Gerard de Villiers — [SAS] Batalia pentru Rachetele S-300 01

Bătalia pentru 
rachetele S-300 1 


De la Teheran la Viena, 
apoi la Moscova, pe urmele 
rachetelor S-300 ! 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Gerard de Villiers 
S.A.S. 178 
Son Altesse Serenissime 
Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
La Bataille des S-300: 1, 2009 
V 1.0 


Capitolul | 


Mehdi Ezazi simți un frison când coborî din 
Mercedesul generalului Cyrus Khosrodad, unul 
dintre patronii corpului  Pasdaran.! Membrii 
Pasdaran, veritabil stat în stat, înlocuiseră armata 
normală iraniană, cam în acelaşi mod cum o 
făcuseră membrii SS cu Wehrmachtul, sub regimul 
nazist. În afară de desfăşurarea lor militară, ei erau 
răspunzători, pe de o parte, de programul nuclear al 
lran-ului, iar pe de altă parte, de programul 111 
pentru dezvoltarea rachetelor  intercontinentale. 
Membrii acestor gărzi nu-şi refuzau nimic, aveau 
Mercedes-uri, în timp ce oficialii principalelor 
ministere mergeau cu Peykan, vehicul fabricat în 
lran, şi care, în comparaţie cu cele luxoase, erau 
precum cârnaţii faţă de pateul de gâscă... 

De-a lungul anilor, membrii Pasdaran, „apărători 
ai revoluţiei”, care şi-au vărsat din abundență 
sângele în timpul războiului împotriva Irakului, 
deveniseră principala forţă militară a ţării, 
controlând din ce în ce mai multe sectoare de 
activitate. 


1 Gărzi revoluţionare islamice, (n. trad.). 


S 


Gerard de Villiers 

Mehdi Ezazi îşi ridică gulerul de catifea al 
pardesiului. Un vânt îngheţat sufla din est, din 
deşertul Dasht-e-Kavir, măturând tot platoul din 
nordul oraşului Ispahan, care se afla în centrul Iran- 
ului, între lunile noiembrie şi martie, aici tremurai de 
frig. 

La 61 de ani, Mehdi Ezazi era insensibil la frig. 
Acum, se întreba de ce generalul Cyrus Khosrodad, 
după ce mâncaseră de prânz la Khayyam, unul 
dintre cele mai bune restaurante ale bazarului din 
Teheran, l-a luat cu el şi au mers la aeroportul 
militar Imam Khomeini, unde îi aştepta un elicopter. 
O oră şi jumătate mai târziu, acesta i-a lăsat la baza 
secretă a pasdaranilor, Shoja Abad, aflată la zece 
kilometri de Natanz, una dintre instalaţiile nucleare 
„sensibile”. Aici se învârteau sute de maşini 
centrifuge care  îmbogăţeau uraniul destinat 
viitoarelor bombe atomice iraniene. Niciun civil nu 
avea dreptul de a pătrunde la Shoja Abad, aflată în 
plin deşert, de-a lungul unui drum secundar, care se 
întâlnea cu autostrada Teheran-lspahan. Această 
bază era protejată de numeroase dispozitive 
electronice, de mai multe rânduri de sârmă 
ghimpată, de câmpuri de mine şi de camere de luat 
vederi. Numai că, Mehdi Ezazi nu era un civil 
oarecare. După ce a lucrat câţiva ani în 
administraţia şahului, a fost recuperat de noul 
regim, datorită  preţioaselor sale contacte în 
Germania. Aceasta era ţara unde trăise cu Greta, 
soţia sa nemţoaică, decedată între timp, şi unde 
continua să conducă o afacere care se ocupa cu 
importul de fistic. Graţie relaţiilor sale cu clanul lui 
Rafsanjani, fostul preşedinte „reformator” iranian, el 


n Sau 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
obținuse exclusivitatea pieţei germane. Acest lucru 
îi aducea un venit confortabil, pe care îl suplimenta 
şi mai mult exportând către lran Hi-Tech „duals”, 
adică produse care puteau fi utilizate atât pentru 
industria civilă, cât şi pentru cea militară. 

Acestei activități i se datorau respectul şi 
recunoştinţa pe care pasdaranii o aveau pentru el. 
Intr-adevăr, cu o răbdare de furnică, Mehdi Ezazi 
reuşea să le procure elemente indispensabile 
programului nuclear şi, de asemenea, celui al 
rachetelor cu rază lungă de acţiune, de tip Shebab 
III. Nimeni nu ştia cum reuşea să treacă de 
controalele meticuloase ale vămii germane, dar se 
descurca... Tocmai livrase pasdaranilor 80 de tone 
de oţel special CK 22, utilizat la fabricarea 
focoaselor sau a rezervoarelor de carburant ale 
rachetelor sol-sol. Reuşise aceasta, deşi era interzis 
să vinzi lran-ului o astfel de marfă. 

Pentru câteva zile, se reinstalase în apartamentul 
său modern din strada Doctor Bahonar, în nordul 
Teheranului, pe drumul spre Darband. 

Bineînţeles, în afara contactelor sale cu 
pasdaranii, se mai întâlnea cu mulţi alţi oameni din 
cercurile guvernamentale, inclusiv din Ministerul de 
Informaţii, sinistrul £Etta/'aat, cel care înlocuise 
sângeroasa SAVAK a şahului, conservând însă 
metodele sale barbare. 

Intrigat, îl urmă pe generalul Khosrodad până la o 
clădire din lemn, prost încălzită, şi puse, în sfârşit, 
întrebarea care îi ardea buzele crăpate de frig. 

— Pentru ce am venit aici, generale? 

Shoja Abad era, în principiu, axată pe protejarea 
electronică a zonei Natanz, domeniu la care Mehdi 


T R 


Gerard de Villiers 
Ezazi nu se pricepea deloc. Generalul Cyrus 
Khosrodad îi adresă un zâmbet misterios. 

— Voiam să vă arăt că şi noi reuşim să ne 
procurăm material care, de obicei, este imposibil de 
importat. Veniţi! 

După ce băuseră un ceai fierbinte şi prea dulce, 
ieşiră şi se urcară într-un jeep rusesc care îi duse la 
aproape un kilometru distanţă în faţa unei clădiri din 
beton care semăna cu un hangar pentru avioane. 
Era înconjurată cu sârmă ghimpată şi prevăzută cu 
un turn de observaţie echipat cu proiectoare. Aici se 
afla o duzină de oameni care vegheau în faţa unicei 
intrări. Sergentul de gardă care se afla aici examină 
îndelung permisul generalului Khosrodad, ca şi când 
nu l-ar fi cunoscut, apoi, în final, declanşă 
deschiderea unei uşi din oţel, care culisa. Interiorul 
hangarului era iluminat puternic şi era gol, cu 
excepţia a trei vehicule de război, la vederea cărora 
Mehdi Ezazi rămase stupefiat. 

Mai întâi, un enorm camion foarte plat, cu o 
cabină de pilotaj decalată pe dreapta, cu o parte 
centrală, în mod vizibil, blindată şi în formă de romb. 
În spatele ei, înălțându-se vertical, patru tuburi 
enorme, de zece metri înălţime, camuflate şi legate 
de camion cu o structură metalică hidraulică. Medhi 
Ezazi îşi spuse că, pentru transport, ele trebuiau 
culcate pe partea din spate a mecanismului. 

Alături, se afla un al doilea camion cu zece roţi, şi 
mai impozant, care avea deasupra un panou 
dreptunghiular vertical, cu o structură alveolară, 
care probabil că era un radar. 

În sfârşit, un al treilea camion, de dimensiuni mai 
modeste, avea unul dintre panourile laterale ridicat, 


nba 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
descoperind o baterie de ecrane electronice. Vreo 
20 de oameni se îngrămădeau în faţa lui, militari şi 
civili, îmbrăcaţi cu bluze albe. 

Ansamblu era foarte impresionant. Mehdi Ezazi îşi 
spuse că tot ceea ce vedea semăna cu nişte rachete 
intercontinentale, dar erau totuşi prea mici, nu 
putea fi vorba de acest gen de rachete. Nu văzuse 
niciodată ceva asemănător, şi totuşi cunoştea bine 
programul rachetelor iraniene. Dar niciuna nu 
semăna cu ceea ce avea în faţa ochilor. 

Se întoarse către generalul Khosrodad. 

— Ce sunt astea? 

Ofiţerul pasdaran jubila, vizibil încântat de 
surpriza pe care i-o făcuse. Îl luă pe Mehdi Ezazi de 
umăr şi-i şopti la ureche: 

— O baterie de rachete S-300 PS. 

Mehdi  Ezazi nu avu nicio reacţie. Această 
denumire nu-i spunea nimic. Nu era un expert în 
rachete. 

— Unul dintre noile voastre proiecte? întrebă el. 

Ştia că pasdaranii erau pe punctul de a dezvolta 
noi sisteme de arme. 

— Nu, îl corectă generalul Khosrodad. Nu noi 
suntem cei care fabricăm aceste rachete, ci prietenii 
noştri ruşi. Este arma antiaeriană cea mai eficace 
din lume! O baterie sol-aer, cu o rază de acţiune de 
120 de kilometri. Ea poate lovi ţintele, avioane sau 
rachete de croazieră, până la o înălţime de 30.000 
de metri şi zboară cu mai mult de 1200 de metri pe 
secundă. Rachetele se trag câte două şi timpul 
pentru reîncărcare este foarte scurt. Este 
echivalentul, dar mai puternic, al rachetei 
americane Patriot sau al celei israeliene Azzow. 


ET 


Gérard de Villiers 

Atunci când le vom desfăşura în baterii în jurul 
siturilor noastre „sensibile”, acestea vor fi total 
apărate. Şi dacă sioniştii ne trimit avioanele lor F16, 
foarte puţine se vor mai întoarce. 

— Aveţi multe astfel de rachete S-300? nu se putu 
abtine să întrebe Mehdi Ezazi. 

— Aceasta este prima. În total, trebuie să primim 
108, adică 32 de baterii. Oamenii pe care-i vedeţi 
acolo şi-au început antrenamentul. Civilii sunt 
ingineri belaruşi care îi instruiesc. Această instruire 
ne va lua aproximativ şase luni. 

Incântat, generalul Khosrodad contempla cei patru 
cilindri mari care se înălţau către acoperişul 
hangarului, asemănători cu mausoleul imamului 
Khomeini. Se întoarse spre vizitatorul său, şi adaugă 
Cu voce joasă: 

— Bineînţeles, nimeni nu trebuie să ştie că suntem 
în posesia acestei rachete S-300. Atunci când le vom 
desfăşura pe toate, înlocuind sistemele TOR, 
furnizate tot de prietenii noştri ruşi, vom anunţa pe 
toată lumea, având drept scop să descurajăm, încă 
de la început, orice acţiune sionistă sau americană. 

— Este formidabil! spuse Mehdi  Ezazi. Vă 
mulţumesc pentru încrederea dumneavoastră, şi... 

Nu-şi termină fraza, pentru că ordonanța 
generalului  Khosrodad tocmai se  apropiase, 
întinzându-i un telefon mobil. Ofiţerul se îndepărtă 
ca să răspundă, întorcându-i spatele vizitatorului 
său. Mehdi Ezazi nu ezită decât o fracțiune de 
secundă. Cu un gest natural, bagă mâna în buzunar 
şi luă de acolo mobilul. 

Nu avu nevoie decât de câteva secunde ca să-l 
îndrepte spre bateria S-300 şi să declanşeze camera 


p S 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
foto. De două ori. Era atâta lumină, încât flash-ul nici 
măcar nu s-a declanşat. Atunci când generalul 
Khosrodad reveni lângă el, îşi băgase deja telefonul 
în buzunar. 

Se gândi că a avut o zi profitabilă. 

Într-adevăr, dacă pentru iranieni el era un preţios 
furnizor de materiale Hi-Tech, pentru BND--ul 
german era „Sindbana”, o sursă „preţioasă” care 
aducea, în mod regulat, informaţii din Iran. Aproape 
întotdeauna aceste informaţii erau confirmate de 
fapte. La fiecare călătorie a sa în Germania, era 
contactat, în mod discret, de „legătura” sa, care 
venea de la Pullach’. Aşa se explică uşurinţa cu care 
exporta anumite materiale sensibile. BND-ul avea 
foarte puţine surse în Iran şi ţinea mult să-l păstreze 
pe „Sindbana”. 

Această activitate, plină de riscuri, completa, în 
mod agreabil, veniturile lui Mehdi Ezazi. În zece ani, 
centrala de la Pullach îi vărsase în cont mai mult de 
un milion de dolari... 

Vizita se termină, şi ei plecară spre centrul bazei. 

— Vă întoarceţi curând în Germania? îl întrebă 
generalul Khosrodad. 

— Peste zece zile, răspunse Mehdi Ezazi. Trebuie 
să finalizez expedierea unui lot important de fistic. 

— Foarte bine, am să vă trimit înainte de plecare 
lista cu lucrurile de care avem nevoie. 

În faţa vechiului elicopter rusesc Mi-8, cei doi 
bărbaţi se îmbrăţişară. 

— Mulţumesc pentru încrederea dumneavoastră, 
afirmă Mehdi Ezazi. Nu voi spune nimănui de 


2 Bundesnachrichtendienst - Serviciul Federal de Informaţii. 
3 Sediul BND, lângă München. 


a aa 


Gérard de Villiers 
această vizită. 

Generalul Khosrodad rămase pe loc, până când 
elicopterul se înălţă. 

Asurzit de zgomotul motorului şi de vibraţiile 
vechiului elicopter rusesc, Mehdi Ezazi privea cu un 
ochi distrat peisajul plat al acestui platou dezolant, 
spunându-şi că nu va face altceva decât va arăta 
persoanei de contact fotografiile luate în hangarul 
pasdaranilor, fără însă să i le dea. Într-adevăr, dacă 
s-ar fi aflat de ele, era un om mort pentru că ar fi 
fost foarte uşor să se descopere proveniența lor. 

Într-o stare euforică plăcută, reuşi să aţipească, în 
timp ce se gândea, vag, la seara pe care o va 
petrece împreună cu amanta sa en titre, Azar 
Hanieh, o încântătoare văduvă de 44 de ani, cuo 
situaţie materială onorabilă, dar care se plictisea la 
Teheran. Din această cauză, de îndată ce avea 
posibilitatea, ea lua avionul şi mergea la Viena, 
unde locuia fratele ei, un prosper negustor de 
covoare. 

Înzestrată cu un temperament înflăcărat, lui Azar 
îi plăcea foarte mult să meargă să-şi bea ceaiul la 
hotelul Bristol, unul dintre cele mai bune din Viena, 
unde se lăsa agăţată de cei câţiva gigolo de 
serviciu. Îi vlăguia de tot ce era mai bun în seva lor, 
apoi se eschiva, înainte de a fi obligată să-i 
plătească. 

Azar Hanieh, care se considera, pe bună dreptate, 
o femeie foarte frumoasă, nu putea suporta să 
plătească pentru sex. Cu Mehdi Ezazi avea o relaţie 
oarecum specială. Cu siguranţă, nu era genul ei de 
bărbat, din punct de vedere fizic, dar era atent, îi 
aducea din Europa lucruri care nu se găseau la 


wG 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Teheran şi, graţie relaţiilor sale, îi uşura mult viaţa. 
Ştia că mai are şi alte amante, dar nu-i păsa câtuşi 
de puţin. 


x 


Azar Hanieh termină să-şi prindă ciorapii de 
portjartier, îşi alese din dressing o rochie de mătase 
destul de largă ca să nu i se vadă şerpii jartierelor 
sub material, o îmbracă şi o întinse pe abdomenul 
plat. 

Ochii ei mari, migdalaţi, sclipeau de bucurie 
anticipată. Adora să se pregătească pentru o seară 
erotică, chiar dacă nu era vorba de un amant nou. 
Dacă şi-a pus ciorapi, a făcut-o pentru că ştia 
gusturile lui Mehdi Ezazi şi voia să-i facă plăcere. 
Înainte să se întoarcă acasă, la ea sau la el, 
mergeau să ia cina la Clubul Armean, singurul 
restaurant din Teheran unde se servea, pe faţă, 
alcool. 

În orice caz, peste opt zile, ea va pleca să 
petreacă o lună la Viena şi va scăpa de micile griji 
pe care le avea din cauza regimului ayatollahilor. Işi 
legă fularul Dior pe cap pentru a-şi ascunde părul şi 
îmbrăcă o haină lungă de vizon, perfectă pentru a 
satisface pudoarea exagerată şi retrogradă a zbirilor 
Ministerului Protecţiei Virtuţii şi al Luptei împotriva 
Viciului. Majoritatea femeilor, la Teheran, aveau 
acelaşi aspect exterior, cu capul acoperit şi cu 
corpul ascuns în mantouri lungi care le ascundeau 
toate formele. Atunci însă când se descotoroseau de 
această carapace, aveai surprize foarte frumoase. 


= 10 = 


Gerard de Villiers 

Graţie sighem'-ului şi prezervativelor care se 
găseau de vânzare în toate farmaciile, tinerii duceau 
o viaţă sexuală aproape normală. Pentru suma 
modică de 500 de tomani’, orice mollah elibera un 
certificat de căsătorie valabil pentru weekend, cu 
care se putea închiria o cameră la un hotel, fapt ce 
nu era permis unui cuplu necăsătorit. 

Zgomotul interfonului o smulse pe Azar din 
gânduri. Mehdi Ezazi era jos. Spre deosebire de 
Arabia Saudită, în lran femeile aveau dreptul să 
conducă maşina, dar Azar prefera să nu o facă, era 
mai bine când conducea altcineva. 

Mehdi Ezazi aştepta la volanul frumosului său 
Audi. Când Azar se urcă în maşină, el dădu la o 
parte blana de vizon şi o mângâie pe coapsă, 
asigurându-se, în acest fel, că ea purta ţinuta care îi 
trezea tot felul de fantezii. 

Mulţumit din acest punct de vedere, porni pe 
bulevardul Doctor Ali-ye-Shariati. 

— Am găsit icre negre, o anunţă el. O să mi le 
prepare la Club. 

— Super! spuse Azar. 

Ea adora caviarul, dar, din nefericire, acesta nu se 
mai găsea la Teheran, căci era rezervat pentru 
export... în ciuda  fanfaronadei preşedintelui 
Ahmadinedjad, situaţia economică a ţării era 
catastrofală. De aproape un an, benzina era 
raţionalizată, fiecare proprietar de maşină având 
dreptul la o sută de litri pe lună. Acest lucru îi 
defavoriza pe iranienii cu maşină, care, în timpul 


4 Un fel de contract sexual practicat de şiiţi, conform căruia 
căsătoria religioasă este valabilă pentru o foarte scurtă durată. 
5 Aproximativ 5 dolari. 


PRE, în NS 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
liber, făceau toţi pe taximetriştii. 

Mare producător de petrol, lran-ul nu avea 
suficiente rafinării şi trebuia să importe în fiecare an 
produse finite în valoare de mai multe miliarde de 
dolari. Aceasta în situaţia în care barilul de petrol 
costa în jur de 40 de dolari, iar bugetul anului 2009 
fusese stabilit la un preţ al barilului de 80 de dolari. 
Evident, era o catastrofă absolută. 

In timp ce se îndreptau spre centru, cu mâna 
dreaptă pe coapsa acoperită cu nailon a amantei 
sale, Mehdi Ezazi îşi spuse că avea o zi bună. Azar în 
plină formă, icre negre şi acele fotografii ale 
rachetei S-300, care îi vor aduce mulţi bani. 


x 


Mustafa Najar, responsabilul Diviziei a 3-a a 
Ettal'aat, denumirea Ministerului de Informaţii 
iranian, care urmase sinistrei SAVAK (Gestapoul 
şahului lran-ului), citise de mai multe ori scurtul 
raport al unuia dintre oamenii săi implantaţi în sânul 
pasdaranilor. 

Ettal'aat se afla pretutindeni, chiar în mijlocul unui 
corp de armată atât de prestigios precum era acesta 
al pasdaranilor, hărţuindu-i, la toate nivelurile, pe 
trădători sau pe cei care „deviau” de la normele 
stabilite. Supranumit  „mollahul sângeros” la 
începutul Revoluției Islamice, Mustafa Najar 
dobândise, demult timp, o reputație de brutalitate 
foarte eficace. El nu dădea socoteală decât Ghidului 
suprem al Revoluţiei Islamice, ayatollahul Khomeini. 
Ceea ce tocmai aflase acum îl sufoca de mânie. Unul 
dintre agenţii săi, prezent în timpul vizitei lui Mehdi 


<12 = 


Gerard de Villiers 

Ezazi la Shoja Abad, îl văzuse pe acesta făcând o 
fotografie rachetei S-300 livrate de ruşi. Aceasta 
reprezenta materialul militar cel mai secret al Iran- 
ului, după cel nuclear. 

Responsabilul Diviziei a 3-a era perfect la curent 
cu problema acestor rachete S-300. Serviciile sale 
recuperaseră preţioasa încărcătură la Bandar e 
Torkoman, port la Marea Caspică. Încărcătura se afla 
pe un cargou iranian care o luase din portul Atyrau, 
în Kazahstan. Ea fusese amestecată printre mai 
multe vehicule blindate livrate lran-ului de către 
Rusia. Totul sosise cu transsiberianul până la Omsk, 
unde toţi vameşii erau cumpăraţi. 

Mustafa Najar apăsă pe butonul interfonului. 

— Adu-mi dosarul generalului Cyrus Khosrodad şi 
pe cel al lui Mehdi Ezazi, ordonă el. 

Aceştia erau doi oameni pe care îi cunoştea foarte 
bine. Cyrus Khosrodad fusese un extraordinar 
luptător în războiul împotriva Irakului, iar Mehdi 
Ezazi făcea parte dintre „idioţii utili”, adică dintre 
oamenii fostului regim care s-au alăturat Revoluţiei, 
aducându-i importante servicii. 

Desigur, acesta din urmă era în mod regulat 
verificat de Etta/'aat atât în Iran, cât şi în 
străinătate, dar niciodată nu s-a aflat ceva în 
neregulă cu el. Bineînţeles, era un apropiat al 
clanului Rafsanjani, nu tocmai devotat regimului, 
dar aceasta nu era suficient pentru a face din el un 
suspect. 

Un secretar aduse cele două dosare şi Mustafa 
Najar se cufundă în studierea lor. 

O oră mai târziu, nu progresase deloc. Mehdi Ezazi 
şi generalul Cyrus Khosrodad se vedeau în mod 


213+ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
regulat, pentru raţiuni profesionale, şi această vizită 
nu avea nimic suspect. În plus, generalul era un 
apropiat al preşedintelui Ahmadinejad. Cum să-ţi 
poţi imagina o trădare din partea lui? 

Dar, pe de altă parte, Mustafa Najar nu putea 
crede că agentul său i-a dat o informaţie falsă. 

O notă, în legătură cu Mehdi Ezazi, îi atrase 
privirea. Acesta avea o rezervare la un zbor cu 
Lufthansa pentru săptămâna viitoare, cu destinaţia 
Frankfurt. Avea, deci, timp să ancheteze discret, 
deoarece nu trebuia să-l alerteze. 

Cât despre Cyrus Khosrodad, lucrurile erau 
diferite. 

Nu ezită prea mult timp şi îl chemă pe şeful secţiei 
de intervenţii, Reza Zarkan. 

— Găseşte-l pe generalul Cyrus  Khosrodad, 
ordonă el, şi adu-l aici. 

O să aibă timp să-l avertizeze pe preşedintele 
Ahmadinejad atunci când va şti mai multe. Dacă 
generalul avea ceva să-şi reproşeze, preşedintele 
nu-l va susţine şi asta va simplifica lucrurile. 


x 


Generalul Cyrus Khosrodad ieşea din restaurantul 
Shamshiri, unde luase masa de prânz cu 
viceministrul de Interne, când zări, la ieşirea din 
restaurant, doi tineri bărboşi fără cravată, înfofoliţi 
în mantouri închise la culoare, stând în picioare 
alături de o maşină veche, Peugeot 206. 

— la te uită, membri ai Etta/'aat! îşi spuse ofiţerul 
pasdaran, întrebându-se pe cine aşteptau. Nu 
aşteptă mult timp răspunsul la această întrebare, 


= lä 


Gerard de Villiers 
căci cei doi tineri l-au şi încadrat. Unul dintre ei 
spuse cu o voce calmă: 

— Haroye" general Khosrodad? 

— Baleh'. 

— Sunteţi în stare de arest. Veniţi cu noi. 

Rămase înţepenit locului. Blocat. Nu se discuta cu 
agenţii din £Etta/aat. Erau nişte roboţi foarte 
puternici, care ascultau ordinele. 

— Bine, zise el, vă urmez cu maşina mea. Mergem 
la Mehran? 

Acesta era locul unde se afla Cartierul General al 
Ettal'aat, în partea de sus a oraşului. 

— Nemiran“, spuse unul dintre cei doi tineri, fără 
să ridice vocea. Veniţi cu noi. Preveniţi-l pe şofer. 

Din nou, era inutil să comenteze. Trei minute mai 
târziu, rulau pe Mahallati expressway, una dintre 
nenumăratele autostrăzi urbane din Teheran. Cu 
cele 12 milioane de locuitori, capitala devenise un 
infern pentru automobilişti, în ciuda căilor sale noi 
de circulaţie. 

Douăzeci de minute mai târziu, generalul Cyrus 
Khosrodad trecea prin faţa portretelor uriaşe ale 
ayatollahilor Khomeini şi Khamenei, care 
împodobeau intrarea în Ministerul de Informaţii. Au 
mers pe nişte culoare sinistre, luminate cu neon, 
până la biroul lui Mustafa Najar. Acesta din urmă îl 
primi pe generalul Khosrodad aproape călduros, 
îmbrăţişându-l chiar după moda iraniană şi 
invitându-l să ia loc într-un fotoliu, în faţa biroului 
său. Prudent, preciză: 


6 Domnul. 
7 Da. 
8 Nicidecum. 


~15~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Am vrut să vă văd cât mai repede ca să 
lămurim o problemă care mi-a fost semnalată. 

— Befar me”, spuse generalul Khosrodad, mai 
liniştit. Despre ce este vorba? 

Mustafa Najar cobori vocea. 

— Cred că Ghidul nostru Suprem v-a încredinţat, 
pentru începerea unor acţiuni ulterioare, un întreg 
material de import. 

— Într-adevăr, confirmă ofiţerul pasdaran. Este o 
mare onoare pentru mine. 

— Am aflat că aţi arătat acest material unui 
vizitator, recent... 

Generalul Khosrodad simţi cum i se măreşte pulsul 
şi-i blestemă, în sinea lui, pe cei de la Etta/'aat. Cum 
de au aflat nemernicii ăştia? La bază nu erau decât 
pasdarani, care îi erau, în principiu, fideli. Simţi că 
nu putea să mintă. 

— Este exact, recunoscu el. Am arătat acest 
material unui om demn de toată încrederea, pe care 
îl cunoaşteţi, cu siguranţă, Haroye Doktor Mehdi 
Ezazi. Ne aduce imense servicii şi am o încredere 
totală în el. 

Mustafa Najar fu tranşant: 

— De ce? 

Generalul Khosrodad se simţi penibil când realiză 
că fusese vorba numai de un acces de orgoliu 
legitim. Se săturase să fie tot timpul cel care cere. 
Prezentându-i noua sa minune, el a vrut să-i arate 
lui Mehdi Ezazi că şi el poate să se descurce, că 
poate face rost de ceva extraordinar. Privirea 
pătrunzătoare a şefului Diviziei a 3-a rămase fixată 
asupra lui şi generalul îşi dădu seama că-i va fi greu 


9 Vă rog. 


Gérard de Villiers 
să explice acest impuls irațional unui om tare ca 
piatra. 

Încercă, totuşi. 

Mustafa Najar îl lăsă să vorbească, după care îl 
străfulgeră, precum o săgeată a parţilor'”: 

— Haroye general Kohsrodad, ştiţi că vizitatorul 
dumneavoastră a fotografiat acest material 
ultrasecret? Fotografii care, dacă ar fi divulgate, ar 
pune capăt principalului nostru program de apărare? 

Generalul  Khosrodad avu impresia că se 
prăbuşeşte. 

— Este imposibil! protestă el, am fost tot timpul 
împreună... 

Mustafa Najar lovi dosarul aflat în faţa lui cu podul 
palmei: 

— Este posibil! Am aici mărturia unuia dintre 
agenţii mei. 

Generalul Khosrodad rămase fără grai. Era distrus. 
În faţa lui, patronul Diviziei a 3-a reluă cu un ton 
calm, aproape glumeţ: 

— Trebuie să lămurim această problemă. În 
interesul dumneavoastră, Haroye general 
Khosrodad. 

— Vă voi ajuta cu toate puterile mele să o faceţi! 
promise ofiţerul pasdaran. 

— Contez pe asta, încheie Mustafa Najar. Veţi fi 
transferat la secţiunea 205 din închisoarea Evin, 
pentru un interogatoriu mai complet. 

Generalul Khosrodad rămase țintuit pe scaunul 
său. Secţiunea 205 a sinistrei închisori Evin era 
aceea unde se interogau trădătorii. Rareori mai 


10 Veche populaţie iraniană stabilită în vestul Asiei, unde a 
întemeiat un puternic stat sclavagist în secolul III î. Hr., (n. trad.). 


sa 17 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
ieşeai teafăr de acolo, atunci când mai ieşeai... Cei 
doi tineri care l-au adus până aici apărură deodată, 
apucându-l, fiecare, de câte un braţ. El se lăsă dus, 
fără să opună rezistenţă. La ce bun? Tocmai căzuse 
în altă lume. 


x 


Mehdi Ezazi privea pantele muntelui Darband 
acoperite cu zăpadă. În acest sfârşit de ianuarie, era 
un frig la Teheran de crăpau pietrele, iar drumurile 
care duceau la Chemiran şi Golestan erau pline de 
polei şi periculoase. 

Exceptând serile, nu prea aveai mare lucru de 
făcut la Teheran. Shoppingul era redus la cea mai 
simplă expresie a lui, iar centrul oraşului era interzis 
maşinilor particulare. 

Luă o smochină confiată pe care o lăsă să se 
topească în gură ca să înlăture gustul amar al 
cafelei turceşti. În seara aceasta, va rămâne acasă 
şi va privi un DVD. 

Soneria telefonului mobil îi întrerupse mestecatul. 
Era gata să nu răspundă. Aparatul se afla departe 
de el şi, ca să-l ia, ar fi trebuit să se ridice de pe 
canapea... în final, se hotărî să răspundă. 

Era o voce de femeie, aproape imperceptibilă, pe 
care, la început, nu o recunoscu. 

— Minou la telefon, preciză femeia. 

Soţia generalului Khosrodad. 

Era mirat de acest apel, nu avusese niciodată nici 
cea mai mică relaţie amoroasă cu ea, şi întrebă pe 
un ton jovial: 

— Cu ce vă pot ajuta? 


i Da 


Gerard de Villiers 

Urmă o tăcere, apoi femeia spuse foarte repede: 

— Cyrus nu s-a întors ieri. Nu mi-a dat nici telefon 
şi sunt îngrijorată. Aş vrea să ştiu dacă aveţi vreo 
veste de la el... 

Mehdi avu impresia că toate arterele îi explodează 
dintr-odată. Reuşi, totuşi, să spună pe un ton 
aproape vesel, cu o voce practic normală, datorită 
unui efort supraomenesc: 

— Probabil că a plecat în una din misiunile sale 
secrete. Nu este prevenit întotdeauna dinainte şi nu 
are dreptul să comunice cu nimeni. 

Se întâmpla, uneori, ca generalul Khosrodad să 
meargă, în secret, în Irak. 

— Asta trebuie să fie, spuse femeia. Sunt dezolată 
că v-am deranjat. 

— Befar me", răspunse, politicos, Mehdi Ezazi. 

Simţi cum i se înmoaie picioarele şi se prăbuşi pe 
canapea. Dispariția generalului Khosrodad nu putea 
să aibă decât o singură explicație: fusese arestat de 
Ettal'aat. Pentru ca o persoană ca el să fie pusă într- 
o astfel de situație, era nevoie de un motiv foarte 
serios. Mehdi Ezazi se revăzu în momentul în care 
fotografia racheta S-300. Cineva l-a observat şi l-a 
denunțat. 

Copleşit, se duse la fereastră ca să inspecteze 
strada Doctor Bahonar. Era pustie. Dar asta nu 
însemna nimic... Gândurile se învălmăşeau în capul 
său. Avea impresia că este o vulpe prinsă în 
capcană, în vizuina ei. Dacă Khosrodad fusese 
arestat, acelaşi lucru se va întâmpla şi cu el. Se 
gândi, imediat, la telefonul mobil. Dacă se vor găsi 
cele două fotografii ale rachetei S-300, va sfârşi 


11 Nicio problemă. 


~ IL: 9 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
spânzurat de un cârlig de măcelar, şi asta, în 
ipoteza cea mai bună... 

Din fericire, avea trei telefoane mobile. Se întrebă 
dacă să-l arunce pe cel „bun” într-un canal. Dar 
dorinţa de câştig îl opri. Exista o şansă, minusculă, 
ca să scape, datorită serviciilor inestimabile pe care 
le aducea lran-ului. 

Dar s-ar putea să fie greu. Foarte greu. 

Trebuia acum să rezolve ceea ce era cel mai 
urgent. O sună pe Azar Hanieh şi o găsi la coafor. 

— Vrei să mergem să mâncăm la Shamshiri? 
propuse el. 

Un restaurant nu tocmai rău, în centru. 

— Pe vremea asta? protestă ea. 

— Eşti deja în oraş... 

— Bine, vino să mă iei de la coafor, la ora şapte. 

Mehdi Ezazi avu impresia că i se luă o mare 
greutate de pe piept. li va încredința telefonul mobil 
amantei sale, până va vedea cum mai merg 
lucrurile. 

Eliminând astfel un risc major. 


x 


Discuţia dura de aproape două ore în biroul 
ministrului Informaţiilor. Acesta era prezent în 
persoană, ca şi generalul Manoucher Gorbanifar, 
care comanda corpul de armată al pasdaranilor. Era 
vorbade o decizie importantă: puteau să-l lase pe 
Mehdi Ezazi să zboare la Frankfurt? 

Generalul Manoucher Gorbanifar era pentru. El 
avea neapărată nevoie de ceea ce iranianul aducea 
în a sa „shopping list”. In plus, subliniase că nu s-a 


~ 20 =~ 


Gerard de Villiers 

putut dovedi nimic, niciodată, împotriva lui Mehdi 
Ezazi, ale cărui legături străine fuseseră, totuşi, 
cercetate în amănunţime în Germania. 

Mustafa Najar era contra. După ce, trei zile, fusese 
spânzurat de braţe de tavanul unei celule, bătut cu 
„vână de bou” şi ars cu ţigara, generalul Khosrodad 
şi-a menţinut prima declaraţie: păcătuise din orgoliu 
şi nu-l văzuse pe vizitatorul său profitând de 
neatenţia sa ca să fotografieze racheta S-300. 
Făcuse, într-adevăr, o greşeală gravă, dar foarte 
clară. 

Cazul lui Mehdi Ezazi era, însă, mai puţin clar. De 
ce făcuse aceste fotografii? Pentru ce erau ele 
destinate sau pentru cine? Păcătuise, şi el, din 
simplă curiozitate, sau era ceva mai îngrijorător?... 

Mustafa Najar luă cuvântul ultimul. „Mollahul 
sângeros” vorbea cu o voce joasă, convingătoare, 
punctându-şi afirmaţiile cu gesturi mici şi seci. 

— Nu-l putem lăsa pe Mehdi Ezazi să părăsească 
teritoriul ţării, afirmă el. A văzut racheta S-300. 
Dacă mărturia lui ajunge la un serviciu secret 
european sau american, lucrul acesta va declanşa 
un cataclism. Cei care ne procură acest armament 
vor turba de furie. Ei au cerut un secret absolut. 

— Până la urmă tot se va afla, observă generalul 
Manoucher Gorbanifar. 

— După, atunci când va fi prea târziu. Acum, 
vânzătorii noştri pot încă să-şi mai schimbe părerea. 

Dacă acest individ este autorizat să iasă din Iran, 
eu sunt gata să-mi prezint demisia Ghidului nostru 
Suprem. 

Un înger trecu prin geamurile murdare. Mollahul 
Mustafa Najar era unul dintre stâlpii Revoluţiei 


= 2l 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Islamice. 

— Cum intenţionaţi să procedaţi? întrebă ministrul 
Informaţiilor, deja convins. 

— Trebuie să plece la Frankfurt, săptămâna 
viitoare. Îl vom intercepta în ultimul moment, la 
aeroportul Mehrabad. În acest fel, nimeni nu va şti 
că a fost oprit. Se va crede că a plecat în Europa. 
Dacă are complici, ei nu se vor alarma... 

— Bine, concluzionă ministrul. Voi semna ordinul 
de interpelare. Faceţi în aşa fel încât totul să se 
desfăşoare cât mai discret. 


Capitolul Il 


Konrad Weissel, responsabilul Secţiei a V-a a BND, 
însărcinată cu exploatarea „surselor”, examina 
situaţia celor care se aflau sub jurisdicţia sa. El se 
ocupa de „sursele” din zona Orientului Mijlociu, din 
Liban până în Irak. În fiecare dimineaţă, sosind la 
Pullach, el făcea trecerea în revistă. Şi stabilea 
asupra căreia dintre aceste surse trebuia să 
vegheze. 

Un nume îi sări imediat în ochi şi îl chemă pe 
adjunctul său, Horst Meier, însărcinat cu serviciul 
operaţional. 

Horst Meier sosi în biroul său, zece minute mai 
târziu. În afara unui gust îngrozitor pentru cravate, 
acesta era un băiat încântător, cu părul blond 
despărţit în două de o cărare pe o parte, cu faţa 
parcă frecată cu piatră ponce şi serios ca un 
seminarist. Era de o meticulozitate bolnăvicioasă, 
caracteristică datorată, probabil, originilor sale 
prusace. 


si Pa 


Gerard de Villiers 

— Herr Meier, anunţă Konrad Weissel, examinând 
sosirile pe diferitele aeroporturi, am constatat că 
„Sursa” noastră Sindbana va ajunge peste patru zile 
la Frankfurt, venind de la Teheran. Va trebui să-l 
luăm în primire încă de la sosire, pentru a verifica 
dacă este urmărit sau nu. 

Konrad Weissel întinse adjunctului său telegrama 
care preciza ora sosirii şi numărul zborului 
Lufthansa. În fiecare dimineaţă, BND primea listacu 
toate rezervările făcute pentru o săptămână, la 
zborurile care veneau sau plecau din Germania. 

— Zu Befehl'*, Herr Weissel, răspunse Horst Meier, 
luând parcă, mental, poziţia de drepţi. Sunt 
consemne speciale? 

— Nu. Trebuie numai să ne asigurăm că nu există 
„poluare” în jurul lui. 

Adică nimeni dintr-un alt serviciu de informaţii, în 
cazul de faţă cel iranian, nu se interesa de această 
„Sursă” prețioasă a BND. Această precauţie luată, 
ofiţerul de legătură al lui S/indbana putea să-l 
contacteze fără a risca să se „prăjească”. 

După ce colaboratorul său plecă, Konrad Weissel 
îşi privi ceasul. Mai avea încă o oră de pierdut 
înainte de a pleca spre Munchen, unde avea 
întâlnire la Vier Jahreszeiten Hotel”. 

Se întâlnea cu un membru al Mujahedinilor 
Poporului, mişcare iraniană de opoziţie faţă de 
regimul mollahilor, care pretindea că are informații 
prețioase să-i comunice. Konrad Weissel nu-şi făcea 
nicio iluzie. Mujahedinii Poporului erau susținuți de 
către CIA, şi acestei Agenţii îi dădeau ei rarele 


12 La ordinele dumneavoastră. 
13 Hotelul celor patru anotimpuri. 


BRE 1: 55 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
informaţii valabile aflate prin intermediul unei reţele 
pe cale de dispariţie. În orice caz, restaurantul 
marelui hotel din Munchen era, de departe, superior 
cantinei din Pullach unde, pentru 14 euro, puteai 
obţine o hrană care-ţi amintea de anii negri ai 
războiului. Din fericire, Sindbana se va întoarce. El 
aducea, întotdeauna, informaţii adevărate. 

Dările de seamă ale informaţiilor sale i-au adus lui 
Konrad Weissel, în mai multe rânduri, felicitările 
superiorilor săi. 


x 


Mehdi Ezazi ridică, pentru a douăzecea oară în 
ziua aceea, perdeaua ferestrei care dădea în stradă. 
Deşi nu s-a întâmplat nimic îngrijorător de la 
întoarcerea sa de la baza pasdaranilor, avea totuşi 
senzaţia că o mână invizibilă îi comprima pieptul, în 
mod progresiv, până la sufocare. 

Bineînţeles, nu a mai sunat-o pe soţia generalului 
Khosrodad şi nu avea nicio veste de la acesta din 
urmă. Continua să-şi ducă viaţa obişnuită, ieşind 
aproape în fiecare seară la prieteni pentru a se 
ameţi, întorcându-se, uneori, la ora două dimineaţa. 
A fost chiar oprit de o patrulă de bassidj;*, care l-au 
pus să sufle într-un etilotest, ca să-l verifice dacă nu 
a consumat alcool, practică interzisă de regimul la 
putere. Asta l-a costat 50.000 de riali. Din fericire, 
corupţia omniprezentă corecta, în parte, excesele 
represiunii. 

Aceste divertismente nu reuşeau să-l facă să uite 
data fatidică a plecării pentru Frankfurt, care se 
14 Miliţieni islamişti. 

~ DA ~ 


Gerard de Villiers 

apropia inexorabil. Dată cunoscută, cu siguranţă, de 
Ettal'aat, care controla toate plecările din Iran. 
Convingerea sa era deja formată: în acel moment, 
cel al plecării, zbirii Ministerului de Informaţii se vor 
manifesta. Adorau să se joace cu nervii victimelor 
lor. 

Când se gândea la toate aceasta, pe Mehdi Ezazi îl 
trecea o transpiraţie rece. Cu siguranţă, ar putea 
câştiga câteva zile amânându-şi plecarea, dar ar fi 
fost ca şi când s-ar fi dat înapoi ca să-şi ia avânt. 

Se gândise la o altă modalitate de a părăsi lran-ul, 
dar fără s-o găsească. Granițele erau ermetice. l-ar 
fi trebuit complici, pe care nu-i avea... în plus, era cu 
siguranţă supravegheat, deci, dacă s-ar fi îndepărtat 
de Teheran, nu ar fi ajuns prea departe. 

Desigur, putea să sune la ambasada Germaniei şi 
să ceară azil politic. Dar, chiar dacă era luat în 
evidenţă ca „sursă” a BND, diplomaţii germani de la 
Teheran nu erau la curent cu lucrul acesta şi risca să 
fie dat afară politicos... în plus, ambasada, ca toate 
celelalte, era în permanenţă supravegheată. Ar fi 
fost interceptat. 

În mod excepţional, în această seară nu avea 
petrecere, aşa încât s-a hotărât să-şi acorde puţină 
destindere. Îşi turnă un pahar mare de Chivas Regal 
pe care-l bău, practic, dintr-o sorbitură, fără apă sau 
gheaţă. Apoi, luă două comprimate de Valium 50 şi 
merse să se întindă pe pat, fără ca măcar să se 
dezbrace. În timp ce aştepta ca efectul conjugat al 
alcoolului şi al calmantului să-l facă să adoarmă, 
mintea, eliberată parcă, îi oferi o soluţie. 

Azar Hanieh! 

Plecarea ei pentru Viena era programată cu 24 de 


= 25 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
ore înaintea plecării lui, în noaptea de miercuri spre 
joi. Dacă o conducea la aeroportul Mehrabad şi 
reuşea să găsească un loc în acelaşi avion, era 
salvat! 

Evident, acest lucru presupunea să îndeplinească 
un anumit număr de condiţii. Mai întâi, să nu fie 
urmărit în permanenţă. Apoi, să fie loc în avion. Dar 
la clasa business erau, în mod frecvent, locuri. 

Aflându-se în posesia unui paşaport iranian, nu 
avea nevoie de nicio formalitate ca să iasă din ţară. 

Desigur, Azar Hanieh putea considera bizară 
această plecare precipitată. Aşa cum s-a mirat că i-a 
încredinţat telefonul lui mobil. Dar era o femeie de 
încredere, care ţinea la el şi care detesta regimul 
actual. În Iran, în anul 2009, atunci când un 
cetăţean se purta de o manieră ciudată, o făcea 
aproape întotdeauna pentru a scăpa de influenţa 
sufocantă a mollahilor. Şi, de obicei, nu se puneau 
întrebări... 

Înainte de a avea timp să aprofundeze aceste 
semne de întrebare, adormi. 


x 


Mustafa Najar ţinea să citească el însuşi dările de 
seamă în legătură cu supravegherea lui Mehdi Ezazi. 
Acesta nu era urmărit în permanenţă pentru că nu 
trebuia alertat, ci, mai degrabă, prin sondaj. În orice 
caz, data plecării lui se apropia şi era simplu să fie 
„cules” la Mehrabad, când va avea deja tichetul de 
îmbarcare în mână. 

La ultimul control... 

În acest timp, suspectul ducea o viaţă normală... 


= 26 = 


Gérard de Villiers 

în afara întâlnirilor de afaceri, în timpul cărora îşi 
luase comenzile de la toate ministerele interesate, 
frecventa mult petrecerile private, întorcându-se 
acasă foarte târziu. Într-o noapte chiar, când 
începuse să ningă din abundență, a rămas să 
doarmă la nişte prieteni. 

Responsabilul Diviziei a 3-a nu-şi făcea griji. Atunci 
când va fi interogat, Mehdi Ezazi va avea de explicat 
şi cel mai mic gest al său. 

Încă patru zile şi va sta în fotoliul de lemn, în faţa 
biroului lui Mustafa Najar, fotoliu care servea pentru 
„luarea de contact”... 


x 


Mehdi Ezazi se trezi din somnul artificial la ora trei 
după-amiază. Mahmur, dar cu o idee fixă care 
strălucea ca un far în ceata creierului său. 

Îi rămâneau două zile să se organizeze. După ce 
dădu pe gât trei cafele turceşti cumplit de amare, îşi 
pregăti planul de bătaie. De fapt, nu era mare lucru 
de făcut, totul se baza pe factorul surpriză. Trebuia, 
mai ales, să nu o pună în gardă pe Azar Hanieh, nici 
măcar verbal. Să facă în aşa fel încât să fie la ea în 
seara plecării, ca s-o anunţe în ultimul moment că-şi 
schimbase planurile. 

Şi trebuia, mai ales, să nu fie urmărit. Aceasta era 
o problemă vitală. 

Îşi consultă agenda şi descoperi că, în seara 
plecării lui Azar, era invitat la o petrecere la unul 
dintre prietenii săi, Bijan Abidar, vechi susţinător al 
şahului, împăcat cu regimul mollahilor. El avea o 
minunată casă veche în cartierul Tajrigh. La el 


m IT 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
acasă, petrecerile durau, adesea, până în zori. Dacă 
agenţii Etta/'aat îl urmăreau până acolo, exista o 
şansă rezonabilă ca ei să nu rămână la pândă toată 
noaptea, ştiind unde se afla. 

Trebuia, de asemenea, să se prezinte la aeroport 
cu o valiză, ca să nu trezească bănuieli. Găsi imediat 
o soluţie pentru această chestiune: Azar avea 
întotdeauna un excedent de bagaje, deci, va 
„adopta” una dintre valizele ei. 

Cărţile de credit nu funcționau în Iran, trebuia să- 
şi plătească biletul cash, dar acest lucru nu era o 
problemă. Avea întotdeauna într-un seif echivalentul 
a 10.000 de dolari, în euro, dolari sau riali. Acum, 
nu-i mai rămânea decât să numere orele. Şi să se 
roage. 


x 


Azar Hanieh îşi pregătea lucrurile pentru lunga 
şedere la Viena. 

Işi trie cu grijă rochiile pe care dorea să le ia. 
Foarte cochetă, îi plăcea mult să seducă şi, cu cât 
înainta în vârstă, cu atât mai multă grijă avea, 
aproape maniacă, de a fi întotdeauna foarte 
elegantă. 

Şi sexy. 

Ca o rochie să-ţi stea bine, considera ea, trebuia 
să trezească unui bărbat dorinţa imperioasă de a 
face dragoste cu femeia care o purta. Drept urmare, 
colecţiona materiale uşoare, suple, care se mulau şi 
care puteau fi şifonate sau înlăturate fără dificultate. 
Apucă mai multe obiecte de lenjerie şi începu să le 
pună într-o valiză în care abia încăpeau. Nu se 


si 28 


Gérard de Villiers 

sătura niciodată să-şi reînnoiască aceste articole. 
Una dintre marile ei plăceri era aceea de a se 
pregăti pentru un viol consimţit. Eveniment de care 
nu va duce lipsă la Viena. 

Azar Hanieh avea aici un amant, Franz Miihl, un 
tânăr bancher, cu zece ani mai mic decât ea, 
îndrăgostit nebuneşte şi care-şi petrecea viaţa 
trimiţându-i texte înflăcărate în care detalia ceea ce 
o să-i facă. 

Promisese să vină să o aştepte la aeroportul 
Schwechat şi, numai la gândul că-i va simţi mâinile 
mari strecurându-i-se sub rochie, Azar Hanieh se şi 
excită. 

Închise valiza cu lenjerie şi începu să transfere 
conţinutul poşetei pe care o folosea de obicei, într- 
una mai mare. În dezordinea obişnuită, văzu, 
deodată, telefonul mobil încredinţat de Mehdi Ezazi. 
Va trebui să i-l dea înapoi. Până atunci, îl puse în 
poşeta cea nouă. 

Il va vedea, cu siguranţă, pe amantul său 
ocazional, înainte de plecare. 


x 


Mehdi Ezazi se strecură la volanul maşinii sale şi 
urcă rampa garajului subteran. Strada Doctor 
Bahonar era încă plină de zăpadă şi maşinile 
treceau rar. Coti la dreapta, coborând către centru. 
In câteva ore, îşi va cunoaşte soarta. Era ora nouă 
seara şi zborul spre Viena pleca la ora unu şi 
jumătate dimineaţa. Era îmbrăcat ca de obicei, îşi 
luase paşaportul şi toţi banii pe care-i avea în seif. 

In timp ce rula spre autostrada Sadr, era atât de 


mu 20 si 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
încordat, încât avea impresia că intestinele i se 
încolăceau în jurul coloanei vertebrale şi că-l 
sufocau. A fost pe punctul de a rata intersecţia cu 
strada Soleymanzadeh dar, până la urmă, parcă în 
faţa portalului negru al vilei prietenului său, Bijan. 
Primii invitaţi erau grupaţi în /ivingroom, unde o 
femeie în vârstă, cu capul acoperit cu un hijab 
negru, oferea, în linişte, un platou pe care erau puse 
sandviciuri cu caviar Beluga, cu scânteieri sidefii. 

O raritate la Teheran, în anul 2009, dar Bijan avea 
mulţi prieteni. Mehdi Ezazi înghiţi câteva sanaviciuri, 
goli dintr-o sorbitură un pahar cu vodcă şi încercă 
să-şi limpezească mintea. Trebuia să reziste două 
ore. Muzica deja cânta. Femeile frumoase soseau în 
grupuri, dar el nu le vedea. În plus, şi-a jurat să nu 
bea prea mult, pentru ca să-şi păstreze toată 
luciditatea. Va avea nevoie de sânge rece pentru a 
înfrunta stresul plecării. 


x 


Kaveh şi Safir, cei doi agenţi ai Etta/'aat însărcinaţi 
cu supravegherea lui Mehdi Ezazi, tremurau în 
Peykanul de serviciu. Încălzirea era defectă şi afară 
erau minus 5 grade. În seara aceea, rolul lor consta 
numai în verificarea prezenţei lui Mehdi Ezazi la 
prietenul său, Bijan Abidar. 

Telefoanele  „suspectului” erau ascultate în 
permanență, deci era uşor de prevăzut programul 
său. Seara aceasta nu avea nimic excepțional. 
„[inta” lor ieşea mult. Kaveh îşi aprinse o ţigară şi 
mormăi: 

— O să crăpăm de frig aici! Am să întreb dacă 

~ 30 ~ 


Gerard de Villiers 
putem pleca. Dacă rămânem până la ora două 
dimineaţa, vom fi morţi atunci când el va pleca... 

— Încearcă, fu de acord Safir. 

Kaveh Tadjeh sună la controlorul operaţiunii, cel 
care coordona diferitele echipe însărcinate cu 
supravegherea lui Mehdi Ezazi, vreo 20 de oameni, 
cu totul. Din fericire, controlorul de serviciu era un 
prieten de-al lui. Kaveh îşi pledă cauza clănţănind 
din dinţi. Explicându-i că vor îngheţa pe loc, el reuşi 
să-l convingă pe controlor, care sfârşi prin a ceda. 

— Bine, dar veţi specifica în raportul vostru că aţi 
plecat la miezul nopţii. Trebuie să facem o treabă 
serioasă. 

Nebun de bucurie, Kaveh Tadjeh închise telefonul 
şi se întoarse spre Safir. 

— Gata. Plecăm. 

Cinci minute mai târziu, rulau pe autostrada Sadr. 
Cu conştiinţa împăcată. 


x 


Mehdi Ezazi reuşi să-l smulgă pe Bijan, în toiul 
unei conversații, de lângă o tânără îmbrăcată cu o 
rochie atât de mulată, încât parcă era pictată pe ea, 
şi încălţată cu cizme cu toc înalt, cu o privire 
înflăcărată şi cu o gură care parcă se oferea în 
permanenţă. 

— Poţi să-mi împrumuţi maşina şi şoferul tău 
pentru o oră? întrebă el. Trebuie să merg la Azar, să- 
i spun „la revedere”, pentru că pleacă în noaptea 
asta în Europa. 

— Baleh, baleh, acceptă imediat Bijan, care voia 
să-şi continue flirtul. Spune-i lui Parviz că sunt de 


pa Ea 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
acord. 

Şi, grăbit, îi întoarse deja spatele. 

Parviz, şoferul, bea ceai în bucătărie. Mehdi Ezazi 
îi explică ce doreşte de la el. 

— Ştii casa lui Azar Hanieh. Nu este departe. Aş 
vrea să mă duci până acolo. 

Parviz ştia unde este. S-au dus împreună în garajul 
interior, apoi plecară imediat. Mehdi inspectă rapid 
strada pustie, gâtuit de emoție. Nu se vedea nimic, 
nicio maşină, niciun pieton. Rămase tăcut până la 
casa lui Azar Hanieh, cobori şi îi dădu drumul lui 
Parviz. Indiferent care va fi situaţia, nu va mai avea 
nevoie de el. 

Samira, bona hazara™® care-l cunoştea bine, îi 
deschise uşa. i 

— Ghanomeh Azar este în camera ei, spuse ea. Işi 
termină bagajele. Mă duc să o anunţ. 

— Mă duc eu, spuse Mehdi. 

Urcă la primul etaj. Uşa camerei era deschisă şi o 
văzu pe Azar Hanieh luptându-se cu o enormă 
valiză, pe care nu reuşea să o închidă. 

— la te uită! Ajută-mă! îi ceru ea. 

Mehdi Ezazi apăsă cu toată puterea, iar Azar reuşi 
să închidă valiza. Ridicându-se, îl privi cu un zâmbet 
încântat. 

— Ai venit să-mi spui „la revedere”, drăguţ din 
partea ta... 

— Nu, o corectă Mehdi, am venit să te însoțesc. 

Zâmbetul lui Azar se accentuă. 

— Până la aeroport?! Dar am şoferul care mă va 
conduce. Şi apoi, zborurile au întotdeauna 
întârziere. 


15 Minoritate şiită din Afganistan. 
m 32 = 


Gerard de Villiers 

— Nu m-ai înţeles, o corectă, din nou, Mehdi Ezazi. 
Te însoțesc până la Viena. 

De această dată, figura lui Azar încremeni. Oare 
Mehdi îi va face o scenă de gelozie? Nu avea deloc 
chef ca el să-l întâlnească pe amantul ei vienez. 

— Glumeşti? 

— Nu, îi explică Mehdi Ezazi. Am primit un telefon 
din Germania, în dimineaţa asta. Trebuie să fiu 
acolo mâine şi nu este niciun zbor în această seară. 
Aşa că voi lua de la Viena o legătură spre Frankfurt. 

Liniştită în legătură cu intenţiile lui, Azar Hanieh 
se destinse. 

— Nu ai bagaje, remarcă ea. 

— Ştii că am tot ce-mi trebuie la Frankfurt. Şi apoi, 
în felul ăsta, voi putea înregistra unul sau două din 
bagajele tale. Câte ai? 

— Cinci, mărturisi femeia. Bine, continuă ea, puţin 
mirată totuşi, plecăm într-o jumătate de oră. Am 
sunat la aeroport şi am aflat că avionul nu are 
întârziere. Eşti sigur că găseşti loc? 

— Nu, răspunse el, dar la business sunt 
întotdeauna locuri. În cel mai rău caz, te voi lăsa să 
pleci singură... 


x 


Şoferul întoarse în jurul pieţei Azadi şi o luă pe 
bulevardul Engelab, care ducea la Mehrabad. Incă 
trei kilometri până la aeroport. Mehdi Ezazi avea un 
nod aşa de strâns în gât, că nu putea scoate niciun 
cuvânt. 

Se opriră la punctul de control care permitea 
accesul în aeroport şi şoferul arătă poliţistului biletul 


~ 33 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
lui Azar Hanieh. Acesta le făcu semn să treacă. 

Un obstacol depăşit. Pentru orice eventualitate, 

Mehdi luase biletul său pentru Frankfurt. 
__ Cinci minute mai târziu, se opriră în faţa aerogării. 
In partea stângă erau sosirile, în partea dreaptă 
plecările, cu două uşi separate, una pentru femei, 
alta pentru bărbaţi. Cu hotărâre, Mehdi Ezazi apucă 
două valize şi-i spuse lui Azar: 

— Pe curând! 

Un poliţist îi controlă pe noii veniţi. Mehdi Ezazi îi 
arătă biletul pentru Frankfurt şi acesta, fără să-l 
verifice, îi făcu semn să treacă. Ajunse la una dintre 
cozile care se aflau în faţa tunelurilor şi a porţilor 
magnetice care permiteau accesul în holul de 
plecare, cu senzaţia că o să-i sară inima din piept. 
Azar trecuse deja de acest baraj şi stătea la coadă în 
faţa ghişeului de înregistrare al companiei lranair. 

Mehdi privi în jurul lui. Câteva uniforme şi, de 
asemenea, câţiva civili. Poliţişti. Ar fi dorit atât de 
mult să fie invizibil... în sfârşit, puse cele două valize 
pe un cărucior. Hamalul îl întrebă: 

— Ce companie? 

— Aşteaptă-mă aici, îi spuse Mehdi Ezazi, dându-i 
două bancnote verzi de zece mii de riali. 

Se repezi în direcţia ghişeelor de înregistrare şi o 
întâlni pe Azar, care se înregistra. 

— Unde este supervizorul? întrebă el o angajată 
cu capul acoperit'*. Vreau să plec cu prietena mea, 
dar nu am rezervare. Mai este vreun loc? 

Niciodată nu se rugase, în gând, cu mai multă 
fervoare. Tânăra cu capul acoperit îşi privi 
calculatorul şi spuse: 


16 Cu capul acoperit cu un hijab. 


~ 34 ~ 


Gerard de Villiers 

— Trei locuri la clasa business, dar trebuie să 
vorbiţi cu supervizorul. 

li arătă un bărbat cu mustață, care stătea în 
stânga, citind ziarul, şi părea destul de moleşit. 

Mehdi Ezazi se apropie de el, cu un zâmbet plin de 
umilinţă, şi se aplecă peste tejghea. 

— Haroye Mozafarian? 

Numele era înscris pe un ecuson lipit de uniformă. 
Supervizorul ridică un ochi curios şi neîncrezător. În 
mod normal, oamenii care veneau să-l vadă nu-i 
provocau decât necazuri. 

— Baleh, îi răspunse cu o voce cavernoasă. 

Mehdi Ezazi se aplecă şi mai mult peste tejghea şi 
spuse: 

— Aş dori să plec împreună cu prietena mea, 
ghanomeh Azar Hanieh, dar nu am rezervare... Am 
primit în această seară un telefon din Europa. lată 
paşaportul meu. 

Puse paşaportul pe o măsuţă, în spatele tejghelei, 
şi se retrase puţin, pentru ca, răsfoindu-l, 
supervizorul să găsească bancnota de o sută de 
dolari strecurată înăuntru şi să o poată lua, în mod 
discret. 

Mehdi Ezazi aşteptă, încremenit, cu un zâmbet 
crispat pe faţă. Cu o voce indiferentă, supervizorul îi 
spuse: 

— Aşteptaţi, să văd dacă este vreun loc. 

Se duse la ghişeul unde încă se afla Azar, schimbă 
câteva cuvinte cu angajata de acolo şi reveni. 

— Mai este este încă un loc, anunţă el. Costă 
25.000 de tomani. 

— Plătesc în dolari, preciză imediat Mehdi Ezazi. 

Scoase bancnotele şi numără suma aproximativă, 


~ 35 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
lasă în plus şi începu, din nou, să se roage. Azar 
Hanieh dispăruse spre punctul de control pentru 
imigrare. Mehdi Ezazi îşi spuse că nu va uita 
niciodată aceste minute. La celălalt capăt al 
tejghelei, supervizorul discuta cu o funcţionară de la 
înregistrări. Când Mehdi îl văzu revenind cu un 
tichet de îmbarcare şi cu câteva bancnote în mână, 
îi veni să urle de bucurie. 

— lată, spuse supervizorul, biletul dumneavoastră 
şi tichetul de îmbarcare. Am putut să vă aşez alături 
de prietena cu care aţi venit. Poftim şi restul. 

Mehdi Ezazi luă biletul şi tichetul, dar lăsă cei 70 
de dolari. Impresionat de acest gest, supervizorul 
întrebă: 

— Unde vă sunt bagajele? 

— Acolo. 

Mehdi Ezazi făcu semn hamalului şi se îndreptă 
spre ghişeul de înregistrare. Şi acolo era coadă. In 
jur, nu se vedea nicio persoană dubioasă. Erau 
numai angajatele cu capul acoperit, de la ghişeele 
de imigrare, în cabinele lor de sticlă. Şi totuşi, din 
nou, Mehdi Ezazi îşi simţi coloana vertebrală cum se 
topeşte. Fiecare polițistă avea un calculator. Era 
suficient ca numele lui să fie înscris acolo, cu 
interdicţia de a părăsi teritoriul ţării, pentru ca visul 
şi speranţa lui să se destrame. Cu o mână 
transpirată, împinse  paşaportul şi tichetul de 
îmbarcare pe măsuţă. 

Îşi spuse că ar mai avea timp să fugă. Dar unde s- 
ar putea duce? 

Era într-o stare greu de descris atunci când 
poliţista îi dădu înapoi documentele, fără ca măcar 
să-l privească. Trecu de poartă, ca un automat. Era, 


RO. 1-59 


Gerard de Villiers 
în sfârşit, în sala plecărilor. Aici, o întâlni pe Azar 
Hanieh care căsca de-şi rupea fălcile. 

— Abia aştept să fim în avion ca să dorm, oftă ea. 

— Şi eu, spuse Mehdi. 

Continuă să-şi examineze vecinii. Ştia că listele cu 
numele pasagerilor nu erau transmise decât în 
dimineaţa următoare la Etta/'aat. 

Când difuzorul anunţă îmbarcarea, sări de pe 
scaun ca şi când ar fi fost muşcat de un şarpe. 

— Poarta 4, anunţă o voce cavernoasă în limbile 
farsi, engleză şi germană. 

În faţa porţii 4 mai era încă o uşă magnetică, iar în 
spatele acesteia un civil, pentru un ultim control al 
paşapoartelor. Mehdi Ezazi îşi spuse că, poate, 
tocmai acolo îl aşteptau. După ce trecu de poartă, 
întinse paşaportul, cu ochii plecaţi. Nu trebuia, mai 
ales, să atragă atenţia. 

Controlul dură câteva secunde, şi Mehdi Ezazi se 
trezi alergând aproape pe rampa care ducea la 
parter. Aici, aştepta autobuzul care trebuia să ducă 
pasagerii la vechiul avion Boeing 747 al companiei 
lranair. 

Abia în autobuz începu să se destindă puţin. Azar 
se instalase deja în faţă. Se aşeză alături de ea şi, 
surescitat, trimise un mesaj pe telefonul mobil, 
anunțând schimbarea de itinerar şi cerând să-i fie 
trimis cineva care să-l aştepte la aeroportul din 
Viena. De acolo, ar putea merge direct, pe şosea, la 
Pullach, ca să arate fotografia rachetei S-300. 
Trimise apoi mesajul la numărul care îi servea drept 
contact cu BND. 

Membrii Serviciului de Informaţii German vor fi 
mulţumiţi să-l vadă. 


~ 37 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Puțin mai târziu, în timp ce Boeing-ul lua viteză, îşi 

spuse că, probabil, nu va mai pune niciodată piciorul 
în lran. 


