Gerard de Villiers — [SAS] Batalia pentru Rachetele S-300 02

Bătalia pentru 
rachetele S-300 2 


| 
Vânătoare feroce - 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Gerard de Villiers 
S.A.S. 179 
Son Altesse Serenissime 
Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
La Bataille des S-300: 2, 2009 
V 1.0 


Capitolul | 


Oleg Kazenin îşi simţi pulsul crescând vertiginos. 
Pervii Kanal, televiziunea celor de la ORI, tocmai 
întrerupsese un serial pentru a transmite o ştire de 
ultimă oră. În spatele unui reporter cu microfonul în 
mână, se observau în mod clar două cadavre 
acoperite, întinse pe trotuar. 

Încordat, oligarhul dădu sunetul mai tare pentru a 
auzi comentariul. Foarte repede, înţelese esenţialul: 
era vorba despre o crimă dublă, comisă cu două ore 
în urmă, pe strada Precistenka, în cartierul şic 
Ostojenka. Un criminal necunoscut, folosind un 
pistol prevăzut cu amortizor, omorâse doi cetăţeni 
americani, angajaţi la ambasada din Moscova. 

O femeie şi un bărbat care aveau statutul de 
diplomaţi, dar care în realitate erau agenţi secreţi. 
Bărbatul escorta un VIP al cărui nume nu fusese 
precizat, dar care nu păţise nimic. 

Bineînţeles, asasinul reuşise să scape folosind 
metroul. 

Oleg Kazenin se sufoca! Nu putea fi vorba decât 
despre agentul CIA care îl urmărea îndeaproape şi 
de care Vadim Stoletovo se jurase să-l scape. Şi de 


i 


Gerard de Villiers 
data asta, reuşise să se salveze. 

Cuprins de un acces de furie oarbă, oligarhul sări 
din fotoliul său, prinse ecranul plat aşezat pe un 
suport în faţa biroului şi îl azvârli cu toată forţa prin 
fereastra ce dădea către strada Nikolopetkovski, o 
străduţă perpendiculară pe bulevardul Novâi Arbat 
unde se aflau birourile firmei sale, 
Kurganmashzavod, care ocupa tot etajul opt de la 
nr. 12. 

Televizorul dispăru în gol spărgând fereastra, dar 
acest lucru nu-l calmă pe Oleg Kazenin. O oglindă 
agăţată pe perete, pe care o folosea ca să-şi verifice 
ţinuta când primea vreun vizitator, reflecta imaginea 
unui nebun cu ochii ieşiţi din orbite. De furie, fără să 
gândească, dădu un cap oglinzii nevinovate, care 
zbură în bucăţi. 

Ceva mai calm, îşi trecu mâna peste frunte. Din 
fericire avea craniul tare: în tinereţe, practica des 
lovitura cu capul... Se grăbi spre mica sală de baie 
care dădea spre biroul său, pentru a evalua 
daunele: doar o mică tăietură care nu sângera prea 
tare. Revenit în biroul său, apăsă pe interfon şi 
strigă: 

— Maşa! 

Secretara sa particulară, o fată din Rostov pe Don, 
timidă şi fermecătoare, cu o codiță blondă pe spate. 
Treizeci de secunde mai târziu, ea împinse uşa, mai 
intimidată ca niciodată. Oleg Kazenin îşi decorase 
biroul astfel încât să semene cu Biroul Oval al 
preşedintelui Statelor Unite, iar ea era foarte 
impresionată. 

— Ce doriţi, domnule? întrebă ea cu vocea firavă. 

Oleg Kazenin îi aruncă o privire întunecată. De 


Sg eT 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
obicei, când o striga astfel, fără un motiv anume, 
prima lui propoziţie era „dă-ţi jos chiloţii”. 

Acum, se mulţumi doar să mormăie: 

— Du-te şi caută-mi un leucoplast! 

— Boje moi! Sunteţi rănit! exclamă secretara. 

Ea îşi dădu seama că televizorul dispăruse şi văzu 
fereastra spartă, dar nu întrebă nimic. Oleg Kazenin 
ura acest lucru... Cinci minute mai târziu, îi aplică un 
leucoplast pe frunte. În timpul operaţiei, el nu-i băgă 
nici măcar mâna sub fustă şi nu-i pipăi sânii. 

Nu-i era bine deloc. 

— Spune-i lui Dimitri că plecăm în zece minute! 
zise el, pe când ea se retrăgea. 

Dimitri era şoferul său şi şeful gărzilor de corp, o 
bestie adusă din Siberia, fost luptător. 

Cât bău un gât de Ţarskaia, îşi dădu o dată cu 
pieptenele prin păr şi porni grăbit spre lift. Ajuns pe 
impozantul Novii Arbat, se îndreptă direct spre 
Maybach-ul parcat de-a lungul trotuarului, încadrat 
de două maşini de teren Nissan Patrol, fără să 
arunce măcar o privire la minunata biserică 
restaurată de primarul Liukov. Observându-l, patru 
bărbaţi în costume negre, cu părul ras, faţa ascunsă 
în spatele unor ochelari negri şi cu căşti în urechi, 
ţâşniră din maşinile de teren şi veniră să-l încadreze 
pentru a parcurge cei câţiva metri până la Maybach. 

Oleg Kazenin se afundă în perne şi îi zise lui 
Dimitri: 

— Mergem la Vadim! 

Conducătorul Nissanului din faţă montă un girofar 
albastru şi demară de pe trotuar. Bineînţeles, Oleg 
Kazenin nu avea acest drept, dar niciun poliţist n-ar 
fi îndrăznit să-l oprească. Un tip în Maybach nu 


T sa 


Gerard de Villiers 
putea fi decât intangibil... 

Oligarhul continuă să-şi rumege furia când sună 
unul dintre telefoanele sale mobile. Unul dintre cele 
ale căror numere le deţineau puţine persoane. 

— Gospodin Kazenin? întrebă o voce suavă de 
femeie. 

— Da. 

— Preşedintele Vladimir Ivanov ar dori să vă 
vorbească. Aşteptaţi. 

Oligarhul îşi înăbuşi un țipăt de fericire. Încă de 
sâmbătă, încerca să dea de Vladimir Ivanov, acest 
„Krişa” al său, întors din Japonia vineri seară. 
Aşteptă cu nerăbdare. 

— Oleg Nikolaievici! Ştiu că ai încercat să mă 
contactezi! Dar mai întâi am dormit, şi de dimineaţă 
am fost extrem de ocupat! Totul e bine? 

— S-ar putea şi mai bine, recunoscu Oleg Kazenin. 
Aş dori să ne întâlnim. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Vladimir Ivanov dintr- 
odată, îngrijorat. 

— E-n legătură cu proiectul nostru. Am impresia 
că cineva încearcă să ne spioneze. 

— Pe tine? 

— Nu. Pe prietenul nostru al cărui nume începe cu 
L. 

— Nicio problemă! îl asigură Vladimir Ivanov, 
preşedintele holdingului Alma-Antai, care grupa o 
reţea vastă de fabrici de armament, mă ocup eu de 
asta. Şi, de îndată ce am un pic de timp, ne vedem. 

Oleg Kazenin nu mai avu timp să zică nimic. 
Prietenul său închisese. 

În depărtare, privea turnurile masive ale clădirii 


1 Protector. 


N 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Visotca, o fabrică de pâine stalinistă monstruoasă, 
plantată la marginea Moscovei. Va putea să-şi 


regleze conturile cu Vadim Stoletovo. 
x 


De îndată ce termină conversaţia cu Oleg Kazenin, 
Vladimir Ivanov îşi luă „vatruşca”, un fel de telefon 
interministerial care îi permitea să-i contacteze 
direct pe membrii cei mai importanţi ai regimului. 

În mod normal, nu avea acest drept, dar graţie 
relaţiilor sale de la Kremlin reuşise să fie racordat la 
această reţea. 

De îndată ce interlocutorul său ridică receptorul, 
nu mai pierdu vremea. 

— Alexandr, am o mică problemă. Sunt sigur că 
mă poţi ajuta. 

Îi prezentă pe scurt ceea ce dorea, iar 
interlocutorul său nu ezită nici măcar o secundă. 

— Dau ordine numaidecât, îl asigură acesta. 

— Spasiba, spuse simplu Vladimir Ivanov. 

— Pajalusta. 


x 


În biroul lui Tom Polgar, şeful filialei CIA de la 
Moscova, acesta ţinea o şedinţă de criză, împreună 
cu şeful analiştilor şi cu adjunctul său, Bob 
Redmond, cât şi cu reprezentantul FBI la Moscova, 
Jim Milbum. 

O tensiune ca de plumb căzuse peste ambasadă, 
de la moartea, cu câteva ore mai devreme, a Cyntiei 
Fisher şi a  „baby-sitter'-ului Jim Malone. 
Ambasadorul trimisese deja o telegramă lungă către 


m n 


Gérard de Villiers 

Departamentul de Stat şi ceruse o audienţă 
ministrului rus al Afacerilor Externe pentru a-i 
transmite un protest oficial, ca urmare a uciderii a 
doi cetăţeni americani. 

Alexandr Bortnikov, noul şef al FSB, îl sunase 
personal pe Tom Polgar pentru a-i da asigurări că se 
va face totul pentru a descoperi asasinul. 

Între timp, în ciuda întristării, responsabilii CIA îşi 
impuseseră să-şi continue ancheta. Directorul CIA 
trimisese un mesaj criptat, amintind că afacerea 
rachetelor S-300 era o prioritate pentru Agenţie şi 
că nimic nu trebuia să oprească investigaţiile. 

Din acel moment, cercetările puteau să se 
concentreze asupra unui singur om: Oleg Kazenin, al 
cărui pedigri, cules din toate sursele, Tom Polgar 
tocmai îl citea. 

Malko o luase oarecum razna. Şansa de a scăpa 
de la moarte fusese înlocuită cu tristeţea deplângerii 
celor două victime. 

— Oleg Kazenin este un „mic” oligarh, citi Tom 
Polgar. Cu un an în urmă, revista Forbes îi atribuia o 
avere de 1,2 miliarde de dolari. Cu mult, foarte mult 
în urma lui Abramovici, Fridman sau Deripaska. 

— Cum a făcut atâţia bani? întrebă Malko. 

— Ca toată lumea, între 1992 şi 1993. Oleg 
Kazenin, originar din Perm, a urmat una dintre 
şcolile de economie ale KGB-ului şi a fost pus la 
conducerea unei societăţi aparţinând Partidului 
Comunist al URSS: ANI. Societate specializată în 
exportul de fier vechi. 

— Fier vechi? întrebă Malko uimit. 

Tom Polgar rectifică numaidecât. 

— Agenţia cunoştea această structură care exista 


p e 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
din anii optzeci. In realitate, era vorba despre un 
paravan pentru spălarea de bani în contul Partidului 
Comunist şi scoaterea lor din Rusia. Evident, 
această activitate a încetat o dată cu căderea 
Uniunii Sovietice. Cel puţin oficial. 

— Şi, în 1992, în timpul marelui „val” de 
privatizări, Oleg Kazenin a cumpărat-o cu mai nimic. 
Şi s-a lansat într-o nouă activitate. 

— Credem că fierul vechi pe care continuă să-l 
exporte, încă din 1992, este compus în principal din 
material de război „fără comision”, cu participarea 
Ministerului Apărării şi vândut de noul stat rus la 
valoarea fierului vechi către ANI. 

— Acest aspect aminteşte de rachetele S-300... 
remarcă Malko. 

— Bineînţeles, dar Oleg Kazenin nu s-a băgat 
niciodată în afaceri cu armament strategic. Mai 
degrabă în cel de bază, tancuri, muniţie, armament 
uşor pentru ţări precum Coasta de Fildeş, China, 
Egipt. Ceea ce i-a permis totuşi să câştige mulţi 
bani... 

Un înger, purtând bombe pe aripi, traversă 
încăperea, fără însă a destinde atmosfera lugubră... 

— Este o coincidenţă prea mare, sublinie Malko. 
Acest oligarh care s-a ocupat de arme are întâlnire 
cu un anume Leonid Kaminski, care şi el navighează 
în aceleaşi ape şi ar putea avea o legătură cu 
rachetele S-300. 

Tom Polgar dădu din cap. 

— Aveţi dreptate, dar aceasta va fi o anchetă 
extrem de dificilă dacă lăsăm autorităţile ruse în 
afara ecuaţiei. 

— Şi ce se va întâmpla dacă vă adresaţi 


ara 


Gerard de Villiers 
omologilor dumneavoastră de la FSB? întrebă Malko. 

— Dacă acest oligarh este implicat în afacerea 
rachetelor S-300, explică Tom Polgar, atunci are cu 
siguranţă un krişa. De la primul semn al unei 
anchete oficiale, îşi va băga la înaintare protecţia şi 
totul se va linişti. Aşa decurg lucrurile pe aici. 

Va trebui să-l identificăm pe acest krișa. Până 
atunci, cum zicea Mao, să nu contăm decât pe 
propriile forţe. 

— Avem două piste, rezumă Malko. Mai întâi 
Leonid Kaminski. Supravegherea sa poate da 
rezultate. Şi, bineînţeles, Oleg Kazenin. 

— Vedeţi vreun fir pe care se poate merge? 
întrebă Tom Polgar. 

— Nu există decât unul singur, răspunse Malko: 
Anatoli Arkadin. M-a ajutat foarte mult, pare sigur şi 
cunoaşte bine mediul oligarhilor... Acestea fiind 
spuse, trebuie convins... 

— ÎI veţi angaja în prima linie, se îngrijoră 
americanul. Şi această Lena Voronţova? Şi ea 
cunoaşte mediul. 

— Exact,  recunoscu Malko, dar după cele 
întâmplate astăzi nu sunt prea sigur. Dimineaţă, mi- 
a cerut să trec pe la ea, sub pretextul că-mi spune 
ceva important. În realitate, nu a fost cazul. Or, 
ieşind de la ea, am fost atacați. 

— Credeţi că există vreo legătură? întrebă Jim 
Milbum, reprezentantul FBI. 

— Nu pot să afirm acest lucru, recunoscu Malko, 
dar ştiţi prea bine că, pentru a comite un atentat, 
trebuie să existe un punct de plecare: locul şi 
momentul, pentru a pregăti ceva. Mă întreb dacă 
această vizită nu a constituit un astfel de punct, 


se 0 na 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
permiţând unui criminal să mă urmărească şi să 
lovească... 

— l-aţi spus ceva? întrebă Tom Polgar. 

— Nu poate fi contactată de azi-dimineaţă. 

Se aşternu o linişte grea şi Malko concluzionă: 

— Deci, atâta timp cât nu ştiu ce să mai fac, 
prefer să stau deoparte. În schimb, am întâlnire, la 
cină, cu Anatoli Arkadin pentru a-i da ce i-am promis 
în schimbul intervenţiei la miliţie, fapt care ne-a 
permis să-l identificăm pe Oleg Kazenin. Voi încerca 
să-l conving să continue să mă ajute. 

— Aveţi voie să folosiţi bani, preciză Tom Polgar. 
Am un buget nelimitat pentru găsirea asasinului 
Cyntiei Fisher şi al lui Jim Malone. Pentru că nu 
există nicio şansă ca FSB să-l descopere. N-au 
arestat niciodată pe nimeni. Nu cred că puterea e 
implicată în mod direct în aceste crime, dar ştie de 
ce sunt comise şi de cine... Aceasta constituie o 
monedă de schimb pentru viitor. Şi apoi, nu uitaţi că 
aici oamenii politici de la putere, serviciile secrete şi 
asasinii plătiţi se află în relaţii apropiate. Tânărul 
care a deschis focul nu e decât un om care a 
executat un ordin, fără să ştie asupra cui trage. 
Avea un angajament. Poate că e deja mort sau, pur 
şi simplu, plecat în provincie pentru câteva luni... 
Dacă protestăm prea mult, FSB vor găsi „vinovaţi” 
ca în afacerea Politkovskaia, care să nu aibă nimic 
de a face cu acest dublu asasinat, dar pe care să-i 
trimită preţ de câţiva ani în Siberia. 

Şi toată lumea va fi fericită. 

Deci, este rândul dumneavoastră... 


x 


si 10 = 


Gerard de Villiers 


Oleg Kazenin nu rupse uşa biroului lui Vadim 
Stoletovo deoarece era deschisă... Traversă antreul 
ca un glonţ, sub privirea mirată a recepţionerei 
grase şi blonde, şi înaintă grăbit până în biroul lui 
Vadim Stoletovo, deschizând uşa din mers. 

Directorul agenției World Security citea un 
document pe care îl puse pe birou cu calm. 

— Urma să te sun, spuse el cu o voce calmă. E 
bine că ai venit tu. 

Oleg Kazenin aproape că se sufocă de furie şi îl 
apostrofă violent. 

— Sto za durak? Îmi vei da înapoi banii şi voi 
spune în toată Moscova că eşti un incapabil! 

Se răsuci şi închise uşa cu o lovitură de picior. La 
cei 1,98 metri de răutate, era impresionant, dar 
interlocutorul său, obişnuit cu cecenii, nu se lăsă 
intimidat. 

— Oleg Nikolaievici, zise el, ia un scaun şi 
calmează-te. Nu am absolut nimic să-mi reproşez. 

Oligarhului îi venea să se urce pe pereţi. 

— Cum! Mi-ai luat 100.000 de dolari pentru a face 
o treabă, ai dat greş şi eşti mulţumit de tine. 

— Nu sunt mândru de mine, îl corectă Vadim 
Stoletovo, dar spuneam, pur şi simplu, că mi-am 
îndeplinit sarcina. 

— Şi rahatul ăla de amerikanski este încă în viaţă! 
explodă Oleg Kazenin. 

— Ştiu, recunoscu Vadim Stoletovo. Are ceea ce 
arabii numesc „baraka”. Tipul pe care l-am trimis 
mi-a zis că fata s-a întors şi l-a protejat cu propriul ei 
corp. Asta e „baraka”. 


2 Ce dobitoc! 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Să-i ia naiba de arabi! bolborosi Oleg Kazenin. 
Vreau ca tipul ăsta să moară. Vreau să-l bag, de viu, 
într-o cadă cu acid şi să-l privesc cum se 
descompune. 

— Vise, îl corectă amabil Vadim Stoletovo. 

Oleg Kazenin se calmă dintr-odată. 

— Haraşo. Plătesc dovă sute de mii de dolari şi tu 
îmi aduci capul lui. 

Vadim  Stoletovo nu răspunse imediat, apoi 
adăugă pe un ton calm. 

— Nu mai vreau să aud de clientul ăsta, Oleg. 
Ceva nu e bine. Tipul ăsta e din ce în ce mai bine 
protejat. Suntem în zona roşie. 

Oleg Kazenin reflectă în linişte, reprimându-şi 
dorinţa de a-l strânge de gât pe cel de lângă el. 
Totuşi, protestă. 

— Ce să fac? 

Pentru prima dată, Vadim Stoletovo zâmbi. 

— Nimic. Cred că te agiţi prea tare. Acest personaj 
nu ştie nimic despre tine şi nici măcar nu te 
bănuieşte. Merge pe pipăite. Nu are cum să ajungă 
până la tine. Ai un Krişa bun, nu? Vorbeşte cu el. Îți 
va da acelaşi sfat. Amerikanski ăştia nu au un glob 
de cristal“. După părerea mea, la tine nu poate 
ajunge nimeni. Aşa că destinde-te şi uită-l pe tipul 
ăsta. Acum, trebuie să te las. 

Fără să protesteze, Oleg Kazenin se ridică şi 
părăsi biroul, totuşi fără să-i strângă mâna 
prestatorului său de servicii... îşi spuse că îi va 
încredința  protectorului său eliminarea acestui 
agent CIA. Krișa avea braţele suficient de lungi 
pentru a reuşi. 


3 Nu sunt ghicitoare. 


RE, = 


Gerard de Villiers 

Mulţumit de această decizie, abia întors în 
Maybach, o sună pe Nataşa. Avea impresia că 
aterizează pe un aeroport. 

— Ce faci? îi strigă el. 

— Sunt la coafor, urlă amanta sa. Ce vrei? 

— Diseară mergem la „Famous”! Vreau să le 
provoci o erecţie tuturor tipilor de acolo. 

Inchise telefonul cu un râs puternic. Ştia că Nataşa 
detesta discotecile în genul „Famous”. Erau prea 
multe „baracude” gata să facă orice pentru a ajunge 
în patul unui om bogat. Avusese destule probleme 
până să-şi găsească un loc sub soare şi nu ţinea să-l 
piardă. 

Trecând pe lângă Kremlin, Oleg Kazenin încerca 
să-şi ridice moralul. Afacerea S-300 îi va aduce net 
pentru el ceva mai mult de un miliard de dolari, 
deoarece partea de reutilare nu costa mai nimic. 
Bineînţeles, pe lângă unii oligarhi era un sărăntoc... 
Dar, când îşi revedea copilăria de la periferia 
oraşului Perm - într-o cocioabă din mijlocul 
câmpului, cu un tată aflat într-o permanentă beţie, 
care, pentru a se amuza, îl alerga cu un topor, şi cu 
o mamă dezaxată, nebună, răutăcioasă, care îi 
prezicea că va ajunge în Siberia - îşi spunea că s-a 
descurcat destul de bine. 

Inainte de a ajunge la şcoala KGB-ului, fusese 
folosit de KGB-ul intern pentru a-i descuraja pe cei 
cu gânduri rele... Oleg avea o metodă foarte simplă. 
Suna la uşă şi, de îndată ce suspectul deschidea, îl 
lovea cu pumnul în figură. După aceea îl bătea până 
îl lăsa pe jumătate mort. 

Această ferocitate i-a adus stima KGB-ului local. 

Oleg Kazenin păstrase din acele vremuri un mare 


<13 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
respect pentru forţă sub toate formele ei... 


x 


Anatoli Arkadin era încruntat şi nu părea să 
aprecieze atmosfera - agreabilă totuşi - de la 
Calina, un restaurant aflat la etajul 21, pe 
bulevardul Numski la nr. 8. 

Asta, deşi Malko îi înmânase, încă înainte de a 
comanda, două plicuri, conţinând fiecare zece mii de 
dolari în bancnote de o sută. Unul pentru Galina, 
recompensând deplasarea la Kagan, şi un altul 
pentru intervenţia lui Anatoli la miliţie. 

Înainte de a se întâlni cu tânărul, mai încercase o 
dată să dea de Lena. Degeaba. Această dispariţie 
era din ce în ce mai bizară. 

În timp ce Malko se înfrupta din porţia de Beef 
Stroganoff, Anatoli Arkadin dădea pe gât un pahar 
de vodcă după altul. 

Aproape mecanic. Termină al patrulea pahar şi 
spuse simplu. 

— Ceea ce îmi cereţi este foarte periculos. Ştiţi 
asta. 

— Ştiu, recunoscu Malko, dar nu am de ales. 
Trebuie să mă informez asupra lui Oleg Kazenin. 
Pentru asta am un buget nelimitat. 

— Nu puteţi apela la nimeni altcineva? 

— Nu. 

Anatoli Arkadin îşi lăsă privirea să hoinărească de- 
a lungul barului unde erau instalate vreo cinci 
creaturi somptuoase. 

— Ştiu prea puţine despre Oleg Kazenin, conchise 
el. l-am propus câteva afaceri care nu s-au 


a T S 


Gerard de Villiers ` 
materializat niciodată. In plus, dacă este în contact 
cu Leonid Kaminski, ştie că vă cunosc... 

— Nu vă cer să interveniţi direct, preciză Malko. 
Am nevoie să întâlnesc oameni care să fie în 
anturajul lui. 

— Ce căutați, exact? 

— Nu ştiu prea multe, mărturisi Malko. Implicarea 
sa într-o afacere cu trafic de arme. 

Anatoli Arkadin comandă chelneriței un al cincilea 
pahar cu vodcă, apoi îşi ridică şuviţa care-i cădea în 
ochi. 

— Mă interesează un apartament din cartierul 
Ostojenka, spuse el. Un vechi apartament comunal. 
Este o afacere foarte bună, deoarece proprietarul 
este strâmtorat. 

— Cât valorează? 

— Un milion de dolari. Renovat, va face de trei ori 
mai mult. 

— Dacă ne ajutaţi la reuşita acestei operaţiuni, 
promise Malko, îmi iau angajamentul că-l veţi putea 
cumpăra. Şi, oricum, vă garantez o sută de mii de 
dolari, încă de mâine. 

Aşteptă şi îşi înmuie la rândul său buzele în vodca 
sa. Tocmai îşi puse paharul pe masă, când Anatoli 
Arkadin zise cu o voce monotonă: 

— O cunosc pe fosta amantă a lui Oleg Kazenin, 
Raisa Raşevski. Au stat aproape doi ani împreună. 
Trebuie să ştie multe lucruri. 


Capitolul Il 


Malko îşi stăpâni primul reflex ca să nu sară până 
în tavan. Cu siguranţă, o femeie care şi-a împărţit 


i TE 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
viaţa cu Oleg Kazenin ar trebui să ştie anumite 
lucruri despre amantul său. Totuşi, disprețul cu care- 
şi tratau oligarhii partenerele îi determina să nu le 
vorbească niciodată despre afacerile lor. 

— Credeţi că poate într-adevăr să mă ajute? îl 
întrebă pe Anatoli Arkadin. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile lui Malko, acesta 
preciză: 

— Ştiu că avea multe contacte cu „consilierul” 
financiar al lui Oleg Kazenin. Un anume luri Petrov, 
care este lângă el de foarte mult timp. De exemplu, 
când Oleg Kazenin i-a oferit Raisei trei apartamente, 
ca un cadou de adio, ea a tratat toate acestea cu 
luri Petrov. El este la curent cu toate combinaţiile 
financiare ale patronului său... 

De data aceasta, Malko fu în mod clar mult mai 
interesat. 

— Spuneţi-mi mai multe despre această Raisa 
Raşevski, îi ceru el. 

— Mă întorc imediat, zise brusc Anatoli Arkadin. 

Se ridică şi părăsi masa, îndreptându-se către bar. 
Malko crezu că merge să flirteze cu una dintre fetele 
de la bar, dar el trecu mai departe, dispărând în 
intrarea de la toalete. Când s-a întors să se aşeze, 
cinci minute mai târziu, părea mult mai relaxat, 
mâinile nu-i mai tremurau aşa de tare, dar privirea îi 
era uşor sclipitoare: fusese să tragă o priză de 
cocaină... 

— Ce face în prezent această Raisa Raşevski? 
insistă Malko. 

Anatoli Arkadin schiţă un surâs uşor dispreţuitor. 

— Ca toate cele care au fost abandonate. les des, 
încearcă să găsească un „sponsor” fără să 


~ 16+ 


Gérard de Villiers 

cheltuiască prea mult din propriul capital. Unele, 
după ce caută câteva luni, vând tot şi se întorc în 
oraşul de unde au venit, cu banii economisiţi. In 
provincie, viaţa nu este atât de scumpă. 

Sau îşi folosesc imaginaţia. Anul trecut, s-au reunit 
pentru a organiza la GQ o seară „specială”. Vreo 
douăsprezece dintre ele s-au îmbrăcat în stele de 
cinema. În Grace Kelly, Madonna, Penelope Cruz, 
Sophia Loren şi Sharon Stone. Cea care s-a deghizat 
în Sharon Stone nu şi-a luat chiloţii, ca în „Basic 
Instinct”, şi făcea în aşa fel încât să se vadă... 
Oligarhii erau înnebuniţi! Cea care a jucat-o pe 
Grace Kelly a câştigat marele premiu: unul dintre 
participanţi a luat-o cu el şi, după trei luni, s-a 
însurat cu ea! S-a gândit că putea să facă sex cu 
una dintre cele mai mari staruri ale cinematografiei 
americane în fiecare seară. 

Malko zâmbi în sinea sa, gândindu-se la vorbele 
lui Tolstoi, marele scriitor rus: 

„Când nu ducem o viaţă veritabilă, o înlocuim cu 
miraje.” 

— Şi Raisa Raşevski, întrebă el, în cine era 
deghizată? 

— În Sophia Loren. De altfel, fizicul o ajută. E 
venită din Novosibirsk, din fundul Siberiei. Nu e 
frumoasă cu adevărat, dar cei care au „probat-o” 
spun că e o târfă desăvârşită. Oleg Kazenin a vrăjit- 
o la „Diaghilev”, o discotecă desfiinţată între timp. A 
păstrat-o ceva vreme înainte de a o abandona. Pe 
atunci era încă generos: Raisa l-a stors de trei 
apartamente, un Bentley şi ceva bani gheaţă. luri 
Petrov e cel care a negociat. 

Malko îşi spuse că pe el ar trebui să-l 


s17 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
„tamponeze”. Ar reuşi probabil prin Raisa. 

— De ce a abandonat Oleg Kazenin o asemenea 
minune? se miră el. 

Anatoli zâmbi, comandând o vodcă. 

— A întâlnit o acrobată... 

— O acrobată? 

— Da, o contorsionistă, care a lucrat într-un circ. 
Şi ea vine tot din Siberia. Ai zice că n-are oase. 

Cocaina îi făcuse bine, starea îmbufnată de la 
începutul serii lăsase loc unui fel de exuberanţă 
aproape jenantă. 

— Cum aş putea să o întâlnesc pe Raisa? întrebă 
Malko. 

— Pot organiza o cină, sugeră tânărul, şi să vă 
prezint ca pe un bancher austriac care vine des la 
Moscova şi caută să se distreze. Cred că va muşca 
momeala. Chiar aşa, care este actriţa 
dumneavoastră preferată? 

— Cred că va fi Sophia Loren, zise Malko zâmbind. 
Asta îi va permite să-şi facă numărul în faţa mea... 

Anatoli Arkadin se uita la paharul care părea să se 
fi golit ca prin miracol. Malko îşi aruncă privirea 
asupra Breitling-ului de la mână: unsprezece şi zece. 
Nu-i era somn şi nu voia să piardă niciun minut. 

Imaginea celor două cadavre de pe trotuarul 
străzii Precistenka îl obseda. Şi dacă nu ar fi vorba 
despre rachetele S-300, tot ar merita să se facă 
totul pentru a fi răzbunaţi. 

— De ce nu o sunaţi acum? sugeră acesta. 

— Acum? 

— De ce nu? 

Ridicând uşor din umeri, Anatoli Arkadin îşi scoase 
telefonul mobil, căută în agendă şi apelă. Malko 


pi 18~ 


Gerard de Villiers 
ascultă telefonul sunând în gol şi văzu cum Anatoli 
voia să închidă, când o voce feminină răspunse, 
aproape imperceptibil, din cauza zgomotului din 
fundal. 

— Da. 

— Anatoli. Nu te deranjez? 

Malko nu auzi răspunsul. 

Se ridică şi continuă discuţia ceva mai încolo. O 
dată întors la masă, Anatoli îl anunţă: 

— E la „Famous”, cu prietenii. Putem să o întâlnim 
acolo. 

— Ce e „Famous"? 

— O discotecă la modă, pe strada Roştdelskaia. 


— Davai , zise simplu Malko. 
x 


Era ceva între Târgul de Sclavi, Cirque du Soleil, o 
discotecă normală şi un spaţiu futurist... O sală 
imensă, care putea găzdui peste o mie de persoane, 
aglomerată precum o staţie de metrou la şase 
seara, în care predominau fetele, unele mai 
frumoase ca altele. Câteva erau aşezate la mese 
rotunde şi mari, altele dansau între ele, în timp ce, 
pe o gigantică estradă iluminată, se desfăşura un 
spectacol, jumătate circ, jumătate striptease. 

Dar într-un stil sofisticat, în genul „Crazy Horse 
Saloon”, cu jocuri de lumini şi fete minunate care se 
ondulau în „tablouri” extraordinar de erotice. Sub 
privirea atentă a celor din „loji”. 

De fapt, dominând parterul de la vreo zece metri 
de la sol, câteva loji imense, oarecum ca la teatru, 
colcăiau de bărbaţi... Aici se înghesuiau „bogaţii”, în 


4 În acest context - să mergem. 


i TO) ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
mijlocul supuşilor lor. 

— Este incredibil! exclamă Malko. 

Anatoli Arkadin urlă la urechea acestuia: 

— Oligarhii plătesc 20.000 de dolari pe seară 
pentru o lojă. În spate sunt săli de baie şi camere. 
Haideţi s-o căutăm pe Raisa! 

Pătrunseră în mulţime şi, cinci minute mai târziu, 
ajunseră la o masă rotundă ocupată de vreo 
douăsprezece persoane, plină cu sticle de vodcă, vin 
şi şampanie. Observându-l pe Anatoli Arkadin, o 
brunetă cu nasul arcuit se ridică şi se năpusti asupra 
lui cu un urlet sălbatic. 

Se îmbrăţişară pentru un moment, în lumina 
schimbătoare a stroboscoapelor, apoi tânărul se 
întoarse către Malko, ţinând bruneta de mână. 

— lat-o pe Raisa, anunţă acesta, este foarte 
bucuroasă să vă cunoască. 

— Ví gavarite pa ruski? urlă Raisa pentru a 
acoperi zgomotul muzicii. 

Nu era extraordinar de frumoasă, dar ochii 
migdalaţi şi privirea sigură degajau un şarm 
puternic. 

La masă erau opt femei şi doi bărbaţi. 

Malko se trezi înghesuit între Raisa şi Anatoli 
Arkadin. Numaidecât Raisa îşi apăsă coapsa de a lui; 
din cauza muzicii asurzitoare, conversaţia era 
aproape imposibilă. 

Anatoli Arkadin, cu gura lipită de urechea lui 
Malko, urlă: 

— Priviţi! 

Mâna lui arătă spre una dintre lojile din stânga lor. 
Un fel de balansoar era agăţat de marginea lojii 


5 Vorbiţi limba rusă? 


~ 20 


Gerard de Villiers 

dominând sala, iar o fată, ajutată de unul dintre 
ocupanţii lojii, se instală în el. Una dintre invitatele 
de la lojă, în rochie lungă! De îndată ce se aşeză, 
bărbatul care o ajutase împinse balansoarul în gol. 

Sub impulsul acestuia, fata în rochie lungă, 
agăţată cu mâinile de corzile care urcau până în 
tavan, traversă sala pe deasupra ringului şi ajunse 
la una din lojile din faţă, prinsă din zbor de unul 
dintre ocupanţii acesteia care o luă în braţe. Anatoli 
Arkadin se aplecă la urechea lui Malko. 

— Clienţii lojilor se cunosc şi îşi vorbesc la telefon. 
Unul dintre ei o dorea pe fata aceea şi prietenul său 
i-a trimis-o. După ce se satură de ea, într-una din 
camerele ce dau în loji, o trimite înapoi... 

Muzica tehno continua să răsune, lovind creierul 
precum un ciocan pneumatic. Malko îi comandă 
ospătarului o sticlă de şampanie Taittinger. Raisa 
Raşevski se ridică, de parcă ar fi fost împinsă de un 
resort, cu faţa către Malko. 

— Să mergem să dansăm! 

Pe ring era infernal. Stroboscoape, boxe care să-ţi 
facă timpanele să explodeze, corpuri care se loveau. 
După foarte puţin timp, Raisa transformă acordurile 
tehno sacadate într-un dans oriental extrem de 
sugestiv, privindu-l direct în ochi. Oferindu-i o 
demonstraţie a modului cum face ea dragoste... 
Când consideră că scopul demonstraţiei sale fusese 
atins, se apropie de el şi îşi agită câteva secunde 
pubisul de Malko. 

O „aţâţare”. 

Apoi, se întoarseră la masă. 

Malko îşi aminti de caracterizarea lui Anatoli: 
„târfă desăvârşită”. 


= 21 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Era perfect justificată. 

La masă se bea sec, iar una dintre vecinele lui 
Malko avea mâinile băgate până la coate între 
coapsele unei blonde rigide. 

Dintr-odată, Malko remarcă atitudinea ciudată a 
lui Anatoli Arkadin. Încremenit ca un iepure în faţa 
unei cobre, fixa una dintre loji. 

Mai multe persoane tocmai se instalau, încadrând 
un bărbat înalt cu o alură atletică, părul foarte scurt, 
cu o blondă fenomenală la braţul său. Anatoli se 
întoarse cu privirea îngrozită către Malko şi strigă la 
urechea acestuia: 

— E Oleg Kazenin. Nu trebuie să mă vadă cu 
dumneavoastră! 

Părea întru totul cuprins de panică. Malko privi 
spre lojă. Cineva tocmai îi dăduse oligarhului un 
binoclu şi acesta începu să examineze ringul, gata 
să-şi facă „piaţa”. 

Din fericire, începuse din celălalt capăt al sălii. 
Sticla de Taittinger Brut, comandată de Malko, 
ajunse la masă. Anatoli avu timp să golească o cupă 
înainte de a se eschiva. In schimb, Raisa Raşevski o 
apreciat-o cu adevărat. 

Inainte de a căsca şi de a spune: 

— Merg şi eu la culcare. 

— Pot să vă conduc? propuse numaidecât Malko. 

— Nu, sunt cu maşina mea. Spasiba. 

— Sunteţi liberă mâine, pentru a lua cina 
împreună? 

Ea se prefăcu că se gândeşte câteva secunde, 
apoi zise: 

— Da, cred că da. Treceţi să mă luaţi: Pojarski 
pereulok, nr. 4. Codul este 7439. Interfonul e 6. 


~ 22 ~ 


Gerard de Villiers 
Alegeţi dumneavoastră restaurantul. 

Era deja în picioare, practic la fel de înaltă ca 
Malko. Se depărtă cu ondulări uşoare de mijloc, dar 
promițătoare. Avea simţul marketingului. Malko nu 
aşteptă decât câteva minute. În principiu, Oleg 
Kazenin nu ştia cum arată, dar nu merita să se joace 
cu focul. 

De îndată ce se ridică, ocupanţii mesei se 
aruncară asupra sticlei de şampanie Taittinger ca 
nişte vulturi. 

Afară era foarte frig. Se opri, pentru câteva 
secunde, în faţa discotecii pentru a inspecta 
împrejurimile, fără să observe ceva care să-l 
îngrijoreze. În mod discret, îşi mută totuşi pistolul de 
la curea în buzunarul paltonului rugându-se ca 
sculpturala Raisa Raşevski să-i permită să se 
apropie de scopul său. 


x 


Armen  Negranian împinse poarta  bisericuţei 
plantate în mijlocul cimitirului armenesc din cartierul 
Gruzinski. În acea marţi dimineaţă, locul era pustiu, 
dar mirosul de tămâie îl învioră pe armean şi simţi 
imediat o mare senzaţie de uşurare. Nu era un 
practicant adevărat, dar, în meseria lui periculoasă, 
avea nevoie să se agaţe de ceva. 

Rămase în picioare, lângă intrare, cu mâinile 
încrucişate în faţă, cuprins dintr-odată de o linişte 
ciudată. 

Nu erau mulţi armeni la Moscova, dar erau mai 
degrabă bine văzuţi de ruşi, fiindcă, chiar dacă erau 
caucazieni, nu erau musulmani, ci creştini. În plus, 


pei NE su 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
conflictul din Karabah-ul de Nord dintre Armenia ex- 
sovietică şi Azerbaidjanul musulman fermecase 
Kremlinul. Discret, ruşii au trimis un considerabil 
ajutor militar armenilor, ceea ce le-a permis să 
câştige războiul. 

Armen Negranian stătea adâncit în meditaţie, 
când scârţâitul uşii care se deschidea în spatele lui îl 
făcu să se întoarcă. 

Un bărbat înalt cu barbă-cioc, înfofolit într-o 
canadiană verde, tocmai intra în biserică. 

Se numea Gholamreza Aşraf şi era reprezentantul 
pasdaranilor la Moscova. Vorbea la perfecţie rusa, 
armeana şi turca. 

Toată lumea ştia că _ iranienii şi armenii se 
înțelegeau relativ bine. Exista încă o importantă 
comunitate armeană în lran, care, faţă de cea 
evreiască, nu era persecutată. De altfel, multe 
dintre problemele existente între Rusia şi Iran se 
rezolvau prin intermediul armenilor care trăiau la 
Moscova. Când iranienii şi-au dat seama că ruşii îi 
ţineau în şah cu rachetele S-300, s-au întors către 
armeni pentru sprijin. 

Şi nu au fost dezamăgiţi... 

Negranian admiră prudenţa celui de lângă el. 
Această bisericuţă era ideală pentru o întâlnire 
discretă. Cu tenul închis, nasul cârn, buzele groase 
şi ochii încruntaţi, Gholamreza Aşraf nu era frumos, 
dar demonstra inteligenţă... 

Se aplecă la urechea lui Armen Negranian. 

— Vin de la Teheran. Şefii mei încep să se 
impacienteze. 

— Să le fie ruşine! protestă Armen Negranian. 

— Bineînţeles, avem încredere totală în voi, îl 


~ 24 ~ 


Gerard de Villiers 
asigură iranianul cu un zâmbet insidios, dar ruşii nu 
sunt întotdeauna de încredere... 

— Ai mei sunt. 

lranianul avu un gest liniştitor. 

— Şi eu gândesc la fel, dar am fost însărcinat să 
transmit un mesaj: dacă la sfârşitul lunii nu începem 
să primim materialul promis, vom cere rambursarea 
avansului plătit şi vom considera afacerea ca 
anulată. Din cauza scăderii cotaţiilor petrolului, 
avem constrângeri financiare majore şi nu putem 
lăsa aceşti bani blocaţi prea mult timp. Vor fi dirijaţi 
spre un alt proiect... 

Armen Negranian nu răspunse. lranienii sunt regii 
jocului la cacealma. Aveau nevoie de rachetele S- 
300 şi nimeni altcineva nu putea să le furnizeze. 
Dar, în acelaşi timp, aveau nevoie şi de bani. Totul 
consta în a şti unde era cacealmaua. 

După un semn amical, Gholamreza Aşraf ieşi din 
biserică, lăsându-l pe Armen Negranian ţintit locului. 
Acesta din urmă realiză că nu testase încă 
fidelitatea lui Oleg Kazenin! Această livrare era o 
încercare, la urma urmei. Cuvintele iranianului 
dansau precum limbile de foc în mintea lui. În ciuda 
protestelor sale amicale, ştia perfect că, la cea mai 
mică problemă, ar fi fost eliminat fără milă pentru că 
adusese statul iranian într-o situaţie critică. 

lranienii nu glumeau şi întreţineau o armată de 
asasini pentru a-şi regla conturile, cu toată puterea 
unui stat. Or, statul iranian nu-l ştia decât pe el. Nu-l 
ştia pe Leonid Kaminski. Şi cu atât mai puţin pe Oleg 
Kazenin. Banii fuseseră viraţi de  Manoucher 
Gorbanifar în contul unei fundaţii din Lichtenstein, 
controlată de Oleg Kazenin, dar al cărei adevărat 


~25~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
proprietar nu apărea nicăieri. 

Or, în caz de probleme, Armen Negranian avea 
îndoieli serioase în ceea ce privea bunăvoința lui 
Oleg Kazenin de a restitui aceşti bani. 

Dintr-odată, se regăsea în prima linie... îşi spuse 
că ar trebui să-l întâlnească de urgenţă pe Leonid 
Kaminski. £/ era operatorul, chiar dacă Oleg Kazenin 
era cel care le adusese afacerea pe tavă. 

Nici Leonid Kaminski nu ştia cine i-a permis să 
recupereze treizeci de baterii de S-300 care nu mai 
aveau existenţă „administrativă”, fiind declasificate 
în favoarea rachetelor S-400. 

Avantaj extraordinar: acest material, revândut 
iranienilor la preţul aurului, nu costa practic nimic, 
fiind achiziţionat la preţ de fier vechi de societatea 
lui Oleg Kazenin. Singurele cheltuieli veneau din 
„refitting”-ul executat de persoane plătite în ruble. 

În mod evident, era nevoie de un krișa de beton 
pentru ca operaţiunea să nu atragă atenţia. 

Se depărtă la pas prin micul cimitir. Frigul îi 
îngheţa oasele şi se întrebă dacă temperatura 
scăzuse cu adevărat sau dacă frica era cea care îi 
dădea fiori. 


Capitolul Ill 


Leonid Kaminski îşi luase micul dejun obişnuit: 
cârnaţi, salată de varză şi ceai foarte negru. Era un 
om simplu care nu-şi schimbase niciodată modul de 
viaţă. Cu siguranţă iubea banii, dar dorinţele sale 
erau limitate: o dacea'” frumoasă, să vâneze şi să 
călătorească în regiunea natală. Îi avea încă pe 


6 Casă de ţară rusească, aflată în apropierea unui oraş mare. 


~ 26 ~ 


Gerard de Villiers 

părinţii lui şi îi instalase într-o casă frumoasă în 
Borodino. Şi, îndeosebi, cumpărase apartamente la 
Moscova pentru copiii săi. 

Această zi era importantă, avea întâlnire cu 
vechiul său prieten, Maksim Naşistik, în al cărui 
apartament locuia, pe Znaminski pereulok, nr. 23. 
Maksim Naşistik se instalase provizoriu la uzina 
unde rachetele S-300 erau reechipate la normele 
modeme. Leonid Kaminski trebuia să asiste la 
încărcarea în vagoane, în interiorul uzinei, a 
primelor şase baterii modernizate. 

Acestea, certificate de autorităţile administrative 
militare ca fiind inutilizabile, fuseseră revândute la 
preţul fierului vechi către societatea lui Oleg 
Kazenin, intrând în sarcina lui să le distrugă. Oricum, 
era material vechi care nu mai interesa pe nimeni: 
armata rusă presa complexul Alma-Antai pentru a 
accelera livrarea de rachete S-400, din care două 
batalioane erau deja desfăşurate în jurul Moscovei, 
fără a mai ţine cont de rachetele S-300, depăşite în 
ochii acesteia. 

In cele din urmă, nu a costat foarte mult să facă 
să dispară din contabilitate bateriile  sol-aer. 
Funcţionarii însărcinaţi să ţină registrele erau foarte 
prost plătiţi şi, de îndată ce au întrevăzut 
posibilitatea rotunjirii salariilor lor subţiri cu treizeci 
de mii de ruble, au profitat de ocazie. Cu totul, nu 
trebuie să fi costat mai mult de trei milioane de 
ruble’ pentru rezolvarea acestei probleme 
administrative. Şi toată lumea a fost mulţumită. 

Cât despre ingineri, aceştia erau plătiţi de 
Kurganmashzavod ŞI ignorau destinaţia 


7 100.000 de dolari americani. 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
mecanismului pe care îl modernizau, crezând cu 
convingere că urmau a fi re vândute oficial. De 
altfel, şi ei luau în derâdere chestiunea. Ce urma să 
coste cel mai mult era cumpărarea vameşilor din 
Rusia şi Uzbekistan. Ei înţeleseseră perfect sistemul 
în decursul anilor. 

Cu toate acestea, nu erau tehnicieni: nu făceau 
diferenţa între o rachetă S-300 şi o baterie veche 
Tor 1. Pentru ei, era o ocazie să ia un comision gras. 

După toate socotelile, Leonid Kaminski calculase 
că preţul de achiziţie şi standardizare al rachetelor 
S-300 destinate Iranului nu depăşea din preţul plătit 
de iranieni. Preţ pe care oricum nu-l cunoştea. 
Căzuse de acord cu Oleg Kazenin pentru un 
comision de 100.000 de dolari pe baterie care să-i 
fie plătit în cash. Şi cum în Rusia se putea cumpăra 
orice cu bani lichizi, inclusiv un bun imobiliar, totul 
era perfect. 

Cu comisionul pentru primul transport de rachete 
S-300, Leonid Kaminski cumpărase un teren mare 
pentru a extinde casa părinţilor săi din Borodino. 

După ce termină micul dejun, îşi aranjă cu grijă 
bucătăria şi se pregăti să iasă. Se grăbea să se 
întoarcă în apartamentul său: îi lipsea cu adevărat 
cartierul său corupt. Cobori şi ajunse la Lada sa. 
Ninsese şi trebui să petreacă mai multe minute 
pentru a-şi curăța parbrizul şi geamurile înainte de a 
putea demara. Pentru el, care cunoscuse Siberia, 
frigul de la Moscova era ca o glumă bună: la Irkutsk, 
când temperatura se menținea mai multe zile la - 
44°C, nu puteai opri motoarele maşinilor, pentru că 
îngheţau instantaneu... 

Se urcă la volan şi o luă în direcţia Leningradski 


~ 28 ~ 


Gerard de Villiers 

prospekt. Avea întâlnire cu prietenul său Maksim 
Naşistik într-un magazin german de obiecte 
sanitare, chiar în faţa străzii Babuskaia, unde se afla 
enormul complex industrial Kurganmashzavod. Din 
motive de siguranţă, nu mergea niciodată direct la 
uzină. Ca întotdeauna, circulaţia era groaznică. li luă 
mai bine de douăzeci de minute să ajungă pe 
Tverskaia. Tocmai se angaja să intre pe bulevard, 
când îi sună telefonul mobil. 

Nu i se afişase niciun număr, dar la Moscova se 
întâmpla frecvent acest lucru. Îşi spuse că putea fi 
Oleg Kazenin şi se gândi că acesta era imprudent. 

— Da? 

— Leonid Kaminski? întrebă o voce necunoscută. 

— Da. 

— Continuaţi drumul până la Hotel Aerostar. Opriţi 
în parcare şi mergeţi la cafenea. Vă voi întâlni acolo. 

Stupefiat, Leonid Kaminski întrebă: 

— Cine sunteţi? Ce... 

— Este important, adăugă vocea calmă, înainte de 
a închide. 

Intrigat şi neliniştit, Leonid Kaminski continuă să 
urce pe enormul Leningradski prospekt. Mai degrabă 
învechit, hotelul Aerostar se găsea la doi kilometri 
spre nord. Fu nevoit să facă un razvarot la un 
semafor pentru a putea să se întoarcă din drumul 
său. 

Cafeneaua era aproape goală. Leonid Kaminski se 
instală la o masă din fundul sălii, apoi comandă un 
ceai, din ce în ce mai intrigat. 

Nu aşteptă multă vreme. Un tânăr cu căciulă din 
piele şi canadiană verzuie veni direct la masă şi se 


8 Întoarcere. 


pi DO ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
aşeză lângă el. După privire, după siguranţă şi după 
ceva indefinibil, Leonid Kaminski recunoscu un 
silovik. Cum fusese el însuşi unul, nu era foarte 
greu... Necunoscutul băgă mâna în canadiană şi 
scoase o legitimaţie pe care i-o arătă rapid lui 
Leonid Kaminski. 

O legitimaţie haşurată în cele trei culori ale FSB. 

— Sunt locotenent Nikolai Abramovici Eldar, îl 
informă el. De la FSB Moscova. 

Leonid Kaminski îl privi curios: faptul că FSB se 
interesează de el nu îl panica. Făcea totuşi parte din 
familie. 

— De ce m-aţi sunat? întrebă el. Era urgent? 
Puteaţi să mă convocați. 

— Bineînţeles, recunoscu ofiţerul FSB, dar ceea ce 
voiam să vă spun nu putea să mai aştepte. Am fost 
însărcinat de şeful meu polkovnik? Nikolaev să vă 
pun sub supraveghere. 

— Să mă supravegheați? exclamă Leonid 
Kaminski, dintr-odată neliniştit. Dar, de ce? 

— Pentru binele dumneavoastră, răspunse 
locotenentul Eldar zâmbind. 

— Pentru binele meu? 

Locotenentul se aplecă deasupra mesei. 

— Se pare că sunteţi ţinta manevrelor unor 
elemente antiruseşti. 

Leonid Kaminski nu-şi credea urechilor. Cum de 
ştia FSB că agenţi ai CIA se interesau de el? apoi se 
gândi la krişa lui Oleg Kazenin şi înţelese... într- 
adevăr, oligarhul era foarte influent. 

— Da, este posibil, recunoscu acesta pe un ton 
degajat, dar nu este grav. 


9 Colonel. 


~ 30 ~ 


Gérard de Villiers 

Ofiţerul FSB îl privi încruntat. 

— Nu este posibil. Este sigur. 

— De unde ştiţi? 

— Ştiaţi că sunteţi urmărit? 

— De voi? Nu. 

— Nu de noi. 

— Nu văd cine poate să mă urmărească, susţinu 
Leonid Kaminski. 

— Aveţi o echipă pe urme, preciză locotenentul 
FSB. Profesionişti. Au un „submarin” şi mai multe 
maşini. Ne-am dat seama când v-am luat în atenţie. 

— Cine sunt? 

— Amerikanski... 

Avea o dilemă, o mare dilemă. Cum l-au găsit? 
Leonid Kaminski cugetă în tăcere câteva momente, 
observat îndeaproape de cel de lângă el, care 
termină prin a conchide: 

— Am vrut doar să vă previn. Vnimanie', adăugă 
acesta încet. 

— Spasiba. Balşoi spasiba, răspunse încet Leonid 
Kaminski. 

În timp ce celălalt se ridică, el adăugă: 

— Aşteptaţi! 

Sub masă, scoase un teanc de bani şi numără 
patru bancnote de 5.000 de ruble. Probabil, salariul 
lunar al locotenentului, căruia i le împinse pe sub 
masă zâmbind. 

— Pentru familia ta, şopti acesta. 

Iluzii: soţia locotenentului nu va vedea niciodată 
culoarea acestor bani. Un tânăr locotenent FSB avea 
alte mijloace mai agreabile de a-i utiliza. ÎI privi 
ieşind din cafenea. 


10 Atenţie. 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Abătut, debusolat, în faţa ceaiului care se răcea, 
avea sudori reci. Dacă locotenentul FSB nu l-ar fi 
prevenit, i-ar fi dus pe americani direct la rachetele 
S-300! Ca un automat, puse 30 de ruble pe masă şi 
porni spre ieşire, apoi spre vechea sa Lada. 
Bineînţeles, nu se punea problema să mai meargă la 
întâlnirea sa cu Maksim Naşistik, nici măcar să-l 
sune pentru a contramanda. Dacă era urmărit, era 
probabil şi ascultat. 

Cobori la toalete şi găsi, prin miracol, o cabină 
telefonică. În ciuda telefoanelor mobile, mai existau 
încă unele cabine. Maksim Naşistik răspunse 
imediat. 

— Ce faci? întrebă acesta. Ai întârziat! 

— Am o problemă. Nu voi veni azi. Încarcă 
vagoanele fără mine. Am încredere în tine. Te voi 
suna mai încolo. 

leşi şi urcă în Lada, coborând pe Leningradski 
prospekt către centru. 

Cu o nouă problemă de rezolvat: trebuia să se 
întâlnească cu Oleg Kazenin la ora trei, la staţia de 
metrou Komsomolskaia. 

Nici vorbă să meargă la această întâlnire. Şi, 
cireaşa de pe tort, descoperise un mesaj de la 
Armen Negranian care voia şi el să îl întâlnească. 

În cele din urmă, îşi spuse că, momentan, cel mai 
bine ar fi să se întoarcă acasă. 


x 


Oleg Kazenin se trezi cu o durere de cap 
groaznică. Nu avu chef nici măcar de lecţia de box 
thailandez. Băuse prea mult cu o seară înainte, se 


232a 


Gerard de Villiers 

culcase prea târziu şi nu a putut să o onoreze nici pe 
Nataşa, care îl acuzase că o înşală. De-abia după a 
treia palmă o mai calmă... se culcase apoi în altă 
cameră şi adormise îmbrăcat. 

Se aruncă sub duş: cele două manichiuriste îl 
aşteptau. Işi privi sexul mare şi flasc şi îi aplică o 
lovitură uşoară din deget, adresându-i-se. 

— Svolaci!'!! Aseară n-ai vrut să te ridici, azi nu 
vrei să urinezi. 

Când ieşi de la duş, se simţea totuşi mai bine şi se 
abandonă mâinilor celor două mici filipineze care se 
puseră pe treabă. Avea tot timpul: întâlnirea cu 
Leonid Kaminski era la ora trei, la staţia de metrou 
Komsomolskaia. De fiecare dată când se întâlneau, 
îşi stabileau următoarea întâlnire. Aceasta era 
importantă: trebuia să-i ducă lui Leonid Kaminski 
trei milioane de ruble pentru a-i „motiva” pe 
inginerii care lucrau la rachetele S-300. Preţul tăcerii 
lor. 

Scoase o înjurătură: o manichiuristă îi smulsese o 
pieliţă... Speriată, micuța filipineză aştepta palma 
obişnuită care-i răsucea capul. Dar Oleg Kazenin era 
superstiţios: la începutul unei zile importante, nu 
trebuia să atragă ghinioane... 

Cu un zâmbet larg, murmură un „nicevo” şi 
mângâie obrazul manichiuristei. 

Ca să vezi... 

Imbrăcat, parfumat, cămaşă nouă - nu îmbrăca de 
două ori aceeaşi cămaşă, aruncă o privire în camera 
unde dormea Nataşa. Goală, cu fundul descoperit, 
minunat de impudic. 

Era atât de încordat, încât acest aspect nu-i 


11 Ticălosule! 


~ 33 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
provocă nici măcar o erecţie. 


x 


Era ora trei şi douăzeci şi a treia oară când 
Maybach-ul trecea lent prin faţa stației 
Komsomolskaia. Oleg Kazenin era din ce în ce mai 
nervos. Leonid înghiţise un ceas deşteptător. Intr-o 
zi, îi spuse în glumă: 

— Dacă nu vin la o întâlnire, înseamnă că am 
murit! 

Oligarhul nu îndrăznea să evoce această 
eventualitate: fără Leonid, i-ar fi greu să ducă la bun 
sfârşit operaţiunea S-300. Leonid Kaminski era cel 
care răspunde de partea tehnică şi asigura legătura 
cu iranienii. 

— Mai fă un tur, îi spuse lui Dimitri. 

Şoferul făcu întocmai. 

