Gerard de Villiers — [SAS] Atentat asupra Papei

VILLIERS 


TT 
= 
Deces. 
«i 8. 
hz 
m e 
F 
sl => 
i 
<í 


Ep 
do) 


Se e a | 


Gerard de Villiers 


Atentat asupra Papei 
în românește de Mihaela Stoicescu 
SAS 142 
2001 


V.1.0 


Capitolul I 


Ca în fiecare dimineaţă, între ora 8 și 9, două șiruri lungi 
de mașini se găseau faţă-n faţă, pe aleea centrală a străzii 
Dolly Madison, de o parte și de cealaltă a intersecţiei 
Saville Lane. Această străduţă, perpendiculară pe marea 
șosea cu șase benzi de circulaţie și care traversa Langley 
de la est la vest ducea spre intrarea principală a 
domeniului Central Intelligence Agency, de circa 30 
hectare, între Dolly Madison Road și George Washington 
Memorial Park, ce se prelungea spre Potomac. 

Şirul de mașini care parcurgea sensul Dolly Madison 
Road, ce venea dinspre vest, era mult mai lung. 
Majoritatea angajaţilor C. I. A., locuind în Virginia. 

În mod sigur, era cea mai mare concentraţie de spioni 
pe metru pătrat, din lume. 

Rock Donaldson, șoferul unui Ford bej și care se afla în 
această aglomeraţie, se întreba dacă să treacă pe culoarea 
galbenă a stopului. El se hotări în final să respecte legea, 
observând cu coada ochiului, privirea dezaprobatoare a 
celuilalt ocupant al mașinii, membru al serviciului de 
securitate internă a C.I.A., pe care nu-l cunoștea decât 
după prenumele său - Greg. Acest înfumurat îi putea face 
raport! Oricum, nu era în întârziere. Aveau la dispoziție 45 
de minute pentru a ajunge la Washington, unde Kent 
Longfellow, membru al Diviziei Operaţionale, trebuia 
căutat la hotelul Four Seasons. 

Acesta din urmă, scund spre bondoc, cu o mustață 
stufoasă, cam grăsuţ, nu scosese un cuvânt până în faţa 
clădirii Washington Post. Poate doar din prudenţă. Cu 
toate că lucra la Agenţie, Rock Donaldson nu era decât un 
subaltern, care nu avea acces la informaţiile secrete. Soţia 
sa, care lucra ca secretară la Departamentul de Stat, 
aflase într-o zi că se caută un șofer la C I.A., și-l bătuse la 
cap să se angajeze. Ajuns în acest post, se bucura de multe 


avantaje. Înalt, brunet, sportiv, nu-l interesa decât 
baschetul și pescuitul. Astăzi, trezit de la ora 6 dimineaţa, 
se grăbea spre cafeneaua unde lua și micul dejun. 

Din nou, mașinile din coloana din faţă întoarseră sub 
nasul lui. La volanul unei alte mașini, el observă un coleg 
și-i adresă un surâs discret. La această oră, aproape toate 
mașinile care se deplasau pe Dolly Madison, dinspre 
Washington sau Virginia, erau pline cu „spioni” C.I.A. De 
multă vreme, localnicii din Langley nu le mai acordau nicio 
atenţie, „spionii” părânduli-se oameni obișnuiți. 

Stopul se schimbă pe culoarea „roșu”, iar Rock 
Donaldson apăsă pe frână. În spate, Kent Longfellow se 
hotărî să deschidă gura: 

— În curând vei putea bea un ceai! i 

Plecaseră atât de rapid de la Four Seasons. incât nu 
avuseseră timp să ia micul dejun. Fără a răspunde, acesta 


își ascunse un zâmbet sub mustaţa neagră. 
K 


* * 


Jane Hautefeuille, arhivară-șef la C I.A., calmă, la 
volanul maşinii sale Subaru, se gândea că în câteva 
săptămâni nu va mai fi nevoită să parcurgă acest traseu: 
va ieși la pensie, după treizeci de ani de muncă cinstită și 
loială. După asta, se va ocupa de creşterea pisicilor ei 
siameze, a doua sa pasiune, după spionaj. In acest ultim 
domeniu de activitate, îi trecuseră prin mână mii de 
documente, de dosare încărcate de secrete, pe care nimeni 
nu i le-ar fi putut ascunde. Nu spera să obțină medalia 
Distinguished Intelligence, dar știa că-și servise bine ţara. 
Pensionarea ei îi permitea să-și păstreze mica sa cabană 
din pădurea Merrywood, iar vânzarea pisicilor i-ar fi adus 
un venit în plus. 

Ea suspină. În această dimineață, aşteptarea i se părea 
mai lungă. Din torpedou, scoase un pai din plastic și-l duse 
la gură. Acționând în același timp un buton. Imediat, 
gustul delicios al ginului îi umectă gura, iar ea închise 


ochii de plăcere. Ginul constituia păcatul ei minor. Seara, 
când se întorcea acasă, ea își turna un pahar mare cu gin, 
punându-și cuburi de gheaţă și-l savura îndelung, cu 
pisicile pe genunchi. 

Brusc, ea tresări: o mașină o dubla pe stânga. Bănuind 
că aparţine poliției, abandonă paiul! Apoi, observă că eo 
mașină obișnuită, cu cineva care probabil că se grăbea. 

* 


* * 


În sfârșit, apăru culoarea „verde”. Rock Donaldson 
ridică piciorul de pe frână, dar în momentul în care se 
pregătea să apese pe acceleraţie, observă o mașină 
apărând brusc în stânga sa. În mod normal, ar fi trebuit să 
cotească la stânga pentru a o lua spre sud. În loc de asta, 
aceasta depăși Fordul bej și întorsese spre dreapta, 
efectuând o magnifică mișcare în „coadă de pește”, lângă 
Rock Donaldson! Acesta din urmă zdrobi frânele evitând 
astfel la timp coliziunea, dar proiectându-și pasagerii spre 
scaunele din faţă. Confuz, el spuse: 

— 1 am sorry, Sir! 

„Mothertfucker” înjură el în sinea lui. Pregătindu-se să 
demareze. Dar, vehiculul care-i tăiase calea, se oprise 
chiar în faţa lui, împiedicându-l să înainteze. Orbit de furie, 
pierzându-și cumpătul Rock Donaldson apăsă pe comanda 
electrică a geamului său, chiar în clipa în care pasagerul 
BMW-ului deschise portiera și ieși din mașină. Era un 
bărbat tânăr, cu păr negru tuns scurt, îmbrăcat într-o 
vestă de piele și având trăsături aspre. Câteva secunde, 
Rock Donaldson crezu că BMW-ul rămăsese în pană. 

În timp ce tânărul se învârtea în jurul capotei BMW-ului, 
Rock Donaldson scoase capul pe fereastră și avu impresia 
că inima îi stă în loc: bărbatul brunet ţinea în mână un 
pistol - mitralieră cu amortizor. 

— My God! bolborosi el. 


x 
x x 


Teama pe care o simţea Jane Hautefeuille o făcu să 
analizeze mai bine mașina ce o dublase. Ea o văzu cum 
iese din șirul de mașini și cotește la dreapta. Pentru 
început, crezu că e o lipsă de civilizaţie din partea 
șoferului, dar apoi văzu un bărbat ce cobora, ţinând în 
mână o armă. Iniţial, crezu că era vorba de un bodyguard 


ce proteja o personalitate. Curioasă, îl urmări cu privirea. 
* 


* * 


În Fordul bej, nimeni nu remarcase încă nimic Greg, 
bodyguardul, reacţionă primul atunci când necunoscutul 
se rezemă de portiera stângă din faţă, amenințând 
pasagerii cu arma. Paralizat la început, el băgă mâna 
pentru a scoate arma din dotare. Liniștit, la o distanţă de 
doar un metru, ucigașul dădu drumul primei rafale, 
nimerindu-i capul, gâtul și pieptul. 

Din afară, se auziră doar câteva detunături înfundate, 
grație amortizorului armei. Bărbatul ațintise deja pistolul- 
mitralieră spre Kent Longfellow. Mustăciosul se repezi 
spre portieră, încercând să fugă. Dar fu oprit de o altă 
rafală. Cu faţa pe jumătate desfigurată, el se ghemui în 
scaun, paralizat de violența neașteptată a agresiunii. Rock 
Donaldson, neînarmat mai încercă încă o dată să iasă din 
mașină. 

Ucigașul se dădu cu un pas înapoi, descărnând și restul 
cartușelor în corpul lui Rock. Atins la cap și în stomac, 
acesta se rostogoli în mijlocul drumului. Cu un gest scurt, 
asasinul își încărcă cartușiera. Kent Longfellow avu doar 
timp să-și spună că va muri și primi mai multe gloanţe, 
dintre care unul îi intră deasupra nasului, traversându-i 
creierul. Ucigașul făcea deja cale-ntoarsă, urcându-se calm 
în mașina sa. 

Masacrul nu durase nici 30 de secunde. 

Doar ocupanţii mașinilor din spatele Fordului văzuseră 
ceva. Şoferii celorlalte mașini claxonau de zor furioși că 
vor întârzia. 


Oripilat, la vederea corpului lui Rock Donaldson întins 
pe șosea, șoferul mașinii oprite în spatele Fordului, cobori 
și se repezi spre acesta. Vacarmul circulaţiei estompase 
zgomotul, oricum foarte slab, al împușcăturilor. Imediat ce 
se urcă în BMW, ucigașul efectuă o întoarcere bruscă, 


luând-o în direcţia Washington. 
* 


* * 


Necrezându-și ochilor, Jane Hautefeuille văzuse cum 
ucigașul își golise cele două încărcătoare asupra 
ocupanților Fordului bej, care erau în mod sigur 
funcţionari ai Agenţiei, deoarece strada Savlile Lane nu 
ducea decât spre intrarea principală a C.I.A. Cu geamurile 
mașinii închise, ea nu auzise focurile de armă dar îl văzu 
pe ucigaș reurcându-se în mașină și luând-o spre 
Washington. 

Bătrâna arhivară înţelese rapid că mașina ucigașului 
încerca să se piardă în circulaţia din Dolly Madison, deci 
luă rapid o „măsură activă”. 

BMW-ul ajunsese în dreptul ei. Dar pe banda opusă, 
îndreptându-se spre est. Fără a ezita, Jane Hautefeuille ieși 
din șirul de mașini și cu curaj, se îndreptă ca un taur cu 
micul ei Subaru, direct în BMW. 

Şoferul BMW-ului, în pofida unei schimbări a direcţiei 
din volan, nu avut timp să evite complet coliziunea. Cele 
două mașini se ciocniră într-un zgomot infernal de fiare 
contorsionate. Subaru, mai ușoară, suferise un șoc mai 
mare: capota îi zbură, parbrizul se sfărâmă, iar mașina se 
învârti de trei ori. Jane Hautefeuille, proiectată în faţă, se 
izbi de volan. Ea nu purta niciodată centura de siguranţă, 
atunci când parcurgea distanţe scurte. BMW-ul executase 
o giruetă și se oprise la mijlocul șoselei, cu capota și aripa 
stângă serios avariate. Şoferul claxonă. Întoarse mașina pe 
șosea, scoțând un scârțâit de pneuri și demară iar spre est 


în direcţia Chain Bridge Road. 
x 


* * 


Sergentul Patrulei de Control, Leo Tillman, tocmai ieșea 
din cafeneaua Dunkin Donut's, unde, împreună cu colegul 
său, Lee Kirby, mâncaseră câteva felii de cozonac, 
îndreptându-se spre locul lor de patrulare exact în 
momentul impactului celor două mașini. 

După ce văzu mașina Subaru imobilizată pe șosea, 
observă fuga celuilalt vehicul. El se întoarse spre colegul 
său și-i spuse: 

— Hei, Lee, ai văzut?! Lașul o șterge! 

Din Subaru ieșea un fum albicios. El distinse totuși 
corpul prăbușit peste volan. BMW-ul se depărtase cu 
câteva sute de metri. 

Colegul său remarcă puţin mai departe un corp întins pe 
șosea și oameni ce se înghesuiau spre locul accidentului. 

— Sarge, spuse el, s-ar părea că acolo s-a întâmplat ceva 
grav! 

Sergentul Tillman se afla deja la volan, de-a dreptul 
intrigat. Aparent, accidentul părea a fi fost provocat de 
Subaru, ce părăsise șirul de pe șosea. Totuși, celălalt 
vehicul, adică victima accidentului, fugise de la locul 
faptei? 

— Bullshit! urlă el. Întâi să-l ajungem pe cel tamponat. 

Dintr-o mișcare, el ilumină girofarul, dădu drumul 
sirenei și luă microfonul, anunțând: 

— Aici Cruiser 24, cod 50. Repet, cod 50. Ne aflăm pe 
Dolly Madison, direcţia est. 

Codul 50 însemna că urmăreau o mașină suspectă, dar 
fără prea multe detalii. 

Pentru orice eventualitate. Lee Kirby scoase arma dintre 
scaune și introduse un cartuș. Câteva minute, ei rulară în 
zigzag printre mașini, cu sirena urlând. 

— Îl vom ajunge la intersecţia cu 695, spuse Lee Kirby. 
Acolo, semaforul stă mult pe „roșu”. 

— E în interesul nostru! bombăni sergentul Tillman. 
Altfel, nu-l vom mai prinde niciodată. 


Acesta nu comunicase numărul mașinii suspecte, dar 
după câteva minute, ajunseră la intersecţia 695, în care 
staționau mai multe mașini. Sergentul Tillman întrerupse 
sirena și începu să verifice cu atenţie mașinile. 

După 30 metri observă un BMW cu aripa stângă 
zdrobită. 

— Aia e, spuse Lee Kirby 

Leo Tillman reactivă sirena și ajunse lângă BMW, îl 
depăși și opri. În fugă, îi observă pe ocupanţi: erau doi 
bărbaţi extrem de bruneţi. În clipa în care Léo Tillman 
cobori din mașină, BMW-ul dădu brusc înapoi, blocând 
celelalte vehicule din spate, ieșind din șir, luând-o spre 
dreapta și accelerând spre Alexandria. 

Cei doi polițiști demarară imediat, în sunetul sirenei. 

— Aici Cruiser 24, anunţă din nou Kirby, cod 50, cod 50. 
Un BMW argintiu cu doi bărbaţi se îndreaptă spre 
Alexandria. Blocaţi toate ieșirile, începând de la Francis 
Kay Bridge. 

Circulaţia era extrem de aglomerată, dar acum aveau 
timp, nu mai exista nicio ieșire mai departe de 10 km. 
După câteva minute, văzură BMW-ul în fața lor. Mașina 
rula cu viteză mare, împiedicată de camionetele mari, care 
nu-i făceau loc pentru a circula mai rapid. 

În momentul în care Léo Tillman se pregătea să 
declanșeze sirena, vocea dispecerului anunţă prin radio: 

— Apel către toate echipajele! Grav incident la Langley. 
Niște necunoscuţi au tras asupra unei mașini oprite la 
intersecția Dolly Madison, Saville Lane. Sunt patru morți. 
Suspecţii au fugit cu un BMW argintiu. Atenţie! Sunt 
înarmaţi şi periculoși! Apel către... reluă vocea 
dispecerului. 

— Son of bitch! explodă Leo Tillman. 

El luă microfonul și anunţă: 

— Aici Cruiser 24. Ne aflăm în urmărirea suspecţilor pe 
George Washington Parkway și încercăm să-i interceptăm. 

Lee Kirby avea deja arma pe genunchi și era foarte 


palid. Tatăl său fusese ucis acum câţiva ani, în timp ce 
aresta un suspect, în Texas. Era pentru prima dată în care 
el se găsea într-o astfel de situație periculoasă. Se consolă, 
gândindu-se că toate mașinile din Fairfax se îndreptau 
spre George Washington Parkway, fără a mai ţine cont de 
poliția din Washington și de șerifii din Alexandria și din 
Arlington. 

După câteva secunde, ei se aflau în spatele BMW-ului. 
Cu o mașină interpusă între ei. După ce se priviră, Leo 
Tillman spuse: 

— Hai! 

În același moment, el puse girofarul și dădu drumul 
sirenei, aflându-se acum exact în spatele mașinii suspecte. 
Lee Kirby luă microfonul și urlă prin porta-voce: 

— Police. Pull to the right and stop immediatly!! 

Acum văzură și plăcuța de înmatriculare a BMW-ului: 
era un număr din Washington DC. Lee Kirby îl comunică 
imediat dispecerului. BMW-ul încetini viteza și docil, trase 
pe dreapta. Imediat, Cruiser 24 îl depăși și opri. Cei doi 
polițiști comunicară prin radio poziţia lor și coborâră în 
același timp, apropiindu-se de o parte și de cealaltă a 
mașinii. Sergentul Tillman urlă prin porta-voce: 

— Coborâţi ușor din mașină, cu mâinile în sus. 

Câteva secunde nu se întâmplă nimic. Apoi, brusc, 
BMW-ul demară, trântindu-l la pământ pe sergentul 
Tillman. Acesta nici nu mișcă. Ţinând în mână Colţul 
Python, trase spre mașină, făcând să-i explodeze parbrizul, 
dar nu mai văzu ceea ce urmă Aripa dezmembrată îl 
aruncă în mijlocul șoselei, unde, un camion nu putu frâna 
la timp și trecu peste corpul lui. 

Lee Kirby văzu mașina ţâșnind pe lângă el ca un bolid și 
apăsă pe piedica armei sale. Avu timp să mai observe o 
față crispată și ţeava unei arme. El primi mai multe 
gloanţe în piept, deschise gura și apoi căzu în genunchi, cu 
aorta sfârtecată. 


1 Poliția! Trageti pe dreapta și opriți imediat! (n.a.) 


BMW-ul era deja departe, pierdut în circulaţia din 


George Washingon Parkway. 
* 


* * 


Celik Osbey rula ca un nebun, cu sângele curgându-i pe 
faţă, neștiind nici măcar în ce direcţie se îndreaptă. 
Gloanţele îi pătrunseră adânc în gât, smulgându-i o parte 
dintr-o ureche. El se întoarse spre vecinul său: 

— Ehmet. E-n ordine? 

Ehmet nu răspunse: el nu mai avea cap. Aerul intra în 
BMW, prin parbrizul spart. Celik Osbet se gândea cum să 
iasă din această situaţie  Uitându-se în oglinda 
retrovizoare, văzu o mașină a poliţiei. El încetini și încercă 
să oprească sângele cu o batistă. Trebuia neapărat să 
găsească o ascunzătoare pentru a ajunge apoi în centrul 
Washingtonului. În sfârșit, văzu un panou ce anunţa ieșirea 
din Potomac și direcţia - Washington. 

După ce o luă spre dreapta, observă mașinile poliţiei, 
dispuse ca un baraj. El continuă să ruleze, dar o altă 
mașină a poliţiei apăru în spatele lui, cu sirena urlând și îl 
blocă. Ca un automat, el smulse rapid arma MP 5 a lui 
Ehmet și deschise portiera cu o lovitură din umăr. În 
picioare, nu avea nicio șansă să scape. Parcurse zece metri 
tâărându-se. Dar cei doi polițiști din spatele lui traseră 
asupra sa. Descărcându-și complet  cartușierele. 
Detunăturile se mai auzeau și după ce el murise deja. 


Capitolul II 


Omer Ugurlu, prăvălit pe extremitatea banchetei 
tapisată cu o țesătură gen panteră, rezervată doar buyuk- 
babas’, fixa pista de dans din Havana, discoteca cea mai în 
vogă din Istanbul. Vreo șase fete și băieţi își beau liniștiți 
consumaţia, stând în picioare în jurul unei mese înalte, 
plasate bizar, chiar în mijlocul pistei. Băieţii beau rachiu, 
iar fetele bârfeau cu voce tare, ca să acopere muzica, în 
afară de una brunetă, tunsă scurt, îmbrăcată cu un pulover 
și o fustă mini, purtând cizme. Aceasta se desprinsese de 
grup și dansa singură, la câțiva metri de Omer Ugurlu. Ea 
purta un șal alb în jurul taliei și se mișca precum o 
dansatoare orientală. Cu o impudoare totală, ea mima 
actul sexual, aruncându-și pântecul în faţă, ori întorcându- 
se, cu mișcări sugestive din fese. Toţi o admirau. În Turcia, 
oamenii dansau rareori, în afara celor de la sat, cu ocazia 
manifestărilor folclorice. 

Omer Ugurlu o fixa pe fata ce se ondula în faţa lui, 
simțind cum necunoscuta începe să-l excite puternic. Îi 
adresă întâi un surâs, apoi, cu un gest poruncitor, o trase 
spre el. Dacă reușea s-o ducă până la toaletele pictate în 
negru, poate ar fi reușit să facă sex - chiar și oral - cu ea. 

Din nefericire, mafiotul nu avea nimic dintr-un Don Juan. 
El semăna mai degrabă cu un urs urât, aproape tot atât de 
înalt cât și lat, chelia sa fiind ascunsă sub o perucă 
importată din China. Singurul lui atu era bogăţia lui și 
siguranța de sine. Puloverul negru din cașmir, vesta de 
piele bine croită și enormul său inel cu sigiliu, constituiau 
cartea sa de vizită, fără a mai pune la socoteală 
Mercedesul 560 care-l aștepta împreună cu șoferul, în 
parcarea de la Havana. Fantezia sa se termină brusc, 
dansatoarea solitară se retrase la masa sa, fără a-i arunca 
nici măcar o privire, dar după ce îl încălzise bine. 


> Mafioţi turci (n.a.) 


Decepţionat, el scoase telefonul mobil și formă numărul 
lui Nilufer Bostani, metresa sa cu care era de 20 ani, care 
câștigase în perversiune, exact ce pierduse din inocenţă. 
Era singura femeie care ghicea mereu care erau dorinţele 
lui. 

— Evet” 

Vocea joasă și răgușită a lui Nilufer, îi ridica încă 
procentul de adrenalină din artere. 

— Eu sunt, urlă Omer, pentru a acoperi muzica din bar. 
Sunt la Havana. Te aştept aici. 

Nilufer râse răgușit și spuse. 

— Credeam că te afli la o întâlnire de afaceri.. 

— Aveam una, dar prostul a întârziat. 

— Bine! Mă găsești când termini, conchise liniștită 
Nilufer. N-am chef să ies. 

— Ok! mormăi Omer Ugurlu. Dar fă-te frumoasă. 

În codul lor, asta însemna: îmbracă-te cu ceva care să 
mă scoată din minţi. 

— Promit! răspunse languros Nilufer. Oricum, te rog 
adu-mi Marlboro, căci nu mai am ţigări. 

Liniștit de această stratagemă, Omer Ugurlu închise 
telefonul și-și continuă fanteziile. În erotism, Nilufer era o 
maestră. Imaginaţia ei debordantă putea învia și un mort. 
Omer Ugurlu o înșelase adesea, dar nu regăsise niciodată 
aceeași complicitate sexuală. Cu părul ei blond și bogat, cu 
fruntea înaltă, ca și pomeţii, cu gura sa roșie, cărnoasă, nu 
era o ducesă, dar era un magnific „animal” sexual. Era 
implicat în criminalitate încă de la o vârstă fragedă, 
alternând cu escrocherii, omoruri și trafic de toate 
genurile. Gusturile lui erau simple: sexul și dolarii... cât 
mai mulţi dolari pentru a-și putea oferi cât mai multe 
femei, impresionându-și astfel prietenii și trăind cum nici 
nu sperase, adică „pe picior mare”. Acum avea prieteni în 
mai multe ţări și oameni pe care-i plătea, fiind angajaţii lui. 
Nu mai avea nevoie să-și rezerve masă în cele mai reputate 


3 Da? (n.a.) 


restaurante din Istanbul, ca să nu mai amintim de cele 
câteva milioane de dolari aflate în diverse conturi secrete. 

Un ospătar se apropie de el și după ce se înclină în faţa 
lui, îi șopti: 

— Ugurlu bey, un oarecare Bagsi va așteaptă la intrare... 

— Bine, bolborosi Omer Ugurlu. Să urce. 

Era cel pe care-l aștepta. Când termina cu el, se va 
putea duce la Nilufer. După câteva minute, în faţa lui se 
înclină un bărbat tânăr, obosit, neras și cu o privire lipsită 
de vlagă. 

Tipul era un gen de haimana ce ar fi fost în stare de 
orice pentru banii mafioţilor. Arestat pentru un obscur 
trafic cu arme, Ugurlu îl eliberase, graţie relaţiilor sale, și 
de atunci, Bagsi îi purta o admiraţie copleșitoare... 

— Yalniz misun?* 

Celălalt aplecă trist capul. 

— Evet, Ugurlu effendi...’ 

Cu voce scăzută, chiar dacă era acoperită de muzică, el 
relată ceea ce se petrecuse la câteva mii de kilometri de 
Istanbul. Omer Ugurlu nu se tulbură, ba se comportă ca și 
cum ar fi spusele lui Stalin: „cu cât mai puțini oameni, cu 
atât mai puţine probleme” Făcu totuși un efort pentru a 
afișa un aer plin de tristeţe și spuse: 

— Erau băieţi curajoși. Va trebui să ne ocupăm de 
familiile lor. 

Asociind cuvintele sale cu un gest, scoase din buzunar 
un enorm teanc de bancnote de câte 10 milioane de livre. 
Rapid, realiză ridicolul gestului său: cu inflaţia galopantă, 
fiecare hârtie reprezenta în jur de 20 $ . El băgă teancul la 
loc în buzunar și spuse tânărului: 

— Vino la mine la birou, mâine dimineaţă. Ne vom ocupa 
de toate. 

Înţelegând că discuţia se terminase, Bagsi se ridică, făcu 
o plecăciune și plecă. Omer Ugurlu nici nu-i oferise ceva 


4 S-a întâmplat ceva rău? (n.a.) 
> Da, domnule Ugurlu (n.a.) 


de băut. Acesta se ridică și el, lăsând pe masă un teanc de 
bancnote, îndreptându-se spre ieșire, salutat respectuos de 
ospătari. 

Nici nu ieși bine, că șoferul său parcă Mercedesul în faţa 
uneia dintre intrările Havanei. 

— Mergem la Akmerkez, ordonă Ugurlu. 

El se grăbea să vadă ce surpriză îi pregătise Nilufer. 

x 


* * 


Mercedesul opri în faţa intrării de la Akmerkez, 
reședința cea mai scumpă din Istanbul, aflată în cartierul 
Etiler. Era un colos cu 22 de etaje, în care cel mai mic 
apartament costa 5000 de dolari pe lună, într-o ţară în 
care cel mai mic apartament costa 200 de dolari. La parter 
se găsea unul dintre restaurantele în vogă din Istanbul - 
Papermoon - frecventat de „mai marii” politicii și 
afacerilor. 

Omer Ugurlu traversă holul de marmură, salutat 
respectuos de un funcţionar în uniformă, apăsând pe 
butonul liftului ce ducea la etajul 22. Apartamentul lui 
Nilufer Bostani îl costa 15.000 de dolari pe lună. El locuia 
într-o vilă luxoasă, situată pe partea asiatică a Bosforului, 
unde se mai aflau soţia și cei trei copii ai săi. 

Nilufer aprinsese lumânările, avertizată fiind de sosirea 
lui Ugurlu, iar când acesta intră, îi adresă un surâs 
senzual. Părul ei lung și blond fusese strâns într-o voaletă, 
care îi acoperea fața până în dreptul buzelor umflate cu 
silicon. Cercei lungi, verzi, îi încadrau faţa, asortându-se 
cu corsajul verde, singurul ei veșmânt, în afara ciorapilor 
negri, care-i scoteau în evidenţă coapsele subţiri, dar bine 
formate. 

— Ce părere ai despre o văduvă? întrebă Nilufer, cu 
vocea sa răgușită. O văduvă care n-a mai sărutat de mult 
timp și care dorește să fie consolată de un mizerabil ca 
tine... 

Omer Ugurlu nu mai asculta. El se năpusti în 


apartament ca un buldozer, trânti ușa cu piciorul și o lipi 
atât de violent pe Nilufer de un perete, încât un tablou se 
desprinse și căzu.. 

— Dezmăţată ce ești! Vreau să te sărut! 

— Așteaptă! murmură Nilufer. Întâi mângâie-mă pe 
dedesubt. E mai excitant.. 

Omer se execută, plimbându-și degetele pe chilotul 
verde și simțind cum se umezește. Tot ce-l excitase mereu 
la Nilufer era că ea nu simula nimic. El începu să se frece 
de pântecul amantei sale, scoțând ușoare ţipete de 
plăcere. Nilufer îl încuraja, cu vocea ei răgușită: 

— Da! E bine! Îmi place să-ţi simt penisul! 

Delicat, ea îl dezbrăcă, scoțând la iveală un sex gros, dur 
și roșiatic, pe care-l înconjură cu degetele sale, în același 
timp ciupindu-l pe bărbat ușor de sfârcuri. La rândul lui, 
Omer își băgă mâinile între sânii ei, malaxându-i, ca și cum 
ar fi modelat un lut. Nilufer închise ochii de plăcere: adora 
să-i fie maltrataţi sânii, putând chiar să juiseze astfel. Cu 
bazinul în faţă, ea se frecă ușor de sexul lui excitat, apoi se 
lăsă pe genunchi și i-l cuprinse cu gura. Omer gemu. 
Voaleta îl gâdila plăcut, dar el începu să manevreze 
mișcările capului femeii, înfundându-și sexul și mai adânc. 
Nilufer era capabilă să-l excite, mult, mult timp.. Omer o 
obligă să se ridice. Din clipa în care ea se ridică, el o făcu 
să se onduleze. 

— Ia-mă acum! șopti Nilufer. 

Omer Ugurlu, cu genunchii flexaţi, o pipăi puţin și apoi 
se afundă în sexul ce i se oferea, dar o făcu atât de violent, 
încât trânti femeia pe jos. Atunci el se degajă și spuse: 

— Hai în dormitor! 

Nilufer îl urmă. 

În această încăpere, totul era conceput în ideea de 
erotism: un pat mare din piele, pe care ea îl comandase 
unui reputat decorator parizian, Claude Dalle, o iluminare 
cernută ca printr-o sită și oglinzi în toată camera, chiar și 
pe plafon. 


Ajunsă în fața patului, Nilufer se întoarse, privindu-l pe 
sub voaletă. 

— Ce pofte ai? 

— Îngenunchează! ordonă Omer Ugurlu. 

Docilă, Nilufer îngenunche la marginea patului. Omer 
contemplă câteva secunde crupa rotundă, apoi se apropie 
și își înfundă lent sexul în cel al lui Nilufer, ţinând-o de 
șolduri. În picioare, el începu să o posede vârtos. De 
fiecare dată, când sexul lui gros ajungea la capătul sexului 
ei, Nilufer scotea câte un țipăt. Ea dorea ca asta să dureze 
toată noaptea. Intuia cum va simţi plăcerea și aluneca, 
turtindu-și torsul pe șatenul cuverturii patului, cu fundul 
din ce în ce mai sus, arătându-i lui Omer crăpătura de 
culoare închisă a spatelui ei. 

El nu mai putu rezista. În oglinzile ce acopereau pereţii, 
o vedea pe Nilufer din profil, cu faţa înfundată în pat, cu 
sânii ieșiţi din corset, precum și propriul său sex, ce părea 
a o ţintui de pat. 

El se retrase și imediat se repezi spre anusul ei încă 
contractat, împingând cu toată forța. Membrul său gros 
penetră câţiva centimetri, apoi se opri. 

— Ah! Astăzi nu pot.. 

Omer Ugurlu nici n-o auzi. Împingându-se, gata să-și 
rupă sexul, modifică puţin unghiul de atac. La început, el 
crezu că nu va reuși, simțind apoi cum sfincterul cedă. 
Nilufer scoase un țipăt de durere și gemu. 

— Ah! Mă violezi! 

Sexul lui gros dispăru dintr-o mișcare între fesele ei, iar 
Omer Ugurlu o strivi sub greutatea lui, afundându-se în ea 
până la capătul sfincterului. Acum simţi plăcerea. Simţea 
cu adevărat că o violase. 

Observându-se în oglinzi, o sodomiză lent, privindu-și 
sexul care intra și ieșea. Spre sfârșit, Nilufer era atât de 
deschisă, încât el nici nu mai știa în care orificiu se afla. 
Femeia debita obscenităţi, cu vocea sa răgușită. 

El juisă, înfundat în ea, scoțând un țipăt sălbatic, în timp 


ce ea își încorda fesele, protejând membrul lui care o 
devorase. Stătură apoi mult timp încleștaţi. Nilufer juisase 
și ea, înnebunită de plăcere. 

Omer Ugurlu se simţea în al nouălea cer. Nilufer îi 
atrase atenţia: 

— Sună telefonul tău portabil. 

El îl lăsase în vestă. 

— Nu-mi pasă! mormăi el. 

El se simţea atât de bine, cu sexul încă strâns de fesele 
lui Nilufer, încât lumea se putea prăbuși, și lui nu-i păsa. 

După câteva minute, telefonul portabil sună din nou De 
această dată, Nilufer se degajă și se duse să i-l aducă. 

— Evet? 

— Omer! Nu te deranjez? 

Era vocea tunătoare a prietenului său Sadun Demirsoy, 
numărul doi în MIT. Serviciile turce, unul dintre intimii săi, 
atât în afaceri, cât și în plăceri. Cu ajutorul lui, Omer 
Ugurlu nu prea se temea să încalce legea. Era suficient ca 
acesta să-i dea un telefon lui Demirsoy pentru a regla orice 
problemă delicată. Sadun Demirsoy participa și el la orgiile 
cu rusoaice, organizate într-o vilă discretă. De la 
închiderea tuturor cazinourilor din Istanbul, de către ex- 
prim ministrul Tansu Ciller, locurile de distracţie erau 
reduse. Cele mai de vază se aflau în micile hoteluri din 
cartierul Bayazid, iar simple apartamente se găseau în 
Taksim. 

— Nu, nu, mormăi Omer Ugurlu. 

— Ești singur? 

— Nu. 

— Imbrăţișeaz-o pe Nilufer din partea mea, continuă 
Demirsoy E la fel de frumoasă? 

— Da, răspunse el, privind spre fundul lui Nilufer. Ai 
vreo problemă? 

— Nu, nu! îl asigură Sadun Demirsoy, Voiam doar să știu 
dacă putem dejuna împreună mâine, la birou. Vreau să-ţi 
prezint pe cineva și să-ți mulțumesc. Ai fost foarte eficace, 


ca de obicei. 

Biroul lui Sadun Demirsoy se afla într-o modernă și 
elegantă clădire de pe Etiler, cu vedere spre Bosfor, 
înzestrat cu canapele luxoase și cu o colecţie 
impresionantă de arme. Turcul nu ajunsese din întâmplare 
pe acest post. Vechi responsabil al „Lupilor cenușii” din 
Istanbul, prin anii 80, adusese multiple servicii în 
purificarea extremei stângi și fusese recompensat cu o 
înaltă funcţie politică în subdirecţia MIT, însărcinat cu 
aflarea inamicilor aflaţi în interiorul Turciei. Între timp, el 
își formase o societate de import de telefoane mobile, care- 
Il îmbogăţise considerabil.. 

— Cu plăcere, acceptă imediat Omer Ugurlu. La ora unu 
e bine? 

— Atunci, pe mâine! conchise înaltul funcţionar, care nu 
se prea sinchisea că se aflau în Ramadan’. 

Ugurlu aruncă telefonul pe pat și o înlănţui din nou pe 
Nilufer, începând să se joace cu unul din sânii ei. Femeia 
zâmbi: 

— Eşti insaţiabil! Nu vrei un pic de șampanie, înainte de 
a reîncepe? 

— Ba da! De ce nu? 

Ea se strecură până la bucătărie, legănându-se senzual 
și reveni cu o sticlă de șampanie Blanc de Blancs 1995, 
importată fraudulos, întinzând-i-o amantului său pentru a o 
deschide. Acesta se execută, vizând-o cu dopul, care 
ateriză între sânii ei. Nilufer turnă șampania în două cupe 
și-i spuse: 

— M-ai făcut să juisez foarte bine! 

Omer Ugurlu ridică și el cupa, dar brusc, rămase 
imobilizat, ca paralizat. 

— Ce se întâmplă? se neliniști imediat Nilufer. Nu te 
simţi bine? 

El avusese deja câteva mici atacuri cardiace, iar ea nu 


€ Sărbătoare religioasă. În care nu se mănâncă nimic, între 
răsăritul și apusul soarelui (n.tr.) 


dorea să-l piardă. 

Ursuz, violent, imprevizibil, câteodată brutal, infidel, 
mincinos și haimana până-n ultima sa fibră, el avea totul 
pentru a o seduce. În plus, „săruta” bine. Asta ca să nu mai 
amintim de bijuteriile, de apartamentul pe care i-l 
cumpărase, de mobilele comandate la Paris de la Claude 
Dalle, de blănuri, dar în special de reputaţie: ea era 
amanta unuia din cei mai puternici oameni din Istanbul. 

— Nu am nimic, mormăi Omer, golindu-și paharul cu 
șampanie. 

Totuși, întreaga sa dispoziţie se volatilizase. De ce oare 
îl sunase Sadun Demirsoy la această oră târzie? Putea s-o 
facă a doua zi dimineaţă. Își spuse că acesta vrusese doar 
să se asigure unde se află. 

Numai că lui Omer Ugurlu nu-i plăcea deloc acest lucru. 

x 


* * 


Dezbrăcat complet, Omer Ugurlu se uita pe fereastră. 

— Stinge lumina! o rugă el pe Nilufer. 

Ea se execută, fără a discuta. În mod vizibil, distracţia se 
terminase. Amantul său ieși pe terasă, examinând șoseaua 
pustie la acea oră, văzând doar mașinile care staţionau ca 
și a sa. Brusc, realiză inutilitatea gestului său.. Atât de 
multe lucruri puteau fi ascunse de întunericul nopţii. El 
reintră în cameră, fără nicio dorinţă de a mai face sex și cu 
membrul atârnându-i trist, bălăngănindu-se între smocul 
de păr negru. 

— Ce se întâmplă? întrebă neliniștită Nilufer. 

— Sper că nimic, suspină Omer Ugurlu. 

Efectiv, el nu avea nimic concret pentru a fi speriat, ci 
doar o alertă în al șaselea lui simţ. 

— Rămâi să dormi cu mine? 

— Nu, răspunse Omer Ugurlu, cu toate că nu simţea 
nicio dorinţă să se reîntoarcă la domiciliul conjugal. 

El se îmbrăcă rapid și o întrebă pe Nilufer: 

— Se întâmplă să ai un pistolet? 


Tânăra femeie deschise un sertar înțesat de lenjerie și 
scoase un pistolet automat Tokarev, pe care Omer i-l 
lăsase mai demult. Acesta verifică încărcătorul care era 
plin și introduse un cartuș, înainte de a-l strecura sub 
cureaua pantalonilor trăgându-și puloverul pe deasupra. 

Neliniștită, Nilufer îl întrebă: 

— Pot să te ajut? 

— Nu, răspunse sec Ugurlu. 

În Turcia, femeile nu erau amestecate în afaceri. Totuși, 
Nilufer era la curent cu o parte din secretele lui și îl 
însoțea peste tot, de peste 20 de ani. Înainte de a pleca, 
mafiotul o luă de talie și o strânse în braţe. Parfumul ei - 
ea folosea J'adore de la Christian Dior - îi aminti de 
momentele frumoase petrecute în cursul serii... 

— Pe mâine, promise el. După dejunul cu Sadun, voi veni 
să ne revedem. 

— E foarte bine! Vei avea parte de o surpriză, spuse 
Nilufer, frecându-se puţin de el. 

Dar imediat ce el închise ușa, ea se întristă. De obicei, 
Omer nu se impacienta atât de ușor. Își turnă restul de 
șampanie și-și aprinse o ţigară. 

* 
* * 


În ascensor, Omer Ugurlu trecu pistoletul, de sub 
centură, în buzunarul vestei sale de piele. El traversă 
holul, salutat de un paznic și se opri o clipă sub acoperișul 
din faţa intrării. În stânga sa, un grup zgomotos ieșea de la 
Papermoon, iar în dreapta, strada era pustie. Şoferul său îl 
văzu, urcă în mașină și îi veni în întâmpinare, sărind și 
deschizându-i portiera dreaptă din spate. 

— Treci în locul meu! îi ordonă Omer. 

Cuprins de o bruscă inspiraţie, îl împinse pe șofer spre 
locul pe care de obicei îl ocupa el însuși, după care se 
așeză la volanul Mercedesului, demarând cu farurile 
aprinse și cu pistolul la îndemână. Pentru moment se 
calmă, dar asta nu dură mult. În clipa în care se puse în 


mișcare pentru a intra pe șosea, observă o mașină garată 
pe partea opusă, care făcu aceeași manevră. El apăsă pe 
accelerator, dar șoferul celeilalte mașini luă și el viteză, 
demarând în trombă, tăind șoseaua în diagonală. 

Ugurlu frână brusc pentru a nu-l tampona. Cealaltă 
mașină, un BMW, îl imobiliza, blocând șoseaua și doi 
bărbaţi coborâră, fiecare înarmat cu câte un pistol- 
mitralieră Uzi sau Skorpio. Ei se îndreptară spre 
Mercedesul lui și, lipiţi de portiere, deschiseră focul spre 
scaunele din spate. Timp de câteva secunde, nu se auzi 
decât bubuitura armelor șocul proiectilelor în caroserie și 
zgomotul geamurilor sparte, din care zburau cioburi. 

Omer Ugurlu nu încercă nici măcar să pună mâna pe 
armă. El dădu înapoi și apăsă pe accelerator. Bara din faţă 
a Mercedesului lovi aripa din față a BMW-ului și îl făcu să 
se rotească, eliberând șoseaua. Mafiotul, ghemuit în 
scaunul său, îi văzu prin oglinda retrovizoare pe cei doi 
bărbaţi alergând spre mașina lor. El coti imediat la 
dreapta, înconjurând Akmerkez și ieși pe marele bulevard 
pustiu, luând-o spre nord. Nu încetini decât după ce 
traversă trei stopuri, apoi întoarse. 

Şoferul lui zăcea imobil, întins pe scaunul din spate, 
între cioburi de sticlă și sânge, care se amestecau pe fața 
lui masacrată. 

Omer Ugurlu își spuse că putea fi el în locul acestuia, 
arătând ca o zdreanţă însângerată. Timp de câteva minute, 
conduse ca un automat, asigurându-se doar că nu era 
urmărit. Ajuns la înălțimea celui de-al doilea pod, el parcă 
într-o fundătură întunecată, stinse farurile și începu să 
reflecteze. 

Mirosul fad de sânge se răspândea în Mercedes și el 
cobori geamul. Vântul proaspăt al nopţii îi mângâie plăcut 
faţa și se simţi ceva mai bine. Dacă nu ar fi avut ideea cu 
schimbarea locurilor, acum ar fi fost mort. În întunericul 
nopții, ucigașii nu-și dăduseră seama de înlocuire. 

Pericolul imediat fiind îndepărtat, el trebuia să 


supravieţuiască. Avea însă impresia că este o moluscă 
lipsită de carapacea sa. Cei care comandaseră atentatul 
asupra lui erau tocmai cei care-l protejau, adică cei mai 
puternici oameni din Turcia. Singurul lucru bun pe care-l 
putea face, ar fi fost să plece din ţară. Dar, navigând pe 
Bosfor, n-avea nicio șansă de a supravieţui. Imediat ce 
Sadun Demirsoy ar fi aflat că trăiește, ar fi lansat o 
vânătoare implacabilă. În concluzie, Omer Ugurlu nu se 
putea duce nici la el acasă și nici la metresa lui. 
Aeroporturile nici nu intrau în discuţie, cu toate că avea 
pașaportul la el. În plus, trebuia să se debaraseze rapid de 
mașina lui și să-și găsească o ascunzătoare sigură, 
câștigând astfel timp. Din momentul în care primise 
telefonul de la „prietenul” său, Sadun Demirsoy, înţelesese 
totul. Trebuia să dispară, la fel ca cel ce-i aranjase 
lichidarea în Statele Unite. Crezuse, în mod naiv, că 
acceptând  „contractul”, îi  reîntorcea un serviciu 
prietenului său atotputernic, fără a-și da seama că astfel se 
sinucidea: condamnat din raţiuni de stat. 

Supărat și amărât, el turba de mânie că o afacere atât 
de veche putuse să iasă la suprafaţă și că-i punea viaţa în 
pericol. Dar așa se întâmpla mereu: toţi martorii și actorii 
acestei istorii trebuiau să dispară, apărând astfel onoarea 
Turciei. Unei asemenea decizii luate la cel mai înalt nivel, 
el nu i se putea opune. Un monstru rece, anonim și orb îl 
va lichida pur și simplu. 

Omer se concentră câteva secunde, luă arma Tokarev, o 
băgă în buzunarul vestei, cobori din mașină și se 
îndepărtă, fără a se mai uita înapoi.” 


Peste Bosfor există două poduri. Cei din Istanbul le denumesc 
după data la care au fost date în folosință (n.a.) 


Capitolul III 


La Roma, vremea era superbă, un soare de iarnă 
luminând cerul albastru imaculat, în simbioză cu acest 
sfârșit de an al Jubileului. Puteai crede că Papa loan-Paul 
al II-lea avea cu adevărat o legătură directă cu cerul. 

Malko ridică privirea: un băiat de serviciu intra în 
salonul cel mai frumos al Hotelului de la Ville, liniștit 
precum biblioteca unei mănăstiri, unde el aștepta de 
câteva minute. 

— Sua Altessa Serenissima, anunţă băiatul, sunteţi 
căutat la telefon. 

În Italia, exista respectul faţă de funcţii. Malko se ridică 
și-l urmă până la recepţie, unde un angajat îi întinse 
receptorul. 

— Ascult, spuse Malko. 

— Bun venit la Roma! îl salută cu căldură șeful staţiei 
C.I.A., Rick Peretti. 

Malko ajunsese la miezul nopții, venind direct de la 
Viena, după ce părăsise castelul Liezen la ora cinci. El îl 
cunoscuse pe Rick Peretti cu doi ani în urmă, dar nu-l mai 
revăzuse de atunci. 

— Doi cardinali s-au omorât unul pe celălalt? întrebă 
Malko. 

Fapt de necrezut la Vatican, unde asasinările erau rare, 
folosindu-se în special otrava și nu armele automate... Rick 
Peretti râse politicos. 

— Nu, nu, negă el. Nu există nicio dramă la Vatican. Vă 
trimit o mașină, dar deoarece nu poate parca pe via 
Sistina, să fiţi pregătit în câteva minute. 

— Mulţumesc, spuse Malko. 

Când ieși din hotel, un Ford argintiu se opri chiar în faţa 
lui. Un bărbat tânăr, cu părul blond tuns scurt, părăsi 
volanul și-i deschise portiera, prezentându-se ca trimis al 
Ambasadei Americane. După zece minute se opriră în faţa 


clădirii, care era un minunat palat roman cu faţada de 
culoare ocru, aflată pe via Veneto. 

Biroul lui Rick Peretti se găsea la etajul III. Șeful staţiei 
îi ieși în întâmpinare chiar în faţa ascensorului și-i strânse 
mâna cu căldură. El nu se schimbase, arătând tot atletic, 
blond, semănând mai mult cu un suedez decât cu un 
american de origine italiană. 

— Welcome back to Rome! 

Malko îl urmă în biroul său, unde un om mai în vârstă, 
cărunt, corpolent, bine îmbrăcat și cu o privire vie, se afla 
deja instalat într-un fotoliu. El se prezentă: 

— Thomas Ray. Sunt adjunctul lui George Tenet, care 
m-a însărcinat să vă asigur de toată consideraţia sa pentru 
extraordinara activitate care o desfășuraţi pentru Agenţie, 
de atâţia ani. 

Malko mulțumi, spunându-și că acest înalt funcţionar nu 
traversase Atlanticul numai pentru a-l felicita pentru 
activitatea sa. Prezenţa lui la Roma era neașteptată, iar 
felicitările lui George Tenet riscau să fie ultimele din acest 
an, în care în S.U.A. aveau loc schimbări prezidenţiale. 

Cei trei bărbaţi se așezară în jurul unei mese rotunde, 
iar Rick Peretti turnă cafelele. Câteva minute, ei 
schimbară considerații asupra vremii de afară, 
excepţională pentru luna decembrie. Malko se întreba din 
ce motiv C.I.A. îl convocase la Roma, cu toate că după 
atâţia ani, se obișnuise cu surprizele. 

După ce-și bău și ultima înghiţitură de cafea, Thomas 
Ray i se adresă: 

— Domnule Linge, aţi auzit vorbindu-se de un incident 
recent care a avut ca urmare trei morți din personalul 
Agenţiei? 

Malko citise ceva în ziarul Kurier apărut la Viena. Niște 
necunoscuţi trăseseră asupra unei mașini în care se aflau 
angajaţi ai C.I.A. 

— Da. Am auzit vorbindu-se de acest „incident”. Un 


8 Director general al C.I.A. (n. a.) 


atentat, nu-i așa? Este legat de istoriile Ben Laden? 

Acesta din urmă era inamicul public nr. 1 al C.I.A., aflat 
în Afganistan. 

Thomas Ray înălță capul. 

— Nu! Agresorii erau doi bărbaţi cu pașapoarte turcești. 
Ei au fost uciși la puţin timp după atentat, de poliţia din 
Fairfax. În schimbul de focuri decedând și doi polițiști. 

— Turci? se miră Malko. Oameni ai PKK? 

— Nu! l-am identificai și erau niște mici gangsteri, 
cunoscuţi de poliţia turcă. 

Ciudat. De ce niște răufăcători turci să atace C. I. A.? 

— Vreau să vă fac un rezumat asupra a ceea ce știm, 
continuă Thomas Ray. Mașina mitralieră era ocupată de 
patru persoane: trei membri ai Agenţiei și un colonel turc 
ce aparţinea MIT, Sultan Rezit. Ultimul, venise la 
Washington, după ce fugise din Turcia, fiind inculpat 
pentru trafic cu droguri. El se afla în drum spre o ședință 
de „informare”, la cererea sa. Noi bănuim că în acest 
atentat, el a fost cel vizat. 

— L-au ucis deci, pentru a nu putea să vă vorbească, 
conchise logic Malko. 

— Corect, confirmă Thomas Ray. 

Malko ridică o privire inocentă. Erau în total șase morți. 
Colonelul Rezit trebuia să fi fost purtătorul unui mare 
secret... MIT! era strâns legată de C. I A., iar traficul de 
droguri ţinea mai mult de o altă agenţie federală - DEA". 
Era bizar! 

— Aveţi vreo idee despre ce dorea colonelul să vă aducă 
la cunoștință? întrebă Malko, prudent. 

Fără a răspunde direct, Thomas Ray spuse: 

— Să analizăm contextul. Colonelul Sultan Rezit fugise 


” Partidul muncitoresc Kurd, creat întâi cu ajutorul KGB. A fost 
condus de Abdallah Ocealan. răpit în Kenya în 1999 de Serviciile 
turce, cu ajutorul C.I.A. (n. a.) 

10 Milli Istihrzade Tefkiati (n.a.) 

11 Drug Enforcement Administration (n. a.) 


din Turcia și se afla sub ameninţarea unui mandat de 
arestare. La sosirea sa la Washington, el a cerut azil politic 
la Departamentul de Stat. Pentru a-și justifica cererea, ne- 
a transmis că deţine informaţii secrete pe care e gata să ni 
le furnizeze. Departamentul de Stat l-a trimis la Agenţie, 
pentru a „evalua” spusele lui. 

— Aparent, spuse Malko, această „evaluare” a fost 
efectuată în mod sângeros. Șase morți... Asta seamănă cu 
o confirmare. 

— Plus o angajată a Agenţiei, grav rănită, completă 
trimisul lui George Tenet. Jane Hautefeuille era o arhivară 
ce se afla la două luni înainte de a se pensiona și care 
acum a ajuns tetraplegică. Ea s-a băgat voluntar cu mașina 
sa în cea a atacatorilor, încercând să-i împiedice să fugă de 
la locul faptei. 

— Ce informaţie putea deţine colonelul turc? întrebă 
Malko. 

— Probabil ceva legat de atentatul asupra Papei Ioan- 
Paul al II-lea, din 13 mai 1981, răspunse Thomas Ray. 

Malko se aștepta la orice, numai la asta nu! Bărbatul ce 
trăsese asupra Papei, Mehmet Ali Agsa, o haimana turcă, 
petrecuse 20 de ani în închisoare și fusese extrădat în 
Turcia pentru a executa o altă pedeapsă, consecinţa unui 
omor precedent, comis în ţara sa. Bulgarii implicaţi în 
atentat fuseseră achitati. 

— Explicaţi-mi, spuse el, surprins. 

— Colonelul Rezit a declarat la Departamentul de Stat 
că MIT fusese amestecat în atentatul contra Papei! 

Malko își ascunse stupefacţia. 

— MIT e legat strâns de C.I.A.! E surprinzător. _ 

— Au consultat arhivele, replică Thomas Ray. In vremea 
atentatului, deoarece autorul acestuia era un turc, le-am 
cerut informaţii în privinţa sa. Dar ei au răspuns negativ. 
Dar MIT are mai multe ramificații. Una dintre ele a condus 
mereu lupta împotriva extremei stângi a PKK, de obicei 
prin acţiuni clandestine, manipulând răufăcătorii duri și 


extremiștii de dreapta, pentru eliminarea fizică a 
adversarilor lor. Colonelul Rezit a fost multă vreme în 
fruntea acestui departament. Aici l-a putut cunoaște și pe 
Ali Agsa. 

— În perioada respectivă, s-a spus că avea legături cu 
„Lupii cenușii”, organizaţia turcă de extremă dreapta. 

Americanul făcu un gest fatalist. 

— Totul avea legătură! MII, „Lupii cenușii” și 
răufăcătorii. Se agitau unii pe alţii. MIT trăgea anumite 
sfori și, câteodată se sprijinea pe „Lupii cenușii”. Or, prima 
crimă, comisă în 1979 de Ali Agsa - cea asupra lui Abdi 
Ipecki, directorul ziarului „Milliyet” - era o „comandă” a 
„Lupilor cenușii” și MIT. 

— Se poate, dar MIT nu a dorit niciodată să-l asasineze 
pe Papă! protestă Malko. 

— În mod sigur nu, recunoscu Thomas Ray. Ei n-aveau 
niciun interes să comită acest atentat. Asta a declarat și 
colonelul Rezit la Departamentul de Stat, ceea ce MIT 
cunoștea: adică faptul că deasupra lui Ali Agsa, care nu era 
decât un executant, se aflau cei care organizaseră de fapt 
atentatul, adică turcii. 

— Ce fel de turci? 

— Haimanale manipulate de Serviciile Secrete bulgare. 

Se revenea la faimoasa pistă bulgară, evocată după 
atentat. 

— Bulgarii implicaţi în proces au fost achitaţi de către 
justiţia italiană, obiectă Malko. 

Thomas Ray surâse stânjenit. 

— Evident. Ei erau inocenți! Dar trebuie să ne întoarcem 
puţin în timp. În primul proces, Ali Agsa a fost condamnat 
de către un tribunal italian la închisoare pe viaţă, după ce 
comisese prima sa crimă, în 1979. Sponsorii săi turci l-au 
ajutat să evadeze după cinci luni de detenţie. Se pare că 
cei care l-au racolat pentru a comite asasinarea Papei 
loan-Paul al-II-lea, i-au promis același tratament. Numai că 
Italia nu este Turcia. După doi ani de la crima sa, Ali Agsa 


se afla tot în închisoare, hotărât să facă orice pentru a fi 
liber. Exact în acest moment, șeful secţiei noastre a avut o 
idee: să bage la apă Serviciile bulgare, printr-o acuzare 
făcută chiar de Ali Agsa. 

Un înger, cu sufletul îngrozit, trecu prin încăpere. 

Rick Peretti ieși discret din birou. Malko aşteptă ieșirea 
lui și întrebă: 

— De ce această manipulare? 