Capitolul Ill 


Bijan Abidar auzi, în sfârşit, ciocăniturile în uşa 
camerei sale, care erau din ce în ce mai puternice. 
Zăpăcit şi furios, îşi privi ceasul: opt şi zece minute. 
Se culcase la ora patru dimineaţă, după un agreabil 
intermezzo sexual cu una dintre tinerele sale 
invitate. 

— Ce se întâmplă? strigă el. 

— Haroye Doktor Bijan, vă caută nişte oameni. 
Sunt foarte insistenţi, răspunse vocea guvernantei, 
Tania. 

La acea oră, nu putea să fie decât un singur 
lucru... Intrigat, dar nu chiar neliniştit, îşi puse 
halatul şi traversă casa. Doi bărbaţi tineri, bărboşi, 
slabi, înfăşuraţi în mantouri de culoare închisă, se 
aflau la intrare. 

Unul dintre ei, după o plecăciune servilă - aşa 
erau ordinele - i se adresă lui Bijan Abidar cu o voce 
prudentă, aproape implorându-l: 

— Suntem de la Ministerul de Informaţii şi căutăm 
o persoană dispărută de ieri, doctorul Mehdi Ezazi. 
Maşina lui este parcată în faţa casei dumneavoastră. 
Se află aici? 

Bijan Abidar îşi reţinu întrebările care-i veneau pe 
buze. Toate astea nu miroseau a bine. 

— Nu, răspunse el. A venit la petrecerea mea de 
ieri seară şi a plecat către ora unsprezece, cu 
şoferul meu şi cu maşina mea. 


~ 38 ~ 


Gerard de Villiers 

Polițistul protestă: 

— De ce? O avea pe a lui. 

— Habar n-am, mărturisi Bijan Abidar. Mi-a spus, 
pur şi simplu, că vrea să-i spună „la revedere” uneia 
dintre prietenele noastre care pleca în Europa în 
cursul nopţii. Nu l-am mai văzut de atunci şi nu mi- 
am făcut nicio problemă. 


— Putem să-l interogăm pe şoferul 
dumneavoastră? întrebă imediat unul dintre poliţişti. 
— Desigur. 


Se întoarse şi spuse: 

— Tania, spune-i lui Parviz să vină. 

Parviz apăru câteva momente mai târziu şi 
răspunse întrebărilor celor doi membri ai Etta/'aat, 
dând chiar adresa unde îl dusese pe Mehdi Ezazi. 

Cinci minute mai târziu, cei doi se retrăgeau cu 
multe plecăciuni. Respectau ordinele. 


x 


Heinz Lutz, aşezat pe locul mortului în maşina 
Audi 800 şi prins de scaun cu centura, ca un pilot de 
încercare, nu-şi putea lua privirea de la parbriz. 

Era mort de frică. 

Trebuie spus că vizibilitatea se micşorase în mod 
periculos de când intraseră într-o zonă cu ceaţă, 
chiar după trecerea graniţei austro-germane. Deja, 
de la Munchen, timpul era îngrozitor, fapt ce 
provocase închiderea aeroportului până la noi 
ordine. De aceea a fost nevoie să recurgă la această 
călătorie cu maşina. Din noaptea precedentă, totul 
se petrecea în contratimp. Mai întâi, ofiţerul de 
gardă al BND ridicase cu întârziere cutia telefonică 


si 39 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
ce servea drept receptacul pentru mesajele 
„Ssurselor” Secţiei a V-a. 

Mesajul lui  Sindband,  anunţându-şi sosirea 
prematură la Viena, în Austria, în loc să meargă la 
Frankfurt, i-a fost transmis „contactului” său, Heinz 
Lutz, abia la ora şase dimineaţa. 

Până s-au organizat toate lucrurile, acesta nu a 
putut să plece la drum decât la ora opt şi jumătate. 
A 21, autostrada care ducea spre Salzburg, era 
aproape goală, ceea ce nu era de mirare având în 
vedere starea vremii, şi şoferul lui Heinz Lutz a 
putut să meargă repede. După aceea însă, au 
început să se târască abia cu 60 de kilometri pe oră, 
şi chiar şi aceasta era o viteză prea mare... Heinz 
Lutz se ghemui pe scaun şi gemu: 

— Langsam, Hermann, langsam” 

Tocmai apăruseră în faţa lor două pete mari, roşii, 
străpungând ceața: erau farurile din spate ale unui 
camion, care se ţâra şi el. 

— O să ajungem în curând la intersecţia cu E 14, 
anunţă Hermann Schwenker după ce încetini. 

E 14, autostrada spre Linz şi Viena. Heinz Lutz îşi 
privi ceasul. Dacă totul se desfăşura fără probleme 
deosebite, vor fi la Viena în trei ore, la timp pentru 
sosirea zborului companiei lranair. Apoi, nu mai 
trebuia decât să se întoarcă, pentru a pune „sursa” 
la adăpost, în Germania. 

Heinz Lutz luă harta pusă pe podeaua maşinii şi 
încercă să găsească un punct de reper. Mergeau, 
practic, în fundul marelui camion cu remorcă pe 
care Hermann Schwenker nu îndrăznea să-l 
depăşească. Deodată, Heinz Lutz scoase un strigăt: 


17 Încet. 
~ 40 ~ 


Gerard de Villiers 

— Acolo este! 

Camionul le ascunsese intrarea pe breteaua care 
ducea la E 14. Hermann Schwenker frână şi farurile 
roşii ale camionului din faţă fură înghiţite de ceaţă. 

Şoferul tocmai băga în marşarier, când se auzi un 
urlet puternic de claxon. Patru secunde mai târziu, 
Audi zbura, împins înainte, precum o bilă de biliard, 
de cele 30 de tone ale unei uriaşe basculante 
semiremorcă, al cărei şofer îi văzuse prea târziu. 
Maşina făcu o întoarcere de 180 de grade, sări peste 
bariera de securitate, se răsturnă şi căzu în şanţ. 


x 


Mustafa Najar era într-o stare de furie de 
nedescris. După interogatoriul lui Bijan Abidar, au 
putut reconstitui fuga lui Mehdi Ezazi. La aeroportul 
Mehradad au găsit urma îmbarcării sale şi, acum, 
Ezazi zbura spre Europa. 

Având, evident, asupra lui fotografiile rachetei S- 
300. 

Trebuia deci, cu orice preţ, să fie împiedicat să le 
dea sau să le arate cuiva. Un lucru şi mai grav: felul 
în care el îşi organizase plecarea lăsa să se 
bănuiască faptul că are legături cu un serviciu 
secret străin. Mustafa Najar încă nu ştia cum reuşise 
Mehdi Ezazi să afle că este bănuit. Ar fi dat oricât 
să-l aibă în faţa lui şi să-i spună tot ceea ce ştia. l-ar 
smulge pielea cu cleştele, aşa cum făcea în 
timpurile eroice ale Revoluţiei Islamice cu membrii 
SAVAK care nu voiau să coopereze. Dominându-şi 
furia, puse mâna pe telefon. 


~ 41 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Fă-mi legătura cu Daftari Vigis!* la Viena, spuse 
el telefonistului. Vreau să vorbesc cu Mahmud Lak. 

Daftari Vigié se ocupa cu toate misiunile 
„delicate” din străinătate, mai ales cu asasinarea 
opozanților. Una dintre echipele sale l-a lichidat, la 
Paris, pe Şapur Bakhtiar, fostul prim-ministru al 
şahului. 

La Viena, ei dispuneau de un număr destul de 
mare de agenţi antrenați pentru a acţiona rapid. 

Bineînţeles, apartamentul lui Mehdi Ezazi, ca şi 
birourile sale, fuseseră percheziţionate, la fel şi casa 
lui Azar Hanieh, fără niciun rezultat însă. 

Telefonul sună pe linia directă. 

— Haroye Doktor Najar! 

Era Mahmud Lak. Această reacţie rapidă îl calmă 
puţin pe şeful Secţiei a 3-a. Era o linie protejată, 
care ajungea la ambasada lran-ului din Viena, aflată 
pe Leopold Bemsteinstrasse. Putea să vorbească 
liber. După ce a făcut un rezumat al situaţiei, dădu 
ordinele. 

— Mergeţi şi interceptaţi-l pe Mehdi Ezazi la 
aeroportul Schwechat. Dacă puteţi să-l luaţi cu voi, 
este perfect. Între timp, duceţi-l la ambasadă. Dacă 
opune rezistență,  omorâţi-l şi, mai ales, 
perchiziţionaţi-l. Trebuie să recuperaţi telefonul 
mobil. Ţineţi-mă la curent. 


x 


Alteța Sa Serenisimă, prinţul Malko Linge, dormea, 
gol (îşi păstrase numai inelul cu sigiliu), întins pe 
burtă, într-un pat mare în mijlocul „camerei de 


18 Biroul Special. 


Gérard de Villiers 

dragoste” de la etajul întâi al castelului din Liezen. 
Acolo se retrăgea el împreună cu logodnica lui, 
Alexandra, pentru recreaţiile lor amoroase. În seara 
din ajun, după ce luaseră cina cu vreo zece prieteni, 
au urcat să termine o sticlă de Taittinger Comtes de 
Champagne, înainte de a se consacra activităţii lor 
favorite. Nebunatic, Malko o legase pe logodnica sa 
de mâini şi de picioare, de cele patru colţuri ale 
patului cu baldachin, ca să poată, în linişte, să se 
bucure de ea. 

În toate modurile. 

Apoi, Alexandra a adormit pe loc, dezlegată, dar 
cu rochia şi ciorapii pe ea. 

A durat ceva timp până când sunetul telefonului 
mobil să ajungă la creierul lui Malko. Pe bâjbâite, el 
întinse braţul şi reuşi să apuce aparatul din 
buzunarul hainei făcută ghem pe mochetă. 

— Ja. 

— Malko? 

— Jawohl. 

— Aici, Mark. Mark Hopkins. Sper că nu te-am 
sculat din somn. 

Şeful filialei CIA de la Viena. 

Malko îşi plecă privirea spre ceasul său Breitling şi 
fu cât pe ce să închidă telefonul. Era ora opt şi 
treizeci şi şapte de minute... 

— Nu, făceam jogging, spuse el, scrâşnind din 
dinţi. Ai o invitaţie urgentă să-mi transmiţi? 

— Nu. Sunt dezolat, dar avem o problemă 
urgentă. Omologul meu de la BND tocmai m-a 
sunat, disperat. 

Una dintre echipele lor, care mergea să 
recupereze o „sursă” de la aeroportul Schwechat, a 


~ 43 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
avut un accident lângă Salzburg. Ne cer să-i 
înlocuim. 

— N-au pe nimeni la Viena? 

— Nu pe cine trebuie... Şi apoi, este vorba de un 
iranian care vine de la Teheran şi, după părerea lor, 
s-ar putea să debarce într-un mediu ostil... 

Cu alte cuvinte, răufăcători puteau să-l aştepte ca 
să-l omoare. Încântătoare trezire. Malko căscă şi 
întrebă: 

— La ce oră soseşte? 

— Trebuie să fii acolo în două ore, cel mult... 

Rapid, îi comunică numele şi semnalmentele 
„Ssursei” BND şi adăugă: 

— Noi îl cunoaştem pe acest om... 

— Ce trebuie să fac? 

— Dacă nu te deranjează, du-l la Liezen. BND va 
trimite un elicopter să îl ia de îndată ce timpul o va 
permite. Vorbeşte perfect limba germană. Nu o să te 
deranjeze. 

— Veniti şi voi la Schwechat? 

— Oh, nu! Austriecii ar putea interpreta lucrul 
acesta. Îl mai ai pe prietenul tău, Elko Krisantem? Ar 
fi o idee bună să-l iei la aeroport... 

Malko se aşeză pe pat şi privi corpul Alexandrei 
desenat pe cearşaf. Simţi o poftă nebună de a-şi 
continua acţiunea din seara precedentă... Ar fi fost 
suficient să-i lege mâinile... Din păcate, avea un 
castel de întreţinut şi, ca în fiecare iarnă, facturile, 
una mai monstruoasă decât cealaltă, se acumulau 
pe biroul său. Fără susţinerea financiară a CIA, nu i- 
ar mai fi rămas altceva de făcut decât să dea foc 
castelului din Liezen... 

De la telefonul fix, sună la bucătărie. Răspunse 


~ 44 ~ 


Gérard de Villiers 
Elko Krisantem, fidelul său majordom. 

— Elko, mergem la Schwechat, să aşteptăm pe 
cineva. Trebuie să plecăm peste o jumătate de oră. 
Vezi, să ai la tine şi cu ce să-i îndepărtăm pe 
eventualii răufăcători. 

— Keine Problem, Eure Hoheit”, îi asigură turcul. 

Era încântat: tot ceea ce-i aducea aminte de 
vechea sa meserie de asasin îi încălzea sufletul... 
Malko mângâie, prin cearşaf, corpul Alexandrei şi se 
năpusti sub duş. Avea oroare să se trezească 
devreme. 


x 


Mahmud Lak pătrunse în holul uriaş al 
aeroportului Schwechat, acolo unde aveau loc 
sosirile, urmat de doi dintre oamenii săi. Un al 
patrulea rămăsese la volanul maşinii cu care 
veniseră, o maşină normală, obişnuită, înregistrată 
pe numele unui negustor iranian, care părăsise 
Austria demult timp. Agentul de la Daftari Vigie se 
repezi la tabloul de afişaj: în ciuda timpului urât, 
avionul de la Teheran sosea la ora prevăzută. 

Adică, peste 25 de minute. 

Profită de lucrul acesta pentru a face o 
recunoaştere a locurilor. Pasagerii soseau pe o uşă 
mare, care culisa şi care se deschidea automat. 
Câţiva poliţişti în uniformă verde patrulau în hol şi 
erau, cu siguranţă, şi alţii, în civil, dar nu făceau 
niciun control în această zonă deschisă publicului. 

Cei trei iranieni erau înarmaţi cu pistoale. Cel al lui 
Mahmud avea şi amortizor de zgomot. 


19 Nicio problemă, Înălţimea Voastră. 


~ E ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Foarte repede, el înţelese că o răpire în această 
zonă plină de lume ar prezenta mari dificultăţi. Cu 
atât mai mult cu cât Mehdi Ezazi nu s-ar fi lăsat dus 
la abator fără să opună rezistenţă. Cea mai bună 
soluţie era, deci, să acţioneze foarte rapid, să-l 
doboare, să-l percheziţioneze şi să fugă. Trimise pe 
unul din oamenii săi să-l prevină pe cel care 
rămăsese în maşină să lase motorul pornit. 
Şi acum, nu mai era nimic de făcut decât să 
aştepte. 


x 


Câmpul înzăpezit, presărat cu imense centrale 
eoliene, defila sub aripile Boeing-ului 747 al 
companiei lranair. Mehdi Ezazi reuşise, în sfârşit, să 
adoarmă puţin. Se întoarse spre Azar Hanieh. 

— Vine cineva să te aştepte? 

— Da, presupun. Şi pe tine? 

— Da, în principiu. 

Azar  Hanieh începuse să se  machieze, 
conturându-şi cu grijă gura cea frumoasă. Trebuia 
ca tânărul ei amant să o dorească imediat. Mehdi 
Ezazi tocmai voia să-i ceară să-i înapoieze telefonul 
mobil, când vocea stewardesei anunţă: 

— Prindeţi-vă centurile.  Aterizăm în câteva 
minute. 

Clădirile aeroportului Schwechat erau învăluite în 
ceaţă, dar avionul cel mare ateriză uşor. Mehdi Ezazi 
ar fi fost în stare să-l sărute pe pilot. Incă nu-şi 
revenise complet, nu-i venea să creadă că a reuşit 
să fugă din Iran. 


~ 46 ~ 


Gerard de Villiers 
* 


Uşor adus de spate, Elko Krisantem stătea puțin 
mai retras față de Malko, ascunzând sub haina lui de 
piele un vechi pistol Parabellum Astra, bine fixat în 
curea. În buzunarul drept, se afla şnurul de piele cu 
care putea strangula un om în câteva secunde. În 
mâna stângă ţinea o pancartă pe care scrisese cu 
litere mari: Doctor Mehdi Ezazi. 

Zborul de la Teheran venise de un sfert de oră şi 
primii pasageri începuseră să apară. Malko nu-şi lua 
ochii de la uşa care culisa. Şi el era înarmat. Avea 
pistolul său extraplat, de care nu se mai folosea 
prea mult din cauza porţilor magnetice. Dar aici, cel 
puţin, era la el acasă. 

Uşa se deschise şi apăru un bărbat singur, cu 
alură europeană. Malko se îndreptă spre el. 

— Veniti de la Teheran? 

— Jawohr”. 

Deodată, auzi vocea lui Elko Krisantem spunând, 
în şoaptă, chiar în spatele lui: 

— Eure Hoheit, sunt nişte indivizi care nu-mi plac 
deloc, în spatele nostru. 

Malko se întoarse şi zări, amestecați în mulţimea 
destul de rară, trei tineri cu aspect oriental, neraşi, 
cu privirea rece, cu mâinile în buzunare, care, la 
rândul lor, supravegheau ieşirea. Mehdi Ezazi nu era 
aşteptat numai de prieteni. 


Capitolul IV 


Malko întinse mâna în direcţia lui Elko Krisantem. 


20 Da. 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Dă-mi pancarta. Supraveghează.-i. 

Când se întoarse, uşa cea mare culisă din nou, 
lăsând să iasă mai mulţi pasageri. Printre ei, un 
cuplu format dintr-un bărbat înalt, cu fruntea lată, 
însoţit de o încântătoare brunetă foarte machiată, 
cu talia strânsă într-o curea lată, cu pantaloni care 
se mulau perfect şi cu cizme înalte. 

Bărbatul împingea un cărucior cu cinci valize. 

Malko ezită. Călătorul corespundea 
semnalmentelor date de BND, dar nu i se spusese 
nimic de vreo femeie. Pentru orice eventualitate, 
înaintă şi înălţă pancarta. 

Imediat, văzu figura necunoscutului luminându-se. 
El schimbă câteva cuvinte cu femeia care-l însoțea, 
apoi se apropie de Malko. 

— Herr Ezazi? întrebă îndată acesta din urmă. 

— Da, eu sunt... Sunteţi... 

— Vin din partea prietenilor germani, preciză 
Malko. Cel care trebuia să vină să vă aştepte, Heinz 
Lutz, a avut un accident de maşină. 

Se opriră, lăsându-i pe ceilalţi pasageri să treacă 
pe lângă ei... Cei trei tineri mai închişi la culoare se 
retrăseseră şi îi fixau precum nişte ulii, dar erau 
supravegheați de Elko Krisantem. Malko se apropie 
de Mehdi Ezazi. 

— Herr Ezazi, am observat nişte indivizi care au 
venit, de asemenea, să vă „întâmpine”. lranieni, 
probabil. Nu ar trebui să stăm prea mult pe-aici. 

Mehdi Ezazi îl privi, înnebunit. 

— Sunteţi sigur? 

— Aproape sigur. Aţi avut probleme la Teheran? 

— Da, şopti iranianul. Ce putem face? 

— Prietenii de la Pullach trebuie să vină să vă 


~ 48 ~ 


Gerard de Villiers 

recupereze cu elicopterul, de îndată ce vremea va 
permite acest lucru. Până atunci, vom merge la 
mine acasă, la castelul Liezen, care se află la o oră 
distanţă de aici. Sunt încântat să vă ofer găzduirea 
mea. La mine veţi fi în siguranţă. 

— Gut, sehr gut, bolborosi Mehdi Ezazi. 

La rândul său, îi reperase şi el pe cei trei iranieni 
şi simţea că i se înmuiau picioarele. Îi era frică, în 
ciuda mulţimii care-i înconjura. Doi poliţişti, în 
uniformă, trecură încet pe lângă ei şi Malko profită 
de acest lucru. 

— Să mergem, sugeră el. 

Dar Mehdi Ezazi realiză că Azar Hanieh se oprise, 
de asemenea, şi vorbea la telefonul mobil, la câţiva 
metri de ei. Porni spre ea chiar în momentul în care 
femeia închise telefonul. 

— Am să te las aici, începu el. 

Azar Hanieh părea furioasă. Tocmai vorbise cu 
tânărul ei amant care-i spusese că era blocat, din 
cauza vremii urâte, la Budapesta. Nu se putea 
întoarce decât seara sau a doua zi dimineaţă... 

— Prietenii tăi mă pot duce şi pe mine? întrebă ea. 

— Da, cred că da, spuse Mehdi Ezazi. Vino cu noi. 

Impinse, din nou, căruciorul şi se îndreptă spre 
ieşire, încadrat de Malko şi de Elko Krisantem, fără 
să-i slăbească din ochi pe cei trei iranieni care-l 
aşteptau. Avea un gol în stomac de frică. 

Unul dintre cei trei înaintă încet, cu mâinile în 
buzunare, şi Mehdi Ezazi se gândi că va muri. 


x 


21 Bine, foarte bine. 


~ 49 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Mahmud Lak strânse patul pistolului aflat în 
buzunarul pardesiului atât de tare, încât îl durură 
încheieturile. Planul său iniţial, de a se apropia de 
Mehdi Ezazi, de a-i trage un glonţ în spate şi de a 
fugi după ce l-ar fi percheziţionat sumar, se năruise. 

Cei doi bărbaţi care-l încadrau aveau aspectul 
unor profesionişti şi erau, cu siguranţă, înarmaţi. Işi 
spuse că trebuie, totuşi, să asculte ordinele şi 
înaintă. 

Cu atât mai rău dacă nu va avea timp să-l 
percheziţioneze... în momentul în care vru să scoată 
arma din buzunar, privirea i se încrucişă cu cea a 
bărbatului blond, care se afla la dreapta lui Mehdi 
Ezazi, şi realiză că acesta îl supraveghea, la rândul 
lui. Nu va avea nici măcar timpul să tragă. 

Turbat de furie, se trase înapoi şi lăsă să treacă 
prin faţa lui micul grup. Când cei care-l formau 
trecură de uşa care dădea spre exterior, el făcu un 
pas în faţă. Mai avea încă timp să-i tragă un glonţ în 
spate lui Mehdi Ezazi. 

Exact în aceeaşi secundă, al doilea bărbat, cel 
adus de spate şi cu părul cărunt, se întoarse brusc şi 
privirile li se încrucişară. Mahmud Lak întâlnise mulţi 
asasini în viaţa lui, aşa încât îi putea recunoaşte 
imediat... îşi înfundă, adânc, arma în buzunar. 

Într-adevăr, avea de-a face cu profesionişti. 


x 


Afară, era un frig de crăpau pietrele. Malko se opri 
alături de doi poliţişti de pază lângă taxiuri şi-i spuse 
lui Elko Krisantem: 

— Elko, du-te şi adu maşina. 


~ 50 ~ 


Gérard de Villiers 

Apoi, se întoarse văzându-i pe doi dintre cei trei 
iranieni la câţiva metri de ei. Mehdi Ezazi părea 
blocat. Privea fără încetare în jurul lui. Malko profită, 
pentru a se apropia de Azar Hanieh şi a se prezenta: 

— Sunt prinţul Malko Linge, spuse el, şi sunt 
încântat să vă cunosc. Sunteţi încântătoare, în ciuda 
acestui frig. 

lraniana păru să aprecieze complimentul şi îi 
trimise lui Malko o privire înfocată. 

— Mulţumesc. Mă numesc Azar Hanieh, spuse ea. 
Când mă voi odihni, mă voi simţi mai bine. A fost un 
zbor lung. 

Jaguarul lui Malko ţâşni din parcare, făcu un ocol şi 
se opri practic în faţa celor doi poliţişti îmbrăcaţi în 
verde... Portbagajul maşinii se deschise. 

— Urcaţi! îi ordonă Malko lui Mehdi Ezazi. 

lranianul se aşeză în spatele Jaguarului, urmat de 
Azar Hanieh, în timp ce Elko Krisantem punea 
valizele în portbagaj. Malko continua să scaneze cu 
privirea trotuarul. Nu mai era decât un iranian în 
sfârşit, Elko închise portbagajul şi se urcă în maşină. 
În timp ce se îndreptau spre ieşire, Azar Hanieh se 
aplecă în faţă şi întrebă cu voce dulce: 

— Aţi putea să mă lăsaţi pe Karl-Renner Ring? 

Malko vru să răspundă, când văzu, chiar în spatele 
lor, un Opel mare, roşu. Alături de şofer se afla 
bărbatul cu care îşi încrucişase privirea: iranianul 
venit, pe cât se pare, să-l asasineze pe Mehdi Ezazi. 

Îi urmărea. 

Se întoarse cu un zâmbet încurcat. 

— Mă tem că nu, mărturisi el. 

Azar Hanieh rămase mută de uimire. Deschise 
gura ca să dea o replică dură, când Opel-ul ajunse în 


~ 51 =~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
dreptul Jaguarului. Malko simţi că pulsul i-o ia razna: 
geamul din stânga faţă al Opel-ului era lăsat în jos, 
în ciuda frigului. Era clar, ceilalţi îi vor ataca. 

— Elko, strigă el, lasă geamul jos! 

Mergeau deja pe AR 10 şi voiau să intre pe 
autostradă. Elko Krisantem îl ascultă şi un frig de 
gheaţă pătrunse în Jaguar. În spate, Azar Hanieh 
scoase un strigăt înspăimântat: 

— Eşti nebun! 

Malko nu răspunse. Cu mâna întinsă, ţinând ferm 
pistolul extraplat smuls de la centură, ţinti Opel-ul 
care mergea tot la nivelul lor. Ţeava armei sale se 
afla la câţiva centimetri de faţa lui Elko Krisantem. 

Se auziră două mici zgomote surde, pasagerul din 
faţă al Opel-ului se prăbuşi cu capul înainte şi 
maşina dispăru, ca într-un joc video. Zgomotul celor 
doi cilindri de cartuş care au căzut pe parbriz a fost 
mai puternic decât împuşcăturile. 

Malko se întoarse. 

Opel-ul era oprit pe marginea drumului. 

Îşi puse arma pe genunchi şi se întoarse spre 
spatele maşinii. Azar Hanieh arăta ca şi cum ar fi 
primit o lovitură în moalele capului. Malko îi adresă 
cel mai încântător zâmbet al său. 

— Mi-e teamă că veţi fi obligată să-mi acceptaţi 
găzduirea pentru câteva ore! spuse el. Anumite 
persoane îi vor răul prietenului nostru. Dar, veţi 
vedea, castelul meu este foarte bine încălzit. De 
îndată ce lucrurile se vor aranja, vă voi conduce eu 
însumi la domiciliul dumneavoastră. 

Azar Hanieh nu putea răspunde. Era şocată. 
Pentru prima oară vedea pe cineva omorând o altă 
persoană, la câţiva centimetri de ea. Nu înţelegea 


pe 52 ~ 


Gerard de Villiers 
prea bine ce se petrecea, dar îşi explica acum 
plecarea precipitată a lui Mehdi Ezazi din Teheran. 
Nu ar fi crezut niciodată că acest om, atât de liniştit, 
ar putea fi amestecat în afaceri periculoase. 

Deodată, privirea ei se opri pe ceafa bărbatului 
care tocmai trăsese, cu sânge rece, asupra unui om, 
şi simţi, spre marea ei ruşine, o căldură toridă 
invadându-i pântecele. Îşi strânse, convulsiv, 
coapsele, îşi muşcă buzele, dar nu reuşi să oprească 
orgasmul irezistibil. O linişte de mormânt domnea în 
Jaguar. Ajunseră pe autostrada A 4, mergând cu 130 
de kilometri pe oră în mijlocul câmpului gol. 

Malko se întoarse, dar nu mai văzu Opel-ul roşu. 


x 


Mahmud Lak închise portbagajul Opel-ului unde 
pusese, împreună cu Cyrus Farzaneh, cadavrul 
adjunctului său. Acesta din urmă fusese trăsnit de 
două gloanţe de calibru mic, care îi rămăseseră 
înfipte în craniu. 

Agentul de la Daftari Vigie era cuprins de mânie, 
dar şi de teamă. Eşuase în misiunea încredinţată de 
Mustafa Najar. Mehdi Ezazi dispăruse cu secretul lui, 
protejat, cu siguranţă, de membrii unui serviciu 
secret occidental. Era foarte puţin important care: 
informaţiile importante se schimbau foarte repede. 

Nu avea decât un singur element pentru a-l găsi: 
numărul maşinii care îl luase de la aeroport. 

— Ne întoarcem la birou, spuse el. 


x 


~ 5 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Jaguarul se opri în curtea castelului din Liezen şi 
Elko Krisantem se repezi să închidă poarta. Nu se 
ştie niciodată. 

— Cred că aveţi nevoie să vă odihniţi, le spuse 
Malko celor doi iranieni. Elko Krisantem vă va 
conduce în camerele voastre. Apoi, vom putea lua 
prânzul. Vreţi bagajele? 

— Eu nu am nimic, răspunse Mehdi Ezazi. Cât timp 
voi rămâne aici? 

Malko îi arătă cerul acoperit. 

— Atâta timp cât nu va putea ateriza niciun 
elicopter. Am să-i anunţ imediat pe prietenii 
germani. Vor lua măsurile necesare. 

Azar Hanieh îi arătă lui Elko Krisantem două, 
valize pe care acesta le luă ca să i le ducă în 
cameră. Trecând prin faţa lui Malko, ea îi adresă un 
zâmbet larg, însoţit de o privire tulbure, şi spuse 
încet: 

— Adineauri, am simţit că mor de frică. Aţi tras, 
într-adevăr, în pasagerii acelei maşini? 

— Dacă nu aş fi făcut-o, răspunse Malko, am fi fost 
probabil toţi morți. Sunteţi iraniană, ştiţi ce 
înseamnă Etta/'aat... 

— Dar dumneavoastră cine sunteţi? 

El zâmbi. 

— Eu sunt de partea cealaltă... 

O privi urcând peronul, cu o uşoară legănare, 
poate involuntară, dar extrem de provocatoare. 

Simţea încă furnicături în degete. Fără tirul său 
reflex, ar fi primit, probabil, un glonţ în cap. La 
rândul său, urcă peronul, se duse să-şi pună pistolul 
extraplat în bibliotecă şi îşi privi ceasul. Era ora unu 
şi zece. Nu-i era nici măcar foame. 


~ 54 ~ 


Gerard de Villiers 

Se întrebă dacă Alexandra mai dormea încă şi 
merse la primul etaj. O găsi luându-şi micul dejun, în 
rochia şifonată. 

— Se pare că ai fost să aştepţi pe cineva la 
Schwechat? 

— Da. 

— Tot spooks” de-ai tăi? 

El zâmbi. 

— Nu, cei ai concurenţei. De altfel, am fost obligat 
să-i aduc aici. Un gentleman iranian încântător şi 
amica lui. 

Alexandra se crispă. 

— larăşi? 

Nu păstrase o amintire prea bună despre iranieni. 
Malko ridică din umeri şi o linişti. 

— Nu vor rămâne mult timp... 

— Ce camere le-ai dat? 

— Pe cea albastră şi pe cea verde. 

Alexandra lăsă jos cuțitul de unt. 

— Două camere? De ce, dacă sunt un cuplu? 

Privirea ei întunecată exprima toată neîncrederea 
din lume. 

— Poate că nu sunt un cuplu adevărat, o corectă 
Malko. 

Alexandra puse platoul jos, dădu cearşaful la o 
parte şi se ridică. 

— Mă grăbesc să văd târfa pe care ai adus-o! 
şuieră ea. lraniană sau nu, dacă se apropie de tine, 
îi smulg sânii. 

Era reconfortant să constate că, după atâţia ani, 
era în continuare geloasă. 


22 Spioni. 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
* 


Azar Hanieh întrerupse telefonul mobil după ce-i 
lăsase un mesaj dulce-acrişor amantului său vienez. 
Nu mai era nevoie să se grăbească să se întoarcă de 
la Budapesta, se afla în castelul unui bărbat absolut 
delicios... 

Apoi, deschise prima dintre cele două valize, pe 
care nu le împacheta la întâmplare. Era cea care 
conţinea lenjeria. 

Înainte de a-şi face duşul, alese cu grijă un 
neglijeu de un roşu viu, din satin, un sutien foarte 
decoltat, un porțjartier şi un slip. Cu ciorapi fumurii, 
va fi superb. Ideea de a se afla într-un castel 
adevărat o excita teribil. Se vedea foarte bine 
violată într-o sală de arme, cu zidurile din piatră. 


x 


Mahmud Lak citea cele două pagini ale biografiei 
expediate de Mustafa Najar, de la Teheran. Datorită 
descrierii pe care i-o făcuse, şeful de la Etta/aat l-a 
identificat repede pe Malko Linge. Cel care, cu trei 
ani mai înainte, reuşise să pătrundă în Iran şi, mai 
ales, reuşise să plece de acolo... în biografie era 
trecută şi adresa, castelul Liezen, în Burgerland. Era 
chiar şi un plan cum să ajungi acolo! 

Mahmud Lak avea încă în urechi ordinul şuierat de 
Mustafa Najar. 

— lei toţi oamenii de care dispui şi te duci acolo. 
Vreau să-l omori tu însuţi pe nenorocitul ăsta de 
Mehdi Ezazi, ca şi pe agentul CIA care ne-a făcut 
deja atâta rău. Este singurul mod în care te poţi 


~ 56 ~ 


Gerard de Villiers 
revanşa. 

Agentul de la Daftari Vigie ştia ce-i rămăsese de 
făcut. Alesese deja pumnalul cel lung cu care îl va 
omori pe Mehdi Ezazi. Îl va înjunghia ca pe un porc. 

Cât despre cel care-l adăpostea, va avea aceeaşi 
soartă. 

Capitolul V 


Instalat într-un colţ al bibliotecii, Malko îi povestea 
lui Mark Hopkins, şeful filialei CIA din Viena, 
„recuperarea” agitată a lui Mehdi Ezazi la 
Schwechat, ca şi tot ceea ce urmase. Graţie 
telefonului codificat, putea să vorbească liber. Un 
calm absolut domnea în castel, prânzul fiind stabilit 
pentru o oră mai târziu. 

— Acest iranian deţine un secret foarte important 
pentru ei, concluzionă, în final, americanul. Aşa se 
explică turul de forţă pe care l-au făcut... 

— BND nu ţi-a spus nimic? 

— Nu. Doar că are o high value”. Le place să-şi 
păstreze bine micile secrete. Având în vedere 
vremea, cred că elicopterul nu va putea veni decât 
mâine, în cel mai bun caz. 

— Ce să fac cu el? 

— Am primit ordin de la Langley să-l transferăm 
aici, la ambasadă, pe Boltzmanstrasse, unde va fi în 
siguranţă. Am să-ţi trimit până la sfârşitul zilei un 
vehicul blindat, cu trei case officers. Până atunci, ar 
fi bine dacă ai reuşi să-l tragi de limbă. De ce voiau 
iranienii să-l omoare? 

— O să încerc, promise Malko. Mă grăbesc să scap 
de el. Ştii că nu-mi place prea mult să-mi amestec 


23 Mare valoare. 


pi 57 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
viaţa profesională cu existenţa mea „oficială”. 

— Ştiu asta, recunoscu Mark Hopkins, dar este un 
caz de forţă majoră. Dacă nu ai fi fost la Schwechat, 
acest iranian ar fi fost mort încă de la sosire. Keep 
me posted". 

După ce a închis, Malko zări bătrânul Combi 
Volkswagen, care era bun la toate, intrând în curte 
şi pe Elko Krisantem ieşind din el. Turcul fusese, la 
ordinul său, să dea o raită prin împrejurimi, pentru a 
fi sigur că „răufăcătorii” nu erau prezenţi. Malko se 
îndreptă spre scară şi merse să bată la uşa camerei 
„albastre”. 

— Herein”, strigă o voce în limba germană. 

Mehdi Ezazi era aşezat pe pat, în cămaşă. Era 
vizibil că se răsese şi-şi făcuse duş. Ridică o privire 
chiorâşă spre Malko: 

— Când voi putea să-mi continui călătoria? întrebă 
el într-o germană perfectă. 

Niciun cuvânt de mulţumire. Vexat, Malko îşi 
permise să remarce: 

— Fără intervenţia mea, călătoria s-ar fi terminat 
în momentul sosirii la aeroport. Acest comando se 
afla acolo ca să vă lichideze. Ştiţi despre cine este 
vorba? 

Mehdi Ezazi spuse cu o voce surdă: 

— Agenţi ai Etta/'aat, cu siguranţă. 

— De ce voiau să vă omoare? 

lranianul îl fixă îndelung pe Malko, cu privirea 
goală, şi întrebă: 

— Aparţineţi BND-ului? 

— Nu, mărturisi Malko, eu lucrez cu CIA. BND a 


24 Ţine-mă la curent. 
25 Intră. 


~ 58 — 


Gerard de Villiers 

cerut filialei din Viena să-i dea o mână de ajutor. Se 
pare că persoana care trebuia să vină să vă aştepte 
a avut un accident de maşină şi se află la spitalul 
din Linz. 

Mehdi Ezazi dădu din cap. 

— Înţeleg. Sunt dezolat, dar nu pot discuta despre 
problemele mele cu dumneavoastră, dacă nu 
aparţineţi BND-ului, vă daţi seama. Schiţă un 
zâmbet: am un fel de exclusivitate cu ei, nicht 
war? 

Malko nu insistă. Atitudinea  iranianului era 
normală. 

— În orice caz, continuă el, am vorbit la Viena. 
Filiala CIA vă va trimite o maşină blindată ca să vă 
ducă la ambasada americană, unde veţi rămâne 
până când prietenii germani vor veni să vă caute. 
Acolo, vă veţi bucura de o securitate totală. 

— Mulţumesc, spuse iranianul, fără să arate nimic 
din sentimentele sale. 

— Prânzul va fi servit peste trei sferturi de oră, 
anunţă Malko. Apoi, vă veţi putea odihni, în 
aşteptarea „transferului”. 

— Vielen Dank”. 

— Apropo, continuă Malko, doriți ca persoana care 
vă însoţeşte să vină, de asemenea, la ambasadă? 

— Nu, nu, replică imediat Medhi Ezazi. Dacă puteţi 
să o conduceţi la ea acasă, la Viena, ar fi perfect. 

— Voi avea grijă de asta, promise Malko. 


* 
26 Nu-i aşa? 


27 Mulţumesc mult. 


~ 59 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Heinz Lutz dormita pe patul său din Allgemeine 
Krankenhaus“* din Linz, cufundat într-o moleşeală 
care cobora din aparatul de perfuzie. Cu clavicula 
sfărâmată, două coaste rupte, o fractură de femur 
deschisă şi mai multe contuzii. De fiecare dată când 
plămânii i se umflau ca să inspire, împingeau în 
coastele rupte, iar lui îi venea să urle de durere. 
Şoferul său, Hermann Schwenker, avea o comoţie 
cerebrală şi o fractură de bazin. 

Soneria telefonului mobil, pus pe pat, îl făcu să 
tresară pe Heinz Lutz. Se simţea atât de obosit, 
încât era gata să nu răspundă. Dar simţul datoriei a 
fost mai puternic. 

— Griiss Gott, Herr Lutz”, se auzi vocea 
călduroasă a şefului său, Konrad Weissel. Voiam să 
aflu veşti de la tine. 

— Nu sunt prea grozave, mărturisi „contactul” lui 
Mehdi Ezazi. Mi s-a spus că voi sta aici mai multe 
săptămâni. 

— De îndată ce va fi posibil, o să te transferăm la 
Munchen, promise agentul BND. 

— Mulţumesc. 

— Apropo, continuă Konrad Weissel, am veşti de 
la „clientul” tău. A sunat la BAM” şi apelul a fost 
dirijat la mine. l-am vorbit fără să-i spun cine sunt. 

— Ce voia? 

— Este foarte îngrijorat. Foarte tulburat. Mi-a spus 
că a făcut o descoperire de cea mai mare 
importanţă în timpul şederii la Teheran şi că-cţi 
rezervă exclusivitatea. De îndată ce va fi posibil, o 


28 Spitalul general. 
29 Bună ziua, domnule Lutz. 
30 Un fel de cutie de scrisori „moartă”, la telefonul mobil. 


~ 60 ~ 


Gerard de Villiers 
să-ţi aducă la cunoştinţă tot ce a aflat. 

— Este foarte fidel, sublinie Heinz Lutz. 

După o scurtă tăcere, Konrad Weissel continuă, nu 
prea în largul său: 

— Ştii, Herr Lutz, că, după accident, am fost 
obligat să fac apel la omologii noştri americani din 
Viena pentru a securiza sosirea lui Sindbana. ŞI 
foarte bine am făcut: iranienii îl aşteptau la 
Schwechat. Agenţii CIA au trebuit să facă uz de 
arme. Cu siguranţă, asta are legătură cu ceea cea 
aflat el la Teheran. 

— Este foarte probabil, spuse Heinz Lutz. 

— Americanii mi-au spus că au intenţia să-l 
transfere pe Sindbana la ambasada lor, până când 
va fi recuperat. Mărturisesc că nu prea îmi place 
chestia asta. Ei sunt, desigur, foarte curioşi. Nu ar 
trebui să... 

Este adevărat că sunt aliaţi, dar nu toate secretele 
se împărtăşesc. 

— Ai dreptate, afirmă Heinz Lutz. Dar ce putem 
face? 

— Sindbana pare foarte dornic să te vadă cât mai 
repede. Am o idee. Ai putea să-l suni şi să-i propui 
să vină să te întâlnească direct la Linz. 

— La spital? 

Agentul BND zâmbi uşor. 

— Numai pentru câteva ore. De îndată ce voi fi 
sigur că operaţiunea este în curs de desfăşurare, voi 
trimite de la Munchen un vehicul blindat care să 
vină să-l recupereze de la Linz. Între timp, vei putea 
discuta cu el ca să afli de ce au încercat să-l elimine. 

Heinz Lutz nu se gândi prea mult timp. Ideea că 
americanii ar putea să-i convingă „sursa” să facă 


si E =~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
mărturisiri îi dădea dureri de cap. 

— Excelent, Herr Weissel, aprobă el, excelent. O 
să-l sun imediat. 

— Ganz gut. Sfătuieşte-l să acţioneze discret faţă 
de gazda sa. Trebuie să menajăm susceptibilităţile. 

— Aşa am să fac, promise Heinz Lutz. 

Treizeci de secunde mai târziu, îl sună pe Mehdi 
Ezazi. Atunci când îi recunoscu vocea, iranianul nu 
mai putu de bucurie. 

— Unde sunteţi? îl întrebă. 

— La Linz, răspunse Heinz Lutz. Acolo unde veţi 
veni să ne întâlnim... 


x 


Mahmud Lak se învârtea în cerc pe drumurile mici 
ale Burgenland-ului, în jurul autostrăzii A 4, fiind 
uneori obligat să se întoarcă, atunci când ajungea 
într-un impas: Ungaria se afla la numai câţiva 
kilometri şi multe drumuri se întrerupeau la 
frontieră. În consecinţă, iranienii luaseră două 
maşini, binocluri şi armament. De această dată, nici 
nu se punea problema unui eşec. Mahmud Lak 
localizase perfect amplasamentul castelului din 
Leizen, ca şi drumurile care duceau acolo. Unicul 
drum, de fapt. Planul său era simplu: de îndată ce se 
va lăsa seara, vor ataca şi-i vor omori pe toţi cei 
care li se vor opune. Aparent, nu erau decât doi 
bărbaţi în castel. Uşor de neutralizat. 

Între timp, trebuia supravegheat locul. Mahmud 
Lak postase la colţul unei păduri pe unul dintre 
oamenii săi cu un binoclu, pentru a putea zări 
poarta de la intrarea în castel. În acest fel, erau feriţi 


si BP ~ 


Gerard de Villiers 

de surprize. Cele două maşini se aflau mult mai 
departe şi nu puteau fi văzute de la numeroasele 
ferestre ale castelului. 

Agentul de la Daftari Vigie era nerăbdător să-şi 
înfigă pumnalul în pântecele lui Mehdi Ezazi, ca să-l 
facă să plătească pentru toate necazurile pe care i 
le pricinuise. 

Cât despre agentul CIA, îl va înjunghia ca pe un 


porc. 
x 


Prânzul se desfăşura într-o atmosferă glacială. 
Alexandra, rigidă, cu părul blond strâns într-o coadă, 
machiată sobru, avea un pulover de caşmir negru, 
pe care-l purta fără sutien, şi o fustă lungă, asortată 
cu cizmele. Evita, în mod ostentativ, s-o privească 
pe Azar Hanieh, mult mai elegantă, într-o rochie 
Dior, foarte decoltată, din mătase imprimată, din 
care îi ieşeau picioarele lungi, cu ciorapi negri. Purta 
pantofi cu tocuri de 12 centimetri. O ţinută potrivită 
mai mult pentru oraş, decât pentru un ţinut rural. 
Intimidată, în mod vizibil, nu deschidea gura decât 
pentru a înghiţi bucăţile de Tafe/spitz"”!, pregătit de 
bătrâna lise. Un meniu simplu. 

Malko încercă să destindă atmosfera. 

— Vinul pe care-l bem provine de pe proprietatea 
contesei Alexandra, anunţă el. 

— Delicios, aprobă Mehdi Ezazi, care părea foarte 
impresionat de frumuseţea logodnicei lui Malko. 

— Faceţi, într-adevăr, vin? întrebă Azar Hanieh. 
Este minunat. 

Germana vorbită cu accentul ei cântător părea o 


31 Un fel de mâncare asemănător cu rasolul de vită. 


<63 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
altă limbă, dar aceasta nu o îmblânzea pe 
Alexandra. Cu o privire care, în mod normal, ar fi 
trebuit s-o transforme pe iraniană într-o grămadă de 
cenuşă, ea preciză: 

— Nu culeg eu însămi strugurii şi nu storc 
ciorchinii, dar am, într-adevăr, o exploatare viticolă. 

În timp ce Malko se servea, ea spuse, fără să se 
adreseze nimănui în mod special şi cu un zâmbet 
îngheţat: 

— Vom avea pentru mult timp plăcerea să vă 
avem printre noi? 

Malko aproape că-i tăie vorba: 

— Vor veni să-l caute pe Herr Ezazi. Atunci când el 
va pleca, Elko o va conduce pe Frâu Hanieh la 
Viena. 

La aceste veşti bune, Alexandra se destinse în 
mod imperceptibil şi împinse scaunul. 

— Ganz gut! Mă duc să lucrez. 

leşi din sufragerie, cu capul sus şi mijlocul 
cambrat, bocănind cu cizmele pe parchetul lucios, 
precum un grenadier prusac. Malko se gândi că va 
trebui să o facă să juiseze foarte bine, pentru a 
eclipsa acest acces de proastă dispoziţie. 

— Putem bea cafeaua în bibliotecă, propuse el. 

Mehdi Ezazi refuză cu un zâmbet politicos. 

— Nu beau niciodată cafea. Mă duc, mai curând, 
să mă odihnesc. 

În curte, pietrişul scrâşni. Alexandra demarase ca 
la cursa de 24 de ore de la Le Mans. 

— Eu cred că o să vă însoțesc, se pisici Azar 
Hanieh. 


~ 64 ~ 


Gerard de Villiers 


Femeia blondă a plecat, îl anunţă Kaveh, postat la 
trei sute de metri de castelul Liezen, pe Mahmud 
Lak. 

— Foarte bine, continuă supravegherea, răspunse 
şeful comandoului. 

Nu mâncase, murea de foame şi era într-o 
dispoziție execrabilă. In plus, pentru a nu atrage 
atenția, nu rămânea niciodată prea mult timp 
imobilizat în acelaşi loc şi trecea dintr-o parcare în 
alta. 


x 

Azar Hanieh îşi desfăcu şi apoi îşi încrucişă 
picioarele, cu o mişcare lentă, calculată, provocând 
un uşor fâşâit al nailonului ciorapilor. Acest zgomot 
îl făcu pe Malko să simtă cum i se face pielea de 
găină.  Întâlni privirea lui Azar, o privire 
acaparatoare, ca a unei fiare sălbatice, şi ceea ce 
citi în această privire îi dezlănţui un torent de 
adrenalină. Atmosfera din bibliotecă era atât de 
încărcată de erotism, încât se simţea parcă mirosul 
de spermă. Şi totuşi, Azar Hanieh stătea, foarte 
cuminte, aşezată pe marginea canapelei, cu o 
ceaşcă de cafea în echilibru în mâna stângă, fără să 
facă cel mai mic gest echivoc. Rochia îi cobora, 
sobru, până la jumătatea gambei. Dar fiecare celulă 
a corpului ei parcă urla „violează-mă”! Aşeză, cu 
graţie, ceaşca pe masă şi îi adresă lui Malko un 
zâmbet dezarmant. Acesta, cu privirea fixată pe 
decolteul adânc, care descoperea pielea albă ca 
laptele a celor doi sâni grei, tresări atunci când ea 
întrebă, cu o voce timidă: 


~ 65 — 


_ Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Inainte de a merge să-mi termin bagajele, pot 
să vă cer o favoare? 

— Cu plăcere. 

— Mi-ar plăcea să vizitez acest minunat castel. N- 
am fost niciodată într-un astfel deloc. 

— De ce nu! acceptă Malko, flatat. Să mergem. 
Vom începe cu turnul de pază, partea cea mai 
veche. Vă rog, veniţi. 

Ea îl urmă şi, după ce traversară un culoar lung, 
urcară pe o scară în formă de spirală, cu trepte din 
piatră, care permitea accesul în vârful turnului. Nu 
se auzea decât zgomotul tocurilor înalte ale lui Azar 
Hanieh pe pietre, însoţit de sunetul respirației lor. 

Când ajunseră în vârf, pe o platformă circulară, 
încadrată de lumina care pătrundea prin nişte orificii 
pătrate, deschise în cele patru puncte cardinale, 
Azar Hanieh se sprijini de zid, zâmbind. 

— Este înalt! Sunt epuizată! Uitaţi-vă! Simţiţi? 

Ea prinse palma lui Malko şi o puse pe sânul ei 
stâng, cu un gest neaşteptat şi îndrăzneţ. Prin 
mătasea rochiei, el simţi căldura cărnii tari şi vârful 
unui mamelon ridicat ca un creion mic. Erau 
aproape lipiţi unul de altul şi mirosul parfumului 
greu al femeii devenise atât de pătrunzător, încât 
Malko avu impresia că îi intra în piele. Timp de 
câteva momente, rămaseră în această poziţie. Puțin 
ridicoli. Azar Hanieh respira mai rapid, privirea îi era 
aproape fixă. 

O dorinţă mai puternică decât orice alt sentiment 
îl cuprinse. Malko îşi strecură mâna între rochie şi 
piele, atinse mamelonul ridicat pe care-l mângâie, 
făcându-l să se întărească şi mai tare. 

Azar avu un scurt frison. Mâna ei lăsă palma lui 


~ 66 — 


Gerard de Villiers 

Malko, alunecă între corpurile lor şi se opri la şliţul 
pantalonilor. Căută, pe bâjbâite, fermoarul Eclair şi-l 
lasă, încet, în jos, apoi îşi băgă degetele direct în 
slip, unde sexul lui se mări cu toată viteza. 

Apoi, îşi lipi buzele de cele ale lui Malko şi, foarte 
repede, îi vâri în gură o limbă fierbinte care se 
încolăci în jurul limbii lui. 

Între timp, ea scoase din închisoarea slipului sexul 
lui Malko, dur acum precum coada unui târnăcop, şi 
îl mângâie cu blândeţe, sprijinită de pervazul de 
piatră al ferestrei pătrate. Malko abandonă 
mamelonul întărâtat şi-şi strecură mâna sub rochia 
de mătase, ridicându-i-o pe piciorul stâng. Işi lăsă 
degetele să-i alunece, mai întâi pe ciorap, apoi de-a 
lungul unei jartiere late. Azar Hanieh îl mângâia 
acum frenetic, în timp ce limba ei dansa un balet 
îndrăcit lângă cea a lui Malko. El îşi continuă 
explorarea, îşi trecu mâna în spatele taliei femeii, 
prinse elasticul slipului şi trase triunghiul de mătase 
în jos. Atunci când dantela roşie îi atinse genunchii, 
Azar se scutură puţin pentru a ajuta slipul să 
alunece până la glezne. Apoi, fu suficient să ridice 
puţin un picior pentru a scăpa de el. 

Malko era aproape de explozie. Dădu la o parte 
mâna care-i strângea sexul, depărtă coapsele 
femeii, pipăi puţin şi, dintr-o singură mişcare, se 
înfipse în ea. 

Şocul fu puternic şi Azar alunecă înapoi, cu 
spatele lipit de pervazul de piatră al ferestrei. Malko 
o ajută să-şi ridice picioarele de pe podea şi, foarte 
natural, acestea se aşezară pe umerii lui. li cuprinse 
coapsele pentru a o atrage spre el şi, cu mişcări 
mari de bazin, începu să-i străpungă vintrele. 


si DI ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Foarte excitat, nu se putu abţine prea mult timp şi 
simţi că, în curând, va ejacula. Azar îl încurajă cu o 
voce răguşită: 

— Komm! Komm!” 

O ţintui de pervazul de piatră al ferestrei, cu o 
mişcare de bazin definitivă, şi încetă să se mişte, 
lăsându-şi privirea să rătăcească asupra priveliştii, 
în jos. Şi deodată, înainte ca Azar să se ridice, zări 
un taxi intrând în curtea castelului şi oprindu-se în 
faţa peronului. 

Treizeci de secunde mai târziu, o siluetă cobori 
peronul în fugă şi deschise uşa taxiului. Avu timp să 
recunoască craniul chel al lui Mehdi Ezazi. 

— Himmel Herr Gott! 

Se smulse, dintr-odată, din locşorul arzător, 
lăsând-o pe Azar tremurând, pe jumătate culcată pe 
pervazul ferestrei, se aranjă într-o clipă şi cobori, în 
fugă, treptele de piatră ale scării în spirală. 


Capitolul VI 


Karl Reisner era şofer de taxi de 22 de ani la 
Nickelsdorf şi nu a fost deloc surprins când a fost 
chemat la castelul din Liezen pentru a face o cursă 
la Viena. A spus numai preţul, care a fost acceptat 
fără niciun comentariu. Bărbatul pe care l-a luat din 
curtea castelului vorbea germana cu un accent 
bizar, dar i-a inspirat încredere. L-a explicat că 
trebuie, de urgenţă, să facă o vizită unui prieten 
care a avut un accident de maşină la Linz. Era 
departe, dar Karl Reisner calculase că va putea 
ajunge la timp acasă ca să se culce. 


32 Vino! Vino! 
~ 68 — 


Gérard de Villiers 

Acum, tocmai intrase, cu pasagerul său, pe 
drumul numărul 10, care îl conducea spre A 4, când 
zări în oglinda retrovizoare o maşină roşie care se 
pregătea să-l depăşească. 

Trase spre dreapta, maşina roşie, un Opel vechi, 
ajunse în dreptul său, îl depăşi, apoi, se opri brusc! 
Karl Reisner evită accidentul la milimetru! Opel-ul 
roşu se oprise de-a curmezişul drumului. Furios, 
şoferul taxiului trase frâna de mână şi se pregătea 
să coboare, când pasagerul său îi spuse: 

— Pleacă! Repede! 

Părea complet panicat. 

Karl Reisner nu avu timp să-i răspundă. O a doua 
maşină, neagră, un Mercedes, tocmai se oprise în 
spatele lui. Din ea coborâră trei bărbaţi, dintre care 
doi aveau pistoalele în poziţie de tragere. Unul 
dintre ei deschise, brutal, portiera şi, ţintuindu-l cu 
pistolul, îi ordonă: 

— Nu mişca! 

Ceilalţi doi deschiseseră cele două portiere din 
spate. În retrovizoare, şoferul îşi zări clientul 
luptându-se ca să nu fie scos din maşină. Dar nu 
reuşi. Unul dintre agresori, apucându-l de 
încheietura mâinii, îl trase cu brutalitate spre 
exterior, unde căzu în drum. Celălalt se asigură cu o 
privire rapidă că nu a lăsat nimic în spatele maşinii. 
Cel care-l ameninţa pe Karl Reisner îl întrebă: 

— Are bagaje? 

— Nein, nein, bâigui şoferul de taxi, înspăimântat 
de moarte. 

— Gut! Şi acum, întinde-o, dacă nu vrei să-ţi trag 
una în cap. Schnell! 

Maşina roşie parcă, iar Karl Reisner demară şi 


~ 69 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
plecă în viteză. Era mort de spaimă. După o sută de 
metri, îşi luă telefonul mobil şi formă 112, numărul 
de urgenţă al poliţiei. 


x 


Malko trecu în trombă de poarta castelului şi o luă 
în direcţia în care se dusese taxiul. Alături de el, 
Elko Krisantem băga cartuşe în pistolul său Beretta, 
capabil să tragă opt împuşcături în zece secunde. 

De ce naiba Mehdi Ezazi a şters-o în felul acesta? 
se întreba Malko. Coti pentru a ajunge direct pe A4, 
parcurse mai mulţi kilometri fără să vadă nimic, apoi 
hotărî să se întoarcă pe unde a venit, adică spre 
Nickelsdorf. Ştia unde locuia şoferul de taxi. Se 
gândi că soţia lui are, cu siguranţă, numărul lui de 
telefon şi că va putea să-l contacteze. 

x 


— Javră! Trădătorule! Spionule! 

Mahmud Lak scuipa injuriile în fața lui Mehdi Ezazi, 
care era ținut de cei doi oameni ai săi, cu brațele 
întoarse la spate. În acelaşi timp îl percheziţiona. 
Găsi un telefon mobil pe care îl băgă în buzunar, 
bani, acte, un paşaport, un stilou Mont Blanc. ll 
interesa mai ales telefonul: îi veni inima la loc. 
Mehdi Ezazi nici măcar nu se mai zbătea. Murmura 
numai cu o voce slabă: 

— Nu am făcut nimic, du-mă să-l văd pe şeful tău. 

Percheziţia s-a terminat. Cu mâna stângă, 
Mahmud Lak îl luă de gât şi îl ameninţă: 

— Te voi trimite la Shatan”, nemernicule. 


33 Satana. 


Gerard de Villiers 

Scosese de la centură un pumnal lung, de 
mărimea unei baionete, cu lama foarte subţire, îi 
sprijini vârful în partea stângă a toracelui lui Mehdi 
Ezazi şi începu să-l înfigă încet. 

O maşină trecu pe drum, dar nu văzu decât cinci 
oameni opriţi alături de două vehicule. Cu gura 
deschisă, Mehdi Ezazi scoase un horcăit oribil. 
Mahmud Lak retrase pumnalul, dar apoi începu să 
lovească din ce în ce mai repede, înfigând arma cu 
un icnet ca al unui tăietor de lemne. O înfipse în 
pântecele, pieptul şi ficatul victimei sale. Mehdi 
Ezazi ar fi căzut dacă ceilalţi doi iranieni nu l-ar fi 
ţinut. În sfârşit, Mahmud Lak, răsuflând din greu, 
încetă să mai lovească. Cu capul în piept, Mehdi 
Ezazi nu mai dădea niciun semn de viaţă. Sângele i 
se scurgea prin haine. Când cei doi iranieni îl lăsară 
din mâini, el căzu la pământ ca un bolovan. 

Ca să fie cu conştiinţa împăcată, Mahmud Lak îi 
înfipse pentru o ultimă oară pumnalul în gât, apoi se 
ridică. 

— Să mergem, spuse el. 

Câteva momente mai târziu, cele două maşini 
mergeau spre A4. Agentul de la Daftari Vigie era, în 
sfârşit, satisfăcut. 

Recuperase telefonul mobil descoperit asupra 
victimei, iar Mehdi Ezazi nu va mai putea vorbi cu 
nimeni. 


x 


Atunci când Malko zări girofarurile a două maşini 
de poliţie, aşezate de-a curmezişul drumului 19, îşi 
dădu imediat seama despre ce era vorba... 


a DI = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Apropiindu-se, zări taxiul din Nickelsdorf oprit în 
josul drumului. Se opri şi el în spate şi ieşi din 
maşină, lăsându-l pe Elko Krisantem în Jaguar. Unul 
dintre poliţişti veni în întâmpinarea lui şi îl salută 
respectuos. 

— Eure Hoheit, mi-e teamă să nu se fi întâmplat 
ceva unuia dintre prietenii dumneavoastră! anunţă 
el. 

— Din fericire, nu era un prieten, îl corectă Malko. 
Un vizitator în trecere, numai. 

— Aveţi vreo idee de ceea ce s-a întâmplat? 

— Acest bărbat era hărțuit de Serviciul de 
Informaţii iranian, explică Malko. Cred că trebuie 
căutat în această direcţie. 

— Vreţi să-l vedeţi? întrebă polițistul. 

Mehdi Ezazi zăcea în iarbă, întins pe spate, cu 
ochii încă larg deschişi. Malko îşi spuse că a luat cu 
sine, în mormânt, secretul pe care-l deţinea. 

— A primit cel puţin zece lovituri de cuţit, îl 
informă polițistul. Un masacru. Bine, voi trece, cu 
siguranţă, pe la castel pentru a vă lua o declaraţie, 
Eure Hoheit. 

— O să ţi-o dau cu plăcere, promise Malko. 

Încă o dată, iranienii şi-au demonstrat cruzimea. 
Malko continua să fie nedumerit: ce muscă l-o fi 
pişcat pe Mehdi Ezazi? Morocănos, o luă pe drumul 
spre Liezen. Primul lucru pe care îl zări la intrare 
erau valizele lui Azar Hanieh... O găsi pe iraniană în 
bibliotecă. 

Ea se ridică imediat şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Prietenul Mehdi  Ezazi a fost imprudent, 
răspunse Malko, turnându-şi o vodcă. Agenţii din 


~ 72 ~ 


Gerard de Villiers 
Teheran îl aşteptau nu departe de aici. Au oprit 
taxiul în care se afla şi l-au asasinat pe loc... 

— Dumnezeule, exclamă Azar. A murit... 

— Este foarte mort, spuse Malko. Înjunghiat. Şi 
asasinii au fugit. Îl cunoşteai bine? 

— Era un prieten, nimic mai mult. Am fost mirată 
că a vrut să plece cu acelaşi avion ca şi mine. 
Normal, trebuia să părăsească lran-ul două zile mai 
târziu. Acum, înţeleg mai bine. 

— Ţi-a spus de ce? 

— Nu, am văzut numai că-i era frică, la plecarea 
din Teheran. 

Malko îşi termină vodca şi îi aruncă un zâmbet 
trist. 

— L-au prins... 

lraniana îl fixa cu privirea, în mod vizibil intrigată. 

— Şi tu eşti un spion? îl întrebă ea, timid. 

— Este o poveste lungă, explică Malko. Am, într- 
adevăr, anumite contacte cu mediul serviciilor 
secrete. Bun, cred că pot să aranjez să fii condusă 
acasă, la Viena, fără riscuri. Văd că ţi-ai pregătit 
lucrurile. 

— Da, spuse ea, am impresia că prietena ta este 
foarte geloasă. Nu aş vrea să creez probleme. 

Ea îi adresă un zâmbet cu subiînţeles şi Malko se 
văzu, din nou, în plină acţiune, acolo sus, în turn. Lin 
moment extrem de agreabil. Azar Hanieh băgă 
mâna în geantă şi îi întinse lui Malko două obiecte: 
un telefon mobil şi o carte de vizită. 

— La Teheran, spuse ea, Mehdi mi-a încredinţat 
acest aparat şi a uitat să-l ia înapoi. Nu ştiu dacă te 
interesează. Şi apoi, iată cartea mea de vizită, dacă 
doreşti să mă întâlneşti la Viena, Rămân acolo cel 


si TE = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
puţin o lună. 

Malko privi telefonul, întrebându-se dacă nu ar 
trebui să înceapă să creadă în minuni. 

— Mulţumesc, spuse el, ai făcut bine că ai păstrat 
acest telefon. Ştie cineva că este la tine? 

— Nu, nimeni. De ce? 

— Pentru că, dacă ar fi ştiut cineva, ai fi fost în 
pericol de moarte. Nu pot să-ţi spun mai multe. Să 
nu vorbeşti niciodată despre acest lucru, cu nimeni. 

Privirile li se încrucişară şi se apropiară unul de 
altul. Imediat, Azar Hanieh se sprijini de el şi Malko îi 
simţi pântecele lipit de al lui. 

— Vino să mă vezi la Viena, zise ea încet. 

— Aşteaptă, exclamă Malko deodată, am de dat 
un telefon. 

Dispăru şi se duse să-şi caute telefonul Blackberry 
codificat. Când îl avu pe Mark Hopkins în direct, îi 
relată ce s-a întâmplat. Şeful filialei CIA era 
nemulţumit. 

— Ce idiot! oftă el. Imbecilii ăştia de la BND i-au 
împuiat capul. 

— Aşteaptă, continuă Malko, nu sunt numai veşti 
proaste... 

Când  menţionă povestea telefonului mobil, 
americanul sări, literalmente, până în tavan. 

— Adu-mi-l imediat! 

— Foarte bine, spuse Malko. Sosesc. 

După ce încheie convorbirea telefonică, se duse în 
bibliotecă, unde o lăsase pe Azar Hanieh, şi îi spuse: 

— Sunt şi eu obligat să merg la Viena. Am să te 
conduc. 