La trei şi patruzeci şi patru de minute, cu stomacul 
strâns de nelinişte, Oleg Kazenin decise să plece. 
Fără să poată să-i dea geanta diplomat plină de 
bancnote de 5.000 de ruble, fără să ştie unde să-l 
găsească pe Leonid Kaminski. Încerca să se calmeze 
spunându-şi că inginerul avea mijloacele să-l 
contacteze şi că, mai mult ca sigur, întârzierea nu se 
datora unui lucru grav. O pană la metrou, de 
exemplu. 

— Ne întoarcem la birou, îi zise lui Dimitri. 


x 


Oleg Kazenin mâncase fără poftă un sanqvici cu 
somon şi un pepene roşu. Era frământat de 


~ 34 ~ 


Gerard de Villiers 

îngrijorare. Încă nu avea nicio veste de la Leonid 
Kaminski. Îşi privi ceasul Breitling Bentley din aur 
roşu. Serie limitată la 500 de exemplare, din care 
reuşise să-şi procure unul de la Zlirich. Cinci fără 
cinci. Brusc, Mariana, secretara sa, intră în birou. 

— Tocmai am primit un telefon de la gospodin 
Kaminski, îl anunţă ea. 

Oleg Kazenin tresări. 

— De ce nu mi l-ai dat? 

— Nu voia. Mi-a spus să vă zic să mergeţi la 
magazinul Louvre. 

Din ce în ce mai nervos, Oleg Kazenin îşi luă 
paltonul şi cobori. 

„Louvre” era un butic şic, de cealaltă parte a 
străzii Novâi Arbat. Pasajul subteran pe sub marele 
bulevard era mai lung pe partea lui stângă. Foarte 
alunecos. Un chitarist urla în mijloc, cu o cutie a 
milei în faţa lui; tot din superstiție, Oleg îi aruncă o 
bancnotă de 100 de ruble. Pe urmă se strecură 
printre grămezile de zăpadă şi intră în magazinul 
„Louvre”. Casiera îi adresă un zâmbet larg: era un 
client bun. Când ţinea mai multe amante în acelaşi 
timp, cumpăra acelaşi parfum la duzină. 

Trecu prin magazinul gol, aşteptându-se să-l vadă 
pe Leonid Kaminski. Nimeni. Se îndreptă către 
ieşire, când casieriţa îi făcu un semn. 

— Gospodin, cineva vă cere la telefon. 

Ea îi întinse telefonul. Recunoscând vocea lui 
Leonid Kaminski, se simţi mai bine. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă. 

— Îi am pe amerikanski pe urmele mele, zise 
simplu Leonid Kaminski. 

Oleg Kazenin rămase mut pentru câteva secunde, 


~ 35 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
cu impresia că fusese forţat să facă un duş cu apă 
îngheţată. 

— Boje moi! izbucni el. Ce-i cu prostia asta? 

— Nu-i o prostie. Din cauza asta nu am venit. 

— Când ne vedem? 

— Nu ştiu, trebuia să merg acolo azi, dar am 
renunţat. Trebuie cu orice preţ să scap de tipii ăştia. 
Dacă nu... 

— || voi anunţa pe ştii tu cine, promise Oleg 
Kazenin. 

— Haraşo. Dar asta nu e totul. Cum armeanul îmi 
lăsase trei mesaje, l-am sunat. El l-a întâlnit pe 
reprezentantul cumpărătorilor noştri. Sunt neliniştiţi 
că nu au primit încă nimic. Au dat foarte mulţi bani. 

— Spune-le nemernicilor ăia că totul e în ordine! 

— E ceea ce i-am spus armeanului, dar trebuie să 
fim atenţi. 

Sunt nişte nemernici, dar nişte nemernici 
periculoși... Zic că o să solicite o rambursare. 

Negru de furie, Oleg Kazenin urlă în telefon: 

— Ei bine, o să le dăm! Spune-le să-i ia naiba! 

Închise brutal telefonul sub privirea mirată a 
casieriţei şi ieşi, fără ca măcar să-i spună la 
revedere. Deplasându-se spre pasajul subteran, 
frigul îi puse ideile în ordine. l-ar fi greu să le 
returneze banii care serviseră la stingerea datoriilor 
sale şi din care nu mai avea niciun ban. 


Capitolul IV 


Malko opri în faţa numărului 4 de pe Pojarski 
pereulok, în elegantul cartier Ostojenka, mărginit de 
un mozaic de imobile modeme, hidoase, şi de vechi 


~ 36 ~ 


Gérard de Villiers 

edificii de la 1901. Filiala CIA îi pusese la dispoziţie 
un 4x4 Porsche Cayenne albastru care corespundea 
poziţiei sale. Ca escortă, mai avea un 4x4, un Jeep 
„Wagoner” cu trei „baby-sitters”, la comanda 
expresă a lui Tom Polgar care primise instrucţiuni 
foarte stricte de la Langley. Nimic nu trebuia să i se 
întâmple lui Malko. 

Oricum, ţinând cont de obiceiurile moscoviţilor, 
puţin probabil ca Raisa Raşevski să fie uluită. Aceste 
„accesorii” demonstrau pur şi simplu că Malko era 
un V.I.P. 

La nr. 4 de pe Pojarski pereu/ok nu se afla mare 
lucru: un vechi imobil de la 1900, care, în mod 
vizibil, fusese lăsat în voia sorții cu mult timp în 
urmă. Formă 7439, codul comunicat de Raisa 
Raşevski, şi intră într-un hol amărât, cu fire electrice 
atârnând peste tot. 

Sună la interfonul nr. 4 şi aşteptă. Anatoli Arkadin 
îl informase înainte că Raisa Raşevski i-a pus câteva 
întrebări despre Malko, la telefon, de dimineaţă. 
Tânărul îi confirmase calitatea de gerant de fonduri 
financiare, cu legături între Viena şi Moscova, în 
căutare de clienţi cât mai bogaţi cu putinţă. 

În cursul zilei, TD? a CIA îi fabricase cărţi de vizită 
corespunzând statutului său cu totul convenabil. În 
plus, primise de la Tom Polgar douăzeci de mii de 
dolari, în bancnote de o sută. În cazul în care... 

Raisa Raşevski era interesată de acest aspect, 
încuietoarea porţii interioare se deschise şi o voce 
se auzi în interfon. 

— Tri...” 


12 Divizia Tehnică. 
13 Trei. 
sai 37 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Ascensorul, murdar şi legănat, era la un pas de 
capitulare, iar coridorul, de o mizerie respingătoare. 

Malko sună, auzi zgomotul mai multor închizători 
şi uşa se deschise spre o femeie măruntă, înaltă cât 
trei mere, în şort alb, de origine asiatică. Fără ca 
măcar să-i întrebe numele, îi luă paltonul şi anunţă 
cu o voce imperceptibilă. 

— Doamna este în salon. 

Apartamentul semăna cu un şantier: pereţi sparti, 
cărămizi dezgolite, fire peste tot. Malko o urmă într- 
un hol strâmt, care şerpuia între încăperi în plină 
renovare, ajungând în faţa unei uşi închise. 

— Aici! zise servitoarea. 

Împinse uşa, descoperind o încăpere cu pereţii de 
un roşu închis, cufundată în penumbră. În capăt, o 
canapea pe care era aşezată o femeie, al cărei chip 
încă nu-l distingea clar. 

— Dobrii vecer! zise aceasta cu o voce ciudată, 
signor Malko. 

Ea apăsă pe un comutator de lumină şi Malko o 
văzu clar în cele din urmă. Avu un şoc. 

Era Sophia Loren. Coafura, nasul un pic arcuit, 
ochii foarte alungiţi, alura, rochia cu un decolteu 
pătrat foarte adânc, descoperindu-i sânii minunaţi. 
Era îmbrăcată cu o fustă largă. 

— Minunat, exclamă acesta. 

— Spasiba, zise Raisa Raşevski, ridicându-se. 

Cu graţie, făcu o piruetă. Fusta sa largă plisată se 
umflă ca o corolă, descoperindu-i picioarele lungi 
până aproape de fese, şi dresurile negre prinse de 
jartiere groase şi negre, în stilul anilor cincizeci. 

Fiind pe tocuri, era mai înaltă decât Malko. Acesta 
îi sărută mâna, intrând în joc. 

~ 38 ~ 


Gerard de Villiers 

— Dobrii vecer, Sophia. 

Aşezată în faţa lui, îi aruncă o privire care ar fi 
topit şi calota glaciară. 

— Timid, signor? 

El înaintă, iar ea îl lăsă să-i pună mâinile pe 
coapse, cât să-i simtă bustiera, apoi se eschivă. 

— Mi-e foame! Să mergem la cină. 

Malko îi întinse pachetul pregătit special pentru 
ea. Un flacon mare de parfum de la „Louvre”, însoţit 
de un plic cu 10.000 de dolari. 

„Fisă”, ca la poker... 

Raisa Raşevski nici măcar nu deschise plicul, 
chestiune de încredere, dar se dădu cu parfum. 

— Davai, zise ea. Unde mergem? 

— La Mario. 

Evident... Raisa păru impresionată urcând în 
Porsche Cayenne şi, o dată instalată, apucă mâna 
dreaptă a lui Malko şi o aşeză deasupra 
genunchiului său, că să poată simţi contactul cu 
nailonul. 

Foarte repede, ea remarcă maşina de teren din 
urma lor. 

— Îi cunoşti? întrebă ea. 

Malko zâmbi. 

— Bineînţeles, sunt gărzile mele de corp. Moscova 
e un oraş periculos. 

În mod cert, mai câştigă din stima ei. 

Ajunşi în strada Klimacikina, Malko reuşi să 
parcheze aproape în faţa restaurantului. Ospătarul, 
în costum de gondolier venețian, se înclină 
respectuos în faţa Raisei Raşevski. 

— Buena sera, signora. Buena sera, signor. 

Traversară sala în murmurul admirativ, ajungând 


~ 39 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
la un separeu în capătul sălii, luminat, unde luară 
loc unul lângă altul. Din profil, asemănarea cu 
Sophia Loren era cu atât mai evidentă. Raisa trebuie 
să-şi fi pierdut întreaga zi cu pregătirea... Malko se 
întreba dacă tot acest circ va servi la ceva. În mod 
evident, obiectivele lor erau diferite. 

Cu două zile în urmă, el se afla aproape în acelaşi 
punct, cu Lena. Lena dispăruse de aproape două 
zile. La fiecare două ore, Malko îşi impusese să o 
sune, fără să obţină însă niciun răspuns. 


x 


După un Tiramisu, cina era pe sfârşite. Raisa 
Raşevski apreciase în mod deosebit şampania 
Taittinger Comtes de champagne Blanc de Blanes. 
În comparaţie cu cea de la Valpolicello care deranja 
stomacul... Conversaţia nu adusese nimic nou 
pentru Malko. Raisa îi explicase îndelung cum 
reuşise să-şi cumpere un apartament într-un cartier 
foarte bun, pe care era obligată să-l refacă în 
întregime. 

Niciun cuvânt despre viaţa din trecut. 

De câte ori ea respira, el avea impresia că sânii îi 
vor sări din rochie. Decise să treacă la etapa 
următoare. De îndată ce vor avea mai multă 
intimitate, va încerca să pluseze. Aşezând o mână 
pe piciorul ei, împinse uşor fusta, ajungând 
deasupra dresurilor. 

— Que bella signora! şopti el, reprimându-şi un râs 
nebun. 

Raisa Raşevski se aplecă la urechea lui, apropie 
rapid vârful limbii şi şopti. 


~ 40 ~ 


Gérard de Villiers 

— Mi amor... 

Probabil singurele două cuvinte în italiană pe care 
le cunoştea. Cinci minute mai târziu, rulau către 
Pojarski pereuloKk. 

Lui Malko îi era greu să se concentreze asupra 
rolului său de seducător, nereuşind să uite ceea ce 
se întâmplase cu o seară înainte. Corpul Cyntiei 
Fisher şi al lui Jim Malone se odihneau la morgă şi 
urmau să fie transferate în Statele Unite pentru 
ultima călătorie. 

În mod remarcabil, presa rusă fusese discretă faţă 
de dubla crimă. 

Era vorba despre străini, pe deasupra şi 
americani. În inconştientul colectiv al ţării, 
americanii erau cu toţii spioni. 

De-abia ajunşi la ea, Raisa îl conduse pe Malko în 
ceea ce părea camera ei, mobilată cu un pat mare 
din alamă. Lipită de Malko ca un timbru poştal, 
rusoaica îi înfipse autoritar limba până la amigdale, 
apoi se dădu un metru în spate. 

— Dezbracă-mă, îi ceru ea. 

Lăsă să cadă partea de sus, apoi el îi scoase fusta 
şi centura lată, descoperind o bustieră de care erau 
agăţaţi ciorapii negri. Chiar şi fără deghizare, Raisa 
era visul imposibil al bărbatului însurat. În foarte 
puţin timp, Malko nu era decât un sex ridicat spre 
un singur scop: să o penetreze pe această magnifică 
femelă în toate modurile. 

Când se pregătea să-i dea jos chiloţii din dantelă 
neagră, falsa Sophia Loren zise cu o voce moale: 

— Îţi aminteşti filmul în care tipa era legată de pat 
pentru a fi violată? 

Programul era fixat... 


~ 41 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

De una singură, Raisa se întinse pe spate pe pat şi 
Malko observă corzile roşii ataşate de cele patru 
capete de alamă ale patului. 

Într-o clipită, falsa Sophia Loren se văzu despuiată 
pe pat, cu încheieturile de la mâini şi de la picioare 
legate de cele patru capete de alamă. 

Malko se dezbrăcă încet. 

Pentru moment, refulase foarte departe, în fundul 
minţii sale, ororile serii precedente. Măcar să îmbine 
plăcutul cu utilul, mai ales că misiunea lui era să o 
seducă pe Raisa Raşevski. Cu calm, aşeză o pernă 
sub spatele acesteia pentru a-i ridica bazinul. In 
jocul său, Raisa îşi sucea capul de la stânga la 
dreapta, murmurând: 

— Nu, nu, nu vreau! 

Dar când Malko plonjă în ea dintr-o singură 
mişcare, cât de adânc putuse el, ea scoase un 
răcnet  înfundat, iar el îi simţi mucoasa 
contractându-se în jurul lui. 

Nu-şi juca până la capăt comedia şi această 
simulare de viol era probabil una dintre fantasmele 
sale. 

El începu să se mişte în ea, chiar foarte repede. 
Bazinul ei se ridica pentru a-l întâmpina. 

Gemea „mi amor! Mi amor”, apoi, necunoscând 
continuarea versiunii în italiană, continua în limba 
rusă. 

— Da! Da! Continuă! O să îmi provoci orgasmul. 
Da. Până la capăt! 

Dialogul luă sfârşit cu un geamăt înfundat, pe 
când Malko se golea în ea cu un strigăt sălbatic, cu 
cele două mâini crispate pe sânii magnifici ai 
rusoaicei. 


~ 42 ~ 


Gerard de Villiers 


x 


Tot în bustieră şi cu pantofi cu tocuri, Raisa 
Raşevski adusese din frigider o carafă mică cu 
vodcă şi începu să vorbească cu Malko, întinsă pe 
pat, uitându-se la vechiul film cu Sophia Loren, 
dublat în rusă, la scena în care era îndelung violată. 

— Cred că mi-ai provocat un orgasm, adăugă ea 
timid. A fost foarte intens. Când am văzut acest film, 
eram foarte tânără, dar m-a afectat teribil. M-am 
mângâiat săptămâni întregi gândindu-mă la asta. 
Visam să fiu violată în acel mod. 

Şi apoi, îmi place mult să fac dragoste îmbrăcată 
aşa. Am impresia că sunt o adevărată 
bezuprecinaia'"... 

— Vorbeşte-mi puţin despre tine, ceru Malko. 

Raisa bău un pic de vodcă şi apoi începu: 

— Oh, nu este foarte interesant. Am venit din 
Novosibirsk unde nu găseşti decât zăpadă şi oameni 
mahmuri... Credeam că Moscova mă aştepta... Am 
lucrat mai multe luni într-un atelier de croitorie 
câştigând câteva mii de ruble. Era greu. 

— Ai fi putut face altceva, sugeră Malko. Eşti 
foarte frumoasă. 

Raisa scutură din cap. 

— Nu, eu vizam mai sus. Dacă nu, ajungeam ca 
toate fetele care îşi petrec timpul prin cazinouri şi se 
prostituează pe 500 de dolari. Când sunt prea 
bătrâne, se întorc de unde au venit. 

Am  economisit rublă cu rublă pentru a-mi 
cumpăra haine, chiar am furat din atelierul de unde 


14 Curvă burgheză. 


sa 43 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
lucram, apoi lenjerie, încălţăminte. Şi apoi, într-o 
seară, am fost la Diaghilev. Era ca la „Famous”. La 
primul etaj, în lojă, era plin de oligarhi în căutare de 
carne proaspătă şi, jos, şapte sute de fete care 
voiau să agate unul. 

— Şi cum ai făcut? 

Raisa Raşevski zâmbi malefic. 

— Încercam să mă fac remarcată, dansam într-un 
mod foarte provocator. Apoi, într-o seară, un tipa 
venit să-mi spună să urc în loja lui Oleg Kazenin. 

— Cine este? 

— Un mic oligarh, care cheltuia pe seară cât aş fi 
cheltuit eu într-o viaţă. Un tip foarte înalt. 

Brutal, dispreţuitor, incult. La un sfert de oră după 
ce am urcat, m-a luat pe genunchi şi mi-a şoptit: o 
să ţi-o pun. Aşează-te în poala mea. Aşa, toată 
lumea o să te vadă. Vei fi celebră. 

incerca deja să-mi dea chiloţii la o parte şi îşi 
scosese mădularul. Îl excita că tot Diaghilev-ul îl 
vedea cum mi-o trage în balconul lojii lui. 

— Şi? 

— M-am ridicat. Avea sexul excitat. l-am spus 
frumos: Nu sunt o târfă! 

Nebun de furie, m-a prins şi m-a târât într-o 
cameră din spatele lojii. A început să-mi rupă rochia. 
Ne-am bătut şi, în final, i-am zgâriat mădularul. A 
urlat, mi-a dat un pumn în plină figură şi am 
leşinat... Fermecător... 

— Ai avut curaj, remarcă Malko. 

Raisa ridică din umerii ei frumoşi. 

— Nu, ştiam că dacă îi cedez va fi doar o simplă 
koika” şi că pe urmă o să mă arunce. 


15 Aventură. 


~ 44 ~ 


Gerard de Villiers 

— Ce s-a întâmplat după? 

— Eram foarte rău, aveam nasul spart. Când mi- 
am revenit, Oleg Kazenin plecase deja, cu tot cu 
acoliţii. Unul dintre oamenii săi mi-a dat două mii de 
dolari, apoi mi-a luat adresa şi numărul de telefon... 

Oleg m-a sunat cincisprezece zile mai târziu. 
Tocmai se certase cu prietena de atunci şi o 
alungase. Avea chef de sex, cu orice preţ. Aşa că şi- 
a adus aminte de mine. 

— Păi, şi? 

— M-a invitat la cină la Mario şi nu m-a avut. L-am 
lăsat să mă pipăie şi i-am spus că pentru a mă avea 
trebuie să mă ia de tot. 

A plecat înjurându-mă, dar nu m-a lovit. Credeam 
că totul s-a terminat. Apoi, cincisprezece zile mai 
târziu, mi-a telefonat cineva. Din partea sa. Ca să 
merg la dacea lui din Jukovska. Când am întrebat de 
ce nu m-a sunat Oleg în persoană, mi s-a spus că nu 
se simţea bine. 

Era adevărat: l-am găsit în pat, deprimat, cu un 
pansament mare la braţ. Îşi tăiase venele cu un ciob 
de sticlă de şampanie! De data aceasta a fost foarte 
atent, mi-a spus zaika maia, duşecika!*... Se 
smiorcăia. Mi-a cerut să dorm cu el, fără să mă 
atingă. 

Am acceptat. Apoi, la miezul nopţii, m-a luat în 
braţe şi a început să mă dorească. De data aceasta, 
m-am lăsat în voia lui şi a beneficiat de tot ceea ce 
ştiu să fac. Ne-am tras-o toată noaptea, îmi aduc 
aminte că pansamentul i se desfăcuse şi era sânge 
în tot patul! Parcă îmi pierdusem virginitatea... Eu l- 
am epuizat... nu mai putea. Peste zi, a reînceput, ca 


16? lepuraş, porumbiţă. 


= 45 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
un nebun, în toate felurile. Nu am mai plecat de la 
dacea din Jukovska. La fel ca într-o poveste cu zâne. 

— Ce s-a întâmplat pe urmă? 

Raisa Raşevski îşi turnă un nou pahar de vodcă şi 
zâmbi. 

— În prima zi, voia să mă ia de nevastă, după 
aceea a uitat. Mi-a dat un cârd de credit nelimitat şi 
apoi mi-a dat, prin contabilul său, luri Petrov, bani în 
numerar. De câte ori îl hărţuiam spunându-i că 
vreau să-mi asigur bunăstarea, îmi jura că nu mă va 
părăsi niciodată, lăsându-mi bani. luri Petrov îmi 
dădea plicuri mari: 50.000, 100.000 de dolari. 

Aşa am reuşit să-mi cumpăr un apartament nu 
departe de aici, apoi pe acesta care nu era scump, 
pentru că era mult de lucrat la el. Într-o zi, am avut 
noroc: am fost la reprezentanța Bentley „Barviha 
luxury village” de lângă dacea lui Oleg şi am plecat 
cu un Bentley, spunându-le să o treacă în contul lui! 
Cum mă văzuseră cu el de mai multe luni, m-au 
lăsat să plec. 

Încă o mai am! 

— Eşti fericită? o întrebă Malko. 

Raisa schiţă un surâs impregnat de tristeţe. 

— Precum un echilibrist pe sârmă, care ştie că 
poate să cadă în orice moment. Apoi, a sosit 
„acrobata” lui, iar eu am plecat. Cu suficienţi bani 
pentru a mă descurca: celălalt apartament l-am 
închiriat, întâlnesc ţipi drăguţi ca tine, şi sper să 
găsesc un oligarh. Pot rezista mult timp... 

Se întinse şi îşi aranjă ciorapii pe picior. 

— Cine e acest luri Petrov care îţi dădea banii? o 
întrebă Malko. 

— Oh, contabilul său! îl cunoaşte de foarte multă 


~ 46 ~ 


Gerard de Villiers 

vreme. Pe la el trec toate afacerile cu bani. 
Câteodată, dispărea în Europa pentru a administra 
banii pe care Oleg îi trimisese în exterior. Şi revenea 
cu valize de bancnote... Ştii, toţi oligarhii iubesc 
numerarul şi se feresc de bănci. Oleg e la fel. 

— Cum e acest Petrov? 

— Un tip viclean care nu vorbeşte mult. În stilul 
violatorilor de copii. Nu l-am văzut niciodată cu o 
femeie. 

— Homosexual? 

— Nici măcar. Are tenul verde ca o bancnotă de o 
mie de ruble. ÎI interesează numai banii. Pentru asta 
e acolo. El mi-a făcut ultima „plată” şi tot el a reglat 
conturile cu Bentley-ul... 

Raisa căscă, subit. 

— Trebuie să dorm! Mâine dimineaţă, merg la 
Spa. Trebuie să mă menţin frumoasă. 

— Câţi ani ai? 

— Treizeci şi doi, dar timpul trece repede. Malko 
se îmbrăcă şi Raisa îşi luă un halat asortat cu 
pereţii, roşu-căpşună. 

— Dacă ai chef să joci într-un alt film cu Sophia 
Loren, zise ea, ai numărul meu. E unul care îmi 
place mult, Malicia. 

Malko se trezi în strada pustie, salutat cu farurile 
de „baby-sitters”. Nu pierduse vremea. Dacă Oleg 
Kazenin era implicat în afacerea rachetelor S-300, 
aceasta trebuia să genereze mişcări serioase la 
bază. Deci, omul lui, luri Petrov, era cu siguranţă la 
curent. 

Nu mai trebuia decât să-l facă să se confeseze, 
fără să fie tăiat în bucăţi... 

Capitolul V 
~47 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 


Leonid Kaminski ieşi din casă şi ajunse la Lada 
parcată aproape, în faţă. De ieri, nu făcuse nimic. 
Căuta o soluţie la dilema sa: să se întâlnească cu 
Oleg Kazenin fără să afle americanii care îl 
urmăreau. Nu-şi făcea nicio iluzie: erau profesionişti 
şi nu-i va fi uşor să scape de ei. 

ÎI binecuvântă pe locotenentul FSB. Dacă acesta 
nu l-ar fi pus în gardă, l-ar fi dus pe oligarh direct în 
gura lupului. Evident, mai era o mică şansă să nu-l fi 
legat pe oligarh de el. Depindea de când era 
urmărit... Şi totuşi, nu înţelegea cum au ajuns la el. 

La capătul lui Znamenski pereulok, făcu o 
întoarcere pentru a ajunge pe Kolţo, înconjură 
Kremlinul pentru a ajunge pe malul de sud al 
Moscovei, peste podul Balşoi Moskvoreţki, pentru a 
reveni pe urmă pe malul de nord, peste podul Balşoi 
Kamennii. Acesta din urmă dădea în piaţa 
Boroviţkaia, chiar în faţa intrării Borovski a palatului 
Kremlin, utilizată de toate maşinile oficiale. 

Leonid Kaminski ajunse în capătul podului, dar 
când semaforul se făcu verde se opri chiar în 
mijlocul şoselei, declanşând instantaneu un concert 
isteric de claxoane. 

Semaforul trecu pe roşu, blocând circulaţia. 
Leonid Kaminski cobori agale din Lada sa, ridică 
încet capota şi începu să verifice motorul... Fiindcă 
milioane de Lada făceau pană, această scenă nu 
avea nimic extraordinar. Semaforul trecu din nou pe 
verde, iar Lada nu se mişcă. 

Stoic, Leonid Kaminski nu se impacientă, în ciuda 
valurilor de injurii de la ceilalţi automobilişti. Zece 
minute mai târziu, după ce semaforul trecuse de trei 


~ 48 ~ 


Gerard de Villiers 

ori pe culoarea verde, ceea ce aştepta se întâmplă. 
Semaforul trecu pe roşu, ceea ce interzicea 
traversarea pieţei, şi o maşină a miliției, opri pe 
cealaltă parte a podului. 

Pe pod, maşinile se înghesuiseră foarte repede. 
Aşteptarea putea dura trei minute sau o oră... 

Leonid Kaminski urcă în maşină, asumându-şi un 
risc controlat. Ignorând culoarea roşie a semaforului, 
demară în direcţia  Manejnaia ulita, salutat 
numaidecât de un claxon furios al maşinii miliției 
staționate în faţa intrării Borovski. 

Momentul delicat durase mai puţin de un minut. 
Leonid Kaminski ştia că acea maşină nu putea să se 
lanseze pe urmele lui, fiind imobilizată pentru a 
securiza intrarea la Kremlin. Dacă pornea în 
urmărirea lui, maşinile blocate pe pod urmau să 
năvălească în piaţă, cu riscul de a bloca drumul 
maşinilor oficiale. În cel mai rău caz, milițienii i-au 
luat numărul şi va primi o amendă. 

Pe urmă, acceleră până la Tverskaia, urcând 
marele bulevard către nord şi pierzându-se în trafic. 
Cu siguranţă, n-ar fi putut să-l urmărească nimeni. 
Restul era uşor. Urmă ruta Leningradski prospekt 
până la MKAD, o luă apoi pe şoseaua Volokolamsk şi 
parcă în faţa reprezentantei Mercedes din cadrul 
centrului comercial de unde îşi făceau cumpărăturile 
oligarhii. 


x 
— L-au pierdut! zise Tom Polgar în momentul în 


care Malko intra în biroul său pentru a-i prezenta 
succint seara petrecută cu Raisa Raşevski. 


~ 49 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Nu pot să cred! Credeam că sunt mai multe 
echipaje... 

— Nemernicul a folosit o şiretenie diabolică, 
adăugă şeful filialei CIA, explicând ceea ce se 
întâmplase. 

Malko se trânti pe canapeaua roşie. Prăbuşit. Dacă 
Leonid Kaminski se străduise să facă să i se piardă 
urma, nu era pentru a merge la o întâlnire galantă. 

— Trebuie supravegheate biroul şi domiciliul lui 
Oleg Kazenin! îi sfătui el imediat. 

— Sunt deja pe drum, adăugă simplu Tom Polgar. 
Doar că putea să ia metroul, să schimbe maşina sau 
să meargă în altă parte. 

Găsirea unei Lade roşii în Moscova era ca şi cum 
ai căuta acul în carul cu fân. Malko îşi turnă o cafea, 
blestemându-l pe Leonid Kaminski. 


x 


Oleg Kazenin se învârtea în cerc ca o fiară în 
cuşcă, mergând din cameră în cameră şi aplicând 
lovituri de picior în mobilă. 

Era nervos pe sine că se luase. De Leonid 
Kaminski cu o zi înainte, uitând să programeze o 
nouă întâlnire. 

Era deja amiază şi Leonid nu dăduse încă niciun 
semn de viaţă. Oleg Kazenin nu îndrăznea să-l sune. 
Dacă era urmărit de americani, puteau foarte bine 
să-i intercepteze convorbirile... 

Or, trebuia neapărat să-i dea banii destinaţi 
„furnicilor” ce recondiţionau rachetele S-300. De 
frică să nu se oprească sau să vorbească, ceea ce ar 
fi fost şi mai rău. 


~ 50 ~ 


Gerard de Villiers 

În plus, îl frământa o întrebare: cunoşteau oare 
americanii rolul său în afacerea S-300? În ciuda 
relaţiilor sale, el nu era protejat precum Vladimir 
Ivanov,  „protectorul” său, intangibil din cauza 
relaţiilor sale politice. 

EI, Oleg Kazenin, dacă apăreau probleme, va fi 
vinovatul perfect. 

Deşi Vladimir Ivanov încasase deja douăzeci de 
milioane de dolari pentru protecţia sa, n-ar ezita să 
se eschiveze dacă lucrurile ar lua o altă întorsătură. 

Cât despre iranieni, era şi mai rău. Chiar dacă, 
pentru moment, nu cunoşteau rolul lui, deoarece 
banii lor erau viraţi într-un cont înregistrat în 
Lichtenstein, Leonid Kaminski s-ar justifica doar pe 
sine, pentru a-şi salva pielea. 

Or, Oleg Kazenin ştia că nu furi un stat suveran de 
mai multe sute de milioane de dolari fără a fi 
pedepsit. Mai ales o ţară ca lranul, mai degrabă 
brutală... Visul său ameninţa să se prăbuşească 
precum un castel de nisip. Era atât de absorbit de 
gândurile sale, că i-au trebuit mai multe secunde să 
realizeze că Mariana, secretara sa personală, era 
postată în faţa lui. 

— Ce e? urlă el. 

— Cineva doreşte să vă vorbească pe linia fixă, 
gospodin, îl informă ea. 

— Cine? 

— Un anume Leonid. 

Oleg Kazenin crezu că-i sare inima din piept. 
Mariana nu-l cunoştea pe Leonid Kaminski, căci nu 
venea niciodată la dacea. 

— Unde? 

— În hol. 


pi 51 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Oligarhul se grăbi, răsturnând o statuie în trecere, 
până ajunse într-un hol de dimensiunile unei gări 
mai mici. Receptorul era pus pe o mobilă Ludovic al 
XV-lea, fabricată în Egipt. Apucă aparatul. 

— Leonid! Unde eşti? 

— La reprezentanța Mercedes din Barviha Luxury 
Village. Te sun de pe linia lor. Trimite-l pe Dimitri ca 
să mă aducă latine. 

— Dar... 

— Nu se vede în interior din cauza geamurilor 
fumurii, zise calm Leonid Kaminski. E mult mai 
discret decât să te deplasezi tu. 


x 


Oleg Kazenin deschise personal portiera Maybach- 
ului, atât de tare dorea să-i vorbească lui Leonid 
Kaminski, şi îi aruncă o privire îngrijorată. 

— Eşti sigur că nu ai fost urmărit? 

— Foarte. 

Îl conduse până în biroul său personal, o replică a 
Biroului Oval de la Casa Albă, cu vederea spre o 
minunată peluză acoperită cu zăpadă. 

— Acum, spune-mi tot. 

Leonid Kaminski se conformă. De la intervenţia 
locotenentului FSB până la şiretenia cu care a 
scăpat de eventualii urmăritori. 

Când îşi termină istorisirea, Oleg Kazenin era livid. 

— E total catastrophy, bolborosi acesta cu o voce 
nesigură. Cum au ajuns nemernicii ăştia de 
amerikanski până la tine? 

— Nu ştiu, mărturisi Leonid Kaminski. 

Un gând îngrozitor îi trecu prin minte lui Oleg 


pi 52 ~ 


Gerard de Villiers 
Kazenin. 

— Cu siguranţă nu ştii de câna te urmăresc... 

— Evident. 

— Deci, se poate să fi fost pe urmele tale când ne- 
am întâlnit. 

— Nu putem elimina această posibilitate, 
recunoscu cu tristeţe Leonid Kaminski. 

Oleg Kazenin avu impresia că se lichefiază. Dacă 
au ajuns pe fir până la el, era mult mai grav... 
Gândurile i se băteau cap în cap. Încerca să se 
calmeze. 

— Haraşo. Acum, te-au pierdut? 

— Da. Chiar dacă aveau mai multe maşini, nu 
puteau prevedea în ce direcţie voi merge după 
pod... Şi nu am văzut pe nimeni în urma mea. 

— Unde ţi-e maşina? 

— In faţa reprezentantei Mercedes, la Barviha. 

— Deci, nimeni nu ştie că eşti aici. 

— Nu. 

— Ce ai de făcut urgent? 

— Să merg la KMZ să dau banii. Dacă nu, riscăm 
să oprească lucrul. Evident, putem opri totul pentru 
o perioadă, pentru a ne reorganiza. 

Oleg Kazenin scutură din cap. 

— Niet. Mi-ai zis tu însuţi că iranienii se 
impacientează. Nu putem risca o problemă pe 
partea asta. Trebuie să mergi să dai banii ăştia. 

— Pot să iau metroul, propuse Leonid Kaminski. Și 
apoi, chiar dacă amerikansk! ne-au văzut împreună, 
nu pot şti motivul. 

Oleg Kazenin îi aruncă o privire ironică. 

— Cu excepţia cazului în care caută puţin în 
trecutul meu. Toată lumea ştie că am fost suspectat 


- 53 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
de export ilegal de material militar. Şi despre tine, 
că munceai la Rosoboronexport. Chiar şi cel mai 
prost ţăran şi-ar pune întrebări... 

La ideea că este supravegheat, Oleg Kazenin 
oscila între o panică viscerală şi o furie fără nume. 

Trebuia să câştige timp, cu orice preţ. Deci, 
trebuia eliminat acest agent CIA care îi punea beţe-n 
roate. Chiar dacă în urma lui puteau veni mulţi alţii. 
Dacă rachetele S-300 ajungeau de cealaltă parte a 
frontierei, putea să se întâmple orice, că nu mai 
conta. Şi, dacă va avea probleme, krișa al său îşi va 
întinde asupra lui mâna sa protectoare. 

Se uită fix la Leonid Kaminski. 

— Îi voi cere protectorului meu să ne scape de 
acest agent CIA, dar nu poate acţiona direct. Acest 
lucru nu se va întâmpla în două ore. Între timp, să 
ne  organizăm. Mai întâi, o întrebare foarte 
importantă. Crezi că te-au urmărit până la uzină? 

Leonid Kaminski dădu din cap. 

— Sunt aproape sigur că nu. Nu am mai fost pe 
acolo de ceva vreme. 

Răspunsul său îl calmă oarecum pe Oleg Kazenin. 
În mod oficial, Kurganmashzavod nu avea nicio 
legătură cu fabricarea rachetelor S-300, dar era 
totuşi o uzină de armament. Americanii erau 
capabili să facă o deducție supărătoare. 

— O să facem noi prima mişcare, anunţă Oleg. De 
data asta, vei dispărea pe bune. 

— Cum? 

— Am un apartament în centru, pe care îl folosesc 
pentru a caza oameni în trecere. Te vei instala 
acolo. Şi o să-ţi dau o maşină „safe”!', prin care nu 


17 Sigură. 


Gerard de Villiers 

se poate face legătura cu nimeni. Vom merge după 
a ta şi o vom ascunde aici. În felul acesta, poţi 
continua să supraveghezi lucrările de la uzină. Vom 
pune la punct un sistem de comunicare între noi. 

— Cum? 

— Îmi vei lăsa mesajele în acest apartament. Voi 
trimite pe cineva de încredere după ele. 

Leonid Kaminski nu era prea încântat să se mute a 
doua oară. 

— Nu am nimic la mine, obiectă Leonid. 

Oleg Kazenin scoase din buzunar un sul mare de 
bancnote şi i le aruncă. 

— Să cumperi ce-ţi trebuie. Îţi voi da şi cele trei 
milioane de ruble pentru uzină. Şi, dacă mai trebuie 
să-ţi dau bani, o să-ţi las în cuptorul cu microunde... 
Femeia de serviciu nu se uită niciodată înăuntru. 
Vine o dată pe săptămână, marţea, şi e obişnuită să 
vadă persoane diferite. Să nu-i vorbeşti. 

— Şi pisica mea? 

— Nici vorbă să te întorci după ea. Voi spune unei 
domaraboțkaia'” să meargă s-o hrănească. Eşti de 
acord? 

— Da, răspunse Leonid Kaminski, fără entuziasm. 

— Bine. Vei pleca de aici cu acest VW. Are număr 
de înmatriculare cu „50”!* e înregistrată pe numele 
unui angajat. Haraşo? 

— Haraşo. 

Îi întinse geanta cu cele trei milioane de ruble şi 
ieşiră din birou. 

Traversând holul, se intersectară cu Nataşa care 
revenea de la shopping, minunată în pantalonii ei 


18 Femeie de servici. 
19 imprejurimile Moscovei. 


~ 55 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
scurţi, de un roşu aprins, pe sub haina de nurcă, cu 
părul lung şi blond prins în coc. Îi aruncă o privire 
indiferentă lui Leonid Kaminski şi îi adresă un 
zâmbet desfrânat lui Oleg Kazenin. 

Acesta din urmă îi măsură cu privirea silueta 
pentru câteva secunde. De îndată ce avea un pic 
mintea relaxată, nu putea să nu profite. Dacă ar fi 
îndrăznit, i-ar fi pus-o pe scena de la „Famous”, ca 
toată lumea să vadă cât e de fericit. 

Ajunseră în garajul imens şi îi arătă lui Leonid 
Kaminski un vechi Volkswagen negru, foarte curat. 

— Svidetelstvo  reghistraţii e în torpedo. 
Apartamentul e la nr. 5, Kalacini pereulok. 
Apartamentul 17, la etajul 5. Codul 3412. Frigiderul 
e plin. Există televizor. Vei ieşi pe aici. 

Îi arătă o alee care ducea spre a doua ieşire de pe 
proprietate, care dădea în pădure şi nu ajungea în 
şoseaua Rublovo-Uspenskoe decât cu trei kilometri 
mai departe. Datorită camerelor care supravegheau 
domeniul, Oleg Kazenin putea să se asigure că 
nimeni nu-l observa pe ex-colonelul GRU. 

Se întoarse în biroul său şi apelă numărul pe care 
îl ştia pe de rost. 

— Aş putea să-i spun câteva cuvinte preşedintelui 
Ivanov? întrebă acesta. Din partea prietenului său, 
Oleg Nikolaievici. 

— Să văd dacă pot să vi-l dau. 

Treizeci de secunde mai târziu, auzi frumoasa 
voce de bas a lui Vladimir Ivanov. 

— Oleg Nikolaievici! Ce surpriză! 

— Voiam să-ţi mulţumesc, zise sobru oligarhul. 

— Pajalusta. 

— Când ai timp să bem un pahar de ceva? 


~ 56 ~ 


Gerard de Villiers 

Preşedintele de la Alma-Antai se gândi câteva 
secunde, apoi propuse: 

— Di seară, la barul de la Metropol, pe la şapte. 
Dacă eşti liber, putem lua cina. Vino cu Nataşa. Am 
o frumuseţe să ţi-o prezint. Chiar dacă în prezent 
eşti fidel. 

— Pentru tine, sunt întotdeauna liber, adăugă 
călduros Oleg Kazenin. 

Când închise telefonul, era deja euforic. Vladimir 
Ivanov, după ce condusese administraţia 
prezidenţială pe timpul primului mandat al lui 
Vladimir Puțin, iar ulterior conglomeratul Alma- 
Antai, avea braţele foarte lungi. El avusese ideea 
afacerii cu rachetele S-300. Partea pe care ar primi- 
o pentru protecţia sa îi permitea rotunjirea 
substanţială a „pensiei”. Un fel de „extra-pensie”. 

Şi, în plus, nu-i iubea pe americani. 

Oleg Kazenin îşi spuse că va petrece o seară 
excelentă. Şi va putea să-i prezinte noile probleme 
„asociatului” său secret. 


Capitolul VI 


Tom Polgar arăta de parcă Empire State Building i- 
ar fi căzut în cap. Se făcuse mic şi privirea îi 
devenise opacă. 

— L-am pierdut definitiv pe Leonid Kaminski, 
anunţă el cu un ton lugubru. Totuşi, i-am pus pe toţi 
oamenii disponibili pe urmele lui. Aceştia se află 
încă la post. Peste tot unde ar fi putut să se afle: 
apartamentul pe care-l ocupă în momentul de faţă, 
al lui Maksim Naşistik, vechiul lui apartament din 
Akademika Anocina, birourile lui Oleg Kazenin din 


~57 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Novâi Arbat şi proprietatea acestuia din urmă de la 
lukovska. Acolo, supravegherea este foarte delicată. 
Sunt camere peste tot, milițieni, iar staționarea este 
imposibilă. 

Malko rămase tăcut. Era o catastrofă. Se lăsase 
noaptea şi lampa de birou difuza o lumină verzuie, 
destul de sinistră. 

Malko povestise primul său contact, noaptea 
petrecută, cu fosta amantă a lui Oleg Kazenin, dar, 
pentru moment, această întâlnire nu aducea nimic 
concret. 

Dispariţia lui Leonid Kaminski a oprit orice 
investigaţie pe teren. Nu se putea pune bază pe 
autorităţile ruse în găsirea asasinului Cyntiei Fisher 
şi al lui Jim Malone. Singura speranţă rămânea Oleg 
Kazenin. 

— Nu aţi reuşit să obţineţi nimic despre Oleg 
Kazenin? întrebă Malko. 

— Doar ce v-am spus deja. Trecutul său dur în 
Uniunea Sovietică şi liniile generale ale ascensiunii 
sale din anii postcomunişti. Epoca marelui jaf asupra 
Rusiei în care au fost implicaţi cei care au devenit 
apoi oligarhii... Niciodată în istoria lumii, atât de 
puţini oameni nu au mai furat atât de mult într-un 
timp atât de scurt... 

— Şi de atunci? insistă Malko. 

Tom Polgar făcu un gest de neputinţă. 

— Oleg Kazenin nu a ieşit prea mult în evidenţă 
pentru a-i acorda o atenţie deosebită. Sunt mai mult 
de o sută cincizeci de „mici” oligarhi ca el. Nu s-a 
implicat niciodată în politică. Deci, Kremlinul nu l-a 
deranjat niciodată. Firma sa, Kurganmashzavod, 
include mai multe societăţi de valorificare a 


~ 58 — 


Gérard de Villiers 

metalelor vechi, ateliere de asamblare de vehicule 
militare, subansamble pentru camioane Ural. Nu a 
creat niciodată vâlvă în jurul lui. 

— Unde locuieşte? 

— Precum majoritatea „bogătaşilor”, pe malul 
Jokovka, într-o „mică” gacea de cincizeci de camere, 
înconjurată de fortificaţii, ziduri şi camere de 
supraveghere. Asta când nu este plecat pe Coasta 
de Azur sau la pescuit în Siberia. Colecţionează târfe 
precum alţii colecţionează ceasuri. 

— Trebuie neapărat să găsesc o cale de a-l 
contacta pe acest luri Petrov, consilierul financiar al 
lui Oleg Kazenin, conchise Malko. Raisa Raşevski mi- 
a confirmat importanţa lui. 

— Nu trebuie să vă folosiţi de ea pentru asta, 
remarcă Tom Polgar. Nu ar fi o treabă prea serioasă. 

— Nu, am o idee pe care o voi discuta cu Anatoli 
Arkadin. Cu ceea ce i-am promis, trebuie să 
„livreze”. 

Malko îl sună pe playboy. Acesta răspunse 
imediat. 

— Putem merge să bem un pahar la cafeneaua 
Puşkin, sugeră şeful filialei CIA. Aşa, vom putea face 
schimb de idei. 


x 


Metropol, cândva perla hotelurilor din Moscova, 
devenise destul de sinistru, în ciuda renovării, 
turiştii străini preferând hotelurile din noua 
generație, Hyatt, Ritz-Cariton, Kempinski şi chiar 
Național, din Piața Manej, în fața căruia se găseau 
locuri de parcare. Oleg Kazenin coborî din Maybach 


~ 59 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
şi intră în hol. Două „gorile” îi aruncară o privire 
curioasă. 

Figura lui le spunea ceva... Câţiva dintre rarii 
clienţi tocmai se înregistrau la recepţie, pe stânga, 
iar el se îndreptă către barul din fund, scăldat într-o 
lumină crepusculară şi practic dezagreabilă. Doar 
câţiva siloviki nostalgici mai intrau de pe strada 
Lubianka pentru a bea un pahar şi pentru a alege 
una dintre prostituatele de categoria a doua care 
bântuiau prin holul hotelului. 

ÎI reperă imediat pe Vladimir Ivanov, cufundat într- 
un fotoliu adânc, ascuns în spatele unui stâlp. Două 
„gorile” stăteau în picioare în faţa lui, cu ochelari 
negri, microfoane în urechi şi capetele rase. Un 
apparatcik de rangul său nu putea ieşi neînsoţit. 

Se ridică şi îl îmbrăţişă pe Oleg Kazenin, 
sărutându-l de trei ori, după moda rusească. 

O sticlă de vodcă era pe masă, cu câteva gustări. 
Vladimir Ivanov îi făcu cu ochiul. 

— Este Ţarskaia, din care se bea la Kremlin. Ai 
venit singur? 

— Nataşa s-a oprit la GUM, va veni şi ea. Voiam 
să-ţi vorbesc în linişte. A ta? 

Preşedintele  conglomeratului  Alma-Antai  râse 
vesel. 

— O să vină şi ea! Deci, te ascult. 

Oleg Kazenin îi mulţumi pentru intervenţia sa la 
FSB. Vladimir Ivanov se mulţumi să spună, cu o voce 
calmă: 

— Alexandr Bortnikov este un prieten vechi. l-am 
spus că elemente antiruseşti au încercat să ne 
spioneze prietenul. Văd că a reacţionat foarte 
repede. 


~ 60 — 


Gérard de Villiers 

— Nu este totul, continuă Oleg Kazenin cu o voce 
joasă. Mi-e teamă că americanii au ajuns până la 
mine, iar asta-i chiar foarte îngrijorător. 

Vladimir Ivanov îl ascultă expunându-şi temerile. 
Cu atenţie. Interesele lui Oleg erau, într-o oarecare 
măsură, şi ale sale şi ar fi dorit să primească şi 
partea a doua din comisionul său. Or, dacă 
americanii provocau un adevărat scandal, 
autorităţile ruse ar fi fost nevoite să reacționeze. 

— Ascultă, zise el, mă voi gândi. Cu niciun preţ nu 
trebuie să fii asociat cu afacerea asta. Nu-ţi face 
griji. 

Oleg  Kazenin zâmbi, liniştit. Când conduci 
administraţia prezidenţială, braţul îţi este lung. În 
plus, oligarhul se întreba dacă nu cumva Vladimir 
Ivanov nu pusese Kremlinul la curent cu afacerea S- 
300. La urma urmelor, aceasta convenea tuturor. Cu 
excepţia americanilor. Nu îndrăznise să pună 
niciodată această întrebare. 

Relaxat, bău, una după alta, două pahare de 
vodcă. Vladimir Ivanov îl bătu brusc pe umăr: 

— lat-o pe Vania! 

O brunetă solidă tocmai se dezbrăca de un vizon 
lung, descoperind un taior strâmt care punea în 
valoare o talie incredibil de fină şi un piept 
impozant. Ea se îndreptă către cei doi bărbaţi cu un 
mers nonşalant de târfă sigură pe ea. Vladimir 
Ivanov şopti către amicul său: 

— E frumoasă, nu? Când îi vei vedea fundul, îţi vor 
transpira mâinile. 

În timp ce Vania se aşeza în faţa lui Oleg Kazenin, 
îi aruncă acestuia o privire care ar fi fulgerat şi un 
rechin şi îşi încrucişă picioarele fusiforme, înfăşurate 


si E sa 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
în ciorapi de un negru strălucitor. 

— Am rezervare la primul etaj, spuse Vladimir 
Ivanov. Un apartament. E mult mai discret decât 
restaurantul şi nu trebuie să mergem prea mult 
pentru a ajunge în cameră. 

Spre deosebire de oligarhi, fostul şef al 
administraţiei prezidenţiale trebuia să-şi păstreze 
reputaţia. Metropol era perfect pentru asta. 

— Sper că Nataşa nu a golit tot GUM-ul! suspină 
Oleg Kazenin. Dacă nu ajunge într-un sfert de oră, 
începem fără ea. 

Îi plăcea mult Vania, bruneta cu pulpe generoase, 
care îşi desfăcuse vesta taiorului expunând un piept 
somptuos, evidenţiat de o cămaşă verde mulată. Ca 
unui elev de liceu, privirea i se oprea la umbra 
picioarelor sale descoperite de fusta scurtă. 

O veritabilă bezuprecinaia. 


x 


instalaţi la Cafe Puşkin, Tom Polgar şi Malko 
priveau distraţi oamenii care intrau şi ieşeau. Işi 
făceau gânduri negre. Mobilul lui Malko sună şi el 
mulţumi cerului, văzând numărul afişat. Anatoli 
Arkadin îl apela. 

— Eram într-o şedinţă, se scuză playboy-ul. Totul a 
fost bine cu Raisa? 

— Destul de bine, îl asigură Malko, dar aş dori să 
vă văd. 

— Când? 

— Cât mai repede posibil. În seara asta? 

— Am o cină programată cu nişte investitori la 
cafeneaua Puşkin. 


i ai 


Gerard de Villiers 

— Sunt acolo chiar în acest moment, spuse Malko. 

— Sunteţi singur? 

— Nu, cu un prieten. 

— Bine. Ocupaţi o masă în sala de la parter. Voi 
trece pe la ora zece. Vom putea discuta câteva 
minute. 

— Perfect, aprobă Malko. Apropo, aveţi noutăţi de 
la Lena? 

— Da, este la Vladivostok, revine în câteva zile. 

Un mister lămurit. Parţial. Pentru că Malko 
continua să creadă că atitudinea tinerei era mai 
mult decât suspectă. 


x 


Leonid Kaminski îşi parcase Volkswagen-ul destul 
de departe de noul său apartament şi mergea, 
încărcat cu pachete după ce făcuse o serie de 
cumpărături, pe drumul spre casă. Înainte de a 
ajunge la noul apartament, trecuse să lase cele trei 
milioane de ruble prietenului său Maksim Naşistik, 
responsabilul cu  refittingul rachetelor  S-300. 
Profitase pentru a le vedea pe primele şase deja în 
vagoanele lor, protejate de prelate verzi, care le 
camuflau complet de priviri nedorite. Această cale 
ferată, care pătrundea în profunzimile complexului 
industrial KMZ, era destul de practică. 

Străbătu Kalacini pereu/ok şi se opri în faţa uşii de 
la nr. 5. Verde, de metal, ca majoritatea uşilor din 
Moscova. Tastă codul - 3412 - şi luă liftul până la 
etajul cinci. Apartamentul era exact cum îl 
descrisese Oleg Kazenin. Curat, dar aproape lipsit 
de mobilier. Frigiderul era plin. 


v63 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Alese o cutie de caviar roşu, luă nişte pâine de 
secară, vodcă şi se instală, după ce puse pe masă 
bătrânul său Makarov, fosta sa armă de serviciu. Il 
încercau sentimente bizare în acest loc necunoscut. 
Acest lucru avea un efect ciudat asupra lui, de a se 
găsi izolat în propriul oraş. Dar Oleg Kazenin avea 
dreptate: nu trebuia să-şi asume niciun risc. Işi 
spuse că, în timp ce-şi câştiga cele două sute de mii 
de dolari, nu făcea nimic ilegal. Avea chef să se 
ocupe de părinţii săi, care îmbătrâneau. Până atunci 
însă, trebuia să continue jocul. 
Se întreba dacă FSB îl va găsi... 


x 


Malko şi Tom Polgar stăteau în faţa unei cafele 
când Anatoli Arkadin apăru în cele din urmă. 
Imediat, americanul se ridică. Nu dorea să aibă 
contact direct cu tânărul rus. Trecură unul pe lângă 
altul în sală şi playboy-ul întrebă zâmbind: 

— L-am speriat pe prietenul dumneavoastră? 

— Nu, chiar deloc, avea o întâlnire şi a rămas cu 
mine doar pentru a nu mă lăsa singur. 

— Mi se pare că-l cunosc. Nu lucrează la 
ambasada americană? 

— Ba da. 

Anatoli Arkadin nu insistă. 

— Nu am prea mult timp, zise el, le-am spus 
investitorilor mei care sunt deja sus că trebuie să 
mă întâlnesc cu cineva înainte de cină. Ce doriţi? 

— Raisa mi-a confirmat importanţa lui luri Petrov, 
spuse Malko. Aş dori să găsesc un mijloc de a-l 
întâlni. 


= 64 — 


Gerard de Villiers 

Anatoli Arkadin păru să se chircească şi spuse în 
şoaptă: 

— Vă daţi seama ce îmi cereţi? Dacă fac asta şi 
Petrov realizează cine sunteţi, sunt mort. 

Malko rămase ca de marmură. 

— Totuşi, nu va afla, făcu el. Apoi, dacă doriţi să 
câştigaţi un milion de dolari, merită să vă asumaţi 
anumite riscuri. Sunteţi căsătorit cu fiica unui fost 
colonel KGB. Acest lucru ar trebui să vă pună la 
adăpost de multe lucruri. 

— Ba chiar deloc, făcu tânărul. Oleg Kazenin nu 
este un silovik, ci o brută. Ar fi capabil să mă 
omoare cu propriile mâini. 

— Nu se va ajunge acolo, îl asigură Malko. De 
altfel, am o idee care vă va proteja. 

Anatoli Arkadin se uită la ceas. Nervos. 

— Trebuie să plec, spuse. Pot să trec mâine 
dimineaţă pe la Ritz Carlton. Direct în camera 
dumneavoastră. Este mai discret. 

Malko se ridică în acelaşi timp cu el, neavând chef 
să rămână singur în Cafe Puşkin. Se despărţiră în 
faţa barului şi Anatoli Arkadin urcă scările care 
duceau la primul etaj. Malko era pe cale să-şi 
recupereze paltonul de la parter, când uşa se 
deschise şi intră Raisa Raşevski. 

Malko o fixă, siderat, iar ea păru la fel de surprinsă 
ca el. Apoi, învăluită într-un vizon, se aruncă practic 
în braţele lui. 

— Mă aşteptai? întrebă ea râzând. 

— Nu, tocmai plecam. Dar tu ai venit să mă vezi? 

— Nu, am programată o cină cu prietenul meu 
Anatoli. Nu ştiu dacă a ajuns deja. Însoţeşte-mă 
până la garderobă. Malko cobori pe urmele ei. 


- 65 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Dezbrăcată de haina ei de vizon alb, Raisa apăru 
absolut sublimă, într-o rochie roşie de stretch, 
creată din benzi orizontale care se mulau pe ea ca 
pe o statuie erotică. Pieptul ei somptuos întindea 
rochia, desenând sfârcurile sânilor. 

In umbră, cu faţa la aparatul de lustruit 
încălţămintea, ea se apropie, frecându-se de Malko: 

— Sper că-mi vei telefona, susură ea. Mai rămâi 
puţin în Moscova? 

__EIl nu epuizase încă creditul de 10.000 de dolari... 
li mângâie discret spatele şi remarcă: 

— Nu aşvrea să i te răpesc lui Anatoli... 

Raisa Raşevski izbucni în râs. 

— Eşti nebun. În seara asta, e vorba doar de 
afaceri. Avea nevoie de o femeie frumoasă. 

— Credeam că toate femeile sunt nebune după el, 
remarcă Malko. Raisa râse un pic vulgar şi făcu un 
gest şi mai şi, depărtându-şi mâinile. 

— Are o sculă cam atât. Dar pe mine mă lasă rece. 

— Ce face mai exact? E peşte? 

— Afaceri. Procură fete pentru oligarhi. O are 
drept Kkrișa pe nevastă-sa, care este fiica unui 
colonel KGB. Este inteligent şi bea de stinge. Nu 
conduce şi şi-o trage mult. O dată, a violat o fată în 
toaletele de la GQ. Tipa atât de tare, că a fost nevoit 
să o reducă la tăcere. Dobro! Trebuie să plec. Sună- 
mă. 

ÎI sărută repede pe buze şi se îndreptă spre scări. 

