că membri ai partidului Tudeh, înarmaţi cu 
arme de contrabandă, încercaseră, cu complicitatea unor 
elemente sindicaliste, să ia cu asalt comisariatele de poliţie 
din partea de sus a oraşului. In timpul confruntărilor mai 
mulţi capi ai Frontului Naţional fuseseră arestaţi. Armata 
rămăsese fidelă regimului şi înăbuşise revolta. 

— Khadjar a dat lovitura, murmură Derieux. A pregătit 
opinia publică pentru lovitura lui, subliniind pericolele la 
care se expune ţara din cauza comuniştilor şi i-a lichidat pe 
moderaţii care i-ar fi făcut probleme. 

— Bine că am pus mâna pe dolari şi pe plan! 

— Poţi să fii sigur că, în acest moment, cadavrul tipului 
blond se dizolvă în var nestins. Era singura probă evidentă! 
Hilton-ul era păzit de un grup de soldaţi cu o mitralieră. 

II chestionară pe şofer, bănuitori, apoi se relaxară văzând 
că are europeni în maşină. 

— Aşteaptă-mă jos, spuse Malko. Mă duc să-mi aduc 
comorile şi mă întorc. 

Nimic nu se clintise în cameră. Luă valiza şi cobori. 
Derieux oprise un taxi. Coborâră la vreo trei sute de metri 
de casa belgianului şi continuară pe jos. 

Imediat ce intrară, Derieux luă valiza şi dispăru. Se 
întoarse peste zece minute, când Malko era deja la a treia 
vodcă. 

— Acum poţi sta liniştit. 

105 


— Unde ai pus-o? 

— Am o ascunzătoare pe fundul cisternei de apă. Am pus 
valiza într-un sac de cauciuc etanş şi am umplut-o la loc. 
Acum, comoara dumitale zace sub trei metri de apă. 

— Foarte bine. 

Liniştit, Malko luă cina cu belgianul. Morun file. Radioul 
dădea fără încetare, informaţii despre incidentele din ziua 
aceea. Încă mai erau lupte. Derieux primi un telefon. 

— Se pare că au săpat tranşee cu buldozerul ca să 
îngroape cadavrele, anunţă el. Khadjar a îngropat morţii de- 
a valma. 

— Chiar crezi că e adevărat? 

— Mai degrabă subdimensionat. Niciodată nu se va afla 
câţi oameni au fost ucişi astăzi. Oricum, Khadjar n-o va 
spune. 

La zece, Malko merse la culcare. Străluciri roşiatice mai 
luminau încă partea de sus a oraşului. Ardeau şi case. 
Hilton-ul era o oază de linişte după toate cadavrele din ziua 
aceea. În cele din urmă, Malko adormi adânc. 


Capitolul IX 


Telefonul sună îndelung şi-l trezi. Auzi vocea anxioasă a 
„amicului” său, rusul. 

— S.A.S., trebuie să vă văd imediat. Sunt jos în hol. Pot 
să urc? 

— Sigur. 

Malko îşi trecu repede pieptănul prin păr. După un 
ciocănit discret, uşa se deschise şi interlocutorul său din 
ajun intră şi îşi puse pălăria pe masă. 

— Ştiţi că sunteţi supravegheat, spuse Malko. 

Omul râse cu modestie. 

— Bineînţeles, dar m-am obişnuit. Ce aţi aflat de la 
generalul Khadjar? 

— Mi-a explicat că aveţi intenţia să preluaţi puterea cu 


106 


ajutorul unor arme de contrabandă. 

— Generalul e prea optimist. Mi-ar plăcea să fie adevărat. 
Dar altceva mă nelinişteşte. Ştiaţi că Şahul a fost pe punctul 
de a fi asasinat ieri? 

— Cum aşa? 

Rusul aprinse o ţigară şi se aşeză pe pat. Malko luă loc pe 
fotoliul din faţa lui. In clipa aceea, cineva bătu la uşă. 

— E pentru mine. Adică, pentru dumneavoastră, spuse 
rusul. 

Malko deschise. O femeie de serviciu aduse un pachet 
mare. l-l întinse şi plecă. Semăna foarte bine cu un sac de 
cartofi, dar atârna şase-şapte kilograme. Avea o etichetă cu 
numele şi numărul camerei lui Malko. 

— Ce mai e şi asta? 

— Deschideţi-l, răspunse rusul surâzând. E un cadou 
pentru dumneavoastră. : 

Malko desfăcu ambalajul. Inăuntru era un sac de plastic, 
cu fermoar. Il trase. lnăuntru era făină, de o albeaţă 
imaculată. 

— Este o parte din faimoasa dumneavoastră făină, 
declară rusul. Din păcate nu vă era destinată. 

— Şi de ce mi-aţi adus-o? Făina asta nu are nici o 
valoare. Ceea ce era înăuntru era important. 

Rusul zâmbi misterios. 

— Domnule S.A.S., vreţi să faceţi o experienţă? Luaţi un 
vârf de cuţit din această făină, puneţi-l pe o hârtie pe 
pervazul ferestrei şi aprindeţi un colţ ai hârtiei cu bricheta. 

Intrigat, Malko se conformă recomandărilor rusului şi se 
îndepărtă puţin, după care dădu foc hârtiei. 

Flacăra atinse făina. Se produse o explozie violentă şi 
geamul se făcu cioburi. Malko făcu un salt înapoi. Rusul nu 
se mişcase şi continua să surâdă. 

— Deci, domnule S.A.S.? 

— Ce e cu asta? Doar n-o să mă faci să cred că 
explozibilul ăsta era pe post de făină, în saci! 

— Nu chiar toată cantitatea. Dar e o parte din făina 
răposatului Van der Staern. Este, într-adevăr, un explozibil 
puternic. Care mai este şi de fabricaţie americană... 

— Americană? 


107 


— Absolut. În urmă cu mai mulţi ani, în timpul războiului, 
serviciile noastre secrete au cerut să li se fabrice un 
explozibil care să semene la perfecţie cu făina, pentru a 
trece de ochii vigilenţi ai Gestapo-ului. Acum aveţi în faţă o 
mică mostră. Din conţinutul acestui sac nu prea se poate 
face o pâine pufoasă, dar poate să transforme întregul 
Hilton într-o groapă destul de adâncă. 

— Şi pentru ce mi-aţi adus-o? 

— Ca să mă credeţi pe cuvânt. 

— De unde provine materialul? 

— Nu ştiu. Probabil dintr-un stoc rămas în Europa şi pe 
care, cumpărătorul grâului, l-a adăugat preţioasei 
încărcături. Ştiu însă unde urma să ajungă. Sacul ăsta 
trebuia să se afle ieri pe biroul Şahului. | se povestise că se 
află în faţa celui mai pur eşantion de făină, venită din nordul 
ţării pentru a aduce un omagiu Suveranului. Un fel de 
prezentare a produselor agricole iraniene. Un ofiţer ar fi tras 
fermoarul pentru ca Şahul să poată vedea albeaţa acestei 
făini regale. Şi toţi cei prezenţi s-ar fi transformat în lumină 
şi căldură, împreună cu Palatul de Marmură. N-ar mai fi 
rămas din Şah nici cât să umpli un sicriu de copil. 

— Cum s-ar fi putut aşa ceva! Doar făina asta nu 
explodează spontan! 

— Nu, dar fermoarul avea ceva ataşat. 

Rusul îi arătă un obiect, asemănător unui creion, pe care 
îl scoase din buzunar. 

— E un detonator cu tracţiune. Şi funcţionează perfect, 
confirmă rusul. 

— Şi ce s-a întâmplat? Cum de au ajuns toate astea în 
mâinile voastre? 

— Nu vă pot destăinui. Avem şi noi câţiva oameni în 
anturajul Şahului. De data asta s-a dovedit că sunt foarte 
folositori. Ştiam că se punea ceva la cale. Pot să spun că şi 
datorită dumneavoastră am reuşit să dejucăm planul 
atentatului. Ne-aţi relevat exact pista care ne lipsea. Dacă 
aţi privi lista personalităţilor ce trebuiau să participe la 
această emoţionantă ceremonie, aţi observa că lipsea 
numai una, care se scuzase în ultima clipă. Vorba aceea, 
poţi să ai convingeri puternice, dar să nu-ţi doreşti să faci 

108 


pe eroul! 

— I se poate întâmpla oricui, i-o tăie Malko, în faţa aerului 
ironic pe care îl afişa rusul. 

— In ce ne priveşte, persoana însărcinată să însoţească 
un asemenea obiect, ar fi rămas până la capăt. Astfel, în 
cazul unei anchete, nimeni n-ar fi bănuit... Dar asta este! Pe 
scurt, am reuşit să subtilizăm această prețioasă făină şi să o 
înlocuim cu una adevărată. Pachetul care v-a fost adus 
conţine tot stocul. Era prea periculos să-l aduc chiar eu. Să 
nu o aruncaţi pe fereastră. Riscaţi să nu aveţi timp să 
coborâţi şi să vă cadă tot Hilton-ul în cap... 

— De ce nu aţi păstrat-o? j 

— Ce să facem cu ea? Noi nu suntem teroriști... In felul 
acesta, veţi lua de bun ceea ce o să vă mai spun pe viitor. 
Dacă mai aveți un viitor... 

— Sunteţi foarte optimist! 

Rusul se ridică şi strivi ţigara într-o scrumieră. 

— Nu, sunt doar realist. Dumneata reprezinţi un pericol 
pentru Khadjar. Mica revoluţie de ieri nu reprezintă decât o 
parte a planului său. 

— Şi care e următoarea? 

— Eliminarea Şahului. Dacă nu eram noi, s-ar fi întâmplat 
ieri. După ce dispare Şahul, are mână liberă. Şi de-a 
curmezişul acestui proiect grandios, nu eşti decât 
dumneata, S.A.S. 

— Mulţumesc. 

— ţi urez noroc. Şi, dacă putem, te vom ajuta. 

Malko se încruntă. 

— Am un chef teribil să mă urc în primul avion pentru 
Washington şi să merg să-i povestesc toate astea 
Preşedintelui. Mai ales că am şi unele probe... 

Rusul ridică din umeri. 

— Ar dura prea mult. li ştiu eu pe oamenii politici. 
Khadjar este susţinut de un „lobby” puternic la Washington. 
Nici chiar cu mărturia dumitale nu-şi vor lua mâna de pe el 
în câteva zile. După care, ar fi prea târziu... Nu vor trebui 
decât să recunoască guvernul instalat de el. 

— Şi ce mă sfătuiţi, atunci? 

— Acţionaţi aici. Pătrundeţi la Şah. Sau împiedicaţi-l pe 

109 


Khadjar să acţioneze. Chiar dumneavoastră. Înainte să 
acţioneze el asupra dumneavoastră şi să fie definitiv... 

Pusese mâna pe clanţa uşii. 

— In tot cazul, pot să vă spun că al VI-lea corp al Armatei 
ruse comandat de generalul Kerenski, a sesizat manevre de 
blindate la frontiera Iranului, între Tabriz şi Babolsar... Noi 
luăm foarte în serios afacerea asta, S.A.S.! 

Uşa se închise încet. Fără sacul ce se afla pe pat, Malko 
ar fi crezut că a visat. Merse la frigider şi îşi turnă o porţie 
copioasă de vodcă, pe care o înghiţi strâmbându-se. 

Deci era absolut singurul în măsură să împiedice lovitura 
de stat care putea să declanşeze un război! Singurii săi 
aliaţi erau un spion de ocazie şi câţiva oameni nu prea 
siguri... Nu putea să conteze nici pe ambasadă, nici pe 
C.I.A. Măcar dacă ar fi putut să vorbească la telefon... | s-ar 
fi trimis întăriri! 

Inainte de orice, trebuia să se debaraseze de periculosul 
cadou pe care i-l adusese rusul. Cât despre personaj, îi era 
imposibil să-şi dea seama dacă spunea adevărul. Atâta 
vreme cât atentatul eşuase... 

Cântări sacul în mână. li venea greu să creadă că pudra 
aceea inocentă ar fi fost în stare să distrugă un imobil cu 
zece etaje! Dar cum să scape de ea? Ideal ar fi fost să o 
îngroape undeva, într-un loc pustiu. Numai că, dacă taxiul 
avea un accident, ieşea un foc de artificii de toată 
frumuseţea! 

li veni o idee: toaleta. Verifică apa. Curgea. 

Cu infinite precauţii, vărsă o treime din sac în chiuvetă, 
lăsă „făina” să se dilueze în apă şi dădu drumul robinetului 
cu putere. Piureul albicios dispăru, inofensiv. Repetă 
operaţiunea până ce termină tot sacul. Il împături apoi cu 
grijă şi îl puse în valiză. Era o dovadă pentru chimiştii care 
puteau uşor să spună ce se aflase înăuntru.... 

Satisfăcut de a se fi debarasat de cadoul neplăcut, se 
gândi să meargă puţin la bar, să se destindă. Pentru 
moment tot nu mai avea ce face, până nu primea răspunsul 
lui Rhafa. Şi, cine ştie dacă la bar nu întâlnea persoane 
interesante! 

Se instală într-un colţ. Barmanul îi aduse vodcă-citron. 


110 


Aproape imediat, un bărbat se înclină în faţa lui. 

— Domnul Linge? 

— Da. 

— Sunteţi chemat la telefon, în hol. 

Era din nou rusul. 

— M-am gândit că trebuie să fiţi la bar. Aş vrea să vă 
avertizez în privinţa făinii... Nu trebuie, sub nici un motiv, să 
o aruncaţi la toaletă, cum v-ar putea trece prin cap. Am 
întrebat pe unul dintre tehnicienii noştri... 

— De ce? 

Malko simţi că i se ridică părul în cap. 

— Pentru că materia organică din canalizare poate fi un 
mediu foarte favorabil de explozie pentru făină. Sare în aer 
şi instalaţia şi clădirea... Totul... 

— Imi telefonaţi puţin cam târziu, spuse Malko. 

Rusul râse cam sinistru. 

— In acest caz, dragul meu, ar fi bine să iei cina cât mai 
departe, în oraş... 

Şi închise. Malko se întoarse la bar, dar vodca i se păru 
ciudată la gust. In fiecare clipă se aştepta să fie aruncat în 
aer de o explozie gigantică. Se trânti o uşă, motiv pentru 
care sări imediat în picioare. Se gândi că ar fi bine să-şi 
menajeze nervii. Şi dacă Hilton-ul trebuia să cadă, măcar să 
nu se afle prin preajmă. Se hotări să meargă la Palat. Ar fi 
fost mult mai eficient decât să dea telefon. De astă dată, 
intră fără dificultate. Revoluţia se terminase. Rhafa îl lăsă să 
aştepte cinci minute, înainte de a-l primi. Era la fel de 
amabil. Timp de mai multe minute îi povesti lui Malko 
despre frumuseţea poemelor lui Hafez, pe care le traducea 
în franţuzeşte. Şi pentru că Malko părea foarte puţin 
interesat de acest curs de literatură persană, funcţionarul 
păru, deodată, că se trezeşte din reverie. 

— A, da, i-am povestit Majestății Sale, de dimineaţă, 
despre cererea dumneavoastră de audienţă. 

— Şi ce-a spus? 

— Majestatea Sa ar fi foarte fericită să vă primească. 

— Când? 

— Imediat ce va fi posibil. Cât timp veţi mai rămâne la 
Teheran, domnule Linge? 

111 


De îndată ce clipea, Rhafa semăna cu o pasăre de noapte 
surprinsă de lumina farurilor. Malko îşi puse mâinile pe 
birou. 

— Nu pot să aştept. Trebuie să văd pe Majestatea Sa 
imediat. Inţelegeţi? 

Rhafa clipi frenetic din ochi. 

— O să fac imposibilul. In seara aceasta îl văd pe rege. O 
să-i vorbesc din nou despre dumneavoastră. Şi vă promit că 
voi fi convingător. Numai că Majestatea Sa este foarte 
ocupată în acest moment. Dacă aş putea să-i spun despre 
ce este vorba... 

— Nu se poate! 

Malko se săturase de individul acela atât de viclean. 

— Pe mâine. Voi veni la aceeaşi oră. 

Vorbise în persană. Rhafa mormăi un „la revedere” cam 
neliniştit. Politicos şi stilat, bărbatul în negru îl speria.. De ce 
ţinea atât de mult să intre la Rege? Alţii nu voiau ca el să 


reuşească... 
x 


x x 


leşind din Palat, Malko merse direct la Ambasada 
americană. În trecere, cumpără ultimele ziare. Într-o poză 
impunătoare se etala pe prima pagină generalul Khadjar, 
marele învingător al revoltei comuniste. 

Universitatea era închisă şi erau restricții de circulaţie de 
la zece seara la şase dimineaţa. Totul fusese pus în contul 
Tudeh-ului. 

„Toţi liderii au fost arestaţi...“ povestea articolul din ziar. 

Malko aşteptă la ambasador aproape o oră. Se vedea clar 
că diplomatul era furios că agentul secret nu-l vizitase mai 
devreme. Era un omuleţ roşcovan, aproape chel, cu ochii 
spălăciţi. Perfectul diplomat de carieră, fără anvergură. 
Probabil că nu ieşea din ambasadă decât pentru a lua parte 
la cocktail-uri. Strânse, fără căldură, mâna lui Malko. 

— Robert Kiljoy. 

— Prinţul Malko Linge. 

Diplomatul tresări puţin la auzul titlului, dar nu ceru 
lămuriri. 

— Schalberg mi-a vorbit de dumneata. Cu ce vă pot fi de 

112 


folos? 

Malko scoase scrisoarea de acreditare şi i-o întinse. În 
timp ce diplomatul citea, agentul secret îi explică, pe scurt, 
situaţia. Misiunea sa cerea să-l vadă de urgenţă pe Şah. 
Putea oare ambasadorul să-l ajute? 

Diplomatul nu păru încântat. 

— Calea obişnuită era prin Rhafa şi Alah, miniştri la 
Curte. Numai că ei nu se grăbesc niciodată, explică Malko. 

— AŞ putea să vă dau o recomandare pentru Rhafa, 
spuse ambasadorul. 

— Nu aveţi o posibilitate mai rapidă? îl întrerupse 
agentul. 

— Poate prin generalul Khadjar... Dacă Schalberg îl roagă 
personal, cred că ar face un efort. Se află într-o poziţie 
foarte bună. 

Malko avu un gest de enervare. 

— Dar dumneavoastră cum aţi face, dacă ar trebui să-l 
întâlniți pe Şah în următoarele douăzeci şi patru de ore? 

Celălalt îl privi, surprins. 

— Dar nu mi s-a întâmplat niciodată. Şi apoi, aici sunt 
anumite uzanţe, obiceiuri. Ar trebui să mă întâlnesc cu 
ministrul afacerilor externe, care i-ar transmite cererea 
mea. Dar, în definitiv, de ce nu vreţi să recurgeţi la 
generalul Khadjar? Am înţeles că a fost foarte amabil cu 
dumneavoastră. 