Văzu o licărire încântată sclipind în privirea tinerei 
iraniene. 


= 74 = 


Gerard de Villiers 

După ce Elko Krisantem puse valizele în portbagaj, 
se aşeză la volanul Jaguarului, cu Azar Hanieh lângă 
el. Telefonul mobil al lui Mehdi Ezazi atârna greu în 
buzunarul său, şi Malko se întrebă dacă acesta a 
fost motivul pentru care iranianul a fost omorât... 

Era atât de pierdut în gânduri, încât abia simţi o 
mână urcându-i-se pe coapsă şi plimbându-i-se apoi 
pe pântece. Se strădui să privească drumul, chiar şi 
atunci când simţi degetele atingându-i sexul, 
scoţându-l şi începând să-l mângâie încet. Putin câte 
puţin, el îşi căpătă duritatea pe care o avusese cu 
câteva ore înainte, atunci când se înfipsese în 
vintrele lui Azar. Acum, aceasta se aplecă la 
urechea lui şi îi şopti: 

— Pot? 

Câteva secunde mai târziu, îi cuprinse sexul cu 
buzele, alungită aproape pe jumătate deasupra lui. 
Nu a trebuit să-l facă să alunece decât de două ori 
în gura ei, pentru ca Malko să se golească cu un 
strigăt sălbatic. Moartea care pândea îi exacerbase 
sexualitatea. Încetini şi lăsă să treacă intersecţia cu 
A4. După ce i-a băut seva, Azar îşi reluă mişcările, 
încet, cu degetele strânse în jurul membrului său. 
De această dată, Malko rezistă mai mult timp. Dar, 
cu 20 de kilometri înainte de Viena, el se cabră din 
nou şi îşi dădu drumul, pentru a doua oară, în gura 
primitoare a lui Azar Hanieh. 


x 


Mark Hopkins întorcea şi reîntorcea telefonul 
mobil al lui Mehdi Ezazi între degetele sale, cu un 
aer foarte surescitat. Cu o jumătate de oră mai 


= 75 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
devreme, Malko o lăsase pe Azar Hanieh în faţa unui 
imobil burghez, din cartierul Operei. 

— O să trimit acest telefon la TD“, spuse, în 
sfârşit, americanul. O să ştim foarte repede dacă 
conţine ceva interesant... l-am certat pe prietenii 
noştri de la BND, dar nu le-am vorbit de telefon. 

— Deci, conchise Malko, ei nu ştiu nimic de 
secretul lui Mehdi Ezazi. 

— Numai ceea ce a putut el să le spună, dar noi 
nu ştim ce le-a spus... Tac mălc. 

Malko îşi plecă ochii spre ceasul Breitling. 

— Bine, mă întorc la Liezen. Ţine-mă la curent. 


x 


S-au scurs două zile şi trecerea lui Mehdi Ezazi pe 
la Liezen a fost aproape uitată. Alexandra nu mai 
vorbise despre planturoasa iraniană pe care, de la 
început, nu a putut s-o sufere. 

Instinctul feminin? 

Malko se ocupa de pregătirea unui mare dineu la 
care invitase pe toată lumea bună din Austria. 
Acum, citea în bibliotecă, când Elko Krisantem îi 
aduse telefonul. 

— Eure Hoheit, sunteţi chemat de la Washington, 
Herr Capistrano. 

Consilierul pentru Securitate de la Casa Albă care, 
după cât se părea, supravieţuise plecării lui George 
W. Bush. Barack Obama era preşedinte abia de o 
lună. Malko auzi cu plăcere vocea aspră a vechiului 
său prieten. 

— / wish you a very happy New Year, îi spuse 


34 Technical Division (serviciul tehnic). 


a 76 ~ 


Gerard de Villiers 
Frank Capistrano. 

— Şi ţie la fel, răspunse Malko. 

— Malko, reluă americanul, ar fi vreo problemă 
dacă ai veni să mă vezi la Washington? 

Malko nu se aştepta la o astfel de cerere. Surprins, 
răspunse: 

— Nu, bineînţeles, dar există vreun motiv precis? 

— Un motiv foarte precis, confirmă Frank 
Capistrano. Tu nu ştii încă, dar ai pus mâna pe o 
afacere foarte serioasă. Nu-ţi pot spune nimic la 
telefon, trebuie să-ţi vorbesc prin viu grai. 

— Bine, oftă Malko, întrebându-se cum va putea 
decala dineul. 

— Super! încheie Frank Capistrano. Îți rezerv 
cameră la hotelul Hay-Adams. Filiala din Viena se 
ocupă de logistică. O.K., te las acum. O să trimit pe 
cineva să te aştepte la aeroportul Dulles. 

Malko închise telefonul, întrebându-se care ar 
putea fi secretul lui Mehdi Ezazi, dacă însuşi 
consilierul cu probleme de Securitate al Casei Albe îl 
convoca pentru a-i vorbi despre acest secret. 


Capitolul VII 


Un vânt îngheţat mătura strada numărul 16, aflată 
chiar în spatele Casei Albe, făcând să şuiere 
drapelele cu stele agăţate pe faţada hotelului Hay- 
Adams. Acestea erau vestigii ale  recentelor 
festivități organizate cu ocazia depunerii 
jurământului de către cel de-al 44-lea preşedinte al 
Statelor Unite, Barack Hussein Obama. În timpul 
întregii campanii prezidenţiale, New-York Times, în 
plină „obamanie” cu tendinţă isterică, ascunsese cu 


~ 77 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
grijă existenţa acestui „middle name”. Şi asta 
pentru că anumiţi alegători ar fi putut vedea vreo 
legătură cu Al-Qaida... Hussein este un prenume 
arab. 

Ajungând la aeroportul Dulles, Malko fu tentat să 
se urce din nou în avion. Erau minus 6 grade. Aşa 
cum fusese prevăzut, îl aştepta o maşină Ford, 
condusă de un tânăr blond, cu o privire bovină şi cu 
un zâmbet mecanic. 

— Domnul Capistrano mi-a cerut să vă conduc la 
Hay-Adams, îl anunţă el. Vă aşteaptă acolo pentru 
prânz. 

Hay-Adams, frecventat de crema politicienilor din 
Washington şi aflat la o aruncătură de băț de Casa 
Albă, era agreabil, în ciuda alămurilor sale lustruite 
precum cabina unui vas amiral şi a mochetelor în 
care te afundai până la genunchi. Era un simbol al 
Americii tradiţionale, cu saloanele sale discrete, cu 
sufrageria cufundată într-o penumbră permanentă, 
cu atmosfera sa bătrânească. 

— Pretty cold, isn't it?” îi spuse portarul hotelului, 
în timp ce el îşi scutura mantoul confecţionat din 
blană de lama. 

După ce se instală într-o cameră de unde putea să 
zărească Casa Albă dacă-şi sucea gâtul, se refrişă şi 
cobori, în sala de mese, unde nu se vedea nimic. 
Americanii adoră să mănânce în întuneric şi, dacă 
era posibil, într-un frig teribil, întreţinut de aerul 
condiţionat. Probabil că acest obicei data din epoca 
speluncilor. 

Pe când ezita în faţa barului din mahon, adus 
parcă din secolul trecut, ca şi barmanul de altfel, 


35 Cam frig, nu? 


Gérard de Villiers 

zări un braţ care se agita deasupra unuia dintre 
separeurile acoperite cu piele roşie. Frank 
Capistrano, Special Advisor for Security de la Casa 
Albă, nu se schimbase deloc. Îmbătrânise numai 
puţin, având cearcănele de sub ochi puţin mai mari 
şi privirea mai puţin vie. Îmbrăcat cu costumele sale 
închise la culoare şi cu dungi mari, semăna, ca 
întotdeauna, cu un gangster din anii 1940. Părul său 
negru, ochii vicleni şi bărbia triplă îi completau 
această aparenţă neliniştitoare. 

— Long time no see“, spuse el cu vocea 
bolovănoasă, dar în acelaşi timp călduroasă. Let's 
have a drink. 

Malko zări, alături de sticla de Chivas Regal, o alta 
de Stolicinaia Cristal. Frank Capistrano nu uita 
gusturile prietenilor săi. 

Un chelner umplu paharul lui Malko şi ciocniră. 
Vodca alungă puţin impresia de frig teribil şi Malko 
se simţi mai bine. Frank Capistrano îl fixa cu privirea 
şi în ochii lui se citea un soi de afecţiune 
îndepărtată. 

— Ne cunoaştem de ceva timp, remarcă el. 

— De 12 ani! spuse Malko. Era la Islamabad. Erai 
obosit... 

— Şi acum sunt, oftă americanul cel gras. 

Lucrase sub patru preşedinţi, într-un post foarte 
delicat, făcând legătura între Casa Albă şi CIA. Din 
biroul său, situat în aripa de nord-vest a Casei Albe, 
avea acces direct şi permanent la Biroul Oval, acolo 
unde lucra preşedintele Statelor Unite. Un chelner 
se apropie, mieros, dar nu avu timp să-şi prezinte 
meniul. 


36 Nu ne-am văzut demult timp. 


i 70 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Două Porter's steaks, rare”, îi spuse Frank 
Capistrano, cu home patatoes şi o Caesar's Salad. Și 
cel mai puţin prost Bordeaux al casei. 

Cu el, întotdeauna era acelaşi meniu. În timp ce 
devora, mecanic, cartofii prăjiţi, Malko, cu creierul 
încălzit de vodcă, întrebă: 

— Chiar ai avut un motiv să mă faci să vin la 
Washington, pe vremea asta îngrozitoare? 

Frank Capistrano schiţă un zâmbet. 

— You bet”. 

Îşi turnă o porţie de Chivas Regal, bău jumătate 
dintr-o singură înghiţitură şi se întoarse spre Malko. 

— Fără să ştii, ai făcut o descoperire 
extraordinară... 

— Ah, da? 

Frank Capistrano îşi puse mâinile enorme pe 
mahonul lăcuit al mesei. Ai fi putut crede că sunt doi 
păianjeni uriaşi, din cauza firelor de păr negru. 
Malko se întrebă dacă tot corpul lui este acoperit cu 
acelaşi păr. Era o forţă a naturii care se scula în 
fiecare dimineaţă la ora şase şi nu-şi părăsea biroul 
decât la ora zece seara. 

În zilele bune. 

Aşteptă ca, în sfârşit, chelnerul să pună în faţa 
fiecăruia dintre ei un bol cu salată Caesar, suficientă 
pentru a hrăni o turmă de vaci, şi două fripturi, la fel 
de monstruoase, şi apoi întrebă: 

— Ai auzit vorbindu-se de rachetele S-300? 

Malko luă din salată şi clătină din cap în sens 
negativ. 

— Nu, ce-i asta? 


37 În sânge. 
38 Evident. 


Gerard de Villiers 

Frank Capistrano scoase un fel de nechezat. 

— O minune tehnologică! Un sistem de arme 
antiaeriene, care nu are drept concurent decât 
Patrioturile noastre. Pe scurt, bateriile de S-300 sunt 
capabile să apere spaţiul aerian al ţării care le 
deţine, împotriva oricărei incursiuni aeriene. Ele 
trimit rachete care zboară cu o viteză de cinci ori 
mai mare decât viteza sunetului, insensibile la toate 
contramăsurile electronice până la o altitudine de 
30.000 de metri, pe o distanţă de 120 de kilometri. 

Postul de comandă poate viza cam o sută de ţinte 
în acelaşi timp. 

— Într-adevăr, recunoscu Malko, este o armă 
redutabilă. Cine o fabrică? 

— Ruşii, răspunse americanul cu o voce care 
venea parcă din mormânt. De altfel, ei nu se 
ascund. Priveşte. 

Luă din servieta care se afla alături de el un teanc 
de fotografii şi le puse sub nasul lui Malko. Ele 
înfăţişau o defilare militară în Piaţa Roşie din 
Moscova: camioane enorme, plate, încărcate cu câte 
patru rachete lungi de zece metri. 

— Ultima aniversare a Revoluţiei din Octombrie, 
acum patru luni, comentă Frank Capistrano. Fii 
atent, ca nu cumva aceste imagini să-ţi taie pofta de 
mâncare. 

Malko atacă porţia lui de friptură, atât de fragedă 
că se topea în gură. 

— Şi ce se întâmplă cu aceste S-300? întrebă 
Malko. 

Frank Capistrano înghiţi o bucată bună de carne, 
puţină apă, şi se întoarse spre el. 

— Tipul pe care l-ai recuperat la Viena, cel care 


~ 81 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
venea de la Teheran şi care a fost ucis de imbecilii 
de iranieni, avea, în telefonul său mobil, două 
fotografii ale unei S-300. 

— Le făcuse la Moscova? 

— Dacă te afli aici este tocmai pentru că 
preşedintele Statelor Unite vrea să ştie, de urgenţă, 
unde le-a făcut. Şi, dacă se poate, şi când... Bine, 
mănâncă acum, este oribilă carnea rece. 

Malko se conformă. Timp de câteva minute, nu se 
auziră decât zgomotele  maxilarelor şi vocile 
înăbuşite ale partenerilor unui cuplu care se certau, 
cu voce scăzută, în separeul vecin. 

— Spune-mi mai multe, ceru Malko, de-acum 
sătul. 

— Este o poveste lungă, oftă Special Advisor for 
Security... Ruşii au pus la punct această armă S-300 
la începutul anilor 1980. 

— Nu este o armă recentă, atunci, remarcă Malko. 

Frank Capistrano necheză trist. 

— Nu, dar nu s-a făcut nimic mai bun, în afară de 
Patriot, evident. Au scos, după aceea, o versiune 
ameliorată, S-300 PS, în anul 1982, şi apoi pe cea 
mai sofisticată, în anul 1993, S-300 PM. Toate 
forţele antiaeriene ruseşti sunt echipate cu baterii 
de rachete S-300, care sunt înlocuite, în mod 
progresiv, de rachete  S-400, încă şi mai 
performante. Ruşii, în timpul Războiului Rece, au 
vândut-o „clienţilor” lor obişnuiţi şi câtorva prieteni: 
Belarus, Ucraina, Ungaria, Slovacia, Bulgaria, 
Algeria, India şi China, bineînţeles. Şi noi am 
cumpărat un exemplar pentru a vedea cum merge. 

— Observ că multă lume are aceste arme, 
constată Malko. 


su Pi 


Gerard de Villiers 

— Nu în cantitate mare. În afara Rusiei, a 
Belarusului şi a Chinei, rachetele S-300 sunt 
declarate cu multă prudenţă. La început, lran-ul nu 
era interesat, dar, de trei sau patru ani, o dată cu 
dezvoltarea programului lor nuclear militar şi având 
în vedere amenințările israeliene, iranienii au înţeles 
că este singura soluţie. Israelul a ameninţat lran-ul 
că va zdrobi centralele şi instalaţiile sale „sensibile”. 
Singurul mijloc de a apăra aceste centrale şi 
instalaţii era, deci, achiziţionarea de rachete S-300. 
Şi atunci iranienii au început să facă ochi dulci 
ruşilor ca să le vândă acest material militar. 

— Şi au reuşit? 

— Oficial, nu. Kremlinul jură că, în ciuda 
presiunilor iraniene, nu le-a vândut nimic şi că nu le 
va vinde nimic. Evident, noi acţionăm din toate 
puterile pentru a încuraja acest refuz. Deci, teoretic, 
nu există rachete S-300 în lran. Fostul preşedinte, 
George W. Bush, care, întotdeauna, „s-a pupat” cu 
israelienii, l-a sunat pe noul său „prieten din 
copilărie”, Vladimir Puțin, punându-l să jure că nu va 
livra S-300 lran-ului. Asta se întâmpla înainte de 
evenimentele din Georgia şi Puțin dorea să-i facă 
plăcere. S-a angajat, deci, să nu vândă rachetele. In 
această perioadă, noi i-am prevenit pe israelieni, 
dându-le vestea cea bună în scris, subliniind însă un 
mic detaliu: S-300 sunt arme de apărare, destinate 
să securizeze teritoriul. Dacă ruşii ne-ar fi trimis la 
plimbare, nu aveam niciun argument juridic pe care 
să-l invocăm. Lucrurile s-au calmat. Evident, din trei 
în trei luni, israelienii vin cu aşa-numitele informaţii 
ultrasecrete, spunând că în lran sunt desfăşurate 
rachete S-300 şi că se apropie sfârşitul lumii... Le 


~ 83 =~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
dăm atunci fotografiile din satelit care arată că nu 
este adevărat, îi întrebăm pentru a nu ştiu câta oară 
pe ruşi dacă le-au vândut iranienilor „animăluţele”, 
ei spun „nu”, şi totul reintră în normal. Pe moment, 
pentru că ştim că iranienii nu au renunţat la 
rachetele  S-300. Este complementul defensiv 
indispensabil programului lor de înarmare ofensiv. 
Cât despre ruşi, sunt atât de mincinoşi, încât te poţi 
aştepta la orice din partea lor. Deci, nimeni nu se 
culcă pe o ureche. 

— Acest individ, Mehdi Ezazi, remarcă Malko, era 
agent BND. Germanii trebuie să ştie ceva. 

— Mai puţin decât noi, spuse ironic Frank 
Capistrano. El le-a trimis numai un mesaj de la 
Teheran în care le spunea că-şi va devansa sosirea 
şi că va aduce o informaţie de cea mai mare 
importanţă... 

— Fotografiile rachetei S-300... 

— Din gama S-300, îl corectă Frank Capistrano. 
Specialiştii noştri, cărora le-am transmis 
documentul, cred că au identificat o S-300 PS, 
versiunea din anul 1982, care nu mai funcţionează 
în Rusia. Ne-au spus, de asemenea, că fotografia a 
fost făcută în Iran: uniformele nu mint. 

— Se ştie unde? 

— Nu are nimeni nici cea mai mică idee. După 
părerea BND, Mehdi Ezazi era în relaţii foarte bune 
cu pasdaranii, cărora le procura materiale „high- 
tech”, fapt ce-i servea drept acoperire... 

— Le-ai vorbit nemților de aceste fotografii? 

Frank Capistrano dădu încet din cap. 

— Nu. 

Un înger trecu, legat la ochi, şi fugi îngrozit de 


~ 84 ~ 


Gerard de Villiers 
atâta întuneric! 

— Şi apoi, continuă americanul, tu le-ai recuperat. 
Deci, noi ne vom ocupa de afacere. 

— Cum? 

— Trebuie să ne asumăm nişte riscuri, recunoscu 
Frank Capistrano. Am avut o lungă discuţie cu 
preşedintele Obama. Este de părere să dăm cărţile 
pe faţă, să jucăm cinstit cu ruşii. Să mergem la ei cu 
fotografiile şi să-i întrebăm cum de a ajuns o rachetă 
S-300 în Iran. 

Îngerul trecu din nou, strâmbându-se de râs. Era 
ca şi cum ai merge să-l întrebi pe Al Capone dacă a 
fraudat fiscul... în faţa zâmbetului ironic al lui Malko, 
Frank Capistrano remarcă: 

— Ruşii nu mai pot să ne mintă la infinit. No 
outright lie”. Cu atât mai mult, cu cât întrebarea 
este pusă în numele preşedintelui Statelor Unite... 

— Dimpotrivă, pot să ne  „îmbrobodească”, 
răspunse Malko. Dacă aceste fotografii sunt 
autentice, v-au minţit deja. Nu cred că găseşti de 
cumpărat rachete S-300 la băcăniile din Moscova. 

— Nu, recunoscu americanul. Singurul organism 
autorizat de guvernul rus să exporte acest gen de 
materiale este agenţia de stat Rosoboronexport. 
Rachetele S-300 erau fabricate de unul dintre cele 
mai mari grupuri industriale ruseşti, Almaz Scientific 
Industries Corporation. 

— De ce ai spus „erau”? 

— Ruşii nu mai fabrică decât S-400, dar mai există 
multe rachete S-300 răspândite cam pretutindeni în 
instalaţiile militare. 

— Care este părerea ta în legătură cu această 


39 Gata cu minciuna totală. 


~ 85 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
afacere? întrebă Malko. 

Frank Capistrano se scutură puţin. 

— Există două posibilităţi. Prima: este o încercare 
a ruşilor ca să vadă dacă pot să vândă S-300, pe 
ascuns, lran-ului, în aşa fel încât să pună pe toată 
lumea în faţa faptului împlinit. În acest caz, 
dezvăluirea mârşăviei lor îi va pune în încurcătură... 
A doua posibilitate: există un clan destul de puternic 
încât să poată face abstracţie de Kremlin şi să 
vândă, la negru, aceste arme, câştigând sume 
uriaşe, în Rusia, azi, totul este posibil. 

Malko zâmbi puţin crispat. 

— Dacă ajung la Moscova cu aceste fotografii, voi 
declanşa un cutremur. 

— Right, recunoscu Frank Capistrano, şi anumite 
persoane riscă să se supere pe tine. 

Era o litotă amabilă. În Rusia, avocaţii şi portăreii 
erau daţi la o parte în folosul asasinilor plătiţi, cu 
mare eficacitate şi deloc scumpi. Cu trei zile mai 
devreme, un avocat cunoscut, care făcuse greşeala 
să „murdărească” numele unui colonel rus ce 
violase şi strangulase o tânără din Cecenia, a fost 
împuşcat în plină stradă, împreună cu o tânără 
ziaristă care-l însoțea. Cu siguranţă, a fost un 
eveniment nefericit... 

Pentru că înfruntase acest gen de probleme în 
misiunile sale precedente, Malko cunoştea foarte 
bine situaţia. 

— La Moscova avem o foarte importantă filială a 
Agenţiei, remarcă el. Nu ar fi mai simplu să le cerem 
să facă ei demersul? 

Frank Capistrano necheză de bucurie. 

— Omologii lor le-ar spune că nu ştiu nimic... Ceea 


~ 86 ~ 


Gérard de Villiers 
ce este, poate, adevărat. Vreau pe cineva capabil să 
sape... 

— ... Mormântul, completă Malko sec, fără să 
râdă. 

Frank Capistrano clătină din cap cu tristeţe. 

— Ştiu că este foarte periculos. Dar suntem, într- 
adevăr, în rahat. Imaginează-ţi că israelienii află de 
existenţa acestor fotografii. Vor înnebuni, ne vor 
acuza de complicitate cu ruşii. Ne vor ameninţa că 
vor distruge lran-ul. Aş vrea să-l scutesc de toate 
acestea pe noul nostru preşedinte. În acelaşi timp, e 
clar că pentru Israel este vital ca iranienii să nu 
posede această armă. Din ziua în care bateriile S- 
300 vor fi desfăşurate în Iran, Israelul poate să-şi 
uite amenințările de atacuri preventive, pentru că 
ale lor F16 vor fi doborâte ca nişte vrăbii. Deci, 
trebuie ca noi să ştim precis despre ce este vorba. 
Apoi vom intra în diplomaţia activă şi deschisă. Am 
nevoie de cineva în care să am totală încredere ca 
să se ocupe de această problemă. In plus, ruşii te 
respectă. 

— Ar vrea să mă vadă mort... 

— Te respectă, totuşi. Şi apoi, vorbeşti limba rusă, 
este un mare avantaj. De îndată ce ajungi la 
Moscova, Tom Polgar, şeful filialei, îţi va aranja o 
întâlnire la Rosoboronexport. Apoi... 

Făcu un gest evaziv. 

Un înger trecu, zburând greoi din cauza zalelor pe 
care le purta. Să ataci oameni capabili să organizeze 
astfel de operaţiuni era o adevărată acţiune 
kamikaze. În Rusia, în anul 2009, dacă nu te bucurai 
de protecţia Kremlinului, erai un „sitting duck”“. 


40 O ţintă uşoară. 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Frank Capistrano făcu un semn cu mâna ca să ceară 
nota de plată şi spuse: 

— O.K., te duc la Casa Albă. 

— Vrei să mă prezinţi preşedintelui Obama? 
întrebă Malko zâmbind. 

Frank Capistrano îl fixă cu o gravitate aproape 
dureroasă. 

— Nu, succesorului meu. 


x 


— Barack Obama ar fi fost al cincilea preşedinte 
cu care aş fi lucrat, dar nu mai e cazul, oftă Frank 
Capistrano. 

— Ţi-a cerut să pleci? 

— Nu, dar oricum aş fi plecat peste şase luni. 
Limită de vârstă, şi apoi, sunt obosit. 

— Ai să te plictiseşti, spuse Malko urcând în 
limuzina care îi ducea la Casa Albă. 

— Oh, nu voi rămâne complet inactiv! Păstrez 
statutul de consultant. O să-ţi dau noile mele 
numere de telefon. 

Limuzina cea lungă mergea cu o viteză de melc. 
Era polei. Malko puse întrebarea care-i ardea buzele: 

— Cine este înlocuitorul? 

— Un băiat pe care-l cunoşti, John Mulligan. 

— Fostul director al CTC“!, la Divizia Operativă? 

— Exact, răspunse Frank Capistrano râzând. În 
realitate, s-a făcut o mică manipulare, dar 
preşedintele Obama nu trebuie să ştie. El l-a numit 
ca DCI“ pe Leon Panetta. Un tip bine, dar care nu 


41 Centrul contra terorismului. 
42 Director al „Central Intelligence”. 


~ 88 — 


Gerard de Villiers 

cunoştea nimic în domeniul serviciilor secrete. 
Atunci, eu i-am sugerat două nume: John Mulligan 
care-mi va lua locul, deci va filtra tot ceea ce vine 
de la Agenţie, şi Mitch Capes, un vechi lucrător de la 
D.O. Preşedintele Obama a semnat decretul şi l-a 
numit pe acesta din urmă Deputy“ al lui Leon 
Panetta. Cu aceştia doi vom încerca să facem să 
meargă lucrurile, să evităm să intrăm pe mâna 
birocraţilor. 

Malko zâmbi în sinea lui: bine jucat. Sosiră la 
intrarea laterală a Casei Albe. Un soldat de la Marina 
Militară verifică placa de înmatriculare a maşinii, 
pasagerii, şi ridică bariera de oţel care bloca 
intrarea. 

Întotdeauna, era foarte impresionant să intri în 
acest Saint des Saints". 

Cei doi merseră pe culoarele care duc în aripa de 
nord-vest şi întâlniră tot felul de oameni preocupaţi, 
cu maldăre de dosare în mâini, striviţi parcă sub 
greutatea lor. Ajunseră în biroul care mai era încă al 
lui Frank Capistrano. Acesta deschise uşa şi Malko 
avu un mic şoc. Un bărbat roşcat, masiv, cu părul 
pieptănat pe spate, cu nişte ochi foarte albaştri şi cu 
nasul cârn, clădit ca un hamal, era aşezat în fotoliul 
care fusese până atunci al lui Special Advisor for 
Security. 

Malko îşi amintea vag de figura lui. 

Când s-a ridicat să vină spre el, realiză că era un 
uriaş, masiv precum un stejar bătrân. 

— Este cel mai bun irlandez pe care l-am cunoscut 


43 Divizia operativă (acţiune clandestină). 
44 Secund. 
45 Denumire dată unei părţi a templului din lerusalim, (n. trad.). 


~ 89 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
vreodată, glumi Frank Capistrano. 

Malko abia se abţinu să nu urle de durere când 
John Mulligan îi strivi degetele într-o strângere de 
mână. 

— Deci aşa, spuse el cu un accent uşor tărăgănat, 
vom lucra împreună! Aceste rachete S-300, o 
poveste complicată! Trebuie să ne mişcăm repede, 
înainte ca israelienii să prindă de veste. 

— Voi încerca, promise Malko. 

— Cunoşti bine Rusia, ştiu asta. Vorbeşti limba 
rusă şi asta ne ajută. 

— Mulţumesc. 

Frank Capistrano îşi privi ceasul. 

— Am aranjat să mâncăm toţi trei la Old Ebbit 
Steak House, spuse el. Vă veţi cunoaşte mai bine. 
De la Hay Adams poţi să vii pe jos. La ora şapte şi 
jumătate. 

— Şapte şi jumătate, confirmă Malko. 

— Plec şi eu cu tine, spuse Frank Capistrano. 
Acum, aici, nu mai sunt decât un vizitator. 

Aceste cuvinte avură un efect ciudat asupra lui 
Malko, dar asta-i viaţa. 


x 


Manoucher Gorbanifar contempla lacul Leman 
învăluit în ceaţă prin imensele ferestre ale hotelului 
Royal, situat chiar pe malul lacului. Venise pe jos, 
vila sa aflându-se la 200 de metri de acest vechi şi 
luxos hotel, unde obişnuia să tragă des. 

Chelnerul puse în faţa lui fileul de biban, 
specialitatea casei, şi o carafă de Fendant". 


46 Vin alb, specialitatea cantonului elveţian Vaud. 


~ 90 ~ 


Gerard de Villiers 

— Vă doresc poftă bună, îi ură el, un srilankez 
care luase accentul specific cantonului Vaud. 

Elveţia nu mai era ceea ce a fost. Manoucher 
Gorbanifar îşi plecă privirea spre ceas, un Breitling 
din aur gri, şi constată că cel pe care-l aştepta era în 
foarte mare întârziere. Dar, pentru că venea de la 
Berna, avea circumstanţe atenuante. 

lranianul ajunsese la salata de fructe, fără niciun 
gust, stropită cu cremă Chantilly, când îl văzu, în 
sfârşit, pe Hormouz Nasseri apărând. Acesta, în mod 
oficial diplomat la ambasada iraniană din Berna, cu 
funcţia de prim secretar, era în realitate 
reprezentantul  pasdaranilor. Cei doi bărbaţi îşi 
strânseră mâna fără ostentaţie, deşi restaurantul 
era pe trei sferturi gol. 

Oficial, Manoucher Gorbanifar era un opozant al 
regimului ayatollahilor şi părăsise lran-ul în anul 
1979. În realitate, situaţia era cu totul alta. Fusese 
contactat foarte repede după plecarea din lran de 
reprezentanţii  ayatollahului Khomeini care i-au 
propus, precum multor altora dintre expatriaţii 
iranieni, să colaboreze pentru apărarea ţării-mamă, 
atacată de Irak. 

Pe vremea aceea, armata iraniană avea cu 
disperare nevoie de obuze de calibrul 155, pentru că 
moştenise artileria din armata şahului, dotată cu 
acest calibru. Din păcate, numai americanii, 
portughezii, francezii şi pakistanezii fabricau acest 
calibru 155. Obuzele pakistaneze erau de o calitate 
atât de proastă, încât unul din trei exploda în ţeavă. 
Statele Unite nu voiau să vândă nimic lran-ului lui 
Khomeini aflat sub embargou. Rămâneau francezii şi 
portughezii care, în mod oficial, nu aveau nici ei 


~ 91 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
dreptul să vândă. 

Manoucher Gorbanifar îşi folosise tot farmecul său 
oriental şi, peste puţin timp, a devenit principalul 
furnizor al lran-ului de obuze 155, folosindu-se de 
mai mulţi intermediari. 

Apoi, când războiul s-a terminat, a continuat cu 
alte materiale. Era cunoscut, ca un cal breaz, de toţi 
negustorii de arme nu tocmai legale. Era un bărbat 
serios, aşezat, de cuvânt. 

Probabil că, tocmai din această cauză, a fost 
contactat, cu câteva luni în urmă, de un anume 
Armen Negranian, pe care-l cunoştea foarte bine. De 
origine armeană, dar cetăţean rus, trăind la 
Moscova, făcea parte din discretul /obby iranian din 
Rusia şi era mai puţin vizibil decât un iranian „pur 
sânge”. El se bucura de încrederea conducătorilor 
de la Teheran, cărora le făcuse deja multe servicii. 
Comunitatea armeană era încă bine instalată în Iran 
şi ayatollahii înţeleseseră ce foloase puteau să tragă 
de pe urma ei. 

Cu Armen Negranian se întâlnise la Geneva, unde 
armeanul i-a făcut o propunere stupefiantă: un grup 
de industriaşi ruşi erau gata să vândă lran-ului, în 
mod neoficial, fără permisiunea Kremlinului, rachete 
S-300. Evident, această afacere mirosea a 
escrocherie! Dar propunerea, pe care Manoucher 
Gorbanifar a transmis-o la Teheran, era tentantă. 
Aceşti vânzători misterioşi se ofereau să le livreze, 
în mod discret, în portul Atyrau din Kazahstan, o 
baterie de S-300. 

Fără niciun vărsământ prealabil. 

O dată livrarea efectuată, lran-ul trebuia să 
crediteze un anumit cont în Lichtenstein cu 44 de 


~92 ~ 


Gérard de Villiers 

milioane de dolari. Apoi, ei se angajau să livreze alte 
27 de baterii de S-300, promise de Rusia printr-un 
contract care data din decembrie 2006 şi care nu 
fusese niciodată onorat. 

Armen Negranian, ne vrând să se amestece în 
operaţii comerciale, îl contactase, deci, pe 
Manoucher Gorbanifar. Acesta făcuse el însuşi 
călătoria la Teheran ca să prezinte oferta. Şi oferta a 
fost acceptată. Atunci când li se vorbea iranienilor 
de rachete S-300, începeau să saliveze precum 
câinele din desenele animate ale lui Tex Avery în 
faţa unei creaturi planturoase. 

O lună mai târziu, un transport de material militar 
destinat armatei iraniene - tancuri T 72, 
transportoare de trupe BRB, armament uşor - sosea 
pe calea ferată în portul Atyrau şi era imediat 
încărcat pe un cargou iranian care aştepta deja 
acolo. Printre aceste materiale se aflau şi cele trei 
vehicule, unul purtător de rachete, care constituiau 
o baterie de rachete S-300 PS, modelul pus în 
funcţiune în anul 1982. Ele fuseseră debarcate, cu 
restul materialelor, în portul iranian Bandar e 
Torkoman, de unde şi-au continuat drumul pe calea 
ferată. 

Plata în Lichtenstein a fost efectuată opt zile mai 
târziu: 44 de milioane de dolari. Încă de la primirea 
acestei sume, Armen Negranian transmisese 
condiţiile tranzacţiei. 

Vânzătorii urmau să livreze 27 de baterii complete 
pentru preţul global de un miliard o sută cincizeci şi 
şase de milioane de dolari. Jumătate din această 
sumă trebuia plătită atunci când se făcea comanda, 
restul după livrarea totală a materialului, livrare 


si O =~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
care trebuia efectuată în următoarele trei luni. 

Răspunsul pasdaranilor la această ofertă îl aducea 
acum, aici, pe Hormouz Nasseri. El luă loc în faţa lui 
Manoucher Gorbanifar şi comandă un ceai. Mâncase 
în tren. 

— A cam durat până să veniţi cu răspunsul, 
constată cu un zâmbet insinuant Manoucher 
Gorbanifar. 

— Trebuia să studiem în profunzime această 
propunere, explică Hormouz Nasseri. 

În realitate, totul fusese „îngheţat” până la 
eliminarea lui Mehdi Ezazi. Această problemă 
rezolvată, guvernul iranian putea să meargă mai 
departe. Achiziţionarea rachetelor S-300 trebuia să 
fie înconjurată de cel mai mare secret. Atunci când 
livrarea întregului material va fi terminată, Ghidul 
Suprem al Revoluţiei va putea anunţa lumii întregi 
că baterii de rachete S-300 erau desfăşurate în Iran, 
făcând intangibilă republica islamică. 

— Perfect, spuse Gorbanifar. Aţi luat o hotărâre? 

— Da, suntem gata să dăm 50 din suma totală, 
adică cinci sute şaptezeci şi opt de milioane de 
dolari, în afară de cheltuieli. 

— Bine, aprobă Manoucher Gorbanifar, 
calculându-şi deja comisionul. 

Reprezentantul pasdaranilor se aplecă peste masă 
şi spuse în şoaptă: 

— Evident, ne garantaţi seriozitatea vânzătorilor. 

Ceea ce însemna că în cazul în care livrarea nu se 
făcea, el era un om mort. 

— Garantez, afirmă Manoucher Gorbanifar. 

Armen  Negranian îi promisese un document 
semnat de el, care detalia condiţiile vânzării şi 


= 94 ~ 


Gerard de Villiers 
termenii livrării. Documentul acesta nu era semnat 
decât de el, partea rusă refuzând să apară. 

O rază de soare străpunse ceața care învăluia 
lacul Leman, şi asta i se părea de bun augur. 


Capitolul VIII 


Cerul aproape de pământ, mohorât, fără cel mai 
mic ochi de lumină, topindu-se la orizont într-o 
brumă uşoară, semăna cu un uriaş capac de găleată 
de gunoi pus deasupra Moscovei. Era sufocant, 
deprimant. Tom Polgar, şeful filialei CIA la Moscova, 
oftă privind  mestecenii  desfrunziţi aflați pe 
marginea autostrăzii care lega capitala de 
aeroportul Domodedovo, cel mai modern din 
Moscova, deşi era situat la treizeci şi şapte de 
kilometri de centrul oraşului. 

— Aici, trec cinci luni fără să vezi soarele. Din 
noiembrie până în aprilie. Nici nu-i de mirare că ruşii 
beau atâta! 

Cât vedeai cu ochii, peisajul era acelaşi: păduri de 
mesteceni întrerupte de întinderi acoperite de 
zăpadă, contopindu-se cu cerul... Tom Polgar venise 
el însuşi să-l întâmpine pe Malko care sosea de la 
Viena, căci era o zi de sâmbătă. Ford-ul negru 
blindat - o pretenţie a celor de la Langley, deşi nu 
exista nicio amenințare teroristă împotriva 
americanilor la Moscova - mergea deja de 40 de 
minute pe o şosea umedă şi alunecoasă, pilotat de 
un tânăr soldat din infanteria marină. 

— Eşti aici demult timp? întrebă Malko. 

— Este a doua şedere a mea aici. Mai întâi am stat 
patru ani, apoi doi ani la Langley, apoi încă patru ani 


~ 95 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
aici. Plec anul viitor. 

Cu aspectul său îngrijit, mai degrabă elegant, cu 
părul bine pieptănat, Tom Polgar semăna cu un 
student întârziat. Un fizic oarecare şi o voce blândă. 
La aeroport, Malko a putut constata că stăpâneşte 
perfect limba rusă. Din fericire, CIA mai avea încă 
oameni de valoare. 

Primele „cuşti pentru iepuri” uriaşe începură să 
apară: şiruri gigantice de blocuri de 20 de etaje, 
plantate cam la întâmplare şi care constituiau 80 din 
locuinţele moscovite. Trebuia să ai unde să 
adăposteşti cele aproximativ 12 milioane de 
locuitori, adunaţi în interiorul MKAD-ului, cea de a 
treia linie de centură care delimita Moscova, un oraş 
care ocupa aceeaşi suprafaţă ca şi Ile de France. 

— Se pare, deci, că eu am fost aici între cele două 
şederi ale tale, remarcă Malko. 

— Ştiu, confirmă Tom Polgar. Brian King era cel 
care îndeplinea funcţia mea. Ai făcut treabă bună. 

— FSB“'-ul nu mă iubeşte prea tare, oftă Malko. 
Tentez diavolul venind aici din nou. 

Tom Polgar făcu o grimasă. 

— Nu neapărat. Există un fel de „gentleman's 
agreement” între ei şi noi. Nu te vor ataca direct. 
Oficial, suntem în termeni buni. Evident, există mulţi 
asasini în libertate, care lucrează cu diverse oficine 
pe care FSB-ul nu le controlează decât foarte puţin. 

— Ce părere ai despre această chestiune a 
rachetelor S-300? întrebă Malko. 

Maşina încetini considerabil. intraseră în Moscova. 

— Sunt perplex, mărturisi şeful filialei. De anul 


47 Serviciul de securitate al Federaţiei Ruse, urmaş al KGB-ului 
sovietic, (n. trad.). 


= 96 ~ 


Gerard de Villiers 

trecut, m-am întreţinut de mai multe ori cu omologul 
meu de la FSB şi am avut chiar o întâlnire cu Anatoli 
Isaikin, şeful Rosoboronexport, organism de stat 
care controlează, în Rusia, toate exporturile de arme 
şi care dă socoteală pentru acest lucru Naţiunilor 
Unite. Mi-a mărturisit că Rusia semnase un contract 
cu lran-ul în decembrie 2006, pentru livrarea a 28 
de baterii de rachete S-300, dar că acesta nu fusese 
niciodată onorat, în ciuda insistenţei iranienilor. 

— De ce? 

Tom Polgar îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul. 

— La ordinul Kremlinului. Noi am exercitat 
puternice presiuni politice în sensul acesta. Am 
făcut-o pentru a atenua neliniştea israelienilor. Mai 
întâi, ruşii ne-au explicat că S-300 era o armă 
defensivă, ceea ce este exact, şi că, prin urmare, ei 
nu făceau niciun rău vânzând-o lran-ului... 

— Fac jocuri de cuvinte, remarcă Malko. S-300 
este, desigur, o armă defensivă, dar iranienii au 
nevoie de ea pentru a-şi proteja programul de 
rachete echipate cu un focos nuclear, arme care 
sunt teribil de ofensive... 

— Evident, recunoscu americanul. lranienii au 
pretins însă că aceste rachete S-300 erau destinate 
să protejeze populaţia civilă de raidurile israeliene 
sau americane. 

Maşina se opri brusc. Şoferul fusese gata să 
treacă pe culoarea galbenă a semaforului. Tom 
Polgar oftă: 

— Aici, sunt agenţi DPS** pretutindeni. Pândesc 
cele mai mici infracţiuni şi le pedepsesc cu o 
severitate extraordinară. lar dacă eşti străin, 


48 „Dorojno Patrolnaia Slujba”, poliţişti de la serviciul de circulaţie. 


~97 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
amenda trece imediat de la 1.000 de ruble la 1.000 
de dolari“... 

În Rusia, să-i furi pe străini a fost, întotdeauna, o 
datorie sacră. 

— Ruşii sunt la curent cu existenţa acestor 
fotografii? 

Americanul scutură din cap. 

— Nu, numai dacă iranienii le-au vorbit despre ele, 
ceea ce este puţin probabil. 

Maşina pornise din nou, mergând foarte încet. 
Circulaţia prin Moscova era o oroare şi se desfăşura 
după un plan vechi al Uniunii Sovietice, păstrat de 
municipalitate. Acest plan fusese întocmit pentru 
300.000 de vehicule, în timp ce acum erau trei 
milioane... Hidoasele „cuşti de iepuri” erau din ce în 
ce mai numeroase şi câteva autobuze vechi, de 
culoare verde sau albastră, erau pline de pasageri 
înfriguraţi. Nu era foarte frig, între -4 şi 4 grade, dar 
zăpada, acumulată şi strânsă în grămezi înnegrite 
sau transformată într-o  mocirlă greţoasă şi 
omniprezentă, adăuga încă o notă de murdărie 
acestui peisaj sinistru. 

— Ce facem? întrebă Malko. 

La Washington, nu primise instrucţiuni precise, 
numai să-l contacteze pe Tom Polgar. 

Acesta se întoarse spre el. 

— Îți propun să mergem luni dimineaţă la 
Rosoboronexport şi să le arătăm fotografiile. Am 
stabilit o întâlnire cu Anatoli Isaikin. 

— Vor nega orice responsabilitate... 

— Este foarte probabil, recunoscu Tom Polgar. 
Dar, cel puţin, vor şti că noi suntem la curent... 


49 1 dolar 38 de ruble. 


Gerard de Villiers 

Aceasta însemna să dai cu piciorul în muşuroiul de 
furnici, unde puteai găsi o capcană. Ca şi când ar fi 
citit gândurile lui Malko, Tom Polgar continuă: 

— Dacă, într-adevăr, Rosoboronexport nu ştie 
nimic despre asta, se va declanşa o întreagă 
nebunie! Şi, poate, lucrurile se vor pune în mişcare. 

— Şi dacă nu se întâmplă nimic? 

— Va trebui să tragem de alt fir. 

— Ar fi posibil ca Rosoboronexport să acopere un 
eventual trafic? 

— În principiu, ei sunt deasupra oricărei bănuieli, 
afirmă americanul. În plus, ei trebuie să supună 
autorizaţiile de export unui comitet în care este 
prezent preşedintele ţării. Dar suntem în Rusia, 
unde totul este posibil. 

— Adică? 

Americanul zâmbi reţinut. 

— Până în anul 2004, Rosoboronexport era, în 
mod tradiţional, condusă de un ofiţer superior de la 
GRU”. Şi apoi, ultimul director s-a lăsat tentat de un 
comision de 18 milioane de dolari la o vânzare de 
avioane Mig 29 în Peru. Înainte să fie arestat de FSB, 
a fugit şi, de atunci, se ascunde mereu. Faptul 
acesta a permis Kremlinului să pună în locul lui un 
ofiţer al KGB, mai apropiat lui Puțin, dar nu 
obligatoriu mai cinstit. Aici, corupţia este prezentă 
pretutindeni. Şi, pentru că militarii sunt prost plătiţi, 
tentaţiile sunt mari. În timpul primului război din 
Cecenia, Statul Major a declarat că au fost distruse 
200 de tancuri grele T 72, chipurile victime ale 
„boivik”-ilor ceceni. În realitate, erau în foarte bună 


50 „Glavnoie Razvedivatelnoie Upravlenie” - spionajul militar 
rusesc, (n. trad.). 
= 99 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
stare, nu le  sărise nici măcar vopseaua. 
Nemaiavând existenţă administrativă, armata le-a 
vândut ca fier vechi unor particulari, care, în mod 
discret, le-au vândut în China, Iran şi Libia. Acest 
scandal nu a izbucnit niciodată oficial, dar îţi 
imaginezi numărul mare de complici pe care au 
trebuit să-l aibă... 

Malko putea să-şi imagineze. 

Acum, se târau cu maşina în sudul Moscovei, acolo 
de unde se vedea Kremlinul. 

— Unde mergem? întrebă Malko. 

— Ţi-am rezervat o cameră la Ritz Carlton, 
răspunse americanul, pe strada Tverskaia. Poţi 
merge pe jos la Kremlin. Este mai accesibil decât 
hotelul Kempinski, care se află pe malul sudic al 
râului Moscova. Şi apoi, este hotelul la modă. Când 
oligarhii nu erau încă ruinaţi, veneau aici şi onorau 
note de plată monstruoase, ca să-şi impresioneze 
amantele. 

Ford-ul se opri brusc la intrarea pe podul Balşoi 
Kamennâi. O sută de maşini erau imobilizate aici, 
într-o linişte uimitoare. 

— Ce se întâmplă? întrebă Malko. 

Podul dă în faţa intrării Borovski a Kremlinului, 
care este unicul acces pentru vehicule. Când un 
convoi oficial se pregăteşte să iasă, podul este 
blocat. Acest blocaj poate dura trei minute sau o 
jumătate de oră. 

Ei nu aşteptară decât zece minute, apoi trecură în 
viteză prin faţa bibliotecii Lenin, în direcţia pieţei 
Manejului. O luară apoi la stânga, pe strada 
Nikitskaia, pentru a ajunge, în sfârşit, pe strada 
Tverskaia, marele bulevard care pleacă de la piaţa 


~ 100 ~ 


Gerard de Villiers 

Manejului, din Piaţa Roşie. Din cauza sensurilor 
interzise, circulaţia este un infern. Pretutindeni, 
muncitori îmbrăcaţi în pelerine galbene încercau să 
înlăture zăpada murdară. 

Tom Polgar spuse cu ironie: 

— Varsă atâtea produse chimice pe această 
zăpadă, încât atunci când un câine o linge moare în 
chinuri oribile! 

În sfârşit, reuşiră să se angajeze pe strada 
Tverskaia, în sensul cel bun. Hotelul Ritz Carlton se 
afla după poştă, înainte de hotelul Naţional, care se 
găsea în colţul străzii Manejului. Colonade, pe care 
ruşii le iubesc la nebunie, un şir de Mercedes-uri, 
Lamborghini şi Bentley sub streaşină, un portar 
deghizat în cazac. Tom Polgar se întoarse spre 
Malko: 

— Dacă vrei, mergem să cinăm imediat. Este o 
petrecere într-unul din restaurantele la modă din 
Moscova, GQ. Acolo, este aşa demult zgomot, încât 
nu avem de ce să ne temem de prezenţa 
microfoanelor. Îţi voi da câteva contacte care te-ar 
putea ajuta. 

— Ruşi? 

Americanul zâmbi. 

— Chiar şi generalul Şevarşin, ultimul patron al 
Primului Directorat al KGB în timpul Uniunii 
Sovietice, şi care a fost director al aceluiaşi KGB 
vreme de 24 de ore în timpul lui Gorbaciov... Are 
încă multe contacte. 

— Voi îl plătiţi? 

— Prin intermediul uneia dintre structurile noastre. 
El furnizează sinteze economice şi politice. 

Malko pătrunse în holul hotelului, precedat de 


~ 101 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
portarul-cazac care-i ducea valiza. Un tavan 
maiestuos, înalt de opt metri, destul de multă 
animaţie. O femeie cu taior alb şi ciorapi negri 
stătea în picioare, alături de recepţie, şi telefona. Îi 
aruncă o privire lungă, evaluându-l dintr-o ochire. 
Toate rusoaicele erau adevărate „barracuda””!, iar 
bărbaţii erau prada lor, mai mult sau mai puţin liber 
consimţită. În această ţară unde brutalitatea era 
întâlnită la tot pasul, relaţiile bărbat-femeie nu erau 
bazate decât pe raportul de forţă. Ca totul în Rusia, 
de fapt. Bărbaţii dominau fie prin forţa lor fizică, fie 
prin puterea lor financiară. Femeile nu aveau de 
oferit decât frumuseţea. 

Pe care o negociau cât mai scump posibil. 

Din fericire, camera lui Malko nu avea vederea în 
strada Tverskaia! Va putea dormi! Ca şi New York-ul, 
Moscova nu dormea niciodată. În timp ce îşi făcea 
duş, se gândi la Irina, somptuoasa siberiană care l-a 
ajutat în timpul precedentei sale misiuni. 

A fost omorâtă într-un fals accident, în plin centrul 
Moscovei, atunci când trebuia să plece către Statele 
Unite. 

Vladimir Vladimirovici Puțin mărturisise într-o zi 
unui ziarist rus că el îşi cataloga adversarii în două 
categorii: duşmanii şi trădătorii. Cu duşmanii, purtai 
războaie, dar puteai, de asemenea, să te împaci, 
chiar dacă apoi, te războiai din nou. Pentru trădători 
însă, nu exista decât o singură soluţie: eliminarea. 
Trădătorii nu erau niciodată iertaţi. Moştenire de la 
Uniunea Sovietică. 

După ce s-a îmbrăcat, Malko urcă la barul de la 
ultimul etaj care avea o vedere magnifică asupra 


51 Peşte răpitor, (n. trad.). 
~ 102 ~ 


Gerard de Villiers 

stelelor roşii, luminoase, de pe turnurile Kremlinului, 
şi se aşeză pe unul dintre taburetele înalte. Se afla 
în compania câtorva oameni de afaceri şi a două 
femei foarte bine îmbrăcate, care discutau încet 
într-un colţ. 

Parcurgând lista băuturilor alcoolice, era gata să 
cadă de pe taburet. 

Un pahar de whisky Mac Alran costa 1.500 de 
dolari!... 

Chemă chelnerul pentru a avea confirmarea şi 
acesta îi preciză: 

— Este un whisky foarte rar, conservat într-un 
flacon de cristal Lalique. 

Dar ruşii, totuşi, nu beau şi cristalul, chiar dacă 
era vechi! mai modest, comandă o vodcă Ruski 
Standart, după ce refuzase, politicos, doza de 
Ţarskaia, facturată cu o sută de dolari. Vodca 
respectivă se bea la Kremlin. În timp ce o gustă, 
rece ca gheaţa, se întrebă dacă era deja 
supravegheat de FSB. 


x 


Un munte de carne cu craniul ras şi fruntea joasă 
filtra oamenii în faţa restaurantului GQ, aflat la o 
aruncătură de băț de hotelul Kempinski, pe malul 
sudic al râului Moscova. O grămadă de fete, unele 
mai sexy ca altele, se îngrămădeau la intrarea care 
deservea barul, în partea dreaptă, şi sala de mese, 
în spate. Muzica era asurzitoare, lumea se înghesuia 
ca în metrou, bărbaţii erau îmbrăcaţi îngrozitor, în 
timp ce femeile aveau ţinute incredibil de sexy. 
Toate erau încălţate cu pantofi cu tocuri de 15 


~ 103 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
centimetri, pe care îi scoteau din poşetă, pentru că 
sosiseră încălţate cu cizme, din cauza zăpezii de 
afară. 

Tom Polgar şi Malko au ajuns la bar, unde puteau 
şi mânca, în acelaşi timp. Se instalară în faţa unui 
cămin fals, plin de lumânări uriaşe. 

După ce a făcut comanda, Tom Polgar se aplecă 
spre Malko: 

— Până vom fi serviţi, durează cam jumătate de 
oră. Hai să vedem petrecerea, în restaurant. 

— Cine o dă? 

— Un mic oligarh, mai puţin de un miliard de 
dolari, care nu este încă ruinat. 

Ajunseră în restaurant, dând din coate. O blondă, 
într-o rochie mulată argintie, cânta la saxofon în faţa 
unui public extaziat. Pretutindeni se bea, se flirta, 
într-un vacarm de neimaginat. Şi aici, femeile erau 
la vânătoare, gătite, machiate, cu privirea dură, dar, 
în acelaşi timp, ademenitoare. Tom Polgar strigă la 
urechea lui Malko: 

— Pentru că preţul târfelor este indexat după cel 
al petrolului, multe dintre ele caută de lucru... 

O urmări, câteva momente, pe cântăreaţa vedetă 
a petrecerii, sponsorizată de probabilul său amant, 
un oligarh cu craniul ras, în ţinută de piele cu 
ornamente de argint. Deodată, Malko remarcă o 
masă ocupată de patru fete singure, angajate într-o 
conversaţie animată. Tom Polgar îi urmări privirea 
şi-i urlă la ureche: 

— Sunt ex-amantele oligarhilor. Fete care au 
petrecut un an sau doi cu ei, au „muncit” pentru un 
apartament, o maşină, şi revin pe piaţă pentru a-şi 
găsi, din nou, un protector. Cu chiria de pe 


~ 104 ~ 


Gerard de Villiers 

apartament pot să trăiască, dar doresc să 
regăsească adevăratul lux. Acela unde banii nu se 
numără. 

Malko nu-l mai asculta. Una dintre cele patru 
tinere instalate la masă era Lena Voronţova, 
logodnica georgianului Goşa Sukhumi, întâlnită la 
Tbilisi, în timpul unei precedente misiuni”, şi pe 
care o confiscase drept „pradă de război”, pentru a 
se răzbuna pe fostul său prieten care l-a trădat. Se 
grăbi să se retragă... Goşa nu a păstrat, probabil, 
sentimente prea frumoase în ceea ce-l privea şi, 
având în vedere că era foarte legat de FSB, era 
inutil să se joace cu focul. 

Malko se întoarse, împreună cu Tom Polgar, la 
masa unde fusese adusă vodca Ruski Standart în 
pahare uriaşe, precum cele de spălat pe dinţi. 
Borşulera excelent şi coastele de miel, de 
asemenea. În jurul lor se râdea zgomotos. Un 
bărbat, cu trunchiul mulat într-un maieu cu dungi, 
aşa cum poartă marinarii, dansa singur în faţa 
barului. Malko era la a treia vodcă. În această seară 
făcea o pauză, ştiind că, în ciuda aparenţelor, noua 
lui misiune la Moscova va fi grea şi periculoasă. CIA 
nu făcea niciodată apel la el pentru cazuri uşoare. El 
era un NOC” şi muncea precum un iobag pe 
pământul stăpânului, care putea face ce voia cu el. 
Desigur, era bătut prieteneşte pe umăr şi plătit, 
câteodată, regeşte, fapt care-i permitea un nivel de 
viaţă demn de rangul său. 

Din fericire, logodnica sa, Alexandra, nu era 
cheltuitoare. Făcea numai, din când în când, 


52 SAS nr. 109, Primăvară la Tbilisi, Editura Meteor Press (2009). 
53 „Non official cover”. 


~ 105 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
incursiuni în casele de modă şi, mai ales, adevărate 
orgii cu obiecte de lenjerie. Independentă, 
proprietară de podgorii, era o femeie puternică, deşi 
extrem de sexy. Câteodată îşi spunea că flirtul său 
cu moartea se va termina într-o zi cu un glonţ în 
cap. 

Dar, până atunci, trebuia să profite de viaţă. 

Carpe diem”. 

— Să mergem, sugeră Tom Polgar. M-am sculat 
foarte devreme. 

Ceruse deja nota de plată. Monstruos de mare. 
Moscova era oraşul cel mai scump din lume. 
Deodată, Malko zări o siluetă care se strecura prin 
mulţime: Lena Voronţova. Ea se opri în spatele lui 
Tom Polgar şi îi adresă lui Malko un zâmbet care era 
deja o invitaţie clară. 

— Dobrii vecer'”, spuse ea cu o voce cântată. Este 
o mare plăcere să te regăsesc. Îmi oferi o cupă de 
şampanie? 

Zâmbea, cu picioarele uşor depărtate, cu 
decolteul în formă de V, descoperind trei sferturi din 
două obuze siliconate, cu privirea fermă, de un 
albastru cobalt, cu gura enormă, prea roşie, 
desenată cu grijă. Statuia însăşi a erotismului. Nu 
părea deloc dornică de răzbunare. Malko o 
abandonase, legată de un pat la reşedinţa lui Goşa 
Sukhumi, după ce profitase de ea în toate felurile 
posibile. Acum, se întreba dacă va scoate un pistol 
din geantă, dar ea se aşeză între Tom Polgar şi el, 
încrucişându-şi foarte sus picioarele lungi, strânse în 


54 Proverb latin însemnând - Trăieşte în fiecare zi ca şi când ar fi 
ultima. 
55 Bună seara. 


~ 106 — 


Gerard de Villiers ` 
ciorapi negri de nailon. Intoarsă spre american, 
şopti: 

— Mă numesc Lena Voronţova, şi tu? 

Înmărmurit, americanul răspunse: 

— Tom Polgar. 

— Am întâlnit-o pe Lena la Tbilisi, explică Malko. E 
o surpriză plăcută să o regăsesc la Moscova. 

O strigă pe chelnăriţă şi ceru: 

— Adu-ne o sticlă de Taittinger Comtes de 
Champagne Blanc de Blanes, te rog. Foarte rece. 

Lena Voronţova zâmbi cu încântare. Era tratată ca 
o adevărată doamnă. Işi desfăcu picioarele, fixându- 
| pe Tom Polgar. Era atât de fierbinte, precum un 
aruncător de flăcări. Vădit încurcat, americanul se 
ridică şi îi schiţă un mic gest lui Malko. 

— Pe luni dimineaţă. Voi veni să te iau la ora opt şi 
jumătate. 

— L-am speriat pe prietenul tău? întrebă Lena, 
când acesta se îndepărtase. 

— Nu, o asigură Malko, dar este discret. 

Fu adusă şampania. Lena se aplecă spre Malko, 
oferindu-i un spectacol al sânilor ei aproape în 
întregime, şi întrebă cu o voce de fetiţă: 

— Pot să comand icre negre la şampanie? 


Capitolul IX 


Sticla de şampanie Taittinger Comtes de 
Champagne era goală şi Lena lingea cu o plăcere 
evidentă ultimele resturi de icre negre. Caviarul era 
un produs care aproape că nu se mai găsea la 
Moscova, din cauza pescuitului exagerat. Chiar şi 
acesta, deşi numit „Beluga”, semăna, mai curând, 


~ 107 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
cu un vechi „Sevruga'”, de la un pescuit 
antediluvian. Lena părea însă încântată. Ridică o 
privire de fetiţă vicioasă spre Malko: 

— Eu nu-mi pot cumpăra, este prea scump. A fost 
foarte bun. Spasiba, balşoi spasiba”. 

Malko puse, în sfârşit, întrebarea care-i ardea 
buzele: 

— Nu mai eşti cu Goşa? 

Lena făcu o figură dezgustată. 

— Este un porc! Când s-a întors din Osetia de Sud 
m-a bătut. Am avut vânătăi luni de zile. 

— De ce? 

Lena îi aruncă o privire întunecată şi amuzată în 
acelaşi timp şi spuse: 

— Pentru că te-ai culcat cu mine. M-a găsit legată 
de pat. Nu am putut nega. A început să mă bată 
spunându-mi că ar fi trebuit să mă apăr. Apoi, m-a 
aruncat în stradă. M-am întors la Moscova în aceeaşi 
seară. 

— ŞI el? Unde este? 

— Nu ştiu. Aici sau la Tbilisi. 

— ŞI tu, ce faci acum? 

Ea îşi aprinse o ţigară şi oftă. 

— Supravieţuiesc. Mi-a cumpărat trei 
apartamente: într-unul locuiesc şi celelalte două le 
închiriez. Am încă maşina, un Audi. 

— Asta-i tot? 

— Nu, mărturisi ea, îmi caut un nou bărbat, dar nu 
este uşor, din cauza crizei. 

Malko zâmbi. 

— Oligarhii sunt ruinaţi? 

Buzele groase ale Lenei se strânseră într-o mutră 


56 Mulţumesc, mulţumesc foarte mult. 


~ 108 ~ 


Gerard de Villiers 
îmbufnată. 

— Nu complet, dar au pierdut mulţi bani. Găsisem 
unul, un armean, destul de simpatic. Am stat două 
luni cu el. Renunţase, în luna mai, la 350 de 
milioane de dolari din afacerea sa. Mă trata bine. ŞI 
apoi, afacerea lui de comerţ a căzut. Azi, probabil i- 
au mai rămas 20 de milioane de dolari. Şi datoriile. 

Vorbea încet, cu o voce spartă, prea blândă, ca în 
anunţurile publicitare. O voce complet artificială. 

— Este trist, spuse Malko, dar eşti foarte 
frumoasă, vei găsi cu siguranţă... 

Lena făcu o figură încântată. 

— Găsisem un altul,  plimbându-mă prin 
supermarketul Crocus. Imediat mi-a oferit haine, dar 
amanta lui a aflat. Mi-a telefonat şi mi-a spus că, 
dacă mă mai întâlnesc cu el, o să-mi trimită mai 
mulţi indivizi pentru un zakasnoie”. 

— Şi astă-seară, ce faci aici? 

— Am venit să cinez cu trei prietene care sunt în 
aceeaşi situaţie ca şi mine. Erau bărbaţi, dar erau 
toţi „ocupaţi”, aşa că au plecat. Şi tu, ce faci la 
Moscova? Goşa mi-a spus că eşti spion, că lucrezi 
pentru americani şi că nu trebuie să am încredere în 
tine. 

Ce mai prezentare! 

— Nu este complet fals, recunoscu Malko. Dar aici 
am venit să-mi văd prietenii. 

Lena făcu un gest liniştitor. 

— Nicevo! Eu nu am secrete. 

— Deci, nu-l mai vezi pe Goşa? 

— Dacă-l văd, îl omor, spuse, simplu, Lena. 
Nemernicul ăsta mi-a spart un dinte şi m-a costat 


57 Contract pentru a omori pe cineva. 


~ 109 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
3.000 de dolari ca să-l înlocuiesc. 

Cel puţin, din acest punct de vedere, Malko era 
liniştit. 

Lena îşi desfăcu picioarele. 

— Eşti cu maşina? 

— Nu. 

— Te duc eu. 

Îşi recuperară paltoanele la vestiar şi Malko îşi 
făcu drum spre ieşire, sub privirile invidioase ale 
câtorva bărbaţi încă prezenţi. Un portar aduse 
maşina Lenei, care se sui la volan. Abia trecură 
rampa care ducea la podul Moskvoreţki, că tânăra 
se întoarse spre Malko, cu un zâmbet provocator. 

— Nu-ţi mai plac... 

În timp ce conducea, rochia i se ridicase foarte sus 
pe coapse şi Malko nu se putu abţine să nu o 
privească. 

— Ba da, bineînţeles, spuse el. 

— Atunci, mângâie-mă. 

Era mai mult un ordin decât o sugestie. El puse 
mâna pe o coapsă, strânsă în nailonul ciorapului, şi 
pulsul i-o luă razna. Lena era la fel de atrăgătoare ca 
şi înainte. Îşi plimbă mâna mai sus, până când găsi 
pielea, deasupra ciorapului, şi apoi mătasea slipului. 
Tânăra se ridică uşor pentru ca el să poată să-şi 
strecoare câteva degete. Conducea încet, cu 
prudenţă, fără să uite niciodată să pună 
semnalizatorul în funcţiune la orice schimbare de 
direcţie. După răsuflarea ei, Malko îşi dădu seama 
că mângâierea lui nu o lăsa indiferentă. Lena îşi 
împinse bazinul înainte, îşi desfăcu mult picioarele, 
atât cât îi permitea rochia. Pentru că el îşi continua 
acţiunea, îi spuse: 


~ 110 ~ 


Gérard de Villiers 

— Opreşte-te,  nemernicule, sunt gata să 
explodez... 

El o ascultă. Deodată, Lena opri Audi-ul între două 
grămezi de zăpadă. Malko privi afară. Nu erau pe 
strada Tverskaia. Lena se întoarse spre el. 

— Am ajuns. Vino. 