Malko îşi recuperă paltonul şi, puţin mai târziu, pe 
„paby-sitters”. Se gândea la modul în care l-ar fi 
putut „tampona” pe omul de încredere al lui Oleg 
Kazenin. Dacă acesta din urmă era implicat în 
afacerea S-300, obligatoriu luri Petrov era la curent. 


i BG 


Gérard de Villiers 
Capitolul VII 


Oleg Kazenin şi Vladimir Ivanov aproape că 
dădură cap în cap pe culoarul care ducea la baia 
apartamentului unde îşi făcuseră de cap şi izbucniră 
în râs. Era ora trei dimineaţa şi Oleg se smulsese din 
pat pentru a-şi satisface o nevoie naturală. Vladimir 
Ivanov, pe de altă parte, îşi fixase ca regulă să nu 
mai doarmă niciodată în altă parte decât acasă. 
După un duş, era pregătit să plece către domiciliul 
conjugal. Goi puşcă, se angajară într-o conversaţie 
pe şoptite: 

— Cum ţi s-a părut Vania? întrebă preşedintele de 
la Alma-Antai. 

— Fantastică! făcu cu căldură Oleg Kazenin. Şi tu? 

După ce începuseră să flirteze în sufrageria 
apartamentului, fiecare cu femeia sa, trecuseră în 
camere, schimbând partenerele între ei. Bruneta 
Vania se dovedise a fi ca un foc incandescent. Oleg 
profitase în toate modurile, până se prăbuşise 
epuizat, în timp ce urletele Nataşei din camera 
vecină atestau impetuozitatea lui Vladimir Ivanov. 

Acesta din urmă îi adresă prietenului său un 
zâmbet extaziat. 

— Această zaika maia“ este minunată! 

— Când doreşti, te poţi distra cu ea, îl asigură 
Oleg Kazenin. 

Aceste reprize de desfătare sexuală împărtăşite 
făceau parte din relaţia lor intimă. În Rusia, când 
oamenii fac afaceri împreună, este avantajos să se 
şi distreze împreună. Asta îi apropie. 


20 Micuţă iepuroaică. 


~67 =~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Vladimir căscă, uitându-se la ceas. 

— Dobro, trebuie să plec! Am un consiliu de 
administraţie la ora opt. 

— Nu mă uiţi... 

Vladimir îşi puse braţul său lung după umerii goi ai 
prietenului său. 

— O să mă ocup de americanii tăi. Şi, dacă 
îndrăznesc să se apropie de tine... 

Făcu un gest expresiv, trecându-şi degetul mare 
de-a lungul gâtului. 

— Zakasnoie”". 

— Eşti un prieten adevărat, replică Oleg. 

— Apropo, continuă Vladimir pe un ton neutru, eşti 
sigur că iranienii nu vor încerca să ne tragă clapa 
după ce-şi vor căpăta marfa? Nu-i putem convinge 
să plătească înainte? 

Oleg dădu din cap. 

— Imposibil. Au plătit deja jumătate. Dar poţi 
conta pe mine. Primii bani vor fi pentru tine. 

Prietenia nu exclude şi socotelile profitabile. 
Vladimir Ivanov dispăru sub duş, iar Oleg Kazenin se 
uşura şi se întoarse în camera sa. Cu intenţia de mai 
profita încă o dată de fundul nebunesc al Vaniei, 
înainte ca soarele să se ridice deasupra Moscovei. 

Liniştit de asigurările lui Vladimir Ivanov. 

Visul său era să i se aducă pe tavă capul acestui 
blestemat de agent al CIA, Malko Linge. Pentru a-l 
arunca la câinii săi. 


x 


Malko tocmai îşi termina micul dejun în camera sa, 


21 Lichidare. 


Gerard de Villiers 
când cineva bătu la uşă. După ce verifică prin vizor 
identitatea vizitatorului său, deschise. 

Anatoli Arkadin purta acelaşi costum în dungi de 
la ultima întâlnire, aceeaşi cravată roşie, dar părea 
şifonat şi îi crescuse barba. 

Se lăsă să cadă într-un fotoliu şi întrebă: 

— Pot primi o vodcă? 

Nu era decât nouă şi zece dimineaţa. Malko luă o 
cutie din răcitor şi îi turnă un pahar plin, pe care 
Anatoli Arkadin îl dădu imediat peste cap. 

— V-aţi culcat târziu... 

Anatoli Arkadin făcu un gest evaziv. 

— Nu m-am culcat! suspină el. Aceşti ţipi veneau 
din Kazahstan şi era prima lor seară la Moscova. 
Acolo, trăiesc ca nişte sălbatici. Deci, am făcut 
turneul obişnuit şi apoi am intrat în bizarerie... 

Malko nu întrebă ce însemna asta, şi nici dacă 
Raisa participase la această „bizarerie”. 

Îi lăsă interlocutorului său timp să-şi revină, apoi 
atacă. 

— Îl cunoaşteţi bine pe luri Petrov? 

Anatoli Arkadin avu o grimasă. 

— Ei bine, e prea mult spus... Am făcut nişte 
afaceri cu el, dar este alunecos ca un şarpe. Şi rece 
ca un aisberg. Nu e genul de petrecere... 

— Este foarte apropiat de Kazenin. 

Anatoli Arkadin ridică indexul şi degetul mare 
aliniate unul lângă altul. 

— Sunt aşa, dintotdeauna. Petrov este un mic 
bonom şters, nu îi face geloşi nici măcar pe bogaţi. 
Cred că se foloseşte de puterea sa ascunsă. Oleg 
are încredere deplină în el. De ce mă întrebaţi asta? 

— Cum l-aş putea întâlni? 


~ 69 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Tânărul strânse din pleoape şi îl fixă pe Malko, 
neliniştit. 

— Bineînţeles, mi-aţi spus că aveţi o idee? 

— Da. Aş vrea să-i propun o afacere. 

— Dumneavoastră nu faceţi afaceri... 

— El nu ştie asta. Şi dacă îi spuneţi că fac, vă va 
crede... 

Anatoli Arkadin oftă. 

— Nu e chiar atât de simplu. V-am spus că e 
foarte suspicios. Nu am nici măcar adresa lui, doar 
un număr de mobil la care nu răspunde niciodată. 
Uneori, sună el înapoi. Într-o zi, sau după o lună. 

— Ce-l atrage? 

— Banii. Excitaţia provocată de plăcerea de a 
câştiga pentru patronul său şi de a administra o 
avere imensă. 

— Bine, concluzionă Malko, trebuie să găsim o 
ofertă pe care nu o poate refuza. Ceva care l-ar 
atrage cu adevărat. 

— Deci? Ce veţi face? 

— Nu ştiu încă, recunoscu Malko, este primul pas. 
Bănuiesc că este imposibil să-l trădeze pe Oleg 
Kazenin. 

— Categoric. 

— Bine, va trebui să fie ceva mult mai vicios. Ne 
vom gândi. 

— Ce doriţi mai exact? insistă Anatoli Arkadin 
turnându-şi al doilea pahar de vodcă. 

— Să cunosc mai multe despre combinaţiile 
financiare ale lui Oleg Kazenin. În Rusia şi în 
exterior. 

— De fapt, e omul de care aveţi nevoie, recunoscu 
Anatoli Arkadin. luri Petrov se plimbă mereu cu o 


~ 70 ~ 


Gerard de Villiers 
servietă voluminoasă neagră, încuiată, care conţine 
toate secretele lui Oleg Kazenin. 

— Nu-i este teamă că ar putea fi atacat? 

— Degeaba, nimeni nu ştie cine e, iar la Moscova 
este întotdeauna înconjurat de gărzi. 

— Unde locuieşte? 

— Nu ştiu nimic. Este imprevizibil. Oleg utilizează 
un mobil special pentru a-l apela. Dar dacă va bănui 
ceva, sunt mort. Şi cu siguranţă într-un fel foarte 
dezagreabil... Oleg ar fi capabil să mă dezmembreze 
de viu... Se implică personal în asemenea situaţii. 

— Din momentul în care veţi lucra pentru mine, 
asigură Malko, veţi avea o acoperire. Solidă. 

Tânărul îi aruncă o privire rece. 

— Ultima dată, cu acoperire sau nu, am fost grav 
rănit de bruta de Boris Kokov. Şi nu a fost Oleg. El 
nu m-ar fi lăsat viu. Apropo, ce s-a întâmplat cu 
acest Leonid Kaminski pe care-l căutaţi atât? 

— Aş dori tare mult să ştiu! recunoscu Malko. Mă 
puteţi ajuta să-l găsesc? 

— Nu îl cunosc. Şi nu ştiu nici măcar ce face... 

Se lăsă din nou liniştea, iar Anatoli Arkadin păru 
gata să adoarmă. Malko îl trezi: 

— Cum procedăm? 

Anatoli Arkadin se scutură: 

— Dacă vreţi să îl contactez repede pe luri Petrov, 
există o cale: îi datorez 50.000 de dolari de destul 
demult timp şi nici nu-i am. Cred că dacă îi las un 
mesaj în care îi spun că am datoria, mă va suna... 

El, cel puţin, cunoştea natura umană... 

Malko surâse în sinea sa. Peştele era prins în 
cârlig. 

— Când îi doriţi? 

~ 71 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Cât mai repede posibil. Mi-e întotdeauna teamă 
că mă trezesc faţă în faţă cu un „încasator” care-mi 
va trage un glonţ în genunchi înainte chiar de a-mi 
spune bună ziua. 

— Foarte bine, îi voi avea la ora şase. Unde ne 
putem vedea? 

— La Salianka, voi fi în colţ. 

Anatoli Arkadin era deja în picioare. Avea o mină 
mai veselă. Malko nu îl întrebă de ce îi datora aceşti 
bani lui luri Petrov. Puțin îi păsa. După cum spunea 
preşedintele Mao, contează prea puţin culoarea 
pisicii din moment ce prinde şoarecii. 


x 


Locotenentul Nikolai Abramovici Eldar privi 
gânditor ordinul de misiune pe care i-l transmisese 
şeful Sectorului IV al FSB Moscova, însărcinat cu 
controlul străinilor. Nota era scurtă şi clară: 
abandonarea oricărei alte misiuni precedente pentru 
a se concentra pe supravegherea intensă - cuvântul 
era subliniat - a unui individ rezident la Ritz Carlton 
şi care avea legături strânse cu CIA. Un anume 
Malko Linge. 

Tot sectorul său trebuia repartizat acestei noi 
sarcini. Care implica interceptarea telefoanelor, fâlaj 
şi înregistrarea tuturor întâlnirilor. Avea chiar 
dreptul de a cheltui 1.500 de ruble“ pe zi, cu 
justificare, evident. Era, prin urmare, un caz 
important şi se simţi mândru. 

Regreta astfel mai puţin că trebuia să abandoneze 
supravegherea lui Leonid Kaminski după ce acesta 


22 Circa 50 dolari. 


Gérard de Villiers 

din urmă  păcălise echipa care-l urmărea! 
Supravegherea continua la domiciliul său, fără 
rezultat: nu revenise. 

Locotenentul Eldar îşi puse parafa pe exemplarul 
doi al documentului pe care-l introduse într-un plic 
cu destinaţia etajul şase şi se pregăti să instaleze 
dispozitivul. 


x 


Malko era în drum spre ambasada americană când 
Raisa Raşevski îl apelă. Cu o voce mai dulce ca 
mierea. 

— Mi-ai lipsit ieri seară, suspină ea. 

— Totuşi, nu duceai lipsă de bărbaţi. 

Ea mormăi brusc cu o voce dură: 

— Nişte animale. Coborâţi direct de pe cal. De 
când dispun de petrol, toţi aceşti cernozopi se cred 
a fi oameni. Am petrecut seara încercând să-i 
împiedic să-şi pună labele pe mine şi am şters-o de 
acolo cât mai repede posibil. Am să-l strâng de gât 
pe Anatoli. 

— Sunteţi prieteni, nu? 

Ea pufni: 

— Anatoli nu are prieteni. Se serveşte de toată 
lumea pentru a supravieţui. O dată, când eram cu 
Oleg, l-am văzut cum a fost insultat de larva aia de 
luri Petrov, care îl acuza că l-ar fi escrocat! 

— Anatoli nu este cinstit? 

Raisa Raşevski râse sec. 

— Nimeni nu este cinstit pe de-a întregul. Cred că 
Anatoli bea atât de mult pentru a-şi învinge frica. Îşi 


23 Ţărani, „funduri negre”. 


<73 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
petrece vremea făcând acrobaţii financiare. Dobro. 
Sună-mă când vei avea chef să ne uităm la un film... 

Era chiar foarte dornică să-şi refacă viaţa. 


x 


Tom Polgar îl fixa pe Malko gânditor, după ce îi 
înmânase un plic cu 50.000 de dolari în bancnote de 
o sută. Suma cerută de Anatoli Arkadin pentru a 
demara contractul cu luri Petrov. 

— Sunteţi sigur că acest băiat nu vă va înşela? 
întrebă el. 

— Vai, nu, recunoscu Malko, dar este singura mea 
şansă de a mă apropia de Oleg Kazenin şi de 
sistemul său financiar. 

— Încă mai credeţi că este implicat în afacerea S- 
300? 

— Sunt aproape sigur. Dar am nevoie de probe. 

Şeful filialei CIA nu părea să înţeleagă. Puțin jenat, 
el aprobă. 

— Tocmai am primit o lungă telegramă de la 
Langley. DCI se întreabă dacă nu cumva toată 
afacerea S-300 este o „capcană”, una pusă de 
israelieni pentru a ne forţa să-i hăituim pe ruşi. 

Ara acum convingerea absolută că 
Rosoboronexport ne-a spus adevărul. Nu am reperat 
niciun semn al unei livrări de S-300, în afara acestei 
blestemate de fotografii care a pus gaz pe foc şi 
care ar putea fi o făcătură. Israelienii au făcut şi 
lucruri mai rele în acest domeniu. Este posibil să ne 
luptăm cu morile de vânt. 

— În acest caz, observă Malko, nu am altceva de 
făcut decât să mă întorc în Austria. Dar dacă e vorba 


a Dă ~ 


Gerard de Villiers 
de mori de vânt, după cum spuneţi, sunt unele 
foarte periculoase. 

De la venirea mea la Moscova, există deja patru 
morţi, dintre care trei în rândurile noastre. Dacă 
această afacere nu era decât un bluff israelian, 
nimeni nu ne împiedica să ne băgăm şi noi nasul. 

— You macle a point! recunoscu americanul, dar 
unele persoane de la Langley cred că, dacă aţi fost 
luat în colimator, nu este pentru ancheta 
dumneavoastră personală, ci pentru activităţile din 
trecut. 

— Este adevărat, recunoscu Malko, nu putem 
elimina total această ipoteză. Totuşi, ea este 
contrazisă de două lucruri. Anatoli Arkadin a trecut 
prin multe pentru că s-a interesat de Leonid 
Kaminski. Acelaşi Kaminski care s-a dat de ceasul 
morţii să scape de noi. E/ nu era în litigiu cu noi... 

— Este adevărat, recunoscu americanul. Voi 
trimite o telegramă în acest sens. 

— Putem risca 50.000 de dolari, conchise Malko. 
Echivalează cu mai puţin de un sfert de oră de 
război în Irak sau în Afganistan. 

Şeful filialei CIA nu avu timp să răspundă. 
Secretara sa intră să lase un dosar pe biroul său. El 
aruncă o privire şi ridică ochii spre Malko: 

— lată, prietenul nostru, generalul Şevarşin, are 
nevoie de bani! îmi cere să trimit pe cineva la biroul 
său pentru a recupera o sinteză referitoare la noile 
rachete antitanc. Este probabil o ocazie bună pentru 
a-i pune din nou anumite întrebări. Doriţi să 
mergeţi? 

— Până diseară la orele şase, nu am nimic de 
făcut, zise Malko. Voi merge cu „baby-sitters”. Sper 


= 75 = 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
că nu este o capcană şi că nu voi fi primit cu focuri 
de mitralieră. 

— Generalul Şevarşin nu-şi poate permite asta, îl 
asigură Tom Polgar. 


x 


Leonid Kaminski ieşi din staţia de metrou Sokol, în 
enormul Leningradski prospekt, măturat de un vânt 
îngheţat, şi continuă să meargă pe jos câteva sute 
de metri. Schimbase linia de trei ori, executând 
conştiincios tehnicile de rupere a filajului, chiar dacă 
era inutil. Dormise prost în noul său apartament, 
slab încălzit, şi se tăiase în timp ce se rădea. 

Era, totuşi, preţul care trebuia plătit pentru 
siguranţa sa. 

Ajungând în faţa magazinului cu produse sanitare 
germane, se mai întoarse o dată. Nu era absolut 
nimeni pe trotuar. Magazinul era gol. De altfel, nu 
prea avea clienţi, cu excepţia decoratorilor angajaţi 
de oligarhi. Cei mai eleganţi preferau să se plimbe 
prin noile magazine de pe Novii Arbat. 

Leonid Kaminski era acolo de cinci minute când un 
bărbat intră pe uşă şi se apropie imediat de el. Işi 
strânseră mâinile îndelung. Treizeci de ani de 
prietenie. Leonid Kaminski era fericit că vechiul său 
prieten Maksim Nagşistik acceptase să coopereze la 
proiectul său. Fusese cu adevărat scrupulos, 
abandonându-şi apartamentul şi campând într-un 
studio în apropiere de uzina KMZ. 

— E totul în regulă? îl întrebă Leonid Kaminski. 

— Totul e în regulă, îl asigură Maksim Naşistik. 

— Atunci, să mergem! 


si 76 =~ 


Gerard de Villiers 

leşiră din magazin şi o luară prin pasajul subteran 
care ducea pe celălalt trotuar al lui Leningradski 
prospekt. După cincizeci de metri, intrară pe strada 
Babinskaia, o arteră perpendiculară, care se 
îndrepta spre est, flancată de zone industriale şi de 
uzine care mergeau la ralanti. Ziduri oarbe, nici 
măcar acoperite de graffiti, terenuri virane acoperite 
de moloz. Nici măcar o pisică pe stradă. Blocurile de 
locuinţe cele mai apropiate se găseau la aproape un 
kilometru. 

Un vechi camion Kamaz încărcat cu resturi de 
metale trecu pe lângă ei, umplându-i de zăpadă 
murdară şi topită. Un kilometru mai departe, 
ajunseră în faţa unei porţi metalice albastre, care 
avea vopseaua  scorojită. Nicio inscripţie, cu 
excepţia unui STOP, similar celor din intersecţii. 

Maksim Naşistik întoarse cheia de patru ori, apoi 
de încă două ori, în broasca de jos şi împinse poarta. 
Aceasta se închise în urma lor cu un zgomot surd. 
Maksim Naşistik o încuie înapoi atent. Se aflau într-o 
curte plină de carcase metalice de camioane 
abandonate. Intrară în holul unei uzine aflate într-o 
stare deplorabilă, care părea abandonată, câteva 
maşini-unelte acoperite de praf, cutii, bucăţi de 
metal. Chiar şi un excavator mare. 

Direcţia - al doilea subsol. 

Leonid Kaminski fu orbit de lumina crudă a 
neoanelor. Aici, era un cu totul alt spectacol: imensa 
hală, care probabil avea 150 de metri lungime, era 
luminată ca ziua, iar un furnicar de muncitori şi de 
tehnicieni în bluze albe se plimbau peste tot. Leonid 
Kaminski se opri în faţa unei stive de cutii având 
fiecare câte o rachetă S-300 cu un aspect 


a 77 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
impresionant: 7,50 metri lungime, 50 de centimetri 
în diametru, o ogivă ascuţită pictată în negru. 
Aceasta era demontată pentru a le permite 
tehnicienilor să ajungă la dispozitivul de ghidaj 
electronic situat chiar în spate. Maksim Naşistik se 
întoarse spre prietenul său: 

— Cele patru de acolo vor fi gata la sfârşitul 
săptămânii, anunţă el. Nu va mai rămâne decât să 
fie amplasate pe vehiculele lor purtătoare şi să se 
efectueze ultimele teste la bancul electronic. 

Maksim Naşistik privea cu mândrie rachetele S- 
300 din oţel strălucitor în lumina neoanelor. Erau 
depozitate cât vedeai cu ochii, până undeva, în 
fundul halei. 

— Unele baterii ne-au făcut probleme, comentă 
inginerul, pentru că fuseseră prost întreţinute, dar 
inginerii noştri sunt formidabili! Vino, te duc la 
bancul de probe al radarelor de urmărire şi ghidare. 

Maksim Naşistik se umflă în pene de mândrie. 
Ochii săi ardeau în timp ce privea cilindrii lungi 
cântărind fiecare aproape două tone, capabili să 
zboare cu mai mult de 2.000 de metri pe secundă“. 

— Dacă ne gândim că aceste „bestii bătrâne” au 
aproape treizeci de ani! sublinie Maksim Naşistik. 

— Şi rachetele Patriot americane? întrebă Leonid. 
Nu sunt mai bune? 

Inginerul făcu o grimasă răutăcioasă. 

— Faţă de S-300 ale noastre sunt „rahaturi 
absolute”. lranienii vor fi mulţumiţi. 


Capitolul VIII 


24 Peste 7.000 de kilometri pe oră. 


Gerard de Villiers 

Convoiul de trei vehicule trecu de bariera care 
controla intrarea pe stadionul Dinamo fără 
probleme, imediat ce Malko îi spusese paznicului 
formula magică: „Poarta 13”.  Împrejurimile 
stadionului erau întotdeauna sinistre, cu petele sale 
de zăpadă înnegrită care alternau cu solul mocirlos. 
Lăsându-i pe „baby-sitters” în maşina lor, Malko 
merse la biroul fostului şef al Primului Directorat al 
KGB. Culoarul era umed şi mirosea a tutun. O 
secretară ursuză, care mergea ca un butoi, ieşi 
dintr-un mic birou. 

— Am întâlnire cu generalul Şevarşin, anunţă 
Malko întinzându-i cartea de vizită. 

Generalul rus veni să-l întâmpine personal, plin de 
zâmbete, şi îl conduse în micul birou cu mobilier 
sumbru, din lemn. De această dată era singur. După 
ceremonia tradiţională cu ceai, îl anunţă pe Malko: 

— Am continuat să lucrez la cazul pe care mi l-aţi 
semnalat. 

— Leonid Kaminski? 

— Da. 

Pulsul lui Malko crescu. 

— Aveţi noutăţi? 

— Da. 

Ca pentru a sublinia importanţa a ceea ce urma să 
spună, generalul Şevarşin îşi aprinse o ţigară şi suflă 
fumul, înainte de a continua: 

— M-am interesat: Leonid Kaminski nu mai 
lucrează în domeniul armamentului. Trăieşte din 
pensia sa într-un mic apartament din Moscova, a 
cărui adresă o să v-o comunic. Din partea mea, 
puteţi merge să-l întâlniți. 

— Deci, nu este amestecat în această afacere cu 


si 79 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
S-300? întrebă Malko. 

— Nu! De altfel, nimeni nu a menționat această 
afacere. Se pare că ați primit informații proaste de 
la început. Am întrebat de asemenea la oamenii de 
la Rosoboronexport. Nu sunt la curent cu nimic. 

Malko rămase tăcut un timp, suficient pentru 
general cât să-i scrie o adresă pe care i-o întinse. 
Era cea din strada Akademika Anocina, cu un număr 
de interfon, cel al apartamentului şi cel al clădirii. 

— lată! conchise fostul şef al Primului Directorat. 
Dacă îl sunaţi din partea mea, vă va primi cu 
amabilitate. Dar mă tem că nu are mare lucru să vă 
spună. 

În timp ce împacheta hârtia, Malko înţelese de ce 
generalul îl primise fără martori. Era pe cale să-l 
ducă de nas... 

Cum putea un fost general GRU să trăiască la 
Moscova cu două apartamente şi două maşini, în 
timp ce pensia lui n-ar trebui să fie mai mare de 
1.000 de ruble pe lună?“ Generalul Şevarşin a 
acţionat la comandă. Dar la ordinele cui? 

Totuşi, Malko îi mulţumi călduros şi plecă fără a 
mai insista; o uşă tocmai se închisese. leşind din 
micul birou, era mai convins decât oricând că pista 
Kaminski era cea bună. Dar, slavă Domnului, 
generalul GRU era acum sigur pe el şi ştia astfel că 
autorităţile oficiale ruse nu le vor fi de ajutor. 


x 


Tom Polgar îl aştepta, vizibil îngrijorat. 
— Generalul Şevarşin a încercat să mă ducă de 


25 În jur de 300 de dolari. 


Gerard de Villiers 
nas, spuse Malko. 

Şeful filialei CIA îi ascultă raportul, vizibil 
preocupat. 

— Generalul Şevarşin face parte din sistemul de 
siloviki, conchise el, chiar dacă mai ia ceva bani şi 
de la noi. Puterea - Kremlinul şi FSB - i-a dat ordinul 
să dea mai departe acest mesaj. Pentru mine, acest 
lucru înseamnă următoarele: ruşii au ridicat un zid 
în jurul afacerii S-300 şi încep să se îngrijoreze de 
insistenţele noastre. Atunci, încearcă să scadă 
presiunea. 

— Sunt de acord, spuse Malko. Deci, suntem 
singuri. Trebuie să aflăm până unde vor merge 
autorităţile acestei ţări pentru a ne opri ancheta, în 
acest moment, ne putem aştepta la orice... 

Sper că pista Anatoli Arkadin va duce undeva. 
Este tot ce ne-a mai rămas. 


x 


Stând în spatele inginerilor, Leonid Kaminski nu 
reuşea să se mai desprindă de spectacolul de 
„refitting” al rachetelor S-300. De două ore, le 
observa mişcările destinate a regla sistemul de 
ochire, graţie unui ecran catodic şi a unui simulator 
de ţinte. Era un sistem învechit, cu un singur ecran 
rotund cu lumină verzuie, precum în anii '70. 

Fiecare baterie de patru rachete conţinea un 
sistem de ghidaj care permitea dirijarea rachetei 
până la ţinta sa cu o viteză de 5 Mach. 

— Este cu adevărat eficace? îl întrebă Leonid 
Kaminski pe prietenul său, Maksim Naşistik. 

— Foarte, afirmă, fără să ezite, acesta din urmă. 


~ 81 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Bineînţeles, nu au fost testate niciodată în situaţii 
reale de război, dar am efectuat mai multe teste în 
Kazahstan, în anii şaptezeci. Este nevoie să se 
utilizeze până la două rachete pe obiectiv, ceea ce 
este net superior rachetelor Patriot americane. 

— In ce stadiu vă aflaţi? 

— Cele douăzeci şi opt de camioane Ural care 
poartă fiecare patru rachete sunt deja revizuite. De 
asemenea, cele care adăpostesc dispozitivele de 
ghidaj şi vehiculele de comandă. Nu mai rămâne de 
verificat decât partea electronică a tuturor bateriilor. 

Leonid Kaminski privi bluzele albe care se vedeau 
până departe, aplecate asupra ecranelor, şi întrebă: 

— Oamenii ăştia ce ştiu? 

— Nimic, făcu surâzând Maksim Naşistik. Sunt 
ingineri fără nicio motivaţie politică. Sunt veniţi cam 
de peste tot, pentru că aici sunt plătiţi mai bine 
decât în provincie şi fără întârzieri. Le-am amenajat 
locuri de cazare într-un campus, nu departe de aici, 
supravegheat de oamenii noştri. Oricum, toţii sunt 
obişnuiţi cu secretele, pentru că au muncit în „oraşe 
interzise”. Şi ştiu că, la cea mai mică greşeală, vor fi 
daţi afară, fără nicio îndemnizaţie. 

— Haraşo! Haraşo! aprobă Leonid Kaminski. 

Urma să îi dea ştiri bune lui Oleg Kazenin. 

Pentru moment însă, mai erau întrebări care îi 
stăteau de buze. Era pentru prima dată când vedea 
cu adevărat rachetele S-300 destinate Iranului şi era 
foarte impresionat. 

O întrebare îi veni pe buze: 

— Crezi că iranienii sunt capabili să facă să 
funcţioneze dispozitive atât de sofisticate? 

Maksim Naşistik surâse. 


282a 


Gerard de Villiers 

— În fond, nu este problema noastră, dar ştiu că 
deja au angajat circa 100 de ingineri belaruşi aflaţi 
în şomaj, care administrau bateriile S-300 în 
Belarus. Cred că deja sunt în Iran. Şi că se 
antrenează pe unicul exemplar pe care l-am trimis. 
Mai sunt de asemenea şi chinezii. 

În acelaşi timp, le vor trebui minimum şase luni 
iranienilor să devină operaţionali. Şi asta, muncind 
douăsprezece ore pe zi. 

— Nu eşti îngrijorat cu transportul? 

Inginerul îl luă de braţ. 

— Vino, îţi voi arăta cum este organizat totul. 

ÎI duse într-un birou cu geamuri în fundal, pe care-l 
încuie atent, înainte de a se apleca asupra unui 
vechi seif, pe care-l deschise cu o cheie pe care o 
avea la curea, şi din care scoase un dosar verde. 

— Aşează-te! Vrei nişte ceai? 

— Nu. Explică-mi cum vei expedia rachetele? 

— Vor pleca de aici direct pe calea ferată, 
încărcate în vagoane şi ascunse sub prelate. Vor 
face parte dintr-un convoi care livrează Iranului 
materiale autorizate, BRB şi tancuri T80. Bineînţeles, 
cei care vor escorta acest convoi vor avea toate 
autorizaţiile necesare pentru ca nimeni să nu aibă 
dreptul să-l inspecteze. Astfel, acesta va ajunge într- 
o gară de triaj care se află la o staţie Elektrika? 
unde vor fi ataşate unui convoi mult mai important. 
Societatea KMZ a rezervat vagoanele. 

O filială a Alma-Antai, care aparţinea lui Oleg 
Kazenin, dar unde acţiunile erau deţinute de 
holding. 

— Şi apoi? 


26 Compania rusă de transport feroviar. 


~ 83 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Vor lua transsiberianul până la Omsk, în 
apropiere de frontiera cu Kazahstan-ul, unde 
vagoanele vor fi detaşate de convoi şi vor merge 
mai departe către Ural, pentru a fi duse de un tren 
local până la frontiera cu Kazahstan-ul, pe care o vor 
trece pe la Oral. Vameşii ruşi şi cei kazahi lucrează 
pentru noi demult timp. Nu vor pune nicio întrebare. 
Primesc o mie de dolari de fiecare vagon şi sunt 
foarte mulţumiţi. 

De la Oral, vagoanele vor ajunge în portul Atyrau, 
de la marea Caspică, şi vor fi încărcate pe un cargou 
iranian care face naveta în mod regulat între cele 
două ţări. Nici acolo vameşii nu vor pune probleme. 

Acest cargou va merge apoi să fie descărcat în 
unul dintre rarele porturi cu ape adânci ale Caspicei, 
Bandar e Torkoman, în lran. O dată descărcate, 
rachetele vor fi duse la gară şi încărcate într-un tren. 
lranienii le vor duce unde vor. Eşti mulţumit? 

— E o treabă bună! recunoscu Leonid Kaminski. 
Dar eşti sigur că nu va atrage atenţia? 

— Vor pleca în tranşe mici, pe măsură ce li se face 
recepţia tehnică; şi aceste materiale au fost 
„declasificate” în mod oficial, adică în ochii 
administraţiei militare nu sunt altceva decât nişte 
piese de muzeu. Deci, avem nevoie doar de o 
licenţă de export pentru metale vechi. lranienii au 
cumpărat mult fier vechi pentru oţelăriile lor. 

Sistemul era perfect... Leonid Kaminski acceptă 
nişte ceai şi plecă să facă fotografii ale halei de 
asamblare. Pentru a-i linişti pe iranieni. Avea totuşi 
emoţii până ce rachetele nu vor fi părăsit teritoriul 
rus, deşi acest tip de operaţiuni fusese deja pus în 
practică cu succes. Nu îl întrebase pe Oleg Kazenin, 


~ 84 ~ 


Gerard de Villiers 
dar era sigur că acesta avea un Kkrișa care-l ajuta 
pentru ca totul să se deruleze atât de facil. În Rusia, 
ţară birocratică, funcţionarii ştiau să închidă ochii, 
erau cumpăraţi sau primeau o pazvanocinost” de la 
un superior. 

— Dobro, concluzionă Leonid Kaminski, te las. 

Maksim Naşistik îl conduse până la poarta uzinei, 
iar el plecă pe jos pentru a ajunge la metrou. 
Această vizită îi ridicase moralul. Totuşi, se gândi la 
pisica lui abandonată în apartamentul din Znameniki 
pereulok. Bine măcar că domaraboțkaia lui Oleg 
Kazenin va trece să o hrănească. 


x 


Oleg Kazenin era nervos. De când Leonid Kaminski 
plecase de la dacea sa, nu primise nicio veste de la 
el. Ceea ce era normal, dar îşi făcea totuşi griji, 
ştiind că Leonid Kaminski dusese bani la uzină şi 
verifica stadiul în care se găsea producţia. 

În mod bizar, această uzină nu-l interesa, nu mai 
mult decât celelalte pe care le cumpărase. Nici 
măcar nu câălcase vreodată pe-acolo! El nu vedea 
decât cursul acţiunii: producţia industrială nu îl 
interesa deloc. 

In sfârşit, mobilul său „secret” sună. Era Leonid 
Kaminski. 

— Totul este în regulă, anunţă acesta din urmă. 
Am fost acolo şi am făcut fotografii. Le voi trimite 
armeanului. 

— Bravo, aprobă Oleg Kazenin. 

— Apropo, i-ai dat de mâncare pisicii mele? 


27 Ordin direct. 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
întrebă cu timiditate Leonid Kaminski. 

— Da, bineînţeles! jură oligarhul înainte de a 
închide. 

Jurase strâmb... 

O sună pe Mariana, secretara, şi îi ordonă: 

— Trebuie să hrănim o nenorocită de mâță. 
Trimite o domaraboțkaia. 

Apoi, se destinse. Angoasa care-l sufoca era pe 
cale să dispară, o dată ce auzise de fotografiile care 
îi vor calma pe iranieni. Vladimir Ivanov se ocupa de 
CIA, iar afacerea cu S-300 prindea contur. 

Avea impresia că se afla într-o fortăreață asediată 
din toate părţile. Dacă mai rezista câteva 
săptămâni, viitorul urma să fie luminos. Va pleca pe 
Coasta de Azur cu Nataşa, sau la Londra, pentru a 
se întâlni cu alţi prieteni oligarhi. 

La gândul că banii nu vor mai fi o problemă, 
deveni euforic. Va fi capabil să o ia de la capăt cu o 
viaţă fără griji, cu petreceri, în căutare de carne 
proaspătă pe care să o consume. 

Şi toate acestea sub nasul americanilor. 

ÎI binecuvântă pe prietenul său Viktor Ivanov 
pentru că l-a atras în această afacere. Îi va oferi cea 
mai frumoasă prostituată din Moscova. 


x 


Malko tocmai primise un apel de la Anatoli 
Arkadin, care decala întâlnirea lor cu şase ore, 
pentru ziua următoare, la micul dejun, la 
restaurantul Sa/ianka, când telefonul sună din nou. 

Vocea suavă a Galinei Arkadina îl luă prin 
surprindere. 


<86 = 


Gerard de Villiers 

— Vă deranjez? 

— Chiar deloc, o asigură Malko. Cărui fapt îi 
datorez plăcerea? 

— Ei bine, am luat cina cu tatăl meu şi am aflat de 
la el ceva ce v-ar putea interesa. Maksim Naşistik, 
prietenul lui Leonid Kaminski, are un frate, Gleb, 
care trăieşte la Moscova. Şi care a fost, de 
asemenea, foarte apropiat de Leonid Kaminski. Tatăl 
meu i-a aflat adresa din anuarul promoţiei sale. 
Aveţi nevoie de ea? 


Capitolul IX 


Locotenentul Nikolai Eldar era intrigat şi flatat în 
acelaşi timp. Şeful Secţiei a IV-a a FSB tocmai îi 
repartizase patru agenţi suplimentari. Primise şi un 
ordin scris şi secret, care-l autoriza să utilizeze toate 
mijloacele de care ar fi avut nevoie pentru misiunea 
sa de supraveghere a agentului CIA Malko Linge: 
vehicule, agenţi, mijloace tehnice de interceptare. 

La ultimul etaj al FSB, o echipă tehnică asculta 
permanent o jumătate de duzină de mobile. Cel al 
țintei şi pe cele ale persoanelor cu care era în 
contact, semnalate de agenţii care asigurau filajul. 
Evident, exista şi o „hibă” în dispozitiv: Malko Linge 
şi şeful filialei CIA comunicau prin mobile criptate. 
Două „babuşka” false luaseră poziţie în faţa 
hotelului Ritz Carlton unde îşi avea reşedinţa „ţinta 
principală”. 

Pe scurt, era o operaţiune de anvergură, 
asemănătoare celei efectuate de al Doilea 
Directorat al KGB în perioada Războiului Rece 
împotriva spionilor americani din Moscova. O 


si PI ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
singură frustrare: locotenentul Eldar nu cunoştea în 
totalitate scopul acestei  desfăşurări de forţe. 
Trimitea toate elementele rezultate la etajul şase, 
unde erau analizate. Din păcate, nu cunoştea 
rezultatul acestor analize. 

Cineva bătu la uşă: era un curier care îi aducea un 
rezumat al unor interceptări, din ultima jumătate de 
oră. Îl citi: era foarte scurt. Un apel al unei anume 
Galina Arkadina care-i comunica agentului Malko 
Linge numele şi adresa unui anume Gleb Naşistik. 

Era o chestiune absolut abstractă pentru 
locotenentul FSB, care se mulţumi să trimită 
informaţia imediat unei celule de la etajul şase, de 
unde se coordona operaţiunea. 

Zece minute mai târziu, văzu rezultatul primirii 
mesajului său: un bărbat, care se identifică doar cu 
prenumele, Grigori, şi cu indicativul, îl anunţă că din 
partea secţiunii VII au fost repartizaţi echipei sale 
doi oameni, care nu vor depinde de el, ci de 
conducerea FSB. 

Locotenentul Eldar conchise, gânditor: secţia a 
VH-a era a „operaţiunilor umede”. Cu alte cuvinte, 
cea care se ocupa de lichidarea elementelor 


indezirabile. 
x 


Flancat de „baby-sitters”, care nu se mişcau de 
lângă el, Malko intră în ambasada americană pentru 
a-i împărtăşi lui Tom Polgar informaţia comunicată 
pe neaşteptate de Galina Arkadina, înainte de a se 
întâlni cu Anatoli Arkadin, la Sa/ianka, pentru a-i da 
cei 50.000 de dolari destinaţi a acoperi datoria faţă 
de luri Petrov. 


~ 88 ~ 


Gerard de Villiers 

ŞI, cu aceeaşi ocazie, pentru a pune la cale o 
operaţiune de „tamponare” împotriva acestuia din 
urmă. 

Şeful filialei CIA era exuberant. 

— Well done! Well done”? spuse el. Poate îl vom 
găsi pe Leonid Kaminski! Dacă a utilizat 
apartamentul lui Maksim Naşistik. Poate se foloseşte 
şi de cel al fratelui său. Aveţi adresa? 

— 37/5 Simferopolski Bulvar, Korpus II, 
apartamentul 216. 

Analizară împreună harta Moscovei, fixată pe un 
perete, şi găsiră cu uşurinţă strada indicată, în sudul 
oraşului, între Kolţo şi MKAD, foarte aproape de 
staţia de metrou Sevastopolskaia, pe linia 8. 

— Pare o adresă plauzibilă pentru un inginer 
pensionar, comentă Tom Polgar. Cunosc puţin acest 
loc: imobile mari, câteva produkt? şi terenuri goale. 
Dacă mergem spre sud, ajungem la lasenovo. 

Sediul SVR, Primul Directorat al KGB, însărcinat cu 
informaţiile externe, odinioară floarea KGB, astăzi 
redus la un rol mediocru, ca urmare a 
atotputernicului FSB şi a scăderii interesului pentru 
operaţiunile externe. SVR nu mai efectua practic 
decât spionaj industrial şi doar câteva operaţiuni 
speciale. 

— Trimit imediat o echipă acolo, anunţă Tom 
Polgar, pentru a verifica deja dacă Lada lui Leonid 
Kaminski nu se află în parcare. Şi pentru a organiza 
o supraveghere around the clock”. Doar că, mai 
târziu, nu voi mai dispune de atâţia oameni... 


28 Foarte bine! Foarte bine! 
29 Cantine alimentare. 
30 „Neîntreruptă”, în limba engleză în original, (n. red.). 


~ 89 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Pot să vă cedez din „baby-sitters”, propuse 
Malko. Sunt perfect capabil să mă apăr singur. 

Tom Polgar îi aruncă o privire întunecată. 

— Mi-a ajuns cât m-am tot înclinat în faţa sicrielor. 
Păstraţi-i pe „baby-sitters”, iar eu mă voi descurca. 

Malko nu răspunse. Se gândi la Cyntia Fisher, 
îngropată cu fast în cimitirul Sheridan, un orăşel din 
Wyoming, de unde era originară. Sicriul său fusese 
transportat pe o caleaşcă, urmat de toate 
autorităţile oraşului, între două şiruri de locuitori din 
Sheridan care agitau steaguri în onoarea eroinei 
patriei. 

Circumstanţele exacte ale morţii sale nu fuseseră 
dezvăluite nici chiar familiei, fiind destinate a 
rămâne secrete pentru 25 de ani. Directorul CIA 
scrisese pur şi simplu o scrisoare care îi anunţa pe 
părinţi că, de acum înainte, încă o stea de aur va fi 
adăugată celor care străluceau pe „Wall of Honor”, 
din holul mare de la CIA, în memoria ofiţerilor 
agenţiei căzuţi în misiune. 

Cei doi puşcaşi marini se găseau în imensul cimitir 
Arlington, rezervat americanilor morţi pe câmpul de 
onoare. 

Operaţiunea S-300 se afla, prin urmare, în fruntea 
agendei filialei din Moscova. Şi se făcea tot ce era 
omeneşte posibil pentru toţi cei implicaţi. 

Bineînţeles, Malko şi Tom Polgar nu corespondau 
decât prin telefoanele Blackberry criptate, iar echipa 
de „baby-sitters” îi proteja în principiu de un atac 
direct. Dar, era evident imposibil de utilizat 
telefoane criptate cu oamenii cu care Malko era în 
contact. 

Ceea ce crea o problemă majoră. Trebuia deci să 


~ 90 ~ 


Gerard de Villiers 
găsească trucuri, precum în perioada Războiului 
Rece, pentru a contracara supravegherea aproape 
sigură din partea FSB.  Aşazzisele informaţii 
comunicate de generalul Şevarşin dovedeau că, 
undeva, la cel mai înalt nivel al universului siloviki- 
lor, Leonid Kaminski era protejat. 

Şi probabil că şi Oleg Kazenin. 

— OK, conchise Malko, puneţi-vă dispozitivul pe 
poziţii, iar eu voi merge să cinez cu Anatoli Arkadin, 
pentru a demara operaţiunea luri Petrov. 


x 


Gregori Aksilenko, agent al secţiei a Vll-a a FSB, 
fost combatant în Afganistan şi Cecenia, era un dur, 
dar de fiecare dată când trebuia să-i raporteze sau 
să primească ordine de la colonelul Kolaski, şeful 
său direct, îl treceau sudori reci. 

Chiar dacă era într-o dispoziţie bună, colonelul 
Kolaski dădea impresia că latră atunci când 
deschidea gura. 

Astfel, el intră în biroul acestuia, cu stomacul 
strâns. Ca de obicei, colonelul KGB arbora expresia 
unui buldog căruia tocmai i se luase un os. Nu 
pierdu nicio secundă cu formule de politeţe şi i se 
adresă lui Gregori Aksilenko, care stătea în poziţie 
de drepţi în faţa biroului său: 

— Sergent, vă încredinţez o misiune urgentă şi de 
cea mai mare importanţă. Dacă veţi reuşi, voi 
adăuga o notă bună dosarului dumneavoastră. În 
caz contrar, veţi fi mutat în Caucaz. 

Cu alte cuvinte, în infern. 

lată care sunt ordinele. 


i OI =~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 


x 


Anatoli Arkadin aştepta, singur, la o masă, la 
Salianka, în faţa unui pahar gol. Îi surâse strâmb lui 
Malko, în timp ce acesta lua loc în faţa sa. Era din 
nou deprimat, cu ochii umezi şi privirea stinsă. 
Malko observă că avea unghiile extrem de scurte. Şi 
le rodea. 

Cu un gest scurt, chemă chelneriţa, care se 
apropie. Malko comandă un espresso, el, încă o 
vodcă. Pe care o bău dintr-o înghiţitură. 

— M-am gândit, spuse el. Nu vă pot ajuta în cazul 
lui luri Petrov. 

— De ce? 

— Este prea periculos. Va afla cine sunteţi. 

— Cum? Oleg Kazenin nu m-a văzut niciodată. 
Petrov nici atât. 

— V-a văzut Leonid Kaminski. La Bordo. Şi tipii 
care au încercat să vă asasineze. Ei sunt în contact 
cu Oleg. 

— luri Petrov îi va vorbi de o eventuală întâlnire cu 
mine? 

Anatoli Arkadin ezită. 

— Nu ştiu, dar nu vreau să-mi asum riscul. Cu atât 
mai rău. 

Malko simţi că nu va reuşi să-l determine să se 
răzgândească. Nu mai rămânea altceva decât 
„planul de ansamblu”. Scoase din buzunar plicul cu 
cei 50.000 de dolari pe care îi primise de la Tom 
Polgar şi îl puse pe masă. 

— V-am promis aceşti bani, spuse el, iată-i. Chiar 
dacă renunţaţi la apartamentul de un milion de 


~92 ~ 


Gerard de Villiers 

dolari, puteţi măcar să îi rambursaţi banii lui luri 
Petrov. Asta vă va ajuta să nu şchiopătaţi tot restul 
vieţii... 

Anatoli Arkadin luă plicul, după o ezitare scurtă, şi 
îl băgă în buzunar. 

— Mulţumesc, spuse el cu o voce inertă. Nu mi-o 
luaţi în nume de rău. 

Schiţă gestul de a se ridica şi Malko întrebă: 

— Ştiţi cumva dacă Lena a revenit de la 
Vladivostok? 

— Nu. Sunaţi-o. 

— Este ceea ce am şi făcut. Nu vreţi să încercaţi? 

— Ba da, bineînţeles. 

Malko îl privi în timp ce căuta numărul în memoria 
mobilului său şi apela. Câteva secunde mai târziu, 
vocea Lenei Voronţova se auzi în telefon. 

— Anatoli! Ce mai faci? Am fost plecată mai multe 
zile. 

Tânărul făcu gestul de a-i întinde lui Malko 
telefonul, dar acesta îl refuză. Scurtă conversaţia şi 
spuse simplu: 

— A revenit. Este la ea acasă. 

Deci, Lena nu dorea să vorbească cu Malko. Şi nu 
din cauza lui Goşa Sukhumi... Ceea ce-i întărea 
suspiciunea participării sale la operaţiunea care îi 
costase viaţa pe Cyntia Fisher şi Jim Malone. 

Anatoli Arkadin era deja în picioare. 

— Vă voi suna, promise înainte de a pleca, 
lăsându-l pe Malko să plătească. 

Acesta achită nota de plată şi se uită la ceasul său 
Breitling. Doar unu şi jumătate. Îl sună pe Tom 
Polgar pe Blackberry-ul criptat. 

— Ce este nou? 


= 93 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Nu mare lucru, mărturisi americanul. Au fost 
acolo, dar nu au văzut maşina lui Leonid Kaminski. 
Cât despre Gleb Naşistik, nu ştim cum arată şi nici 
care e numărul maşinii sale, dacă are una. Deci, am 
părăsit locaţia. Vom reveni în seara asta şi la 
noapte. Dumneavoastră? 

— Nu prea bine! mărturisi Malko. Anatoli Arkadin 
îmi scapă printre degete. Îi este frică. 

— Nu-l putem blama, remarcă Tom Polgar. Ce veţi 
face? 

— Un tur pe bulevardul Simferopolski. 


x 


Până în zare, nu se vedeau decât imense „curse 
de şoareci”, pline de brumă, plantate într-un fel de 
no man's lana cleios, presărat cu imense pete de 
zăpadă murdară. Câteva cărări asfaltate duceau în 
zigzag printre blocurile de locuinţe, majoritatea fără 
nume. 

Toate imobilele construite în anii şaptezeci 
semănau: „stâlpi” de douăzeci de etaje, cu sute de 
apartamente, implantate fără niciun plan de 
urbanism. De acolo, era nevoie de cel puţin o oră 
pentru a ajunge în centru. Câteva maşini păreau a 
hiberna sub stratul de zăpadă care le acoperea. In 
general, Lada şi Volga. Luxul nu trecuse încă de 
Kolţo. 

Maşina sa de protecţie era la o distanţă destul de 
mare, dar nu era îngrijorat: nu prevăzuse această 
deplasare, deci nimeni nu ar fi avut timp să 
pregătească un atentat împotriva sa. 

Se opri, ieşi din maşină şi merse la un mic chioşc 


= 94 ~ 


Gerard de Villiers 

unde se vindeau vodcă, ciocolată şi ziare. O bătrână 
îmbrobodită, cu mănuşi care îi lăsau degetele 
boante şi înroşite afară, îl privi pe Malko cu 
surprindere: rareori erau văzuţi străini în acest colţ. 

Fu şi mai surprinsă când el îi ceru în rusă indicaţii 
referitoare la localizarea bulevardului Simferopolski. 

— L-am găsit, dar se opreşte la numărul 25. Or, eu 
caut numărul 37... 

Bătrâna scutură din cap: 

— Asta pentru că au oprit construcţia! Au 
reînceput, când au avut bani, şi strada a păstrat 
numele, dar se află în altă parte... 

Îi explică cum să găsească bulevardul dispărut. 
Spre deosebire de centrul Moscovei, străzile nu erau 
indicate prin obişnuitele panouri luminoase. În plus, 
numerele imobilelor, depărtate de şosea, erau 
ilizibile. 

În momentul în care Malko plecă, o veche Lada de 
o murdărie respingătoare trecu prin faţa lor, 
stropindu-i cu noroi. Babuşka îi spuse imediat lui 
Malko. 

— Mergeţi după ea. E în direcţia asta, după 
Apotek"”. 

Un kilometru mai încolo, Malko remarcă pe stânga 
farmacia, minusculă între clădirile enorme. Vechea 
Lada care trecuse prin faţa chioşcului era staționată 
în faţa grilajului vecin, care adăpostea clădirile de la 
numărul 37 al bulevardului Simferopolski. 

Parcă la rândul său, cobori, merse prin mâzgă şi 
ajunse la intrare, unde un paznic primea vizitatorii. 

— Dobrii den, îl caut pe Gleb Naşistik, spuse el în 
rusă. Locuieşte la apartamentul 216, Korpusul Il. 


31 Farmacie. 


~ 95 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Bărbatul verifică pe o listă şi dădu din cap. 

— Aveţi dreptate. Să văd dacă este acasă. 

Ridică receptorul interfonului şi îl lăsă să sune 
îndelung înainte de a închide. 

— Este ora la care-şi face cumpărăturile. Îl puteţi 
aştepta. 

Luat puţin prin surprindere, Malko mulţimi şi se 
îndepărtă. Ce-i va spune lui Gleb Naşistik? Urcă în 
maşina sa, mascându-şi agitația, şi plecă. Nu 
parcursese o sută de metri când realiză că ar putea 
găsi un pretext pentru a-l întreba unde se afla 
Leonid Kaminski. În orice caz, acesta din urmă ştia 
că Malko era pe urmele sale. Se întoarse şi opri din 
nou maşina în faţa farmaciei. Imediat, paznicul de la 
nr. 37 îi făcu semne disperate: 

— Nu l-aţi văzut! 

— Nu, recunoscu Malko. 

— Tocmai a trecut! Priviţi, este acolo, cu punga 
aia plină de portocale. 

Malko îi urmări privirea şi văzu un bărbat puţin 
cam corpolent, cu o canadiană veche, de culoare 
maro, care se îndrepta către clădirea din fund, 
având pe cap o şapcă din piele neagră. 

— Spasiba! Balşoi spasiba! făcu Malko, plecând în 
urmărire. 

Gleb Naşistik ajunsese aproape de Korpusul Il. 
Malko realiză brusc că, deoarece toate clădirile 
ruseşti erau protejate cu un cod, nu va putea să 
intre dacă nu îl ajungea din urmă. Acceleră pasul şi 
strigă. 

— Gospodin Naşistik! 

Acesta era deja la uşa imobilului său. Se întoarse, 
îl văzu pe Malko, ezită câteva secunde, apoi îşi reluă 


~ 96 ~ 


Gerard de Villiers 

mersul, ajunse la intrare, tastă codul şi dispăru în 
interior. Când Malko ajunse la uşă, aceasta era deja 
blocată. Era obligat să aştepte ca un alt locatar să 
se prezinte, pentru a intra şi a avea acces la 
interfonul apartamentului 216. 

Decise să aibă răbdare, ştiind că paznicul nu îi va 
comunica niciodată codul. Ruşii erau paranoici. 
Brusc, îşi aminti o altă trăsătură şi mai răspândită a 
ruşilor: lăcomia. Pentru 1000 de ruble, paznicul se 
va lăsa probabil convins... 

În timp ce se îndrepta în direcţia gheretei 
paznicului, auzi un țipăt ascuţit de femeie în spatele 
său. Se întoarse. O babușka, oprită în faţa Korpus- 
ului II, privea faţada, în sus. 

Malko simţi că îi stă inima în loc. 

Ceva se apropia de sol cu viteză maximă. 

Sau mai degrabă cineva. O siluetă care sărise de 
la unul dintre etaje. Se zdrobi cu un zgomot 
înfundat, aproape neauzit, de dalele de ciment de la 
parterul imobilului de unde Malko tocmai plecase. 

Când ajunse la parterul Korpus-ului Il, în acelaşi 
timp cu babușka, bărbatul era întins în mijlocul unei 
bălți de sânge, zdrobit. Malko nu văzu decât o plasă 
plină cu portocale pe care acesta nu o lăsase din 
mână în cădere. 

Era Gleb Naşistik. 


x 


— Miliția va spune că a fost sinucidere! anunţă 
Malko pe un ton amar. Chiar după ce a revenit de la 
piaţă. Fără a renunţa la portocalele sale... 

Tom Polgar suspină: 


~97 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— S-a mai întâmplat. A fost aşteptat şi redus la 
tăcere. Probabil că au fost cel puţin doi oameni 
pentru a-l arunca pe fereastră. 

Bulversat, Malko îşi puse puţină cafea, 
blestemându-se că nu fusese mai rapid. Dacă l-ar fi 
ajuns din urmă pe Gleb Naşistik la intrarea în imobil, 
ar fi urcat împreună. Bineînţeles, ar fi dat peste 
asasini, dar Malko era înarmat. 

— Un lucru este sigur, conchise Tom Polgar. Acest 
om ne-ar fi putut conduce la Leonid Kaminski. 
Siloviki nu ucid niciodată în mod gratuit. 

Dacă acest nefericit a fost asasinat, este pentru că 
deţinea o informaţie „delicată”. 

— Adresa lui Leonid Kaminski, spuse Malko. Totul 
este de o logică perfectă. Aceasta este confirmarea 
faptului că există un trafic cu S-300 de care 
guvernul rus nu doreşte să fie legat în mod oficial. 
La început, şi-au spus că afacerea era bine păzită, 
dar apoi, după ce noi am început să ne apropiem de 
zona sensibilă, au acţionat ca de obicei. 

„Nu sunt oameni, nu sunt probleme” spunea 
Stalin. 

„Sinuciderea” lui Gleb Naşistik confirmă faptul că 
Leonid Kaminski joacă un rol important în această 
istorie, după cum ne-a spus generalul Şevarşin, 
înainte de a ne asigura de contrariul, la ordinele 
superiorilor săi. 

— Deci, toate uşile se vor închide. Trebuie să fim 
înconjurați de un „fir” protector şi invizibil, care are 
scopul de a întârzia eventualele noastre progrese şi 
de a acţiona preventiv. Sunt bucuros că nu aţi urcat 
cu Gleb Naşistik. Oamenii care-l aşteptau v-ar fi 
lichidat într-o manieră asemănătoare... 


~ 98 ~ 


Gerard de Villiers 

Un înger trecu, cu o banderolă neagră pe aripi. 
Malko era sigur că Tom Polgar avea dreptate. 
Moscova fusese întotdeauna un oraş destul de 
periculos pentru spioni. 

— Deci, suntem ascultați,  concluzionă œl. 
Conversaţia mea cu Galina Arkadina a fost 
interceptată. 

— Sunt la ei acasă, este uşor, remarcă Tom 
Polgar. Sunt sigur că ambasada noastră este plină 
de material de spionaj electronic, cu excepţia lui 
„Yellow submarine”. Pentru ce să schimbi o metodă 
care funcţionează? 

Malko era plin de nervi. Se revenise la epoca 
Războiului Rece sub o formă nouă. Nu se mai 
arestau adversarii, ci erau lichidaţi. Observase deja 
asta în timpul anchetei referitoare la Vladimir Puțin, 
cu patru ani mai devreme. 

— Bine! concluzionă el. Nu ne mai rămâne decât o 
pistă: Oleg Kazenin. Care, şi el, este înconjurat de o 
barieră de netrecut, spuse americanul. 

— Voi încerca să-l conving pe Anatoli Arkadin, 
concluzionă Malko. Se gândi brusc la ceva. Poate ca 
nu era totul pierdut. 

— Gleb Naşistik va fi înmormântat, spuse el. 
Există şanse mari ca Leonid Kaminski să asiste la 
înmormântarea vechiului său prieten. 

— Bingo! aprobă Tom Polgar. Îmi voi trimite 
oamenii acolo pentru a afla unde va avea loc 
evenimentul. 

— Nu este sigur că Leonid Kaminski va asista, 
recunoscu Malko. Şi, dacă vine, va fi protejat. Totuşi, 
ne confruntăm cu un aparat de stat, care dispune de 
mijloace nelimitate. 