— Am motive să mă îndoiesc de gentileţea domniei sale, 
răspunse Malko sec. 

Kiljoy îl privi de parcă l-ar fi anunţat că Preşedintele era 
membru al Partidului Comunist. 

— Dar e omul cel mai sigur pe care îl avem în ţara asta, 
ţipă el. El ne-a ajutat să ne instalăm confortabil în 1951. Mie 
îmi place foarte mult, adăugă el cu căldură. 

Nu avea rost să mai insiste. Şi nici nu se făcea să-i 
explice adevăratele motive ale vizitei. 

— Aţi putea totuşi, prin legăturile pe care le aveţi, să-mi 
înlesniţi primirea la Curte, la Şah, într-un interval cât mai 
scurt? întrebă Malko, ridicându-se. Este de cea mai mare 
importanţă. Bineînţeles, vă cer să păstraţi secretul absolut 
asupra conversaţiei noastre. Chiar şi faţă de colaboratorii 


113 


dumneavoastră cei mai apropiaţi. Este o problemă care 
priveşte numai Casa Albă, pe dumneavoastră şi pe mine. 

Kiljoy aprobă cu ardoare. Insă Malko plecă, fără să-şi facă 
prea multe iluzii. Diplomaţilor nu le plac niciodată spionii şi 
era sigur că acest Kiljoy o să-i pună bețe în roate. 

În plus, prea îi admira pe cei doi generali, care 
reprezentau pentru el o ierarhie bine stabilită. Pentru 
ambasador, Malko nu era decât un agent secret cam 
dubios, dotat cu puteri prea largi, un fel de mână dreaptă la 
nivel superior. 

Îi promisese lui S.A.S. că îi va da telefon a doua zi, pentru 
întâlnirea cu Şahul. Lui Malko nu-i rămânea decât să fac a 
din nou apel la Derieux. Fără să-i mai sune, sări într-un taxi 
şi merse la belgian. Acesta veni să-i deschidă, însoţit tot de 
câine. Înainte ca Malko să deschidă gura, îl întrebă: 

— Ai expediat o telegramă, ieri? 

— Da. De ce? 

— Pentru că nu a plecat. Din ordine superioare. Am aflat 
de la informatorii mei de la Poştă. 

Promiţător... Malko se hotărî să-şi uite problemele pentru 
câteva ore, cu şampania franţuzească Moet et Chandon a 
lui Derieux. 


Capitolul X 


Malko fuma ultima ţigară din pachet, în slip şi şosete, 
odihnindu-se pe pat. Nimic nu mergea ca lumea. Bona de la 
etaj îi carbonizase pe jumătate minunatul său costum, 
făcându-se că îl calcă. Din negru, devenise roşiatic. 

Malko, maniac precum un holtei bătrân, ar fi plâns de 
necaz. Cu dragoste şi cu o cârpă umedă, încercase preţ de 
o jumătate de oră să limiteze catastrofa. Dar pantalonul nu 
va mai arăta niciodată ca înainte. 

După micul dejun, ochise o brunetă splendidă care se 
plimba singură prin hol. Reuşise să angajeze o conversaţie, 


114 


întreruptă după cinci minute de un uriaş bărbos, soţul 
doamnei, care se uitase foarte urât la el. 

Nici vizita la Rhafa nu fusese un succes. Funcţionarul nici 
nu era la post. Malko fusese primit de unul dintre oamenii 
lui, absolut terorizat, care îi jurase că domnul Rhafa nu avea 
altă grijă decât să-i obţină o audienţă la Şah. 

Sigur că pentru mâine, sau pentru poimâine... 

Nu avea de ales decât între a-l strânge de gât sau de a 
ridica din umeri. Alesese a doua soluţie, din consideraţie... 

Cât despre micuțul Alah, ministrul Curţii, era cu neputinţă 
să îl găsească. După eterna ceaşcă de ceai, Malko ieşise 
dezgustat de la Palatul Alb. 

Incercase să-l găsească din nou pe belgian. Dar acesta 
lipsea pentru toată ziua, ocupându-se de treburile lui 
misterioase. 

Nici ambasada nu răspundea la telefon! Malko se 
învârtise toată ziua, în camera lui ca un leu în cuşcă. Din 
revoluţie nu mai rămăseseră decât interdicțiile de circulaţie. 

Dacă nu s-ar fi aflat în posesia planului cuiburilor de 
mitraliere şi a  dolarilor găsiți asupra cadavrului 
americanului, despre care nu vorbise nici unul dintre ziare, 
Malko ar fi putut să-şi spună că nu mai exista nici un pericol 
şi se putea întoarce liniştit la Washington. Dar ştia foarte 
bine că acest Khadjar nu declanşase degeaba rebeliunea. 
Era sigur acum că următorul pas va fi eliminarea Şahului, 
fapt pe care trebuia să-l împiedice. Dar în ce fel? incercase 
să-şi fixeze o limită. Dacă nu reuşea să ajungă la Şah în 
următoarele două zile, va lua avionul de Washington ca să 
le explice situaţia. 

Se întuneca. De la fereastră, Malko vedea aprinzându-se 
primele lumini ale oraşului. Aştepta maşina Taniei Taldeh 
peste două ore. 

Se gândea cu plăcere la perspectiva aceasta agreabilă! 

Trecu în baie şi se frecţionă pe tot corpul cu apă de 
colonie franţuzească. Apoi se spălă îndelung pe dinţi. 

„Respirația proaspătă şi mirosul plăcut” sunt principalele 
atuuri ale seducătorului, după cum se ştie! Era posibil să 
obţină şi informaţii utile în această seară. 

Tocmai se îmbrăca în momentul în care sună Derieux. 

115 


— Sunt jos. Urc pentru câteva minute. 

Şi închise imediat. Peste cinci minute, bătea la uşă. 

— Am nişte informaţii destul de curioase, spuse el 
imediat. Armele lui Van der Staern nu s-au pierdut în ceaţă. 

— Chiar aşa?! 

— Da. M-am întâlnit cu nişte prieteni care veneau din 
zona Isphahan-ului. Au fost în contact cu triburile care se 
învârtesc prin regiune. lar aceste triburi tocmai au primit 
armament care seamănă ca două picături de apă cu cel pe 
care îl ştim. Ei se aşteaptă să-l poată folosi destul de 
repede. Până atunci, mai exersează pe caravanele izolate şi 
prin satele mici. În asemenea măsură, încât au fost obligaţi 
să aresteze câţiva oameni care exagerau. 

— Şi ce legătură există cu povestea noastră? 

Derieux râse. 

— Nu e deloc complicat. Mai întâi, aceste triburi poartă 
numele dragului nostru general Khadjar şi sunt foarte 
devotate. Apoi, în urmă cu vreo cincizeci de ani, tatăl 
actualului Şah i-a dezarmat pentru că prea îşi făceau de 
cap. Aşa că, îţi dai seama, dacă generalul Khadjar îi repune 
în drepturile lor şi le restituie onoarea şi posibilitatea de a 
se apăra, ele vor fi foarte fericite să-l ajute pentru a-i face 
vânt Şahului. Cu atât mai mult cu cât, în trecere, vor profita 
să-şi impună legea asupra altor triburi care nu sunt 
înarmate. Te-ai prins? 

— Perfect. S-ar spune că se potriveşte de minune. Numai 
că mă întreb ce naiba caut eu în harababura asta? 

— Şi mai e ceva, spuse Derieux. 

— Incă o veste proastă? 

— Depinde pentru cine. Se vorbeşte despre o tentativă 
de eliminare a Şahului, prevăzută pentru următoarele zile, 
cu ocazia marii parade de gimnastică ce va avea loc pe 
stadionul Azafieh. Ceea ce ar fi posibil, având în vedere că 
Şahul apare foarte rar în public. 

— Ai şi detalii cumva? 

— Nimic. E doar o pistă. Doar ştii că aici e imposibil să 
obţii informaţii exacte. S-ar putea să ţi se pară de necrezut 
că am reuşit să aflu intenţia de complot împotriva Şahului, 
dar se pare că i s-a povestit şi lui şi nu a făcut decât sa 


116 


ridice din umeri... Deci, s-ar putea să nu se întâmple nimic, 
ca de obicei. Şi totuşi m-a frapat un detaliu. Tipul care mi-a 
relatat toate astea şi-a expediat familia în Europa. Ca şi 
când s-ar teme, într-adevăr, de o lovitură foarte dură. 

Malko dădu din cap. 

— Nici nu mă surprinde. Uite ce mi s-a întâmplat... 

Şi îi povesti despre vizita rusului şi despre gluma proastă 
cu făina explozivă. 

— Cine trage sforile în toată istoria? Probabil că s-au 
rătăcit şi ei în hăţişul complotului şi nu mai ştiu de cine să le 
fie frică. Sună-mă de dimineaţă. O să mergem împreună la 
canalia aia de Rhafa. Am argumente pe care tu nu le ai. 

— Ce anume? 

— Filme. Rhafa se prăpădeşte după un anumit gen de 
filme... şi îi făcu cu ochiul. Inţelegi ce vreau să spun. In 
anumite ocazii nu se sfiieşte să facă puţină figuraţie, dacă 
nu inteligentă, cel puţin foarte activă. Mă aflu în posesia 
unor asemenea documente şi el ştie... Acum mă grăbesc. 
Pe mâine. 

Lui Malko îi rămăsese doar timpul necesar să-şi 
definitiveze toaleta. Vorbele belgianului îl lăsară pe gânduri. 

Deci era posibil să obţină intrarea la Şah pentru că 
ataşatului său cultural îi plăcea dezmăţul cu fetiţele... 

Ce ţară! 

Soneria telefonului îl smulse din reverie. Era aşteptat. 

După o clipă de gândire, lăsă Coltul în cameră. Mergea 
doar la o serată mondenă şi nu avea de gând să facă apel la 
arme ca să o convingă pe Tania să-i cedeze! 

Tânăra fată îi trimisese un şofer care nu vorbea decât 
persana şi era ca şi mut. Maşina era un Buick de culoare gri, 
ultimul model. In faţa canapelei se afla un mic bar cu o 
sticlă de vodcă. Malko îşi turnă un pahar. Maşina merse o 
jumătate de oră. Se aflau într-un cartier pe care austriacul 
nu-l cunoştea, în care nu erau decât vile înconjurate de 
parcuri imense. Şi nici urmă de pietoni, ca la Beverly Hills! 

Urcau mereu. În sfârşit, Buick-ul trecu printr-o poartă 
metalică şi intră pe un drum privat. Mai făcură aproximativ 
doi kilometri până începură să se zărească luminile casei. 

Tania se afla pe peron, splendidă, într-o rochie de mătase 

117 


de culoarea jadului, care părea pictată pe trupul ei şi cu un 
decolteu pe care l-ar invidia şi Sophia Loren. Dar Malko era 
fascinat mai ales de mâinile lungi şi fine care se terminau 
cu veritabile gheare roşii. 

Ea îşi opri privirea ochilor imenşi în ochii lui. Pentru prima 
oară în viaţa lui, Malko clipi în faţa unei femei. 

Ceea ce citi în cele două lacuri verzi şi profunde era atât 
de precis, încât îi veni să o ia de mână şi să o ducă sub un 
copac, în parc. 

— Nu vi s-a părut drumul prea lung, domnule Linge? 
Intraţi, vin şi eu imediat. Trebuie să primesc invitaţii. 

Malko se înclină şi intră. Vila era uriaşă. Numai living-ul 
avea cam treizeci de metri lungime. Şi dădea spre o terasă 
de unde se vedea, în depărtare, Teheran-ul. Incăperile erau 
scufundate în semiobscuritate. O siluetă vaporoasă se 
apropie de ei. 

— Sunt sora Taniei, spuse o voce dulce. Sunteţi Malko 
Linge? Veniţi să facem prezentările. 

Malko o urmă în penumbră. Nu era la fel de frumoasă ca 
sora ei, dar putea face faţă cu bine oricărei încercări. Fata îi 
prezentă destul de multe persoane cu nume imposibil de 
pronunţat. Bărbații se  înclinau profund, iar femeile 
întindeau mâini catifelate şi ferme. Toate erau foarte 
parfumate şi îmbrăcate de o manieră aproape 
provocatoare. 

Un magnetofon picura o muzică de dans europeană. 

Câteva cupluri dansau împrăştiate, mai ales prin colţurile 
întunecate. Câteva tinere discutau pe divane; mai mulţi 
bărbaţi se şi aşezaseră la o masă de joc. Pe terasă se flirta. 

Malko îşi urmă ghidul cu docilitate. inconjurară un bufet 
uriaş, asortat cu zeci de feluri colorate ciudat şi, în sfârşit, 
sora Taniei se opri în faţa unui fotoliu unde se afla o umbră. 

— Setare, cred că îl cunoşti pe Malko Linge! 

Forma se ridică şi Malko avu în faţa ochilor chipul de 
pisicuţă al fiicei generalului Khadjar. 

— Bineînţeles. Ce mai faceţi, domnule Linge? 

Malko sărută mâna care i se întindea. Seara promitea şi 
alegerea urma să fie dificilă. 

Şi asta era, oare, prevăzut? 


118 


— Cum vă simţiţi în Iran? Aţi călătorit până acum? 

— Destul de mult, răspunse Malko. Şi găsesc că este o 
ţară plină de surprize. 

Nu avea rost să facă precizări. 

Continuă, dorind să îndrume conversaţia pe un teren care 
îl interesa. 

— Din păcate, nu am putut face tot ce mi-aş fi dorit. 
Ultimele zile au fost destul de agitate la Teheran. 

Setare reacţionă ca o pisică furioasă. 

— Dar nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic! Câţiva 
nemulţumiţi care au manifestat puţin cam violent. Impinşi 
de comunişti, bineînţeles. 

Vorbind, fata înainta spre terasă. Malko îi prinse braţul, 
ca pentru a o conduce. 

— Dar se pare că au fost mulţi morţi... 

— Morți? 

Vocea Setarei era furioasă. 

— Sunt doar minciunile propagandei comuniste. Soldaţii 
au tras în aer, ca să-i împrăştie. 

— Dar am văzut tancuri... 

— Doar ca să-i sperie. 

Era categoric şi definitiv. Se vede că morţii muriseră de 
frică! Ori Setare nu era informată, ori minţea chiar mai bine 
decât tatăl ei. 

Malko abandonă subiectul prea arzător. 

— Unde vă lucraţi rochiile? Sunteţi desăvârşit îmbrăcată. 

Ea se îmblânzi dintr-o dată. 

— La Paris. Merg acolo de două ori pe an. Chiar vă place 
cum sunt îmbrăcată? 

— Foarte mult. Ce-ai fi să dansăm? 

Luna strălucea, scăldând terasa într-o penumbră 
agreabilă. Setare mirosea grozav şi trupul ei moale şi 
fierbinte se lipise de Malko cu o atingere mătăsoasă. 

Cât de departe rămăsese Şahul... 

Malko ridică încet mâna în care ţinea degetele fetei şi le 
sărută. Ca probă de control.. 

Ea îşi lipi mai mult obrazul de al lui, dar trupul nu îl urmă. 
Era mai puţin tandră decât în timpul primei lor întâlniri. Cu 
toate astea, era foarte plăcut. Malko se lăsa legănat de o 

119 


reverie colorată când o voce îl făcu să tresară. 

— Credeam că v-aţi rătăcit, Malko... 

Tania apăruse în spatele lor şi era pentru prima oară 
când îi spunea pe nume. El făcu un gest, ca pentru a se opri 
din dans. 

— Nu, te rog, nu te deranja, continuă Tania, cu vocea ei 
caldă. Mi-era teamă că te plictiseşti singur. 

Urmă o mică tăcere. 

— Nu ştiam că o cunoşti pe Setare. Pe curând. 

Le întoarse spatele şi se îndepărtă, ondulând. Nu era în 
regulă! Malko era obligat să aleagă şi încă repede. In caz 
contrar, cele două pantere erau în stare să-şi împartă 
cadavrul lui! 

Termină dansul fără să mai continue avansurile, deşi 
Setare se lăsase puţin mai grea în braţele lui. 

— Hai să bem ceva, propuse el. 

— Bună idee, răspunse fata. Adu-mi şi mie un suc de 
portocale. 

Furios, Malko merse la bufet. Tania era înconjurată de o 
duzină de masculi care o devorau din priviri. Văzându-l, se 
întoarse imperceptibil. El luă o vodcă şi un pahar cu suc de 
portocale. Apoi se întoarse pe terasă. 

Dar, ce noroc! Setare nu mai era singură. Doi bărbaţi 
încercau să o atragă într-o discuţie. Malko îi întinse paharul. 

— lată ceea ce ai dorit, îi spuse. Ne vedem înăuntru. 

Şi, înainte ca ea să fi apucat să deschidă gura, el plecase. 
Tania era în continuare, înconjurată. De astă dată, nu mai 
avu răbdare să aştepte. Trecu prin mijlocul micului grup şi 
se apropie. 

— Vrei să dansezi, Tania? 

Şi, în acelaşi timp, o luă de mână şi o duse departe de 
rivalii lui. 

— Eşti îngrozitor de prost crescut, îi şopti Tania când o 
luă în braţe. 

— Eu? N-am făcut decât să te invit la dans. 

— Dar nici nu mi-ai lăsat timp să mă gândesc. 

— E un risc pe care nu trebuie să ţi-l asumi niciodată cu o 
femeie! 

Ea râse, dar continua să stea ţeapănă şi cam departe de 

120 


el. 

Profitând de obscuritate şi cu o răbdare infinită, Malko o 
sărută pe ureche, făcând-o să se înfioare. Nu protestă încă, 
deşi păru oarecum surprinsă. 

— Mă bucur atât de mult că te văd, spuse Malko. Când 
pleacă toată lumea asta? 

Tania tresări. 

— Care lume? Invitaţii mei, vrei să spui? Dar şi ei au venit 
să mă vadă, închipuie-ţi! 

— ingrozitor! suspină Malko. Şi eu care credeam că vom 
fi numai noi doi... 

— Eşti nebun... 

Nu era prea multă convingere în cele spuse, iar Malko 
începea să simtă trupul fetei apropiindu-se mai strâns de al 
lui. Atrăgând-o într-un colţ şi mai întunecos, el abandonă 
urechiuşa şi îi atinse buzele. Ea fremătă, dar nu zise nimic. 
Peste cinci minute, ea însăşi îl săruta la fel de pasional ca şi 
prima dată. Se opriseră în mijlocul celorlalte cupluri şi 
oscilau pe loc, ameţiţi şi aproape sudaţi unul de altul. 

Malko simţea că i se face rău. O dorea îngrozitor de tare. 
Fata îl îmbrăţişa cu toată puterea. El se dădu puţin înapoi ca 
să-şi recapete răsuflarea. Superbii ochi verzi erau aburiţi. 

| se abandonase în întregime, cu tot corpul. Malko ardea 
de nerăbdare să continue îmbrăţişarea într-un mod mai 
precis. 