Fără să aştepte răspunsul lui, ieşise deja din 
maşină. Malko făcu acelaşi lucru, o urmă şi zări în 
capătul străzii cupolele aurite ale Catedralei 
Mântuitorului lisus Hristos. Imobilul în faţa căruia s- 
au oprit era apărat de o uşă metalică, albastră, 
prevăzută cu un cod. La Moscova, uşile imobilelor 
semănau cu nişte intrări de închisoare. Interiorul nu 
era prea grozav: fire atârnau peste tot, casa scării 
era vopsită în trei culori diferite. 

În ascensor, Lena apăsă pe butonul etajului cinci şi 
cabina începu să urce, cu o încetineală foarte 
sovietică. Privirile li se încrucişară şi Malko îşi 
strecură mâna sub rochia ei, regăsind animăluţul 
pretenţios pe care-l îmblânzise deja. Lena, cu 
răsuflarea sacadată, începu să se balanseze în faţă 
şi în spate. Un minut mai târziu, juisa cu un grohăit 
animalic, lipită de uşa cabinei. Le-a trebuit ceva 
timp ca să-şi dea seama că liftul se oprise. 

Tânăra se scutură şi ieşiră amândoi din cabină. 
Lena băgă în broasca uşii o cheie enormă, pe care o 
întoarse de patru ori, apoi, mai jos, o a doua cheie, 
pe care o învârti numai de două ori. Apartamentul 
său era un adevărat seif. 

ÎI conduse pe Malko direct într-o cameră unde se 
afla un pat mare cu baldachin aurit, foarte 
hollywoodian, puse muzică de fond şi se întoarse. 
Dintr-o mişcare, se  descotorosi de bluză, 


~ 111 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
descoperindu-şi obuzele susţinute de un sutien de 
târfă care-i lăsau libere vârfurile, apoi scăpă şi de 
fustă şi de slip. Îşi păstră numai ciorapii şi pantofii. 

Era somptuoasă. 

Malko se apropie, îşi reluă activitatea şi, în mai 
puţin de un minut, Lena avu aceeaşi tresărire a 
întregului corp. Juisă din nou şi, totuşi, îl respinse. 

— Dezbracă-te, îi ordonă ea, cu o voce răguşită. 

El o ascultă. Când fu gol, Lena îi privi sexul în 
erecţie, cu un zâmbet comic. 

— In această seară, spuse ea, eu te voi viola. 

— Ah, bine, răspunse Malko, amuzat. 

Ea se aşeză pe spate, cu picioarele larg desfăcute, 
într-o poză care evoca limpede ceea ce dorea. 
Atunci când limba lui Malko atinse micuța creastă 
ridicată, Lena se cambră cu furie, cu un strigăt 
scurt. El continuă, delicat, dar nu mult timp. 
Coapsele ei se strânseră cu brutalitate peste capul 
lui şi Lena urlă. Nemilos, el îşi continuă mângâierea, 
strecurându-şi o mână sub ea, gest care-i smulse un 
alt strigăt sălbatic. Cu o mişcare brutală, Lena ÎI 
apucă de păr, ca şi când ar fi vrut să-i înfigă faţa în 
pântecele ei. Apoi, din nou, fu scuturată de un frison 
ca de un curent electric... 

Avea, practic, orgasm după orgasm, fără să dea 
semne de oboseală. Malko era dur precum un 
armăsar şi îşi continua activitatea, smulgându-i 
Lenei strigăte din ce în ce mai slabe. Ea încerca în 
zadar să se întoarcă sub el, ca şi când ar fi vrut să 
scape, dar, în ultimul moment, îl trăgea cu violenţă 
ca să profite din plin de limba şi gura lui. 

În sfârşit, rămase nemişcată. Pieptul i se ridică 
violent şi ea spuse cu o voce muribundă: 


~ 112 ~ 


Gerard de Villiers 

— Acum, poţi să faci sex cu mine... 

El nu se lăsă rugat şi se afundă dintr-o mişcare în 
pântecele inundat. Lena abia dacă mai reacţionă, 
ridicându-şi puţin bazinul. Malko, strângând sânii 
precum obuzele cu amândouă mâinile, explodă în 
câteva secunde, prea excitat ca să se mai poată 
abţine. Lena nu părea supărată pentru acest lucru. 
Şopti numai: 

— Şampania îmi dă o poftă nebună să juisez! 
Trebuia s-o conduc acasă pe una dintre prietenele 
mele, dar când te-am văzut, mi-am spus că ar fi 
amuzant să mă servesc de tine, tot aşa cum ai 
făcut-o tu cu mine la Tbilisi. 

Cine loveşte cu sabia de sabie va pieri! 

Malko, scufundat în ea până la limită, era în 
continuare excitat. Când reîncepu însă să se mişte, 
Lena îl opri: 

— Nu mai pot! Mâine dimineaţă merg să fac sport. 
Ţi-ai făcut bine treaba. Aşa îmi place, este mai 
excitant cu un bărbat decât cu o femeie. Acum, o 
să-ţi chem un taxi. 

Rolurile se inversaseră, dar Malko nu regretă acest 
episod. Şi mâine va fi o nouă zi. Mult mai puţin 
încântătoare. Imbrăcată cu un halat, Lena telefonă. 

— Soseşte, îl anunţă ea. 

Scotoci într-o poşetă şi îi dădu o carte de vizită. 

— Sună-mă când vrei. Nu răspund niciodată, dar 
sun eu după aceea. 

Nici măcar nu se sărutară, a fost numai o 
problemă strict sexuală. Malko îşi privi ceasul: era 
ora două şi douăzeci de minute dimineaţa. Din 
fericire, avea toată ziua ca să se odihnească 
înaintea întâlnirii de la Rosoboronexport, luni 


~ 113 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
dimineaţă. 


x 


Numărul 21, de pe bulevardul Gogolevski, era un 
imobil gălbui de trei etaje, cu o placă de aramă pe 
care scria Rosoboronexport. Doi milițieni, îmbrăcaţi 
în gri, păzeau intrarea. Malko şi Tom Polgar fură 
opriţi de unul dintre ei. 

— Avem întâlnire cu generalul Isaikin, îl informă 
americanul. 

Un civil îi conduse la un ascensor îmbătrânit, care 
îi urcă până la etajul trei. Directorul 
Rosoboronexport îi aştepta în uşa biroului. 
Binevoitor, semăna însă exact a ceea ce era: 
general al KGB-ului. Cu bărbia grea, cu maxilarul 
uşor adus în faţă, cu ochii gri şi reci, cu părul cărunt 
pieptănat pe spate, vorbea perfect limba engleză. 

Tavanul biroului său se afla la o înălţime de cinci 
metri. Pe pereţi, fotografii de MIG 29, de Suhoi, de 
rachete şi tancuri. Altele îl înfăţişau împreună cu 
Vladimir Puțin şi cu fostul ministru al Apărării. Li se 
aduse nelipsitul ceai. Negru şi amar, aşa cum le 
place ruşilor. În sfârşit, Tom Polgar intră direct în 
subiect. 

Scoase din servietă cele două fotografii găsite în 
telefonul mobil al lui Mehdi Ezazi şi le întinse 
generalului Isaikin, cu un zâmbet uşor încurcat. 

— Prietenul nostru, Malko Linge, a adus aceste 
fotografii de la Viena. Suntem foarte intrigaţi. 

Responsabilul de la Rosoboronexport îşi puse 
ochelarii, examină documentele şi le lăsă apoi pe 
masă. 


~ 114 ~ 


Gérard de Villiers 

— Este o baterie de rachete S-300, spuse el. 
Versiunea armatei, deoarece camioanele nu au 
şenile. Nu văd însă ce este special în toate acestea. 

Tom Polgar se chinui să zâmbească. 

— Generale, spuse el, aceste fotografii au fost 
făcute în Iran. De altfel, dacă le examinati, veţi 
descoperi uniformele care nu sunt ruseşti, ci 
iraniene. Pasdaranii. Experții noştri sunt foarte 
siguri. Asta ne intrigă. În timpul ultimei noastre 
discuţii, m-aţi asigurat că acel contract, semnat în 
decembrie 2006 cu ministrul iranian al Apărării, nu a 
fost niciodată pus în practică. 

Generalul Isaikin nu se tulbură şi bău o gură de 
ceai negru înainte să răspundă cu o voce calmă: 

— Este exact, confirmă el. Nimic nu a fost 
efectuat: nici plata din partea iranienilor, nici 
livrarea materialului din partea noastră. 

— În acest caz, insistă şeful filialei CIA, cum vă 
explicaţi prezenţa acestor baterii S-300 în Iran? 

Anatoli Isaikin izbucni într-un râs puternic, jovial. 

— Nu-mi explic. De unde aveţi aceste documente? 

— Nu pot să vă spun. 

Rusul ridică din umerii săi mari. 

— Este o făcătură a „prietenilor” noştri israelieni. 
Sunt foarte inventivi şi ne spun în permanenţă să nu 
vindem aceste materiale lran-ului. Este vorba de un 
trucaj, relativ uşor de executat. 

Nu părea deloc impresionat de fotografii. Malko 
interveni şi el, tot în limba rusă: 

— Generale, pot să vă afirm că aceste fotografii 
veneau din lran. 

Generalul rus nu se tulbură. 

— Israelienii au agenţi şi în Iran... 


~ 115 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Un înger trecu, purtând pe aripi stele cu şase 
colţuri. Era o tăcere atât de intensă, că puteai s-o tai 
cu cuțitul. Tom Polgar o întrerupse. 

— Generale, Centrala noastră este sigură că 
aceste fotografii sunt autentice şi că au fost făcute 
undeva în Iran. Ar fi fost posibil ca aceste rachete S- 
300 să fi fost livrate lran-ului fără acordul vostru? 
Fără să ştiţi? 

Anatoli Isaikin încruntă din sprâncene şi spuse pe 
un ton definitiv: 

— Niet. Niciun export nu este posibil fără acordul 
nostru şi cel al Comisiei de Cooperare Militară şi 
Tehnică, prezidată de preşedintele Rusiei. 

Din nou, linişte. În mod ostentativ, generalul 
Isaikin îşi privi ceasul, care era de pe vremea Uniunii 
Sovietice. 

Tom Polgar întrebă atunci: 

— Generale, de ce nu aţi livrat lran-ului rachetele 
s-300? 

Rusul făcu un gest evaziv. 

— Din mai multe motive. Mai întâi, iranienii ne 
datorează foarte mulţi bani, sunt foarte rău platnici. 
Apoi, aşa după cum ştiţi, nu mai fabricăm S-300, 
deci nu mai avem disponibile. 

— Dacă aceste fotografii sunt autentice, insistă 
Malko, nu aveţi nicio explicaţie? 

Anatoli Isaikin deschise un dosar subţire pus pe 
birou şi spuse: 

— Am vândut deja S-300 la diferite ţări. Şi voi, 
Statele Unite, aţi cumpărat, una singură, este 
adevărat. Grecii au cumpărat câteva, chinezii de 
asemenea, ucrainenii, polonezii, belaruşii, 
vietnamezii. Ar trebui să anchetați în direcţia 


~ 116 ~ 


Gérard de Villiers 

aceasta. Totuşi, în cadrul excelentelor noastre 
relaţii, voi cere serviciilor mele să se asigure că nu 
este nicio posibilitate să ne fi scăpat aşa ceva. Intors 
spre Malko, spuse: 

— Unde staţi, în Moscova? 

— La Ritz Carlton, camera 416. 

Generalul rus notă cu scrupulozitate, apoi îi zâmbi 
lui Malko. 

— Vă voi suna acolo, peste câteva zile. Darnu vă 
faceţi iluzii. Cu siguranţă că voi repeta ceea ce 
tocmai v-am spus. 

Se ridică, îi strânse mâna lui Malko, îi aruncă o 
privire pătrunzătoare şi-i spuse pe un ton sec: 

— Cunoaşteţi, cred, foarte bine ţara noastră, 
domnule Linge. Vorbiţi impecabil limba rusă. 

Malko şi Tom Polgar intrară în ascensor, apoi 
ajunseră pe bulevardul Gogolevski unde se afla 
maşina. Un miliţian îi privea bănuitor. 

— Să mergem să luăm micul dejun la cafeneaua 
Puşkin, sugeră americanul. 

Era mai sus, pe celălalt trotuar al bulevardului, 
chiar înainte de strada Tverskaia. 


x 


De îndată ce vizitatorii plecară, generalul Isaikin 
îşi chemă o secretară şi îi dictă o notă care relata 
discuţia pe care tocmai o avusese. O trimise la 
diferiţi destinatari: ministrul Apărării, Alexandr 
Bortnikov, noul patron al FSB-ului, directorul de 
cabinet al preşedintelui Medvedev, Viktor Ivanov, 
preşedintele  conglomeratului  Alma-Antai, care 
grupa principalele uzine de armament şi care fabrica 


~ 117 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
acum rachete S-400. 

De asemenea, trimise o copie şi Comisiei de 
Cooperare Militară şi Tehnică. 

Astfel acoperit, se pregăti pentru următoarea 
întrevedere, întrebându-se dacă această manipulare 
nu venea cumva din partea GRU, furioasă că a fost 
eliminată de la conducerea Rosoboronexport. 


x 


Atmosfera era la fel de confortabilă ca 
întotdeauna la cafeneaua Puşkin, datorită 
lambriurilor, falselor lumânări care împrăştiau o 
lumină difuză, meselor aflate la distanţă unele de 
altele. Tom Polgar şi Malko au rămas la parter, care 
era aproape plin de lume. Mulţi oameni de afaceri, 
câteva femei drăguţe, în cuplu sau singure. 

— Ce părere ai? întrebă Malko, după ce 
comandaseră. 

Figura lui Tom Polgar exprima îndoială. 

— Ne îmbrobodeşte! Am verificat toate ţările care 
au rachete S-300, în afară de China. Mai întâi, toate 
sunt modele vechi, din anul 1978, din care iranienii 
nu voiau. Ei au comandat versiunea revizuită din 
anul 1993. Şi ştim amândoi că aceste fotografii au 
fost făcute în Iran... 

— Atunci, care este explicaţia? 

— Sau altă posibilitate, ruşii au hotărât să ne 
tragă pe sfoară, punându-ne în faţa faptului împlinit. 
Dar nu cred prea mult în această variantă. 

— De ce? 

— Vladimir Puțin este însetat de respectabilitate şi 
ştiu din sursă sigură că nu are încredere în iranieni 


~ 118 ~ 


Gerard de Villiers 

şi că are o anumită „tandreţe”, dacă se poate spune 
aşa, pentru israelieni. În plus, aşteaptă să vadă ce 
se va întâmpla cu administraţia Barack Obama. 
Pentru iranieni, rachetele S-300 reprezintă o 
necesitate strategică, pentru a-şi pune la adăpost 
programul nuclear sau, în tot cazul, pentru a face 
costisitor un atac împotriva instalaţiilor lor. Pentru 
ruşi, aceste arme constituie deja material vechi. Ei 
produc acum S-400, mai modeme, care se află deja 
în unităţile DCA, în jurul Moscovei. 

— Atunci, de unde ar putea să vină? 

Tom Polgar zâmbi, în timp ce-şi ungea cu unt o 
felie de pâine prăjită. 

— În anul 2003, guvernatorul provinciei Altar Ami, 
care adăposteşte mai multe uzine de armament, a 
fost demis din funcţiile sale şi arestat. Încerca să 
exporte, în mod ilegal, rachete S-300... 

Un înger traversă cafeneaua Puşkin şi fugi, 
îngrozit, pe vârful aripilor. 

— Vrei să spui, continuă Malko, că s-ar putea 
exporta din Rusia astfel de materiale fără să se 
treacă prin circuitele oficiale? 

— Există precedente, oftă americanul. Aici, 
oamenii au dinții lungi şi corupţia este atât de mare, 
încât nu poate fi înlăturată nicio ipoteză. 

— Dar pentru asta e nevoie de mulţi complici... 
observă Malko. 

Tom Polgar înclină afirmativ din cap. 

— Bineînţeles, dar în lumea s//ovik/“-lor se află 
soldaţi rătăciţi, oameni gata să facă orice pentru 
câţiva dolari. Aproape toţi funcţionarii se descurcă 
pentru a câştiga bani la negru. De la polițistul de la 


58 Membri ai serviciilor de securitate. 


~ 119 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
DPS, care taxează automobiliştii, până la ierarhii din 
structurile de forţă, cum se spune aici. Totul se 
poate cumpăra în Rusia. Chiar şi rachete S-300. Nu 
uita că acel contract oficial valora 800 de milioane 
de dolari şi că iranienii ar fi gata să plătească dublu 
dacă rachetele nu fi se vând oficial. 

— Dacă n-ar fi nimic adevărat în această afacere, 
remarcă Malko, £Etta/aat n-ar fi reacţionat cu 
asemenea cruzime. 

— Right! confirmă Tom Polgar. Aceasta este cea 
mai bună dovadă că nu iese fum fără foc... 
Problema este să descoperim focul şi, atunci, riscăm 
să ne fie foarte cald... 

La Moscova, toţi cei care deranjează sunt 
asasinați: ziarişti, oameni de afaceri, opozanti. 
Activitatea imobiliară, de exemplu, a omorât mai 
mulţi oameni decât SIDA. Dacă te afli cumva în 
calea unui târg care se pune la cale, eşti eliminat. 

Din octombrie anul trecut, au fost o duzină de 
asasinate, nicio arestare. Mâna de lucru nu lipseşte. 
Toţi cei care au luptat în Afganistan şi care crapă 
acum de foame, sau criminalii din anii 90, care 
tocmai au ieşit din închisoare, după 15 ani la umbră. 
Aceştia sunt capabili de orice. 

— Bine, spuse Malko, ce trebuie să fac? 

— Ţi-am vorbit de generalul Şevarşin. El poate, 
eventual, să ne ajute. O să-ţi aranjez o întâlnire cu 
el, oficial, pentru a vorbi de S-400. A organizat o 
structură de consultanţi. 

__Ceru nota de plată şi merseră împreună la maşină. 
In timp ce coborau pe strada Tverskaia, Tom Polgar 
se întoarse spre Malko şi zise, foarte serios: 

— De-acum încolo, fii foarte atent. Dacă am 


~ 120 ~ 


Gerard de Villiers 
dezgropat o afacere murdară, cei care sunt în 
spatele ei vor face totul ca să se apere. Or, ei nu 
cunosc decât o singură metodă: să-i elimine pe cei 
care-i jenează. 

Adică pe Malko. 


Capitolul X 


Oleg Kazenin se roti şi lovi cu piciorul cu toată 
puterea, întinzându-l cu brutalitate, cât era de lung. 
Talpa îl atinse pe adversarul său în plină figură, 
crăpându-i buza superioară şi strivindu-i nasul, de 
unde ţâşni imediat o fântână de sânge. După cea 
respirat profund, oligarhul izbucni în râs şi îi spuse 
celui pe care tocmai îl lovise, un thailandez subţire 
dar musculos, care era cu 20 de centimetri mai 
scund decât el: 

— Haraşo'”*, ne oprim aici pentru astăzi, trebuie să 
merg în oraş. Am lucrat bine... 

Thailandezul se ridică fără să scoată un cuvânt, 
ştergându-şi sângele care-i curgea pe faţă, şi 
bolborosi: 

— Have a good day, mister Oleg“. 

Bufimol, emigrant thailandez în Rusia, era 
profesorul de box thai al lui Oleg Kazenin. Acesta, ca 
majoritatea ruşilor, dădea o mare importanţă 
sportului. În afară de înot, pe care-l practica în 
piscina acoperită şi încălzită, instalată într-un 
pavilion alături de casa cu 30 de camere care se afla 
chiar înainte de Jukovska, satul miliardarilor şi al 


59 Bine. 
60 O zi bună, domnule Oleg. 


~ 121 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
apparatcik"-ilor, el mai practica şi kick-boxing-ul. 
Acesta era un sport foarte brutal, pe care îl 
stăpânea de minune datorită înălţimii sale de un 
metru şi nouăzeci de centimetri. 

Înainte de a părăsi sala de sport, îi aruncă o 
privire afectuoasă lui „Bum” thailandezul şi îi spuse 
cu o satisfacţie vizibilă: 

— Ţi-am aranjat bine mutra azi! 

O spuse fără niciun fel de răutate, numai cu 
satisfacția unui bun antrenament. Încă de la început, 
lucrurile au fost clare: thailandezul îl învaţă boxul 
thai, dar nu în glumă, nu prefăcându-se că se luptă, 
ci de-adevăratelea. „Bum” îi servea rusului drept 
sac de box şi era plătit cu 10.000 de dolari pe lună 
cash. Bineînţeles, micuțul thailandez avea şi el 
dreptul să-l lovească pe angajatorul său. Din 
nefericire, dată fiind diferenţa lor de alonjă, nu 
reuşea aproape niciodată să o facă. Pe de altă parte, 
economiile lui se măreau şi va avea, în curând, cu 
ce să-şi cumpere un mic restaurant la Phuket. 

Ura, visceral, Moscova, cu cerul ei plumburiu timp 
de şase luni pe an, ura zăpada şi frigul, dar, în 
Thailanda, n-ar fi putut niciodată să câştige 10.000 
de dolari pe lună, lăsându-se masacrat din două-n 
două zile. 

Oleg Kazenin nu era rău cu adevărat, însă îi 
plăcea să-şi simtă forţa. 


x 


Oleg Kazenin era cu pieptul gol, în chiloţi, atunci 


61 Cuvânt familiar rusesc care denumea un funcţionar sau activist 
plătit al „aparatului” de stat, (n. trad.). 


~ 122 ~ 


Gerard de Villiers 

când Nataşa pătrunse în cameră. Erau 180 de 
centimetri de frumuseţe glacială, cu ochii atât de 
albaştri, încât păreau transparenţi, cu picioare 
interminabile pe care aveai chef să i le înnozi în jurul 
gâtului, cu duritatea unui diamant, răceala unui 
aisberg şi o ştiinţă amoroasă învățată la aspra 
şcoală a oligarhilor. Venită din Irkuţk, cu patru ani în 
urmă, vegetase o bună bucată de vreme într-un 
apartament la comun, în marginea MKAD-ului, 
centura exterioară Moscovei, la 20 de kilometri de 
centru. În fiecare vineri şi sâmbătă se machia cu 
grijă, îşi punea în geantă pantofi cu tocuri de 15 
centimetri, se îmbrăca sexy şi lua metroul pentru a 
merge în centrul oraşului. 

În acea vreme, era la modă Diaghilev: o discotecă 
uriaşă, care putea să primească 1.500 de persoane, 
frecventată, mai ales, de oligarhi. O „lojă” se închiria 
pentru 20.000 de dolari pe seară, plus băuturile, 
evident... Ea domina pista de dans şi mesele 
instalate pe podeaua atriumului de 32 de metri. 
Acolo, din înălţimea lojei sale, o reperase Oleg 
Kazenin. Mai întâi, pentru că le depăşea pe toate 
celelalte fete şi pentru sânii ei ascuţiţi, apoi pentru 
crupa ei admirabilă şi picioarele interminabile. Toate 
acestea atrăseseră privirea oligarhului, mereu în 
căutare de carne proaspătă. În aceste weekenduri 
de sărbătoare, el îşi făcea plinul. 

După ce o văzuse, a trimis imediat să o caute şi 
ea a venit în loja lui, unde se aflau o duzină de fete, 
în marea lor majoritate deja „consumate”, dar care 
se agăţau de speranţa unei relaţii mai durabile. Era 
acolo şi deținătoarea actuală a „titlului” de amantă 
a lui Oleg, Raisa Raşevski. 


~ 123 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Albastrul deschis al privirii fetei din Siberia îl 
făcuse pe oligarh să simtă un frison. Pentru noua 
venită, deschisese o sticlă de Taittinger, şampanie 
franţuzească de 20.000 de ruble sticla”. Nataşa 
abia îşi înmuiase buzele în ea, fixându-l pe Oleg cu 
privirea ei de gheaţă. 

— Nu beau niciodată, spusese ea. Numai suc de 
fructe. 

Priviseră apoi, împreună, spectacolul de pe scenă, 
dat de artiştii circului din Moscova. La sfârşit, o 
tânără atletă se lăsase să cadă într-un impresionant 
şpagat, făcându-l pe Oleg Kazenin să exclame: 

— Boje moi! Dumnezeule, trebuie să fie 
nemaipomenit când face sex această fată! 

Toţi cei din lojă izbucniseră în râs, în afară de 
Nataşa, care s-a aplecat spre oligarh şi i-a spus: 

— Te-ar excita dacă ai face-o cu o astfel de fată? a 
şoptit ea. 

Oleg Kazenin s-a strâmbat. 

— Nu. M-am uitat la ea cu binoclul. E urâtă. 

Nataşa a zâmbit. 

— Şi eu sunt urâtă? 

— Bineînţeles că nu, i-a răspuns Oleg, punând o 
mână, deja posesivă, pe coapsa ei lungă. Dar... 

— Ai un loc liniştit aici? 

— Da. 

Lângă fiecare lojă, exista cel puţin o cameră şi o 
baie pentru ca ocupanţii să poată să se distreze 
între două dansuri. 

— Să mergem acolo, a propus Nataşa. 

Ea era deja în picioare, mai înaltă ca el, din cauza 
tocurilor pe care le avea. Subjugat, Oleg Kazenin a 


62 Aproximativ 400 de euro. 
~ 124 ~ 


Gerard de Villiers 

dus-o în cameră. Nataşa s-a întors cu un zâmbet 
ironic, şi-a scos pantofii şi, încet, s-a lăsat să 
coboare, cu picioarele desfăcute, până când 
ajunsese într-un imens şpagat pe mochetă. Exact ca 
acrobata de pe scenă. Fusta scurtă i se ridicase pe 
coapse, iar Oleg a rămas cu respiraţia tăiată... 

Nataşa s-a ridicat, şi-a pus pantofii şi şi-a aruncat 
piciorul drept în aer, ca pentru un nou şpagat 
vertical, dezvăluind un încântător slip de dantelă 
albă. Oleg Kazenin nu reuşea să-şi dezlipească 
privirea de la sexul ei abia protejat. Cu o voce 
liniştită, tânăra l-a întrebat: 

— Te-ar excita să faci sex cu mine în această 
poziţie? 

Această frază simplă i-a provocat o erecţie 
instantanee lui Oleg. Cinci minute mai târziu, se 
afunda în pântecele Nataşei, fără măcar să-i scoată 
slipul. 

După ce a ejaculat, a întrebat-o: 

— Unde ai învăţat asta? 

— Într-un circ. Am lucrat acolo patru ani. 

În aceeaşi seară, Oleg a dus-o cu maşina sa, un 
Maybach, la el acasă. În zilele următoare, a 
organizat o orgie cu jocuri de circ... 

Nataşa era la fel de suplă la minte ca şi în 
articulaţii. Se pretase la toate fanteziile noului ei 
stăpân, chiar şi la cele mai ciudate. 

Abia mânca, era întotdeauna disponibilă din punct 
de vedere sexual şi se prefăcea chiar că era 
îndrăgostită. 

Puțin câte puţin, Oleg a devenit dependent de 
ea... Nu mai avea nici măcar chef să o înşele. 

Acum, văzându-l în ţinută lejeră, Nataşa se 


~ 125 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
apropie de el, îşi strecură degetele lungi în slipul lui 
şi-l întrebă cu o voce plată: 

— Vrei să facem sex? 

El o lăsă să-i maseze membrul câteva momente, 
apoi oftă: 

— Nu, n-am timp. Trebuie să merg în oraş. 

— Poţi să mă laşi şi pe mine la Crocus? 

Acesta era centrul comercial ultramodern, la 
marginea MKAD-ului, rezervat, datorită preţurilor 
sale, numai oligarhilor. 

— Sigur, dacă vrei, spuse Oleg. 

Mintea îi era însă în altă parte. Viaţa unui oligarh 
era relativ simplă: să-şi câştige sau să-şi păstreze 
banii şi să-i cheltuiască, petrecând tot timpul şi 
făcând sex cu târfele cele mai frumoase, dacă era 
posibil. Viaţă culturală redusă la zero. Unii dintre ei 
se chinuiau să meargă la Teatrul Balşoi, pentru a fi 
văzuţi acolo. Nu era cazul lui Oleg. Venit din Perm, 
un fund de provincie, nu era snob. Pentru el, nimic 
nu putea egala o petrecere cu o vodcă bună, una 
sau mai multe fete şi muzică pop. 

Un mic convoi îi aştepta în faţa coloanelor care 
încadrau intrarea. Două maşini 4x4 negre Nissan 
Patrol, cu un şofer şi o gardă de corp, foşti luptători, 
cu craniul ras, cu ochelari negri, cu receptorul în 
urechi. În mijloc, o maşină Maybach neagră, a cărei 
portieră fu deschisă imediat de Dimitri, şoferul 
personal al lui Oleg. Şoferul primei 4x4 sări la volan, 
fixă pe acoperiş un girofar albastru, la care Oleg 
Kazenin nu avea niciun drept, şi demară. 

Toate acestea făceau parte din „status Symbol” al 
oricărui oligarh. 


~ 126 ~ 


Gerard de Villiers 
* 


Nataşa coborî prima din Maybach-ul condus de 
Dimitri, atleticul şofer al lui Oleg. Era îmbrăcată într- 
o blană de zibelină care-i cobora până la glezne, 
ceea ce îi permitea, pe această vreme friguroasă, să 
poarte pe dedesubt o minijupă indecentă. Marile 
culoare ale complexului Crocus erau goale. Criza. 
Vânzătorii, fără nicio ocupaţie, stăteau degeaba, în 
faţa minunilor importate din Franţa sau Italia. 

— Pentru că tot sunt aici, spuse oligarhul, mă duc 
să cumpăr ceva de la librărie. 

— După aceea, unde mergi? întrebă Nataşa. 

— La Ritz Carlton. 

— Dobro. Rămân cu tine. O să dau o raită pe la 
Gum. Ne vedem curând, mă duc la raionul de 
lenjerie. 

Gum, vechiul mare magazin al epocii sovietice, 
aflat la marginea Pieței Roşii, în faţa Kremlinului, 
adăpostea acum toate buticurile cu haine la modă. 
Ruseşti nu erau decât matrioşka“””. 

Oleg şi Nataşa se despărţiră. El îşi continuă 
drumul până în capătul galeriei care se afla în 
partea stângă, traversând expoziţia permanentă de 
maşini americane de colecţie. 

Oligarhul intră în librăria decorată foarte luxos, cu 
lambriuri autentice, şi unde nu era niciun client. Se 
adresă singurei vânzătoare: 

— Aveţi Coranul? 

— Desigur, răspunse ea. Acolo, la cărţile de 
valoare. 

Îi arată etajerele din partea stângă. 


63 Păpuşi care intră unele în altele. 


~ 127 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Vreau cel mai frumos exemplar. 

Vânzătoarea deschise vitrina şi îi arătă un Coran 
cu o copertă din piele, colorată intens cu miniaturi. 

— Costă 500.000 de ruble“, anunţă ea, dar este... 

— Îl iau, spuse Oleg, fără nicio tresărire la auzul 
preţului. 

În timp ce-şi scotea cartea de credit Platinium de 
la Banca Rossia, îşi spuse că ar trebui, poate, să 
înceapă să numere banii, ceea ce a uitat să facă 
demult timp. Vânzătoarea împachetă cartea într-un 
timp record. Nu vinzi în fiecare zi cărţi de rugăciune 
musulmane în valoare de 500.000 de ruble, mai ales 
într-o ţară ortodoxă... 

Cu pachetul sub braţ, Oleg Kazenin merse să o 
întâlnească pe Nataşa în buticul „Agent provocator”, 
unde se vindea lenjerie venită din Vest. 

Ea tocmai proba o centură, pe deasupra fustei 
mini, şi Oleg era gata să năvălească peste ea, 
excitat de privirea de târfă pe care o avea. Din 
păcate, avea o întâlnire, deloc plăcută. 


x 


luri Petrov citea ziarul Komersant, afundat într-un 
fotoliu, în capătul holului de la Ritz Carlton, acolo 
unde îşi dădeau întâlnire bancherii şi oamenii de 
afaceri. Văzându-l pe Oleg Kazenin, lăsă ziarul jos şi 
spuse: 

— Dobrii den”. 

— Dobrii den, luri, răspunse oligarhul. Ai călătorit 
bine? 


64 Aproximativ 10 000 de dolari. 
65 Bună ziua. 
~ 128 ~ 


Gerard de Villiers 

— Da, fără probleme. 

luri Petrov venea de la Viena, din Austria. 

— Ce se mai întâmplă pe acolo? 

luri Petrov rămase nepăsător, precum un dihor 
care hibernează. Cu ochii înfundaţi în orbite, cu 
nasul lung şi cu bărbia teşită, probabil că era greu 
să-şi găsească femei, s-a gândit întotdeauna Oleg 
Kazenin. 

— Sunt nerăbdători. Vor neapărat să rezolvi până 
la sfârşitul lunii. 

— Ce le-ai spus? 

— Că o să se rezolve... 

Oleg Kazenin mormăi printre dinţi: 

— Sper că imbecilii ăştia de iranieni se vor ţine de 
cuvânt. 

— Dau telefon în fiecare zi la Vaduz, preciză luri 
Petrov. De îndată ce vor primi viramentul, mă vor 
preveni imediat. 

— Şi banca? 

Banca Rossia, una dintre cele mai importante din 
țară, îl primise cu braţele deschise cu cinci ani în 
urmă, atunci când îşi depusese acţiunile societăţilor 
lui drept garanţie pentru un împrumut de 420 de 
milioane de dolari. 

Totul mersese foarte bine până la sfârşitul lui 
2008, când acţiunile diferitelor societăţi ale lui Oleg 
Kazenin au pierdut 85 din valoarea lor, ca toată 
bursa din Moscova. Şi Andrei Luşenko, responsabilul 
cu împrumuturile de la Banca Rossia, devenise 
foarte insistent. Oleg Kazenin trebuia, neapărat, să 
înapoieze împrumutul. Dacă nu, ei vor recupera 
acţiunile puse drept garanţie şi Oleg va fi ruinat. 

— L-ai văzut pe Andrei Luşenko? 


~ 129 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Da, i-am spus că eşti pe punctul de a încheia o 
mare afacere şi că va primi banii înainte de sfârşitul 
lunii. Mi-a răspuns că are încredere în mine, dar că 
nu va mai putea rezista presiunii conducerii prea 
mult timp. 

— Mulţumesc, luri, spuse Oleg Kazenin. 

luri Petrov era una dintre puţinele persoane în 
care avea încredere absolută. Lucrau împreună de 
20 de ani. În acele vremuri - sfârşitul Uniunii 
Sovietice - Oleg Kazenin nu era decât un modest 
colonel KGB, după ce-şi luase o diplomă la o 
facultate economică. A fost ales să conducă 
societatea ANI, oficial, specializată în comerţul de 
fier vechi şi alte metale vechi. În spatele acestui 
comerţ inocent însă, ANI exporta material de război, 
iar profiturile alimentau conturile secrete din 
străinătate ale Partidului Comunist Sovietic. 

Acestea au fost începuturile afacerilor lui Oleg 
Kazenin şi, încă de atunci, luri Petrov se ocupa de 
socotelile lui. Şi nu s-au mai despărţit niciodată, iar 
Petrov este cel care a administrat şi administrează 
circuitele financiare în Rusia şi în străinătate ale 
oligarhului. 

— Haraşo, conchise Oleg Kazenin. O s-o scoatem 
noi la capăt. Acum, mă duc să-l văd pe prietenul 
nostru Leonid, care trebuie să-l întâlnească pe 
reprezentantul iranienilor. Ca să le dea un şut în 
fund! 

— Nu-i brutaliza, îl sfătui luri Petrov. Sunt 
susceptibili. 


~ 130 ~ 


Gerard de Villiers 

— O iei pe strada Arbat şi te opreşti în faţa staţiei 
Smolenskaia, îi ordonă Oleg Kazenin lui Dimitri. În 
timp ce limuzina demară, el puse muzică şi încercă 
să se gândească la ceva agreabil, ca de exemplu, la 
ce fel de acrobație îi rezerva Nataşa în acea seară. 
Îşi spuse că are tot interesul să profite de tânăra 
femeie, acum cât situaţia sa financiară nu se 
degradase încă. Ei nu-i plac oamenii săraci, i-a spus- 
o deja. 

Un bărbat încotoşmănat într-o haină de piele 
veche, pe cap cu o căciulă tot din piele şi cu blană 
artificială pe margine, trasă până la urechi, aştepta 
pe marginea trotuarului, în faţa staţiei de metrou. 
Făcu un pas înainte când Maybach-ul încetini în faţa 
lui şi deschise portiera. 

Oleg îl întâmpină cu căldură. 

— Dobrii den, Leonid Nicolaevici. 

— Dobrii den, Oleg Vladimirovici. 

— la-o pe strada Kolţo, îi spuse Oleg şoferului. 

Aceasta era prima centură a Moscovei, care 
înconjura cartierele şic. Maşina se amestecă în 
circulaţia intensă. Oleg Kazenin aruncă o privire 
vecinului său cu faţa ridată. Leonid Nicolaevici 
Kaminski era un fost locotenent-colonel al GRU, care 
fusese repartizat la Rosoboronexport datorită 
cunoştinţelor sale de limbă arabă şi persană. Un om 
educat, modest şi cu multe relaţii. Oligarhul îl 
întâlnise, din întâmplare, şi s-au simpatizat imediat. 

Pe vremea aceea, Oleg Kazenin era deja în fruntea 
mai multor societăţi care fabricau armament şi avea 
numeroase contacte în mediile militare. 

Leonid Kaminski avea clienţi în străinătate pe care 
nu-i putea satisface întotdeauna, din raţiuni politice. 


~ 131 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Prima lor afacere a fost modestă: un lot de 
muniţie, dată chipurile la rebut, muniţie cumpărată 
de Oleg Kazenin drept fier vechi şi plătită ca atare, 
şi revândută apoi Siriei la preţul aurului... 

Deoarece Leonid Kaminski prefera să rămână la 
Rosoboronexport, Oleg Kazenin începuse să-i dea un 
supliment de salariu lunar de 10 000 de ruble cash. 
Pentru ofiţerul GRU, această sumă, despre care nu-i 
spusese nimic soţiei lui, era într-adevăr o mană 
cerească. 

Apoi, afacerile lor au devenit mult mai importante 
şi Leonid Kaminski a părăsit Rosoboronexport pentru 
a putea să se dedice, în totalitate, lor. 

Oleg Kazenin lăsă jos geamul care-i izola de şofer 
şi întrebă cu puţină teamă: 

— Când te întâlneşti cu Armen? 

— Imediat după ce mă despart de tine. 

Armen Negranian era capul de pod iranian la 
Moscova. Lui i se propuneau toate afacerile ilegale. 
Leonid Kaminski îl cunoştea demult timp. 

— Trebuie să facă ceva ca să accelereze plata 
primei tranşe, spuse Oleg cu o voce precipitată. In 
principiu, iranienii sunt de acord. Dacă nu se 
grăbesc, am încurcat-o... 

— Am să-i presez, promise Leonid Kaminski. Dar, 
pe de altă parte, suntem în întârziere. Nu o să ne 
putem respecta termenele. 

— Nu-i momentul să le spunem asta! protestă 
Oleg Kazenin. Din contră, ameninţă-i: explică-le că 
dacă trenează cu prima plată, vom anula totul. 

Pentru că Leonid Kaminski nu părea convins, Oleg 
Kazenin scoase pachetul în care era Coranul 
cumpărat la Mall Crocus şi i-l întinse vecinului său. 


~ 132 ~ 


Gerard de Villiers 

— Poftim, dă-i asta. Valorează cât ochii din cap. Ar 
trebui să-i facă plăcere. 

Nu realiza că Armen Negranian, deşi lucra pentru 
iranieni, nu era musulman. Dar intenţia contează... 

Leonid Kaminski puse cartea în buzunarul 
canadienei. 

— Haraşo, spuse Oleg Kazenin, unde vrei să te 
las? 

— La Kutuzovski Most. Dar, mai înainte, trebuie 
să-ţi spun ceva... 

După tonul vocii, Oleg Kazenin îşi dădu seama 
imediat că nu era o veste bună. 

— Ce? 

— Am încă prieteni pe bulevardul Gogolevski. 

— Asta poate să ne ajute, recunoscu oligarhul. 

— Da, ne ajută. Am un prieten la directoratul 
„Orientul Mijlociu”, care mi-a dat un telefon. A aflat 
de o vizită care ne poate crea probleme. 

— A cui? întrebă Oleg, cu gâtul uscat. 

— Americanii. Aveau fotografii cu ceea ce am 
trimis noi. Făcute acolo... | le-au arătat lui Anatoli 
Isaikin. 

Oleg Kazenin tresări. 

— Făcute acolo! Dar cum au reuşit asta? 

— Habar n-am, mărturisi ex-ofiţerul GRU, dar 
documentele există. Este foarte neplăcut. 

— Boje mol! scrâşni printre dinţi Oleg Kazenin. 
Cum au putut oare nenorociţii să facă asta? O să-i 
spui lui Armen? 

— Nu ştiu. Ar putea să fi se facă frică şi să 
dorească să anuleze învoiala. 

„Total catastrophy”, îşi spuse Oleg Kazenin. Într-o 
fracțiune de secundă, se văzu ruinat, obligat să-şi 


~ 133 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
lichideze casa frumoasă şi tot ceea ce era pe lângă 
ea, ca să se mute într-un apartament oribil într-unul 
din blocurile de la periferie. Nici nu putea fi vorba de 
aşa ceva! 

În faţa disperării sale vizibile, Leonid Kaminski, 
temându-se de temperamentul lui impulsiv, încercă 
să-l asigure: 

— Cred că nu trebuie să te pierzi cu firea. Nimeni 
nu cunoaşte proveniența acestor fotografii şi, cu 
atât mai puţin, pe cea a rachetelor S-300 
fotografiate. Oamenii de la Rosoboronexport sunt 
neîncrezători. Ei ştiu că israelienii sunt gata să facă 
orice pentru a împiedica livrarea acestui material. 
Deci, există şansa să creadă că este o manipulare a 
Israelului. 

Acesta este, într-adevăr, capabil să fi trucat 
fotografiile rachetelor S-300, adăugând şi decorul 
necesar... 

— Crezi asta? 

— Este posibil. 

— Şi ce putem face? 

— Categoric, nimic. Prin prietenii mei de acolo, din 
bulevardul Gogolevski, voi cunoaşte răspunsul pe 
care Rosoboronexport i-l va da americanilor. După 
părerea mea, vor evoca ori o manipulare israeliană, 
ori vor arunca vina pe o altă ţară. În fond, nu 
suntem singurii care avem rachete S-300. Asta ar 
trebui să-i calmeze pe ceilalţi. 

— Să te audă Dumnezeu! oftă oligarhul, făcându- 
şi rapid semnul crucii. 

A fost întotdeauna o persoană religioasă din cauza 
bunicii lui, credincioasă ortodoxă până în vârful 
unghiilor. El a finanţat chiar restaurarea unei 


~ 134 ~ 


Gerard de Villiers 
bisericuțe care se afla nu departe de casa lui. 

Leonid Kaminski zâmbi. 

Maybach-ul încetini şi se opri în faţa staţiei de 
metrou Kutuzovski Most. Leonid Kaminski deschise 
portiera. 

— Da svidania“. 

— Da svidania, răspunse oligarhul, încă încordat. 

Avea un gol în stomac. Avea neapărată nevoie de 
banii iranienilor. Încercă să se convingă, fără să 
reuşească întru totul, că analiza lui Leonid Kaminski 
în legătură cu Rosoboronexport era bună. Şi că nu 
trebuia să facă nimic deocamdată. Altfel, oligarhul s- 
ar fi năpustit ca să-i elimine pe cei care-i stăteau în 
cale. Într-un mod feroce, ca de obicei. Era singura 
metodă pe care o cunoştea. Ferocitatea şi 
rapiditatea erau cele două surse ale reuşitei sale din 
anii nebuni care au urmat prăbuşirii imperiului 
sovietic. O perioadă în care era suficient să te apleci 
ca să aduni avere. Cu condiţia să fii mai rapid şi mai 
rău decât ceilalţi. 

Sună telefonul mobil. 

— Am terminat, anunţă vocea suavă a Nataşei. 
Vino să mă iei la ieşirea din Gum, care dă în Vetsni 
Pereulok. Te aştept. Am luat nişte chestii superbe, 
care o să-ţi placă mult. 

— Sosesc, spuse oligarhul, fericit să-şi schimbe 
gândurile. 

Deschise geamul care separa cabina şoferului şi îi 
spuse acestuia: 

— Dimitri, mergem la Gum să o luăm pe gospoja” 
Nataşa. 


66 La revedere. 
67 Doamna. 


~ 135~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Peste 20 de minute, când o zări pe tânără cu o 
duzină de pachete în mână, îşi înăbuşi o înjurătură. 
A cheltuit, probabil, o avere. În alte vremuri, nici 
măcar nu s-ar fi gândit la asta. Acum, însă, era 
terorizat de teama de a deveni sărac. 

Nataşa se strecură în limuzina cea mare şi se 
aplecă spre el. Îşi lipi buzele de ale lui şi îşi agită 
vârful ştrengar al limbii în gura lui Oleg. 

— Când vei vedea ce am cumpărat, spuse ea 
vioaie, o să mă violezi... 

Înveselit, Oleg Kazenin îşi strecură o mână pe 
coapsa ei, dând la o parte fusta mini şi atingând 
satinul slipului. Nataşa îşi strânse, brusc, coapsele. 

— Nu acum, porc bătrân! Mă voi schimba mai 
întâi, şi nu vreau să mă dau în spectacol în faţa lui 
Dimitri. Dat fiind felul în care mă priveşte, s-ar putea 
să fie el cel care mă violează. 

Oleg reuşi să-şi scoată mâna prinsă între coapsele 
puternice. Nataşa ştia să vorbească bărbaţilor! 

Dintr-odată, golul din stomac aproape că dispăru, 
li adresă, în gând, o rugăciune Sfântului Gheorghe. Il 
rugă ca afacerea cu rachetele S-300 să decurgă 
bine. Atunci, ar fi urcat, din nou, în şa din punct de 
vedere financiar. 


Capitolul XI 


De 20 de minute, BMW-ul dat lui Malko de către 
Tom Polgar era parcat de-a lungul trotuarului lui 
Leningradski prospekt, în faţa unui fel de templu 
grecesc ridicat pe un dâmb. Era staţia de metrou 
Dinamo, care corespundea cu stadionul cu acelaşi 
nume. Maşina era condusă de o tânără agentă de la 


~ 136 — 


Gerard de Villiers 

CIA, aflată în stagiu la Moscova, Cyntia Fisher, o 
brunetă înaltă cu părul scurt şi ochii albaştri, căreia 
îi erau rezervate misiunile „oficiale”. Îl aşteptau pe 
adjunctul generalului Şevarşin, pe Igor Prelin, care 
trebuia să-i conducă la fostul patron efemer al KGB- 
ului. 

— lată-l, anunţă Cyntia Fisher. 

Şi arătă spre un bărbat cu părul cărunt, cu un 
colier de barbă, care tocmai ieşise din staţia de 
metrou. Înalt, cu haină din piele, purta sub braţ o 
mapă pentru documente. Americanca semnaliză cu 
farurile, iar el se îndreptă spre maşina parcată la 
marginea trotuarului, deschise portiera şi se instală 
pe bancheta din spate. 

— Igor Prelin, adjunctul generalului Şevarşin, îl 
prezentă Cyntia Fisher. Ne va conduce la general. 

— Mergi până la stadion, spuse rusul. 

Ocoliră staţia de metrou, urcară pe un drum 
noroios până la enormul stadion şi ajunseră la o 
barieră păzită de o santinelă, barieră care ducea 
exact la stadion. Igor Prelin deschise geamul şi 
spuse simplu: 

— Poarta numărul 13. 

Drumul care înconjura stadionul gol era plin de 
noroi amestecat cu zăpadă, o adevărată mocirlă. Se 
opriră în faţa porţii numărul 13 şi Malko realiză că 
birourile erau instalate sub gradene şi erau ocupate 
de diferite societăţi. Îl urmă pe Igor Prelin. Interiorul 
era întunecos, umed, sinistru. În spatele unei uşi 
metalice, descoperi birouri cu pereţii acoperiţi de 
lambriuri din lemn închis la culoare, cu tavanul jos, 
scăldate de o lumină crepusculară. Igor Prelin se 
întoarse către Malko şi zise: 


~ 137 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Generalul vă va primi imediat. Aşteptaţi-mă 
aici. 

Malko se aşeză pe un scaun ce se afla pe culoar, 
în faţa unei fotografii în culori, reprezentând un MIG 
29 în timpul zborului. Se gândi la ceea ce i-a 
recomandat Tom Polgar: oficial, el venea să 
comande societăţii de studii economice şi politice 
conduse de generalul Şevarşin un studiu în legătură 
cu viitoarea scădere de buget alocat pentru Apărare 
de către Rusia. 

Igor Prelin apăru din nou şi îi făcu semn. 

Biroul generalului Şevarşin era minuscul, cu o 
vedere oribilă spre mocirla de afară. Rusul se ridică 
să-l întâmpine pe Malko. Un bărbat masiv, de vreo 
60 de ani, foarte „rus”, solid, cu maxilarul greoi. 
Silovikul perfect. 

— Luaţi loc, îi invită într-o engleză perfectă, cu un 
uşor accent american. Doriţi un ceai? 

Igor Prelin se aşezase într-un colţ al camerei, în 
spatele lui Malko, care recunoscu imediat vechile 
metode ale KGB-ului: atunci când primeai pe cineva, 
nu erai niciodată singur. Discuţia se angaja în jurul 
problemelor legate de apărarea rusă, despre criză, 
despre diminuarea cu 15 a cheltuielilor militare, şi 
atunci Malko explică pentru ce a venit. 

— Casa Albă ar vrea să ştie cum se repartizează 
acest buget general pe secţiuni. Aţi putea să faceţi 
raportul chiar dumneavoastră, vorbiţi foarte bine 
limba engleză. Aţi avut vreo funcţie la Washington? 

— N-am fost niciodată în America, zâmbi generalul 
rus, dar trebuie să cunoşti limba duşmanilor... 

A aruncat o piatră în grădina celorlalţi. În mod 
vizibil, nu era deloc proamerican şi nu ascundea 


~ 138 ~ 


Gerard de Villiers 

acest lucru. Igor Prelin stătea tăcut, pe scaunul său. 
Avea, probabil, un magnetofon în servietă. Malko îşi 
spuse că bătrânul general KGB era, în mod sigur, în 
legătură cu FSB-ul. Igor Prelin era „controlorul” lui. 
Deci, demersul pe care-l făcea era cunoscut. 

După 20 de minute, generalul îşi privi ceasul. 
Malko remarcă în spatele lui, în mijlocul mai multor 
portrete agăţate de perete, şi care reprezentau 
tinere, un mic portret al unei femei cu capul acoperit 
cu un fular, cu degetul pe buze, şi cu o frază scrisă 
foarte clar: „Nu vorbiţi prea mult”. 

Umor negru sau aducere în realitate? 

— Am o altă întâlnire, anunţă fostul şef al Primului 
Directorat. Trebuie să vă las acum. 

Se ridică. Igor Prelin făcu acelaşi lucru, ca o clonă 
adevărată, şi Malko îi urmă în afara biroului, 
dezamăgit. Nu reuşise să abordeze subiectul pentru 
care venise. S-au oprit pe culoar unde aşteptau doi 
vizitatori. Igor Prelin vorbea deja cu ei. Brusc, 
generalul Şevarşin îi propuse pe un ton natural: 

— Vreţi să vedeţi sala noastră de reuniuni, înainte 
de a pleca? 

Malko voia să refuze politicos, dar se răzgândi 
când surprinse privirea fostului ofiţer KGB îndreptată 
asupra lui cu o anumită intensitate. 

— Cu plăcere, acceptă el. 

Leonid Şevarşin merse înainte, până la capătul 
culoarului, şi deschise o uşă care dădea într-o sală 
mare şi care se afla puţin mai jos. Malko cobori două 
trepte, invadat imediat de o temperatură ca în 
Siberia. Peretele din fund era acoperit cu portrete 
ale mareşalilor sovietici, încărcaţi de decoraţii până 
la genunchi. În mijloc, o tapiserie mare îl reprezenta 


~ 139 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
pe inevitabilul Felix Dzerjinski, creatorul CEKA, 
strămoşul KGB-ului. 

— Aici nu este încălzire, se scuză generalul 
Şevarşin. Venim rar. Acum, spuneţi-mi pentru ce aţi 
vrut să mă vedeţi? 

— Rachetele S-300, spuse laconic Malko. Se pare 
că există în lran. Ne-am întâlnit cu generalul Isaikin, 
ieri. El pretinde că Rosoboronexport nu a livrat nicio 
astfel de armă acestei ţări. Vrem să ştim dacă 
minte. 

Fostul general KGB rămase impasibil, apoi replică: 

— Este o anchetă delicată. Spuneţi-i prietenului 
nostru comun că asta îl va costa 50.000 de dolari. 
Cunoaşteţi magazinul  Eliseiev, de pe strada 
Tverskaia? 

— Desigur. 

— Poimâine, la ora şase. La raionul de mezeluri. 

Părăsiră împreună încăperea îngheţată. Magazinul 
Eliseiev era echivalentul rusesc al lui Fauchon, un 
magazin teribil de frumos, încă din secolul al XIX- 
lea. Aici se găsesc toate produsele de lux importate 
şi cele mai bune icre de somon din Moscova. 

Igor Prelin le aruncă o privire ciudată atunci când 
se întoarseră, apoi îl însoţi pe Malko până la scara 
numărul 13. 

Cyntia Fisher părea îngheţată, deşi lăsase 
încălzirea din maşină să meargă. 

— A fost bine? întrebă ea. 

— În mare, da, răspunse Malko. Ne întoarcem la 
ambasadă. 


~ 140 ~ 


Gérard de Villiers 

Coada obişnuită a celor care cereau viză se 
întindea în faţa consulatului american, instalat în 
clădirea principală a ambasadei, a cărei faţadă de 
culoare ocru dădea în strada Kolţo. „Şoferiţa” lui 
Malko întoarse pe o străduţă care se afla de-a lungul 
compound-ului ambasadei şi ajunse la intrarea din 
partea de nord, care ducea în parcare. Bariera se 
ridică automat: o cameră de luat vederi avea în 
memorie numărul maşinilor autorizate şi declanşa 
deschiderea, în mod automat. 

Ajunseră la a doua clădire, mai retrasă, o suită de 
birouri  insonorizate, protejate cu dispozitive 
electronice, camere de luat vederi, cu mai multe 
încăperi securizate. Biroul lui Tom Polgar se afla la 
etajul cinci şi Cyntia Fisher dispăru discret, după ce 
îl condusese pe Malko. Şeful filialei îl primi cu o 
nelinişte deloc ascunsă. 

— Ei, întrebă el, cum a decurs întrevederea cu 
Şevarşin? 

— A promis că o să se ocupe de problemă, dar am 
impresia că nu are încredere în Igor Prelin, mâna lui 
dreaptă. 

Americanul dădu din cap. 

— Nu ştiu pentru cine lucrează, de fapt, Şevarşin. 
Dă, cu siguranţă, socoteală cuiva din sistem, altfel 
ar avea probleme. Mai are însă şi rolul de a 
transmite mesaje autentice. 

— Adică? 

— Pentru rachetele S-300, ne va spune adevărul: 
dacă Rosoboronexport ne-a minţit sau nu. Dar nu va 
spune mai mult. 

— Trebuie să ne întâlnim poimâine, la Eliseiev, 
preciză Malko. Până atunci, ce să fac? 


~ 141 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Nimic, ca să nu facem vreo greşeală. Apropo, 
am putea să-i cerem lui Goşa Sukhumi să ne ajute. 
După dosarul său, ne-a făcut deja multe servicii... 

Malko îşi permise un zâmbet. 

— Văd că nu ştii ce s-a întâmplat în Georgia, acum 
câteva luni. Goşa nu s-a purtat frumos. A reintrat în 
serviciul FSB-ului. Voi încerca totuşi. Oricum, FSB-ul 
ştie că sunt la Moscova. În cel mai rău caz, nu-mi va 
spune nimic. 

— Bine. Pentru moment, nu avem altceva de 
făcut... Este o problemă foarte delicată, tulbure şi 
care pune în joc interese strategice şi mulţi bani. 
Riscăm să deranjăm... 

Era o litotă... 

— Fii prudent, recomandă şeful filialei. 

Malko îl privi uşor ironic. 

— Ştii bine că aici se poate întâmpla orice. Numai 
dacă m-aş deplasa într-un tanc Abrams... 

— Este adevărat, recunoscu şeful filialei. Aici, se 
asasinează tot la fel de simplu cum se respiră. Şi 
niciodată nimeni nu a fost arestat. 

Malko se ridică. 

— O.K., voi încerca să-l găsesc pe Goşa Sukhumi. 

— Perfect. Păstreaz-o pe Cyntia pentru deplasările 
tale. Tocmai a venit de la Langley şi face un stagiu 
la noi, înainte de a deveni analist. Nu este acreditată 
pentru afaceri „delicate”, dar vorbeşte limba rusă şi 
ştie să şofeze în Moscova. 

— Şi eu ştiu să conduc maşina, preciză Malko. 

— Desigur, dar eu cunosc FSB-ul. Dacă vor să te 
scoată din circuit, este suficient să provoace un fals 
accident de circulaţie în care să fii implicat. Se 
pricep la asta. Şi te trezeşti fie expulzat, fie într-o 


~ 142 ~ 


Gerard de Villiers 
celulă la Lubianka. Nu-ţi asuma riscuri. 

Apăsă pe interfon şi spuse: 

— Jane, cheam-o pe Cyntia. 

Tânăra apăru câteva momente mai târziu, cu un 
zâmbet timid pe buze. Tom Polgar îi spuse: 

— Cyntia, eşti de acord să-l plimbi în continuare 
pe Malko prin Moscova? 

— Desigur, sir, răspunse tânăra, cu o voce 
aproape imperceptibilă. 

În mod vizibil, era extraordinar de timidă. 

— Atunci, aşteaptă-l în parcare şi du-l acolo unde 
doreşte. 

Ea plecă, făcând aproape o reverență. Nu era 
genul de fată pe care o întâlneai la Moscova. 

Tom Polgar îi aruncă lui Malko o privire uşor 
piezişă: 

— i-o încredinţez. Două lucruri te rog: să nu o laşi 
să-şi asume niciun risc, iar apoi, încearcă să nu o 
corupi... îţi cunosc reputaţia. Tatăl ei mi-a 
încredinţat-o. 

— Nici măcar n-am s-o privesc! jură Malko. 


x 


Cyntia Fisher tresări când Malko deschise portiera 
BMW-ului şi îi aruncă o privire agitată. 

— Unde mergem, sir? 

Abia îndrăznea să-l privească. Malko zâmbi în 
sinea lui. Cyntia Fisher era timidă ca o fecioară. 

— Nu ştiu încă, mărturisi el. Trebuie să dau un 
telefon. Să ne întoarcem la Ritz Carlton. 

O sună pe Lena. Răspunse robotul, iar el lăsă un 
mesaj în care îi cerea să-l caute. În timp ce coborau 


~ 143 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
pe strada Tverskaia, Lena îl sună. Avea o voce 
mângâietoare, dar uşor neîncrezătoare. 

— Tot la Moscova? întrebă ea. 

— Da. De altfel, am putea cina împreună. 

— Nu în seara asta, am alt program. 

— Nicio problemă. Aş vrea să ştiu unde este Goşa. 

— Ţi-am spus că nu-i la Moscova. În sfârşit, aşa 
cred, nu l-am văzut prin baruri. Nu ai numărul lui de 
telefon? 

— Nu pe cel rusesc. 

— Haraşo. Ţi-l dau, dar să nu cumva să-i spui că-l 
ai de la mine. 

— Evident. 

— Dobro“, 4955418770. Să mă suni. Vrei şi 
numărul lui de fix? 

— Da. 

Lena i-l dădu. 

Malko îşi spuse că, probabil, convorbirile sale sunt 
ascultate. Îl sună totuşi pe Goşa Sukhumi. Telefonul 
mobil era întrerupt. Cât despre cel fix, constată cu 
uimire că răspunde o voce de femeie, cu accent 
caucazian. Fără să-şi dea numele, Malko ceru să 
vorbească cu Goşa. 

Spre surpriza lui imensă, menajera răspunse: 

— Gospodin™® Goşa a plecat să facă cumpărături la 
Seven Continents. Se va întoarce într-o oră. 

Deci, Goşa revenise la Moscova. Malko se întoarse 
spre Cyntia. 

— Ştii unde se află Casa de pe chei? 

— Nu. 

— O.K., te conduc eu. Este pe malul sudic al râului 


68 Bine. 
69 Domnul. 


~ 144 ~ 


Gérard de Villiers 

Moscova, chiar în faţa Kremlinului. Trebuie să o 
luăm pe strada Novâi Arbat şi să coborâm până la 
podul Balşoi Kamennii. 

Dom Naberejnoi, Casa de pe chei, era o impozantă 
clădire gri, cu 12 etaje, aflată pe cheiul 
Bersenevskaia şi care ducea până în colţul străzii 
Serafimovici. Avea o sută de apartamente, un 
teatru, mai multe buticuri şi trei intrări. În timpul 
Uniunii Sovietice, era rezervată apparatcik-ilor de 
rang înalt, a căror amintire rămânea încă vie 
datorită plăcilor de bronz cu profilul lor puse pe 
faţadă. Un fel de „ex-voto”, căci mulţi dintre 
locatarii acestui imobil sfârşiseră în Gulag, prinşi în 
epurările nebune ale stalinismului. Atunci când o 
Volgă neagră a NKVD-ului se oprea în faţa clădirii, 
nimeni nu ştia pe cine veneau să caute. 

Se întâmpla întotdeauna foarte devreme 
dimineața şi, câteodată, se auzeau strigăte pe 
culoarele goale, în timp ce locatarii îşi ţineau 
răsuflarea, rugându-se să nu fie pentru ei. 

Timpurile s-au schimbat. Privatizată când Uniunea 
Sovietică a dispărut, Casa de pe chei adăpostea 
acum oameni de afaceri şi câţiva străini, 
apartamentele valorând o avere din cauza vederii 
extraordinare spre Kremlin, care se află chiar pe 
partea cealaltă a râului Moscova. La parter, se 
deschisese un supermarket, Seven Continents, cu 
program non-stop şi plin de produse din import. 

BMW-ul se înscrise pe strada Novii Arbat şi merse 
prin faţa numeroaselor cazinouri, unele mai kitch 
decât altele, într-o circulaţie demenţială. Cyntia 
Fisher conducea bine, dar cu prudenţă, pândind 
maşinile gri ale DPS-ului, care sancţionau cele mai 


~ 145 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
mici greşeli de şofat. 

— Aşteaptă-mă, spuse Malko, când ea opri în faţa 
supermarketului. 

Trecuseră numai 20 de minute de când dăduse 
telefon. În mod normal, ar trebui să-l găsească pe 
Goşa Sukhumi în supermarket. Nu era sigur că 
regăsirea lor se va petrece într-o atmosferă de bună 
dispoziţie. Ultima dată când îi vorbise georgianului a 
fost atunci când l-a anunţat că se pregătea să 
profite de planturoasa Lena, marea dragoste a lui 
Goşa Sukhumi. Malko avea o scuză: Goşa îl trădase, 
în profitul FSB-ului. Frumoasa Lena nu reprezentase, 
deci, decât „o pradă de război”. Totuşi, din 
declaraţiile acesteia, pe care i le făcuse cu câteva 
zile mai devreme, Goşa nu luase partea bună a 
lucrurilor din acest incident”. Malko intră în 
supermarket şi se îndreptă spre raionul de produse 
proaspete. Goşa nu venise, desigur, pentru a 
cumpăra  detergenţi, ci mai degrabă coniac 
armenesc sau caviar roşu. Trecu repede prin câteva 
raioane, fără să-l vadă pe cel pe care îl căuta şi, 
deodată, la o întoarcere pe un culoar, se trezi nas în 
nas cu el. 

Goşa Sukhumi realiză abia după câteva secunde 
ce se întâmpla. Malko se temu că va scăpa sticla de 
coniac din mână. Cei doi se priviră câteva momente 
în linişte, apoi georgianul explodă, aruncându-i o 
privire răutăcioasă: 

— Ce naiba faci aici, svo/aci”!! 

Evident, îi purta o ranchiună puternică şi Malko se 
temu că-l va lovi cu sticla de coniac. De aceea, se 


70 SAS nr. 109, Primăvară la Tbilisi, Editura Meteor Press (2009). 
71 Nemernicule. 


~ 146 ~ 


Gerard de Villiers 
grăbi să pună lucrurile la punct. 

— Nu am venit să-ţi fac probleme, îl asigură el. 
Dimpotrivă. 

— Suka” aia de Lena ţi-a spus că sunt aici? 

— N-am văzut-o pe Lena, spuse Malko. Am dat 
telefon la tine acasă şi menajera mi-a spus că eşti la 
cumpărături. Mi-am zis că este o ocazie bună... 

— Pleacă de aici! se răsti Goşa printre dinţi. Sau 
chem miliția. 

Malko clătină din cap. 