— Ştiţi doar că înainte de atentat, Ali Agsa petrecuse o 
scurtă vacanţă la Sofia, în Bulgaria. Dar noi avem un alt 
motiv pentru a-i bănui pe bulgari. In 1980, Serviciile 
„Cousins”!? au recuperat un pârât, un general al KGB, 
numit Mitroșin. După el, la începutul lui 1980, chiar după 
alegerea Papei, KGB-ul a cerut întregii rezidentura din 
Varșovia și de la Roma, de a procura toate informaţiile 
asupra posibilităţilor de a se apropia fizic de Papă. Această 
cerere intra în cadrul unei operaţiuni a KGB-ului, numită 
„Pagoda”, organizată în 3 noiembrie 1979. De altfel, 
Serviciile franceze, puse la curent cu operaţiunea, au 
anunţat Vaticanul. 

— Asta nu înseamnă în mod obligatoriu că KGB-ul dorea 
să-l ucidă pe Papa. 

— Exact, recunoscu Thomas Ray, dar trebuie să așezi 
lucrurile în contextul epocii. Blocul ţărilor satelite 
începuse să se fisureze. Veriga slabă a sistemului comunist 
era Polonia, datorită populaţiei sale predominant catolice. 
Venirea unui Papă de origine poloneză reprezenta o 
catastrofă în ochii lui Leonid Brejnev și el avea dreptate: 
din Polonia începuse dezintegrarea comunistă, graţie 
Solidarnostului, ajutat considerabil de Vatican. Cu cât 
ajungeau mai mulţi bani la Solidarnost, cu atât polonezii 
erau mai galvanizaţi de atitudinea Papei, combatant 
sălbatic al ideologiei comuniste. 

— Dacă atentatul ar fi reușit și dacă Papa ar fi fost 
asasinat, întrebă Malko, credeţi că ar mai fi durat? 


12 Serviciile britanice (n. a.) 


— Nu pe termen lung. Dar căderea Imperiului sovietic ar 
fi fost cu mult întârziată. 

— Deci, imediat aţi fi pe deplin convins că KGB-ul se află 
în spatele acestui atentat? 

— It fecit cuid prodest? Sunt sigur că știți acest 
proverb. Nici turcii și nici bulgarii nu aveau vreun interes 
să se debaraseze de Papă, dar sovieticii, da! Numai că noi 
nu aveam nicio probă pentru a-i acuza. Era o situaţie care 
ne înnebunea. Din acest motiv Langley a primit cu 
entuziasm propunerea șefului secţiei din Roma, aceea de a 
ni-l apropia pe Ali Agsa, cu ajutorul foștilor lui colegi de 
închisoare și să-i transmitem următorul mesaj: dacă el îi 
acuză pe bulgari că l-au sponsorizat pentru a-l ucide pe 
Papă, va fi rejudecat cu infinit mai multă clemenţă. 

— Şi aţi reușit? 

— Perfect.  Omologii noştri italieni ne-au ajutat. 
Bineînţeles, noi posedam un dosar asupra prezenţei 
Serviciilor bulgare la Roma. A fost suficient să-i furnizăm 
lui Ali Agsa nume și detalii pentru ca el să facă restul. Trei 
bulgari au fost inculpaţi și unul arestat. Toţi aparţineau 
grupării Dijurna Sigurnost!+ dar nu aveau nimic de-a face 
cu atentatul. 

— Dar Ali Agsa a rămas în închisoare, în timp ce bulgarii 
au fost achitaţi, conchise Malko. 

— Da, recunoscu Thomas Ray, fără a spune că astfel, 
operaţiunea fusese ratată. 

— Ce pretindea colonelul de la MIT, înainte de a fi 
omorât? întrebă Malko. 

— Că MIT cunoștea omul ce servise ca intermediar între 
Ali Agsa și cei ce comandaseră atentatul. 

— Unde se află astăzi Ali Agsa? 

— În celula A12 a închisorii Kartal Metelpe, în apropiere 
de Istanbul. Este arestat în principiu pe 10 ani, dar în 
Turcia nu se știe niciodată... 


13 Cine ar fi profitat de crimă? (n. a.) 
1 Serviciile bulgare până în 1990 (n. a.) 


— El îl cunoscuse pe acest om? 

— Da, dar nu vorbiseră niciodată. El a vorbit doar pentru 
a-i îndrepta pe anchetatori spre piste false... Probabil din 
acest motiv se mai află în viaţă. Poate va beneficia de o 
amnistie. Oricum, el tace... 

— El avea un complice, Oral Celik. A murit? 

— Nu, e bine sănătos la Ankara, unde a devenit un 
afacerist prosper. E protejat de MII... căruia i-a făcut 
multe servicii, cum ar fi infiltrarea PKK. Astfel, el a fost 
iertat. 

Turcia era într-adevăr o ţară frumoasă... 

— Colonelul  Rezit e mort, remarcă Malko, iar 
dumneavoastră sunteţi iar în impas. 

Thomas Ray se aplecă și scoase din servietă un plic 
maro, din care trase afară două pașapoarte și o foaie de 
hârtie. 

— Iată pașapoartele celor doi ucigași, spuse el. Sunt noi, 
emise la Istanbul, doar cu 15 zile în urmă. Aparent, sunt 
autentice și poartă vizele eliberate de noul nostru consulat 
din Istanbul. Noi i-am interogat, dar ne-au spus că le-a 
eliberat un funcţionar al Ministerului turc de Interne, în 
urma unei cereri speciale. 

— Cu alte cuvinte, a fost o cerere lansată de MIT, care 
girează eliberarea unor astfel de pașapoarte. 

— E adevărat, confirmă Thomas Ray. Probabil că nu se 
gândeau că vor fi prinși. Fără intervenţia lui Jane 
Hautefeuille, ei ar fi reușit să fugă. 

— Oricum, avem prea puţine date pentru a începe o 
anchetă, spuse Malko. 

Americanul îi întinse și foaia de hârtie pe care se găsea 
un nume și un număr de telefon: Bagsi 2699257. 

— Unul dintre cei doi turci avea asta asupra lui. Noi 
ignorăm cine este acest Bagsi, dar numărul de telefon 
corespunde unei discoteci - Laila - din Istanbul. Poate că 
acolo lucrează acest om. 

Malko puse pașapoartele și hârtia pe masă și-l privi pe 


Ray. 

— Doriţi cu adevărat să lansați o anchetă, plecând de la 
aceste elemente? 

Thomas Ray îi susținu privirea. 

— Dacă nu am fi avut patru morți, fără a-i mai număra 
pe cei doi polițiști și pe Jane Hautefeuille, n-aş fi relansat 
istoria. Dar, cred că în memoria lor, trebuie să-i găsim pe 
cei ce i-au omorât. Este o datorie de la care nu ne putem 
sustrage. Şi apoi... 

Gâtuit de emoție, se opri pentru a-și aprinde o ţigară și 
reluă: 

— Apoi, suntem convinși că la originea atentatului 
contra Papei se află echipa lui Brejnev. Chiar dacă nu 
avem nici cea mai mică șansă de a o dovedi, trebuie măcar 
să încercăm. 

Malko suspină. 

— Leonid Brejnev e mort. KGB-ul nu mai există, la fel 
nici Imperiul sovietic. 

— E adevărat, recunoscu Thomas Ray. Dar există Rusia, 
care are în frunte pe Vladimir Putin, vechi membru KGB. 
Din anumite puncte de vedere fundamentale, interesele 
noastre sunt total divergente. Dacă vom putea dovedi 
implicarea U.R.S.S. în atentatul împotriva Papei, care a 
bulversat o lume întreagă, asta ar însemna un mijloc de 
presiune potenţială enormă asupra unuia din conducătorii 
actuali ai Rusiei. 

Un înger trecu, zburând maiestuos, cu stele roșii pe 
aripi. Se revenea la vechea luptă: Est contra Vest. 

— Vladimir Putin va spune că actuala Rusie nu este 
implicată. 

Thomas Ray avu un surâs feroce. 

— Stalin e cel care în 1945 l-a executat pe diplomatul 
suedez Raul Wallenberg, omul care a salvat mii de evrei 
din Ungaria. Rusia a recunoscut, dar după 50 de ani de 
minciuni... Rușilor nu le place să le punem cadavrele pe 
afișe. 


— Să admitem! recunoscu Malko. Dar de la Istanbul la 
Moscova, drumul e lung.. 

— Şi periculos! sublinie Thomas Ray. Există deja opt 
morți în această istorie... Dacă veţi accepta, misiunea 
dumneavoastră e extrem de deosebită. Ştiu că Turcia vă 
este cunoscută și că aveţi prieteni chiar în MIT. Numai că 
trebuie să uitaţi acest lucru. În această poveste, MIT 
trebuie considerat adversarul nostru.. 

— Dacă nu ţin cont de MIT, ancheta va fi delicată, 
remarcă Malko. 

— Avem pe cineva în Istanbul, care lucrează oficial 
pentru Boeing: Curtis Wood un NOCf5. Dar înainte de 
orice, avem numărul de telefon al discotecii Laila și 
numele de Bagsi. 

— Dacă îl găsesc pe acest Bagsi, și dacă ipoteza 
dumneavoastră se dovedește a fi exactă, MIT va fi la 
curent, iar eu risc s-o sfârșesc ca și colonelul Rezit. 

— Este o ipoteză extremă, afirmă diplomatic Thomas 
Ray. Oamenii de la MIT știu că lucraţi pentru C.I.A. Şi că 
aveţi imunitate, în plus, MIT are un șef nou, un civil, 
legalist, Senkal Atasagun. 

— Deci, conchise Malko, eu sosesc discret la Istanbul și 
încerc să merg pe filiera ce trebuie să ducă până la 
Moscova, după 20 de ani de la încercarea unui asasinat. 
Credeţi cu adevărat că voi reuși? 

Obiceiul îi devenise cunoscut. Acum câteva luni, fusese 
rugat să rezolve o istorie veche de patru ani. 

— Dacă martorii sunt în viaţă, nimic nu-i imposibil, 
remarcă Thomas Ray. Am recitit dosarul de acum 20 ani. 
Ali Agsa fusese ajutat de un oarecare Omer Ugurlu, 
traficant de arme. Acesta recunoscuse atunci că l-a întâlnit 
la Sofia, după ce părăsise Turcia, după evadarea din 
închisoarea Kartal. 

— Acest Ugurlu n-a fost interogat niciodată? 

— Au încercat italienii, dar în van. El trăiește între 


15 Non Official Cover (Agent clandestin) (n. a.) 


Turcia și Bulgaria. 

— E în viaţă? 

— După informaţiile noastre, da. Curtis Wood vă poate 
ajuta să-l găsiţi. În plus, îl mai avem și pe funcţionarul care 
ne-a adus pașapoartele la Ambasadă: Yilderim Gulta. El e 
ușor de găsit. 

Malko privi pașapoartele de pe masă. Toată istoria era 
extrem de complicată. Chiar dacă MIT nu participase la 
complotul împotriva Papei, ceea ce se petrecuse la Langley 
proba că ei doreau să păstreze secretul până în cele mai 
mici amănunte. Dar atentatul împotriva Papei rămăsese cel 
mai mare secret al secolului. 

— Nu veţi intra în contact direct cu secţia C.I.A. din 
Istanbul, decât în caz de extremă urgenţă. John Burke a 
fost anunţat de sosirea dumneavoastră, dar nu va încerca 
să vă caute. 

Resemnat, Malko surâse. El își aminti de eficacitatea 
poliţiei turcești, din vremea ultimei sale misiuni din Turcia. 

— Bine! conchise el. Cum e vremea la Istanbul? 

— Frumoasă! afirmă Thomas Ray. 

Era mai agreabil să mori sub soare, decât în ceaţă și 
frig. Cu siguranţă viața îl readusese la Istanbul. El își 
spuse că fidelul lui Elko Krisantem i-ar fi putut da o mână 
de ajutor. Un turc în Turcia, nu poate fi prost! Dar C.I.A. 
nu cunoștea acest lucru. 


Capitolul IV 


— Aici e! 

Curtis Wood se întoarse spre Malko, cu un surâs larg. 
Oricum, nu se putea să nu găsești ușor discoteca Laila 
datorită literelor enorme, puse pe o faţadă de piatră, ce se 
afla în faţa unei Yali. Bosforul curgea 30 de metri mai 
departe, de-a lungul unui chei, unde amaraseră pe timpul 
iernii câteva vaporașe fluviale. 

Curtis Wood fu primit cu braţele deschise de cei doi 
oameni de serviciu de la Laila. Cu ochii săi mari, albaștri, 
părul lung și aspectul atletic, părea mai degrabă un 
playboy californian, decât un field-officer al C.IL.A. 

Malko ieși din Mercedesul condus de Elko Krisantem, 
încins cu o vestă de piele, gen turcesc. 

Elko Krisantem radia de bucurie. Din clipa în care Malko 
îl anunţase că se vor întâlni la Istanbul, curăţase „cu 
limba” parchetul castelului din Liezen. Fusese un an bogat 
și secolul se terminase cu bine: se întorcea pentru a doua 
oară în ţara sa natală și la meseria sa de origine: ucigaș. 

Malko ajunsese la Istanbul cu 2 zile înainte, venind de la 
Roma și se instalase la Hotelul Marmara din piaţa Taksim. 
Contactul cu Curtis Wood fusese ușor, datorită unui fax 
cifrat. Cei doi se întâlniseră la barul din Pera Palace, nu 
departe de Consulatul American, un sediu-antenă al C.I.A. 
din Ankara. Curtis Wood știa doar că trebuie să-l ajute pe 
Malko în găsirea filierei de vagabonzi, implicată în 
cvadrupla crimă din Langley. 

Ei se înţeleseră rapid: singura pistă era Laila și numele 
de Bagsi. 

De la sosirea sa în Istanbul, Malko nu luase legătura cu 
nimeni și nici cu Zeynel Sokik, colonelul MIT care 
colaborase la dărâmarea unei filiere islamice, cu câteva 
luni mai devreme. Pașaportul său, valabil în „spaţiul 


16 Casă veche, numai din lemn (n. a.) 


Schengen”, îl scutea de vize. 

În discotecă muzica era asurzitoare și exista multă lume. 
Barul, la stânga intrării, dispărea datorită grupurilor de 
băutori. In faţa lui se afla un mic ring de dans, ce se 
termina cu o scară care ducea spre o altă sală, cu plafonul 
în formă de voltă. Curtis Wood strigă către Malko: 

— Este o veche pivniţă cu vinuri. Pereţii sunt groși și se 
poate face zgomot. 

Instalaţi la o masă din sala boltită, mai puţin 
zgomotoasă, Curtis Wood scoase o sticlă de „Defender”, 
deja începută ș: spuse: 

— După ce am divorțat, am început să ies aproape în 
fiecare seară, luând câte o sticlă cu mine. 

Nu departe de ei, se afla o masă ocupată de trei 
persoane: un tânăr nebărbierit, o femeie solidă și o blondă 
drăguță, vulgară și sexy, cu sânii împinși în faţă, spre 
decolteul larg. Ea îi surâse lui Curtis Wood. 

— O cunoașteţi? întrebă Malko. 

Curtis Wood zâmbi, aprinzându-și o ţigară, cu o brichetă 
Zippo, cu însemnele Boeing. 

— E o curvă! Bătrâna de alături e codoașa ei, iar tânărul 
e un mic traficant de droguri și arme. El le însoțește 
aproape peste tot și le găsește clienti. 

Malko se ridică. 

— A venit timpul să și muncim, se scuză el. 

El se îndreptă spre toalete, exploră locul și apoi se 
pierdu prin mulţimea de la bar. În sfârșit, reperă ceea ce 
căuta: un telefon, montat lângă casierie. Se fofilă printre 
doi băutori și comandă un rachiu. La câţiva metri, câteva 
fete se agitau, în minijupe și pantaloni mulati, aproape 
indecent.. 

Dacă nu s-ar fi aflat lângă casierie, probabil că nici nu ar 
fi auzit telefonul. Unul dintre barmani răspunse și după ce 
ascultă mesajul, chemă un ospătar, care apoi se îndepărtă. 
Pulsul lui Malko se acceleră. Era prima victorie: Bagsi era 
prezent. După câteva minute, barmanul îi întinse telefonul 


tânărului bărbat ce stătuse lângă masa lor, așezat 


împreună cu cele două femei descrise de Curtis Wood. 
X 


* * 

Tânărul bărbat - Bagsi - ţipă puţin în receptor, apoi, 
dezgustat, i-l întinse barmanului, înainte de a se reîntoarce 
la masă. Evident, Elko Krisantem închisese, așa cum 
fusese prevăzut, după ce telefonase dintr-o cabină. Acum 
Malko îl identificase pe Bagsi, cel ce fusese contactat de 
câteva ori de ucigașii din Langley. Văzându-i înfățișarea, 
bănuise că nu era decât un intermediar. Numai ei cunoștea 
sponsorul cvadruplei crime. Satisfăcut, Malko întârzie 
câteva minute la bar. 

Când reveni la masă, surpriza care-l aștepta era divină: 
Curtis Wood conversa aprins cu prostituata ce stătuse la 
masa vecină. Ea îl privi pe Malko, aruncându-i o ocheadă 
ce ar fi înnebunit și un sfânt. Privirea ei insistentă, 
zâmbetul avid, arborau pe fruntea ei o declaraţie fără 
urme de îndoială: „Vreau să te posed”! 

Curtis Wood făcu prezentările. Prenumele ei era Mimoza 
și se prezentă ca fiind manechin. Fiind la curent cu 
demersurile lui Malko, americanul știa că Mimoza și Bagsi 
sunt împreună. Ultimul revenise la masă și discuta cu 
bătrâna. După ce-i aruncă o privire lui Curtis Wood, Malko 
îi propuse fetei: 

— Ar trebui să-i invitaţi și pe prietenii dumneavoastră să 
vină să bea un pahar cu noi. 

Încântată, Mimoza se duse și se aplecă spre urechea lui 
Bagsi, apoi reveniră toţi trei. Ea spuse: 

— Prietena mea se numește Soraya, iar el este Bagsi. 

Privit de aproape, tânărul semăna cu un lup hămesit, cu 
obrajii scobiţi și cu ochii de un negru intens. Malko 
comandă o sticlă de Taittinger Comtes de șampanie, 
îmbuteliată în 1995, fapt ce-i impresionă pe invitaţi. Sticla 
se goli rapid... 

Bagsi, cu privirea strălucitoare, fascinat de Malko, 


calcula cam cu cât l-ar putea „ușura”. Dacă ar fi știut... 
Malko se întreba dacă însă în sală nu se aflau și spioni de 
la MIT. În teorie, MIT era un serviciu de cercetări externe, 
dar statutul său preciza că el lupta împotriva tuturor 
dușmanilor Turciei, deci și asupra celor din interior. 

Mimoza se fâţâia pe scaunul ei. În final, nemaiţinând 
cont de nimic, se aplecă spre Malko. 

— Vrei să dansăm? Ador această muzică. 

Era o ocazie excelentă de a se documenta asupra lui 
Bags. 

Pe ringul de dans, Mimoza se lipi de el, cu hotărârea 
sălbatică a unui crab ce se agaţă de o piatră, înainte de 
maree. Muzica era atât de asurzitoare, încât era aproape 
imposibil să schimbi câteva cuvinte, dar pântecul tinerei 
femei ţinea loc de orice dialog. Totuși, ea îi urlă în ureche: 

— Veniţi des la Istanbul? 

— Câteodată, răspunse Malko. Vând avioane. 

Mimoza îi aruncă o privire excitată. Un comerciant de 
avioane nu trebuia să rămână încordat. Mișcarea 
pântecului ei deveni mai sofisticată. În timp ce alte cupluri 
dansau distanţaţi, ei erau lipiţi ca timbrul de scrisoare. 
Când ea reveni la masă, se așeză în faţa lui Malko și-și 
încrucișa picioarele atât de înalt, încât Malko îi putu vedea 
culoarea slipului. 

Bagsi părea că se plictisește, iar Curtis Wood se străduia 
să nu-i fie gol paharul. Zgomotul făcea imposibilă orice 
discuţie. Malko se aplecă spre urechea Mimozei: 

— Ce-ai zice să mergem să bem ceva la Cazinoul 
Siragon? E mai multă liniște. 

Mimoza cască ochii mari. 

— Dar nu există niciun Cazinou! Tansu Ciller le-a închis 
pe toate! Vă place să jucaţi? 

Privirea lui Bagsi se lumină și el îi spuse lui Malko: 

— Cunosc un Cazinou clandestin! Putem juca tot ce 
avem și acolo există și... 

Vrusese să spună și „fetiţe”, dar se opri la timp, împuns 


de privirile Mimozei. 

Malko îl încurajă cu un surâs. 

— Vom da o raită pe acolo și apoi vom încerca în altă 
parte. 

Prioritatea absolută consta în a-l „obliga” pe Bagsi să-l 


dezvăluie pe cel ce ordonase omorârea colonelului Rezit. 
x 


* * 


Sheherezada, aflată în vechiul cartier Bozkurt, era un 
ultim stabiliment de noapte de pe strada Dolapter, acum 
acoperită cu piese auto vechi. Intrarea evoca mai mult o 
cazarmă... Culoarul lung și sumbru ducea spre un bar 
colorat în verde-albăstrui, la capătul căruia era o scară 
păzită de un mustăcios. Jos se găsea o pivniţă, sumar 
amenajată în tripou clandestin. Bagsi îi spuse câteva 
cuvinte mustăciosului și acesta îi invită să coboare. Vreo 
20 de jucători erau așezați în jurul a două mese de ruletă 
și de „21”. Ei se dădură la o parte, făcându-i loc nobilului 
străin. Curtis Wood rămăsese sus, la bar Aici, jetoanele 
erau înlocuite de bancnote ce valorau câte 100 de franci. 
Din nefericire, Malko avea la el un teanc. Jucând, el pierdu 
în timp record, cam un miliard de lire, sub privirea 
consternată a lui Bagsi. 

— Eu nu am decât dolari se scuză el, îndepărtându-se de 
masă... 

Malko avea și el dolari, dar plecă totuși regăsindu-se pe 
strada Dolaptere, în afară de Bagsi, rămas în tripou. Dar 
afacerile nu așteptau... Malko își spuse că nu e cazul să 
piardă acest preţios contact și se hotări s-o „cultive” pe 
Mimoza, care exact asta aștepta. 

— Veniţi să bem un pahar acasă? propuse Curtis Wood. 

Discret, el se urcă la volanul Mercedesului, lăsându-i 
singuri pe Mimoza și Malko, pe bancheta din spate. În timp 
ce el urca pe malul Bosforului, mâna Mimozei se așeză mai 
întâi pe cea a lui Malko, apoi derapă pe pulpa lui, 
depărtându-și-le pe ale sale, ca o invitaţie mută și discretă. 


Când Mercedesul opri pe Aydenlik. Ei avansaseră mult cu 
explorările reciproce. Mimoza strângea cu o mână 
posesivă erecţia născândă a lui Malko. 

Curtis Wood îi însoţi într-un living înţesat cu perne 
groase, aruncate pe jos și cu o măsuţă scundă, acoperită 
de sticle. El îi oferi Mimozei un rachiu, lui Malko o votcă, 
iar lui își turnă șampanie Defender. 

— Ultimul pe ziua de azi, anunţă el, făcând cu ochiul. 
După asta, vă las, căci dimineaţă mă trezesc foarte 
devreme. 

Nu la un astfel de plan se gândise Malko pentru a-și 
încheia seara, căci Mimoza era singura sa legătură cu 
Bagsi. După ce termină de băut, americanul puse muzică și 
se ridică. 

— Fiţi cuminţi și trântiţi ușa când plecaţi. 

După nici cinci minute, Mimoza avea sexul lui Malko 
înfundat până la amigdale. Îngenunchiată pe o pernă, ea îl 
instalase comod pentru o felaţie extrem de orientală. Ea îl 
sugea cu o mișcare ritmică și abilă, aducându-l progresiv 
spre paroxismul plăcerii. Din când în când se întrerupea și 
îl privea pe Malko. 

— You like it? 

— Of course! nu se putu abtine el. 

Un alt răspuns ar fi depășit marginile ipocriziei. 

— Dacă vreţi să continui, trebuie să-mi daţi 100 de 
dolari. Sunt pentru fratele meu care actualmente nu are de 
lucru și trebuie să-și plătească chiria. 

— Ce frate? 

— Bagsi. 

În timpul negocierii, Mimoza continua să-i întreţină 
erecţia, prin abile mișcări ale palmei. Malko se hotări să se 
amuze puţin. ` 

— Credeam că sunteți manechin. In meseria asta se 
câştigă mulți bani. 

— Bineînțeles! afirmă Mimoza cu răceală. Pozez în cele 
mai faimoase magazine turcești, numai că acum e iarnă și 


nu prea am mult de lucru. În plus, fratele meu a avut o 
problemă: cineva îi datora o grămadă de bani și a refuzat 
să-i dea înapoi. 

— De ce? 

— A dispărut exact când trebuia să-i restituie 5.000 de 
dolari. 

Malko scoase două bancnote de câte 100 de dolari 
fiecare. 

Cu mâna stângă, Mimoza înșfăcă banii, iar gura sa se 
aplecă vorace asupra sexului rămas în erecţie. După 
câteva mișcări calculate, îl aduse la apogeu. Ea rămase 
sudată de sexul lui până ce el termină complet, dovedindu- 
i astfel o deplină conștiință profesională. Când se ridică, 
goli paharul cu rachiu. 

Malko reveni cu picioarele pe pământ. La urma urmei 
acest interludiu nu fusese chiar inutil. 

— Pot să-i sugerez fratelui dumneavoastră, dacă tot nu 
are de lucru, să-mi servească, mie, ca ghid? 

Încântată, Mimoza surâse. 

— Bineînţeles! Când? 

— Mâine dimineaţă. Eu locuiesc la hotelul Marmara. 
Trebuie doar ca la ora 9 să fie la recepţie. 

Zarurile fuseseră aruncate. Hotelul Marmara era cu 
siguranță supravegheat de spionii MIT. Malko cobori în 
cușca fiarelor, cu riscurile și pericolele de neînlăturat. În 
faţa evidentei satisfacţii a Mimozei, el se decise să mai 
așeze câţiva pioni. 

— E adevărată istoria cu cei 5.000 de dolari? întrebă el. 
Fratele dumneavoastră nu trăiește numai de pe seama 
câștigurilor pe care le obţineţi? 

— Bineînţeles că nu! protestă ea. Bagsi lucrează cu 
oameni extrem de importanţi, iar eu sunt convinsă că 
Omer îi va restitui banii. 

— Care Omer? încercă Malko. 

Mimoza înălţă din umeri. 

— N-are importanţă. Nu sunteţi din Istanbul, deci n-aveţi 


de unde să-l cunoașteţi. 

Malko nu mai insistă, simțind că brusc Mimoza intrase 
în defensivă. Era inutil să o alerteze. Pulsul său însă se 
acceleră când își aminti că bărbatul bănuit de a-l fi 
recrutat pe Ali Agsa pentru a-l asasina pe Papă, se numea 
Omer Ugurlu. 


Capitolul V 


Asigurată de viitorul fratelui său, Mimoza se ridică în 
faţa lui Malko, după ce-și băgase banii în poșetă, și-l 
întrebă: 

— You don't want to fuck me”? 

— Sunt puţin cam obosit pretinse Malko. Ne revedem 
mâine. 

Sida n-ar fi fost considerată niciodată un accident de 
muncă... 

— Bineînţeles, aprobă femeia cu entuziasm. 

Ușurat, Malko se ridică. 

— Mă duc să văd dacă prietenul meu doarme. 

El se îndreptă spre capătul apartamentului. Curtis Wood 
tocmai scria un raport amănunţit. Malko îl informă asupra 
proiectelor sale. 

— Sper ca Bagsi să se confeseze, cu ajutorul lui Elko. 
Acest Omer, nu vă spune nimic? 

— Nimic, afirmă Curtis Wood, dar mâine am o reuniune 
cu ocazia Iftarului!$, cu persoane care cunosc bine mediul 
și pe care le voi întreba. Seara, putem cina la Somdan 
Park. E un loc simpatic, cu femei frumoase și unde se 
mănâncă bine. 

— Îl cunosc, spuse Malko, dar acolo putem întâlni spioni 
de la MIT. E cam plictisitor, nu? 

Americanul ridică din umeri, fatalist. 

— Ei sunt peste tot! 

Malko reveni în living. Mimoza era gata și niciun bibelou 
nu lipsea. Ea spuse imediat: 

— L-am sunat pe Bagsi pe mobilul meu. Mâine la ora 9 
va fi la Marmara. 

— Perfect, o asigură Malko, încântat de reușita sa. 

Afară, Elko Krisantem făcea cei o sută de pași în jurul 


v Nu doriţi să faceti sex cu mine? (n.a.) 
18 Moment în care se întrerupe postul ramadanului (n.a.) 


Mercedesului. 

— Unde mergeţi? o întrebă Malko pe Mimoza, după ce 
se instalară în mașină. 

— Cred că mă voi duce la Laila, unde se află și prietena 
mea.. 

Ea se ducea să împartă cei 200 de dolari în părți inegale. 
Mergând de-a lungul Bosforului, ea se lipi de Malko și-i 
șopti: 

— Mâine te voi satisface și mai bine. lar tu mă vei 
poseda! 

Engleza ei nu era academică, dar poseda vocabularul de 
bază. Ei se despărţiră cu un sărut posesiv și Malko, din 
politeţe, îi mângâie pieptul. Înainte de a intra în discotecă, 
ea se întoarse cu un gest deșănţat, care-i scoase în relief 
fesele rotunde. Păcat că era doar o prostituată.. 

— Ne întoarcem la Marmara, îi spuse lui Elko. Bravo 
pentru telefon. Bagsi e tânărul care a venit cu noi. 

Turcul se împăună: în mod sigur, calitatea de majordom 
pe care o avusese de-a lungul anilor la castelul Liezen era 
mult mai plictisitoare faţă de adevărata sa meserie. 

— Contesa Alexandra a sunat la telefonul meu portabil, 
în timp ce eraţi sus, spuse el. Dorește să-i aduceţi un 
lănţișor.. 

Alexandra, eterna logodnică a lui Malko, locuitoare a 
frigului austriac, iubea bijuteriile. Înaintea plecării lui ea îi 
ceruse o noapte romantică în patul cumpărat cu câţiva ani 
în urmă de la Paris, produs Claude Dalle. În corset negru, 
cu părul strâns, ea se lăsase violată de bună voie. Fusese 
un fel de „Kiss me good bye”, mai acid. Malko mai simţea 
încă mucoasele sale cele mai secrete strânse în jurul 
penisului său, care explodase înăuntru ei. 

In comparaţie cu aceste jocuri sofisticate, prestaţia 
Mimozei părea fadă. 

Elko se opri în fața hotelului Marmara și i se adresă: 

— Alteța Voastră Serenissimă a sosit aici cu mâinile 
goale, ceea ce e imprudent Nu doriţi să vă procur un 


mijloc de apărare? 

— Ba da! Bineînţeles! Dar fi extrem de prudent. Mai ai 
contacte la Istanbul? 

— Mai există oameni chiar din familia mea, punctă Elko 
vexat. Așa e mult mai sigur. 

Salonul de ceai de la Marmara era încă plin, în pofida 
orei înaintate. Malko se strecură pe sub poarta magnetică 
ce apăra escalatorul ce ducea la recepţie, la primul etaj 
Soneria se declanșă din cauza telefonului mobil, dar 
portarul, văzându-i aerul de gentleman, își dădu seama că 


nu e un vagabond. 
* 


* * 


Bagsi jigăritul, mereu nebărbierit, cu o vestă din piele 
neagră jerpelită, care-i acoperea umerii slabi, se ridică cu 
o privire servilă, dar nu-i întinse mâna lui Malko. Părea 
slab. Nemâncat, hăituit, iar lui Malko aproape că îi inspira 
milă. Oricum, era satisfăcut: în câteva ore putea da de un 
fir al întregii istorii. Bineînțeles, turcul nu se va lăsa 
interogat cu ușurință. Era o haimana, un mincinos 
pişicher, dar nu prea inteligent. 

— Caut un colier pentru soția mea, îl anunță Malko. 
Cunoașteţi vreun bijutier bun? 

Bagsi afirmă imediat că pentru el, comerțul cu bijuterii 
nu avea secrete. După nici cinci minute, rulau spre 
Kapalisarsi. Marele bazar așezat comod lângă Krisantem, 
cu care începuse o conversaţie în turcă. Manevra începea 
să dea roade. Bazarul era un imens caravanserai ce oferea 
orice produs îţi doreai. Cu flerul unui câine de vânătoare, 
Bagsi îl conduse pe Malko la un mic magazin, al cărui 
patron era un bărbat solid, surâzător, cu ochelari și care le 
oferi imediat un ceai. 

Privirea strălucitoare a lui Bagsi mângâia aurul. Malko 
își spuse că i-ar fi putut îndeplini Alexandrei plăcerea. 
Tocmeala dură mai mult de o oră, pentru un superb lanţ de 
aur și o panteră, copie după Cartier. Neliniștit, Bagsi 


privea schimbul ca și cum ar fi urmărit un meci de tenis. 
Dacă afacerea nu se perfecta, el nu încasa nimic... La a 
patra ceașcă de ceai, Malko scoase un teanc de dolari și-i 
scurtă astfel supliciul. Vânzătorul îi strânse mâinile, 
menţionând că este primul lui client din acea zi. În luna 
decembrie, la Istanbul nu veneau prea mulţi turiști. 

— Mai doriţi să cumpăraţi și altceva? întrebă imediat 
Bagsi. 

— Aș dori să mă plimb puţin, dar nu am nevoie de 
dumneavoastră. Întoarceţi-vă la mașină și așteptaţi-mă, 
răspunse Malko. 

Bagsi nu așteptă să i se spună de două ori. Malko se 
îndreptă spre raionul cu pielărie, lăsându-i astfel timp lui 


Elko de a-l interoga pe Bagsi. 
x 


* * 


Când Malko părăsi marele bazar, îi găsi pe Elko și pe 
Bagsi în plină conversaţie, pe o terasă a unei cafenele, cu 
câte un pahar de ceai în faţă, băutura tradiţională a 
turcilor. Cu un surâs, el îi întinse tânărului 20 de dolari. 

— Acum nu mai am nevoie de dumneavoastră. Aveţi un 
telefon mobil? Vă voi suna. 

Bagsi îi dădu numărul lui de telefon, se pierdu în 
mulțumiri și se îndreptă spre o staţie de tramvai. 

— Ei? întrebă Malko. 

— Lucrează pentru un oarecare Omer Ugurlu spuse 
Krisantem, care l-a scos dintr-o afacere cu trafic de arme, 
nu cu mult timp în urmă. Poliţia îl arestase, găsindu-l cu 
șapte pistoale prevăzute cu amortizoare, iar Ugurlu l-a 
eliberat. 

— La ce trebuiau să servească pistoalele? 

— Nu mi-a spus. E lăudăros, dar se teme. Pretinde că îi 
cunoaște pe ucigași, persoane aparţinând MPH” care au 
lichidat mulţi oameni de stânga. 

— V-a spus de ce Ugurlu îi datorează bani? 


19 Milliyetsi Harekek Partisi (Mișcare de extremă dreaptă) (n. a.) 


— Nu, m-a lăsat doar să înţeleg că i-a făcut un imens 
serviciu, dar că nu e neliniștit, deoarece un astfel de om își 
plătește întotdeauna datoriile.. 

— Şi nu se teme de nimic? 

— Nu. l-am spus că eu am lucrat la Ankara, dar că 
patronul meu m-a obligat să vin aici pentru 
dumneavoastră. M-a asigurat că are relaţii cu o grămadă 
de prostituate ce provin din Rusia... 

Lui Malko îi venea să sară-n sus de bucurie. Nu putea fi 
o simplă coincidență că omul care fusese complice în 
atentatul contra Papei, să fie atât de apropiat de Bagsi. 
Acest ultim personaj își pierduse importanța. De acum 
înainte, Omer Ugurlu era persoana care-l interesa. Văzând 
o cabină telefonică, Malko se duse să-l sune pe Curtis 
Wood la birou. 

Când acesta răspunse, el îl întrebă simplu, sperând că 
nu este interceptat: 

— Omer se numește Ugurlu? 

Revenind la Mercedes, îl rugă pe Elko să-l ducă la 
Marmara. Până seara nu avea nimic de făcut. 

Când Krisantem opri în fața hotelului, Malko n-avea 
niciun chef să se închidă în camera sa. 

— Vreau să mă plimb puţin prin Istanbul, îi spuse el 
turcului. Ne vedem curând! 

— Aşteptați, spuse Elko cu voce joasă. Am ceea ce vă 
trebuie. Îl vreți? 

— Nu chiar acum, răspunse Malko. 

El o luă pe Istikal, marea arteră pietonală, ce cobora 
până la Galata. Traversată de mici tramvaie roșii, strada 
era gălăgioasă, animată, invadată de vânzători ambulanți 
și de hamali. Nenumăratele străduțe ale cartierului 
Kuluglu traversau artera. Malko se plimba liniștit, când 
auzi brusc: 

— Malko! 

El se întoarse, cu pulsul accelerat, dând nas în nas cu 
Zeynel Sokik, colonelul de la MIT cu care colaborase în 


cadrul ultimei sale misiuni la Istanbul, cu câteva luni 
înainte. Înfășurat într-o manta de piele, surâzător, acesta îl 
îmbrăţișă pe Malko și spuse: 

— Mi s-a părut mie că v-am recunoscut! Tocmai ieșeam 
de la Marmara, când coboraţi din mașină. Sunteţi la 
Istanbul și nu mi-aţi dat de știre? 

— Am sosit ieri de la Viena, se scuză Malko, ascunzându- 
și stânjeneala. 

Această întâlnire era providenţială. 

— Totuși! Sunteţi un bun mincinos! 

El îi dădu lui Malko o palmă peste fund.. 

— Vă voi telefona. 

— Luăm dejunul împreună? propuse turcul. 

— De acord. Să mergem la Urcan. 

Zeynel Sokik izbucni în râs. 

— Nu mai există Urcan! Cei doi fraţi care erau 
proprietari, s-au omorât între ei! Dar cunosc un bistrou, 
chiar aici la colţ. 

Malko îl urmă pe ofițerul de la MIT, neștiind ce să 
creadă. Această întâlnire „din întâmplare” i se părea 
bizară. Dacă nu era un hazard, MIT lucra repede. Ei 
intrară într-un restaurant totalmente gol, în care patronul, 
amuţit de respect, îi duse să aleagă un pește dintr-un pat 
de gheaţă. 

Eternul batog, despre care puteai crede că ei îl fabrică... 
Malko alese un mic crap auriu și apoi ei se instalară la o 
masă. În faţa a două pahare de rachiu. Zeynel Sokik îl 
ridică pe al său: 

— Serinize?! 

Ei băură împreună. Ochii albaștri ai colonelului Sokik 
nu-l părăseau pe Malko. El se aplecă peste masă și întrebă: 

— Hai. Spuneţi-mi adevărul! Aţi venit să regăsiţi o 
femeie? Izbucni în râs la propria-i ironie, iar Malko reuși să 
afișeze un surâs crispat. Trebuia să găsească rapid un 
răspuns adecvat. Zeynel Sokik nu era prost! În plus era un 


2 În sănătatea dumneavoastră (n.a.) 


bun profesionist. 
* 


XX 


Malko contempla salata pusă în faţa lui, simțind privirea 
ofițerului MIT aţintită asupra lui. El spuse cât mai natural: 

— Am venit să-mi revăd un prieten. Curtis Wood, care 
lucrează pentru compania Boeing. L-am invitat la Liezen 
pentru petrecerea de revelion. Nu rămân aici decât două- 
trei zile. După care voi pleca la Tel Aviv unde am de lucru. 
Totuși, mereu mi-a plăcut să fac o escală și la Istanbul. 

— Aţi făcut foarte bine, îl lăudă turcul. Doar știți că aici 
vă numărați printre adevărații prieteni, cum sunt și eu. 
După istoria din martie, F.B.I. m-a invitat la New York, 
prin Mr. O'Neill, directorul. Le-am ţinut o conferință 
asupra islamului. M-au tratat ca pe un prinţ și consider că 
New York-ul e formidabil. 

Ei atacară peștele. Malko trebuia să se forțeze, stomacul 
lui fiind complet neasimilabil. 

Când termină, în jurul orei două, Malko realiză că nu 
mai putea rămâne acolo fără a-i crea suspiciuni lui Zeynel 
Sokik. 

— Astă seară voi lua cina împreună cu Curtis Wood, 
spuse el. Veniţi și dumneavoastră la Somdan Park... 

— Cu plăcere! răspunse turcul surâzând. Am să încerc 
să aduc și câteva femei frumoase. 

Ei merseră pe jos până în piața Taksim, unde colonelul 
Sokik își lăsase șoferul. Malko se ruga ca Elko Krisantem 
să nu apară de după colț. Sokik îi cunoștea perfect rolul. 
Dacă l-ar fi văzut, născocirea lui Malko cu plimbarea de 
agrement s-ar fi năruit. Dar, mulțumită lui Dumnezeu, el 
nu apăru. 

— Pe diseară! spuse colonelul, urcând în mașina sa. 

Malko, perplex, îl privi îndepărtându-se. Al șaselea lui 
simţ îi spunea că în meseria sa nu existau coincidente. El 
se strecură într-o cabină telefonică și-l sună pe Curtis 
Wood. Americanul nu era de găsit, deci îi lăsă un mesaj 


prin care îi recomanda să treacă și să-l ia de la Marmara, 


înainte de a merge la restaurant. 
x 


* * 


Colonelul Zeynel Sokik își puse ochelarii și începu să 
examineze listele pasagerilor tuturor zborurilor ajunse în 
ajun. Nu existau decât două ce veniseră de la Viena. Unul 
aparţinând liniei austriece (Austrian Airlines) și celălalt, 
liniilor turce. Numele lui Malko nu se regăsea pe niciuna 
din liste. Trist, își scoase ochelarii. Prietenul său, Prinţul 
Malko, îl minţise. Întâlnirea lor fusese într-adevăr 
întâmplătoare. El se dusese la Marmara pentru un 
„contract”, când i se păru că îl recunoaște pe Malko. 
Povestea lui nu prea părea reală, deci el nu putea rămâne 
impasibil. Era adevărat că lucra cu americanii, dar ţara 
căreia îi era pe deplin loial rămăsese Turcia. 

Trebuia să afle de ce unul dintre cei mai buni șefi ai 
C.I.A. se găsea - clandestin - la Istanbul. Reluă listele și 
descoperi după o oră de cercetări, numele lui Malko într- 
un zbor al companiei Alitalia, ce sosea de la Roma. După 
câteva minute de reflectare, el apelă la telefonul său mobil. 

— Daţi-mi-l pe maiorul Semer, ceru el secretarei. 

Maiorul Semer era responsabil cu contraspionajul în 
zona Istanbulului. El trebuia să afle de ce se găsea Malko 
în Turcia. 


Capitolul VI 


Salonul era plin de zgomotele conversațţiilor care 
acopereau fondul de muzică orientală, toţi ochii fiind 
aţintiți asupra televizorului în funcţiune pe care era înscris 
un verset din Coran. Imediat, acesta se șterse, lăsând loc 
unei alte inscripţii: Iftar. 16. 49. Toţi invitaţii se ridicară în 
același timp, cu exclamaţii de încântare și se repeziră spre 
bufetul ce se afla în fundul sălii. Puteai crede că ei nu 
mâncaseră și nu băuseră nimic de 8 zile. Totuși, postul nu 
începuse decât o dată cu răsăritul soarelui. 

Curtis Wood îi întinse un pahar cu Defender „Success” 
bărbatului cu care discuta, Aktar Kerim, un mare avocat 
din Istanbul, care era la curent cu multe lucruri. Îl lăsă să 
bea și îl urmă până spre un colț mai îndepărtat. 
Americanul, în timpul ramadanului, era invitat în fiecare zi 
la astfel de întâlniri, iar câteodată, participa și la trei într-o 
singură zi! Era o ocazie de a întâlni diverse persoane, de a 
bârfi și a perfecta afaceri. 

După ce Aktar Kerim înghiţise jumătate din conţinutul 
farfuriei sale, Curtis Wood îi puse în sfârșit întrebarea 
care-i ardea buzele: 

— Cunoașteţi un oarecare Omer Ugurlu? 

Avocatul ridică o privire stupefiată. 

— Ai contact cu acest mizerabil? 

Prudent, Curtis Wood bătu în retragere. 

— Nu, dar mi s-a spus că este bine plasat pe lângă 
militari și că m-ar putea ajuta să-mi plasez mărunţișuri. 

Aktar Kerim ridică din umeri. 

— Să nu te atingi de el! Este un hoţ. De altfel... 

Turcul făcu un gest evaziv. 

— De o săptămână, el a dispărut! Ultima dată când l-am 
văzut era la Havana, o discotecă la modă. Poliţia i-a găsit, 
două zile mai târziu, BMW-ul străpuns de gloanţe, la 
Eriler. Iar în interior pe șoferul său împănat cu gloanţe. 


Acesta se găsea pe bancheta din spate, loc ocupat în mod 
normal de stăpânul său. 

— Și apoi? 

Avocatul depărtă braţele într-un gest de neputinţă. 

— Nimic! Poliţia a interogat-o pe soţia sa și pe amanta 
sa, o ex-Miss Turcia, Nilufer Bostani. Ea a mărturisit că 
Omer petrecuse seara împreună cu ea până spre ora 23 și 
că el plecase, pretinzând că se duce acasă. Neavând nicio 
veste de la el, ea l-a căutat fără a-l găsi și a tras concluzia 
că el plecase cu o nouă cucerire. Soţia sa semnalase și ea 
la poliţie dispariţia lui. După toate astea, s-a lăsat o ceaţă 
totală. Nici ziarele nu au mai scris despre acest subiect. 
Oricum, el nu a reapărut. 

— Ce i s-ar fi putut întâmpla? 

Aktar Kerim surâse cu subinţeles. 

— Orice! De douăzeci de ani el a fost amestecat în 
atâtea traficuri, omoruri și combinaţii de neimaginat. De 
câţiva ani părea a face afaceri legale, dorind chiar să se 
lanseze în politică, pentru MHP. Mai ales că vechii săi 
prieteni erau acum la putere. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Timp de mulţi ani, el a lucrat în contrabanda cu arme. 
I-a ajutat pe bulgari să-și procure arme. A vândut cargouri 
întregi palestinienilor. Toate acestea au tranzitat Turcia, 
graţie relaţiilor lui cu MIT. În schimb, camioanele 
transportau heroină, cu destinaţia - Europa... 

— De ce îl ajuta MIT? 

— Omer i-a făcut mereu o serie de servicii în lupta sa 
contra mișcărilor de extremă stângă și a kurzilor din PKK. 
El dispunea de oameni perfecţi pentru un asemenea mod 
de lucru. Când a fost arestat i-a trimis să facă turul 
Europei. Între protecţia MIT şi cea MHP, el nu făcea mare 
diferenţă. Aici, la Istanbul, polițiștii care-l puneau să 
plătească o contravenţie erau trimiși direct în fundul 
Anatoliei. Hai totuși să trecem la lucruri mai serioase. 

În fundul sălii, se ridică o perdea din spatele căreia 


apăru o dansatoare, îmbrăcată doar într-un sutien cu 
paiete și o fustă cu franjuri ce nu ascundea prea mult din 
anatomia trupului femeii. Ea avansă spre sală, ondulându- 
se în ritmul unei orchestre instalate pe estradă, vocea sa 
răgușită fiind amplificată de un microfon. Toate 
conversațiile se opriră brusc. Cu privirea lipită de fesele 
care se mișcau în fața lui, Aktar Kerim nici nu-și dădu 


seama de plecarea lui Curtis Wood. 
* 


* * 


Omer Ugurlu fixa absent un mare container ce era în 
curs de a descinde în Bosfor, frecându-se în trecere de un 
mic petrolier care pleca spre Marea Neagră. Un miracol 
făcuse să nu se producă un accident. Privirea lui Omer se 
îndrepta spre partea asiatică, mult prea îndepărtată. Era 
obsedat de o singură idee: cum să fugă? 

El se duse în baie și se văzu în oglindă: semăna cu un 
urs de-abia ieșit din hibernare.. Cu barba sa cenușie, părul 
ciufulit și trăsăturile feţei alungite, părea un tip care cerea 
de pomană.. El se așeză pe marginea patului, își luă capul 
între mâini, recapitulând faptele. Mai avea de mâncare 
pentru încă o săptămână, dar erau puţine șansele de a fi 
găsit aici unde se afla. Problema era că nu putea comunica 
cu nimeni, toți apropiații săi fiind în mod sigur interceptațţi. 
În plus, telefonul său portabil era descărcat și el nu avea 
cum să-l reîncarce. Singura sa avere era pistoletul pe care 
i-l dăduse Nilufer și în care mai avea nouă cartușe, plus un 
teanc de bancnote de câte zece milioane de lire. Tăcerea 
lăsată asupra dispariţiei sale îi confirmase bănuiala în 
legătură cu „sponsorii” execuţiei sale ratate. De acum 
înainte nu mai putea conta decât pe soţia sa și pe Nilufer, 
în mod sigur atent supravegheate și una, și cealaltă. 
Trebuia să părăsească Turcia. Singura sa șansă consta în 
a-și face rost de un pașaport pe un alt nume decât al său, 
iar cei care i l-ar fi putut procura nu erau decât cei care îl 
trădaseră. Trebuia să găsească o altă filieră, ceea ce nu 


era imposibil dar necesita complici. Soţia sa era incapabilă 
de a face așa ceva și numai Nilufer îl putea ajuta. 

Viitorul său părea sumbru. El se gândi din nou la Nilufer 
care probabil credea că fusese acaparat de o nouă 
cucerire. Încetul cu încetul, în cap i se născu un nou 
proiect. El trebuia să ajungă în Bulgaria. Acolo, oamenii îl 
vor ajuta și îi vor face rost de acte. Apoi, va avea timp de 
negociat. Problema era că frontiera bulgară se afla 
departe, iar el trebuia s-o treacă, lucru imposibil pe la 


granița turcă. 
* 


* * 


Pierduţi în mulțimea cu capete acoperite de ortusu?! 
Malko și Curtis Wood intrară în ceainăria de la Marmara, 
schimbând informaţii și pregătindu-se pentru dineul cu 
Zeynel Sokik. Ei stabiliseră să ajungă împreună la 
restaurant. 

— După această întâlnire, conchise Malko. Nu mai vreau 
să rămân mult timp la Istanbul. 

— Şi eu mă întreb dacă acest lucru ajută cu ceva, replică 
americanul. Aparent, am aflat câte ceva despre Omer 
Ugurlu. Poate că a fost lichidat de către agenţii MIT care 
au făcut să-i dispară cadavrul pentru a nu face valuri. 

— Rămâne amanta și soţia sa. 

— Ultima nu juca un rol activ în viaţa sa. Iar Nilufer nu 
este o femeie pe care s-o determini să se confeseze cu 
ușurință. 

În absenţa lui Omer Ugurlu, tânărul Bagsi rămânea 
interesant pentru moment, dar atenţia lui Malko se 
canaliza spre cei care-l dirijau. Elko Krisantem nu se 
arătase, Bagsi aflându-se undeva, în natură. Ancheta lui 
risca să se împotmolească rapid dacă își prelungea sejurul 
la Istanbul, ceea ce ar fi dat de bănuit celor de la MIT. 

Această seară risca a fi una dintre ultimele petrecute în 
Turcia. 


21 Voal islamic (n. a.) 


* 
x x 


Puteai crede ușor că te afli în Europa: iluminaţie 
semiobscură, decorație discretă, bucătărie rafinată, balet 
cu băieţi stilaţi, persoane bine îmbrăcate și multe femei 
frumoase. Patronul veghea cu grijă asupra oaspeţilor, 
trecând de la o masă la alta. Șeful de sală desfăcu sticla de 
șampanie Blanc de Blancs 1995 oferită de Zeynel Sokik și 
umplu cupele. 

— Pentru reîntoarcerea dumneavoastră la Istanbul! 
toastă ofiţerul MIT. 

Acesta avea o atitudine perfect normală, iar stomacul lui 
Malko se relaxă puţin. Ei se lansară într-o conversaţie 
asupra evoluţiei armatei turcești, în timp ce aperitivele 
soseau, însoţite de șampanie. Somdan Park începea să se 
umple de lume. Iarna, grădina era închisă și clienţii 
așteptau în faţa micului bar din stânga intrării. Zeynel 
Sokik întrebă cu o voce indiferentă: 

— Malko, veţi fi aici și în weekendul următor? Vreau să 
vă arăt noua mea casă, construită pe partea asiatică din 
Ushudar. 

Malko reacţionă după o clipă de gândire. 

— Dacă pot să amân întâlnirea din Israel îmi va face 
mare plăcere. 

Turcul îi aduse pe un platou de argint o mică amânare. 
Destinși, ei reluară discuţia. $ampania se asorta minunat 
cu peștele prăjit, iar muzica plăcută făcea să domnească o 
atmosferă aproape vieneză. Patronul, care-l cunoștea bine 
pe Curtis Wood, se așeză la masa lor atunci când 
ajunseseră la cafea, după ce adusese o sticlă de coniac 
Otard XO. El începu să povestească marea aventură a vieţii 
sale: raliul Londra-Sidney din 1977. După care îi părăsi 
pentru a întâmpina doi clienţi, care trecuseră pe lângă 
masa lor. Blonda era absolut superbă și avea un mers 
maiestuos, precum al reginei din Saba. Când patronul 
reveni la masa lor pentru a-și termina coniacul, Malko 


remarcă: 

— Foarte frumoasă femeie. 

Patronul se aplecă spre el. 

— Este Nilufer Bostani, metresa lui Omer Ugurlu, care 
vine foarte des aici, dar rareori fără el. 

Zeynel Sokik izbucni în râs. 

— Ar fi momentul să ne-o prezentaţi! 

Patronul se întunecă la faţă. 

— Nu știu dacă Ugurlu ar aprecia așa ceva.. [in să-mi 
păstrez prietenii! 

Lui Malko îi fu greu să rămână impasibil. Apariţia 
acestei divine creaturi, amanta bărbatului pe care îl căuta, 
era o șansă neașteptată, pe care n-o putea scăpa. Zeynel 
Sokik nu reacţionase atunci când se discutase despre 
dispariţia lui Omer Ugurlu. 

Paharele se goliseră iar Malko nu era deloc presat de a 
pleca, căutând un mijloc de a intra în contact cu metresa 
lui Omer Ugurlu. Poate că ea cunoștea locul în care se 
găsea acesta. Din păcate, prezenţa lui Zeynel Sokik îl bloca 
totalmente. Ei continuară să discute despre tot felul de 
lucruri, până ce turcul își privi ceasul. 

— Oh la, la! E aproape miezul nopţii, iar mâine am o 
întâlnire la ora 7 dimineaţă. 

El își plăti partea sa, și ieșiră cu toţii traversând grădina 
spre strada Mim Kemal Oke. Malko o luă înainte, coborând 
scările de piatră. Când ajunse la nivelul străzii, el observă 
imediat o siluetă în umbră, care înaintă spre el și astfel, îl 


recunoscu pe Bagsi. 
* 


* * 


Tânărul se apropie de Malko cu un surâs lipicios și îi 
strecură, cu voce joasă: 

— Am trecut pe la hotel și cei de acolo mi-au spus că 
sunteți aici. 

— Dar nu v-am cerut să veniţi aici! protestă Malko, 
uimit. 


Zeynel Sokik ajunse în dreptul lor. Bagsi murmură, 
grăbit: 

— A intervenit o ocazie excepţională. O tânără femeie de 
origine rusă pleacă mâine la Odessa, lipsindu-i ceva bani 
pentru a-și putea cumpăra biletul. Ea este foarte frumoasă. 

— Nu mulțumesc, spuse sec Malko, nu mă interesează. 

El îi întoarse spatele, lovindu-se de privirea incisivă a lui 
Zeynel Sokik. 

— Vreo problemă? întrebă colonelul. 

— Nu, nu, afirmă Malko. Ieri seară, la Laila, l-am întâlnit 
pe acest băiat care ne-a propus ca niște prostituate să ne 
însoţească în cazinouri clandestine. De atunci el ne 
urmărește. 

— Voi rezolva acest lucru, spuse brusc turcul. 

El îl ajunse pe Bagsi și după un scurt dialog, ultimul îi 
întinse colonelului MIT actele sale, pe care acesta le 
examină rapid și i le înapoie, spunându-i ceva. Celălalt o 
luă la fugă ca un iepure și dispăru în obscuritate. 

— Nu vă va mai plictisi, promise Zeynel Sokik. 