— Hai, murmură el, vino să-mi arăţi casa. 

Ea tresări. 

— Imposibil! Nici nu poate fi vorba acum. Nu pot să-mi 
părăsesc invitaţii. Mai aşteaptă... 

Şi îl sărută ca să-l împiedice să protesteze. Un sărut abil, 
elabora, rafinat... îi mângâia ceafa, încet, făcându-l să simtă 
fiori uşori la fiecare zgârietură percepută prin țesătura 
subţire a costumului. Ar fi fost imposibil să strecori un băț 
de chibrit între cele două trupuri atât de strâns înlănţuite... 

Un glumet puse un twist şi cuplurile se îndepărtară puţin, 
ca pentru a salva aparențele. Tania se duse la vreo doi 
metri de el şi dansa ca o negresă în delir. Malko o dorea mai 
mult ca oricând. Era frumoasă, tânără şi dezlănţuită ca o 
mică fiară. 

121 


În jurul lor se flirta cu o pasiune asemănătoare. Malko 
începea să înţeleagă de ce un celebru medic din Teheran 
adunase o avere considerabilă folosind chirurgia plastică 
pentru a reface virginitatea femeilor de familie bună, într-o 
asemenea tară unde inocenţa era obligatorie pentru 
măritiş... 

Cu excepţia câtorva fete, într-adevăr urâte, care se 
îndopau cu fistic stând pe divane şi a jucătorilor, toate 
cuplurile prezente se pregăteau pentru veritabile scene de 
dragoste. Dacă nu cumva şi începuseră... 

Malko se săturase de poziţia verticală. O trase pe Tania 
spre o canapea liberă, apucă din mers două cupe cu 
şampanie şi se instală confortabil. 

Tania se destinsese aproape în întregime, iar el profită ca 
să-i strecoare o mână pe sub rochie, până la marginea 
superioară a ciorapului. Ea gemu. 

— Incetează! 

Dar continua să-l sărute pe gât, cu rochia ridicată puţin 
deasupra genunchilor. Era într-adevăr foarte excitată. Malko 
remarcă fermoarul din spate, foarte lung, permiţând 
îndepărtarea rapidă a rochiei. 

Un servitor trecu foarte aproape de ei şi curăţă 
scrumierele pline. 

Nu aruncă nici măcar o privire spre fata care se oferea. 

El şi alţi zece circulau în mijlocul cuplurilor înlănţuite, 
schimbând paharele, umplând altele, curăţind, tăcuţi şi 
absenţi ca nişte fantome. Poate această depravare 
mondenă îl lăsa indiferenți. Oricum, nu puteau visa la femei 
atât de frumoase, aşa că nu avea rost să-şi facă sânge rău. 

Şi chiar în cazul unei revoluţii, s-ar fi găsit o sută de 
bărbaţi care să violeze una din fetele astea... 

— Mi-ar plăcea să te am în rochia asta, murmură Malko la 
urechea Taniei. 

— Ce idee nostimă! suflă ea. 

Mai râse puţin şi îşi strecură mâna pe sub cămaşa lui 
Malko. El resimțea exaltarea ce îl cuprindea ori de câte ori 
urma să posede o femeie pe care o dorise foarte tare şi pe 
care şi-o promisese. Şi acum voia să câştige pariul cu el 
însuşi. 

122 


Pe Tania o simţise, aşa cum un dresor îşi tatonează fiara. 
Din prima clipă se gândise să o aibă, fără să ştie de ce şi 
prin ce mijloace. Nu era vorba de orgoliu, ci de un fel de al 
şaptelea simţ care nu îl înşela decât arareori, iar acum, 
când o ţinea fremătând în braţe, triumfa înaintea victoriei 
virtuale asupra acestei fete atât de inaccesibile în aparenţă. 

Tania se lipi şi mai mult de el. II sărută şi murmură: 

— Trebuie să plec. La noi, aici, zvonurile circulă repede. 
Ne întâlnim mai târziu. Dacă te plictiseşti, mai dansează 
puţin cu biata Setare. Cred că în seara asta e chiar 
singură... 

Ce viperă! 

x 
x x 


Fata plecă în cealaltă încăpere şi Malko închise ochii, 
întins pe divan. Serata era cum o bănuise, caldă şi plăcută. 
Şi îl distra ideea că Setare se afla acolo! In felul acesta, 
povestea avea un aer şi mai picant. 

In jurul lui, cuplurile se desfăşurau în toată voia. Multe 
dispăruseră, de ai fi crezut că vila are cel puţin cincizeci de 
camere... 

Malko încercă să o zărească pe fata generalului, dar 
zadarnic. Probabil că tatăl ei descuraja pe amatorii de flirt 
prea îndrăzneţ. _ 

Tania se întoarse. Işi mai turnase ceva parfum pe ea. Se 
lungi lângă Malko şi îl sărută îndelung. 

— Incă puţină răbdare, spuse ea. Vor pleca în curând. ŞI 
o să plecăm şi noi. 

— Unde mergem? 

— La vreo sută de metri de aici, unde ne găzduim 
oaspeţii de obicei. In clipa asta nu e nimeni acolo şi o să fim 
mai liniştiţi, fără servitori. 

Totul părea perfect. Malko o dorea îngrozitor şi o făcu să 
simtă. De data asta, fata nu se mai eschivă. 

— Plec eu prima şi tu vii după mine, îi murmură la 
ureche. Aşa vom salva aparențele. Vino. 

ÎI tutuia, pentru încurajare. După care se ridică, schimbă 
câteva cuvinte cu un cuplu de lângă bufet şi ieşi pe terasă. 

Era răcoare şi toate cuplurile intraseră în casă. Tania 


123 


rămase câteva clipe rezemată de balustrada de marmură, 
apoi dispăru brusc, înghițită de întuneric. Malko înaintă la 
rândul lui şi descoperi că terasa se termina printr-o scară ce 
cobora în grădină. Cobori şi continuă pe o alee cu pietriş. Se 
opri o clipă. In faţa lui, vedea umbra fetei. Liniştit, se grăbi 
să o ajungă din urmă. Cărarea şerpuia printre copaci. 

Deodată, Malko se trezi lângă o clădire întunecată. Tania 
îl strigă încet. 

— Eşti aici? 

El înaintă şi o luă de mână. 

— Am ajuns, murmură ea. 

Se aflau pe o terasă mult mai mică. Condus de Tania, 
Malko intră într-o încăpere ce mirosea a aer închis şi a gaz. 
Ea îşi desprinse mâna. 

— Doar o clipă, să aprind lumina. 

Două lămpi pitice, cu abajururi verzi, se aprinseră lângă 
Malko. Incăperea era mică, mobilată cu un divan, două 
scaune şi o măsuţă joasă. 

— Nu-i aşa că e bine aici? murmură iranianca. Aici nu ne 
poate deranja nimeni. 

II îmbrăţişă pe Malko şi îl sărută violent. El voi să o tragă 
spre divan, dar ea se degajă încet. 

— Aşteaptă, spuse ea. La noi sunt nişte obiceiuri fără de 
care nu se poate. Noi am inventat strip-tease-ul înaintea 
europenilor, dar aici se numeşte altfel. Rămâi pe loc. 

Sub masă era un magnetofon căruia îi dădu drumul. Se 
auzi o muzică uşor ascuţită, arabă, foarte antrenantă. 

— Îți place? întrebă ea. 

Şi fără să-i mai aştepte răspunsul, începu să onduleze în 
faţa lui. Dansând îşi desfăcu fermoarul şi, dintr-o zvâcnitură, 
lăsă să-i cadă rochia la picioare. Nu avea decât un sutien 
negru din dantelă, chiloţi de aceeaşi culoare şi ciorapi 
fumurii, ce îi scoteau în evidenţă picioarele superbe. Şi, în 
ritmul muzicii, îi prezentă lui Malko un perfect număr de 
dans din buric... 

El simţea că i se usucă gura. Era chiar mai frumoasă 
decât şi-o imaginase. 

Ea se apropie şi îl atinse cu bazinul, dansând. El o prinse 
şi o trase spre el. Ea se degajă, lăsându-i o zgârietură pe 

124 


gât. 

— Puţină răbdare! murmură ea. 

Se dădu câţiva paşi înapoi, îşi desfăcu sutienul dintr-o 
mişcare şi se opri brusc. Avea sâni superbi, îndepărtați şi 
aproape grei pentru bustul atât de delicat. 

— Acum... vino... spuse ea. 

Malko se repezi spre ea. În momentul în care tocmai o 
prindea, simţi un foşnet lângă el şi avu impresia că întregul 
tavan i se prăbuşeşte în cap. 

Silueta Taniei îi pluti câteva clipe prin faţa ochilor, apoi 
totul-se întunecă şi se prăbuşi pe podea. 


Capitolul XI 


Când deschise ochii, observă o siluetă neagră, în 
picioare, lângă el. Deschise gura să spună ceva, dar nu se 
auzi nici un sunet. 

În clipa aceea, îşi dădu seama că avea o batistă 
înfundată în gură, legată cu ceva ce semăna cu propria lui 
cravată. 

Cu preţul unei dureri ascuţite în ceafă, reuşi să-şi 
întoarcă privirea către lumină. Era tot în încăperea în care 
Tania îi servise numărul de strip-tease, dar se luminase de 
ziuă. Prin uşa întredeschisă vedea chiar un petic de cer 
albastru. 

Se întoarse spre silueta care stătea în picioare, lângă pat. 
Era un bărbat îmbrăcat în culori închise, un persan, care îl 
privea cu o perfectă detaşare. Purta un fel de pijama din 
mătase neagră, închisă până la gât şi avea un pistol 
automat la centură. Fuma o ţigară, rezemat de perete. 

Malko încercă să se mişte. Abia reuşi să-şi ridice capul. 
Avea mâinile prinse în cătuşe, legate de nişte inele prinse 
de divanul pe care sperase să o înveţe pe Tania ce 
înseamnă dragostea în stil austriac... 

Picioarele îi erau legate cu o funie groasă, fixată sub pat. 


125 


Încercă rezistenţa legăturilor, dar renunţă imediat. 

O transpiraţie rece ca gheaţa îi acoperi fruntea şi simţi că 
i se învârteşte capul. Dezgustat, închise ochii şi îşi pierdu 
cunoştinţa. 

Fu trezit cu brutalitate de o mână care îl zgâlţâia. Omul în 
negru îi întindea o farfurie. Malko se hotărî să mănânce, ca 
să-şi recapete forţele. Poate reuşea să scape în acel 
moment. Dar omul prevăzuse mişcarea. Nici măcar nu-l 
dezlegă. li ridică doar capul şi îi dădu să bea, ca unui copil, 
un fel de piure lichid de soia, lipsit de orice gust. li dădu 
apoi, în aceeaşi manieră, un pahar cu apă şi ieşi din 
cameră. 


x x 
Creierul lui Malko reîncepea să funcţioneze, Primul gând 
fu pentru Tania. „Ce nemernică!” îşi spuse el. Îl lucrase în 


cel mai perfect mod, ca pe un copil! Dar de ce procedase 
astfel? 

Doar îl întâlnise din întâmplare la Hilton... 

Nu avea de unde să ştie că se va ridica de la locul lui şi 
va încerca să-i facă curte. Atunci? 

Setare! Ideea aceasta îi trezi o veritabilă nevralgie. Cum 
naiba de nu avusese îndoieli în privinţa acestor fiinţe 
vicioase? Femeiuşca făcuse tot ce îi stătea în putere să-l 
arunce în braţele Taniei, ca să nu aibă nici cea mai mică 
îndoială. 

lar Setare era fiica omului pe care îl urmărea 
îndeaproape, generalul Khadjar. 

Faptul că fusese scos din circuit, însemna că ceva urma 
să se întâmple. Cine l-ar fi căutat acolo? Chiar şi Derieux se 
va gândi că nu face decât să-şi ofere două zile de 
destindere cu Tania. 

Incercă din nou soliditatea legăturilor. Cătuşele nu aveau 
nici măcar un joc de un centimetru şi se simţea răstignit, 
atât de tare îi fuseseră întinse picioarele. 

În tot cazul, nu Tania îl legase în felul acela. Mai curând, 
unul dintre spionii lui Khadjar. 

La întâmplare încercă să tragă de divan, să vadă ce se 


126 


întâmplă, dar nu reuşi decât să-şi rănească mâinile. Era 
mult prea greu. 

La trei metri de el, uşa era deschisă spre parc. Privi în 
jurul patului. Nu văzu nici un obiect ce ar fi putut fi spart, ca 
să-i servească apoi la tăierea funiilor. lar în ce priveşte 
cătuşele, nici o speranţă. Evident, dacă ar fi avut picioarele 
libere, nu i-ar mai fi rămas decât să iasă cu divanul în 
spinare! 

O apariţie încântătoare se desenă în pragul uşii. Tania! 

Imbrăcată cu o rochie uşoară de vară, ea se apropie de 
divan şi îl sărută uşor pe buze. Prin mătasea subţire, îi simţi 
sânii grei. 

— Cum te simţi în această dimineaţă? Te doare rău 
capul? 

Vocea ei era absolut naturală, ca şi când i-ar fi adus 
micul dejun după o noapte de beţie. 

— Mai şi glumeşti! spuse Malko, acru. 

Tania pufni în râs. 

— Aproape! 

— Dezleagă-mă şi explică-te. 

Ea se aşeză aproape de el, fără să-l desfacă şi începu să-i 
mângâie distrată pieptul cu degetele ei lungi, surâzând. 

— Ştii că-mi placi mult, prinţule Malko? Probabil din 
pricina sângelui tău nobil.... 

— Atunci, dezleagă-mă. 

— Nu pot să te dezleg şi, de altfel, aşa e mult mai bine 
pentru tine... 

— De ce mi-ai jucat farsa asta? Ţi-ai bătut joc de mine! 
Bravo pentru comedia fermecării masculului. M-am 
comportat ca un bărbat de rând! 

Ea se apropie şi îl sărută din nou. 

— N-a fost nici o comedie. Ţi-am spus că îmi placi mult. 
Numai că mi s-a cerut să-ţi întind această cursă. Şi am 
făcut-o, pentru că în acest fel ştiam că n-o să ţi se întâmple 
nimic. De altfel, mâine dimineaţă, când o să te desfac, 
putem pleca cu maşina la Karaj... 

— Ce să facem la Karaj? Poate să mă arunci în lac cu o 
piatră legată de gât? 

— Ce răutăcios eşti! Nu, am o casă la Karaj. Şi cum este 

127 


foarte frumos acolo..! Vom fi liniştii şi nimeni n-o să vină să 
ne deranjeze. Chiar şi o săptămână, dacă vrei. 

— Dar ştii că eşti complet inconştientă? 

— De ce? Nu asta voiai să faci aici cu mine? Sau jucai 
teatru? 

Malko ridică ochii spre cer. Era imposibilă! 

— Bineînţeles că nu. Dar de atunci s-a mai întâmplat 
ceva, închipuieşte-ţi! 

— Ce? 

— S-a întâmplat că mă aflu pe acest pat, legat fedeleş. 
Asta nu era prevăzut în program... 

— Desigur, dar nu eu te-am legat. 

— Nu, te-ai mulţumit doar să mă arunci în gura lupului. 

— Dar ţi-am spus, e spre binele tău. Aveau alte intenţii cu 
tine. Era posibil să te şi omoare. lar eu nu voiam asta. 

— Cine avea asemenea intenţii? Poate amica ta, Setare? 

— De ce mă întrebi, dacă ştii? 

— Aveam unele îndoieli. Dar de ce ai acceptat? 

Dintr-odată Tania izbucni în hohot, absolut natural. 

— Glumeşti, nu? Doar ştii cine este tatăl Setarei! Când el 
solicită un serviciu, trebuie să dai dovadă de bunăvoință. 
Anul trecut, un tip care n-a vrut să se supună, a fost găsit 
bucățele, în munţi. Fusese tăiat cu un fierăstrău electric... 

— Deci a fost premeditată serata noastră? 

— Nu atunci când te-am invitat! Dar, a doua zi, când i-am 
povestit Setarei despre tine, mi-a spus că tatăl ei ar putea fi 
interesat. 

— Şi? 

— A venit el însuşi la mine. Mi-a spus că trebuie să te 
rețin ceva timp aici, că era foarte important şi că nu ţi se va 
face nici un rău. 

— In afara loviturii de la cap. 

Ea îi pipăi cucuiul şi surâse. 

— Nu eşti tu omul care să sufere prea tare din aşa ceva! 
Dacă vrei, mâine o să te fac să uiţi toate astea. 

— Dar până una-alta, dezleagă-mă. Sau, cel puţin, mai 
slăbeşte-mi legăturile, ca să creadă că le-am desfăcut 
singur. Şi n-o să ai necazuri, astfel. 

Ea clătină din cap. 

128 


— Imposibil. Şi oricum, n-ar servi la nimic. L-ai văzut pe 
cel care ţi-a dat să mănânci. Sunt trei, alături. Ei 
supraveghează uşa şi au ordin să tragă în tine, imediat ce 
faci un pas. Şi chiar dacă le-ai scăpa lor, parcul e plin de 
câinii poliţiei, nişte fiare, care te-ar face bucăţi. lar dacă 
ajungi la zid, mai este un post de pază pe stradă, la intrare. 
De cealaltă parte este muntele cu nişte prăpăstii colosale. 
Nu, crede-mă, e mai bine să ai răbdare. N-o să mai dureze 
mult. 

Malko închise ochii, descurajat. Cu siguranţă, fata nu 
minţea.. Khadjar era un tip foarte precaut şi aranjase bine 
lucrurile. Dacă nu reuşea să şi-o facă aliată, era pierdut. 

— Ascultă-mă, spuse el cu o voce foarte dulce. Tu ştii 
cine sunt. 

— Da, doar mi-ai spus, prinţul Malko Linge. 

— Bine, dar ştii cu ce mă ocup? 

— Nu. 

— Nu te-ai întrebat deloc? 

— Ba da, dar bănuiesc să eşti amestecat în politică, din 
moment ce-l cunoşti pe Khadjar. 

— Nu, eu nu fac politică. Tu ştii ce este un agent secret, 
Tania? 

— Adică, un spion? 

— Dacă vrei. Dar nu chiar aşa. Eu lucrez pentru guvernul 
american în serviciul de securitate. Patronul meu, aici, este 
Khadjar. 

— Inţeleg. 

— Bine. Dar ştii că S.U.A. şi Iranul sunt aliaţi? 

Ea izbucni în râs. 

— Bineînţeles. Ştiu că ne daţi destui dolari pentru asta! 

— Perfect. Şi atunci, nu te surprinde faptul că generalul 
Khadjar mă ţine prizonier şi că m-ar putea chiar ucide? 

— Oh, ce să spun, eunu mă pricep la politică! 

— Uite, o să-ţi povestesc despre ce e vorba. Generalul 
Khadjar e un trădător pentru ţara asta. A pus la cale 
asasinarea Şahului pentru a prelua el puterea. Şi asta ar fi 
foarte grav şi pentru ţara mea. 