— Goşa, îţi aduci aminte de pactul nostru făcut la 
Tbilisi? Ti-am spus că nu te voi turna lui Saakaşvili? 
M-am ţinut de cuvânt. Nimeni, în afară de noi doi, nu 
ştie care a fost rolul tău în acea operaţiune. Dacă 
Saakaşvili ar afla adevărul, nu te-ai mai putea 
întoarce niciodată la Tbilisi. 

— Ce vrei? întrebă Goşa Sukhumi. Nu-ţi ajunge că 
te-ai culcat cu Lena? 

— Sunt sigur că ai găsit alta şi mai frumoasă. Nu 
am venit la Moscova ca s-o urmăresc pe Lena. Am 
nevoie de ajutorul tău. 

— Mai bine ai crăpa... 

Malko dădu din cap înţelegător. 

— Nu fi ranchiunos, Goşa. Ştii că aş putea să-ți 
provoc multe necazuri. Trebuie să-ţi vorbesc. Să 
mergem la tine acasă. 

Mârâind, Goşa îşi dădu seama că Malko avea 
dreptate.  leşiră din supermarket împreună şi 
ajunseră la intrarea Korpus 2. Pe tot parcursul, până 
la etajul 12, Goşa Sukhumi nu a deschis gura... 
Apartamentul său nu se schimbase. Tot puţină 
mobilă, strictul necesar, lăzi şi cutii în toată casa. 


72 Căţea. 
~ 147 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Pereţii erau albi. Goşa nu era deloc un amator de 
artă. 

O brunetă încântătoare ieşi din cameră. Foarte 
tânără, cu părul negru pieptănat spre spate, 
îmbrăcată cu o bluză mulată, care-i punea în valoare 
sânii enormi. Privirea era cea a unei târfe. Goşa 
Sukhumi îi aruncă vreo câteva cuvinte în limba 
georgiană, iar ea fugi ca un şoricel. Nu era 
menajera, ci jucăria sexuală a georgianului... Se 
duseră în bucătărie, unde Goşa deschise sticla de 
coniac şi îşi puse într-un pahar, fără să-i ofere şi lui 
Malko. 

— Ei bine, ce doreşti? făcu Goşa. 

— Ai auzit vorbindu-se de rachetele S-300? întrebă 
Malko. 

— Nu, ce-i asta? 

Malko îi explică şi georgianul îl privi, blocat. 

— De ce ai venit la mine? Nu mă ocup cu chestii 
dintr-astea. 

— Nu, recunoscu Malko, dar ai mulţi prieteni în 
FSB. Vreau să ştiu de unde vin aceste S-300 
fotografiate în lran. Dacă nu-mi spui, te torn lui 
Saakaşvili. 


Capitolul XII 


Goşa Sukhumi se îngălbeni. Îşi privi paharul de 
coniac, ca şi când ar fi văzut un şarpe înăuntru, apoi 
ridică spre Malko o privire sincer înspăimântată. 

— Vrei să mă trezesc cu un glonţ în ceafă! Este o 
problemă strategică, protejată la cel mai înalt nivel. 
Dacă vorbesc despre asta prietenilor mei de la FSB, 


~ 148 ~ 


Gerard de Villiers 
mă voi trezi la Lefortovo” în cinci minute. 

— Vreau numai să ştiu dacă aceste rachete S-300 
sunt exportate, în mod oficial, preciză Malko. Îţi voi 
furniza data contractului cu lran-ul. Este o informaţie 
oficială, nu este secretă, dar am nevoie de o 
confirmare. Apoi, te voi lăsa în pace. În afară de 
cazul în care tu ai chef să mă vezi, bineînţeles. 

După privirea lui Goşa Sukhumi, nu era cazul. 
Acesta îşi termină coniacul dintr-o sorbitură şi puse 
paharul pe masă, cu un gest brutal. 

— Haraşo, am să încerc să aflu. Dă-mi numărul 
tău de telefon mobil. Te voi suna chipurile pentru a- 
ți da orarul autobuzelor. O să ne întâlnim jos, la 
Seven Continents, dacă am să aflu ceva. 

—O să afli, cu siguranţă, îl asigură Malko, 
ridicându-se. Nu mă conduce, cunosc drumul. 

Goşa nu se ridică de pe taburetul lui. In schimb, 
Malko o întâlni când plecă pe mica georgiană cu 
privirea de târfă. În ascensor, îşi spuse că, în orice 
caz, Goşa îi va da o informaţie, chiar dacă va 
preveni FSB-ul de misiunea lui Malko. Nu avea nicio 
importanţă, pentru că ruşii ştiau deja ce căuta el. 
Deci, din acest punct de vedere, era acoperit. 

Cyntia Fisher aştepta, cuminte, la volanul BMW- 
ului. Când Malko se lăsă să alunece alături de ea, 
tânăra întrebă simplu: 

— Unde mergem acum? 

Era ora cinci şi jumătate şi începuse să se lase 
noaptea. 

— Cred că am să mă întorc la hotel, spuse Malko. 
Unde locuieşti? 

— Într-o safe-house care aparţine Agenţiei, între 


73 Celebră închisoare în Moscova. 


~ 149 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
străzile Tverskaia şi Novii Arbat. 

Când ajunseră la hotel era deja noapte. În 
momentul în care vru să iasă din maşină, Malko îşi 
dădu seama că-şi va petrece seara singur. Nu avea 
chef să cadă, din nou, în ghearele parfumate ale 
Lenei. Se întoarse spre Cyntia Fisher. 

— Ai vreun program în seara asta? 

Ea îl privi, surprinsă. 

— Nu, nu cred. Aveţi nevoie de mine? 

— Am putea mânca împreună, sugeră Malko. 

Ea rămase câteva secunde tăcută, apoi spuse cu o 
voce în care se simţea ezitarea: 

— Da, dacă vreţi. 

— Vreau, confirmă Malko, cu un zâmbet. Ştii vreun 
restaurant bun prin împrejurimi? 

— Este un azer destul de simpatic, care are un 
local pe Novii Arbat. 

— O.K., vino să mă iei pe la ora nouă. Voi cobori. 


x 


Cyntia Fisher se schimbase. Era îmbrăcată acum 
cu o bluză verde şi un pulover, cu pantaloni care 
semănau cu cei de ski, băgaţi în cizme. O ţinută 
adaptată grămezilor de zăpadă de pe străzi, 
noroiului, vântului şi ninsorii. 

Restaurantul azer era agreabil, deloc zgomotos. 

— Vodcă? întrebă Malko. 

— Puţină, acceptă Cyntia Fisher, înroşindu-se. 

El comandă azerului o sticlă de Ruski Standart şi 
borş de miel. Clientela era familială, în afară de cea 
de la bar, unde erau câteva creaturi prea frumoase 
pentru a fi cinstite. În Rusia, prostituţia făcea parte 


~ 150 — 


Gérard de Villiers 

din viaţa de zi cu zi. Regulile severe ale Uniunii 
Sovietice nu lăsaseră ruşilor decât două portiţe de 
scăpare pentru a uita de trista lor condiţie: vodca şi 
sexul. Acesta din urmă, banalizat, devenise o 
monedă de schimb ca oricare alta, chiar şi după 
prăbuşirea regimului sovietic. Pentru a reuşi, o 
femeie nu avea decât două variante: o foarte bună 
universitate, dar locurile erau scumpe, sau să se 
mărite ori să fie întreţinută. 

— Îţi place Moscova? o întrebă Malko. 

Cyntia Fisher dădu din cap. 

— Nu ies prea mult, sunt adesea la ambasadă sau 
la cocteiluri diplomatice. Aici, viaţa este foarte 
scumpă. Şi apoi, nu am dreptul să ies cu ruşi, din 
cauza regulilor de securitate. 

— Cum îţi petreci serile? 

— Mă uit la DVD-uri. 

— N-ai un prieten? 

Cyntia Fisher se înroşi. 

— Nu. Ştiţi, aparţin Bisericii Mormone. Până când 
se mărită, fetele trebuie să rămână fecioare. 

Malko era gata să cadă de pe banchetă. 

— Nu eşti măritată? 

— Nu, nu încă. 

Deci, era cu o fecioară. Îşi puse încă puţină vodcă. 
Masa se prelungi, într-o ambianţă puţin încordată. 
Tom Polgar i-a jucat o festă foarte bună! După ce 
termină de mâncat prăjitura Tiramisu, Cyntia Fisher 
căscă şi se scuză: 

— Mâine mă scol devreme. Am un curs de lupte. 

— Mă laşi la hotel şi pleci acasă, promise Malko. 

Când ieşiră, un vânt îngheţat mătura strada Novii 
Arbat, purtând fulgii de zăpadă în toate direcţiile. 


~ 151 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

O luară prin pasajul subteran pentru a ajunge la 
BMW-ul care era parcat de cealaltă parte a străzii. 
Un chitarist înfometat şi bărbos urla un cântec în 
frigul năprasnic. Cyntia aruncă o bancnotă de zece 
ruble”* în farfurioara de lemn. 

Avea inimă bună. 

Când ajunse în faţă la Ritz Carlton părea 
înspăimântată. 

— Am băut vodcă, spuse ea. Sper să nu mă 
oprească DPS-ul. Aici toleranța la alcool este zero. 
Aş putea să mă trezesc la închisoare. 

— Rămâi să dormi aici, sugeră Malko zâmbind. 

Cyntia Fisher îşi întoarse spre el ochii mari, 
albaştri. 

— Dar nu pot, este mult prea scump! Nu, am să 
fiu atentă. 


x 


La Kremlin, reuniunea începuse la ora nouă, într- 
un salon cu lambriuri, cu aurul care curgea parcă din 
toate colţurile, salon care se afla la etajul 
preşedintelui Medvedev. Generalul Anatoli Isaikin 
sosise primul, agasat să-l întâlnească pe Serghei 
Semezov, deja instalat. Membru al FSB-ului, în 
cadrul căruia lucrase în DDR” cu Vladimir Puțin, era 
„controlorul” neoficial al acestuia la 
Rosoboronexport. Sosi şi colonelul Ruslan Merkelov, 
de la cabinetul ministrului Apărării, apoi colonelul 
Gleb Kovalev care-l reprezenta pe Alexandr 


74 Aproximativ 20 de eurocenţi. 
75 Deutsche Demokratische Republik. Germania de Est, RDG. 


~ 152 — 


Gérard de Villiers 

Bortnikov, şeful FSB. SVR'“-ul era reprezentat de un 
alt colonel, Maksim Semenov, care avea un barbişon 
bine tăiat. 

Boris  Nemakov, directorul de cabinet al 
preşedintelui Medvedev, sosit ultimul, se aşeză şi-l 
apostrofă pe generalul Isaikin: 

— i-am citit nota, generale, şi m-a îngrijorat. Se 
pare că nu vă mai controlaţi exporturile... 

Patronul de la Rosoboronexport roşi uşor, 
încercând să-şi ascundă mânia interioară. 

— Boris Nicolaevici, protestă el, am fost foarte 
surprins de aceste fotografii aduse de 
reprezentantul CIA. Ştiţi, ca şi mine, că nicio rachetă 
S-300 nu a fost livrată lran-ului. De altfel, ministrul 
Apărării iranian vine aici peste 15 zile, pentru a face 
presiuni în legătură cu această problemă. Contractul 
a fost semnat încă din decembrie 2006... 

— Preşedintele Puțin l-a blocat, remarcă Boris 
Nemakov, şi preşedintele Medvedev a adoptat 
aceeaşi atitudine. 

— Acesta este motivul pentru care nu ne-am 
mişcat, adăugă generalul Isaikin. 

Boris Nemakov se întoarse către colonelul Ruslan 
Merkelov. 

— Aş vrea să-mi trimiteţi repede o situaţie 
completă a tuturor rachetelor S-300 stocate în 
diferite stabilimente care aparţin de ministerul 
vostru, pe teritoriul ţării noastre. 

Colonelul Ruslan Merkelov părea încurcat. 

— Asta ne va lua mult timp şi va fi foarte dificil de 
realizat, recunoscu el. Unele sunt încă desfăşurate 


76 Slujba Vneşnii Razvedki. Serviciul de Informaţii Externe al 
Rusiei. 


~ 153 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
în unităţi de apărare aeriană sau în armată, altele 
sunt stocate în diferite locuri din ţară. Altele au fost 
declasate şi nu mai sunt contabilizate drept material 
activ. Voi încerca totuşi să fac tot ce pot. 

— Este important, insistă Boris  Nemakov. 
Preşedintele Medvedev ţine să dea un răspuns 
precis americanilor. 

El cunoştea zăpăceala care domnea la ministerul 
Apărării şi ştia că cifrele care-i vor fi date vor fi, 
probabil, false. Dar nu avea încotro, trebuia să se 
mulţumească şi cu atât. În Rusia anului 2009, nici 
chiar puternicul ţar Medvedev nu controla totul. 

Urmă o lungă tăcere, întreruptă, din nou, de Boris 
Nemakov. 

— Mai există vreo posibilitate ca rachetă S-300 să 
se afle în lran? întrebă el. 

Generalul  lIsaikin se  agăţă de această 
presupunere. 

— Desigur. lată lista ţărilor care au cumpărat 
aceste arme de la noi. 

întinse un document lui Boris Nemakov. Acesta 
aruncă asupra lui o privire scurtă. Lista nu era prea 
mare: Ucraina, Belarus, Ungaria, Slovacia, Statele 
Unite, Grecia, China. În faţa numelui fiecărei ţări se 
afla scris numărul de rachete S-300 livrate. În total, 
erau vreo sută... 

Boris Nemakov se întoarse atunci către colonelul 
Maksim Semenov, reprezentant al SVR-ului. 

— Ar trebui ca rezidentura voastră să contacteze 
responsabilii militari din diferitele ţări unde se află 
rachete S-300 şi să încerce să afle dacă au exportat 
din ele. 

— Sunt țări adesea impenetrabile, obiectă 


~ 154 — 


Gerard de Villiers 
reprezentantul Serviciilor Externe. Dar voi încerca să 
vorbesc cu ei. 

Nu-i vedea pe chinezi răspunzând la acest gen de 
întrebări şi, cu atât mai puţin, pe ucraineni, care 
erau la cuțite cu Rusia. Dar putea, în orice caz, să 
încerce. 

— Grecii, de exemplu, adăugă el, care au nevoie 
de bani, se poate foarte bine să fi revândut Ciprului 
cele trei rachete S-300 livrate de noi. Sau prietenii 
noştri chinezii care vor, cu orice chip, să intre în 
grațiile _lran-ului, din cauza petrolului pe care 
această ţară îl are. 

Toată lumea fu de acord imediat cu această 
ipoteză. Toţi îi detestau pe chinezi. 

Atunci, generalul Isaikin luă cuvântul. 

— Am trimis la examinat fotografiile date de 
americani. Specialiştii mei sunt incapabili să-mi 
spună dacă sunt trucate sau nu. 

— Trucate, în ce scop? întrebă directorul de 
cabinet. 

Generalul Isaikin zâmbi larg. 

— De către israelieni... Nu mai demult decât 
săptămâna trecută am primit, din nou, vizita 
ataşatului israelian al Apărării la Moscova, care voia 
să ştie dacă am luat o hotărâre definitivă în privinţa 
livrării rachetelor S-300. Israelienii sunt, tehnic 
vorbind, capabili să facă astfel de fotografii, având 
în vedere că aceste arme se găsesc în multe locuri 
şi că ei nu mai trebuiau să adauge decât un decor 
iranian. 

— Evident, spuse directorul de cabinet, încântat 
de această ipoteză care ar fi explicat totul. Este într- 
adevăr foarte posibil. 


~ 155 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Gelos de această ieşire în faţă a SVR-ului, 
colonelul Gleb Kovalev de la FSB dori să preia 
conducerea discuţiei. 

— Mai există o altă ipoteză de verificat, anunţă el. 
Înainte de a veni aici, am consultat lista cu oamenii 
care au fost, în trecut, amestecați în traficul cu 
arme. În majoritatea cazurilor, era vorba de afaceri 
mărunte. Cele mai importante, cu tancuri T 72, au 
fost făcute, acum mult timp, de un oarecare Oleg 
Kazenin. 

— Oligarhul? întrebă imediat directorul de cabinet. 

— In vremea aceea nu era încă, preciză zâmbind 
reprezentantul FSB-ului. Este puţin probabil ca el să 
se lanseze acum în acest gen de operaţiuni, dată 
fiind averea sa. 

— Faceţi, totuşi, o anchetă, sugeră directorul de 
cabinet al preşedintelui Medvedev. E ca şi când ai 
căuta acul în carul cu fân, dar aceasta va arăta 
americanilor că luăm în serios problema. De îndată 
ce veţi verifica, transmiteţi-mi raportul vostru. 
Atunci când vom avea toate elementele, vom face o 
sinteză pe care o voi transmite generalului Isaikin. 
Ipoteza israeliană mi se pare plauzibilă. 

— Nu ar fi pentru prima oară când israelienii îi 
manipulează pe prietenii lor americani, adăugă 
Maksim Semenov. 

Zâmbiră toţi. Erau siloviki crescuţi în sentimentul 
de ură împotriva Americii. Cât despre israelieni, erau 
evrei şi, în Rusia, aceştia nu au fost niciodată bine 
văzuţi. Cuvântul pogrom era, de altfel, un cuvânt 
rusesc, iar pogromurile, o activitate rusească şi 
ucraineană, care apăruse cu mult înaintea 
nazismului. Cazacii o practicaseră cu multă bucurie, 


~ 156 — 


Gerard de Villiers 

protejaţi fiind de autorităţile imperiale ale ţarului 
Nicolae al II-lea. În Uniunea Sovietică, neîncrederea 
faţă de evrei s-a perpetuat. Dacă erai evreu, nici nu 
te puteai gândi la un post de prim rang. Chiar dacă 
Lenin şi Troțki au fost evrei... 

Revoluţia din Octombrie a fost ingrată! 

Directorul cabinetului preşedintelui Medvedev 
luase suficiente notițe pentru a putea face un raport 
preşedintelui, care considera problema rachetelor S- 
300 una foarte serioasă. Timpul se oprise. Până 
când nu se va şti poziţia adevărată a noii 
administrații Obama faţă de Rusia, nu trebuia 
aruncat gaz peste foc. 


Capitolul XIII 


Manoucher Gorbanifar aştepta în holul de sosiri al 
aeroportului din Zurich. Cu mâinile în buzunarele 
pardesiului de culoare gri şi cu guler de catifea, cu o 
pălărie de fetru pusă pe craniul său chel, se afla 
chiar în faţa uşilor opace care culisau şi care lăsau 
să treacă pasagerii tuturor zborurilor, după 
formalităţile de poliţie şi de vamă. Făcuse un efort 
să vină până la Zurich, pentru că Arrnen Negranian 
îl sunase în ajun, de la Moscova. Îi spusese că 
trebuie să-l vadă de urgenţă, dar că nu dispunea 
decât de foarte puţin timp pentru această 
deplasare. 

Zborul de la Moscova al companiei Swissair 
aterizase deja. Armen Negranian nu avea bagaje, 
aşa încât, probabil, că va apărea imediat. 

Şi, într-adevăr, îl văzu trăgând o valijoară pe roţi. 
Schimbă o privire cu Manoucher Gorbanifar şi-şi 


~ 157 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
continuă drumul. Nu se opri lângă iranian, ci se 
îndreptă către ieşirea aerogării, unde aşteptau 
taxiurile. În momentul în care armeanul urcă într- 
unul din ele, Manoucher Gorbanifar ajunse lângă el 
şi se strecură în vehicul. 

Cei doi bărbaţi nu-şi strânseră mâna. Armen 
Negranian întrebă simplu: 

— Unde mâncăm? 

— La Dolder, răspunse Manoucher Gorbanifar. Am 
reţinut un salon. 

Acesta era hotelul cel mai şic din Ziirich, aflat pe o 
colină mică, împădurită, dominând lacul. Şahul Iran- 
ului venea aici în mod regulat şi, în felul acesta, 
Gorbanifar a aflat de hotel. Era foarte scump, mai 
discret decât Baur au Lac, care era mai monden. Cei 
doi bărbaţi nu au schimbat niciun cuvânt în timpul 
traseului. Portarul de la Dolder îi salută respectuos, 
iar ei se duseră direct în sala de mese. Manoucher 
Gorbanifar era cunoscut aici, aşa încât au fost 
conduşi imediat către un mic salon retras, cu 
lambriuri şi cu vederea spre lac. Pe farfurii erau 
puse meniurile. Au făcut comanda repede: apă, 
viande des grisons'” şi limbă-de-mare'”*. 

Armen Negranian scoase din servietă un pachet şi 
i-l întinse lui Manoucher Gorbanifar. 

— Este un cadou din partea „vânzătorului” nostru. 

Bineînţeles, Gorbanifar nu avea nicio idee despre 
identitatea omului care procura rachete S-300 Iran- 
ului. În acest gen de operaţiuni, era mai bine să se 
ştie cât mai puţin. În eventualitatea unor probleme, 
el nu-l cunoştea decât pe Armen Negranian. 


77 Felii subţiri de carne de vită presată şi uscată la aer, (n. red.). 
78 Peşte de mare, cu corpul plat, (n. trad.). 


~ 158 ~ 


Gerard de Villiers 

Acesta se aplecă pe deasupra mesei şi întrebă cu 
voce scăzută: 

— Sunteţi sigur că nu vă supraveghează Mossad- 
ul? 

Manoucher Gorbanifar ridică ochii, surprins. 

— De ce îmi puneţi această întrebare? 

— Pentru că sunt foarte activi, şi tot ce are 
legătură cu lran-ul îi interesează. 

— Desigur,  recunoscu  iranianul,  frunzărind 
magnificul Coran din secolul al XVII-lea. Sunt însă 
activi mai ales la Berna. Lausanne este un oraş mic 
şi apoi, am câţiva prieteni în serviciile secrete 
elveţiene... M-ar fi pus la curent dacă s-ar fi 
organizat ceva împotriva mea. Elveţienilor nu le 
place prea mult să vină străinii şi să-şi bage nasul, la 
ei acasă, în treburile lor. Au arestat deja agenţi ai 
Mossad-ului, prinşi în flagrant delict. Mulţumesc 
pentru acest minunat Coran, o să-l trimit la Teheran. 
Eu nu sunt prea religios. 

Era o litotă. Nu mai pusese piciorul într-o moschee 
de la vârsta de 13 ani... Aranjă cu grijă Coran-ul în 
servietă şi cei doi tăcură în timp ce chelnerul intra 
cu măsuţa pe rotile. 

— V-am pus trei decilitri de Fendant, anunţă 
acesta cu un zâmbet uşor. Este un cadou din partea 
casei. Suntem întotdeauna fericiţi să vă vedem, 
domnule Gorbanifar. 

De îndată ce chelnerul ieşi din salon, Manoucher 
Gorbanifar se aplecă peste masă şi puse întrebarea 
care-i ardea buzele: 

— De ce aţi făcut această călătorie neaşteptată? 
Este vreo problemă? 

— S-ar putea să fie una, spuse Armen Negranian. 


~ 159 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
L-am întâlnit, ieri, pe reprezentantul vânzătorului. 
Ameninţă să anuleze totul dacă nu primeşte prima 
tranşă de bani, aşa cum s-a convenit. M-am gândit 
că trebuie să vă previn. 

— Aţi făcut foarte bine, recunoscu Manoucher 
Gorbanifar, cu un zâmbet în colţul gurii. Puțin 
Fendant? 

Armeanul îi aruncă o privire uimită. 

— Se pare că lucrul acesta nu vă preocupă prea 
mult... 

Zâmbetul lui Manoucher Gorbanifar se lărgi. 

— Nu, pentru că banii au fost viraţi în această 
dimineaţă, la prima oră. Şi eu i-am primit în contul 
din Singapore, ieri. Cu decalajul orar, s-a pierdut 
puţină vreme. 

Uşurat, Armen Negranian insistă: 

— Deci, sunt la Vaduz? 

— Exact, începând cu data de astăzi. Este uşor de 
verificat. 

Armen Negranian făcu un gest care arăta că are 
totală încredere în el şi zâmbi. 

— Am venit, deci, degeaba. 

— Am avut plăcerea să vă văd, răspunse 
Manoucher Gorbanifar, şi sunt sigur că limba-de- 
mare este mai bună aici decât la Moscova. 

— Nu sunt limbi-de-mare la Moscova, remarcă cu 
tristeţe Armen Negranian. 

Era totuşi fericit. Tocmai câştigase aproape 15 
milioane de dolari comision. 

Manoucher Gorbanifar îl fixă cu ochii săi bulbucaţi, 
de un negru parcă lichid. Remarcă cu o voce blândă: 

— Sper să nu fie nicio problemă din partea 
vânzătorului! Pentru că, amândoi, ne-am angajat 


~ 160 ~ 


Gerard de Villiers 

responsabilitatea faţă de Teheran. Acum, noi 
suntem  cauţiunea şi aceasta de o manieră 
ireversibilă. Ştiţi ce înseamnă asta. 

Armen Negranian ştia... în afacerile cu arme, era 
mai bine să-ţi respecţi promisiunile. Nu se trimitea 
nici portărel, nici scrisoare recomandată. Darcând ai 
pe urmele tale un puternic serviciu de informaţii, 
speranţa de viaţă este limitată. 

In faimoasa afacere a fregatelor taiwaneze, care a 
avut loc între Franţa şi Taiwan, şapte persoane, care 
nu se cunoşteau între ele, s-au sinucis, aruncându- 
se pe fereastră. 

Ciudată epidemie... 

Armen Negranian bău puţin Fendant şi zise cu o 
voce fermă: 

— Totul se va termina cu bine. O să vă ţin la 
curent în fiecare zi. 

— Voi fi totuşi mai liniştit atunci când ultima 
rachetă  S-300 va fi livrată, oftă Manoucher 
Gorbanifar. Sunt atâtea necunoscute în acest gen de 
afacere. Şi apoi, cu ruşii, nu se ştie niciodată. 

— Ai mei sunt de toată încrederea, îl asigură 
Armen Negranian. 

Practicând, parcă, metoda Coué”. 


x 


Oleg Kazenin tocmai îi expediase lui „Bum” o 
lovitură de picior care l-a făcut pe acesta să zboare 


79 Metodă descoperită şi verificată cu succes la începutul anilor 
1900 de către medicul francez Coué, părintele gândirii pozitive şi 
al autosugestiei, şi care constă, practic, într-un soi de autosugestie 
optimistă, (n. trad.). 


~ 161 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
până la capătul celălalt al saltelei, când Mariana, 
secretara sa particulară, se strecură, cu telefonul în 
mână, în sala în care oligarhul practica boxul thai. 

Ştiind că Oleg Kazenin detestă să fie deranjat în 
timpul antrenamentului, ea spuse: 

— Este luri Petrov. A insistat să vă vorbească. 

Oleg Kazenin îi smulse mobilul din mână şi urlă în 
telefon: 

— luri! Ce s-a întâmplat? 

— Totul este în ordine, anunţă contabilul cu 
obişnuita lui voce blândă. 

Oligarhului îi trebui câteva secunde ca să întrebe: 

— Vrei să spui că... 

— Banii au fost viraţi azi, confirmă luri Petrov. 

Oleg Kazenin scoase un adevărat urlet. 

— Ura! Ura! Ura! 

Îi venea să sară în sus de bucurie. Era atât de 
fericit, încât începu să se învârtă pe loc ca un titirez. 
„Bum”, micuțul thailandez, tocmai se ridicase şi 
revenea spre centrul saltelei. De fericire, Oleg 
Kazenin îi expedie o formidabilă lovitură de picior 
care îi sparse nasul. Era atât de fericit, încât nici nu 
mai avea chef să boxeze. 

Abandonându-şi „sparring-partner”-ul, fugi spre 
camera lui, să facă un duş. În trecere, urlă la Nataşa 
care îşi făcea manichiura: 

— În seara asta vom face o „diskotekaia ”*. 


x 


Oleg Kazenin îşi usca părul când apăru Mariana, 
din nou, tot cu mobilul în mână. 


80 O să ieşim. 
~ 162 ~ 


Gerard de Villiers 

— Tot luri? întrebă oligarhul. 

Îi smulse telefonul din mână şi spuse: 

— Da! Cine este? 

— Colonelul  Bukanin de la FSB-ul oraşului 
Moscova, spuse o voce frumoasă şi gravă. 

Oligarhul avu senzaţia unui duş rece, dar continuă 
totuşi: 

— Dacă este pentru o donaţie, trebuie să vă 
adresaţi la biroul meu, în oraş. 

— Nu vă sun pentru o donaţie, preciză 
interlocutorul său. Am numai câteva întrebări să vă 
pun. 

— Întrebări? în legătură cu ce? se revoltă Oleg 
Kazenin. Ştiţi că îl cunosc bine pe Alexandr 
Bortnikov:”. 

Ofiţerul FSB continuă, fără să ţină cont de 
întrerupere. 

— Am primit ordinul să vorbim, repede. 

— Dobro, spuse Oleg Kazenin, cu un ton voit 
destins, vino să mănânci aici, la mine. 

— Îmi pare rău, este cam prea departe, vă aştept 
la ora trei, la numărul 26 de pe Balşoia Lubianka. La 
intrare, să întrebaţi de mine. Da svidania. 

Şi întrerupse convorbirea. Oleg Kazenin se aşeză 
pe pat, terminat, blestemându-l pe nemernicul care 
îi strica fericirea. În momentul în care era salvat, din 
punct de vedere financiar, apărea o nouă problemă. 
Numărul 26 din Balşoia Lubianka era sediul FSB-ului 
din Moscova. Ştiai când intri acolo, niciodată însă nu 
ştiai când vei ieşi. 

Ce avea oare FSB-ul cu el? Pentru Mihail 
Hodorkovski, care putrezea de mai bine de doi ani în 


81 Şeful FSB-lui. 
~ 163 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Siberia, aşa începuse totul: cu o convocare făcută cu 
o voce amabilă... Evident, acum nu mai erau 
împuşcaţi oamenii cu un glonţ în ceafă, în beciurile 
de la Lubianka, dar Gulagul, cu lagărele de muncă 
„în regim sever”, exista încă... 

Se gândi, din nou, la informaţia comunicată de 
Leonid Kaminski. Vizita americanilor la 
Rosoboronexport cu fotografiile făcute, după 
părerea lui, în lran. Oleg era în măsură să ştie că nu 
putea fi vorba decât de racheta S-300 pe care o 
expediase acolo. 

Acest telefon de la FSB însemna, deci, că se 
desfăşura o adevărată anchetă, de către partea 
rusă. 

Era un adevărat coşmar. Trebuia să-l anunţe, cu 
orice preţ, pe „krişa””, omul său de legătură. Agitat, 
formă un număr de telefon pe care-l ştia pe de rost. 

— Gospodin Vladimir Ivanov, ceru el. Din partea 
prietenului său, Oleg. 

— Gospodin  Kazenin? întrebă vocea Polinei, 
secretara particulară a lui Vladimir Ivanov. 

— Da. 

— Domnul Ivanov nu este la Moscova. A plecat la 
Vladivostok pentru trei zile şi apoi pleacă în Japonia. 
Nu se întoarce mai devreme de o săptămână. Pot să 
iau vreun mesaj? 

— Nu, nu, voi aştepta să se întoarcă, spuse Oleg 
Kazenin. 

Această problemă nu se discuta la telefon. Înghiţi 
un Valium 50 şi-şi zise că se va opri la catedrala 
Mântuitorului lisus Hristos ca să facă o rugăciune. 

Era mai bine să aibă toate şansele de partea lui! 


82 Acoperiş. În vorbirea curentă are şi înţelesul de „protecţie”. 


~ 164 ~ 


Gerard de Villiers 


x 


Malko aştepta în faţa unui espresso, în holul de la 
Ritz Carlton, observând acel du-te-vino caracteristic 
marilor hoteluri: bancheri, oligarhi, târfe, o lume 
aflată parcă în mişcare browniană“ şi având un 
singur ţel, acela de a face bani. 

Până la întâlnirea cu generalul Şevarşin, la ora 
şase, nu avea nimic de făcut. 

Deodată, spre marea sa surpriză, o văzu venind 
pe Lena Voronţova, într-o superbă haină de vulpe 
albă, mândră şi stârnind poftele celor din jur, 
însoţită de un bărbat foarte frumos, cu părul 
castaniu, slab, elegant. Stilul play-boy. Fosta 
amantă a lui Goşa Sukhumi îl zări şi veni imediat 
spre el. Era, în mod vizibil, încântată de faptul că-i 
sărută mâna! 

— Malko, ţi-l prezint pe agentul meu, Anatoli 
Arkadin. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâna. 

— Vrei să mănânci? o întrebă el pe tânără. 

— Nu, am o întâlnire de afaceri. 

— Aveţi timp să beţi măcar un pahar, propuse 
atunci Malko. 

— Cu plăcere, acceptă Lena. 

Când mantoul de vulpe albă se întredeschise, 
Malko observă o rochie teribil de mulată pe corp şi 
care se oprea la prima treime a coapselor. 

Sosi chelnerul. Malko comandă un alt espresso, 


83 Numită aşa după numele botanistului Robert Brown, este o 
mişcare spontană, complet haotică şi dependentă de temperatura 
mediului şi a unor particule, (n. trad.). 


~ 165 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Lena un ceai, şi Anatoli Arkadin o vodcă. 

La ora zece dimineaţa! 

Incepură să discute despre subiectul la modă: 
criza. Toată lumea se temea de ea. Lena vorbea în 
şoaptă, ca şi când ar fi fost vorba de un secret 
ruşinos. 

— Se pare că în regiunea Ismailovo, oamenii i-au 
atacat pe clienţii unui supermarket ca să le fure 
conţinutul cărucioarelor! Erau şomeri. 

Anatoli Arkadin îşi golise paharul de vodcă de 
parcă ar fi fost apă, pahar care avea, totuşi, 
mărimea unuia pe care-l foloseşti la spălatul pe 
dinţi!... Comandă imediat altul, îl bău şi apoi se 
ridică, după ce schiţă un mic semn unei femei care 
intrase în hol. 

— Cu ce se ocupă băiatul ăsta? o întrebă Malko pe 
Lena. 

— Oh, este un intermediar pentru băncile care 
caută investitori. Cunoaşte mulţi oligarhi şi încearcă 
să le satisfacă toate capriciile. 

— În ce domeniu? 

— Asta depinde. De exemplu, unul dintre ei voia 
neapărat să se culce cu prezentatoarea jurnalului 
televizat de la ORT®*. 

— De ce, este atât de frumoasă? 

Lena se strâmbă. 

— Nu-i rea, dar ceea ce-l excita era dorinţa de a 
face sex cu o femeie pe care toată lumea o vede la 
televizor. 

— A reuşit? 

— Da, aşa cred. Este foarte discret. Dar, aici, cu 
bani, poţi avea toate femeile pe care le doreşti. 


84 Televiziunea naţională din Rusia. 


~ 166 — 


Gerard de Villiers 

— Chiar şi pe doamna Putin? 

Lena se strâmbă, din nou. 

— Este grasă, ca o vacă. 

— Prietenul tău, Anatoli, bea mult... 

— Da, câteodată 20 de pahare de vodcă pe zi, dar 
nu l-am văzut niciodată beat. 

Anatoli Arkadin reveni. În mod mecanic, îi întinse o 
carte de vizită lui Malko, apoi îşi termină vodca. 

— Trebuie să mergem, îi spuse el Lenei, 
îndreptându-se deja spre ascensoare. 

Lena îi făcu cu ochiul lui Malko. 

— Sună-mă. 

Malko o urmări cu privirea, în timp ce ea se 
îndrepta spre un ascensor împreună cu agentul, şi 
se gândi ce „capriciu” va satisface ea oare. Ciudată 
Rusie. Lipsa de activitate îl deranja. Avea impresia 
că fură banii de la CIA. Se grăbea să-l revadă pe 
generalul Şevarşin. Dacă un fost şef al KGB-ului nu 
reuşea să-l ajute, atunci totul era fără speranţă. 

Cel puţin, să nu fie o problemă cu rachetele S- 
300... 

Mehdi Ezazi, care lucrase pentru iranieni şi pentru 
nemti, ar fi putut, la fel de bine, să fi fost şi un agent 
al Mossad-ului, care să fi montat această manipulare 
pentru a „vinde” informaţia astfel fabricată. 


Capitolul XIV 


Chiar în faţa imobilului din beton gri al FSB-ului din 
Moscova, se găsea o mică parcare plină de noroi, 
unde şoferul lui Oleg Kazenin parcă Maybach-ul. In 
ciuda  Valiumului 50 şi a vizitei la catedrala 
Mântuitorului lisus Hristos, oligarhul avea impresia 


~ 167 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
că un animal îi rodea stomacul. Bucuria pe care o 
avusese la anunțul virării banilor de către iranieni 
fusese de scurtă durată. 

Traversă Balşoia Lubianka cu un pas hotărât şi 
împinse uşa FSB-ului, un imobil modern, dar destul 
de urât. Un miliţian în uniformă gri, cu faţa 
impasibilă, aşezat la un birou, la intrare, ridică ochii 
spre el: 

— Sto vi hatite™? 

— Am Întâlnire cu colonelul Nikolai Bukanin, spuse 
Oleg Kazenin, cu o voce aproape fermă. 

— Propuska, pajalusta®. 

Milițianul luă documentul, dispăru într-o gheretă 
de sticlă şi ridică un telefon. Câteva momente mai 
târziu, îi dădu lui Oleg Kazenin un ecuson. 

— Etajul trei, biroul 324. 

Oligarhul se îndreptă către ascensor, chinuit de 
gânduri. Aici, nu erau decât s;/ovik. Miliţianul îi 
oprise actul de identitate. Aşa începea, întotdeauna, 
totul. 

După ce ascensorul se opri, deschide uşa şi se 
trezi în faţa unui bărbat îmbrăcat civil, cu părul alb, 
uşor ondulat, cu ochelari fără ramă, cu o bărbie 
pronunţată, solid şi cu umerii largi. Necunoscutul îi 
întinse mâna şi spuse pe un ton sec: 

— Colonelul Nikolai Bukanin. Poftiţi în biroul meu. 

Niciun zâmbet, niciun cuvânt în plus. Oleg Kazenin 
îl urmă, din ce în ce mai neliniştit. Biroul era auster. 
Pe perete, fotografia preşedintelui Medvedev, o alta 
a lui Vladimir Puțin, o hartă a Moscovei, şi, într-un 
colţ, pe o etajeră, o statuetă care-l reprezenta pe 


85 Ce doriţi? 
86 Paşaport interior. 


~ 168 ~ 


Gerard de Villiers 
Felix Dzerjinski. Un singur dosar pe birou, destul de 
gros. Nicio canapea, numai un scaun în faţa biroului. 
Colonelul trecu în spatele acestuia şi întrebă pe un 
ton ameninţător: 

— Cafea? Ceai? 

— Ceai, vă rog. 

Ofiţerul FSB ridică telefonul şi dădu comanda unui 
interlocutor invizibil. Apoi, îl privi cu răceală pe Oleg 
Kazenin. 

— Gospodin  Kazenin, ştiţi pentru ce v-am 
convocat? întrebă el, cu o voce seacă. 

— N-am nici cea mai mică idee, reuşi să spună, cu 
o voce aproape normală, Oleg Kazenin. 

Un miliţian tânăr şi blond aduse un platou cu două 
ceşti cu ceai. Imediat după ce se închise uşa, 
colonelul FSB continuă, cu o mână pusă pe dosarul 
roz. 

— Avem, desigur, un dosar în ceea ce vă priveşte. 
L-am parcurs. Este foarte interesant. 

— N-am făcut nimic ilegal, protestă oligarhul, aşa 
cum, cu siguranţă, aţi constatat. 

Colonelul Bukanin nu răspunse şi continuă: 

— V-aţi descurcat foarte bine. În martie trecut, 
grupul Kurganmashzavod valora aproape un miliard 
de dolari. 

Oleg Kazenin îşi permise un zâmbet slab. 

— Am reuşit, colonele, dar alţii au reuşit mult mai 
bine decât mine. 

Era adevărat. El nu era decât un mic oligarh. Dar 
pentru colonel, care câştiga, probabil, 50.000 de 
ruble pe lună, cel puţin aceasta era solda oficială, 
cifrele păreau de-a dreptul obscene. Nu dădu 
atenţie remarcii făcute de oligarh şi deschise 


~ 169 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
dosarul. În acest timp, pulsul lui Oleg Kazenin urcă 
până în tavan. Se aflau la o azvâărlitură de băț de 
închisoarea Lefortovo. Zvonurile spuneau că era 
legată de sediul FSB printr-un lung tunel. Oleg îşi 
ţinu răsuflarea, în timp ce colonelul Bukanin răsfoia 
dosarul. În sfârşit, se opri şi scoase o foaie. 

— În anul 1996, spuse el, aţi vândut, ilegal, mai 
multe tancuri T 72 şi loturi importante de muniţie 
Siriei. 

lată că s-a ajuns şi aici! Pulsul lui Oleg Kazenin era 
pe la 200! 

— A fost o operaţiune legală, afirmă el. Am 
cumpărat aceste materiale din Belarus şi de la 
armata ucraineană, care nu mai aveau nevoie de 
ele. Era o perioadă în care nu existau reglementările 
de azi. 

— Aţi câştigat mulţi bani, remarcă colonelul, cu o 
voce seacă. 

— Am câştigat ceva, recunoscu oligarhul. Aceasta 
mi-a permis să investesc în Kurganmashzavod. 

Oare unde voia să ajungă? Procurorul general al 
Rusiei din acea vreme considerase că nu fusese 
niciun delict, materialul netranzitând Rusia. 

Colonelul bău puţin ceai. Întrebă, cu o voce 
insinuantă: 

— Acest material nu a ajuns cumva în lran? 

De această dată, la auzul cuvântului lran, Oleg 
Kazenin nu ştia cum s-a putut controla să nu cadă 
de pe scaun... Era surprins, căci tancurile T 72, 
despre care era vorba, fuseseră într-adevăr 
destinate Siriei. 

— Nu am niciun motiv să cred aceasta, afirmă el, 
dar am putea, cu uşurinţă, să verificăm întrebându-i 


~ 170 — 


Gerard de Villiers 

pe sirieni. De ce îmi puneţi aceste întrebări, 
colonele? Este vorba de o chestiune veche, care nici 
măcar nu a însemnat o sumă de bani prea mare... 

Colonelul Bukanin continua să privească dosarul, 
frunzărindu-l discret, ţinându-l între degetul cel 
mare şi arătător, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu 
se murdărească. Ridică ochii spre Oleg Kazenin. 

— Aţi reînceput acest gen de operaţiuni? 

lată că au ajuns şi la problemă! Oleg Kazenin îşi 
dădu seama că dacă nu atacă, lucrurile vor 
degenera. 

— Colonele, spuse el cu fermitate, aş vrea să ştiu 
de ce îmi puneţi aceste întrebări. 

Ofiţerul FSB hotări că venise timpul să recurgă la o 
cacealma. 

— Anumite surse susţin că faceţi comerţ ilicit de 
arme cu lran-ul. Grupul pe care-l conduceţi, 
Kurganmashzavod, este foarte implicat în industria 
de armament, alături de activitatea cu metalele 
recuperabile. 

Lovitură de pumnal în inimă! Cu o furie plină de 
teamă, Oleg Kazenin încercă să-şi dea seama cine l- 
a turnat, apoi îşi aduse aminte de metodele FSB- 
ului. 

— Colonele, replică el cu putere, este vorba de 
nişte acuzaţii total nefondate. Grupul meu industrial 
face parte din conglomeratul Almaz Antai, condus 
de o persoană pe care o cunoaşteţi, cu siguranţă, 
Vladimir Ivanov, care a fost înainte director al 
administraţiei prezidenţiale. Onestitatea lui nu poate 
fi pusă la îndoială. În plus, eu nu mă ocup de 
activităţi industriale, există directori excelenți 
pentru aceasta. 


~ 171 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

După ce a lansat această puternică salvă de 
artilerie, Oleg Kazenin păstră tăcerea. O linişte să o 
tai cu cuțitul, şi care se prelungea. Apoi, colonelul 
Bukanin păru să se destindă, în mod imperceptibil. 
Cu o încetineală calculată, închise dosarul cel roz şi 
îl fixă cu privirea pe Oleg Kazenin. 

— Gospodin Kazenin, voi înregistra declaraţia într- 
un proces verbal, pe care îl veţi semna. Ca să 
închidem această problemă. Suntem obligaţi să 
verificăm toate zvonurile, aceasta este munca 
noastră. 

Oleg Kazenin îşi simţi pulsul calmându-se. Ofiţerul 
FSB se ridică şi ieşi din birou, lăsându-şi „clientul” 
pe scaunul deloc confortabil. Absența sa a durat un 
sfert de oră. Spectrul închisorii Lefortovo plutea 
parcă prin încăpere. În sfârşit, colonelul Bukanin 
reveni, cu un teanc de hârtii în mână, pe care le 
puse pe birou, în faţa lui Oleg Kazenin. Indexul său 
gros îi arată josul paginii. 

— Semnaţi aici. 

Oleg Kazenin avu răbdare să citească, totuşi. 
Câteodată, FSB-ul se distra să redacteze procese- 
verbale incriminatorii şi pe care „suspectul” le 
semna, fără ca măcar să le privească, fericit că a 
scăpat de acolo. Şi apoi, se trezea la Lefortovo... 
Depoziţia era scurtă. Oleg Kazenin declara, pur şi 
simplu, că nu a făcut nicio operaţiune ilegală cu 
armament, începând din anul 1992. Semnă cu 
putere şi înfruntă privirea ofițerului FSB. 

— Puteţi pleca, anunţă colonelul. 

Se ridică şi el şi îi strânse mâna lui Oleg Kazenin, 
apoi îl conduse la ascensor. Ajuns la parter, oligarhul 
privi în jurul său. Adesea, în acest moment apar 


~ 172 ~ 


Gerard de Villiers 

milițienii. Dar nu era decât cel care-i luase actul de 
identitate şi care acum i-l înapoia, în schimbul 
ecusonului. Oleg Kazenin aproape că alergă până la 
Maybach şi se prăbuşi pe bancheta din spate. 

— Mergem la Novii Arbat, îi spuse lui Dimitri. 

Avea senzaţia că a disputat un meci de box. În 
timp ce maşina cobora pe Balşoia Lubianka, 
continuă să se gândească... Cum de apăruse 
numele său la FSB? Era adevărat că Leonid Kaminski 
menţionase vizita americanilor la Rosoboronexport 
şi acest fapt fusese suficient pentru a declanşa o 
anchetă de rutină a FSB-ului. 

Dar de ce apăruse numele său?! 

Nu găsise încă răspunsul la această întrebare, 
când sună telefonul mobil. Era tocmai Leonid 
Kaminski. 

— Ne putem vedea? întrebă acesta. 

— Bineînţeles. Unde? 

— Ca ultima dată, peste o oră. Se poate? 

— Chiar şi mai înainte. Într-o jumătate de oră. 

Închise telefonul şi-i spuse lui Dimitri: 

— Mergem la staţia de metrou Smolenskaia. 


x 


Malko îşi bea cea de-a treia cafea, instalat în 
capătul holului de la Ritz Carlton, când telefonul 
sună. 

— Te deranjez? auzi vocea uşor cântată a Lenei. 

— Deloc, o asigură el. Ce faci? 

— Puțin sport. Cu vremea asta oribilă, nu am chef 
nici măcar cumpărături să fac. Şi tu? 

— Beau o cafea. 


~ 173 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
— Vrei să cinăm diseară împreună? 
— De ce nu? 
O seară de destindere o să-i ridice moralul. Şi 
apoi, datorită Lenei l-a găsit pe Goşa Sukhumi. 
— La ora nouă, la cafeneaua Puşkin, hotărî Lena 
Voronţova. 


x 


Rafale de vânt îngheţat măturau piața 
Smolenskaia, chiar la intrarea străzii pietonale 
Arbat. Leonid Kaminski alergă până la Maybach, 
urcându-se aproape din mers. Dimitri porni cu viteză 
şi Oleg Kazenin îi spuse: 

— Ştii de unde vin? 

— Nu. 

— De la numărul 26, din Balşoia Lubianka. 

Leonid Kaminski schiţă un zâmbet. 

— Ai ieşit! Asta-i principalul. De ce ai intrat? 

— Habar n-am, mărturisi  oligarhul. Leonid 
Kaminski îl ascultă în linişte, în timp ce urcau pe 
bulevardul Novinski, apoi spuse: 

— Asta are, poate, legătură cu ceea ce voiam să-ţi 
spun. Ti-am vorbit de acel agent american carea 
făcut o vizită la Rosoboronexport cu fotografiile 
rachetelor S-300, aflate, chipurile, în Iran. 

— Da. 

— Ei bine, continuă să „scormonească”. Am aflat 
că a fost să-l vadă pe generalul Şevarşin. 

Oleg Kazenin tresări. 

— Şevarşin, fostul patron al Primului Directorat? 
Nu este un prieten al americanilor... 

— Nu, bineînţeles, dar pensia nu-i ajunge ca să 


~ 174 — 


Gerard de Villiers 
trăiască. Atunci, mai face „Consulting” pentru multe 
persoane, printre care şi pentru americani. 

— A vorbit de mine? 

— Nu ştiu. Nu cred. Dar voiam să te previn. 

Oleg Kazenin simţi că-l cuprinde un frig glacial. 
Chiar şi împreună cu puternicul său Krișa nu putea 
să lupte, în acelaşi timp, împotriva FSB-ului şi a 
americanilor, care aveau la dispoziţie mijloace 
nelimitate. Or, el avea nevoie de timp pentru a 
termina livrarea rachetelor S-300, cu atât mai mult 
cu cât materialul fusese, în parte, plătit dinainte. 

Nu-i rămânea decât o soluţie clasică, dar eficace. 
O razborka”. 

— Ştii numele acestui agent CIA? întrebă el. 

Leonid Kaminski zâmbi. 

— Mă gândeam eu că ai să mi-l ceri. lată: numele 
lui, semnalmentele. Stă la Ritz Carlton. 

Oleg Kazenin luă hârtia îndoită şi întrebă: 

— Merge treaba cu, ştii tu, zinzins**? 

— Da, dar este delicat. 

— Vom putea respecta termenul pentru iranieni? 

— Fac tot ce pot. 

— Dobro. Vrei să te las undeva? 

— Da, la metrou, la Barikadnaia. 

Un kilometru mai departe, trecură prin faţa 
ambasadei americane. 

Oleg Kazenin nici măcar nu o privi. Se gândea la 
modul în care îl va elimina pe omul ce îi învenina 
viaţa. 

87 Lichidare. 
88 Autorul se referă la serialul de televiziune de desene animate 
Les Zinzins de l’espace, o producţie franco-americano-canadiană. 


Personajele, zinzins, printre altele, vor să construiască rachete cu 
care să circule prin spaţiu, (n. trad.). 


~ 175 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 


x 


Tavanul magazinului de lux Eliseiev ar fi putut 
concura cu cel al Capelei Sixtine. Picturi, aurării, 
sculpturi rămase intacte şi vechi de mai bine de un 
secol, amintiri ale epocii ţariste. Clientela, cea mai 
elegantă din Moscova, defila prin magazin în 
căutarea tuturor produselor importate, de la 
şampanie până la pateul de gâscă, de altfel puţin 
apreciat de ruşi. Foarte căutate erau şi toate vinurile 
franţuzeşti. Trecând prin faţa raionului cu băuturi, 
Malko aruncă o privire la preţul unei sticle de 
Taittinger Comtes de Champagne şi îi îngheţă 
sângele în vine. Zece ani de salariu al unui mujic rus 
din categoria de mijloc. Cu această sumă, putea să 
cumpere trei tone de vodcă, dintr-aceea care, până 
la urmă, declanşa orbirea. 

Era ora cinci şi zece. Generalul Şevarşin întârzia. 
Malko continuă să exploreze magazinul, oprindu-se 
la vitrina cu vodcă. O marcă era pusă în evidenţă, în 
sticluţe mici de 50 de centilitri. Ţarskaia, vodca din 
care se bea la Kremlin. 

Imediat, zări silueta greoaie a generalului Şevarşin 
care împingea un cărucior şi care se opri, apoi, în 
faţa vitrinei cu icre de somon. Malko se apropie şi 
cei doi bărbaţi schimbară o privire, dar generalul rus 
nu-i adresă niciun cuvânt. Malko trebui să aştepte 
ca el să aleagă trei feluri diferite de caviar roşu. 
Fostul patron al KGB-ului se îndepărtă apoi spre 
capătul din fund al magazinului. Acolo, se întoarse 
către Malko şi-i spuse cu o voce joasă: 

— Cred că am o informaţie interesantă pentru 


~ 176 — 


Gerard de Villiers 
dumneavoastră. 


x 


Malko îşi ţinu respiraţia. Fostul patron al Primului 
Directorat al KGB-ului continuă să vorbească încet: 

— Mai întâi, o informaţie negativă. Nicio rachetă S- 
300 nu a fost livrată, în mod oficial, lran-ului prin 
intermediul Rosoboronexport. 

— Sunteţi sigur? 

Generalul rus îi aruncă o privire plină de milă. 

— Anatoli Vasilievici Isaikin îmi este prieten de 30 
de ani. Am fost împreună la şcoala de război. Nu mă 
poate minţi. 

— Ştie cui îi este destinată această informaţie? 

— Nu-mi pune niciodată întrebări. Ştie că nu aş 
face nimic împotriva scumpei noastre rodina“”. 

— Asta este tot ce aţi aflat? întrebă Malko după o 
scurtă tăcere, pricinuită de prezenţa unei cliente 
elegante. 

— Nu. Am anchetat şi în legătură cu wet market... 

— Ce este asta? 

— Piaţa paralelă de arme. Nu am nicio certitudine, 
căci este un cerc extrem de închis, dar circulă 
anumite zvonuri. Un oarecare Leonid Kaminski ar fi 
pe punctul de a realiza o foarte mare operaţiune cu 
lran-ul. 

— S-300? 

— „Sursa” mea nu ştie despre ce material este 
vorba. 

— Cine este Leonid Kaminski? 

— Un fost colonel GRU, care a lucrat mai mulţi ani 


89 Patrie. 
~ 177 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
în organismul ce a precedat Rosoboronexport, 
explică generalul rus. Şi-a dat demisia ca să lucreze 
pe cont propriu, acum 15 ani. Atunci, nu avea decât 
44 de ani. El este, se pare, cel care a condus 
operaţiunea cruise-missile” ucrainene. 

— Ce-i asta? 

— După dezmembrarea Uniunii Sovietice, explică 
colonelul Şevarşin, Rusia a recuperat focoasele 
nucleare a 12 rachete de croazieră dotate cu o rază 
de acţiune de 3.000 de kilometri, dar rachetele au 
rămas în Ucraina. Doi ani mai târziu, Rusia le-a 
cumpărat de la ucraineni. Au părăsit baza de la 
Marea Neagră unde se găseau şi au plecat cu 
destinaţia Rusia, cu un end-use semnat de 
autorităţile competente ruseşti. 

— Şi atunci? 

Generalul Şevarşin se transformă, parcă, într-o 
statuie de piatră. 

— Şase dintre aceste rachete s-au regăsit în 
China, şase în Iran. Nimeni nu a ştiut nimic despre 
asta, dar este evident că a fost nevoie de contacte 
foarte bune la Moscova pentru a se reuşi o astfel de 
operaţiune. 

Un înger trecu, purtând valize cu bani. Malko era 
în culmea fericirii. În sfârşit, avea un punct de 
plecare. 

— Credeţi că acest Kaminski ar putea fi implicat în 
exportul clandestin al rachetelor S-300? 

— Dacă cineva poate s-o facă, atunci el este 


90 Rachete de croazieră. Aceste rachete utilizează o aripă pentru 
portanță şi, de obicei, un sistem de propulsie cu reacţie pentru a 
permite zborul de durată, (n. trad.). 

91 Certificat de utilizare finală. 


~ 178 ~ 


Gerard de Villiers 
această persoană, conchise generalul. lată ce 
aveam să vă spun. 

— Unde aş putea să-l găsesc pe acest Leonid 
Kaminski? 

— Trăieşte la Moscova, nu am adresa lui şi nici 
telefonul, dar am aflat că frecventează adesea un 
bordel care se numeşte Bordo. Fiţi prudent. 

Venit din partea generalului Şevarşin, acesta nu 
era un avertisment pe care să-l tratezi cu uşurinţă. 

— Aţi putea încerca să aflaţi mai multe? insistă 
Malko. 

— Da, dar este dificil. Îl voi suna pe Tom Polgar. 
Da svidania. 

Se îndepărtă împingându-şi căruciorul. Malko se 
întoarse la raionul cu vodcă şi cumpără o sticlă de 
Ţarskaia. 


x 


Generalul Şevarşin ajunse la maşina parcată în 
faţa magazinului  Eliseiev. Era, mai degrabă, 
satisfăcut. Banii pe care-i câştiga de la americani îi 
serveau ca să plătească studiile fiicei sale la 
Cambridge. Dar mai era un motiv: întotdeauna îi 
detestase şi-i dispreţuise pe ofiţerii care se lansau în 
afaceri. Poate la fel demult ca şi pe oligarhi. 

Generalul Şevarşin refuzase mereu acest gen de 
lucruri. Şi asta, încă din anul 1992, când M.. 5 
britanică îi oferise uriaşe sume de bani pentru ca să 
le livreze secrete ale KGB-ului. l-a trimis la plimbare. 


Capitolul XV 


~ 179 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
leşind de la magazinul Eliseiev, Malko avea în 
minte o singură idee, şi anume să-l pună la curent 
pe Tom Polgar cu cele spuse de generalul Şevarşin. 
Privi maşina blocată pe strada Tverskaia. Dacă ar fi 
chemat-o pe Cyntia Fisher, ar fi durat o oră până ar 
fi venit... Îl chemă pe şeful filialei CIA şi îl anunţă că 
va veni cu mijloace proprii. 

Ningea cu fulgi mari şi era într-o zi de vineri. 
Malko ajunse la Ritz Carlton. Evident, în faţa 
hotelului nu era niciun taxi. 

Atunci, procedă precum toţi moscoviţii. leşi în 
stradă şi ridică braţul. 

O maşină, atât de murdară încât nici nu-i putea 
distinge marca, se opri. 

— Novinski Bulvar, indică Malko, 300 de ruble. 

Şoferul, un tip solid cu şapcă, dădu din cap. 

— Niet. Prea departe. 

Voia să plece, când Malko continuă: 

— 500 de ruble. 

Celălalt dădu, din nou, din cap. 

— 1.000 de ruble, insistă Malko. 

O sumă enormă pentru o cursă în Moscova. De 
această dată, şoferul îi făcu semn să urce şi plecă. 
Toţi locuitorii Moscovei făceau astfel pe taximetriştii. 
Primarul, Liukov, ştia şi de aceea nu a vrut să 
dezvolte serviciul de transport cu taxiul, ca să nu-şi 
piardă alegătorii. Un sistem practic şi ieftin, cu 
condiţia să vorbeşti limba rusă. Şi cum turiştii se 
numărau pe degetele de la o mână... 

Merseră de-a lungul bulevardului  Manejului, 
urcară apoi pe strada Novii Arbat, unde fură nevoiţi 
să meargă la pas. Din fericire, pe Novinski Bulvar se 
puteau angaja pe sensul bun şi, 20 de minute mai 


~ 180 ~ 


Gerard de Villiers 

târziu, „taxiul” se opri în faţa ambasadei americane. 
Malko îi întinse o bancnotă de 1.000 de ruble 
şoferului, care o luă fără ca măcar să zâmbească. Fu 
nevoit să meargă prin zăpadă ca să traverseze 
pasajul subteran şi să ajungă pe celălalt trotuar. La 
Moscova nu se traversează niciodată la suprafaţă. 
Este mult prea periculos. Şoferilor ruşi nu le-ar fi 
trecut prin minte să oprească. 


x 


Tom Polgar îi aruncă o privire neliniştită lui Malko. 

— Este vreo problemă? 

— Nu, spuse Malko, o veste bună. 

Îi relată conversaţia cu generalul Şevarşin şi 
spuse, în final: 

— Este, poate, o informaţie lipsită de importanţă, 
dar nu avem mare lucru în afară de aceasta. 

— O să văd dacă găsim ceva în arhivele noastre în 
legătură cu acest Leonid Kaminski, replică 
americanul. O să sun şi la serviciul de informaţii 
telefonice, deşi cred că nu voi afla mare lucru. Ar 
trebui să găsim pe cineva care este un obişnuit la 
Bordo. 

— Cunoşti localul? 

— Am auzit vorbindu-se despre acest loc. Este un 
bordel, mai degrabă şic, unde merg micii oligarhi, 
expatriaţii şi toţi cei care au ceva bani. 

— O.K., spuse Malko, vom vedea mâine. 

Era trecut de ora şapte şi-şi dădu seama că Tom 
Polgar voia să meargă acasă. 

— Am s-o trimit pe Cyntia să te conducă, dacă mai 
este aici, propuse americanul. 


~ 181 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Nu este nevoie, am să mă descurc, îl asigură 
Malko. 

Mai bine mergea direct la cafeneaua Puşkin, unde 
avea întâlnire la ora opt cu Lena Voronţova. Îşi puse 
căciula şi cobori. Cinci minute mai târziu, şoferul 
unui Golf vechi acceptă să-l ducă în piaţa Puşkin 
pentru suma de 400 de ruble. 

Au făcut 45 de minute. Circulaţia era înfiorătoare. 
Parcă toate cele trei milioane de maşini din Moscova 
şi-ar fi dat întâlnire aici. 

Avu exact timp să-şi comande o vodcă la barul 
care se găsea în faţa intrării. Lena ajunse la ora opt 
fix şi el o însoţi la subsol ca să-şi lase la garderobă 
mantoul de vulpe albă. Rămase într-o bluză roşie, 
umflată teribil de cele două obuze... 

Se reîntâlniră la etajul întâi, în partea cea mai şic 
a cafenelei Puşkin. Sala era pe jumătate goală, deşi, 
de obicei, într-o seară de vineri, trebuia să aştepţi o 
jumătate de oră ca să obţii o masă. 

Criza trecuse şi pe aici. 

Malko îi aruncă Lenei o privire ironică. 

— Te-ai îndrăgostit? 

— De cine? 

— De mine. Ai vrut neapărat să cinăm împreună. 

Lena izbucni în râs. 

— Bineînţeles că nu. Îmi placi, dar asta-i tot. Nu, 
nu aveam nimic în seara aceasta şi nu-mi place să 
stau singură. 

— Şi întâlnirea de la Ritz Carlton a mers bine? 

Privirea rusoaicei se întunecă. 

— Imbecilul ăla de Anatoli voia să mă prezinte 
unui guvernator al unei provincii de rahat, care a 
câştigat mulţi bani în afacerile cu nichel şi care-şi 


~ 182 ~ 


Gerard de Villiers 
caută o femeie. Mă văzuse la o petrecere şi voia, cu 
orice chip, să se culce cu mine. 

— Şi atunci? 

— l-am dat papucii. M-am chinuit destul demult ca 
să ajung la Moscova, şi acum să mă întorc în 
provincie? Mi-a dat, totuşi, 5.000 de dolari. 

— L-ai... 

— Niciodată, asta ar fi însemnat 50.000! Nu, 
numai pentru deplasare! 

Chelnerul, plătit probabil pentru randamentul pe 
care îl avea, nu înceta să le umple paharele. După 
heringi - delicioşi - au trecut la muşchiul de vită 
Stroganoff. Lena părea foarte bine dispusă şi Malko 
îşi spuse că seara se va termina cu bine. La desert - 
prăjitură Tiramisu - avu o idee şi o întrebă pe Lena: 

— Cunogşti un local care se numeşte Bordo? 

Rusoaica se strâmbă plină de dezgust. 

— De ce, vrei să iei SIDA? 

— Nu, aş vrea să întâlnesc pe cineva care 
frecventează acest loc. Ştii unde este? 

Ea ridică din umeri. 

— Toţi şmecherii din Moscova îl cunosc. Sunt fete 
care costă 500 de dolari şi care se aruncă asupra ta 
ca nişte vulturi. 

— Ştii pe cineva care frecventează acest loc? 

Ea se gândi câteva momente şi spuse: 

— Anatoli, poate. 

— Ai putea să-l întrebi? 

— În niciun caz. Întreabă-l tu. 

— Nu am numărul lui... 

Ea îşi scoase mobilul Vertu din aur masiv, amintire 
din perioada sa bună, şi formă un număr, din 
memorie. 


~ 183 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Anatoli, spuse ea, prietenul meu Malko vrea să- 
ţi ceară ceva. 

Malko îi explică ce doreşte, fără să dea detalii 
însă. 

Anatoli Arkadin nu păru mirat. 

— Termin o întâlnire. Dacă vreţi, vin să vă 
întâlnesc la cafeneaua Puşkin, să beau o cafea. 

— O să vină, anunţă Malko. Sper să aibă timp să 
mă însoţească acolo. 

Lena îi aruncă o privire sumbră. 

— Preferi să te duci în cloaca aia, decât să faci sex 
cu mine. 

— Pot să le fac pe amândouă... 

Lena sări ca arsă. 

— Nicevo! Nu voi pune niciodată piciorul acolo. 


x 


Cafeaua, pentru Anatoli Arkadin, s-a transformat 
în două pahare mari de vodcă. Zâmbitor, subţire ca 
un june prim, cu o şuviţă de păr peste ochi, 
prietenul Lenei avea mult farmec. Cele câteva 
„parracuda” feminine din cafeneaua Puşkin îi 
aruncau priviri înamorate. 