Mercedesul său opri lângă trotuar, iar el îi strânse 
călduros mâna lui Malko. 

— Sunaţi-mă mâine pentru weekend. Bineînţeles, poate 
veni și prietenul dumneavoastră, iar dacă acest tip vă mai 
deranjează, vă rog să mă anunţaţi. 

Malko privi cum farurile mașinii se îndepărtau. Bagsi 
fusese grăuntele de nisip care-i stricase planul. Curtis 
Wood înjură printre dinţi. 

— Credeţi că se îndoiește de ceva? 

— Vom afla rapid, răspunse sumbru Malko. 

Mașina americanului, condusă de un șofer adevărat, se 
opri în faţa lor. 

— Vă conduc la Marmara? întrebă Curtis Wood. 

— Nu, răspunse Malko. Rămânem! 

— Ce să facem? 

— O așteptăm pe Nilufer. 


* * 


Hipopotamul roz care conducea Mercedesul 500 negru 
cu precauţie, oprindu-se aproape la fiecare intersecţie, 
urma Mercedesul în care se afla Malko. Ajunși într-o 
parcare subterană, Curtis Wood frână. 

— Ea a ajuns acasă! 

— Urmaţi-o în parcare, ordonă Malko. Vreau să aflu în 
care apartament locuiește. 

Americanul intră pe rampa întunecată, urmărind farurile 
Mercedesului. Surpriză: în loc de a ajunge într-o parcare, 
ei nimeriră într-o curte în aer liber, care dădea spre o 
stradă paralelă. Mercedesul se opri în faţa unei clădiri ce 
semăna cu un local de noapte. 

— Este Havana! exclamă Curtis Wood. 

Mantoul de mătase verde dispăru în interior. Malko și 
americanul străbătură un lung culoar ce corespundea unei 
săli pe două niveluri. Un bar ocupa centrul primei săli, cu 
banchete și separeuri amplasate pe lângă pereţi. În spate, 
se găsea un restaurant cu mese neocupate. Nilufer și 
prietenul său se instalară în colţul stâng, pe o banchetă. 
După câteva minute, un chelner îi conduse într-un separeu. 
Curtis Wood spuse: 

— Acolo unde se află acum este colțul rezervat „buyuk- 
babas”! 

Li se aduse o sticlă de votcă și o șampanie Defender, 
plus gheață. Localul semăna cu toate discotecile din lume, 
cele mai multe persoane aflându-se la bar, în majoritate 
tineri. Malko savură votca din paharul său, observând pe 
cele două femei din fața lui și întrebându-se pentru ce se 
aflau acolo. Răsturnată pe o canapea, femeia mai grasă și 
îmbrăcată în roz își plimba o privire bovină asupra sălii. În 
contrast cu ea. Nilufer se freca pe scaunul său, 
încrucișându-și picioarele. Lor li se adusese o sticlă de 
şampanie Taittinger, iar ospătarul nu înceta să-i reumple 
paharul metresei lui Omer Ugurlu. 

— Ce veti face? întrebă Curtis Wood. 


— Încă nu știu, răspunse Malko. Probabil nimic, în afară 
de a o urmări.. 

Nici nu terminase bine fraza, că muzica trecu într-un 
ritm vag oriental. Nilufer sări de pe scaun, ca și cum ar fi 
fost ciupită de un purice și își trase prietena spre pista de 
dans! În van! Ar fi fost necesară o macara pentru a o ridica 
pe aceasta. Singură în faţa barului, Nilufer începu să 
danseze atât de senzual, încât Malko simţi furnicături de-a 
lungul coloanei sale vertebrale Femeia dansa superb, 
învârtindu-se și oferind privirilor toate unghiurile corpului 
său. Clienţii barului păreau paralizaţi de această exhibiţie 
toridă. 

Malko sări și el de pe scaun. Instinctul său profesional 
se suprapusese peste cel de vânător El traversă sala și i se 
alătură lui Nilufer. La un metru de ea, el începu să danseze 
în același ritm. Femeii îi trebuiră câteva secunde pentru a 
realiza că acesta dansează cu ea. Il fixă și el văzu surpriza 
reflectată în ochii ei, ea oprindu-se din dans, necrezându-și 
ochilor. Apoi i se alătură, balansându-și mai accentuat 
șoldurile. Dansară împreună câteva minute, după care 
muzica se opri. 

Aproape imediat, muzica reluă aceeași melodie! Nilufer 
ezită câteva secunde, apoi, automat reluă dansul. Lent, 
foarte lent, ea se întoarse cu fața spre Malko, fără însă a-l 
privi. Încurajat, el dansă cu ea la unison, înlănțuindu-se 
lasciv. Când muzica se termină, Nilufer se imobiliză, iar 
privirea ei se îndreptă spre Malko, cu un ușor surâs, ca 
pentru a-i mulţumi. Apoi, ea se retrase spre masa la care 
fusese plasată, dar Malko o urmă, fără ezitare. 

x 


* * 


Nilufer Bostani se reașeză alături de prietena sa. Malko 
se înclină în faţa celor două femei și spuse în engleză: 

— Mulţumesc pentru acest dans. Sunteţi minunat de 
frumoasă. 

Nilufer aplecă ochii și scoase o ţigaretă. Malko reacţionă 


mai rapid decât ospătarul, scoțând bricheta sa și 
aprinzându-i ţigareta. Nilufer scoase în sfârșit două vorbe: 

— Thank you! 

Malko propuse, cu un surâs: 

— Vă pot oferi puţină șampanie? 

Sticla de Taittinger ce se afla în frapieră era aproape 
goală. 

Nilufer nu răspunse nimic. Femeia cea grasă, îmbrăcată 
în roz, îl privi îndelung pe Malko și îi spuse câteva cuvinte 
lui Nilufer. Ignorându-l, cele două femei șușoteau, astfel 
încât el bănui că se va întâmpla ceva neplăcut... Apoi, 
grasa îi adresă un surâs și spuse: 

— Dacă doriți să petreceţi câteva clipe în compania 
noastră... 

Lui îi venea s-o îmbrăţișeze. Îi făcu semn ospătarului, 
care apăru imediat. 

— Aduceţi-ne o sticlă de Taittinger Comtes de 
Champagne Blanc de Blancs, bine frapată. 

El se așeză în faţa lor și se prezentă. Femeia cea grasă 
făcu același lucru, dar din cauza muzicii, el nu-i auzi 
numele. Şampania sosi, iar Malko ridică cupa sa: 

— Pentru această încântătoare întâlnire! 

Grasa îl devora din priviri, dar Nilufer se încăpăţâna să-l 
ignore. Îi trebui încă trei ţigări și multă șampanie pentru a- 
și îndrepta privirile spre el. 

— Dansaţi foarte bine, spuse el. 

— Mulţumesc. 

Se putea spune că era singurul cuvânt pe care ea îl 
cunoștea. El insistă și, în sfârșit, ea răspunse: 

— Bărbaţii turci nu iubesc dansul. Dumneavoastră nu 
locuiţi în Istanbul? 

— Nu, locuiesc în Austria, mai exact în Viena. 

Privirea ei se lumină. 

— Am fost acolo și am descoperit că este un oraș foarte 
frumos, cu magazine minunate. 

— De acolo v-aţi cumpărat taiorul Versace? întrebă 


Malko, cu un surâs complice. Este foarte... 

El se opri înainte de a pronunţa cuvântul „sexy”. Nilufer 
îi aruncă o privire emoţionată. 

— Sunteţi croitor? 

— Nu, dar îmi plac femeile frumoase, bine îmbrăcate. 

Tăcerea se lăsă din nou. Se impunea o altă conversaţie 
cu grasa în roz. Nilufer fuma, cu picioarele încrucișate și 
bustul drept. Malko își spuse că sânii ei erau într-adevăr 
magnifici. Brusc. D.J.-ul puse discul cu Cleopatra la New 
York, încât puteai crede că-i citise gândul lui Malko! 

Acesta nu ezită și ridicându-se, o smulse practic pe 
Nilufer de pe scaun, cu un surâs scuzându-se față de 
prietena sa. Ajunși pe ring, el îi petrecu un braţ în jurul 
taliei, fără a o strânge prea tare. Femeia îi aruncă o privire 
care spunea mult: fusese momentul de spargere a gheții. 

— Trebuie să vă destăinui ceva, spuse el. Nu mă aflu aici 
din întâmplare. 

Nilufer păru surprinsă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— V-am urmărit. 

— Cum? 

— Încă de la Somdan Park, când aţi sosit cu prietena 
dumneavoastră. Acolo beam un pahar cu patronul, dar am 
considerat că sunteţi atât de frumoasă, încât m-am hotărât 
să vă cunosc Am așteptat afară și apoi v-am urmărit. 

— Il cunoașteţi pe Ersoy? 

— Eu, nu. Dar prietenul meu care locuieşte la Istanbul îl 
cunoaște. 

— V-a vorbit despre mine? 

— El a spus doar că sunteţi măritată cu un bărbat atât 
de gelos, care ar fi în stare să mă ucidă dacă ar afla că vă 
curtez. 

— Şi asta nu v-a înfricoșat? 

— Este exact ca jocul periculos al fluturelui de noapte cu 
lumina, răspunse el, privind-o. 

Acum dansa mai aproape de ea, dar Nilufer nu părea a- 


și da seama. 

— Mulţumesc pentru compliment, spuse ea, dar eu nu 
sunt o femeie liberă. 

Ei continuară să danseze. Când reveniră la masă, Malko 
găsi o notă scrisă de Curtis Wood pe care se aflau 
următoarele cuvinte: „Am plecat să mă culc. V-am lăsat 
mașina”. 

Malko îi surâse inocent lui Nilufer. 

— Prietenul meu era obosit și a plecat să se culce. 

Sticla de șampanie părea aproape goală, așa că el 
comandă o alta. 

* 


* * 


Câteva cupluri începuseră să se aventureze pe ringul de 
la Havana, permițându-le lui Nilufer și Malko să danseze 
mai intim. În pofida declaraţiei sale iniţiale, ea se arăta 
mai puţin distantă. De altfel, când braţele lui Malko se 
strânseră în jurul taliei ei, Nilufer se lăsă condusă spre el, 
acesta simţindu-i pieptul strivindu-i-se de vesta sa. 

Malko nu se baza numai pe cunoștințele sale 
profesionale. Atitudinea lui Nilufer era tipică femeii ce se 
credea înșelată de amantul ei, Omer Ugurlu. Această ieșire 
confirma una dintre ipotezele privind soarta mafioţilor. 
Acesta dispăruse cu adevărat. Până unde mergea 
răzbunarea lui Nilufer? Muzica se întrerupse și ei se 
întoarseră la masă. 

Malko avu un șoc: prietena lui Nilufer nu se mai afla 
acolo. La început, se gândi că ea se dusese la toaletă, dar 
văzu imediat că dispăruse și poșeta ei. Ca o bună prietenă, 
ea plecase pentru a-i lăsa câmp liber lui Nilufer. Aceasta 
realiza ce se întâmplase și murmură: 

— Bitch”! 

Întorcându-se spre Malko, cu un surâs pe buze, spuse cu 
o voce fals dezolată: 

— Cred că trebuie să vă însoțesc. 


2 Boarfă (n. a.) 


Capitolul VII 


Timp de câteva interminabile secunde. Malko crezu că 
Nilufer va refuza. Ea privea spre masa goală, evident 
furioasă pe prietena ei. Binecuvântând în gând femeia în 
roz, el nu îi lăsă timp pentru a răspunde, întinzându-i 
poșeta. Ospătarul apăru, iar Malko îi întinse un teanc de 
bani, înainte de a se îndrepta spre ieșire împreună cu 
Nilufer. Ei nu schimbară niciun cuvânt în timpul în care ea 
își îmbrăca mantoul de mătase verde. Şoferul o instală în 
Mercedes, iar Malko întrebă: 

— Unde mergem? 

— Nisbetiye Caddesi, la Etiler. 

Aparent resemnată, ea îl ghidă de-a lungul străzilor 
deșerte. Malko nu se gândea decât la ce va urma. Când 
ajunseră în fața unei clădiri maiestuoase, nu-i venise încă 
nicio idee. O rampă în pantă ușoară permitea accesul spre 
intrare. Brusc, se deschise o altă intrare ce corespundea 
unei parcări subterane. 

— Aici locuiesc, anunţă Nilufer Bostani, cu o voce 
neutră. 

Magia de la Havana se destrămase. Fără a ezita, Malko 
acceleră și o urmă, înainte ca poarta automată să se 
închidă. 

Nilufer nu-și regăsi vocea decât la nivelul primului 
subsol: 

— Dar ce faceţi? explodă ea. 

Malko îi adresă un surâs angelic. 

— Vă conduc. 

Inainte ca ea să poată reacţiona, el ieși din mașină și îi 
deschise portiera. Luată prin surprindere, ea cobori în faţa 
lui Malko, vizibil furioasă. El surâse: 

— Nu doream ca portarul acestui imobil să vă vadă 
coborând din mașina unui necunoscut. Mi-aţi spus că soțul 
dumneavoastră este foarte gelos. 


Metresa lui Omer Ugurlu se destinse imperceptibil și 
spuse cu o voce ezitantă: 

— Bine. Mulţumesc. Acum trebuie să plecaţi. 

Sunetul porții basculante care se închidea părea un ecou 
al ultimelor ei cuvinte. 

— Cum se deschide această poartă? întrebă imediat 
Malko. 

— Cu un bip, răspunse Nilufer prompt. 

— Aveţi unul la dumneavoastră? 

— Nu. 

Impasibil, Malko spuse pe un ton neutru: 

— În acest caz, cred că nu sunteţi obligată să urcați 
pentru a aduce unul. 

— Ba voi urca. Așteptaţi-mă. 

După ce îi aruncă o privire furibundă, ea se îndreptă 
spre ușa de acces la ascensoare. Malko o urmă și o prinse 
chiar în momentul în care ea forma codul digital. Nilufer 
pivotă brutal și îl apostrofă: 

— Ce faceţi? 

— Vă însoțesc, răspunse el suav. În cazul în care aţi fi 
tentată să mă uitaţi, odată ajunsă la dumneavoastră, și nu 
am niciun chef să-mi petrec noaptea în parcare. 

Fără a-i da nicio șansă, el împinse ușa și o urmă pe 
Nilufer până în faţa liftului. Ignorând enervarea ei, Malko 
intră primul în ascensor și întrebă: 

— Ce etaj? 

— 22! răspunse ea nervoasă. 

Ajunși sus, ei traversară un culoar, iar ea descuie cele 
două yale ale ușii apartamentului, Malko strecurându-se 
înăuntru, în urma ei. Asta era locul unde el trebuia să-și 
joace cartea cea mare. 

Nilufer Bostani se îndreptă spre o mică consolă, luă un 
bip și se întoarse, la fel de nervoasă. 

— Veniţi, voi cobori cu dumneavoastră. 

Malko nici nu se mișcă, rămas în picioare în faţa intrării, 
iar Nilufer trebui să se oprească pentru a nu-i cădea în 


braţe. Mantoul său se deschise, descoperindu-i fusta mini 
din piele și bluza aurie sub care sânii îi palpitau. 

— La ce vă uitaţi? 

— La dumneavoastră! răspunse simplu Malko. 

De această dată, privirile li se încrucișară, producând 
efectul unui șoc electric. 

— Veţi pleca imediat! ordonă ea. Altfel, chem paza! 

Insoţindu-și cuvintele cu un gest, ea luă receptorul 
telefonului fixat de perete, numai că pentru asta, fu 
nevoită să se apropie de Malko. Acesta îi desfăcu marginile 
mantoului și îi puse mâinile pe umeri. Se afla atât de 
aproape de Nilufer, încât auzea telefonul sunând. El îi 
șopti la ureche: 

— Cum veţi explica faptul că m-aţi adus până aici, la 
dumneavoastră? 

Ea ezită câteva fracțiuni de secundă și trânti violent 
receptorul, adresându-i o privire exasperată. 

— Totuși, ce doriţi? 

— Pe dumneavoastră! spuse el. 

Malko nu trebui decât să încline ușor capul, pentru ca 
cele două guri să se întâlnească, mai întâi cu buzele 
strânse, apoi într-o sărutare înfocată. 

Nilufer Bostani se zbătea, încercând să-l respingă. El o 
împinse cu spatele de perete lipind-o de acesta și o 
întoarse spre el. Prinsă ca într-un clește, mângâind-o pe 
deasupra carapacei aurii, sfârcurile sânilor i se întăriră 
brusc. 

Malko zăbovi într-un fel de mângâiere aeriană. Nilufer 
se contorsionă, prinsă între zid și Malko, realizând exact 
contrariul efectului căutat de ea, frecându-se involuntar de 
el, în mișcări din ce în ce mai excitante. Înfrângându-și 
curajos cele mai civilizate instincte, Malko se purta ca un 
elev dezlănțuit, mângâindu-i sfârcurile tari, cu gura lipită 
de a ei, ca și cum i-ar fi făcut „respiraţie gură la gură”. 

El știa totuși că această așa-zisă luptă va avea un 
sfârșit... Totuși, brusc, dinţii ei se depărtară, făcând loc 


limbii lui care pătrunse scormonitoare în gura ei. Această 
minusculă victorie îl galvaniză, mângâielile lui devenind 
imediat mai îndrăzneţe și mai sigure. Lipită, aproape 
sudată de el, Nilufer nu-i mai putea ignora dorinţele. 

Intr-o fracțiune de secundă, Malko realiză că îl săruta și 
ea, lui dispărându-i complet nodul din gât. Abil, senzual, 
apoi mai cu foc, Nilufer îl săruta! El o simţi mișcându-se, 
dar nu pentru a-i scăpa. Brusc, ea se smulse însă din 
această sărutare înfocată și răsuflând scurt, spuse: 

— Opriţi-vă! Aveţi urme de ruj pe toată faţa. 

— Nu-i nimic... 

— Acum, plecaţi! insistă ea. Aţi obținut ceea ce aţi vrut... 

Ea vorbea ca o adolescentă, dar nu încerca în niciun fel 
să se elibereze din îmbrăţișare. Cu un surâs, Malko șopti 
„nu” și îi scoase mantoul. Mâinile lui ajunseră sub 
carapacea aurie și el o ciupi încet de sfârcuri. Privirea lui 
Nilufer dădea de înţeles că se luptă cu ea însăși. Buzele ei 
sfârșiră prin a i le strivi pe cele ale lui Malko, iar braţele i 
se împletiră după gâtului lui. Fără a întrerupe sărutul, el 
găsi fermoarul fustei ei și îl desfăcu, astfel că aceasta nu o 
mai proteja. Curând ajunse și la pielea catifelată a unui 
șold, până spre triunghiul-cheie. 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă imediat! gemu Nilufer, dezlipindu- 
și buzele de ale lui. 

El o abordă din nou, îndepărtându-i ciorapii și 
descoperind că era umedă. Cu mișcări fine, el își înteţi 
mângâielile până ce ea se împinse către el. Malko îi simţi 
sexul deschizându-se precum o floare. Nilufer îl mușcă. 

Excitaţie sau revoltă? Orice ar fi fost, pe Malko îl excită 
și mai mult. De această dată el pătrunse cât de adânc 
putea. Nilufer se cambră, iar bazinul ei avansă. Acum nu 
mai era aproape deloc lipită de perete, ci numai de el. 
Picioarele i se desfăcuseră, iar ea se lăsă răscolită, scoțând 
mici gemete șuierătoare. Malko nu mai rezistă. Dintr-o 
mișcare, îndepărtă și ultimul obstacol, dar Nilufer se 
dezechilibră, prăbușindu-se pe mochetă. In cădere, Malko 


o însoţi, apoi o încălecă, îi depărtă picioarele și o pătrunse 
brusc. 

Ameţit, euforic, el rămase imobil câteva secunde, apoi 
începu să o posede, mai întâi lent, apoi din ce în ce mai 
rapid, până simţi că bazinul ei se mișcă în întâmpinarea 
lui. Cu mâinile crispate pe șoldurile lui, ea îl îmbrăţișa și 
servindu-se și de limbă, gemând din când în când, dar din 
ce în ce mai tare, printre buzele lor sudate. El simţi că se 
apropie momentul și începu să împingă mai tare, până 
când ajunseră la explozia finală. 

Golit, el mai rămase întins deasupra ei, lipit de pântecul 
acestei femei pe care nu o cunoștea decât de câteva ore. 
Viaţa îţi rezervă câteodată surprize minunate. Malko 
rămăsese îmbrăcat și era doar descheiat la pantaloni. 
Nilufer, cu ochii închiși, arăta bine până în talie. Mai jos, i 
se vedeau șoldurile dezgolite până deasupra pântecului. Ea 
deschise ochii și cu o privire delicată șopti: 

— Sunteţi nebun! 

El se ridică primul, ajutând-o și pe ea, după care o urmă 
până în micul salon mobilat precum o bombonieră. Acolo 
Nilufer se lăsă să cadă pe o canapea stil Claude Dalle. 

— Mi-am lăsat geanta la intrare, spuse ea. Aţi putea să 
mi-o aduceţi? 

După ce Malko i-o dădu, ea scoase un pachet de 
Marlboro și-și aprinse o ţigară cu eleganta ei brichetă 
Zippo Slim din aur masiv. După ce trase primul fum, se 
uită spre Malko: 

— Așa procedaţi cu toate femeile? 

— Nu! răspunse ferm Malko. Nu a fost nimic premeditat, 
doar că n-am putut să... 

Ea îl întrerupse. 

— Practic m-aţi violat. 

Din fericire, începuse cu cuvântul „practic”! Malko nu 
avu timp să-i dea replica, deoarece telefonul portabil 
începu să sune. Ea răspunse, iar el auzi o voce de femeie. 

— Era Fatima. M-a întrebat dacă am ajuns cu bine. 


— Trebuie să-i trimit un buchet cu flori, spuse Malko. 

Nilufer îi adresă o privire furibundă. 

— Să nu credeţi că m-aţi sedus! În această seară eram 
hotărâtă să mă destrăbălez cu oricine! 

— Perfect, spuse Malko, deloc vexat. Sunt bucuros că 
am fost eu acel „oricine”. Dar de ce? 

— Asta nu vă privește, răspunse sec Nilufer. 

Ea trase puternic din ţigară. Era mai frumoasă ca 
niciodată. Malko simţi că a sosit ocazia și deci o întrebă: 

— Aveţi vreo problemă cu soţul? 

— De ce mă întrebaţi așa ceva? 

— Pentru că în mod normal, în această seară ar fi trebuit 
să se afle deja aici. 

Ea ridică din umeri. 

— E în voiaj. 

În mod vizibil, Nilufer nu dorea să dezbată subiectul. 
După ce-și trase fermoarul fustei, redevenise complet 
decentă. 

Malko realiză două lucruri: întâi, că nu văzuse mare 
parte din corpul ei, apoi că trebuia să avanseze cu 
ancheta. Evident făcuse deja un pas greu de depășit. In 
clipa în care Nilufer își stinse ţigara și spuse „mi-e somn”, 
el lansă bomba: 


— Eu cred că vă înșelaţi în privinţa lui Omer Ugurlu. 
x 


* * 


— Cum? îl cunoașteţi pe Omer. 

Ea se sufoca, înmărmurită. Malko observă în pupilele ei 
o întreagă gamă de sentimente: stupefacţie, incapacitate 
de înţelegere și furie. 

— Nu l-am întâlnit niciodată, o corectă Malko. Dar 
cunosc legăturile pe care le aveţi cu el. 

Privirea lui Nilufer se întunecă și mai mult. 

— Aţi pretins că m-aţi întâlnit din întâmplare! M-aţi 
minţit! 

— Nu! Întâlnirea noastră de la Somdan Park a 


reprezentat cu adevărat o pură întâmplare. 

Schimbând subiectul, ea îl apostrofă violent. 

— Ce e cu toată această poveste? Dacă îl cunoașteţi pe 
Omer, înseamnă că știți și unde se află! 

Malko negă din cap. 

— Nu. Aș dori și eu să știu! 

Nilufer scuipă, precum o pisică în călduri. 

— De ce? 

— Pentru că am venit la Istanbul, special pentru a-l 
întâlni. Dacă astă seară nu aţi fi cinat la Somdan Park, mă 
întâlneaţi oricum, dar ceva mai târziu. 

— Pentru ce doreaţi să vă întâlniți cu Omer? Vă 
datorează bani? 

— Nu, răspunse Malko. Trebuia să-i pun câteva întrebări 
legate de o afacere în care a fost amestecat. Nu cred că a 
fugit cu o femeie. Cred că se ascunde de cineva, în cazul în 
care nu a murit deja. 

Pupilele lui Nilufer străluceau ca două diamante negre. 
Ea se ridică și se plantă în faţa lui, tremurând de furie. 

— Deci, dacă sunteţi la curent cu toate aceste lucruri, 
știaţi și faptul că eu bănuiam că a plecat cu altă femeie. 

— Exact, recunoscu Malko. Mi s-a spus. 

— Dar dumneavoastră susţineţi contrariul. Aţi profitat 
de dorința mea de răzbunare pentru a vă culca cu mine, 
înainte de a-mi spune de la început care e adevărul! 

— A depășit puterile mele, recunoscu Malko. Vă doream 
prea mult! 

— Oruscu cocuglu?5! Ştiaţi foarte bine că nu v-aș fi cedat 
niciodată dacă mi-aţi fi spus toate astea de la începutul 
serii! 

Dezlănţuită, ea luă bricheta din aur masiv și, 
transformând-o în armă, i-o aruncă în cap. Din fericire, el 
avu timp să se protejeze cu mâinile. Urmă telefonul mobil, 
care îl lovi la umăr și apoi se dezmembră pe mochetă. 
Dintr-o mișcare, Nilufer apucă o scrumieră grea din cristal 


23 Pui de târfă (n.a.) 


și o aruncă spre capul lui Malko. Acesta îi simţi șocul la 
marginea unei tâmple, pierzându-și echilibrul. Femeia 
apucase deja o oglindă și un cuţitaș de tăiat hârtie, foarte 
ascuţit. Ea se îndreptă spre Malko. 

— Vreau să-ţi tai testiculele! Pezeveyk! Buk soyou/? 

Era ca o criză de isterie! Malko simţi șocul corpului ei și 
reuși la timp să-i prindă pumnul, aruncând-o pe canapea, 
pe care se rostogoliră împreună. Sângele din rana de la 
tâmplă i se prelingea în ochi. Nilufer îl scuipă drept în faţă 
și-l lovi cu genunchiul într-un loc care-l putea transforma 
în impotent pe viaţă, dacă el nu ar fi parat lovitura la timp. 
Văzând că nu reușește, ea îi spuse cu o voce încărcată de 
ură: 

— Voi plăti pe cineva care să-ţi taie testiculele, iar eu voi 
privi cu plăcere acest spectacol. 

Malko nu se mișcă, lăsând-o să se calmeze. Când ea 
abandonă cuţitașul. El spuse calm: 

— Ceea ce s-a întâmplat în seara asta nu a fost 
planificat! V-am văzut și v-am dorit: acesta este singurul 
motiv pentru care v-am urmat. Aveam și alte mijloace de a 
vă contacta, cu toate că nu cunosc prea multe amănunte 
din viața dumneavoastră. 

Ea nu răspunse, subit amuţită, cu intenţiile criminale 
brusc evaporate. Malko se ridică, urmărind-o cu coada 
ochiului, dar femeia părea complet pierdută. Se ridică și 
ea, netezindu-și fusta cu un gest mașinal. 

— Acum plecaţi, îi spuse ea lui Malko, cu o voce neutră. 
Să nu mai reveniţi niciodată. 

— Înainte de a pleca, vreau să vă mai spun că știu 
pentru ce Omer Ugurlu a dispărut. 

— Minţiţi! lansă ea fără convingere. 

— Nu! După părerea mea, ori e mort, ori se ascunde 
pentru că s-a încercat asasinarea lui, ca să i se închidă 
gura. 

— În legătură cu ce? 


24 Proxenetul! Neam de porc ! (n.a.) 


Trăsăturile ei se crispară din nou dar furia dinainte 
dispăruse. 

— În legătură cu moartea recentă, la Langley, lângă 
Washington, a unui ofițer MIT, colonelul Sultan Rezit. 
Omer încearcă probabil să-și organizeze dispariţia. 

Pupilele ei se dilatară, Nilufer arătând de parcă cineva o 
lovise în moalele capului. Malko înţelese că ea știa că el 
spune adevărul. Femeia își aprinse o altă ţigară. 

— Spuneţi-mi tot ce știți, îl rugă ea, după ce trăsese un 
fum. 

Nilufer era singura lui aliată potenţială care-l putea 
ajuta să ajungă pe urmele lui Omer Ugurlu. Așa că îi 
povesti tot ce știa. Neascunzându-i nici faptul că el era 
agent at guvernului american, fără a pronunţa însă 
cuvântul „CIA”. Încheie, relatându-i despre întâlnirea lui 
cu Bagsi. 

— Când am sosit la Istanbul, explică el, nu aveam decât 
această pistă. Am descoperit apoi că acest Bagsi lucrează 
pentru Omer Ugurlu. Il cunoașteţi? 

— L-am întâlnit de câteva ori, răspunse ea. Nu este 
decât o haimana care nu prezintă niciun interes... 

— Sunt de acord, afirmă Malko. Numai că el „girează” 
ucigașii de la Langley. În contul altcuiva, dar n-am putut 
identifica Încă acea persoană. 

Ea deschise gura. O închise brusc, dar el își dădu seama 
că ea știa totul. Imediat, Nilufer spuse: 

— V-am ascultat, dar acum, plecaţi! 

Malko se conformă. La ce bun să mai rămână? Pe ea nu 
o interesa unde se afla amantul ei. 

În clipa în care deschise ușa, brusc, ea îl întrebă: 

— De ce a fost omorât acest colonel Rezit? 

Malko se întoarse. 

— Deoarece se pregătea să facă niște declaraţii asupra 
rolului pe care l-a jucat MIT în atentatul împotriva Papei 
Ioan Paul al II-lea, în urmă cu 20 de ani. 

Nilufer se strâmbă, apoi spuse: 


— Sunt focuri de artificii! 

— În focurile de artificii nu există morți. Aici sunt deja 
nouă dacă îl numărăm și pe șoferul prietenului 
dumneavoastră. S-ar mai putea să existe și alţii. 

— Cine? 

— Dumneavoastră, răspunse Malko. Ştiţi suficient de 
multe pentru a-i neliniști pe cei care se află în spatele 
acestei afaceri. Cred că Omer Ugurlu a călătorit de multe 
ori în Bulgara în anii '80. L-aţi însoţit? 

Malko observă cum figura lui Nilufer se descompune, 
dar ea îi întinse bip”%-ul și deschise ușa: 

— L-am însoţit de mai multe ori. Oricum, nu mai reveniţi 
pentru că nu vă voi mai descuia ușa. 

— Lăsaţi-mi măcar numărul dumneavoastră de telefon. 

— Nu. 

Ușa se trânti în urma lui. În lift, Malko își spuse că nu 
avansase deloc., Nilufer știa tot atât de puţine lucruri 
asupra dispariţiei amantului său, cât știa și el. Cât despre 
restul, să nu mai vorbim.. 

Îi rămânea doar Bagsi, chiar dacă era o haimana. Acesta 
avea multe de spus: fusese recrutat de Ugurlu, fără a 
cunoaște dedesubturile afacerii. Toate la un loc nu păreau 
încurajatoare. În plus, se mai punea problema lui Zeynel 
Sokik. Cât timp va reuși el să probeze în faţa MIT, motivele 


prezenţei lui la Istanbul? 
x 


* * 


— Nu-mi place acest lucru, șopti Elko Krisantem, așezat 
în fața lui Malko, la o masă de la primul etaj al hotelului 
Marmara. Poliția a venit la recepție ca să se intereseze în 
legătură cu persoana mea. Voiau să afle când am sosit, 
unde locuiesc și cu cine. Unul dintre recepţioneri mi-a spus 
toate astea întrebându-mă dacă nu sunt căutat de poliție 

— Având pașaport austriac, nu riscaţi nimic, îl asigură 
Malko. Dar fiţi atent și nu păstraţi arma pe care v-aţi 


235 Telecomandă pentru deschiderea porţilor (n.t.) 


procurat-o. 

— Am încredinţat-o deja unui prieten. 

Malko își termină cafeaua. Trebuia să ia taurul de 
coarne, deci urcă în cameră și îl sună pe Zeynel Sokik. 
Colonelul MIT răspunse imediat. 

— Pot să vă văd astăzi dimineaţă? întrebă Malko. Am 
ceva să vă spun. 

— Cu plăcere! Vă aștept. 

Malko sări într-un taxi, deoarece Krisantem nu avea încă 
mașină și se îndreptă spre Palatul Dolmabas. Clădirea MIT 
se afla chiar peste drum. Trebuia să joace un rol delicat. 
Zeynel Sokik îl întâmpină la fel de călduros. După ce 
efuziunile se terminară, Malko se așeză în faţa lui. 

— Zeynel, ieri v-am minţit, spuse el. Am venit la Istanbul 
pentru a lucra. 

Imediat, observă o relaxare pe chipul celuilalt. 

— Spuneţi-mi totul. 

Malko îi relată atacul asupra agenţilor CIA, la Langley și 
numărul de telefon găsit asupra unuia dintre ucigași. El 
conchise: 

— Am vrut să ajungem până la „sponsori”. Trei agenţi ai 
Companiei au fost uciși, dar am fost rugat să nu vin la 
dumneavoastră deoarece acel măcel părea a viza un 
membru din MIT. Mi-am dat seama că asta ar fi fost o 
tâmpenie... 

— Cu atât mai mult cu cât eu vă pot ajuta, sublinie 
ofițerul. Noi ne-am preocupat, la rândul nostru, de această 
întâmplare. Vă voi povesti totul. Colonelul Sultan Rezit 
făcuse un pas greșit: jucase la jocurile de noroc și avea 
nevoie de bani. El se asociase cu doi hoţi de renume, frații 
Ergin, care se află deja în penitenciarul de la Kartal. Rezit 
organizase transferul drogurilor lor, graţie poziţiei sale și 
astfel, încasa comisioane mari. Noi eram la curent cu acest 
lucru și îl avertizasem că nu poate acoperi această afacere 
la infinit. Din această cauză, el era prins între ciocan și 
nicovală: dacă oprea traficul, nu-și mai putea plăti 


datoriile.. Din acest motiv, el a comis greșeala vieţii lui: a 
păstrat banii ultimului transport de heroină și a fugit în 
Statele Unite, bineînţeles pentru a obţine azil politic. Așa a 
ajuns să pretindă că are de făcut niște declaraţii. Le-a 
făcut? 

— Nu, trebui să recunoască Malko. 

— Vedeţi! făcu triumfător colonelul Sokik. Dar fraţii 
Ergin, din închisoare, au făcut un contract cu unul din 
prietenii lor, Omer Ugurlu, în care cereau capul lui Rezit. 
Omer, la rândul lui, a însărcinat pe alţii să rezolve această 
afacere. 

— Omer Ugurlu a dispărut! 

— Da. Mă gândesc că a fost asasinat de echipa Ergin, 
sau că a fugit pentru a scăpa. Fraţii Ergin nu îi ceruseră 
să-i omoare pe americani. lată, acesta este întregul dosar 
pe care vi-l pun la dispoziţie. Dacă îl doriţi, îi puteţi 
interoga chiar pe fraţii Ergin, dar vă atenţionez că ei nu 
vor fi prea vorbăreți... 

Privirea ochilor săi albaștri îl fixa pe Malko. Pentru o 
clipă, acesta fu emoţionat: totul se potrivea. Un singur 
detaliu șchiopăta: pașapoartele ucigașilor. Acestea n-ar fi 
putut fi procurate de fraţii Ergin... 

— Mulţumesc Zeynel, spuse el. Mă voi duce cu acest 
dosar la John Burke. Noi trei putem lua dejunul împreună. 

— Foarte bună idee! aprobă turcul. În orice caz, această 
istorie nu se termină prea rău pentru noi... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Zeynel Sokik arboră un aer răutăcios și complice. 

— Sper, spuse el, că Nilufer Bostani s-a arătat la 
înălțimea reputației sale... 

În faţa mirării evidente de pe faţa lui Malko, el continuă: 

— Puși la curent cu prezența dumneavoastră la Istanbul, 
șefii mei au hotărât să vă acorde protecţie. Oamenii care 
au pus la cale asasinatul sunt extrem de periculoși. Ieri 
seară, v-aţi descurcat foarte bine: Nilufer Bostani nu se 
lasă ușor cucerită. 


Malko profită de ocazie. 

— Într-adevăr nu regret seara trecută! spuse el. Dacă 
mai rămân câteva zile, mă gândesc chiar să o revăd. Ea nu 
știe cine sunt și consideră că a fost „dragoste la prima 
vedere”. 

Mașinal, Zeynel îl mângâie pe obrazul încă umflat, exact 
în locul în care îl atinsese scrumiera de cristal. 

— Mi-aș dori să mă aflu în locul dumneavoastră, suspină 
Zeynel. Vă voi aduce dosarul mâine dimineaţă. 

Acesta îl însoți până jos și insistă să îi pună la dispoziţie 
mașina sa. In timp ce cobora spre hotelul Marmara, Malko 
își spuse că anul acesta Oscarul pentru „cel mai mare 
mincinos” ar fi fost dificil de atribuit. Nici Sokik și nici el 
nu se lăsaseră trași pe sfoară de propriile lor istorii. Malko 
era însă constrâns la un grandios număr de prestidigitaţie: 
să-și continue ancheta sub privirea agenţilor MIT făcând în 
așa fel ca aceștia să nu poată să-și dea seama de nimic. 

Numai că, în acest poker mincinos, numai el risca. În 
plus, nu ţinea sub nicio formă să fie al zecelea cadavru în 
această istorie. 


Capitolul VIII 


Bagsi se fâţâia pe trotuarul aglomerat Ordu Caddesi, în 
cartierul Beyasit, unde se aflau mici stabilimente împânzite 
cu prostituate de origine rusă din Odessa. Înaintând prin 
această mulțime, el rămăsese pierdut în gândurile lui: cum 
s-o stoarcă de bani pe fata pe care o văzuse în timpul 
prestaţiei ei, plătită de clientul din Hotelul Diwan. Un 
trecător îl îmbrânci, iar el fu smuls din gândurile lui, 
văzând imediat un bărbat scund și umflat, îmbrăcat într-o 
canadiană maron ponosită, cu o cămașă neagră și o 
cravată în culori vii, ai cărui ochi mici negri și pătrunzători 
se îndreptară spre el. 

— Ce cauţi pe aici, micuţule? întrebă cel care îl 
împinsese. 

Tânărul Bagsi simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. 
Bărbatul care îi vorbea era un maior din MIT, însărcinat cu 
lupta împotriva traficanţilor ruși. Bagsi îi aranjase întâlniri 
cu prostituate din Rusia, pentru a-și obţine libertatea și 
pentru a-i servi câteodată ca informator. 

— Nimic, abf’, răspunse Bagsi. Voiam să întâlnesc un 
prieten care îmi datorează bani. 

Ofiţerul dădu din cap, înțelegător. 

— Înţeleg, dar hai să bem un ceai. 

Era o ofertă pe care Bagsi nu o putea refuza. El îl urmă 
pe ofițerul MIT până la o tonetă din apropiere, unde 
comandară fiecare câte un ceai. Ţinând paharul fierbinte 
cu ambele mâini, Bagsi se întreba ce dorea de fapt maiorul 
Semer.. Imediat, el văzu o mașină ce opri în faţa tonetei. În 
faţă se aflau doi bărbaţi mustăcioși în veste de piele: erau 
tipi din MIT. Subit, el se simţi extrem de nervos și bău 
brusc ceaiul, arzându-și gâtlejul. 

— Trebuie să plec, spuse el. Ce doriţi? 

— Sunt multe de spus, răspunse maiorul Semer. Aici 


26 Frate mai mare, cu sens de respect (n.a.) 


este frig. Veniţi cu mine, căci în mașină ne va fi mai cald. 

Acesta îl prinse de braţ. Speriat, Bagsi se degajă și privi 
în jurul lui. Cum de îi era atât de frică în plină zi și 
înconjurat de atâția oameni? Imediat, el începu să fugă ca 
un nebun, urlând: Polisi! Polisi! Nu făcu nici zece metri, 
când unul dintre polițiști ieși din mașină - un vechi 
Mercedes - și îl prinse. Imobilizat, el începu să se zbată, 
urlând. Trecătorii se opreau, gata să intervină, dar, din 
păcate pentru el, se auzi un zgomot de sticlă spartă: cu 
douăzeci de metri mai departe, în urma bătăii dintre două 
prostituate, se spărsese o vitrină. Acest fapt era cu mult 
mai interesant și toată lumea se îndreptă spre acel loc. 

Bagsi fu împins în Mercedes, care demară imediat. Cu 
lovituri de picioare, îl lungiră pe podeaua mașinii, apoi 
maiorul Semer se așeză în spate, cu tălpile puse peste 
capul lui Bagsi. Maiorul se aplecă spre tânărul capturat. 

— De cine te temi? Eu nu doresc decât să discut cu tine. 
Înspăimântat, Bagsi sângera. Acest gen de conversaţie nu 
îi sugeră nimic bun. Oameni precum maiorul Semer aveau 
practic drept asupra vieţii sau omorârii cetăţenilor turci. 
Ajunseră pe malul de nord al Corne d'Or, braţul de mare 
ce se vărsa în Marmara. În acest colț nu existau decât 
fabrici abandonate, distruse de cutremurul din 1999. 

Maiorul Semer ieși primul, iar oamenii lui îl traseră pe 
Bagsi din mașină, ducându-l într-un loc unde era extrem de 
frig. Aceștia îl imobilizară între două containere, departe 
de orice privire, iar maiorul se plantă în faţa lui. 

Bagsi nu știa deocamdată pentru ce se află în acest loc. 
Văzând însă mâinile celorlalţi băgate în buzunare, avea 
toate motivele să încerce să nu tremure ca o frunză în 
vânt. Mâna lui strângea cu putere telefonul portabil pe 
care îl avea într-un buzunar. Pe pipăite, el formă numărul 
Mimozei, așteptând momentul propice pentru a-și chema 
ajutoare. 

— Ce doriţi? scrâșni el printre dinţi: n-am făcut nimic.. 

Maiorul Semer afișă un surâs. 


— Știu că tu n-ai făcut nimic, dar te-ai întâlnit cu un 
spion străin, ceea ce nu e bine. Trebuia să anunti 
autorităţilor acest lucru. 

Bagsi deschise niște ochi mari, sincer miraţi. 

— Dar nu am întâlnit pe nimeni! protestă el. 

Pumnul maiorului Semer îi crăpă buza interioară. Căzut 
la pământ, Bagsi se ridică repede, ajutat afectuos de 
loviturile de picioare ale celor doi agenţi de la MIT. Cu o 
voce calmă, maiorul Semer lansă o serie de întrebări. 

— Nu te-ai întâlnit cu un străin la Laila? Nu l-ai însoţit la 
cumpărături? Nu l-ai reîntâlnit ieri seară în faţă la Somdan 
Park? 

— Asta e adevărat! spuse Bagsi. Dar omul nu este spion, 
este doar un client al Mimozei. Dorea curve, voia jocuri de 
noroc, iar eu i-am servit drept ghid. Asta e tot. Nu este un 
spion.. 

— De unde știi tu? 

Bagsi rămase mut în faţa acestei întrebări brutale și 
idioate. Sub privirea răutăcioasă a maiorului, el tremura 
de teamă și simţea că nu are nici o altă ieșire. Imediat, 
făcu o săritură în spate și scoase telefonul mobil din 
buzunar, apăsând pe tasta O.K., pentru a declanșa 
comunicarea. În același moment, el ţipă în aparat: 

— Mimoza! Mimoza! Anunţă poliția, vor să mă ucidă! Mă 
aflu la Emniyettepe. Eu... 

El nu mai putu continua. Unul din agenţii MIT îi smulse 
aparatul din mână. Mobilul căzu pe jos și se încinse o luptă 
confuză. Bagsi se afla în genunchi, cu fața plină de sânge. 
Maiorul se plantă din nou în dreptul lui. 

— Când ne vei spune adevărul? Tu ești cel pe care Omer 
Ugurlu l-a rugat să-l lichideze pe nenorocitul de Sultan 
Rezit? 

Bagsi își șterse sângele care-i curgea din buză și ridică o 
privire vicleană spre interlocutorul său. 

— Da, răspunse el dintr-o suflare. Dar... 

Maiorul îi dădu o lovitură în plină faţă. Când Bagsi se 


reechilibră, ofițerul MIT îl întrebă: 

— Şi, ca din întâmplare, străinul cu care erai se află la 
Istanbul pentru a descoperi cine i-a trimis pe cei doi tipi 
acolo... Vrei să mă faci să cred că este doar o coincidenţă? 

Bagsi nu înţelegea nimic. Sigur pe el, înălţă capul. 

— Nu știu cine este acest bărbat. Nu am discutat 
niciodată asemenea lucruri cu el. 

— Bine, spuse maiorul, calm. 

Bagsi își tamponă buza spartă, tremurând de teamă și de 
frig. 

— Vă rog frumos, acum pot să plec? 

li trebuiau mulţi kilometri de parcurs pe jos pentru a 
scăpa din acest coșmar. Maiorul de la MIT se îndepărtă 
puţin. 

— Poţi să pleci, conchise el. 

Bagsi nu văzuse însă că un agent se strecurase în 
spatele lui, cu braţul întins. Acesta îi trase un glonţ în 
ceafă, cu un pistol prelungit cu amortizor. Energia cinetică 
proiectă capul tânărului bărbat spre înainte. Proiectilul, 
după ce îi traversă creierul, ieși prin ochiul lui stâng. 
Acesta căzu la pământ, cu braţele încrucișate. În picioare, 
în spatele lui, polițistul mai trase trei focuri în direcţia 
capului lui Bagsi, pentru a se asigura. Maiorul își reluase 
deja locul în mașină. Misiunea era îndeplinită. Cu toate că 
știa foarte bine că Bagsi era inocent, el știa însă că făcuse 
să mai dispară încă un martor. 

Lăsând cadavrul la locul faptei, cei doi polițiști urcară în 
bătrânul Mercedes. Maiorul Semer nu simțea nimic. 
Repartizat mult timp într-o secţie însărcinată cu lichidarea 
celor de stânga, își pierduse orice sensibilitate. În plus. 
Bagsi fusese complice la un cvadruplu asasinat, deci își 
meritase soarta. Brusc, el tresări și înjură. 

— Telefonul mobil! 

Şoferul se întoarse. 

— Ce mobil? 

— Cel al idiotului! ordonă maiorul. Trebuie să îl 


recuperăm. Şoferul făcu cale-ntoarsă și ei reveniră la locul 
crimei. Unul din agenţi găsi cu ușurință mobilul și-l luă, 
dar avu o tresărire când observă că aparatul rămăsese 
deschis. Acesta îl duse la ureche și spuse „alo”. 

— Bagsi! se auzi imediat o voce de femeie. Tu ești 
Bagsi? Eşti bine? Ce ţi se întâmplă? 

Instinctiv, agentul MIT întrerupse comunicarea și se 
întoarse, la mașină, ţinând telefonul portabil între două 
degete, ca și cum ar fi fost un animal periculos. El îl întinse 
maiorului, spunându-i simplu: 

— E ciudat! Era deschis. 

Maiorul Semer simţi cum i se scurge sângele din vine 
gândindu-se că exista un martor auditiv al uciderii lui 
Bagsi Arven! Poate că acel cineva anunţase deja poliţia, 
ceea ce nu era prea grav, dar poate că sunase și la un ziar 
al opoziţiei, cum ar fi Milliyet, iar asta era infinit mai 
periculos... In plus, ce le va spune șefilor lui? 

Febril, el apăsă pe tasta care-i permitea să afle ultimul 
număr apelat. Il notă cu atenţie și întrerupse din nou 
mobilul, înainte de a-l băga în buzunar, apoi sună la biroul 
său și ceru să i se afle de urgență numele și adresa 


abonatului respectiv. 
* 


* * 


Malko închise cartea de telefon, în care nu se afla nici 
numărul lui Omer Ugurlu și nici cel al lui Nilufer Bostani. 
După vizita făcută lui Zeynel Sokik, el se reorganizase, 
recuperându-l pe Elko Krisantem, Mercedesul și pistoletul 
său, ajungând la concluzia că singura șansă de a progresa 
era Nilufer. 

Tânăra femeie ştia cu siguranță multe lucruri, însă el nu 
deținea nici măcar numărul ei de telefon. 

Malko îl sună pe Curtis Wood care promise să facă tot 
posibilul, cu ajutorul prietenului său de la Somdan Park. 
După ce scrise câteva cuvinte pe una din cărţile sale de 
vizită cobori. 


— Mergem spre Nisbetiye Caddesi, în clădirea 
Akmerkez, îi spuse el lui Elko. În trecere, vom cumpăra un 
buchet de flori 

Portarul imobilului îl întâmpină cu un surâs și îi spuse că 
Nilufer era plecată. Malko îi înmână cartea de vizită, florile 
și 10 milioane de lire. Încântat, portarul preciză: 

— Am văzut-o pe doamna Bostani plecând cu mașina. 

— Ce tip de mașină are? întrebă inocent Malko. 

— Un BMW verde, explică bărbatul. Doamna Bostani 
este foarte superstițioasă și adoră culoarea verde. 

Lui Malko nu-i mai rămânea nimic altceva de făcut decât 
să se îndrepte în direcţia hotelului Marmara, dar tocmai 
atunci sună telefonul. 

— Domnul Linge! 

— Da, spuse el. 

— Mimoza vă deranjează. Știţi cumva ce i s-a întâmplat 
lui Bagsi? 

— Nu. De unde să știu? 

— L-au omorât! Am auzit focurile de armă. Am auzit 
totul. Erau polițiști și vorbeau despre dumneavoastră... 

Malko simţi cum adrenalina îi circulă prin artere. 

— Explicaţi-mi ce s-a întâmplat... 

— El mi-a telefonat, povesti tânăra femeie. M-a sunat de 
pe mobil și era împreună cu oamenii care îl amenințau. 
Aceștia i-au smuls telefonul portabil, dar acesta a rămas 
deschis, iar eu am auzit totul. Ei doreau să știe dacă el v-a 
vorbit despre doi bărbaţi, oamenii pe care i-a trimis la Los 
Angeles... 

Malko se îngrozi: ea se înșela doar asupra orașului. 

— Și apoi? 

— L-au ucis, repetă ea. Am auzit focurile de armă: patru! 
Apoi, mai târziu, cineva a spus „alo”, dar nu era el. Când 
am răspuns, acesta a închis. Vreau să mă duc la poliţie. 
Din cauza dumneavoastră a murit. 

— Unde se află el? 

— Nu știu cu exactitate, dar undeva spre Corne d'Or. 


În orice caz, el nu avea niciun interes să caute corpul lui 
Bagsi. Uciderea lui îi confirma teoria după care MIT era 
cel ce făcea curăţenie: întâi colonelul Rezit. apoi Omer 
Ugurlu, iar acum Bagsi. Următoarea pe listă era Nilufer 
Bostani și probabil Mimoza. 

— Unde vă aflaţi? întrebă el. 

— De ce? 

— Sunteţi în pericol din cauza a ceea ce s-a întâmplat. 
Cei care l-au omorât pe Bagsi, pot atenta și la viaţa 
dumneavoastră. 

— Ticălosule! înjură ea. Voi veni la hotelul unde locuiţi, 
iar dumneavoastră mă veţi proteja. 

— Este imposibil, spuse Malko. Nu vă puteţi ascunde în 
altă parte sau să plecaţi din Istanbul? 

— Nu am bani. 

— Vă pot da eu. 

— Vin imediat. 

— Nu! 

Dacă ar fi întâlnit-o, ar fi condamnat-o la moarte. 

— Cel mai bun lucru ar fi să vă duceţi la un ziar, 
continuă Malko, și să alertaţi presa. În acest caz, ei nu vă 
vor mai atinge. 

— Vreau banii! urlă ea. Totul s-a întâmplat din cauza 
dumneavoastră! Vin imediat! 

Ea trânti receptorul înainte ca Malko să fi putut spune 
ceva. Înfricoșat, el se întreba cum să procedeze. Nu dorea 
nici s-o primească pe Mimoza la Consulatul american, căci 
CIA nu ar fi acceptat, dar se gândea să-l sune pe Zeynel 
Sokik pentru a-i cere ajutor. Din păcate, ofițerul MIT nu 
era de găsit nicăieri. Nu-i mai rămânea decât o soluţie: s-o 
întâlnească pe Mimoza și să o conducă el însuși la ziarul 
Milliyet, unde ea putea povesti tot ce se întâmplase. Era 


cea mai bună asigurare pentru viaţa ei. 
* 


* * 
Maiorul Semer urca scările din patru în patru spre 


primul nivel al cocioabelor situate în vechiul cartier de 
prostituate al Istanbulului. Acaparat acum de traficanţii de 
mașini, din apropierea străzii Dolaptere. Acolo erau 
instalate trei porți. El bătu la toate trei, fără a primi însă 
vreun răspuns. Nu avea numele și adresa Mimozei decât 
de câteva minute... Cobori și-l chemă pe unul din oamenii 
săi. 

— Tu rămâi aici sus și imediat ce ea apare, mă chemi. 

Maiorul urcă în mașină. Acest gen de femeie se putea 
afla oriunde! Cu certitudine o vor găsi, dar dacă ea a 
povestit ce auzise, el risca să se regăsească în fundul 
Anatoliei. În meseria lui, nu erau admirate incidentele mai 
mult sau mai puţin grave, produse în cursul unei 
operaţiuni inițiate de poliţie... Brusc, îi veni o idee. 
Apucând telefonul portabil al lui Bagsi, formă numărul 
Mimozei. Aceasta răspunse imediat. 

— Evet? 

Maiorul simți cum i se dilată inima de bucurie. Acum 
trebuia să acționeze cu finete. 

— Bună ziua, spuse el, doresc să vorbesc cu Mimoza. 

— Eu sunt. Cine întreabă? 

— Nu mă cunoaşteți. Sunt colonelul Sipayoglu de la 
JITEH?”. Se pare că unul dintre prietenii dumneavoastră 
are probleme cu justiția. 

Mimoza i-o tăie. 

— Ticălosule! Tu eşti cel care l-a omorât! urlă ea. Îți 
recunosc vocea. Ai tras patru focuri asupra lui. 

— Pe lângă el, o corectă calm maiorul. Trebuia să-l 
intimidăm, dar el este perfect sănătos. 

— Dați-mi-l la telefon! 

— A fost transferat la sediul nostru, dar puteţi veni să-l 
vedeți, afirmă ofiţerul MIT. Spuneţi-mi unde vă aflaţi și voi 
veni să vă caut. 

— Essagen essek“! urlă fata. Vreţi să mă omorâţi, dar 


21 Serviciu de cercetare al jandarmeriei (n.a.) 
28 Pui de măgar! (n.a.) 


eu mă voi duce și voi povesti totul la Milliyet! Totul! 
În plină criză de isterie, ea închise. Maiorul îi spuse 
șoferului: 
— Mergem spre ziarul Milliyet. Dă drumul la sirenă! 
x 


XX 


Malko se găsea lângă lift. Când o văzu pe Mimoza 
coborând ca o furie dintr-un taxi. Ea se repezi spre ușa 
turnantă, îl văzu și se îndreptă spre el. 

— Aveţi banii pentru mine? urlă ea atât de tare, încât 
unul dintre portari avansă spre ea, gata să o dea afară. 

Malko o calmă cu un simplu gest și îi întinse un teanc de 
bancnote. 

— Luaţi-le! vă conduc la Milliyet, cu șoferul meu. 

Mimoza îi smulse banii. 

— N-am nevoie de șoferul dumneavoastră! ţipă ea. 

Femeia ieși la fel de repede precum intrase oprind 
imediat un alt taxi. Descurajat, Malko se reîntoarse în 
hotel, sub privirile ironice ale portarilor. Ce să facă? 
Povestirea Mimozei fusese clară: MIT îl eliminase pe 
Bagsi, închizându-i una din puţinele sale piste. 

Decizia pe are o luă fu rapidă. El îl chemă pe Elko. Când 
Mercedesul sosi lângă trotuar, Malko se urcă. 

— Unde mergem? întrebă turcul. 

— Mai întâi trebuie să scăpăm de filaj. Vreau să ajung la 
o întâlnire. 