= 99 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Or, în Rusia, aparatul de stat nu se dă înapoi de la 
nimic, sigur pe o imunitate totală, justiţia şi 
diferitele servicii de poliţie fiind controlate în 
întregime de Kremlin. Am văzut asta în 1999, când o 
serie de imobile au explodat, ucigând sute de 
persoane. 

Nimeni nu a fost vreodată arestat pentru aceste 
crime. 

Kremlinul avea mereu aceeaşi scuză: cecenii erau 
de vină! Şi totul se pierdea în nebuloasa caucaziană. 

Un lucru era urgent de făcut: Galina Arkadina 
trebuia prevenită să nu mai utilizeze niciodată 
telefonul pentru a transmite informaţii. 


Capitolul X 


Maksim  Naşistik fusese bulversat de telefonul 
primit de la miliţie prin care era anunţat că fratele 
său se sinucisese. Nu putea să priceapă: Gleb avea 
o viaţă liniştită, calmă, nu avea probleme cu banii şi 
nici cu inima. 

Un pensionar şters. 

Fusese la morgă să recunoască cadavrul, dăduse 
dispoziţiile necesare pentru înmormântare şi, acum, 
după ce recuperase cheile de la apartamentul 
fratelui său, luă decizia de a merge la faţa locului, 
pentru a încerca să înţeleagă ce anume se 
petrecuse. Conform miliției, nimeni nu remarcase 
ceva anormal, cu excepţia vizitei unui străin care-l 
căutase cu câteva minute înainte de a muri. Această 
prezenţă îl intriga pe Maksim Naşistik. Fratele său 
nu cunoştea străini, nu vorbea nicio limbă în afară 
de rusă şi îşi făcuse întreaga carieră în Urali. Abia 


~ 100 ~ 


Gerard de Villiers 

după ce moştenise de la părinţii săi apartamentul 
acesta mic venise să se instaleze la Moscova. Cu cât 
se gândea mai mult, cu atât acest suicid i se părea 
mai suspect. 

La rândul său, avu probleme să găsească imobilul 
în care locuise fratele său, prin labirintul de străduţe 
fără nume, pentru că nu fusese acolo niciodată. 

Se adresă direct paznicului. 

— Sunt fratele lui Gleb Naşistik, explică el. Ce s-a 
întâmplat? 

Paznicul se ridică de la masă. 

— A sărit pe fereastră, chiar după ce s-a întors de 
la cumpărături. 

— Pur şi simplu? 

— Pur şi simplu. 

Maksim Naşistik scutură din cap şi cercetă privirea 
alunecoasă a interlocutorului său. Lucrase mult prea 
mult timp pentru Organe pentru a nu simţi că 
celălalt era în gardă. Insistă. 

— Era bolnav? 

— Oh, chiar deloc, alerga ca un cerb, nu-i era 
niciodată frig. 

— Exista vreo femeie în viaţa lui? 

Paznicul scutură din cap. 

— Nu, demult nu-l mai interesa aspectul acesta; îi 
plăcea muzica şi citea foarte mult. Uneori, mergea 
la teatru în centru. 

Era un tip şters. 

Paznicul părea a nu avea decât o preocupare! Să 
scape de Maksim Naşistik. 

O rafală de vânt care aducea fulgi de zăpadă 
mătură curtea şi Maksim Naşistik îşi băgă capul între 
umeri. Apoi, duse mâna la buzunar şi scoase două 


~ 101 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
bancnote de cinci mii de ruble pe care le puse pe 
măsuţa paznicului, în faţa geamului. Gardianul, 
neîncrezător, nu le luă imediat, dar apoi avariţia fu 
mai puternică şi le trase spre el repede. 

— N-ai nicio idee? întrebă Maksim Naşistik. Tu, din 
locul în care eşti, vezi tot. 

— Da, este adevărat, recunoscu paznicul. S-a 
întâmplat ceva bizar: chiar înainte să se arunce, un 
tip a venit să întrebe de el. Un străin, dar care 
vorbea foarte bine limba rusă. Domnul Naşistik era 
plecat la cumpărături şi i-am spus să aştepte. Ceea 
ce a şi făcut. 

— Cum arăta? 

— Solid, blond, conducea un BMW gri. O maşină 
frumoasă, dar am avut impresia că nu era singur. 

— Ce vrei să spui? 

Celălalt cobori şi mai mult vocea. 

— Mai era o maşină mai departe, o 4x4 mare, cu 
doi ţipi. 

Maksim rămase mut. Leonid Kaminski îi spusese 
că spioni americani se învârteau în jurul lui din 
cauza rachetelor S-300, dar cum ar fi putut ajunge 
la fratele său, care nu era sub nicio formă implicat în 
această afacere? Şi ce anume căutau? 

Era de neînțeles. 

— Crezi că ar fi putut să... întrebă el. Trebuie să 
ne ferim de aceşti străini. 

Gardianul arboră o privire neputincioasă. 

— Nu, nu cred că e posibil: el era afară în 
momentul în care gospodin Naşistik a sărit. Nu ar fi 
putut să intre pentru că nu avea codul. 

Se priviră. Maksim Naşistik simţea destul de bine 
că gardianul ar fi vrut să adauge ceva, dar tăcea, de 


~ 102 ~ 


A 


Gerard de Villiers 

teamă. Îi mai întinse un bilet de cinci mii de ruble şi 
interlocutorul se aplecă peste ghişeu, vorbind şi mai 
încet. 

— Am văzut doi ţipi care au venit înainte de 
întoarcerea lui gospodin Naşistik. Şi-au parcat 
maşina acolo, o Lada 1500. Ei nu m-au întrebat 
nimic, dar au mers direct la Korpusul Il unde au 
intrat. Şi cum nu au avut probleme cu codul, m-am 
gândit că ştiau pe cineva. 

— Şi apoi? 

— l-am văzut ieşind după ce fratele 
dumneavoastră sărise. Erau calmi: nişte ţipi tineri, 
atletici. 

Tăcură şi schimbară o privire lungă, apoi gardianul 
se scutură cu un surâs strâmb. 

— Plecaţi, e ora la care îmi mănânc borşul. Totuşi, 
nu trebuie să mai spuneţi cuiva ce v-am spus acum. 
Poate că fratele dumneavoastră a avut un acces de 
nebunie şi a sărit pe fereastră, pur şi simplu. 

Se vedea de departe că nu credea ceea ce 
spune... Maksim Naşistik ajunse la maşina sa, 
perplex şi bulversat. Sinuciderea fratelui său părea 
din ce în ce mai bizară. Şi inexplicabilă. Nu se 
vedeau prea des, dar erau foarte ataşaţi unul de 
altul. Un gând necurat începu să-i încolţească în 
minte: fratele său nu murise de o moarte naturală, 
ci „fusese sinucis”. 

O metodă curentă în Rusia, practicată de ani 
întregi de si/oviki. Mulţi oameni se „sinuciseseră” în 
acest mod fără nici cel mai mic motiv; miliția 
deschidea un dosar şi îl închidea imediat. Dacă 
fusese lichidat, voia să ştie de cine şi de ce. O 
singură persoană putea să-i răspundă la întrebări: 


~ 103 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Leonid Kaminski, vechiul său prieten. 


x 


Fratele lui Gleb Naşistik nu se îndepărtase de mai 
mult de cinci minute, când paznicul celor două 
imobile văzu doi oameni, îmbrăcaţi în haine de piele 
neagră, coborând dintr-o maşină portocalie - şi 
venind în direcţia gheretei sale. Unul dintre ei se 
aplecă prin ghişeu şi întrebă cu o voce neutră: 

— Gospodin Gheorghi Kutuzov? 

— Da, confirmă gardianul. 

Surprins şi îngrijorat că cei doi oameni 
necunoscuţi îi ştiu numele. Cel care-i vorbise duse 
mâna la buzunar şi scoase o legitimaţie plastifiată 
şi, cu rapiditatea unui iluzionist, i-o prezentă rapid 
lui Gheorghi Kutuzov. 

Era o legitimaţie a FSB. 

Gardianul simţi că i se usucă gâtul. Nu mai putea 
scoate niciun cuvânt. Cel mai în vârstă dintre cei doi 
spuse condescendent: 

— Ai purtat o conversaţie lungă cu un bărbat. Cine 
era? 

— Fratele pensionarului care s-a sinucis în urmă 
cu două zile, Gleb Naşistik. 

— Ce voia? 

— Să ştie ce s-a întâmplat. 

— Şi ce i-ai spus? 

Gardianul se bâlbâi. 

— Dobro, adevărul. Că a sărit după ce s-a întors 
de la cumpărături. L-am văzut cum a căzut. 

— Asta e tot? 

Gheorghi Kutuzov simţi că trebuia să mai adauge 


~ 104 ~ 


Gerard de Villiers 
ceva. 

— l-am spus, de asemenea, că un străin a venit să 
întrebe de fratele său, cu puţin timp înainte. 

— Descrie-l. 

Gardianul îl descrise. Cel mai tânăr nota. Apoi, 
închise carneţelul cu un zgomot sec, scrise câteva 
cuvinte pe un bileţel şi îl întinse lui Gheorghi 
Kutuzov. 

— Dacă mai vin alte persoane să-ţi pună întrebări, 
încearcă să-ţi notezi numărul de la maşina lor şi 
sună la acest număr imediat. Este cineva mereu 
acolo pentru a răspunde. Da svidania. 

Se îndepărtară către Volga portocalie, lăsându-l pe 
Gheorghi Kutuzov bulversat şi epuizat. Era pentru 
prima dată când avea de-a face cu „organele”. Îşi 
încuie ghereta pentru a merge să-şi facă pauza, cu 
apetitul tăiat, felicitându-se că nu le vorbise celor 
doi agenţi ai FSB despre cei doi bărbaţi care 
intraseră în imobil cu puţin timp înainte ca Gleb 
Naşistik să sară în gol. De doi ani, ruşii reîncepuseră 
să se teamă, să nu mai vorbească în public despre 
subiecte „sensibile”. 

Pe vremea Uniunii Sovietice, cortina de plumb a 
securităţii era apăsătoare, dar se ştia care sunt 
limitele. Existau tribunale care condamnau la 
pedepse stabilite dinainte, la tabere de muncă sau 
la execuţie, dar puţine lichidări „sălbatice”. 

Partidul Comunist ţinea la imaginea sa de 
legalitate. 

Lucrurile se schimbaseră destul demult o dată cu 
ascensiunea la putere a lui Vladimir Puțin; se 
trimiteau mai puţini oameni în gulag, dar crimele 
inexplicabile se  înmulţiseră. Fără a avea loc 


~ 105 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
vreodată vreo arestare. 

În mod sigur, nu acționau agenţii FSB sau cei ai 
MVD, ai Ministerului de Interne, dar aceştia 
dispuneau de o pepinieră de asasini, foşti militari 
sau spetnatlz, care erau avizi şi ucideau aşa cum 
respirau. Era suficient să-i vezi, să le explici că 
cineva se purtase urât şi să le spui: „Trebuie 
rezolvată această problemă.” 

Şi era, de fiecare dată, spre satisfacția tuturor, cu 
excepţia victimei, evident. 

Gheorghi Kutuzov se jură să nu-i vorbească 
despre acest incident soţiei sale. Prudenţa nu strică 
niciodată. Şi asta îi permitea să păstreze cele 
15.000 de ruble pentru el. 


x 


— Înmormântarea lui Gleb Naşistik va avea loc 
poimâine, luni, în cimitirul din Sevastopolskaia, la 
ora trei, anunţă Tom Polgar. Voi trimite oameni 
acolo. 

— M-am gândit să-i cer Galinei Arkadina să 
meargă pentru a încerca să-l repereze pe Leonid 
Kaminski, dar ar fi o prostie, răspunse Malko. Dacă 
acest nefericit de Gleb Naşistik a fost asasinat, este 
ca urmare a conversaţiei pe care ea a purtat-o cu 
mine. 

— Deci, concluzionă Tom Polgar, el deţinea 
informaţii care ar fi putut duce la Leonid Kaminski. 

— Evident, aprobă Malko. „Ei” nu au vrut să-şi 
asume niciun risc. 

— Cine sunt „ei”? 

— Sunt convins că nu avem de-a face cu „privaţi”, 


~ 106 — 


Gérard de Villiers 

ci mai degrabă cu aparatul de stat. Privaţii ar fi tras 
pur şi simplu un glonţ în capul acestui pensionar, 
fără a înscena o sinucidere. Concluzia este clară: 
există un trafic cu S-300, foarte probabil aranjat de 
persoane private, dar protejat de nebuloasa reţea 
de si/oviki. 

— Ar trebui să aflăm până la ce nivel merge acest 
lucru, concluzionă Tom Polgar. Ştim cu toţii că există 
legături complexe şi strânse între anumiţi oameni de 
afaceri şi siloviki. Şi, adeseori, chiar dacă autorităţile 
sunt la curent, nu se bagă: fie pentru că acest lucru 
le convine, fie pentru că astfel prietenii lor câştigă 
bani. 

— Analiza dumneavoastră este excelentă, 
completă Malko. La începutul anchetei noastre, i-am 
luat prin surprindere, pentru că nu se aşteptau să fie 
divulgate aceste fotografii. Au fost puţin încurcaţi şi 
au reacţionat cu o brutalitate extremă. Ulterior, s-au 
reorganizat şi au început să elimine în mod 
sistematic tot ceea ce ar fi putut să ne conducă spre 
aflarea originii acestei operaţiuni. 

— Ai cărei protagonişti principali sunt Oleg 
Kazenin şi Leonid Kaminski, spuse Tom Polgar. 

— Cei pe care-i cunoaştem, sublinie Malko, dar ei 
nu sunt singurii. Fără a mai vorbi de cei care-i 
protejează. 

Evoluăm într-un mediu ostil. Avem împotriva 
noastră profesionişti ai spionajului, care sunt la ei 
acasă şi nu se tem de niciun control. 

Tom Polgar scutură din cap, cu tristeţe. 

— Mi-e teamă să nu mai fie victime! Am plătit deja 
un preţ îngrozitor de mare şi fără niciun rezultat. 
Nimic despre Oleg Kazenin, Leonid Kaminski a 


~ 107 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
dispărut şi, de fiecare dată când ajungem să izolăm 
o posibilă „sursă”, este eliminată cu ferocitate. 

Într-o zi vom afla că S-300 sunt deja în Iran şi vom 
fi luaţi de proşti. 

Un înger trecu, zburând foarte, foarte jos... 

Malko se revedea, la Washington, cu Frank 
Capistrano. Oscila între descurajare şi furie. 

— Trebuie să găsesc o modalitate de a-l strânge 
cu uşa pe Anatoli Arkadin, concluzionă el. Este unica 
noastră şansă de a progresa. 

— Recomandaţi-i să fie foarte prudent, îl sfătui 
şeful filialei CIA. Lui şi soţiei sale. Ne-au făcut 
numeroase servicii şi sunt aproape ultimele ajutoare 
care ne mai rămân. 

— Nu chiar, îl corectă Malko. Sunt sigur că Lena 
Voronţova a fost amestecată în tentativa de 
asasinat împotriva mea, în care Cyntia Fisher şi Jim 
Malone au fost ucişi. Mi-a scăpat, dar voi încerca să 
o constrâng cu ceva. Şi apoi, mai este Raisa 
Raşevski. În urma unui interogatoriu, poate că voi 
descoperi un detaliu care să ne intereseze. 

— Vă urez mult noroc! conchise Tom Polgar. 

Malko era deja pe cale să o sune pe Raisa 
Raşevski. Îi răspunse robotul telefonic şi el îi lăsă un 
mesaj, prin care o invita la cină. Bineînţeles, ştia că 
acest apel risca să fie interceptat de FSB, dar nu 
putea accepta ideea de a nu se mai vedea cu 
nimeni. 

Şi, în afară de legătura sa destul de îndepărtată cu 
Oleg Kazenin, Raisa nu avea nimic în comun cu 
afacerea S-300. Deci, FSB putea să o considere ca 
fiind o „ţintă falsă”, pe care Malko o folosea pentru a 
le distrage atenţia. 


~ 108 ~ 


Gerard de Villiers 


x 


Leonid Kaminski îşi petrecuse duminica frământat 
de gânduri negre. Era aproape convins că Gleb 
Naşistik fusese asasinat de „organe” pentru a-l 
împiedica să discute cu CIA. Krișa lui Oleg Kazenin 
se dovedea a fi de o eficacitate supremă. 

Moartea pensionarului nu precedase decât cu 
câteva minute vizita lui Malko Linge, agentul CIA, la 
domiciliul său... Un nou mister: cum au reuşit 
amerikanski să ajungă până la Gleb Naşistik? În 
orice caz, era limpede că îl căutau de fapt pe el, 
Leonid Kaminski, prietenul său de treizeci de ani. În 
ciuda pregătirii sale de silovik, Leonid Kaminski 
dezaproba această execuţie brutală. Ar fi fost mult 
mai simplu să fie prevenit Gleb Naşistik, care ar fi 
acceptat cu siguranţă să nu vorbească. 

In plus, exista riscul ca Maksim, fratele său, să-şi 
pună întrebări. Ar fi fost de preferat ca acest 
incident să nu perturbe bunul mers al operaţiunii S- 
300, în cadrul căreia Maksim Naşistik constituia un 
element important. 


x 


Locotenentul Nikolai Eldar profita de liniştea după- 
amiezii de duminică pentru a redacta raportul său 
de etapă cerut de etajul şase, în care recapitula 
operaţiunile de supraveghere a agentului CIA Malko 
Linge. Ultimele elemente găsite îi dădeau fiori. După 
ce transmisese rezultatele unei înregistrări tehnice 
ale discuţiei dintre o anume Galina Arkadina şi 


~ 109 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
„ţintă”, persoana menţionată în înregistrare - un 
pensionar pe numele Gleb Naşistik - se sinucisese. 
Chiar în momentul în care „ţinta” era pe punctul de 
a-i face o vizită. 

Locotenentul Eldar nu avea nicio îndoială în 
privinţa acestei „sinucideri”. Era vorba despre o 
operaţiune  „umedă” executată de oamenii 
sectorului VII. 

Deci, era la mijloc o afacere foarte serioasă, pe 
care nu o înţelegea încă bine. Telefonul său sună: 
era colonelul Kolaski, care, la rândul său, făcea ore 
suplimentare şi care îi ceru să urce la etajul şase. 

Când intră în birou, ofiţerul superior era aplecat 
asupra unei liste şi ridică privirea, salutând scurt. 

— Aşezaţi-vă, locotenent Eldar, spuse el. Până 
acum aţi făcut o treabă bună şi vă felicit. Prin 
urmare, vreau să vă spun mai multe despre 
misiunea dumneavoastră. Supraveghem spioni 
americani care încearcă să afle un secret de stat 
important. Şi trebuie să facem tot posibilul pentru a- 
i împiedica... 

— Bineînţeles! spuse locotenentul. 

— Încearcă, sau vor încerca să intre în contact cu 
anumite persoane, cetăţeni ruşi, continuă colonelul 
Kolaski. Misiunea dumneavoastră este să-i 
împiedicaţi cu orice preţ. lată lista. 

Îi întinse o coală de hârtie pe care locotenentul 
Eldar o parcurse: nu conţinea decât patru nume: 

Maksim Naşistik. 

Gleb Naşistik. 

Leonid Kaminski. 

Oleg Kazenin. 

— În ce-l priveşte pe Gleb Naşistik, problema a 


~ 110 ~ 


Gerard de Villiers 
fost rezolvată, spuse colonelul cu o voce neutră. 

Locotenentul ridică privirea. 

— Oleg Kazenin este oligarhul? 

— Da. Dar nu cred că acest spion va ajunge până 
la el. Ocupaţi-vă mai mult de ceilalţi. Încă ceva: 
femeia care i-a comunicat spionului american 
adresa lui Gleb Naşistik este fiica unui colonel care 
este coleg cu noi. Ar fi bine să fie contactată şi săi 
se atragă atenţia să se comporte corespunzător. 

Cu cât vom şti mai multe despre aceşti spioni 
americani, cu atât vom reuşi mai repede să-i 
învingem. 


Capitolul XI 


Raisa  Raşevski ieşi din apartamentul său 
îmbrăcată într-o haină lungă de blană, cu o pălărie 
asortată, şi urcă în maşina Porsche Cayenne a lui 
Malko fără a arunca nici măcar o privire către 
maşina cu „baby-sitters”. Îl sunase pe Malko, pentru 
a-i accepta invitaţia, în timp ce acesta se afla încă la 
ambasadă. 

— Este drăguţ că m-aţi sunat, făcu ea, am anulat 
o cină cu un tip din Ural care m-ar fi tratat ca pe o 
bucată de carne. 

Era evident că nu bănuia motivații ascunse ale lui 
Malko în ceea ce o privea. În faţa şarmului puternic 
al acestei creaturi splendide, lui Malko îi era greu să 
realizeze că se găsea în mijlocul unui conflict feroce, 
în care „sinuciderea” lui Gleb Naşistik nu era decât 
un ultim şi sinistru episod. 

— Unde mă duci? întrebă ea. 

— La Soho. Este deschis duminica. 


~ 111 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
— Bravo. Au un caviar roşu fantastic. 


x 


Jumătate dintr-o sticlă de Ţarskaia se evaporase. 
„Vodca Kremlinului” se bea ca apa. Aşezată pe unul 
dintre înaltele taburete care serveau ca scaune la 
Soho, Raisa Raşevski, cu pieptul ei impresionant 
oferit de decolteul unei rochii negre, părea a aprecia 
compania lui Malko. Acesta din urmă nu pomenise 
încă de Oleg Kazenin, mulţumindu-se cu banalităţi, 
când Raisa întrebă: 

— Apropo, l-ai contactat pe luri Petrov? 

Malko se ţinu să nu cadă de pe taburet. 

— De ce aş fi făcut-o? 

Raisa îl fixă cu o privire ciudată. 

— Mi-ai spus chiar tu că erai în căutarea unor 
investitori la Moscova. Când ţi-am vorbit de el, mă 
gândeam că îi vei cere lui Anatoli să ţi-l prezinte. ÎI 
cunoaşte destul de bine. 

— Probabil că am avut altceva de făcut, pretinse 
Malko. 

Raisa îşi termină băutura din pahar şi spuse: 

— Dacă doreşti să o faci, acum este momentul. E 
la Moscova zilele astea. 

— De unde ştii? 

— Am rămas prietenă cu o micuță domaraboțkaia 
de origine uzbecă, şi care încă mai lucrează la Oleg. 
Îi telefonez în mod regulat şi îmi dă informaţii. 
Pentru eventualitatea în care Oleg s-ar găsi 
temporar singur... Deci, luri Petrov s-a instalat 
pentru câteva zile la dacea. 

— Ştii cumva de ce a venit? 


~ 112 ~ 


Gerard de Villiers 

— Face regulat bilanţuri cu Oleg. Şi îi aduce bani. 
Oleg nu are prea mulţi bani în Rusia. Totul este în 
exterior şi Petrov asigură legătura. Când eram acolo, 
venea sistematic cu valize pline de bancnote de o 
sută de dolari. O dată, chiar în mijlocul bancnotelor, 
am văzut un cap învelit în plastic. 

— Un cap! exclamă Malko oripilat. Un cap de ce? 

— Părea a fi un cap de cecen, preciză Raisa 
Raşevski, pentru că luri Petrov venea de la Groznii. 
Am vorbit cu Oleg şi mi-a spus că era al unui tip 
care a vrut să-l înşele. Cu cernozopie ăştia se 
întâmplă destul de des. 

— Ce a făcut cu capul? 

— Oh, l-a dat la porcii lui. Era doar pentru a se 
asigura că tipul a fost pedepsit cum se cuvine. 

Raisa sorbi puţină Ţarskaia, la fel şi Malko. 

Acesta îşi spuse că ea îi oferise un pretext pentru 
a-l recontacta pe Anatoli Arkadin. 

Femeia alunecă de pe taburet într-o manieră cu 
adevărat senzuală, încât el se întrebă dacă nu se va 
încolăci în jurul lui, variantă foarte tentantă. Ea se 
mulţumi doar să-i sugereze: 

— Mergem să vedem un film la mine, dacă ai 
timp? 

Chiar pe patul de moarte, un muribund ar fi spus 
da... 

Părea că se ataşase de Malko, în ciuda modestiei 
„golden hello”-ului său. Sau avea planuri cu el şi 
voia să îi arate toate faţetele talentului său. Malko 
alese prima variantă, mai flatantă pentru sine. 

În Porsche Cayenne, Raisa tăcu prudent. Apoi, 
ajunşi la ea acasă, îl instală pe Malko în salonul roşu 
Şi spuse: 


~ 113 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Fă-te comod, revin îndată. Mă întreb dacă nu ar 
fi bine să mergem la Famous. 

Malko realiză abia după ce ea dispăruse că era 
bizar că au trecut pe la ea, dacă avea de gând să 
iasă din nou. Raisa se întorsese deja, îmbrăcată cu o 
blană din nurcă de culoare mov, care-i ajungea până 
la glezne. Malko se ridică. Ea chiar voia să /asă din 
nou... Raisa se opri în faţa lui: 

— Mă placi? 

— Eşti magnifică! făcu el. Dar... 

Nu avu timp să continue: Raisa îşi desfăcu haina 
de blană. Malko avu un mic şoc. Sub nurcă, ea nu 
purta decât nişte colanti negri care îi urcau până la 
coapse, prinşi de un corset asortat la culoare cu 
blana. Acesta se oprea chiar deasupra pubisului 
îngrijit tuns. Raisa luă mâna dreaptă a lui Malko şi i- 
o conduse între coapse. 

— Vrei să ieşi sau să stai aici? întrebă ea încet. 

El era deja pe cale să o penetreze. Închizând ochii, 
Raisa gemu. 

— Strânge-mi sânii. Maltratează.-i... 

Era cu atât mai simplu cu cât partea de sus a 
corsetului se oprea chiar sub mameloane, nefăcând 
decât să susţină masa grea a sânilor... 

Rămaseră astfel în picioare, clătinându-se sub 
mângâierile reciproce, apoi Malko o conduse pe 
Raisa pe canapea, o răsturnă şi se împlântă în 
pântecele ei, în timp ce tânăra femeie îşi puse 
piciorul pe cotieră pentru a-i permite să o penetreze 
mult mai profund. 

Îşi păstrase blana, care se revărsa în jurul lor, ca o 
casetă pentru bijuterii. Cu mâinile crispate pe sânii 
ieşiţi din corset, Malko ejaculă foarte repede, 


~ 114 ~ 


Gérard de Villiers 

eliberându-se de angoasele zilei. După ce se 
retrase, Raisa se ridică, lăsă să alunece paltonul de 
pe umeri şi îl luă pe Malko de mână. 

— Vino, mergem să vedem un film... 

Introduse un DVD în aparat, se întinse pe burtă, cu 
faţa la ecran, fără a-şi da jos corsetul. Malko pricepu 
repede din ce motiv: era un film X având-o în rolul 
principal pe o actriţă care semăna cu Sophia Loren. 

— Vino, îi ceru Raisa. 

În acelaşi timp, ea îşi ridică bazinul şi se cabră la 
maximum. Malko îngenunche şi rămase nemişcat, 
cu sexul pe fesele ei. Destul de repede, el îl simţi 
cum se întăreşte şi, foarte natural, se împlântă în 
pântecele ei, unde rămase aproape fără a se mişca. 

— Fă dragoste cu mine lent, suspină ea. 

Făcu ceea ce i se ceruse, în timp ce, cu privirea 
fixată pe ecran, Raisa se mângâia. 


x 


Galina Arkadina se pregătea să iasă când soneria 
stridentă a interfonului o făcu să tresară. Nu aştepta 
pe nimeni. Ridică receptorul şi, imediat, o voce de 
bărbat întrebă: 

— Gospoja Arkadina? 

— Da. 

— Federalnaia Slujba Bezopasnosti. Putem urca? 

Tânăra femeie rămase mută câteva secunde, 
împietrită. Ce voia FSB? 

— Siceas!"” insistă vizitatorul. 

Apăsă pe butonul care deschidea uşa de jos. Ei 
ajunseră sus în câteva secunde. Tineri, destul de 


32 Acum. 
~ 115 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
bine îmbrăcaţi, politicoşi, dar cu privirea severă. 
Unul dintre ei scoase o cartelă tricoloră. 

— Gospoja Arkadina, avem ordin să vă luăm cu 
noi. 

— Unde? întrebă tânăra cu vocea gâtuită. 

— Nu avem aprobare să vă spunem. 

Rămaseră acolo, înfipţi în faţa ei. Imaginile se 
amestecau în mintea Galinei Arkadina. Povestiri 
despre închisoarea sinistră de la Lefortovo. Celulele 
„reci” unde se tremura fără cuvertură, la -20*, sub o 
lumină orbitoare. Celulele „calde”, unde prizonierul 
era aşezat pe pământ pe un strat gros de sare, la o 
căldură de 45°. 

— Vin, bâlbâi ea, luându-şi paltonul. 

Urcară toţi trei într-o Lada nouă, de culoare bej, şi 
o luară înspre sudul oraşului, traversând Moscova. 

Galina Arkadina se linişti puţin: nu mergeau spre 
birourile FSB. Rulară o jumătate de oră, mereu spre 
sud, trecând printr-un cartier de „blocuri-bare”, 
sinistru, şi ajungând la un vast cimitir care dădea 
într-un bulevard larg. Maşina opri la intrare şi 
continuară drumul pe jos. 

Cimitirul era aproape gol, cu excepţia unui mic 
grup care era adunat în jurul unui mormânt, o gaură 
sumbră în mijlocul întinderii de zăpadă. 

Era foarte puţină lume, circa cincisprezece 
persoane, bărbaţi, cu excepţia a două „staruski"”, 
cu capetele acoperite de broboade. Bărbaţii purtau 
pălării şi veste de piele. Cei doi „îngeri păzitori” o 
luară pe Galina de braţ şi unul dintre ei îi şopti: 

— Rămâneţi aici. 

Galina era cu adevărat panicată şi nu se gândi 
33 Bătrâne. 


~ 116 ~ 


Gerard de Villiers 
măcar să întrebe cine era cel sau cea care urma a fi 
înmormântat în acest cimitir pierdut. 

Preotul termină rugăciunea. Galina Arkadina 
observă la marginea mormântului doi bărbaţi care 
păreau foarte afectaţi. Unul plângea. Apoi, în timp 
ce sicriul era coborât în groapă, unul dintre cei doi 
agenţi FSB o luă de braţ. 

— Veniti. 

— Unde mergem? 

— Balşaia Lubianka. 

Strada unde se afla FSB la Moscova. Simţi că i se 
taie picioarele, dar nu spuse nimic. La ce-ar fi servit? 

O jumătate de oră mai târziu, era împinsă în 
ascensorul din Balşaia Lubianka nr. 26. Apoi, fu 
instalată într-un mic birou supraîncălzit, cu pereţi 
albi şi goi. Rămase acolo aproape douăzeci de 
minute, înainte ca un bărbat să apară. Circa treizeci 
de ani, blond, destul de simpatic. Se aşeză de 
cealaltă parte a biroului şi spuse politicos: 

— Dobrii den,  gospoja  Arkadina. Eu sunt 
locotenentul Nikolai Eldar. 

— Dobrii den, gospodin, răspunse cu o voce 
sugrumată Galina Arkadina. 

— Sunteţi fiica domnului colonel Ruslan Kovalev, 
care făcea parte din cel de-al Doilea Directorat al 
KGB şi acum este la pensie? 

Galina Arkadina înclină din cap afirmativ. Aluzia la 
tatăl său o linişti puţin. 

— Sunteţi deci un cetăţean responsabil şi care 
respectă instituţiile noastre, continuă ofiţerul FSB. 

— Da, bineînţeles. 

Urmă o scurtă perioadă de linişte. Ea se întreba 
unde voia el să ajungă. Apoi, locotenentul Eldar 


~ 117 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

continuă: 

— Ştiţi pe cine am înmormântat mai devreme, la 
cimitirul unde v-au condus oamenii mei? 

— Nu. 

— Pe un anume Gleb Naşistik. Un inginer 
pensionar. Îl cunoaşteţi? 

— Nu. 

Locotenentul Eldar se aplecă încet înainte. 

— Atunci de ce i-aţi comunicat adresa şi numele 
unui spion american? 


x 


— Oamenii mei nici nu s-au putut apropia de 
cimitir! explodă Tom Polgar. Au fost interceptaţi de 
o maşină a miliției, le-au fost verificate actele şi li s- 
a spus că zona era închisă temporar străinilor. 

Deci, agenții CIA nu  putuseră asista la 
înmormântarea lui Gleb Naşistik. Şi nici să verifice 
dacă Leonid Kaminski se afla acolo. 

Malko scutură din cap. 

— De această dată, nu se mai ascund. 
Operaţiunea pe care încercăm să o împiedicăm este 
protejată de autorităţi. Evident, nu vor recunoaşte, 
dar vor face tot posibilul să ne împiedice să 
progresăm. 

Aşadar, vom închide şi noi acest capitol. Să uităm 
de Leonid Kaminski. Mai am o carte de jucat: Oleg 
Kazenin şi consilierul său financiar, luri Petrov. 
Graţie Raisei Raşevski, ştiu că se află la Moscova în 
acest moment. Îl voi „activa” pe Anatoli Arkadin. 

— FSB, care vă supraveghează, va afla acest 
lucru... 


~ 118 ~ 


Gerard de Villiers 

— Nu neapărat, replică Malko. În timpul Războiului 
Rece, agenţii Companiei care operau la Moscova 
erau supravegheați îndeaproape de KGB. Totuşi au 
reuşit să „trateze” cu „sursele”, cu preţul unor 
eforturi incredibile, cu o prudenţă extremă şi în 
condiţii mereu diferite. De acum înainte, îmi voi 
proteja contactele în această manieră. 

— Cum? întrebă Tom Polgar. 

El nu cunoscuse perioada Războiului Rece. 

— Îi voi trimite o scrisoare lui Anatoli Arkadin în 
loc să-i telefonez, explică Malko. La el acasă. Am 
codul imobilului în care locuieşte. Aveţi pe cineva 
care ar putea să o facă? 

— Da, bineînţeles. 

— FSB nu poate să-i supravegheze pe toţi membrii 
Agenţiei, completă Malko. Deci, ar trebui să 
funcţioneze. Îi voi da întâlnire lui Arkadin mâine 
dimineaţă, în camera mea de la Ritz Carlton. Merge 
acolo frecvent pentru a se întâlni cu diverşi oameni. 

— Sunteţi sigur că nu aveţi camera „sonorizată”? 

— Nu, dar îmi veţi trimite imediat o echipă de 
„deratizare”. 

— Putem încerca! recunoscu şeful filialei. Altfel, nu 
vă rămâne decât să vă întoarceţi la blestematul 
acela de castel al dumneavoastră. 


x 

Maksim Naşistik şi Leonid Kaminski părăsiră ultimii 
cimitirul, în compania preotului. 

Nu schimbară niciun cuvânt până la ieşire, apoi 
urcară în maşina lui Maksim Naşistik, o Mazda destul 
de veche. După ce demară, Maksim se întoarse spre 
prietenul său: 


~ 119 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Ce crezi despre această sinucidere? 

Leonid Kaminski rămase tăcut câteva secunde, 
apoi spuse: 

— Este foarte trist. 

— Îi telefonam zilnic, continuă Maksim Naşistik. 
Conveniserăm să mergem împreună la Ismalova 
duminica următoare. Gleb  colecţiona decoraţii 
vechi. Avea o stare de sănătate foarte bună, nu 
avea probleme. Nu avea niciun motiv să se sinucidă. 

Conversaţia lua o turnură îngrijorătoare. Leonid 
Kaminski se repezi la prietenul său. 

— La ce te gândeşti? 

Maksim Naşistik se întoarse către el: 

— A fost asasinat. 

— Ce te face să spui asta? 

— Am fost acolo, am vorbit cu oamenii. Cu câteva 
minute înainte de a muri, un străin îl căuta pe 
fratele meu. Şi chiar înaintea lui, doi ţipi au intrat în 
Korpusul unde locuia. Nişte ţipi pe care nimeni nu-i 
cunoaşte, dar care aveau codul imobilului. Câteva 
minute mai târziu, Gleb sărea pe fereastră. 

— Ce crezi? 

— Că l-au asasinat. 

— Cine? 

— Nişte prestupniki”, plătiţi de Organe. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Mi-e teamă că ar putea avea legătură 
cu ceea ce facem în acest moment. 

— Crezi că amerikanski l-ar fi putut asasina? 

— Amerikanski sau alţii, făcu Maksim Naşistik, 
acţionând dispozitivul care deschidea poarta de 
intrare în uzina KMZ. 


34 Asasini. 
~ 120 ~ 


Gerard de Villiers 

— Cine altcineva? 

Inginerul cobori din maşină şi se întoarse către 
Leonid Kaminski. 

— Ştii bine la cine mă refer! Suntem protejaţi de 
oameni puternici şi periculoşi. Mi-ai spus-o chiar tu. 

— Da, bineînţeles, recunoscu Leonid Kaminski, 
simțindu-se destul de incomodat. 

— Leonid, vreau ca tu să afli cine l-a aruncat pe 
Gleb pe fereastra apartamentului său de la etajul 
optsprezece, cu punga de cumpărături încă plină! 
Gleb era singura mea familie. Vreau să ştiu cine l-a 
ucis şi de ce. 

— Nu am niciun indiciu, protestă Leonid Kaminski. 

Maksim îl fixă lung şi spuse: 

— Leonid, nicio S-300 nu va părăsi această uzină 
atât timp cât nu aflu cine mi-a ucis fratele şi de ce. 

— Bine, promise Leonid Kaminski, voi face o 
anchetă. 

Pentru prima dată, după mult, mult timp, se 
despărţiră fără a se îmbrăţişa. 


x 


Galina Arkadina avea impresia că pierduse mai 
multe kilograme, deşi nu se afla în birourile FSB 
decât de cel mult o oră. Locotenentul Eldar îi pusese 
mii de întrebări asupra relaţiei ei cu Malko Linge şi 
ea povestise tot istoricul raporturilor lor, explicase 
că, în mod inocent, ea îi ceruse informaţii tatălui ei 
pe care apoi i le transmisese lui Malko Linge, un 
prieten al soţului ei. Nu vorbise de călătoria ei la 
Kagan, iar locotenentul nu făcuse nicio aluzie. Deci, 
nu o supravegheau de prea mult timp. 


~ 121 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Bineînţeles, jurase că în niciun moment nu se 
gândise că era vorba de un spion, considerându-l a 
fi un fel de cercetător. 

In mod regulat, locotenentul Eldar verifica spusele 
ei într-un dosar gros aflat în faţa sa. Apoi părăsi 
încăperea, iar ea profită pentru a fuma o ţigară. El 
reapăru, ţinând în mână un document cu mai multe 
pagini, pe care-l puse în faţa Galinei Arkadina. 

— Vă rog să-l citiţi şi să-l semnaţi, înainte de a 
ieşi. 

Galina Arkadina era prea bulversată pentru a-l citi 
cu adevărat. Parcurse procesul verbal şi îl semnă. 
Chiar în momentul în care ofiţerul reapărea. El reciti 
procesul verbal, apoi ridică privirea. 

— Gospoja Arkadina, cred că sunteţi conştientă 
că, fără personalitatea tatălui dumneavoastră, nu aţi 
fi părăsit liberă acest birou. 

— Dar, protestă tânăra, nu am făcut nimic greşit. 

— Aţi participat la o acţiune de destabilizare a 
statului, cooperând cu un agent al unei puteri 
străine, spionul Malko Linge. V-aţi culcat cu el? 

Galina tresări. 

— Nu, bineînţeles. 

Locotenentul Eldar nu insistă. 

— În concluzie, sunteţi conştientă de greşelile 
dumneavoastră pe care ne veţi ajuta să le reparăm. 

— Bineînţeles, murmură Galina Arkadina fără să 
protesteze. 

Ar fi dat orice pentru a ieşi afară, în stradă. 

— Dobro, concluzionă ofiţerul. lată care vă sunt 
instrucţiunile. În plus, nu trebuie să spuneţi nimănui 
că aţi fost aici - nici chiar soţului dumneavoastră. 

— De acord. 


~ 122 ~ 


Gerard de Villiers 

— Apoi, continuă locotenentul Eldar, de acum 
înainte, de fiecare dată când veţi intra în contact cu 
acest spion, va trebui să-mi raportați imediat. lată 
numărul la care mă puteţi găsi zi şi noapte. 

— Dar nu vreau să-l mai văd! protestă Galina. 

— Ba da, trebuie să continuaţi, replică 
locotenentul Eldar, dacă nu, el îşi va da seama. 

Ea luă bileţelul pe care i-l întinse. 

Creierul ei nu reuşea să realizeze adevărul: de 
acum înainte, făcea parte din imensa armată a 
„colaboratorilor organelor”. Ar fi plâns de ruşine. 

Locotenentul FSB ocoli biroul şi deschise uşa. 

— lată, spuse el. Dacă ne ajutaţi cum trebuie, 
acest dosar va fi clasat definitiv. 

Galina Arkadina avu impresia că uşa unei celule se 
închidea în spatele ei: într-o oră, schimbase 
universul. Ştiind că, de acum, cu acest proces 
verbal, procurorul general al Rusiei putea deschide 
un proces împotriva ei pentru „spionaj”. O vină 
pedepsită cu mai mulţi ani de muncă forţată. Or, 
judecătorii făceau exact ce le cerea procurorul. 

leşi din imobilul din beton gri şi merse pe jos ca un 
automat. Ce era mai greu abia urma: să înceapă 
cariera de colaborator al FSB şi să-şi mintă soţul şi 
pe toţi cei pe care-i întâlnea. 


x 


Şeful filialei CIA avea o mină ca de înmormântare, 
iar cafeaua scârboasă pe care o bea toată ziua nu i- 
ar fi putut ridica moralul. Aşteptând întâlnirea cu 
Anatoli Arkadin, Malko încerca să-l binedispună. 

Fără prea mare succes. 

— De la începutul acestei afaceri, nu am luat 


~ 123 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
decât lovituri! rezumă Tom Polgar. 

De fiecare dată când încercăm o pistă, ea se 
termină într-un impas însângerat... 

Vestiarul din Bordo, nefericitul de Gleb Naşistik, 
„Sinucis” doar pentru că ar fi putut să ne conducă la 
fratele său. | s-ar fi putut ordona să tacă, dar ruşii nu 
înţeleg decât ferocitatea. 

Încet-încet, FSB v-a închis într-un fel de cuşcă 
invizibilă, în interiorul căreia vă zbateţi. 

În plus, aţi fi putut fi mort... 

— Totuşi, am ajuns la certitudinea că se întâmplă 
ceva în jurul acestor S-300, obiectă Malko. 

Tom Polgar îi aruncă o privire ironică. 

— Credeţi că pot face un raport cu „certitudini”? 
Agenţia mi-a cerut să-i furnizez un dosar solid, care 
să permită implicarea guvernului rus. Şi nu suntem 
pe calea aceasta... 

Malko nu răspunse. Americanul avea dreptate: nu 
reuşea să adune dovezi concrete despre ceea ce 
bănuia. Ruşii erau pe terenul lor, aveau toate 
puterile legale şi ilegale şi o voinţă feroce de a-şi 
păstra secretul. 

Ridică privirea. 

— Unde vreţi să ajungeţi? Ce preconizaţi? 

Tom Polgar nu ezită. 

— Îţi spun: mă trezesc în fiecare dimineaţă 
întrebându-mă dacă nu ar fi mai bine să „demontez” 
totul. 

— Să renunţăm la tot? 

— Exact. Este inutil să vă risc viaţa şi pe cea a 
oamenilor care vă pot ajuta. 

— Mai am o pistă: Oleg Kazenin... obiectă Malko. 

Americanul scutură din cap. 


~ 124 ~ 


Gerard de Villiers 

— Sunteţi convins că este amestecat în această 
afacere, dar este doar o impresie, nu o probă. 

— Întâlnirile cu Leonid Kaminski care este în 
mijlocul problemei. 

— Nimic nu indică faptul că se întâlnesc pentru 
această afacere, obiectă Tom Polgar. Şi chiar dacă 
ar fi adevărat, cum veţi obţine „confesiunea” lui 
Oleg Kazenin? Cu siguranţă că nu va coopera şi 
trăieşte într-un univers inaccesibil; nici măcar nu are 
nevoie de protecţia FSB. 

Malko se simţi brusc foarte obosit. Gândurile 
neplăcute i se învălmăşeau în minte. Ce departe i se 
părea aventura din seara precedentă cu Raisa 
Raşevski. Era adevărat, nu mai avea prea multă 
muniţie, dar dacă ar fi reuşit să ajungă la luri Petrov, 
omul de încredere al oligarhului, poate că ar fi găsit 
ceva. 

Totul depindea de Anatoli Arkadin. 

— Acordaţi-mi câteva zile în plus, ceru el. Am un 
vector prin care aş putea ajunge la Oleg Kazenin. 
Dacă nu va funcţiona, /ch gebe auf!” 

Tom Polgar dădu din cap. 

— OK. Sunteţi perseverent, dar aveţi grijă! După 
ce v-a eliminat „sursele”, FSB vrea şi cireaşă de pe 
tort: capul dumneavoastră. In urmă cu şase luni, am 
recuperat, prin intermediul Verişorilor, un dezertor 
din FSB. El ne-a spus că portretul dumneavoastră se 
află în capul listei cu oamenii pe care FSB vrea să-i 
elimine. 

Cred că dacă Vladimir Puțin v-ar putea scoate 
ochii cu un cuţit de măcelărie, ar fi cea mai 
frumoasă zi din viaţa lui. Le-aţi provocat multe 


35 Abandonez. 
~ 125 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
probleme. 
— Ei bine, concluzionă Malko ridicându-se, voi 
încerca să le fac şi mai multe. Rugaţi-vă ca Anatoli 
Arkadin să vină în seara asta. 


Capitolul XII 


Îmbrăcat cu un palton negru cu margini de catifea, 
care-i punea în valoare silueta filiformă, cu o 
cămaşă albă, cravată albastră, Anatoli Arkadin era 
foarte elegant. Doar privirea sa puţin rătăcită şi 
barba de două zile contrastau cu această ţinută la 
modă. Abia întredeschisese Malko uşa camerei sale, 
că şi alunecă înăuntru, cu dexteritatea unei pisici. 

Malko aruncă o privire pe culoar: nimeni. 

Anatoli Arkadin se pregătea să-şi desfacă paltonul. 

De ce nu mi-aţi telefonat? întrebă el. 

— Pentru a nu vă provoca probleme. Cred că FSB 
supraveghează toate comunicațiile mele. 

Anatoli Arkadin ridică privirea şi anunţă: 

— Nu am nimic nou. 

— Eu, da, răspunse Malko. luri Petrov este la 
Moscova. Trebuie să-l căutăm. 

— l-am lăsat un mesaj, protestă fără energie 
Anatoli Arkadin, şi nu mi-a răspuns. 

— Poate pentru că nu era acolo. Trebuie să-l 
contactăm. Organizaţi apoi o întâlnire cu pline şi 
rolul dumneavoastră se va încheia. 

— Şi credeţi că după asta Oleg Kazenin nu-mi va 
face nimic? protestă tânărul bancher. 

— Veţi avea posibilitatea de a părăsi Rusia şi de a 
fi protejat pentru un anumit timp. Apoi, Oleg 
Kazenin nu se va mai putea ocupa de 


~ 126 ~ 


Gerard de Villiers 
dumneavoastră. Am pus o vorbă la ambasada 
americană, unde consilierul comercial va fi pregătit 
să vă recomande unor bănci americane. În 
completarea milionului dumneavoastră de dolari. 

Anatoli Arkadin privea mocheta; ridică privirea şi 
spuse fără entuziasm: 

— Dobro, îl voi suna din nou pe luri Petrov. Dar... 

— Nu mă mai sunaţi niciodată, sublinie Malko. 
Dacă Petrov vă fixează o întâlnire, strecuraţi-mi sub 
uşă o carte de vizită a restaurantului Sa/ianka. Apoi, 
vă voi căuta eu. Relaţia noastră trebuie să fie total 
protejată. 

Tânărul îşi luă paltonul să se îmbrace. Îi adresă un 
surâs timid lui Malko. 

— Aşa vom proceda... 

Malko merse să verifice dacă era liber culoarul, 
înainte de a-l lăsa să plece, şi îl sfătui: 

— Luaţi liftul până la ultimul etaj, apoi coborâţi, ca 
şi cum aţi veni de la bar. 

După ce încuie uşa, îşi spuse că a jucat ultima 
carte. 


x 


Recunoscând vocea Lenei Voronţova, Malko nu-şi 
crezu urechilor. 

— Ai încercat să mă găseşti, făcu ea, eram la 
Vladivostok cu Goşa. Ce doreai? 

— Să te văd, spuse Malko. Presupun că eşti 
ocupată deja în seara asta? 

Era doar puţin peste ora opt. 

— Da, şi, în plus, Goşa nu doreşte să te mai văd. 
Înţelegi, nu? 


~ 127 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Da, admise Malko, dar nu voiam să te văd 
pentru a-ţi face curte. Voiam doar să-ţi pun o 
întrebare. 

— Care? 

— De ce mi-ai cerut să trec să te văd de urgenţă, 
în dimineaţa zilei în care au încercat să mă ucidă, în 
timp ce ieşeam de la tine? Nu aveai nimic să-mi 
spui. 

— Aveam chef să te văd... 

— Minţi, făcu calm Malko. Cineva ţi-a cerut să mă 
„convoci”. Pentru a înlesni treaba omului care a tras 
după aceea în noi, pe strada ta. 

Ezitase înainte de a lansa bomba, dar nu ştia când 
va mai putea vorbi cu Lena. Aceasta rămase tăcută 
câteva clipe, apoi spuse: 

— Nu vreau să mai vorbesc despre asta. Mi-ai 
făcut destule probleme. Dacă îţi răspundeam, mi-aş 
fi riscat pielea. 

Fără preaviz, închise, nelăsându-l pe Malko să 
termine, dar dându-i o oarecare satisfacţie: nu se 
înşelase. Lena Voronţova colaborase la atentatul în 
care Cyntia Fisher şi Jim Malone îşi găsiseră sfârşitul. 

Trebuia să ajungă la originea acestuia. 

În ceea ce privea motivațiile sale, erau mereu 
aceleaşi în lumea rusă, condusă prin violenţă. 

Când nişte oameni periculoşi îţi cer un serviciu, cel 
mai adesea sfârşeşti prin a ceda. 

Doar pentru a rămâne în viaţă. 

Dar cine era sponsorul? FSB sau alţii? Nu va 
cunoaşte probabil niciodată răspunsul. 


x 
Se făcuse aproape ora unu după-amiaza şi 


~ 128 ~ 


Gerard de Villiers 

locotenentul Eldar era în continuare cufundat în 
analiza înregistrărilor telefonice ale Lenei Voronţova, 
ca urmare a convorbirii interceptate dintre aceasta 
şi spionul CIA. Or, conectând apelurile primite cu 
numerele adunate în calculatorul central al FSB, 
făcuse o descoperire interesantă. 

Unul dintre apelurile primite de Lena Voronţova 
venea de la un anume Vadim Stoletovo, un fost 
siloviki privatizat, care avea nişte activităţi foarte 
sulfuroase. Din acest motiv, toate convorbirile lui 
erau înregistrate. 

Locotenentul Eldar redactă deci o fişă prin care 
cerea serviciului de gestionare a  ascultărilor 
transcriptul acestei conversații. După ce făcu 
aceasta, cobori din clădire pentru a se întâlni cu 
vechii săi prieteni din MVD, cu care avea întâlnire 
pentru a dejuna la Șcit i meci", chiar în faţa sediului 
FSB din Moscova. 


x 


Malko cobori dintr-un autobuz care ducea la 
Kirusko-Franciskaia, în staţia Komosomolskaia, şi 
ajunse la galeria care domina liniile, de unde se 
putea pleca în orice direcţie. 

De dimineaţă, se antrena în „trasee de siguranţă”, 
după ce fusese instruit de un vechi agent al 
ambasadei, care-l învățase câteva trucuri utilizate 
de agenţii CIA în perioada Războiului Rece, pentru a 
se debarasa de filajul KGB. Metroul rus era perfect 
pentru acest gen de exerciţiu, cu liniile sale pe 
diferite niveluri, cu staţiile sale enorme şi liniile care 


36 Scut şi spadă. 
~ 129 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
coborau adânc sub oraş. Era cel mai adânc metrou 
din lume, construit în mod voit pentru a servi drept 
adăpost autorităţilor. 

Intră brusc într-un culoar strâmt care dădea spre 
linia nr. 1. Un vagon intra în staţie, cu direcţia 
Podbelskovo. Sări înăuntru, se întoarse şi privi 
culoarul pe care venise. 

Nimeni nu se arătă până ce vagonul se puse în 
mişcare. Se relaxă, mulţumit. Scăpase deja de 
„Daby-sitters”, fără să vrea, şi prin urmare şi de 
eventualii urmăritori ai FSB. 

Acest exerciţiu avea un avantaj dublu. Pe de o 
parte, se antrena pentru viitoarele întâlniri 
„sensibile” şi, pe de alta, dezorienta FSB-ul. 

Care, cu siguranţă, se întreba pe cine urma să 
întâlnească, dacă îşi dădea atât de mult străduinţa. 
Cobori la staţia Sokolniki şi reporni în sens invers, 
până la Arbatskaia. Urma să se plimbe puţin prin 
vechiul Arbat. 

De două zile, era într-un punct mort. Anatoli 
Arkadin nu dăduse niciun semn de viaţă, iar pe 
Raisa Raşevski nu îndrăznea să o sune pentru a nu o 
compromite în ochii FSB. 


x 


Mâncarea devenise infectă la Scit i meci, cândva 
frecventată de elita KGB. Locotenentul Eldar era 
furios: 450 de ruble pentru nişte mizerii nu îşi 
permitea să dea nici dacă ar fi trişat în bonurile sale 
de cheltuieli. 

La vederea dosarului pe care îl găsi pe birou, buna 
dispoziţie îi reveni. Îl deschise şi începu să-l 


~ 130 ~ 


Gérard de Villiers 

citească. În realitate, era vorba doar de două 
conversații telefonice, între Lena Voronţova şi Vadim 
Stoletovo, omul supravegheat de KGB. 

Foarte scurte. 

În prima, el îi amintea că se văzuseră când ea era 
împreună cu Oleg Kazenin şi că făcea apel la ea 
pentru un mic serviciu. Interesele lui Oleg Kazenin 
erau amenințate de cineva pe care ea îl cunoştea, 
un agent al CIA. Îi cerea ca favoare să îl atragă la 
ea, în ziua următoare, pentru ca oamenii săi să 
poată porni o operaţiune de filaj. 

Lena Voronţova discutase puţin, apoi se lăsase 
convinsă. 

A doua conversaţie era şi mai scurtă: venea din 
partea Lenei Voronţova şi nu dura decât câteva 
secunde. Tânăra anunţa că Malko Linge tocmai 
ieşea din apartamentul ei. 

Nu ar fi fost nimic, dacă acest apel nu ar fi fost 
urmat de o crimă dublă... 

Locotenentul Eldar redactă o notă explicaţivă, 
adăugă procesele-verbale ale ascultărilor şi le 
trimise printr-un curier la etajul şase, la colonelul 
Kolaski. Doar el putea decide ce urmau să facă cu 
această informaţie. 


x 


Malko opri o Lada verde şi se aplecă spre geamul 
deschis. 

— Dobrii den. Amerikanski Posolstvo, pajalusta. 
Novinski bulvar?” 


37 Bună ziua. La Ambasada Americană, vă rog. Bulevardul 
Novinski. 


~ 131 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— 300 de ruble, făcu şoferul. 

— Davai. 

Se lăsă să cadă pe scaunul din spate, dărăpănat şi 
mirosind a varză. Îi ajunsese până în gât această 
inactivitate şi dacă a doua zi nu va avea noutăţi de 
la Anatoli Arkadin, va pleca să-l caute, în drum spre 
ambasadă, se consolă spunându-şi că urmăritorii săi 
supravegheau cu siguranţă ambasada şi că vor fi 
convinşi că venea să raporteze urmările unei 
întâlniri importante. 


x 


Colonelul  Kolaski primi la şase şi jumătate 
răspunsul la raportul pe care-l făcuse către şeful 2 
Bună ziua. La ambasada americană, vă rog. 
Bulevardul Novinski. 

FSB, Alexandr Bortnikov, într-un plic închis cu 
sigiliul personal al lui Bortnikov. Răspunsul era 
foarte concis. 

„Această problemă trebuie rezolvată. Transmiteţi 
către Sectorul VII”. 


x 


Malko se învârtea în cerc precum un leu în cuşcă. 
Aproape patru zile de inactivitate îi provocau nervi şi 
ajunsese să se întrebe dacă sugestia lui Tom Polgar 
- renunţarea - nu era cea mai înţeleaptă soluţie. 

Cu o seară înainte, după peregrinările sale 
obişnuite la metrou, îşi asumase riscul calculat de a 
depune o carte de vizită a hotelului Ritz Carlton în 
cutia poştală a lui Anatoli Arkadin. Sperând că 


~ 132 ~ 


Gérard de Villiers 

tânărul playboy va înţelege mesajul. Apoi, cinase cu 
Raisa Raşevski, fără a profita de ea. Moscova îi ieşea 
pe nas. Îşi mai acordă încă patruzeci şi opt de ore. 


x 


Lena Voronţova deschise ochii şi îi închise. Cu o 
seară înainte se culcase foarte târziu, după ce 
abuzase de cocaină şi de vodcă. La petrecerea unde 
se aflase, într-un superb apartament de pe „şoseaua 
miliardarilor”, toţi cei care erau acolo căutau came 
cu „adevărat” proaspătă. În ochii lor, ea era deja 
fără valoare, chiar dacă, oriunde în lume, bărbaţii ar 
fi căzut în nas după ea. 