Lena îşi rujă buzele şi dădu semnalul plecării. 
Anatoli Arkadin acceptase să meargă să bea un 
pahar la Bordo, aparent un club unde era foarte 
cunoscut. Malko nu-i spusese încă adevăratul motiv 
pentru care dorea să cunoască acest loc deocheat. 

O va face mai târziu. 

Nu mai ningea, dar era foarte frig. 

Anatoli Arkadin nu avea mantou, dar îl încălzise 
vodca. 


~ 184 ~ 


Gerard de Villiers 

— Ai maşină? întrebă Malko. 

— Nu, dar o să luăm un taxi. 

Lena se stropşi: 

— Eu nu vă duc. Nici măcar nu vreau să mă 
apropii de cloaca aia. 

Işi deschise mantoul de vulpe şi se apropie de 
Malko, lipindu-se de el şi făcând mişcări de dans cu 
pubisul pe pântecele lui, târfă cât cuprinde! 

— Eşti sigur că nu regreţi? îi spuse ea în vântul 
îngheţat. 

— Ba da, dar trebuie să merg acolo. 

Ea se îndepărtă şi-şi închise mantoul. 

— Dobro. Da svidania. Ciao, ciao. 

Anatoli Arkadin oprise deja un Mercedes mare şi-i 
făcu semn lui Malko să vină. 

— Bordo este foarte aproape de casa mea, spuse 
el. Nu mă voi mai întoarce. 


x 


În mod vizibil, Anatoli Arkadin cunoştea pe toată 
lumea la Bordo. Singurul care nu i-a zâmbit a fost 
angajatul de la vestiar, o masă de muşchi cu fruntea 
joasă, craniul ras şi o privire absentă. Dar el nu 
zâmbea niciodată. Dată fiind alura lui de om din 
Neanderthal, probabil că nu avea prea multe litigii 
cu clienţii. 

Malko fu agresat, în acelaşi timp, de muzică şi de 
două fete înlănţuite care, chiar înainte de a ajunge 
la bar, i-au propus o prestație în trei. Se mângâiau 
între ele şi îl mângâiau şi pe Malko. Fete erau peste 
tot: în fiecare colţ întunecos, aliniate la bar, aşezate 
pe banchete comode, ascunse în penumbră. După 


~ 185 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
ce au traversat o sală care servea drept „rezervor”, 
au ajuns în cea mai mare încăpere, care avea în 
mijloc un fel de catarg în jurul căruia era înfăşurată 
o fată îmbrăcată în costum de baie, executând un 
adevărat număr de circ, care se termina cu un 
şpagat efectuat la un metru de sol şi care permitea 
să i se măsoare lungimea picioarelor. Aproape toate 
scaunele erau ocupate, fie de fete singure, fie de 
clienţi înlănţuiţi de cele pe care le cuceriseră. 
Anatoli Arkadin găsi două locuri, chiar în faţa barei 
de gimnastică. Unele după altele, fetele veneau aici 
să-şi facă numărul, pentru a se pune în valoare. 

— Vodcă? propuse Anatoli Arkadin. 

O carafă apăru pe masa joasă, cu două pahare, şi 
el începu să lupte contra frigului. 

In timpul ăsta, o brunetă se repezi la Malko, se 
aşeză călare pe el şi începu să se balanseze înainte 
şi înapoi. In faţa absenței unei reacţii din partea lui, 
ea îşi desfăcu sutienul, arătându-şi doi sâni tari şi 
ascuţiţi. Nu avea mai mult de 18 ani. 

Cruţat, în mod misterios, de aceste asalturi, 
Anatoli Arkadin îi spuse lui Malko: 

— Atenţie! Nu o atinge! Aici, totul se plăteşte. 
Când o să te plictiseşti, îi strecori 500 de ruble” în 
costumul de baie. 

Malko procedă întocmai. Fata fu imediat înlocuită 
de către celelalte două de la intrare, tot înlănţuite, 
care începură să danseze în faţa lui un dans oriental 
foarte sugestiv. Şi în celelalte colţuri, clienţii erau 
agresaţi în acelaşi mod de către fete care practicau 
toate varietățile de /ap dance. Alături de Malko, un 
tip stacojiu la faţă se lipea de o negresă cu sânii ca 


92 Zece dolari. 


~ 186 ~ 


Gérard de Villiers 

perele şi cu un fund de vis, singura femeie de 
culoare. În final, clientul se ridică de pe banchetă şi 
o urmă pe fată. 

— Unde se duc? întrebă Malko. 

— Sunt camere sus, pentru o  consumaţie 
imediată, răspunse Anatoli Arkadin, dar pot fi duse 
şi la hotel. Costă 1.000 de dolari, sau mai bine zis, 
costa. Din cauza crizei, acum sunt la preţ redus. 
Aici, totul este indexat după preţul petrolului. 

Baletul fetelor continua, iar el era la a treia vodcă. 
Tot ireproşabil, cu şuviţa de păr pe ochi, zâmbind, 
undeva departe. 

— De unde vin aceste fete? întrebă Malko. 

— Din provincie, răspunse  Arkadin, puțin 
dispreţuitor. Locuiesc la Moscova, în locuri 
imposibile. Adesea, apartamente în comun şi, în 
fiecare seară, pornesc la atac. 

— Şi clientela? 

— Expatriaţi, ruşi care au bani, dar nu prea mulţi. 
Oligarhi mici. Ceilalţi merg la barul Famous, care 
este mult mai scump. 

Fata venită să se ghemuiască lângă Malko se 
învârtea acum în jurul barei, cu picioarele uşor 
desfăcute. Anatoli Arkadin se aplecă şi urlă la 
urechea lui Malko: 

— Este bine făcută. Vreţi să vă obţin un preţ 
rezonabil? Ele mă cunosc. 

Malko nu întrebă în ce fel şi puse lucrurile la 
punct: 

— În realitate, am venit aici pentru a întâlni pe 
cineva, un oarecare Leonid Kaminski. Se pare că 
este un client obişnuit. 

— Ştiţi cam cum arată? 


~ 187 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Nu. 

— Bine, o să întreb la intrare, unde se 
înregistrează toţi membrii clubului, propuse tânărul 
rus. 

Se strecură în mulţimea parfumată, lăsându-l pe 
Malko expus atacurilor. Acestuia îi era din ce în ce 
mai greu să le respingă. Cu cât seara înainta, cu 
atât fetele deveneau mai agresive. Anatoli Arkadin 
apăru din nou, îşi puse o vodcă şi spuse: 

— Aşa este. Leonid Kaminski vine foarte adesea 
aici. Astăzi fiind vineri, este ziua lui... 

Malko îşi ascunse satisfacția. Informația 
generalului Şevarşin era adevărată. 

Venind parcă în întâmpinarea dorințelor lui, 
Anatoli Arkadin propuse: 

— Vreţi să-i spun chelnerului să mă anunţe când 
soseşte? Dacă vine, asta se va întâmpla în ora 
următoare. 

— Bună idee. 

— Daţi-mi 2.000 de ruble. 

Malko îi strecură două bancnote verzi şi tânărul 
plecă spre capătul sălii. 

— O.K., spuse el revenind. Chelnerul o să mă 
prevină discret. 

— Mai sunt şi alte locuri asemănătoare la 
Moscova? întrebă Malko. 

— Nu aşa de bune. Unele sunt chiar ciudate... 

Refuză, cu încăpățânare, să explice sensul frazei 
sale şi îşi turnă, din nou, vodcă. 


x 


Carafa de vodcă era goală, muzica din ce în ce 
~ 188 ~ 


Gerard de Villiers 

mai puternică şi clienţii foarte încălziţi. Vecinul lui 
Malko strivea cu amândouă mâinile sânii unei fete 
aşezate în braţele lui şi care-l încălzea din toate 
puterile. Deodată, un chelner veni să schimbe 
scrumiera şi se aplecă spre Anatoli Arkadin pentru 
a-i şopti câteva cuvinte. De îndată ce se îndepărtă, 
rusul îi spuse lui Malko: 

— Este cel care tocmai a sosit şi s-a aşezat în 
partea dreaptă, cel cu haina în carouri. 

Malko îşi îndreptă privirea în direcţia indicată. 
Individul avea cam 60 de ani, era mic, cu nasul în 
vânt, cu părul cărunt, foarte rar. Semăna cu un mic 
birocrat. Era deja înconjurat de un ciorchine de fete. 
Cu siguranţă, era un client bun. 

Anatoli Arkadin îşi privi discret ceasul şi carafa de 
vodcă goală. 

— Am o întâlnire, spuse el. Pot să plec? 

— Bineînţeles, răspunse Malko. 

Privi cum „ghidul” său dispare, comandă din nou 
vodcă, apoi se duse la toaletă, singurul loc unde se 
putea vorbi fără să fie nevoie să urli. Îşi privi ceasul: 
era ora douăsprezece şi un sfert noaptea. 

După câteva secunde interminabile, Tom Polgar 
răspunse, cu o voce adormită. 

— Am nevoie de o maşină, spuse Malko. 

— La ora asta? 

— Da. 

— Este important? 

— Dacă nu ar fi fost, nu te-aş fi trezit... 

Şeful filialei scoase un oftat puternic. 

— Bine, spune-mi unde eşti. O s-o trezesc pe 
Cyntia. Oricum, ea e sigur acasă. 

Malko îi dădu adresa clubului Bordo, pe aleea 


~ 189 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Peşevski, numărul 4, şi apoi se întoarse la locul său. 

Atent la comportamentul fetelor, Leonid Kaminski 
parcă nu ştia pe care să o aleagă. 

Malko aproape că nu auzi sunetul telefonului său 
mobil care-l anunţa că are un mesaj. Acesta era 
foarte scurt: „Sunt în faţă la Bordo. Cyntia.” 

Uşurat, se destinse. Zece minute mai târziu, 
Leonid Kaminski se ridică, însoţit de două fete, 
traversă sala şi dispăru pe scara care urca la primul 
etaj. Malko aşteptă ca acesta să dispară, ceru nota 
de plată, apoi merse să-şi ia mantoul. Abia ieşi din 
club, că o maşină garată puţin mai departe, pe 
partea stângă, îi semnaliza cu farurile. Merse spre 
ea şi recunoscu BMW-ul Cyntiei Fisher. Tânăra citea, 
în spatele volanului. 

— Bună seara, spuse ea, nu am ajuns prea târziu? 

— Deloc! o asigură Malko. Am făcut apel la tine 
pentru că va trebui, poate, să urmăresc pe cineva. 

Nu era imposibil ca Leonid Kaminski să folosească 
metroul. În acest caz, ar fi mai simplu. 


x 


Legănat de muzica clasică, lui Malko îi venea greu 
să nu adoarmă. Nu-şi lua, totuşi, privirea de la 
intrarea clubului Bordo care era luminată de un 
proiector puternic. 

Îşi aplecă ochii spre ceas. Ora unu şi jumătate. 
Deodată, simţi cum îi creşte pulsul. Leonid Kaminski 
ieşea din club. Pe cap, avea o caschetă de piele, iar 
canadiana cu care era îmbrăcat era tot din piele, 
neagră. Ţinuta obişnuită pentru un rus. Se îndreptă 
în direcţia lor, depăşi BMW-ul şi ajunse la un Audi 


~ 190 ~ 


Gérard de Villiers 
vechi, parcat chiar în spatele lor. 

Cyntia Fisher pornise deja motorul. 

Aşteptă ca rusul să demareze şi să cotească la 
dreapta, apoi îl urmă la o distanţă mare, pentru că 
circulaţia era foarte redusă. 

De-a lungul străzilor întunecoase şi prost 
luminate, merseră, mai întâi, până la Kolţo, unde 
Leonid Kaminski o luă spre sud. Trecând peste râul 
Moscova, se angajă apoi pe interminabilul Leninski 
prospekt, care traversa toată partea de sud a 
Moscovei, pentru a ajunge pe MKAD, marea centură 
exterioară a oraşului. 

Imobilele moderne făceau loc sinistrelor blocuri de 
20 de etaje, cu sute de apartamente, care 
constituiau grosul parcului imobiliar din Moscova. 

Malko se întreba unde îi va conduce Leonid 
Kaminski. Se întoarse spre Cyntia Fisher. 

— Ai o armă în această maşină? 

— Nu, de ce? 

— Întrebam doar aşa, răspunse Malko, spunându- 
şi că nu era vorba decât de o urmărire. 


Capitolul XVI 


Leonid Kaminski arunca priviri frecvente în oglinda 
retrovizoare. De fiecare dată, vedea BMW-ul cel 
vechi care îl urmărea încă din centru. Dacă unul 
dintre chelnerii de la Bordo nu i-ar fi spus că un 
străin se interesase de el, nu s-ar fi gândit niciodată 
să verifice dacă este urmărit. Rămânea o minusculă 
posibilitate ca lucrurile să nu stea aşa cum credea 
el: Leninski prospekt ducea spre MKAD. Întâmplarea 
ar fi putut face ca o altă maşină să urmeze acelaşi 


~ 191 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
drum cu el. 

După ce-i dăduse 2.000 de ruble chelnerului de la 
Bordo, încercase să-l identifice pe cel care se 
interesase de el, dar acesta plecase deja. 

In timp ce conducea, îşi pusese creierul în 
funcţiune. De câteva zile, se petreceau lucruri 
îngrijorătoare. Mai întâi, vizita acelor americani la 
Rosoboronexport, după aceea convocarea lui Oleg 
Kazenin la FSB şi, în sfârşit, informaţia pe care o 
primise în legătură cu vizita acelui agent CIA la 
generalul Şevarşin. Şi, colac peste pupăză, acest 
străin care se interesase de el la Bordo. Cum îl 
găsise acolo? Şi, mai ales, cum descoperise rolul său 
în afacerea rachetelor S-3007? Un rol vital, pentru că 
el, pe de o parte, îi contactase pe iranieni, prin 
persoana lui Armen Negranian, şi, pe de altă parte, 
el supraveghea punerea în stare de funcţionare a 
rachetelor. 

Altfel spus, nu-şi putea permite să fie 
supravegheat. 

incetini ca să se oprească la stopul de la 
bulevardul Komissarov, bulevard pe care, de altfel, 
îşi va continua drumul. Stopul se făcu verde şi el o 
coti la dreapta. Peste 50 de metri mai departe, privi, 
din nou, în oglinda retrovizoare: BMW-ul era tot în 
spatele lui. 

De această dată, nu mai avea nicio îndoială. 
Nimeni nu venea în acel loc, presărat cu magherniţe 
hidoase, în afara celor care locuiau aici. O coti la 
dreapta, o luă pe o stradă fără nume, care ducea la 
cea pe care locuia el, Akademika Anocina, mărginită 
de blocuri şi de terenuri virane. Când trecu prin faţa 
micului supermarket ATAK, care se afla alături de 


~ 192 ~ 


Gerard de Villiers 
casa lui, pusese deja la punct un plan. 

Cu ajutorul telecomandei, deschise bariera şi se 
îndreptă spre Korpus Ill, unde se afla apartamentul 
său, în capătul ansamblului de cinci clădiri. 

Foarte probabil, cei care-l urmăreau vor continua 
drumul, mergând pe strada sa. Or, peste un 
kilometru distanţă, aceasta se termina cu o 
fundătură şi ei vor fi obligaţi să se întoarcă pe 
acelaşi drum. Aceasta îi va lăsa un anume timp de 
acţiune. Işi parcă vechiul Audi şi se năpusti către a 
doua maşină, o Lada 4x4, pe care o folosea ca să 
meargă la casa de la ţară, aflată la 300 de kilometri 
de Moscova. 

Trecu, din nou, pe la barieră, şi începu să meargă, 
încet, în direcţia bună. 

În mai puţin de un minut, văzu apărând nişte 
faruri şi fu depăşit de un BMW gri. Lăsă maşina să ia 
puţin avans. Mai departe, Akademika Anocina se 
împărțea în două. BMW-ul o luă în partea stângă şi 
se îndreptă spre bulevardul Komissarov. Leonid 
Kaminski îşi continuă drumul drept înainte şi o coti 
apoi la stânga, 100 de metri mai departe, pe o 
stradă care ajungea tot în bulevardul Komisarov. 
Avu timp să vadă trecând BMW-ul care, puţin mai 
departe, coti la stânga pe Leninski prospekt, 
întorcându-se spre centru. 

Bănuia destinaţia, totuşi nu renunţă la urmărire. 
Atunci când văzu maşina oprindu-se în faţa hotelului 
Ritz Carlton, ştiu sigur că cel care-l urmărise a fost 
acelaşi care-l vizitase pe generalul Şevarşin, adică 
agentul CIA care se interesase de rachetele S-300. 

Nu se opri şi o luă pe drumul de întoarcere. Când 
deschise uşa apartamentului său, aflat la etajul 18, 


~ 193 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
pisica mieuna cu disperare. Îi dădu să mănânce, luă 
apoi o bere din frigider şi începu să se gândească. 

Ca să poată controla această situaţie, trebuia să ia 
măsuri ofensive, dar şi defensive, în acelaşi timp. 
Prima măsură trebuia să fie aceea de a tăia pista, 
adică să dispară, şi aceasta în timpul celor câteva 
ore de linişte de care dispunea. Supravegherea lui 
nu va începe decât mâine dimineaţă. 

Avea cheia unui apartament mic aflat în centru, 
care aparţinea celui mai bun prieten, Maksim 
Naşistik. Acesta lucra şi el pentru rachetele S-300. 
Era suficient să meargă în acest apartament şi să se 
instaleze aici. 

Îşi strânse câteva lucruri într-o valiză, îşi luă 
laptopul, închise pisica în coşul ei şi se urcă în 
ascensor. 

Cu inima grea. 

Îşi adora cartierul. Ar fi putut, cu ceea ce câştigase 
în ultimii ani, să-şi ofere un apartament în 
Ostojenka, cartierul „elegant” al Moscovei, dar lucrul 
acesta nu-l tenta. 

Îi luă numai 20 de minute ca să ajungă la 
Znamenski pereulok, în plin centru. Parcă aproape, 
în faţă, şi ajunse la numărul 23, ducându-şi pisica şi 
valiza în mâini. De îndată ce se află în apartamentul 
de la etajul trei, îşi scoase mobilul şi-i trimise un 
mesaj lui Oleg Kazenin: „Voi fi la Smolenskaia la ora 
zece.” 

Nu era nevoie de semnătură. Oligarhul nu 
cunoştea decât o singură persoană care-i dădea 
întâlnire într-o staţie de metrou. 

În sfârşit se destinse, măsurile defensive erau 
luate, în afară de una singură. Conta pe Oleg 


~ 194 ~ 


Gerard de Villiers 

Kazenin să se ocupe de cele ofensive. Era foarte 
bine înarmat pentru aceasta. Îşi răsfoi carnetul şi 
găsi numărul pe care-l căuta. Cel de la Bordo. 
Aruncă o privire asupra ceasului. Abia ora trei şi 
jumătate dimineaţa. 

— Dă-mi-l pe Boris, ceru el de îndată ce i se 
răspunse. 

Boris Kokov, angajatul de la vestiar, îi datora locul 
de muncă. Era un vechi spetnatz”, atât de devotat 
că-i mânca din palmă! 

— Am nevoie de tine, îl anunţă Leonid Kaminski 


când acesta îi răspunse. Îl cunoşti pe Anatoli 
Arkadin, un individ frumos, tânăr? 
— Da. 


— Ai adresa lui? 

— O au cei de aici. 

— Dobro, iată ce vei face. 

Când termină convorbirea, se duse în dormitor, îşi 
puse ceasul să sune şi adormi. 


x 


Tom Polgar sorbea cuvintele lui Malko. Deşi era 
sâmbătă, venise special la birou. De îndată ce s-a 
trezit, Malko a chemat-o pe Cyntia, care a venit să-l 
ia de la Ritz Carlton. Acum, îşi sfârşea prezentarea, 
fără un optimism exagerat. 

— Informaţia generalului Şevarşin era bună, în 
ceea ce priveşte clubul Bordo, dar lucrul acesta nu 
ne spune dacă Leonid Kaminski este amestecat în 
afacerea rachetelor S-300, în cazul în care această 
afacere există. El trăieşte într-un cartier sărac şi nu 


93 Trupe speciale de asalt. 


~ 195 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
pare că ar sta pe grămezi de aur. 

— Dacă-şi permite o târfă de 500 de dolari, are 
totuşi ceva bani. 

— Este adevărat, recunoscu Malko, dar te asigur 
că apartamentul în care locuieşte nu seamănă deloc 
cu unul unde ar locui miliardari. 

— Mi-am notat adresa, spuse şeful filialei. O să 
vedem ce putem găsi în legătură cu el. Am să 
organizez un dispozitiv în jurul lui, cu trei sau patru 
maşini diferite, în aşa fel încât să nu-l scăpăm din 
ochi. Trebuie să ne descurcăm singuri, nu putem 
dezvălui numele lui ruşilor. Şi tu? Ce ai de gând să 
faci? 

— Anatoli Arkadin pare să cunoască multă lume. 
Am să încerc să scot ceva de la el. 


x 


Leonid Kaminski aştepta deja în staţia 
Smolenskaia, când Maybach-ul se opri lângă trotuar. 
Oleg Kazenin părea cuprins de panică. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

Leonid Kaminski îi explică. Mai întâi, oligarhul se 
făcu alb ca varul, apoi explodă de furie: 

— Mama lor de amerikanski! Acum îi lingem în 
cur! Când mă gândesc că Şevarşin le vorbeşte. El, 
un general al KGB-ului! Este o ruşine. 

Leonid Kaminski îi puse o mână pe braţ. 

— Calmează-te, Oleg Vladimirovici. O să ne 
ocupăm de această problemă. Adu-ţi aminte de 
proverbul tovarăşului Stalin: „Nu există omul, nu 
există nici probleme”... 

Oleg Kazenin respiră adânc. 

— Dobro. Ai dreptate. O să mă ocup de asta 


~ 196 ~ 


Gerard de Villiers 
imediat. 

— Am încredere în tine, îl asigură Leonid Kaminski. 
Deci, nu mă mai suni, eu o să-ţi las mesaje, în ceea 
ce priveşte armele, accelerez la maximum. 

— Avem tot interesul, mormăi oligarhul. 

Graţie milioanelor de dolari iranieni, bancherii săi 
au redevenit blânzi precum mieluşeii, dar, în cazul în 
care apăreau probleme, iranienii erau mult mai de 
temut decât oricare bancher. 

Aşteptă ca Leonid Kaminski să iasă şi formă un 
număr de telefon pe linia directă cu Vadim 
Stoletovo, proprietarul societăţii World Security, 
care îi furniza toate gărzile de corp. 

Şi, câteodată, chiar mai mult! 

— Vadim, aici Oleg Vladimirovici. Am nevoie de 
oameni pentru o petrecere mare. Ai putea veni până 
la Auchan, n-aş mai traversa eu tot oraşul. 

— Vsie normalno”, îi răspunse Vadim Stoletovo. 

— La ora 12, la cafeneaua de la parter. 

Acest Auchan, unul dintre cele cinci din Moscova, 
construit pe marginea şoselei Rublevskoie, numită şi 
„Şoseaua miliardarilor”, se ridica în faţa unui teren 
apărat de ziduri înalte, de camere de luat vederi şi 
de bariere electronice. Pe el se aflau vreo 50 de 
case construite pentru „micii” oligarhi, în stilurile 
cele mai diferite, dar hidoase toate. În mod bizar, 
casele aproape că se atingeau una de alta. 
Oligarhilor le plăcea să fie între ei şi să le arate 
vecinilor splendoarea interioarelor. Pentru Oleg 
Kazenin, era un loc de întâlnire foarte convenabil. 
După Auchan, îşi continua drumul spre MKAD, 
traversa pădurea de mesteceni şi ajungea la 


94 Nicio problemă. 


~ 197 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
şoseaua Rublevo-ustuskoie, care îl ducea direct la el 
acasă. 

Mai sigur pe el acum, oligarhul încercă să se 
destindă. Convocarea la FSB şi urmărirea 
americanilor era destul demult. 

Fără să mai vorbim de sabia lui Damocles pe care 
iranienii o ţineau atârnată deasupra capului său. 


x 


Anatoli Arkadin avea vocea adormită a unui om pe 
care-l trezeşti în plină noapte, deşi era deja ora 11 
dimineaţa. 

— La telefon Malko Linge, spuse Malko. Vreau să-ţi 
mulţumesc pentru ieri seară. Vrei să iei masa cu 
mine? 

— Da, cu plăcere, bâigui play-boy-ul, dar nu 
imediat. 

— unde? 

— Este un restaurant bun lângă mine, Salianka, la 
numărul 1, pe Kitai Gorod. Alături de Bordo. La ora 
unu şi jumătate. 


x 


Vadim Stoletovo îşi gară maşina în parcarea 
subterană de la Auchan şi luă ascensorul ca să 
ajungă la parter. Era mai puţină lume ca de obicei în 
faţa magazinelor care înconjurau centrul comercial. 

Criza. 

Oleg Kazenin era deja acolo, în faţa unui espresso. 
Vadim Stoletovo se aşeză în faţa lui. Figura lui Oleg 
se lumină. 


~ 198 ~ 


Gerard de Villiers 

— Dobrii den, Vadim, spuse oligarhul. 

— Dobrii den, răspunse cu o voce plată Vadim 
Stoletovo. 

Nici măcar nu-i întinse mâna. Nu era un expansiv. 
Oleg Kazenin îl cunoscuse în urmă cu trei ani, la un 
dineu unde îl adusese Leonid Kaminski, la 
restaurantul Spada şi Scutul, chiar în faţa sediului 
FSB din Moscova, în Balşoia Lubianka. Nu erau, în 
acea seară, decât siloviki în exerciţiu sau care şi-au 
schimbat meseria, alături de câţiva oameni de 
afaceri, clienţii lor. 

În Rusia, ca să faci afaceri şi să rămâi în viaţă, îţi 
trebuia o Kkrișa, o protecţie. Corupţia era atât de 
mare, încât mulţi s;/ov/iki se reconveniseră în 
domeniul acestei „protecţii”. Aceasta însemna să 
împiedice asasinarea clientului pe care îl aveau, să 
facă un dosar împotriva unui concurent sau să 
elimine persoanele periculoase, adică cele care nu 
gândeau la fel precum clientul. După ce a lucrat la 
FSB-ul din Cecenia, Vadim Stoletovo a trebuit să 
fugă din Caucaz, fiindcă noul preşedinte cecen 
pusese un premiu pe capul lui. Duşmani ai lui Vadim 
îl făcuseră să creadă că acesta fusese amestecat în 
asasinarea tatălui său. 

O crimă de neiertat, deşi tatăl său fusese unul 
dintre cei mai sângeroşi boivik/ din Caucaz. Se putea 
spune despre el nu că avea mâinile pătate de 
sânge, ci chiar că braţele întregi, până la umăr, îi 
erau acoperite de sânge. 

Aflat în această situaţie, Vadim Stoletovo a 
organizat o mică societate de protecţie, cu câţiva 
foşti angajaţi ai FSB-ului şi cu mai mulţi spetnatz. 
Oameni care nu aveau decât o singură meserie: să 


~ 199 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
omoare. Vadim Stoletovo furniza gărzi de corp sau 
paznici, dintre care mulţi aveau permis de portarmă, 
obţinut datorită relaţiilor sale. 

După ce l-a lăsat pe Vadim Stoletovo să comande 
o bere, Oleg Kazenin îi spuse încet: 

— Am o problemă. 

Fostul membru FSB schiţă un zâmbet rece. 

— Sunt aici ca să rezolv problemele, răspunse el 
cu o voce plată. 

Această siguranţă îl linişti pe oligarh. Avea nevoie 
de oameni ca Vadim ca să-şi întărească puterea. 

— lată despre ce este vorba, spuse el. Cineva se 
interesează de o problemă care mă priveşte direct. 
Trebuie descurajat. 

— Descurajat... Cum? 

Oleg Kazenin îşi înghiţi saliva şi spuse: 

— Definitiv... 

— Vsie normalno. 

Niciodată nu părea să fie luat prin surprindere. 

— Nu este vorba de un rus, preciză imediat Oleg 
Kazenin. 

— Un caucazian? întrebă pe un ton dispreţuitor 
Vadim Stoletovo. 

— Nu, un străin care lucrează pentru americani. 

— Ce americani? 

— Cei de la ambasadă. S-ar putea să fie protejat. 

Vadim Stoletovo dădu din cap. 

— Trebuie să-mi spui mai multe. Am nevoie de 
toate amănuntele. 

Oleg Kazenin i le dădu. 

Vadim Stoletovo îşi notă cu atenție. După ce-şi 
închise carnetul, anunţă calm: 

— Va fi foarte scump. Nu putem proceda la fel ca 


~ 200 ~ 


Gerard de Villiers 
pentru un rus. 


— Cât? 
In loc să-i răspundă, Vadim Stoletovo i-a scris 
câteva cifre pe carnetul pe care i-l întinse 


interlocutorului său. Oligarhul numără zerourile. 
Erau multe... Din fericire, era vorba de ruble care se 
devalorizau fără încetare. 

— Haraşo, acceptă el. Vrei o parte înainte? 

— Inutil. Am încredere în tine. 

— Poţi să ai, confirmă oligarhul. 

El ştia că oameni ca Vadim Stoletovo nu lăsau 
niciodată un rău-platnic nepedepsit. Dacă cineva se 
purta rău cu el, într-o zi, din mulţime, într-un 
magazin sau pe stradă, un necunoscut îi trăgea un 
glonţ în cap. Fără avertizare şi fără scăpare. Or, 
Oleg avea chef să profite de banii pe care-i avea! 

Vadim Stoletovo îşi termină berea şi se ridică. 

— O să te sun. Foarte curând. Trebuie să mă 
gândesc la ceva discret. 

Oleg Kazenin nu-şi dădu seama cum puteai omori 
pe cineva în mod discret, dar nu discută despre 
asta. Nu era de meserie. Îl urmări cu privirea pe 
Vadim Stoletovo care se îndepărta în mulţime, 
spunându-şi că oameni ca el erau indispensabili. 


x 


Lui Anatoli Arkadin îi era greu să se trezească. De 
vină nu erau cele 22 de pahare cu vodcă pe care le 
băuse în ajun, ci faptul că se culcase către ora şase 
dimineaţa, după ce participase, în calitate de 
adevărat „armăsar”, la o mică orgie organizată de 
un prieten oligarh. 


~ 201 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Destul de înfierbântat, Anatoli Arkadin jurase că 
poate sparge o farfurie numai cu ajutorul sexului 
său puternic. Nu reuşise, dar toată lumea a râs mult. 
Înainte de plecare, a fost înghesuit de una dintre 
fete care voia, obligatoriu, să profite de această 
minune a naturii. Încă un supliment de oboseală. 

Acum, se întreba ce voia de la el prietenul Lenei. 
Nu reuşise să-şi facă o părere despre el şi faptul 
acesta îl neliniştea. 

Îşi privi ceasul. Aproape ora unu şi zece minute. În 
momentul în care sări din pat, auzi soneria. 

Îşi puse repede un chimonou şi merse să 
deschidă. Aproape lipit de uşă, îl văzu pe Boris 
Kokov, cu pieptul său enorm mulat într-un tricou 
negru şi cu un aer mai înspăimântător ca niciodată. 

— Ce faci aici, Boris? întrebă Anatoli Arkadin, uşor 
neliniştit. 

— Am un mesaj pentru tine, spuse colosul. 

— Ce anume? 

— Să nu stăm afară. 

Pentru că Anatoli ezita, Boris îl împinse în 
apartament cu o mişcare violentă, făcându-l să-şi 
piardă echilibrul. Când se ridică, pumnul enorm al lui 
Boris Kokov îi strivi gura, crăpându-i buza inferioară. 
Apoi uriaşul continuă, ca un ciocan, lovind peste tot, 
pe faţă, pe piept, în mod metodic, până când Anatoli 
Arkadin se transformă într-o zdreanţă sângerândă. 
Apoi, se aşeză în faţa lui şi-i spuse: 

— Ridică-te, fătălăule! 

Îl apucă şi-l ridică la nivelul lui, fixându-l cu ochii 
mici, plini de răutate. Anatoli Arkadin era îngrozit. 
Văzuse deja cum îi trata Boris pe clienţii nedoriți la 
Bordo. 


~ 202 ~ 


Gerard de Villiers 

— Ce vrei? bâigui el, ştergându-şi sângele care-i 
curgea din gură. 

Avea senzaţia că volumul capului său se dublase. 

Boris Kokov îl privi fix, apoi, deodată, Anatoli 
Arkadin simţi o durere atroce în josul pântecelui. 
Boris îi apucase sexul şi testiculele şi strângea tare. 
Deschise gura, căutând aer. 

— leri seară, spuse Boris, erai cu cineva la Bordo. 
Cu cine? 

Pentru că tânărul nu răspundea, îl strânse din nou. 
Anatoli Arkadin scoase un urlet. 

— O să ţi-l smulg, mârâi Boris. Sexul tău frumos, 
unealta ta de lucru... 

Începu, din nou, să strângă. Durerea era 
insuportabilă şi Anatoli Arkadin nu rezistă mult. 
Celălalt îl presa ca pe o lămâie. 

— Un prieten al unei amice, Lena, murmură el. 

— Numele lui. 

— Malko. Malko Linge. 

— Este american? 

— Nu, nu cred. 

— Unde locuieşte? 

— La Ritz Carlton. 

— Ce cameră? 

— Nu ştiu. 

— Ce face la Moscova? 

— Nu ştiu. Nu l-am văzut decât de două ori. 

— De două ori prea mult! răcni Boris, fără să 
înceteze să-l strângă. Nu trebuie să-l mai vezi. 
Niciodată. Ai înţeles? 

— Da. Da, bâigui Anatoli Arkadin înghiţindu-şi 
sângele. Lasă-mă... 

În loc să-l lase, Boris strânse şi mai tare. Trebuia 


~ 203 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
ca victima lui să se teamă cu adevărat. O teamă 
animalică. O teamă fizică, dintre acelea care nu se 
uită niciodată. 

Deodată, Anatoli Arkadin simţi că i se învârte 
capul. Îşi pierdu cunoştinţa. Când Boris îi eliberă 
organele genitale, căzu pe parchet. Uriaşul îi mai 
dădu o lovitură de picior în burtă, din pură răutate, 
apoi se aplecă asupra lui. 

— M-ai auzit, să nu-l mai vezi niciodată pe tipul 
ăsta! Nu-i mai telefona. Pentru tine, el este pe o altă 
planetă. Dacă nu înţelegi, nu vei mai putea 
niciodată în viaţa ta să faci sex. 

Plecă trântind uşa. Rupt în două de durere, Anatoli 
Arkadin se târî până la baie şi se sperie când se uită 
în oglindă. Faţa îi era masacrată în întregime. Când 
o atingea, scotea strigăte de durere. Ştia că 
Moscova era un oraş violent, dar niciodată această 
violenţă nu fusese exersată asupra lui. 

Merse până la pat, clătinându-se. Creierul îi era 
gol. Avea o singură idee: să nu mai simtă durerea. 


Capitolul XVII 


Malko îşi aplecă ochii spre ceas. De aproape trei 
sferturi de oră aştepta la Sa/ianka. Telefonul mobil al 
lui Anatoli Arkadin era deconectat. 

Ciudat. 

Restaurantul era simpatic, la etajul întâi al unui 
imobil vechi, foarte la modă, şi avea, în spate, un 
mini-butic de haine. Avea, de asemenea, mai multe 
săli, o sonorizare foarte puternică şi erau prezenţi 
mulţi tineri. Un loc foarte plăcut. Fetele frumoase 
defilau, adesea singure. Hotări să mai aştepte un 


~ 204 ~ 


Gerard de Villiers 
sfert de oră şi apoi să plece. 

Se gândi să o sune pe Lena, spunându-şi că, 
poate, ea avea şi un alt mijloc să dea de Anatoli. li 
explică îngrijorarea sa şi ea îi propuse imediat: 

— Am să-l sun pe un alt mobil. Te caut eu din nou. 

ÎI sună zece minute mai târziu. Avea o voce 
ciudată. 

— Nu-l mai aştepta, spuse ea, nu va veni. 

— De ce nu a dat un telefon să se scuze? 

— Dacă ne vedem, o să-ţi explic, dar nu mai 
încerca să dai de el. 

— Putem lua cina în seara asta? propuse Malko. 

— Să luăm cina, nu, dar putem să bem un pahar la 
barul de la ultimul etaj al hotelului Ararat Hyatt. La 
ora şapte. 

Malko îşi termină vodca, gânditor, întrebându-se 
dacă nu era vreo legătură între dispariţia lui Anatoli 
Arkadin şi Leonid Kaminski. Nu-i rămânea decât să 
se întoarcă la ambasada americană şi să discute cu 
Tom Polgar, care, probabil, lansase deja operaţiunea 
ce-l viza pe Leonid Kaminski. Voia să-l pună la 
curent pe şeful filialei cu ciudata dispariţie a lui 
Anatoli Arkadin. 


x 


— Am impresia că am dat cu piciorul în muşuroiul 
cu furnici, spuse gânditor Tom Polgar, după ce a 
ascultat povestirea lui Malko. 

— Trebuie, obligatoriu, să vorbesc cu Anatoli 
Arkadin, completă Malko. El o să-mi explice totul. Ce 
rezultate a dat supravegherea voastră? 

Se întâlniseră la restaurantul Scandinavia, în Malfi 


~ 205 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Palaşevski pereulok. Nu era un loc prea vesel, dar 
avea peşte afumat foarte bun şi se afla nu foarte 
departe de ambasadă. 

— Este ciudat, recunoscu şeful filialei CIA, am pus 
un dispozitiv în funcţiune încă de dimineaţă, de la 
ora opt. Maşina al cărei număr mi l-ai dat este 
parcată tot acolo, în faţa clădirii unde locuieşte 
Leonid Kaminski. Acesta însă nu a apărut. Am trimis 
un mesaj la NSA pentru a le cere să-mi găsească 
numărul de telefon, plecând de la adresă. 

— NSA? Pot face lucrul acesta? 

— Au nişte bănci de date incredibile, sublinie Tom 
Polgar. Erau mult folosite în timpul războiului rece. 
Dar, câteodată, informaţiile lor nu sunt exacte. 

— Leonid Kaminski va apărea, la un moment dat, 
spuse Malko. Foarte important este să-l 
supraveghem în timpul săptămânii. Să vedem cu 
cine se întâlneşte şi unde merge. 

— Nu vom renunţa, afirmă Tom Polgar. Este însă 
ceva ce aş dori să fac azi. 

— Ce anume? 

— Este mai prudent să fii înarmat. Ai văzut ce s-a 
întâmplat cu Anatoli Arkadin. Inutil să-ţi asumi 
riscuri. 

Secretara deschise uşa şi puse pe biroul şefului 
filialei un mesaj din partea echipei de supraveghere 
a lui Leonid Kaminski. Tom Polgar îl citi şi-l anunţă 
pe Malko: 

— Unul dintre oamenii noştri, un rus, a putut vorbi 
cu portarul. Leonid Kaminski are o a doua maşină, o 
Lada 4x4, care nu este în faţa imobilului în care 
locuieşte. Omul crede că a plecat la casa de la ţară 
pentru weekend... 


~ 206 ~ 


Gerard de Villiers 

— Este posibil, recunoscu Malko, dar, în acest caz, 
a plecat foarte devreme... 

Secretara reveni cu o cutie de carton pe care o 
puse pe birou, iar americanul semnă o chitanţă. 

— lată un Beretta 92, pe care l-am împrumutat de 
la „marină”, anunţă şeful filialei. Să nu te mai 
desparţi de el. 

Malko strecură arma în curea, în dreptul coloanei 
vertebrale, invizibilă sub palton, şi chiar sub haină. 

— Sper că nu va fi nevoie să mă servesc de ea, 
zâmbi el. 

Tom Polgar nu zâmbi. 

— Suntem la Moscova, îi aminti el. Se poate 
întâmpla orice. Ai nevoie de Cindy? 

— Nu, am să mă întorc la hotel până la întâlnirea 
cu Lena. 


x 


Stelele roşii din turnurile Kremlinului străluceau în 
ceaţă, deasupra teatrului Balşoi, care se afla în 
renovare. De pe terasa de sticlă a hotelului Ararat, 
aveai una dintre cele mai frumoase vederi ale 
Moscovei. Strada Neglinaia se termina în marea 
arteră care mergea de la piaţa Manejului la piaţa 
Lubianka, ce adăpostea încă vechiul cartier general 
al KGB-ului. Acesta se afla în faţa soclului statuii lui 
Felix Dzerjinski, dată jos în anul 1992. 

Malko se întoarse chiar în momentul în care din 
ascensor apăru sculpturala Lena Voronţova. Într-o 
clipită, îşi scoase blana de vulpe albă, dând la iveală 
o bluză de mătase fucsia, care părea pictată pe sânii 
ei ca nişte obuze, şi o fustă neagră foarte scurtă. 


~ 207 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

În acest loc, mai degrabă clasic, fosta amantă a lui 
Goşa Sukhumi nu trecea neobservată. Veni la masa 
lui Malko, fără să dea nicio atenţie bărbaţilor aflaţi la 
câteva mese şi care aveau ochii scoşi din orbite la 
vederea ei. Îi reproşă lui Malko: 

— Sunt foarte supărată pe tine. 

— De ce? 

— Din cauza ta, Anatoli are mari probleme. L-am 
văzut. Nu mai are o faţă omenească. L-au bătut atât 
de rău, că aproape i-a explodat capul. Cât despre 
testicule, şi-au dublat volumul. 

— Cine i-a făcut asta? 

Lena îi aruncă o privire întunecată. 

— Ar trebui să ştii... 

Malko încercă să-şi reconstruiască în cap scenariul 
posibil. Cineva de la Bordo a vorbit şi Leonid 
Kaminski a aflat că Anatoli Arkadin îl informase pe 
Malko. Reacţia a fost imediată. Aceasta era dovada 
clară că se afla pe drumul cel bun. Un om care nu 
are nimic să-şi reproşeze nu reacţionează cu o aşa 
violenţă. 

— Am, într-adevăr, o idee, recunoscu Malko, dar 
îmi lipseşte un element. Cine l-a agresat? 

— N-are importanţă, răspunse tânăra. Trebuie să- 
mi dai 10.000 de dolari pentru îngrijire. Şi, mai ales, 
să nu încerci să-l mai vezi. 

— Îţi promit, jură Malko. Dar cine a făcut asta? 

— O brută, spuse Lena. 

— Îl cunoşti? 

— Da, dar nu-ţi voi spune cine, nu am chef să mă 
trezesc cu faţa tăiată cu lama. Nu ştiu cu ce te 
ocupi, dar te-ai atins de oameni periculoşi. Şi tu ar 
trebui să fii atent... 


~ 208 ~ 


Gerard de Villiers 

— Sunt atent, o asigură Malko. 

Se gândi la pistolul ascuns la spate. Lena se uită la 
ceas, o mică grămadă de diamante. 

— Dobro. Plec acum. Prefer să nu te văd în aceste 
momente. Trimite luni pe cineva cu banii la mine 
acasă. 

Era deja în picioare. Nu comandase nimic. Malko 
simţi o bruscă dorinţă în faţa coapselor ei pline, a 
picioarelor lungi şi a sânilor impunători, însă o idee 
neplăcută îl blocă. 

— Trebuie să-i spui ceva lui Anatoli, o sfătui el. 

— Ce anume? 

— E în pericol de moarte. 

Lena se aşeză din nou, cu privirea ţintă în ochii lui. 

— De ce? 

— Nu-ţi pot spune totul. Acum l-au speriat, dar s- 
ar putea să dorească să-l lichideze, pentru că prin 
omul care l-a bătut se poate ajunge la cel care a dat 
ordinul. Dacă ei realizează acest lucra, intenţia lor ar 
putea fi să-l facă pe Anatoli să tacă pentru 
totdeauna. 

Lena păru zdruncinată. 

— Ce poate face? întrebă ea. 

— Să vorbească sau să părăsească Moscova. 
Repede. Transmite-i mesajul ăsta. 

— Dobro, murmură Lena ridicându-se. 

Se îndepărtă spre vestiar, lăsându-l pe Malko 
îngrijorat. Nu ştia nici măcar unde locuia Anatoli 
Arkadin pentru a-i asigura protecţie. La rândul său 
se ridică şi o prinse pe Lena în faţa ascensorului. 

— Spune-i lui Anatoli că pot să-i aranjez protecţie. 

Ea dădu din cap fără să răspundă şi dispăru în 
cabină. 


~ 209 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Malko o urmă aproape imediat. 


x 


Oleg Kazenin petrecuse O duminică 
înspăimântătoare. Nu reuşise deloc să se destindă. 
Încercase totul: ultimele DVD-uri piratate, Nataşa, 
inspectarea serei cu flori tropicale. O idee îl obseda: 
americanii erau pe urmele lui Leonid Kaminski şi 
lucrul acesta putea duce la catastrofă. Bineînţeles, 
el avea încredere totală în fostul colonel al GRU, dar 
dacă acesta era prins, toată operaţiunea S-300 era 
compromisă. Şi toate se întâmplau din cauza acestui 
agent CIA care-i dorea pieirea. Luni dimineaţă se 
trezi la ora şapte şi se repezi să-şi facă duş. 

O altă idee îl obseda acum: să scape cu orice preţ 
de acest agent CIA. Ştia foarte bine că vor veni alţii 
în locul lui, dar era ceva mai puternic decât orice 
gând logic. Işi spuse că poate nu fusese destul de 
ferm cu Vadim Stoletovo, poate că nu a fost 
suficient de clar. 

De îndată ce fu gata, se duse să-l caute pe Dimitri 
care-şi bea ceaiul în bucătăria mare cât Notre Dame 
din Paris. 

— Mergem la Vadim, spuse el, dar nu cu 4x4. 

Mai bine să treacă neobservat. Era atât de grăbit, 
încât îşi urmă şoferul în garajul imens, iluminat de 
frumoase lustre Ludovic al XV-lea. O idee a celui 
care i-a decorat casa. 

Aveau o oră de mers până la biroul lui Vadim 
Stoletovo, şi-şi deschise televizorul încastrat în 
spatele Maybach-ului, încercând, în felul acesta, să- 
şi limpezească creierul. 


~ 210 ~ 


Gerard de Villiers 


x 


Toată ziua de duminică, Malko a sperat că va 
primi un telefon de la Anatoli Arkadin sau de la 
Lena. În zadar însă. A încercat el să o caute pe 
tânără, dar nu a dat decât de robotul telefonic. 

Trebuia, obligatoriu, să găsească adresa tânărului 
play-boy, pentru a-l putea proteja, la nevoie, chiar 
împotriva voinţei lui. Or, nu ştia nimic despre el. 
Numai Lena putea să-l ajute. Acum, cobora pentru 
că Cyntia Fisher îl anunţase că îl aştepta jos. Avea 
multe de discutat cu Tom Polgar, printre altele, 
despre rezultatul supravegherii lui Leonid Kaminski. 
Dacă acesta a apărut, informaţiile lui Anatoli Arkadin 
nu mai erau aşa de importante. 


x 


Vadim Stoletovo îl ascultase pe Oleg Kazenin 
înşirându-i toate temerile sale, fără să-l întrerupă. 
Din fericire, biroul său era supus, în mod regulat, 
unei „deratizări”, pentru că oligarhul nu-şi lua nicio 
precauţie oratorică. Îl calmă cu un zâmbet. 

— Totul se desfăşoară normal. O să rezolv repede, 
dar această problemă cere puţină pregătire. 

Inconjură biroul pentru a-i strânge mâna. 
Telefonul de pe linia directă sună şi atunci îi spuse 
oligarhului: 

— Dobro. Te las acum. 

Oleg Kazenin se afla în holul de la intrare, puţin 
mai liniştit. Privirea îi căzu asupra recepţionerei 
blonde, cu sânii enormi şi care-l privea cu nişte ochi 


~ 211 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
bovini, dar în acelaşi timp provocatori. Ea ştia cine 
este şi, evident, el reprezenta visul imposibil al 
oricărei secretare. 

Această supunere mută trezi libidoul oligarhului, 
mai liniştit acum de promisiunile şi angajamentele 
lui Vadim Stoletovo. Se apropie de fată. 

— Unde este toaleta? o întrebă. 

— Urmează-mă, spuse ea cu o voce 
mângâietoare. 

Se ridică, parcă împinsă de un arc, trecu în faţa 
lui, balansându-şi şoldurile superbe, puse în valoare 
de o fustă puţin cam prea strâmtă. Oprindu-se în 
mijlocul culoarului, ea deschise o uşă şi se întoarse 
spre Oleg Kazenin, cu un zâmbet lasciv: 

— Pajalusta. 

În loc să intre singur, Oleg o împinse brusc în faţa 
lui, în încăperea mică. Când ea se întoarse, îi apucă 
sânii cu brutalitate şi începu să-i frământe, să-i 
strivească, fără să scoată vreun cuvânt. 

Încântată, recepţionera îl lăsă să facă ce vrea, cu 
faţa ridicată spre el, cu un zâmbet extatic. 

După ce se sătură de sânii ei, îi ridică fusta, 
căutându-i în bikini sexul umed şi apetisant. Această 
fată vulgară şi puţin cam grasă îl excita fantastic. Cu 
un gest rapid, îşi descheie fermoarul pantalonilor, 
arătându-şi sexul în repaos. Femeia era deja în 
genunchi, vrând să profite de ceea ce considera ca 
fiind ocazia vieţii ei. Într-o secundă, îi apucă sexul cu 
gura şi începu o felaţie îndrăcită. Oleg Kazenin 
continua să-i strivească sânii cu brutalitate, 
încercând să-şi amintească una dintre fantasmele 
sale. Din păcate, în ciuda acestei situaţii plină de 
erotism, sexul lui Oleg rămânea inert. 


~ 212 ~ 


Gérard de Villiers 

Nu putea avea nicio erecţie. 

Cu siguranţă, grijile îi distrugeau libidoul. 

Furios, îşi smulse sexul lung, dar flasc, din gura 
primitoare şi mormăi: 

— Te mişti ca o tâmpită! 

Îşi aranjă pantalonii şi plecă, lăsând-o pe femeie 
plângând, convinsă că a trecut, poate, pe lângă 
şansa vieţii ei. 


x 


— Leonid Kaminski nu a apărut, anunţă Tom 
Polgar. Continuăm supravegherea, dar nu mai cred 
în reuşita ei. 

— E neplăcut, oftă Malko, pentru că eu cred că el 
este cheia multor lucruri. În acest caz, trebuie 
neapărat ca Anatoli Arkadin să vorbească. 

— Am să-ţi dau banii pe care i-a cerut. Va fi un 
pretext ca să-l contactezi din nou. 

— Este înnebunit de frică, remarcă Malko. Sper să 
reuşesc să-l fac să vorbească, oferindu-i protecţie. 

Tom Polgar îl privi cu gravitate. 

— Eu am să-ţi asigur ţie protecţie. După ce i s-a 
întâmplat nenorocitului ăsta de băiat, avem dovada 
că cei pe care-i deranjăm sunt în stare de orice. M- 
am ocupat de această problemă azi dimineaţă. Am 
să ţi-i prezint pe cei pe care-i vei avea drept „baby- 
sitters”. 

Ridică telefonul şi-şi chemă secretara. 

— Mary, spune-le lui Marvin şi lui Bill să vină în 
biroul meu. 

Câteva secunde mai târziu, uşa se deschise şi doi 
munţi de carne, aproape identici, intrară în birou. Cu 


~ 213 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
părul tuns perie, cu faţa pătrată, cu muşchii care 
ieşeau în evidenţă prin costumele prost croite, 
aveau un aer cam artificial. 

— Marvin Risen şi Bill Cerny se ocupă, în mod 
normal, de protecţia ambasadorului nostru, explică 
Tom Polgar. Pentru că acesta este acum în 
deplasare în străinătate, sunt disponibili. Cunosc 
bine Moscova şi vorbesc puţin ruseşte. 

— Mulţumesc, spuse Malko. 

l-ar fi preferat ca „baby-sitters” pe cei cu care se 
obişnuise, Chris Jones şi Milton Brabeck, dar nu-i 
putea face să apară cu o mişcare de baghetă 
magică. 

— Suntem la dispoziția dumneavoastră, sir, 
spuseră ei într-un glas. 

— l-am echipat, preciză Tom Polgar. 

Marvin Risen îşi băgă mâna sub haină şi scoase un 
Sig-Sauer cu 15 focuri, suficient pentru a face ordine 
într-un orăşel. 

— Nu-i prea discret, obiectă Malko. 

Tom Polgar îl întrerupse sec. 

— Sunt răspunzător de viaţa ta şi cunosc Moscova. 
Poţi fi omorât în plină zi, în plină stradă. Cu ei lângă 
tine, va fi puţin mai greu. Cyntia Fisher va continua 
să te ducă cu maşina. Uite banii pentru Anatoli 
Arkadin. 

Malko luă plicul cu cei 10.000 de dolari şi îşi spuse 
că era suficient de târziu ca să o poată suna pe 
Lena. 

Minune, răspunse chiar ea. 

— Am banii pentru Anatoli, o anunţă Malko. 

— Haraşo. Vino să mi-i aduci, spuse tânăra. 

— Sosesc imediat, răspunse Malko. 


~ 214 ~ 


Gerard de Villiers 

Părăsi biroul şefului filialei, însoţit de cele două 
gărzi de corp pe urmele sale, masivi ca nişte tauri 
de luptă şi respectuoşi ca nişte sclavi. 

În fond, Malko nu făcea decât să respecte 
culoarea locală. Majoritatea oligarhilor se deplasau 
însoţiţi de gărzi de corp. În funcţie de averea pe 
care o aveau, acestea erau în număr mai mare sau 
mai mic. Era un semn exterior de bogăţie, precum 
un Lamborghini sau o femeie foarte frumoasă. 

Alături de ei, Cyntia Fisher părea minusculă. 

Mobilul lui Malko sună chiar în momentul în care 
voia să se urce în BMW. 

— Ai adresa? întrebă Lena. Notează: strada 
Precistenka, numărul 28, etajul cinci, cod 1918. 

— Este lângă biserica Mântuitorului lisus Hristos, 
preciză Malko pentru Cyntia Fisher. 

Nu aveau decât să coboare pe Kolţo până la 
strada Precistenka. Grămezi enorme de zăpadă 
murdară zăceau pe trotuare, dar Cyntia reuşi, totuşi, 
să parcheze maşina între două mormane negre. 

— Urc singur, o anunţă Malko. 


x 


Cei doi bărbaţi în combinezoane gri, care purtau 
pe spate menţiunea „Remont””, se opriră în faţa 
uşii cu numărul 416. Unul dintre ei sună, fără să 
obţină niciun răspuns. 

Imediat, cel de al doilea, care avea o sacoşă în 
mână, strecură o cartelă magnetică în fanta 
închizătorii. Beculeţul roşu se făcu verde şi zăvorul 
se retrase. Într-o secundă, bărbatul cu sacoşa se 


95 Reparaţii. 
~ 215 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
strecură în cameră, în timp ce tovarăşul său rămase 
ghemuit în faţa încuietorii, în care introduse o 
şurubelniţă, ca şi când ar fi reparat-o. O cameristă 
trecu pe culoar şi-i aruncă o privire indiferentă. 
Închizătorile astea magnetice se strică tot timpul. 

Bărbatul aflat în cameră deschise sacoşa şi scoase 
o mască de gaze şi o pereche de mănuşi din plastic 
gros. După ce s-a echipat astfel, mai scoase un 
flacon cu un lichid limpede, dar cu o aparenţă 
vâscoasă. 

Cu o pensulă unse receptorul telefonului. 
Substanţa cu care acoperi ebonită era cadmiu 
radioactiv, fabricat într-o uzină militară, aflată în 
regiunea Saratov, pe malurile Volgăi. Această uzină 
se afla sub controlul FSB-ului. Cadmiul era folosit 
pentru „operaţiile speciale” ale FSB, GRU şi altor 
agenţii federale ruseşti. Persoana care lua 
receptorul în mână respira vaporii mortali şi murea 
în câteva ore, în chinuri cumplite. 

Bineînţeles, într-o astfel de afacere, Militia clasa 
dosarul, neştiind peste cine risca să dea, şi cataloga 
moartea ca fiind cauzată de un stop cardiac. 

Vadim Stoletovo îşi păstrase câteva relaţii la foştii 
săi colegi. O astfel de fiolă nu costa decât 5.000 de 
dolari, adică 250.000 de ruble. Această sumă era 
însă o avere pentru un chimist obscur, plătit cu 
30.000 de ruble pe lună. 

Bărbatul închise flaconul, îl puse în sacoşă, îşi 
scoase masca şi mănuşile şi se întoarse la 
complicele său, cu care cobori în hol. Trecând pe 
lângă un mustăcios, care avea nişte ochelari mari de 
baga şi care citea Komsomolskaia Pravda, bărbatul 
cu sacoşa se apropie de el şi-l întrebă: 


~ 216 ~ 


Gerard de Villiers 

— Ai un foc? 

Mustăciosul scoase o brichetă din buzunar şi, în 
timp ce-şi aprindea ţigara, bărbatul în combinezon 
gri îi şopti: 

— Totul e la locul lui. 

Cei doi ieşiră apoi şi merseră pe jos în direcţia 
pieţei Manejului, ca să ia de acolo metroul. 

Bărbatul rămas în holul hotelului Ritz Carlton nu 
mai trebuia decât să aştepte întoarcerea „ţintei” a 
cărei fotografie o avea. De îndată ce persoana 
respectivă va urca, va aştepta câteva minute, apoi 
va da un telefon în cameră. 

Cel dinăuntru va ridica receptorul şi, cu această 
ocazie, se va sinucide. 


Capitolul XVIII 


Lena Voronţova, nemachiată, cu sânii ascunși de 
un pulover gros, alb, cu picioarele sale lungi mulate 
într-o pereche de pantaloni precum cei de schi, 
încălţată cu cizme înalte, era încă şi mai 
atrăgătoare. 

De îndată ce Malko a intrat, ea închise cu grijă 
cele trei încuietori ale uşii şi întrebă: 

— Ai banii? 

— Da, când o să-i dai? 

— Acum. E aici. l-a fost frică să rămână singur, la 
el acasă. Vino. 

O urmă în fundul apartamentului. Ceea ce mai 
rămăsese din Anatoli Arkadin era întins pe un pat, 
îmbrăcat numai cu un tricou. 

Lui Malko îi fu greu să-l recunoască. Capul lui 
părea că-şi dublase volumul. Un pansament mare îi 


~ 217 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
ascundea ochiul stâng şi, atunci când încercă să se 
ridice, căzu la loc cu o strâmbătură de durere... 
Lena comentă sobru: 

— Nenorocitul ăla i-a strivit testiculele şi penisul. 
Este vânăt tot! 

Nu era o culoare normală pentru aceste organe, 
poate doar la anumite specii de maimuțe! 

— Sunt dezolat, spuse Malko. 

Anatoli Arkadin încercă să spună câteva cuvinte, 
dar nu reuşi, şi atunci Lena continuă: 

— Îi este frică, spuse ea. l-am repetat ceea ce mi- 
ai spus. 

— Are dreptate să se teamă, confirmă Malko, dar 
nu-l pot ajuta decât dacă-mi spune tot ceea ce ştie. 
Cine-i persoana care l-a adus în halul ăsta? 

— Dacă voi spune, sunt un om mort, bâigui Anatoli 
Arkadin. 

Îţi dădea impresia că avea gura plină de piure de 
cartofi. 

— Dacă nu-mi spui, eşti de asemenea mort, 
replică Malko. i 

Se lăsă o tăcere apăsătoare şi lungă. In mod 
vizibil, Anatoli Arkadin nu se putea hotărî. În faţa 
tăcerii lui, Malko părăsi camera şi merse cu Lena în 
livingroom. 

— Dacă nu vorbeşte, nu pot să fac nimic pentru el, 
confirmă Malko. Rămâne acasă la tine? 

— Da, se teme să meargă la el, iar soția lui este la 
Paris. 

— Soţia? E căsătorit? 

— Da, s-a căsătorit cu fiica unui colonel KGB, care 
era înnebunită după el şi după bărbăţia lui. Se văd 
din când în când. 


~ 218 ~ 


Gerard de Villiers 

— Fii şi tu atentă, o preveni Malko, n-aş vrea să ţi 
se întâmple ceva... 

Lena Voronţova îi aruncă o privire întunecată. 

— Goşa mi-a spus să nu am încredere în tine... 
Eşti un adevărat nenorocit. 

— Nu, o corectă Malko, am o meserie periculoasă. 
Dobro. Vă las acum. Ştii unde mă găseşti... 

În momentul în care spunea aceste cuvinte, apăru 
Anatoli Arkadin, îmbrăcat în tricou şi cu nişte chiloţi 
în dungi. Aproape căzu pe canapeaua albă. Auzindu- 
| pe Malko vorbind de plecare, scoase un fel de 
scâncet disperat. 

— Vrea să vorbească, traduse Lena. 

Malko se aşeză pe un scaun, în faţa lui Anatoli 
Arkadin. 

— Bine. Eu am să-ţi pun întrebări. Cine te-a adus 
în halul ăsta? 

— Boris Kokov, paznicul de la Bordo. Un fost 
spetnatz. O brută. 

— Ce s-a întâmplat? 

Tânărul dandy vorbi din nou, aşa cum putea, şi 
explică: 

— Boris a venit la mine. A început să mă lovească, 
apoi m-a întrebat cui i-am semnalat prezenţa unei 
persoane în bar. 

— Cum de ştia asta? 

— Presupun că a vorbit chelnerul... Indivizii ăştia 
sunt nişte nenorociti, toţi sunt de vânzare. 

— Boris te-a întrebat ceva? 

— Da. Numele celui căruia i-am dat informaţia. Am 
fost obligat să-l spun, altfel m-ar fi omorât. 

Malko simţi ca un duş rece pe spinare. Deci, cei pe 
care-i urmărea ştiau totul despre el. Tom Polgar a 


~ 219 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
avut dreptate să-i dea cele două gărzi de corp. 

— Boris a acţionat în numele lui Leonid Kaminski. 
Ştii unde locuieşte? 

— Nu, nu l-am văzut niciodată în altă parte decât 
la Bordo. 

— Cunoşti multă lume acolo. Ar trebui să încerci 
să afli mai multe. 

— De la voi am aflat numele lui, răspunse Anatoli 
Arkadin. Nu auzisem niciodată vorbindu-se de el. Ce 
trebuie să fac acum? 

— Rămâi aici, pentru moment. Apoi, am să-ţi 
organizez o protecţie mai serioasă. Lena, nu te 
deranjează? 

— Nu vreau să-l dau afară, în halul în care se află, 
spuse ea. 

— Cine ştie că-i aici? 

— Nimeni, cred. 

— Mai bine. Nu vorbi cu nimeni despre toate 
astea. Ai numărul meu de telefon. Dacă se întâmplă 
ceva suspect, mă suni imediat. O.K., acum plec. 

Lena îl însoţi până la uşă şi oftă. 

— Evident, cu tine nu am decât necazuri. Într-o zi 
am să-ţi prezint nota de plată. 


x 


Leonid Kaminski îl sunase pe Boris Kokov foarte 
devreme, dintr-o cabină telefonică publică, dându-i 
întâlnire la Biserica Tuturor Sfinţilor, în piaţa 
Slavianskaia, din cartierul Kitai Gorod. Din două 
motive: niciodată nu era nimeni în această biserică 
veche şi apoi puteai foarte uşor să parchezi acolo. 

Părăsind noul său domiciliu, verificase dacă se afla 


~ 220 ~ 


Gérard de Villiers 

cineva suspect prin preajmă şi urmase apoi un 
„itinerar de securitate”, cum fusese învăţat să-l 
numească odinioară la GRU, itinerar destinat să 
dejoace intenţiile unor eventuali urmăritori. De la 
incidentul de vineri seară, ştia că avea de-a face cu 
adversari puternici, vicleni şi care dispuneau de 
mijloace nelimitate. Trebuia, deci, să dea dovadă de 
rigoare dacă voia să oprească hemoragia! 

Parcă maşina în piaţa Slavianskaia şi traversă ca 
să ajungă la rotonda Bisericii Tuturor Sfinţilor, 
împinse uşa şi paşii lui răsunară pe podeaua de 
fontă. Aşa cum se aşteptase, biserica era goală. Se 
aşeză pe un scaun de pai, în partea dreaptă a 
intrării, cu mâinile în buzunarele canadienei. Zece 
minute mai târziu, scârţâitul unei uşi îl făcu să 
întoarcă privirea. 

În deschizătură, zări silueta masivă a lui Boris 
Kokov, care ezita în prag. Leonid Kaminski se ridică 
şi paznicul de la Bordo îl reperă. Cei doi bărbaţi îşi 
strânseră mâna. 

— Ai făcut ce ţi-am cerut? şopti Leonid Kaminski. 

— Bineînţeles, răspunse Boris Kokov, i-am stâlcit 
mutra. Mi-a dat numele tipului care i-a vorbit de 
tine. Uite. 