Fata îl privi cu interes. 

— E chiar adevărat ce spui? 

129 


— Da. Şi fapta asta trebuie împiedicată. 

Ea bătu din palme. 

— Eşti nebun! Dar ar fi extraordinar dacă generalul 
Khadjar ar fi la putere! 

— Pentru ce? 

— Pentru că Setare este una dintre cele mai bune 
prietene ale mele. Aşa că îţi dai seama că aş avea numai de 
câştigat! 

— Dar nu te interesează că îl asasinează pe Şah? 

— Oh, dacă ai ştii tu pe câţi a asasinat Şahul ăsta! Toate 
astea sunt numai politică. Dar aş fi încântată să câştige 
Khadjar. E un bărbat foarte bine! L-ai văzut cu tunica lui 
albă şi decoraţiile la Palatul Gulestan? 

— Tania, îţi baţi joc de mine? 

Ea făcu ochii mari. 

— Absolut deloc. De ce? 

— Eşti complet amorală? 

— Ce înseamnă asta? 

— Nimic. Dezleagă-mă. 

— Nu insista. 

— Mă vor ucide după lovitură. Ştiu prea multe lucruri 
despre ei. Şi o să mă ai pe conştiinţă... 

— Nu, nu o să-i las să o facă. 

— Eşti doar un copil. 

Ea îl sărută. 

— Ei, nu chiar. Şi tu ştii destul de bine... 

— Te rog, măcar să duci un mesaj cuiva. 

— Dar nu am curaj. Khadjar m-ar omori dacă ar afla. Uite, 
până diseară te părăsesc. Mă duc la birou. Dar mâine e 
sărbătoare şi o să stau toată ziua cu tine. 

Şi înainte să mai poată spune ceva, ea se îndepărtă, cu 
inimitabilul ei balans. 

Işi lăsă capul să-i atârne, descurajat. 

Câteva minute mai târziu, iranianul, pe care îl cunoştea 
deja, veni să-i încerce soliditatea legăturilor. Într-adevăr, nu 
voiau să rişte... 

— Vrei să câştigi mulţi bani? întrebă Malko încet, în 
persană. 

Omul îl privi dintr-o parte, interesat. 

130 


—E simplu, continuă Malko. Dezleagă-mi numai 
picioarele. |ţi dau pentru asta 10 000 de turnam. 

lranianul mormăi. 

— Şi generalul o să mă omoare! Nu, mai bine trăiesc 
decât să mor bogat. 

Şi ieşi. Pentru ca un iranian să nu încerce să câştige o 
asemenea sumă, însemna că într-adevăr era mort de frică. 
Nu i se părea deloc încurajator. 

In faţa acestei situaţii fără ieşire, Malko se lăsă pradă 
somnului. În orice caz, era mai bine să aştepte noaptea 
pentru a încerca ceva. Atunci când iranianul va mai veni să-i 
verifice legăturile, ar putea să-l doboare cu o lovitură de 
cap... 

Dacă reuşea, ar fi putut să-i ia arma sau un cuţit din 
buzunar. lar dacă dădea greş, nu avea decât să se aştepte 
la câteva lovituri zdravene. 

Un zgomot de maşină îl trezi. Auzi apoi o conversaţie în 
persană. Nu-i înţelese sensul, dar un lucru era sigur. Una 
dintre voci era a generalului Khadjar. 

Malko închise ochii, prefăcându-se că doarme. După 
câteva minute, pe podea răsunară nişte paşi grei. O mână îl 
zgâlţâi fără milă. Deschise ochii. 

Generalul se afla în picioare, lângă pat, încadrat de două 
gorile cu mutre fioroase. 

— Ce mai faceţi, domnule Linge? 

Intonaţia era la fel de mondenă ca cea a Taniei. 

— AŞ face mult mai bine dacă m-aţi dezlega, răspunse 
sec Malko. Cred că ştiţi foarte bine la ce vă expuneţi 
sechestrând un cetăţean american şi care, pe deasupra, 
mai e şi funcţionar guvernamental? 

Khadjar râse cu voioşie şi scoase din buzunar un pachet 
de ţigări. 

— Domnule Linge, aveţi un pronunţat simţ al umorului. O 
să vă dezleg. În curând. Atunci când n-o să mai riscaţi să 
evadați. 

Tonul nu era prea liniştitor. Malko preferă să nu încerce 
să înţeleagă. 

— Trebuie, mai întâi, să vă felicit pentru perspicacitate, 
dragă domnule. Pentru că, străin fiind în această ţară, v-aţi 

131 


descurcat remarcabil. 

— Mulţumesc. 

— Da şi chiar aţi fost pe punctul de a-mi cauza mari 
neplăceri. Dacă ambasadorul dumneavoastră ar fi fost puţin 
mai inteligent... 

Malko făcu apel la ironie. 

— Şi dacă aţi fi dispus de tehnicieni mai buni. Pentru că, 
în sfârşit, făina aia care făcea „BUM!”, nu era chiar rea 
pentru a-l expedia pe Şah pe lumea cealaltă... 

Khadjar râse forţat. 

— Incă o dată, bravo! E clar că era timpul să vă scoatem 
din circuit! 

— Şi ce o să faceţi cu mine? 

— Păi, o să te ucidem, bineînţeles. 

— Nu sunteţi prea sigur pe dumneavoastră, domnule 
general! 

— Ei, haide, nu mă luaţi drept un copil! O să vă explic de 
ce o să vă ucid. Nu pentru ceea ce aţi aflat. Peste câteva 
zeci de ore voi fi conducătorul legal al acestei ţări. Deci, 
orice aţi putea spune, nu mă va mai atinge. In politică nu 
există răzbunare. Şi apoi, mi-aţi putea indica vreun şef de 
stat din ţările mai tinere, care să nu aibă mâinile pătate cu 
puţin sânge? Altfel, nimeni nu îi ia în serios 

— Deci? 

— Deci, eu sunt un om prudent. Vă sunt duşman. Şi nu e 
bine să laşi un duşman în viaţă, dacă poţi să-l suprimi. 
Numai în felul acesta poţi ajunge la bătrâneţe. Să spunem 
că e o precauţie elementară... Şi apoi, trebuie să vă 
mărturisesc un secret. Imi face plăcere să ucid! 

Şi suspină. 

— Ştiţi foarte bine că, în acest moment, fac o muncă 
administrativă. În urmă cu câţiva ani, am făcut studii 
pasionante de psihologie, interogând eu însumi prizonierii 
politici. Acum, nu mai am timp să cobor în beciuri. Şi apoi, 
fie vorba între noi, cea mai mare parte a oamenilor pe care 
îi omoram sunt nişte imbecili. Şi nu e deloc amuzant să 
omori un imbecil. Rareori mi se întâmplă, ca acum, să 
petrec o oră în mod agreabil. 

— Sunt convins că veţi fi un excelent şef de stat, spuse 


132 


Malko ironic. Dacă vă reuşeşte planul... 

— Ar trebui să meargă, spuse gânditor generalul. O să vă 
povestesc, de altfel, în ce constă. Oricum pentru 
dumneavoastră nu mai are nici o importanţă. Şi apoi, ca la 
poker, aţi plătit ca să vedeţi! 

— Vă rog. 

— Am hotărât să prind doi iepuri dintr-un foc, adică să-i 
elimin, o dată cu Şahul, pe cei care îi sunt devotați. Mă 
gândisem la o puşcă cu lunetă, dar nu avem un trăgător de 
elită şi locurile nu sunt potrivite pentru aşa ceva. In plus, te 
poţi aştepta oricând la o lovitură nereuşită. Pe de altă parte, 
de la atentatul împotriva lui Hitler nu mai cred în bomba 
artizanală. Aşa că m-am hotărât să întrebuinţez mijloace 
radicale. O să-l bombardez pe Majestatea Sa. 

— Să-l bombardaţi? 

— Ei, da şi asta chiar mâine. Pentru că mâine este o mare 
paradă de gimnastică, prezidată de Şah. Desigur că va fi 
bine păzit, dar nu mă deranjează de loc. In momentul în 
care va lua loc la tribună, un mic avion va decola din 
apropierea stadionului, încărcat cu o sută de kilograme de 
dinamită, suficientă pentru a volatiliza întreaga tribună. 
Avionul acesta are o particularitate. Nu are pilot. Nu din 
sentimentalism, fii liniştit, ci pentru că pilotul, în ultima 
clipă, ar putea să fie cuprins de frică. In timp ce un aparat 
nu stă pe gânduri! Avionul meu va fi teleghidat de la un 
post de observaţie. Şi asta datorită serviciilor generalului 
Schalberg, care mi-a împrumutat un excelent tehnician. Am 
făcut deja mai multe încercări şi băiatul ăsta este precis ca 
un ceas. Este capabil să-şi aducă bomba zburătoare la un 
metru de ţintă. Nu are cum să o rateze. Şi chiar dacă ar fi 
reperat acest inocent avion de turism, ceilalţi n-ar mai avea 
timp să intervină. 

— Bănuiesc că nu veţi participa la această splendidă 
demonstraţie... 

— Să spunem că voi întârzia puţin... 

— Şi, bineînţeles, acest atentat, va fi opera mizerabilului 
partid Tudeh... 

— Exact. Dacă vor fi descoperite resturile, se vor afla 
lângă ele nişte manifeste comuniste. Vă daţi seama că, 

133 


după un asemenea atentat, va trebui format un guvern de 
urgenţă, solid, pentru a evita dezordinea în ţară. 

— lar la nevoie, unele triburi v-ar da o mână de ajutor 
pentru a-i lichida pe ultimii partizani ai Şahului... 

— la te uită, şi pe asta o ştiţi? Din nou, bravo! 

Malko voia să aibă conştiinţa împăcată. 

— Spuneţi-mi, domnule general, în ce-i priveşte pe ruşi, 
ei vor şti prea bine că prietenii lor nu au nici un amestec în 
toată povestea... Adică în această schimbare bruscă de 
guvern. Nu vă e teamă că s-ar putea să reacționeze cam 
violent? Nu prea ştiu cum aţi putea face faţă câtorva divizii 
de blindate siberiene! 

Khadjar ridică din umeri. 

— Casa Albă nu ţine să vadă fluturând drapelul sovietic în 
Golful Persic.. lar rapoartele generalului Schalberg îi vor 
informa pe responsabilii americani despre complotul 
comunist care a fost la baza înlăturării Şahului. Aici 
intervine şi dispariţia dumneavoastră. Când nu veţi mai fi, 
nimeni nu-l va mai putea contrazice pe Schalberg! 

— Vă doresc noroc! Şi sper că mă veţi urma curând în 
infern! 

Khadjar surâse, fără să răspundă. Apoi îşi chemă unul 
dintre oameni. li dădu un ordin în persană. Malko înţelese 
sensul şi surâse cu amărăciune. Omul primise ordin să ia 
măsurile prizonierului pentru o groapă...De altfel, se şi 
întoarse cu un metru de tâmplărie şi măsură cu seriozitate, 
înălţimea lui Malko. 

— Am un metru optzeci, spuse Malko şi îmi place să mă 
întind, adăugă el, fără să râdă. 

Apoi îl cuprinse o stranie stare de detaşare. Era total 
neputincios. Atunci, de ce să se mai ridice împotriva sorții? 
Nu-i era prea frică de moarte şi ştia că, în meseria lui, ea 
vine uneori mult mai repede decât te aştepţi. Nu avea rost 
să se umilească, să-l roage pe Khadjar. Era ca şi când ar fi 
încercat să deschidă un tanc cu o pilă de unghii. 

Se gândi cu regret la frumoasa Tania. Dacă Khadjar era 
un om de lume, i-ar fi putut-o oferi ca un ultim cadou. Dar 
Khadjar nu era un om de lume... 

— Domnule Linge, spuse generalul amabil, oamenii mei 


134 


au început să vă sape groapa în parc. Vă rămâne foarte 
puţin timp de trăit. Aveţi vreo dorinţă specială? 

— Da. Să mă lăsaţi singur o oră cu prietena noastră 
comună, Tania. 

Generalul surâse. 

— Imi plac bărbaţii ca dumneata! Am oroare de cei care 
trăiesc precum nişte seniori, dar mor ca nişte câini. Aveţi 
toată stima mea. Voi avea grijă ca resturile dumneavoastră 
să fie, cândva, repatriate. Numai că nu avem timp să mai 
stă de vorbă. 

Cele două gorile se întoarseră, însoţite de un militar în 
uniformă, probabil şoferul generalului. Acesta din urmă se 
apropie şi îşi trase de la centură o baionetă, făcând semn 
celorlalţi să iasă. 

Malko îi privi venind cu baioneta în mână. Ochii de fiară 
ai lui Khadjar străluceau lugubru. Malko le susţinu privirea. 

Generalul se apropie de prizonier şi îi deschise haina. 
Apoi, cu vârful baionetei, sfâşie cămaşa agentului pe vreo 
zece centimetri. Răceala lamei îl făcu pe austriac să se 
înfioare. 

— In tribul meu, pe vremuri, era obiceiul să se împlânte 
un pumnal în inima celui ce era bănuit de a fi invulnerabil. 
Dacă supravieţuia probei, avea dreptul la cele mai înalte 
onoruri...Vă credeţi invulnerabil, prinţule Malko Linge? 

Ţinând baioneta cu ambele mâini, Khadjar îi fixă vârful pe 
pieptul lui Malko, în dreptul inimii şi începu să o înfingă, 
încet. Malko se simţi invadat de o greață puternică şi 
durerea îl arse, dintr-odată. Lama pătrunsese cam doi 
centimetri între coaste. 

El se încordă şi încercă să se zbată. Zadarnic. 

Ţipătul lui se confundă cu zgomotul unei explozii surde. 
Baioneta lui Khadjar păru că-şi ia zborul, lovi peretele şi 
căzu pe pat. Generalul înjură şi îşi duse mâna la centură. 

x 


x x 


— Sus mâinile, generale. Şi nu mai mişcaţi. Malko nu îşi 
crezu urechilor. Era vocea lui Derieux! intoarse capul. 
Belgianul se afla în pragul uşii. In fiecare mână avea câte un 
Colt 38, terminat cu amortizor. 


135 


— Ridicaţi-vă şi întoarceţi-vă cu faţa la perete, ordonă 
Derieux. Şi nu faceţi pe curajosul! 

Rapid, se apropie de pat, apucă baioneta şi tăie legăturile 
lui Malko. 

— Pentru astea, şi Malko arătă cătuşele de la mâini, 
trebuie să găsim cheia. Cum ai ajuns aici? 

— Mai târziu, răspunse Derieux. Cheile trebuie să fie la 
unul dintre tipii care erau alături. Dumneata, îi spuse el 
generalului, ieşi înainte şi mergi încet, altfel... 

Şi ieşi, făcându-i cu ochiul lui Malko. Peste trei secunde 
era înapoi, împingându-l pe general în faţa lui. Intr-o mână 
ţinea un Colt, iar cu cealaltă, îi întinse o legătură de chei. 

— Desfaceţi-le. Şi fără mişcări bruşte. 

Aruncă pe pat cheile. Khadjar ezită o fracțiune de 
secundă, apoi le luă şi pipăi după cătuşe. Chipul lui era 
perfect impasibil. 

Malko se ridică cu un suspin. Niciodată nu se aflase atât 
de aproape de sfârşitul carierei sale! 

— Mergeţi la perete. 

Vocea lui Derieux era rece şi fără pasiune, dar ceilalţi doi 
simţiră că nu ar ezita să tragă. Intinse cea de-a doua armă 
lui Malko. . 

— la-o. Incă n-am ieşit din cuibul ăsta de vipere. Până am 
ajuns aici, a trebuit să lichidez trei potăi. Plus cei doi tipi de 
alături. 

— Atenţie, mai e unul. E în parc, unde îmi sapă groapa. 

Belgianul surâse strâmb. 

— S-ar putea totuşi, să servească la ceva. Să-l aşteptăm. 

II împinseră pe Khadjar într-un colţ. Malko rămase în 
spatele lui, ameninţându-l cu pistolul. Derieux se ascunse 
după uşă. Aşteptarea nu dură prea mult. Auziră paşi şi uşa 
se deschise dintr-o mişcare. 

— Domnule general... 

Dar omul nu-şi mai continuă fraza. Văzuse patul gol. Se 
repezi, trăgându-şi de la centură un pistol. Se auzi un „pluf” 
surd, iar omul se opri ca lovit de trăsnet, prăbuşindu-se 
apoi, pe duşumea. Glonţul lui Derieux îl lovise chiar în 
rinichi. Belgianul mai trase o dată asupra corpului prăbuşit, 
care mai avu o vagă tresărire. Pe cămaşă se desenă o pată 

136 


roşie... 

— Şi iată-i pe cei trei, spuse Derieux. 

— E timpul să o ştergem, spuse Malko. Cine ştie cine ar 
mai putea să apară! 

— Am o idee. Nemernicul ăsta trebuie să fi venit cu 
maşina lui. O să o folosim noi. Chiar dacă reuşim să ieşim 
de aici, n-o să reuşim să ajungem prea departe. Aşa că o să- 
| luăm cu noi. Eu o să fac pe şoferul, iar dumneata o să stai 
în spatele lui. Dacă mişcă, îl aranjezi imediat. Cu armele pe 
care le avem, e o treabă foarte discretă. Inainte! 

— Aţi auzit? întrebă Malko. 

Khadjar ridică din umeri. 

— Sunteţi ridicoli, amândoi. Nu aveţi cum să scăpaţi. ŞI 
dacă mă omorâţi, o să fie şi mai rău. Aici nu e ca în Europa! 
Nu se iese din Iran ca din Elveţia. Ar trebui să o ştiţi, 
domnule Derieux! 

Tăcu o clipă, apoi reluă: 

— Vă dau o ultimă şansă. Daţi-mi armele şi vă promit că 
veţi fi cruţaţi. Veţi fi doar câteva zile sub observaţie. 

— Incetează cu palavrele! i-o tăie Derieux. Plecăm 
împreună. Cred că sunteţi cea mai bună asigurare pe 
viaţă...Numai că eu n-aş da nici o para să recuperez un 
gunoi ca dumneata! 

leşiră toţi trei. Un Chrysler negru era parcat în faţa casei. 
Derieux deschise portiera din spate şi Malko se instală. 
Generalul urcă lângă el, împins cu afecţiune de ţeava 
pistolului lui Derieux. Apoi, acesta se aşeză la volan. 

Maşina greoaie porni încet. În trecere, Malko recunoscu 
terasa pe care flirtase cu Tania. Uriaşa vilă părea pustie. 
Aleea şerpuia într-o pantă uşoară, traversând parcul 
Ajunseră la ieşire. Derieux începu să înjure. 

— Fir-ar a dracului de treabă! Grilajul e închis. Şi mai sunt 
şi paznici. 