Elko demară imediat. Ei coborâră spre Bosfor, turcul 
conducând cu viteză redusă, privind adesea în oglinda 
retrovizoare. După un timp, el spuse: 

— Suntem urmăriţi de un Renault argintiu. 

Krisantem o luă spre Cibangiz, oprindu-se în parcarea 
din faţa cazinoului Maxim's care era închis, după ce făcuse 
un viraj „la fir de păr”. Mașina argintie apăru aproape 
imediat, nu-i văzu și acceleră spre Taksim. Elko o luă spre 
micile străzi din apropiere, cotind brusc la dreapta. Şoferul 
Renault-ului îi văzu și frână brusc. Din fericire, strada era 


prea strâmtă pentru ca acesta să poată executa o 
întoarcere! În plus, în spatele lui se afla o altă mașină. 
După câteva sute de metri. Elko stopă. Sări din mașină și 
spuse: 

— Gata! Acum puteţi fi liniștit. 

Ei se aflau nu departe de Ciragan. Malko se urcă la 
volan și se pierdu în trafic. După douăzeci de minute, el se 
afla în fața imobilului în care locuia Nilufer. Se opri lângă 
Papermoon, inspectând locul, apoi înaintă și apăsă pe 
telecomanda pe care i-o dăduse chiar ea. Poarta se ridică, 
iar Malko își gară Mercedesul la primul subsol, începând 
explorarea. 

După un sfert de oră, era sigur de un lucru: nu exista în 
parcare niciun BMW verde, deci Nilufer nu se întorsese. 
Lui nu-i mai rămânea decât să aștepte. 

* 


* * 


— Iată taxiul, anunţă unul din agenţii MIT, postați în faţa 
clădirilor ce adăposteau principalele redacţii ale ziarelor 
din Istanbul, din apropierea aeroportului. 

Un alt poliţist, plantat în faţa hotelului Marmara, notase 
numărul vehiculului în care se urcase Mimoza și îl 
comunicase prin staţia radio. 

— Urmăriţi-l, ordonă maiorul. Agăţaţi-o imediat ce va 
cobori din mașină. 

Tot acest scenariu se derulă în câteva minute. Taxiul în 
care se afla Mimoza se opri în faţa clădirii respective. 
Tânăra femeie nu avu timp decât să deschidă portiera. În 
momentul în care taxiul pleca, ea fu încadrată de doi 
mustăcioși și într-o clipă, aceștia o traseră până spre 
bătrânul Mercedes, aruncând-o înăuntru, pe podea. Dat 
fiind că ea se zbătea cu furie, trăgând de piciorul 
maiorului, acesta scoase arma, un Walther PPK calibrul 38, 
iar din buzunar, prelungitorul silențios pe care îl montă la 
armă. Fără ca mașina să oprească, chiar dacă se afla în 
mijlocul traficului, acesta apăsă extremitatea armei pe 


capul Mimozei și apăsă de trei ori la rând pe trăgaci. 

Mimoza tresări apoi nu mai mișcă. Maiorul deșurubă 
amortizorul, îl băgă în buzunar și după ce îi puse 
siguranţa, scoase încărcătorul, precum și cartușul de pe 
ţeavă, după care băgă arma în tocul ei. Regulamentul 
interzicea să păstrezi arma încărcată, în afara unui caz de 
urgenţă, iar maiorul Semer era un tip scrupulos. 

— Unde mergem acum? întrebă șoferul. 

— În locul de unde am plecat, răspunse maiorul 
aprinzându-și o ţigară. 

Din cauza tuturor evenimentelor întâmplate, el ratase un 


Iftar party foarte atractiv. 
* 


* * 


Malko își privi ceasul fosforescent și văzu că era ora 
15.40, iar Nilufer nu era încă de găsit. De fiecare dată 
când poarta automată a parcării se deschidea, el tresărea. 
Ascuns în mașina sa, cu toate farurile stinse, nimeni nu îl 
putea remarca. Malko se gândise să o aștepte pe tânăra 
femeie pe palier, dar ușa ce ducea spre ascensoare era 
comandată printr-un cod. 

Brusc, fu orbit de luminile unei mașini care cobora 
rampa. Numai când trecu pe lângă el pentru a ajunge în 
parcarea rezervată, observă că era un BMW verde, 
decapotabil. 

După ce așteptă câteva momente, ieși din Mercedes și 
se îndreptă spre tânăra femeie. Nilufer mergea cu capul 
plecat, cu un port-chei în mână, atât de îngândurată încât 
nici nu-l văzu pe Malko decât în ultimul moment. Ea se 
opri, ca fulgerată. 

— Nu doreaţi... începu Malko. 

Colţurile gurii tinerei femei începură să tremure. Fără a 
scoate un cuvânt, ea băgă mâna în geantă și o scoase, 
strângând un revolver, întinzând braţul în direcţia lui și 
apăsând pe trăgaci, fără cea mai mică ezitare. 


Capitolul IX 


Omer Ugurlu se șterse pe picioare, în fața ușii de sticlă 
din spatele vasului Fantasia, ce se afla între un rând de 
vile și Bosfor. In locul în care râul traversa comuna Bebek, 
de-a lungul cheiului, pe timpul iernii se aflau amarate mai 
multe vase. După fuga sa, Omer Ugurlu își petrecea zilele 
în această cabină de 54 de picioare, aparţinând unuia 
dintre prietenii săi care aștepta plecarea spre Statele 
Unite. Omer avea cheile, deoarece câteodată mai ieșea 
pentru a agăța prostituate. Pe vas se găsea din plin 
șampanie și o mare varietate de băuturi. În timpul iernii, 
acest vas practic nu era utilizat. Mafioţii îl populau, 
dormind îmbrăcaţi. Sute de mașini treceau prin faţa 
vasului Fantasia în fiecare zi, fără să știe că acolo se afla 
un Robinson Crusoe. Ascunzătoarea era ideală, dar nu 
avea nici telefon și nici apă caldă, ci doar o butelie cu gaz 
care îi permitea să-și facă un ceai sau să-și încălzească 
niște conserve. 

Omer privi spre șosea și văzu că era pustie. Sosise 
momentul! El deschise rapid ușa. Traversă Dodul sărind 
peste o pasarelă și alergă până spre o stradă mică, 
perpendiculară, care ducea spre Bosfor. De acolo putea lua 
un autobuz, iar din fericire avea bani și arma Tokarev, 
ascunsă sub centură. Se întoarse, uitându-se de mai multe 
ori în urma lui, pentru a se convinge că nimeni nu îl 
urmărea. După opt zile, era pentru prima oară când își 
părăsea ascunzătoarea. 

Cobori din autobuz la staţia Nisbetiye Caddesi și 
parcurse încă cinci sute de metri pe jos, pentru a ajunge în 
centrul comercial Akmerkez, construit numai din sticlă și 
oţel. Când intră în galeria vânzătorilor, aerul cald îl făcu să 
tresară de plăcere. Brusc se uită într-o oglindă și observă 
că seamănă cu un cerșetor: avea ochii încercănațţi, barbă și 
o ţinută neglijentă. 


Șocul fu extrem de puternic. El se opri și comandă un 
ceai pentru a avea timp să reflecteze. Era imposibil să 
rămână pe Fantasia, nerezolvând astfel nimic. Singura sa 
șansă pentru a rămâne în viaţă era să plece din Turcia, dar 
îi trebuia un pașaport. Frontiera cu Bulgaria era relativ 
aproape și nu ar fi avut nevoie de viză pentru a intra în 
această țară. 

Doar Nilufer l-ar fi putut ajuta pentru obţinerea 
pașaportului, dar a intra în contact cu ea, reprezenta un 
risc mortal. In mod sigur, MIT o supraveghea îndeaproape. 

După ce își termină ceaiul, Omer începu să exploreze 
centrul comercial. La primul etaj găsi ceea ce dorea: o 
cabină de poze la minut. După cinci minute, el ieși cu patru 
fotografii pe care le băgă într-un plic, destinat lui Nilufer. 
Apoi, cobori la parter și se îndreptă spre intrarea ce dădea 
înspre Aksoy Sok care se suprapunea peste cea a 
reședinței lui Nilufer. 

Printre  nenumăraţii comercianţi, Omer reperă un 
vânzător de flori și cumpără un buchet de garoafe, după 
care se așeză pe taburetul unui lustragiu și-și lustrui 
pantofii, neobservând nimic suspect pe stradă. După ce 
termină, Omer Ugurlu îi întinse o hârtie de 500 000 de lire, 
preţul prestaţiei acestuia și îi arătă o alta, de 10 milioane. 

— Vrei să câștigi acești bani? întrebă el. 

— Cum? întrebă tânărul lustragiu cu neîncredere. 

Omer Ugurlu scoase plicul din buzunar. 

— Pleci de aici, cotești la stânga până la intrarea în 
Akmerkez și înmânezi plicul și florile portarului. Eu te 
aștept. 

— Nu este o bombă? 

Omer Ugurlu dădu din cap. 

— Nu, doar vezi bine că nu e o bombă. 

Tânărul luă banii, plicul și florile. Imediat ce plecă, Omer 
Ugurlu pătrunse într-un magazin de încălțăminte de unde 
putea supraveghea totul, deoarece se temea profund. 
Tânărul lustragiu reapăru cu mâinile goale, căutându-și 


clientul. 
Asigurat că totul era în ordine, Omer Ugurlu se pierdu în 
mulțime și ieși pe unde venise. Prima parte a planului său 


fusese realizată. 
K 


* * 


Malko rămase atât de șocat, încât pentru o fracțiune de 
secundă nici nu mișcă. Dacă Nilufer l-ar fi ratat, ar fi fost 
un miracol! Practic, el nici nu avu timp să-i fie teamă. 
Tânăra femeie ţinea în continuare revolverul întins spre el. 
Dacă ar fi avut un pistolet, rafalele s-ar fi auzit, iar ea l-ar 
fi nimerit cu siguranţă. Malko plonjă spre dreapta, în 
spatele unei mașini, chiar în momentul în care se auzi 
detunătura glonțului. Apoi se auziră tocurile lui Nilufer pe 
pavajul de beton și el își spuse că până la urmă ea îl va 
nimeri. Din păcate, pistoletul său rămăsese în Mercedes! 

Brusc, poarta parcării se deschise și o mașină începu să 
coboare rampa, ţintuind-o pe Nilufer cu farurile. Femeia se 
dădu repede înapoi, ascunzând arma în spate. Malko nu 
făcu decât o săritură, iar în momentul în care mașina trecu 
prin faţa lui Nilufer, el îi strânse pumnul drept. După o 
luptă scurtă, revolverul căzu pe jos, iar el îl ridică. Nilufer 
îi sări la gât, cu ghearele în faţă. Din nou avu loc o altă 
luptă, iar ea îl mușcă de ureche, până îi dădu sângele. 

În final, el reuși să o imobilizeze deasupra capotei unei 
mașini și îi șopti la ureche: 

— Încetaţi această comedie! Sunteţi în pericol de 
moarte! Mă auziţi: în pericol de moarte! Bagsi, tânărul 
neisprăvit care lucra pentru prietenul dumneavoastră 
Omer, a fost lichidat astăzi de către oameni din MIT. Veţi 
urma dumneavoastră, deci trebuie să mă ascultați. 

El o eliberă, iar Nilufer, cu ochii încărcaţi de ură, îi 
spuse: 

— Lăsaţi-mă în pace! 

Malko preciză: 

— MIT a decis să elimine pe toţi cei ce sunt legaţi de 


atentatul contra Papei din 1981. Colonelul Sultan Rezit, 
Omer Ugurlu. Bagsi, dumneavoastră și poate alţii care 
chiar nu cunosc nimic. În plus, nimeni nu vă va preveni. 

— Oamenii din MIT sunt prietenii noștri! lansă ea 
apărându-se. 

— Asta s-o credeţi dumneavoastră! spuse Malko. 

Imediat, Nilufer se îndreptă spre ușa ascensorului. 
Malko nu încercă să o mai reţină El nu putea să o oblige să 
coopereze dar ancheta sa risca să se termine rapid, din 
lipsă de martori în viaţă... Descumpănit, el se urcă la 
volanul Mercedesului și rămase imobil, reflectând asupra a 
ceea ce ar mai putea face. Poate ar fi trebuit să-i lase lui 
Nilufer un bilet cu câteva cuvinte, pe care să i-l introducă 
în mașină... El rămase pe loc, furios, tamponându-și 


urechea însângerată cu o batistă. 
se 


* * 


Nilufer tremura încă de furie când ajunse pe palier și 
văzu buchetul, cu plicul, pus în fața ușii apartamentului 
său. Pulsul său începu să se accelereze brusc când 
recunoscu scrisul lui Omer Ugurlu. Chiar înainte de a 
intra, ea deschise plicul și citi mesajul. Ușurarea pe care o 
simţi, aflând că amantul ei este în viaţă, făcu loc imediat 
unei spaime oribile. Rezultă că tot ce îi spusese bărbatul 
cu care făcuse amor era adevărat! Era deci în pericol. 
Primul său gest fu de a-i telefona, dar se răzgândi când 
văzu fraza subliniată din post-scriptum: „nu folosi 
niciodată telefonul”. 

Femeia se îndreptă înnebunită spre ascensor, iar când 
cobori în parcare și văzu Mercedesul, pulsul său se domoli. 
Malko o văzu și ieși din mașină. 

— Veniţi! spuse simplu Nilufer. 

Ea se întoarse, iar el o urmă, întrebându-se ce motivase 
această schimbare de atitudine. 

— Înţelegeţi limba turcă? îl întrebă ea în ascensor. 

— Nu, mărturisi Malko. 


Ajunși la ea, Nilufer îi arătă scrisoarea. 

— Cineva a venit și a pus-o în faţa ușii, spuse femeia. Nu 
știu cine a fost, dar este din partea lui Omer. El se ascunde 
în Istanbul, dar nu scrie unde. Bineînţeles că MIT a 
încercat să îl omoare, la ordinul unuia din cei mai buni 
prieteni ai lui. Dorește să-l ajut. 

— Cum? 

— Procurându-i un pașaport și ajutându-l să părăsească 
ţara, ceea ce va fi extrem de dificil. 

— Eu sunt gata să-l ajut, propuse imediat Malko, dar cu 
o condiţie. 

— Care? 

— Vreau să aflu numele celui care i-a cerut să 
organizeze atentatul împotriva Papei Ioan Paul al II-lea. 

Nilufer se închise în ea, precum o scoică. 

— Numai el vă poate răspunde. 

— Bine, spuse Malko. De acum înainte, dumneavoastră 
veţi intra în joc. Știţi unde mă găsiţi. Rămân la Istanbul 
până luni. 

El își tamponă urechea care-l ustura și vru să plece, dar 
își aminti de Mimoza. 

— Cunoașteţi numărul ziarului Milliyet? o întrebă el. 

— Nu, dar pot să-l găsesc. Pentru ce? 

El îi explică, iar Nilufer ceru serviciul de informaţii și 
Malko îi întinse telefonul său portabil. 

— Sunaţi la redacţie și întrebaţi dacă o femeie care se 
numește Mimoza a venit astăzi pentru a dezvălui ceva 
despre o crimă. 

Nilufer ascultă și rămase aproape 10 minute la telefon, 
vorbind succesiv cu mai mulţi interlocutori. 

— Nu s-a prezentat nimeni cu acest nume, îl anunţă ea, 
după ce închise. 

Malko dădu din cap. 

— Asta înseamnă cu siguranţă că și ea a fost eliminată. 
Era sora lui Bagsi. Nu m-a ascultat atunci când i-am 
propus s-o însoțesc la ziar. Dacă eram acolo, ei n-ar fi 


îndrăznit. 

— De ce? Ei sunt atot-puternici aici.. 

— Deoarece nu omori un emisar al Guvernului american 
exact ca pe o prostituată, răspunse simplu Malko. Asta nu 
înseamnă că eu nu mă aflu în pericol, dar MIT nu se va 
debarasa de mine decât în ultimă instanţă ceea ce nu este 
însă și cazul dumneavoastră. 

Nilufer se așezase pe o canapea și își aprinsese o ţigară 
cu bricheta sa din aur masiv. Pentru prima dată, ea părea 
convinsă. 

— Chiar credeţi cu adevărat că ei mă pot ucide? întrebă 
ea. 

Urechea lui Malko ustura din ce în ce mai tare. 

— Da, spuse el. Sunt gata să vă explic mai multe lucruri, 
dar înainte vreau să rezolv cu durerea cumplită de la 
ureche. 

— Veniţi, îl rugă ea cu voce calmă. 

După ce îl conduse în sala de baie, îi aplică un tampon 
de vată îmbibată în alcool de 90* pe lobul însângerat. 

— Nu mișcaţi, ordonă ea. 

Ei se aflau faţă în faţă, la câţiva centimetri unul de altul, 
iar privirile li se încrucișară, cea a lui Malko coborând de-a 
lungul rochiei, de sub care sânii i se profilau cu ușurință. 
În pofida faptului că ţinuta ei era decentă, el simţi brusc 
dorinţa de a o poseda. Fără un cuvânt, îi cuprinse sânii, iar 
Nilufer scăpă vata pe care o ţinea presată pe urechea lui 
Malko. 

— Lăsaţi-mă! 

Malko o privi drept în ochi, îi prinse sânii cu ambele 
mâini și trase de bluză. Ţesătura cedă și se rupse, iar sânii 
ieșiră la iveală. Cu o mână în părul lung și blond a lui 
Nilufer, el o strânse în braţe: 

— Totul se plătește în viaţă. Cu puţin înainte aţi vrut să 
mă omorâţi. Acum, eu vreau buzele dumneavoastră. 

Ea rezistă, dar sfârși prin a cădea în genunchi pe 
mocheta din baie. Malko își desfăcu fermoarul și începu să- 


și plimbe membrul pe faţa lui Nilufer. La început, ea 
rămase inertă, dar el insistă împingându-se spre buzele ei, 
simțind cum acestea se întredeschid. Pentru o clipă se 
gândi că ea îl va mușca, dar situaţia și poziţia îl excita. 
Dintr-odată, ea îl înghiţi și se comportă ca o adevărată 
femeie. Încă de la început, el simţi pișcăturile care-l 
anunțau că se apropie punctul culminant, încercă să-l 
întârzie, dar cu limba sa diabolică Nilufer îi declanșă 
orgasmul. 

Ea îl bău până la ultima picătură, rămasă în genunchi, 
după care se ridică cu un aer de victorie. 

— Întotdeauna mi-a plăcut să procedez astfel cu un 
bărbat, spuse ea, de parcă ar fi dorit să minimalizeze 
comportarea sa. 

Nici Omer Ugurlu nu cunoștea toate fantasmele ei, 
câteodată rămânând chiar stupefiat de imaginaţia acestei 
femei. 


Malko realiză că urechea nu-i mai sângera. 
* 


* * 


Ei se regăsiră în micul salon. Nilufer își aprinsese o altă 
țigară și se juca cu bricheta ei din aur când îl întrebă: 

— Puteţi procura un pașaport pentru Omer? 

— Nu este imposibil, răspunse prudent Malko. Dar 
înainte de toate, doresc să aflu ce i s-a întâmplat Papei. Nu 
pot pleda cauza prietenului dumneavoastră, decât dacă voi 
ști ce rol a jucat. 

— Bine, spuse Nilufer. Omer are un prieten care se 
numește Sadun Demirsoy. În 1980, acesta făcea parte din 
MIT, unde era însărcinat cu relaţiile cu „Lupii cenușii” și 
cu mafioţii. Atunci, lupta contra extremei stângi era feroce. 
„Lupii cenușii” recrutau ucigași pentru a-i lichida pe 
adversarii lor, cu binecuvântarea avută din partea MIT. În 
acest fel, unul dintre șefii lor Abdullah Catli, l-a format pe 
Ali Agsa pentru a deveni un ucigaș. Prima lui victimă a fost 
Ipecki, directorul ziarului Milliyet. 


— Știu, spuse Malko. Nu cunoașteţi nimic mai sigur, mai 
precis? 

— Ba da, răspunse Nilufer. Agsa a fost arestat, dar cu 
ajutorul celor de la MIT, a evadat după cinci luni. In acea 
perioadă, în ziarul Milliyet s-a scris că a evadat pentru a-l 
putea asasina pe Papă, dacă acesta venea în Turcia. 
Bineînţeles, atunci toată lumea se gândea că era vorba 
doar de niște laude sforăitoare pentru a-i deplânge pe 
„Lupii cenușii”. Dat fiind că Agsa era încă în putere, Catli i- 
a eliberat un pașaport, utilizând un buletin de militant care 
de fapt aparţinea lui Faruk Osgun, pe care a lipit fotografia 
lui Agsa. Acest pașaport a fost eliberat în august 1980, la 
Nevsehir, având „undă verde” de la MIT. În acea perioadă, 
era extrem de dificil să faci rost de un pașaport. Graţie lui 
Faruk Osgun, Ali Agsa a putut fugi în Bulgaria, ţările 
limitrofe fiind mai accesibile. Acesta a fost momentul în 
care Omer l-a întâlnit la Sofia, prin intermediul lui 
Abdullah Catli. 

— II cunoșteaţi deja pe Omer Ugurlu? 

— Da. 

— Aţi plecat cu el la Sofia? 

— De câteva ori. 

— Ce cunoașteţi despre complotul împotriva Papei? 

— Cineva din Sofia i-a cerut lui Omer să găsească un om 
capabil să-l ucidă pe Papă. 

— Cine? 

— Dacă va dori, vă va spune chiar el. 

— De ce l-a ales pe Agsa? _ 

— Datorită declaraţiilor făcute la Milliyet. În plus, acesta 
mai comisese și înainte câteva crime, fiind deci ușor de 
convins, iar graţie pașaportului său ce părea adevărat, cu 
toate că era fals, el putea călători în toată Europa. 

— Dar pentru care motiv, cu cincisprezece zile în urmă, 
MIT a dorit asasinarea colonelului Sultan Rezit? 

— În acea perioadă, el a fost cel care a dus tratative cu 
Abdullah Catli. Probabil că atunci a învăţat câteva lucruri. 


Mai mult, nu cunosc. 

Un înger trecu, dar se îndepărtă rapid, îngrozit. Malko 
era fascinat de povestirea lui Nilufer. Dacă MIT știuse că 
Ali Agsa avea intenţia de a-l ucide pe Papă, ar fi fost 
suficient să avertizeze autorităţile italiene asupra numelui 
și numărului de pașaport utilizat de acesta, pentru a putea 
împiedica atentatul... În acel moment, în care Turcia dorea 
să intre în Uniunea Europeană, o astfel de situaţie ar fi 
răsturnat totul. 

— Deci, conchise Malko, pentru moment nu rămâne 
decât ca Omer Ugurlu să afle adevărul, mai ales că el este 
implicat în această poveste. 

— Da, recunoscu Nilufer, din vârful buzelor. 

Malko reluă discuţia cu calm. Scopul CIA era de a 
identifica pe cel ce dăduse ordinul și care îi propusese la 
Sofia afacerea lui Omer Ugurlu. De acest nume avea 
nevoie! 

— Nilufer, spuse el, veţi mai avea și alte contacte cu 
Omer Ugurlu? 

— Să mă gândesc, răspunse ea evaziv. 

Încrederea nu prea domnea între ei doi. 

— Transmiteţi-i oferta mea, dar avertizaţi-l să nu încerce 
să obţină pașaportul, înainte de a afla ceea ce mi-aţi spus 
și ce doresc eu. 

— Puteţi obţine un pașaport turcesc? 

— Nu, răspunse Malko. Poate unul, dar de altă 
naţionalitate. N-ar fi fost pentru prima dată când CIA 
reimplica un personaj neatrăgător, din motive de 
Securitate Naţională... Dar în clipa în care MIT ar bănui 
ceva, turcii puteau recurge la orice metodă, numai pentru 
a-i împiedica, inclusiv prin lichidarea fizică a lui Malko. 


Capitolul X 


Gânditoare, Nilufer îl privea pe Malko. 

— Cine îmi garantează mie că nu lucraţi pentru MIT? 
întrebă ea brusc. Poate vreţi să-i întindeţi o cursă lui 
Omer. 

Malko surâse. 

— MIT nu are nevoie de mine, în plus, dispune de 
mijloace limitate. Dacă nu mă credeţi, cu atât mai rău 
pentru dumneavoastră. 

El acţiona calculat. Omer Ugurlu era țintuit, iar 
protectorii lui obișnuiți se întorseseră acum împotriva lui. 

— Dacă voi putea, îi voi transmite, spuse ea în final. 

Malko se ridică. E 

— Bine, dar nu vă asumaţi niciun risc. Încercaţi să nu 
rămâneţi singură nicio clipă. Dacă prietena dumneavoastră 
Fatima poate veni să petreacă aici câteva zile, ar fi perfect. 

— Cum vă pot contacta? îl întrebă Nilufer, încordată. 

— Vă voi telefona eu, răspunse Malko. Telefonul vă este 
cu siguranţă interceptat. Vă voi invita oficial la un dineu. 
Dacă aveţi vreo veste de la prietenul dumneavoastră, veți 
accepta. 

— Dar cei de la MIT vor afla că ne întâlnim. 

— Ei știu deja, îi explică Malko. Eu am lucrat cu ei la 
câteva dosare și cred că se gândesc că eu am doar o 
aventură cu dumneavoastră. Oricum, nu avem de ales. 
Dar, fiți foarte atentă! Dacă vor bănui altceva, 
dumneavoastră veţi fi cea pe care o vor ataca, înaintea 
mea. 

Ea îl conduse până la ușă și se despărţiră în termeni 
destul de reci. 

Imediat ce rămase singură, Nilufer își turnă un pahar 
mare cu coniac, pe care-l bău dintr-o înghiţitură. li era 
teamă, aproape o teamă viscerală, pe care o simţea pentru 
prima dată în viaţa ei. 


x 
x x 


În biroul său, colonelul Zeynel Sokik mânca un doner 
kebab. Graţie unei autorizații date de șefii lui, putea să se 
ocupe în continuare de cazul Omer Ugurlu, în special 
datorită legăturilor lui cu americanii. Cei din MIT se 
temeau însă de excesul de zel. Turcia era membră OTAN, 
depinzând în mare parte de S.U.A. și întreţinând relaţii 
intime cu C.I.A. În mod cert, interesele naţionale trebuiau 
protejate, dar nu cu preţul unei grave crize politice cu o 
țară aliată. 

Un soldat îi aduse câteva documente. Zeynel Sokik le 
parcurse rapid. Întâi citi veștile proaste: echipa însărcinată 
cu urmărirea lui Malko, îl pierduse. Apoi, le văzu și pe cele 
fără incidente. Cadavrele fuseseră abandonate pe un teren 
viran, necirculat. Aceasta fusese însă partea cea mai 
ușoară a misiunii. 

Rămânea să fie găsit și lichidat Omer Ugurlu. Din 
păcate, MIT nu aflase unde anume se ascunde acesta, 
singurul lucru ceri fiind că el nu părăsise Istanbulul. Soţia, 
ca și amanta lui, Nilufer, erau urmărite și interceptate 
telefonic, dar fără rezultat. Părea că tipul dispăruse pe 
fundul Bosforului. 

Zeynel Sokik începu să se neliniștească. Dacă Omer 
Ugurlu reușise totuși să părăsească Turcia, el însuși se va 
afla într-o mare încurcătură. Făcuse marea greșeală de a 
încerca să-l elimine. Ar fi fost suficient să-i ceară să-și țină 
gura, această metodă practicată de el de aproape 20 de 
ani. Ar fi putut continua astfel... 

Excesul de zel pusese însă MIT într-o situaţie extremă. 
Dacă Omer Ugurlu și agentul C.I.A. se întâlneau, colonelul 
Sokik s-ar fi găsit în faţa unei dileme corneliene. 

Telefonul său începu să sune. 

— L-am regăsit pe agentul american, anunţă unul din 
subordonații săi. Acesta tocmai ieșea din clădirea în care 
locuiește Nilufer Bostani. 


— Bravo! se bucură ofițerul MIT 

După ce închise își dădu seama că de fapt asta nu era o 
veste bună. El știa deja că Malko o agăţase pe Nilufer 
chiar în urmă cu două zile, când luaseră masa împreună. 
Însemna că Malko bănuia ceva... Deci, dacă ar fi fost vorba 
numai de o poveste erotică, nu ar fi avut niciun rost să se 
ascundă, dar faptul că o revăzuse clandestin pe Nilufer, nu 
părea deloc a fi un semn bun. Ofiţerul era convins că 
femeia știa unde se află Omer Ugurlu și că acesta din urmă 
ar fi fost gata să-i povestească americanului tot ce știa, 
numai pentru a-și salva pielea. Omer putea fi convins, în 
situația în care se afla, să apară chiar și în fața unui 
tribunal, ca martor. Asta ar fi pus „capac” la toate! 

Zeynel Sokik trebuia deci să-și joace rolul cu fineţe. 
Evident, soluţia cea mai simplă ar fi fost să o elimine pe 
Nilufer, numai că în acest caz, riscau ca Omer Ugurlu să le 
scape printre degete Ei trebuiau deci să agaţe și să ridice 
„peștele” cu răbdare, servindu-se de C.I.A., care va efectua 
această mișcare, în locul lor. Ideea îl înveseli. Departe de a 


fi antiamerican, găsea amuzant să le dea o lecţie... 
x 


* * 


Consulatul american era închis pentru public, iar mare 
parte din personal fusese evacuată. Poliţişti în civil 
patrulau pe strada Mesrubhiyet, până spre Pera Palace. Se 
bănuia un atentat pus la cale de aripa stângă. Totuşi, 
steagul înstelat flutura încă deasupra palatului oriental cu 
ferestre imense, amplasate în spatele zidurilor de cinci 
metri înălţime. Malko fu nevoit să-și arate permisul, întâi 
unor polițiști turci nervoși, apoi unui soldat american, 
care-l anunţă pe John Burke, șeful uneia din antenele C.I.A. 
din Istanbul. Acesta era un vechi prieten al lui Malko, care, 
dat fiind că fusese nevoit prin forța împrejurărilor să-și 
petreacă o mare parte din viaţă în Turcia, căpătase până și 
aerul unui turc, având acum chelie, o mustață stufoasă și 
un corp ceva mai plinut. 


Malko avea acum ocazia mult visată, de a-l întâlni. Chiar 
în acea dimineaţă colonelul Sokik îi trimisese dosarul MIT, 
în legătură cu moartea colonelului Sultan Rezit... 

John Burke îl strânse pe Malko la piept, cu un gest tipic 
turcesc, chiar sub privirile mirate ale polițiștilor și-l 
conduse prin clădirea modernă, luând-o spre dreapta, unde 
se aflau principalele servicii ale Consulatului. 

— Ne aflăm în alertă, explică el. După ceea ce s-a 
întâmplat la Nairobi și la Dar FEs-Saalam”, imediat ce sună 
un telefon prin care suntem anunţaţi că totul va sări în aer, 
evacuăm întreaga clădire. Mă întreb chiar dacă aceste 
alarme false nu provin de la vreun funcţionar al 
Departamentului de Stat, care dorește o vacanţă. 

Biroul americanului avea aceeași magnifică vedere spre 
Bosfor. John Burke îi aruncă lui Malko o privire ironică. 

— Ştiam că vă aflaţi aici, dar, în principiu, nu trebuia să 
ne vedem. 

— Principiile au fost anulate, spuse Malko. Era un punct 
de vedere birocratic. MIT m-a reperat chiar în ziua în care 
am sosit. 

John Burke se arătă fatalist. 

— Niciodată nu-i vom putea împiedica pe oameni să facă 
tâmpenii... Deci? Aţi avansat? l-aţi găsit pe nenorociţii care 
ne-au omorât colegul? 

— Oarecum, răspunse Malko. Nu e deloc simplu! 

Misiunea sa oficială era să-i găsească pe asasinii de la 
Langley. Istoria legată de Papă era secretă. 

— Trebuie să vorbesc cu Thomas Ray, adăugă Malko, 
pentru a-l pune la curent. 

— Nicio problemă, îl asigură John Burke. E puţin cam 
devreme, dar sper că-l veţi găsi: de obicei ajunge foarte 
devreme la serviciu. 

După cinci minute, Malko se afla în camera cu coduri, în 
faţa telefonului  „protejat”, care astfel nu putea fi 


29 Atentate islamice comise în 1999, asupra a două Ambasade 
americane (n. a.) 


interceptat de turci. Imediat, i se făcu legătura cu Thomas 
Ray, căruia îi rezumă rezultatele cercetărilor sale, 
concluzionând: 

— Dacă doriţi să progresăm în privinţa Papei, cheia se 
numește Omer Ugurlu. Putem obţine informaţii de la el, 
dar numai în schimbul unui pașaport care să-l ajute să 
părăsească Turcia. 

După un scurt moment de tăcere, Thomas Ray, întrebă 
cu răceală în glas: 

— Cum vedeţi rezolvată problema? 

— li trebuie un pașaport, răspunse Malko. Altfel, îi va fi 
imposibil să părăsească Turcia. 

— Un pașaport american? 

— Dacă găsiţi o altă țară binevoitoare, se poate rezolva. 
Eu nu am găsit altă soluţie... 

Tăcerea se lăsă din nou, de data asta, de mai lungă 
durată. 

— Este imposibil, spuse în final adjunctul lui George 
Tenet. 

— De ce? 

— Aţi avut proba că el este cel care a organizat 
cvadrupla crimă de la Langley? 

— Da, dar la comanda MIT. 

— Se poate dar noi nu știm sigur din partea cui de la 
MIT. Insă suntem siguri, mulțumită dumneavoastră, 
asupra rolului pe care l-a jucat Omer Ugurlu. Deci nici nu 
intră în discuţie ca noi să-i eliberăm un pașaport 
„adevărat-fals”, din moment ce poartă responsabilitatea 
acestor crime. Eu nu voi întreprinde nimic în acest sens. 

Malko rămase tăcut. Poziţia americanului era justificată. 

— Înţeleg, spuse el, dar în acest caz, trebuie să renunţ la 
misiunea mea. Ugurlu este singurul om care m-ar fi putut 
ajuta să ajung la cei ce au comandat asasinarea Papei și, 
evident nu va scoate niciun cuvânt, decât în schimbul 
asigurării vieţii lui. 

— Știu, recunoscu americanul, dar acest om este un 


criminal, deci noi nu-l putem ajuta.. 

Resemnat, Malko îl avertiză pe Thomas Ray: 

— Voi transmite prietenei lui refuzul dumneavoastră. Nu 
știu însă cât de negative vor fi consecinţele: ori va refuza 
orice contact, ori MIT îl va găsi și-l va lichida... 

— Am înţeles, spuse Thomas Ray, dar decizia mă 
depășește. 

Malko plecă de la Consulatul american, destul de 
decepţionat. Elko Krisantem îl aștepta în față la Pera 
Palace, căci staționarea în fața Consulatului era interzisă. 

El nu dorea să-i dezvăluie imediat lui Nilufer concluzia 
dată de Thomas Ray. Poate norocul îi va aduce o 
alternativă. Așa cum fusese prevăzut, o sună imediat. 

— Sunt eu, spuse Malko. Sunteţi liberă pentru a lua 
masa împreună? 

— Da, răspunse tânăra femeie 

Pulsul lui Malko simţi ceva care însemna că ea avusese 


deja un contact cu Omer Ugurlu. 
* 


* * 


Curtis Wood îi întinse lui Malko un exemplar din 
Milliyet, în care o fotografie era înconjurată cu roșu. Se 
distingeau două corpuri acoperite cu o pânză albă, aflate 
în mijlocul unui teren oarecare. 

— Poliţia a descoperit cele două cadavre, spuse 
americanul. Aparţin lui Bagsi și surorii lui, Mimoza... MIT 
nu „glumește” niciodată. 

Malko o revăzu în gând pe Mimoza cum părăsea hotelul 
Marmara. Dacă ar fi însoţit-o, probabil că acum ea ar fi 
fost în viață, dar mai mult ca sigur el ar fi fost deconspirat 
în ochii celor de la MIT. Oricum, moartea acesteia îi lăsa 
un gust amar. 

— N-am crezut niciodată că ei „glumesc”, afirmă Malko. 
Aș dori însă să aflu cum aţi proceda dumneavoastră pentru 
a-l scoate din Turcia pe Omer Ugurlu? Cunoașteţi bine 
această țară. 


— Există mai multe metode, spuse americanul. Cea mai 
simplă este prin Bulgaria. În plus, există și vapoare ce 
pleacă zilnic spre Odessa și s-ar putea încerca chiar prin 
coasta de sud a Greciei, numai că în acest sezon, stațiunile 
balneare sunt pustii. Oricum, frontierele sunt extrem de 
bine păzite. Fără pașaport, e aproape imposibil să ieși din 
Turcia, doar dacă te ascunzi într-un camion sau un cargo, 
fapt pentru care ai nevoie de complici. Eu cred că Omer 
Ugurlu nu va accepta să-și pună viața în mâinile unor 
necunoscuţi. 

Toate aceste dezvăluiri îi întăreau convingerea lui 
Malko. Fără cooperarea C.I.A., îi era imposibil să facă 
„târgul” cu Omer Ugurlu. Din păcate, lucrurile se 
precipitau: dacă Nilufer acceptase invitaţia sa, însemna că 


după codul stabilit între ei doi, ea avea noutăţi. 
* 


* * 


Nilufer Bostani trecu prin mulţimea ce aștepta în faţa 
barului Tekin, braseria cea mai în vogă din cartierul 
Levent. Sculpturală, ea era îmbrăcată într-un taior negru, 
pus peste o bluză verde brodată, asortată cu pandantivele 
puse la urechi. La trecerea ei, conversațiile se opreau, 
celelalte femei scoțându-și ghearele la bărbaţii lor care 
salivau. Mai trebuie spus că, împreună cu coama sa 
blondă, picioarele lungi în ciorapi negri și gura sa 
voluptoasă, ea făcea nota discordantă faţă de cei prezenţi. 
Malko, însoţit de Elko Krisantem, o găsi, dar ea nu scoase 
un cuvânt, vădit jenată de prezenţa turcului. După ce se 
așezară la o masă, ea își scoase ochelarii negri, iar Malko îi 
văzu ochii încercănaţi și faţa trasă. Nilufer își aprinse o 
țigară și spuse: 

— N-am închis ochii toată noaptea. M-am sculat de zece 
ori, crezând că aud zgomote. Mi-e frică. 

— Într-adevăr, sunteţi în pericol... 

— Şi da, și nu. Omer a fost întotdeauna atât de puternic.. 
După ce am primit scrisoarea lui și după tot ce mi-aţi spus 


dumneavoastră, portarul m-a avertizat că în jurul clădirii în 
care locuiesc se învârt tot felul de oameni care se fofilează 
și în parcare. Eu nu mai îndrăznesc nici să mă urc în 
mașina mea, de teamă ca în ea să nu se găsească vreo 
capcană. 

Femeia părea sinceră. Malko se așezase lângă ușă, cu 
Beretta discret plasată sub centură. Pentru a-i ridica 
moralul, ei comandară o sticlă de șampanie roze, 
Taittinger Comtes, 1995. Ea bău cu sete două cupe, una 
după alta Malko o simţea încordată, precum o coardă de 
vioară. Pe sub masă, picioarele lor se frecau. 

— Mă veţi proteja? întrebă ea brusc. 

— Dacă prietenul dumneavoastră Ugurlu acceptă oferta 
mea, cred că vă va lua cu el. În așteptare, vă voi explica ce 
trebuie să facă. L-ați contactat? 

— Nu. Doream să vă întâlnesc și să discutăm. De altfel, 
toată ziua mi-a fost teamă. Doream să plec, dar nu puteam 
să-l abandonez. Il cunosc de peste douăzeci de ani. 

— Înţeleg, spuse Malko, ușurat de faptul că obținuse o 
amânare. Am însă o întrebare: Omer Ugurlu are într- 
adevăr nevoie de mine pentru obţinerea unui pașaport? 
Dumneavoastră nu-l puteţi ajuta? 

— Nu, mai ales după ce am citit scrisoarea lui. Yilderim 
Gulta, cel care „furnizează” pașapoarte se află în această 
funcţie tot de douăzeci de ani. După Nevsehir; el a fost 
ales în regiunea Istanbul. Lui i s-a adresat Omer, în 
legătură cu cei doi oameni trimiși în America. Problema e 
că acesta lucrează numai când primește „undă verde” de la 
MIT, chiar dacă acum este șef. 

— Nu cred că are un venit prea mare, remarcă Malko. 
Contra unei sume consistente de bani nu ne poate emite 
un pașaport, fără a raporta acest fapt la MIT? 

Nilufer ridică din umeri. 

— Nu știu. În orice caz, eu nu mă pot duce să-l văd. Va 
bănui imediat. 

Femeia părea total descumpănită, de-abia atingându-se 


de mâncare, golindu-și neîntrerupt paharul cu șampanie. 

— Ştiţi unde locuiește? întrebă Malko. 

— Bineînţeles, la Bulbul, în spatele pieţei Taksim. Vă pot 
da adresa lui exactă. 

Ea lăsă furculiţa și privi de jur-împrejur 

— Am impresia că suntem sub observaţie, șopti Nilufer. 
Hai să plecăm. 

Malko plăti și ei se întoarseră la Mercedes. Ajunși în faţă 
la Akmerkez, ea se întoarse spre el. 

— Veniţi cu mine, vă voi da adresa. 

Portarul îi urmări cu o privire curioasă: probabil era 
pentru prima oară când o vedea însoţită de altcineva, 
decât amantul ei. Agenţii MIT, observaseră probabil și ei. 
Ajunsa la ea, Nilufer îl introduse pe Malko în living și 
dispăru. După câteva clipe, reveni cu o hartă pe care i-o 
dădu. 

— lată adresa, spuse ea. l-am scris câteva rânduri, dar 
nu știu dacă va fi necesar să le folosiţi. 

Nilufer se îndreptă spre bar, scoase o sticlă de Otard XO 
bine frapată și își turnă un pahar, fără a-i oferi nimic lui 
Malko. După ce îl goli din două înghiţituri, închise ochii, 
lăsând alcoolul să-și facă efectul, deschizându-și taiorul, ca 
și cum s-ar fi înăbușit. Malko o contempla perplex, 
spunându-și că la vârsta ei, de peste 40 de ani era încă 
magnifică. El se ridică. 

— Eu plec. 

Ea îi aruncă o privire arzătoare. 

— Nu, nu vreau să rămân singură. 

Nilufer fu cea care se duse spre el și își strivi gura de a 
lui, cu o respiraţie delicios parfumată în urma coniacului 
pe care-l băuse. De data asta când el îi deschise nasturii 
bluzei, ea nu se opuse, fremătând când îi simţi mâinile pe 
sânii goi. El o dezbrăcă imediat, nelăsându-i decât ciorapii 
și pantofii. Femeia își folosea toată știința, ca pentru a se 
desfăta de plăcere. În locul alcoolului, îl conduse până în 
cameră și când el o pătrunse, se cabră pentru a-l primi mai 


bine. Îi oferea ceea ce avea mai bun: pe ea însăși. Nu 
aveau nevoie să-și vorbească. Imediat după ce fu 
satisfăcută, ea adormi. 

Malko se ridică încet și se duse să-l cheme pe Elko. Cu 
ajutorul telefonului mobil, îl rugă să revină a doua zi 
dimineaţă. 

După ce se culcă la loc, dormi câteva ore și apoi se trezi. 
Nilufer era întoarsă cu spatele, lungită pe o parte. El îi 
mângâie șoldul, coborând din ce în ce mai jos, iar ea 
suspină în somn. Încurajat, el se lipi de ea și, foarte 
repede, își recăpătă întreaga vigoare. Extrem de încet, 
pătrunse în pântecul ei, rămânând iniţial aproape imobil. 
Nilufer fu cea care începu să se miște lent. Ea se lăsa 
posedată, precum o somnambulă. Malko se retrase, îi 
ridică  șoldurile, forțând-o să îngenuncheze, apoi o 
pătrunse așa, cu crupa ridicată, oferită asemenea unei 
sclave. Când el fu satisfăcut, ea recăzu pe burtă și adormi 
la loc, avându-l încă înfipt înlăuntrul ei. Malko aruncă o 
privire spre ceasul său fosforescent: era ora 8.30. Se 
ridică, făcu un duș și se îmbrăcă. Când strecură în buzunar 
adresa lui Yilderim Gulta, se întrebă brusc dacă nu 
începuse să depășească o mortală linie roșie, numai pentru 
ochii frumoși ai ademenitoarei Nilufer. 


Capitolul XI 


Malko reflectase toată ziua, examinând fiecare ipoteză. 
Nu putea să rămână la Istanbul prea mult timp, aventura 
sa „oficială” cu Nilufer. urmărită cu atenţie de MIT, 
nejustificând un sejur prea îndelungat. Examinarea de 
către C.I.A. a dosarului colonelului Sultan Rezit îl putea 
face să mai câștige câteva zile. Dar după aceea, intra în 
zona roșie. Pe de altă parte, era convins că Nilufer nu-i 
spusese totul. Cu siguranţă, ea avea un mijloc de a-l 
contacta pe Omer Ugurlu, imediat ce s-ar fi rezolvat 
problema pașaportului. 

Niciodată C.I.A. n-ar fi trădat pe cineva. Deci, nu mai 
rămânea decât o posibilitate: să se arunce în gura lupului, 
încercând să ajungă la cineva, prin Yilderim Gulta, 
funcţionarul ce acționa la ordinele MIT, dar fără ca acesta 
din urmă să afle. Altfel spus, cvadratura cercului, adică 
ceva imposibil. Totuși, dacă nu apela la această soluţie, 
putea foarte bine să ia avionul înapoi. Nu avea decât un 
singur atu: banii. Gulta nu stătea probabil pe roze. 
Perspectiva de a câștiga o sumă foarte importantă putea 
să-i dea și imaginaţie și curaj. Malko aruncă o privire pe 
fereastra salonului, unde-și punea răbdarea la încercare în 
compania lui Elko Krisantem. Se lăsase noaptea, iar 
Yilderim Gulta trebuia să se fi întors acasă. 

Malko reperase pe hartă strada Yokusu, mai în jos de 
Marmara, în cartierul Cihangir, o încrengătură de străduţe 
întortocheate, altădată locuite de greci și armeni, goniţi în 
timpul conflictului cipriot, acum 25 de ani. Multe clădiri 
erau ruinate, altele locuite, dar neîntreţinute de ani de zile. 
Plecară pe jos. Cu o oră mai devreme, părăsiseră hotelul 
Marmara cu mașina, reușind să scape de mai multe ori de 
urmăritori și parcând apoi Mercedesul într-un otopark. 
După zece minute de mers, ajunseră la un imobil cu trei 
etaje, al cărui parter era ocupat de o băcănie. Strada se 


numea Yokusu, iar numărul era 23. Malko intră primul pe 
scara întunecată, strâmtă și urât mirositoare. Yilderim 
Gulta locuia la ultimul etaj. Cealaltă față a imobilului 
dădea spre o grădină părăginită, mai la vale, dar cu o 
vedere superbă spre Cornul de Aur, ce putea fi zărit prin 
ferestrele fiecărui palier. O rază de lumină ieșea de sub 
ușa apartamentului de la etajul III. Nu exista sonerie, deci 
Malko bătu la ușă. 

Câteva clipe mai târziu, ușa se deschise și apăru un 
bărbat solid, nebărbierit, cu niște urechi enorme, 
clăpăuge, cu o cămașă fără guler, de un alb dubios și care 
ronţăia un simir“0. 

Acesta îi privi pe vizitatori, vizibil surprins. Probabil, nu 
primea multe vizite. Elko Krisantem îi vorbi în turcește și, 
îi arătă harta oferită de Nilufer. Funcţionarul îi lăsă 
imediat să intre într-o mică încăpere în dezordine, care 
servea în același timp și de bucătărie, și de sufragerie, și 
de salon. O masă, o canapea, ce fusese odată neagră iar 
acum era verde de jeg, două scaune, teancuri de cărti, 
reviste aruncate peste tot, fotografii cu fete goale, 
decupate din reviste și prinse cu pioneze pe pereţi. La 
capătul unui mic culoar se zărea o cameră minusculă, cu o 
saltea pusă chiar pe podea. Salariile funcţionarilor publici 
din Turcia permiteau doar cât să nu mori de foame. 

Malko și Krisantem se instalară cu dezgust pe marginea 
canapelei jegoase, gonind trei pisici jigărite și furioase. 
Yilderim Gulta se duse să scoată dintr-un dulap o sticlă de 
rachiu și trei pahare ciobite. 

După ce ciocniră, el rosti în sfârșit câteva cuvinte. 

— Întreabă de scopul vizitei noastre, traduse Elko 
Krisantem. 

— Explică-i. 

Turcul începu să debiteze basmul cu zâne, stabilit cu 
Malko. El găsise de lucru în străinătate, dar nu reușea să 
obţină un pașaport din cauză că era catalogat de autorităţi 


3 Chiflă cu susan (n. a.) 


drept un „element rău”. Patronul lui - Malko - îi vorbise 
prietenei lui, Nilufer Bostani, care-l sfătuise să i se 
adreseze acestuia. Bineînţeles, era dispus să plătească o 
sumă importantă. 

Bătrânul funcţionar asculta, cu ochii întredeschiși 
sorbindu-și rachiul. Când Elko Krisantem termină, el se 
lansă într-un lung monolog, tradus din când în când. 

— Pretinde că nu e posibil, spuse Elko. li mulțumește lui 
Nilufer Bostani că ne-a trimis la el, dar crede că ar fi mai 
bine să ies clandestin din ţară... El cunoaște câteva filiere. 

Vocea sa monotonă îl exaspera pe Malko gândindu-se că 
de acest bărbat solid, cu urechi clăpăuge, depindea 
misiunea sa... În orice caz, el părea că înghiţise povestea. 

— Insistă, îl sfătui Malko. 

Să nu uităm că ne găsim în Orient. Nimeni aici nu 
spunea „da” imediat, fără a se dezonora. Elko reîncepu o 
nouă tiradă. Yilderim Gulta, cu pleoapele închise pe 
jumătate, semăna cu o iguană care aștepta să înghită o 
muscă, dar nu-și schimba părerea, întrebându-i doar 
noutăţi despre tânăra femeie, pe un ton excesiv de umil, ce 
contrasta cu privirea lui. 

— Nu vrea, concluzionă Elko Krisantem. 

— Cât i-ai oferit? 

— O mie de dolari. Probabil, el câștigă o sută pe lună.. 

— Oferă-i cinci mii. i 

Elko transmise mesajul. Yilderim Gulta nu mișcă. Işi 
termină rachiul și se ridică. După multe temeneli, îi 
asigură de devotamentul lui neclintit. Cele trei pisici din 
spatele lui mieunau amarnic. Probabil că le era foame. In 
momentul în care Malko își aprinse o ţigară, el rosti o 
ultimă frază. 

— Spune că va reflecta. Dar nu crede că va găsi o 
soluţie, traduse Krisantem. 

Malko  răsuflă ușurat: de-abia acum începeau 
adevăratele tratative, dar el trebuia să le accelereze. 
Scoase din buzunar două bancnote de câte o sută de dolari 


și le puse pe masa joasă. _ 

— Astea sunt pentru a-l ajuta să reflecteze. li spuse el lui 
Elko, care traduse imediat. 

Yilderim Gulta aruncă o privire lacomă spre bancnote, 
dar avu tăria să nu le ia... Incepând din nou să enumere 
obstacolele care făceau cererea lor atât de dificil de 
realizat. 

— Pretinde că e imposibil pentru el să elibereze un 
pașaport, fără ordin de sus. 

— Nu face nimic, oftă Malko. Lasă-l să reflecteze, dar 
fără dolari. 

El recuperă bancnotele sub privirea dezolată a 
bătrânului funcţionar. Când ajunseră deja la jumătatea 
etajului, acesta îi rechemă. 

— Cunoaște pe cineva care a murit de curând, un vecin 
care avea pașaport pentru Mecca, traduse Elko. Poate că 
fiul acestuia ar accepta să-l vândă, dar cu siguranţă va 
cere mulţi bani. 

În mod cert, posibilitatea de a câștiga 5.000 de dolari îi 
dădea idei... N 

Malko îşi ascunse satisfacția. In acest fel, Gulta nu va 
obține „undă verde” de la MIT. 

— În momentul în care va avea pașaportul, întrebă 
Malko, cum vom proceda? 

— E suficient să schimbăm fotografia, explică Gulta. 
Asta pot s-o fac chiar eu. Bărbatul care a murit de curând 
avea aproape aceeaşi talie ca a dumneavoastră. 

— Când Îi veți spune? 

— Sunt necesare cel puţin două zile. 

— Două zile, accentuă Malko. Niciuna mai mult! Vom 
reveni la aceeaşi oră. 

De-abia acum. El lăsă pe masă cei 1.000 de dolari. 

* 


* * 


Imediat ce rămase singur, Yilderim Gulta își hrăni 
pisicile, mai generos ca de obicei, apoi își termină simir-ul 


și se instală pe canapeaua veche pentru a reflecta, privind 
spre bancnotele de câte o sută de dolari, rămase pe masă. 
Încă nu-i venea să-și creadă ochilor. De fiecare dată când 
aducea un serviciu celor de la MIT, primea niște sume 
ridicole. Brusc, întrevedea un viitor radios: pur și simplu, 
putea cumpăra chiar și băcănia de la parter. Pe lângă 
pensia lui, asta i-ar permite să trăiască zile fericite, fără să 
se întoarcă la Nevsehir. Ar practica arta keyif! până la 
sfârșitul vieţii. Cinci mii de dolari echivalau cu peste trei 
miliarde de lire. Era o sumă colosală. 

Își turnă puţin rachiu, căznindu-se să privească 
perspectivele, sau mai degrabă problemele. Acest pașaport 
nu era destinat vizitatorului său turc, ci aproape sigur lui 
Omer Ugurlu. Fusese prevenit de MIT că cineva va risca să 
i se adreseze lui. Dacă nu va spune nimic și dacă vizitatorii 
lui au fost urmăriţi, o apucase pe un drum extrem de 
greșit... Va fi foarte dificil să mulțumești pe toată lumea și 
să nu ai necazuri. Reflectă îndelung, cu pisicile ghemuite 
lângă el, sătule și fericite. Mai târziu, spre seară, găsise o 
soluţie care îi permitea, nu numai să câștige cinci mii de 
dolari sau mai mult, ci chiar să-și ofere o adevărată mică 
distracţie. 


Condiţia era să nu facă nici cea mai mică greșeală. 
* 


* * 


Colonelul Zeynel Sokik își bea laptele. Din clipa în care 
Omer Ugurlu dispăruse, el îi mobilizase pe toţi informatorii 
săi. Începuse cu cel mai apropiat, Yilderim Gulta, căruia 
transfugii i se adresau, chiar dacă știau că acesta lucrează 
pentru MIT în Turcia. Nimeni nu lucra 100% doar pentru o 
singură persoană. În schimbul dolarilor, puteai obţine câte 
puţin din toate locurile. Omer Ugurlu era la limită: el ar fi 
riscat orice. 

Bătrânul funcţionar îi telefonase lui Sokik pe linia 
directă ce se afla în biroul său, povestindu-i despre vizita 


31 Arta de a fi fericit, fără a face nimic (n. a.) 


pe care o primise și cerându-i instrucţiuni. Bineînţeles, 
colonelul îl încurajase să colaboreze și chiar să le propună 
un „adevărat-fals” pașaport. Colonelul îi dăduse lui Gulta 
20 de milioane de lire, drept recompensă pentru denunţul 
său. 

De acum înainte, el nu mai avea nimic altceva de făcut 
decât să-l aștepte pe Omer Ugurlu să apară și să se arunce 
în gura lupului. Își spuse că va fi amuzant să-l oprească în 
ultimul moment, la frontieră, exact în clipa în care acesta 
credea că a scăpat... Din păcate, nu se ajunsese încă la 
acest moment! Pe parcurs, trebuiau puse capcane. 

* 


* * 


Omer Ugurlu se învârtea ca în cușcă, în cabina strâmtă 
din care nu se vedeau decât apele cenușii ale Bosforului. 
Nu primise nicio veste de la Nilufer de parcă scrisoarea lui 
nici n-ar fi ajuns! De mai multe ori, el riscase și ieșise din 
ascunzătoare pentru a telefona celui al cărui număr de 
telefon îl scrisese în mesaj. Acesta era un bătrân anticar 
din marele bazar care îi datora mult. Pentru a-și calma 
puţin neliniștea, își turnă un pahar mare cu rachiu pe care 
îl bău dintr-o înghiţitură. 