Oligarhii voiau fete venite din provincie, de o 
frumuseţe sublimă, care nu se culcaseră cu nimeni 
la Moscova. 

În ochii lor, ea era deja o femeie bătrână. La 
treizeci şi doi de ani. 

Cu siguranţă, ea îl recuperase pe Goşa Sukhumi şi 
avantajul material părea sigur, dar el o trata rău, 
pentru a se răzbuna pe infidelitatea sa. Îşi deschise 
mobilul şi ascultă mesajele. Doar prietene. Plus unul 
de la Goşa care-i dădea întâlnire la Cafe Puşkin 
pentru dejun. 

Auzi poarta de la intrare: era domaraboțkaia ei, 
care venea să prepare micul dejun şi să-i înmâneze 
corespondenţa. Ea puse pe pat cele câteva scrisori 
pe care Lena le citi distrată; cu excepţia celei din 
urmă. Aceasta venea de la Novosibirsk. Nu 
recunoscu scrisul, dar avea acolo încă destule 
prietene care nu avuseseră şansa ei. Cu unghia, 
rupse marginea şi deschise scrisoarea. 


~ 133 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Nu găsi decât o foaie de hârtie albastră! 

Intrigată, Lena o răsuci, lăsând să-i cadă o pulbere 
albă pe mână. O adulmecă: nu avea niciun miros. In 
final, închise scrisoarea, o aruncă la gunoi şi începu 
să mănânce cârnaţii şi să-şi bea ceaiul. 

O oră mai târziu intră sub duş. Nu era acolo nici de 
un minut când o apucă o criză de tuse foarte 
violentă. Cum nu mai avusese niciodată. Tuşea abia 
calmată, avu un vertij atât de puternic, că trebui să 
se ţină de pereţi ca să nu cadă. 

După ce ieşi din cabină, ameţi violent şi vomită 
cârnaţii pe pardoseală. 

Se întinse spunându-şi că probabil băuse o vodcă 
proastă cu o seară înainte. Uneori, la aceste serate, 
se găsea samisgot“ în sticle de vodcă de firmă. 
Personalul o consuma pe cea bună. 

O oră mai târziu, starea ei nu se ameliorase. Avea 
o migrenă atroce şi crampe la stomac. Neliniştită, 
tastă numărul medicului ei, Piotr Golovin, care era, 
de asemenea, unul dintre foştii amanți din vremea 
în care fusese săracă. 

Miracol: era acolo. Al doilea miracol: îi promise să 
vină foarte repede. Ea nu-l plătea niciodată, 
lăsându-l uneori să se culce cu ea. 

Apoi închise ochii, după ce luă paracetamol, şi 
încercă să uite durerea care părea că se propaga în 
tot corpul. Era scăldată în sudoare. 


x 


Malko cunoştea pe de rost itinerarul de la Ritz 
Carlton la ambasada americană. Vinerea asta, 


38 Vodca falsificată. 
~ 134 ~ 


Gerard de Villiers 

decise să facă o pauză cu plimbările la metrou şi să 
aibă o întâlnire de criză cu Tom Polgar. Şeful filialei 
CIA începuse şi el să se îngrijoreze. 


x 


Piotr Golovin sosi către unsprezece patruzeci şi 
cinci. Un bărbat corpolent cu barba gri, frumos 
tăiată, şi cu părul rar. Domaraboțkaia îl conduse 
direct în camera ei. Văzând faţa cianotică a Lenei 
Voronţova înţelese îndată că era treabă serioasă. 

După ce îi luă pulsul, tensiunea arterială şi 
temperatura, fu sigur de un lucru: Lena suferea de o 
otrăvire a cărei cauză nu o cunoştea. Arzând - avea 
40° - vorbea greu, dar nimic din ce îi spuse lui Piotr 
Golovin nu îi era acestuia de ajutor. 

— Trebuie să fii spitalizată, o sfătui el. Cât mai 
repede. 

— Nu, nu, nu vreau. Sună-l pe prietenul meu, Goşa 
Sukhumi. 

încercă să formeze numărul, dar nu reuşi, aşa că 
trebui să o facă medicul. Goşa Sukhumi era în drum 
spre Cafe Puşkin. Din fericire, nu era prea departe. 

— Sosesc, spuse el. 


x 


Malko era cu Tom Polgar şi adjunctul acestuia de 
aproape o oră şi se învârteau în cerc. Leonid 
Kaminski părea a fi plecat pe altă planetă, în ciuda 
pândelor menținute peste tot unde s-ar fi putut 
ascunde. 

Anatoli Arkadin continua să facă pe mortul. 


~ 135 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Vreţi să mergem să petrecem weekendul la 
Sankt Petersburg? propuse şeful filialei CIA. 

Malko avea chef să meargă la Sankt Petersburg ca 
să se spânzure. Tocmai când voia să-i răspundă, 
sună mobilul său. Recunoscu, cu mirare, vocea lui 
Goşa Sukhumi. Încordată, temătoare. 

— Unde eşti? întrebă el. 

— La ambasada americană. De ce? 

— Aveţi medici buni acolo? 

— Da, aşa cred. De ce? 

— Lena nu este deloc bine. Poţi să vii? 

— Imediat? 

— Da. Şi dacă poţi aduce o ambulanţă, ar fi şi mai 
bine. 

După ce închise, Malko îi redă rezumatul 
conversaţiei lui Tom Polgar. 

— Este pentru Lena Voronţova. Se pare că îi este 
foarte rău. 

— E rusoaică, îmi este foarte dificil să o primesc 
într-o locaţie diplomatică, făcu şeful filialei. Mergeţi 
să o vedeţi. Ar putea fi o altă manevră. 


x 


— A fost otrăvită! 

Goşa Sukhumi era livid. Îi arătă lui Malko un plic 
închis într-o cutie de plastic transparent şi preciză: 

— A primit această scrisoare dimineaţă şi a 
deschis-o. Avea în interior o pulbere albă... Este un 
truc clasic. Au mai făcut asta de zeci de ori. 

Malko privi plicul; Technical Division de la CIA ar fi 
avut cu siguranţă o părere. 

— Pulsul ei este la 140, are 41* febră şi un ritm 


~ 136 — 


Gerard de Villiers 
cardiac complet aiurea. Este plină de toxine. Dacă 
nu facem nimic, va muri. 

Lena părea inconştientă, cu tenul cianotic, pielea 
acoperită de transpiraţie. Medicul chemat plecase, 
în faţa refuzului ei de a fi dusă la un spital. 

Malko nu ezită şi luă Blackberry-ul său criptat. 
Tom Polgar răspunse imediat şi nu îi lăsă timp să 
deschidă gura: 

— Nu este niciun truc, făcu el. E mult mai grav. A 
fost otrăvită. Am recuperat un plic pe care l-a primit 
de dimineaţă. Trebuie să ne ocupăm de asta. Are 
legătură cu afacerea noastră. 

— Foarte bine, făcu şeful filialei. Voi anunţa 
American Medical Center să trimită o ambulanţă. 
Dati-mi adresa. 

Lângă Malko, Goşa Sukhumi fuma nervos, vizibil 
bulversat. Îi aruncă lui Malko o privire întunecată. 

— Toate astea, din cauza ta! 

Malko o privi pe Lena Voronţova. Îşi spuse că era 
în parte adevărat. Ultima lor conversaţie trebuie să 
fi fost interceptată. Şi Organele reacţionaseră. 
Pentru ca Lena să nu fie vreodată tentată să 
vorbească. 

Cine avea să fie următoarea victimă? 


Capitolul XIII 


Lena Voronţova deschise ochii şi murmură: 

— Mi-e sete. 

Malko se duse să caute o sticlă de Borjoni în 
bucătărie. Când se întoarse, Goşa Sukhumi 
deschisese uşa celor doi infirmieri, însoţiţi de un 
medic. Toţi americani. 


~ 137 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

O aşezară pe Lena pe o targă şi porniră pe scări, 
ascensorul fiind prea mic... O ambulanţă era parcată 
în faţa uşii. În momentul în care infirmierii se 
pregăteau să urce targa în vehicul, o altă ambulanţă 
apăru, cu sirena pornită, şi opri la rândul ei în faţa 
imobilului. Avea pe laterale numele spitalului 
Sklifasorski. 

Trei infirmieri coborâră şi, văzând-o pe Lena 
Voronţova pe o targă, se precipitară spre ea. Unul 
dintre ei îl apostrofă pe medicul ambasadei: 

— Pe gospoja Lena Voronţova o luaţi? 

— Da. 

— Tocmai veneam după ea. 

Lena Voronţova era deja în ambulanţa de la 
American Medical Center. 

— O luăm noi, răspunse ferm medicul american. 
Ea ne-a solicitat. Îmi pare rău că aţi venit degeaba... 

— Nici vorbă, protestă  infirmierul spitalului 
Sklifasorski: noi trebuie să o luăm. Ea ne-a chemat. 

Malko se întoarse spre Goşa Sukhumi. 

— Tu ai chemat ambulanţa? 

— Nu. 

— Nici domaraboțkaia? 

— Nu, abia dacă vorbeşte ruseşte. 

Unul dintre infirmierii ruşi încerca deja să deschidă 
uşa din spatele ambulanţei unde se afla tânăra. 

Malko îl împinse ferm şi îi zise medicului 
ambasadei americane. 

— Mergeţi! Vin după voi. 

Ambulanţa demară imediat, iar el înfruntă privirea 
furioasă a infirmierului rus, care părea gata să-i sară 
la gât. 

— Cine v-a chemat? întrebă el. 


~ 138 ~ 


Gerard de Villiers 

— Bolnava. 

— Nu, o vom îngriji noi. Mă puteţi urma, dacă 
doriţi. O luăm pe Prospekt Mira. 

Se urcase deja în BMW-ul parcat pe trotuar, îl văzu 
pe infirmier urcând în vehicul şi dând cu spatele. 
Goşa Sukhumi se urcase în Mercedesul lui şi 
urmărea ambulanţa de la American Medical Center. 


x 


Colonelul Kolaski era satisfăcut. Tocmai întocmea 
un raport mulţumitor referitor la operaţiunea în 
derulare. Situaţia era de acum sub control. Puse 
raportul într-un plic pe care îl sigilă, lipind pe spate o 
bandă de hârtie pe care îşi puse semnătura, apoi 
scrise pe faţă numele destinatarului. 

Gosp. Rem Stalevici Tolkacev. 

Apoi, sună să cheme plantonul care apăru atât de 
rapid, de parcă ar fi fost lipit de perete. 

— Să duci acest plic imediat, ordonă colonelul 
Kolaski. 

Nu era nevoie să precizeze adresa. Toată lumea 
ştia unde se afla biroul lui Rem Stalevici Tolkacev. 
Şi, cum Kremlinul nu se afla decât la câteva sute de 
metri, mesajul va ajunge foarte repede. 


x 


Lena Voronţova îşi revenise, graţie perfuziei şi 
injecţiilor cardio-tonice, dar nu mai era decât o 
umbră. Cu tenul pământiu, obrajii supti, pielea 
acoperită de transpiraţie mirositoare, continua să 
aibă febră mare, însoţită de vărsături frecvente. 


~ 139 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Malko ieşi din camera de la etajul trei al American 
Medical Center şi se duse în biroul medicului care 
avea grijă de tânără. Acest spital privat, cu tarife 
prohibite, dispunea de un scanner, un aparat cu 
rezonanţă magnetică şi o baterie sofisticată de 
instrumente de măsură. 

Medicul ridică privirea, cu un aer neliniştit, când 
Malko intră în biroul lui. 

— Aţi putut stabili un diagnostic? întrebă acesta 
din urmă. 

Medicul scutură din cap. 

— Nu încă. Este un caz ciudat. Anumite simptome 
trimit la o hepatită acută, dar altele nu se potrivesc. 

— Nu aţi găsit urme de otrăvire? 

— Nu. Nu am putut identifica nicio substanţă 
specifică, dar scanările pe care le-am făcut dau 
rezultate uimitoare. Aş zice că ficatul, creierul, 
rinichii au fost atinşi de o  degenerescenţă 
accelerată. Nu am mai văzut aşa ceva. 

— Cred că a fost otrăvită, făcu Malko. 

— Cu ce? 

— Nu ştiu. A primit o scrisoare ciudată care 
conţinea o pudră albă, cu o oră înainte de a 
prezenta simptome îngrijorătoare. Este o metodă 
clasică în această ţară. 

Scrisoarea recuperată de acasă de la Lena 
Voronţova era deja în biroul lui Tom Polgar, adusă 
de „baby-sitters”. 

— O metodă de ce? întrebă medicul care nu se 
afla la Moscova demult timp. 

— De asasinare, zise Malko. Este un punct pe care 
aş vrea să-l verific. Poate vorbi în acest moment? 

— Da, cred că da, dacă îi punem o mască de 


~ 140 ~ 


Gerard de Villiers 
oxigen timp de câteva minute, pentru a-i iriga 
creierul. Dar nu o obosiţi prea tare. Voi da ordine. 

Malko aşteptă pe culoar ca infirmierul să 
pornească aparatul pentru a intra în cameră. Tocmai 
i se scosese masca din cauciuc şi Lena Voronţova 
avea ochii deschişi. Întoarse capul spre Malko, care 
se apropie de patul ei, cu un zâmbet liniştitor. 

— Ai fost intoxicată, zise el, dar aici vei fi îngrijită 
ca în Statele Unite. 

— Mulţumesc, zise ea, mă simt foarte rău. Nu 
înţeleg. 

— Aş vrea să-ţi pun o întrebare, continuă Malko. 
Când te-ai simţit rău, ai sunat vreun medic? 

— Da, bineînţeles, pe prietenul meu, Piotr Golovin. 

— Atât? Nu ai luat legătura cu vreun spital? 

Un zâmbet slab lumină faţa Lenei. 

— Un spital! Nici gând. 

— Bine, conchise Malko. Voi reveni să te văd pe 
parcursul zilei. Goşa se va întoarce foarte repede. 

Când închise uşa camerei, era lămurit. Lena 
Voronţova fusese otrăvită, cu ceva aflat în plicul 
primit în timpul dimineţii. 

Deoarece ştia ceva ce i-ar fi putut comunica lui 
Malko. Ambulanţa de la spitalul Sklifasorski fusese, 
desigur, trimisă la ordinele „Organelor”, pentru a 
termina treaba. Într-un spital rusesc, ar fi fost 
declarată moartă de o boală „normală”, fără 
posibilitatea unei verificări. Ca toate victimele 
precedente ale FSB sau ale KGB, lovite de boli pe 
care nu le mai avuseseră înainte. 

Cursa mortală continua. 


~ 141 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 


Bulversat de ceea ce i se întâmplase Lenei 
Voronţova, Malko hotărî să contraatace. Plicul primit 
de tânără tocmai era analizat de T.D. De acum, 
presiunea rusească se intensifica. În acest timp, 
Tom Polgar şi Malko hotărâră să ţină o şedinţă de 
criză în „yellow submarine”. 

O încăpere suspendată în vid, protejată de o reţea 
de dispozitive electronice, care fusese concepută să 
reziste „penetrărilor” KGB, la sfârşitul Războiului 
Rece. Acolo, se putea vorbi fără a risca nici cea mai 
mică interceptare. 

Nu se mai folosiseră de ea de atunci. 

Abia după ce se instalară în confortul rudimentar 
al acestei celule de securitate, Malko îşi expuse 
ideea de fond. 

— Voi încerca să îi atrag pe ruşi pe o pistă falsă, 
propuse el. În speranţa că voi face să mai scadă 
presiunea pe pista Oleg Kazenin. 

— Pentru moment, ne aflăm într-un punct mort, 
remarcă Tom Polgar. 

— Aşa este, dar nu voi renunţa la Anatoli Arkadin. 

— După ceea ce i s-a întâmplat Lenei Voronţova, îi 
înţeleg reticenţa, remarcă şeful filialei CIA. Nu ar 
trebui să i se întâmple acelaşi lucru. Aveţi o mare 
responsabilitate morală. 

Malko ar fi vrut să răspundă că mereu erau aceiaşi 
oameni care îşi rupeau spatele... Birocraţii, ei se 
ocupau de număratul punctelor. 

— Ştiu, se mulţumi să-i spună, voi face tot ceea ce 
îmi stă în putinţă pentru a-l proteja. 

Oleg Kazenin este singura noastră pistă. Inutil să 
mai  alergăm după Leonid Kaminski. FSB îl 


~ 142 ~ 


Gerard de Villiers 
protejează şi nu vom ajunge la el. 

— Oleg Kazenin este şi el protejat... 

— Desigur, dar ceea ce mă interesează pe mine 
este să-i „penetrez” structurile financiare şi să-l 
blochez - dacă se poate - în acest mod. 

— Mi se pare cam tras de păr, zise, cu buzele 
strânse, Tom Polgar. 

Malko zâmbi: 

— Amintiţi-vă că FBI l-a prins pe Al Capone prin 
mijloace financiare. 

— OK. Care este planul dumneavoastră de 
diversiune? 

Malko i-l explică şi apoi ieşiră din „yellow 
submarine” pentru a ajunge în biroul şefului filialei. 

Escortat de „baby-sitters”, Malko porni spre 
Tverskaia şi se opri în faţa magazinului Eliseiev. De 
această dată, nu se temea că ar putea fi urmărit. 

Din contră. 


x 


Malko  şerpui printre mormanele de zăpadă, 
urmând poteca murdară care ducea la poarta nr. 13 
a stadionului Dinamo, strângând la piept o sticlă de 
coniac Delamain cumpărată cu preţul aurului de la 
magazinul Eliseiev. 

Când îl sunase pentru a-i solicita o întâlnire de 
urgenţă, generalul  Şevarşin acceptase să îl 
primească imediat. 

Aceeaşi secretară ursuză îl întâmpină pe Malko şi 
îl instală într-o sală de aşteptare minusculă, cu 
lumină gălbuie. Aşteptă, privind fotografiile foarte 
frumoase cu Suhoi 30 agăţate pe perete. 


~ 143 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Chiar generalul Şevarşin veni să-l întâmpine, 
înveşmântat într-un pulover gros, de culoare gri, 
care îi îngreuna şi mai mult silueta. Abia se aşezară, 
că Igor Prelin, adjunctul generalului, veni în birou. 
Neştiind scopul vizitei lui Malko, fostul şef al Primului 
Directorat relua procedura standard. 

Malko puse pe birou sticla de coniac Delamain. 

— Aceasta ca să vă mulţumesc pentru excelentele 
dumneavoastră sfaturi, afirmă el. 

Generalul desfăcu ambalajul şi admiră sticla ca şi 
cum ar fi fost fotografia lui Felix Dzerjinski. Când 
întâlni privirea lui Malko, se citea o emoție sinceră în 
ochii lui. 

— Este minunat! făcu el, nu mă voi atinge de ea 
decât la marile ocazii! Ceai? 

— Ceai! 

Rusul aşeză atent sticla de coniac şi întrebă: 

— Aţi dat de Leonid Kaminski? 

— Nu, am încercat la numărul lui, dar nu răspunde 
deloc. Poate că e plecat. 

— E posibil, făcu generalul impasibil, dar se va 
întoarce. 

— Asta are mai puţină importanţă acum, îl linişti 
Malko, fiindcă am avansat cu ancheta. 

— Ah, da? 

— Da, examinând dosarul, m-am gândit la o altă 
persoană susceptibilă de implicare în traficul cu S- 
300. 

Aplecat în faţă, generalul rosti doar un cuvânt: 

— Cine? 

— Numele de Evgheni Amaniev vă este cunoscut? 

Generalul nu avu nevoie decât de câteva secunde 
pentru a răspunde. 


~ 144 ~ 


Gerard de Villiers 

— Fostul director de la Rosoboronexport? 

— Da. De fapt, a condus această firmă din 1998 
până în 2004, şi dumneavoastră ştiţi că a fost demis 
în 2004 pentru că deturnase optsprezece milioane 
de dolari dintr-un contract de o sută şaptesprezece 
milioane de dolari referitor la avioane de vânătoare 
Mig 29 livrate în Peru. De atunci, este fugar. 

Un înger trecu. Generalul Şevarşin, cu ochii 
aproape închişi, părea că adormise. 

— Sunteţi foarte bine informat, zise el în cele din 
urmă. Îmi amintesc de această afacere. Ce legătură 
căutaţi? 

— Aş vrea să dau de Evgheni Amaniev, zise Malko. 
Aţi putea să mă ajutaţi? 

— Este un caz dificil, răspunse generalul Şevarşin. 
Dacă, într-adevăr, serviciile noastre nu l-au găsit, nu 
văd cum aş putea-o face eu. 

Malko schiţă un zâmbet. 

— Poate că anumite persoane nu au interesul ca 
el să iasă la suprafaţă. Mai aveţi, desigur, destule 
relaţii. 

— Este dificil, repetă generalul. Ar impune 
cheltuieli importante... 

— Am discutat cu Tom Polgar, îl asigură Malko, şi, 
dacă acceptaţi să ne ajutaţi, suntem dispuşi să vă 
transferăm un „comision” de trei mii de dolari pe zi. 
Începând de astăzi. 

Generalul Şevarşin era, probabil, un bun jucător 
de poker. Nici nu clipi, dar, după o scurtă tăcere, 
zise: 

— O să încerc. 

Malko scoase un plic din servietă şi îl puse pe 
birou. 


~ 145 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— lată banii pentru prima săptămână. Imediat ce 
veţi obţine o informaţie, sunaţi-mă. 

De această dată, chiar fostul şef al Primului 
Directorat îl însoţi până la scările exterioare. 

Când urcă înapoi în BMW, Malko era chiar 
satisfăcut. Plata cash nu putea decât să-l convingă 
pe generalul Şevarşin cu privire la dorinţa reală a 
CIA de a-l găsi pe Evgheni Amaniev. Deci, informaţia 
va ajunge până la FSB... Care ar înţelege de ce 
Malko se străduise atât de mult să scape de 
urmăritori. Malko ar putea astfel explora pista 
Kazenin, fără prea mare presiune. 


x 


Anatoli Arkadin avea întâlnire cu luri Petrov în 
birourile lui Oleg Kazenin, pe Novâi Arbat. Nu voia 
să-l contacteze pe Malko Linge dacă nu avea o 
informaţie concretă pe care să i-o furnizeze. 

În cele din urmă, lăcomia fusese mai puternică 
decât prudenţa. Cumpărarea apartamentului putea 
fi debutul îmbogăţirii lui. 

ÎI sunase pe consilierul financiar al lui Oleg 
Kazenin şi, de această dată, luri Petrov îl sunase 
înapoi, fixând o întâlnire. 

Aşteptându-l, răsfoia o revistă în engleză în holul 
de la intrare, sub privirea admirativă a 
recepţionerei, care, după cum arăta, ar fi putut fi un 
star la Hollywood. Oleg Kazenin nu accepta decât 
femei frumoase în anturajul său. Chiar dacă nu 
ajungea să se culce cu toate, voia să le dorească pe 
femeile care îl înconjurau. 

Olga, recepţionera, îl învălui cu privirea pe Anatoli 


~ 146 ~ 


Gerard de Villiers 
Arkadin şi anunţă cu o voce de stewardesă. 

— Gospodin Petrov vă aşteaptă în biroul nr. 8. 
Vreţi să vă conduc? 

— Nu, mulţumesc, refuză Anatoli Arkadin. 

Era prea încordat pentru a dori să flirteze. 

Urmă culoarul şi ciocăni la uşa biroului indicat. 

luri Petrov era deja aşezat în spatele biroului său, 
cu acelaşi aer prefăcut, un fel de dihor cu privire 
pătrunzătoare. Schimbă cu  datornicul său o 
strângere de mână moale şi zise pe un ton scârţâit: 

— Deci, ţi-ai amintit de mine... 

— Nu uitasem, îl asigură pe un ton prefăcut 
deranjat, Anatoli Arkadin, dar aveam probleme cu 
banii. Uite. 

Scoase un plic maro din buzunarul interior şi îl 
puse pe masă. luri Petrov îl luă, scoase bancnotele 
şi începu să le numere în tăcere. Apoi le puse la loc 
în plic şi îl privi pe cel din faţa lui. 

— Sunt toţi! zise el simplu. 

Niciun mulţumesc, niciun zâmbet. Nimic, ca un 
sloi de gheaţă. Anatoli Arkadin se simţea paralizat în 
faţa acestui mic monstru rece, dar trebuia să facă 
ceva. Îi trebui un efort supraomenesc pentru a-i 
spune pe un ton relaxat: 

— Am întâlnit zilele acestea pe cineva care s-ar 
putea să vă intereseze. 

— Pe mine? 

— În fine, pe Oleg. 

— Îl cunoaşte? 

— Nu. De altfel, vine din Zurich şi se ocupă de un 
fond de investiţii în Elveţia. Ştie că acţiunile firmelor 
ruseşti au scăzut mult şi caută să cumpere, dar nu 
la bursă, ci direct de la proprietari. Atunci, m-am 


~ 147 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
gândit la dumneavoastră. 

luri Petrov începu să se „umanizeze”; cuvântul 
„investiţii” îi suna plăcut în urechi. 

— Unde l-ai întâlnit? 

— La un breakfast al bancherilor la Ritz Carlton. 

Ceea ce era perfect plauzibil: era locul de întâlnire 
favorit al tuturor finanţiştilor din Moscova. 

— Pe cine reprezintă el, exact? 

Luat prin surprindere, Anatoli Arkadin răspunse 
evaziv. 

— Un mare fond de investiţii american care are un 
birou la Zurich. 

luri Petrov nu trăda nicio emoție, dar zise pe un 
ton egal: 

— Cere-i numele fondului şi dovada că este 
acreditat pentru aceste operaţiuni! O scrisoare din 
partea boardului. 

— Dacă sunteţi interesat, îi voi cere, promise 
Anatoli Arkadin. 

— Îl voi întreba pe domnul Kazenin, replică luri 
Petrov. Dar nu îi voi spune până ce nu voi afla cu 
cine am de-a face... Dobro, am treabă. Când afli mai 
mult, lasă-mi un mesaj; sunt aici pentru câteva zile. 
Apoi, plec. 

— Tot la Viena? întrebă Anatoli Arkadin. 

luri Petrov îi aruncă o privire ascuţită, plină de 
neîncredere. 

— De unde ştii că merg la Viena? 

— Dumneavoastră mi-aţi spus, o dată. 

luri Petrov se ridică fără să răspundă şi se 
despărţiră pe culoar. Anatoli Arkadin avea impresia 
că luase ceaiul cu o cobră, dar avansase totuşi. 


~ 148 ~ 


Gerard de Villiers 
* 


Tom Polgar avea o figură gravă când Malko intră 
în biroul lui, întorcându-se de la generalul Şevarşin. 

— Tocmai am vorbit cu cei de la American Medical 
Center, anunță el. Starea Lenei Voronţova s-a 
agravat. 

— Mă duc acolo, făcu imediat Malko. 


x 


Medicul pe care Malko îl întâlnise deja nu îl 
menajă. 

— Nu am văzut niciodată un caz asemănător, zise 
el. O deteriorare atât de rapidă a creierului, a 
rinichilor, a ficatului. S-ar zice că nişte toxine extrem 
de puternice sunt pe cale să-i devoreze carnea. 

— Ce puteţi face? 

— Aici, nu mare lucru. Ar trebui să o supunem 
unor examene foarte sofisticate pentru care nu sunt 
echipat. Şi, în plus, nu sunt sigur că poate fi 
transportată. 

— Pronosticul este nefavorabil? 

Medicul dădu din cap. 

— Da. De altfel, tocmai l-am anunţat pe prietenul 
ei, Goşa Sukhumi. Vreţi să o vedeţi? 

— Da. 

Malko simţi cum i se taie respiraţia descoperind 
tenul tern. Gălbui, al Lenei. Avea ochii închişi, 
respira încet şi părea inconştientă... Medicul îi arătă 
lui Malko monitorul care îi urmărea pulsul şi 
tensiunea. Curba era aproape plată. 

— Nu ştiu cât timp va putea rezista aşa, zise el, 


~ 149 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
dar nu mai mult de câteva zile. 

O hrănim prin perfuzii, altfel vomită tot ceea ce 
înghite, chiar şi apa... 

Malko era emoţionat până la lacrimi. Se revedea 
la Tbilisi cu Lena, când profita de corpul ei minunat. 
Medicul se retrase şi vru să facă şi el la fel, când 
deodată remarcă, pusă pe noptieră, geanta Chanel 
a tinerei. O deschise, văzu o legătură de chei, un 
portvizit Vuitton burduşit şi un mic carneţel cu 
coperte galbene. Îl ridică. Pe prima pagină erau 
scrise două rânduri. Doar cifre. Pulsul îi crescu: 
primul rând era un număr de maşină. 77 PY 411598. 
Cel al BMW-ului aparţinând ambasadei americane 
pe care îl folosea el. 

Celălalt era un număr de telefon mobil moscovit: 
9265053602. Smulse foaia şi o puse în buzunar. 
După o ultimă privire spre Lena Voronţova, ieşi din 
cameră şi se duse în biroul medicului. 

— Anunţaţi-mă dacă starea ei se agravează, ceru 
el. 

— V-am spus ce este, răspunse medicul. Nu sunt 
prea multe speranţe. 

— Trebuie mereu să sperăm, răspunse Malko. Fără 
iluzii. 

leşind de pe Prospekt Mira, se întoarse la Ritz 
Carlton. Demoralizat. 

Maşinal, deschise uşa camerei şi pulsul îi crescu 
brusc: o carte de vizită era pe mochetă, cea a 
restaurantului Sa/ianka. 

Anatoli Arkadin relua legătura. 


Capitolul XIV 


~ 150 ~ 


Gérard de Villiers 

Malko luă cartea de vizită şi o examină: nu avea 
nicio însemnare. Stăpânindu-şi impulsul de a-l suna 
pe Anatoli Arkadin, îşi zise deodată că, din moment 
ce îi strecurase cartea de vizită pe sub uşă, însemna 
că venise la hotel. Poate că încă mai era acolo. leşi 
din cameră şi cobori, îndreptându-se spre Business 
Center, ceea ce îi permitea să verifice holul. Pulsul îi 
crescu: Anatoli Arkadin era acolo, în mijlocul mai 
multor afacerişti. Malko îşi continuă drumul până la 
Business Center, rămase acolo câteva minute, apoi 
reveni. De această dată, avu impresia că Anatoli 
Arkadin îl văzuse. 

După ce cumpără Herald Tribune de la recepţie, 
urcă. 

Nu mai avea decât să se roage. 

O oră mai târziu, soneria scurtă îl făcu să tresară. 
Anatoli Arkadin se strecură în cameră. De această 
dată, era proaspăt ras şi nu pierdu timpul. 

— L-am văzut pe Petrov, anunţă el, i-am dat banii 
şi am discutat de dumneavoastră. Mi-a cerul numele 
fondului de investiţii şi o dovadă că sunteţi 
mandatat să cumpăraţi acţiuni aici. 

Malko savura: al său „long shot”” părea că 
funcţionează. 

— Voi pregăti toate astea. Le veţi avea în 
douăzeci şi patru de ore. 

— Cum? 

— Aveţi o maşină? 

— Da. 

— Daţi-mi numărul şi marca. De acum înainte, 
când o parcaţi, lăsaţi-o descuiată. Voi lăsa 
elementele de care aveţi nevoie într-un plic sub 


39 Lovitură cu bătaie lungă. 


~ 151 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
scaunul pasagerului, când nu veţi fi acolo. Apoi îl 
veţi contacta pe luri Petrov şi, când veţi obţine o 
întâlnire, îmi veţi lăsa o carte de vizită cum aţi făcut 
mai devreme. Încercaţi după aceea să mai rămâneţi 
un timp în hotel şi vom proceda ca astăzi. 

Dacă este posibil, în aceeaşi seară, lăsaţi-mi 
coordonatele întâlnirii cu Petrov în maşină. 

Plicul va fi ridicat în timpul nopţii. 

Anatoli Arkadin nu părea complet convins. 

— Mi-aţi spus că FSB vă urmăreşte, remarcă el. 
Dacă sunteţi văzut aterizând la Oleg Kazenin, vor 
reacţiona. 

Malko zâmbi. 

— Nu mă vor vedea. Nu cred că supraveghează 
birourile lui Kazenin. Or, eu, la rândul meu, voi 
scăpa de ei. M-am antrenat în toate aceste zile. 

— Şi Petrov? 

— Nu cred că este în legătură cu FSB. 

— Vă trebuie o identitate falsă. Oleg vă cunoaşte 
numele. 

— Nu este o problemă, afirmă Malko. Bravo. Ce a 
fost mai greu s-a făcut. 

Expresia lui Anatoli Arkadin spunea că nu 
împărtăşea aceeaşi părere... Se ridică şi se 
despărţiră cu o strângere de mâini călduroasă. 
Malko lăsă să treacă cinci minute, apoi ieşi şi el. 
Direcţia: ambasada americană. Va avea nevoie de 
Technical Division. 


Leonid Kaminski ieşi din metrou la staţia 
Arbatskaia şi urcă pe Novâi Arbat pe jos. Până la 


~ 152 ~ 


Gerard de Villiers 

magazinul Louvre. Deşi se ştia sub protecţia FSB, 
continua să fie prudent. O dată ajuns în magazin, 
sună de la telefonul mobil la biroul lui Oleg Kazenin. 
În principiu, era momentul în care se afla acolo. 
Când îşi dădu prenumele, i se făcu imediat legătura. 

— Sunt la Louvre, anunţă Leonid Kaminski. Te 
aştept. 

Cinci minute mai târziu, oligarhul intra în marele 
magazin pustiu şi se duse spre asociatul său, care 
admira nişte costume Armâni. 

— Ce se întâmplă? 

Leonid nu venea niciodată dacă nu avea veşti, 
bune sau rele... 

— O problemă, răspunse sobru Leonid Kaminski. 

— Amerikanski? 

— Niet. Maksim Naşistik. 

Oleg Kazenin înlemni. 

— A murit? 

Nu vedea altă problemă posibilă. 

— Nu, dar este foarte furios. 

Îi prezentă amenințările inginerului însărcinat cu 
„refitting”-ul rachetelor S-300. Trecuse pe la uzină 
chiar de dimineaţă şi Maksim Naşistik revenise cu 
solicitarea privind stadiul anchetei referitoare la 
moartea fratelui lui... Leonid nu avusese mare lucru 
să-i spună, iar Maksim Naşistik îşi reiterase 
ameninţarea: nicio S-300 nu urca în Transsiberian 
până ce nu afla. 

Oleg Kazenin rămase la început tăcut, apoi 
întrebă: 

— Nu îl putem înlocui? 

— Imposibil, el este cel care îi cunoaşte pe toţi 
inginerii. 

~ 153 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Oligarhul îşi zise că era inutil să-l omoare, în acest 
caz. Se gândi mai întâi la soluţiile simple. 

— Trebuie să-i dăm bani, zise el. Mulţi. 

Leonid Kaminski scutură din cap. 

— Nu, în niciun caz. Trebuie să găsesc o poveste, 
altfel, este în stare de orice. Îşi adora fratele. E o 
prostie ceea ce s-a întâmplat. 

— Nu este din vina mea, protestă oligarhul. Unii 
oameni au făcut exces de zel. Dobro, găseşte o 
soluţie! 

Detesta veştile proaste şi aproape că fugi din 
magazin. Leonid îl privi gânditor cum pleca. Nu era 
uşor de găsit o soluţie cu un tip ca Maksim Naşistik. 
Acesta nu îşi schimba supărarea pe un pumn de 
dolari. 

Oleg Kazenin, care tocmai se întorcea de la 
întâlnirea cu Leonid Kaminski, era de o dispoziţie 
uimitor de proastă când Nataşa, îmbrăcată într-un 
pulover din caşmir portocaliu mulat şi un pantalon 
din piele neagră care costase cât o maşină, 
literalmente mulat pe ea, intră în birou, ducând 
două enorme pungi cu cumpărături: Dolce Gabbana 
în stânga, Christian Dior în dreapta. 

— Vrei să vezi ce am cumpărat ca să-ţi plac? 
întrebă ea cu o voce mieroasă. 

— Nu, făcu oligarhul, le voi vedea când o să ţi-o 
trag. 

— Atunci, nu prea ai cum să le vezi, zise ea suav. 

Oligarhul îi aruncă o privire întunecată. 

— Ce vorbeşti acolo? 

Nataşa îşi accentuă zâmbetul în faţa furiei care 
lucea în ochii amantului ei. 

— Se împlinesc cinci zile de când n-am făcut sex. 


~ 154 — 


Gerard de Villiers 
Nu mai poţi? la Viagra. 

La început, Oleg Kazenin rămase tăcut. Era 
adevărat. Stresat de problema cu S-300, libidoul lui 
era în bernă. lar recenta lui conversaţie cu Leonid 
Kaminski nu îmbunătăţea lucrurile. Apoi, îl cuprinse 
furia. 

— Vino aici! făcu el sec, ridicându-se. 

Nataşa se apropie. Imediat ce fu destul de 
aproape, Oleg o prinse de sâni, trăgând-o spre el şi 
înfigându-şi degetele groase în carnea fragedă. 
Natala urlă de durere. 

Incepuse deja să-i desfacă cureaua pantalonului 
de piele. Apoi, trase fermoarul cu atâta brutalitate, 
încât se blocă şi, cu amândouă mâinile, sfâşie 
pantalonul. 

Nataşa urlă. 

— Eşti nebun! 

Avea oroare să i se distrugă lucrurile... Ignorând 
tipetele ei, Oleg Kazenin rupea pielea, jumulind 
cusăturile, până ce nu mai rămăsese decât o 
grămăjoară neagră mică pe mocheta biroului... 
Slipul de dantelă portocalie, asortat cu puloverul, fu 
smuls cu aceeaşi furie. De la talie în jos era goală. 

— Urcă pe birou! îi ordonă Oleg. 

Cum ea nu se mişca, o strânse de sâni atât de 
tare, încât urlă din nou. Ţipetele ei se auzeau 
probabil pe tot etajul, dar nu-i păsa. Terifiată, 
Nataşa se căţără în cele din urmă pe birou. 

— Acum, ordonă Oleg, fă numărul meu preferat. 
Ştii, marele şpagat. 

Nataşa îşi trase sufletul şi începu să îndepărteze 
încet picioarele, lăsându-se uşor, cu bustul vertical, 
cu faţa spre iubitul ei, până la marginea biroului. 


~ 155 — 


_ Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

In picioare în faţa ei, Oleg Kazenin apucă un cuţit 
pentru hârtie cu mâna stângă şi, ţinându-l în pumnul 
strâns, îl aşeză vertical, chiar sub Nataşa, care se 
lăsa încet spre el. Ingrozită, tânăra se opri din 
coborâre, cu preţul unui enorm efort muscular. 

— Dacă te opreşti, te sugrum, urlă oligarhul. 

— Dar o să mă înjunghii! gemu Nataşa. 

— Ai fost pătrunsă de alte chestii mai lungi, rânji 
Oleg Kazenin. Continuă. 

Nataşa îşi reluă coborârea şi tresări când simţi 
vârful cuţitului depărtându-i labiile sexului. 

— Continuă, repetă Oleg Kazenin, cu privirea 
fixată pe lama cromată care pătrundea în vaginul 
Nataşei. Aceasta se opri din nou din coborâre. 
Imediat, Oleg îşi puse mâna dreaptă pe umărul ei şi 
apăsă uşor. 

— Deci, bilat’, îţi place noua mea sculă? Vrei să 
ţi-o bag mai mult? 

În acelaşi timp, apăsa uşor pe umerii ei. Cuţitul de 
tăiat hârtie intră cu câţiva milimetri mai mult. 

Timpul păru că se opreşte. Faţa crispată a Nataşei 
era acoperită de transpiraţie. Chiar şi fără mâna 
care apăsa pe umărul ei, trecea prin toate chinurile 
din lume ca să nu coboare mai mult. Dar, dacă se 
lăsa în jos, vârful cuţitului îi străpungea uterul. 

Oleg Kazenin nu îi mai apăsă pe umăr. 

Ţinând în continuare cuțitul în mână, se descheie, 
exhibând un sex congestionat, enorm, o adevărată 
măciucă. Incet, cu mâna stângă, începu să se 
masturbeze, fără să scape din ochi cuțitul înfipt în 
abdomenul Nataşei. 

— Dacă rezişti până ejaculez, făcu el, scapi! 


40 Târfă. 
~ 156 ~ 


Gerard de Villiers 

Nataşa îşi încordă disperată muşchii coapselor. 
Era îngrozită de ideea de a se lăsa în jos dintr-o 
mişcare, fără să se mai poată abţine. Şi, deodată, 
Oleg Kazenin explodă, aruncând un jet de spermă 
pe birou, cu un grohăit porcesc. 

Lăsând cuțitul, care căzu pe jos. Nataşa căzu, 
crăcănată, mută de teroare. Oleg se şi îmbrăca. 

— Dispari, acum! zise el. 

Nataşa mai rămase nemişcată câteva secunde, 
crăcănată pe biroul lui, apoi se răsuci şi picioarele îi 
atinseră mocheta. 

Oleg Kazenin nici măcar nu o privea. Fără niciun 
cuvânt, îşi luă o fustă dintr-o sacoşă, o îmbrăcă şi 
ieşi din birou. 

Clocotind de furie. 


x 


— Lena Voronţova a murit acum trei sferturi de 
oră, anunţă Tom Polgar. Nu şi-a mai revenit din 
comă. 

Malko se aşeză, cu mintea pustie. Lena trecuse 
doar fugitiv prin viaţa lui, fusese complice la o 
acţiune prin care se încercase asasinarea sa, dar nu 
fusese o fată rea. 

— TD a găsit ceva în praful alb pe care se pare că 
l-a inhalat? întrebă el. 

— Caută, răspunse şeful staţiei. Este o otravă 
biologică fulgerătoare. Vor trimite eşantioane la 
Langley. Nu au mai văzut aşa ceva. 

— Ruşii au fost mereu experţi în otrăvuri, remarcă 
Malko cu tristeţe. 

— Îmi pare rău că nu au putut face nimic la 


~ 157 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Medical Center, adăugă Tom Polgar. 

— Nimeni nu ar fi putut face nimic, răspunse 
Malko, refulându-şi furia. Avem de-a face cu asasini 
profesionişti. Fără intervenţia noastră, într-un spital 
rusesc, decesul Lenei ar fi fost declarat ca urmare a 
unei hepatite fulgerătoare şi nimeni nu ar fi bănuit 
nimic. 

Tom Polgar oftă. 

— Dacă aţi şti cât voiam să reuşiți! în afară de 
această nefericită, am pierdut trei cetățeni 
americani. Aş vrea să găsesc numele 
responsabilului. Voi obține un „executive order” al 
preşedintelui Obama pentru a da de el, în orice 
mod. Inclusiv nonconvenţional. 

Malko ridică privirea. 

— Ei bine, vom face un pas înainte. Îl voi întâlni pe 
luri Petrov. 

Îi explică şefului filialei CIA ce aştepta de la el. 
Tom Polgar nu se impacientă. 

— Veţi avea un dosar beton. Actele false nu pun 
nicio problemă: doar să vă alegeţi noul nume. 

În privinţa fondului de investiţii, posedăm o 
„structură” în Delaware, care are o sucursală la 
Zurich, printre altele. Berkshire Investments. Este o 
entitate cunoscută la nivel mondial, foarte viabilă. 
Vă voi pregăti toate documentele de care aveţi 
nevoie: un „prospectus” al Berkshire Investments, 
detalii referitoare la filiala din Elveţia, cu numele 
responsabililor din consiliul de administraţie. 

Veţi avea o scrisoare din partea consiliului, prin 
care sunteţi acreditat aici. Totul este „checkab/e””. 

— Cine conduce această firmă? 


41 Verificabil. 
~ 158 — 


Gerard de Villiers 

Tom Polgar zâmbi: 

— Un fost director al Agenţiei... 

— Abia aştept să mă întâlnesc cu luri Petrov, 
concluzionă Malko. Apoi, va trebui să mă arunc în 
groapa cu crocodili. 

Tulburat de evenimentele tragice ale zilei, Malko 
realiză deodată că uitase să-i vorbească lui Tom 
Polgar despre numărul de telefon găsit în carneţelul 
Lenei Voronţova. Îi explică despre ce era vorba şi îi 
întinse documentul. 

— Ne vom ocupa imediat de el, promise şeful 
filialei. 

În această seară, vă duc să cinăm acasă la 
ambasador. Ţine neapărat să vă cunoască. Vă va 
face să mai uitaţi de gânduri. 


Capitolul XV 


— lată, anunţă Tom Polgar, imediat ce Malko intră 
în biroul său. Am identificat proprietarul numărului 
926 5053602. Este vorba de un telefon mobil 
aparţinând unui anume Vadim Stoletovo, care 
conduce agenţia World Security. Birourile lui se află 
în imobilul Visocta, pe cheiul Kotelniceskaia. 

— Cu ce se ocupă această societate? 

— Furnizează gărzi de corp, paznici, asigură 
securitatea anumitor evenimente. 

— Îi cunoaşteţi? 

— Nu, dar sunt zeci de astfel de firme la Moscova. 
Aparţinând unor foşti s;/oviki sau foşti militari. Acum 
sunt detectivi particulari, se ocupă cu recuperările 
„dificile”. 

— Sunt înarmaţi? 

~ 159 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Depinde de relaţia lor cu autorităţile oficiale. 
Unii oameni ai lor au permis de portarmă. 

Malko îşi reţinu un căscat: seara petrecută acasă 
la ambasador. Serata se terminase foarte târziu, în 
vapori de vodcă demni de un dineu rusesc. După 
aceea,  adormise greu, gândindu-se la tenul 
pământiu al Lenei Voronţova, întinsă pe ceea ce 
devenise patul ei de moarte. 

— Voi încerca să aflu mai multe despre acest 
Vadim Stoletovo, zise Malko. Să văd dacă are vreo 
legătură cu Leonid Kaminski ori Oleg Kazenin. 

— Cum? 

— Întrebând-o pe Raisa Raşevski, poate că îl 
cunoaşte ea. 


x 


În timpul prânzului, Scandinavia era plină ochi. 
Raisa Raşevski şi Malko se aşezaseră într-un colţ, în 
lungul barului. Rusoaica acceptase imediat invitaţia 
lui Malko, în urmă cu două ore. Îmbrăcată cuminte, 
cu un pulover gros alb, jeans - totuşi, extrem de 
mulati - băgaţi în cizme, un machiaj uşor, trecea 
chiar neobservată. 

Era evident că ori se ataşase de Malko, ori nu 
avea nimic altceva de făcut. De la prima ei „scenă”, 
nu mai adăugase nimic. 

O lăsă să termine o îngheţată - rusoaicele adoră 
îngheţatele - înainte de a pune întrebarea care îl 
rodea. 

— Când erai cu Oleg, întrebă el, era gelos, te 
urmărea prin intermediul gărzilor de corp? 

Raisa Raşevski zâmbi. 

— Nu, nu chiar! Nu avea încredere în ei. Fata care 


~ 160 ~ 


Gerard de Villiers 

a fost înaintea mea cădea la învoială cu ei. Oleg a 
descoperit-o şi i-a făcut o adevărată scenă lui 
Vadim, amenințând că nu va mai apela la serviciile 
sale. 

— Cine este Vadim? 

— Vadim Stoletovo. Unul din vechii lui prieteni. 
Are o agenţie de securitate, iar Oleg apelează la el 
pentru tot felul de chestii. 

Malko nu făcu niciun comentariu. Ceea ce tocmai 
aflase îi confirma bănuielile. Lena Voronţova 
avusese legături cu unul din oamenii de execuţie ai 
oligarhului. Prudent, acesta din urmă o făcuse să 
tacă. Pentru cazul în care s-ar fi decis să-i spună lui 
Malko ceea ce ştia. Ca de obicei, pentru a lua masa 
cu diavolul, aveai nevoie de o furculiţă cu un mâner 
foarte lung. Al Lenei era prea scurt. 

Aceasta o costase viaţa. 

Sub masă, piciorul Raisei Raşevski, fără să-şi dea 
seama de importanţa a ceea ce spusese, se înfăşură 
în jurul lui Malko şi ea îi zise în şoaptă: 

— Când vei fi liber, mi-ar plăcea să ne uităm la un 
film împreună. 

Malko zâmbi fără să răspundă. Pentru moment, 
avea alte griji pe cap. 

Până nu îl va întâlni pe luri Petrov, nu-i stătea 
mintea la altceva. 


x 


Locotenentul Nikolai Eldar era perplex. Rapoartele 
de filaj asupra agentului CIA Malko Linge nu mai 
prezentau nimic interesant. După o perioadă în care, 
trei zile la rând, scăpase de agenţii FSB însărcinaţi 


~ 161 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
să-l urmărească, prin ruperi de filaj profesionale, era 
o linişte deplină. 

Avusese o întâlnire cu Goşa Sukhumi, la domiciliul 
Lenei Voronţova, la solicitarea lui Goşa Sukhumi, şi, 
de atunci, „subiectul” mergea de la hotelul său la 
ambasada americană. Ca şi cum ar fi fost în 
vacanţă. 

Ultima lui întâlnire fusese un dejun cu o anume 
Raisa Raşevski, curtezană de lux care nu avusese 
niciodată de-a face cu FSB. 

Recrutarea Galinei Arkadina nu dusese la nimic. 
Malko Linge nu mai avusese nicio întâlnire cu ea. 
Nici cu soţul ei. 

Era limpede că acest agent al CIA reuşise să aibă 
întâlniri pe sub nasul FSB şi responsabilul pentru 
acest eşec era numai locotenentul Eldar. 

Îşi termină raportul de etapă destinat colonelului 
Kolaski, în care recunoştea că o parte din activităţile 
acestui spion CIA nu au putut fi stabilite. 

Nu era un punct bun pentru el. 


x 


Tom Polgar întinse pe birou o serie de documente. 
Unele sosiseră de la Zurich, prin curier special. O 
„broşură” oficială pe hârtie glasată, în care se 
explica detaliat ce reprezenta fondul de investiţii 
Berkshire Investments, în care erau trecute numele 
administratorilor şi unde se menţiona că această 
organizaţie financiară era o filială a unuia dintre cele 
mai bogate fonduri americane din lume, Carlyle 
Investments. O scrisoare cu antet certifica faptul că 
Domnul Dieter Ponickau, austriac, era mandatat să 


~ 162 ~ 


Gerard de Villiers 

deruleze operațiuni de investiții în Rusia, 
răscumpărând acţiuni ale unor afaceri aflate în 
dificultate. 

La finalul acestei scrisori se aflau numele a doi şefi 
din Zürich care puteau, în caz de nevoie, să 
confirme calitatea lui Malko Linge. 

Acesta ridică privirea. 

— De ce Dieter Ponickau? 

— Este unul din colaboratorii Berkshire 
Investments. Acum se află în Statele Unite. lată un 
paşaport pe numele său, cărţile de vizită, cărţile de 
credit, toate documentele referitoare la „legenda” 
dumneavoastră, inclusiv adresa din Viena. 

Bineînţeles, totul este checkab!e. 

Au adăugat un mic raport privind cumpărările de 
acţiuni ruseşti. Ca să nu păreţi un amator. 

— Perfect, aprobă Malko, punând în servietă acest 
îndreptar. 

— Ştiţi când îl veţi întâlni pe luri Petrov? 

— Nu încă. Puteţi aranja să se depună fotocopii de 
pe aceste documente în maşina lui Arkadin care se 
află parcată în faţa adresei lui? Apoi, mă va contacta 
el. 

— S-a aranjat, îl asigură şeful filialei. 

— Apropo, continuă Malko, am găsit dovada că 
Lena Voronţova a fost asasinată din ordinul clanului 
Kazenin. 

Tom Polgar îl ascultă în tăcere şi scutură din cap. 

— Este mai rău decât mafia. Aceşti ţipi omoară la 
fel cum respiră. Pentru a evita cel mai mic risc... 

— Ce s-a întâmplat cu trupul Lenei? întrebă Malko. 

— Se află la morga de la American Medical Center. 
Nimeni nu i-a reclamat cadavrul. 


~ 163 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
— Găsiţi-i un mormânt decent, ceru Malko. Un 
cimitir unde să se odihnească în pace. Dacă, într-o 
Zi, vor apărea membri ai familiei ei, să poată să se 
închine în faţa mormântului. Este o victimă 
colaterală a operaţiunii noastre. Merită acest gest. 
— Se va aranja, promise şeful filialei CIA. Mă ocup 
chiar eu. 


x 


Fără să-şi explice, Malko dormise neîntors. Când 
deschise ochii, era ora zece şi jumătate. 

Un somn fără vise, profund ca moartea. Mergând 
spre baie, zări cartea de vizită băgată pe sub uşă. 
Doar câteva cuvinte: 

„În seara aceasta, iau cina la GQ, pe la zece. Ne 
putem vedea la subsol, la toalete. Voi fi în sala din 
spate. Voi avea o întâlnire.” 

Malko privi îndelung bucata de carton. Sistemul 
funcţionase. Era în ultima linie dreaptă, încă o zi de 
pocnit din degete. 

Se pregătea să coboare la micul dejun, când 
telefonul fix din cameră sună. O voce de rusoaică îi 
ceru să aştepte câteva secunde, apoi anunţă: 

— Vă fac legătura cu generalul Şevarşin. 

— Gospodin Linge, zise generalul. Mai întâi, voiam 
să vă mulţumesc pentru coniac. Este pur şi simplu 
minunat. 

— Este o plăcere să vă fac o plăcere, îl asigură 
Malko. 

— Treceţi pe la ora două, să bem puţin coniac. 

— Încântat. 

Nu mai avea decât să treacă pe la ambasadă şi 


~ 164 ~ 


Gerard de Villiers 
apoi să o întrebe pe Raisa Raşevski dacă voia să ia 
masa la GQ. Dacă mergea singur, risca să-i alerteze 
pe cei de la FSB. 

Ca prin minune, nu avu nevoie decât de o 
jumătate de oră pentru a ajunge la ambasadă. Tom 
Polgar urma să plece la un dineu. 

— Inhumarea Lenei Voronţova va avea loc mâine, 
zise el, la ora zece, la cimitirul din Novodevici. 

— Vreau flori, zise Malko. Multe flori. Dacă pot, voi 
merge. 


x 


Generalul Şevarşin radia. Îl primise pe Malko 
singur în birou. Era deci în misiune „oficială”. De 
altfel, nu pierdu timpul. 

— Am dat de Evgheni Amaniev, îl informă el. 

— Unde este? 

— La Minsk, în Belarus. Eu nu ştiam, dar 
autorităţile noastre ştiau. Degeaba, cei de la Minsk 
refuză să-l extrădeze. Ştiţi, relaţiile cu ei nu sunt 
foarte bune. 

Era exact. 

Generalul se aplecă peste birou. 

— Incă mai am prieteni acolo, zise el în şoaptă. 
Mai ales unul, care mi-a fost subordonat. Am rămas 
în foarte bune relaţii. L-am anunţat, dacă vreţi să 
mergeţi acolo vă va ajuta să intraţi în contact cu 
Evgheni Amaniev. 

— Credeţi că ar putea fi amestecat în această 
afacere cu S-300? 

Fostul şef al Primului Directorat îşi încreţi ochii 
maliţioşi şi zise: 

~ 165 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Sunt mai multe S-300 în Belarus decât în Rusia! 
Şi ştiţi că Belarus a fost amestecată în numeroase 
afaceri de exporturi clandestine de material militar. 
Evgheni Amaniev are nevoie de bani şi nu are prea 
multe scrupule... 

Dacă este ceva adevărat în această poveste cu S- 
300, soluţia se află acolo. Credeţi că vă veţi duce? 

— Evident! afirmă Malko fără ezitare. Dar am 
nevoie de persoane de contact. 

Fără niciun cuvânt, generalul Şevarşin îi întinse o 
carte de vizită pe care erau scrise un nume şi mai 
multe numere de telefon: Pavel Burdanov, ulita 
Gikalo nr. 3, Minsk. 

Urma o înşiruire de numere începând toate cu 
prefixul 375, cel din Belarus. 

— Aşteptaţi să ajungeţi acolo pentru a-l suna, îl 
sfătui generalul Şevarşin. Este mai prudent. La 
telefon spuneţi-i că veniţi să închiriaţi autobuze. Ştie 
ce înseamnă asta. 

Izbucni într-un râs plin de viaţă. Nu numai că 
primise 50.000 de dolari, dar îl şi ducea de nas pe 
Malko... Acesta se ridică. 

— Vă mulţumesc, generale. Vă voi ţine la curent. 

Generalul se ridică la rândul lui şi remarcă: 

— Apropo, ştiu de ce nu aţi putut da de Leonid 
Kaminski: este plecat la Irkutsk să-şi viziteze familia. 
Dar nu am numărul de telefon de acolo. 

— Nu e nicio problemă, îl linişti Malko, îmi voi 
orienta investigaţiile spre Belarus. 

— Foarte posibil să găsiţi acolo soluţia problemei 
dumneavoastră, îl asigură fostul şef al Primului 
Directorat. 


~ 166 — 


Gerard de Villiers 
* 


Ca întotdeauna, GQ era plin ochi! Multe femei, 
unele mai frumoase ca altele, majoritatea de 1,80 m 
înălțime, bărbați prost îmbrăcați, zgomotoşi şi 
vulgari, o sonorizare care îţi făcea timpanele să 
explodeze şi baletul ospătăriţelor în fuste scurte. 
Raisa Raşevski purta o rochie foarte romantică, 
încheiată până la gât, dar extrem de mulată până la 
talie, după care se evaza ca o corolă. 

Malko venise intenţionat mai devreme, pe la ora 
nouă, şi comandase o sticlă de Taittinger Comtes de 
Champagne Rose, uimind-o pe Raisa, obişnuită mai 
degrabă cu vodca. La al treilea pahar, se aplecă 
peste masă şi zise, privindu-l pe Malko în ochi: 

— Îmi place mult această rochie! Aş vrea să o 
păstrez pe mine mai târziu, când vom face dragoste. 