Îi întinse lui Leonid Kaminski o hârtie pe care erau 
scrise câteva cuvinte, cu un scris neîndemânatic. 
Acestea nu făceau decât să confirme ceea ce fostul 
colonel GRU ştia deja. 

— Haraşo, aprobă el. Dacă va trebui, te vei mai 
întoarce acolo. Ţine. 

Scoase din buzunar un teanc de bancnote şi-i 
numără cinci hârtii de 10.000 de ruble. Boris Kokov 
le luă cu încântare. 


~ 221 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Spasiba. Balşoi spasiba, murmură el. 

— Pajalusta, răspunse Leonid Kaminski, ca un 
mare domn. leşi tu primul. 

Boris Kokov se întoarse şi se îndreptă către ieşire. 
Nu-l văzu pe Leonid Kaminski scoțând din buzunar 
un pistol, prevăzut cu un amortizor, şi apropiindu-se 
de el. Fără să lase trăgaciul, acesta trase de trei ori 
în ceafa fostului spetnatz, care se prăbuşi pe 
podeaua de fontă. 

Leonid Kaminski se aplecă, recuperă cele 50.000 
de ruble, apoi ieşi liniştit din biserică şi se îndreptă 
spre maşină. 


x 


Oleg Kazenin trepida pe bancheta din spate a 
Maybach-ului. După vizita la Vadim Stoletovo, s-a 
dus la birou ca să se întâlnească cu luri Petrov, 
împuternicitul său, pentru a discuta despre noua sa 
situaţie financiară. 

Zăpada începuse să cadă, îngreunând circulaţia. 
Telefonul mobil „privat” sună. Era Nataşa. 

— Sunt la Crocus, spuse ea, vrei să vii să bei un 
pahar? 

Exasperat, Oleg îi răspunse: 

— Am să vin anul viitor. Nu-mi prea merg 
treburile. 

Spaima pentru afacerea Kaminski, combinată cu 
exasperarea că era obligat să se târască cu viteza 
unui melc, îi punea nervii la grea încercare. Fără să 
mai vorbim de umilinţa pe care a simţit-o datorită 
faptului că nu a putut s-o „onoreze” pe recepţionera 
cu sânii mari. Apucă o sticlă de vodcă Ţarskaia şi 


~ 222 ~ 


Gerard de Villiers 
bău o înghiţitură zdravănă. 

Pentru că se apropia de MKAD, circulaţia începea 
să se amelioreze. Mobilul sună, din nou. Iniţial, nu 
vru să răspundă. Probabil că era tot Nataşa. Apoi se 
răzgândi. 

— Gospodin Kazenin? 

Era vocea calmă a lui Vadim Stoletovo. 

— Voiam să vă spun că am dat dispoziţiile 
necesare pentru a vă trimite azi gărzile de corp de 
care aveţi nevoie, anunţă directorul de la World 
Security. 

Oleg Kazenin avu senzaţia că i se toarnă miere pe 
gât... Se chinui să răspundă pe un ton normal. 

— Mulţumesc, gospodin Stoletovo. Ştiam că pot 
conta pe serviciile voastre. 

Închise telefonul şi, imediat, o sună pe Nataşa. 

— Eşti tot la Crocus? 

— Da. 

— Vin şi eu. Aşteaptă-mă în faţă. Dă drumul 
şoferului. 

Simţea un impuls sexual de nestăpânit. Trebuia să 
sărbătorească vestea cea bună. Vorbele lui Vadim 
Stoletovo însemnau că agentul CIA care-l urmărea 
va fi eliminat chiar azi. Avea de ce să fie fericit. 

Douăzeci de minute mai târziu, Maybach-ul se opri 
în faţa intrării supermarketului Crocus. Nataşa 
aştepta în faţă, îmbrăcată cu blana de vulpe albă, cu 
braţele încărcate de pachete. Dimitri se dădu jos, ca 
să-i deschidă portiera, şi apoi se urcă din nou la 
volan. 

— Na domo”, indică Oleg Kazenin. 

— Drăguţ din partea ta că ai venit să mă iei! 


96 Acasă. 
~ 223 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
spuse Nataşa. Vrei să vezi ce am cumpărat? 

— Puțin îmi pasă, îi răspunse Oleg Kazenin. 

Cu un gest sec, trase geamul care-i despărţea de 
cabina şoferului şi care avea particularitatea de a fi 
din sticlă mată. Atunci când era închis, şoferul nu 
putea să vadă ce se întâmpla în spatele maşinii. 

Desfăcu apoi blana de vulpe albă, îşi strecură o 
mână sub rochia albastră, apucă slipul Nataşei şi i-l 
smulse literalmente. Voia să şteargă umilinţa pe 
care a simţit-o cu recepţionera, acum că mintea îi 
era eliberată. 

La început, Nataşa încercă să reziste, apoi, 
văzându-i privirea ca de nebun, înţelese că era mai 
bine să cedeze. Ar fi fost capabil să o bată măr. 

Apucând-o de coapse, Oleg o obligă să 
îngenuncheze pe banchetă, cu capul către portieră. 
Se descheie, excitat, la pantaloni şi constată, fericit, 
că avea o erecţie magnifică. 

— Am să te violez, mormăi el. 

Fără cea mai mică mângâiere, fără ca măcar 
Nataşa să-l fi atins, era dur ca fierul. 

Cu o singură mişcare de bazin, se înfipse în 
Nataşa, până la maximum. 

Cu  şoldurile ridicate, cu fesele eliberate de 
marginile rochiei, dar cufundate încă în blana cea 
albă, Nataşa era, într-adevăr, magnifică... Se retrase 
încet, îşi apucă sexul cu mâna stângă şi-l apropie cu 
extremitatea de deschizătura dintre fesele tinerei. 
Apăsă încet. Ea tresări. 

— Nu aici! 

— Calmează-te, prostuţo, murmură Oleg Kazenin. 

Trecu un braţ în jurul pântecelui ei, lipind-o de al 
său şi, cu un elan brutal, se afundă, pătrunzând cu 


~ 224 ~ 


Gerard de Villiers 

sexul până la jumătate. Nataşa urlă. Oleg Kazenin 
făcu o nouă mişcare şi pătrunse, de această dată, 
până la capăt. Sub greutatea lui, Nataşa era strivită 
pe banchetă. Bine înfipt în ea, oligarhul îşi strecură 
mâinile sub pieptul ei, dădu la o parte rochia şi-i 
apucă vârfurile lungi ale sânilor, strângându-le cât 
putea de tare. Nataşa urlă, din nou. Tot corpul ei se 
contractă. Asta voia Oleg. Îşi simţi bărbăţia strânsă 
aşa cum nu mai fusese niciodată. Continuându-şi 
mişcarea, îi tortura sânii şi mai puternic. 

Senzaţia era nemaipomenită! Avea impresia că 
violează o fetiţă, atât era de bine strâns! Nu s-a 
putut abţine prea mult timp şi explodă cu un strigăt 
sălbatic, pe care, cu siguranţă, Dimitri l-a auzit. 
Astfel de momente te împăcau cu viaţa... Satisfăcut, 
sigur acum pe virilitatea sa, Oleg se retrase din 
capcana cea strâmtă şi se prăbuşi pe banchetă, în 
timp ce Nataşa îşi relua o poziţie normală. 

— M-a durut, nemernicule, îl certă ea. 

Oleg Kazenin nici măcar nu-i răspunse, pierdut în 
fericirea sa. 


x 


Cyntia Fisher, împreună cu Malko şi gărzile de 
corp ale acestuia, se opriră în faţa hotelului Ritz Cari 
ton. Ea merse să parcheze maşina. Malko se întrebă 
oare cum vor evolua lucrurile. Anatoli Arkadin nu 
putea să-i mai dea nicio informaţie. Ştia deja cine a 
dat ordinul. Acum, trebuia să-l găsească pe Leonid 
Kaminski şi să afle cu ce se ocupa. 

O creatură de vis ieşi din ascensor. O brunetă de 1 
metru şi 80 de centimetri, care îl privi pe Malko cu 


~ 225 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
un zâmbet vulgar, ridicând trei degete în sus. 

— Three hundred dollars, spuse ea cu o voce 
mieroasă. 

Nu se şoma niciodată... Malko zâmbi politicos şi 
tinu deschisă uşa ascensorului pentru ca „baby- 
sitters” să poată intra. Cei doi păreau foarte 
impresionați de luxul care-i înconjura. În momentul 
în care pătrunseră toţi trei în cameră, telefonul pus 
pe măsuţa de noapte sună. 


Capitolul XIX 


Malko, care se îndrepta spre baie ca să-şi 
satisfacă o nevoie urgentă, spuse celor doi: 

— Răspundeţi voi. Vin imediat. 

Marvin Risen a fost cel mai rapid. Nu făcu decât 
un salt până la telefon, ridică receptorul din furcă şi 
strigă un „alo” puternic. Când Malko ieşi din baie, 
americanul era încă cu telefonul în mână şi îi spuse: 

— Nu răspunde nimeni, sir. 

— Închide, a fost probabil o greşeală, spuse Malko. 
Acum, dacă aţi văzut că totul e în ordine aici, cred 
că vă puteţi instala în hol, e mai confortabil. 

Nu avea chef să suporte în permanenţă prezenţa 
stânjenitoare a celor doi „baby-sitters”. 

Cei doi americani nu se lăsară rugaţi şi ieşiră din 
cameră. 

Malko tocmai voia să-l sune pe Goşa Sukhumi 
pentru a relua legătura cu el, când cineva bătu la 
uşă. Fără să lase mobilul din mână, merse să 
deschidă. Marvin Risen se afla în faţa uşii, alb ca 
varul, cu faţa inundată de sudoare. În spatele lui se 
afla camaradul său. 


~ 226 — 


Gérard de Villiers 

— Nu ştiu ce am, sir, bâigui el, nu mă simt bine. Ar 
trebui să chemăm ambasada. 

Când termină fraza, se clătină şi căzu la pământ, 
sub ochii îngroziţi ai lui Malko. În timp ce Bill Cerny 
îşi ţâra colegul în cameră, Malko îl sună imediat pe 
şeful filialei CIA. 

— Tom, spuse el, avem o problemă. 


x 


Camera lui Malko era plină de lume: doi medici ai 
ambasadei americane aplecaţi peste targa unde 
fusese întins Marvin Risen şi trei tehnicieni de la 
Departamentul Tehnic al CIA. Cu mănuşi în mâini, cu 
faţa protejată de o mască, ei examinau telefonul din 
cameră. Mai la o parte, Tom Polgar vorbea la 
telefon. Unul dintre tehnicieni se apropie de Malko şi 
spuse: 

— Sir, victima a atins telefonul? 

— Eu eram în baie, dar cred că da, pentru că i-am 
spus să răspundă. De ce? 

— Se pare că receptorul a fost acoperit cu o 
substanţă toxică, pe care o să încercăm s-o 
identificăm. 

Deodată, un zgomot puternic se auzi din colţul 
unde cel de-al doilea tehnician „consulta” telefonul 
suspect. El se întoarse şi spuse tuturor: 

— Acest telefon degajă o doză foarte mare de 
radioactivitate. 

Merse şi căută într-un sac mare de unde scoase o 
cutie albă, prevăzută cu o dublură antiradioactivă, şi 
puse telefonul în ea, ţinându-l cu o pensetă. Abia 
apoi îşi scoase masca şi mănuşile. 


~ 227 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Unul dintre cei doi medici făcu semn oamenilor de 
la ambulanţă că puteau să-l ia pe Marvin Riser. O 
perfuzie era deja fixată pe targă, dar americanul 
părea că suferă foarte tare. 

Malko se apropie de medic. 

— Ce părere aveţi? 

Medicul dădu din cap. 

— Pacientul are un puls foarte neregulat, o 
tensiune arterială aproape de colaps, iar sistemul 
său respirator pare atins. A fost, pe cât se pare, 
victima unei otrăviri. Dar încă nu ştim cu ce anume. 

Toate persoanele venite de la ambasadă ieşiră în 
acelaşi timp cu bolnavul, în afară de Tom Polgar, 
care se apropie de Malko. 

— Îl transportăm la centrul de îngrijiri de la 
ambasadă şi, dacă este posibil, îl trimitem la 
Ramstein, unde sunt mai bine echipați ca noi. 

Ramstein era o mare bază americană aflată în 
Germania, placă turnantă a tuturor operaţiunilor de 
dincolo de ocean. 

— Mă simt foarte vinovat, spuse Malko. Eu ar fi 
trebuit să răspund la telefon. 

— Evident, aprobă şeful filialei. Când te-ai apropiat 
de acest Leonid Kaminski, ai atins un punct sensibil, 
legat de traficul rachetelor S-300. Nu există altă 
explicaţie. 

— Ne-a mai rămas o singură persoană care ne 
poate duce la el, trase concluzia Malko. Boris Kokov, 
cel care l-a agresat pe Anatoli Arkadin. Pe acesta 
trebuie să-l protejăm încă de acum. 

— Mă întorc la ambasadă, spuse Tom Polgar. Am 
să trimit gărzi de corp la prietena ta, Lena. 

Se îndreptă spre ascensor. 


~ 228 ~ 


Gerard de Villiers 

— Am să anunţ recepţia că unul dintre paznicii 
mei s-a simţit rău, spuse Malko. Mai vedem după 
aceea ce o să mai urmeze. 

— Nu cred să mai urmeze ceva. Nu este o 
operaţiune condusă de amatori. Până una alta, sun- 
o pe prietena ta Lena şi spune-i să nu deschidă 
nimănui uşa. 

x 


Oleg Kazenin îşi făcea manichiura, înconjurat de 
trei tinere filipineze şi ascultând radioul, când un 
anunţ informativ îl făcu să tresară: „Ora 15 şi 20 de 
minute. O sursă apropiată miliției relatează că un 
american, care locuia la hotelul Ritz Carlton, a fost 
victima unui accident. Ar putea fi vorba de un 
atentat”. 

Oligarhul scoase un strigăt de bucurie, îşi scoase 
mâna din bolul cu apă şi săpun, se repezi la mobil şi 
formă numărul lui Leonid Kaminski. Ca întotdeauna, 
răspunse robotul. Oleg Kazenin lăsă un mesaj, 
explicit şi scurt: 

— Ascultă radioul! 

Cu siguranţă, Vadim Stoletovo era un om serios. 
Norul care  acoperise operaţiunea legată de 
rachetele S-300 dispăruse. Trebuia să sărbătorească 
lucrul acesta. 

O sună pe Nataşa pe mobilul secret. 

— În seara asta, vom lua cina la Turandot! o 
anunţă el. 

Tânăra scoase un strigăt de încântare. 

— Ura! O să-mi pun noua rochie lungă, cea luată 
de la Valentino. Parcă sunt o prinţesă când mă 
îmbrac cu ea. 


~ 229 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Turandot era unul dintre restaurantele la modă, 
unde preţurile erau exorbitante, şi care era 
frecventat numai de oligarhi. Tot personalul era 
îmbrăcat în costume Ludovic al XV-lea, cu peruci pe 
cap, iluminatul era asigurat numai de lumânări, iar 
sala era scăldată în acorduri de muzică clasică. 
Parcă te aflai în secolul al XVIII-lea. Oligarhii 


adorau această atmosferă. 
x 


La etajul al cincilea din clădirea cea nouă a 
ambasadei americane, atmosfera era foarte 
apăsătoare. Toată lumea ştia ce i se întâmplase lui 
Marvin Risen. Colegul său, Bill Cerny, făcea naveta 
între etaj şi subsol, acolo unde era îngrijit Marvin. 
Specialiştii de la Departamentul Tehnic 
identificaseră substanţa care îi provocase moartea: 
cadmiu radioactiv. Evident, nu era o crimă obişnuită, 
ci o lichidare pregătită de sílovikı. 

De când se întorseseră la ambasadă, Tom Polgar 
şi Malko se cufundaseră în arhivele informatice ale 
Agenţiei, trecând în revistă toate crimele comise în 
Rusia sau asupra ruşilor, încă din perioada de sfârşit 
a Uniunii Sovietice. Malko notase că toate aceste 
asasinate, niciodată urmate de arestări, au fost 
comise fie cu arme de foc, fie prin otrăvire, precum 
cel al lui Alexandr Litvinenko, la Londra, în anul 
2007”. Deodată, şeful filialei scoase o exclamaţie 
de uimire şi-i întinse lui Malko o foaie de hârtie care 
tocmai ieşise din ordinator. 

— Priveşte! 

Fişa data din august 1995. Ea relata uciderea unui 


97 SAS nr. 102, Poloniu 210, Editura Meteor Press (2008). 
~ 230 ~ 


Gerard de Villiers 

bancher, Ivan Kivelidi. Acesta făcuse greşeala să se 
intereseze de transferurile sumelor de bani ale 
Partidului Comunist Sovietic, bani care s-au 
volatilizat în lunile care au precedat puciul din 
august 1991, reprimat de Boris Elţân. S-a ajuns la 
concluzia că a fost otrăvit cu cadmiu radioactiv, 
substanţă cu care fusese uns receptorul telefonului 
său. 

Tom Polgar ridică ochii: avea o privire întunecată. 

— Marvin este pierdut, conchise el simplu. 

Ca şi cum ar fi vrut să confirme spusele lui, 
telefonul sună. Avu o mică conversaţie, apoi închise. 

— Este inconştient, anunţă el. Doctorii au fost 
obligaţi să-i administreze doze masive de morfină, 
ca să nu mai sufere atât. Nu cred că-şi va mai 
recăpăta cunoştinţa. 

— Cadmiul radioactiv nu se găseşte pe toate 
dramurile, remarcă Malko. Se pare că este implicat 
FSB-ul. 

— Nu neapărat, replică Tom Polgar. Corupţia este 
atât de mare în Rusia, încât, cu bani, îţi poţi procura 
tot ceea ce doreşti. Funcţionarii care administrează 
acest gen de produse sunt foarte prost plătiţi. Este 
suficient ca unul dintre foştii lor colegi, care au 
trecut acum la activităţi private, să le ofere câteva 
zeci de mii de ruble şi, astfel, se poate obţine orice 
fel de substanţă. Am să cer o audienţă la Alexandr 
Bortnikov, noul şef al FSB-ului, ca să depun un 
protest oficial, dar nu-mi fac nicio iluzie. N-o să iasă 
nimic din toată afacerea asta. Mai întâi, pentru că, 
probabil, nu este la curent cu ceea ce s-a întâmplat. 
Ce putem spera este, cel mult, ca el să declanşeze o 
anchetă internă ale cărei rezultate nu le vom 


~ 231 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
cunoaşte niciodată. 

— Vei menţiona numele lui Leonid Kaminski? 

— Nu, de asta trebuie să ne ocupăm noi, altfel, se 
va muşamaliza totul... în Rusia, noi suntem într-o 
stare de non-droit”*. 

— În acest timp, spuse Malko, Marvin Risen este 
pe punctul să-şi piardă viaţa în locul meu. 

Tom Polgar încercă să-l dezvinovăţească. 

— Inţeleg ceea ce simţi, spuse el. Şi eu mă simt 
responsabil. Eu i-am încredinţat această misiune. 
Avem o meserie periculoasă. 

— Am să-l presez pe Anatoli Arkadin ca să-l 
găsesc pe acest Boris Kokov, afirmă Malko. Încă din 
seara asta. Supravegherea din strada Akademika 
Anocina nu a dat niciun rezultat? 

— Nu. Leonid Kaminski s-a pus la adăpost, de 
îndată ce a ştiut că ne interesează persoana lui. 

Să găseşti pe cineva despre care nu ştiai practic 
nimic, într-un oraş cu 12 milioane de locuitori, era 
un miracol. 

Din nou, secretara intră în birou şi puse o hârtie 
pe masa şefului filialei. Acesta aruncă o privire şi-l 
anunţă pe Malko: 

— Generalul Anatoli Isaikin mă cheamă mâine, la 
ora nouă, la Rosoboronexport. 

— Ciudată coincidenţă, remarcă Malko. 

Tom Polgar dădu din cap. 

— Cinstit, nu cred că are vreo legătură cu ceea ce 
s-a întâmplat azi. Nu în postul pe care-l ocupă! 
Pentru nimic în lume, Kremlinul nu ar vrea ca un 
organism oficial să fie bănuit de o astfel de practică. 
Am să-l anunţ, bineînţeles, de ceea ce s-a întâmplat. 


98 Absența unei legislații pentru o anumită situaţie, (n. trad.). 


~ 232 ~ 


Gerard de Villiers 

— Foarte bine, spuse Malko. Eu merg acum la 
Lena. 

— la-l pe Bill Cerny cu tine, ordonă Tom Polgar. 
Cyntia o să vă conducă. Te-au ratat, dar nimic nu ne 
asigură că nu vor mai încerca... 

Malko îşi dădu seama dintr-odată că, în momentul 
în care revenise la Ritz Carlton, se pregătea să-l 
contacteze pe Goşa Sukhumi. Făcu acum lucrul 
acesta. Georgianul răspunse imediat şi-i spuse: 

— Tocmai voiam să te sun. 

Probabil că nu era adevărat, dar Malko profită de 
ocazie. 

— Putem să ne vedem? 

— Ca ultima dată. Intr-o jumătate de oră. 

Malko avu timp numai să-i recupereze pe Bill 
Cerny şi pe Cyntia şi plecară toţi spre Casa de pe 
chei. 


x 


Goşa Sukhumi împingea un cărucior plin de sticle. 
De la vinul georgian şi până la coniacul armenesc, 
fără a mai socoti mai multe feluri de vodcă, puteai 
vedea în coşul oligarhului toate băuturile. După ochii 
săi roşii şi mersul clătinat, Malko îşi dădu seama că 
el băuse deja o parte din cumpărături. Goşa se 
sprijini de bar şi spuse încet: 

— Pentru că nu sunt un ticălos, m-am informat, 
aşa cum ţi-am promis. Am vorbit cu un înalt 
funcţionar de la Rosoboronexport, un tip care a fost 
subalternul meu, pe vremea când eram la KGB. El 
este cel care transmite Comisiei de Cooperare 
militară toate contractele care se fac pentru 


~= 233 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
vânzările de arme în străinătate. 

Sughiţă şi continuă: 

— Mi-a spus că a existat un contract semnat între 
lran şi Rusia, în decembrie 2006, pentru furnizarea a 
28 de baterii complete de S-300. Ministrul iranian al 
Apărării a venit el însuşi să semneze acest contract. 

— Şi apoi? întrebă Malko. 

— Are în dosar o notă scrisă de Vladimir Puțin, 
redactată pe vremea când era preşedintele Rusiei, 
care ordona să se suspende executarea acestui 
contract până la noi ordine... 

Malko rămase tăcut. Aceasta confirma declaraţiile 
generalului Şevarşin. 

— Deci, nu s-a întâmplat nimic, insistă el. 

— Nimic. În plus, rachetele S-300 nu se mai 
fabrică. Bineînţeles, mai există în multe locuri, dar 
ar trebui prea mult timp ca să se verifice unde şi, 
eventual, să fie modernizate. Chiar dacă ar începe 
acum această acţiune, ar fi nevoie de minimum şase 
luni. Îţi este de ajuns tot ce ţi-am spus? 

— Acest ofiţer nu te-a minţit? 

— Nu. 

Sughiţă din nou. Privirea lui era sticloasă. 

— Nu te simţi bine? întrebă Malko. 

Goşa Sukhumi îi aruncă o privire întunecată. 

— Nu, din cauza târfei de Lena. 

— Ce ţi-a făcut? 

Georgianul simţi că se sufocă. 

— Tu mă întrebi asta? 

Un înger, îmbrăcat într-un corset, trecu... Goşa 
scoase câteva cuvinte de neînțeles, apoi renunţă. 

— Când ţi-am prezentat-o, la Tbilisi, voiam să mă 
însor cu ea. Pe bune... Şi apoi... 


~ 234 ~ 


Gerard de Villiers 

— Sunt dezolat, spuse Malko. 

Goşa Sukhumi ridică din umeri. 

— Nicevo. Asta-i viaţa. Târfa nu ar fi trebuit să 
accepte. O iubeam, într-adevăr, şi nu reuşesc să o 
uit. Gata, da svidania! 

Se îndepărtă, împingându-şi căruciorul. 


x 


Încuietorile se desfăceau, una după alta. După ce 
s-a deschis şi cea de a treia, uşa se întredeschise, 
reţinută de un lanţ, şi Malko întâlni privirea 
terorizată a Lenei. 

— Intră repede, spuse ea luând lanţul. 

Malko o urmă până în /ivingroom. Doi necunoscuţi, 
aşezaţi de o parte şi de alta a unei măsuţe joase, 
formată dintr-o placă de sticlă susţinută de o femeie 
de bronz în patru labe, se ridicară deodată. 

Erau doi agenţi ai filialei pe care Malko nu-i 
cunoştea. 

— Sunt prietenii tăi, îl informă Lena. Era tot 
frumoasă, îmbrăcată într-un pulover negru şi un 
pantalon de piele asortat. 

Având în vedere că Bill Cerny se afla jos, casa era 
bine păzită. 

— Puteţi merge să mâncaţi ceva, spuse Malko 
celor doi fie/d-officers ai CIA. Daţi-mi numărul 
mobilului vostru. O să vă chem dacă am nevoie de 
voi. 

Ei plecară, în timp ce Lena Voronţova oftă. 

— Boje mol. N-am trăit niciodată aşa. Eşti un 
demon. Apropo, du-te să-l vezi pe Anatoli, ar vrea 
să-ţi spună ceva. 


~ 235 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Malko merse în camera unde se afla p/lay-boy-ul. 
Era în aceeaşi ţinută. Chiloţi şi tricou. 

— Te simţi mai bine? întrebă Malko. 

Anatoli Arkadin dădu din cap. 

— Nu. Am dat telefon la Bordo. Boris Kokov este 
mort. L-au găsit, cu mai multe gloanţe trase în cap, 
într-o biserică. 

Malko avu impresia că i se face un duş rece. 
Ultimul fir pe care-l mai avea dispăruse. 

Chiar dacă se dusese spre Infern, asta nu-l 
consola deloc. 


Capitolul XX 


Malko îşi recăpătă repede stăpânirea de sine. 

— Nimeni, la Bordo, nu-ţi poate da nicio informaţie 
în legătură cu acest Leonid Kaminski? 

— Nu, afirmă Anatoli Arkadin. Ştiu numai că aveau 
adresa lui ca să-i trimită invitaţii pentru serile 
„Sspeciale”. 

— Bine, spuse Malko. Acum, poţi să te duci acasă. 
Dacă Boris Kokov este mort, nu mai reprezinţi un 
pericol pentru cei care l-au omorât. 

— Asta-i o veste bună, spuse, ironic, tânărul. 

Fără să-i dea atenţie, Malko se duse în /ivingroom, 
acolo unde Lena tocmai golea un pahar cu vodcă. 

— Toate astea m-au dat peste cap, oftă ea. Eu 
sunt o fată liniştită. 

— Sunt dezolat, o asigură Malko. Vrei să mergem 
să luăm cina undeva? 

— Nu. Am caviar roşu proaspăt şi heringi. Putem 
mânca aici. 

— De ce nu? 


~ 236 ~ 


Gerard de Villiers 

— O să-l întreb şi pe Anatoli dacă vrea, spuse ea 
îndreptându-se către camera musafirului ei. 

Trei secunde mai târziu, Malko auzi un strigăt 
ascuţit venind din cameră. Cu pulsul crescut la 200, 
îşi smulse Beretta 92 din curea şi se năpusti acolo. 
Dar, la intrare, se opri brusc. 

Lena, care-şi scosese puloverul, păstrându-şi 
numai sutienul de dantelă roşie, era aşezată pe 
marginea patului lui Anatoli Arkadin. Mâna îi 
dispăruse În  chilotul bărbatului. Acesta, cu 
trăsăturile feţei crispate de durere, încerca să o 
îndepărteze pe tânără. 

— Mă doare! răcni el. 

Malko se retrase pe vârful picioarelor şi Lena veni 
după el în /ivingroom. Nu-şi mai pusese puloverul şi 
sânii ei nemaipomeniţi îşi arătau sfârcurile prin 
dantela roşie a sutienului foarte decoltat. 

— Vino să mâncăm, spuse ea. Prostuţul ăsta 
spune că nu-i e foame. 

Urmărind-o cu privirea, Malko îşi dădu seama că 
se legăna uşor. Poate din cauza sticlei de vodcă pe 
jumătate goală. 


x 


Era foarte adevărat că icrele de somon erau 
delicioase, ca şi vodca, de altfel. Malko intrase în 
ritmul Lenei. Şi el avea nevoie să uite ultimele ore. 
Alcoolul îl ajuta să nu se gândească prea mult la 
bărbatul care era în agonie în subsolul ambasadei 
americane. 

Lena se întoarse spre el şi privirea i se înecă în a 
lui. Malko avu impresia că sânii ei îşi măriseră şi mai 


~ 237 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
mult volumul. Mâinile îi plecară singure să 
întâlnească dantela roşie. Când îi atinse cu degetele 
pielea fierbinte, avu senzaţia că toate firele de păr 
de pe corpul lui fremătau. Ca de fiecare dată când 
scăpa de la moarte, simţea o puternică dorinţă 
sexuală. 

— Da, şopti Lena, aplecându-se în faţă. Continuă. 

Ceea ce el şi făcu, îndepărtând sutienul. Cu ochii 
mijiţi, Lena îl lăsă să facă ce dorea. 

Deodată, ea se ridică în picioare, îşi aruncă 
încălţările, într-o secundă, în celălalt capăt al 
camerei, şi-şi cobori fermoarul de la pantalonii din 
piele. La rândul lui, Malko se ridică şi el şi cei doi se 
sărutară intens, violent, un sărut ce parcă-ţi făcea 
pielea de găină. Apoi, Lena îi smulse, practic, 
cureaua şi-i dădu jos pantalonii cu violenţa unui 
cazac. 

Sexul lui, într-o erecţie maximă, nu rămase decât 
câteva secunde liber. Lăsându-se în genunchi în faţa 
lui, Lena îl înghiţi dintr-o singură sorbitură. 

Nu pentru mult timp. 

Se ridică din nou în picioare, îl apucă pe Malko de 
sex şi-l târî în cameră. Înainte să se arunce în patul 
cu baldachin, model Hollywood 1925, îşi scoase 
repede slipul din dantelă roşie care-i acoperea 
partea de jos a pântecelui şi-i spuse lui Malko: 

— Să facem sex! Fă-mă să strig! Vreau ca prostul 
ăsta mic să ştie ce a ratat. 

Malko plonjă dintr-o singură mişcare în pântecele 
ei, cât putea de adânc. Lena scoase un sunet plin de 
încântare şi-şi întinse picioarele către tavan, începu 
să respire mai puternic, agitându-se sub greutatea 
lui şi ţinându-l bine de umeri. Lui Malko sângele i se 


~ 238 ~ 


Gérard de Villiers 

zbătea în tâmple din cauza cantităţii de vodcă pe 
care o băuse. Nu se mai gândea la nimic, toată 
oroarea dispăruse, nu mai exista ca fiinţă decât prin 
sexul său puternic. 

La un moment dat, se retrase, ridică bazinul Lenei, 
ghemuind-o ca pe o broască, şi, cu un gest brutal şi 
precis, îşi plantă, dintr-o singură mişcare, sexul între 
fesele ei. 

Lena scoase un urlet. 

— Nemernicule! strigă ea, voiam să facem sex, nu 
să... 

Malko se retrase aproape complet pentru ca, apoi, 
s-o pătrundă din nou, cu toată puterea. Lena urlă 
iarăşi. Nu chiar atât de tare. 

Malko continuă să o sodomizeze în acelaşi ritm. 
Puțin câte puţin, strigătele Lenei se transformară în 
gemete şi începu să se mişte sub el. Malko simţi 
mucoasa ei secretă strângându-se şi relaxându-se 
spasmodic în jurul lui. Aceasta îi acceleră plăcerea. 

Era parcă şi mai bine decât la Tbilisi. 

Teama şi vodca erau, cu siguranţă, o combinaţie 
perfectă pentru Lena, din acest punct de vedere. 

La rândul său, urlă şi el, împrăştiindu-se în 
interiorul ei. Apoi, picioarele Lenei se lăsară în jos, 
iar el se retrase din intimitatea ei primitoare. Era 
nemişcată, ca moartă. 

Lovit ca de trăsnet de plăcere şi de vodcă, Malko 
se îndreptă spre baie precum un zombie. În 
momentul în care închidea uşa, zări, scurt, o siluetă 
care intra în cameră. Anatoli Arkadin, gol puşcă, cu 
un sex liber, incredibil de lung. 

Malko închisese aproape uşa, când un urlet ascuţit 
se auzi din cameră. 


~ 239 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Aparent, Anatoli Arkadin era vindecat. 


x 


Când Lena ieşi din baie, îmbrăcată cu o rochie de 
cameră din mătase neagră, Malko aproape 
adormise. Tensiunea nervoasă, vodca şi sexul! Lena 
ridică cu un gest distrat pistolul Beretta 92, căzut pe 
mochetă în momentul în care îl dezbrăcase pe 
Malko, şi oftă: 

— Rămâi să dormi aici? 

— Este mai bine. 

— Haraşo. Dacă te scoli devreme, nu mă trezi. 
Sunt ruptă de oboseală. 

Dispăru în cameră. Anatoli Arkadin dispăruse şi el. 
Malko îi sună pe cei doi fie/d-officers de la CIA ca să 
le dea întâlnire la ora nouă şi, fără să-şi dea seama, 


se cufundă într-un somn adânc. 
x 


Zâmbind călduros, generalul Anatoli Isaikin îi 
întinse lui Tom Polgar un dosar roşu. Îl primise în 
biroul său pe şeful filialei CIA, la ora nouă fix. 

— V-am promis că am să fac o anchetă 
amănunţită în legătură cu această afacere a 
rachetelor S-300. Rezultatul îl veţi găsi în acest 
document, explică el. 

— Ce prezintă documentul? 

— Nu avem nimic să ne reproşăm, afirmă 
directorul de la Rosoboronexport. Contractul din 
anul 2006 este îngheţat şi nimeni nu a livrat Iran- 
ului rachete S-300. 

— Şi totuşi, fotografiile pe care vi le-am arătat 


~ 240 ~ 


Gérard de Villiers 
sunt foarte reale, replică Malko. 

Generalul rus dădu din cap. 

— Cu siguranţă! Există două explicaţii posibile. 
Una pe care eu o cred mai bună, şi anume cea care 
consideră toată această poveste drept o manipulare 
a prietenilor noştri israelieni. Au făcut o fotografie a 
unei rachete S-300 şi, după aceea, au aranjat-o. Din 
punct de vedere tehnic, aceasta nu pune nicio 
problemă. A doua eventualitate ia în calcul faptul că 
racheta S-300 din fotografie provine dintr-o altă ţară 
decât Rusia. V-am anexat lista tuturor ţărilor care au 
cumpărat de la noi aceste rachete. Versiunile 
diferite nu se deosebesc deloc în exterior. Aceasta 
poate fi o rachetă S-300 de primă generaţie, şi nu 
uitaţi că a fost pusă în funcţiune la începutul anilor 
1980. Asta-i tot. Agentul dumneavoastră, Malko 
Linge, se poate întoarce în castelul său. 

O doză de umor care arăta că era perfect la 
curent cu CV-ul agenţilor CIA... 

Tom Polgar se gândise, evident, la ipoteza 
israeliană, dar o îndepărtase dat fiind felul în care ei 
recuperaseră documentul. Bineînţeles, Mehdi Ezazi, 
agentul BND, ar fi putut, şi el, lucra pentru Mossad... 
Numai că, dacă l-ar fi chemat pe omologul său 
israelian şi l-ar fi întrebat dacă se află la originea 
acestei manipulări, el ar fi minţit cu dezinvoltură şi, 
mai grav, s-ar fi prevalat de acest fapt pentru a 
bombarda lran-ul înaintea instalării rachetelor S- 
300. Era exact ceea ce nu ar fi trebuit să se 
întâmple. 

Generalul Isaikin îl fixa cu privirea, aşteptând, în 
mod vizibil, să plece. Dar Tom Polgar nu se mişcă şi 
remarcă: 


~ 241 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Apropo, în legătură cu agentul nostru Malko 
Linge, era cât p-aci să nu-şi mai vadă castelul. 

Patronul de la Rosoboronexport îl ascultă fără vreo 
reacţie aparentă, apoi dădu din cap. 

— Gospodin Polgar, cred că faceţi o greşeală 
încercând să stabiliţi o legătură între acest incident 
şi problema care vă preocupă. Ştiţi bine că Malko 
Linge a avut un mare număr de probleme cu unele 
dintre agenţiile noastre federale, din care eu nu fac 
parte. În misiunile sale trecute ar trebui să căutaţi 
explicaţia pentru ceea ce s-a întâmplat. Dacă nu am 
fi o mare democraţie, prinţul Malko Linge nici nu ar 
avea măcar dreptul să pună piciorul pe teritoriul 
nostru. 

Ceea ce spunea nu era complet deplasat şi Tom 
Polgar, el însuşi, se gândise la aceasta. Doza de 
umor negru era însă inutilă. Resemnat, şeful filialei 
CIA se ridică. Nu va mai afla nimic în plus de la 
generalul Isaikin. 


x 


Era ora douăsprezece fără zece când Tom Polgar 
deschise uşa biroului. Malko înghiţise deja un litru 
de cafea. 

— Sunt dezolat, se scuză americanul. Credeam că 
nu mai ajung aici. Două maşini s-au ciocnit în piaţa 
Oktiabrskaia şi circulaţia s-a blocat complet. 

La Moscova, înţelegerea amiabilă între şoferi nu 
exista. Chiar şi pentru accidentele cele mai 
neînsemnate trebuia să aştepţi DPS-ul să facă o 
constatare şi un proces verbal. Şi cu atât mai rău 
dacă aceasta dura trei ore şi provoca blocarea 


~ 242 ~ 


Gerard de Villiers 
circulaţiei! Malko îl lăsă pe american să se instaleze 
şi apoi îi spuse: 

— L-am întâlnit pe Goşa Sukhumi, ieri seară. Din 
punctul lui de vedere, ruşii nu au exportat nicio 
rachetă S-300 lran-ului, chiar dacă s-a semnat, 
efectiv, contractul. 

Îi reproduse lui Tom Polgar conversaţia avută şi 
acesta dădu din cap. 

— Generalul Isaikin tocmai mi-a spus acelaşi lucru, 
sugerând că israelienii s-ar afla în spatele acestei 
manipulări. Altă variantă ar fi că racheta S-300 din 
fotografii provine dintr-o altă ţară decât Rusia. 

— Nu cred prima ipoteză, spuse Malko, iar pe cea 
de-a doua nu o putem înlătura. Fotografia reprezintă 
o singură rachetă S-300. 

— Este adevărat, recunoscu Tom Polgar, dar va fi 
imposibil să anchetăm în Belarus sau în China. 

Se priviră, neputincioşi. După o săptămână şi 
jumătate de anchetă, Malko se găsea, practic, în 
acelaşi punct din care pornise. 

— Apropo, spuse el, am o veste proastă. Boris 
Kokov, cel care l-a tăbăcit pe Anatoli Arkadin şi prin 
care am fi avut o şansă minusculă să ajungem la 
Leonid Kaminski, a murit. A fost găsit într-o biserică 
cu trei gloanţe în cap. 

Ultima uşiţă se închidea, iar Malko nu putea să nu 
constate: 

— Este, totuşi, o coincidenţă ciudată. În mod 
oficial, am aflat din trei surse diferite că nu a existat 
nicio livrare de rachete S-300 către Iran. Dar, în 
acelaşi timp, toţi cei care ar fi putut să dea 
informaţii asupra unei eventuale operaţiuni ilegale 
sunt morţi. Asta se cheamă blocare totală. 


~ 243 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Nici că se putea rezuma mai bine situaţia! 
remarcă Tom Polgar. Dacă nu ar fi fost aceşti morţi, 
aş fi crezut că alergăm după o himeră. 

Malko dădu din cap. 

— AŞ paria pe castelul meu că există cu adevărat 
un trafic cu rachete S-300, dar este extrem de bine 
protejat. 

— De autorităţi? 

— Nu ştiu, mărturisi Malko. Poate că nu, dar totul 
este atât de opac în această ţară, încât nu putem 
respinge nicio ipoteză. 

Telefonul de pe linia internă a şefului filialei sună 
şi Tom Polgar răspunse. Malko îl văzu că se schimbă 
la faţă. 

— Marvin Risen a murit, anunţă americanul cu o 
voce stinsă. Medicii nu au putut face nimic. Era 
umflat tot în interior. 

— Dumnezeu să-l ierte, spuse Malko. A murit în 
locul meu. 

Cei doi bărbaţi se priviră îndelung. Tom Polgar 
avea lacrimi în ochi. 

— God bless him!” Trebuia să se întoarcă acasă 
peste o lună. 

Şeful filialei se scutură şi încercă să-şi revină. 

— O.K., spuse el. Voi face un raport la Langley şi 
le voi cere instrucţiuni. Dacă nu mai avem nicio 
pistă de urmărit, este inutil să mai rămâi la 
Moscova. 


x 


Oleg Kazenin se sufoca de furie. Din seara trecută 


99 Dumnezeu să-l binecuvânteze. 


~ 244 ~ 


Gérard de Villiers 

ştia că victima de la Ritz Carlton nu era cea care 
trebuia. Avea chef să dea cu piciorul în maşină, atât 
era de nervos. De îndată ce s-a trezit, a plecat să-i 
ceară socoteală lui Vadim Stoletovo. 

Când ieşi din ascensor, se îndreptă în viteză spre 
biroul acestuia fără să arunce decât o privire rapidă 
blondei planturoase de la intrare. Directorul de la 
World Security îl primi cu calmul său obişnuit şi-i 
propuse: 

— Ceai? 

Oligarhul se aşeză cu nervozitate în faţa lui şi 
spuse: 

— Ai făcut-o de oaie! 

Vadim  Stoletovo dădu din cap, în semn de 
negaţie. 

— Nu, dispozitivul a funcţionat perfect. Numai că 
cel care era în hol nu avea de unde să ştie că 
altcineva o să ridice receptorul. De altfel, nici acum 
nu ştiu de ce a făcut-o. 

— Nu mă interesează, spuse Oleg Kazenin, cu o 
privire întunecată. Eşti în rahat. Tipul trăieşte. Şi 
acum, ştie că cineva a vrut să-l omoare şi a înţeles 
că se află pe pista cea bună. Or, eu am nevoie de 
câteva săptămâni de linişte. 

— Ce vrei? întrebă placid Vadim Stoletovo. 

— Să rezolvi această problemă, şi fără greşeală. 
Te-am plătit pentru asta. Fostul spetnatz ridică 
arătătorul. 

— M-ai plătit pentru o operaţiune pe care am 
realizat-o. Nu este vina mea dacă a existat o 
necunoscută. Ai vrut ca totul să fie discret... 

— Ei bine, mi-am schimbat părerea. Acum vreau 
să fie eficace. 


~ 245 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Te va costa o sută de mii de dolari, spuse 
Vadim Stoletovo. 

— O sută de mii de dolari? îţi plăteşti oamenii cu o 
sută de mii de ruble. 

— Uiţi factorul de risc şi krişa. 

Oleg  Kazenin îşi rumegă câteva momente 
înfrângerea şi mânia. 

— Dobro, spuse el, accept. 

— Trimite-mi pe cineva cu jumătate din sumă, 
replică Vadim Stoletovo. 

— Când poţi opera? 

Vadim făcu un gest evaziv. 

— Nu-i ca şi când ai merge la piaţă. Necesită o 
muncă îndelungată de pregătire. Ne va lua mai 
multe zile. 

Oleg Kazenin se ridică, îşi înghiţi mânia şi ieşi fără 
ca măcar să-i strângă mâna lui Vadim Stoletovo. 
Acestuia nici nu-i păsa. El nu lucra decât pentru 
bani, raporturile umane nu-l interesau absolut deloc. 
Pentru o sută de mii de dolari, putea organiza 
lichidarea oricui, în afară de preşedintele Rusiei. 
Deci, şi a unui agent CIA, chiar dacă era protejat. 


Capitolul XXI 


Malko se trezi brusc, neştiind ce oră era. În ajun, 
după ce s-a despărţit de Tom Polgar şi după ce a 
fost să se reculeagă în faţa corpului neînsufleţit al 
lui Marvin Risen, s-a întors la Ritz Carlton. 

Era confuz şi demoralizat. 

Această anchetă se transformase într-un coşmar. 
Evident, avea în faţa lui oameni bine organizaţi, de o 
ferocitate extraordinară şi gata să facă orice. In 


~ 246 ~ 


Gerard de Villiers 

plus, dispuneau de complici puternici. Nu reuşea să- 
şi dea seama dacă era vorba de un grup izolat sau 
de „antena” unui organism oficial. Totul era atât de 
amestecat în Rusia! 

Nu cinase şi dormise foarte prost, trezindu-se din 
somn tot timpul, încercând să găsească o soluţie 
care să-i permită să relanseze ancheta ajunsă acum 
într-un punct mort. 

În timp ce-şi bea cafeaua, se gândi, din nou, la 
ceea ce îi spusese Lena în legătură cu Anatoli 
Arkadin. Acesta era căsătorit cu fiica unui fost 
colonel KGB care, probabil, era din aceeaşi 
generaţie cu Leonid Kaminski. Poate îl cunoştea sau, 
cel puţin, poate avea informaţii în legătură cu 
cariera acestuia. O sună imediat pe Lena, dar 
aceasta dormea încă, vegheată de doi case-officers, 
care stăteau permanent de gardă la ea acasă. La 
cea mai mică alertă, ea trebuia să-i cheme. 

Lena îl sună o oră mai târziu. 

— Anatoli mai este la tine? întrebă Malko. 

— Nu, a plecat. S-a întors soţia lui din călătorie. 
De ce? 

— Mi-ai spus că socrul lui a lucrat la KGB. Ar trebui 
să aibă vreo 60 de ani. 

— Da, aşa cred, spuse Lena. Nu l-am întâlnit 
niciodată. De ce? 

— Continuăm să-l căutăm pe un oarecare Leonid 
Kaminski. S-ar putea să-l fi cunoscut. 

— Pajalusta, oftă Lena, lasă-mă deoparte de toate 
astea! Mi-a ajuns frica pe care am tras-o. 

Închise telefonul. Malko îl sună imediat pe Anatoli 
Arkadin. Răspunse o voce de femeie. 

— ÎI caut pe Anatoli, explică Malko. 


~ 247 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Sunt Galina, soţia lui. Mi-a lăsat mobilul ca să 
pot răspunde. Cine sunteţi? 

— Malko Linge. 

Urmă o tăcere scurtă, apoi tânăra spuse cu un ton 
destul de rece: 

— Da. Mi-a vorbit de dumneavoastră. În acest 
moment doarme. Medicul i-a făcut o injecție, are 
încă dureri mari. 

— Sunt dezolat de ceea ce i s-a întâmplat, o 
asigură Malko. Nu credeam că o să-i facă rău. Sunt 
tocmai în căutarea celui care, pe cât se pare, a 
ordonat organizarea capcanei în care a fost prins 
Anatoli. Aş vrea ca aşa ceva să nu se mai întâmple. 
Şi aş avea, eventual, nevoie de tatăl 
dumneavoastră. 

— De tatăl meu? exclamă Galina Arkadina. Pentru 
ce? 

— Face parte din aceeaşi generaţie cu cel pe care 
îl caut. Poate că l-a cunoscut. Aş putea să mă 
întâlnesc cu tatăl dumneavoastră? Şi cu 
dumneavoastră, evident. 

— Trebuie să-l întreb pe Anatoli, spuse Galina. Şi 
pe tatăl meu, desigur. Unde vă pot găsi? 

Malko îi dădu numărul lui de mobil, apoi îl sună pe 
Tom Polgar. 

— Am, poate, un nou fir, îl anunţă el. Slabe 
speranţe, dar merită... 

— la-o încet, îl sfătui şeful filialei CIA. Nu am încă 
răspunsul de la Langley, deci, pentru moment, 
rămâi la Moscova. Azi, nu mă mişc din birou, aşa că 
poţi să treci pe aici când vrei. 

Galina Arkadina sună la ora 11. 

— L-am întrebat pe Anatoli şi este de acord, spuse 


~ 248 ~ 


Gerard de Villiers 
ea. Şi tata, la fel. Ne putem întâlni la ora trei. 

— Unde? 

— Cunoşti piaţa Oktiabrskaia? Acolo unde este 
Ministerul de Interne. 

— Da, bineînţeles. 

— Chiar în faţa ministerului este o cafenea mică, 
Chocolatnitzi. Vom fi acolo. 


x 


Oleg  Kazenin închise telefonul, deprimat. 
Secretara lui Vladimir Ivanov, krişa al său, tocmai îl 
anunţase, cu vocea sa dulceagă, că şeful ei nu se va 
întoarce din Japonia decât vineri, seara târziu. Şi, 
probabil, foarte obosit. 

Deci, Oleg nu-l va putea întâlni decât sâmbătă. O 
eternitate până atunci! în aşteptare, număra orele, 
rugându-se ca, de această dată, Vadim Stoletovo să 
reuşească lovitura. l-a trimis prin Dimitri 50.000 de 
dolari, în numerar, dar nu mai îndrăznea să ia 
legătura cu el. Cu cât ştia mai puţin, cu atât era mai 
bine. Nu avea chef de nimic, iar Nataşa se putea 
învârti în jurul lui în ţinutele cele mai sexy, nici 
măcar nu o vedea. 

În plus, nu avea nicio veste de la Leonid Kaminski 
şi, ca atare, nu cunoştea felul în care avansaseră 
proiectele sale. Nici la acesta nu îndrăznea să 
telefoneze. lranienii nu l-au contactat încă, dar 
probabil că o vor face în curând. Deschise 
televizorul şi începu să privească, fără s-o vadă, o 
emisiune de varietăţi, complet idioată. 


x 


~ 249 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 


Vadim  Stoletovo a organizat, din nou, o 
supraveghere strictă în jurul „ţintei” sale. Avea 
nevoie de toate elementele posibile ca să monteze 
razborka.  Descoperise astfel că agentul CIA 
beneficia de o protecţie permanentă, realizată de 
una sau două gărzi de corp, şi că avea un şofer, o 
femeie. S-ar fi putut să mai beneficieze şi de o a 
doua protecţie, care nu era însă vizibilă. 

Se ducea adesea la o oarecare Lena Voronţova, a 
cărei adresă şi al cărei număr de telefon le avea. 

Era, de asemenea, în contact cu Anatoli Arkadin, 
personaj care naviga demult timp printre oligarhi. 
Nu reuşise însă să determine care era rolul acestuia. 
Oricum, Vadim Stoletovo nu era interesat decât de 
un singur lucru: să organizeze eliminarea „ţintei” 
sale. 

A ales operatorul, Valentin Gagarev, un tânăr 
militar demobilizat, care activase în Cecenia şi ştia 
să mânuiască o armă. Sosise de la Minsk cu trenul şi 
aştepta într-un hotel mic să i se dea instrucţiuni 
precise. După ce-şi îndeplinea misiunea, pleca din 
nou în Belarus, cu 200.000 de ruble. 

Lui Vadim Stoletovo îi lipseau încă mai multe 
elemente ca să organizeze razborka. Dacă va fi 
posibil, va trebui să verifice dacă „ţinta” purta vestă 
antiglonţ şi dacă era înarmată. 

Acest ultim punct era aproape sigur. 

Dar, mai ales, îi trebuia o anumită „vizibilitate”. 
Era imposibil să improvizezi o execuţie. Trebuia să 
prevadă parcursul „ţintei”, ca să ştie unde să 
lovească şi cum să se retragă, după aceea. 

Toate acestea nu erau uşoare, dar o razborka 


~ 250 ~ 


Gerard de Villiers 
improvizată era una ratată, şi Vadim Stoletovo ţinea 
la reputaţia lui. 

Chiar dacă clientul său ardea de nerăbdare, el nu 
acţiona decât atunci când era sigur. 


x 


După ce s-a despărţit de Cyntia Fisher, aceasta 
rămânând în maşina parcată puţin mai departe, şi 
escortat de cele două gărzi de corp, Malko pătrunse 
în Chocolatnitzi, un fel de salon de ceai, plin de 
lume. În timp ce aştepta în picioare, în faţa 
tejghelei, o mână îi făcu un semn din fundul sălii. 
Era mâna unei brunete cu păr lung şi drept. 

Malko merse la masa ei. Tânăra brunetă se ridică 
în picioare. Era mai degrabă slabă, îmbrăcată cu o 
bluză cu bretele. Avea o faţă clasică, triunghiulară, 
cu o gură mare. Machiată uşor. 

— Sunt Galina, soţia lui Anatoli Arkadin, spuse ea 
în limba engleză. 

Malko se aşeză în faţa ei, comandă o cafea şi 
spuse: 

— Tatăl dumneavoastră nu a putut veni? 

— Ba da, răspunse ea, întârzie, dar nu vorbeşte 
engleza. 

— Eu vorbesc limba rusă, preciză Malko, 
continuând conversaţia în această limbă. 

Galina Arkadina se destinse în mod vizibil. 

— Ce mai face Anatoli? întrebă Malko. 

— Suferă încă mult. Ştiam bine că viaţa de noapte 
pe care o duce îi va crea probleme. Frecventează 
oameni ciudati. 

— Pe cine? 


~ 251 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Ah, nu-i cunosc pe toţi. Oligarhi cărora le 
procură fete şi cărora le dă sfaturi financiare. Are 
legături cu o bancă mare, care caută investitori. Tot 
timpul este prin cârciumi. Merge şi în provincie. 

— Nu sunteţi geloasă? 

Galina Arkadina zâmbi cu tristeţe. 

— Oh, prefer să nu mă gândesc la asta, şi apoi, 
Anatoli este un soţ foarte bun. Ah, uite-l pe tata. 
Apropo, se numeşte Ruslan Kovalev. 

Malko zări un bărbat masiv, foarte înalt, strâns 
într-o haină de piele, cu faţa buhăită şi cu un nas 
foarte lung, care se îndrepta către ei. Se aşeză. i 

De aproape, era încă şi mai impresionant. li 
întinse lui Malko o mână enormă şi bâigui un dobrfi 
den. 

— Vorbeşte ruseşte, îi spuse imediat Galina 
Arkadina. 

Fostul colonel KGB se destinse dintr-odată. 

— Cu ce vă ocupați de când aţi ieşit la pensie? 
întrebă Malko. 

Bărbatul cel solid zâmbi. 

— Conduc serviciul de securitate al unui lanţ de 
supermarketuri. Şi merg la cules de ciuperci, adăugă 
el râzând puternic şi fericit. 

— Nu mai aveţi nicio legătură cu fostul loc de 
muncă? 

— Câteodată merg la reuniuni unde mă întâlnesc 
cu prietenii. Ce se întâmplă cu Anatoli? Este un băiat 
bun. Galina mi-a spus că au vrut să-l omoare. 

— Este adevărat, recunoscu Malko. Parţial şi din 
vina mea. 

— În ce s-a băgat? întrebă Ruslan Kovalev. 

— A vrut, pur şi simplu, să-mi facă un serviciu, îl 


~ 252 ~ 


Gerard de Villiers 
asigură Malko imediat. Or, eu anchetez o afacere 
foarte delicată, în care sunt amestecați oameni 
foarte periculoşi. 

Ruslan Kovalev dădu din cap cu tristeţe. 

— Înainte, asta nu s-ar fi întâmplat niciodată! 
Porcul ăla de Boris Elţân a stricat totul. Vă daţi 
seama, zilele acestea „bandiţii” au atacat clienţii 
unui supermarket ca să le fure conţinutul coşurilor! 
Şomaj. Pe vremea mea, nu erau şomeri. 

Încă un nostalgic al Uniunii Sovietice, care a 
defilat cu un drapel roşu pentru aniversarea 
Revoluţiei din Octombrie. 

Malko zâmbi. 

— Timpurile se schimbă. Voiam să vă întâlnesc ca 
să ştiu dacă nu cumva îl cunoaşteţi pe un oarecare 
Leonid Kaminski. 

Fostul colonel îşi încruntă sprâncenele, se gândi 
câteva minute, apoi întrebă: 

— Cel care a fost la GRU? 

— Da. 

— Bineînţeles, am fost împreună la Academia 
Militară de la Sverdlovsk. 


Capitolul XXII 


— Aş vrea mult să intru în contact cu el, spuse 
Malko, plin de speranţă. 

Ruslan Kovalev însă îi distruse, imediat, orice 
iluzie. 

— L-am pierdut din vedere demult. Ştiu că după 
GRU a lucrat la Rosoboronexport. Ar trebui să 
întrebaţi acolo. 

— Nu mai lucrează, răspunse Malko. Şi-a deschis o 


~ 253 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
afacere. Nu cunoaşteţi niciun mod prin care s-ar 
putea da de el? 

Încruntat, colonelul Kovalev se gândi. 

— Eu nu eram prea intim cu el. Cel mai bun 
prieten al lui, la Academia Militară, era un oarecare 
Maksim Naşistik. Erau nedespărţiţi. 

— Ştiţi unde aş putea să-l găsesc? 

— Nu. Ar trebui să mă uit în anuarul foştilor 
studenţi. Acolo ar trebui să fie adresa lui. Asta, în 
cazul în care mai trăieşte. 

Malko stătea ca pe cărbuni încinşi. 

— Acasă aveţi un anuar? întrebă el. 

— Da, desigur, dar locuiesc departe, aproape de 
staţia Medvedkovo. 

— Vă întoarceţi acum acolo? 

— Da. 

— Aţi putea consulta acel anuar şi apoi să mă 
sunaţi? 

— Pot să-i spun Galinei, răspunse fostul colonel 
KGB, nu prea în apele sale. 

— O să vă sun, se grăbi să spună aceasta. Locuiţi 
la Ritz Carlton? 

— Daţi-mi, mai bine, telefon pe mobil, sugeră 
Malko. 

Plecară împreună de la Chocolatnitzi. Ruslan 
Kovalev şi fiica lui se îndreptară spre metrou, în 
timp ce Malko se duse la maşină, însoţit de cei doi 
„baby-sitters”, care îl aşteptaseră la bar. 

— Ne întoarcem la hotel, îi spuse Malko Cyntiei 
Fisher. 

Începea să-şi recâştige speranţa. 


x 


~ 254 ~ 


Gerard de Villiers 


Leonid Kaminski ieşi din clădire, înfruntând 
rafalele de zăpadă, şi alergă până la maşina 4x4. L- 
au trebuit aproape cinci minute ca să-şi şteargă 
geamurile pentru a putea pleca. Se grăbea să-şi 
regăsească apartamentul din strada Akademika 
Anacina, precum şi numeroasele şiruri de blocuri. 
Avea întâlnire cu „contactul” său, Armen Negranian, 
ca să-l anunţe că „refitting”-ul rachetelor S-300 
progresa conform planului. Reţinuse deja vagoane în 
trenul transsiberian, care le va transporta până la 
graniţa cu Kazahstan-ul. 

Nu a mai luat legătura cu Oleg Kazenin, pentru că 
dezaproba acţiunea lui. Să încerci să asasinezi un 
agent CIA care nu ştia nimic despre el era 
contraproductiv. Acest gest nu va face decât să-i 
aţâţe pe americani şi să indispună autorităţile 
ruseşti. El a făcut minimum posibil: i-a lichidat pe cei 
care puteau duce la el. 


x 


Malko, revenit la Ritz Carlton, tresări când auzi 
telefonul sunând. Nu şi-a putut reţine o mică teamă 
atunci când a ridicat receptorul, chiar dacă era un 
aparat nou. In compania Cyntiei Fisher, cele două 
gărzi de corp vegheau în hol, gata să intervină. 

— Galina Arkadina, se prezentă o voce de femeie. 

— Aveţi informaţia? întrebă imediat Malko. 

— Da, dar am preferat să vin aici, decât să 
telefonez. Sunt în hol. 

— Cobor, spuse Malko. 

O găsi pe soţia lui Anatoli Arkadin ghemuită într- 


~ 255 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
unul dintre fotoliile din hol. Avea un aer uşor rătăcit. 
Scotoci în geantă şi scoase o foaie de hârtie, pe care 
i-o întinse lui Malko. 

— lată, tatăl meu a dat de urma celui mai bun 
prieten al lui Leonid Kaminski, Maksim Naşistik. Dar 
nu mai locuieşte la Moscova. 

— Unde trăieşte acum? 

— Foarte departe, dincolo de Urali, la Kagan, un 
oraş industrial. lată adresa şi numărul de telefon. 

Malko îi mulţumi călduros, puţin dezamăgit, totuşi. 
Dacă cel mai bun prieten al lui Leonid Kaminski se 
afla la mii de kilometri de Moscova, cei doi, probabil, 
nu s-au mai văzut demult. 

Galina Arkadina îi adresă un zâmbet încurcat. 

— Nu ştiu exact ce faceţi la Moscova, dar aş vrea 
să vă pun o întrebare. Credeţi că Anatoli mai este în 
pericol? 

Malko fu gata să spună „nu”, apoi se răzgândi. 

— Nu cred, spuse el, dar nu sunt sigur. Cunosc 
numele celui care a ordonat lovitura, Leonid 
Kaminski, dar atâta timp cât nu am pus mâna pe el, 
nu pot garanta nimic. 

— Anatoli îl cunoaşte? 

— Nu. Întâmplător, amândoi frecventau clubul 
Bordo. 

Galina se strâmbă, dezgustată. 

— Detest locul acela. 

— Nu vedeţi, totuşi, nicio posibilitate de a-l găsi? 
insistă Malko. Şi-a părăsit locuinţa şi nu a mai 
apărut. Are, cu siguranţă, o altă adresă, dar cum să 
o aflăm? 

— Are maşină? 

— Da, are chiar două. De ce? 


~ 256 ~ 


Gérard de Villiers 

— Anatoli mi-a spus o dată că anumiţi ofiţeri de la 
DPS vând fişiere conţinând numele tuturor 
proprietarilor de maşini, cu adresele lor. 

Malko prinse această ocazie din zbor. 

— Aţi putea să-i vorbiţi soţului dumneavoastră 
despre asta? Desigur, voi plăti tot ceea ce trebuie. 

— Am să văd, promise Galina Arkadina, ridicându- 
se. Am să-i spun şi am să vă dau telefon. 

Malko o privi îndreptându-se spre ieşire. Părea 
fragilă şi vulnerabilă, când o vedeai cu silueta ei 
subţire, cu figura aproape ca a unui copil. Dar îţi 
dădeai imediat seama că era îndrăgostită nebuneşte 
de play-boy-ul ei de soţ. 

Acum, nu-i rămânea decât să comunice noua 
informaţie lui Tom Polgar. Cu mijloacele de care 
dispunea, acesta va putea, probabil, s-o folosească. 


x 


Cu sprâncenele încruntate, Tom Polgar privea 
hârtia dată de Malko, copiată din anuarul Academiei 
Militare din Sverdlovsk: Maksim Naşistik. Mira 27/31, 
KAGAN. 

— Este adevărat, spuse el, Kagan e la naiba-n 
praznic, de partea cealaltă a Uralilor. Mă uit pe 
calculator. 

Se instală în faţa monitorului şi accesă motorul 
„Google”. 

Câteva momente mai târziu, scoase o exclamaţie 
de surpriză şi se întoarse spre Malko. 

— Ştii ce este la Kagan? 

— Nu. 

— Societatea ALMAZ SCIENTIFIC INDUSTRIES. Ei 


~ 257 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
au dezvoltat rachetele S-300. 

Bingo. Un element în plus. Din nefericire însă, 
bucuria celor doi se stinse foarte repede. Ajungeau 
tot la Leonid Kaminski, şi acesta nu era de găsit... 

— Voi trimite o echipă la Kagan, hotărî Tom 
Polgar. Se află la trei ore de zbor cu avionul. 

— Au să fie reperaţi, obiectă Malko. Acolo este 
Rusia cea adevărată, unde oamenii se cunosc între 
ei. 

— Aşa-i, recunoscu şeful filialei, dar nu am niciun 
rus de încredere la îndemână. 

— O voi întreba pe Galina Arkadina, sugeră Malko. 
Am impresia că ea şi soţul ei au nevoie de bani. Cu 
siguranţă, ea va putea mai bine decât noi să 
culeagă informaţii de acolo. 

— Dacă acceptă, este formidabil, recunoscu Tom 
Polgar. 

— O sun imediat. 


x 


De această dată, şi-au dat întâlnire la cafeneaua 
Puşkin, la parter. În faţa unei ceşti de ceai cu lapte. 
Galina Arkadina îl asculta pe Malko făcându-i 
propunerea. Ea îl privi drept în ochi şi spuse simplu: 

— E periculos... 

— Nu, dacă sunteţi prudentă, o corectă el. Ideal ar 
fi să intraţi în contact cu Maksim Naşistik şi el să vă 
spună cum să ajungeţi la Leonid Kaminski. Dacă am 
şti măcar unde lucrează... 

— Poate că este la pensie, spuse Galina Arkadina. 

— În orice caz, cred că trebuie să încercăm, insistă 
Malko. Este, pentru moment, singura noastră pistă 


~ 258 ~ 


Gerard de Villiers 

ca să-l găsim pe Leonid Kaminski. Dar, atenţie, nu 
trebuie să vă asumaţi niciun risc. Evident, această 
călătorie vă va aduce 10.000 de dolari. 