Omer se decise să repete gestul cu florile și cu 
scrisoarea: era singurul mijloc de a încerca să grăbească 
lucrurile. O ipoteză oribilă îi trecu prin gând: dacă Nilufer 
fusese deja lichidată? El nu citise ziarele, urmărind doar 
știrile de la televizor, numai că acestea nu comentau 
subiectele majore. Nilufer ar fi putut chiar să părăsească 
ţara. Singurul mod de a-și risipi aceste incertitudini ar fi 
fost să-i audă vocea. Omer scrise câteva cuvinte, dându-i o 
întâlnire telefonică, la prietenul lui de la bazar. Ea trebuia 
să-l sune dintr-o cabină telefonică. 

După ce își puse mantoul și-și ascunse pistoletul în 
buzunar el se aventură pe pod. Trecând peste pasarelă și 
sărind pe chei. 

* 


* * 


Inima lui Nilufer Bostani bătea în ritmul sunetului pe 
care ea îl auzea provenind de la telefon. În sfârșit, ea 
ridică receptorul și spuse imediat: 

— Eu sunt. 

Ugurlu îi recunoscu vocea. Fără a ezita, el spuse calm: 

— Nu închide. 

El nu-și spusese nici numele și nici altceva. După câteva 
secunde, vocea răgușită a lui, o făcu pe Nilufer să tremure 
din cap până-n picioare. 

— M-ai lăsat baltă! spuse el, vag ameninţător. 

— Deloc, protestă ea, dar este foarte, foarte dificil. 
Aștept un răspuns. Eu... 

— Fără nume! îi ordonă Omer Ugurlu. 

Acesta era atât de fericit să-i audă vocea lui Nilufer, 
încât toată supărarea lui se evaporă. 

— În două sau trei zile, voi ști ceva sigur. Până atunci, te 
implor, nu mai risca. 

— Ai legături bune? 

— Da. 

Ea tăcu. Nu mai avea nimic de adăugat. 

— Totul se va aranja, promise Nilufer înainte de a 
închide. 

Femeia se întoarse în salon, unde o aștepta Fatima. Ea 
își aprinse o ţigară și o întrebă pe aceasta: 

— Poţi să-mi faci un serviciu? 

x 
* * 


Malko împreună cu Elko Krisantem urcară în liniște 
scările ce duceau spre Yilderim Gulta. Trecuseră două zile 
de la prima lor vizită. Malko avea stomacul făcut ghem, în 
clipa în care bătu la uşa bătrânului funcționar. Acesta 
deschise imediat, îi salută cu smerenie, îi instală pe 
bătrâna canapea, după ce alungase pisicile și începu o 
conversaţie în limba turcă cu Elko Krisantem. 

După cinci minute, Malko îi întrerupse. 


— Ce spune? 

— Vorbește de politică... 

Bătrânul mângâia una dintre pisici. Malko își spuse că 
urechile sale erau într-adevăr foarte mari. 

— Are pașaportul? 

El înțelese răspunsul: „Evet”. 

— Să-l arate. 

Bătrânul scoase un pașaport uzat dintr-un teanc de 
dosare și i-l întinse lui Malko care îl deschise. Era pe 
numele lui Mahmut Inan, născut pe 23 octombrie 1939 la 
Izmir, de un metru și șaptezeci, cu ochii negri. Fotografia 
reprezenta un mustăcios și era suficient să fie schimbată. 
El îi restitui pașaportul. 

— Nimeni nu știe? întrebă el. 

— Nimeni, afirmă Elko Krisantem după câteva fraze 
scoase cu bătrânul. 

— Perfect, aprobă Malko. Trebuie numai să schimbăm 
fotografia. 

În acest moment, el își încrucișă privirea cu bătrânul 
funcţionar, dându-și seama că acesta înţelesese cuvântul 
„fotografie”. În acel moment, Malko realiză că de fapt era 
o capcană. Pe pașaport nu era fotografia lui Krisantem, ci 
aceea a lui Omer Ugurlu. 

Chiar înainte ca Malko să deschidă gura, Yilderim Gulta 
începu să vorbească. Elko traducea, pe măsură ce acesta 
vorbea. 

— Spune că de la început a ghicit că pașaportul era 
destinat lui Omer Ugurlu. Acest lucru îl lasă indiferent, din 
moment ce el încasează cei 5.000 de dolari. Nimeni nu va 
afla. 

Malko schimbă o privire cu Elko Krisantem. Nu mai 
puteau da înapoi. Bătrânul funcţionar îi avea la mână, dar 
interesul lui era să nu-i trădeze. Proverbul care zicea că în 
Turcia „totul e dificil, dar nimic nu e imposibil” se 
adeverea. 

— Spune-i că-i vei aduce fotografia foarte curând. 


Elko traduse cele spuse, ca și răspunsul neașteptat al lui 
Yilderim Gulta. 

— Dorește ca Nilufer Bostani să-i remită fotografia, ea 
însăși, mâine spre sfârșitul zilei, la hotelul Marmara, la 
piscină. 

— De ce? 

Yilderim Gulta zâmbi, mormăind câteva cuvinte de 
neînțeles. 

— Dorește să-i vorbească. 

Malko îl privi cu atenţie pe bătrân. Ce se ascundea sub 
această pretenție ciudată? Avea intenţia să-l 
scurtcircuiteze? De ce? În orice caz, părea foarte decis în 
realizarea capriciului său. 

— Foarte bine, concluzionă Malko. Îi voi transmite lui 
Nilufer Bostani, dar pașaportul trebuie să ni-l dea nouă, nu 
ei. 

După o conversaţie îndelungată în turcește între Gulta și 
Krisantem, ultimul rezumă: 

— Dacă ea refuză să vină, el nu va vinde pașaportul. Se 
jură că ni-l va da nouă, aici. Poimâine, la aceeași oră, dacă- 
l ajută Dumnezeu. 

Ciudat misticism. Nu le mai rămânea decât să se roage. 
De data asta, înainte de a pleca, bătrânul funcţionar îi luă 
mâna lui Malko între ale sale și o sărută... Era dezgustător. 

leșind din imobil, se despărţiră pentru a nu se întoarce 
împreună la Marmara. Nu-i mai rămânea decât să o 
prevină pe Nilufer. O sună pe mobil, luând un ton vesel. 

— Vreţi să cinăm împreună? 

x 
* * 


Nilufer Bostani nu-și disimula spaima. 

— Pentru ce doreşte să mă vadă? Şi de ce la piscina de 
la Marmara? întrebă ea. 

Malko o întâlni la Papermoon, restaurantul la modă, 
situat la parterul localului Akmerkez. Imbrăcată cu o 
rochie gri, foarte simplă, nemachiată, avea părul strâns 


într-un coc. Ea nici nu se atinse de peștele la grătar. 

— Nu știu de ce vrea să vă întâlnească, mărturisi Malko. 
În privinţa piscinei de la Marmara, cred că e un loc discret. 
Poate îi e frică și vrea să aibă niște garanţii din partea 
dumneavoastră. Dacă mâine îi veţi da o fotografie, noi vom 
obţine pașaportul poimâine, iar MIT nu va știi nimic. 

— Bine, o să mă duc, hotărî Nilufer. Sper să nu fie o 
capcană. 

— Sper și eu, spuse Malko. După asta, nu va rămâne 
decât ca el să părăsească Istanbulul. 

— Inch Allah, spuse tânăra femeie, pe un ton fatalist. 
Veniţi tot aici, mâine seară. Vă voi spune ce s-a întâmplat. 

Malko preferă să nu abordeze subiectul cel mai delicat: 
schimbul acestui pașaport, contra informaţiei de care el 
avea nevoie. Era suficient pentru o singură zi. 

* 


* * 


O funcţionară zâmbitoare o întâmpină pe Nilufer, la 
mezaninul hotelului Marmara, acolo unde se găsea Health 
Club și o îndrumă spre o cabină unde se putea dezbrăca, 
întinzându-i un halat și un burete. În timpul ramadanului, 
la piscină era puţină lume. Nilufer lăsă cutia cu dulciuri 
cumpărată de la lIsticlal Caddesi, interzicându-și să o 
atingă. În perioadele tensionate ea avea tendinţa să se 
îndoape cu dulciuri. 

Își îmbrăcă un maieu negru și se înveli cu halatul. 
Particularitatea acestei piscine provenea din mulţimea 
amestecată de oameni. Bărbaţi și femei se distrau 
împreună, în diferitele piscine cu valuri. 

În Anatolia, hotelul ar fi fost ars, dar Istanbulul se dorea 
mai european decât chiar europenii înșiși. Nilufer intră în 
sala mare, care era pavată cu carouri de faianţă. In piscină 
nu era nimeni. Un sportiv singuratic se obosea pe o 
bicicletă, în sala de sport. Ea îl zări pe Yilderim Gulta, 
așezat într-un jacuzi, cu capul aplecat. 

Ea se îndreptă în direcţia lui, iar zgomotul tocurilor ei pe 


faianţă, atrase atenţia bătrânului. El se ridică, învelindu-și 
partea de jos a trupului cu un prosop și se înclină umil în 
faţa ei. 

Nilufer își spuse că gol, era probabil și mai respingător 
decât îmbrăcat, având urechile gigantice, pielea de un alb 
bolnăvicios, acoperită cu păr cărunt și o burtă enormă. 

— Salam aleykoum! spuse el cu o voce tremurătoare. 

— Aleykoum salam! răspunse mașinal Nilufer. 

Ea se așeză în faţa lui, în jacuzi, abandonându-se jetului 
de apă caldă care-i mângâia spatele și închizând ochii de 
plăcere. Când îi redeschise, după câteva clipe, Yilderim 
Gulta o privea, cu limba scoasă. El își dăduse jos prosopul, 
descoperindu-și astfel sexul enorm, care pendula trist între 
coapsele lui groase. 

Femeii i se făcu pielea ca de găină. 

* 


* * 


Nilufer era cât pe-aci să sară din piscină, dar se 
răzgândi, mulțumindu-se să-și întoarcă privirea de la 
abominabilul spectacol. Infiorată pe dinăuntru, știa totuși 
că Gulta nu era un bolnav mental. Dacă se comporta ca 
atare, însemna că se gândea că o poate avea, ceea ce era 
un semn rău pentru ea... Nilufer se forță să zâmbească, 
prefăcându-se că nu a observat nimic. 

— Aţi dorit să mă vedeţi, Gulta bei? întrebă ea. 

El înălţă capul. 

— Da! Am primit o vizită ciudată. Niște tipi mi-au spus 
că vin din partea dumneavoastră și mi-au cerut un lucru 
aproape imposibil. 

Tânăra femeie confirmă. 

— Dar așa și era! Veneau din partea mea. Pentru 
dumneavoastră, Gulta bey, anumite lucruri sunt mult mai 
ușoare decât pentru muritorii de rând... Știu că vă place 
să-i ajutaţi pe alţii. 

— Desigur, mormăi funcţionarul de la pașapoarte, dar 
puterea mea e foarte modestă. Ceea ce mi s-a cerut este 


extrem de periculos, iar eu sunt un bătrân bolnav. 

Nilufer se întreba unde dorea să ajungă acesta. După 
cele ce-i spusese Malko, chestiunea banilor era reglată. 

Atitudinea lui era ciudată. 

— Ei v-au promis o sumă de bani extrem de mare, 
sublinie ea. 

Yilderim Gulta suspină, privindu-și enormul său sex 
prăpădit, care atârna ca o banană prost decongelată. 

— Oh, banii nu sunt totul! Eu nu am multe ocazii să-i 
cheltuiesc... așa că, în final, nu cred că voi putea face ceea 
ce îmi cer ei. Pentru asta am dorit să vă văd. 

Cu ochii în jos, el mormăia. Când înălţă capul, ea 
surprinse o lucire maliţioasă în pupilele lui negre. Acum, 
privirea bătrânului era fixată pe trupul ei, cu o expresie 
tulbure și lacomă. Semăna cu un vultur bătrân, care-și 
adulmeca prada. 

— Dar aţi fost de acord, spuse nerăbdătoare Nilufer. 

— Dacă se află că am făcut așa ceva, voi fi omorât. 

— Nu vor afla zise ea ferm. Veţi câștiga mulţi bani 
precum și recunoștinţa lui Ugurlu bey. 

Yilderim Gulta nu răspunse. Urechile sale monstruoase o 
fascinau pe Nilufer. El își scărpină una și ieși din jacuzi. 

— E prea periculos! repetă el. Am dorit să v-o spun 
personal. Când se ridică, sexul său păru și mai mare. 
Mașinal, el puse mâna, rotindu-l între degetele sale groase. 
Imediat, privirea i se fixă pe trupul femeii, zâmbindu-i ca 
un copil cuminte. Nilufer fu bucuroasă că nu avea la 
îndemână un târnăcop: i l-ar fi plantat drept în ochi. 
Hotărârea ei fu însă instantanee: se ridică la rândul ei, 
îndepărtă degetele groase ale bătrânului și puse mâna ei 
lungă cu unghii roșii, direct pe sexul lui. 

— Ai un sex foarte mare, spuse ea, cu o voce calmă. 
Poate deveni și mai mare? 

Luat din scurt, Yilderim Gulta se bâlbâi. Hotărâtă, 
Nilufer trase pielea, descoperind o glandă roșiatică, ca un 
măr mic. Ea începu să-l masturbeze. Sexul lui rămase însă 


tot moale în mâna ei. Dar își dublă volumul. Ea nu văzuse 
niciodată un sex de o asemenea mărime. Gulta gemu: 

— Am fost blestemat din naștere! Toată viața mea, 
femeile m-au respins din această cauză. 

— Nu este un blestem! îl încurajă Nilufer, cu voce calmă. 
Așază-te. 

El o ascultă. Ea se plasă în faţa lui, îngenunchind și 
având apa până la talie, iar spatele masat de jetul puternic. 
Privind membrul gros ce se afla în mâinile ei, observă că 
este curat. Trebuia să termine cât mai repede această 
întâmplare, dominându-și repulsia. După ce își scosese 
maioul, ea începu să-i maseze sexul între sâni. La fiecare 
mișcare, femeia îi lua sexul în gură, strângându-l între 
maxilare. Gulta gâfâia și tremura din tot corpul. 

Nilufer avea impresia că se dedublase. 

O parte din ea simţea un dezgust visceral în faţa acestui 
bătrân căruia dorea să-i provoace plăcere și care o privea 
cu poftă, fără însă a o fi atins. În același timp, contactul cu 
acest membru enorm care se mărea între sânii ei și parţial, 
în gură, trezea în ea un sentiment de murdărie, de scârbă 
și de ură. Ea cobori ochii. 

Ceea ce fusese înainte un membru ce atârna și pendula, 
se transformase acum în ceva masiv, aproape monstruos. 
Numai ea provocase acest miracol... 

Bătrânul respira precum o focă. Brusc el juisă și 
murmură. „Mulţumesc, Doamne”! 

Nilufer începu să răsufle normal, apoi își puse maioul, 
simțind că va leșina. Ceea ce făcuse era ceva atroce, chiar 
abominabil. 

Yilderim Gulta părea stupefiat. Ea se aplecă spre 
urechea lui și îi șopti: 

— Acest transport ne trebuie rapid. Dacă nu o vei face, 
te voi omori cu mâinile mele. Iată fotografiile. 

x 


* * 
Yilderim Gulta ajunsese la el acasă, când auzi bătăi în 


ușă. Un necunoscut îi arătă rapid o legitimaţie cu dungă 
roșie, de la MIT. Odată intrat, el scoase din buzunar un 
plic maro sigilat și îl puse pe masă. 

— Iată documentul pe care îl vei remite celor care ţi l-au 
cerut, spuse acesta. 

După ce plecă, Gulta deschise plicul. Acesta conţinea un 
pașaport pe numele Mehmet Eymur, născut pe 5.01.1941, 
la Istanbul. Semnalmentele corespundeau celor a lui Omer 
Ugurlu. Nu lipsea decât fotografia. Cu un asemenea 
document, era ușor ca la frontieră să fie oprit purtătorul 
lui. După ce îl puse pe o etajeră, el se întrebă dacă n-ar 
putea câștiga pe toate planurile: să facă deci pe plac celor 
de la MIT, să încaseze cei 5.000 de dolari și să aibă 
recunoștinţa lui Nilufer, a cărei gură o simţea încă. 


Capitolul XII 


— S-a aranjat, îi spuse Nilufer lui Malko, chiar înainte ca 
acesta să-și scoată paltonul. Acum are fotografia și mâine 
trebuie să vă dea pașaportul, dumneavoastră sau șoferului. 
Bineînţeles că va trebui să plătiţi pe loc! 

Malko o urmă în living. Ziua se scursese încet, dominată 
de o anxietate difuză. Conștiincios, îi făcuse o vizită 
colonelului Sokik pentru a-i mulţumi că îi trimisese dosarul 
şi pentru permisiunea de a-l întâlni în weekend. 
Intâmplător, îi vorbise de Nilufer, lăsându-l să înţeleagă că 
aventura lor continua și încheiase cu o glumă: 

— Trăiesc o aventură agreabilă, vremea e minunată și 
nu voi părăsi Istanbulul decât atunci când cerul se va 
înnora. j 

Zeynel Sokik îl încurajase călduros. În pofida 
cordialități: acestuia, Malko era îngrijorat. I se părea 
imposibil ca MIT să fi cedat. Ori Omer Ugurlu era mort, ori 
plecase din ţară, ori Serviciile turce îl pândeau din umbră. 
Dacă Ugurlu nu s-ar mai fi aflat în Turcia, Nilufer l-ar fi 
urmat. Deci, nu mai rămâneau decât două ipoteze, dintre 
care una era îngrijorătoare. 

Malko o studia pe Nilufer. In mod normal, ea ar fi trebuit 
să sară în sus de bucurie. Cu toate acestea femeia nu 
părea a fi în apele ei, iar privirea o ocolea pe a lui. Ea 
scoase din bar o sticlă de votcă și una de Otard, umplând 
două pahare și golindu-l pe al ei aproape dintr-o 
înghiţitură. Apoi, ca și cum ar fi fost singură, începu să 
răsfoiască catalogul lui Claude Dalle, îndoind colțurile 
paginilor care o interesau. Malko era la fel de tensionat: 
numărătoarea inversă începuse. 

— În momentul în care veţi avea pașaportul întrebă el, 
cum vă gândiţi să-l folosiţi? Cu siguranţă, MIT continuă să 
vă supravegheze. 

El era chiar pe cale să se întrebe dacă MIT nu aștepta 


pur și simplu, ca Omer Ugurlu să iasă din ascunzătoare, 
pentru a-l prinde în cursă. 

— Am posibilitatea să-l întâlnesc, spuse ea, lăsând 
catalogul. Prefer să nu v-o spun. Voi avea nevoie de 
dumneavoastră pentru un singur lucru: să fiu sigură că nu 
voi fi urmărită. E posibil? 

— Bineînţeles, confirmă Malko. Ce intenţionaţi să faceţi 
după aceea? 

— S-o şterg spre Bulgaria pe autostradă, până la 
Edirnee, cu 160 de km pe oră. După asta urmează ruta 
obișnuită, cam vreo douăzeci de kilometri, drum pe care se 
află foarte puţine puncte de control. Cu pașapoartele în 
regulă, n-ar trebui să apară probleme. 

— În afară de unul, relevă Malko. 

— Care? 

— Știţi bine că nu voi remite acest pașaport și că nu voi 
colabora la plecarea dumneavoastră, decât în schimbul 
informaţiei pe care v-am cerut-o: numele persoanei care, la 
Sofia, în 1981, i-a cerut lui Omer Ugurlu să-l asasineze pe 
Papa loan-Paul al II-lea. 

Ea îi aruncă o privire rece. 

— Dar dacă ne denunţaţi la MIT imediat după 
mărturisire? Prefer să vă dau această informaţie atunci 
când ne vom afla într-un loc sigur. 

— Nici nu poate fi vorba despre așa ceva, replică Malko, 
cu calm. Eu nu vă voi denunța. 

Nilufer își termină coniacul dintr-o înghiţitură, schițând 
un zâmbet crispat către Malko. 

— Am să-i vorbesc lui Omer despre asta. Vom decide 
mâine, când vom avea pașaportul. Veniţi să mă însoţiţi la 
cină, ca de obicei. În seara asta sunt foarte obosită. Vă 
supăraţi pe mine dacă mă duc să mă odihnesc? 

El nu insistă. În mai puţin de două zile va ştii dacă a 
reușit sau a eșuat, fără niciun ajutor de la C.I.A. 

k 


* * 


Începea încă o zi interminabilă. Pentru a se distra Malko 
vizitase muzeul Topkapi, apoi îi făcuse o vizită lui John 
Burke la Consulatul american pentru a-l ruga să transmită 
un simplu mesaj către Langley: tratativele continuau. 

Acum îl aștepta pe Elko Krisantem. Turcul plecase după 
amiază, pentru a avea timp să scape de eventualii 
urmăritori. Malko avea încredere în el: la Istanbul, era la 
el acasă. Noaptea se lăsase și el privea luminile din piața 
Taksim, circulația dementă a autobuzelor, tramvaielor și 
taxiurilor. Era ca un furnicar. În fine, auzi soneria. În prag 
se afla chiar Elko Krisantem. Zâmbitor, fără a scoate un 
cuvânt, îi întinse lui Malko pașaportul roșu. 

— L-am verificat, spuse el. Totul e în ordine. I-am dat și 
cei 4.000 de dolari. 

Malko examină documentul, care avea o fotografie ce 
semăna cu figura lui Omer Ugurlu. Nu se vedeau decât 
ochii înfundaţi, mici și vioi, precum și osul solid al nasului 
masiv. Mafiotul avea un cap potrivit cu sarcina sa. El 
examină pagina următoare: pașaportul uzat fusese reînnoit 
cu o viză pe trei ani. Toate timbrele și ștampilele se aflau 
la locul lor. Yilderim Gulta își câștigase pe merit cei 5.000 
de dolari. Malko strecură pașaportul în buzunar și-i spuse 
lui Krisantem: 


— Mergem la Akmerkez. 
x 


* * 


Nilufer Bostani părea refăcută. Machiată, parfumată, cu 
părul ei lung, blond, căzându-i în cascade pe umeri, 
îmbrăcată cu o bluză de mătase groasă, verde și cu o fustă 
neagră, foarte scurtă, care-i punea în valoare picioarele 
lungi, era o apariţie de vis. Chiar înainte de a-l saluta, ea 
întrebă cu voce răgușită: 

— Îl aveţi? 

— Da, răspunse Malko. 

— Veniti. 

El o urmă în living, unde o sticlă de Taittinger Comtes 


de Champagne, încă nedeschisă, aștepta într-o frapieră de 
cristal. Nilufer se așeză, își încrucișă picioarele, și zise: 

— Arătaţi-mi-l. 

El i-l întinse și ea îl frunzări îndelung, înainte de a-l pune 
pe masă, între ei. 

— Deschideţi această sticlă, îl rugă ea. Evenimentul 
trebuie sărbătorit. 

Malko se execută și umplu două cupe. Ciocniră, apoi ea 
își aprinse o ţigară cu bricheta sa Zippo. 

— Evreii au o vorbă: „La anul, la Ierusalim”, spuse ea. 
Eu sper doar: „Mâine, la Sofia”. Mi-e frică. Totul pare prea 
calm. 

Era exact ceea ce gândea și Malko. Brusc, el avu o idee 
abominabilă. În continuare nu existau decât două ipoteze: 
ori turcii renunţaseră, ori știau ce se pregătea și așteptau, 
siguri de lovitura lor. Din păcate, el nu avea să afle 
răspunsul decât mai târziu. 

— Aţi vorbit cu Omer Ugurlu? întrebă el. 

— Da. Vă mulțumește pentru tot ce aţi făcut ca să-l 
ajutaţi. Imediat ce se va afla la Sofia, vă va prezenta 
omului pe care-l căutați. 

— Foarte bine, aprobă Malko. Dar... 

Nilufer îl întrerupse și spuse cu o voce neutră: 

— Se numește Dragan Katsamanski. Era maior al 
Primului Directorat al D.S., detașat la Kintex*. El fusese 
însărcinat cu transportul încărcăturilor cu arme în 
străinătate, cu ajutorul camioanelor care traversau Turcia, 
protejate de prietenii lui Omer. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Nici Omer nu știe. Noi nu ne-am mai întors niciodată 
în Bulgaria. Kintex nu mai există, iar acolo nu se mai fac 
afaceri... 

— Dar e sigur că el a cerut să fie asasinat Papa? 

— Chiar el. 


3? Dijourna Sigurnost: Serviciile bulgare (n.a.) 
3 Societate bulgară, exportatoare de arme (n.a.) 


— Îl cunoașteţi? 

— Nu. Omer își rezolva afacerile de unul singur. Eu nu 
am fost la Sofia decât de două sau de trei ori și rămâneam 
la Vitoșa. La Sofia, o femeie nu prea are cu ce se ocupa, 
dar numai acolo Omer îl putea întâlni. Sunteţi mulţumit? 

— Aș fi preferat mai multe detalii, mărturisi Malko. Sper 
că-mi spuneţi adevărul. 

— Omer nu minte. Veţi vedea când ne vom afla la Sofia. 

— Foarte bine, afirmă el. Acest pașaport este acum al 
dumneavoastră. Sunteţi mulțumită? 

Ea îi adresă o privire mai mult tristă. 

— Voi fi mulţumită când totul se va termina. Am dubii și 
mi-e frică. 

Nici Malko nu era prea liniștit. Nimic nu garanta că 
Omer Ugurlu spunea adevărul. Chiar dacă ar fi fost așa, s- 
ar fi angajat el în căutarea unui om. După 20 de ani? Acel 
om putea fi mort, dispărut sau senil. Dacă-l regăsea pe 
Dragan Katsamanski de-abia atunci începea adevărata 
investigaţie: să-l facă să vorbească. 

Dacă Omer Ugurlu își bătea joc de el, Malko nu numai 
că-și risca pielea, dar pierdea și cei 5.000 de dolari. 

— Unde vreţi să cinăm? întrebă el. 

— Nu mi-e foame, spuse Nilufer. Sunt prea neliniștită. 
Mâine ziua va fi lungă. 

Terminară sticla de șampanie, aproape fără să-și 
vorbească. Lăsându-și cupa goală, Nilufer oftă după ce 
aruncă o privire de jur-împrejur: 

— Mă întristează faptul că părăsesc acest apartament. 
Eu am ales toate mobilele de la Claude Dalle, de la Paris, 


după gustul meu. 
* 


* * 


Omer Ugurlu se pregătea să petreacă o noapte albă. 
Acum, știindu-și fuga iminentă, clădea deja castele de nisip 
în Spania. Imediat ce va ajunge la Sofia, va transfera în 
Elveţia cei o sută de mii de dolari și va face planuri de 


viitor. MIT avea braţe lungi, așa că se gândea serios să 
colaboreze cu americanii. Doar ei puteau să-i asigure o 
reală protecţie. 

Totuși, trebuia ca mai întâi să părăsească Istanbulul. 

Incepând de la ora 8 dimineaţa, o aștepta pe Nilufer la 
staţia de autobuz Etiler, pe Ciragan Caddesi. Acolo era un 
punct în care era mereu aglomeraţie, încă de dimineaţă. 
Nimeni nu-l putea remarca. 

Omer simțea ceva bizar: parcă nu mai avea chef să 
părăsească acest loc pe care chiar el îl blestemase, unde 
fusese deprimat, dar unde se simţea în siguranţă. Senzaţia 
era asemănătoare oamenilor cărora le era frică să iasă din 
închisoare. Era chiar pregătit să-și petreacă iarna aici... 
Trebui să-şi  revizuiască părerile și sentimentele, 
concentrându-se asupra viitorului, pentru a se smulge din 
această toropeală mortală. 

Începu să se gândească la Bulgaria. Acum el nu mai 
cunoștea prea multă lume la Sofia. Poate că, vechiul său 
prieten Dragan, mai era în viaţă. Își aminti de epoca 
nebună a „filierei bulgare”. Fusese începutul norocului 
său. 

Toate astea i se păreau acum destul de departe... În 
ochii lui, uciderea Papei fusese un contract ca oricare 
altul, doar puţin mai complex. Fiecare își îndeplinea 
sarcina, cu excepţia imbecilului de Ali Agsa, care o ratase. 
De altfel, el nu fusese plătit... Omer Ugurlu primise 
reproșurile lui Dragan, dar acesta nu mai discutase cu el 
niciodată asupra acestui subiect. Omer știa bine că ofițerul 
bulgar nu era veritabilul „sponsor” al acestei „comenzi“, 
dar nu-i păsa. El era obișnuit cu „sponsori” discreti. Nici 
MIT nu revendicase vreodată uciderea lui Abdi Ipecki. El 
fusese mirat de excesul lor de virtute, când acest gunoi de 
Agsa începuse să o scalde. Ce riscau ei datorită faptului că 
rataseră atentatul împotriva Papei? 

Din contră, deveneau extrem de virtuoși. Asta nu mai 
era Turcia pe care el o iubea. 


În ochii lui, Europa își bătea joc de Turcia, poziţionându- 
se mai degrabă de partea MHP. Omer privi sticla de rachiu 
din faţa lui, al cărui nivel scăzuse considerabil. Nu era 
cazul să o ia cu el, deci goli restul conţinutului și îl bău 
dintr-o înghiţitură. Chiar și fără gheaţă, era un bun 
tranchilizant. 

* 
* * 


După „Jftar party”, Zeynel Sokik revenise la birou, 
pentru a verifica că totul se petrece după planurile sale. 
Numărul pașaportului remis de Yilderim Gulta fusese 
comunicat către toate posturile de frontieră, aeroporturi și 
frontiere terestre. În același timp fusese difuzat numărul 
mașinii lui Nilufer Bostani. De la ora 7 dimineaţa, el se afla 
în biroul său. Totuși, ceva îl intriga: cum putuse cădea în 
capcană un om atât de prevăzător cum era Omer Ugurlu? 
Acesta știa că toate așa-zisele „adevărat-fals” pașapoarte 
erau eliberate numai cu acordul MIT. Bineînţeles, el îi 
recomandase lui Gulta să pretindă că făcea acest lucru 
fără a-i încunoștința pe șefii lui. Totuși... Probabil că 
mafiotul ajunsese la limită. 

Pe de-o parte asta îl plictisea, deoarece nu prea dorea 
să-l atace pe Omer Ugurlu care servise întotdeauna Turcia. 
Din păcate, era mai importantă raţiunea, iar Zeynel Sokik 
era un om devotat. 

Tulburat, se hotări totuși să se ducă la Yilderim Gulta. 
La această oră, era cu siguranţă acasă. Când îl văzu, Gulta 
tresări, ca și cum l-ar fi văzut pe dracul gol, fapt ce-i trezi 
bănuieli lui Sokik... 

— Îmi oferi un pahar cu rachiu? întrebă el. 

— Desigur, effendi, se grăbi să răspundă bătrânul. 

Aduse o sticlă și două pahare, pe care le umplu. Mâna îi 
tremura atât de tare, încât vărsă jumătate din băutură pe 
masă. 

Zeynel Sokik îl fixă, sever. 

— De ce ţi-e frică? 


— De nimic, de nimic, afirmă Gulta, ducându-se să 
umple o carafă cu apă. 

Privind în jurul lui, colonelul Sokik descoperi motivul 
spaimei bătrânului funcţionar Pe un teanc de bancnote, un 
pașaport nou-nouţ era la vedere. 

— E pentru un prieten, orăcăi Gulta. Trebuie să i-l dau. 

Zeynel Sokik deschise pașaportul și privi fotografia 
posesorului. O furie oarbă îl cuprinse: era cel pregătit prin 
intermediul serviciilor sale pentru a-i fi remis lui Omer 
Ugurlu. 


Capitolul XIII 


Nilufer își aruncă geanta de voiaj în portbagajul BMW- 
ului verde și se așeză la volan. Era îmbrăcată cu un 
pantalon de piele neagră, cu un pulovăr și o vestă asortată 
și avea ochelari negri. Ea aruncă o privire spre ceas: era 
ora 8 fix. Inima îi bătea cu putere, iar ea apăsă pe 
telecomanda care deschidea garajul și începu să urce lent 
pe rampă. Orbită de soare, femeia coti spre dreapta, 
uitându-se după Mercedesul lui Malko. Il reperă garat 
puţin mai departe cu un bărbat la volan. Trecând pe lângă 
mașină, ea îl recunoscu pe Elko Krisantem și respiră 
ușurată. Totul funcționa după cum fusese prevăzut. Acesta 
demară și trecu în spatele ei, îndreptându-se spre nord, 
spre Universitate. Ei urcară până spre al doilea pod, apoi 
Mercedesul o luă de-a lungul unor străduţe foarte mici, 
care coborau spre Bosfor. În anumite locuri, două mașini 
nici nu puteau trece una pe lângă alta. Mercedesul încetini 
și Elko Krisantem îi făcu semn celeilalte mașini să-l 
depășească, el împiedicând astfel orice urmărire, din 
cauza drumului îngust. Nilufer avu timp să-l vadă pe șofer 
ieșind din vehicul și ridicând capota, înainte de a fi prins 
într-un viraj. li venea să strige de bucurie. După câteva 
minute, ajunse pe Rumeli Hisari Caddesi, drum de-a lungul 
Bosforului și coti la dreapta, spre centru. Ea se relaxă 
puţin, cu toate că era prinsă în circulaţia matinală. 

Primul pod se afla la un km. Înghesuită în spatele unui 
autobuz, ea avansa la pas, cu inima cât un purice. Încetini, 
căutându-l din ochi pe Omer Ugurlu Deodată, cineva se 
desprinse din mulţime și înaintă pe șosea. Era el! BMW-ul 
verde se zărea de departe. Nilufer trase pe dreapta și 
stopă, iar Omer Ugurlu deschise portiera și sări în mașină. 

— Formidabil! explodă el. Eşti formidabilă! 

El o îmbrăţișă, făcând-o aproape să scape volanul. 
Nilufer îi adresă un zâmbet radios. 


— Ești bine? 

— Foarte bine! spuse el. 

Scoțând pistoletul strecurat sub centură, îl puse pe 
podea și-i recomandă: 

— Nu rula prea repede. 

De acum înainte, nu mai riscau mare lucru, având 
amândoi actele în regulă, iar MIT pierzându-le urma. 

Rapid, Nilufer îi replică înțelegerea la care ajunsese cu 
agentul C.I.A. Omer asculta distrat, zâmbitor și punându-i 
mâna pe șold. 

— Despre afaceri vom vorbi mai târziu. Am chef să fac o 
baie caldă și apoi să fac amor cu tine. 

Nilufer era mândră că a reușit să-l salveze pe acest 
bărbat care făcuse atâtea pentru ea, chiar dacă nu mai era 
îndrăgostită de el. Pentru moment, se concentra asupra 
circulaţiei. Ea se plasă de partea stângă, pentru a ajunge 
pe Barbos Bulvari, care dădea în Freeway E5. După zece 
minute ajunseseră acolo și ea se destinse puţin. În mijlocul 
circulaţiei intense a camioanelor în tranzit spre vestul 
țării, mașina sa trecea total neobservată.. Ea se plasă pe 
banda din stânga și începu să dubleze. 

— Ţi-e foame? întrebă ea. 

Omer Ugurlu clătină capul. 

— Nu și nici nu vreau să ne oprim până când nu 
ajungem în Bulgaria. 

Cu capul sprijinit pe spătar, el închise ochii aţipind în 
zgomotul circulaţiei. 

Viața era frumoasă. Cu o mână pusă pe șoldul lui 
Nilufer, adormi, nervii săi relaxându-se brusc. Încă trei ore 
și vor fi în siguranţă. 

* 


* * 


Malko ieși din parcarea aeroportului, la volanul unui 
Opel alb, închiriat, luând-o în direcţia autostrăzii E5. El 
părăsise hotelul Marmara la ora șapte, ca și cum s-ar fi 
grăbit să prindă avionul. Elko Krisantem, după ce-i 


înapoiase Mercedesul lui Curtis Wood, urma ca după două 
zile să ia avionul spre Viena pentru a avea timp să-și 
viziteze familia. În Bulgaria prezenţa lui nu prea era 
necesară... După multiple eforturi, Malko ajunse în sfârșit 
pe E5. Cu cât se îndepărta de Istanbul, cu atât circulaţia 
devenea mai fluidizată. Așteptă o jumătate de oră și 
deschise agenda în care avea înscris numărul de telefon al 
lui Nilufer. După trei încercări nereușite, recunoscu vocea 
tinerei femei. 

— Totul merge bine, spuse ea simplu. Tocmai trecem de 
Selimpasa. 

Malko privi harta: ei se găseau cu circa 20 de kilometri 
în faţa lui. 

— Sunt în spatele vostru, spuse el. Nu rulaţi prea 
repede, ca să vă ajung. 

El nu auzi răspunsul tinerei femei: legătura telefonică 
fusese întreruptă. Accelerând, începu și el să dubleze toate 
mașinile, totuși îi fură necesare aproape 40 de minute 
până să zărească BMW-ul verde. El trecuse de Turgutbey, 
iar autostrada era în linie dreaptă, în direcţia nord-vest. 
Malko se așeză în spatele mașinii verzi și ridică piciorul de 
pe acceleraţie. 

Timp de zece minute nu se întâmplă nimic. Apoi, privind 
în oglinda retrovizoare, pulsul său se acceleră: o mașină a 
poliţiei ajunsese în spatele lui, cu toată viteza și cu 
girofarul în funcţiune. Mașina îl depăși și el văzu doi 
polițiști în uniformă, care ocupau scaunele din faţă și doi 
civili, în spate. Acum, această mașină se plasă în spatele 
BMW-ului verde, iar sirena ei se declanșă. í 

Malko avu senzația unui pumn primit în plin piept. In 
faţa lui, evenimentele se succedau rapid. BMW-ul ţâșnise 
înainte distanțându-se de mașina poliţiei, care-și continua 
urmărirea. Manevra făcută de Nilufer Bostani era fără 
speranţă. Pe autostradă, ea avea puţine posibilităţi de 
scăpare, iar polițiștii îi puteau alerta cu ușurință pe colegii 
lor pentru a bloca mașina. Cu stomacul ghem, Malko 


acceleră la rândul său, întrebându-se cine va derapa 


primul. 
* 


* * 


Nilufer Bostani lividă, cu mâinile crispate pe volan, cu 
kilometrajul la peste 160 de km pe oră, arunca neîncetat 
priviri în oglinda retrovizoare. Cu certitudine, avea o 
oarecare distanţă între ea și urmăritorii săi, dar aceasta nu 
era de ajuns. 

— Ce facem? întrebă ea scurt. 

Omer Ugurlu era cufundat în studierea unei hărţi, cu 
pistoletul pe genunchi și cu trăsăturile crispate. 

— La Babaesi există o bifurcaţie, spuse el. Vom ieși și o 
vom lua pe drumul 555 spre nord. Vom scăpa de ei pe 
străzile înguste. El explodă: gunoiul de Gulta! 

Nilufer rămăsese mută. Dacă ar știi el ce a trebuit să-i 
facă ea bătrânului funcţionar, numai pentru a obţine acest 
pașaport! Culmea, chiar el i-a trădat! Ea se concentră 
asupra drumului. Urmăritorii lor nu câștigau teren, iar 
ăsta era un semn bun: poate vor reuși să scape. Ea încercă 
să se convingă că au fost reperaţi doar de un radar, pentru 
exces de viteză. În acest caz, ar fi trebuit să se oprească, 
dar acum era prea târziu. Nilufer dorise să stopeze la 
auzirea sirenei, dar Omer îi interzisese. Privind drept în 
fața lui, acesta nu scotea o vorbă, cu maxilarele 
încleștate... numărând minutele. Brusc, zări un refugiu. O 
remorcă se pregătea să facă manevre pentru a reveni pe 
autostradă. Nilufer strivi claxonul și făcu un semn cu 
farurile. Remorca se imobiliză imediat. Ea acceleră. 
Privind în oglinda retrovizoare. Omer Ugurlu scoase brusc 
un urlet. 

— Atenţie! 

Nilufer privi drumul și simţi că inima i se oprește. 
Remorca  avansase, plasându-se perpendicular pe 
autostradă și ocupând întreaga șosea. 

Disperată, ea apăsă pe frână atât de brutal, încât BMW- 


ul derapă de-a curmezișul și cu aproape 150 de km pe oră, 
se aruncă literalmente spre camion. Nilufer se aplecă la 
timp, înainte ca parbrizul să explodeze, împroșcând-o cu 
cioburi, iar volanul să i se înfigă în cavitatea toracică. Ea 
mai urla încă, în momentul în care BMW-ul se strivea sub 


camion. 
* 


* * 


Malko încetini, în faţa gesturilor disperate ale unui 
poliţist în uniformă, coborât din mașina cu girofar. Flăcări 
uriașe se aprinseseră în urma coliziunii camionului cu 
BMW-ul. Capota celui din urmă se ridicase și el zări o 
geantă Vuitton. Malko simţi că leșină. Nimeni nu ar fi 
putut supravieţui în acest jăratec! Doi polițiști stropeau cu 
zăpadă carbonică resturile, iar un altul discuta cu șoferul 
camionului, care gesticula. i 

Acesta nu fusese un accident, ci un omor deliberat. In 
cele din urmă, MIT îl prinsese pe Omer Ugurlu... și pe 
Nilufer, cu aceeași ocazie. O revedea în gând, spunându-i: 
„Pe mâine, la Sofia”. Acum, ea nu mai era decât un 
morman de carne carbonizată. Într-o stare ciudată, el 
continuă să avanseze până la cea de a doua rampă și apoi 
întoarse, via Istanbul. Nu mai avea chef să ajungă în 
Bulgaria cu maşina, după tot ceea ce-i fusese dat să vadă. 
Trecu din nou prin fața celor două vehicule și văzu o a 
doua mașină a poliției, precum și multe alte mașini care 
stopaseră în faţa spectacolului, dintr-o curiozitate morbidă. 

Ce se întâmplase? 

Elko Krisantem ar fi putut avea răspunsul. El era încă la 
Marmara. Malko îl sună de pe telefonul mobil pe Curtis 
Wood. 

— Credeam că aţi plecat deja, se miră americanul. 

— Plecasem, spuse Malko, dar mă întorc. Pe E5 a avut 
loc un accident. BMW-ul lui Nilufer Bostani strivindu-se de 
un camion. Ea și Omer Ugurlu au ars de vii. 

— Oribil! îi compătimi americanul. Vă invit la dejun, 


poate vă veţi mai schimba ideile. 

— Cu plăcere! Ne întâlnim la Marmara, la ora unu. 

Era sâmbătă, deci Yilderim Gulta nu lucra. De la el ar 
putea obţine, eventual o explicaţie a dramei. Malko îl sună 
pe Elko. Dar turcul nu se afla în cameră. Cu toate astea, el 


se decise să-i facă o vizită bătrânului funcţionar. 
* 


* * 


Zeynel Sokik, care bea rareori, își turnă un pahar cu 
rachiu și-l înghiţi nediluat. În sfârșit, se putea relaxa! În 
ultimul moment își schimbase tactica, gândindu-se că nu 
putea să-i lase pe fugari să ajungă la frontiera bulgară. Nu 
avea timp să prevină pe toată lumea în legătură cu 
schimbarea pașaportului și în niciun caz nu putea risca un 
incident. În timpul nopţii, își montase planul, sigur că 
Omer și Nilufer se vor îndrepta spre Bulgaria. Mai multe 
mașini de poliţie patrulau pe diferite itinerarii, la ieșirea 
din Istanbul. Acestea reperaseră cu ușurință BMW-ul 
verde. Nu mai rămânea decât să-l împingă spre capcană: 
un camion „rechiziţionat” și un șofer care aparţinea de 
MIT. 

Restul era o chestiune de finețe.. Era regretabil ca 
Nilufer Bostani să fie ucisă astfel, dar, pe de altă parte îi 
era imposibil să conceapă alt plan. În plus, Omer Ugurlu 
trebuia să moară discret. Justiţia turcă nu avea nimic să-i 
reproșeze. 

Ofiţerul se lansă în redactarea raportului său, partea cea 
mai plicticoasă a misiunii sale. Va fi felicitat de șefii săi, 
americanii nu-i puteau reproşa nimic, iar toate potenţialele 
pete de pe blazonul Turciei fuseseră spălate. Omer Ugurlu 
nu va mai putea vorbi niciodată. Într-o lună, MIT făcuse 
curăţenie exact ca în timpurile vechi, când cei de stânga 


fuseseră masacrați pe capete. 
x 


* * 
Malko sosi în faţa clădirii în care locuia Yilderim Gulta și 


fu gata să nu o mai recunoască. Era pentru prima dată 
când o vedea în timpul zilei: murdară, cu storurile stricate, 
proptită de niște stâlpi, clădirea părea vrednică de milă. 
Un coș mic, plin cu fructe și legume, era agăţat la capătul 
unei sfori ce ducea spre fereastra pensionarului. Probabil, 
acesta era acasă. 

La etajul II, el întâlni pe trepte o pisică ce îl urmă. Luii 
se păru că recunoaște una din cele ale bătrânului, pe care 
le zărise în timpul primei sale vizite. Ajuns la etajul III, se 
opri surprins: ușa lui Yilderim Gulta era întredeschisă. 
Pisica înaintă miorlăind și se strecură în interior, dovadă 
că nu era niciun pericol. Malko o urmă și se opri brusc. 

Mirosul fad de sânge te izbea. Yilderim Gulta era lungit 
pe spate, de-a curmezișul camerei, cu capul într-o baltă de 
sânge, cu gâtul tăiat de la o ureche la cealaltă, cu mâinile 
încrucișate pe piept. Un brici plin de sânge era pus alături 
de capul său. Plaga enormă permitea să-i vezi carotidele și 
tot conținutul unui corp omenesc. Brusc, Malko observă 
ceva uimitor: Gulta nu avea niciun strop de sânge pe 
mâini, ca și cum și-ar fi pus mănuși ca să-și taie gâtul! Pe 
pieptul lui se afla însă un pașaport nou-nouţ. Malko îl luă 
și-l deschise: era pe numele de Mehmet Eymur, dar îi 
lipsea fotografia. 

Acum, Malko avea deja răspunsul la întrebarea pe care 
și-o pusese cu câteva zile în urmă. MIT urmărise 
operaţiunea de la cap la coadă, motiv pentru care el fusese 
lăsat în pace. Gulta se hotărâse să trișeze MIT pentru o 
cauză pe care el nu o va cunoaște niciodată, iar acest lucru 
îl costase viața. Pisica se freca de picioarele lui Malko, 
apropiindu-se câteodată de cadavru pentru a-l mirosi. 
Probabil că și ea va ajunge în cohorta pisicilor abandonate 
din Istanbul. Malko era gata să pună pașaportul la loc, 
când se răzgândi și-l luă cu el. 

x 
* * 


Malko se reîntoarse la Marmara exact în momentul în 


care suna telefonul. În receptor răsună vocea veselă a lui 
Zeynel Sokik: 

— Sunteţi liber la dejun? 

— Da, spuse Malko, după o scurtă ezitare. 

Trebuia să-l decomande pe Curtis Wood. 

— Bine, vă voi conduce la o mică cherhana, Necati, ce se 
află pe coasta asiatică. Şoferul dumneavoastră o va găsi cu 
ușurință. La ora unu? 

— La ora unu, repetă mecanic Malko. 

El nu-și revenise încă după șocul morții lui Nilufer și a 
lui Omer Ugurlu. Chiar dacă fusese un asasin, acesta din 
urmă nu merita să ardă de viu în mașina sa. În hol, se 
ciocni de Elko Krisantem care tocmai ieșea din breakfast- 
room. Înainte de a dejuna, Malko trebuia să prevină C.I.A. 
în legătură cu această macabră și ultimă întorsătură. Elko 
Krisantem îl duse până în faţa Consulatului. Intrigat, John 
Burke îl aștepta în hol. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Nilufer Bostani și Omer Ugurlu au murit într-un 
„accident” organizat de MIT. I-am văzut cu ochii mei. 

Ajunși în biroul lui Burke, Malko îi povesti ultimele 
evenimente. 

— Veţi pleca la Sofia? întrebă Burke, după ce ascultase 
întreaga poveste. 

Malko ridică din umeri. 

— Nu știu! Să reiei o pistă abandonată în urmă cu 20 de 
ani, nu pare ceva îmbucurător. Voi face ce mi se va 
transmite de la Langley. 

— Vă pot aranja o legătură telefonică imediată, propuse 
americanul. 

Zece minute mai târziu, Malko se afla instalat în faţa 
telefonului „protejat”, având lângă el o ceașcă cu cafea. Îl 
sunase pe Thomas Ray, cu toate că în Virginia era doar ora 
șase dimineaţa. Totuși, americanul răspunse imediat, 
părând treaz de câteva ore. Malko trebui să-i relateze 
întâmplările, dar acesta nu păru emoţionat de moartea 


cumplită a celor doi turci. Îngrijorarea lui se concentra în 
altă direcţie. 

— Pe o scală de la 1 la 10, unde aţi plasa informaţiile 
obţinute deja de la Nilufer? 

— La 7, răspunse Malko. 

— În acest caz, veţi pleca la Sofia. Eu îi voi preveni pe 
cei de acolo, pentru a vă găsi un „stringer”, care să vă 
ajute în privinţa comunicaţiilor. Vă veţi da seama repede 
dacă există vreo șansă de a progresa. Deja, rezultatul e 
formidabil prin faptul că aţi ajuns cu ancheta până în 
Bulgaria, la adevărata filieră bulgară. Bravo! Acum, mai 
trebuie găsit doar Dragan Katsamanski. Sofia e un oraș 


mic, iar eu sper că veţi reuși. 
* 


* * 


În plină vară, locul trebuia să fi fost paradisiac! Un 
restaurant pe malul apei, amplasat pe partea asiatică a 
Bosforului, lângă un mic port de pescari. Vederea era 
magnifică, iar sala restaurantului, destul de cochetă, nu 
avea clienţi, în afara lui Zeynel Sokik. Turcul venise la 
întâlnirea cu Malko. Când îl văzu, îi spuse: 

— Mehraba*. Mă bucur că aţi putut veni! E plăcut aici, 
nu-i așa? E un loc liniștit, iar peștele este delicios. V-am 
comandat pentru început o salată de langustine, cu multe 
roșii și un vin de Anatolia, alb și sec... 

Malko se așeză în faţa lui. Zeynel Sokik părea extrem de 
bine dispus, neremarcând parcă atitudinea rece a 
comeseanului. După ce mâncară salata, el se aplecă spre 
Malko: 

— Până unde aţi ajuns cu frumoasa Nilufer? 

Malko îl privi cu răceală. 

— Zeynel, știți foarte bine acest lucru... Ea a murit în 
această dimineaţă, chiar sub ochii mei, asasinată de 
oameni din serviciul dumneavoastră. 

Turcul tăcu brusc. Malko scoase din buzunar pașaportul 


34 Bună ziua (n.a.) 


găsit pe pieptul lui Yilderim Gulta și îl puse pe masă, lângă 
coșul cu pâine. 

— Acesta mai poate fi folosit... Totuși, nu mă trataţi ca 
pe un prost, altfel veţi dejuna singur. 

Ochii lui aurii căpătaseră brusc străluciri verzui. Zeynel 
Sokik schimbă tonul. N 

— Sunt dezolat, spuse el. În această istorie, noi am 
servit, fiecare, interesele ţării noastre. Câteodată, ele pot fi 
divergente. Oricum, dumneavoastră n-aţi fost niciodată în 
pericol, eu fiind cel care a dat ordinul pentru integritatea 
dumneavoastră. 

Malko bău un strop din paharul său cu vin alb. Zeynel 
Sokik spunea adevărul, dar nu numai din amiciţie pentru 
el. Oricum, nu-ţi ridici C.I.A. împotriva ta, atunci când 
aparții unui serviciu aliat. 

— Totuși, sunteţi responsabil de decesul la Langley a 
celor trei angajaţi ai C.I.A., remarcă Malko, nemaivorbind 
și de cei doi polițiști. 

Palid, Zeynel Sokik lăsă jos furculiţa. 

— Niciodată noi nu am dat astfel de ordine! A fost un 
incident declanșat de executanţi! 

Malko nu mai insistă. La ce bun? O tăcere apăsătoare se 
lăsă, atunci când patronul aduse felul doi: un spate de 
batog fript. Malko așteptă ca acesta să plece, apoi întrebă: 

— De ce Serviciul dumneavoastră s-a dezlănţuit în 
asemenea mod? 

Turcul lăsă iar furculița și-și puse mâna în dreptul inimii: 

— Malko, vă jur pe capul copiilor mei că nu știu! Cred că 
a fost vorba de o decizie politică, la cel mai înalt nivel. 
Guvernul lui Buley Elevii e obsedat de imaginea Turciei. 
Noul nostru director este un partizan fervent al drepturilor 
omului. Cel care ar face vreo declaraţie cum că MIT știa de 
cele întâmplate în 1981, în cazul atentatului, ar produce un 
adevărat dezastru pentru ţară. Noi dorim să ne aliniem 
Europei. 

— Dar dacă în Bulgaria, eu găsesc ceva legat de acest 


atentat? 

Zeynel Sokik îl privi, stupefiat. 

— Cum? Ce vreţi să spuneţi? 

— Înainte de a muri, Nilufer Bostani a vorbit, răspunse 
simplu Malko. Dacă mi-a spus adevărul, eu știu cu cine 
trebuia să se întâlnească Omer Ugurlu la Sofia, adică 
cunosc persoana care i-a cerut să organizeze atentatul. 

Zeynel Sokik se mulțumi să ridice doar din umeri. 

— Ceea ce au făcut bulgarii sau alţii, nu ne interesează. 
De-acum înainte, nimeni nu mai poate murdări imaginea 
Turciei. 

Discursul era puţin grandilocvent, dar exact. Nu 
constituia curățarea propriu-zisă a imaginii, ci cea cu 
sânge. 

— Când plecaţi? întrebă Sokik. 

— Azi, la 16.30. 

— Sper că următorul dumneavoastră sejur la Istanbul va 
fi mai plăcut, spuse ofițerul turc. Din păcate, noi nu facem 
întotdeauna ceea ce vrem. 

Elko aștepta în Mercedes. Bagajele lui Malko se aflau 
deja în mașină. El scoase un teanc de bancnote și trase 
patru hârtii de câte 10 milioane de lire, întinzându-i-le lui 
Sokik, care rămăsese înlemnit. 

— Pot să vă cer un serviciu, ca de la bărbat la bărbat? 

— Bineînţeles. 

— Doresc ca pe sicriul lui Nilufer Bostani să se găsească 
cele mai frumoase flori. Puteţi să mă ajutaţi? 

Zeynel Sokik luă banii. 

— Puteţi conta pe mine, răspunse acesta cu o voce ușor 
tremurândă. 


— Mulţumesc, spuse Malko. 
k 


x ë * 
Aeroportul ultramodern din Istanbul i se păru lui Malko 
rece ca gheaţa. El privi spre micul AT42 al Balkan Airlines, 
ce trebuia să-l ducă la Sofia, întrebându-se ce putea găsi 


acolo, ca vestigiul unei lumi dispărute: Imperiul sovietic, 
care făcuse din Bulgaria una din pieţele meridionale. 
Todor Jivkov, ultimul dictator roșu, murise în 1996. Acum, 
compania aeriană Balkani aparținea israelienilor, iar 
C.I.A., după războiul din Kosovo, alesese Sofia ca pe o bază 
sigură. 

El va încerca să regăsească un om despre care nu știa 
decât numele și gradul pe care-l avusese în urmă cu 20 de 
ani, într-o altă lume. Trebuia să recupereze timpul, în 
căutarea unui adevăr care, în prezent, dejucase toate 
anchetele. Ce-l putea aștepta acolo, când au curs valuri de 
sânge doar pentru a obţine numele lui Dragan 
Katsamanski? Păzitorii vechiului templu se vor dezlănţui 
împotriva lui cu aceeași ferocitate, dacă va căuta să 
descopere adevărul. 