— Este o idee bună, încuviinţă el. 

— Nu mi-am pus sutien, preciză Raisa, aşa că vei 
putea să te joci cu sânii mei. 

Ale căror sfârcuri lungi păreau gata să treacă prin 
mătasea neagră. 

Tocmai dansau pe micul ring din faţa pianului, 
Raisa cu bazinul lipit de al lui, când îl văzu sosind pe 
Anatoli Arkadin, foarte elegant, împreună cu soţia 
sa, îmbrăcată în rochie lungă, crăpată până sus pe 
coapsă, şi însoţit de ceea ce semăna a bandă de 
tăietori de lemne. Se instalară toţi la o masă rotundă 
din fundul sălii. 

Privirile lor se întâlniseră pentru o fracțiune de 
secundă, iar Malko, când se întoarse la masă, era 
senin. 

Era atât de multă lume, încât aproape că nu îl 


~ 167 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
văzuse, o oră mai târziu, pe Anatoli Arkadin 
îndreptându-se spre subsol, unde se aflau toaletele 
şi garderoba. Aşteptă două minute până să se ridice 
la rândul lui. 

Jos, între femeile care făceau coadă în faţa 
toaletelor pentru a meargă să-şi ia doza de cocaină 
şi bărbaţii care îşi lăsau mantourile la vestiar, era la 
fel de multă lume ca şi sus. 

Anatoli Arkadin tocmai îşi lustruia pantofii la 
maşina automată. Malko se apropie şi îşi puse 
piciorul stâng sub cealaltă perie. Fără să întoarcă 
privirea, tânărul playboy zise în şoaptă. 

— Avem întâlnire mâine, la ora trei, la nr. 46 pe 
Novii Arbat, etajul cinci, în birourile de la 
Kurganmashzavod, cu luri Petrov. 


Capitolul XVI 


Malko ar fi strigat de bucurie. 

— Îmi puteţi spune mai mult? 

— Da, mi-a cerut să nu vorbesc, să nu-l contrazic. 
Vă va propune fondul „Katiuşka”, cotat la bursa din 
Moscova, care a pierdut 82 din valoare. 

— Nu este singurul! remarcă Malko. 

— Este adevărat, dar în cazul lui, este pe deplin 
justificat. Acest fond consta în cumpărarea de 
păduri, apoi construirea de uzine de celuloză care 
lipsesc mult în Rusia, cumpărând maşini de la 
finlandezi sau germani. Pe hârtie, este foarte 
seducător. Dar este o şmecherie. Sunt câteva mii de 
hectare de pădure, dar niciun drum pentru a le 
transporta. 

Ar costa sume fabuloase să se construiască 


~ 168 ~ 


Gérard de Villiers 

şosele. Puţini oameni ştiu despre acest fond, pentru 
că aceste păduri sunt în fundul Siberiei şi nimeni nu 
le va verifica în teren. 

— Mulţumesc, zise Malko. Voi face să pară că 
muşc momeala. 

Anatoli Arkadin îşi băgă şi celălalt pantof sub perie 
şi întrebă, vizibil neliniştit: 

— Sunteţi sigur că nu veţi fi urmărit? Ar fi o 
catastrofă. 

— Dacă am cea mai mică îndoială, îl asigură 
Malko, voi anula întâlnirea. 

— Atunci, pe mâine la ora trei. 

Când Malko urcă ceva mai târziu, Raisa Raşevski 
terminase şampania Taittinger şi nu avea decât o 
idee: să îl atragă pe Malko în cuibul ' ei roşu... 

Cu mintea limpede, se aplecă la urechea ei: 

— In seara aceasta, nu ne uităm la film: o să te 
violez. 

Douăzeci de minute mai târziu, îşi îndeplinea 

promisiunea. Nici nu ajunseră în cameră. Chiar de la 
intrare, Malko o lipi pe Raisa de perete şi începu să îi 
maseze somptuosul bust, prin rochie, smulgându-i 
gemete de fericire. Apoi, îi ridică corola rochiei 
pentru a ajunge la abdomenul ei şi a-i smulge 
chiloţii. 
__ Vestea bună pe care o primise îi eliberase libidoul. 
Intorcând-o pe Raisa cu faţa la perete, o apăsă pe 
spate ca să se cambreze şi mai mult şi se înfipse în 
ea atât de violent, încât aproape o ridică de jos. 

Surprinsă de această penetrare brutală, Raisa 
mieună ca o pisică în călduri. Cu mâinile prinse de 
şoldurile ei, Malko se mişcă cât putu să reziste apoi, 
cu o ultimă penetrare, se goli în ea. 


~ 169 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Când se retrase, rochia îi căzu, iar Raisa se 
întoarse, îmbujorată. În afară de ghemul mic de 
dantelă neagră de pe jos, era perfect decentă. 
Malko îi luă mâna şi i-o sărută. 
— Te las, duşecika'”, mâine am o zi lungă. 


x 


Galina Arkadina se destinse în cele din urmă. 
Toată seara trebuise să facă conversaţie cu 
neciopliţi care ştiau doar să citească şi să scrie, dar 
strânseseră averi colosale din furat. Pe de altă 
parte, era fericită că petrecuse seara cu soţul ei pe 
care nu prea îl vedea. 

Totuşi, intuiţia nu-i dădea pace. 

— L-ai văzut pe Malko Linge, în seara aceasta? Era 
acolo cu Raisa. 

— Da. 

— Aţi coborât amândoi la toalete. Ai vorbit cu el? 

După o scurtă ezitare, Anatoli zise. 

— Da. 

— Ce treabă ai cu el? 

Şi acum, ezită, dar îi ascundea puţine lucruri soţiei 
sale. 

— Mi-a făcut un mare serviciu, dându-mi 50.000 
dolari pe care îi datoram lui luri Petrov. În schimb, 
mi-a cerut să îl prezint. Ne întâlnim mâine. 

— Pentru ce? 

— Afaceri. Dar nu vorbi cu nimeni. 

Sfârşi prin a parca între două mormane de zăpadă 
şi Galina abandonă subiectul. Intrigată. Malko Linge 
nu era un afacerist, ci un spion. De ce voia să-l 


42 Porumbiţă. 
~ 170 ~ 


Gérard de Villiers 
întâlnească pe consilierul financiar al lui Oleg 
Kazenin? 


Clopotul bătea pentru Lena Voronţova în 
clopotniţa aurită a mănăstirii din Novodevici, sub 
cerul gri ca de plumb. 

Mormântul fusese săpat în a doua parte a 
cimitirului, a cărui secţiune „nobilă” era rezervată 
personalităţilor Rusiei, de la Gogol la Gagarin, 
trecând pe la Hruşciov. Morminte acoperite adesea 
de monumente complet kitsch. 

Era puţină lume care îşi lua adio de la Lena 
Voronţova. Un popă, două prietene cu ochelari 
negri, trei babușka, mica bonă uzbecă şi Goşa 
Sukhumi care părea bulversat. 

În ciuda acestei modeste asistenţe, sicriul abia se 
vedea de sub stratul flori. Popa îşi termină slujba, 
sicriul începu să fie coborât în groapă, iar Goşa 
Sukhumi se întoarse. Bineînţeles, îl văzuse pe Malko, 
dar nu îi adresase niciun cuvânt. 

Georgianul se apropie de el. Avea lacrimi în ochi şi 
abia vorbea. 

— O iertasem, zise el în şoaptă. Hotărâserăm să 
ne căsătorim. Era o şmecheră şi o târfă, dar o 
iubeam. 

Nemernicii au otrăvit-o. Eram acolo când a încetat 
din viaţă. Nu mai era decât umbra ei. 

— ŞI eu cred la fel. 

În timp ce se îndepărtau spre ieşire, Malko 
întrebă: 

— Cunoaşteţi un anume Vadim Stoletovo? 


~ 171 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Da, bineînţeles, este un fost membru al Casei. 
De ce? 

Malko îi explică descoperirea pe care o făcuse în 
geanta Lenei. Goşa Sukhumi se opri şi mormăi. 

— Netrebnicul! El a pus-o pe Lena să te 
ademenească... 

Ajunseră la gardul care dădea spre bulevardul 
Novodevici. Goşa Sukhumi îi întinse mâna lui Malko. 

— Ştiu că nu asta voiai. Mulţumesc de informaţie. 

Se îndepărtă spre Mercedes, iar Malko se duse 
spre intrarea de metrou Sportivnaia. Mai avea o 
formalitate de îndeplinit înainte de a merge la 
întâlnire: să scape de eventualii agenţi ai FSB. Venit 
cu maşina, cu „baby-sitters”, urma să plece cu 
metroul. Cu un traseu atent studiat, incluzând trei 
posibilităţi de rupere de urmăritori, astfel încât să 
ajungă „curat” pe Novii Arbat, pentru întâlnirea cu 
luri Petrov. 


x 


Malko intră în pasajul subteran care lega cele 
două trotuare ale uriaşului bulevard Novâi Arbat. In 
loc să iasă direct de cealaltă parte, se opri lângă 
chitaristul care îşi fredona refrenele în gol, ca şi cum 
ar fi aşteptat pe cineva. Urmărind eventuale 
persoane care ar fi putut veni după el. 

După cinci minute, asigurat, se îndreptă spre 
cealaltă ieşire. 

De la plecarea de la Novodevici, nu şomase. O 
adevărată cursă cu obstacole atent pregătită. 

De la Sportivnaia, mersese la Park Kulturi, o staţie 
a unei linii circulare, plecând apoi spre Kievskaia. 


~ 172 ~ 


Gerard de Villiers 
Ideal pentru o rupere de filaj: trei linii se încrucişau 
în labirintul de culoare pe diferite niveluri. 

În plus, se plimbase între Kalininskaia, Arbatskaia 
şi Biblioteka Lenina. 

În mod normal, nimeni nu l-ar fi putut urmări. Apoi 
plecase până la stația Boroviţkaia, unde urcase în 
cele din urmă la suprafaţă. 

Mergând pe jos pe sens interzis, oprise o maşină 
pentru a ajunge în Piaţa Manejului. Terminând apoi 
pe jos traseul. Era ora trei fără zece. 

Împinse uşa de la nr. 46 de pe Novâi Arbat, păzită 
de doi paznici, şi luă liftul pentru etajul cinci. O 
enormă placă din alamă anunţa: Kurganmashzavod. 
Imediat ce deschisese uşa, recepţionera îi adresă un 
zâmbet care i-ar fi trezit libidoul şi unui mort. 

— Gospodin? 

— Am întâlnire cu gospodin luri Petrov, anunță el, 
întinzându-i cartea de vizită. Dieter Ponickau. 

Nu aşteptă prea mult. 

Fata dădu un telefon, se ridică şi îl rugă să o 
urmeze, cu un mers care îl făcu să se întrebe dacă 
era o întâlnire de afaceri sau o invitaţie sexuală. 

Deschise o uşă şi se dădu la o parte: 

— Pajalusta, gospodin Ponickau. 

Era un birou imens, care dădea spre Novâi Arbat. 
Mai degrabă o sală de conferinţe. Doi bărbaţi se 
aflau deja acolo. Anatoli Arkadin şi luri Petrov. 

Malko îşi zise că luri Petrov avea aerul unui dihor. 
Cu gulerul cămăşii prea larg, haina fără culoare, 
cravata hidoasă, amintind cu totul de Uniunea 
Sovietică. Anatoli Arkadin făcu prezentările, iar 
Malko scoase din servietă toate documentele 
referitoare la Berkshire Investments, înmânându-i-le 


~ 173 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
lui luri Petrov, o dată cu cartea sa de vizită. În timp 
ce le studia, Anatoli Arkadin comandă ceai. 

După zece minute, luri Petrov ridică privirea şi îi 
zise lui Malko. 

— la vas slişu, gospodin’? 

Malko îşi pregătise explicaţiile: fondul pe care îl 
reprezenta, Berkshire Investments, şi care dispunea 
de multe lichidităţi, căuta oportunităţi de investiţii 
pe piaţa rusească şi ajunsese să-i vorbească despre 
asta lui Anatoli Arkadin. 

luri Petrov îl ascultase fără să-l întrerupă. Puse 
prima întrebare. 

— Care este nivelul unei eventuale investiţii? 

— Între o sută şi cinci sute de milioane de dolari. 

luri Petrov nu manifestă nicio emoție, ca un bun 
jucător de poker. 

— Domnul Kazenin este proprietarul unei afaceri 
care ar putea corespunde cu ceea ce căutaţi, făcu 
el. Este vorba de fondul Katiuşka, în care sunt 
cuprinse terenuri în Siberia, păduri de diferite 
esențe. Ideea este să se pornească de la aceste 
păduri şi să se construiască uzine de celuloză de 
care ducem mare lipsă în Rusia. Inainte de criză, 
fondul era cotat la peste opt sute de milioane de 
dolari. 

— lar acum? întrebă Malko. 

luri Petrov zise: 

— La o sută cincizeci milioane, suntem dispuşi să 
vindem. Vreţi dosarul? 

— Bineînţeles. O să-l studiez şi voi reveni la 
dumneavoastră... 

Rusul scoase un dosar roşu din servietă şi i-l 


43 Ce doriţi, domnule? 


~ 174 — 


Gerard de Villiers 
întinse lui Malko. Acesta îl citi şi întrebă: 

— Nu aţi încredinţat un mandat de vânzare către 
nimeni? 

— Nu. 

— Doriţi, eventual, ca tranzacţia să se încheie în 
Rusia? 

— Nu neapărat. 

— Noi lucrăm cu mai multe bănci, la Zurich şi la 
Viena, zise Malko. 

Anatoli Arkadin, care nu deschisese gura până 
atunci, zise: 

— Domnul Kazenin lucrează mult cu banca Martini 
din Viena. 

Malko intercepta privirea furioasă a lui luri Petrov, 
care îşi păstră calmul şi zise pe un ton apăsat: 

— Avem mai multe bănci, la Viena şi la Ztirich. 
Dacă afacerea vă interesează într-adevăr, vom mai 
discuta despre asta. 

Se ridică, semn că întrevederea lua sfârşit. 

Malko profită pentru a se întoarce spre Anatoli 
Arkadin. 

— În calitate de intermediar, care este comisionul 
dumneavoastră? 

— 0,5, răspunse playboy-ul, dar poate fi negociat. 

luri Petrov îi conduse până la lift. Abia intraţi în lift, 
Malko remarcă: 

— Nu părea bucuros că aţi menţionat banca 
Martini. 

— Este paranoic! zâmbi tânărul. Ştiu că lucrează 
mult cu ei, fiindcă de acolo vin toate vărsămintele 
de cash. M-am ocupat cu lucrări de decoraţiuni, iar 
luri Petrov mi-a cerut să le transmit acolo facturile. 

Înainte de a se despărţi, Anatoli Arkadin întrebă: 


~ 175 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
— Ce urmează să faceţi acum? 
— Voi studia dosarul şi voi face o ofertă. 
— Nu fiţi imprudent, îi sugeră playboy-ul. 


x 


Vocea era caldă, simpatică, dar îi făcea pielea ca 
de găină Galinei Arkadina. 

— Demult timp nu am mai primit veşti, zise 
locotenentul Eldar. De ce să nu bem ceaiul mâine, 
pe la cinci, în biroul meu? 

Închise, fără să aştepte răspunsul „sursei”. Ştiind 
că ea nu avea de ales. 


x 


— Vreţi să cumpăraţi o afacere proastă de la acest 
oligarh cu banii contribuabililor americani? întrebă 
Tom Polgar, vizibil reticent la această ipoteză. 

— Nu am ajuns încă acolo, protestă Malko. Încerc 
să mă apropii de nucleul financiar al lui Oleg 
Kazenin. Cred că sunt pe drumul cel bun. Voi avea 
nevoie de sfaturile ataşatului comercial pentru a 
stabili un răspuns care să meargă. 

— Nicio problemă. Dar mă întreb cum ne va 
conduce la S-300 această şmecherie? 


x 


Citind raportul de supraveghere din ajun, 
locotenentului Eldar îi venise ideea de a-şi convoca 
„Sursa”, pe Galina Arkadina. De fapt, unul dintre 
agenţii săi îi raportase că agentul CIA, Malko Linge, 


~ 176 — 


Gérard de Villiers 
şi Anatoli Arkadin se aflaseră în acelaşi timp la GQ, 
cu o seară înainte. În plus, plecaseră în acelaşi timp 
la subsol unde nu au putut fi urmăriţi. Nu era sigur, 
dar ar fi putut să aibă o întâlnire. 

Locotenentul Eldar, care nu avea mare lucru de 
făcut, hotărâse să exploateze această informaţie. 

Unul din telefoane sună. Era postul de control de 
la parter. 

— O vizitatoare pentru dumneavoastră, anunţă 
plantonul. 


x 


Galina Arkadina venise cu o maşină până pe 
bulevardul  Teatralnii, în faţa fostului magazin 
„Lumea jucăriilor”, apoi urcase Balşaia Lubianka pe 
Jos. 

Ruşinată. 

Dacă i s-ar fi zis într-o zi că va deveni o 
informatoare a FSB... 

Dimineaţă, se jurase că nu va merge la întâlnire 
cu drăguţul ofiţer FSB pentru o discuţie la o ceaşcă 
de ceai. Se răzgândise, zicându-şi că nu dezvăluia 
niciun secret şi că nu trebuia să se pună rău cu FSB. 

Locotenentul Eldar o aştepta în faţa uşii de la 
biroul său. 

— Sunteţi foarte elegantă! remarcă el. 

Galina Arkadina zâmbi, flatată, şi intrară în 
încăperea alăturată, mai primitoare, aşezându-se pe 
o veche canapea mov. Bineînţeles, ea nu ştia că 
încăperea era sonorizată şi echipată cu mai multe 
camere de luat vederi. 

Băură ceai, pălăvrăgiră unele şi altele, apoi 


~ 177 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
locotenentul FSB întrebă vesel: 

— Deci, care sunt noutăţile? 

— Oh, nu mare lucru! mărturisi tânăra. Anatoli 
găseşte cu greu afaceri. Se zbate. A petrecut mai 
multe zile în provincie, dar este greu. leri seară, am 
luat masa la GQ cu nişte potenţiali investitori. 

Locotenentul Eldar se hazardă puţin cam orbeşte. 

— Mi s-a spus că era şi prietenul dumneavoastră 
acolo. Malko Linge. 

Ea îl privi, surprinsă. 

— Cum de ştiţi? 

Ofiţerul zâmbi şi zise pe un ton lejer: 

— Oh, ştiţi, GQ face parte din locurile pe care noi 
le urmărim. Rutina. 

O rutină înfricoşătoare. Nimic nu se schimbase cu 
adevărat de la căderea Uniunii Sovietice. 

— Aţi vorbit cu el? 

— Nu, nu. 

— Soţul dumneavoastră? 

— Mi-a spus că au schimbat câteva cuvinte. 

Galina Arkadina ezită, neştiind ce ştia celălalt, 
apoi se decise să spună adevărul. Locotenentul 
Eldar îi mai turnă nişte ceai apoi zise, detaşat: 

— Soţul dumneavoastră nu este implicat în 
activităţi antiruseşti, făcu el pe un ton neutru. 

Galina Arkadina căzu în cursă cu picioarele 
înainte. Dornică să îl dezvinovăţească pe Anatoli, 
preciză: 

— Nu, nu. Anatoli mi-a spus că domnul Linge 
dorea să-l întâlnească pe consilierul lui Oleg Kazenin 
pentru a face afaceri. 

— Ah, bun, concluzionă locotenentul Eldar, 
aparent uşurat. Ei bine, eram dornic să discut cu 


~ 178 ~ 


Gerard de Villiers 
dumneavoastră. Va trebui să încheiem, căci trebuie 
să-l duc pe fiul meu la dentist. 

O conduse până la lift, îi sărută mâna şi se 
întoarse în birou. Întrebându-se ce gen de afaceri 
putea discuta agentul CIA cu un oligarh? Era o 
chestiune care, cu siguranţă, avea să-i intereseze pe 
şefii săi. 


Capitolul XVII 


Oleg Kazenin se însenină când secretara lui 
Vladimir Ivanov îl anunţă că preşedintele Alma-Antai 
dorea să-i vorbească. Nu se revăzuseră de la mica 
lor orgie de la hotelul Metropol. Oligarhul nu ştia de 
moartea Lenei Voronţova care nu fusese anunţată 
nicăieri şi se preocupa mai mult de problemele 
cauzate de Maksim Naşistik. Pentru el, problema 
americanilor era rezolvată. 

— Oleg Nikolaievici! Ce mai faci? 

Vocea puternicului Vladimir Ivanov era la fel de 
călduroasă. Cei doi schimbară câteva banalităţi, 
apoi preşedintele Alma-Antai întrebă maliţios: 

— Ai curaj să vii până la Metropol să gustăm ceva? 
Sunt în cartier. Într-o oră? 

— Sar în maşină! zise Oleg Kazenin. 

În momentul în care traversa holul, apăru Nataşa, 
fermecătoare, într-un taior alb, asortat cu vizonul. 
De la incidentul din birou, se împăcaseră. 

— Vrei să luăm masa în oraş? întrebă ea. 

— Nu, făcu Oleg. Am deja un prânz la care merg. 

Vladimir Ivanov avea cu siguranţă veşti bune să-i 
comunice. 


~ 179 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
* 


— Acţiunile fondului Katiuşka valorează în acest 
moment 1,23 ruble la bursa de la Moscova, anunţă 
Tom Polgar. Capitalizarea bursieră trebuie să se 
învârtă în jurul a patruzeci şi cinci de milioane de 
dolari. Dar, chiar şi la acest preţ, nu apar 
cumpărători. 

lar luri Petrov cerea o sută cincizeci de milioane! îl 
luase pe „Dieter Ponickau” de fraier... 

— Asta-i tot? întrebă Malko. Aceasta va permite 
prelungirea negocierilor. 

— Nu, avem multe chestii despre banca Martini 
menţionată de Anatoli Arkadin. Este o mică bancă 
privată vieneză, specializată în operaţiuni „gri”. 
Altfel spus, este o veritabilă „spălătorie” care 
lucrează cu multe paradisuri fiscale, cum sunt 
Lichtenstein şi insulele Cayman. A avut deja 
probleme cu autoritățile bancare austriece. 
Realmente, tratează prea mult cu oligarhii ruşi. 

— Dacă Oleg Kazenin este implicat în afacerea cu 
S-300, concluzionă Malko, sunt mari şanse să 
folosească această bancă. Şi, dacă reuşesc să-i aflu 
contul de la banca Martini, ar fi un punct bun de 
plecare. 

— Sunt mulţi „dacă”, remarcă Tom Polgar, care nu 
dovedea niciodată optimism. Dar, este totuşi o veste 
bună. Langley a pus afacerea cu S-300 pe lista de 
priorităţi. Ştiţi că preşedintele Obama vrea să 
negocieze cu iranienii. Afacerea S-300 se înscrie 
perfect în context. Ar fi o poziţie de forţă, dacă am fi 
siguri că putem bloca livrarea lor în Iran. 

— Îl voi suna pe Anatoli Arkadin pentru a organiza 


~ 180 ~ 


Gérard de Villiers 
o a doua întâlnire cu luri Petrov, promise Malko. 


x 


Vladimir Ivanov înghiţise deja câteva porţii de 
caviar negru şi roşu, când zise, aplecat peste masă: 

— Mi s-a transmis dimineaţă o informaţie foarte 
uimitoare. 

— Care? întrebă Oleg Kazenin. 

La ora prânzului, barul de la Metropol era şi mai 
pustiu decât seara. Nu era decât încă o masă 
ocupată de trei străini. 

— Ai ca angajat un anume luri Petrov? 

— Da, este consilierul meu financiar. 

— Ştiai că ieri s-a întâlnit la birourile din sediul tău 
cu agentul CIA Malko Linge, cel de care voiai să 
scapi? 

Oligarhului aproape că îi căzu maxilarul. 

— Nu se poate! protestă el. Cum ai aflat asta? 

— l-am cerut lui Alexandr să pună să-l urmărească 
pe acest agent CIA. Ceea ce a şi făcut. Alaltăieri 
seară, a avut loc un contact între un anume Anatoli 
Arkadin şi acest spion al CIA, la clubul GQ. lar ieri, s- 
a întâlnit cu luri Peti C, în compania lui Anatoli 
Arkadin. 

Oleg Kazenin rămase mut câteva secunde înainte 
de a exploda în şoaptă: 

— Vrei să spui că rahatul acela mic l-a ajutat pe 
tipul de la CIA să vină să-şi bage nasul în treburile 
mele? 

Era într-o asemenea stare, încât Vladimir Ivanov 
încercă să-l calmeze cu un zâmbet. 

— Calmează-te, Oleg! Sursele mele sunt 


~ 181 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
excelente, după cum ştii, dar trebuie verificat. 

— O să-i smulg căpăţâna guralivului de Anatoli! 
mormăi Oleg Kazenin. În ce-l priveşte pe Petrov, îl 
arunc pe fereastră. El, pe care-l cunosc de douăzeci 
de ani! 

— la o vodcă! îl sfătui Vladimir Ivanov. Poate este 
o neînțelegere. 

Lui Oleg Kazenin nu-i mai era foame, nici sete. 
Cum Vladimir îl vedea că trepida pe scaun, se uită la 
ceas şi zise: 

— Dobro, te las. Mă ţii la curent. 


x 


Lui luri Petrov îi fu efectiv frică în momentul în 
care Oleg Kazenin intră în trombă în biroul unde el 
tocmai ronţăia nişte gustări udate cu Borjoni. De 
cele mai multe ori, sărea peste prânz. 

Cu mânecile suflecate, ochii injectaţi de sânge, 
maxilarul crispat, oligarhul părea dezlănţuit. 

Se opri în faţa consilierului său financiar şi zise cu 
o voce plină de furie, fără niciun preambul: 

— Dacă nu te cunoşteam de douăzeci de ani, ţi-aş 
fi spart deja gura! 

luri Petrov reuşi să nu clipească. În starea în care 
era, Oleg l-ar fi putut face bucăţi. Stăpânindu-şi 
panica, întrebă, calm: 

— Oleg Nikolaievici, spune-mi ce îmi reproşezi. 

Oligarhul se opri în faţa biroului. 

— Te-ai întâlnit ieri cu un tip, adus de Anatoli. În 
birourile mele. 

— Da, exact. 

— Ştii cine este? 


~ 182 ~ 


Gerard de Villiers 

— Da, bineînţeles. Un investitor. Lucrează pentru 
un mare fond din Zurich, Berkshire Investments. 

— Ai verificat? urlă oligarhul. 

— Bineînţeles! confirmă luri Petrov. Am telefonat 
acolo şi mi s-a confirmat că este mandatat să 
cumpere afaceri în Rusia. De ce? Este un escroc? 

Faţă de buna credinţă a lui luri Petrov, Oleg 
Kazenin se lăsă să cadă într-un fotoliu adânc din 
piele albă şi zise: 

— Mai rău! Este un agent al CIA... care se 
numeşte Malko Linge şi care mă urmăreşte de 
săptămâni de zile. 

luri Petrov rămase nemişcat câteva secunde, apoi 
băgă mâna în servietă şi scoase o carte de vizită. 

l-o întinse lui Oleg Kazenin. 

— Bărbatul pe care l-am văzut se numeşte Dieter 
Ponickau. Am verificat totul despre el, sunând la 
Zurich. Lucrează pentru acest fond de mai mulţi ani. 

Era rândul oligarhului să se simtă nesigur. Totuşi, 
punea bază pe informaţiile lui Vladimir Ivanov. 

Unde era falia? 

— Cum arată? 

— Înalt, blond, atletic. 

— Unde locuieşte? 

— La Ritz Carlton, cred. 

— El este! explodă Oleg Kazenin. Este netrebnicul 
de agent CIA. Te-a „afumat”. 

— Este simplu de aflat, concluzionă luri Petrov. Ai 
o fotografie a spionului tău? 

— Pot să obţin una. Este suficient să dau un 
telefon. FSB trebuie să fi făcut cu zecile. 

Trei minute mai târziu, Oleg vorbea la telefon cu 
Vladimir Ivanov. De această dată, nu mai întinse 


~ 183 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
discuţia. Explicând că avea nevoie să identifice pe 
cineva care i-a făcut o vizită, probabil sub o falsă 
identitate. Un agent străin care îi fusese deja 
semnalat. 

— Dă-mi adresa ta de mail, făcu simplu 
preşedintele Alma-Antai. 


Într-un sfert de oră, vor ajunge în calculatorul tău. 


x 


Malko tocmai îi lăsase un mesaj lui luri Petrov, 
cerându-i o nouă întâlnire pentru a discuta despre 
cumpărarea fondului Katiuşka. Pentru prima dată de 
mai multe zile, făcea progrese. Tom Polgar trimisese 
un mesaj filialei CIA de la Viena pentru a strânge tot 
ce putea să afle despre banca Martini... 

Se întrebă dacă nu cumva va sărbători această 
primă victorie cu Raisa. 

În orice caz, Anatoli Arkadin fusese perfect: îşi 
meritase cei 50.000 de dolari. 


x 


Fotografiile se  derulau încet pe ecranul 
calculatorului. Cu un clic din mouse, luri Petrov le 
dădu înapoi pentru a le examina din nou. Toate fiind 
făcute cu teleobiectiv, nu erau perfecte, dar erau 
clare. Se întoarse spre Oleg Kazenin, care stătea în 
picioare lângă el. 

— El este! zise luri. Este bărbatul care a venit la 
mine sub numele de Dieter Ponickau. 

— Se numeşte Malko Linge şi este un agent al CIA 
care mă urmăreşte din cauza afacerii S-300, scrâşni 


~ 184 — 


Gerard de Villiers 
Oleg Kazenin. 

Am încercat deja să-l lichidez. De două ori. 

— Anatoli Arkadin m-a păcălit, explică luri Petrov. 
Fără el, nu l-aş fi întâlnit niciodată. 

— Acestui netrebnic mic o să-i smulg capul! 
bombăni Oleg Kazenin. 

luri Petrov închise calculatorul, gânditor, şi 
remarcă: 

— În orice caz, amerikanski fac orice pentru a te 
prinde. A fost nevoie de o întreagă organizaţie 
pentru a fabrica această combinaţie. Am dat cel 
puţin zece telefoane pentru a-l verifica. Acum 
înţeleg de ce Anatoli mi-a înapoiat datoria aşa de 
repede. Era „sponsorizat”. 

Oleg Kazenin îi aruncă o privire întunecată. 

— Nu ai spus nimic despre... 

— Mă ştii... Nu. 

În fond, nu el fusese cel care menţionase banca 
Martini. În starea de furie în care se afla Oleg 
Kazenin, era mai bine să nu menţioneze remarca 
playboy-ului. 

— Dobro. Trebuie să-l revezi pe nemernic? 

— A spus că mă va suna. 

Oligarhul îşi abţinu un rânjet. 

— Poţi să fii sigur că o va face. 

— Ce pui la cale? 

— Pentru acest rahat de amerikanski, ceea ce 
visam demult timp: să-l arunc de viu într-o baie de 
acid şi să privesc cum se dizolvă. În ce-l priveşte pe 
Anatoli, o să-i sparg capul chiar eu. Până ce nu va 
mai avea nimic pe umeri. 

— Nu ţi-e frică de reacţia amerikanski? 

— Nu mi-e frică de nimic! urlă Oleg Kazenin, 


~ 185 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
lăsându-şi furia să explodeze. || ştii pe krișa-u/ meu. 
lată ce vom face. 


Capitolul XVIII 


Anatoli Arkadin era cufundat într-o discuţie de 
afaceri sordidă cu unul dintre clienţii lui Petro 
Pavlovsk, care încerca să-l păcălească propunându-i 
o afacere proastă, când sună telefonul mobil. 

Un număr necunoscut. 

— Da? 

— Anatoli? Sunt Nataşa Karetni. Poţi să-mi faci un 
serviciu? 

Tânărul avu nevoie de câteva secunde ca să 
realizeze că cea care îl sunase era amanta lui Oleg 
Kazenin. Nu erau nici pe departe intimi, chiar dacă 
se întâlniseră la serate în numeroase rânduri. 

— Vsie normalno! o asigură imediat Anatoli 
Arkadin. Despre ce este vorba? 

— Am tamponat maşina pe Nikolskaia v//ța şi nu 
mai pot să plec. L-am sunat pe Oleg să mi-l trimită 
pe Dimitri, dar mi-a spus că va dura cam două ore. 
Ai putea să vii după mine şi să mă duci apoi pe 
Leningradski prospekt, la o fabrică de-a lui Oleg? 

— Unde eşti? 

— Pe Vetoşni pereulok, în faţa ieşirii de la GUM. 

— Ai noroc, făcu Anatoli Arkadin, sunt la Ritz 
Carlton. În zece minute voi fi acolo. 

încheie discuţia şi ieşi din hotel, recuperându-şi 
maşina Volkswagen parcată sub arcada de la 
intrare. 


~ 186 ~ 


Gerard de Villiers 

Nu avu nevoie decât de foarte puţin timp pentru a 
urca pe Ohotni Riad şi pentru a ocoli Teatralnii 
Proezd pentru a ajunge la GUM. Nataşa îl aştepta în 
faţa uşii, cu zibelina descheiată, lăsând să se vadă o 
rochie de un albastru electric mulată ca o mănuşă, 
care îi ajungea până la prima treime a coapselor. 

Se urcă lângă Anatoli şi îl privi atât de fierbinte, 
încât el se ruşină. Nici în cele mai nebune vise ale 
sale nu îşi imaginase că flirta cu amanta puternicului 
Oleg Kazenin. 

— Unde mergem? întrebă el. 

— Urci pe  Tverskaia, apoi pe Leningradski 
prospekt, apoi îţi mai spun eu... 

Tânăra părea foarte relaxată, iar rochia îi urcase 
pe şolduri, dar nu părea să acorde atenţie. 

— Pari în formă! remarcă ea deodată. 

Ras, cu cravată, la costumul cambrat pe corp, 
Anatoli era foarte elegant. 

Brusc, Nataşa se aplecă spre el şi îşi trecu 
degetele prin şuviţa care îi cădea pe frunte. 

— Să ştii că eşti foarte drăguţ! zise ea râzând. 
Toate prietenele mele sunt moarte după tine. 

Tonul i se schimbase, devenind mult mai intim. 
Anatoli Arkadin se întrebă deodată dacă treaba cu 
accidentul nu era un pretext. Trecură prin faţa gării 
Belarus, iar după aceea Nataşa zise: 

— la-o la stânga. 

Erau într-un cartier jumătate rezidenţial, jumătate 
industrial. Anatoli Arkadin intră pe o stradă îngustă, 
mărginită de vechi izbe şi de ruine industriale. 

— la-o la dreapta, ordonă Nataşa. 

Strada, mărginită de două ziduri oarbe, se termina 
cu o sută de metri mai departe. 


~ 187 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Unde mergem? întrebă Anatoli, mirat. 

— Ţi-e frică? 

Nataşa îi adresă un zâmbet lacom. Tânărul nici nu 
avu timp să răspundă. Tânăra tocmai îi pusese 
mâna stângă pe picior. Inţelese deodată motivul 
apelului ei. Ca majoritatea rusoaicelor, nu avea 
niciun scrupul pentru a-şi înşela bărbatul cu care 
trăia, pentru bani ori de plăcere... 

Ajunseră la capătul fundăturii, blocată de un alt 
zid orb. Anatoli opri şi tocmai voia să bage în 
marşarier, când simţi degetele Nataşei strângându-i 
sexul prin pantalon. Fără niciun cuvânt, îi descheie 
fermoarul şi îi cuprinse membrul flasc, începând să-l 
masturbeze rapid. 

— Nataşa!  protestă Anatoli  Arkadin, totuşi 
deranjat. 

— Nu vrei să mi-o tragi? şopti ea. 

Era dificil de spus nu. Închise ochii şi se lăsă în 
voia ei, privind în retrovizoare să vadă dacă nu 
venea careva. Nataşa termină masajul pentru a-l 
cuprinde cu gura, cât de adânc putea. 

Se ridică în cele din urmă, contemplând cu 
privirea aprinsă mădularul întărit care ţâşnea prin 
deschizătura pantalonului. 

— Ce lung este! oftă ea. Prietenele mele mi-au 
spus. Vino, o să schimbăm locurile. 

Se ridică, sprijinindu-se în mâini, şi Anatoli se 
mută pe scaunul din dreapta, cu sexul excitat în 
continuare. Imediat ce el se aşeză, tânăra îşi ridică 
poalele rochiei şi se aşeză deasupra lui Anatoli 
Arkadin într-o poziţie vădit acrobatică. Acesta simţi 
cum sexul îi atinge zona inghinală a tinerei. Nataşa, 
fără ca măcar să-şi dea jos slipul negru, apucă sexul 


~ 188 ~ 


Gerard de Villiers 

cu o mână fermă, îl ghidă până în dreptul sexului ei 
şi se lăsă în jos brusc, înfigându-se cu un oftat 
satisfăcut. Rămase o clipă nemişcată, apoi şopti. 

— Desfundă-mă! 

Anatoli Arkadin începu să se mişte puternic. De 
fiecare dată când sexul lung urca în abdomenul ei, 
Nataşa gemea. 

— Boje moi! Niciodată nu am simţit aşa. Îmi 
ajunge până la stomac! O să am orgasm! 

Chiar foarte curând. Aplecată în faţă, cu mâinile 
rezemate de bord, tremură din toate membrele 
pentru câteva secunde. Apoi, relaxată, se ridică şi 
ieşi din maşină, aranjându-şi rochia peste şolduri. 
Încântată. 

— Boje moi. Demult timp îmi doream asta. Vino. 
Acum, mă vei conduce la maşina mea. 

Anatoli Arkadin, care îşi aranjase hainele la loc, 
avea sentimentele împărţite între plăcerea de a fi 
profitat de superba Nataşa şi teama de a nu afla 
Oleg Kazenin. Dădu cu spatele până la intrarea pe 
fundătură şi porni în sens invers. După o sută de 
metri, Nataşa arătă o intrare ce părea a unui garaj. 

— Intră, zise ea. 

El se supuse. Erau peste tot carcase de maşini şi 
un atelier pe partea stângă. 

— Ne despărţim aici, făcu Nataşa. M-ai făcut să 
mă simt bine. 

Nataşa deschise portiera de pe partea ei. Anatoli 
Arkadin îi aruncă o ultimă privire, zicându-şi că era 
cu adevărat superbă, când portiera dinspre el se 
deschise brusc. Simţi o mână ca de fier care îl apucă 
de palton şi îl aruncă afară, înainte de a primi o 
lovitură puternică de picior în abdomen, avu timp să 


~ 189 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
recunoască figura lui Dimitri, şoferul şi omul de 
încredere al lui Oleg Kazenin. 


x 


Recepţionera blondă a lui Vadim Stoletovo îi 
adresă un zâmbet maşinal lui Goşa Sukhumi, care 
tocmai intrase pe uşă. 

— Aveţi întâlnire cu cineva? 

— Absolut. Cu Vadim Stoletovo. 

— Numele dumneavoastră? 

— Igor Kaminev. 

Sună la biroul patronului firmei Wor/d Security şi 
se ridică. 

— Gospodin Stoletovo vă aşteaptă. 

Deschise uşa biroului lui Vadim Stoletovo şi se 
dădu la o parte pentru a-l lăsa pe vizitator să intre. 

Vadim Stoletovo era singur în biroul său. Îi adresă 
un zâmbet cald lui Goşa Sukhumi. 

— Nu vă cunosc, dar veniţi din partea prietenului 
meu, Oleg Kazenin. Ce... 

Se opri brusc când văzu pistolul Makarov gros, cu 
amortizor, pe care vizitatorul tocmai îl scosese din 
buzunarul pardesiului. 

indreptat spre el. 

Goşa Sukhumi preciză pe un ton calm: 

— Poate că ai o sonerie sub birou. Nu o folosi. 
Imediat ce uşa se deschide, îţi trag două gloanţe în 
cap. 

Vadim Stoletovo încercă să nu intre în panică şi 
zise: 

— Sto vi hatite?'* 


44 Ce vreţi? 
~ 190 ~ 


Gerard de Villiers 

— Să aflu ceva, făcu Goşa Sukhumi pe un ton 
enigmatic. O cunoşti pe o anume Lena Voronţova. 

Vadim Stoletovo vru să zică „nu”, apoi se 
răzgândi. 

— Da, puţin. 

— Avea numărul tău la ea. Ce treabă aveaţi 
împreună? 

Înfipt în mijlocul biroului, Goşa Sukhumi, cu braţul 
întins în faţa lui, era complet impasibil. Din nou, 
Vadim  Stoletovo ezită, apoi decise să spună 
adevărul, neştiind ce cunoaşte interlocutorul său. 

— Într-o zi, i-am cerut un serviciu. 

— Ce anume? 

— Aveam o zakasnoie. Pentru un tip pe care ea îl 
cunoştea. l-am cerut să mă anunţe când el pleca de 
la ea de acasă. 

— Tipul era un anume Malko Linge, care lucrează 
pentru CIA? 

Vadim Stoletovo se felicită că spusese adevărul. 
Vizitatorul său ştia mai mult. 

— Da. 

— Zakasnoie, cine ţi-o comandase? 

— Un tip pe nume Leonid Kaminski. 

— Nu-l cunosc. De ce? 

— Acest agent CIA îl deranja pe unul dintre 
prietenii săi. 

— Oleg Kazenin? 

— Da. 

— Ai ratat, zakasnole... 

— Da. 

Goşa Sukhumi clătină din cap, indulgent. 

— Se poate întâmpla, chiar şi la cei mai buni. ŞI 
după? 


~ 191 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Vadim Stoletovo îi adresă o privire surprinsă. 

— După? Nimic. Am refuzat să mai fac o încercare. 
Ţinta era prea protejată. 

— Aminteşte-ţi bine, insistă Goşa Sukhumi pe un 
ton bonom. Apoi ai făcut o şmecherie... 

— Nu, nimic, protestă Vadim Stoletovo. 

— O să te ajut, făcu Goşa Sukhumi. Ai trimis o 
scrisoare Lenei... 

Sincer surprins, Vadim Stoletovo scutură din cap. 

— Nu, nu i-am trimis nicio scrisoare! De ce i-aş fi 
trimis? 

Goşa Sukhumi nu răspunse, apoi, ca şi cum ar fi 
schimbat subiectul, întrebă: 

— Eşti prieten apropiat cu generalul Serghei 
Golubev? 

— Da, bineînţeles. 

— Se ocupă în continuare de aceleaşi lucruri? 

— S-a pensionat. 

— Da, ştiu, dar şi-a păstrat toate contactele în 
laboratoare. Ştii că este un bun cunoscător în 
materie de droguri şi de otrăvuri. 

În mediile KGB era, pe vremuri, un secret 
cunoscut de toată lumea. Generalul Serghei 
Golubev, deşi oficial era agent de contraspionaj, era 
specialist în eliminări discrete ale duşmanilor Uniunii 
Sovietice. 

— De ce îmi vorbiţi de asta? întrebă Vadim 
Stoletovo. 

Goşa Sukhumi se aplecă puţin în faţă. 

— Ca să ştii că eu ştiu cum ai lichidat-o pe Lena. 
Ai trimis scrisoarea din Novosibirsk... Specialitatea 
generalului. S-a folosit de această metodă nu 
demult pentru a elimina un om de ştiinţă care voia 


~ 192 ~ 


Gerard de Villiers 
să preia conducerea Institutului de Nanotehnologie. 

Fapt care deranja destui oameni... 

Vezi, în dimineaţa în care s-a îmbolnăvit, Lena a 
primit o scrisoare trimisă din Novosibirsk. A respirat 
nenorocirea care se afla înăuntru. După aceea, nu 
mai exista niciun risc să-ţi creeze probleme. 

— Dar nu i-am trimis niciodată această scrisoare, 
protestă Vadim Stoletovo. Nu era genul de fată care 
să vorbească aiurea... 

Goşa Sukhumi dădu gânditor din cap. 

— Vezi, în mod normal, nu m-ar fi interesat. Toţi 
am făcut porcării. Dar aici, e altceva. Urma să mă 
căsătoresc cu Lena Voronţova. 

Vadim Stoletovo încercă să se ridice şi Goşa 
Sukhumi zise pe un ton egal: 

— Nie avigaities"”. 

Vadim Stoletovo tocmai se aşeza la loc, când 
primul glonţ din Makarov îl lovi deasupra gurii, chiar 
la rădăcina nasului, făcând să-i explodeze toţi 
incisivii de pe maxilarul superior. 

Al doilea îi traversă ochiul stâng, trecu prin creier 
şi îşi termină traiectoria în perete, chiar sub 
portretul lui Vladimir Puțin. 

Goşa Sukhumi admiră câteva secunde bărbatul pe 
care tocmai îl omorâse şi băgă arma la loc. 

Se simţea mai bine. 

În afară de un miros uşor de cordită şi două tuburi 
din alamă pe care Goşa Sukhumi le strânse cu grijă, 
nu era nicio urmă a execuţiei. leşi din birou. 
Mecanic, recepţionera îi zâmbi, puţin cam mirată: de 
obicei, şeful ei îi însoțea pe vizitatori. Telefonul 
începu să sune, iar ea nu se mai gândi la asta. 


45 Nu mişca. 
~ 193 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 


x 


Anatoli Arkadin reuşi să deschidă ochiul stâng şi 
zări un local lung, plin de maşini, luminat de neoane 
albe. Timp de aproape zece minute, Dimitri îl 
snopise în bătaie, cum doar ruşii ştiau s-o facă. 
Acum, era prins de un scaun din fier, cu cabluri 
electrice. Avea, cu siguranţă, oase rupte, dar îl 
chinuia un singur gând: Oleg Kazenin urma să-l 
omoare pentru că se culcase cu amanta lui? îşi 
blestemă imprudenţa: nu ar fi trebuit niciodată să 
cedeze acestei târfe. Oligarhul probabil îl urmărise şi 
asistase la tot. 

O umbră trecu prin ceea ce îi mai rămăsese din 
câmpul vizual şi recunoscu silueta înaltă a lui Oleg 
Kazenin. 

Oligarhul, în sacou, fără cravată, se aplecă spre el 
şi îl apucă de păr. 

— Deci, târâtură, ai venit... Sper că Nataşa a fost 
drăguță cu tine. 

Încercase să-l convingă pe luri Petrov să fixeze 
chiar el o întâlnire cu spionul CIA, dar consilierul 
financiar refuzase: să participe la răpirea şi uciderea 
unui agent al CIA nu intra în atribuţiile sale. Atunci, 
Oleg Kazenin se folosise de varianta Nataşa. 

Anatoli Arkadin preferă să nu răspundă. De altfel, 
buzele sale sparte nu îl lăsau să vorbească. Oleg 
Kazenin continuă: 

— Mai întâi, o să-mi spui cu cât te-a plătit tipul ca 
să participi la combinaţie. 

Anatoli îşi înghiţi sângele care îi umplea gura şi 
reuşi să articuleze câteva cuvinte. 


~ 194 ~ 


Gerard de Villiers 

— Despre ce vorbeşti? Ce combinaţie? 

Surprins că Oleg nu-i vorbeşte de Nataşa. 

Oligarhul, cu o formidabilă lovitură de picior în 
piept, îl proiectă pe Anatoli, legat de scaun, la 
pământ. 

Aplecat peste el, răcni: 

— Spune-mi că nu ştiai că tipul pe care l-ai adus la 
luri se numeşte Malko Linge, care lucrează pentru 
CIA! 

Anatoli Arkadin realiză că era mult, mult mai 
serios decât ceea ce credea el. Blestemându-l pe 
Malko Linge care fusese urmărit. Dimitri se apropie 
şi ridică scaunul în picioare. Fără efort. Oleg Kazenin 
se aşeză în faţa lui Anatoli Arkadin. 

Acesta din urmă decise să mai câştige timp pentru 
a se mai disipa din presiune. 

— Este adevărat, recunoscu el, ştiam că lucrează 
cu ambasada americană, dar credeam că face şi 
afaceri. 

De această dată, lovitura de picior îl lovi în bărbie 
şi îl luă ameteala, în timp ce cădea la pământ cu tot 
cu scaun. Ridicat imediat de Dimitri. 

— L-ai „vândut” lui luri drept Dieter Ponickau, urlă 
Oleg Kazenin. Era o minciună sfruntată. O să-mi spui 
de ce a făcut asta. 

— Nu mi-a spus, pretinse Anatoli Arkadin, 
încordându-şi muşchii pentru a amortiza lovitura 
care urma să vină. 

Nimic. Oleg Kazenin îi zise simplu lui Dimitri: 

— Scoate-i pantofii şi şosetele. 

Şoferul se execută, iar Anatoli Arkadin nu înţelese 
ce urma să se întâmple decât când îl văzu pe Oleg 
Kazenin apropiindu-se cu un ciocan mare pe care i-l 


~ 195 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
întinse lui Dimitri. 

— Davai, Dimitri. Mângăie-l. 

Dimitri se aşeză pe o mică bancă din lemn în faţa 
prizonierului, ridică ciocanul şi îl cobori cu toată 
forţa peste piciorul stâng al lui Anatoli Arkadin, 
zdrobindu-i toate oasele de la ultimele trei degete. 

Urletul tânărului se prelungi până ce ciocanul lovi 
a doua oară, de această dată peste piciorul drept. 
Anatoli Arkadin nu ar fi crezut că poate suferi atât 
de mult. Cu creierul blocat, urla fără încetare, apoi, 
brusc, nu mai simţi nimic. 

Până în momentul în care ceva îi lovi dinţii: gâtul 
unei sticle de vodcă din care îl făcură să bea forţat o 
porţie. Tuşi, se înecă, dar aceasta nu-i atenuă 
durerea. Picioarele lui nu mai erau decât două răni 
sângerânde. 

Oleg Kazenin se propti din nou în faţa lui: 

— Ascultă, zise el, ai de ales: ori continui să mi te 
opui şi Dimitri îţi va rupe toate oasele. Ori, eşti mai 
puţin prost şi ar fi mai uşor pentru tine. 

Învins de durere, Anatoli Arkadin reuşi să bâiguie: 

— Ce vrei? 

— Pe netrebnicul care a vrut să mă înfunde. O să-i 
spui să vină aici să vă întâlniți. Că eşti cu luri. Ai 
telefonul lui? 

— Nu îl ştiu pe dinafară. Este în memoria 
telefonului mobil. 

— Dimitri, scoate-i telefonul. 

Şoferul băgă mâna în buzunarul vestei şi scoase 
un ghem de plastic. Încercă să-l pornească. 
Degeaba. Telefonul nu rezistase loviturilor de picior. 

— Dobro. O să sunăm la hotel. Ai numărul? 

— Nu, pretinse Anatoli, pentru a câştiga puţin 


~ 196 ~ 


Gerard de Villiers 
timp. 

— Dimitri, sună la birou. 

După câteva clipe, Dimitri îi întindea şefului său o 
bucată de hârtie. 

Oleg Kazenin scoase telefonul său mobil şi formă 
numărul, apropiind apoi aparatul de faţa lui Anatoli 
Arkadin. Răspunse şi o voce anunţă: 

— Hotel Ritz Carlton. 

— Gospodin Linge, camera 416, bâigui Anatoli 
Arkadin. În acest moment, era dispus la orice pentru 
a-şi salva viaţa şi a scăpa de tortură. 


x 


Nataşa desfăcu o sticlă de şampanie Taittinger, 
luată din baiul Maybach-ului. Şi savura bulele cu 
limba. Închizând ochii, revăzu clipa magică în care 
se înfipsese în sexul imens al amantului fugitiv. 

Prietenele ei lăudaseră adesea sexul uimitor al lui 
Anatoli Arkadin, dar nu ar fi crezut niciodată că va 
putea profita de el, temându-se de răzbunarea lui 
Oleg, care era în stare să o omoare pe loc. 

Or, tocmai el îi adusese pe o tavă de argint 
fantasma secretă! În plus, în ceea ce o privea, 
umilinţa scenei din birou era spălată. 

Nici măcar nu se gândea la ceea ce urma să i se 
întâmple tânărului. Relaţia lor încetase în momentul 
în care îşi scosese sexul din pântecele ei. 

Asistase la bătaia feroce de început asupra lui 
Anatoli Arkadin, fără să resimtă nici cea mai mică 
remuşcare. 

În cursul tinereţii ei, văzuse prea multe gesturi 
abominabile pentru a se mai emoţiona la ce li se 


~ 197 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
întâmpla altora. 


x 


Malko  recunoscu imediat vocea lui Anatoli 
Arkadin, deşi acesta din urmă vorbea într-un mod 
ciudat, ca şi cum ar fi avut gura plină. 

— Sunt cu luri, anunţă tânărul, a primit mesajul 
nostru şi este de acord să vă întâlnească. 

— Când? 

— Acum, dacă este posibil. 

— Foarte bine. Unde? Pe Novâi Arbat? 

Anatoli Arkadin nu răspunse imediat. Malko auzea 
respiraţia sacadată, ca şi cum ar fi avut o criză de 
astm. 

— Nu este în regulă? întrebă el. 

— Ba da, ba da, afirmă tânărul rus. Sunt ameţit. O 
să vă explic. Suntem într-unul din sediile de lucru 
ale domnului Oleg Kazenin. La numărul 29 de pe 
strada Alabiana, la Sokol. Un garaj. 

— Foarte bine, confirmă Malko, vin acum. 

Legătura se întrerupse, dar numărul rămase 
câteva secunde afişat pe ecran, înainte de a 
dispărea. Lui Malko i se păru că nu era numărul lui 
Anatoli Arkadin. Intrigat, apăsă pe „apeluri primite” 
şi numărul reapăru. Îl notă rapid, cuprins de un 
presentiment ciudat. Totul era ciudat. Faptul că luri 
Petrov nu îl sunase personal, dicţia încurcată a lui 
Anatoli Arkadin, locul de întâlnire. Avu brusc o idee 
şi sună la unul din numerele din memorie. 

— Malko, făcu vocea mângâietoare a Raisei 
Raşevski! Poţi să mă suni mai târziu, sunt la 
manichiură. 


~ 198 ~ 


Gerard de Villiers 

— Vreau doar o informaţie. Cunoşti numărul de 
mobil al lui Oleg Kazenin? 

— Da, bineînţeles. 

— Poţi să mi-l dai? îţi explic diseară. 

— Ura! O să mă fac foarte frumoasă. Aşteaptă o 
secundă. 

Aşteptă câteva clipe, apoi Raisa reluă legătura şi 
dictă: 

— 495 751 230. 

— Mulţumesc, zise Malko. 

Era numărul care se afişase pe telefonul lui mobil. 

Treizeci de secunde mai târziu, îl suna pe Tom 
Polgar. 

— Cred că avem o problemă cu Anatoli Arkadin, 
anunţă el. Tocmai am primit un apel ciudat. 


x 


— Avem o problemă serioasă! îl anunţă Malko pe 
Tom Polgar. 

Când îşi termină explicaţiile, şeful filialei CIA lăsă 
să-i scape o înjurătură. 

— De asta mă temeam! Trebuie făcut orice ca să-l 
scoatem pe Anatoli Arkadin din necaz. 

— Şi eu sunt foarte neliniştit, recunoscu Malko. 
Dacă Oleg Kazenin se află acolo, este un semn 
foarte rău. 

— OK. Adun câţiva case-officers, armament şi 
mergem. Ne vedem la ambasadă, ca să câştigăm 
timp. 

Malko era bulversat. Dacă Oleg Kazenin mirosise 
combinaţia, Anatoli Arkadin era într-o situaţie foarte 
proastă; trebuia făcut totul pentru a-l salva. 


~ 199 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Capitolul XIX 


Oleg Kazenin trăgea nervos din ţigară. Trecuse 
deja o jumătate de oră de când îl sunase pe agentul 
CIA prin Anatoli Arkadin. Acesta fusese dezlegat şi 
înfăşurat într-o prelată, apoi târât până la unul din 
Nissan-urile folosite de gărzile de corp ale 
oligarhului. Inconştient, cu picioarele zdrobite, nu 
mai era de niciun folos. Îl vor arunca în Moscova în 
afara oraşului, legat de un bloc motor. 

Un paznic, Gregor, aştepta la intrarea pe stradă, 
pentru a anunţa sosirea lui Malko Linge. Important 
era să intre în garaj fără bănuieli. 

Oligarhul planificase după aceea ceva distractiv. 
La vreo zece kilometri de acolo se afla o mică uzină 
de ambutisare aparţinând uneia dintre firmele sale. 
il va duce acolo pe agentul CIA şi îl va strivi sub o 
presă hidraulică. 

Nemernicul merita aşa ceva. 

Nicio secundă nu se gândi la consecinţele acestei 
răzbunări; krişa îl va proteja. Această eliminare îi 
permitea să finalizeze livrarea rachetelor S-300 în 
voie şi să încaseze a doua parte a banilor din 
contract, care ajungeau direct în buzunarul său. O 
dată cheltuielile plătite, i-ar rămâne aproximativ 
cinci sute de milioane de dolari. 

Insuficient pentru a duce un trai în stil mare, dar îi 
permitea să îşi păstreze stilul de viaţă. Planifica deja 
să dea o mare petrecere la Famous, pentru a 
sărbători revirimentul său financiar... 

Vocea lui Gregor, paznicul, plasat la intrarea pe 
stradă, izbucni în urechile lui. Neavând staţii de 
emisie-recepţie, îşi lăsase telefonul deschis. 


~ 200 ~ 


Gerard de Villiers 

— Sosesc trei maşini. 

Oleg Kazenin explodă de furie. 

— Boje moi! Nemernicul de Anatoli a făcut cumva 
şi l-a prevenit! Dimitri, cu un pistolet în mână, îl 
privea, aşteptând ordinul. Dar Kazenin ezita. 