— Evident. Ei au sarcina de a-l lăsa pe general să treacă 
fără probleme, spuse Malko. Şi bănuiesc că generalul este 
destul de inteligent ca să nu ne aducă în situaţie de a-l 
ucide. 

Khadjar nu răspunse. 

Chrysler-ul ajunse la grilaj. Derieux opri încet. Un paznic 

137 


în uniformă se apropie cu mitraliera îndreptată spre şofer. 

— Generalul se grăbeşte, mârâi Derieux în persană. 
Deschideţi poarta, idioţilor! 

Omul se opri, surprins. Şi tocmai voia să deschidă gura, 
când Khadjar urlă. 

— Nu deschide! Trage, trage! 

Urmă o secundă de confuzie, în timpul căreia se 
petrecură o mulţime de lucruri. 

Khadjar deschise portiera şi sări din maşină, 
rostogolindu-se la pământ. Soldatul trase piedica armei. 
Derieux încercă să-şi scoată pistolul. Malko trase de două 
ori, în momentul în care soldatul se hotărâse să apese pe 
trăgaci. 

Gloanţele îl loviră în piept şi el căzu. Rafala soldatului 
atinse maşina, pulveriză geamurile şi Derieux scoase un 
țipăt. Malko mai trase o dată, în Khadjar. 

Se auzi un zgomot sec. IÎncărcătorul pistolului era gol. 
Khadjar se ridică şi o luă la fugă prin parc, strigând după 
ajutor. 

Cel de-al doilea paznic ieşi din gheretă. Derieux sprijinise 
surdina pistolului pe geamul spart. Trase de mai multe ori. 
Unul dintre gloanţe îl lovi pe soldat în gât şi îl aruncă la 
pământ. Malko sări din maşină şi deschise grilajul. Urcă 
apoi, din mers, lângă Derieux. 

In momentul acela văzu pata mare de sânge de pe 
cămaşa belgianului. 

— Eşti rănit? 

— Nu e nimic, răspunse Derieux cu o voce înăbuşită. 
Primul tip m-a aranjat. Mi-a înfipt un glonţ în gât. Nici nu pot 
să întorc capul Dar nu cred că este prea grav. 

Pe volan, mâinile lui se albiseră. Durerea îi iradia, încetul 
cu încetul, pe întregul chip. Un glonţ de noua milimetru nu 
prea iertă. 

— Lasă-mă să conduc eu, propuse Malko. 

— Nu, pentru că nu ştii drumul. Trebuie să zburăm ca 
nişte draci ca să nu-i dăm timp lui Khadjar să-şi trimită 
oamenii pe urmele noastre. Noroc că nu au maşini dotate 
cu radio şi sunt cam leneşi din fire! Pe aici nu este decât un 
drum pentru maşini. De partea cealaltă este muntele. 

138 


— Unde vrei să mergem? 

— Să ne ascundem. Inainte de orice. Khadjar o să 
întoarcă oraşul pe dos ca să ne găsească. De preferinţă, 
morţi. 

— Şi încă nu ştii totul! j 

Şi Malko îi povesti rapid ce aflase. In acest timp, Derieux 
conducea ca un nebun, coborând spre Teheran. Trecură 
prin faţa Darbanului şi o luară pe bulevardul Pahlavi. 

— In acest caz, conchise belgianul, e clar că vor trage în 
noi la prima vedere. Pentru Khadjar şi ceilalţi e o problemă 
de viaţă şi de moarte. Am face mai bine să ieşim din ţară, 
înainte să preia el puterea. Pentru că aici suntem terminaţi! 
Cel mai bine ar fi să o ştergem pe la ruşi, prin Marea 
Caspică. La Babolsar ştiu un pescar care face braconaj la 
sturioni. Are o bărcuţă exact cum ne trebuie! Şi cu ruşii ne 
descurcăm noi...Am şi acolo relaţii... 

— Dar nu trebuie să-l lăsăm pe Khadjar să reuşească! 
protestă Malko. Ar fi o catastrofă. 

Derieux îşi reprimă un strigăt de durere. Făcuse, fără să 
vrea, o mişcare bruscă. Şi pentru prima dată, trecu la 
familiarităţi cu Malko. A 

— Bătrâne, tu nu vezi că mă termin sub ochii tăi? In cel 
mai bun caz, nu-mi rămâne decât să dau ortul popii, iar în 
ce te priveşte, toţi copoii din Teheran vor avea deseară 
fotografia ta. Şi poţi să fii sigur că Palatul, Ambasada ta şi 
Hilton-ul sunt deja înţesate cu poliţai, care au ordin să tragă 
în tine înainte să mai apuci să zici un „pâs”. 

Malko nu răspunse. Totul era adevărat. Toată lumea îi va 
crede pe Khadjar şi pe Schalberg. El se afla undeva în afara 
legii. Şi se scufundă în gândurile sale, în timp ce Derieux 
depăşea toate maşinile de pe raza lui. 

Un poliţist îi văzu şi opri circulaţia cu un fluier imperativ, 
apoi îi făcu lui Derieux semn să treacă mai departe. 

— Stăm bine! spuse Derieux. Aştia ştiu maşina, în curând 
ne vor da şi o escortă de motociclişti. Până la morgă! 

Intră pe nişte străduţe întortocheate şi se opri. 

— Trebuie să lăsăm maşina aici, spuse el. E prea 
bătătoare la ochi. Nu mai avem mult de mers pe jos. 

Cobori din maşină şi fu pe punctul de a se prăbuşi. Se 

139 


sprijini de aripa maşinii şi scuipă. 

— Mizerabilul! M-a dat gata! 

Malko îl apucă de braţ. Mâneca era impregnată cu sânge. 
Cu greu se puseră în mişcare. Străduţa se închidea brusc şi 
un miros pestinenţial de gunoi îi ameţi. Derieux lovi de două 
ori, apoi încă de trei ori într-o poartă de lemn. 

Poarta se deschise şi o femeie fără vârstă aruncă o 
privire bănuitoare afară. Văzându-l pe Derieux, deschise 
mai mult. 

— Domnul doctor este acasă? întrebă în persană. 

Ea făcu un semn afirmativ. Cei doi bărbaţi intrară într-o 
încăpere cu pământ pe jos. Nu se afla acolo decât o lampă 
cu gaz aşezată pe o masă care se clătina şi câteva lăzi care 
serveau de scaune. O altă uşă era mascată printr-o perdea. 
Derieux se aşeză pe jos şi se sprijini de perete. 

Aproape în acelaşi moment intră un om adus de spate. 
Fără să se uite la Malko, îngenunche lângă Derieux şi îl 
desfăcu ia cămaşa. Apoi îl palpă la gât şi la torace. 

Derieux strângea din dinţi. Perle de sudoare i se 
scurgeau de pe frunte. 

— E o rană urâtă. Trebuie operată, spuse doctorul încet, 
în franceză. Glonţul a rămas înfipt. Mai jos, e încă bine. 

Mişcă masa din loc şi se lăsă pe vine. Sub masă, la 
adăpost de privirile indiscrete, se afla un inel metalic. Trase 
de el şi ridică o trapă. Văzură un spaţiu copleşit de beznă, în 
care doctorul cobori, servindu-se de o scară. Malko se 
aplecă. Un puternic miros de medicamente îl izbi în faţă. 
Doctorul urca pe scară. 

— Ajutaţi-mă, îi spuse el lui Malko. Trebuie să-l coborâm. 

Amândoi îl susţinură pe belgian în josul scării. Acolo, 
Malko descoperi o încăpere mult mai curată decât prima, 
amenajată ca sală de operaţie, cu o lampă scialitică şi 
tuburi de oxigen. Derieux se întinse pe una dintre cele două 
mese. 

Doctorul luă o seringă şi îi făcu o injecție. 

— Puţină morfină n-o să-ţi facă nici un rău, murmură el. 
Trebuie să te operez, dar am nevoie de antibiotice. 

Urcă din nou. Malko se aşeză lângă belgian. 

— Cine e omul ăsta? Eşti sigur de el? 


140 


— Ca de mine însumi. Este doctorul lui Mossadegh. îl 
detestă pe Khadjar. Pentru capul său se oferă un mare 
premiu. El face avorturi tuturor fetelor de familie bună din 
Teheran şi tuturor femeilor uşoare. Cu el, mă simt în 
siguranţă. 

Morfina începea să-şi facă efectul. Derieux îşi recăpăta 
culorile. Malko profită pentru a-l întreba unele lucruri care îi 
stăteau de mult pe suflet. 

Derieux surâse cu satisfacţie. 

— Spune-mi, cum naiba m-ai scos din ghearele lui 
Khadjar? întrebă S.A.S. 

— N-a fost decât o şansă şi puţin din farmecul tău de 
prinţ. Dimineaţă trecusem pe la hotel. Mi s-a spus că nu te- 
ai întors în timpul nopţii. Ştiam, însă, că trebuia să mergi la 
o recepţie. Imi spusesei chiar numele frumoasei. Şi ce să-ţi 
mai spun. Am câteva prietene care m-au ajutat să o găsesc. 
De dimineaţă am trecut pe la ea, pe la birou. Am întrebat-o 
de tine. Ea mi-a făcut o mie de fiţe şi mi-a povestit câte în 
lună şi în stele, adică, nici mai mult, nici mai puţin, că de la 
ea plecasei devreme, seara. Şi atunci mi-am dat seama că, 
demoazela fiind de faţă, nu aveai cum să te afli la o partidă 
de plăcere... Aşa că, m-am gândit să dau o raită pe la locul 
faptei. Am luat un taxi şi toată mândreţea mea de artilerie. 

Şi-uite aşa, am coborât pe horn. Numai cu potăile din 
parc era să mi se înfunde. Noroc că au venit să-şi arate 
colții pe rând. Chiar începusem să cred că mă aflu pe 
drumul cel bun, când m-am trezit cu un tip înzestrat cu o 
mitralieră, fioros nevoie mare, chiar în faţa mea, dar lângă 
încăperea în care te aflai. 

— Şi ce ai făcut? 

— Aaa... tipul uitase să tragă piedica. Vezi de ce suntem 
mai deştepţi dacă avem surdine la pistoale? N-are nici un 
rost să bagi groaza în toată populaţia... Şi, uite aşa, i-am 
făcut surpriza domnului general... 

In clipa aceea scăriţa trepidă. Doctorul coborî, încărcat cu 
medicamente. 

— Aş vrea să rămâneţi sus în timpul operaţiei, îi spuse lui 
Malko. De fapt şi el preferă acelaşi lucru. 

Urcă şi se aşeză pe o lădiţă. Bătrâna se aşezase pe vine, 

141 


într-un colţ. După ce închiseseră trapa, nici un zgomot nu 
mai răzbătea de jos. 

Peste trei sferturi de oră, doctorul reveni, cu mânecile 
suflecate şi transpiraţia curgându-i pe faţă. 

— Am terminat. O să fie bine. Numai că nu are voie să se 
mişte o săptămână. O să-l ţin aici la mine. Puteţi să mergeţi 
la el. 

Agentul cobori. Derieux fuma o ţigară, pe jumătate gol. 
Umărul stâng îi era bandajat în întregime, iar lângă el se 
afla o tăviţă în formă de rinichi unde zăcea afurisitul de 
glonţ ce era să-l coste viaţa. 

— Doctorul ăsta e un as, spuse Derieux. N-am simţit 
nimic. Doar când va trebui să ies de aici, o să fie niţel mai 
complicat... Pentru mine Iranul... s-a cam dus pe apa 
sâmbetei! Mi se întâmplă acelaşi lucru ca în Egipt! 

Malko îşi îngustă ochii aurii. 

— Dar n-a fost în zadar. O să-mi încerc ultima şansă, 
mâine. O să mă duc la ambasador. 

— Nu cred că eşti zdravăn! Khadjar te-a vopsit deja în 
toate culorile; ai să cazi în plasă ca un fraier... 

— Nu, trebuie să mă duc. Numai eu pot să mai împiedic 
complotul... 

— Treaba ta! N-ai nici o şansă dintr-o mie. Mai bine te-ai 
culca. 

E drept că Malko simţea nevoia să doarmă. 

Puțin mai târziu, bătrâna le aduse tradiționalul 
celokebab. Il mâncară cu degetele şi băură apă dintr-o 
sticlă. 

Apoi, Malko se întinse îmbrăcat pe unul dintre paturi şi 
adormi. Ziua care urma, avea să fie pentru el una dintre 
cele mai lungi. 


Capitolul XII 


Ştia acum ce sentimente şi angoase tălăzuiesc în sufletul 
142 


unui om urmărit. Mai întâi, se simţea cu desăvârşire 
murdar. Trecând prin faţa unui vânzător de covoare de pe 
bulevardul Ferdowsi, se privi într-o oglindă. Barba crescuse 
şi îl făcea să semene cu un iranian obişnuit. 

E drept că ascunzătoarea lui Derieux era lipsită de 
confort modern. 

Negustorul, intrigat de contemplarea vitrinei sale, ieşi şi îl 
invită să-i vadă marfa. Malko o porni din nou. 

Nu se simţea prea liniştit pe stradă, întrucât erau prea 
puţini europeni. Era limpede că generalul îşi lansase toţi 
zbirii pe urmele lui, un blond atât de uşor de reperat... 

Chiar pe lângă el trecu un jeep al poliţiei, cu patru copoi 
înarmaţi până în dinţi. Dar nu-i aruncară nici o privire. 

La intersecţia Fersowsi cu Shah Reza fâlfâiau banderole 
gigantice cu sloganuri pentru celebrarea celei de-a 47-a 
aniversări a Şahului, care invita populaţia pe marele stadion 
Asradieh, după-amiază, la o mare paradă de gimnastică. 

Malko simţi că vede stele verzi. 

Aveau de gând să-i facă de petrecanie Şahului chiar sub 
ochii lui. lar el era incapabil să mişte un deget! Fără îndoială 
că Schalberg şi Khadjar îşi frecau mâinile fericiţi. Ce putea 
să-i mai oprească? 

Planul lor era o culme a tehnicii. lar Schalberg era un 
tehnician prea bun ca să fi lăsat ceva la voia întâmplării... 

Cu o sută de kilograme de T.N.T., Şahul nu putea rămâne 
decât amintire, laolaltă cu cei care îi ţineau companie. 

După aceea, preluarea puterii nu era decât un lucru 
foarte simplu, aproape copilăresc. In ce-l priveşte pe Malko, 
nu era deloc greu să i se întâmple un accident, înainte de 
ieşirea din ţară. Ceva de genul santinelei cu degetul prea 
sprinţar pe trăgaci, sau o tentativă de evadare. Apoi, urmau 
scuzele faţă de guvernul american... 

Malko surâse cu tristeţe. Niciodată nu s-a declarat un 
război pentru a răzbuna un spion! E mai profitabil un reproş 
politicos! 

II enerva ideea să moară în ţara asta îndepărtată, fără 
ştirea celor dragi! Trebuia să încerce ceva. Pe bulevardul 
acela, lipsit de maşină, singur şi dezarmat, nu se simţea 
tocmai în largul lui! 

143 


Îşi privi ceasul. Era ora prânzului. Parada începea în jurul 
orei două. Atentatul era pregătit pentru începutul paradei, 
cu siguranţă înainte de două şi jumătate. 

li rămâneau, deci, o sută douăzeci de minute pentru a-l 
salva pe Şah. 

li veni ideea să fure o maşină. Măcar să aibă un mijloc de 
transport. Dar confruntat cu dificultăţile imediate, îşi regăsi 
simţul moral. In spatele lui, la o sută de metri, se afla Park 
Hotel. Malko se întoarse din drum şi intră în curtea acestuia. 
Erau acolo vreo zece maşini de închiriat, cu şoferi care 
moţăiau la volan. 

Era o zi de sărbătoare, iar oamenii de afaceri ai hotelului 
erau şi ei în zi de repaus. Malko observă un Chevrolet 
negru, destul de nou, care părea în stare de multe peripeții. 

x 


x x 


Intră în hotel şi se îndreptă spre bar. Nu era nimeni. 
Revenind la recepţie, o rugă pe telefonista dolofană şi 
zâmbitoare să-i dea legătura la reşedinţa ambasadorului 
Statelor Unite. Cabina era în faţa recepţiei. 

Malko intră şi închise bine uşa. li răspunse o voce în 
persană.  Austriacul ceru să vorbească personal cu 
diplomatul. Servitorul se duse să întrebe şi se întoarse după 
câteva clipe. 

— Excelenţa sa vine imediat. 

Malko aşteptă, cu inima bătându-i puternic. 

— Kiljoy la telefon, se prezentă ambasadorul. 

— Sunt S.A.S., Malko Linge, excelenţă. Trebuie să vă 
vorbesc imediat. 

Ambasadorul suspină plictisit. 

— Uite ce e, omule! Peste cinci minute plec la recepţia 
oficială a Şahului. Nu am timp acum. Ştiu că te-ai băgat într- 
o chestie oribilă, dar numai din vina dumitale. Generalul 
Khadjar a lansat un mandat de arestare pentru dumneata. 
Se pare că aţi încercat, împreună cu un tip ştiut ca 
mercenar, care este şi el căutat, să-l asasinați. Asta e 
nebunie curată! Mai bine te-ai preda şi-o să văd eu ce pot 
face, după aceea... 

Malko încercă să se stăpânească. 

144 


— Excelenţă, lucrurile au fost puţin invers. Khadjar a vrut 
să mă asasineze. V-am spus sau nu că mă aflu aici în 
misiune secretă pentru Preşedintele Statelor Unite? 

Ultimele cuvinte aproape le răcnise. 

— Este adevărat, recunoscu ambasadorul, dar... 

— V-am arătat, sau nu, scrisoarea mea de acreditare? 

— Da. 

— Bine. Hârtia aceea îmi dă dreptul să folosesc serviciile 
oricărui funcționar al guvernului american. Şi 
dumneavoastră sunteţi unul dintre aceştia. 

— De acord, numai că nu vă pot sustrage legilor acestei 
ţări. Mai ales faţă de generalul Khadjar, unul dintre prietenii 
noştri cei mai siguri. 

Malko înţelese că n-o să ajungă la nici un rezultat în felul 
acesta. Era clară intervenţia lui Schalberg. 

— Să nu discutăm în acest momentul aspectul. Vă cer, se 
corectă, vă ordon, în numele Preşedintelui Statelor Unite, să 
luaţi imediat legătura cu Şahul şi să-l avertizaţi că va fi ţinta 
unui atentat, în maximum o oră. 

— Un atentat? Sub ce formă? Şahul e mai bine păzit 
decât Preşedintele nostru... 

— Sub o formă care va reuşi; nu vă pot spune mai mult 
acum. 

Malko nu voia să-l pună în alertă pe Khadjar. Bătrânul 
general, cuprins de panică, era în stare să amâne 
atentatul... 

Şi atunci, totul se ducea de râpă! Pe Malko îl expulzau, 
iar ei reîncepeau peste o lună. 