Capitolul XIV 


Prin hublourile avionului AT42, Malko ghici, prin ceața 
care plutea deasupra aeroportului din Sofia, silueta 
câtorva aparate vechi TU134, tip Tupolev, cu vopseaua 
decolorată, niște aparate Antonov 20, aflate printre rarele 
Boeing 737, acum proprietatea unui grup israelian. Ceaţa 
și noaptea se lăsau peste Sofia! Aerogara glacială mirosea 
a provincie și sărăcie, iar leva% valora o marcă. Malko 
avea impresia că făcuse un salt în trecut. Oamenii erau 
prost îmbrăcaţi, în veste de piele prost croite și arborau 
figuri morocănoase. Imediat după ce ieși cu bagajele, zări 
un bărbat care agita o pancartă cu numele său și se 
îndreptă spre acesta. 

— Eu sunt Malko Linge. 

— Bine aţi venit la Sofia, domnule Linge, îi ură tânărul. 
Domnul Alister Scott m-a însărcinat să vă conduc la hotel 
și apoi, să vă însoțesc la Ambasadă, la o ședință de lucru. 

Malko îl urmă până la un Ford cenușiu, puţin cam 
rablagit, luând loc în spate. Avea un simțământ ciudat, 
revenind în această țară „decomunizată” care nu visa 
decât un singur lucru: să ajungă în NATO. Bizară 
întoarcere a lucrurilor! Bulgaria fusese odată unul din 
vârfurile de lance ale Imperiului sovietic, având un cult 
profund pentru marea naţiune soră, care pe vremuri o 
eliberase de sub dominaţia imperiului otoman. La această 
complicitate culturală, se adăuga o religie comună, 
ortodoxia și comunismul militant al vechilor conducători, 
dintre care ultimul, sinistrul Todor Jivkov, murise liniștit în 
patul său, în 1996, fără să facă nicio săptămână de 
pușcărie... 

Malko privi drumul. Te puteai considera întors cu zece 
ani în urmă. Fordul dubla Trabanturi rablagite și hidoase, 
mașini tip Lada, Zastava, Jiguli, din care nu mai rezistase 


3 Moneda bulgară (n.a.) 


decât vopseaua, ca și cum Bulgaria ar fi fost pubela unei 
Europe dispărute... Autostrada cu gropi, precum o pistă 
africană, se întindea printre nenumăratele blocuri de 
beton care se vedeau până la orizont. Era un peisaj plat 
deprimant, întretăiat doar de păduri de brad. 

— La ce hotel m-aţi cazat? întrebă Malko. 

— La Sheraton, sir. Se află chiar lângă Ambasadă. 

— Vitoșa nu mai există? 

— Ba da, sir. Dar nu e... 

— Mergem la Vitoșa, ordonă Malko. 

Acolo era locul în care cu 17 ani în urmă el încercase 
deja să dezlege enigma atentatului contra Papei într-un 
teatru de umbre mincinoase, care-l lăsaseră fără răspuns, 
dar cu câteva cadavre în plus. În acea perioadă nu se intra 
ușor în Bulgaria, dar ieșirea era și mai grea. Câţiva ani mai 
târziu. C.I.A. ajunsese la concluzia că generalul sovietic 
care pretinsese că deţine adevărul asupra atentatului 
contra Papei, nu era decât un impostor care dorea să iasă 
din Bulgaria, fapt care de altfel îl costase viaţa. 

Mașina ajunsese pe un imens bulevard rectiliniu, luând-o 
spre nord. 

— Cum se numește această șosea? întrebă Malko. 

— Șoseaua Tarigradsko, răspunse tânărul american. 
Este drumul spre Turcia. 

Cu ani înainte, se numea Bulevardul Lenin... Malko 
încerca să-și amintească locurile. Recunoscu, puţin mai 
departe, turnul enorm al televiziunii. Printre vechile 
tramvaie verzi și multitudinea de vehicule, se circula greu. 
Intâlneai câteva Mercedesuri și BMW-uri, în rest erau 
numai camioane Arhitectura sovietică era omniprezentă, 
cozi imense se lungeau la staţiile de tramvai, iar circulaţia 
se derula într-o încetineală exasperantă. 

Şoferul său vorbea cu voce joasă la un telefon mobil, 
după care se întoarse spre el: 

— Am obţinut o rezervare la Vitoșa. Vom ajunge în 
câteva minute. 


Când intrară, holul hotelului era pustiu, lugubru, având 
în partea din spate un fel de fosă luminată, unde se afla 
barul. Pe canapelele acoperite cu piele neagră, câţiva 
clienți mai degrabă dubioși, discutau cu voce joasă. Malko 
se prezentă la recepţie, dădu pașaportul și tocmai începu 
să completeze fișa, când lângă el apăru o brunetă, cu ochii 
mânjiți de fard violet, într-o bluză albă, o fustă scurtă și 
ciorapi negri. Ea îi adresă un zâmbet plin de strălucire. 

— Bun venit la Vitoșa. Eu mă numesc Simenova Kolev, 
manager asistent. Dacă aveţi nevoie de ceva... Lucrez aici 
de 23 de ani. 

Malko privi holul imens și pustiu: când fusese ultima 
oară, totul era animat.. 

— Cazinoul mai există? întrebă el. 

Simenova Kolev clătină capul, cu un zâmbet ambiguu. 

— Nu, e închis, dar dacă doriţi să vă cheltuiţi banii, eu 
cunosc metode excelente... 

Privirea ei directă spunea mai mult decât vorbele, fără 
ambiguitate. Cu ea trebuia să se ruineze... Malko urcă să 
se instaleze. Camera era sinistră, cu mobilierul sumbru, iar 
strada și mai oribilă. Când cobori, Simenova dispăruse. De- 
abia acum regretă că nu acceptase cazarea la Sheraton. 

Tânărul șofer al Ambasadei Americane îl aștepta la 
volan. Urcară iar spre centru, ajungând, după un parcurs 
sinuos, pe bulevardul Vitoşa, un fel de Champs-Elysées al 
Sofiei, plin cu buticuri de lux, dar toate pustii. Circulaţia 
era infernală, stopurile mai lungi decât în Elveţia 
tramvaiele de toate culorile târându-se cu încetineala 
melcului. 

— Bulgaria a devenit bogată, remarcă el. 

Tânărul american răspunse: 

— Nu, în aceste magazine nu se află decât câţiva mafioţi. 
Salariul mediu este de 150 de leva®... 

Ambasada Americană situată tot la capătul străzii 
Suborna, în apropierea parcului Batenberg, un imobil 


36 Aproximați 500 de franci (n.a.) 


modest cu cinci etaje, cu drapelul înstelat atârnând, se afla 
lângă un magazin de modă. Pe fațadă se afla un afiș mare: 
„10 ani de democraţie”. Strada era barată de un gard 
metalic, păzit de polițiști. Pătrunzând înăuntru, Malko 
observă că toate cinci etajele erau înțesate de funcţionari 
care lucrau într-o căldură înăbușitoare. Ghidul său îl 
conduse la etajul trei și se dădu la o parte pentru a-l lăsa 
să intre în biroul șefului departamentului, Alister Scott. 
Acesta era un bărbat scund, cu părul ca o perie, cu niște 
ochelari pătraţi și un zâmbet amabil. 

După o viguroasă strângere de mână, americanul îl 
invită pe Malko să ia loc. 

— De când a început războiul din Kosovo, e o nebunie! 
explică el. Acum, jumătate din personalul nostru este din 
Francfort. Ne aflăm în apropierea Serbiei și lucrăm câte 
șase într-un birou! Bănuiesc că dumneavoastră căutaţi pe 
cineva? 

— Exact, confirmă Malko. Caut un bărbat căruia nu-i 
cunosc decât numele și gradul pe care l-a avut în acea 
perioadă. 

— Eu nu sunt la curent, preciză șeful departamentului, 
dar i-am cerut analistului nostru, specialist în vechiul 
sistem bulgar să vină aici. Doriţi o cafea? 

— Cu plăcere, acceptă Malko, pentru a nu-l supăra. 

După cinci minute, în birou își făcu apariţia o femeie 
voinică, cu o figură plăcută, cu trupul învelit într-o rochie 
care-i cădea până la călcâie, purtând un pachet cu dosare 
sub braţ. Scott făcu prezentările: 

— Ann Powers a făcut o muncă de furnică încă de acum 
doi ani, explică el. Și a reconstituit toate organigramele 
„omologilor” noștri. Ea este cea care vă poate ajuta cel mai 
bine. 

Ann Powers depuse dosarele și se așeză cu graţia unui 
pui de elefant. Ai fi zis că e gata să explodeze... 

— Pe cine căutaţi? întrebă ea, arzând de dorinţa de a se 
face utilă. 


— Caut un ofițer al Primului Directorat al Dijurna 
Sigurnost care, în 1980, a fost detașat la Kintex, luând 
contact cu mafioţii turci care lucrau pe atunci în „filiera 
bulgară” El se numea Dragan Katsamanski și avea gradul 
de maior. 

Ea notă numele și întrebă: 

— Astea sunt singurele elemente pe care le posedaţi? 

— Din păcate, da. 

Ann Powers frunzări unul din dosarele ei, apoi înălță 
capul. 

— După cum știți, Kintex nu mai există. Avea ca obiectiv 
să exporte fraudulos armament, în mare parte via Turcia. 
Profita de acest lucru, pentru a face cercetări și a se 
implanta „clandestin” în diferite ţări. Bineînţeles, deși se 
afla oficial în subordinea Ministerului Comerţului, era în 
totalitate controlată de DS, o parte din încasările sale 
servind la finanţarea departamentului Aktivni meropriata”, 
ce depindea de Primul Directorat. 

„Operatiunile active” erau o afacere dubioasă, chiar un 
serviciu care ar fi putut fi implicat în proiectul de 
asasinare al Papei. 

— Cine era responsabil la Aktivni meropriata? 

— Generalul Vladimir Todorov, din 1960 până în 1990. 
După ce a făcut un an de închisoare, a dispărut, iar noi 
credem că el se află în Rusia. Serviciile bulgare erau foarte 
apropiate de sovietici. Departamentul Primului Directorat 
al K.G.B., nr. 11, asigura legătura cu DS. În perioada care 
vă interesează, KB era condusă de Vladimir Kriusciov. 

— Cine conducea DS? 

— Generalul Vassil Kotsev. 

— Ce a devenit el? 

— A murit împreună cu soţia sa, în 1990, într-un ciudat 
accident de mașină, provocat de un camion. 

Era reconfortant să vezi că aceleași metode fuseseră 
practicate peste tot. 


37 Operaţiuni active (n.a.) 


— Dacă-mi amintesc bine, reluă Malko, era un general 
care comanda la Kintex. Unde se află el acum? 

Ann Powers își consultă fișele și spuse cu un aer dezolat: 

— Așa este. Generalul Todor Storamov, care în 1992 a 
murit de cancer. _ 

Un înger trecu prin încăpere. În faţa aerului sceptic al 
lui Malko, analista preciză imediat: 

— După informaţiile noastre, era într-adevăr cancer... 

— Credeţi că veţi avea vreo șansă să-l regăsiţi pe 
Dragan Katsamanski? 

— Sper! Mai întâi am să verific Primul Directorat, cu 
toate că nu toţi ofițerii detașaţi la Kintex proveneau de 
acolo. DS era împărţită în șase Directorate. Primul era 
însărcinat cu informaţiile externe și cu „operaţiuni active”; 
al doilea, cu contra-spionajul; al treilea cu contra-spionajul 
militar, al patrulea gira operaţiunile tehnice, ascultările și 
supravegherile diverse. De exemplu, acesta a fost cel care 
a neutralizat al 17-lea etaj de la Vitoșa, pentru a instala în 
toate încăperile microfoane și camere de luat vederi. Al 5- 
lea  Directorat veghea asupra securității  înalţilor 
funcţionari ai Partidului, iar al 6-lea era de fapt poliţia 
politică, însărcinată cu controlul Partidului și al populaţiei. 
La Kintex se găseau oameni din primul, al doilea și chiar 
din al patrulea Directorat. In orice caz, eu voi studia lista 
ofițerilor din toate Directoratele. 

— Dumneavoastră posedaţi această listă? se miră Malko. 

— Da, răspunse Ann Powers cu mândrie. Structura care 
a înlocuit DS din martie 1990, Naţional Razușrabata 
Slușba, cooperează total. Noul lor șef, Jimo Guiadorov, nu 
are decât 35 de ani și nu a fost amestecat niciodată în 
afaceri murdare. 

— Care sunt astăzi raporturile bulgarilor cu rușii? 

Ann Powers zâmbi. 

— Oficial, distante, dar cultural, foarte apropiate. 
Beciurile Ambasadei Ruse sunt amenajate ca staţii de 
ascultare pentru Balcani, dar, după cum v-am spus, 


bulgarii nu visează decât să intre în NATO, deci păstrează 
o anumită distanţă. Veniţi mâine dimineaţă, iar eu voi 
verifica toate acestea. 

Malko se ridică, dar imediat se gândi la întâlnirea lui cu 
femeia de la hotel. 

— La recepţia hotelului Vitoșa, spuse el, există o femeie 
care mi-a spus că se află acolo de 23 de ani, pe nume 
Simenova Kolev. Nu o aveţi pe listele dumneavoastră? 

Ann Powers reflectă câteva secunde. 

— Aşteptaţi, voi cerceta dosarul cu cel de-al doilea 
Directorat. 

După ce își consultă fișele, ea spuse: 

— Aveţi dreptate: ea a aparţinut chiar de al doilea 
Directorat. În 1990 a părăsit Serviciul, dar și-a păstrat 


slujba ei oficială de la Vitoșa. 
x 


XX 


Un poliţist dirija circulaţia în intersecţia cu Palatul 
Culturii, utilizând un mic disc roșu, vestigiu al epocii 
comuniste. Taxiul urcă cu greu bulevardul, iar când 
ajunseră în fața hotelului, Malko plăti 4 leva. 

Holul hotelului era și mai puţin animat decât cu două 
ore în urmă. El o văzu pe Simenova Kolev la recepţie și ea 
îl privi cu un surâs gurmand. 

— Aţi găsit vreun Cazinou? 

— Nu, răspunse Malko, dar am găsit altceva pentru a mă 
distra... 

— Ce? 

— Pe dumneavoastră, răspunse Malko surâzând. Nu 
suport să cinez de unul singur. 

Simenova Kolev nici nu simulă vreo urmă de refuz. 

— Dacă mă puteţi aștepta până la ora 22, când termin 
programul, spuse ea încântată... 

— Va fi perfect, confirmă Malko. 

El se plimbă puţin prin holul plin cu vitrine ce ofereau 
antichităţi de origine dubioasă. Câţiva oameni de afaceri 


japonezi stăteau de vorbă la bar. Două prostituate cu aer 
deprimat, prăbușite pe o canapea, îi adresară surâsuri 
obosite El urcă în camera sa. Deja începuseră să cadă 
primii fulgi de zăpadă. Malko avea impresia că e un 
etnolog, în căutarea unei civilizații dispărute. 

După ce privi câteva minute la televizor știrile difuzate 
pe canalul CNN, începu să compare harta sa veche a 
Sofiei, cu cea nouă, constatând că principalele artere și-au 
schimbat numele. La ora 21,55 se afla în hol. 

Simenova Kolev aștepta în faţa ascensorului, îmbrăcată 
cu o blană de vizon și strident machiată. 

— Vă voi conduce într-un loc agreabil, spuse ea, un fel 
de templu al magiei... la restaurantul Astor, al cărui 
proprietar este un magician foarte cunoscut, nu se află 
prea departe de aici. Dacă vreţi, putem lua totuși un taxi. 

Într-adevăr restaurantul se afla chiar în faţa Casei de 
Cultură, într-o grădină. Ei pătrunseră într-o sală mică, 
tapetată cu afișe ale unui bărbos cu craniul ras. Era 
magicianul. Imediat ce se instală. Simenova Kolev 
comandă un vin roșu, gros ca sângele și bău primul pahar 
pe nerăsuflate. 

— Nimeni nu mai vine la Vitoşa! Sheraton atrage toţi 
străinii. 

Tot ea comandă și meniul: supă rece din iaurt și 
castraveți, cârnaţi și șașlik. Cârnaţii ar fi dezgustat până și 
un șobolan, iar cartofii erau cruzi. Totuși, bulgăroaica 
părea încântată. Ea își dăduse jos vesta, scoțându-și în 
relief sânii mari. Sala se mai umpluse. 

Când ei mâncau desertul, magicianul urcă pe scenă 
pentru câteva demonstraţii, după care cortina căzu și 
începu muzica. 

— Dansăm? propuse Simenova. 

Pe pista minusculă de dans, se aflau doar trei cupluri. 
Femeia se lipi imediat de Malko ca o ventuză. 

— Cu ce treburi la Sofia? întrebă ea. 

— Cu o afacere de transport spre Austria, afirmă Malko. 


Caut parteneri. 

— În Bulgaria? 

— De ce nu? 

Femeia ridică din umeri. 

— Știu că nu aţi sosit de mult timp. Numai că aici în 
Bulgaria, nimic nu merge bine. Dacă aș fi fost mai tânără, 
aș fi emigrat.. 

— Doream totuși să vă rog ceva, spuse Malko. Vreau să 
regăsesc un vechi prieten, pe care l-am cunoscut în 1983 și 
care mânca mereu la Vitoșa. 

— Un bulgar? 

— Da. A lucrat la Kintex. El era singurul meu amic de 
aici și, în plus, era un tip foarte simpatic. 

— Cum se numește? 

— Dragan Katsamanski. 

Ea reflectă câteva momente, apoi spuse: 

— Nu mi-l amintesc. Cum arată? 

— Un tip solid și brunet. 

Simenova Kolev ridică iar din umeri, cu un gest fatalist. 

— Oricum, ori a murit, ori e pe moarte din cauza 
inaniţiei, deoarece pensia lui nu poate depăși 100 de leva. 
Asta mă așteaptă și pe mine. Dacă nu aș fi avut 
apartamentul dat de vechiul guvern, aș fi dormit sub cerul 
liber! La Vitoșa câștig doar cât să-mi ajungă pentru hrană 
și ceva haine. 

— Plecăm? 

Afară se lăsă ger, iar bulevardul Vruh era pustiu. 

— Pot să vă conduc? propuse Malko. 

— Voi veni cu dumneavoastră la Vitoşa, preciză 
Simenova. Am acolo o cameră. 

În timp ce taxiul urca drumul în pantă, ea se aplecă spre 
el și, fără a mai pierde timpul, îl săgetă cu limba, pe care i- 
o înfipse în gură, îmbrăţișându-l apoi cu puterea brutală a 
unui bărbat și cu fusta ridicată deasupra coapselor. Când 
ajunseră, ea se depărtă de el, surâzând: 

— Ar fi bine să-mi plătesc dineul. Altădată... 


— Așteptaţi! spuse Malko. Putem bea ceva la bar! 

Ea îi adresă un surâs complice: 

— Dobre. Pe curând! 

Când el intră, ea dispăru în umbră. Malko găsi barul 
cam sumbru, înveselit doar de un pianist. În afară de trei 
prostituate, acolo nu se mai afla nimeni. După nici 5 
minute, Simenova reveni, de data asta fără vizon. 

Ea se cocoţă pe scaunul vecin cu al lui și îi aruncă o 
privire ironică. 

— Am fi putut face ceva mult mai plăcut... 

Lucirea din ochii ei spunea exact la ce se gândea. Malko 
nu reacționă. 

— Ce doriţi de băut? 

— Un Defender „Very Classic Pale”, cu multă gheaţă. 

El avea deja în faţă un pahar cu votcă. Brusc, Simenova 
înjură ca un birjar. 

— Mi-am rupt un ciorap, probabil în taxi. Aici, acest 
articol costă o avere. 

— Vă voi oferi eu câteva perechi, promise Malko. De 
altfel, vă pot ajuta să câștigați mulţi bani. 

Simenova Kolev uită imediat de ciorapul rupt. 

— Cum? 

Privirea ei căpătase deja străluciri ciudate, de adevărată 
lichea, dar învelită cu zahăr. Malko îi explică: 

— Doresc neapărat să-l regăsesc pe Dragan 
Katsamanski, explică el. Cu siguranţă, dumneavoastră mă 
puteţi ajuta deoarece cunoașteţi multă lume în Sofia. Vă 
voi recompensa cu 1.000 de dolari, dacă veţi reuși. 

Gânditoare, bulgăroaica își aprinse o ţigară, privindu-l 
intrigată. 

— De ce doriţi atât de mult să-l reîntâlniţi pe acest om? 
Vă datorează bani? 

— Nu! Am de gând să-i propun o afacere, minţi Malko. 
Vă interesează? 

Ea îi aruncă o privire din ce în ce mai lacomă. 


33 Bine (n.a.) 


— Evident! Suma ar reprezenta câștigul meu pe 6 luni. 
Mă veţi duce la restaurant. 

— Cu plăcere! 

Dintr-o înghiţitură, ea își goli paharul, nelăsând decât 
gheaţa și apoi își privi ceasul. 

— Trebuie să plec, spuse ea, altfel soţul meu va telefona 
la hotel. 

Malko scoase două hârtii de câte 100 de dolari și i le 
întinse. 

— Acestea sunt doar pentru a vă demonstra seriozitatea 
mea... 

Simenova Kolev luă banii și plecă. 

— Voi încerca să vă regăsesc prietenul. 

k 


XX 


Malko se prezentă la Ambasada Americană și urcă la 
etajul trei. Direct la Ann Powers. El închiriase un Opel, 
pentru a se deplasa mai ușor. Femeia îl primi cu căldură. 

— Am lucrat pentru dumneavoastră! anunţă ea. 

— L-aţi găsit? întrebă Malko, cu inima bătând. 

Americanca arboră un aer necăjit. 

— Nu. Trebuie să fie o greșeală: niciun ofiţer cu numele 
de Dragan Katsamanski nu a lucrat la Kintex. 

— Este imposibil! 

— Ba da, insistă ea Am verificat listele tuturor 
Directoratelor din 1975 până în 1990. Nu a existat niciun 
Katsamanski. Am fost chiar în această dimineaţă la NRS și 
i-am interogat pe cei care au lucrat cu mult timp în urmă 
în DS. Nimeni nu cunoaște acest nume. 

Malko încasă lovitura. În cele din urmă. Nilufer Bostani 
își bătuse joc de el. Ancheta sa la Sofia nu va dura mult 
timp. 


Capitolul XV 


În faţa decepţiei evidente a lui Malko, Ann Powers reluă 
imediat conversaţia: 

— Nu este totul pierdut. Noi avem relaţii foarte bune cu 
generalul Brigo Kasamov. El a petrecut mulţi ani în Primul 
Directorat și a fost chiar șeful acestuia, până în 1990. Fiind 
democrat, a condus NRS până în 1995. El îi cunoaște 
foarte bine pe cei care au lucrat în cadrul informatorilor 
bulgări. Poate că cel pe care îl căutaţi se găsea în altă 
parte decât la DS. 

— Sau poate, sugeră Malko, își stabilea contactele sub o 
falsă identitate. 

La Serviciul de Informaţii, acesta era un procedeu 
frecvent utilizat. 

— It's a distinct possibility”, recunoscu Ann Powers. 
Doresc să vă facilitez o întâlnire cu generalul Kasamov. 
Asistenta mea vă va însoţi. Ea este bulgăroaică, dar 
vorbește foarte bine limba engleză. Am să v-o prezint. 

Ridică receptorul și spuse: 

— Mara, puteţi veni? 

După câteva clipe, ușa se deschise și intră o tânără 
plăpândă, cu ochi mari albaștri și buze foarte subţiri, într-o 
rochie din tricot cenușiu, având un aer timid. Ea îi aruncă 
o privire lui Malko, ca o elevă convocată de director. 

— Mara Glavinova lucrează cu noi de trei ani, explică 
Ann Powers, fiind interpreta noastră oficială. 

Ann se întoarse spre tânăra bulgăroaică. 

— Mara, domnul Linge dorește să-l întâlnească pe 
generalul Kasamov, cât mai curând posibil! 

Imediat ce ea părăsi biroul, Ann Powers se aplecă spre 
Malko. 

— Bineînţeles, ea ignoră motivele pentru care îl căutaţi 
pe acest Dragan. 


3 FE foarte posibil (n.a.) 


— Pot avea încredere în generalul Kasamov? A 

— Este o persoană de încredere, afirmă Ann Powers. În 
1990, noul președinte bulgar, Jelio Jelev, i-a încredinţat 
reorganizarea tuturor Serviciilor, apoi a cooperat mult cu 
noi, până când s-a pensionat. 

Ușa se redeschise, în cadrul ei apărând zâmbitoare 
Mara Glavinova. 

— Generalul Kasamov ne va primi azi, la ora 15, anunţă 


ea. 
* 


XX 


Mara Glavinova se înfășurase tremurând de frig în 
vizonul ei jerpelit. Un vânt glacial, amestecat cu fulgi de 
zăpadă, mătura bulevardul Vitoşa. In această parte dinspre 
sud, se aflau extrem de puţine magazine. 

— Am ajuns prea devreme, remarcă Malko. 

— Să mergem să bem un ceai, propuse tânăra 
interpretă. 

Localul semăna cu o cabană cu pereţii de lemn. O tânără 
încântătoare, cu ochi cenușii îi întâmpină și ei comandară 
ceai. Mara Glavinova ridică o privire fericită spre Malko. 

— Sunt atât de mulțumită că lucrez la Ambasadă! 
Înainte lucram la Avis, într-un birou ce se afla în subsol la 
Sheraton. Nu vedem niciodată pe nimeni, locul fiind 
sinistru... Apoi, într-o zi, am închiriat o mașină unui 
diplomat american, iar acesta mi-a găsit de lucru la 
Ambasadă. 

Fata părea fragilă, vulnerabilă și sinceră. Totuși, vizonul, 
chiar și jerpelit, nu cadra cu salariile din Bulgaria. După ce 
își băură ceaiul fierbinte, plecară. Clădirea cu numărul 16 
era mai retrasă decât celelalte imobile. Un bărbat înalt, cu 
privire luminoasă, bronzat, cu părul scurt, îi primi la 
primul etaj: era generalul Brigo Kasamov. Se instalară toți 
trei într-un birou modern, în jurul unei mese mari, în fața 
paharelor cu ceai. Generalul bulgar părea mai degrabă 
circumspect. Brusc, prin intermediul Marei, întrebă: 


— De fapt, ce doriţi să aflaţi? 

— Vorbiti rusește? întrebă Malko. 

— Bineînțeles, răspunse imediat Kasamov, surprins. Dar 
dumneavoastră? 

— Da, spuse simplu Malko, continuând conversaţia în 
limba rusă. Încerc să regăsesc un membru al Primului 
Directorat al DS, un anume Dragan Katsamanski. 

Generalul Kasamov își notă numele, reflectând câteva 
secunde, după care spuse: 

— Nu cunosc pe nimeni cu acest nume. Eu am petrecut 
14 ani la Primul Directorat şi cunosc pe toată lumea. 
Acesta nu a functionat la noi. 

— EI lucra la Kintex. 

— Mulţi dintre camarazii mei au fost detașaţi acolo 
pentru perioade scurte, preciză generalul. Era o structură, 
așa cum există în toate ţările... supravegheată în mod 
foarte strict. 

Malko se hotărî să se aventureze pe o altă pistă. 

— La Dijurna Sigurpost, care dintre Directorate era 
însărcinat cu „mokre delia”, întrebă Malko. 

— Niciunul, răspunse rece Brigo Kasamov. Noi nu 
practicam astfel de activităţi. 

În fața unei minciuni atât de gogonate, Malko nu găsi 
replică, lăsându-și privirea să rătăcească pe pereţi. Ea i se 
imobiliză pe un bust mic din bronz, așezat pe o etajeră. 

Generalul îl întrebă: 

— Ştiţi pe cine reprezintă? 

— Da, pe Dzerjinski. 

Acesta fusese creatorul organizaţiei CEKA, devenită 
KGB, cel a cărui statuie gigantică se afla, odată, în faţa 
sediului KGB din Moscova. Fusese simbol al terorii 
marxist-leniniste, responsabil a sute de mii de morti. 
Pentru Malko fusese surprinzător s-o regăsească în biroul 
generalului, care era emoţionat până la lacrimi doar 
pentru că Malko îi recunoscuse idolul. Acesta din urmă 
profită de buna lui dispoziţie, pentru a întreba: 


— Ce au devenit ofiţerii din DS care lucrau la Kintex? 

— Nimic special: s-au pensionat, ca și mine Adesea 
trăiesc mizerabil, după ce și-au servit patria. 

Malko fu cuprins de compasiune, dar îi mai rămânea de 
pus o întrebare: 

— În Rusia, numeroși ofițeri din KGB s-au reconvertit în 
oameni de afaceri. Asta nu s-a întâmplat și în Bulgaria? 
întrebă el. 

— Niet! tună generalul. Erau oameni onești, iar eu îi 
cunoșteam pe toţi. În 1990 i-am îndepărtat pe unii, din 
raţiuni politice. Noi am dizolvat al Șaselea Directorat, 
însărcinat cu supravegherea membrilor Partidului 
Comunist Bulgar, dar asta a fost tot. 

Malko înțelese că nu va mai scoate nimic altceva. 

— Probabil că mi s-a comunicat un nume greşit, 
concluzionă el. Vă mulțumesc. 

— Mă voi interesa la niște colegi și vă voi anunța dacă 
găsesc ceva... promise generalul. 

După ce Îşi strânseră viguros mâinile, Malko se simțea 
cam ciudat în fața acestui colos dintr-o bucată, rămas roșu 
pe dinăuntru. Avea de ales între două ipostaze: ori Nilufer 
îl minţise, ori omul pe care Omer Ugurlu îl cunoscuse sub 
numele de Dragan Katsamanski nu se numea astfel. Mara 
Glavinova părea la fel de dezolată. 

Ajunși pe bulevardul Vitoșa, ea întrebă: 

— Ce doriţi să facem acum? 

— Există și alte persoane care mi-ar putea da informaţii 
asupra persoanelor care au deservit cu multă vreme în 
urmă DS? 

— Există o asociaţie, un fel de cooperativă. 

— Putem merge acolo? 

— Da. Aceasta se află în centru, pe strada Sofran 


Vasaski, nr. 2. 
x 


x ë * 
La adresa de mai sus se afla un imobil vechi, cenușiu, a 


cărui tencuială cădea în bucăţi, nu exista lift, ci doar o 
scară veche din lemn. Ferestrele cu geamuri cârpite cu 
hârtie cafenie, dădeau spre o curte plină cu gunoaie. La 
etajul trei, le deschise o femeie fără vârstă. Ei intrară într- 
o încăpere rece, mobilată sumar... Mara explică scopul 
vizitei lor. 

— Președintele asociaţiei e aici! spuse femeia. Intraţi și 
vorbiţi cu el... 

Un bărbos, bine îmbrăcat, îi primi, având în spate, pe 
perete, fotografia lui, în uniformă și cu superbi epoleţi 
roșii. După o oră de discuţii, acesta spuse: 

— Să consultăm lista colaboratorilor noștri. Eu nu mai 
am o memorie foarte bună. 

Bătrânul reveni cu un registru vechi, îl răsfoi până la 
litera K și concluzionă: 3 

— Nu se află aici. Poate că a murit. In ultimii 20 de ani, 
mulți au dispărut. 

După ce plecară, Malko era vădit descurajat. 

— Vă conduc înapoi la Ambasadă? îi propuse el Marei 
Glavinova. 

— E cam târziu, spuse ea. Aş prefera să beau un ceai la 
Sheraton, căci sunt îngheţată. 

Malko avea chef însă de o votcă. Totul mergea din rău în 
mai rău... Sheratonul avea grația unui monument stalinist, 
dar interiorul era puţin mai vesel decât fațada. 

Barul era animat de un pianist, în autentica tradiţie 
europeană. Mara își comandă un ceai, apoi îi aruncă o 
privire speriată lui Malko. 

— N-am fost prea utilă... 

— Nu e vina dumneavoastră, o asigură Malko. Poate că 
eu caut o persoană care nici nu există. Cum aș putea 
regăsi un agent al DS, al cărui nume adevărat nici nu-l 
cunosc dar care a lucrat la Kintex, întrebă el. 

Mara Glavinova bău o gură ceai. Înainte de a răspunde 
timid: o prietenă, Sergheeva Vasov, care lucrează la un 
post de radio. Tatăl său, Roman Vasov a participat la 


schimbarea regimului. Era liberal și dorea să-l dea pe 
mâna justiţiei pe Todor Jivkov. În 1991, el făcea parte din 
Consiliul de securitate al noii președinții și a fost 
însărcinat să ancheteze crimele din regimul Jivkov. 

— Pe acest Roman Vasov ar trebui să-l întâlnesc eu? 
întrebă Malko. 

Mara Glavinova surâse trist. 

— Ar fi imposibil. A murit, otrăvit, în 1992, neaflându-se 
nici până astăzi cine a fost vinovat. Sergheeva Vasov nu și- 
a mai revenit, nu s-a recăsătorit și locuiește într-un mic 
apartament pe șoseaua Tarigrad. Sunt sigură că ea vă 
poate ajuta. 

— Pot s-o întâlnesc? 

— Am s-o întreb, deoarece chiar astă seară cinăm 
împreună. 

— Vă voi rămâne recunoscător pe vecie! Chiar dacă e 
mort, doresc să regăsesc urma acestui Dragan 
Katsamanski. 

După ce-și termină votca, cei doi se despărțiră. 
Circulaţia era la fel de sufocantă, iar lui îi trebui o oră ca 
să ajungă la Vitoșa. Chiar în momentul în care cerea cheia. 
Simenova Kolev apăru și îi spuse: 

— Îmi datoraţi 1.000 de dolari... 

Malko avu impresia că nu auzise bine. 

— Pentru ce? 

— L-am regăsit pe Dragan Katsamanski, răspunse ea. 
Este de acord să vă întâlnească mâine la ora 6, aici, la Café 
Viennois. 

— Cum aţi reușit? 

Ea surâse, plină de mister. 

— Am o memorie foarte bună... A 

Încântat, Malko urcă în camera sa. În această meserie, 
trebuia să ai inima tare. 

De-abia acum începea greul: să-l facă să vorbească pe 


vechiul ofițer al DS. 
* 


XX 


Imediat ce ajunse la Ambasada Americană, ofițerul de 
serviciu îl anunţă că Mara Glavinova dorea să-l vadă. El 
urcă la etajul trei, iar tânăra interpretă îl primi cu un surâs 
modest. 

— Prietena mea, Sergheeva acceptă să vă întâlnească și 
se va afla la ora 19 în holul hotelului Vitoșa. 

El era gata să-i spună că întâlnirea era inutilă, dar nu 
dorea să-i umbrească bucuria. 

— O voi aștepta cu plăcere, afirmă el. 

Timpul care rămăsese până la întâlnirea lui cu Dragan 
Katsamanski, se va scurge cu greutate. 

k 


XX 


Cu inima bătând puternic, Malko aștepta în holul 
hotelului Vitoșa, în faţa recepţiei. La ora 6 fix, un bărbat 
scund, îmbrăcat într-un pardesiu ponosit, cu o pălărie pe 
cap, intră pe ușa turnantă și se îndreptă spre recepţie, 
acolo unde trona Simenova Kolev. Aceasta i-l arătă pe 
Malko 

— Dragan Katsamanski, se prezentă noul venit și-i 
strânse mâna lui Malko. 

Acesta din urmă îl conduse la Café Viennois. Mic de 
statură, cu o privire vioaie, cărunt, bărbatul părea extrem 
de inteligent. 

— Ce doriţi să beti? 

— Un coniac franțuzesc, dacă nu e prea scump! Nu am 
ocazia să beau prea des așa ceva. În plus, aș mai dori o 
prăjitură. 

Malko îi comandă un pahar de Otard XO, pe care 
bulgarul îl înconjură cu mâinile, savurându-l. Trase apoi 
spre el prăjitura de ciocolată și-l privi răutăcios pe Malko. 

— Se pare că mă căutaţi. 

— Eu caut un anume Dragan Katsamanski, ofițer în 
Primul Directorat, care a lucrat în 1980 pentru Kintex. 

— Eu sunt acela, spuse liniștit bulgarul. Am intrat în DS 


în 1948 și am ieșit în 1990. Sunt pensionar și câștig 150 de 
leva, iar soția mea, 108. Din fericire, avem un 
apartament... Este cazul tuturor pensionarilor care au 
lucrat în acest Serviciu: ne-au neglijat. 

Engleza sa era ușor de înţeles. 

— L-am interogat pe generalul Brigo Kasamov și pe 
președintele asociaţiei veteranilor de la Dijurna Sigurnost, 
dar nimeni nu vă cunoaște. Ambasada Americană pretinde 
a avea listele cu toți vechii membri ai DS, dar 
dumneavoastră nu figuraţi. Cum se poate întâmpla așa 
ceva? 

Dragan Katsamanski își înmuie buzele în coniac și 
întrebă: 

— Dumneavoastră lucraţi pentru americani? 

— Da. 

Dragan Katsamanski învârti paharul între degete și 
spuse: 

— Americanii sunt prietenii noștri, dar câteodată sunt 
naivi. Au liste, dar ele nu sunt complete. Toţi cei care, ca și 
mine, au participat la anumite operaţiuni, nu figurează. 
Generalul Kasamov îmi este vechi amic, extrem de 
preocupat de interesele ţării noastre, și care nu m-ar fi 
trădat niciodată, deci din acest motiv nu m-aţi găsit. 

— În acest caz, de ce aţi acceptat să mă întâlniți? 

— În primul rând, pentru a o ajuta pe prietena mea 
Simenova să câștige cei 1000 de dolari, deoarece știu că 
are nevoie de bani, apoi, pentru că nu am nimic de ascuns! 
Am 76 de ani și sunt pensionar, răspunse Dragan. 

— Acceptaţi deci să răspundeţi la întrebările mele? 

— De ce nu? În special, dacă îmi mai oferiţi un pahar cu 
coniac, acesta fiind delicios. 

Decontractat, râzând, cu privirile veșnic în mișcare, el 
aștepta următoarea întrebare. 

— De ce aţi fost trimis la Kintex? întrebă Malko. 

— Vorbeam bine engleza. Oamenii cu care veneam în 
contact nu vorbeau nici bulgara și nici rusa. Apoi, rapid, 


am fost trimis la posturi din afară. În Franţa, în Grecia, în 
Anglia. Îmi place mult Anglia, dar engleza mea era puţin 
cam stâlcită. Totuși, de ce mă căutaţi? 

Privirea lui era aţintită în ochii lui Malko. 

— Un prieten din Istanbul mi-a vorbit de dumneavoastră. 

— Cine? 

— Omer Ugurlu. 

Bulgarul ridică din sprâncene. 

— Ugurlu... Ah, da! Un turc care ne-a închiriat 
camioane, un șmecher, dar altfel, un tip util. Juca de multe 
ori la cazinourile de aici. O duce bine? Nu l-am mai revăzut 
de multă vreme. Ştiți, turcii nu prea mai vin aici, deoarece 
Kintex nu mai există... 

— Bine, confirmă Malko. 

Bulgarul nu îl slăbea din ochi. 

— În concluzie, ce fel de întrebări doriţi să-mi adresaţi? 

Malko ezită, dar fixat de privirile ascuţite ale 
interlocutorului său, nu avu de ales... 

— El pretinde că dumneavoastră aţi ordonat asasinarea 
Papei. 

Dragan Katsamanski izbucni în râs. 

— Papa? De ce Papa? Nu sunt credincios, dar respect 
religia. Ştiţi bine că „filiera bulgară”, evocată de justiţia 
italiană, fusese doar o invenţie a serviciilor 
dumneavoastră! Nefericitul de Ivanov care a reprezentat 
Balkan la Roma, nu și-a mai revenit niciodată, cu toate că 
în final a fost achitat. 

— Ştiu că această filieră era falsă, afirmă Malko, dar 
suntem convinși că ordinul de ucidere al Papei venise de la 
Moscova, tranzitând Sofia. Cel despre care v-am vorbit, 
Omer Ugurlu, l-a angajat pe Ali Agsa, ucigașul. 

— Eu am făcut doar afaceri cu Omer, preciză 
Katsamanski. El ghida camioanele noastre pe drumurile 
din Turcia. 

— Pe atunci, cum se înțelegea DS cu KGB? întrebă 
Malko. 


— Alături de fiecare responsabil al câte unui Directorat, 
se afla câte un reprezentant al KGB. La rândul nostru, noi 
avem la Moscova, un reprezentant al Ambasadei noastre, 
care se afla în contact cu centrala KGB. Acordul era 
interesant, deoarece noi, care eram un serviciu mic, 
absentam din multe alte ţări, dar în felul acesta, lucram pe 
picior de egalitate. 

Malko simţea că omul e sincer: nu dorea să apară ca un 
„valet” al KGB. Totuși, el reveni la întrebarea: 

— De ce m-a minţit Omer Ugurlu? 

— Pe el trebuie să-l întrebaţi... Eu, vă jur pe capul 
copiilor și al nepoților mei că nu am ordonat asasinarea 
Papei. 

În timp ce omul mânca cu poftă prăjitura, Malko își 
ascunse decepţia. Îl găsise pe Dragan Katsamanski, dar 
revenise exact în punctul din care plecase. Omul pe care-l 
avea în faţă fusese probabil un spion șmecher. Chiar dacă 
era vinovat, nu va spune niciodată. 

Terminându-și prăjitura și coniacul, acesta îi surâse lui 
Malko. 

— Trebuie să plec. Soţia mea mă așteaptă. Sper ca 
sejurul dumneavoastră în Bulgaria să vă facă plăcere. 

El își îmbrăcă pardesiul, își puse pălăria, iar Malko îl 
urmă în hol. Simenova Kolev își câștigase cei 1000 de 
dolari, dar el nu avansase prea mult. Işi conduse vizitatorul 
până la ușa turnantă și se întoarse. De pe una din 
canapelele negre se ridică o frumoasă blondă, cu buze 
senzuale, ochi foarte albaștri și care degaja mult farmec. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Linge? întrebă ea. 

— Da, răspunse Malko. 

— Eu sunt Sergheeva Vasov. Trebuia să ne întâlnim aici, 
dar eu am sosit mai devreme. 

Se instalară la bar, lângă trei japonezi. Femeia își 
dezbrăcă mantoul gri, sub care avea un pulover roșu, o 
fustă, colanţi negri și cizme. 

Malko se uită la ceas: era ora 19 și-i era foame. 


— Ce-ar fi să mergem să cinăm? sugeră el. Vom avea și 
timp să discutăm. 

— Da, dacă doriţi, acceptă tânăra bulgăroaică, după o 
mică ezitare. Unde? 

— Dumneavoastră cunoașteţi mai bine locurile decât 
mine. 

— Este un restaurant lângă Ambasada Franţei, Les 
Trente-trois Chaises. E bun, dar foarte scump. 

— Să mergem! 

x 
+ x 


Sala restaurantului Les  Trente-trois Chaises era 
minusculă, neavând, într-adevăr, decât 33 de locuri 
Atmosfera era prietenoasă, dar plină de fum. Sergheeva 
Vasov părea puţin stânjenită și se scuză, cu un zâmbet. 

— Eu nu merg prea des la restaurant, căci e prea scump. 
Din 1990, în Bulgaria, viaţa nu s-a ameliorat. Eu nu am nici 
măcar un Trabant. 

El o servi cu vin și ea îl bău dintr-o înghiţitură. Meniul 
era vag franțuzesc. Malko o lăsă să-și termine cartofii 
prăjiţi, înainte de a afirma: 

— Mara mi-a spus că mă puteţi ajuta cu informaţii 
despre veteranii de la DS. 

— Tatăl meu a efectuat multe anchete despre asta, ba 
chiar cred că din această cauză a murit. 

— Vreti să spuneţi că... 

— A fost asasinat, spuse ea fără urmă de îndoială. L-au 
otrăvit. Nu cunosc motivul, dar el mi-a spus-o. Așa au 
procedat și cu Malkov, la Londra și cu mulţi alţii. 

— Care „ei”? 

— Cei care nu doreau să fie descoperite anumite aspecte 
ale regimului lui Todor Jivkov, adică toate murdăriile din 
cei 40 de ani de comunism. Tatăl meu a descoperit mulți 
agenţi ai DS, sprijiniți de noul președinte Jelev, iar aceștia 
s-au răzbunat Pentru moartea sa, nu a fost niciodată 
inculpat nimeni.. 


— Cred că nu mai am ce să vă întreb, spuse Malko. L-am 
regăsit pe omul pe care-l căutam, Dragan Katsamanski... 
M-am întâlnit cu el. Chiar cu puţin timp înainte. Poate l-aţi 
văzut în hol la Vitoșa. 

Sergheeva Vasov puse jos furculița, extrem de palidă. 

— Omul acela scund, cu pălărie? 

— Da. 

Ea îl privi, ca năucită. 

— Dar omul acela nu se numește Katsamanski! Este 
Leonid Sevirșin, unul dintre cei mai pro sovietici din DS, 
format la Moscova. Cred, fără a avea vreo probă, că a fost 
„controlorul” secret al KGB, ceea ce explică faptul că a fost 
pensionat. El a lucrat la al Șaselea Directorat exact în 
perioada în care represiunea era mai feroce. Este un porc 
de comunist! 

La rândul său, Malko lăsă furculiţa. De-abia acum 
începeau încurcăturile. 


Capitolul XVI 


Malko, cu creierul în fierbere, nu mai auzea zgomotul 
din restaurant, sub privirea ochilor mari și albaștri ai 
Sergheevei Vasov, care părea că regretă cele spuse. De ce 
montase Simenova Kolev această minciună? Doar pentru a 
câștiga cei 1000 de dolari? Un om, cum era falsul 
Katsamanski, se putea preta la acest joc? Cealaltă ipoteză 
era cu mult mai gravă: încercarea de a-l conduce pe o pistă 
falsă, pentru a-i împiedica ancheta. Bărbatul pe care îl 
întâlnise cunoștea numele lui Omer Ugurlu, deci era la 
curent cu cele întâmplate, așa că această stranie întâlnire 
însemna un singur lucru: vechile echipe ale DS erau în 
continuare operaţionale. Faptul că cel pe care-l întâlnise 
fusese apropiat al KGB-ului, îi întărea suspiciunea. Malko, 
confesându-se Simenovei Kolev, se aruncase practic în 
gura lupului. Recepţionera rămăsese aliata vechiului 
sistem. În mare grabă, „ei” ridicaseră un dig pentru a-i 
stopa ancheta. 

Tot ce se întreprinsese, fusese treabă de profesionist. 

— Nu mă credeţi? întrebă Sergheeva Vasov, cu lacrimi 
în ochi. 

— Vă cred, răspunse Malko. 

Tocmai realizase că dacă și-au dat osteneala să pună pe 
picioare această manipulare, însemna că adevăratul 
Dragan exista încă. Dacă nu, de ce îl orientaseră pe o pistă 
falsă? 

— La ce vă gândiţi? întrebă tânăra bulgăroaică. 

— La ceea ce tocmai se întâmplă, răspunse Malko. Fără 
dumneavoastră, cădeam în capcana pe care mi-au întins-o, 
dar fără posibilitatea de a ieși... Credeţi că influenţa 
grupurilor din epoca Jivkov poate fi atât de puternică? 

— Până în 1998, ei erau cei care trăgeau toate sforile! 
spuse ea. La noi, n-a avut loc o adevărată curăţenie, dat 
fiind că ceilalți o făcuseră pe a lor înainte. Dacă-mi spuneţi 


ce căutaţi într-adevăr, poate v-aș putea ajuta. 

Malko îi zâmbi. 

— Cu siguranţă puteţi: eu caut un om, care în 1980 lucra 
pentru Kintex, ofițer al DS, care purta numele de Dragan 
Katsamanski și care „ducea tratative” cu haimanalele din 
Turcia ce lucrau pentru aceeași firmă. În acest fel, acesta 
se afla continuu la Vitoșa. Acum, sunt aproape sigur că nu 
se numea Dragan Katsamanski, dar nu am aflat ce a 
devenit. Pentru mine e foarte important să-l regăsesc, 
deoarece se află în posesia unui secret istoric. 

— Istoria cu Papa? 

— Sunteţi la curent? 

— Toată lumea știe asta: știe despre procesul de la 
Roma și de achitare. Aici, mulţi erau convinși că a fost 
vorba de un „ordin” al KGB. În timpul acela, Leonid 
Brejnev și Todor Jivkov erau prieteni intimi. DS mânca din 
palma KGB-ului, făcându-le acestora toate treburile 
murdare. Tocmai pentru că tatăl meu a vrut să dovedească 
acest lucru, a fost asasinat. 

— Ştia despre complotul asasinării Papei? 

— Nu știu, dar se pregătea să caute prin toate dosarele 
vechi. În memoria lui, de-acum încolo o să încerc să vă 
ajut. Daţi-mi două zile. 

Ei terminară cina, iar fata spuse: 

— De mult n-am mai fost la vreun restaurant, oftă ea. 
Lucrul meu la radio îmi permite doar cât să-mi duc zilele. 
Deoarece mâine dimineaţă intru devreme, trebuie să prind 
autobuzul. 

— Nici să nu vă gândiţi, spuse Malko. Vă conduc. 

Străzile erau întunecate și pustii. Sergheeva îi arătă lui 
Malko drumul spre fostul bulevard Lenin. Ea locuia într-un 
bloc, iar când Malko se reîntoarse la Vitoșa, se afla încă 


sub șocul descoperiri sale. Îi fu greu să adoarmă. 
* 


* * 
Malko petrecu prima parte a zilei la Ambasada 


Americană, în compania Marei, pentru a cerceta listele DS. 
Primul succes: găsise ușor numele lui Leonid Sevirșin. 
Dosarul său indica: 1976-1981. Information-analytikal 
Departament of the Intelligence Service, ceea ce însemna 
că lucrase 16 ani în Primul Directorat al DS, adică cel al 
informaţiilor externe, deci  alternase posturile în 
străinătate, cu cele de la Sofia. CIA, la Langley, avea cu 
siguranţă un dosar asupra lui. Malko se duse să o găsească 
pe Ann Powers. 

— Aș dori ca Langley să-mi trimită de urgenţă tot ce 
posedă despre această persoană, precum și lista cu toate 
posturile ocupate de el în străinătate. 

Analista redactă imediat un mesaj urgent. 

— Până mâine, nu veţi putea primi nimic, avertiză ea. 

Liniștit, Malko se întoarse la Vitoșa. Simenova Kolev se 
afla la recepţie și îi adresă o privire strălucitoare. 

— Mă invitaţi la cină? 

— Bineînţeles! răspunse Malko. În plus, vă datorez niște 
bani... 

Oricum, trebuia s-o lase să creadă că manevra îi reușise. 

— Când termin, vă sun în cameră, promise ea. 

La 21,45, telefonul sună. Simenova aștepta afară. 

— Astăzi vă voi duce la Olympe, unul din restaurantele 
la modă din Sofia, îl anunţă ea. 

Olympe se afla puţin mai departe de centru, pe o stradă 
desfundată și întunecată. În faţă, staționau mai multe 
Mercedesuri, păzite de „gorile” cu înfățișări impozante. În 
interior se afla un bar mare, pustiu și o sală mult prea 
luminată, cu fete sexy, care serveau îmbrăcate în costume 
populare. Lista de bucate era mai tristă decât scaunele 
acoperite cu blană sintetică de panteră. Simenova 
comandă obișnuitul vin roșu ca sângele și bău imediat un 
pahar. 

— Sunteţi mulțumit? 

Malko îi strecură discret opt bancnote de câte 100 de 
dolari, pe care ea le făcu să dispară în geantă. 


— Aţi fost foarte eficace. 

Ea făcu o mutră amuzată. 

— Sunt mai mult de 20 de ani de când lucrez în hotel. 
Am văzut și am cunoscut multă lume. În epoca trecută, 
trebuia să remit pașapoartele ofițerilor DS, care lucrau la 
Kintex, cunoscându-l astfel și pe Dragan. Deci, nu mi-a fost 
greu să-l regăsesc, mai ales că el locuiește în apropiere.. 

— Nu v-a făcut greutăţi? 

— Îi dau și lui 100 de dolari, spuse ea. Nu prea are bani, 
iar soţia lui e bolnavă. 

Părea atât de sinceră, încât Malko avu brusc un dubiu: 
dacă Sergheeva se înșela? 

— Aș dori să-l mai revăd, spuse el. 

Bulgăroaica îl fixa, cu ochii ei negri, cu o expresie 
încordată. 

— De ce nu? Ar putea fi interesant, sublinie ea. 

— Pentru cine? 

Femeia se aplecă, descoperindu-și sânii albi, strânși într- 
un sutien. 

— Un om ca Dragan, care a lucrat mult timp în 
străinătate și nu și-a trădat niciodată ţara, bănuiesc că 
deţine informaţii interesante. Numai că, în acest moment, 
are nevoie de 5000 de dolari pentru a publica o carte. 

— Am să mă gândesc, spuse Malko. 

După ce terminară cina, Simenova ceru un pahar cu 
coniac și i se aduse o sticlă de Otard XO. Imediat ce bău un 
pahar, îi expedie lui Malko o privire focoasă. 

— Ştiţi ce mi-ar face plăcere acum? Să mergem la 
Sheraton. 

— Ca să mai bem ceva? 

— Şi pentru asta, dar mai ales pentru a închiria o 


cameră. Nu-mi place Vitoșa. 
sie 


* * 


Holul de la Sheraton era pustiu. Simenova Kolev o luă 
direct spre scara ce ducea spre subsol. Acolo se afla 


discoteca, iar ea alese o masă în colţul cel mai îndepărtat 
de ring și se afundă cu voluptate pe banchetă, savurând 
plăcerea de a fi câștigat ușor 1000 de dolari. Malko o 
observa din colțul ochilor, întrebându-se cum ar putea să-i 
dezvăluie minciuna, dar nu găsea încă nicio soluţie 
gândindu-se că era mai bine s-o lase să creadă că l-a 
păcălit. 

— Luăm șampanie? 

Pentru a nu-i strica euforia, el comandă. O sticlă de 
șampanie, ce se vindea aici cu preţul aurului. Malko era 
nerăbdător ca această seară să se termine, iar femeia 
părea ferm convinsă de contrariul, vrând să profite la 
maximum. Ea începu prin a goli trei cupe de șampanie, 
una după alta! După vinul roșu și după coniac, noua 
băutură începea să-și facă efectul. Rock-ul asurzitor făcu 
loc unei melodii mai dansante. Imediat, Simenova sări în 
picioare, smulgându-l literalmente pe Malko de pe scaun. 

— Ador să dansez! afirmă ea, trăgându-l. 

Pe pistă, cu braţele înfășurate în jurul gâtului său, se 
freca de el, concepţia ei despre dans fiind pur sexuală. 

— N-aș fi crezut niciodată să câștig acești bani! șopti ea. 

— Vi i-am promis, spuse Malko 

— În seara asta intenţionez să fiu foarte drăguță cu 
dumneavoastră, se fandosi ea. 

Malko simţi chiar că-i desface fermoarul de la pantaloni 
și tresări. 

— Simenova! Suntem priviţi! 

— De-aia nu mai pot eu! Aici poţi face ce dorești. 

Ea pornise deja în căutarea a ceea ce voia. Timp de trei 
secunde, contemplă membrul strâns între degetele «ei, 
râzând apoi autoritar, și-l înfundă în gură. Malko nu mai 
știa unde să se ascundă! Simenova, calmă, îngenunche 
lângă banchetă, pentru a-i fi mai ușor. Limba și gura ei 
făceau minuni, iar Malko simţi cum scrupulele i se risipesc. 

În fond, oricând e bine să profiti de o mică plăcere... 
Discoteca era pustie, iar ei nu riscau să fie deranjaţi. Capul 


femeii urca și cobora, ca un mecanism bine uns, iar el 
începea să simtă pișcăturile care-i anunțau plăcerea. 
Brusc, Simenova îl abandonă. El aruncă o privire prin sală, 
bănuind apariţia inoportună a cuiva, fără însă a vedea pe 
cineva. Bulgăroaica se ridicase în picioare și-și cotrobăia 
pe sub fustă. Ceva negru căzu pe jos: erau chiloţii ei. 

Imediat, ea se apropie de el, cu fusta ridicată până la 
șold, cu un zâmbet lacom și se așeză pe genunchii lui, 
antrenând cu îndemânare în ea, membrul pe care-l făcuse 
rigid. Când simți că e pătrunsă complet, ea se imobiliză cu 
un oftat de satisfacţie, mișcându-și puţin crupa, ca pentru 
a se înșuruba și mai bine în membrul ce o străpunse. 
Aplecată spre Malko, îi șopti: 

— În fond, e mai amuzant să faci amor aici, decât în 
cameră, în plus, e și mai ieftin. 