Răpirea unui singur om şi angajarea unei 
confruntări împotriva mai multor oameni înarmaţi 
erau două lucruri diferite. 

Oligarhul luă decizia, înghiţindu-şi furia. 

— Dobro! Plecăm! îi zise lui Dimitri. Du-te să 
închizi poarta dinspre stradă. 

Dimitri alergă până la uşa culisantă a garajului şi o 
făcu să se închidă. Se încuie automat. De acum, 
dinspre stradă, era imposibil de sesizat dacă garajul 
era ocupat sau nu. Oleg Kazenin era deja la volanul 
maşinii 4x4 în care se afla Anatoli Arkadin; unul din 
oamenii săi deschise un batant al porţii de la a doua 
ieşire care dădea într-o stradă paralelă. Imediat ce 
Dimitri se întoarse, sări în a doua maşină 4x4 şi 
demarară spre ieşire. Lăsând în urma lor doar 
scaunul răsturnat care folosise la torturarea 
tânărului rus, un ciocan plin de sânge şi pete de 
sânge pe sol. 

Conducând, Oleg Kazenin îşi stăpânea furia. Din 
fericire, Kkrişa îl anunţase în timp util, evitând o 
penetrare a sistemului său financiar care ar fi putut 
să se dovedească extrem de periculoasă. 


x 


Cele trei maşini ale ambasadei americane se 
opriră în faţa numărului 29 de pe strada Alabiana. O 
poartă neagră, cu vopseaua scorojită, închisă. Nici 


~ 201 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
cea mai mică indicație. 

Unul dintre case-officers cobori şi, acoperit de 
colegii săi, se duse până la poartă, pe care încercă 
să o deschidă. Malko coborâse şi el, adulmecând 
atmosfera acestei zone sinistre. Nu era posibil ca 
luri Petrov să-i fi dat întâlnire acolo... 

— Încercăm să intrăm? sugeră Tom Polgar. 

— Aşteptaţi! făcu Malko. 

Apelă telefonul mobil al lui Anatoli Arkadin care 
trecu imediat pe mesagerie. Apoi, folosind cartea de 
vizită dată de luri Petrov, îl sună pe consilierul 
financiar al lui Oleg Kazenin. De această dată, o 
voce feminină răspunse imediat. 

— Aveam întâlnire cu luri Petrov la Sokol, anunţă 
Malko, şi nu este în locul indicat. 

— Vreţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră? 

După o pauză lungă, operatoarea reveni pentru a 
anunţa cu o voce suavă. 

— Trebuie să fie vorba de o eroare, domnul Petrov 
nu se află la Moscova în acest moment. Îi voi 
transmite că l-aţi sunat. 

Închise fără să mai spună nimic. 

Malko privi poarta încuiată. Putea fi o cursă, deci 
era inutil să se arunce în gura lupului. 

— Ne întoarcem! decise el. 


x 


Cele două Nissan 4x4 opriră în faţa intrării în 
curtea uzinei de ambutisare a tablelor ondulate, 
pentru ca paznicul să deschidă poarta. Ocoliră apoi 
clădirea pentru a intra printr-o uşă din spatele 
acesteia. Oleg Kazenin cobori primul şi intră în hala 


~ 202 ~ 


Gérard de Villiers 

în care domnea o linişte absolută: uzina nu mai 
funcţiona. Făcu un tur pentru a se asigura că nu mai 
era nimeni, apoi reveni spre cele două 4x4. 

— Scoate-l şi adu-l aici, ordonă el. 

Dimitri îl scoase pe Anatoli Arkadin care părea 
nemişcat şi îl ridică pe umăr. 

— Urmează-mă, zise Oleg Kazenin. 

Traversară hala ocupată de maşini-unelte pentru a 
ajunge în faţa unei enorme prese hidraulice, 
compusă dintr-un platou de patru metri pe patru. 

— Pune-l în mijloc, ordonă Oleg Kazenin şoferului 
său. 

Dimitri desfăşură prelata, rostogolindu-l pe Anatoli 
Arkadin pe platoul maşinii. Tânărul, amorţit de 
durere, abia gemea, fără să se poată măcar mişca. 

— Ştii să o pui în funcţiune? îl întrebă oligarhul pe 
Dimitri. 

— Cred că da. 

Şoferul se instală în faţa tabloului de comandă şi, 
la puţin timp după aceea, într-un concert de 
şuierături, presa hidraulică se ridică vreo câţiva 
centimetri. Oleg Kazenin îl opri cu un gest. 

— Dobro! zise el, lasă-mă pe mine şi tu du-te să-l 
trezeşti... 

Dimitri se duse să-l scuture pe Anatoli Arkadin 
care începu să urle, apoi realiză unde se afla. Incepu 
să se târască, încercând să fugă de pe platou, 
împins imediat cu brutalitate de către Dimitri. 

Oleg Kazenin apăsă apoi pe levierul care comanda 
pistonul hidraulic şi masa de oţel începu să coboare 
lent. Spaţiul dintre cele două platouri nu mai era 
decât de un metru. 

Cuprins de ură, Oleg Kazenin nu scăpa din ochi 


~ 203 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
figura crispată de teroare a lui Anatoli Arkadin care 
înţelesese ce urma să i se întâmple. Acesta gemu. 

— Oleg! Opreşte-te! lartă-mă! 

— Ai vrut să mă tragi în piept, zise Oleg Kazenin, o 
să te strivesc ca pe un rahat... 

Şi nu doar la figurat... 

Platoul de oţel nu era decât la câţiva centimetri 
deasupra lui Anatoli Arkadin. Pentru ultima dată, 
Dimitri îl împinse cu piciorul spre centrul presei. 

Playboy-ul scoase un urlet atroce în momentul în 
care placa din oţel începea să-i strivească corpul. 
Brusc tăcu şi nu se mai auziră decât trosnituri, 
zgomote neclare. Apoi linişte. 

Spaţiul dintre cele două plăci din oţel nu mai era 
decât de câţiva centimetri, unde se afla ceea ce mai 
rămăsese din Anatoli Arkadin... 

Oleg Kazenin ridică placa, eliberând resturile 
tânărului, şi îi zise lui Dimitri: 

— Caută un sac şi pune-l înăuntru. Apoi dă cu apă. 
Te aştept afară. 

leşi. Oricât era de antrenat, avea totuşi o senzaţie 
de rău. Nu făcuse decât să aplice metodele unor 
anumiţi şefi ai NKVD care, în primii ani ai Revoluţiei 
Bolşevice, îi executau astfel pe patronii „răi” ai unei 
uzine, în faţa lucrătorilor lor, de exemplu. Îşi aprinse 
o ţigară, urcă în Nissan şi porni radioul. 

Dimitri reapăru după douăzeci de minute, trăgând 
după el un sac menajer din plastic negru. 

— Ce facem cu el? întrebă. Îl aruncăm în râu? 

— Nu, răspunse Oleg Kazenin, am o idee mai 
bună. Mai întâi, ne întoarcem. 

Dimitri urcă la volanul Nissan-ului şi oligarhul îşi 
aprinse o ţigară. Se destindea. Chiar dacă duşmanul 


~ 204 ~ 


Gérard de Villiers 

său principal scăpase, cel puţin se răzbunase pe cel 
care îl trădase. Era supărat puţin şi pe luri Petrov 
pentru că refuzase să joace un rol în capcana întinsă 
agentului CIA. Cu el, ar fi mers... Consilierul financiar 
îl convinsese explicându-i că, dacă americanii îl 
căutau, nu mai putea ieşi din Rusia şi, deci, nu se 
mai putea ocupa de afacerile lui Oleg Kazenin. 


x 


Telefonul mobil al lui Anatoli Arkadin tot nu 
răspundea. Pentru orice eventualitate, Tom Polgar 
lăsase la intrarea pe strada Alabiana doi case- 
officers. Fără să-şi facă speranţe. Un altul verificase 
împrejurimile domiciliului său. Maşina lui nu se afla 
acolo. 

— Acest nemernic de Oleg Kazenin trebuie să-l fi 
răpit, zise Tom Polgar. Dumnezeu ştie unde se află. 

— Nu putem face nimic? întrebă Malko. 

Americanul scutură din cap. 

— Ce? Să mergem la miliţie şi să semnalăm 
dispariţia lui? Ne vor râde în nas, întrebându-ne de 
ce ne amestecăm. Suntem în Rusia, este un 
cetăţean rus şi noi nu facem parte din familia lui... în 
plus, Oleg Kazenin l-ar putea ascunde oriunde, 
inclusiv la el acasă. 

— Am o idee, zise deodată Malko, o s-o sun pe 
Galina, soţia lui. Poate că a contactat-o Oleg 
Kazenin. 

— Putem încerca, recunoscu Tom Polgar. 

Galina Arkadina răspunse imediat. Malko o întrebă 
pe un ton intenţionat neutru: 

— Îl caut pe Anatoli, dar nu reuşesc să dau de el: 


~ 205 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
telefonul nu răspunde. Nu ştiţi unde s-ar putea afla? 

Galina Arkadina nu părea deloc neliniştită. 

— Ştiu că avea întâlnire la Ritz Carlton. Poate că 
încă mai este acolo. Când este concentrat la discuţii, 
nu răspunde. 

Cei doi bărbaţi se priviră, iar Tom Polgar 
concluzionă: 

— Nu avem decât să aşteptăm. Oleg Kazenin se 
va manifesta până la urmă. 

— Mă voi întoarce la Ritz Carlton, propuse Malko. 
Poate voi obţine vreo informaţie acolo. 

— Îţi dublez numărul de „baby-sitters”, îl avertiză 
Tom Polgar. Oleg Kazenin v-a ratat. Poate vrea să 
mai încerce. 


x 


Alertată de telefonul lui Malko, Galina Arkadina 
încercase, la rândul ei, să dea de soţul său. Sunând 
pe al doilea telefon mobil la care răspundea mereu. 
Se mulţumi să lase un mesaj, dar era cuprinsă de o 
nelinişte difuză. 

Sună la recepţionerul de la Ritz Carlton care o 
cunoştea bine şi care îi confirmă că Anatoli s-a aflat 
acolo după-amiază, dar că plecase deja de peste 
două ore. 


x 


Furios că nu putea face nimic, Malko încerca să-şi 
alunge neliniştea schimbând canalele televizorului, 
între CNN, ORI şi NTV. 

Deodată, dădu pe un canal de ştiri şi se opri, cu 


~ 206 ~ 


Gerard de Villiers 

inima bătând cu putere. Era o scenă a unei crime, 
într-un birou, un corp întins pe jos, acoperit cu o 
pătură. Imediat, se gândi la Anatoli Arkadin. 

Comentariul îl linişti: era vorba de un anume 
Vadim  Stoletovo, doborât în biroul său de un 
necunoscut care se prezentase sub un nume fals. 

Două gloanţe în cap. 

O zakasnoie. 

Malko dădu sonorul mai tare, dar nu află mai 
multe. Descrierea asasinului corespundea perfect cu 
Goşa Sukhumi... îşi zise că georgianul nu aşteptase 
mult până să o răzbune pe Lena Voronţova... 

Era atât de absorbit de televizor, încât avu nevoie 
de ceva timp ca să realizeze că suna telefonul fix 
din cameră. 

Era recepţia. 

— Gospodin Linge, anunţă un angajat. A fost adus 
un cadou pentru dumneavoastră. Vreţi să-l trimit 
sus? 

— Un cadou? întrebă Malko. Ce fel de cadou? 

— Oh! O cutie foarte mare din carton. Este foarte 
grea. 

— Păstraţi-l pentru moment, ceru Malko, voi 
cobori. 

Doar nu fusese adusă o bombă din partea lui Oleg 
Kazenin! Deşi la Moscova se putea aştepta la orice. 

Imediat, îl sună pe Tom Polgar, informându-l de 
noua situaţie. 

— Voi trimite imediat o echipă a T.D., zise şeful 
filialei CIA. Nicio veste de la Anatoli Arkadin? 

— Nimic. 


~ 207 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 


Goşa Sukhumi, prăbuşit pe fotoliul său, cu faţa 
spre fereastra mare care dădea spre Moscova, 
privea distrat televizorul. Jumătatea de sticlă de 
coniac armenesc înghițită de când se întorsese 
începea să-i întunece mintea. Fără, totuşi, să-i 
şteargă satisfacția care îl domina. Erau puţine şanse 
să fie descoperit vreodată asasinul lui Vadim 
Stoletovo. Miliția nu îşi prea bătea capul pentru o 
Zakasnoie. 

Aceasta nu o mai aducea înapoi pe Lena, dar, de 
acum, îi putea privi mormântul fără ruşine. 


x 


Cei doi tehnicieni ai CIA verificau misteriosul 
cadou de o jumătate de oră, cu o baterie de 
instrumente de măsură sofisticate... De la contor 
Geiger, la stetoscop şi la tester electronic de 
molecule de explozivi. 

Unul dintre ei se întoarse spre Malko, care privea 
scena. 

— Nu am identificat niciun obiect metalic şi nu 
este nicio urmă de explozibili. Totuşi, ar fi de 
preferat să-l ducem într-un loc sigur, la ambasadă, 
pentru a-l deschide. 

— Să mergem! acceptă Malko. 

Cei doi transportară coletul care cântărea în jur de 
cincizeci de kilograme într-un furgon blindat cu care 
veniseră. Malko îi urmă cu BMW-ul folosit de „baby- 
sitters”. 

După o oră, se aflau în subsolul securizat al CIA. 
Protejat de un panou din geam blindat, Malko privi 


~ 208 ~ 


Gerard de Villiers 
cum unul din tehnicieni ridică încet capacul cutiei cu 
o pensetă lungă, apoi decupează cartonul. 

Apărat de combinezonul NBC, se apropie şi 
deschise complet capacul. Din cauza măștii lui, 
Malko nu putu să-i vadă expresia, dar tehnicianul îi 
făcu semn să se apropie. 

Când se aplecă deasupra cutiei, Malko crezu mai 
întâi că era o grămadă de haine vechi, apoi zări o 
şuviţă de păr negru şi înţelese de ce telefonul lui 
Anatoli Arkadin nu mai răspundea. 


Capitolul XX 


Oleg Kazenin privea zăpada căzând dincolo de 
ferestrele largi ale biroului său „Oval Room”. Se 
lăsase noaptea şi proiectoarele care luminau parcul 
scoteau în evidenţă fulgii de zăpadă care se 
răsuceau într-un balet fantastic. 

Euforia răzbunării sale era puţin mai disipată şi se 
întreba dacă nu fusese imprudent expediind 
cadavrul lui Anatoli Arkadin agentului CIA pe care îl 
ratase. Desigur, îşi luase măsuri de precauţie: în 
principiu, nu aveau cum să facă legătura între el şi 
coletul expediat. Totuşi, lăsase un mesaj Kkr/șe! lui, 
care trebuia să fie ţinut la curent, şi acum aştepta 
să îi răspundă. 

Nataşa se strecură în imensul birou cufundat în 
semiîntuneric. Îmbrăcată cu un compleu Dolce 
Gabbana cumpărat în ziua în care Oleg Kazenin 
fusese gata să o spintece. Veni şi se opri în faţa lui. 

— lţi place? 

Oleg abia dacă o privi, iar ea insistă: 

— Suntem invitaţi la o petrecere la Soho. 


~ 209 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Nu am chef să ies, zise oligarhul. 

— Dobro, dacă te răzgândeşti, spune-mi. 

_ leşi din birou fără ca el măcar să se uite după ea. 
In fond, nu prea era interesată de Soho. 

Episodul sexual cu Anatoli Arkadin îi provocase o 
excelentă dispoziţie. De acum, la discuţii cu 
prietenele ei, nu va mai părea o idioată când se va 
evoca mădularul excepţional al playboy-ului. Nu 
întrebase nimic despre soarta lui şi nici nu o 
interesa. Având îndoieli că s-ar afla într-o stare 
excelentă. 

Se întoarse în camera ei şi porni televizorul pe 
canalul „Fashion”. 


x 


Vladimir Ivanov îl sună pe la ora opt. 

— Trebuie să te văd, zise imediat Oleg Kazenin. 

Krişa nu puse nicio întrebare. Nici el nu trebuia să 
vorbească la telefon. 

— les de la o şedinţă şi merg la un dineu, zise el. 
Nu voi avea mult timp. Într-o oră la Kempinski, se 
poate? 

— Voi fi acolo, zise simplu Oleg Kazenin. 

Avea nevoie să primească asigurări de la cineva în 
care avea încredere totală. Işi trase pe el o haină şi 
îl recuperă pe Dimitri care tocmai bea cafea la 
bucătărie. 

— Trebuie să fim într-o oră la Kempinski, zise el. 
Te descurci. 

In mod normal, la acea oră, trebuia să calculeze 
dublu. Abia urcat în Maybach, Dimitri puse pe 
acoperiş girofarul albastru. Trebuia să fie de ajuns. 


~ 210 ~ 


Gerard de Villiers 


x 


Malko ar fi dat orice pentru a fi în altă parte. 
Galina Arkadina îl sunase deja de trei ori într-un 
sfert de oră. Mirată şi neliniştită că Anatoli nu se 
întorsese. Aveau întâlnire pentru o cină şi el nu 
întârzia niciodată. 

Nu reuşea să-i spună adevărul. Că soţul ei fusese 
torturat, apoi asasinat într-un mod oribil şi că nu mai 
rămăseseră din el decât câteva bucăţi de carne 
zdrobită. 

Circumstanţă agravantă: responsabilitatea sa era 
copleşitoare şi nu reuşea să înţeleagă unde 
derapaseră treburile. Era sigur că nu fusese urmărit 
în ziua întâlnirii. 

Deci, scăparea venea din altă parte. Evident, dacă 
luri Petrov ar fi vorbit de această întâlnire, Oleg 
Kazenin putea să fi făcut apropierea... După o scurtă 
discuţie cu Tom Polgar, acesta din urmă propuse 
imediat ca prima de un milion de dolari promisă lui 
Anatoli Arkadin să fie predată văduvei sale, dar nu 
era încă momentul să abordeze subiectul. 

Avea un gust de cenuşă în gură. Din cauza lui, 
două persoane fuseseră asasinate cu sânge rece: 
Lena Voronţova şi Anatoli Arkadin. 

— Sunaţi-mă din nou peste o jumătate de oră, 
dacă Anatoli tot nu s-a întors, îi zise el Galinei 
Arkadina. 

Dacă miliția nu se agitase încă, trebuia să preia el 
iniţiativa. 

După deschiderea cutiei care conţinea rămăşiţele 
lui Anatoli Arkadin, Tom Polgar sunase imediat la 


~ 211 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
miliţie, explicând de ce fusese transportat coletul la 
ambasadă. În mod normal, miliția ar fi trebuit deja 
să o anunţe pe Galina Arkadina. 


x 


Trecuse o oră şi zece minute, când Oleg Kazenin 
sări din Maybach şi se duse spre holul hotelului 
Kempinski. Prima persoană pe care o zări, în 
picioare lângă recepţie, fu Vladimir Ivanov, 
înconjurat de gărzile sale de corp. 

Preşedintele Alma-Antai veni imediat spre el. 

— Să ne aşezăm acolo, zise el, nu prea am timp. 

Luară loc pe o banchetă, în fundul holului, iar 
Vladimir Ivanov întrebă: 

— Din cauza lui Vadim Stoletovo voiai să mă vezi? 

Oleg Kazenin îl privi, uimit. 

— Vadim Stoletovo! Nu, de ce? 

— Nu ştii ce i s-a întâmplat? A fost ucis astăzi, în 
biroul său. Două gloanţe în cap. 

— Amerikanski? 

— Nu, nu cred. Mai degrabă o zakasnoie. 

— Habar n-am! mormăi Oleg Kazenin, era un 
incapabil. 

Trist epitaf pentru un om care, totuşi, îi făcuse 
multe servicii. Oligarhul continuă, văzând că 
prietenul său era grăbit. 

— Informația ta a fost bună. Nemernicul de agent 
CIA a venit la mine la birou. Anatoli Arkadin l-a tras 
pe sfoară pe luri Petrov, făcându-l să creadă că este 
un investitor. 

— Va trebui să nu mai ai încredere în Anatoli 
Arkadin, remarcă Vladimir Ivanov. 


~ 212 ~ 


Gerard de Villiers 

— Nu va mai face prostii, zise Oleg Kazenin. 

Vladimir Ivanov ascultă fără să intervină relatarea 
sfârşitului atroce al lui Anatoli Arkadin. Când 
oligarhul termină, zise simplu: 

— Sper că ai fost destul prudent, dar dacă miliția 
vine să te întrebe, trebuie să mă anunţi imediat. 

— Nu ar fi trebuit să fac asta, a fost o prostie! 
mormăi Oleg Kazenin. 

Vladimir Ivanov îl linişti cu un zâmbet. 

— Nu cred. Mă voi folosi de asta pentru a te scăpa 
definitiv de acest agent CIA care îţi otrăveşte viaţa... 

— Cum? 

Vladimir Ivanov îşi puse un deget pe buze şi se 
uită la ceas. 

— Trebuie să plec. Va fi o surpriză. Da svidania. 
Sărut-o pe Nataşa din partea mea. 

Se îndepărtă spre uşa rotativă, escortat de cele 
patru gărzi de corp. 


Malko era încremenit, înspăimântat, dărâmat. 
Vocea Galinei Arkadina îi răsuna în urechi ca un 
clopot. O oribilă tânguială funebră. Ţipete de durere, 
întrerupte de plâns, blesteme. 

Aparent, nu-l lega încă pe Malko de moartea 
soţului ei. Miliția venise după ea cu maşina pentru a 
o duce la morgă unde i se ceru să recunoască corpul 
lui Anatoli Arkadin. 

Revenită acasă, era în plină criză de nervi. Malko 
profită de câteva secunde de linişte, pentru a-i 
propune: 

— O să vă ţin companie. Nu puteţi rămâne 


~ 213 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
singură. 

O singură persoană putea să-i spună adevărul: el. 
Oricât l-ar costa. Avea să fie cea mai oribilă seară 
din viaţa lui. Căutarea armelor S-300 se termina 
într-o oroare absolută. 


x 


Tom Polgar avea figura de zile proaste, cu ochii 
încercănaţi, trăsăturile obosite. Îi făcu semn lui 
Malko să se aşeze şi întrebă: 

— Nu a fost prea greu... 

„Baby-sitters” îl aşteptaseră pe Malko până la ora 
cinci dimineaţa lângă domiciliul Galinei Arkadina. 
Fusese mai rău decât îşi imaginase. La început, 
Malko încercase să o consoleze pe văduva lui 
Anatoli, împărțind cu ea o sticlă de vodcă. Apoi, îşi 
făcuse curaj şi îi spusese adevărul: cum îl 
determinase pe Anatoli să-i întindă o cursă lui luri 
Petrov şi tot ceea ce urmase. 

Atunci avusese cea mai mare surpriză a vieţii sale. 
Se aştepta ca Galina Arkadina să-i sară la gât, să-l 
blesteme, să-l insulte. În loc de asta, rămăsese 
nemişcată câteva secunde, după care scosese un 
țipăt atroce, un țipăt care venea din adâncul 
sufletului. Se ridicase dintr-un salt. Malko se aştepta 
să sară pe el, dar ea se îndreptă spre perete şi 
începuse să se dea cu capul de zid. 

Reuşise cu greu să o calmeze. Cu faţa plină de 
sânge, urla blesteme, îşi rupea rochia, de parcă 
înnebunise. 

Printre frânturi, Malko reuşise să afle adevărul. 
Capcana întinsă de FSB, cuvintele imprudente pe 


~ 214 ~ 


Gerard de Villiers 

care ea le pronunţase. De acum, Malko ştia că nu el 
fusese imprudent. Galina era, indirect, responsabilă 
de moartea soţului ei. 

Nu mai era nimic de făcut. Terminaseră sticla de 
vodcă şi, puţin câte puţin, amorţită de alcool, Galina 
Arkadina se calmase, apoi adormise. Malko plecase 
pe vârful picioarelor, dar nu adormise, până la 
răsărit. 

Abia pe la amiază se dusese la ambasada 
americană. 

— Va trebui să ne ocupăm de Galina Arkadina, 
răspunse el la întrebarea şefului filialei CIA. 

Tom Polgar îi aruncă o privire ciudată. 

— Nu vă veţi ocupa dumneavoastră. 

— De ce? 

— Vin de la FSB. Alexandr Bortnikov m-a convocat 
acolo. A fost extrem de neplăcut, aproape că m-a 
acuzat că l-am asasinat pe Anatoli Arkadin! M-a 
avertizat că justiția rusă nu poate rămâne 
indiferentă după ultimele evenimente, amintindu-mi 
că mai multe persoane care erau în legătură cu 
dumneavoastră au murit de o moarte violentă. 

— Nu eu le-am omorât, remarcă Malko. 

— Nu, dar mi-a dat de înţeles că aţi putea fi 
interogat şi, eventual, închis, pe motiv că aţi avea o 
posibilă implicare. 

Malko ridică din umeri. 

— Nu ţine... 

Tom Polgar îl privi ironic. 

— Într-o ţară normală, nu, dar suntem în Rusia. Nu 
este un stat de drept. FSB face şi desface. Deci, nu 
pot trata cu indiferenţă această ameninţare voalată. 

Malko rămase tăcut câteva clipe, rumegându-şi 


~ 215 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
eşecul. Nu numai că nu avansase deloc de la sosirea 
sa la Moscova, dar mai şi provocase indirect o 
cascadă de morţi violente. 

Singura certitudine pe care o avea acum era că 
Oleg Kazenin juca un rol central în afacerea cu S- 
300 şi că beneficia probabil de protecţia guvernului 
rus. O ipoteză se contura! Ruşii nu voiau să livreze 
oficial rachetele S-300 Iranului, dar se pregăteau să 
o facă printr-un circuit ocolitor. 

Nu îi mai rămânea decât un mic indiciu. Fragil, 
totuşi un indiciu. 

— Ce mă sfătuiţi? îl întrebă pe Tom Polgar. 

— Cred că ar fi mai bine să părăsiţi Moscova. 

— Foarte bine, o să plec mâine, spre Belarus. 

— Aveţi o pistă acolo? 

Americanul nu îşi ascunse mirarea. 

— O am pe cea a generalului Şevarşin... răspunse 
Malko. 

Tom Polgar îl privi, uimit. 

— Ştiţi bine că-i o intoxicare. 

— Evident! Dar vreau să-i fac să se liniştească. 
Sunt sigur că dacă spuneţi asta celor de la FSB, va 
ajunge până la urechile lui Oleg Kazenin. Şi ale 
generalului Şevarşin. Asta îi va face să creadă că au 
scăpat de mine de tot. 

— Şi nu va fi aşa? 

— Nu chiar, recunoscu Malko, fiindcă nu voi 
rămâne mult timp în Belarus. Mă voi întoarce la 
Viena. 

— Deci, încheiaţi cazul. 

— Nu, îmi rămâne un singur element de exploatat. 
Dat involuntar de Anatoli Arkadin: numele băncii 
Martini, prin care tranzitează afacerile „gri” ale lui 


~ 216 ~ 


Gerard de Villiers 

Oleg Kazenin... Dacă este amestecat în afacerea cu 
S-300, există o şansă să-i dau de urmă pe această 
cale. 

Americanul scutură din cap. 

— Am auzit că secretul bancar austriac este foarte 
eficace... 

— Ştiu, recunoscu Malko, dar nu mai am decât 
această pistă de verificat. Poate că nu voi da de 
nimic, dar vreau măcar să încerc. 

— Este cu bătaie lungă, oftă Tom Polgar, dar aveţi 
dreptate să încercaţi. IIl voi anunţa pe Alexandr 
Bortnikov de plecarea dumneavoastră. 


x 


Oleg Kazenin se plictisea la barul de la Metropol. 
Desigur, după moartea lui Anatoli Arkadin nu 
avusese nicio problemă, dar era neliniştit. Problema 
cu Maksim  Naşistik nu se  rezolvase încă. 
„Recondiţionarea” rachetelor S-300 continua, dar 
inginerul bloca mereu plecarea primelor seturi, deşi 
erau gata. 

Gândurile îi fură întrerupte de sosirea lui Vladimir 
Ivanov. 

Krişa părea într-o dispoziţie excelentă şi îi zise. 

— Încă nu ai comandat şampanie? 

Oleg Kazenin îl privi, uimit. 

— Şampanie? Pentru ce? 

— Coşmarul tău a luat dimineaţă avionul spre 
Minsk! anunţă Vladimir Ivanov. Crede că armele S- 
300 sunt acolo. Nu te va mai deranja. 

Uşurat, Oleg Kazenin uită de problema cu Maksim 
Naşistik. Plecarea acestui agent al CIA care îi voia cu 


~ 217 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
orice preţ pielea însemna sfârşitul coşmarului. Îşi 
umplu paharul cu vodcă şi îl ridică. 

— Să bem pentru prostănacul de Anatoli! Nu ştii 
ce plăcere am avut când l-am strivit ca pe un 
vierme. 

Acum, totul va decurge bine şi vom câştiga o 
grămadă de bani. 


Capitolul XXI 


„Rote Cafe”, la parterul hotelului Sacher, era plină 
ca întotdeauna. O incintă îmbrăcată în catifea roşie, 
unul dintre locurile cele mai şic din Viena. Fiind 
foarte cunoscut, Malko reuşise să obţină o masă 
lângă fereastra panoramică ce dădea spre 
Philarmonikerstrasse. 

Se uită la ceasul Breitling. Contrariat: Azar Hanieh 
întârzia foarte mult. Totuşi, nu îi trebuia prea mult 
timp să vină din Karl-Renner Ring, unde locuia. 
Numai să nu îl lase baltă. Era ultima şansă de a 
avea acces la banca Martini. Ancheta sa la Viena 
începuse prost: sosit în urmă cu două zile de la 
Minsk, se instalase la Sacher, pentru mai multă 
comoditate, activitatea sa în dosarul rachetelor S- 
300 concentrându-se în Viena. De asemenea, nici nu 
o anunţase pe logodnica sa Alexandra că se 
întorsese în Austria: ea îl credea tot la Moscova. 
După un scurt sejur la Minsk, aterizase la Viena şi îşi 
începuse investigaţiile asupra băncii Martini. Un 
stabiliment cu o reputaţie sulfuroasă, după cum îi 
confirmase Mark Hopkins, şeful filialei CIA de la 
Viena. Majoritatea clienţilor ei erau oligarhi ruşi, cu 
tranzacţiile lor dubioase. 


~ 218 ~ 


Gerard de Villiers 

Neştiind cum să înceapă, Malko se gândise la 
metoda cea mai simplă. De la Sacher, sunase la 
bancă, obţinând uşor legătura cu unul din directorii 
acesteia, un anume Peter Griener, explicând că 
nişte prieteni de la Moscova îi  lăudaseră 
performanţele băncii, iar el avea nişte fonduri de 
învestit. Directorul îi spusese că ar fi binevenit, 
întrebând, fără să insiste, cine îi recomandase 
banca. 

— Oleg Kazenin. Cred că vă încredinţează destul 
de multe operaţiuni, răspunsese Malko. 

— Oleg  Kazenin, nu cunosc acest nume! 
pretinsese responsabilul de la Martini, dar veniţi să- 
mi explicaţi ce vă interesează. 

Banca Martini era etanşă... Malko fixase o întâlnire 
pentru săptămâna următoare, pentru a avea timp. 
Şi îşi  amintise de Azar Hanieh, _iranianca 
voluptuoasă pe care Mehdi Ezazi o adusese o dată 
cu el. li spusese că are un amant care lucrează într- 
o bancă la Viena. Malko o sunase, după discuţia fără 
succes cu cel de la banca Martini. Fusese extrem de 
amabilă şi acceptase imediat invitaţia de a lua masa 


împreună. 
Doar că întârziase o jumătate de oră... 
Deodată, O văzu cum alerga pe 


Philarmonikerstrasse, îmbrăcată într-un taior închis 
la culoare, ciorapi asortaţi, foarte atrăgătoare. Intră 
în Rote Cafe, gâfâind, şi veni la masă. 

Malko se ridică şi îi luă mâna. 

— Kuss die Hand, Frau Hanieh“". 

Vechea formulă de politeţe vieneză. Evident, Azar 
Hanieh nu părea obişnuită cu aceste maniere. Îi 


46 Vă sărut mâinile, doamnă Hanieh. 


~ 219 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
strecură lui Malko o privire care semăna cu o felaţie 
şi oftă aşezându-se. 

— Îmi pare rău, nu mai reuşeam să plec de lângă 
Franz! Voia neapărat să afle cu cine iau masa. 

— Cine este Franz? 

— Prietenul meu, Franz Miihl: este bancher şi este 
foarte gelos. 

Îşi descheie vesta taiorului, dezvelindu-şi sânii în 
formă de pară, mulaţi într-un caşmir albastru. Bustul 
ei se ridica în ritm alert. 

— Sunteţi obosită? întrebă Malko. 

— Da! Puneţi mâna! 

Spontan, luă mâna lui Malko şi o puse pe sânul ei 
stâng. Realmente, pieptul i se mişca repede, dar 
sfârcul unui sân se ridica viguros. 

— Mor de sete! zise ea. 

Malko îi făcu semn şefului de sală care se strecură 
până la ei. 

— Aduceţi-mi cea mai bună şampanie pe care o 
aveţi! ceru el. 

Azar Hanieh îl privi, uimită. 

— Mă temeam că nu o să vă mai revăd niciodată, 
oftă ea. 

— De ce? 

— Bărbaţii, o dată ce obţin ceea ce vor, dispar ca 
fulgerul. 

În mod clar, nu păstrase o impresie rea de la 
ultima lor întâlnire fierbinte, în vârful unui turn al 
castelului din Liezen. 

— Oricum, v-aş fi revăzut, o linişti Malko, pentru a 
vă preveni asupra serviciilor iraniene. Vă pot 
considera drept complice la trădarea lui Mehdi Ezazi. 
Nu trebuie să vă întoarceţi în Iran decât cu garanţii 


~ 220 ~ 


Gerard de Villiers 
serioase. 

— Nu sunt sigură că mă întorc, zise Azar Hanieh. 
Franz vrea să mă căsătoresc cu el. În acest caz, voi 
avea paşaport austriac... Dar nu s-a întâmplat încă 
nimic... 

Şeful de sală aşeză într-o frapieră cu gheață o 
sticlă de Taittinger Comtes de Champagne Blanc de 
Blanes 1998 şi o destupă. Azar Hanieh aproape că 
bătu din palme. 

— Ador şampania! 

Când ciocniră paharele, ea zise în şoaptă: 

— Pentru întoarcerea dumneavoastră. 

Pe sub masă, piciorul ei îl atinse pe cel al lui 
Malko, apoi rămase lipit de el. 


x 


Oleg Kazenin era cuprins de o furie extremă şi, din 
nou, avea chef să omoare. Directorul băncii Martini 
tocmai îl sunase să-l anunţe că un gentleman ceruse 
o întâlnire recomandându-se din partea lui... 
Bineînţeles, pretinsese că nu îl cunoaşte. 

După descriere, nu putea fi decât Malko Linge, 
agentul CIA, de care crezuse că scăpase. 

Cum aflase că el lucra cu banca Martini? 

ÎI sună pe luri Petrov care se afla la biroul lui şi îl 
puse la curent. 

— Nemernicul de Anatoli a pronunţat numele 
băncii, în timpul întâlnirii noastre, recunoscu 
consilierul financiar. Credeam că nu va da atenţie. 

— Ei bine, este acolo! 

— Nu îi vor spune nimic. 

— Poate, dar vei merge la Viena. Mai întâi să 


~ 221 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
„Ssecurizezi” totul cu ei, apoi să iei legătura cu unul 
dintre prietenii mei. Umăr Israelov. 

— Este un cecen? 

— Da, a fugit în Austria deoarece Kamirov vrea să- 
| lichideze. l-am dat ceva bani fiindcă şi el m-a ajutat 
să câştig mulţi. Te vei duce la el şi îi vei cere o 
Zakasnoie. 

— Împotriva cui? 

— Idiotule. A acestui nenorocit de agent al CIA. 
Are întâlnire la bancă săptămâna viitoare. De 
această dată, nu vreau să eşueze. lei primul avion. 


x 


Şireată, Azar Hanieh se lăsă să alunece puţin pe 
scaun. Cu ochii strălucind, bustul palpitând, era 
extrem de atrăgătoare. Deodată, Malko simţi că 
ceva îl atinge între picioare. Avu nevoie de câteva 
secunde pentru a realiza că era piciorul iraniencei, 
descălţat... 

— Vă fac rău? întrebă ea cu o ipocrizie admirabilă. 

Şampania îi mergea bine. Malko zâmbi. 

— Nu, dar oamenii sunt foarte prefăcuţi aici. 

— Vă întoarceţi în castelul dumneavoastră în 
curând. 

— Nu, nu imediat. 

— Unde locuiţi? 

— Aici, la Sacher. 

— Oh, nu am intrat niciodată! E frumos? 

— Foarte frumos! o asigură Malko, dacă vă 
încălţaţi, vă voi arăta. 

Azar  Hanieh aşteptă totuşi să-şi termine 
Sachertorte, o prăjitură cu ciocolată, specialitatea 


~ 222 ~ 


Gerard de Villiers 
casei Sacher, până să se ridice. Pe micul culoar care 
ducea la holul de la intrare, se opri. 

— La ce cameră staţi? 

— 712. 

— Mergeţi înainte, vin şi eu, trebuie să-l sun pe 
Franz ca să-i spun că o să întârzii la cumpărături. 

Abia avu timp să bage cheia în uşă, că Azar apăru 
în urma lui, cu un zâmbet cu subînţeles. 

— Arătaţi-mi! 

Vizita se opri chiar la un metru de uşă. Lipită cu 
tot corpul de Malko, Azar îl săruta ca şi cum viaţa ei 
depindea de asta. El îşi lăsă mâinile să alerge pe 
corpul ei, atingând sfârcurile întărite, apoi urmărind, 
de-a lungul şoldurilor, şerpii jartierelor. 

Se auzi un foşnet uşor şi fusta taiorului căzu încet 
pe mochetă. Azar tocmai descheiase fermoarul. 
Dedesubt, Malko descoperi un chilot mov şi jartiere 
albe de care erau prinşi ciorapii negri. 

Azar îl cuprinsese deja cu toată mâna, eliberându-l 
cu brutalitate şi lăsându-se în genunchi. Malko se 
sprijini de lambriurile din lemn. Gura iraniencei era 
blândă, caldă şi abilă. Chiar era un desert foarte 
plăcut. 

Totuşi, Azar nu duse altruismul prea departe. Se 
ridică suplă, îşi dădu jos chilotul mov, aşteptându-l 
apoi pe Malko pe pat, cu picioarele larg desfăcute. 
Când o penetră, corpul îi fu cuprins de un frison lung 
şi îl cuprinse cu braţele. În câteva minute, se 
transformară într-un balet de mucoase, un concert 
de gemete şi oftaturi. Azar se mişca frenetic sub 
Malko. 

Deodată, îl împinse şi se întoarse, oferindu-i 
fundul. 


~ 223 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
— Putin şi aşa! ceru ea pe un ton aproape normal. 
„Aşa” era şi mai bine... Malko se dezlănţui, cu 
mişcări puternice, până ce o făcu pe Azar să ţipe. 
Până ce ţipă şi el, eliberându-se în ea. 


x 


Azar Hanieh fuma o ţigară lungă şi subţire, 
aşezată pe o pernă, după ce îşi dăduse jos puloverul 
de caşmir. Se întoarse spre Malko, punându-şi mâna 
pe abdomenul lui. 

— Vei rămâne mult timp la Viena? 

— Depinde de tine. 

— De mine! De ce? Vrei să ne vedem mai des? 

— Bineînţeles, jură Malko, dar aş vrea să-mi faci 
un serviciu. 

— Care? 

— Prietenul tău, Franz, lucrează la bancă? 

— Da. 

— Aş putea, prin intermediul lui, să intru în 
legătură cu cineva de la banca Martini? 

— Pentru treburile tale... 

— Da. 

Ochii lui Azar Hanieh luciră. 

— Cât de excitant! Bineînţeles, dar trebuie să 
discuţi cu el. 

— Am o soluţie excelentă pentru asta, sugeră 
Malko. Spune-i că am luat masa împreună şi că aş 
dori să fac cunoştinţă cu el şi să cinăm toţi trei la 
Drei Husaren. 

— Prima! zise Azar, dar va trebui să fii atent. Ti- 
am zis că-i foarte gelos. 

— Voi fi foarte atent, promise Malko, dar şi tu va 


~ 224 ~ 


Gerard de Villiers 
trebui să ai grijă. 

— Dacă îmi promiţi că mă mai duci o dată în 
castelul tău. 

— Se poate rezolva, acceptă Malko. 

— Foarte bine, te sun spre sfârşitul zilei. Mă duc 
să-l văd pe Franz la birou. Îl excită mereu asta. 

Era cu adevărat o minunată târfă orientală. Malko 
rezistă dorinţei de a continua parcursul inițiatic. Mai 
înainte de toate, datoria. Azar se îmbrăca deja. 


x 


luri Petrov, imediat ce debarcase din zborul 
Austrian Airlines de la Moscova, luase un taxi spre 
cartierul Floridsdorf. În timp ce traversa 
Floridsdorfer Brücke”, se întrebă dacă Oleg nu se 
agita degeaba. Oamenii de la banca Martini erau de 
toată încrederea. 

Dunărea curgea în valuri cenuşii. Floridsdorf, la 
nord-est de oraş, era un cartier popular, cu mulţi 
emigranţi. S-ar fi crezut în Caucaz. Taxiul îl lăsă în 
faţa nr. 9 pe Voltagasse. Un imobil cenuşiu cu şase 
etaje, cam respingător. 

Liftul nu funcţiona, iar luri Petrov trebui să urce 
cele patru etaje pe jos. 

Când ciocăni la apartamentul 15, uşa se 
întredeschise apărând ceva ce ar fi putut fi un afiş 
de propagandă anti-Cecenia... Un bărbat solid, cu 
pielea foarte închisă, umeri laţi, nebărbierit, o 
mustață groasă, un nas acvilin accentuat şi o privire 
neîncrezătoare. 

— Gospodin Israelov? 


47 Pod. 
~ 225 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Da. 

— Vin din partea lui Oleg Kazenin. Mi-a dat ceva 
pentru dumneavoastră. 

Figura lui Umăr Israelov se lumină şi deschise larg 
uşa. Micul apartament mirosea a varză, a acru, a 
mizerie. luri Petrov scoase din servieta mare un plic 
umflat şi se aşeză pe marginea canapelei. Zicându- 
şi că toţi cernozopie se asemănau. 

Cu colţul ochiului, remarcă mânerul unui pistolet 
care ieşea dintre două perne. Umăr lsraelov îi 
urmări privirea şi zise: 

— Oamenii lui Kamirov vor să mă omoare. Au 
încercat deja de două ori. 

Deschise plicul şi scoase conţinutul: mai multe 
fotografii cu Malko Linge, o scrisoare din partea lui 
Oleg Kazenin şi un teanc de bancnote de o sută de 
dolari. 

Când văzu banii, faţa îi zâmbi. Nici după ce citi 
scrisoarea nu-şi ridică privirea. 

— Dobro, concluzionă el. O să vă dau telefonul 
meu. Trebuie să mă anunţaţi cu douăzeci şi patru de 
ore înainte. E pentru săptămâna viitoare? 

— Da, aşa cred. Scuzaţi-mă, îmi puteţi înapoia 
scrisoarea? 

Cecenul se uită la bani şi la fotografii, iar luri 
Petrov recuperă scrisoarea. Era mai bine să nu lase 
la întâmplare un document prin care se cerea în 
scris o zakasnoie, într-o ţară civilizată. 

Se ridică şi îi dădu numărul de telefon. Nu avea 
chef să întârzie acolo. Aproape servil, Umăr Israelov 
îl conduse până pe palier. 

Găsi cu greu un taxi ca să ajungă pe Annagasse, o 
străduţă pietonală în spatele Operei, la doi paşi de 


~ 226 — 


Gerard de Villiers 
banca Martini. 


x 


Malko se pregătea să anuleze rezervarea de la 
Drei Husaren când sună telefonul. 

— Acceptăm cu plăcere invitaţia dumneavoastră, 
anunţă Azar Hanieh cu o voce manierată, semn că 
nu era singură. La ora nouă la Drei Husaren. 

Zarurile erau aruncate. 


Capitolul XXII 


Franz Miihl avea charisma unei chiuvete, o batistă 
asortată cu cravata şi aerul specific oamenilor care 
nu se gândesc decât la bani. Costumul închis la 
culoare, cu dunguliţe, îi desăvârşea stilul, dar avea 
trăsături regulate şi umeri largi. Poate din prudenţă, 
o ţinea ferm de mână pe Azar Hanieh şi nu o lăsă 
decât pentru a-l saluta pe Malko, ochi în ochi, cu o 
strângere de mână ceva cam rigidă. 

— Gruiss Gott, Herr Linge, meine „fiancee” mi-a 
împărtăşit amabila dumneavoastră invitaţie. Sper să 
pot să v-o întorc în curând. 

— Sunt foarte bucuros să vă întâlnesc, Herr Mühl, 
îl asigură Malko. Cred că aveţi legătură cu finanţele. 

— Jawohl, sunt director de investiţii la Sparkasse 
din Viena. 

— Un post important, remarcă Malko. 

Din modestie, Franz Muhl nu răspunse, dar o luă 
de mână pe Azar care îşi ţinea pudică privirea în 


~ 227 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
pământ. Malko rezervase  sala-bibliotecă, cu o 
atmosferă foarte călduroasă şi de unde nu se auzea 
decât foarte slab pianistul instalat în prima încăpere. 
Şeful de sală sosi cu un meniu care părea să aibă 
două sute de file... 

— Vă recomand antreurile, îi sfătui Malko, sunt 
fabuloase. Şi vânatul, de asemenea. 

Logodnicul lui Azar Hanieh se relaxă, privind 
lambriurile şi rafturile de cărţi. 

— E un loc cu mult Gemit/ichkeit'*, remarcă el. Nu 
am venit niciodată în această sală. 

Cufundată în meniu, Azar întinse uşor piciorul, 
atingând pe sub masă piciorul lui Malko. Acesta 
comandă vinul, iar Azar continuă cu comanda ei. 
Meniul era simplu: antreuri, una din specialităţile 
casei, pulpă de cerb-lopătar şi ştrudel. 

Ridicară paharele în cor, iar Malko zise: 

— Beau pentru viitoarea voastră fericire! frâu 
Hanieh mi-a spus că vă gândiţi să vă căsătoriţi 
curând. 

Chiuveta păru deodată luminată din interior. 

— Absolut, confirmă Franz Mühl, dar aşteptăm 
primăvara pentru a face acest pas în Grinzing. 


x 


Azar  Hanieh aduna ultimele  firimituri din 
Apfelstrudel cu graţia unei pisici. Franz Mühl îşi 
aprinsese o ţigară cubaneză, iar cele două sticle de 
Tokay se goliseră. Malko decise că era momentul să 
treacă la atac. 

— Herr Miihl, zise el, o cunoaşteţi pe Frâu Sonia 


48 Şarm. 
~ 228 ~ 


Gerard de Villiers 
Loos, preşedintele băncii Martini? 

— Natürlich! De ce? 

— Aş vrea să o întâlnesc, dar este foarte selectivă, 
apărând confidenţialitatea clienţilor ei. Credeţi că 
pot să merg din partea dumneavoastră? 

— Bineînţeles! răspunse călduros Franz Mühl. Am 
legături stabile cu ea. Vreţi să vă fixez o întâlnire? 

—Ar fi extrem de drăguţ din partea 
dumneavoastră... Pe de altă parte, mi-ar plăcea să 
veniţi să petreceţi un weekend la Schloss Liezen 
unde locuiesc, în Burgenland. Este cam retras faţă 
de Viena. 

Nu mai avea decât să ceară nota... Pe trotuarul de 
pe Weihburggasse, Malko îi sărută mâna lui Azar 
Hanieh, iar logodnicul ei îi zise: 

— Vă sun mâine, negreşit. Vreţi să vă duc cu 
maşina mea? 

— Nu, mulţumesc, declină Malko, mă întorc pe jos. 

Nu era decât la câteva sute de metri de Sacher. 


x 


— Am întâlnire mâine la banca Martini cu Sonia 
Loos, îl anunţă Malko pe Mark Hopkins, şeful filialei 
CIA de la Viena. 

Franz Miihl îl sunase pe Malko fix la ora zece ca 
să-l anunţe că Frâu Sonia Loos îl aştepta a doua zi la 
ora unsprezece, la sediul băncii Martini, la nr. 6, pe 
Himmelfortgasse. 

Mark Hopkins îi adresă lui Malko un zâmbet vesel. 
În ciuda înălţimii sale mici, a costumului prost croit 
şi a ochelarilor groşi, era un excelent agent. Biroul 
său se afla la etajul patru al ambasadei americane, 


~ 229 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
un elegant imobil particular situat pe 
Boltzmannstrasse, cu o vedere uimitoare spre 
Prater. 

— Cred că am ceva care vă va putea ajuta... zise 
el. 

— Ce? 

— Treasury Department mi-a trimis o solicitare de 
verificări asupra băncii Martini, care este suspectată 
de spălare de bani. Dacă trimit un raport în care 
sunt semnalaţi anumiţi clienţi, va avea interdicţie să 
mai funcţioneze în Statele Unite. 

— Îmi puteţi încredința acest document? 

— Bineînţeles, dar nu trebuie să scape din mâinile 
dumneavoastră. Este un excelent atu împotriva 
Soniei Loos. 

— Altceva, continuă americanul, prietenul meu 
Rene  Polii, şeful de la  Contraterorism din 
Sicherheitsdienst”, tocmai mi-a transmis o 
informaţie de la Grenze Polizei”. luri Petrov, 
reprezentantul lui Oleg Kazenin, este la Viena. 

— Cum au aflat asta? 

— L-a vizitat ieri pe un cecen care este 
supravegheat de serviciul lui Polii. Un anume Umăr 
Israelov. Un tip periculos, care are mâinile mânjite 
de sânge până la coate. A lucrat în miliția 
particulară a preşedintelui Kamirov, la Groznîi, dar 
este urmărit de foştii săi camarazi. 

Malko nu avu nevoie de prea mult ca să îşi dea 
seama: 

— După părerea mea, Oleg Kazenin a aflat de 
prezenţa mea la Viena şi l-a trimis pe luri Petrov să 


49 Securitatea Statului. 
50 Poliția de frontieră. 


~ 230 ~ 


Gerard de Villiers 
pregătească ceva împotriva mea. 

— Vreţi o armă? 

— Poate că ar fi mai prudent, recunoscu Malko. 

Mark Hopkins ieşi din birou şi reveni câteva 
minute mai târziu, cu o cutie ce conţinea un Beretta 
92. 

— Este înregistrat pe numele ambasadei, preciză 
el, şi o să-l anunţ pe Rene Polii. În cazul în care veţi 
avea probleme. 

Vreţi să mergem să luăm masa la Livingstone? Era 
un local destul de simpatic. 

— Nu o să mănânc astăzi, îl asigură Malko. Ca să 
îmi menţin silueta. 


x 


— Franz te-a găsit extrem de simpatic... Cred că l- 
ai cucerit. Vocea lui Azar Hanieh se schimbă şi 
continuă pe un alt timbru. Da, aşa, continuă, 
continuă. Ah! Mă faci să plutesc! 

Căzu, gâfâind, cu braţele şi picioarele depărtate, 
în timp ce Malko rămăsese înfipt în ea. Comandase 
o gustare direct în cameră, din raţiuni de discreţie. 
Azar trebuia să fie la coafor. 

— Chiar te vei căsători cu el? întrebă Malko. 

— Mă gândesc. Nu mai am chef să mă întorc în 
lran. Mă plictisesc de moarte. Spune, chiar ne vei 
invita în weekend la castelul tău? 

— Bineînţeles! 

— Aş vrea să fac dragoste cu tine, aşa, ca ultima 
dată, este foarte excitant. 

— Trebuie să fim foarte prudenţi, oftă Malko. 

Între Franz Miihl şi Alexandra, ar fi un exerciţiu de 


~ 231 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
mare îndrăzneală. 

— Trebuie să plec! tresări Azar, altfel, coaforul nu 
mă mai primeşte. 

Într-o clipă fu îmbrăcată la loc. Privind-o, Malko îşi 
zise că nimeni altcineva nu merita mai bine eticheta 
de Bezuprecinaia... în orice caz, îi făcea un mare 
serviciu. 


x 


Umar Israelov mergea încet pe Himmelfortsgasse, 
încercând să memoreze locurile. Trecuse deja de 
trei ori prin faţa hotelului particular în care funcţiona 
banca Martini. 

Planul lui era simplu. luri Petrov îi va confirma ora 
la care „ţinta” lui venea la bancă. Era suficient să fie 
acolo şi să-i tragă două gloanţe în spate, după care 
să fugă spre Schubert Ring, unde se putea pierde în 
forfota străzii. 

Chiar în acea direcţie plecă, de altfel, pentru a lua 
un autobuz care să-l ducă la Floridsdorf. 

Rar primise o misiune atât de uşoară. De altfel, 
după Cecenia, totul părea uşor. 


x 


Primul lucru care frapa era peruca ei portocalie. 
Sonia Loos semăna cu o veche actriţă de teatru care 
nu reuşeşte să renunţe la scenă: chiar şi intrarea în 
biroul unde îl primi pe Malko fusese teatrală. Mergea 
silenţioasă pe parchetul vopsit, mulată într-o rochie 
lungă, neagră, acoperită de bijuterii cu siguranţă 
false, dar enorme, cu faţa machiată în mod strident. 


~ 232 ~ 


Gerard de Villiers 

Doar vocea îi era plină de seducţie. Blândă, cu o 
dicţie lentă, inflexiuni aproape tandre. O voce 
destinată să învăluie: 

— Sehr geehrter Herr' Linge, mieună ea, cât de 
bucuroasă sunt să vă întâlnesc. 

Îi prinse amândouă mâinile lui Malko între ale ei şi 
îl duse până la un fotoliu adânc, acoperit cu catifea 
verde, apoi se aşeză în faţa lui. Lemnăria închisă la 
culoare, lumina difuză, atmosfera calmă, vocea 
ademenitoare, totul concura la atragerea 
eventualului client. Dacă Malko nu ar fi cunoscut 
trecutul Soniei Loos, ar fi putut ceda şarmului ei. 

— Şi eu, făcu el, sunt bucuros să vă întâlnesc. 
Cineva mi-a vorbit mult despre dumneavoastră: 
Oleg Kazenin. 

Sonia Loos dădu din cap. 

— Da, este un client bun şi fidel. Sper că veţi fi şi 
dumneavoastră la fel. 

Azar îi mărturisise lui Malko că Franz Miihl îl 
credea foarte bogat. Probabil că transmisese 
informaţia şi Soniei Loos. Privirea ei îl fixa pe Malko 
în ochi, aproape hipnotic, concentrat, pătrunzător. 
Nu realiza încă faptul că tocmai îşi bătuse primul cui 
în capacul sicriului. Malko decise să nu tărăgăneze. 
Scoţând documentul emis de Treasury Department, 
îl întinse Soniei Loos. 

— Aş dori să luaţi la cunoştinţă despre aceasta. 

Bancheriţa începu să citească. Avea cu siguranţă 
lentile corectoare. Malko o privea: pe măsură ce 
citea, trăsăturile i se descompuneau, colţurile gurii i 
se lăsau, chiar şi machiajul părea că i se alterează. 

Îmbătrânea văzând cu ochii. 


51 Dragă domnule. 


~ 233 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

După ce citi, Sonia Loos ridică privirea şi întrebă 
cu o voce nesigură: 

— Ce vrea să însemne asta? 

Malko îi adresă un zâmbet rece. 

— Că veţi avea probleme serioase, Frâu Loos. 
Dacă vom retrage băncii dumneavoastră autorizaţia 
de a opera în Statele Unite, sunteţi terminată. 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? Credeam că... 

— ... eram un investitor. Franz Mühl crede acelaşi 
lucru. Voiam doar să vă pot întâlni. Ca să vă faco 
propunere în numele guvernului Statelor Unite. O 
propunere pe care nu ar trebui să o refuzati... 

Cu un gest natural, recuperă preţiosul document 
şi continuă, expunându-i adevăratul scop al vizitei 
sale. Sonia Loos asculta, încremenită. 

— Nu pot să fac asta! replică ea. Mă va omori! 

— Nu va mai fi în măsură să o facă, o asigură 
Malko. lar noi putem să vă garantăm o protecţie 
eficientă, cu ajutorul autorităţilor austriece. lată, 
cunoaşteţi termenii acordului; vă las să vă gândiţi, 
să spunem patruzeci şi opt de ore, maximum. 

Se ridică şi Sonia Loos îl însoţi ca o fantomă până 
la ieşire. Se întoarse, îi luă mâna încărcată de inele 
şi o sărută. 

— Auf Wiedersehen, Frau Loos. 

Se duse până în Schubert Ring şi opri un taxi. 

— Amerikanische Botschaft, bitte”, 
Boltzmannstrasse. 

Zarurile erau aruncate. Nu mai avea decât să 
spere că Sonia Loos se va comporta ca o femeie 
inteligentă. 


52 Ambasada americană, vă rog. 


~ 234 ~ 


Gérard de Villiers 
Capitolul XXIII 


luri Petrov cobori până la Kărntnerstrasse, marea 
cale pietonală ce ducea la Opemring, în căutarea 
unei cabine telefonice, voind să nu utilizeze 
telefonul său pentru a-l suna pe Umăr Israelov. Găsi 
ceea ce căuta, chiar în faţa patiseriei care producea 
pe bandă rulantă „Sachertorte” de toate mărimile. 

Cecenul răspunse imediat. 