— Uite ce e, spuse ambasadorul. Mi-ai vorbit deja despre 
asta. Şi eu nu pun la îndoială în ce calitate o faci. Darnu e 
pentru prima dată când un agent de informaţii cade pe o 
pistă falsă. Am discutat despre toate astea, în urmă cu mai 
puţin de două zile, cu generalul Schalberg, care conduce 
C.I.A. aici de doisprezece ani. El mi-a confirmat că toate 
aceste rumori de complot, de atentat, sunt numai bârfe 
lansate de prietenii noştri ruşi. Schalberg nu e un tâmpit, 
ştie bine lucrurile astea. Şi, în plus, este foarte ataşat de 
generalul Khadjar, care este la curent cu tot ce se întâmplă 
în ţară. Cu aceşti doi oameni, eu mă simt perfect liniştit. Te- 


145 


ai lăsat intoxicat de comunişti. Schalberg mi-a spus. N-o să 
mă fac ridicol în ochii Şahului, anunţându-l o chestie de care 
o să râdă, cu siguranţă. Şi peste un deceniu ar fi o poantă 
bună pentru petreceri... 

Malko fierbea. 

— Excelenţă, ce aţi spune de un post la Ulan-Bator, în 
Mongolia, de pildă? 

— De ce tocmai acolo? 

— Pentru că este exact ceea ce meritaţi. Şi dacă o să mai 
fiu în viaţă deseară, acolo o să vă expediez! 

Şi cu aceste cuvinte răzbunătoare, închise telefonul. 
Pierdea şi această şansă! 

Telefonista dolofană îl privea surâzând. Atunci, îi veni o 
idee. 

— Aş vrea să telefonez în America, anunţă el. 

— În America? Trebuie să întreb la poştă la ce ore avem 
circuite. 

Se aplecă deasupra pupitrului telefonic şi începu o lungă 
discuţie cu colega de la centrală. Se întoarse apoi spre 
Malko. 

— Astăzi nu avem circuite. Dar nu e prea sigur. Legăturile 
nu sunt prea bune în acest moment. 

Malko ridică din umeri, descurajat. 

— Păcat. Mulţumesc, totuşi. 

Dacă ar fi putut lua legătura cu Washingtonul, ar fi putut, 
cu o şansă la un milion, să ajungă la Şah. 

leşi în hol. Chevrolet-ul era tot acolo. Se îndreptă spre el. 
Şoferul, numai zâmbete, ieşi să-l întâmpine. 

— Aş vrea să închiriez maşina dumitale, spuse Malko. 
Merge bine? 

Omul îl asigură că da şi se urcă la volan, punând motorul 
în mişcare, ca să-l audă clientul. 

— Bine, du-te şi ia-mi bagajele de la portar. 

Omul se grăbi spre hotel. Malko îl lăsă să intre, deschise 
portiera şi se instală la volan. Cheile erau în contact. Nu 
trebui decât să învârtească. 

Şoferul ieşi din hotel, în momentul în care Malko intra pe 
bulevardul Ferdowsi, salutat de portar. După o clipă de 
stupoare, şoferul o luă la fugă urlând după maşina lui... 

146 


Ceilalţi clienţi priveau stupefiaţi. Se văzuseră multe la 
Hotel Park, dar niciodată un client care să fure o maşină. 

Malko traversă Shah Reza. Nu-l urmărea nimeni. Mizase, 
oricum, pe lenea iranienilor. Evident că nefericitul şofer va 
comunica la poliţie numărul maşinii. Dar până se puneau ei 
în mişcare, mai trecea o vreme. Circulaţia era fluidă. Malko 
urcă bulevardul spre Chimran şi ajunse la strada Soraya în 
zece minute. 

Străduindu-se să aibă un aer cât mai natural, trecu încet 
prin faţa vilei. Observă în retrovizor o maşină mare, neagră, 
parcată pe locul unui şantier, chiar în faţa vilei lui Derieux. 
Mai mulţi oameni erau înăuntru. 

Se stăpâni cu greu să nu accelereze. Dar ceilalţi nu-l 
urmăreau. Parcurse mai multe străzi foarte repede şi cobori 
în apropiere de Tachte Jamshid. Opri maşina în faţa unei 
mici băcănii şi intră. 

— Unde aveţi un telefon? îl întrebă pe bătrânul iranian 
aşezat pe o ladă, în spatele tejghelei. 

Omul îi arătă cu degetul aparatul aşezat pe un vraf ce 
cutii de conserve. Formă numărul belgianului. Soneria 
răsună de mai multe ori. Tocmai voia să închidă, când 
răspunse o voce în persană. 

— Baleh? 

— Haroye Derieux? întrebă Malko în persană. 

— Nu este aici. Cine întreabă? 

Nu avea rost să mai insiste. Era un poliţai. Malko închise 
încet, dădu zece riali băcanului şi plecă. 

Nu putea să facă mare lucru. Ca să nu atragă atenţia, se 
aşeză pe bancheta din spate, ca şi când şi-ar fi aşteptat 
şoferul. Era ora unu. Peste şaizeci de minute, Şahul avea să 
sosească la stadion, în Rolls-ul lui blindat. Malko îşi 
frământa mintea, gândindu-se la ce ar putea face. 

Dacă ar reuşi să ajungă până la Şah, acesta îl va asculta 
cu siguranţă. Nu poţi conduce o ţară ca Iranul timp de 
douăzeci de ani, fără să ai un al şaselea simţ, care să-ţi 
semnaleze pericolul. Numai că trebuia să ajungă la Şah. 
După ce ar fi intrat pe stadion, nici nu mai putea fi vorba să 
umble nestingherit. Oamenii lui Khadjar vor fi peste tot şi 
plini de zel, vor fi fericiţi să împuşte un individ care încearcă 

147 


să se apropie de suveranul lor. Şi toată lumea ar fi 
mulţumită... 

Un singur lucru i se părea posibil. Să-l intercepteze pe 
Şah înainte de a ajunge la stadion. Să mimeze' un accident, 
repezindu-se cu maşina lui în Rolls-ul Şahului. Dacă reuşea 
să ajungă la suveran, înainte ca garda să reacționeze, putea 
să reuşească. Din nou o şansă la un milion! 

Malko se urcă din nou la volan şi se îndreptă spre 
Saadabad, Palatul de Vară. Era tot pe drumul spre Chimran 
şi erau şanse puternice ca Şahul să iasă pe poarta 
principală spre Darband. 

Când Malko ajunse acolo, totul era liniştit şi pustiu. Două 
santinele înarmate patrulau prin faţa grilajului. Mai erau 
câţiva într-o gheretă. Cobori din nou, ca să verifice cealaltă 
intrare. Şi acolo era un calm desăvârşit. Se întoarse în mica 
piaţetă şi parcă în faţa hotelului, ca şi când ar fi aşteptat pe 
cineva. Drumul se sfârşea acolo. Dincolo de el începea 
muntele. Timpul era splendid şi răcoros. Erau la 1600 de 
metri altitudine. 

Tolănit pe banchetă, Malko îşi făcea o mie de gânduri 
negre. Ştia că planul său nu avea decât o şansă minimă să 
reuşească. Şi dacă era ucis în timp ce încerca să-l prevină 
pe Şah, onoarea îi era salvată! Bineînţeles că nimeni n-o să 
mai termine vreodată castelul familiei Linge. Dar, oricum, el 
n-o să mai ştie de nimic! j 

Era unu şi un sfert. Timpul trecea repede. li era foame, 
dar nu îndrăznea să meargă la hotel Darband să mănânce 
ceva. Putea-fi foarte uşor reperat. 

Cu munţii aceia lipsiţi de vegetaţie în jurul lui, se simţea 
parcă la capătul lumii. Şi chiar că era... 

Să-ţi trebuiască două zile să dai un telefon la 
Washington... 

Verifică pistolul „Colt” pe care i-l dăduse Derieux. Surdina 
o avea în buzunar. Oţelul închis la culoare lucea în lumina 
soarelui. Era acum singurul lui aliat. Probabil că oamenii lui 
Khadjar îşi făceau de lucru, chiar în acel moment, în jurul 
emiţătorului radio. Şi un mic avion, încărcat cu dinamită, 
aştepta undeva, pe o câmpie. Era suficient să i se comande 
de la distanţă elicea... 

148 


Moartea Şahului ar avea consecinţe incalculabile. 

Ruşii nu-l vor lăsa pe Khadjar să pună mâna pe putere. 
Tudeh-ul nu era destul de puternic. Rămânea intervenţia 
directă: tancurile „roşii” puteau ajunge la Teheran în patru 
ore, venind pe noul drum strategic dinspre nord. După care, 
orice era posibil. Armata iraniană nu avea nici o putere în 
faţa esticilor comunişti. 

Malko înjură încet; înţelesese de ce Preşedintele ţinuse 
să-i vorbească personal despre această misiune.. 

Acum se afla la faţa locului, fără nici o speranţă şi la fel 
de neputincios ca un copil. 

Un zgomot de motor îl smulse din starea de amorţire. 
Puse şi el motorul în funcţiune. Patru motociclişti ieşiră din 
spatele grilajului şi se opriră în piaţeta din faţa parcului. 
Şahul trebuia să iasă. 

Era singurul loc unde îi putea atinge, după aceea maşina 
regală ar fi mers prea repede. 

Malko înaintă puţin. Era la vreo cincizeci de metri de 
poliţişti. Ei nici nu îl priviră. O altă maşină ieşi pe poartă, un 
Chrysler albastru cu două antene lungi. Se opri în spatele 
motocicliştilor. 

Deodată, Malko văzu şi Rolls-ul. Venea încet pe aleea 
centrală, dinspre Saadabad. Geamurile fumurii nu lăsau să 
se vadă în interior. In afara şoferului, trebuiau să fie 
înăuntru Şahul şi împărăteasa. 

Maşina blindată îi proteja foarte bine. 

Motocicliştii porniră încet. Malko băgă într-a-ntâia şi 
începu să dea drumul ambreiajului. Avea foarte puţin timp 
ca să acţioneze. Trebuia să lovească Rolls-ul în faţă, înainte 
să prindă viteză. S-ar putea să fie considerat drept un 
accident. După care, va încerca să vorbească cu Şahul. 

Rolls-ul trecu de poartă. Chevrolet-ul i-o luă înainte. 
Malko îşi simţea gâtul uscat. Incă nu îl văzuse nimeni. 
Deodată, un motociclist întoarse capul spre el. Descriind o 
curbă graţioasă, el veni de-a curmezişul drumului şi blocă 
trecerea. Omul nu părea neliniştit. Işi imagina că şoferul nu 
recunoscuse maşina Şahului. 

Malko putea să-l răstoarne cu uşurinţă şi să lovească 
Rolls-ul care venea acum spre el. Dar ceva îl opri. Nu putea 

149 


să rişte să-l ucidă cu sânge rece pe amărâtul acela... 

In asemenea condiţii nu mai avea cum să ajungă la Şah. 
Imediat ce poliţiştii din escortă aveau să simtă ceva 
neobişnuit, ar fi tras şi explicaţiile ar fi venit la urmă. 

Maşina regelui trecu încet, la zece metri de Malko. Văzu 
silueta Şahului şi a împărătesei, lângă el. in spate, alte trei 
maşini încărcate cu poliţişti încheiau cortegiul. 

Era prea târziu! Maşinile porniseră în viteză, cu sirenele 
urlând. 

Malko suspină. Acum, doar dacă se întâmpla o minune, 


Şahul mai putea fi salvat. 
x 


x x 


S.A.S. porni şi el spre Teheran. Acum totul îi părea lipsit 
de importanţă. Poliţia urma să-l aresteze pentru furtul 
maşinii. Pe marginea drumului două femei îi făcură semne, 
luându-l drept taxi. Îl depăşiră două autobuze încărcate cu 
bărbaţi care mergeau la parada de gimnastică. Se simţi 
îngrozitor. Cerul strălucitor de albastru parcă îşi bătea joc 
de el. In momentul acela, mii de oameni profitau de viaţă, 
fără nici o grijă. Ca să se distreze, urmări un punct de pe 
cer, care se făcea tot mai mare. Mergea foarte încet acum, 
lăsându-se depăşit de toate maşinile. 

Punctul creştea. Era un avion care se pregătea să 
aterizeze la Mehrabad. Zbura foarte jos. Distinse imediat 
cele patru motoare şi semnele de identificare. Era un DE 8 
al Panamerican. Graţios, avionul mai făcu un viraj şi se 
îndreptă spre terenul de aterizare, pierzând altitudine. 
Trupul avionului strălucea în soare. 

— Fir-ar să fie! 

Malko înjură cu voce tare şi frână cu brutalitate. Un taxi 
reuşi să-l ocolească, iar şoferul îi aruncă un torent de 
insulte. Oprit pe marginea drumului, Malko privea fix 
enormul DE 8 care se îndrepta spre sud. Probabil ca 
Hildegarde era la bord. 

Şi, deodată, îi veni o idee nebunească, ceva de coşmar... 
Dar care putea să reuşească. Nu trebuia să piardă nici un 
minut 

Porni ca un nebun, într-un scrâşnet de cauciucuri. 


150 


Bulevardul cobora în pantă dulce până în centrul oraşului. 
Circulaţia era destul de rarefiată. Chevrolet-ul îi dovedi că 
mai avea ceva forţă. Ţâşni înainte ca un Ferrari. Crispat pe 
volan, Malko nici nu mai vedea pietonii înnebuniţi de frică. 

Trebuia să ajungă la Mehrabad într-un sfert de oră. 
Depăşi pe sens invers o coloană de maşini oprite la 
intersecţia unui bulevard periferic şi trecu pe roşu, pe sub 
nasul unui poliţist aflat în cutiuţa lui de sticlă. In felul acesta 
reuşea să evite centrul aglomerat şi semafoarele. 

Îşi regăsise sângele rece şi întreaga stăpânire de sine. O 
luă pe drumul spre Mehrabad, trecând prin dreptul unui 
panou publicitar al Air France „Paris-5 000 km”. 

Mai avea opt kilometri până la aeroport. li parcurse în 
cinci minute. Pe şosea era pustiu. Clădirile aeroportului se 
vedeau aproape. Ajungând în faţa aerogării, o luă la stânga 
şi ajunse chiar la intrarea pe pistă. O portiţă specială 
permitea accesul. Era păzită de o santinelă. Omul nu reuşi 
decât să facă un salt într-o parte, ca să nu fie strivit. 
Chevrolet-ul trecu prin faţa lui cu o sută la oră. 

Malko ajunse în faţa terenului de aterizare. Simţi că-i sare 
inima. Avionul era acolo, descărcând călătorii. Sub aripi i se 
instalau cisternele de alimentare. Se descărcau şi bagajele. 

Chevrolet-ul se opri în faţa pasarelei, în partea din faţă a 
avionului. De acolo nu cobora nimeni. Erau locurile 
rezervate pentru clasa întâi. Din două salturi, Malko se urcă 
în avion, dar, orbit de soare, nu distinse nimic în prima 
clipă. 

— Malko! 

Era vocea Hildegardei. Ea apăru dintr-o cabină şi îi sări 
de gât. 

— Ce faci aici? Cum ai reuşit să intri? 

— Unde este comandantul? 

Malko pusese întrebarea pe un asemenea ton, încât 
Hildegarde îl privi îngrozită. 

— Dar... ce s-a întâmplat? 

— Nu-ţi pot explica acum. Condu-mă la comandant şi 
prezintă-mă. 

— Este în carlingă, pentru controlul aterizării. Aşteaptă o 
clipă. 

151 


Fără să mai răspundă, Malko deschise uşa pe care scria 
„Echipaj”. Era hotărât să joace ultima carte. 

Comandantul fuma o ţigară, în timp ce secundul termina 
de comunicat turnului de control datele aterizării. Luându-l 
pe Malko drept un călător care vrea să arunce o privire 
asupra instrumentelor de zbor, comandantul îi surâse 
amabil. Malko se apropie. 

— Sunteţi comandantul avionului? 

— Da. 

Pilotul era puţin surprins, dar continua să surâdă. 

— Permiteţi-mi să mă prezint. Prinţul Malko Linge, de la 
C.I.A. 

De astă dată, comandantul tresări. Îl privi pe Malko cu 
atenție. Malko îi întinse o hârtie. 

— Citiţi, vă rog. 

Era scrisoarea de acreditare oferită de Preşedinte. Chipul 
comandantului se întunecă uşor. Malko îl observa. Avea un 
cap de scandalagiu, cu trăsăturile foarte marcate ale unui 
om de cincizeci de ani, cu o mină deschisă, inteligentă. 
Probabil, un fost pilot militar. 

— Ei bine, domnule Linge, cu ce vă pot fi de folos? 

Malko îşi reveni. 

— Să decolaţi imediat, după ce ultimul pasager va fi 
coborât. 

— Să decolez? 

— Da şi nu păstraţi decât echipajul tehnic. S-ar putea să 
existe riscuri... 

De data asta pilotul îl privi neliniştit. 

„Mă crede nebun”, gândi Malko. 

— Vă daţi seama ce-mi cereţi? Răspund de avionul 
acesta în faţa companiei mele. Şi, în plus, credeţi că pot să 
decolez când vreau, fără să avertizez turnul de control 
iranian? Nu am planurile de zbor ale altor companii şi nu ţin 
să provoc o catastrofă! 

— Dacă le-aţi cere autorizaţia, iranienii v-ar refuza? 

— Cu siguranţă. 

— Deci, trebuie să ne lipsim de ea, domnule comandant. 

Pilotul, din ce în ce mai surprins, clătină din cap. . 

— Nu pot face ceea ce-mi cereţi. E prea grav. Imi risc 

152 


viaţa, cariera şi pot să provoc şi o catastrofă. Imposibil. Nici 
nu ştiu cine sunteţi şi ce vreţi de la mine! Măcar de aş avea 
pe cineva să mă acopere... 

Lui Malko i se păru că simte ceva în vocea americanului, 
îl privi, dar chipul îi era impasibil. Copilotul asculta 
conversaţia supraveghind luminiţele indicatoarelor 
rezervoarelor de kerosen care se umpleau. 
Radiotelegrafistul nota cifre pe o hartă. Avionul uriaş se 
golise complet. Femeile de serviciu iraniene urcaseră la 
bord pentru curăţenie. 

Malko îşi privi ceasul. Era două şi cinci. 

— Domnule comandant, o să vă ofer garanţia pe care o 
cereţi. 

Desfăcându-şi haina, scoase Coltul, înşurubă surdina, 
trase piedica şi îl îndreptă spre echipaj. 

— Vă ordon să decolaţi, spuse el calm. Dacă nu, vă ucid 
în zece secunde şi îl voi omori şi pe copilot dacă refuză. Îmi 
pare rău că trebuie să folosesc această măsură, dar este un 
caz de forţă majoră. 

Urmă un moment de linişte, întrerupt de comandant. 

— In aceste condiţii, nu mai am nimic de spus. Veţi purta 
întreaga răspundere pentru ceea ce se întâmplă. Sunteţi 
amabil să-mi spuneţi măcar ce trebuie să facem? 