Ea începu să oscileze înainte și înapoi, din ce în ce mai 
repede, în căutarea plăcerii. Galopul final sosi rapid. Cu 
ochii bulbucaţi, cu gura deschisă, Simenova își oferi un 
orgasm care o zgudui complet, strigătul ei de plăcere 
confundându-se cu muzica. 

Imediat, se lăsă să cadă lângă Malko, cu picioarele 
depărtate și cu fusta ridicată. Aproape pe bâjbâite, ajunse 
la sticla de șampanie și bău precum un animal sătul. Apoi 
își puse chiloţii, își lăsă în jos fusta și-i adresă o privire 
complice lui Malko. 

— Am petrecut o seară pe cinste, nu-i așa? Acum trebuie 
să mă întorc, dacă nu, soţul meu îmi va pune o droaie de 
întrebări. 

În faţă la Sheraton, ea îi spuse lui Malko: 

— Am să iau un taxi, căci acum sunt bogată. Nu vreau ca 
soţul meu să mă vadă coborând din mașina ta. 

Malko nu insistă. În ciuda plăcerii fizice pe care o 
simţise, nu avea niciun chef să o ducă pe Simenova înapoi, 
la Vitoșa. Înainte de a-l părăsi, ea îi mai aminti încă o dată: 

— Nu uita ce ţi-am spus în legătură cu Dragan. Pentru 
5000 de dolari poţi afla cu siguranţă lucruri interesante. 


Perplex, Malko nu răspunse. Simenova părea extrem de 
sinceră! Ea era preocupată acum doar de sex și de dolari. 
Atunci, cine-l păcălea? Poate informaţiile de la Langley îl 


vor lămuri. 
k 


* * 


Faxurile codificate se succedau încă de dimineață. 
Instalat în biroul lui Ann Powers, Malko era la a şasea 
ceașcă de cafea. În teorie, să reconstitui cariera unui agent 
bulgar detașat în străinătate, era ușor. În practică, asta se 
dovedea extrem de delicat. La câteva mii de kilometri de 
Sofia, arhivarii CIA scoteau microfilme, refăceau date și 
colecţionau informaţii. Începând cu ora 10, Malko era 
sigur de un lucru: Leonid Sevîrșin, reperat încă spre 
sfârșitul anilor 50, ca agent bulgar al Primului Directorat, 
avea dosar la CIA. 

La ora 15, o parte din cariera acestuia fusese deja 
reconstituită: primul său post în străinătate fusese în 
Grecia, din 1968 până în 1972, apoi din nou la Sofia, cu un 
sejur de un an în Berlinul de Est, unde făcuse un gen de 
stagiu la Marcus Wolf. Biografia reîncepea spre anul 1985. 
În acea epocă, el se găsea în Franţa, unde fusese foarte 
activ, până în 1988, când se reîntorsese definitiv la Sofia. 
Malko citi ultimul fax: „așteptăm să ne parvină ultimul 
dosar în legătură cu el”. 

Mara Glavinov venea din când în când să-i ţină 
companie. În sfârșit, către ora 16,30, tânăra bulgăroaică 
reintră triumfătoare, cu un teanc de documente. 

— Departamentul din Londra, ne-a trimis toate astea. 

Malko se repezi întâi spre fotografii. Erau mai multe, iar 
două, foarte clare: incontestabil era omul pe care-l 
întâlnise. El se cufundă apoi în nota MI5“ și tresări încă de 
la primul alineat. 

„Leonid Sevirșin a fost rezident bulgar la Londra din 
1978 până în 1982. Expulzat în noiembrie 1982, după ce 


4 Serviciul britanic de contraspionaj (n.a.) 


fusese surprins cu un funcţionar al Home Office. Foarte 
activ, el lucrase sub acoperirea de Secretar II la Ambasada 
Bulgariei. Îl bănuim de a fi recrutat un mare număr de 
agenţi care nu au fost niciodată identificaţi. Orice 
informaţie cu privire la acest subiect, va fi extrem de 
importantă”. 

Malko își încrucișă privirea cu cea a Marei Glavinova. 

— Mulţumesc! spuse el. Cred că am avansat putin. 

Cel care îi ceruse lui Omer Ugurlu să-l asasineze pe 
Papă nu putea fi deci Leonid Sevirșin, care pe atunci se 
afla la Londra. Faimosul Katsamanski se afla aproape zilnic 
la Vitoșa. În concluzie, era vorba de o altă persoană. 
Recepţionera de la Vitoșa avea oare atâta putere încât să 
manipuleze un vechi agent experimentat, ca Leonid 
Sevîrșin? Puțin probabil. 

Concluzia era simplă. Adevăratul Dragan Katsamanski 
se afla în viaţă dar nu „se” dorea descoperirea lui de către 
Malko. Nilufer Bostani spusese adevărul, iar acesta trăia la 
Sofia, fiind persoana care știa totul despre atentatul 
împotriva Papei. Nu-i mai rămânea decât să-l găsească. 

Malko își luă agenda și o chemă pe Sergheeva Vasov la 
numărul de telefon pe care i-l lăsase. 

— Tocmai doream să vă sun, spuse ea imediat. Am 
noutăţi. Eu termin la radio la ora 18. Puteţi veni să mă 
luaţi? 

* 
* * 


Imobilul în care se afla radioul - trei etaje leproase - se 
găsea pe bulevardul Dragan Stankov, în faţa unui mare 
parc. Malko trebui să aștepte zece minute, înainte ca 
Sergheeva să se strecoare în mașina lui. 

— Birourile nu sunt încălzite, explică ea, tremurând. 

— Vă duc la Sheraton, să bem un ceai! 

— E o idee foarte bună, spuse ea, cu un ton plin de 
subînţelesuri. 

La Sheraton, holul mișuna de activitate și era coadă la 


vestiar. Numeroase Mercedesuri și BMW-uri depuneau în 
faţa intrării, femei în rochii de seară, însoţite de bărbaţi cu 
umeri largi și păr scurt: era elita mafiotă din Sofia. O 
recepţie animată de o orchestră rock avea loc în saloanele 
hotelului, iar vacarmul ajungea chiar până la bar. O 
mulțime zgomotoasă se îmbulzea în saloane, înghesuindu- 
se în jurul mai multor bufete. Încălzindu-și mâinile în jurul 
ceștii cu ceai, Sergheeva Vasov rămase tăcută un lung 
moment, înainte de a ridica spre Malko ochii ei albaștri ca 
de porțelan. 

— Cred că l-am regăsit pe cel pe care-l căutaţi, anunţă 
ea. 

Pulsul lui Malko făcu un salt. 

— Sunteţi sigură? 

— Nu încă, dar am multe indicii. 

Ea scoase din servietă un dosar, de unde extrase o 
fotografie. Era cea a unui bărbat masiv, stil luptător de 
bâlci, cu trăsăturile ca tăiate cu dalta, cu părul negru și 
scurt. Malko întoarse fotografia. Pe verso, era scris cu 
creionul, în chirilică: colonel Vladimir Georgiev, 1984. 

— Dar nu îl cheamă Katsamanski? 

Sergheeva zâmbi. 

— Își dădea numele de Katsamanski! Era într-adevăr 
angajat la Kintex, însărcinat cu încărcăturile de arme ce 
aveau destinația  Orientul-Mijlociu, în acest scop, 
petrecându-și mult timp la Vitoșa. Am aflat că toţi ofițerii 
din DS care aveau contracte cu străini, trebuiau să 
folosească pseudonime. Cel care posedă această listă mi-a 
confirmat-o. 

Malko privea gânditor fotografia, veche de vreo 15 ani. 
O întrebare îi ardea buzele: 

— Ce a devenit el? i 

— Trăiește foarte bine! afirmă tânăra bulgăroaică. În 
1990 a părăsit de bună voie serviciul și a început o afacere 
de import-export, în asociere cu fiul lui Todor Jivkov, 
vechiul dictator. În acea epocă, familia Jivkov deţinea toate 


frânele conducerii. Georgiev a făcut rapid avere și a 
continuat să câștige milioane de dolari. După ultimele 
date, el locuiește într-o casă superbă, amplasată la poalele 
muntelui Vitoșa, la sud de oraș și își continuă afacerile cu 
Rusia, pe picior mare, în domeniul petrolului. Soţiei sale i- 
a cumpărat un magazin de lux, pe bulevardul Vitoşa. 
Magazinul se află mereu în pierdere, dar pe el nu-l 
interesează acest lucru. Cu această femeie trăiește de 
peste 20 de ani.. 

Deci ea ar fi putut să-l cunoască pe Omer Ugurlu. 

— Credeţi că el este? întrebă, curioasă, Sergheeva. 

— Este foarte posibil, confirmă Malko. Ştiţi cum l-am 
putea contacta? 

O lumină veselă trecu prin ochii albaștri ai femeii. 

— Aici! Imediat! 

— Cum? 

— Recepţia din această seară este organizată de 
comercianții din bulevardul Vitoşa. Vladimir Georgiev și 
soţia sa se vor afla cu siguranţă aici. 

* 


* * 


Malko avea senzaţia că îngurgitează caviar cu polonicul. 
Ar fi sărutat-o pe Sergheeva. Foarte mândră, bulgăroaica 
se înroșise. 

— Hai să mergem la recepţie, propuse el. 

El nu mai putea aștepta niciun minut în plus, dar femeia 
se întunecă la faţă. 

— Dar noi nu suntem invitaţi... 

— O să ne descurcăm cumva, afirmă Malko. Lăsaţi-vă 
mantoul aici. 

Ea îl ascultă și se ridică. Cu puloverul ei roz, mulat peste 
sânii ascuţiţi, cu fusta scurtă, colanţii negri și încălțată cu 
cizme, părea extrem de sexi. Amândoi se amestecară prin 
mulțimea de invitaţi, îngrămădiţi pe lângă mesele pline cu 
fripturi din purcel de lapte. Malko îi șopti: 

— Întrebaţi pe cineva dacă sunt și ei aici. 


Sergheeva se apropie timid de o femeie în rochie lungă 
și îi puse întrebarea. Aceasta privi în jurul ei și întinse 
braţul, indicând un mamifer, care, în orice caz, nu exista în 
natură în stare sălbatică. Era o roșcată fabuloasă, ca o 
reclamă vie pentru chirurgia estetică. Ea avea niște buze 
mari şi roșii, care-ţi săreau în ochi. Bustul era 
impresionant, umflat cu helium sau silicon, și contrasta cu 
subţirimea taliei, doar picioarele lungi părând originale. Ea 
stătea dreaptă, într-o rochie de mătase neagră, cu o 
tăietură foarte înaltă, care scotea la iveală colanțţii 
încrustaţi cu strasuri. Celelalte femei păreau să se 
îndepărteze de ea, în timp ce bărbaţii, uitând de friptură, o 
devorau din ochi. 

Sergheeva Vasov îl anunţă pe Malko: 

— Aceea este Valentina Georgiev. 

Aceasta tocmai se deplasa pentru a-și umple paharul, 
când Malko întrebă: 

— Dar unde este soţul ei? 

— Nu știu, mărturisi Sergheeva. 

— Bine, vom trece la atac. 

El luă de pe tava unui chelner o cupă cu șampanie și se 
plasă în spatele Valentinei Georgieva, care se așezase la 
coadă, la bufet. În apropierea ei, riscai să te sufoci. Malko 
aşteptă ca ea să se întoarcă, pentru a-i agăța privirea și a-i 
adresa zâmbetul lui fermecător. 

— Am impresia că vă cunosc, spuse el în engleză. 

Lungile gene false fâlfâiră ca niște fluturi speriaţi. 

— E posibil, spuse Valentina Georgiev, cu o voce de 
fetiță. Probabil m-aţi văzut la magazin. 

— Vladimir nu e aici în această seară? 

Un nou fâlfâit de gene, ceva mai nervos. 

— Nu, e plecat. Il cunoașteţi și pe el? 

— Da, din anii '60. Veneam des la Sofia, cu un alt turc, 
Omer Ugurlu, care făcea afaceri cu soțul dumneavoastră. 

— Bine, spuse ea indiferentă. 

Femeia își puse într-o farfurie bucăţi de friptură. Malko 


se așeză în faţa ei și-i zâmbi. 

— E imprudent să lași singură o femeie atât de 
frumoasă, remarcă el. 

Genele lungi se zbătură nebunește. 

— Mulţumesc, suspină Valentina. 

La rândul ei, îl inspectă pe Malko, iar examenul părea 
favorabil. Dintr-odată, ea propuse: 

— Eu sunt la magazinul meu în fiecare după amiază. 
Acesta se află pe bulevardul Vitoșa la nr 84. Dacă doriţi să- 
i faceţi plăcere unei femei... 

Ea se îndepărtă într-un nor de parfum iar Malko se 
întoarse la Sergheeva Vasov. 

— Aţi aflat ceva? întrebă ea. 

— Da, am aflat că soţul ei a plecat și că eu trebuie să 
trec pe la magazinul ei. 

Sergheeva Vasov rânji. 

— Veţi fi singurul client.. Pentru condiţiile de aici, e 
foarte scump, dar, din fericire, soţul ei câștigă mulţi bani. 
Credeţi că e persoana pe care o căutaţi? 

— Nu sunt 100% sigur, recunoscu Malko. Până acum, 
totul corespunde. 

— Eu trebuie să mă întorc acasă, spuse timid fata. Mâine 
dimineaţă lucrez la prima oră. 

— Vă conduc. 

La Sheraton nu mai avea nimic de făcut. După ce o 
conduse pe Sergheeva, se întoarse la Vitoșa, întrebându-se 
dacă cei care făcuseră totul pentru a-l împiedica să-l 
regăsească pe cel care purta numele de Dragan 
Katsamanski în 1990, știau deja că el se află pe drumul cel 


bun. 
* 


* * 


În pofida frigului glacial, o mulțime compactă se 
înghesuia pe trotuarele bulevardului Vitoşa. Câteva 
ghirlande aminteau că se apropia Crăciunul, tramvaiele își 
făceau cu greu drum printre mașini, iar pe trotuare găseai 


orice, la prețuri rezonabile. Malko ajunse în fața numărului 
89. Magazinul se afla la colţul străzii Porșevici. Patru 
vitrine strălucitor iluminate ofereau cele mai frumoase 
modele de confecţii italienești. Era ora 14,30, iar 
magazinul era dezolant de pustiu. Când Malko împinse 
ușa, o tânără vânzătoare blondă ţâșni din spatele unei 
draperii, aproape tot atât de sexy ca și patroana. 

— O caut pe Valentina Georgiev, spuse el în engleză. 

— No como today, îngână vânzătoarea. You have a 
message“! ? 

— Da, spuse Malko, revenind la limba rusă. Mă găsește 
la Vitoșa. 

El își lăsă cartea de vizită, numărul camerei și ieși, sub 
privirea dezolată a vânzătoarei, decepţionată că plecă cu 
mâinile goale. Malko trebuia deci să mai aștepte. 

Pentru a-și omori timpul, el merse pe jos până la 
Ambasada Americană, ca s-o pună la curent cu cercetările 
sale pe Ann Powers. Americanca era absentă, dar Mara 
Glavinova era acolo. Îi povesti ultimele date asupra 
anchetei, iar ea afirmă cu un zâmbet complice: 

— Cu siguranţă, Valentina Georgiev vă va căuta. Toate 
aceste neveste de mafioţi se plictisesc, chiar dacă au bani. 
Iarna nu e nimic distractiv la Sofia, deci le place să aibă 
aventuri, de preferinţă cu străinii. 

În așteptare, avea deci să petreacă seara de unul singur. 
Sergheeva lucra la radio până la miezul nopţii, iar 
momentan, el nu avea niciun chef s-o vadă pe Simenova 
Kolev. 

— Sunteţi liberă pentru a cina împreună? întrebă el. 

— Desigur! 

— Unde doriţi să mergem? 

Ea ezită. 

— Există un loc, unde a cinat și președintele Clinton 
când a vizitat Sofia: Beyond the Alley, pe Budapesta Uliţa. 
Se pare că e foarte scump, dar foarte bun. 


4 Fa nu vine astăzi. Aveţi vreun mesaj ? (n.a.) 


— Sa sperăm că e doar foarte bun. 
* 


* * 


Beyond the Alley, cu pereţii săi din lemn, semăna cu o 
vilă elveţiană, ascunsă în spatele unui brad ca de Crăciun, 
enorm, plantat în mijlocul unei peluze îngheţate. Singura 
originalitate o constituiau pereţii împânziţi de etajere care 
etalau mii de nuci poleite. 

Salata bulgărească era puțin mai sofisticată decât în altă 
parte, iar mielul se putea mânca. În orice caz, Malko era 
încântat ca un copil. 

— Cei din vremea lui Jivkov mai au putere? întrebă 
Malko, în timp ce mânca desertul. 

Mara înălţă capul. 

— Da. Sunt amestecați într-o mulțime de șantaje, 
asociați cu mafioţii ucraineni sau ruși. Există și acum 
crime neelucidate, ba chiar și bombe. Poliţia e 
neputincioasă. 

— Aţi putea încerca să aflaţi ceva despre Vladimir 
Georgiev? Despre afacerile, contactele sau transferurile 
sale financiare.. 

— Voi încerca, promise Mara. Cunosc pe cineva la 
poliţie. 

Când ieșiră, ningea cu fulgi mari. Cartierul părea 
sinistru, cu străzile lui desfundate și clădirile ce păreau 
destinate demolării. Malko realiză brusc că nu era înarmat. 
Ajungând sub luminile din centru, se simţi ceva mai liniștit. 
Mara îi adresă un zâmbet strălucitor, în clipa în care el o 
depuse în faţa casei. 

— A fost o seară minunată, spuse ea. Eu nu merg 


niciodată la restaurant. 
k 


* * 
Soneria telefonului din hotel îl trezi pe Malko. O voce 


necunoscută de bărbat întrebă în engleză, cu un accent 
puternic: 


— Mister Malko Linge? 

— Da, eu sunt. 

— La telefon Vladimir Georgiev. Aţi întâlnit-o pe soţia 
mea, alaltăieri seara, la Sheraton și aţi întrebat-o despre 
mine. Ne cunoaștem? 

Vocea era de bas, sigură, cu o mică notă de vulgaritate. 
Pulsul lui Malko se acceleră: în sfârșit, cel pe care-l căuta 
încă din Istanbul, era la capătul firului. 

— Așa se pare, răspunse el cu prudenţă. Oricum avem 
un amic comun, Omer Ugurlu. Pe el îl cunoașteţi foarte 
bine, încă din anii 80. 

— Într-adevăr, acceptă bulgarul, după o scurtă ezitare. 
Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Aș dori să vă întâlnesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru niște afaceri. 

După o nouă ezitare, bulgarul propuse: 

— Dobre. Cunoașteţi hotelul Ambasador? 

— Nu. 

— Se află pe șoseaua Simenovski, spre sudul orașului, la 
poalele muntelui, nu departe de locuinţa mea. Ne putem 
întâlni acolo, la ora 19, la bar? 

— De acord. 

Malko se repezi sub duș, bucuros și nerăbdător. Ce va 
putea el să-i propună interlocutorului său? Bani: avea. 
Protecţie: nu avea nevoie... Va trebui să improvizeze ceva. 

Datorită decalajului de fus orar, îi era imposibil să ia 
contact cu cineva din Statele Unite, deci trebuia să aștepte 
întreaga dimineaţă. La Ambasadă, ceru să-l întâlnească pe 
șeful staţiei care-l primi imediat. Malko dorea să afle care 
sunt noile instrucţiuni de la Langley, în legătură cu modul 
în care trebuia să acţioneze. În camera cu coduri, el luă 
legătura cu Thomas Ray, rezumându-i situaţia: avea 
întâlnire cu omul care, cu douăzeci de ani în urmă, 
ordonase asasinarea Papei loan-Paul al II-lea. Cu toate că 
părea satisfăcut, adjunctul lui George Tenet părea că 


rămăsese perplex. 

— Trebuie să-l scoateţi din ţară, sugeră el. 

— Cum? Doar dacă-l răpesc.. 

— Oferiţi-i bani. 

— Cât? 

— Nu știu. 

— Cred că ar trebui să-i explic că riscă să aibă probleme 
cu rușii, dacă aceștia află că am ajuns până la el, sugeră 
Malko. 

— Mi se pare o idee excelentă, aprobă americanul. 
Sunaţi-mă după întâlnire. Sunt curios să aflu care a fost 


reacţia lui. 
* 


* * 


Hotelul Ambasador se afla în plin câmp, chiar înainte de 
periferie, în fața muntelui Vitoşa, la circa 10 km de centru 
Era o construcție modernă, dar izolată. Malko își gară 
mașina în parcare și pătrunse în clădire. Totul era nou, 
curat, dar pustiu. Un funcționar de la recepţie îi indică 
barul, care era însă la fel de pustiu. O fată în uniformă 
verde îl conduse... 

Dat fiind că ajunsese primul, își comandă o votcă. Din 
hotel nu răzbătea niciun zgomot, de parcă ar fi fost 
nelocuit. _ 

Când se uită la ceas, văzu că era ora 19,10. In bar 
pătrunseră doi bărbaţi. Erau solizi, cu veste din piele 
neagră, rași în cap și aveau priviri sumbre. Unul dintre ei 
ținea o servietă ce părea a fi foarte grea, iar altul, o valiză 
metalică. Aceștia se instalară în apropierea lui și încercau 
să vorbească cu voce joasă, prea încet pentru ca Malko să 
înţeleagă despre ce discutau. El înţelese doar că ei 
vorbeau în rusește. 

După cinci minute, un angajat al hotelului se aplecă spre 
urechea lui Malko: 

— Gospodin Linge? 

— Da. 


— Vă caută cineva la telefon. 

Malko îl urmă până al recepţia hotelului, unde observă 
un telefon cu receptorul pus alături. 

— Mister Malko Linge? 

Imediat el recunoscu vocea de bas a lui Vladimir 
Georgiev. 

— Da. 

— Sunt în întârziere, dar voi ajunge peste 10 minute. E 
bine? 

— E în ordine, răspunse ușurat Malko, dar dacă doriti, 
pot veni eu la dumneavoastră... 

— Nu, nu! 

— Totul va fi în ordine. 

Malko închise și se întoarse la bar, încrucișându-se pe 
hol cu cei doi ruși, care tocmai plecau. După ce își reluă 
locul, el comandă un alt pahar cu votcă. Instantaneu, 
realiză că rușii cu care se întâlnise pe hol nu mai aveau 
cele două valize. Când i se aduse votca, el o întrebă pe 
chelneriță, în rusește: 

— Cei doi domni care au fost aici, v-au spus ceva 
deosebit? 

Surprinsă, ea negă. 

— Nu! De ce? 

Malko nu-i răspunse, urcându-i-se brusc pulsul la 150. El 
privi întreaga încăpere, fără a observa nimic suspect, până 
în clipa în are își cobori privirile, văzând ceva suspect sub 
bancheta pe care era așezat: valiza metalică! Într-o 
fracțiune de secundă, înţelese totul. Se ridică dintr-o 
săritură, atât de rapid încât varsă paharul cu votcă. 
Grăbindu-se să ajungă în hol, el mai avut timp să-i strige 
chelneriţei: 

— Bistro! Davai!” 

Stupefiată, ea rămase înţepenită. Malko ieși rapid din 
bar, cu respiraţia blocată, știind că moartea se afla în 
spatele lui. 


“ Repede! Fugiţi! (n.a.) 


Capitolul XVII 


Malko de-abia ieșise din bar, îndepărtându-se cât mai 
repede de acesta, când o explozie înspăimântătoare 
zdruncină întreg hotelul Ambasador. Câteva fracțiuni de 
secundă mai târziu, suflul acesteia îl ajunse și, ca o mână 
invizibilă, îl proiectă spre recepţie, în mijlocul unei mase 
de cioburi înconjurate de un nor cenușiu. El se lovi violent 
de colțul unui birou, apoi leșină. 

Când deschise ochii, era lungit pe jos în același loc, cu 
vesta înfășurată în jurul capului, văzând doar un bărbat 
îmbrăcat în alb, care stătea aplecat deasupra lui. Din 
urechea stângă îi curgea sânge, ca și din multe alte răni. 
Când încercă să se ridice, simţi o ameţeală cumplită. El 
vedea buzele oamenilor din jurul său mișcându-se, dar nu 
înţelegea nimic. Tot corpul îl durea. Ajutat, își puse vesta 
plină de praf, se sprijini de un birou pentru a nu se 
prăbuși, cuprins brusc de o imensă oboseală. De-abia după 
câteva minute, realiză că tot holul era plin cu oameni: 
polițiști, infirmieri și angajaţi ai hotelului. 

Privind în jurul lui, i se păru că hotelul fusese zdruncinat 
de un cutremur. Din bar, nu mai rămăsese decât un spațiu 
devastat, de nerecunoscut. Pianul se strivise de perete, iar 
locul pe care stătuse, se transformase într-o gaură. Nu mai 
existau nici mese și nici scaune. Printre ferestrele sparte 
pătrundea un aer glacial. 

— A fost o bombă! spuse unul dintre polițiști, care se 
afla lângă el, pusă probabil de unul dintre mafioţii 
ucraineni. 

Malko se îndreptă spre recepţie, încercând să-și șteargă 
sângele de pe faţă. El se adresă unui funcţionar buimac. 

— Mă poate însoţi cineva? întrebă el. Locuiesc la Vitoșa 
și nu mă simt capabil să conduc mașina. 

După o scurtă conversaţie, un pompier se apropie de el, 
îl examină, apăsând pe toate rănile și vânătăile, punându-i 


o grămadă de întrebări, din care Malko nu înţelese decât 
un sfert, mulțumindu-se să răspundă mecanic: „Dobre! 
Dobre!“ În final, acesta îl conduse la un minibuz. După un 
timp care lui i se păru cât un secol, minibuzul opri în faţă 
la Vitoșa, iar el se târi până la recepţie, cerându-și cheia. 
Avu totuși curajul să sune la Ambasadă, lăsând un mesaj 
pentru Alister Scott, în care anunţa că tocmai scăpase 
dintr-un atentat comis la hotel Ambasador, lăsând să se 
înţeleagă că se afla la limita forţelor lui. 

După ce ajunse în pat, adormi îmbrăcat, ultima lui 


senzaţie fiind cea a sângelui cald care-i curgea din ureche. 
* 


* * 


Un soare palid strălucea pe cerul albastru. Malko își 
privi ceasul: era ora 8,10. Realiză că dormise 14 ore! In 
continuare, îl dureau toţi mușchii. Se dezbrăcă și se târi 
până la baie, rămânând îngrozit când se văzu în oglindă: 
ochii lui păreau că se înfundaseră în orbite. La gât, simţi 
că îl jenează ceva și după ce se pipăi, își dădu seama că 
era un mic ciob de sticlă încastrat în piele. Se băgă sub 
dușul anemic, unde rămase aproape o jumătate de oră. 
Apa caldă îi mai destinse puţin mușchii dureroși. Se 
bărbieri, se îmbrăcă și sună la Ambasadă. De data asta, i 
se făcu imediat legătura cu Alister Scott, șeful staţiei. 

— My Good! Sunteţi sănătos întrebă americanul. Noroc 
că am primit mesajul dumneavoastră! Știam că veţi avea o 
întâlnire la Ambasador. Aţi fost căutat în toate spitalele, 
chiar înainte ca eu să fiu prevenit. A fost un atentat oribil.. 

— Pe mine au dorit să mă omoare, spuse, simplu Malko. 
Trimiteţi-mi o mașină. 

Când cobori, după 20 de minute, el fu întâmpinat de 
Mara Glavinova, vizibil impresionată. 

— Dumnezeule, spuse ea, văzând tăieturile de pe faţa 
lui. Nu doriţi să mergem la spital? 

— Nu, o asigură el. Nu am nimic grav. 


% E bine! E bine! (n.a.) 


— Când am auzit ieri seară la radio, vorbindu-se despre 
explozie, am simţit o teamă îngrozitoare. Am sunat la 
Ambasador și mi s-a răspuns că nu e decât un mort - un 
angajat al hotelului - și doi răniţi. 

— Eu trebuia să fiu cel de-al doilea mort, remarcă 
Malko. 

În timp ce mașina se târa prin aglomeratie, el îi povesti 
totul. 

— Ziarele spun că au fost mafioţi ucraineni, afirmă Mara 
Glavinova. Nu au fost prinși și nici nu aveau cameră 
rezervată în hotel, dar se cunoaște numărul mașinii lor. 

— Bomba mi-a fost destinată mie. M-au atras la 
Ambasador deoarece acolo securitatea e inexistentă, iar 
hotelul e izolat. A fost o capcană bine montată. 

— Ce făceaţi acolo? 

— Un bărbat, care s-a dat drept Vladimir Georgiev, mi-a 
telefonat dimineaţă și mi-a dat întâlnire acolo. Apoi, același 
tip m-a chemat la telefonul barului, spunându-mi că va 
întârzia. De-abia acum înţeleg pentru ce: m-a îndepărtat 
din bar pentru ca cei doi autori ai atentatului să poată 
ascunde bomba sub bancheta pe care stăteam. Dacă nu mă 
întâlneam cu ei, observând că sunt fără valize, nu m-aș fi 
îndoit de nimic și acum eram un om mort, cum e 
nenorocita de chelneriţă. 

— Oribil! făcu Mara Glavinova. Oricum, nu a fost 
Vladimir Georgiev cel care v-a telefonat... 

— De unde sunteţi atât de sigură? 

— Acesta se găsește în închisoarea centrală din Sofia, 
inculpat pentru escrocherii. El a deturnat banii depuși de 
contribuabili într-o bancă pe care o controla, pentru a 
finanța magazinul soţiei sale! Riscă mulţi ani de 
închisoare. Noul guvern este foarte sever pentru acest gen 
de delict. 

Ajunși pe strada Suborna, Malko intră direct în biroul lui 
Alister Scott, unde era deja așteptat de către medicul 
Ambasadei. Acesta îi luă tensiunea, îi examină toate rănile, 


inclusiv urechea dreaptă. 

— Aveţi timpanul drept fisurat, conchise medicul. Totul 
se va rezolva de la sine. In trei luni, vă veţi recăpăta 
auzul... În urma celor citite în ziare, aţi avut mult noroc. 
Hotelul a fost devastat. 

Imediat ce rămase singur cu șeful staţiei, Malko merse 
direct la ţintă: 

— Au vrut să mă asasineze, spuse el, deoarece știu că 
mă aflu pe urmele lui Vladimir Georgiev, omul care deţine 
secretul atentatului împotriva Papei. 

— Nu sunt bulgari, spuse imediat americanul, deoarece 
aceștia doresc cu ardoare să se integreze în Europa. 

— Deci, sunt rușii. Ce știți despre SVR local? 

— Rusia lui Putin își bate joc de Bulgaria, exact ca de 
prima sa votcă, iar oamenii care vă urmăresc fac parte din 
latura periculoasă și dură a Moscovei. Ei au descoperit că 
veţi merge până la capăt și au decis să vă elimine. Bulgarii 
n-ar fi procedat niciodată într-un asemenea mod. Eu mă 
întreb doar cum au aflat despre acest lucru. 

— Eu știu, spuse Malko. 

Se gândea la Simenova Kolev. Fără să vrea, el nimerise 
exact pe un cuib de vipere. Nostalgicii comunismului 
deveniseră o reţea în așteptare, iar fără ajutorul 
Sergheevei Vasov, el nu ar fi putut sparge niciodată zidul 
tăcerii. Americanul îi întrerupse gândurile. 

— Ceea ce s-a întâmplat este extrem de grav. Ca șef de 
stație la Sofia, mă simt moralmente responsabil de 
persoana dumneavoastră, chiar dacă nu depindeţi de mine. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Mă simt obligat să vă cer să nu vă mai asumaţi niciun 
risc și să acceptaţi o protecţie, adică cea pe care o vom 
primi în funcţie de instrucţiunile de la Langley. 

Malko avea chef să-i spună că nu era decât un „om cu 
contract” al C.I.A., unul de lux. Dar că nu va intra 
niciodată în sacrosantul sistem al acestei asociaţii. 

— Aș dori să vorbesc cu Thomas Ray, spuse el. 


x 
x x 


Adjunctul lui George Tenet, directorul general al C.I.A., 
îi sorbea cuvintele lui Malko. Din cauza sechelelor 
atentatului, Malko era obligat să lipească receptorul de 
urechea sa stângă. 

— Ancheta dumneavoastră este un model, conchise 
americanul. 

— Să nu exagerăm, îl avertiză Malko. În mod cert, 
doresc să-l regăsesc pe cel care a comandat atentatul 
împotriva Papei, dar, din păcate şi acesta este un 
intermediar. Pentru a mai avansa, el trebuie să accepte să 
vorbească. 

— Evident! spuse Thomas Ray, dar atentatul a cărui 
victimă aţi fost, este una din cele mai bune confirmări. 
Deoarece „noii” bulgari par a nu avea implicaţii în această 
problemă, nu rămân decât rușii. Așadar, operaţiunea 
„Pagoda”, menţionată de „sursa” noastră, încă din 1990, a 
existat și nu putea fi decisă decât la nivel înalt, adică de 
Leonid Brejnev. 

— E adevărat, recunoscu Thomas Ray, dar o asemenea 
informaţie importantă ne conferă un argument cu greutate 
în faţa rușilor de astăzi, care în majoritate făceau parte din 
structurile comuniste ale epocii și care acum sunt conduse 
de Vladimir Putin. În concluzie, trebuie neapărat să vă 
continuaţi ancheta și să obţineţi o mărturisire de la 
Vladimir Georgiev. 

Un înger trecu și fugi înspăimântat: e mult mai ușor de 
spus, decât de făcut... 

Thomas Ray adăugă: 

— Bineînţeles, protecţia dumneavoastră trebuie să se 
afle pe primul loc. 

Malko își trecu degetele peste crustele de pe obrazul lui. 
Se putea spune că îl zgâriase o pisică... Prudent, Ray 
adăugă: 

— Cred că experienţa dumneavoastră este, de altfel, și 


cea mai bună protecţie. Ar fi extrem de regretabil să 
abandonaţi ancheta chiar acum. 

— Nu asta este intenţia mea, afirmă Malko. 

Nu mintea. De mult timp învățase că e vecin cu moartea, 
iar acest lucru făcea parte din viaţa sa. Era un mod de a o 
privi în faţă, de a învinge teama viscerală a oricărei fiinţe 
umane în fața nimicirii. 

— Îi voi da imediat instrucţiuni lui Alister Scott pentru a 
vă asigura protecţie, afirmă adjunctul lui George Tenet. Vă 
rog să fiţi totuși foarte prudent. 

— Doresc să mai profit mult timp de castelul meu, 
replică Malko. 


æ 
x x 


După telefonul său la Langley, Malko plecă spre 
Sheraton, unde bău un expreso. La Ambasadă nu i se 
dăduse decât un suc. Imediat ce reveni, şeful stației, 
Alister Scott, îl primi în biroul său, surâzând. 

— Tocmai am primit un mesaj de la Mr. Thomas Ray și 
am luat măsurile necesare: luaţi-l. 

El îi întinse o cutie ce părea extrem de grea. Malko o 
deschise și văzu un pistolet scurt Beretta 9 mm, ultimul 
model. Acesta era însoţit de două încărcătoare, ca și de o 
cutie cu cartușe. Alister Scott îl contempla ca și cum ar fi 
fost un obiect obscen. El nu efectuase prea des misiuni 
clandestine. 

— Este tot ceea ce am găsit mai bun, afirmă el, fiind 
arma personală pe care am împrumutat-o de la șeful 
detașamentului de marină. 

— Voi avea mare grijă, jură Malko. 

— Doriţi și o vestă anti-glonț? 

Malko îl privi pe american: acesta părea extrem de 
serios. 

— Nu mulțumesc, răspunse el. Eventual, o mașină 
blindată. 

Lui Alister Scott îi trebuiră vreo zece secunde ca să 


realizeze că fusese o glumă. Malko luă pistoletul. 

— Dintr-un punct de vedere, avem noroc că Vladimir 
Georgiev se află în închisoare, remarcă Malko. Altfel, 
probabil era deja mort. Dar eu îi cunosc pe ruși și știu că ei 
vor reîncepe atacul, fie asupra mea, fie asupra lui. Ca 
atare, acesta trebuie prevenit: el ignoră faptul că foștii săi 
prieteni vor să-l lichideze. Permiteţi ca Mara Glavinova să 
colaboreze cu mine? 

— Bineînţeles! 

Malko cobori în biroul tinerei femei. 

— Doresc numele avocatului lui Vladimir Georgiev, o 
rugă el. 

— Pot s-o rezolv, spuse tânăra bulgăroaică. Nimic 
altceva? 

— Ba da. Îmi puteţi găsi adresa lui Georgiev? 

— Şi acest lucru se poate rezolva! spuse ea, surâzând. 
Așteptaţi-mă. 

Ea ieși din birou și reveni peste zece minute. 

— Familia Georgiev locuiește în Dragalevsti, la poalele 
muntelui, pe Zahorii Zograt 155, într-unul din cartierele 
elegante ale Sofiei. Imediat ce mă voi întâlni cu avocatul, 


vă voi anunţa. 
* 


* * 


În pofida sistemului de încălzire din Opel, Malko 
tremura la volan. Trecuseră două ore și jumătate de când 
urmărea vila familiei Georgiev. Locul trebuia să pară idilic, 
cu aceste superbe vile de la poalele muntelui, dar iarna, 
era sinistru! Casa pe care o supraveghea era de altfel un 
castel, aflat în mijlocul unei grădini protejate de un înalt 
gard de fier forjat. Malko observă un Mercedes 
decapotabil, de culoarea prunei, alături de un BMW negru, 
ce se afla în garaj. Valentina Georgiev era acasă. 

Malko se întreba dacă ea fusese în vizită la soțul său și-i 
menţionase ceva despre întâlnirea cu el. Urgenţa cea mai 
mare era să o prevină că Vladimir Georgiev se află în 


pericol. 

La ora 9,30 auzi un zgomot de motor. După câteva 
minute, poarta se deschise și Mercedesul trecu pe lângă 
el. Malko recunoscu părul roșu al Valentinei care se 
îndrepta spre periferie. După 500 de metri, ea parcă în 
faţa clădirii sinistre care adăpostea Serviciile bulgare! 
Malko nici nu avu timp să-și pună vreo întrebare. Valentina 
Georgiev cobori din Mercedes, sugrumată într-o vestă din 
piele neagră, cu o fustă mini și pantofi violeţi, asortaţi cu 
rujul de pe buze! Ea traversă strada și intră într-un coafor. 

Urma o altă așteptare. Zăpada începuse să cadă 
abundent... După o oră, Valentina reapăru și se urcă la 
volanul Mercedesului 380, luând-o spre centru. Peste 20 
de minute, ea parcă mașina în faţa magazinului său și intră 
înăuntru. Malko, care parcase chiar în faţă, o văzu 
schimbând câteva cuvinte cu vânzătoarea. După câteva 
clipe, aceasta din urmă ieși din magazin. Era ora 12,30 și 
ar fi fost momentul ideal pentru a discuta cu Valentina 
Georgiev. Tocmai când se pregătea să coboare din Opel, o 
văzu pe Valentina încuind ușa magazinului și dispărând în 
spatele perdelelor salonului de probă! 

Malko traversă totuși încercând să pătrundă în magazin. 
Din păcate, era închis! El bătu în geam, fără a obţine însă 
vreun răspuns. Intrigat, el coti spre strada Porșevici, acolo 
unde se aflau celelalte vitrine și observă un culoar strâmt: 
era intrarea prin care se livra marfa. Sau Valentina ieșise 
imediat pe aici, sau se închisese în magazin. Dar de ce? 

Descumpănit, Malko își mută mașina în așa fel încât să 
țină sub observaţie ambele intrări. Era al treilea planton 
din această zi. 

După nici cinci minute, el observă un bărbat tânăr care 


intră pe culoar. 
* 


* * 
Încântată, Valentina deschise vesta de piele a tânărului 
ce intrase prin strada Porșevici și-și puse mâinile sale cu 


unghii lungi și roșii, pe pieptul acestuia. 

— Ești foarte îngheţat, remarcă ea. Și nebărbierit. 

— Nu mă bărbieresc chiar în fiecare zi, răspunse acesta. 

Acest amănunt îi dădea un aer mai viril. La 23 de ani, 
vrei să pari mai în vârstă. Valentina îi băgase mâinile sub 
pulover, frecându-se de tânărul bărbat, al cărui nume nici 
nu-l cunoștea. Ea știa doar că prenumele lui era Yuli. În 
timp ce se freca de el, ea simţi erecţia partenerului său. 
Tăcerea era totală, exceptând respiraţia lor și zgomotul 
circulaţiei de afară. Femeia atinse pieptul lui Yuli și îl pișcă 
de mameloane. Acesta mormăi de plăcere și cuprinse sânii 
mari ai Valentinei atât de violent, încât acest gen îi 
declanșă un orgasm instantaneu. 

— Oprește-te! imploră ea. 

Numai că, sărmanul Yuli nu avea chef să se oprească... 

Valentina reușise să-și facă extrem de bine numărul său 
de prostituată. După ce îi trase violent hainele cu care era 
îmbrăcată, Yuli îi băgă două degete în sex, iar Valentina 
începu să tremure din tot corpul. Acest magazin îi 
permitea să-și primească amanţii, fără a trezi bănuieli 
soțului său. 

Tânărul își întrerupse brutal mângâierea și o împinse în 
genunchi. 

După ce tânărul își exprimă dorința, Valentina îi 
deschise fermoarul. El nu purta nimic pe dedesubt și în 
fața femeii apăru un sex lung, drept precum litera „I”. 
Valentina scoase un sunet de bucurie și îl contemplă 
câteva secunde, extrem de excitată. 

După ce îl mângâie puţin, își înfundă mare parte în gură. 
Mâinile bărbatului crispându-se pe gâtul ei. Nu după mult 
timp, acesta juisă. După câteva minute, bărbatul o întoarse 
cu spatele spre el, și o ridică pe un fotoliu. În picioare, 
acesta își înfundă sexul său lung, sodomizând-o în pofida 
protestelor furioase ale Valentinei. După ce făcură sex în 
toate poziţiile posibile, tânărul se îmbrăcă și femeia îl 
întrebă: 


— Când te mai văd? 
— Nu știu. 
Ea scoase niște bani din poșetă și i-i întinse: 
— Cumpără-ţi o cămașă frumoasă. 
Bărbatul își înfundă banii în buzunar, îi adresă o urmă 
de surâs și se îndreptă spre ușa pe care Valentina o încuie. 
* 


* * 


Malko cobori din Opel chiar în momentul în care 
Valentina își redeschidea magazinul. El îl văzuse plecând 
pe tânărul bărbat și știa acum pentru ce doamna Georgiev 
se încuiase. Când împinse ușa, se declanșă o sonerie. 
Valentina Georgiev apăru din spatele magazinului, încă 
nechemată. Iniţial, ea nu-l recunoscu pe Malko. 

— Vânzătoarea mea va sosi imediat, spuse ea în engleză. 
Eu nu cunosc prea bine preţurile. 

— Nu mă recunoașteţi, doamnă Georgiev? întrebă 
Malko, surâzând. Ne-am întâlnit aseară, la Sheraton. Sunt 
un prieten al soțului dumneavoastră... M-aţi rugat politicos 
să trec, ca să vă întâlnesc. 

Încet, încet, Valentina reveni cu picioarele pe pământ. 

— Ah, e adevărat, se bâlbâi ea. Ce mai faceţi? 

Soneria se declanșă din nou: vânzătoarea revenise. 
Malko se apropie de Valentina. 

— Trebuie să vă vorbesc, spuse el în șoaptă. Am venit 
special la Sofia pentru a mă întâlni cu soțul 
dumneavoastră... 

— El nu este aici, spuse ea. Se află într-o călătorie. 

— Nu, o corectă Malko, nu se află în nicio călătorie. El 
este la închisoarea centrală din Sofia. 

Valentinei i se păru că-i fuge pământul de sub picioare. 

— Cum... 

— N-are importanţă, spuse Malko. Trebuie să vă 
vorbesc. 

Soţia lui Vladimir Georgiev își feri privirile de Malko și 
spuse: 


— Ivana! There is a customer“! 

Fără un cuvânt, ea dispăru în spatele magazinului în 
timp ce Malko bătu în retragere, îndreptându-se spre Opel, 
pentru a patra așteptare din această zi... Nici nu se punea 
problema să-și abandoneze pista. Deoarece Valentina nu 
mâncase nimic, el avea multe șanse ca ea să nu mai 


rămână mult în magazin. 
* 


* * 


Calculul lui Malko se adeveri perfect: după 20 de 
minute, Valentina Georgiev ieșea din magazin și se urca în 
mașină, iar tocmai când se instala, el apăru în faţa ei. 

— Doamnă Georgiev, trebuie să vă vorbesc! 

Ea se întoarse spre el, cu o privire răutăcioasă. Avea 
machiajul refăcut și buzele conturate cu grijă. 

— Încetaţi să mă urmăriţi! spuse ea, altfel, veţi avea 
probleme cu soţul meu. 

Femeia se afla deja la volan când Malko îi spuse cu o 
voce blândă: 

— Dumneavoastră riscaţi dacă el află că-l primiţi pe 
tânărul amant în magazin și că îl plătiţi. 

De această dată, ea primi lovitura, aruncându-i o privire 
îngrozită. 

— Despre ce vorbiţi? se bâlbâi ea. 

— Eram acolo când acel tânăr a intrat pe ușa din spate, 
preciză el, și când a plecat. Aţi încuiat magazinul, tocmai 
pentru a vă desfăta în voie. 

Trăsăturile Valentinei Georgiev se schimbară. 

— Doriţi bani? întrebă ea. 

— Nu, spuse Malko. Dacă vreau ceva, acest ceva sunteți 
chiar dumneavoastră, dar nu asta e problema. Trebuie să 
vă vorbesc. 

Rămas în picioare lângă Mercedesul 380, el începu să 
tremure de frig. 

— Să mergem la Sheraton, să bem ceva, propuse el. 


1 [vana!, Avem un client! (n.a.) 


Ea refuză, mișcându-și buclele roșii. 

— Nu, acolo nu trebuie să fim văzuţi împreună. V-am 
spus că soţul meu este foarte gelos. Urcaţi în mașină. 

Malko se instală alături de ea și Valentina Georgiev 
demară imediat, îndreptându-se spre sud. Fusta mini se 
ridicase până spre șolduri, iar pieptul său opulent, strâns 
de vesta de piele, o făcea extrem de sexy. 

— De ce doriţi să-l întâlniți pe Vladimir? întrebă ea. 

— E vorba de o afacere cu arme, inventă Malko. Știu că 
Bulgaria vinde în acest moment loturi de armament, în 
urma Pactului de la Varșovia. Am un cumpărător, dar nu 
cunosc la Sofia pe nimeni, în afară de soțul 
dumneavoastră. 

Valentina Georgiev părea încrezătoare. 

— Cred că v-aţi lăsat cartea de vizită la magazin... 

— Da. 

— Bine, voi transmite mesajul soţului meu. Telefonaţi-mi 
peste câteva zile. 

— N-am mult timp, sublime Malko. Când trebuie să se 
elibereze soțul dumneavoastră? 

— Nu știu, răspunse ea. Completul de judecată cere o 
cauţiune în bani, pe care eu nu îi posed. 

De această dată, Malko fu cel ce rămase surprins. 

— Credeam că soțul dumneavoastră are mulţi bani. 

— Are, dar nu în numerar, spuse ea. 

— Care este suma cerută drept cauţiune? 

— 40.000 de leva.% 

— Vă pot împrumuta eu acești bani. 

Femeii îi trebuiră câteva secunde ca să realizeze 
propunerea lui, după care întrebă cu neîncredere: 

— Pentru ce? 

— Este o investiţie, inventă Malko. Eu sper să câștig 
infinit mai mult cu ajutorul lui. 

Valentina Georgiev opri la marginea trotuarului. Ei se 
aflau la sud de Vitoșa, într-un loc pustiu. Ea își scoase o 


45 Circa 80.000 de franci (n.a.) 


ţigară, iar Malko i-o aprinse, lăsând-o să tragă primul fum 
înainte de a o întreba. 

— De ce se află el în pușcărie? 

— A făcut multe prostii, doar pentru a mă ajuta, 
răspunse Valentina, între două fumuri. A avut o companie 
financiară de investiţii, în parteneriat cu un fost general. A 
deturnat bani pentru susținerea magazinului meu, care 
consumă mult. Generalul și-a dat seama și l-a denunţat. 
Deoarece generalul are încă antene în actuala putere, 
Vladimir a fost închis. 

— Are un avocat? 

— Bineînţeles: Anton Boyadjev, fost procuror. 

— Trebuie să-l întâlnesc cât mai curând posibil. Spuneti- 
i să mă caute. 

Malko scoase o carte de vizită, pe care adaugă numărul 
camerei sale de la Vitoșa și i-o dădu. 

— De acord, spuse ea. 

Valentina o puse în poșetă și demară. După zece minute, 
ea îl aduse pe Malko lângă mașina lui. Inainte de a-l 
părăsi, ea se întoarse spre el. 

— Dacă-l ajutaţi pe Vladimir, nu știu cum voi putea să vă 
mulțumesc.. 

— Încă nu am ajuns acolo, spuse Malko. Telefonaţi-i 
rapid lui Anton Boyadjev. 

Ea porni imediat, iar el se îndreptă spre Ambasadă, cu 
certitudinea că Valentina Georgiev nu avusese nimic de-a 
face cu atentatul și deci că acesta fusese comandat din cu 


totul altă parte... 
* 


* * 


— Domnul Linge? Sunt Valentina Georgiev 

— Aveţi noutăţi? întrebă Malko. 

— Da, am vorbit cu Anton Boyadjev, care vă așteaptă 
azi, pentru a lua dejunul împreună cu Clubul Scriitorilor, 
pe strada Alabin. Îl veţi găsi la bar. După întâlnire, vă rog 
să treceţi pe la magazinul meu. 


— Vă promit, se jură Malko. 

După cinci minute, el rula în direcţia Ambasadei 
Americane, cu Beretta sub centură. Arma nu-l mai părăsise 
din clipa în care Alister Scott i-o dăduse. 

Mara Glavinova stătea aplecată peste calculatorul său, 
când Malko o anunță despre viitoarea sa întâlnire cu 
avocatul lui Vladimir Georgiev. 

— Atenţie, acesta a fost procuror, extrem de legat de 
Ivan Blagoev, procurorul închisorii care decidea execuțiile 
din vechiul regim. Acum, el apără toţi hoţii care au avut 
legătură cu aceste servicii din trecut. Eu am noutăţi: au 
fost prinși responsabilii atentatului de la Ambassador... 

— Unde? 

— În munţi, amândoi erau morţi, iar mașinile lor erau 
ciuruite. Într-adevăr erau ucraineni: racheţi... Am uitat să 
vă spun că mr. Alister Scott dorește să vă vadă, mai spuse 
tânără fată. 

Șeful staţiei îl primi cu un surâs încordat. 

— Din cauza dumneavoastră nu mai pot dormi! Nu s-a 
întâmplat nimic rău? 

— Nimic, afirmă Malko, în afară de faptul că l-am regăsit 
pe cel pe care îl căutam. 

— Este un lucru extraordinar că aţi putut ajunge până la 
Georgiev. Deoarece am fost numit la Sofia, mi s-au spus 
multe asupra acestei istorii, cerându-mi-se s-o anchetez, 
dar toţi omologii mei mi-au jurat că nu știu nimic. 

— Voi avea nevoie de 40.000 de leva în numerar, îl 
anunţă Malko. 

— Nicio problemă, îl asigură șeful staţiei. Voi scoate 
banii imediat și îi voi păstra la dispoziţia dumneavoastră. 

Malko aruncă o privire spre ceasul Crosswind al 
domnului Scott și își dădu seama că peste doar două ore 
avea întâlnire cu avocatul lui Vladimir Georgiev, omul care 
comandase atentatul asupra Papei loan-Paul al II-lea. Dacă 
cei care au dorit să-l ucidă la hotelul Ambassador aflaseră, 
nimic nu-i împiedica s-o ia de la început. Sofia redevenise 


pentru el la fel de periculoasă ca în 1983. 


Capitolul XVIII 


Îmbrâncit de un trecător. Malko sfârși prin a-și pierde 
echilibrul, chiar în faţa unui tramvai galben ce sosea 
anunţându-se cu sirena. El se uită înapoi, cu pulsul la 150, 
dar nu văzu decât un bărbat într-un hanorac albastru, cu 
ginși, ce semăna cu majoritatea trecătorilor și care se 
îndepărta. Devenise paranoic. Strâmta stradă Alabin din 
plin centrul Sofiei, era, în teorie, interzisă mașinilor, pe ea 
necirculând în mod normal decât șirurile de vagoane verzi, 
galbene sau roșii care se succedau în ambele sensuri. 

Malko se opri în faţa unui imobil cenușiu, pe faţada 
căruia era scris în limba engleză: Clubul Scriitorilor și al 
Jurnaliștilor. De-a lungul ferestrelor de la parter, se 
distingeau câteva ghirlande. Acesta era locul unde avea el 
întâlnirea. Intrând, avu impresia că se regăsește în anii 50, 
în atmosfera deprimantă a ţărilor comuniste din Europa de 
Est. Mai întâi, inevitabila „garderobă” obligatorie, în 
spatele căreia stătea un bărbos înveșmântat în trei 
pulovere suprapuse, apoi lemnăria de culoare închisă, 
candelabrele extrem de strălucitoare, pereţii goi, decoraţi 
doar cu tablouri din curentul realist. Foarte puţine mese 
erau ocupate. Din spatele sălii se auzea o melodie tristă ce 
provenea de la o orgă veche. Un băiat, cu vesta de o 
curăţenie dubioasă, stătea sprijinit de bar, contemplând 
sala cu un aer resemnat. Malko se apropie de el și întrebă: 

— Privat konsult? 

— Da. 

Acesta îi arătă un bărbat ce se afla singur la o masă. 

Malko se apropie și văzu că avocatul mânca legume 
amestecate cu iaurt și avea în faţă o sticlă de șampanie 
Defender, golită pe jumătate. El ridică privirile și Malko 
avu un șoc: avocatul lui Vladimir Georgiev era sosia lui 
E.T! Se asemăna în totul: faţa plată și rotundă, nasul mic, 


4 Avocatul? (n.a.) 


ochii mari și globuloși, precum și imensele urechi ce 
ieșeau în evidenţă, ca și pielea sa gălbuie. Nu mai lipsea 
decât ca degetele lui să se termine cu o umflătură roșie. 
Malko se prezentă și celălalt îl invită să se așeze. 

— Am început să mănânc, spuse el: scotch și iaurt. Acest 
amestec îți permite să rămâi tânăr... 

În pofida ambianţei. Anton Boyadjev părea în al nouălea 
cer. El se aplecă spre urechea lui Malko și spuse: 

— Înainte, eram procuror și duceam o viaţă mizerabilă 
trimițând oameni la pușcărie. Astăzi, îi ajut să iasă și 
astfel, am devenit un om bogat! 

Fără îndoială, pentru a-l convinge pe Malko, el scoase 
din buzunar un teanc de leva care nu putea reprezenta mai 
mult decât două sute de dolari, fluturându-i mândru. 
Înainte să înceapă să bea din votca care tocmai i se 
adusese, Malko îi reumplu paharul, reprimându-și 
dezgustul. 

— Aici iau dejunul în fiecare zi, explică acesta. Nu e 
foarte vesel, dar se află alături de biroul meu. 

O muzică plină de tristeţe se auzea din spatele lor. 

Avocatul spuse: 

— În fiecare zi cântă același lucru, dar este un tip 
curajos. Are o pensie de 50 de leva“ așa că aici el găsește 
hrană, în schimbul a ceea ce face. 

— Criminalitatea este mare la Sofia? întrebă Malko. 

— Nu foarte mare, răspunse Boyadjev Există câţiva 
racheţi, dar aceștia nu omoară niciodată pe nimeni. Ei sunt 
niște băieţi care se simt puţin frustrati. 