Galina Arkadina amestecă câteva momente cu 
linguriţa în ceai, apoi ridică ochii. 

— Haraşo. Accept. Voi încerca să merg acolo 
mâine. Apropo, Anatoli se ocupă de lista cu 
proprietarii de maşini. Trebuie să meargă mâine la 
miliţie, să se întâlnească cu un prieten. 

Demarau din nou. Puțin cam în toate direcţiile, dar 
era mai bine decât nimic. 


x 


Când Malko deschise uşa camerei, privirea îi fu 
atrasă de un plic mare, care fusese strecurat pe sub 
uşă. 

Pulsul îi crescu instantaneu. 

Scrisoarea capcană era o metodă frecvent folosită 
în Rusia. Deschideai un plic, respirai ceea ce era în 
interior, şi mureai... Otrăvit. 

Îl sună pe Tom Polgar. 

— Am primit un plic suspect, îl anunţă el. Spune-le 
specialiştilor de la Departamentul Tehnic să vină. 


x 


Cei doi tehnicieni de la Departamentul Tehnic, 
transformați parcă în scafandri din cauza ţinutei 
ABC, erau aplecaţi deasupra plicului primit de Malko 
şi-l examinau, fără să-l fi deschis încă. În prealabil, îl 
supuseseră mai multor teste, ca să vadă dacă nu 
cumva degaja radioactivitate. La exterior, era 


~ 259 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
perfect normal. Unul dintre tehnicieni îl deschise cu 
un cuţitaş de tăiat hârtie. Era o invitaţie la o seară 
„specială”, care va avea loc la Bordo, în vinerea 
următoare. Programul era tentant: concurs de 
striptease, tombolă care îţi permitea să câştigi cea 
mai frumoasă fată din Moscova. 

După ce au întors plicul pe toate părţile, 
specialiştii au concluzionat: nu era decât o banală 
invitaţie, fără niciun fel de capcană. Nu era scris 
numele pe ea, dar cel care o trimisese ştia unde 
locuieşte Malko. 

— Cineva doreşte să merg la Bordo vineri, spuse 
Malko. 

— Cu siguranţă este o capcană, completă Tom 
Polgar. 

— Foarte probabil, dar ar fi neplăcut să nu merg. 
S-ar putea ca fiarele sălbatice să iasă din vizuină... 

Americanul îi aruncă o privire plină de reproş. 

— Ai chef să te joci de-a „sitting ducks”? 

— Nu, dar am putea lua anumite măsuri. 

— Evident, dar ruşii sunt vicioşi... 

— Am să verific, deja, ceva, spuse Malko. 

ÎI găsi cu uşurinţă pe Anatoli Arkadin, care 
răspunse tot cu o voce obosită. 

— Aş dori să-ţi pun o întrebare, începu Malko. 
Atunci când m-ai condus la Bordo, ai menţionat 
numele meu la recepţie? 

— Nu, răspunse fără să ezite Anatoli. L-am dat pe 
al meu. De ce? 

— Am să-ţi explic când ne-om vedea. 

— Apropo, continuă p/ay-boy-ui, m-am ocupat de 
problema dumneavoastră. Mâine chiar, merg în 
strada Petrovka. O să vă sun după aceea. 


~ 260 ~ 


Gerard de Villiers 

— Mulţumesc. 

Se întoarse apoi către Tom Polgar. 

— Nimeni nu cunoaşte numele meu la Bordo, îl 
anunţă el. Această invitaţie este o capcană. Nu 
avem decât să ne pregătim pentru ea. 

Şeful filialei CIA dădu din cap. 

— You are fucking crazy ™... 


x 


Până la urmă, a cinat cu Tom Polgar la cafeneaua 
Puşkin. O sunase pe Lena, dar aceasta era deja 
prinsă cu un mic oligarh din provincie, care o plătea 
cu 5.000 de dolari ca să cineze cu el, fără nicio 
pretenţie sexuală garantată. Numai supliciul lui 
Tantal!'"!... 

Ea i-a propus să vină să mănânce cu ei la Mario, 
restaurantul italienesc în vogă, dar el a refuzat 
politicos. 

leşind din cafeneaua Puşkin, Ford-ul blindat al 
şefului filialei aştepta, urmat de BMW-ul cu cei doi 
„bpaby-sitters” ai lui Malko. 

Pentru a ajunge la Ritz Carlton, au fost obligaţi să 
treacă prin faţa celui mai vechi bar cu târfe din 
Moscova, Night-Flight. Amândoi se gândiră la Larry 
Parker, unul dintre stâlpii filialei CIA din Moscova. 
Acesta şi-a sfârşit viaţa aici, în urma unei partide de 
sex frenetice, la care inima lui slăbită nu a rezistat. 


100 Eşti complet nebun. 

101 Tantal, regele legendar al Lidiei, furând nectarul şi ambrozia 
zeilor pentru a le dărui muritorilor, a fost condamnat de către Zeus 
la foame şi sete, (n. trad.). 


~ 261 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 


Capitolul XXIII 


Cu un zâmbet modest, Anatoli Arkadin îi întinse lui 
Malko un CD ROM. Playboy-ul avea încă ochiul stâng 
vânăt, buza umflată şi mergea cu dificultate. Malko 
îl întâlnise în holul hotelului Ritz Cari ton, la prânz. 

— Nu am dat pe el decât 8.000 de ruble, spuse el. 
Preţurile au scăzut din cauza crizei. 

— Ce conţine? 

— Lista tuturor proprietarilor de maşini din 
Moscova, în 77, 97, 197 şi 177+”. 

— Ai primit o invitaţie pentru o seară „specială” la 
Bordo, mâine seară? 

Anatoli Arkadin se gândi câteva momente. 

— Mi se pare că da, de ce? 

— Am primit şi eu una. 

Evident, Anatoli Arkadin nu înţelese pe loc. 

— Fac cam una pe lună, aproximativ, spuse el, şi 
trimit invitaţii clienţilor fideli. Se trag fete la sorţi, se 
bea mult, se face striptease bun. Chiar cei care 
plătesc consideră că petrecerea este bine 
organizată. 

Malko zâmbi. 

— Problema este că eu nu sunt un client adevărat 
al clubului Bordo. Singura dată când am fost acolo a 
fost atunci când m-ai însoţit şi, totuşi, mi-a fost pusă 
această invitaţie în camera de hotel. 

— Evident, este ciudat, recunoscu Anatoli Arkadin. 
Nu pot să vă dau nicio explicaţie. 

— Cineva a primit, cu siguranţă, aceeaşi invitaţie, 


102 Cele patru prefixe pentru Moscova şi periferie. 


~ 262 ~ 


Gerard de Villiers 
continuă Malko. Leonid Kaminski, care este un client 
fidel la Bordo. 

Anatoli lăsă capul în jos, stânjenit. Era evident că 
regreta că se amestecase în această afacere. Ca să 
schimbe subiectul, spuse cu o voce joasă: 

— Galina a plecat la Kagan, azi dimineaţă, foarte 
devreme. Sper ca totul să se desfăşoare fără 
probleme. 

— Fii fără nicio grijă, îl asigură Malko, i-am 
recomandat să nu-şi asume niciun risc. 

Scoase din buzunar cinci bancnote de câte 10.000 
de ruble fiecare şi i le întinse lui Anatoli Arkadin. 

— Întoarce-te acasă, să te odihneşti. 


x 


CD ROM-ul era de proastă calitate, dar informaţiile 
pe care le conţinea erau preţioase. Toţi proprietarii 
de maşini din Moscova, cu adresele şi numerele de 
înmatriculare ale vehiculelor. 

Tom Polgar începu să privească defilând pe 
ecranul calculatorului numele acestor proprietari. La 
început foarte repede, apoi, ajungând la litera D, 
încetini. Urma, după aceea, E, J, Z, şi, în sfârşit, K. 

Ordinea alfabetică nu era aceeaşi. Opri defilarea 
numelor. Erau cel puţin o sută de Kaminski... 

Cu răbdare, începu să observe prenumele. Se opri 
la Leonid. Şi aici, erau vreo 20. Nu puteau fi 
deosebiți decât după adresă. Deodată, şeful filialei 
scoase o exclamaţie: 

— lată-l şi pe clientul nostru. 

Malko se aplecă peste umărul lui şi citi: Leonid 
Kaminski. Akademika Anocina, numărul 12. Erau 


~ 263 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
două vehicule înmatriculate pe numele său. Primul, 
un Opel cu numărul 77 BL 312398. Al doilea 
svidetelstvo reghistrații'"” era mai interesant. Era cel 
al unei Lada 1500 roşie, cu numărul de 
înmatriculare 77 KL 845112. 

— Aceasta este maşina cu care Leonid Kaminski a 
fugit, spuse Malko. Cea care-i serveşte să meargă la 
casa de la ţară şi pe care o foloseşte acum. 

Desigur, era o informaţie prețioasă, dar de o 
utilitate limitată. Unde şi cum poţi găsi o Lada roşie 
în mijlocul a trei milioane de maşini care circulau în 
Moscova? 

— Oficial, Leonid Kaminski nu are decât o adresă, 
spuse Tom Polgar. Probabil că s-a refugiat la un 
prieten. Poate chiar la acel Maksim Naşistik, cu 
condiţia să nu mai locuiască la Kagan, oftă şeful 
filialei. Sper ca prietena ta Galina să ne aducă veşti 
bune. 

— Să ne rugăm pentru asta, spuse simplu Malko. 

Nu primiseră încă răspuns de la CIA în ceea ce 
privea şederea lui la Moscova. Era evident că 
americanilor le era greu să pună cruce afacerii cu 
rachetele S-300. 

— Nu mai avem decât să aşteptăm seara de 
mâine, sfârşi prin a spune Malko. 

Tom Polgar îi aruncă o privire sumbră. 

— Vrei într-adevăr să mergi la Bordo? Ştim 
amândoi că ţi se întinde o cursă. Îţi rişti viaţa inutil. 

— Această invitație este legată de afacerea 
rachetelor S-300, replică Malko. Ştiu că-mi asum 
riscuri, dar este singura modalitate de a face ca 
lucrurile să se mişte. 


103 Certificat de înmatriculare. 


~ 264 ~ 


Gérard de Villiers 

Tom Polgar scoase un oftat aproape agasat. 

— Îți dai seama ce implicaţii are chestia asta în 
ceea ce priveşte protecţia ta? Mai întâi, trebuie să 
porţi o vestă antiglonţ. Este minimum ce putem 
face. Apoi, îţi vor trebui cel puţin doi ofiţeri de 
securitate, care nu te vor pierde din ochi. Şi va 
trebui să stabilim un al doilea cordon de securitate, 
în exteriorul barului. În plus, totul se va petrece 
noaptea. 

— Ştiu, recunoscu Malko, dar dacă mi s-a trimis 
această invitaţie este limpede că s-a vrut să merg 
acolo. Este suficient să fim mai puternici decât ei. 

— Sunt capabili de orice, sublinie americanul. Pot 
să arunce în aer clubul şi pe clienţii săi. Atunci, nu 
vom mai putea face nimic. 

— Trebuie să scap, afirmă Malko. Un om prevenit 
face cât doi. Şi nu-mi voi asuma niciun risc inutil. 

— Ar fi foarte bine dacă Anatoli Arkadin ar putea 
să te însoţească, sugeră Tom Polgar. Cunoaşte bine 
locul şi ar putea observa oamenii şi lucrurile 
neobişnuite. 

— Nu cred că putem conta pe asta. Este mort de 
frică, şi pe bună dreptate. Deci, mă voi lipsi de el. 

— O.K., vom avea o întâlnire aici, mâine, la ora 
şase, pentru a verifica măsurile luate, încheie şeful 
filialei CIA. Dar dacă te hotărăşti să nu mergi la 
această petrecere, nu-ţi voi reproşa nimic... 


x 


De această dată, Lena a fost cea care a sunat, în 
vreme ce Malko se ţâra în circulaţia din Kolţo, în 
BMW-ul condus de Cyntia Fisher. 


~ 265 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Cum a fost cina? întrebă Malko. 

— Nici pentru 10.000 de dolari nu aş mai accepta 
aşa ceva! oftă tânăra. Venea direct de la ferma lui. 
Îţi dai seama, mi-a adus un coş cu raci vii! 

— Sunt buni racii, nu se putu abţine să spună 
Malko. 

Lena scuipă ca o pisică. 

— Credea că am să accept să fac sex cu el pentru 
că-mi adusese un coş cu raci! în plus, i-a adus la 
restaurant. Am murit de ruşine. Nu voi mai putea 
pune niciodată piciorul acolo. 

— Nu i-ai luat? 

— Nu, i-a dus la hotelul său. Sper că s-a sufocat cu 
ei. 

— Vrei să cinăm împreună, în seara asta? 

— Nu pot, am ceva de făcut. Mâine, dacă vrei. 

— Mâine seară, spuse Malko, merg la o petrecere 
„specială”, la Bordo. Vrei să vii şi tu? 

— Glumeşti! Ţi-am spus că nu voi pune niciodată 
piciorul în această cloacă. Dar dacă vrei, putem cina 
înainte şi voi merge să mă întâlnesc cu un prieten 
după aceea. Cu atât mai rău pentru tine. 

— Cu Anatoli? 

Lena pufni. 

— Cu siguranţă, nu. Soţia lui a venit din călătorie. 
Te-ai întâlnit cu el? 

— Da. 

— S-a făcut bine? 

— Cred că se simţea mai bine atunci când stătea 
la tine, remarcă perfid Malko. 

Revedea sexul imens al tânărului şi auzea 
strigătele de plăcere ale Lenei... Aceasta suspină, cu 
o notă de regret. 


~ 266 ~ 


Gerard de Villiers 

— E foarte adevărat că este al naibii de bine 
dotat. Nimeni, niciodată, nu m-a pătruns atât de 
adânc... Haraşo. Vino să mă iei mâine. Am să fac o 
rezervare la Soho, este destul de simpatic. 


x 


Soho, unul dintre restaurantele la modă din 
Moscova, era pe jumătate gol. Semn rău. De obicei, 
trebuia să faci o rezervare cu 15 zile înainte. Malko o 
privi pe Lena alunecând de pe taburetul înalt de la 
bar şi arătând cea mai mare parte a unei coapse 
superbe. Abordase ţinuta de luptă: bluză de mătase 
roşie şi fustă lungă, crăpată într-o parte, care-i 
ajungea până la ghete. S-a mulţumit cu puţin caviar 
de o calitate dubioasă, udat cu Taittinger Brut, şi cu 
o salată de fructe. 

Malko nu se putea împiedica să nu profite de 
aceste momente de destindere, în compania acestei 
superbe femei. Uita că-şi va risca îndată viaţa. 

O urmă până la vestiar, în faţa intrării, spunându- 
şi că mişcarea ei din şolduri merita într-adevăr 
omagiul pe care i-l adusese cu trei zile în urmă. Ca 
să se distreze, îi atinse uşor coapsa. Lena se 
întoarse, furioasă. 

— Te crezi deja la Bordo? Am oroare să fiu atinsă 
în public. 

Dar era capabilă să se lase sodomizată, în mod 
succesiv, de doi bărbaţi, şi să simtă o plăcere 
evidentă. Gazda restaurantului, o blondă de 1 metru 
şi 80 de centimetri, care părea scoasă dintr-un 
calendar al revistei Playboy, îi adresă lui Malko o 
privire complice. Toţi clienţii care comandau caviar 
erau „ţinte” puternice. In plus, faptul că se afişa cu 


~ 267 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Lena era un punct bun pentru el. 

— Îţi doresc o seară plăcută, în continuare, 
murmură ea cu o voce care lăsa să se înţeleagă că 
ar fi contribuit cu plăcere la finalul serii. 

Afară, peisajul era, categoric, mai puţin plăcut. De 
cealaltă parte a cheiului Slavianskaia, se înălţau cele 
două coşuri enorme ale unei centrale termice. La 
Moscova, totul era amestecat: zona industrială, 
cartierele rezidenţiale, clădirile modeme. Soho, o 
fostă tipografie, nu făcea excepţie de la regulă. 
Ajunsă în faţa Audi-ului său, Lena îi adresă lui Malko 
un zâmbet ironic. 

— Atenţie, să nu iei SIDA. 

Părea la o mie de leghe depărtare de motivul 
adevărat pentru care Malko o părăsea. Acesta, de 
îndată ce se sui în Fordul blindat al lui Tom Polgar, 
îşi scoase haina, îşi puse o vestă antiglont 
confecţionată din kevlar!” şi îşi îmbrăcă haina din 
nou. Evident, era puţin incomod, dar kevlarul putea 
opri proiectilul unei arme de război. 

— Să mergem, spuse Malko. 

O maşină cu doi field officers era deja poziționată 
alături de Bordo, supraveghind sosirile şi plecările. 
În Ford, în afara şoferului, mai erau şi cele două 
gărzi de corp, care vor intra împreună cu Malko: 
Walter şi Jim. Fiecare purta o vestă antiglonţ şi avea 
două arme: un pistol sub haină şi un al doilea, fixat 
la gleznă. Şi Malko era înarmat. De îndată ce vor 
intra, o a doua echipă va veni să asigure securitatea 
împrejurimilor. 


104 Material compozit foarte uşor, foarte rezistent la şoc şi la 
coroziune, neinflamabil, (n. trad.). 


~ 268 ~ 


Gerard de Villiers 
* 


În faţă la Bordo era o coadă lungă, ţinută sub 
control de mai multe „gorile” şi de corzi din catifea 
roşie. Se pare că această petrecere era foarte 
cunoscută. Malko se prezentă direct la intrare, 
arătând invitaţia de culoare roşie ca sângele. 

Imediat, una dintre „gorile” desfăcu corzile şi îl 
lăsă să intre, însoţit de cei doi „prieteni”. La vestiar 
se afla un tânăr blond, care îi luă mantoul. Muzica 
tehno îl agresă de îndată ce intră, lovindu-l în creier, 
mai puternic ca data trecută. O femeie frumoasă îi 
conduse pe cei trei bărbaţi până la o banchetă, în 
cea de-a doua sală. Prudent, Malko, în loc să se 
aşeze în locul indicat, se duse mai departe... pentru 
cazul în care bancheta ar fi fost „îmbogăţită” cu 
câteva kilograme de explozibil. 

Cei doi case-officers se holbară cu ochii cât nişte 
farfurii în faţa brunetei sculpturale care dansa la 
orizontală, în jurul unei bare centrale. 

Lui Malko i se păru că sunt şi mai multe fete decât 
data trecută, toate în costume de baie sau în 
lenjerie sexy. Dar niciuna nu-i agresa pe clienţi, 
mulţumindu-se să vină şi să se onduleze în faţa lor. 

O blondă înaltă, în corset negru, începu să treacă 
printre mese, distribuind fiecărui client un număr 
enorm înscris într-o inimă roşie. 

Malko primi numărul 54. 

O carafă de vodcă apăruse pe masă, şi el îi servi 
pe cei doi agenţi. 

— De doi ani sunt la Moscova, oftă unul dintre ei, 
Jim, şi nu am văzut niciodată ceva asemănător... 

Muzica împiedica orice conversaţie. Pe pista cea 


~ 269 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
mică, fetele dansau singure sau între ele. Muzica se 
opri şi pe podium apăru un animator, anunțând 
defilarea participantelor la tombolă, care aveau 
toate un număr prins cu ace pe piept. Se va proceda 
la tragerea la sorţi destinată recompensării clienţilor 
fideli de la Bordo. 

Malko şi cei doi agenţi încercau să nu se lase 
absorbiți de acest spectacol interesant, căutând să- 
şi dea seama de unde ar putea veni atacul. Dacă l- 
au atras pe el acolo, au făcut-o, evident, pentru a-l 
omori. 

Animatorul anunţă că va trage la sorţi cinci fete. 
Primul „premiu” urcă pe podiumul mic. O blondă cu 
nişte sâni incredibili, cu o figură de târfă de primă 
categorie. Avea numărul 17... Animatorul băgă 
mâna într-o pălărie înaltă şi scoase o hârtie îndoită, 
pe care o desfăcu cu o încetineală calculată, urlând 
apoi: 

— Numărul 12 a câştigat-o pe Elena! 

Numărul 12 era un rus solid, îmbrăcat într-un 
maiou de corp, care se ridică înroşindu-se şi merse 
spre podium. Fu imediat înlănţuit de „premiul” său, 
care-l sărută cu senzualitate, înainte de a-l conduce 
spre scara care ducea la camerele de la primul etaj. 
Totul se petrecea în aplauzele spectatorilor. Vodca 
curgea în valuri. Era într-adevăr o bună idee 
comercială. Numărul 32, singura negresă, fu 
câştigată de un tânăr care, la rândul lui, se înroşi 
puternic. 

Malko se întoarse spre cei doi agenţi de 
securitate, din ce în ce mai stânjeniţi. 

O a treia fată se urcase pe podium. O brunetă cu 
un corp magnific. 


~ 270 — 


Gerard de Villiers 

— Numărul 55, urlă animatorul, după ce a tras un 
număr nou din pălărie. 

— Oh, my God, exclamă cu jumătate de voce Jim 
Malone, agentul aşezat în dreapta lui Malko, 
realizând că el avea numărul 55... Bruneta se 
îndrepta deja spre el, cu un mers sugestiv şi 
promiţător. Ea îl obligă să se ridice, se sprijini de el 
şi, fără ezitare, îi înfipse limba până la amigdale, în 
aplauzele asistenţei. 

Când sărutul se termină, ea îl luă de mână şi-l 
duse în direcţia scării Minunilor. 

Malko se întoarse către al doilea agent. 

— Fii atent, este poate o măsură ca să-l 
îndepărteze. 

Americanul, şocat, îşi desfăcu haina discret, 
mângâind patul pistolului Glock, prins în centură, în 
acest timp, tragerea la sorţi continua. 


x 


Valentin Gagarev tremura. De trei ore era aşezat 
în spatele unui coş pe acoperişul, din fericire cu o 
pantă mică, al unei clădiri vechi, aflată chiar în faţa 
clubului Bordo. Ajunsese aici prin intrarea care se 
afla în altă stradă. 

Avea în mână o puşcă Dragonov cu lunetă. Era 
aceeaşi armă pe care o folosise ca spetnatz în 
Cecenia împotriva bine-cunoscuţilor boiviki. Puşca 
era cuplată cu un aparat de ultimă generaţie pentru 
a vedea în întuneric. 

Anchilozat, se mişcă puţin, întrebându-se cât timp 
va mai fi obligat să aştepte. 

Îşi identificase „ţinta” atunci când sosise, căci era 


~ 271 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
urmărită de la plecarea de la hotelul Ritz Carlton de 
o a doua echipă cu care avea legătură radio. Dar 
intrarea în club se petrecuse prea repede şi nu a 
avut ocazia să tragă. 

Ştia că ieşirea va fi mai favorabilă. Mereu se 
întâmpla aşa; la sfârşitul unei petreceri, oamenii se 
destindeau. | s-a spus că primii clienţi vor începe să 
plece către ora două dimineaţa. 

Mai avea încă 20 de minute de aşteptat. 


Capitolul XXIV 


Jim Malone tocmai apăru, cu ochii plecaţi, roşu la 
faţă ca bujorul. Işi reluă locul alături de Malko şi îşi 
turnă o cantitate mare de vodcă pe care o bău dintr- 
o sorbitură. Celălalt agent, Walter Cizoni, se aplecă 
spre el şi urlă, ca să acopere zgomotul muzicii: 

— It was not too hard?” 

încerca să facă un joc de cuvinte din cele două 
sensuri ale cuvântului hard, dur şi dificil. jim Malone 
îi aruncă o privire întunecată. 

— Fuck off. 

Tombola se terminase şi activitatea obişnuită la 
Bordo începu. Din nou, animatoarele în ţinută mai 
lejeră veneau şi-i asaltau pe clienţi. Malko îşi privi 
ceasul, un Breitling, şi văzu că este aproape ora 
două dimineaţa. Inutil să mai rămână. 

— O să plecăm, spuse el. 

Jim Malone se ridică atât de repede, ca şi când ar 


105 N-a fost prea greu? 
106 Du-te şi te plimbă! 
~ 272 ~ 


Gerard de Villiers 
fi avut un arc sub fund. 

— Mă duc să aduc maşina, spuse el. De îndată ce 
ajung, sun. 

Evident, se grăbea să părăsească acest loc prea 
încins. Malko îşi mai turnă puţină vodcă. Era 
perplex. De ce fusese atras la clubul Bordo? se 
gândi imediat la garderobă. Trebuia să-şi verifice 
îndeaproape mantoul de blană. S-ar putea să i se fi 
strecurat ceva periculos în vreunul dintre buzunare. 

Walter Cizoni, al doilea agent, se aplecă spre el. 

— Putem merge, sir? 

Şi alţi clienţi plecau în acelaşi timp cu ei, şi au 
trebuit să aştepte puţin în vestiar. Malko îşi luă 
mantoul pe braţ, dar nu îl îmbrăcă. Era din ce în ce 
mai nedumerit. În câteva momente o să părăsească 
clubul, fără să se fi întâmplat nimic. Ciudat. 

Traversă holul mic de la intrare şi zări Ford-ul 
blindat parcat chiar în faţă, acolo unde se terminau 
corzile de catifea roşie care-i îndrumau pe clienţi. 
Jim Malone înaintă către el şi-i spuse: 

— Mergeţi în spatele meu. 

Cu cei 190 de centimetri ai săi, reprezenta un scut 
formidabil. 

Walter Cizoni, al doilea „baby-sitter”, mergea în 
spatele lui Malko precum  racul, ca să-i 
supravegheze pe cei care ieşeau după ei. In 
buzunarul hainei, mâna stângă strângea patul unui 
pistol Glock, care avea un glonţ pe ţeavă. Intr-o 
fracțiune de secundă, putea să reacționeze în faţa 
unei agresiuni. Asta a învăţat la Secret Service. 


x 


~ 273 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

Valentin Gagarev nu mai simţea frigul. Întins pe 
prelata din plastic care-l separa de acoperiş, încerca 
să respire foarte rar, cu privirea aţintită asupra 
intrării de la Bordo. Datorită ochelarilor cu vedere în 
infraroşu, siluetele apăreau colorate în verde, dar 
foarte distincte. 

Țintea un punct aflat chiar deasupra maşinii negre 
oprite în faţa clubului. 

Cu degetul deja fixat pe trăgaci, îi trebuia o 
zecime de secundă ca să expedieze glonţul de mare 
viteză, 880 de metri pe secundă. 

Deodată, împietri. O siluetă înaltă îşi făcu apariţia, 
îndreptându-se către maşină. Prea mare ca să fie 
„ţinta” care-l interesa. Suflă, golindu-şi plămânii, şi 
înjură: 

— Boje mol! 

Silueta dispăru, permițând unui bărbat care se afla 
în spate, şi care avea un mantou pe braţ, să 
plonjeze în maşină. Din cauza geamurilor fumurii, îi 
era imposibil să  distingă ceva în interiorul 
vehiculului. 

Acesta demarase deja. 

Valentin Gagarev făcu un efort de voinţă ca să nu 
tragă în luneta din spate. Punând arma alături de el, 
scoase o serie de înjurături, încercând să se calmeze 
şi să se gândească. Şi în Cecenia avusese eşecuri. 
Era suficient să perseverezi. 


x 


În acea sâmbătă dimineaţă, Tom Polgar nu-şi 
pusese cravată. Ambasada americană funcţiona cu 
încetinitorul. Dădu din cap. 


~ 274 ~ 


Gerard de Villiers 

— Pregătiseră cu siguranţă ceva, afirmă el. Poate 
nu vom şti niciodată ce anume. În orice caz, nu te 
vor lăsa în pace. 

Malko se simţea din ce în ce mai descurajat. După 
două săptămâni de anchetă, doi morţi, o tentativă 
de omor, nu prea avea mare lucru cu ce să se laude. 
Un nume: Leonid Kaminski. De negăsit. Un număr de 
maşină, dar nu ştia unde se afla aceasta. De altfel, 
proprietarul ei putea foarte bine să se fi refugiat în 
casa de la ţară,  aşteptând desfăşurarea 
evenimentelor. 

— Vrei să cinezi cu ambasadorul, în seara asta? 
propuse Tom Polgar. Dă o mică petrecere. 

Malko ezită. Se simţea puţin vinovat că o 
abandonase, în ajun, pe Lena, pentru nimic, practic. 

— O să-ţi spun puţin mai târziu, promise el. 

Atunci când sună mobilul, crezu, preţ de câteva 
secunde, că era Lena. Dar vocea timidă a Galinei 
Arkadina îi dezminţi presupunerea. 

— M-am întors de la Kagan, anunţă ea. 

Pulsul lui Malko o luă razna, precum o rachetă de 
focuri de artificii. 

— Putem să ne vedem la prânz? propuse el 
imediat. 

— Dacă vreţi. Anatoli a plecat la pescuit de 
somon, în weekendul acesta. 

— Somon? Unde? 

— Pe fluviul Amur, în Siberia, cu unul dintre clienții 
săi, un oligarh puţin mai excentric. Pescuieşte 
somon dintr-un elicopter, cu ajutorul unei plase de 
pescuit prevăzute cu o coadă foarte lungă... Se pare 
că este foarte incitant... 

Un mod original de a-ţi cheltui banii. Dat fiind 


~ 275 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
preţul unei ore de zbor cu elicopterul, fiecare somon 
prins valora, probabil, cât greutatea lui în aur. 

— Bine, spuse Malko, unde vreţi să luăm prânzul? 
— La Salianka, nu este departe de casa mea. La 
ora unu. 


x 


Leonid Kaminski ieşi din clădire şi merse pe jos, 
lăsându-şi Lada parcată în faţa casei. Ajunse la 
staţia de metrou Arbatskaia. În Moscova, se deplasa 
cât mai puţin posibil cu maşina din cauza circulaţiei 
infernale. În plus, întâlnirea era „delicată”, deoarece 
avea legătură cu livrarea în Iran a rachetelor S-300. 
Şi apoi, în metrou putea mult mai uşor să dejoace 
eventualele urmăriri, decât ar fi putut s-o facă cu 
maşina. 

În mai puţin de o lună, bateriile cu rachetele 
antiaeriene vor fi îmbarcate în transsiberian, 
amestecate cu alte materiale militare, care erau 
exportate oficial. În total, era un convoi de 27 de 
vagoane, pe care le rezervase deja. 

Oleg Kazenin îi trimisese mai multe mesaje în care 
îşi exprima neliniştea. Ca să-i răspundă, aştepta ca 
totul să se termine. Intrau în faza cea mai delicată a 
operaţiunii, în care krișa oligarhului va juca un rol 
esenţial. 


x 


Oleg Kazenin îşi aruncă mobilul pe pat cu o 
înjurătură. Prietenul lui, Vladimir Ivanov, revenise 
din Japonia în ajun, dar dormea încă şi nu putea fi 


~ 276 — 


Gerard de Villiers 

trezit înainte de sfârşitul zilei. Oligarhul îşi puse un 
DVD piratat „Chihuahua de Hollywood”. S-ar fi simţit 
dezonorat să cumpere un DVD, în ciuda imensei sale 
averi. In ţinută de jogging, neras, începuse să se 
destindă când uşa se deschise şi Nataşa intră în 
cameră. 

— Ce faci, tăticuţule? întrebă ea, jucăuşă. 

— Nimic, mormăi Oleg, unde te duci? 

— Să mănânc cu o prietenă, la BO. 

El o privi cu atenţie. Era la fel de sexy, cu sânii 
ascuţiţi, mulată într-un caşmir foarte fin, cu nişte 
cizme roşcate, care-i urcau până peste genunchi şi 
care erau acoperite, în parte, de o fustă lungă, 
crăpată. Evident, ea ignora faptul că existau şi fuste 
care nu erau crăpate... îi aruncă o privire sumbră. 
Necazurile veneau întotdeauna mai multe, deodată. 

— Dacă te duci să te întâlneşti cu vreun bărbat, 
mormăi el, îţi smulg sânii cu cleştele. 

De fapt, aceasta era una dintre cele mai vechi 
fantezii ale sale. 

Nataşa nu se tulbură. Apropiindu-se de pat, ea îşi 
ridică piciorul drept la orizontală şi îşi puse tocul 
cizmei pe bara de aramă de la capul patului, în aşa 
fel încât poala fustei să cadă. În felul acesta i se 
vedea coapsa în întregime. Oleg Kazenin zări 
porţiunea de piele de deasupra ciorapului cu 
marginea de dantelă, şi apoi slipul roşu, tot din 
dantelă. 

— Vrei să facem sex? propuse cu amabilitate 
tânăra. Aşa vei fi mai liniştit... 

Raţionament idiot, de altfel... Oleg Kazenin ezită 
câteva secunde, apoi apucă slipul de dantelă şi 
trase, făcând-o pe Nataşa să cadă pe pat. Apoi, 


~ 277 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
dându-şi jos pantalonii de jogging, îşi descoperi 
sexul ghemuit... Cu mâna dreaptă, o apucă pe 
Nataşa de ceafă şi îi lipi faţa de pântecele său. 

— Za rabotu, Suka!'" 

Adora să o umilească. 

Nataşa nu zise nimic, primind în gura sa frumoasă 
sexul încă moale al amantului său. În foarte puţin 
timp, i-a redat virilitatea. Se întrerupse din activitate 
ca să întrebe: 

— Eşti sigur că nu vrei să facem sex? 

Drept răspuns, Oleg Kazenin îi apăsă capul peste 
pântecele lui şi, câteva momente mai tărziu, 
explodă. Cel puţin, pentru câteva clipe, uitase de 
probleme. Dar, de îndată ce Nataşa dispăru, 
turbarea îi răsuci, din nou, stomacul. Ideea că acest 
agent CIA continua să se învârtă în jurul afacerilor 
sale îl înnebunea. Cum oare, cineva precum Vadim 
Stoletovo, un profesionist, nu reuşise încă să-l 
elimine? Asta, în timp ce, aproape în fiecare zi, erau 
omorâţi oameni pe străzile Moscovei, pentru tot felul 
de motive. 


x 


Salianka semăna cu o colivie uriaşă, unde cârduri 
de tineri zgomotoşi vorbeau de la o masă la alta. In 
cea de-a doua sală, o orchestră cânta asurzitor. 
Malko o zări pe Galina Arkadina aşezată la o 
măsuţă, în fundul sălii, lângă un butic. Era îmbrăcată 
cu un pantalon şi cu un bluzon de piele neagră, 
machiată foarte discret, în afară de gura puţin cam 
prea roşie. Avea cearcăne mari sub ochi şi era trasă 


107 La treabă, căţea! 


~ 278 ~ 


Gerard de Villiers 
la faţă. 

După ce şi-a comandat o cafea, Malko îi zâmbi. 

— Nu sunteţi prea obosită? 

— Ba da, puţin. Zborul de întoarcere a avut trei 
ore întârziere. Un lliuşin vechi care părea gata să 
cadă, dezmembrându-se în mii de bucățele. 

Aeroflot îşi „termina” vechile avioane pe liniile 
interne ruseşti. Malko îi puse întrebarea care-i 
stătea pe limbă: 

— L-aţi găsit pe Maksim Naşistik? 

— Nu, a ieşit la pensie. Nu mai lucrează în uzina 
de armament. 

— Şi nu mai locuieşte la Kagan? 

— Ba da, dar, pe cât se pare, călătoreşte mult. 
Vecina lui, o babuşka foarte simpatică, cea care m-a 
informat, îi trimite corespondenţa la apartamentul 
său din Moscova. 

Malko ciuli urechile. 

— Are un apartament la Moscova? 

— Da, vine rar la Kagan, de când i-a murit mama. 
Mai are şi un frate la Moscova. Lui nu-i cunosc 
adresa, dar iat-o pe cea a lui Maksim. 

Îi întinse lui Malko o hârtie pe care notase adresa: 
Znamenski pereu/ok, numărul 23, apartamentul 16. 

Aceasta nu-i spunea nimic lui Malko, dar era ceva 
ce putea fi verificat. Îi mulţumi călduros Galinei 
Arkadin, care căsca de-şi disloca maxilarul. 

— Mă duc să mă odihnesc, spuse ea. Anatoli nu se 
întoarce decât mâine seară din Siberia. 

— Sper că o să vă aducă un somon, zâmbi Malko. 

leşind din Sa/ianka, ajunse la maşină şi-i dădu 
Cyntiei Fisher adresa lui Maksim Naşistik. Pentru că 
la Moscova nu există GPS, trebuie tot timpul să 


~ 279 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
consulţi harta. 

— Nu-i prea departe, anunţă tânăra mormonă, 
este în centru, între Novii Arbat şi Tverskaia. 

Într-adevăr, ajunseră în mai puţin de 20 de 
minute. Znamenski pereu/ok era o stradă liniştită, 
mărginită de case vechi, destul de bune pentru 
standardele Moscovei. La începutul străzii, era 
ambasada Croaţiei. Trecură încet de-a lungul străzii, 
examinând fațadele caselor, şi Malko descoperi că 
numărul 23 era într-o mică fundătură unde erau 
parcate mai multe maşini. În capătul fundăturii se 
deschideau uşile a trei imobile. 

— Opreşte-te mai departe, îi spuse Cyntiei. Jim, 
rămâi puţin mai în spate. 

Inutil să atragă atenţia toţi trei. Chiar dacă dădea 
nas în nas cu Maksim Naşistik, nu era grav. Niciunul 
dintre ei nu-l cunoştea pe celălalt. 

Pătrunse în fundătură şi, deodată, pulsul îi crescu 
puternic. Printre cele patru vehicule parcate în faţa 
numărului 23, era o 4x4 roşie, destul de murdară. 
Nu mai era nevoie să verifice. Sigur era maşina lui 
Leonid Kaminski. 

Reuşise, în sfârşit, să găsească ascunzătoarea 
celui pe care-l urmărea de zece zile. 


Capitolul XXV 


— În ora următoare vom organiza un dispozitiv de 
supraveghere la locul respectiv, afirmă Tom Polgar. 
Va fi operaţional 24 de ore din 24. 

— Fii prudent, îl sfătui Malko. Avem de-a face cu 
profesionişti ai Serviciilor de Informaţii. Leonid 
Kaminski şi-a făcut toată cariera la GRU, în perioada 


~ 280 ~ 


Gerard de Villiers 
războiului rece. Se pricepe la urmăriri. 

— Şi noi, afirmă prompt şeful filialei CIA. 
Dispunem de toate mijloacele necesare: două 
„Submarine”, vehicule de urmărire, agenţi capabili 
să se topească în mulţimea rusă şi care vorbesc 
limba rusă... 

Era inutil să se folosească motocicletele. Practic, 
nu existau la Moscova. 

Malko stătea ca pe cărbuni încinşi. De această 
dată, avea un fir foarte serios de care putea să 
tragă. Chiar dacă la capătul lui putea fi o grenadă... 

— Nu mi-ai spus dacă vii în seara asta la 
ambasador, întrebă Tom Polgar. 

— Adevărat, recunoscu Malko. O să-ţi spun 
imediat. 

Cu toată agitația declanşată de descoperirea 
ascunzătorii lui Leonid Kaminski, uitase s-o sune pe 
Lena. Pentru a face lucrul acesta acum, ieşi din 
biroul lui Tom Polgar. Lena era trează şi, aparent, 
bine dispusă. 

— Ei, ai cucerit o Miss SIDA, ieri seară? întrebă ea 
ironic. 

— N-am cucerit pe nimeni, protestă Malko. Dar mi- 
ar plăcea să te invit în această seară. 

— La cină, preciză imediat Lena. Numai la cină, în 
afară de cazul când ai un certificat medical. 

„Târfă”, gândi Malko. Din fericire, lucrurile se 
puteau aranja. 

— Nicio problemă, spuse el. Unde şi când? 

— La Mario, răspunse ea. Am chef de spaghete. 
Vin să te iau de la Ritz Carlton, la ora nouă. 

Malko îşi spuse că, după primul succes, avea 
dreptul la puţină destindere. Chiar dacă va trebui s- 


~ 281 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
o lege pe Lena, era foarte hotărât să nu renunţe. 


x 


După ce şi-a aranjat seara, Malko urcă, din nou, în 
biroul lui Tom Polgar. Îl găsi în plină activitate de 
organizare a supravegherii apartamentului locuit de 
Leonid Kaminski. 

— Te rog să mă scuzi în faţa ambasadorului, spuse 
Malko. În altă ordine de idei, aş vrea să-ţi spun că 
m-am gândit la ceva. Leonid Kaminski este, cu 
siguranţă, implicat în afacerea cu rachetele S-300, 
dar nu el o organizează. 

— Ce te face să crezi asta? 

Tom Polgar părea uimit de remarca lui Malko. 
Uimit şi neîncrezător. 

— Leonid Kaminski nu pare să dispună de 
anvergura necesară pentru a organiza o operaţiune 
de amploarea celei pe care noi o bănuim, răspunse 
Malko. Desigur, el joacă un rol important, dar nu el 
este adevăratul organizator. 

Americanul ascultă, încă în dubiu. 

— Admir clarviziunea ta, spuse el cu puţină ironie, 
dar vreau să-ţi amintesc că, în acest moment, noi nu 
ştim precis dacă acest trafic cu rachete S-300 există 
în mod real. Nu avem niciun element concret, în 
afara faptului că reacţiile brutale la ancheta noastră 
par să demonstreze că ne apropiem de ceva serios. 

— Trebuie să punem mâna pe Leonid Kaminski, 
conchise Malko. Eu am să fac acum o pauză, până 
când vei obţine vreun rezultat cu supravegherea. 

Tom Polgar fu atât de elegant, încât nu-l întrebă 
ce anume preferase în locul unei petreceri 


~ 282 ~ 


Gerard de Villiers 
organizate de ambasadorul Statelor Unite. 


x 


De când oligarhii se îndrăgostiseră de restaurantul 
lui Mario, modesta cârciumă italienească deschisă la 
Moscova de vreo zece ani şi care vegetase până 
acum îşi triplase preţurile şi trebuia să faci rezervare 
cu o săptămână înainte. Se găsea între ambasada 
Poloniei şi grădina zoologică, pe Klimaşkina v/ița. 

Din fericire, Lena era cunoscută. Opri maşina 
aproape în faţa restaurantului, îşi luă pantofii cu 
tocuri de 15 centimetri, îi puse în locul cizmelor şi, 
învăluită în vulpea albă, ieşi din Audi. 

Era încântătoare. Îmbrăcată cu o rochie de mătase 
imprimată, cu un decolteu abrupt, cu ciorapi negri şi 
cu gura ei enormă care părea parcă gata să înghită 
sexul tuturor bărbaţilor din lume. Intră în restaurant 
cu aceeaşi alură pe care o are regina Marii Britanii 
când intră în Buckingham Palace. 

Subjugat, chelnerul îi conduse într-un separeu din 
spatele restaurantului, cufundat într-o penumbră 
odihnitoare. 

Sala era plină. Multe, foarte multe femei foarte 
frumoase, cu protectorii lor. De îndată ce un bărbat 
le fixa, ele începeau să-şi mişte pleoapele, în semn 
de disperare. Din cauza crizei, riscau să-şi piardă 
sponsorul şi trebuiau să anticipeze, dar cum la Mario 
nu erau decât oameni bogaţi, nu riscau o alegere 
proastă. 

Lena comandă scampi şi tagliatelle, plus o sticlă 
de Va/policello. Malko remarcă puţin uimit că avea 
un aer îngrijorat. 


~ 283 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Eşti magnifică în seara asta, remarcă el. 

Magnifică, dar inaccesibilă... În maşină, atunci 
când a schiţat un gest mai intim, ea l-a pus, imediat, 
la locul lui. Cam ciudat din partea ei. 

Goli dintr-o sorbitură paharul de Valpolicello şi 
ridică ochii spre Malko. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. L-am revăzut pe Goşa. 

Malko nu-şi crezu urechilor. 

— De ce? 

— Am să fiu din nou cu el, anunţă Lena. M-a sunat 
ca să-mi spună că este în continuare îndrăgostit 
nebuneşte de mine. Atunci, am acceptat să mă 
întorc la el. 

— De ce nu eşti cu el în seara asta? 

— Are o cină de afaceri. 

Văzând privirea lui Malko, adăugă imediat: 

— Nu vreau să mai fac sex cu tine, i-am promis. ŞI 
dacă nu-mi ţin promisiunea, cred că, de această 
dată, îmi va smulge, într-adevăr, sânii... 

Filosof, Malko ridică paharul de Valpolicello. 

— Pentru noua ta fericire. 

Se întreba, totuşi, ce l-o fi determinat pe Goşa să 
o ierte pe amanta sa infidelă. Asta-i viaţa! 

O oră mai târziu, când ea îl lăsă în faţă la Ritz 
Carlton, îl sărută uşor pe buze. Un gest foarte cast. 
Paranteza s-a închis. 


x 


— Vino repede! Am ceva să-ţi arăt! Cyntia este 
deja pe drum. 

Malko se scutură şi-şi privi ceasul. Era ora 
unsprezece şi era duminică. După întâlnirea cu 


~ 284 ~ 


Gerard de Villiers 

Lena, se uitase până târziu la televizor şi dormise 
prost. Fără prea mare chef, se aruncă sub duş. Nu 
trebuia să o facă să aştepte pe Cyntia Fisher şi pe 
cei doi „baby-sitters”. 


x 


O duzină de fotografii erau înşirate pe biroul 
şefului filialei CIA. Tom Polgar luă una şi i-o întinse 
lui Malko: 

— Îl recunoşti? 

Malko examină documentul făcut cu 
teleobiectivul. Era bărbatul pe care-l văzuse la 
Bordo, cel pe care Anatoli Arkadin îl desemnase ca 
fiind Leonid Kaminski. 

— El este, confirmă Malko. Acesta este Leonid 
Kaminski. 

Toate fotografiile luate din „submarin” îl 
reprezentau pe acelaşi bărbat cu şapcă din piele 
neagră, cu o canadiană identică, bărbat care era 
fotografiat din momentul în care ieşea din clădirea 
unde locuia, până în momentul în care dădea colţul 
străzii. 

Tom Polgar era fericit. 

— În această dimineaţă a plecat pe jos. Vom pune 
un dispozitiv electronic sub maşina lui ca să-l putem 
urmări în toate deplasările. 

— L-aţi urmărit şi în dimineaţa aceasta? întrebă 
Malko. 

— Nu, aşa cum spuneam, a plecat pe jos şi nu am 
vrut să ne asumăm niciun risc. Cu siguranţă că este 
foarte atent. Acum, că ştim unde locuieşte, vom 
organiza o supraveghere foarte atentă. 


~ 285 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Ar trebui să-i vizităm şi apartamentul. 

— Atenţie! Are, poate, vreo capcană sau este 
protejat. Vom face asta mai târziu. 

— Vino, îi spuse şeful filialei, să sărbătorim acest 
succes. În curând, vom şti dacă intuiţia ta este bună. 
Mergem la B.B.King. Se mănâncă bine şi este 
distractiv acolo. 


x 


Malko îşi termina breakfast-ul, urmărind cu un 
ochi CNN-ul, când numărul Lenei se afişă pe ecranul 
mobilului. Era numai ora zece dimineaţa, şi era 
uimitor că ea suna la ora aceasta. Timp de o 
secundă îşi spuse că regăsirea cu Goşa Sukhumi a 
decurs rău. 

Malko petrecuse o duminică mohorâtă. B.B.King s- 
a dovedit a fi un fel de fast-food frecventat mai ales 
de expatriaţi americani şi de o turmă de aşa-zise 
studente, în căutarea unui paşaport american. 
Deprimat, şi-a petrecut restul zilei la Ritz Carlton, 
ţinut la curent de Tom Polgar cu tot ceea ce se făcea 
în activitatea de urmărire a lui Leonid Kaminski. 

După aceea, s-a întors la televizor, la un film 
rusesc, pe cât de lung, pe atât de plicticos. 

— Malko? 

Lena îşi recăpătase vocea mieroasă. 

— Ai căzut din pat? o întrebă el. 

Râset cristalin. 

— Nu, dar am un mesaj pentru tine. 

— Ce anume? 

— Nu vreau să-ți spun la telefon. Poţi trece pe 
aici? 

~ 286 ~ 


Gerard de Villiers 

— Într-o jumătate de oră. 

— Apropo, adaugă ea, nu parca în faţa casei mele. 
Du-te până la muzeul Puşkin. 


x 


Lena, îmbrăcată în halatul ei de culoarea 
fildeşului, părea tensionată. Atinse uşor buzele lui 
Malko, care o întrebă cu oarecare ironie: 

— Goşa nu este aici? 

— A plecat în dimineaţa asta la Vladivostok, să 
cumpere maşini japoneze de ocazie. Se pare că se 
pot câştiga mulţi bani... 

— Aveai ceva să-mi spui? 

— Da, Goşa mi-a spus că va avea informaţii 
interesante pentru tine. Te va suna când se va 
întoarce. 

— Nu mai ai şi alte detalii? 

— Nu. 

Uşor dezamăgit, el o întrebă: 

— De ce nu voiai să parchez în faţa casei tale? 

— Mi-e teamă, mărturisi ea. Nu vreau să fiu 
amestecată în poveştile tale. 

Se îndrepta deja spre uşă. Perplex, fără să-şi dea 
seama, el se trezi în ascensor. 

Cyntia Fisher şi Jim Malone, unul dintre cei doi 
bodyguarzi, aşteptau în holul imobilului. 

— Walter a rămas în maşină, în faţa muzeului 
Puşkin, explică tânăra. Credea că este imprudent să 
rămân singură. 

leşiră toţi pe strada Precistenka, ce cobora în 
pantă domoală până în piaţa cu acelaşi nume, 
dominată de catedrala Mântuitorului lisus Hristos, 


~ 287 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
care se afla în faţa staţiei de metrou Kropotkinskaia. 
Temperatura era mai ridicată, dar grămezile de 
zăpadă nu se topiseră. Un tramvai albastru, care se 
legăna pe şine, îi depăşi. 

Jim Malone mergea în spatele lui Malko, în timp ce 
Cyntia Fisher era la acelaşi nivel cu el. Erau în 
dreptul muzeului Tolstoi, când Cyntia se întoarse 
automat să vadă dacă Jim Malone îi urma. 

Inima îi era gata să explodeze. 

Americanul zăcea, cu faţa la pământ, pe trotuar! 
Un bărbat, îmbrăcat cu o canadiană verde, cu faţa 
ascunsă sub o cagulă, înainta cu pas rapid spre ea şi 
Malko. Instinctiv, ea urlă: 

— Malko! 

Acesta se întoarse mai întâi spre ea şi nu zări 
decât câteva secunde mai târziu bărbatul cu cagulă, 
cu un pistol în mână, prevăzut cu un amortizor lung. 
Într-o străfulgerare, înţelese că ucigaşul a început 
prin a dobori garda de corp. Zgomotul armei sale, 
atenuat de amortizor, nu a alertat pe nimeni. De 
altfel, nici el nu auzise nimic. Acum, câţiva trecători 
începeau să se îngrămădească în jurul corpului 
întins pe jos. 

Malko băgă repede mâna sub mantou, smulgând 
pistolul din centură. Ucigaşul era la numai câţiva 
metri. Şi apoi, totul s-a petrecut foarte repede. 
Cyntia Fisher se aruncă înainte, interpunându-se 
între ucigaş şi Malko, în momentul în care asasinul 
apăsa pe trăgaciul armei sale. 

Tânăra se clătină, scoase un strigăt şi căzu la 
pământ. Malko ridică arma, ţintindu-l pe ucigaş. 

Acesta traversa deja şoseaua, aproape atins de un 
tramvai. Timp de câteva secunde, dispăru din faţa 


~ 288 ~ 


Gérard de Villiers 

ochilor lui Malko, apoi reapăru pe celălalt trotuar, 
amestecat printre trecători. Pentru Malko era 
imposibil să tragă fără să rişte să rănească pe 
cineva. Ucigaşul nici măcar nu alerga. După ce şi-a 
smuls cagula, cobora strada cu un pas rapid. Malko 
ezită o fracțiune de secundă, apoi îşi spuse că cel 
mai urgent era să-i dea ajutor Cyntiei. Se aplecă 
asupra tinerei, o întoarse şi văzu sângele care-i 
curgea din gură. Cu privirea sticloasă, era în agonie. 
Nimeni nu mai putea face nimic pentru ea. 

Malko traversă strada de-a curmezişul, încercând 
să nu-l piardă pe asasin din vedere, în mijlocul 
mulţimii. Mai jos cu 50 de metri, Walter Cizoni, 
celălalt bodyguard, stătea sprijinit de BMW şi nu 
văzuse nimic. 

În timp ce alerga, Malko începu să-şi agite braţul, 
pentru a-i atrage atenţia. 

Cu puţin noroc, îl putea încolţi pe asasin. Evident, 
nu era decât un executant, dar cineva îi dăduse 
ordin să-l omoare pe Malko. 

Trebuia să afle cine. 


Capitolul XXVI 


Valentin  Gagarev, cu mâinile înfundate în 
buzunarele canadienei,  înjura printre dinți, 
încercând să nu meargă prea repede. 

Era turbat de furie împotriva necunoscutei care-l 
împiedicase să-şi îndeplinească contractul. Oprind 
atacul după ce a omorât-o, nu făcuse decât să 
respecte regulile. Într-o razborka, omori prin 
surprindere, nu angajezi o luptă de stradă. 

Se întoarse, fără să-l vadă pe bărbatul pornit în 


~ 289 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
urmărirea sa. Încă două sute de metri şi ar fi ajuns 
la staţia de metrou Kropotkinskaia. Era cel mai bun 
mijloc de a te pierde într-un oraş precum Moscova. 

În jurul lui, mulţimea era destul de densă pentru 
a-l proteja. Grăbi pasul şi mai mult, strângându-şi 
arma în fundul buzunarului. Amortizorul era atât de 
cald, că aproape îl ardea. 

Îşi reprimă o nouă răbufnire de mânie: fără 
imbecila asta, ar fi câştigat 500.000 de ruble. După 
eşecul tentativei de la Bordo, era prea mult. Va 
abandona acest contract. 


x 


Malko apăru din mulţime în faţa lui Walter Cizoni, 
care tresări văzându-l cu arma în mână. 

— N-ai observat trecând un tip îmbrăcat cu o 
canadiană de culoare închisă, tânăr, blond? întrebă 
Malko, cu răsuflarea tăiată. 

— Nu, ce... 

— l-a omorât pe Jim şi pe Cyntia. A trecut sigur 
prin faţa ta. 

Din cauza muzeelor care se aflau în vecinătate, 
mulţimea era din ce în ce mai numeroasă. Cu Walter 
Cizoni în urma sa, Malko îşi reluă urmărirea. Mai 
departe cu vreo 50 de metri, zări un bărbat intrând 
în fugă în staţia de metrou. Era prea departe ca să-l 
identifice cu siguranţă. 

— El este, strigă el, totuşi, către bodyguard. 

La rândul său, acesta îşi scoase arma, alergând. 

Împingând trecătorii, ei se năpustiră pe scara 
staţiei de metrou Kropotkinskaia. 


~ 290 ~ 


Gerard de Villiers 
* 


Valentin Gagarev, cu răsuflarea tăiată, ajunse în 
faţa barierei şi strecură în ea cartela de transport, 
dar bariera nu se deschise. Încercă din nou, în 
sensul celălalt, fără mai mult succes. Întorcându-se, 
zări în mulţime doi bărbaţi care coborau scara în 
goană, sărind din patru în patru trepte. Unul dintre 
ei era cel pe care ar fi trebuit să-l elimine. 

Fără nicio ezitare, îşi luă avânt şi sări peste 
barieră. 

Văzu prea târziu un miliţian îmbrăcat în gri. Aceşti 
reprezentanţi ai „ordinii” sancţionau totul, mai ales 
acest gen de delicte. Dar Valentin Gagarev nu se 
nelinişti. Falsul său carnet FSB, destul de bine făcut, 
îl punea la adăpost de orice fel de problemă. Obosit, 
fără îndoială, miliţianul nici nu se mişcă... 

Un tren tocmai intra în staţie, îndreptându-se în 
direcţia lugozapadnaia, în sudul oraşului. Valentin 
Gagarev se năpusti în primul vagon şi se amestecă 
printre călători. 


x 


Malko ajunse în faţa barierelor automate de la 
intrare, în timp ce asasinul dispărea într-un vagon. 

Fără să ezite, sări peste barieră, urmat de Walter 
Cizoni, chiar în momentul în care uşile vagonului se 
închideau. De această dată, miliţianul se deplasă de 
la perete şi se îndreptă spre Malko cu o figură 
severă. 

Întotdeauna era foarte amuzant să sancţioneze un 
străin. 


~ 291 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Gospodin, nu ai bilet? 

Metroul era pe punctul de a intra în tunel. Plin de 
mânie, Malko răspunse în limba rusă: 

— Urmărim un bărbat care tocmai a omorât două 
persoane! 

Miliţianul realiză atunci că cei doi erau înarmaţi. În 
timp ce-şi ducea mâna la pistolul Makarov din 
dotare, Walter Cizoni îi puse sub nas permisul său 
de diplomat american. 

— Suntem diplomaţi, spuse el, în misiune oficială. 


x 


Circulaţia era întreruptă pe Precistenka ulita. Trei 
maşini ale miliției veniseră deja şi oameni în 
uniformă gri izolau scena crimelor. 

Lumea nici măcar nu se mai înghesuia. Genul 
acesta de asasinat devenise curent la Moscova şi 
trecătorii se mulţumeau să grăbească pasul. 

Malko se opri în faţa corpului Cyntiei Fisher 
acoperit deja cu o prelată. Îi venea să vomite. Nici 
nu auzi sirenele ambulanţelor şi pe cele ale 
maşinilor de poliţie care continuau să sosească la 
faţa locului. 


x 


Tom Polgar avea lacrimi în ochi, era tras la faţă, 
iar privirea îi era la fel de întunecată precum era şi 
cerul. 

Cu o voce stinsă îi spuse lui Malko: 

— Acest tip avea, cu siguranţă, un act oficial 
asupra lui, de la miliţie sau FSB, altfel nu ar fi sărit 


~ 292 ~ 


Gérard de Villiers 

bariera sub nasul unui poliţist, având asupra lui o 
armă cu care omorâse două persoane. lată de ce 
aici nu este arestat nimeni, niciodată. 

Malko era dărâmat. 

— Aş putea să-l recunosc fără ezitare. 

Şeful filialei CIA dădu din cap. 

— Nu fi naiv. Miliția o să-ţi arate fotografii ale mai 
multor asasini deja cunoscuţi. El însă nu se va afla 
printre ei. Toţi aceşti criminali au legături cu FSB-ul, 
cu spetnatz-ii sau cu Cecenia. Nu se doreşte ca ei să 
fie prinşi. Ar avea prea multe lucruri de povestit. 

— Este oribil, spuse Malko, cu o voce plată. Toţi 
morţii aceştia pentru nimic. 

— Nu chiar, îl corectă Tom Polgar. Ne rămâne 
Leonid Kaminski. Chiar dacă nu este amestecat 
direct în asasinate, este implicat în această poveste. 
Nu o să-l slăbim nicio secundă şi va sfârşi prin a ne 
duce undeva. 

— Sper să ai dreptate, oftă Malko. 

Un lucru îl deranja enorm, un lucru despre care 
nu-i vorbise lui Tom Polgar. Era vorba de Lena care-i 
dăduse întâlnire la ea acasă şi care ar fi putut da, în 
acelaşi timp, unui criminal în acţiune, un punct de 
plecare pentru o urmărire. În principiu, Lena era 
„Clean”, dar într-o misiune precedentă cunoscuse un 
caz similar. În Rusia, nimeni nu era complet sigur. 

Acesta era un lucru care trebuia lămurit. 

— Am să iau BMW-ul, îl anunţă Malko pe Tom 
Polgar. Pentru moment, nu mai vreau gărzi de corp. 
Au fost destule dezastre până acum! Sunt destul de 
mare ca să mă apăr singur. 

Fără să aştepte răspunsul şefului filialei, ieşi din 
birou. De îndată ce se află singur, o sună pe Lena. 


~ 293 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 
Răspunse robotul. Îi lăsă un mesaj, cerându-i să-l 
sune, şi cobori să-şi recupereze BMW-ul din 
parcarea de la ambasadă. 

Douăzeci de minute mai târziu, se opri în faţa 
locuinţei Lenei. Formă codul 1918 şi sună la 
interfon. Niciun răspuns. Studie strada Precistenka 
fără să-i vadă Audi-ul, dar ar fi putut avea un garaj. 

Se urca în BMW, când îl sună Tom Polgar. 

— „Clientul” nostru a plecat de acasă şi a luat 
metroul, anunţă americanul. Ar trebui să te întorci la 
ambasadă. 


x 


Când Malko ajunse la etajul cinci, Tom Polgar era 
în faţa unei hărţi a Moscovei afişate pe perete, pe 
care un fir roşu era prins cu ace de gămălie, în 
zigzag, reprezentând itinerarul lui Leonid Kaminski. 
Tom Polgar se întoarse spre Malko. 

— Leonid Kaminski a schimbat de trei ori metroul, 
a încercat, deci, două rupturi ale urmăririi. Posibil să 
meargă la o întâlnire importantă. 

O voce răsună în difuzorul pus pe masă: 

— Subiectul tocmai a ieşit din staţia Smolenskaia. 
Aşteaptă pe trotuar. 

Tom Polgar şi Malko aşteptară şi ei în linişte, apoi 
vocea excitată a unui feld officer anunţă: 

— Tocmai a urcat într-o maşină care se oprise în 
faţa staţiei şi care a plecat imediat. Este vorba de un 
Maybach, cu numărul ER 563822 UY. Îi urmărim. 

Se lăsă tăcerea, întreruptă puţin mai târziu de o 
altă voce: 

— Sunt în spatele Maybach-ului. Întoarce spre 


~ 294 ~ 


Gerard de Villiers 
staţia Smolenskaia. Tocmai s-a oprit în faţa staţiei şi 
subiectul iese din maşină ca să plece cu metroul. 

— Nu-l mai urmăriţi, spuse Tom Polgar. 
Concentraţi-vă asupra maşinii. 

— Roger. 

Tom Polgar se întoarse spre Malko. 

— Prietenul tău, Anatoli Arkadin, îl poate identifica 
pe proprietarul acestui vehicul? Are multe contacte 
la miliţie. 

— Sper, răspunse Malko. Merg să-l văd imediat. 

Malko îl sună pe Anatoli Arkadin care, din fericire, 
se afla acasă şi stabili o întâlnire la capătul străzii 
Petrovka. 

Făcu trei sferturi de oră până să ajungă la locul 
întâlnirii. Când tânărul urcă în maşină, îi întinse o 
hârtie pe care era scris numărul de la Maybach. 

— Vreau să ştiu numele proprietarului acestei 
maşini, spuse Malko. Discret. 

Anatoli Arkadin nu păru prea entuziasmat, dar se 
îndreptă, totuşi, către sediul miliției. Malko rămase 
la volanul BMW-ului, cu nervii întinşi la maximum. 

Trecură 20 de minute. 

În sfârşit, silueta înaltă a lui Anatoli Arkadin apăru 
în mulţime. Se apropie de maşină, se prăbuşi 
aproape lângă Malko şi-i întinse o hârtie. 

— lată, spuse el, am povestit că mi-a lovit maşina 
şi a plecat. 

Malko nici măcar nu-l ascultă, fascinat de numele 
scris pe foaia de hârtie. 

Oleg  Kazenin, şoseaua  Rublevo-Uspenskoie 
Barvika. 

Se întoarse spre Anatoli. 

— Acest nume îţi spune ceva? 


~ 295 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 1 

— Bineînţeles. Este un oligarh. Unul dintre cei care 
au suferit mult din cauza crizei. Se spune că este 
aproape ruinat. 

Malko era în stare să-l îmbrăţişeze. Era exact 
profilul omului capabil să organizeze un trafic 
important pentru ca să se refacă. Avea impresia că 
tot ceea ce făcuse de la sosirea la Moscova nu 
fusese inutil. Numai că rămânea de făcut ceea ce 
era mai greu. Să-şi susţină bănuielile cu dovezi. 
Împotriva cuiva care dispunea, evident, de complici 
multipli şi de toată brutalitatea necesară ca să-şi 
suprime duşmanii. 

Părea că va fi o luptă feroce. 


Sfârşitul volumului 1 


Traducere din limba franceză de Olimpia Coroamă 
Editura Meteor Press, Bucureşti, 2010 
ISBN: 978-973-728-441-9 


De la Teheran la Viena, apoi la Moscova, pe 
urmele rachetelor S-300! 

„Cyntia se intoarse automat să vadă dacă Jim 
Malone îi urmă. 

Era gata să-i explodeze inima. 

Americanul zăcea pe trotuar, cu fata la pământ. 
Un bărbat, îmbrăcat cu o canadiană verde, cu fata 
ascunsă sub o cagulă, înainta cu pas rapid spre ea şi 
Malko. 

Instinctiv, ea urlă: 

— Malko! 

Acesta se întoarse mai întâi spre ea şi abia după 
câteva secunde îl zări pe bărbatul cu cagula şi cu un 


~ 296 ~ 


Gerard de Villiers 
pistol prevăzut cu amortizor lung. 

După ce-i lichidase garda de comp, el era 
următoarea țintă.” 


~ 297 ~