— După ce decolaţi. 

— După cum vedeţi suntem gata. Ce trebuie să fac? 

— Aveţi destul combustibil pentru o oră? 

— Desigur. 

— Atunci opriţi alimentarea imediat şi puneţi reactoarele 
în funcţiune. 

Malko păstra pistolul în mână. Dar ştia că nu o să aibă 
nevoie de el. Americanul îl crezuse pe cuvânt. Altfel, nu ar fi 
cedat atât de uşor. 

— Ce comunic turnului de control? întrebă pilotul. 

— Nimic. 

— Vor întreba de ce decolez acum, fără pasageri. 

— Nu le spune că decolezi. Povesteşte-le de o testare a 
frânelor pe pistă. 

— Frank, coboară şi spune-le tipilor să desfacă cisternele. 
Şi anunţă grupul electrogen că vom pune reactoarele în 


153 


mers şi vom porni. 

Se întoarse spre Malko. 

— Aveţi noroc că mecanicii noştri nu au găsit nici o 
problemă la motoare. Dacă totul merge bine, putem să 
decolăm peste cinci minute. 

Copilotul ieşise. Malko îi vedea discutând cu înflăcărare. 
Cei de la alimentare desfăcură conductele. Tipul de la 
grupul electrogen stătu puţin pe gânduri, apoi ridică degetul 
mare în semn de aprobare. De altfel, în clipa aceea atenţia 
generală era îndreptată spre un aparat al companiei BOAC, 
aparat ce tocmai aterizase. Nimeni nu se mai ocupa de DC 
8. 


x 
x x 


Malko îl privi pe comandant verificând parametrii 
decolării. Cele două camioane-cisternă se îndepărtau încet. 
Copilotul se urcă la bord şi, în trecere, ordonă femeilor de 
serviciu să coboare, spre marea lor încântare. Inchise în 
spatele lui uşa etanşă, apoi se aşeză la locul lui. Făcu unele 
verificări, apoi se adresă comandantului de bord. 

— Suntem gata, domnule comandant. 

— Bine, dă-i drumul la primul. 

Reactorul exterior din stânga se puse în mişcare. 

— Al doilea. 

Peste puţin timp toate cele patru reactoare torceau cu 
zgomotul caracteristic. Beculeţele roşii şi verzi clipeau pe 
tabloul de bord. Echipa grupului electrogen, tractată de un 
mic electrocar, se îndepărta de pe pistă. A 

Malko îşi pusese din nou pistolul la centură. Işi impusese 
să nu se uite la ceas până ce avionul nu-şi lua zborul. Totul 
părea în regulă. 

Deodată, radioul prinse viaţă şi o voce întrebă în engleză: 

— Aici turnul de control. N-BHGE, ce se întâmplă? De ce 
puneţi în mişcare reactoarele? 

Comandantul apucă microfonul din faţa lui: 

— Aici N-BHGE. Cer autorizaţia de a face o încercare de 
rulare pe pistă. Am probleme la frânele de aterizare. 

Urmă o mică pauză, apoi radioul se însufleţi din nou. 

— Se acordă autorizaţie, N-BHGE. Dar rămâneţi pe pista 

154 


pe care sunteţi. 

— O.K. Am înţeles. 

Comandantul dădu drumul frânelor. Greoiul DC 8 se puse 
în mişcare încet şi rulă pe calea de aterizare. 

— Aţi auzit? strigă comandantul. Ne-a ordonat să 
rămânem pe pista de rulare, în afara pistei de zbor. 

— Ştiu. Dar îşi vor da seama prea târziu de ce vrem să 
facem. Pista de rulaj se termină chiar în pista de zbor? 

— Da. 

— Atunci, înainte. 

DC 8 rula acum cu viteză pe pista cimentată. Aerogara se 
îndepărta. Malko, în picioare în spatele comandantului, 
supraveghea zborul. Radioul continua să băzâie. 

— Inchideţi radioul, ordonă Malko. 

Docil, pilotul cobori o manetă şi sunetul încetă. DC 8 
ajunse la încrucişarea cu pista de zbor. Comandantul frână 
şi se întoarse spre Malko. 

— Şi acum? 

— Puteţi zbura fără punct fix, nu-i aşa? Deci, viraj la 45 
de grade şi înainte! 

Comandantul nu răspunse şi cobori toate cele patru 
manete de decolare. Avionul începu să trepideze, reţinut de 
frâne. Radiofonistul scoase un strigăt. 

— Domnule comandant, priviţi! 

Se uită şi Malko. În faţa lor venea cu toată viteza un jeep, 
în sens invers parcursului de decolare. Tăcerea radioului îi 
surprinse pe cei de la postul de control, care se 
neliniştiseră. 

— Ai timp, urlă Malko. 

— E riscant. Dacă accelerează? 

— Treaba lor! Decolează scurt. 

Scoase din nou Coltul şi îl mişca ameninţător. Nu era 
momentul să se dea bătut. 

Intr-un muget de reactoare, avionul uriaş zvâcni. Din 
faţă, jeep-ul se vedea încă mic, dar aparatul se apropia de 
el cu 250 de kilometri la oră. 

— ÎI facem praf...urlă comandantul. 

— Dă-i înainte! 

Acum jeep-ul mergea chiar pe mijlocul pistei. Se vedeau 

155 


în el oameni care gesticulau 

— Dacă se aşează de-a curmezişul, ne-a luat dracul pe 
toţi, ţipă comandantul. 

DC 8 rula din ce în ce mai repede. Jeep-ul era la 400 de 
metri, apoi la 300, 200... 

Malko îşi încleştă maxilarele. 

— Cât îţi mai trebuie ca să decolezi? urlă Malko. 

— 6000 de metri. 

Era clar că aveau să se ciocnească cu maşina, care 
venea turbată spre ei. Malko simţi că i se întoarce stomacul 
pe dos. Mai rămâneau zece secunde până la şocul ce avea 
să-i pulverizeze pe toţi. 

— Putere maximă! 

Comandantul răcnise. Şi, în acelaşi timp, trăsese cu 
ambele mâini maneta din faţa lui. DC 8 îşi ridică nasul 
grațios, iar jeep-ul trecu pe sub fuselaj, cu iranienii care 


gesticulau. 
x 


x x 


Avionul urca într-un unghi extrem de extravagant. În 
spatele lor, pista se îndepărta ce repeziciune. Malko respiră 
uşurat. 

Comandantul şi copilotul îşi vedeau de treabă, ridicând 
trenul de aterizare şi reglând reactoarele la regimul de 
croazieră. Traversară primii nori şi aparatul îşi micşoră 
unghiul de zbor. 

Comandantul se întoarse spre Malko. 

— Am avut noroc că avionul era gol. Dar în viaţa mea nu 
l-am smuls de pe pistă aşa se scurt. Numai că peste câteva 
minute o să avem un avion de vânătoare pe urmele 
noastre. Radarele ne reperează urgent. 

— Nu vor îndrăzni să doboare un avion civil american, 
chiar dacă a decolat fără autorizaţie! 

— Nu, dar ne vor forţa să aterizăm. 

— Până atunci se pot întâmpla o mulţime de lucruri. 

Comandantul îşi împinse scaunul în spate. 

— Acum ce trebuie să fac? Doar nu m-aţi forţat să 
decolez pentru un botez al aerului! 

— La ce altitudine minimă puteţi zbura? 


156 


— La două sute de metri, dar e riscant. Nu putem să 
prelungim prea mult distracţia. 

— Cu cât zburăm? 

— 300-350 la oră. 

— Aveţi posibilităţi de manevră suficiente? 

— Foarte puţin. Doar viraje la 20 de grade. 

— Domnule comandant, aţi fost în război? 

— Da. De ce? 

— Unde? 

— In Europa, pe bombardiere. 

— Vă amintiţi de „VI”, bombele zburătoare nemţeşti? 

— Sigur că da. 

— Şi ştiţi cum făceau piloţii de vânătoare englezi să le 
oprească pe cele care reuşeau să treacă de baraje? 

— Nu, nu-mi amintesc. Dar unde naiba vreţi să ajungeţi? 

— lată cum se întâmpla. Avioanele de vânătoare 
britanice se aranjau să zboare pe lângă bomba ucigătoare 
cu aceeaşi viteză, apoi îi strecurau o aripă pe sub 
maşinărie, făcând-o să-şi piardă echilibrul şi o răsturnau. 

Comandantul îl privi ca năuc pe Malko. 

— Doamne Sfinte, dar războiul s-a terminat de mulţi ani. 
Şi în Iran nu sunt bombe zburătoare! lar ăsta nu este un 
avion de vânătoare, cântăreşte 150 de tone! 

— S-o fi terminat războiul, dar nu pentru toată lumea! 

Malko îi povesti istoria cu atentatul şi ce avea de gând să 
facă pentru asta. 

— Ca să-l salvăm pe Şah, nu avem decât o singură 
posibilitate. Să interceptăm bomba asta zburătoare, pentru 
că nu avem arme să o distrugem. Ştiu că nu e uşor, dar 
merită să încercăm 

— Ştiţi unde se află terenul de unde va decola avionul 
teleghidat? 

— Nu, din păcate! Dar nu cred că poate fi prea departe 
de stadion din cauza razei de ghidare. Ţinând cont de faptul 
că parada are loc în nordul Teheranului, între oraş şi munte, 
terenul acesta nu poate fi decât la est sau la vest de 
stadion. Şi, din câte bănuiesc, cunoscând configuraţia 
locului, cred că este spre est. 

DC 8 zbura acum la 1500 de metri altitudine deasupra 


157 


oraşului. Cerul era foarte limpede, cu excepţia câtorva 
cumuluşi printre care se zărea întreaga localitate. 

— N-avem o clipă de pierdut, continuă Malko. Să 
coborâm deasupra stadionului şi mai vedem noi. 

Avionul pierdea încet din înălţime. In câteva clipe se afla 
la 500 de metri altitudine. Se vedeau toate detaliile solului. 

Stadionul se apropia. DC 8 trecu pe deasupra încet, cu 
voletele coborâte. Malko distinse foarte bine tribuna în care 
se afla Şahul. In mijlocul peluzei, gimnaştii executau mişcări 
de ansamblu. Totul era normal. Nimeni nu dădu atenţie 
avionului. Multe avioane efectuau câte un tur deasupra 
oraşului, înainte de a ateriza pe Mehrabad. 

— Să ne întoarcem, propuse Malko şi să urmăm direcţia 
vest. 

Americanul înclină avionul şi mai pierdură ceva din 
altitudine. De data asta, când trecură pe deasupra 
stadionului, toată lumea privi în sus. Urletul reactoarelor 
acoperise muzica şi aplauzele. Malko se concentră, 
încercând să vadă mai bine ce se întâmpla jos. 

Dar deşertul se întindea cât vedeai cu ochii, presărat cu 
pete roşiatice şi de cabane sărăcăcioase. 

Oraşul rămăsese în spatele lor. Malko tocmai deschisese 
gura să ordone „înapoi”, când copilotul ţipă. 

— Priviţi, jos, spre dreapta. 

Malko îşi răsuci gâtul ca să vadă. Avu timp să observe un 
mic avion galben care rula încet, prin deşert... 

— Asta e! urlă el. 

Dar DC 8 se îndepărtase deja. Cu infinite precauţii, pilotul 
începu un viraj foarte strâns. Malko avu impresia că 
marginea uneia dintre aripi o să atingă pământul. Avionul 
se redresă şi porni spre est, spre stadion. Zbura doar la 
vreo 300 de metri. 

In două minute ajunse deasupra pistei improvizate, unde 
văzuseră micul avion galben. Dar acesta nu mai era acolo. 

Văzu doar o maşină ce staţiona şi un morman de canistre 
pentru benzină. Mai zburară un timp, cu ochii aţintiţi asupra 
desertului. Tot copilotul îl zări. 

— Uite-l! 

Mica pată galbenă părea că se târăşte în faţa lor, dar 

158 


mult mai jos. Zbura direct spre stadion. 

— O să trecem pe deasupra lui, mormăi comandantul. 

— Coboară, ordonă Malko. 

Uriaşul avion păru că se opreşte în aer. Voletele se 
ridicară în partea din spate a aripilor şi viteza se micşoră şi 
mai mult. Cu toate astea, zbura de două ori mai repede 
decât micul avion galben. 

Comandantul diminuă din nou puterea reactoarelor. Un 
şuierat strident invadă cabina. Malko tresări. 

— E sirena de alarmă, explică pilotul. Zburăm prea jos şi 
prea încet. 

Avionul galben se afla la vreo două sute de metri în faţa 
lor. 

— O să ne ia dracul, dacă n-o fi decât un sportiv care se 
plimbă. 

— Priveşte! strigă Malko. 

Erau deasupra avionului şi îi vedeau foarte bine postul de 
pilotaj. Era clar că nu se afla nimeni la bord. Era teleghidat. 

Comandantul şi Malko schimbară o privire. Nu le 
rămăseseră decât puţine minute, înainte ca „bomba 
zburătoare” să ajungă la destinaţie cu încărcătura 
ucigătoare. Printr-o serie de manevre fine din manşă, pilotul 
se îndepărtă puţin de micul aparat. Reduse din nou puterea 
reactoarelor. Enormul DC 8 tremura acum din toată 
carcasa. 

In fiecare clipă, Malko avea impresia că se vor prăbuşi în 
deşert. Fulgerător, Malko văzu chipurile unor ţărani care 
rămăseseră cu gurile căscate în faţa unui asemenea 
spectacol. Acum, DC 8 zbura în spatele avionului galben, pe 
partea dreaptă şi se apropia încet. 

Metru cu metru, enorma aripă argintie ajunse la 
înălţimea de atac. Comandantul transpira din abundență, 
chinuindu-se să menţină avionul pe linia de zbor, cu toate 
zgâlţâielile şi balansările datorate vitezei prea mici. Malko îi 
vedea încheieturile mâinilor albite de crispare. Cele două 
aripi aproape se atingeau. Timp de o fracțiune de secundă, 
aripa enormă păru că o susţine pe cea uşoară a celuilalt. 
Apoi se auzi un muget asurzitor şi Malko se simţi proiectat 
înapoi de o acceleraţie brutală. 

159 


Pilotul se degajase brusc, luând viteză şi răsucind în sus 
aripa fragilă care se sfărâmase sub şoc. Cu cele patru 
reactoare la puterea de decolare, DC 8 încerca acum să ia 
altitudine. 

Malko, alunecat în genunchi în momentul accelerației, 
încerca să se ridice, când un suflu puternic proiectă avionul 
ca pe o minge de tenis. Auzi zgomotul unei explozii violente 
şi căzu din nou. Dar nu avea timp să se gândească la 
cucuiul pe care şi-l făcuse. Agăţându-se de pereţi, reuşi să 
se întoarcă la postul de pilotaj. 

Prin hublourile din stânga, văzu o coloană imensă de fum 
negru care urca din deşert. Avionul galben, dezechilibrat, se 
prăbuşise, fiind pe punctul de a atrage după el, cu suflul 
exploziei şi uriaşul DC 8. Nu avură timp să observe mai 
mult. DC 8 trecu pe deasupra tribunei de onoare. 

Malko reuşi să vadă chipurile uluite ale Şahului şi ale 
celor care îl înconjurau. Avionul zbura exact deasupra 
capetelor lor. In sfârşit, comandantul reuşi să ia altitudine. 
Se întoarse spre Malko, zâmbind. 

— Imi pare bine că v-am ascultat! Acum ce mai facem? 

— Ne întoarcem. Luaţi legătura prin radio. 

— Era şi timpul; ia priviţi. 

In faţa lor, şase puncte negre se apropiau. Erau avioane 
de vânătoare iraniene. Se apropiară de avionul uriaş. Il 
escortară şi ordonară aterizarea. 

— Transmiteţi turnului de control că tocmai am dejucat 
un atentat împotriva Şahului şi că nu vom ieşi din acest 
avion decât sub protecţia ambasadorului Statelor Unite. Să 
fie căutat la stadion. 

Americanul era surprins. 

— De ce vă temeţi? Cred că vom fi primiţi ca nişte eroi! 

Malko zâmbi. 

— Nu sunt chiar atât de sigur. Atentatul a fost organizat 
de generalul Khadjar, şeful Securităţii Şahului. Este un tip 
foarte puternic şi se mai poate apăra. Şi ar fi fericit să se 
debaraseze de mine... 

Pilotul cobori trenul de aterizare. Peste câteva minute 
rulau pe pista de la Mehrabad. Era abia trei şi-un sfert. 

Radioul transmitea în continuu ordine. Două jeep-uri 

160 


încărcate cu soldaţi se apropiară ca să-i escorteze. DC 8 
merse până la pista de parcare şi opri. 

Dar echipajul nu deschise uşile. Comandantul reluă 
mesajul: nu vor deschide decât ambasadorului american. 

Radioul deversa o mulţime de insulte, iar un mic grup de 
funcţionari ai Panam priveau consternaţi avionul rebel. Nu 
ştiau încă nimic despre atentat. 

Soldaţii înconjurară avionul, înarmaţi cu mitraliere. Dar, 
deşi pasarelele fuseseră montate, nici unul nu încerca să 
urce. 

In carlingă, Malko şi echipajul aşteptau în tăcere. 

În sfârşit, un Cadiliac negru, cu steagul american, apăru 
pe teren. Opri la piciorul scării şi ambasadorul Kiljoy ieşi. 
Malko îşi reprimă un zâmbet. Era o revanşă prea delicată! 


Capitolul XIII 


Văzând pistolul cu surdină pe care Malko îl avea la 
centură, ambasadorul Kiljoy tresări puternic. Malko nu-l lăsă 
să scoată nici o vorbă. 

— Domnule, vă ordon să mă conduceţi la ambasadă sub 
protecţia dumneavoastră personală, ca să pot lua imediat 
legătura cu Casa Albă, spuse el cu o politeţe de gheaţă. 

— Dar, dar...se bâlbâi diplomatul... 

— Încetaţi, vă rog. În calitate de reprezentant al 
guvernului american, îl veţi pune pe generalul Schalberg în 
stare de arest în localul ambasadei. Şi veţi face în aşa fel ca 
Şahul să mă primească imediat. Vă semnalez că din vina 
prostiei dumneavoastră incomensurabile, propriile noastre 
servicii şi unii militari iranienii au pus la cale acest atentat, 
pe care abia am reuşit să-l împiedicăm. Echipajul acestui 
avion este martor. Vă urmez. Şi nu uitaţi că sunteţi acoperit 
de protecţie diplomatică. 

Kiljoy scutura din cap, de parcă ar fi ieşit din apă. 

— Domnule Linge, începu el... 


161 


Malko nu îl lăsă să continue. 

— Ascultaţi-mă, spuse el, luându-l de braţ. O să o 
scoateţi la capăt, alegându-vă cu un post în cine ştie ce 
capăt al lumii. Dar dacă mai continuaţi, vă aduc în faţa 
Marelui Juriu pentru înaltă trădare. 