Un înger trecu și zăbovi, emoţionat de un suflet atât de 
indulgent. Avocatul termină sticla de Defender, mai mâncă 
puţin iaurt și îl fixă pe Malko cu ochii săi mari, plini de 
bunătate, mai asemănători cu ai lui E.T. ca niciodată. 

— Deci, dumneavoastră doriţi să plătiți cauţiunea 
clientului meu, Vladimir Georgiev? 

— Exact. 


11 Circa 100 de franci (n.a.) 


Avocatul dădu din cap, aprobator. 

— Aveţi dreptate! Este un bărbat curajos, doar că a fost 
cam imprudent și prea îndrăgostit... Aţi văzut-o pe soţia 
sa? Este una dintre cele mai frumoase femei din Sofia. El 
nu-i poate refuza nimic. Cu toate că buticul său din Vitoşa 
este o prăpastie, închiderea lui ar însemna o teribilă 
umilință. Ca atare, el a împrumutat bani de la compania sa 
financiară, pe care îi va înapoia... Dacă asociatul său, 
generalul Kalingin, nu s-ar fi supărat, totul se aranja, 
numai că acesta din urmă este un tip psiho-rigid... 

— Înţeleg, afirmă Malko, nu prea emoţionat de cele ce 
auzise. Care este maximul cauţiunii? 

— 50.000 de leva. 

— Soţia sa mi-a vorbit numai de 40.000. 

Anton Boyadjev linse ultimele picături de Scoth de pe 
fundul paharului său. Nu numai că era sosia lui E.T dar, în 
plus, avea și o limbă de șopârlă... 

— Ea s-a înșelat! explică avocatul. Mai sunt de plătit și 
câteva taxe. Bineînţeles, ne trebuie un CEC în bancă sau 
bani gheaţă. Când aţi putea să-i daţi? Dacă am banii mâine 
dimineaţă, clientul meu va putea părăsi închisoarea chiar 
poimâine. Vom merge împreună să-l așteptăm la ieșire. 

În sfârșit, asta era o veste bună. 

— Totul mi se pare perfect, aprobă Malko. Ne vom 
întâlni mâine dimineaţă la ora 10, la Sheraton, iar eu voi 
aduce banii. 

Cuprins brusc de scrupule, avocatul consideră că este 
util să precizeze: 

— Există puţine șanse să vă recăpătaţi acești bani. 
Justiţia din Bulgaria este extrem de lentă. 

— Sunt pregătit, afirmă Malko. Nu acești bani sunt 
importanţi, dacă eu pot înjgheba afacerea mea cu Vladimir 
Georgiev. 

— Sunt sigur că el va fi nebun de bucurie când vă va 
revedea, spuse avocatul. Inchisoarea centrală nu este 
deloc agreabilă, neavând nici încălzire și nici hrană 


corespunzătoare. 

Organistul lipăia o supă, iar Malko simţea că nu mai 
poate rămâne nicio clipă în această atmosferă 
dezgustătoare. Avocatul se ridică, legănându-se ușor, îl 
salută pe chelner și brusc, îl întrebă pe Malko: 

— Vă place pictura? 

Luat repede, Malko nu putu decât să bâlbâie un „da”. 

— Şi eu pictez, i se spovedi acesta. Va trebui să veniţi 
să-mi vedeţi atelierul, iar dacă unul din tablourile mele vă 
place, vă voi stabili un preţ acceptabil... 

* 


* * 


Leonid Sevirșin își opri Trabantul gălbui în parcare, în 
faţa hotelului Moskwa, încuindu-l cu grijă. Cu toate că nu 
era un Ferrari, îl avea de exact 26 de ani și-l reparase de 
zeci de ori. Datorită pensiei sale, el nu-şi mai putea 
cumpăra o mașină nouă. După ce își înfundă pălăria pe 
craniul său chel, alergă până spre intrarea în hotel. Înainte 
de a intra, el se uită în urma lui, cu inima cât un purice, 
spre maiestoasa clădire albă a Ambasadei Rusiei, care se 
afla pe cealaltă parte a bulevardului Dragan Stankov. 
Drapelul tricolor rus fusese înlocuit cu drapelul roșu. Dar 
marea clădire albă semăna cu o navă eșuată. Puţinii 
diplomaţi ruși, aproape la fel de săraci ca și bulgarii, 
locuiau acolo într-o formă de circuit închis, nu din 
prudenţă, ci din economie. 

Holul hotelului Moskwa, cu ceramică în loc de parchet, 
era pustiu. Doi sau trei japonezi căutau să cumpere câte 
ceva din scheleticul magazin de la intrare. Leonid Sevîrșin 
traversă holul cu pas vioi, dar cu inima strânsă datorită 
acestei  decăderi. Odinioară, aici avuseseră loc 
cocktailurile cele mai fastuoase din Sofia. 

El se opri în faţa micului bar din fundul holului. Aici, în 
afara unei prostituate, nu mai exista nimeni altcineva. 
Leonid Sevîrșin se așeză la o masă cât mai îndepărtată și 
comandă un ceai, după ce își scosese pălăria, tremurând 


de frig și de tristeţe. El își spuse cu amărăciune că lumea 
se schimbase de-a binelea: Uniunea Sovietică exportase 
idei revoluţionare, iar Rusia, doar prostituate. 

Când ridică privirile văzu un bărbat fără palton, înalt, cu 
părul scurt și cărunt care intra în bar. Acesta se apropie de 
Sevirșin, iar cei doi își strânseră îndelung mâinile. 

— Dobredin, tovariși!* spuse cu o voce emoţionată 
bătrânul bulgar, încântat că mai putea vorbi rusește. 

— Dobredin Leonid, răspunse noul venit, Ivan Yakutșin, 
rezident al SVR la Sofia. 

Acesta din urmă, îl întâlnea pentru prima oară pe Leonid 
Sevirșin, în afara recepţiilor oficiale. Fostul agent al DS 
fusese invitat de câteva ori la Ambasada Rusă. Yakutșin 
aruncă o privire ostentativă spre ceasul său. 

— Nu am prea mult timp, spuse el. Care sunt noutăţile? 

— Proaste, șopti Leonid Sevirșin. Foarte proaste. 

El dădu raportul în termeni preciși, fără să adauge sau 
să omită ceva, așa cum fusese învăţat la școala KGB-ului 
din Somolov, de lângă Moscova rezervată celor mai bune 
elemente ale Serviciilor din ţările satelite. 

Rusul îl asculta, excitat și temător. După ce Sevîrșin 
tăcu, privirea vie i se aţinti asupra interlocutorului său. 

— Dobre, spuse rusul, vom lua măsurile necesare, dar 
nu trebuie să ne mai întâlnim. Utilizaţi metodele obișnuite 
de comunicare. 

— Da, tovariși! aprobă cu jumătate de voce Sevîrșin. 

Acestuia din urmă nu-i mai rămăsese nimic altceva decât 
să privească cum se îndepărta rusul și își impuse să 
aștepte cinci minute, înainte de a pleca și el din hotel. 

* 


* * 

De această dată, ningea de-a binelea! Valentina 
Georgiev lăsase în funcţiune ștergătoarele de parbriz ale 
Mercedesului său, garat pe Showmer Ulița, o stradă mică 
în pantă ce corespundea cu bulevardul General Stoletov, 


48 Bună ziua, tovarse! (n.a.) 


drumul ce înconjura închisoarea centrală din sudul Sofiei. 
Închisoarea era înconjurată cu ziduri din piatră și avea mai 
multe clădiri, conţinând numai deţinuţi de drept comun. 
Malko o urmărea pe Valentina cu colţul ochiului: 
îmbrăcată în blana sa de vizon mov, ea avea pe dedesubt o 
bluză de mătase neagră, aproape transparentă, peste fusta 
mini. În privința machiajului, era regina din Saba. Nu se 
vedeau decât enormele sale buze. După ce aruncă ţigara 
prin geamul deschis, suspină: 

— Sper că nu se va enerva foarte tare! 

Malko încercă să o liniștească: 

— Ar trebi să fie mai degrabă bucuros, spuse el. Fără 
cauţiune, avocatul său mi-a spus că riscă să rămână închis 
multe luni de acum încolo. 

— Este adevărat, recunoscu ea. Vom sărbători acest 
lucru, ba chiar am și reţinut o masă la Olympe. Astfel, 
întreaga Sofie va ști că el a ieșit din închisoare! Aveam 
poftă de o asemenea petrecere, deoarece toate prietenele 
mele îmi întorseseră spatele, crezând că sunt falită. 

— Chiar și falită, spuse Malko surâzând, rămâneţi cea 
mai frumoasă... 

Genele Valentinei se zbătură precum aripile unui fluture. 

— Mulţumesc, spuse ea cu vocea sa de copil mic. 

Avocatul dispăruse în închisoare de aproape o oră. Cu 
chitanța sumei depuse pentru palatul de justiţie. 

— Iată-l! exclamă Valentina. 

Ea sări din mașină, ca și Malko. Doi bărbaţi deschiseseră 
poarta închisorii. Alături de clientul său, E.T avea aerul 
unui pitic. Vladimir Georgiev impresiona prin statura sa, 
îmbrăcat cu o vestă din piele neagră, cu capul pătrat cu un 
păr cărunt tuns scurt și cu umeri de docher. Valentina se 
precipită în fugă spre el și i se aruncă în braţe. Era 
jumătatea lui! 

După o îndelungată îmbrăţișare din mijlocul șoselei, 
Anton Boyadjev se apropie de Malko, părând îngândurat. 

— Cred că ar trebui să-i lăsăm singuri, remarcă el, cu o 


anumită jenă. Au multe să-și spună... 

Cu braţele ce înconjurau gâtul taurului, Valentina dădea 
o demonstraţie de „gură-la gură”, cu soţul său. Malko se 
gândea la tânărul ce o vizitase la magazin... El se adresă 
ferm, avocatului: 

— Trebuie să vorbesc cu Vladimir Georgiev, acum. 

— Ar fi mai bine să o lăsaţi până diseară, sugeră 
avocatul. 

Brusc, acesta părea terorizat. Vladimir Georgiev și soția 
sa se apropiau de ei, înlănţuiţi sub fulgii de nea. Ei se 
opriră în fața Mercedesului, iar eliberatul pe cauţiune se 
adresă avocatului, ordonându-i: 

— Urcă în spate! 

Anton Boyadjev se grăbi să urce în mașină. Vladimir 
Georgiev îl privi pe Malko cu un aer încărcat de răutate. 
Acesta din urmă nici nu avu timp să deschidă gura. 
Bulgarul se afla deja peste el, iar degetele îi strângeau 
gâtul. Într-o engleză stâlcită, el bolborosi: 

— Dacă te mai găsesc vreodată în calea mea, nenorocit 
de stukachi”! 

Malko se sufoca, celălalt apăsându-i carotidele, cu 
experiența unui profesionist. Probabil că și-ar fi pierdut 
cunoștința dacă Valentina n-ar fi intervenit, trăgându-și 
soţul și spunând ceva în limba bulgară. Vladimir Georgiev 
îl abandonă pe Malko. Se întoarse spre ea și o aruncă în 
mașină, cu capul înainte! O femeie bătrână se oprise în 
mijlocul drumului,  întorcând apoi capul, îngrozită. 
Valentina era înghesuită, cu picioare date în fund de către 
soțul său, în intenţia de a fi băgată în Mercedes. 

Acesta închise portiera mașinii, prinzându-i în ea vizonul 
mov, apoi se reîntoarse spre Malko, cu ochii injectaţi de 
sânge. Malko îl simţea pregătit să ucidă și făcu o săritură 
înapoi, de aproape un metru. Cu mâinile întinse în faţă, 
Vladimir Georgiev se repezi spre el, precum un taur în 
luptă. 


+2 Informator al poliției (n.a.) 


— Vreau să te ucid! urlă acesta. Ai sărutat-o pe soţia 
mea, dar nu și pe mine. 

Malko înțelese că nu avea cu cine discuta. Celălalt 
cântărea cu 30 de kg mai mult decât el și îl putea 
dezarticula cu o singură mână. Își scoase Beretta de sub 
centură și îndreptă arma spre bulgar. 

— Stop! spuse el în rusește. 

Se ruga cerului ca celălalt să-l asculte, deoarece el nu 
putea să-l ucidă, dând astfel cu piciorul tuturor eforturilor 
pe care le făcuse până acum. Vladimir Georgiev se opri 
brusc, cu ochii săi mici aproape închiși. Malko, cu pulsul la 
150, avea deja indexul apăsat pe trăgaci: 14 gloanţe erau 
suficiente pentru a-l opri pe bulgar. 

Suspansul se prelungi câteva secunde apoi, brusc, 
Georgiev se întoarse cu spatele și se aruncă în Mercedes, 
demarând instantaneu și lăsându-l pe Malko în mijlocul 
drumului. 


Capitolul XIX 


Sergheeva Vasov și Malko își terminau dineul la Ulympe. 
După incidentul din faţa închisorii, Malko fusese s-o caute 
pe tânăra bulgăroaică la ieșirea de la serviciu, pe 
bulevardul Dragan Stankov. El mai încerca încă să 
înţeleagă ce se întâmplase. Reacţia lui Vladimir Georgiev 
nu se explica decât într-un singur fel: cineva îi spusese 
cine era Malko. Din acel moment, singura lui salvare 
fusese să refuze orice contact, pentru a le demonstra 
„celorlalţi” că el știe să păstreze secrete. Primul suspect 
era evident avocatul său, Anton Boyadjev. 

Malko o privi pe Sergheeva Vasov. 

— După ceea ce cunoașteţi,. Anton Boyadjev are 
contacte cu cei care au lucrat cu mult înainte în DS? 

— Bineînţeles, răspunse tânăra. Mai mult sau mai puţin, 
acesta făcea parte din sistem, chiar dacă era mai mult 
oportunist decât om politic. El a putut fi contactat ușor de 
cei ce doreau să menţină o învelitoare de plumb asupra 
afacerii cu Papa. Întotdeauna m-am gândit că sovieticii s- 
au aflat în spatele istoriei cu Papa. Tatăl meu mi-a spus că 
Moscova autorizase tranzitarea de teroriști palestinieni 
prin Bulgaria. Nu uitaţi de celebrul Abu Nidal, care făcea 
parte în acea epocă din strategia de destabilizare a 
vestului. Moscova avea încredere totală în aliaţii săi 
bulgari. 

— Increderea are și ea anumite limite, sublinie Malko. 
Rușilor nu le plac riscurile. Acum, deoarece a fost 
identificat, Vladimir Georgiev este condamnat la moarte. E 
o problemă de săptămâni sau de câteva luni, pentru ca el 
să nu cumva să dezvăluie ceva. Acesta este sistemul mafiei 
și al lui Stalin: suprimarea martorilor. „Cu cât mai puţini 
oameni, cu atât mai puţine probleme”, așa cum spunea 
tătucul. 

— Ce veţi face acum? întrebă Sergheeva Vasov. 


— Voi ignora incidentul răspunse Malko. Trebuie să mi-l 
apropii pe Vladimir Georgiev, pentru a-l convinge că 
singura lui șansă de a-și salva pielea este să-mi spună 
adevărul, ceea ce îi va permite să obţină o protecţie din 
partea C.I.A. și să-și poată reîncepe în alt loc, o altă viaţă. 
Dacă rămâne în Bulgaria, va muri. Doresc deci să reiau 
contactul cu el, cu ajutorul soţiei sale, singura care nu m-a 
minţit. Dacă o conving pe ea, mai am o șansă. 

După ce terminară discuţia, înainte de a ieși din 
restaurant, el își schimbă discret locul armei Beretta, 
strecurând-o în buzunarul paltonului, după ce-i ridicase 
piedica. Strada era pustie și Malko o luă în direcţia șoselei 
Țarigradsko, conducând-o pe fată la locuinţa ei. Înainte de 
a cobori din mașină, ea îi aruncă o privire aproape 
hipnotică. 

— Sper că veţi reuși. 

Brusc, fata scoase o exclamațţie. 

— Ce se întâmplă? întrebă Malko, coborând și el. 

— Aici! spuse ea, arătând spre o mică parcare. E cineva 
care se ascunde. 

Malko privi în direcţia indicată și văzu o siluetă ascunsă 
între două vehicule oprite. Aceasta fugi imediat, 
pierzându-se în umbra pomilor. Malko încercă să o 
urmărească dar Sergheeva se agăţă de braţul lui. 

— Nu! Nu mă lăsaţi singură! 

El simţi că ea tremura. Oricum, silueta se pierdu în 
obscuritate. 

— Nu cred că a fost nimic special, afirmă Malko, cu 
degetele crispate totuși pe arma sa. 

— În acest loc nu vine nimeni de obicei, spuse 
Sergheeva. E straniu. 

Ei parcurseră cei 100 de metri care-i despărțeau de 
imobilul Sergheevei, fără a scoate un cuvânt. Tăcerea era 
absolută. Ajunși în faţa ascensorului, tânăra îl rugă: 

— Urcaţi cu mine, murmură ea. Poate mă așteaptă pe 
palier. 


Malko începu să urce, iar Sergheeva adăugă cu un glas 
aproape imperceptibil: 

— Poate mă credeţi nebună, dar în această ţară trebuie 
să te temi de orice... 

Palierul etajului VI era pustiu. Sergheeva se aplecă spre 
broasca ușii sale și o deschise, intrând înăuntru. Mașinal, 
Malko o urmă descoperind un mic salon plin cu cărţi, o 
canapea învelită în plastic și câteva litografii agăţate pe 
pereţi. Sergheeva își scoase paltonul și îi surâse jenată. 

— Scuzaţi-mă! Cu adevărat mi-a fost teamă. 

— Nu face nimic, afirmă Malko. În urma atentatului, 
sunt înarmat. 

Când îi arătă arma, degetele fetei se crispară pe cele ale 
lui Malko și ea îl rugă. 

— Îmbrăţișaţi-mă. Doresc foarte mult să mă îmbrăţișaţi. 

În rochia sa tricotată, părea o puștoaică de 18 ani. Faţa 
ei se ridică spre el și buzele i se deschiseră, într-o sărutare 
castă de adolescentă. Instantaneu, se produse un 
scurtcircuit. Ea se aruncă asupra lui Malko ca o furtună, 
cu braţele atât de înnodate în jurul gâtului lui, încât părea 
că e gata să-l stranguleze... 

Brusc, ea îl trase în cameră și se aruncă în pat, 
nelăsându-l din îmbrăţișare. Imediat se descălţă și își 
scoase ciorapii negri, îngenuncheată pe pat. Ea se repezi 
spre centura lui Malko, apoi spre pantalonul său, 
dezbrăcându-l, apoi plonjă peste el, după care se întoarse 
pe spate, ridică picioarele spre cer și îi smulse chilotul. Cu 
bazinul în sus, ea îl atrase pe Malko deasupra ei, fără a-și 
scoate rochia. 

Când el o penetră, ea scoase un țipăt de animal, iar 
unghiile i se înfipseră în pielea lui. Șoldurile ei dansau sub 
el, ea făcând mișcări ca și cum ar fi fost în levitatie, 
aflându-se parcă într-o stare inconștientă. Malko avea 
impresia că ea juisa în jet continuu, cu gura lipită tot 
timpul de a lui. Când el termină, ea scoase un țipăt 
puternic, după care își înnodă picioarele în jurul lui, 


împiedicându-l să se retragă. După un timp, respiraţia ei 
se calmă progresiv, iar picioarele recăzuseră. În sfârșit, ea 
ridică faţa spre el și îngână: 

— Scuzaţi-mă, nu știu ce mi-a venit. 

Malko îi surâse. 

— A fost extraordinar și chiar, neașteptat! 

Ea se înroși. 

— V-am dorit de când v-am văzut. Eram foarte fericită că 
vă pot ajuta. În plus, mi-aţi adus aminte de tatăl meu. Mi- 
am dat seama însă că nu vă puteam atrage atenţia cu 
nimic, iar eu nu mai făcusem amor de multă vreme. Ştiam 
însă că trebuia să vă întâlniți cu foarte multe femei 
frumoase, ca Valentina Georgiev... Vederea pistoletului m- 
a determinat să prind curaj și tot ceea ce s-a întâmplat va 
rămâne cea mai frumoasă amintire din viaţa mea. 

Ochii ei mari și albaștri erau înlăcrimaţi. Ea tăcu, își 
puse capul pe umărul lui Malko și rămase nemișcată. Puțin 
mai târziu, ea reîncepu să se miște în jurul lui și ei făcură 
din nou amor, de data asta, ceva mai liniștiți. După această 
ultimă scenă, el îi spuse cu gentileţe: 

— Vă voi lăsa să dormiti. 

Imediat, ea se agăţă de el. 

— Nu! Dormiţi aici, cu mine! 

Această poveste de dragoste îl consolă puţin și Malko se 
destinse. În timp ce dormea, Sergheeva îl privea, radiind 


de fericire. 
* 


* * 


Malko deschise ochii tresărind, trezit de un zgomot 
metalic. Sergheeva, deja îmbrăcată, scosese din buzunarul 
pantalonilor lui cheile Opelului. 

— Vecinul a venit să se plângă, furios că i-am blocat 
mașina, când aţi parcat Opelul, iar acum el dorește să 
plece. 

— Mă duc jos, spuse Malko. 

— Nu, mai întâi faceţi un duș. 


Ea coborâse deja, iar el auzi ușa trântindu-se. Încet, 
încet, începu să-și amintească ce se întâmplase. O 
presimţire atroce îl cuprinse și, gol precum un pahar, sări 
din pat și se repezi spre fereastră. O deschise și se aplecă 
spre în afară. O văzu pe Sergheeva Vasov în compania unui 
necunoscut, chiar în momentul în care încercau să 
deschidă portiera mașinii lui. Din toate puterile lui, strigă: 

— Sergheeva! Nu urca în mașină! 

Ea înălță capul, îl văzu. Îi adresă un surâs și un gest 
tandru, înainte de a se urca în Opel. Câteva secunde nu se 
întâmplă nimic, apoi avu loc o deflagraţie asurzitoare. O 
jerbă de flăcări înconjură Opelul, care explodă ca un fruct 
copt aruncat într-un perete, proiectându-i capota și 
portierele în toate direcţiile. Instinctiv, Malko se dădu 
înapoi, urlând de unul singur, de furie și de groază. 

Când se hotări să scoată din nou capul pe fereastră, 
Opelul nu mai era decât o masă de flăcări. El se îmbrăcă ca 
un nebun și ieși, ajungând în parcare aproape în același 
moment în care sosi și o mașină a poliţiei. Peste o sută de 
curioși priveau cum ardea ceea ce rămăsese din Opel. 
Malko se apropie, încercând să distingă locul șoferului. 
Atunci avu impresia că cineva îi arde inima cu o torţă: din 
Sergheeva nu mai rămăsese decât o formă negricioasă, 
nicidecum umană. Înlemnit, nu-și putea desprinde ochii de 
la acest spectacol abominabil, simțind în același timp o 
furie oarbă, dezgust și milă. 

Involuntar, Sergheeva îi salvase viața. Bărbatul pe care 
îl bănuise ascuns, cu o seară înainte, pusese o bombă 
ventuză sub Opel, în timp ce el se afla împreună cu 
Sergheeva. Dacă ar fi plecat imediat, el ar fi fost cel 
carbonizat. Brusc, își dădu seama că un poliţist i se adresa 
în bulgară. 

Malko îi întoarse spatele, incapabil să vorbească, cu 


gâtul uscat. 
* 


* * 


Mara Glavinova plângea în faţa calculatorului 

Când el intră în biroul ei, ea se aruncă în braţele lui, fără 
un cuvânt. În același moment, intră și Ann Powers, cu ochii 
roșii. 

— Este oribil spuse ea. Sergheeva era atât de dulce și 
atât de politicoasă. 

Malko nu fu în stare să răspundă nimic. La ce bun? 
Toată Ambasada era la curent. Radioul nu încetase să 
vorbească despre atentatul atribuit unor mafioţi. Bărbatul 
care o sunase pe Sergheeva pentru a deplasa mașina se 
afla între viață și moarte, cu arsuri grave. Poliţia nu făcuse 
încă legătura între mașină și Malko, dar asta avea foarte 
puţină importanţă. El urcă la etajul trei, la șeful staţiei. 

Alister Scott îl primi, palid, și îi strânse îndelung mâna, 
vizibil emoţionat. 

— Iisuse Hristoase! spuse el, aţi mai avut încă o dată 
noroc Păcat de sărmana fată. Știţi cine a comis această 
oroare? 

— Mereu aceiași. M-am apropiat prea mult de Vladimir 
Georgiev, iar ei se tem. 

Americanul înălţă capul. 

— Nu veţi ajunge la niciun rezultat! Renuntati, deoarece 
totul începe să se asemene cu un masacru... 

— Voi vedea, răspunse evaziv Malko. 

— Luaţi una dintre mașinile Ambasadei, propuse șeful 
staţiei. Mașina nu a fost înmatriculată. lată cheile. 
Militarul din gardă vă va explica de unde să o luaţi. 

Malko luă cheile. El dorea doar să se bărbierească, să 


facă un duș și să reflecteze. 
x 


* * 


Cu mâinile în buzunarul mantoului, Malko se opri pe 
trotuarul din fața Clubului Scriitorilor si Jurnalistilor şi 
privi printr-o fereastră. Localul era aproape gol. Dar, îl 
văzu pe Anton Boyadjev, aşezat pe locul său obișnuit. 
Avocatul era singur, doar în compania unei sticle de 


Defender, aproape goală. 

Malko înaintă spre intrarea în clădire. El venise fără un 
plan preconceput, neștiind nici măcar dacă-l va găsi pe 
avocat. 

Acum, dorea să acţioneze. După ce examină mica 
intrare, pătrunse, supraveghind ușa restaurantului. 

Totul i se păru perfect. Era aproape ora 3 când Malko se 
repezi spre el și îl prinse de gulerul paltonului, târându-l 
literalmente pe micul culoar și împingându-l apoi în toaleta 
bărbaţilor. Când avocatul văzu arma la un centimetru de 
ochiul său, figura i se descompuse. 

— Ce este.. 

— Aţi auzit ce s-a întâmplat azi dimineaţă? întrebă 
Malko. 

— Nu, nu, eu... 

— O bombă a făcut să sară în aer mașina mea, zise 
Malko furios, numai că la volan se afla Sergheeva Vasov; l- 
aţi cunoscut pe Roman Vasov, tatăl ei, cel care a fost 
otrăvit de prietenii dumneavoastră. Ea a murit, așa cum 
veţi muri și dumneavoastră. 

— Nu! Eu n-am făcut nimic, imploră avocatul. Nu sunt 
implicat în acest atentat. Nu mă ucideţi. 

Palid, el se lipise de zid. Instantaneu, un miros acid se 
răspândi în micul spaţiu. Malko realiză că avocatul făcuse 
pe el. Semăna din ce în ce mai mult cu E.T., dar un E.T. 
îngrozit, cu ochii gata să-i iasă din orbite. 

— Cine v-a ordonat să-l preveniţi pe Vladimir Georgiev 
asupra persoanei mele? 

Avocatul nu răspunse. Malko îl prinse din nou cu mâna 
stângă de gulerul paltonului și îndreptă arma spre el, care 
sub apăsarea unui deget, scoase un „clic” metalic. 

— Cine? repetă el, apăsând pe trăgaciul pistoletului ce 
era îndreptat spre ochiul lui Anton Boyadjev. 

Gândindu-se la ceea ce se întâmplase cu puţin înainte, el 
își reprima dorinţa furioasă de a apăsa pe trăgaci, văzând 
cum se vor împrăștia creierii avocatului. 


— Este un prieten, răspunse imediat acesta Leonid 
Sevîrșin. 

Indexul lui Malko se ridică imperceptibil. El realiză că 
dacă avocatul n-ar fi deschis gura, el l-ar fi omorât, fără să 
dorească din tot sufletul acest lucru. Reveneau astfel la 
același Leonin Sevîrșin, prietenul Simenovei Kolev. 

Bărbatul din Moscova, agent bulgar format de KGB, 
Anton Boyadjev nu mintea. 

— Unde locuiește acesta? 

— Vă jur că nu știu! Cred că lângă Vitoșa. 

Malko îi spuse cu o voce scârbită: 

— Aţi avut mult noroc, mult mai mult decât Sergheeva. 
Dacă vreţi să mai aveţi, nu spuneţi nimănui că ne-am 
întâlnit. 

— Nu. Nu, vă jur! 

Acesta avea lacrimi în ochi, iar mâinile îi tremurau. 
Malko își puse pistolul sub centură și completă: 

— Vă sfătuiesc să mai rămâneţi aici câteva clipe. 

El se regăsi în stradă, cu certitudinea că Anton Boyadjev 
nici nu se mișcase și se îndreptă spre Sheraton, unde își 
lăsase mașina Audi, împrumutată de Alister Scott. La 
recepţia hotelului, el rugă să se verifice dacă există un 
abonat pe numele Leonid Sevirșin, la Sofia. Rapid, află 
toate datele: acesta locuia pe Ran Bossilek Ulița, 26, iar 


numărul lui de telefon era 9813568. 
* 


* * 


Malko urcă lent pe strada Ran Bossilek, ce se afla alături 
de parcul Yuzhen. El parcă puţin mai departe de nr. 26 și 
reveni pe jos. Dificultăţile începură imediat: în dreptul 
soneriilor nu existau nume, ci numai numerele 
apartamentelor. Din fericire, farmacia era deschisă, iar 
Malko se adresă unei femei corpolente, dar amabile, 
vorbindu-i în rusește și întrebând-o dacă știe unde 
locuiește Leonid Sevîrșin. 

— Aici, în acest imobil, răspunse ea imediat, la 


apartamentul 12. Sunteţi unul dintre prietenii lui, ruși? 

— Da, confirmă Malko. Spasiba balso. 

Farmacista surâse. 

— În bulgară, se spune blagadariu... 

El ajunse în dreptul apartamentului 12 și sună. Era 
încordat și avea mâna dreaptă crispată pe pistoletul aflat 
în fundul buzunarului. Auzi vocea unui bărbat, care spunea 
ceva ce el nu înțelegea. 

— Sunt un prieten a lui Simenova ţipă el în rusă. 

Liniște. Ușa nu se deschidea. El mai insistă puţin, apoi 
se îndepărtă. Leonid Sevîrșin era acasă, dar se temea. 

Malko mai avea încă o carte de jucat, dar niciun minut 
de pierdut. El se întoarse în oraș, luând-o spre bulevardul 
Vitoşa. Magazinul  Valentinei Georgiev era deschis. 
Vânzătoarea îl primi cu un surâs. 

— O caut pe Valentina, spuse Malko. 

— Astăzi nu va veni, e bolnavă. 

— Puteţi să-i telefonaţi acasă? Trebuie să-i vorbesc. 

După o mică ezitare, vânzătoarea începu să formeze 
numărul. Aceasta, cu siguranţă îl considera pe Malko drept 
unul dintre amanţii patroanei sale. Imediat ce Valentina 
răspunse, el luă receptorul. 

— Valentina, spuse el, Malko la telefon. Trebuie să vă 
vorbesc. 

După o pauză bulgăroaica răspunse cu o voce îngrozită: 

— Imposibil! Mă va ucide dacă va afla că vă vorbesc. În 
câteva zile totul va fi mai bine. 

— În câteva zile, soţul dumneavoastră riscă să fie 
omorât, spuse el sec. Trebuie să vă explic anumite lucruri, 
deoarece sunteţi singura care îl puteţi salva. 

După o tăcere interminabilă, Valentina spuse rapid: 

— Bine. Trebuie să ies oricum din casă pentru alte 
treburi. Ne întâlnim peste o oră, în parcarea din faţa 


cazinoului Ibrakov. 
* 


5 Mulţumesc mult (n. a.) 


* * 


Malko așteptă aproape o jumătate de oră în parcarea 
goală din fața cazinoului Ibrakov până ce Mercedesul de 
culoarea prunei se opri lângă el. Valentina Georgiev 
cobori, cu un fular pe cap, ochelari negri, vestă și pantalon 
de piele neagră. Ea alergă până la noua mașină a lui Malko 
și se așeză alături de el. Acesta înțelese imediat pentru ce 
fusese atât de bizară vocea ei la telefon: femeia avea buza 
inferioară crăpată, cu sângele deja uscat, iar ochiul stâng 
era aproape închis, violet și umflat. Pe una din mâinile ei 
se afla un hematom. 

— A încercat să mă omoare! spuse ea simplu. Fără 
Boyadjev, ar fi făcut-o. 

— Dar de ce? 

— Acest mic avorton i-a spus că sunteţi agent C.I.A. și că 
doriţi să-l implicaţi într-o poveste mai veche. În plus, a 
afirmat că l-aţi regăsit cu ajutorul meu. Vladimir m-a 
acuzat că m-am culcat cu dumneavoastră! A luat o bâtă de 
baseball și m-a lovit, pretinzând că l-am ruinat și că sunt o 
curvă. Acum s-a calmat, dar nu scoate un cuvânt. Mi-e 
teamă. 

Malko rămase fără cuvinte. Tot planul său părea 
compromis. 

— Ce doreaţi să-mi spuneţi? Cine sunteţi cu adevărat? 
întrebă ea. 

— Lucrez pentru guvernul Statelor Unite, admise Malko 
și sunt însărcinat să regăsesc persoana care a recrutat 
ucigașii pentru asasinarea Papei loan Paul al II-lea, acum 
20 de ani. Ancheta m-a dus până la soţul dumneavoastră... 
Dar nu persoana lui mă interesează, deoarece el nu a fost 
decât un intermediar. Vreau doar ca el să-mi spună cine i-a 
cerut să organizeze acest atentat. 

— Nu vă va spune niciodată! suspină femeia. Este un 
dur. 

— De bună voie, nu, recunoscu Malko. Dar acum 
„sponsorii” acestui atentat știu că noi l-am identificat. 


Chiar dacă eu voi dispare, voi fi înlocuit de alţii. Deci, 
pentru ei, singura modalitate de a se afla în siguranţă, ar fi 
suprimarea soțului dumneavoastră... Este un martor prea 
compromiţător. 

— Dar de ce a fost reînviată această istorie, tocmai 
acum? se miră Valentina. 

— Deoarece nimeni nu cunoștea rolul soțului 
dumneavoastră. Dacă rămâne în Bulgaria, va fi asasinat. În 
serviciile ruse se află oameni puternici care nu uită nimic. 
Singura lui șansă este să vorbească și să-și refacă viaţa în 
altă parte a lumii: iată mesajul ce trebuie să-i parvină. 

Valentina rămase tăcută, iar Malko o privea cu milă. 
Tânăra femeie își privi ceasul. 

— Acum, este imposibil. Dacă îi spun că v-am întâlnit, 
mă va ucide. Trebuie să așteptăm. 

— Ceilalţi nu vor aștepta, replică Malko. Au încercat să 
mă omoare chiar în această dimineaţă. O prietenă a 
decedat însă în locul meu. Într-o dimineaţă, vă veţi urca și 
dumneavoastră în mașină și aceasta va exploda, sau 
ucigașii se vor strecura în casa dumneavoastră și vă vor 
extermina. 

— De acord, șopti Valentina, rămasă fără suflu. Îi voi 
spune imediat ce voi putea. Aveţi un telefon mobil? 

Malko îi dădu numărul său. Nu-i mai rămânea decât să 


se roage. 
* 


* * 


Catedrala Nevski era pustie, cu excepţia câtorva bătrâni 
care se rugau înaintea Crăciunului. În Bulgaria, Crăciunul 
ortodox se sărbătorea pe 25 decembrie, deci nu ca în 
Rusia. 

Intr-un colţ, doi bărbaţi șușoteau. Leonid Sevîrșin era 
asigurat, jucând din nou rolul cel mai important. 
Interlocutorul său se aplecă spre el: 

— Astă seară vă voi trimite un prieten, tovariși. Acesta 
vă va spune ce trebuie făcut. Știu că pot conta pe 


dumneavoastră. 

— Sută la sută, tovariși, confirmă bătrânul spion, cu o 
voce ce vibra de mândrie. 

Lumea se putea schimba, dar el nu va renega niciodată 
idealurile tinereţii sale și întreaga sa viaţă petrecută în 
slujba unei cauze, chiar dacă aceasta era pierdută. Își puse 
pălăria și plecă primul. Celălalt rămase în penumbră, 
trăgând distrat dintr-o ţigară. 

* 
* * 


Malko petrecuse o noapte grea, nereușind să-și șteargă 
din memorie chipul Sergheevei, arsă de vie. Dimineaţă se 
întâlnise cu șeful staţiei, Alister Scott, dar fără niciun 
rezultat. 

Vladimir Georgiev era cetăţean bulgar și nimeni nu 
putea face presiuni asupra lui. In privinţa Serviciilor 
bulgare, în pofida bunăvoinţei lor, erau neputincioase. 
Deasupra lor se afla o francmasonerie teribil de eficace. In 
plus, ca să dezvăluim adevărul asupra bulgarilor, ei nu 
demonstrau niciun zel. Ba din contră, Vladimir Georgiev 
fiind bulgar și implicat în atentatul împotriva Papei, 
disprețul și ura se va răspândi asupra întregii ţări, chiar 
dacă regimul se schimbase. 

La Moscova, Vladimir Putin ezita să recunoască 
nenumăratele crime ale regimului sovietic, cu toate că era 
aceeași ţară și chiar, aceiași oameni. Aproape toţi cei 
actuali se hrăniseră cu lapte din ţâța comunismului, iar 
acest fapt lăsa urme în organism... Așteptând vești de la 
Valentina, Malko se decise să întreprindă o nouă tentativă 
pe lângă Leonid Sevîrșin, căci acest bulgar cunoștea la fel 
de multe lucruri ca și Vladimir Georgiev. 

Malko ieși, asaltat de o rafală de zăpadă. De această 
dată, iarna se instalase de-a binelea, cu cerul său cenușiu. 
Un fel de ceaţă învăluia clădirile, dându-le un aspect 
fantomatic. El conduse cu prudenţă până la Primul 
Directorat, pulsul accelerându-i-se când observă o mașină 


de poliţie oprită în faţa nr. 26 din strada Ran Bossilek. El 
parcă în spate și intră în farmacie. Femeia care îl primise 
și prima dată, îi aruncă o privire îngrijorată. 

— S-a abătut o nenorocire asupra prietenului 
dumneavoastră! îi spuse ea în rusește. 

— Ce anume? 

— S-a spânzurat, probabil noaptea trecută! Sora lui l-a 
descoperit azi dimineaţă, când a venit să-i aducă un 
pulover tricotat pentru el. Doriţi să-l vedeţi? 

— Da, răspunse Malko fără a mai reflecta. 

El o urmă pe farmacistă. Ușa imobilului cu nr. 26 era 
deschisă și ei intrară, ajungând la apartamentul 12. În fața 
ușii întredeschise, un poliţist își nota ceva. Farmacista îi 
spuse câteva cuvinte și acesta se îndepărtă. Un altul se 
afla în mijlocul sufrageriei. Leonid Sevîrșin era spânzurat, 
de lampă cu o frânghie foarte scurtă. Mort, părea și mai 
mic. În cămașă și pantalon, avea faţa violacee și ochii 
închiși. În apartament nu se vedea nici urmă de dezordine. 
Malko fixă îndelung cadavrul. Leonid Sevirșin nu avea 
niciun motiv să se sinucidă, el fiind doar un martor 
incomod, chiar dacă jucase un anume rol în istorie. Acum 
însă era mai util ca martir, decât viu. 

Malko ieși din clădire, fața fiindu-i biciuită de zăpadă. 
Avea impresia că se întorsese cu câţiva ani în urmă. 
Efectuându-și ancheta, el reînviase vechii demoni, mereu 
activi. Leonid Sevirșin fusese cu siguranță un comunist 
convins dar comisese greșeala de a deveni un potenţial 
pericol, așa că acum era mort! 

Vladimir Georgiev va muri și el dacă Malko nu reușea 


să-l salveze, pe el și secretul lui. 
* 


* * 


Un frig îngrozitor domnea pe interminabilele culoare 
subterane și goale ale gării din Sofia. Fațada era 
grandioasă, cu frescele de ceramică, care reprezentau 
scene din Evul Mediu. 


Puţine magazine existente erau închise și câţiva călători 
se îndreptau spre trenuri. La linia nr. 4, trenul ce venea de 
la Moscova tocmai sosea, după 36 de ore de mers. Din el 
coborâră foarte puţin oameni. În mijlocul familiilor ce 
târau saci grei din plastic, se afla un bărbat înalt, cu părul 
negru și cărare, cu o figură de intelectual, având ochelari 
rotunzi încastraţi într-o montură fină, metalică. 

Acesta ajunse în holul în care câţiva pasageri așteptau 
pe bănci de lemn, apoi se opri pe refugiul de lângă 
tramvaiul nr. 67. Cunoscând bine Sofia, el nu avea cum să 
se rătăcească. Rolul său era simplu: să nu intre în contact 
cu nimeni, să acţioneze și apoi să plece imediat. Trenul 
avea un enorm avantaj: era cu mult mai discret decât 
avionul. 


Capitolul XX 


Cu capul prins între mâinile sale enorme, așezat cu faţa 
spre micuța fereastră ce dădea spre centrul Sofiei. 
Vladimir Georgiev privea fulguiala de afară. 

Tăcerea era absolută. Iarna, strada era completamente 
liniștită, jumătate din vile fiind neocupate. Un geamăt îl 
făcu să se întoarcă. Valentina se târa spre baie, lăsând o 
dâră sângerândă pe parchetul ceruit. Bulgarul îi aruncă o 
privire încărcată de ură. Din cauza acestei idioate se afla el 
în această situaţie! Mai întâi, cheltuielile făcute cu 
magazinul ei, care îl obligase să deturneze bani. Când o 
amenința că nu-i va mai da bani, ea îl respingea, 
excitându-l însă cu ţinute hiper-sexy. Dacă ea nu ar fi căzut 
în capcana întinsă de agentul american, poate că el s-ar 
mai fi aflat în pușcărie, iar în felul acesta, ar fi fost mai 
apărat. 

Acum, el nu știa cum să iasă „basma curată”. Primul lui 
reflex fusese să-l contacteze pe Leonid Sevirșin, știind că 
vechiul spion păstrase contactul cu Moscova, dar când 
telefonase, aflase de sinuciderea acestuia. 

Sevîrșin era singurul lui contact cu „cealaltă lume”, care 
dispăruse din 1990. 

Acesta fusese și momentul în care Valentina îl anunţase 
că se reîntâlnise cu americanul... La auzirea acestui enunț, 
înnebunise. Își dăduse seama că această idioată nu ţinea 
cont că este urmărită și că această întâlnire reprezenta 
pentru ceilalţi, o tranzacţie cu americanii, cu alte cuvinte 
că el se afla pe punctul de a trăda. 

După ce își înecase teama printr-o rafală de lovituri de 
picioare și pumni, până ce femeia rămăsese inconștientă, 
sângerând pe frumosul covor chinezesc din living, se 
calmase, luase carnetul din faţa lui și începuse să 
privească numele și numerele de telefon. Era un carnet 
vechi, de peste 20 de ani. 


Majoritatea numerelor aparţineau unor persoane care 
avuseseră legături cu Kimex, iar străinii dispăruseră de 
mult timp. Mental, făcu o listă cu cei care îi puteau da, 
eventual, un sfat. După o jumătate de oră, el se opri, 
descurajat. Numerele se schimbaseră, iar oamenii erau fie 
morți, fie se mutaseră în altă parte. Rămăsese singur 
pentru a înfrunta această problemă. Brusc îi veni ideea 
nebună de a telefona la Moscova, dar persoana cu care 
avusese contact cu 20 de ani în urmă, nu mai deţinea 
același număr de telefon. 

Vladimir Georgiev reacţionă brusc, precum un geniu: nu 
exista decât un singur mod de a proba bunele sale intenţii. 
Se ridică și luă cartea de vizită pe care Valentina notase un 
număr de telefon: cel al agentului C.I.A. Formă numărul și 
când o voce de bărbat îi răspunse „alo”, el spuse imediat: 

— Sunt Vladimir Georgiev. Sunteţi prietenul Valentinei? 

* 


* * 


Malko strânse telefonul portabil aproape să-l spargă, 
necrezându-și urechilor. Nu se aștepta sub nicio formă la 
acest telefon. Era prea frumos și el îi adresă un gând 
recunoscător Valentinei. 

— Da, eu sunt, spuse el. Acceptaţi să ne întâlnim? 

— Da. Dar acest lucru nu mă obligă la nimic, adăugă 
Vladimir imediat. 

— Doresc doar să vă explic o problemă, iar noi nu avem 
nicio intenţie negativă în ceea ce vă privește, ba din 
contră. Unde doriţi să mă întâlniți? Ne putem vedea la 
Sheraton, la barul de la subsol. 

— Nu, ripostă bulgarul. Nu doresc să merg atât de 
departe. Afară ninge, așa că ar fi mai bine să veniţi 
dumneavoastră în cartierul meu. 

— La dumneavoastră? 

— Nu, nu doresc să fiți văzut la mine. Ne întâlnim în 
locul în care v-aţi întâlnit ieri cu Valentina. 

— Perfect. 


— Dobre, conchise Vladimir Georgiev. Peste o oră. 

Malko își băgă telefonul portabil în buzunar, spunându- 
și că de această dată ajunsese la ţintă. Dacă Vladimir 
Georgiev accepta să-l întâlnească, însemna că Valentina îl 
convinsese. El își băgă arma sub centură, bulgarul putând 
fi la fel de imprevizibil precum un rechin. 

In momentul în care își lăsa cheia la recepţie, realiză că 
Simenova Kolev dispăruse de trei zile. 

— Domnișoara Kolev nu este aici? întrebă el. 

— Este bolnavă, i se răspunse. 

Bolnavă sau prudentă... El era atât de fericit, încât nici 


nu se mai gândi la acest lucru. 
x 


* * 


Vladimir Georgiev intră în cameră, unde Valentina era 
întinsă, acesta de-abia aruncându-i o privire. Pentru 
moment, avea cu totul alte preocupări. El deschise un mic 
sertăraș și scoase un pistol automat cu ţeavă lungă, 
Tokarev 9 mm, vechea sa armă. Îi scoase încărcătorul și-l 
verifică, strecurându-și apoi, fericit, arma în buzunarul 
paltonului. 

Avea de gând să dea două lovituri dintr-odată: să se 
debaraseze de acest nenorocit care-i stricase viaţa și să 
demonstreze vechilor săi aliaţi că el era un om pe care se 
putea conta. 

După ce va rezolva aceste două puncte din planul său, 
va fi lăsat în pace. Moartea unui agent al C.I.A. reprezenta 
un oarecare risc, dar cei care trăgeau sforile în Bulgaria, îl 
vor proteja. După ce cobori, se așeză la volanul BMW-ului 
său negru. Motorul demara greu, iar el aștepta puţin, 
înainte de a ieși din garaj. 

Zăpada cădea abundent, dar el se simţea bine, 
neînțelegând totuși reactivarea acestei vechi istorii, mai 
ales că Papa se afla în viaţă. El, Vladimir, nu-l întâlnise 
niciodată pe Ali Agsa și nu-i păsa de soarta Papei. În acea 
perioadă, era doar un tânăr maior al DS și executa ce-i 


ordonau șefii. 
* 


* * 


Oleg Gregorovici Bitov, sau persoana care avea un 
pașaport cu acest nume, scoase un suspin de ușurare, 
văzând porțile vilei familiei Georgiev deschizându-se. Aflat 
la mai mult de 100 de metri depărtare, își petrecuse ziua, 
congelându-se în mașina sa, Lada 1500. Imbrăcat cu o 
vestă dublată cu blană, avea mănuși groase care-i protejau 
mâinile și-și impusese să oprească motorul la fiecare 
jumătate de oră, pentru a economisi benzina. 

Când văzu luminiţele roșii ale BMW-ului dispărând într-o 
curbă, demară imediat, dar din nefericire nu mai observă 
BMW-ul. După câteva manevre, reperă totuși luminile din 
spate ale mașinii lui Vladimir Georgiev, înmatriculată C 
3881 KB. Nu mai putea interveni nicio greșeală. Destins, 
lăsă spaţiu între cele două mașini, întrebându-se unde se 


îndreaptă primul. 
* 


* * 


Vladimir Georgiev cobori cu viteză mică pe strada în 
pantă, trecând prin faţa intrării cazinoului Ibrakov. 
Parcarea era un simplu spaţiu descoperit, nepăzit. Acolo se 
găsea deja o mașină, cu toate luminile stinse. Vladimir 
parcă în faţă și-și strecură arma în buzunarul drept, 
ridicându-i piedica. 

El nu opri motorul din cauza frigului, ieși din BMW și 
înaintă spre celălalt vehicul, cu mâinile în buzunarele 


vestei de piele. 
* 


* * 


Malko era în același timp calm, dar și încordat. Până în 
ultima secundă, crezuse că bulgarul nu va veni la întâlnire, 
dar acum acesta se afla în faţa lui. Important era să și 
plece împreună cu el... Cu mâna dreaptă pe Beretta 
așezată pe scaunul de lângă el, pusese un glonţ pe ţeavă și 


ridicase piedica. Nu era atât de naiv pentru a nu realiza că 
această întâlnire într-un spaţiu atât de pustiu putea 
comporta pericole. Prima sa întâlnire cu Vladimir Georgiev 
nu-i lăsase o amintire prea plăcută. Malko îl privi cum se 
apropie, cu capul puţin înclinat, pentru a evita rafalele de 
zăpadă și cu mâinile înfundate în buzunare. Mai avea de 
făcut câţiva metri, când Malko înţelese brusc din privirea 
bulgarului, ce căuta acesta: locul perfect pentru a trage. 

El scoase Beretta și o întinse spre Vladimir Georgiev, 
chiar înainte ca acesta să poată scoate mâinile din 
buzunare, și ţipă în limba rusă: 

— Vladimir, nu fii idiot! Nu vă doresc răul! 

În tot acest timp, Malko ar fi putut descărca arma de 10 
ori, dar Vladimir Georgiev era singura persoană pe care nu 
o putea ucide decât în ultimă instanţă. In pofida armei 
întinse spre el, bulgarul avansă și scoase în sfârșit mâna sa 
dreaptă din buzunar, strângând un Tokarev. Malko înjură 
printre dinţi: ori se lăsa împușcat, ori sabota definitiv 
misiunea sa. li rămăseseră doar câteva secunde și el urlă 
din nou: 


— Vladimir, nu trage! 
* 


* * 


Oleg Bitov își puse pe banchetă pistoletul de calibru 22 
prelungit cu amortizor și cobori din mașina sa Lada, 
parcată de-a lungul străzii pe care se afla cazinoul și care 
ducea spre parcare. El nu-l întâlnise niciodată pe bărbatul 
pe care venise să-l omoare, dar îi cunoștea caracteristicile 
fizice, așa că nu avea voie să riște. 

El înaintă spre intrarea în parcare, până în spatele 
BMW-ului, ţinând pistolul de-a lungul corpului, știind că în 
obscuritate nu se poate distinge nimic. Omul se concentra, 
răsuflă adânc și văzu din spate corpul lui Vladimir 
Georgiev, care semăna cu o gorilă. După ce înconjură 
BMW-ul, înaintă calm spre ţinta sa. Și celălalt era 
concentrat, dar spre cu totul altă ţintă. 


x 
x x 


Vladimir Georgiev avansa precum un rinocer, cu capul 
putin plecat. El ridică brațul la orizontală. Malko ştia că se 
afla la câteva zecimi de secundă de eternitate. Indexul său, 
din instinct de supraviețuire, apăsă pe trăgaci, dar nu până 
la capăt. Chiar în acel moment, el distinse o siluetă care 
înainta în spatele bulgarului și ţipă instantaneu: 


— Vladimir! Atenţie! Uitaţi-vă în spatele dumneavoastră! 
x 


* * 


Oleg Bitov se găsea la câţiva metri în spatele lui 
Vladimir Georgiev când auzi avertismentul bărbatului ce 
se găsea în cealaltă mașină. Cu toate că îi era teamă că 
acesta era înarmat, el trebuia să-și ducă la îndeplinire 
misiunea, dar nu avea nicio șansă de a dispărea, dacă nu 
se debarasa de acest martor. 

El ridică braţul și apăsă pe extremitatea amortizorului, 
îndreptată spre gâtul lui Vladimir Georgiev. Pac, pac, pac. 
Cele trei detunături asurzitoare părea a fi o singură 
împușcătură. Vladimir Georgiev se opri și, cu un gest ce 
semăna cu strivirea unei muște aflate pe craniul său, ridică 
mâna stângă. Oleg Bitov nu mai reacţiona: niciodată nu 
văzuse un om cu trei gloanţe în cap - chiar de calibru mic - 
care să nu se prăbușească instantaneu. Colosul rămase 
imobil câteva secunde, apoi, se prăbuși. 

Instinctiv. Oleg Bitov reacţionă în faţa acestui fenomen 
inexplicabil. El întinse arma și trase fără să se oprească, 
ţintind spre pieptul rănitului până ce colosul nu mai arăta 
decât ca o masă de carne, plină de sânge. 

Când ridică privirea, și-l văzu pe interlocutorul lui 
Vladimir Georgiev ieșind din mașină, apăsă pe încărcătorul 
care rămăsese gol, primind apoi un glonţ care îi traversă 
gâtul și un altul în piept. Acum nici nu mai putea respira și 
căzu în genunchi. I se părea că zăpada este neagră și că-i 
era foarte frig. 


* 
x x 


Malko privi cele două corpuri întinse la picioarele lui, 
fiind încă în stare de șoc, după care se apropie și îl 
răsturnă pe Vladimir Georgiev. Privirea bulgarului era fixă, 
iar el își dădu seama imediat că acesta era mort. El se 
aplecă apoi asupra celui care trăsese, îi luă pistolul și îl 
băgă în buzunar, după care cercetându-l cu atenţie, îi găsi 
portofelul, precum și un pașaport rusesc. Malko lăsă banii: 
dolari, ruble și leva. 

Imediat alergă până la mașina ucigașului și scoase o 
geantă pusă pe podea, revenind apoi la mașina sa și 
demarând spre centrul Sofiei. Din mers, îl sună pe Alister 
Scott. 

— Am noutăţi, sosesc imediat, spuse el simplu. 

li venea să plângă: toţi acești morti, începând cu cei din 
Langley, toate eforturile sale se terminaseră printr-un 
masacru stupid într-o parcare. Poate că, involuntar, 
Vladimir Georgiev îi salvase viața. Dacă ucigașul nu ar fi 
fost obligat să-și golească cartușiera, l-ar fi înfruntat pe 
Malko cu arma de același calibru. Se consolă, spunându-și 
că bulgarul n-ar fi avut niciodată intenţia de a-i vorbi. 


Acesta venise doar pentru a-l ucide. 
x 


* * 


— Într-o anumită măsură, ați reușit, conchise Alister 
Scott. De altfel, știam că rușii au fost implicați în atentatul 
contra Papei. Aţi făcut imposibilul. 

Se scurseseră aproape 24 de ore de la masacru. Thomas 
Ray transmisese felicitări pentru Malko. 

Malko privea pistolul prelungit cu amortizor, recuperat 
de la bărbatul care-l executase pe Vladimir Georgiev: nu 
avea nicio marcă, dar amortizorul aparținea, după 
cercetările la Langley, KGB-ului. 

Pașaportul mortului fusese pe numele de Oleg 
Gregorovici Bitov. Întrebate, Serviciile ruse pretinseseră 


că era vorba despre un fals, dar documentul purta o viză 
de ieșire din Moscova și una de intrare în Bulgaria, fiind 
nou-nouţ. În servietă, se găsise un bilet de tren dus-întors 
Moscova, la clasa I. Utilizând trenul, ucigașul evita orice 
urmărire, față de călătoria cu avionul. Acesta era un 
bărbat de circa 50 de ani, într-o formă fizică bună. Nu avea 
asupra lui niciun obiect personal. Fusese o fantomă pe 
care nu o va căuta nimeni și făcuse totodată ultimul 
cadavru al unei anchete feroce. 

Malko privea obiectele etalate pe biroul șefului staţiei 
C.I.A. și își spuse că dintre toţi cei care participaseră la 
atentatul din 13 mai 1981, în viaţă nu se mai găseau decât 
două persoane: Papa și asasinul său, Mehmet Ali Agsa. 


y A 
va oferd: 

Z ma 
7 GOSPODINELOR | 


integrame 


7 d SETURI CASNI 
epr şi Re si ; 


Tinetama >» 


INTE SI JOGURI 


PRET 15 000 Lei