— Sunt prietenul care v-a adus veşti de la 
Moscova, zise luri Petrov. Întâlnirea fixată este 
mâine la ora trei. Nu întârziaţi. 

Fără să-i lase cecenului timp să ceară precizări, 
închise telefonul. Era inutil să-şi asume riscuri. Avu 
timp apoi să cumpere un Sachertorte de 43 de euro, 
apoi merse până pe Annagasse să-şi ia valiza. 

Douăzeci de minute mai târziu, rula spre 
Schwechat pentru a lua următorul zbor spre 
Moscova, preferând să nu se afle la Viena când 
Umăr Israelov îşi îndeplinea comanda. Nu avusese 
niciodată încredere în caucazieni. Dacă erau 
probleme, celălalt se va expune. 


x 


Malko ceru taxiului să oprească în faţă la 
Franziskaner Kirche, una din cele mai vechi biserici 
din Viena, aflată între Franziskaner Platz şi 
Weihburggasse. Azar Hanieh nu venise la Sacher 
pentru un intermezzo amoros, Franz Miihl oprind-o 
pentru un prânz de afaceri. Malko îşi zicea că, dacă 
lucrurile se petreceau bine cu Sonia Loos, va fi mai 
relaxat pentru o siestă desfrânată la sfârşitul zilei. 


~ 235 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Degeaba, nu va putea să cineze cu iranianca: Franz 
nu o lăsa să iasă singură seara. 

Traversă strada în diagonală pentru a ajunge la 
sediul băncii Martini. Urma să sune, când auzi un 
strigăt dinspre cealaltă parte a străzii. 

— Herr Linge, Achtung ™ 

Se întoarse şi văzu trei bărbați: un mustăcios, 
spătos, în canadiană închisă la culoare, care înainta 
spre el, cu mâna în buzunar. Şi alţi doi, care tocmai 
ieşeau dintr-un Opel gri, parcat chiar în faţa bisericii. 
Unul dintre ei era cel care strigase. 

Mai multe lucruri se petrecură în acelaşi timp. 

Mustăciosul scoase din buzunar mâna crispată pe 
un pistolet automatic mare şi alergă înspre Malko. 

Ceilalţi doi bărbaţi începură şi ei să alerge în 
aceeaşi direcţie, strigând: 

— Polizei! Polizei! Halt! 

Malko simţi cum îi sare pulsul în aer. Fără măcar 
să se gândească, scoase de la centură pistolul 
Beretta 92 dat de Mark Hopkins şi, practic cu acelaşi 
gest, îl armă, introducând un cartuş pe ţeavă. Ţinti 
spre mustăcios şi apăsă pe trăgaci. 

Chiar în momentul în care acesta din urmă trăgea. 

Glonţul se strivi de faţada băncii Martini, şuierând 
pe lângă Malko. 

Atacatorul se răsuci, atins la umăr, şi se clătină. 
Nu avu timp să se ridice: cei doi poliţişti austrieci se 
aruncaseră asupra lui şi îl încătuşau în ciuda 
ţipetelor sale foarte vehemente. 

În timp ce unul dintre ei chema întăriri, celălalt 
veni să se prezinte lui Malko. 

— Inspector-şef Günther Aspem, de la 


53 Domnule Linge, atenţie! 


~ 236 ~ 


Gerard de Villiers 
Sicherheitsdienst. Presupun că sunteţi Herr Malko 
Linge. 

— Absolut, confirmă Malko. 

— Şeful meu, Herr Polii, mă anunţase. De aceea 
am întărit supravegherea asupra lui Umăr Israelov. 

— Cred că mi-aţi salvat viaţa, făcu Malko, 
atrăgându-mi atenţia... Altfel, mi-ar fi tras un glonţ 
în spate. 

O ambulanţă urmată de o maşină de poliţie sosi 
într-un concert de sirene. Umăr lIsraelov era tot 
întins pe trotuar, încătuşat şi gemând. Aparent, 
glonţul tras de Malko îi fracturase clavicula. 

Acesta se întoarse spre poliţist. 

— Cred că este de preferat ca oficial! să se susţină 
că acest individ a fost doborât de dumneavoastră. 
Am evita o mulţime de acte birocratice. 

— Voi prezenta sugestia dumneavoastră către 
Herr  Polii, promise polițistul înainte de a se 
îndepărta. 

Malko sună în cele din urmă la uşa băncii Martini. 
Un portar îl conduse în biroul unde o întâlnise în 
urmă cu două zile pe Sonia Loos. Directoarea băncii 
sosi în câteva clipe, în aceeaşi rochie neagră. Se 
înclină, sărutându-i mâna, şi decise să îşi atragă de 
partea sa toate şansele. 

— Ştiaţi că luri Petrov se află la Viena? întrebă el. 

Sonia Loos păru sincer surprinsă. 

— Nu! De obicei mă sună de fiecare dată. 

— Nu aţi avut nicio legătură cu el? 

— Nu. De ce? 

— Fiindcă cineva, din banca dumneavoastră, a 
avut. Cine mai ştia despre întâlnirea noastră? 

Ea se gândi: 


~ 237 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Secretara mea şi unul dintre directorii băncii. 

— Se numeşte Peter Griener? 

— Da. Cum de ştiţi? 

— Am discutat cu el, acum câteva zile, 
menţionând de Oleg Kazenin. Cred că l-a anunţat 
despre vizita mea pe acesta din urmă, care l-a 
anunţat la rândul lui pe luri Petrov. Fără să ştie 
neapărat că acesta din urmă se afla la Viena. Ceea 
ce ar fi mai bine pentru Herr Griener. 

— De ce? 

— Pentru că, înainte chiar să sun aici, un bărbat a 
tras asupra mea. Peretele dumneavoastră exterior 
este chiar afectat. 

Ştia că veneam la această oră aici, iar singura 
persoană, în afară de dumneavoastră, care putea 
să-l anunţe pe Petrov, este Peter Griener. Probabil, 
fără să ştie ce se punea la cale. Dar este totuşi o 
complicitate la tentativă de omor. 

Sonia Loos era albă ca varul. 

— Doar nu credeţi chiar că... 

— Nu cred nimic, răspunse Malko. Se întâmplă ca 
cel care a tras asupra mea să fie urmărit de 
Sicherheitsdienst. Cei doi poliţişti au tras asupra lui, 
iar în acest moment este arestat. Riscă să-l 
menţioneze pe luri Petrov. 

Bine. V-aţi gândit la propunerea mea? 

Se lăsă o tăcere scurtă, care i se păru 
interminabilă lui Malko, apoi Sonia Loos anunţă cu o 
voce slabă: 

— Toate documentele privind conturile şi 
operaţiunile efectuate de bancă pentru Oleg Kazenin 
au fost adunate. Sunt destul de multe documente 
scrise şi două CD-ROM-uri. 


~ 238 ~ 


Gerard de Villiers 

In ciuda feţei pictate, Malko ar fi sărutat-o. 

— Gariz gutr* 

— Ein Moment! 

Sonia Loos îşi mai revenise în fire. 

— Bitte P> 

— Cum Îmi voi da seama că vă veţi ţine de 
promisiune? 

O dată ce vă comunic aceste documente, sunt în 
pericol de moarte. Şi, dacă un raport defavorabil 
este trimis la Treasury Department, sunt ruinată. 

— Avem obiceiul să ne ținem promisiunile, o linişti 
Malko. În ceea ce priveşte primul punct, veți avea, 
începând din momentul în care îmi înmânaţi aceste 
documente, o protecţie din partea Sicherheitsdienst, 
la solicitarea Ambasadei Statelor Unite. Suntem în 
relaţii foarte bune cu şeful acesteia, Herr Polli. 

Pentru al doilea punct, vă voi înmâna copia 
raportului trimis de ambasada americană de la 
Viena către Treasury Department, prin care este 
eliminată orice suspiciune asupra dumneavoastră. 
Nu veţi avea decât să îl puneţi cu grijă în seiful 
dumneavoastră. 

Sonia Loos se ridică. Ochii îşi reluară strălucirea. 
Era o dură. 

— Veniţi cu mine! zise ea simplu. 

O urmă într-un alt birou, mai luminat şi mai 
funcţional. Un teanc de documente şi două CD-ROM- 
uri erau aşezate pe birou. 

— lată tot ceea ce deţinem despre Oleg Kazenin, 
zise ea. Inclusiv numerele celor două conturi din 


54 Perfect! 
55 Vă rog. 
~ 239 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Lichtenstein, de la banca LDB”. 

Malko tresări imediat. 

— Nu aţi avut niciodată acces la conturile lui? 

— Nu. Primeam instrucţiuni de la Moscova, fie 
pentru a le alimenta, fie pentru a le debita. 

Malko simţi cum toată mulţumirea dispare dintr- 
odată, dar vru să verifice: 

— Nu aţi primit niciodată, în ultimele luni, 
viramente importante din partea unei instituţii 
iraniene? 

— Nu, niciodată. Tranzacţia cea mai importantă 
din acest an a fost un virament pe care l-am primit 
dintr-unul din cele două conturi de la LDB, de 
aproape cinci sute de milioane de dolari. Cea mai 
mare parte a fost virată la banca Rossia, iar o parte 
a rămas aici, pentru rambursarea unui împrumut 
luat de la banca noastră de către Oleg Kazenin. 

— Deci,  concluzionă Malko, adevăratele sale 
secrete financiare se află în Lichtenstein. 

— Mă tem că da. Chiar eu am înfiinţat în numele 
lui două Anstalt, entităţi juridice care îşi au fondurile 
la banca LDB. 

Operațiunile sunt ordonate de aici, dar 
documentele care îl leagă pe Oleg Kazenin de 
aceste conturi se află acolo... 

— Nu puteţi face nimic pentru a le recupera? 

— Nimic. 

Se lăsă o tăcere grea ca de plumb. Malko reuşise 
fără să reuşească. Îi lipsea esenţialul. 

Deodată, Sonia Loos zise timidă: 

— Poate că este cineva care ar putea să vă ajute. 

— Cine? 


56 Lichtennstein Deposit Bank. 
~ 240 ~ 


Gerard de Villiers 

— Un informatician din Liechtenstein. Se numeşte 
Hans Wagner. Tocmai a fost concediat de banca 
LDB în urma unei reduceri de personal. M-a sunat ca 
să-mi ceară de lucru. Este foarte furios că a fost 
concediat şi mi-a lăsat de înţeles că, dacă îl angajez, 
nu vine cu mâinile goale. 

— Adică? 

Sonia Loos zâmbi cu subinţeles. 

— El a creat toate programele soft care 
administrează conturile numerotate. Cunoaşte totul. 
Este singurul care posedă listele duble, adică cele 
conţinând Anstalt-urile şi cele conţinând adevărații 
proprietari. 

Malko începea să îşi revină. 

— Mă puteţi ajuta să dau de el? 

Fără să scoată un cuvânt, ea ocoli biroul, apoi 
scrise câteva cuvinte pe o foaie de hârtie albă pe 
care i-o întinse lui Malko. 

Hans Wagner, 17  Rutistrasse Vaduz. 0041 
442533756. 

Adăugase deasupra semnăturii: este un prieten. 

— Este telefonul lui mobil, zise ea. Răspunde 
mereu. Dacă veniți din partea mea, cred că va 
accepta să vă întâlniți. 

Malko pusese deja biletul în buzunar, Sonia băgă 
documentele într-o servietă din pânză cu sigla băncii 
Martini şi i-o întinse. 

— lată, Herr Linge, sper că sunteţi un om de 
onoare. Aveţi viaţa mea în mâinile dumneavoastră. 

Malko zâmbi. 

— Nachrichtendienst ist Herrendienst''... Nu aveţi 
de ce să vă temeti. Când revin de la Vaduz, vă invit 


57 Spionajul este o meserie de gentleman. 


~ 241 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
cu plăcere la cină. 
Sonia Loos zâmbi puţin cam nostalgică. 
— Ador opera. 
— Ei bine, vom merge la Operă. 


x 


Malko tocmai adormise, când sună telefonul din 
cameră. După întâlnirea de la banca Martini, se 
văzuse cu Mark Hopkins şi luaseră masa împreună. 
Preţioasele documente referitoare la Oleg Kazenin 
se odihneau de acum în seiful şefului filialei CIA. 
Epuizat de tensiunea nervoasă, Malko căzuse frânt 
de oboseală. 

Răspunse. 

— Herr Linge, făcu vocea vizibil încurcată a 
recepţionerului, este o doamnă care doreşte să urce 
în camera dumneavoastră. 

Aşteptarea fusese prea lungă pentru Azar! 

— Dă-mi-o la telefon, ceru Malko. 

Nu avu timp să scoată un cuvânt. Vocea 
sarcastică a Alexandrei îi trimise un val de 
adrenalină în artere. 

— Schatz’, dacă ai vreuna din târfele tale în pat, 
te sfătuiesc să o dai afară foarte repede... Urc. 

— Cum de ştii că sunt aici? 

— Am prietene la Viena! Ai fost văzut cu o târfă 
brună la Rote Cafe. Sper că încă mai este acolo 
pentru a-i smulge sânii. /ch komme”? 

Când Alexandra intră în cameră, Malko îmbrăcă un 
halat din prosop şi se stropise cu apă de toaletă. 


58 Scumpule. 
59 Sosesc. 


~ 242 ~ 


Gerard de Villiers 
Tânăra se dezbrăcă de vizon, dezvelind un taior gri 
cu fustă crăpată şi o cămaşă de un roşu aprins. 

Ca o pisică, adulmecă literalmente camera, 
examinând atentă fiecare obiect, pentru a se 
întoarce în cele din urmă. 

— Sper că nu este supărată pe tine că ai alungat-o 
în plină noapte... 

— Eram singur! se jură Malko. Dar tu, ce faci la 
Viena? 

— Imaginează-ţi că cinam cu Voldemar. Ştii, cel 
care este înnebunit după mine. Apoi, am primit 
această informaţie şi i-am spus să mă aştepte. E jos. 

— De ce? 

— Dacă nu te găseam singur, petreceam noaptea 
la el acasă. 

— Şi acum? 

Se apropie de el cu o expresie pofticioasă. 

— O să faci sex cu mine. Bine de tot. Altfel, nu voi 
rămâne peste noapte cu tine. Voldemar este foarte 
răbdător şi este foarte dornic să mi-o tragă, de 
foarte mult timp. 

Malko ştia asta. 


x 


Ningea la Zurich, iar avionul Boeing 737 al Swiss 
Air străpunse ceața foarte joasă. O senzaţie 
neplăcută. Malko tresări. Se trezise foarte devreme 
pentru a prinde acest zbor, după ce îi dovedise 
Alexandrei că îşi păstrase întreaga sa vigoare pentru 
ea. Amorţit de oboseală, după doar trei ore de 
somn, se amestecă printre pasagerii încărcaţi cu 
laptopuri şi valize pe role, pentru a ajunge la ieşire. 


~ 243 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Imediat ce închirie o maşină de la Hertz, porni la 
dram, de-a lungul lacului Zurich. Din fericire, 
ninsoarea se mai domoli. 

Când ajunse la Mels, la frontiera cu Lichtenstein, 
era chiar şi puţin soare. 

Apoi, urcă până la minusculul sat Vaduz dominat 
de castelul lui Hans Adam al Il-lea. Mai puţin de o 
mie de locuitori, dar peste trei mii de entităţi juridice 
mascate, administrate din cele patru colţuri ale 
lumii. 

Era fermecător ca o staţiune de sporturi de iarnă 
şi trist ca un seif. 

Urcă până la baza castelului şi parcă în faţa 
Gasthaus am Schloss. 

Făcuse aproape o oră şi jumătate pentru a veni de 
la Zurich şi era puţin peste ora unsprezece. Sala 
micii cafenele mirosea a ceară de parchet, era 
complet pustie, dar o ospătăriţă simpatică îi aduse o 
cafea elveţiană, adică dezgustătoare. 

Formă numărul dat de Sonia Loos şi aşteptă, cu 
inima bătându-i tare. 

— Hans Wagner, anunţă o voce cu un puternic 
accent „Schweizerdeutch”. 

— Bună ziua, zise Malko în germană, vă sun din 
partea Soniei Loos, de la banca Martini. Mi-a spus că 
vă căutaţi de lucru. 

— Exact, răspunse informaticianul, după o scurtă 
ezitare. Mă sunati de la Viena? 

— Nu, de aici, din Vaduz. Aş vrea să ne întâlnim. 

— Cine sunteţi? Unde vă aflaţi? 

— Mă numesc Malko Linge şi sunt la Gasthaus am 
Schloss. Puteţi să-mi acordaţi câteva minute? 

— Voi fi acolo în cinci minute, anunţă Hans 


~ 244 ~ 


Gerard de Villiers 
Wagner înainte de a închide. 


x 


Hans Wagner deschise uşa de la Gasthaus patru 
minute şi jumătate mai târziu. Un bărbat trecut, 
scund, cu părul blond grizonat dat pe spate, ochi 
albaştri pătrunzători, o faţă netedă. Fără măcar să 
dezbrace canadiana se aşeză în faţa lui Malko şi 
comandă o cafea cu lapte. Vizibil intrigat că cineva 
vine de la Viena ca să-l vadă. 

Malko îl lăsă să citească biletul de la Sonia Loos. 
Hans Wagner ridică apoi privirea cu un zâmbet 
încrezător. 

— Deci aveţi să-mi oferiţi ceva? 

— Care este situaţia dumneavoastră cu banca 
LDB? 

Ochii albaştri i se umplură de furie. 

— M-au dat afară după şapte ani, fără să aibă 
nimic să-mi reproşeze, fiindcă voiau să facă 
economii. 

I-am scris inclusiv prinţului Aloăs, dar n-am primit 
nici măcar un răspuns! 

Malko dădu din cap cu simpatie. 

— Am o ofertă interesantă să vă fac. Sonia Loos 
mi-a spus că deţineţi listele secrete ale clienţilor 
LDB, care permit efectuarea conexiunii între 
„Cochiliile” financiare şi adevărații lor proprietari. 
Aşa este? 

— Exact. 

— Aveţi şi traseul operaţiunilor făcute de la aceste 
conturi? 

— Pentru ultimii doi ani. 


~ 245 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Bine, concluzionă Malko. Reprezint o agenţie 
federală americană şi sunt dispus să vă cumpăr 
toate aceste liste. Cât vreţi pe ele? 

Hans Wagner păru zguduit de brutalitatea acestei 
propuneri şi avu nevoie de câteva secunde ca să 
răspundă. 

— Dacă fac asta, zise el, banca va depune 
plângere împotriva mea, şi anumiţi clienţi sunt 
capabili să mă asasineze. Sunt ruşi printre ei, 
oameni foarte periculoși. 

— Exact asta ne interesează, preciză Malko. 

— Sunt şi 150 de clienţi americani care fraudează 
IRS“, adăugă informaticianul. 

— Cât face totul? 

Hans Wagner îl privi drept în ochi. 

— Cinci milioane de dolari. 

Malko îşi zise că, cel puţin, era rezonabil... Ar fi 
putut cere mult mai mult. 

— Este scump! zise el. Trebuie să cer instrucţiuni 
de la Viena. 

— Foarte bine, mă întorc acasă, iar 
dumneavoastră mă sunați. 

— Nu. Aşteptaţi aici. O să sun din maşină. 


x 


— Oferiţi-i trei milioane, propuse Mark Hopkins. 
Vom revinde o parte din fişiere omologilor noştri. 

— Cât timp vă trebuie ca să dispuneţi de aceşti 
bani? 

— Patruzeci şi opt de ore cel mult. 

Malko se felicita că fusese prevăzător şi luase cu 


60 Internal Revenue Service - Fiscul american. 


~ 246 ~ 


Gérard de Villiers 
el un Blackberry criptat care îi permitea să poarte 
discuţii „protejate” cu CIA de la Viena. 

— Voi rezolva foarte repede, îl asigură el, înainte 
de a închide. 

Hans Wagner nu se mişcase, cu umerii lăsaţi, în 
faţa ceştii goale. Malko se aşeză din nou în faţa lui. 

— Trei milioane de dolari, anunţă el, în schimbul 
listelor. Ne veţi ajuta să le descifrăm împreună cu un 
informatician de la ambasadă, în timpul sejurului 
dumneavoastră la Viena, veţi locui într-o „safe 
house” şi veţi fi protejat de agenţi ai Secret Service. 

— Şi după aceea? 

— Ce vreţi să faceţi? 

— Să plec în Australia. Sunt invitat de unul din 
clienţii mei. Dar risc să fiu obiectul unui mandat de 
arestare internaţional. 

— Veţi avea un alt paşaport, promise Malko. Nu 
american, ci austriac. 

Chemă ospătăriţa şi mai comandă o cafea pentru 
a face să mai scadă tensiunea. 

Ospătăriţa tocmai aducea cafeaua, când Hans 
Wagner îl anunţă cu o voce clară: 

— Accept. Când vreţi să plecăm de aici? 

Malko se uită la ceasul Breitling. 

— Înainte de începutul după-amiezii. Ca să putem 
prinde zborul de Viena, de la ora 17. 

— Daţi-mi o oră, zise simplu Hans Wagner. Am 
anumite lucruri de rezolvat. Cred că nu mă voi 
întoarce curând. 

— Aveţi naţionalitate elveţiană? 

— Nu, lichtensteineză. Sunt un copil al ţării. 

— Vreţi să trec să vă iau din Rutistrasse? propuse 
Malko. 


~ 247 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
— Nu. Cum termin, revin aici. 


x 


Niciodată Malko nu fusese atât de fericit că 
aterizează pe Schwechat. Hans Wagner avusese 
nevoie de o oră şi jumătate ca să tragă linie în viaţa 
sa. Plecând cu o valiză mare, albastră, din pânză, şi 
o foarte mare servietă din piele arămie. 

Abia ajunseră în holul de la sosire, că îl văzu pe 
Mark Hopkins. Făcu prezentările şi americanul 
anunţă: 

— Totul este în ordine. Mergem la ambasadă. 

Hans Wagner păru foarte impresionat de gardul 
mobil care dispărea în pământ, portalul blindat şi 
„marines” înarmaţi până în dinţi. 

— Vreţi să ne întâlnim imediat cu informaticianul 
nostru? propuse Mark Hopkins. Ştiu că întârzie puţin. 

Hans Wagner îl privi cu ochii lui albaştri 
nevinovaţi. 

— Şi banii? 

— Vor fi la dispoziţia dumneavoastră mâine 
dimineaţă. 

— În acest caz, vom începe să lucrăm mâine 
dimineaţă. 

— Perfect, acceptă şeful filialei. O să vă instalez 
pentru noapte într-o cameră de oaspeţi, aici, la 
ambasadă. Este mai prudent. De acum, trebuie să 
veghem la siguranţa dumneavoastră. 

Malko visa la un pat ca un câine la os. 

— Să mă ducă cineva la Sacher, ceru el. Pregătiţi- 
mi toate documentele pentru mâine. Voi pleca la 
Moscova. 


~ 248 ~ 


Gerard de Villiers 

Alexandra îl aşteptase la Sacher. Slavă Domnului, 
în timpul serii, Azar nu risca să vină să-i facă 
surprize. 


Capitolul XXIV 


Tom Polgar privea teancul de documente de pe 
birou aduse de Malko de la Viena şi Vaduz şi zise cu 
tristeţe: 

— Aţi făcut o treabă formidabilă, de acum avem 
probe materiale care îl implică pe Oleg Kazenin într- 
un trafic de mare anvergură cu iranienii, dar nu Îl 
putem lega direct de S-300. Nici măcar nu ştim unde 
se află nenorocitele de rachete. Au fost deja livrate, 
sunt ascunse undeva în Rusia sau Belarus? Ori în 
altă parte? 

— Este adevărat! recunoscu Malko. 

Descurajat. 

După toate aceste asasinate, după o luptă feroce, 
după toate riscurile pe care şi le asumase, nu 
reuşise să străpungă zidul ermetic care apăra 
traficul cu S-300. Chiar dacă adusese documente 
acuzatoare pentru oligarh. Tom Polgar se aşeză 
lângă el pe canapeaua din biroul său şi continuă: 

— Dacă îi voi face o vizită lui Alexandr Bortnikov 
cu aceste documente, îmi va mulţumi de 
participarea la campania anticorupţie a lui Vladimir 
Puțin şi, foarte probabil, Oleg Kazenin va fi acuzat 
de procurorul general al Rusiei. Dar nu va fi decât 
un caz de corupţie în plus, în care guvernul rus nu 
va avea niciun rol. 

Malko încuviinţă şi adăugă: 

— Totuşi, sunt tot mai convins că Oleg Kazenin a 


~ 249 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
fost autorizat sau chiar încurajat să livreze rachete 
S-300 iranienilor de către Kremlin, care câştigă 
astfel pe toate planurile. Nu atrage furia Casei Albe 
Şi le face pe plac iranienilor... 

Un înger trecu, cu ochii acoperiţi, scoțând ţipete 
disperate. 

Malko se întorsese cu o seară în urmă de la 
Zurich, aducând cu el CD-ROM-urile cu informaţiile 
piratate de la banca LDB, care înfigeau ultimele cuie 
în coşciugul lui Oleg Kazenin. 

— Să aşteptăm o zi dau două, concluzionă Malko, 
voi relua toate documentele pe care le-am adus şi le 
voi examina cu mai multă atenţie. Acolo nu prea am 
avut timp. 

— Luaţi copiile, îl sfătui Tom Polgar, eu păstrez 
originalele. Şi nu renunţaţi la „baby-sitters”. Dacă 
Oleg Kazenin află că v-aţi întors la Moscova, este în 
stare să arunce în aer Ritz Carlton... 


x 


Vladimir Ivanov, preşedintele concernului Alma- 
Antai, parcurse rapid nota de la „Grăniceri” 
transmisă de Alexandr Bortnikov, şeful FSB, prin 
care anunţa întoarcerea agentului CIA Malko Linge 
la Moscova. | s-ar fi putut refuza intrarea pe 
teritoriul rusesc, dar nu ar fi fost un gest abil faţă de 
americani. 

Şi, oricum, Malko Linge nu mai avea mijloacele să 
provoace probleme. 

Oleg Kazenin era sub protecţia atentă a FSB, iar 
„refitting”-ul rachetelor S-300 se derula armonios. 
Curând, vor pleca spre Iran, iar el va încasa o sumă 


~ 250 ~ 


Gerard de Villiers 
cu care să-şi construiască vila visurilor sale şi ceva 
în plus. 


x 


Malko nu luase cina, nu telefonase nimănui. 
instalat în apartamentul său de la Ritz Carlton, 
recitea toate documentele aduse de la Vaduz şi de 
la Viena. 

Începuse cu cele predate de Frau Sonia Loos, 
preşedinta băncii Martini. Era deja miezul nopţii şi 
încă nu găsise nimic. Cum nu avea somn, se apucă 
de ultimul dosar, cel care îi permisese lui Oleg 
Kazenin să obţină un împrumut de cincizeci de 
milioane de dolari de la banca Martini, „sprijinit” de 
bunurile lui din Rusia. Împrumut rambursat graţie 
primei tranşe din banii iranieni. 

Deasupra dosarului se afla organigrama diferitelor 
societăţi ale  oligarhului strânse în holdingul 
„Kristall”. Cu ultimul lor bilanţ, rezultatele, datoriile. 

incepu să examineze unul. Degeaba: coloane de 
cifre probabil false. Erau vreo zece societăţi 
împrăştiate cam peste tot în Rusia. 

Deodată, un detaliu îi atrase privirea, când citi 
despre societatea OZERO. Documentul conţinea 
numele directorului, un anume Viktor Maiakov. 

Cuprins de o inspiraţie subită, Malko începu să 
examineze şi celelalte societăţi, iar deodată pulsul îi 
crescu vertiginos. Societatea Kurganmashzavod, 
producătoare de transportoare blindate şi de 
tractoare, îl avea ca director pe un anume Maksim 
Naşistik. Ori era vorba de un omonim, ori era cel pe 
care Malko îl căutase în adâncul Rusiei fără să-l 


~ 251 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
găsească, cel mai bun prieten al lui Leonid 
Kaminski! Cel al cărui frate, Gleb, sărise pe fereastră 
sub privirile lui Malko, cu siguranţă asasinat. 

Se uită la adresa societăţii şi pulsul îi crescu de 
această dată până-n tavan. Erau două filiale, una la 
Kagan, în Urali, iar alta la Moscova, pe strada 
Babinskaia, nr. 2-33. 

Malko luă grăbit o hartă a Moscovei. Strada 
Babinskaia dădea în Leningradski prospekt, în 
dreptul staţiei de metrou Sokol. 

Nu răbdă să mai aştepte până dimineaţa. Nu ar fi 
putut închide ochii toată noaptea. 

Tom Polgar răspunse cu greu, cu o voce adormită, 
ceea ce nu era ceva neobişnuit la această oră. Se 
impacientă pe loc. 

— Este vreo problemă? întrebă el imediat. 

— Nu, făcu Malko, poate un miracol. Aveţi curajul 
să vă ridicaţi din pat? 

— De ce? 

— Vă voi spune faţă în faţă. 

După câteva secunde, şeful filialei CIA anunţă 
simplu: 

— Voi fi acolo într-o jumătate de oră. 

Ştiind că Malko nu îl trezea din pat la această oră 
pentru a reconstrui lumea. 


x 


Interminabilul Leningradski prospekt era practic 
pustiu. Cu o hartă pe genunchi, Malko făcea pe 
pilotul. 

— lată staţia Sokol, anunţă el. Încetiniţi. 

Tom Polgar se conformă. 


~ 252 ~ 


Gerard de Villiers 

Malko scruta, pe partea dreaptă, panourile 
luminoase care anunțau numele străzilor. Unul din 
ele apăru. Era destul de aproape pentru a citi: 
Babinskaia ulita. 

— Faceţi la dreapta, ceru el. 

Se angajară pe o lungă stradă rectilinie şi 
întunecată, mărginită de ziduri oarbe. O zonă 
industrială. Sinistră. Trei sute de metri mai departe, 
farurile luminară o poartă albastră. 

— Opriţi! zise Malko. 

Când ieşi din maşină, Tom Polgar îi întinse 
lanterna lui Malko, care traversă şi îndreptă 
fasciculul de lumină spre peretele de lângă poarta 
albastră. Dând la iveală o placă din alamă pe care 
scria cu litere negre: Kurganmashzavod. 

Se întoarse în maşină. 

— Este acolo, zise el. Vom face un tur. 

Zidul se prelungea pe aproape un kilometru. 

Pe deasupra se vedeau uneori acoperişurile a 
numeroase hangare. La capăt, de-a lungul unei 
străzi fără nume, descoperiră o poartă enormă, cu 
doi batanţi pe sub care trecea o cale ferată. 

— Construiesc blindate uşoare, zise Malko, agitat. 
Nimeni nu trebuie să se mire că vede vehicule 
militare ieşind pe aici. lar graţie acestei căi ferate, 
încărcarea se poate face în interiorul uzinei. 

— Probabil că aţi pus mâna pe jack-pot, dacă S- 
300 sunt acolo, concluzionă Tom Polgar care, din 
superstiție, îşi reţinea bucuria. 

Se întoarseră în Leningradski prospekt pe o stradă 
paralelă cu Babinskaia. Uzina trebuia să aibă 
aproape un kilometru pătrat! 

Porniră spre centru. 


~ 253 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Ce facem? întrebă Tom Polgar, înainte de a-l 
lăsa pe Malko la Ritz Carlton. 

Acesta nu ezită. 

— Mâine dimineaţă vom merge să-i facem o vizită 
lui Maksim Naşistik. 

— Chiar credeţi că S-300 se află acolo? 

— Nu putem fi siguri 100, dar sunt totuşi multe 
coincidenţe. 

Mâine, dotaţi-vă cu o cameră foto şi cereţi 
adjunctului să nu plece din biroul dumneavoastră. 
Vizita noastră se poate termina prost. Poate că vom 
avea nevoie de cavalerie. 


x 


Maşina de protecţie cu numere CD, în care se 
aflau patru „marines”, rămăsese pe Leningradski 
prospekt. Tom Polgar opri Chevroletul blindat în faţa 
porţii Kurganmashzavod. El şi Malko coborâră, iar 
acesta din urmă apăsă pe soneria de deasupra plăcii 
din alamă. 

Trebuiră să aştepte până ce un bărbat în bluză 
albă să întredeschidă uşa, tratându-i pe vizitatori cu 
neîncredere. Malko îi oferi cel mai grațios zâmbet şi 
zise în rusă: 

— Avem întâlnire cu Maksim Naşistik. 

— Cine sunteţi? 

— Venim din partea lui Oleg Kazenin, preşedintele 
acestei societăţi. 

Vizibil depăşit, tehnicianul îi lăsă să intre într-o 
curte mare, unde zăceau câteva blindate 
dezmembrate, şi ei îl urmară până la clădirea cea 
mai apropiată. 


~ 254 — 


Gerard de Villiers 

Zgomotul era infernal în interior; o hală de peste 
trei sute de metri lungime, unde zeci de blindate 
uşoare erau în curs de asamblare. Bărbatul îi 
introduse într-un birou din sticlă şi le spuse: 

— O să-l anunţ pe gospodin Naşistik. 

Se îndepărtă în hală. Abia ieşi, că Malko îi zise lui 
Tom Polgar. 

— Veniţi! Nu vom mai găsi o asemenea ocazie! 

leşiră din birou. La stânga halei principale se 
deschidea un al doilea hangar, în L, slab luminat, şi 
intrară acolo. Nu merseră mult. Pe două sute de 
metri, erau aliniate camioane, unele acoperite, 
altele fără prelată. 

— My Goa! făcu Tom Polgar cu o voce slabă. 

Malko nu văzuse S-300 decât în fotografii, dar nu 
avu nicio secundă de ezitare. În faţa lui se aliniau 
camioane-purtătoare cu câte patru rachete, cu un 
radar pliat pe acoperiş, alte camioane acoperite cu 
prelată care trebuiau să fie posturile de comandă, 
iar altele, acoperite, transportând probabil rachete 
suplimentare. 

Tom Polgar scosese camera foto digitală şi se 
învârtea ca o viespe în jurul armelor, fotografiind 
înnebunit planuri largi, planuri generale... încă erau 
acolo când o voce furioasă zise în spatele lor: 

— Ce faceţi aici? 

Se întoarseră. Un bărbat în costum prost croit, cu 
părul alb ondulat, un nas impozant, îi privea, vizibil 
furios. 

— Admirăm producţia dumneavoastră! făcu 
Malko. Sunt S-300, nu-i aşa? 

— Cine sunteţi? strigă bărbatul. Cum aţi intrat 
aici? 

~ 255 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

— Pe poartă, răspunse Malko. Sunteţi Maksim 
Naşistik. 

— Da. 

— Prietenul lui Leonid Kaminski? 

De această dată, nu răspunse şi zise: 

— leşiţi imediat sau vă arunc afară. De ce v-aţi 
folosit de numele lui Oleg Kazenin pentru a intra? Nu 
vă cunosc şi nu aştept pe nimeni. 

Tom Polgar scosese telefonul mobil. Cu o voce 
perfect clară, zise: 

— Vreau să vorbesc cu Alexandr Bortnikov. Este 
urgent. Sunt Tom Polgar, şeful filialei Central 
Intelligence Agency de la Moscova. 

Stupefiat, Maksim Naşistik încremenise, fără să 
reacționeze, înmărmurit de legătura cu şeful FSB. 
Tom Polgar anunţă, cu o voce clară: 

— Gospodin Bortnikov, tocmai am găsit 
faimoasele S-300 destinate Iranului, care, aparent, 
nu există. Sunt sigur că nu sunteţi la curent cu 
această afacere clandestină, dar am mai multe în 
faţa mea. Puteţi veni cât mai repede la sediul 
societăţii Kurganmashzavod, Babinskaia ulita nr. 1. 
Chiar lângă staţia de metrou Sokol... 

— Soseşte, îl informă pe Malko, după ce închisese. 

Formă un alt număr. 

— Domnule ambasador, anunţă el, sunt Tom 
Polgar. Am pus mâna, în cele din urmă, pe 
faimoasele S-300. Cred că ar fi de folos să veniţi şi 
dumneavoastră... 

In timp ce-i dădea adresa, Malko se întoarse spre 
Maksim Naşistik şi întrebă: 

— Sunteţi fratele lui Gleb Naşistik? 

— Da, răspunse rusul, de ce? 


~ 256 ~ 


Gerard de Villiers 

— Eram acolo când fratele dumneavoastră a fost 
asasinat. 

Maksim Naşistik tresări. 

— S-a sinucis. 

— A fost „sinucis”, îl corectă Malko. De doi bărbaţi 
pe care i-am văzut intrând în clădirea de la etajul 
căreia a sărit fratele dumneavoastră. 

După privirea tulburată a lui Maksim Naşistik, 
înţelese că atinsese o coardă sensibilă. 

— Fratele dumneavoastră a fost asasinat pentru 
că eu eram pe punctul de a-l găsi, explică Malko. 
Pentru această afacere cu S-300. In realitate, pe 
Leonid Kaminski şi pe dumneavoastră vă căutam... 

— Sunteţi sigur de ceea ce spuneţi? întrebă 
inginerul, cu o voce nesigură. 

— Sigur, răspunse Malko. Dar, ca întotdeauna în 
acest gen de cazuri, nu există probe. 

Maksim Naşistik se lăsă pe un scaun, ametit. 
Lacrimi îi curgeau pe obraji. Malko se apropie de el 
şi întrebă: 

— Ştiţi unde l-aş putea găsi pe Leonid Kaminski? 
Aş vrea să-l întreb despre rolul pe care l-a jucat în 
asasinarea fratelui dumneavoastră. 

Maksim Naşistik rămase tăcut câteva secunde, ca 
şi cum nu ar fi înţeles. Apoi, scoase din buzunar un 
carneţel şi citi cu o voce slabă: 

— Kalacini pereulok nr. 5. Etajul 5, codul 3412. 
Apartamentul 17. 

Închise carneţelul şi îl puse la loc în buzunar, fără 
niciun cuvânt în plus. Ca un somnambul. 


x 


~ 257 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

Erau uniforme peste tot, bărbaţi în ţinută gri, de la 
milițieni la civili. Şeful FSB debarcase cu o mică 
armată, urmat la douăzeci de minute de 
ambasadorul Statelor Unite, în maşina oficială, cu 
drapelul fluturând. 

Prăbuşit pe un scaun, Maksim Nagşistik era mut ca 
un peşte. Alexandr Bortnikov, care se îndepărtase 
pentru a telefona, reveni în micul birou şi schiţă un 
zâmbet spre Tom Polgar, cu o privire dură ca 
granitul. 

— Vă mulţumesc, făcu el cu o voce încordată, că 
ne-aţi permis să descoperim acest trafic clandestin 
cu material de război. Puteţi fi sigur că cei 
răspunzători vor fi aspru pedepsiţi. 

— Nu mă îndoiesc, afirmă Tom Polgar. Ştim că 
Rusia îşi onorează angajamentele internaţionale. 

Ambasadorul Statelor Unite se apropie şi se 
adresă la rândul său şefului FSB: 

— Contăm pe guvernul dumneavoastră ca acest 
material să fie „neutralizat”. Ceea ce ar evita 
prezentarea acestei situaţii opiniei publice. 

— Bineînţeles, făcu Alexandr Bortnikov. 

— Putem face un inventar exact al rachetelor S- 
300 care se află în această uzină? 

— Pajalusta. 

Şeful FSB putea cu greu să refuze. Cu faţa 
încruntată, îi însoţi pe cei doi americani şi pe Malko 
de-a lungul halei laterale unde se aliniau rachetele 
S-300. Malko numără optzeci şi opt de rachete. 
Câteva trebuie să fi fost deja pe drum... 

Plecă primul. Maksim Naşistik fu scos cu cătuşe, în 
calitate de responsabil al uzinei. 

Lui Malko nu-i venea încă să creadă. Când 


~ 258 ~ 


Gerard de Villiers 
ajunseră în stradă, se întoarse spre Tom Polgar. 

— Nu ne mai pot trage pe sfoară? 

Ambasadorul răspunse în locul lui. 

— Chiar astăzi voi cere o audienţă la ministrul 
Afacerilor Externe şi voi depune un protest oficial, 
dar nu public, susţinut de mărturia mea personală. 

Tom Polgar completă: 

— Nu vor să ne înfrunte în mod deschis. Se vor 
debarasa de Kazenin şi alţii. Şi, în acelaşi timp, le 
vor spune iranienilor că nu mai pot onora contractul. 

— Cu documentele pe care le-am adus de la Viena 
şi Vaduz, completă Malko, au cu ce să-l trimită pe 
Oleg  Kazenin în Siberia pentru o perioadă 
îndelungată. 

In timp ce ieşeau din uzină, rămase în urmă 
pentru a apela de pe telefon. 

— Goşa? 

— Da. Ce vrei? întrebă georgianul. 

— Să-ţi dau adresa celui care i-a ordonat lui Vadim 
Stoletovo să o lichideze pe Lena. Se numeşte Leonid 
Kaminski şi locuieşte la... 

După ce-i comunică adresa, se grăbi să ajungă la 
Chevroletul blindat. Dacă nu ar fi fost toţi aceşti 
morţi, ar fi avut chef să cânte. 

Oleg Kazenin avea să ajungă rău. 


Capitolul XXV 


Oleg Kazenin era în sala de sport, când Dimitri îi 
aduse telefonul mobil. 

— Vladimir Ivanov, gospodin, şopti el. 

Oligarhul luă telefonul. Cu o dispoziţie excelentă. 
Care se transformă în panică pe măsură ce Vladimir 


~ 259 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Ivanov îi relata ceea ce se petrecuse. 

— Sunt obligat să mă desolidarizez de tine oficial, 
îl avertiză el. Dar, linişteşte-te, nu vei merge la 
Lefortovo! O să aranjez să fii reţinut la domiciliu. 
Numai că trebuie să stai liniştit, pentru un timp. 
Amerikanski sunt dezlănţuiţi... 

— Reţinut la domiciliu! urlă Oleg Kazenin. 
Glumeşti! 

— Nu, răspunse Vladimir Ivanov cu o oarecare 
răceală. Dacă vrei ca totul să se aranjeze în viitor, 
nu trebuie să faci valuri. 

— Viitor! Ce viitor! urlă Oleg Kazenin. Sunt ruinat, 
dacă nu laşi materialele să plece... 

— Asta nu o pot face, afirmă Vladimir Ivanov. Am 
primit deja un telefon de la Kremlin. Veştile circulă 
repede. Nimeni nu vrea, în acest moment, un 
conflict deschis cu Statele Unite... Stai liniştit şi totul 
se va derula bine. 

Sper că nu au prea multe documente despre tine. 

— Ba da, au! 

Capul i se învârtea şi, în acelaşi timp, nu 
îndrăznea să se răzvrătească deschis. Exemplul lui 
Hodorkovski care putrezea în Siberia îi amintea ce 
putea păţi dacă nu respecta ordinele de la Kremlin. 

Realiză că prietenul său Vladimir Ivanov închisese 
şi, de furie, aruncă telefonul de pământ. Voia să se 
dea cu capul de pereţi. Ca un nebun, alergă pe 
culoar, dând peste Nataşa, în halat. 

— Ce ai? întrebă ea văzându-i figura. 

Oleg Kazenin o privi fix, apoi fără să o prevină, îi 
expedie un pumn în plină figură. Trebuia să se 
descarce pe cineva. Nataşa căzu pe spate, halatul i 
se desfăcu lăsând să se vadă picioarele lungi, şi 


~ 260 ~ 


Gerard de Villiers 
urlă. Când se ridică, avea lângă ochiul drept o 
vânătaie... 


x 


Goşa Sukhumi stătea aşezat pe o treaptă de pe 
scări, între etajul cinci şi şase de la nr. 5 Kalacini 
pereulok, de aproape cinci ore, dar nu se plictisea. 

După telefonul lui Malko, realizase că nu îl 
cunoştea personal pe Leonid Kaminski. Deci îi era 
imposibil să-l aştepte afară. Graţie codului dat de 
Malko, intrase în clădire şi aştepta. De unde se afla, 
supraveghea liftul şi uşa apartamentului 17. 

Tresări, becul liftului tocmai se aprinsese, şi el se 
ridică. Văzu uşa cabinei deschizându-se, apărând un 
bărbat cu faţa marcată, îmbrăcat ca un muncitor, cu 
o canadiană şi o căciulă de blană. 

Noul venit îi întoarse spatele şi băgă cheia în uşa 
apartamentului 17. 

Se întoarse auzind paşi pe scări, fapt rar, şi îl zări 
pe Goşa Sukhumi. Cum acesta din urmă nu părea 
ameninţător, încercă în continuare să descuie uşa. 

— Gospodin Kaminski? 

De această dată, se întoarse brusc. Bărbatul de pe 
scări avea acelaşi aer relaxat, dar îndrepta spre el 
un pistolet mare cu un amortizor la capătul țevii. 
Avu tendința să spună „nu”, apoi se răzgândi. 

— Da, zise el, eu sunt. 

— Dobro, făcu Goşa Sukhumi. Ştii cine sunt? 

— Nu. 

— Mă numesc Goşa Sukhumi. Eram logodit cu 
Lena Voronţova. Urma să ne căsătorim. Eu l-am 
lichidat pe Vadim Stoletovo. Atunci nu ştiam unde să 


~ 261 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 

te găsesc, dar şi el merita. 

Leonid Kaminski nu răspunse. 

Liftul se repuse în mişcare, chemat de la parter. 
Goşa Sukhumi îşi zise că nu mai avea mult timp. 

Primul glonţ din pistolul Makarov îl atinse pe 
Leonid Kaminski în piept. Se clătină şi căzu gemând. 
Goşa se apropie şi, cu pistoletul întins, trase al 
doilea glonţ în ureche. 

Apoi, porni pe scări. Mulţumind în gând lui Malko. 


x 


Ambasadorul Statelor Unite îi chemase pe Tom 
Polgar şi pe Malko în biroul său după ce se întorsese 
la ambasadă. 

— Am un angajament scris al ministrului Apărării 
potrivit căruia nicio  S-300 deţinută de 
Kurganmashzavod nu va fi exportată, anunţă el. Le 
vor dezmembra. Ne solicită să nu facem public acest 
caz. 

Am acceptat. 

Diplomatul părea destul de mulţumit de el. Nu în 
fiecare zi putea expedia la Washington veşti atât de 
bune. 

Malko avea impresia că alergase 5.000 de metri 
cu un sac de o sută de kilograme în spate. Epuizat. 
Tensiunea nervoasă fusese prea mare. 

— Vă invit pe amândoi la reşedinţa mea pentru a 
sărbători, adăugă ambasadorul. 

— Mulţumesc, declină Malko, sunt epuizat. Nu 
avea chef de mondenităţi. Tom Polgar îl înţelese şi 
zise simplu: 

— „Baby-sitters” vă aşteaptă jos. Nu vă vor scăpa 


~ 262 ~ 


Gérard de Villiers 
din ochi până nu luaţi avionul înapoi. Nu se ştie 
niciodată. 

Malko nu aşteptă să ajungă la Ritz Carlton pentru 
a o suna pe Raisa. La întâmplare. 

Tânăra rusoaică explodă de bucurie. 

— Te-ai întors la Moscova? 

— Nu pentru mult timp. Eşti liberă în seara asta? 

— Am o veste mare, zise ea. Mă voi mărita! 

— Cu cine? 

— Cu iubitul din Nijni Novgorod. Are toate filmele 
cu Sophia Loren... Ce mai, voi locui acolo. Plec 
mâine. 

— Cu atât mai rău, regretă Malko. 

— Aşteaptă! O să-i spun că-mi fac bagajele, dar nu 
vom putea merge la mine. Nu se ştie niciodată. Vino 
să mă iei pe la ora nouă. 

Abia închise, că telefonul sună iar. 

Goşa Sukhumi. 

— Poţi trece cinci minute pe la mine, la Casa de 
pe Chei? Este important. 

Nimic nu mai era important de acum, dar Malko 
nu avea nimic de făcut până la ora nouă. 

Goşa Sukhumi îi deschise personal şi îl conduse în 
sufragerie. 

— Bei ceva? 

Începu să umple două pahare cu coniac armean. 

— Na sdarovie! 

— De ce voiai să mă vezi? întrebă Malko după ce 
golise paharul dintr-o sorbitură, cum era obiceiul 
rusesc. 

— Ca să-ţi mulţumesc. Graţie ţie, Leonid Kaminski 
nu va mai face nicio prostie. l-am tras două... 

Brusc, îl îmbrăţişă pe Malko ca un pachiderm 


~ 263 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
neîndemânatic şi îl sărută de trei ori, ruseşte. Apoi, 
făcu un pas înapoi şi zise pe un ton sugrumat: 

— Ştii, chiar o iubeam pe târfa de Lena. 


x 


Oleg Kazenin se încuiase în camera lui şi bea de 
dimineaţă. Nici chiar Dimitri nu reuşea să se apropie 
de el. Întins pe pat, ducea mecanic la gură gâtul 
sticlei de vodcă [arskaia şi înghiţea o gură 
sănătoasă, după care o lua de la capăt, după cinci 
minute. Trebuia neapărat să-şi golească mintea, 
altfel înnebunea. 

Ura pe toată lumea. 

Şi pe el. 

Unde greşise? 

Ideea de a nu mai putea părăsi Rusia îl deprima, 
mai mult decât orice. 

Se ridică şi se clătină până la bucătărie, pentru a 
lua altă sticlă de Ţarskaia din frigider. 


x 


Raisa Raşevski era somptuoasă, într-o rochie 
neagră foarte simplă, fără sutien, cu ciorapi cu 
bandă, părul lung, şaten, lăsat pe umeri. Abia 
intrată în camera lui Malko, se dezbrăcă de haina de 
zibelină şi veni în faţa lui. 

Cinaseră la Cafe Puşkin. Caviar negru şi şampanie 
din Franţa. O sticlă de Taittinger Brut pentru ei doi. 

Malko începu să-i mângâie sfârcurile sânilor prin 
rochie. Raisa închise ochii şi şopti: 

— Încetează! îmi faci pielea de găină. 


~ 264 ~ 


Gerard de Villiers 

Malko îşi puse mâna pe braţul ei: era adevărat... 
Continuă să o mângâie tot mai mult; Raisa se topea, 
se freca uşor de el. Apoi, cu o mişcare graţioasă din 
umeri, se dezbrăcă de rochie, păstrând doar slipul 
din dantelă roşie şi ciorapii negri. Picioarele ei se 
frecau de el, într-un adevărat dans oriental. 

Deodată, îşi lipi gura de urechea lui. 

— Aş vrea să-mi faci o mică plăcere! 

— Ce doreşti? 

Îi zise şi, drept răspuns, el îi dădu slipul roşu jos, 
iar Raisa se duse să se întindă pe pat, pe spate, cu 
picioarele larg depărtate. Înainte ca Malko să vină 
lângă ea, luă sticla şi îşi turnă şampanie pe burtă 
râzând. 

Chiar înainte ca Malko să-şi lipească gura de sexul 
ei parfumat şi epilat. 

Pentru un timp, gemu, se zvârcoli, depărtându-şi 
Spasmodic picioarele, când senzaţia era prea 
puternică, înfigându-şi degetele în părul lui Malko, 
pentru a-l lipi şi mai mult de abdomenul ei. 

În cele din urmă se destinse brusc, ţipând. 

Malko se ridică, cu o erecţie impresionantă. Raisa 
se răsuci pe burtă, cu fundul magnific cambrat la 
maximum. 

Se lăsă peste ea, pipăi şi o penetră dintr-o singură 
mişcare în anus. 

Atingerea acestui fund plin şi ferm care îi strângea 
delicios sexul îi declanşă un orgasm în timp record şi 
rămase nemişcat, înfipt adânc în Raisa. 

— Când mă voi plictisi la Nijni Novgorod, zise ea, 
mă voi gândi la tine. Cei de acolo cred că limba este 
doar pentru a mânca îngheţată. 


~ 265 — 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
* 


Malko aştepta de o jumătate de oră în Chevrolet-ul 
blindat al lui Tom Polgar, parcat de-a lungul 
trotuarului sudic de pe bulevardul Prokovski. In faţă, 
de cealaltă parte a scuarului central, se ridica 
ambasada Iranului. O clădire albă, cu demisolul 
destul de murdar. Pe scaunul din faţă, un case- 
offtcer de la CIA urmărea prin binoclu poarta 
ambasadei. 

— lată-l! anunţă deodată case-officer-ul. 

Un bărbat tocmai ieşea din ambasada Iranului şi 
se îndepărta pe jos. 

— Merge să ia prânzul, anunţă americanul. Este 
un mic restaurant caucazian la aproximativ o sută 
de metri. Îl urmărim? 

— Îl urmărim. 

lranianul nu se grăbea şi nu se uita în urmă. Era 
vorba totuşi de Djanguir Riahi, reprezentantul 
Ettal'aat la Moscova. Îl lăsară să se aşeze la masă, 
iar Malko, după cinci minute, lăsându-i pe cei doi 
americani afară, intră în restaurant. 

Djanguir Riahi se aşezase singur la o masă din 
fund. Malko se îndreptă spre el. Când îl zări, 
iranianul lăsă furculiţa jos. Malko se strădui să 
zâmbească, pentru a-l linişti. Ajuns la masa lui, îl 
întrebă în rusă, ştiind că vorbeşte această limbă: 

— Pot să mă aşez câteva clipe, haroye Doktor"! 
Riahi? 

— Cine sunteţi? 

— Numele meu contează prea puţin, zise Malko, 
luând loc în faţa iranianului. Nu voi întârzia prea 


61 Domnule doctor. 


~ 266 ~ 


Gerard de Villiers 

mult. Voiam doar să vă anunţ o veste proastă. Nu 
veţi primi niciodată rachetele S-300 comandate lui 
Oleg Kazenin, adevăratul vânzător al acestor S-300. 

Scoţând un plic din buzunar, îl puse pe masă şi 
adaugă: 

— lată extrasele de cont din Lichtenstein şi Viena 
care dovedesc că exact lui i-aţi trimis mulţi bani. Nu 
vă va înapoia niciodată aceşti bani pentru că i-a 
folosit ca să-şi plătească datoriile, iar S-300 au fost 
reţinute de guvernul rus. 

Djanguir Riahi rămase impasibil şi zise simplu: 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule. Eu sunt 
consilier cultural la ambasada noastră şi nu mă ocup 
de acest gen de probleme. 

— În acest caz, transmiteţi cui trebuie aceste 
documente. Poftă bună. 

Se îndepărtă spre ieşire, lăsând plicul cu extrasele 
bancare ale lui Oleg Kazenin pe masă. 


x 


Malko aşteptase prânzul pentru a fi sigur că Oleg 
Kazenin se trezise. Formă numărul reţinut din ziua în 
care oligarhul încercase să-l atragă într-o capcană 
mortală. 

La al patrulea apel, o voce greoaie zise da. 

— Oleg? 

— Da? Cine e? 

— Fantoma lui Anatoli Arkadin, zise Malko. Voiam 
să vă spun că iranienii sunt la curent. Ştiu că nu vor 
mai primi rachetele S-300 şi că nu puteţi să le daţi 
banii înapoi. Deci, vor veni să vă omoare. 

Acum, peste o lună, peste un an. Nu le veţi scăpa. 


~ 267 ~ 


Bătălia pentru Rachetele S-300 Vol. 2 
Poate că deja sunt pe drum. 
Închise înainte ca oligarhul să aibă timp să scoată 
vreun cuvânt. 


x 


Oleg Kazenin termină a doua sticlă de Ţarskaia din 
acea zi. De douăzeci şi patru de ore, nu se spălase, 
nu se bărbierise, nu se dezbrăcase. Intins pe patul 
lui. Nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze. Nu-l 
interesa nici măcar dacă Nataşa mai era acolo. De la 
apelul telefonic al agentului CIA, îşi pusese pistolul 
Makarov pe pat, cu un glonţ pe ţeavă. Sperând că 
va dobori vreun iranian dacă apăreau. Dar fără să-şi 
facă iluzii despre ce va urma. 

Brusc, fu cuprins de o furie oarbă. Faţă de el, de 
Nataşa, de americani, de iranieni, de toţi. 

Luă sticla de vodcă şi o lovi cu toată forţa de o 
oglindă. Ambele se sparseră. 

Pentru un moment, oligarhul contemplă stupid 
cioburile de geam răspândite peste tot. Apoi, se 
aplecă şi îl luă pe cel mai mare. Gâtul şi partea 
superioară a sticlei de vodcă. Ţinându-l de gât, 
întinse braţul stâng şi lovi puternic cu ciobul ascuţit, 
ajungând aproape până la os. Simţi mai întâi o 
arsură violentă, apoi nimic, doar o senzaţie de 
căldură. Se întinse la loc pe pat, lăsă ciobul de sticlă 
şi privi sângele care i se scurgea din braţ pe 
mocheta din lână albă, care îl costase enorm, 
întrebându-se în cât timp se va goli de viaţă. 


Sfârşit 


~ 268 ~ 


Gerard de Villiers 
Traducere din limba franceză de Marian Tiu 
Editura Meteor Press, Bucureşti, 2010 
ISBN: 978-973-728-442-6 


vânătoare feroce! 

„Davai, Dimitri, îl cheamă Oleg Kazenin. 

Dimitri ridică ciocanul şi îl cobori cu toată forța 
peste piciorul stâng al lui Anatoli Arkadin, zdrobindu- 
i ultimele trei degete. 

Urletul tânărului nu încetase când ciocanul lovi a 
doua oară, de data aceasta peste piciorul drept. 

Oleg Kazenin se apropie, cu telefonul în mână. 

— ÍI suni pe netrebnicul de Malko Linge, care a 
vrut să mă înfunde. Sau Dimitri îţi rupe toate oasele. 
li spui că-l aştepţi. 

Anatoli Arkadin era dispus la orice pentru a-şi 
salva viața şi a scăpa de tortură.” 


~ 269 ~