Kiljoy nu mai răspunse. Era total depăşit. Malko îl urmă 
pe pasarelă, cu mâna pe crosa pistolului. Dar nici unul 
dintre iranieni nu se mişcă. Atunci când se aşeză pe 
bancheta din spate a Cadillac-ului, răsuflă totuşi uşurat. 

Cu toată viteza, maşina traversă oraşul şi intră în curtea 
ambasadei, unde se opri cu un scrâşnet de frâne. 

Fără să rostească un cuvânt, cei doi bărbaţi merseră în 
cabinetul ambasadorului. Malko se aşeză chiar pe scaunul 
acestuia şi redactă o telegramă, pe care i-o întinse lui Kiljoy. 

— Transmiteţi asta de urgenţă, prin telex şi convocaţi-l 
pe generalul Schalberg. 

Ambasadorul ieşi din birou. Se întoarse după zece 
minute. 

— Telegrama a fost expediată, spuse el pe un ton 
sinistru. Generalul nu se află în ambasadă. Am dat ordin 
marinarilor din gardă să-l aducă aici, imediat ce soseşte. 

— Mulţumesc, spuse Malko. Aş vrea să mă odihnesc puţin 
pe divanul dumneavoastră. Trebuie să sosească răspunsul 
la telegramă. Să mă treziţi imediat. Ocupaţi-vă acum de 
Şah. 

Şi, sub privirea consternată a ambasadorului, îşi scoase 
pantofii, puse pistolul lângă el şi se întinse pe divanul din 


piele neagră. Peste cinci minute adormise. 
x 


x x 


— Alteța Voastră, Alteță, treziţi-vă! 

Malko deschise un ochi, legănat încă de o dulce reverie, îi 
plăcea să fie strigat astfel. 

Ambasadorul se aplecase deasupra lui, ca un valet stilat. 

Malko se ridică cu efort. Luă hârtia pe care i-o întindea 
diplomatul. Era răspunsul la telegramă. 

inţelese imediat de ce era Kiljoy atât de afabil. Primele 
rânduri îi ordonau să se pună la dispoziţia lui Malko şi 
cuvântul se repeta: „în totalitate”. Şi era semnată de Şeful 

162 


Departamentului de Stat... 

— Majestatea Sa ne aşteaptă la Palat când doriţi. Este o 
audienţă specială. 

Chipul lui Malko se lumină de un surâs vag. În sfârşit, 
ajungea la această audienţă... 

— Mergem chiar acum, spuse el, încălţându-se. Nu aveţi 
nici o veste despre generalul Schalberg? 

— Nu. 

Parcă avea un aer vinovat, Kiljoy! 

Cadillac-ul negru aştepta în curte. Pe tot parcursul, cei 
doi nu scoaseră o vorbă. Văzându-le maşina, un general din 
Garda Imperială se repezi înaintea ei. 

— Este generalul Nasseri,  murmură diplomatul.. 
Comandă trupele personale ale Şahului. 

Escortaţi de iranian, traversară parcul până la Palatul de 
Marmură, unde îl aştepta Şahul. Din cinci în cinci metri era 
câte un uriaş cu o mitralieră şi chipul ca de piatră. In faţa 
biroului Şahului, făceau de gardă doi ofiţeri vigilenţi. 

li anunţară pe Malko şi pe Kiljoy. 

Incăperea era destul de banală, în afara biroului 
confecţionat, în întregime, din marchetărie cu intarsii de 
sidef şi dotat, bineînţeles, cu un telefon roşu! Ca în lumea 
bună... 

— Luaţi loc, domnilor, spuse Şahul în engleză. 

Malko fu impresionat de farmecul pe care îl degaja 
Suveranul. Avea un aer lucid, uşor dezabuzat, cu o undă de 
umor. Părul argintiu era pieptănat cu grijă. Două gorile în 
civil se aflau într-un colţ. 

Kiljoy îl prezentă pe Malko şi scopul vizitei lor. Interesat, 
Şahul se întoarse spre Malko. 

— Dacă înţeleg bine, mi-aţi salvat viaţa adineauri. Vă 
mulţumesc. 

Malko se înclină respectuos şi începu să povestească. 
Memoria prodigioasă îi permise să nu omită nici un detaliu. 

Pe măsură ce el vorbea, ambasadorul se scofâlcea pe 
scaun. 

Şahul asculta, punea întrebări, lua notițe. La un moment 
dat, scrise ceva pe o hârtie pe care o dădu uneia dintre 
gorile. Aceasta ieşi imediat. 

163 


Se făcuse noapte când Malko îşi termină povestirea. 
Şahul rămase o clipă tăcut, apoi spuse: 

— Domnule Linge, cred că aveţi dreptate. O să-l convoc 
pe generalul Khadjar pentru a-mi da explicaţii. Dacă este 
vinovat, va fi judecat de un tribunal militar. Dar ceea ce aţi 
povestit corespunde cu ceva ce ştiam deja, din alte surse. 

Surâse, apoi continuă: 

— Nimeni nu e profet la el acasă...Cât despre resortisanţii 
dumneavoastră, se va ocupa domnul ambasador de ei. 

Kiljoy aprobă energic. Tare ar fi vrut să-şi răscumpere 
greşelile! i 

Şahul se ridică. lIntrevederea se terminase. Strânse 
îndelung mâna lui Malko. Afară, Kiljoy îi spuse: 

— Aţi fost formidabil! 

După un timp Malko spuse: 

„_— Sper să reuşească să pună mâna pe cei doi generali. 
Aştia sunt capabili de orice. Conduceţi-mă la hotel. Trebuie 
neapărat să fac o baie. A 

Cadillac-ul urcă sprinţar până la Hilton. In momentul în 
care ajungeau, fură depăşiţi de un Chrysler albastru, din 
care cobori generalul care îi întâmpinase la Palat. Intră cu ei 
şi merse la recepţie. 

Când Malko îşi luă cheia, recepţionerul se înclină până la 
pământ. 

Malko îşi luă la revedere de la Kiljoy şi urcă. Doi soldaţi 
înarmaţi făceau de gardă în faţa uşii lui. Văzându-l, îşi loviră 
tocurile. Malko rămase cu gura căscată. N 

Intră în cameră şi se aruncă sub duş. Işi puse apoi o 
cămaşă curată, se parfumă, îşi tăie mustaţa cu grijă şi ieşi. 
Soldaţii îl păzeau cu străşnicie. 

Puțin uimit, austriacul se urcă în lift. Liftierul nu mai opri 
până la parter. Directorul, numai plecăciuni, se apropie de 
Malko. 

— Sunteţi invitatul Majestății Sale, care a ordonat să vă 
oferim un confort cu totul special. Doriţi să luaţi cina într-un 
separe? 

Amuzat, Malko refuză invitaţia. Se aşeză la masă, lângă 
geam. Nu i se aduse meniu-ul. Peste un minut, şeful 
restaurantului îi prezenta pe un platou de argint, o cutie de 

164 


caviar auriu. 

— Este un cadou de la Majestatea Sa, murmură el. Este 
extrem de rar. N 

Malko vedea pentru prima dată aşa ceva. Il gustă, 
intrigat. Avea acelaşi gust ca al caviarului de Beluga. 

Şahul ştia să fie recunoscător foarte repede... 

La a treia felie, Malko reperă în spatele lui două gorile, 
aproape la fel de vizibile ca cei doi soldăţei de pe culoar. 
Probabil că afară îl păzea un tanc... 

Sătul de caviarul magnific, Malko abia atinse un splendid 
şişlik. Era puţin trist. Sunase la camera Hildegardei, dar nu 
răspunse nimeni. In seara aceea, i-ar fi prins bine un 
moment de destindere... 

După cafeaua turcească, se hotări să meargă la culcare. 
Era zdrobit de oboseală. Abia se dezbrăcă şi căzu pe pat cu 


un suspin de uşurare. 
x 


x x 


Îl trezi soneria telefonului. Apucă, pe dibuite, receptorul. 

— Kiljoy la aparat, spuse o voce suavă. Trezeşte-te, 
dragul meu, avem noutăţi. 

— Ne atacă ruşii? 

— Nu mai glumiţi! Era cât pe ce să pună mâna pe 
Khadjar, de dimineaţă. 

— Dar cât e ceasul? 

— Trecut de 12. A tras în doi ofiţeri care au încercat să-l 
aresteze şi i-a rănit grav. Apoi s-a refugiat în sala 
Trezoreriei, la Banca Melli. Acolo unde se află toate 
bijuteriile care garantează moneda iraniană. 

— E singur? 

Kiljoy ezită o secundă. 

— Nu, din păcate, Schalberg şi încă doi dintre oamenii 
noştri sunt cu el, plus adjunctul lui Khadjar. Sunt înarmaţi cu 
toţii. Poliţia a încercuit Banca. Dar o să fie greu să-i prindă. 
Sala este blindată, cu uşi de oţel de un metru grosime. Mă 
duc şi eu acum acolo. Vrei să vii şi dumneata? 

— Mă îmbrac şi vin. : 

Malko nu mai avu timp pentru duş. Işi puse o cămaşă 
curată şi o luă la fugă pe culoar. Fără armă, de data asta. 

165 


Nu mai avea nevoie. Cele două gorile săriră de pe bancheta 
din hol şi se luară după el. La uşă, li se mai adăugă un om. 

— Domnule Linge, maşina dumneavoastră e aici. 

Era un somptuos Chrysler de un albastru deschis, fără 
număr, cu un şofer în livrea. Malko urcă şi cele două gorile 
se înghesuiră în faţă. 

— La Banca Melli, pe bulevardul Ferdowsi, ordonă Malko. 

Chrysler-ul viră scurt şi Malko fu nevoit să se ţină bine, ca 
să nu cadă. Şoferul apăsă pe un buton care declanşă o 
sirenă, asemănătoare cu cea a poliţiei americane. 

Nu le-au trebuit multe minute ca să ajungă la destinaţie. 
Şoferul opri în faţa unui baraj militar. Banca era puţin mai 
departe, la vreo sută de metri. Abia coborâse, când 
diplomatul se repezi spre Malko. 

— Ce bine îmi pare că vă văd! Majestatea Sa doreşte să 
vă vorbească. 

— Unde? 

— Aici. Şahul s-a deplasat personal pentru a supraveghea 
arestarea. Vă aşteaptă acolo, în maşina sa. 

Intr-adevăr, Rolls-Royce-ul metalizat era parcat în faţa 
Băncii, protejat de un cordon militar. 

— De cât timp durează toată istoria asta? întrebă Malko. 

— De aproape trei ore. Şi poate să mai dureze încă mult 
timp. Sala în care se află nu poate fi atinsă, e la subsol şi 
este protejată de un blindaj serios. lţi închipui că toate 
bijuteriile ce garantează valoarea rialului sunt acolo? 

Ajunseseră la maşina imperială. Şahul fuma. li făcu un 
semn lui Malko să urce. 

— Aţi avut în întregime dreptate, domnule Linge, spuse el 
în loc de bună ziua. Generalul Khadjar a trădat încrederea 
pe care i-am acordat-o. 

Malko înclină capul cu modestie. 

— Aţi făcut un mare serviciu ţării mele, continuă 
Suveranul şi voi aduce la cunoştinţă cui trebuie. 

Tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Aveţi tot dreptul la recunoştinţa mea, domnule Linge. 
Am vrut să v-o spun eu însumi. 

li întinse mâna agentului. 

— Mulţumesc. Şi înainte de a părăsi Iranul, mi-ar face 

166 


plăcere să luaţi masa cu mine. O să vă anunţ. Acum trebuie 
să merg la Palat, pentru unele probleme. La revedere, 
domnule Linge. 

— Dar, îl întrerupse Malko, ce se întâmplă cu generalul? 

Şahul zâmbi. 

— Problema asta s-a aranjat. Spre binele tuturor. 

Malko, intrigat, închise portiera grea şi se întoarse la 
Kiljoy. Rolls-ul demară fără zgomot. Imediat, soldaţii se 
adunară şi păreau gata de plecare. 

— Dar ce se întâmplă? întrebă Kiljoy. 

— Nu pricep nimic. Şahul era foarte destins. S-ar spune 
că nu-l mai interesează problema. Priviţi. 

În jurul lor, militarii şi poliţiştii îşi strângeau bagajele. 

In curând nu rămaseră decât patru poliţişti de pază, în 
faţa clădirii în care se afla sala Trezoreriei. 

Malko şi Kiljoy se apropiară şi trecură fără dificultate. 

Un anunţ pe uşă, avea în engleză şi în persană, 
următoarea inscripţie: „INCHIS PROVIZORIU”. 

Perplecşi, cei doi bărbaţi, se îndepărtară. 

x 


x x 


Brusc, Malko îşi aminti de Derieux. Nefericitul zăcea în 
ascunzătoarea aceea insalubră! 

Austriacul trimise maşina înapoi şi îi ceru lui Kiljoy să i-o 
împrumute pe a sa, cu tot cu şofer. Nu avea sens să pună 
zbirii Şahului pe urmele bătrânului doctor. 

In ciuda memoriei lui fantastice, Malko găsi cu greu locul. 
Bătu şi bătrâna îi deschise. Trebui să mişte masa din loc şi 
să ridice trapa. Scara se afla la locul ei. 

Jos, se trezi cu arma lui Derieux în stomac. Acesta o 
aşeză la loc, pe masă, după văzu cine este intrusul 

— Ar fi trebuit să te anunţi, spuse el. Mai era puţin şi 
trăgeam. Ei? Ce mai e nou? 

— Suntem eroi naţionali, spuse Malko. 

Se aşeză pe pat şi îi povesti ce se întâmplase cu o zi 
înainte, subliniind că Şahul cunoştea rolul important pe care 
îl jucase Derieux. 

Belgianul se lumină la faţă. 

— Măcar o dată în viaţă, când faci bine, dai de bine! Este 

167 


genul de serviciu pe care Şahul nu-l uită. Ah, ce minune de 
viaţă o să am! Voi putea, în sfârşit, să import opium din 
Pakistan, fără nici o teamă. 

Malko încercă în zadar să-şi compună o mină 
reprobatoare. Se duse după şofer. Amândoi îl urcară pe 
Derieux în maşină. 

— Mă întreb, totuşi, ce a pus la cale Şahul, pentru 
Khadjar şi Schalberg, murmură Derieux. 

— Poate vrea să-i înfometeze. 

— Nu, ar fi lăsat trupe, pentru momentul în care ieşeau. 

Maşina urca încet pe strada Lalezar. Malko observă un 
vânzător de ziare care agita ultimul număr din Teheran 
Jurnal, urlând ceva. Îl strigă prin fereastra coborâtă. Prima 
pagină era barată de o manşetă lată: 


TERIBIL ACCIDENT LA BANCA MELLI 


GENERALUL  KHADJAR,  ÎNSOTIT DE GENERALUL 
AMERICAN SCHALBERG Şi DE CÂŢIVA COLABORATORI Al 
LOR S-AU INECAT ACCIDENTAL IN CURSUL UNEI VIZITE IN 
SALA TREZORERIEI. 


Articolul explica faptul că, în timpul unei verificări a 
sistemului de siguranţă, o falsă manevră a provocat 
închiderea ermetică a uşilor şi inundarea sălii, măsură 
prevăzută pentru împiedicarea fugii eventualilor hoţi... Va fi 
aspru pedepsit cel care a făcut o asemenea eroare. 

O lungă notiţă necrologică glorifica meritele celor doi 
generali. Şahul prezenta apoi condoleanţe văduvelor, iar 
generalul Schalberg era decorat post-mortem cu cea mai 
înaltă distincţie iraniană. 

Pentru generalul Khadjar - nici o decorație. Le avea, deja, 
pe toate... 

Înmormântarea era fixată pentru a doua zi, proclamată zi 
de doliu naţional. Bineînţeles, Şahul în persoană va conduce 
funeraliile. 

— Bine lucrat, remarcă Derieux. Înecaţi precum nişte 
şobolani şi îngropaţi la fel ca nişte prinți! Bătrânul Şah ştie 
să trăiască. Eu cred că ei nu ar fi procedat la fel cu regele. 

168 


La aceste cuvinte s-au limitat regretele post-mortem... 

Malko îl conduse pe Derieux acasă şi se întoarse la hotel. 
Mai avea multe de făcut. Garda lui se afla la post. Abia 
intrase în cameră, când sună telefonul. Era Tania. 

— Mă bucur că ai scăpat cu bine, spuse ea. Ştii că îmi 
datorezi şi mie puţin? Păcat de Khadjar! Era un bărbat aşa 
de bine! ... 

Şi cum Malko, sufocat de atâta cinism, nu răspundea, ea 
continuă! 

— Ce zici de plimbarea noastră la Karaj? Eu îmi menţin 
propunerea. Mâine seară sunt liberă, pentru că e doliu 
pentru Khadjar. 

O idee bruscă îl înveseli pe Malko. 

— S-a făcut! Vino să mă iei de aici, mâine seară O să-ţi 
fac o surpriză. 

— Perfect, spuse Tania, încântată. Pe mâine. O să fiu 
foarte frumoasă, promit. 

Malko închise cu un surâs misterios. 

x 


x x 


Pe oglinda lacului Karaj nu se vedea nici un val. Pereţii 
stâncoşi ce îl înconjurau, îl făceau să pară foarte mic. 

Aerul era tare, cerul albastru, adia o briză uşoară şi toate 
astea îţi trezeau pofta de a alerga şi a înota. 

— Cine pregăteşte  dejunul? întrebă Malko cu 
malițiozitate. Am o foame de lup. 

— Eu nu mă pricep la bucătărie, miorlăi Hildegarde, 
îmbrăcată cu un pantalon bleu şi un pulover din caşmir. 

Tania nu spuse nimic, dar merse la portbagajul maşinii să 
ia coşul pregătit pentru picnic. j 

Malko o privea şi îi venea să râdă în hohote. Işi amintea 
ce mutriţă făcuse, cu o oră mai devreme, văzându-l că 
venise cu Hildegarde. 

Week-end-ul amoros al Taniei nu avea să aibă loc aşa 
cum şi-l imaginase ea. 

In casă erau doar două camere. 

Una pentru ea, cealaltă pentru Malko şi Hildegarde. 

Trecând pe lângă Malko, tânăra iraniancă îşi bombă 
pieptul şi îl atinse cu şoldul. El avu un moment de regret 

169 


pentru măgăria pe care o pusese la cale. 

Dar îşi spuse imediat că Hildegarde pleca a doua zi, în 
timp ce Tania rămânea. 

Şi avea un motiv în plus să-l iubească. 


Sfârşit 


Redactor: Ani Sângeorzan 


170 


Redactor tehnic: loana Sandu 
Tehnoredactare computerizată: Ani Sângeorzan 

Foto copertă: loan Mihăică 

Tiparul executat sub comanda nr. 89 

Compania Naţională a Imprimeriilor „CORESI” S.A. 


Bucureşti ROMÂNIA 


CH 


171